John Le Carre — Tainicul pelerin

e EDITURA ELIT COMENTATOR 


JOHN LE CARRE 


TAINICUL PELERIN 


Titlul original: The Secret Pilgrim, 1990 
Versiunea românească: Marcel Ghibernea 


UNU 

DOI 

TREI 

PATRU 

CINCI 

ŞASE 

ŞAPTE 

OPT | 

NOUĂ 

ZECE 
UNSPREZECE 
DOISPREZECE 
TREISPREZECE 


Cuprins 


LUI ALEC GUINNESS, 
cu afecţiune şi mulțumiri 


UNU 

Daţi-mi voie să vă mărturisesc de la bun început că dacă sub 
impulsul momentului, n-aş fi pus mâna pe toc ca să-i scriu în 
grabă câteva rânduri lui George Smiley, invitându-l să facă o 
expunere în ultima seară a stagiului de iniţiere a studenţilor mei 
care absolveau - şi dacă Smiley n-ar fi acceptat, contrar 
aşteptărilor mele - n-aş fi putut să mă destăinui acum domniilor 
voastre cu inima deschisă. 

Cel mult, v-aş fi oferit acel gen de amintiri înfrumuseţate cu 
care, să fiu sincer, doream să-mi încânt un pic studenţii: isprăvi 
vitejeşti secrete, impresionante, pline de inventivitate şi 
întotdeauna eficace. V-aş fi captivat cu amintiri din expedițiile 
nocturne în munţii Caucaz, precum şi din riscantele traversări de 
râuri cu ambarcaţiuni rapide, cu debarcări pe plaje, semnale 
luminoase de coastă şi mesaje prin emițătoare de radio 
clandestine care se întrerupeau la mijlocul transmisiei. Aş fi 
amintit de eroii discreţi ai războiului rece, care, după ce şi-au 
îndeplinit misiunea, s-au retras cu modestie în sânul societăţii 
pe care au apărat-o. Sau despre agenţii în misiune salvaţi în 
ultimul moment din ghearele duşmanului. 

Şi, până la un punct, cam asta era viaţa pe care o duceam. Pe 
vremea noastră îndeplineam asemenea misiuni, care uneori 
chiar se sfârşeau cu bine. Agenţii noştri erau acei oameni buni 
care îşi riscau viaţa pentru noi printre cei răi. lar în general 
aveam încredere în ei, informaţiile lor fiind uneori folosite cu 
pricepere. Cel puţin aşa sper, căci altfel cel mai mare spion din 
lume n-ar valora nimic. 

Pentru a destinde puţin atmosfera la barul începătorilor, după 
un al doilea pahar de whisky, aş fi ales pentru ei o întâmplare cu 
o echipă de trei oameni aparţinând Circului, care acţiona în 
Germania de est şi condusă cu distincţie de mine. Ingheţaserăm 
pe una din crestele munţilor Harz, rugându-ne să auzim în 
sfârşit zumzetul discret al unui avion fără însemne, venind cu 
motoarele oprite şi lansând preţioasa paraşută neagră. lar când 
ruga ne-a fost auzită şi ne-am rostogolit pe bancul de gheaţă ca 
să ne luăm comoara, ce credeţi că am găsit? Pietre, le-aş fi spus 
studenţilor mei stupefiaţi. Bucăţi de granit veritabil de Argyll. 
Dispecerii de la baza noastră aeriană din Scoţia ne trimeseseră 
din greşeală containere de antrenament. 


Episodul acesta ar fi avut, cel puţin, o oarecare audienţă la 
publicul meu, chiar dacă în alte poveşti se părea că-mi pierd 
ascultătorii pe drum. 


Presupun că îndemnul de a-i scrie lui Smiley mocnea în mine 
de mai multă vreme decât aş fi bănuit. Ideea mi-a venit în 
timpul uneia din obişnuitele mele vizite la şeful serviciului 
personal, unde mă interesam de modul în care evoluau studenţii 
mei. Trecând pe la barul ofiţerilor superiori ca să iau un sanaviş 
şi o bere, am dat nas în nas cu Peter Guillam. Peter jucase rolul 
lui Watson când Sherlock Holmes alias Smiley se lansase în 
nesfârşita căutare a trădătorului care opera în cadrul Circului şi 
care se dovedise a fi fost Bill Haydon însuşi, adică şeful biroului 
nostru de operaţiuni. Peter nu mai avusese nicio veste de la 
George de vreun an de zile, poate chiar mai mult. George, 
spunea Peter, îşi cumpărase o vilă undeva în nordul regiunii 
Cornwall, permiţându-şi plăcerea de a nu-şi instala telefon. Se 
bucura de un fel de sinecură la Universitatea Exeter, unde i se 
permitea să citească la bibliotecă. Eu i-am completat întristat 
imaginea: George, sihastrul însingurat într-un peisaj pustiu 
făcându-şi plimbările solitare, înconjurat doar de propriile 
gânduri, furişându-se până la Exeter pentru un pic de căldură 
umană la bătrâneţe, când aştepta să-şi ia locul în Walhalla 
spionilor. 

— Dar Ann, soţia lui? l-am întrebat pe Peter, vorbind mai în 
şoaptă, ca întotdeauna când venea vorba despre Ann, căci era 
un secret al lui Polichinelle, şi încă unul dureros, faptul că Bill 
Haydon fusese unul dintre numeroşii ei amanți. 

— Ann a rămas aceeaşi, mi-a răspuns Peter, ridicând din 
umeri în semn de nepăsare. Avea câteva rude, cu case 
somptuoase, în estuarul Helford. Uneori stătea acolo, alteori cu 
George. 

l-am solicitat adresa lui Smiley. 

— Nu-i spune că ţi-am dat-o, mi-a cerut Peter, în timp ce mi-o 
notam. 

In cazul lui George, exista întotdeauna acelaşi sentiment de 
vinovăţie când i se dezvăluiau coordonatele. Nici acum nu ştiu 
de ce. 

După trei săptămâni, Toby Esterhase a venit la Sarratt pentru 
a ne ţine faimoasa sa conferinţă despre arta supravegherii 


secrete în teritoriul inamic. Şi, bineînţeles, a rămas cu noi la 
masă, prilej cu atât mai plăcut pentru el cu cât la dejun luau 
parte şi primele noastre trei fete. La capătul unei bătălii care a 
durat tot timpul cât am stat la Sarratt, şeful personalului a 
decretat în fine că, la urma urmei, şi fetele pot executa astfel de 
misiuni. 

lar eu m-am trezit pronunţând numele lui Smiley. 

Au fost momente în care aş fi preferat să nu exist deloc decât 
să fiu văzut în compania lui Toby şi altele în care i-am mulţumit 
lui Dumnezeu că l-am avut alături de mine. Dar îmi place să 
constat că, odată cu trecerea anilor, sfârşeşti prin a te obişnui 
cu oamenii. 

— Oh, Doamne, ascultă, Ned, a strigat Toby cu accentul său 
unguresc incorigibil, netezindu-şi chica argintie pomădată cu 
grijă. Vrei să spui că n-ai auzit? 

— Ce s-aud? am întrebat calm. 

— Dragul meu, George este preşedinte al Comitetului pentru 
Drepturile Pescarilor. Nu ţi-au spus nimic aici, la marginea 
pământului? Va trebui, de fapt, să vorbesc între patru ochi cu 
Şeful. Să-i şoptesc o vorbă la Club. 

— Poate-mi spui mai întâi ce este Comitetul pentru Drepturile 
Pescarilor, am sugerat. 

— Ştii ce, Ned? Povestea asta mă îngrijorează. E posibil să te 
fi tăiat de pe listă. 

— Poate chiar au făcut-o, am zis eu. 

Aşa cum mă aşteptam, mi-a spus-o până la urmă, iar eu am 
reacţionat prompt, manifestându-mi uimirea, ceea ce l-a făcut 
să se simtă şi mai important. O parte din uimire dăinuie şi 
astăzi. Comitetul pentru Drepturile Pescarilor, mi-a explicat 
Toby, mie, un biet ignorant, era un grup de lucru neoficial, 
constituit din ofiţeri ai Centrului din Moscova şi ai Circului. 
Misiunea lui, a continuat Toby - pe care sunt convins că nimic 
nu-l mai putea surprinde - era de a identifica acele obiective 
care puteau interesa ambele servicii şi de a crea un sistem de 
împărţire a informaţiilor. 

— De fapt, Ned, ideea de la care s-a plecat a fost de a repera 
punctele fierbinţi ale lumii, a rostit Toby cu un aer de 
înnebunitoare superioritate. Cred că s-au oprit, pentru început, 
la Orientul Mijlociu. Nu de la mine ai aflat, Ned. De acord? 


— Şi zici că Smiley este preşedintele acestui comitet? am 
întrebat mirat, încercând să înţeleg despre ce era vorba. 

— Poate că nu pentru mult timp, Ned. Limita de vârstă şi 
toate celelalte. Ruşii însă doreau atât de mult să-l cunoască, 
încât pe el l-am adus să taie panglica. Faceţi-i amicului nostru o 
plăcere, am zis. Flataţi-l puţin. Câteva bancnote de cinci lire într- 
un plic. 

Nu ştiam ce era mai surprinzător: ideea logodirii lui Toby 
Esterhase cu Centrul din Moscova sau faptul că George Smiley 
era cel care îi dădea binecuvântarea. Cu permisiunea şefului 
personalului, am scris după câteva zile la adresa din Cornwall pe 
care mi-o dăduse Guillam, adăugând discret că dacă lui George 
îi displăcea să vorbească în public măcar pe jumătate cât îmi 
displăcea mie, nu trebuia să se simtă obligat să accepte. Am 
avut o oarecare stare de nelinişte, dar când, la destul de scurt 
timp, au sosit de la el cele câteva rânduri prin care se declara 
încântat de idee, m-a cuprins o emoție atât de mare de parcă aş 
fi fost şi eu student. 

După două săptămâni, într-un costum nou-nouţ, aşa cum se 
poartă la ţară de sărbători, stăteam lângă o portiţă din gara 
Paddington, privind vechile trenuri din care  descindeau 
navetiştii. Mai mult ca oricând mi-am dat seama de înfăţişarea 
anonimă a lui Smiley. Oriunde mă uitam, mi se părea că îl văd în 
diverse ipostaze: domni rotofei, cu ochelari, având o oarecare 
distincţie, arborând cu toţii mina lui George, de om care 
întârziase puţin la o întâlnire pe care ar fi preferat s-o evite. Şi, 
deodată, ne-am pomenit dând mâna, după care s-a aşezat lângă 
mine pe bancheta din spate a Roverului Biroului Central, mai 
rigid decât mi-l aminteam, cu părul alb, e adevărat, dar plin de 
vigoare şi o bună dispoziţie pe care n-o mai văzusem la el de 
când soţia lui avusese aventura aceea fatală cu Haydon. 

— la spune-mi, Ned. Cum îţi place să fii profesor? 

— Ţie cum îţi place la pensie? am răspuns tot printr-o 
întrebare, râzând. În curând o să fiu şi eu lângă tine! 

Oho, se simţea minunat ca pensionar, m-a asigurat. Avea 
sentimentul că nu se mai satură, a adăugat apoi, pe un ton uşor 
ironic. Nu exista niciun motiv de teamă. Un mic post de profesor 
aici, câteva conferinţe ocazionale dincolo... Plimbări... Ba chiar 
îşi luase un câine. 


— Am auzit că te-au numit la conducerea unui comitet 
extraordinar, i-am spus, cică pentru a conspira cu Ursul 
împotriva Hoţului din Bagdad. 

Lui George nu-i plăcea bârfa, dar l-am văzut zâmbind larg. 

— Serios? Fără îndoială că sursa ta e Toby, a remarcat el, 
aruncându-şi privirea satisfăcut spre peisajul mohorât al unei 
suburbii urâte şi schimbând vorba, pentru a se lansa apoi într-o 
povestire despre două bătrâne din satul lui care se urau 
reciproc. Una avea un magazin de antichităţi, cealaltă era foarte 
bogată. Dar cum Rover-ul înainta prin regiunea, pe vremuri 
rurală, a Hertfordshire-ului, mi-am dat seama că mă gândeam 
nu atât la povestea cu bătrânele din satul lui George, cât la 
George însuşi. II vedeam ca pe un om renăscut, care spunea 
poveşti cu femei bătrâne, conducea comitete formate din spioni 
ruşi şi contempla lumea exterioară cu nesaţul unui om abia ieşit 
din spital. 

În seara aceea, strâns într-un smoching puţin uzat, acelaşi om 
stătea lângă mine la masa de onoare de la Sarratt, privind 
iscoditor dar cu blândeţe în jurul lui la sfeşnicele de argint 
lustruite, la câteva fotografii de grup, Dumnezeu ştie de când. 
Precum şi la feţele tinerilor auditori care aşteptau cuvântul 
maestrului. 

— Doamnelor şi domnilor, domnul George Smiley, l-am 
anunţat pe un ton solemn, ridicându-mă să-l prezint şi 
adăugând: O legendă a Serviciului nostru. Vă mulţumesc. 

— O, nu sunt deloc o legendă, a protestat Smiley. Sculându-se 
anevoie în picioare şi continuând: Cred că sunt mai degrabă un 
bătrân gras, căzut în ispita budincii şi a vinului de Porto. 


Apoi, legenda a început să vorbească iar eu mi-am dat seama 
că nu-l mai auzisem niciodată pe Smiley luând cuvântul în 
public. Nu credeam că avea o asemenea vocaţie; nu-l vedeam 
impunând altora propriile sale opinii sau spunând lucrurilor pe 
nume. Ceea ce m-a impresionat, înainte de-a ajunge la conţinut, 
era maniera superioară în care vorbea. După primele sale fraze, 
am privit feţele studenţilor mei - nu întotdeauna foarte atenţi - 
care se concentrau, se destindeau, se înseninau, acordându-i la 
început atenţie, apoi încrederea, iar la sfârşit sprijin nemijlocit. 
Şi-atunci m-am gândit că, deşi tardiv, trebuia să recunosc că 
descopeream o altă faţetă a lui George. Îl aveam în faţa ochilor 


pe actorul care stătuse dintotdeauna ascuns în el, pe histrionul 
misterios şi talentat. lată bărbatul pe care Ann Smiley îl iubise, 
Bill Haldon îl decepţionase iar noi, ceilalţi, îl urmaserăm fideli, 
spre marea mirare a celor ce nu ne cunoşteau. 

La Sarratt există o tradiţie înţeleaptă care interzice ca la 
dineurile noastre expunerile să fie înregistrate, să se ia note sau 
să se facă ulterior vreo referinţă la ceea ce se discută. 
Oaspetele de onoare se bucura de ceea ce Smiley numea cu o 
expresie germanică „Libertatea bufonului”, expresie care în 
cazul nostru, nu prea se potrivea. Dar ca un adevărat 
profesionist, am învăţat să ascult şi să memorez; în plus, de la 
primele sale cuvinte am înţeles - aşa cum au sesizat deîndată şi 
studenţii mei - că Smiley se adresa direct firii mele eretice. 
Trebuie să mărturisesc că, în faza finală a carierei mele, am 
ascuns acest alter ego mai puţin supus, acest investigator 
secret a cărui prezenţă incomodă mă însoţise chiar înainte ca un 
agent şovăitor pe care-l aveam în grijă, pe nume Barley Blair, să 
se fi decis, din dragoste dar şi dintr-un fel de onoare, să treacă 
dincolo de Cortina de Fier şi să-şi continue liniştit drumul, spre 
stupefacţia celor de la Etajul Cinci. 

Aşa cum obişnuiam să spunem despre şeful personalului, cu 
cât restaurantul e mai bun, cu atât veştile sunt mai proaste. 

— A sosit momentul, Ned, să-ţi împărtăşeşti înţelepciunea 
bobocilor, îmi spusese în timpul unui prânz suspect de bun la 
Connaught. Şi totodată şi fete/or nou venite, adăugase cu un 
rânjet dezgustător. Dacă vom continua aşa, în curând vom avea 
femei şi în rândul clerului. 

Revenise apoi la un domeniu mai plăcut. 

— Cunoşti toate şiretlicurile. Ai călătorit mult. Ai făcut în 
ultima vreme o treabă foarte bună la conducerea 
Secretariatului. E timpul să-ţi pui în valoare întreaga experienţă. 
Cred că ar trebui să preiei Creşa şi să-i antrenezi pe spionii de 
mâine. 

Dacă îmi amintesc bine, mai folosise câteva metafore sportive 
la fel ca atunci când, după fuga lui Barley Blair, mă retrogradase 
din postul de director al Casei Rusia, trimiţându-mă la parlagiii 
de la Secţia anchetatorilor. 

A mai comandat două pahare de Armagnac. 

— Apropo, ce-ţi mai face Mabel? a întrebat apoi, ca şi când și- 
ar fi amintit tocmai atunci de existenţa ei. Mi s-a spus că şi-a 


redus handicapul la doisprezece... ba chiar zece. Pe legea mea! 
Mă rog, sper că n-o să-mi ceri niciodată să joc contra ei! Ei, ce 
zici? La Sarratt în timpul săptămânii, acasă la Tumbridge Wells, 
în weekend, mie mi se pare o încununare triumfală a unei 
cariere. Ce zici? 

La drept vorbind, ce poţi să zici? Ce au zis şi alţii înaintea ta: 
cei care pot, acţionează. Cei care nu pot, îi învaţă pe alţii. Şi 
ceea ce-i învaţă pe alţii este exact ce nu mai pot ei să facă, 
fiindcă trupul, fie mintea, fie amândouă nu se mai pot concentra 
în urmărirea unui scop anume; fiindcă au văzut prea multe, au 
ascuns în ei prea multe şi au făcut prea multe compromisuri, 
pentru ca, în cele din urmă, să profite prea puţin. lar atunci se 
hotărăsc să  retrăiască vechile visuri cu minţile altora 
reîncălzindu-se la focul tinereţii. 

lar asta mă face să revin cu gândul la primele cuvinte ale lui 
Smiley din seara aceea, care deodată mi-au mers drept la inimă. 
II invitasem pentru că reprezenta o legendă a trecutului. Şi 
totuşi, spre bucuria noastră, a tuturor, s-a dovedit a fi un profet 
iconoclast al viitorului. 


N-o să vă plictisesc cu detaliile turului de orizont introductiv al 
planetei pe care l-a făcut Smiley. Le-a vorbit studenţilor despre 
Orientul Mijlociu care, evident, îl preocupa şi despre limitele 
puterii coloniale în perioada aşa-zisului post-colonialism. Le-a 
vorbit despre lumea a treia şi lumea a patra, susţinând pe bază 
de argumente existenţa unei lumi a Cincea şi întrebându-se 
dacă disperarea şi sărăcia oamenilor preocupă cu adevărat 
vreuna din naţiunile bogate. Părea relativ convins că nu. Râdea 
de cei ce credeau că, odată sfârşit războiul rece, spionajul va 
dispărea ca profesiune: odată cu apariţia noilor ţări ieşite din 
îngheţ, spunea el, a fiecărui nou regim, a redescoperirii vechilor 
identități şi sentimente, a eroziunii vechiului status quo, spionii 
vor avea de lucru zi şi noapte. Vorbise, am descoperit ulterior, 
dublu faţă de timpul care se acorda unor asemenea expuneri în 
mod obişnuit, dar n-am auzit niciun scârţâit de scaun şi niciun 
zăngănit de pahar - nici măcar atunci când l-au dus cu forţa în 
bibliotecă şi l-au aşezat în fotoliul de onoare, cerându-i să le mai 
vorbească despre erezii şi subversiuni. Copiii mei, nişte 
puşlamale cu toţii. Indrăgostiţi de George! N-am auzit un sunet 
în afara vocii încrezătoare a lui Smiley şi a râsetelor pricinuite 


când, în mod neaşteptat, devenea subiectul propriilor ironii sau 
când îşi mărturisea vreun eşec. Nu îmbătrâneşti decât o dată, 
îmi ziceam în gând, ascultându-l împreună cu ei, cu acelaşi 
entuziasm. 

Le-a expus cazuri despre care nu auzisem niciodată şi cărora 
eram sigur că nimeni de la Biroul Central nu le autorizase 
divulgarea - şi în niciun caz consilierul nostru juridic, Palfrey, 
care, ca reacţie la francheţea foştilor noştri duşmani, bloca orice 
secret de doi bani care-i cădea în mână. 

S-a oprit apoi la rolul lor viitor de coordonatori ai agenţilor şi, 
adaptându-l la noua ordine mondială, l-a suprapus imaginii 
tradiţionale a Serviciului: cea de mentor, păstor, rudă şi prieten, 
de susţinător şi consilier conjugal, de oameni care iartă, întreţin 
buna dispoziţie şi protejează, de bărbat sau femeie care are 
darul de a şti să trateze o situaţie delicată ca pe o problemă de 
zi cu zi, devenind astfel partenerul propriului agent în acea lume 
a himerelor. Nimic din toate astea nu s-a schimbat. Şi nici nu se 
va schimba vreodată, a spus el, parafrazându-l apoi pe Robert 
Burns: „Spionul tot spion rămâne”. 

Dar nici n-a apucat bine să-i încânte cu această viziune idilică 
că i-a şi avertizat asupra felului cum propriile lor caractere pot 
dispărea din cauza manipulării semenilor şi a atrofierii 
sentimentelor cu care îi înzestrase natura. 

— Dacă te dăruieşti totalmente spionajului şi oamenilor lui, 
rişti să nu mai exişti deloc pentru tine, a mărturisit el cu tristeţe. 
Să nu vă imaginaţi vreodată că metodele pe care le folosiţi n-o 
să vă afecteze direct şi personal. Scopul scuză mijloacele - 
altminteri îndrăznesc să spun că nici nu v-aţi afla aici. Dar 
trebuie plătit un preţ. lar acest preţ poate fi chiar cel în cauză. 
La vârsta voastră e uşor să-ţi vinzi sufletul. Mai târziu e mai 
greu. 

Îmbina de minune lucrurile extrem de serioase cu cele extrem 
de frivole, aproape anulând graniţa dintre ele. Câteodată părea 
că pune exact genul de întrebări pe care eu însumi, în întreaga 
mea activitate, nu reuşisem să le formulez: „A meritat?”, „În ce 
măsură am fost afectat?” sau „Ce se va întâmpla cu noi acum?” 
Uneori întrebările conţineau şi răspunsul. George avea reputaţia 
omului care nu pune niciodată vreo problemă dacă nu-i 
cunoştea soluţia. 


Ne-a făcut să râdem, ne-a emoţionat şi ne-a şocat prin 
diverse contradicții derutante, mai cu seamă pentru că le 
prezenta cu un tact deosebit. În plus, ne-a zdruncinat 
prejudecățile. In ce mă priveşte, mi-a alungat resemnarea şi a 
făcut să renască în mine rebelul condamnat la somnolenţă din 
momentul exilului la Sarratt. George Smiley mi-a tulburat 
miraculos orizontul senin şi m-a făcut să reîncep căutările. 

Am citit undeva că fricoşii nu învaţă niciodată. Dacă aşa stau 
lucrurile, evident că nu ei ar trebui să predea. Nu sunt un fricos 
- sau nu sunt mai fricos decât oricare din cei care au văzut 
moartea cu ochii. Însă experienţa şi inevitabila suferinţă m-au 
făcut cam prea prudent în ce priveşte atât adevărul, cât chiar şi 
propria persoană. Dar George Smiley a pus lucrurile la punct, 
George a fost pentru mine mai mult decât un mentor, mai mult 
decât un prieten. Deşi nu întotdeauna lângă mine, mi-a dirijat 
viaţa. Au fost momente în care l-am considerat ca pe un fel de 
tată, înlocuindu-l pe cel pe care nu l-am cunoscut niciodată. 
Vizita lui George la Sarratt mi-a reînviat amintirile în tot ce au 
ele mai periculos. Dar acum că am timp să-mi aduc aminte, 
exact asta îmi propun, ca să mă puteţi însoţi în această călătorie 
şi să vă puneţi tocmai întrebările pe care mi le pun şi eu. 


DOI 

Aruncându-i un surâs jovial tinerei frumoase de la Trinity 
Oxford, pe care avusesem grijă s-o aşez la masă în faţa lui. 
Smiley a declarat liniştit: 

— Există oameni care, când le este ameninţat trecutul, se tem 
că pierd tot ce credeau că au şi poate tot ce credeau că sunt. Ei 
bine, în ce mă priveşte, nu sunt deloc în situaţia lor. Singurul 
meu scop a fost să sfârşesc odată cu epoca în care am trăit. Prin 
urmare, dacă trecutul meu ar fi supravieţuit, aţi putea spune că 
am eşuat. Dar nu e cazul, noi suntem cei care au învins. Nu că 
victoria ar însemna mare lucru. Şi poate că nu am învins noi, ci 
au pierdut eji. Sau poate, având în vedere că implicaţiile 
conflictuale ideologice au dispărut, dificultăţile de-abia acum 
încep pentru noi. Nu contează. Important este că un război 
îndelungat a luat sfârşit. La fel de importantă este speranţa. 

Scoţându-şi şi ochelarii, şi-a pipăit derutat cămaşa cu mâinile, 
fiindu-mi greu să-i ghicesc intenţiile până când mi-am dat 
seama că de fapt îşi căuta partea lată a cravatei, de care 
obişnuia să-şi şteargă lentilele. Numai că papionul negru strâns 
stângaci nu i-a fost de niciun folos, aşa că până la urmă, şi-a 
folosit batista de mătase. 

— Dacă regret ceva, este modul în care ne-am irosit timpul şi 
talentul. Câte piste false, câţi amici imaginari şi câte energii 
irosite! Câte amăgiri cu privire la ceea ce reprezentam cu 
adevărat! 

Şi-a pus ochelarii la loc pe nas şi, după cum am presupus, şi-a 
îndreptat privirea spre mine zâmbind. M-am simţit deodată ca 
unul din propriii mei studenţi. Mă aflam din nou în anii 60. Eram 
un boboc în ale spionajului iar George Smiley - îngăduitorul, 
răbdătorul şi inteligentul George - veghea la primele mele 
încercări de a zbura. 

Pe atunci formam o echipă bună şi astfel zilele păreau mai 
lungi. Poate că nu era mai reuşită decât cea a studenţilor mei de 
azi, însă aveam o imagine mai clară despre patriotism. La 
sfârşitul cursului introductiv eram gata să salvez întreaga lume, 
dacă trebuia s-o spionez de la un cap la altul. Eram zece în 
grupă şi după vreo doi ani de pregătire - la Creşa de la Sarratt, 
în văile înguste ale muntelui Argyll şi pe câmpurile de bătălie de 
la Wiltshire - aşteptam primele misiuni operaţionale, ca nişte cai 
de rasă fremătând la startul unei curse. 


În felul nostru ajunseserăm la maturitate tot într-un moment 
deosebit al istoriei, chiar dacă ne aflam într-o conjunctură total 
diferită de cea de azi. Stagnarea şi ostilitatea erau prezente în 
toate colţurile lumii. Pericolul Roşu ne pândea pretutindeni. 
Chiar şi în propria noastră patrie sfântă. Zidul Berlinului fusese 
ridicat cu doi ani în urmă şi după cum stăteau lucrurile, ar fi 
putut rămâne acolo încă două sute de ani. Orientul Mijlociu era 
un vulcan, aşa cum e de fapt şi azi. Cu excepţia epocii în care 
englezii şi-l aleseseră pe Nasser ca ţintă a urii lor, pentru că le 
redase arabilor demnitatea şi pe deasupra mai şi intrase în 
cârdăşie cu ruşii. În Cipru, Africa şi Asia de Sud-Est, rasele 
inferioare şi nelegiuite se ridicau împotriva vechilor lor stăpâni 
coloniali. lar dacă noi, cei câţiva bravi englezi, simţeam uneori 
că prin asta puterea noastră scădea - ei bine, ca întotdeauna, 
verişoara noastră America era cea care ne aducea înapoi pe 
eşichierul politic al lumii. 

Ca nişte eroi secreţi în devenire ce eram, aveam la dispoziţie 
tot ce ne trebuia: o cauză dreaptă, un duşman rău, un aliat 
binevoitor, o lume în fierbere, femei care să ne aclame, dar 
numai de pe margine, şi în primul rând moştenirea unei mari 
tradiţii, pentru că pe atunci agentura trăia încă din gloria din 
timpul războiului. Aproape toţi şefii noştri îşi câştigaseră 
galoanele spionându-i pe nemti. Întrebaţi apoi la seminariile 
desfăşurate cu uşile închise, toţi fuseseră de acord că, în 
problema protejării omenirii împotriva propriilor excese, 
comunismul mondial se dovedise o ameninţare chiar mai 
sumbră decât invazia hunilor. 

— Dumneavoastră, domnilor, aţi moştenit o planetă plină de 
pericole, ne tot spunea Jack Arthur Lumley, legendarul nostru 
instructor şef. lar din punctul meu de vedere, dacă vă 
interesează, sunteţi ai naibii de norocoşi! 

Oho, cum să nu ne intereseze! Jack Arthur era un om de-un 
curaj nebun. Işi petrecuse trei ani intrând şi ieşind din Europa 
ocupată de nazişti ca la el acasă. Aruncase în aer poduri, 
acţionând de unul singur. Fusese prins, evadase şi fusese prins 
din nou. Nimeni nu ştia de câte ori. Ucisese oameni cu mâinile 
goale, pierzându-şi două degete într-o încăierare, iar când 
apăruse războiul rece pentru a-l înlocui pe cel cald, Jack nu prea 
observase vreo diferenţă. La vârsta de 55 de ani încă mai putea 
să nimerească cu un Browning de 9 milimetri, de la douăzeci de 


paşi, o ţintă de mărimea unui om, să deschidă un lacăt cu o 
agrafă, să instaleze o încărcătură explozibilă lanţului unui closet 
în treizeci de secunde sau să te imobilizeze la podea dintr-o 
singură mişcare. Jack Arthur ne paraşutase din bombardierele 
Stirling, ne debarcase în bărci de cauciuc pe plajele din Cornwall 
şi ne îmbătase până căzuserăm sub masă la mesele de la 
popotă. Dacă Jack Arthur spunea că era o planetă periculoasă, îl 
credeam fără rezerve! 

Eram extrem de nerăbdători iar aşteptarea mi s-ar fi părut 
insuportabilă dacă nu l-aş fi avut alături pe Ben Arno Cavendish. 
Sunt într-adevăr foarte rare posturile din Centrală care 
transformă entuziasmul în venin. 

Ben şi cu mine ne născuserăm sub aceeaşi stea. Eram de 
aceeaşi vârstă, urmaserăm aceleaşi şcoli, aveam aceeaşi 
conformaţie şi eram practic de aceeaşi înălţime, cu o mică 
diferenţă de vreo doi centimetri. Crezusem că cei de la Circ ne 
plasaseră cu bună ştiinţă împreună, aşa cum ne-o şi 
mărturisiserăm emoţionaţi; probabil că-şi dăduseră seama de la 
bun început. 

Amândoi aveam mame născute în străinătate, deşi a lui 
decedase - numele Arno fiind de origine germană - şi amândoi 
făceam parte în mod cert, poate în compensație, din categoria 
englezilor extravertiţi: sportivi, având cultul plăcerii, crescuţi la 
şcoli înalte şi născuţi pentru a administra, dacă nu chiar pentru 
a conduce. Totuşi, privind fotografiile de grup ale anului nostru, 
îmi dau seama că Ben corespundea mai bine decât mine acestui 
model, având un aer de maturitate care mie îmi lipsea pe 
atunci, purtându-şi părul lăsat pe frunte şi dând la iveală un chip 
hotărât, de tânăr maturizat prematur. 

lată de ce nu eu, ci Ben, obținuse postul mult râvnit de la 
Berlin, organizând infiltrarea unor veritabili agenţi în interiorul 
Germaniei de Est. În timp ce mie mi se încredinţase din nou o 
misiune de mâna a doua. 

— Dragul meu Ned, te împrumutăm celor de la filaj pentru 
două săptămâni, mi-a spus şeful personalului, pe acel ton de 
bunic binevoitor care începuse deja să mă irite. Şi ţie o să-ţi 
prindă bine, şi ei o să fie mulţumiţi fiindcă li se dă o mână de 
ajutor. Urmăriri şi aventuri din belşug. Exact ce-ţi place ţie. 

Nu strică o schimbare, mi-am spus, acceptând lucrurile aşa 
cum erau. În ultima lună, dintr-un birou întunecos de la etajul 


trei, îmi pusesem toată iscusinţa în sabotarea Conferinţei 
Mondiale pentru Pace de la - să zicem - Belgrad. Din ordinul 
unui superior cumpătat care avea obiceiul să mănânce ore 
întregi în localul ofiţerilor superiori, modificasem plin de 
entuziasm itinerariul trenurilor delegaților, blocasem instalaţiile 
hotelului unde erau cazaţi şi expediasem mesaje anonime, 
avertizând asupra existenţei unor bombe în sala de şedinţe. Cu 
o lună înainte de asta, stătusem ghemuit vitejeşte, în fiecare 
dimineaţă la ora şase, într-un beci urât mirositor din apropierea 
ambasadei Egiptului, aşteptând ca o femeie de serviciu coruptă 
să-mi aducă, pentru o bancnotă de cinci lire, conţinutul coşului 
de hârtie din ziua precedentă al ambasadorului. Datorită unor 
asemenea activităţi modeste, două săptămâni în anturajul celor 
mai buni specialişti în filaj din lume mi se păreau o adevărată 
sărbătoare. 

— Eşti angajat în operaţiunea „Grăsunul” mi-a spus şeful 
personalului, dându-mi adresa unei case conspirative de lângă 
Green Street. In cartierul de vest. 

Când am intrat acolo, am auzit ţăcănitul unei mingi de ping- 
pong şi o placă zgâriată, cu vocea lui Fields. Mi s-a făcut inima 
cât un purice şi încă o dată m-a cuprins invidia faţă de Ben 
Cavendish şi bravii săi agenţi din Berlin, eternul oraş al 
spionajului. Monty Arbuck, şeful secţiei noastre, ne-a instruit 
chiar în aceeaşi seară. 


Fie-mi permis să încep prin a-mi cere scuze. Pe atunci ştiam 
foarte puţin despre celelalte grade. In ceea ce mă priveşte, mi 
se părea absolut normal ca, în calitate de ofiţer în adevăratul 
sens al cuvântului, pentru că servisem în Marina Regală, să mă 
bucur din naştere de un statut social ridicat. Circul, era de fapt 
oglinda la scară mai mică a Angliei pe care el însuşi o proteja, 
motiv pentru care consideram la fel de firesc ca oamenii de la 
filaj sau cei cu ocupaţii înrudite, cum ar fi spărgătorii şi cei ce 
trăgeau cu urechea, să fie recrutaţi din clasele de jos. Nu poţi 
urmări mult timp pe cineva dacă ai pe cap un melon. Un crainic 
cu o voce plăcută de la BBC nu trece neobservat decât în 
cartierele protipendadei Londrei, necum dacă se deghizează în 
negustor ambulant, spălător de geamuri sau depanator de la 
poştă. Aşa că va trebui să mă consideraţi, în cel mai bun caz, un 
tânăr matelot nepriceput, aflat în mijlocul camarazilor săi mai 


experimentați, dar mai puţin privilegiați. lar pe Monty, nu cum 
era de fapt, ci cum îl văzusem eu în seara aceea, ca pe un 
paznic de vânătoare mărginit şi pus pe harţă. Eram zece, cu tot 
cu Monty: trei echipe a câte trei, având în fiecare echipă şi o 
femeie ca să putem controla şi toaletele pentru doamne. Acesta 
era principiul. lar Monty era şeful nostru. 

— Bună seara, domnule student! a rostit el, aşezându-se în 
faţa unei table, vorbind şi privindu-mă ţintă. E întotdeauna 
plăcut, a spus în continuare, să ai pe cineva de „sus” pentru 
ridicarea nivelului... 

Am râs cu toţii, eu cel mai tare, dând prilejul unui moment de 
destindere pentru oamenii lui. 

— Misiunea de mâine, domnule student. Alteța Sa Regală 
„Grăsunul”, cunoscut şi sub numele de... 

Întorcându-se spre tablă, Monty a luat o cretă şi a desenat cu 
grijă un nume arab care parcă nu se termina. 

— Natura misiunii noastre este RP, a reluat el. Sunt sigur că 
ştii ce înseamnă RP, nu-i aşa? Nu mă îndoiesc că la acest Eton al 
spionilor te-au învăţat şi chestia asta! 

— Relaţii cu Publicul, am spus eu, surprins de ilaritatea pe 
care am produs-o. Pentru că, de fapt, în limbajul filatorilor, 
inițialele respective însemnau Raportaţi şi Protejaţi, iar sarcina 
noastră pentru a doua zi, ca şi pentru întreaga perioadă în care 
înaltul oaspete urma să rămână în grija noastră, era să-i 
asigurăm protecţia totală şi să informăm Centrala asupra 
activităţii sale, atât în domeniul social cât şi în cel comercial. 

— Domnule student, vei face echipă cu Paul şi Nancy, mi s-a 
adresat Monty, după ce ne-a prezentat şi restul detaliilor 
operaţiunii. Vei fi numărul trei în secţie şi te rog să faci exact ce 
ţi se va spune, indiferent ce anume. Ai înţeles? 

Acum însă prefer să vă fac o prezentare a cazului „Grăsunul”, 
nu varianta lui Monty, ci a mea proprie, cu mintea de-acum, nu 
cu cea de-acum douăzeci şi cinci de ani. Şi astăzi mai roşesc 
când mă gândesc la ce crezusem despre mine şi la impresia pe 
care le-o făcusem lui Monty, Paul, Nancy şi celorlalţi din echipe. 


Mai întâi de toate, trebuie să ştiţi că negustorii de arme 
britanici se consideră un cerc restrâns - astăzi ca şi ieri - şi se 
bucură de privilegii nemăsurate din partea poliţiei, a 
administraţiei de stat şi a serviciilor secrete. Pentru motive pe 


care nu le-am înţeles niciodată, aceste instituţii le acordă toată 
încrederea. Una din explicaţii ar fi, poate, impresia de activitate 
concretă pe care o dă sinistrul comerţ cu arme, ca metodă de 
control asupra vieţii şi a morţii. Poate că, în mintea sclerozată a 
oficialilor noştri, simpla posesie a armelor sugerează aceeaşi 
autoritate de care se bucură cei ce le folosesc. 

Greu de spus. Am văzut însă atâtea la viaţa mea, încât îmi 
dau seama că sunt foarte mulţi cei cărora le place războiul, dar 
n-au participat niciodată la o luptă, şi că din ce în ce mai multe 
arme se cumpără de fapt pentru satisfacerea acestei pasiuni şi 
nu într-un scop care ar putea fi scuzat. 

Totodată, e bine să ştiţi că „Grăsunul” a fost un client extrem 
de valoros al acestei industrii, iar misiunea noastră de 
supraveghere şi protecţie constituie doar o mică parte dintr-o 
acţiune de mult mai mare anvergură, care urmărea cultivarea 
cu grijă a relaţiilor cu un stat arab, chipurile prieten. Ceea ce ar 
însemna - şi mai înseamnă şi azi - captarea bunăvoinţei arabilor 
şi coruperea prinţişorilor prin linguşiri specific englezeşti, pentru 
obţinerea unor concesiuni menite să ne acopere nevoile de 
petrol şi să ne asigure o vânzare de arme suficient de mare 
pentru ca diabolicele noastre uzine de la Birmingham să 
producă zi şi noapte. Ceea ce explica într-un fel ura viscerală pe 
care o nutrea Monty faţă de misiunea noastră. Cel puţin aşa îmi 
place să cred. Vechea gardă de la filaj era recunoscută - pe 
bună dreptate - pentru simţul său moral. Întâi urmărirea 
obiectivului şi abia apoi gândirea. Monty ajunsese la acest ultim 
stadiu. 

In privinţa „Grăsunului” acesta întrunea toate condiţiile 
pentru a beneficia de asemenea tratament. Era fratele risipitor 
al conducătorului unui emirat bogat în petrol. Era capricios şi 
gata să uite lucruri pe care abia le făcuse. A sosit la ora 
prevăzută, cu Boeing-ul emirului, la un aeroport militar din 
apropierea Londrei, evacuat special pentru el. Venea să se 
distreze puţin şi să facă nişte cumpărături, printre care, din câte 
aflasem, şi câteva fleacuri, cum ar fi: două maşini Rolls-Royce 
blindate pentru el, jumătate din micile bijuterii de la Cartier, 
pentru prietenele lui din întreaga lume, vreo sută din 
lansatoarele noastre de rachete sol-aer din generaţii mai vechi 
şi una sau două escadrile din avioanele noastre de luptă, nici ele 
prea moderne, pentru fratele său de os domnesc. Fără să uite să 


încheie cu guvernul britanic un consistent contract pentru piese 
de schimb, servicii şi pregătire de specialişti, ceea ce făcea ca 
pe viitor aviația regală britanică şi producătorii de arme să 
trăiască liniştiţi ani de zile. Ah. Da! Am uitat de petrol. Urma să 
avem, fireşte, petrol din belşug. 

Suita „Grăsunului”, în afară de secretari particulari, astrologi, 
linguşitori, copii, îngrijitoare ale acestora, şi doi profesori 
particulari, precum şi un medic personal şi trei oameni care 
alcătuiau garda de corp. 

Exista, în fine, şi soţia „Grăsunului” al cărei nume codificat nu 
avea importanţă pentru că, din primul moment, oamenii lui 
Monty o şi porecliseră „Panda”, din cauza inelelor negre care-i 
înconjurau ochii şi care erau vizibile când îşi ridica voalul, 
precum şi datorită atitudinii sale melancolice şi solitare, care 
lăsa impresia unei specii de animale pe cale de dispariţie. 
„Grăsunul” avea o mulţime de neveste, dar „Panda”, deşi cea 
mai în vârstă dintre ele, era favorita lui şi poate cea mai 
indulgentă faţă de plăcerile solului, care adora barurile de 
noapte şi jocurile de noroc, pasiuni care îi făcuseră pe oamenii 
mei să-l deteste încă înainte de a veni, căci fuseseră preveniţi 
că se culca rareori înainte de şase dimineaţa, după ce pierdea 
de douăzeci de ori mai mult decât câştigau cu toţii la un loc într- 
un an de zile. 

Întreaga suită ocupa două etaje ale unui hotel luxos din 
cartierul de vest, legate între ele printr-un lift instalat special. 
„Grăsunul”, ca orice bărbat de patruzeci de ani care se lasă 
pradă plăcerilor, era îngrijorat de modul în care funcţiona inima. 
Totodată, era preocupat de eventualele microfoane din 
reşedinţă, motiv pentru care folosea liftul pentru discuţiile 
confidenţiale. Prevăzători, specialiştii de la staţia de ascultare a 
Circului instalaseră un microfon în lift pentru a afla ultimele 
noutăţi despre intrigile de la palat sau orice ar fi putut, 
ameninţa în mod neprevăzut lista de achiziţii militare aparţinând 
„Grăsunului”. 

Totul a mers foarte bine până în cea de-a treia zi, când un 
micuţ arab misterios îmbrăcat într-un pardesiu negru de catifea, 
şi-a făcut apariţia la orizont. Mai exact, în sectorul lenjerie 
feminină dintr-un mare magazin universal din Knightsbridge, 
unde „Panda” şi suita sa îşi alegeau câte ceva dintr-o grămadă 
de articole de lenjerie albă de damă cu volănaşe expuse pe 


tejgheaua de sticlă. Pentru că avea şi „Panda” spionii ei. Aşa se 
face că-i ajunsese la ureche că în ziua precedentă şi „Grăsunul” 
stătuse îndelung în faţa aceloraşi articole, alegând câteva duzini 
şi cerând să fie expediate la o adresă din Paris, unde îl aştepta 
una din favoritele lui întreţinută cu bani grei. 


În cea de-a treia zi, atmosfera din cadrul echipei noastre 
devenise încordată. Paul Skordeno era un tip închis, cu faţa 
ciupită de vărsat, gata oricând să jignească. Nancy mi-a explicat 
că Paul era abătut, dar nu ştia de ce. 

— A lovit o fată, Ned, a zis ea. 

Dar dacă stau să mă gândesc bine, cred că voise să-mi 
sugereze că fusese vorba de ceva mai mult decât o simplă 
lovitură. 

Nancy măsura doar un metru şi jumătate şi avea aspectul 
unei vagaboande. Işi schimba destul de rar „ţinta de bază”, cum 
o numea ea. Purta ciorapi din bumbac şi pantofi cu talpă de 
cauciuc. Celelalte lucruri de care mai avea nevoie - şaluri, 
impermeabile, căciuliţe de lână de diferite culori - le ţinea într-o 
sacoşă de plastic. 

In misiunile de supraveghere, secţia noastră lucra în 
schimburi de opt ore, Nancy şi Paul formau avangarda, iar 
tânărul Ned venea în urma lor având rolul de „măturător”. Când 
l-am întrebat pe Skordeno dacă puteam schimba funcţiile, m-a 
sfătuit să mă obişnuiesc mai întâi cu cea pe care o primisem. În 
prima zi l-am urmărit pe „Grăsun” până la Sandhurst, unde se 
organizase un dejun în onoarea sa. Noi ne-am mulţumit cu 
ochiuri cu cartofi prăjiţi într-un bistro din apropierea porţii 
principale, în timp ce Skordeno a înjurat de zor, mai întâi pe 
arabi, apoi exploatarea acestora de către ţările occidentale, iar 
după aceea - spre mâhnirea mea - l-am auzit proferând 
invective la adresa celor de la Etajul Cinci, pe care îi cataloga 
drept jucători de golf fascişti. 

— Eşti francmason, domnule student? 

L-am asigurat că nu. 

— Atunci ai face bine să te grăbeşti să devii. N-ai observat 
felul special în care ţi-a strâns mâna şeful personalului? N-o să 
ajungi niciodată la Berlin dacă nu eşti francmason, domnule 
student. 


Cea de-a doua zi am petrecut-o în preajma unui magazin cu 
arme din Mount Street, unde „Grăsunul” venise să comande 
două puşti Purdy, luând drept model o puşcă de încercare pe 
care o învârtea destul de periculos prin magazin. Insă l-a cuprins 
furia în momentul când i s-a spus că trebuie să aştepte doi ani 
până la onorarea comenzii. Între timp, Paul mi-a ordonat de 
două ori să intru în momentul acela în magazin şi să arunc o 
privire. A părut mulţumit când i-am spus că întrebările 
iscoditoare pe care le adresasem vânzătorilor îi puseseră pe 
gânduri. 

— Am crezut că te simţi bine într-un asemenea loc, m-a 
persiflat el. Vânătoare, tir cu arma şi pescuit - lucrurile care le 
plac celor de la Etajul Cinci, nu-i aşa, domnule student? 

In aceeaşi seară, am stat toţi trei la pândă într-o camionetă 
parcată în faţa unui bordel cu storurile trase din South Audley. 
Street iar Centrala aproape că a intrat în panică. Rămas acolo 
timp de două ore, „Grăsunul” a telefonat alarmat la hotel, 
cerând să i se trimită imediat doctorul personal. Inima, a fost 
primul nostru gând. Trebuia oare să intrăm în bordel? În timp ce 
Centrala se agita, noi îl şi vedeam pe omul nostru mort de o 
criză cardiacă în braţele unei prostituate prea zeloase, înainte 
însă de a fi semnat cecul pentru avioanele sale de luptă 
demodate. De-abia la ora patru dimineaţa cei de la postul de 
ascultare ne-au alungat temerile: medicul îi făcuse o injecție cu 
un afrodisiac în fundul său princiar, în urma unei trecătoare crize 
de impotenţă. În ciuda furiei lui Skordeno, pe la ora cinci ne-am 
întors la casele noastre, liniştiţi la gândul că „Grăsunul” trebuia 
să plece la ora prânzului spre Luton pentru a asista la o 
demonstraţie cu un tanc englezesc din penultima generaţie, 
ceea ce ne dădea şi nouă posibilitatea să ne odihnim o zi. Am 
răsuflat uşuraţi. Ne-am bucurat, însă, prea devreme. 

— „Panda” vrea să-şi cumpere nişte fleacuri strălucitoare, ne- 
a anunţat Monty cu delicateţe când am ajuns în Green Street. Şi 
asta e tot treaba voastră. Imi pare rău, domnule student. 

Aşadar, ne-am întors la raionul de lenjerie al marelui magazin 
din Knightsbridge şi la momentul meu de glorie. Ben, îi spuneam 
în gând colegului meu, aş schimba oricare din zilele tale cu cinci 
de-ale mele. Şi deodată, am încetat să mă mai gândesc la Ben şi 
să-l invidiez. Retrăgându-mă lângă tocul uşii, unde eram mai 
ferit de vedere, am început să vorbesc în microfonul 


incomodului meu emiţător, care era în vremea aceea expresia 
celei mai înalte tehnici. Am ales frecvenţa care-mi dădea acces 
direct la bază. Era chiar aceea pe care Skordeno îmi interzisese 
s-o folosesc. 

— „Panda” are o maimuţă în spate, l-am informat pe Monty 
cât mai calm posibil, folosind termenul consacrat în jargonul 
celor de la filaj pentru a indica faptul că era urmărită de o 
persoană neidentificată. Un metru şaizeci şi cinci, figură de 
arab, păr negru ondulat, o mustață mare, patruzeci de ani, 
pardesiu negru, pantofi negri cu talpă de cauciuc. Era la 
aeroport când a sosit avionul „Grăsunului”. Mi-l amintesc. E unul 
şi acelaşi. 

— Nu-l slăbi din ochi, a răspuns laconic Monty. Paul şi Nancy 
rămân cu „Panda” iar tu te ocupi de maimuţă. La ce etaj? 

— Primul. 

— Urmăreşte-l peste tot şi informează-mă. 

— E posibil să ducă ceva, am semnalat eu, privind cu coada 
ochiului spre cel care făcea obiectul descrierii. 

— Vrei să spui că e... însărcinat? 

Mi s-a părut o glumă proastă. 

Daţi-mi voie să vă descriu exact scena, întrucât era mai 
complicată decât aţi putea bănui. Nu eram singurii aflaţi pe 
urmele „Pandei” şi a suitei ei, care se deplasau ca melcul prin 
raioanele magazinului. Prinţesele bogate din ţările arabe nu vin 
la marile magazine din Knightsbridge neanunţate. În afară de 
doi vânzători în haine negre şi pantaloni în dungi, alţi doi 
bărbaţi, care se vedea de la o poştă că erau detectivii 
magazinului, barau porţile, într-o poziţie specifică, ţinându-şi 
picioarele desfăcute şi pumnii închişi de-a lungul corpului, gata 
în orice moment să-i înfrunte pe intruşii care s-ar fi învârti pe 
acolo. Ca şi când toate acestea n-ar fi fost de-ajuns, Scotland 
Yard-ul îşi trimisese în dimineaţa aceea propriul om de protecţie, 
un tip cu o mutră dură şi îmbrăcat într-un impermeabil cu 
cordon, care insistase să se plaseze chiar lângă „Panda”, 
străfulgerând cu privirea pe oricine se apropia de ea. In fine, 
închipuiţi-vă cum arătau Paul şi Nancy, gătiţi de sărbătoare, 
admirând rafturile cu lenjeria de corp şi întorcând spatele 
tuturor, dar supraveghind-o cu coada ochiului, prin oglinzi, pe 
protejata noastră. 


Şi toate acestea, vă reamintesc, în atmosfera liniştită şi 
înmiresmată a haremului; în împărăţia lenjeriei vaporoase, a 
covoarelor moi şi a manechinelor languroase pe jumătate goale 
- ca să nu mai vorbim de amabilele vânzătoare cu părul cărunt, 
îmbrăcate în costume de crep negru, a căror vârstă nu mai 
ameninţa pe nimeni, ceea ce le conferea autoritatea de a oficia 
în acest sanctuar al intimităţii feminine. 

Am observat că alţi bărbaţi evitau raionul cu lenjerie de corp 
feminină sau treceau prin el în viteză, cu ochii plecaţi, atitudine 
pe care aş fi adoptat-o şi eu, din instinct, dacă n-ar fi fost acest 
omuleţ melancolic cu mustață neagră şi privire pătrunzătoare, 
care urmărea cu insistenţă suita „Pandei” la numai 
cincisprezece paşi. Dacă Monty nu mi-ar fi dat această misiune 
de „măturător”, nu l-aş fi depistat poate niciodată - sau cel 
puţin nu atunci. Dar mi-am dat seama imediat că sarcinile pe 
care le primiserăm amândoi - chiar dacă aveau o motivaţie 
diferită - ne obligau să ne menţinem la aceeaşi distanţă de 
obiectiv, eu cu un aer detaşat, el cu un zel de fanatic, 
nepierzând-o nicio clipă din ochi. Chiar atunci când un stâlp sau 
vreun client se interpuneau „şi o ascundeau” temporar privirii, 
îşi lungea gâtul într-o parte şi în alta până când ochii săi 
vigilenţi, de al căror fanatism mă convinsesem între timp, o 
regăseau. 

Sesizasem pentru prima oară starea de agitaţie în care se afla 
în sala de aşteptare de la aeroport, unde, lipsit de peretele de 
sticlă, se ridicase în vârful picioarelor, sucindu-se şi răsucindu- 
se, ca să vadă mai de-aproape cuplul princiar. Atunci nu 
reacţionasem în niciun fel. Lăsase impresia că făcea parte din 
grupul de diplomați, însoțitori şi gură-cască veniţi să-l 
întâmpine. Îi cercetasem pe toţi cu aceeaşi atenţie. Totuşi, mă 
frapase neastâmpărul lui. Oare ăsta să fie Orientul Mijlociu? mă 
întrebasem, văzându-i faţa suptă şi strivită de geam. Asemenea 
porniri pasionale trebuie ţinute în frâu de Serviciul meu dacă 
vrem să ne vindem armele în pace. 

Avansând câţiva paşi, maimuța se făcea că se uită la o cutie 
cu panglici. Ca şi omonimul său, mergea cu paşi mari şi tăcuţi, 
îndoind genunchii în faţa unei vitrine cu jartiere, pentru a 
încerca să descopăr discret vreo umflătură suspectă în dreptul, 
şoldurilor sau sub braţ. Pardesiul lui negru, larg şi fără cordon, 
pe care-l folosesc în mod obişnuit asasinii, putea să ascundă cu 


uşurinţă un pistol cu ţeavă lungă prevăzut cu amortizor de 
zgomot sau un semi-automat atârnat de umăr. 

l-am studiat mâinile, în timp ce ale mele mă furnicau de 
emoție. Mâna lui stângă atârna inertă de-a lungul corpului, cea 
dreaptă însă, care era mai puternică, se agita nehotărâtă la 
piept, ca şi când omul s-ar fi pregătit să-şi ia inima în dinţi 
pentru actul final. 

Ar trebui să ducă mâna dreaptă la subsuoara stângă, m-am 
gândit. Instructorii noştri de tir ne învăţaseră toate aceste 
tehnici. 

Ochii lui - acei ochi sumbri şi expresivi, în care ardea flacăra 
fanatismului - păreau să contemple deja viaţa de dincolo. Jurase 
răzbunare împotriva ei sau a familiei ei? Anumiți conducători 
musulmani fanatici îi promiseseră cumva un loc în rai dacă îşi 
îndeplinea misiunea? Deşi superficiale, cunoştinţele mele despre 
Islam, dobândite dintr-una sau două conferinţe şi din romanele 
lui P.O. Wren, mă avertizaseră că mă aflam în prezenţa unui 
fanatic disperat, pentru care propria viaţă nu conta. 

In ceea ce mă priveşte, nu eram înarmat. Eram într-o situaţie 
delicată. Cei de la filaj nici nu puteau visa să poarte arme în 
timpul unui serviciu normal. Având însă în vedere că 
supravegherea acoperită este un alt tip de activitate, am fi avut 
dreptul la armă. Paul Skordeno se bucurase de acest drept şi 
primise un revolver din seiful lui Monty. 

— Unul e destul, domnule student, îmi atrăsese atenţia 
Monty, cu zâmbetul lui de bătrân înţelept. Nu vrem să 
declanşezi cel de-al treilea război mondial! 

Prin urmare, nu-mi rămăsese decât să aleg una din loviturile 
pe care le învăţasem la cursurile de ucidere fără zgomot. Ce 
trebuia să fac, să-l atac pe la spate, cu o lovitură de pumn în 
ceafă, cu aşa-numita „Moarte a iepurelui”, sau cu o dublă 
lovitură la tâmple? Ambele l-ar fi ucis pe loc şi n-am mai fi putut 
să-l interogăm. Păi atunci nu era mai bine să-i rup mai întâi 
braţul drept şi să-l ţin la respect cu propria-i armă? Dar dacă, 
aşa cum mă temeam, ar fi reuşit să scoată pistolul, n-am fi fost 
oare ciuruiţi de gloanţele trase de mai multe gorile din garda 
personală răspândite prin magazin? 

„Panda” îl văzuse! 

II privise drept în ochi, iar maimuța nu se ferise, uitându-se la 
ea la fel de insistent! 


Oare chiar îl recunoscuse? Eram sigur că da. Îi înţelesese 
cumva intenţiile, şi, cedând unui misterios fatalism oriental, se 
declarase în sinea ei gata să moară? In minte mi se 
învălmăşiseră şi alte posibilităţi oribile, în timp ce continuam să 
urmăresc straniul lor schimb de priviri. Când ochii li s-au întâlnit 
din nou, „Panda” îngheţă. Mâinile sale mici, îndoite şi încărcate 
de bijuterii, care scormoneau prin lenjeria de corp, au căzut 
inerte de-a lungul trupului. După care a rămas stană de piatră şi 
neputincioasă, nemaiavând forţa să evite privirea pătrunzătoare 
a maimuţei. 

În cele din urmă, s-a întors cu un aer stingher, de ciudată 
umilinţă, le-a şoptit câteva cuvinte doamnelor de companie şi şi- 
a ridicat mâinile de pe tejghea, dând drumul combinezonului pe 
care încă îl ţinea în mână. Era îmbrăcată într-o rochie maro cu 
mâneci largi, mai lungi decât braţele sale - dacă ar fi fost 
bărbat, aş fi asemuit-o cu un călugăr franciscan - iar pe frunte 
avea o bentiţă asortată. 

Am văzut-o oftând, apoi, cu paşi înceţi şi evident resemnată, 
s-a îndreptat spre uşă, urmată de garda sa personală, polițistul 
de la Scotland Yard, doamnele de companie, vânzătorii şi, în 
fine, de Paul şi Nancy care, neputând, se pare, să se pună de 
acord asupra alegerii unei lenjerii de corp, au pornit la rândul lor 
agale, ca orice cumpărători, în urma grupului. Paul, care în mod 
sigur auzise convorbirea mea cu Monty, nu m-a onorat nici 
măcar cu o privire. Nancy, care făcea caz de talentul ei de 
actriţă, a simulat o dispută conjugală cu el. Am încercat să văd 
dacă Paul îşi descheiase haina, dat fiind că şi el avea aceeaşi 
tehnică de scoatere a pistolului, dar s-a întors cu spatele la 
mine. 

— În regulă, domnule student, arată-mi-l, mi-a şoptit Monty 
bine dispus, la urechea stângă, apărând lângă mine ca prin 
minune. 

Habar n-aveam de cât timp se afla în preajma mea. Trecuse 
de ora prânzului şi a ieşirii din tură, dar situaţia nu permitea 
schimbarea gărzii. La mai puţin de cinci paşi de noi, maimuța o 
urmărea pe „Panda” mergând încet dar hotărât. 

— Putem să-l imobilizăm pe scări, i-am spus în şoaptă. 

— Vorbeşte mai tare, m-a sfătuit Monty, fără să reducă 
intensitatea vocii. Vorbeşte normal, ca să nu atragi atenţia. 


Dacă vorbeşti în şoaptă, în colţul gurii, toată lumea va crede că 
ai venit să jefuieşti casa de bani a magazinului. 

Având în vedere că eram la etajul întâi, grupul „Pandei” 
trebuia să ia liftul, indiferent dacă ar fi mers în sus sau în jos. 
Lângă lift se aflau două uşi batante care pe vremuri dădeau spre 
o scară de serviciu, destul de umedă şi murdară, cu treptele 
acoperite cu linoleum. Planul meu, pe care i l-am expus lui 
Monty în propoziţii scurte, în timp ce o urmăream pe maimuța 
care se îndrepta spre uşă, era foarte simplu. In momentul în 
care grupul s-ar apropia de lift, Monty şi cu mine l-am înşfăca 
fiecare de câte un braţ, împingându-l apoi pe scări. După ce l- 
am imobiliza cu o lovitură puternică în abdomen şi l-am 
dezarma, l-am duce în Green Street, unde l-am invita să facă 
mărturisiri. Exersaserăm această tactică de zeci de ori. Inclusiv - 
spre ruşinea noastră - pe un nevinovat funcţionar de bancă ce 
se grăbea să ajungă acasă la familie, pe care îl confundaserăm 
cu unul din instructorii noştri. Am constatat însă, spre marea 
mea mâhnire, că Monty nu dădea niciun semn că ar fi de acord 
cu planul meu. Privea cum şefii de raioane ai magazinului croiau 
pârtie printre oameni, pentru ca grupul „Pandei” să intre în lift. 
Şi zâmbea, ca orice om de rând care rămâne pironit când vede 
un cap încoronat. 

— Coboară, a declarat el cu satisfacţie. Pariez pe o liră că se 
duce la raionul cu bijuteriile alea de doi bani. Ai fi tentat să crezi 
că niciunul din bogătaşii din Golf nu se uită la făcăturile alea. Ei 
bine, din contră, nu se mai satură de ele şi sunt convinşi că fac o 
afacere bună. Hai, fiule, e de tot hazul. Să mergem să vedem ce 
se întâmplă. 

Trag nădejde că, deşi atitudinea lui Monty m-a lăsat perplex, 
am reuşit să-i apreciez profesionalismul. Anturajul exotic al 
„Pandei” îmbrăcat în costume tradiţionale, stârnea curiozitatea 
cumpărătorilor. Monty s-a amestecat printre ceilalţi gură-cască, 
pentru a lua parte la spectacol. Am constatat că şi de această 
dată avusese dreptate, pentru că grupul s-a îndreptat spre 
raionul cu bijuterii de mâna a doua. Aşa cum, de altfel, bănuise 
şi maimuța care, la ieşirea noastră din ascensor s-a infiltrat 
rapid în faţa grupului, pentru a ocupa un loc bun în apropierea 
vitrinelor strălucitoare, cu umărul stâng rezemat de perete, 
exact în poziţia unui asasin care trage cu mâna dreaptă şi 
scoate arma în cruciş, cu mâna dreaptă de la subsuoara stângă. 


Totuşi, departe de a-şi fi ales o poziţie strategică de unde ar fi 
putut să riposteze, Monty s-a mulţumit să-l urmărească şi, odată 
ajuns în apropierea lui, mi-a făcut semn să mă duc lângă ei. Nu- 
mi rămânea decât să-l las pe Monty, şi nu pe maimuţă, în 
centrul trio-ului nostru. 

— Vezi, de-aia vin totdeauna la Knightsbridge, fiule, mi-a 
explicat Monty, vorbind atât de tare încât îl auzea toată lumea 
din jur. Nu ştii niciodată de cine dai. Ultima dată când am venit 
cu mama ta - doar ţii minte? - ne-am dus la raionul de alimente 
de la Harrods şi, la un moment dat, mi-am zis: „la te uită, păi 
ăsta-i Rex Harrison”. Aş fi putut să-l ating cu mâna. Dar n-am 
făcut-o. Knightsbridge este într-adevăr centrul pământului. Nu, 
domnule? a adăugat el, salutând-o pe maimuţă, scoţându-şi 
pălăria şi făcând-o să-i răspundă cu un surâs plictisit. După care 
a continuat: Mă întreb de unde or fi. După cum arată, para fi 
arabi. Oamenii ăştia au toate bogăţiile lumii şi în plus nici nu 
plătesc impozite. O să-mi spui că membrii familiilor regale sunt 
scutiţi de impozite, spune. Nu există în lume nicio casă regală 
care să-şi plătească sieşi impozite. Ar fi ilogic. Îl vezi pe polițistul 
ăla solid de colo, fiule? E în mod sigur de la serviciile speciale. 
Se vede după aerul de prostovan şi după privirea încruntată. 

Grupul „Pandei” s-a răspândit de-a lungul vitrinelor luminate, 
în timp ce „Panda” a cerut cu o emoție abia controlată să vadă 
mai de aproape bijuteriile. Şi nu după mult timp, ca şi la raionul 
cu lenjeria de corp, a început să ia obiect după obiect, 
examinându-le la lumină cu atenţie, pentru ca apoi să le pună la 
loc şi să ia altele, cercetându-le cu aceeaşi minuţiozitate. l-am 
văzut privirea îngrijorată îndreptată spre noi, mai întâi spre 
maimuţă, iar apoi spre mine, ca şi când m-ar fi considerat 
singura ei speranţă în materie de protecţie. 

l-am aruncat o privire întrebătoare lui Monty, care a continuat 
să zâmbească. 

— Exact asta ce s-a întâmplat şi la lenjeria intimă, i-am şoptit, 
uitând din nou să vorbesc normal, aşa cum îmi recomandase. 

Insă Monty şi-a continuat monologul cu glas tare. 

— Cum am spus întotdeauna, prinţ sau paria, toţi suntem la 
fel, fiule. Toţi ne-am născut în costumul lui Adam şi toţi mergem 
în pământ. Adevărata bogăţie este sănătatea. Şi-apoi, e mai 
bine să ai mulţi prieteni decât mulţi bani, crede-mă. Toţi avem 
aceleaşi pofte, aceleaşi mici slăbiciuni şi aceleaşi hachiţe. 


A continuat în acelaşi fel, ca şi când ar fi vrut cu tot dinadinsul 
să fie în dezacord cu exagerata mea vigilenţă. 

„Panda” a cerut să i se prezinte şi alte casete cu bijuterii. 
Tejgheaua s-a umplut cu splendide diademe, brățări şi inele cu 
strasuri. A probat un colier cu trei rânduri de rubine false, 
admirându-se într-o oglindă de mână. 

să fi fost oare doar imaginaţia mea? Nu! Se folosea de oglindă 
ca s-o observe pe maimuţă şi să ne urmărească şi pe noi. Şi-a 
fixat asupra maimuţei şi a noastră, mai întâi unul din ochii ei 
negri, apoi pe celălalt, iar în cele din urmă pe amândoi odată, 
prevenindu-ne şi implorându-ne. După care a lăsat oglinda şi, 
ignorându-ne, s-a apropiat oarecum iritată de celălalt capăt al 
vitrinei, unde o aşteptau noi seturi de bijuterii. 

In aceeaşi clipă, maimuța a făcut brusc un pas înainte şi a dus 
mâna spre impermeabilul descheiat. Uitând de orice fel de 
prudenţă, am înaintat şi eu cu un pas, cu braţul drept tras în 
spate, cu degetele îndoite şi palma paralelă cu pământul, aşa 
cum ne învăţaseră la Sarratt. Alesesem o lovitură de cot în 
inimă, urmată de o alta cu muchea palmei pe buza superioară, 
exact în punctul de legătură dintre cartilagiul nasului şi partea 
de sus a maxilarului, unde îşi au punctul de întâlnire mai multe 
fascicule de nervi. O astfel de lovitură bine aplicată poate 
imobiliza victima pentru câtva timp. Maimuta a deschis gura şi a 
inspirat adânc, poate ca să strige numele lui Allah sau sloganul 
unei secte fundamentaliste - deşi nu cred că ştiam pe atunci 
prea multe lucruri despre integriştii arabi şi nici că ne îngrijorau 
prea mult. M-am hotărât imediat să strig şi eu, nu numai pentru 
a o pune pe maimuţă într-o situaţie neplăcută, dar mai ales 
pentru că o respiraţie adâncă mi-ar fi îmbogăţit sângele cu 
oxigen şi astfel mi-ar fi mărit forţa de lovire. Tocmai inspiram 
când am simţit mâna lui Monty care mi-o prinsese pe a mea ca 
într-un cleşte, imobilizându-mă şi trăgându-mă înapoi spre el. 

— Nu face una ca asta, fiule, m-a sfătuit el pe un ton absolut 
firesc, dânsul a fost înaintea ta şi are de rezolvat nişte treburi 
confidenţiale, nu-i aşa, domnule? 

Aşa era. Monty mi-a dat drumul la mână abia când am înţeles 
ce se întâmpla. Maimuţa nu se adresa nici „Pandei”, nici vreunei 
persoane din suita ei, ci celor doi şefi de raioane în pantaloni cu 
dungi, care îşi aplecaseră capul spre el ca să-l audă mai bine, 


manifestând mai întâi o atitudine de respect iar apoi de interes 
şi surpriză. Amândoi şi-au îndreptat privirea spre „Panda”. 

— Vedeţi dumneavoastră, domnilor, alteţa sa regală preferă 
să-şi rezolve cumpărăturile fără prea multe formalităţi, le-a spus 
el. Fără complicaţii, cum ar fi, să zicem, împachetarea sau plata 
la casă. Vârsta e de vină... Acum trei sau patru ani era expertă 
în negocierea preţurilor, vă asigur. Obţinea cele mai mari 
reduceri la orice voia să cumpere. Acum, însă, la vârsta ei, a 
început să ia efectiv problema în propriile mâini. Sau poate că ar 
trebui să spun în propriile... mâneci, înţelegeţi dumneavoastră. 
De aceea, alteţa sa prinţul, m-a însărcinat să compensez cât 
mai generos cu putinţă aceste cumpărături „neoficiale”, cu 
condiţia să nu transpire nimic, nici în scris, nici oral. M-aţi 
priceput, domnilor? 

Spre regretul meu, n-a scos din buzunar nici un redutabil 
Walther automat, niciun pistol-mitralieră Heckler & Koch şi nici 
măcar clasicul Browning de 9 milimetri, pe care îl îndrăgiserăm 
atât de mult, ci un frumos portofel cu ornamente din piele 
marocană, aparţinând stăpânului său şi ticsit de bancnote de 
diverse valori. 

— Cred că am numărat trei inele frumoase, domnule, unul cu 
un smarald artificial, două cu diamante din ştrasuri, plus un 
colier din rubine artificiale la trei rânduri. Domnilor, dorinţa 
alteţei sale prinţul este ca în cadrul înţelegerii noastre, să 
rezolvati orice eventuală neplăcere produsă excelenţilor 
dumneavoastră angajați. În plus, un comision pentru 
dumneavoastră înşivă, pentru, acordul pe care l-am convenit în 
ceea ce priveşte discreţia... 

Monty mi-a dat, în fine, drumul la mână şi, în timp ce ne 
îndreptam spre hol am îndrăznit să-i arunc o privire, constatând, 
spre liniştea mea, că expresia feţii sale, deşi gânditoare, era 
surprinzător de calmă. 

— Asta-i necazul în meseria noastră, Ned, mi-a explicat el, 
adresându-mi-se pentru prima dată pe numele mic. Viaţa e una, 
ce credem noi despre ea cu totul alta. Câteodată recunosc că 
îmi doresc un duşman cum scrie la carte. Totuşi, e greu al naibii 
să-l găseşti, nu-i aşa? Sunt prea mulţi oameni cinstiţi pe lumea 
asta. 


TREI 

Pe un ton ce amintea de preotul care apelează la enoriaşi ca 
să-şi depună obolul în cutia milei la ieşirea din biserică, Smiley a 
recomandat cu căldură tânărului său public: 

— Să nu uitaţi niciodată că englezii - şi englezoaicele, dacă-mi 
daţi voie - educați în şcolile particulare au fost cei mai perfizi 
oameni din lume. Au fost, sunt şi vor fi întotdeauna, atâta timp 
cât ruşinosul nostru sistem de învăţământ nu se va schimba, a 
continuat el, după ce a aşteptat câteva clipe ca să se potolească 
râsetele din sală. Sunt maeştri în a vă încânta cu vorbe goale, în 
a-şi ascunde simţămintele şi a-şi şterge urmele, dar incapabili 
să-şi recunoască greşelile. Ştiu mai bine ca oricine să acţioneze 
cu curaj când sunt morţi de frică, să simuleze perfect fericirea 
când sunt disperaţi şi să-i flateze pe cei pe care îi urăsc cel mai 
mult. Aceştia sunt oneştii englezi - sau onestele englezoaice - 
proveniţi din clasele aşa-zis privilegiate. Chiar dacă, în timp ce 
aşteaptă autobuzul lângă tine, un englez are o depresiune 
nervoasă şi chiar dacă îi eşti cel mai bun prieten, tot te 
consideră mai prost ca el. De aceea unii dintre cei mai buni 
ofiţeri ai noştri se dovedesc a fi cei mai răi şi invers. Şi din 
acelaşi motiv agentul care o să-i dea fiecăruia cea mai mare 
bătaie de cap o să fie propria sa persoană. 

Spunând toate acestea, Smiley se gândea, fără îndoială, la cel 
mai mare ipocrit dintre noi toţi. Adică la Bill Haydon. Eu însă mă 
gândeam la Ben!... Şi, deşi nu mi-e uşor s-o spun, mă gândeam 
totodată nu doar la tânărul Ned, ci poate şi la bătrânul cu 
acelaşi nume. 


Era tot în după-amiaza când nu reuşisem să-i vin de hac 
individului din garda personală a „Pandei”. Obosit şi deprimat, 
am ajuns la apartamentul meu din Battersea, unde am găsit uşa 
descuiată şi doi bărbaţi îmbrăcaţi în costume gri scotocindu-mi 
prin birou. 

Când am intrat în cameră, au crezut de cuviinţă să-mi arunc 
doar o privire fugară. Cel mai aproape de mine era şeful 
personalului. In spatele lui, un bondoc fără vârstă, cu nişte 
ochelari rotunzi care-l făceau să semene cu o bufniţă, m-a privit 
insistent, cu un fel de compasiune îndurerată. 


— Când ai primit ultimele veşti de la prietenul tău Cavendish? 
m-a întrebat şeful personalului, uitându-se în treacăt la mine şi 
concentrându-se din nou asupra hăârtiilor mele. 

— Este într-adevăr prietenul tău, acest Ben sau Arno, cum i-oi 
fi spunând, a întrebat bufnița, cu un aer trist. În timp ce eu 
încercam să-mi revin. 

— Da, este, Ben îi zic. Ce s-a întâmplat? 

— Când ai primit ultima dată veşti de la el? a repetat şeful 
personalului, dând la o parte un teanc de scrisori de la iubita 
mea de atunci. Îţi telefonează? Cum ţii legătura cu el? 

— Am primit o carte poştală acum o săptămână. De ce? 

— Unde e? 

— Nu ştiu. Am distrus-o, dacă nu este în birou. Vreţi să-mi 
spuneţi ce se întâmplă? 

— Ai distrus-o? 

— Da, probabil c-am aruncat-o. 

— A distruge sugerează premeditare, nu? Cum arăta? m-a 
întrebat el, deschizând al doilea sertar. Stai acolo, nu te apropia! 

— Era fotografia unei fete. Ben scrisese câteva rânduri pe 
dos. Ce importanţă are ce era pe ea? Vă rog să ieşiţi afară. 

— Ce scria? 

— Nimic. Spunea că fata era ultima lui achiziţie. „Dragă Ned, 
iată noua mea captură, sunt fericit că nu eşti aici. Cu prietenie, 
Ben”. Şi-acum, ieşiţi afară! 

— Ce vroiau să spună rândurile acelea? mi s-a adresat 
bărbatul, deschizând încă un sertar. 

— Era fericit că nu aveam cum să-i suflu fata, aşa-cred. Era o 
glumă. 

— i se întâmplă deseori să-i sufli femeile? 

— N-am avut niciodată aceleaşi iubite. 

— Dar atunci ce aveţi în comun? 

— Prietenia, i-am replicat iritat. Şi mă rog, ce naiba căutaţi? 
Cred că ar fi bine să plecaţi, amândoi şi cât mai repede. 

— N-o găsesc, i s-a adresat supărat şeful personalului 
colegului său bondoc, dând la o parte un alt teanc din 
corespondenţa mea particulară. Nu-i nicio carte poştală. Nu ne 
minţi, Ned, nu-i aşa? 

Omul-bufniţă nu-şi luase ochii de la mine. Mă privea cu un aer 
de compătimire, vrând parcă să spună: „Ni se întâmplă tuturor 
şi n-avem ce face”. 


— Cum ai primit cartea poştală, Ned? a întrebat el cu o voce 
la fel de ezitantă şi plină de regrete ca întreaga lui atitudine. 

— Prin poştă, cum altfel? am răspuns iritat. 

— Prin poşta normală, vrei să spui? a continuat să mă 
interogheze, cu acelaşi aer trist. la gândeşte-te, n-a fost prin 
curier secret? 

— Prin poşta militară, am replicat. Unul din oficiile poştale din 
Berlin, cu timbru englez. Mi-a adus-o factorul poştal din zonă. 

— Din întâmplare, Ned, nu cumva îţi aminteşti numărul 
oficiului poştal? s-a interesat omul-bufniţă, sceptic din cale- 
afară. Acela de pe ştampilă, vreau să spun. 

— Numărul normal al Berlinului, presupun, am spus, 
străduindu-mă să-mi ascund indignarea în faţa unei persoane 
care mi se adresase, totuşi, cu o deosebită deferenţă. Cred că 
patruzeci. Dar de ce e atât de important? M-am săturat de 
povestea asta. 

— Eşti sigur că a fost expediată de la Berlin? Adică, aşa ai 
presupus atunci, din câte-ţi aminteşti? Despre numărul 
Berlinului - eşti sigur? 

— Arăâta la fel ca celelalte pe care mi le-a trimis. N-am 
examinat-o în detaliu, am zis, cuprins din nou de mânie când l- 
am văzut pe şeful personalului trăgând un alt sertar al biroului 
meu şi scoțând tot ce era înăuntru. 

— E cumva manechin, Ned? s-a interesat omul-bufniţă cu un 
zâmbet umil, care parcă cerea iertare atât pentru şeful 
personalului cât şi pentru el. 

— Eu văd un nud şi basta. O fi o ştoarfă, ţinând cont că 
pozează în fundul gol. De aceea am şi aruncat-o. Din cauza 
femeii de serviciu. 

— Aha, deci îţi aminteşti! a strigat şeful personalului, 
întorcându-se spre mine. „Am aruncat-o”. La dracu, puteai să 
ne-o spui de la început! 

— Ei, zău aşa, Rex, a spus omul-bufniţă pe un ton conciliant. 
Când a intrat, Ned a fost destul de surprins. Cine n-ar fi fost? 
Acum lucrezi cu cei de la filaj, nu-i aşa? m-a întrebat, 
aruncându-mi din nou o privire îngrijorată. Monty zice că faci 
treabă bună. A propos, nudul acela era în culori? 

— Da. 

— Întotdeauna ţi-a trimis cărţi poştale sau a mai trimis şi 
scrisori? 


— Numai cărţi poştale. 

— Câte? 

— Trei sau patru de când e acolo. 

— Numai în culori? 

— Nu mai ţin minte. Probabil. Da. 

— Şi întotdeauna cu fete? 

— Cred că da. 

— Cum să nu, sunt sigur că-ţi aminteşti foarte bine. ŞI 
întotdeauna goale, bănuiesc. 

— Da. 

— Unde sunt celelalte? 

— Probabil că le-am aruncat şi pe acelea. 

— Din cauza femeii de serviciu? 

— Da. 

— Ca să-i cruţi sensibilitatea? 

— Da! 

— Atunci, a reluat omul-bufniţă după un timp de reflecţie, 
porcăriile alea de cărţi poştale - iartă-mă, zău că nu vreau să te 
jignesc - nu erau decât o veche glumă între voi? 

— Din partea lui, da. 

— Tu nu i-ai trimis în schimb niciuna? Spune, te rog. Nu te 
jena. Nu e momentul. 

— Nu mă jenez deloc! Nu, nu i-am trimis niciuna. Da, era doar 
o glumă şi devenise din ce în ce mai neplăcută. Dacă vreţi să 
ştiţi, mă săturasem şi eu să le văd zăcând pe măsuţa din hol. De 
altfel, doamna Simpson, proprietăreasa, mi-a sugerat să-i scriu 
lui Ben şi să-i cer să înceteze să mai trimită asemenea cărţi 
poştale. Spunea că îi strică reputaţia casei. Şi-acum, îl rog, pe 
unul din voi să-mi spună ce dracu se întâmplă. 

De data asta cel care a răspuns, cu o voce lugubră, a fost 
şeful personalului. 

— Mă rog, credeam că o să poţi să ne spui tu nouă. Ben 
Cavendish a dispărut. Cu tot cu agenţi, ca să zic aşa. Doi dintre 
ei au apărut în numărul de azi dimineaţă al ziarului Neves 
Detschland: „Reţeaua spionilor englezi prinsă în flagrant delict”. 
Ziarele de seară londoneze vor publica ştirea în ultimele ediţii. 
Nu l-a mai văzut nimeni de trei zile. Dânsul este domnul Smiley, 
care vrea să-ţi vorbească. Trebuie să-i spui tot ce ştii. Ne vedem 
mai târziu. 


Cred că m-am pierdut cu firea un moment, ca să-mi revin abia 
când l-am văzut pe Smiley în mijlocul covorului meu, privind 
dezolat în jurul lui la dezordinea provocată de cei de la personal. 

— Am o casă pe malul celălalt al Tamisei, în Bywater Street, a 
mărturisit el pe un ton împovărat de griji. Am putea da o fugă 
până acolo, dacă nu te deranjează. Nu e grozav de curat, dar 
oricum e mai bine decât aici. 


Am plecat cu micul lui Austin, iar Smiley a condus atât de 
încet de parcă ar fi transportat un invalid, aşa cum probabil că 
mă considera. În amurg, reflexele luminoase ale felinarelor de 
pe Albert Bridge pluteau spre noi ca nişte lanterne lăsate la apă. 
Ben, ce-am făcut? mă întrebam disperat. Ce ţi-au făcut Ben? 

Pe Bywater Street nu mai era niciun loc, aşa că am parcat pe 
o străduţă laterală. După ce a reuşit să se insinueze cu maşina, 
acţiune la fel de complicată ca acostarea unui pachebot, am 
mers pe jos până am ajuns. Mi-aduc aminte cât de greu mi-a 
fost să-l urmez, cu mersul lui legănat ca de pinguin, uitând 
uneori că mai sunt şi eu cu el. Totodată, ţin minte şi că a trebuit 
să se înarmeze cu mult curaj pentru a învârti cheia în uşa 
principală şi îmi amintesc de prudenţa cu care a păşit în hol, ca 
şi când în apartament l-ar fi aşteptat o primejdie. Acum ştiu că 
avea motive să se teamă. În vestibul erau două sticle cu lapte 
iar în salon o farfurie cu resturile unei fripturi cu garnitură de 
mazăre. Platanul unui patefon se învârtea liniştit. Nu mi-a fost 
greu să presupun că fusese chemat de urgenţă - probabil de 
şeful personalului, ieri seară - tocmai când începuse să înfulece 
din friptură şi să asculte muzică. 

Am mers cu el în bucătărie, unde s-a dus să caute sifon 
pentru whisky. Casa lui Smiley avea ceva care te făcea să te 
simţi vinovat de singurătatea lui. Cutii goale de conserve zăceau 
peste tot iar chiuveta era plină de vase murdare. În timp ce 
pregătea paharele cu whisky, m-am apucat să fac un pic de 
ordine. El a luat un prosop din spatele uşii, şi a început să 
şteargă vesela spălată şi s-o pună la loc. 

— Aţi format o echipă foarte bună, tu cu Ben, nu-i aşa? a 
întrebat el. 

— Am locuit împreună la Sarratt. 

— Ce aţi avut acolo - bucătărie, două dormitoare şi baie? 

— Fără bucătărie. 


— Aţi făcut pereche şi la antrenament, nu? 

— Numai în ultimul an fiecare trebuia să-şi aleagă un 
adversar, urmând să se înveţe reciproc. 

— Să-şi aleagă sau să i se aleagă? 

— Mai întâi alegeai, după care se aproba sau nu. 

— lar pe urmă rămâneaţi împreună şi la bine şi la rău. 

— Cam aşa ceva. 

— În tot timpul ultimului an? Adică de fapt pe jumătate din 
durata stagiunii? Zi şi noapte? E o căsătorie în toată regula! 

Nu înţelegeam de ce insista atât ca să obţină nişte informaţii 
pe care ar fi trebuit să le ştie. 

— Şi făceaţi totul împreună? a continuat el. lartă-mă, dar a 
trecut mult timp de când am fost şi eu instruit. Făceaţi totul 
împreună: probe scrise, practice sau fizice. Luaţi masa şi locuiaţi 
împreună - de fapt era o viaţă în comun. 

— Pentru activitatea în grup şi pentru luptă, era de la sine 
înţeles. Primul criteriu cuprindea greutatea şi aptitudinile 
asemănătoare. 

Deşi întrebările lui erau câteodată stânjenitoare, am început 
să simt nevoia să-i vorbesc. 

— Restul pare ceva firesc, am reluat după o pauză. 

— Aha. 

— Uneori eram despărțiți pentru un exerciţiu special, sau 
pentru că se aprecia că unul din noi se sprijinea prea mult pe 
celălalt. Dar echilibrul odată restabilit, tandemul se refăcea. 

— Şi voi aţi câştigat totul, a afirmat Smiley pe un ton 
aprobator, luând o altă farfurie udă. Tu şi cu Ben aţi format cea 
mai bună echipă. 

— Asta pentru că Ben a fost cel mai bun student, am replicat 
eu. Cu el, oricine ar fi câştigat. 

— Da, desigur. Am mai cunoscut astfel de oameni. Vă ştiaţi de 
dinainte de a lucra în acest serviciu? 

— Nu. Am avut drumuri paralele. Am învăţat la aceeaşi 
şcoală, dar în clădiri diferite. Am fost amândoi la Oxford, dar la 
colegii diferite. Amândoi am urmat facultatea de limbi străine, 
dar nu ne-am întâlnit niciodată. El a fost un timp la infanterie, eu 
la marină. În cele din urmă, Circul a fost acela care ne-a adus 
unul lângă celălalt. 


Smiley a rămas îndelung cu ochii la ceaşca de cafea din 
porțelan fin, ca şi cum s-ar fi gândit la o eventuală emisiune a 
mea. 

— Dumneata l-ai fi trimis la Berlin? 

— Da, desigur. De ce nu? 

— Chiar, de ce? 

— Vorbeşte perfect germana, pe care o ştie de la mama lui. 
Este inteligent, descurcăreţ, ştie să se facă ascultat. Tatăl său s- 
a remarcat în timpul războiului. 

— La fel ca mama ta, dacă mi-aduc bine aminte! 

Se referea la activitatea mamei mele în mişcarea de 
rezistenţă olandeză. 

— Ce-a făcut e/, adică tatăl lui Ben? a continuat Smiley, ca şi 
când într-adevăr nu ştia. 

— Descifra codurile străine, am declarat cu aceeaşi mândrie 
pe care o avea şi Ben. Era o forţă la matematică. Un adevărat 
geniu. A contribuit masiv la organizarea sistemului de joc dublu 
împotriva germanilor; el le recruta agenţii şi-i trimitea înapoi. Ce 
făcea mama era un fleac faţă de activitatea lui. 

— lar asta l-a impresionat pe Ben? 

— Pe cine n-ar fi impresionat? 

— Nu, vreau să spun că vorbea des despre asta, nu? a insistat 
Smiley. Ai avut cumva impresia că pentru el era un lucru 
important? 

— Chiar mi-a mărturisit că trebuia să fie la înălţime şi că era 
singurul avantaj că a avut o mamă germană. 

— Vai de mine, a oftat Smiley. Chiar aşa a spus? N-ai pus 
nimic de la tine? 

— Absolut nimic! spunea că, având asemenea antecedente, în 
Anglia trebuia să fugi de două ori mai repede decât ceilalţi dacă 
voiai să te menţii în cursă. 

— Vai de mine, a repetat Smiley, evident tulburat. Ce lucru 
neplăcut. Şi crezi că are curaj pentru aşa ceva? 

Încă o dată m-a lăsat perplex. Când eşti tânăr, rezervele de 
curaj par nelimitate. 

— Pentru ce? am întrebat. 

— Păi, ştiu şi eu? De ce fel de energie e nevoie ca să fugi de 
două ori mai repede decât ceilalţi la Berlin? De ce nervi de oţel - 
aşa cred... tensiunea e mare! O mare rezistenţă la alcool şi la 
tentaţia femeilor... nu-i aşa de simplu. 


— Sunt sigur că are tot ce-i trebuie, am afirmat cu loialitate. 

Smiley a agăţat cârpa într-un cui strâmb, care părea a fi 
singura notă personală din bucătărie. 

— Aţi discutat vreodată politică? m-a întrebat el în timp ce ne 
îndreptam spre salon, cu paharele cu whisky în mână. 

— Nu, niciodată. 

— Înseamnă că era întreg la minte a remarcat el, râzând 
oarecum trist. Am râs şi eu. 

Când îmi arunc privirea într-o casă, îmi dau seama imediat 
dacă este locuită de un bărbat sau de o femeie. La Smiley, 
draperiile frumoase, oglinzile cu rama sculptată şi gustul delicat 
al detaliului făceau ca interiorul să pară inconfundabil feminin. 
Mă întrebam dacă Smiley locuia singur, iar dacă nu, cu cine. Ne- 
am aşezat. 

— Dar există vreun motiv pentru care să nu-l fi trimis la 
Berlin? a reluat el, zâmbind binevoitor pe deasupra paharului. 

— Doar fiindcă aş fi vrut să merg eu acolo. Toţi vizează acest 
post. La Berlin eşti în prima linie. 

— A dispărut fără urmă, mi-a explicat Smiley, înfundându-se 
în scaun, cu pleoapele pe jumătate închise. Nu vreau să-ți 
ascundem nimic. Îţi voi spune tot ce ştim. Joia trecută a trecut în 
Berlinul de est pentru a se întâlni cu principalul său agent, un 
anume Hans Seidl, a cărui fotografie a apărut în Weves 
Deutschland. Era prima lor întâlnire în doi, deci un eveniment 
foarte important pentru Ben. Şeful lui la secţia din Berlin este 
Haggarty. Îl cunoşti? 

— Nu. 

— N-ai auzit de el? 

— Nu. 

— Ben nu ţi-a vorbit despre el? 

— Nu, v-am spus. N-am auzit niciodată acest nume. 

— lartă-mă. Uneori răspunsul poate fi diferit când chestiunea 
este prezentată altfel, mă înţelegi? 

Nu l-am înţeles. 

— Haggarty este numărul doi din secţia respectivă, imediat 
după şeful ei, a reluat el. Pe el ÎI ştii? 

— Nu. 

— Ben avea vreo iubită? 

— Nu, din câte ştiu. 

— Dar simpatii întâmplătoare? 


— Oriunde s-ar fi dus la dans, toate fetele erau după el. 

— Şi după dans? 

— Nu se lăuda niciodată cu nimic. Dacă se culca cu vreo fată, 
nu spunea nimănui. Nu e genul. 

— Mi s-a spus că tu şi Ben vă petreceaţi permisiile împreună. 
Unde mergeaţi? 

— La rugby pe Twickenham, la cricket pe Lord's şi la pescuit 
din când în când. Dar în special mergeam la rude. 

— Aha. 

Nu ştiam de ce, dar cuvintele lui Smiley începuseră să mă 
sperie. Poate că îngrijorarea mea pentru Ben mă făcea să mă 
tem de orice. Aveam din ce în ce mai mult impresia că Smiley 
mă credea vinovat de ceva, chiar dacă rămânea să descoperim 
ce. Modul în care povestise evenimentele semănase cu o 
enumerare de dovezi acuzatoare. 

— Primul e Willis, a început el ca şi când ar fi trebuit să 
mergem pe urmele unei piste complicate. Willis este şeful 
secţiei din Berlin şi în această calitate are depline puteri. 
Urmează Haggarty, care are cel mai mare grad după Willis, fiind 
şeful direct al lui Ben. Haggarty conduce activitatea de zi cu zi a 
reţelei lui Seidl, care cuprinde - sau mai degrabă cuprindea - 
nouă bărbaţi şi trei femei, în prezent arestaţi cu toţii. O reţea 
ilegală de o asemenea importanţă, care transmite informaţii şi 
prin texte scrise şi secrete, necesită o echipă cel puţin la fel de 
numeroasă care să susţină aceasta activitate, fără să mai 
vorbesc de analiza şi comunicarea informaţiilor. 

— Ştiu. 

— Sunt sigur că ştii, dar hai s-o luăm metodic, a continuat el 
în acelaşi ritm ponderat. După aceea mă vei ajuta să completez 
tabloul. Ca mulţi semeni care provin din Ulster, Haggarty are o 
personalitate puternică. Bea, e gălăgios şi dezagreabil - dar 
numai în afara serviciului. Când lucrează este cu totul altfel. 
Este un ofiţer conştiincios, cu o memorie uimitoare. Eşti sigur că 
Ben nu ţi-a vorbit despre el niciodată? 

— V-am spus că nu, am răspuns. 

Nu dorisem ca răspunsul meu să fie prea violent. Nu ştii 
niciodată de câte ori poţi să negi un lucru până începe să 
semene a minciună, chiar pentru tine însuţi. Pe această 
incertitudine se baza în mod sigur şi Smiley când voia să scoată 
la iveală secretele ascunse în mine. 


— E adevărat, mi-ai spus că nu şi am auzit-o foarte clar, a 
recunoscut el, cu obişnuita-i politeţe. Am crezut doar că-ţi voi 
reîmprospăta memoria. 

— Nu. 

— Haggarty şi Seidl erau prieteni, atât cât le permitea 
activitatea, a reluat Smiley, vorbind şi mai rar, dacă aşa ceva 
era posibil. Seidl fusese prizonier de război în Anglia iar 
Haggarty în Germania. În 1944, condiţiile de detenţie ale 
prizonierilor de război germani s-au îmbunătăţit într-o oarecare 
măsură şi Seidl a fost angajat zilier la o fermă de lângă 
Cirencester. Acolo a cucerit inima unei ţărănci. Paznicii lagărului 
îşi făcuseră un obicei din a-i lăsa o bicicletă în faţa porţii 
principale, cu o manta militară pe ghidon, pentru a nu i se 
vedea tunica de prizonier de război. Atâta timp cât revenea la 
timp pentru ca dimineaţa să fie la deşteptare, paznicii închideau 
ochii. Seidl n-a uitat niciodată generozitatea englezilor. Când s-a 
născut copilul, atât paznicii cât şi prizonierii au venit la botez. 
Admirabil, nu-i aşa? Englezii în toată splendoarea lor. Eşti sigur 
că povestea asta nu-ţi spune nimic? 

— Cum să-mi spună? Doar vorbiţi de un agent! 

— Unul dat în vileag şi care era condus de Ben. Haggarty n-a 
avut acelaşi noroc în lagărul prizonierilor de război din 
Germania. Să trecem. În 1948, când Haggarty lucra la Comisia 
de Control, s-a întâlnit cu Seidl într-un bar din Hanovra. L-a 
recrutat şi l-a trimis înapoi în Germania de Est, la Leipzig, oraşul 
său natal. Din acel moment l-a dirijat permanent. Secţia noastră 
din Berlin se bazează de cinsprezece ani pe prietenia lor. Când a 
fost arestat săptămâna trecută, Seidl era al patrulea pe schemă 
în Ministerul Afacerilor Externe al Germaniei de Est. Înainte 
fusese ambasador la Havana. Şi zici că n-ai auzit niciodată de el. 
Nimeni nu ţi-a vorbit despre el. Nici Ben şi nici altcineva. 

— Nu, am răspuns pe un ton cât se poate de plictisit. 

— O dată pe lună, Haggarty obişnuia să meargă în Berlinul de 
Est pentru a prelua informaţiile de la Seidl - într-o maşină, într- 
un apartament secret al agenturii, pe o bancă dintr-un parc, 
oriunde. Procedura normală. Construcţia zidului de la Berlin a 
determinat întreruperea pentru un timp a acestor contacte, 
pentru ca apoi întâlnirile să se reia cu prudenţă. Scenariul folosit 
prevedea trecerea frontierei într-o maşină cu dublu diferenţial - 
de exemplu, un jeep al armatei - înlocuirea unei persoane din 


maşină cu o alta înainte de părăsirea vehiculului la momentul 
potrivit şi urcarea la loc în el într-un punct dinainte stabilit. 
Această metodă părea pe bună dreptate periculoasă, însă, 
practicată mereu, a dat rezultate. Dacă Haggarty se îmbolnăvea 
sau pleca în concediu, întâlnirile erau anulate. Cu vreo două luni 
în urmă, Centrala a ordonat ca Haggarty să-l prezinte pe Seidl 
unui succesor. Haggarty depăşise vârsta de pensie, iar Willis era 
la Berlin de atâta timp încât fusese identificat. În plus, deţinea 
prea multe secrete pentru a i se permite să hoinărească dincolo 
de Cortina de Fier. Aşa a ajuns Ben să fie trimis la Berlin. Ben - 
un nou venit fără antecedente. Nepătat. Haggarty l-a instruit 
personal, după câte am înţeles. Până la ultimul detaliu. Nu l-a 
menajat, asta e sigur. Haggarty nu ştie să menajeze, iar o reţea 
formată din doisprezece oameni este adesea o treabă 
complicată: trebuie să ştii cine pentru cine şi pentru ce lucrează, 
cine ce identități cunoaşte, să fii familiarizat cu intermediarii, 
codurile, curierii, numele de acoperire, simbolurile, să ştii să 
lucrezi cu un emiţător radio, să ai habar ce sunt şi cum se 
folosesc ascunzătorile secrete, să cunoşti cernelurile, maşinile, 
salariile, copiii, aniversările, soțiile, amantele. Trebuie să 
asimilezi o groază de lucruri deodată. 

— Ştiu. 

— Ţi-a spus Ben, nu-i aşa? 

— Ni s-au repetat de sute de ori la cursurile de pregătire, am 
precizat, hotărât ca de data aceasta să nu mă mai enervez. 

— Da, da, evident. Problema e că teoria nu se potriveşte 
întotdeauna cu practica, nu-i aşa? Cine este prietenul lui cel mai 
bun, în afară de dumneata? 

— Nu ştiu, am răspuns, surprins de modul brusc în care 
schimba subiectul. Poate că Jeremy. 

— Jeremy şi mai cum? 

— Galt. A fost cu noi la cursurile de pregătire. 

— lar de sex femeiesc? 

— V-am spus deja, nicio legătură serioasă. 

— Haggarty a vrut să-l ia pe Ben cu el în Berlinul de Est, 
pentru a-l prezenta personal, a reluat Smiley. Dar cei de la 
Etajul Cinci au refuzat. Voiau să-l separe pe Haggarty de agentul 
său şi, de fapt, nu ţineau să trimită doi oameni în gura lupului 
când unul ar fi fost destul. Aşa că Haggarty a revăzut 
procedeele de întâlnire pe o hartă a oraşului, iar Ben a trecut 


singur în Berlinul de Est. Miercuri s-a dus să recunoască locurile, 
iar joi să treacă dincolo. A intrat legal, într-o maşină a Comisiei 
de Control. A trecut punctul de control la orele 15 şi a coborât 
din maşină la locul cuvenit. Dublura care l-a înlocuit a mers în 
maşină timp de trei ore, aşa cum se prevăzuse. Ben a revenit în 
maşină după trei ore, aşa cum se prevăzuse. Ben a revenit în 
maşină la orele 18:10, şi a trecut frontiera spre Berlinul de Vest 
la 18:50. La punctul de control a fost notată ora precisă a 
trecerii. A fost dus acasă. Parcurs fără greşeală. Willis şi 
Haggarty îl aşteptau la cartierul general al secţiei, însă Ben le-a 
telefonat pentru a le spune că întâlnirea avusese loc conform 
planului. Şi, dat fiind că nu a adus nimic decât o febră mare şi o 
puternică infecţie intestinală, a cerut ca informarea să aibă loca 
doua zi dimineaţa. Din nefericire, ei au acceptat. Din momentul 
acela nu l-au mai văzut şi nici n-au mai auzit de el. La telefon li 
s-a părut bine dispus, deşi spunea că nu se simte bine. Au pus 
totul pe seama nervilor. L-ai văzut vreodată pe Ben bolnav? 

— Nu. 

— Le-a spus că prietenul lor comun era într-o formă bună, că 
era un om de caracter, etc. Evident, nu putea spune mai mult 
prin telefon. Când s-au dus la el, patul era neatins şi nu-şi luase 
haine de schimb. Nu se poate şti dacă a telefonat de la el din 
apartament, după cum nu se ştie dacă a fost răpit sau nu. Dacă 
avea de gând să fugă, de ce n-a rămas în Berlinul de Est? Şi nici 
nu s-ar fi putut să ni-l trimită înapoi, pentru că în acest caz n-ar 
fi putut să-i distrugă reţeaua. lar dacă ar fi vrut să-l răpească, de 
ce n-ar fi făcut-o când era în partea cealaltă a zidului, pe 
teritoriul lor? Nu există dovezi certe că ar fi părăsit Berlinul de 
Vest pe căile obişnuite - tren, autostradă sau avion. Controalele 
nu sunt eficiente şi, cum bine spui, era perfect instruit. Tot ce 
ştiu este că nu a părăsit Berlinul. Pe de altă parte, am crezut că 
ar fi putut să vină să te caute. Nu fi atât de îngrozit. Doar eşti 
prietenul lui, nu? Cel mai bun prieten al lui. Mai apropiat de el 
decât oricine. Tânărul Galt nici nu se compară. Ne-a spus-o el 
însuşi: „Cel mai bun prieten al lui Ben este Ned. Dacă Ben simte 
nevoia să vadă pe vreunul dintre noi, acesta e Ned”. Mi-e teamă 
că toate indiciile conduc la tine. 

— Ce indicii? 


Nicio pauză apăsătoare, nici urmă de ton teatral, niciun fel de 
avertisment: acelaşi bătrânel cumsecade pe nume George 
Smiley care, ca întotdeauna, părea că se scuză. 

— In apartamentul lui există o scrisoare care îţi este adresată, 
mi-a spus el. Nu e datată, ci doar aruncată în sertar. E mai mult 
o hârtie pe care au fost mâzgălite câteva cuvinte. Probabil că 
era beat. Mă tem că e o scrisoare de dragoste. 

Intinzându-mi o fotocopie a ei, s-a dus să mai aducă un pahar 
cu whisky. 


Poate ca să nu retrăiesc tulburarea care mă cuprinsese în acel 
moment, ori de câte ori îmi vine în minte această scenă mă 
trezesc că adopt punctul de vedere al lui Smiley. Imi închipui 
cum m-aş fi simţit dacă aş fi fost în locul lui. 

Ceea ce avea în faţă era destul de uşor de vizualizat: 
imaginaţi-vă un începător zelos care încearcă să pară mai 
bătrân fumând pipă, făcând iahting, clătinând mereu din cap şi 
dându-şi importanţă - şi-l veţi avea în faţa ochilor pe tânărul 
Ned aşa cum arăta pe la începutul anilor şaizeci. 

Ceea ce avea însă în spate era mult mai complex şi putea să-i 
schimbe într-o mare măsură părerea despre mine. La vremea 
respectivă, nu-mi dădeam seama de situaţia extrem de dificilă 
în care se găsea Circul în urma unei serii de eşecuri 
inexplicabile. Arestarea agenţilor lui Ben, deşi tragică în sine, nu 
era decât ultima dintr-un şir de catastrofe ce avuseseră loc în 
întreaga lume: în nordul Japoniei, o întreagă staţie de ascultare 
cu cei trei oameni ai săi se evaporase, filierele noastre de 
salvare din Caucaz îşi întrerupseseră activitatea peste noapte, în 
câteva luni pierduserăm reţele în Ungaria, Cehoslovacia şi 
Bulgaria iar la Washington verii noştri americani îşi arătau din ce 
în ce mai mult nemulţumirea faţă de faptul că nu mai 
prezentam siguranţă, amenințând cu ruperea definitivă a 
legăturilor în acest domeniu cu totul special. 

Într-un asemenea climat, teoriile cele mai aberante devin 
monedă curentă şi fiecare se închide în bunkerul său. Nimic nu 
mai poate avea loc din întâmplare; dacă Circul a repurtat vreun 
succes, aceasta s-a datorat adversarilor care ne-au permis să-l 
obţinem. Vina prin simplă asociere era la mare preţ. După 
părerea americanilor, Circul pregătea nu o cârtiţă, ci o colonie 
întreagă, fiecare ajutând la desăvârşirea carierei alteia. Ele erau 


unite nu atât prin fidelitatea lor periculoasă faţă de Marx - deşi 
şi ăsta era un lucru destul de rău - cât mai ales prin 
îngrozitoarea lor homosexualitate britanică. 

Am citit scrisoarea lui Ben. Douăzeci de rânduri nesemnate, 
scrise pe o singură parte a unei coli albe de hârtie fără filigranul 
Serviciului. Era într-adevăr scrisul lui, dar dezordonat şi fără 
ştersături. Cred că era beat. 

Mi se adresa cu „Ned, iubitule”. Apoi descria cum mă mângâia 
pe faţă, cum îşi apropia buzele de ale mele, cum mă săruta pe 
pleoape şi pe gât şi mulţumesc lui Dumnezeu, descrierea fizică 
se oprea aici. 

Nu folosea adjective, şi nu avea nici urmă de stil, dar asta nu 
rezolva nimic. Scrisorica nu putea fi considerată nici măcar o 
pastişă de epocă, grecească sau din anii 1920. Era strigătul 
spontan de dorinţă al unui homosexual pe care îl crezusem doar 
un bun camarad. 

De la primele rânduri mi-am dat seama că Ben fusese cel care 
le scrisese, un Ben frământat, dând la iveală sentimente de a 
căror existenţă nu ştiusem niciodată, dar a căror sinceritate am 
recunoscut-o imediat. Poate că simplul fapt de a fi fost obiectul 
acestei dorinţe mă făcea să mă simt vinovat, chiar dacă nu mă 
atrăsese niciodată în mod conştient şi nu-i răspunsesem. Se 
scuza şi asta era tot. Însă n-am crezut că nu apucase s-o 
termine. Pur şi simplu nu mai avea ce spune. 

— N-am ştiut, am spus după aceea. 

l-am dat scrisoarea, pe care Smiley a pus-o înapoi în buzunar, 
fără să-şi ia privirea de la mine. 

— Sau poate că n-ai ştiut că ştii, a sugerat el. 

— N-am ştiut, am repetat pe un ton iritat. Ce vreţi să mă 
faceţi să spun? 

Incercaţi să înţelegeţi poziţia înaltă pe care o deţinea Smiley, 
precum şi respectul pe care îl trezea numele său în conştiinţa 
celor din generaţia mea. N-am să uit niciodată răbdarea 
extraordinară cu care aştepta să cedez. La un moment dat a 
început o aversă de ploaie, picăturile aterizând pe caldarâm cu 
acel răpăit specific străzilor din Londra. Dacă Smiley mi-ar fi 
spus că el însuşi dirijează elementele naturii, - n-aş fi fost 
surprins. 

— Oricum, cu englezii nu se ştie niciodată, am mormăit 
îmbufnat, încercând să-mi revin şi neavând habar de ce vroiam 


să dovedesc. Jack Arthur nu e însurat, după câte ştiu, am 
continuat. Nu are familie, aşa că seara bea cu prietenii până se 
închide barul. Ba chiar şi după aceea. Şi nu spune nimeni că Jack 
Arthur e homosexual. Dar dacă mâine ar fi surprins cu vreun tip 
în pat, am sări cu toţii cu gura cum că ştiam de mult de toată 
povestea. Eu, cel puţin, aşa aş face. Aştia suntem. 

Perseverasem fără prea multă abilitate, căutând în zadar o 
ieşire. Ştiam că protestele vehemente devin la un moment dat 
suspecte, dar cu toate acestea o ţineam una şi bună. 

— Oricum, unde a fost găsită scrisoarea? am întrebat, 
încercând să preiau iniţiativa. 

— Într-un sertar din biroul lui. Parcă ţi-am mai spus. 

— Un sertar gol? 

— Are vreo importanţă? 

— Sigur că are. Dacă scrisoarea zăcea pe undeva prin 
grămada de hârtii e una, iar dacă a fost pusă acolo pentru a fi 
găsită de oamenii dumneavoastră, e cu totul alta. Poate că a 
fost silit s-o scrie. 

— A, sunt sigur că a fost silit, a zis Smiley. Rămâne de văzut 
cum anume. Ştiai că era atât de singur? Dacă nu mai avea pe 
nimeni în afară de tine, cred că era un lucru evident. 

— Atunci de ce n-a fost evident şi pentru şeful personalului? 
am explodat din nou. Inainte de-a ne angaja, Dumnezeu ştie că 
ne-au pus o mie de întrebări. S-au interesat despre noi la 
prieteni şi la cunoscuţi, chiar şi la profesori. Ei cunosc mult mai 
multe lucruri despre Ben decât mine. 

— De ce n-am admite că şeful personalului nu şi-a îndeplinit 
bine misiunea? A greşi e omeneşte, suntem în Anglia şi ştim ce 
înseamnă spiritul de echipă. Hai să reluăm discuţia despre acel 
Ben care a dispărut şi ţi-a scris. Nu avea niciun prieten mai 
apropiat ca tine. In orice caz, n-aveai cunoştinţă de aşa ceva. 
Puteau fi zeci de oameni de care nu ştiai, dar nu ai nicio vină 
pentru asta. După cum am văzut, nu avea alţi prieteni. Asupra 
acestui punct ne-am înţeles, nu? 

— Da. 

— Foarte bine, atunci hai să vorbim despre ce a; știut. Ce zici? 

A făcut ce-a făcut şi m-a adus unde voia, aşa că am vorbit 
până în zori, mult după ce încetase ploaia şi se treziseră graurii. 
De fapt, am vorbit mai mult eu. În timp ce Smiley a ascultat cum 
numai el ştia să asculte, cu ochii pe jumătate închişi şi cu bărbia 


în piept. Am avut impresia că îi spusesem tot ce ştiam. Dar mă 
îndoiesc că şi el a avut aceeaşi impresie, pentru că înţelegea 
mult mai bine decât mine iluziile care ne ajutau să supravieţuim. 
La un moment dat a sunat telefonul. După ce a ascultat mesajul, 
a murmurat un „mulţumesc” încet şi a pus receptorul în furcă. 

— Ben este în continuare dat dispărut şi încă nu există niciun 
indiciu. Rămâi singura noastră pistă. 

N-a luat note, din câte îmi amintesc, şi nu ştiu nici până azi 
dacă a înregistrat convorbirea. Nu cred c-a făcut-o. Ura 
aparatele şi, în plus, memoria lui era mai fidelă decât a lor. 

Am vorbit despre Ben. Dar am vorbit la fel de mult despre 
mine, lucru pe care, de fapt, Smiley îl şi dorea, încercând să 
găsească în mine explicaţia actelor prietenului meu. Am vorbit 
din nou despre asemănările vieților noastre şi despre cât de 
mult îl invidiam pentru eroismul tatălui său, în timp ce eu n- 
aveam un tată de care să-mi amintesc. N-am făcut niciun secret 
din faptul că amândoi ne arătasem încântați descoperind cât de 
multe lucruri aveam în comun. Nu, nu, am repetat. In viaţa lui n- 
a existat nicio femeie - cu excepţia mamei lui, care murise. Şi 
am fost convins că aşa era. 

În copilărie, i-am spus lui Smiley, îmi puneam mereu 
întrebarea dacă nu cumva undeva în lume există o dublură a 
mea, un geamăn misterios care să aibă aceleaşi jucării şi 
aceeaşi îmbrăcăminte, aceleaşi gânduri, ba chiar şi aceiaşi 
părinţi. Eram singur la părinţi, ca şi Ben. l-am povestit lui Smiley 
toate acestea pentru că vroiam să-i dezvălui gândurile şi 
amintirile mele aşa cum erau, chiar dacă tocmai ele m-ar fi 
învinuit în faţa lui. Cu riscul de a mă discredita complet, n-am 
ascuns nimic, în mod conştient, pentru că Smiley a reuşit să mă 
convingă că îi datoram destul de mult lui Ben. Dacă am ascuns 
ceva în mod inconştient, asta e altă treabă. Cine ştie ce poate 
ascunde un om, chiar şi sieşi, când spune adevărul pentru a 
supravieţui? 

l-am vorbit lui Smiley despre prima mea întâlnire cu Ben la 
centrul de pregătire al Circului, în Lambeth, unde fuseseră 
convocați toţi noii veniţi. Niciunul nu-i cunoscuse până atunci pe 
vreunul din noii colegi. Nici chiar pe oamenii Circului, în afară de 
ofiţerul care se ocupa de recrutări, juriul de selecţie şi comisia 
de verificări. Unii dintre noi n-aveam decât o idee vagă despre 
serviciul în care ne angajaserăm. In cele din urmă, am fost 


lămuriţi atât cu privire la camarazi, cât şi la îndeletniciri. Ne-am 
adunat în sala de aşteptare, ca personajele dintr-un roman 
despre Legiunea Străină, fiecare cu speranţele sale, cu motivele 
sale secrete şi cu sacul plin cu acelaşi număr de cămâăşi şi de 
articole de lenjerie, înmatriculate cu cerneală indiană, conform 
instrucţiunilor înscrise pe hârtia fără antet. Eu aveam numărul 
nouă, iar Ben zece. Când am intrat în sala de aşteptare, acolo se 
mai găseau două persoane, un scoţian scund şi îndesat pe nume 
Jimmy, pe care l-am salutat, şi Ben. Ne-am recunoscut imediat, 
nu de la şcoală sau universitate, ci ca oamenii modelaţi din 
aceeaşi plămadă. 

— Intrat-a cel de-al treilea ucigaş, mi s-a adresat el, 
strângându-mi mâna. Momentul mi s-apărut extraordinar de 
prost ales pentru a-l cita pe Shakespeare. Mă numesc Ben. lar el 
e Jimmy. Se pare că nu mai avem nume de familie, Jimmy şi l-a 
lăsat la Aberdeen. 

Am dat mâna şi cu Jimmy, aşezându-mă apoi pe bancă lângă 
Ben şi aşteptând cu toţii să vedem cine va urma să mai intre pe 
uşă. 

— Pariez cinci lire că următorul are mustață, zece lire că are 
şi barbă şi treizeci de lire că poartă ciorapi verzi, a spus Ben. 

— lar eu pariez pe tot atât că poartă manta, am adăugat. 

l-am povestit lui Smiley despre antrenamentele pe care le 
făceam în oraşe necunoscute, unde trebuia să inventăm un 
pretext al prezenţei noastre acolo, să ne întâlnim cu omul de 
legătură, şi să rezistăm interogatoriului după arestare. L-am 
făcut să înţeleagă cât de mult ne consolidaseră prietenia toate 
aceste isprăvi, la fel cum se întâmplase la prima lansare cu 
paraşuta, pe drumurile parcurse noaptea cu busola prin munţii 
Scoției, în căutarea ascunzătorilor secrete pentru scrisorile 
conspirative, în suburbii uitate de Dumnezeu, sau cu ocazia 
debarcărilor pe plajă dintr-un submarin. 

l-am spus că persoane din conducere se refereau în treacăt la 
tatăl lui Ben, numai pentru a arăta că erau mândri că-i instruiau 
fiul. l-am mai povestit cum ne petreceam permisiile de la 
sfârşitul de săptămână, când la mama mea în Gloucestershire, 
când la tatăl său în Shropshire. Şi cum, dat fiind că amândoi 
părinţii erau văduvi, ne amuzam plănuind să-i căsătorim, şi 
făcând pe intermediarii. Dar fără mari speranţe, pentru că 
mama mea era o anglo-olandeză îndârjită şi înconjurată de un 


grup vesel de surori, nepoți şi nepoate care i-ar fi putut servi 
drept model lui Breughel, în timp ce tatăl lui Ben devenise un 
pustnic erudit, nemaiavând altă pasiune decât muzica lui 

— lar Ben îl venerează, a adăugat Smiley, aducând din nou 
discuţia pe făgaşul dorit. 

— Da. Îşi adora şi mama, dar aceasta murise. 

lar atunci tatăl său a devenit pentru el un fel de sfânt. 

Îmi amintesc că, spre ruşinea mea, am evitat intenţionat 
cuvântul „dragoste”, pentru că Ben îl folosise pentru a-şi descrie 
sentimentele faţă de mine. 

Am abordat şi problema băuturii, deşi sunt sigur că Smiley era 
la curent şi cu aceasta. În mod normal, Ben nu bea mult, de cele 
mai multe ori deloc; dar se întâmpla ca într-o seară de joi, de 
exemplu, înainte de weekend, să bea pe săturate. Whisky, 
vodcă, orice, o duşcă pentru Ben, una pentru Arno. După care se 
prăbuşea pe pat, tăcut şi inofensiv. Pentru ca a doua zi 
dimineaţă să arate ca şi când ar fi fost supus unui tratament de 
două săptămâni la un sanatoriu psihiatric sau de dezalcoolizare. 

— Şi chiar nu mai era nimeni în afară de tine? a întrebat 
gânditor Smiley. Bietul de tine, ce povară, să înfrunţi singur 
atâta farmec! 

Mi-am povestit amintirile, am spus vrute şi nevrute, i-am 
relatat tot ce mi-a trecut prin cap, dar ştiam că tot mai aştepta 
ceva de la mine; ceva ce i-aş fi putut ascunde, ceva neclar şi 
greu de precizat. Eram oare conştient că-i ascund ceva? Nu pot 
să vă răspund decât ce mi-am răspuns mie însumi: nu ştiam că 
ştiam. Mi-au mai trebuit douăzeci şi patru de ore de introspecţie 
ca să-mi dezvălui secretul. La ora patru, Smiley m-a sfătuit să 
mă duc acasă şi să mă culc, dar să nu mă îndepărtez de telefon 
înainte de a-l preveni pe şeful personalului. 

— Fireşte că apartamentul dumitale e supravegheat, m-a 
prevenit el, în timp ce aşteptam taxiul. N-o lua ca pe o acţiune 
îndreptată împotriva dumitale, a continuat. Dacă îţi imaginezi că 
în ceea ce te priveşte te poţi mişca în libertate, dă-mi voie să-ţi 
spun că sunt extrem de puţine porturile în care te-ai putea 
refugia în timpul unei furtuni. Apartamentul tău este, fără 
îndoială, undeva în partea de sus a listei lui Ben, presupunând 
că nu mai există altă persoană în afară de tatăl său. Însă nu se 
va duce la el, nu-i aşa? l-ar fi ruşine. S-ar îndrepta mai degrabă 
spre tine. Prin urmare, ţi se supraveghează locuinţa, e normal. 


— Înţeleg, am replicat, profund scârbit. 

— În definitiv, dintre toţi oamenii de vârsta lui, se pare că 
dumneata eşti cel pe care-l preferă. 

— În regulă. Am înţeles, am repetat. 

— Pe de altă parte, Ben nu e prost. Va intui cum gândim. Şi 
nici nu-şi va închipui că l-ai ascunde la tine fără să ne spui. N-ai 
face-o, nu-i aşa? 

— Nu, n-aş putea. 

— Va intui şi acest lucru dacă are un pic de judecată, aşa că 
te va elimina de pe listă. În fine, ar putea totuşi trece pe la 
dumneata pentru un sfat sau un sprijin, sau ca să beţi împreună 
un pahar. E puţin probabil, dar nu putem ignora o asemenea 
posibilitate. Îi eşti de departe cel mai bun prieten şi nu există 
cineva mai apropiat, aşa-i? 

Doream din suflet să înceteze să mai vorbească în felul 
acesta. Până atunci, evitase cu multă delicateţe să evoce 
dragostea pe care o nutrea Ben faţă de mine, dar deodată a 
părut decis să redeschidă rana. 

— Evident, este posibil să fi scris şi altor persoane, în afară de 
dumneata, a presupus el. Unui bărbat, unei femei sau 
amândurora. Nu e posibil. Există momente în care unii, aflându- 
se într-o asemenea stare de disperare, sunt gata să se 
cramponeze de tot felul de oameni, atunci când, de exemplu, 
simt că li se apropie sfârşitul sau când se gândesc la un gest 
disperat. Deosebirea dintre dumneata şi alţii este că celorlalţi 
Ben chiar le-ar fi trimis scrisoarea. Totuşi, nu putem să-i vizităm 
pe toţi prietenii lui ca să-i întrebăm dacă nu cumva au primit 
recent de la el câteva rânduri înflăcărate. Nu ar fi prudent. In 
plus, de unde să începi? Asta-i problema. Trebuie să te pui în 
situaţia lui Ben. 

M-am întrebat dacă sădise cu bună ştiinţă în mine germenul 
introspecţiei. Mai târziu mi-am dat seama că aşa era. Imi 
amintesc de privirea lui îngrijorată şi pătrunzătoare când m-a 
condus la taxi. Îmi amintesc că, privind în urmă, înainte de a da 
colţul, i-am văzut silueta dolofană în mijlocul străzii. Mă urmărea 
cu privirea ca şi când ar fi vrut să-mi fixeze bine în minte 
ultimele lui cuvinte. „Trebuie să te pui în situaţia lui Ben”. 


Îmi vâjâia capul de oboseală, la capătul unui maraton început 
târziu în noapte pe South Audley Street, continuat, după o 


scurtă siestă, cu episodul maimuţei „Pandei” şi încheiat cu 
scrisoarea lui Ben. Paharul de whisky băut la Smiley şi 
sentimentul că eram victima unor situaţii îngrozitoare îmi 
puseseră capac. Jur însă că numele de Stefanie continua să nu 
existe. Sunt sigur că n-am mai uitat niciodată pe cineva în acest 
fel, fără să-mi pot aminti absolut nimic. 

Reîntors acasă, răbufnirilor mele de repulsie faţă de pasiunea 
lui Ben le-a luat locul îngrijorarea faţă de situaţia în care se 
găsea. Am privit cu un aer tragic sofaua din salon, pe care se 
întindea adesea după o zi lungă de exerciţii de filaj în cartierul 
Lambeth. „Cred c-o să mă culc aici, dacă nu te deranjează, 
amice. Va fi mai vesel aici decât acasă în seara asta. Arno poate 
dormi la el acasă. Ben doarme aici”. In bucătărie, am atins uşor 
cu mâna vechiul cuptor din fontă în care îi prăjisem cândva nişte 
ouă în toiul nopţii şi parcă l-am auzit aievea: 

— Dumnezeule mare, Ned, pe chestia asta găteşti? Seamănă 
mai mult cu tunurile care ne-au făcut să pierdem războiul 
Crimeii! 

Imi sună şi-acum în ureche vocea lui, târziu după ce 
stinsesem lumina de la veioză, lansând prin peretele subţire 
câte o idee, care mai de care mai năstruşnică şi folosind limbajul 
nostru codificat. 

— Ştii ce-ar trebui să-i facem Fratelui Nasser? 

— Nu, Ben. 

— Să-i dăm Israelul. Ştii ce-ar trebui să facem cu evreii? 

— Nu, Ben. 

— Să le dăm Egiptul. 

— De ce, Ben? 

— Oamenii apreciază numai ceea ce nu este al lor. Cunoşti 
povestea cu broasca şi scorpionul care trec Nilul? 

— Da. Acum taci şi culcă-te. 

Şi totuşi mi-a povestit-o, ca pe unul din cazurile-tip audiate la 
Sarratt: scorpionul, un agent infiltrat, care trebuia să ia contact 
cu echipa sa repliată pe malul celălalt al fluviului şi broasca, un 
agent dublu, care se prefăcea că dă crezare poveştii cu care 
vroia să se acopere scorpionul, pentru a-l preda celor care o 
plăteau. 

lar dimineaţa Ben pleca, lăsând doar câteva rânduri: „Ne 
vedem la Casa de corecție”, aşa cum îi zicea el şcolii de la 
Sarratt. „Cu drag, Ben”. 


Vorbiserăm cumva despre Stefanie în asemenea ocazii? Nu. 
Stefanie era un subiect pe care îl abordam când ne plimbam, nu 
stând lungiţi de-o parte şi de alta a unui perete. Stefanie, 
fantoma împărţită între noi în timpul plimbărilor pe care le 
făceam, era o enigmă prea plăcută pentru a fi disecată. lată de 
ce probabil că nu mă gândisem la ea, sau cel puţin nu încă, iată 
de ce nu existase niciun moment dramatic în care să sar din 
baie, izbit de o lumină puternică, şi să strig „Stefanie!” Pur şi 
simplu nu s-a întâmplat nimic de acest gen pentru că, aşa cum 
încerc să vă explic, undeva în zona neutră care separă 
confesiunea de instinctul de conservare, Stefanie plutea ca o 
himeră, până în momentul când îi admiteam existenţa. După 
câte îmi amintesc, mi-a revenit în gând pentru prima oară când 
am dat de agenda mea din anul trecut, în momentul când 
puneam lucrurile la loc, după dezordinea lăsată de şeful 
personalului. Am  frunzărit-o, gândindu-mă cât de multe 
evenimente trăim şi cât de puţine ne rămân în memorie. În 
dreptul lunii iunie, am remarcat o diagonală care bara cele două 
săptămâni de la mijlocul lunii, precum şi cifra 8 scrisă alături 
îngrijit. Însemna tabăra de instrucţie paramilitară nr. 8, din 
North Argyll. Şi am început să reflectez, sau poate doar să 
presimt. Da, desigur, Stefanie... 

lar apoi, fără nicio neaşteptată revelaţie a la Arhimede, m-am 
trezit retrăind noaptea când străbătuserăm munţii Scoției, 
scăldaţi de razele lunii, amândoi cu feţele biciuite de vântul de 
iunie, Ben la volanul Triumph-ului sport decapotabil iar eu lângă 
el, vorbindu-i tot timpul ca să nu adoarmă, pentru că amândoi 
eram frânţi de oboseală după o săptămână în oare simulaserăm 
organizarea unor trupe de gherilă în munţii Albaniei. 

Restul promoţiei revenise la Londra cu autobuzul care făcea 
cursa până la Sarratt. Ben şi cu mine, însă, aveam Triumphul 
sport al lui Stefanie, o fată bună şi altruistă, care făcuse tot 
drumul de la Oban la Glasgow numai pentru a-i împrumuta lui 
Ben maşina pentru o săptămână. Trebuia să i-o aducă înapoi 
când se reluau cursurile. Aşa mi-a revenit în minte Stefanie, 
exact cum o văzusem atunci în autobuz: cu idei confuze, dar 
care puteau stârni interesul, o femeie împărţită de doi bărbaţi, 
dar prietena lui Ben. 

— Spune-mi, cine sau ce este această Stefanie? Sau ai de 
gând că răspunzi cu obişnuita tăcere? l-am întrebat, deschizând 


cutia în care ţinea mănuşile şi căutând în zadar unele indicii 
despre ea. 

Pentru o clipă s-a aşternut aceeaşi tăcere, după care mi-a 
răspuns grav: 

— Stefanie este un far pentru sufletele rătăcite şi un model de 
virtute. Provine din latura germană a familiei, a adăugat pe un 
ton mai puţin elogios. 

Ca şi el, cum îi plăcea să repete în momentele de tristeţe, 
Steff se înrudea cu Arno, aşa cum tocmai încerca să-mi spună. 

— E drăguță? am întrebat. 

— Nu fi vulgar. 

— Frumoasă? 

— Acum eşti mai puţin vulgar, dar tot n-ai nimerit-o. 

— Atunci cum e? 

— E perfecțiunea însăşi. Fermecătoare. Incomparabilă. 

— Păi, înseamnă că e frumoasă, nu? 

— Nu  bădăranule. Încântătoare. Fără egal. inteligentă, 
depăşind până şi visele şefului personalului. 

— Şi-n afară de asta, pentru tine ce reprezintă? Lăsând la o 
parte că este din ramura germană şi că posedă o maşină. 

— Este o rudă îndepărtată a mamei mele, o verişoară de-a 
şaptea spiţă. După război a venit la noi în Shropshire, unde a şi 
rămas. Am crescut împreună. 

— Înseamnă că e de vârsta ta. 

— Dacă veşnicia poate fi măsurată, da. 

— E ca o soră, cum s-ar zice. 

— A fost. Câţiva ani. Am făcut o mie de nebunii împreună, 
culegeam ciuperci în zorii zilei, ne jucam de-a doctorul. Apoi am 
plecat la o şcoală la internat, iar ea s-a întors la Munchen ca să- 
şi regăsească rădăcinile germane. Sfârşitul idilei din 
adolescenţă, după care întoarcerea la tata şi în Anglia. 

Nu-l auzisem niciodată vorbind atât de deschis despre o 
femeie sau despre el. 

— Şi-acum? l-am întrebat după un timp. 

M-am temut că o să devină din nou taciturn, dar în cele din 
urmă mi-a răspuns: 

— Acum nu mai e cum a fost. A urmat şcoala de arte. S-a 
îndrăgostit de un pictor nebun şi s-a instalat într-un conac 
moştenit pe una din insulele din vestul Scoției. 

— Deci nu mai e cum a fost? Pictorul ei nu te place? 


— Nu-i mai place de nimeni. S-a împuşcat. Nu s-a ştiut 
niciodată motivul. A lăsat câteva cuvinte consiliului municipal, 
cerându-şi iertare pentru că le dădea de lucru. Pentru Stefanie - 
nimic. Nu erau căsătoriţi, ceea ce a complicat lucrurile. 

— Şi-acum? l-am întrebat din nou. 

— Locuieşte tot acolo. 

— Pe insulă? 

— Da. 

— În conacul ăla moştenit? 

— Da. 

— Singură? 

— Cea mai mare parte a timpului. 

— Vrei să spui că te duci s-o vezi? 

— Bănuiesc că trebuie să mă duc ca să pot s-o văd, nu-i aşa? 
Da, merg acolo ca s-o văd. 

— Vorbeşti serios? 

— Tot ce este legat de Steff este extrem de serios. 

— Ce face acolo când nu eşti cu ea? 

— Ce face şi când sunt, aşa cred. Pictează, vorbeşte cu 
păsărelele, citeşte, ascultă muzică, pictează, gândeşte, citeşte, 
ascultă muzică, citeşte, îmi împrumută maşina. Mai vrei să ştii şi 
altceva despre ce facem? 

Fiecare a rămas cu gândurile lui, până când Ben s-a domolit 
din nou. 

— Ştii ce, Ned? Ar trebui să te căsătoreşti cu ea. 

— Cu Stefanie? 

— Dar cu cine, tâmpitule? E o idee genială, dacă mă gândesc 
bine. Mi-am propus să vă adun laolaltă ca să discutaţi problema. 
Vă căsătoriţi iar eu vin să stau cu voi şi să pescuiesc în lac. 

Următoarea mea întrebare s-a auzit cu o naivitate 
monstruoasă şi vinovată: 

— De ce nu te căsătoreşti tu cu ea? 

Să fie oare posibil ca abia acum, la mine acasă şi privind 
zorile liniştite care luminau pereţii, să fi aflat răspunsul? 
Contemplând paginile bifate din calendarul lunii iunie şi 
amintindu-mi, cu o tresărire, îngrozitoarea lui scrisoare? 

Sau poate că tocmai tăcerea lui Ben în maşina care gonea în 
noaptea scoțiană fusese cea care mă luminase? Oare nu cumva 
înţelesesem atunci că Ben nu se va căsători niciodată? 


Şi nu din cauza aceea o scosesem din minte pe Stefanie, 
aruncând-o atât de adânc în uitare, încât nici chiar Smiley, cu 
toată priceperea lui de a scoate lucrurile la lumină, nu putuse s- 
o readucă la viaţă? 

Oare îl privisem pe Ben când îi pusesem această patetică 
întrebare şi când refuzase cu încăpățânare să-mi răspundă? Sau 
evitasem cu bună ştiinţă să-l privesc? Obişnuit de multă vreme 
cu acest taciturn, m-am decis să-l pedepsesc pentru aşteptarea 
mea zadarnică, cufundându-mă din nou în propriile gânduri. 

Tot ce ştiam în mod sigur era că Ben nu-mi răspunsese la 
întrebare şi că niciunul din noi nu mai vorbise despre Stefanie. 


Stefanie, femeia visurilor lui, mi-am spus, în timp ce 
continuam să-mi consult agenda. În insula ei. Care îl iubea, dar 
trebuia să se mărite cu mine. Care avea o paloare de mort cu 
care păreau a fi stigmatizaţi toţi cunoscuţii lui Ben. 

Eterna Stefanie, incomparabila, minunata Stefanie, farul 
sufletelor rătăcite. Stefanie nemţoaica, modelul de virtute, cea 
care ţinuse loc de soră - şi poate şi de mamă - atrăgându-l cu 
un semn din turnul ei, oferindu-i un sanctuar unde să se 
refugieze din faţa tatălui său. 

Trebuie să te pui în situația lui, spusese Smiley. 

Nici chiar acum, cu agenda deschisă în mână, nu mi-am 
permis să mă abandonez destăinuirilor. Îmi încolţise în minte o 
idee, care s-a transformat treptat în posibilitate, şi după ce a 
mai trecut un timp, datorită stării mele de oboseală fizică şi 
nervoasă, a devenit certitudine şi în cele din urmă scop. 

În fine, s-a făcut şi dimineaţă. Am aspirat prin casă, am şters 
praful şi am lustruit puţin mobila, analizând la rece starea mea 
de furie. Mi-am scos documentele personale profanate şi le-am 
ars în cămin pe acelea care mi s-au părut iremediabil 
compromiţătoare după intrarea intempestivă în apartamentul 
meu a lui Smiley şi a şefului personalului: scrisorile de la Mabel, 
îndemnurile fostului meu instructor să fac „şi un lucru ceva mai 
amuzant” decât o simplă activitate de documentare la 
Ministerul Apărării. 

Am făcut toate aceste lucruri în mod mecanic, în timp ce 
mintea se străduia să găsească o linie de acţiune corectă, 
morală şi decentă. 

Ben, prietenul meu. 


Ben, cu haita de câini după el. 

Ben, supus supliciilor şi altor neştiute încercări. 

Stefanie. 

După o baie prelungită, m-am lungit în pat, privind strada prin 
oglinda de deasupra comodei. Am văzut doi oameni în salopetă, 
care, din câte îmi dădeam seama, erau oamenii lui Monty. 
Reparând fără să se grăbească o cutie de racord. Smiley mă 
avertizase că nu erau pentru mine. În definitiv, nu doreau decât 
să pună mâna pe Ben. 

La ora zece a acestei dimineţi fără sfârşit, ascuns după 
fereastra care dădea în curtea murdară şi spre şopronul 
impregnat cu creozot care, odinioară, era folosit drept closet, 
am constatat că în spatele barierei de lemn, străduţa era pustie. 
În fond, nici Monty nu era infailibil. 

O insulă din vestul Scoției, spusese Ben. Un conac mic pe o 
insulă din vestul Scoției. 

Dar care insulă? Şi care Stefanie? Se putea bănui doar că, 
dacă aparţinea ramurii germane a familiei lui Ben şi trăia la 
Munchen, şi dat fiind că rudele germane ale lui Ben erau 
aristocrate, purta fără îndoială un titlu de nobleţe. 

Am telefonat şefului personalului. Aş fi putut să-i telefonez lui 
Smiley, însă mi s-a părut mai puţin periculos să-l mint pe şeful 
personalului decât pe Smiley. Mi-a recunoscut vocea înainte 
chiar de a-i spune pentru ce-l sunasem. 

— Ai ceva noutăţi? a întrebat el. 

— Nu, îmi pare rău. Aş vrea să ies în oraş pentru o oră. Am 
voie? 

— Unde vrei să mergi? 

— Am nevoie de câte ceva. Alimente. Ceva de citit. Vroiam să 
dau o fugă până la bibliotecă. 

Şeful personalului era renumit pentru refuzul de a aproba, 
refuz exprimat prin tăcere. 

— La ora unsprezece eşti înapoi şi cum ajungi acasă îmi 
telefonezi. 

Satisfăcut de acţiunea realizată cu sânge rece, am ieşit pe 
poarta principală ca să cumpăr un ziar şi pâine. Am folosit 
vitrina pentru a controla dacă sunt urmărit sau nu. Nu era 
nimeni pe urmele mele, eram sigur. M-am dus la biblioteca 
publică din cartier şi din raftul cu lucrări de referinţă, am scos o 
ediţie veche din Who's Who şi un exemplar zdrenţăros al 


Almanahului de la Gotha, fără măcar să mă întreb cine anume 
din Battersea putea să-l deterioreze în halul acela. M-am uitat 
mai întâi în Who's Who, unde am descoperit că tatăl lui Ben 
avea titlul de cavaler şi o mulţime de decoraţii: „Născut în 1936, 
căsătorit cu Grafin Ilse Arno zu Lothringen, are un fiu Benjamin 
Arno”. Am luat apoi A/manahul şi am găsit familia Arno 
Lothringen, ale cărei date se întindeau pe trei pagini. Nu mi-a 
trebuit prea mult timp s-o identific pe ruda îndepărtată care era 
verişoara pe nume Stefanie. Mi-am luat inima în dinţi şi am 
cerut bibliotecarei o carte de telefon a insulelor Scoției. Nu 
avea, însă mi-a permis să sun la informaţii de la telefonul ei, 
ceea ce mi-a convenit de minune, pentru că al meu mai mult ca 
sigur că era ascultat. Pe la 10:45 i-am telefonat şefului 
personalului cu acelaşi ton destins. 

— Unde ai fost? m-a întrebat el. 

— La chioşcul de ziare şi la brutărie. 

— N-ai mai fost la bibliotecă? 

— La bibliotecă? A, ba da! Da, da. Am fost. 

— Aş putea să ştiu ce cărţi ai împrumutat? 

— N-am mai împrumutat nimic. În momentul ăsta mi-e greu 
să mă concentrez. Şi-acum ce trebuie să fac? 

Aşteptând răspunsul lui, m-am întrebat dacă nu mă 
justificasem prea mult, dar în final am ajuns la concluzia că nu. 

— Aştepţi. Ca noi toţi. 

— Pot să vin la Centrală? 

— Nu cred că e cazul. Dacă tot aştepţi, poţi s-o faci la fel de 
bine acolo. 

— Pot să mă întorc la Monty, dacă vreţi. 

Eram probabil pradă imaginaţiei prea înfierbântate, dar parcă 
îl vedeam pe Smiley lângă şeful personalului, dictându-i 
răspunsurile pe care să mi le dea. 

— Rămâi acolo unde eşti, a zis acesta pe un ton sec. 

Şi-am aşteptat, Dumnezeu ştie cum. Am încercat să citesc. 
Am dat un caracter dramatic situaţiei şi am scris o cerere de 
demisie adresată şefului personalului, pe care am rupt-o în 
bucățele ca s-o ard. Am privit la televizor iar odată venită seara 
m-am lungit pe pat pentru a observa în oglindă cum se schimba 
garda lui Monty, gândindu-mă la Stefanie, apoi la Ben şi din nou 
la Stefanie, acum bine fixată în mintea mea, întotdeauna 
inaccesibilă, îmbrăcată în alb, Stefanie cea neprihănită, 


protectoarea lui Ben. Permiteţi-mi să vă reamintesc că eram 
tânăr, iar în materie de femei mai puţin experimentat decât aţi 
putea bănui auzindu-mă cum vorbesc despre ele. Acel Adam din 
mine rămăsese copil şi era exact reversul luptătorului care 
devenisem. 

Am aşteptat până la ora 22, după care m-am fofilat la parter 
cu o sticlă de vin la subţioară ca să ciocnesc un pahar cu familia 
Simpson şi să mă uit iar la televizor. L-am luat apoi deoparte pe 
domnul Simpson. 

— Chris, i-am spus. Poate c-o să-ţi pară o prostie, însă amo 
femeie geloasă care mă urmăreşte şi aş vrea să plec prin spate. 
Te deranjează dacă ies pe uşa de la bucătărie? 

După o oră, eram deja într-unul din vagoanele de dormit ale 
trenului de Glasgow. Am respectat ca la carte procedeele de 
evitare a filajului, fiind sigur că nu fusesem urmărit. În gara 
centrală din Glasgow la fel: m-am instalat prudent la bufet, 
comandând un ceai, pentru a repera eventualii agenţi care m-ar 
fi putut urmări. Tot din prudenţă, am folosit un taxi până la 
Helensburgh, de partea cealaltă a râului Clyde, unde am luat 
autobuzul care făcea cursa Campbeltown - West Loch Tarbert. 
In perioada aceea, în afara scurtului sezon estival, feribotul nu 
circula spre insulele de vest decât de trei ori pe săptămână. Dar 
am avut noroc: la debarcader era o navă care, la câteva minute 
după ce m-am îmbarcat, s-a pus în mişcare, astfel încât la 
începutul după-amiezii trecusem de insula Jura; ambarcaţiunea 
a făcut escală în portul Askaig, ieşind apoi din nou în larg sub un 
cer ameninţător. Nu mai rămăseserăm decât trei pasageri: o 
pereche în vârstă şi cu mine. Când am urcat pe punte ca să 
scap de întrebările lor, am dat de secundul vasului care, bine 
dispus, a continuat cu o nouă serie de întrebări: Eram în 
vacanţă? Eram medic? Eram căsătorit? Cu toate astea, mă 
simţeam în elementul meu. Din momentul în care sunt pe mare. 
toţi oamenii îmi par curaţi, totul devine posibil. Da! m-am gândit 
emoţionat, la vederea falezelor înalte care se apropiau şi 
bucurându-mă la auzul ţipetelor pescăruşilor. Da. E exact genul 
de ascunzătoare care i s-ar potrivi lui Ben! Mai mult ca sigur că 
aici îşi găsesc liniştea demonii lui wagnerieni! 

Trebuie să  înţelegeţi şi să încercaţi să-mi iertati 
susceptibilitatea puerilă din vremea aceea faţă de orice formă 
de abstracţie nordică. Căutam să văd ce îl atrăsese pe Ben 


acolo. Legenda ossianică a insulei, rostogolirea norilor, marea 
zbuciumată, preoteasa din castelul pustiu... nu-mi dădeam 
seama. Eram în perioada mea romantică şi mă recunoscusem 
învins de Stefanie chiar înainte de-a o fi cunoscut. 

Conacul se găsea de partea cealaltă a insulei, după cum mi s- 
a explicat la prăvălia din localitate, unde am fost sfătuit să-l rog 
pe tânărul Fergus, care avea cel puţin 70 de ani, să mă 
transporte cu jeep-ul. Am trecut printre două porţi de fier 
ruginite, i-am plătit „tânărului” Fergus şi am sunat la uşă. A 
apărut o femeie blondă care m-a privit mirată. 

Era înaltă şi zveltă. Dacă, aşa cum stăteau de fapt lucrurile, 
aveam aceeaşi vârstă, dădea dovadă de o autoritate pe care eu 
nu aş fi obținut-o nici într-o viaţă de om. Nu era îmbrăcată în 
alb, ci într-un halat de lucru albastru închis, cu pete de vopsea 
pe el. În timp ce vorbeam, îşi ridica din când în când mâna în 
care ţinea cuțitul de paletă pentru a-şi da pe spate o meşă de 
pe frunte. O lăsa apoi să cadă din nou încet pe frunte, 
ascultându-mă şi profitând de liniştea ce se aşternea după ce nu 
mai vorbeam, pentru a analiza rezonanţa pe care o aveau în 
mintea ei vorbele mele şi a le compara cu omul sau băiatul pe 
care îl avea în faţă. Cel mai ciudat şi cel mai dificil moment care 
ar putea fi povestit îl reprezenta faptul că imaginea pe care mi-o 
făcusem despre Stefanie corespundea realităţii de o manieră 
tulburătoare. Paloarea, expresia onestităţii ei perfecte, forţa 
interioară dublată de o fragilitate aproape  dezolantă, 
corespundeau într-o măsură atât de mare aşteptărilor mele 
încât dacă aş fi întâlnit-o undeva aş fi recunoscut-o imediat. 

— Mă numesc Ned, m-am prezentat, privind-o drept în ochi. 
Sunt un prieten şi un coleg de-al lui Ben. Am venit singur, 
nimeni nu ştie că mă aflu aici. 

Îmi pregătisem în minte o frază pompoasă, care ar fi sunat 
astfel: „Spuneţi-i vă rog că, orice ar fi făcut, pentru mine nu 
contează.” Dar fermitatea cu care mă privea m-a împiedicat s-o 
rostesc. 

— Ce importanţă are dacă ştie cineva că te afli aici? a întrebat 
ea. 
Vorbea fără accent, dar cu ritmul tipic german, având o 
uşoară ezitare înaintea vocalelor deschise. 

— Nu se ascunde, a continuat ea. Cine-l caută în afară de 
tine? Ce motiv ar avea Ben să se ascundă? 


— Am înţeles că ar avea probleme, i-am răspuns, intrând cu 
ea în casă. 

Holul era pe jumătate atelier, pe jumătate un salon 
improvizat. Cele mai multe dintre mobile erau acoperite cu 
huse. Pe masă zăceau resturi de mâncare: două ceşti şi două 
farfurii mânjite. 

— Ce fel de probleme? a întrebat ea. 

— În legătură cu activitatea sa de la Berlin. Credeam că ţi-a 
vorbit despre asta. 

— Nu mi-a spus nimic. Nu mi-a vorbit niciodată despre 
activitatea lui. Poate pentru că nu mă interesează. 

— Pot să te întreb despre ce vorbeşte cu tine? 

— Nu, a răspuns ea scurt după un moment de reflecţie, 
calmându-se apoi şi adăugând: Acum nu-mi mai vorbeşte deloc. 
Parcă ar fi devenit călugăr trapist şi de ce nu? Uneori mă 
priveşte cum pictez, altădată pescuieşte. lar alteori mâncăm sau 
bem un pahar de vin împreună. Doarme destul de mult. 

— De când e aici? 

— De vreo trei zile, a răspuns ea, ridicând din umeri în semn 
că nu era sigură. 

— A venit direct de la Berlin? 

— Tot ce ştiu, dat fiind că nu prea vorbeşte, este că a venit cu 
o ambarcaţiune. 

— A dispărut, i-am spus. E căutat peste tot. Ei au crezut că s-a 
refugiat în locuinţa mea. Nu cred că ştiu despre tine. 

Ca şi înainte, m-a ascultat şi a aşteptat din nou să se aştearnă 
liniştea. Nu părea stingherită. Continua să aştepte tăcută ca un 
animal la pândă. Este forţa pe care ţi-o dă suferinţa, mi-am 
spus, amintindu-mi de sinuciderea amantului ei; ea însă nu se 
lasă doborâtă de micile neplăceri. 

— Ei, a repetat nedumerită. Cine sunt ei? Şi ce e atât de 
important să ştie despre mine? 

— Ben îndeplinea activităţi secrete, i-am răspuns. 

— Ben? 

— Ca şi tatăl său, am continuat. Era teribil de mândru că 
mergea pa urmele tatălui său. 

— De ce? a întrebat ea, zguduită de şoc şi iritată. Pentru cine? 
Activităţi secrete? Ce tâmpenie! 


— Pentru serviciile secrete engleze. A fost repartizat la biroul 
consilierului militar de la Berlin, însă adevărata lui activitate era 
culegerea de informaţii. 

— Ben? a întrebat din nou. În timp ce repulsia şi neîncrederea 
i se citeau pe chip. Toate minciunile pe care trebuie să le spună? 
Ben? 

— Da. Mă tem că aşa stau lucrurile. Obligaţie profesională. 

— Îngrozitor! 

Şevaletul se afla cu spatele la mine. Aşezându-se de cealaltă 
parte a lui, a început să amestece culorile. 

— Ar fi bine dacă aş putea să-i vorbesc, am sugerat. 

Dar ea s-a prefăcut prea absorbită de tablou ca să mă poată 
auzi. 

Spatele casei dădea într-un parc, cu un rând de pini îndoiţi de 
vânt, dincolo de care era un lac înconjurat de coline ce băteau în 
mov. Pe celălalt mal am zărit un om care pescuia de pe un dig 
năruit. Pescuia, dar fără să scoată undiţa şi s-o arunce iar. Nu 
ştiu cât timp l-am privit, destul însă ca să-mi pot da seama că 
era Ben şi că nu-l interesa deloc să prindă peşte. Am deschis 
uşa de sticlă şi am intrat în grădină. Am mers tiptil de-a lungul 
digului sub un vânt rece care ondula suprafaţa lacului. Ben 
purta o haină de tweed foarte largă, care în mod sigur 
aparținuse fostului amant al Stefaniei. Pe cap avea o pălărie din 
fetru verde care, ca toate pălăriile lui Ben, parcă ar fi fost făcută 
pentru el. Nu s-a întors, deşi îmi auzise paşii. M-am oprit lângă 
el. 

— Singurul lucru pe care o să-l prinzi în felul ăsta e 
pneumonia, nemţotei tâmpit! 

Fără să-i văd faţa pe care şi-o întorsese de la mine, am rămas 
lângă el, privind împreună apa şi simţindu-i umărul cum se 
lovea de al meu în mişcarea digului care ne legăna în voia lui. 
Priveam apa umflându-se şi cerul devenind cenuşiu dincolo de 
munţi. Am văzut de mai multe ori dopul roşu al undiţei 
dispărând sub suprafaţa apei uleioase. Dacă Ben agăța vreun 
peşte, nu făcea niciun efort pentru a-l scoate sau a-l aduce pe 
mal. Luminile s-au aprins în casă şi am zărit-o pe Stefanie în faţa 
şevaletului, aplicând încă o tuşă de pensulă şi ducând apoi 
mâna la frunte. Deşi se apropia seara şi se răcorea, Ben nu s-a 
mişcat din loc. Ca pe vremea instrucției, între noi se declanşase 
un fel de întrecere. Eu ceream, Ben refuza. leşea învingător unul 


singur. Aş fi stat toată noaptea acolo, şi a doua zi dacă ar fi 
trebuit, chiar dacă aş fi murit de foame, dar n-aş fi cedat atâta 
timp cât nu-mi dădea nicio importanţă. 

Luna s-a ivit pe cerul înstelat. Vântul a încetat iar câmpia 
stearpă, cufundată în beznă, s-a acoperit cu o brumă argintie. 
lar noi eram tot acolo, fiecare aşteptându-l pe celălalt să 
cedeze. De-abia mă mai ţineam pe picioare de somn când am 
auzit un zornăit al mulinetei şi am văzut pluta scoasă din apă iar 
apoi undiţa fără nimic în ea, lucind în lumina lunii. Fără să mă 
mişc şi fără să vorbesc, l-am lăsat să-şi scoată undiţa din apă şi 
s-o strângă. S-a, întors spre mine. Trebuia s-o facă, dacă voia să 
plece de-acolo pe dig. 

Eram faţă în faţă în lumina lunii. Şi-a plecat ochii spre 
picioarele mele, ca şi când ar fi vrut să vadă cum să le 
ocolească. M-a privit îndelung, fără ca expresia feţei lui 
împietrită să se schimbe. Singurul lucru care se putea citi pe ea 
era mânia. 

— Ei bine, a spus el, intrat-a cel de-al treilea asasin. 

De data asta niciunul din noi n-a mai râs. 


Auzind că ne apropiam, Stefanie s-a retras. Mi-a ajuns la 
ureche o muzică dintr-o altă parte a casei. Cum am intrat în hol, 
Ben s-a îndreptat spre scări. Eu însă l-am luat de braţ. 

— Trebuie să-mi spui, Ben, l-am rugat. N-o să găseşti pe 
nimeni căruia să-i poţi mărturisi. Am dezertat ca să vin aici. 
Trebuie să-mi spui ce s-a întâmplat cu reţeaua. 

În spatele holului era un salon lung, cu ferestre cu obloanele 
trase şi cu sofale acoperite de huse. In salon era frig. Ben nu şi-a 
dezbrăcat haina, iar eu am rămas cu pardesiul pe mine. Am 
deschis obloanele pentru a lăsa să pătrundă lumina lunii, 
bănuind că o altă lumină mai puternică l-ar fi deranjat pe Ben. 
Muzica se auzea destul de aproape şi mi s-a părut că era Grig. 
Nu eram sigur. Ben vorbea fără remuşcări şi fără crispare, după 
ce sunt sigur că îşi petrecuse toată ziua şi toată noaptea 
făcându-şi un examen de conştiinţă. Aşa cum se povesteşte o 
dramă pe care nimeni nu poate s-o înţeleagă dacă n-a trăit-o, 
Ben vorbea de o manieră monotonă, pe un fond muzical discret. 
Faimosul erou. Neştiind dacă mai era bun la ceva, se retrăsese 
din marea bătălie a vieţii. Poate că era puţin deprimat din cauza 
vinovăţiei sale. Mi-a vorbit foarte sec. Cred că voia să plec. 


— Haggarty e un rahat de prima clasă, a spus Ben. E un hoţ 
şi-un beţiv şi din când în când comite şi câte-un viol. Singura sa 
justificare este reţeaua Seidl. Cei de la Centrală au vrut să-l 
retragă de la conducerea reţelei şi s-o încredinţeze altor 
persoane. Dintre acestea, eu eram primul vizat, iar atunci 
Haggarty s-a hotărât să mă pedepsească pentru că i-am luat 
reţeaua. 

Mi-a descris insultele special pregătite, serviciul de gardă 
făcut noapte de noapte şi, la fiecare sfârşit de săptămână, 
rapoartele negative trimise de Haggarty celor care-l sprijineau 
din Centrală. 

— La început n-a vrut să-mi spună nimic despre reţea, dar 
pentru că Centrala l-a săpunit bine mi-a povestit până în cel mai 
mic detaliu viaţa tuturor colegilor din ultimii cincisprezece ani, 
inclusiv a agenţilor căzuţi la datorie. Mi-a trimis teancuri de 
dosare, toate cu însemnări şi rezoluţii: Citeşte aici. Memorează. 
Cine-i ea? Cine-i el? Notează tot: adresă, nume, nume fictiv, 
semne convenţionale, filiere de evadare, procedee de salvare, 
coduri de recunoaştere şi procedee de asigurare a securităţii 
radio-ului. Apoi, m-a interogat. Mă ducea în camera special 
amenajată, mă aşeza în faţa lui şi mă tortura cu întrebările. „Nu 
eşti la înălţime. Nu putem să te trimitem până nu ştii totul ca pe 
apă. Ai face bine să rămâi aici în weekend şi să înveţi pe rupte. 
Te mai întreb din nou luni”. Reţeaua era viaţa lui. Voia să mă 
simt incompetent şi a reuşit: aşa eram şi tot aşa mă şi simţeam. 

Dar nici Centrala, nici Ben, nu s-au lăsat intimidaţi de 
metodele lui Haggarty. 

— Am fost pus în faţa unui adevărat examen, a remarcat el. 

Văzând că se apropie ziua primei întâlniri cu Seidl, Ben şi-a 
pus la punct în folos personal un sistem de mnemotehnică şi 
nişte procedee care uşurează memorarea prin acronime, pentru 
a putea cuprinde cei cincisprezece ani de istorie complexă a 
reţelei. Ţintuit locului, zi şi noapte, în biroul său de la cartierul 
general al secţiei, a conceput tabele de compartimentare şi 
tabele de comunicare, precum şi sisteme de memorare a 
numelor de împrumut, a numelor conspirative, a adreselor 
profesionale şi personale ale agenţilor, agenţilor secundari, 
curierilor şi colaboratorilor. A trecut aceste date pe nişte 
cartonaşe simple, scrise pe o singură parte. Pe verso, pe un 
singur rând, a scris subiectul: „ascunzători secrete”, „salarii”, 


„case conspirative”. În fiecare seară, înainte de a pleca spre 
casă sau de a se întinde la infirmeria antenei, îşi testa memoria 
jucându-se: punea cartonaşele pe biroul său cu faţa în jos, 
comparând apoi datele pe care şi le amintea cu datele de pe 
verso. 

— Dormeam foarte puţin, însă acest lucru nu era neobişnuit, 
mi-a spus el. În ajunul zilei fatidice, n-am închis un ochi, tocind 
toată noaptea. M-am lungit apoi pe sofa, cu ochii în tavan. Când 
m-am trezit, nu-mi mai aminteam nimic. Parcă îmi paralizase 
creierul. M-am dus în camera mea, m-am aşezat la birou, mi-am 
sprijinit capul în mâini şi am început să-mi pun singur întrebări. 
„Dacă agentul cu numele conspirativ Margaret/doi crede că este 
urmărit, de la cine şi cum află acest lucru şi ce trebuie să facă în 
consecinţă?” N-am reuşit să răspund. 

Haggarty a trecut pe la mine să mă întrebe cum mă simt şi i- 
am spus că foarte bine. Trebuie să fiu corect şi să recunosc că 
mi-a dorit noroc şi cred că a fost sincer. Credeam că vrea să-mi 
pună o întrebare încuietoare, şi mă pregătisem să-l trimit la 
dracu. Nu mi-a spus decât „Komm gut Heim”, bătându-mă uşor 
pe umăr. Am pus cartonaşele în buzunar. Nu mă întreba de ce. 
Mi-era teamă de eşec. De fapt, asta ne motivează pe toţi, nu-i 
aşa? Mi-era teamă de eşec şi îl uram pe Haggarty iar Haggarty 
mă torturase. Aveam poate două sute de motive să iau 
cartonaşele cu mine, dar niciunul din ele nu mă ajuta prea mult. 
Poate că era o formă de a mă sinucide. lată o idee care îmi 
place. Le-am luat cu mine şi am traversat frontiera, aşezat pe 
bancheta din spate a unei limuzine cu dublura ascunsă sub 
scaun. Evident, cei din poliţia populară nu aveau dreptul să ne 
controleze. Oricum însă, un schimb de persoane luând un viraj 
scurt este extrem de riscant, pentru că te poţi aştepta să fii 
aruncat din maşină. Seidl mi-a făcut rost de o bicicletă. 
Îndrăgise bicicleta de când paznicii lagărului din Anglia unde 
fusese prizonier de război îi împrumutaseră una. 

Ştiam toată povestea de la Smiley, dar l-am lăsat să mi-o mai 
spună o dată. 

— Mi-am pus cartonaşele în buzunarul de la haină, a continuat 
el. În buzunarul din interiorul hainei. Era una din acele zile 
îngrozitor de calde din Berlin şi cred că pe bicicletă m-am 
descheiat la haină. Nu mai ştiu. Mi-amintesc că uneori mergeam 
cu haina încheiată, alteori nu. Aşa se întâmplă cu memoria când 


munceşti prea mult: îţi trec prin cap toate posibilităţile. Am 
ajuns la întâlnire mai devreme, am verificat maşinile - treabă de 
rutină - apoi am intrat în casă. Îmi revenise totul în memorie. 
Simplul fapt că ştiam că aveam la mine cartonaşele îşi făcuse 
efectul. Deveniseră inutile. Între Seidl şi mine totul s-a petrecut 
admirabil. Am discutat probleme de serviciu, l-am instruit, i-am 
dat bani - exact ca la Sarratt. Mi-am luat iar bicicleta şi l-am 
părăsit în locul unde m-am furişat în maşină. Când am trecut în 
Berlinul de Vest, am constatat că nu mai aveam cartonaşele. Nu 
le-am mai simţit greutatea sau apăsarea, nu ştiu. Am intrat în 
panică, deşi de fapt sunt speriat tot timpul. Asta-i felul meu. De 
data asta însă, mă cuprinsese groaza. Le-am spus să mă lase 
acasă, i-am telefonat lui Seidl la numărul folosit în caz de 
urgenţă. N-a răspuns nimeni. Am încercat la un telefon de 
rezervă. Acelaşi lucru. Am încercat la adjuncta lui, o femeie pe 
nume Lotte. Niciun răspuns. Atunci am luat un taxi până la 
Tempelhof, m-am fofilat discret şi am ajuns aici. 

Brusc, nu s-a mai auzit decât muzica venită dinspre Stefanie. 
Ben îşi terminase povestea. Fără să-mi dau seama, mă uitam la 
el, aşteptând continuarea. Doream să aud măcar despre o 
răpire sau să apară poliţia secretă est-germană în spatele 
maşinii lui şi, cu violenţa-i cunoscută, să-i tragă o mamă de 
bătaie, să-i pună cu forţa o mască îmbibată cu cloroform, în 
timp ce-l căuta prin buzunare. Îngrozitoarea banalitate a 
poveştii lui m-a făcut, încet-încet, să înţeleg că poţi să pierzi o 
reţea la fel de uşor ca pe o legătură de chei, un carnet de cecuri 
sau o batistă. Tânjeam după un scenariu mai onorabil, dar nu 
avea ce să-mi ofere. 

— Unde te aflai când le-ai avut ultima dată? l-am întrebat 
stupid, ca pe un şcolar care şi-a pierdut cărţile. Pe Ben însă nu l- 
a deranjat, pentru că nu mai avea nici urmă de mândrie. 

— Cartonaşele? s-a trezit întrebând. Probabil pe bicicletă, 
după ce am ieşit din maşină. Poate când m-am suit la loc în 
maşină. Bicicleta avea un lanţ antifurt în jurul roții. Trebuia să 
mă aplec ca să-l iau sau să-l pun. Poale atunci... Când pierzi un 
lucru, întotdeauna e la fel: cât timp nu-l găseşti, nu ştii niciodată 
unde-ar putea fi. După aceea, ţi se pare normal să-l găseşti. În 
cazul meu însă, n-a existat nici un „după aceea”. 

— Crezi ca ai fost urmărit? 

— Nu ştiu. Pur şi simplu nu ştiu. 


Vroiam să-l întreb când mi-a trimis scrisoarea aceea de 
dragoste, dar n-am reuşit. În plus, eram convins că ştiam: într- 
unul din momentele acelea de beţie, când Haggarty îl tortura iar 
el era disperat. Ceea ce aş fi vrut să aud din partea lui era că nu 
el fusese autorul. Aş fi vrut să întorc timpul înapoi, ca să 
regăsesc lucrurile aşa cum erau până acum o săptămână. Dar 
întrebările simple dispăruseră odată cu răspunsurile simple. 
Copilăria noastră încetase pentru totdeauna. 


Probabil că au înconjurat casa. În orice caz, nu au sunat. 
Monty se afla, fără îndoială, foarte aproape când am deschis 
obloanele pentru a lăsa să intre în casă lumina lunii, pentru că 
atunci când a trebuit n-a făcut decât un pas pentru a intra în 
cameră. Părea puţin jenat, dar ferm. 

— Te-ai descurcat foarte bine, Ned, m-a consolat el. Biblioteca 
te-a trădat. l-ai plăcut frumoasei tale bibliotecare. Cred că ar fi 
venit şi ea cu noi, dacă am fi lăsat-o. 

Skordeno a intrat după el, apoi Smiley a apărut la cealaltă 
uşă, cu acel aer al omului care-şi cere scuze pe care îl afişa 
adeseori în nemiloasele sale acţiuni. Am înţeles, fără să mă 
surprindă prea tare, acţionasem exact cum dorise el: punându- 
mă în locul lui Ben, îi dusesem direct la prietenul meu. Nici Ben 
n-a părut prea surprins, poate că a simţit chiar o uşurare. A 
rămas pe canapeaua acoperită de huse şi înfăşurat în haina sa 
de tweed ca într-un covor. Monty şi Skordeno s-au apropiat de 
el, încadrându-l. Skordeno l-a bătut uşor pe umăr, apoi s-au 
aplecat amândoi spre el şi, ca o echipă de muncitori care mută 
mobilele, l-au ridicat uşor în picioare. Când am încercat să mă 
apăr faţă de Ben, arătând că nu am vrut să-l trădez, el a dat, din 
cap, vrând să spună că n-avea importanţă. Smiley s-a dat la o 
parte pentru a-i lăsa să treacă pe cei trei oameni. 

— Ne întoarcem cu un feribot special, mi s-a adresat, 
ridicându-şi întrebător spre mine privirea mioapă. 

— Eu nu vin, am replicat. 

Mi-am luat pentru o clipă ochii de la Ben, iar când mi-am 
întors privirea, el nu mai era. Am auzit la scurt timp jeep-ul 
plecând. Am mers pe urmele muzicii din holul gol până într-un 
birou îngrămădit cu cărţi şi reviste, unde nişte foi care păreau a 
fi un manuscris de roman erau împrăştiate pe duşumea. 
Stefanie se instalase într-un fotoliu adânc. Se schimbase într-o 


rochie de casă. lar părul auriu despletit îi cădea pe umeri. Era cu 
picioarele goale iar la intrarea mea nici n-a ridicat capul. Mi-a 
vorbit de parcă m-ar fi cunoscut din copilărie. Şi într-un fel aşa şi 
era, dată fiind prietenia mea atât de strânsă cu Ben. A oprit 
muzica. 

— Ai fost amantul lui? m-a întrebat. 

— Nu. Ar fi vrut-o. Abia acum îmi dau seama. 

— Şi eu care voiam să devină amantul meu, a spus ea 
zâmbind. Dar nici asta nu era posibil, nu-i aşa? 

— Se pare că nu. 

— Ai făcut dragoste cu vreo femeie, Ned..? 

— Nu. 

— Dar Ben? 

— Nu ştiu. Cred că a încercat, dar fără succes. 

Respira adânc şi lacrimile i se prelingeau de pe obraji pe gât. 
S-a ridicat cu greu, cu ochii închişi, şi a întins mâinile ca un orb 
ca s-o iau în braţe. S-a lipit de mine, lăsându-şi capul pe umărul 
meu, suspinând şi plângând. Am strâns-o în braţe, dar ea m-a 
îndepărtat, trăgându-mă apoi spre sofa. 

— Cine l-a convins să vi se alăture? m-a întrebat. 

— Nimeni. Singur a ales. A vrut să-şi imite tatăl. 

— Şi asta poate fi o alegere? 

— Într-un fel, da. 

— Tot singur ai ales şi tu? 

— Da. 

— Şi pe cine imiţi? 

— Pe nimeni. 

— Ben nu era făcut pentru o astfel de viaţă. Nu ar fi trebuit să 
se lase sedus de farmecul lui. Era prea convingător. 

— Ştiu. 

— Dar tu? Ai nevoie de ei ca să te faci om? 

— Cineva trebuie s-o facă şi pe asta. 

— Să te faci om? 

— Nu. Munca în sine. La fel cum trebuie golite lăzile de gunoi 
sau cum trebuie făcută curăţenie în spitale, trebuie să facă 
cineva şi treaba asta. Nu putem să ne prefacem că nu există o 
asemenea activitate. 

— Ba cred că putem, a spus ea, luându-mi mâna şi 
împletindu-şi degetele cu ale mele. Ne prefacem prea des că 
anumite lucruri nu există sau că unele sunt mai importante 


decât altele. Este singura cale să supravieţuim. N-o să-i învăţăm 
noi pe mincinoşi să mintă. Rămâi aici în noaptea asta? 

— Trebuie să mă întorc. Eu nu sunt Ben. Sunt eu. Sunt 
prietenul lui. 

— Dă-mi voie să-ţi spun ceva. Se poate? E foarte periculos să 
te joci cu realitatea. O să ţii minte? 


Probabil că despărţirea a fost atât de dureroasă încât a trebuit 
s-o uit. Tot ceea ce ştiu acum este că trebuia să prind feribotul. 
Nu mai aveam la dispoziţie niciun jeep, aşa că am mers pe jos. 
Păstrez în memorie gustul sărat al lacrimilor ei şi mirosul părului 
care m-au însoţit în marşul forţat de-a lungul golfului stâncos, 
împotriva vântului, în noaptea aceea cu nori negri ce se 
zvârcoleau în jurul lunii şi în vuietul mării. Îmi amintesc 
promontoriul şi mica navă iluminată pregătindu-se să desfacă 
parâmele. Şi ştiu că în tot timpul traversării am stat pe puntea 
din faţă şi că în ultima parte a călătoriei s-a apropiat de mine 
Smiley care, după ce probabil că ascultase povestea lui. A venit 
pe punte să-mi ofere în linişte o consolare. 

Nu l-am mai văzut niciodată pe Ben, pentru că am fost 
debarcaţi separat. Când am auzit că a fost destituit, i-am scris 
lui Stefanie pentru a afla unde se găsea. Scrisoarea mi-a fost 
returnată cu menţiunea „Destinatarul plecat”. 

Mi-ar plăcea să pot spune că nu Ben fusese cel care 
distrusese reţeaua, dat fiind că Bill Haydon trădase deja cu mult 
înainte. Sau şi mai bine, că reţeaua fusese creată pentru noi de 
est-germani sau de ruşi ca să ne dea de lucru şi să ne 
dezinformeze. Din păcate, însă, nu acesta era adevărul, căci în 
perioada aceea accesul la informaţii al lui Haydon era limitat de 
împărţirea pe compartimente, iar misiunea lui nu implica 
deplasări la Berlin. Smiley chiar îl întrebase pe Bill, după ce 
acesta fusese arestat, dacă fusese implicat cu ceva în afacerea 
aceea iar Bill râsese. 

— De ani de zile voiam să pun mâna pe reţeaua asta, 
răspunsese el. Când am aflat ce s-a întâmplat, tare aş fi vrut să-i 
trimit tânărului Cavendish un buchet de flori, dar n-ar fi fost 
prudent. 

Dacă l-aş întâlni azi pe Ben, tot ce-aş putea să-i spun ar fi că, 
dacă n-ar fi spart reţeaua atunci când a făcut-o, Haydon ar fi 
trădat-o la câţiva ani după aceea. lar lui Stefanie i-aş spune că 


într-un fel a avut dreptate - şi eu de asemenea - şi că vorbele ei 
nu mi-au ieşit din minte, chiar când am încetat să mai văd în ea 
un izvor de înţelepciune. N-am înţeles niciodată cine anume era 
de fapt - chiar dacă aparţinea într-o mai mare măsură lumii 
secrete a lui Ben decât lumii mele. A rămas, totuşi, prima 
persoană care a făcut să răsune în mine semnalul de alarmă 
prin care eram avertizat că misiunea mea era ambiguă. Mă 
întreb câteodată ce am reprezentat eu pentru ea, dar mă tem 
că ştiu prea bine răspunsul: un alt Ben, un novice fără 
experienţă de viaţă, simulând duritatea pentru a-şi ascunde 
slăbiciunea şi găsindu-şi refugiul într-o lume a însingurării. 


M-am întors recent la Berlin, la câteva săptămâni de la 
căderea zidului, pentru a rezolva o problemă a şefului 
personalului, pe cheltuiala lui. La Berlin n-am avut niciodată 
vreo funcţie, deşi m-am deplasat acolo destul de des, iar pentru 
noi, veteranii războiului rece, o şedere la Berlin constituie o 
întoarcere la sursă. Într-o după-amiază umedă, m-am oprit în 
faţa unui locşor de la capătul unui gard murdar cunoscut sub 
numele pompos de Zidul celor Necunoscuţi, monument ridicat în 
memoria celor ucişi în tentativa lor de a fugi în Berlinul de Vest 
în anii '60. Unii dintre ei neavând inspiraţia de a-şi declina 
anticipat identitatea. M-am regăsit în mijlocul unui grup de est- 
germani modeşti, în majoritate femei, care examinau atent 
inscripţiile de pe cruci: bărbat necunoscut, împuşcat în cutare zi 
a anului 1965. Fiecare căuta indicii pe care să le confrunte cu 
puţinele date pe care le avea. 

M-am gândit imediat cu oroare că unii ar putea să-l caute pe 
vreunul din agenţii lui Ben care încercase în zadar să fugă în 
ceasul al doisprezecelea. Şi eram stupefiat când mă gândeam 
că nu mai era vorba de noi ca aliaţi occidentali care doream 
dispariţia Germaniei de Est, ci, de ea însăşi care lupta pentru 
propria-i autodizolvare. 

Azi memorialul nu mai există. Poate că se va găsi cândva un 
colţişor într-un muzeu, deşi mă îndoiesc. Odată cu căderea 
zidului - sfărâmat în bucăţi - a dispărut şi memorialul, ceea ce 
mi se pare o dovadă elocventă a nestatorniciei oamenilor de 
pretutindeni. 


PATRU 

Smiley a fost întrebat încă o dată despre interogatorii. Era o 
întrebare care a revenit mereu în seara aceea - mai ales pentru 
că publicul său dorea să-i smulgă şi alte povestiri. Copiii sunt 
necruţători. 

— A, sigur că e nevoie de ceva talent ca să-l prinzi pe 
mincinos, a recunoscut Smiley fără prea multă convingere, 
înainte de a lua o înghiţitură din pahar. Dar măiestria, a 
continuat el, constă în depistarea adevărului, ceea ce este mult 
mai greu. Nimeni nu se comportă normal în timpul unui 
interogatoriu. Oamenii proşti se comportă inteligent şi invers. 
Vinovaţii par inocenți ca nişte nou-născuţi, iar inocenţii par 
îngrozitor de vinovaţi. Uneori, dar foarte rar, unii se comportă 
natural şi spun adevărul aşa cum îl cunosc şi este evident că 
sunt cel mai uşor de prins. În meseria noastră urâtă, nimeni nu 
este mai puţin convingător decât omul ireproşabil care nu are 
nimic de ascuns. 

— Poate doar cu excepţia femeii ireproşabile, am sugerat eu 
în şoaptă. 

George mă făcuse să mă gândesc la Bella şi enigmaticul 
căpitan de marină Branat. 

Era un tip solid, cu părul blond, slav sau nordic la prima 
vedere, cu mersul legănat al tuturor marinarilor pe uscat şi cu 
nişte ochi de aventurier, ce priveau undeva departe. ll 
cunoscusem la Zurich, unde avusese necazuri cu poliţia. 
Comisarul şef al oraşului îmi telefonase la miezul nopţii, 
spunându-mi: „Herr Konsul, am aici pe cineva care pretinde că 
deţine unele informaţii pentru englezi. Avem ordin să-l 
expulzăm de dimineaţă”. 

Nu l-am întrebat prin care punct de frontieră căci elveţienii au 
patru asemenea puncte şi nu folosesc unul anume pentru 
expulzări. M-am deplasat cu maşina la închisoarea cantonului 
unde, în spatele gratiilor unei camere de interogatoriu, l-am 
întâlnit pe individ: un uriaş încarcerat, într-un pulover pe gât, 
care s-a prezentat „căpitanul de mare Brandt”, formulă ce părea 
a fi traducerea personală a lui „Kapitän zur See”. 

— Eşti destul de departe de mare, am remarcat eu, în timp ce 
i-am strâns mâna mare şi aspră. _ 

Avea tot ce-i trebuia ca să le displacă elveţienilor. Il escrocase 
pe directorul unui hotel, delict atât de grav în Elveţia încât se 


bucura de un paragraf special în Codul Penal. Produsese 
tulburări ale ordinii publice, fără o leţcaie în buzunar, paşaportul 
său german nerezistând unei verificări amănunțite. Elveţienii, 
însă, se abţinuseră să facă public acest lucru, deoarece un 
paşaport fals ar fi putut compromite posibilităţile de a se 
debarasa de el şi de a-l trece peste graniţă în altă ţară. Fusese 
arestat pentru beţie şi vagabondaj, dar dăduse vina pe o fată. 
Se bătuse cu un individ căruia îi spărsese maxilarul. lar apoi 
insistase să vorbească doar cu mine. 

— Eşti britanic? m-a întrebat el, în engleză, probabil pentru ca 
elveţienii să nu înţeleagă ce vorbim, deşi aceştia vorbeau 
engleză mai bine ca el. 

— Da. 

— Dovedeşte, te rog. 

l-am arătat legitimaţia oficială din care reieşea că sunt vice- 
consul pentru probleme economice. 

— Lucrezi pentru serviciile secrete engleze? 

— Lucrez pentru guvernul Marii Britanii. 

— Bine, bine. 

Într-un brusc acces de oboseală, şi-a vârât capul între mâini, 
părul blond căzându-i pe faţă. Şi l-a dat din nou cu mâna pe 
spate. Faţa lui era plină de semne, ca a unui boxer. 

— Ai fost vreodată la închisoare? m-a întrebat, cu privirea 
fixată pe masa albă din lemn. 

— Nu, slavă Domnului. 

— Isuse, a oftat el, înainte de a-mi spune toată povestea într- 
o engleză stricată. 

Era leton, născut la Riga dintr-un tată leton şi o mamă 
poloneză. Vorbea letona, rusa, polona şi germana. L-am simţit 
imediat că era, ca şi mine, un om al mării. Fiu şi nepot de 
marinari, servise timp de şase ani în marina sovietică, 
traversând Arctica din Arhanghelsk şi Marea Japoniei din 
Vladivostok. Cu un an înainte, se întorsese la Riga pentru ca să- 
şi cumpere o mică navă şi să se lanseze în activităţi de 
contrabandă pe coasta Balticii, trecând vodcă rusească ieftină în 
Finlanda cu ajutorul pescarilor scandinavi. Fusese prins şi 
întemnițat în apropiere de Leningrad. Evadase refugiindu-se în 
Polonia, unde stătuse ilegal, trăind cu o studentă din Cracovia. 
Vă reproduc exact cuvintele lui: pentru el, trecerea frauduloasă 
a frontierei dintre Rusia şi Polonia era ia fel de simplă ca urcarea 


în autobuzul 11 sau o vizită la bodega din colţ pentru un pahar. 
Chiar dacă nu cunosc prea bine obstacolele pe care le depăşise, 
ştiu că isprava lui fusese extraordinară - cu atât mai mult cu cât 
o şi repetase. Pentru că, atunci când fata îl părăsise pentru a se 
căsători cu un negustor elveţian, luase din nou drumul coastei, 
mergând la Malmö şi coborând la Hamburg, unde avea un văr 
mai îndepărtat; de fapt, atât de îndepărtat încât îl trimisese la 
dracu. Atunci îi furase paşaportul, îndreptându-se spre Elveţia şi 
decis să-şi regăsească prietena poloneză. Şi pentru că noul ei 
soţ n-o mai lăsase să plece. Brandt îi zdrobise falca bietului om, 
fiind apoi arestat de poliţia elveţiană. 

Toate astea le-a povestit în engleză. L-am întrebat unde a 
învăţat limba. Ascultând BBC-ul când făceam contrabandă, mi-a 
spus el, precum şi cu ajutorul polonezei lui care era studentă la 
filologie. Îi dădusem un pachet de ţigări. Fuma fără pauză, 
transformând încăperea mică în care discutam într-o adevărată 
cameră de gazare. 

— Ei bine, ce informaţii ai pentru noi? l-am întrebat. 

A început prin a mă asigura că, fiind leton, n-avea nicio 
obligaţie faţă de Moscova. Crescuse în Letonia în timpul tiraniei 
ticăloşilor de ruşi, servise în marină sub ordinele ticăloşilor de 
ofiţeri ruşi, fusese trimis la închisoare şi apoi hăituit de aceiaşi 
ruşi ticăloşi şi de aceea nu şovăia deloc să-i trădeze pe aceşti 
oameni pe care îi detesta. La cererea mea, mi-a dat numele 
tuturor vaselor pe care servise. L-am întrebat de tipul de 
armament cu care erau dotate navele respective şi mi-a descris 
un arsenal extrem de sofisticat de care dispuneau ruşii la 
vremea aceea. l-am dat un creion şi o hârtie şi mi-a făcut nişte 
schiţe surprinzător de precise. L-am întrebat ce ştia despre tipul 
de transmisiuni de pe vase. Ştia foarte multe lucruri. Fusese un 
timonier specializat în semnalizare şi folosise cele mai recente 
„jucării”, chiar dacă în memoria lui erau vechi de un an. 

Am vrut să ştiu de ce îi alese pe englezi şi mi-a răspuns că 
făcuse cunoştinţă la Leningrad cu „doi din băieţii voştri”, 
marinari englezi într-o vizită de curtoazie. Am notat numele lor 
şi al navei. Reîntors la birou, am telegrafiat la Londra de 
urgenţă, pentru că nu mai rămăseseră decât câteva ore până la 
expulzarea lui. În seara următoare, era interogat în detaliu într-o 
clădire secretă din Surrey, înainte de a fi lansat într-o carieră 
periculoasă. Cunoştea toate colţişoarele coastei de sud a Mării 


Baltice; avea prieteni atât printre pescarii letoni cinstiţi, cât şi 
printre oamenii pieţei negre şi printre scursurile lumii interlope. 
Ne oferea exact ce căuta Londra după recentele pierderi: ocazia 
de a reface o filieră între Rusia septentrională şi Germania, via 
Polonia. 


E momentul să vă prezint istoria de dată recentă a Circului şi 
propriile mele eforturi de a da rezultate cât mai bune. 

După povestea cu Ben, puteam la fel de bine să fiu promovat 
sau să fiu dat afară. Acum îmi dau seama că, date fiind 
intervenţiile discrete ale lui Smiley în favoarea mea, îi datoram 
mult mai mult decât crezusem atunci. Dacă ar fi rămas la mâna 
şefului personalului, nu m-ar fi păstrat nici cinci minute. 
Violasem arestul la domiciliu, ţinusem pentru mine secretul 
relaţiilor lui Ben cu Stefanie şi, chiar dacă fusesem obiectul 
involuntar al declaraţiilor de dragoste ale lui Ben, faptul în sine 
mă discredita. Şi-atunci, pe aici ţi-e drumul, Ned. 

— Ne-am gândit că poate ai vrea să iei în considerare 
posibilitatea de a lucra, la Consiliul Britanic, îmi sugerase 
răutăcios şeful personalului la o întâlnire la care nu-mi oferise 
nici măcar o ceaşcă de ceai. 

Privindu-mi, pare-se cu indulgență, impulsivitatea tinerească, 
Smiley intervenise în favoarea mea. El comanda o mică armată 
personală de surse secrete, împrăştiată în toată Europa. Deşi 
nici Smiley nu ştia la vremea aceea, atitudinea care 
determinase o asemenea clemenţă faţă de mine se datora 
secţiei din Londra, un serviciu creat de trădătorul Bill Haldon şi 
care pusese mâna pe toate operaţiunile Circului din lumea 
întreagă. Convins că cei de la Etajul Cinci încălzeau în sân o 
cârtiţă a Centrului din Moscova, chiar dacă nu reuşise încă să 
afle că era vorba despre Bill, Smiley era hotărât să formeze o 
echipă de oameni a căror vârstă şi acces la informaţii să-i 
plaseze în afara oricăror suspiciuni. Din fericire, eram unul 
dintre aceştia. 

Câteva luni am fost ţinut ca în închisoare, urzind comploturi în 
saloane necunoscute lumii, analizând şi transmițând la guvern 
rapoarte de importanţă minoră. Fără prieteni şi devorat de 
plictiseală, începusem să mă întreb în mod serios dacă nu 
cumva şeful personalului nu-şi propusese să mă extermine, 
când spre marea mea bucurie, am fost chemat în biroul său, 


unde, în prezenţa lui Smiley, mi-a oferit postul de director 
adjunct al serviciului din Zurich, sub ordinele lui Eddows, un om 
cu o experienţă îndelungată, care îşi propusese explicit să mă 
lase să mă descurc singur. 

După o lună am fost instalat într-un mic apartament din 
Altstadt, unde lucram 24 de ore din 24, 7 zile pe săptămână. 
Aveam în urmărire un ataşat militar naval sovietic la Geneva, 
care îl iubea pe Lenin, dar iubea mai tare o stewardesă 
franţuzoaică. Un negustor de arme ceh din Lausanne, aflat în 
plină criză de conştiinţă pentru că furniza arme şi explozibil unor 
terorişti internaţionali, un milionar albanez cu o vilă în stil 
elveţian la St. Moritz, care îşi risca viaţa intrând în Albania 
pentru a-i recruta pe unii din foştii săi servitori şi un fizician est- 
german nevrozat, care lucra la Institutul Max Planck din Essen şi 
fusese convertit în secret la catolicism. Conduceam o operaţiune 
discretă de plasare a unor microfoane în ambasada Poloniei din 
Berna şi de ascultare a doi spioni unguri din Basel. Şi începusem 
să cred că eram efectiv îndrăgostit de Mabel, care fusese recent 
transferată la secţia de verificări şi care devenise punctul de 
atracţie al barului ofiţerilor inferiori. 

Increderea pe care mi-o acordase Smiley a fost recompensată 
pentru că, datorită eforturilor depuse de mine pe teren şi 
insistenţei sale pentru o strictă compartimentare în ţara noastră, 
am reuşit nu doar să obţinem informaţii valoroase, ci şi să le 
predăm pe mâini bune... Aţi fi surprinşi dacă aţi şti cât de rară 
este o asemenea combinaţie. 

Astfel, când după doi ani a apărut postul de la Hamburg - la 
care visasem dintotdeauna, pentru că era condus de o singură 
persoană, rapoartele prezentându-se direct la secţia de la 
Londra, care devenise inima operaţională a Serviciului - Smiley 
mi-a sprijinit cererea în ciuda rezervei sale secrete faţă de 
influenţa tot mai mare a lui Haydon. M-am folosit de o 
sumedenie de şiretlicuri, dar fără să exagerez, reamintindu-i 
şefului personalului experienţa mea în marină şi lăsându-l să 
înţeleagă, mai mult prin aluzii, că vechea concepţie a lui Smiley 
privind prudenţa începuse să mă supere. Stratagema mea a dat 
rezultate. M-a numit la Hamburg prin intermediul lui Haydon şi, 
în aceeaşi seară, după un dineu romantic la Bianchi, m-am 
culcat pentru prima dată cu Mabel. 


M-am convins şi mai abitir că viaţa aranjează bine lucrurile 
atunci când. Consultându-mi noua listă cu agenţi, l-am 
descoperit, spre amuzamentul meu, pe un anume Wolf Dittrich, 
alias căpitanul de marină Branat, care figura printre vedetele 
trupei. Era pe la sfârşitul anilor '60 şi Bill Haydon mai avea de 
stat în funcţie încă trei ani. 


Ca englez, am apreciat întotdeauna Hamburgul, iar acum, ca 
spion, îl apreciam şi mai mult. După eleganța lacustră al 
Zurichului, Hamburgul clocotea de energie iar aerul marin îl 
făcea să strălucească. Vechile relaţii hanseatice cu Polonia, cu 
nordul Rusiei şi cu statele baltice continuau să fie foarte strânse. 
În afară de comerţ şi bănci - din care existau berechet şi la 
Zurich - aici luase avânt transportul maritim şi crescuse 
numărul imigranţilor şi al aventurierilor. Desfrâul şi vulgaritatea 
erau atotstăpânitoare. Dincolo de porţile acestei capitale 
germane a prostituatelor şi a ziariştilor se întindeau câmpiile 
misterioase ale  Schleswig-Holsteinului, cu furtunile sale 
neaşteptate, cu ferme roşii, câmpuri verzi şi un cer acoperit de 
nori. Şi dacă e adevărat că fiecare om are un preţ, în această zi 
m-aş vinde sufletul pentru o halbă de bere Lubeck, pentru un 
hering marinat şi un pahar de rachiu, după un drum lung şi greu 
de-a lungul digului. 

Nici celelalte aspecte ale misiunii mele nu erau lipsite de 
atracţie. Eram Ned, vice-consulul pentru relaţiile maritime; 
modestul meu birou se afla într-o căsuţă din cărămidă cu o 
placă din alamă, nici prea departe, dar nici prea aproape de 
Consulatul General fiind pe cât de practică pe atât de discretă. 
Doi angajaţi ai Amiralității lucrau în locul meu în specialitate, 
fiind amândoi de o discreţie desăvârşită. Dispuneam de un 
aparat de emisie-recepţie şi de un cifror al Circului. Şi chiar dacă 
nu eram logodiţi, relaţiile cu Mabel atinseseră stadiul în care mă 
primea cu braţele deschise ori de câte ori fugeam la Londra ca 
să mă consult cu Bill sau cu vreunul din colaboratorii săi. 

Ca să mă întâlnesc cu agenţii, foloseam un apartament secret 
din Wellingsbuttel, care dădea spre cimitirul oraşului şi era 
situat deasupra florăriei unei perechi de pensionari germani 
care în timpul războiului colaborase cu noi. Zilele cele mai pline 
pentru ei erau duminicile, o droaie de copii din blocurile vecine 
veneau să le revândă celor doi florile pe care le vânduseră în 


ajun. N-am văzut niciodată un loc mai sigur. În tot cursul zilei, 
pe sub ferestrele noastre defilau dricuri, camionete cu marfă şi 
cortegii funerare. Noaptea se aşternea o linişte de mormânt. 
Chiar şi silueta exotică a căpitanului meu de marină devenea de 
neobservat când, cu pălăria neagră şi costumul închis, trecea pe 
sub arcada de cărămidă a magazinului, ţinând în mână servieta 
de comis voiajor, şi urca scara, călcând apăsat până la uşa 
noastră, marcată de o tăbliță nevinovată pe care scria simplu: 
Büro. 

Voi continua să-i spun Brandt. Unele persoane, în ciuda 
nenumăratelor lor pseudonime, îşi păstrează numele. 

Dar piatra cea mai prețioasă a coroanei era Margerite sau, 
aşa cum o rebotezaserăm în engleză, Daisy. Era o navă de 
pescuit de vreo 150 de metri, construită în clinuri şi cu capetele 
similare, transformată în navă de agrement, cu timonerie, salon 
principal şi patru cuşete sub teugă. Dotată cu un arbore artimon 
şi velatură pentru atenuarea ruliului, nava avea o cocă verde 
închis, o copastie vernil şi o cabină cu acoperişul vopsit în alb. 
Având drept atu, nu atât viteza, cât mai ales discreţia, nu putea 
fi reperată cu ochiul liber când lumina era mai slabă sau pe timp 
de furtună. Suprastructura jupuită şi pescajul redus dădeau pe 
ecranul radarului o imagine slabă, îndeosebi pe vreme urâtă. 
Baltica este o mare nemiloasă, nu prea adâncă şi fără maree. 
Chiar şi pe un vânt moderat, valurile sunt mari şi periculoase. 
Lansată în regimul său, maxim de zece noduri, Daisy avea şi 
ruliu. Singurul element rapid aflat la bord era barca de salvare 
legată de acoperişul cabinei, un Zodiac de patru metri echipat 
cu un motor Johnson de cincizeci de cai putere, care servea la 
îmbarcarea şi debarcarea în câteva minute a agenţilor noştri. 

Daisy era ancorată la câţiva kilometri de Hamburg. In vechiul 
sat de pescari Blankenese, de pe fluviul Elba, unde aştepta 
liniştită printre suratele ei, o navă modestă, cum şi-ar fi putut 
dori oricine. La nevoie, putea merge contra curentului de la 
Blankenese până la canalul Kiel, târându-se apoi pe distanţa a o 
sută de kilometri cu cinci noduri pe oră, până ajungea la mare. 

Ca toate navele, Daisy era echipată cu un navigator Decca 
pentru captarea comunicaţiilor emise de staţiile de coastă. Nici 
în interior şi nici în exterior nu avea nimic ce ar fi putut fi în 
discordanţă cu aspectul ei modest. Cei trei membri ai 
echipajului puteau face de toate, fără a fi specialişti, deşi fiecare 


avea câte o preferinţă. Când aveam nevoie de experţi în reglaje 
sau de montori, Marina Regală ne sărea în ajutor. 

— Vedeţi aşadar cum, având o echipă nouă, dinamică şi gata 
să mă ajute la secţia din Londra, o mulţime de surse pentru a-mi 
verifica posibilitățile de adaptare, precum şi pe Daisy şi 
echipajul său, obţinusem tot ce şi-ar fi putut dori un şef de 
secţie care iubea din suflet marea. 

Şi, bineînţeles, îl aveam pe Branat. 

Doi ani în serviciul Circului operaseră în el modificări a căror 
natură nu o sesizasem la început. Nu l-am găsit nici îmbătrânit 
şi nici mai dur, ci mai degrabă istovit de permanenta alertă în 
care se găsea, starea pe care o provoacă în cele din urmă lumea 
secretă chiar şi celor mai echilibraţi membri ai săi. Prima 
întrevedere am avut-o în apartamentul secret. A intrat în 
cameră, s-a oprit brusc şi m-a privit fix. Uimit, a scos un strigăt, 
semn că mă recunoscuse. Mi-a luat mâinile, strângându-le de 
parcă ar fi vrut să mi le rupă. A râs cu lacrimi, m-a îndepărtat ca 
să mă poată privi mai bine şi apoi m-a tras din nou spre el 
pentru a mă îmbrăţişa cu putere. Spontaneitatea lui era însă 
dublată de o vigilenţă excesivă. Cunoşteam simptomele pentru 
că le constatasem şi la alţi indivizi. 

— De ce dracu mie nu mi se spune nimic, Herr Konsul? a 
strigat el, îmbrăţişându-mă din nou. Ce afurisit de joc fac ăştia? 
Ne descurcăm de minune aici, nu-i aşa? Avem agenţi buni, îi 
zdrobim pe nemernicii ăştia de ruşi. Nu? 

— Ştiu, am replicat, zâmbindu-i. Mi s-a spus. 

Când s-a lăsat seara, a insistat să mă instalez în spatele 
camionetei lui, printre colacii de frânghie, ca să mă ducă cu o 
viteză nebunească la o fermă izolată pe care i-o cumpăraseră 
cei din Londra. Ţinea să mă prezinte echipei sale şi eram la 
rândul meu nerăbdător să-i cunosc oamenii. Eram însă şi mai 
nerăbdător s-o văd din nou pe noua sa prietenă, Bella, a cărei 
apariţie recentă în viaţa lui îi îngrijora pe cei de la secţia din 
Londra. Bella avea douăzeci şi doi de ani, în timp ce Brandt 
părea să aibă vreo cincizeci, şi erau împreună de trei luni. Era în 
plină vară, îmi amintesc, şi în camionetă se răspândise un 
parfum de frezia, dintr-un buchet pe care i-l cumpărase din 


piaţă. 


— E o fată extraordinară, mi-a spus cu mândrie, în timp ce 
intram în casă. Găteşte bine, e bună la pat, învaţă engleza, se 
pricepe la toate. Hei, Bella, ţi-am adus un nou iubit! 


Pictorii şi marinarii au aceleaşi fel de case şi nici a lui Brandt 
nu făcea excepţie. A lui era sărăcăcioasă dar confortabilă, cu 
podeaua din cărămidă, tavanul jos şi cu grinzi vopsite în alb. 
Chiar şi în penumbră, casa părea că absoarbe lumina de afară. 
De la uşa principală am intrat direct în salon. Un foc de lemne 
mocnea sub cenuşă şi un felinar de bord lumina şoldul unei fete 
care citea, lungită pe o grămadă de perniţe. Auzindu-ne, a sărit 
în picioare. Are douăzeci şi doi de ani, dar pare de optsprezece, 
mi-am spus când mi-a strâns mâna voiniceşte. Purta o cămaşă 
bărbătească peste nişte pantaloni foarte scurţi. O amuletă de 
aur îi lucea la gât, făcând-o să arate ca un bun personal al lui 
Brandt: femeia asta e a mea şi poartă un însemn ce dovedeşte 
că îmi aparţine. Cu ochii mari şi senini, pomeţii înalţi şi un 
zâmbet permanent pe buze, faţa sa cu trăsături rustice, de 
origine slavă, exprima o voioşie naturală. Avea picioare lungi, la 
fel de arămii ca şi părul, talia mlădioasă, sânii tari şi coapsele 
pline. Orice ar fi zis Brandt, acest trup foarte tânăr şi superb nu 
era pentru un bărbat de vârsta lui şi nici chiar pentru unul ca 
mine. 

A pus florile într-o vază şi s-a dus să aducă pâine neagră, 
castraveciori muraţi şi o sticlă de rachiu. Mişcările ei dezinvolte 
erau provocatoare, dar nu ştiu dacă îşi dădea seama sau nu de 
efectul pe care îl producea fiecare gest. S-a aşezat la masă 
lângă Brandt, mi-a zâmbit şi i-a pus mâna pe după gât, lăsând 
cămaşa să i se întredeschidă. El i-a luat mâna, iar eu am putut 
astfel să observ, prin contrast, fineţea mâinii ei. Brandt nu 
contenea să vorbească despre reţea, menţionând nume de 
oameni şi locuri. Bella mă măsura din ochi. 

— Ascultă, Ned, trebuie să-i găsim lui Aleks un alt radio, 
înţelegi? îl demontează. Îi schimbă piesele, îi pune baterii, dar 
degeaba, e terminat. E un radio care aduce ghinion. 

Când a sunat telefonul, a răspuns pe un ton tăios: 

— Uite ce e, sunt ocupat, bine?... Lasă pachetul la Stefan, 
cum ţi-am spus. Ai veşti de la Leonida? 

Încet-încet, camera s-a umplut. Primul care a intrat a fost un 
bărbat iute ca o săgeată, cu picioare de călăreț şi mustață 


pleoştită. A sărutat-o cu ardoare dar nevinovat pe gură pe Bella, 
l-a lovit amical peste mână pe Brandt şi s-a servit cu o farfurie 
plină cu bucate. 

— Ăsta e Kazimiris, mi-a explicat Brandt, arătându-mi-l cu 
degetul. E un ticălos, dar îl iubesc, bine? 

— Foarte bine, i-am răspuns cu entuziasm. 

Mi-am amintit din dosarul acestui Kazimiris că, în urmă cu trei 
ani, fugise trecând frontiera în Finlanda şi omorând doi grăniceri 
sovietici şi că avea o pasiune nebună pentru motoare. Era în 
Culmea fericirii când avea mâinile murdare până la coate de 
ulei. Echipa îl respecta şi pentru talentul său de bucătar. 

După Kazimiris au sosit fraţii Durba, Anton şi Alfred, spătoşi şi 
neînfricaţi ca nişte galezi şi cu ochi albaştri ca ai lui Brandt. 
Aceştia juraseră în faţa mamei lor că nu vor pleca pe mare 
niciodată amândoi, aşa că se îmbarcaseră pe rând. Ideal era ca 
Daisy să fie manevrată de un echipaj format din trei oameni, 
căci voiam să lăsăm spaţiu pentru marfă şi pentru pasageri 
neprevăzuţi. Nu după mult timp, toţi vorbeau în acelaşi timp, 
mitraliindu-mă cu întrebări, fără să mai aştepte răspunsurile. 
Râdeau, ridicau paharul în cinstea cuiva, fumând, depănând 
amintiri sau complotând. Ultima lor călătorie, cu trei săptămâni 
în urmă, nu mersese deloc bine, după cum spunea Kazimiris. 
Surprinsă de o furtună în largul golfului Gdansk, Daisy îşi 
pierduse catargele. La Ujava, pe coasta letonă, nu văzuseră 
semnalul luminos din cauza ceţii, a povestit Anton Durba. 
Lansaseră o rachetă. Şi ce credeţi că-i aştepta pe plajă? Un grup 
afurisit de letoni nebuni, veniţi ca o delegaţie de oficiali să-i 
întâmpine! Hohote de râs, toasturi, apoi s-a aşternut o linişte 
profundă, cu toţii în afară de mine, părtaşii unei dureroase 
amintiri. 

— Pentru Valdemars, a toastat Kazimiris. 

Am ridicat paharele în memoria acelui membru al echipei lor, 
mort cu cinci ani în urmă. Bella a luat paharul lui Brandt şi a 
băut şi ea, în timp ce mă urmărea cu privirea. „Valdemars”, a 
repetat încet, cu o solemnitate la fel de fascinantă ca şi propriul 
ei surâs. Oare îl cunoscuse pe Valdemars? Fusese unul din iubiții 
ei? Ori, pur şi simplu, băuse în cinstea unui brav compatriot care 
murise pentru Cauză? 

Însă trebuie să vă spun ceva mai multe despre Valdemars - 
nu dacă s-a culcat cu Bella sau cum a murit, căci nimeni nu ştia 


exact. Tot ce se ştia era că debarcase şi că nu mai dăduse 
niciun semn de viaţă. Una din variante spunea că avusese timp 
să-şi înghită otrava, o alta susţinea că îi ordonase gărzii 
personale să-l împuşte dacă avea să cadă în cursă. Dar cel care 
îl păzea dispăruse şi el. Numai că Valdemars nu era singurul 
dispărut în perioada aceea pe care grupul o botezase „toamna 
trădării”. In următoarele câteva luni, a venit ziua comemorării 
altor patru eroi letoni, care pieriseră misterios în aceeaşi 
nefericită perioadă - căzuţi, aşa cum se credea acum. Nu în 
mâinile partizanilor din păduri, şi nici în cele ale grupurilor de 
credincioşi regimului de-atunci, care stăteau pe plajă, ci direct în 
ghearele şefului operaţiunilor letone din centrul de la Moscova. 
Cinci ani mai târziu, deşi între timp fuseseră refăcute cu grijă 
noile reţele, aceste trădări îi marcau încă pe supraviețuitori, 
după cum ţinuse să mă avertizeze Haydon însuşi. 

—E o bandă de brute iresponsabile, îmi spusese el cu 
obişnuita-i lipsă de respect. lar dacă nu sunt iresponsabili, sunt 
perfizi. Nu te lăsa păcălit de firea flegmatică a nordicului şi nici 
de camaraderia lui. 

Cuvintele lui mi-au revenit în memorie, în timp ce continuam 
s-o studiez pe ascuns pe Bella, care uneori ne asculta cu capul 
în palmă sau pe braţul lui Brandt, visând în locul lui, în timp ce 
el urzea planuri şi bea. Ochii ei mari şi luminoşi nu încetau să 
mă urmărească, încercând să sesizeze ce voia acest englez 
venit să le organizeze viaţa. Din când în când, ca o pisicuţă care 
voia să-şi facă toaleta, se desfăcea din îmbrăţişarea lui Brandt, 
îşi punea picior peste picior, îşi aranja şortul, îşi împletea o 
şuviţă de păr sau îşi scotea dintre sâni amuleta de aur pentru a 
o cerceta pe ambele părţi. Mă aşteptam să observ un semn al 
complicităţii dintre ea şi alţi membri ai echipei, dar mi-a fost clar 
că fata lui Brandt era tabu. Chiar şi exuberantul Kazimiris 
devenea sobru când i se adresa. Bella s-a dus să mai aducă o 
sticlă, iar după ce a revenit s-a aşezat lângă mine, mi-a luat 
mâna, mi-a deschis palma, a întins-o pe masă pentru a o studia, 
după care i-a spus ceva lui Branat în letonă, la care acesta a 
izbucnit în râs. Ceilalţi l-au imitat. 

— Ştii ce-a spus? 

— Nu prea. 

— A spus că englezii sunt soţi foarte buni. Dacă mor, te ia de 
bărbat! 


S-a întors spre el şi râzând, i s-a furişat în braţe. Nu se mai 
uita la mine, ca şi când nu-i mai eram necesar. Drept răspuns, i- 
am ocolit şi eu privirea. Rememorându-i în amănunt povestea 
vieţii, aşa cum mi-o relatase căpitanul de marină Brandt. 

Tatăl său, fermier într-un sat aproape de Jelgava, fusese 
împuşcat de forţele de securitate, cu ocazia unui raid pe care îl 
făcuseră la o şedinţă secretă a unui grup de patrioţi letoni al 
cărui membru fondator era. Poliţia voise s-o suprime şi pe fiica 
lui, dar ea reuşise să se refugieze într-o pădure, unde se 
alăturase unor partizani şi altor oameni urmăriţi de justiţie care 
şi-o împărţiseră toată vara, lucru care se pare că nu o 
traumatizase. La un moment dat ajunsese până la ţărmul mării, 
printr-o filieră pe care n-am aflat-o nici până în ziua de azi, 
pentru a-i transmite un mesaj lui Brandt. Fără să se mai 
obosească să anunţe Londra, acesta o culesese de pe o plajă, 
unde venise să-l preia pe un înlocuitor al operatorului nostru 
radio, care suferise o depresiune nervoasă. Transmisioniştii din 
toate reţelele sunt nişte vedete, ca şi cântăreţele de operă. 
Când nu fac depresiuni nervoase, fac zona zoster. 

— Extraordinari tipi! a spus Brandt cu entuziasm, ducându-mă 
înapoi în oraş. Îţi plac? 

— Sunt grozavi! am răspuns sincer, pentru că nu există în 
toată lumea o companie mai plăcută decât cea a oamenilor care 
iubesc marea. 

— Bella vrea să lucreze cu noi. Vrea să-i împuşte pe indivizii 
care i-au împuşcat tatăl. Eu am zis nu. E prea tânără. O iubesc. 

In razele violete ale lunii, care luminau împrejurimile, profilul 
colţuros al feţii lui Brandt părea crispat, ca şi când ar fi aşteptat 
să se dezlănţuie furtuna. 

— Dar l-ai cunoscut şi tu. Nu-i aşa? am sugerat făcându-mă 
că-mi amintesc vag despre această informaţie. Pe tatăl ei, 
Feliks, care îţi era prieten, am continuat. 

— Sigur, l-am cunoscut pe Feliks. L-am iubit! Un tip 
extraordinar! Nenorociţii ăia l-au omorât. 

— A murit pe loc? 

— L-au făcut ciur. Cu automate Kalaşnikov. Au tras în toţi. 
Şapte oameni, cu toţii morți. 

— A văzut cineva tot ce s-a întâmplat? 

— Un om. A văzut şi a fugit. 

— Ce s-a întâmplat cu cadavrele? 


— Le-a luat poliţia secretă. Le era şi lor frică. Nu voiau să aibă 
neplăceri cu populaţia. Îi împuşcau partizanii. Îi aruncau în 
camion şi goneau ca nebunii. 

— L-ai cunoscut bine pe tatăl ei? 

— Pe Feliks? a făcut el cu un gest larg ai mâinii. Era prietenul 
meu. A luptat la Leningrad. Prizonier de război în Germania. Lui 
Stalin nu-i plăceau oamenii de genul ăsta. Când s-au întors din 
Germania, i-a trimis în Siberia. l-a împuşcat, i-a torturat. Fir-ar a 
dracului! 

Versiunea pe care o avea secţia din Londra era diferită, deşi 
încă neconfirmată. Potrivit versiunii respective, tatăl ei fusese 
cel care trădase. Fusese recrutat în timpul captivităţii sale din 
Siberia, trimis înapoi în Letonia pentru a se infiltra în diverse 
grupări. Convocase şedinţa, îşi prevenise stăpânii, şi scăpase 
sărind pe fereastra din spate în timp ce partizanii fuseseră 
masacrați. Drept recompensă, conducea acum sub un alt nume 
un colhoz din apropierea Kievului. Cineva îl recunoscuse, 
informase pe altcineva iar acesta, la rândul lui, transmisese mai 
departe. Sursa nu era atât de sigură, astfel că verificarea cerea 
mult timp. 

Aşa că fusesem avertizat: atenţie la Bella! 


Eram nu numai avertizat, ci şi tulburat. În următoarele 
săptămâni, am văzut-o pe Bella de mai multe ori şi de fiecare 
dată eram obligat să-mi înregistrez impresiile pe nota de 
convorbire, pe care secţia din Londra insista s-o redactez ori de 
câte ori o întâlneam. Am fixat o întâlnire cu Brandt în 
apartamentul secret şi nu mică mi-a fost mirarea când am văzut 
că a venit cu ea. Brandt a încercat să motiveze prezenţa ei 
spunând că îşi petrecuse întreaga zi în oraş şi că se întorceau la 
fermă. De ce nu, la urma urmei? 

— Fii fără grijă. Nu ştie deloc engleză, mi-a reamintit râzând, 
după ce mi-a sesizat stinghereala. 

Am purtat discuţia cât mai aluziv posibil. Lungită pe sofa, 
Bella zâmbea şi ne asculta privindu-ne, deşi parcă era mai 
atentă la mine. 

— Fata mă studiază, mi-a spus Branat cu mândrie, la sfârşitul 
întrevederii noastre, bătând-o peste fund. Într-o zi, va fi o mare 
profesoară. Nicht war, bella? Du wirst ein ganz grosser 
Professor, du! 


După o săptămână, m-am dus să-i mai arunc o privire 
discretă lui Daisy, care era ancorată la Blankenese. Bella era tot 
acolo, în şort şi în picioarele goale, agitându-se pe punte de 
parcă ne-am fi pregătit de o croazieră pe Mediterana. 

— Pentru Dumnezeu, n-avem voie cu femei pe vas. Cei de la 
Londra s-ar supăra foc. l-am spus în seara aceea lui Branat. 
Aceeaşi reacţie ar avea-o şi echipajul. Cunoşti superstiţia privind 
femeile aflate la bordul navelor. În care crezi de fapt şi tu. 

M-a luat deoparte, întrebându-mă de ce mă opun, din 
moment ce predecesorul meu n-o făcuse. 

— Bella îi face pe oameni fericiţi, a insistat el. Vine de la ţară, 
Ned. E o copilă. Într-un fel, face parte din familia lor. Ce naiba! 

Când am cercetat dosarul, am descoperit că Brandt avea 
oarecum dreptate. Predecesorul meu, un ofiţer detaşat din 
marină, raportase că Bella era „legată” de Daisy, adăugând 
chiar că se părea că „exercita influenţa binefăcătoare a unei 
mascote”. lar când am citit printre rândurile raportului său 
despre ultima misiune a lui Da/sy, am constatat că, la plecarea 
navei, Bella îşi lua rămas bun de la echipaj de pe cheu, şi că la 
întoarcerea acestuia se afla tot acolo. 

In orice operaţiune, securitatea este, evident, relativă. 
Departe de mine gândul că organizaţia lui Brandt respecta strict 
regulile de la Sarratt. Eram conştient că, în atmosfera de izolare 
din Centrală, era foarte uşor să punem semnul egalităţii între 
sistemele noastre întortocheate de a codifica numele, semnele 
şi intermediarii şi realitatea de pe teren. Circul educat la 
Cambridge era una, banda de patrioţi baltici fluşturatici care-şi 
riscau viaţa cu totul alta. 

Totuşi, prezenţa în centrul operaţiunii noastre a unei femei 
din afara grupului, neverificată şi nerecrutată, căreia nu i se 
ascundea secretul planurilor şi discuţiilor noastre, întrecea orice 
imaginaţie - şi toate acestea după trădările care avuseseră loc 
cu cinci ani în urmă. Şi cu cât mă arătam mai îngrijorat de 
situaţia aceasta, cu atât mi se părea că Branat era mai ataşat 
de fată. O mângâia. Din ce în ce mai mult în faţa mea iar 
dezmierdările deveneau tot mai expansive. „Caz tipic de bătrân 
care se îndrăgosteşte nebuneşte de o tânără”, raportam apoi la 
Londra, ca şi când aş fi văzut zeci de asemenea cazuri. 

Intre timp, se pregătea o nouă misiune pentru Daisy, al cărei 
obiectiv urma să ne fie dezvăluit ulterior. De două sau de trei ori 


pe săptămână trebuia să merg la fermă după căderea nopţii, să 
stau în faţa unei mese pentru a studia planuri, hărţi 
meteorologice şi ultimele buletine de observare a coastelor 
mării. Uneori lua parte la discuţii întreaga echipă, alteori 
rămâneam numai noi trei. Pentru Brandt nu conta: o strângea 
pe Bella în braţe de parcă ar fi fost într-un permanent extaz, 
mângâind-o pe păr şi pe gât, o dată chiar uitând unde era şi 
furişându-şi mâna sub cămaşă pentru a-i mângâia sânul gol, în 
timp ce-o săruta prelung. Chiar dacă mi-am întors, discret, capul 
pentru a nu asista la aceste scene tulburătoare, ceea ce mi-a 
rămas întipărit în ochi a fost privirea fetei aţintită asupra mea, 
vrând parcă să spună că ar fi dorit s-o mângâi eu şi nu Branat. 

„Îmbrăţişările în public par a fi un lucru foarte frecvent”, 
scriam sec după ce mă întorceam la birou seara, pe nota de 
convorbire care pleca de la Hamburg spre secţia din Londra. lar 
în jurnalul meu de bord scriam: „ltinerariu. Condiţii atmosferice 
şi mare acceptabile. Aşteptăm ordine definitive de la Centrală. 
Moralul echipajului: excelent”. 

Însă moralul meu se lupta să supravieţuiască catastrofelor 
care se ţineau lanţ. 

Mai întâi, regretabila problemă a predecesorului, un anume 
căpitan de cornetă Perry de Mornay Lipton, medaliat cu 
Distinguished Service Order, trecut în rezervă din Marina Regală 
şi erou al trupelor neregulate ale lui Jack Arthur Lumley în timpul 
războiului. În cei zece ani înainte de venirea mea, Lipton intrase 
în rolul localnicului hamburghez. Ziua juca ralul englezului 
imbecil, purtând monoclu şi dând târcoale prin cluburile 
imigranţilor pentru a aduna sfaturi gratuite în legătură cu 
propriile învestiţii. Însă noaptea redevenea spionul de temut 
care pleca să-şi instruiască formidabila armată de agenţi secreţi 
şi să preia informaţiile de la aceştia. Cel puţin, aceasta era 
legenda care circula în Centrală. 

Singurul lucru care mă pusese pe gânduri era faptul că între 
noi nu avusese loc o predare oficială a serviciului, şeful 
personalului mărginindu-se să-mi spună că Lipton fusese reţinut 
de o anumită misiune în altă parte. De-abia azi aveam dreptul 
să aflu adevărul. Lipton plecase, dar nu într-o aventură 
primejdioasă în fundul Rusiei, ci în sudul Spaniei, unde se 
instalase împreună cu un fost brigadier de cavalerie, pe nume 
Kenneth, şi cu două sute de mii de lire sterline din fondurile 


Circului, cea mai mare parte în lingouri şi franci elveţieni, pe 
care îi „distribuise” ani la rând unor bravi agenţi inexistenţi. 

Neîncrederea pe care o provocase această tristă descoperire 
afectase toate operaţiunile în care fusese implicat Lipton, 
inclusiv pe cea a lui Brandt. Era oare şi Brandt o marionetă a lui 
Lipton, care trăia pe picior mare din fondurile noastre secrete în 
schimbul unor informaţii ingenios fabricate? Dar reţelele sale, 
mult lăudaţii colaboratori şi prieteni, care primeau salarii 
substanţiale? 

Dar Bella - făcea şi ea parte din complot? Reuşise oare să-i 
adoarmă  vigilenţa lui Brandt şi să-i slăbească voinţa? Îşi 
pregătea şi el un cuibuşor în sudul Spaniei, unde să-şi ducă 
iubita? 

Un lung şir de experţi de la Circ s-a perindat prin micul meu 
birou de comerţ maritim. Primul care a venit a fost un om 
extraordinar, căpitanul Plum. Ascunşi în intimitatea camerei 
mele secrete, special amenajată pentru a oferi siguranţă, Plum 
şi cu mine am examinat vechile borderouri de carburanţi pentru 
Daisy şi documentele privind kilometrii parcurşi, ţinând seama 
de rutele periculoase pe care Brandt şi echipajul său susțineau 
că fuseseră nevoiţi să le urmeze în misiunile de pe coastele 
Mării Baltice. Jurnalul de bord era sumar, aşa cum se întâmpla 
adesea, însă am verificat în amănunt toate actele, în paralel cu 
fişele lui Plum privind semnalele interceptate, staţiile radar, 
geamandurile şi poziţiile navelor de patrulare sovietice reperate. 

După o săptămână, Plum a revenit, de data asta însoţit de un 
tip cam necioplit din Manchester, pe nume Rose, care servise în 
poliţia malaeziană înainte de a-şi face o reputaţie de dulău în 
slujba Circului. Rose m-a interogat extrem de dur, ca şi când şi 
eu aş fi făcut parte din această maşinaţie. Dar tocmai când 
eram pe punctul de a-mi pierde cumpătul m-a dezarmat, 
declarând că, din probele existente, organizaţia lui Brandt era 
nevinovată. 

Cu toate acestea, în mintea acestui gen de oameni, o 
suspiciune nu face decât să declanşeze altele. Îndoielile care 
planau asupra lui Feliks, tatăl Bellei, nu dispăruseră. Se putea 
crede că, tatăl său fusese necinstit, fiica trebuia s-o ştie. Şi dacă 
ştia şi nu spunea nimic, înseamnă că şi ea era necinstită. Era 
bine cunoscut faptul că Centrul din Moscova, ca şi Circul, recruta 
familii întregi. Un tandem tată-fiică părea perfect plauzibil. Nu 


după mult timp, fără nicio dovadă serioasă, din câte ştiam, 
secţia din Londra a început să vehiculeze ideea că Feliks fusese 
răspunzător de trădarea de acum cinci ani. 

Asta a pus-o inevitabil pe Bella, într-o lumină şi mai 
defavorabilă. Se vorbea despre convocarea ei la Londra pentru a 
o supune unui interogatoriu susţinut. Însă mi-am folosit 
autoritatea de ofiţer de caz al lui Brandt, avertizând secţia din 
Londra că nu avea voie să acţioneze în felul acesta. Brandt nu ar 
fi acceptat niciodată. Foarte bine, a sosit răspunsul - tipic pentru 
modul deschis în care trata lucrurile Haydon - adu-i pe amândoi, 
iar Brandt va putea asista la interogatoriu. Acest ordin m-a 
deranjat atât de tare încât am fost nevoit să plec la Londra, 
unde am insistat să i se expună cazul meu lui Bill personal. 
Intrând în biroul său, l-am găsit lungit pe şezlong, una din 
goangele lui fiind refuzul de a sta la birou. Într-un vechi vas de 
porțelan ardea un beţişor de lemn aromat. 

— Poate că fratele Brandt nu este atât de susceptibil pe cât îl 
crezi tu, tinere Ned, mi s-a adresat el, pe tonul unui acuzator şi 
privindu-mă pe deasupra ochelarilor cu jumătăţi de rame. Nu 
cumva chiar tu eşti cel cu arţag? 

— Fata asta i-a luat minţile, i-am răspuns. 

— Dar ţie? 

— Dacă începem s-o acuzăm în faţa lui, înnebuneşte. Nu 
trăieşte decât pentru ea. Ne trimite la dracu, distruge reţeaua şi 
mă îndoiesc că există altcineva care s-o conducă. 

— Un Garibaldi al Mării Baltice, a rostit gânditor Haydon. Bine, 
bine. Şi totuşi, nici de capul lui Garibaldi n-a fost mare lucru, nu? 

Aştepta reacţia mea, însă eu am preferat să iau întrebarea lui 
drept retorică. A sfârşit prin a vorbi tărăgănat. 

— A spus ceva despre indivizii cu care s-a iubit prin pădure? 

— Nu vorbeşte niciodată despre asta. Brandt da, ea nu. 

— Atunci despre ce vorbeşte? 

— Despre destul de puţine. Dacă spune ceva interesant, o 
face de obicei în letonă iar Brandt traduce sau nu, după cum 
găseşte de cuviinţă. În rest, zâmbeşte şi se uită. 

— La tine? 

— Nu, la el. 

— Şi pare-se că e meşteră la ocheade. 

— Da, cred că e atrăgătoare. 


— Pare a fi femeia ideală, a declarat el, după ce a stat puţin 
pe gânduri. Zâmbeşte şi priveşte, tace, e bună la pat - ce vrei 
mai mult? 

M-a privit din nou intrigat peste ochelari, reluând dialogul. 

— Vrei să spui că nu vorbeşte nici germana? Având în vedere 
de unde provine, e imposibil. Nu face pe prostul! 

— Când n-are încotro, vorbeşte germana, dar fără tragere de 
inimă. Vorbitul letonei este un gest patriotic. Al germanei nu. 

— Ţâţe ca lumea? 

— Destul de... 

— Nu poţi să te apropii de ea ceva mai mult? Evident, fără să-i 
deranjezi pe porumbei. Vreau doar răspunsul la câteva întrebări 
esenţiale, care ne-ar ajuta. Nimic extraordinar. Vreau să ştiu 
dacă e sinceră, şi dacă fratele Brandt a fost cel care a adus-o în 
cuibuşor în viteza a cincea, sau Centrul din Moscova. Vezi ce 
poţi să scoţi de la ea. Ala nu poate fi tatăl ei natural, cred că-ți 
dai seama. E imposibil. 

— Cine anume? am întrebat, crezând pentru un moment că 
vorbea tot de Brandt. 

— Tatăl ei, Feliks. Ala care a fost sau nu împuşcat. Fermierul. 
Din dosar reiese că ea s-a născut în ianuarie 1945. Nu? 

— Da. 

— Deci, a fost zămislită cam prin aprilie 1944. Or, dacă ar fi 
să-l credem pe Brandt, la data respectivă aşa-zisul tată pierea 
într-un lagăr de prizonieri de război din Germania. Ţine cont că 
aici nu trebuie să fim prea rigizi. Cred că nu era atât de greu, ca, 
în timp ce omul era la închisoare, cucoana să-şi fi făcut de cap. 
In sfârşit, şi cel mai mic detaliu poate conta când încercăm să 
luăm o hotărâre privind desfiinţarea unei reţele care şi-a trăit 
traiul. 

l-am fost recunoscător lui Mabel că mi-a ţinut companie în 
seara aceea, chiar dacă încă nu deveniserăm amanţii secolului, 
aşa cum visam. Desigur, nu i-am vorbit despre problemele mele 
de serviciu şi în niciun caz despre Bella. Dat fiind că Mabel lucra 
la secţia de verificare a nou-veniţilor, făcea parte din sectorul 
administrativ al Circului şi de aceea ar fi fost o prostie să-mi 
împart grijile cu ea. Dacă am fi fost căsătoriţi, ar fi fost altceva. 
Deocamdată, Bella trebuia să rămână secretul meu. 


Aşa a şi fost. Întors în patul meu solitar din Hamburg, mă 
gândeam aproape numai la Bella. Dublul mister de care era 
înconjurată, ca femeie şi ca posibilă trădătoare, aproape că o 
ridicase în ochii mei la rangul de pericol maxim. Departe de a-i 
mai atribui un rol secundar, vedeam în ea însăşi soarta 
organizaţiei noastre. De onestitatea ei depindea situaţia 
noastră: dacă Bella era nepătată, nici organizaţia noastră nu 
avea probleme. Dacă însă, manipulată de un alt serviciu, se 
infiltrase pentru a ne tenta, a ne slăbi şi în cele din urmă a ne 
trăda, atunci probitatea celor din jurul ei era la rândul ei pătată 
şi, într-adevăr, reţeaua putea considera că-şi trăise traiul, ca să-l 
citez pe Haydon. 

Am închis ochii şi i-am văzut privirea îndreptată spre mine, 
luminoasă şi chemătoare. Am simţit din nou dulceaţa săruturilor 
ei când ne salutam la toate întâlnirile noastre, săruturi despre 
care aveam întotdeauna impresia că durau cu o fracțiune de 
secundă mai mult decât era normal. Îi vedeam trupul suplu în 
diferite poziţii, îl întorceam pe o parte şi pe alta, dar în acelaşi 
timp mă gândeam la posibilitatea ca ea să fie o trădătoare. Mi- 
am amintit de sugestia lui Haydon că ar fi trebuit să încerc „să 
mă apropii de ea” şi am descoperit că nu eram capabil să separ 
simţul datoriei de propriile dorinţe. 

Am trecut în revistă într-o lumină critică diversele etape ale 
evadării sale. Fugise înainte sau după schimbul de focuri? Şi 
cum anume? O prevenise vreun amant din trupele de 
securitate? Avusese efectiv loc un schimb de focuri? Şi de ce nu- 
| mai plângea pe taică-său, în loc să facă dragoste cu Brandt? 
Chiar şi permanenta sa bună dispoziţie părea că o acuza. Parcă 
o vedeam în pădure cu ucigaşii şi cu hoţii. Oare i se supusese 
fiecăruia după bunul lui plac, iubindu-se când cu unul, când cu 
altul? Am visat-o goală în pădure, iar pe mine tot gol lângă ea. 
M-am trezit ruşinat şi i-am telefonat dis-de-dimineaţă lui Mabel. 

Nu cred că mi-am înţeles propria atitudine. Ştiam relativ 
puţine lucruri despre femei, iar despre cele frumoase şi mai 
puţine. Nu mă gândisem niciodată că descoperirea unor defecte 
la Bella ar putea să-i slăbească influenţa sexuală asupra mea. 
Hotărât să urmez un drum drept, îi scriam lui Mabel în fiecare zi. 
Între timp, m-am concentrat asupra viitoarei misiuni a lui Daisy, 
o foarte bună ocazie pentru a-i lua Bellei un interogatoriu fără 
menajamente. Vremea s-a stricat, ceea ce lui Daisy îi convenea 


de minune. Era toamnă şi nopţile erau tot mai lungi. Lui Daisy îi 
plăcea şi întunericul. 

— Echipajul să fie pregătit pentru a porni luni, a comunicat 
secţia din Londra într-un prim mesaj radio. De-abia vineri seara 
un al doilea mesaj ne-a dezvăluit destinaţia: Golful Norva din 
nordul Estoniei, la mai puţin de o sută şaizeci de kilometri vest 
de Leningrad. Daisy nu se aventurase niciodată atât de departe 
de-a lungul litoralului rusesc: fusese folosită, însă rar, pentru a 
veni în ajutorul patrioţilor care nu erau letoni. 

— Aş da orice să merg cu voi, i-am spus lui Brandt. 

— Eşti prea periculos, Ned, a replicat el, bătându-mă amical 
pe umăr. Dacă ai rău de mare patru zile, zaci în cuşeta ta şi 
trebuie să te ajutăm noi. Ce mama naibii. 

Amândoi ştiam că era imposibil. Centrala nu-mi acordase 
niciodată mai mult de o plimbare nocturnă în jurul insulei 
Bornolm, şi asta după o aprobare scoasă cu forcepsul. 

Sâmbătă seara ne-am întâlnit la fermă. Kazimiris şi Anton 
Durba au venit împreună într-o camionetă. Era rândul lui Anton 
să pornească pe mare. Cu un echipaj atât de restrâns, fiecare 
trebuia să ştie de toate pentru a putea îndeplini pe rând 
diferitele funcţii de pe vas. Nu se mai bea deloc, de-acum încolo 
Daisy era o navă „uscată”. Kazimiris a adus homari, pe care i- 
am pregătit după toate regulile, cu un sos special, în timp ce 
Bella făcea pe ajutorul de bucătar, ducând şi aducând fel de fel 
de lucruri şi comportându-se încântător. După ce am terminat 
de mâncat, Bella a strâns masa iar eu am întins hărţile sub 
lumina lămpii. 

Optimist ca totdeauna, Brandt prevăzuse şase zile pentru 
traversarea Golfului Kiel. Daisy avea să înconjoare Bornholm 
dinspre partea suedeză, şi să facă apoi escală la Sundre, la 
extremitatea de sud a insulei suedeze Gotland, pentru o semi- 
aprovizionare cu carburant şi alimente. În timpul alimentării cu 
carburant, aveau să se apropie doi oameni. Unul dintre ei avea 
să întrebe dacă au ceva heringi, urmând să i se răspundă: 
„Numai în conserve. De ani de zile, prin apele acestea nu se mai 
găseşte hering”. Acest gen de dialog părea ridicol purtat aşa la 
rece, ceea ce i-a făcut pe Anton şi Kazimiris să izbucnească într- 
un râs forţat, imitaţi nu după mult timp de Bella, revenită din 
bucătărie. 


Cu toate acestea, am continuat. Unul din cei doi avea să 
ceară să vină pe vas. Era un expert - n-am precizat „în sabotaj” 
pentru că opiniile celor din echipaj pe această temă variau. 
Numele său în călătoria respectivă era Volodia. Avea să ţină în 
mână o valiză din piele iar la buzunarul paltonului, urma să aibă 
doi nasturi, unul maro iar celălalt alb, semnificând buna sa 
credinţă. Dacă nu-şi cunoştea numele, n-avea valiză şi nici 
nasturi, ceilalți trebuiau să-l debarce imediat la Kiel, 
transmițând mesajul radio prevăzut pentru o astfel de 
eventualitate. Dacă totul se desfăşura normal, semnalele radio 
erau interzise. În liniştea care s-a aşternut, am auzit-o pe Bella 
mergând în picioarele goale pe podeaua de cărămidă şi aducând 
nişte lemne de foc. 

De la Gotland, am continuat, vor trebui să se îndrepte spre 
nord-est în apele internaţionale, urmând apoi ruta principală 
până în Golful Finlandei şi până lângă insula Hogland, unde vor 
ancora, aşteptând căderea nopţii. Apoi vor pleca spre sud 
pentru a ajunge în Golful Narva, unde vor trebui să debarce la 
miezul nopţii. 

Adusesem cu mine hărţi la scară mare ale golfului şi fotografii 
ale coastei nisipoase. Le-am întins pe masă iar oamenii s-au 
adunat în jurul meu pentru a le studia. Ceva m-a împins chiar 
atunci să ridic ochii şi am surprins privirea Bellei, ghemuită în 
colţul ei. În lumina focului, în ochii aţintiţi spre mine se citea o 
emoție puternică. 

Le-am arătat oamenilor punctul de pe plajă unde trebuia să 
acosteze Zodiac-ul şi punctul de pe promontoriu unde trebuiau 
să urmărească semnalele. Echipa care va debarca va purta 
ochelari concepuţi pentru captarea razelor ultraviolete emise de 
echipa gazdă. Cu ochiul liber nu se va vedea nimic. Odată 
debarcat Volodia, cu tot cu valiză, barca pneumatică va mai 
aştepta două minute pentru un eventual pasager de înlocuire, 
după care va porni în viteză spre Daisy. In barcă nu va fi decât 
un singur om pentru a putea, în caz de nevoie, să mai ia la 
întoarcere un pasager. Am prezentat semnalele de recunoaştere 
care trebuiau executate în dialogul cu echipa gazdă. De data 
asta n-a mai râs nimeni. l-am informat în legătură cu coeficienţii 
de pantă ai plajei de debarcare. Nu va fi lună pe cer. Se 
prevedea o vreme rea, lucru pe care de fapt ni-l şi doream. Bella 
ne-a adus ceai, atingându-ne uşor când ne-a pus în faţă ceştile. 


Ai fi putut spune că îşi punea senzualitatea în slujba cauzei 
noastre. Ajungând în dreptul lui Brandt, care rămăsese aplecat 
deasupra unei hărţi, a luat un aer grav şi i-a mângâiat cu 
amândouă mâinile spatele larg, ca şi când ar fi vrut să-i 
transmită forţa tinereţii ei. 

M-am întors acasă la cinci dimineaţa, fără să-mi fie deloc 
somn. După-amiază, am făcut drumul până la Blankenese cu 
Brandt şi cu Bella într-o camionetă. Anton şi Kazimiris, aflaţi pe 
punte toată ziua şi pregătiţi pentru călătorie, purtau căciuliţe cu 
pompon şi pantaloni impermeabili. Scoseseră vestele de salvare 
portocalii la aerisit. Am dat mâna cu fiecare în parte şi le-am 
înmânat capsulele ermetice care conţineau pilulele aducătoare 
de moarte din cianură pură. O burniţă cenușie cădea pe cheiul 
pustiu. Brandt s-a îndreptat spre pasarelă, dar când Bella a vrut 
să-l urmeze a oprit-o. 

— Până aici, i-a spus el. Tu rămâi cu Ned. 

Avea pe ea scurta de molton cu cheotori aplicate a lui Brandt 
şi aceeaşi căciuliţă de lână cu urechi, care cred că era aceeaşi 
pe care o purtase când fusese salvată. A sărutat-o, iar ea l-a 
ţinut în braţe până când s-a desprins de ea pentru a urca pe 
vas, lăsând-o lângă mine. Anton a intrat în sala maşinilor şi am 
auzit motoarele care au început să pufăie şi să prindă viaţă. 
Brandt şi Kazimiris au dezlegat parâmele. Niciunul din ei nu ne 
mai lua în seamă, îndepărtându-se de cheu. Daisy se îndrepta 
leneşă spre mijlocul fluviului. Cei trei oameni au rămas cu 
spatele la noi. S-a auzit un sunet de sirenă şi nava a dispărut din 
ochii noştri dincolo de cortina de ceaţă. 

Ca nişte copii abandonaţi, Bella şi cu mine am mers ţinându- 
ne de mână până la camioneta lui Brandt, fără să scoatem un 
cuvânt. De fapt, nici n-aveam ce să ne spunem. Am mai aruncat 
o privire spre Daisy, dar ceața o înghiţise. Am privit-o pe Bella, 
ai cărei ochi luceau mai tare ca de obicei şi i-am simţit respiraţia 
accelerată. 

— O să meargă, am asigurat-o, retrăgându-mi mâna pentru a 
deschide portiera. Au o mare experienţă. lar Brandt e un om 
minunat. 

Chiar şi în germană, ceea ce am spus a sunat stupid. 

Bella s-a urcat lângă mine şi mi-a luat din nou mâna. Fiecare 
din degetele sale părea însufleţit de o viaţă a lui. „Apropie-te de 


ea” insistase Haydon. În ultimul meu mesaj îi promisesem că o 
să încerc. 


La început am tăcut amândoi, uniţi şi totuşi despărțiți de 
experienţa noastră comună. Am condus prudent, căci eram tare 
încordat, ţinând-o în continuare de mână, pentru a-i da liniştea 
necesară. Când am fost obligat să-i dau drumul ca să prind mai 
bine volanul, am observat că mâna ei a rămas lângă mine, 
suspendată în aer, aşteptând s-o iau din nou. Deodată am 
devenit extrem de preocupat de locul unde aveam s-o duc. Mă 
gândeam la un restaurant elegant dintr-un subsol, cu separeuri 
pavate cu dale, unde îmi duceam agenţii infiltraţi în finanţe. 
Ospătarii respectabili i-ar reda liniştea de care avea nevoie. Insă 
mi-am adus aminte că era îmbrăcată cu scurta de molton a lui 
Brandt, în jeans şi cizme de cauciuc. Nici eu nu eram mai bine 
îmbrăcat. Ş-atunci, unde s-o duc? m-am întrebat îngrijorat. Se 
făcea târziu. Prin ceaţă, lumina pătrundea în cabane. 

— Ţi-e foame? am întrebat-o. 

Şi-a pus mâna la loc în poală. 

— Vrei să mergem să mâncăm la un restaurant? am insistat. 

A ridicat din umeri. 

— Te duc înapoi la fermă? 

— De ce? 

— Păi. Cum o să-ţi petreci timpul în următoarele zile? Ce-ai 
făcut ultima dată când a fost plecat? 

— M-am odihnit şi am scăpat un pic de el, a zis ea cu un 
zâmbet la care nu mă aşteptasem. 

— Atunci spune-mi cum vrei să-l aştepţi? am întrebat-o cu o 
uşoară nuanţă de superioritate. Vrei să rămâi singură? Sau să te 
întâlneşti cu alţi exilați şi să vorbiţi? Ce preferi? 

— Nu contează, a răspuns ea, îndepărtându-se de mine. 

— Hai, spune-mi. Ajută-mă şi tu un pic. 

— O să mă dus la cinema, o să vizitez ceva magazine, o să 
răsfoiesc câteva reviste, o să ascult muzică şi o să încerc să 
studiez. O să mă cam plictisesc. 

M-am hotărât s-o duc la apartamentul acela special amenajat, 
unde frigiderul era plin. Dă-i să mănânce şi să bea bine şi fă-o să 
vorbească, mi-am spus. După aceea, du-o până la fermă sau 
trimite-o cu un taxi. 


Am intrat în oraş. Am parcat la două străzi de apartamentul 
meu secret, am luat-o de braţ pentru a trece pe trotuarul 
mărginit de pomi. Aş fi făcut acelaşi lucru cu orice femeie pe o 
stradă cufundată în întuneric, dar când i-am simţit braţul gol din 
mâneca scurtei lui Brandt, m-a trecut un fior. Oraşul mi-era 
străin. În spatele ferestrelor luminate ale caselor, oamenii 
vorbeau şi râdeau, ca şi când noi nici n-am fi existat. Bella mi-a 
tras-o spre sân - mai exact imediat sub el, făcându-mă să-i simt 
conturul prin haină. Mi-am amintit atunci de glumele care se 
făceau la barul Circului pe socoteala ofiţerilor care culegeau cele 
mai bune informaţii în pat! Mi-am amintit de Haydon care m-a 
întrebat dacă Bella avea ţâţe ca lumea. Ruşinat, mi-am retras 
mâna. 

Alături de porţile cimitirului era o uşă pe unde intrau oamenii. 
Când am descuiat-o, lăsând-o pe Bella să treacă înainte, s-a 
întors spre mine ca să mă sărute pe ochi, ţinându-mi faţa în 
mâini. Am prins-o de mijloc, părându-mi-se uşoară ca un fulg. La 
lumina galbenă a felinarului cimitirului, am văzut în surâsul ei că 
era fericită. 

— Toţi sunt morţi, a murmurat ea cu emoție. Dar noi suntem 
vii. 

Am luat-o înainte pe scări, întorcându-mă la jumătatea 
drumului ca să mă asigur că mă urmează. Mi-era teamă să nu 
se răzgândească. Eram terorizat, nu pentru că n-aveam 
experienţă - mulţumită lui Mabel, nu eram chiar aşa nepriceput 
- ci pentru că îmi dădeam seama în faţa mea un alt gen de 
femeie decât acelea pe care le cunoscusem. Era chiar în spatele 
meu, cu pantofii în mână, continuând să zâmbească. 

l-am deschis uşa. A intrat sărutându-mă din nou şi râzând 
vesel, ca o mireasă care trece pragul casei în braţele soţului. Mi- 
a trecut prosteşte prin minte că ruşii nu-şi dau mâna niciodată 
în pragul uşii. Poate că letonii aveau acelaşi obicei şi poate că 
sărutările ei erau un fel de ceremonie de exorcizare. Aş fi 
întrebat-o, dar m-am trezit fără voce. Am închis uşa şi am 
străbătut camera pentru a aprinde radiatorul electric care, atâta 
timp cât în cameră era rece, emana aer-cald cu o forţă enormă, 
pentru ca după aceea să se simtă doar sporadic, ca un câine 
care tresare din când în când în somn. 

M-am dus în bucătărie să aduc nişte vin. Când am revenit, ea 
dispăruse, dar se vedea lumină pe sub uşa de la baie. Am pus 


masa cu grijă: cuțite, furculiţe, linguri, brânză, friptură rece, 
pahare, şerveţele de hârtie, tot ce găsisem, încercând să mă o 
scund în formalităţile sobre ale ospitalităţii. 

Uşa camerei de baie s-a deschis iar Bella a apărut înfăşurată 
în haina lui Branat ca într-un capot şi ţinând cont, că i se vedeau 
picioarele goale, nu mai purta nimic pe dedesubt. Işi pieptănase 
părul, în apartamentul nostru secret ţineam întotdeauna o perie 
de cap şi un pieptene pentru oaspeţi. 

Presupunând că suspiciunile lui Haydon în privinţa ei erau 
întemeiate, îmi amintesc că am fost şocat văzând-o că purta 
scurta de molton a lui Brandt, fiind gata să-l înşele pe un om pe 
care deja îl trădase; şi mie îmi venea greu să mă ştiu în postura 
de răsfăţat al sorții, când agenţii mei înfruntau pericole dintre 
cele mai mari, cu pilulele sinucigaşe în buzunare. Dar nu mă 
simţeam vinovat. Spun toate acestea ca să arăt că mintea mea 
se frământa în toate felurile pentru a-mi înfrâna dorinţa de a o 
avea. 

Am sărutat-o şi i-am scos haina. Nu mai văzusem niciodată o 
femeie atât de frumoasă. Şi de fapt, în momentul acela şi la 
vârsta mea, nu ştiam să fac deosebirea între adevăr şi 
frumuseţe. Pentru mine erau unul şi acelaşi lucru şi de aceea n- 
am putut decât să manifest pentru ea un respect admirativ. 
Dacă am avut faţă de ea cea mai mică bănuială, la vederea 
corpului ei gol m-am convins că era nevinovată. 

Din clipa aceea, povestea mea se sprijină doar pe ce mi-a 
rămas întipărit pe retină. Şi astăzi continui să cred că Bella şi cu 
mine suntem două persoane care atunci n-au avut nimic de-a 
face cu adevăratele lor identități. 

Bella goală, în lumina palidă pe care o dădea radiatorul, 
culcată pe o parte, aşa cum o văzusem pentru prima oară în 
faţa şemineului de la fermă. Tocmai îi adusesem plapuma 
groasă din dormitor. 

— Eşti atât de frumoasă, i-am şoptit. 

N-aş fi crezut niciodată că sentimentul ar fi putut fi reciproc. 

Bella la fereastră, ca o statuie în lumina care venea din cimitir 
şi care dădea părului ei reflexe aurii şi îi scălda sânii în reflexe 
jucăuşe. 

Bella acoperindu-i chipul lui Ned cu sute de săruturi scurte 
care-l readuceau la viaţă. Bella râzând şi descoperindu-şi 
armonia desăvârşită, precum şi frumuseţea trupurilor noastre 


unite. Râsul Bellei pătrunzând până în cele mai intime clipe de 
dragoste, ceea ce nu mi se mai întâmplase niciodată cu o altă 
femeie, şi făcând ca fiecare bucăţică din noi să devină un prilej 
de sărbătoare care trebuia sărutat, dezmierdat şi admirat. 

Bella desprinzându-se de Ned, dar totuşi oferindu-i-se şi 
acceptându-l cu o cambrare a întregului corp, în timp ce-l 
mângâia şi-i vorbea în şoaptă. Când plăcerea a început s-o 
copleşească, a încetat să-i şoptească, arcuindu-se spre spate. Şi 
deodată a început să plângă, pentru mine şi pentru cei morţi, 
fiind în clipele acelea lucrul cel mai plin de viaţă de pe pământ. 

Ned şi Bella în picioare, privind spre cimitir şi simțindu-se în 
sfârşit liniştiţi şi goliţi de alte gânduri. 

— Mai e şi Mabel, am spus apoi. Dar e prea devreme să ne 
căsătorim. 

— Întotdeauna e prea devreme, a răspuns ea, după care am 
început din nou să facem dragoste. 

Bella şi cu mine în baie, eu înghesuit lângă robinete la capătul 
celălalt, iar ea mângâindu-mă pe sub apă cu mişcări lente şi 
vorbindu-mi despre copilăria ei. 

Bella pe plapumă, atrăgându-mi capul între picioarele ei. 

Bella deasupra mea, încălecându-mă. 

Bella îngenunchind pe mine, cu tainiţa deschisă în faţa mea şi 
atrăgându-mă în locuri pe care nu mi le imaginasem niciodată, 
nici măcar în patul meu de celibatar unde visasem de 
nenumărate ori la momentul acesta, încercând, în ciuda lipsei 
mele de experienţă, să mă apăr de necunoscut. 

lar din când în când puteaţi să-l vedeţi pe Ned moţăind pe 
sânii Bellei. Mâncarea a rămas neatinsă pe masa pe care o 
aranjasem atât de ceremonios. Cu mintea lucidă după ce 
făcuserăm dragoste, i-am pus tot felul de întrebări ale căror 
răspunsuri speram să fi putut satisface şi curiozitatea lui Haydon 
şi pe a mea. 


Am dus-o acasă cu maşina, întorcându-mă în apartamentul 
meu pe la şapte dimineaţa, fără să pot dormi, în ciuda ultimelor 
două nopţi fără somn. M-am aşezat să scriu raportul privind 
întâlnirea iar stiloul parcă îmi zbura pe hârtie, căci eram încă în 
al nouălea cer. Aşa cum mă aşteptasem, nu aveam niciun mesaj 
de la Daisy. Spre sfârşitul zilei, am primit un raport provizoriu 
asupra traseului ei. Trecuse de Kiel şi se îndrepta spre Kieler 


Förde. Urma să ajungă în largul mării în circa două ore. Trebuia 
să mă întâlnesc în seara aceea cu un ziarist german care 
colabora cu noi iar a doua zi dimineaţă aveam o şedinţă la 
consulat. Am informat-o pe Bella despre toate acestea la telefon 
şi codificat, promiţându-i că mă voi duce la ea curând; ţinea 
mult de tot s-o vizitez la fermă. Voia după cum singură spunea, 
ca atunci când se va întoarce Brandt, să poată să-şi amintească 
de mine în toate colţurile casei în care ne iubiserăm. Ce dovadă 
mai vreţi despre acea forţă a iluziei dragostei, unde nu găsisem 
nimic ipocrit sau paradoxal? Ne creaserăm o lume a noastră, pe 
care ea dorea să şi-o păstreze pentru vremurile când nu aveam 
s-o mai am alături. Asta era tot. Aparţinea lui Brandt iar de la 
mine voia doar s-o iubesc. 

Când am ajuns la fermă am trecut direct în salon, unde de 
data asta a pus ea masa. Aşa după cum a dorit, ne-am aşezat la 
masă goi puşcă. Voia să mă vadă aşa în acel decor 
binecunoscut. După masă, am făcut dragoste în patul lor. N-am 
simţit nicio ruşine, ci doar emoția de a fi fost introdus în cele 
mai intime locuri ale vieţii lor. „Asta-i peria lui de păr”, mi-a 
arătat ea. „Astea-s hainele lui. Acum stai exact în locul unde stă 
el”. Într-o bună zi poate că o să înţeleg ce voia să însemne asta, 
mi-am spus, continuând pe un ton sobru: sau poate că în felul 
ăsta gusta ea plăcerea trădării? 

În seara următoare, eram aşteptat la Lübeck de un bătrân 
polonez care coresponda clandestin cu un nepot mai îndepărtat 
de-al său din Varşovia. Acesta urmase un curs de pregătire 
pentru a deveni cifror în serviciul diplomatic polonez şi se 
arătase dispus să spioneze pentru noi în schimbul ajutorului dat 
pentru a se stabili în Australia. Secţia din Londra avea de gând 
să-l abordeze direct. Întors la Hamburg, am dormit legănat. A 
doua zi dimineaţa, în timp ce îmi redactam raportul, un mesaj 
de la Londra m-a informat că Daisy, după ce se aprovizionase cu 
combustibil la Sundre, naviga spre Golful Finlandei, cu Volodia la 
bord. l-am telefonat Bellei, spunându-i că totul merge bine, iar 
ea m-a implorat: „Vino, te rog!” 

Dimineaţa mi-am petrecut-o la poliţia din Reeperbahn, 
încercând să-i scot din încurcătură pe doi marinari englezi beţi 
de pe un vas comercial, care distruseră un bordel. După amiază, 
am luat parte la un ceai, o reuniune dintre cele mai plicticoase, 
organizată de soțiile de diplomaţi, în beneficiul „Săptămânii 


deţinuţilor politici”. Ah, ce bine era dacă ar fi distrus marinarii şi 
acest bordel! Când am ajuns la fermă, pe la opt seara, ne-am 
aruncat direct în pat. La două noaptea a sunat telefonul. A 
răspuns Bella. Era omul meu de la cifru care mă chema la birou: 
o comunicare cu indicaţia „descifraţi personal!”, extrem de 
urgentă, reclama prezenţa mea imediată. Am zburat ca vântul şi 
nu mi-au trebuit decât patruzeci de minute pentru a ajunge la 
birou. In timp ce consultam cartea cu coduri, am simţit pe faţă şi 
pe mâini parfumul Bellei. 

Mesajul, adresat personal de Haydon şefului secţiei din 
Hamburg, informa că echipa care trebuia să debarce fusese 
supusă unui tir susţinut de pe nişte poziţii pregătite dinainte. 
Barca dispăruse cu tot cu oamenii din ea, adică Anton Durba şi 
Volodia, şi aproape sigur că dispăruse şi eventualul pasager 
care aştepta pe plajă. Nu se pomenea nimic de patrioţii 
estonieni. Pe Daisy se captaseră semnale ultraviolete venite de 
pe țărm, însă o singură serie de semnale în loc de două cât erau 
prevăzute şi, fără îndoială, echipa estoniană fusese capturată 
încă din momentul în care fusese întinsă cursa pentru cei care 
trebuiau să debarce. Un scenariu bine cunoscut şi vechi de vreo 
cinci ani. Staţia de radio pentru cazuri de extremă urgenţă din 
Talin nu răspundea. 

Aveam ordin să nu transmit nimănui această informaţie şi să 
plec la Londra cu primul avion de dimineaţă, unde mi se 
rezervase un loc. Toby Esterhase urma să mă aştepte la 
Heathrow. Am redactat o ciornă de răspuns şi i-am predat-o 
cifrorului meu, care l-a acceptat fără comentarii. Asta ştie ceva, 
mi-am zis. Ştie precis. Vorbise la telefon cu Bella la fermă. lar 
restul putea să-l deducă studiindu-mi faţa şi adulmecându-mi 
parfumul. 


De data asta, în camera lui Haydon nu mai ardea niciun 
beţişor aromat. Stătea la birou, între Roy Bland, adjunctul său 
pentru Europa de Est, şi Toby Esterhase. Responsabilităţile lui 
Toby nu fuseseră niciodată bine definite, pentru că-i plăcea să le 
menţină vagi, în speranţa că aveau să fie din ce în ce mai mari. 
De fapt, se gudura pe lângă Haydon ca un căţeluş, ceea ce mai 
târziu avea să-l coste scump. Spre marea mea surpriză, era 


acolo şi George Smiley, care stătea deoparte, posomorât, pe 
marginea  şezlongului lui Haydon, chiar dacă semnificaţia 
atitudinii lui aveam s-o înţeleg abia după trei ani. 

— Asta a fost pregătită din interior, a început Haydon fără altă 
introducere. Misiunea a fost sabotată cu mult înainte. Dacă 
valurile nu l-au înghiţit pe Durba cu tot cu navă, acum e strâns 
cu uşa ca să ciripească. Volodia nu ştie prea multe, dar ăsta e 
ghinionul lui, pentru că anchetatorii nu-l vor crede şi va trebui să 
justifice existenţa valizei cu explozibil. Poate că a înghiţit pilula 
ucigaşă. Dar m-ar mira - e un prostănac. 

— Unde e Brandt? am întrebat. 

— La  Sarratt, într-una din camerele în care se iau 
interogatoriile, sub un puternic fascicol de lumină îndreptat spre 
el, urlând ca o fiară. Cineva undeva a făcut o gafă iar noi îl 
întrebăm dacă nu cumva el e acela. Dacă nu, cine? Este exact 
acelaşi tip de porcărie ca ultima dată. Fiecare membru al 
echipajului este interogat separat. 

— Unde e Daisy? 

— La Helsinki. Un echipaj din marina noastră a primit ordin să 
scoată nava de acolo în seara asta. Finlandezii nu vor să fie 
acuzaţi că oferă adăpost în porturile lor unor oameni care îi 
sâcâie pe ruşi. Ar fi un adevărat miracol să nu audă presa de 
povestea asta. 

— Înţeleg, am intervenit prosteşte. 

— Cu atât mai bine, pentru că eu nu înţeleg. Ce facem? 
Spune-mi. Ai treizeci de agenţi în ţările baltice care aşteaptă 
doar un cuvânt din partea ta. Ce zici? Abandonăm, ne cerem 
scuze? Sau ne vedem de treabă şi ne prefacem ocupați? Orice 
sugestie e bine venită. 

— Oamenii lui Durba nu cunosc nimic despre reţeaua 
estoniană, am obiectat. Anton nu poate spune ce nu ştie. 

— Atunci cine l-a trădat pe Anton? Cine a ciripit în legătură cu 
debarcarea echipei, cine a dat coordonatele, plaja, ora? Cine ne- 
a venit de hac? L-am întrebat şi pe Brandt. Am crezut că ne-o va 
indica pe Bella, târfa asta baltică. În schimb, neruşinatul a 
sugerat că ar fi unul dintre ai noştri. 

Era furios, şi se descărca pe mine. Nu mi-aş fi închipuit 
niciodată că amorţeala acestui om s-ar putea transforma într-o 
furie atât de violentă. Cu felul lui de a vorbi tărăgănat, puţin 
nazal şi snob, reuşea totuşi să-şi păstreze un calm aparent. 


Chiar atunci când se ambala, afişa o dezinvoltură extraordinară, 
care îl făcea să apară şi mai deosebit. 

— Aşadar, ce zici? m-a întrebat. 

— Despre ce? 

— Despre ea, iubitule. Miss Letonia, cu mutra ei îmbufnată, a 
făcut el, fluturând raportul informativ pe care îl redactasem 
după prima noapte petrecută cu Bella. Am cerut un raport, a 
continuat el, nu un cântec de dragoste, pentru numele lui 
Dumnezeu. 

— Mi se pare nevinovată, am replicat. Cred că e doar o 
ţărăncuţă simplă. Asta-i părerea mea cred că şi a lui Brandt. Mi- 
a răspuns la întrebări şi tot ce mi-a relatat despre ea este 
plauzibil. 

Între timp îşi recăpătase farmecul. Se pricepea ca nimeni 
altul. Îmi amintesc perfect felul cum acest om atrăgător şi în 
acelaşi timp respingător ştia să exploateze sentimentele altora, 
lui lipsindu-i cu desăvârşire. 

— În general, spionii prezintă relatări plauzibile despre ei 
înşişi, a replicat el, răsfoindu-mi raportul. Mă rog, cei mai buni 
dintre ei. Nu-i aşa, Toby? a adăugat, întorcându-se spre 
Esterhase. 

— Absolut, Bill. Sută la sută, a răspuns Esterhase cel servil. 

S-a lăsat liniştea când fiecare a început să studieze câte un 
exemplar al raportului, oprindu-se asupra pasajelor însemnate 
de Haydon. Roy Bland şi-a ridicat ochii spre mine. Ne ţinuse 
câteva prelegeri la Sarratt. Fost profesor, originar din Nord, cu 
un accent specific acelor locuri, Bland îşi petrecuse mai mulţi ani 
în spatele Cortinei de Fier, chipurile ca profesor universitar. 

— Bella recunoaşte că Feliks nu e tatăl ei. De acord, Ned? 
Mama ei a fost violată de nemți şi a rămas însărcinată. Deci 
Bella este pe jumătate nemţoaică. Aşa-i, Ned? 

— Da, Roy, aşa mi-a spus. 

— Când acela căruia ea îi zicea tată, adică Feliks, revine din 
lagărul prizonierilor de război şi aude ce s-a întâmplat, o adoptă 
pe micuța Bella. Frumos din partea lui. Ţi-a spus-o din proprie 
iniţiativă. Fără să facă din asta un secret. Nu-i aşa, Ned? 

— Ba da, Roy. 

— Şi-atunci de ce mama dracului nu i-a spus şi lui Brandt 
aceeaşi poveste? 


O întrebasem şi eu acest lucru, aşa că am putut să-i dau 
răspunsul pe loc. 

— Când Brandt a adus-o în occident, i-a fost teamă că nu ar fi 
luat-o dacă ar fi aflat că nu era fiica celui mai bun prieten al lui. 
Pe-atunci nu erau amanti. El îi oferea protecţie şi o altă viaţă. Ea 
era speriată şi a acceptat. Trăise în pădure. Venea pentru prima 
dată în occident. Tatăl ei era mort şi avea nevoie de un alt tată. 

— Adică de Brandt? a întrebat sceptic Blând. 

— Da, bineînţeles. 

— Şi nu crezi, Ned, că e al dracului de ciudat că totuşi Brandt 
n-a aflat adevărul despre ea? a întrebat el triumfător. Dacă 
Brandt fusese atât de apropiat de tatăl ei, aşa cum susţine, n-ar 
fi trebuit să ştie toate acestea? Ce zici, Ned? 

Smiley a intervenit şi el. Probabil ca să mă ajute: 

— E posibil ca Brandt să ştie, Roy. Tu i-ai spune fiicei celui mai 
bun prieten al tău că adevăratul ei tată este un soldat german, 
dacă ea n-ar şti acest lucru? Eu sunt sigur că n-aş face-o. Aş 
face tot ce mi-ar sta în putinţă ca s-o protejez. Mai ales dacă 
tatăl ei e mort, iar eu aş fi îndrăgostit de ea. 

— M-ai las-o naibii de dragoste! a exclamat Haydon, întorcând 
încă o pagină a raportului meu. Brandt e un satir bătrân şi 
neruşinat. Dar cine e acest Tadeo de care ea vorbeşte tot 
timpul? „Tadeo a văzut cum au fost aruncate cadavrele în 
camion. Tadeo zice că trupul tatălui meu a fost aruncat ultimul. 
În cei mai mulţi s-a tras în plină figură, iar tatăl meu a fost 
împuşcat în piept şi în stomac, o mitralieră aproape că l-a 
despicat în două”. Pentru o fiinţă atât de plăpândă ca ea, mi se 
pare că descrie foarte amănunţit atunci când aceasta o 
avantajează. 

— Tadeo a fost primul ei amant, am intervenit. 

— Suntem puţin geloşi, nu-i aşa? m-a întrebat Haydon, 
provocând râsul satrapilor care-l înconjurau. 

Nu însă şi pe al lui Smiley. Şi nici pe al meu. 

— Tadeo a fost la aceeaşi şcoală cu ea, am explicat. Primise 
ordin să stea de pază pe stradă când aveau loc întâlnirile. El 
însă făcea dragoste cu Bella pe un câmp din apropiere. Aşa a 
reuşit ea să scape. Tadeo a sfătuit-o să fugă, spunându-i cu cine 
să ia legătura când va ajunge la partizani. Apoi s-a ascuns într-o 
casă vecină, de unde a văzut tot ce s-a întâmplat înainte de a 
pleca după ea. Toate acestea sunt în raportul meu. 


Toby Esterhase a adăugat cu surâsul său sarcastic, într-o 
engleză cu accent austro-ungar: 

— Şi bineînţeles că Tadeo a avut bunul simţ să moară, Ned. 
După câte văd, e destul de riscant să fii martorul a tot ce 
povesteşte Bella despre viaţa ei. 

— A fost împuşcat de un grănicer, am intervenit. Nici măcar 
nu încercase să treacă frontiera. Era într-o misiune de 
recunoaştere. Bella are impresia că oricine se apropie de ea 
moare, am adăugat, gândindu-mă fără să vreau la Ben. 

— Poate că are dreptate, a spus Haydon. 

Roy Bland mi-a luat apărarea. Curioasă schimbare de 
atitudine, dat fiind că aveam tot mai mult impresia că sunt în 
boxa acuzaților. 

— Atenţie, Tadeo putea în acelaşi timp să fie onest şi să se fi 
înşelat în legătură cu moartea lui Feliks. E posibil ca poliţia să fi 
simulat moartea acestuia. De fapt, pe el l-au aruncat în camion 
ultimul. Oricum, ar fi fost plin de sânge după măcelul acela. N-ar 
mai fi fost cazul să-l mai ungă cu sos de roşii... 

Smiley i-a ţinut isonul lui Bland. Am început să regret că 
folosisem diverse manevre pentru a obţine un post în afara 
sferei lui de influenţă. 

— Oare e tatăl ei chiar atât de important pentru noi, Bill? a 
obiectat el. Feliks putea să fie o ludă de prima mână, dar să aibă 
o fiică curată ca lacrima, nu-i aşa? l 

— Sunt de aceeaşi părere, am precizat. Işi admiră tatăl şi 
vorbeşte despre el fără nicio reţinere, îl venerează şi poartă şi 
acum doliu după el. 

Mi-am amintit de felul cum privise spre cimitir şi cum ţinuse 
să se bucure de darul vieţii. Am refuzat să cred că jucase teatru. 

— Bun, să zicem că facem o excepţie şi credem ce ne spui, mi 
s-a adresat deodată Haydon, întinzându-mi o fotografie mai 
mare peste biroul său. Şi cu asta ce dracu facem? 

Era o fotografie mult mărită, cu claritate mai redusă. Cred că 
era reprodusă tot de pe o fotografie. In colţul stâng, de sus se 
afla o ştampilă roşie cu un singur cuvânt, „Vrăjitorul”, care era 
după cum se zvonea, sursa cea mai secretă a secţiei din Londra. 
Avertismentul pe care mi l-a dat Toby Esterhase mi-a confirmat 
bănuiala: 

— N-ai văzut poza asta niciodată, Ned. Ne-am înţeles? mi-a 
spus peste umărul lui Haydon, cu tonul mieros pe care-l folosesc 


oamenii când vorbesc cu copiii. N-ai văzut nici cuvântul 
„Nrăjitorul”. Odată ieşit din camera asta, ai uitat totul. 

Era o fotografie de grup reprezentând tineri şi tinere care 
pozau în faţa unei cazărmi sau a unei clădiri dintr-un centru 
universitar. Erau cam şaizeci şi purtau aceeaşi uniformă, 
bărbaţii cu costum şi cravată, fetele în fuste lungi şi bluze albe 
şi sobre. Lângă aceştia se afla un grup format din bărbaţi mai în 
vârstă şi o femeie cu un aer ameninţător. Ambianţa, 
îmbrăcămintea şi fundalul, toate erau sinistre. 

— A treia din stânga, rândul doi, mi-a indicat Haydon, dându- 
mi o lupă. Ţâţe ca lumea, cum bine a spus tânărul domn. 

Era Bella. Fără urmă de îndoială. Bella cu vreo trei-patru ani 
mai tânără, desigur, cu părul strâns la spate şi făcut coc. Cu 
ochii mari şi luminoşi, dar şi cu zâmbetul nestăpânit, şi cu obrajii 
netezi care îmi plăceau atât de mult. 

— Ţi-a şoptit vreodată Bella la ureche că a fost la şcoala de 
limbi străine de la Kiev? m-a întrebat Haydon. 

— Nu. 

— Ţi-a mai spus ceva despre pregătirea ei şcolară, în afară de 
felul în care se zbenguia în fân cu Tadeo? 

— Nu. 

— Evident, la Kiev este mai mult o serie de cursuri de vară 
decât o şcoală propriu-zisă. După terminarea şcolii, în general 
nu se mai vorbeşte despre ea. Poate numai sub tortură. 
Teoretic, este o şcoală pentru interpreţi, în practică însă o 
pepinieră de tinere speranţe pentru Centrul din Moscova. 
Aparține acestui centru, care numeşte profesorii şi apoi îşi alege 
cele mai bune elemente. Cei mai slabi trec la Ministerul de 
Externe. La fel ca la noi. 

— Branat a văzut şi el fotografia asta? am întrebat. 

— Îţi arde de glumă? a replicat Haydon, devenind foarte 
serios. Brandt e un martor ostil, ca toţi ceilalţi. 

— Pot să-l văd? 

— Nu te sfătuiesc. 

— Asta înseamnă nu? 

— Da. Înseamnă nu. 

— „Nrăjitorul” era şi sursa raportului despre tatăl Bellei? 

— la vezi-ţi tu de treburile tale, s-a răţoit el la mine, însă, 
văzând privirea mirată a lui Toby, am înţeles că ghicisem. 


— Centrul din Moscova îşi fotografiază totdeauna elevii? am 
întrebat, încurajat de sprijinul pe care îl citeam în privirea lui 
Smiley, îndreptată spre mine. 

— Şi noi facem asemenea poze la Sarratt, a replicat Haydon. 
De ce nu le-ar face şi Centrul din Moscova? 

Simţeam cum îmi curge transpiraţia pe spate şi ştiam că-mi 
pierd vocea. Totuşi, am îngăimat ceva: 

— A mai fost identificat cineva în fotografia asta? 

— Da. 

— Cine? 

— Asta nu te priveşte. 

— Ce limbi străine a studiat? 

Exasperat de atitudinea mea, Haydon şi-a ridicat ochii spre 
cer, parcă implorându-l să-i dea răbdare. 

— Ei bine, toți învaţă engleza, iubitule, dacă asta vrei să ştii, 
mi-a răspuns, după care, punându-şi bărbia în mâini, l-a privit 
îndelung pe Smiley. 

Nu am prea multă intuiţie şi nu aveam cum să ştiu nici ce se 
întâmpla acum între aceşti doi oameni şi nici ce se întâmplase 
deja. Însă chiar dacă am preferat să stau deoparte, aveam 
sentimentul că eram prins între două focuri. Oricât de departe 
aş fi fost de politica internă a Centralei, n-am putut să nu observ 
zarva provocată de bătălia care se dezlănţuise: marele X 
trecuse pe coridor fără să-l salute pe Y; a refuzat să se aşeze la 
aceeaşi masă cu B; serviciul lui Haydon de la Staţia Londra 
devenise un fel de stat în stat, informatorii şi mergând până la 
modeştii şi devotaţii noştri poştaşi din baia de aburi a birourilor 
de sortare, unde deschideau conştiincios scrisorile cu ajutorul 
vaporilor din samovarele aflate permanent pe foc. Se vorbea 
chiar de faptul că adevărata confruntare de titani avusese loc 
între Bill Haydon şi şeful în exerciţiu, ultimul autointitulându-se 
Tartorul. lar ca slugă devotată a acestuia din urmă, Smiley era 
mai degrabă de partea lui decât de a lui Haydon. 

Se şoptea, de asemenea, că Smiley însuşi fusese trecut pe 
linie moartă sau, în termeni mai delicaţi, că trebuia să ia în 
considerare un post de profesor. Pentru a putea în felul acesta 
să se ocupe mai atent de propria viaţă conjugală. 

Privirea insolentă a lui Haydon a devenit glacială, căci se 
aştepta ca şi Smiley să-l privească la fel. Aşa cum ne aşteptam 
şi noi. Numai că Smiley n-a făcut-o. Se purta ca şi cum ar fi 


refuzat să răspundă la salut. Întins pe şezlong, cu sprâncenele 
ridicate, cu pleoapele lăsate în jos şi capul rotund aplecat, 
contempla absorbit un covor de rugăciune persan, un alt obiect 
decorativ excentric din biroul lui Bill. Continua să studieze 
covorul, făcându-se că nu-şi dă seama că Haydon îl urmăreşte 
atent, deşi cu toţii ştiam - chiar şi eu - că sesizase. Apoi, cu o 
expresie dezaprobatoare a feţei, s-a ridicat cu gesturi fireşti - 
căci nu recursese niciodată la scene dramatice - şi şi-a strâns 
hârtiile. 

— Ei bine, cred că am epuizat subiectul, nu-i aşa Bill? a 
întrebat el. Tartorul ar dori ca într-o oră să se întâlnească cu 
ofiţerii autorizaţi, dacă toată lumea e de acord, pentru a trage 
nişte concluzii. Ned, trebuie să mai discutăm puţin despre 
povestea de la Zurich. Poate dai pe la mine după ce termini cu 
Bill. 

După douăzeci de minute, mă aflam în biroul său. 

— Crezi că e adevărată fotografia aia? a întrebat el, fără să 
aducă vorba despre Zurich. 

— N-am încotro. 

— De ce spui asta? Ar putea fi trucată. Dezinformarea există 
peste tot. Ştii doar că uneori Centrul din Moscova a recurs la 
asemenea metode. Au mers până acolo încât au discreditat 
oameni nevinovaţi, după cât mi s-a spus. De altfel, au un întreg 
serviciu pentru acest gen de misiuni, în care lucrează vreo cinci 
sute de ofiţeri. 

— Dar de ce e suspectată Bella şi nu Brandt sau vreun 
membru al echipajului? 

— Ce ţi-a spus Bill să faci? 

— Nimic. Zice că o să primesc ordinele în timp util. 

— Nu i-ai răspuns la întrebare. Crezi că trebuie dizolvată 
reţeaua? 

— Mi-e greu să spun. Eu nu sunt decât contactul local. 
Reţeaua este condusă direct de secţia din Londra. 

— Şi totuşi... 

— Nu putem să scoatem treizeci de agenţi. Am declanşa un 
război. Şi dacă închidem filierele de intrare şi ieşire, nu văd ce 
am mai putea face pentru aceşti oameni. 

— Înseamnă că oricum sunt terminaţi? a sugerat el, mai mult 
pe tonul unei afirmaţii decât al unei întrebări. 


Unul din telefoanele de pe birou a zbârnâit, dar nu a ridicat 
receptorul. A continuat să mă privească cu o îngrijorare 
îngăduitoare. 

— Bine, Ned. Dar dacă sunt într-adevăr terminaţi, gândeşte-te 
că nu tu eşti de vină, a adăugat el amabil. Nimeni nu ţi-a cerut 
să duci singur bătălia cu Centrul din Moscova. Probabil că e 
greşeala Etajului Cinci sau a mea. Oricum, nu a dumitale. 

A făcut un semn cu capul din care reieşea că discuţia se 
încheiase. După ce am închis uşa, telefonul a încetat să sune. 


M-am întors la Hamburg în aceeaşi seară. Bella părea 
emoţionată când i-am telefonat, dar tristă că nu putusem să fug 
imediat până la ea. 

— Unde e Brandt? m-a întrebat. 

Habar n-avea că telefoanele puteau fi ascultate. l-am spus că 
era bine, foarte bine. Vorbindu-i, m-am simţit vinovat că ştiam 
atât de multe iar ea atât de puţin. Haydon îmi recomandase să 
mă comport faţă de ea cât mai natural: „Indiferent ce-ai făcut 
înainte, continuă să acţionezi în acelaşi mod. Sau poate chiar 
mai convingător. Nu vreau să bănuiască nimic”. Ar fi trebuit să-i 
spun că Brandt o iubea, lucru la care se părea că ţinea foarte 
mult. Bănuiam că atunci când începuseră să-l tortureze ceruse 
să mă vadă. Speram acest lucru, pentru că avusesem încredere 
în el şi eram răspunzător de el. 

Am încercat să nu mă las copleşit de soarta mea atâta timp 
cât în jur aveau loc drame mult mai grave. Dar nu era uşor. Cu 
doar câteva zile înainte, Brandt şi echipajul depindeau de mine. 
Eram purtătorul de cuvânt şi apărătorul lor. Acum, unul din ei 
era mort, sau mai rău, iar ceilalţi fuseseră luaţi de sub 
responsabilitatea mea. Deşi lucrase sub umbrela Londrei, 
reţeaua reprezentase familia mea adoptivă. Azi nu mai era 
decât o inaccesibilă armată formată din umbre ce pluteau între 
viaţă şi moarte. 

Cel mai neplăcut era că mă simţeam influenţat simultan de 
zeci de teorii contradictorii şi totuşi, în mintea mea, fiecare din 
ele era valabilă: ba încercam să mă conving că Bella nu era 
vinovată, aşa cum susţinusem în faţa lui Haydon, ba mă 
întrebam cum comunica ea cu şefii ei. Răspunsul era: foarte 
simplu. leşea la cumpărături şi mergea la cinema sau la şcoală. 


Putea oricând să întâlnească diverşi curieri şi să umple sau să 
golească cutiile secrete de scrisori cu rapoarte confidenţiale. 

Am sărit imediat în apărarea ei. Bella nu era o „stricată”. 
Fotografia fusese trucată, iar povestea cu tatăl ei nu însemna 
nimic. O spusese şi Smiley. Existau o sută de feluri în care putea 
fi ratată misiunea, fără ca Bella să fie implicată cu nimic. 
Măsurile noastre de securitate operaţională erau stricate, dar nu 
atât de stricate cum aş fi dorit. Predecesorul meu se dovedise a 
fi corupt. Nu cumva, în afara inventării de agenţi, îi mai şi 
trădase pe câţiva? Şi chiar dacă n-o făcuse, oare chiar era 
imposibil ca trădarea, aşa cum sugerase Brandt, să fi venit din 
curtea noastră şi nu a lui? 


N-aş vrea să vă fac să credeţi că, singur în pătuţ în seara 
aceea, tânărul Ned a reuşit, fără ajutorul cuiva, să descurce iţele 
trădării, iţe nedescurcate de atâta vreme nici măcar de 
perspicacitatea lui George Smiley. O sursă putea fi inventată, o 
asemenea capcană putea să nu fie cunoscută, iar un ofiţer 
experimentat din serviciul de informaţii putea lua o decizie 
greşită - şi totuşi toate acestea fără ajutorul unui trădător din 
cadrul Etajului Cinci. O ştiam prea bine. Nu eram un copil şi nici 
nu mă număram printre maniacii conspiraţiilor care nu văd 
decât comploturi în cadrul Circului. 

Cu toate acestea, am analizat situaţia, aşa cum ar face oricine 
dintre noi la atingerea unui maximum de fidelitate faţă de 
serviciul în care lucrează. De pe poziţia mea umilă, am pus cap 
la cap toate ştirile false propagate de zvoniştii din cadrul 
Circului, inexplicabilele eşecuri şi scandalurile repetate, furia 
mereu crescândă a verilor noştri americanii. Reorganizarea fără 
sens, rivalităţile inutile între oameni care azi erau nemuritori iar 
a doua zi demisionari. Anumite fapte vădind o incompetenţă 
flagrantă erau luate drept dovezi de înaltă trădare, iar dovezile 
de trădare erau puse pe seama incompetenţei. 

Dacă ar fi să cred în maturizare, atunci se poate spune că în 
noaptea aceea am făcut un pas mare spre maturitate. Mi-am 
dat seama că Circul nu se deosebea prea mult de celelalte 
instituţii engleze, numai că acesta îşi făcea jocurile în siguranţa 
camerelor sigilate, având în loc de jetoane vieţi omeneşti. 
Totuşi, mi-a făcut plăcere să ajung la această constatare, care 
m-a determinat să-mi asum din nou responsabilitatea actelor 


mele, până atunci prea uşor lăsată în seama altora. În lupta 
neîncetată dintre supunere şi personalitate de la începutul 
carierei mele, se poate că supunerea a prevalat. În seara aceea 
însă, am depăşit o anumită limită. M-am hotărât ca din 
momentul acela să mă supun mai mult instinctelor şi dorințelor 
mele şi să nu mă mai las strâns în chingi din care se părea că nu 
pot scăpa. 


Ne-am întâlnit în apartamentul secret. Dacă aţi fi căutat cu 
lumânarea un teren neutru mai bun decât acesta n-aţi fi găsit. 
Ea încă nu ştia nimic despre catastrofă. Nu i-am spus decât că 
Brandt fusese convocat în Anglia. Am făcut dragoste fără să mai 
aşteptăm o clipă, cu o frenezie animală. Am profitat de 
luciditatea care se instalează de obicei după elaţiunea sexuală 
pentru a începe interogatoriul. 

l-am mângâiat părul, jucându-mă cu el şi netezindu-i-l. Apoi i 
l-am ridicat cu ambele mâini la spate, făcându-i un coc 
improvizat. 

— Acum arăţi foarte serioasă, am remarcat, sărutând-o. Ai 
mai purtat părul aşa? am întrebat-o cu un al doilea, sărut. 

— Când eram mai mică. 

— Când a fost asta? am întrebat-o, cu buzele apropiate de ale 
ei. Înainte de Tadeo? Când anume? 

— Înainte de-a fugi în pădure. Atunci mi l-am tăiat. Mi l-a tăiat 
o femeie cu cuțitul. 

— Ai vreo fotografie de atunci? 

— În pădure nu făceam fotografii. 

— Înainte, vreau să spun. Când îl purtai ca o doamnă din 
lumea bună. 

— De ce? a întrebat ea, ridicându-se. 

— Vreau să ştiu, asta-i tot. 

Mă privea cu ochii ei aproape incolori. 

— Ne-au făcut poze la şcoală. Dar de ce mă întrebi? 

— În grup? Cu toată clasa? Ce fel de fotografii? 

— De ce vrei să ştii? 

— Spune-mi, Bella. Trebuie să ştiu. 

— Ne făceau fotografii cu toată clasa şi individuale pentru 
acte. 

— Ce fel de acte? 

— Pentru buletinul de identitate şi paşapoarte. 


Nu era vorba de paşapoarte aşa cum le înţelegem noi, ci de 
nişte documente de liberă trecere pentru deplasările în 
interiorul Uniunii Sovietice. Fără aşa ceva, niciun cetăţean liber 
nu putea să treacă strada. 

— O fotografie luată din faţă? Fără să zâmbeşti? 

— Da. 

— Ce-ai făcut cu paşaportul pe care l-ai avut? 

Nu-şi mai amintea. 

— Când te-au fotografiat, ce-ai avut pe tine? am întrebat-o, 
sărutând-o pe sâni. Nu erai cum eşti acum! Cum erai îmbrăcată? 

— Într-o bluză cu cravată. Dar ce rost au toate întrebările 
astea? 

— Bella, ascultă-mă. Ştii pe cineva de acasă, un coleg de 
şcoală, un fost iubit, o cunoştinţă, care ar putea avea o 
fotografie de-a ta cu părul strâns la spate? Cineva căruia ai 
putea să-i scrii sau care ar putea fi contactat? 

S-a gândit puţin, privindu-mă. 

— Mătuşa mea, a răspuns îmbufnată. 

— Cum o cheamă? 

Mi-a dat numele. 

— Unde locuieşte? 

— La Riga. Cu unchiul Janek. 

Am luat un plic, am aşezat-o la masă, aşa goală cum era, ca 
să scrie adresa completa a mătuşii. l-am pus în faţă o foaie de 
hârtie şi i-am dictat o scrisoare, traducând-o direct în timp ce o 
scria. 

Înainte de a-i pune o nouă întrebare, am ridicat-o şi am 
sărutat-o tandru. 

— Încă un lucru, Bella. Ai urmat vreo altă şcoală, de orice fel, 
în afară de şcoala din oraşul tău? 

A clătinat din cap. 

— Nici cursuri de vară? Sau o şcoală specială? Pentru limbi 
străine, de exemplu? 

— Nu. 

— Engleza ai învăţat-o la şcoală? 

— Bineînţeles că nu. Altfel aş vorbi-o curent. Ce-ţi veni, Ned? 
De ce-mi pui asemenea întrebări prosteşti? 

— Daisy a dat de bucluc, i-am spus, privind-o în ochi. Au avut 
loc schimburi de focuri. Brandt n-a fost lovit, alţii însă da. Doar 


atât am voie să-ţi spun. Vom pleca mâine împreună la Londra. 
Vor să ne pună câteva întrebări ca să afle ce greşeală s-a comis. 

A închis ochii şi a început să tremure. Apoi a deschis gura şi a 
scos un vaiet înfundat. 

— Am încredere în tine, am asigurat-o. Vreau să te ajut şi să-l 
ajut şi pe Brandt. Asta-i adevărul. 

S-a apropiat iar de mine, punându-şi capul pe pieptul meu ca 
să plângă. Redevenise un copil. De fapt poate că nici nu fusese 
vreodată altceva. Sau poate că, ajutându-mă să cresc, nu făcuse 
decât să mărească distanţa dintre noi. li adusesem un paşaport 
britanic, pentru că era apatridă. Am făcut-o să stea lângă mine 
toată noaptea. S-a agăţat de mine ca un om care se îneacă. 
Niciunul din noi n-a dormit. 

În avion m-a ţinut de mână. Dar eram deja doi străini. A 
început să vorbească, dar cu o voce pe care nu i-o mai 
recunoşteam. O voce fermă, matură, marcată de tristeţe şi 
deziluzie, care mi-a amintit de vocea Stefaniei când mi se 
adresase pe acel ton profetic pe insulă. 

— Es ist ein reiner Unsinn, mi-a spus Bella. E o adevărată 
absurditate. 

— Ce anume? 

Şi-a retras mâna, fără mânie, ci pur şi simplu deznădăjduită. 

— Le spuneţi să intre în foc şi aşteptaţi apoi să vedeţi ce se 
întâmplă. Dacă n-o păţesc, sunt eroi. Dacă da, sunt martiri. Nu 
câştigaţi nimic important, dar îmi încurajați poporul să se ducă 
la moarte. Ce vreţi să facem? Să ne ridicăm şi să lichidăm 
singuri opresorul rus? Dacă încercăm, veniţi să ne ajutaţi? N-aş 
crede. Părerea mea e că întreprindeţi din când în când câte ceva 
fiindcă nu puteţi rămâne cu mâinile în sân. Dar cred că nu ne 
ajutaţi cu nimic. 

Nu voi uita niciodată cuvintele rostite de Bella, pentru că ele 
însemnau şi o respingere a dragostei mele. Mă gândesc şi azi la 
Bella, în fiecare dimineaţă când ascult ştirile, înainte de a-mi 
scoate câinele la plimbare. Mă întreb ce credeam atunci despre 
promisiunile pe care le făceam acelor baltici curajoşi şi dacă 
erau cumva aceleaşi promisiuni pe care ne grăbim şi azi să le 
facem, însă fără să ni le respectăm. 

De data asta, la aeroport ne-a întâmpinat Peter Guillam, ceea 
ce m-a liniştit, pentru că figura lui plăcută şi bunele sale 
maniere parcă îi dădeau Bellei mai multă încredere. O adusese 


cu el pe Nancy, o fată de la serviciul de filaj, care s-o însoţească 
pe Bella pe post de doamnă de companie. Au încadrat-o şi au 
trecut cu ea pe la vamă, conducând-o apoi spre o camionetă gri, 
proprietate a inchizitorilor de la Sarratt. Mi-ar fi plăcut să se fi 
gândit cineva să trimită o maşină mai puţin impresionantă 
pentru că, văzând-o, Bella s-a oprit şi s-a uitat la mine 
mustrător, înainte ca Nancy s-o ia de braţ şi s-o ajute să urce. 

Am aflat cu această ocazie că, în viaţa tumultoasă a unui 
ofiţer de caz sunt foarte rare situaţiile când poţi să-ţi iei rămas 
bun în mod elegant. 


Tot ce pot să vă spun este ce am făcut după aceea şi ce am 
aflat mai târziu. M-am dus la biroul lui Smiley, unde am rămas 
cea mai mare parte a zilei, încercând să-l prind între două 
şedinţe. Protocolul cerea să merg mai întâi la Haydon, însă 
oricum nu-i respectasem instrucţiunile când o interogasem pe 
Bella şi bănuiam că Smiley m-ar asculta cu mai multă 
bunăvoință. Aşa a şi făcut, după care a luat scrisoarea Bellei şi a 
studiat-o. 

— Dacă am expedia-o de la Moscova punând o adresă sigură 
în Finlanda pentru răspuns, ar putea să ţină, am insistat. 

Dar, aşa cum se întâmpla adesea, am avut impresia că Smiley 
vedea mult mai departe decât mine, în sfere din care eu eram 
exclus. A aruncat scrisoarea într-un sertar pe care l-a închis. 

— Nu cred că va fi necesar, a spus el. Mă rog, să sperăm că 
nu. 

L-am întrebat ce aveau de gând cu Bella. 

— Cred că, în general, cam ce-au avut şi cu Brandt, a răspuns 
el, reuşind să-şi elimine pentru un moment îngrijorarea de pe 
faţă şi să-mi zâmbească, nu însă fără tristeţe. Vor trece 
împreună în revistă, toate detaliile vieţii ei, vor încerca s-o 
prindă în diverse capcane, s-o hărţuiască. Nu-i vor face niciun 
rău. Fizic, vreau să spun. Nu vor spune ce au împotriva ei. Vor 
spera pur şi simplu că-i vor distruge acoperirea. Se pare că cei 
mai mulţi dintre cei care au protejat-o în pădure au fost arestaţi 
recent. Evident, nu vor vorbi în favoarea ei. 

— Ce vor face cu ea după aceea? 


— Cred că încă mai putem evita ce e mai rău, chiar dacă 
altceva nu prea ne-a mai rămas, a replicat el, întorcându-se la 
hârtiile lui. E timpul să te duci la Bill, nu-i aşa? Cred că deja se 
întreabă ce pui la cale. 

Îmi amintesc şi acum expresia feţei lui când mi-a dat drumul 
din birou: frământare, frustrare şi mânie adunate laolaltă. 


Trimisese oare Smiley scrisoarea, potrivit sugestiei mele? 
Primise vreo fotografie ca răspuns? Şi dacă da, aceeaşi cu cea 
pe care o trucaseră cei de la Centrul din Moscova şi o înseraseră 
în fotografia de grup? Aş fi vrut să se fi petrecut totul atât de 
simplu, dar în realitate lucrurile stăteau altfel, deşi mi-ar plăcea 
să cred că eforturile mele pentru a o ajuta pe Bella avuseseră o 
oarecare influenţă în eliberarea şi stabilirea ei în Canada, 
ambele survenite câteva luni mai târziu, în împrejurări care-mi 
sunt şi azi necunoscute. 

Brandt a refuzat s-o primească înapoi şi cu atât mai puţin s-o 
lase să-l urmeze. Îi spusese Bella ceva despre legătura noastră? 
Sau altcineva? Mă îndoiam foarte tare, în afară de cazul că i-ar fi 
spus Haydon însuşi, din pură răutate. Bill ura toate femeile şi pe 
majoritatea bărbaţilor şi nu cunoştea plăcere mai mare decât să 
răscolească în sufletele oamenilor. 

Brandt a fost şi el absolvit de vină şi, după o oarecare 
împotrivire a Etajului Cinci, i s-a dat un ajutor ca să se integreze 
într-o viaţă normală şi respectabilă. Aşa se face că a reuşit să-şi 
cumpere o ambarcaţiune şi să plece în Antile, unde şi-a reluat 
vechea activitate de contrabandist, de data aceasta oprindu-se 
la traficul de arme pentru Cuba. 

lar trădarea? Smiley mi-a spus mai târziu că Haydon nu putea 
suporta eficacitatea reţelei lui Brandt, astfel încât o trădase, aşa 
cum îl trădase şi pe predecesorul lui Brandt, încercând să dea 
vina pe Bella. 

Se înţelesese cu Centrul din Moscova ca acesta să inventeze 
probe împotriva ei, pe care le-a prezentat ca venind din partea 
misteriosului Merlin, cel care furniza informaţiile „Vrăjitorului”. 
Smiley, care ridicase foarte mult ştacheta cârtiţelor îşi făcuse 
cunoscute suspiciunile la nivel foarte înalt, pentru ca apoi să se 
vadă îndepărtat pentru că avusese dreptate. A fost nevoie de 
doi ani pentru a-l reintegra, cu misiunea de a pune ordine în 
centru. 


Şi lucrurile au decurs normal până la începuturile propriei 
noastre perestroika - în iarna anului 1989 - când Toby 
Esterhase, omniprezentul supravieţuitor, a condus o delegaţie 
formată din cadre medii ale Circului la Centrul din Moscova, un 
prim pas din ceea ce iubitul nostru minister de externe insista 
să numească „Normalizarea relaţiilor dintre cele două servicii”. 

Echipa lui Toby a fost bine primită în piaţa Dzerjinski şi i s-a 
arătat cea mai mare parte a instalaţiilor, evident în afară de 
camerele de tortură ale fostei închisori Lubianka şi acoperişul de 
pe care mai cădeau unii deţinuţi neatenţi care îşi pierdeau 
echilibrul. Toby şi oamenii săi au fost invitaţi de gazde să ia 
masa împreună, oferindu-li-se tot felul de distracţii. Şi-au 
cumpărat căciuli, şi-au pus în piept insigne umoristice şi s-au 
fotografiat în piaţa Dzerjinski. 

În ultima zi, ca un gest de supremă bunăvoință, au fost 
escortaţi până într-una din sălile din imensul hol al 
comunicaţiilor din Centru, unde se primeau şi se prelucrau 
rapoartele de la toate sursele. După cele povestite de Toby, în 
momentul în care au părăsit sala respectivă, atât el cât şi Peter 
Guillam au întrezărit în acelaşi timp, la capătul coridorului, 
silueta unui individ blond, înalt şi solid, care ieşise după toate 
aparențele din toaleta bărbaţilor, pentru că nu mai exista decât 
o singură uşă în partea aceea a coridorului, pe care era marcat 
„femei”. 

Deşi era un bărbat oarecum în vârstă, a ieşit din încăperea 
aceea ca un taur. A rămas un moment pe loc, privind drept spre 
ei, ca şi când s-ar fi gândit dacă era bine să se apropie ca să-i 
salute sau să bată în retragere. Apoi, lăsând capul în jos şi, după 
cum li s-a părut, zâmbind, s-a întors şi a dispărut pe un alt 
coridor. Au avut totuşi timpul să remarce la el mersul legănat de 
marinar şi umerii de luptător. 

Ca şi în viaţa de zi cu zi, nimic nu se pierde în lumea 
serviciilor secrete. Dacă Toby şi Peter au avut dreptate - unii 
susţin că i-a influenţat ospitalitatea rusească - atunci Haydon a 
avut un motiv în plus să-şi îndrepte bănuielile spre Bella şi să-şi 
elimine îndoielile faţă de căpitanul Brandt. 

Fusese Brandt vândut din plecare? Dacă da, eu sunt acela 
care, fără să ştiu, am înlesnit recrutarea lui şi am provocat 
moartea agenţilor noştri. E un gând îngrozitor care mă 


hărţuieşte adeseori în clipele de dinaintea zorilor, când stau 
lungit lângă Mabel. 

Dar Bella? Mă gândesc la ea ca la ultima mea dragoste, ca la 
drumul drept pe care n-am reuşit să apuc. Dacă Stefanie a 
deschis în mine poarta îndoielii, Bella mi-a arătat cu degetul 
lumea reală atunci când încă mai era timp. Femeile care au 
venit după ele nu mai contează. lar Mabel nu este altceva decât 
atracţia amăgitoare a căminului pentru un bărbat întors de pe 
front. În amintirea mea, Bella rămâne la fel de vie ca prima 
noapte petrecută împreună în apartamentul secret care dădea 
spre cimitir - deşi în visele mele îmi întoarce mereu spatele şi se 
îndepărtează plină de reproşuri. 


CINCI 

— Vreţi să spuneţi că am putea avea şi astăzi în serviciu un al 
doilea Haydon? a strigat un student pe nume Maggs, în mijlocul 
murmurelor colegilor. Care i-ar fi motivaţia, domnule Smiley? 
Cine îl plăteşte? Ce urmăreşte? 

Am avut îndoieli despre acest Maggs încă de la recrutare. Era 
menit unei cariere de fals ziarist şi avea deja toate trăsăturile 
negative ale viitoarei sale profesiuni. Smiley însă era 
imperturbabil. 

— A, sunt sigur că, dacă privim în urmă, îi datorăm lui Bill 
multă recunoştinţă, a răspuns el calm. N-a făcut decât să 
lichideze un Serviciu care oricum era în agonie. În ceea ce-i 
priveşte pe noi; trădători, a adăugat el, încruntând mirat din 
sprâncene, sunt sigur că actuala conducere va avea 
nemulţumiţii ei. Poate că şi eu sunt unul dintre aceştia. Am 
constatat că devin din ce în ce mai radical pe măsură ce 
îmbătrânesc. 


Dar credeţi-mă că la vremea respectivă n-a simţit nimeni 
nevoia să-i mulţumească lui Bill. 

Existase un „înainte” şi un „după” în privinţa căderii în 
dizgrație a lui Bill şi fiecare membru al Circului, bărbat sau 
femeie, putea să spună exact unde se găsea şi ce făcea în 
momentul în care a aflat îngrozitoarea veste. Cei mai în vârstă 
îşi aduc aminte şi azi de liniştea care se aşternuse pe coridoare, 
de feţele stupefiate şi înmărmurite de la cantină, de apelurile 
telefonice fără răspuns. 

Cel mai mult fusese afectată încrederea. Ca nişte 
supraviețuitori traumatizaţi de un atac aerian, făcuserăm timid 
primii paşi în afara caselor distruse pentru a începe acţiunea de 
reconstruire a citadelei. Se impunea o reformă radicală. Circul îşi 
abandonase vechea denumire, ca şi labirintul culoarelor 
dickensiene şi scările strimbe din Cambridge Circus, care îi 
adăpostiseră ruşinea, construindu-şi în schimb un oribil turn din 
sticlă şi oţel nu departe de gara Victoria, unde ferestrele se 
deschid la cea mai mică, adiere de vânt şi coridoarele sunt 
împuţite de mirosul greu al verzii râncede de la cantină şi al 
substanţelor cu care se curăţă maşinile de scris. Numai englezii 
ştiu să se pedepsească singuri cu asemenea închisori 
îngrozitoare. Peste noapte deveniserăm în mod oficial Serviciul, 


deşi numele de „Circ” ne venea din când în când pe buze la fel 
cum ni se întâmpla să vorbim câteodată de lire, şilingi şi pence, 
mult după trecerea la sistemul zecimal, la sistemul decimal. 

Increderea, fusese distrusă pentru că Haydon fusese de-al 
nostru. Bill nu era un parvenit revanşard cu pistolul în buzunar, 
ci corespundea exact portretului pe care singur şi-l făcea cu 
ironie: spion produs de Biserica Anglicană, cu unchi membri în 
comitete ale Partidului Conservator şi un domeniu în paragină în 
Norfolk, unde arendaşii i se adresau cu „Domnule William”. Era 
un produs pur al sferelor înalte ale puterii din Anglia, al cărui 
centru crezuserăm că eram, Centru în care chiar el ne prinsese 
ca într-o capcană. 

In ce mă priveşte, am reuşit să aflu despre arestarea lui Bill - 
fapt cu care mă mândresc şi azi - la douăzeci şi patru de ore 
după restul personalului din cadrul Circului. De fapt, închis într-o 
celulă medievală fără ferestre, situată în spatele apartamentelor 
luxoase ale Vaticanului, conduceam o echipă de informatori 
ajutată de un călugăr cu ochii adânciţi în orbite, pus la dispoziţia 
noastră de serviciul secret al Vaticanului, deşi informatorii ar fi 
preferat să le ceară sprijin ruşilor mai degrabă decât colegilor 
seculari din Roma, cu sediul la câteva sute de metri de ei. 
Aveam, misiunea să instalăm un microfon în sala de audienţe a 
unui episcop catolic corupt, implicat într-o afacere de troc, 
droguri contra arme, cu una din coloniile noastre pe cale de 
dezintegrare. De fapt, ce mai tura-vura, era vorba de Malta. 

Monty şi oamenii săi au fost trimişi în mod special la faţa 
locului. Am trecut prin celule de închisoare boltite şi am urcat cu 
greu scările subterane până la această poziţie strategică, de 
unde am sugerat să facem un mic orificiu printr-un ciment vechi 
dintre blocurile de piatră ale unui zid gros de un metru. S-a 
căzut de acord ca orificiul să nu depăşească doi centimetri în 
diametru, ceea ce ne permitea să introducem un pai lung din 
plastic care ar fi condus sunetul din camera vizată în microfonul 
nostru, menajând zidăria vetustă a palatului papal. Astăzi 
folosim un echipament mai sofisticat, dar anii şaizeci au marcat 
sfârşitul preistoriei tehnologiei şi microfoanele erau încă la 
modă. In afară de aceasta, oricâtă bunăvoință am fi avut, nu 
puteam să ne arătăm cele mai performante instalaţii ofițerului 
de legătură al Vaticanului, cu atât mai mult cu cât acesta era un 


monarh în straie negre, care părea că descinde direct din 
Inchiziţie. 

Sfredeleam laolaltă cu Monty, în timp ce călugărul ne privea. 
Trebuia să turnăm apă peste capetele înroşite ale maşinii de 
găurit, precum şi pe mâinile şi feţele noastre pline de 
transpiraţie... Trebuia să amortizăm zbârnâitul burghiului cu 
spumă lichidă şi să verificăm mereu pe planuri pentru a ne 
asigura că nu ajungem cu sfredelul din greşeală în apartamentul 
pontifului. Căci intenţia noastră era să sfredelim până la un 
centimetru de capăt şi să ascultăm prin tapetul de hârtie sau 
prin tencuiala de ipsos. 

La un moment dat am constatat că obiectivul fusese atins. 
Din păcate, chiar depăşit. Capul burghiului lucra în gol. O rapidă 
prelevare de mostre prin aspirare ne-a adus în faţa ochilor 
minuscule fire de mătase exotică. S-a aşternut liniştea iar noi 
am rămas consternaţi. Atinseserăm cumva mobila? Draperiile? 
Vreun pat? Sau poalele vreunui prelat nevinovat? Fusese oare 
redecorată sala de audienţe după ultimele noastre fotografii de 
recunoaştere? 

Chiar atunci însă călugărul a avut inspiraţia să-şi amintească, 
şoptind îngrozit, că preamilostivul episcop colecţiona broderii 
preţioase. Ne-am dat seama că bucăţelele de stofă pe care le 
aveam sub ochi nu proveneau dintr-o sofa sau draperie şi nici 
din nişte zorzoane popeşti, ci erau fragmente dintr-o tapiserie 
de Gobelin. Imediat după aceea, scuzându-se, călugărul s-a 
făcut nevăzut. 

Schimbând decorul, iată-ne apoi în vechiul oraş Rye din Kent, 
unde surori - domnişoarele Quayle - înfiinţaseră un atelier de 
restaurare a tapiseriilor şi, printr-un noroc - sau poate graţie 
solidelor legi ale relaţiilor sociale din Anglia - fratele lor, Henry, 
era un fost membru al Serviciului, ieşit la pensie. | s-a dat de 
urmă lui Henry, iar surorile lui au fost luate pe sus din paturi şi 
aduse la Roma într-un avion cu reacţie al lui Royal Air Force, 
care a aterizat pe un aeroport militar, de unde o maşină le-a 
condus rapid până la noi. Monty s-a întors calm în faţa clădirii şi 
a pus în funcţiune o bombă fumigenă care a golit Vaticanul de 
jumătate din personal, oferind astfel echipei noastre, 
completată cu alţi câţiva oameni, patru ore de lucru susţinut în 
camera care ne interesa. Pe la mijlocul după-amiezii aceleiaşi 


zile: tapiseria era perfect recondiţionată, iar microfonul nostru 
instalat la locul lui. 

Decorul s-a schimbat din nou, aducându-ne într-un salon păzit 
la uşi de ostaşi ai gărzii elveţiene, cu priviri amenințătoare, în 
timp ce gazdele de la Vatican ofereau un dineu somptuos în 
onoarea noastră. Monty, cu un şervet alb agăţat de gât, aduna 
sosul din farfuria cu cannelloni cu ajutorul unei bucăţi de pâine, 
povestindu-le celor două vecine, discretele domnişoare Quayle, 
ultimele succese ale fiicei sale la şcoala de echitație. 

— Probabil că nu ştii, Rosie - de fapt nici n-ai avea de unde - 
însă fiica mea Beckie ţine frâul în mâini cel mai bine din toate 
fetele de vârsta ei din întregul South Croydon. 

Apoi s-a oprit brusc, ca să citească biletul pe care tocmai mi-l 
adusese un mesager de la secţia noastră din Roma: Bill Haydon, 
director al operațiunilor clandestine ale Circului, a mărturisit că 
este spion al Centrului din Moscova. 

Mă întreb uneori dacă cea măi mare crimă a lui Bill n-a fost 
cumva faptul că a distrus iremediabil clipele plăcute petrecute 
împreună. 


M-am întors la Londra doar ca să mi se spună că atunci când 
o să fie cazul să mai. Aflu ceva o să mi se comunice. După 
câteva zile, şeful personalului m-a informat că fusesem trecut 
„pe linie moartă”. Ceea ce însemna că nu mai puteam fi numit 
decât în ţări prietene. Era că şi când mi s-ar fi spus că din acel 
moment aveam să-mi petrec viaţa într-un scaun cu rotile. Nu 
greşisem cu nimic şi nu eram în dizgrație, dimpotrivă... Însă în 
meseria noastră, acoperirea este o virtute iar în cazul meu 
fusese deconspirată. 

Am eliberat biroul şi mi-am permis să-mi petrec restul zilei 
dând o fugă până la ţară. Nu-mi mai amintesc pe ce drum am 
luat-o. Dar mi-aduc aminte de o plimbare pe jos în Sussex, pe 
colinele line de calcar cu faleze înalte de peşte o sută cincizeci 
de metri. 

A trebuit să aştept verdictul încă o lună: 

— Imi pare rău, însă va trebui, să pleci din nou la emigranţi, 
mi-a spus şeful personalului, cu obişnuitul lui ton dispreţuitor. E 
vorba tot de Germania, a continuat el. Oricum, primele sunt 


onorabile şi se poate schia, dacă ai curaj să te duci destul de 
sus. 


ŞASE 

Se apropia miezul nopţii, însă buna dispoziţie a lui Smiley 
creştea cu fiecare nouă erezie. Mă făcea să mă uit la el ca la un 
Moş Crăciun poznaş care împărțea, împreună cu darurile, 
manifeste instigatoare la revoltă. 

— Uneori cred că lucrul cel mai jalnic din perioada războiului 
rece a fost că am ajuns să credem cu uşurinţă în propria noastră 
propagandă, a spus Smiley cu un surâs indulgent. Nu vreau să 
par sentenţios, pentru că de fapt nu este un fenomen nou în 
istoria noastră. In timpul războiului rece însă, când duşmanii 
noştri minţeau, o făceau pentru a ascunde putreziciunea 
propriului sistem, în timp ce noi minţeam pentru a ne ascunde 
virtuțile, chiar şi de noi înşine. Noi camuflam chiar acele lucruri 
care ne legitimau cauza: respectul faţă de individ, dragostea 
pentru varietate şi disponibilitatea de a discuta, convingerea că 
nu poţi guverna bine decât cu acordul celor guvernaţi şi 
capacitatea de a înţelege punctul de vedere al altuia - mai ales 
în ţările pe care le-am exploatat aproape până la ultima picătură 
de sânge pentru a ne satisface propriile interese. În numele unei 
pretinse corectitudini ideologice, ne-am sacrificat compasiunea 
pe altarul indiferenţei. l-am protejat pe cei tari împotriva celor 
slabi şi am perfecţionat arta de a minţi în public. Ne-am făcut 
duşmani printre reformatori oneşti şi prieteni printre cei mai 
infami potentaţi. Şi nici măcar nu ne-am dat osteneala să ne 
întrebăm până când ne va permite această politică să ne 
apărăm societatea şi să considerăm că merită să fie apărată. 

Mi-a aruncat din nou o privire. 

— Nu-i de mirare că am deschis porţile tuturor escrocilor şi 
şarlatanilor din clica anticomuniştilor, nu-i aşa, Ned? Ne-am 
pricopsit cu lichelele pe care le-am meritat. Ned ştie bine 
lucrurile astea, puteţi să-l întrebaţi. 

La care Smiley a izbucnit în râs, spre deliciul tuturor. După un 
moment de ezitare, am început şi eu să râd, asigurându-mi 
studenţii că într-o bună zi le voi spune şi povestea asta. 


Poate că vi se pare ceva fumat până la chiştoc, cum se spune 
în Statele Unite. Sau poate că aţi făcut parte din asistenţa 
entuziastă de la una din acele prestații senzaţionale, în timpul 
interminabilului turneu din centrul şi vestul Americii. În acest 
circuit de conferinţe au fost strângeri de mână din belşug şi 


dejunuri la o sută de dolari, unde s-a mâncat o carne de pui fără 
niciun gust, deşi n-a rămas niciun loc liber. În mintea noastră a 
rămas sub numele de „show cu Teodor-Latzi”. Teodor era 
prenumele profesorului. 

Poate, ca şi mine, v-aţi ridicat să vă alăturaţi numeroaselor 
ovaţii la intrarea în scenă a celor doi eroi: profesorul, înalt şi 
arătând superb într-unul din noile costume scumpe cumpărate 
special pentru acest turneu, şi micuțul Latzi, taciturnul bucălat. 
Cu ochi strălucitori şi adânciţi în orbite. S-au auzit aplauze atât 
înaintea cât şi la sfârşitul expunerii. lar ovaţiile, indiferent cât de 
puternice, tot nu i-au putut răsplăti pe aceşti „remarcabili unguri 
americani care au deschis singuri o breşă în Cortina de Fier”. 
Am citat din Tulsa Herald. 

Poate că fiica dumneavoastră, sută la sută americancă, s-a 
îmbrăcat într-un costum al unei ţărănci unguroaice, care îi 
stătea bine, şi şi-a pus flori în păr pentru evenimentul respectiv 
- se mai întâmplă şi asemenea lucruri. Poate că aţi trimis o 
donaţie Ligii pentru libertate, la o oarecare căsuţă poştală din 
Wilmington. Sau aţi citit un articol în Reader's Digest, în sala de 
aşteptare a dentistului. 

Sau poate că, aidoma lui Peter Guillam, pe atunci detaşat la 
Washington, aţi avut onoarea să asistați la premiera lor 
mondială, regizată în comun de verii noştri americani, poliţia 
municipală a capitalei şi FBI, în această citadelă a puritanismului 
auster care este Hay-Adams Hotel, situat chiar în faţa Casei 
Albe. Dacă aşa stau lucrurile, aţi fost probabil consideraţi printre 
persoanele foarte influente. Trebuia să fii cel puţin ziarist sau un 
agitator de prima mână pentru a avea acces în liniştita sală de 
conferinţe, unde fiecare cuvânt subiînţeles avea putere de lege 
şi unde oameni cu nişte bluze umflate vegheau asupra 
confortului şi securităţii audienței. Căci nu ştia nimeni când se 
putea răzbuna Kremlinul. Pe vremea aceea, încă se gândea în 
acest mod. 

Sau poate că le-aţi citit cartea, încredinţată unei edituri din 
Madison Avenue aservită verilor noştri; o carte salutată cu laude 
docile, înainte de a-şi ocupa unul din locurile codaşe pe lista 
succeselor de public ale ultimelor două săptămâni, din paleta 
lucrărilor de popularizare. Sper că aţi citit-o pentru că, deşi a 
apărut sub semnătura celor doi, această carte a fost scoasă în 
parte de mine, chiar dacă verii au preferat titlului meu un altul: 


Ucigaşul de la Kremlin. Mai târziu o să vă aduc la cunoştinţă şi 
titlul meu. 


Ca de obicei, şeful personalului se înşelase. Oricine a trăit la 
Hamburg ştie că Munchen nu are nimic germanic în el. Este un 
loc aparte. N-am văzut niciodată vreo cât de mică legătură între 
cele două oraşe, cu excepţia faptului că în materie de spionaj 
atât Munchen, cât şi Hamburg, erau veritabile capitale 
europene. Chiar şi Berlinul era un oraş de rang secund, dacă-l 
comparăm cu importanţa evidentă a comunităţii invizibile din 
Munchen. Cea mai mare şi mai perversă dintre organizaţiile 
noastre, denumită Pullach, după numele locului unde îşi avea 
sediul, fusese înfiinţată mult prea devreme, imediat după 1945, 
de către americani. Ea cuprindea un grup dubios de foşti ofiţeri 
nazişti, comandat de un fost general din serviciul de informaţii 
al lui Hitler, care aveau misiunea de-a intra în grațiile celorlalţi 
vechi nazişti din Germania de Est şi, prin mituire, şantaj sau apel 
la sentimentul de camaraderie de a-i transforma în unelte ale 
occidentului. Se pare că americanilor nu le trecuse prin cap că 
est-germanii ar fi putut să facă acelaşi lucru în interesul lor, pe o 
scară mai largă şi cu rezultate mai bune. 

Serviciul german îşi avea sediul la Pullach, împreună cu 
americanii care la început i-au îndemnat să acţioneze, după 
aceea să-şi reducă activitatea iar în cele din urmă s-o întrerupă. 
Unde erau americanii, era toată lumea. Din timp în timp 
izbucneau scandaluri înfiorătoare, de obicei când unul din aceşti 
clovni uita pentru cine lucrează, făcea mărturisiri vărsând 
lacrimi de crocodil, îşi împuşca amanta sau amantul, se 
sinucidea, sau trecea beat de partea cealaltă a Cortinei, jurând 
fidelitate celor cărora până atunci nu le fusese loial. N-am văzut 
în viaţa mea un asemenea bordel în materie de informaţii. 

După Pullach au urmat cei ce descifrau coduri şi maeştrii 
securităţii, apoi Radio Libertatea, Radio Europa Liberă şi Radio 
Universul Liber şi în cele din urmă, pentru că de data asta era 
vorba de recrutarea membrilor acestor organizaţii, emigranții 
conspiratori, care începuseră să se creadă urmăriţi de ghinion, 
însă fără să îndrăznească să o spună. Cu ei se pierdea o groază 
de timp în discuţii despre lucruri inutile, cum ar fi cine va deveni 
şeful grajdurilor regale după restaurarea monarhiei, cine va 
obţine Marele Ordin al Sfântului Petru şi al Rezistenței, cine va 


ocupa palatul de vară al marelui duce după alungarea 
scursurilor comuniste din saloanele acestuia sau cine va 
recupera comoara de pe fundul lacului Schmilblick, uitând că 
acesta fusese secat de uzurpatorii bolşevici în urmă cu treizeci 
de ani pentru a construi pe locul respectiv o hidrocentrală 
electrică, înainte ca apa să se retragă. 

Ca şi când toate acestea nu ar fi fost suficiente, Munchen a 
încurajat cele mai sălbatice aspirații pangermanice, ale căror 
simpatizanți considerau chiar frontierele din 1939 ca pe un 
simplu preludiu la „continuarea expansiunii” germane. Prusacii 
din est, saxonii, cei din Pomerania, Silezia, ţările baltice şi 
germanii sudici au protestat cu toţii împotriva teribilei 
nedreptăţi ale cărei victime erau şi au primit, drept despăgubire, 
plicuri umflate cu bani din partea Bonnului. In unele seri, când 
ieşeam să mă întâlnesc cu Mabel pe străzile unde curgea berea 
din belşug, mi se părea că-i aud cântând marşurile patriotice şi 
defilând în spatele fantomei lui Hitler. 

Oare se mai agită şi azi? Mă tem că da, însă arată mai puţin 
nebuni decât în zilele când aveam misiunea să mă infiltrez 
printre ei. Smiley mi-a citat cândva din Horace Walpole, un 
nume care altfel nu mi-ar fi venit niciodată în minte: pentru cei 
ce gândesc, această lume este o comedie iar pentru cei ce simt, 
o tragedie. Ei bine, pentru comedie Munchenul îi are pe 
bavarezi, iar pentru tragedie propriul său trecut. 

După aproape douăzeci de ani încă nu am o percepţie clară 
asupra antecedentelor politice ale profesorului. La vremea 
aceea credeam pe bună dreptate că le înţeleg, căci în 
numeroase seri pe care le petreceam cu el îi ascultam 
povestirile despre istoria Ungariei dintre cele două războaie 
mondiale. De fapt, sunt sigur că povestirile din serile acelea au 
fost transpuse în carte şi că ocupă cel puţin un capitol. Măcar 
dacă aş fi putut să pun mâna pe un exemplar. 

Neplăcut era mai ales faptul că profesorului îi plăcea să evoce 
trecutul şi nu prezentul Ungariei. Intr-o viaţă de perpetuă nevoie 
de adaptare, el învățase probabil că era mai înţelept să se 
limiteze la studiul istoriei. Era vorba de acei legitimişti dacă-mi 
amintesc bine, adepţi ai dinastiilor „legitime” care, după 
înlăturarea lor de la putere, îl susțineau în continuare pe regele 
Carol. La întoarcerea lui bruscă în Ungaria, în 1921, aliaţii 
fuseseră consternaţi şi îi ordonaseră ferm să părăsească scena 


politică. Nu cred că profesorul avea mai mult de cinci ani când 
avusese loc acest impresionant eveniment. Însă vorbea despre 
el cu lacrimi în ochi, iar în comportarea sa se ghicea amprenta 
acestui episod monarhic. Când vorbea despre Tratatul de la 
Trianon, furia sa, abia stăpânită, făcea să-i tremure paharul cu 
vin în mâna albă şi fină. 

— A fost un diktat, Herr Ned... Pe care voi învingătorii, ni l-aţi 
impus! mi s-a adresat revoltat, dar politicos. Ne-aţi jefuit de 
două treimi din teritoriul coroanei pentru a le da Cehoslovaciei, 
României şi Iugoslaviei. L-aţi dat unor nemernici, herr Ned! În 
timp ce noi, ungurii, eram nişte oameni cultivați! De ce ne-aţi 
făcut una ca asta? Ce motiv aţi avut? 

N-am avut de ales şi mi-am prezentat scuze pentru 
comportarea urâtă a ţării mele, precum şi pentru distrugerea 
economiei Ungariei în 1931 de către Liga Naţiunilor. N-am 
înţeles niciodată cum a ajuns Liga la un asemenea act 
necugetat, însă îmi amintesc că era legat de comerţul cu grâu şi 
de politica ei riguros ortodoxă. 

Când abordam subiecte contemporane, profesorul devenea 
ciudat de rezervat în expunerea opiniilor. 

— Incă o catastrofă, se limita să spună, adăugând că totul se 
datora Trianon-ului şi evreilor. 

Ultimele raze de soare care pătrundeau prin fereastra grădinii 
luminau superbul cap cu părul alb al lui Teodor. Era maiestuos 
ca un leu. Credeţi-mă, cu sprâncenele stufoase şi o frunte lată 
ca a lui Socrate, semănând mereu cu un dirijor genial, cu 
şuviţele de păr rebele, mâinile sculptate şi cu acea înclinare a 
capului proprie marilor gânditori. O apariţie atât de venerabilă 
nu putea ascunde o fiinţă superficială, chiar dacă uneori ochii 
săi inteligenţi păreau un pic prea mici faţă de orbite, sau 
alunecau într-o parte, ca ai unui client dintr-un restaurant, care 
vede trecând pe lângă el un fel de mâncare mai îmbietor decât 
al său. 

Da, da, era într-adevăr un tip formidabil şi l-am folosit drept 
agent vreme de cincisprezece ani. Dacă un bărbat este înalt, în 
mod obligatoriu are şi autoritate. Dacă are o voce frumoasă, de 
aur, vorbele sale sunt şi ele preţioase, ca aurul. Dacă seamănă 
cu Schiller, înseamnă că gândeşte că Schiller. Un zâmbet discret 
şi spiritual înseamnă că şi persoana care-l schiţează are aceleaşi 
calităţi, în acest fel arată societatea însăşi! 


Totuşi, aşa cum mi se pare astăzi. Dumnezeu se amuză din 
când în când dăruindu-le anumitor oameni suflete care nu li se 
potrivesc. Cei mai vulnerabili se demască uşor. Alţii se umflă 
până ajung să corespundă înfăţişării ler. Unii, în sfârşit, nu fac 
parte din niciuna din cele două categorii, ci se împăunează cu 
frumuseţea lor, acordată de Cel de Sus ca pe o favoare, 
acceptând liniştiţi onoarea care nu li se cuvine. 


Istoria activităţii operative a Profesorului e uşor de povestit. 
lar asta pentru că a fost destul de banală. Se născuse la 
Debrețin, în apropierea graniţei cu România, fiind unicul fiu al 
unor părinţi indulgenţi din mica nobilime, care ştiau să observe 
dincotro bătea vântul. De la ei moştenise bani şi relaţii, fenomen 
mai frecvent decât s-ar putea crede în aşa-numitele ţări 
socialiste, chiar şi în perioada aceea. Era un om de litere şi într-o 
mică măsură poet, contribuind cu articole la diverse reviste de 
elită. Îi plăceau femeile şi fusese căsătorit de mai multe ori. Îşi 
purta haina ca pe o pelerină, fără să o îmbrace pe mâneci. Putea 
să-şi permită asemenea fantezii datorită privilegiilor sale şi 
rentelor confortabile pe care le primea. 

La Budapesta, unde predase o versiune plictisitoare a 
filosofiei, îşi formase dintre studenţi un mic grup de discipoli 
care atribuiau cuvintelor lui Teodor mai multă virulență decât ar 
fi vrut chiar el, dat fiindcă nu avea harul unui orator şi că 
retorica era lăsată pe seama prostimii. Cu toate acestea, 
corespunse se aşteptărilor. Observându-le ardoarea ca un 
conciliator înnăscut, răspunsese elanului lor - deşi sub o formă 
moderată - şi le atrăsese respectul nu doar pentru asta, ci şi 
pentru bunele maniere şi aspectul general moştenite de la o 
societate mai veche şi mai bună. Vanitos din fire, la o vârstă la 
care adularea e întrucâtva apanajul tinereţii, se lăsase dus de 
curentul contrarevoluţionar. Când tancurile sovietice reveniseră 
de la frontieră şi înconjuraseră Budapesta în acea îngrozitoare 
noapte de 3 noiembrie 1956, nu avusese încotro şi fugise pentru 
a supravieţui, aruncându-se în braţele serviciului de spionaj 
englez. 

Ajungând la Viena, primul lucru pe care îl făcuse profesorul 
fusese să telefoneze unui prieten ungur de la Oxford, cerându-i 
cu autoritatea sa obişnuită bani, recomandări şi scrisori care să-i 


ateste competenţa. Întâmplător, prietenul lui era şi prietenul 
Circului, unde acţiunea de recrutare era în toi. 

Câteva luni mai târziu, după ce i se făcuse puţină curte, fără 
prea multe ocolişuri şi fără să se joace de-a v-aţi ascunselea, 
Circul îl introdusese pe profesor pe statul nostru de plată. Odată 
oferta făcută, acceptarea venise de la sine. Într-un an de zile, 
datorită sprijinului generos al americanilor, profesorului Teodor i 
se dăduse o maşină, după care fusese instalat la Munchen într-o 
casă confortabilă lângă râu, împreună cu Helena, soţia sa 
devotată dar nevrozată, care fugise cu el - pare-se că spre 
regretul lui. De atunci, pentru o foarte lungă perioadă de timp, 
profesorul Teodor fusese cel mai neobişnuit vârf de lance al 
ofensivei noastre ungare, nefiind destituit nici chiar de Haydon. 

Lucra la Radio Europa Liberă ca „patrician exilat”, specialist în 
istoria şi cultura Ungariei, acoperire care i se potrivea ca o 
mănuşă. |n plus, ţinea uneori conferinţe şi dădea lecţii 
particulare, îndeosebi, după cum am observat, fetelor. 
Activitatea sa clandestină care, graţie americanilor, era foarte 
bine plătită, consta în menţinerea unor legături cu prieteni şi 
foşti studenţi rămaşi în Ungaria, ca să le servească de far şi 
punct de întâlnire şi ca să-i grupeze, sub supravegherea 
noastră, într-o reţea operaţională. După câte ştiu, n-a ieşit nimic 
din operaţiunea aceasta vizionară, fără îndoială bună pe hârtie, 
dar nu şi în practică. Dar ea a durat foarte mult, la început cinci 
ani. Apoi încă cinci, pentru ca atunci când mi-a fost încredinţat 
dosarul marelui profesor, să fi ajuns deja la durata excepţională 
de cincisprezece ani. Aşa se întâmplă cu anumite operaţiuni, pe 
care tergiversarea le favorizează. Nu sunt nici costisitoare, nici 
eficace, nici producătoare de scandal şi nu duc la nimic, decât la 
un climat de impas politic. La bilanţul anual, sunt amânate fără 
a se recurge la vot, până când însăşi longevitatea le justifică 
existenţa. 

Nu vreau să spun că profesorul n-a făcut nimic pentru noi în 
timpul acestor ani. N-ar fi numai injust, dar şi jignitor pentru 
Toby Esterhase, el însuşi de origine maghiară. După „cădere”, 
Toby fusese numit din nou şef al biroului care îl coordona pe 
profesor. Plătise scump faptul că îl sprijinise orbeşte pe Haydon 
iar când i se încredinţase Ungaria - unul dintre cele mai puţin 
atrăgătoare posturi din departamentul Cortinei de Fier - Toby 


făcuse din profesor atuul său programului de reabilitare 
personală. 

— După părerea mea, Ned, Teodor este marea noastră 
vedetă, m-a asigurat el înainte să plec din Londra, în timpul unui 
dejun pe care nu l-a plătit el. Exponent al şcolii vechi, discreţie 
totală, experienţă de ani de zile, credincios ca un câine... Teodor 
este într-adevăr un om de bază. 

Unul din cele mai mari succese ale profesorului fusese, fără 
îndoială, modul în care scăpase de ghilotina lui Haydon - fie prin 
noroc, fie, hai să nu ne temem de cuvinte, pentru că nu 
obținuse niciodată prea multe informaţii pentru a merita atenţia 
unui trădător foarte ocupat. Într-adevăr, atunci când mă 
pregăteam pentru noul meu post - predecesorul meu fusese 
răpus de un atac de cord în timp ce-şi petrecea vacanţa la Ibiza 
- a trebuit să constat, că, dacă dosarul personal al lui Teodor 
adunase câteva volume, cel privind activitatea productivă era 
extrem de mic. În parte, aceasta s-ar fi putut explica prin faptul 
că obiectivul principal al misiunii sale era de a depista talente şi 
mai puţin de a le exploata, dar şi prin faptul că rarele surse 
atrase în reţeaua noastră în timpul îndelungatei sale cariere 
erau încă relativ neproductive. 

— Ungaria este de fapt un obiectiv extrem de dificil, Ned, mi-a 
spus Toby când i-am prezentat, diplomatic, propriile observaţii. 
Este o ţară prea transparentă, a continuat el. Un obiectiv la 
vedere, unde poţi aduna o grămadă de informaţii pe care 
constaţi apoi că le ai deja. Dacă nu obţii perlele din coroana 
reginei, obţii nişte informaţii fără valoare. Cine are nevoie de 
aşa ceva? In schimb, informaţiile pe care le furnizează Teodor 
americanilor sunt fantastice. 

— Dar ce face de fapt pentru ei? am întrebat, revenind la 
fondul problemei. Ce face în afară de faptul că vrea să 
cucerească inimile şi minţile pe unde radio şi că scrie articole pe 
care nu le citeşte nimeni? 

— Imi pare rău, amice Ned, mi-a zâmbit Toby cu un aer 
superior. Mi-e teamă că ceea ce-mi ceri sunt date confidenţiale 
şi nu eşti pe lista celor ce au acces la ele. 

Câteva zile mai târziu, aşa cum cerea protocolul, am trecut pe 
la Grosvenor Square pentru a-mi lua rămas bun de la Russel 
Sheriton, şeful secţiei verilor noştri din Londra, care răspundea 


şi de toate operaţiunile acesteia în Europa occidentală. Am 
aşteptat momentul potrivit şi apoi am lansat numele lui Teodor. 

— A, asta trebuie s-o discuţi la Munchen, Ned, a răspuns rapid 
Sheriton. Doar ştii. Nu m-am băgat niciodată în curtea altuia. 

— Faci ceva cu el? Asta-i tot ce vreau să ştiu. Vreau să spun 
că eficacitatea oamenilor descreşte cu timpul, nu? Şi apoi, 
cincisprezece ani... 

— Ca să nu-ţi ascund nimic. Ned. Noi am crezut că ție ţi-a fost 
util. Dacă te iei după Toby, Teodor duce pe umerii lui toată 
lumea liberă. 

Nici chiar aşa. După mine, ascultându-l pe Toby îţi dădeai 
seama că el însuşi era cel dus în spate de Teodor. In spionaj, ca 
şi în viaţă, este mai uşor să spui nu decât da. Am ajuns la 
Munchen pregătit să văd în Teodor vedeta pe care mi-o 
descrisese Toby. Tot ce voiam era o simplă confirmare. 

Şi am avut-o. La început. A fost extraordinar. Credeam că 
însurătoarea mea cu Mabel mă vindecase de asemenea 
manifestări de entuziasm şi într-un fel a fost adevărat până în 
seara când Teodor mi-a deschis uşa. Eram convins că dădusem 
peste una din acele relicve perfect conservate de istoria Europei 
centrale. Nu puteam decât să îngenunchez în faţa lui, aşa cum 
făceau ceilalţi discipoli ai săi, şi să-i sorb cuvintele pline de 
înţelepciune. lată la ce serveşte Serviciul! Aşa gândeam pe 
atunci. Un asemenea om merita să fie salvat pentru ce 
reprezenta ca persoană! Cât de cult era! Ce personalitate avea! 
Câtă experienţă, în atâţia ani de serviciu! 

Mi-a făcut o primire călduroasă şi puţin cam distantă, care se 
potrivea însă vârstei şi rangului său. Mi-a oferit un pahar cu un 
excelent vin de Tokay, explicându-mi în detaliu proveniența lui. 
l-am mărturisit ignoranţa în materie de vinuri ungurești, 
declarându-mă foarte doritor să aflu cât mai multe despre ele. 
Mi-a vorbit de muzică, domeniu în care eram de asemenea de-o 
ignoranță jalnică, şi mi-a cântat puţin la preţioasa lui vioară, pe 
care o luase cu el când fugise din Ungaria, - şi care, aşa cum mi- 
a explicat, fusese făcută de un lutier infinit mai bun decât 
Stradivarius, al cărui nume l-am uitat demult. Mă consideram 
privilegiat fiindcă trebuia să mă ocup de un agent care fugise 
luându-şi vioara cu el. Vorbea şi despre teatru. O companie de 
teatru din Ungaria era în momentul acela în turneu la Munchen 
cu Othello într-o regie remarcabilă şi, deşi Mabel şi cu mine nu-l 


văzuserăm încă, părerea lui despre spectacol m-a încântat. Era 
îmbrăcat cu o Haus/acke, cum îi spun germanii, pantaloni negri 
şi o superbă pereche de cizme impecabil lustruite. Am vorbit 
despre Dumnezeu şi despre lume, în timp ce ne-am înfruptat din 
cel mai gustos gulaş pe care l-am mâncat vreodată, servit de 
Helena cea nevrozată, care s-a retras apoi, bolborosind nişte 
scuze. Această femeie înaltă probabil că fusese frumoasă, dar 
se vede treaba că prefera să arate neglijent. Masa s-a terminat 
cu o palincă de caise. 

— Herr Ned, dacă îmi permiţi să mă adresez astfel, aş dori să 
abordez cu dumneata, chiar de la începutul relaţiilor noastre 
profesionale, o problemă care mă frământă. 

— Vă rog, l-am invitat cu generozitate. 

— Din păcate, predecesorul dumitale... o persoană foarte 
cumsecade, evident... 

S-a oprit, nevrând să vorbească de rău un om care tocmai 
murise, după care a continuat: 

— ...un om cultivat, ca şi dumneata... 

— Vă rog. Am intervenit. 

— E vorba despre paşaportul meu britanic. 

— N-am ştiut că aveţi un asemenea paşaport! am exclamat 
surprins. 

— Păi tocmai, n-am avut. Înţeleg că sunt probleme. Se 
întâmplă destul de des din cauza birocraţiei. Birocraţia este cel 
mai mare rău al instituţiilor omului, Herr Ned. Ea îi aşeză pe cei 
mai răi dintre noi în primele rânduri şi-i coboară cât mai mult pe 
cei mai buni. Un ungur din exil lucrând la Munchen pentru o 
organizaţie americană nu e persoana cea mai potrivită să 
solicite cetăţenie britanică. Înţeleg acest lucru. Totuşi, perioada 
îndelungată în care am colaborat cu Serviciul dumitale îmi dă 
dreptul la acest paşaport. Un act provizoriu nu este o alternativă 
onorabilă. 

— Dar am crezut că vă dau americanii paşaport! Nu aşa v-aţi 
înţeles de la început? Nu trebuiau să se ocupe americanii de 
acordarea cetăţeniei şi de instalarea dumneavoastră? lar asta 
înseamnă şi paşaport. Este obligatoriu. 

M-a întristat faptul că unui om care îşi sacrificase atâţia ani 
din viaţă i se refuza o favoare atât de mică. Profesorul însă 
ajunsese să aibă o viziune mai filosofică. 


— Americanii sunt un popor tânăr, Herr Ned, un popor de 
mercenari. După ce au folosit tot ce a fost mai bun în mine, nu 
mai pot să mă considere de viitor. Pentru americani, eu aparţin 
deja lăzii de gunoi. 

— Dar nu v-au promis nimic în schimbul unor servicii care i-au 
satisfăcut? Sunt sigur că da! 

A făcut un gest pe care n-am să-l uit niciodată: şi-a ridicat 
mâinile de pe masă, ca şi cum ar fi ridicat un pietroi enorm. Le-a 
dus aproape până la umeri, pentru ca apoi să le lase cu toată 
forţa, pe masă cu povara lor imaginară cu tot. Imi amintesc 
privirea lui indignată după acest efort, privire care mă acuza 
tacit. lată ce cred eu despre promisiunile voastre, părea să 
spună. Şi ale voastre şi ale americanilor. 

— Fă-mi rost de paşaport, Herr Ned. 

Ca un ofiţer loial, preocupat să facă tot ce-i stă în putinţă 
pentru agentul de care se ocupă, m-am aplecat asupra acestei 
probleme. Cunoscându-l de multă vreme pe Toby, m-am hotărât 
să adopt de la bun început un ton oficial pentru a evita 
promisiunile realizabile pe jumătate şi asigurările vagi. L-am 
informat despre solicitarea lui Teodor, cerându-i un sfat. In 
definitiv, era superiorul meu, legătura mea cu Londra. Dacă într- 
adevăr americanii încercau să se eschiveze, după ce 
promiseseră că-i acordă cetăţenia, problema trebuia tratată la 
Londra sau la Washington. Dar nu la Munchen. Am insistat. ŞI 
dacă, din motive necunoscute de mine, s-ar fi ales în cele din 
urmă soluţia paşaportului britanic, aceasta ar fi implicat acordul 
ferm al Etajului Cinci. Trecuse vremea când ministerul de 
interne acorda cetăţenie tuturor necunoscuţilor gen Teodor, 
foşti membri ai Circului. Trădarea fusese cea care curmase 
această practică. 

Am trimis cererea prin valiză diplomatică şi nu prin radio, 
ceea ce la Circ era perceput ca având un caracter mai oficial. 
Scrisorii mele vehemente i-a urmat o a doua, după două 
săptămâni. Când însă profesorul m-a întrebat cum evoluează 
lucrurile, i-am răspuns evaziv, asigurându-l că operaţiunea 
fusese declanşată, dar că celor de la Londra nu le plăcea să fie 
sâcâiţi. Ceea ce nu mă împiedica să mă întreb de ce îi trebuise 
lui Toby atâta timp ca să răspundă. 

Între timp, în întâlnirile mele cu Teodor am încercat să 
descopăr ce făcea efectiv pentru noi ca să merite statutul de 


stea pe firmamentul subpoluat al lui Toby, investigaţie care însă 
nu a avut menirea să reducă din susceptibilitatea profesorului. 
La început am crezut că se abţinea să coopereze cu noi până nu 
se rezolva chestiunea paşaportului. Treptat însă mi-am dat 
seama că, atunci când era vorba de activitatea sa clandestină, 
se comporta absolut firesc. 

Una dintre acţiunile sale de rutină o reprezenta închirierea 
unei garsoniere în cartierul Schwabing, pe care o folosea ca 
adresa secretă unde urmau să-i trimită corespondenţa anumite 
contacte din Ungaria. L-am convins să mă ducă şi pe mine 
acolo. Când a deschis uşa, a dat peste o duzină de plicuri care 
zăceau presărate pe podea, toate purtând timbre ungureşti. 

— O Doamne, ce de scrisori! De când n-aţi mai fost pe aici, 
domnule profesor? l-am întrebat, în timp ce s-a aplecat să le 
ridice cu grijă pe fiecare. 

A ridicat din umeri cu dezinvoltură. 

— În mod normal, cam câte scrisori primiţi pe săptămână? 

l-am luat plicurile din mână ca să mă uit la ştampile. Cea mai 
veche era datată cu trei săptămâni în urmă, cea mai recentă 
numai cu una. Am trecut în salonaşul plin de praf. Teodor s-a 
instalat la birou cu un oftat şi a deschis un sertar de unde a 
scos, dintr-un compartiment ascuns, două sticluţe cu substanţe 
chimice şi o periuţă. A examinat primul plic cu un aer mohorât şi 
l-a deschis cu un briceguş. 

— De la cine e? l-am întrebat, cu o curiozitate care i s-a părut 
cam deplasată. 

— De la Pali, a răspuns posomorât. 

— Pali de la Ministerul Agriculturii? 

— Pali de la Debrețin. A fost în România. 

— Pentru ce? Pentru conferinţa privind armele chimice? Am 
putea afla lucruri extraordinare. 

— Vom vedea. A fost o conferinţă cu caracter universitar. 
Domeniul lui este cibernetica, dar nu s-a remarcat cu nimic. 

Mă uitam cum îşi înmuia pensula în prima sticluţă şi ungea cu 
ea dosul scrisorii. Apoi a spălat pensula în apă şi a aplicat o a 
doua substanţă. Mi s-a părut hotărât să-mi demonstreze că 
dispreţuieşte această activitate de om aservit. A repetat 
operaţiunea la fiecare scrisoare în parte, cu câteva variante: 
uneori desfăcea plicul pentru a-l trata în interior, alteori ungând 
printre rândurile scrise de mână. Cu aceleaşi mişcări lente, s-a 


aşezat în faţa unei maşini de scris Remington şi a dactilografiat 
cu degete leneşe traducerea mesajelor care apăreau după 
tratament: se prezicea scăderea cantităților de minereu şi 
energie pentru noile industrii... fixarea unor cote pentru bauxită 
din minele din munţii Bakony... conţinut slab de metal în 
minereul de fier recent extras din regiunea Miskolc... estimarea 
recoltelor de porumb şi sfeclă de zahăr din altă regiune... date 
neconfirmate în legătură cu un plan cincinal care urma să 
dinamizeze reţeaua de căi ferate a ţării... acţiuni ostile împotriva 
activiştilor de partid la Sopron... Parcă-i vedeam pe analiştii de 
la Etajul Trei căscând în timp ce studiau asemenea rapoarte 
plictisitoare. Mi-am amintit cum se lăuda Toby că Teodor nu se 
arăta interesat decât în informaţii de primă mână. Dacă aceste 
informaţii erau de mâna întâi, cum dracu arătau cele de mâna a 
doua? Răbdare, mi-am zis. Marii agenţi nu trebuie bruscaţi. 

A doua zi am primit un răspuns la scrisoarea referitoare la 
paşaport. După cum explica Toby, problema era că în secţia 
maghiară a verilor surveniseră în ultimii ani numeroase 
schimbări. Se depuneau eforturi, spunea el - folosind un suspect 
pronume impersonal - să se stabilească termenii exacţi în care 
se făcuseră promisiuni de noi sau de americani. Intre timp, 
trebuia să evit să discut cu Teodor această problemă, adăuga el, 
ca şi când eu aş fi fost agentul, nu profesorul. 

După trei săptămâni chestiunea încă nu era rezolvată, când 
am luat masa cu Milton Wagner la Cosmo. Wagner, omologul 
meu american, era un vechi lucrător al serviciilor de spionaj, 
care-şi încheia cariera în calitate de şef al operaţiunilor din est 
cu sediul la Munchen. Cosmo era un restaurant cum ştiu 
americanii să deschidă pretutindeni, cu cartofi copţi şi mujdei şi 
cu sandvişuri înfipte în nişte enorme ţepuşe din plastic. 

— Cum te înţelegi cu eminentul nostru amic universitar, m-a 
întrebat, cu accentul lui tărăgănat din sud, după ce am discutat 
alte probleme de-ale noastre. 

— Admirabil, am răspuns eu. 

— Câţiva din oamenii noştri au impresia că Teodor şi-a oferit 
în aceşti câţiva ani buni o viaţă frumoasă pe socoteala noastră, 
a spus Wagner. 

De această dată n-am mai reacţionat în niciun fel. 

— După ce s-au întors, oamenii noştri au făcut o analiză 
retrospectivă a activităţii sale. Concluziile nu sunt bune, Ned, nu 


sunt bune deloc. O parte din emisiunile pe care le-a făcut sub 
genericul „Bună ziua, Ungaria” se repetă. Au găsit un pasaj care 
corespundea exact unui articol publicat în Der Monat în 1948. 
Autorul adevărat şi-a recunoscut propriile cuvinte când le-a auzit 
la radio şi a plesnit de furie. 

S-a servit din belşug cu sos de roşii şi a continuat: 

— În câteva zile îl convocăm pentru o discuţie serioasă şi 
deschisă. 

— Probabil că trece printr-o pasă proastă, mi-am dat cu 
părerea. 

— Cincisprezece ani înseamnă o pasă proastă cam lungă, 
Ned. 

— Ştie că vrei să-i verifici activitatea? 

— La Radio Europa Liberă, Ned? Bârfe? Printre unguri? 
Glumeşti. 

— De ce n-a prevenit nimeni Londra? De ce n-ai făcut-o tu? 
am întrebat, neputând să-mi stăpânesc neliniştea. 

— Ei bine, află că am făcut-o, Ned. Insă mesajul a ajuns la 
urechea unor surzi. E o perioadă grea pentru noi, băieţi. Nu ne 
dăm încă seama. 

— Am înţeles, în sfârşit, mesajul adevărat al dezvăluirilor lui. 
Dacă profesorul trişa în privinţa emisiunilor, cine ştie până unde 
era dispus să meargă cu înşelătoria? 

— Milt, pot să-ţi pun o întrebare prostească? 

— Te rog, Ned. g 

— A realizat Teodor vreodată o acțiune bună pentru voi? In 
întreaga lui carieră? Vreo acţiune secretă? Eventual foarte 
secretă? 

Wagner a rămas puţin pe gânduri, vrând să-l analizeze pe 
profesor cu cât mai mult discernământ posibil. 

— N-aş putea să spun că a realizat, Ned. Ne-am gândit să-l 
folosim ca intermediar într-una din marile noastre lovituri, însă 
nu prea ne-au plăcut manierele bătrânului. 

— Şi vrei să te cred? 

— Te-aş minţi vreodată, Ned? 

Şi cam asta a fost fantastica activitate desfăşurată pentru 
americani, mi-am spus. Mă lămurisem despre anii de servicii 
efectuate loial şi despre care nu-şi mai amintea nimeni. 


l-am transmis deîndată un mesaj radio lui Toby, redactând 
diverse variante ale acestuia, pentru a evita ca furia mea să 
transpară prin mesaj. Acum înţelegeam de ce refuzaseră 
americanii să-i dea paşaportul şi de ce se îndreptase către noi. 
Fatalismul, apatia şi nepăsarea sa se explicau prin faptul că se 
aştepta ca americanii să se dispenseze de serviciile lui. Am 
întrebat dacă informaţiile obţinute de la Wagner erau cunoscute 
în Centrală. Dacă nu, înseamnă că verii americani erau în culpă 
şi nu respectaseră înţelegerea de cooperare. Dacă, pe de altă 
parte, verii ne avertizaseră, de ce nu fusesem informat şi eu? 

A doua zi dimineaţă, am primit răspunsul evaziv al lui Toby. 
Pe un ton superior. Avea o construcţie a frazei prea elegantă ca 
să-l fi redactat el. Îmi spunea că verii americani adresaseră 
Londrei un „avertisment nu prea explicit”, susţinând că 
profesorul ar fi putut face obiectul unor „anchete disciplinare la 
o dată ulterioară în legătură cu emisiunile sale”. Centrala 
bănuiam că era vorba chiar de Toby - „era de părere” că 
relaţiile profesorului cu superiorii lui americani nu priveau în 
mod direct Circul. În acelaşi timp, Centrala „acceptase ideea” - 
cine altul decât Toby putuse să i-o sugereze? - că, ţinând seama 
de intensa sa activitate de acoperire, i se puteau ierta unele 
„Mici lipsuri”. Dacă trebuia să i se găsească o altă activitate 
care să-i asigure acoperirea, Centrala „urma să ia măsurile 
necesare în timp util”. O soluţie ar fi fost să-l plaseze la una din 
revistele subvenţionate de noi, la care publicase deja ocazional. 
Asta însă era pentru mai târziu. Profesorul avusese deja 
diferende cu superiorii săi, mi-a reamintit Toby, dar de fiecare 
dată reuşise să depăşească situaţiile dificile. Intr-adevăr, o 
secretară se plânsese că-i făcuse avansuri iar anumiţi membri ai 
comunităţii maghiare îi condamnaseră declaraţiile antisemite. 

Pe scurt, Toby mă sfătuia să mă calmez, să mă stăpânesc şi - 
aşa cum îi plăcea lui să spună - să mă comport ca şi când nu s- 
ar fi întâmplat nimic. Lucrurile au continuat aşa o săptămână şi 
douăsprezece ore, până când profesorul mi-a telefonat la ora 
zece seara, folosind codul de extremă urgenţă şi cerându-mi, cu 
o voce strangulată dar imperativă, să mă duc imediat acasă la 
el, intrând pe uşa din grădină. 

Am crezut la început că omorâse pe cineva, poate chiar pe 
soţia lui. Eram însă cât se poate de departe de adevăr. 


Profesorul mi-a deschis uşa din spate, închizând-o repede 
după mine. Casa era întunecată. Undeva în penumbră se auzea 
tic-tacul unui orologiu Biedermeier de pe vremea bunicului. La 
intrarea în salon stătea Helena, cu mâinile la gură, ca să nu 
scoată vreun țipăt. De la apelul lui Teodor trecuseră douăzeci de 
minute iar ea era încă pe punctul de a începe să urle. 

In faţa focului ce se stingea treptat se aflau două fotolii. Unul 
era gol. Fără îndoială, era al profesorului. In celălalt, pe care nu-l 
vedeam prea bine, stătea un bărbat de vreo patruzeci de ani, 
rotofei, cu părul negru şi mătăsos, ai cărui ochi scânteietori 
păreau că spun: „Suntem prieteni cu toţii, nu-i aşa?” Stătea lipit 
de spătarul înalt al fotoliului, ca un pasager dintr-un avion care 
se pregăteşte să aterizeze. Purta în picioarele care nu ajungeau 
până la podea pantofi produşi, după cum se vedea de la o poştă, 
undeva în Europa de Est: cu botul rotunjit, dintr-o piele artificială 
marmorată şi cu tălpile crestate şi uzate. Costumul său maro 
semăna cu o uniformă militară transformată. Pe masă, în faţa 
lui, aproape de o vază cu zambile, erau expuse câteva obiecte 
pe care le-am recunoscut a fi arme de ucidere silenţioasă: două 
garote făcute din lemn şi corzi de pian (care pe vremuri erau 
folosite în Spania la execuţia prin strangulare), o şurubelniţă 
atât de ascuţită încât ajunsese să semene cu un stilet şi un 
revolver de 33 Charter Arms Undercover cu cinci focuri şi cu 
două tipuri de gloanţe: şase semiblindate şi alte şase crestate, 
în crestături aflându-se un praf compact. 

— E cianură, a explicat profesorul, ca răspuns la tăcerea mea 
perplexă. O invenţie a diavolului. E suficient ca glonţul să atingă 
uşor victima ca s-o ucidă. 

Mă întrebam, totuşi cum de rezista otrava la căldura puternică 
de pe ţeava armei. 

— Acest domn se numeşte Ladislaus Kaldor, a continuat 
profesorul. A fost trimis de poliţia secretă din Ungaria să ne 
omoare. Este un prieten, însă. Te rog să iei loc, Herr Ned. 

Ladislaus Kaldor s-a ridicat ceremonios şi mi-a strâns mâna cu 
efuziune, ca şi când am fi încheiat un târg rentabil. 

— Sir! a strigat el vesel în engleză. Latzi. Scuze, domnule. Nu 
trebuie să vă temeţi. Toată lumea cheamă la mine Latzi. Herr 
doctor. Prieten. Şedeţi, vă rog. Aşa. 

Imi aduc aminte că parfumul zambilelor se potrivea perfect cu 
zâmbetul său. Incet-încet, mi-am dat seama că nu încercam 


niciun sentiment de teamă în faţa unui eventual pericol. Unele 
persoane îl inspiră permanent, altele numai atunci când sunt 
furioase sau amenințate. In momentul când am putut să mă 
încred în propriile instincte, am văzut însă că Latzi transmitea 
doar o mare dorinţă de a plăcea. Poate că e singurul lucru de 
care ai nevoie dacă eşti ucigaş de profesie. 


Nu m-am aşezat. O mulţime de impresii contradictorii se 
declanşară în capul meu, făcându-mă să uit de oboseală. Mă 
uitam la ceştile de cafea goale, la fărâmiturile de prăjituri din 
farfurii. Cine ar bea cafea şi ar mânca o prăjitură sub 
ameninţare? Latzi s-a reaşezat, zâmbind conspirativ. Profesorul 
şi soţia lui îmi studiau expresia feţii, fiecare dintr-un colţ al 
camerei. Bănuiam că se certaseră şi că disputa îi plasase în 
colţuri separate. Un revolver american, mi-am spus, însă fără 
butoiaşul de rezervă pe care îl au de obicei la ei profesioniştii. 
Pantofi din Europa de Est, cu talpă care lasă urme perfecte pe 
orice covor sau parchet lustruit. Gloanţe cu cianură a căror 
otravă arde pe ţeavă. 

— De cât timp se află aici? l-am întrebat pe profesor. 

— De vreo oră, poate mai puţin, a răspuns el, ridicând din 
umeri. 

Nu-mi plăcea deloc când îl vedeam ridicând din umeri. 

— Mai mult de o oră, l-a contrazis Helena. Privirea ei indignată 
s-a îndreptat spre mine. Până în seara aceea se străduise să mă 
ignore, trecea pe lângă mine ca o fantomă şi îşi exprima 
dezaprobarea printr-un zâmbet sau o încruntare, punând ochii în 
pământ. Deodată simţise că avea nevoie de mine. 

— A sunat la uşă la 20:45 fix, a intervenit ea. Ascultam la 
radio. Incepea o altă emisiune. 

— Vorbeşti germana? l-am întrebat pe Latzi. 

— Jawohl, Herr Doktor! 

— Ce emisiune începea? am întrebat-o pe Helena. 

— Programul de ştiri al BBC-ului s-a auzit răspunsul. 

Am deschis radioul. Vocea stridentă a unui profesor 
universitar de la Oxford, al cărui sex era greu de definit, bătea 
câmpii despre Keats. Mulţumesc, BBC. Am închis. 

— Bun, a sunat - şi cine i-a deschis? 

— Eu, a spus profesorul. 

— EI, a repetat Helena. 


— Vă rog, a intervenit Latzi. 

— Şi după aceea? 

— A rămas în pragul uşii, în palton, a explicat profesorul. 

— În impermeabil, l-a corectat Helena. 

— M-a întrebat dacă sunt profesorul Teodor. Am confirmat. Și- 
a spus numele şi apoi a zis: „Scuzaţi-mă, domnule profesor, am 
venit să vă omor cu o garotă sau cu un glonţ cu cianură, dar nu 
vreau s-o fac. Sunt un discipol şi admirator al dumneavoastră. 
Vreau să mă predau dumneavoastră şi să rămân în Vest”. 

— Vorbea ungureşte? am întrebat. 

— Evident. 

— Şi l-aţi invitat să intre. 

— Evident. 

— Nu! l-a corectat din nou Helena, care, deşi nu-şi 
contrazisese niciodată soţul în prezenţa mea, o făcea acum, în 
două minute, pentru a treia oară. Mai întâi Teodor m-a strigat pe 
mine, a insistat ea, spunându-mi: „Helena, avem un oaspete”. 
Am răspuns: „Foarte bine”. El l-a invitat în casă. Eu i-am luat 
impermeabilul, l-am agăţat în cuierul din vestibul şi am făcut 
cafeaua. Aşa s-au petrecut lucrurile. 

— Şi prăjitura, am adăugat. Aţi făcut prăjitura. 

— Prăjitura era deja făcută. 

— V-a fost teamă? am întrebat, pentru că, din tabloul 
prezentat, lipsea cu desăvârşire frica în faţa pericolului. 

— Eram indignată şi şocată, a răspuns ea. lar acum mi-e 
teamă - da. Mi-e foarte teamă. Tuturor ne e teamă. 

— Dar dumneavoastră? m-am adresat profesorului. 

A ridicat din nou din umeri, ca şi cum ar fi vrut să spună că 
eram ultimul om din lume căruia şi-ar fi dezvăluit sentimentele. 

— N-aţi vrea s-o luaţi pe soţia dumneavoastră şi să mergeţi în 
birou? am sugerat. 

Ar fi vrut să protesteze, dar s-a răzgândit. Au ieşit din cameră 
braţ la braţ, ca doi străini. 

Am rămas singur cu Latzi. Eu în picioare iar el pe scaun în 
liniştea profundă care se aşterne uneori la Munchen. Chiar când 
era liniştită, faţa sa îmi zâmbea insinuant. Ochii mici şi rotunzi 
continuau să scânteieze, dar nu puteam citi nimic în ei. A schiţat 
un gest de încurajare, zâmbetul său devenind mai larg. A rostit 
din nou „vă rog”, instalându-se mai confortabil în scaun. Atunci 
am făcut gestul bine-cunoscut de toţi oamenii din Europa 


centrală: mâna întinsă cu palma în sus şi cu degetul mare 
frecându-se de arătător. Continuând să zâmbească, a scos din 
buzunarul din interiorul hainei actele sale false pe numele Egon 
Braubaeh, născut la Passau, în 1933, de profesie pictor. Latzi 
putea fi luat drept orice, numai pictor bavarez nu. Printre acte 
se afla un paşaport vest-german, un permis de conducere şi un 
carnet de asigurări sociale. Niciunul din acestea nu părea a fi 
convingător. Şi nici pantofii lui. 

— Când ai ajuns în Germania? 

— In după-amiaza asta, Herr Doktor, în după masa asta la 
orele 17. Vă rog. 

— De unde vii? 

— De la Viena. Vă rog, de la Viena! a repetat el dintr-o 
suflare, cu un gest de parcă mi-ar fi pus întregul oraş la picioare. 
Inainte de a continua, s-a răsucit în scaun, luând o atitudine 
smerită şi jenată. 

— Am luat primul tren spre Munchen în dimineaţa asta, Herr 
Doktor. 

— La ce oră? 

— La ora 8, domnule. Trenul de ora 8. 

— Când ai intrat în Austria? 

— leri, Herr Doktor. Ploua, vă rog. 

— Ce acte ai prezentat la vama austriacă? 

— Paşaportul unguresc, excelenţă. La Viena mi s-au dat 
actele germane. 

Deasupra buzei de sus i se iviseră broboane de sudoare. 
Vorbea fluent germana, dar cu un accent tipic unguresc. Mi-a 
spus că venise cu trenul: Budapesta, Gydr, Viena, Herr Doktor. 
Şefii îi dăduseră pentru călătorie friptură rece de pui şi o sticlă 
de vin, cu cei mai buni castraveciori acri, prea onorate domn, şi 
ardei iute. Din nou zâmbete. Odată ajuns la Viena, se 
prezentase la hotelul Altes Kaiserreich, din apropierea gării, 
unde îl aştepta o cameră rezervată. O cameră modestă dintr-un 
hotel modest, excelenţă, dar şi eu sunt un om modest. La acest 
hotel, seara târziu, fusese vizitat de un ungur necunoscut, „dar 
am bănuit că era un diplomat, Herr Doktor. Era la fel de distins 
ca şi dumneavoastră!” Acest domn îi dăduse bani. Punându-i la 
dispoziţie nişte documente şi arsenalul care se afla pe masă. 

— Unde locuieşti la Munchen? 


— Într-o pensiune modestă de la periferia oraşului, Herr 
Doktor, a răspuns el cu un zâmbet jenat. E mai degrabă un 
bordel. Da, asta era, un bordel. Văd tot timpul bărbaţi intrând şi 
ieşind. 

Mi-a spus numele locului respectiv şi am avut impresia că nu 
lipsise mult să-mi recomande şi o fată. 

— Ei ţi-au spus să stai acolo? 

— Pentru discreţie, Herr Doktor... anonimatul, vă rog. 

— Ţi-ai lăsat ceva bagaje? In locul ăla? 

A ridicat din umeri jenat, cu totul altfel decât o făcea 
profesorul, şi a răspuns: 

— O periuţă de dinţi, ceva îmbrăcăminte. Doar o sacoşă, 
domnule. Câteva lucruşoare. 

În Ungaria lucra ca ziarist în domeniul agriculturii, a afirmat, 
lucrând în paralel pentru poliţia secretă, mai întâi ca informator 
iar mai recent ca asasin, meserie plătită mai bine. Executase 
unele misiuni în Ungaria, dar „aş prefera, scuzaţi-mă, Excelenţă, 
să nu spun mai multe înainte de a mă asigura că nu sunt 
urmărit în Occident”. Prima sa misiune în străinătate, lichidarea 
profesorului îl şocase nespus de puternic. 

— Profesorul este un domn, Herr Doktor! Un om de reputaţie! 
Nu e nici evreu, nici popă! De ce să ucid un asemenea om? Sunt 
şi eu o fiinţă respectabilă, ce Dumnezeu! Am şi eu onoarea mea! 
Vă rog! 

— Spune-mi ce instrucţiuni aţi primit? 

Erau simple. | se ordonase să sune la uşa profesorului (ceea 
ce făcuse) care era în mod cert acasă, pentru că miercurea 
preda cursuri particulare până la orele 21. Aşa era. Trebuia să 
se prezinte drept prietenul unui anume Pali din Debrețin. Însă îşi 
permisese să nu respecte acest scenariu. Intrat în casă, trebuia 
să-l ucidă pe profesor cu mijloacele cele mai potrivite, de 
preferinţă cu garota. Metodă eficace şi fără zgomot, deşi exista 
riscul decapitării. Trebuia s-o suprime şi pe Helena, poate chiar 
pe ea mai întâi, aceasta depinzând de cine ar fi deschis uşa. N- 
avea importanţă. Acesta era motivul pentru care avea o a doua 
garotă, căci nu ştii niciodată dacă poţi să recuperezi acest gen 
de obiect după folosire. Herr Doktor, a avut el amabilitatea să- 
mi explice. Trebuia după aceea să sune la un număr de telefon 
la Bonn, să întrebe de Peter şi să spună: „Susi va rămâne la 
nişte prieteni în seara aceasta”. Susi fiind numele codificat al 


profesorului pentru această operaţiune, excelenţă. Acest mesaj 
însemna că operaţiunea reuşise deşi, în actualele împrejurări, 
Herr Doktor, trebuie să constatăm că dăduse greş, a râs el 
gâlgâit. 

— Trebuia să telefonezi de aici? 

— Da, din această casă. Lui Peter. Vă rog. Aceşti oameni sunt 
violenţi, Herr Doktor. Mi-au ameninţat familia. N-am avut de 
ales, fireşte. Am o fată. Instrucţiunile lor erau foarte stricte: 
„Sună-l pe Peter de la profesor de acasă”. Asta m-a surprins. 
Poliţia secretă ungară, care ştia că profesorul era agent 
occidental, şi încă de cincisprezece ani, ar fi trebuit să ocolească 
acest telefon. 

— lar în caz de eşec? am întrebat eu. 

— Dacă misiunea nu poate fi executată - dacă Herr Profesor 
are oaspeţi sau, din alte motive, nu este disponibil - trebuie să 
telefonez de la o cabină telefonică şi să spun că „Susi e în drum 
spre casă”. 

— De la o cabină anume? 

— De la orice cabină, Herr Doktor. Peter îmi va da poate noi 
instrucţiuni. Dacă nu, trebuie să mă întorc mediat la Budapesta. 
Pe de altă parte, Peter ar putea să spună: „Mai încearcă mâine”, 
sau „Încearcă peste două zile”. De el depinde modul în care 
trebuie rezolvat cazul. 

— Care e numărul de telefon de la Bonn? 

Mi l-a spus imediat. 

— Scoate tot din buzunare. 

O batistă kaki, nişte fotografii neclare de familie în care se 
afla şi o tânără - fără îndoială, fiica sa - trei prezervative din 
Europa de Est, un pachet de ţigări ruseşti desfăcut, un briceag 
fabricat într-o ţară din est, un ciot de creion negru, 960, de 
mărci vest-germane, nişte mărunţiş, biletul de întoarcere cu 
clasa a doua pentru trenul Viena - Munchen - Viena. N-am văzut 
niciodată în buzunarele unui agent o asemenea adunătură de 
obiecte care nu spuneau nimic. Oare serviciul ungar de spionaj 
n-avea pe nimeni care să se ocupe de aceste detalii, n-aveau 
niciun fel de supraveghetori? Unde le era capul, pentru numele 
lui Dumnezeu? 

— Şi impermeabilul, i-am cerut. 


S-a dus să-l ia din vestibul, dar buzunarele erau goale. Nou- 
nouţ, făcut în Austria, de bună calitate. Probabil că-l costase 
multă valută occidentală. 

— L-ai cumpărat la Viena? 

— Jawohl. Herr Doktor. Ploua cu găleata şi n-aveam cu ce să 
mă apăr de ploaie. 

— Când s-a întâmplat asta? 

— Vă rog? 

— Cu ce bani? 

— Vă rog? 

Avea darul să mă enerveze foarte-rapid. 

— Ai plecat cu primul tren de dimineaţă, corect? lar trenul 
plecase din Viena înaintea deschiderii magazinelor, nu? Ai primit 
mărcile ieri seara târziu, când te-a vizitat diplomatul ungur şi 
atunci când ai cumpărat impermeabilul şi cu ce bani? Sau l-ai 
furat? Nu cumva ăsta e adevărul. 

Mai întâi a încruntat din sprâncene, după care a râs indulgent 
de lipsa de bune maniere de care dădusem dovadă. Era clar că 
mă iertase. Şi-a desfăcut braţele spre mine într-un gest 
conciliator. 

— Dar l-am cumpărat ieri seară, Herr Doktor! Când am ajuns 
la gară! Cu valuta mea. Am luat-o cu mine ca să fac 
cumpărături, bineînțeles! Nu sunt un mincinos! Vă rog! 

— Ai păstrat bonul? 

— Bonul, Herr Doktor? a făcut el. Ridicând capul ca un înțelept 
care dă sfaturi unui novice. Dacă păstrezi bonurile dai naştere la 
semne de întrebare asupra provenienţei banilor. Un bon este un 
spion ascuns în buzunar. Vă rog. 

Prea multe justificări, mi-am spus, fără să mă las convins de 
zâmbetul său radios. Prea multe răspunsuri în câteva fraze. 
Intuiţia îmi sugera să nu cred pe nimeni şi nimic din povestea 
care-mi se îndrugase. Nu atât planul de asasinat plin de 
imperfecţiuni mă făcuse să mă îndoiesc - documentele 
suspecte, conţinutul buzunarelor, pantofii - şi nici măcar 
caracterul fantezist al misiunii. Văzusem destule operaţiuni 
prost organizate de ţările-satelit pentru a putea aprecia ca 
normal un asemenea amatorism. Ceea ce mă deranja însă la 
aceşti oameni era comportarea total lipsită de simţul realităţii în 
prezenţa mea, precum şi impresia că îmi ofereau o versiune 
foarte personală a poveştii lor şi că voinţa lor reunită mă 


adusese aici ca să îndeplinesc o funcţie precisă fără să scot o 
vorbă. 

Totuşi, n-am avut încotro. Eram în situaţia doctorului care, 
deşi îşi suspecta pacientul că ar fi un bolnav închipuit, continua 
să-l trateze potrivit simptomelor. Prin regulile jocului, Latzi era o 
captură interesantă. Nu se întâmpla în fiecare zi ca un asasin 
ungur, oricât de nepriceput ar fi fost, să se ofere să fugă în vest. 
Văzut din acest punct de vedere, Latzi era în pericol, pentru că o 
operaţiune criminală de această anvergură implica în mod 
obligatoriu o supraveghere paralelă. 

Dacă există vreo îndoială, trebuie urmată procedura 
operaţională. Aşa recomandă manualul. Casa era oare 
supravegheată? Trebuia să presupunem că da. Deşi nu era o 
casă care să poată fi supravegheată cu uşurinţă, motiv pentru 
care îl şi instalaseră acolo pe Teodor cu cincisprezece ani în 
urmă, se găsea într-adevăr la capătul unei fundături. Era 
înconjurată de arbori stufoşi, aşezată lângă râu şi se ajungea în 
grădină printr-un drum forestier permanent pustiu. Poarta putea 
fi văzută de oricine trecea pe acolo, ceea ce însemna că intrarea 
lui Latzi ar fi putut fi deja observată. 

Am urcat la primul etaj ca să privesc strada de la fereastra de 
pe coridor. Casele din vecinătate erau cufundate în întuneric. 
Nici un pieton, nici o maşină suspectă. A mea era parcată pe o 
stradă alăturată, lângă râu. Revenind în salon, am ridicat 
telefonul care se afla pe o bibliotecă, şi i-am întins receptorul lui 
Latzi, care a format numărul de la Bonn. Mâinile sale delicate, ca 
de femeie, erau umede. Mereu prevenitor, s-a apropiat de mine 
pentru a-mi aduce receptorul cât mai aproape. Mirosea a 
rogojină udă şi a tutun rusesc. După ce a sunat de câteva ori, 
am auzit o voce de bărbat mormăind în germană cu un accent 
puternic, fără îndoială unguresc. Pentru cineva care aştepta 
veşti în legătură cu un asasinat, mi-am spus, a răspuns 
prefăcându-se foarte bine. 

— Alo. Da? Cine e? 

l-am făcut semn lui Latzi să continue. 

— Bună seara, domnule. Aş dori să vorbesc cu domnul Peter. 
Vă rog. 

— În ce problemă? 

— Dumneavoastră sunteţi domnul Peter, vă rog? E o 
problemă personală. 


— Ce doriţi? 

— Vorbesc cu domnul Peter? 

— Mă numesc Peter, da! 

— E în legătură cu Susi, domnule Peter, a explicat Latzi, 
făcându-mi cu ochiul. Susi nu va veni acasă în seara asta, 
domnule Peter. Va rămâne la nişte prieteni, după câte cred. 
Nişte prieteni buni. Se va simţi bine acolo. Noapte bună, 
domnule Peter. 

Tocmai se pregătea să pună receptorul în furcă, însă l-am 
reţinut încă vreo câteva clipe ca să aud la celălalt capăt al firului 
un mormăit de dispreţ sau de neînțelegere, înainte de 
închiderea telefonului. 

— Şi-a jucat bine rolul, Herr Doktor, a remarcat Latzi cu un 
surâs foarte satisfăcut. Un adevărat profesionist, după părerea 
mea. Un actor bun, nu credeţi? 

— l-ai recunoscut vocea? 

— Nu, Herr Doktor. Din păcate nu cunosc această voce. 

Am deschis brusc uşa de la birou. Helena stătea pe sofaua 
rezervată studenţilor iar profesorul la masa de lucru, cu pumnii 
strânşi. Simţeam nevoia să-i comunic şi profesorului îndoielile 
mele. Am închis uşa după mine. 

— Acest Latzi, cum îi ziceţi dumneavoastră, este un criminal. 
După cum singur a mărturisit, a venit în Germania cu acte 
personale false pentru a vă ucide pe amândoi. In cel mai bun 
caz este un impostor. În ambele cazuri, puteţi să-l predaţi 
poliţiei vest-germane ca să scăpaţi de el. Vreţi s-o faceţi 
dumneavoastră sau preferaţi să luăm noi decizia? 

Spre surprinderea mea, pentru prima oară în seara aceea 
profesorul a părut într-adevăr neliniştit. Poate că nu se aştepta 
să se vadă încolţit în felul ăsta. Sau poate că îşi dăduse seama 
că era în pericol de moarte. Oricum ar fi stat lucrurile, mi s-a 
părut că dăduse prea mare importanţă întrebării mele. Helena 
îşi luase ochii de la mine, privindu-şi acum soţul, cu aerul critic 
al femeii care cere socoteală. 

— Faceţi ce trebuie făcut, a murmurat el. 

— Atunci trebuie să-mi ascultați amândoi ordinele. 

— Suntem gata să cooperăm. O să... da, o să cooperăm. Ceea 
ce şi facem de multă vreme. Ba chiar de prea multă. 

— Răspunderea va reveni soţului meu, a declarat Helena, în 
replică la privirea întrebătoare pe care i-o aruncasem. 


N-aveam timp să meditez la misterele acestei fraze plină de 
subînţelesuri. 

— Atunci adunaţi-vă câteva lucruri pentru noapte şi haideţi să 
ne întâlnim în cinci minute la poarta grădinii, le-am spus, după 
care m-am întors în salon la Latzi. 

Cred că ascultase la uşă, pentru că am simţit cum s-a retras 
rapid din dreptul ei în momentul când am intrat. Apoi şi-a prins 
bărbia în mâini şi mi-a zâmbit, întrebându-mă ce doream: 
„Jefăllig“? 

— L-ai mai văzut vreodată pe profesor până în seara asta? 

— Nu, domnule. Numai în fotografii. Este o persoană care 
merită admiraţia tuturor. Un adevărat aristocrat. 

— Dar pe soţia lui? 

— O cunosc, domnule. Evident. 

— Cum? 

— A fost actriţă, Herr Doktor, una din cele mai bune din 
Budapesta. 

— Ai văzut-o pe scenă? 

— Nu, domnule, a răspuns el după o mică pauză. 

— Atunci unde ai văzut-o? 

Aveam impresia că încerca să-mi citească gândurile, ca să 
afle dacă ea îmi spusese ceva şi eventual ca să-şi adapteze 
răspunsurile. 

— Pe afişe, excelenţă. Când era tânără, fotografia ei se afla la 
fiecare colţ de stradă. Toţi tinerii erau îndrăgostiţi de ea şi nici 
eu nu făceam excepţie. 

— Unde ai mai văzut-o? 

A înţeles că nu ştiam nimic, iar eu m-am convins că 
înţelesese. 

— Ah, ce crud e timpul cu femeile. Herr Doktor! Chiar şi la 80 
de ani, un bărbat mai poate fi prezentabil, pe când o femeie... 

L-am lăsat să-şi adune armele, după care i le-am luat. 
Încercând revolverul cu gloanţe semiblindate, mi-a venit o idee. 

— La sosirea mea, încărcătorul era gol iar gloanţele pe masă. 

— Exact, excelenţă. 

— Când ai scos gloanţele din butoiaş? 

— Înainte de a intra în casă. Ca o garanţie a bunelor mele 
intenţii, evident. 

— Evident. 

Mergând spre hol, am introdus revolverul în centură. 


— Dacă încerci să fugi, te împuşc pe la spate, l-am avertizat. 

Am avut satisfacția de a-i vedea ochii mici intrând în panică. 
Se pare că asasinilor profesionişti nu le plac leacurile 
administrate altora. 

l-am aruncat impermeabilul, rotindu-mi ochii prin cameră 
pentru a mă asigura că nu lăsase nicio urmă, le-am cerut celor 
trei să nu facă niciun zgomot şi am luat-o înainte prin grădină ca 
să ajung la maşină pe drumul forestier. O actriţă celebră, mi-am 
spus, şi să nu existe niciun cuvânt despre ea în dosar. l-am 
instalat pe cei doi soţi pe bancheta din spate iar pe Latzi lângă 
mine. Am rămas nemişcaţi cinci minute ca să-mi dau seama, 
dacă suntem sau nu urmăriţi. Nimic. Am mers până la drumul 
principal şi am oprit din nou. Tot nimic. Era miezul nopţii şi luna 
nouă strălucea pe cerul înstelat. Am mers pe la marginea 
oraşului, cu ochii în oglinda retrovizoare, şi m-am angajat pe 
autostrada ce ducea spre sud-vest până la Starnbergersee, pe 
malul căruia se găsea casa conspirativă unde îi instruiam pe 
agenţi sau le primeam rapoartele. Se afla lângă lac şi era 
straşnic păzită de Jeffrey şi Arnold, doi indivizi pletoşi şi duri, 
detaşaţi acolo din rândul personalului auxiliar al secţiei din 
Londra. Când am ajuns la uşă, Arnold era acolo, cu o mână în 
buzunarul caftanului şi cu cealaltă de-a lungul corpului, gata să 
lovească. 

— Eu sunt, măscăriciule! i-am spus, vorbind încet. 

Jeffrey i-a condus pe profesor şi pe soţia lui în camera lor, în 
timp ce Arnold l-a supravegheat pe Latzi în salon. Am străbătut 
grădina până la hangarul ambarcaţiunilor unde am reuşit în 
sfârşit să vorbesc cu Toby Esterhase la telefonul care ştiam 
sigur că nu era controlat. Mi s-a părut de un calm desăvârşit, ca 
şi când s-ar fi aşteptat să-i telefonez. 

Toby a sosit la Munchen cu primul zbor de la Londra a doua zi 
dimineaţă. 

Cu haina de mouton doré şi cu pălăria moale de pe cap, 
semăna mai degrabă cu un impresar decât cu un spion copleşit 
de griji. 

— Doamne, Nedike! a exclamat, îmbrăţişându-mă ca un tată 
generos. Bine, dar arăţi extraordinar. Felicitări, pe bune. Nimic 
nu e mai bun decât un pic de emoție care să te facă să te 
îmbujorezi niţel. Ce face Mabel? Căsătoria trebuie întreţinută cu 
grijă, ca o floare, trebuie udată mereu. 


Conduceam încet, străduindu-mă să-l informez, fără să mă 
enervez, cu privire la rezultatele îndelungatelor investigaţii din 
noaptea precedentă. Voiam să cunoască totuşi la fel de bine ca 
mine înainte de-a ajunge la casa de lângă lac. 

l-am explicat că nici americanii şi nici vest-germanii nu aveau 
în arhivele lor nimic despre acest Latzi. Şi nici Londra, după câte 
am aflat chiar atunci de la Toby. 

— Latzi e o pagină albă, Ned! a confirmat el, contemplând cu 
mare plăcere peisajul care defila prin faţa noastră. 

Nu exista, de asemenea, nici urmă de nume conspirativ din 
Bavaria şi nici alte pseudonime pe care pretindea că le-ar fi 
folosit în timpul „misiunilor” din Ungaria, l-am informat pe Toby, 
care a deschis geamul ca să lase să intre mireasma dulce a 
câmpului. 

Paşaportul vest-german al lui Latzi era fals, am continuat pe 
un ton hotărât, şi făcea parte dintr-un lot vândut recent pe sub 
mână de un falsificator ordinar din Viena. 

— Pentru Dumnezeu, cine mai crede bazaconiile astea? s-a 
indignat Toby, în timp ce treceam pe lângă o păşune unde 
păştea o pereche de cai palomino. În ziua de azi, la capitolul 
paşapoarte cât dai atâta ai. lar când dai peste mizerii de soiul 
ăsta, te alegi doar cu şase luni de puşcărie. 

A dat trist din cap, ca un om ale cărui avertismente erau luate 
în seamă abia când era prea târziu. 

Am continuat pe acelaşi ton. Numărul de telefon de la Bonn 
era al ataşatului militar maghiar, am spus, al cărui prenume era 
într-adevăr Peter, şi pe care îl identificasem ca ofiţer al 
serviciului de informaţii maghiar. Am riscat şi un mic comentariu 
ironic: 

— Asta-i ceva nou, nu-i aşa, Toby? Un spion care îşi foloseşte 
numele adevărat ca nume conspirativ. Cu alte cuvinte, de ce să 
ne mai batem capul? Te numeşti Toby. Aşa că asta rămâne între 
noi iar în schimb îţi spunem Toby. Grozav, nu? 

Toby însă, hotărât să profite de ziua pe care o petrecea în 
Bavaria, nu s-a lăsat influenţat de insinuările mele. 

— Crede-mă, Nedike, tipii ăştia din armată sunt complet idioţi. 
Serviciul militar de informaţii maghiar nu se deosebeşte cu 
nimic de o fanfară militară ungurească, mă înţelegi? Nişte 
fluieră vânt... de fapt nişte indivizi care dau vânturi. 


Mi-am continuat discursul. Serviciile de securitate vest- 
germane, care înregistrau în permanenţă convorbirile telefonice 
ale ataşatului militar maghiar, urmau să-mi trimită la birou o 
casetă cu convorbirea dintre Latzi şi Peter. Din câte înţelesese, 
aceasta nu oferea prea multe surprize, cu excepţia faptului că 
Peter părea într-adevăr mirat de acest apel telefonic. In seara 
trecută nu dăduse şi nu primise niciun telefon, am spus eu. ŞI 
nici nu semnalase vreo intensificare a comunicărilor radio pe 
acoperişul ambasadei maghiare din Bonn. Cu toate acestea, 
Peter se plânsese serviciului de protocol din Ministerul Afacerilor 
Externe vest-german că era şicanat acasă de diferite apeluri 
telefonice. Atitudinea mea rezervată faţă de autenticitatea unei 
asemenea reacţii de conspirator n-a fost însă împărtăşită de 
Toby. 

— Nu poţi să ştii, Ned, a zis el cu un gest evaziv, înfundându- 
se în scaun. Dacă se crede descoperit, doar nu e prost şi-i trece 
prin cap să protesteze oficial ca să bruieze pista. 

Eram hotărât să-i povestesc urmarea. Descrierea făcută de 
Latzi „diplomatului” din Viena corespundea celei a unui anume 
Leo Bakocs, secretar comercial şi Ofiţer al serviciului de 
informaţii maghiar, ca şi Peter. Vărul nostru căuta în acest 
moment o fotografie pe care să i-o putem arăta lui Latzi mai 
spre sfârşitul zilei. 

Auzind numele lui Bakocs, pe buzele lui Toby a fluturat un 
zâmbet nostalgic. 

— L-au atras pe Leo în afacerea asta? Ascultă, acest Leo e un 
tip atât de pretenţios încât nu spionează decât ducese. Leo într- 
un hotel mic şi păduchios, înmânând o pereche de garote unui 
ucigaş care pute? Zău aşa, Ned, altceva mai bun n-ai găsit? 

— Nu eu am găsit, ci Latzi, am replicat. 

În încheiere, l-am informat că îl trimisesem pe Jeffrey la 
bordelul din Munchen pentru a achita nota de plată a lui Latzi şi 
pentru a-i recupera bagajele în care singurul lucru cât de cât 
interesant era un set de fotografii pornografice. 

— Asta din cauza tensiunii în care lucrează, Ned, mi-a explicat 
Toby cu mărinimie. Când pleci în străinătate ca să ucizi un 
necunoscut, ai nevoie de o companie, înţelegi? 

În schimb, Toby nu mi-a comunicat niciun fel de informaţie, 
confidențială sau nu. Dacă, aşa cum îmi închipuiam, îşi 


petrecuse toată noaptea vorbind la telefon, în mod cert nu o 
făcuse în sprijinul cercetărilor mele. 

— Vom avea probabil o petrecere diseară, mi-a sugerat apoi 
Harry Palfrey, de la serviciul juridic, trebuie să vină cu două 
persoane de la Foreign Office. Băiat bun, Harry. Tipul clasic de 
englez. 

— Din ce ramură de la Foreign Office? am întrebat nedumerit. 
Cine anume? Şi de ce Palfrey? 

Însă, aşa cum îi plăcea lui Toby să spună, întrebările nu sunt 
periculoase decât când li se răspunde... La casa de lângă lac, l- 
am găsit pe Arnold pregătind nişte ochiuri cu şuncă. Profesorul 
şi Latzi stăteau la un capăt al mesei iar Helena la celălalt. Ea, ca 
o adevărată vegetariană, mânca o ciocolată cu alune scoasă din 
poşetă. 

Arnold era slab şi avea părul blond şi strâns la spate. 

— S-au certat niţel, Ned, mi-a spus el pe un ton dezaprobator 
în timp ce Toby s-a aruncat în braţele profesorului. Profesorul şi 
doamna lui. S-au încăierat de-a binelea. Nu ştiu cine a început 
sau care a fost motivul. N-am îndrăznit să întreb. 

— Latzi a intervenit? 

— A vrut, dar i-am spus să stea liniştit. N-am suportat 
niciodată să văd pe cineva că se amestecă în treburile de 
familie. 

Privind în urmă, discuţiile noastre din ziua aceea îmi apăreau 
ca un balet sofisticat, început în modesta noastră bucătărie şi 
încheiat pe terenul Atot-Puternicului, mai precis în sala de 
conferinţe împodobită cu drapelul consulatului american, sub 
privirile binevoitoare ale preşedintelui Nixon şi ale vice- 
preşedintelui Agnew, care ne zâmbeau de pe perete. 

Am înţeles repede că, departe de a sta cu braţele încrucişate, 
Toby îşi pregătise un întreg program pe care îl urmărea etapă cu 
etapă, cu o dexteritate de maestru. În bucătărie, i-a ascultat la 
început pe Latzi şi pe profesor relatându-şi variantele personale 
ale evenimentelor, în timp ce Helena îşi savura ciocolata. Nu-l 
văzusem niciodată pe Toby implicat într-o afacere cu unguri. Am 
rămas însă stupefiat de modul în care se transformase. De la 
primele fraze, renunţase la corsetul artificial al rezervei specific 
anglo-saxonă, regăsindu-se printre ai lui. Ochii i s-au aprins. S-a 
aranjat puţin şi şi-a bombat pieptul, ca şi cum ar fi stat pe un cal 
de paradă. 


— După părerea lor, ai fost într-adevăr extraordinar, Ned! mi 
s-a adresat în mijlocul conversaţiei. O forţă a naturii, dacă-mi dai 
voie să-i citez. Cred că o să te propună pentru premiul Nobel. 

— Spune-le că dacă e vorba de un Oscar, accept! am replicat 
pe un ton acid, înainte de a pleca să mă plimb pe marginea 
lacului ca să-mi calmez nervii. 

Când m-am întors, i-am găsit pe Toby şi profesor închişi în 
salon şi discutând foarte însufleţit. Stima deosebită pe care i-o 
purta Toby profesorului părea că se amplificase. Latzi şi Arnold 
spălau vesela râzând pe înfundate, mai mult ca sigur că deo 
glumă porcoasă spusă de Latzi. Helena era de negăsit. l-a venit 
rândul lui Latzi să discute cu Toby între patru ochi, în timp ce 
profesorul şi soţia lui, încă sub influenta disputei, se plimbau pe 
marginea lacului, oprindu-se la fiecare trei paşi şi imputându-şi 
câte ceva, până când profesorul i-a întors spatele şi a plecat 
singur spre casă. 

Profitând de ocazie, am ieşit şi m-am apropiat de Helena. Era 
bosumflată şi palidă - nu-mi dau seama dacă de teamă, de furie 
sau de oboseală. A vrut să vorbească, însă a trebuit să se 
oprească de câteva ori. 

— Minte! a exclamat apoi. Tot ce spune e minciună. Minciuni 
după minciuni! E un mincinos! 

— Cine? 

— Amândoi. De când s-au născut n-au făcut decât să mintă. Și 
pe patul de moarte tot asta o să facă. 

— Şi-atunci care e adevărul? 

— Adevărul e că trebuie să aşteptăm! 

— Să aşteptăm ce? 

— L-am prevenit: „Dacă faci asta, le spun englezilor”. Aşa că 
aşteptăm. Dacă o face, o să vă spun. Dacă se căieşte, îl cruţ. 
Doar îi sunt soţie. 

S-a întors mândră spre casă. În momentul în care a ajuns la 
uşă a apărut o limuzină neagră, din care au ieşit consilierul 
juridic al Circului, Harry Palfrey, şi doi membri ai clasei 
conducătoare engleze. L-am recunoscut pe cel mai înalt, pe 
nume Alan Barnaby. Persoana luminată a Foreign Office-ului, din 
serviciul de informaţii şi cercetări, impropriu denumit aşa, 
pentru că se ocupa de contra-propaganda comunistă în tot ce 
avea aceasta mai urât. Toby i-a strâns mâna cu căldură, 


făcându-mi semn să-i însoțesc. Am intrat în casă şi ne-am 
aşezat pe scaune. 

La început m-am stăpânit cu greu să nu vorbesc. Actorii noştri 
fiind expediaţi la etaj, cei trei bărbaţi au ascultat expunerea 
făcută de Toby cu acel gen de atenţie pe care le-o arăţi celor 
neajutoraţi sau negrilor. Aproape că eram tentat să-l apăr. 
Tocmai pe egoistul de Toby Esterhase, care nu ştia să-şi apere 
decât propria persoană! 

— Alan, ce trebuie să reţii e că avem de-a face cu o sursă 
excelentă care însă şi-a trăit traiul, a explicat Toby. A fost 
grozav ca agent, dar nu mai avem ce face cu el. 

— Vorbeşti de profesor, a rostit Barnaby, încercând să se 
arate folositor. 

— Sunt cu ochii pe el. Îi cunosc foarte bine valoarea. Din câte 
am aflat de la Latzi, ungurii au un dosar voluminos în legătură 
cu operaţiunile profesorului. Dar în definitiv, de ce-ar ucide un 
individ care nu ne serveşte la nimic? O tentativă de asasinat 
organizată de unguri înseamnă un veritabil certificat de bună 
purtare pentru victimă. 

— Nu putem să-i asigurăm la infinit securitatea, ne-a avertizat 
Palfrey, cu un zâmbet plin de regrete. Suntem în stare să-i 
asigurăm protecţie pentru un timp, evident, dar nu pe viaţă. 
Trebuie să ştie şi el acest lucru. Poate că va trebui să-l facem să 
semneze o hârtie, ca să fie totul foarte clar. 

Al doilea om de la Foreign Office era durduliu, cu pielea 
lucioasă, şi avea un lanţ de ceas agăţat la vestă faţă de care 
simţeam o tentaţie copilărească să-l trag ca să văd dacă scoate 
vreun sunet. 

— Eu cred că ne facem probleme degeaba, a adăugat el cu 
şiretenie. Dacă americanii se ocupă de profesor şi de soţia lui în 
locul nostru, nu va mai trebui să ne facem griji, nu-i aşa? E 
preferabil să te faci mic de tot şi să stai deoparte. 

— Trebuie oricum să semneze hârtia, Norman, a obiectat 
Palfrey. În ultimii ani, a lucrat mai mult pentru verii noştri 
americani decât pentru noi. 

— Aşa fac toţi profesioniştii, Harry, a zâmbit Toby cu aerul 
unui cunoscător. O mână o spală pe alta, chiar şi la nivelul lui 
Teodor. Problema este să ştim ce riscăm acum, după ce nu ne 
mai este de folos. Avantajul este că evităm necazurile. In fine, 


nu eu sunt expertul, a conchis el cu un surâs linguşitor la adresa 
lui Barnaby. 

— Dar asasinul? a întrebat Norman. Va colabora şi el? E al 
dracului de periculoasă povestea asta. Îl transformă într-o ţintă 
perfectă. 

— Latzi poate fi manipulat, a garantat Toby. Îi e frică, dar în 
acelaşi timp e un patriot convins. 

Nu eram de acord cu niciuna din afirmaţiile sale, dar eram 
prea dezgustat ca să-l întrerup. 

— Cum părăsesc sistemul, aceşti agenţi intră în panică. Latzi 
se descurcă. Îşi face griji pentru familie, totuşi se implică. Dacă 
Teodor acceptă, acceptă şi Latzi. Fireşte, cu anumite garanţii. 

— Ce fel de garanţii? a întrebat Norman, atât de repede încât 
nici chiar Harry Palfrey n-a putut să i-o ia înainte. 

— Păi, ca de obicei, a răspuns Toby fără să ezite. Latzi şi 
Teodor n-o să vrea să fie aruncaţi la coş după ce-o să se termine 
toată povestea. Şi nici Helena. Ca să zic aşa, oferta minimă ar 
consta în paşapoarte americane, o sumă rotunjoară achitată la 
sfârşitul operaţiunii, asistenţă şi protecţie. 

— Toată povestea e cusută cu aţă albă, am izbucnit atunci. 
Mă săturasem. 


Toţi mă priveau zâmbind. Ar fi zâmbit oricum, indiferent ce aş 
fi spus. Asta-i genul lor. Dacă aş fi anunţat că sunt agent dublu 
maghiar sau reîncarnarea fratelui mai mic al lui Adolf Hitler, tot 
ar fi zâmbit. Toţi, în afară de Toby, devenit deodată complet 
indiferent, căci ştia că în acel moment singura scăpare era să se 
facă mic. 

— Păi de ce spui asta, Ned? a întrebat Barnaby, arătându-se 
foarte interesat. 

— Latzi nu e asasin profesionist. Nu ştiu ce este, dar ucigaş în 
niciun caz. Arma era neîncărcată iar un profesionist n-ar face 
aşa ceva decât dacă i-ar lua Dumnezeu minţile. Vrea să treacă 
drept un pictor bavarez, dar poartă îmbrăcăminte ungurească şi 
jumătate din mărunţişurile de prin buzunare sunt ungureşti. 
Eram lângă el când a telefonat la Bonn. De acord, prenumele 
ataşatului e Peter, figurează şi pe lista diplomatică. Însă Peter 
nu aşteaptă niciun apel telefonic. Latzi a încercat marea cu 
degetul. N-aveţi decât să ascultați banda conversaţiei în 
germană. 


— Şi-atunci tipul de la Viena? a întrebat Barnaby, la fel de 
respectuos. Individul care i-a dat banii şi instrumentele acelea 
ucigătoare? De asta ce mai zici? 

— Nu s-au întâlnit niciodată. l-am arătat lui Latzi o fotografie 
şi a fost încântat. „El e! el e!” Evident, văzuse şi altă fotografie 
altundeva. Întrebaţi-o pe Helena, este la curent. Deocamdată nu 
spune nimic, dar dacă insistăm sunt sigur c-o s-o facă. 

— Dacă insistăm, Ned? s-a trezit deodată Toby. Pe lângă 
Helena? Poţi să insişti numai când eşti sigur că celălalt o să 
cedeze. Femeia e nebună după soţul său şi o să-l apere până la 
moarte. 

— Profesorul i-a tras pe sfoară pe americani. Nu mai e în 
grațiile lor şi e disperat. Dacă el însuşi n-a organizat execuţia, a 
făcut-o Latzi. El a montat toată figura ca să piardă cât mai puţin 
şi să înceapă o viaţă nouă. 

Aşteptau cu toţii să continui, ca şi cum ar fi aşteptat sfârşitul 
unei glume bune. În cele din urmă, Toby a luat cuvântul, 
trezindu-se la realitate. 

— De cât timp n-ai dormit, Nedike? m-a întrebat cu un surâs 
binevoitor. Spune-ne, te rugăm. 

— Nu văd nicio legătură. 

— Sunt deja treizeci de ore de când n-ai închis un ochi, a 
continuat el, uitându-se demonstrativ la ceas. Ai avut de luat 
hotărâri extrem de importante şi pot să spun că toate au fost 
bune. Nu cred că te poate acuza nimeni pentru ieşirea asta. 

Toate capetele s-au întors din nou spre Toby, de parcă eu nici 
nu vorbisem. 

— Ei bine, cred că ar trebui să aruncăm un ochi şi asupra 
eroilor piesei, a declarat Barnaby, în timp ce eu mă îndreptam 
spre uşă. Putem să-i chemăm jos, Toby? Să vedem cum se 
comportă pe scenă. 

— Nu-i exclus să ne-alegem cu niscai informaţii dacă 
acţionăm repede, Barnaby, a spus Palfrey, pe când mă 
îndreptam spre grădină ca să nu le mai aud aiurelile. Trebuie 
bătut fierul cât e cald. De acord? 

— Absolut de acord, Harry. Sută la sută. 

Am refuzat să asist la prima audiere şi m-am dus supărat la 
bucătărie, unde Arnold s-a ocupat de mine în timp ce mă 
făceam că ascult o poveste despre mama lui care îşi părăsise 
tovarăşul de viaţă cu care trăise de douăzeci de ani, pentru a 


reveni la o dragoste a ei din copilărie. M-am încruntat văzându-l 
pe Toby că urcă anevoie la primul etaj şi că, după câteva 
minute, coboară împreună cu eroii săi: Latzi, cu părul său negru 
despărţit printr-o cărare şi profesorul, cu haina aruncată pe 
umeri şi pletele albe fluturând pe capul de profet adâncit în 
meditaţie. 

Helena a intrat în bucătărie cu lacrimile şiroindu-i pe obraji. 
Arnold a strâns-o în braţe şi s-a dus să-i aducă un pled, căci 
răcoarea dimineţii de primăvară o făcuse să tremure. l-a 
pregătit un ceai de tei şi s-a aşezat lângă ea, luând-o după 
umeri. Toby a intrat ca o vijelie ca să ne anunţe că eram 
aşteptaţi cu toţii la consulatul american, unde trebuia să fim în 
două ore. 

— Russell Sheriton vine de la Londra cu avionul, iar Pete de 
May soseşte de la Bonn. Sunt emoţionaţi cum nu pot să-ţi explic, 
Ned. Total. Washingtonul e-n culmea fericirii. 

Nu-mi mai aminteam dacă Pete de May era sau nu superiorul 
lui Sheriton. În orice caz, era un personaj important. 

— Ned, acest Teodor e fantastic, mi-a spus Toby, luându-mă 
deoparte. _ 

— Zău? In ce sens? 

— Ştii ce i s-a spus? „Ceea ce faceţi, dumneavoastră, 
domnule profesor, este foarte riscant. Credeţi că veţi reuşi?” 
Ghici ce-a răspuns: „Domnule ambasador, cu toţii trebuie să 
riscăm ca să apărăm lumea civilizată”. Este echilibrat şi demn... 
Şi Latzi la fel. Ned, după asta te rog să te odihneşti, bine? O sun 
eu pe Mabel. 

Toby a mers în aceeaşi maşină cu ungurii, iar eu în cea alui 
Palfrey şi a tipului de la Foreign Office. Deschizându-mi portiera, 
Palfrey m-a luat de braţ şi mi-a vorbit pe un ton caustic: 

— Din acest moment, Ned. Toţi avem interesul să strângem 
rândurile. Una e să fii obosit şi cu totul alta să te trezeşti 
spunând că e o poveste cusută cu aţă albă. Ne-am înţeles? 


Eram vreo douăzeci, iar întâlnirea era prezidată de consulul 
general. Acesta era un bărbat cu faţa palidă, din Midwest, a fost 
avocat, ca şi Palfrey, şi care nu contenea să-şi exprime 
îngrijorarea faţă de eventualele „repercusiuni”. Milton Wagner 
stătea între Sheriton şi de May. Am înţeles foarte clar că, 
indiferent de ce gândeau, aveau ordin să nu-şi manifeste 


scepticismul. Poate că erau la rândul lor de părere că existau şi 
metode mai rele de a se debarasa de agenţii care deveniseră 
inutili, decât să-i includă în serviciile de informaţii ale SUA, 
reprezentate de un cvartet format din nişte creduli lipsiţi de 
entuziasm, ale căror nume nu le-am reţinut niciodată. 

Bineînţeles, că şi cei din Pullach îşi trimiseseră un observator, 
deşi problema nu intra în sfera lor de preocupări; puteam fi 
siguri, în felul acesta, că hotărârile noastre aveau să fie 
cunoscute, chiar în cursul după-amiezii, în tot Potsdamul. Ei au 
insistat totodată să adreseze un protest oficial în legătură cu 
episodul vienez. Se părea că Pullah ducea o adevărată bătălie 
cu poliţia vieneză, suspectată că vinde ungurilor paşapoarte 
false. Un colonel monopolizase apoi discuţia, atacând violent 
duplicitatea austriecilor. 

Fireşte, cele trei vedete ale noastre nu au participat la 
dezbateri,  aşteptând în  anticameră. Când s-au adus 
sandvişurile, li s-a trimis şi lor o farfurie umplută cu 
generozitate. lar când în sfârşit au fost invitaţi să intre în sală, 
mai mulţi profani care au luat parte la şedinţă au început să 
aplaude. Era prima dintr-o lungă serie de manifestări de 
servilism la care aveau să asiste. 

Punctul de atracţie al spectacolului au fost lacrimile Helenei. 
Profesorul a spus câteva cuvinte cu demnitatea seducătoare pe 
care o cunoşteam atât de bine. A urmat la cuvânt Latzi şi un fior 
rece a străbătut sala când acesta a explicat de ce avea la el cele 
două garote, care au trecut din mână în mână cu oroare, 
împreună cu celelalte obiecte ucigătoare. Când însă Helen şi-a 
făcut apariţia în faţa noastră la braţul profesorului, am simţit că 
mi se pune un nod în gât şi cred că şi ceilalţi din cameră au 
simţit acelaşi lucru. 

— Îmi susţin soţul, au fost singurele cuvinte declamate de 
marea actriţă. 

Dar s-a dovedit suficient pentru ca întreaga asistenţă să se 
ridice în picioare. 


N-am putut vorbi cu ea între patru ochi decât târziu. Eram cu 
toţii epuizați, inclusiv neastâmpăratul Latzi. Ştabii plecaseră, 
Toby o luase şi el din loc. Stăteam cu Arnold în salonul casei de 
lângă lac. O furgonetă americană cu ferestrele fumurii era 
parcată pe alee, cu doi infanterişti marini în ea, dar vedetele 


noastre ştiau deja să facă publicul să aştepte. Ziua a trecut 
pregătind comunicatele de presă pentru după-amiază şi 
semnarea actelor pe care Palfrey le avea cu totul întâmplător în 
servietă. 

Helena a intrat cu un mers ezitant, ca şi când s-ar fi aşteptat 
s-o lovesc, dar furia îmi trecuse. 

— O să primim paşapoarte pentru lumea nouă, mi s-a adresat, 
aşezându-se. 

Arnold a şters-o englezeşte şi a închis uşa după el. 

— Cine e Latzi? am întrebat-o. 

— Un amic al lui Teodor. 

— Şi mai ce? 

— Un actor. Un foarte prost actor din Debrețin. 

— A lucrat vreodată pentru poliţia secretă? 

— Avea relaţii, a răspuns ea pe un ton dezgustat. Când 
Teodor avea nevoie de bunăvoința autorităţilor, Latzi juca rolul 
de intermediar. 

— Adică atunci când profesorul vroia să-şi denunțe studenţii? 

— Da. 

— Latzi i-a furnizat informaţii lui Teodor când eraţi la 
Munchen? 

— Foarte puţine la început, dar mult mai multe când celelalte 
surse au încetat să le mai dea. Latzi pregătea materialele pentru 
Teodor, care le vindea englezilor şi americanilor. Altfel n-am fi 
avut bani. 

— Şi în munca asta Latzi era ajutat de poliţia secretă? 

— Nu, o făcea singur. Lucrurile se schimbă în Ungaria. Nu mai 
e prudent să colaborezi cu autorităţile. 

Am deschis uşa şi am privit-o cum iese, cu capul sus. 

Intors la Londra după câteva săptămâni, i-am prezentat 
versiunea Helenei lui Toby, care n-a părut surprins şi nici cuprins 
de remuşcări. 

— Femeile, Ned. Să te fereşti de ele ca de ciumă. Înghiţim 
găluşca şi nu mai facem zarvă. 

Câteva săptămâni mai târziu, spectacolul lui Teodor şi Latzi 
repurta deja succes. Şi Toby la fel. Oare care fusese contribuţia 
lui la povestea asta? Când se implicase? Când aflase despre 
întreaga poveste? Inventase cumva toată comedia pentru a-l 
exploata cât mai bine pe agentul compromis şi pentru a se 
descotorosi de el? Am presupus adesea că piesa fusese scrisă 


de cel puţin trei persoane, plus Helena, în rolul publicului care 
asistă la spectacol fără nicio plăcere. 

— Ştii ce, Nedike? Mi s-a adresat Toby, luându-mă amical 
după umeri. Dacă nu poţi călări pe doi cai odată, nu eşti bun 
pentru Circ. 


Vă amintiţi de aşa-zisul colonel Weatherby din carte? Maestrul 
deghizărilor, care se descurca dezinvolt în şapte limbi 
europene? Conducătorul eroic al rezistenţei din Europa de Est? 
Omul care trecea încoace şi-ncolo prin Cortina de Fier, atât de 
uşor de parcă ar fi fost imaterial? Eu eram a cela. Eu, Ned. Acest 
pasaj n-a fost scris de mine, mulţumesc lui Dumnezeu. A fost 
opera unui ziarist sportiv venal din Baltimore, recrutat de verii 
noştri amoricani. Contribuţia mea, portretul elogios tipărit sub 
titlul „Adevăratul profesor Teodor, aşa cum l-am cunoscut”, mi-a 
fost şterpelit de Toby şi de Etajul Cinci. Alesesem ca titlu pentru 
carte Secretele Meseriei, dar Etajul Cinci a fost de părere că s-ar 
putea interpreta greşit. Drept compensație, am fost promovat. 

Dar nu înainte de a-i fi făcut cunoscută indignarea mea lui 
George Smiley, care tocmai demisionase din funcţia de director 
executiv, fiind pe punctul de a se retrage în penumbra 
universitară, poate pentru ultima dată. În trecere prin Londra, cu 
ocazia unei pauze a turneului, l-am scos din bârlog într-o vineri 
seara în Bywater Street, în momentul în care îşi făcea bagajele 
ca să plece în week-end. Mi-a ascultat povestea, a schiţat un 
zâmbet, a râs pe înfundate şi în cele din urmă a izbucnit într-un 
hohot de râs de nestăvilit. Printre chicoteli, a murmurat 
afectuos: Ah, Toby. 

— Dar să ştii, Ned, că au comis şi asasinate, a precizat el, 
străduindu-se să aranjeze în geamantan un costum de tweed. 
Ungurii, vreau să spun. Comparaţi chiar cu celelalte ţări din est, 
ungurii sunt nişte adevărate brute, zău aşa. 

Da, am recunoscut în gând, ungurii au torturat şi au ucis după 
bunul lor plac. Aceasta însă nu schimba cu nimic faptul că Latzi 
era un impostor, Teodor complicele lui, iar Toby... 

— Ascultă, Ned, m-a întrerupt Smiley. Lasă fandoseala. 
Fiecare biserică are nevoie de sfinţii ei, inclusiv biserica 
anticomunistă. Şi sfinţii în ansamblu, dacă ne gândim bine, sunt 


destul de dubioşi. Numai că n-o s-o spună până când o să-şi 
primească postul. Crezi că mai trebuie călcată cămaşa asta sau 
pot să merg cu ea aşa? 

Am trecut în salon ca să bem whiski-ul oferit şi să asistăm la 
hărmălaia pe care o produceau petrecăreţii din Bywater Street. 

— Te-ai întâlnit cumva cu fantoma Stefaniei pe străzile din 
Munchen? m-a întrebat Smiley cu o oarecare tandreţe, tocmai 
când credeam că aţipise. 

Capacitatea lui de a se pune în locul meu încetase să mă mire 
de mult timp. 

— Din timp în timp, am răspuns. 

— Dar în carne şi oase nu? Ce trist. 

— Într-o zi i-am telefonat uneia din mătuşile ei. Plecasem la 
hotel, după o ceartă prostească cu Mabel. Era seara târziu. Eram 
cam cherchelit. 

Mă întrebam dacă Smiley ştia deja, dar am alungat repede 
gândul. 

— În fine, cred că era mătuşa ei, deşi putea fi şi menajera. Nu, 
nu, era mătuşă-sa. 

— Ce-a spus? 

— Fräulein Stefanie nu-i acasă. 

S-a aşternut liniştea. De data aceasta n-am mai făcut 
greşeala să cred că adormise. 

— Era o voce tânără? a întrebat gânditor. 

— Destul de tânără. 

— Atunci e posibil a răspuns chiar Stefanie. 

— E posibil. 

Am ascultat din nou gălăgia din stradă. O fată râdea. Un 
bărbat urla mânios. O maşină a claxonat, s-a îndepărtat şi s-a 
lăsat iar liniştea. Stefanie e un fel de Ann Smiley a mea, mi-am 
spus, în timp ce treceam podul ca să ajung în Battersea, unde 
îmi păstrasem garsoniera; numai că eu n-am avut niciodată 
curajul s-o las să-mi provoace vreo dezamăgire. 


ŞAPTE 

SMILEY S-A OPRIT în mijlocul povestirii despre un diplomat din 
America Centrală, pasionat de o anumită generaţie de trenuri 
electrice britanice, căruia Circul îi cumpărase fidelitatea pe viaţă 
cu preţul unei locomotive Homby Double-O, furată dintr-un 
muzeu de jucării din Londra de către echipa lui Monty Arbuck. 
Râsetele au fost curmate de această linişte meditativă iar 
privirea i s-a pierdut în gol. 

— Rareori ni se întâmplă să fim în legătură directă cu 
realitatea pe care o manevrăm, a reluat el pe un ton moale. 
Până să ajungem la aşa ceva, rămânem nişte simpli spectatori; 
agenţii sunt cei care trăiesc visele în locul nostru iar noi, ofiţerii 
de caz. Rămânem liniştiţi, în spatele unor oglinzi false, ca să ne 
autoconvingem că a vedea înseamnă a simţi. Dar când vine 
momentul adevărului, dacă se întâmplă să vină, ei bine, din 
momentul acela devenim ceva mai puţin exigenţi faţă de 
subalternii noştri. 

Nu şi-a mai îndreptat privirea spre mine, nelăsând să se 
înţeleagă la cine se gândea. Dar fiecare dintre noi ştia că 
celălalt pricepuse că era vorba de Colonelul Jerzy. 

Când l-am văzut, nu i-am spus nimic lui Mabel. Poate că eram 
prea surprins. Sau poate că vechiul reflex al disimulării este atât 
de puternic încât chiar şi azi prima mea atitudine în faţa unui 
eveniment neaşteptat este de a-mi reprima orice reacţie 
spontană. Priveam ştirile de la ora 21 de la televizor, care 
deveniseră pentru Mabel şi pentru mine un fel de liturghie; să 
nu mă întrebaţi de ce. Şi dintr-odată, l-am zărit pe Colonelul 
Jerzy. Şi în loc să sar de pe scaun şi să strig: „Dumnezeule, 
Mabel! Uită-te la individul ăla din spate! E Jerzy!”. Aşa cum ar fi 
reacţionat un om normal, am continuat să privesc ecranul, 
sorbindu-mi paharul de whisky cu sifon. Rămas însă singur, am 
introdus în magnetoscop o casetă nouă, fiind sigur că astfel nu 
voi rata reluarea de la ultimul jurnal de noapte. De atunci - 
incidentul s-a produs acum şase săptămâni - l-am revăzut de cel 
puţin douăsprezece ori, căci de fiecare dată sesizez un alt 
aspect. 

Dar vă voi evoca acest episod la încheierea povestirii, unde îşi 
are locul. E mai bine să vă relatez evenimentele în desfăşurarea 
lor cronologică. Căci episodul Munchen nu se rezuma doar la 
afacerea „Profesorul Teodor”, cu atât mai mult cu cât activitatea 


de spionaj de după darea în vileag a lui Bill Haydon nu se limita 
la lăsarea rănilor să se cicatrizeze. 


Colonelul Jerzy era polonez. Nu am înţeles niciodată de ce 
sunt atât de mulţi polonezi care ţin la noi. Numeroasele noastre 
trădări în defavoarea lor sunt atât de ruşinoase încât, în locul 
lor, indiferent dacă am suferit din cauza naziştilor sau a ruşilor, 
aş scuipa şi pe umbra ultimului britanic, dat fiind că în decursul 
istoriei englezii i-au abandonat pe polonezi la mila ambilor 
cotropitori. Şi aş fi tentat să plasez o bombă la aşa-zisul 
„serviciu competent” al Foreign Office-ului. O, Doamne, ce 
formulare! chiar în momentul când scriu aceste rânduri, 
polonezii sunt încă o dată prinşi între imprevizibilul urs rusesc şi 
relativ previzibilul bou german. Fiţi siguri că dacă vreodată vor 
avea nevoie de vreun ajutor prietenesc ca să iasă din vreo 
încurcătură, acest „serviciu competent” al Foreign Office-ului se 
va eschiva elegant, argumentând că are alte probleme mai 
urgente de rezolvat. 

Oricum, Serviciul meu se poate lăuda cu un succes zdrobitor 
în Polonia şi cu un număr jenant de polonezi şi poloneze care, cu 
vestitul lor curaj înnăscut, şi-au riscat propria piele şi pe cea a 
familiilor ca să spioneze pentru „Anglia”. 

Prin urmare, nu trebuie să ne mire faptul că, în urma trădării 
lui Haydon, pierderile din rândul reţelelor noastre poloneze erau 
destul de grele. Datorită lui, englezii adăugaseră o trădare la o 
listă şi aşa foarte lungă. Pe măsură ce dispariţiile se succedau 
cu o regularitate dureroasă, secţia noastră din Munchen se 
cufunda vizibil în deznădejde iar ruşinea noastră era dublată de 
un sentiment de neputinţă. Nu aveam nici cea mai mică îndoială 
despre ce se întâmplase. Până la Cădere, securitatea poloneză, 
condusă cu mână de maestru de către Jerzy, şeful operaţiunilor, 
evitase cu grijă compromiterea activităţilor lui Haydon, 
mulţumindu-se să ne infiltreze reţelele, fie ca să le folosească 
drept canale de dezinformare, fie - acolo unde reuşise să le 
deturneze complet - ca să le facă să acţioneze cu abilitate 
împotriva noastră. A 

Dar, după Cădere, colonelul nu s-a mai purtat cu mănuşi. In 
decursul a câteva zile i-a redus la tăcere cu sălbăticie pe agenţii 
noştri devotați, cărora le permisese până atunci să rămână pe 
poziţii. „Lista neagră a lui Jerzy”, cum o poreclisem, creştea 


zilnic şi din neputinţa noastră s-a născut o ură personală 
îndreptată împotriva asasinului bravilor noştri agenţi, care 
uneori îi lăsa pe torţionari să se amuze până la capăt, fără 
formalităţile unui proces. 

Oricât de bizar ar părea, Munchen-ul ne-a servit drept 
trambulină pentru Polonia. De zeci de ani, acesta fusese centrul 
de comandă operaţional pentru Polonia. Pe acoperişul anexei 
noastre consulare dintr-o suburbie plină de verdeață, antena 
noastră capta zi şi noapte mesajele agenţilor polonezi - uneori 
un simplu „bip” înghesuit între două cuvinte spuse într-o 
emisiune obişnuită de radio. În schimb, conform unor orare 
dinainte fixate, noi le trimiteam alte instrucţiuni, însoţite de 
câteva cuvinte de îmbărbătare. Din Munchen plecau spre 
Polonia scrisorile noastre cifrate iar când informatorii locali 
reuşeau să treacă peste graniţă, tot din Munchen luam avionul 
ca să preluăm informaţiile, să-i invităm la masă şi să le ascultăm 
temerile. 

Şi tot din Munchen, în caz de absolută necesitate, ofiţerii 
secţiei noastre treceau în Polonia, întotdeauna singuri şi sub 
pretextul vizitării unui târg sau a unei expoziţii comerciale, în 
calitate de oameni de afaceri. Într-un loc numai bun pentru un 
picnic sau într-un restaurant discret, emisarii noştri aveau scurte 
întâlniri cu nepreţuiţii agenţi, îşi rezolvau problemele şi plecau, 
ştiind că le redaseră încrederea. Numai cel ce n-a lucrat în 
spionaj nu-şi poate imagina cât de mult seamănă viaţa unui 
agent cu un drum al unei cruci purtată în singurătate şi credinţă. 
O ceaşcă de cafea proastă, dar băută la momentul potrivit în 
compania unui bun ofiţer ce se ocupă de caz, poate ridica 
moralul unui agent pentru câteva luni de zile. 

lată de ce, într-o zi de iarnă, la scurt timp după revenirea mea 
de la Munchen (şi binevenita plecare a profesorului Teodor şi a 
însoţitorilor săi în Statele Unite), mă aflam într-o cursă Varşovia 
- Gdansk a companiei poloneze LOT, având în buzunar un 
paşaport olandez pe numele Frans Joost, om de afaceri născut 
cu patruzeci de ani în urmă în Mijmegen. Cererea mea de viză 
preciza că mă aflam în misiune de inspectare a construcţiilor 
agricole din prefabricate pentru un consorţiu vest-german. 
Pregătirea mea de bază ca inginer îmi era suficientă ca să 
schimb cărţi de vizită cu oficialii din ministerul polonez al 
agriculturii. 


Adevărata mea misiune era ceva mai complexă. Căutam un 
agent pe nume Oskar care, reînviind după şase luni, timp în care 
fusese dat dispărut, ne trimisese pe nepusă masă o scrisoare, 
folosind echipamentul pentru mesaje secrete, expediind-o la o 
veche adresă conspirativă şi descriind tot ce făcuse din ziua 
când auzise pentru prima dată de arestări şi până în prezent. 
Fără să-şi piardă sângele rece, îşi păstrase postul, dar pentru a 
îndepărta orice bănuială, comisese un denunţ anonim împotriva 
unui activist fără pată care lucra la Arhive. După câteva 
săptămâni, activistul dispăruse. Liniştit, Oskar continuase să 
aştepte şi din anumite zvonuri reuşise să afle că activistul 
mărturisise, urmare logică a „ajutorului” atent al colonelului 
Jerzy. Cu timpul, Oskar începuse să se simtă din nou în 
siguranţă. Spunea că era gata să-şi reia activitatea, dacă i-ar fi 
spus cineva ce avea de făcut. Drept garanţie a onestităţii, lipise 
câteva micropuncte la al treilea, al cincilea şi al şaptelea final de 
frază din scrisoare, conform reperelor dinainte convenite. După 
ce textul fusese mărit, se văzuse că era vorba de şaisprezece 
pagini de ordine strict secrete ale ministerului apărării polonez 
pentru serviciul colonelului Jerzy. Analiştii de la Circ le 
consideraseră „convingătoare şi demne de încredere”, ceea ce, 
venind din partea lor, reprezenta o dovadă entuziastă de 
simpatie. 

Imaginaţi-vă acum plăcerea produsă de misiva lui Oskar atât 
în întreaga secţie, cât şi mie personal, deşi nu-l întâlnisem 
niciodată. Diavolul de Oskar! au exclamat naivii. S-a descurcat 
ca întotdeauna! Cum să nu mergi pe mâna lui! Oskar, agentul 
infiltrat în cartierul general al pazei de coastă din Gdansk, unul 
dintre cei mai buni din câţi avusese secţia! 

Doar cei cu mirosul fin, sau cei ce se apropiau de pensie, au 
considerat scrisoarea o capcană. E simplu să spui „nu” în astfel 
de cazuri. Pe când ca să zici „da” e nevoie de curaj. Intotdeauna 
neîncrezătorii vedeau mai limpede, mai ales după afacerea 
Haydon, aşa că pentru o vreme ne-am trezit în impas, dat fiind 
că nimeni nu încerca să ia taurul de coarne. Ca să câştigăm 
timp, i-am cerut lui Oskar informaţii suplimentare. A răspuns 
ofensat, cerând să i se spună dacă aveam încredere în el şi 
insistând ca de data asta să aibă o discuţie cu cineva. „O 
întâlnire sau nimic”. Şi asta în Polonia. Imediat sau niciodată. 


Centrala avea întotdeauna ezitări. De aceea am cerut să mi 
se permită să merg eu. La secţia din Munchen, scepticii m-au 
tratat drept nebun, iar credulii au considerat că era singurul 
lucru decent care putea fi făcut. Fără să ţin cont de nimeni, 
voiam pur şi simplu să fac lumină în această chestiune. Sau 
poate că voiam să-mi limpezesc ideile, căci Mabel devenise în 
ultimul timp distantă şi nici eu nu aveam o părere foarte bună 
despre mine. Centrala se alăturase opozanților. Le-am reamintit 
experienţa mea din marină. Centrala a cedat şi s-a limitat să-mi 
spună „nu”, dar cine ştie. Le-am reamintit că vorbeam două 
limbi şi le-am evocat credibilitatea pe care mi-o dădea 
identitatea batavă, pusă la dispoziţie de olandezi în schimbul 
unor servicii. Centrala a cântărit riscurile şi posibilităţile şi în 
cele din urmă a acceptat: „Da, dar nu mai mult de două zile”. 

Poate că ajunseseră la concluzia că, după dezastrul cauzat de 
Haydon, oricum nu prea mai aveam ce să deconspir. Mi-am pus 
la punct rapid identitatea falsă şi am plecat înainte ca Centrala 
să se răzgândească. Nici nu se făcuse şase când avionul meu a 
aterizat pe aeroportul din Gdansk. Un strat gros de zăpadă 
acoperea străzile, iar ninsoarea continua să cadă. Ambianţa 
calmă mi-a dat un sentiment de siguranţă poate chiar mai mare 
decât s-ar fi cuvenit. Dar credeţi-mă că nu eram dispus să risc. 
Voiam foarte mult să clarific afacerea şi nu mai eram deloc 
străin de cauză. 

Hotelurile din Gdansk sunt toate la fel de urâte şi nici al meu 
nu făcea excepţie. Vestibulul mirosea ca un pisoar dezinfectat, 
înscrierea în registru era la fel de complicată ca o cerere de 
adopţiune şi dura chiar mai mult. Camera mea era deja ocupată 
de o femeie, care nu vorbea nicio limbă cunoscută. Abia am 
avut timp să obţin o altă cameră şi să cer cameristei să şteargă 
urmele ocupantului precedent că s-a lăsat întunericul şi a venit 
momentul să-mi semnalez prezenţa lui Oskar. 


Fiecare agent are teritoriul lui. Din dosar reieşea că vara lui 
Oskar îi plăcea să pescuiască, iar predecesorul meu avusese 
lungi conversații cu el pe malul râului. Chiar prinseseră 
împreună doi peşti, pe care însă poluarea îi făcea necomestibili. 
Numai că într-o iarnă grea ca aceasta doar copiii şi masochiştii 
mergeau la pescuit. larna, Oskar avea alte obiceiuri, plăcându-i 
să joace biliard la un club pentru funcţionari inferiori situat lângă 


docuri. Clubul avea telefon. Ca să-şi fixeze o întâlnire, 
predecesorul meu, care vorbea polona, trebuia doar să-l sune 
aici şi să poarte o conversaţie veselă, începând prin a-i spune că 
era un vechi prieten din marină pe nume Lech - Oskar urma să 
răspundă: „De acord, ne vedem mâine la sora mea la un pahar”, 
ceea ce însemna: „Vino să mă iei cu maşina la colţul străzii 
cutare sau cutare, într-o oră”. 

Dar eu nu vorbeam polona. Mai mult, de când cu afacerea 
Haydon, regulile meseriei cereau ca agenţii să nu mai fie 
reactivaţi după vechile proceduri. 

In scrisoarea sa, Oskar indicase numerele de telefon de la trei 
cafenele (în cazul în care unul ar fi fost deranjat sau ocupat) şi 
orele la care încerca să se afle la fiecare dintre ele. Dacă nu 
răspundea la niciunul, urma să recurgem la o întâlnire în 
maşină. Oskar îmi indicase staţia de tramvai, ora de întâlnire şi 
numărul de înmatriculare al noului său Trabant albastru. 

Şi dacă toate astea mă pun cumva într-o postură pasivă, de 
vină este regula de bază a unei asemenea întâlniri, care spune 
că pe teren agentul e stăpân şi decide care este mijlocul cel mai 
sigur şi cel mai potrivit cu modul său de viaţă. Personal, nu aş fi 
procedat ca Oskar. Nu pricepeam deloc de ce trebuia să vorbim 
la telefon înainte de întâlnire. Dar, evident, ştia ce face. Poate 
că se temea de o capcană, sau voia pur şi simplu să se 
liniştească, auzindu-mi glasul, înainte de-a intra în acţiune. 

Sau poate că exista un alt element pe care încă nu-l ştiam: 
aducea un prieten, dorea să fie evacuat imediat sau se 
răzgândise. Căci mai era şi o a doua regulă a profesiunii, la fel 
de inflexibilă ca şi prima, care spunea că imprevizibilul trebuia 
să fie considerat întotdeauna drept ceva normal. Un bun ofiţer 
de caz se aşteaptă ca întreaga reţea telefonică din Gdansk să se 
decupleze exact în momentul în care începe convorbirea, ca 
staţia de tramvai să se afle în plin şantier, ca maşina lui Oskar 
să se ciocnească tocmai în dimineaţa respectivă de un felinar, 
ca Oskar însuşi să aibă temperatură, ca soţia să-l convingă să 
ceară un milion de dolari-aur ca preţ al reluării legăturii cu noi 
sau ca bebeluşul să binevoiască să se nască prematur. Aşa cum 
le repetam studenţilor mei, până ajungeam să-mi atrag ura lor, 
secretul este să te aştepţi la ce e mai rău şi la nimic altceva. 

Cu acest principiu în minte, m-am postat în staţia de tramvai 
în seara aceea la nouă şi zece după ce sunasem în zadar la cele 


trei cafenele timp de o oră, aşteptând ca Trabantul lui Oskar să 
se apropie nehotărât de mine. Căci, deşi zăpada încetase să 
cadă, strada se reducea la două urme noroioase paralele liniei 
de tramvai iar rarele maşini care circulau înaintau cu prudenţa 
supravieţuitorilor reveniţi de pe front. 

Există Danzigul vechi, maiestuosul port hanseatic, precum şi 
Gdanskul nou, oraşul polonez industrial şi sărăcăcios, unde se 
afla şi respectiva staţie de tramvai. În jurul meu se aflau doar 
imobile din beton, austere şi prost luminate, îngrămădite sub 
cerul roşiatic. Nimic de pe această estradă unde mă găseam nu 
evoca iubire sau bucurie. Nici o cafenea, nici un cinematograf, 
nici o lumină îmbietoare. Nici chiar cei doi beţivi prăbuşiţi sub un 
portic din faţa mea nu îndrăzneau să scoată vreun cuvânt. Orice 
hohot de râs, orice exclamaţie de bucurie ar fi reprezentat un 
ultragiu la adresa atmosferei sumbră a acestei închisori în aer 
liber. La un moment dat m-a depăşit o maşină, nu era nici 
Trabant şi nici albastră, şi n-am putut să-mi dau seama câţi 
pasageri erau în ea, într-atât îi erau de îngheţate geamurile. A 
oprit. Nu lângă bordură, nu pe trotuar, şi nici într-un loc unde se 
putea parca şi unde toate maşinile erau blocate de zăpadă, ci în 
urmele negre din plină stradă. Cel de la volan a oprit motorul şi 
a stins farurile. 

Mi-am spus că erau nişte îndrăgostiţi. Tinerei fără minte, căci 
strada era cu dublu sens. O a doua maşină s-a oprit în spatele 
ei. Chiar în faţa staţiei mele de tramvai. Alţi îndrăgostiţi? Sau 
pur şi simplu un şofer atent care păstra o distanţă prudentă faţă 
de vehiculul din faţă? Orice ar fi fost, mă găseam încadrat de 
cele două maşini. Cei doi beţivi liniştiţi au ieşit de sub portic şi 
arătau acum cu desăvârşire treji. Am auzit pe urmă paşi 
înăbuşiţi în zăpadă, foarte aproape în spatele meu. Am înţeles 
că trebuia să evit să fac vreun gest prea brusc sau necugetat. 
Nu puteam nici să fug şi nici să aplic o lovitură salvatoare, căci 
începusem să mă tem în sinea mea ca nu cumva să ratez totul. 
Şi chiar dacă păţeam ceva, tot nu puteam face nimic. 

În stânga mea s-a ivit un bărbat în haină de blană şi cu 
pălărie. Avea în mână o umbrelă pliantă ce putea fi la fel de bine 
o bară din plumb într-o husă de naylon. Foarte bine. Să zicem că 
şi el aştepta tramvaiul. Un altul s-a oprit în dreapta mea. 
Mirosea a cal. Bun. De acord, lua şi el tramvaiul, ca tovarăşul lui 
şi ca mine, deşi până acolo venise călare. Deodată, unul dintre 


bărbaţi mi s-a adresat într-o engleză cu accent polonez. Acesta 
nu se afla nici în dreapta şi nici în stânga mea, ci chiar în spate, 
unde auzisem paşii înăbuşiţi. 

— Cred că Oskar nu va veni în seara asta, domnule, a spus el 
pe un ton lugubru. Este mort de şase luni. 

Până atunci însă avusesem timp să reflectez. Berechet. Nu 
cunoşteam niciun Oskar. Care Oskar? De unde? Eram olandez, 
vorbeam prost englezeşte. Cu un accent puternic, ca şi unchii şi 
mătuşile mele din Nijmegen. Făcând o pauză ca să las cuvintele 
să-şi facă efectul, m-am întors lent şi fără urmă de curiozitate. 

— Cred că mă confundați, domnule, am protestat cu o 
intonaţie tărăgănată, deprinsă de mic copil. Mă cheamă Frans 
Joost, sunt olandez şi nu cred că aştept şi altceva în afară de 
tramvai. 

Cei doi bărbaţi care mă încadrau m-au apucat fiecare de câte 
un braţ şi, cu siguranţa profesioniştilor, m-au făcut să-mi pierd 
echilibrul şi m-au târât ca pe un sac până la a doua maşină. Dar 
am avut timp să-mi recunosc interlocutorul bondoc, cu obraji 
pământii şi ochi încercănaţi de oboseală. Era vestitul colonel 
Jerzy, erou recunoscut al protecţiei Republicii Populare Polone, a 
cărui figură inexpresivă împodobise pagini ale multor ziare 
prestigioase din vremea când ne aresta şi ne tortura vitejeşte 
agenţii. 


Există moduri de a muri pentru care ne pregătim fără să ne 
dăm seama, în funcţie de meserie. Un antreprenor de pompe 
funebre îşi contemplă propria înmormântare, milionarul se 
gândeşte la faliment, temnicerul se teme de carceră, iar 
desfrânatul de impotenţă. Se spune că teama actorului este să 
nu vadă sala golindu-se în timp ce nu-şi aminteşte o replică, şi 
ce altceva reprezintă asta dacă nu o viziune prematură a 
propriei morţi? În cazul funcţionarului civil, e vorba de momentul 
în care se teme că zidul care-i protejează privilegiile se surpă, 
lăsându-l astfel la fel de vulnerabil ca omul simplu de pe stradă, 
expus privirii lumii exterioare şi obligat să dea socoteală, ca un 
soţ infidel, de slăbiciunile şi evadările sale. Şi ca să fiu cinstit, 
majoritatea colegilor mei de la informaţii intră în această 
categorie: coşmarul lor este că într-o bună zi îşi vor găsi în presă 
numele real, că vor auzi vorbindu-se despre ei la radio sau la 
televizor, că se va glumi şi se va râde pe socoteala lor sau, şi 


mai rău, că vor fi ţinta criticilor societăţii pe care credeau că o 
servesc. Acest examen public li se pare un dezastru mai mare 
decât acela de a fi învinşi de duşmani sau discreditaţi în faţa 
tuturor serviciilor din lume. 

E felul lor de a muri. 

În ce mă priveşte, cea mai urâtă dintre morţi, încercarea cea 
mai grea pentru care mă pregătisem încă din prima zi când 
păşisem pe poarta serviciilor secrete, era cea care mă aştepta 
acum: să-mi văd curajul fragil pus la încercare prin tortură şi să 
ating limita rezistenţei mentale şi fizice, ştiind totuşi că un 
singur cuvânt ar putea pune capăt agoniei şi că în mine se 
dădea o luptă pe viaţă şi pe moarte între trup şi suflet, 
torţionarii mei fiind nişte simpli mercenari angajaţi în acest 
război secret din interiorul fiinţei mele. 

Prin urmare, chiar de la prima explozie de durere am 
recunoscut fără probleme situaţia aşa cum se prezenta. Vă 
salut, am spus în gând, în sfârşit aţi venit. Mă numesc Joost. 
Dumneavoastră? 


N-am avut parte de niciun fel de ceremonie bine regizată. Nu 
m-au aşezat în spatele unui birou, cum se obişnuia în scenariile 
şablon, ca să-mi spună apoi: „Vorbeşte sau te luăm la bătaie. 
Uite-ţi declaraţia. Semneaz-o”. Nu i-a pus pe zbiri să mă încuie 
într-o celulă, unde să zac mai multe zile, timp în care să ajung la 
concluzia că recunoaşterea era preferabilă curajului. Nu. M-au 
târât afară din maşină şi m-au împins pe o poartă în curtea unei 
case aparent obişnuită, după care m-au rostogolit în stratul gros 
de zăpadă imaculată, aruncându-mă de la unul la altul, lovindu- 
mă când peste obraz, când în partea de jos a abdomenului, când 
în stomac şi iar peste obraz, de data asta cu cotul sau cu 
genunchiul. Apoi, văzând că rămăsesem ghemuit, m-au împins 
cu picioarele pe pietrişul alunecos, ca pe un porc pe jumătate 
ameţit. Păreau nerăbdători să mă termine chiar înainte de a 
ajunge în casă. 

înăuntru au devenit mai sistematici, ca şi cum eleganța 
austeră a marii încăperi le-ar fi insuflat un simţ al ordinii. Ca 
nişte oameni civilizaţi, au practicat rotația democratică, lovindu- 
mă fiecare pe rând în timp ce alţi doi mă ţineau. Dar, când i-a 
venit rândul, a cincea sau poate a cincisprezecea oară. Colonelul 
Jerzy m-a lovit cu o violenţă atât de mare încât timp de câteva 


clipe am crezut că murisem. Când mi-am revenit, mă aflam 
singur cu el. Aşezat în spatele unei mese pliante, sprijinindu-şi 
coatele pe ea şi ţinându-şi capul obosit între mâinile zdrelite, cu 
un aer mahmur, recitea dezamăgit transcrierea răspunsurilor 
mele la întrebările ce-mi fuseseră puse între două lovituri, 
ridicându-şi capul uneori, ca să vadă cum mai arăt, şi 
scuturându-l cu un suspin decepţionat în faţa nedreptăţii pe 
care i-o oferea viaţa, tocmai lui care nu mai ştia cum să mă 
ajute să pricep. Mi-am dat seama că trecuse mai mult timp 
decât crezusem, poate chiar câteva ore. 

Acesta a fost momentul când scena a început să semene cu 
tabloul pe care mi-l imaginasem dintotdeauna: torţionarul 
aşezat confortabil în spatele unei mese şi privindu-mă cu o 
atenţie profesională. lar eu răstignit, cu braţele prinse în cătuşe 
de un radiator de tip vechi ale cărui colţuri îmi muşcau din şira 
spinării ca nişte cleşti înroşiţi în foc. Din gură, din nas şi cred că 
şi dintr-o ureche îmi curgea sânge iar cămaşa semăna cu un 
şorţ de măcelar. Dar sângele se uscase şi hemoragia se oprise, 
ceea ce-mi dădea posibilitatea să evaluez durata leşinului: de 
cât timp era nevoie pentru coagularea sângelui într-o casă mare 
şi goală din Gdansk, în vreme ce victima era legată în lanţuri de 
un cuptor în miniatură, sub privirea batjocoritoare a colonelului 
Jerzy? 

Imi venea din ce în ce mai greu să-l detest, în ciuda arsurilor 
chinuitoare, căci doar acest om putea să mă salveze. In tot 
acest timp, faţa i-a rămas întoarsă spre mine: Chiar şi când îşi 
lăsa capul spre masă cu un aer de reculegere, când se ridica să- 
şi mai dezmorţească picioarele sau să fumeze o ţigară poloneză 
puturoasă, îi simţeam privirea aţintită asupra mea, independent 
de mişcările corpului. Mi-a întors spatele, oferindu-mi imaginea 
cefei groase şi a unui cap mare şi chel. Nici atunci, însă, ochii săi 
nu m-au slăbit absolut deloc: se tocmeau cu mine, discutau cu 
mine şi uneori păreau că mă imploră să-i uşurez chinul. O parte 
din mine dorea cu adevărat să-l ajute, din ce în ce mai insistent, 
căci arsura încetase să fie o simplă senzaţie tactilă, 
transformându-se într-o durere  previzibilă, absolută şi 
interminabilă. Aş fi dat aproape orice să-l fac să se simtă mai 
bine - orice, cu excepţia fiinţei mele, a acelei părţi din mine care 
mă despărţea de el şi îmi asigura astfel supraviețuirea. 


— Cum te cheamă? m-a întrebat, în aceeaşi engleză cu 
accent polonez. 

— Joost, am rostit atât de slab încât a trebuit, să se aplece 
spre mine ca să înţeleagă. Frans Joost. 

— Din Munchen, a sugerat el, sprijinindu-mi-se de umăr în 
timp ce-şi apleca urechea spre gura mea. 

— Născut la Nijmegen. Lucrez pentru fermierii din Taunus, 
lângă Frankfurt. 

— Ţi-ai uitat accentul olandez, a observat el, scuturându-mă 
uşor ca să-mi revin. 

— N-ai cum să-l sesizezi. Eşti polonez. Vreau să-l văd pe 
consulul olandez. 

— Vrei să spui consulul englez. 

— Nu, olandez. 

Cred că am repetat apoi acest cuvânt de mai multe ori, până 
când Jerzy m-a stropit cu apă rece şi mi-a turnat un pic şi în 
gură, ca să mi-o clătesc. Mi-am dat seama că-mi lipsea un dinte. 
Pe maxilarul inferior, în faţă stânga. Unul sau poate chiar doi. 

— Crezi în Dumnezeu? m-a întrebat el. 

Când-se apleca în felul acesta asupra mea, obrajii îi atârnau 
ca unui bebeluş, iar buzele rotunjite îl făceau să semene cu un 
înger nedumerit. 

— În acest moment nu, am răspuns. 

— De ce? 

— Adu-mi-l pe consulul olandez. Faci o confuzie de persoană. 

Vedeam că nu-i plăcea ce-i spuneam. Nu era obişnuit nici să 
primească ordine şi nici să fie contrazis. Şi-a trecut dosul palmei 
drepte peste buze, gest pe care-l făcea uneori înainte de-a mă 
cârpi, aşa că am aşteptat lovitura. A început să-şi pipăie 
buzunarele, căutând probabil un instrument. 

— Nu. A spus el cu un oftat. Te înşeli. Nu e nicio confuzie. 

A îngenunchiat în faţa mea şi am crezut că o să mă ucidă. 
Observasem că era cu atât mai sângeros cu cât părea mai trist. 
Insă el mi-a scos cătuşele, m-a apucat de subsuori şi m-a târât - 
„m-a ajutat”, a fost primul gând ce mi-a trecut prin minte - până 
la baia spațioasă, cu o cadă de modă veche, plină cu apă caldă. 

— Dezbracă-te, mi-a spus. 

Sub privirea lui absentă, mi-am scos încet ce mai rămăsese 
din haine, prea epuizat ca să mă sinchisesc de ce avea să-mi 


facă odată intrat în apă: să mă înece, să mă opărească, să mă 
congeleze sau să mă electrocuteze. 

Îmi luase valiza de la hotel. Întins în baie, l-am văzut căutând 
nişte haine curate pe care le-a aruncat pe un scaun. 

— Mâine iei avionul de Frankfurt via Varşovia. A fost o 
greşeală. Ne cerem scuze. Îţi vom anula întâlnirile de afaceri. 
Vom spune că ai fost lovit de o maşină care a părăsit locul 
accidentului. 

— Scuzele nu ajung, am spus. 

Baia nu-mi făcea bine. Mi-era teamă să nu simt din nou că 
mor dacă mai rămâneam întins, şi m-am ridicat anevoie în capul 
oaselor. Jerzy mi-a întins o mână, pe care am apucat-o ca să mă 
pot ridica pe picioarele şovăielnice. M-a ajutat să ies din cadă, 
mi-a dat un prosop şi m-a privit posomorât, în timp ce mă 
uscam şi-mi îmbrăcam hainele curate pe care mi le pregătise. 

M-a scos din casă şi a traversat cu mine curtea, ducându-mi 
valiza cu o mână şi sprijinindu-mă cu cealaltă, căci baia mă 
slăbise, chiar dacă îmi mai alinase durerea. l-am căutat din ochi 
pe oamenii lui, dar n-am văzut pe nimeni. 

— Aerul rece o să-ţi facă bine, m-a asigurat el, pe tonul unui 
cunoscător. 

M-a condus la o maşină pe care n-o observasem când 
fusesem arestat. Pe bancheta din spate se afla un volan de 
jucărie. Am aţipit de câteva ori, în timp ce coboram pe străzile 
pustii. Am ajuns în faţa a două porţi cu gratii albe de fier, păzite 
de milițieni. 

— Nu te uita la ei, mi-a ordonat el, arătându-le legitimaţia în 
timp ce eu am adormit din nou. 

Am ieşit din maşină, la capătul unei faleze cu iarbă, cu faţa 
biciuită de vântul sărat care venea din larg. Aveam capul ca o 
minge de fotbal, gura strâmbată spre stânga şi un ochi închis. In 
această noapte fără lună, când marea mugea în spatele păclei 
sărate, iar luminile oraşului străpungeau întunericul, ţâşnea 
totuşi uneori câte o scânteie fosforescentă sau o jerbă de spumă 
albă. Aici o să mor, mă gândeam stând în picioare lângă el; mai 
întâi mă tăbăceşte, apoi îmi oferă o baie caldă, iar acum mă 
târăşte până sus, ca să mă arunce apoi din înaltul falezei. Dar 
mâinile îi atârnau pe lângă corp, şi nu ţineau nici un revolver. lar 
ochii, atât cât îi vedeam, fixau întunericul fără stele şi nu faţa 
mea; mă rog, poate că o să mă împuşte din întuneric. Aş fi putut 


să-l omor eu pe Jerzy primul, dacă aş fi avut puterea. Dar n-o 
aveam şi nici nu doream s-o fac. M-am gândit la Mabel, fără să 
simt nici disperare şi nici resemnare. Mă gândeam cum o să se 
descurce numai cu o pensie şi pe cine o să-şi găsească. Fräulein 
Stefanie nu este acasă... mi-am amintit deodată. Atunci e posibil 
să fi răspuns chiar Stefanie, spuse Smiley. Atâtea rugăminţi 
neîmplinite. Dar şi atâtea rugăminţi neformulate vreodată. Mă 
simţeam extenuat. 

In fine, Jerzy a vorbit, cu o voce la fel de deprimată: 

— Te-am adus aici, fiindcă nu ne poate asculta niciun 
microfon din lume. Vreau să spionez pentru ţara ta. Am nevoie 
de un profesionist bun ca intermediar. M-am hotărât să te aleg 
pe tine. 

Încă o dată am pierdut noţiunea timpului şi a locului. Poate că 
şi el, întrucât, întors cu spatele la mare şi cu mâna pe pălărie, ca 
să n-o ia vântul, contempla luminile, cu un aer trist, privind 
încruntat diverse lucruri fără importanţă şi ştergându-şi cu 
palmele mari lacrimile provocate de vântul puternic. 

— De ce ar dori cineva să spioneze pentru Olanda? l-am 
întrebat. 

— Foarte bine. Vreau să spionez pentru Olanda, a replicat el 
plictisit, ca şi cum ar fi cedat unui capriciu. Prin urmare, am 
nevoie de un profesionist bun o/andez care să ştie să-şi ţină 
gura. Cunoscând genul de imbecili pe care i-aţi folosit voi, 
olandezii, împotriva noastră în trecut, era normal să-mi fie greu 
să aleg. Dar ai trecut proba. Felicitări. Te-am ales. 

Am preferat să tac de data asta. Probabil fiindcă nu l-am 
crezut. 

— Pe fundul dublu al valizei o să găseşti un teanc de 
documente poloneze, a continuat el pe tonul unui om deprimat. 
Evident, nu vei avea dificultăţi la vamă pe aeroportul din 
Gdansk. Am ordonat să nu ţi se controleze bagajele. l-am făcut 
să creadă că eşti un agent în serviciul meu. La Frankfurt o să fii 
ca la tine acasă. O să lucrez pentru tine şi pentru nimeni 
altcineva. Viitoarea noastră întâlnire o să aibă loc la Berlin pe 5 
mai. O să asist la manifestaţiile prilejuite de ziua internaţională 
a oamenilor muncii în cinstea glorioasei victorii a proletariatului. 

încerca să-şi aprindă o ţigară, dar vântul îi tot stingea 
chibriturile. Şi-a scos pălăria ca să protejeze flacăra, şi şi-a 
aplecat faţa grăsuţă, ca şi cum ar fi băut apă dintr-un izvor. 


— Oamenii tăi vor dori să-mi cunoască motivele, a continuat 
după ce a tras adânc din ţigară. Spune-le... 

Brusc, şi-a îndesat capul între umeri şi, cerându-mi parcă un 
sfat din privări despre modul în care trebuia să se poarte cu 
nişte idioţi, a rostit în cele din urmă: 

— Spune-le că mă plictisesc. Că mi-e silă de ceea ce fac. Că 
partidul este o şleahtă de escroci. O ştiu şi ei, desigur, dar totuşi 
mai spune-le-o o dată. Spune-le că sunt catolic, evreu sau tătar. 
Spune-le dracului tot ce le-ar plăcea să audă. 

— Poate că o să vrea să ştie de ce i-ai ales pe olandezi şi nu 
pe americani, pe francezi sau pe alţii. 

A căzut pe gânduri, continuând să fumeze în întuneric. 

— Voi, olandezii, aţi avut agenţi buni, a spus apoi meditativ. 
Au făcut treabă bună până a apărut afurisitul ăla de Haydon. 
Stai puţin, a exclamat, cuprins de o inspiraţie subită. Spune-le 
că tatăl meu a fost pilot în timpul bătăliei pentru Anglia şi că a 
fost doborât deasupra comitatului Kent. Le va face plăcere. 
Cunoşti comitatul Kent? 

— De ce-ar trebui să cunoască un olandez comitatul Kent? 

Dacă m-aş fi lăsat dus, i-aş fi putut spune că, înainte de 
despărţirea noastră „prietenească”, Mabel şi cu mine ne 
cumpăraserăm o casă la Tunbridge Wells. Dar am rămas pe 
poziţie şi bine am făcut căci, după verificarea de la Centrală, s-a 
dovedit că tatăl lui Jerzy nu pilotase decât cel mult un zmeu de 
hârtie. Câţiva ani mai târziu, când l-am luat la întrebări pe Jerzy, 
care-şi  dovedise deja cu vârf şi îndesat incontestabilul 
devotament faţă de englezii cei perfizi, a izbucnit în râs şi mi-a 
spus că tatăl lui era un bătrân smintit pe care nu-l interesau 
decât vodca şi cartofii. 

Atunci de ce? 

Timp de cinci ani, cât Jerzy a fost profesorul meu secret de 
spionaj, n-a renunţat niciun moment să dispreţuiască „motivele” 
în general şi pe ale sale în special. Idioţii de noi mai întâi 
acţionăm şi abia după aceea ne gândim la justificări, îmi spunea 
de multe ori. Pentru el, toţi oamenii erau idioţi iar noi, spionii, 
cei mai idioţi dintre toţi. 

Bănuind la început că trăda din răzbunare, l-am făcut să 
vorbească despre superiorii ierarhici care i-ar fi putut face vreun 
rău. li detesta, dar nu în măsura în care se detesta pe sine. 


Am ajuns atunci la concluzia că acţiona astfel din motive 
ideologice şi că cinismul său ascundea aspirații mai nobile, care 
ieşeau la iveală cu vârsta. Dar când am încercat să pătrund 
dincolo de acest cinism prin şiretenie - „Familia ta, Jerzy, mama 
ta, Jerzy. Recunoaşte că eşti mândru că eşti bunic...” - n-am 
găsit decât şi mai mult cinism. Nu simţea nimic pentru ei, mi-a 
replicat pe un ton atât de rece încât mi-am dat seama că 
detesta specia umană în totalitate, aşa cum de fapt singur o 
spunea. Brutalitatea lui şi poate chiar trădarea lui nu erau decât 
expresia acestei un. 

În privinţa Occidentului, acesta era condus de aceiaşi idioţi ca 
şi restul lumii, aşa că mare diferenţă nu era. l-am arătat că nu-i 
împărtăşeam părerea asupra acestui punct, dar şi-a apărat 
crezul nihilist cu un asemenea fanatism încât am abandonat, de 
teamă să nu-l înfurii. 

Atunci, de ce? De ce să-şi rişte pielea, viaţa, cariera şi familia 
pe care o detesta ca să servească o societate pe care o 
dispreţuia? 

Religia? Când i-am vorbit despre asta s-a burzuluit şi abia 
astăzi cred că încep să-mi dau seama de ce. ÎI considera pe 
Hristos drept un maniac-depresiv, care a simţit nevoia să se 
sinucidă în public, provocând autorităţile şi determinându-le în 
cele din urmă să-i facă pe plac. 

— Bolnavii ăştia de Dumnezeu sunt toţi la fel, a rostit 
dispreţuitor. Crede-mă că ştiu ce spun, eu însumi i-am torturat. 

Ca majoritatea cinicilor, era un mare puritan iar acest paradox 
se traducea în diferite feluri. Propunerea noastră de a-l plăti 
printr-un cont din Elveţia, cum se proceda în mod obişnuit, l-a 
înfuriat, făcându-l să declare că nu era „un informator de doi 
bani”. Conform ordinului Centralei, l-am asigurat cu altă ocazie 
că, dacă întâmplător lucrurile vor lua o turnură nefavorabilă, 
vom face tot posibilul să-l evacuăm şi să-i oferim o identitate 
nouă în Vest. Dispreţul lui a devenit total: 

— Sunt un rahat, dar prefer să stau în faţa unui pluton de 
execuţie format din rahaţi polonezi decât să mor ca un trădător 
într-o cocină capitalistă. 

Cât priveşte celelalte plăceri ale vieţii, nu-i puteam oferi mai 
mult decât avea deja. Jerzy nu suporta să se întoarcă la scorpia 
de nevastă-sa după o zi grea de lucru. După o oră petrecută cu 
amanta, prefera să meargă să joace biliard decât să-i suporte 


conversaţia în continuare, dat fiind că era o tinerică fără prea 
multă minte. 

Atunci de ce? îmi repetam neîncetat, după ce epuizasem lista 
motivelor clasice. 

În tot acest timp, Jerzy a continuat să ne completeze dosarele, 
distrugându-şi Serviciul din interior cu acelaşi succes cu care ÎI 
spulberase Haydon pe al nostru. Cunoşteam ordinele pe care le 
primea de la Moscova chiar înainte de-a le fi transmis 
subordonaţilor. Fotografia tot ce-i trecea prin mână şi îşi asuma 
riscuri în ciuda rugăminţilor mele, arătând o atât de mare 
inconştienţă încât ajunsesem să mă întreb dacă nu cumva, la fel 
ca acel Hristos pe care-l renega, aspira şi el la o moarte în văzul 
lumii. Dar eficienţa ireproşabilă a ceea ce ne plăcea să numim 
munca lui de acoperire îl plasa deasupra oricărei bănuieli. Căci 
de fapt asta era faţa nevăzută a deciziei lui: vai de agentul 
occidental, real sau imaginar, care trebuia să mărturisească sub 
îndrumarea lui Jerzy. 

Timp de cinci ani, cât i-am fost ofiţer de caz, o singură dată 
mi se pare că a lăsat să-i scape indiciul pe care-l căutam. Era 
epuizat. Participase la o reuniune la Bucureşti a şefilor serviciilor 
de informaţii din ţările Pactului de la Varşovia, tocmai când 
acasă, în Polonia, ducea o luptă susţinută ca să-şi disculpe 
Serviciul de acuzaţiile de brutalitate şi corupţie. Ne-am întâlnit 
în Berlinul de Vest, la o pensiune de pe Kurfürstendamm 
rezervată unei clientele alese. Cu ochii roşii şi obosit, torţionarul 
s-a aşezat pe patul meu fumând o ţigară, a răspuns unor 
întrebări suplimentare, referitoare la ultimele informaţii 
furnizate, după care mi-a cerut un whisky, şi mai târziu încă 
unul. 

— Fără pericol nu există viaţă, a declarat el, aruncând alte trei 
filme pe cuvertură. Fără pericol, mori. 

Şi-a scos o batistă maronie slinoasă şi şi-a şters cu grijă faţa 
lătăreaţă. 

— Fără pericol, mai bine stai acasă şi faci pe doica. 

Preferam să cred că nu vorbea cu adevărat despre pericole, ci 
despre senzaţii. Era terorizat că, fără ele, ar înceta să mai 
existe, ceea ce explică fără îndoială încăpăţânarea de-a o 
dovedi şi altora. Am întrezărit atunci motivul prezenţei sale 
lângă mine în această cameră, fapt care încălca orice reguli ale 


profesiunii. Îşi păstra vioiciunea într-un moment al vieţii în care 
moartea începuse să-i dea târcoale. 


În aceeaşi seară, am cinat cu Stefanie într-un restaurant 
armenesc, la zece minute de mers pe jos de la pensiunea unde 
îl întâlnisem pe Jerzy. Obţinusem numărul de telefon de la sora 
ei din Munchen. Era înaltă şi frumoasă, aşa cum mi-o aminteam, 
şi decisă să mă convingă că era fericită. Da, viaţa era minunată, 
Ned, m-a asigurat. Trăia cu un universitar foarte distins, adorabil 
şi plin de bun simţ, trecut de prima tinereţe, dar uită-te la noi, 
nici noi nu mai suntem atât de tineri. El însă era într-adevăr 
adorabil şi înţelept. Mi-a spus numele lui, care însă nu mi-a 
sugerat nimic. Era însărcinată. Deşi deocamdată nu se vedea. 

— Dar ţie cum îţi merge, Ned? a întrebat ea, ca şi cum am fi 
fost doi generali ce se informau reciproc despre campaniile lor 
victorioase. 

l-am adresat acel surâs liniştitor cu care dobândisem atât 
încrederea agenţilor, cât şi pe cea a colegilor, în toţi aceşti ani în 
care nu o văzusem. 

— A, cred că m-am descurcat destul de bine, mulţumesc, am 
răspuns, recurgând la o exprimare tipic britanică. În definitiv, nu 
te poţi aştepta ca o persoană să-ţi ofere totul, nu-i aşa? Cred că 
facem o pereche potrivită. Trăim bine, fiecare cu viaţa lui. 

— Tot cu asta te ocupi? m-a întrebat. Ca şi Ben? 

— Da. 

Era prima oară că vorbeam despre el. Mi-a spus că trăia în 
Irlanda. Unul din verii lui cumpărase o proprietate părăginită în 
comitatul Cork. Ben o administra în lipsa lui, popula râul cu 
peşte, supraveghea ferma şi aşa mai departe. 

Am întrebat-o dacă îl mai văzuse. 

— Nu, nu vrea, mi-a răspuns. 

Aş fi condus-o cu plăcere acasă, dar a preferat să ia un taxi. L- 
am aşteptat amândoi în stradă până a venit. Mi s-a părut că 
timpul a trecut teribil de încet. Când am închis portiera, şi-a 
lăsat capul în jos. Ca şi cum ar fi căutat ceva ce-i căzuse din 
mână. l-am făcut un semn de rămas bun dar nu mi-a răspuns. 


Jurnalul de la ora nouă prezenta o adunare a Solidarităţii care 
avusese loc în aer liber, la Gdansk, şi unde un cardinal polonez 
invita o mulţime imensă la moderație. Pe Mabel nu o interesa, 


motiv pentru care a luat din nou ziarul Daily Telegraph şi s-a 
apucat de cuvintele încrucişate. Agitată la început, mulţimea a 
tăcut în cele din urmă, ascultând discursul cu devoţiunea care-i 
caracterizează pe polonezi. După cuvântare, cardinalul s-a 
plimbat printre enoriaşi, împărțind binecuvântări şi acceptând 
omagii. In timp ce i se prezentau demnitarii, l-am zărit pe Jerzy 
în planul îndepărtat, semănând cu un copil rău, exclus de la 
serbare. Slăbise mult după ce se pensionase şi mi-am dat 
seama că schimbările sociale nu-l ocoliseră. Haina atârna pe el 
de parcă n-ar fi fost a lui iar palmele mari abia-i ieşeau din 
mâneci. 

Dintr-odată, ca şi mine, cardinalul a dat cu ochii de el. 

Cardinalul rămâne pe loc, dând impresia că-şi analizează 
propriile sentimente, corectându-şi ţinuta, strângându-şi coatele 
şi bombându-şi pieptul. Apoi ridică încet braţul, dând un ordin 
unuia dintre însoțitori, un preot tânăr care nu prea pare dispus 
să-l asculte. Cardinalul repetă ordinul iar preotul îi deschide 
calea spre Jerzy. Şeful poliţiei secrete şi cardinalul rămân faţă-n 
faţă. Jerzy se crispează, ca şi cum ar avea o crampă la stomac. 
Cardinalul se apleacă şi-i vorbeşte la ureche. Jerzy 
îngenunchează cu stângăcie, pentru a-i primi binecuvântarea. 

De fiecare dată când reiau acest moment, văd ochii închişi ai 
lui Jerzy, aparent copleşit de suferinţă. Dar oare ce anume 
regretă? Brutalitatea? Loialitatea faţă de o cauză pierdută? 
Trădarea ei? Sau ochii aceştia închişi reprezintă pur şi simplu 
răspunsul instinctiv-al unui torţionar care primeşte iertarea din 
partea victimei? 


Pescuiesc. Mă cufund în mici reverii. Dragostea mea pentru 
natura engleză a crescut, dacă aşa ceva mai este posibil. Mă 
gândesc la Stefanie, la Bella şi la celelalte relaţii neduse până la 
capăt. L-am influenţat pe deputatul nostru în privinţa poluării 
râului. Este conservator, dar ce Dumnezeu îşi închipuie că ar 
putea conserva aici? M-am alăturat unui grup ecologist 
reprezentativ şi mă ocup de strângerea de semnături pe petiţii. 
Petiţii care nu sunt luate în seamă. N-o să joc golf, n-am făcut-o 
niciodată. Dar o să-i ţin de urât lui Mabel într-o miercuri după- 
amiază, cu condiţia să joace singură. O încurajez. Câinele 
zburdă de unul singur. Pensionarea nu înseamnă să-ţi pierzi 
vremea hoinărind sau încercând să reinventezi lumea. 


OPT 

Studenţii mei se hotărâseră să-l supună pe Smiley unui 
interogatoriu dur, aşa cum îmi făceau şi mie din când în când. 
Ne înţelegeam de minune până după-masa târziu, discutând, de 
pildă, despre metodele de realizare a unei deghizări care să nu 
bată la ochi, când unul dintre ei mă ataca brusc, adoptând o 
poziţie anarhică, pe care niciun om întreg la minte n-ar fi putut 
să o susţină. După aceea intervenea în discuţie un al doilea, iar 
apoi întreaga clasă. Astfel că, în cazul în care nu mi-aş fi pus în 
valoare simţul umorului - atât cât am - m-ar fi făcut zob până 
m-ar fi salvat gongul, respectiv clopoţelul de ieşire. A doua zi, 
totul era uitat. Îşi potoliseră demonul care pusese stăpânire pe 
ei iar acum doreau să reia firul cursului: „vă rog, unde am 
rămas?” La început am bănuit existenţa unui complot şi am 
încercat să-i descopăr pe instigatori. Am sfârşit, însă, prin a-mi 
da seama că fusese vorba de expresia spontană a unei 
rezistenţe în faţa unei constrângeri nefireşti. 

Totuşi, când l-au luat în primire pe Smiley, invitatul nostru de 
onoare, punându-i întrebări chiar despre scopurile pe care le 
urmărise în întreaga sa carieră, îngăduinţa mea a luat sfârşit. De 
data asta, autorul jignirii nu mai era Maggs, ci micuța sa 
prietenă Clare, cea care stătuse în faţa lui Smiley în tot timpul 
dineului, plină de admiraţie. 

— Lasă, Ned, a protestat Smiley, când am sărit furios în 
picioare. Clare are dreptate: în nouă cazuri din zece, un ziarist 
bun ne poate spune la fel de multe despre o anumită situaţie ca 
şi un spion. În orice caz, utilizează adeseori aceleaşi surse. Şi 
atunci, de ce să nu-i punem la păstrare pe spioni şi să 
subvenţionăm ziarele? Este o soluţie care ar putea fi aplicată în 
această perioadă de schimbări. De ce nu? 

M-am aşezat la loc, împotriva voinţei mele. Ghemuită lângă 
Maggs, Clare îşi urmărea tot timpul victima cu un aer angelic, în 
timp ce colegii ei râdeau pe înfundate. 

În loc să-i dea interlocutoarei un răspuns care să stârnească 
hazul, Smiley a preferat să o trateze cu seriozitate. 

— Nu putem nega faptul că munca noastră este în mare parte 
fie inutilă, fie dublată de cea a surselor oficiale. Necazul este că 
rolul spionilor nu constă în informarea marelui public, ci a 
guvernelor. 


__ Simţeam cum treptat îi cucerea din nou cu farmecul personal. 
Işi apropiaseră scaunele în jurul lui într-un semicerc neregulat; 
câteva fete se aşezaseră pe jos fără sfială. 

— Şi, ca toată lumea, guvernele îi cred pe cei pe care îi 
plătesc iar pe restul îl tratează cu suspiciuni. 

Depăşind în mod abil situaţia pe care o generase întrebarea 
provocatoare a lui Clare, a continuat, declarând cu simplitate: 

— Spionajul e vechi de când lumea. Chiar dacă guvernele s-ar 
putea lipsi de el, tot îl vor menţine. Îl adoră. Dacă într-o bună zi 
nu am mai avea niciun duşman pe lume, l-ar inventa guvernele, 
aşa că nu trebuie să vă faceţi griji. Şi apoi, cine spune că-i 
spionăm doar pe duşmani? Intreaga istorie ne învaţă că aliaţii 
de azi sunt adversarii de mâine. Conjunctura dictează priorităţi, 
prevederea însă nu. Atâta timp cât există bandiți care ajung 
conducători, vom spiona. Atâta timp cât vor exista opresori, 
mincinoşi şi nebuni pe pământ, vom spiona. Atâta timp cât vor 
exista rivalități între naţiuni, politicienii vor minţi şi tiranii vor 
deveni cuceritori, atâta timp cât consumatorii vor avea nevoie 
de produse pentru consum, vagabonzii vor căuta un acoperiş 
deasupra capului, flămânzii o coajă de pâine iar bogaţii 
surplusul, pot să vă asigur că profesiunea pe care v-aţi ales-o nu 
va fi în niciun caz ameninţată cu dispariţia. 

După ce a readus cu subtilitate discuţia la viitorul lor în 
meserie, Smiley i-a pus din nou în gardă cu privire la primejdiile 
pe care aceasta le comportă. 

— Nu există carieră mai absurdă decât cea pe care aţi 
îmbrăţişat-o, i-a asigurat el cu un aer foarte satisfăcut. Puteţi 
primi foarte uşor un post, chiar dacă nu aveţi cine ştie ce 
experienţă, iar când ajungeţi să fiţi la curent cu tot ce se 
întâmplă nu mai puteţi fi trimişi nicăieri fără ca dosarul personal 
amănunţit să nu v-o ia înainte. Spionii bătrâni ştiu că şi-au 
disputat cele mai frumoase meciuri în floarea vârstei; cei tineri 
nu sunt acceptaţi şi de aceea digeră foarte greu maturitatea şi 
încep să calculeze cât îi costă un astfel de mod de viaţă. 

Ochii săi plecaţi păreau pironiţi asupra coniacului, dar l-am 
văzut aruncându-mi o privire cu coada ochiului. 

— lar apoi, la o anumită vârstă, vrei să afli răspunsul, a 
continuat el. Doreşti pergamentul ascuns în sala tezaurului, ca 
să înţelegi cine îţi dirijează viaţa şi de ce. Din păcate, abia când 


ajungi la acest stadiu ştii mai bine decât oricine că sala 
tezaurului este goală. 

Pe urmă mi s-a adresat mie: 

— Ned, nu bei? Trădezi cauza coniacului? Vă rog să-i umpleţi 
paharul. 


Chiar dacă îmi vine greu să accept, perioada care a urmat în 
viaţa mea mi se identifică în memorie cu o căutare nesfârşită, al 
cărui scop nu-l cunoşteam. Abia când l-am regăsit pe Hansen, 
spionul decăzut, am înţeles că el era scopul. 

Şi deşi în realitate urmăream alte obiective şi alţi oameni în 
periplul meu spre Orient, când privesc în urmă, toate acestea mi 
se par doar simple etape până la Hansen. Nu pot să mă exprim 
altfel. In adâncul junglei cambodgiene, Hansen mă aştepta, 
aidoma lui Kurtz, în inima întunericului!. Şi toate peripeţiile prin 
care trecusem mă pregătiseră pentru întâlnirea cu el. Vocea lui 
Hansen era cea pe care speram să o aud. El deţinea răspunsul 
la întrebările pe care n-am ştiut dacă mi le pusesem vreodată. În 
aparenţă, rămăsesem un băiat bun. Flegmatic, chibzuit şi 
fumător de pipă, gata întotdeauna să-i sprijin pe cei aflaţi la 
ananghie. Dar simţeam în mine o mare neînțelegere faţă de 
propria-mi inutilitate, având impresia că încercarea de a mă 
adapta acestei vieţi eşuate şi că efortul meu de a oferi libertate 
altora nu mă ajutase să mi-o găsesc pe a mea. În cele mai 
proaste momente. Mă consideram mai degrabă un erou ridicol, 
ca Don Quijote, decât un protagonist al romanelor lui Buchan?. 

M-am apucat să scriu versiuni satirice ale propriei vieţi iar 
când am trecut în revistă episoadele pe care vi le-am povestit 
până acum, le-am dat titluri picareşti care le reliefau inutilitatea: 
Panda - salvarea intereselor noastre în Orientul Mijlociu! Ben - 
demascarea unui dezertor englez! Bella - ultimul sacrificiu! 
Teodor - participarea la o mare mascaradă! Jerzy - mersul până 
la capăt! Totuşi nu puteam nega rezultatele acestui ultim 
episod, pozitive însă din păcate efemere, cum sunt în general 
cele legate de activitatea în Serviciul de Informaţii, şi fără niciun 


1 Aluzie la protagonistul celebrului mini-roman Heart of Darkness de Joseph 
Conrad (n. tr.). 

2 John Buchan, romancier englez de la începutul secolului douăzeci autor a 
mai multe cărţi de aventuri, printre care Treizeci şi nouă de trepte şi 
Greenmantle (n. tr.). 


efect asupra forţelor umane care chiar în aceşti ani duceau ţara 
de râpă. 

Ca şi Don Quijote, mi-am jurat când am păşit în viaţă să nu las 
răul să ia proporţii. Şi iată că, în momentele de deprimare, am 
crezut că devenisem unul dintre slujitorii lui. Dar am aşteptat în 
continuare ca lumea să-mi dea ocazia să acţionez... şi ea a fost 
vinovată că n-a ştiut să mă folosească. 

Ca să înţelegeţi mai bine, trebuie să vă spun ce mi s-a 
întâmplat după Munchen. Indiferent de alte lucruri pe care ni le- 
a făcut, Jerzy mi-a adus un anumit prestigiu, aşa că Etajul Cinci 
a creat special pentru mine postul de organizator operaţional 
itinerant, însărcinat cu misiuni fulger „pentru a evalua şi, dacă 
se poate, exploata unele posibilităţi din afara câmpului de 
acţiune al secţiei locale”. 

Privind în urmă, îmi dau seama că deplasările permanente 
care au urmat - o săptămână în America Centrală, o alta în 
Irlanda de Nord, Africa, Orientul Mijlociu şi din nou Africa - mi-au 
potolit starea de nelinişte, şi că şeful personalului o ştia cu 
siguranţă, căci de curând mă lansasem prosteşte într-o relaţie 
amoroasă cu o oarecare Monica, funcţionară la secţia industrială 
a Serviciului. Hotărâsem că aveam nevoie de o amantă, o 
văzusem la bufet şi îi încredinţasem rolul. Simplu ca bună ziua. 
In timp ce mă întorceam cu maşina într-o seară ploioasă, 
zărisem în staţia autobuzului 23, banalitatea cu chip de femeie. 
O dusesem la ea acasă, apoi în pat iar în cele din urmă la 
restaurant. Încercaserăm să ne analizăm comportamentul şi 
ajunseserăm la concluzia că ne îndrăgostiserăm, o variantă 
confortabilă ce rezistase câteva luni, până când o tragedie îmi 
deschise cu brutalitate ochii. Printr-un noroc, mă găsisem la 
Londra pentru un instructaj înaintea următoarei misiuni, când 
aflasem că mama era pe moarte. Prostul gust divin voise să fiu 
cu Monica în pat când primisem înştiinţarea telefonică. Cel puţin 
putusem asista la sfârşitul mamei, care fusese îndelungat, dar 
extrem de senin. 

Totuşi, nu eram deloc pregătit pentru aşa ceva. Dat fiind că 
până atunci reuşisem să evit obstacolele dificile, am considerat 
că voi depăşi şi momentul morţii mamei. Nu puteam să mă înşel 
mai tare. Smiley îmi spusese într-o bună zi că, în general, 
conspiraţiile nu supraviețuiesc contactului cu realitatea. Aşa se 
întâmplase şi cu mica mea conspirație personală, urzită ca să 


mă autoconving că trebuia să privesc cu seninătate moartea 
mamei, ca pe o curmare necesară şi binevenită a suferințelor 
îndurate. Nu luasem în considerare faptul că suferinţa putea fi şi 
a mea. 

Mă simţeam în acelaşi timp orfan şi plin de entuziasm. Fără 
să-mi dau seama, mama îşi asumase şi rolul tatălui decedat de 
multă vreme. Moartea sa însemna deci dispariţia copilăriei, dar 
şi a unei părţi considerabile din adolescenţă. Eram în fine singur 
în faţa încercărilor vieţii, majoritatea fiind însă deja depăşite - 
eschivate, oculte sau irosite. Eram în fine liber să iubesc. Dar pe 
cine? Din păcate nu pe Monica, deşi aş fi putut să trag nădejde 
că faptele aveau să demonstreze contrariul. Nici Monica şi nici 
căsătoria nu-mi ofereau vraja pe care condiţia de supravieţuitor 
mi-o impunea să o descopăr cu începere din acel moment. lar 
când m-am privit în oglinda din toaleta întreprinderii de pompe 
funebre, după o noapte de priveghi, m-am înspăimântat. 
Dădusem cu ochii de chipul unui spion marcat iremediabil de 
propriile înşelătorii. 

Aţi avut cumva ocazia să observați această expresie la cineva 
din apropiere sau, de ce nu, pe propriul chip? În ce mă priveşte, 
aproape că ajunsesem să nu-l mai observ pe acest însoțitor de 
toate zilele, până în momentul când şocul morţii mă obligase să- 
| redescopăr. Zâmbim, dar avem de multe ori o reţinere care ne 
face să părem falşi. Nici la bucurie, nici la beţie şi pare-se că nici 
chiar când facem dragoste nu scăpăm de această atitudine 
rezervată: giroscopul rămâne vertical iar o voce invizibilă ne 
reaminteşte care ne este adevărata vocaţie. O asemenea 
distanţare sfârşeşte prin a fi atât de flagrantă încât ajunge să 
reprezinte un risc pentru siguranţă. Astfel încât astăzi, când iau 
parte la o reuniune sau la o serată a veteranilor de la Sarratt, 
pot să văd, privind în jur, cum iese la iveală această zonă 
secretă în fiecare dintre noi. În spatele unei figuri prea vesele 
sau prea sobre, văd imediat amprenta unei vieţi trăite cu frâna 
trasă. Aud ecoul unor râsete presupus suprimate şi nu trebuie 
să merg până la sursă ca să-mi dau seama că de fapt nu a fost 
abandonat nimic - nici identitatea celui în cauză şi nici propriile 
restricţii lăuntrice. In tinereţe, credeam că doar membrii înţepaţi 
şi rigizi ai claselor conducătoare engleze sfârşeau astfel. „S-au 
născut în captivitate şi n-au avut de ales”, îmi spuneam în faţa 
atitudinilor lor ipocrite de politeţe, când le ofeream un surâs de 


băiat de gaşcă. Englez doar pe jumătate, m-am crezut la 
adăpost de această calamitate până în ziua când, în toaleta roz 
a pompelor funebre, am constatat că aceeaşi umbră care îi 
învăluia pe toţi nu mă cruţase nici pe mine. 

Cred că din acea zi, n-am privit decât spre orizont. Dar e atât 
de târziu! mi-am zis. Şi plec cu un handicap atât de mare! Viaţa 
urma să fie ori o căutare, ori nimic! Însă chiar teama de acest 
nimic mă împingea să acţionez energic. Cel puţin aşa consider 
astăzi, şi vă rog să faceţi la fel, când parcurgeţi amintirile 
fragmentate ale acelei perioade în care am trăit în două realităţi 
paralele. În ochii bărbatului care ajunsesem, fiecare întâlnire era 
o întâlnire cu mine însumi. Fiecare destăinuire a unui 
necunoscut devenea propria-mi confesiune iar cea a lui Hansen 
cea mai copleşitoare dintre toate, dar la urma urmei şi cea mai 
reconfortantă, chiar din această cauză. După înmormântarea 
mamei, mi-am luat rămas bun de la Monica şi de la Mabel şi am 
plecat a doua zi la Beirut. Însă şi această plecare obişnuită a 
fost, totuşi, precedată de un episod tulburător. 


În timpul pregătirilor pentru această misiune, împărţisem 
biroul cu un bărbat destul de inteligent pe nume Giles Latimer, 
care se afirmase puternic în serviciu poreclit de noi „Molahii 
demenţi”. Giles încerca să studieze reţeaua aparent foarte 
complicată a grupurilor fundamentaliste musulmane care 
operau în afara Libanului. Ideea favorită a teoreticienilor 
terorismului, potrivit cărora toate aceste grupări aparţin unui 
supercomplot, este ridicolă. Ce bine-ar fi să fie aşa, măcar am 
spera să punem mâna pe ele! Fiindcă la ora asta ne scapă 
mereu, se grupează şi se regrupează, ca picăturile de apă pe un 
perete ud, şi simt la fel de greu de oprit ca ele. 

Dar Giles, care era expert în probleme arabe şi un distins 
jucător de bridge, era singurul care se putea apropia cât de cât 
de finalizarea acestei operaţiuni imposibile, iar eu trebuia să 
învăţ totul de la el, în vederea pregătirii pentru misiune. Era 
înalt, slab şi cu părul des. Absolviserăm în acelaşi an. Avea un 
aer juvenil accentuat de roşeaţa din obraji, datorată, de fapt, 
unei aglomerări de mici vase de sânge sparte. Era gentleman 
până în măduva oaselor, deschizând mereu uşa doamnelor şi 
ridicându-se imediat în picioare când li se adresa. Primăvara îl 
văzusem de două ori ud până la piele, căci obişnuia să-şi 


împrumute umbrela oricui se aventura să iasă din casă fără să 
aibă aşa ceva la el. Deşi bogat, trăia modest. Era un om 
desăvârşit, căsătorit cu o femeie pe măsură, capabil să 
organizeze partide de bridge în cadrul Serviciului şi să-şi 
amintească până şi prenumele celor mai simpli funcţionari şi pe 
ale membrilor familiilor. Cu atât mai surprinzător a fost, în 
aceste condiţii, dispariţia treptată a dosarelor sale. 

Am fost primul care am constatat întâmplător fenomenul, în 
timp ce investigam o tânără germană pe nume Britta, ca să-i 
refacem împreună perioada petrecută în taberele teroriste de 
antrenament din Munţii Shuf, iar eu am cerut la un moment dat 
un dosar-anexă ce conţinea interceptări ale unor documente 
explozive referitoare la acest subiect. Era vorba de informaţii 
primite de la americani, dar după ce am obţinut toate aprobările 
pentru a figura pe lista de acces, am constatat că dosarul 
dispăruse. Fişa de ieşire purta numele lui Giles, dar asta nu 
însemna nimic, fiindcă Giles era Giles iar numele său figura pe 
toate listele. 

Totuşi, nici el nu ştia unde se afla dosarul. Şi-a amintit că-l 
citise, ba chiar putea să citeze pasaje întregi din el. Era convins 
că mi-l dăduse mie. Probabil că a fost trimis la Etajul Cinci, mi-a 
spus, sau înapoi la arhivă. Sau cine ştie pe unde. 

S-a raportat lipsa dosarului, au fost informaţi cei ce 
răspundeau de arhivă, şi totul s-a desfăşurat normal timp de 
două zile, până când incidentul s-a repetat. De data asta, 
alarma a dat-o secretara lui Giles. Când arhiva a căutat toate 
cele trei volume referitoare la Fraţii Profetului, un grup obscur 
despre care se presupunea că avea sediul la Damour. 

Nici atunci Giles n-a ştiut nimic: nu văzuse niciodată dosarele 
şi nici nu le consultase. Cerberii de la arhivă i-au arătat propria 
semnătură pe chitanţă. N-a recunoscut nimic. lar când apuca 
Giles să nege ceva, nu-ţi mai venea să-l contrazici. Repet, era 
de o verticalitate desăvârşită. 

Vânătoarea era în toi şi pretutindeni se făceau inventare. 
Arhiva îşi trăia ultimele zile înainte de computerizare, dar încă 
mai puteai găsi ce căutai, sau cel puţin ştiai precis dacă se 
pierdea ceva. Astăzi, în schimb, funcţionarul clătină din cap şi-i 
dă telefon inginerului. 

Arhiva a descoperit că dispăruseră treizeci şi două de dosare 
cerute de Giles, dintre care douăzeci şi unu strict secrete, cinci 


ultra-secrete şi şase din categoria celor marcate cu „difuzare 
restrânsă”, ceea ce din păcate însemna că nicio persoană cu 
puternice sentimente proisraeliene nu avea dreptul să le 
consulte. Credeţi ce doriţi în privinţa acestei îngrădiri 
respingătoare, pe care cei mai mulţi dintre noi o găseau 
jenantă. Dar ăsta era Orientul Mijlociu. 

Şeful personalului a fost cel care mi-a furnizat primul indiciu 
asupra amplorii crizei, într-o vineri dimineaţa. Îi plăcea să se 
simtă protejat de apropierea weekendului când se pregătea să- 
şi coboare securea asupra grumazului cuiva. 

— Spune-mi, Ned, Giles se simte bine? m-a întrebat el, pe un 
ton de prietenie sinceră. 

— Da, foarte bine. 

— E un bun creştin, nu-i aşa? Nu doar credincios, ci pur şi 
simplu pios. 

— Cred că da. 

— In fine, Ned, toţi suntem, dar cred că Giles cam face exces 
de zel. Ce crezi? 

— N-am vorbit niciodată despre asta. 

— Tu eşti credincios? 

— Nu. 

— Crezi, de exemplu, că Giles ar putea avea vreo simpatie 
pentru ceva cum ar fi, să zicem, secta israelită-britanică, sau 
altceva de genul ăsta? N-am nimic împotriva lor, să ne 
înţelegem bine. Fiecare cu convingerile lui. 

— Giles e foarte riguros. Nu e nici puritan, nici exaltat, de asta 
sunt sigur. Citeşte din Biblie la biserica parohială. Uneori mai şi 
predică, în timpul postului mare, însă atât şi nimic mai mult. 

— Exact asta am şi eu aici, s-a plâns şeful personalului, lovind 
cu degetele un dosar închis. Aceeaşi imagine, Ned. Şi-atunci, ce 
se întâmplă? Ştii doar că munca mea nu-i întotdeauna uşoară. Și 
nici foarte plăcută. 

— De ce nu-l întrebi direct? 

— A, ştiu, ştiu, trebuie s-o fac. Bineînţeles, dacă nu cumva 
vrei s-o faci tu. Ai putea să-l inviţi la un dejun, pe cheltuiala 
mea, evident. Să sondezi puţin terenul. Şi să-mi spui ce crezi. 

— Nu, am refuzat eu. 

Prietenia sa sinceră s-a transformat într-o atitudine mult mai 
dură. 


— Eram sigur că asta o să spui. Mă îngrijorezi câteodată, Ned. 
Eşti un fustangiu şi un încăpățânat afurisit. Vorbeşte sângele 
olandez din tine. Mă rog, în cazul ăsta fă bine şi ţine-ţi gura. ţi 
ordon. 

In cele din urmă, Giles a fost acela care m-a invitat la masă. 
Şeful personalului jucase pe două planuri, îndrugându-i şi lui o 
poveste despre mine. In orice caz, la douăsprezece şi jumătate 
Giles s-a ridicat brusc şi mi-a spus: 

— Ce mama naibii, Ned, doar e vineri. Hai că te invit la masă. 
N-am mai mâncat un prânz ca lumea de ani de zile. 

Instalaţi la o masă de lângă geam la Travellers’, am golit rapid 
o sticlă de Sancerre. Şi deodată, Giles a început să-mi 
povestească despre recenta sa misiune de legătură pe lângă 
FBI, la New York. După un început normal, vocea i-a devenit 
imediat monocordă şi ochii i s-au fixat într-un punct în gol. La 
început am pus-o pe seama vinului, căci Giles nu era un mare 
băutor. Vorbea totuşi cu o convingere neprefăcută şi cu 
intensitatea unui vizionar. 

— Ciudaţi tipi americanii ăştia, Ned. Trebuie să fii foarte atent 
cu ei. La început nici nu te gândeşti că se ţin după tine. De 
exemplu, la hotel. Acolo poţi să-ţi dai seama cel mai bine. Prea 
multe zâmbete când te înscrii în registru, prea multă atenţie în 
privinţa bagajelor... Sunt cu ochii pe tine. O seră imensă la 
ultimul etaj. De sus poţi privi elicopterele care zboară de-a 
lungul fluviului. „Bun venit, domnule Lambert. Vă dorim o zi 
bună”. Lambert este numele conspirativ pe care îl utilizez 
întotdeauna în Statele Unite. Mă cocoaţă la etajul paisprezece. 
Eu sunt un om ordonat. Aşa am fost dintotdeauna. Folosesc 
şanuri şi alte chestii de-astea, ce să fac? Şi tata era la fel. Când 
ajung în cameră, îmi pun încălţămintea aici, cămăşile acolo, 
şosetele dincolo, costumele într-o anumită ordine. Ai observat 
că noi, englezii nu purtăm niciodată costume uşoare? Alegi o 
stofă care crezi că e uşoară iar croitorul confirmă: „Este cea mai 
uşoară din tot ce-avem, domnule. Alta mai uşoară nici nu se 
produce!” Normal ar fi trebuit să fi învăţat până acum, făcând 
atâtea afaceri cu americanii. Dar n-au învăţat. Noroc! 

Am băut amândoi din pahare, după care i-am turnat nişte apă 
minerală. Incepuse să transpire. 

— A doua zi revin la hotel, după o zi întreagă de întâlniri în 
care am încercat să ne facem plăcuţi unii altora. In fond, sunt 


simpatici dar... puţin deosebiți. Atitudinile diferă. Sunt înarmaţi. 
Vor rezultate, deşi o ştim cu toţii că nu le pot aveai Cu cât omori 
mai mulţi fanatici, cu atât apar mai mulţi care le iau locul. Eu o 
ştiu, ei însă nu. Şi tata a fost tot specialist în problemele arabe, 
ştii doar. 

l-am spus că nu ştiam şi l-am rugat să-mi povestească despre 
el. Încercam să schimb subiectul, conştient că era mai bine 
dacă-mi vorbea despre tatăl lui şi nu despre hotel. 

— Aşa că mă întorc la hotel şi mi se dă cheia. „Un moment, 
mă adresez persoanei de la recepţie, asta nu-i de la etajul 
paisprezece, ci de la douăzeci şi unu. Probabil e o greşeală”. 
Vorbesc zâmbind, bineînţeles. Oricine se poate înşela. In ziua 
aceea la recepţie se afla o femeie impozantă, care îmi răspunde: 
„Nu este nicio greşeală, domnule Lambert. Sunteţi la etajul 
douăzeci şi unu. Aveţi camera 2109.0148 „Nu, nu. Este 1409. 
Priviţi”. Şi în faţa ei caut prin buzunare ca să găsesc acea carte 
de identitate pe care o primeşti la sosire. Dar nu o găsesc. 
„Ascultaţi, îi spun. Credeţi-mă. Am o memorie excelentă. Am 
camera 1409”. Ea scoate registrul şi mi-l arată. Lambert, 2109. 
Mă urc în lift, deschid uşa, toate sunt la locul lor. Pantofii aici, 
cămăşile acolo, şosetele dincolo, costumele în aceeaşi ordine, 
exact ca în camera cealaltă, la etajul paisprezece. Ştii ce-au 
făcut? 

Am răspuns din nou negativ. 

— Au fotografiat cu un Polaroid. 

— Dar de ce? 

— Doreau să mă pună sub ascultare. La 2109 aveau 
microfoane, la 1409 nu. Atunci mi-au schimbat camera. Credeau 
că sunt spion arab. 

— Din ce cauză? 

— Din cauza tatălui meu. Că-l susţin pe Lawrence şi au luat 
această decizie. Aşa procedează, îţi fotografiază camera. 

Aproape că nici nu-mi mai amintesc cum a decurs dejunul. Nu 
mai ţin minte nici ce-am mâncat şi nici ce-am băut, nimic. Imi 
amintesc vag cum Giles a lăudat-o pe Mabel, prezentând-o ca 
pe soţia perfectă pentru un membru al Serviciului, dar poate că 
fusese doar vocea propriei conştiinţe. Ce îmi amintesc însă cu 
adevărat este că stăteam lângă Giles în biroul său de la 
Centrală, în timp ce şeful personalului se postase în faţa 
dulapului metalic. Dincolo de uşa demontată se aflau cele 


treizeci şi două de dosare care lipseau, îngrămădite la 
întâmplare pe rafturi - toate dosarele de care Giles nu avusese 
timp să se ocupe atunci când fusese victima a ceea ce Smiley 
numea „cădere nervoasă de gradul trei”. 

Din ce cauză? Cum am aflat mai târziu, Giles îşi găsise şi el o 
fată gen Monica. Ceea ce-l pierduse, după cât se părea, fusese 
pasiunea pentru această tânără de douăzeci şi unu de ani de la 
el din sat. Dragostea pentru ea, vinovăția şi disperarea îi 
dereglaseră total. Urmase rutina zilnică - doar era soldat - dar 
mintea nu mai dăduse acelaşi randament. Era dominată de 
aceste noi preocupări, chiar dacă Giles nu voia s-o recunoască. 

Cât despre celelalte cauze ale decăderii, vă las să le 
descoperiţi singuri, împreună cu psihiatrii serviciului, tot mai 
influenţi pe zi ce trece. Poate că se datora prăpastiei dintre vis şi 
realitate. Prăpastiei dintre aspiraţiile lui Giles din tinereţe şi 
bilanţul unei vieţi ajunse la vârsta maturității. La drept vorbind, 
Giles mă înspăimântase. Simţeam că mi-o luase înainte pe 
panta alunecoasă pe care apucasem şi eu. Eram conştient de 
acest lucru în timp ce conduceam maşina spre aeroport, precum 
şi în avion când mă gândeam la mama. Ca să uit, am băut 
câteva pahare de whisky. 

Sentimentul respectiv nu m-a părăsit nici în momentul când 
mi-am desfăcut bagajul în camera 607 a hotelului Commodore 
din Beirut, când telefonul a început să sune la câţiva centimetri 
de mine. Am ridicat receptorul, trecându-mi prin cap ideea 
idioată că Ahmed de la recepţie mă suna ca să-mi comunice că 
mi se repartizase o altă cameră la etajul douăzeci şi unu. Mă 
înşelam. Episodul suprarealist numărul doi tocmai îşi începuse 
desfăşurarea. 


Se declanşaseră împuşcăturile, precum şi un tir de arme 
semiautomate din mai multe poziţii. După toate aparențele erau 
nişte puştani înghesuiți într-o furgonetă japoneză, care goleau la 
întâmplare încărcătoarele unui AK 47. Era una dintre acele 
perioade în care la Beirut puteai să-ţi potriveşti ceasul după 
momentul începerii primelor distracţii nocturne. Impuşcăturile 
nu m-au deranjat niciodată foarte mult, dat fiind că le poţi găsi o 
logică, oricât de anarhică: eşti fie ţintă, fie ţintaş. Ceea ce nu-mi 
plăcea deloc erau maşinile-capcană: nu ştii niciodată, 
înghesuindu-te pe trotuar sau  aşteptând transpirat 


descongestionarea traficului, dacă un autovehicul parcat nu va 
spulbera un întreg grup de case dintr-o lovitură sau nu le va 
transforma în bucățele atât de mici încât să nu mai fie nevoie 
nici măcar de o husă pentru cadavre, darămite de-o 
înmormântare. Lucrul care-ţi atrăgea atenţia la un atentat cu o 
maşină-capcană - adică după aceea - era încălţămintea. 
Oamenii explodau literalmente, dar pantofii le rămâneau intacţi: 
după ce se adunau bucăţile de carne, printre cioburi rămâneau 
una sau două perechi de pantofi, câteva proteze dentare 
distruse şi fragmente de îmbrăcăminte. Aşa că tirurile de 
mitralieră sau de bazooka mă nelinişteau mai puţin decât pe 
alţii. 

Am ridicat receptorul şi, auzind o voce feminină, am 
încremenit, nu numai pentru că mi-a amintit de grijile casei, ci şi 
pentru că trebuia să găsesc o nemţoaică - pe aceeaşi Britta care 
participase la cursurile de terorism din munţii Shuf. 

Dar nu era nici Britta, nici Monica şi nici Mabel. Vocea avea un 
accent american din Midwest şi era îngrozită. Eu eram Peter, să 
nu uit - Peter Carter, trimis special al unui mare cotidian englez, 
deşi corespondentul lui permanent în acea ţară nu auzise 
vreodată de mine. Mi-am reamintit identitatea când a început să 
vorbească. 

— Peter, pentru Dumnezeu, trebuie să ajung la tine! a spus ea 
dintr-o suflare. Unde te-ai ascuns? 

Rafalei prelungite a unei mitraliere i-a răspuns imediat 
explozia unei grenade cu elice. Vocea continuă, şi mai speriată: 

— Doamne, Peter, de ce nu m-ai sunat? De acord, am spus o 
groază de prostii, ţi-am stricat liniştea. Îmi pare rău. Dar pentru 
Dumnezeu, doar nu suntem copii! Ştii că nu pot să sufăr 
chestiile astea. 

A urmat o dezlănţuire de focuri de armă. Puştanii mai trag 
uneori şi în aer, de amorul artei. 

Vocea ei a devenit şi mai insistentă. 

— Vorbeşte-mi, Peter! Spune-mi ceva nostim, te rog. Trebuie 
să se întâmple şi ceva amuzant undeva pe această planetă. 
Peter, vrei să-mi răspunzi, te rog? N-ai murit, nu? Nu vreau să 
mor singură, Peter. Sunt foarte sociabilă. lubesc sociabil şi vreau 
să mor tot sociabil. Peter, răspunde-mi. Te rog. 

— Ce cameră ai cerut? am întrebat-o. 


Linişte deplină. Exact genul de acalmie care se instalează 
între două rafale. 

— Cine-i acolo? a întrebat ea. 

— Mă numesc Peter, dar nu cred că sunt cel pe care-l cauţi. 
Ce cameră ai cerut? 

— Pe asta. 

— Ce număr? 

— Camera 607. 

— Îmi pare rău, probabil că a părăsit hotelul. Eu am sosit la 
Beirut după-amiază şi mi s-a dat camera asta. _ 

S-a auzit explozia unei grenade, urmată de o alta. In stradă, la 
vreo trei case mai încolo, cineva urla cât îl ţinea gura. Apoi 
urletul a încetat. 

— O fi murit? a şoptit ea. 

M-am abținut să răspund. 

— Poate că a fost o femeie. 

— Poate, am încuviinţat. 

— Cine eşti? Eşti englez? 

— Da. 

Ca şi Peter, mi-am spus apoi în gând, fără să ştiu de ce. 

— Ce faci? întrebă ea. 

— În viaţă? 

— Vorbeşte-mi. Vorbeşte-mi, asta-i tot ce vreau. 

— Sunt ziarist. 

— Ca şi Peter? 

— Nu ştiu el ce fel de ziarist e. 

— E un dur. Educat la şcoala primejdiei. Şi tu eşti tot un dur? 

— Unele lucruri îmi produc teamă, altele nu. 

— Şoarecii? 

— Mă sperie de moarte. 

— Eşti bun ca ziarist? 

— A, depinde de calitatea ştirilor. N-am scris cine ştie ce în 
ultimul timp. Fac mai mult muncă de redacţie. 

— Eşti căsătorit? 

— Dar tu? 

— Da. 

— Cu Peter? 

— Nu. Nu cu Peter. 

— Îl cunoşti de mult timp? 

— Pe soţul meu? 


— Nu, pe Peter. 

Nu m-am întrebat de ce mă interesa mai mult adulterul decât 
căsătoria. 

— Aici timpul trece altfel, a răspuns ea. Un an, doi, asta nu 
înseamnă mare lucru la Beirut. Şi tu eşti căsătorit, nu-i aşa? Dar 
ai aşteptat să-ţi spun eu prima. 

— Da, sunt căsătorit. 

— Atunci vorbeşte-mi de ea. 

— De soţia mea? 

— Da. O iubeşti? E înaltă? Are o piele frumoasă? Este foarte 
britanică şi flegmatică? 

l-am dat unele detalii lipsite de importanţă despre Mabel şi 
am inventat altele, autodispreţuindu-mă profund. 

— Dacă stai să te gândeşti, cine mai poate crede în sex după 
cincisprezece ani petrecuţi cu acelaşi partener? a spus ea. 

Am râs, dar n-am răspuns. 

— Îi eşti fidel, Peter? 

— Absolut, am rostit, după o pauză. 

— Bine, să ne întoarcem la lucru. În legătură cu munca ta. Ce 
faci aici? Povesteşte-mi. 

Spionul din mine a evitat întrebarea. 

— Poate ar fi timpul să-mi spui tu cu ce te ocupi, am replicat. 
Eşti tot ziaristă? 

Gloanţele trasoare au luminat brusc cerul. Au urmat 
obişnuitele împuşcături. 

— Bineînţeles că înnegresc şi eu hârtia, a zis ea cu o voce 
dintr-odată scăzută şi mistuită de teamă. 

— Pentru cine? 

— Pentru o nenorocită de agenţie de ştiri, pentru ce altceva? 
Cincizeci de cenți rândul, până când vine vreun ticălos care-mi 
fură materialele şi face două miare într-o după-amiază. Nimic 
nou sub soare. 

— Cum te cheamă? am întrebat-o. 

— Nu ştiu. Poate că Annie. Spune-mi Annie. Ştii ceva, zău că 
eşti simpatic. Ce faci dacă ţi se freacă un doberman de picior? 

— Latru? 

— Nu, simulezi orgasmul. Mi-e teamă, Peter. Poate nu ţi-am 
spus-o destul de clar. Trebuie să beau ceva. 

— Unde eşti? 

— Chiar aici. 


— Unde anume? 

— În hotel, pentru numele lui Dumnezeu. La Commodore. 
Sunt în hol. Ahmed trăsneşte a usturoi şi grecul nu mă pierde 
din ochi. 

— Care grec? 

— Stavros. Un individ dubios care plasează droguri tari şi se 
jură peste tot că sunt slabe. Un tip de ultima speţă. 

Ascultând cu atenţie, am distins pentru prima oară nişte voci 
nedesluşite. Împuşcăturile încetaseră. 

— Peter? 

— Da. 

— Peter, stinge odată lumina aia. 

Probabil că ştia că în cameră funcţiona doar o veioză 
instabilă, cu un abajur din hârtie, aşezat pe o comodă între două 
sofale. Am stins-o. Stelele s-au ivit din nou pe cer. 

— Descuie uşa şi las-o întredeschisă. Foarte puţin. Ai pileală? 

— O sticlă de whisky. 

— Vodcă? 

— Nu. 

— Cuburi de gheaţă? 

— Nu. 

— Aduc eu, Peter? 

— Da. 

— Eşti un om de treabă. Ţi-a mai spus-o cineva? 

— Nimeni şi de mult. 

— Aşteaptă-mă, a mai zis ea, înainte să închidă telefonul. 

Însă n-a mai venit. 


Imaginaţi-vă ce doriţi, aşa cum am făcut şi eu, gata să mă 
gândesc la toate posibilităţile, stând pe divan ca să observ uşa 
rămasă în întuneric şi să pândesc paşii acestei femei pe culoar 
şi trecându-mi în revistă întreaga existenţă. 

După o oră, am coborât la bar, ascultând fiecare voce 
feminină americană, dar niciuna nu corespundea. Am căutat pe 
oricine care s-ar fi putut numi Annie şi i-ar fi putut face 
propuneri prin telefon unui necunoscut. L-am mituit pe Ahmed 
ca să-mi spună cine folosise telefonul din hol la ora nouă seara, 
dintr-un motiv care mi-a scăpat, memoria sa nu reţinuse nicio 
americancă speriată. 


Am mers până acolo încât am încercat să stabilesc identitatea 
ocupantului anterior al camerei şi să aflu dacă îl chema Peter. 
Ahmed, care dintr-odată a devenit foarte reţinut, mi-a spus că 
tocmai atunci se dusese la Tripoli ca să-şi vadă mama bătrână 
iar hotelul nu avea niciun registru. 

Venise adevăratul Peter în ultimul minut ca s-o ia pe sus pe 
americancă? Sau fusese mâna grecului Stavros? Era o 
prostituată? Dar eu, nu cumva mă prostituam şi eu? Ahmed era 
oare proxenet? Şi apelul telefonic? Să fi fost un simplu truc bine 
calculat pe care îl aplica tuturor noilor veniţi în hotel pentru a-i 
agăța în prima seară când erau singuri şi temători? 

Sau, aşa cum îmi place să cred, era pur şi simplu terorizată de 
absenţa amantului şi tânjea să uite tulburătoarea viaţă de 
noapte din oraş în braţele unui alt bărbat? 

Deşi n-am pătruns dincolo de acest mister, am învăţat totuşi 
ceva despre mine. Chiar dacă m-a tulburat. Mi-am dat seama ce 
periculoasă era propria singurătate. Mă făcea extrem de 
vulnerabil. Simţeam o uriaşă nevoie de-a dărui şi de-a primi 
iubire. lar ceea ce Serviciul numea „securitate personală” era o 
noţiune cu totul relativă în cazul meu, prin comparaţie cu 
dorinţa mea crescândă de a cultiva relaţii. M-am gândit la 
Monica şi la prefăcutele declaraţii de dragoste care nu reuşiseră 
să-i înduioşeze pe zei. M-am gândit apoi la pasiunea disperată a 
lui Giles Latimer. Cât despre această femeie care îşi spunea 
Annie, şi ea părea să fi îngroşat rândurile mesagerilor înfricoşaţi 
ale căror voci îşi găseau ecou undeva în mine. 

După femeia fără chip, a urmat bărbatul fără chip. Asta s-a 
întâmplat în seara următoare. 


Epuizat, mă instalasem în holul hotelului ca să beau singur un 
scotch. Vizitasem taberele de lângă Saida, şi mâinile continuau 
să-mi tremure după încă o zi în sudul Libanului. Era acum ora 
magică a amurgului, când fauna umană a Beirutului dădea 
uitării neînțelegerile şi se aduna în locul unde se adăpau toţi 
membrii ei. 

Am văzut acelaşi fenomen în junglă. Poate că l-aţi observat şi 
domniile voastre. Ca la un semn, elefanții, porcii spinoşi, 
gazelele, leii şi girafele ies tiptil din umbra protectoare a 
arborilor şi, într-o linişte aproape desăvârşită, se opresc pe 
malurile clisoase. Acelaşi spectacol putea fi vizionat în holul 


hotelului Commodore, la ora când ziariştii se întorceau din 
deplasările de peste zi. In ritmul destul de lent al uşilor din sticlă 
acţionate electric, care suspinau şi scrâşneau din cauza 
efortului, noaptea libaneză timpurie îşi îndruma spre casă turma 
rătăcită: o echipă a televiziunii suedeze, condusă de o blondă 
pământie la faţă, îmbrăcată cu pantaloni croiţi la o mare casă de 
modă, fotograful şi corespondentul unui săptămânal american, 
trimişii diverselor agenţii de presă, întotdeauna în tandem, un 
bătrân est-german misterios cu amanta lui japoneză. Toţi 
adoptaseră aceeaşi nonşalanţă studiată când intrau şi se opreau 
un moment, înainte de a se debarasa de povara acumulată în 
timpul zilei. 

Numai că nu se sfârşise. Adevăraţii ziarişti trebuiau să trimită 
filmele, să-şi scrie articolele iar apoi să le expedieze prin telex 
sau prin telefon. Cineva dispăruse şi era nevoie de explicaţii. 
Altcineva fusese grav rănit de un glonte, oare soţia aflase? 
Totuşi, uşa din sticlă ce li se închidea în urmă simboliza într-un 
fel victoria: încă o zi smulsă duşmanului. Haita scribălăilor îşi 
atârna barda în cui pe durata nopţii. 

li urmăream pe toţi, în timp ce aşteptam un bărbat care 
cunoştea un altul, care îl cunoştea pe un al treilea, care era 
posibil s-o cunoască pe femeia pe care trebuia s-o găsesc. Ziua 
mea, fără niciun rezultat până atunci, se rezumase la o nouă 
trecere în revistă a nenorocirilor acestei lumi. 

In acelaşi hol se adunau şi alte specii, mai puţin strălucitoare, 
dar adesea mai interesante pentru un observator: profitori, 
traficanţi de arme şi de droguri, diplomaţi mărunți în costum de 
culoare închisă - aceşti traficanţi de influenţă şi de informaţii cu 
broboane de transpiraţie pe faţă, care îşi roteau ochii neobosiţi 
prin tot salonul. Fără să-i uit pe spionii de tot felul, care îşi 
aranjau afacerile la vedere, căci în Beirut asta era o ocupaţie 
cvasi-generală. Nu exista nicio persoană care să nu aibă o sursă 
proprie de informaţii, fie el şi Ahmed care, din spatele tejghelei, 
era gata să-ţi dezvăluie toate secretele universului pentru câţiva 
dolari şi un zâmbet. 

Dar bărbatul care îmi atrăsese atenţia făcea notă discordantă 
chiar şi în menajeria pitorească de la Commodore. Probabil că 
intrase în urma unui grup, căci l-am observat abia când s-a 
desprins din cadrul uşilor din sticlă ale holului. Purta un tricou de 
fotbalist, cu dungi şi o bentiţă de un alb imaculat, legată 


neglijent în jurul capului. Dacă nu ar fi avut o siluetă zveltă şi 
pieptul plat nu aş fi putut spune la prima vedere dacă era vorba 
de o femeie ce dorea să treacă drept bărbat sau invers. 

Il remarcaseră atât omul din serviciul de pază, cât şi Ahmed, 
portarul, rămas în spatele tejghelei impozante. Cele două 
pistoale-mitralieră Kalaşnikov se sprijineau de peretele din 
spate, chiar sub casetele pentru chei. L-am văzut pe Ahmed 
făcând o jumătate de pas înapoi ca să se apropie de ele. La 
această oră de afluenţă, o mică grenadă de mână aruncată în 
hol ar fi distrus jumătate din cei mai mari escroci din oraş. 

Dar necunoscutul a continuat să înainteze, fie fără să-şi dea 
seama, fie fără să-i pese de curiozitatea pe care o stârnea. Inalt, 
tânăr şi sprinten, în ciuda unei anumite rigidităţi, părea un robot 
dirijat de vocea stăpânului. Apoi l-am văzut mai bine. Purta 
ochelari de soare, mustață şi o barbă nerasă de câteva zile. lată 
de ce mi se părea figura sa atât de întunecată, în afara 
contrastului cu albul bentiţei de pe cap. Ceea ce m-a alertat a 
fost însă mersul său de automat, făcându-mă să mă întreb cu ce 
specie de fanatic aveam de-a face. 

Ajunsese în mijlocul holului. Unii i se dădeau la o parte din 
cale, alţii îi aruncau o privire scurtă iar ceilalţi îi întorceau 
deliberat spatele, ca şi cum l-ar fi cunoscut şi nu l-ar fi agreat. 
Deodată, sub lumina clară a candelabrului holului, mi s-a părut 
şi mai înalt. Cu capul înainte şi mâinile atârnând pe lângă corp, 
părea că urcă pe eşafod răspunzând unei porunci divine. Mi-am 
dat seama că era american. Genunchi îndoiţi, mâini fine, şolduri 
aproape feminine: americanul perfect. | se părea probabil că 
ochelarii fumurii nu erau destul de închişi, căci în mâna sa lungă 
ţinea o vizieră din pânză, cum sunt cele ale cartoforilor din 
cazinouri şi ale redactorilor de noapte din filmele anilor 
patruzeci. Avea cel puţin un metru optzeci. Purta pantofi de 
tenis de un alb la fel de imaculat ca şi bentiţa. 

Un arab dement? m-am întrebat. 

Un sionist nebun? se mai văzuseră cazuri. 

Un oarecare, beat criţă? 

Un licean ieşit din faza de hippie şi venit să vadă războiul ca 
turist, în goană după senzaţii tari în oraşul damnaţilor? 

Schimbându-şi direcţia, începuse să discute cu recepţionerul, 
dar rămăsese pe jumătate întors spre hol, căutând parcă 
persoana despre care se interesa. l-am observat atunci petele 


roşii din obraji şi de pe frunte, mai pronunţate decât urticaria 
sau varicela. Probabil că îl ciupiseră ploşniţele în patul vreunui 
hotel de mâna a treia sau trecuse cu capul prin parbrizul unei 
maşini vechi. S-a îndreptat spre mine, ca un robot, cu un chip 
lipsit de expresie. Avea pasul hotărât al unui bărbat obişnuit să 
fie privit. Cu aerul unui om supărat şi cu viziera balansându-i-se 
în mână. În spatele ochelarilor negri, i-am ghicit privirea 
mânioasă fixată asupra mea, în momentul în care îmi goleam 
paharul. O femeie l-a apucat de braţ. Purta o fustă şi era, 
probabil, infirmiera care-i dăduse bentiţa. S-au oprit amândoi în 
faţa mea. A mea şi a nimănui altcuiva. 

— Domnule, vi-l prezint pe Sol, mi s-a adresat ea - sau Mort, 
sau Syd, n-are importanţă. Intreabă dacă dumneavoastră 
sunteţi ziaristul. 

Am răspuns că eram ziarist. 

— Aţi venit în vizită de la Londra, domnule? Sunteţi redactor- 
şef? Sunteţi o persoană influentă, domnule? 

Mă îndoiesc că aş fi influent, le-am spus, surâzând modest. 
Mă ocupam mai mult de treburi administrative şi eram aici 
pentru o scurtă şedere. 

— Vă întoarceţi curând la Londra, domnule? 

La Beirut înveţi cel mai bine că nu e bine să vorbeşti dinainte 
despre deplasările pe care le faci. Am răspuns că urma să plec 
destul de repede. Adevărul era că plănuisem să mă întorc în sud 
chiar a doua zi. 

— Ar putea Sol să discute puţin cu dumneavoastră. Domnule? 
Doar să discute. Are mare nevoie să întâlnească pe cineva cu 
influenţă la marile ziare occidentale. El are impresia că ziariştii 
de aici au văzut atâtea încât s-au blazat. Sol are nevoie deo 
voce din exterior. 

l-am făcut infirmierei loc lângă mine, iar Sol s-a instalat 
încetişor pe un scaun - un om liniştit, foarte curat, cu tricoul de 
fotbalist, cu mâneci lungi, şi bentiţa pe cap. Şi-a pus palmele pe 
genunchi. Continuând să ţină viziera cu ambele mâini, a 
suspinat profund şi a început să vorbească abia auzit. 

— lată. Am scris ceva, domnule. Aş dori să se tipărească în 
ziarul dumneavoastră, vă rog. 

Vocea sa, deşi slabă, lăsa impresia unui om educat şi 
politicos. Era însă lipsită de vlagă, asemenea gesturilor sale 
măsurate care trădau suferinţa produsă de fiecare cuvânt. Pe 


deasupra sticlelor ochelarilor închişi la culoare, i-am văzut ochiul 
stâng, mai mic decât celălalt şi mai îngust. Nici mai umflat, nici 
mai contuzionat de vreun pumn, ci pur şi simplu mai mic decât 
celălalt, de parcă ar fi aparţinut altcuiva. lar urmele roşii nu erau 
nici înţepături, nici semne de urticarie şi nici ciupituri, ci mici 
cratere aidoma celor lăsate de arme uşoare pe zidurile din 
Beirut, stigmate ale focului luptei. La fel ca în jurul unui crater, 
pielea se umflase fără să se cicatrizeze. 

Mi-a relatat povestea fără să i-o cer. Se înrolase ca voluntar şi 
era student la medicină în anul trei la Omaha. Credea în 
realizarea păcii, domnule. Văzuse explodând o bombă mai spre 
centru, lângă Corniche, în restaurantul ăla care fusese dintre 
cele mai grav lovite şi distrus complet. Ar trebui să mergeţi 
acolo şi să aruncaţi o privire, domnule, la Akhbar. E un local 
frecventat de mulţi americani. A fost o maşină-capcană. Nu 
există ceva mai rău decât maşinile-capcană pentru realizarea 
efectului de surpriză. 

l-am răspuns că ştiam. 

Aproape toată lumea din restaurant murise, cu excepţia lui, 
domnule. Clienţii care se aflau mai aproape de perete fuseseră 
literalmente spulberaţi, a continuat el, fără să-şi dea seama că 
mă făcea să-mi trăiesc propriul coşmar. lar el pusese totul pe 
hârtie pur şi simplu fiindcă se simţea obligat s-o facă, domnule. 
O declaraţie moderată despre pace, de care avea nevoie să 
apară în ziarul meu, în ideea că ar putea ajuta într-un fel. În 
week-end, sau poate luni... şi-ar dona drepturile băneşti unei 
opere de binefacere. Vreo două sute de dolari, poate chiar mai 
mult. In spitalele din Beirut, puteai măcar să-i mai faci pe 
oameni să spere. 

— Avem nevoie de o pauză, domnule, a explicat el cu voce 
stinsă, în timp ce fata îi scotea din buzunar un teanc de foi 
dactilografiate. O pauză pentru a potoli spiritele. Pur şi simplu o 
pauză între două războaie, pentru realizarea unui compromis. 

Hotelul Commodore din Beirut era singurul loc din lume unde 
părea obişnuit faptul că un pacifist traumatizat de o bombă 
pleda o cauză pierdută pe lângă un ziarist care era oricum, 
numai pacifist nu. l-am promis totuşi că o să fac tot posibilul. 

După ce am terminat cu bărbatul pe care-l aşteptam - care 
bineînţeles că nu aflase nimic, dar cine ştie, domnule, poate că 
dacă aş vorbi cu colonelul Asme din Tyr - m-am instalat în 


cameră, mi-am umplut un pahar şi am început să citesc 
materialul. Dacă mi s-ar fi părut cât de cât publicabil, eram 
decis să-l fac pe unul dintre numeroşii noştri prieteni din Fleet 
Street să-l publice, după întoarcerea la Londra. 

Era un text dramatic care a devenit repede lizibil: un apel 
incoerent, dar impresionant, adresat evreilor, creştinilor şi 
musulmanilor laolaltă, îndemnându-i să-şi îndrepte gândurile 
către mame şi copii şi să trăiască împreună în bună înţelegere. 
Sol îşi ilustra apelul la compromis prin fapte istorice eronate. 
Propunea o nouă religie „pe care ne-ar fi oferit-o loana d'Arc 
dacă nu ar fi împiedicat-o englezii, înainte să o ardă de vie, fără 
să-i asculte strigătele şi fără să ţină seama de voinţa poporului 
simplu”. Această mare mişcare novatoare, spunea el, „ar uni 
rasele semitice într-o confrerie spirituală a iubirii şi toleranţei”. 
Apoi articolul îşi pierdea orice orientare, căzând victimă unui 
exces de majuscule, sublinieri şi semne ale exclamării şi deviind 
în cele din urmă de la ideea iniţială. Ca să evoce „această 
familie numeroasă, de la nepoți la bunici, pusă la zid cât mai 
aproape de epicentru”, precum şi modul cum fuseseră cu toţii 
spulberaţi, nu o dată, ci de sute de ori, de fiecare dată când Sol 
avea curajul să-şi sondeze propria memorie chinuită. 

Şi deodată m-am trezit scriindu-i eu articolul. Pentru ea. 
Pentru Annie. Mai întâi în minte, apoi pe marginea paginii şi în 
cele din urmă pe o foaie curată de hârtie format A 4 din servieta 
mea, pe care am umplut-o atât de repede, încât a trebuit să mai 
iau una. Sudoarea curgea şiroaie de pe mine; era una din acele 
nopţi liniştitoare ale Beirutului când căldura umedă şi iritantă 
cobora din munţi iar ceața nefastă îşi întindea deasupra mării 
volutele cenuşii ca fumul unei canonade. Scriam, întrebându-mă 
dacă Annie avea să mă sune din nou. Îi scriam unei 
necunoscute, punându-mă în locul unui tânăr traumatizat. De 
fapt, scriam nişte neghiobii pretenţioase. După cum mi-am dat 
seama când m-am sculat a doua zi dimineaţa, proclamam 
simpatii aiurite şi spuneam vrute şi nevrute despre fel de fel de 
sentimente mari, accentuând existenţa cercului vicios al răului 
şi eterna încercare a omului de a găsi motivații răului pe care-l 
face. 

O pauză, spusese tânărul, pentru a potoli spiritele. O pauză 
între două războaie. L-am corectat la acest punct. Şi pe Annie, 
cu aceeaşi ocazie. Le-am spus că singurele pauze în istoria 


conflictelor umane fuseseră consacrate nu moderaţiei, ci 
excesului. Pauze care să permită lumii să se dividă din nou, 
călăilor şi victimelor să se găsească unii pe alţii, avidităţii şi 
mizeriei să se regrupeze. Dimineaţa, când am văzut paginile pe 
care le înnegrisem ca un adolescent cu inima frântă şi care 
zăceau lângă sticla goală de whisky, nu mi-a venit să cred că 
era opera cuiva pe care îl cunoşteam atât de bine. 

Am acţionat instinctiv: am aruncat foile în chiuvetă, le-am dat 
foc, am amestecat cenuşa, am aruncat-o în closet şi am făcut să 
dispară totul în canalele blocate de cadavre ale Beirutului. După 
care, drept pedeapsă, mi-am impus să alerg pe malul mării, cât 
de repede puteam, ca să scap de ceea ce mă urmărea. 

La drept vorbind, alergam către Hansen şi ca să scap de mine 
însumi, numai că în drum mai trebuia să mă mai opresc o dată. 


Până la urmă am găsit-o pe nemţoaica mea, pe Britta, în 
Israel, în inima deşertului Negev, într-o tabără de lângă chibuţul 
Revivim. Colibele erau înconjurate de o fâşie de pământ arat şi 
de două rânduri de sârmă ghimpată, având în cele patru colţuri 
câte un post de pază înzestrat cu tot ce trebuia. Nu ştiu dacă se 
mai găseau şi alţi prizonieri europeni, fiindcă nu mi-au fost 
prezentaţi. Singurele persoane care se aflau cu ea erau câteva 
fete arabe, provenite în majoritate din satele sărace din 
Cisiordania sau din fâşia Gaza, pe care tovarăşii lor palestinieni 
le convinseseră, vorbindu-le sau lovindu-le, să comită acte 
barbare împotriva infamului ocupant sionist, de preferinţă 
plasând bombe în pieţe sau aruncându-le în autocarele cu Civili. 

Plecat din Beersheba, am ajuns în tabără cu un jeep condus 
de un colonel tânăr şi curajos de la Serviciul de Informaţii. Când 
încă mai era copil, tatăl său se antrenase ca „luptător al 
comandourilor nopţii” cu excentricul general Wingate, în timpul 
mandatului britanic. Tatăl colonelului încă şi-l amintea pe 
Wingate ghemuit gol sub cortul său luminat de o lumânare şi 
desenând planuri de luptă pe nisip. Am impresia că fiecare 
soldat israelian îşi evocă tatăl şi că cei mai mulţi vorbesc şi 
despre englezi. Ulterior mandatului, ei continuă să vadă în noi 
ceea ce probabil că am şi rămas: antisemiţi, inculţi şi 
imperialişti, cu rare excepţii care ne reabilitează. Dimona, locul 
unde israelienii îşi depozitează arsenalul nuclear, era la doi paşi 
de noi. 


Puternicul sentiment al irealităţii nu numai că nu mă părăsise, 
dar se accentuase. Ca şi cum mi-aş fi pierdut puterea de-a mă 
detaşa chiar de condiţia umană, obligatorie în meseria noastră, 
sentimentele mele şi ale celorlalţi începuseră să aibă o 
importanţă mai mare decât observaţiile obiective. In Liban să te 
fereşti, există marele risc să contractezi o ură oarbă împotriva 
Israelului. Şi eu fusesem serios atins de acest virus. Târându-mă 
cu greu prin noroiul dezgustător al câmpurilor distruse şi 
adăpostindu-mă în tranşeele protejate cu saci de nisip, m-am 
convins că setea de răzbunare a israelienilor nu va dispărea 
până când ultimul copil palestinian îşi va fi închis pentru 
totdeauna ochii acuzatori. 

Pesemne că tânărul colonel îmi sesizase starea de spirit, 
ţinând cont că, deşi sosisem din Cipru cu avionul, abia 
părăsisem Beirutul de câteva ore, şi probabil că sentimentele 
încă mi se citeau pe faţă. 

— Aţi reuşit să vă întâlniți cu Arafat? m-a întrebat el cu un 
surâs trist, în timp ce mergeam pe drumul drept. 

— Nu. 

— De ce? E un tip cumsecade. 

N-am reacţionat în niciun fel. 

— De ce doriţi s-o vedeţi pe Britta? 

l-am explicat. N-avea niciun rost să mă eschivez. Fusese 
nevoie de întreaga putere de convingere a Londrei ca să obţin o 
întrevedere cu ea şi mai mult ca sigur că gazdele mele nu-mi 
vor permite să vorbesc cu ea între patru ochi. 

— Credeam că ar putea să ne vorbească despre un fost iubit, 
i-am răspuns. 

— Şi de ce ar face-o? 

— A părăsit-o iar ea s-a supărat foarte tare pe el. 

— Cine este acest prieten? a întrebat el, făcându-se că nu 
ştie. 

— Este irlandez. Are gradul de plutonier adjutant în IRA. Îi 
instruieşte pe cei ce plasează bombe, se ocupă de 
recunoaşterea țintelor, furnizează materiale. Au trăit clandestin 
la Amsterdam şi la Paris. 

— Ca George Orwell, nu? Du-te vino? 

— Ca George Orwell. 


3 Aluzie la titlul romanului Du-le vino prin Londra şi Paris de George 
Orwell (n. tr.). 


— L-a părăsit de mult? 

— Da şase luni. 

— Poate că i-a trecut supărarea şi o să vă trimită la dracu. 
Pentru o fată ca ea, şase luni înseamnă al naibii de mult. 

Am întrebat dacă vorbise mult în timpul detenţiei. Întrebare 
delicată, întrucât israelienii continuau să refuze să spună de cât 
timp se afla la ei şi cum o capturaseră. Colonelul avea o faţă 
lătăreaţă şi piele cafenie. Familia sa provenea din Rusia. Pe 
cămaşa kaki cu mâneci scurte purta insigna în formă de aripi a 
paraşutiştilor. Era un Sabra de douăzeci şi opt de ani, născut la 
Tel Aviv şi logodit cu o sefardă din Maroc. Tatăl său, „luptătorul 
comandourilor nopţii”, era în prezent dentist. Colonelul îmi 
povestise toate aceste amănunte în primele minute după ce ne 
cunoscuserăm, într-o engleză guturală învățată de unul singur. 

— Dacă a vorbit? a repetat el cu un surâs sinistru, ca răspuns 
la întrebarea mea. Britta? Individa n-a tăcut o secundă de când 
se află aici. 

Având vagi cunoştinţe despre metodele israelienilor, faptul nu 
m-a surprins şi m-au trecut fiorii la gândul unui interogatoriu 
luat unei femei care le era prizonieră. Întâlnisem acelaşi gen de 
situaţie şi în Irlanda, când un bărbat cu cămaşa închisă până la 
gât, care mă privea cu nişte ochi de muribund, mărturisise totul. 

— O interogaţi chiar dumneavoastră? am întrebat, privindu-i 
din nou braţele puternice şi bărbia voluntară. Parcă mi-l evoca 
oarecum pe colonelul Jerzy. 

— Imposibil, a făcut el, clătinând din cap. 

— De ce? 

A părut pe punctul de a-mi dezvălui ceva, dar apoi s-a 
răzgândit. 

— Avem experţii noştri, a spus după aceea. Băieţii din Shin 
Bet, la fel de isteţi ca Britta. Îşi petrec timpul cu ea. Sunt ca în 
familie. 

Auzisem vorbindu-se de această familie afectuoasă, deşi n-am 
zis nimic. Sioniştii o atrăseseră pe Britta într-o capcană, după 
cum îmi şoptise pe când eram la Tyr un informator cu ochii 
injectaţi de sânge. Plecând din tabăra de refugiaţi, se dusese la 
Atena cu noul ei prieten Said şi cu alţi trei prieteni ai acestuia. 
Băieți de treabă, după spusele informatorului meu. Cu toţii 
capabili. Planul prevedea distrugerea cu lansatoare de rachete a 
unui avion al companiei EL AL în momentul apropierii sale de 


aeroportul din Atena, unde închiriaseră o casă. Britta, care arăta 
ca o europeancă oarecare, trebuia să stea într-o cabină 
telefonică de la aeroport, având cu ea un radio-emiţător cu unde 
scurte, de treizeci de dolari, şi să preia instrucţiunile turnului de 
control la sosirea avionului, pentru a le transmite oamenilor 
postați pe acoperiş. Totul era prevăzut în cele mai mici 
amănunte, după spusele informatorului meu epuizat. Repetiţiile 
merseseră ca pe roate. Dar în ziua Z operaţia capotase. 

Ascultându-l, îi completasem relatarea şi-mi imaginasem cum 
ar fi procedat Serviciul nostru dacă ar fi dispus din timp de 
informaţii: ar fi activat două echipe care să ia simultan cu asalt 
acoperişul şi cabina telefonică; prevenit şi sosind gol, avionul- 
ţintă ar fi aterizat în deplină siguranţă pe aeroportul din Atena şi 
i-ar fi adus pe terorişti la Tel Aviv, legaţi de scaune. Mă întrebam 
ce aveau să facă israelienii cu Britta “judecau sau o eliberau 
contra unor servicii? 

— Ce s-a întâmplat cu băieţii care au fost cu ea la Atena? l-am 
întrebat pe colonel, ignorând consemnele de discreţie ale 
Londrei. 

— Băieţii? Care băieţi? Atena? Unde mai e şi asta? Britta este 
o turistă germană nevinovată, aflată în vacanţă la Eilat, pe care 
am răpit-o, am drogat-o şi am închis-o; iar acum o acuzăm din 
motive de propagandă. Ea ne invită să dovedim contrariul 
pentru că ştie că n-o putem face. Mai doriţi şi alte informaţii? 
Puteţi să i le cereţi Brittei, dacă vreţi. 

Nu-i înţelegeam starea de spirit. Cu atât mai puţin cu cât 
coborând din jepp, mi-a pus o mână pe umăr şi mi-a urat într-un 
fel succes. 

— Vă aparţine în întregime, a zis. Mazel tov. 

Incepusem să mă tem de ceea ce aveam să găsesc. 

O femeiuşcă dolofană în uniformă ne-a primit în biroul ei 
impecabil. Personalul din penitenciar nu a dus niciodată lipsă de 
oameni de serviciu, mi-am spus. S-a prezentat drept căpitanul 
Levi şi era gardianul Brittei, oricât de curios ar părea. Vorbea 
engleza ca o învăţătoare americană de provincie, dar ceva mai 
rar şi cu mai multă grijă. Avea ochi ageri, păr cărunt tuns scurt 
şi un aer de resemnare binevoitoare. Avea un ten palid, propriu 
celor care îşi trăiesc viaţa de închisoare. Totuşi, când îşi 
împreuna mâinile, ţi-o şi imaginai tricotând pentru nepoți. 


— Britta este foarte inteligentă, a rostit ea, cu aerul că se 
scuză. Uneori, unui bărbat inteligent îi vine greu să interogheze 
o femeie inteligentă. Aveţi cumva o fiică, domnule? 

Nu prea aveam chef să-i ofer informaţii despre mine, aşa că 
am răspuns că nu, ceea ce de altfel era şi adevărat. 

— Păcat! în fine. Poate o s-aveţi. Un om ca dumneavoastră 
mai are încă timp. Vorbiţi germana? 

— Da. 

— Sunteţi norocos. Veţi putea vorbi cu Britta în limba ei. Veţi 
avea astfel ocazia să o cunoaşteţi mai bine. Britta şi cu mine 
vorbim doar în engleză. Eu vorbesc ca fostul meu soţ, care era 
american, iar Britta ca fostul ei prieten, care era irlandez. 
Consemnul de la Tel Aviv este să vi se acorde două ore. Vă 
ajung? Dacă nu, le mai cerem o prelungire - poate acceptă. Dar 
poate că nici n-o să aveţi ce face în două ore. Rămâne de văzut. 

— Sunteţi foarte amabilă. 

— Amabilă? Nu ştiu. Poate că ar trebui să fim mai puţin 
amabili. Poate că ne purtăm prea frumos. Veţi vedea. 

Acestea fiind zise, a trimis după Britta şi după o cafea, în timp 
ce colonelul şi cu mine ne-am instalat de aceeaşi parte a unei 
mese din lemn. 

Căpitanul Levi nu s-a aşezat cu noi, probabil fiindcă nu fusese 
desemnată să participe la întrevedere. A luat loc lângă uşă pe 
un scaun de bucătărie, cu ochii plecaţi şi într-o atitudine de 
reculegere, ca înaintea unui concert. Chiar şi în momentul 
intrării Brittei, încadrată de două gardiene tinere, abia şi-a 
ridicat ochii, atât cât era necesar ca să le urmărească paşii până 
în mijlocul încăperii unde s-au oprit. Una dintre cele două 
supraveghetoare a tras aproape un scaun pentru Britta iar 
cealaltă i-a scos cătuşele. Apoi s-au retras iar noi ne-am aşezat 
la masă. 

Aş vrea să vă descriu exact scena, aşa cum o vedeam de 
unde mă aflam: colonelul în dreapta mea, Britta în faţă, de 
partea cealaltă a mesei, iar în spatele ei, uşor la stânga, cu 
capul cărunt aplecat, căpitanul Levi, având pe buze un surâs 
uşor. A rămas nemişcată ca o statuie pe toată durata 
convorbirii, păstrându-şi permanent surâsul binevoitor. Figura ei 
concentrată, care sugera un efort vizibil, m-a făcut să presupun 
că încerca să prindă din zbor un cuvânt sau o expresie, probabil 
fiindcă vorbea atât idiş cât şi engleză. Originară din Bremen, 


Britta vorbea o germană limpede, cu o pronunție răspicată, care 
făcea înţelegerea mai uşoară. 

Britta era indiscutabil un exemplar care făcea cinste propriei 
rase. „Blondă ca o pâinişoară”, cum se spune pe acolo, înaltă, 
cu umeri laţi şi bine făcută, cu ochi mari, albaştri şi aroganţi, cu 
obraji netezi şi catifelaţi, avea tinereţea şi statura Monicăi. 
Precum şi - nu pot să nu mă gândesc la asta - senzualitatea sa. 
La vederea ei, teama pe care o avusesem că fusese maltratată 
s-a risipit. Avea ţinuta unei balerine, dar părea mai inteligentă şi 
mai realistă decât majoritatea dansatoarelor. Un costum de 
tenis sau o fustă tiroleză i s-ar fi potrivit de minune, şi bănuiam 
că le purtase pe amândouă la vremea ei. Nici chiar tunica de 
prizonieră nu-i venea rău, căci îşi încinsese mijlocul cu o centură 
pe care şi-o confecţionase singură dintr-o bucată de pânză, iar 
părul blond lăsat liber îi îmbrăca umerii. Imediat după ce i-au 
fost eliberate mâinile din cătuşe, primul ei gest a fost să-mi 
întindă una, însoţind gestul cu o mică reverență de şcolăriţă. 
lronie sau respect, era prea devreme ca să-mi dau seama. 
Strângerea ei hotărâtă s-a prelungit puţin. Nu era machiată, dar 
nici nu avea nevoie. 

— Und mit wem hab'ich die Ehre? a întrebat ea, cu 
amabilitate sau ştrengăreşte. Cui am onoarea să mă adresez? 

— Sunt funcţionar britanic, am răspuns. 

— Numele dumneavoastră, vă rog? 

— Nu e important. 

— Dar dumneavoastră sunteţi foarte important! 

Când sunt scoşi din celulă, prizonierii spun adeseori năzbâtii 
din cauza emoţiei, aşa că i-am răspuns politicos. 

— Lucrez cu israelienii asupra unor aspecte privind dosarul 
tău. Nu e nevoie să ştii mai mult. 

— Dosarul? Chiar am ajuns un dosar? Ce amuzant, şi eu care 
mă credeam o fiinţă umană. Vă rog. Luaţi loc, domnule Nimeni, 
a spus ea, făcând acelaşi lucru. 

Ne-am aşezat aşa cum am arătat deja. Căpitanul Levi în 
spatele Brittei, cu figura uşor estompată. Colonelul nu se 
ridicase la intrarea Brittei, căreia şi acum de-abia îi mai arunca 
din când în când câte o privire, deşi stătea chiar în faţa lui. Cu 
un aer uşor resemnat, şi-a privit ceasul din oţel mat, care 
semăna cu o armă prinsă de mâna bronzată. Mâinile Brittei, la 
fel de albe şi netede ca ale Monicăi, purtau urmele cătuşelor. 


Şi deodată a început să-mi ţină predici. 

Şi-a dat drumul brusc, ca şi cum şi-ar fi reluat o conferinţă 
întreruptă; de fapt aşa şi era, pentru că am înţeles imediat că 
spunea acelaşi lucru tuturor celor pe care îi trecea din oficiu în 
categoria „burghezi”. Spunea că are de făcut o declaraţie şi 
dorea ca eu să o transmit „colegilorll mei. Aşa cum îi numea. 
Întrucât considera că poziţia ei nu era apreciată corect de 
autorităţi. Era o prizonieră de război, la fel ca orice soldat 
israelian căzut în mâinile palestinienilor, şi avea dreptul să 
beneficieze de tratamentul şi privilegiile stipulate în Convenţia 
de la Geneva. Aici era o simplă turistă, nu comisese nicio crimă 
împotriva Israelului fusese arestată doar pe baza dosarelor 
întocmite în alte ţări, ca un act deliberat de provocare la adresa 
proletariatului mondial. 

Am izbucnit în râs, ceea ce a descumpănit-o. Nu se aşteptase 
să râd. 

— Stai puţin, am obiectat. Ori eşti prizonieră de război, ori o 
turistă nevinovată, dar nu ambele. 

— Lupta se dă între nevinovaţi şi vinovaţi, a replicat ea fără 
ezitare, şi şi-a reluat discursul, susţinând că duşmanii ei nu se 
limitau la sionism, ci la ceea ce ea numea dinamica dominaţiei 
burgheziei, reprimarea instinctelor naturale şi menţinerea 
autorităţii despotice, deghizată sub forma „democraţiei”. 

Am încercat din nou să o întrerup, dar acum începuse să 
vorbească peste mine, citând din Marcuse şi Freud. Mi-a evocat 
răzvrătirea băieţilor la pubertate faţă de taţi şi modul cum 
această revoltă este dezavuată când fiii devin la rândul lor taţi. 

M-am uitat la colonel, dar acesta părea că aţipise. 

„Acţiunile” ei şi ale tovarăşilor, după cum singură spunea, 
avuseseră drept scop oprirea acestui ciclu instinctual al 
represiunii în toate formele sale - între altele, prin punerea 
muncii în slujba materialismului sau prin principiul represiv al 
„progresului” însuşi - pentru a permite adevăratelor forţe ale 
societăţii să acţioneze, la fel ca energia erotică, spre forme noi, 
neîncătuşate, ale creaţiei culturale. 

— Nimic din toate astea nu mă interesează, am protestat. 
Încetează, te rog, şi fii atentă la ce te întreb. 

Aşa numitele acte „teroriste” aveau deci două obiective 
precise, a continuat ea, fără să ţină seama de intervenţia mea, 
primul fiind destabilizarea armatelor conspirației burghezo- 


materialiste iar al doilea ocupându-se, de exemplu, de instruirea 
tuturor minerilor din lume, care lucrează în adâncuri şi care nu 
mai au de mult noţiunea de lumină. Cu alte cuvinte, trezirea 
celor mai inerte conştiinţe şi transformarea lor în profunzime. 

A mai vrut să adauge că, fără să fie adepta comunismului, 
prefera învăţămintele acestuia celor ale capitalismului, pentru 
că nega cu fermitate idealul egoist, care-l închidea pe om în 
spatele meterezelor reprezentate de bunurile materiale. 

Proslăvea libertatea sexuală şi, pentru aceia care aveau 
nevoie, utilizarea drogului ca mijloc de eliberare a eului inhibat 
de influenţa sterilizatoare a toleranţei agresive. 

M-am întors spre colonel. Există o anumită etichetă a 
interogatoriului, ca şi a atâtor alte lucruri. 

— Trebuie neapărat să ascultăm aiurelile astea? Doamna este 
prizoniera dumneavoastră, nu a mea, am zis. 

Prezenţa mea la această masă nu-i putea impune nimic. 

Colonelul şi-a ridicat capul şi i-a aruncat Brittei o privire 
indiferentă. 

— Vrei să te întorci în celulă, Britta? a întrebat-o el. Doar cu 
pâine şi apă pentru încă două săptămâni? 

Germana lui suna la fel de curios ca şi engleza. A părut dintr- 
odată mult mai bătrân şi mai înţelept decât îi permitea vârsta. 

— Mulţumesc, mai am de vorbit. 

— Dacă vrei să rămâi aici, răspunzi la întrebările lui şi pe 
urmă taci din gură. A spus colonelul. Faci cum crezi. Dacă vrei 
să pleci acum, n-ai decât,. Nu ne deranjează. 

A mai adăugat o frază în ebraică pentru căpitanul Levi, care a 
aprobat cu un uşor semn din cap. Un deţinut arab a adus o tavă 
şi ne-a oferit timid fiecăruia câte o ceaşcă de cafea, punând în 
mijlocul mesei o farfurie cu biscuiţi. O oarecare moleşeală ne-a 
cuprins pe toţi. Britta a întins leneş o mână ca să ia un biscuit, 
ca şi cum ar fi fost la ea acasă. Mâna colonelului a aterizat cu 
zgomot pe masă chiar în faţa ei, luându-i farfuria şi dând-o mai 
încolo, să nu mai poată ajunge la ea. 

— Şi ce doriţi să ştiţi, vă rog? m-a întrebat Britta ca şi cum 
nimic nu s-ar fi întâmplat. Vreţi să vi-i predau pe irlandezi? Ce 
altceva din dosarul meu i-ar putea interesa pe englezi, domnule 
Nimeni? 

— Dacă ne predai doar un anume irlandez, e perfect. Ai trăit 
timp de un an cu un bărbat pe nume Seamus. 


Amuzată fiindcă îi sugerasem o pistă, m-a studiat şi a dat 
impresia că recunoaşte ceva anume pe faţa mea. 

— E prea mult spus trăit. M-am culcat cu el. Cu Seamus mi- 
am rezolvat doar viaţa sexuală, a explicat ea cu un surâs 
răutăcios. A fost un obiect, un instrument. Un instrument bun, 
de altfel. Şi eu am fost acelaşi lucru pentru el. Uneori o mai 
făceam şi cu un alt băiat, sau mai venea şi câte o fată. Făceam 
combinaţii. Nu conta cine anume, dar ne amuzam. 

— Pentru ce, nu conta? 

— Pentru munca noastră. 

— Ce fel de muncă? 

— V-am spus deja, domnule Nimeni. V-am explicat scopurile 
ei şi motivațiile noastre. Umanitarismul nu trebuie confundat cu 
non-violenţa. Trebuie să ne batem pentru libertatea noastră. 
Uneori cauzele cele mai nobile nu pot fi slujite decât prin 
metode violente, o ştiţi prea bine. Şi sexul poate fi violent. 

— Ce fel de metode violente utiliza Seamus? 

— Nu vorbim aici de acte gratuite, ci de dreptul popoarelor de 
a rezista acţiunilor forţelor represive. Faceţi parte din aceste 
forţe sau sunteţi pentru voluntariat, domnule Nimeni? Poale că 
ar trebui să vă eliberaţi şi să vă alăturaţi nouă. 

— Se ocupă cu amplasarea bombelor, am spus. Omoară 
oameni nevinovaţi. Foarte de curând, într-o cârciumă din sudul 
Angliei, a ucis o familie de pensionari, barmaniţa şi pianistul, şi- 
ţi dau cuvântul meu că nu a eliberat niciun muncitor. 

— Asta ce e, întrebare sau afirmaţie, domnule Nimeni? 

— O invitaţie ca să-mi vorbeşti despre activitatea lui. 

— Cârciuma se găsea lângă o tabără militară britanică, a 
răspuns ea. Furniza ajutoare necesare şi infrastructură forţelor 
de opresiune fasciste. 

Incă o dată, m-a fixat răutăcios cu ochii ei reci. Oare v-am 
spus că era seducătoare? Şi ce înseamnă seducţia într-o 
asemenea împrejurare? Purta o tunică din stambă. Condamnată 
pentru crime pe care nu le regreta, rămăsese cu ochii-n patru. 
Simţeam asta, de fapt o ştia şi ea, iar distanţa între noi o irita. 

— Serviciul meu se gândeşte să ofere o anumită sumă pentru 
eliberarea ta. O sumă predată, dacă vrei, unei persoane indicată 
chiar de tine. Totul în schimbul informaţiilor ce ar putea permite 
arestarea şi condamnarea prietenului tău Seamus. Serviciul 
doreşte să afle despre crimele comise în trecut sau cele care 


urmează, precum şi despre ascunzători, legături, obiceiuri şi 
puncte vulnerabile. 

A aşteptat să continui. M-am conformat, deşi, poate că n-ar fi 
trebuit s-o fac. 

— Seamus nu este un erou. E un porc. Nu în sensul la care te 
gândeşti. Un porc adevărat. Nimeni nu i-a făcut niciun rău în 
tinereţe, părinţii lui sunt nişte oameni cumsecade care au o 
tutungerie în comitatul Down. Bunicul său a fost poliţist, un 
poliţist bun. Seamus omoară oameni pentru că este un 
neadaptat. De asta s-a purtat urât cu tine. Trăieşte cu adevărat 
doar când face rău. În rest, e un băieţel răsfăţat. 

Nu pătrunsesem dincolo de privirea ei fixă. 

— Dar dumneavoastră nu sunteţi tot un neadaptat, domnule 
Nimeni? Eu aşa cred. E ceva normal în meseria dumneavoastră. 
Ar trebui să vă alăturaţi nouă, domnule Nimeni. Luaţi lecţii cu 
noi şi vă vom converti la cauza noastră. Apoi veţi putea realiza 
adaptarea. 

Trebuie să înţelegeţi că n-a ridicat deloc tonul când mi-a spus 
toate astea şi nici n-a jucat teatru. A rămas respectuoasă, 
calmă, chiar amabilă. Perfidia îi era ascunsă în adâncurile fiinţei, 
foarte bine deghizată. Avea un zâmbet natural pe care-l păstra 
tot timpul cât vorbea, în timp ce, în spatele ei, căpitanul Levi 
continua să mediteze la propriile amintiri, neînţelegând probabil 
ce se spunea. 

Colonelul mi-a aruncat o privire întrebătoare. Neîndrăznind 
să-i răspund cu voce tare, am ridicat mâinile de pe masă, 
întrebându-mă ce rost avea toată povestea. l-a spus ceva 
căpitanului Levi care, afişând decepţia unei gazde ai cărei 
invitaţi nu i-au apreciat mâncarea, a apăsat pe un buton şi i-a 
chemat pe supraveghetori. Britta s-a ridicat, şi-a netezit tunica 
de arestat, atingându-se pe sâni şi pe şolduri, şi-a întins braţele 
ca să i se pună cătuşele. 

— Câţi bani avea  de-gând să-mi ofere Serviciul 
dumneavoastră, domnule Nimeni? a întrebat ea. 

— Nimic, am răspuns. 

După o mică reverență, s-a îndreptat spre uşă, încadrată de 
cele două gardiene, mişcându-şi şoldurile sub tunica din 
stambă, la fel ca Monica în halatul ei de casă. Mi-era teamă să 
nu înceapă din nou să vorbească, dar s-a abținut. Ştia probabil 
că era cea care câştigase partida, şi că, adăugând încă ceva, ar 


fi stricat totul. Colonelul a urmat-o, lăsându-mă singur cu 
căpitanul Levi, a cărei figură afişa acelaşi surâs discret. 

— Asta e, a spus ea. Acum înţelegeţi ce înseamnă s-o asculţi 
pe Britta. 

— Cred că da. 

— Uneori comunicăm prea mult. Poate ar fi trebuit să o 
interogaţi în engleză. Când o aud vorbind englezeşte, parcă 
încep să ţin la ea. E o fiinţă umană, o femeie, o deţinută. Fiţi 
sigur că suferă enorm. Este curajoasă, şi atâta timp cât îmi 
vorbeşte în engleză pot să-mi îndeplinesc atribuţiile faţă de ea. 

— Dar când se exprimă în germană? 

— Ce rost ar avea, doar ştie că nu înţeleg? 

— Presupunând că aţi şti? 

Surâsul său s-a schimbat într-un rictus uşor jenat. 

— Cred că mi-ar fi teamă, a răspuns, cu accentul său 
tărăgănat. Dacă mi-ar da un ordin, aş fi tentată să-l execut. Dar 
nu-i dau ocazia. De ce-aş face-o? Nu-i ofer nicio putere asupra 
mea. Vorbesc englezeşte şi rămân stăpână pe situaţie. Mi-am 
petrecut doi ani în lagărul de concentrare de la Buchenwald. 

Continuând să-mi surâdă, a conchis în germană, cu acel 
murmur neliniştit şi înăbuşit al prizonierilor: 

— Man hört so scheussliche Echos in ihrer Stimme, wissen 
Sie. Vedeţi dumneavoastră, în vocea ei se aud ecouri 
îngrozitoare. 

Colonelul mă aştepta la uşă. Coborând scările, mi-a pus din 
nou mâna pe umăr. De data asta ştiam de ce. 

— Întotdeauna se poartă aşa cu bărbaţii? am întrebat. 

— Căpitanul Levi? 

— Britta. 

— A, da. Cu dumneavoastră chiar întrece puţin măsura. Poate 
pentru că sunteţi englez. 

Aşa o fi, mi-am spus. Sau poate că, dincolo de carapacea mea 
de britanic, îmi  percepuse semnalele inconştiente de 
disponibilitate. Oricum, indiferent dacă m-a citit corect sau nu, 
mi-a provocat o derută nemaiîntâlnită. Prin cuvintele rostite, îmi 
consolidase sentimentul că trebuia să mă agăţ de o lume, care 
îmi scăpa, precum şi susceptibilitatea în faţă oricărui argument 
şi a oricărei dorinţe cât de cât extravagante. 


Ordinul de a-l regăsi pe Hansen a sosit în aceeaşi seară, în 
timpul unei vesele recepții diplomatice organizate la Herzlia de 
gazdele de la ambasada britanică. 


NOUA 

Earnest Perigrew îl bombarda pe Smiley cu întrebări despre 
colonialism, tratament inevitabil la care îi supunea pe toţi 
vorbitorii invitaţi la Sarratt. Şi, inevitabil întrebările sale sunau a 
insultă. Acest băiat cu probleme, fiul unui misionar englez în 
Africa occidentală, făcea parte dintre acei lingvişti erudiţi care 
sfârşeau întotdeauna prin a fi recrutaţi de Serviciu. Stătea 
singur în umbră, după cum îi era obiceiul. In fundul bibliotecii, 
cu faţa scofălcită întinsă înainte şi cu o mână lungă ridicată, ca 
pentru a se apăra de ridicol. Intrebarea sa, firească la început, 
degenerase apoi într-o tiradă asupra indiferenţei Angliei faţă de 
foştii săi sclavi. 

— Sunt tentat să-ţi împărtăşesc părerea, a răspuns afabil 
Smiley, spre surpriza generală, după ce l-a ascultat pe Perigrew 
până la capăt. Mă tem că tristul adevăr este că războiul rece a 
produs la noi un colonialism prin procură. Pe de altă parte, ne- 
am abandonat aproape toate aspectele identităţii naţionale în 
favoarea politicii externe pro americane, pe de altă parte însă, 
am obţinut o amânare a dezintegrării imaginii noastre de putere 
colonială. Mai mult, i-am incitat pe americani să adopte acelaşi 
comportament. Incurajarea aceasta le-a fost nu numai necesară, 
dar, evident, şi binevenită. 

Hansen exprimase un punct de vedere similar şi în termeni 
aproape identici. Totuşi, dacă Smiley îşi păstrase o afabilitate 
aproape intactă, Hansen, mă fulgerase cu o privire în care 
scăpărau încă flăcările infernului din care scăpase. 


Am luat avionul din Israel spre Bangkok. După ce Smiley m-a 
informat, printr-un mesaj cu descifrare individuală, expediat prin 
grija şefului secţiei din Tel Aviv, că Hansen înnebunise şi că 
deţinea prea multe secrete. Smiley, însărcinat pe atunci cu 
securitatea internă, deţinea rangul onorific de director adjunct. 
De fiecare dată când auzeam vorbindu-se despre el, tocmai era 
ocupat, ba cu eliminarea consecinţelor altei dezertări, ba cu 
înăbuşirea unui nou scandal. Mi-am petrecut sfârşitul de 
săptămână transpirând de căldură, verificând minuţios vraful de 
dosare ce-mi fuseseră înmânate şi stând o oră la telefon ca s-o 
consolez pe Mabel, care tocmai ratase ultimul obstacol în 
tentativa ei anuală de a deveni căpitanul echipei regionale de 
golf şi care bănuia un complot. 


Mă întreb de ce sunt oamenii atât de duri cu Mabel. Poate 
modul ei direct de-a le vorbi le displace. Am făcut tot posibilul 
să-i ridic moralul, am asigurat-o că în toată cariera mea în 
Serviciu, nu cunoscusem persoane mai perfide ca femeile 
acelea din Kent, şi i-am promis o vacanţă superbă după ce 
aveam să mă întorc. Am uitat unde, căci până la urmă nu am 
mai plecat nicăieri. 

Dosarul lui Hansen oferea imaginea unui gen de om pe care ÎI 
cunoşteam bine şi care era foarte răspândit în Serviciu. Alte 
exemple din aceeaşi categorie eram eu şi Ben: amândoi 
reprezentam tipul englezului corcit care adoptă Serviciul ca pe 
propria patrie şi îl înzestrează cu numeroase virtuţi imaginare. 

Ca şi mine, Hansen era pe jumătate olandez, ceea ce ar putea 
eventual explica de ce mă alesese Smiley. Hansen se născuse în 
lunga noapte a ocupaţiei germane din Olanda şi crescuse la 
umbra catedralei din Delft. Mama sa, funcţionară la Thomas 
Cook, se trăgea din părinţi englezi. La anunţarea războiului, 
aceştia o rugaseră să se întoarcă la Londra cu ei. Dar ea 
refuzase, preferând în schimb să se căsătorească cu un vicar din 
Delft, împuşcat cu un an mai târziu de un pluton de execuţie 
german şi lăsându-şi soţia însărcinată să se descurce singură. 
Curajoasă, aceasta se alăturase unei filiere britanice de trecere 
clandestină şi, la terminarea războiului, ajunsese să conducă o 
reţea de anvergură, cu propriile sale legături, cu informatori, 
case conspirative şi tot tacâmul. Mama mea îndeplinise acelaşi 
gen de activitate pentru Serviciu. 

Dosarul nu ne lămureşte despre modul în care micul Hansen 
ajunsese în cele din urmă la iezuiţi. Poate că mama lui se 
convertise şi-şi înăbuşise sumbrele protestante încă din acea 
perioadă, pentru a-i oferi copilului o educaţie corespunzătoare. 
Poate că îşi spusese că, în schimbul sufletului ei, iezuiţii aveau 
să-l înveţe carte pe copil. Sau poate că, intuind foarte timpuriu 
caracterul versatil care avea să-i determine existenţa fiului, se 
hotărâse să-l supună unei discipline religioase mai stricte decât 
cea oferită de protestanți. Dacă aşa stătuseră lucrurile, dăduse 
dovadă de înţelepciune. Hansen îmbrăţişase credinţa, ca de 
altfel orice lucru de care se ocupa, cu pasiune. Instruit, evlavios, 
dar tot novice la douăzeci şi unu de ani, după o şedere în 
mijlocul călugăriţelor, călugărilor, preoţilor, fusese trimis la un 


seminar indonezian, pentru a cunoaşte mai bine obiceiurile 
păgânilor din Sumatra, insulele Moluce şi Java. 

Orientul pare să fi fost o dragoste înnăscută pentru Hansen, 
ca pentru mulţi alţi olandezi. Bunul olandez, ca şi pinul 
proverbial al lui Heine, poate să stea pe unul din malurile 
micuţei sale ţări şi să simtă în aerul sărat efluviile exotice ale 
stufului mirositor şi ale mâncărurilor cu mirodenii. Hansen 
venise, văzuse şi fusese învins. Budism, islam, rituri şi superstiții 
ale neamurilor celor mai primitive - îmbrăţişase totul cu o 
fervoare care creştea cu cât pătrundea mai adânc în junglă. 

Foarte dotat pentru limbi, adăugase fără efort englezei şi 
olandezei, pe care le vorbea din totdeauna, franceza şi 
germana. Apoi învățase tamila, khmera, dialectul thai, sanscrita 
şi dobândise noţiuni serioase de cantoneză, parcurgând uneori 
sute de kilometri în căutarea unui dialect sau a unui rit pierdut. 
Scria articole de resort filologic, despre obiceiuri nupţiale, 
iluminare şi maimuțe. Descoperise temple abandonate în inima 
junglei şi i se oferiseră recompense pe care însă societatea nu-i 
permisese să le accepte. După cinci ani de explorări şi cercetări 
curajoase, devenise nu numai unul dintre acei erudiţi care fac 
gloria iezuiţilor, ci şi preot. 

Totuşi, sunt rare secretele care supraviețuiesc mai mult de 
şase ani. Treptat, poveştile despre el începuseră să capete 
nuanţe din ce în ce mai exotice. Tatuajele lui Hansen... Poftele 
lui Hansen... lIntoarceţi capul discret, iat-o pe una dintre 
prietenele lui Hansen... 

Imensitatea distanțelor şi durata prea mare îi fuseseră fatale: 
odată începută ancheta, nu se putuse descoperi niciun ungher 
inocent al vieţii sale, nici cea mai mică deplasare fără devieri de 
la obiectivul principal. O femeie ici şi colo, unul sau doi băieţi... 
aşa cum văzuse că se întâmpla în lumea sacerdotală, comiterea 
unor astfel de păcate uşoare era mai frecventă decât 
abstinenţa. 

Dar acest desfrâu nestăvilit, în fiecare cătun malaezian şi pe 
fiecare străduţă sordidă, acest dezmăţ necontenit, practicat 
timp de peste zece ani sub nasul lor şi pe care îl descopereau 
abia acum, cu fete care, conform mentalităţii occidentale, abia 
împliniseră vârsta primei comuniuni, necum a patului nuptial, şi 
se aflau în majoritate sub protecţia bisericii, toate acestea îl 
făcuseră deodată pe Hansen extrem de vulnerabil. 


Încunoştiinţat de dovezile acestei vieţi păcătoase, stareţul, mai 
degrabă dezolat decât indignat, îi ordonase să se întoarcă la 
Roma, unde trimisese anterior o scrisoare mai-marelui 
Societăţii. Îi comunicase cu tristeţe că de acolo avea să plece 
fără îndoială la Loyola, în Spania, unde psihoterapeuţii iezuiţi 
aveau să-l ajute să facă faţă regretabilelor sale slăbiciuni. După 
Loyola, avea să-l aştepte un nou început, poate în altă emisferă 
şi în alt deceniu. 

Dar, aşa cum făcuse cândva şi mama lui, Hansen refuzase cu 
încăpățânare să-şi părăsească ţara de adopţiune. 

Descumpănit, stareţul îl expediase în munţi, la o misiune 
condusă de un tradiţionalist din aripa dură. Aici, Hansen 
îndurase ororile domiciliului forţat. Supravegheat îndeaproape 
ca un alienat, i se interzisese să iasă din clădire, să citească, să 
scrie, să vorbească sau să râdă. Oamenii reacţionează în mod 
diferit la închisoare, ca şi la altitudine, la frig sau la moarte. 
Hansen suportase martiriul iar după trei luni ajunsese la capătul 
puterilor. Într-o zi, când călugării care-l păzeau îl escortau la 
slujbă, Hansen îl aruncase pe unul din ei pe scară iar pe celălalt 
îl pusese pe fugă. Plecase la Djakarta şi, fără bani şi paşaport, 
se ascunsese în bordelurile pe care le cunoştea atât de bine. 
Fetele se ocupau de el şi în schimb le ţinea loc de proxenet şi le 
apăra de scandalagii. Servea bere, spăla paharele, îi îndepărta 
pe cei incomozi, asculta păsurile oamenilor şi le oferea ajutorul 
său, se juca cu copiii. Aşa cum îl cunosc acum, mi-l imaginez 
îndeplinind toate aceste munci cu calm şi fără complicaţii. Avea 
abia treizeci de ani şi dorinţe încă aprinse. Până în ziua în care, 
brusc ca de obicei, Hansen se bărbierise, îşi pusese o cămaşă 
curată şi se prezentase la consulatul britanic pentru a-şi 
revendica apartenenţa engleză. 

Nefiind nici surd şi nici orb şi făcând parte din Serviciu de mult 
timp, consulul îl ascultase, îi pusese una sau două întrebări de 
rutină şi, în ciuda unei aparente indiferenţe, acţionase imediat. 
De mulţi ani aştepta un om cu calităţile lui Hansen. Nu se 
formalizase  câtuşi de puţin în privinţa caracterului său. 
Dimpotrivă. Trimisese dosarul la Londra şi îi împrumutase nişte 
bani în schimbul unei chitanţe în trei exemplare, având grijă să 
nu-i arate un entuziasm excesiv. Când Londra îi trimisese un 
dosar curat despre mama lui Hansen, fost agent al Serviciului, 
consulul exultase. 


După o lună, Hansen era „semi-conştient”, altfel spus ştia, dar 
numai pe jumătate, sau poate chiar deloc, că era întrucâtva în 
legătură cu ceea ce s-ar putea numi vag Serviciul de informaţii 
britanic. După două luni, neobosit ca totdeauna, făcuse un 
circuit în sudul insulei Java. Oficial în căutarea unor pergamente 
vechi, dar pregătind în realitate un raport pentru consul despre 
răspândirea subversiunii comuniste, care în ochii săi reprezenta 
anticristul momentului respectiv. La sfârşitul anului plecase la 
Londra, având în buzunar un paşaport britanic nou-nouţ, pe care 
îl dorise extrem de mult, dar în care avea un nume de 
împrumut. 


Am consultat graficul de pregătire, unde era trecută evoluţia 
pe durata celor şase luni. Clive Bellamy, etonianul deşelat şi 
maliţios, care răspundea pe atunci de Sarratt. Scrisese în raport 
la terminarea stagiului: „Excelent la toate materiile practice. 
Memorie remarcabilă, reacţii fulgerătoare, spirit independent. 
Trebuie dirijat atent. În caz de revoltă pe vasul meu, Hansen ar 
fi primul pe care l-aş biciui. Are nevoie de rază mare de acţiune 
şi de un supraveghetor de primă mână”. 

Dosarul său operaţional nu conţinea nimic în neregulă. Dat 
fiind că Hansen continua să aibă naţionalitate olandeză, 
Centrala se hotărâse să i-o păstreze şi să-i treacă pe planul doi 
originea engleză. Protestele lui fuseseră zadarnice. Intr-o vreme 
în care britanicii din străinătate erau unanim apreciaţi drept 
nişte epigoni ai americanilor, Centrala ar fi făcut moarte de om 
pentru un suedez şi ar fi fost dispusă să fure pentru un vest- 
german. Chiar şi o identitate canadiană, mai simplă de fabricat, 
era acceptată binevoitor. Întors în Olanda, Hansen îşi începuse 
desprinderea de iezuiţi şi pornise în căutarea unei noi ocupaţii în 
Asia. Făcuse demersuri pe lângă numeroasele organisme 
academice orientale răspândite în acel timp prin capitalele 
occidentale,  smulgând aici o promisiune, dincolo un 
angajament. O agenţie de presă din Asia îi propusese postul de 
reporter local. La insistenţele Centralei, un săptămânal londonez 
îi oferise o slujbă neretribuită. Treptat, îşi confecţionase o 
acoperire - destul de bună pentru a-i da voie să se deplaseze 
oriunde şi să pună orice întrebări, şi destul de complexă pentru 
a-l face inatacabil financiar, pentru ca nimeni să nu poată spune 


A 


vreodată care dintre „patroni” îl plătea, cu cât sau pentru ce. 


Acum putea să intre în acţiune. Chiar dacă interesele britanice 
în Asia de Sud-Est se diminuau odată cu imperiul, americanii se 
înglodau în război, oficial în Vietnam, neoficial în Cambodgia şi 
pe furiş în Laos. In rolul nostru ingrat de observatori, eram 
bucuroşi să le oferim oameni de calibrul lui Hansen. 

Tehnologia de spionaj poate face multe. De exemplu, poate 
să fotografieze recolte şi tranşee, tancuri şi baze de lansare a 
rachetelor, urme de cauciucuri şi migrarea renilor. Poate să-l 
audă pe un pilot rus de vânătoare trăgând un pâr, la 
douăsprezece mii de metri înălţime sau pe un general chinez 
râgâind în somn. Dar nu poate înlocui înţelegerea umană. Nu 
poate citi în sufletul fermierului cambodgian ale cărui culturi au 
fost răvăşite de bombardierele nemarcate ale lui Kissinger, ale 
cărui fete au fost vândute ca prostituate în oraş şi ai cărui fii au 
fost duşi departe de câmpuri, pentru a se bate într-o armată 
americană marionetă. Sau au fost obligaţi să intre în rândurile 
khmerilor roşii pentru siguranţa familiei. Această tehnologie nu 
se poate citi pe buzele luptătorilor din junglă în combinezon 
negru, având drept cea mai perfecționată armă marxismul 
denaturat al unui fost student la Sorbonna, un cambodgian 
psihopat şi sângeros. Ea nu poate adulmeca gazul de 
eşapament al unei armate fără vehicule, nu poate distruge 
codurile unei armate fără radio, şi nu poate evalua nici proviziile 
de hrană ale unor oameni ce se hrănesc cu insecte şi scoarță de 
copac şi nici moralul celor care, pierzând totul, pot miza doar pe 
viitor. 

Insă Hansen putea. Hansen, asianul adoptat, capabil să 
reziste o săptămână fără provizii, să rămână ghemuit într-un 
cătun malaezian pentru a trage cu urechea la ce şoptesc sătenii 
şi să perceapă apropierea furtunii iscată de rezistenţa acestora 
cu mult înainte ca drapelul înstelat să fluture pe acoperişul 
ambasadelor americane din Pnom-penh şi Saigon. Capabil să 
dezvăluie bombardierelor americane - ceea ce a şi făcut, spre 
marele său regret - care erau satele ce ascundeau luptători 
vietcong. Bun cunoscător al oamenilor, ştia să-şi recruteze 
colaboratori din toate mediile şi să-i înveţe cum să observe, să 
tragă cu urechea, să memoreze şi să întocmească un raport. 
Ştia cât de puţin sau cât de mult să le spună, cât să-i 
recompenseze şi când să nu o facă. 


Luni şi apoi ani de zile, Hansen acţionase în acest fel în 
pretinsele „zone eliberate” din nordul Cambodgiei, guvernate de 
khmerii roşii. Apoi, într-o zi, dispăruse din satul în care se 
instalase. Se evaporase fără zgomot, ducându-i cu el pe toţi 
locuitorii. Până la urmă fusese considerat mort. Încă o dispariţie 
în inima junglei. 

Şi mort rămăsese până nu demult, când înviase într-un bordel 
din Bangkok. 

— Nu te grăbi, Ned, îmi ceruse Smiley prin telefon la Tel-Aviv. 
Dacă vrei să mai stai vreo zi sau două ca să te obişnuieşti cu 
fusul orar, nu e niciun fel de problemă. 

Ceea ce în limbajul lui Smiley însemna: „Găseşte-l cât poţi de 
repede şi spune-mi că nu m-am pricopsit cu încă un scandal cât 
casa”. 


Şeful secţiei noastre din Bangkok, un mic tiran chel, 
mustăcios şi grosolan pe nume Rumbelow, nu mi-a plăcut 
niciodată. Serviciul nu oferă nicio perspectivă celor ajunşi la 
cincizeci de ani. Cei mai mulţi sunt terminaţi, adeseori prea 
epuizați şi dezamăgiţi pentru a-şi mai face griji; ceilalţi se 
orientează către băncile particulare sau spre afaceri, dar 
această combinaţie rezistă de foarte puţine ori, căci viziunea lor 
deformată asupra lucrurilor îi face incapabili să se adapteze unei 
vieţi normale. Puţini dintre ei, cum sunt Toby Esterhase şi 
Rumbelow, reuşesc totuşi performanţa de a-şi păstra 
ascendentul asupra Serviciului datorită unor pretinse atuuri. 

Cei de felul lui Rumbelow, a căror natură exactă n-am reuşit 
s-o cunosc niciodată, erau dubioşi cu siguranţă, căci 
specialitatea lor, dacă într-adevăr exista vreuna, era josnicia 
umană. Se zvonea că avea în solda sa doi generali thailandezi 
veroşi care tratau numai cu el. Alt zvon era că făcuse un serviciu 
dubios unui membru al familiei regale care îi rămăsese personal 
dator. Oricum ar fi fost, baronii de la Etajul Cinci nu acceptau să 
se spună ceva rău despre el. „Pentru numele lui Dumnezeu, 
Ned, nu-l mai lua peste picior pe Rumbelow, mă rugase Smiley. 
Sunt sigur că este insuportabil, dar zău că avem nevoie de el”. 

Rumbelow m-a contactat în camera mea de la hotel. Oficial, 
treceam drept Mark Seymour, de profesie contabil şi preferam 
să evit să mă arăt la ambasadă sau acasă la el. Zburasem 
douăzeci de ore. Era spre seară. Rumbelow se exprima ca un 


bookmaker pregătit la Eton. Dacă mă gândesc bine, aşa şi 
arăta. 

— Absolut din întâmplare am dat nas în nas cu ticălosul ăsta, 
mi-a spus el pe un ton ursuz. Evident, ne scoatem antenele. 
Rămânem la pândă. Cunoaştem refrenul. Am mai întâlnit astfel 
de cazuri. Nu suntem indiferenți. Nu ne place să ne imaginăm 
agenţii legaţi fedeleş de un stâlp, purtaţi săptămâni întregi prin 
junglă şi torturați de khmerii roşii. Nu ne stă în obicei să ne 
ascundem ca struţul. Asta e. Ştii doar că şmecherul nostru 
încalcă toate regulile, m-a asigurat el, ca şi cum eu aş fi susţinut 
contrariul. 

Şi-a scos o batistă din mâneca costumului îmbibat de 
transpiraţie şi şi-a tamponat mustaţa caraghioasă. 

— Un agent obişnuit n-ar rezista la un asemenea tratament şi 
ar cerşi de bună voie un glonte în cap după o singură noapte. 

— Eşti sigur că asta i s-a întâmplat? 

— Nu sunt niciodată sigur de nimic, bătrâne. Zvonuri, asta-i 
tot. Cum aş putea fi sigur, dacă ticălosul refuză să vorbească? 
Cum te apropii, cum devine ameninţător. Din câte ştiu, khmerii 
roşii probabil că nici n-au habar de el. Nu am încredere în 
olandezi, mai ales aici; se poartă de parcă ar fi pe moşia lor, fir- 
ar să fie! Hansen n-ar fi primul individ care face pe mortul în 
păpuşoi când simte că se-mpute treaba, după care iese la iveală 
mândru nevoie mare şi-şi revendică medalia şi recompensa. 
Aparent, are încă toate degetele şi toţi dinţii. Nu-i lipseşte nicio 
părticică din corp, dacă judecăm după locul în care se ascunde. 
Duffy Marchbanks l-a reperat, îl mai ţii minte? Un tip pe cinste. 

Din păcate, da, îmi aminteam de Duffy. Îmi amintisem 
deîndată ce-i citisem numele în dosar. Acestui escroc de 
anvergură, stabilit la Hong-Kong, îi plăceau tranzacţiile rapide 
de orice fel, de la opiu la obuze. Timp de câţiva ani, ne 
înşelaserăm finanţându-l. 

— In privinţa lui Duffy, pură întâmplare. A trecut pe aici într-o 
vizită scurtă. O zi, o noapte şi înapoi fuga marş la stăpână şi la 
carte. Un consorţiu străin specializat în agrement l-a însărcinat 
să achiziţioneze un teren de patruzeci de hectare pe coastă. A 
încheiat afacerea şi i-a condus pe partenerii de afaceri într-un 
restaurant cu fetişcane. Lui Duffy i se cam scurg ochii, aşa a fost 
de când îl ştiu. S-a dus într-un cartier rău famat, la un local 


t Agent de pariuri (n. tr.) 


numit „Marea Fericirii”, un stabiliment de înaltă clasă, din câte- 
am auzit. Separeuri, mâncare bună, dacă îţi place bucătăria 
chinezească, totul exact cum trebuie. lar fetele îţi dau pace 
dacă nu le soliciţi. 

In aceste restaurante cu fete, mi-a explicat Rumbelow, 
sugerând că nu vorbea din experienţă, animatoare tinere, 
îmbrăcate sau nu, luau loc printre clienţi, oferindu-le mâncare şi 
băutură, în timp ce ei continuau să discute afaceri importante, 
„Marea Fericirii” avea în plus un salon de masaj, o discotecă şi o 
sală de spectacole la parter. 

— Duffy încheie afacerea cu consorțiul şi-şi încasează cecul. 
Se hotărăşte atunci să se distreze niţel cu o fată. Se înţeleg şi se 
retrag într-un alcov. Fetei i se face sete iar o sticlă de şampanie 
i-ar pune sângele în mişcare. Bineînţeles, face parte din trataţie, 
ca de obicei. Duffy acceptă, într-un elan de generozitate. Ea 
apasă pe buton, piuie într-un interfon şi iată că Duffy vede un 
ditamai europeanul intrând şi aşezând pe masă o frapieră şi o 
tavă. Duffy îi dă un bacşiş, tipul spune „thank you”, destul de 
politicos, dar nu zâmbeşte şi se retrage. E Hansen. Omul nostru 
din junglă în carne şi oase. 

— Şi Duffy cum şi-a dat seama? 

— Păi nu i-a văzut fotografia? 

— Cum? 

— l-am arătat fotografia lui Hansen când a dispărut, pentru 
numele lui Dumnezeu! Am arătat-o tuturor legăturilor din 
afurisita asta de emisferă! Fără alte precizări. Le-am spus pur şi 
simplu „dacă-l vedeţi pe tip, daţi-ne de ştire”. Ordinele 
Centralei, mă rog, n-a fost ideea mea. După mine, a fosto 
chestie a naibii de imprudentă. 

Ca să se calmeze, Rumbelow a mai turnat whisky 
amândurora. 

— Duffy se întoarce la hotel şi-mi telefonează imediat acasă. 
La trei noaptea. „E omul nostru”, îmi spune. „Care om?”, îl 
întreb. „Cel a cărui fotografie mi-aţi trimis-o la Hong Kong acum 
un an sau mai bine. E băiat de cafenea la o casă de curve de-i 
zice „Marea Fericire”.” Doar ştii cum vorbeşte bătrânul Duffy. 
Necioplit cât cuprinde. Il trimit pe Henry a doua zi. Numai că 
imbecilul ăsta a făcut-o de oaie. Nu se poate să nu fi auzit. Tipic 
pentru el. 


— Duffy a vorbit cumva cu Hansen? L-a întrebat cine e sau 
altceva? 

— A tăcut chitic. S-a uitat prin el şi cu asta basta. Duffy nu 
mai e de mult un novice. E un as. Întotdeauna a fost. 

— Unde e Henry? 

— În hol. 

— Cheamă-l sus. 


Chinez de origine şi fiu al unui războinic al Gomindanului din 
provincia Shan, Henry era principalul nostru agent local, deşi 
bănuiesc că, pe de altă parte, reintrase de mult în relaţii cu 
poliţia thailandeză şi trăia confortabil, mizând pe discordia 
dintre adversari. 

Durduliu şi servil, avea pielea lucioasă şi zâmbea prea mult. 
Purta un lanţ de aur la gât şi nu se despărţea niciodată de un 
superb carnet de piele cu un stilou din aur în el. Lucra chipurile 
ca interpret. Nu mai întâlnisem niciun traducător cu agendă 
Gucci, însă Henry era un tip deosebit. 

— Spune-i lui Mark despre prostia pe care ai făcut-o la „Marea 
Fericirii”, joia trecută, a ordonat ameninţător Rumbelow. 

— Cu plăcere, Mike. 

— Mark, l-am corectat. 

— Cu plăcere, Mark. 

— Avea ordin să arunce o privire. Atât şi nimic altceva, a 
intervenit Rumbelow înainte ca Henry să fi putut deschide gura. 
Să arunce o privire, să adulmece puţin, să plece şi să mă 
anunţe. Nu-i aşa, Henry? Trebuia să stea la pândă, să 
scotocească puţin, să vadă dacă poate să-l repereze pe Hansen, 
şi nicidecum să se apropie de el, iar pe urmă să-mi raporteze. 
Recunoaştere discretă, fără luare de contact. Adulmeci şi 
comunici. Acum spune-i lui Mark ce-ai făcut. 

Henry mi-a povestit că şi-a luat mai întâi un pahar de la bar, 
după care a privit spectacolul şi a trimis după Mama San, care s- 
a prezentat îndată, crezând că doreşte ceva deosebit. Mama 
San era o chinezoaică venită din aceeaşi provincie chineză ca şi 
tatăl lui Henry, aşa că s-au înţeles imediat. 

l-a arătat lui Mama San legitimaţia de interpret, spunându-i că 
scria un articol despre localul ei: despre bucătăria admirabilă, 
despre fetele romantice, despre ospitalitate şi igienă, mai ales 


despre igienă. Fusese trimis aici de o revistă turistică germană 
care recomanda numai localurile de mâna întâi. 

Mama San a muşcat din momeală, oferindu-se să-i prezinte 
localul. l-a arătat separeurile, bucătăriile, alcovurile, toaletele. l- 
a prezentat fetele - mergând chiar până la a-i oferi una, pe care 
el a refuzat-o - pe bucătarul şef, pe portar şi pe oamenii de 
serviciu, dar nu şi pe uriaşul occidental pe care Henry îl zărise 
deja de trei ori. Prima dată, când a adus din separeuri la 
bucătărie un platou cu pahare, a doua oară când a împins un 
cărucior pentru băuturi pe un culoar iar a treia oară, când a ieşit 
pe o uşă metalică deschisă, care părea să dea în magazinul cu 
băuturi. 

— Dar cine este farang-ul care vă duce sticlele? a întrebat-o 
Henry amuzat pe Mama San. Trebuie să lucreze în umbră ca să 
poată să se întreţină? 

Mama San a râs şi ea. Asiaticii se simt instinctiv uniţi 
împotriva farang-ilor, a occidentalilor. 

— Trăieşte cu o cambodgiană de-a noastră, a răspuns ea cu 
dispreţ, căci în ierarhia zoologică thailandeză cambodgienii sunt 
animale inferioare chiar şi farangilor şi vietnamezilor. A întâlnit-o 
aici, s-a îndrăgostit de ea şi a încercat s-o cumpere ca să facă 
din ea o doamnă. Ea însă n-a vrut să ne părăsească. Aşa se face 
că o însoţeşte la lucru în fiecare zi şi rămâne aici până când e 
liberă să se întoarcă acasă. 

— Ce fel de farang e? German, englez, olandez? 

Mama San a ridicat din umeri. Ce conta ce era? Henry a 
insistat: un farang care îşi aduce soţia la bordel, îşi vede de 
lucru în timp ce ea petrece cu alţi bărbaţi şi apoi o duce la el 
acasă? Inseamnă că era o fată deosebită. 

— E numărul 19, a zis Mama San, ridicând din nou din umeri. 
Numele de serviciu este Amanda. O vreţi? 

Henry era prea angajat în stratagema sa jurnalistică ca să se 
lase abătut din drum. 

— Dar cum îl cheamă pe farang? Şi ce făcea înainte? a 
întrebat el, amuzându-se copios. 

— Se numeşte Ham Sin. Vorbeşte în thailandeză cu noi şi în 
khmeră cu fata. Nu-l pomeniti în revistă, stă clandestin. 

— Pot să-i schimb numele, cum am făcut cu toţi. Dar fata îl 
iubeşte? 


— Preferă să rămână la „Marea Fericirii” cu prietenele, a 
replicat Mama San pe un ton înţepat. 

Henry nu a rezistat tentaţiei de a o vedea. Fetele care nu erau 
ocupate cu clienţi erau aşezate pe câteva bănci capitonate din 
spatele unui perete de sticlă şi aveau agăţate la gât nişte 
numere şi nimic altceva. Discutau între ele, îşi făceau unghiile 
sau priveau fix televizorul dereglat. Sub privirea lui Henry, 
numărul 19 s-a ridicat la un semn, şi-a luat poşeta şi halatul şi a 
ieşit din cameră. Era foarte tânără. Multe minţeau în privinţa 
vârstei, ca să eludeze legea... mai ales cambodgiencele, care n- 
aveau niciun ban. Bine, dar fata asta n-are mai mult de 
cincisprezece ani, a remarcat Henry. 

Din exces de zel, Henry a comis atunci prima greşeală. Şi-a 
luat rămas bun de la Mama San, s-a întors la maşină şi a parcat- 
o pe o alee, în faţa intrării de serviciu. Apoi a aşteptat. Imediat 
după ora unu, angajaţii au început să iasă, printre ei şi Hansen, 
măsurând de două ori cât ceilalţi şi ţinând-o de braţ pe numărul 
19. In piaţă, au căutat un taxi iar Henry a avut îndrăzneala să 
vină şi să oprească în dreptul lor. Proxeneţii şi taxiurile 
clandestine constituie o adevărată armată a nopţii iar la vremea 
lui, Henry practicase ambele meserii, aşa că iniţiativa sa era cât 
se poate de normală. 

— Unde vreţi să mergeţi, domnule? i-a strigat în engleză lui 
Hansen. Vreţi să vă duc eu? 

Hansen i-a indicat o suburbie săracă, la opt kilometri nord. S- 
au înţeles asupra preţului. Hansen şi fata au urcat în spate iar 
Henry a demarat. 

Abia atunci a început să-şi piardă sângele rece. Ameţit de 
succes, a hotărât, fără să-şi poată explica decizia mai târziu, că 
cea mai bună tactică ar fi să-şi lase clienţii la domiciliul lui 
Rumbelow situat în vest şi nu în nord. Evident, nu-l pregătise pe 
Rumbelow pentru această manevră curajoasă: abia dacă se 
simţea el în stare de-o asemenea acţiune. Nu ştia dacă 
Rumbelow era acasă sau dacă avea chef să poarte o 
conversaţie la ora unu şi jumătate cu un fost spion dispărut de 
pe suprafaţa globului de optsprezece luni. Dar în clipele acelea, 
pe Henry nu-l mai conducea raţiunea. Era şi el om şi, ca toţi 
oamenii din lume, tot trebuia, mai devreme sau mai târziu, să 
facă o prostie. 


— Vă place Bangkok-ul? l-a întrebat vesel pe Hansen, pentru a 
le abate atenţia pasagerilor de la itinerariu. 

Niciun răspuns. 

— Sunteţi de mult timp aici? 

Niciun răspuns. 

— Incântătoare fată! Foarte tânără, foarte frumoasă. E 
prietena dumneavoastră? 

După cum putea observa în retrovizor, fata dormea deja, cu 
capul pe umărul lui Hansen, ceea ce-l excita şi mai mult. 
Dumnezeu ştie de ce! 

— Doriţi un croitor, domnule? De comandă, prima-ntâi. Vă duc 
eu dacă vreţi. Meseriaş pe cinste. 

S-a afundat pe o stradă laterală, pretinzând că-l caută pe 
amărâtul ăsta de croitor, în timp ce se îndrepta în viteză spre 
locuinţa lui Rumbelow. 

— De ce mergi spre vest? a întrebat Hansen, deschizând 
pentru prima oară gura. Nu vreau să merg pe-aici. N-am nevoie 
de niciun croitor. leşi la loc pe strada principală. 

Părăsit şi de ultimele rezerve de curaj, Henry s-a simţit 
imediat terorizat de statura lui Hansen şi de avantajul tactic al 
locului din spate. Dacă era înarmat? Henry a frânat brusc şi a 
oprit motorul. 

— Domnule Hansen, vă sunt prieten, a strigat el în 
thailandeză, ca şi cum ar fi cerut îndurare. Domnul Rumbelow, 
la fel. E mândru de dumneavoastră. Doreşte să vă ofere bani 
mulţi. Veniţi cu mine, vă rog. Nicio problemă. Domnul Rumbelow 
va fi încântat să vă vadă! 

Au fost ultimele lui cuvinte în seara aceea. Pe neaşteptate, 
Hansen a împins atât de violent scaunul şoferului, încât Henry a 
fost cât pe ce să iasă prin parbriz. A ieşit din maşină, l-a tras 
afară pe Henry, l-a ridicat în picioare şi l-a proiectat în partea 
cealaltă a străzii, spre spaima unui grup de cerşetori adormiţi, 
care au început să se văicărească şi să zbiere, în timp ce 
Hansen s-a îndreptat spre victima sa ce zăcea la pământ. 

— Spune-i lui Rumbelow că dacă încearcă să mă caute ÎI 
omor! a ameninţat el în thailandeză. 

Apoi a luat-o în sus pe stradă în căutarea unui taxi mai sigur, 
ţinând-o pe după mijloc pe fata care moţăia. 

După ce am ascultat până la capăt povestea celor doi, am 
simţit brusc o imensă oboseală. 


Le-am dat drumul să plece, spunându-i lui Rumbelow să mă 
cheme în dimineaţa următoare, căci înainte de orice trebuia să 
dorm, ca să-mi revin după decalajul de fus orar. Deîndată ce m- 
am întins pe pat, m-am simţit perfect treaz. O oră mai târziu mă 
prezentam la „Marea Fericirii”. Am cumpărat un bilet de 
cincizeci de dolari, mi-am scos pantofii, cum se obişnuia şi am 
rămas în ciorapi, ajungând imediat într-un alcov luminat cu 
neon, în faţa figurii apatice şi prea machiate a numărului 19. 

Purta un halat din mătase ieftină, imprimat cu tigri şi complet 
descheiat. Sub el era goală. Un machiaj gros după moda 
japoneză îi acoperea fata. Mi-a surâs şi şi-a întins imediat mâna 
spre zona mea sensibilă, dar i-am respins-o. Părea mult prea 
fragedă pentru o astfel de ocupaţie. Avea picioare mai lungi 
decât asiaticele şi o piele exagerat de galbenă. Şi-a scos halatul 
şi, înainte să ajung s-o împiedic, a făcut un salt pe un şezlong 
destrămat, unde s-a întins în ceea ce considera ea o poziţie 
erotică. S-a mângâiat singură suspinând şi şi-a aranjat părul 
negru pe umăr, lăsând să i se zărească sfârcurile minuscule ale 
sânilor. Când a văzut că nu mă mişc, s-a întors pe spate, şi-a 
desfăcut coapsele, şi-a ridicat bazinul, mi s-a adresat cu 
„iubitule” şi mi-a zis „te rog”. S-a întors la loc, ca să-i pot admira 
din nou spatele, şi ţinându-şi picioarele tot depărtate, ca şi cum 
m-ar fi invitat s-o posed. 

— Ridică-te, i-am spus. 

S-a supus şi a aşteptat să mă apropii de ea. 

— Pune-ţi halatul. 

Văzând că se preface că nu pricepe, am ajutat-o să şi-l pună. 
Henry îmi scrisese mesajul în khmeră pe o hârtie. „Vreau să 
vorbesc cu Hansen. Pot să obţin acte thailandeze pentru tine şi 
familia ta”. l-am întins hârtia, urmărindu-i reacţia. Oare ştia să 
citească? N-aveam cum să ghicesc. l-am dat un plic alb, adresat 
lui Hansen, pe care l-a luat şi l-a deschis. Scrisoarea era bătută 
la maşină, iar tonul ei nu era deloc amabil. In plic se găseau şi 
două mii de bahti. 

„Ca vechi prieten al Părintelui Vernon”, îi scrisesem, folosind 
un cod pe care îl cunoştea şi el, „trebuie să te avertizez că ai 
încălcat contractul cu societatea noastră. Ai agresat un cetăţean 
thailandez, iar însoţitoarea ta este o emigrantă cambodgiană 
clandestină. S-ar putea să fim obligaţi să transmitem această 
informaţie autorităţilor. Maşina mea este parcată în faţă. Dă-i 


aceşti bani lui Mama San ca plată pentru această seară şi hai să 
ne întâlnim în zece minute”. 

A părăsit încăperea, luând cu ea scrisoarea. Până atunci nu 
îmi dădusem seama de vacarmul de pe coridor: muzica 
săltăreaţă, râsul cristalin, murmurele de plăcere, gâlgâitul apei 
în ţevile deteriorate. 


Nu închisesem uşile la maşină. Era aşezat în spate iar fata 
alături. Nu mă îndoisem că avea s-o ia cu el. Era mare şi 
puternic, ceea ce ştiam deja, şi avea o înfăţişare de sălbatic. În 
semiîntuneric, barba neagră, ochii adânciţi în orbite şi mâinile 
mari, încleştate pe scaunul pasagerului, îl făceau să semene mai 
mult cu sfinţii pe care îi adorase odinioară decât cu fotografiile 
din dosar. Fata stătea ghemuită la adăpostul scutului pe care i-l 
oferea corpul lui. După nicio sută de metri, s-a pornit o ploaie 
torențială. Am oprit iar şi am privit cu toţii prin parbriz torentele 
de apă ce cădeau inundând rigolele şi gropile de pe şosea. 

— Cum ai ajuns în Thailanda? am urlat în olandeză, ca să 
acopăr zgomotul ploii care ropotea pe acoperiş. 

— Pe jos, mi-a răspuns Hansen în engleză. 

— Pe unde ai trecut frontiera? am zbierat, tot în engleză. 

Mi-a pomenit un nume de oraş, ceva gen „Orania Prathet”. 
Ploaia s-a oprit şi am mers fără întrerupere timp de trei ore. Fata 
dormea sub privirile lui Hansen, care la rândul lui era atent şi 
liniştit ca o pisică. Alesesem un hotel de lângă plajă, orientându- 
mă după un anunţ publicitar din ziarul „Nation” din Bangkok. 
Voiam să-l extrag pe Hansen din cadrul său obişnuit şi să-l aduc 
pe un teren controlat de mine. Am scos cheia şi am plătit o 
cameră în avans. Hansen şi fata m-au urmat pe o alee betonată 
ce ducea la plajă, unde bungalourile formau un semicerc cu faţa 
spre mare. Al meu era la unul din capete. Am deschis uşa, am 
intrat primul, am aprins lumina şi am dat drumul instalaţiei de 
climatizare. In prag, fata a avut o ezitare. Dar Hansen şi-a scos 
pantofii şi i-a pus în mijlocul încăperii, rotindu-şi ochii adânciţi. 

— Stai jos, am spus, deschizând uşa de la frigider. Poate fata 
doreşte să bea ceva. 

— Dă-i o Coca Cola, a rostit Hansen. Cu gheaţă. Ai vreo 
lămâie în frigider? 

— Nu, am răspuns, îngenunchiat în faţa frigiderului, sub 
privirea lui. Tu ce bei? 


— Apă. 

În timp ce căutam paharele, apa minerală şi cuburile de 
gheaţă, l-am auzit pe Hansen vorbindu-i fetei cu tandreţe în 
khmeră. Ea a protestat, dar el n-a luat-o în seamă. L-am auzit 
intrând şi ieşind din dormitor. Când m-am ridicat, am văzut-o pe 
fată ghemuită pe sofa, aşezată de-a lungul unui perete, iar pe 
Hansen aplecat asupra ei şi învelind-o cu o pătură. l-a stins 
lumina de deasupra capului şi i-a atins uşor obrazul cu degetele 
înainte să se îndrepte spre uşa cu geam ca să contemple marea. 
O lună plină roşiatică lumina orizontul iar norii de ploaie 
străbăteau cerul ca un lanţ negru. 

— Cum te cheamă? m-a întrebat. 

— Mark. 

— Chiar aşa te cheamă? Mark? 

intuiţia îi ajută cel mai bine pe oameni să se cunoască între ei. 
Văzându-l pe Hansen în faţa ferestrei, întors către mare şi cu un 
chip  răvăşit căruia lumina lunii îi evidenția ridurile şi 
adânciturile, am ştiut atunci că răspopitul mă alesese drept 
confesor. 

— Spune-mi cum vrei, i-am răspuns. 

Imaginaţi-vă o voce puternică dar nesigură, vorbind 
englezeşte, cu un timbru cald, dar pe un ton şocat, ca şi cum 
posesorul ei ar fi fost surprins auzindu-şi propriile cuvinte. 
Accentul vag al unui olandez din Indiile de Est. Bungaloul slab 
luminat, conceput pentru desfrâu, dă spre o mică piscină 
luminată şi spre nişte imitații de stânci. Dincolo de acest decor 
ridicol, se întinde o mare orientală, superbă, liniştită, brăzdată 
de o fâşie lată de lumină emanată de lună şi cu stelele care 
scânteiau ca acele puncte pe care le vezi când te uiţi la soare. 
Doi pescari care stăteau în picioare într-un sampan îşi aruncau 
plasele rotunde în apă şi le scoteau din nou la suprafaţă, cu 
mişcări chibzuite. 

În prim plan se află silueta masivă şi neobişnuită a lui Hansen, 
care străbate descult camera, se opreşte în faţa uşii cu geam 
sau se aşază pe braţul unui fotoliu, ca apoi să-şi reia mersul 
liniştit. Şi vocea aceea auzindu-se mereu, când agresivă, când 
gânditoare sau răscolită; o voce care, aidoma corpului, se 
odihneşte uneori timp de câteva minute, ca să-şi redobândească 
forţa necesară unei noi încercări dure. 


Tânăra cambodgiană stă întinsă pe sofa, înfăşurată în pătură 
şi cu braţul îndoit sub cap, aşa cum obişnuiesc să stea asiaticii. 
Oare se trezise? Înţelegea ce-i spunea el? Îşi făcea griji? Hansen 
era însă îngrijorat. Nu-i trecea niciodată prin faţă fără să se 
oprească şi s-o privească sau să-i aranjeze pătura. La un 
moment dat, s-a ghemuit lângă ea, i-a privit insistent ochii 
închişi şi i-a pus mâna pe frunte, ca şi cum i-ar fi verificat 
temperatura. 

— Are nevoie de chitre, a murmurat el. Coca Cola nu-i 
serveşte la nimic. Chitre îi trebuie. 

Trimisesem deja să i se aducă. Le-am primit de la un băiat de 
la recepţie. Hansen le-a stors, după care a ridicat-o şi a ajutat-o 
să bea. 

Apoi a început prin a mă supune unui vag chestionar privitor 
la statutul meu în Serviciu, căutând să afle cu ce autoritate 
eram învestit şi ce instrucţiuni primisem. 

— Nu doresc mulţumiri pentru ce am făcut, m-a prevenit. 
Bombardarea satelor nu merită nicio recunoştinţă. 

— Dar poate că ai nevoie de ajutor, i-am sugerat. 

Mi-a răspuns solemn că în niciun caz nu va mai lucra vreodată 
pentru Serviciu. Aş fi putut să-i spun şi eu acelaşi lucru, însă m- 
am abținut. Crezuse că-i servise pe englezi, mi-a spus apoi, dar 
de fapt servise nişte asasini. În perioada când comisese aceste 
acte, fusese un alt om. Spera că piloţii americani cunoscuseră 
acelaşi sentiment ca şi el. 

Mi-a cerut veşti despre sub-agenţi - fermierul cutare, 
negustorul de orez cutare. A întrebat şi despre reţeaua 
secundară pe care se îngrijise s-o organizeze pentru ziua când 
khmerii roşii aveau să iasă din junglă ca să ocupe oraşele, 
ipoteză pe care nici noi şi nici americanii nu o luaserăm în 
calcul, în ciuda tuturor avertismentelor. Hansen crezuse în ea şi 
se număra printre cei care avertizaseră. Ne repetase de mai 
multe ori că bombele lui Kissinger nu erau deloc eficiente, chiar 
dacă şi el ajutase la dirijarea lor către ţintă. 

— Oare să te cred? m-a întrebat când l-am asigurat că nu 
existaseră arestări în serie printre sursele sale. 

— E adevărul-adevărat, am rostit, ca răspuns la vocea sa 
rugătoare. 

Deci nu i-am trădat, a murmurat el, minunându-se. 


A rămas o clipă cu capul în mâini, ca şi cum l-ar fi ţinut să nu 
explodeze. 

— Oricum, dacă ai fost capturat de khmerii roşii, nimeni nu-ţi 
poate reproşa că ai vorbit. 

— Că am vorbit? O, Doamne! a spus el, aproape râzând. Că 
am vorbit... 

S-a ridicat vioi şi s-a apropiat iar de geam. În lumina lunii, am 
văzut picături de sudoare strălucindu-i pe faţa lătăreaţă şi 
bărboasă. Am început să-i explic că Serviciul dorea să se achite 
onorabil de datoria pe care o avea faţă de el, dar în mijlocul 
frazei mele şi-a întins braţele cât erau de lungi, ca şi cum ar fi 
măsurat dimensiunile unei celule. Neîntâlnind niciun obstacol, 
le-a lăsat să cadă de-a lungul corpului. 

— Să-l ia dracu de Serviciu, a lăsat să-i scape încet. lar 
occidentul să piară în focurile iadului. Nu avem niciun drept să 
venim aici şi să ne războim sau să prescriem reţete religioase. 
Cu toţii am păcătuit faţă de Asia: Franţa, Anglia, Olanda iar 
acum şi S.U.A. Am păcătuit împotriva copiilor din Eden. 
Dumnezeu să ne ierte. 

Casetofonul meu rămăsese pe masă. 


Suntem în Asia. Asia lui Hansen. Asia împotriva căreia 
păcătuiserăm.  Ascultaţi  ţârâitul frenetic al insectelor. 
Thailandezii şi cambodgienii sunt cunoscuţi pentru marile pariuri 
pe care le fac pe numărul de orăcăituri ale unei broaşte. În 
penumbra camerei, timpul nu mai are valoare, la fel ca şi 
spaţiul; luna ne-a părăsit. Suntem în plin război în Vietnam. Ne 
găsim în jungla cambodgiană, împreună cu Hansen. Confortul 
lumii moderne este foarte limitat, cu excepţia bombardierelor 
americane care se rotesc la câţiva kilometri deasupra noastră, 
ca nişte ulii răbdători, aşteptând ca ordinatoarele să le indice 
următoarea pradă: de exemplu, un car cu boi, a căror urmă de 
urină ai fost confundată de detectoarele secrete cu gazul de 
eşapament al unui convoi de trupe, sau câţiva copii a căror 
gălăgie a fost luată drept ordine militare. Comandourile 
americane au ascuns detectoarele de-a lungul căilor de 
aprovizionare cu alimente semnalate de Hansen, dar din 
nefericire aceste aparate nu sunt la fel de bine informate ca el. 

Ne aflăm în ceea ce piloţii americani numesc „zona nefertilă”, 
deşi în junglă noţiunile de acest gen dispar. Suntem într-o 


„regiune eliberată” de khmerii roşii, ce serveşte ca adăpost 
trupelor viet-cong care preferă să-i atace pe americani pe 
flancuri şi nu frontal, pe la nord. In ciuda acestor semne de 
război, ne aflăm în mijlocul unui popor fără o percepţie colectivă 
a duşmanilor, într-o regiune nemarcată pe hărţi decât pentru 
luptători. Din cele spuse de Hansen, locul este un adevărat 
paradis, indiferent dacă vorbeşte de pe poziţia preotului, a 
predicatorului, a eruditului sau a spionului. 

Continuându-ne drumul cu jeep-ul încă vreo câţiva kilometri, 
ajungem la un templu antic budist pe care Hansen l-a scos la 
iveală dintre bălării cu ajutorul unor săteni. lată motivul aparent 
al prezenţei sale aici, al notiţelor pe care le ia, al mesajelor sale 
telegrafice şi al diferiților vizitatori care sosesc în general la el la 
apusul soarelui şi pleacă în zori. Cătunul lacustru în care 
locuieşte este situat pe malul unui râu frumos. In nişte câmpuri 
fertile care urcă până la o pădure umedă. Adeseori aici se 
instalează o ceaţă albăstruie. Casa lui Hansen este construită la 
înălţime, pentru o mai bună recepţie radio şi pentru a-i da 
posibilitatea să supravegheze circulaţia în ambele direcţii din 
vale. În sezonul ploilor, îşi lasă jeep-ul în sat şi se întoarce acasă 
pe jos prin noroi. În sezonul uscat îl ia cu el, adeseori însoţit de 
jumătate din numărul copiilor din sat, o duzină de puşti care îl 
aşteaptă ca să se urce în spate şi să profite de plimbarea de 
cinci minute până la locul unde stă. 

— Fiica mea era uneori printre ei, a spus Hansen. 

Nici Rumbelow şi nici dosarul nu menţionaseră vreo fiică. 
Dacă Hansen o ascunsese de noi, comisese o gravă încălcare a 
regulilor Serviciului, chiar dacă în acest moment aceasta 
reprezenta cea mai măruntă dintre grijile ce ne frământau pe 
amândoi. A încetat, totuşi, să vorbească, m-a privit maliţios în 
semiîntuneric, aşteptându-mi parcă reproşurile. Eu însă am 
tăcut, vrând să fiu urechea care îl ascultă şi pe care o aştepta, 
poate de ani de zile. 

— Când eram încă preot, am făcut turul templelor 
cambodgiene, mi-a spus. Acolo m-am îndrăgostit de o săteancă. 
A rămas însărcinată. Erau încă vremuri bune în Cambodgia, 
Sihanouk continua să deţină puterea. Am rămas cu ea până la 
naşterea copilului. O fată. Am botezat-o Marie. l-am lăsat bani 
mamei şi m-am întors la Djakarta, dar îmi era tare dor de fetiţă. 
l-am mai trimis bani atât mamei, cât şi şefului ei, ca să vegheze 


asupra lor. Le-am scris. M-am rugat pentru ele. jJurând că o să 
am într-o bună zi grijă de ele aşa cum se cuvenea. La înapoierea 
în Cambodgia, am instalat-o pe mamă la mine, deşi anii îi 
ofiliseră frumuseţea. Fiica mea avea un nume khmer, dar din 
ziua când am regăsit-o i-am spus Marie. li plăcea. Era mândră că 
sunt tatăl ei. 

Părea preocupat să mă asigure că Marie îşi acceptase 
prenumele european. Nu era un nume american, ci european, a 
ţinut să precizeze. 

— Mai aveam şi alte femei acasă, dar Marie era singurul meu 
copil şi o iubeam. Era mai frumoasă decât mi-aş fi putut 
imagina. Oricum, chiar dacă ar fi fost urâtă sau dizgraţioasă, tot 
n-aş fi iubit-o mai puţin. Nici o femeie, nici un bărbat şi nici un 
copil nu a trezit în mine atâta iubire, a spus el deodată cu o 
voce puternică şi care mi s-a părut chiar amenințătoare. De 
fapt, Marie este singura femeie, în afară de mama mea, pe care 
am iubit-o cu o dragoste curată. 

In penumbră, cu ochii fixaţi asupra mea, părea că mă 
suspectează că încă nu eram convins de pasiunea lui. Vrăjit însă 
de farmecul lui, nu mă îndoiam de nimic şi uitasem cu totul nu 
numai de mine, ci şi de moartea mamei mele. Hansen mă 
subjuga şi mă acapara. 

— Cel ce aderă la conceptul imposibil de Dumnezeu ştie că 
adevărata iubire exclude respingerea. Poate că doar un păcătos 
poate să înţeleagă. Doar un păcătos cunoaşte imensa iertare a 
lui Dumnezeu. 

Cred că am clătinat înţelept din cap. M-am gândit la colonelul 
Jerzy. Mă întrebam de ce simţea Hartsen nevoia să explice că 
nu-şi putea respinge fiica şi de ce propriile păcate îl tulburau 
când vorbea despre ele. 

— In seara aceea, când am venit de la templu, niciun copil nu 
mă aştepta în cătun, deşi eram în sezonul uscat. Am fost 
dezamăgit, căci voiam să vorbesc cu Marie despre o descoperire 
frumoasă pe care o făcusem în ziua aceea. Am crezut că era 
vreo serbare la şcoală, dar nu-mi dădeam seama ce anume. Am 
urcat colina cu jeep-ul până acasă şi am strigat-o pe fiica mea. 
Totul era pustiu, casa era goală, oalele femeilor erau goale şi 
ele. Am strigat-o din nou pe Marie, apoi pe soţia mea şi pe toţi 
ceilalţi. Nu mi-a răspuns nimeni. M-am întors în sat cu jeep-ul, 
am intrat în casa unei prietene a lui Marie, apoi în a doua şi a 


treia, continuând să o strig pe nume. Până şi porcii şi găinile 
dispăruseră! Am căutat urme de sânge sau de luptă. Nimic. Am 
descoperit însă urme de paşi ce duceau spre junglă. M-am întors 
acasă, am luat o cazma şi am îngropat radioul în pădure, între 
doi copaci mari şi aliniaţi spre vest, lângă un vechi furnicar de 
forma unui om. Detestam munca pe care o făceam pentru voi şi 
toate minciunile îndrugate pentru voi şi pentru americani. Le 
detest şi acum. Când m-am întors acasă, am scos din 
ascunzătoare carnetele de coduri şi întreg materialul şi le-am 
distrus cu plăcere. Nici pe ele nu puteam să le sufăr. Mi-am pus 
cizmele. Şi mi-am umplut raniţa cu provizii pentru o săptămână. 
Am tras trei focuri de revolver în motorul jeep-ului, pentru a-l 
imobiliza şi am mers pe urmele din junglă. Jeep-ul era o insultă 
pentru mine, pentru că fusese cumpărat de voi. 

Hansen se lansase singur în urmărirea khmerilor roşii. Altul în 
locul lui, chiar fără să fie compromis din cauza activităţii de 
spion occidental, s-ar fi gândit mai bine înainte de-a acţiona, 
chiar având o fiică sau o soţie luate ostateci. Hansen nu. El avea 
în minte o singură idee şi, absolutist cum era, o pusese imediat 
în aplicare. 

— Nu puteam să-mi îngădui să mă despart de milostenia lui 
Dumnezeu. 

Mi-a explicat, în caz că nu ştiam, că mai presus de soarta 
fiicei sale era cea a sufletului său nemuritor. 


L-am întrebat cât timp a mers. La început, a mers noaptea şi 
a dormit ziua, dar în scurt timp a început să-l sâcâie lumina, 
care l-a împins contrar logicii junglei, să-şi continue drumul şi 
ziua. Pe drum, a revăzut cu ochii minţii toate evenimentele din 
viaţa lui Marie, începând cu seara când o scosese din pântecele 
mamei, îi tăiase cordonul ombilical cu o baghetă rituală din 
bambus şi le ceruse femeilor care îl asistau apă ca să se spele. 
Se folosise de autoritatea sa de preot şi de tată şi o botezase cu 
numele de Marie, la fel ca pe mama sa şi ca pe cea a lui Hristos. 

Şi-a amintit nopţile când fetiţa dormise în braţele sale sau în 
leagănul din trestie de la picioarele sale, după care a revăzut-o 
la sânul mamei şi în lumina focului. Se mustra pentru anii teribili 
ai despărțirii, când el trăise la Djakarta sau se antrenase în 
Anglia. Se mustra pentru perfidia muncii sale în cadrul 
Serviciului şi pentru ceea ce numea slăbiciunea sa, anume 


trădarea Asiei, prin care înţelegea indicaţiile furnizate 
bombardierelor americane. 

A retrăit orele petrecute spunându-i poveşti şi adormind-o cu 
cântece englezeşti şi olandeze. Ceea ce conta era doar iubirea 
pentru ea şi nevoia pe care o simțeau amândoi de a trăi unul 
pentru celălalt. 

Şi-a urmat drumul, căci nu avea altceva mai bun de făcut. 
Acum ştia ce se petrecuse. Se întâmplase la fel şi în cazul altor 
cătune care nu erau din regiunea lui Hansen. Luptătorii 
încercuiseră satul în timpul nopţii, aşteptaseră ivirea zorilor ca 
să-i captureze pe bărbaţii şi femeile valide care plecau la câmp, 
iar apoi pătrunseseră în sat şi îi luaseră pe bătrâni, pe copii şi 
animalele. Işi asigurau astfel provizii, iar cu bărbaţii îşi măreau 
rândurile. Faptul că nu furaseră din case însemna că se grăbeau 
să revină în junglă, înainte de-a fi reperaţi. Nu după mult timp, 
la lumina lunii pline, Hansen a găsit primele dovezi macabre ale 
teoriei sale: trupurile goale ale unui bătrân vânzător şi al soţiei 
sale, cu mâinile legate la spate. Fuseseră incapabili să reziste? 
Erau prea urâţi? Protestaseră? 

Hansen a grăbit pasul, mulţumind lui Dumnezeu că Marie 
arăta ca o asiatică pură. La copiii metişi, un asiatic descoperă în 
general sângele european, dar Hansen, care era foarte înalt, 
avea în schimb pielea închisă la culoare, un corp suplu şi un 
suflet asiatic care îl şi făcuse să se apropie de o asiatică. 

In noaptea care a urmat, s-a apropiat temător de un alt corp 
ce zăcea în apropiere de potecă. Era cel al lui Ong Sai, 
învăţătoarea pusă întotdeauna pe gâlceavă, cu gura larg 
deschisă, omorâtă în timp ce protesta, după cum a presupus 
Hansen. Şi-a continuat drumul cu încăpățânare, în căutarea lui 
Marie, marea sa iubire, acea sursă divină a vieţii pământeşti pe 
care o reprezenta fiica lui, unica lui mântuire. 

Se întreba pe cine urmărea de fapt. Băieţii timizi ce-ţi băteau 
noaptea în poartă şi-ţi cereau puţin orez pentru combatanți? 
Cadrele cu chipuri agresive care vedeau în zâmbetul asiatic o 
emblema a decadenţei occidentale? Apoi şi-a amintit că mai 
erau şi sperietorile. Aceşti hoţi adunaţi în hoarde nomade, 
împinşi la jaf de nevoi şi situaţii chiar mai în afara legii decât 
gherilele. Dar şi-a dat seama că exista o anumită disciplină în 
grupul pe care îl urmărea. O bandă mai puţin organizată ar fi 
rămas să devasteze complet satul şi să-şi sărbătorească 


isprăvile printr-un festin. În dimineaţa ce a urmat descoperirii lui 
Ong Sai, Hansen şi-a luat măsuri speciale de precauţie când s-a 
ascuns să se odihnească. 

— Am avut un presentiment, mi-a spus. 

În junglă e periculos să nu ţii seama de intuiţie. S-a pitit în 
tufe, s-a murdărit cu noroi şi a dormit cu revolverul în mână. S-a 
sculat spre seară din cauza mirosului unui foc de lemne şi a 
unor strigăte asurzitoare. Şi când a deschis ochii, s-a trezit drept 
în faţa ţevilor unor puşti automate. 


Acum începuse să vorbească despre lanţuri. Luptătorii din 
junglă, obişnuiţi să se deplaseze fără prea multe greutăţi, 
duceau în spinare câte zece lanţuri pe sute de kilometri... cum 
de se întâmplase aşa ceva? Nu putea pricepe. Totuşi, cineva le 
cărase, cineva amenajase un luminiş, plantase un stâlp în 
centru, Înşirase pe el inele metalice şi fixase cele douăsprezece 
lanţuri de cele douăsprezece inele speciale, în care trebuia să-i 
priponească pe cei doisprezece prizonieri mai deosebiți, expuşi 
ploii şi căldurii, frigului şi nopţii. Pentru a-mi descrie procedeul, 
Hansen a căutat protecţia unei limbi străine, respectiv franceza? 
„„.„„une tringle collective sur laquelle étaient enfil&s des &triers... 
nous étions fixés par un pied... j'avais été mis au bout de la 
chaine parce que ma cheville trop grosse ne passait pas...” 

l-am aruncat o privire fetei. Părea şi mai inertă ca înainte. 
Parcă era moartă sau în transă. Am înţeles că Hansen o ferea de 
o poveste pe care nu dorea ca ea s-o audă. A continuat în 
franceză. 

— Ziua ne desfăceau lanţurile, ceea ce ne permitea să 
îngenunchem şi chiar să ne târâm, dar niciodată prea departe, 
căci eram încă prinşi cu piciorul de stâlp şi în plus ne loveam 
unii de alţii. Seara, când se fixau lanţurile de stâlpii mari, dispuşi 
în jurul taberei, puteam în fine să ne întindem. Numărul 
lanțurilor era egal cu cel al prizonierilor speciali, aleşi numai 
dintre membrii burgheziei satului. Am recunoscut doi bătrâni din 
cătun, o văduvă filiformă de patruzeci de ani, pe nume Ra, şi 
care părea să aibă darul profeţiei, precum şi pe cei trei fraţi Liu, 
negustori de orez recunoscuţi pentru zgârcenie. Unul dintre ei 


5 O tijă colectivă pe care erau înşirate nişte etriere... eram fixaţi de câte un 
picior... eu am fost la capătul lanţului din cauza gleznei prea groase care nu 
trecea... (n. tr.). 


părea deja mort; stătea ghemuit peste fiare, ca un arici fără 
ţepi. Doar suspinele pe care le scotea dovedeau că mai era în 
viaţă. 

lan Hansen şi oroarea lui de captivitate? Cum reacţionase în 
faţa lanțurilor? 

— Je les ai portées pour Marie, mi-a răspuns în franceza sa 
agitată şi amenințătoare pe care învăţasem să o respect. 

Prizonierii obişnuiţi erau închişi într-un fel de ţarc la liziera 
luminişului, de unde era adus din când în când câte unul, 
mergând de bunăvoie sau cu forţa, până la cartierul general, 
care se afla în spatele colinei şi nu se vedea. Interogatoriile erau 
scurte. După câteva ore de urlete, se auzea doar o împuşcătură 
de pistol, pentru ca apoi liniştea apăsătoare să se lase din nou. 
Nimeni nu se întorcea de la interogatoriu. Copiii, inclusiv Marie, 
aveau dreptul să circule, cu condiţia să nu se apropie de 
prizonieri şi nici să nu se aventureze pe colina care ascundea 
cartierul general. Cei mai îndrăzneţi făcuseră deja cunoştinţă cu 
tinerii combatanți în timpul marşului şi se înghesuiau în jurul lor, 
pentru a le face un serviciu sau a le atinge puştile. 

Dar Marie se izolase de toţi. Stând în praful luminişului, 
dincolo de ţăruşi, îşi privea tatăl din zori şi până seara, chiar şi 
când îi scoseseră mama sa din ţarc şi când urletele ei 
răsunaseră de după colină, după care îl chemase pe Hansen, 
ceruse iertare şi fusese redusă la tăcere porni obişnuitul foc de 
pistol. Nici atunci Marie nu-şi luase ochii de la tatăl ei. 

— Ştiai? am întrebat în franceză. 

— Toată tabăra ştia. 

— Işi iubea mama? 

Fusese o simplă impresie sau Hansen chiar închisese ochii în 
semiîntuneric? 

— Eram tatăl lui Marie, a replicat el. Nu aveam nimic de-a 
face cu relaţia dintre ele. 

Oare cum îmi dădeam seama că mama şi fiica se urau? Să fi 
fost posibil pentru că simţeam că iubirea lui Hansen pentru 
Marie era geloasă, posesivă, absolută şi ca toate pasiunile lui, 
exclusivă? 

— Nu mi s-a îngăduit să-i vorbesc, mi-a spus el. Şi nici ei. 
Prizonierii nu aveau voie să stea de vorbă cu nimeni, sub 
pedeapsa cu moartea. Cel mai mic murmur era suficient. Unul 


€ Le-am purtat pentru Marie (n. tr.). 


din fraţii Liu a simţit-o pe proprie piele când gărzile l-au redus 
definitiv la tăcere prin lovituri cu bețe. În dimineaţa următoare l- 
au înlocuit cu o zdreanţă umană terorizată, scoasă din ţarc. Dar 
Marie şi tatăl ei nu aveau nevoie de cuvinte. Stoicismul ce se 
citea pe figura fetei l-a întărit, în timp ce zăcea înlănţuit şi 
neputincios. Dacă Marie îl susţinea, putea suporta orice. Fiecare 
dintre ei însemna salvarea celuilalt. lubirea fiicei sale era la fel 
de violentă şi exclusivă ca şi a sa, nu se îndoia de asta. În ciuda 
ororii resimţite în faţa captivităţii, îi mulțumea lui Dumnezeu că 
îi fusese dat s-o urmeze. 

Zilele au trecut una după alta iar Hansen a rămas legat în 
lanţuri de stâlp, ars de soare, amorţit de frigul nopţii, în 
duhoarea propriilor dejecţii, dar cu privirea şi sufletul tot timpul 
îndreptate către Marie. 

În acelaşi timp, şi-a tot frământat mintea, gândindu-se cum să 
scape. 

Încă de la început, avusese impresia clară că era tratat ca o 
celebritate. Dacă războinicii ar fi plănuit să captureze un 
european, i-ar fi atacat locuinţa înaintea plecării sale, iar apoi ar 
fi răscolit casa. Această capturare întâmplătoare îi obliga însă să 
aştepte instrucţiuni. Toţi ceilalţi prizonieri speciali au fost ridicaţi 
şi au dispărut, cu excepţia ultimului dintre fraţii Liu şi a 
prezicătoarei, care, după zile întregi de urlete în timpul 
interogatoriului, au reapărut cu un statut privilegiat, insultându- 
şi foştii tovarăşi şi încercând prin toate mijloacele să câştige 
bunăvoința soldaţilor. A 

S-a trecut la organizarea unui curs de îndoctrinare. In fiecare 
seară, copiii şi supraviețuitorii selecționați se aşezau în cerc la 
umbră, unde un comisar tânăr, cu o bandă roşie pe frunte, le 
ţinea un discurs. În timp ce Hansen se sufoca sau dârdâia, îl 
auzea pe comisar vociferând şi tunând ore întregi împotriva 
imperialiştilor ticăloşi. Aceste lecţii l-au indignat la început pe 
Hansen, pentru că i-o răpeau pe Marie. Insă şi-a dat seama că, 
făcând un efort, putea să-şi ridice suficient de mult capul pentru 
a-i zări silueta dreaptă, aşezată la extremitatea cercului, cu 
privirea fixată asupra lui din cealaltă parte a luminişului. O să-ţi 
fiu mamă, tată şi prieten, i-a spus o să fiu viaţa ta, chiar dacă o 
să trebuiască să mi-o sacrific pe a mea. 

Uneori îşi reproşa frumuseţea extraordinară a fiicei sale, pe 
care o considera o pedeapsă a desfrâului său de altădată. La 


doisprezece ani, era fără îndoială cea mai frumoasă din tabără, 
şi chiar dacă li se interzicea cadrelor orice legătură sexuală, căci 
aceasta reprezenta o ameninţare burgheză îndreptată împotriva 
voinţei lor revoluţionare, Hansen nu putea să nu observe efectul 
pe care-l avea asupra tinerilor luptători corpul sumar acoperit al 
lui Marie. Ochii lor stinşi se trezeau la vederea sânilor ce abia 
mijeau şi a şoldurilor ce se mişcau sub tunica ruptă din bumbac, 
aruncându-i priviri sumbre când o strigau. Mai mult, ştia că şi ea 
le percepea dorinţa şi că feminitatea ei incipientă avea un fel 
bine conturat de-a reacţiona. 

A venit apoi o dimineaţă când a constatat ameliorarea 
inexplicabilă a propriilor condiţii de detenţie. Temerile i-au 
crescut, căci binefăcătorul său era tânărul comisar cu banda 
roşie. Escortat de doi soldaţi, acesta i-a ordonat lui Hansen să se 
ridice. Văzându-l că nu poate s-o facă, soldaţii l-au ridicat ei în 
picioare, sprijinindu-l fiecare de un braţ şi ajutându-l să se 
târască până la un golfuleţ natural situat într-o scobitură a albiei 
râului. 

— Spală-te, a ordonat comisarul. 

După ce fusese pus în fiare, Hansen ceruse zi de zi, dar în 
zadar, să i se permită să se spele. In prima seară urlase la ei: 
„Duceţi-mă la râu!”. Îl bătuseră. În dimineaţa următoare, îşi 
zăngănise lanţurile, cerând să stea de vorbă cu un tovarăş 
responsabil, cu riscul unei noi pedepse, pentru a-şi cere dreptul 
de-a rămâne o persoană pe care cei ce-l capturaseră să poată s- 
o respecte şi deci s-o menţină în viaţă. 

Sub ochii soldaţilor, Hansen a reuşit să-şi mişte membrele 
martirizate. S-a îmbăiat şi s-a supus supliciului unei frecţii cu 
noroi, înainte de a fi readus la stâlp. Şi la dus şi la întors, a 
trecut la câţiva metri de iubita sa Marie, aşezată în acelaşi loc, 
dincolo de perimetrul ţăruşilor. Deşi era nespus de fericit că o 
vedea atât de aproape, şi că-i citea atâta curaj în privire, nu-şi 
putea împiedica bănuiala că propriul său copil îi cumpărase 
acest privilegiu de care se bucura acum. Şi când ea a răspuns 
printr-un zâmbet abia schiţat salutului mormăit al comisarului, 
chinurile  geloziei s-au adăugat celorlalte suferinţe ale lui 
Hansen. 

După curățirea rituală, i-au adus orez, mai mult decât primise 
în toată perioada de captivitate. Şi, în loc să-l facă să mănânce 
direct din castron ca un câine, i-au eliberat mâinile ca să-i 


permită să-şi folosească degetele. A reuşit astfel să dosească un 
pumn de orez, pe care l-a lăsat să alunece într-o cută a tunicii, 
înainte de a fi pus din nou în lanţuri. 

Acest bulgăr de orez din cămaşă l-a obsedat toată ziua, având 
tot timpul grijă să nu-l zdrobească printr-un gest greşit. O voi 
recuceri pe Marie în curând, şi-a spus. li voi lua locul ofițerului în 
admiraţia sa. Când a venit seara, a fost din nou condus la râu şi 
planul s-a desfăşurat ca la carte. Clătinându-se mai tare decât 
era cazul, a lăsat să-i cadă bulgărele de orez la picioarele lui 
Marie, fără să fie observat de gardieni. Când la întoarcere a 
trecut din nou prin faţa ei, a jubilat pe ascuns: orezul dispăruse. 

Dar figura lui Marie nu trăda nimic. Doar adoraţia mută din 
privirea ei fixă l-a încredinţat pe Hansen de iubirea ei absolută. 
M-am înşelat, şi-a spus în gând, în timp ce i se fixau din nou 
lanţurile. A început să înveţe şiretlicurile prizonierilor. E pură şi 
va supravieţui. În seara aceea a ascultat din nou cu îngăduinţă 
lecţia de îndoctrinare a comisarului. Continuă să-l domini, i-a 
transmis lui Marie printr-un contact telepatic neîntrerupt. 
Adoarme-l, vrăjeşte-l, câştigă-i încrederea, dar nu-i oferi nimic. 
Marie l-a înţeles, desigur, căci la încheierea lecţiei, Hansen l-a 
văzut pe comisar chemând-o ca s-o dojenească. Ea l-a ascultat 
supusă şi liniştită. A văzut-o plecându-şi capul şi apoi 
îndepărtându-se. 

A doua zi şi toată săptămâna următoare, Hansen a repetat 
şiretlicul, convins că era observat doar de Marie. Bulgărele de 
orez pe care-l simţea rostogolindu-i-se pe pântece la fiecare 
mişcare, a devenit pentru el o sursă vitală de consolare. Sunt şi 
gardianul şi protectorul castităţii ei. Sunt preotul ei şi nimeni 
altul nu poate să-i dea cuminecătura. 

Acum orezul era singurul lucru important pentru el. Singura sa 
preocupare era să pună la punct noi tactici pentru a i-l oferi în 
secret lui Marie, să-l lase repede să cadă, de exemplu, când 
trecea prin dreptul ei sau să-i dea drumul pe cracai rupt al 
pantalonului. 

— Am fost nesăbuit, mi-a mărturisit pe un ton blând şi 
vinovat. 

Şi, ca răsplată pentru inconştienţă, Dumnezeu i-a luat-o pe 
Marie. Într-o dimineaţă, după ce a fost dezlegat şi condus la 
bazin, ea nu se mai afla acolo în aşteptarea cuminecăturii. 
Seara, la lecţia de îndoctrinare, a constatat că fusese avansată 


la gradul de asistentă a comisarului. Hansen a avut impresia că-i 
aude vocea care le acoperea pe celelalte, cu o mai mare 
siguranţă de sine. La căderea nopţii a zărit-o şezând lângă focul 
de tabără alături de soldaţi, împărțind prieteneşte orezul cu 
aceştia. A doua zi, nu a mai văzut-o deloc. Nici în ziua 
următoare. 

— Voiam să mor, mi-a spus. 

Dar în seara aceea, când a aşteptat disperat, deprimat şi 
nemişcat ca gardienii să-i lege picioarele, s-a apropiat de el 
tânărul comisar. Îmbrăcată într-o tunică neagră, Marie se afla 
alături de el. 

— Este omul ăsta tatăl tău? a întrebat comisarul, ajuns în faţa 
lui Hansen. 

Marie n-a clipit, dar părea să caute răspunsul în străfundurile 
memoriei. 

— Angka este tatăl meu, a zis ea în cele din urmă. Angka este 
tatăl tuturor celor oprimaţi. 

Angka era partidul, mi-a explicat Hansen, fără să-l fi întrebat. 
Organizaţia către care toţi khmerii roşii îşi îndreptau rugăciunile. 
În ierarhia lor, Angka era Dumnezeu. 

— Atunci cine este mama ta? a întrebat din nou comisarul. 

— Mama mea este Angka. Nu am altă mamă decât pe Angka. 

— Cine-i bărbatul ăsta? 

— Un agent american care lansează bombe asupra satelor 
noastre şi ne omoară muncitorii. 

— De ce pretinde că este tatăl tău? 

— Ca să ne înşele şi să ne facă să credem că ne este tovarăşi. 

— Verifică lanţurile spionului. Asigură-te că sunt bine strânse. 

Marie a îngenuncheat la picioarele lui Hansen în poziţia pe 
care chiar el o învățase s-o ia pentru rugăciune. O clipă, la fel ca 
mâna alinătoare a lui Hristos, palma lui Marie s-a închis pe 
gleznele sale acoperite cu răni purulente. 

— Poţi să-ţi bagi degetele între inel şi gleznă? a întrebat 
comisarul. 

Panicat, Hansen a avut acelaşi reflex pe care îl avea când i se 
puneau lanţurile la picioare. Şi-a contractat muşchii de la 
picioare, în speranţa că, destinzându-i ulterior, avea să câştige 
câţiva milimetri. A simţit un deget care îi verifica legăturile. 


— Pot să-mi trec degetul mic, a răspuns ea, arătându-i 
comisarului, în timp ce-i acoperea cu corpul picioarele lui 
Hansen. 

— O faci uşor sau cu greutate? 

— Cu greutate, a minţit ea. 

Privindu-i cum se îndepărtează, Hansen a observat un detaliu 
care l-a neliniştit. Marie dobândise, odată cu tunica neagră, 
mersul furişat şi suplu al unui luptător din junglă. Totuşi, pentru 
prima oară de la capturarea sa, Hansen a dormit profund. Li s-a 
alăturat pentru a-i induce în eroare, şi-a spus în gând. 
Dumnezeu ne apără. Vom scăpa în curând. 


Omul desemnat pentru interogatoriul oficial a venit cu 
vaporul. Un tânăr imberb, cu un aer serios şi posomorât. Hansen 
l-a botezat în gând studentul. Un comitet de primire condus de 
comisar l-a aşteptat pe mal ca să-l conducă la cartierul general 
din spatele colinei. Hansen şi-a dat seama că el era cel care 
avea să-l interogheze, căci fusese singurul care nu aruncase 
nicio privire ultimului prizonier rămas să putrezească la soare. In 
schimb, a privit-o pe Marie. S-a oprit în faţa ei, obligând pe toată 
lumea să facă la fel. Faţa sa gravă aproape că o atingea pe cea 
a lui Marie, în timp ce îi adresa întrebări pe care însă Hansen nu 
le auzea şi la care ea îi răspundea ca un papagal. Fiica mea a 
ajuns curva tuturor, şi-a spus Hansen disperat. Oare chiar aşa 
era? Din câte ştia, khmerii roşii nici nu încurajau şi nici măcar nu 
tolerau prostituţia. Dimpotrivă. „Angka hait le sexuel”, îi 
declarase odată un antropolog francez. 

Înseamnă că au încântat-o cu puritanismul, şi-a spus în gând, 
şi că au supus-o printr-o pasiune mai rea decât desfrâul. S-a 
întins cu faţa la pământ, rugându-se să i se îngăduie să 
ispăşească păcatele fiicei sale, comise din necunoaştere. 


Nu am o imagine coerentă a interogatoriului lui Hansen, dat 
fiindcă nici el nu mai ţinea minte foarte mult. Îmi amintesc de 
tratamentul pe care mi-l aplicase mie însumi colonelul Jerzy şi 
care, prin comparaţie, nu fusese decât o joacă de copii, dar care 
îmi lăsase aceeaşi impresie de imprecizie. Că l-au torturat, e un 
lucru cert. Construiseră în acest scop un grătar din lemn. 
Doreau să-l menţină totuşi în viaţă, căci între două reprize era 


7 Angka detestă relaţiile sexuale. 


hrănit şi, dacă îşi amintea bine, îi permiteau să meargă la râu, 
deşi poate că fusese vorba de o singură îmbăiere, întreruptă de 
mai multe pierderi de cunoştinţă. 

Mai erau şi şedinţele de scris, căci în mintea îngustă a 
studentului o confesiune avea valoare doar dacă era aşternută 
pe hârtie. li venea tot mai greu să ţină un creion în mână, 
încercarea constituind de fapt o tortură în sine, chiar dacă era 
scos de pe grătar în acest scop. 

Tactica interogatoriului studentului părea că se desfăşura pe 
două fronturi intelectuale. Când era contrat dintr-o parte, ataca 
din cealaltă. 

— Eşti un spion american, i-a spus el, şi un agent al 
marionetei  contra-revoluţionare Lon Noi. Un duşman al 
revoluţiei. 

Hansen a negat. 

— Totodată, eşti un romano-catolic care se pretinde budist, 
un otrăvitor de suflete, un propovăduitor de superstiții 
îndreptate împotriva partidului şi un sabotor al iluminării 
populare! a urlat studentul la el. 

Cel mai des recurgea la afirmaţii şi nu la întrebări. 

— Te rog să ne spui acum toate datele şi locurile unde ai avut 
întâlnirile conspiratoare cu marioneta contra-revoluţionară şi 
spionul american Lon Noi. Şi să-i numeşti pe toţi americanii 
prezenţi. 

Hansen a susţinut că nu existaseră asemenea întâlniri, dar 
asta nu l-a mulţumit pe student. În urma înteţirii durerilor, 
Hansen şi-a amintit de personajele unui cântec popular englez 
pe care i-l cânta mama când era mic: Tom Pearse... Bill 
Brewer... Jan Stewer... Peter Gurney... Peter Davey... Dan! 
Whiddon... Harry Hawk... 

— Scrie acum şi numele şefului acestei gloate de nemernici, a 
ordonat studentul, întorcând o pagină a carnetului. 

Adeseori ochii studentului rămâneau pe jumătate închişi, mi-a 
spus Hansen. Imi amintesc de acelaşi detaliu la Jerzy. 

— Cobbleigh, a murmurat Hansen, ridicând capul de pe biroul 
în faţa căruia fusese aşezat. 

Apoi a scris pe o foaie: Thomas Cobbleigh, pe scurt Tom, 
alias: Unchiul. 

Importanţa datelor era capitală. De teamă să nu le uite după 
ce le inventase şi să fie acuzat de incoerenţă, Hansen a ales 


data de naştere a lui Marie şi pe cea a mamei lui, precum şi 
data execuţiei tatălui său, modificând anul în funcţie de data 
când ajunsese la putere Lon Noi. Ca loc de întâlnire a 
conspiratorilor, a citat grădinile interioare ale palatului lui Lon 
Noi din Phnom Penh, pe care le admirase adeseori în drum spre 
locul lui preferat unde se fuma opiu. 

Destăinuind aceste inepţii, se temea să nu introducă 
involuntar şi informaţii adevărate, căci era acum sigur că 
studentul nu cunoştea nimic din adevărata sa activitate de 
agent de informaţii şi că-şi baza acuzaţiile pe simplul fapt că 
Hansen era occidental. 

— Te rog să scrii numele fiecărui spion pe care l-ai plătit în 
ultimii cinci ani şi fiecare act de sabotaj pe care l-ai executat 
împotriva poporului. 

In zilele şi nopţile petrecute în aşteptarea acestei dovezi, 
Hansen nu se gândise niciun moment că îi va lipsi imaginaţia. A 
recitat numele acelor martiri al cărui supliciu făcuse parte din 
propria pregătire psihică, erudiţi orientali morţi şi înmormântați, 
autori ai unor lucrări de filologie şi lingvistică. Spioni a 
recunoscut. Spioni cu toţii. Le-a scris numele pe hârtie, cu mâna 
contractându-i-se în ritmul convulsiilor care continuau să-l 
scuture mult timp după ce tortura încetase. 

Scriind în disperare, a întocmit lista ofiţerilor lui T. E. 
Lawrence, de care îşi amintea din numeroasele lecturi ale celor 
Șapte stâlpi ai înțelepciunii. A recunoscut că organizase din 
ordinul personal al lui Lon Noi otrăvirea culturilor şi a animalelor 
de către preoţii budişti. Studentul l-a aşezat din nou pe grătar, 
amplificându-i chinurile. 

Hansen i-a povestit că ţinuse cursuri clandestine despre 
imperialism şi că încurajase difuzarea valorilor burgheze şi a 
virtuţilor familiei. Studentul a deschis ochii, l-a compătimit şi a 
intensificat încă o dată durerea. 

Hansen le-a spus aproape totul. A descris cum aprinsese 
focuri pentru a dirija bombardierele americane şi cum 
împrăştiase zvonuri referitoare la apartenenţa lor chineză. 
Tocmai era pe punctul de a dezvălui că ajutase la dirijarea 
comandourilor americane către pistele de aprovizionare, dar, 
din fericire, chiar atunci a leşinat. 


Însă tot timpul cât a durat martiriul, Marie i-a rămas mereu în 
suflet; ei i-a strigat propria durere, mâinile ei l-au readus la viaţă 
când trupul implora sfârşitul, ea l-a învăluit cu o privire plină de 
iubire şi milă. Marie, căreia îi sacrificase suferinţa şi pentru care 
îşi jura să supravieţuiască. Suspendat între viaţă şi moarte, a 
avut o halucinație: s-a văzut culcat în barca studentului; 
îmbrăcată cu tunica ei neagră şi aplecată deasupra lui, Marie 
vâslea contra curentului, ducându-l în paradis. Însă nu era mort. 
Nu m-au omorât. Le-am spus totul şi nu m-au omorât. 

De fapt, nu mărturisise nimic. Nu-şi trădase colaboratorii, nu 
pomenise nici măcar de existenţa radioului. Când l-au târât din 
nou până la grătar a doua zi, a văzut-o pe Marie stând lângă 
student şi având în faţa ei pe masă o copie a mărturisirilor lui. 

Părul îi era tăiat iar expresia impenetrabilă. 

— Ai luat cunoştinţă de declaraţiile spionului? a întrebat-o 
studentul. 

— Am luat cunoştinţă, a răspuns ea. 

— Corespund ele exact stilului său de viaţă, atât cât l-ai putut 
cunoaşte? 

— Nu. 

— De ce? a întrebat studentul, deschizându-şi carnetul. 

— Sunt incomplete. 

— Explică de ce sunt incomplete declaraţiile spionului 
Hansen. 

— Spionul Hansen a ascuns un radio ca să comunice cu 
bombardierele imperialiste. lar numele pe care le-a indicat sunt 
inventate. Sunt luate dintr-un cântec englezesc burghez, pe 
care mi-l cânta când se prefăcea că era tatăl meu. In plus, a 
primit acasă soldaţi imperialişti, pentru a-i călăuzi în junglă. A 
omis să precizeze că mama lui era englezoaică. 

— Ce altceva a mai omis? a întrebat studentul cu un aer 
decepţionat, netezind cu mâna lui mică o pagină nouă. 

— În timpul captivităţii s-a făcut vinovat de numeroase 
încălcări ale regulamentului. A adunat în secret hrană şi a 
încercat să cumpere colaborarea tovarăşilor pentru un plan de 
evadare. 

— Şi ce a mai omis să spună? a suspinat răbdător studentul, 
luând din nou notițe. 


— Şi-a purtat lanţurile în mod nereglementar. Când i se 
puneau, îşi încorda ilegal muşchii, pentru ca acestea să-i fie mai 
largi şi să-i permită să scape. 

Până în momentul acela, Hansen reuşise să se încredinţeze că 
Marie juca foarte bine teatru în faţa lor. Acum însă nu mai 
credea. Jocul devenise realitate. 

— E un desfrânat! a urlat ea în lacrimi. Ne destrăbălează 
femeile şi le aduce la el ca să le drogheze. Pretinde că încheie o 
căsătorie burgheză şi apoi o obligă pe soţie să-i tolereze 
practicile decadente. Se culcă chiar cu fete de vârsta mea! 
Pretinde că este tatăl copiilor noştri şi că sângele nostru nu este 
khmer! Ne citeşte literatură burgheză în limbi occidentale, ca să 
ne depraveze! Ne seduce, invitându-ne în jeep-ul său şi 
cântându-ne cântece imperialiste! 

Hansen nu o auzise niciodată strigând. De fapt, pare-se că 
nici studentul, care părea jenat. Dar nimic nu o mai putea opri 
pe Marie. A continuat să-l renege. A povestit apoi că-i 
interzisese mamei sale s-o iubească. Exprima o ură despre care 
şi-a dat seama că era sinceră, la fel de puternică şi nemăsurată 
ca dragostea pe care i-o purta el. O ură de femeie batjocorită, o 
ură până atunci înăbuşită, care îi scutura întreg corpul şi îi 
deforma trăsăturile şi în care se citea şi ruşine. A îndreptat spre 
el un deget acuzator iar Hansen nu i-a mai recunoscut vocea. 

— Omorâţi-l! a urlat ea. Omorâţi-l pe acest spoliator al 
poporului nostru! Omorâţi-l pe corupătorul sângelui khmer! 
Omorâţi-l pe acest mincinos occidental care ne spune că suntem 
diferiţi unii de alţii! Răzbunaţi poporul! 

Studentul a făcut o ultimă însemnare şi a ordonat ca Marie să 
fie luată de-acolo. 

— M-am rugat pentru iertarea ei, mi-a spus Hansen. 


Mi-am dat seama că dimineaţa pătrundea în bungalou. 
Hansen era în picioare în faţa ferestrei, cu privirea pierdută în 
pâcla mării. Fata era tot culcată pe sofa, cu ochii închişi, cu cutia 
goală de Coca-Cola lângă ea şi cu capul sprijinit pe un braţ. 
Mâna ce-i atârna inertă părea îmbătrânită şi obosită. Vocea lui 
Hansen trăda o anumită tensiune şi, pentru o clipă, m-am temut 
că la venirea dimineţii prezenţa mea avea să-l irite. Dar am 
înţeles că nu avea nimic cu mine, ci doar cu sine însuşi. Retrăia 
mânia pe care o simţise când îl duseseră legat, dar nu în lanţuri, 


în ţarc ca să doarmă, dacă se putea dormi când în tot corpul 
avea dureri de moarte iar urechile şi nasul îi erau pline de 
sânge, îşi reproşa că îi inoculase atâta ură copilului său. 

— Eram totuşi tatăl ei, mi-a spus în franceză. Nu i-am reproşat 
nimic lui Marie, ci doar mie. Măcar dacă aş fi evadat mai repede, 
în loc să mă bazez pe ajutorul ei. Dacă mi-aş fi folosit propriile 
forţe pentru a evada, când încă mai puteam, în loc să mă dau pe 
mâinile unui copil. N-ar fi trebuit niciodată să lucrez pentru voi. 
Activităţile mele secrete au pus-o în pericol. V-am blestemat pe 
toţi. Vă mai blestem şi acum. 

Oare am deschis gura? Mă străduiam să nu spun nimic, ca să 
nu-i întrerup povestirea. 

— Era atrasă de ei, a rostit el, încercând s-o scuze. Formau 
poporul ei: luptători din junglă, care aveau un ideal pentru care- 
şi dădeau viaţa. De ce i-ar fi respins? Eu eram ultimul obstacol 
în acceptarea ei de către propriul popor. Eram un intrus şi un 
corupător. De ce să creadă că sunt tatăl ei, când ei îi spuneau 
că nu eram? 

Stând mai departe întins în ţarc, a retrăit ziua când comisarul 
a îmbrăcat-o în negru, culoarea nupţială. Şi-a amintit de scârba 
manifestată la vederea lui, un spion occidental înspăimântat, 
zăcând la picioarele ei ca un cerşetor, respingător şi plin de 
sânge. lar lângă ea frumosul comisar cu banderolă roşie. „Sunt 
măritată cu Angka. Angka îmi răspunde la toate întrebările”. 

— Eram singur, mi-a spus Hansen. 

Noaptea s-a lăsat peste lagăr. Bănuia că, dacă voiau să-l 
omoare, aveau s-o facă spre ziuă. Ideea că Marie va continua să 
trăiască ştiind că-şi condamnase tatăl la moarte îl consterna. Și- 
o imagina matură. Cine avea s-o ajute? Cine avea s-o 
spovedească? Cine avea să-i acorde iertarea? Ideea propriei 
morţi îl îngrozea din ce în ce mai mult. Va fi şi moartea ei, şi-a 
spus atunci în gând. 

Probabil că la un moment dat a adormit, căci în zori a găsit un 
bol de orez pe jos în ţarc, care cu siguranţă că nu existase cu o 
seară înainte; oricât ar fi fost de chinuit, tot l-ar fi simţit. Orez, 
dar nu în bulgări lipiţi de piele, ci un morman de orez alb care 
să-i ajungă pentru cinci zile. La început s-a simţit prea obosit ca 
să se mire. Apoi, întinzându-se pe burtă ca să mănânce, a 
observat liniştea nefirească din jur. La ora aceea luminişul ar fi 
trebuit să răsune de freamătul soldaţilor care se trezeau: Voci 


care cântau şi zgomote dinspre râu ale celor care se spălau. 
Zăngănitul tigăilor şi al puştilor, sloganurile scandate sub 
bagheta comisarului. Dar când Hansen a ciulit urechile, chiar şi 
păsările şi maimuţele păreau să fi tăcut şi nu se mai auzea 
niciun zgomot făcut de oameni. 

— Plecaseră, i-am auzit vocea de undeva din spatele meu. 
Ridicaseră tabăra în timpul nopţii şi o luaseră şi pe Marie. 

A mai mâncat puţin orez şi a adormit la loc. De ce nu m-au 
omorât? Marie i-a făcut să-şi schimbe părerea. Marie mi-a 
cumpărat viaţa. Hansen şi-a desfăcut legăturile din peretele 
ţarcului. La căderea nopţii, acoperit de răni şi de muşte, şi-a 
spălat trupul pe malul râului. S-a întors la ţarc unde a adormit 
iar a doua zi dimineaţa, luând cu el restul de orez, s-a aşternut 
la drum. De data asta, neavând nici prizonieri şi nici animale, 
soldaţii nu mai lăsaseră urme. 

A plecat, totuşi, în căutarea lui Marie. 


Timp de câteva luni, cinci sau şase, după spusele lui, Hansen 
a trăit în junglă, mergând dintr-un sat în altul, fără să 
zăbovească prin ele şi nespunând nimănui nimic... şi probabil că 
pe punctul de a-şi pierde minţile. Pretutindeni întreba dacă 
văzuseră unitatea lui Marie, dar fără o descriere amănunţită. Şi- 
a continuat căutarea orbeşte. A auzit vorbindu-se de unităţi în 
care erau şi fete luptătoare. A auzit vorbindu-se şi de unităţi 
exclusiv feminine. Ba chiar a auzit vorbindu-se de fete ce erau 
trimise să se prostitueze în oraşe, pentru a aduna informaţii. Și- 
a imaginat-o pe Marie într-o astfel de situaţie. Intr-o noapte, s-a 
dus până la fosta lui casă, cu speranţa că Marie ar fi putut să se 
refugieze acolo. Satul fusese ars. 

L-am întrebat de radioul îngropat. 

— Nu am verificat. Nu mă mai interesa. Vă detestam pe toţi. 

In altă noapte, s-a dus într-un sat unde locuia o mătuşă a lui 
Marie, care însă l-a întâmpinat aruncând în el cu nişte oale şi 
obligându-l să plece. Totuşi, încăpăţânarea de a-şi salva fiica era 
mai puternică decât oricând, căci ştia acum că trebuie s-o 
salveze chiar şi contrar voinţei ei. Am crezut că, din păcate, a 
moştenit gustul meu pentru absolut. Este violentă şi 
încăpăţânată iar vina e a mea. Am zidit-o în temniţa propriilor 
instincte. Numai dragostea de tată i-a putut ascunde lui însuşi 
acest adevăr. Acum, însă, reuşise să deschidă ochii. A văzut-o 


pe Marie capabilă de cruzime şi neomenie pentru a-şi dovedi 
devotamentul. A văzut-o rătăcind la rândul ei în căutarea tatălui, 
dar fără disciplina lui intelectuală şi religioasă, având ca şi el 
vaga certitudine că faptul de a îmbrăţişa un ideal îţi permitea 
să-l şi îndeplineşti singur. 

Mi-a spus foarte puţine lucruri despre drumul până la graniţa 
thailandeză. S-a îndreptat spre sud-vest, către Pailin. Auzise că 
acolo exista o tabără de refugiaţi khmeri. A străbătut munţi şi 
mlaştini infestate de malarie. Odată ajuns, a anunţat birourile de 
investigaţii şi a lipit afişe cu descrierea lui Marie pe toate 
panourile taberei. Nu ştiu cum a reuşit să facă toate astea fără 
acte, bani sau relaţii şi păstrându-şi totuşi, secretă prezenţa în 
Thailanda. Dar Hansen era un agent antrenat şi călit, chiar dacă 
o nega. Nu avea cine să-i stea în cale. L-am întrebat de ce nu i-a 
cerut ajutor lui Rumbelow. A respins ideea dispreţuitor. 

— Nu eram un agent imperialist. Nu mai credeam în nimic, 
poate doar în fiica mea. 

În biroul unei organizaţii umanitare, a întâlnit într-o bună zi o 
americancă. Parcă-şi amintea de Marie. 

— A plecat, a spus ea prudent. 

Hansen a insistat. Marie făcea parte dintr-un grup de şase 
fete, a explicat doamna. Toate prostituate, având însă statut de 
soldaţi. Când nu-i distrau pe bărbaţi, se ţineau deoparte şi nu 
era uşor să tratezi cu ele. Într-o zi au trecut graniţa. Doamna 
auzise că poliţia thailandeză le arestase. Nu le-a mai văzut 
niciodată. 

Ezita să spună ce o frământa, dar Hansen a obligat-o. 

— Ne-am temut pentru ea. Se prezenta sub diferite nume, ne 
oferea versiuni contradictorii despre drumul până la noi. Doctorii 
au avut păreri diferite despre integritatea ei mentală. La un 
moment dat, pe drum, uitase cine este. 

Hansen s-a prezentat la poliţia thailandeză şi, amenințând sau 
prin simpla lui putere de convingere, a aflat că Marie ajunsese 
într-o casă a plăcerilor pentru ofiţeri. Se pare că nu-l 
chestionaseră asupra identităţii sale şi că nu i se ceruseră acte. 
Era un occidental, un farang, care vorbea khmera şi thailandeza. 
Marie rămăsese acolo timp de trei luni înainte să dispară. Avea 
un comportament ciudat, l-a informat cu amabilitate un sergent. 

— Cum adică ciudat? a întrebat Hansen. 

— Nu voia să vorbească în engleză. 


O altă fată, o prietenă de-a lui Marie, rămăsese mai mult timp 
şi se căsătorise cu un caporal. Hansen i-a obţinut numele. 


S-a oprit din vorbit. 

— Ai găsit-o? am întrebat, după o pauză lungă. 

Cunoşteam deja răspunsul. Il cunoşteam de fapt de la 
jumătatea relatării, însă fără să-mi dau seama. Stătea la 
căpătâiul fetei, mângâindu-i părul cu tandreţe. Ea s-a ridicat 
încetişor, frecându-şi ochii cu mâinile mici şi îmbătrânite şi 
prefăcându-se că dormise. Cred că ne ascultase toată noaptea. 

— Doar asta mai înţelegea, a explicat Hansen în engleză, 
continuând să-i mângâie păru] şi referindu-se la bordelul unde o 
regăsise. Nu mai voia să ia decizii, nu-i aşa, Marie? Fără cuvinte 
frumoase, fără promisiuni, a adăugat, strângând-o la piept. 
Acum vrea doar să fie admirată. De poporul ei, de noi toţi... Toţi 
trebuie să o iubim pe Marie. Este singura ei mângâiere. 

Cred că a considerat absenţa reacției mele ca pe un reproş, 
căci a ridicat tonul. 

— Doreşte să fie o persoană inofensivă, ce e rău în asta? Vrea 
să fie lăsată în pace, ca toate celelalte. Ar fi bine dacă am fi mai 
mulţi cei care să dorim acelaşi lucru. Bombardierele, spionii şi 
cuvintele voastre frumoase nu mai există pentru ea. Nu este 
fiica lui Kissinger. Vrea doar să ducă o viaţă simplă şi să ofere 
plăcerea fără să facă vreun rău cuiva. Care e mai urât? Bordelul 
ei sau al vostru? Căraţi-vă din Asia! N-ar fi trebuit să veniţi aici 
niciodată, niciunul din voi. Mi-e ruşine că v-am ajutat. Lăsaţi-ne 
în pace. 

— O să-i spun foarte puţin despre toate astea lui Rumbelow, 
am rostit, ridicându-mă să plec. 

— N-ai decât să-i spui ce pofteşti. 

La uşă m-am întors să-i mai văd o dată. Fata mă privea aşa 
cum cred că îl privise pe Hansen din afara perimetrului 
prizonierilor, cu o privire fixă, profundă, impenetrabilă. Aveam 
impresia că-i citesc gândurile. Plătisem pentru ea, dar nu o 
avusesem. Se întreba dacă nu doream să ştiu pe ce dădusem 
banii. 


Rumbelow m-a condus la aeroport. Ca şi Hansen, aş fi 
preferat să mă duc singur, dar aveam de discutat. 
— Cât i-ai promis? a urlat el îngrozit. 


— l-am spus că are dreptul la o alocaţie de reinstalare, şi la 
maximum de protecţie posibilă. Şi că o să-i trimiteţi un cec la 
purtător de cincizeci de mii de dolari. 

— Eu să-i dau /ui cincizeci de mii de dolari? a explodat el. 
Dragul meu, o să se îmbete timp de şase luni şi o să-şi 
povestească viaţa în tot Bangkok-ul. Şi curva lui cambodgiană? 
Pun pariu că ştie tot. 

— Nu-ţi face griji. A refuzat. 

Vestea l-a uluit pe Rumbelow, iar indignarea i s-a dizolvat în 
întregime, rămânându-i în schimb, pe tot restul traseului, o 
atitudine rezervată de om insultat şi rănit în amorul propriu. 

In avion am băut prea mult şi am dormit prea puţin. La un 
moment dat, când m-am trezit dintr-un coşmar, m-am simţit 
colindat de un gând de răzvrătire împotriva lui Rumbelow şi a 
Etajului Cinci. Aş fi vrut să expediez tot acest trib, inclusiv pe 
Smiley, pe urmele lui Hansen în junglă. Aş fi vrut să-i văd 
abandonând totul pentru o pasiune imperfectă şi imposibilă, al 
cărei obiect s-ar fi întors împotriva lor, dovedindu-le astfel că 
iubirea nu ne răsplăteşte decât prin propria ei experienţă şi că 
nu ne învaţă nimic, în afară de umilinţă. 

Totuşi, eram împăcat, cum sunt şi acum când mă gândesc la 
Hansen. Găsisem ceea ce căutam, un om care să-i semene, dar 
care, în căutarea unui sens al vieţii, ajunsese să descopere o 
rațiune de a trăi; un om care plătise un preţ scump fără să-l 
considere un sacrificiu, care continua să-l plătească şi care avea 
să continue până la moarte; care nu-şi făcea griji pentru 
compromisuri şi căruia puţin îi păsa de mândrie, de noi înşine şi 
de ce părere aveam; care îşi redusese existenţa la singurul 
aspect ce-l interesa şi care, în consecinţă, era un om liber. 
Rebelul somnolent din mine îşi găsise eroul. Virtualul amant din 
mine îşi găsise măsura cu care să-şi evalueze propriile 
preocupări triviale. 

Un an mai târziu, când mi s-a încredinţat direcţia Casei Rusia, 
doar ca să-l văd pe agentul meu cel mai preţios cum îşi trădează 
patria din iubire, am fost incapabil să-mi exprim indignarea pe 
care o aşteptau superiorii de la mine. Şeful personalului n-a 
greşit prea mult trimiţându-mă apoi la secţia de interogatorii. 


ZECE 

Maggs, odiosul meu criptojurnalist, încerca să-l facă pe Smiley 
să se pronunţe asupra lipsei de moralitate a meseriei noastre. 
Căuta să-l convingă că totul mergea bine atâta timp cât nu erai 
prins. Cred că dorea, de fapt, să aplice această maximă vieţii în 
totalitatea ei. Căci era un tip lipsit de milă şi de maniere şi i-ar fi 
plăcut să vadă în activitatea noastră un fel de garanţie care să-i 
permită să se lepede de puţinele scrupule ce-i mai rămăseseră. 

Dar Smiley nu era dispus să-i ofere această satisfacţie. La 
început a părut că se supără, ceea ce speram şi eu. Totuşi, s-a 
abținut. A luat cuvântul, dar s-a oprit din nou, şi a ezitat, încât 
m-am întrebat dacă nu era cazul să punem capăt discuţiei. Spre 
marea mea uşurare, şi-a revenit şi am înţeles că fusese pur şi 
simplu distras de una dintre miile de amintiri personale care îi 
alcătuiau identitatea ascunsă. 

— Vedeţi, a explicat el, preferând să răspundă, ca de obicei, 
mai mult în spiritul întrebării decât în litera ei. Într-o societate 
liberă este esenţial ca oamenii din meseria noastră să rămână 
fermi. E adevărat că suntem obligaţi să luăm masa cu Diavolul, 
şi nu întotdeauna putem să ne folosim de o lingură cu coada 
lungă. Şi, aşa cum ştie fiecare - o privire fugară în colţul unde 
era Maggs a declanşat râsul aprobator al auditoriului. Diavolul 
este adeseori mai cooperant decât Dumnezeu, nu-i aşa? Totuşi, 
obsesia noastră pentru ce e bine nu se clatină. Interesul 
personal este un principiu extrem de limitativ. Ca şi 
oportunismul. 

Mereu cufundat în propriile sale gânduri, a făcut o nouă 
pauză. 

— Ceea ce vreau să vă spun, de fapt, este că dacă din 
întâmplare sunteţi tentaţi să acţionaţi cu omenie, sper că nu vă 
veţi considera victimele unei slăbiciuni, ci veţi acţiona în 
consecinţă. 

Butonii de manşetă, mi-am spus, cuprins de o inspiraţie 
subită. George îşi aminteşte de bătrân. 


Mult timp n-am putut să înţeleg de ce mă urmărea această 
întâmplare. Mi-am dat seama mai târziu că o descoperisem într- 
o perioadă de răcire a relaţiilor dintre mine şi fiul meu Adrian. 
Acesta spunea că-şi abandonează studiile superioare şi că are 
de gând să-şi caute o ocupaţie bine plătită. Pe nedrept i-am 


considerat neliniştea ca pe o manifestare de materialism iar 
visele de independenţă drept lene. Într-o seară, m-am pierdut 
cu firea şi l-am jignit. Timp de câteva săptămâni mi-a fost ruşine 
de ceea ce făcusem. În timpul uneia din acele săptămâni 
descoperisem şi întâmplarea respectivă. 

Mi-am amintit apoi că Smiley nu avea copii, ceea ce-i putea 
explica rolul ambiguu din această afacere. Am fost puţin 
neliniştit la gândul că el îşi umplea probabil, un gol interior, 
restabilind cumva o relaţie pe care de fapt n-o avusese 
niciodată. 

Mi-am mai amintit că, doar la câteva zile după ce fuseseră 
descoperite documentele în chestiune, am primit scrisoarea 
anonimă care îl denunța pe bietul Frewin drept spion rus. Şi că 
existau unele afinități mistice între Frewin şi bătrân, o chestiune 
de loialitate nezdruncinată, legată de existenţa anumitor lumi 
pierdute. Vă spun toate acestea doar ca să vă formaţi o imagine 
mai clară, dat fiind că personal nu am întâlnit încă nicio afacere 
care să nu fie constituită din alte o sută. 

lar în cele din urmă, aşa cum mi se întâmplase atât de des în 
viaţă, am descoperit că Smiley fusese predecesorul meu şi aici. 
De fapt, deîndată ce m-am instalat în biroul meu de la secţia de 
interogatorii, i-am găsit urmele peste tot: în arhivele noastre 
prăfuite, în vechile volume ale jurnalului ofițerului de gardă şi în 
surâsurile nostalgice ale secretarelor mai vârstnice, care 
vorbeau despre el cu respectul siropos al unor vestale ofilite, 
comparându-l pe rând cu divinitatea, cu un ursuleţ şi, fără să 
insiste prea mult asupra acestui aspect al personalităţii sale, cu 
un rechin ucigaş. Îți arătau chiar ceaşca de ceai din porțelan 
cumpărată de la Thomas Goode, pe South Audley Street - unde 
în altă parte? - şi îţi explicau, cu lacrimi în ochi, că Ann i-o 
dăruise lui George, care o lăsase moştenire secţiei după 
comutarea pedepsei şi reabilitarea lui în cadrul Centralei. Este 
limpede că, aidoma potirului sfântului Graal, nici ceaşca lui 
Smiley nu putea, spre regretul general, să fie atinsă de buzele 
unui muritor de rând. 

Trebuie să precizez că această secţie este un fel de Siberie a 
Serviciului. Singura mea consolare a fost să aflu că Smiley 
fusese exilat aici de două ori: prima oară pentru că avusese 
tupeul să sugereze Etajului Cinci că acesta încălzea, probabil la 
sân o cârtiţă a Centrului din Moscova, iar a doua oară, câţiva ani 


mai târziu, pentru că apreciase corect. Secţia nu are numai 
monotonia siberiană, ci şi izolarea sa. Căci nu se găseşte în 
clădirea principală, ci într-un şir de birouri cavernoase la 
parterul unui edificiu cu fronton din Northumberland Avenue, la 
extremitatea nordică a Whitehall-ului. 

La fel ca arhitectura nobilă a clădirilor din jur, şi secţia are un 
trecut măreț. A fost creată în timpul celui de-al doilea război 
mondial pentru a strânge mărturiile necunoscuţilor, a-şi apleca 
urechea la suspiciunile lor. A le calma temerile sau - dacă din 
întâmplare dădeau peste un lucru de o mai mare importanţă - 
a-i reduce la tăcere prin minciună sau intimidare. 

Dacă, de exemplu, seara târziu vi se părea că v-aţi zărit 
vecinul aplecat asupra unui radio; dacă aţi fost surprins de 
anumite semnale luminoase apărute suspect la o fereastră şi vă 
era jenă sau n-aveaţi suficientă încredere ca să informaţi 
comisariatul de poliţie din cartier; dacă străinul misterios care v- 
a întrebat despre meseria dumneavoastră în autobuz a reapărut 
lângă dumneavoastră la cârciuma din colţ; sau dacă iubitul 
dumneavoastră v-a destăinuit - din motive de singurătate, ca pe 
o ispravă sau din nevoia disperată de a se face interesant în 
ochii dumneavoastră - că a lucrat pentru serviciile secrete 
germane... atunci, după o corespondenţă cu pseudo-asistentul 
unui subdirector necunoscut la Whitehall, aveaţi mari şanse să 
fiţi invitat să înfruntaţi lumina reflectorului într-o seară de vară 
şi să fiţi condus, cu stomacul ghem, de-a lungul unui culoar cu 
pereţii scorojiţi acoperiţi cu saci de nisip, până la sala 909, unde 
un maior X sau un căpitan Y, la fel de falşi ca o bancnotă de trei 
dolari, vă invitau curtenitor să vă prezentaţi întreaga relatare, 
fără teamă de repercusiuni. 

Şi, uneori, după cum arată arhivele oculte ale secţiei, sub 
aceste auspicii puţin favorabile ieşeau la iveală lucruri mari. La 
fel se întâmplă şi azi, deşi este clar că afacerile nu mai sunt 
ceea ce erau şi că o bună parte a activităţii secţiei se reduce la 
operaţiuni de rutină: examinarea ofertelor întâmplătoare de ani 
se face servicii, denunţurile anonime de genul celui al bietului 
Frewin şi chiar sprijinirea dispreţuitelor servicii de securitate la 
interogatoriile severe din timpul anchetelor. 

Erau cele mai urâte operaţiuni ale acestei Siberii, la antipodul 
operaţiunilor de mare anvergură ale Casei Rusia, de care nu 
scăpai decât părăsind definitiv Serviciul. 


Totodată, din aceste ofense ai mai multe de învăţat decât 
simpla umilinţă. Un ofiţer de la informaţii nu înseamnă nimic 
dacă îşi pierde calitatea de-a asculta, iar George Smiley, 
neobositul George, rotofei, neliniştit, încornorat, modest, 
ştergându-şi mereu ochelarii de căptuşeala cravatei, respirând 
gâfâit şi suspinând cu un aer mereu distrat, asculta cel mai bine 
dintre toţi. 

Asculta cu ochii săi obosiţi, cu pleoapele pe jumătate lăsate, 
cu corpul rotund şi aplecat, imobil şi cu un surâs înţelegător. 
Ştia să asculte, întrucât, cu excepţia soţiei sale Ann, nu aştepta 
nimic de la semeni. Nu critica nimic, ierta ce era mai rău la 
fiecare chiar înainte ca respectivul să mărturisească. Era mai 
eficient decât un microfon, căci mintea sa sesiza imediat datele 
esenţiale. Părea capabil să le repereze chiar înainte de a şti spre 
ce anume conduceau. 

Tot aşa ajunse George să-l asculte şi pe domnul Arthur Wilfred 
Hawthorne, care locuia la The Dene, numărul 12, în Ruislip, cu 
ani în urmă, în aceeaşi sală 909 unde mă găseam aşezat acum, 
examinând din curiozitate paginile îngălbenite ale unui dosar 
clasat „Distrugere iminentă”, pe care-l găsisem în rafturile din 
camera blindată a secţiei. 

Mi-am început cercetarea din lipsă de ocupaţie, ba chiar aş 
spune din capriciu, ca şi cum ai lua un număr vechi din Tatler 
din holul unui club. Mi-am dat seama dintr-odată că toate aceste 
pagini erau înnegrite de scrisul îngrijit al lui Smiley, atât de 
familiar cu grafia germană şi foarte clară a lui t, cu un e grecesc 
ornat şi semnate cu legendarul lui simbol. Când era nevoit să 
intervină personal în dramă, în ciuda dorinţei vizibile de-a scăpa 
prin toate mijloacele din această afacere trivială, se 
automenţiona pur şi simplu prin „O. S.”, inițialele pentru Ofiţer 
de Serviciu. Or, dată fiind ura lui proverbială pentru iniţiale, 
acest detaliu îi dezvăluie încă o dată natura solitară, dacă nu 
cumva chiar sălbatică. Descoperirea unui manuscris inedit al lui 
Shakespeare m-ar fi emoţionat mai puţin. Acolo exista tot: 
originalul scrisorii lui Hawthorne, transcrierea discuţiilor 
înregistrate, parafată de Smiley în persoană, chiar şi chitanţele 
primite de Hawthorne pentru rambursarea cheltuielilor de 
călătorie şi a celor suplimentare. 

Deprimarea îmi dispăruse. Mutarea mea disciplinară nu mai 
conta, nici liniştea din clădirea mare şi goală unde fusesem 


izolat. Le împărţeam cu George, aşteptând să aud zgomotul pe 
care îl făceau ghetele devotatului Arthur Hawthorne, escortat 
de-a lungul culoarului până la biroul lui Smiley. 

„Stimate Domnule Ofiţer Responsabil cu Informaţiile din 
Ministerul Apărării”, scrisese el. Şi, pentru că suntem în Anglia, 
pagina poartă însemnele clasei sociale - fie şi numai prin 
această curioasă utilizare imperioasă a majusculelor, atât de 
dragă oamenilor simpli. Mi-am imaginat efortul făcut pentru a 
scrie, probabil cu dicţionarul alături. „Doresc, Domnule, să 
Solicit o Intrevedere cu Personalul dumneavoastră în legătură cu 
o Persoană ce a îndeplinit o Activitate Specială la cel mai înalt 
Nivel pentru Serviciul Britanic de Informaţii şi al cărui Nume are 
tot atâta Importanță pentru Soţia mea şi pentru mine câtă poate 
avea pentru Persoanele dumneavoastră Onorabile, ceea ce nu- 
mi permite să-l Menţionez în această Scrisoare”. 

Asta era totul. Semnat „Hawthorne, A.W., Plutonier adjutant 
Clasa II-a, în retragere. 

Cu alte cuvinte, Arthur Wilfred Hawthorne, după cum a reieşit 
din listele electorale consultate de Smiley, care a întreprins apoi 
anumite cercetări, examinând dosarele Ministerului de Război. 
Născut în 1915, consemnase conştiincios Smiley pe fişa 
biografică detaliată a lui Hawthorne. Înrolat în 1939, serveşte în 
armata a 8-a, din Egipt până în ltalia. Fostul sergent-major 
Arthur Hawthorne. Rănit de două ori în luptă, cu trei citări pe 
armată şi o medalie ca recompensă a vitejiei sale, demobilizat 
cu o reputaţie fără pată; „cel mai bun exemplu al celui mai bun 
soldat din lume”, scrisese comandantul său, într-un elogiu 
entuziast, chiar dacă oarecum exagerat. 

Ştiam că Smiley, ca un bun profesionist, îşi preluase postul cu 
mult înainte de sosirea clientului, ca şi mine în ultimele luni: în 
faţa aceluiaşi birou galben din lemn de pin zgâriat, rămas din 
război, cu marginile înroşite (de teutoni, conform legendei), cu 
acelaşi telefon antediluvian, cu un cadran cu litere şi cifre şi cu 
aceeaşi fotografie colorată de mână a reginei călare, la douăzeci 
de ani. Parcă-l văd pe George consultându-şi ceasul de la mână, 
încruntând din sprâncene şi contemplând apoi dezaprobator 
dezordinea obişnuită din birou, cu gândul la bătălia grea ce dura 
de o eternitate, pentru a se afla cine trebuia să curețe în 
încăpere, ministerul sau noi. Îl văd scoţându-şi batista din 
mânecă - din nou cu preţul unui efort laborios, pentru că orice 


gest al lui George era însoţit de un efort - îndepărtând praful de 
pe scaunul său din lemn iar apoi de pe cel destinat lui 
Hawthorne, de cealaltă parte a biroului. In fine, cum am făcut-o 
şi eu de nenumărate ori, îi face acelaşi serviciu şi reginei, 
îndreptându-i portretul şi readucând scânteia în ochii ei încă 
tineri şi plini de idealuri. 

Căci mi-l imaginam pe George analizând sentimentele 
subiectului său, cum trebuie să facă orice bun ofiţer de 
informaţii. De la un fost sergent maior trebuia, în definitiv, să te 
aştepţi la o oarecare ordine. Apoi îl văd sosind pe Hawthorne, 
punctual, aproape la minut şi poftit înăuntru de portar. Poartă 
cel mai bun costum, încheiat până la ultimul nasture, cu 
bombeurile ghetelor strălucind în semiîntuneric. Descrierea pe 
care i-o face Smiley pe nota de convorbire este concisă, dar 
exactă: un metru şaptezeci, păr cărunt, tăiat scurt, proaspăt ras, 
grijă pentru modul cum arată, ţinută militară. 

Alte caracteristici: şchioapătă uşor cu piciorul stâng şi poartă 
ghete. 

— Hawthorne, la ordinele dumneavoastră, a rostit el scurt, 
rămânând în poziţie de drepţi până când Smiley l-a convins cu 
greutate să ia loc. 

În acea zi, Smiley era maiorul Nottingham, după cum o 
dovedea o frumoasă legitimaţie cu fotografie. Astăzi, în timp ce-i 
citeam relatarea referitoare la acest caz, aveam în buzunar o 
legitimaţie identică purtând numele colonelului Ned Ascot. Nu 
mă întrebaţi de ce Ascot, dar notaţi totuşi că alegerea unei 
denumiri geografice ca pseudonim însemna copierea 
inconştientă, o dată în plus, a unora dintre micile obiceiuri ale lui 
Smiley. 

— Cărui regiment îi aparţii, domnule, dacă îmi este îngăduit 
să întreb? s-a interesat Hawthorne despre Smiley, în timp ce s-a 
aşezat. 

— Sunt cadru de rezervă, a răspuns Smiley, folosind singura 
formulă autorizată. 

Sunt sigur însă că se simţea stingher, aşa cum m-aş fi simţit şi 
eu dacă m-aş fi autodescris ca un fel de necombatant. 

Ca dovadă a devotamentului, Hawthorne îşi adusese medaliile 
înfăşurate într-o husă. Smiley le-a trecut în revistă cu 
amabilitate. 


— Este vorba despre fiul meu, domnule maior, a anunţat 
bătrânul. Trebuie să vă întreb ceva. Soţia mea nu mai vrea să 
audă deloc vorbindu-se despre asta, spune că el povesteşte 
multe prostii. l-am spus însă că trebuie să vă întreb, chiar dacă 
refuzaţi să-mi daţi un răspuns. Altfel, nu mi-aş face datoria faţă 
de fiul meu, dacă nu aş întreba despre el. 

Smiley n-a scos niciun cuvânt, dar tăcerea sa era desigur 
compătimitoare. 

— Ken era unicul nostru fiu, domnule maior, aşa că e normal, 
s-a scuzat Hawthorne. 

Smiley însă nu-l grăbea deloc. V-am spus că ştia să asculte ca 
nimeni altul. Putea obţine răspunsuri la întrebări pe care nici nu 
le punea, doar prin sinceritatea cu care asculta. 

— Nu căutăm să aflăm secrete, domnule maior. Nu vrem să 
ştim ceea ce nu poate fi ştiut. Dar doamna Hawthorne se stinge, 
domnule maior, şi trebuie să afle adevărul înainte să dispară. 

Işi pregătise cu exactitate întrebarea, punând-o la momentul 
oportun: 

— E adevărat că fiul nostru Ken opera în spatele liniilor 
duşmane din Rusia când a fost acuzat de agitaţie criminală? 

Trebuie să vă spun că de data asta i-am luat-o înainte lui 
Smiley, pur şi simplu pentru că, după cinci ani petrecuţi la Casa 
Rusia, aveam o idee exactă asupra tipului de misiuni pe care le 
îndeplinisem în trecut. Simţeam cum mi se conturează un surâs 
pe buze şi cum îmi sporeşte interesul şi aşa ridicat pentru 
această întâmplare. 


Sunt sigur însă că pe chipul lui Smiley nu s-a putut citi nimic, 
dat fiind că nu trăda nicio emoție. Parcă-i văd trăsăturile 
încremenind într-o imobilitate de mandarin. Poate că se juca 
distrat cu ochelarii, care întotdeauna păreau că aparţin unui 
bărbat mai mare decât el. În cele din urmă l-a întrebat pe 
Hawthorne - cu deplină seriozitate şi fără urmă de scepticism - 
ce-l făcea să creadă acest lucru. 

— Ken însuşi mi-a spus că a fost, domnule maior, iată de ce. 

Şi din nou nimic din partea lui Smiley, decât o uşă permanent 
deschisă. 

— Vedeţi dumneavoastră, doamna Hawthorne a refuzat să-l 
vadă pe Ken în închisoare. Eu l-am vizitat. În fiecare lună. 
Ispăşea cinci ani pentru vătămare corporală gravă şi încă trei 


pentru recidivă. Pe atunci încă exista detenţia preventivă. Pe 
scurt, suntem în cantina închisorii, Ken şi cu mine, aşezaţi faţă-n 
faţă la o masă. Şi iată că-şi apropie obrazul de mine şi-mi spune 
cu o voce gravă: „Să nu mai vii aici, tată. Îmi vine foarte greu. 
Nu sunt închis propriu-zis. Înţelegi. Sunt în Rusia. Au trebuit să 
mă aducă special pentru ca tu să mă poţi vedea. Operez în 
spatele liniilor duşmane, dar nu-i spune mamei. Scrie-mi, nu e 
nicio problemă, o să-mi trimită scrisorile. Şi o să-ţi răspund ca şi 
cum aş fi închis aici. Fiindcă asta încerc să fac; nu există 
deghizare mai bună ca aceea dintr-o închisoare. Dar, adevărul, 
tată, este că-mi servesc ţara, aşa cum ai făcut-o şi tu cu 
Şobolanii Deşertului. De aceea trebuie să existe pe pământ 
oameni ca noi”. Pe urmă, nu am mai cerut să-l văd pe Ken. 
Simţeam că trebuie să mă supun ordinelor. l-am scris, 
bineînţeles. La închisoare. Hawthorne şi apoi numărul matricol. 
După trei luni, îmi răspundea pe hârtia închisorii, dar de fiecare 
dată era alt Ken. Uneori avea un scris mare şi apăsat, probabil 
că era furios, alteori scrisul era mărunt şi grăbit, semn că nu 
avea timp. O dată sau de două ori au existat şi unele cuvinte 
străine pe care nu le înţelegeam, uneori barate, ca şi cum nu și- 
ar fi găsit cuvintele în limba maternă. Sau îmi oferea un indiciu. 
De pildă: „Mi-e frig, dar totul e bine”, sau „Săptămâna trecută 
am făcut ceva mai mult sport decât era necesar”. Nu i-am spus 
nimic soţiei, întrucât mi se interzisese. Şi apoi, nici nu m-ar fi 
crezut. Când îi întindeam scrisorile lui Ken le refuza - o răneau 
prea tare. Dar când a murit Ken, ne-am dus la morgă să-i 
recunoaştem cadavrul tăiat în bucăţi. Douăzeci de lovituri de 
cuţit şi niciun vinovat. Ea nu a plâns, dar s-a văzut că era 
distrusă. Întorcându-se acasă cu autobuzul, nu m-am putut 
abţine. l-am spus: „Ken este un erou”. Incercam să o aduc la 
realitate, căci parcă era paralizată. Am tras-o uşor de mânecă, 
ca s-o fac să mă asculte. „Nu face parte dintre prizonierii aceia 
ticăloşi, i-am spus. Ken al nostru nu este aşa ceva. Nu a fost 
niciodată. Şi nu a fost ucis de alţi puşcăriaşi. Cei care au făcut-o 
au fost ruşii roşii”. l-am spus şi despre butonii de manşetă. Ea 
mi-a replicat: „Ken ţi-a turnat gogoşi. Întotdeauna a făcut la fel. 
Fără să-şi dea seama. De-aici ni s-au tras toate necazurile!”. 
Anchetatorii, ca şi preoţii şi medicii, au un avantaj deosebit 
când trebuie să-şi ascundă sentimentele. Ei pot pune o altă 


întrebare, ceea ce aş fi făcut şi eu dacă aş fi fost în locul lui 
Smiley. 

— Ce butoni de manşetă, domnule sergent major? a întrebat 
el. 

L-am văzut plecându-şi pleoapele lungi, înfundându-şi capul 
între umeri şi pregătindu-se încă odată să-l asculte pe bătrânul 
care şi-a continuat povestea. 

— Ken mi-a spus: „Nu există medalii, tată. Ar fi prea riscant. 
Ar trebui să se menţioneze în Monitorul Oficial când o primeşti şi 
în felul ăsta ar afla prea mulţi oameni. Altfel, aş avea şi eu una, 
ca tine. Poate chiar mai valoroasă, ca să fiu sincer, ceva gen 
„Crucea Victoriei”, fiindcă ne împing până la limita puterilor iar 
uneori chiar dincolo de ea. Dar dacă te achiţi bine de obligaţii, ai 
dreptul la nişte butoni de manşetă, care sunt păstraţi într-un 
dulap special. lar o dată pe an are loc un mare dineu într-un loc 
pe care însă nu-l pot dezvălui, cu şampanie şi majordomi, nici 
nu-ţi poţi imagina. lau parte toţi băieţii din Rusia. Ne îmbrăcăm 
în smoking şi ne punem butonii de manşetă, ca pe o uniformă 
secretă. Şi pe urmă vine dineul propriu-zis. Cu discursuri şi 
strângeri de mână. O adevărată ceremonie, cum presupun că a 
existat şi când ţi s-au oferit ţie medaliile. Totul se petrece în 
locul respectiv, pe care îmi este interzis să-l numesc. lar la 
sfârşitul serbării înapoiem butonii în mod obligatoriu, pentru 
siguranţă. Deci, dacă într-o zi voi dispărea sau dacă mi se va 
întâmpla ceva, scrie-le serviciilor secrete şi cere-le butonii de 
manşetă ruseşti ai fiului tău Ken. Poate îţi vor răspunde că nu au 
auzit niciodată vorbindu-se despre mine, sau te vor întreba „ce 
butoni de manşetă?”, Dar poate că vor face o excepţie din 
compasiune pentru tine, arătându-se binevoitori şi dându-ţi-i. Se 
mai întâmplă. În acest caz, vei şti că tot ce am făcut rău era de 
fapt bine, mai mult decât îţi poţi imagina; asta fiindcă sunt fiul 
tatălui meu până la capăt iar butonii de manşetă ţi-o vor dovedi. 
Asta-i tot ce am de spus, e deja mai mult decât îmi este 
îngăduit”. 

Smiley a cerut identificarea completă a tânărului: data 
naşterii, plus detalii despre studii şi diplome, care probabil că 
erau lamentabile. Îl şi văd luând un aer liniştit şi concentrat în 
timp ce-şi nota toate aceste detalii. 

— Kenneth Branham Hawthorne, i-a spus bătrânului soldat. 
Branham este numele de fată al mamei sale, domnule maior. Il 


folosea uneori pentru aşa-zisele activităţi criminale. Născut la 
Folkestone, pe 14 iulie 1946, domnule, la douăsprezece luni 
după ce am revenit de pe front. Eu nu-mi doream copii, dar soţia 
mea da. Nu mi se părea un lucru bun. Doream ca fiul nostru să 
crească în timp de pace, domnule, cu ambii părinţi capabili să-l 
supravegheze, aşa cum consider eu că au dreptul toţi copiii, 
chiar dacă nu întotdeauna se întâmplă cum ar trebui. 

Contrar a ceea ce aţi putea crede, etapa următoare nu a fost 
o treabă uşoară pentru Smiley, oricât de greu credibilă ar fi fost 
povestea lui Kenneth Hawthorne. Smiley nu era omul care să le 
refuze celor cinstiţi, ba nici chiar celor necinstiţi, prezumția de 
nevinovăție. Circul nu dispunea pe atunci de un index central pe 
care să te bizui. Ceea ce se folosea în locul acestuia era 
scandalos şi adesea voit incomplet, căci fracţiunile rivale îşi 
protejau cu grijă sursele şi îşi procurau clandestin datele de la 
vecini când aveau prilejul. 

Desigur, povestea bătrânului era împănată cu lucruri 
incredibile. Regulamentul făcea efectiv grotescă ideea unui grup 
de agenţi secreţi ce participau la un dineu o dată pe an, 
nesocotind cele mai elementare reguli de păstrare a secretului. 
Dar putea fi şi mai rău în lumea anarhică a agenţilor ocazionali. 
Smiley o ştia prea bine. 

Cu toată ingeniozitatea şi insistenţele depuse, nu a găsit nicio 
urmă a lui Hawthorne pe vreo listă: nu era fişat nici ca mesager, 
nici ca „lampagiu” sau vânător de scalpuri, nici ca semnalizator 
şi sub niciuna din celelalte porecle îndrăgite sub care îşi 
ascundeau aceşti operatori funcţiile. 

După ce a epuizat lista colaboratorilor ocazionali, Smiley a 
trecut la armată, la serviciile de securitate şi la jandarmeria 
regală irlandeză; toţi ar fi putut folosi un delincvent periculos de 
teapa lui Ken Hawthorne, chiar în scopuri mai modeste decât 
cele descrise de el. 

Căci cel puţin un lucru părea sigur: cazierul judiciar al acestui 
băiat era de coşmar. Greu de imaginat o traiectorie mai sinistră 
de agresivitate cronică şi adeseori de comportament bestial. 
Astfel, Smiley a trecut în revistă toată istoria băiatului, de la 
şcoala de corecție la închisoare, şi se părea că nu existase 
niciun delict, de la simple găinării până la agresiunile cele mai 
sadice, la care să nu se fi coborât Kenneth Branham Hawthorne, 
născut la Folkestone, în 1946. 


În fine, la capătul unei săptămâni complete, Smiley a 
recunoscut, pare-se împotriva voinţei sale, ceea ce ştiuse de 
fapt de la bun început. Oricât de triste ar fi fost cauzele, 
Kenneth Hawthorne fusese tipul clasic al monstrului 
irecuperabil, îşi meritase pe deplin moartea provocată de 
tovarăşii de detenţie. Notiţa biografică era acum completă iar 
faptele sale importante, făcute pentru un ipotetic serviciu 
britanic de informaţii, constituiau doar ultimul capitol al efortului 
lui de o viaţă de a-şi însuşi gloria tatălui său. 


Era în plină iarnă. Într-o seară cenuşie, muiată de zăpada care 
se topea, bătrânul soldat a străbătut întreaga Londră până la 
Whitehall, unde a intrat într-o austeră sală de interogatoriu. În 
acel timp, iluminatul slab făcea ca Whitehall să capete aspectul 
unei citadele aflată încă în război, chiar dacă tunurile nu mai 
erau acolo. Locul, impregnat cu o austeritate militară, rece şi 
imperială, se rezuma la voci înăbuşite, ferestre camuflate, cu 
rare zgomote de paşi grăbiţi şi priviri fugitive. Amintiţi-vă că 
Smiley făcuse şi el războiul, deşi în spatele liniilor germane. 
Parcă aud şuieratul intermitent al sobei cu petrol tip Aladin, 
aprobată cu greu de Circ ca să înlocuiască radiatoarele defecte 
de la minister. Făcea ca un telegraf manevrat de o mână 
îngheţată. 

Hawthorne nu venise singur ca să afle răspunsul maiorului 
Nottingham. Îşi adusese şi soţia. Pot chiar să v-o descriu, căci 
Smiley o menţionează în jurnal iar imaginaţia mea i-a completat 
demult portretul. 

Avea corpul deformat de boală sub hainele de duminică şi 
purta ca pe o broşă insigna regimentului soţului. Smiley a 
invitat-o să ia loc, dar ea a preferat să rămână în picioare, la 
braţul soţului. Smiley stătea de cealaltă parte a biroului, acelaşi 
birou îngălbenit şi ars în spatele căruia mi-am petrecut şi eu 
ultimele luni de exil. Îl văd şi acum, stând aproape în poziţie de 
drepţi, cu umerii încovoiaţi nefiresc în spate şi cu degete groase 
îndoite pe cusătura pantalonului, după obiceiul militar. 

Făcând abstracţie de doamna Hawthorne, i s-a adresat 
fostului soldat, ca de la bărbat la bărbat.. 

— Înţelegeţi că nu am absolut nimic să vă spun, domnule 
sergent major? 

— Da, domnule. 


— Nu am auzit vorbindu-se vreodată de fiul dumneavoastră, e 
clar? Kenneth Hawthorne este un nume care nu-mi spune nimic, 
nici mie şi nici vreunuia dintre colegii mei. 

— Da, domnule. 

Privirea bătrânului era fixată reglementar într-un punct 
deasupra capului maiorului Nottingham. Dar cea a soţiei era 
adâncită în ochii lui Smiley, în ciuda protecţiei pe care i-o 
ofereau acestuia ochelarii cu lentile groase. 

— Nu a lucrat niciodată pentru guvernul britanic, în niciun 
serviciu, secret sau de alt gen. A fost un deţinut de drept 
comun. Nimic altceva. 

— Da, domnule. 

— Neg categoric că ar fi fost vreodată agent secret în serviciul 
coroanei. 

— Da, domnule. 

— Înţelegeţi, de asemenea, că nu voi mai răspunde la nicio 
întrebare, nu voi mai da nicio explicaţie, nu veţi mai veni la 
mine niciodată şi nu veţi mai fi primit în această clădire în viitor? 

— Da, domnule. 

— Înţelegeţi, în fine, că nu veţi spune niciodată nimănui 
despre această întrevedere? Oricât de mândru aţi fi de fiul 
dumneavoastră, înţelegeţi că există alţii încă în viaţă care 
trebuie protejaţi? _ 

— Da, domnule. Inţeleg. 

Smiley a deschis sertarul biroului nostru şi a scos din el o 
cutiuţă Cartier de culoare roşie, pe care i-a întins-o bătrânului. 

— Am găsit-o întâmplător în seif, a spus el. 

Fără să o privească, bătrânul i-a dat cutia soţiei, care a 
deschis-o cu o mână sigură. În ea se afla o pereche superbă de 
butoni de manşetă din aur, având montat cu fineţe în colţ un 
minuscul trandafir englezesc gravat cu mâna. O lucrătură 
minunată. Soţul ei a continuat să nu se uite. Poate că nici nu era 
necesar. Poate că nu îndrăznea. Ea a închis cutia, şi-a deschis 
poşeta uzată şi i-a dat drumul înăuntru. Apoi a închis-o cu atâta 
forţă, încât parcă ar fi închis capacul de la sicriul propriului ei fiu. 
Am ascultat înregistrarea de pe bandă, care aşteaptă şi ea să fie 
distrusă. 

Bătrânul a continuat să tacă. Erau prea mândri ca să-şi mai 
irosească timpul cu Smiley, aşa că au plecat. 


Şi butonii de manşetă? probabil că vă întrebaţi. De unde îi 
avea? Răspunsul nu mi-a fost oferit de arhivele îngălbenite din 
Sala 909, ci de Ann Smiley în persoană, într-o seară când am 
fost invitaţi întâmplător amândoi la un castel superb de lângă 
Saltash, în Cornwall. Ann era singură şi părea că-şi revenise. 
Mabel avea un turneu de golf. Trecuse mult timp de la afacerea 
Bill Haydon, dar Smiley tot nu suporta prezenţa lui Ann. La 
terminarea mesei, invitaţii s-au împrăştiat în grupuri mici. Dar 
Ann a rămas lângă mine, probabil neavând curaj să se apropie 
de George. Şi, printr-un fel de intuiţie, am întrebat-o dacă îi 
oferise vreodată lui George o pereche de butoni de manşetă. 
Ann era strălucitoare când era singură. 

— A. Da, a făcut ea, ca şi cum aproape că-i uitase. Te referi la 
cei pe care i-a dat bătrânului. 

Ann îi oferise butonii lui George la prima aniversare a 
căsătoriei. După aventura soţiei lui cu Bill, Smiley decisese să le 
dea o utilizare mai bună. 


x k x 


Dar de fapt de ce acţionase George în felul ăsta? m-am 
întrebat. 

La plecare, răspunsul îmi era limpede. Smiley era bun la 
suflet. Veteranul războiului rece tocmai îşi dezvăluise inima 
rănită. 

Dar, ca întotdeauna când era vorba de George, nu puteai fi 
sigur de nimic. 

Poate că era vorba de o răzbunare faţă de Ann? Sau împotriva 
celeilalte iubiri infidele, Circul, într-o vreme când Etajul Cinci se 
pregătea să renunţe la George? 

Cu timpul am ajuns la o teorie uşor diferită, pe care pot să v-o 
prezint, căci un lucru este sigur: acela că George nu ne va 
spune niciodată adevărul. 

Ascultându-l pe bătrân. Smiley simţise că trăieşte unul din 
rarele momente când Serviciul se putea dovedi de real folos 
unor oameni adevăraţi. De data asta, mitologia spionajului nu 
servea la camuflarea unuia din numeroasele acte de 
incompetenţă sau trădare, ci putea să le îngăduie unor soţi în 
vârstă să-şi trăiască visele. Era o situaţie în care Smiley avea 


motive să considere, în deplină siguranţă, că o anumită 
operaţiune e reuşită. 


UNSPREZECE 

— lar unele interogatorii nu sunt deloc interogatorii, ci mai 
degrabă o comuniune între suflete încercate, a rostit Smiley, 
contemplând flăcările jucăuşe care înveseleau căminul şi 
încăperea. 

Vorbise despre interogarea maestrului în ale spionajului de la 
Centrul din Moscova, cu numele de cod Carla, căruia îi asigurase 
dezertarea. Pentru mine însă, aceste cuvinte se refereau 
exclusiv la bietul Frewin, de care, din câte ştiu, Smiley nu auzise 
niciodată. 


Scrisoarea care îl denunța pe Frewin ca spion sovietic a ajuns 
pe biroul meu într-o luni seara: timbrat, cu tarif normal, pusă la 
poştă vineri în sectorul sud-vestic al Londrei, deschisă luni 
dimineaţa la arhivă şi marcată cu sigla SSI de către arhivarul 
adjunct de serviciu. SSI reprezentând curiosul acronim pentru 
Şeful Secţiei de Interogatorii. Cu alte cuvinte, era chiar pentru 
mine. Dacă ar fi să-i credem pe unii, S ar fi trebuit înlocuit cu O, 
ceea ce ar fi însemnat, după ei, Odihna Sufletelor Istovite. Era 
ora cinci când furgoneta verde a Centralei a lăsat coletul modest 
pe Northumberland Avenue. Aceste apariţii tardive erau de 
obicei lăsate la Secţie, până luni dimineaţa. Eu însă tocmai 
încercam să schimb obiceiul şi, neavând oricum altceva de 
făcut, am deschis plicul imediat. 

Scrisoarea avea prinse cu un ac două formulare roz, pe care 
se afla o notă scrisă cu creionul. Notele pe care Centrala i le 
trimitea Secţiei aveau întotdeauna tonul unor instrucţiuni date 
unui imbecil. In prima era scris: „FREWIN C, posibil unul şi 
acelaşi cu FREWIN Cyril Arthur, ofiţer de cifru la Foreign Office”, 
după care urmau referatul de aprobare a lui Frewin şi numărul 
dosarului său curat, o manieră de a-mi indica faptul că în 
arhivele noastre nu exista nimic împotriva lui. A doua specifica: 
„MODRIAN S., probabil unul şi acelaşi cu MODRIAN Serghei”, şi 
dădea o listă întreagă de referinţe care nu mă interesau. După 
cinci ani petrecuţi la Casa Rusia, Serghei Modrian era pentru 
mine pur şi simplu Serghei, după cum pentru toţi ceilalţi era 
bătrânul Serghei, armeanul şmecher, şeful grupului aparţinând 
Centrului din Moscova al ambasadei sovietice de la Londra, cu 
un personal mult mai numeros decât era nevoie. 


Dacă am simţit cea mai mică dorinţă să-mi amân lectura 
pentru a doua zi, numele lui Serghei a anulat-o. Poate că 
scrisoarea conţinea doar baliverne, dar mă aflam pe un teren pe 
care îl cunoşteam. 


În atenţia Directorului Serviciului de Securitate, 
Foreign Office, 
Downing Street, SW. 


Stimate domn, 

Vă informez prin prezenta că C. Frewin, ofiţer de cifru din 
Foreign Office, cu acces constant şi regulat la documente 
strict secrete şi ultrasecrete, a întreţinut în ultimii patru ani 
o legătură clandestină cu S. Modrian, prim-secretar al 
ambasadei sovietice din Londra, fără să semnaleze faptul 
cu ocazia verificărilor anuale. Au fost predate diplomatului 
sovietic documente secrete. Nu se cunoaşte unde se află 
acum S. Modrian, având în vedere că a fost recent 
rechemat în Uniunea Sovietică. Numitul Frewin continuă să 
locuiască la Sutton, în Chestnuts, Beavor Drive, unde 
Modrian a fost în vizită cel puţin o dată. C. Frewin duce 
astăzi o viață deosebit de izolată. 

Cu sinceritate, 
U.N. Patriot 


Scris la o maşină electronică, pe hârtie albă obişnuită format 
A4, fără filigran. Datată, supraîncărcată cu semne de 
punctuație, cu o ortografie corectă. Impăturită cu grijă. Nu 
exista nicio adresă a expeditorului. Ca de fiecare dată. 

Fără să am un program special în seara aceea, am băut două 
pahare de whisky la Sherlock Holmes, am dat o raită pe la 
Centrală, unde am făcut câteva verificări la sala de lectură a 
arhivei şi am scos dosarele. A doua zi, fix la orele 10, am luat loc 
în anticamera cabinetului lui Burr, după ce i-am silabisit numele 
încântătoarei sale secretare, care părea să nu fi auzit niciodată 
de mine. Brock, de la secţia noastră din Moscova, era la coadă 
înaintea mea. Am discutat cu aprindere despre cricket până în 
momentul în care a fost invitat înăuntru, reuşind să nu evocăm 
faptul că lucrase pentru mine la Casa Rusia şi foarte de curând 
în afacerea Blair. După câteva minute, Peter Guillam a intrat cu 


un pas grăbit, ţinând strâns sub braţ un teanc de dosare şi 
având o mutră plouată. Fusese numit de curând şeful 
secretariatului lui Burr. 

— Imi dai voie să mă fofilez înaintea dumitale, nu-i aşa, 
amice? M-a convocat urgent. Afurisitul ăsta vrea să mă facă să 
lucrez şi când dorm. Tu ce problemă ai? 

— Lepra, am răspuns. 

Nicăieri în afara Serviciului, poate doar la Moscova, nu te 
depersonalizezi atât de uşor de la o zi la alta. În furtuna care 
urmase după destituirea lui Barley Blair, nici chiar isteţul Clive, 
predecesorul lui Burr, nu reuşise să-şi menţină echilibrul pe 
puntea alunecoasă a Etajului Cinci. Ultimele ştiri ne anunțau că 
plecase să-şi refacă sănătatea ca şef de secţie în Guyana. 
Numai fricosul nostru consilier juridic, Harry Palfrey, părea să fi 
supravieţuit în felul lui intemperiilor. În momentul în care am 
intrat în luxosul birou directorial al lui Burr, Palfrey tocmai 
dispărea discret pe uşa cealaltă, totuşi nu suficient de repede ca 
să nu-mi adreseze un surâs amabil. În ultimul timp îşi lăsase 
mustață, ca să câştige în personalitate. 

— Ned! Ce surpriză plăcută! Trebuie să luăm o dată masa 
împreună, mi-a şoptit el cu entuziasm, după care s-a făcut 
nevăzut. 

La fel ca biroul său, Burr era un om modern. Antecedentele 
sale profesionale rămăseseră un mister pentru mine, dar trebuie 
să mărturisesc că nici eu nu mai eram la curent chiar cu tot ce 
se întâmpla. Cineva mi-a spus că lucrase în publicitate. Un altul 
în finanţe iar un al treilea în justiţie. Un tip spiritual mi-a declarat 
că nu venea de nicăieri şi că se născuse aşa cum îl vedeam, 
mirosind a aftershaue şi a putere, cu costumul său albastru- 
închis şi pantofii negri de lac cu catarame laterale. Era înalt, 
destul de greu de urmărit cu privirea şi nefiresc de tânăr. Când îi 
strângeai mâna moale, erai tentat să-i dai repede drumul, de 
teamă să nu i-o striveşti. In faţa lui, pe biroul directorial, avea 
dosarul lui Frewin, cu nota pe care o schiţasem noaptea 
precedentă prinsă de copertă cu o agrafă. 

— De unde vine scrisoarea asta? a întrebat el, înainte să mă fi 
aşezat, cu o voce dominată de inflexiunile tăioase ale celor din 
nord. 

— Nu ştiu. Este bine documentată. Cel ce a scris-o şi-a făcut 
bine tema. 


— Probabil că era cel mai bun prieten a lui Frewin, a declarat 
Burr, ca şi când cei mai buni prieteni ar fi fost recunoscuţi 
pentru aşa ceva. 

— Datele despre Modrian corespund iar lucrurile la care avea 
acces Frewin sunt corecte, am remarcat. Şi cunoştea procedura 
de aprobare obişnuită. 

— Totuşi, nu e chiar o capodoperă, de acord? Chiar dacă e 
vorba de cineva de-al casei. Mai mult ca sigur că e unul din 
colegi sau poate chiar prietena lui. Ce voiai să mă întrebi? 

Nu mă aşteptam la o asemenea rafală de întrebări. Cele şase 
luni petrecute la Secţie mă făcuseră să-mi pierd deprinderea de 
a fi zorit. 

— Am vrut să ştiu dacă îmi încredinţezi cazul, am răspuns. 

— De ce m-aş opune? 

— Nu intră în câmpul de acţiune al Secţiei. Dreptul de acces al 
lui Frewin e impresionant. Serviciul său se ocupă de semnale 
radio dintre cele mai delicate la Whitehall. Credeam că preferi 
să le pasezi cazul celor de la serviciul de securitate. 

— De ce? 

— Este de resortul lor. Dacă e ceva adevărat în toată 
povestea asta, înseamnă o adevărată anchetă de securitate. 

— Sunt informaţiile noastre, este scrisoarea noastră şi deci e 
dreptul nostru să acţionăm! a replicat el cu o fermitate care mi- 
a încălzit inima. Să-i ia dracu. Când o să ştim despre ce este 
vorba, o să vedem ce trebuie făcut. Toţi aceşti bigoţi din 
cealaltă parte a Parcului visează numai anchete judiciare şi 
decernări de medalii. Eu adun informaţii pentru toată trupa. 
Dacă Frewin e vinovat, l-am putea lăsa să continue şi l-am putea 
face să-şi schimbe atitudinea. Ba n-ar fi exclus să ne conducă 
până la fratele Modrian din Moscova. Cine poate şti? In orice 
caz, nu vedetele de la Securitate. 

— Presupun atunci că ai prefera să încredinţezi afacerea 
Casei Rusia, am insistat cu încăpățânare. 

— De ce aş face-o? 

Îmi imaginasem că-i făcusem o impresie proastă, căci încă era 
la vârsta când un eşec era considerat un lucru ruşinos. Totuşi, 
părea că mă provoacă să-i spun de ce n-ar trebui să conteze pe 
mine. 

— Secţia nu este abilitată să iniţieze operaţiuni, am explicat. 
Biroul nostru este doar o vitrină iar noi ar trebui doar să-i 


ascultăm pe cei ce se află în strâmtoare. Nu avem mandat să 
întreprindem anchete clandestine, să dirijăm agenţi sau să 
urmărim suspecți ce se bucură de un atât de mare acces la 
secrete ca Frewin. 

— Poţi monta o staţie de ascultare telefonică, nu? 

— Dacă îmi obţii o autorizaţie, da. 

— Îi poţi instrui pe cei de la filaj? Mi s-a spus că ai mai făcut-o 
deja de câteva ori. 

— Cu condiţia să mă autorizezi personal să o fac. 

— Să presupunem că o fac. Secţia are puteri depline de a 
întreprinde verificări. Poţi să te dai drept conţopist. Cică te 
pricepi destul de bine, după cum spune toată lumea. E caz de 
anchetă, nu? lar Frewin a ajuns la scadenţă cu verificarea, aşa 
e? Păi atunci, verificaţi-l. 

— În astfel de cazuri, Secţia trebuie să aibă aprobarea 
prealabilă a Securităţii. 

— Consideră că o ai. 

— Imposibil, dacă nu o am în scris. 

— Ba e foarte posibil. Doar nu eşti un scrib oarecare din 
Serviciu. Eşti marele Ned! Ai încălcat tot atâtea reguli câte ai şi 
respectat. Nu mă contrazice, ţi-am citit dosarul şi în plus îl 
cunoşti pe Modrian. 

— Nu prea bine. 

— Cât de bine? 

— Am cinat o dată cu el şi am jucat squash împreună. Nu se 
poate spune că-l cunosc. 

— Unde aţi jucat squash? 

— La Lansdowne. 

— Cum s-a ajuns la asta? 

— Modrian a fost identificat formal ca ofiţer de legătură al 
Centrului din Moscova la ambasadă. Tocmai atunci încercam să 
aranjez cu el un târg legat de Barley Blair. Un schimb. 

— De ce n-ai reuşit? 

— Barley nu a acceptat. Încheiase deja un acord. O voia pe 
prietena lui, nu pe noi. 

— Ce fel de joc face? 

— Viclean din cale-afară. 

— L-ai bătut la squash? 

— Da. 


S-a întrerupt şi s-a uitat la mine. Aveam impresia că eram 
studiat de un copilaş. 

— Poţi să-ţi asumi responsabilitatea acestei afaceri, nu? Nu 
eşti sub o tensiune prea mare? Ai făcut treabă bună până acum. 
Şi ai şi ceva suflet, ceea ce nu pot spune despre câţiva dintre 
bobocii din breaslă. 

— De ce aş fi sub tensiune? 

Nu mi-a răspuns pe loc. Părea că rumegă un răspuns în 
spatele buzelor sale cărnoase. 

— Cine mai crede în căsătorie în zilele noastre, pentru 
Dumnezeu? a întrebat în cele din urmă, cu accentul său regional 
şi mai pronunţat, ca şi cum ar fi renunţat la orice reţinere. Dacă 
vrei să trăieşti cu fata asta, urmează-mi sfatul şi fă-o. Am 
verificat-o şi nu sunt probleme: nu este nici plasatoare de 
bombe, nici simpatizantă secretă şi nici toxicomană. Totul e-n 
regulă. E o fată cumsecade, duce o viaţă perfect normală iar 
dumneata eşti un om norocos. Vrei să te ocupi de afacerea 
asta? Da sau nu? 

Pentru un moment n-am găsit răspunsul. Nu era deloc 
surprinzător că Burry ştia despre legătura mea cu Sally. In 
lumea noastră, declari aceste lucruri înainte de a-ţi fi cerute iar 
eu o făcusem deja la confesiunea obligatorie din faţa şefului 
personalului. Nu capacitatea lui Burr de a da un caracter 
personal conversaţiei noastre şi viteza cu care se insinuase în 
intimitatea mea erau de vină pentru faptul că mi se tăiase 
răsuflarea. 

— Dacă mă acoperi şi îmi asiguri mijloacele, bineînţeles că 
vreau. 

— Păi atunci, la treabă. Ţine-mă la curent, dar nu exagera. ŞI 
nu-mi îndruga prostii, când sunt veşti proaste spune-mi-le 
direct. Cyril al nostru este un om fără calităţi. Cred că l-ai citit pe 
Robert Musil, nu? 

— Din păcate, nu. 

A deschis cu vârful degetelor dosarul lui Frewin. Spun „cu 
vârful degetelor”, căci mâinile sale fragile dădeau impresia că 
nu făcuseră niciodată ceva: ia să vedem cum se deschide acest 
dosar şi să ne ocupăm de acest obiect ciudat care se cheamă 
creion. 

— Nu are pasiuni, poate doar muzica. Nu-i plac femeile, nu 
are prietenă, rude, probleme băneşti şi nici măcar pofte sexuale 


mai deosebite, bietul de el, a suspinat Burr, frunzărind dosarul şi 
trecând la alt pasaj. 

Mă întrebam când avusese timp să-l citească. Dimineaţă la 
prima oră, probabil. 

— Cum naiba e posibil ca un om cu experienţa ta, cu o 
activitate legată de civilizaţia modernă, cu relele ei, să se poată 
lipsi de înţelepciunea lui Robert Musil, a reluat el. lată o 
întrebare la care te voi ruga să-mi răspunzi când vom fi mai 
liniştiţi, a adăugat, umezindu-şi degetul ca să întoarcă o nouă 
pagină. Este unul din cei cinci. 

— Credeam că era singur la părinţi. 

— Nu vorbesc de fraţi şi de surori, blegule, ci de colegi. Sunt 
cinci ofiţeri de cifru cu care el are acelaşi birou sinistru. Toţi au 
acces la aceleaşi documente, toţi au acelaşi grad, funcţionează 
după acelaşi program şi se gândesc la aceleaşi porcării. 

M-a privit drept în faţă, ceea ce nu făcuse până atunci. 

— Şi el e autorul, ce motiv ar fi avut? a continuat. Expeditorul 
scrisorii nu ni le dezvăluie. Nostim. În principiu, aşa se face. Din 
plictiseală, ce zici? Plictiseala sau lăcomia, acestea sunt 
singurele motive rămase valabile în zilele noastre. Şi 
răzbunarea, care este eternă, a declarat el înainte de a se 
întoarce din nou la dosar. Cyril e singurul celibatar, ai observat? 
Mai e şi pederast. Şi eu şi dumneata, toţi suntem pederaşti. 
Totul depinde de care aspect al personalităţii fiecăruia învinge. 
E chel, ai văzut? 

Am văzut cu coada ochiului o fotografie a lui Frewin pe care 
Burr mi-o vânturase prin faţa ochilor, continuând cu o energie 
formidabilă. 

— În fine, nu-i o crimă să fii chel, după părerea mea. Oricum, 
nu mai mare decât să fii însurat. Pot s-o spun în cunoştinţă de 
cauză, sunt însurat a treia oară şi nu mi-am spus ultimul cuvânt. 
Nu-i un denunţ oarecare, nu găseşti? De aceea eşti aici. Autorul 
acestei scrisori ştie ce spune. Nu crezi că ar fi Modrian, nu? 

— De ce ar fi făcut-o? 

— Eu pun întrebările, Ned, nu face pe şmecherul cu mine. Nu 
lucrez decât cu idei năstruşnice. Poate Moarian a vrut să ne lase 
o bombiţă cu explozie întârziată când s-a întors la Moscova. 
Când îşi pune în gând ceva, e abil ca o maimuţă acest Modrian. 
l-am citit şi dosarul. 

Dar când? m-am întrebat din nou în gând. Când ai avut timp? 


Timp de alte douăzeci de minute mi-a întors lucrurile şi pe 
faţă şi pe dos, lansând fel de fel de ipoteze, ca să vadă cum 
reacţionez. Când am ieşit în cele din urmă epuizat în 
anticameră, am dat din nou peste Peter Guillam. 

— Cine dracu este Leonard Burr, ăsta? l-am întrebat, încă 
ameţit. 

Peter s-a mirat de ignoranţa mea. 

— Burr? Dar, dragul meu, Leonard a fost ani de zile prinţul 
moştenitor al lui Smiley. George l-a salvat de la un destin mai 
rău ca moartea. 

Despre Sally, aventura mea extraconjugală, ce-aş putea să vă 
spun? Era o femeie liberă; libertatea ei l-a atras pe captivul de 
mine. Monica evolua în aceeaşi lume cu mine. Şi ea aparţinea 
Serviciului, legată şi despărțită de mine prin acelaşi regulament. 
Pentru Sally, însă, nu eram decât un funcţionar de vârstă medie 
care nu se distrase niciodată. Decoratoare şi dansatoare de 
ocazie, era pasionată de teatru şi, în rest, totul i se părea ireal. 
Era înaltă, blondă, destul de înţeleaptă şi uneori cred că îmi 
amintise inconştient de Stefanie. 


— Să mă întâlnesc cu dumneavoastră, domnule căpitan? a 
strigat Gorst la celălalt capăt al firului. Pentru o clarificare în 
privinţa dragului de Cyril? Cu mare plăcere, domnule. 

Întrevederea noastră a avut loc a doua zi la Foreign Office, 
într-o încăpere rezervată discuţiilor. Cu acea ocazie, eram 
căpitanul York, un ofiţer oarecare specializat în verificări de 
rutină, care se deplasa din loc în loc ca toţi ceilalţi. Gorst era 
şeful secţiei de cifru unde lucra Frewin, cunoscută mai bine sub 
denumirea de „Rezervorul”. Era un desfrânat în haine de 
ţârcovnic, se legăna, se sclifosea, se agita iar gura lui minusculă 
se răsucea ca un vierme. Când se aşeza, îşi ridica pulpanele 
hainei, dorind parcă să-şi arate rotunjimile corpului iar apoi, ca o 
dansatoare din corpul de balet, întindea un picior durduliu şi îl 
încrucişa peste celălalt într-o poziţie sugestivă. 

— Sfântul Cyril, aşa îi spunem noi domnului Frewin, m-a 
informat el vesel. Nu bea, nu fumează, nu înjură, virginitate 
garantată. Cam atât se găseşte în interviul de verificare. 

Şi-a scos o ţigară dintr-un pachet de zece, i-a bătut capătul cu 
unghia degetului mare iar apoi a umezit-o cu limba. 


— Muzica este singura lui slăbiciune, a reluat el. Adoră opera. 
Merge la operă cu regularitatea unui ceasornic. În ce mă 
priveşte, nu dau doi bani pe ea. Întotdeauna îmi pun întrebarea 
dacă sunt actori care cântă sau cântăreţi care joacă într-o piesă. 

Şi-a aprins ţigara. Respirația sa încă mai amintea de berea pe 
care o băuse la prânz. 

— Ca să fiu sincer, nu prea îmi plac nici grăsanele, a declarat 
el. Mai ales când îmi urlă în urechi. 

Şi-a dat capul pe spate şi a scos nişte rotocoale de fum, pe 
care le savura ca pe veritabile embleme ale propriei autorităţi. 

— Pot să te întreb cum se înţelege Frewin cu restul 
personalului? am zis, jucând rolul profesionistului conştiincios şi 
întorcând o nouă pagină a carnetului. 

— De minune, înălţimea voastră. Perfect. 

— Cu arhiviştii, cu cei de la registratură, cu secretarele, nicio 
problemă? 

— Niciuna. 

— Lucraţi cu toţii în aceeaşi încăpere? 

— Într-o sală mare, iar eu şeful titular. Foarte titular, într- 
adevăr... 

— Parcă am înţeles că era puţin misogin, am întrebat la 
întâmplare. 

— Cyril? a făcut Gorst cu un râs strident. Misogin? Pe dracu. 
Este total alergic la femei. În afară de bună ziua, nu le 
adresează niciun cuvânt. Nu participă la serbarea de dinaintea 
Crăciunului, dacă o poate evita, de teamă că trebuie să le sărute 
sub vâsc. 

Şi-a încrucişat din nou picioarele, indicând astfel că s-a decis 
să facă o declaraţie. 

— Cyril Arthur Frewin, zis „Sfântul Cyril”, este un funcţionar 
din vechea şcoală, un om de mare încredere, extrem de 
conştiincios, chel ca-n palmă, funcţionar din şcoala veche şi 
teribil de plicticos. Sfântul Cyril, deşi exigent până la absurd, a 
ajuns, zic eu, la pragul maxim al avansării, ţinând cont de firea 
lui, de ţara în care trăieşte şi de domeniul în care lucrează. Ţine 
la tabieturi. Ce face, face bine, sută la sută. Amin. 

— Şi din punct de vedere politic? 

— La mine nu există aşa ceva, mulţumesc. 

— Nu se dă înapoi de la treabă? 

— Am spus eu asta? 


— Nu, dimpotrivă, citam din dosar. Dacă e treabă în plus, Cyril 
e gata să-şi suflece mânecile, să rămână la birou în pauza de 
prânz, chiar şi seara, şi aşa mai departe. Aşa e şi acum, nu-i 
aşa? Nu i-a scăzut entuziasmul? 

— Cyril al nostru este dispus în orice moment să ajute, să le 
dea o mână de ajutor celor ce au o familie, o soţie sau o altă 
fiinţă importantă la care ar dori să se ducă. Asigură permanenţa 
dis-de-dimineaţă, sau în timpul prânzului, face de gardă seara, 
cu excepţia bineînţeles a zilelor de operă. Nu se menajează. 
Mărturisesc că nu s-a prea omorât cu munca în ultimul timp, dar 
desigur că e o modificare temporară a ritmului. Scumpul nostru 
Cyril are şi el mici toane. Cine nu are, eminenţa voastră? 

— Deci, o anumită destindere în ultimul timp, cam aşa ceva, 
nu? 

— Nu în activitate. Cyril a muncit întotdeauna ca un sclav. Nu, 
pur şi simplu nu mai este atât de dispus să se lase exploatat de 
colegii care se poartă mai normal decât el. Acum, începând cu 
ora 17 şi 30 de minute, Sfântul Cyril îşi strânge lucrurile şi se 
duce acasă în acelaşi timp cu noi. De exemplu, nu se mai oferă 
să înlocuiască echipa de seară, să rămână so/o incommunicado 
până la 9 seara şi să închidă prăvălia, ca înainte. 

— Mi-ai putea indica data când s-a produs această schimbare 
de atitudine? am întrebat cât mai natural cu putinţă, întorcând 
conştiincios o nouă pagină în carneţel. 

Destul de curios, dar Gorst putea s-o facă. Şi-a ţuguiat buzele. 
S-a încruntat. A ridicat din sprâncenele efeminate şi şi-a vârât 
bărbia în gulerul unsuros al cămăşii. Pe scurt, un mic spectacol 
de concentrare. Şi în cele din urmă şi-a amintit. 

— Ultima oară când Cyril Frewin l-a înlocuit pe tânărul Burton 
în seara de gardă a acestuia a fost de Sfântul lon. Eu ţin un 
jurnal, înţelegeţi. Chestie de siguranţă. Şi am şi o memorie 
impresionantă, ceea ce nu ţin să arăt întotdeauna. 

Sincer să fiu, eram impresionat, dar nu de Gorst. Mă gândeam 
că, la trei zile după plecarea lui Modrian la Moscova, Cyril Frewin 
încetase să mai lucreze seara târziu. În capul meu se îmbulzeau 
o mulţime de întrebări. „Rezervorul” era dotat cu maşini de scris 
electronice? Lucrătorii de la cifru aveau acces la ele? Dar Gorst? 
Mi-era însă teamă să nu-i trezesc bănuielile, aşa că am 
continuat. 


— Vorbeai despre dragostea lui pentru operă. Ai putea să-mi 
spui ceva mai mult despre asta? 

— Nu, nu pot, pentru că nu ne este permis să dăm prea multe 
detalii. Şi nici nu cerem. Dar în zilele de operă vine în costum de 
culoare închisă bine călcat, când nu-şi aduce smokingul în valiză 
şi lasă impresia că se găseşte în ceea ce eu aş numi o stare de 
excitare febrilă, chiar dacă o ascunde. Aş compara-o cu alte 
forme de excitare pe care nu le numesc. 

— Dar are un loc anume, de exemplu, un abonament? Doar 
de curiozitate. Cum bine spui, în afară de asta i-ar mai trebui şi 
puţină destindere şi odihnă. 

— Din păcate, după cum cred că v-am spus, opera şi cu mine 
suntem paraleli ca şinele de la cale ferată. Ştiţi ce scrieţi în fişă 
„amator de operă” şi cu asta aţi completat rubrica „destindere 
şi timp liber”. 

— Ai dreptate, mulţumesc, am aprobat, întorcând o nouă 
pagină. Şi chiar nu vă vine în minte niciun eventual duşman? |- 
am întrebat, stând cu creionul suspendat deasupra carnetului. 

Gorst a redevenit serios. Efectele berii se risipeau. 

— İl ironizăm pe Cyril, domnule căpitan, de acord, dar nu se 
supără. Nimeni nu-l antipatizează. 

— Nimeni n-ar spune ceva rău despre el, de exemplu? 

— Nu văd nici cel mai mic motiv ca cineva să spună ceva rău 
despre Cyril Arthur Frewin. Funcţionarul britanic o fi ursuz, dar 
nu e rău intenţionat. Cyril îşi face datoria ca noi toţi. Pe corabia 
noastră totul se desfăşoară bine. Nu mi-ar displăcea să vă notaţi 
şi asta. 

— Din câte-am înţeles, anul acesta de Crăciun s-a dus la 
Salzburg. Ca şi în ceilalţi ani. Este adevărat? 

— Absolut. Cyril îşi ia întotdeauna concediu de Crăciun. Merge 
la Salzburg ca să asculte muzică. Este singurul lucru pentru care 
nu înţelege să facă nici cea mai mică concesie oricăruia dintre 
cei de la „Rezervor”. Există câteva tinere care încearcă să 
protesteze, dar nici nu vreau să aud. „Cyril vă răsplăteşte în alt 
mod, le spun. Cyril e mai mare în grad, îşi adoră sejurul muzical 
de la Salzburg, are micile lui manii şi nu se pune problema să i 
le schimbăm”. 

— Când pleacă în vacanţă, lasă vreo adresă unde poate fi 
găsit? 


Gorst nu ştia, dar la întrebarea mea a telefonat serviciului 
personal şi a obținut-o. În ultimii patru ani, am reflectat, 
amintindu-mi de scrisoare. Patru ani la Salzburg, patru ani cu 
Modrian, iar după aceea o viață extrem de solitară. 

— Ai vreo idee despre vreun eventual prieten care-l însoţeşte? 

— Cyril n-a avut niciun prieten în viaţa lui, domnule căpitan, a 
spus Gorst cu un căscat. Oricum, nu unul pe care să-l ia în 
vacanţă, asta-i sigur. 

— Vreţi să prânzim împreună data viitoare? Am auzit că aveţi 
nişte fonduri de protocol substanţiale, când vă puneţi în gând 
să-i măguliţi puţin pe cei de sus. 

— Când se întoarce obişnuieşte să povestească despre 
călătoriile la Salzburg? Să spună cum a petrecut, ce muzică a 
ascultat, lucruri de genul ăsta? 

Datorită lui Sally, cred, am învăţat că oamenii sunt făcuţi ca 
să se distreze în viaţă. Prefăcându-se câteva clipe că 
reflectează, Gorst a clătinat din cap. 

— Dacă Cyril se amuză, domnule cavaler, o face fără să ne 
spună nimic, a zis el cu un ultim surâs şiret. 

Nu era nicio legătură între felul de-a se distra al lui şi cel al 
„sfântului Cyril”. 


Din biroul meu de la secţie, am cerut un fir sigur cu Viena şi 
am vorbit cu Toby Esterhase care, datorită infinitei sale 
capacităţi de-a supravieţui, tocmai fusese numit şef de secţie. 

— Aş vrea să treci prin ciur localul Weisse Rose din Salzburg. 
Toby. Cyril Frewin, cetăţean britanic. Şi-a petrecut acolo fiecare 
Crăciun, timp de patru ani. Vreau să ştiu când a venit, cât timp a 
rămas acolo, dacă mai venea şi înainte, cu cine, cât cheltuia şi 
ce punea la cale. Bilete de concert, excursii, mese, femei, 
prieteni, aniversări... Tot ce poţi afla. Dar indiferent ce faci, nu 
trezi bănuielile localnicilor. Dă-te drept consilier în probleme de 
divorţ, ceva în genul ăsta. 

Toby s-a arătat năucit, cum era de aşteptat. 

— Ned, ascultă-mă. E absolut imposibil. Eu sunt la Viena, 
înţelegi? Salzburg e la celălalt capăt al pământului. Aici e o 
agitaţie ca într-un stup de albine. Îmi trebuie mai mulţi oameni, 
Ned. Trebuie să vorbeşti cu Burr. El nu înţelege tensiunea de 
aici. Îmi obţii încă doi oameni şi facem ce doreşti, fără probleme. 
Îmi pare rău. 


Mi-a cerut o săptămână, i-am acordat trei zile. A promis că va 
încerca să facă tot ce era posibil. L-am crezut. Mi-a spus că 
auzise zvonuri cum că eu şi Mabel ne despărţiserăm. Am negat. 


După cum îmi amintesc, cei de la filaj se simt mai la largul lor 
în casele condamnate din apropierea drumurilor destinate 
autobuzelor şi aeroportului. Monty îşi alesese un palat 
impresionant din epoca edwardiană în Baron's Court pentru a-şi 
instala cartierul general. O scară maiestuoasă din piatră se 
încolăcea pe cinci etaje întunecoase, pornind dintr-un hol pătrat 
până la un luminator din sticlă colorată. În timp ce urcam 
treptele, uşile se deschideau şi se închideau ca într-o farsă 
franţuzească, în timp ce trupa pestriță a lui Monty, aflându-se în 
diferite stadii de schimbare a îmbrăcămintei, se precipită de la 
vestiare la cafenea sau de la cafenea la sala de instructaj, 
evitând privirea necunoscutului care eram. Am ajuns la un pod 
ce servise drept atelier de pictură. Undeva, nişte femei jucau un 
dublu de ping-pong, făcând mult zgomot. Mai aproape, două 
voci masculine cântau sub duş „ierusalimul” lui Blake. 

Nu-l văzusem pe Monty de mult timp, dar nici anii şi nici 
promovarea la rangul de şef al filaj ului nu-l îmbătrâniseră. Doar 
câteva şuviţe cărunte şi adânciturile din obraji ceva mai 
pronunţate. Nu era vorbăreţ din fire şi am pierdut câteva minute 
ca să ne savurăm ceaiul. 

— Deci, Frewin, a zis el în cele din urmă. 

— Da, Frewin. 

Asemenea unui trăgător de elită, Monty se pricepea să-şi 
creeze un perimetru de linişte în jur. 

— Frewin e un tip ciudat, Ned. Nu e normal. Mă rog, nici noi 
nu prea ştim ce înseamnă normal. În orice caz, nu în cazul lui 
Cyril; în afară de ceea ce spicuim de ici de colo, din auzite. 
Poştaşul, lăptarul, vecinii, ca de obicei. Toată lumea se 
informează de la un spălător de geamuri, o să te miri. Sau de la 
un inginer de la British Telecom care zăboveşte ceva mai mult la 
instalarea unei cutii de racord. Doar de două zile ne ocupăm de 
afacere. Ţine cont. 

Când Monty vorbea astfel, nu-ţi rămânea decât să ciuleşti 
urechile şi să te stăpâneşti, aşteptând momentul potrivit. 

— Şi două nopţi, bineînţeles, a adăugat el. Dacă punem la 
socoteală şi nopţile, Cyril nu doarme, asta-i sigur. Mai degrabă 


se învârte ca un leu în cuşcă, dacă ne luăm după ferestrele 
camerei lui şi ceştile de ceai golite dimineaţa următoare. ŞI 
după muzică. Una dintre vecine intenţionează să facă o 
plângere. N-a făcut-o până acum, dar de data asta probabil că o 
va face. „Dar ce crede? Händel la micul dejun mai merge, dar 
Händel la trei noaptea!”. Părerea ei este că totul se datorează 
vârstei. Spune că şi la bărbaţi e la fel ca la femei. N-avem de 
unde şti, nu-i aşa? 

l-am zâmbit. Şi am continuat să aştept momentul. 

— Ea în schimb ştie ceva, a reluat el, pe un ton gânditor. Soţul 
a părăsit-o, plecând cu o profesoara suplinitoare de la colegiu. 
Nu e deloc sigură că se va întoarce. Era cât pe ce să-l violeze pe 
tinerelul care venise să citească contorul. A-propos, ce mai face 
Mabel? m-a întrebat deodată. 

Mă întrebam dacă auzise şi el ceva; mi-am zis însă că în acest 
caz nu mi-ar fi pus întrebarea. 

— Foarte bine, am răspuns. 

— Cyril obişnuia să-şi ia un ziar în tren. Daily Telegraph, de la 
sine înţeles. Nu-i simpatizează pe laburişti. E de părere că nu au 
nimic deosebit. Acum însă nu mai cumpără niciun ziar. Stă 
liniştit pe scaun, cu ochii pierduţi în gol. Asta-i tot. leri, băiatul 
nostru a trebuit să-i dea un ghiont când au ajuns la gara 
Victoria. Cyril visa cu ochii deschişi. Atât şi nimic mai mult. leri 
seara, când se întorcea acasă, a interpretat, bătând cu degetele 
pe geantă, o întreagă piesă muzicală. După părerea lui Nancy, 
era Vivaldi, ea se pricepe. Îl mai ţii minte pe Pauli Skordeno? 

Am răspuns că da. Aceste diversiuni erau tipice pentru Monty. 
„Ce mai face Mabel?”, de pildă. 

— Pauli ispăşeşte şapte ani în Barbados pentru ceva legat de 
o bancă, m-a informat Toby. Ce naiba îi apucă, Ned? N-a comis 
nici cel mai mic fals când era la urmărire. N-a întârziat niciodată, 
nu a adus niciodată note de cheltuieli prea supărătoare, 
memorie impresionantă, spirit de observaţie deosebit, multă 
perspicacitate... Am făcut descinderi împreună, cu zecile. 
Londra, comitatele din jurul Londrei în centrul Angliei, la băieţii 
de la drepturi civile, la militanţii pentru dezarmare, la partid, la 
diplomaţii necinstiţi, peste tot. A fost prins vreodată? Niciodată. 
Dar imediat ce acţionează pe cont propriu, nu-şi mai dă seama 
şi se laudă primului intrat în bar. Cred că îşi doresc să fie prinşi, 


aşa mi se pare. Cred că simt nevoia să fie recunoscuţi, după 
atâţia ani petrecuţi în umbră. 

A luat o înghiţitură de ceai şi a continuat: 

— Cealaltă pasiune a lui Cyril, pe lângă muzică, este propriul 
aparat de radio. Îşi adoră radioul. E doar un receptor, după câte 
ştiu. Dar este unul din aparatele germane de lux, cu un acord fin 
excelent şi nişte difuzoare enorme, ca să-şi asculte concertele. 
L-a cumpărat aici, dar în ziua în care s-a defectat, magazinul din 
colţ l-a trimis la Wiesbaden. Reparaţia a durat trei luni şi a 
costat o avere. Nu are maşină, e împotriva ei. Îşi face 
cumpărăturile cu autobuzul, sâmbăta. Este foarte sedentar şi 
stă mereu în casă, cu excepţia sărbătorii Crăciunului, când 
merge în Austria. Nu are animale de casă, este puţin sociabil. 
Nici vorbă să ofere mese acasă. Fără musafiri în trecere, sau pe 
care să-i găzduiască, fără corespondenţă, cu excepţia facturilor, 
pe care le achită regulat; nu votează, nu merge la biserică, nu 
are televizor. Menajera spune că citeşte mult, în special cărţi 
groase. Vine doar o dată pe săptămână, în general când el nu 
este acasă, şi nu am îndrăznit să ne apropiem de ea. O carte 
groasă în accepțiunea ei înseamnă tot ce depăşeşte grosimea 
unei cărticele de rugăciuni. Facturile pentru telefon sunt 
modeste, a investit şase mii de lire într-o societate imobiliară, şi- 
a cumpărat casa şi are un cont bancar echilibrat, care oscilează 
între şase sute şi o mie patru sute de lire, excepţie făcând 
perioada Crăciunului, când scade la aproximativ două sute de 
lire din cauza vacanţelor. 

Predilecţia lui Monty pentru convenienţe i-a impus o nouă 
paranteză, de data asta pentru a vorbi despre copii. Fiul meu 
Adrian tocmai câştigase o bursă pentru studiul limbilor moderne 
la Cambridge, i-am spus. Monty s-a arătat foarte impresionat. 
Fiul său tocmai îşi luase diploma în drept cu rezultate 
excepţionale. Am ajuns amândoi la concluzia că viaţa fără copii 
nu merită să fie trăită. 

— Şi Modrian? Serghei? am întrebat, după ce formalităţile au 
fost din nou încheiate. 

— Imi amintesc foarte bine de acest domn, Ned. De altfel, nu 
sunt singurul. Erau zile când îl urmăreau 24 de ore din 24. 
Bineînţeles, cu excepţia Crăciunului, când se întorcea în ţară în 
concediu... Te gândeşti la ce mă gândesc şi eu? Toţi ne luăm 
concediu de Crăciun? 


— M-am gândit şi eu la asta, am rostit. 

— Nu ne-am obosit să jucăm teatru cu Modrian, după un timp 
te saturi. Ah, îţi scăpa printre degete ca un peşte. Erau 
momente când i-aş fi dat cu plăcere nişte palme, te asigur. Intr- 
o zi, Pauli Skordeno era atât de furios pe el, încât i-a dezumflat 
cauciucurile în faţa muzeului „Victoria and Albert”, în timp ce se 
afla înăuntru ca să se ocupe de o ascunzătoare secretă. N-am 
făcut raport, nu mi-a venit. 

— Mă înşel dacă afirm că şi Modrian era amator de operă, 
Monty? 

A făcut ochii mari. Rareori am avut plăcerea să-l văd surprins. 

— O, Doamne, Ned! a exclamat el. Doamne, Dumnezeule! Ai 
dreptate... Serghei avea abonament la Covent Garden, 
bineînţeles, ca şi Cyril. L-am condus şi l-am luat de acolo, ştiu 
eu, cel puţin de vreo zece ori. Ar fi putut lua un taxi, dacă i-ar fi 
fost cât de cât milă de noi, dar n-a făcut-o niciodată. li plăcea să 
ne vadă cum ne treceau toate năduşelile în aglomeraţia aia de 
maşini. 

— Dacă am putea şti la ce reprezentații a asistat şi unde 
şedea, dacă ai reuşi să afli toate astea, am putea încerca să 
comparăm cu ce ştim despre Frewin. 

Monty s-a cufundat într-o linişte teatrală. Şi-a încruntat 
sprâncenele şi s-a scărpinat în cap. 

— Nu ţi se pare, Ned, că totul devine prea simplu pentru noi? 
Mi se pare întotdeauna dubios când totul se încadrează perfect 
într-un model. Ţie nu? 

— Nu vreau să fac parte din modelul tău, îmi spuse Sally cu o 
seară înainte. Modelele sunt făcute pentru a fi distruse. 


— Cântă tot timpul, Ned, a murmurat Mary Lasselles, aşezând 
într-un borcan de murături lalele albe pe care i le oferisem. Işi 
petrece tot timpul cântând, zi şi noapte, n-are importanţă! Cred 
că şi-a ratat vocaţia. 

Mary avea un ten palid ca al unei infirmiere de noapte şi era 
la fel de devotată. O bunătate evidentă îi lumina faţa nefardată 
şi ochii senini. Peste părul tuns scurt, o şuviţă albă lăsa impresia 
unei văduvii temporare. 

Dintre toate profesiunile ce gravitează în jurul imensei lumi a 
spionajului, niciuna nu cere atâta abnegaţie ca cea a femeilor de 
la ascultare. Bărbaţii nu fac doi bani în acest domeniu. Doar 


femeile sunt capabile să îmbrăţişeze cu atâta pasiune destinul 
altcuiva. Exilate în pivnițe fără geam. Îngropate sub kilometri de 
cablu gri şi mormane de magnetofoane de tip rusesc, ele 
locuiesc în adâncurile infernului, populate de fantome, pe care 
le cunosc mai bine decât pe cei apropiaţi sau decât propriile 
familii. Nu-şi văd deloc clienţii, nu-i întâlnesc niciodată, nu-i 
ating şi nu dorm niciodată împreună. Cu toate acestea, întreaga 
energie a fiinţei lor se concentrează asupra acestor iubiri 
secrete. La microfon sau la telefon, îi aud cum se dezmiardă, îi 
aud când plâng, ştiu când fumează, când mănâncă, îi aud 
certându-se şi făcând dragoste. Ştiu când gătesc la bucătărie, 
când râgâie, când sforăie şi când sunt îngrijoraţi. Suportă copiii, 
socrii şi doicile, ca şi emisiunile preferate de la televizor, fără să 
spună niciun cuvânt. In zilele noastre, au ajuns să se urce chiar 
cu ei în maşină, îi însoțesc la cumpărături, la cafenea sau în 
sălile de bingo. Acestea sunt confidentele secrete ale meseriei 
noastre. 

Mary mi-a dat o cască, iar apoi şi-a pus şi ea una. Cu mâinile 
sub bărbie, a închis ochii ca să se poată concentra mai bine la 
ceea ce asculta. Am descoperit astfel pentru prima dată vocea 
lui Cyril Frewin, care cânta o arie din Turandot, în timp ce Mary 
Lasselles. Cu ochii închişi, zâmbea de plăcere. Vocea era caldă 
şi mi-a încântat urechile de necunoscător, ca şi pe cele ale lui 
Mary. M-am îndreptat brusc de spate pe scaun. Cântecul 
încetase. Am auzit o voce de femeie pe un fond sonor, apoi pe 
cea a unui bărbat. Vorbeau ruseşte. 

— Mary, cine dracu sunt ăştia? 

— Profesorii, dragul meu, Olga şi Boris, de la Radio-Moscova. 
Cinci zile pe săptămână, la şase fix: Asta e de ieri dimineaţă. 

— Vrei să spui că învaţă limba rusă? 

— In orice caz, ascultă lecţiile de la radio, dragule. Cât 
reuşeşte să-şi bage în cap, nimeni nu ştie. In fiecare dimineaţă 
la şase, Cyril îi urmăreşte pe Olga şi Boris. Astăzi vizitează 
Kremlinul, ieri au făcut cumpărături la Gum. 

L-am auzit pe Frewin mormăind inteligibil în baie, strigându-şi 
mama în timpul nopţii şi agitându-se în somn. Frewin Ella, 
decedată, mi-am adus aminte, mama lui Frewin Cyril Arthur, 
conform dosarului. N-am înţeles niciodată de ce arhivele se 
încăpăţânează să deschidă un dosar personal despre părinţii 
decedați ai unui presupus spion. 


L-am auzit pe Frewin discutând aprins cu serviciul tehnic de la 
British Telecom după cele douăzeci de minute de aşteptare 
pentru obţinerea convorbirii. Vocea îi era iritată şi în ceea ce 
spunea se auzeau nişte accente neaşteptate. 

— Ei bine, data viitoare când veţi dori să identificaţi o 
defectiune pe firul meu, v-aş fi extrem de recunoscător dacă aţi 
avea amabilitatea să mă informaţi şi pe mine, abonatul 
dumneavoastră, înainte de a mă vizita acasă atunci când aici se 
află menajera mea, înainte de a lăsa resturi de cab/u pe covor şi 
urme de paşi pe pardoseala bucătăriei... 

L-am auzit apoi telefonând la Covent Garden ca să anunţe că 
nu-şi va ocupa locul de abonat în vinerea aceea. Tonul său era 
de data asta plângăreţ, explicând că este suferind. Amabilă, 
doamna de la celălalt capăt al firului a spus că nu era singurul. 

L-am ascultat vorbind cu măcelarul, în legătură cu vizita mea, 
pe care Foreign Office-ul o fixase pentru a doua zi la el acasă. 

— Domnul Steel? Bună dimineaţa, aici domnul Cyril Frewin. 
Nu voi putea veni la dumneavoastră sâmbătă, pentru că am o 
întâlnire la mine acasă, v-aş fi extrem de recunoscător dacă mi- 
aţi aduce patru cotlete frumoase de miel vineri seara, când 
treceţi spre casă. Se poate, domnule Steel? Şi un borcan din 
sosul cu mentă. Nu, am jeleu de coacăze, mulţumesc. Vă rog să 
puneţi şi nota de plată. 

Pentru auzul meu prea ascuţit, semăna cu un marinar ce se 
pregăteşte să părăsească nava. 

— Aş vrea să mai aud conversaţia cu tehnicienii, Mary. Te rog. 

După ce l-am ascultat de două ori pe Frewin plângându-se pe 
un ton autoritar la British Telecom, am sărutat-o distrat pe Mary 
şi am ieşit în aerul proaspăt al nopţii. Sally îmi spusese: „Vino pe 
la mine”, dar nu aveam dispoziţia necesară să petrec o seară 
întreagă declarându-i dragoste şi nici să ascult un gen de 
muzică pe care în sinea mea îl detestam. 


M-am întors la secţie. Laboratoarele Serviciului terminaseră 
analiza scrisorii anonime. Maşină electronică tip Markus, model 
cutare, numărul cutare, probabil de fabricaţie belgiană, nouă 
sau puţin utilizată, cam atât au putut să sugereze. Credeau că 
ar fi în stare să identifice un alt document scris la aceeaşi 
maşină. Aş putea procura unul? Asta era sfârşitul. Laboratoarele 


continuau să analizeze caracteristicile maşinilor din noua 
generaţie. _ 

l-am telefonat lui Monty în bârlogul său din Baron's Court. Imi 
răsuna încă în ureche vocea lui Frewin reclamându-i pe 
tehnicieni, pauzele de intonaţie, virgulele greşit puse, folosirea 
adverbului extrem, obiceiul de a folosi cel mai neaşteptat 
cuvânt ca să obţină un efect vindicativ. 

— Monty, nu cumva băieţii tăi au observat o maşină de scris 
acasă la Cyril, când i-au reparat binevoitori telefonul? am 
întrebat. 

— Nu, Ned. Nu exista nicio maşină de scris. În fine, n-au văzut 
aşa ceva, dacă vrei. 

— Ar fi putut să le scape? 

— Foarte uşor, Ned. Au mers ca pe ouă. N-au deschis nici 
birouri, nici dulapuri, n-au făcut fotografii, n-au discutat prea 
mult cu menajera, pentru a evita ca după plecare să intre cineva 
la idei. Consemnul era: „Vedeţi ce se poate vedea, retrageţi-vă 
rapid şi asiguraţi-vă că n-aţi lăsat urme care ar putea să vă dea 
de gol”. 

Mi-a trecut prin cap să-i telefonez lui Burr, dar n-am făcut-o. 
Spiritul posesiv de care dădeam dovadă ca ofiţer de caz trecuse 
pe primul plan şi să mă ia naiba dacă doream să-l împart pe 
Frewin cu cineva, nici măcar cu cel care mi-l încredinţase. In 
capul meu se făceau o sută de conexiuni: de la Modrian la Gorst, 
la Boris şi Olga, la Crăciun, la Salzburg şi la Sally. In cele din 
urmă, i-am scris lui Burr o notă în care-i semnalam o mare parte 
din ceea ce descoperisem şi-i confirmam că „voi face o primă 
recunoaştere” la Frewin în dimineaţa următoare, interogându-l 
pentru verificarea de rutină. 

să mă întorc acasă? Să merg la Sally? „Acasă” însemna un 
mic apartament de serviciu oribil din Saint-James, unde se 
presupunea că mă refac... Era totuşi ultimul lucru pe care-l face 
un bărbat singur, în faţa unei sticle de whisky şi a unei 
reproduceri din „The Laughing Cavalier”, care oscilează între 
visele de libertate şi înclinația pentru situaţii care-l subjugă. 
Sally reprezenta un fel de a doua viaţă, dar mă simţeam deja 
prea înrădăcinat ca să mai pot sări zidul şi să o întâlnesc. 

Preferând deci să rămân la birou, m-am dus să-mi iau un 
whisky din fişet şi am răsfoit dosarul lui Modrian. N-am aflat 
nimic nou, dar voiam să-l am proaspăt în minte. Serghei 


Modrian, profesionist încercat şi verificat al Centrului din 
Moscova. Un armean încântător, destul de bun dansator, foarte 
prietenos, surăzător şi bun de gură. L-am simpatizat şi m-a 
simpatizat. În profesiunea noastră, în care ne putem simpatiza 
reciproc până la un anumit punct, le putem ierta multe celor 
care au farmec. 

Telefonul direct a început să sune. Pentru moment am crezut 
că era Sally, dat fiind că, nesocotind regulamentul, îi dădeam 
numărul. Era însă Toby şi părea mulţumit de el. Ca întotdeauna. 
Nu l-a menţionat nici pe Frewin, n-a pomenit nici de Salzburg. 
Mi-am dat seama că suna de-acasă; eram convins că se afla în 
pat şi că nu era singur. 

— Ned? Omul tău e un năzdrăvan. Îşi rezervă o cameră cu un 
pat pentru două săptămâni, soseşte, plăteşte dinainte, face 
cadouri de Crăciun personalului. li mângâie pe copii, spune 
lucruri plăcute tuturor şi a doua zi dimineaţă dispare. In fiecare 
an la fel. Ned, mă auzi. Ascultă, tipul este un smintit. Nu dă 
niciun telefon, o singură masă, două pahare cu suc de mere, 
nicio explicaţie, un taxi până la gară. Păstraţi-mi camera, nu o 
daţi nimănui, poate revin mâine sau peste câteva zile, nu ştiu. 
După douăsprezece zile, iată-l din nou, fără explicaţii. Alte 
bacşişuri personalului, toată lumea-i fericită. Toţi îi spun 
„fantoma”. Ned, trebuie să-i faci curte lui Burr pentru mine. Îmi 
datorează un serviciu acum. Spune-i: Toby se speteşte muncind. 
O mare vedetă ca tine faţă în faţă cu un tânăr ca Burr? Te va 
asculta, nu te costă nimic. Am nevoie aici de unul sau doi băieţi 
în plus. Spune-i, Ned, mă auzi? Salut. 

Îmi fixasem privirea pe acel perete, pe care nu-l puteam 
escalada. Mă uitam la dosarul lui Modrian, gândindu-mă la 
preceptul lui Monty despre cazurile prea simple. Brusc, am dorit- 
o teribil pe Sally şi am cochetat cu ideea că, descifrând misterul 
lui Frewin, îmi voi transforma eternele mici elanuri de libertate 
într-un salt mare şi curajos. Dar în momentul în care am întins 
mâna spre telefon ca s-o chem pe Sally, acesta a sunat din nou. 

— Totul corespunde, a spus cu o voce plată Monty. Care 
reuşise să verifice prezenţele lui Frewin la operă. De fiecare 
dată au fost şi Serghei şi Cyril. Când se ducea unul, mergea şi 
celălalt, când unul lipsea, lipsea şi celălalt. Poate de aceea 
„unul” nu s-a mai dus deloc. Ai înţeles? 

— Şi locurile? am întrebat. 


— Alăturate, iubitule. La ce te aşteptai, unul în spatele 
celuilalt! 
— Mulţumesc, Monty. 


Mai este nevoie să vă spun cum mi-am petrecut noaptea 
aceea nesfârşită? Nu vi s-a întâmplat niciodată să-i telefonaţi 
fiului dumneavoastră, să-i ascultați tristele destăinuiri şi să vă 
amintiţi că vă aparţine? Sau să-i vorbiţi deschis unei soţii care 
vă înţelege defectele, deşi nu ştiţi deloc care sunt acestea? Nu 
vi s-a întâmplat niciodată să vă grăbiţi spre iubită, să-i spuneţi 
„te iubesc”, şi să rămâneţi buimac în faţa satisfacţiei ei plină de 
seninătate, înainte de-a o părăsi din nou, pentru a rătăci pe 
străzile Londrei ca într-un oraş străin? Nu aţi reuşit niciodată să 
identificaţi printre celelalte zgomote ale dimineţii gunguritul 
ironic al coţofenei, care să vă urmărească toată viaţa, în timp ce 
staţi lungit cu ochii larg deschişi în patul de o persoană? 

Am sosit la Frewin la ora nouă şi jumătate, într-o ţinută cât 
mai sobră posibilă. A fost o experienţă absolut neplăcută, căci 
sunt incapabil de cea mai simplă cochetărie vestimentară, chiar 
şi atunci când mă străduiesc, în ciuda tuturor ideilor 
convingătoare ale lui Sally despre modul în care ar putea să-mi 
îmbunătăţească stilul. Mă înţelesesem cu Frewin pentru ora 
zece, dar m-am hotărât să introduc un element surpriză. Poate 
că adevărul era că aveam nevoie de compania lui. O furgonetă 
poştală era parcată ceva mai încolo pe stradă iar în spatele ei se 
afla un camion echipat cu o antenă, ceea ce dovedea că 
oamenii lui Monty erau la post. 

Nu-mi amintesc în ce lună era, dar ştiu că era toamnă, atât în 
viaţa mea particulară, cât şi în această fundătură străjuită de 
case înalte din cărămidă. Căci revăd discul alb al soarelui 
suspendat în spatele castanilor retezaţi ce dăduseră locului 
acest nume. Şi simt şi astăzi în aerul toamnei mirosul focului de 
lemn, care mă îndemna să părăsesc Londra, să părăsesc 
Serviciul şi să mă dedic lui Sally şi unei vieţi adevărate. Imi mai 
amintesc şi zgomotul aripilor păsărelelor ce-şi luau zborul de pe 
firul telefonic al lui Frewin spre alte zări mai bune. Şi de o pisică 
din grădina de alături, care se înălța pe labele din spate, 
încercând să prindă un fluture somnoros. 

Am lăsat să cadă zăvorul porţii şi am traversat micuța grădină 
pe o alee frumoasă, acoperită de un pietriş care scârţâia sub 


paşi, până la acea casă de basm, cu ferestre din sticlă groasă 
verde şi cu pridvorul acoperit cu paie. Chiar în momentul în care 
am luat mâna de pe sonerie, uşa s-a deschis în faţa mea. Era o 
uşă striată, ornată cu buloane decorative, care a fost trasă brusc 
înapoi ca de explozia unei bombe, aspirându-mă aproape şi pe 
mine în vestibulul întunecat şi pardosit cu dale. Apoi uşa a 
înţepenit din nou iar lângă ea se afla Frewin. Ca un centurion 
chel ce-şi apără cetatea asediată. 

Era cu un cap mai mare decât îmi imaginam şi arăta ca un 
luptător. Umerii săi puternici erau pregătiţi să primească asaltul 
meu, iar în ochii fixaţi asupra mea se citea o ostilitate 
înspăimântată. Totuşi, în acest prim moment al întâlnirii 
noastre, nu am simţit nici urmă de agresivitate, ci doar un fel de 
vulnerabilitate eroică, pe care silueta sa masivă o făcea tragică. 
Am intrat în casă şi mi-am dat seama că făcusem de fapt o 
nebunie. Am avut acest sentiment toată noaptea. Disperarea ne 
face uneori să ne simţim aproape de cei ce nu au mintea 
întreagă. O ştim de foarte mult timp. 


— Căpitanul York? A, da. Bun venit, domnule. Fiţi binevenit. 
Cei de la personal au avut bunătatea să mă prevină asupra 
vizitei dumneavoastră. Nu se întâmplă întotdeauna, dar de data 
asta au făcut-o. Intraţi, vă rog. Aveţi o misiune de îndeplinit, 
domnule căpitan, aşa cum o am şi eu pe a mea. 

Mâinile sale mari şi umede s-au întins să-mi ia mantoul, dar 
păreau incapabile să-l apuce. Au întârziat deasupra gâtului meu, 
ca şi cum ar fi vrut să mă sugrume sau să mă îmbrăţişeze, în 
timp ce Frewin continua să vorbească. 

— Părerea mea e că suntem de aceeaşi parte a baricadei cu 
toţii şi nu avem ce să ne reproşăm. Personal, eu asemăn munca 
dumneavoastră cu cea a securităţii din aeroporturi, presupune 
aceiaşi parametri. Dacă nu mă controlează pe mine, nu-i 
controlează nici pe răufăcători, nu-i aşa? După mine, este 
singurul mod logic de abordare a problemei. 

Dumnezeu ştie ce model uitat de vreme îşi imagina că imită 
recitând aceste fraze atât de bine pregătite, dar cel puţin l-au 
scos din toropeală. În fine, mâinile lui au ajuns pe mantoul meu 
şi m-au ajutat să-l scot. Îmi amintesc şi astăzi respectul din 
mişcările acelor mâini, ca şi când ar fi dezvăluit o comoară 
ochilor noştri miraţi. 


— Călătoriţi des cu avionul, nu-i aşa, domnule Frewin? 

Mi-a aranjat mantoul pe un umeraş pe care l-a agăţat într-un 
cuier oribil. Aştepta un răspuns, dar acesta n-a venit. Mă 
gândeam la călătoriile sale cu avionul la Salzburg şi mă 
întrebam dacă şi el se gândea la acelaşi lucru, dacă în conştiinţa 
sa se mai făcea auzită şi o altă voce, sub efectul tensiunii 
cauzată de venirea mea. M-a condus cu un mers marţial în salon 
unde, la lumina ce strălucea prin uşa cu carouri mici, l-am putut 
examina în voie, căci îşi pregătea deja etapa următoare a 
planului de ospitalitate impusă: de data asta un filtru electric de 
cafea plin, dar neconectat la priză. Doriţi lapte, zahăr sau 
amândouă, domnule căpitan? Laptele să fie cald sau rece? Şi ce- 
aţi spune şi de un biscuit de casă, domnule căpitan? 

— Chiar i-aţi preparat singur? l-am întrebat, luând unul de pe 
o farfurioară. 

— Orice prost care ştie să citească, ştie să gătească, a 
declarat Frewin cu un zâmbet plin de superioritate. Am înţeles 
imediat de ce-l detesta Gorst. 

— Ei bine, eu ştiu să citesc, dar habar n-am să gătesc, am 
replicat, dând din cap cu aerul unui om dezamăgit. 

— Care este prenumele dumneavoastră, domnule căpitan? 

— Ned, am răspuns. 

— Vezi, Ned, asta pentru că eşti însurat. Aşa cred. Soţia ţi-a 
răpit autonomia. Am întâlnit asta foarte des în viaţă. Cum apare 
o femeie, cum dispare independenţa. Pe mine mă cheamă Cyril. 

Şi eviţi să-mi răspunzi la întrebarea despre deplasările cu 
avionul, mi-am spus, refuzând să-i permit această tentativă de 
incursiune pe domeniul meu personal. 

In timp ce turna cafeaua, a continuat să vorbească peste 
umăr: 

— Dacă aş conduce eu această ţară, deşi am fericirea să spun 
că nu se va ivi niciodată ocazia - vocea lui a reluat ritmul 
didactic al conversaţiei cu tehnicienii - aş face o lege absolută 
ca toată lumea, fără deosebire de rasă, sex şi religie, să fie 
obligată să înveţe să gătească pe durata şcolarizării. 

— Bună idee, am remarcat, acceptând o ceaşcă de cafea. 
Foarte judicioasă, am adăugat, înainte de-a mă servi cu zahăr 
din borcanul galben în formă de stup, care stătea ca un proiectil 
în mâna sa umedă. 


Frewin s-a întors brusc cu totul spre mine. Ochii săi fără gene 
şi fără vreo altă protecţie mi-au aruncat o privire ce exprima o 
inocenţă radioasă şi entuziastă. 

— Faci vreun sport, Ned? s-a interesat el cu o voce calmă, 
lăsând capul într-o parte, pentru mai multă intimitate. 

— Puțin golf, Cyril, am minţit. Dar tu? 

— Ai vreun hobby, Ned? 

— Ei bine. În vacanţă mă dedic cu plăcere acuarelei, am 
răspuns, împrumutând iar una din plăcerile lui Mabel. 

— Mergi şi cu maşina, nu-i aşa, Ned? Cred că toţi cei de-acolo 
trebuie să vă pricepeţi la fel de fel de chestii, nu? 

— Doar un Rover vechi. 

— Zău? Din ce an? Ce producţie, Ned? Găina bătrână face 
supa bună. 

Spunându-i ce-mi venise mai întâi în minte, mi-am dat seama 
că energia sa nu se limita la propria persoană, ci era impregnată 
în fiecare obiect din universul său: în harnaşamentele false din 
alamă care străluceau ca nasturii de la uniformă lustruiţi cu 
grijă; în vatra şemineului, în duşumeaua ceruită şi în suprafaţa 
ca o oglindă a mesei sale din sufragerie; chiar şi în fotoliul în 
care şedeam sorbind în linişte cafeaua, căci braţele erau 
acoperite cu huse din pânză atât de bine călcate şi imaculate, 
încât nu îndrăzneam să le ating cu mâinile. Şi ştiam fără să-mi 
spună că, făcând abstracţie de menajeră, se ocupa singur de 
toate astea, fiind în acelaşi timp sclavul şi dictatorul lor, în 
regatul fără margini al energiei sale risipite. 

— Şi unde locuieşti, Ned? 

— Eu? Păi la Londra, de fapt. 

— În ce parte, Ned? În ce cartier? Într-un loc cochet sau 
undeva într-o zonă discretă, din cauza profesiunii? 

— Ei bine, mă tem că nu prea avem voie să spunem. 

— Eşti născut la Londra, nu-i aşa? Eu la Hastings. 

— Mai degrabă în suburbie. Pinner, să spunem. 

— Trebuie să fii discret, Ned. Întotdeauna. Discreţia înseamnă 
demnitate. Nu lăsa pe nimeni să te descoase. Discreţia 
înseamnă integritate profesională. Ţine minte asta. Ar putea să- 
ţi fie de folos. 

— Mulţumesc, voi ţine cont! am zis eu, schiţând un prefăcut 
surâs timid. 


Mă devora din ochi. Îmi amintea de căţeluşa mea Mizzie când 
mă privea, aşteptând să-i fac un semn, încremenită şi gata să 
sară. 

— Bun, putem începe? a zis el. Vrei să dai semnalul de 
pornire? Când începem să discutăm oficial, spune-mi-o. „Cyril, ai 
liber!” Atât îmi trebuie. 

Am râs, dând din nou din cap, cu admiraţie. 

— Sunt simple întrebări de rutină, Cyril. Ce Dumnezeu, sunt 
întrebări pe care le ştii pe de rost după atâţia ani. Te deranjează 
dacă fumez? 

Mi-am aprins cu grijă pipa şi am pus chibritul în scrumiera pe 
care mi-a vârât-o sub nas. Apoi am continuat să-i examinez 
încăperea. De-a lungul pereţilor se aflau rafturi improvizate, 
pline cu cărţi tipice unui autodidact, pe fiecare existând câte o 
carte de referinţă: Cei 100 de oameni iluştri ai omenirii, Comori 
ale literaturii universale, Marile epoci ale muzicii în trei volume. 
Alături, aranjate pe compartimente, discurile, numai muzică 
clasică. lar într-un colţ, gramofonul, un splendid instrument din 
lemn de teck cu atâtea butoane încât un nepriceput ca mine n- 
ar fi ştiut să-l manevreze. 

— Dacă tot îţi place acuarela, Ned, de ce nu încerci şi cu 
muzica? mi-a sugerat, urmărindu-mi privirea. Muzica bună şi 
frumos interpretată, este cea mai mare mângâiere din lume, 
dacă ştii să alegi. Pot să te îndrum, dacă vrei. 

Am rămas un moment pe gânduri, trăgând din pipă. Pipa este 
o armă admirabilă, care te ajută să-l calmezi pe adversarul 
grăbit. 

— De fapt, Cyril, nu cred că am ureche muzicală. Am mai 
făcut uneori eforturi, dar nu ştiu, îmi pierd curajul... 

Aceste cuvinte, eretice, nu trebuie să o recunosc, şi extrase 
din discuţiile mele sterile cu Sally, l-au făcut să-şi piardă 
răbdarea. A sărit în picioare, pe faţa lui putându-se citi groază şi 
îngrijorare când a apucat farfurioara cu biscuiţi şi mi-a vârât-o 
sub nas, ca şi cum numai mâncarea ar mai fi putut să mă 
salveze. 

— Nu, Ned, nu-i adevărat, dă-mi voie să-ţi spun. O persoană 
care să nu aibă ureche muzicală, nu există aşa ceva! mai ia doi, 
hai, mai sunt destui în bucătărie. 

— Rămân la pipa mea, dacă nu te deranjează. 


— Faptul că eşti afon, Ned, e doar un termen, o expresie, ba 
chiar un pretext, menit să ascundă, să acopere o rezistenţă pur 
trecătoare şi psihologică ce şi-o impune cineva, o rezistenţă faţă 
de o lume în care mintea ta conştientă îţi refuză accesul! Doar 
teama de necunoscut e cea care te reține. Dă-mi voie să-ţi citez 
exemplul unor persoane pe care le cunosc... 

Şi-a continuat tirada şi nu l-am întrerupt. Îşi agita spre mine 
degetul agresiv, strângând cu cealaltă mână la piept farfurioara 
cu biscuiţi. II ascultam şi mă extaziam când era cazul. Mi-am 
scos carneţelul negru şi i-am desprins elasticul negru care îi 
prindea, pentru a-i da de înţeles lui Frewin că eram gata să 
încep dar el şi-a continuat expunerea fără să-mi dea vreo 
atenţie. Mi-am imaginat-o pe Mary Lasselles în ascunzătoarea ei, 
surâzând, visătoare în timp ce protejatul ei îmi dădea lecţii. lar 
afară, în furgonetele de supraveghere, pe oamenii de la 
ascultare ai lui Monty, care probabil îl blestemau pe Frewin, 
căscând plictisiţi şi aşteptând schimbul. Ba chiar şi pe Burr, 
după câte ţin minte. Cu toţii prizonieri ai povestirii fără sfârşit a 
lui Frewin despre un cuplu de soţi care-i erau vecini la Surbiton 
şi pe care îi făcuse să-i împărtăşească gustul pentru muzică. 

— In fine, le voi putea spune şefilor mei de la CGAA că muzica 
este încă marea ta iubire, am sugerat cu un zâmbet, după ce şi- 
a încheiat pledoaria. 

CG înseamnă Cartier General iar AA - anchetă de Aprobare, 
după cum nu mă îndoiesc că aţi înţeles. Rolul meu de animal de 
povară exploatat cerea girul unei autorităţi superioare. Am 
deschis carnetul pe genunchi, i-am netezit paginile şi, cu un 
creion obişnuit din lemn, oferit de stat, am scris în susul paginii 
din stânga: Frewin. 

— Ah, Ned, dacă vorbeşti de /ubire... ai putea spune că 
muzica a fost marea mea iubire. Şi, ca să-l citez pe 
Shakespeare, muzica este hrana iubirii. Totuşi, aş prefera să 
spun că aceasta depinde de modul în care definim iubirea. Ce 
este iubirea? lată adevărata întrebare, Ned. Defineşte iubirea. 

Coincidenţele divine sunt uneori de un prost gust greu de 
suportat. 

— Ei bine, personal aş da o definiţie destul de generală, am 
spus precaut, cu creionul tot în aer. Cum ai defini-o tu? 


A clătinat din cap şi a început să amestece energic în cafea, 
degetele sale groase strângând coada unei linguriţe decorată cu 
figura unui apostol. 

— Apare undeva în dosar? a întrebat el. 

— Posibil. Depinde de tine. 

— Angajare, iată definiţia mea pentru iubire. Mulţi oameni 
vorbesc despre ea ca despre un fel de nirvana. Or nu este aşa. 
Crede-mă că ştiu. lubirea nu este separată de viaţă. Ea nu este 
dincolo de viaţă şi nici superioară ei. lubirea este chiar în 
interiorul vieţii. Face parte integrantă din viaţă, şi ceea ce reți; 
din ea depinde de diferitele căi şi mijloace prin care îţi investeşti 
energia şi sinceritatea. Dumnezeu ne-a învăţat foarte clar acest 
lucru. Nu că aş fi eu însumi un credincios, eu sunt un raţionalist. 
lubirea înseamnă sacrificiu, este o încercare dură. In plus, 
iubirea înseamnă sudoare şi lacrimi, la fel cum trebuie să 
însemne şi marea muzică ca să-şi merite acest nume. In această 
perspectivă, da, recunosc, Ned, muzica este marea mea 
dragoste, dacă mă înţelegi. 

Îl înţelegem prea bine. Mă antrenasem în discuţie crezând pe 
jumătate în concepţii împărtăşite şi de Sally, pe care iată că le- 
am văzut măturate printr-un simplu gest al mâinii. Mai ştiam că 
sufletul său de animal hăituit nu putea concepe vreo întrebare 
fără rost şi cu atât mai puţin un răspuns fără rost. A continuat în 
acelaşi mod şi cu mine, în ciuda tacticilor mele de disimulare, 
perfecţionate în comparaţie cu ale sale. 

— Nu cred că o să consemnez chestia asta, am spus. Mai 
degrabă o s-o consider în contextul general, cum se zice. 

Însoţindu-mi vorbele cu anumite gesturi, am notat două-trei 
cuvinte în carnet, ca să nu le uit şi ca să-i dau de înţeles că 
începeam să ne ocupăm de partea oficială a discuţiei. 

— Bine. Să începem cu esenţialul, am sugerat, altfel CGAA o 
să mă acuze din nou că tărăgănez lucrurile. Ai aderat la Partidul 
Comunist din momentul când ai fost abordat ultima oară de 
reprezentanţii noştri, Cyril, sau ai reuşit să te abţii? 

— Nu, a zis el, cu un surâs afectat. 

— Nu ai aderat sau nu te-ai putut abtine? _ 

— Prima a făcut el, cu un zâmbet şi mai larg. Imi placi, Ned. 
Îmi plac mult oamenii de spirit, întotdeauna mi-au plăcut. Nu pot 
spune că sunt mulţi acolo unde lucrez eu. In materie de spirit, la 
„Rezervor” e lipsă totală. 


— Nu există grupuri de simpatizanți, de pacifişti, de tovarăşi 
de drum? am continuat, prefăcându-mă decepţionat. Ai devenit 
cumva de curând membru al vreunui club al homosexualilor sau 
al altor perverşi? Ai făcut vreo pasiune secretă pentru vreun 
băiat din corul de copii? 

— Nici una, nici alta, mulţumesc, a spus Frewin, având acum 
un surâs limpede. 

— Nici datorii mari, care să te determine să trăieşti peste 
mijloacele de care dispui? Nici vreo roşcată frumoasă pe care s- 
o întreţii la un nivel cu care nu este obişnuită? Nici un Ferrari 
cumpărat pe credit? 

— Nevoile mele rămân la fel de modeste ca înainte, 
mulţumesc. Nu sunt nici materialist şi nici un desfrânat prin 
natură, după cum ai putut constata. Am oroare de materialism, 
ca să fiu sincer. În zilele noastre îl întâlneşti prea des. Mult prea 
des. 

— Acelaşi răspuns negativ şi pentru restul? 

— Pe toată linia. 

Nu încetasem să mâzgălesc şi să fac însemnări, în vederea 
unei liste imaginare de probleme. 

— Deci, nu ai vinde secrete pentru recompense financiare, am 
comentat, întorcând o pagină şi adăugând alte câteva cuvinte. 
Şi probabil că n-ai încercat să urmezi un curs de limbi străine 
fără să ai acordul prealabil al departamentului care te-a angajat, 
nu? am continuat, cu creionul rămas din nou în aer. Sanscrita? 
Ebraica? Urdu? Sârbo-croata? Rusa? am sugerat apoi, pe acelaşi 
ton. 

Era în picioare, nemişcat şi cu ochii fixaţi asupra mea, dar m- 
am făcut că nu observ. 

— Hotentota? am adăugat glumind, Estona? 

— De când este şi asta pe listă? mi s-a adresat Frewin pe un 
ton agresiv. 

— Care anume, hotentota sau estona? am întrebat mieros. 

Apoi am aşteptat. 

— Limbile străine. A cunoaşte o limbă nu este un defect. E o 
calitate. Un talent! Nu e nevoie să faci o listă cu toate talentele 
doar ca să fii declarat curat! 

Mi-am dat capul pe spate, încercând să-mi aduc aminte de 
ceva. 


— Adenda la Procedura controlului de rutină, din 5 noiembrie 
1967, am recitat. E un lucru pe care-l ţin minte foarte bine. Ziua 
focurilor de artificii. Circulară specială către toate serviciile 
coordonatoare, inclusiv al vostru, cerând ca orice intenţie de a 
urma un curs de limbi străine să facă obiectul unei comunicări 
scrise. La recomandarea Comisiei de examinare a legilor şi cu 
aprobarea Cabinetului. 

Mi-a întors spatele. 

— Consider această întrebare ca fiind cu totul deplasată şi 
refuz să răspund sub o formă sau alta. Poţi să-ţi notezi. 

Am pufăit de câteva ori din pipă. 

— Am zis să notezi! 

— In locul dumitale, Cyril, n-aş spune aşa ceva. N-o să le 
placă. 

— Treaba lor! 

— Mai bine ascultă cum mi-a prezentat lucrurile Cartierul 
General: „Ce pregăteşte Cyril cu prietenii lui. Boris şi Olga? 
Pune-i această întrebare şi vezi ce-ţi răspunde”. 

Stătea tot cu spatele la mine şi se plimba indignat prin 
cameră, luându-şi lumea aceea cizelată ca martor la blasfemia 
pe care o comisesem. Aşteptam explozia, eram sigur că avea să 
se producă. Dar n-a fost să fie. S-a întors în schimb spre mine şi 
m-a privit cu un aer de reproş rănit: noi suntem prieteni, părea 
că-mi spune şi tu-mi faci una ca asta! În măsura în care un 
creier obosit poate jongla cu o multitudine de imagini în acelaşi 
timp, l-am văzut în faţa mea nu pe Frewin, ci pe o dactilografă 
pe care o interogasem mai demult la ambasada noastră din 
Ankara: aceasta îşi suflecase mâneca hainei şi îşi întinsese brusc 
braţul către mine, ca să-mi arate urmele supurânde ale arsurilor 
cu ţigara pe care şi le făcuse singură în noaptea precedentă 
întrevederii noastre. „Nu credeţi că m-aţi făcut să sufăr destul?” 
mă întrebase ea. Totuşi, nu eu o făcusem să sufere, ci 
diplomatul polonez de douăzeci şi cinci de ani pentru care îşi 
sacrificase toate secretele pe care le deţinea. 

Mi-am scos pipa din gură şi i-am adresat lui Frowin un zâmbet 
liniştitor. 

— Deci, Cyril, Boris şi Olga nu sunt două din personajele 
cursului de limba rusă pe care îl urmezi în secret? Care îşi pun 
tapet în casă împreună şi care se duc să-şi petreacă vreo câteva 
zile la vila mătuşii Tania? Urmezi regulat cursul de limba rusă de 


la Radio-Moscova, 5 zile din 7, la şase fix, asta mi-au spus şi mi- 
au cerut să te întreb despre Boris şi Olga şi de ce înveţi limba 
rusă în secret. Deci, te întreb, asta-i tot. 

— Nu-i treaba lor dacă urmez cursul ăsta a bombănit el, 
luptând în continuare cu implicaţiile întrebării mele. 
Scormonitori împuţiţi. Era o chestie personală. O opţiune 
personală şi o activitate personală. Să se ducă-nvârtindu-se. Și 
tu la fel. 

Am început să râd, dar totodată eram în încurcătură. 

— Ei hai, n-o lua aşa, Cyril. Cunoşti regulile la fel de bine ca 
mine. Nu eşti omul care să le încalce. Şi nici eu. Limba e limba 
rusă, un raport e un raport. Eu doar consemnez ce-mi spui tu. 
Nu eu am inventat regulamentul. Primesc instrucţiuni, ca toată 
lumea. 

Îi vorbeam din nou spatelui său. Se refugiase după geamul 
uşii şi contempla dreptunghiul grădinii. 

— Cum îi cheamă? a întrebat. 

— Boris şi Olga, am repetat răbdător, ceea ce a avut darul să-l 
înfurie. 

— Pe ăia care-ţi dau instrucţiuni, imbecilule! Voi face plângere 
împotriva lor! Asta înseamnă să-ţi bagi nasul peste tot. Şi este 
ruşinos pentru timpurile astea. Te consider şi pe tine vinovat, ca 
să fiu sincer. Cum îi cheamă? 

Am continuat să nu-i răspund, preferând să-l las să se umple 
de venin. 

— Numărul unu, a spus el, ridicând tonul şi privindu-şi în 
continuare peticul de pământ. Scrii toate astea? Numărul unu, 
nu urmez un curs de limbi străine în sensul înţeles de lege. A 
urma un curs de limbi străine înseamnă a merge la o şcoală sau 
într-o clasă, a sta în bancă alături de o grămadă de secretare 
smiorcăite şi urât mirositoare şi a suporta un profesor bădăran. 
Numărul doi, ascult, Într-adevăr la radio, dat fiind că îmi face 
plăcere să mă plimb tot timpul pe frecvenţe în căutarea unei 
emisiuni originale sau ezoterice. Scrie şi asta şi semnez. Şi cu 
asta basta, da? Atunci, pleacă. Nu mai am ce discuta cu tine, 
mulţumesc, mi-ajunge. Nu pe tine sunt supărat, ci pe ei. 

— Deci, aşa i-ai găsit pe Boris şi Olga? am sugerat îngăduitor, 
notând din nou. Am înţeles. Ai parcurs undele şi ai dat 
întâmplător de ei. De Boris şi Olga. Nimic rău în asta, Cyril. 
Continuă cu seriozitate şi s-ar putea chiar să obţii o 


indemnizaţie de studiu, dacă reuşeşti la test. Bănuiesc că nu e 
cine ştie ce, dar oricum e mai bine să intre în buzunarul tău 
decât în al lor. 

Am continuat să scriu, dar lent, ca să poată auzi scârţâitul 
exasperant al creionului pus la dispoziţie de serviciu. 

— Ceea ce-i supără cu adevărat este că nu-i informezi, i-am 
destăinuit, ca pentru a le scuza slăbiciunile şefilor mei... Dacă 
nu ne-a vorbit despre Boris şi Olga, cine ştie ce ne mai ascunde? 
Nu cred că trebuie să te superi pe ei. Este în joc atât cariera lor, 
cât şi a noastră. 

Am întors pagina. Am lins uşor vârful creionului şi am mai 
notat ceva. Începusem să simt plăcerea hărţuielii. Dragostea 
înseamnă angajare, spusese el; înseamnă o integrantă a vieţii, 
înseamnă strădanii şi sacrificii. Dar pentru cine? Am tras o linie 
apăsată şi am întors pagina. 

— Putem trece la Cortinele tale de Fier, Cyril? am întrebat, cât 
mai plictisit cu putinţă. La Cartierul general sunt neiertători când 
e vorba de Cortinele de Fier. M-am gândit că poate mai cunoşti 
alte nume pentru listă, în afara celor indicate în ultimii an. 
Ultimul... am continuat, căutând la sfârşitul carnetului. Of, 
Doamne, parcă a trecut o veşnicie. Un domn din Germania de 
Est, membru al unei corale locale din care făceai parte şi tu. De 
altcineva nu-ţi mai aminteşti? Îţi mărturisesc că şefii ţi-au cam 
luat urma, după ce au aflat că nu i-ai informat despre cursul de 
limbi străine. 

Decepţia lui faţă de mine aluneca din nou spre furie. Prin 
urmare, a început iar să accentueze unele cuvinte la care nu mă 
aşteptam şi a căror rostire echivala cu o lovitură. Dar de data 
asta parcă m-ar fi lovit pe mine. 

— Vei găsi lista tuturor contactelor mele de dincolo de Cortina 
de Fier, trecute şi prezente, perfect la zi, completată corect şi 
prezentată superiorilor mei, conform regulamentului. Dacă te-ai 
fi ostenit să-ţi procuri aceste date de la serviciul personal al 
Foreign Office-ului înaintea acestei întrevederi... şi mă întreb de 
altfel de ce mi-au trimis un nătărău ca tine... 

M-am hotărât să i-o retez scurt. Nu vedeam de ce eram 
obligat să-l las să-şi bată joc de mine şi să mă facă să par cât 
mai mic, când de fapt mă aflam în serviciul unei autorităţi 
superioare. Am rupt o foaie de hârtie de la sfârşitul carnetului. 


— lată-i, i-am găsit. Toate Cortinele de Fier pe o singură 
pagină. Au fost cinci cu totul, în douăzeci de ani de serviciu. 
Verificaţi cu toţii şi de Cartierul general. Mă rog, asta se face 
automat, numai să le dai de ştire... am rostit, în timp ce aranjam 
foaia la loc în carnet. Şi zici că nu mai ai pe nimeni de adăugat? 
Chiar pe nimeni? Gândeşte-te, Cyril. Nu te grăbi. Colegii mei 
cunosc o mulţime de lucruri. Uneori mă uluiesc. la-o încetişor. 

S-a gândit şi s-a tot gândit. In cele din urmă, s-a decis să 
adopte un ton auto-compătimitor. 

— Eu nu sunt diplomat, Ned, s-a plâns el cu o voce de-abia 
perceptibilă. Nu ies să chefuiesc în fiecare seară la Belgravia, 
Kensington sau St. John's Wood, cu decoraţii şi cravată albă, 
împreună cu lumea bună. Sunt un simplu funcţionar. Nu fac 
parte din genul ăla de oameni. 

— Ce fel de oameni, Cyril? 

— O distracţie mică la o ocazie, n-am nimic împotrivă. Dar 
prefer să am un prieten. 

— Ştiu, Cyril. Şi Cartierul general o ştie. 

S-a lăsat din nou cuprins de furie, pentru a masca panica ce 
punea stăpânire pe el. l-am remarcat elocinţa prin gesturi: 
strângea din pumnii mari şi îşi ridica braţele. 

— Niciun nume de pe lista aceea nu mi-a apărut în drum după 
ce am menţionat persoanele respective. Aceste nume 
corespund doar unor întâlniri absolut întâmplătoare, care nu au 
avut nici cea mai mică urmare. 

— Dar poate că au apărut oameni noi de atunci? am 
intervenit răbdător. Nu trece peste ei, Cyril. După cum vezi, nici 
eu nu trec. Ce rost are să-ncerci să-i eviţi? 

— Dacă ar fi fost vreunul de adăugat, vreun contact oricât de 
mărunt, chiar şi o felicitare de Crăciun din partea cuiva, puteţi fi 
siguri că aş fi fost primul care s-o fac. Gata. Am terminat. Te rog 
altă întrebare. 

Diplomat, am notat. De la el. Crăciun. Salzburg. Am devenit şi 
mai minuţios. 

— Îmi pare rău, dar şefii aşteaptă altceva de la tine, Cyril, am 
spus, continuând să notez. Sincer vorbind, asta seamănă cam 
prea mult a ducere cu zăhărelul. Ei vor un „da”, un „nu” sau un 
„dacă da, cine?”. Vor un răspuns direct şi nu se mulţumesc doar 
cu vorbe. „Nu a pomenit nimic de cursul de limbi străine, de ce 
n-am crede atunci că are interesul să-şi ascundă Cortinele de 


Fier?” Aşa judecă, Cyril. Şi asta o să-mi spună şi mie. lar la urmă 
ouăle o să se spargă în capul meu, l-am avertizat, oprindu-mă 
din scris. 

Din nou am simţit că atmosfera apăsătoare a discuţiei îl 
chinuia. Măsura camera cu pasul, legănându-şi braţele şi 
pocnindu-şi degetele. Mormăia, îşi contracta fălcile cu un aer 
ameninţător şi bombănea nemulţumit, fiindcă mai trebuiau date 
şi alte nume. Dar eu eram prea ocupat cu scrisul în carnet ca să 
observ toate astea. Eram Ned cel cumsecade, emisarul 
sârguincios al lui Burr, care îşi făcea datoria faţă de cartierul 
general. 

— Ce zici de asta, Cyril? am spus în cele din urmă, ridicându- 
mi carnetul ca să-i citesc cu voce tare. „Eu, Cyril Frewin, declar 
în mod solemn că în ultimele douăsprezece luni nu am făcut 
cunoştinţă, nici măcar în treacăt, cu vreun cetăţean sovietic sau 
din blocul de răsărit, în afară de cei semnalaţi deja de mine. 
Datat şi semnat Cyril.” 

Mi-am aprins din nou pipa şi am cercetat-o atent, ca să mă 
asigur că trăgea bine. Am pus iar chibritul ars în cutie şi cutia în 
buzunar. Debitul meu verbal, şi-aşa destul de lent, ajunsese 
acum la viteza melcului. 

— In schimb, dacă într-adevăr există o asemenea persoană în 
viaţa dumitale, Cyril, - sfatul meu este că acum e momentul să 
mi-o spui. Şi să le-o spui şi lor. O să păstrez secretul în privinţa 
spuselor tale. La fel şi ei, în funcţie de ce le raportez, iar eu nu le 
spun întotdeauna totul, departe de mine. Nimeni nu e sfânt, la 
urma urmelor. lar dacă ar fi, cartierul general l-ar trece imediat 
pe lista suspecţilor. 

Cu sau fără intenţie, atinsesem un punct sensibil. l-am oferit 
pretextul pe care-l aştepta. 

— Sfânt? Cine vorbeşte de sfânt? Fir-ar să fie, nu-mi mai 
spune şi tu aşa, îţi interzic! Sfântul Cyril, aşa mi se zice, ştiai? 
Bineînţeles că ştiai, îţi baţi joc de mine! 

Incrâncenat. Cu faţa convulsionată. Biciuindu-mă cu cuvinte. 
Frewin în ring, gata să boxeze cu tot ce se apropia de el. 

— Dacă ar fi existat o astfel de persoană, ceea ce nu este 
cazul, nu ţi-aş fi spus-o nici ţie şi nici bandei de scormonitori de 
la cartierul general. Aş fi raportat în scris, cum o cere 
regulamentul, serviciului personal al... 


Pentru a doua oară, mi-am permis să-l întrerup. Nu-mi plăcea 
să-l văd preluând iniţiativa dialogului nostru. 

— Dar de fapt nu există nimeni, nu? am întrebat, cu insistența 
pe care mi-o permitea rolul meu pasiv. Absolut nimeni? Nu ai 
mers la recepții, serate, sărbători sau întruniri, oficiale sau 
neoficiale, la Londra sau în altă parte, chiar în străinătate, la 
care ar fi putut chiar tangenţial să asiste şi vreun cetăţean din 
ţările din est? 

— Şi continui să-ţi spun nu? 

— Doar dacă răspunsul nu este da, am replicat cu un zâmbet 
pe care nu l-a apreciat. 

— Răspunsul este nu. Nu, nu, nu şi nu. Încă o dată, nu. 
Priceput? 

— Mulţumesc. Pot deci să scriu niciunul, de acord? Ceea ce 
înseamnă nimeni, nici măcar un rus. Şi tu semnezi. E bine aşa? 

— Da. 

— Da-ul ăsta înseamnă cumva „nu”? am sugerat, făcând o 
nouă glumă proastă. Imi pare rău, Cyril, dar trebuie să fim foarte 
clari, ca apa de izvor, altfel cei de la cartierul general ne 
scalpează. Uite-aici, am scris totul în locul tău. Semnează. 

l-am întins creionul iar el a semnat. Voiam să-l obişnuiesc cu 
ideea. Mi-a înapoiat carnetul cu un surâs compătimitor. Mă 
minţise şi avea nevoie de ajutorul meu în nefericirea lui. | l-am 
acordat, o mărturisesc, doar ca să-l pot ataca din nou imediat. 
Mi-am pus carnetul în buzunarul din interiorul hainei, m-am 
ridicat şi m-am întins ca să-mi dezmorţesc oasele, ca şi cum aş 
fi anunţat o pauză din discuţie, după ce tocmai rezolvaserăm o 
problemă spinoasă. Mi-am masat uşor spatele înţepenit, semn 
că începusem să îmbătrânesc. 

_ — Ce vrea să însemne groapa pe care ai săpat-o afară, Cyril? 
Iti construieşti un adăpost atomic? După părerea mea, în 
timpurile de azi nu prea mai ai ce face cu el. 

Privind dincolo de el, ochii mei s-au îndreptat spre nişte 
grămezi de cărămizi noi, înghesuite într-un colţ plin de noroi al 
grădinii şi acoperite cu o prelată. Un şanţ neterminat, adânc de 
aproape un metru, traversa peluza înspre cărămizi. 

— Construiesc un bazin, a replicat Frewin, bucuros să se 
agaţe de această deviere a discuţiei. întâmplător, ador apa. 

— Un bazin cu peştişori de aur, Cyril? 

— Un bazin ornamental? 


Buna dispoziţie îi revenea. S-a destins şi a surâs iar eu m-am 
trezit că-i răspund la zâmbetul cald şi firesc. 

— Ce vreau eu să fac, Ned, a început el, apropiindu-se 
prietenos de mine, este să construiesc trei planuri de apă 
diferite, începând de la doi metri deasupra solului şi coborând 
până la şanţ, pe paliere de patruzeci şi cinci de centimetri. Apoi, 
voi lumina fiecare bazin în partea sa de jos cu nişte lămpi 
ascunse. Voi pompa apa cu o pompă electrică. lar noaptea, în 
loc să trag perdelele, îmi voi putea contempla micul spectacol 
propriu de bazine şi cascade luminate. 

— Şi să asculţi muzică! am strigat, răspunzând entuziasmului 
său. Mi se pare formidabil, Cyril, Genial. Sunt într-adevăr 
impresionat. Aş vrea ca soţia mea să vadă asta. Că veni vorba, 
cum a fost la Salzburg? 

S-a clătinat la propriu. Asta a fost impresia pe care am avut-o 
când i-am văzut capul întorcându-se în partea cealaltă. Chestie 
de tactică: îl lovesc, se clatină şi aştept să-şi revină ca să-l 
lovesc din nou. 

— Mi s-a spus că te duci la Salzburg să asculţi muzică. Am 
auzit că e un fel de Mecca a voastră, a melomanilor. Sunt 
spectacole de operă şi în timpul sărbătorilor de Crăciun sau te 
duci acolo numai pentru colinde şi muzică religioasă? 

Probabil că au blocat deja strada, mi-am spus, nemaiauzind 
niciun fel de zgomot. Mă întrebam dacă şi Frewin, continuând 
să-şi contemple grădina, se gândea la acelaşi lucru. 

— Ce te priveşte? a răspuns el. Eşti ignorant în materie de 
muzică. Singur ai spus. In plus, eşti un individ care îşi bagă 
nasul peste tot. 

— Verdi? Am auzit de Verdi. Mozart? Era austriac, nu-i aşa? 
Am văzut filmul. Pot să pariez că de Crăciun o să vă cânte din 
Mozart. Aşa se cade. Problema e ce anume? 

Din nou linişte. M-am aşezat şi m-am pregătit iar să scriu 
după dictare. 

— Te duci singur? am întrebat. 

— Bineînţeles. 

— Întotdeauna? 

— Bineînţeles. 

— Şi ultima oară? 

— Da! 

— Îţi petreci singur toată ziua? am întrebat. 


— Eu? a exclamat el, izbucnind într-un hohot de râs. 
Glumeşti! Deloc! Sunt nişte dansatoare care mă aşteaptă în 
cameră când sosesc. Le schimbă zilnic. 

— Dar asculţi muzică seară de seară, aşa cum îţi place? 

— Şi cine decide ce îmi place? 

— lar asta timp de paisprezece zile la rând. Mă rog, 
douăsprezece, dacă luăm în considerare deplasarea. 

— Poate douăsprezece, poate paisprezece. Poate 
treisprezece. Ce importanţă are? 

Era încă sub şoc. Vocea sa părea că vine de departe. 

— Deci, pentru asta te duci acolo. La Salzburg. Şi pentru asta 
plăteşti. Da? Aşa-i, Cyril? Fă-mi un semn, te rog, Cyril. Am tot 
timpul impresia că pierd contactul cu tine. Şi tot pentru asta te- 
ai dus şi de Crăciunul trecut? 

A aprobat din cap. 

— Concerte, seară de seară? Operă? Colinde de Crăciun? 

— Da. 

— Singura problemă este, dacă-ţi vine să crezi, că oamenii 
mei de la cartierul general sunt de părere că ai rămas acolo o 
singură noapte. Ai sosit în prima seară, aşa cum ţi-ai propus, şi- 
ai plecat din nou în dimineaţa următoare. Ai plătit camera 
pentru toată perioada, în total două săptămâni, dar nu ţi s-a 
văzut mutriţa în hotel în intervalul dintre ziua a doua şi până la 
terminarea vacanței, când ai revenit. Recunoaşte, aşadar, că 
băieţii au motive întemeiate să afle unde dracu ai fost, i-am 
spus, înainte de a-i aplica cea mai îndrăzneață lovitură de la 
începerea jocului. Şi cu cine, am continuat. Ei se întreabă dacă 
există cineva în viaţa ta. Ceva gen Boris şi Olga, dar în carne şi 
oase. 

Am mai dat două-trei pagini în carnet iar în liniştea aceea 
adâncă zgomotul pe care îl produceam avea efectul căderii unor 
cărămizi. Teroarea pe care o simţea mă cuprindea şi pe mine, 
ca un rău contagios. De adevăr ne separa doar o foiţă de ţigară 
şi totuşi, acesta părea să-i inspire tot atâta groază bărbatului ce 
dorea să-l ascundă, cât şi mie, care încercam să-l scot la 
suprafaţă. 

— Nu trebuie decât să aşternem toate astea pe hârtie, Cyril. 
După aceea, vom încheia capitolul. Doar câteva lucruri, negru 
pe alb, ca să terminăm povestea, crede-mă. Nu-i o crimă să ai 
un prieten. Fie el şi un străin, atâta timp cât numele lui e 


consemnat undeva. Chiar dacă este străin, nu? Simt că ai o 
uşoară ezitare. Inseamnă că nu este un prieten oarecare, dacă 
ai sacrificat toată această muzică doar ca să-l întâlneşti. 

— Nu este nicăieri. Nu există. A dispărut. Îi stăteam în drum. 

— În orice caz, n-a dispărut în timpul Crăciunului, nu-i aşa? 
Nu, doar aţi fost împreună. Era austriac, Cyril? 

Frewin a rămas inert. Un mort cu ochii deschişi. Îl lovisem 
prea tare şi prea des. 

— Bine, atunci e francez, am sugerat, cu o voce mai 
puternică, încercând să-l smulg din introspecţie. Era un cocoşel 
galic prietenul tău, Cyril? Pe băieţi nu i-ar deranja să fie francez, 
chiar dacă nu-i iubesc. Hai, Cyril... poate un yankeu? N-ar putea 
spune nimic împotriva unui yankeu! 

Niciun răspuns. 

— Doar nu era irlandez? Sper că nu, ar fi în interesul tău. 

Am început să râd în locul lui, dar nimic nu reuşea să-l scoată 
din apatie. Rămas în faţa ferestrei, îşi îndoia degetul mare iar 
acum îl apăsa pe frunte, ca şi cum ar fi încercat s-o sfredelească 
şi să facă o gaură de glonte. Murmurase oare ceva? 

— N-am auzit bine, Cyril. 

— E deasupra tuturor acestor lucruri. 

— Deasupra naţionalităţi? 

— Da, deasupra ei. 

— Vrei să spui că e un diplomat? 

— N-a venit la Salzburg, ai răbdare, ce dracu! a urlat el, 
învârtindu-se în jurul meu. Te-ai ţicnit, ţi-a mai spus-o cineva? 
Să lăsăm cu răspunsurile, nu te pricepi nici măcar să întrebi 
corect. Nu-i de mirare că se duce ţara de râpă. Unde ţi-ai pierdut 
bunul simţ? Şi puterea de înţelegere sau omenia? 

M-am ridicat din nou. Incet. Ca să-l oblig să mă privească. Mi- 
am masat iarăşi spatele. Am traversat liniştit camera. Pe urmă 
am clătinat din cap, lăsând să se înţeleagă că nu eram mulţumit 
cu ce auzisem. 

— Incerc să te ajut, Cyril. Dacă ai mers la Salzburg ca să-ţi 
petreci vacanţa, e una. Dacă însă de acolo ai plecat în altă 
parte, e cu totul alta. Să presupunem că prietenul tău este 
italian. Dacă pretinzi că ai plecat la Salzburg şi de fapt te-ai dus, 
ştiu eu, poate la Roma sau la Milano, sau chiar la Veneţia, ei 
bine, asta e cu totul altceva. Dar nu pot să tot vorbesc în locul 


tău. Nu e corect iar cartierul general nu mi-ar mulţumi dacă aş 
face-o. 

Cu ochii holbaţi, şi-a transferat nebunia în contul meu, el 
rămânând omul întreg la minte. Mi-am umplut din nou pipa, 
operaţiune căreia i-am acordat toată atenţia, în timp ce am 
continuat să vorbesc. 

— Eşti greu de satisfăcut, Cyril, am zis, apăsând tutunul cu 
degetul arătător. Eşti un provocator, dacă vrei să ştii. „Nu mă 
atinge aici, ia-ţi mâna de-acolo, poţi să faci asta, dar o singură 
dată”. Aş vrea şi eu să ştiu despre ce mi se permite să vorbesc, 
la urma urmelor? 

Am aprins un chibrit, l-am apropiat de pipă şi l-am surprins pe 
Frewin ascunzându-şi ochii cu degetele ca să scape de 
atmosfera din cameră. M-am făcut că nu observ. 

— Bine, să nu mai vorbim de Salzburg. Dacă Salzburg este un 
punct sensibil, îl lăsăm deoparte şi revenim la Cortina de Fier. 
Da? De acord? 

Mâinile i-au alunecat încet de-a lungul feţei. Niciun răspuns şi 
niciun refuz categoric. Am continuat să vorbesc. Oare asta 
dorea? Simţeam că se sprijină pe cuvintele mele ca pe o punte 
suspendată între lumea reală şi propriul său infern interior. 
Simţea nevoia ca eu să vorbesc pentru amândoi. Am înţeles că 
tot eu trebuia să fac şi destăinuirea în locul lui, de aceea am 
decis să joc cea mai periculoasă carte. 

— Să presupunem deci, ca simplă ipoteză, Cyril, că am 
adăuga numele lui Serghei Modrian pe această listă ca să 
terminăm povestea, am sugerat pe un ton detaşat, de-abia 
pronunţând cuvintele ca să nu par ameninţător. Ca să fim 
liniştiţi, am adăugat vesel. Ce zici? 

Capul i-a rămas plecat, cu faţa întoarsă. Continuând vioi, am 
dezvoltat această ultimă sugestie menită să-i satisfacă pe cei de 
la cartierul general. 

— „Bine”, le spunem, „luaţi-l pe amărâtul ăsta de Modrian. Nu 
vă mai jucaţi cu noi, suntem cuminţi şi cu mâinile curate. Luaţi-l 
şi dispăreţi. Ned şi Cyril au de lucru”. 

Frewin dădea impresia că atârnă în ştreang, cu un rictus de 
spânzurat. În liniştea adâncă ce se lăsase asupra cartierului, 
aveam sentimentul că-mi aud cuvintele răsunând pe 
acoperişuri, pe când Frewin aproape că nu le percepea. 


— Vor mărturisiri despre Modrian, Cyril, am continuat pe un 
ton măsurat. Aşa mi-au spus. Dacă îl confirmi pe Modrian - şi 
dacă eu îi notez numele, ceea ce fac acum, cu permisiunea ta şi 
observând că nu mă opreşti, nu-i aşa? - atunci nimeni nu ne 
poate acuza că nu suntem sinceri cu ei. „Da, sunt un prieten al 
lui Serghei Modrian, şi vă dau dracului pe toţi”. Ce zici? „Ba mai 
mult, m-am dus cu el în cutare loc, am făcut cutare lucru, ne-am 
hotărât să mai facem şi alte lucruri şi am petrecut momente 
plăcute împreună; sau poate că nu. Şi apoi, la ce bun tot 
glasnost-ul ăsta dacă încă mi se interzice să mă întâlnesc cu un 
rus extrem de civilizat? Crezi că merge? Nu-ţi face griji pentru 
locurile goale, le vom umple mai târziu. Şi-apoi, după părerea 
mea, cartierul general o să claseze dosarul pentru încă un an şi 
o să putem să ne bucurăm cu toţii de weekend. 

— De ce? 

M-am prefăcut că nu pricep. 

— De ce ar clasa dosarul în acest caz? a întrebat el, cuprins 
de bănuieli. După ce s-au purtat cum s-au purtat? N-o să-şi 
schimbe atitudinea nici n-o să spună: „La urma urmei, de ce?” 
Nimeni nu face aşa ceva. În orice caz, nu după o asemenea 
atitudine. Rămân la fel. Nu se schimbă. Nu pot să se schimbe. 

— Să nu exagerăm, Cyril! 

Era adâncit în gânduri şi era greu să-l scoţi din transă. 

— Cyril! Mă asculţi? 

— Ce-i? Ce se întâmplă? Nu ţipa. 

— Şi mă rog, ce dacă e rus? Cartierul general ar fi mult mai 
neliniştit dacă Serghei ar fi francez! Când am sugerat francez, a 
fost doar o capcană. Imi pare rău acum, îmi cer scuze. Cât 
despre ruşi, în zilele noastre... pentru Dumnezeu, nu mai 
discutăm doar ca naţiuni prietene, ci ca parteneri! Numai că-i 
ştii pe cei de la cartierul general. Sunt mereu în urmă. La fel şi 
Gorst. Rolul nostru este să arătăm care este direcţia spre care 
se tinde. Mă asculţi, Cyril? 

Atunci, pentru un moment, am crezut că pierdusem partida şi 
odată cu ea şi complicitatea lui Frewin, dependenţa de mine, 
încrederea pe care se străduise să mi-o acorde. A trecut pe 
lângă mine ca un somnambul şi s-a postat din nou în faţa uşii; 
contemplându-şi bazinul săpat pe jumătate şi visele realizate tot 
pe jumătate, ştiind acum cu siguranţă că vor rămâne pentru 
totdeauna neîmplinite. 


Apoi, spre marea mea uşurare, a început să vorbească. Nu 
despre ceea ce făcuse şi nici despre parteneri. S-a apucat să-mi 
spună de ce. 


x kK x 


— Nici nu-ţi poţi imagina ce înseamnă să stai închis o zi 
întreagă cu atâția cretini. 

Am crezut la început că se plânge de ceea ce-l aşteaptă, dar 
am înţeles până la urmă că vorbea de „Rezervor”. 

— Să le asculţi glumele obscene toată ziua, să fii asfixiat de 
fumul ţigărilor şi de mirosul fiecăruia. Tu n-ai avut parte de aşa 
ceva, tu eşti un privilegiat, chiar dacă vrei să pari umil. Zi de zi, 
să-i asculţi rânjind la poveşti despre sâni, chiloţi, ciclu şi alte 
chestii de genul ăsta? „Hai, Sfântule, spune-ne o glumă 
decoltată, să ne mai înveselim! Pun pariu că ştii o grămadă, 
Sfântule! Ce-ai dedesubt azi? Chiloţi de sport? Dar nu te 
mănâncă? Şi, mă rog, ce fantezie îşi oferă Sfântul sâmbătă 
seara?” 

Işi regăsise întreaga energie şi odată cu ea, spre marea mea 
surpriză, un nebănuit talent de imitator. Îmi vorbea afectat, 
interpretând rolul primadonei de la music-hall, cu figura spână 
deformată de un surâs neghiob. 

— „Hei, Sfântule, o ştii pe-aia cu cercetaşii şi căutătoarele? 
Na-ţi-o că ţi-am făcut-o! Grozavă, nu? Este că nu te-ai prins?” 
„la spune, Sfântule, o mai scoţi la aer din când în când? O mai 
iei niţel în mână ca să vezi dacă nu s-a ofilit? Vezi că poţi să 
orbeşti din cauza asta, ştiai? Până la urmă se usucă şi cade. 
Pariez că e mare, nu-i aşa? Ca la măgar, coboară de-a lungul 
piciorului şi-o fixezi de jartieră...” Tu n-ai avut parte de aşa ceva, 
nu-i aşa? Toată ziua la birou, la cantină. Eşti un gentleman. 
Dacă ai şti ce mi-au dat de 1 aprilie! O corespondenţă strict 
secretă venind de la Paris, mesaj personal pentru Frewin, cu 
descifrare manuală, ha, ha. Proceaură prioritară, ai înţeles 
gluma? Eu nu, pe moment. Deci, merg în cabină, iau cărţile de 
coduri şi descifrez. Manual. Toţi erau cu nasul în hârtii. Nimeni 
nu râdea. Nu se dădeau de gol. Descifrez primele şase grupe, 
numai porcării şi glume deocheate despre un prezervativ. Gorst 
aranjase totul. El trimisese mesajul expres prin băieţii de la 
ambasada din Paris, ca să-mi facă o farsă. „Uşor. Sfântule. Fii 


calm, ia să-ţi vedem zâmbetul. E doar o glumă, Sfântule, ce 
naiba, nu mai ştii de glumă?” Asta mi-a spus şeful personalului 
când m-am dus să mă plâng. Sunt doar nişte glume. Copilăreşti, 
atât şi nimic altceva. Festele sunt bune pentru moral. la-le ca pe 
un compliment, mi-a mai zis. Arată că ai în tine un sâmbure de 
sportiv. Dacă nu aş fi avut muzica, m-aş fi sinucis demult. M-am 
gândit serios la asta. Nu ţi-o ascund. Problema e că n-aş fi putut 
să le văd mutrele când ar fi descoperit consecinţele propriilor 
fapte. 

Ca să fii trădător îţi trebuie două lucruri, îmi spusese Smiley 
cu amărăciune, într-o zi, în perioada când Haydon trădase 
Circul: să iubeşti pe cineva şi să urăşti pe cineva. Frewin tocmai 
îmi vorbise de cei pe care îi ura. Acum a început să vorbească 
despre cel pe care îl iubea. 

— In noaptea aceea făcusem turul lumii - Porto Rico, Capul 
Verde, Johannesburg - şi nu-mi plăcuse nimic. În principiu, îi 
prefer pe amatori, pe diletanţi. Au mai mult spirit iar asta îmi 
place, cum ţi-am spus deja. Nici măcar nu mi-am dat seama că 
se făcuse dimineaţă. Perdelele de sus sunt groase şi valorează 
trei sute de lire, fiindcă sunt cu fir dublu. Mâncarea şi băutura au 
darul să mă liniştească când mă întorc de la „Rezervor”. 

Arbora acum un alt fel de surâs, ca al unui băieţel care-şi 
serbează ziua de naştere. 

— „Bună ziua, prietene Boris,” zice Olga. „Cum te mai simţi în 
dimineaţa asta?” Apoi reia totul în rusă. lar Boris răspunde că se 
simte puţin deprimat. Da. Boris este adeseori deprimat. Asta-i 
sufletul slav... Olga are grijă de el, de fapt. | se întâmplă să-l 
tachineze, dar niciodată cu răutate. Uneori se mai şi ceartă. În 
fine, este foarte normal, ţinând cont că fac totul împreună. Dar 
întotdeauna se împacă până la terminarea programului. De la o 
zi la alta dispare orice supărare. Olga nici n-ar fi capabilă să 
rămână supărată ca să fim sinceri. Cu Olga spargi buba şi uiţi 
total de ea. După aceea îi apucă pe amândoi râsul. Asta-i felul 
lor. Constructivi. Prietenoşi. Politicoşi şi melomani, evident, aşa 
cum sunt toţi ruşii. Nu-l apreciam cu adevărat pe Ceaikovski 
până nu i-am auzit pe ei. După aceea, mi-am schimbat părerea. 
Boris are gusturi muzicale foarte rafinate; Olga din contră, este 
ca marele public pe care îl mulţumeşti mai uşor. Totuşi, cred că 
sunt doar nişte actori care îşi citesc textul. Dar ascultându-i ca 
să le înveţi limba, ajungi să uiţi acest lucru. Începi să crezi în ei. 


Şi le trimiţi temele, a spus după aceea. 

Pentru a fi corectat gratuit şi pentru a primi sfaturi, a adăugat. 

După primul contact nu mai este nevoie să scrii la Moscova. 
Au un număr de căsuţă poştală la Luxemburg. 


Tăcerea în care se cantonase era ciudată, dar nu anunţa nicio 
primejdie. Cu toate acestea, am început să mă tem că starea de 
transă s-ar putea încheia prea devreme. Am ieşit din câmpul lui 
vizual şi m-am aşezat într-un colţ mai întunecat, în spatele lui. 

— Ce adresă le-ai dat, Cyril? 

— Asta, bineînţeles. Ce altă adresă aş fi putut să le dau? O 
casă la ţară în Shropshire? O vilă la Capri? 

— Ţi-ai dat numele adevărat? 

— Bineînţeles că nu. Mă rog, doar Cyril. Oricine se poate numi 
Cyril. 

— Bine jucat. Cyril şi mai cum? 

— Nemo, a anunţat el cu mândrie. Domnul C. Nemo. În latină 
asta înseamnă „nimeni”. Dacă nu ştiai. 

DI. C. Nemo, la fel ca DI. U. N. Patriot, mi-am spus în gând. 

— Ţi-ai precizat ocupaţia? 

— Nu pe cea adevărată. lar faci pe prostul. 

— Atunci ce le-ai spus că eşti? 

— Muzician. 

— Te-au întrebat ce vârstă ai? 

— Evident. Era obligatoriu. Trebuie să ştie dacă ai împlinit 
vârsta la care poţi primi premiul, dacă ajungi vreodată să-l obţii. 
Nu-l pot oferi unor minori, nu? Nu se pune problema. 

— Şi starea civilă? 

— Căsătorit sau celibatar? Le-ai spus şi asta? 

— Obligatoriu, pentru că premiul nu-l pot obţine decât 
perechile. N-au cum să decerneze un premiu soţului şi s-o 
neglijeze pe soţie, nu ar fi politicos. 

— Ce fel de temă ai trimis - prima dată, de exemplu - îţi mai 
aduci aminte? 

A preferat să se indigneze încă o dată de prostia mea. 

— Cap sec! Ce crezi că le-am trimis? Nişte logaritmi afurisiţi? 
Scrii, primeşti formulare, te înscrii, obţii numărul căsuţei poştale, 
primeşti cartea şi te integrezi grupului. După aceea, urmezi 
instrucţiunile lui Boris şi Olga din timpul emisiunii, pricepi? 
„Completaţi exerciţiul de la pagina nouă. Răspundeţi la 


întrebările de la pagina doisprezece”. Tu n-ai dat niciodată pe la 
şcoală? 

— Am înţeles că erai bun. Cartierul general spune că ai o 
minte enciclopedică, atunci când o pui la contribuţie. Sunt 
propriile lor cuvinte. 

Incepusem să-mi dau seama că era sensibil la linguşiri. 

— De fapt, eram mai mult decât bun, mulţumesc cartierului 
general. Dacă vrei să ştii, aproape că eram cel mai bun elev al 
lor. Unii profesori mi-au trimis nişte caracterizări dintre care 
unele erau de-a dreptul elogioase, a adăugat el cu un surâs 
lacom, pe care îl afişa când i se făceau complimente. Dacă eşti 
curios, am fost deosebit de emoţionat când am sosit într-o luni 
dimineaţa la „Rezervor” cu una din micile lor caracterizări în 
buzunar, fără să spun nimic. V-aş zice eu vreo două dac-aş avea 
chef, mi-am spus. Dar n-am făcut-o. Am preferat să păstrez 
secretul. Să-mi păstrez secretul. Să-mi păstrez prietenii. N-aş fi 
vrut să le aud pe animalele alea făcând comentarii obscene 
despre Olga şi Boris. Nu, mulţumesc. 

— Şi le-ai răspuns acestor profesori? 

— Doar cu numele de Nemo. 

— Dar, separat de asta, ai jucat cinstit cu ei? l-am întrebat, 
încercând să descopăr ce fel de restricţii îşi impusese, dacă îşi 
impusese vreuna când se lansase în această primă poveste de 
iubire ilicită. Vreau să spun, dacă ţi-au pus o întrebare directă, 
le-ai dat un răspuns direct? Din câte ştiu, nu erai un timid. 

— Nu, nu eram un timid. Nici n-aveam de ce! Aveam grijă să 
fiu la fel de politicos ca şi profesorii mei. Unii erau universitari, 
academicieni. Le eram recunoscător şi mă străduiam. Atâta 
meritau şi ei, având în vedere că nu se plătea nimic şi că făceau 
o muncă voluntară, în interesul înţelegerii între popoare. 

Vânătorul din mine se trezise din nou. Îmi imaginam tacticile 
pe care le folosiseră pentru a-l manevra în continuare. Mă 
gândeam cum aş fi procedat eu cu el, dacă Circul ar fi conceput 
un plan atât de bine pus la punct. 

— Imi imaginez că, după ce ţi-au văzut progresele, aţi trecut 
împreună de la exerciţiile din carte la lucruri mai ambiţioase... 
compuneri, eseuri? 

— Când consiliul profesoral din Moscova a apreciat că eram 
copt, da, mi-a permis să trec la exprimarea în scris. 

— lţi aminteşti ce fel de subiecte? 


— Crezi cumva că aş fi putut să le uit? a exclamat el cu un râs 
superior. Cinci nopţi la fiecare subiect şi cu dicţionarul! Două ore 
de somn în cel mai bun caz! Gândeşte-te, Ned. 

Am schiţat un zâmbet trist, scriind iar după dictare. 

— Prima mea compoziţie se intitula „Viaţa mea”. Le-am vorbit 
despre „Rezervor”, fără să dau nume, bineînţeles şi fără să 
pomenesc de natura muncii mele. Trebuie să mărturisesc însă 
că am strecurat o undă de critică socială. Am considerat că 
acest consiliu avea dreptul să ştie, mai ales că glasnost-ul 
începuse să opereze iar destinderea generală câştiga teren în 
folosul omeniri. 

— Care a fost următorul subiect? 

— „Casa mea”. Le-am vorbit despre planurile pentru bazin. 
Le-a plăcut mult. Le-am spus că fac şi bucătărie. Unul dintre ei e 
un bucătar renumit. După aceea, am abordat o altă temă - 
„Cum îmi place să-mi petrec timpul”, ceea ce putea fi cam 
pretenţios, dar n-a fost. 

— Ai vorbit de dragostea pentru muzică, presupun. 

— Eroare. 

Răspunsul pe care mi l-a dat îmi sună şi astăzi în urechi, ca o 
acuzaţie, ca un strigăt de compasiune al unui tovarăş de 
suferinţă, o rugăciune oarbă lansată cerului de un om care, la fel 
ca mine, simţea nevoia disperată de iubire, cât încă nu era prea 
târziu. 

— Am ales „Relaţiile interumane” ca modalitate preferată de 
petrecere a timpului liber, dacă vrei să ştii cu adevărat! a spus 
el, cu surâsul acela nestăpânit ce i se întipărea imediat pe faţă. 
Am arătat că, deşi nu am avut prea mulţi oameni apropiaţi în 
viaţă, aceasta nu m-a împiedicat să savurez rarele ocazii care 
mi-au ieşit în cale. 

Părea să fi uitat că tocmai vorbise, căci a continuat în nişte 
termeni care m-au trimis cu gândul la Sally: „Avem sentimentul 
că am renunțat în viaţă la ceva pe care acum doream să-l 
regăsesc”. 

— Au admirat nivelul superior al activităţii tale? Au fost 
impresionați? am întrebat, notând conştiincios. 

A afişat din nou surâsul acela afectat. 

— Intr-o oarecare măsură, da. Relativ. Mai mult sau mai puţin. 
Cu anumite rezerve, bineînţeles. 

— De ce crezi asta? 


— Pentru că, spre deosebire de alţii, au avut eleganța şi 
generozitatea să-şi arate aprecierea. lată de ce. 

Şi o arătaseră, a spus apoi Frewin, fără să fi fost nevoie să 
mai insist. l-o arătaseră prin intermediul unui oarecare Serghei 
Modrian, prim-secretar cu probleme culturale la ambasada 
sovietică din Londra, în calitatea sa de emisar fidel al postului 
Radio-Moscova. Trimis să-i împlinească rugăciunea lui Frewin. 

Ca orice înger bun, Modrian a sosit la uşa lui Frewin fără să 
anunţe, într-o sâmbătă ceţoasă de noiembrie şi cu braţele 
încărcate de cadouri, pe măsura înaltei sale funcţii: o sticlă de 
vodcă Moskovskaia, o cutie de caviar Sevruga şi o carte de artă. 
Prost tipărită, prezentând baletul de la Balşoi. Mai avea şi o 
scrisoare dactilografiată superb care-l declara pe C. Nemo 
student onorific al Universităţii de stat din Moscova, ca o 
recunoaştere a progreselor excepţionale făcute în studiul limbii 
ruse. 

Dar cel mai frumos cadou a fost însăşi personalitatea magică 
a lui Modrian, obişnuit să închege exact genul de relaţii umane 
care fuseseră prezentate de Frewin cu atâta sensibilitate în 
compunerea premiată de consiliu. 


Ajunseserăm la destinaţie. Frewin era calm şi triumfător. 
Chiar dacă era vorba de o stare provizorie. Frewin era satisfăcut 
din plin. Avea o voce eliberată de orice piedică iar faţa sa 
obişnuită era luminată de zâmbetul unui om care cunoscuse 
adevărata iubire şi doreşte cu ardoare să-şi împărtăşească 
norocul şi altcuiva. Dacă ar fi existat în lume o fiinţă căreia să-i 
pot surâde la fel, aş fi fost un alt om. 

— Modrian, Ned? Serghei Modrian? Oh, Ned, ştii acum vorbim 
de vârfuri. Am înţeles dintr-o privire. Mi-am zis: aici nu mai e loc 
pentru jumătăţi de măsură. Aveam acelaşi simţ al umorului, a 
fost evident de la început. Caustic. Lucid. Aceleaşi orientări, 
inclusiv în materie de compozitori. Apoi a adăugat, încercând în 
zadar un ton mai detaşat: În viaţă, vorbesc din experienţă 
proprie, se întâmplă extrem de rar ca două fiinţe umane să se 
afle într-o perfectă armonie din toate punctele de vedere... dacă 
excludem femeile. În acest domeniu, experienţa lui Serghei o 
depăşea cu mult pe a mea. Atitudinea lui faţă de femei - a spus 
el, străduindu-se să-şi marcheze dezaprobarea - era greu de 


acceptat; dacă ar fi fost vorba de altcineva care s-ar fi 
comportat în felul ăsta, mi-ar fi fost greu să-l aprob. 

— Ţi-a prezentat şi ţie femei, Cyril? 

Figura sa a luat dintr-o dată o expresie de dezgust profund. 

— Absolut deloc, mulţumesc. Nu i-aş fi permis. Şi de altfel, 
nici el n-ar fi considerat că astfel de întâlniri ar intra în cadrul 
relaţiilor noastre. 

— Nici în călătoriile făcute împreună în Rusia? am încercat 
încă o întrebare, cu gândul la încă un pas important înainte. 

— Nici aici, nici în altă parte, mulţumesc. De fapt, aşa ceva ar 
fi distrus totul, ar fi echivalat cu răsturnarea hârdăului. 

— Deci tot ce se spune despre cuceririle lui Serghei sunt 
simple vorbe-n vânt? 

— Deloc. Serghei mi-a vorbit chiar el despre asta. Serghei 
Modrian avea o atitudine brutală faţă de femei. Mi-au confirmat- 
o confidenţial colegele sale. Brutală, ăsta-i cuvântul. 

Ajunsesem să mă minunez de abilitatea psihologică a lui 
Modrian; sau era a stăpânilor lui? între Modrian. Nemilosul Don 
Juan şi Frewin, nemilosul misogin, exista de fapt o legătură 
naturală. 

— Deci, i-ai întâlnit şi colegii, am spus. Presupun că la 
Moscova. De Crăciun. 

— Doar pe cei în care avea încredere. Respectul acestora faţă 
de el era incredibil. Sau la Leningrad. Nu mi-a fost greu. Eram 
invitatul de onoare. Am acceptat tot ce se pregătise pentru 
mine. 

Nu mi-am ridicat ochii din carnet. Dumnezeu ştie ce mai 
scriam. Vorbe de clacă. Au existat pasaje întregi pe care am fost 
incapabil să le descifrez după aceea. 

— Şi toate astea în onoarea remarcabilelor tale calităţi 
lingvistice, Cyril? L-am întrebat, pe cel mai neutru ton posibil. 
Sau îi făceai deja servicii lui Modrian? De exemplu, furnizându-i 
informaţii sau traducându-i anumite texte şi aşa mai departe. 
Am înţeles că mulţi fac asemenea lucruri. Deşi nu sunt 
autorizaţi, bineînţeles. Dar, în fine, nu le poţi reproşa oamenilor 
că doresc să ajute g/asnost-ul, dacă tot a apărut. Îl aşteptăm de 
atâta timp. Numai că trebuie să aflu adevărul în povestea asta, 
Cyril. Altfel, mă jupoaie de viu. 

Nu îndrăzneam să ridic ochii, mulţumindu-mă să înnegresc 
hârtia. Am întors pagina şi am scris: continuă să vorbeşti, 


continuă să vorbeşti, continuă să vorbeşti. Şi nu mi-am ridicat 
deloc privirea spre el. 

L-am auzit murmurând ceva greu de înţeles şi mormăind: 
„Nu-i adevărat. N-am făcut asta. Niciodată n-am făcut asta”. 
Apoi l-am auzit protestând cu un glas mai puternic: „Să nu mai 
spuneți asta, aţi înţeles? Nici tu şi nici cartierul ăla general. Să-i 
dau informaţii, ce înseamnă asta? Nu accept asemenea lucruri. 
Cu tine vorbesc, Ned!” 

Am ridicat ochii, trăgând din pipă şi zâmbind. 

— Zău, Cyril? A, da, cu mine vorbeşti. lartă-mă. Ca să fiu 
sincer, eşti al şaselea client ai meu în săptămâna asta. Toţi sunt 
acum în plin glasnost. Aşa-i moda. Încep să simt greutatea 
anilor. 

S-a hotărât să mă îmbărbăteze. S-a aşezat. Nu în fotoliu, ci pe 
marginea lui. Şi-a luat un aer patern, vorbindu-mi ca de la 
prieten la prieten şi amintindu-mi de directorul din şcoala 
primară. 

— Eşti de formaţie liberală, nu-i aşa, Ned? Cel puţin aşa pari, 
chiar dacă te cam guduri pe lângă cartierul general. 

— S-ar putea spune că, în felul meu, sunt un liber cugetător, 
am acceptat. Dar trebuie să am grijă să nu-mi compromit 
pensia. 

— Absolut. Eşti partizanul unei economii mixte, nu-i aşa? Nici 
ţie nu-ţi plac sărăcia celor mulţi şi bogăţia celor puţini. Oamenii 
deasupra ideologiilor. Crezi şi în asta? Să opreşti trenul 
capitalismului care distruge totul în calea sa? Bineînţeles, 
trebuie să crezi! Probabil că te preocupă şi mediul înconjurător. 
Castorii, balenele, mantourile de blană, centralele electrice. ŞI 
trebuie să ai şi o anumită viziune asupra participării, atât timp 
cât nu vor exista repercusiuni. Fraţi şi surori merg împreună 
spre scopuri comune, cultura şi muzica pentru toţi! Libertatea 
de mişcare şi alegerea regimului. Pacea! Cam asta ar fi. 

— Mi se pare corect, am spus. 

— Nu eşti destul de bătrân ca să fi trăit în anii treizeci şi nici 
eu. Dacă aş fi trăit în anii aceia, n-aş fi împărtăşit ideile de 
atunci. Suntem oameni cumsecade, asta suntem. Oameni 
rezonabili. La fel şi Serghei. Dumneata şi Serghei - şi ţi se 
citeşte pe faţă, Ned, nu încerca s-o ascunzi, sunteţi din acelaşi 
aluat. Aşa că nu mă picta pe mine în negru iar pe tine în alb. 
Pentru că în fond gândim la fel. Uniţi împotriva necinstei, a lipsei 


de cultură şi a gunoaielor. „Noi suntem aristocrația 
nerecunoscută”, aşa spunea Serghei. Avea dreptate. Şi tu faci 
parte din ea, asta-i ce vreau să-ţi spun. Altcineva mai bun nici 
nu-mi vine-n minte. Cine ne poate oferi o alternativă la tot ce 
vedem în jurul nostru zilnic, la degradare, risipă şi necuviinţă? 
De cine să ascultăm sus în pod, noaptea, jucându-ne cu 
butoanele? Desigur, nu de cei norocoşi. Nici de banda celor de la 
putere care trăiesc ca-n rai - ce ne pot oferi? Nici de cei care te 
învaţă să câştigi mai mult, să cheltuieşti mai mult; nu ne sunt de 
niciun ajutor. Nici de cohorta de destrăbălaţi. Şi nici nu avem de 
gând să dăm fuga şi să ne convertim la islamism, atâta timp cât 
aceste ţări nu se înţeleg între ele şi se otrăvesc reciproc. Bine, 
dar atunci care este alternativa pentru un om sensibil, un om cu 
conştiinţă, acum când ruşii îşi abandonează responsabilităţile în 
stânga şi în dreapta şi-şi pun cenuşă-n cap? Cine ne va scoate 
din situaţia asta? Ce au devenit idealurile? Intr-ajutorarea? 
Prietenia? Cineva trebuie să umple golul. Nu putem fi lăsaţi să 
ne prăbuşim şi mai ales nu după ce l-am cunoscut pe Serghei, 
Ned. Fără el aş muri. Pentru mine, Serghei a fost omul care a 
contat cel mai mult din toată lumea. Serghei a fost totul pentru 
mine, băutura, mâncarea şi bucuria. Doar el mi-a dat un sens 
vieţii. Ce se va întâmpla de-acum, asta vreau să ştiu. Cred că s- 
ar putea să cadă nişte capete. Serghei a avut o ideologie. La 
tine nu văd aşa ceva - cel puţin aşa mi se pare. Intrevăd un 
lucru vag, o dorinţă pasageră, dar nici măcar nu sunt atât de 
sigur. Nu ştiu dacă ai stofă. 

— Pune-mă la încercare, am replicat. 

— Nu ştiu dacă ai inteligenţa şi elanul necesar. La asta m-am 
gândit când ai intrat. Te-am comparat în mintea mea cu Serghei 
şi trebuie să spun că laşi destul de mult de dorit. Serghei nu a 
intrat trăgându-şi picioarele, ca un om sfârşit; m-a luat cu asalt. 
A sunat, a intrat ca la el acasă şi s-a aşezat în locul tău, dar cu 
mai mult aplomb - deşi nu stătea niciodată prea mult într-un 
loc, se mişca neîncetat, chiar şi la operă. Apoi mi-a zâmbit 
ştrengăreşte şi şi-a ridicat paharul cu vodcă. „Felicitări, domnule 
Nemo. Sau pot să-ţi spun C.? Ai câştigat întrecerea, iar eu sunt 
premiul întâi”. 

Frewin s-a şters la gură cu dosul palmei şi am băgat de seamă 
că-şi mascase un rânjet. 

— Da, a reluat apoi. Era un adevărat acrobat Serghei. 


A început să râdă şi i-am ţinut isonul. Mă gândeam că Modrian 
reprezenta pentru el imaginea unei false libertăţi, aşa cum era 
Sally pentru mine. 

— Nici măcar nu şi-a scos mantoul, a continuat el. A mers 
direct la ţintă. „Acum primul lucru pe care trebuie să-l discutăm 
este ceremonia”, mi-a spus. „Nu e nimic deosebit, domnule 
Nemo, doar doi sau trei prieteni de-ai mei, printre care se 
numără şi Boris şi Olga, apoi unul sau doi înalţi demnitari din 
consiliu şi o mică recepţie pentru câţiva dintre numeroşii tăi 
admiratori de la Moscova”. 

— „La ambasada voastră? am zis. Nu pot să vin. Cei de la 
mine din serviciu m-ar omori. Nu-l cunoşti pe Gorst”. 

„Nu, nu, domnule Nemo! mi-a răspuns. Nu, nu, domnule C. Nu 
vorbesc de ambasadă... dă-o-ncolo de ambasadă! Vorbesc 
despre facultatea de limbi străine a Universităţii de stat din 
Moscova şi de învestitura dumitale oficială ca student de 
onoare, cu tot ce i se poate acorda unui civil”. 

La început am crezut că murisem. Am avut impresia că nu-mi 
mai bătea inima. Deşi lucram la Foreign Office, nu călătorisem 
niciodată mai departe de Dover, darămite în Rusia... „Să merg 
la Moscova? Eşti nebun! Păi eu sunt ofiţer de cifru, nu un amărât 
de lider sindical bolnav de ulcer. Nu pot să merg la Moscova aşa, 
cum ai bate din palme. Chiar dacă e vorba de un premiu, de 
Olga şi de Boris, nerăbdători să-mi strângă mâna, de un titlu de 
student şi mai ştiu eu de ce! înseamnă că nu-ţi dai seama deloc 
de situaţie. Lucrez într-un domeniu foarte delicat. Colegii mei nu 
sunt prea delicaţi, dar munca mea este. Am acces constant şi 
regulat la documente strict-secrete şi ultra-secrete. Nu sunt un 
fitecine care poate să ia avionul spre Moscova, fără să-l observe 
nimeni, Parcă am şi pomenit de asta în temele scrise, în fine, în 
unele dintre ele”. 

— „Atunci vino la Salzburg, a propus el. Cheltuiala nu 
contează. la un avion pentru Salzburg. Spune că te duci să 
asculţi muzică şi ne întâlnim direct la Viena. Eu o să iau biletele 
de avion - sigur, e vorba de Aeroflot, dar durează doar două ore. 
Nicio problemă cu paşapoartele la sosire, facem ceremonia în 
familie, nimeni nu va şti nimic”. Apoi mi-a întins un fel de act, ca 
un sul de pergament cu colţurile înnegrite, invitaţia oficială, 
semnată de întreg consiliul, cu textul atât în engleză, cât şi în 
rusă. Am citit versiunea engleză, nu mă jenez să o spun. N- 


aveam chef să consult dicţionarul sub privirea lui timp de o oră. 
Aş fi avut aerul unui idiot, tocmai eu, strălucitorul student la 
limbi străine. 

S-a întrerupt un moment, cu un aer care mi s-a părut uşor 
ruşinat. 

— lar atunci i-am spus şi cum mă cheamă, a mărturisit pe 
urmă. Ştiu, n-ar fi trebuit, dar mă săturasem să mai fiu Nemo. 
Voiam să fiu eu. 


Acum mă tem că o să mă cam pierdeţi, aşa cum l-am pierdut 
şi eu pe Cyril. Până atunci reuşisem să-i urmăresc firul 
relatărilor. Pe unele din ele îndrăznisem chiar să le anticipez. 
Însă dintr-odată şi-a dat drumul şi am făcut eforturi ca să ţin 
pasul cu el. Ajunsese deja în Rusia, spre deosebire de mine. Nu 
mă prevenise că vom ajunge şi acolo. Povestea despre Boris şi 
Olga, dar nu mai vorbea despre vocile lor de la radio, ci despre 
felul cum arătau. Povestea că Boris îl îmbrăţişase şi că Olga îl 
sărutase ruseşte, direct dar sincer. In general, nu-i plăceau 
săruturile, Ned, dar cele ale ruşilor nu aveau nimic de-a face cu 
săruturile despre care vorbea Gorst, nu erau impudice. Am ajuns 
chiar să ne înţelegem, Ned, căci totul făcea parte din ceea ce 
ruşii considerau camaraderie. Frewin părea cu douăzeci de ani 
mai tânăr. Povestea ce însemna să fii înconjurat de atenţie, 
după toate zilele de naştere care nu-i fuseseră sărbătorite 
niciodată. Olga şi Boris în carne şi oase, Ned. Foarte simpli, 
foarte naturali, ca în timpul lecţiilor. 

— Ea mi-a spus: „Felicitările mele pentru progresele absolut 
fenomenale în învăţarea limbii ruse, Cyril”. In fine, erau acolo şi 
câţiva interpreţi. Evident, nu eram chiar atât de avansat, cum 
de fapt i-am şi spus. Boris m-a luat de umeri şi mi-a zis: 
„Suntem mândri că te putem ajuta, Cyril. Mulţi dintre studenţii 
noştri abandonează pe parcurs, ca să fim sinceri, dar ceilalţi 
compensează această situaţie”. 

În sfârşit, reuşisem să recompun scena pe care mi-o schiţase 
în linii mari: primul său Crăciun în Rusia şi, fără nicio îndoială, 
primul Crăciun plăcut din viaţa lui, cu Serghei Modrian făcând pe 
maestrul de ceremonii alături de el. Erau cu toţii într-o încăpere 
mare, undeva la Moscova, cu candelabre, discursuri şi premii, 
cincizeci de figuranţi din trupa Centrului din Moscova, aleşi pe 


sprânceană, iar Frewin era în al nouălea cer, exact aşa cum 
dorea Modrian. 

Apoi, la fel de brusc cum evocase această amintire, Frewin a 
dat-o uitării. Scânteia din ochii săi s-a stins, capul i s-a lăsat într- 
o parte şi şi-a încruntat sprâncenele, ca şi cum şi-ar fi analizat 
propria conduită. L-am readus cu grijă în prezent. 

— Şi unde e? l-am întrebat. Unde-i pergamentul pe care ţi l-a 
dat? Aici? Pergamentul, Cyril. Cel prin care ţi s-a decernat 
premiul: Unde-i? 

M-a privit cu un aer mirat, ieşind treptat din toropeală. 

— Am fost obligat să i-l restitui lui Serghei. Mi-a spus: „Când o 
să ajungem la Moscova, Cyril, o să-l ţii agăţat pe un perete al 
camerei, într-o ramă de aur. Aici însă, nu. Nu vreau să ai 
dificultăţi”. Se gândea la toate Serghei şi pe bună dreptate, 
ţinând cont de acei oameni ca dumneata şi cei de la cartierul 
general, care mă spionează zi şi noapte. 

Nu mi-am permis să-l întrerup sau să-mi schimb în vreun fel 
vocea, nici măcar ca să par mai dezinvolt. Am lăsat încă o dată 
ochii în jos, căutând ceva în buzunarul interior. Eram candidatul 
pe care singur îl alesese ca să-l înlocuiască pe Serghei şi făcea 
manevre de apropiere. Imi arăta trucurile lui secrete, cerându- 
mi să-l iau în grija mea. Instinctul îmi spunea să-l exploatez şi 
mai mult. Am apelat din nou la carnet, vorbind pe tonul cu care 
i-aş fi cerut să-mi spună numele bunicului din partea mamei. 

— Şi când ai început să-i transmiţi lui Serghei secretele 
importante ale englezilor? l-am întrebat. Mă rog ce numim noi 
secrete. Evident, ceea ce era secret acum câţiva ani, nu mai 
este astăzi, nu-i aşa? Doar n-am câştigat războiul rece datorită 
politicii de păstrare a secretului, corect? L-am câştigat prin 
deschidere. G/asnost. 

Era pentru a doua oară că făceam aluzie la livrarea de 
secrete, dar de data asta, după ce am trecut Rubiconul pentru 
el, mi s-a alăturat, însă fără să-şi dea seama că-l trecuse. 

— Într-adevăr, aşa l-am câştigat. Şi de altfel, Serghei nici 
măcar n-a avut nevoie la început de secretele mele. „Secretele, 
nu mă interesează, Cyril. In această lume în schimbare în care 
trăim, o spun cu toată convingerea, ele sunt doar un drog în 
plus pe piaţă. Aş prefera ca prietenia noastră să rămână într-un 
cadru neoficial. Dacă într-o zi aş avea nevoie de asemenea 
informaţii, fii sigur că o să-ţi dau de ştire”. Mi-a spus că între 


timp ar fi absolut suficient dacă i-aş face câteva rapoarte 
oficiale despre calitatea emisiunilor de la Radio-Moscova, pentru 
a le face plăcere şefilor lui. De exemplu, despre modul în care 
era recepționat postul. Oi fi crezând că erau deja la curent, dar 
nu este aşa. Ca să fiu sincer, cu ruşii nu ştii niciodată când dai 
peste un domeniu în care sunt ignoranţi. Asta nu-i o critică, ci un 
adevăr. Şi mi-a cerut părerea despre curs. Despre nivelul de 
învăţământ în general, plus eventuale sugestii pe care le-aş 
putea face pe viitor lui Boris şi Olga, dat fiind că, în felul meu, 
eram un elev mai neobişnuit. 

— Şi-atunci ce a determinat schimbarea? 

— Care schimbare? Fii mai clar, Ned, te rog. Nu sunt un 
oarecare. Nu mai sunt domnul Nemo. Sunt Cyril. 

— Ce a schimbat reticenţa lui Serghei faţă de aflarea 
secretelor? 

— Ambasada. Conservatorii. Barbarii. Ca întotdeauna. Ei au 
prevalat şi au refuzat să urmeze cursul istoriei. Au preferat să 
rămână ca nişte troglodiţi în grotele lor şi să-şi continue prostia 
aia de război rece. 

l-am spus că nu-l înţeleg şi că mintea mea nu poate pricepe. 

— Mă rog, nu mă miră. Hai să pornim altfel. În primul rând, în 
această ambasadă, sunt mulţi cei care nu vedeau cu ochi buni şi 
nu găseau niciun rost prieteniilor culturale. Exista o rivalitate 
internă între cele două tabere iar eu eram spectrul neputincios. 
Porumbeii erau, evident, în favoarea culturii şi mai presus de 
toate pentru g/asnost. Ei considerau că vidul rămas după 
încetarea ostilităţilor ar putea fi umplut de cultură. Serghei mi-a 
dat această explicaţie. Dar şoimii, printre care şi ambasadorul, 
din păcate, doreau să-l vadă pe Serghei concentrându-se asupra 
continuării vechilor obiceiuri, cel puţin cele care mai 
rămăseseră; adică să adune informaţii, să acţioneze în general 
într-o manieră agresivă şi să comploteze fără să ţină seama de 
modificarea climatului mondial. Conservatorilor din ambasadă 
nu le păsa nici cât negru sub unghie că Serghei era un idealist. 
Şi era normal; de altfel, şi Gorst adoptase aceeaşi atitudine. 
Serghei era într-o poziţie foarte delicată; trebuia să împace şi 
capra şi varza. La fel şi eu, era de datoria mea. Ne cultivam 
împreună, ne ocupam puţin de rusă, puţin de artă sau de 
muzică, iar apoi, ca să fim pe placul şoimilor, ne mai ocupam 


puţin şi de secrete. Trebuia să ne justificăm în ochii tuturor; ca şi 
tine faţă de cartierul general, ca şi mine faţă de „Rezervor”. 

Treptat se îndepărta de subiect şi eram pe cale să-l pierd. A 
trebuit să accelerez. 

— Atunci când? am întrebat nerăbdător. 

— Când ce? 

— Nu face pe naivul cu mine, Cyril. Te rog. Trebuie să scriu 
toate astea. Uită-te cât e ceasul. Când ai început să-i transmiţi 
informaţii lui Serghei Modrian, am continuat. Ce fel de 
informaţii, pentru ce şi pentru cât? Când ai încetat şi de ce, când 
totul putea să continue perfect? Aş vrea să-mi iau un weekend 
Cyril, dacă nu te deranjează. La fel şi soţia mea. Mi-ar plăcea să 
mă instalez confortabil în faţa televizorului. Nu sunt plătit ca să 
fac ore suplimentare, ştii asta. Muncesc la bucată, iau ce mi se 
oferă. Un caz este asemănător cu un altul, nu-mi aduce un 
câştig în plus la plată. Trăim într-o epocă în care rentabilitatea 
primează, cred că ai observat. S-ar putea să ne şi destituie, 
dacă nu suntem atenţi. 

Nu m-a auzit, n-a vrut să mă audă. Corpul şi mintea îi 
rătăceau în căutarea unei diversiuni, a unui loc în care să se 
ascundă. Mânia mea nu era în întregime simulată. Începusem 
să-l urăsc pe Modrian. Eram supărat văzând cât de mult 
depindeam de credulitatea unor inocenți pentru a supravieţui. 
Mă îmbolnăveam văzând că un escroc de tipul lui Modrian 
reuşise să transforme singurătatea lui Frewin în trădare. Mă 
simţeam ameninţat de ideea iubirii ca antiteză a datoriei. 

M-am ridicat în grabă. Mânia acţiona în favoarea mea. Frewin 
stătea cocoţat nepăsător pe un taburet arthurian sculptat, pe 
spătarul căruia era brodată insigna Marinei Regale. 

— Arată-mi jucăriile, i-am ordonat. 

— Ce jucării? Sunt om mare, nu copil, te rog. Sunt la mine 
acasă şi nu primesc ordine de la nimeni. 

Mi-a revenit în minte tehnica lui Modrian, materialul pe care îl 
folosea, modul în care îşi echipa agenţii. Îmi aminteam şi de 
propria-mi tehnică, din vremea când conduceam colegi de-ai lui 
Frewin împotriva sovieticilor, chiar dacă nu aveau mintea la fel 
de sucită ca a lui. Imi imaginam cum aş fi tratat oferta spontană 
de serviciu a unui funcţionar ca Frewin, cu un grad de abilitate 
mai ridicat şi o sănătate mintală precară. 


— Vreau să-ţi văd aparatul de fotografiat, ai ceva împotrivă? |- 
am întrebat cu arţag. Emiţătorul ultrarapid, înţelegi, Cyril? 
Tabelul de semnale. Carnetele de cod cu utilizare unică. 
Galenele. Indigoul alb pentru scrisoarea secretă. Ascunzătorile. 
Vreau să le văd pe toate, Cyril. Vreau să le am în servietă până 
luni, când mă întorc acasă ca să văd meciul Arsenal-Manchester 
United. Poate că nu-ţi convine, dar important e să-mi convină 
mie. Aşa că hai să facem nişte paşi înainte şi să terminăm cu 
prostiile, te rog! 

Nebunia sa începuse să ia sfârşit, o simţeam. Era stors, la fel 
şi eu. Cu capul plecat şi cu genunchii depărtaţi, îşi privea fix 
mâinile, cu un aer posomorât. Simţeam cum se înfiripă în el 
începutul sfârşitului, acel moment când vinovatul începe să 
obosească din cauza confesiunii şi a emoţiilor pe care aceasta i 
le-a provocat. 

— Cyril, îmi pierd răbdarea, i-am spus. 

Şi cum a continuat să tacă, m-am îndreptat cu paşi mari spre 
telefonul pe care falsul tehnician al lui Monty îl pusese sub 
ascultare permanentă. Am format numărul direct al lui Burr şi 
am auzit vocea fermecătoarei sale secretare, chiar cea care îmi 
uitase numele. 

— Draga mea mai durează doar o oră, dacă totul merge bine. 
Ce să fac, de-abia se mişcă. Da, de acord, ştiu, îmi pare rău. Am 
spus că sunt dezolat. Da, nicio problemă. 

Am închis telefonul şi i-am aruncat lui Frewin o privire 
acuzatoare. S-a ridicat încet şi m-a condus la etaj. Podul servea 
drept cameră pentru musafiri. Avea acoperişul înalt. Radio 
receptorul se găsea sub o masă în colţ, un aparat german exact 
cum spusese Monty. L-am deschis sub privirea lui Frewin şi am 
auzit o voce în limba rusă, o femeie indignată care rostea 
acuzaţii împotriva mafiei de la Moscova. 

— Dar de ce fac asta? a izbucnit Frewin, uitându-se la mine, 
ca şi cum eu aş fi fost vinovat. Ruşii. De ce îşi critică ţara tot 
timpul? înainte n-o făceau. Erau mândri de ea. La fel şi eu. Toate 
câmpurile pline cu grâu, absenţa barierelor între clase, campioni 
de şah, cosmonauti, balet, atleți. Era raiul pe pământ până când 
au început să critice totul. Au uitat şi ce există bun la ei. E 
scandalos. Pentru numele lui Dumnezeu! l-am spus-o şi lui 
Serghei. 

— Atunci de ce continui să-i asculţi? 


Avea lacrimi în ochi, dar m-am făcut că nu observ. 

— Din cauza mesajului, de-aia. 

— Hai, grăbeşte-te, Cyril. 

— Mesajul care îmi va spune că voi fi reactivat. Că mă vor din 
nou. „Revino, Cyril. Totul se iartă. Cu prietenie. Serghei”. Asta-i 
tot ce vreau să aud. 

— Cum vor transmite acest mesaj? 

— Vopsea albă. 


— Continuă. 
— „A picat nişte vopsea albă pe câine, Olga”..; „Avem nevoie 
de puţină vopsea albă pentru etajeră, Boris”... „O, Doamne, 


Olga, uită-te la pisică, cineva i-a muiat coada în vopsea albă. 
Detest cruzimea”, spune Boris. De ce nu-mi spun asta când îi 
ascult? 

— Să rămânem la procedură, vrei? Bine, auzi mesajul la radio, 
Olga sau Boris spune „vopsea albă”. Sau spun amândoi. Ce faci 
după aceea? 

— Mă uit în tabelele de semnale. 

— Să ne grăbim, am zis, întinzând mâna cu un pocnet 
autoritar din degete. 

S-a grăbit. A luat o perie de cap din lemn, i-a desprins din 
montură partea ce susţinea perii, şi-a vârât degetele în 
scobitură şi a scos de-acolo o bucată de hârtie subţire şi 
neignifugată, pe care erau indicate orarele din dreptul benzilor 
de frecvenţă. Mi-a întins-o sperând că mă voi mulţumi cu atât. |- 
am luat-o din mână fără să arăt vreo satisfacţie şi am pus-o în 
carnet, aruncând o privire şi la ceasul de la mână. 

— Mulţumesc, am spus sec. Mi-ajunge, Cyril. Îmi trebuie un 
carnet de coduri şi un emiţător. Să nu-mi spui că nu ai, n-am 
chef de glumă. 

A pus mâna pe o cutie de pudră de talc, trăgând de partea de 
jos. Incerca disperat să-mi facă pe plac. Golind-o într-un lighean, 
a început să vorbească nervos. 

— Vezi, Ned, mă respectau. Asta nu mi s-a întâmplat prea 
des. Sunt trei galene. Olga şi Boris îmi spun pe care s-o utilizez, 
ca şi în cazul vopselei albe, dacă nu au înscrise pe ele numele 
compozitorilor. Ceaikovski este numărul trei, Beethoven 
numărul doi şi Bach numărul unu. În ordine alfabetică, pentru a- 
mi putea aminti mai uşor. Prietenia o întrezăreşti uneori, dar în 


principiu n-o întâlneşti niciodată. Mă crezi? Afară de cazul în 
care dai peste Serghei sau peste altul ca el. 

Golise tot talcul şi ţinea în palmă cele trei galene, un minuscul 
carnet de coduri şi o lupă. 

— Serghei a avut tot ce aveam şi eu. l-am dat totul. Când 
începea să vorbească, cuvintele lui îmi umpleau existenţa. Când 
eram deprimat, mă readucea imediat la normal. Mă înţelegea. 
Citea în mine ca într-o carte deschisă. Aveam astfel impresia că 
sunt cunoscut iar asta îmi făcea mare plăcere. Acum, totul s-a 
sfârşit. A fost rechemat la Moscova. 

Delirul său verbal mă speria, ca şi dorinţa lui febrilă de a mă 
calma. Dacă ar fi trebuit să-l spânzur, ar fi avut grijă să se 
descheie singur la guler. 

— Emiţătorul, am zis pe un ton tăios. La ce bun o galenă şi un 
carnet de coduri dacă nu poţi transmite, pentru numele lui 
Dumnezeu? 

Cu aceeaşi grabă, şi-a aplecat corpul impozant şi a întors un 
colţ al covorului Wilton cu peri lungi. 

— Nu am cuţit, Ned, a mărturisit el. 

Nici eu nu aveam, dar nu îndrăzneam să-l las pe Frewin 
singur, nu voiam să risc să nu mai am niciun ascendent asupra 
lui. M-am aplecat lângă el. Se uita cu o privire nesigură la o 
placă mobilă de lemn, montată pe parchet, încercând să o 
scoată cu vârful degetelor groase. Am închis pumnul, am lovit 
puternic un capăt al plăcii şi, spre satisfacția mea, am văzut 
cum celălalt capăt s-a ridicat. 

— Serveşte-te, l-am invitat. 

Ar fi trebuit să bănuiesc că o aparatură depăşită, ce-şi 
pierduse orice valoare pentru ei: o serie de cutii de culoare gri, 
un emiţător extraplat şi un cordon de racord adaptabil 
receptorului său. Totuşi, el mi-a întins cu mândrie tot ce era 
acolo. 

În privire i se citea o teamă teribilă. 

— Vezi, Ned, astăzi mi se pare că nu mai exist, mi-a explicat 
apoi. Nu vreau să par morbid, dar sunt lipsit de substanţă. Nici 
această casă nu mai există. Mi-a fost tare dragă. Avea grijă de 
mine aşa cum aveam şi eu de ea. Unul fără celălalt nu am fi 
putut exista, casa asta şi cu mine. Cred că îţi este greu să 
înţelegi ce înseamnă o casă dacă eşti căsătorit. S-ar interpune 
între voi. Între tine şi casă, vreau să spun. Soţia ta. Tu şi el, 


Modrian. L-am iubit. Ned. La nebunie. Adeseori îmi spunea: 
„Lucrezi prea mult, Cyril. Mai potoleşte-te. Destinde-te. la-ţi o 
vacanţă. Ai început s-o iei razna”. Dar nu puteam. Vacanţele 
mele erau Serghei. 

— Aparatul de fotografiat, i-am ordonat. 

Nu a înţeles imediat. Modrian îl obseda. Se uita la mine, dar îl 
vedea pe Modrian. 

— Nu te purta aşa, a zis, fără să înţeleagă. 

— Aparatul de fotografiat, i-am ordonat. 

— Nu te purta aşa, a zis, fără să înţeleagă. 

— Aparatul! am urlat. Pentru numele lui Dumnezeu, Cyril, şti; 
ce înseamnă un weekend? 

Era în picioare în faţa dulapului ale cărui uşi aveau ornamente 
sculptate în lemn de stejar sub forma unor săbii medievale. 

— Aparatul foto! am urlat din nou, văzând că încă ezita. Cum 
vrei să-i strecori în mână prietenului tău la operă un film, dacă 
nu ai fotografiat mai înainte dosarele? 

— la-o uşor, Ned. Calmează-te te rog. 

Cu un surâs arogant, şi-a vârât mâna în dulap. Nu mă pierdea 
însă din ochi, având aerul că spune: „Acu-i acu, ai să vezi”. A 
pipăit în interior şi, cu un surâs enigmatic, a scos un binoclu 
pentru operă pe care l-a îndreptat spre mine, mai întâi în sensul 
normal, apoi cu spatele în faţă. În cele din urmă, mi l-a întins ca 
să procedez la fel. Deîndată ce l-am luat în mână, i-am simţit 
greutatea neobişnuită. Am întors rondela de potrivire până când 
s-a declanşat. Frewin aproba din cap. Mă încuraja şi-mi spunea: 
„Da, Ned, asta e”. A luat o carte cu ilustraţii de pe etajeră, Ce/e 
mai mari dansatoare din lume, şi a deschis-o la mijloc. O fetiţă 
executa un pas de chat. Şi Sally urmase dansul clasic. A 
desfăcut bucla bandulierei şi am văzut că porţiunea ajustabilă 
ţinea loc de telemetru. Mi-a luat binoclul, l-a reglat pe carte, a 
măsurat distanţa şi a întors rondela până la declanşare. 

— Vezi? a zis el cu mândrie. Comprenez-vous? E confecţionat 
special. Pentru mine. Pentru serile de operă. Serghei personal a 
conceput modelul. Există mulţi lasă-mă-să-te-las în Rusia, dar 
Serghei era un perfecţionist. Rămâneam seara târziu la 
„Rezervor”, fotografiam toate documentele ce soseau în 
săptămâna aceea, dacă aveam chef, şi-i dădeam pelicula lui 
Serghei când ajungeam în fotoliul de orchestră. In general, i-o 
dădeam în timpul unei arii, devenise felul nostru de-a glumi.. 


Mi-a dat binoclul şi a traversat camera cu un pas indiferent, 
trecându-şi degetele peste capul rotund şi chel, ca şi cum şi-ar fi 
mângâiat pletele bogate. Apoi a întins mâna, cu gestul pe care-l 
faci când vrei să verifici dacă plouă. 

— l-am dat lui Serghei tot ce aveam mai bun în mine, Ned, iar 
el a dispărut. Asta-i viaţa. Asta-i viaţa. Acum, tu hotărăşti. Ai 
curajul s-o faci? Ai inteligenţa necesară? De aceea ţi-am scris. 
Trebuia să o fac. Mă simţeam golit de tot. Nu te cunoşteam, dar 
aveam nevoie de tine. Doream un om bun. Care să mă 
înţeleagă. Un om în care să am din nou încredere. Depinde de 
tine, Ned. Profită de ocazie. leşi din tine şi trăieşte-ţi adevărata 
viaţă, cât mai ai timp. Din câte mi-ai spus, soţia ta pare destul 
de tiranică. Mai bine i-ai spune să-şi trăiască propria viaţă, decât 
să o trăiască pe a ta. Ar fi trebuit să dau un mic anunţ, nu? a 
întrebat, continuând cu un zâmbet ciudat:  „Celibatar, 
nefumător, meloman, spiritual...” Uneori îmi arunc privirea pe 
mica publicitate, ca toată lumea. Îmi imaginez şi răspunsul, dar 
n-aş şti cum să procedez dacă aş vrea să renunţ, în cazul că nu 
ar merge. Atunci ţi-am scris. Într-un fel, a fost ca şi cum i-aş fi 
scris într-un fel lui Dumnezeu, până când ai venit cu mantoul tău 
jerpelit şi mi-ai pus o grămadă de întrebări-capcană, pregătite 
fără îndoială de cartierul general. A venit momentul să-ţi iei 
soarta în propriile mâini, Ned, ca mine. Eşti timorat, asta-i 
problema ta. După părerea mea, soţia ta are o parte din vină. 
Am auzit cum te scuzai faţă de ea şi nu prea mi-a plăcut. Nu eşti 
genul care să profite de ocazii. Dar cred că aş putea face ceva 
pentru tine şi că şi tu poţi face ceva pentru mine. Ai putea să 
mă ajuţi să-mi sap bazinul. Eu îţi ofer cunoştinţe din domeniul 
muzicii. E un târg cinstit, nu? Nimeni nu este insensibil la 
muzică. Am făcut ce-am făcut din cauza lui Gorst. 

Deodată, a scos un strigăt îngrozit. 

— Ned! Nu te atinge de asta, te rog. la-ţi mâinile lacome de 
pe lucrurile mele, Ned. /meaiat! 

Îi atinsesem cu degetele maşina de scris Markus, ascunsă sub 
un teanc de cămăşi în dulap, unde îşi ţinea binoclul de operă. 
Semnat U.N. Patriot. Mi-am spus.. „U.N.”, adică „uite-l, Nu-i”. 
Uite-l, nu-i - mistuit de dragoste. Ghicisem şi-mi explicase deja 
şi el, dar vederea maşinii de scris ne-a galvanizat pe amândoi, 
căci simţeam că ne apropiem de sfârşit. 


— Atunci de ce-ai terminat cu Serghei? l-am întrebat, jucându- 
mă cu claviatura. 

De data asta însă nu s-a mai lăsat păcălit de linguşirea mea. 

— Nu eu, el a făcut-o. Nimic nu s-a terminat, de altfel, dacă o 
să-i iei tu locul. Pune maşina la loc. Acolo unde ai găsit-o, 
mulţumesc. 

M-am executat şi am ascuns obiectul. 

— Şi ce-a spus? am întrebat pe un ton detaşat. Cum te-a 
anunţat? Sau ţi-a lăsat un bilet înainte de-a pleca? 

Mă gândeam din nou la Sally. 

— Nu mare lucru. N-ai nevoie de prea multe cuvinte când unul 
din noi e imobilizat la Londra iar celălalt se află la Moscova. 
Tăcerea spune multe. 

S-a îndreptat spre aparatul de radio şi s-a aşezat în faţa lui. M- 
am luat după el, pregătit să-l opresc. 

— Vrei să-l deschidem? a propus el. Să ascultăm în linişte. 
Încă mai am şanse să aud un „întoarce-te Cyril”. Nu se ştie 
niciodată. 

L-am privit cum îşi instalează emițătorul iar pe urmă cum 
deschide larg fereastra cu carouri metalice şi cum îşi scoate 
antena lungă, ca o undiţă cu plumbi, dar fără cârlig. Cu ochii pe 
tabelul de semnale, a bătut un SOS, apoi şi-a privit indicatorul 
pe înregistratorul extraplat, l-a racordat la emiţător şi, cu un 
şuierat, şi-a trimis mesajul în eter. A repetat operaţiunea de mai 
multe ori înainte de a trece pe-recepţie, dar nu a primit nimic, 
aşa cum de fapt se aştepta. Voia pur şi simplu să-mi arate că nu 
avea să mai vină nimic. Niciodată. 

— Mi-a spus că s-a sfârşit, a precizat el, cu privirea fixată pe 
cadran. Nu-i reproşez nimic. Mă prevenise. 

— Ce s-a sfârşit? Spionarea? 

— O, nu, nu spionarea. Asta nu se va termina niciodată, nu-i 
aşa? Comunismul. Mi-a spus că acum comunismul a devenit o 
nouă religie minoritară, chiar dacă nimeni nu-şi dă încă seama 
de asta. „A venit momentul să ne agăţăm mănuşile în cui, Cyril. 
Ar fi mai bine să nu te refugiezi în Rusia; dacă eşti demascat, ai 
putea avea încurcături în climatul actual. S-ar putea să fiu 
nevoit să te predau autorităţilor ţării tale, măcar aşa de formă. 
Nu mai suntem utili, tu şi cu mine, înţelegi? Centrul de la 
Moscova a decis. Ceea ce contează de-acum încolo sunt 
devizele libere. Au nevoie de toate lirele sterline şi dolarii pe 


care-i pot primi. Deci, mi-e teamă că suntem pe tuşă amândoi. 
Suntem de trop? şi oarecum déjà vu? ca să nu mai spun că 
suntem incomozi în ochii tuturor celor în cauză. Moscova nu-şi 
poate permite să fie surprinsă dirijându-i pe ofiţerii de cifru de la 
Foreign Office care au acces la documentele strict-secrete şi 
ultra-secrete. Deci, tu şi cu mine suntem mai degrabă un 
handicap decât un atu, motiv pentru care am fost chemat în 
ţară. Sfatul meu, Cyril, este să-ţi iei o vacanţă plăcută şi lungă. 
Să consuli un medic şi să te odihneşti la soare căci, fie vorba 
între noi, dai impresia că eşti gata să-ţi iei câmpii. Am dori să te 
răsplătim pentru tot ce-ai făcut, dar ca să fiu sincer, suntem 
cam strâmtoraţi cu devizele. Dacă îţi convine suma modică de 
două sau trei mii de lire sterline, sunt sigur că o vom putea 
depune într-o bancă elveţiană. Sume mai mari nu sunt 
disponibile până la noi ordine”. Ca să nu-ți ascund nimic, Ned, 
când îmi vorbea astfel parcă era alt om, a continuat el, pe un 
ton nedumerit. Am trăit toată această frumoasă prietenie şi 
acum nu mă mai voia. „Nu lua lucrurile în tragic, Cyril”, mi-a 
spus. Îmi repeta tot timpul că trăiesc sub presiune şi că mă 
gândesc la prea mulţi oameni. De fapt, cred că are dreptate. Nu 
am trăit viaţa pe care ar fi trebuit s-o trăiesc, asta-i tot. Dar 
uneori îţi dai seama prea târziu, nu găseşti? Crezi că eşti cineva, 
dar de fapt eşti altcineva, ca la operă. În fine, nu-ți face griji. 
Trebuie să lupţi zi de zi. Să nu-ți spui că lupta e zadarnică. 
Profită de tot. Asta-i. 

Şi-a îndreptat umerii căzuţi şi şi-a bombat pieptul, arborând 
ţinuta unei persoane stăpână pe situaţie. 

— Am făcut-o şi pe asta, a spus, după care ne-am întors în 
salon, cu pas vioi. 

Terminaserăm. Mai aveam doar câteva răspunsuri care 
lipseau şi un inventar complet al informaţiilor pe care Frewin i le 
furnizase duşmanului. 

Terminaserăm, dar eu şi nu Frewin eram acel care nu se 
putea decide să facă ultimul pas. Aşezat pe braţul canapelei, şi- 
a întors faţa luminată de un surâs forţat şi şi-a întins gâtul, gata 
de execuţie. Aştepta o lovitură pe care refuzam să i-o dau. Şi-a 
îndreptat capul rotund şi chel şi s-a depărtat de mine, parcă 
spunându-mi: „Fă-o acum, loveşte-mă aici!” Dar nu eram în 


3 De prisos (n. tr.). 
? Cunoscuţi (n. tr.). 


stare. Nu m-am apropiat de el. Aveam în mână carnetul şi 
suficiente note pe care să le semneze şi astfel să se distrugă 
singur. Totuşi, nu am făcut niciun gest. Ca un prost, trecusem 
de partea lui şi nu a lor. Dar oare ce parte era asta? Era iubirea 
o ideologie? Era devotamentul un partid politic? Nu cumva, în 
graba noastră de a împărţi lumea, o împărţiserăm greşit, fără să 
observăm că adevărata luptă se dădea între cei ce căutau încă 
şi cei care, pentru a domina, îşi reduseră într-atât 
vulnerabilitatea încât nu le mai rămăsese ca punct slab decât 
fondul comun de indiferenţă faţă de toţi? Distrusesem un om din 
cauza iubirii. L-am condus la picioarele propriului eşafod, sub 
pretextul amăgitor că fac cu el o simplă plimbare duminicală. 

— Cyril? 

A trebuit să-i repet numele. 

— Ce este? 

— Trebuie să obţin o declaraţie semnată de la tine. 

— Poţi să le spui celor de la cartierul general că am contribuit 
la înţelegerea dintre marile naţiuni, a răspuns el binevoitor. 

Aveam sentimentul că, dacă ar fi avut posibilitatea, le-ar fi 
spus-o el în locul meu. 

— Spune-le că astfel am fi pus capăt ostilităţii absurde şi 
incredibile pe care am remarcat-o în numeroşii ani petrecuţi la 
„Rezervor”. Asta ar trebui să le-nchidă gura. 

— De fapt, am şi bănuit că de aşa ceva era vorba. Numai că 
nu cunoşti toate implicaţiile. 

— Notează că doresc o nouă numire. Vreau să părăsesc 
„Rezervorul” şi să ocup, până la pensionare, un post unde nu se 
mai lucrează cu secrete. Sunt gata să fiu retrogradat, m-am 
hotărât. Nu mă zgârcesc la un şiling sau doi. Nu sunt mândru. 
Mai bine o schimbare a postului decât o concediere, după 
părerea mea. Unde pleci, Ned? Closetul este în partea cealaltă. 

Mă îndreptam spre uşă. Mă îndreptam spre o lume mai 
sănătoasă, spre evadare. Mi se părea că universul meu se 
redusese la dimensiunile acestei camere înspăimântătoare. 

— Mă întorc la birou, Cyril. Îmi trebuie cam o oră. Nu pot să 
redactez declaraţia în locul tău printr-un simplu gest cu bagheta 
fermecată, ştii doar. Trebuie făcută ca lumea. Nu contează că 
mi-am ratat sfârşitul de săptămână. Oricum, ca să fiu sincer, nu 
mi-au plăcut niciodată weekendurile. Sunt ca nişte găuri în 
univers, dacă vrei să ştii. 


De ce adoptasem oare felul său de a vorbi? 

— Stai liniştit, Cyril. Nu mă conduce. Odihneşte-te un pic. 

Voiam să plec înainte de venirea lor. Aruncând o privire pe 
fereastră, pe deasupra capului lui Frewin, i-am zărit pe Monty şi 
pe doi oameni de-ai lui ieşind dintr-o furgonetă şi o maşină 
neagră de poliţie şi parcând în faţa casei, dat fiind că, 
mulţumesc lui Dumnezeu, Serviciul nu poate elibera mandat de 
arestare. 

Dar Frewin a început din nou să vorbească, aşa cum o fac 
muribunzii când crezi că de fapt sunt deja morţi. 

— Nu mă poţi lăsa singur, Ned. Niciodată de-acum înainte. Nu 
pot să explic unui străin tot ce-am făcut, Ned, nu mai pot repeta 
încă o dată, mi-e imposibil. 

Am auzit un zgomot de paşi pe pietriş iar apoi soneria. Frewin 
şi-a ridicat privirea care i s-a încrucişat cu a mea. Am văzut în ea 
o licărire de înţelegere, care s-a prefăcut rapid în neîncredere. 
Am deschis uşa, urmărindu-l cu privirea tot timpul. Palfrey era 
alături de Monty. In spatele lor, doi ofiţeri de poliţie în uniformă 
şi un individ pe nume Redman, cunoscut mai bine sub numele 
de Bedlam”, care conducea echipa psihiatrică a Serviciului. 

— Formidabil, Ned! mi-a murmurat scurt Palfrey, în timp ce 
ceilalţi treceau prin faţa noastră spre salon. O adevărată lovitură 
de maestru. Vei primi o decorație, voi avea grijă de asta. 

l-au pus cătuşele lui Frewin. Nu m-am gândit nicio clipă că vor 
proceda astfel. | le-au pus la spate, ceea ce l-a obligat să-şi 
ridice capul. L-am însoţit până la furgonetă şi l-am ajutat să 
urce. Insă între timp îşi regăsise o anumită demnitate şi nu-l mai 
interesa ce mână îl sprijinea. 


— Nu oricine se poate lăuda că a demascat un om aflat în 
solda lui Modrian în intervalul dintre micul dejun şi prânz, a 
comentat Burr cu o satisfacţie măsurată. 

Am cinat în linişte la Cecconi, unde ţinuse să mă invite chiar 
în seara aceea. 

— Prietenii noştri dragi din partea cealaltă a Parcului sunt 
nebuni de furie, turbaţi, indignaţi şi plini de invidie, ceea ce nu e 
deloc rău, adăugat el, vorbindu-mi însă despre o lume de care 
temporar mă despărţisem. 

— S-a demascat singur, am spus. 


10 Casă de nebuni (n. tr.). 


— Nu vreau să aud asta, Ned, a replicat Burr, privindu-mă 
tăios. Nu am văzut pe nimeni care să acţioneze atât de bine. Ai 
fost un ipocrit; trebuia să fii. Toţi suntem nişte ipocriţi. Ipocriţi 
care plătesc. M-am săturat de melancolia ta. M-am săturat să te 
tot văd căzut pe gânduri, stând acolo în Northberland Avenue, 
înnegurat ca un nor de furtună şi prins între ştiu eu câte femei. 
Dacă nu poţi lua o decizie, lasă-i pe alţii s-o facă. Părăseşte-ţi 
ultima iubire şi întoarce-te la Mabel, dacă vrei un sfat, ceea ce 
m-ar mira. Săptămâna trecută m-am întors şi eu la nevastă-mea 
şi a fost un adevărat coşmar. 

Fără voia mea, m-am trezit râzând. 

— Aşadar, iată ce am hotărât, a continuat Burr, servindu-se cu 
încă o porţie zdravănă de macaroane. Vei înceta să-ţi duci viaţa 
îmbufnat şi vei părăsi secţia de interogatorii în care, după umila 
mea părere, ţi-ai petrecut destul timp studiindu-ţi reflexia 
narcisistă. Te vei instala la Etajul Cinci, unde îl vei înlocui pe 
Peter Guillam în calitate de şef al secretariatului meu. Ceea ce 
va conveni de minune naturii tale calviniste şi mă va scăpa de 
un ofiţer cât se poate de leneş. 

Am făcut ce mi-a cerut. Absolut tot. Nu pentru că îmi ceruse 
el, ci pentru că vorbele lui îşi găsiseră efectiv ecoul. În seara 
următoare, i-am comunicat lui Sally hotărârea iar situaţia 
penibilă mi-a permis să-l uit pe Frewin. Timp de câteva luni, la 
cererea lui Sally, am continuat să-i scriu de la Tumbridge Wels, 
lucru care devenise pentru mine la fel de dificil ca trimiterea de 
scrisori acasă, pe vremea internatului. Sally a încheiat seria a 
ceea ce Burr numea micile mele iubiri. Probabil că îmi 
închipuisem că, adunându-le pe toate la un loc, s-ar fi putut 
întrupa în marea iubire. 


DOISPREZECE 

— Aşadar, s-a sfârşit, a conchis Smiley. 

Licărirea jăratecului lumina lambriurile bibliotecii şi arunca 
reflexe aurii pe rafturile încărcate cu cărţi de călătorie şi 
aventuri prăfuite, lăsând ici şi colo printre ele câte un loc liber, 
pe pielea îmbătrânită şi crăpată a fotoliilor, pe fotografiile 
îngălbenite ale fostelor batalioane de ofiţeri în uniformă şi cu 
baston şi pe toate figurile noastre întoarse către Smiley, care 
trona pe locul de onoare. Patru generaţii ale Serviciului se aflau 
în încăpere, dar vocea calmă a lui Smiley şi norul fumului de 
ţigară păreau să ne unească într-o singură familie. 

Nu-mi amintesc să-l fi invitat şi pe Toby să ni se alăture, dar 
era evident că personalul îl aştepta; chiar şi cei care serveau la 
popotă se grăbiseră să-l salute la sosire. In haina cu revere late 
din mătase moarată şi vesta cu brandemburguri!! balcanice 
încarna tipul clasic de Rittmeister”. 

Burr venise direct de la aeroportul Heathrow, îmbrăcându-se 
în grabă în smoking din respect pentru George, aşezat în spate 
în Rover-ul său cu şofer. Intrase discret, cu pasul său elastic de 
dansator, care pare atât de natural la bărbaţii corpolenţi. Apoi 
fusese zărit de Monty Arbuck, care se ridicase imediat spre a-i 
oferi locul. Burr devenise de curând primul bărbat care obținuse 
postul de Coordonator înainte de a fi împlinit treizeci şi cinci de 
ani. 

lar la picioarele lui Smiley era aşezată ultima mea promoţie 
de studenţi: fetele cu rochii multicolore parcă erau o grădină de 
flori, băieţii se arătau totuşi ageri şi entuziaşti, chiar şi după 
antrenamentul fizic epuizant de la terminarea stagiului la Argyll. 

— S-a sfârşit, a repetat Smiley. 

Oare chiar calmul lui subit ne-a neliniştit? Vocea schimbată? 
Sau această atitudine aproape sacerdotală şi încordarea 
corpului robust, care denotau fervoare sau determinare? N-aş fi 
putut să vă spun nici atunci, şi nu-mi dau seama nici acum. Dar 
la aceste cuvinte, fără niciun fel de schimb de priviri cu ceilalţi, 
am simţit că o anumită tensiune a străbătut auditoriul, ca şi cum 
Smiley ne-ar fi chemat la arme - chiar dacă discursul său ne 
invita ba să le luăm, ba să le depunem. 


1t Ornamente ale tunicilor militare (n. tr.). 
12 Ofiţer de cavalerie (n. tr.). 


— S-a sfârşit şi sfârşit sunt şi eu. Complet sfârşit. E timpul să 
tragem cortina peste soldatul care a participat la războiul rece 
de ieri. Şi vă rog să nu mă mai invitaţi. La timpuri noi, oameni 
noi. Greşeala cea mai mare pe care o puteţi comite este să ne 
imitaţi. 

Cred că iniţial intenţionase să se oprească aici, dar, în cazul 
lui George, e preferabil să ne abţinem de la previziuni. Din câte 
ştiam, îşi învățase discursul de încheiere pe de rost înainte de a 
veni aici, îl şlefuise şi îl repetase cuvânt cu cuvânt. Oricum, 
tăcerea noastră îl obliga acum să continue, ca şi setea noastră 
de ceremonial. Într-adevăr, ne subjugase în asemenea măsură 
încât, dacă ar fi părăsit dintr-odată încăperea, fără să ne mai 
spună vreun cuvânt, decepţia ne-ar fi transformat iubirea în 
venin. 

— Nu m-a interesat niciodată altceva decât omul, a declarat 
Smiley. Cu şiretenia sa obişnuită, începuse cu o enigmă, 
aşteptând câteva momente înainte de a o explica. Mi-am bătut 
întotdeauna joc de ideologii, a continuat el, cu excepţia celor 
care frizau nebunia sau erau răufăcătoare. Nu am considerat 
niciodată instituţiile demne de membrii lor. Nu am văzut 
niciodată în liniile politice decât alibiurile destinate să ascundă 
sentimentele. Omul şi nu masa de oameni se găseşte în centrul 
activităţii noastre. Omul este cel care a pus capăt războiului 
rece, în caz că nu aţi observat. Nici armele, nici tehnologia, nici 
armatele sau bătăliile ci, pur şi simplu omu/ Nici chiar 
occidentalii, ci duşmanii noştri neîmpăcaţi din Est care au 
coborât în stradă, înfruntând mitralierele şi ciomegele şi 
exclamând: am îndurat destul. Împăratul /or şi nu al nostru a 
fost cel care a avut curajul să urce în tribună pentru a 
recunoaşte că era gol. lar ideologiile s-au târât în urma acestor 
evenimente inimaginabile, precum condamnaţii la moarte; aşa 
cum se întâmplă întotdeauna când ideologiile şi-au trăit traiul. 
Căci ideologiile nu au o inimă a lor. Ele sunt îngerii şi târfele 
eurilor noastre frământate. Poate că va veni o zi când Istoria ne 
va spune cine a fost marele învingător. Dacă se construieşte o 
Rusie democratică, ea este cea care va fi repurtat victoria. lar 
dacă Occidentul se lasă sufocat de materialism, el va fi învinsul. 
Istoria îşi păstrează secretele mai mult timp decât majoritatea 
dintre noi. Dar, totuşi, doresc să vă împărtăşesc unul în această 
seară: uneori nu există niciun învingător iar alteori nu e nevoie 


de un învins. Mi-aţi cerut să vă spun ce trebuie să credem 
despre Rusia actuală. 

Oare chiar îi cerusem aşa ceva? Ce altceva l-ar fi putut 
determina să-şi schimbe optica? Era adevărat că evocaserăm 
destrămarea imperiului sovietic şi  meditaserăm asupra 
ascensiunii rapide a Japoniei şi a fluctuaţiilor istorice ale puterii 
economice. Şi când ne-am mişcat încoace şi încolo după dineu, 
evocaserăm într-adevăr trecerea mea la Casa Rusia şi 
puseserăm câteva întrebări referitoare la Orientul-Mijlociu şi la 
activitatea lui Smiley în cadrul Comitetului pentru drepturile 
pescarilor care, datorită lui Toby, era de-acum încolo de 
notorietate publică. Nu cred însă că George se hotărâse să 
răspundă la vreuna din aceste întrebări. 

— M-aţi întrebat dacă vom putea vreodată să ne încredem în 
Urs. Ideea că am putea dialoga cu ruşii ca simple fiinţe omeneşti 
şi că am putea să facem corp comun în multe domenii, a părut 
în acelaşi timp să vă amuze şi să vă stânjenească puţin. Vă voi 
da imediat mai multe răspunsuri. 

Primul este: nu, nu vom putea niciodată avea deplină 
încredere în Urs. Din simplul motiv că Ursul însuşi nu are 
încredere în el. Ursul se simte ameninţat, se teme şi se 
descompune lent. Ursul este dezgustat de propriul trecut, 
scârbit de prezent şi îngrozit de viitor. Ursul e lefter, puturos, 
nestatornic, incompetent, alunecos, periculos de orgolios, 
periculos de înarmat, uneori genial, adeseori incult. Rămas fără 
gheare, ar deveni un oarecare membru anarhic al lumii a treia. 
Dar nu şi-a pierdut ghearele, mai e mult până atunci. Şi nici nu- 
şi poate chema de la o zi la alta trupele din alte ţări, pentru 
simplul motiv că nu dispune de mijloace de cazare, nu le poate 
hrăni, nu le poate oferi de lucru şi, în plus, nu are încredere în 
ele. Serviciul nostru fiind păzitorul oficial al neîncrederii 
naţionale, dacă am slăbi un moment vigilenţa, ar însemna să nu 
ne facem datoria, fie că este vorba de Urs sau de ursuleţii săi 
răzvrătiți. Acesta este primul meu răspuns. 

Al doilea este: da, putem să-i acordăm toată încrederea 
Ursului care niciodată nu a meritat-o ca acum. Ursul doreşte să 
intre în rândul nostru, să scape de propriile probleme 
aruncându-le în curtea noastră, să ne încredinţeze contul său în 
bancă, să-şi facă cumpărăturile pe străzile noastre comerciale şi 
să fie acceptat ca membru deplin, cu acces în pădurile noastre 


ca şi în ale sale - cu atât mai mult cu cât societatea şi economia 
sa evoluează în dezordine, resursele sale naturale sunt pustiite 
iar conducătorii neaşteptat de incompetenţi. Ursul are atâta 
nevoie de noi încât, sub acest aspect, ne putem încrede în el. 
Ursul ar dori să poată întoarce cursul îngrozitoarei lui istorii, 
pentru a ieşi din întunericul ultimilor şaptezeci sau şapte sute de 
ani. Noi suntem lumina în mijlocul unui ocean de întuneric. 

Problema este că noi, ceilalţi occidentali, nu considerăm firesc 
să avem încredere în Urs, fie el alb, roşu sau bicolor, aşa cum 
este astăzi. Poate că e pe punctul de-a naufragia dacă nu-i dăm 
ajutor, dar mulţi dintre noi considerăm că asta şi merită. La fel 
ca în 1945, când unii declarau că Germania învinsă ar trebui să 
rămână pe veci un deşert plin de moloz. 

Smiley s-a întrerupt, întrebându-se parcă dacă vorbise destul. 
Mi-a aruncat o privire, dar am evitat-o. Liniştea în care audiența 
aştepta l-a încurajat, fără îndoială, să continue. 

— De acum înainte, viitorul Ursului este în mâinile noastre şi 
avem mai multe motive să facem ceva pentru el. Primul este din 
pură binefacere. După ce ai ajutat un om închis pe nedrept să 
evadeze din temniţă, cel mai simplu lucru este să-i oferi o 
farfurie de supă şi posibilitatea de-a se integra din nou în lumea 
liberă. Al doilea mi se pare atât de evident încât aproape că mă 
irită faptul că trebuie să-l explic. Rusia, chiar şi deposedată de 
cuceriri şi sateliți, este un teritoriu vast şi foarte populat, situat 
într-un punct strategic al globului. Şi-atunci, să-l lăsăm pe Urs să 
piardă? Să-i purtăm pică şi să facem din el o naţiune înapoiată şi 
supraînarmată, în afara lumii noastre occidentale? Sau să-l 
transformăm într-un partener dintr-o lume care-şi schimbă faţa 
în fiecare zi? 

Şi-a luat paharul rotund şi l-a contemplat cu un aer gânditor, 
agitând restul de coniac de pe fund. Imi dădeam seama că îi era 
mai greu să ne părăsească decât crezuse. 

— Ei, da, a murmurat apoi, ca şi cum ar fi vrut să se apere de 
propriul mod de a gândi, ci şi acest stat modern şi omnipotent, 
pe care l-am construit ca pe un bastion care să ne protejeze de 
o ameninţare care nu mai există. În numele libertăţii, am 
renunţat la prea multe libertăţi. Acum trebuie să le recucerim. 

A schiţat un zâmbet timid şi am înţeles că încerca să 
destrame însăşi vraja sub care ne ţinea. 


Prin urmare, când vă veţi afla pe teren ca să vă îndepliniţi cu 
devotament datoria faţă de stat, oferiţi-mi această plăcere: 
umblaţi-i şi la temelii din când în când. Are tendinţa în ultimul 
timp să-şi dea prea multă importanţă. Ar fi bine să-i mai retezaţi 
din avânt. Ned, am încetat să devin plictisitor. E timpul să mă 
trimiţi acasă. 

S-a ridicat brusc, ca pentru a se elibera de nişte lanţuri 
imaginare. Apoi, pentru ultima oară, şi-a rotit privirea peste 
întregul auditoriu, fixând-o pe vechile fotografii şi trofee de pe 
vremea lui, dornic fără îndoială să şi le imprime în memorie. A 
adresat astfel un ultim salut locului ocupat până atunci, înainte 
de a-l încredința moştenitorilor. Pe urmă s-a lansat într-o 
căutare frenetică a ochelarilor, fără să-şi dea seama că-i avea 
pe nas. În fine, trăgându-şi umerii în spate, s-a îndreptat cu un 
pas sigur spre uşa pe care doi studenţi s-au grăbit să i-o 
deschidă. 

— Bun. Perfect. Noapte bună. Şi mulţumesc. A, Ned, să nu uiţi 
să le spui că trebuie să spioneze atent şi stratul de ozon. E 
teribil de cald la St. Agnes pentru acest sezon. 

A ieşit fără să se mai uite înapoi. 


TREISPREZECE 

Chiar dacă ritualurile care însoțesc ieşirea la pensie din cadrul 
Serviciului presupun că nu sunt mai triste ca în altă parte, ele 
respiră, totuşi, o emoție deosebită. In primul rând sunt 
ceremoniile amintirii: dejunurile cu fostele legături, cocteilurile 
din birou, strângerile de mână cu secretare de direcţie 
înlăcrimate, vizitele de curtoazie la serviciile prietene. Urmează 
ceremoniile uitării, unde progresiv te desparţi de privilegiul de a 
cunoaşte ceva cu totul special, privilegiu de care nu se bucură 
orice muritor. Pentru cel care şi-a petrecut toată viaţa în 
Serviciu, dintre care trei ani la secretariatul personal al lui Burr, 
ceremoniile ajung să fie lungi şi stereotipe, chiar dacă secretele 
pe care le deţii au încetat să mai aibă vreo importanţă cu mult 
înainte. Închis în biroul prăfuit al lui Palfrey, consilierul nostru 
juridic, de cele mai multe ori după un prânz excelent, a trebuit 
să semnez o renunțare la fiecare episod din trecutul meu, să 
repet supus după el scurtul jurământ de o pudoare pur britanică 
şi să-l ascult de fiecare dată cum debitează fără convingere 
aceleaşi ameninţări cu represalii dacă voi fi tentat să nu-mi 
respect cuvântul, din motive de orgoliu sau pentru bani. 

V-aş minţi, şi m-aş minţi şi pe mine, dacă aş pretinde că 
povara dobândită cu prilejul acestor ceremonii nu ajunge să-mi 
apese greu pe umeri. Ajunsesem să doresc chiar ca data 
execuţiei mele să poată fi devansată sau şi mai bine, să 
constituie un fapt împlinit. Căci, din zi în zi, aveam tot mai mult 
sentimentul că sunt un om care acceptă ideea propriei morii, 
dar care trebuie să-şi consacre ultimele forţe ca să-i consoleze 
pe cei ce-i vor supravieţui. 

A fost deci o imensă uşurare când, găsindu-mă încă o dată în 
bârlogul blestemat a lui Palfrey, la numai trei zile de la punerea 
mea în libertate, sau mai degrabă de la încarcerarea mea 
definitivă, am primit o convocare urgentă din partea lui Burr. 

— Am o treabă pentru tine. N-o să-ţi placă, m-a asigurat el, 
înainte de a închide brutal telefonul... 

Fierbea încă de mânie când am intrat în biroul său de un 
modernism costisitor. 

— Citeşte dosarul acestui tip, du-te la el la ţară şi discută cu 
el. Nu trebuie să-l jigneşti, dacă însă îi suceşti gâtul din 
greşeală, n-o să mă supăr prea tare. 

— Cine este? 


— O relicvă din timpul lui Percy Alleline. Un magnat din City, 
cu burta plină de bere şi cu care îi place lui Percy să joace golf. 

Am aruncat o privire pe coperta primului volum. Unde am 
citit: „BRADSHAW, Sir Anthony Joyston”. lar dedesubt, cu litere 
mici, „garantat” ceea ce însemna că subiectul era considerat un 
aliat al Serviciului. 

— Te ploconeşti în faţa lui. E un ordin. Apelezi la bunele lui 
sentimente, a precizat Burr cu acelaşi ton acru. Faci să vibreze 
coarda sensibilă a marelui om de stat. Şi-l aduci la noi în ţarc. 

— Din ordinul cui? 

— Al preasfinţitului Foreign Office, al cui crezi? 

— De ce nu binevoiesc să-şi facă singuri treaba? am replicat, 
aruncând o privire curioasă asupra rezumatului carierei sale de 
pe pagina întâi a dosarului. Parcă de-asta sunt plătiţi. 

— Au încercat. Ba chiar au trimis la el un secretar de stat cu 
căciula în mână. Dar Sir Anthony este imun la linguşiri. Şi apoi 
ştie prea multe lucruri. Poate să dea nume şi să pună sub 
acuzaţie. Sir Anthony Bradshaw, a început Burr, ridicând tonul 
cu o indignare aprigă, tipică celor din nord. Sir Anthony /oyston 
Bradshaw, s-a corectat apoi, este tipul de căcănar englez care, 
pretinzând că aduce servicii patriei, a adunat mai multe 
informaţii privind activităţile dubioase ale guvernului Majestății 
Sale, decât cele furnizate aceluiaşi guvern privind activităţile 
dubioase ale duşmanilor. Cu ajutorul lor, la ora asta ţine în şah 
guvernul. Misiunea ta este ca, fiind cât se poate de îndatoritor, 
să-l determini să-şi slăbească niţel strânsoarea. Armele de care 
beneficiezi în această misiune sunt părul tău alb şi afabilitatea 
ta evidentă, pe care am observat că nu te dai în lături să le 
utilizezi uneori cu perfidie. Te aşteaptă astăzi la orele 17 şi îi 
place punctualitatea. Kitty ţi-a eliberat un birou în anticameră. 

Nu mi-a trebuit mult timp ca să-mi explic de ce s-a simţit Burr 
ofensat. Nimic sau aproape nimic nu era supărător în meseria 
noastră decât să fii obligat să te lupţi cu lucrurile neplăcute şi 
lăsate nerezolvate de predecesori; or, Sir Anthony Joyston 
Bradshaw, comerciant de curaj şi magnat din City, era un astfel 
de exemplu trist. Alleline se împrietenise cu Bradshaw la club, 
unde altundeva? Il recrutase şi-l susţinuse într-o serie de 
tranzacţii suspecte, de o utilitate cu totul discutabilă pentru 
ceilalţi, dar nu şi pentru Sir Anthony. În plus, se vehiculau nişte 
insinuări jenante, conform cărora Alleline ar fi luat un comision. 


Când scandalul ameninţa să izbucnească, Alleline îl luase pe Sir 
Anthony sub umbrela discretă a Circului. Şi mai neplăcut era 
faptul că multe din uşile deschise de Alleline lui Bradshaw 
păreau să nu se fi închis, pentru simplul motiv că nimănui nu-i 
trecuse prin cap să le închidă. Tocmai pe una din aceste uşi 
păşise acum Bradshaw, spre marea indignare a Foreign Office- 
ului şi a unei jumătăţi din Whitehall. 

Am împrumutat o hartă de la biblioteca Serviciului şi un Ford 
Granada din garaj. M-am aşternut la drum la ora două şi 
jumătate, cu dosarul Bradshaw bine întipărit în minte. Uneori te 
trezeşti că ai uitat cât de frumoasă e Anglia. Am trecut prin 
Newbury şi am urcat o colină pe un drum şerpuit, străjuit de fagi 
ale căror umbre alungite brăzdau miriştea galbenă ca nişte 
tranşee. Mirosul ierbii de pe terenurile de criket a inundat 
maşina. Am ajuns în vârful unei creste, unde m-au întâmpinat 
castele de nori albi. Probabil că mi-am adus aminte de copilărie 
căci am simţit brusc dorinţa să intru direct în ei, lucru la care 
visasem adeseori când eram copil. Maşina a coborât din nou, 
simțindu-se liberă şi, dintr-odată în faţă s-a deschis o vale largă, 
presărată cu cătune, biserici, câmpuri şi păduri. 

Am trecut prin faţa unei cârciumi şi imediat după aceea m-am 
apropiat de două porţi mari, aurite şi închise, flancate de stâlpi 
de piatră şi având deasupra lor nişte lei sculptați. Alături se 
înălța o casă albă şi cochetă, aparţinând paznicului şi având un 
acoperiş nou de paie. Un tânăr robust şi-a apropiat obrazul de 
geamul lăsat al maşinii şi m-a examinat cu o privire de 
inchizitor. 

— Am venit să-l văd pe Sir Anthony. 

— Numele dumneavoastră, domnule? 

— Carlisle, am răspuns, folosind un pseudonim pentru ultima 
oară. 

A dispărut în casă. Poarta s-a deschis, pentru ca să se închidă 
la loc de îndată ce maşina a trecut de ea. Parcul era mărginit de 
un perete înalt de cărămizi, lung de câţiva kilometri. Cerbi 
lopătari se odihneau la umbra castanilor. La capătul aleii, în 
pantă, era aşezată casa. Era minunată, imaculată, imensă. 
Corpul principal data din epoca lui William şi Mary. Aripile 
păreau mai recente, dar nu cu muult. În faţă se întindea un lac iar 
în spate grădini de legume şi sere. Fostele grajduri fuseseră 
transformate în birouri, legate ingenios prin scări exterioare şi 


galerii din sticlă. Un grădinar stropea plantele în sera cu 
portocali. 

Aleea care ocolea lacul m-a dus până în faţa platformei din 
faţa clădirii. Două iepe arabe şi o lamă mă priveau pe deasupra 
gardului ce împrejmuia manejul. Un majordom tânăr, în 
pantaloni negri şi vestă de în tocmai cobora scările peronului. 

— Îmi permiteţi să vă parchez maşina în spatele casei după 
ce vă anunţ, domnule Carlisle? Sir Anthony vrea ca faţada să fie 
degajată pe cât se poate, domnule. 

l-am dat cheile şi am urcat scările largi în urma lui. Erau nouă 
trepte. Nu ştiu de ce le-am numărat, poate doar pentru că ne 
învățau astfel de lucruri la cursurile pentru formarea spiritului de 
observaţie la Sarratt; în ultimele săptămâni viaţa mea îşi 
pierduse continuitatea, recompunându-se într-un mozaic de 
epoci şi experienţe trecute. Dacă Ben ar fi venit spre mine ca 
să-mi strângă viguros mâna, nu aş fi fost foarte surprins. Dacă 
Monica sau Sally ar fi apărut dintr-odată ca să mă acuze, aş fi 
avut răspunsuri pregătite. 

Am intrat în imensul vestibul, de unde o superbă scară dublă 
urca la etaj. Portrete ale căror strămoşi nobili, cu toţii bărbaţi, 
mă priveau fix, dar am avut impresia stranie că nu aparţineau 
aceleiaşi familii, sau că n-ar fi putut trăi mult timp în acest loc 
fără soţii. Am străbătut o sală de biliard şi am observat că masa 
şi tacurile erau noi. Dacă înregistram totul cu atâta claritate, era 
fără îndoială pentru că trăiam fiecare experienţă ca şi cum ar fi 
fost ultima. Majordomul mergea în faţa mea, traversând un 
salon maiestuos, apoi o sală transformată în hol cu oglinzi şi o a 
treia menită să ofere mai multă intimitate, cu un televizor la fel 
de mare ca tricicleta cu îngheţată care apărea când ieşeam de 
la şcoala primară, în unele după-amiezi la fel de însorite ca 
aceasta. Am ajuns în faţa unei uşi duble impozante iar 
majordomul a ciocănit. Am aşteptat un răspuns care nu venea. 
Am continuat să aşteptăm... Dacă Bradshaw ar fi arab, m-ar lăsa 
să aştept aici ore în şir, mi-am spus, amintindu-mi de Beirut. 

În cele din urmă, s-a auzit o voce masculină care a rostit 
tărăgănat: „Intraţi” iar majordomul a făcut un pas în cameră şi a 
anunţat: „Domnul Carlisle de la Londra, Sir Anthony”. 

Nu-i spusesem că vin de la Londra. 


S-a dat la o parte, permiţându-mi să-mi văd în fine gazda, în 
timp ce aceasta a mai lăsat să treacă vreo câteva clipe până să- 
| privească pe domnul Carlisle. 

Bradshaw era aşezat în faţa unui birou lung de patru metri, cu 
încrustaţii din alamă şi picioare arcuite. Peretele din spatele lui 
era împodobit cu tablouri contemporane în ulei reprezentând 
nişte copii răsfăţaţi. Corespondenţa umpluse câteva tăviţe din 
piele cusută artistic pe margini. Era un bărbat înalt, bine hrănit 
şi evident un tip foarte muncitor, căci nu purta nimic deasupra 
cămăşii albastre cu un guler mic, alb şi tare, cu excepţia unei 
perechi de bretele roşii. De altfel, părea prea ocupat ca să-mi 
observe prezenţa. Şi-a citit mai întâi corespondenţa, folosindu- 
se de un stilou de aur pentru a urmări rândurile. Apoi a semnat- 
o, folosindu-şi stiloul de aur. După aceea a căzut pe gânduri: cu 
faţa aplecată deasupra hârtiilor şi cu privirea fixată pe peniţa 
aceluiaşi stilou din aur, pentru a medita cât mai profund. Butonii 
de manşetă, tot din aur, erau de mărimea vechilor piese de un 
penny. În cele din urmă, şi-a pus stiloul jos şi şi-a ridicat privirea 
cu un aer ofensat şi chiar acuzator, descoperindu-mă iar apoi 
apreciindu-mă după nişte criterii pe care urma să mi le clarific 
mai târziu. 

În aceeaşi clipă - natura potriveşte uneori bine lucrurile - o 
rază de soare razantă ce pătrunde prin uşa cu geam s-a oprit pe 
faţa lui, permiţându-mi să-l studiez şi eu: tristeţea înduioşătoare 
a ochilor ascunşi deasupra unor pungi de grăsime, care cerşeau 
compătimire pentru că posesorul lor era atât de bogat, gura 
mică şi dreaptă, cu buze subţiri, ale căror colţuri lăsate se 
pierdeau în cutele bărbiei duble, aerul de siguranţă amestecată 
cu slăbiciune, un aer de puşti bănuitor nimerit din greşeală 
printre adulţi. La patruzeci şi cinci de ani, acest copil ghiftuit nu- 
şi potolise foamea, părând că acuză un părinte absent că-l 
răsfăţase prea tare. 

Brusc, a început să înainteze spre mine, fără să-mi dau seama 
dacă pasul lui era suplu sau apăsat. In zilele noastre există în 
Anglia un mers caracteristic oamenilor puterii, care combină mai 
multe elemente, dintre care încrederea în sine şi un dinamism 
nonşalant. Dar şi o nuanţă de ameninţare, de nerăbdare, de 
aroganță insolentă, care însoțesc acest fel de a-ţi ţine coatele 
îndepărtate pentru a nu permite altcuiva să treacă, de a-ţi umfla 
umerii ca un boxer şi de a-ţi îndoi genunchii cu supleţe. Chiar cu 


mult înainte de-a strânge mâna unui asemenea om îi poţi ghici 
refuzul de-a avea de-a face cu o întreagă categorie a societăţii, 
de la lumea artei la cea a transportului în comun. Şi sunteţi 
rugaţi din privire să păstraţi distanţa, dacă aparţineţi cumva 
acestei categorii. 

— Eşti unul din băieţii lui Percy, mi-a spus, în caz că nu ştiam, 
strângându-mi mâna şi părând dezamăgit. Aşa, care va să zică, 
a continuat. Nu ne-am văzut de mult. De cel puţin zece ani. 
Chiar mai mult. Bea ceva. Un pahar de şampanie. Ce-ţi pofteşte 
inima. Summers, a ordonat apoi. Adu-ne o sticlă de şampanie, o 
frapieră, două cupe şi cară-te! Şi arahide! a strigat după o clipă. 
Nuci. Alune americane. Tone de nuci. Îți plac nucile? m-a 
întrebat brusc, cu o familiaritate dezarmantă. 

Am răspuns că da. 

— Perfect. Şi mie. Le ador. Ai venit să-mi dai la fund, nu? Fă-ţi 
datoria, atunci. M-am prins din prima. 

Când s-a apropiat de uşile cu geam şi le-a deschis ca să-i pot 
admira domeniile, a adoptat un alt mers, mai marţial, legănând 
mai mult braţele în ritmul unei fanfare militare imaginare. După 
ce-a deschis uşile, a rămas pe loc, întors cu spatele, cu braţele 
încrucişate şi cu palma sprijinită pe tocul uşii. Ca un martir în 
aşteptarea săgeţii fatale. Am observat atunci şi tunsoarea tipică 
pentru City: cu chică pe ceafă şi cu şuviţe scurte deasupra 
urechilor. Intr-un decor de aur, de maro şi de verde, valea se 
pierdea lin în zare. O doică şi un copilaş se plimbau printre 
căprioare. Ea purta o pălărie cu boruri ridicate şi o uniformă 
maro ca cea a asociaţiei cercetaşelor. Peluza era amenajată 
pentru crichet. 

— Vă solicităm pur şi simplu cooperarea, Sir Anthony, i-am 
explicat. Vă mai cerem un serviciu, ca şi cele pe care i le-aţi 
făcut lui Percy. In fond, Percy a fost cel care v-a obţinut titlul de 
nobleţe, nu-i aşa? 

— Să se ducă dracului Percy! E terminat, nu? Nu datorez 
nimănui nimic, mulţumesc. Mă descurc şi singur când am nevoie 
de ceva. Ce vrei? Dă-i drumul. Am avut deja parte de o predică. 
Găliganul de Savoury, de la Foreign Office. La şcoală era într- 
una din clasele mai mici şi puneam nuiaua pe el. Cârpă atunci, 
cârpă şi acum. 

A rămas cu braţele ridicate, cu spatele drept şi cu o expresie 
agresivă. Aş fi putut să vorbesc, dar aveam strania impresie că 


nu ştiam cum s-o fac. Cu trei zile înainte de pensionare, 
începusem să simt că nu mai cunoşteam aproape deloc lumea 
reală. Summers a adus sticla de şampanie, a desfăcut-o şi a 
umplut două cupe pe care ni le-a oferit pe o tavă din argint. 
Bradshaw a luat o cupă şi a ieşit în grădină. L-am urmat, 
mergând până la mijlocul unei alei cu iarbă, străjuită de garduri 
înalte de azalee şi rododendroni. La capătul celălalt, în mijlocul 
unui bazin de piatră, apa ţâşnea dintr-o fântână. 

— Aţi obținut titlul cumpărând conacul? am întrebat 
considerând că îndrugarea unor banalităţi avea să-mi dea timp 
să-mi revin. 

— Şi ce-i cu asta? mi-a replicat Bradshaw, căruia pricepusem 
că nu-i plăcea să i se amintească faptul că achiziţionase 
domeniul, fără a fi intrat în posesia lui ca moştenitor. 

— Sir Anthony? am întrebat. 

— Ce e? 

— E vorba de relaţia dumneavoastră cu o societate belgiană 
numită Astrasteel. 

— N-am auzit niciodată de ea. 

— Dar sunteţi asociat la ea, nu-i aşa? am insistat zâmbind. 

— Nu sunt şi nici n-am fost vreodată. l-am spus şi lui Savoury. 

— Dar deţineţi acţiuni la Astrasteel, Sir Anthony, am obiectat 
răbdător. 

— Zero. Absolut nimic. Ai greşit adresa. Cântă la altă masă. |- 
am spus-o şi lui. 

— Dar, totuşi, deţineţi întreg capitalul unei societăţi pe nume 
Alimetal Limited din Birmingham, Sir Anthony. lar Alimetal are o 
filială pe nume Eurotech Funding & Imports Limited în Bermude, 
nu-i aşa? lar Eurotech din Bermude a concesionat societatea 
Astrasteel din Belgia, Sir Anthony. Deci, am putea considera că 
există o oarecare legătură între dumneavoastră, pe de-o parte, 
şi compania care are în posesie societatea dumneavoastră, pe 
de alta. 

Am continuat să zâmbesc şi să discut cu el, încercând să-l 
conving pe un ton cât mai jovial cu putinţă. 

— Nu deţin acţiuni, nu primesc dividende şi nu am nicio 
influenţă asupra afacerilor lui Astrasteel. Nu am de-a face cu ei. 
l-am spus şi lui Savoury. Ţi-o spun şi ţie. 

— Totuşi, când Alleline v-a cerut - ştiu că a fost demult, dar 
nu chiar aşa demult - să furnizaţi unele produse unor ţări care 


oficial nu figurau pe lista posibililor destinatari ai respectivelor 
produse, v-aţi folosit de Astrasteel. lar Astrasteel a executat ce 
i-aţi cerut. Dacă n-ar fi fost aşa, Percy nu vi s-ar fi adresat, 
sunteţi de acord? Nu i-aţi fi fost nici de folos. 

Simţeam cum îmi îngheaţă zâmbetul pe buze. 

— Noi nu suntem polițiști, Sir Anthony, şi nici perceptori. Eu 
nu fac decât să vă semnalez unele legături care, sigur o să 
spuneţi, se situează în afara legii şi s-au realizat datorită 
ajutorului lui Percy. 

Discursul meu mi s-a părut atât de greşit structurat şi atât de 
imprecis încât mi-am zis la început că Bradshaw nici nu-l va lua 
în considerare. Într-un fel am avut dreptate, căci el s-a mulţumit 
să ridice pur şi simplu din umeri şi să spună: 

— La dracu, ce fel de legături? 

— Ei bine, de fapt chiar foarte multe, am spus, simțind cum 
mi se urcă sângele la cap, fără să pot să fac ceva. Vă cerem să 
renunţaţi, am continuat. Să vă opriţi. Aţi primit titlul, sunteţi 
posesorul unei averi frumoase şi aveţi o datorie faţă de patrie, 
ca şi acum doisprezece ani. Deci, retrageţi-vă din Balcani şi 
încetaţi să produceţi agitaţie în Serbia şi în Africa Centrală, nu le 
mai furnizaţi arme cu duiumul şi pe credit şi nu mai încercaţi să 
vă îmbogăţiţi de pe urma războaielor care n-ar fi avut loc 
niciodată dacă dumneavoastră şi alţii ca dumneavoastră nu ar fi 
avut de profitat de pe urma lor. Sunteţi englez. Aveţi mai mulţi 
bani în buzunar decât ar primi unii dintre noi muncind o viaţă 
întreagă. Opriţi-vă, puneţi punct. Asta vă cerem. Vremurile s-au 
schimbat. Nu mai mizăm pe asemenea jocuri. 

Am crezut pentru moment că l-am impresionat, căci şi-a 
întors privirea stinsă spre mine şi m-a examinat ca şi cum aş fi 
fost o persoană pe care ar fi meritat să o asculte. Apoi interesul 
a dispărut şi deznădejdea s-a instalat la loc. 

— Îţi vorbeşte propria ţară, Bradshaw, am spus, de data asta 
sincer mâniat. Pentru numele lui Dumnezeu, omule, ce mai vrei? 
Nu mai ai niciun dram de conştiinţă? 

Vă voi reda răspunsul lui Bradshaw aşa cum l-am transcris, 
căci la cererea lui Burr îmi strecurasem un reportofon în 
buzunarul hainei iar inflexiunile nazale şi cântate ale lui 
Bradshaw au permis o înregistrare perfectă. Voi încerca să-i 
redau şi tonul vocii cât mai exact posibil. Işi vorbea limba 
maternă ca pe o limbă străină. Cum spune fiul meu Adrian, 


acest mod de a vorbi era o lălăială „leneşă”. Era, de fapt, un fel 
de cockney al cartierelor aristocratice gen Belgravia, care 
înghiţea jumătate din fiecare cuvânt. Mice se pronunţa la fel ca 
mouse şi se elimina aproape complet pronumele. Acest mod 
special de a vorbi îşi are evident un vocabular propriu: nu se 
spune a „îmbunătăţi” ci a „optimiza”, un program nu se 
„aplică”, ci se „implementează”, uneltele sunt sistematic 
„performante” şi nu se mai spune „te sui” sau „te urci”, ci 
„escaladezi”. Se fac, de asemenea, greşeli din exces de 
pedanterie, în scopul deosebirii de plebe, dar ajungându-se la 
perle de genul: „în ceea ce mă şi te priveşte”. Chiar dacă nu aş 
fi avut magnetofonul, îmi place să cred că mi-aş fi amintit 
fiecare cuvânt, căci vorbirea sa îmi suna în urechi ca ultimul 
strigăt de război al unei lumi crepusculare, pe care eu tocmai o 
abandonam. 

— Sunt dezolat, a început el, minţind de la bun început. Dacă 
am înţeles bine, ai apelat la conștiința mea? Foarte bine. 
Perfect. Să fac o declaraţie care să fie pusă la dosar. Ceva 
împotrivă? Declaraţia începe acum. Punctul unu. De altfel. Nici 
nu există un al doilea. Mi se rupe. Diferenţa între mine şi ceilalţi 
traficanţi este că eu recunosc că vând arme. Dacă o bandă de 
negrotei (da, am spus bine negrotei;), dacă aceşti negrotei îşi 
găuresc pielea până la unul cu jucăriile mele şi asta îmi aduce 
un oarecare câştig, este perfect. Căci dacă nu le vând eu marfa, 
alt furnizor nu se va jena să o facă. Guvernul înţelegea asta, 
înainte. Dacă s-a ramolit, cu atât mai rău pentru el. Punctul doi. 
Intrebare: ce fac producătorii de tutun azi? Işi plimbă mahorca 
hipertoxică în faţa aborigenilor spunându-le că le-ntăreşte scula 
şi vindecă răcelile. Se sinchiseşte vreunul de efectele tutunului? 
Il doare pe vreunul capul din cauza cancerului la plămâni pe 
care îl cauzează băştinaşilor? Li se fâlfâie. Fac marketing creator 
şi basta. Drogul, de exemplu. Personal nu folosesc, nu am 
nevoie. Nu contează. Dacă persoana dispusă să vândă face 
afaceri cu cumpărătorul dispus să cumpere, sfatul meu e să nu 
ne băgăm nasul, să-i lăsăm să se omoare între ei, şi vânt la 
pupa. Dacă drogul nu-i omoară, o va face poluarea, sau vor 
sfârşi pe grătar din cauza efectului de seră. Ai spus englez. Sunt 
mândru de asta. Şi de şcoala pe care am făcut-o. Imperialist. 
Tradiţia mi le-a lăsat moştenire. Când oamenii mi se aşază în 
drum, îi distrug sau mă distrug ei pe mine. Disciplina este o 


problemă individuală. Lucrul cel mai important e să accepţi 
responsabilităţile clasei din care faci parte, ale educaţiei primite 
şi să-l baţi pe străin cu propriile lui arme. Credeam că era una 
din ideile pe care vi le-aţi însuşit şi voi. Pare-se că nu e chiar 
aşa. Eşec în modul de comunicare. Ceea ce contează este 
calitatea vieţii. A acestei vieţi. Valorile, de fapt. Mă consideri 
retrograd? De acord. Sunt. Sunt încrezut? De acord, sunt şi 
încrezut. Să te ia dracu. Sunt un faraon, bine? Chiar dacă trebuie 
să dispară câteva mii de sclavi pentru ca eu să-mi construiesc 
piramida, asta-i legea junglei. lar dacă ei mă pot distruge pe 
mine ca să-şi ridice blestemata lor de piramidă, cu atât mai bine 
pentru ei. Ştii ce am în pivniţă? Inele din fier. Ruginite, prinse în 
perete când am construit această casă. Ştii la ce serveau? Erau 
pentru sclavi. Asta-i tot legea junglei. Primul proprietar, cel care 
a construit casa, cel care a plătit-o, cel care şi-a trimis arhitectul 
în Italia ca să înveţe meserie, omul ăsta avea sclavi iar locul în 
care îşi duceau viaţa sclavii era pivniţa acestei case. Crezi că nu 
mai există şi astăzi sclavi? Crezi că azi capitalul nu se bazează 
pe sclavi? Doamne, pe ce lume trăieşti? Nu sunt filosof din fire, 
dar nici nu accept predici. Nu ţine figura. Nu, mulţumesc. Mă 
supără. Nu mă enervez uşor. Ba chiar sunt cunoscut pentru 
sângele meu rece. Dar am o anumită imagine despre lume; le 
ofer de lucru oamenilor şi îmi iau partea mea. 

N-am răspuns nimic, cum de altfel se poate constata pe 
bandă. 

Ce poţi spune în faţa unui asemenea om? Toată viaţa mă 
ridicasem împotriva răului instituţionalizat. Purtase un alt nume 
şi de multe ori avusese o patrie de adopţiune. Servise un scop 
colectiv şi avusese un rezultat colectiv. Dar flagelul pe care îl 
aveam astăzi în faţa mea era un copil distructiv, care crescuse 
printre noi şi faţa de care deveneam şi eu copil, dezarmat, fără 
glas, abandonat. Pentru un moment, am avut sentimentul că îmi 
irosisem viaţa luptând cu un fals duşman. Apoi am simţit că 
Bradshaw mi-a furat personal roadele propriei victorii. Mi-am 
amintit aforismul lui Smiley referitor la cei buni care pierd 
războiul rece şi la cei răi care îl câştigă, şi m-am gândit să i-l 
spun lui Bradshaw ca pe un fel de insultă. Dar aş fi vorbit în 
vânt. Am vrut să-i mai spun că după ce am învins comunismul, 
ar trebui să învăţăm să învingem şi capitalismul, dar nu la asta 
mă gândisem cu adevărat: răul nu se afla în sistem, ci în om. 


Mai mult, Bradshaw se pregătea deja să-mi propună să rămân la 
masă. L-am refuzat politicos, înainte de a-mi lua rămas bun. 

Până la urmă, m-a invitat Burr şi-mi face plăcere să spun că 
nu-mi prea amintesc multe din seara aceea. După două zile, mi- 
am predat legitimaţia la Centrală. 

Îţi priveşti chipul. Aparține unui necunoscut. Te întrebi ce-ai 
făcut cu iubirea, ce-ai descoperit, ce cauţi. ţi vine să spui: „Am 
înfrânt balaurul, am făcut ca lumea asta să fie mai sigură”. 
Numai că în ziua de azi nu mai poţi să spui aşa ceva. Şi cine 
ştie, de fapt, dacă ai putut vreodată. 

Mabel şi cu mine avem o viaţă plăcută. Nu vorbim despre 
lucruri care nu se mai pot schimba. Nu ne certăm. Suntem 
oameni civilizaţi. Ne-am cumpărat o cabană pe malul mării, cu o 
grădină în jur pe care îmi place să o îngrijesc: să plantez pomi, 
să amenajez un dig. Lucrez benevol la un club de bărci cu pânze 
pentru copiii nevoiaşi: îi aducem aici de la Hackney şi le place 
foarte mult. Încerc să intru în Consiliul municipal. Mabel se 
ocupă de treburile parohiei. Din când în când merg în Olanda, 
unde mai am câteva cunoştinţe. 

Se întâmplă uneori să ne viziteze Burr, ceea ce îmi face 
plăcere. Se înţelege bine cu Mabel. Era de prevăzut. Nu încearcă 
să ne dea sfaturi. Ea îi vorbeşte despre acuarelele pe care le 
pictează. Nu face aprecieri. Deschidem o sticlă, frigem un pui. 
Burr îmi spune ultimele noutăţi, apoi se întoarce la Londra. Nu 
mai ştiu nimic despre Smiley, dar asta a fost dorinţa lui. Detestă 
nostalgia, chiar dacă şi el face parte din nostalgia altora. 

De fapt, pensionarea nici nu există cu adevărat. Ceea ce 
există uneori este sentimentul că ai o grămadă de cunoştinţe şi 
că nu poţi să faci mare lucru cu ele. De vină e numai vârsta, 
sunt sigur. Mă gândesc mult. Îmi diversific lecturile. Vorbesc cu 
oamenii, iau autobuzul. Sunt un nou venit în lumea obişnuită, 
dar învăţ din mers. 


TAINICUL 
PELERIN 


NICI UN SERVICIU DE SPIONAJ NU ESTE 
MAI BLÂND DECÂT ALTUL. ie 
FIE CĂ TRĂIESC ÎN MAREA NEAGRĂ, ÎN 


MEDITERANĂ, ÎN PACIFIC ORI ATLANTIC, 
RECHINII, MARI SAU MICI, AU ACELEAȘI 
REFLEXE. 

JOHN LE CARRE ESTE MAESTRUL 
INCONTESTABIL AL ACESTEI MĂRI ADÂNCI 
ȘI PERICULOASE CARE ESTE LUMEA SERVI- 
CIILOR SECRETE.