John Le Carre — Cantecul misiunii

JOHN , 
LE CARRÉ 


CÂNTECUL 
MISIUNII 


John le Carre 


CÂNTECUL 
MISIUNII 


Traducere din limba engleză 
GABRIEL STOIAN 


Versiune 2.0 


JOHN LE CARRE 
The Mission Song 
© David Cornwell, 2006 
© RAO International Publishing Company, 2006 


ISBN 978-973-103-373-0 


RAO International Publishing Company S.A. 


po 


as 
2 


Noiembrie 2007 


„Cucerirea pământului, lucru care în cele mai 
multe cazuri înseamnă spolierea celor cu o altă 
nuanţă a pielii sau cu un nas ceva mai turtit 
decât al nostru, nu este un lucru prea plăcut 
dacă îl analizezi îndeaproape.” 


Joseph Conrad - /nima întunericului 


Mă numesc Bruno Salvador. Prietenii îmi spun Salvo, la fel şi 
duşmanii. In ciuda afirmațiilor unor răuvoitori, sunt un cetăţean 
ireproşabil al Regatului Unit al Marii Britanii şi al Irlandei de Nord, 
iar prin profesiune, un recunoscut interpret de swahili şi de alte 
limbi mai puţin cunoscute, dar vorbite pe scară largă în Congo de 
Est, teritoriu aflat în trecut sub dominație belgiană, fapt căruia se 
datorează cunoştinţele mele excelente de franceză, o armă 
suplimentară în panoplia mea profesională. Am devenit o figură 
cunoscută în tribunalele londoneze, atât civile, cât şi penale, şi 
sunt solicitat de regulă la conferinţe unde se dezbat chestiuni ale 
ţărilor Lumii a Treia, a se vedea referinţele mele impresionante 
puse la dispoziţie de multe dintre personalităţile cele mai 
apreciate ale unor corporaţii de mare prestigiu. Graţie 
aptitudinilor mele deosebite, am fost solicitat să-mi fac datoria 
patriotică, în baza unui contract de confidenţialitate, în slujba 
unui minister a cărui existenţă este de obicei negată. N-am avut 
niciodată necazuri, îmi achit impozitele cu regularitate, 
beneficiez de o evaluare pozitivă de credit, şi sunt posesorul unui 
cont bancar care dovedeşte cumpătare. Acestea sunt realităţi de 
netăgăduit ce nu pot fi modificate prin manipulări birocratice, 
indiferent cât de mult s-ar strădui cineva să demonstreze 
contrariul. 

In şase ani de activitate onestă în lumea comerţului, mi-am 
oferit serviciile - fie în cadrul unor convorbiri telefonice sistem 
teleconferinţă, exprimându-mă cu mare precauţie, fie la întâlniri 
discrete, stabilite în oraşe neutre de pe continentul european - 
pentru ajustarea creativă a preţurilor la ţiţei, la aur, la diamante, 
la substanţe minerale şi la alte materii prime, fără a mai pomeni 
despre dirijarea şi ascunderea multor milioane de dolari de ochii 

4 


curioşi ai acţionarilor lumii în fonduri dubioase, aflate departe de 
surse, în locuri precum Panama, Budapesta şi Singapore. 
Întrebaţi-mă dacă, în facilitarea acestor tranzacţii, m-am simţit 
obligat să-mi consult conştiinţa, şi veţi primi un răspuns ferm: 
„Nu”. Codul moral al interpretului de renume este sacrosanct. El 
nu este angajat ca să cedeze în faţa propriilor scrupule morale. El 
îşi ia angajament faţă de angajatorul său în acelaşi mod în care 
soldatul depune jurământul în faţa drapelului. Din respect pentru 
nefericiţii acestei lumi, mi-am făcut totuşi un obicei din a mă 
pune, pro bono, la dispoziţia spitalelor londoneze, a închisorilor şi 
a autorităţilor care răspund de imigrație, în ciuda faptului că 
remuneraţia în astfel de cazuri este ridicolă. 

Figurez pe listele electorale la adresa 17 Norfolk Mansions, 
Prince of Wales Drive, Battersea, South London, şi sunt 
coproprietar minoritar al acestei case împreună cu soţia mea 
legală, Penelope - a nu i se spune niciodată Penny -, ziaristă care 
face parte din eşalonul de vârf din Oxbridge, cu patru ani mai în 
vârstă decât mine şi care, la 32 de ani, este o stea în devenire pe 
firmamentul ziarelor de scandal cu tiraje de masă din Marea 
Britanie, capabile să manipuleze milioane de lire sterline. Tatăl 
lui Penelope este acţionar majoritar la o distinsă firmă de 
avocatură, iar mama ei, o forţă considerabilă în cadrul filialei 
locale a Partidului Conservator. Ne-am căsătorit în urmă cu cinci 
ani, ca urmare a unei puternice atracţii fizice reciproce, la care s- 
a adăugat înţelegerea că ea va rămâne însărcinată imediat ce 
evoluţia carierei îi va permite, datorită dorinţei mele de a crea o 
familie stabilă, care să aibă şi o mamă, conform preceptelor 
convenţionale britanice. Cu toate acestea, momentul propice nu 
s-a ivit deocamdată, iar acest lucru se datorează ascensiunii ei 
rapide în ierarhia ziarului, dar şi altor factori. 

Uniunea noastră nu a fost tocmai ortodoxă în toate privinţele. 
Penelope este fata cea mare a unei familii de albi din Surrey, cu 
o reputaţie profesională deosebită, în vreme ce Bruno Salvador, 
alias Salvo, este fiul natural al unui misionar romano-catolic de 
origine irlandeză şi al unei ţărănci congoleze, al căror nume de 
familie s-a pierdut pe vecie în ravagiile produse de războaie şi de 
vremuri. M-am născut, ca să fiu mai precis, îndărătul uşilor 
zăvorâte ale unei mănăstiri carmelite din oraşul Kisangani, ori 


5 


Stanleyville, cum se numea pe vremea aceea, fiind adus pe lume 
de călugăriţe care juraseră să-şi ţină gura, lucru care, tuturor, 
mai puţin mie, li se pare ilar, din altă lume ori de-a dreptul 
inventat. Pentru mine însă, este o realitate biologică, şi ar fi la fel 
şi pentru dumneavoastră dacă, la vârsta de zece ani, aţi fi stat la 
căpătâiul sfântului dumneavoastră părinte într-o casă a Misiunii 
din ţinuturile muntoase, înverzite, din sudul regiunii Kivu din 
Congo de Est, ascultându-l suspinând şi  exprimându-şi 
sentimentele când în franceza normandă, când în engleza 
folosită în revista literară Honest U/sterman, în timp ce picăturile 
grele ale ploii ecuatoriale izbeau ca nişte picioare de elefant în 
acoperişul verde din tablă galvanizată, iar lacrimile i se scurgeau 
atât de repede pe obrajii supţi, încât ai fi crezut că întreaga 
natură ni s-a alăturat ca să ia parte la distracţie. Intrebaţi un 
occidental unde este Kivu, iar el va clătina din cap, în semn de 
neştiinţă, apoi vă va surâde. Puneţi aceeaşi întrebare unui 
african, iar el vă va spune: „In rai”, pentru că aşa şi este: un 
tărâm din Africa Centrală, cu lacuri deasupra cărora plutesc 
ceţuri, cu munţi vulcanici, cu păşuni de culoarea smaraldului, cu 
crânguri cu pomi fructiferi şi altele asemenea. 

In ultimul şi cel de-al şaptezeci şi unulea an de viaţă, 
preocuparea principală a tatălui meu a fost dacă încătuşase mai 
multe suflete decât eliberase. În opinia lui, misionarii trimişi de 
Vatican în Africa erau prinşi, ca un şarpe în crăcană, între ceea ce 
datorau vieţii şi ceea ce datorau Romei, iar eu eram parte din 
ceea ce datora el vieţii, indiferent cât de chiorâş m-ar fi privit 
fraţii lui spirituali. L-am îngropat cu o slujbă în limba swahili, 
fiindcă aşa ceruse, dar când sarcina de a citi „Domnul e păstorul 
meu” la mormântul lui mi-a revenit mie, am rostit propria 
versiune în shi, preferata lui dintre toate limbile vorbite în Congo 
de Est, datorită vigorii şi flexibilităţii ei. 

Ginerii nelegitimi cu sânge amestecat nu se încadrează în mod 
firesc printre locuitorii înstăriți din Surrey, iar părinţii lui Penelope 
nu au constituit o excepţie de la acest truism consfințit de 
vremuri. În lumina potrivită, aşa-mi spuneam eu când eram mai 
mic, arăt mai curând ca un irlandez ceva mai bronzat decât ca un 
african nu foarte negru, iar părul meu este drept, nu cârlionţat şi 
sârmos, ceea ce contează foarte mult, dacă stai să te gândeşti. 


6 


Însă asta nu a păcălit-o pe mama lui Penelope, şi nici pe 
prietenele ei, toate soţii, de la clubul de golf, cel mai cumplit 
coşmar al femeii fiind că fiica ei va da naştere unui nepoţel 
complet negru în propria ogradă, lucru care explică lipsa de 
dorinţă a lui Penelope de a face o încercare pentru a vedea dacă 
respectiva afirmaţie se verifică, deşi, privind în urmă, nu sunt 
tocmai convins de asta, întrucât s-a căsătorit cu mine motivată 
parţial de dorinţa de a o şoca pe mama ei şi de a-i da peste nas 
surorii mai mici. 


Aici şi-ar găsi locul şi câteva cuvinte despre lupta de o viaţă a 
scumpului şi regretatului meu tată. Intrarea lui în această lume, 
după cum mi-a mărturisit-o chiar el, nu fusese mai uşoară decât 
a mea. Născut în 1917 ca fiu al unui caporal din regimentul de 
puşcaşi Royal Ulster şi al unei fete de paisprezece ani dintr-un 
sat din Normandia, care se întâmplase să treacă pe lângă el în 
acel an, tata şi-a petrecut copilăria făcând naveta între un bordei 
din Munţii Sperrin şi un alt bordei din nordul Franţei, până când, 
ca urmare a învăţăturii, dar şi a faptului că stăpânea prin 
moştenire două limbi, a reuşit să-şi croiască drum până într-un 
Seminar din sălbăticia comitatului Donegal, şi astfel şi-a găsit 
vocaţia, aproape fără să-şi dea seama, luând calea lui 
Dumnezeu. 

Trimis în Franţa pentru a-şi întări credinţa, a îndurat fără să 
crâcnească anii interminabili de educaţie în teologia catolică, 
însă, imediat ce a izbucnit cel de-al Doilea Război Mondial, a 
înşfăcat prima bicicletă întâlnită, despre care, cu umorul lui 
irlandez, mi-a dat asigurări că era proprietatea unui protestant 
fără Dumnezeu, şi a pedalat ca un dement peste Pirinei, 
ajungând la Lisabona. Imbarcându-se clandestin pe un cargobot 
care, întâmplător, ridica ancora să plece spre Leopoldville, el s-a 
sustras atenţiei guvernului colonial, ce nu agrea prezenţa 
misionarilor albi rătăciţi pe acolo, şi s-a alăturat unei comunităţi 
izolate de călugări care îşi dedicaseră viaţa ideii de a aduce 
Adevărata Credinţă celor două sute de triburi din Congo de Est, 
lucru ce constituie o misiune ambițioasă în orice vremuri. Cei 
care mă acuză de impulsivitate nu trebuie să caute cauza prea 
departe, deoarece au la îndemână exemplul scumpului şi 


7 


regretatului meu tată călare pe bicicleta unui eretic. 

Ajutat de oameni proaspăt convertiți, ale căror limbi materne 
el, ca lingvist înnăscut, şi le-a însuşit imediat, a ars cărămizi şi le- 
a lipit una de alta cu lut roşiatic pe care l-a frământat călcându-l 
chiar el în picioare, a săpat gropi pe dealuri şi a instalat latrine 
printre pâlcurile de banani. Apoi a început să construiască: întâi 
biserica, apoi şcoala cu turn şi clopot, după aceea clinica Maica 
Maria, iazurile pentru peşte şi plantațiile de pomi fructiferi şi de 
legume pentru aprovizionare, pentru că asta îi era vocaţia 
adevărată ca ţăran într-o regiune binecuvântată din belşug cu 
bogăţiile naturii, fie că era vorba despre manioc, papaia, porumb, 
soia, arbori de chinină ori despre căpşunile sălbatice din Kivu, 
care sunt cele mai bune din lume. După toate astea, a urmat 
construirea casei Misiunii, iar în spatele acesteia, un cămin scund 
din cărămidă, cu ferestre mici, situate sus, pentru adăpostirea 
slujitorilor Misiunii. 

In numele lui Dumnezeu a bătut sute de kilometri până în 
patelins! îndepărtate şi în aşezări miniere, nescăpând niciodată 
ocazia, atunci când i se oferea, de a mai adăuga o limbă la 
colecţia lui din ce în ce mai cuprinzătoare, asta până într-o zi, 
când s-a întors la Misiune şi a descoperit că fraţii lui preoţi 
fugiseră, vacile, caprele şi păsările fuseseră furate, şcoala şi casa 
Misiunii - rase din temelii, spitalul - jefuit, surorile medicale - 
schilodite, violate şi măcelărite, iar el s-a trezit prizonier al 
militanţilor zdrenţăroşi ai temuţilor simba, o bandă ucigaşă de 
revoluționari, al căror unic scop, până la dispariţia lor oficială cu 
câţiva ani mai înainte, fusese să aducă moarte şi teroare în 
rândul tuturor celor pe care îi considerau agenţi ai colonizării, 
putând fi vorba despre persoane stabilite arbitrar de ei sau de 
către spiritele călăuzitoare ale strămoşilor războinici dispăruţi de 
mult. 

Adevărat că, în principiu, simba s-au ferit să aducă vătămări 
preoţilor albi, temându-se că, procedând astfel, ar încălca dawa 
care îi făcea imuni la gloanţe. Cu toate acestea, în cazul 
scumpului şi regretatului meu tată, răpitorii au renunţat de 
îndată la orice rezerve, susţinând că, de vreme ce vorbea limba 
lor la fel de bine ca şi ei, era un diavol negru deghizat în alb. 


1 Cătun, sătuc (în fr. în orig.) 


Despre păţaniile din timpul captivităţii s-au povestit ulterior 
multe. Biciuit în mod repetat ca să iasă la iveală adevărata 
culoare a pielii lui de diavol, torturat şi silit să asiste la torturarea 
altor oameni, el a recitat mereu din Scriptură şi a cerşit iertarea 
lui Dumnezeu pentru cei care îl chinuiau. Ori de câte ori era în 
stare, mergea printre prizonieri, tovarăşii săi de suferinţă, dându- 
le ultima împărtăşanie. Şi totuşi, Sfânta Biserică, în marea ei 
înţelepciune, n-ar fi putut fi pregătită pentru efectul cumulativ pe 
care aceste privaţiuni l-au avut asupra lui. Suferințele cărnii, aşa 
ni se spune, asigură triumful spiritului. Nu astfel stăteau lucrurile 
în cazul scumpului şi regretatului meu tată, care, la câteva luni 
după eliberare, a demonstrat cusurul propriei teorii, şi nu doar cu 
scumpa şi regretata mea mamă: 

— Fiule, dacă există vreun plan divin în privinţa conceperii tale, 
mi-a mărturisit el pe patul de moarte, apelând la încântătoarea 
sa pronunție irlandeză, pentru ca fraţii lui preoţi să nu înţeleagă, 
în cazul în care trăgeau cu urechea prin crăpăturile din podea, 
acesta se află în acea colibă împuţită în care am fost întemnițat 
şi lângă stâlpul de care eram legat atunci când mă biciuiau. 
Gândul că aş putea muri fără să cunosc consolarea unui trup de 
femeie a fost singura tortură pe care nu am putut să o îndur. 


Răsplata pentru că m-a adus pe lume a fost atât crudă, cât şi 
nedreaptă pentru mama. La îndemnul tatălui meu, ea a pornit 
spre sătucul ei natal, cu intenţia de a mă naşte printre membrii 
clanului şi tribului ei. Însă Congo, ori - aşa cum insista generalul 
Mobutu ca ţara să fie cunoscută - Zairul, trăia vremuri tulburi. In 
numele avtenticității, preoţii străini au fost alungaţi pentru 
păcatul de a fi botezat copiii cu nume occidentale, şcolilor li s-a 
interzis să mai predea despre viaţa lui Isus, iar Crăciunul a fost 
declarat o zi obişnuită de muncă. Prin urmare, nu a surprins pe 
nimeni când bătrânii din satul mamei au protestat la perspectiva 
de a hrăni un copil născut din dragoste, aparţinând unui misionar 
alb, a cărui prezenţă putea atrage o pedeapsă asupra lor, şi, 
drept urmare, au expediat problema înapoi de unde le căzuse pe 
cap. 

Însă părinţii Misiunii s-au dovedit la fel de nereceptivi ca şi 
bătrânii satului atunci când a venit vorba să ne primească, 


9 


trimiţând-o pe mama la un schit îndepărtat, unde a ajuns cu doar 
două ore înainte de a mă naşte. Trei luni de iubire acră din 
partea surorilor carmelite au fost mai mult decât suficiente 
pentru ea. Socotind că acestea se pricepeau mai bine să-mi 
asigure un viitor, m-a încredinţat milei lor şi, fugind la miez de 
noapte pe acoperişul clădirii ce slujea drept baie, s-a furişat până 
la neamurile ei, care, la câteva săptămâni după aceea, au fost 
masacrate de un trib de demenţi până la ultimul străbunic, unchi, 
văr, mătuşă, frate şi soră vitregă. 

— A fost fiica unui şef de sat, fiule, mi-a şoptit tata printre 
lacrimi, când am insistat să-mi dea amănunte pentru a mă ajuta 
să-mi fac o imagine despre ea care să-mi dea putere în viaţa ce 
mă aştepta. Mă adăpostisem sub acoperişul lui. Ea a gătit şi mi-a 
adus apă să mă spăl. Generozitatea ei m-a copleşit. Renunţase 
să predice la amvon, şi-şi pierduse apetitul faţă de exprimări 
verbale scânteietoare. Cu toate acestea, amintirea a reaprins 
focul retoric ce mocnea în sufletul lui de irlandez: Era înaltă cum 
şi tu vei fi într-o bună zi, fiule! Frumoasă precum întreaga 
creaţie! Pentru numele lui Dumnezeu, cum poate cineva spune 
că te-ai născut din păcat? Te-ai născut din iubire, fiule! Alt păcat 
decât ura nu cunosc! 

Răsplata primită de tata din partea Sfintei Biserici a fost mai 
puţin draconică, totuşi destul de severă. Un an într-un 
penitenciar iezuit de reabilitare din apropierea Madridului, alţi doi 
ca preot muncitor într-o mahala din Marsilia, şi abia după aceea 
întoarcerea în Congo, pe care îl iubea nebuneşte. Şi nu am nicio 
idee cum s-a descurcat, după cum nici Dumnezeu nu ştie, 
probabil, dar undeva, de-a lungul potecii presărate cu pietre 
ascuţite, el a convins orfelinatul care avea custodie asupra mea 
să-i fiu dat spre creştere. După aceea, bastardul metis care se 
numea Salvo l-a urmat, fiind dat în grija servitoarelor alese pe 
motiv de vârstă şi de urâţenie, întâi fiind declarat odrasla unui 
unchi decedat, ulterior ca acolit şi ca slujitor, până în noaptea 
aceea memorabilă când împlinisem zece ani şi când, conştient 
atât de mortalitatea lui, cât şi de maturitatea mea, şi-a deschis 
inima foarte umană aşa cum am precizat mai devreme, lucru pe 
care l-am considerat şi încă îl consider drept cel mai frumos 
compliment pe care un tată îl poate face unui fiu născut 


10 


întâmplător. 


Anii care au urmat morții scumpului şi regretatului meu tată nu 
au trecut fără necazuri pentru orfanul Salvo, din cauza faptului că 
misionarii albi vedeau prezenţa mea printre ei ca pe un afront 
cumplit, de unde şi porecla mea în swahili: mtoto wa siri, ceea ce 
înseamnă „copil secret”. Africanii susţin că primim spiritul de la 
tată, iar sângele de la mamă, şi, în esenţă, asta a fost problema 
mea. Dacă scumpul şi regretatul meu tată ar fi fost negru, poate 
că aş fi fost tolerat ca un bagaj suplimentar. Insă el era alb fără 
putinţă de tăgadă, indiferent ce ar fi putut crede simba, iar pe 
deasupra, şi irlandez; or, misionarii albi, se ştie, nu zămislesc 
copii în afara căsătoriei. Copilul secret putea sluji la masa şi la 
altarul preoţilor, ba chiar să urmeze şcolile lor, dar, la sosirea 
vreunui demnitar ecleziastic, indiferent de culoarea pielii, era 
trimis de urgenţă la căminul lucrătorilor Misiunii pentru a fi 
ascuns până ce trecea primejdia, lucru pe care îl amintesc nu 
pentru a-i vorbi de rău pe fraţi pentru prudenta lor, şi nici pentru 
a-i învinovăţi de căldura uneori excesivă a grijii lor faţă de mine. 
Spre deosebire de scumpul şi regretatul meu tată, aceştia se 
mulţumiseră cu cei de acelaşi sex când venea vorba despre 
păcatele cărnii: drept dovadă a acestei afirmaţii stă părintele 
Andre, marele orator al Misiunii noastre, care mi-a acordat mai 
multă atenţie decât puteam eu suporta, ori părintele François, 
căruia îi plăcea să-l considere pe Andre drept prietenul său ales 
şi s-a arătat mâhnit văzând această înflorire a afecțiunii sale. 
Între timp, în şcoala Misiunii noastre nu m-am bucurat nici de 
deferenţa cu care erau trataţi cei câţiva copii albi, nici de 
camaraderia ce-mi era datorată de semenii mei băştinaşi. Nu era 
de mirare, aşadar, că am gravitat în mod firesc în jurul 
adăpostului scund din cărămidă rezervat slujitoarelor Misiunii, 
lucru care, necunoscut părinţilor, reprezenta adevăratul miez al 
comunităţii noastre, sanctuarul natural pentru toţi călătorii aflaţi 
în trecere şi punctul de schimb de informaţii verbale pe o rază de 
zeci de kilometri. 

In acel loc, nebăgat în seamă şi ghemuit pe un pat de lemn, 
alături de coronamentul de coş, făcut din cărămidă, ascultam 
fascinat poveştile  vânătorilor  rătăcitori, ale vracilor, ale 


11 


vânzătorilor de farmece, ale războinicilor şi ale bătrânilor, abia 
îndrăznind să scot vreo vorbă de teamă că voi fi trimis urgent la 
culcare. Acolo s-a înfiripat şi a prins rădăcini iubirea mea tot mai 
mare faţă de nenumăratele limbi şi dialecte vorbite în Congo de 
Est. Tezaurizându-le drept moştenire prețioasă lăsată de scumpul 
şi regretatul meu tată, eu le şlefuiam şi le cerneam în secret, 
înmagazinându-le în minte ca mijloc de apărare împotriva nu ştiu 
căror pericole, sâcâindu-i deopotrivă pe băştinaşi şi pe misionari 
ca să aflu vreo vorbă nestemată în argou ori vreo întorsătură 
iscusită de cuvinte. În intimitatea micuţei mele chilii mi-am 
compus propriul dicţionar copilăresc, la lumina lumânării. 
Curând, aceste piese fermecate de puzzle au devenit identitatea 
şi refugiul meu, sfera personală pe care nu mi-o putea smulge 
nimeni şi în care prea puţinora li se îngăduia să pătrundă. 

Şi deseori m-am întrebat, la fel cum mă minunez şi acum, ce 
curs ar fi luat viaţa copilului secret dacă mi s-ar fi îngăduit să 
continui pe acel drum solitar şi ambivalent: şi dacă atracţia 
exercitată de sângele moştenit de la mama s-ar fi dovedit mai 
puternică decât cea exercitată de spiritul primit de la tatăl meu. 
Cu toate acestea, întrebarea rămâne retorică, întrucât foştii fraţi 
ai scumpului şi regretatului meu tată conspirau cu stăruinţă să se 
debaraseze de mine. Culoarea acuzatoare a pielii mele, 
capacitatea de a înţelege şi de a vorbi toate acele limbi, 
caracterul meu semeţ, irlandez şi, mult mai grav, înfăţişarea 
atrăgătoare pe care, potrivit slujitoarelor Misiunii, o datoram 
mamei, constituiau elemente ce-mi aduceau zilnic aminte de 
căile greşite bătute de tata. 

După numeroase intrigi, s-a aflat, deşi părea cel puţin 
improbabil, că naşterea mea fusese înregistrată la Consulatul 
Britanic din Kampala, potrivit căruia Bruno - celelalte nume fiind 
necunoscute - era un copil adoptat de Sfântul Scaun. Presupusul 
său tată, un călător din Irlanda de Nord, lăsase nou-născutul în 
braţele maicii superioare a mănăstirii carmelite, cu rugămintea 
să fie crescut şi educat în spiritul Adevăratei Credinţe. Ulterior, 
acesta dispăruse fără să lase vreo adresă la care putea fi 
contactat. Cel puţin, aşa suna relatarea, nu tocmai plauzibilă, 
scrisă de mână, a binevoitorului consul, care era şi el un fiu 
credincios al Romei. Numele mic, Sa/vador, a explicat el, fusese 


12 


ales chiar de maica superioară, aceasta având origini spaniole. 

Dar ce rost ar avea să crâcnesc? Eram un punct oficial pe harta 
demografică a lumii, recunoscător braţului stâng foarte lung al 
Romei, care îmi venise în ajutor. 


îndrumat de acelaşi braţ lung spre Anglia, care nu-mi era ţară 
natală, am ajuns sub protecţia sanctuarului Inimii Sacre, o eternă 
şcoală cu internat pentru orfani de origine catolică ambiguă, de 
sex masculin, aşezată printre dealurile domoale din Sussex 
Downs. Traiul dincolo de porţile ca de închisoare ale acestei şcoli 
în care am intrat într-o după-amiază arctică de sfârşit de 
noiembrie a trezit în mine un spirit de revoltă pentru care nu 
eram pregătiţi nici eu, nici gazdele mele. Într-un interval de 
câteva săptămâni am dat foc cearşafurilor de la propriul pat, am 
pocit coperta cărţii de latină, am lipsit de la mesă fără 
permisiune şi am fost prins încercând să evadez ascunzându-mă 
în partea din spate a unei furgonete care prelua rufăria murdară 
pentru spălat. Dacă simba îl biciuiseră pe scumpul şi regretatul 
meu tată ca să dovedească faptul că era negru, părintele gardian 
şi-a folosit toată energia pentru a dovedi că eram alb. El însuşi 
irlandez, se simţea în mod deosebit dator să dovedească acest 
lucru. Sălbaticii, îmi spunea el tunător în timp ce trudea, sunt 
nesăbuiţi prin natura lor. Ei nu posedă simţul măsurii. Pentru 
fiecare om, simţul măsurii înseamnă autodisciplină, şi, bătându- 
mă şi rugându-se în tot acest timp pentru mine, el spera să 
compenseze deficienţele de care dădeam dovadă. Ceea ce nu 
ştiam era faptul că salvarea se afla chiar sub nasul meu, în 
persoana unui călugăr albit de ani, dar energic, care întorsese 
spatele lumii şi bogăției. 

Fratele Michael, noul meu proteguitor şi confesor numit, era un 
reprezentant de marcă al micii nobilimi catolice din Anglia. 
Rătăcirile lui de o viaţă îl duseseră până în cele mai îndepărtate 
colţuri ale pământului. Îndată ce m-am învăţat cu mângâierile lui, 
am devenit prieteni apropiaţi şi aliaţi, iar atenţiile părintelui 
gardian au scăzut cam în aceeaşi măsură, deşi nu ştiam - şi nici 
nu m-am sinchisit să aflu - dacă acest lucru era o consecinţă a 
purtării mele revizuite ori era, aşa cum bănuiesc acum, urmarea 
unei înţelegeri între ei. Într-o după-amiază cu aer înviorător, în 


13 


cursul unei plimbări prin peisajul spălat de ploaie din Downs, 
întrerupte de demonstraţii de afecţiune, fratele Michael m-a 
convins că, departe de a fi o pată ce trebuia îndepărtată, 
amestecul de rase din sângele meu reprezenta un dar mai ciudat 
pe care Dumnezeu mi-l făcuse, părere pe care am îmbrăţişat-o 
cu recunoştinţă. În primul rând, admira foarte mult capacitatea 
mea de a trece fără nicio şovăire de la o limbă la alta, aptitudine 
pe care, cu îndrăzneală, i-am dovedit-o. La casa Misiunii plătisem 
scump pentru că-mi demonstrasem calităţile, însă, sub ochiul 
atent al fratelui Michael, talentul meu a căpătat un statut 
aproape ceresc. 

— Ce binecuvântare mai mare se poate găsi, dragul meu 
Salvo, a exclamat el, în timp ce pumnul lui sfrijit a ţâşnit de sub 
sutană, izbind aerul, în vreme ce cu cealaltă mână scotocea în 
mod vinovat prin îmbrăcămintea mea, decât să devii puntea, 
legătura indispensabilă între sufletele chinuite ale lui Dumnezeu? 
Decât să atragi laolaltă pe copiii Săi, într-o înţelegere armonioasă 
şi reciprocă? 

Curând, în timpul uneia dintre plimbările pe care le-am făcut 
împreună, i-am relatat lucruri din viaţa mea, pe care fratele 
Michael nu le cunoştea. l-am povestit despre nopţile fermecate 
petrecute în apropierea focului, în adăpostul pentru slujitori. l-am 
descris felul în care, în ultimii ani de viaţă ai tatălui meu, 
călătoream până la un sat din apropiere şi, în vreme ce el discuta 
amical cu bătrânii, eu mă duceam cu copiii până la malul râului, 
făcând schimb de cuvinte şi de expresii idiomatice care 
constituiau preocuparea permanentă a părintelui meu. Alţii ar fi 
căutat jocuri mai violente, animale sălbatice, plante ori dansuri 
locale drept cale spre propria fericire, dar Salvo, copilul secret, 
alesese intimităţile cântate ale vocii africane în nenumăratele 
sale nuanţe şi variaţiuni. 

Şi în vreme ce evocam aceste aventuri, dar şi altele 
asemănătoare, fratele Michael a avut o revelaţie precum loan 
Damaschinul?. 

— Pentru că Domnului nostru i-a plăcut să semene în tine, 


2 loan Damaschinul a fost ultimul dintre părinţii greci, cunoscut mai puţin 
pentru ideile teologice proprii, şi mai mult pentru compilaţii cu caracter 
enciclopedic, la care se face referire în text. (n.tr.) 

14 


Salvo, acum hai să culegem! a exclamat el. 

Şi aşa am şi făcut. Dând dovadă de aptitudini demne mai 
curând de un comandant militar decât de un călugăr, aristocratul 
Michael a studiat prospecte, a comparat onorarii, m-a silit să 
merg la interviuri, i-a examinat pe potenţialii mei instructori, 
bărbaţi ori femei, şi a rămas alături de mine cât m-am hotărât 
unde să mă înscriu. Obiectivele lui, înflăcărate datorită adoraţiei, 
erau la fel de implacabile ca şi credinţa sa. Eu urma să primesc o 
educaţie oficială în fiecare dintre limbile pe care le cunoşteam. 
Trebuia să redescopăr acele limbi care, în cursul copilăriei mele 
presărate de rătăciri, căzuseră în uitare. 

Dar cine avea să plătească toate acestea? Un anumit înger, 
care ne-a fost trimis sub forma Imeldei, înstărita soră a lui 
Michael, a cărei casă cu coloane, construită din gresie de culoare 
aurie ca mierea, cuibărită între dealurile calme din Somerset, a 
devenit sanctuarul meu aflat departe de Sanctuar. În 
Willowbrook, unde trăiau trei surori, Imelda fiind cea mai 
vârstnică, poneii, care trăgeau cândva la cărucioare de mină, 
stăteau în padocuri, iar câinii îşi aveau propriile fotolii. Noi am 
beneficiat de o capelă particulară, de un clopot Angelus, de un 
gard îngropat, de o gheţărie, de o peluză pentru crochet şi de 
lămâi plângători care se legănau cumplit în timpul furtunilor. Am 
stat în camera unchiului Henry, deoarece mătuşa Imelda era 
văduva unui erou de război pe nume Henry, care, singur-singurel, 
a făcut din Anglia un loc sigur pentru noi, astfel că totul se găsea 
acolo, de la primul ursuleţ care stătea aşezat pe perna lui, până 
la ultima scrisoare a lui de pe front, într-o casetă aurită. Cu toate 
astea, nu apărea în nicio fotografie, motiv pentru care suntem 
recunoscători. Mătuşa Imelda, care era nepăsătoare ca purtare 
pe cât era de bună la suflet, îşi amintea perfect de Henry fără 
ajutorui pozelor, reuşind în acest fel să îl păstreze pe Henry doar 
pentru sine. 

Insă fratele Michael îmi cunoştea şi punctele slabe. Ştia că mai 
toţi copiii geniali - pentru că mai văzuse de-alde d-ăştia - 
trebuiau ţinuţi din scurt, dar şi ajutaţi să crească. Ştia că eram 
băiat bun, dar prea direct: prea dornic să mă dărui oricui se 
dovedea amabil cu mine, prea temător să nu fiu respins, ignorat 


3 Tip de gard care a fost proiectat pentru a nu obstrucţiona priveliştea, (n.tr.) 
15 


ori, mai grav decât orice, luat în râs, prea grăbit să accept orice 
mi se oferea din teama că nu voi mai beneficia de o a doua 
şansă. Preţuia la fel de mult ca şi mine auzul meu de mierlă 
mandarin“ şi memoria de stăncuţă, însă insista să exersez aceste 
calităţi cu sârg, aşa cum procedează un muzician cu instrumentul 
său, sau ca un preot ce predică. Ştia că toate limbile erau 
preţioase pentru mine, nu doar cele cu greutate, ci şi cele 
condamnate la dispariţie din lipsa unei formulări scrise; ştia că 
fiul misionarului trebuia să alerge după aceste mioare rătăcite şi 
să le readucă în mijlocul turmei, că percepeam legende, istorie, 
tâlcuri şi poezie în ele, iar glasul mamei mele imaginate mă 
desfăta cu poveşti despre spirite. Era conştient că un tânăr care 
stătea cu urechile ciulite la orice nuanţă şi inflexiune a vocii 
umane devine şi extrem de influenţabil, maleabil, nevinovat şi 
lesne de tras pe sfoară. „Salvo, obişnuia el să-mi spună, ai grijă. 
Pe lume există oameni pe care doar Dumnezeu îi iubeşte.” 

Tot Michael a fost acela care, aducându-mă cu forţa pe drumul 
aspru al disciplinei, a transformat talentul meu neobişnuit într-o 
maşinărie versatilă. Nimic din ceea ce reprezenta Salvo nu 
trebuia să se risipească, insista el, nimic nu trebuia să ruginească 
din cauza lipsei de exerciţiu. Fiecare muşchi şi fibră ale darului 
meu divin se impunea să fie puse la treabă în sala de gimnastică 
a minţii mele, întâi prin intermediul unor instructori particulari, 
iar după aceea la Şcoala de Studii Africane şi Orientale din 
Londra, unde am obţinut onoruri Clasa întâi în Cultura şi Limbile 
Africane, specializându-mă în swahili, şi având cunoştinţe solide 
de franceză. lar în cele din urmă, la Edinburgh, unde am dobândit 
gloria supremă: diploma de Master în traducere şi interpretare 
pentru servicii publice. 

Astfel, când mi-am încheiat studiile, mă puteam lăuda cu mai 
multe diplome şi activităţi de interpretare decât jumătate dintre 
amărâtele birouri de traduceri înşirate pe Chancery Lane, care se 
bat să-şi ofere jalnicele servicii. Înainte de a muri, fratele Michael, 
aflat pe patul lui de fier, a mai reuşit să-mi mângâie mâinile, 
asigurându-mă că eram cea mai minunată creaţie a lui, şi, în 
semn de recunoaştere, mi-a dat cu forţa un ceas din aur, un 
cadou pe care îl primise de la Imelda, Dumnezeu s-o odihnească, 


4 Pasăre pe cale de dispariţie, cu aptitudini imitative remarcabile, (n.tr.) 
16 


rugându-mă să-l întorc cu regularitate, ca un simbol al legăturii 
noastre care să treacă şi dincolo de mormânt. 

să nu confundati, vă rog, un simplu traducător cu un interpret 
de clasă. Interpretul este şi traducător, adevărat, dar reversul nu 
funcţionează. Traducător poate fi orice individ care cunoaşte o 
limbă pe jumătate, dar posedă un dicţionar şi un birou la care să 
se aşeze pentru a lucra până-n miez de noapte: ofiţeri polonezi 
de cavalerie ajunşi la pensie, studenţi străini prost plătiţi, şoferi 
de microbuze, chelneri cu jumătate de normă şi profesori 
suplinitori, precum şi oricine este pregătit să-şi vândă sufletul 
pentru şaptezeci de lire mia de cuvinte. O asemenea persoană 
nu are nimic în comun cu cel care face traducere şi interpretare 
simultană, care transpiră pe durata a şase ore de negocieri 
complexe. Interpretul de marcă trebuie să gândească la fel de 
repede ca şi băiatul obsedat de cifre, purtând o jachetă colorată, 
care cumpără acţiuni financiare de tip futures. Uneori este mai 
bine dacă el nu gândeşte deloc, ci se mulţumeşte să 
poruncească rotiţelor care se mişcă în capul lui să lucreze, după 
care se reazemă de spătar şi aşteaptă să vadă ce-i iese din gură. 

Uneori, oamenii se apropie de mine în timpul conferinţelor, de 
obicei la sfârşitul unei zile obositoare, între încheierea afacerilor 
şi nebunia cocktailurilor. „Hei, Salvo, nu vrei să lămureşti o 
neînțelegere? Care ţi-e limba maternă?” lar dacă am impresia că 
oamenii sunt niţel mai aroganţi decât s-ar cuveni, lucru de obicei 
valabil, deoarece până acum trebuie să se fi convins de faptul că 
nu sunt cele mai importante persoane de pe planetă, eu întorc 
întrebarea, lăsându-i să găsească singuri răspunsul. „Depinde 
cine mi-a fost mamă, nu?”, ripostez, şi arborez un zâmbet 
enigmatic, tipic pentru mine. lar după aceea, mă lasă în pace cu 
cartea mea. 

Cu toate acestea, îmi place să-i văd cum se miră. Asta-mi 
demonstrează că am adoptat tonul potrivit. Cel englezesc, 
desigur. Nu sugerează superioritate, un statut mediu, nu e 
pretenţios. Nu este faux royale”, dar nici pronunție dobândită, 
luată în derâdere de stânga britanică. Este, dacă vreţi neapărat 
să îl definesc, neutru la modul agresiv, situat exact la centrul 
societăţii anglofone. Nu este genul de engleză despre care 


> Pronunţie falsă, pentru a sugera regalitatea (în fr. în orig.) 
17 


cineva să poată afirma: „A, sărmanul om, uite de unde provine, 
uite drept cine vrea să treacă, uite cine i-au fost părinţii şi uite ce 
şcoală a urmat”. Modul de a vorbi engleza nu trădează originile 
mele amestecate, spre deosebire de pronunția mea în franceză, 
care, oricât de mult m-aş strădui, nu va reuşi niciodată să se 
debaraseze de povara africană. Nu este pronunția regională, nici 
bâiguiala de genul Blair, care se vrea popular şi nelegat de vreo 
clasă socială, nici pronunția cockney a conservatorului cu nasul 
pe sus, şi nici melodicitatea limbii vorbite prin Caraibi. Şi nu a 
păstrat nicio urmă din vocalele dispărute din pronunția scumpului 
şi regretatului meu tată. l-am iubit vocea, şi încă o iubesc, dar a 
rămas a lui şi n-a fost niciodată a mea. 

Nu. Engleza pe care o vorbesc este neutră, periată şi curată, 
fără vreo marcă anume, cu excepţia câte unei aluniţe, acolo: 
vreo inflexiune subsahariană, introdusă în mod deliberat, la care 
apelez în joacă, aşa cum procedez atunci când îmi torn o picătură 
de lapte în cafea. Imi place, şi asta place şi clienţilor. Le dă 
sentimentul că mă simt în largul meu. Nu mă aflu în tabăra lor, 
dar nici în a celorlalţi. Rămân ancorat în mijlocul oceanului şi sunt 
ceea ce spunea fratele Michael că trebuie să fiu: puntea, legătura 
indispensabilă dintre sufletele chinuite ale lui Dumnezeu. Fiecare 
om are vanitatea sa, iar a mea este de a deveni singura 
persoană din încăpere de care nimeni nu se poate dispensa. 

Şi exact persoana asta am vrut să fiu pentru răpitoarea mea 
soţie Penelope, în timp ce aproape mă sinucideam urcând în 
goană două şiruri de trepte din piatră, în efortul disperat de a 
ajunge la timp la festivitatea ce se ţinea în onoarea ei în 
saloanele de la etaj ale unei vinării la modă de pe Canary Wharf 
din Londra, capitala marii noastre industrii britanice a 
jurnalismului, asta înainte de un dineu oficial oferit câtorva aleşi 
la domiciliul exclusivist din Kensington care aparţine noului 
proprietar miliardar al ziarului. 


Potrivit ceasului de aur al mătuşii Imelda, am întârziat doar 
douăsprezece minute, arătând, după toate probabilitățile, destul 
de proaspăt şi de prezentabil pentru un asemenea salon, lucru 
care, în Londra speriată de bombele teroriştilor, cu jumătate din 
staţiile de metrou scoase din uz, ar putea fi considerat o mare 


18 


realizare, însă pentru Salvo, soţul hiperconştiincios, întârzierea 
asta este echivalentă cu douăsprezece ore. Seara cea mare a lui 
Penelope, până acum, cea mai măreaţă din cariera ei meteorică, 
iar eu, soţul ei, apar în fugă după ce toţi oaspeţii au venit de la 
birourile ziarului, aflate peste drum. Din District Hospital din 
nordul Londrei, unde am fost reţinut în mod inevitabil încă de 
seara trecută de circumstanţe de care nu mă fac răspunzător, 
mă lăfăisem într-un taxi până acasă, în Battersea, făcându-l să 
mă aştepte cât eu m-am schimbat cu repeziciune, îmbrăcând 
smochingul cel nou, cumpărat special pentru dineuri, aşa ceva 
fiind de rigueur la masa patronului, fără a mai apuca să mă rad 
ori să fac duş, sau să-mi perii dinţii. Până să ajung la destinaţie în 
costumaţia corespunzătoare, eram transpirat şi lipicios, dar 
măcar am reuşit să fiu prezent; şi curând i-am văzut şi pe ei, o 
sută şi ceva de colegi ai lui Penelope, cei câţiva de la vârful 
ierarhiei purtând smochinguri şi rochii lungi, restul, haine 
scumpe, dar de stradă, toţi îngrămădiţi în încăperea de primire 
de la etaj, având grinzi la vedere şi armuri complete din plastic 
fixate pe perete, bând vin alb călduţ şi ţinându-şi coatele spre 
exterior, iar eu, întârziatul, stând pe margine alături de chelneri, 
majoritatea de culoare. 

In prima clipă, nici n-am reuşit să o văd. Am crezut că plecase 
fără aprobare, asemenea soţului ei. Apoi, preţ de o clipă, am 
sperat că hotărâse să-şi regizeze o intrare mai târzie, asta până 
când am zărit-o strivită la celălalt capăt al încăperii, prinsă într-o 
conversaţie animată cu şeful cel mare al ziarului şi îmbrăcată cu 
taior cu pantaloni din satin ultimul răcnet, pe care sigur şi-l 
cumpărase ca un cadou şi pe care îl îmbrăcase la birou, ori în 
ultimul loc în care fusese. De ce, da, de ce - a urlat ceva în 
mintea mea -, de ce nu i-l cumpărasem eu? De ce nu-i spusesem 
în urmă cu o săptămână, la micul dejun ori în pat, presupunând 
că se afla acolo ca să-i pot vorbi: „Penelope, draga mea, mi-a 
venit o idee grozavă, să mergem împreună până la Knightsbridge 
şi să alegem fiecare câte ceva de îmbrăcat pentru seara ta cea 
mare, totul din partea mea!” Nimic nu-i place mai mult decât să 
meargă la cumpărături. Aş fi putut transforma asta într-o ocazie 
specială, aş fi intrat în rolul admiratorului gentleman, aş fi dus-o 
apoi la unul dintre restaurantele ei preferate, fără să mă mai 


19 


gândesc la faptul că ea câştigă de două ori mai mult decât mine, 
la care se adaugă prime de valori incredibile. 

Pe de altă parte, din motive ce se cuvine a fi analizate într-un 
moment de linişte şi de pace, o altă parte a minţii mele era 
foarte încântată că nu făcusem o asemenea propunere, care nu 
avea nici în clin, nici în mânecă cu banii, dar spunea multe 
despre tendinţele contrare care se nasc în mintea umană în 
condiţii de stres. 

Cineva m-a pişcat de fund. M-am răsucit şi m-am trezit faţă în 
faţă cu expresia de beatitudine a lui Jellicoe, alias Jelly, cea mai 
recentă mare speranţă albă, suflat recent de la un ziar rival. 
Deşirat, ameţit şi ca de obicei excentric, ţinea între degetul 
arătător şi cel mare o ţigaretă pe care şi-o rulase chiar el. 

— Penelope, am sosit, am reuşit! am strigat eu, ignorându-l pe 
Jelly. Am avut o zi grea la spital. Regret din suflet! 

Regret, pentru ce? Pentru ziua grea? Câteva persoane au 
întors capul spre mine. „A, el. Salvo. Suliţaşul lui Penelope.” Am 
ridicat şi mai mult glasul, încercând o glumă: „Hei, Penelope! Mă 
mai ţii minte? Sunt eu, fostul tău soţ”, şi m-am pregătit să mă 
lansez într-o istorisire supersofisticată drept scuză, despre felul în 
care un spital - din raţiuni de securitate, nu voi menţiona numele 
lui - m-a solicitat la căpătâiul unui bărbat pe moarte din Rwanda, 
care avea un cazier încărcat şi care ba îşi pierdea cunoştinţa, ba 
îşi revenea, cerându-mi-se să slujesc drept interpret, nu doar 
pentru personalul medical, ci şi pentru doi detectivi de la 
Scotland Yard, ceea ce mă făcea să sper că-i va înmuia inima: 
sărmanul Salvo!... Am văzut un zâmbet cremos apărând pe faţa 
ei şi mi-am închipuit că reuşisem să mă fac văzut şi auzit, însă 
am realizat că era adresat unui mascul cu gât de taur şi cu 
smoching, care se ridicase pe un scaun ca să răcnească: 

— Tăcere, ce naiba! Tăceţi cu toţii, fir-ar să fie! 

Cu inflexiuni scoțiene. 

Publicul, indisciplinat până în acea clipă, a tăcut, strângându- 
se în jurul lui cu supuşenie. Pentru că acela nu era altul decât 
Fergus Thorne, atotputernicul redactor-şef al lui Penelope, 
cunoscut în cercurile jurnalistice sub numele Thorne the Horn, 
care a anunţat că îşi propusese să ţină o cuvântare hazlie despre 


6 În traducere aproximativă, Thorne Gornistul (n.tr.) 
20 


soţia mea. Am ţopăit, făcând tot ce-mi stătea în putinţă ca să 
stabilesc un contact vizual cu ea, însă chipul de la care tânjeam 
să primesc mântuirea se îndreptase spre şeful ei, aidoma unei 
flori care stă mereu cu faţa la soarele dătător de viaţă. 

— O ştim cu toţii pe Penelope, tocmai spunea Thorne Gornistul, 
acompaniat de hohote de râs linguşitoare, lucru care m-a iritat, şi 
toţi o iubim pe Penelope - a urmat o pauză cu subînţeles -, 
fiecare din poziţia noastră. 

Am încercat să-mi croiesc drum spre ea, dar publicul strânsese 
rândurile soldăţeşte şi o trecea pe Penelope din mână în mână, 
ca pe o mireasă îmbujorată, până a ajuns să stea la picioarele 
domnului Thorne, oferindu-i acestuia, întâmplător, o privire 
panoramică a decolteului ei mai mult decât generos şi revelator. 
Şi atunci a început să mi se înfiripe în minte ideea că probabil ea 
nu-mi simte absenţa, ca să nu mai vorbesc de prezenţă, când 
atenţia mi-a fost distrasă de ceea ce am diagnosticat drept 
judecata lui Dumnezeu împotriva mea, sub forma unui atac de 
inimă de intensitate foarte mare. Pieptul a început să-mi vibreze, 
am simţit o amorţeală care s-a răspândit în valuri ritmice 
începând de la sfârcul mamelonului meu stâng, şi am socotit că- 
mi sosise sfârşitul, căci aşa meritam. Abia după ce am dus mâna 
la zona suferindă mi-am dat seama că telefonul meu mobil vibra, 
lucru cu care nu eram obişnuit, deoarece aşa îl setasem înainte 
de plecarea din spital, ce avusese loc în urmă cu o oră şi treizeci 
şi cinci de minute. í 

Excluderea mea din mulțime se dovedea acum un avantaj. In 
vreme ce domnul Thorne a început să dezvolte remarcile cu 
dublu înţeles pe care le lansase despre soţia mea, am reuşit să 
mă strecor afară în vârful picioarelor, către o uşă pe care scria: 
TOALETE. Făcându-mi astfel ieşirea din scenă, am aruncat o 
privire înapoi şi am văzut-o pe Penelope ridicând capul către 
patronul ei, proaspăt coafată, cu buzele desfăcute în semn de 
plăcută surpriză şi cu sânii în plină paradă în decolteul taiorului 
croit cu zgârcenie. Am lăsat telefonul să tremure mai departe, 
cât am coborât treptele până într-un coridor liniştit, apoi am 
apăsat pe butonul verde şi mi-am ţinut răsuflarea. Insă, în locul 
vocii pe care mă temeam mai mult decât orice să o aud în acele 
momente, am descoperit glasul hârâit, de unchiaş, specific 


21 


nordului, al domnului Anderson de la Ministerul Apărării, care 
voia să ştie dacă eram dispus să fac puţină activitate de 
interpretare de interes vital pentru ţara mea, iar asta pe nepusă 
masă, el sperând cu sinceritate că aveam să accept imediat. 

Faptul că domnul Anderson apela la un om ca mine, care 
lucrează cu program redus, demonstra anvergura crizei ce se 
profila. De obicei, eram contactat de Barney, şeful lui de cabinet, 
un bărbat de o vioiciune remarcabilă. În ultimele zece zile, 
Barney mă avertizase că mă paşte o traducere din clipă în clipă, 
pentru ca apoi, de fiecare dată, să-mi spună că fusese o alarmă 
falsă. 

— Chiar acum, domnule Anderson? 

— Exact în această clipă. De preferinţă, chiar mai devreme, 
dacă s-ar putea, îmi pare rău că-ţi stric petrecerea şi ce mai faci 
pe acolo, dar avem nevoie de tine urgent, a continuat el, şi 
presupun că s-ar fi cuvenit să rămân surprins că el ştia de 
petrecerea dată în onoarea lui Penelope, dar nu m-am mirat 
defel. Domnul Anderson reprezenta genul de om a cărui treabă 
era să cunoască lucruri interzise multor muritori de rând. E vorba 
despre teritoriul tău natal, Salvo, ţara ta de suflet. 

— Da, domnule Anderson, dar... 

— Ce s-a întâmplat, fiule? 

— Nu este doar petrecerea ei. După aceea, va avea loc dineul 
oferit de noul patron. La cravată neagră, am adăugat eu, ca să-l 
impresionez. Ceva fără precedent. Pentru un patron, la asta mă 
refeream. Ca redactor-şef, da. Dar ca patron... 

Numiţi asta sentiment al vinovăţiei ori sentimentalism, dar îi 
eram dator soţiei mele să mimez o minimă rezistenţă. 

A urmat o tăcere, de parcă l-aş fi prins pe picior greşit, dar 
nimeni nu-i face aşa ceva domnului Anderson, el este piatra pe 
care se înalţă propria biserică. 

— Şi aşa ceva porţi acum, fiule? Un smoching? 

— Bineînţeles, domnule Anderson! 

— Acum, în timp ce discutăm? Eşti îmbrăcat cu aşa ceva? 

— Da. (Dar ce-şi închipuia? Că participam la bacanale?) Şi cât 
va dura? am întrebat când s-a lăsat liniştea, ceva mai adâncă, 
am bănuit, din cauza faptului că el îşi pusese palma masivă peste 
receptor. 


22 


— Cât durează ce, fiule? a întrebat el, de parcă ar fi pierdut 
şirul. 

— Misiunea, domnule, treaba urgentă pentru care aveţi nevoie 
de mine. Cât ţine? 

— Două zile. Să zicem trei, ca să avem o rezervă. Se plăteşte 
bine, e de aşteptat. Cinci mii de dolari nu reprezintă o sumă 
excesivă. Şi, după alte consultări pe care eu nu trebuia să le aud, 
pe un ton de evidentă uşurare, continuă: Se va găsi şi 
îmbrăcăminte, Salvo. Mi s-a spus că îmbrăcămintea nu va 
constitui o problemă. 

Alertat de diateza pasivă, aş fi vrut să întreb cine erau aceşti e; 
care îmi ofereau această bonificaţie fără precedent, în locul 
tarifului modest, plus orele suplimentare, pe care le primesc de 
obicei pentru onoarea de a-mi apăra ţara, însă un sentiment de 
politeţe m-a împiedicat să comentez, lucru obişnuit atunci când 
tratam cu domnul Anderson. 

— Domnule Anderson, luni trebuie să traduc la înalta Curte de 
Casaţie. Un caz mare, am zis eu pe un ton rugător. Şi, abordând 
tonul celui care-şi iubeşte foarte mult nevasta, pentru a treia şi 
ultima oară, am zis: Asta este, ce să-i spun soţiei? 

— Ţi s-a găsit deja un înlocuitor, Salvo, şi înalta Curte se 
mulţumeşte cu omul pe care l-am ales, aşa că stai liniştit. A făcut 
o pauză, iar când domnul Anderson face o pauză, trebuie să-i 
urmezi exemplul. În ce o priveşte pe soţia ta, îi poţi spune că un 
client corporat de mare prestigiu îţi solicită serviciile de urgenţă 
şi că nu-ţi permiţi să-l dezamăgeşti. 

— Sigur, domnule. Am înţeles! 

— Alte explicaţii ţi-ar complica inutil viaţa, aşa că nici măcar nu 
încerca. Deci asta e ceea ce porţi în aceste momente, da? Pantofi 
de lac, cămaşă şi tot tacâmul? 

Prin negurile vălătucite ale perplexităţii mele, am recunoscut 
că aceea îmi era costumaţia. 

— De ce nu aud în fundal flecărelile idioate, specifice 
petrecerilor fără rost? 

l-am explicat că mă refugiasem pe un coridor pentru a putea 
răspunde la apelul lui. 

— Există vreo ieşire separată pe unde te poţi face nevăzut? 

O scară se deschidea în faţa mea, iar în ciuda derutei mele, 


23 


cred că am răspuns afirmativ. 

— Atunci nu te mai întoarce la petrecere. Când ieşi în stradă, 
te uiţi în stânga şi o să vezi un Ford Mondeo albastru parcat în 
faţa unei case de pariuri. Ultimele trei litere ale numărului de 
înmatriculare sunt LTU, iar şoferul este alb şi îl cheamă Fred. Ce 
măsură porţi la pantofi? 

Niciun om de pe lumea asta nu-şi uită numărul la pantofi, însă 
eu a trebuit să fac un efort de memorie ca să mi-l amintesc. 43. 

— Mai lat sau mai îngust? 

— Lat, domnule, i-am răspuns. 

Aş fi putut adăuga că fratele Michael avea obiceiul să spună că 
am picioare de african, dar mi-am ţinut gura. Mintea nu-mi era la 
fratele Michael ori la picioarele mele, fie ele de african ori de 
altceva. Şi nici nu mă gândeam la misiunea de importanţă vitală 
a domnului Anderson, cu toate că tineam, ca întotdeauna, să-mi 
slujesc regina şi ţara. Asta-mi spunea că, din senin, mi se oferea 
cheia salvării mele, plus o foarte necesară cameră de 
decompresie care îmi oferea două zile de activitate remunerată 
şi două nopţi de meditaţie solitară în vreun hotel de lux, în vreme 
ce îmi peticeam la loc universul dislocat. In timp ce scoteam 
telefonul mobil din buzunarul smochingului şi îl duceam la 
ureche, inhalasem aromele corporale reîncălzite ale unei 
asistente medicale de origine africană, pe nume Hannah, cu care 
făcusem dragoste neîngrădită începând cu puţin după ora 11 
seara, ora de vară britanică, adică din seara trecută, şi 
continuasem până în momentul plecării mele, în urmă cu o oră şi 
treizeci şi cinci de minute, miros pe care, în graba mea de a 
ajunge la petrecerea lui Penelope, nu reuşisem să-l îndepărtez 
printr-un duş. 


24 


Nu sunt omul care să creadă în semne, în prevestiri, în fetişuri 
ori în magie albă sau neagră, deşi pot paria până şi ultimul bănuţ 
că toate acestea există undeva în mine, moştenite prin sângele 
mamei. Este de netăgăduit că drumul meu spre Hannah a fost 
presărat cu tot soiul de semne, numai să fi avut ochi să le văd, 
lucru care nu s-a întâmplat. 

Primul semnal înregistrat a apărat în seara de luni care a 
precedat fatala zi de vineri în chestiune, la Trattoria Bella Vista 
din Battersea Park Road, localul meu preferat din zonă, unde mă 
bucuram de o masă solitară, alcătuită din canelloni reciclaţi şi 
dintr-un chianti cam tare de la Giancarlo's. Pentru ridicarea 
gradului meu de cultură adusesem cu mine un exemplar ieftin 
din Cromwell, conducător al oamenilor de Antonia Fraser, 
deoarece istoria Angliei reprezintă unul dintre punctele mele 
slabe, pe care mă străduiesc să-l elimin sub îndrumarea amabilă 
a domnului Anderson, el însuşi un învățăcel silitor al poveştilor 
despre insula noastră. Respectiva trattoria era pustie, exceptând 
două mese care erau ocupate: una mare, sediul unui grup 
gălăgios de provinciali, şi una mică, ochită de obicei de inimi 
singuratice, la care stătea în acea seară un domn spilcuit, cu 
aspect de pensionar şi cu o statură insignifiantă. Am remarcat că 
pantofii lui erau lustruiţi cu minuţiozitate. Încă de când eram în 
Sanctuar am pus mare preţ pe pantofii lustruiţi. 

Nu avusesem de gând să mănânc canelloni reciclaţi. Cum în 
acea zi se împlineau cinci ani de la căsătoria mea cu Penelope, 
revenisem acasă mai devreme ca să pregătesc felul ei preferat, 
un coq au vin, însoţit de o sticlă din cel mai bun vin roşu, plus o 
brânză Brie foarte aromată, de la magazinul de delicatese din 
apropiere. Trebuia să mă fi obişnuit deja cu ciudăţeniile lumii 

25 


jurnalistice, dar când Penelope mi-a telefonat in flagrante - eu 
fiind in flagrante, pentru că tocmai flambasem puiul - ca să mă 
înştiinţeze că apărase o situaţie de criză în viaţa personală a unei 
stele a fotbalului şi că ea nu va reveni acasă înainte de miezul 
nopţii, m-am comportat într-o manieră care ulterior m-a şocat. 

Nu am început să ţip, deoarece nu sunt genul. Sunt un britanic 
rezervat, asimilat, cu pielea cafenie. Îmi păstrez calmul, deseori 
într-o măsură mai mare decât cei cu care sunt asimilat. Am pus 
receptorul la loc fără să-l trântesc. După aceea, fără să mă 
gândesc prea mult şi fără premeditare, am pus puiul, brânza Brie 
şi cartofii curăţaţi de coajă în tocătorul de gunoi, apoi am apăsat 
butonul de pornire şi mi-am uitat degetul acolo, n-aş putea spune 
câtă vreme, dar oricum mai mult decât era nevoie, având în 
vedere că puiul era fraged şi nu putea opune prea multă 
rezistenţă. M-am deşteptat din nou, ca să spun aşa, şi m-am 
trezit păşind cu pas apăsat şi vioi pe Prince of Wales Drive, cu 
Cromwell vărât în buzunarul hainei. 

La masa ovală de la Bella Vista erau şase persoane care 
mâncau, trei bărbaţi robuşti, îmbrăcaţi cu blazere, însoţiţi de 
soțiile lor la fel de robuste, cu toţii învăţaţi cu lucrurile bune din 
viaţă. Veniseră din oraşul Rickmansworth, am aflat eu curând, fie 
că voiam, fie că nu, căruia îi spuneau Ricky. Văzuseră un matineu 
cu The Mikado, în Battersea Park. O soţie, cu o voce care domina 
conversaţia, şi-a declarat dezaprobarea faţă de spectacol. Nu o 
prea interesaseră niciodată japonezii - „nu-i aşa, dragul meu?” - 
şi, în opinia ei, faptul că aceştia cântau nu-i făcea mai agreabili. 
Monologul ei nu a separat subiectele, ci a continuat rostogolitor 
la acelaşi nivel sonor. Când şi când, făcând câte o pauză ca să 
lase impresia că mai şi gândea, îşi dregea glasul înainte de a 
continua, dar nu era nevoie să se deranjeze, pentru că nimeni nu 
avea curajul nesăbuit să o întrerupă. De la Mikado ea a trecut, 
fără să răsufle măcar şi fără să schimbe tonul, la recenta 
operaţie chirurgicală suferită. Ginecologul îşi bătuse joc de 
operaţie, dar ce să-i faci, era un prieten, iar ea hotărâse să nu-l 
dea în judecată. De la asta a sărit fără nicio pauză la faptul că o 
nemulţumea soţul artist al fiicei ei, un leneş cum ea nu se mai 
pomenise. Mai avea şi alte păreri, toate de neclintit, toate 
familiare mie, iar ea tocmai şi le exprima la volum maxim când 


26 


micuțul gentleman cu pantofi lustruiţi a unit cele două jumătăţi 
ale ziarului Daily Telegraph şi, după ce le-a îndoit pe lung, a bătut 
cu jurnalul în masă: pleosc, pleosc, poc şi încă o dată p/eosc, ca 
să fie cu noroc. 

— Nu pot să tac, a zis el pe un ton sfidător, fără să se adreseze 
cuiva anume. Îmi sunt dator mie însumi. Prin urmare, aşa voi 
face... 

Asta fiind o declaraţie de principiu destinată lui însuşi, nimănui 
altcuiva. 

După aceea, a pornit către cel mai impresionant dintre bărbaţii 
masivi. Fiind italian, localul Bella Vista are pardoseală din mozaic 
Venețian, şi nu posedă draperii. Tavanul din rigips este jos şi 
subţire. Dacă nu-i auziseră declaraţia de intenţie, cei de la masă 
ar fi trebuit să-i audă măcar bocănitul pantofilor lustruiţi vibrând 
în timp ce se apropia, însă soţia dominantă ne destăinuia părerile 
ei privind sculptura modernă, păreri care nu erau nicidecum 
binevoitoare. Micuţul domn s-a văzut silit să rostească tare de 
câteva ori: „Domnilor”, pentru a-şi face cunoscută prezenţa. 

— Domnule, a repetat el, vorbind, conform protocolului, strict 
către cel din capul mesei. Am venit aici pentru a mânca în linişte 
şi pentru a-mi citi ziarul - şi a înălţat în aer ce mai rămăsese din 
ziar, de parcă fusese morfolit de un câine, ca probă în instanţă. 
Şi, în loc de asta, m-am trezit supus la un adevărat diluviu de 
dialog atât de tare, atât de banal, atât de strident, încât sunt de- 
a dreptul... da - acel „da” rostit drept confirmare că acum se 
bucura de atenţia celor de la masă - şi există o voce, domnule, o 
voce care le domină pe toate - nu voi arăta cu degetul, deoarece 
sunt un om bine-crescut -, dar, domnule, te rog să impui restricţii 
acestei voci. 

După ce a vorbit, micuțul gentleman nu a părăsit nicidecum 
câmpul de luptă. A rămas pe poziţie dinaintea lor, ca un curajos 
luptător pentru libertate în faţa plutonului de execuţie, cu pieptul 
împins în faţă, cu pantofii lustruiţi lipiţi, cu ziarul zdrenţuit strâns 
cuminte pe lângă corp, pe când cei trei bărbaţi voinici se holbau 
uimiţi la el, iar femeia ofensată se uita fix la soţul ei. 

— Dragă, a bolborosit ea. Fă ceva. 

Ce anume? Şi ce voi face eu dacă ei vor face ceva? Se vedea 
că bărbaţii corpolenţi din Ricky fuseseră atleți. Ecusoanele cusute 


27 


pe blazerele lor radiau o strălucire ca de blazon. Nu era greu să 
deduci că făcuseră cândva parte din echipa de rugbi a vreunei 
secţii de poliţie. Dacă li se năzărea să-l bată măr pe micuțul 
domn, ce altceva putea face un martor nevinovat decât să se 
lase bătut la fel, ba chiar mai abitir, pentru ca apoi să fie arestat 
în baza prevederilor legilor antitero? 

În situaţia respectivă, bărbaţii nu au întreprins nimic. În loc să-l 
facă praf şi să arunce în stradă ceea ce ar mai fi rămas din el, ei 
au început să-şi analizeze mâinile musculoase, punându-se de 
acord între ei că sărmanul om avea sigur nevoie de ajutor. Era 
ţăcănit. Putea deveni o ameninţare la adresa publicului. Ori la 
adresa propriei vieţi. Trebuia să cheme cineva o ambulanţă. 

Cât priveşte domnul mărunţel, acesta s-a întors la masa lui, a 
lăsat o bancnotă de douăzeci de lire pe tăblie şi, cu un demn: „Vă 
doresc noapte bună, domnule”, în direcţia mesei celor şase, fără 
să-mi adreseze nicio vorbă, a pornit ca un colos miniatural spre 
stradă, lăsându-mă să fac comparații între un bărbat care spune: 
„Da, dragă, am înţeles” şi apoi pune cog au vin în dispozitivul de 
reciclare, şi cel care a provocat leul chiar în bârlogul său, în timp 
ce eu mă prefăceam că citesc din Cromwell, conducător al 
oamenilor. 

Al doilea semnal recepționat a fost transmis în seara 
următoare, marţi. Revenind de la Battersea, după ce am petrecut 
patru ore în Sala de Discuţii care protejează măreaţa noastră 
naţiune, m-am uimit pe mine însumi sărind din autobuzul în mers 
cu trei staţii mai devreme şi pornind în goana mare, nu pentru a 
traversa parcul, către Prince of Wales Drive, care ar fi fost 
direcţia logică, ci înapoi, peste podul ce duce spre Chelsea, de 
unde tocmai veneam. 

De ce Dumnezeu? De acord, sunt un om impulsiv. Dar ce m-a 
făcut să reacţionez astfel? Ora de vârf era la apogeu. Detest să 
merg pe trotuar când traficul abia se târăşte, mai ales în ultimul 
timp. Nu vreau să văd feţele celor din maşini care se uită la 
mine. Dar să alergi - întins, cu cei mai buni pantofi pe care-i ai, 
cu tălpi de piele şi tocuri şi ştaifuri din cauciuc -, să alergi, dacă 
ai culoarea pielii, statura şi vârsta mea, ducând în mână o geantă 
diplomat, să fugi ca din puşcă în Londra şocată de explozii 
declanşate de terorişti, fără să strigi după ajutor şi ciocnindu-te 


28 


de oameni în fuga ta - o astfel de alergare, la orice oră din zi, 
este dezmăţ curat, iar la ora de vârf în trafic, o nebunie. 

Aveam nevoie de mişcare? Nu. Penelope are instructor 
personal, iar eu fac jogging în fiecare dimineaţă în jurul parcului. 
Singurul lucru din lume care explica purtarea mea în faţa propriei 
conştiinţe, în timp ce goneam pe trotuarul aglomerat şi peste 
pod, era copilul îngheţat pe care îl zărisem de la etajul 
autobuzului. Avea şase ori şapte ani şi se lipise de zidul din granit 
care separă drumul de fluviu, cu călcâiele spre zid şi cu braţele 
întinse, cu capul într-o parte, pentru că era prea speriat ca să 
privească în sus sau în jos. Dedesubtul lui traficul se desfăşura cu 
rapiditate, iar deasupra se găsea un parapet îngust care poate 
fusese destinat huliganilor mai mari decât el care ţineau să se 
dea în spectacol, şi chiar erau doi cocoţaţi acolo, strâmbându-se 
la el, ţopăind şi strigând ocări, provocându-l să urce până la ei. 
Insă el nu poate, deoarece este şi mai înspăimântat de înălţimi 
decât de trafic, şi ştie că de cealaltă parte a parapetului, chiar 
dacă va reuşi să ajungă până acolo, există un gol de aproape 
douăzeci de metri care îl aşteaptă, până la mal şi la fluviu, iar el 
are rău de înălţime şi nici nu ştie să înoate, motiv pentru care eu 
alerg cât de repede mă ţin picioarele. 

Şi totuşi, când ajung gâfâind acolo, scăldat în sudoare din cap 
până în picioare, ce văd? Niciun copil, fie el îngheţat ori nu. lar 
locul a suferit o transformare. Nu există niciun parapet de granit. 
Nici vreo pasarelă ameţitoare, cu trafic intens de o parte, iar 
Tamisa curgând cu repeziciune, de cealaltă. In spaţiul rezervat 
din centru, o polițistă nevinovată dirijează traficul. 

— Nu trebuie să-mi vorbeşti, dragă, îmi spune ea în vreme ce 
face semne şoferilor. 

— l-ai văzut pe cei trei puşti prostindu-se cu câteva clipe mai 
devreme? Puteau să moară. 

— Nu aici, dragă. 

— l-am văzut, jur! Era un puşti lipit de zid. 

— Dragă, mă sileşti să te amendez! Acum, du-te! 

Şi exact asta am făcut. Am traversat în sens invers podul pe 
care, în primul rând, nici nu ar fi trebuit să trec, şi toată noaptea, 
cât am aşteptat-o pe Penelope să vină acasă, m-am gândit la 
copilul îngheţat în iadul lui inventat în care credea. lar dimineaţa, 


29 


când am pornit în vârful picioarelor spre baie ca să nu o trezesc, 
încă mă sâcâia, copilul care nu era acolo. În cursul zilei, cât am 
făcut traducere simultană pentru un consorţiu olandez de 
diamante, l-am ţinut încuiat în minte, unde se desfăşurau multe 
lucruri, toate fără cunoştinţa mea. lar el era încă acolo cu braţele 
întinse în lături şi cu palmele lipite de zidul de granit, şi în seara 
următoare, când, răspunzând unui apel urgent venit de la 
Northern London District Hospital, m-am prezentat la ora opt fără 
un sfert seara la secţia de boli tropicale, pentru a traduce spusele 
unui african pe moarte, de vârstă nedefinită, care refuza să 
scoată vreo vorbă într-o limbă cunoscută, preferând-o pe cea 
natală, care se cheamă kinyarwanda. 


Lumini de veghe de culoare albastră mi-au arătat calea de-a 
lungul coridoarelor nesfârşite. Semne ciudate mi-au spus unde să 
cotesc. Anumite paturi sunt protejate cu paravane, indicând 
bolnavi în stare critică. Cazul nostru era unul dintre acestea. De o 
parte a patului se ghemuieşte Salvo, de cealaltă, având doar 
genunchii muribundului între noi, această asistentă cu grad 
universitar. lar această asistentă, pe care o bănuiesc a fi de 
origine central-africană, are cunoştinţe şi răspunderi ce le 
depăşesc pe ale mai tuturor doctorilor, deşi nu se prezintă astfel, 
fiind mlădioasă şi impozantă prin ţinută, având ciudatul nume 
mic Hannah înscris deasupra sânului stâng, şi o cruciuliţă de aur 
atârnată la gât, fără a mai vorbi de trupul longilin şi zvelt, 
încorsetat în uniforma alb-albăstruie. Când se ridică şi se mişcă 
prin rezervă, e fluidă ca o dansatoare, cu părul împletit atent, 
deşi tăiat scurt, din raţiuni practice, plecând dinspre frunte în 
brazde, până în punctul unde i se îngăduie să crească. 

lar eu şi această asistentă, această absolventă de facultate pe 
nume Hannah, nu facem decât să ne surprindem unul altuia 
privirea pe perioade de timp ce cresc exponențial, în vreme ce ea 
adresează întrebări pacientului nostru cu ceea ce eu percep a fi o 
severitate protectoare, iar eu redau întocmai vorbele femeii în 
limba kinyarwanda, şi amândoi aşteptăm uneori minute în şir - 
cel puţin aşa mi se pare mie -, ca sărmanul bărbat să răspundă 
cu accentul bolborosit din copilăria lui africană, despre care ela 
hotărât că-i va fi şi ultima amintire din această viaţă. 


30 


Dar afirmând aceste lucruri înseamnă să nu ţin seama de alte 
acţiuni  milostive pe care Hannah, asistenta cu diplomă 
universitară, le face pentru el cu ajutorul unei alte asistente, 
Grace, despre care ştiu, judecând după intonaţia ei, că este de 
origine jamaicană, şi care stă la capul bolnavului, ştergându-l de 
vomă, verificându-i orice alte pierderi de lichide sau mai rău, însă 
şi Grace se dovedeşte a fi o femeie de treabă şi, văzând 
interacţiunea dintre ele şi privirile pe care le schimbă, o 
camaradă bună a lui Hannah. 

lar voi s-ar cuveni să ştiţi că eu sunt un om care urăşte, chiar 
aşa, urăşte spitalele, şi, prin religie, este alergic la industria 
sănătăţii. Sânge, ace, ploşti, cărucioare cu foarfeci pe ele, 
mirosuri chirurgicale, oameni bolnavi, câini morţi şi bursuci 
călcaţi de maşini, ajunşi pe marginea drumului, mi-e suficient să 
ajung în apropierea lor şi încep să am frisoane, lucru pe care l-ar 
face orice om normal căruia i s-au extirpat amigdalele, 
apendicele ori prepuţul într-o serie de clinici nesanitare, aflate pe 
dealurile africane. 

lar eu am mai întâlnit-o pe această asistentă cu diplomă. O 
dată. Cu toate acestea, în ultimele trei săptămâni, acum îmi dau 
seama, ea a rămas o amprentă neconştientizată pe memoria 
mea, şi nu ca îngerul-şef din acest loc nefericit. Am mai vorbit cu 
ea, deşi, probabil, nu-şi mai aducea aminte. La prima mea vizită 
acolo, am rugat-o să-mi semneze documentul prin care se 
autentifica faptul că îndeplinisem spre satisfacția ei îndatoririle 
pentru care fusesem angajat. Ea zâmbise, îşi aplecase capul într- 
o parte, de parcă ar fi analizat dacă, în mod absolut sincer, se 
putea declara mulţumită de serviciile mele, apoi, cu un aer 
dezinvolt, scosese o cariocă de după ureche. Deşi neîndoielnic 
nevinovat din partea ei, gestul acela mă impresionase profund, în 
imaginaţia mea nu prea fertilă, aducea a preludiu la dezbrăcare. 

Insă în această seară nu mai trăiesc asemenea fantezii 
nelalocul lor. In această seară nu există decât munca, pentru că 
ne aflăm la căpătâiul unui muribund. lar Hannah, profesionistă în 
ale sănătăţii, care, din câte ştiu, trăieşte acest sentiment de trei 
ori înainte de masa de prânz, şi-a încleştat fălcile ca să nu 
nutrească şi alte sentimente, motiv pentru care am procedat şi 
eu la fel. 


31 


— Întreabă-l cum îl cheamă, îmi cere ea, într-o engleză cu 
parfum de franceză. 

Numele lui, ne informează bolnavul după ce se gândeşte 
îndelung, este Jean-Pierre. Şi, spre lămurirea noastră, adaugă, cu 
o agresivitate excesivă, de câtă poate da dovadă în starea lui 
cumplită, că este de naţionalitate tutsi şi că se mândreşte cu 
asta, o informaţie fără nicio importanţă, pe care atât eu, cât şi 
Hannah, convenim să o trecem cu vederea, fie şi numai pentru 
că până şi noi am fi putut spune asta, deoarece Jean-Pierre, în 
ciuda tuburilor, arată ca un tutsi, cu pomeţii înalţi, cu falca 
trădând prognatism şi cu o ceafă lungă, exact aşa cum se 
presupune că arată orice tutsi în imaginaţia unui african, deşi 
mulţi nu au habar de toate astea. 

— Jean-Pierre şi mai cum? întreabă ea cu acelaşi aer sever, iar 
eu redau cele spuse de ea. 

Oare Jean-Pierre nu mă aude, ori preferă să nu aibă nume de 
familie? Întârzierea, cât asistenta Hannah şi eu aşteptăm 
răspunsul lui, oferă ocazia primei priviri mai lungi pe care o 
schimbăm între noi, lungă în sensul că a durat mai mult decât ți- 
ar lua să verifici dacă persoana ale cărei cuvinte le redai ascultă 
ceea ce spui, pentru că niciunul din noi nu a zis nimic, şi nici 
bolnavul din pat. 

— Intreabă-l unde locuieşte, te rog, spune ea, tuşind delicat 
pentru a scăpa de un nod în gât care o sâcâie ca şi pe mine. 

Doar că, de data aceasta, spre uimirea şi spre încântarea mea, 
ea mi se adresează ca unui amic african, în swahili. Şi, ca şi cum 
asta nu ar fi de ajuns, vorbeşte cu accentul unei femei din Congo 
de Est! 

Insă eu am venit aici ca să muncesc. Asistenta cu diplomă i-a 
adresat pacientului nostru încă o întrebare, astfel că trebuie să o 
traduc. Aşa şi fac. Din swahili în kinyarwanda. Apoi redau 
răspunsul la întrebare, din limba kinyarwanda a lui Jean-Pierre 
drept în ochii ei adânci şi negri, în vreme ce reproduc - dacă nu 
chiar imit perfect - accentul ei familiar. 

— Locuiesc în Heath, o informez eu, repetând cuvintele lui 
Jean-Pierre, de parcă ar fi ale noastre, sub un tufiş. Şi acolo o să 
mă întorc după ce plec din acest... loc - omiţând, din decenţă, 
epitetul pe care el îl foloseşte drept descriere. Hannah, continui 


32 


eu în englezeşte, poate pentru a mai reduce din tensiune. Pentru 
numele lui Dumnezeu! Cine eşti? De unde vii? 

Fără să ezite câtuşi de puţin, îşi declară naționalitatea: 

— Sunt din regiunea Goma din Kivu de Nord, din tribul Nande, 
murmură ea. lar acest amărât este un duşman al poporului meu. 

lar eu vă voi spune, ca pe un adevăr neînfrumuseţat, că 
respiraţia ei reţinută, dilatarea pupilelor, apelul ei urgent pe care 
mi-l adresa pentru a înţelege această afirmaţie, îmi arată, într-o 
singură clipă, întristătoarea stare a iubitului ei Congo, aşa cum îl 
percepe: cadavrele cu feţe uscate ale rudelor şi ale celor iubiţi, 
câmpurile nesemănate şi vitele moarte, dar şi oraşele arse din 
temelii care au constituit căminul ei, asta până când rwandezii au 
trecut graniţa ca lăcustele şi, transformând Congo de Est într-un 
câmp de bătălie pentru războiul lor civil, au dat naştere unor 
orori de neconceput într-o ţară care oricum se stingea din cauza 
neglijenţei. 

La început, invadatorii au vrut doar să-i vâneze pe 
g&nocidaires”, care uciseseră cu mâna lor un milion de cetăţeni 
în o sută de zile. Însă ceea ce a început ca o urmărire îndrăcită a 
devenit un jaf general al resurselor minerale din Kivu şi, ca 
urmare, o ţară în pragul anarhiei s-a prăbuşit total, lucru pe care 
m-am străduit şi m-am zbătut să-l explic lui Penelope, care, ca 
orice jurnalist britanic, harnic şi corporatist, preferă să primească 
informaţiile din aceeaşi sursă ca toată lumea. „Draga mea, i-am 
spus eu, ascultă-mă, ştiu că eşti ocupată. Ştiu că ziarelor voastre 
le place să respecte liniile directoare pe care deja le cunosc. Dar 
te rog, în genunchi te rog, doar de data asta, să spui lumii ce se 
întâmplă în Congo de Est. Au murit patru milioane de oameni, i- 
am zis eu. Doar în ultimii cinci ani. Lumea numeşte asta primul 
război mondial din Africa, iar voi nu-i daţi nicidecum vreun nume. 
Nu e vorba despre un război cu bum-bum, te asigur. Nu 
gloanţele, panga, ori grenadele de mână sunt acelea care 
provoacă marile pierderi. E vorba despre holeră, despre malarie, 
despre diaree şi despre binecunoscuta foamete, iar majoritatea 
morţilor au mai puţin de cinci ani. Şi se moare şi acum, cât noi 
stăm de vorbă, cu miile, iar asta în fiecare lună. Deci, trebuie să 
fie şi subiect pentru un articol, de asta sunt convins.” Şi, desigur, 


7 Autorii genocidului (în fr. în orig.) 
33 


exista. La pagina 29 a ziarului, alături de careul de cuvinte 
încrucişate cu rezolvare rapidă. 

De unde obţinusem aceste informaţii jenante? Stând întins în 
pat târziu în noapte, aşteptând-o să vină acasă. Ascultând 
Servicul Internaţional de la BBC şi posturi de radio din 
îndepărtata Africă, în vreme ce ea reuşea să-şi respecte 
termenele care expirau la miezul nopţii. Stând singur în cafenele 
cu internet, în timp ce ea îşi ducea sursele de informaţii la 
restaurant. Din ziarele africane cumpărate pe furiş. Stând pe 
margine la mitinguri în aer liber, purtând un hanorac lălâi şi o 
şapcă, pe când ea participa la câte-un curs de instruire de la 
sfârşit de săptămână, pentru a se specializa în nu ştiu ce nouă 
stratagemă. 

însă languroasa Grace, care abia îşi reprimă un căscat la 
sfârşitul schimbului, nu ştie nimic din toate astea, şi de ce ar 
trebui să ştie ceva? Ea nu a rezolvat careul de cuvinte 
încrucişate. Nu ştie că eu şi Hannah participăm la o acţiune 
simbolică de reconciliere umană. In faţa noastră zace un rwandez 
pe moarte, care-şi spune Jean-Pierre. La căpătâiul lui stă o tânără 
femeie congoleză, pe nume Hannah, care a fost crescută să îl 
considere pe Jean-Pierre şi pe cei asemenea lui drept singurii 
care au adus mizeria şi nenorocirea în ţara ei. Şi, cu toate astea, 
îi întoarce ea spatele? Cheamă ea o colegă sau îl lasă în grija 
Celui de Sus? Nu. Îl numeşte „acest sărman rwandez” şi îl ţine de 
mână. 

— Salvo, întreabă-l te rog unde trăia, îmi porunceşte pe un ton 
afectat, în engleza ei francofonă. 

Şi din nou aşteptăm, ceea ce înseamnă că eu şi Hannah ne 
privim cu un aer nedumerit, uimit, total aerian, ca doi oameni 
care împărtăşesc o viziune celestă pe care nimeni altcineva nu o 
poate vedea, deoarece nu are ochiul format pentru aşa ceva. 
Însă Grace a văzut asta. Grace urmăreşte evoluţia relaţiei dintre 
noi cu o atenţie indulgentă. 

— Jean-Pierre, unde ai trăit înainte de a te muta în Hampstead 
Heath? 

ÎI întreb cu glas la fel de lipsit de patimă ca şi al lui Hannah. 

— În închisoare. 

— Şi înainte de închisoare? 


34 


Trece un veac până să-mi dea o adresă şi un număr de telefon 
din Londra, dar până la urmă o face, iar eu le traduc pentru 
Hannah, care din nou caută după ureche ca să extragă acea 
cariocă pe care o foloseşte pentru a scrie în blocnotesul ei. Rupe 
pagina şi i-o întinde lui Grace, care se retrage de-a lungul 
peretelui rezervei, până la un telefon - cam fără chef, deoarece 
deja nu mai vrea să-i scape ceva. Şi exact în acest moment, 
pacientul nostru, ca şi cum s-ar fi trezit dintr-un vis urât, se ridică 
în capul oaselor, cu tot cu tuburile vârâte în el, şi întreabă, în 
stilul necizelat şi ilustrativ al limbii lui materne, kinyarwanda: „ce 
mama dracului se întâmplă cu mine?” şi „de ce m-a târât poliţia 
până aici împotriva voinţei mele?” - moment în care Hannah, 
într-o engleză devitalizată de emoție, mă roagă să interpretez 
cuvintele exacte pe care vrea să i le adreseze, fără să adaug ori 
să elimin nimic - „Salvo, te rog, oricât de mult ai dori să faci asta 
personal, din respect faţă de pacientul nostru” - pacientul nostru 
fiind deja un concept de importanţă covârşitoare pentru 
amândoi. lar eu, cu un glas la fel de lipsit de vlagă, o asigur că 
nici nu mi-a trecut prin minte să înfrumuseţez ceva din ceea cea 
spus, indiferent cât de dureros ar fi acest lucru pentru mine. 

— Am trimis după arhivar, iar acesta va veni cât de curând, 
pronunţă Hannah în mod deliberat, făcând în acelaşi timp o 
pauză, într-o manieră mult mai inteligentă decât majoritatea 
clienţilor mei, pentru a-mi lăsa timpul necesar redării. Jean- 
Pierre, trebuie să te informez că suferi de o tulburare acută a 
sângelui, care, după aprecierea mea, este într-o stare prea 
avansată pentru a mai putea fi tratată. Imi pare foarte rău, dar 
trebuie să acceptăm această situaţie. 

Cu toate acestea, în vreme ce vorbeşte, în ochii ei există o 
speranţă reală, o concentrare limpede şi veselă asupra mântuirii. 
Dacă Hannah este în stare să facă faţă unor veşti atât de proaste 
ca asta, atunci şi Jean-Pierre ar trebui să facă la fel, ca şi mine, 
de altfel. lar după ce redau mesajul ei cât de bine pot - cuvintele 
exacte fiind întrucâtva o amăgire a celui care nu se pricepe, 
întrucât puţini rwandezi din tagma acestui sărman sunt capabili 
să înţeleagă nişte concepte precum „tulburare acută a sângelui” 
-, îl pune să repete prin intermediul meu ceea ce a spus ea, ca să 
se convingă de faptul că el ştie, şi el ştie că ea ştie, iar eu ştiu că 


35 


amândoi ştiu, astfel că nu se produce nicio denaturare a 
vorbelor. 

lar după ce Jean-Pierre a repetat cu glas răguşit şi îmbufnat 
mesajul ei, iar eu l-am redat din nou, ea mă întreabă: 

— Jean-Pierre are vreo dorinţă cât aşteaptă sosirea rudelor? 

Ceea ce constituie un cod, deoarece amândoi ştim că este 
foarte probabil ca el să moară înainte de sosirea acestora la 
căpătâiul lui. Ceea ce ea nu întreabă, şi nici eu n-o fac, este 
motivul pentru care Jean-Pierre a ajuns să doarmă sub cerul liber 
în Heath, şi nu acasă, alături de nevastă şi de copii. Simt însă că 
ea priveşte astfel de întrebări personale drept o încălcare a 
intimităţii, la fel ca mine. Pentru că, de ce ar voi un rwandez să 
meargă şi să moară pe Hampstead Heath, dacă nu ar dori să 
rămână singur? 

Apoi observ că ea nu-l ţine numai pe pacient de mână, ci şi pe 
mine. lar Grace remarcă acelaşi lucru şi este impresionată, deşi 
nu într-un mod care să trădeze o curiozitate bolnăvicioasă, 
întrucât Grace ştie, la fel ca mine, că prietena ei Hannah nu are 
obiceiul de a ţine de mână orice interpret. Cu toate astea, iată, 
mâna mea cafenie, pe jumătate congoleză, şi versiunea complet 
neagră, cu palma de un roz spre alb, ambele împreunate pe patul 
de suferinţă al unui rwandez duşman. Şi nu este vorba despre 
sex - cum ar putea fi vorba despre aşa ceva cu muribundul Jean- 
Pierre între noi? -, ci despre înrudirea descoperită şi despre 
consolarea reciprocă, asta în timp ce facem tot ce se poate 
pentru pacientul nostru comun. Asta pentru că este profund 
mişcată, la fel ca mine. Este tulburată de sărmanul muribund, cu 
toate că vede tot timpul astfel de oameni, în fiecare zi a 
săptămânii. Este mişcată pentru că îi purtăm de grijă inamicului 
nostru recunoscut, şi îl iubim aşa cum scrie în Scriptura în 
respectul căreia a fost crescută, lucru de care îmi dau seama 
după cruciuliţa de aur de la gât. Este mişcată de vocea mea. De 
fiecare dată când traduc din swahili în kinyarwanda şi invers, ea 
îşi lasă ochii în jos, de parcă s-ar ruga. Este mişcată, deoarece 
încerc să-i spun din ochi - asta dacă m-ar asculta - că noi suntem 
persoanele pe care le-am căutat întreaga viaţă. 


Nu voi afirma că după aceea ne-am ţinut de mână, pentru că 
36 


n-am făcut-o, dar am rămas cu ochii minţii unul la celălalt. Poate 
că a stat cu spatele la mine, aplecându-se asupra bolnavului, 
ridicându-l, mângâindu-i obrajii ori verificând aparatele la care 
Grace îl conectase. Însă de fiecare dată când s-a întors să mă 
privească, mă aflam acolo pentru ea, şi am fost conştient că şi 
Hannah era acolo pentru mine. Şi tot ce s-a petrecut după aceea, 
eu aşteptând în apropierea porţilor iluminate cu lămpi de neon ca 
ea să iasă din tură, iar ea venind să mi se alăture cu ochii 
coborâţi, apoi îmbrăţişându-ne cu sfiiciunea unor copii ai Misiunii, 
dar păşind mână în mână ca nişte studenţi harnici care urcă 
drumul spre căminul ei, apoi coborând un pasaj strâmt care 
mirosea a mâncare asiatică, până la o uşă cu un lacăt de la care 
ea avea cheia, totul a decurs lin din privirile pe care le 
schimbasem în prezenţa muribundului nostru pacient rwandez şi 
din răspunderea pe care o simţeam unul faţă de celălalt, în 
vreme ce o viaţă umană ce ne apropiase se stingea, 
îndepărtându-se de noi. 

Motiv pentru care, între dezlănţuiri pătimaşe de iubire, am 
putut purta discuţii de genul cărora nu mai avusesem parte de la 
moartea fratelui Michael, deoarece în viaţa mea nu mai apăruse 
un confident, cu excepţia domnului Anderson, dar sigur nu sub 
forma unei femei africane: frumoasă, surâzătoare, plină de 
dorinţe, a cărei singură misiune este faţă de suferinzii lumii, şi 
care nu-ţi cere nimic, în nicio limbă, din ce nu eşti pregătit să 
oferi. Pentru relatările simple şi banale, am vorbit în engleză. 
Pentru iubire, am folosit franceza. lar pentru visele noastre 
despre Africa, cum să nu ne întoarcem la limba swahili cu aromă 
congoleză a copilăriei noastre, cu amestecul ei jucăuş de bucurii 
şi de insinuări? Intr-un interval de douăzeci de ore nedormite, 
Hannah devenise sora, iubita şi prietena apropiată care nu 
reuşise să-mi apară în cale pe toată durata copilăriei mele 
petrecute pe drumuri. 

Ne-am simţit vinovaţi - noi, doi copii cuminţi şi creştini, 
crescuţi întru dumnezeire, iar acum deveniți nişte adulteri de 
toată lauda? Nu. Am infirmat căsătoria mea, proclamând-o 
moartă, şi ştiam sigur că aşa era. Ne-am gândit la copilul lui 
Hannah, Noah, lăsat cu o mătuşă în Uganda, şi împreună am 
tânjit după el. Ne-am făcut promisiuni solemne, am discutat 


37 


politică şi am făcut schimb de amintiri, am băut suc de afine cu 
apă minerală şi am mâncat pizza la cutie, am făcut dragoste 
până în momentul când ea şi-a îmbrăcat cu regret uniforma şi, 
opunându-se insistențelor mele de a o mai îmbrăţişa o dată, a 
plecat la spital pentru un curs de anestezie pe care-l urmează 
înainte de a începe tura de noapte cu pacienţii ei muribunzi, în 
vreme ce eu plec să caut un taxi, deoarece, datorită atentatelor 
cu bombă, metroul funcţionează parţial, asta în cel mai bun caz, 
iar călătoria cu autobuzul mi-ar lua prea mult, şi, cu ajutorul lui 
Dumnezeu din Ceruri, poate ajung la timp. Cuvintele ei de 
despărţire, rostite în swahili, au continuat să răsune în urechile 
mele. Ţinându-mi faţa între palme, ea a clătinat din cap, într-o 
expresie de uimire veselă. 

— Salvo, a zis ea. Când te-au făcut, mama şi tatăl tău s-au 
iubit foarte mult! 


38 


3 


— Te deranjează dacă deschid geamul? am strigat către Fred, 
şoferul meu alb. 

Aşezat comod pe bancheta moale din spate a automobilului 
Ford Mondeo, care se strecura şerpeşte prin traficul aglomerat de 
vineri după-amiaza, trăiam sentimente de eliberare vecine cu 
euforia. 

— Simte-te în largul tău, amice, mi-a răspuns el cu glas 
languros, şi, în ciuda tonului colocvial, urechea mea ascuţită ca 
briciul a perceput imediat urmele unui accent căpătat într-o 
şcoală englezească foarte bună. Fred era de vârsta mea şi 
conducea cu aplomb. Imi plăcea deja. Coborând geamul, m-am 
lăsat scăldat de aerul călduţ al serii. 

— Fred, ai idee încotro mergem? 

— Capătul străzii South Audley. Apoi, presupunând că eram 
îngrijorat de viteza deplasării, preocupare care nu era reală, a 
adăugat: Nu-ţi face griji, o să ajungi întreg acolo. 

Nu-mi făceam griji, dar eram surprins. Întâlnirile mele cu 
domnul Anderson se desfăşuraseră până atunci la sediul 
ministerului său din Whitehall, într-o temniţă mochetată aşezată 
la capătul unui labirint de coridoare placate cu cărămidă vopsită 
în verde, păzite de uşieri cu ten măsliniu, înarmaţi cu aparate de 
emisie-recepţie. Pe pereţi atârnau fotografii alb-negru ale soţiei, 
ale fiicelor şi ale prepelicarilor lui, între care, furişate, o serie de 
diplome în rame aurii, acordate celeilalte iubiri, Sevenoaks Choral 
Society. Şi, după ce fusesem convocat printr-o scrisoare 
confidențială la o serie de „discuţii de evaluare” desfăşurate de 
un organism enigmatic care se intitula Comisia de Evaluare 
Lingvistică, în acea temniţă îmi dezvăluise domnul Anderson 
deplina măreție a Legii Protecţiei Secretelor de Stat, plus 

39 


nenumăratele pedepse ce mă pândeau, întâi prin citirea unui 
pomelnic pe care sigur îl mai prezentase de cel puţin o sută de 
ori până atunci, iar apoi întinzându-mi un formular tipărit, având 
numele, data şi locul naşterii mele imprimate electronic şi, 
privindu-mă peste ochelarii de citit, mi se adresase astfel în timp 
ce eu semnam: 

— Să-nu te înfumurezi prea tare, fiule, înţelegi? mi-a zis el, pe 
un ton care, în mod irezistibil, mi l-a readus în memorie pe fratele 
Michael. Eşti un flăcău inteligent, cel mai bun pe felia ta, dacă 
ceea ce mi s-a comunicat este veridic. Ai în mânecă o sumedenie 
de limbi ciudate şi o reputaţie profesională clasa întâi, lucruri pe 
care niciun Serviciu de elită precum acesta nu le poate ignora. 

Nu ştiam sigur la ce Serviciu de elită făcea aluzie, însă mă 
înştiinţase deja că era funcţionar superior al Coroanei, iar asta 
îmi era de ajuns. Nu l-am mai întrebat care dintre limbile 
cunoscute de mine i se păreau ciudate, cu toate că, dacă n-aş fi 
fost atât de aerian în acele momente, aş fi făcut-o, deoarece 
respectul meu faţă de oameni zboară pe fereastră fără să-mi dau 
măcar seama. 

— Asta nu înseamnă că eşti buricul pământului, aşa că ia 
lucrurile aşa cum sunt, a urmat el, încă referindu-se la calificările 
mele. Vei fi AJM, asta înseamnă asistent cu jumătate de normă, 
funcţie de la baza ierarhiei. Trebuie să păstrezi secretul, dar 
rămâi neimportant, şi neimportant vei rămâne, cu excepţia 
cazului în care ţi se acordă statut de angajat permanent. Asta 
înseamnă că unii dintre cei mai buni specialişti rămân 
neimportanţi, pentru că aşa e jocul. Piese mai bune şi actori de o 
calitate mai bună, după părerea soţiei mele, Mary. Inţelegi ce-ţi 
spun, Salvo? 

— Cred că da, domnule. 

Folosesc acest „domnule” prea mult şi sunt conştient de asta, 
tot astfel cum rosteam Mzee? prea des când eram copil. Dar la 
Sanctuar, cine nu era frate, era domnule. 

— Atunci repetă ceea ce tocmai ţi-am spus, te rog, ca să fim 
amândoi înţeleşi, mi-a sugerat el, slujindu-se de o tehnică 
utilizată mai târziu de Hannah pentru a-i transmite vestea cea 
proastă lui Jean-Pierre. 


8 Formulare care desemnează un om bătrân şi înţelept, în swahili. (n. red.) 
40 


— Nu trebuie să mă las pradă fantazărilor. Nu trebuie să devin 
prea... Era cât pe ce să spun „excitat”, dar m-am controlat la 
tanc. Entuziasmat. 

— Fiule, te sfătuiesc să-ţi domoleşti sclipirea aceea înflăcărată 
din ochi. Acum şi pururea. Pentru că, dacă o mai văd, îmi voi face 
griji pentru tine. Suntem credincioşi, nu fanatici. Lăsând deoparte 
talentele tale neobişnuite, noi îţi oferim o treabă normală, 
plicticoasă cât încape, aceeaşi pe care o poţi face pentru orice alt 
client în vreo după-amiază ploioasă, numai că de data asta o faci 
fiind cu mintea la regină şi la ţară, lucru care ne place 
amândurora deopotrivă de mult. 

L-am asigurat - având în acelaşi timp grijă să nu par excesiv 
de entuziasmat - că iubirea de ţară se afla foarte sus pe lista 
preferințelor personale. 

— Te asigur că există şi vreo două diferenţe, a continuat el, 
contrazicând orice obiecţii pe care încă nu le exprimasem. O 
diferenţă este că nu te vom informa prea mult în ceea ce 
priveşte situaţia înainte de a-ţi pune căştile pe urechi. Nu vei şti 
cine vorbeşte cu cine ori unde, ori despre ce se discută, ori 
modul în care am ajuns în posesia acelei discuţii. Nu-ţi vom 
spune şi nici nu te va preocupa, pentru că asta ar afecta 
siguranţa. lar dacă tu faci anumite presupuneri, te sfătuiesc să le 
păstrezi pentru tine. Pentru asta ai semnat, Salvo, asta înseamnă 
secretizarea, iar dacă te prindem că încalci regulile, te dăm afară 
şi te vopsim în negru. lar culoarea asta nu se spală atât de uşor, 
a adăugat el cu satisfacţie în glas, deşi nu m-am putut abţine să 
nu mă gândesc că făcea o aluzie neintenţionată la culoarea pielii 
mele. Vrei să rupi în bucățele foaia aceea de hârtie şi să uiţi că ai 
trecut pe aici? Pentru că e ultima ta şansă de a face asta. 

La care eu am înghiţit în sec şi am spus: 

— Nu, domnule. Am semnat cu inima - serios. 

Rostind asta cu răceală, atât cât am reuşit să picur în glas, iar 
el mi-a strâns mâna şi mi-a urat bun venit în ceea ce a numit cu 
un aer încântat drept o companie onorabilă alcătuită din hoţi de 
sunete. 


Ţin să spun că eforturile domnului Anderson de a-mi domoli 
înflăcărarea au fost inutile. Stăteam ghemuit într-o cabină izolată 


41 


fonic, una dintre cele patruzeci, într-un buncăr subteran, bine 
păzit, cunoscut şi sub numele de Chat Room, avându-l în preajmă 
pe suavul Barney, şeful sectorului, care, în haina lui colorată, ne 
supraveghează de la balconul cu console - şi el numeşte asta 
treabă normală? Apoi, fete în blugi, care ne aduc şi ne iau benzile 
şi foile cu redarea discuţiilor şi, contrar bine-cunoscutelor reguli 
de corectitudine politică la locul de muncă, ne aduc şi ceşti cu 
ceai, în timp ce eu ascult un vorbitor de limbă acholi, membru de 
marcă al Armatei Rezistenței Domnului din Uganda, complotând 
în cursul unei convorbiri prin satelit să înfiinţeze o bază dincolo 
de graniţă, în Congo de Est, după care ajung să transpir în 
docurile din Dar-es-Salaam, având zgomotul de nave la încărcare 
în fundal şi strigătele negustorilor ambulanți, dar şi bâzâitul 
motorului unui ventilator de masă care goneşte muştele, şi ascult 
cum un grup ucigaş de simpatizanți islamişti conspiră să importe 
un arsenal de rachete antiaeriene declarându-le drept maşini 
grele. Şi, în aceeaşi după-amiază, am devenit singurul martor 
auditiv la discuţia purtată de un trio de ofiţeri corupți din armata 
rwandeză, care se tocmesc cu o delegaţie chineză pentru a vinde 
minerale congoleze luate cu japca. Ori mergând prin traficul 
aglomerat, în larmă de claxoane, în Nairobi, în limuzina cu şofer a 
unui mogul politic kenyan, care primeşte o mită substanţială 
doar pentru că îi permite unui contractor de construcţii de origine 
indiană să acopere 750 de kilometri de drum nou cu un strat de 
asfalt subţire ca foaia de hârtie, garantat să ţină cel puţin două 
sezoane ploioase. Asta nu este o treabă normală, domnule 
Anderson. Asta e o treabă anormală! 

Dar nu am lăsat ca sclipirea să-mi apară în ochi, nici măcar 
faţă de Penelope. „Dacă ar şti!” gândeam eu ori de câte ori mă 
punea la punct în faţa Paulei, prietena ei intimă, ori când pleca în 
vreuna dintre conferințele de la sfârşit de săptămână, la care, în 
afara ei, nimeni altcineva nu părea să participe, de unde se 
întorcea foarte tăcută şi mulţumită după atâta confereală. Dacă 
ar şti că soţul ei, jucărie sexuală şi cam sărăcuţ la minte, se află 
pe statele de plată ale Serviciilor de Informaţii britanice! 

Dar nu am cedat nicio clipă ispitei. Am făcut uitate satisfacţiile 
de moment. Doar îmi făceam datoria faţă de Anglia. 


42 


Fordul Mondeo ocolise Berkeley Square, pătrunzând pe Curzon 
Street. Trecând prin dreptul cinematografului, Fred a oprit lângă 
trotuar şi, întorcându-se, s-a aplecat peste spătarul banchetei lui 
ca să mi se adreseze ca de la spion la spion. 

— Acolo e, amice, a murmurat el, înclinând puţin capul, dar 
fără să arate cu degetul, în cazul în care cineva ne-ar fi urmărit. 
La numărul 22B, uşa verde, la o sută de metri pe stânga. Pe 
butonul soneriei scrie HARLOW, ca oraşul. După ce ţi se 
răspunde, spui că ai un colet pentru Harry. 

— O să fie şi Barney acolo? am întrebat, destul de agitat din 
cauza perspectivei de a-l întâlni pe domnul Anderson într-un 
cadru necunoscut. 

— Barney? Cine e Barney? 

Mustrându-mă în sinea mea pentru întrebarea nelalocul ei, am 
coborât. M-a întâmpinat un val de căldură. Un biciclist care 
mergea legănat aproape m-a doborât şi a scăpat o înjurătură. 
Fred a demarat, lăsându-mă cu sentimentul că aş mai fi avut 
nevoie de el. Am traversat strada şi am intrat pe South Audley 
Street. La numărul 22B era una dintre acele reşedinţe din 
cărămidă roşie, aşezate în şir, cu trepte abrupte care te 
conduceau până la intrare. Am găsit şase butoane de sonerie, 
toate iluminate discret. Cel mai de sus avea dedesubt numele de 
HARLOW, ca oraşul, scris cu cerneală spălăcită. În clipa în care 
mă pregăteam să sun, m-au asaltat două imagini contradictorii. 
Intr-una vedeam capul lui Penelope la vreo cincisprezece 
centimetri de şliţul lui Thorne Gornistul, privind în sus cu un aer 
iubitor, cu sânii ieşind afară din taiorul ei cel nou, croit de nu ştiu 
ce stilist. În cealaltă, apăreau ochii mari ai lui Hannah, care nu 
îndrăznea nici să clipească, având gura deschisă pentru a-şi 
cânta fără sunet bucuria în vreme ce storcea până şi ultimele 
picături de viaţă din mine pe patul-canapea din celula ei de 
călugăriţă. 

— Pachet pentru Harry, am zis eu, şi am văzut cum se 
deschide uşa fermecată. 


N-am descris înfăţişarea domnului Anderson decât pentru a 
remarca asemănarea lui cu fratele Michael. Ca şi Michael, este un 
adevărat bărbat, înalt şi masiv, cu trăsături bine conturate, parcă 


43 


gravate în piatră, fiecare mişcare a lui fiind un eveniment. Ca şi 
Michael, el le devine tată celor din subordine. Trecut bine de 
cincizeci de ani, aşa presupui, deşi nu ai deloc impresia că ela 
fost până nu demult un tânăr activ şi răpitor, ori că mâine s-ar 
putea să treacă în lumea celor drepţi. Este rectitudinea 
personificată, are o statură regească, este stejarul Angliei. Până 
şi în simpla traversare a unei camere el are o justificare morală 
pe care o păstrează pentru sine. Poţi aştepta o veşnicie să-ţi 
adreseze un zâmbet, iar când acesta vine, te simţi mai aproape 
de Dumnezeu. 

Cu toate acestea, pentru mine, ca întotdeauna, vocea îmi 
spune totul despre om: tempoul studiat al cântăreţului, pauzele 
gândite întotdeauna pentru a avea efect maxim, cadenţele tipice 
pentru cei născuţi în nord. In Sevenoaks, mi-a spus el, este 
baritonul principal. În tinereţe, a cântat ca tenor contraalto, şi a 
fost tentat să facă din cântat o profesiune, însă iubea Serviciul 
mai mult. Şi iarăşi, glasul domnului Anderson a fost acela care a 
dominat toate celelalte impresii în clipa când m-am aventurat 
trecând pragul uşii. Am perceput ca prin vis alte sunete şi alte 
trupuri existente în apropiere. Am văzut o fereastră glisantă 
deschisă şi nişte perdele umflate de vânt, aşa că aici bătea o 
briză, lucru care nu se întâmpla la nivelul străzii. Însă centrul 
interesului meu era silueta dreaptă a domnului Anderson, 
profilată în cadrul ferestrei, şi tonalităţile omului din nord în timp 
ce vorbea la telefonul său mobil. 

— Jack, va sosi aici dintr-o clipă în alta, mulţumesc, l-am auzit 
spunând, evident, fără să ştie că stăteam la mai puţin de doi 
metri depărtare. O să ţi-l trimitem cât de curând posibil, Jack; mai 
repede nu se poate. Pauză. Ai dreptate. Sinclair. Dar nu Sinclair 
era numele celui cu care stătea de vorbă. Confirma doar că 
Sinclair era omul. Ştie asta prea bine, Jack. lar când va sosi, îl voi 
face să fie şi mai conştient de asta - se uita deja la mine, 
neconfirmând prezenţa mea. Nu, nu e un băiat nou. A mai făcut 
câte ceva pentru noi şi te asigur că este omul potrivit pentru 
această treabă. Toate limbile care-ţi pot trece prin minte, capabil 
cât cuprinde, fidelitate impecabilă. 

Oare la mine se referea când spunea: „capabil cât cuprinde, 
fidelitate impecabilă?” Însă m-am abținut. Am domolit sclipirea 


44 


înflăcărată din ochi. 

— lar asigurarea lui intră în sarcina voastră, nu a noastră, sper 
să ţii minte asta, Jack. Toate riscurile, te rog, plus îmbolnăvire în 
cursul misiunii şi repatriere cât mai rapid posibil. Nimic nu se 
încheie la uşa noastră. Jack, suntem aici, dacă o să ai nevoie de 
noi. Numai să ţii minte: de fiecare dată când telefonezi, nu faci 
decât să frânezi procesul. Cred că acum urcă scările. Tu eşti, 
Salvo? Apoi a închis. Acum fii foarte atent la mine, fiule! Trebuie 
să înveţi foarte multe lucruri într-un interval de timp extrem de 
scurt. Tânăra Bridget, aici de faţă, îţi va pune la dispoziţie un 
schimb de haine. Smochingul acela îţi stă foarte bine şi e păcat, 
dar trebuie să-l dezbraci. S-au mai schimbat de pe vremea mea, 
de smochinguri vorbesc. Se purta negru şi numai negru la Balul 
Anual al Cântăreţilor. Roşu-închis ca al tău purtau doar şefii de 
orchestre. Aşadar, i-ai spus soţiei tale despre asta, adevărat? O 
misiune ultrasecretă de importanţă naţională care a răsuflat 
peste noapte, aşa să fie? 

— N-am suflat nicio vorbă, domnule, i-am răspuns eu cu 
fermitate. Doar mi-aţi spus să nu vorbesc, aşa că n-am deschis 
gura. lar smochingul l-am cumpărat special pentru serata soţiei, 
am adăugat, deoarece, cu Hannah ori fără ea, trebuia să păstrez 
credinţa lui în fidelitate conjugală până avea să sosească vremea 
să îi povestesc despre schimbarea preferințelor mele. 

Femeia la care el se referise drept tânăra Bridget se aşezase 
lângă mine şi, ţinând la buze un deget a cărui unghie era dată cu 
ojă, mă măsura din ochi. Purta cercei cu perle şi blugi unicat care 
cred că depăşeau posibilităţile ei, şi în tot acest timp şi-a mişcat 
şoldurile în ritmul gândurilor care îi veneau. 

— Ce talie ai, Salvo? Noi am bănuit că 42. 

— De fapt, port 40. 

(Hannah spusese că sunt prea slab.) 

— Şi lungimea la pantaloni? 

— 81 de centimetri, din câte mai ţin minte, am răspuns pe un 
ton detaşat ca alei. 

— Şi cămăşile? 

— 38. 

Bridget a dispărut pe un coridor, uimindu-mă prin dorinţa 
mistuitoare care m-a cuprins pentru ea, până când mi-am dat 


45 


seama că era vorba doar despre o revenire a dorinţei mele faţă 
de Hannah. 

— Ţi-am pregătit puţină acţiune în direct, fiule, m-a anunţat 
domnul Anderson cu un aer important, timp în care şi-a vârât 
telefonul mobil în buzunarul unde-şi ţinea şi batista. Imi pare rău, 
dar s-a terminat cu statul într-o cabină drăguță şi confortabilă ca 
să asculţi lumea de la o distanţă sigură. Urmează să cunoşti pe 
câţiva dintre acei şmecheri în carne şi oase şi, fiindcă tot o să 
stai printre ei, o să faci şi un bine ţării tale. 

Sper că nu ai ceva împotriva schimbării identităţii. Toţi vrem să 
fim altcineva la un anumit moment al vieţii noastre, eu aşa ştiu. 

— Nu mă deranjează deloc, domnule Anderson. Mai ales dacă 
spuneţi că acest lucru este necesar. Sunt chiar foarte dispus. In 
ultimele douăzeci şi patru de ore îmi schimbasem deja 
identitatea, astfel că o repetare nu avea cum să-mi strice. De 
data asta de cine salvăm lumea? am întrebat eu, atent să-mi 
ascund entuziasmul îndărătul unei exprimări mai libere. Spre 
surprinderea mea, domnul Anderson a luat în serios întrebarea 
mea şi s-a gândit bine înainte de a-mi adresa şi el una. 

— Salvo. 

— Da, domnule Anderson! 

— Cât de delicat eşti dacă se pune problema să-ţi murdăreşti 
mâinile în numele unei cauze drepte? 

— Consider că deja fac asta... Mda, doar într-o anumită 
privință, m-am grăbit eu să rectific. 

Era prea târziu. Domnul Anderson s-a încruntat. Punea mare 
preţ pe integritatea morală a Chat Room-ului şi nu dorea să o 
vadă contestată de nimeni, cu atât mai puţin de mine. 

— Salvo, până în acest moment ai îndeplinit un rol esenţial, 
desigur, dar defensiv, în numele naţiunii noastre împresurate. 
Insă începând cu seara asta, vei duce lupta pe teren inamic. Vei 
înceta să mai fii defensiv şi vei deveni - a început să caute 
cuvântul potrivit - proactiv. Oare am detectat ezitarea ta în faţa 
necesităţii de a mai face un mic efort? 

— Nicidecum, domnule Anderson! Nu, dacă este vorba despre 
o cauză dreaptă, aşa cum afirmaţi. Aş fi chiar încântat să dau o 
mână de ajutor. Atâta vreme cât este vorba doar de două zile, 
am adăugat eu, incapabil să uit hotărârea mea importantă în ce 


46 


o privea pe Hannah, hotărâre pe care doream să o pun în 
aplicare cât mai grabnic. Ori trei, cel mult. 

— Mă văd totuşi silit să te previn că din momentul în care 
părăseşti această clădire, guvernul Maiestăţii Sale nu te 
cunoaşte. Dacă, din anumite motive, ajungi să fii descoperit, 
adică deconspirat, vei fi abandonat şi lăsat să te descurci singur. 
Ai băgat asta la cap, fiule? Dacă-mi permiţi s-o spun, pari cam de 
pe altă lume. 

Cu degete pricepute şi elegante, Bridget trăgea smochingul jos 
de pe mine, fără să-şi dea seama că, la numai un pas de ea, eu şi 
Hannah aproape că ne prăvăleam pe patul-canapea, ne 
smulgeam hainele unul de pe celălalt şi făceam dragoste a doua 
oară. 

— Am băgat la cap şi am acceptat riscurile, domnule 
Anderson, am zis eu binedispus, deşi cam târziu. De ce limbă 
este nevoie? Vorbim despre un vocabular specializat? Poate 
trebuie să trec pe la Battersea cât mai e timp, ca să-mi iau nişte 
lucrări de referinţă. 

Evident că propunerea mea nu i-a fost pe plac, pentru că a 
strâns din buze. 

— Asta va fi o chestiune pe care o vor decide cei care te-au 
angajat, Salvo. Nu avem cunoştinţă despre planurile lor 
amănunțite şi nici nu dorim asta. 

Bridget m-a condus într-un dormitor întunecos şi nu tocmai 
curat, dar nu a intrat. Pe patul nefăcut stăteau întinse două 
perechi de pantaloni gri, purtaţi, trei cămăşi moştenite de 
undeva, articole de lenjerie intimă culese de cine ştie unde, 
şosete şi o curea de piele cu o cataramă de pe care stratul 
subţire de crom începuse să se cojească. Pe un umeraş de sârmă 
atârnat pe uşă se afla o haină sport jerpelită. După ce m-am 
dezbrăcat de ţinuta mea de seară, am fost din nou recompensat 
cu o adiere a mirosului corporal al lui Hannah, încăperea ei 
minusculă nu avea chiuvetă. lar băile de pe coridor erau ocupate 
de asistente care se pregăteau să plece la slujbă. 

Dintre toate perechile de pantofi, cel mai puţin respingători 
erau şi cei care nu mi se potriveau. Înregistrând încă o victorie a 
vanităţii în faţa bunului-simţ, i-am ales totuşi pe aceia. Jacheta 
sport era din stofă de lână de rezistenţă industrială, cu subsuori 


47 


rigide ca fierul: dacă împingeam pieptul înainte, gulerul dădea 
să-mi taie gâtul. La spate, haina mă strângea ca într-un cleşte, 
făcându-mă să mă simt ca un arestat. lar cravata de un verde- 
oliv din nailon împletit completa acel ansamblu jalnic. 

Ajuns aici, fie doar şi pentru o clipă, buna mea dispoziţie s-a 
năruit, pentru că probabil sunt dependent de lucruri fine şi 
elegante, îmi plac lucrurile şocante, culoarea şi etalarea, care, 
toate, izvorăsc, fără îndoială, din genele mamei mele congoleze. 
Dacă cineva ar arunca o privire în geanta mea diplomat într-o zi 
de muncă, oare ce ar putea găsi împăturit printre depoziţii scrise, 
informări, documente generale şi ordine de repatriere? Reviste şi 
pliante gratis, pe hârtie lucioasă, care înfăţişează articolele de 
vestimentaţie cele mai scumpe din lume, articole pe care nici în 
şase vieţi nu mi le-aş putea permite. lar acum, mă cutremuram 
privindu-mă. 

Revenind în living, am găsit-o pe Bridget scriind un inventar al 
posesiunilor mele pe un blocnotes: un telefon mobil de ultimă 
generaţie - extrasubţire, aspect de oţel matisat, cu cameră -, o 
legătură de chei, permis de conducere, un paşaport britanic pe 
care, din motive de mândrie ori de nesiguranţă, îl port 
întotdeauna asupra mea, şi un portofel subţire din piele de vițel, 
conţinând 45 de lire în bancnote şi cărţi de credit. Înţelegător în 
privinţa sentimentului datoriei, i-am înmânat şi ultimele vestigii 
ale fostei mele glorii: pantalonii de la smoching, aproape 
nepurtaţi, papionul marca Turnbull & Asser, cămaşa elegantă cu 
pliseuri, făcută din cel mai bun bumbac, butonii din onix, şosetele 
din mătase şi pantofii din piele adevărată. Incă trăiam acel calvar 
dureros când domnul Anderson a revenit la viaţă. 

— Ai întâmplător cunoştinţă de un anumit Brian Sinclair, Salvo? 
Te rog să te gândeşti bine. Sinclair? Brian? Da sau nu? 

L-am asigurat că, până în clipa când îl auzisem rostindu-l la 
telefon ceva mai devreme, nu mai întâlnisem acel nume. 

— Prea bine. De acum încolo, pentru următoarele două zile şi 
nopţi, Brian Sinclair vei fi chiar tu. Te rog să remarci fericita 
potrivire de iniţiale: B.S. În chestiuni de spionaj, regula de aur 
este să rămâi cât mai aproape posibil de realitate, atât cât 
îngăduie cerinţele operative. Nu te mai cheamă Bruno Salvador, 
ci Brian Sinclair, un interpret independent crescut în Africa 


48 


Centrală, fiul unui inginer miner, iar în prezent eşti angajat 
temporar la un sindicat anonim înmatriculat în Channel Islands şi 
cu sedii în mai multe ţări, şi te ocupi asiduu de introducerea celor 
mai modeme tehnici agricole în ţările Lumii a Treia şi a Patra. Te 
rog să mă atenţionezi dacă ai ceva împotriva acestei identități, 
indiferent despre ce ar fi vorba. 

N-am simţit un gol în inimă, dar nici vreun preaplin. Anxietatea 
lui mi se transmitea şi mie. Am început să mă întreb dacă era 
cazul să mă arăt şi eu îngrijorat. 

— Domnule Anderson, îi cunosc pe oamenii aceştia? 

— Pe cine să cunoşti? 

— Pe oamenii de la firma din domeniul agricol. Dacă eu sunt 
Sinclair, ei cine sunt? Poate am mai lucrat vreodată pentru ei. 

Mi-a fost greu să văd expresia de pe faţa domnului Anderson, 
pentru că stătea cu spatele la lumină. 

— Salvo, ne referim la un sindicat anonim. Ar fi absurd ca un 
asemenea sindicat să aibă un nume. 

— Dar nici directorii lui nu au nume? 

— Patronul tău temporar nu are niciun nume, aşa cum nici 
sindicatul nu are nume, m-a pus la punct domnul Anderson. Apoi 
mi-a lăsat impresia că a devenit mai îngăduitor. Cu toate 
acestea, vei fi încredinţat - şi cred că îţi spun ceva ce nu s-ar 
cuveni - unui anume Maxie. Dar te rog, sub niciun motiv, pe 
viitor, să nu precizezi că ai auzit acest nume rostit de mine. 

— Domnul Maxie? am întrebat eu. Maxie şi mai cum? Domnule 
Anderson, dacă tot îmi bag capul în lat... 

— Salvo, Maxie va fi suficient. Pentru bunul mers al acestei 
operaţiuni excepţionale, în toate chestiunile de comandă şi 
control, te subordonezi lui Maxie, asta dacă nu ţi se cere altceva. 

— Să am încredere în el, domnule Anderson? 

A ridicat bărbia brusc, iar prima lui reacţie, am această 
convingere, a fost că orice persoană desemnată de el era prin 
definiţie una în care mă puteam încrede. Apoi, văzându-mă, s-a 
înmuiat. 

— În baza informaţiilor pe care le deţin, ai toate motivele să te 
încrezi pe deplin în Maxie. Mi s-a spus că este un geniu în 
domeniul lui. La fel ca tine, Salvo. La fel ca tine în domeniul tău. 

— Mulţumesc, domnule Anderson. Dar hoţul de sunete din 


49 


mine a surprins o notă de rezervă în glasul lui, motiv pentru care 
am insistat în continuare. Şi Maxie cui i se subordonează? Pentru 
bunul mers al acestei operaţiuni excepţionale? Cu excepţia 
cazului când se decide altceva? Provocat de severitatea privirii 
lui, m-am grăbit să-mi modific întrebarea, exprimând-o într-o 
manieră mai acceptabilă pentru el. Vreau să spun, toţi suntem 
subordonați cuiva, nu, domnule Anderson? Chiar şi dumneata. 

Supus unei presiuni insuportabile, domnul Anderson are 
obiceiul să inspire adânc şi să-şi aplece capul la fel ca un animal 
masiv care se pregăteşte de atac. 

— Am înţeles că există un anume Phi/ip, a cedat el, lucru pe 
care-l face împotriva voinţei, ori, când îi este de folos - şi a pufnit 
-, Philippe, ca la francezi. În ciuda meseriei care presupune 
cunoştinţe de poliglot, domnul Anderson a considerat mereu 
engleza suficientă oricui. Aşa cum tu eşti la dispoziţia lui Maxie, 
la fel este şi Maxie la ordinele lui Philip. Asta te mulţumeşte? 

— Philip are vreun grad, domnule Anderson? 

Având în vedere şovăirea lui de mai devreme, răspunsul a 
venit cu rapiditate şi cu forţă: 

— Nu, Philip nu are grad. E consultant. Nu are grad, nu e 
membru al vreunui serviciu oficial. Bridget! Cărţile de vizită ale 
domnului Sinclair, dacă nu te superi, scoase acum din tiparniţă. 

Cu o reverență făcută în glumă, Bridget mi-a întins o punguţă 
din plastic. După ce am deschis-o, am scos o carte de vizită 
străvezie, prin care era prezentat domnul Brian S. Sinclair, 
interpret acreditat, cu adresa la o cutie poştală din Brixton. 
Numerele de telefon, de fax şi adresa de e-mail îmi erau 
necunoscute. Nu se menţiona niciuna dintre diplomele obţinute 
de mine, şi nici vreo facultate absolvită. 

— Ce reprezintă acest S? 

— Orice vrei tu, mi-a răspuns domnul Anderson cu un aer 
magnanim. Trebuie doar să-ţi alegi un nume şi să fii consecvent. 

— Ce se întâmplă dacă încearcă cineva să mă sune? am 
întrebat, pentru că mă gândeam mai tot timpul la Hannah. 

— O înregistrare formulată politicos le va recomanda celor 
care apelează să revină peste câteva zile. În cazul în care cineva 
îţi transmite vreun e-mail, lucru pe care-l considerăm puţin 
probabil, mesajul va fi primit şi tratat într-o manieră 


50 


corespunzătoare. 

— Dar în rest rămân aceeaşi persoană, da? 

Insistenţa mea a pus la mare încercare răbdarea domnului 
Anderson. 

— Eşti aceeaşi persoană, Salvo, distribuită într-un rol ce merge 
paralel cu cel adevărat. Dacă eşti căsătorit, rămâi căsătorit. Dacă 
ai o bunică în Bournemouth, o poţi păstra, cu binecuvântarea 
noastră. Domnul Sinclair va fi de negăsit, iar când operaţiunea se 
va încheia, el nici nu va fi existat. Nu e nevoie să fiu mai limpede 
de atât, nu? Apoi, pe un ton mai domol: Aceasta este o situaţie 
foarte firească în lumea în care eşti pe cale de a pătrunde, fiule. 
Singura problemă cu care te confrunţi este că totul ţi se pare 
nou. 

— Dar ce se întâmplă cu banii mei? De ce trebuie să-mi 
păstraţi banii? 

— Am primit instrucţiuni care... 

Apoi s-a oprit. Când i-am întâlnit privirea, mi-am dat seama că 
se uita, nu la Salvo, bărbatul care se ducea la o petrecere 
îmbrăcat după toate regulile protocolului, ci la un băiat al unei 
Misiuni, cu pielea de culoarea cafelei, purtând un sacou căpătat 
de la Armata Salvării, pantaloni ca nişte burlane şi pantofi prea 
strâmţi. Evident, imaginea a atins o anumită coardă sensibilă. 

— Salvo! 

— Da, domnule Anderson. 

— Fiule, va trebui să-ți faci curaj! Acolo vei trăi o minciună. 

— Mi-aţi spus asta deja. Nu mă deranjează. Sunt pregătit. M-aţi 
prevenit. Trebuie doar să-mi sun soţia, atâta tot. 

Soţia, a se citi Hannah, dar n-am menţionat niciun nume. 

— O să fii printre oameni care reprezintă minciuni cu statut de 
fiinţă. Sper că înţelegi asta, da? Nu sunt oameni ca noi, ceilalţi. 
Adevărul nu reprezintă ceva absolut pentru ei. Nici vorbă de 
adevărul Bibliei în care eu şi tu am fost crescuţi, deşi nu ar fi fost 
rău ca şi ei să fi fost crescuţi la fel. 

Nu am reuşit să identific, nici până în prezent, credinţa 
religioasă a domnului Anderson, a cărui apartenenţă este, cel 
puţin aşa bănuiesc, în mare parte masonică. El ţinuse în repetate 
rânduri să-mi reamintească faptul că eram tovarăşi în credinţa pe 
care o profesam. După ce mi-a întins telefonul pentru un ultim 


51 


apel, Bridget s-a dus spre dormitorul aflat la doar doi metri de 
locul în care ne aflam. Domnul Anderson a rămas ancorat în 
salon, având posibilitatea de a auzi fiecare cuvânt al convorbirii 
mele. Ghemuit în holul mic de la intrare, am urmat un curs scurt 
de iniţiere în complexitatea infidelităţii conjugale. Singura mea 
dorinţă era să-i mărturisesc lui Hannah iubirea mea nepieritoare 
şi să o previn că, în ciuda asigurărilor pe care i le dădusem, nu 
voi putea vorbi cu ea vreme de două zile. Dar având o uşă ca de 
hârtie între mine şi publicul ascultător, nu aveam de ales, aşa că 
a trebuit să o sun pe soţia mea legală şi să-i ascult robotul 
telefonic: 


Aţi apelat căsuţa vocală a lui Penelope Randall. În acest 
moment nu mă aflu la birou. Dacă doriţi, puteţi lăsa un mesaj 
după semnal. Dacă doriţi să discutaţi cu asistenta mea, 
cereţi-o pe Emma, la 9124. 


Am inspirat adânc şi am început: 

— Bună, scumpa mea! Sunt eu. Îmi pare îngrozitor de rău, dar 
am fost chemat pentru o treabă extrem de importantă. E vorba 
despre unul dintre cei mai buni şi mai vechi clienţi corporaţi ai 
mei. Mi s-a spus că e o chestiune de viaţă şi de moarte. Ar putea 
să dureze două sau trei zile. O să încerc să te sun, dar o să-mi fie 
cam greu. 

De cine-mi aminteau vorbele mele? De nimeni cunoscut. N-am 
auzit niciodată pe cineva vorbind aşa. Nicio persoană pe care să 
vreau să o revăd. M-am străduit şi mai mult: 

— O să-ţi telefonez imediat ce găsesc un moment liber. Sunt 
de-a dreptul sfâşiat, draga mea! Apropo, petrecerea ta a fost 
grozavă! Repet, grozavă! lar taiorul, fabulos! Toată lumea a 
vorbit numai despre asta. Îmi pare cumplit de rău că a trebuit să 
te las baltă. O să ne împăcăm când mă întorc, de acord? Pe 
curând, draga mea! La revedere! 

Bridget mi-a luat telefonul, mi-a întins geanta cu lucruri de 
schimb pentru noapte şi m-a urmărit în timp ce verificam 
conţinutul: şosete, batiste, cămăşi. Chiloţi, o trusă de baie şi un 
pulover cu anchior. 

— Urmezi vreun tratament? m-a întrebat cu un murmur în glas. 


52 


Lentile de contact? N-ai nevoie de lubrifiant, de cutiuţe, ceva? 
Am clătinat din cap. 
— Ei, atunci la treabă, amândoi, a spus domnul Anderson, şi 
dacă ar fi ridicat mâna dreaptă ca să ne ofere vreuna dintre 
binecuvântările fratelui Michael, nu m-aş fi mirat câtuşi de puţin. 


53 


4 


Analizând aceste evenimente din locul în care mă aflu acum, 
mi se pare o enigmă felul cum am urmat-o pe Bridget în josul 
scărilor, ajungând înapoi pe trotuarul străzii South Audley, 
îmbrăcat ca un profesor de şcoală secundară venit de la ţară, 
neavând nimic care să mă plaseze în lume cu excepţia câtorva 
cărţi de vizită false şi a asigurării că urma să îndur primejdii 
necunoscute, iar în acea noapte ar fi trebuit să mă consider cel 
mai binecuvântat bărbat din Londra, dacă nu chiar din Anglia, cel 
mai avântat patriot şi funcţionar secret, dar chiar aşa stăteau 
lucrurile. 

Fram este numele vasului proiectat de renumitul explorator 
norvegian Nansen, un membru de frunte în panteonul oamenilor 
de acţiune creat de fratele Michael. Fram înseamnă înainte în 
norvegiană, iar Fram l-a inspirat pe scumpul şi regretatul meu 
tată să treacă Pirineii pe bicicleta unui eretic. Şi, vrând-nevrând, 
tot Fram fusese dispoziţia mea încă de când primisem ceea ce 
fratele Michael numise, în cu totul alt context, Marea Chemare. 
Înainte, în vreme ce eu îmi adunam forţele pentru provocarea 
care îmi stătea în faţă, înainte, cât îmi creşteau aripi în tăcutul 
război al ţării mele împotriva răilor în carne şi oase, înainte, şi cât 
mai departe de Penelope, care devenise de multă vreme o 
străină. /nainte, cât eu îmi căutam poteca sclipitoare înapoi spre 
viaţa reală, împreună cu Hannah. Înainte, în sfârşit, către noul 
meu stăpân misterios, Maxie, şi către Philip, consultantul lui şi 
mai misterios. 

Având în vedere extrema urgenţă a operaţiunii şi importanţa 
acesteia, mă aşteptam să-l găsesc pe Fred, şoferul nostru alb, 
pregătit să demareze cu Fordul lui Mondeo de pe trotuar, dar din 
cauza unui cordon de poliţie la Marble Arch şi a ambuteiajelor, 

54 


Bridget m-a asigurat că ajungeam mai repede pe jos. 

— Sper că nu te deranjează, Salvo, m-a întrebat ea, prinzându- 
mă ferm de braţ, fie pentru că se gândea că aş putea s-o rup la 
goană, nimic mai adevărat în acele clipe, ori pentru că făcea 
parte din brigada celor care stabilesc legătura doar prin atingere 
şi pipăit, care te bat uşor pe obraz ori îşi trec palma pe spinarea 
ta şi nici măcar nu-ţi dai seama dacă asta exprimă bunătate 
umană ori constituie o invitaţie în pat. 

— Dacă mă deranjează? am repetat eu. E o seară minunată! N- 
aş putea vorbi de la telefonul tău? S-ar putea ca Penelope să nu- 
şi verifice mesajele. i 

— Imi pare rău, dragule! Incălcăm regulamentul, regret. 

Ştiam cumva încotro mergeam? Am întrebat? Nu. Viața unui 
agent secret nu înseamnă nimic dacă nu este o incursiune în 
necunoscut, în viaţa unei amante secrete, la fel de necunoscute. 
Am mers înainte, iar Bridget a stabilit ritmul, eu simțind cum 
pantofii mei de împrumut îmi rod gleznele. În ultimele raze ale 
soarelui, dispoziţia mea s-a mai înveselit, ajutată în mod 
inconştient de Bridget, care îmi ridicase antebraţul drept atât de 
sus, ţinându-l lipit de corpul ei, încât ajunsesem să-i ating sânul 
stâng, care, din câte am perceput eu după rotunjime, nu atârna 
defel. Când Hannah îţi aprinde lampa, este firesc să vezi alte 
femei la lumina ei. 

— Chiar o iubeşti, nu-i aşa? s-a mirat ea, în timp ce mă dirija 
printr-un grup de francezi porniţi în căutarea distracţiei de vineri 
noaptea. Mai toate perechile căsătorite pe care le cunosc se 
ceartă mereu. Asta mă irită la culme. Insă tu şi Penelope nu 
sunteţi aşa, nu? Cred că e nemaipomenit! 

Urechea ei era situată la maximum cincisprezece centimetri de 
gura mea şi se dăduse cu un parfum numit Je Reviens, care e 
arma preferată a lui Gail, sora mai mică a lui Penelope. Lumina 
ochilor tatălui ei, Gail se căsătorise cu proprietarul unei parcări, 
aparţinând ramurilor mai de jos ale aristocrației. Drept răspuns 
punitiv, Penelope se căsătorise cu mine. Cu toate acestea, chiar 
şi astăzi ar fi nevoie de o comisie de iezuiţi de frunte pentru a 
găsi o explicaţie la ceea ce am făcut eu după aceea. 

Pentru că de ce ar simţi un adulter proaspăt uns îndemnul 
irezistibil de a-şi plasa soţia trădată pe un piedestal, deşi, cu 


55 


câteva ore mai devreme, s-a abandonat prin trup, prin suflet şi 
prin origine unei alte femei pentru prima oară după cinci ani de 
căsătorie? Incearcă să recreeze imaginea aceleia pe care a 
pângărit-o? Incearcă oare să recreeze imaginea proprie dinainte 
de a cădea? Atotprezentul meu sentiment de vinovăţie m-a prins 
din urmă în mijlocul euforiei? Ridicarea în slăvi a lui Penelope a 
fost tot ce am putut face pentru a o preamări pe Hannah fără să- 
mi deconspir misiunea? 

Avusesem intenţia fermă de a o atrage pe Bridget de partea 
mea privind noii mei patroni şi, prin intermediul unor întrebări 
iscusite să aflu mai multe despre structura sindicatului anonim şi 
despre relaţia acestuia cu numeroasele organe secrete ale 
statului, care trudesc zi şi noapte pentru a ne proteja, rămânând 
în acelaşi timp departe de ochii oamenilor de rând. Cu toate 
astea, în timp ce ne croiam drum prin traficul aproape 
încremenit, am lansat o arie slobozită cu toată forţa dedicată 
soţiei mele Penelope, prin care am susţinut că este cea mai 
atrăgătoare, interesantă, complicată şi credincioasă parteneră pe 
care un interpret de marcă şi soldat neştiut al Coroanei ar putea- 
o avea, fără a mai vorbi despre calităţile sclipitoare de jurnalistă 
care combină criticile dure cu compasiunea şi cu talentele în 
bucătărie - lucru pe care oricine l-ar cataloga ca frizând absurdul, 
dacă am ţine seama cine se ocupă de gătit în familia noastră. Nu 
tot ce am afirmat a fost cu totul pozitiv, nici nu se putea aşa 
ceva. Dacă la ora de vârf în trafic îi vorbeşti unei femei despre 
soţie, este imposibil să nu intri puţin şi în aspectele negative, 
altfel îţi pierzi auditoriul. 

— Dar cum naiba au reuşit să se găsească unul pe celălalt 
domnul şi doamna Perfect? Asta vreau eu să ştiu, a protestat 
Bridget, cu glasul aproape jignit al cuiva care a respectat 
instrucţiunile de pe pachetul cumpărat, dar fără succes. 

— Bridget, a răspuns o voce interioară care-mi era străină, iată 
cum. 


Este ora opt seara în camera din Ealing care-i slujeşte lui Salvo 
de dormitor şi sufragerie, îi spun eu lui Bridget, în timp ce 
aşteptăm braţ la braţ schimbarea luminii semaforului pentru 
pietoni. Domnul Amadeus Osman de la Agenţia de traduceri 


56 


legalizate World Wide mă sună de la biroul lui urât mirositor din 
Tottenham Court Road. Trebuie să mă duc direct în Canary 
Wharf, unde un mare ziar naţional oferă o sumă impresionantă 
pentru serviciile mele. Astea erau încă zilele în care mă zbăteam 
să-mi câştig existenţa, când mă aflam pe jumătate în 
proprietatea domnului Osman. 

După o oră, stau comod într-unul dintre birourile luxoase ale 
ziarului, cu editorul de o parte şi cu inteligenta şi atrăgătoarea 
reporteră - ghici cine este? - de cealaltă parte. In faţa noastră stă 
ghemuit marele ei informator, un marinar bărbos de origine afro- 
arabă, de pe o navă comercială; aceasta, contra unei sume pe 
care eu o câştig într-un an, va turna tot ce ştie despre o bandă 
de vameşi corupți care operează în zona docurilor din Liverpool. 
Vorbeşte doar o pospăială de engleză, limba lui maternă fiind o 
swahili clasică, având unele influenţe specifice pentru Tanzania. 
Isteaţa reporteră şi editorul ei sunt prinşi în bine-cunoscuta 
capcană a celor care scurmă în mizerie: dacă te apuci să-ţi 
verifici sursa informaţiilor cu autorităţile, ţi-ai compromis 
exclusivitatea ştirii; dacă accepţi pe încredere ceea ce spune 
sursa, trebuie să ai la îndemână avocaţi specializaţi în defăimare 
ca să te scoată basma curată. 

Cu consimțământul lui Penelope, preiau comanda 
interogatoriului. În timp ce întrebările zboară înainte şi înapoi, 
marele informator îşi modifică şi-şi perie povestea, adaugă 
elemente noi, retractează altele vechi. Îl fac pe ticălos să se 
repete. Îi atrag atenţia asupra multor discrepanțe până când, sub 
presiunea interogatoriului meu încrucişat, el recunoaşte totul. 
Este un artist al dezinformării, un mincinos. Dacă i se dau 
cincizeci de lire, este dispus să plece. Editorul jubilează de 
recunoştinţă. Dintr-o lovitură, i-am scutit de ruşine, dar le-am 
salvat şi contul bancar. După ce a făcut uitată umilinţa, Penelope 
afirmă că-mi datorează un pahar mare cu băutură. 

— Oamenii se aşteaptă ca interpreţii să fie scunzi, studioşi şi 
cu ochelari, i-am explicat lui Bridget cu modestie, expediind cu 
un hohot de râs interesul lui Penelope pentru mine, privit 
retrospectiv, oarecum ostentativ, încă de la început. Cred că nu 
am reuşit să le confirm aşteptările. 

— Ori era din cale-afară de ciudată, a sugerat Bridget, 


57 


strângându-mă mai tare de mână. 

l-am dezvăluit şi restul lui Bridget? Am numit-o înlocuitor de 
confesor, în absenţa lui Hannah? l-am povestit cum, până să o 
cunosc pe Penelope, eram un bărbat virgin de douăzeci şi trei de 
ani, cu o înfăţişare de dandy, însă, dincolo de faţada grijuliu 
construită, bântuit de suficiente sentimente de frustrare şi de 
zădărnicie cât să umplu un hambar? l-am spus cum atenţia 
acordată de fratele Michael şi, înaintea lui, de părintele André, 
mă lăsase într-o ceaţă sexuală din care îmi era frică să ies? l-am 
zis cum sentimentul de vinovăţie trăit de scumpul şi regretatul 
meu tată privind explozia simţurilor lui se transferase integral 
fiului său? l-am explicat şi cum, în vreme ce taxiul în care ne 
aflam gonea spre apartamentul lui Penelope, mă temusem de 
momentul în care ea îmi va descoperi literal nepriceperea şi 
inadecvarea, atât de mare fiind timiditatea mea faţă de sexul 
feminin? l-am dezvăluit şi că, datorită priceperii şi 
microgestionării ei iscusite, totul s-a încheiat cu bine? Extrem de 
bine, mai bine decât şi-ar fi putut ea imagina, aşa m-a asigurat, 
Salvo devenind mustangul ei de vis - cel mai bun din grajdurile 
ei, aşa ar fi putut adăuga -, un mascul alfa plus? Ori, aşa cum i-a 
spus Paulei, prietena ei, când au crezut că nu le pot auzi, 
„soldatul ei ciocolatiu” care ia oricând poziţia de drepţi? Şi că, la 
doar o săptămână calendaristică mai târziu, fiind atât de ametit 
în toate privinţele de această bărbăţie abia descoperită şi greu 
de potolit, atât de copleşit eram de recunoştinţă şi gata să 
confund abilităţile sexuale cu marea iubire, încât acel Salvo, cu 
impulsivitatea obişnuită şi cu naivitatea lui, i-a propus lui 
Penelope să se mărite cu el, pentru ca ea să accepte fără să stea 
deloc pe gânduri? Nu. Din fericire, măcar în privinţa asta am 
reuşit să mă abţin. Aşa se face că nu am mai ajuns să-i spun lui 
Bridget despre preţul pe care l-am plătit de atunci încoace, an de 
an, pentru această terapie foarte necesară, dar asta numai 
pentru că trecuserăm deja de Connaught Hotel şi intram în 
capătul de sus al Berkeley Square. 


În dărnicia mea sufletească am presupus, fără vreun motiv 
întemeiat în afara aşteptărilor pe care le aveam din partea 
atracției gravitaționale, că drumul ne va duce spre Piccadilly. 


58 


Însă, brusc, Bridget şi-a strâns degetele şi mai tare în jurul 
braţului meu şi m-a făcut să virez spre stânga, urcând câteva 
trepte către o uşă masivă al cărei număr nu am reuşit să-l văd. 
Uşa s-a închis în urma noastră şi ne-am trezit înăuntru, într-un 
hol adumbrit de draperii din catifea, în care se găseau doi tineri 
blonzi, aproape identici, îmbrăcaţi cu blazere. Nu-mi amintesc ca 
ea să fi sunat sau să fi bătut, de aceea am socotit că ei ne 
urmăriseră prin intermediul televiziunii cu circuit închis. Ţin minte 
că amândoi purtau pantaloni de lână de culoare gri, asemănători 
cu ai mei, iar blazerele erau încheiate doar la trei nasturi. Şi mai 
tin minte că m-am întrebat dacă, în lumea pe care o populau, 
acest lucru era regulamentar şi dacă nu cumva trebuia să-mi 
închei şi eu haina la fel. 

— Şeful întârzie, i-a spus lui Bridget băiatul care stătea pe un 
scaun, fără să ridice ochii de la ecranul pe unde apărea imaginea 
în alb-negru a uşii pe care abia intrasem. E pe drum, bine? 
Ajunge peste zece, cincisprezece minute. Vrei să-l laşi pe e/aici 
cu noi, ori aştepţi şi tu? 

— Aştept, a zis Bridget. 

Băiatul a întins mâna după geanta mea. După ce Bridget a 
încuviinţat cu un gest uşor din cap, i-am dat-o. 

Holul cel mare în care ne aflam avea un dom pictat pe post de 
tavan, cu nimfe albe şi copilaşi albi care suflau în trompete, şi o 
scară regală care, de la jumătate în sus, se diviza în două scări ce 
mergeau în curbă către un balcon cu un şir de uşi, toate închise. 
lar la picioarele scării, de fiecare parte, alte două uşi, masive şi 
înalte, deasupra cărora tronau vulturi aurii cu aripile desfăcute. 
Uşa din dreapta era blocată cu o frânghie roşie din mătase, 
având la capete nişte clame din alamă. N-am văzut pe nimeni 
intrând ori ieşind pe uşa aceea. Pe uşa din partea stângă se 
vedea un anunţ iluminat în roşu pe care scria: LINIŞTE 
CONFERINŢĂ ÎN DESFĂŞURARE, fără niciun semn de punctuatie, 
lucru pe care l-am remarcat pentru că eu respect întotdeauna 
regulile de punctuație. Aşadar, dacă ţii să fii pedant, ai putea da 
anunţul următor: nişte oameni discută despre linişte, ceea ce nu 
face decât să demonstreze cum dispoziţia mea alterna între 
senzaţia de ameţeală de după amor, de neastâmpăr, şi de 
experimentare a unei alte realităţi. N-am consumat niciodată 


59 


droguri, dar, dacă aş fi făcut-o, aşa îmi închipui că m-aş fi simţit, 
motiv pentru care trebuia să rețin tot ce mă înconjura, iar apoi 
aceste lucruri aveau să se metamorfozeze în altceva. 

În dreptul uşii mari stătea de pază un bărbat masiv cu părul 
cărunt, care părea să fie arab şi sigur era mai în vârstă decât cei 
doi băieţi blonzi la un loc, dar încă aparţinea clasei pugiliştilor, 
pentru că avea nasul turtit, umerii căzuţi şi palmele împreunate 
în faţă ca pentru a-şi proteja testiculele. Nu-mi amintesc cum am 
urcat scara aceea regală. Mi-aş fi amintit dacă Bridget, cu blugii 
ei strâmţi pe corp, ar fi urcat în faţa mea, de aceea cred că am 
mers alături unul de altul. Bridget mai fusese în acea casă. Ştia 
dispunerea camerelor şi îi cunoştea pe băieţi. II cunoştea şi pe 
bătăuşul arab, pentru că i-a surâs, iar el i-a răspuns cu un 
zâmbet moale de adoraţie, după care pe faţă i-a revenit 
încruntarea tipică de boxer. Ştia fără să i se spună unde trebuia 
să aştepte, adică la jumătatea scării, înainte de a se diviza, lucru 
care nu se putea ghici de jos. 

Acolo se găseau două scaune confortabile, o canapea de piele 
fără braţe şi reviste pe hârtie lucioasă care ofereau insule private 
în Caraibi şi iahturi de închiriat cu echipaj complet şi cu elicopter, 
preţul fiind stabilit în momentul depunerii solicitării. Ridicând una 
dintre ele, Bridget a frunzărit-o, invitându-mă să o imit. Cu toate 
astea, chiar în timp ce mă întrebam cu care Fram vom naviga eu 
şi Hannah, mi-am acordat urechea minţii la glasurile bubuitoare 
ce răzbăteau din sala de conferinţe, pentru că sunt un ascultător 
prin fire şi instruit pentru asta, nu doar obişnuit cu ce se întâmpla 
în Chat Room. Indiferent cât de derutat aş fi, ascult şi ţin minte, 
fiindcă asta mi-e meseria. Plus faptul că în casele Misiunii, aflate 
departe, copiii secreţi trebuie să înveţe să stea cu urechile ciulite 
dacă vor să ştie ce s-ar putea să-i lovească în curând. 

Şi, în vreme ce ascultam, am început să surprind scheunatul ca 
de fierăstrău al faxurilor funcţionând din plin în camerele de 
deasupra noastră şi ciripitul telefoanelor, prea repede reduse la 
tăcere, şi liniştea ciudată când nu se petrecea nimic, deşi 
întreaga clădire părea să-şi ţină răsuflarea. La fiecare două 
minute, ori chiar mai des, câte o tânără asistentă trecea iute pe 
lângă noi pe scară ca să predea un mesaj boxerului arab, care 
deschidea uşa doar câţiva centimetri pentru a strecura mesajul 


60 


cuiva dinăuntru, după care o închidea şi-şi punea din nou 
palmele împreunate în dreptul testiculelor. În tot acest timp, 
rumoarea continua să răzbată din sala de conferinţe. Glasuri de 
bărbaţi, şi fiecare era important, în sensul că înăuntru se 
desfăşura o întâlnire între bărbaţi care loveau în funcţie de 
greutatea lor, în contrast cu un şef suprem care le vorbeşte 
subordonaţilor. Am mai remarcat că, deşi sonoritatea cuvintelor 
era englezească, vocile care le rosteau trădau diferite 
naţionalităţi şi cadenţe, când din subcontinentul indian, când 
euro-american ori colonial african, semănând foarte mult cu 
conferințele la nivel înalt la care am uneori privilegiul să particip, 
unde cuvântările de la tribună se ţin în engleză, însă discuţiile din 
culise se desfăşoară în limbile delegaților, interpreţii jucând rolul 
de punți esenţiale între sufletele chinuite ale lui Dumnezeu. 

Percepeam o voce totuşi, care părea să mi se adreseze mie 
personal. Englezească prin naştere, aparţinând clasei de sus şi 
copleşitoare prin suişurile şi prin coborâşurile ei tonale. Antenele 
mele erau reglate cu atâta fineţe, încât după aproximativ două 
minute urechea pe care eu o numesc cea de-a treia m-a convins 
că auzeam glasul unui gentleman pe care îl cunoşteam şi îl 
respectam, chiar dacă nu surprinsesem nicio vorbă din cele 
rostite de el. Şi încă scotoceam prin memorie ca să descopăr 
posesorul ei când atenţia mi-a fost distrasă de un bubuit venit de 
jos în clipa în care uşa de la hol s-a deschis brusc şi pe eaa 
pătruns valvârtej silueta cadaverică, precipitată a domnului Julius 
Bogarde, supranumit şi Bogey, fostul meu profesor de 
matematică şi ghidul meu la nefericitul club de drumeţii al 
Sanctuarului. Faptul că Bogey pierise cu zece ani în urmă, pe 
când conducea un grup de şcolari înspăimântați, rătăciţi pe 
versantul unui munte din Cairngorms, n-a făcut decât să 
sporească uimirea mea faţă de o asemenea reîncarnare. 

— Maxie, am auzit-o pe Bridget cu un ton în care se amestecau 
reproşul şi respectul, după care a sărit în picioare. Mare 
descreierat eşti! Cine e fericita fată, de data asta? 

Şi, în sfârşit, m-am lămurit că nu era Bogey. 

Şi am îndoieli că fetele lui Bogey, dacă ar fi avut vreuna, s-ar fi 
considerat fericite; situaţia ar fi fost mai degrabă invers. Bărbatul 
avea încheieturile lungi ale lui Bogey, mersul smucit şi aerul 


61 


agitat şi nebunesc al lui Bogey, smocul răzvrătit de păr nisipiu 
suflat într-o parte de vânt şi rămas lipit aşa de ţeastă, precum şi 
punctişoarele de culoare rozalie de pe partea superioară a 
obrajilor. Plus geanta de pânză kaki, decolorată de soare pe care 
Bogey o purta ca pe o cutie conţinând masca de gaze din vremea 
războiului, aşa cum vedem în filmele vechi, atârnând şi 
legănându-se pe umăr. Ochelarii lui, asemenea celor ai lui Bogey, 
dublau circumferința ochilor albaştri şi distanţi, care clipeau în 
timp ce el urca în salturi scara pe sub candelabru. lar dacă Bogey 
venise vreodată la Londra, lucru care încălca principiile lui, fără 
îndoială că aceasta ar fi fost costumaţia pe care ar fi ales-o: un 
costum tropical boţit, de culoare brună-roşcată, care merge în 
orice ocazie, care se spală acasă, un pulover fără mâneci tricotat 
şi pantofi din piele de cerb având părul ros. lar dacă Bogey ar fi 
dat vreodată buzna pe scara aceea regală îndreptându-se către 
zona de aşteptare în care ne aflam noi, cam tot aşa ar fi 
procedat: trei salturi imponderabile, în care masca de gaze l-ar fi 
plesnit de tot atâtea ori peste şold. 

— Bicicleta mea nenorocită, s-a plâns el plin de furie, 
aruncându-i lui Bridget un sărut uşor, care mi s-a părut că 
însemna mai mult pentru ea decât pentru el. Am făcut o pană 
chiar în Hyde Park. Cauciucul din spate ajuns ferfeniţă. Câteva 
gagici au râs de mine să se prăpădească. Tu eşti cel cu limbile? 

Se răsucise brusc spre mine. Nu sunt obişnuit cu cuvinte de o 
asemenea tărie din partea clienţilor, şi nici cu repetarea lor în 
prezenţa doamnelor, dar mă grăbesc să afirm că omul descris de 
domnul Anderson drept geniu în nu ştiu ce domeniu nu semăna 
cu niciun alt client pe care-l avusesem până atunci, lucru 
conştientizat de mine chiar înainte ca el să mă ţintuiască cu 
privirea spălăcită a lui Bogey. 

— E Brian, dragă, s-a grăbit Bridget să spună, temându-se 
probabil că m-aş putea prezenta în alt fel. Brian Sinclair. Jack ştie 
de el. 

S-a auzit un glas răcnind de sus, pe care l-am recunoscut ca 
fiind cel identificat dincolo de uşă. 

— Maxie! Ce dracu' faci, domnule? Hai, toată lumea la treabă! 

Însă Maxie nu i-a acordat acelei voci nicio atenţie şi, când m- 
am uitat în jos, cel care vorbise dispăruse din nou. 


62 


— Sinclair, ştii care e treaba pe aici? 

— Nu ştiu, domnule. 

— Băşinosul acela de Anderson nu ţi-a spus? 

— Dragul meu, a protestat Bridget. 

— A zis că nici el nu ştia, domnule. 

— Şi cunoşti franceză, lingala, swahili şi altele, da? 

— Întocmai, domnule. 

— Şi bembe? 

— Nicio problemă, domnule. 

— Shi? 

— Cunosc şi limba asta. 

— Kinyarwanda? 

— Mai bine întreabă-l ce limbă nu vorbeşte, dragă, l-a sfătuit 
Bridget. Ar merge mai repede. 

— Nu mai departe de seara trecută am făcut interpretare din 
kinyarwanda, domnule, i-am răspuns, transmițând în acelaşi timp 
mesaje de iubire lui Hannah. 

— Al dracu’ de minunat, s-a mirat el cu voce tare, continuând 
să mă măsoare de parcă aş fi aparţinut unei specii noi, foarte 
interesante. Şi cum de ştii toate astea? 

— Tatăl meu a fost misionar în Africa, i-am explicat, uitând 
pentru moment că domnul Anderson îmi spusese că eram fiul 
unui inginer minier. 

Cât pe ce să-mi scape şi adăugirea că era catolic, ca să ştie 
toată povestea, dar Bridget s-a uitat la mine cu o expresie 
tăioasă, aşa că m-am abținut, hotărât să păstrez asta pentru altă 
ocazie. 

— Şi franceza o ştii sută la sută, da? 

Deşi m-am simţit flatat de caracterul pozitiv al interogatoriului 
la care mă supunea, m-am văzut silit să dau o dovadă de 
modestie. 

— Niciodată nu pretind că ştiu sută la sută, domnule. Mă 
străduiesc să ating perfecțiunea, dar există întotdeauna loc 
pentru mai bine. 

E un lucru pe care-l spun tuturor clienţilor mei, de la cei mai 
puternici la cei mai umili, dar când i le-am spus lui Maxie, vorbele 
au căpătat o sonoritate de bravură. 

— Ei bine, franceza mea e de zero la sută, a zis el. Privirea lui 


63 


ciudată nu s-a dezlipit de faţa mea nicio clipă. Şi eşti dispus să 
faci asta? Nu te deranjează dacă faci şi unele lucruri în plus? 

— Nu, dacă sunt pentru binele ţării, domnule, i-am răspuns, 
repetând o replică pe care i-o dădusem şi domnului Anderson. 

— Bine pentru ţară, bine pentru Congo, bine pentru Africa, m-a 
asigurat el. 

Şi a plecat, dar nu înainte de a-mi da prilejul să remarc şi alte 
amănunte interesante în legătură cu noul meu patron. Avea la 
încheietura mâinii stângi un ceas de scufundător, iar la cealaltă, 
o brățară din zale de aur. judecând după textura pielii, mâna lui 
dreaptă părea să fie impenetrabilă la gloanţe. Am simţit buzele 
unei femei atingându-mă pe tâmplă şi, preţ de o clipă, am vrut să 
mă conving că erau ale lui Hannah, însă erau ale lui Bridget, care 
îşi lua astfel rămas-bun de la mine. După aceea nu mai ştiu cât 
am aşteptat. Şi nici ce am apucat să gândesc, gând care să fi 
ţinut mai mult de două secunde. Evident, rumegam la proaspăt 
descoperitul meu lider şi la tot ce se petrecuse între noi în cursul 
celor câteva replici schimbate. „Bembe”, am repetat eu în minte. 
Limba asta m-a făcut mereu să zâmbesc. În ea ţipam unii la alţii 
când eram şcolari la Misiune, când ne aflam pe terenul din 
pământ roşiatic şi jucam fotbal în ploaia care avea să aducă 
fertilitate. 

M-am simţit jignit în amorul propriu că fusesem abandonat 
simultan de Maxie şi de Bridget, şi am avut un moment de 
dezamăgire în care mi-am dorit să mă fi întors la petrecerea lui 
Penelope, lucru care m-a făcut să sar în picioare, hotărât să-i 
telefonez lui Hannah din hol, întâmple-se orice. Deja începusem 
să cobor scara - avea o balustradă din alamă, lustruită lună, şi 
m-am simţit vinovat că pusesem palma transpirată pe ea - şi îmi 
făceam curaj ca să traversez holul pe sub ochii brutei de boxer 
când uşile sălii de conferinţe s-au deschis, cu încetinitorul parcă, 
şi dinăuntru au început să iasă ocupanţii ei, câte doi, câte trei, 
până când în hol s-au strâns şaisprezece persoane. 


Ajuns în acest punct, trebuie să fiu precaut. Când te apropii de 
un grup mare de oameni adânciţi în discuţii printre care se află 
figuri destul de cunoscute, te uiţi de câteva ori şi începi să 
asociezi fiecărui chip câte un nume. Dar sunt acestea numele lor 


64 


adevărate? Dintre cei zece sau unsprezece albi, acum reuşesc să 
identific fără greş doi mari mahări bine-cunoscuţi din cadrul 
corporațiilor din City, unul dintre ei fost purtător de cuvânt de pe 
Downing Street, devenit apoi consultant independent, un 
acţionar principal al unei corporaţii, ridicat la titlul de cavaler, şi o 
stea pop veşnic tânără, care se află în relaţii apropiate cu 
membrii mai tineri ai familiei regale şi care a devenit recent ţinta 
unor acuzaţii de consum de droguri şi de abuzuri sexuale în 
marele ziar al lui Penelope. Feţele acestor cinci oameni au rămas 
întipărite în memoria mea pentru eternitate. l-am recunoscut 
imediat ce au ieşit. Au rămas într-un grup, continuând discuţia la 
fel de grupat, la nici trei metri de locul în care stăteam. Aşa am 
putut auzi fragmente din conversaţia lor. 

Nu-mi era cunoscut niciunul dintre indieni, deşi de atunci 
încoace l-am identificat pe cel mai zgomotos dintre ei ca fiind 
fondatorul unui imperiu al articolelor de îmbrăcăminte în valoare 
de multe miliarde de lire, având sedii în Manchester şi în Madras. 
Dintre cei trei africani, singurul cunoscut mie era un fost ministru 
de finanţe trimis în exil dintr-o republică aflată în Africa de Vest 
despre care, având în vedere circumstanţele în care mă găsesc 
în aceste momente, mă voi feri să fac şi alte afirmaţii. Aidoma 
celor doi tovarăşi, părea relaxat şi obişnuit cu îmbrăcămintea şi 
cu manierele occidentale. 

După cum am constatat din propria experienţă, delegaţii care 
ies de la o conferinţă manifestă tendinţa de a evidenția două 
dispoziţii: îndârjire ori efervescenţă. Aceştia erau efervescenţi, 
dar belicoşi. Aveau speranţe nemăsurate, dar şi inamici. Un 
asemenea inamic era Tărcatul, da, ca în motanul tărcat, scuipat 
printre dinţii îngălbeniţi ai marelui acţionar al unei companii, 
bărbat în vârstă de peste şaptezeci de ani. Tărcatul era un ticălos 
unsuros, chiar şi după standardele meseriei sale, tocmai le 
spunea individul auditorilor săi indieni; ar fi fost o adevărată 
plăcere să te strecori pe lângă el când se ivea ocazia potrivită. 
Aceste impresii trecătoare mi-au fost alungate din minte totuşi 
de ieşirea cam întârziată a lui Maxie din sala de şedinţe; alături 
de el, la fel de înalt, dar mai elegant în îmbrăcăminte şi în ţinută, 
se afla posesorul vocii care păruse să mi se adreseze cât 
aşteptasem pe scară: lordul Brinkley of the Sands, iubitor de 


65 


artă, antreprenor, persoană de vază în societate, fost ministru al 
muncii şi - întotdeauna piesa lui de rezistenţă în ceea ce mă 
priveşte personal - un apărător, şi nu de azi, de ieri, al tuturor 
lucrurilor ce ţin de Africa. 

Şi trebuie să afirm neîntârziat că impresia pe care o aveam 
despre lordul Brinkley în carne şi oase a confirmat cu prisosinţă 
buna mea părere despre el, formată după ce îl văzusem la 
televizor şi îl auzisem prin intermediul mass-mediei preferate de 
mine, la radio. Trăsăturile clar definite, maxilarul ferm şi coama 
în vânt reflectau cu precizie intenţiile nobile pe care le asociasem 
mereu cu numele şi cu persoana lui. De câte ori nu-l aclamasem 
în sinea mea când critica lumea occidentală pentru lipsă de 
conştiinţă în privinţa Africii? Dacă Maxie şi lordul Brinkley îşi 
dădeau mâna într-un efort secret pro-congolez - asta făceau în 
timp ce se apropiau de mine -, atunci mă simţeam cu adevărat 
onorat să particip şi eu la această acţiune! 

Lordul Brinkley se bucura de asemenea de stima mea dintr-un 
motiv personal, mai exact, Penelope. Pe când mă învârteam 
politicos în jurul celor care alcătuiau grupuri-grupuri, mi-am 
amintit cu plăcere cum Sir Jack, aşa cum era pe-atunci, dăduse o 
lovitură zdrobitoare marelui ei ziar cerând daune record din 
cauza unor acuzaţii nefondate privind afacerile lui financiare şi 
cum cererea sa încununată de succes aruncase o oarecare 
umbră asupra fericirii noastre conjugale, deoarece Penelope, ca 
de obicei, sărise în apărarea libertăţii sacre a presei de a azvârli 
cu noroi în oricine avea chef, în vreme ce Salvo luase partea lui 
Sir Jack, având în vedere simpatia lui declarată faţă de 
continentul african şi hotărârea lui de a-i elibera popoarele de 
triplul blestem al exploatării, al corupţiei şi al bolilor, punându-l 
astfel înapoi pe orbita economică unde îi era locul. 

Indignarea mea fusese atât de mare, încât, fără ştirea lui 
Penelope, îi trimisesem lordului Brinkley o scrisoare personală de 
sprijin, iar el se arătase foarte amabil şi-mi răspunsese. Şi tocmai 
acest sentiment de apropiere - amestecat, trebuie să recunosc, 
cu o anumită mândrie de proprietar, în calitate de susţinător 
credincios - mi-a dat îndrăzneala de a ieşi din locul meu 
mărginaş şi de a-i vorbi ca de la bărbat la bărbat. 

— lertaţi-mă, domnule, am zis eu, după ce mai întâi am ţinut 


66 


să-mi reamintesc că participam la o operaţiune în care nu se 
foloseau nume, având, aşadar, grijă să nu rostesc, aşa cum eram 
tentat să fac, „Lord Brinkley” ori „Domnia Voastră” ori „Stimate 
Lord”. 

Drept care, el s-a oprit scurt, la fel ca Maxie. Din expresiile de 
derută de pe feţele lor, am dedus că nu ştiau limpede cărui 
„domn” mă adresam, de aceea mi-am schimbat poziţia până am 
ajuns faţă în faţă cu lordul Brinkley. Şi m-am simţit încântat să 
observ că, în vreme ce Maxie părea să se gândească la 
atitudinea de adoptat, lordul Brinkley a zâmbit politicos către 
mine. În cazul anumitor persoane, dacă ai aceeaşi culoare a pielii 
ca mine, te alegi cu un zâmbet dublu: întâi cel de faţadă, apoi cel 
care aparţine liberalului alb şi inteligent. Însă zâmbetul lordului 
Brinkley era un exemplu evident de bunăvoință spontană. 

— Voiam doar să vă spun că sunt foarte mândru, domnule, am 
zis eu. 

Aş fi vrut să adaug că şi Hannah ar fi fost la fel de mândră 
dacă ar fi ştiut, dar m-am abținut. 

— Mândru? Mândru, pentru ce, tinere? 

—Că mă aflu aici, domnule. Ca să lucrez pentru 
dumneavoastră în orice calitate. Mă numesc Sinclair, domnule. 
Interpretul trimis de domnul Anderson. Franceză, swahili, lingala 
şi alte limbi ale minorităţilor din Africa. 

Zâmbetul politicos nu s-a stins de pe faţa lui. 

— Anderson? a repetat el, căutând numele în memorie. Nu-mi 
sună cunoscut. Îmi pare rău! Trebuie să fie un prieten al lui 
Maxie, aici de faţă. 

Evident, asta m-a uimit, deoarece presupusesem în mod 
eronat că acel Jack despre care vorbise domnul Anderson se afla 
în faţa mea, dar se vedea treaba că nu aşa stăteau lucrurile. 
Până una, alta, lordul Brinkley a ridicat capul cu păr leonin, 
evident, ca răspuns la un apel din centrul încăperii, deşi eu nu 
auzisem nimic. 

— Mă întorc într-o clipă, Marcel! Am o discuţie tip conferinţă la 
miezul nopţii şi vă vreau pe voi trei să-mi fiţi alături. Să punem 
punctul pe „i” înainte ca javra aceea de Tărcat să mai facă vreo 
şmecherie în ceasul al doiprezecelea. 

S-a îndepărtat grăbit, lăsându-mă cu Maxie, care m-a privit cu 


67 


un aer întrebător. Însă eu am rămas cu ochii la lordul Brinkley. 
Intinzând grațios braţele, i-a strâns pe cei trei africani într-o 
singură îmbrăţişare: un gest care convinge de obicei, indiferent 
de limbă, lucru de care mi-am dat seama după expresiile 
radioase de pe feţele lor. 

— Te supără ceva, amice? m-a întrebat Maxie, măsurându-mă 
cu nişte ochi ca ai lui Bogey, cu o expresie de amuzament 
ascuns. 

— Nu, nicidecum, domnule. Mă întrebam dacă nu cumva am 
spus ceva nelalocul său. 

La care el a scos un hohot răguşit de râs şi m-a bătut zdravăn 
pe umăr. 

— Ai fost mare! L-ai speriat de moarte! Ai vreun bagaj? Unde 
ţi-e geanta? La recepţie? Să mergem! 

Abia schiţând un salut către distinşii bărbaţi, m-a mânat grăbit 
printre ei către hol, unde un băiat blond stătea cu geanta mea în 
mână. Lângă trotuar era parcat un automobil cu geamuri fumurii 
cu uşile deschise şi cu un girofar albastru pe acoperiş, iar la 
volan se afla un agent în civil. Un bărbat numai fibră, cu o 
tunsoare scurtă se plimba vigilent pe trotuar. Un uriaş cu părul 
cărunt strâns într-o coadă de cal se aşezase deja pe bancheta din 
spate, în colţul celălalt. Bărbatul tuns scurt m-a împins pe 
aceeaşi banchetă cu el şi a sărit în maşină după mine, după care 
a trântit uşa. Maxie s-a azvârlit pe bancheta din faţă, alături de 
şofer. În acest timp, doi poliţişti pe motociclete au apărut cu 
vuiet în piaţetă, venind dinspre Mount Street, iar şoferul nostru a 
pornit în viteză în urma lor. 

Cu toate acestea, am reuşit să arunc o privire peste umăr. 
Când sunt supus unor presiuni, aşa procedez. Mi se spune să mă 
uit într-o direcţie, iar eu voi privi în cealaltă. M-am răsucit şi, prin 
luneta translucidă, parcă prăfuită, am privit lung la casa pe care 
tocmai o părăsisem. Am văzut trei sau patru trepte ce duceau 
spre o uşă bleumarin, poate neagră, închisă. Am văzut camerele 
de televiziune cu circuit închis, mari, plasate sus pe zid. Am văzut 
o faţadă netedă de cărămidă în stil georgian, cu ferestre glisante, 
având cercevelele vopsite în alb, dar cu storurile trase. Am 
căutat din ochi numărul, dar lipsea. Casa a dispărut într-o clipă, 
dar nimeni nu-mi putea spune că nu se aflase acolo. Intrasem în 


68 


ea şi o văzusem. Trecusem pe sub portalurile ei şi dădusem 
mâna cu eroul meu, Jack Brinkley, şi, după părerea lui Maxie, îl 
speriasem de moarte. 


Aşadar, lui Salvo, agentul secret începător, nu i-au tremurat 
pantalonii de frică, vă întrebaţi probabil, când a pornit cu viteză 
nebunească prin traficul de vineri, aglomerat până la blocaj, în 
Londra lovită de atentatul cu bombă, în compania unor bărbaţi 
pe care nu-i cunoştea, urmând să dea piept cu pericole pe care 
abia de le putea bănui? Nu i-au tremurat. Pleca să-şi slujească 
patronii, să facă bine pentru ţara lui, pentru Congo, pentru 
domnul Anderson şi pentru Hannah. Îmi aduc aminte din nou de 
vecina noastră Paula, confidenta lui Penelope şi suspectă de 
înclinații de prădător, care a studiat psihologia la o universitate 
oarecare din Canada. O fiinţă aproape gata să-şi plătească 
clienţii, Paula are obiceiul de a-şi exersa arta asupra oricui se 
arată suficient de lipsit de prevedere să pătrundă pe teritoriul ei, 
situaţie în care a ajuns să mă informeze, după ce a băut o mare 
parte din conţinutul unei sticle de Rioja care-mi aparţinea, că 
printre alte deficienţe pe care le aveam se număra şi absenţa 
conştiinţei de prădător. 

Eram cinci persoane în automobilul care gonea spre vest 
dinspre Berkeley Square, urmărind escorta poliţienească pe 
benzile rezervate autobuzelor, aprinzând faza mare după 
motociclişti, ocolind refugiile pentru pietoni prin dreapta, şi, cu 
toate astea, atmosfera dinăuntru era la fel de liniştită precum o 
zi la pescuit pe malul unui râu. Vizibil prin geamul despărțitor, 
şoferul nostru trecea cu atâta uşurinţă dintr-o viteză în alta, încât 
nici nu lăsa impresia că se mişcă. Alături de el se lăfăia Maxie, 
care nu-şi fixase centura de siguranţă. Işi deschisese cutia pentru 
masca de gaze în poală şi consulta o agendă terfelită, la lumina 
din habitaclu, în vreme ce, nepăsător, dădea tot soiul de ordine 
prin telefonul mobil: 

— Unde mama dracu' e Sven? Spune-i să-şi mişte fundul şi să 
ia un avion chiar în noaptea asta! Vreau şaizeci pregătite care să 
plece până la sfârşitul săptămânii viitoare. Dacă trebuie să le 
ducă folosind o cursă charter de la Cape Town, ce-mi pasă mie? 
Şi să fie în formă, Harry! Să ştie treabă, dar nu din cale afară, ai 


69 


priceput? Totul plătit, asigurare integrală. Ce altceva-ţi mai 
trebuie? Fetiţe pe gratis? 

Am făcut cunoştinţă cu însoțitorii mei, aflaţi de o parte şi de 
cealaltă. Cel cu părul cărunt strâns în coadă de cal era Benny, 
aşa s-a prezentat el după ce mi-a strâns mâna să mi-o fărâme; 
avea corpul şi tenul ciupit al unui boxer care s-a pensionat. După 
voce, am dedus că era un alb din Rhodezia. Cel cu tunsoarea 
scurtă avea o statură de două ori mai mică decât Benny şi era un 
cockney până în măduva oaselor, deşi îşi spunea Anton. Purta o 
haină sport mai bună decât a mea, pantaloni din gabardină bine 
călcaţi şi pantofi cafenii cu bombeuri întărite. Am făcut deja 
referiri la stima mea pentru pantofii bine lustruiţi. 

— Şi ăsta ţi-e tot bagajul, amice? m-a întrebat Anton 
murmurând, împungând cu bombeul către geanta care purta 
inscripţia „Rexine” pe ea. 

— Anton, acesta ne este tot bagajul. 

— Ce ai înăuntru? m-a întrebat el, deschizând buzele atât de 
puţin, încât de la o distanţă mai mare ar fi fost greu de precizat 
dacă vorbise sau nu. 

— Efecte personale, domnule, i-am răspuns ofuscat. 

— Cât de personale, amice? Personale ca un casetofon? Ca o 
puşcă automată de nouă milimetri? Sau ca nişte chiloţi din 
dantelă? În ziua de azi, nu mai ştii ce este personal şi ce nu, am 
dreptate, Benj? 

— Chestia asta personală rămâne mereu un mister, l-a aprobat 
Benny, postat de cealaltă parte. 

În tot acest timp, monologul răguşit al lui Maxie a continuat 
netulburat de pe bancheta din faţă: 

— Nu mă interesează ce oră din noapte este, Corky n-a dormit 
niciodată în viaţa lui. Dacă nu e gata în cinci zile începând din 
acest moment, o să scape petrecerea. Ei, n-ai un creion, ori l-ai 
pierdut şi pe ăsta? 

Am trecut ca vântul prin Knightsbridge, apoi prin Chelsea, 
unde am fost încântat să văd că niciun copil îngheţat nu stătea 
agăţat de zidul digului. Motocicliştii din escortă se îndreptau spre 
vest. Ignorând încă un stop, au virat stânga şi au continuat goana 
spre sud, provocând o explozie necontrolată în mintea mea. 
Traversam Podul Battersea! Ne aflam la o sută de metri de 


70 


Norfolk Mansions numărul 17, Prince of Wales Drive, unde se afla 
apartamentul meu, apartamentul eí, apartamentul nostru, şi ne 
apropiam de acest loc cu fiecare clipă care trecea. Dinainte mi-a 
apărut o viziune idealizată a vieţii noastre maritale, similară cu 
aceea pe care o descrisesem lui Bridget. In stânga mea se afla 
parcul nostru, unde plănuisem să duc copilul nostru să se 
distreze! În spatele meu se găsea fluviul nostru! Nici nu mai ţin 
minte câte plimbări am făcut pe mal împreună cu Penelope 
înainte de masă ori după o partidă de sex. Uite, de aici se vede 
fereastra dormitorului nostru! În graba mea de a îmbrăca 
smochingul, uitasem luminile aprinse! 

Am făcut un efort de concentrare. Agenţii secreţi ai Coroanei 
nu trebuie să reacționeze exagerat, nici măcar cei cu jumătate 
de normă, nici măcar atunci când îi loveşte vreun fulger. Cu toate 
astea, imaginea bine-cunoscutei Battersea adresându-se fiului ei 
rătăcitor îmi provoca o stare de groază dementă, familiară 
tuturor adulterilor care o comit prima oară: spaima de nu fi 
azvârliţi în stradă doar cu o valiză; de a pierde respectul femeii 
superbe despre care îţi aduci aminte prea târziu că o iubeşti şi o 
doreşti mai presus de orice pe lume; de a-ţi pierde colecţia de 
CD-uri şi locul în ierarhia posesorilor de proprietăţi, chiar dacă e 
vorba doar despre un prim şi timid pas în sus; de a muri ca un 
anonim sub vreun tufiş din Hampstead Heath. 

Ajunsesem pe pod, la o azvârlitură de băț de uşa de la intrare 
când poliţiştii din escortă s-au desprins de traseu şi l-au lăsat pe 
şoferul nostru să vireze la stânga din nou, de astă dată coborând 
o rampă şi, după ce a trecut de o poartă deschisă, să oprească 
brusc. Uşile automobilului s-au deschis dintr-odată, iar în maşină 
a năvălit urletul asurzitor al unor motoare, însă, în deruta mea, 
nu am reuşit să depistez sursa acelui zgomot. Apoi am văzut, la 
nici treizeci de metri depărtare, sclipind sub lumina unor lămpi cu 
becuri cu sodiu, un elicopter ale cărui pale se roteau. 

— Unde mergem? am răcnit eu în urma lui Anton, când acesta 
a sărit cu pricepere pe asfalt. 

— Facem plimbarea vieţii tale, amice! Londra văzută noaptea 
din aer! Mişcă-ţi repede fundul din maşină, hai! 

Maxie nu făcuse nici trei paşi către elicopter, după care s-a 
răsucit spre mine, iar cutia mâăştii de gaze i s-a izbit de şold. 


71 


Împingându-l pe Anton deoparte, s-a aplecat spre mine. 

— Ai păţit ceva, tinere? 

— Am ajuns aproape de casa mea, domnule. E ceva mai sus. 
La cinci sute de paşi de aici. Acolo locuiesc cu soţia mea. Şi e 
noaptea ei, am explicat eu, uitând din nou, în tulburarea mea, că 
se presupunea că adresa mea era o căsuţă poştală. 

— Cum adică noaptea ei, prietene? % 

— E petrecerea ei. A fost promovată. In slujbă. E o ziaristă 
renumită. 

— A, bine. Şi atunci, ce alegi? Vii cu noi ori te duci acasă la 
mami şi ne laşi pe noi în rahat? 

Silueta neclară a lui Thorne Gornistul a apărut în galop ca să 
mă salveze, însoţită de toți ceilalţi Thorne de dinaintea lui, plus 
toate mâncărurile de pui pe care le azvârlisem în mod simbolic în 
aparatul de reciclare a gunoiului, ori pe care uitasem să le 
reciclez. Aşteptând o schimbare de dispoziţie, m-am simţit 
acoperit de ruşine pentru că, într-o clipă de slăbiciune, 
sentimentul de înălţare insuflat de scopul înălţător cedase în faţa 
unor consideraţii atât de prozaice. În urma lui Maxie şi încadrat 
de Benny şi de Anton, ne-am îndreptat spre elicopterul care ne 
aştepta. Masivul Benny m-a ridicat, scutindu-mă de urcarea 
scării, şi m-a trecut prin uşa deschisă; Anton m-a îndesat într-un 
scaun de lângă geam şi apoi s-a aşezat hotărât alături de mine; 
Maxie s-a vârât cu forţa lângă pilot şi şi-a pus pe cap o pereche 
de căşti. 

Pe neaşteptate, marea călătorie cu Fram se adeverise. 
Centrala Electrică Battersea s-a scufundat în pământ sub noi, 
luând cu sine şi Prince of Wales Drive. Ne găseam la o sută 
optzeci de metri deasupra realităţii şi porneam legănându-ne 
spre nord. În vreme ce treceam pe deasupra traficului aglomerat 
din Park Lane, unde maşinile mergeau încet bară la bară, am 
aruncat o privire spre terenul de crichet Lord's, dar nimeni nu 
juca la acea oră. Apoi, spre încântarea şi spre îndurerarea 
sufletului meu, am văzut spitalul unde, cu o seară în urmă, la 
căpătâiul acelui muribund, simţisem că renasc. Intinzându-mi 
gâtul, l-am urmărit până a dispărut la orizont. Ochii mi s-au 
umplut de lacrimi, i-am închis şi cred că am dormit vreme de 
câteva minute, deoarece, când am privit din nou, luminile 


72 


aeroportului Luton ne întâmpinau, iar singura mea dorinţă era ca, 
indiferent ce mi s-ar fi întâmplat, să vorbesc cu Hannah la 
telefon. 


Acum ştiu că orice aeroport are o latură luminoasă şi una 
întunecată. În depărtare, avioanele aterizau şi decolau, însă 
zgomotul cel mai puternic pe care îl auzeam în timp ce 
traversam grăbiţi zona îngrădită era cel al pantofilor mei de 
împrumut, care bocăneau pe beton. Se lăsa înserarea, aducând o 
adiere umedă. În faţa noastră se găsea un hangar verde ascuns 
printre maluri de pământ, având uşile deschise ca pentru a ne 
primi. Atmosfera dinăuntru era aceea a unei săli de instrucţie 
militară. În apropiere se aflau opt bărbaţi albi îmbrăcaţi lejer, 
fiecare având la picioare câte o geantă. Maxie a păşit printre ei, 
bătându-i pe unii pe umăr, iar altora strângându-le mâinile, aşa 
cum fac africanii. Eu am aruncat o privire în jur, căutând din ochi 
un telefon public, dar n-am văzut niciunul. Dar, în orice caz, cum 
aveam să-l folosesc dacă nu aveam fise? 

— Unde dracu’ e Spider? 

— Trebuie să sosească în orice clipă, şefu', a venit răspunsul 
respectuos al lui Anton. Spune că furgoneta lui are ceva. 

Am zărit o uşă pe care scria EXCLUSIV PENTRU PERSONAL şi 
am intrat. N-am zărit niciun telefon disponibil. Am ieşit şi l-am 
văzut pe Maxie prins într-o discuţie cu un bărbat cu aspect de 
dispeptic, purtând o beretă neagră înclinată pe o ureche şi o 
haină lungă de ploaie, stând într-un colţ al încăperii, strângând la 
piept o geantă în care păreau a fi documente. Cei doi se 
străduiau să comunice în franceză. Cunoştinţele lui Maxie, aşa 
cum singur mă informase, erau jalnice. Oare celălalt bărbat era 
misteriosul Philip sau Philippe? Nu aveam nici timp, nici chef să 
găsesc răspunsul tocmai în acele momente. Un băiat în trening 
aduna telefoanele mobile, lipea etichete cu numele pe ele şi le 
aşeza într-o cutie de carton, dând în schimb posesorilor bilete şi 
tichete ca un garderobier. Cu fiecare aparat care ajungea în 
cutie, îmi vedeam mistuindu-se şansele de a vorbi cu Hannah. 

M-am milogit de Anton: 


? Numele personajului, intenţionat ales, înseamnă „păianjen”, ceea ce explică 
în mare măsură trăsăturile acestuia şi aluziile din text. (n.tr.) 
73 


— Scuză-mă, dar trebuie să dau un telefon de urgenţă! 

— Cui, şefu'? 

— Soţiei. 

— Şi de ce trebuie să vorbeşti cu soţia, dacă nu te superi? Eu 
n-am vorbit cu a mea de opt ani. 

— Avem un început de criză familială. Un prieten de-al nostru 
este bolnav. Ea stă la căpătâiul lui. Da, soţia mea. În spital. ÎI 
îngrijeşte. Omul e pe moarte. 

Maxie îl abandonase pe franţuz ca să se alăture discuţiei 
noastre. Se părea că nu-i scăpa nimic. 

— Unde-i pe moarte? 

— În spital, domnule. 

— De ce? f 

— Tulburare acută a sângelui. In stare prea avansată pentru a 
mai putea fi tratat. 

— Un fel tare neplăcut de a crăpa. La ce spital? 

— North London District. 

— Public sau privat? 

— Public. Cu unele secții privatizate. Are un etaj special pentru 
boli ale sângelui. 

— Cred că vrea să mai trăiască un an. Toţi ăştia care mor 
consideră că ar mai avea nevoie de un an. Şi ăsta vrea la fel? 

— N-a zis, domnule. Deocamdată. Eu nu l-am auzit spunând 
ceva în privința asta. 

— Poate înghiți? 

Mi-am adus aminte de duhoarea de spirt din respirația lui Jean- 
Pierre. Da, putea înghiţi. 

— Strecoară-i o supradoză, ăsta-i sfatul meu. O sticluță de 
aspirină solubilă, imposibil să dai greş. Asiguraţi-vă că pe sticluţă 
nu rămân amprente şi vârâţi asta sub perna lui. Anton, mai ai 
mobilul? 

— Da, şefu'. 

— După ce dă telefon, îl dai băieţilor. Fără telefoane mobile în 
operaţiunea asta. Şi gata cu fumatul! a răcnit el ca să-l audă toţi. 
Asta-i ultima ţigară pentru toată lumea. Gata, stingeţi ţigările, 
imediat! 

— Aş vrea să vorbesc fără să fiu deranjat, i-am spus lui Anton 
imediat ce am rămas cât de cât singuri. 


74 


— Nu vrem cu toţii asta, şefu'? mi-a răspuns el, fără să se 
retragă de unde stătea. 

Mi-am dezbrăcat sacoul şi am suflecat mâneca de la cămaşă, 
lăsând la vedere numărul de telefon şi interiorul de la secţia unde 
lucra Hannah, scris de mâna ei cu carioca pe care o scosese de 
după ureche. Am tastat numărul şi am auzit glasul cântat al unei 
femei: „Boli tropicale”, cu inflexiuni jamaicane. 

— A, bună, Grace, am spus eu pe un ton vesel. Am sunat în 
legătură cu pacientul Jean-Pierre. Cred că Hannah e la căpătâiul 
lui. Pot vorbi cu ea, te rog? 

— Salvo? Am simţit că-mi sare inima din piept, dar era Grace. 
Salvo, tu eşti? Interpretul? 

— Da, eu sunt şi aş vrea să stau de vorbă cu Hannah, te rog, 
am zis eu, ţinând telefonul apăsat de ureche pentru ca Anton să 
nu poată auzi. E ceva personal şi destul de urgent. Poţi să o 
chemi? Spune-i că sunt... Eram cât pe ce să rostesc Salvo, dar m- 
am înfrânat la momentul potrivit. Eu, am zis, aruncându-i un 
zâmbet lui Anton. 

Spre deosebire de Hannah, Grace s-a mişcat într-un ritm 
african. Dacă merita să facă ceva, atunci trebuia să nu se 
grăbească. 

— Hannah e ocupată, Salvo, s-a tânguit ea într-un târziu. 

Ocupat? Ocupată cu cine? Cum? Am adoptat un ton milităros, 
care semăna cu al lui Maxie. 

— Chiar şi aşa, vreau să discut cu ea doar un minut, înţelegi? 
Este important, Grace! Îşi va da seama exact despre ce este 
vorba. Dacă nu te superi, te rog. 

A urmat încă o întârziere cumplit de lungă, îndurată cu răbdare 
şi de Anton. 

— Eşti bine, Salvo? 

— Da, mulţumesc! E acolo? 

— Hannah s-a dus la o întâlnire foarte importantă, cu 
Matroana. N-ar fi deloc încântată să o deranjezi. Mai bine 
telefonează din nou, Salvo. Poate mâine, când e liberă. 

Cu Matroana? Cu Matroana care conduce lumea? Foarte 
importantă? Despre ce? Despre amorul cu interpreți căsătoriți? 
Trebuia să-i las un mesaj, dar ce să-i spun? 

— Salvo? a întrebat Grace. 


75 


— Ce s-a întâmplat? 

— Am o veste tristă pentru tine. 

— Ce anume? 

— Jean-Pierre. Bătrânul vagabond care dormea pe unde apuca. 
L-am pierdut, Salvo. Hannah a fost foarte afectată. Şi eu la fel. 

Cred că în acel moment am închis ochii. Când i-am deschis, 
Anton îmi luase telefonul din mână şi îl dăduse individului în 
trening. 

— Aşa o cheamă pe soţia ta? m-a întrebat el. Hannah? 

— De ce nu? 

— Nu ştiu, şefu', de unde să ştiu eu? Depinde ce alt număr mai 
ai scris pe braţ, nu? 

Oamenii lui Maxie îşi puneau gențile pe umăr şi dispăreau în 
beznă. Un avion fără însemne se profila masiv şi sinistru în 
lumina crepusculară. Anton mi s-a alăturat, în timp ce uriaşul 
Benny l-a luat în primire pe francezul cu beretă. 


76 


5 


Este bine cunoscut faptul că în ajunul unei bătălii gândurile 
recrutului celui mai loial, dar necopt, o iau în direcţii nebănuite, 
unele dintre ele devenind de-a dreptul protestatare. Având în 
vedere că decorul, sistemul de ventilaţie şi de iluminat al maşinii 
noastre zburătoare ar fi fost mult mai potrivite pentru transportul 
de câini campioni, şi că urletul celor două motoare, după ce îl 
înţelegeai mai bine, părea un amestec al tuturor vocilor pe care 
n-aş fi vrut să le aud în acele momente, dintre care cea a lui 
Penelope ocupa primul loc. În locul canapelelor cu perne, existau 
nişte cuşti metalice care aveau uşa spre intervalul central, 
fiecare dotată cu o saltea murdară de închisoare. Hamacuri din 
plasă de culoare oranj stăteau atârnate de tavan, iar pentru cei 
dornici să se arunce în necunoscut existau mânere de prindere. 
Singurul element liniştitor era prezenţa lui Anton şi a lui Benny în 
celulele din stânga şi din dreapta, însă Benny părea să se ocupe 
de socoteli gospodăreşti, în timp ce Anton se cufundase în mod 
ostentativ în frunzărirea unei reviste porno veche de când lumea. 

Cabina, considerată de mulţi drept sanctuarul oricărui avion, 
era separată de restul avionului printr-o panglică zdrenţuită. Cei 
doi piloţi, de vârstă medie, supraponderali şi nebărbieriţi, 
reuşeau să ignore atât de bine pasagerii, încât se punea 
întrebarea dacă erau conştienţi de prezenţa acestora. La asta se 
mai adăuga un şir de lumini albastre pentru coridor, care îmi 
aminteau de un anumit spital din nordul Londrei, aşa că nu era 
de mirare că intenţiile mele nobile au fost înlocuite de incursiuni 
interioare pe care le făceam pe proaspătul traseu inaugurat între 
Penelope şi Hannah. 

La câteva minute după decolare, echipa noastră, aproape până 
la ultimul om, a căzut victimă bolii somnului african, toată lumea 

77 


folosind genţile drept perne. Excepţie făceau Maxie şi prietenul 
lui francez, care, ghemuiţi unul lângă altul în partea din spate a 
avionului, schimbau foi de hârtie, amintind de o pereche 
căsătorită care tocmai a primit o scrisoare amenințătoare din 
partea companiei la care şi-au ipotecat casa. Francezul îşi 
scosese bereta, lăsând la vedere faţa cu nasul acvilin, ochii 
pătrunzători şi capul cu un început de chelie chiar în creştet şi cu 
păr de culoarea paiului. Numele lui, pe care l-am stors cu greu de 
la laconicul Benny, era domnul Jasper. „Oare care francez mai 
purtase vreodată un asemenea nume?” m-am întrebat eu 
nedumerit. Dar poate că, la fel ca şi mine, călătorea sub o 
identitate de împrumut. 

— Nu crezi c-ar trebui să mă duc până la ei şi să-mi ofer 
serviciile? l-am întrebat pe Anton, bănuind că Maxie şi francezul 
întâmpinau dificultăţi de comunicare. 

— Tinere, dacă şefu' are nevoie de serviciile tale, ţi le va cere, 
mi-a răspuns el, fără să ridice ochii de pe pagina revistei. 

Cu excepţia unuia, despre restul membrilor echipei noastre n- 
aş putea spune nimic. Ţin minte că acei bărbaţi care încetau să 
discute atunci când mă apropiam de ei alcătuiau un grup 
sumbru, îmbrăcaţi în hanorace mari şi umflate, cu şepci de 
baseball pe cap. 

— Ţi-ai rezolvat problema cu nevasta, amice? Apropo, lumea 
îmi spune Căpitanul. 

Cred că aţipisem, pentru că în momentul când am ridicat 
capul, m-am trezit privind drept în ochii albaştri, măriţi de 
ochelari, ai lui Maxie, care se lăsase pe vine, ca un arab, alături 
de mine. Mi-am recăpătat pe dată vioiciunea. De câte ori nu-l 
ascultasem pe fratele Michael desfătându-mă cu faptele vitejeşti 
de arme ale colonelului T.E. Lawrence şi ale altor măreţi englezi 
în cursul unor războaie! După ce fusese atins de bagheta unui 
magician, interiorul avionului nostru se transformase într-un cort 
de nomazi arabi. Plasa de deasupra capului devenise acoperiş 
din piele de capră. In imaginaţia mea, stelele deşertului licăreau 
printre găurile plasei. 

— Soţia e bine şi treburile s-au rezolvat, mulţumesc, Căpitane, 
i-am răspuns imitându-i stilul energic. În privinţa asta, nu mai 
există probleme, sunt încântat s-o spun. 


78 


— Şi ce s-a întâmplat cu acel amic bolnav? 

— A, a murit, săracul, i-am răspuns cu o detaşare care a 
egalat-o pe a lui. 

— Sărmanul om! Cu toate astea, nu are rost să stai în coada 
turmei dacă ţi-a bătut ceasul. Il admiri pe Napoleon? 

— A, nu tocmai, i-am răspuns, nedorind să recunosc faptul că 
toate cunoştinţele mele în materie de istorie se opriseră 
deocamdată la Cromwell, conducător al oamenilor. 

— Când a ajuns la Borodino, uitase deja de ce bătuse atâta 
cale până acolo. A mărşăluit ca un somnambul până la Smolensk, 
era dement când a ajuns la Borodino, terminat la patruzeci de 
ani. Nu se putea nici pişa, nici gândi logic. Asta îmi mai oferă trei 
ani. Tu câţi ani ai? 

— Eu, douăzeci şi doi, i-am răspuns, mirându-mă în sinea mea 
că un om care nu ştia franceză aproape deloc îl luase pe 
Napoleon drept model de viaţă. 

— Treaba o să meargă iute. Ţi-a spus Anderson? Apoi, fără să 
aştepte răspunsul meu, a continuat: Mergem până acolo, 
discutăm cu nişte congolezi, încheiem o înţelegere cu ei, îi facem 
să semneze un contract şi o ştergem. Trebuie să stăm printre ei 
maximum şase ore. Fiecare dintre ei a zis „da”, separat, iar acum 
trebuie să-i facem să spună „da” în faţa celorlalţi. Oficial, ei sunt 
alte persoane, şi aşa vor rămâne până când ceasul va bate de 
miezul nopţii. Ai priceput? 

— Priceput, Căpitane. 

— Asta e prima ta misiune de genul ăsta, corect? 

— Din păcate, da. Mă aleg cu botezul prin foc, aşa s-ar putea 
spune, am recunoscut eu, însoţindu-mi vorbele cu un zâmbet 
mâhnit pentru a arăta că eram conştient de lipsurile mele. Şi, 
incapabil să-mi înfrânez curiozitatea, am continuat: Bănuiesc că 
nu eşti dispus să-mi spui unde mergem, adevărat, domnule? 

— O insuliţă din nord, unde n-o să ne tulbure nimeni. Cu cât 
ştii mai puţine acum, cu atât mai bine o să dormi mai târziu. Apoi 
şi-a îngăduit o clipă de relaxare. De fiecare dată e la fel în cazul 
unor treburi ca asta. Intâi „Grăbeşte-te şi aşteaptă”, iar după 
aceea „Unde dracu' eşti?” lar curând te trezeşti cu încă zece 
căcăcioşi în cursă, oamenii tăi sunt împrăştiaţi în toată lumea şi 
descoperi că ai făcut şi o pană de cauciuc. 


79 


Privirea lui neastâmpărată a zăbovit asupra unei coloane 
alcătuite din cutii de forma unor valize, vopsite în negru, de 
dimensiuni uniforme, ancorate de o grindă aflată alături de uşa 
cabinei. La baza lor, ghemuit pe salteaua lui ca un vițel nou- 
născut, stătea un bărbat nu mai mare decât un pitic, purtând o 
şapcă moale din pânză şi o vestă tricotată, care, după toate 
probabilitățile, dormea la fel de profund ca şi ceilalţi camarazi ai 
lui. 

— Spider, funcționează vreunul dintre gunoaiele alea? a 
întrebat Maxie, ridicând glasul, pentru a fi auzit de omul aflat în 
cealaltă parte a fuzelajului. 

Micuţul bărbat, căruia Maxie abia i se adresase, a sărit în 
picioare ca un adevărat acrobat şi a luat foarte comic poziţia de 
drepţi înaintea noastră. 

— Nu cred, Căpitane! O grămadă de porcării vechi, după cum 
arată, a răspuns el binedispus, cu un glas în ale cărui intonaţii 
urechea mea de interpret a identificat originea velşă. După 
numai douăsprezece ore la dispoziţie ca să le cârpim, la ce te 
aştepţi? 

— Şi ce avem de mâncare? 

— Ei, Căpitane, dacă tot ai întrebat, un donator anonim ne-a 
trimis acest coş de la Fortnum. Sau cred eu că este anonim, 
pentru că, oriunde te-ai uita, nu vezi numele expeditorului, nici 
măcar o carte de vizită, acolo. 

— Şi înăuntru e ceva? 

— Nu mare lucru. O şuncă de York, mi se pare. Cam un kil de 
pateu de gâscă. Apoi câteva bucăţi de somon afumat, friptură de 
vită, biscuiţi cu brânză Cedar, câteva sticle de şampanie de 
dimensiuni extra. Nimic care să-ţi stârnească pofta, serios! Mă 
gândeam să o trimitem înapoi. 

— O să facem asta la întoarcere, a spus Maxie poruncitor, 
întrerupându-l. Ce altceva mai e în meniu? 

— Mâncare chinezească, chow mein. Cea mai bună de la 
Luton. Acum cred că s-a răcit şi e numai bună. 

— S-o împărţi cum se cuvine, Spider. Şi salută-l pe specialistul 
în limbi. Îl cheamă Brian. L-am împrumutat de la Chat Room. 

— A, de la Chat Room? Ei, asta mă surprinde, recunosc. De la 
galerele domnului Anderson. Incă mai cântă baritonal? Nu l-au 


80 


castrat? 

Spider, aşa cum îmi fusese prezentat, mi-a surâs din ochii ca 
nişte nasturi negri folosiţi la jucării, iar eu i-am întors zâmbetul, 
încrezător că îmi mai făcusem un prieten în marea noastră 
aventură. 

— Şi te pricepi şi la armament şi la chestii militare, sper, a zis 
Maxie, scoțând din cutia pentru masca de gaze un bidon vechi 
din metal, îmbrăcat în pânză kaki, şi un pachet de biscuiţi Bath 
Oliver. Ulterior, am aflat că în bidon avea apă minerală Malvern. 

— Ce treburi militare avem în vedere, Căpitane? am 
contraatacat. 

Porţia mea de chow mein era rece şi lipicioasă, dar m-am 
hotărât să nu mă dau bătut. 

— Armament, artilerie, putere de foc, calibru, toate chestiile 
astea, a zis el, muşcând din biscuit. 

L-am asigurat că, datorită experienţei căpătate la Chat Room, 
mă familiarizasem cu o serie de termeni tehnici şi militari. 

— Se întâmplă însă ca, atunci când nu există un echivalent în 
dialectul regional, vorbitorii să îl împrumute din cea mai 
apropiată limbă colonială, am adăugat eu, intrându-mi în pâine. 
Cum se întâmplă în cazul congolezilor, ceea ce înseamnă, în mod 
firesc, franceza. Apoi, incapabil să mă stăpânesc, am continuat: 
Dar dacă e vorba despre cei care au studiat în Rwanda ori în 
Uganda, o să apelăm la engleză, unde există împrumuturi, 
precum Mag sau ambuscadă sau grenadă reactivă. 

Maxie s-a arătat interesat doar din politeţe. 

— Inseamnă că un munyamulenge care stă de vorbă cu un 
bembe ar vorbi despre o armă semiautomată, nu? 

— Da, presupunând că reuşesc să comunice unul cu celălalt, i- 
am răspuns, dornic să-mi demonstrez priceperea de expert. 

— Şi ce vrea să-nsemne asta, tinere? 

— Păi, de exemplu, un bembe ar putea vorbi kinyarwanda, dar 
probabil că nu ar reuşi să facă o legătură perfectă cu 
kinyamulenge. 

— Şi atunci ce fac oamenii ăştia? a întrebat el, ştergându-se la 
gură cu dosul palmei. 

— In principiu, vor trebui să găsească un cuvânt comun 
acestor limbi. Fiecare îl va înţelege pe celălalt, până la un punct, 


81 


dar nu integral. 

— Şi după aceea? 

— Ar putea amesteca puţină swahili cu puţină franceză. 
Depinde ce limbă ştiu. 

— Asta, dacă nu te au pe tine la dispoziţie, adevărat? Tu le ştii 
şi le vorbeşti pe toate. 

— Da, în acest caz, da, i-am răspuns cu modestie. Nu aş 
impune o anumită limbă. Aş aştepta să văd de ce este nevoie. 

— Altfel spus, orice limbă ar vorbi ei, noi o vorbim şi mai bine. 
Corect? Bravo nouă, a gândit el cu voce tare. Dar era clar din 
tonul său că nu era atât de satisfăcut cum sugerau vorbele lui. 
Întrebarea este: chiar trebuie să le spunem totul? Poate c-ar 
trebui să păstrăm ceva în mânecă. Să ne ţinem armele secrete 
doar pentru noi. 

Arme secrete? Ce arme? Se referea oare la priceperea mea în 
chestiuni militare? Cu precauţie, mi-am exprimat nedumerirea. 

— Armele tale secrete, pentru numele lui Dumnezeu! Mă 
refeream la arsenalul tău de limbi. Orice copil ştie că un soldat 
bun nu-şi prezintă punctele forte în faţa inamicului. La fel o să 
procedăm şi cu limbile astea. Le ştim şi nu spunem nimic despre 
asta până în momentul când avem nevoie să ne arătăm ştiinţa, şi 
atunci le scoatem la bătaie. E la mintea cocoşului. 

Începeam să descopăr că Maxie poseda o putere vrăjită care 
era periculoasă şi ademenitoare. O parte a acestei magii te făcea 
să simţi că planul cel mai nebunesc al lui era cel firesc, chiar 
dacă mai trebuia să descoperi ce presupunea acel plan. 

— la încearcă să te gândeşti la ceva interesant, mi-a sugerat 
el, oferindu-mi un compromis care să satisfacă standardele mele 
extrem de riguroase. Ce-ar fi să le spunem că vorbeşti engleză, 
franceză şi swahili, şi cu asta, basta? E mai mult decât ştie 
oricine. Şi păstrăm limbile acelea mai mărunte pentru noi. Cum 
te coafează ideea asta? Asta e o provocare de alt gen pentru 
tine. Ceva nou. 

Dacă înţelesesem corect, ideea nu mă coafa în niciun fel, dar 
răspunsul meu n-a adus în discuţie acest lucru. 

— În ce context, Căpitane, în ce condiţii putem afirma asta? 
Sau, mai exact, în ce condiţii nu putem afirma asta, am adăugat, 
arborând ceea ce am sperat că era un surâs înţelept. N-aş vrea 


82 


să fiu pedant, dar cui îi vom comunica asta? 

— Tuturor. Întregii adunări. În interesul operaţiunii. Ca să 
ajutăm la desfăşurarea conferinţei. Ascultă. A făcut una dintre 
acele pauze tipice profesioniştilor când încearcă să explice ceva 
unui ţărănoi. De-a lungul vremii, trebuie să recunosc, m-am făcut 
şi eu vinovat de acelaşi păcat. Uite, avem doi Sinclair - a zis el, 
întinzându-şi palmele în faţă, câte una pentru fiecare ipostază a 
mea -, Sinclair de deasupra liniei de plutire - şi a ridicat palma 
stângă - şi Sinclair de sub linia de plutire - şi şi-a lăsat mâna să-i 
cadă în poală. Deasupra apei, vârful aisbergului, tu vorbeşti doar 
franceză şi doar varietăţi de swahili. Plus engleza cu prietenii tăi, 
evident. Ceea ce este absolut suficient pentru orice interpret de 
pe la mijlocul listei. M-ai priceput? 

— Până aici, am priceput, Căpitane, am afirmat, străduindu-mă 
să evit orice manifestare de entuziasm. 

— lar dedesubt - acum priveam în jos, la palma lui dreaptă -, 
restul de nouă zecimi din aisberg, ceea ce reprezintă celelalte 
limbi pe care le vorbeşti. Poţi juca rolul ăsta, nu? Nu-i deloc greu 
dacă te controlezi puţin. 

Retrăgându-şi mâna, s-a tratat cu încă un biscuit, aşteptând în 
acest răstimp ca eu să mă dumiresc. 

— Cu toate astea, nu cred că am înţeles perfect, Căpitane, am 
spus eu. 

— Nu fi târfă, Sinclair, că pricepi prea bine! E al dracu' de 
simplu! Eu intru în sala de conferinţe. Te prezint. Şi chiar a făcut- 
o, într-o franceză supărătoare, vreme în care a şi mestecat 
biscuitul: „Je vous présente Monsieur Sinclair, notre interprete 
distingué. II parle anglais, français et swahili”. Şi om te-am făcut. 
Oricine se scapă în altă limbă în prezenţa ta, te faci că nu pricepi. 
In ciuda eforturilor mele, expresia de pe faţa mea nu era pe 
placul lui. Omule, pentru numele lui Dumnezeu! Doar nu-i mare 
scofală să faci pe prostul. Oamenii fac asta în fiecare zi fără 
niciun efort. Asta fiindcă sunt proşti. Ei bine, tu nu eşti. Eşti 
sclipitor. Păi atunci, fi; sclipitor. Pentru un tânăr capabil ca tine, e 
apă de ploaie. 

— Bun, dar când o să mă slujesc de celelalte limbi, Căpitane? 
Cele care există sub linia de plutire, am insistat eu. 

„Limbile de care sunt cel mai mândru, am gândit. Limbile care 


83 


mă deosebesc de liota de interpreţi. Limbile care, după părerea 
mea, nu sunt deloc sub linia de plutire, ci plutesc foarte semeţe. 
Limbile cu care, dacă aţi fi în locul meu, v-aţi făli ca să vă ştie 
toată lumea.” 

— Când ţi se va cere, doar atunci. Trebuie să respecţi 
dumnezeieşte ordinele. Partea întâi azi, partea a doua dimineaţa, 
imediat ce primim confirmarea că treaba are loc. Apoi, spre 
uşurarea mea, a apărut şi unul dintre rarele lui zâmbete, cel 
pentru care merita să traversezi şi deşertul. Tu eşti arma noastră 
secretă, Sinclair. Steaua circului, şi te rog să nu uiţi asta. De câte 
ori în viaţă i se oferă cuiva şansa de a da istoriei un mic impuls? 

— O dată-n viaţă, dacă e norocos, l-am imitat eu cu fidelitate. 

— Norocul e sinonim cu destinul, m-a corectat Maxie, iar ochii 
lui identici cu ai lui Bogey au căpătat o strălucire mistică. Ori ţi-l 
faci singur, ori ţi-l fac alţii cum vor. Nu avem de-a face cu un 
exerciţiu de instruire pentru ei. Încercăm să introducem 
democraţia cu puşca în Congo de Est. Dacă ne mişcăm cum 
trebuie, le dăm conducătorii potriviţi şi toată regiunea Kivu se va 
grăbi să vină în sprijinul lor. 

Ameţisem din cauza acestei prime întrezăriri a măreţei lui 
viziuni, iar următoarele cuvinte pe care le-a rostit ne-au mers, 
mie şi lui Hannah, drept la inimă. 

— Cel mai mare păcat comis de marii jucători din Congo până 
acum a fost indiferența, corect? 

— Corect, m-am grăbit să-l aprob din tot sufletul. 

— Intervii dacă poţi câştiga repede nişte bani, iar după aceea, 
înainte de izbucnirea crizei, şterge-o cât de iute poţi. Corect? 

— Corect. 

— Ţara se află într-un soi de stază. Un guvern inutil, oamenii 
stau şi aşteaptă alegerile care pot avea loc sau nu. lar dacă au 
loc, este posibil să împingă ţara într-o situaţie şi mai gravă decât 
până atunci. Prin urmare, există un vid de putere. Adevărat? 

— Adevărat, l-am imitat îndatoritor. 

— lar noi încercăm să-l umplem. Înainte de a interveni alţi 
şmecheri. Pentru că toţi s-au vârât în chestia asta: yankeii, 
chinezii, francezii, companiile multinaționale, tot neamul. 
Încearcă să se infiltreze înainte de alegeri. Dacă intervenim, 
acolo rămânem. lar de data asta, Congo va trebui să devină 


84 


fericitul câştigător. 

Am încercat încă o dată să-mi exprim aprecierea faţă de cele 
spuse de el, însă m-a ignorat. 

— Congo sângerează de moarte de câteva secole, a urmat el, 
pierdut în gânduri. Jefuit de neguţătorii arabi de sclavi, batjocorit 
de alte popoare africane, de Naţiunile Unite, de CIA, de creştini, 
de belgieni, de francezi, de britanici, de rwandezi, de companiile 
de exploatare a diamantelor, a aurului, a resurselor minerale, de 
jumătate din profitorii politici şi economici, de propriul guvern de 
la Kinshasa şi, din clipă în clipă, are să fie violat şi de marile 
companii petroliere. Ar fi vremea să mai şi respire niţel, iar noi 
vom fi aceia care le vom oferi prilejul. 

Ochii lui vioi se îndreptaseră spre monsieur Jasper, aflat la 
celălalt capăt al avionului, ţinând un braţ în sus, aşa cum fac şi 
casieriţele de la minimarketul din Battersea când rămân fără 
monede pentru a da restul. 

— Partea a doua a ordinelor pentru tine, mâine, m-a anunţat el 
şi, înşfăcându-şi cutia măştii de gaze, a pornit spre Jasper. 


Când te afli sub vraja lui Maxie, creierul pare să-ţi fie 
anesteziat. Tot ce rostise constituise o adevărată muzică pentru 
urechea mea biculturală. Însă, după ce mi-am revenit, am 
început să aud voci mai puţin supuse decât a mea, care se 
făceau auzite, în ciuda zumzetului neregulat al motoarelor 
avionului. 

Spusesem: „Corect”. Spusesem cumva „da”? 

Oricum, nu spusesem „nu”, aşa că probabil rostisem într-un fel 
şi „da”. 

Bine, dar „da” în ce sens? 

Când îmi făcuse prezentarea fişei de post, oare mă informase 
domnul Anderson că funcţia presupunea să devin un aisberg 
lingvistic cu nouă zecimi din cunoştinţele mele sub linia de 
plutire? Nu făcuse asta. Spusese că îmi oferea puţină acţiune şi 
că mă trimitea pe un teren unde voi deveni o minciună vie şi nu 
adevărul Bibliei în care fuseserăm crescuţi amândoi. De linii de 
plutire şi de schizofrenie controlată nu suflase nicio vorbă. 

„Nu fi târfă, Sinclair, era al dracu' de simplu”. Cum să fie 
simplu, Căpitane? E uşor să te prefaci că auzi ceva ce n-ai auzit 


85 


de fapt, e relativ simplu, recunosc. Oamenii fac asta în fiecare zi 
şi nu se bagă de seamă. Să pretinzi că nu ai auzit ceva, când de 
fapt ai auzit clar este, pe de altă parte, după părerea mea, 
opusul lui simplu. Orice interpret de clasă va reacţiona fără 
întârziere. El este instruit să sară în ajutor. Aude, face saltul, iar 
restul e artă. De acord, înţeleg: la momentul potrivit, trebuie să 
mai şi gândească. Dar talentul rezidă în reacţia instantanee, nu 
în rumegarea înţelesului. 

Incă meditam la aceste aspecte de fineţe, când unul din piloţii 
neraşi a răcnit la noi să ne ţinem bine. Parcă lovit de un foc de 
mitraliere, avionul s-a chircit, s-a crispat încă o dată, după care, 
cu vuiet mare, a tresăltat până s-a oprit. Uşa avionului s-a 
deschis cu un bufnet, iar năvala unui curent de aer rece m-a 
făcut să fiu recunoscător pentru că purtam sacoul acela de lână. 
Căpitanul a fost primul care a dispărut în gol; l-a urmat Benny cu 
trusa lui, urmat de monsieur Jasper şi de geanta lui diplomat. La 
îndemnul lui Anton, am coborât după ei, ţinând geanta cu lucruri 
de schimb în faţă. După ce am aterizat pe pământul moale, am 
inhalat mirosul mării la reflux. Două perechi de faruri se 
îndreptau spre noi tresăltând pe denivelările câmpiei. Întâi, un 
camion cu şenile în locul roţilor din spate a tras lângă avion, apoi 
a sosit şi un microbuz. Benny l-a împins pe Jasper după mine. În 
spatele nostru, în umbra avionului, bărbaţii îmbrăcaţi cu 
hanorace au încărcat cutiile negre în camion. Şoferiţa noastră era 
o versiune mai vârstnică a lui Bridget, purtând o eşarfă pe cap şi 
o jachetă căptuşită cu blană. Drumul cu făgaşe şi cu gropi nu 
avea marcaje şi nici semne de circulaţie. Se mergea pe stânga 
ori pe dreapta? În lumina sărăcăcioasă a farurilor lăsate pe faza 
scurtă, am văzut oi fără naţionalitate privind la noi de pe 
marginea drumului. Am urcat o colină şi tocmai coboram, când, 
din cerul fără stele, spre noi s-au năpustit cei doi stâlpi din granit 
ai unei porţi. Am trecut hurducăindu-ne peste un drum pentru 
vite, am ocolit un pâlc de pini şi ne-am oprit într-o curte pavată 
cu piatră şi înconjurată de ziduri înalte. 

Coloanele şi liniile acoperişurilor au rămas ascunse în 
întuneric. În şir indian, am urmat-o pe şoferiţă către o verandă 
slab luminată, înaltă de aproape şase metri. Ne-au întâmpinat 
rânduri de cizme de ploaie, având mărimile scrise pe laturi cu 


86 


vopsea albă. Cele măsura 40 aveau şnururi trase prin ele, ca pe 
continent. Erau aşezate în ordinea crescătoare a mărimii. Tălpici 
de iarnă antice, semănând cu rachete de tenis încrucişate erau 
fixate pe perete. Să le fi purtat scoţienii? Suedezii? Nordicii? 
Danezii? Ori gazda noastră colecţiona diverse lucruri nordice? „O 
insuliţă din nord, unde n-o să ne tulbure nimeni.” Cu cât mai 
puţine ştiam, cu atât mai bine aveam să dormim. Şoferiţa 
noastră se afla tot în faţă. Un ecuson de pe gulerul ei de blană ne 
anunţa că o chema Gladys. Am intrat tropăind în holul mare cu 
căpriori. De acolo porneau coridoare în toate direcţiile. O a doua 
femeie, mereu zâmbitoare, cu un ecuson inscripţionat „Janet”, i-a 
îndrumat pe membrii echipei încotro avea fiecare treabă. La 
ordinul acestei Janet, m-am aşezat pe un scăunel brodat. 

O pendulă cu picior era potrivită să indice ora britanică. 
Trecuseră şase ore de când mă despărţisem de Hannah. Cinci, de 
când o părăsisem pe Penelope. Patru şi jumătate de când 
plecasem de la domnul Anderson. Două, de când ieşisem din 
Luton. Jumătate de oră, de când Maxie îmi spusese că era mai 
bine să păstrez limbile sub linia de plutire. Urcând după el o 
scară în spirală, m-am convins că eram pe cale să primesc o 
pedeapsă  binemeritată din partea părintelui gardian al 
Sanctuarului. 

— Te simţi bine aici, amice? m-a întrebat Anton, deschizând o 
uşă. iți mai este dor de nevastă şi de traiul de acasă? 

— Nu tocmai, Anton. Simt doar puţină... speranţă, am spus eu, 
fără niciun rost. 

— Da, situaţia este bună, eu aşa zic. Când se întâmplă 
minunea? 

Dându-mi seama că abia dacă schimbasem vreo vorbă cu el de 
la încercarea mea eşuată de a vorbi la telefon cu Hannah, m-am 
gândit că era momentul potrivit să încerc o apropiere. 

— Eşti căsătorit, Anton? l-am întrebat râzând, pentru că mi-am 
amintit de nevasta cu care el susţinea că nu vorbise de opt ani. 

— Din când în când, şefu'. Cu întreruperi. 

— Intre misiuni, aşa e? am sugerat eu. 

— Cam aşa ceva, şefu'. S-ar putea. Având în vedere situaţia. 

Am încercat din nou. 

— Şi atunci, ce faci în timpul liber? Când nu te ocupi cu chestii 


87 


precum cele de astăzi, de exemplu? 

— Tot felul de chestii, şefu'. Puţină închisoare, dacă am 
răbdare. Îmi place Cape Town. Nu închisoarea, ci litoralul. Îmi mai 
place câte-o fată pe ici, pe colo, păi cum, tuturor ne place, nu? 
Acum spune-ţi rugăciunea de seară, şefu'. Fiindcă mâine e o zi 
mare, iar dacă o dai în bară, am sfeclit-o cu toţii, iar Căpitanului 
nu i-ar plăcea asta, înţelegi? 

— lar tu eşti adjunctul lui, am sugerat, pe un aer admirativ. lar 
treaba asta e destul de importantă. 

— Să zicem că nu ai cum să fii Domnul Ştie-Tot şi că nu ai 
nevoie de cineva care să-ţi poarte de grijă. 

— Anton, sunt un şmecher? l-am întrebat, uimindu-mă pe mine 
însumi. 

— Şefu', dacă vrei părerea mea sinceră, având în vedere 
situaţia şi pleoapele grele de somn pe care abia le ţinem 
deschise, şi doamnele pe care le ţinem ascunse în mânecă, eu aş 
spune că toţi suntem ceva mai mult decât se vede, lucru pentru 
care ne descurcăm atât de bine la limbi străine. 

Inchizând uşa după el, m-am aşezat pe pat. M-am simţit 
cuprins de o oboseală binefăcătoare. Lepădând hainele de 
împrumut, m-am încredinţat braţelor primitoare ale lui Hannah. 
Dar nu înainte de a ridica receptorul telefonului de pe noptieră şi 
de a apăsa pe furcă de câteva ori, doar pentru a mă convinge că 
telefonul nu era conectat. 


88 


6 


M-am trezit brusc îmbrăcat sumar, la obişnuita mea oră 
matinală, şi în virtutea obiceiului m-am întors pe partea dreaptă, 
pregătindu-mă să adopt poziţia „lingură” cu Penelope, doar ca să 
descopăr, nu pentru prima oară, că ea nu se întorsese încă din 
misiunea ei nocturnă. M-am trezit a doua oară şi, cu o 
circumspecţie sporită, având conştiinţa că stăteam în patul unei 
rubedenii albe decedate, a cărei faţă cu barbă, vizibilă printr-o 
ramă victoriană foarte încărcată, se încrunta la mine de deasupra 
şemineului. Într-un târziu, spre încântarea mea, m-am trezit a 
treia oară cu Hannah cuibărită în braţele mele, ceea ce mi-a 
permis să o informez, în ciuda prevederilor legii păstrării 
secretelor de stat, că participam la o misiune clandestină menită 
să aducă democraţia în Congo, motiv pentru care nu îi 
telefonasem. 

Abia după aceea, văzând razele soarelui strecurându-se prin 
perdele, am reuşit să cercetez încăperea care mi se rezervase, 
care îmbina în mod armonios tradiţia cu modernitatea, incluzând 
o toaletă cu oglindă, dotată cu o maşină de scris electrică, pentru 
file tip A4, comodă şi dulap, plus presă pentru dunga 
pantalonilor, tavă pentru ceaiul de dimineaţă cu ceainic din 
plastic şi balansoar produs de atelierele Shaker. Aventurându-mă 
în baia alăturată, am fost încântat să fiu întâmpinat de atâta lux, 
precum bară încălzită pentru prosop, halat de baie, articole de 
duş, şampon, ulei de baie, beţişoare pentru urechi şi toate cele 
necesare, dar, deşi am căutat indicii privind locul în care mă 
aflam, efortul meu s-a dovedit zadarnic. Articolele de toaletă 
proveneau de la producători internaţionali, nu existau instrucţiuni 
privind evacuarea în caz de incendiu, liste cu lenjerie ori 
chibrituri din partea casei, nici mesaje de bun venit din partea 

89 


vreunui manager cu nume ciudat şi cu semnătura acestuia pe 
care să nu o poţi descifra şi nici vreo Biblie în altă limbă. 

După ce am făcut duş şi m-am înfăşurat în halat, m-a aşezat la 
fereastra dormitorului şi am privit printre gratiile ei către 
personajul din faţa mea. Primul lucru pe care l-am remarcat a 
fost o bufniţă de culoarea mierii, cu aripile desfăcute larg, stând 
nemişcată, cu excepţia penelor din vârfurile aripilor. Văzând-o, 
mi s-a umplut inima de bucurie, însă păsările nu te ajută prea 
mult atunci când vrei să descoperi unde eşti. Spre stânga şi spre 
dreapta se întindeau dealuri cu păşuni de culoare oliv, iar între 
ele, marea argintie. La orizont am perceput umbra unui vas- 
container îndreptându-se spre nu ştiu ce port; iar mai aproape de 
țărm, un grup de mici vase pescăreşti urmărite de pescăruşi, dar, 
oricât de tare mi-am încordat privirea, nu am putut distinge 
steagurile de la pupa. Nu se vedea niciun drum, cu excepţia celui 
şerpuitor pe care mersesem în seara trecută. Aerodromul nu se 
zărea şi am căutat în zadar mâneca de vânt ori vreo antenă care 
să-l dea de gol. judecând după soare, am dedus că dormitorul 
era orientat spre nord şi, după frunzişul pomişorilor de la 
marginea apei, că vântul predominant bătea dinspre vest. În 
apropiere se ridica o movilă înierbată, deasupra căreia se afla un 
chioşc sau o casă de vară în stilul secolului al XIX-lea, iar spre est 
de această construcţie, o capelă în ruine şi un cimitir, într-un colţ 
al căruia se înălța ceva care arăta ca o cruce celtă, dar putea fi la 
fel de bine vreun monument închinat cuiva căzut în război ori 
dedicat unei rude de vază. 

Indreptându-mi din nou atenţia către chioşc, am rămas 
surprins să observ silueta unui bărbat cocoţată pe o scară 
desfăcută. O clipă mai devreme nu fusese acolo, deci trebuie să 
fi apărut de după un stâlp. Pe pământ, alături de el, se găsea o 
cutie neagră asemănătoare celor care ne însoţiseră în avion. 
Cum capacul era ridicat înspre mine, conţinutul cutiei mi-a rămas 
necunoscut. Omul repara ceva? Ce anume? Şi de ce, m-am 
întrebat, la o oră atât de matinală? 

Plin de curiozitate, am mai observat doi bărbaţi care 
desfăşurau şi ei o activitate misterioasă: unul era în genunchi, 
lângă o conductă de apă sau un punct de acces, iar celălalt se 
căţăra pe un stâlp de telegraf, o îndeletnicire pentru care părea 


90 


să nu aibă nevoie de frânghie ori de scară, punându-l pe 
antrenorul personal al lui Penelope, care se crede Tarzan, la 
respect. lar acest al doilea bărbat, mi-am dat seama imediat, îmi 
era cunoscut, nu doar din vedere; îi ştiam chiar şi numele. Până 
să ajungă în vârful stâlpului, l-am identificat în persoana noului şi 
volubilului meu amic de origine velşă, Spider, şef de echipă şi 
veteran al vestitei Chat Room. 

Mi-am făcut planul pe dată. Sub pretextul unei plimbări de 
dimineaţă, înainte de micul dejun, voi intra în vorbă cu Spider, iar 
după aceea o să caut să citesc inscripţiile de pe pietrele funerare 
din cimitir, cu scopul de a stabili limba localnicilor şi implicit a 
locului în care mă găseam. Imbrăcând pantalonii mei cenușii ca 
de penitenţă şi sacoul din lână şi luând în mână pantofii 
incomozi, am şters-o pe scara principală, către veranda din faţă. 
Incercând uşa, am constatat că era încuiată, la fel ca toate uşile 
şi ferestrele alăturate pe care le-am încercat. Dar asta nu era tot. 
Pe geam, am zărit nu mai puţin de trei bărbaţi îmbrăcaţi cu 
hanorace stând de pază în jurul casei. 

Ajuns în acest punct, trebuie să mărturisesc că am simţit din 
nou o senzaţie de anxietate cu privire la cerinţele profesionale pe 
care mi le propusese Maxie, senzaţie care, în ciuda hotărârii mele 
de a deveni un actor în marea piesă pe care o jucam toţi, îmi 
chinuise somnul întreaga noapte. Exact în acele clipe mi-am 
amintit ce visasem. Inotam cu un tub de respirat, la o adâncime 
cu care nu eram obişnuit, iar nivelul apei creştea constant în 
masca mea. Dacă nu m-aş fi trezit, apa ar fi umplut tot acel 
spaţiu al măştii şi m-aş fi înecat. Drept urmare, ca să mă gândesc 
la altceva, dar şi pentru a scăpa de gândurile negative, am decis 
să fac un tur de recunoaştere al încăperilor de la parter, cu 
scopul suplimentar de a mă familiariza cu scena calvarului care 
mă aştepta. 

Confirmându-mi bănuiala privind funcţia ei originală de cămin 
al unei familii, casa avea în partea dinspre grădină camere de 
primire, fiecare dotată cu ferestre-uşă ce dădeau spre o terasă 
cu iarbă care urca, cu ajutorul unei scări largi, până la chioşcul cu 
piloni din vârful colinei. Uitându-mă cu atenţie ca să nu dau de 
vreun om îmbrăcat în hanorac, am împins cu precauţie uşa 
primei camere şi m-am trezit într-o bibliotecă elegantă decorată 


91 


într-un albastru amintind de porţelanurile Wedgwood, găzduind 
corpuri de bibliotecă din mahon cu uşi de sticlă. În speranţa că 
tomurile dinăuntru mi-ar putea da vreun indiciu privind 
identitatea proprietarului, mi-am lipit fruntea de geam şi am 
trecut în revistă titlurile, dar am rămas dezamăgit când m-am 
trezit confruntat cu seturi uniforme ale scrierilor marilor autori ai 
lumii, fiecare în limba sa originală: Dickens în engleză, Balzac în 
franceză, Goethe în germană şi Dante în italiană. Când am 
încercat să deschid uşile, în speranţa că voi găsi vreo plachetă 
ori vreo inscripţie, am descoperit că erau încuiate, atât sus, cât şi 
jos. 

După bibliotecă urma o sală de biliard, lambrisată. Masa, pe 
care am apreciat-o ca fiind măsura trei sferturi, nu avea 
buzunare, ceea ce o plasa în categoria continentală sau franceză, 
în vreme ce tabela de scor din mahon era produsă de Burroughes 
din Londra. Cea de-a treia încăpere era un salon impozant, 
înzestrat cu oglinzi aurite şi cu un ceas din bronz aurit, care nu 
arăta nici ora britanică, nici pe cea continentală, ci rămăsese 
blocat cu îndârjire la ora douăsprezece. Un dulap cu mânere de 
alamă şi cu blatul din marmură oferea o diversitate apetisantă de 
reviste, care începea cu franţuzeasca Marie Claire, trecea prin 
Tatler şi se încheia cu Du din Elveţia. În timp ce examinam 
aceste reviste am auzit o înjurătură înfundată din camera 
alăturată, a patra din şir. Uşa de trecere era întredeschisă. 
Alunecând tăcut pe podeaua lustruită, am păşit înăuntru. 
intrasem într-o sală de jocuri. În centru se găsea o masă ovală, 
acoperită cu postav verde. In jurul acesteia erau aranjate, pentru 
jucătorii de cărţi, opt scaune având braţe late din lemn. La 
capătul cel mai îndepărtat, cu spatele drept, stătea monsieur 
Jasper în faţa unui computer, fără să aibă bereta pe cap, tastând 
doar cu două degete. Pe faţa lui lungă se vedea miriştea crescută 
peste noapte, de culoarea ghimbirului, care îi dădea un aer de 
mare detectiv. 

— De ce mă spionezi? m-a întrebat într-un târziu, în franceză. 

— Nu te spionez. 

— Atunci de ce nu ai pantofii în picioare? 

— Fiindcă nu mi se potrivesc. 

— l-ai furat? 


92 


— Împrumutat. 

— Eşti marocan? 

— Britanic. 

— Şi-atunci de ce vorbeşti franceză ca un pied noir!9? 

— Am crescut în Africa Ecuatorială. Tatăl meu a fost inginer, i- 
am răspuns înţepat, fără să mă înjosesc comentând părerea lui 
despre cunoştinţele mele de franceză. Tu cine eşti? 

— Vin din Besançon. Sunt un notar provincial din Franţa, care 
are activităţi în anumite domenii tehnice de jurisprudenţă 
internaţională. Sunt expert în legea fiscului din Franţa şi din 
Elveţia. Am un contract cu Universitatea Besançon, unde ţin 
prelegeri despre farmecul companiilor offshore. Sunt angajat ca 
avocat unic al unui anumit sindicat anonim. Acum eşti mulţumit? 

Dezarmat de prezentarea atât de largă, aş fi fost dispus să 
corectez versiunea fictivă pe care o prezentasem mai devreme în 
ceea ce mă privea, dar spiritul de prevedere a avut câştig de 
cauză. 

— Dacă ai o activitate atât de modestă, cum se face că ai 
primit un caz atât de important ca ăsta? l-am întrebat. 

— Pentru că sunt curat, respectabil, cadru didactic într-o 
universitate şi mă ocup doar de legea civilă. Nu reprezint 
traficanţi de droguri şi nici infractori. Cei de la Interpol n-au auzit 
de mine, lucrez strict în domeniul în care sunt expert. Doreşti să 
înfiinţezi un holding în Martinica, înmatriculat în Elveţia şi deţinut 
de o fundaţie anonimă din Liechtenstein care să fie în 
proprietatea ta? 

Am râs cu un aer de regret. 

— Vrei să suferi un faliment nedureros pe cheltuiala 
contribuabilului francez? 

Am clătinat iarăşi din cap. 

— Atunci poate-mi explici şi mie cum funcţionează acest 
blestemat de computer anglo-saxon! Întâi mi-au interzis să-mi 
aduc laptopul. Apoi îmi dau unul fără manual de utilizare, fără 
accente în franceză, fără logică, fără... 

Cum lista lipsurilor părea să devină prea lungă, a ridicat 
exasperat din umeri. 

— Lucrurile pe care le ai de făcut te ţin treaz toată noaptea? l- 


1° Algerian de origine europeană (în fr. în orig.) 
93 


am întrebat, observând teancurile de hârtii şi ceştile goale de 
cafea împrăştiate în jurul lui. 

Cu un suspin, şi-a lăsat corpul longilin şi slăbănog să cadă 
înapoi pe scaunul de jucător de cărţi. 

— Concesii. Concesii făcute cu laşitate la diferite ore din 
noapte. „De ce dai înapoi în faţa acestor bandiți? îi întreb eu. De 
ce nu le spui să se ducă dracului?” 

„De cine întreabă?” m-am mirat eu în tăcere. Ştiam însă că 
trebuia să fiu precaut, ca să nu întrerup torentul de vorbe. 

— „Jasper, îmi zic ei. Nu ne putem permite să pierdem acest 
contract vital. Timpul e preţios. Nu suntem singurii care 
participăm la cursa asta.” 

— Aşadar, redactezi contractul, am exclamat eu, reamintindu- 
mi că Maxie declarase că scopul acelei misiuni era încheierea 
unui contract. Doamne, Dumnezeule! Păi asta-i o mare 
răspundere, trebuie să recunosc! E o chestiune complicată? Cred 
că da. 

Întrebarea mea, deşi menită să măgulească, a stârnit un uşor 
pufnet dispreţuitor. 

— Nu este complicat, pentru că l-am redactat cu luciditate. E 
pur teoretic şi nu se poate pune în aplicare. 

— Dar câte părţi semnatare sunt? 

— Trei. Nu ştim cine sunt acestea, dar ele ştiu. Contractul nu 
are nume, el cuprinde situaţii ipotetice nespecificate. Dacă se 
întâmplă ceva, atunci probabil că se întâmplă şi altceva. Dacă 
nu... 

A urmat încă o ridicare din umeri. 

Cu băgare de seamă, mi-am făcut curaj să-l provoc. 

— Dar dacă acest contract nu are nume, iar situaţiile ipotetice 
rămân nespecificate şi este oricum inaplicabil, cum se mai poate 
numi contract? 

Pe faţa lui osoasă a apărut un zâmbet de superioritate. 

— Pentru că acest contract nu este doar ipotetic, ci şi agricol. 

— Agricol în mod ipotetic? 

Zâmbetul mi-a confirmat că aşa stăteau lucrurile. 

— Cum se poate aşa ceva? Un contract trebuie să fie or 
agricol, ori ipotetic. Nu poţi vorbi de o vacă ipotetică, nu? 

Îndreptându-se ca un arc în scaun, monsieur Jasper şi-a aşezat 


94 


palmele lipite de postavul verde al mesei şi m-a învrednicit cu 
genul de încruntare dispreţuitoare pe care avocaţii o păstrează 
pentru clienţii lor cei mai săraci. 

— Atunci răspunde-mi, te rog, la următoarea întrebare, mi-a 
sugerat el. Dacă un contract se referă la fiinţe umane - dar se 
referă la acele fiinţe umane nu ca la fiinţe umane, ci ca la vaci; -, 
mai este contractul ipotetic, sau este agricol? 

M-am arătat îndeajuns de înţelept să îi cedez acel punct. 

— Deci, despre ce ipoteză vorbim în acest caz, de pildă? 

— Ipoteza este un eveniment. 

— Ce fel de eveniment? 

— Nespecificat. Poate fi şi un deces. Degetul lui osos m-a 
împuns prevenitor, ca nu cumva să declanşez tragedia. Poate e o 
inundație ori o căsătorie, ori un act al lui Dumnezeu sau uman. 
Poate este respectarea ori nerespectarea unei clauze de către 
una dintre părţi. Nu se specifică. Monsieur Jasper avea cuvântul 
şi nimeni nu-l putea întrerupe. Se ştie doar că, în eventualitatea 
în care acest eveniment nespecificat se produce, anumite 
termene şi condiţii intră în vigoare, se vor cumpăra şi vinde 
anumite materiale agricole, se vor acorda anumite drepturi 
agricole şi se vor acumula pe numele unor anumite persoane 
nemenţionate anumite profituri agricole. Dar numai în 
eventualitatea producerii acelui eveniment. 

— Cum a ajuns acest sindicat anonim până la tine?! am 
exclamat eu. Pentru că, în ciuda priceperii tale, stai ascuns 
undeva la Besançon, ţinându-ţi cunoştinţele sub oboroc... 

Nu a avut nevoie de altă încurajare. 

— În urmă cu un an, am negociat multe cabane în regim 
timeshare în Valencia. M-am descurcat extraordinar, a fost 
contractul carierei mele. Cabanele nu au mai ajuns să fie 
construite, însă predarea lor nu intra în răspunderea mea. 
Clientul meu era o companie de proprietăţi imobiliare cu sediul 
offshore, acum intrată în faliment, înmatriculată în Channel 
Islanas. 

Am făcut imediat una dintre sclipitoarele mele conexiuni. 
Timeshare în Valencia. Nu acesta era scandalul care îl adusese 
pe lordul Brinkley pe prima pagină a ziarului la care lucrează 
Penelope? Ba da. 


95 


TĂRÂMUL FĂGĂDUINŢEI PROMIS DE UN PAIR A FOST 
O ÎNCHIPUIRE. 


— lar această companie mai face afaceri? l-am întrebat eu. 

— Am avut onoarea de a o lichida personal. Compania nu mai 
există. 

— Dar directorii ei, da. 

Expresia de superioritate arogantă de pe faţa lui a înflorit de 
astă dată în toată splendoarea ei. 

— Nu există, pentru că ei nu au nume. Dacă ar avea, ar exista. 
Dacă nu, sunt concepte abstracte. Insă ori se plictisise, ori 
socotea că depăşisem deja graniţa bunei-creşteri legale, pentru 
că şi-a trecut o palmă peste faţa nebărbierită, după care s-a uitat 
la mine de parcă nu m-ar mai fi văzut până în acea clipă. Tu cine 
eşti? Ce faci aici, în gaura asta de şobolani? 

— Sunt interpretul conferinţei. 

— În ce limbi? 

— În swahili, în franceză şi în engleză, i-am răspuns cu 
oarecare rezervă, de parcă nivelul apei îmi inundase din nou 
masca de scufundător. 

— Şi cu cât te plătesc ăştia? 

— Cred că n-ar trebui să spun. Dar vanitatea mi-a venit de hac, 
lucru ce mi se întâmplă câteodată. Omul încercase să mă domine 
îndeajuns. Venise vremea să-mi arăt adevărata valoare. Cinci mii 
de dolari, am zis eu cu un aer degajat. 

A ridicat repede capul, pe care şi-l ţinuse o vreme între palme. 

— Cinci? 

— Întocmai. Cinci. De ce? 

— Nu lire sterline? 

— Dolari. Doar ţi-am spus. 

Nu-mi plăcea nicidecum zâmbetul lui triumfător. 

— Mie îmi plătesc - şi a anunţat suma cu un accent nemilos - 
două... sute... de mii... de franci elveţieni. Şi ca să mă dărâme 
definitiv: în numerar. În bancnote de o sută. Nu mai mari. 

Am rămas trăsnit. De ce ar primi Salvo, cel care stăpâneşte 
limbi rare, cunoştinţe pe care se vede silit să le ascundă, doar o 
fracțiune din onorariul unui notar francez oarecare? Indignarea 
mea mergea chiar mai departe, ajungând până în zilele de 

96 


început, de chin, când domnul Osman de la Agenţia de traduceri 
legalizate WorldWide îmi lua cincizeci la sută din câştiguri. Cu 
toate astea, m-am abținut. Am mimat indiferența. La o adică, el 
era un mare expert juridic. lar eu, un interpret de duzină. 

— Ştii cumva unde este situat locul ăsta blestemat în care ne 
aflăm? m-a întrebat el, în timp ce s-a apucat din nou de treabă. 

Blestemat ori nu, habar nu aveam. 

— Asta nu făcea parte din înţelegere. O să cer un onorariu 
suplimentar. 

Gongul Sanctuarului ne chema la rugăciune. Până am ajuns la 
uşă, monsieur Jasper s-a apucat din nou să tasteze cu sârg. Era 
limpede din atitudinea lui că discuţia noastră nu avusese loc. 

îndrumat de zâmbăreaţă Janet către holul mare, am simţit pe 
dată că se întâmplase ceva cu echipa. Micul dejun de lux stabilit 
de ea, alcătuit din cârnăciori englezeşti, din şuncă din cea mai 
bună şi din ouă prăjite ademenise puţini doritori, majoritatea 
stând în grupuri, cu ochi mari cât cepele, destul de amărâţi. La o 
masă, Anton discuta în surdină cu doi oameni în hanorace, cu 
feţe la fel de întunecate; la altă masă, Benny, cu bărbia masivă în 
mâna la fel de masivă, se holba încruntat la ceaşca de cafea. 
Luând o înfăţişare în ton cu dispoziţia generală, m-am servit cu o 
porţie modestă de somon afumat şi m-am aşezat într-un colţ, 
aşteptând desfăşurarea evenimentelor. Abia înghiţisem prima 
îmbucătură când am auzit scârţâitul unor tălpi de cauciuc; cineva 
se apropia cu repeziciune pe coridorul cu dale de piatră. 
Comandantul nostru, Maxie, şi-a făcut intrarea într-un tricou de 
vâslaş, îngălbenit de vreme, al echipei Universităţii Oxford, şort 
cu cracii ceva mai lungi, cu margini zdrenţuite, şi tenişi din 
pânză, fără şosete. Obraijii lui tinereşti erau îmbujoraţi de aerul 
dimineţii, iar ochii îi sclipeau de dindărătul ochelarilor. În urma lui 
se vedea Spider. 

— Gata cu panica, a anunţat Maxie, după ce a înghiţit un pahar 
de suc proaspăt de portocale pe care Gladys i l-a întins. Am 
realizat toate obiectivele la fix - a zis, ignorând expresia generală 
de uşurare -, iar restul operaţiunii este în grafic. Philip şi Banda 
celor Trei vor ateriza peste exact două ore şi zece minute. 

— În sfârşit, Philip! Philip, de care răspunde Maxie! 

— Acum este ora... 


97 


Ceasul mătuşii Imelda era cu un minut înainte. L-am reglat 
imediat. Nici în visurile lui cele mai nebuneşti fratele Michael nu 
şi-ar fi imaginat că darul pe care mi-l făcuse pe patul de moarte 
avea să fie pus la încercare în acest fel. 

— Grupul regal va veni după douăzeci de minute. Conferinţa 
va începe la unsprezece şi jumătate fix, pauzele de mers la baie 
vor fi stabilite de Philip. Bufetul de prânz al delegaților va fi la 
două şi un sfert, dacă Philip va fi de acord şi presupunând că 
problemele majore s-au rezolvat. Şi va trebui să întreţinem o 
atmosferă de relaxare, vă rog, fără crize. Aşa vrea omul, şi aşa o 
să ne străduim să fie. Rapoartele meteo sunt foarte favorabile, în 
consecinţă există toate condiţiile pentru mutarea în aer liber. 
Sfârşitul acţiunii va avea loc, cel mai târziu, la cinci şi jumătate 
după-amiază. Janet! Să apară un afiş cu „Fumatul interzis” în sala 
de conferinţe. Dar unul mare cât o zi de post. Sinclair, am nevoie 
de tine! Unde dracu' a dispărut Sinclair? 

Urma să primesc partea a doua a ordinelor. 


98 


7 


Nu voi nega faptul că eram puţin agitat atunci când l-am urmat 
pe Maxie în josul treptelor înguste ce duceau spre pivniţă, cu 
toate că, văzându-l pe Spider, cu ochii lui de velş clipindu-mi cu o 
şiretenie cinstită când şi-a atins şapca spre noi în semn de salut 
ironic, m-am mai liniştit. M-a consolat descoperirea că, departe 
de a mă trezi într-o terra incognita, pătrunsesem într-o Chat 
Room miniaturală. De la o uşă de serviciu care nu atrăgea 
atenţia în niciun fel şi care nu se deosebea de versiunea ei de la 
Whitehall, ne-am continuat drumul de-a lungul unui coridor 
împodobit de cabluri prinse de tavan, până într-o cameră 
destinată cazanului pentru încălzire centrală, care se 
transformase într-un centru de ascultare. Adevărat, tehnologic 
vorbind, ne aflam departe de minunatul tărâm de ultimă 
generație al domnului Anderson, însă cu un strat de vopsea 
verde şi cu vreo două dintre anunţurile lui faimoase prinse pe 
pereţi, m-aş fi putut imagina în catacombele de pe 
Northumberland Avenue, unde, prin ferestrele de la subsol, se 
vedeau picioarele nenumăraţilor trecători care nu fuseseră 
îndoctrinaţi. 

Urmărit îndeaproape de Maxie şi de Spider, am etichetat 
organizarea oarecum antediluviană. Cablurile care veneau de pe 
coridor erau conectate într-o grilă tip lego, cu două şiruri de 
casetofoane, câte şase pe rând, numerotate şi etichetate 
conform sarcinilor îndeplinite. 

— Ce înseamnă, AR, Căpitane? am vrut eu să ştiu. 

— Apartamente regale. 

— lar AO? 

— Apartament oaspeţi. 

Am făcut un tur al bileţelelor ataşate: 

99 


AR/salon, AR/dormitor unu, AR/dormitor doi, AR/birou, 
AR/hol, 

AR/baie şi WC, AO/dormitor, AO/baie, verandă vest, 
verandă est, trepte piatră sus, trepte piatră jos, pasarelă, 
cărări pietriş 1, 2 şi chioşc, verandă, seră. 


— Cum ţi se pare, Brian? m-a presat Spider să răspund, abia 
reuşind să-şi ascundă mândria. Nu trebuie să fim cu toţii digitali 
pe lumea asta, altfel nu ne-am fi născut diferiţi, nu? Decât dacă 
vrem ca nişte pescari străini să-şi våre nasul în treburile noastre. 

N-o să afirm că am fost şocat. Intr-un fel, greu de explicat, mă 
aşteptasem la aşa ceva. Aşadar, doar tracul făcuse ca pielea de 
pe spinare să se înfioare, iar Maxie nu mă ajuta deloc tot 
îndemnându-mă să admir ceea ce numea el scaunul de tortură 
din mijlocul încăperii, care, la prima vedere, arăta aproape la fel 
de apetisant ca unul electric, dar, la o examinare mai atentă, s-a 
dovedit a fi un fotoliu reglabil foarte vechi. Pe un braţ fuseseră 
lipite nişte cabluri cu bandă adezivă. Avea şi o cască, plus un soi 
de tavă mobilă de spital, pe care stăteau aşezate blocnotesuri, 
hârtie format A4, creioane HB gata ascuţite şi un aparat de 
emisie-recepţie cuibărit pe un braţ; pe celălalt braţ se afla o 
consolă cu cifre, pe care le-am asociat imediat cu numerele de 
pe casetofoane. 

— La pauză, te prezinţi aici, tocmai mă informa Maxie cu tonul 
lui tăios de comandant. Asculţi ce ţi se spune, interpretezi de 
urgenţă prin casca la care ai microfon către Sam, care se află în 
camera de operaţiuni. 

— Şi cine e Sam, Căpitane? 

— Coordonatorul tău. Toate discuţiile se înregistrează automat. 
Sam îţi va spune care dintre ele trebuie ascultate în direct. Dacă 
îţi rămâne timp liber, treci rapid şi prin discuţiile obiectivelor 
secundare. Sam te va dirija şi va transmite materialele redate de 
tine către persoanele care pot folosi informaţiile pe care le afli. 

— lar Sam va ţine legătura cu Philip, am sugerat eu, în 
încercarea de a mă apropia tot mai mult de logica acestei 
operaţiuni, însă el a refuzat să se lase atras în capcană. 

— Imediat după pauză, urci cât poţi de repede la etaj, îţi reiei 


100 


locul la masa discuţiilor şi te comporţi cât mai firesc. Treaba lui 
Spider este să întreţină sistemul pe care l-a creat, să se asigure 
că microfoanele instalate nu crapă, să înregistreze şi să 
numeroteze corect toate benzile. El ţine permanent legătura cu 
echipa de supraveghere, aşa că ştie locul fiecărui delegat la 
conferinţă şi îi evidenţiază prin luminiţe pe harta lui. 

Nu era chiar o hartă, semăna mai curând cu o versiune 
realizată manual a planului metroului londonez, lipită pe carton şi 
dotată cu beculeţe colorate, amintind de un tren electric pentru 
copii. Cu şapca aşezată şui, Spider s-a aşezat în faţa ei, cu o 
mândrie de creator-proprietar. 

— Anton răspunde de supraveghere, a continuat Maxie. 
Observatorii îi raportează lui Anton, Anton îl anunţă pe Spider în 
legătură cu poziţia obiectivelor, Spider le marchează poziţia pe 
hartă, tu le asculţi discuţiile şi îi prezinţi lui Sam rezumatul a ceea 
ce îşi spun. Fiecare obiectiv are o culoare de cod. Supravegherea 
este făcută cu ochiul liber, prin posturi fixe şi prin intercom. 
Arată-i. 

Dar mai întâi, în beneficiul lui Spider, a trebuit ca eu să dau 
ceea ce el numea „exemplu”. 

— Numeşte două culori, fiule, m-a invitat el. Preferatele tale. 
Orice. 

— Verde şi albastra, am îndrăznit eu. 

— Locul, fiule, locul. 

— Treptele de piatră sus, am zis, alegând la întâmplare una 
dintre etichete. 

Cu degetele parcă în zbor, Spider a apăsat patru butoane. 
Luminiţele verde şi albastra au clipit din flancul stâng al planului 
de metrou. ` 

— ţi place, fiule? lţi place? 

— Oferă-i lumina principală, a poruncit Maxie. 

O lumină roşie sclipitoare s-a aprins din centrul apartamentelor 
regale, amintindu-mi de episcopii în vizită pe care copilul secret îi 
spionase din sălaşele servitorilor. 

— Lumina principală şi apartamentele regale sunt în afara 
preocupărilor tale, cu excepţia cazului în care Philip îţi comunică 
personal altceva, m-a avertizat Maxie. Microfoane pentru orice 
eventualitate. Pentru arhivă, nu operative. Înregistrăm, dar nu 


101 


ascultăm sau redăm. S-a înţeles asta? 

— S-a înţeles, Căpitane! Şi - lucru care m-a surprins şi pe mine 
prin îndrăzneală - al cui consultant este Philip, domnule? am 
întrebat eu. 

Maxie s-a holbat la mine de parcă ar fi bănuit un act de 
insubordonare. Spider a rămas împietrit în faţa planului său. Insă 
eu nu m-am dat bătut, ceva ce nu am înţeles niciodată pe deplin 
în ceea ce mă priveşte: o încăpățânare care iese la iveală în 
momentele cele mai nepotrivite. 

— E consultant, corect? am mers eu înainte orbeşte. Pe cine 
consultă? Căpitane, nu ţin să fiu prea insistent, dar am dreptul să 
ştiu pentru cine lucrez, nu? 

Maxie a deschis gura să spună ceva, apoi a închis-o. Am avut 
impresia că era derutat: nu de ce ştia, ci de ce nu cunoşteam eu. 

— Credeam că Anderson ţi-a spus toate chestiile astea. 

— Care chestii, Căpitane? Eu vreau doar informaţii generale. 
Dacă nu sunt bine informat, n-o să pot da tot ce pot, nu crezi? 

A urmat o altă pauză, în care Maxie s-a arătat la fel de 
nedumerit ca şi Spider. 

— Philip e independent. Lucrează pentru cei care-l plătesc. Are 
legături. 

— Legături cu guvernul? Legături cu Sindicatul? Cu cine, 
Căpitane? 

Dacă eşti în groapă, nu continua să sapi, aşa se zice. Dar, dacă 
începusem, nimic nu mă mai putea opri. 

— Legături, domnule! N-ai auzit de /egături? Şi eu am legături. 
Şi Spider are. Nu acţionăm în mod oficial, ci pe /ângă, dar avem 
legături şi rămânem la distanţă. Aşa merg treburile pe lumea 
asta, ce Dumnezeu? Apoi a lăsat impresia că i s-a făcut milă de 
mine. Philip acţionează independent, e consultant. Are contract. 
Specialitatea lui e Africa şi el e şeful operaţiunii. Mie îmi convine, 
aşa că şi ţie ar trebui să-ţi convină. 

— Bine, dacă aşa zici tu, Căpitane... 

— Philip a adunat delegaţii, tot el a stabilit condiţiile înţelegerii 
şi i-a adus pe toţi la discuţii. In urmă cu patruzeci şi opt de ore nu 
exista nici cea mai mică şansă ca aceşti oameni să stea în 
aceeaşi cameră la discuţii. Aşa că ţine-ţi gura şi admiră-l pentru 
asta! 


102 


— Aşa voi face, Căpitane. Nicio problemă. 

Maxie urca vertiginos treptele de piatră, câte două o dată, iar 
eu îl urmam îndeaproape. Ajuns în bibliotecă, s-a azvârlit pe un 
scaun şi mi-a făcut semn să mă aşez pe altul, iar după asta am 
zăbovit amândoi ca nişte gentlemani bine-crescuţi, ca să ne 
calmăm. Dincolo de ferestrele-uşă se vedea peluza urcând domol 
către chioşcul unde putea fi interceptată orice discuţie. 

— Într-un loc aflat la o mie cinci sute de kilometri de aici, în 
Danemarca, se desfăşoară un seminar, a reluat el discuţia. Eşti 
atent? 

— Sunt, Căpitane. 

— Se numeşte Forumul Marilor Lacuri. Ai auzit de el? 

Nu auzisem. 

— Organizat de un grup de profesori universitari scandinavi 
pentru purtarea unor discuţii neoficiale menite să rezolve 
problemele din Congo de Est înaintea alegerilor. Au vrut să-i 
adune laolaltă pe toţi indivizii care se urăsc, invitându-i să se mai 
potolească, în ideea că se va întâmpla ceva minunat, asta dacă 
mai crezi în basme cu zâne. 

Am arborat un zâmbet de cunoscător. Totul revenise la normal 
şi eram din nou camarazi. 

— Azi au zi liberă. Urmau să viziteze nişte instalaţii de afumare 
a peştelui şi câteva parcuri cu sculpturi, însă trei dintre delegaţi 
au cerut învoire şi vin aici. Pentru o conferinţă neoficială doar a 
lor. A aruncat un dosar pe masa dintre noi. Astea sunt 
informaţiile generale pe care le voiai. Biografia pe scurt, limbi 
cunoscute, etnia lor. Chinurile iubirii, cum spune Philip. Trei 
delegaţi, o treime lipsită de sfinţenie, a continuat el. Până în 
urmă cu câteva luni, oamenii ăştia erau în stare să-şi scoată 
ochii, să-şi măcelărească nevestele unul altuia şi să-şi fure 
pământurile, vitele şi rezervele minerale. Cu puţin ajutor, acum 
vor alcătui o alianţă. 

— De data asta, împotriva cui, Căpitane? am întrebat eu pe un 
ton resemnat. 

Scepticismul meu vorbea de la sine. Care putea fi scopul 
oricărei alianţe în acel paradis binecuvântat, dacă nu lupta 
împotriva unui duşman comun? De aceea, nu mi-a luat mult ca 
să înţeleg importanţa copleşitoare a răspunsului său. 


103 


— De data asta, nu împotriva cuiva. Sub ale cui auspicii. Ai 
auzit cumva vorbindu-se despre acel autoproclamat salvator 
congolez, un fost profesor, sau ceva de genul ăsta, care ţine 
cuvântări peste tot pe unde merge? Îşi spune Mwangaza; asta 
înseamnă /umină, nu? 

— Ori iluminare, i-am răspuns, dintr-un reflex pur de interpret. 
Depinde dacă vorbim la modul figurativ ori literal, Căpitane. 

— Ei, bine, figurativ sau cum zici tu, Mwangaza este omul- 
cheie pentru noi. Dacă îl instalăm înainte de alegeri, atunci am 
rezolvat problema. Dacă nu, s-a dus totul dracului! Nu există altă 
soluţie. 

Dacă aş afirma că mi se învârtea mintea, aş spune doar 
jumătate de adevăr. Mai curând, am avut senzaţia că mă roteam 
cu totul pe o orbită, transmițând în acelaşi timp semnale 
disperate către Hannah. 

x kx * 

— L-am ascultat vorbind, Salvo, îmi spusese ea, trecând de la 
franceză la engleză într-unul dintre rarele momente de relaxare 
dintre îmbrăţişări şi sărutări. E apostolul adevărului şi al 
reconcilierii. In Kivu, apare pretutindeni la posturile locale de 
radio. Acum două săptămâni, când am avut o zi liberă, eu şi 
prietenele mele am călătorit tocmai până la Birmingham, unde a 
vorbit în faţa unei mulţimi. În sala aceea era atât de linişte, încât 
ne auzeam până şi răsuflarea. Mişcarea fondată de el se numeşte 
Calea de Mijloc. Va face ceva ce niciun partid politic nu este în 
stare. Asta pentru că este o mişcare pornită din inimă, nu din 
interes financiar. Va uni toţi oamenii din Kivu, din nord şi din sud. 
Îi va sili pe politicienii din Kinshasa să-şi retragă soldaţii corupți 
din Congo de Est şi să ne lase să ne administrăm singuri. Va 
dezarma armatele de rebeli şi milițiile care comit genocid şi le va 
trimite înapoi, peste graniţă, în Rwanda, unde le este locul. Cei 
care au dreptul să rămână pot s-o facă, cu condiţia de a dori 
sincer să fie congolezi. Şi mai ştii ceva, Salvo? 

— Ce să mai ştiu, Hannah? 

— In 1964, în mare rebeliune, Mwangaza a luptat de partea lui 
Patrice Lumumba şi a fost rănit! 

— Dar cum putea face asta, Hannah? CIA, cu puţin ajutor din 
partea belgienilor, l-a asasinat pe Lumumba în 1961. Asta s-a 


104 


întâmplat cu trei ani înainte de marea rebeliune. 

— Salvo, ai devenit pedant. Marea rebeliune a fost de orientare 
lumumbistă. Toţi cei care au participat la ea s-au inspirat din 
gândirea lui Patrice Lumumba. Luptau pentru un Congo liber şi 
pentru Patrice, indiferent dacă era viu sau mort. 

— Cu alte cuvinte, fac dragoste cu revoluţia. 

— Acum ai devenit şi ridicol! Mwangaza nu e un revoluţionar. 
Se pronunţă pentru moderație, disciplină şi dreptate, şi pentru 
alungarea tuturor celor care fură din ţara noastră şi nu o iubesc. 
Nu vrea să fie cunoscut ca un om al războiului, ci ca un promotor 
al păcii şi al armoniei pentru toţi adevărații patrioţi congolezi. El 
este l'oiseau rare: marele erou care a venit să ne lecuiască de 
toate relele. Te plictisesc, cumva? 

Socotind că nu o iau în serios, ea azvârle cearşafurile de pe noi 
şi se ridică în capul oaselor. Şi trebuie să ştiţi ce frumoasă este şi 
cât de răutăcioasă e în dragoste, ca să vă imaginaţi ce înseamnă 
asta. 

— Nu, Hannah, nu mă plictiseşti. Mă lăsasem atras de şoaptele 
nocturne ale scumpului şi regretatului meu tată, care avea unvis 
asemănător cu al tău. 

„Un singur Kivu, Salvo, fiul meu... Făcând pace cu sine şi cu 
drapelul congolez... Eliberat de blestemul exploatării străine, dar 
dornic să îi primească pe toţi cei care doresc să se bucure de 
darul ceresc al resurselor lui naturale şi de iluminarea tuturor 
oamenilor săi... Să ne rugăm să trăieşti îndeajuns de mult ca să 
vezi zorii acelei zile, Salvo, fiul meu.” 

XXX 

Maxie aştepta răspunsul meu. Auzisem de acest congolez care 
se voia salvatorul ţării, ori nu auzisem? Ca şi Mwangaza, am ales 
Calea de Mijloc. 

— Poate că da, am recunoscut eu, atent să strecor doza 
adecvată de dezinteres în glas. Nu e cumva un fel de profet al 
consensului, scos de la naftalină? 

— L-ai întâlnit deci? 

— Dumnezeule, nu! (Cum puteam să-i creez o asemenea 
impresie?) Căpitane, ca să fiu sincer, mă străduiesc să stau 
departe de politică. Sunt de părere că mă simt mai bine dacă nu 
mă implic. 

105 


Ceea ce, înainte de a o fi cunoscut pe Hannah, era în mare 
măsură adevărat. Când eşti asimilat, ai făcut deja alegerea. 

— Păi, ţine-te bine, pentru că o să-l cunoşti, m-a informat 
Maxie, aruncând iarăşi o privire spre ceasul de la mână. Marele 
om va fi însoţit de o suită alcătuită din două persoane: un acolit 
credincios care-i slujeşte şi de consilier politic şi un 
semicredincios mijlocitor de origine libaneză, pe nume Felix 
Tabizi, pe scurt Tabby (Tărcatul). Profesorul e de origine shi, la fel 
şi acolitul lui. 

Tabby, am repetat în gând, în clipa când am simţit că plutesc 
din nou prin casa sclipitoare din Berkeley Square. Tărcatul 
ticălosul, Tărcatul, capabil de vreo şmecherie în cel de-al 
unsprezecelea ceas. Tocmai mă pregăteam să întreb ce căuta un 
mijlocitor libanez semicredincios în anturajul lui Mwangaza, însă 
am realizat că Maxie mă punea deja în temă. 

— Tărcatul este răul necesar al prafului. Niciun lider african nu 
este el însuşi fără aşa ceva. Fost musulman, a făcut parte din 
mişcarea Hamas, dar s-a convertit recent la creştinism ca să se 
pună la adăpost. Ajută la desfăşurarea campaniei profului, îi 
uşurează viaţa, se ocupă de finanţele lui, îi spală şosetele... 

— Şi ce limbi vorbeşte, Căpitane? La Tabizi mă refer. 

— Franceză, engleză, arabă şi ce-a mai prins prin călătoriile lui. 

— Şi Philip? El ce limbi o să vorbească? 

— Franceză, lingala, ceva swahili, nu mare lucru. 

— Engleză nu? 

— Ba da, cum naiba? Doar e englez! 

— lar profesorul vorbeşte toate limbile. E o persoană educată. 

Nu spusesem asta cu intenţia de a-l jigni pe Maxie pentru lipsa 
lui de cunoştinţe lingvistice, dar din încruntarea nemulțumită m- 
am temut că luase vorbele mele drept ofensă. 

— Şi ce importanţă are? m-a întrebat el pe un ton iritat. 

— Păi, nu ai nevoie de mine, Căpitane, am dreptate? Nu sus. ŞI 
nu aşa. Mai ales că Mwangaza vorbeşte franceză şi swahili. O să 
rămân jos, în sala cazanului, şi o să trag cu urechea. 

— Asta-i o prostie fără seamăn! Eşti steaua spectacolului, ai 
uitat? Oamenii care vor să schimbe lumea nu ţin să facă şi pe 
interpreţii. Şi în Tabizi n-am încredere nici cât să-mi spună ora în 
vreo limbă, indiferent care. După un moment de gândire, a 


106 


completat: Şi, în afară de asta, eşti piesa esenţială. Mwangaza 
insistă să vorbească swahili, pentru că franceza este prea 
colonială pentru el. Avem un om care vorbeşte franceza perfect 
şi prea puţin swahili, şi un altul care vorbeşte swahili, dar foarte 
prost franceză. 

Cu toate că eram măgulit de calificativul de stea a 
spectacolului, mai aveam o întrebare. Ea îi aparţinea de fapt lui 
Hannah. _ 

— Şi ce consecinţe întrevedeţi, Căpitane? implinirea visului 
nostru? Cum am putea defini asta? Eu îi întreb întotdeauna pe 
clienţii mei lucru ăsta. 

Nu era adevărat, dar recalcitranţa mea a atins o anumită 
coardă. 

— Încercăm să facem ordine acolo, Sinclair, ce Dumnezeu! a 
exclamat el pe un ton ridicat. Vrem să aducem normalitatea în 
casa aceea de nebuni. Le dăm oamenilor săraci lipiţi pământului 
de acolo ţara îndărăt şi îi silim să se to/ereze unii pe alţii, să 
câştige bani, să aibă o viață. Te deranjează cumva treaba asta? 

Sinceritatea declarată a intenţiilor lui, pe care, până în ziua de 
azi, nu am niciun motiv să o pun la îndoială, m-a făcut să mă 
opresc o clipă, dar nu m-a redus la tăcere. 

— Nu mă deranjează deloc, Căpitane. Numai că ai afirmat că 
vrei să impui democraţia cu puşca în mână. De asta m-am 
întrebat pe cine ai avut în vizor când ai spus asta. Adică, spre 
cine îndrepţi puşca. Având în vedere că urmează să se 
desfăşoare alegeri. De ce le-o iei înainte, dacă eşti bun să-mi 
spui? 

Am menţionat deja faptul că Hannah manifesta tendinţe 
pacifiste, după cum le-ar fi definit domnul Anderson? Sau că un 
grup de măicuţe de la şcoala Misiunii Penticostale, finanțată de 
americani, propovăduiseră nonviolenţa quakeră!!, punând mare 
preţ pe întoarcerea celuilalt obraz? 

— Vorbim despre Congo, da? 

— Da, Căpitane. 

— Unul dintre cele mai mari cimitire din lume. Corect? 

— Corect. Fără îndoială. Poate ce/ mai mare. 


11 Quaker - membru al unei secte protestante pacifiste întemeiate în sec. al 
XVIII-lea şi răspândite în Anglia şi în SUA (n. red.) 
107 


— Oamenii mor acolo ca muştele chiar în momentul ăsta. 
Ucideri tribale din te miri ce, boli, foamete, soldaţi în vârstă de 
zece ani şi incompetenţă de la vârf până la bază, violuri şi 
mutilări fără număr. Corect? 

— Corect, Căpitane. 

— Alegerile nu vor aduce democraţia, ci doar haos. Câştigătorii 
vor lua grosul şi le vor spune celor care au pierdut să se ducă 
unde-or vedea cu ochii. Aceştia vor striga că alegerile au fost 
trucate şi vor lua calea pădurii. 

Şi cum fiecare votează pe criterii etnice, o vor lua de la capăt, 
ba chiar mai rău. Decât dacă. 

Am aşteptat. 

— Decât dacă-l lansezi pe acest lider moderat înainte de 
alegeri, educi electoratul în privinţa mesajului său, îi dovedeşti că 
funcţionează şi pui capăt acestui cerc vicios. Pricepi? 

— Pricep, Căpitane. 

— Aşadar, acesta este planul de bătaie al Sindicatului, un plan 
pe care-l vindem noi astăzi. Alegerile sunt o invenţie neroadă a 
Occidentului. la-o înaintea lor, plasează-ţi omul unde trebuie, 
oferă poporului măcar o dată o felie din tort şi lasă pacea să se 
instaureze. Orice companie multinațională îi urăşte pe săraci. 
Hrănirea milioanelor de flămânzi nu aduce profituri. Profituri ies 
din privatizare, când îi laşi pe proşti şi pe amărâţi să crape. Ei 
bine, Sindicatul nostru nu gândeşte astfel. Şi nici Mwangaza. Ei 
au în vedere infrastructura, participarea şi alte chestii pe termen 
lung. 

Plin de mândrie, m-am gândit imediat la lordul Brinkley şi la 
grupul lui multinațional de susţinători. Micul Sindicat? Niciodată 
nu mai văzusem atâţia oameni mari strânşi într-o încăpere! 

— Profituri foarte mari pentru investitori, asta e clar, şi de ce 
nu? tocmai spunea Maxie. Nu se cuvine să porţi râcă unuia care 
trăieşte bine, dacă respectivul riscă pe măsură. Dar vor rămâne 
multe lucruri în urmă când se va termina cu urletele şi cu 
împuşcăturile: şcoli, spitale, drumuri, apă potabilă... Şi luminiţa 
de la capătul tunelului pentru copiii care se vor naşte în anii 
următori. Ai ceva împotriva unui asemenea plan? 

Cum să am? Cum ar putea Hannah să se opună? Cum ar putea 
să aibă ceva împotrivă Noah şi milioanele lui de tovarăşi? 


108 


— Deci, dacă în primele câteva zile vor muri câteva sute - 
lucru ce se va întâmpla, probabil -, suntem băieţii buni ori băieţii 
răi? Se ridicase, frecându-şi energic şoldul de ciclist. Încă ceva, 
dacă tot am ajuns la subiectul ăsta. S-a mai scărpinat puţin. Nu 
fraternizăm cu băştinaşii. Nu eşti aici ca să stabileşti relaţii 
durabile, ci ca să-ţi faci meseria. Când vine ora mesei de prânz, 
cobori în subsol şi mănânci un pesmet marinăresc cu Spider. Mai 
ai vreo întrebare? 

In afară de întrebarea „Sunt şi eu băştinaş?”, niciuna. 


Cu dosarul lui Philip în mâini, stau, întâi pe marginea patului, 
apoi pe balansoarul Shaker, care se leagănă doar înainte. Sunt 
când steaua spectacolului, când speriat de moarte, un Mare Lac 
în care se adună toate fluviile din lume, dar apele mele se 
revarsă. De la fereastra mea, totul pare senin. Grădinile sunt 
scăldate de soarele verii africane care domină Europa la vremea 
asta. Intr-o asemenea zi, cine nu şi-ar dori să facă o plimbare fără 
de griji pe afară, departe de ochii şi de urechile curioase? Cine ar 
rezista ispititorului cerc de şezlonguri din chioşc? 

Deschid dosarul. Hârtie albă, fără filigran. Fără clasificare de 
securitate, nici la antet, nici în josul paginii. Fără destinatar, fără 
autor. Prezentare neutră. Prima pagină începe de la jumătate şi 
poartă numărul 17. Primul meu paragraf are numărul 12, ceea ce 
mă face să cred că alineatele de la 1 la 11 nu sunt recomandate 
privirii nevinovate a unui interpret oarecare care îşi dă sufletul 
pentru ţara lui atât pe linia de plutire, cât şi dedesubtul ei. Titlul 
alineatului 12 este „LORZI RĂZBOINICI”. 

Lordul războinic prim poartă numele de Dieudonne, Cel-dat-de- 
Dumnezeu. Dieudonné este munyamulenge, prin urmare - greu 
de deosebit de rwandezi. Mă simt pe loc atras de el. 
Banyamulenge, aşa cum sunt numiţi ei în versiunea la plural, 
erau unul dintre triburile preferate ale scumpului şi regretatului 
meu tată. Mereu posedat de un spirit romantic, el îi botezase 
„evreii din Kivu”, din respect pentru recluziunea lor, pentru 
priceperea lor în luptă şi pentru comuniunea lor directă cu 
Dumnezeu din fiecare zi. Dispreţuiţi de fraţii lor congolezi „puri” 
ca traficanţi tutsi, fiind astfel o pradă legală, cei din neamul 
banyamulenge s-au instalat de mai bine de o sută de ani pe 


109 


platoul inaccesibil Mulenge din zona înaltă de sud din Kivu, unde, 
în ciuda atacurilor aproape permanente, reuşesc să ducă o viaţă 
pluralistă, îngrijindu-şi oile şi vitele şi ignorând mineralele 
preţioase care se află pe teritoriul lor. Din rândurile acestui popor 
care trebuie să lupte mereu, Dieudonne apare ca prim exemplu: 


La treizeci şi doi de ani, este un războinic temut. Educat în 
parte de misionarii penticostali scandinavi, până la vârsta la 
care a putut lua arma în mână. Nu manifestă dorinţa de 
îmbogăţire. A primit împuternicirea deplină din partea 
bătrânilor tribului său pentru a atinge următoarele scopuri: 


a) includerea tribului banyamulenge în noul guvern 
provizoriu din Kivu de Sud, înainte de alegeri; 

b) soluţionarea litigiilor teritoriale privind Platoul Superior; 

c) dreptul de revenire pentru mii de oameni din tribul 
banyamulenge, care au fost izgoniți din Congo, 
îndeosebi cei care au fost siliţi să fugă după tulburările 
din Bukavu, petrecute în 2004; 

d) integrarea poporului banyamulenge în societatea civilă 
congoleză şi încheierea oficială a negocierilor privind 
persecuțiile din ultimii cincizeci de ani. 


Limbi cunoscute: kinyamulenge şi kinyarwanda, shi, 
swahili, franceza (foarte bine). 


Revin la lordul războinic numărul doi. Este Franco, numit astfel 
după cântăreţul african a cărui operă îmi este cunoscută datorită 
discului zgâriat de gramofon de la Misiune al părintelui Andre. 
Franco este un războinic bembe de stil vechi din regiunea Uvira, 
în vârstă de aproape 65 de ani. Nu a beneficiat de educaţie, însă 
e de o şiretenie remarcabilă şi este un pătimaş patriot congolez. 
Philip ar fi trebuit să lanseze un avertisment privind sănătatea lui 
înainte de a trece mai departe: 


Sub Mobutu, a avut o funcţie neoficială de poliţist în zona 
dealurilor Walungu. Intemniţat în 1996, când a izbucnit 
războiul, a evadat şi s-a adăpostit în pădure, alăturându-se 
tribului mai mai, ca să scape de persecuțiile pentru fosta sa 
apartenenţă. Se spune că deţine cel puţin gradul de colonel. 


110 


Este parţial infirm din cauza unei răni la piciorul stâng. Una 
dintre soțiile lui este fiica unui general mai mai. Deţine 
numeroase terenuri şi are şase fraţi bogaţi. Parţial 
alfabetizat. Vorbeşte limba maternă, bembe, swahili, foarte 
prost franceza şi, surprinzător, kinyarwanda, pe care a 
învăţat-o în închisoare, la fel de bine ca şi limba înrudită, 
kinyamulenge. 


De la această distanţă, este greu de descris ce imagini groteşti 
au invocat în mintea mea de copil secret aceste câteva cuvinte. 
Dacă mai mai nu erau temuţii simba de pe vremea tatălui meu, 
atunci ocupau locul doi în materie de barbarie. Şi nimeni nu ar 
trebui să se lase prostit de termenul „colonel”. Nu ne referim la 
uniforme curate şi călcate, la prezentarea raportului de către 
subordonați, la semnalizări luminoase, la medalii cu panglici şi la 
altele asemenea. Vorbim de cununi din pene, şepci de baseball, 
veste din piele de maimuţă, şorturi de fotbal, treninguri şi 
machiaje. Incălţămintea preferată: cizme de cauciuc tăiate. Drept 
puteri magice, capacitatea de a transforma gloanţele în apă, 
lucru pe care cei din tribul mai mai, la fel ca şi simba, îl pot 
realiza oricând, cu condiţia de a respecta ritualurile necesare. 
Acestea presupun să nu îngădui ploii să-ţi intre în gură, să nu 
mănânci dintr-o farfurie care are culori pe ea şi să nu atingi 
niciun obiect ce nu a fost stropit cu poţiuni fermecate, aceste 
puteri trăgându-se direct din solul pur al statului Congo, pe care 
mai mai au jurat să îl apere cu sângele lor et cetera. Mai vorbim 
despre crime întâmplătoare, inutile, despre violuri, şi despre o 
serie nesfârşită de atrocități comise sub orice influenţă, începând 
cu cea a vrăjitoriei până la aceea a câtorva litri de bere marca 
Primus, îmbunătăţită cu vin de palmier. 

Cum Dumnezeu puteau aceste două grupări - mai mai şi 
banyamulenge - să devină parteneri ai reconcilierii într-un Kivu 
suveran şi cuprinzător, sub o conducere luminată, era, după 
părerea mea, ceva extrem de misterios. Adevărat, din când în 
când, tribul mai mai formase alianţe tactice cu tribul 
banyamulenge, însă asta nu îl împiedicase pe niciunul din ele să 
atace sate, să incendieze recolte şi să fure vite şi femei de la 
celălalt trib. 

Ce speră Franco să obţină la conferinţa de astăzi? 

111 


a) consideră Calea de Mijloc drept o posibilă cale rapidă de 
a obţine bani, putere şi arme pentru milițiile sale; 

b) anticipează o reprezentare substanţială a tribului mai 
mai în noul guvern al Kivu: adică, un control riguros al 
trecerilor de frontieră (venituri din mită şi din vămuire) 
şi concesiuni miniere (mai mai vând substanţe minerale 
rwandezilor, indiferent de sentimentele lor 
antirwandeze); 

c) se bazează pe influenţa mai mai în Kivu pentru 
creşterea acţiunilor în faţa guvernului federal de la 
Kinshasa; 

d) este în continuare hotărât să curețe întregul Congo de 
influenţa rwandeză, cu condiţia ca mai mai să-şi poată 
vinde substanţele minerale altor cumpărători; 

f) consideră alegerile care urmează a fi organizate în 
curând drept o ameninţare la adresa mai mai şi doreşte 
să le evite. 


Al treilea lord războinic nu este câtuşi de puţin un lord 
războinic, ci bogatul moştenitor al unui om de afaceri est- 
congolez, care a fost educat în Franţa. Numele lui complet este 
Honoré Amour-joyeuse, cunoscut tuturor sub acronimul de Haj. 
Etnic vorbind, el este shi, la fel ca Mwangaza şi, prin urmare, 
congolez „pur”. Recent, s-a întors în Congo, venind de la Paris, 
după ce a urmat cursurile facultăţii de economie politică de la 
Sorbona, pe care le-a absolvit cu brio. Potrivit lui Philip, sursa 
puterii sale nu se află nici în Zona înaltă Sudică a banyamulenge, 
nici în redutele din nord şi din sud ale mai mai, ci printre tinerii 
antreprenori în ascensiune din Bukavu. Am aruncat o privire pe 
fereastră. Dacă în copilăria mea a existat un paradis, atunci 
acesta a fost vechiul oraş colonial Bukavu, aşezat la capătul 
sudic al lacului Kivu, printre văi molcome şi munţi învăluiţi în 
ceaţă. 


Interesele de familie cuprind plantaţii de cafea şi de 
legume, hoteluri, o distilerie care posedă şi un parc de 
camioane, un comptoir!? pentru afaceri cu diamante, aur, 


12 Agenţie comercială (în fr. în orig.) 
112 


casiterită!? şi  coltan'* şi două discoteci, proaspăt 
achiziţionate, care constituie mândria lui Haj. Majoritatea 
acestor afaceri depind de relaţiile comerciale cu rwandezii de 
peste graniţă. 


Aşadar, un lord războinic care nu este lord războinic, 


dependent de duşmanii lui pentru a-şi asigura traiul. 


Haj este un organizator priceput, care impune respectul 
celor care lucrează pentru el. Dacă i se oferă motivaţia 
potrivită, el ar putea mobiliza imediat o miliţie de cinci sute 
de oameni cu ajutorul legăturilor sale cu şefii de triburi locali 
din districtele Kaziba şi Burhinyi, aflate în apropiere de 
Bukavu. Luc, tatăl lui Haj, fondator al imperiului familiei, 
deţine operaţiuni la fel de impresionante în portul Goma, 
situat la nord. 


Schiţez un zâmbet. Dacă Bukavu este paradisul copilăriei 


mele, Goma este paradisul copilăriei lui Hannah. 


Luc este veteran al Marii Revoluții şi un camarad de 
nădejde al lui Mwangaza. Beneficiază de influenţă asupra 
altor comercianţi importanţi din Goma, care, la fel ca el, sunt 
iritaţi de dominaţia insuportabilă a Rwandei asupra zonei 
Kivu. Luc intenţiona să participe personal la conferinţa de 
astăzi, însă în prezent se află într-un spital de cardiologie din 
Cape Town, pentru îngrijire medicală specializată. Prin 
urmare, Haj îl reprezintă. 


Aşadar, ce oferă acest duet de baroni urbani, alcătuit din 
şi fiu? 


Având în vedere momentul şi persoana, Luc şi cercul său 
din Kivu de Nord sunt pregătiţi să declanşeze o revoluţie 


13 Minereu din care se extrage staniul (n.tr.) 


tată 


14 Numele dat de localnici unui minereu metalic, columbită-tantalită, din care 
se obţin elementele niobium şi tantal, metale rare, ultimul din acestea fiind 
folosit pentru producerea de telefoane mobile, DVD-playere, computere şi 
console pentru jocuri. Controlul asupra acestui minereu a alimentat conflictele 
din Congo, în urma cărora, între 1998 şi 2004, au pierit circa 3,8 milioane de 


oameni. (n.tr.) 
113 


populară pe străzile din Goma şi să asigure sprijin politic şi 
militar secret faţă de Mwangaza. In schimbul acestui sprijin, 
vor solicita putere şi influenţă în cadrul noului guvern 
provincial. 


lar Haj? 


În Bukavu, Haj se află în situaţia de a-i convinge pe 
intelectuali şi pe comercianţi să adopte Calea de Mijloc drept 
modalitate de a-şi vărsa furia împotriva Rwandei. 


Poate că există un motiv mai pragmatic pentru care Haj este 
prezent printre noi astăzi: 


Drept semn de bunăvoință că se angajează să susţină 
Calea de Mijloc, Luc a fost de acord să accepte în avans un 
comision de (scris şters), pentru care a semnat deja o 
chitanţă oficială. 


Haj vorbeşte shi, o idee de swahili şi, pentru a-şi desfăşura 
activitatea de afaceri, a învăţat singur kinyarwanda. Preferă să 
vorbească o franceză „extrem de complicată”. 

Deci, cam asta e situaţia, îi spun eu lui Hannah, când mă ridic 
să răspund la bătaia violentă în uşă: un fermier-soldat 
munyamulenge, un cal de război şontorog de origine mai mai şi 
un şmecher de oraş, educat în Franţa, care îi ţine locul tatălui 
său. Ce şansă ar avea un profesor septuagenar, cât de idealist ar 
fi el, de a transforma acest trio într-o alianţă iubitoare de pace şi 
de democraţie, impunând sau nu asta cu forţa armelor? 

— Căpitanul a zis că-ţi trimite restul temei pe care trebuie să o 
înveţi, m-a prevenit Anton, înmânându-mi un alt dosar. Şi fiindcă 
tot sunt aici, o să-ţi iau literatura aia porno. N-am vrea să cadă 
pe mâna copiilor, nu? 

Pe înţelesul tuturor: Uite un exemplar fotocopiat al contractului 
fără nume, întocmit de Jasper, în schimbul documentelor de 
informare generală ale lui Philip. 


Aşezându-mă din nou în balansoarul Shaker, pregătit să reiau 
lectura, am observat cu amuzament că, în disperare de cauză, 


114 


accentele franţuzeşti fuseseră adăugate cu cerneală. Preambulul 
defineşte părţile nenumite la contract. 


Partea Întâi este o companie cu capital offshore care 
asigură echipamente şi servicii agricole la costuri scăzute, pe 
bază de autoajutorare, statelor africane subdezvoltate sau în 
curs de dezvoltare. 


Cu alte cuvinte, Sindicatul anonim. 


Partea a Doua, denumită în cele ce urmează Agricultor, 
este un profesor universitar renumit, care doreşte 
reorganizarea radicală a tuturor sectoarelor populaţiei 
indigene. 


Sau, pe înţelesul tuturor în franceză, Mwangaza. 


Partea a Treia, denumită în continuare Alianţa, reprezintă 
o asociere onorabilă de lideri de comunităţi care se 
angajează să conlucreze sub îndrumarea Agricultorului - a se 
vedea mai sus... 

Scopul lor comun va fi de a promova prin orice mijloace la 
dispoziţia lor acele reforme ce sunt esenţiale pentru crearea 
unei structuri sociale uniforme care să cuprindă întregul 
Kivu, inclusiv o politică fiscală comună şi reintrarea în 
posesia resurselor naturale din Kivu, în scopul propăşirii 
tuturor oamenilor săi... 

In schimbul asistenţei tehnologice şi financiare acordate 
de Sindicat în instituirea acestor reforme, denumite în cele 
ce urmează Eveniment, Agricultorul, prin consultare cu 
partenerii săi din Alianţă, se obligă să acorde statutul de 
parte favorizată Sindicatului şi acelor corporaţii ori entităţi pe 
care Sindicatul, la discreţia sa absolută, le consideră 
corespunzătoare pentru a le nominaliza în mod periodic... 

In ceea ce îl priveşte, Sindicatul se angajează să pună la 
dispoziţie servicii specializate, personal şi echipamente în 
valoare de cincizeci de milioane de franci elveţieni drept 
plată unică, în conformitate cu Anexa ataşată la prezentul... 

Sindicatul se angajează să pună la dispoziţie, pe cheltuiala 
sa, toţi experţii necesari, tehnicienii, instructorii şi cadrele 
care sunt necesari(e) pentru instruirea forţei de muncă locale 


115 


în ceea ce priveşte utilizarea respectivelor echipamente şi 
pentru a rămâne la faţa locului până la desfăşurarea oficială 
a Evenimentului şi pe o perioadă de cel puţin şase luni de la 
data începerii... 


Pentru un document atât de vag formulat, Anexa este 
impresionant de amănunţită. 

Elementele de bază care se pun la dispoziţie includ cazmale, 
mistrii, târnăcoape, seceri, roabe uşoare şi grele. Pentru a fi 
folosite unde? În pădurea tropicală sau ce a mai rămas din ea? 
Închid şi deschid ochii. Modernizăm Kivu cu ajutorul secerelor, al 
târnăcoapelor şi al roabelor? 

Costul unei eventuale a doua tranşe de echipamente nu va fi 
suportat de către Sindicat, ci „evaluat în funcţie de venitul 
generat de Eveniment înainte de orice deduceri”. Cu alte cuvinte, 
gestul filantropic al Sindicatului se limitează la cincizeci de 
milioane de franci elveţieni. 

O pagină de cifre, de condiţii şi de rate de achitare se referă la 
o împărţire a prăzilor rezultate după Eveniment. În primele şase 
luni, Sindicatul solicită drepturi exclusive asupra tuturor 
recoltelor strânse, indiferent de natura acestora, din interiorul 
Zonelor Geografice Desemnate, definite prin longitudine şi prin 
latitudine. Fără acordarea unor astfel de drepturi exclusive, 
înţelegerea este nulă. Cu toate acestea, în semn de bunăvoință şi 
cu buna-credinţă a Alianţei, Sindicatul se obligă să efectueze o 
plată lunară ex-gratia!” către Alianţă, în valoare de 10% din 
încasările brute. 

În afară de cele şase luni de folosinţă liberă, mai puţin 10%, 
Sindicatului trebuie să i se garanteze „scutire în perpetuitate de 
orice impuneri, taxe şi tarife locale din Zonele Desemnate”. De 
asemenea, trebuie să i se garanteze „un mediu sigur pentru 
pregătirea, pentru recoltarea şi pentru transportul tuturor 
recoltelor”. În calitate de „unic finanţator şi de persoană care 
preia riscurile”, Sindicatul trebuie să primească „67% din 
încasările brute, după deducerea cheltuielilor indirecte şi 
administrative, în vigoare numai de la începutul celei de-a şaptea 
luni de după Eveniment...” 


15 Din prietenie (în lat. în orig.) 
116 


Exact când începusem să simt că Sindicatul primea prea multe 
drepturi, un pasaj final mi-a readus speranţele la nivelul la care 
ajunseseră după discuţia mea savantă cu Maxie: 


Toate veniturile rămase ce se acumulează după 
terminarea perioadei de şase luni vor fi transferate în 
întregime Alianţei pentru a fi distribuite în mod egal şi 
echitabil către toate sectoarele comunităţii, în conformitate 
cu principiile internaţionale acceptate de dezvoltare socială 
în domeniul sănătăţii, al educaţiei şi al bunăstării, cu scopul 
unic de a stabili armonia, unitatea şi toleranța reciprocă sub 
un drapel unic. 


În cazul în care sciziunea datorată facţiunilor ar face imposibilă 
distribuţia echitabilă, atunci Mwangaza va numi pe propria 
răspundere un comitet de reprezentanţi de încredere, care să 
aibă sarcina de a acorda ceea ce era descris în continuare drept 
„Porţia Poporului”. Aleluia! Aici se găsea, în sfârşit, sursa banilor 
pentru şcoli, pentru drumuri, pentru spitale şi pentru următorul 
lot de copii care aveau să vadă lumina zilei, exact aşa cum 
promisese Maxie. Hannah se putea declara cu conştiinţa 
împăcată. Şi eu la fel. 

Aşezându-mă în faţa anticei maşini electrice de scris de pe 
măsuţa cu oglindă, am început cu vioiciune să traduc 
documentul în swahili. După ce mi-am terminat treaba, m-am 
întins pe pat cu intenţia de a mă linişti. După ceasul mătuşii 
Imelda, se făcuse unsprezece şi jumătate. Hannah se va fi întors 
din schimbul de noapte, dar nu poate adormi. Stă întinsă pe pat, 
în uniformă, şi priveşte tavanul prăfuit, cel la care ne-am uitat în 
timp ce am făcut schimb de speranţe şi de vise. Se gândeşte: 
„Unde este, de ce nu a sunat, o să-l mai văd vreodată, sau e un 
mincinos ca toţi ceilalţi?” Se gândeşte la fiul ei Noah şi la ziua 
când îl va duce înapoi în Goma. 

Un avion de mici dimensiuni a zburat peste chioşc. Am sărit la 
fereastră ca să-i văd însemnele, dar am ajuns prea târziu. Până 
să apară Anton, omul de încredere, ca să ia ce aveam de dat şi 
să mă conducă spre parter, jurasem deja să dau tot ce puteam. 


117 


8 


Urmându-l în goană pe Anton în sala de jocuri, unde îl 
întâlnisem la începutul zilei pe Jasper, am observat imediat că 
încăperea suferise o modificare subtilă. În centrul scenei fuseseră 
aşezate o tablă albă şi un şevalet. Cele opt scaune din jurul 
mesei se înmulţiseră, devenind zece. Deasupra şemineului din 
cărămidă se plasase un ceas mare, cu cadran rotund, alături de 
un anunţ cu „Fumatul interzis”, în limba franceză. Proaspăt 
bărbierit şi periat, urmat îndeaproape de Benny, Jasper a apărut 
lângă uşa care ducea spre interiorul casei. 

Am aruncat o privire peste masă. Cum să pui plăcuţe cu nume 
pentru o conferinţă fără nume? Mwangaza era MZEE şi fusese 
aşezat în centru pe latura dinspre interior, pe locul de onoare. ÎI 
flancau credinciosul lui acolit, M. LE SECRETAIRE, şi mai puţin 
credinciosul M. LE CONSEILLER, adică Tabby Tărcatul, în care 
Maxie n-ar fi avut încredere nici măcar cât să-i spună ora exactă. 
Vizavi de ei, cu spatele spre ferestrele franţuzeşti, stătea Banda 
celor Trei, identificaţi prin MONSIEUR şi doar prin iniţiale: D de la 
DIEUDONNE, F de la FRANCO şi H de la HONORE AMOUR- 
JOYEUSE, Marele Domn de Bokavu, cunoscut şi sub numele de 
Haj. Lui Franco, fiind decan de vârstă, i se rezervase poziţia 
centrală, faţă în faţă cu Mwangaza. 

Laturile mesei ovale fiind ocupate, echipa gazdă se mulţumise 
să se aşeze în capete: într-unul, MONSIEUR LE COLONEL, am 
presupus că era vorba despre Maxie, MONSIEUR PHILIPPE lângă 
el, iar în celălalt, eu şi Jasper. N-am putut să nu observ că, în 
vreme ce lui Jasper i se acordau onoruri depline ca MONSIEUR 
L'AVOCAT, eu fusesem expediat, fiind numai INTERPRETE. 

În faţa scaunului rezervat lui Philip, un clopoțel de alamă. Şi 
acum îmi sună în minte. Avea un mâner negru din lemn şi era 

118 


replica miniaturală a clopotului care ne tiranizase cât trăisem la 
Sanctuar. Ne târâse cu de-a sila din paturi, ne spusese când să 
ne rugăm, când să mâncăm, să mergem la toaletă, la sala de 
gimnastică, la sala de clasă şi pe terenul de fotbal, să ne rugăm 
din nou şi să revenim în pat pentru a ne lupta cu propriii demoni. 
Şi cum Anton se străduia în acele clipe să-mi explice, curând 
avea să mă trimită la subsol şi înapoi, ca pe un yo-yo uman: 

— O să sune când solicită o pauză şi când îţi cere să te întorci 
la masă pentru că se va simţi singur. Însă unii dintre noi nu vom 
lua pauze, nu-i aşa, şefu'? a adăugat el şi mi-a făcut cu ochiul. O 
să coborâm scăricica până-n locul unde putem trage cu urechea 
pe reţeaua ţesută de Păianjen. 

Recunoscător pentru spiritul de camaraderie, am făcut cu 
ochiul drept răspuns. In curte tocmai intra un jeep. lute ca un 
spiriduş, Anton a ţâşnit pe uşă şi a dispărut, ca să preia comanda 
echipei de supraveghere, am bănuit eu. Pe deasupra a mai trecut 
un avion, dar l-am scăpat şi pe acesta. S-au mai scurs câteva 
minute, timp în care privirea mea a abandonat sala de jocuri şi a 
căutat să se odihnească pe peluzele bine întreţinute. Acolo am 
observat un domn într-o ţinută ireproşabilă, cu pălărie de 
panama, pantaloni cafenii, cămaşă roz, cravată roşie şi un blazer 
bleumarin, păşind agale pe movila înierbată. S-a oprit în chioşc, 
postându-se între doi stâlpi, semănând cu un egiptolog britanic 
din alte vremuri şi zâmbind în direcţia din care venise. Şi mă voi 
grăbi să spun pe dată că, de la prima privire, mi-am dat seama 
de o nouă prezenţă în viaţa mea, motiv pentru care nu m-am 
îndoit nicio clipă că îl spionam pe consultantul independent în 
probleme africane şi - din nou pe baza cuvintelor rostite de 
Maxie - șeful operațiunii, Philip sau Philippe, care vorbeşte cursiv 
franceză, lingala, dar nu swahili, arhitectul conferinţei noastre, 
cel care mijloceşte prietenia dintre Mwangaza şi delegaţii noştri. 

Apoi a apărut la linia orizontului un african zvelt, cu un aer 
demn. Avea barbă şi purta un costum occidental cu o croială 
sobră, cu un mers care trăda o contemplaţie atât de adâncă, 
încât mi l-a redeşteptat în minte pe fratele Michael, traversând 
curtea Sanctuarului la vremea postului mare. Prin urmare, nu a 
fost nevoie de prea multă intuiţie ca să-l identific drept păstorul 
penticostal, lordul războinic Dieudonne, delegatul împuternicit de 


119 


dispreţuiţii banyamulenge, atât de dragi scumpului şi regretatului 
meu tată. 

Era urmat de un al doilea african, care putea fi descris drept 
antiteza lui: un uriaş lipsit de păr, cu un costum cafeniu sclipitor, 
a cărui haină îl strângea, care şchiopăta, târându-şi piciorul stâng 
cu răsuciri feroce ale torsului. Nu putea să fie decât Franco, 
beteagul cal de război, fosta brută a lui Mobutu, în prezent 
colonel sau un grad mai mare al tribului mai mai, duşman 
declarat şi aliat ocazional al omului care defilase prin faţa mea 
ceva mai devreme. 

Şi, în sfârşit, ca un soi de concesie studiată faţă de ceilalţi, a 
apărut şi cel de-al treilea delegat al nostru, Haj, prinţul 
neîncoronat al comerţului din Bukavu; ostentativul om educat la 
Sorbona arbora un asemenea dispreţ, o asemenea afectare, 
distanţându-se atât de vizibil de ceilalţi, încât m-am întrebat 
dacă nu era pe punctul de a se răzgândi, refuzând să mai fie 
reprezentantul tatălui său. Nu era nici scheletic precum 
Dieudonne, şi nici chel şi lucios ca Franco. Avea un aer de dandy 
de oraş. Capul, ras la tâmple, avea nişte linii şerpuite făcute din 
tunsoare. Pe frunte îi atârna o buclă dată cu gel. Cât despre 
hainele lui: ei bine, noblețea sentimentelor lui Hannah poate îmi 
tăiase apetitul faţă de asemenea vanităţi, dar, având în vedere 
zdrenţele cu care mă pedepsise domnul Anderson, alegerea lui 
Haj a făcut să iasă din nou la suprafaţă acest apetit. Aveam în 
faţa ochilor ultima creaţie din colecţia de vară Zegna: un costum 
cu trei piese, din mohair de culoarea ciupercii, pentru omul care 
are totul sau vrea totul, scos în evidenţă de o pereche de pantofi 
italieni cu botul ascuţit, din piele de crocodil, de culoare verde 
murdar, pe care i-aş aprecia, dacă sunt autentici, la mai bine de 
două sute de lire pe un picior. 

Şi dacă la vremea aceea nu mi-am dat seama, acum ştiu că 
asistam la încheierea turului de prezentare, în cursul căruia Philip 
le arătase protejaţilor lui toate facilităţile casei, inclusiv 
apartamentul înţesat de microfoane unde se puteau relaxa între 
sesiunile de discuţii şi terenurile interceptate, unde erau liberi să 
se bucure de intimitatea de care aveau nevoie pentru un schimb 
complet şi deschis de păreri. 

La solicitarea lui Philip, cei trei delegaţi privesc ascultători spre 


120 


mare, apoi spre cimitir. Şi când Haj se întoarce odată cu ei, haina 
costumului Zegna se desface şi lasă să se vadă o căptuşeală de 
culoarea muştarului şi un obiect cu inflexiuni de oţel care 
sclipeşte scurt în razele soarelui. Ce-ar putea fi? Lama vreunui 
cuţit? Un telefon mobil, iar în acest caz, trebuie să-l avertizez pe 
Maxie? Decât cu excepţia situaţiei în care, desigur, nu l-aş putea 
cere cu împrumut şi, când nu e nimeni atent, să o sun pe 
Hannah. Şi cineva, presupun că Philip, trebuie să fi spus o glumă, 
pesemne una porcoasă, pentru că toţi patru izbucnesc în hohote 
de râs care se rostogolesc pe peluză şi pătrund pe ferestrele 
franţuzeşti ale sălii de jocuri, care stau deschise din cauza arşiţei. 
Insă acest lucru nu mă impresionează atât de mult pe cât s-ar 
cuveni, deoarece viaţa m-a învăţat încă de la o vârstă fragedă că 
nativii congolezi, care respectă cu sfinţenie regulile de politeţe, 
nu râd întotdeauna din motivele cele mai potrivite, îndeosebi 
dacă sunt de origine mai mai sau echivalentul acesteia. 

După ce şi-au revenit din veselie, membrii grupului se 
deplasează către capul scării ornamentate unde, la invitaţia 
elegantă a lui Philip, Franco, uriaşul olog, îşi trece un braţ pe 
după gâtul fragilului Dieudonné şi, cu toate că sunt adversari 
declaraţi, îl adoptă pe post de baston, dar cu o spontaneitate atât 
de surăzătoare, încât inima mi se umple de optimism, anticipând 
un sfârşit fericit pentru aventura noastră. Şi, în acest fel, îşi încep 
coborârea anevoioasă, Philip mergând în faţa perechii unite prin 
acel braţ petrecut pe după gât, urmaţi de Haj. Îmi mai amintesc 
că, deasupra lor, cerul era de un albastru glacial, nordic, şi că 
lordul războinic mai mai şi propteaua lui slăbănoagă erau însoţiţi 
de un stol de păsărele care săltau în timpul zborului. Şi mai ţin 
minte că, în momentul când Haj a pătruns în umbră, misterul 
sclipirii din buzunarul interior al hainei s-a lămurit. Era mândrul 
posesor al unui set de stilouri şi de pixuri Parker. 

Apoi s-a petrecut una dintre acele gafe monumentale de care 
nu este scutită nicio conferinţă care se respectă. Trebuia să se 
organizeze un şir al prezentărilor. Anton ne explicase asta 
dinainte. Philip urma să pătrundă în casă cu Banda celor Trei pe 
latura dinspre grădină, Maxie trebuia să intre în acelaşi timp 
dinspre interior cu anturajul lui Mwangaza, realizându-se astfel 
măreaţa şi istorica intrare simultană a părţilor participante la 


121 


conferinţă. Noi, ceilalţi, trebuia să ne aliniem şi să ni se strângă 
mâinile sau nu, în funcţie de dispoziţia de moment a oaspeţilor. 

Cu toate acestea, am avut parte de o brambureală. Poate că 
Maxie şi grupul lui s-au mişcat o idee mai încet până să-şi încheie 
turul de prezentare, ori Philip şi delegaţii s-au grăbit puţintel. 
Pesemne că bătrânul Franco, slujindu-se de trupul sfrijit al lui 
Dieudonne, a fost mai iute de picior decât se aştepta. Efectul s-a 
produs negreşit: Philip şi grupul lui au intrat, aducând cu ei 
mirosurile dulcege ale copilăriei mele africane, dar singurele 
persoane care i-au întâmpinat au fost marele interpret cu limbile 
lui minoritare absente, un notar provincial de origine franceză şi 
masivul Benny, cel cu coada de cal. Imediat ce Benny şi-a dat 
seama ce se petrecea, a ieşit valvârtej ca să-l găsească de 
urgenţă pe Anton. 

La orice conferinţă, într-o asemenea situaţie aş fi preluat 
iniţiativa, deoarece interpreţii de marcă trebuie să fie oricând 
pregătiţi să acţioneze ca nişte diplomaţi atunci când este cazul, 
şi în alte ocazii am procedat în consecinţă. Dar asta era 
operaţiunea lui Philip. lar Philip, cu ochi foarte autoritari care se 
iţeau dintre pernuţele fără de cute ale obrajilor plini, a apreciat 
într-o clipă întreaga situaţie. Ridicând în aer degetele arătătoare 
în semn de încântare, a scos o exclamaţie: 

— Ah, parfait, vous voilà! 

Şi mi-a întins pălăria de panama, dezvelindu-şi părul bogat, dar 
complet alb, ondulat şi dat după o ureche. 

— Permite-mi să mă prezint, a rostit el într-o franceză cu cel 
mai elegant accent parizian. Sunt Philippe, consultant agricol şi 
prieten neostoit al statului Congo. lar dumneata, domnule? 

Şi-a înclinat capul cu părul alb tuns perfect, de parcă n-ar fi 
avut decât o ureche sănătoasă. 

— Mă numesc Sinclair, domnule, am răspuns eu cu aceeaşi 
promptitudine, de asemenea în franceză. Vorbesc franceză, 
engleză şi swahili. Privirea lui Philip a alunecat către Jasper, iar 
eu m-am grăbit să dau curs sugestiei: Şi îngăduiţi-mi să vi-l 
prezint pe monsieur Jasper Albin, avocat specialist din Besancon, 
am continuat eu. lar pentru efecte suplimentare: Şi, dacă-mi 
permiteti, în numele tuturor celor de aici, aş dori să transmit cele 
mai calde salutări distinşilor noştri delegaţi africani! 


122 


Elocvenţa mea spontană a avut consecinţe pe care nu le 
anticipasem şi pe care, cred eu, nici Philip nu le prevăzuse. 
Bătrânul Franco l-a îndepărtat cu cotul pe Dieudonné, bastonul 
lui uman, şi mi-a prins mâinile în ale lui. Şi presupun că pentru un 
european cu mentalitate comună ar fi rămas doar un african de 
dimensiuni enorme, îmbrăcat cu un costum sclipitor, care se 
chinuieşte să adopte manierele occidentale. Dar nu pentru Salvo, 
copilul secret. Pentru Salvo, el era protectorul autonumit al 
Misiunii noastre, cunoscut fraţilor şi sub numele de Beau-Visage, 
un pungaş şi un prădător solitar, tată a nenumărați copii, care se 
adăpostea în casa din cărămidă roşie a Misiunii la căderea nopţii, 
aducând în ochi magia pădurii, având în mână o veche puşcă 
belgiană, la care se adăugau o cutie de bere şi un căprior 
proaspăt ucis, care nu-i încăpea în tolba de vânător, după ce 
bătuse cale de treizeci de kilometri ca să ne avertizeze în privinţa 
vreunui pericol iminent. Şi, când venea dimineaţa, îl găseam 
aşezat pe prag, zâmbind în somn şi ţinându-şi puşca pe 
genunchi. Apoi, în aceeaşi după-amiază, îl puteai zări în piaţa 
oraşului, insistând să-şi vândă suvenirele lui înfiorătoare către 
nefericiţii turişti veniţi în safari: vreo labă de gorilă ori capul 
uscat şi fără ochi al vreunei căprioare impala. 

— Bwana’? Sinclair, a început venerabilul domn, ridicând un 
pumn încleştat pentru a face linişte. Sunt Franco, înalt ofiţer mai 
mai. Comunitatea mea este o adevărată forţă înfiinţată de 
strămoşii noştri pentru apărarea sacrei noastre patrii. Când eram 
copil, gunoaiele de rwandezi ne-au atacat satul, au dat foc 
recoltelor şi, din ură, au căsăpit trei sau patru dintre vacile 
noastre. Mama ne-a dus în pădure ca să ne ascundem. Când ne- 
am întors, am văzut că ticăloşii îi legaseră pe tata şi pe doi fraţi 
de-ai noştri şi îi făcuseră bucăţi. A împuns cu degetul îndoit spre 
Dieudonné, care stătea în spatele lui. Când mama era pe moarte, 
gândacii de banyamulenge au refuzat să-i îngăduie trecerea pe 
teritoriul lor către un spital. A zăcut pe marginea drumului 
şaisprezece ore, murind sub ochii mei. Prin urmare, nu sunt 
prietenul străinilor şi al invadatorilor. A răsuflat cu putere, iar 
apoi a oftat adânc. În baza Constituţiei, mai mai s-a unit oficial cu 


16 Termen derivat din swahili, folosit de africani pentru europeni, însemnând 
stăpân sau şef (n.tr.) 
123 


armata de la Kinshasa. Însă această unire are un caracter 
artificial. Cei de la Kinshasa îi dau generalului meu o uniformă 
frumoasă, dar nu-i plătesc soldaţii. li oferă un grad înalt, dar nu-i 
pun arme la dispoziţie. De aceea, spiritele l-au sfătuit pe 
generalul meu să asculte vorbele acestui Mwangaza. Cum eu îmi 
respect generalul şi sunt îndrumat de aceleaşi spirite, iar voi ne- 
aţi promis bani şi arme bune, am venit aici ca să dau curs 
ordinului primit de la generalul meu. 

înflăcărat de manifestarea unor sentimente atât de puternice, 
am deschis gura ca să traduc în franceză, dar m-am oprit brusc, 
când am sesizat privirea lui Philip. Oare Franco mi-a auzit bătaia 
inimii? Dar Dieudonné, care stătea în spatele lui? Dar filfizonul 
Haj? Toţi trei se uitau la mine cu speranţă în ochi, de parcă m-ar 
fi încurajat să redau discursul lui Franco, însă, mulţumită lui 
Philip, am realizat ce se întâmplase. Copleşit de solemnitatea 
acelei ocazii, bătrânul Franco rostise totul în limba sa maternă, 
bembe, o limbă situată sub linia de plutire, pe care eu nu o 
cunoşteam în acele momente. 

Însă, dacă era să judec după faţa lui, Philip nu avea ştiinţă de 
acest lucru. A chicotit amuzat, dojenindu-l pe bătrân pentru 
greşeala lui. Din spatele lui, Haj a explodat într-un râs ale cărui 
hohote mi-au amintit de o hienă. Însă Franco, fără să se lase 
înfrânt, s-a apucat să repete cu sârg totul în swahili. Şi a 
continuat cuvântarea, iar eu am dat din cap în semn de aprobare 
faţă de oratoria lui până când, spre marea mea uşurare, uşa de 
la intrare s-a deschis brusc, împinsă de Benny, făcând loc lui 
Maxie şi celor trei oaspeţi ai lui, cu Mwangaza la mijloc. 

Pământul nu s-a despicat ca să mă înghită, nimeni nu m-a 
arătat cu degetul ca să mă denunțe. Până la urmă, ne-am strâns 
în jurul mesei de joc, iar eu traduc cuvintele de bun venit ale lui 
Philip în swahili. Limba asta mă eliberează, lucru care mi se 
întâmplă întotdeauna. Am supravieţuit cumva strângerilor de 
mâini şi prezentărilor, şi fiecare stă la locul stabilit, mai puţin 
Jasper, care, după ce le-a fost prezentat lui Mwangaza şi 
consilierilor lui, a fost escortat afară din încăpere de Benny, 
pentru a i se pune la adăpost conştiinţa profesională, presupun. 
Cuvântarea lui Philip este glumeaţă şi scurtă şi face pauzele 
exact unde îmi doresc. 


124 


Pentru publicul meu am ales o sticlă de apă minerală Perrier 
de un litru, aflată la aproape jumătate de metru în faţa mea, 
deoarece contactul vizual în primele minute ale unei şedinţe este 
capcana mortală în care pot cădea mulţi interpreţi. Surprinzi o 
privire, se stabileşte scurt o sclipire de complicitate, iar apoi, fără 
să-ţi dai seama, pe durata discuţiei, te trezeşti că persoana 
respectivă te are la degetul cel mic. Prin urmare, îmi permit cel 
mult priviri furişe, cu capul plecat, în cursul cărora Mwangaza 
rămâne o umbră de pasăre, hipnotică, aşezată între cei doi 
oameni ai săi: într-o parte, cu faţa ciupită de vărsat, formidabilul 
Tabizi, fost şiit, iar acum creştin proaspăt convertit, îmbrăcat din 
cap până în picioare în negru, un costum de creator de modă; iar 
în cealaltă, acolitul şi consilierul politic fără nume, pe care, în 
sinea mea, l-am botezat Delfinul, din cauza lipsei de păr şi a 
zâmbetului pentru toate ocaziile, izvorât, asemenea cozii de cal, 
subţire ca un şiret de pantof, din gâtul lui ras, şi arborat 
independent de posesor. Maxie poartă o cravată cu aspect 
militar. Am primit ordin să nu traduc nimic în engleză pentru el 
decât dacă îmi va cere acest lucru. 

Aici ar fi nevoie de câteva precizări privind psihologia celui 
care cunoaşte multe limbi. Se remarcă frecvent că oamenii care 
mai cunosc o limbă europeană pe lângă cea maternă dobândesc 
încă o personalitate odată cu ea. Un englez care ştie germană 
vorbeşte mai apăsat, mai tare. Gura lui îşi schimbă forma, corzile 
vocale se deschid, abandonează autoironia în favoarea unui ton 
autoritar. Când trece la franceză, o englezoaică se înmoaie şi-şi 
tuguie buzele, sugerând obrăznicia, în vreme ce varianta ei 
masculină va aluneca în afectare. Cred că şi mie mi se întâmplă 
acelaşi lucru. Insă limbile africane nu au asemenea nuanţe. Ele 
sunt funcţionale, robuste, chiar şi atunci când a doua limbă este 
franceza colonială. Sunt limbi vorbite de ţărani, create pentru 
comunicare directă şi bune pentru a te certa, lucru de care 
congolezii profită din plin. Subtilităţile şi ocolişurile presupun mai 
puţin gimnastică verbală şi mai mult schimbarea topicii ori, dacă 
vreţi să nu riscaţi, folosirea unui proverb. Uneori îmi dau seama, 
atunci când trec de la o limbă la alta, că mi-am schimbat şi 
glasul, vorbind din adâncul gâtlejului pentru a reuşi respiraţia şi 
tonul gros necesare. Sau am senzaţia, de exemplu, atunci când 


125 


vorbesc kinyarwanda, că plimb o pietricică prin gură. Dar marele 
adevăr este că, din momentul în care mă aşez pe scaun, devin 
ceea ce redau. 

Philip şi-a încheiat cuvântarea de bun venit. La câteva secunde 
după aceea, termin şi eu. Se aşază şi se recompensează cu o 
înghiţitură de apă. Beau şi eu o gură de apă, nu pentru că mi-e 
sete, ci pentru că trebuie să arăt că eram în legătură cu el. Mă uit 
pe furiş la Franco, masiv ca un munte, şi la vecinul lui, uscăţivul 
Dieudonné. Franco se poate mândri doar cu o cicatrice, care 
coboară dinspre frunte până la rădăcina nasului. Oare braţele şi 
picioarele îi sunt marcate în urma ritualului de iniţiere care îl 
apără de gloanţele ce zboară în jurul lui? Dieudonné are fruntea 
lată şi netedă ca a unei fete, iar privirea lui visătoare pare 
aţintită asupra dealurilor pe care le-a lăsat în urmă. 
Superelegantul Haj, aşezat de cealaltă parte a lui Franco, pare 
că, în mod intenţionat, îi ignoră pe ceilalţi. 


— Bună dimineaţa, prieteni! Vă uitaţi toţi la mine? 

„Salvo, e atât de scund! Cum se face că atâţia oameni de 
statură mică au mai mult curaj decât cei impozanţi?” Mic precum 
Cromwell, conducător al oamenilor, de două ori mai energic 
decât cei din jurul lui. O haină uşoară de bumbac, lavabilă, aşa 
cum trebuie să poarte orice evanghelist călător. Un halo de păr 
cărunt, de aceeaşi lungime: un Albert Einstein de culoare, fără 
mustață însă. lar la gât, unde ar trebui să se afle cravata, 
moneda de aur despre care mi-a povestit Hannah, mare cât una 
de cincizeci de pence: „Este juvăţul lui de sclav, Salvo. Asta ne 
spune că nu este de vânzare. A fost deja cumpărat, aşa că, adio! 
Aparține poporului din Kivu, iar aceea este moneda cu care a fost 
cumpărat. E sclav al Căii de Mijloc!” 

Da, privirile tuturor s-au îndreptat spre tine, Mwangaza. 
Inclusiv a mea. Nu-mi mai caut refugiul în sticla de apă minerală 
Perrier cât aştept să vorbească. După ce mai întâi i-au acordat 
lluminatului nostru african onoarea de a nu se uita la el, cei trei 
delegaţi îl străpung acum cu privirea. Cine este el? Ce spirit îl 
îndrumă, ce magie practică? Oare ne va dojeni? Ne va 
înspăimânta, ne va ierta, ne va face să râdem, ne va îmbogăţi, 
ne va face să dansăm şi să ne îmbrăţişăm, spunându-ne fiecăruia 


126 


tot ce simţim? Ori ne va dispreţui şi ne va face nefericiţi şi 
vinovaţi, autoacuzatori, lucru cu care noi, congolezii, şi noi, cei 
pe jumătate congolezi, suntem tot timpul ameninţaţi? Congo, 
ţara de râsul Africii, violată, jefuită, înşelată, ruinată financiar, 
coruptă, ucigaşă, păcălită şi luată în derâdere, recunoscută de 
orice ţară de pe continent pentru incompetenţă, corupţie şi 
anarhie. 

Aşteptăm ritmul lui, stimulentul, însă el ne face să aşteptăm: 
să aşteptăm până când ni se usucă gâtlejurile şi vintrele ni se 
sfrijesc - sau cel puţin asta este ceea ce aşteaptă copilul secret, 
din cauza faptului că marele nostru mântuitor prezintă o 
nepământească asemănare cu oratorul nostru de la amvonul 
Misiunii, părintele Andre. Ca şi Andre, trebuie să se încrunte la 
fiecare membru al adunării pe rând, întâi la Franco, apoi la 
Dieudonné, după aceea la Haj şi, în cele din urmă, la mine, câte o 
privire lungă şi încruntată fiecăruia, cu diferenţa că nu simt doar 
privirea lui asupra mea, ci şi palmele, fie şi numai în amintirea 
mea hiperactivă. 

— Da, domnilor! Pentru că acum vă uitaţi cu toţii la mine, nu 
credeţi că aţi făcut o mare greşeală venind aici astăzi? Poate că 
excelentul pilot al domnului Philippe trebuia să vă lase pe o altă 
insulă. 

Glasul îi este prea puternic pentru trup, însă, consecvent 
practicii mele, redau în franceză cu delicateţe, aproape ca pe o 
remarcă fără adresă. 

— Ce căutaţi aici, mă întreb? tună el peste masă către Franco, 
făcându-l să scrâşnească din dinţi de furie. Doar nu mă căutaţi pe 
mine, asta-i sigur! Nu vă sunt tovarăş! Sunt Mwangaza, 
mesagerul coexistenţei armonioase şi al prosperității pentru 
întregul Kivu. Gândesc cu propriul cap, nu cu puşca, ori cu panga, 
ori cu penisul. Nu mă amestec printre căpetenii războinice şi 
ucigaşe mai mai, oh, nu! Işi direcţionă apoi disprețul spre 
Dieudonné. Şi nu mă amestec nici cu cetăţeni de mâna a doua 
precum banyamulenge, aici de faţă, oh, nu! Urmează o ridicare 
dispreţuitoare a capului către Haj: Şi nu mă amestec nici cu 
dandy tineri şi bogaţi din Bukavu, nu am nevoie de aşa ceva - 
urmează un surâs de cunoscător pentru fiul lui Luc, vechiul lui 
camarad de arme şi de naţionalitate shi -, nici măcar dacă-mi 


127 


oferă bere gratis şi o slujbă la o mină de aur deţinută de 
rwandezi, oh, nu! Eu sunt Mwangaza, inima cea bună a statului 
Congo, şi slujitor cinstit al unui Kivu puternic şi unit. Dacă 
aceasta este persoana pe care aţi venit să o vedeţi, atunci, poate 
- dar daţi-mi voie să mă gândesc puţin -, poate până la urmă aţi 
nimerit pe insula potrivită! 

Vocea  supradimensionată coboară până la  adâncimile 
destăinuirii. Glasul meu coboară aidoma în franceză. 

— Eşti cumva tutsi, domnule? întreabă el, uitându-se în ochii 
injectaţi ai lui Dieudonné. 

Pe rând, pune aceeaşi întrebare fiecărui delegat, apoi tuturora. 
Sunt tutsi? Hutu? Bembe? Rega? Fulero? Nande? Ori shi, precum 
el? 

— Dacă da, atunci vă rog să părăsiţi încăperea. De îndată! 
Imediat! Fără supărare. Face un semn larg către ferestrele 
franţuzeşti, care sunt deschise. Haideţi! La revedere, domnilor! 
Vă mulţumesc pentru vizită. Şi trimiteţi-mi un bilet, vă rog, 
pentru acoperirea cheltuielilor făcute. 

In afara mobilului Haj, care-şi dă ochii peste cap şi se uită cu 
un aer comic la camarazii lui atât de diferiţi, plimbându-şi 
privirea de la unul la altul, nimeni nu se clinteşte. 

— Prieteni, ce vă opreşte? Nu vă sfiiţi! Avionul vostru elegant 
încă nu a plecat. Are două motoare sigure. Aşteaptă să vă ducă 
înapoi în Danemarca fără nicio cheltuială. Duceţi-vă, plecaţi 
acasă, şi nu se va rosti nicio vorbă! 

Brusc, zâmbeşte, arborând un surâs radiant, de cinci stele, 
perfect african, care face faţa de Einstein să se împartă în două, 
iar delegaţii noştri surâd şi chicotesc alături de el, uşuraţi, Haj 
fiind cel mai sonor. Şi părintele Andre ştia cum să folosească 
acest truc: stingea focul atunci când credincioşii se aşteptau mai 
puţin şi îi făcea pe toţi să-i fie recunoscători, fiecare dorind să-i 
rămână prieten. Până şi Maxie zâmbeşte. La fel şi Philip, Delfinul 
şi Tabizi. 

— Dar dacă, pe de altă parte, sunteţi din Kivu, din nord, din 
sud ori de la mijloc - vocea prea puternică ni se adresează cu un 
generos bun venit -, dacă sunteţi oameni adevăraţi, cu frica lui 
Dumnezeu, din Kivu, care iubesc Congo şi doresc să rămână 
patrioţi congolezi sub conducerea unui guvern decent şi eficient 


128 


din Kinshasa, dacă doriţi să îi alungaţi pe măcelarii şi pe 
exploatatorii rwandezi înapoi, peste graniţă, odată pentru 
totdeauna, atunci rămâneţi pe locurile voastre. Şi, dragi fraţi, să 
identificăm scopul nostru comun şi să hotărâm împreună cum îl 
putem atinge. Să alegem Calea de Mijloc a unităţii, a reconcilierii 
şi a frăţiei sub oblăduirea lui Dumnezeu. 

Se opreşte, îşi cumpăneşte cuvintele, îşi aduce aminte de 
ceva, reia discursul. 

— Oh, dar acest Mwangaza este un separatist primejdios, vi s- 
a spus. Are ambiţii personale nebuneşti. Doreşte să fărâmiţeze 
iubitul nostru Congo şi să-l dea bucată cu bucată şacalilor de 
peste graniţă! Prieteni, sunt mai fidel capitalei noastre Kinshasa 
decât este Kinshasa însăşi! (Acum apare o notă stridentă, dar 
vom ajunge şi mai sus, puţină răbdare.) Sunt mai loial decât 
soldaţii neplătiţi ai Kinshasei, care ne jefuiesc oraşele şi satele şi 
ne violează femeile! Sunt atât de fidel, încât vreau să fac treaba 
Kinshasei mai bine decât a făcut-o ea însăşi! Vreau să aduc 
pacea, nu războiul! Vreau să aduc belşug, nu foamete! Să 
construiesc şcoli, drumuri şi spitale şi să asigur o administraţie 
cum se cuvine în locul corupţiei care ruinează totul! Vreau să 
respect toate promisiunile Kinshasei. Vreau chiar să păstrez 
Kinshasa! 

x kx * 

— Salvo, ne dă speranță. 

Imi sărută pleoapele, dându-mi speranţă. Ţin palmele căuş în 
jurul capului ei, parcă sculptat. 

— Nu înţelegi ce înseamnă speranţa pentru oamenii din Congo 
de Est? 

— Te iubesc. 

— Sărmanii congolezi s-au săturat atât de mult de durere, 
încât nu mai cred în salvare. Dacă Mwangaza le poate da 
speranţă, toţi îl vor sprijini. Dacă nu, războaiele vor continua şi el 
nu va rămâne decât un profet mincinos în drumul lor spre iad. 

— Atunci să sperăm că mesajul lui va reuşi să ajungă la 
electorat, sugerez eu cu pioşenie. 

— Salvo, eşti un romantic incurabil! Atâta vreme cât la putere 
se află actualul guvern, alegerile vor fi viciate. Oamenii care nu 
se lasă cumpăraţi vor vota pe criterii etnice, rezultatele vor fi 


129 


falsificate, iar tensiunile vor creşte. Întâi ne trebuie stabilitate şi 
cinste. După aceea, alegeri. Dacă l-ai fi ascultat pe Mwangaza, |- 
ai fi aprobat. 

— Prefer să te ascult pe tine. 

Buzele ei se dezlipesc de pleoapele mele şi caută o ţintă mai 
substanţială. 

— lar eu cred că ştii că Monstrul obişnuia să poarte un toiag 
magic, care era prea greu pentru a putea fi ridicat de muritori, 
da? 

— Nu, Hannah, perla asta de cunoaştere mi-a scăpat. 

Se referă la regretatul şi la jalnicul general Mobutu, cârmuitor 
suprem şi distrugător al Zairului, singura figură pe care o 
cunoaşte şi pe care îşi poate vărsa ura. 

— Ei bine, şi Mwangaza are un băț. ÎI însoţeşte pretutindeni, la 
fel ca pe Monstru, dar este dintr-un lemn special, ales pentru că 
e foarte uşor. Cei care cred în Calea de Mijloc îl pot ridica şi 
descoperi cât de uşoară este călătoria până în rândurile celor ce 
aleg calea. lar când Mwangaza va muri, ştii ce se va întâmpla cu 
acest toiag fermecat? 

— Îl va ajuta să meargă până în rai, sugerez eu somnoros, 
ținându-mi capul pe pântecul ei. 

— Nu mai face asemenea glume, Salvo! Va fi aşezat într-un 
Muzeu al Unităţii, care se va construi pe malul lacului Kivu, unde 
îl poate vizita oricine. Va comemora ziua în care Kivu a devenit 
mândria unui Congo unit şi liber. 

xxx x 

Şi iată-l. La toiag mă refer. Chiar el. Se află pe postavul verde 
al mesei de joc, un buzdugan miniatural, asemănător celui din 
Camera Comunelor”. Delegații i-au examinat marcajele magice 
şi l-au încercat ca să vadă cât de uşor este. Pentru bătrânul 
Franco este un obiect cu însemnătate, dar e semnificaţia 
corectă? Pentru Haj este o simplă marfă. „Ce materiale s-au 
folosit la confecţionarea lui? Foloseşte la ceva? Noi le putem 
vinde mai ieftin.” Reacţia lui Dieudonne e mai greu de descifrat. 


7 Buzduganul Camerei Comunelor simbolizează autoritatea regală delegată 
acestei camere inferioare a Parlamentului britanic, care nu-şi desfăşoară 
activitatea decât în prezenţa acestui buzdugan ce este adus în sala de şedinţe 
în cadrul unei ceremonii zilnice, (n.tr.) 

130 


„Va aduce el pace şi egalitate poporului meu? Profeţii noştri vor 
accepta puterea lui? Dacă facem război pentru el, ne va apăra de 
Franco şi de cei asemenea lui?” 

Maxie şi-a mutat scaunul ca să-şi poată întinde picioarele. Stă 
cu ochii închişi, cu palmele strânse după gât şi se lasă pe spate 
ca un atlet care-şi aşteaptă rândul. Salvatorul meu, Philip cel cu 
părul alb şi ondulat, a arborat zâmbetul discret al unui impresar. 
Are eterna faţă a actorului britanic, socotesc. Ar putea avea între 
treizeci şi cinci şi şaizeci de ani, iar publicul nu ar şti niciodată 
vârsta lui reală. Chiar dacă Tabizi şi Delfinul îmi ascultă 
traducerea, nu lasă să se vadă. Ei cunosc pe de rost cuvântările 
lui Mwangaza, aşa cum şi eu le ştiam pe ale lui Andre. Prin 
contrast, am dobândit un public neaşteptat în persoanele celor 
trei delegaţi. După ce au fost dojeniţi de Mwangaza în swahili, au 
ajuns să se bizuie pe redarea mea, mai puţin încărcată de emoţii, 
să o asculte încă o dată. Haj, cei care a studiat la Sorbona, 
ascultă critic, Dieudonné, cu un aer gânditor, meditând la fiecare 
cuvânt în parte. lar Franco ascultă cu pumnii strânşi, gata să 
doboare primul om care va îndrăzni să-l contrazică. 


Mwangaza a încetat să facă pe demagogul şi şi-a asumat rolul 
de lector în economie. Îmi adaptez corespunzător discursul. 
Regiunea Kivu este prădată, ne informează el cu fermitate. Ştie 
cât valorează Kivu şi cât valorează ceea ce nu se plăteşte. Are 
cifrele pregătite şi aşteaptă cât mi le notez pe blocnotes. Îi 
zâmbesc în semn de mulţumire. Îmi întoarce zâmbetul şi rosteşte 
unul după altul numele companiilor miniere care jefuiesc 
resursele noastre naturale. Cum mai toate au nume franţuzeşti, 
nu trebuie să le redau. 

— De ce le lăsăm? întreabă el furios, ridicând iarăşi vocea. De 
ce rămânem nepăsători şi ne uităm cum duşmanii noştri 
prosperă jefuindu-ne bogăţiile minerale, când tot ce vrem este 
să-i alungăm? 

Are o hartă a regiunii Kivu. Delfinul a prins-o de tabla albă, iar 
Mwangaza stă lângă ea, asaltând-o cu toiagul lui fermecat: pac, 
pleosc, şi vorbeşte continuu, iar eu vorbesc la fel din capătul 
mesei, însă mai încet, temperându-i spusele, dezamorsându-le 
puţin - ceea ce îl face să mă catalogheze, dacă nu un membru 


131 


activ al rezistenţei, atunci o persoană care trebuie atrasă de 
partea lui. 

Se opreşte din prezentare, eu la fel. Mă pironeşte cu privirea. 
Posedă abilităţile unui vraci, aşa se face că reuşeşte să-şi 
contracte muşchii oculari atunci când se uită fix la cineva, ca să 
pară mai vizionar şi mai autoritar. Însă acum nu se mai uită în 
ochii mei, ci la pielea mea. Îmi examinează faţa, apoi, în caz că 
percepe vreo diferenţă, mâinile: bronzate mediu. 

— Domnule interpret! 

— Da, Mwangaza. 

— Vino aici, băiatul meu! 

Să mă bată cu toiagul. Să-mi mărturisesc neajunsurile în faţa 
clasei? Urmărit de toţi, mă duc până la tablă, ajung în faţa lui, ca 
să descopăr că sunt mai înalt cu un cap decât el. 

— Aşa, băiete, ce eşti? mă întreabă pe un ton glumet, 
împungând cu degetul, întâi spre Maxie şi Philip, apoi spre cei 
trei delegaţi negri. Eşti unul dintre noi, ori unul dintre eí? 

Supus unei asemenea presiuni, reuşesc să mă ridic la 
înălţimea lui retorică. 

— Mwangaza, sunt unul dintre voi toţi! îi răspund eu tare în 
swahili. 

Râde să se prăpădească şi redă spusele mele în franceză. De 
la capetele mesei răsună aplauze, însă glasul bubuitor al lui 
Mwangaza le domină fără niciun efort. 

— Domnilor! Acest minunat tânăr este simbolul Căii de Mijloc! 
Să urmăm exemplul frăţiei lui cu toată lumea! Nu, nu, nu. Rămâi 
aici, băiete, mai rămâi o clipă, te rog! 

Consideră că îmi face o onoare, chiar dacă eu nu sunt de 
aceeaşi părere. Imi spune că sunt un tânăr minunat şi mă pune 
să-i stau alături în timp ce loveşte în hartă cu toiagul lui fermecat 
şi preamăreşte bogăţia în substanţe minerale a ținutului Congo 
de Est. Cât despre mine, îmi ţin mâinile la spate şi redau 
cuvintele domnului profesor fără să mă slujesc deloc de 
blocnotes, făcând o demonstraţie a puterii mele de memorizare 
în faţa acestui public. 

— Aici, la Mwenga, aur, prieteni! Aici, la Kamituga: aur, uraniu, 
casiterită, coltan şi - să nu spuneţi nimănui - diamante. Aici, la 
Kabambare, aur, casiterită şi coltan. Repetiţiile sunt deliberate. 


132 


Aici coltan, casiterită, iar aici - toiagul se ridică şi pluteşte 
oarecum nesigur în direcţia lacului Albert - titei, prieteni, cantităţi 
nemăsurate şi, probabil, nemăsurabile de ț;țe; nepreţuit. Şi mai 
ştiţi ceva? Deţinem un mic miracol despre care se ştiu foarte 
puţine lucruri, deşi toată lumea îl vrea. Este atât de rar, încât, în 
comparaţie cu el, diamantele sunt ca pietrele de pe stradă. Se 
numeşte Kamitugaite, prieteni, şi conţine 56,71% uraniu! Ei bine, 
ce şi-ar mai putea dori cineva pe acest pământ? 

Aşteaptă ca râsetele să crească şi să scadă în intensitate. 

— Dar cine va profita de pe urma tuturor acestor bogății, îmi 
puteţi spune? 

Aşteaptă iarăşi, zâmbindu-mi, în vreme ce eu rostesc aceeaşi 
întrebare, motiv pentru care zâmbesc la rându-mi, în noul meu 
rol de favorit al domnului profesor. 

— O, politicienii din Kinshasa îşi vor încasa arginţii, desigur! Nu 
ar rata cei treizeci de arginţi din partea rwandezilor, sigur că nu! 
Însă ei nu îi vor cheltui pe şcoli, pe drumuri şi pe spitale pentru 
Congo de Est, nici vorbă! Probabil că îi vor cheltui în magazinele 
scumpe din Johannesburg, din Nairobi şi din Cape Town. În niciun 
caz aici, în Kivu. Oh, nu! 

O nouă pauză. Zâmbeşte, de astă dată delegaților, nu mie. 
Apoi adresează încă o întrebare: 

— Oamenii din Kivu devin mai bogaţi cu fiecare camion cu 
coltan care traversează graniţele noastre? 

Toiagul magic se deplasează inexorabil spre est, traversând 
lacul Kivu. 

— Când ţiţeiul va începe să curgă în Uganda, oamenii din Kivu 
o vor duce mai bine? Prieteni, pe măsură ce rezervele de ţiţei 
scad, oamenii vor sărăci de la o zi la alta. Şi totuşi, acestea sunt 
minele noastre, prieteni, ţiţeiul, bogățiile noastre, date nouă de 
Dumnezeu ca să le gospodărim şi să ne bucurăm de ele în 
numele Lui! Acestea nu sunt fântâni care se umplu la loc după 
ploaie. Ceea ce ne fură hoţii astăzi nu va creşte la loc mâine, şi 
nici în altă zi. 

Clatină din cap, mormăind: „Oh, nu!” de câteva ori, de parcă 
şi-ar aduce aminte de o mare nedreptate. 

— Şi mă-ntreb: cine vinde aceste bunuri furate cu nişte 
profituri uriaşe, din care niciun cent nu este dat deţinătorilor de 


133 


drept? Prieteni, răspunsul vă este cunoscut tuturor! Vorbim de 
mafioţii din Rwanda! De afaceriştii hrăpăreţi din Uganda şi din 
Burundi! De guvernul nostru corupt de la Kinshasa, alcătuit din 
politicieni care nu fac decât să dea din gură, care ne vând 
străinilor dreptul nostru din naştere, iar apoi ne cer taxe pentru 
necazurile noastre! Mulţumesc, băiete! Foarte bine te-ai mişcat, 
domnule! Acum poţi sta jos. 

Mă aşez şi mă gândesc la coltan, nu în timp real, deoarece 
traduc fără să mă opresc tot ce spune Mwangaza, ci în felul în 
care se derulează ştirile în partea de jos a ecranului de televizor, 
în timp ce acţiunea principală se desfăşoară deasupra. Ce este 
coltanul? Un metal extrem de preţios, ce se găsea la un moment 
dat doar în Congo de Est, iar dacă nu credeţi, întrebaţi-i pe 
clienţii mei care importă materii prime. Dacă aţi fi suficient de 
nechibzuiţi şi v-aţi face bucăţi telefonul mobil, printre 
componente aţi găsi şi o picătură de coltan. Vreme de zeci de 
ani, Statele Unite au deţinut rezerve strategice din acest 
material, lucru pe care clienţii mei l-au descoperit pe pielea lor 
atunci când Pentagonul a pus în vânzare tone întregi pe piaţa 
mondială. 

Din ce alt motiv deţine acest coltan un loc de onoare în mintea 
mea? Să ne întoarcem la perioada Crăciunului din anul Domnului 
2000. Playstation 2, jucăria electronică pe care trebuie să o aibă 
orice copil din familiile mai înstărite, nu se găseşte pe piaţă decât 
cu greutate. Părinţii din clasa mijlocie îşi frâng mâinile şi la fel 
procedează şi Penelope pe prima pagină a marelui ei ziar: 


DORIM SĂ NUMIM ŞI SĂ-I FACEM DE RUŞINE PE CEI CARE NE- 
AU FURAT CRACIUNUL! 


Însă supărarea ei e îndreptată într-o direcţie greşită. Lipsa e 
pricinuită nu de incompetenta producătorilor, ci de un genocid de 
proporţiile unui tsunami, care a cuprins Congo de Est, ceea cea 
produs o întrerupere temporară a livrărilor de coltan. 

— Salvo, ştiai că Mwangaza este profesor de istorie congoleză? 
Stie pe de rost toate detaliile ororilor comise pe pământul nostru. 
Stie cine pe cine a ucis, câți şi la ce dată, şi nu se teme de 
adevăr, aşa cum se tem atâţia laşi din rândurile noastre. 


134 


lar eu sunt unul dintre aceşti laşi, dar la masa cu postav verde 
şi goală nu găsesc niciun ascunziş. Oriunde ar îndrăzni să meargă 
Mwangaza, eu trebuie să-l urmez, conştient de fiecare cuvânt pe 
care îl redau. În urmă cu două minute, vorbea despre cifre de 
producţie. Acum se referă la genocid şi din nou are cifre la 
îndemână: câte sate rase de pe faţa pământului, câţi locuitori 
crucificaţi ori ciopârţiţi, câte femei bănuite de vrăjitorie au fost 
arse, câte violuri în grup s-au comis, nesfârşitele valuri, în 
ambele sensuri, ale măcelului intern din Congo de Est, stârnit din 
exterior, în vreme ce comunitatea internaţională e învrăjbită, iar 
eu închid televizorul, dacă nu cumva Penelope nu mi-a luat-o 
deja înainte. lar crimele continuă chiar şi în timp ce Mwangaza 
vorbeşte, iar eu traduc. Cu fiecare lună care trece, alţi treizeci şi 
opt de mii de congolezi mor din cauza ravagiilor produse de 
aceste războaie uitate. 

— O mie două sute de morţi pe zi, prieteni, inclusiv sâmbăta şi 
duminica! Asta înseamnă şi azi, şi mâine, şi în fiecare zi din 
săptămâna viitoare. 

Arunc o privire spre feţele delegaților. Se citeşte vinovăția pe 
ele. Poate că măcar o dată ei sunt cei aflaţi pe pilot automat, iar 
eu, nu. Cine-ar putea spune ce gândesc ei acum, asta, dacă şi-au 
îngăduit să gândească? Sunt doar trei africani oarecare, aşezaţi 
pe marginea drumului în arşiţa de la miezul zilei, şi nimeni de pe 
acest pământ, poate nici chiar ei, nu e în stare a ghici ce se 
petrece în mintea lor. Dar de ce ne spune Mwangaza toate 
acestea, când timpul este atât de scurt? Ca să ne umilească? Nu. 
O face pentru a ne insufla curaj. 

— Prin urmare, avem dreptul, prieteni! Avem dreptul de dovă, 
de trei ori! Nicio altă naţiune din lume nu a suferit dezastre atât 
de mari precum Kivu. Nicio altă naţiune nu are o nevoie mai 
disperată de renaştere! Nicio altă naţiune nu are mai mult decât 
noi dreptul de a intra în stăpânirea bogățiilor sale şi de a le pune 
la picioarele celor săraci, spunând: „Nu mai sunt ale a/tora. 
Aceste bogății, sărman popor - nous misérables de Kivu! -, sunt 
ale noastre!” 

Izbucnirea lui autoritară şi impresionantă ar fi putut umple 
Albert Hall de lume, însă întrebarea din inimile noastre este 
destul de clară: dacă bogăţiile din Kivu au căzut în mâinile cui nu 


135 


trebuie, iar nedreptăţile istoriei ne dau dreptul să le smulgem 
îndărăt, iar Kinshasa este o trestie frântă şi tot ce există în Kivu 
se exportă oricum spre est, ce ne propunem să facem pentru a 
ieşi din această situaţie? 

— Dacă priviţi mai atent, prieteni, la marii politicieni şi 
protectori ai naţiunii noastre, ce vedeţi? Noi politici? A, da - 
politici foarte noi, aveţi dreptate. Nemaiincercate până acum, aş 
îndrăzni să spun. Şi noi partide politice, care să le promoveze. Cu 
nume foarte poetice - des noms très poétiques. Se practică atâta 
democraţie nouă în oraşul târfelor Kinshasa, încât acum mi-e 
frică să merg pe Bulevardul 30 lunie cu pantofii mei cei vechi! 
Cette ville de putains!8! Există atât de multe platforme politice 
noi care apar, toate construite din cea mai nobilă esenţă, dar pe 
cheltuiala voastră. Atât de multe programe de douăzeci de 
pagini, tipărite în condiţii grafice de excepţie, care ne aduc pace, 
bani, medicamente şi educaţie universală cel târziu până la 
miezul nopţii, săptămâna viitoare! Atâtea legi anticorupţie, încât 
nu poţi să nu te întrebi cine a fost mituit să le redacteze. 

Cel mai tare hohotea Delfinul cu pielea netedă şi Tabizi, cel 
trecut prin multe, susținuți de Philip şi de Maxie. Iluminatul 
aşteaptă cu o expresie autoritară până când râsetele se sting. 
Încotro ne duce? Oare ştie? În cazul fratelui Andre, niciodată nu 
exista un plan prestabilit. În privinţa lui Mwangaza, cu toate că 
înţeleg asta destul de târziu, se poate vorbi despre un plan de la 
un capăt la celălalt. 

— Dar uitaţi-vă mai atent, vă rog, la aceşti politicieni noi-nouţi 
pe care-i avem. Ridicaţi puţin borul pălăriilor pe care le poartă, 
vă rog! Lăsaţi puţin soare african să răzbată în limuzinele 
Mercedes de o sută de mii de dolari şi spuneţi-mi ce vedeţi. Feţe 
noi, optimiste? Tineri şi sclipitori absolvenţi de facultăţi pregătiţi 
să-şi pună viaţa şi cariera în slujba republicii noastre? Oh, nu, 
prieteni, nici vorbă! Vedeţi aceleaşi feţe cunoscute ale aceloraşi 
ticăloşi! 

Ce a făcut Kinshasa pentru Kivu? vrea el să ştie. Răspunsul: 
nimic. Unde este pacea pe care o propovăduiesc, unde sunt 
prosperitatea şi armonia? Unde este dragostea frăţească de ţară, 
vecini şi comunităţi? A călătorit pe toată întinderea provinciei 


18 Oraş de târfe (în fr. în orig.) 
136 


Kivu, în nord şi în sud, şi nu le-a dat de urmă. A ascultat poveştile 
triste ale poporului: „Da, vrem Calea de Mijloc, Mwangaza! Ne 
rugăm pentru asta! Cântăm pentru ea! Dansăm pentru ea! Dar 
cum, cum o vom realiza?” Da, cum? Mwangaza imită strigătele 
lor jalnice. lar eu îl maimuţăresc pe Mwangaza: „Cine ne va apăra 
când duşmanii noştri vor trimite trupe împotriva noastră, 
Mwangaza? Mwangaza, eşti om al păcii! Nu mai eşti războinicul 
de odinioară. Cine o să ne organizeze şi cine o să ne certe şi o să 
ne înveţe să fim puternici împreună?” 

Chiar sunt ultima persoană din încăpere care îşi dă seama că 
răspunsul la rugăciunile poporului stă în capul mesei, purtând 
cizme din piele întoarsă, roase la tocuri de atâta umblătură? 
Evident că sunt ultimul, pentru că următoarele cuvinte ale lui 
Mwangaza mă trezesc din reverie atât de brusc, încât Haj se 
răsuceşte spre mine şi mă priveşte cu ochi bulbucaţi de actor 
comic. 

— Nu are nume, prieteni? strigă Mwangaza la noi, indignat. 
Acest straniu Sindicat care ne-a târât pe toţi până aici astăzi nu 
are nume? A, foarte rău! Unde l-au pierdut? Totul este foarte 
neclar şi misterios! Poate că ar trebui să ne punem ochelarii şi 
să-l căutăm! De ce Dumnezeu trebuie oamenii cinstiţi să-şi 
ascundă numele? Ce au de ascuns? De ce nu vin cu inima 
deschisă ca să ne spună cine sunt şi ce vor? 

la-o uşurel, părinte Andre! Uşurel şi fără grabă. Mai ai mult 
până la capăt. Dar Mwangaza ştie mai bine. 

— Da, dragi prieteni, se confesează el, pe un ton ostenit care 
te îmboldeşte să-l ajuţi la depăşirea obstacolelor. Ţin să vă spun 
că am vorbit îndelung şi aprig cu aceşti domni fără nume. Arată 
spre Philip, fără a privi. Da. Am purtat multe discuţii fără 
menajamente. Aş putea afirma că de la apusul soarelui până în 
zori. Discuţii foarte dure, pentru că aşa trebuie să fie ele. „Spune- 
ne ce doreşti, Mwangaza, mi-au zis cei fără nume. Spune-ne fără 
înflorituri sau ocolişuri, te rugăm! Apoi vom spune şi noi ce vrem. 
Şi aşa vom stabili dacă putem încheia înţelegerea ori ne 
strângem mâinile, spunem că ne pare rău şi la revedere, lucruri 
normale în discuţiile comerciale.” De aceea le-am răspuns cu 
aceeaşi monedă, zise el jucându-se absent cu gulerul de sclav, 
amintindu-ne în acest fel că nu este de vânzare. Domnilor, se ştie 


137 


prea bine ce doresc. Pace, prosperitate şi frăţie pentru toţi 
locuitorii din Kivu. Alegeri libere, dar numai după ce se obţine 
stabilitatea. Dar pacea, domnilor, se ştie prea bine, nu se 
instaurează de la sine, iar libertatea, la fel. Pacea are duşmani. 
Pacea trebuie cucerită cu sabia în mână. Pentru ca pacea să 
devină o realitate, trebuie să ne coordonăm forţele, să reintrăm 
în posesia minelor şi a oraşelor, să-i izgonim pe străini şi să 
instalăm un guvern interimar, guvern care va pune bazele unui 
stat durabil, adevărat şi democratic al bunăstării. Dar cum putem 
realiza asta pentru noi înşine, domnilor? Suntem neputincioşi din 
cauza discordiei. Vecinii ne sunt mai puternici şi mai şireţi. 

Se uită încruntat la Franco şi la Dieudonné, de parcă ar dori ca 
aceştia să fie şi mai apropiaţi în timp ce el continuă tratativele cu 
domnii fără nume. 

— „Dacă vrem ca dorinţele noastre să se împlinească, avem 
nevoie de organizarea voastră, domnilor. Avem nevoie de 
echipamentele şi de priceperea voastră. Fără ele, pacea iubitului 
meu Kivu va rămâne în veci o himeră.” Aşa le-am spus celor fără 
nume. Acestea au fost cuvintele mele. lar cei fără de nume m-au 
ascultat cu luare aminte, după cum vă închipuiţi. In cele din 
urmă, unul dintre ei a vorbit în numele tuturor şi nu este cazul să 
vă dezvălui identitatea lui nici măcar astăzi, dar vă asigur că nu 
se află în această încăpere, deşi este un susţinător dovedit al 
naţiunii noastre. Şi iată ce zice el: „Mwangaza, ceea ce ai propus 
este bun. Chiar dacă suntem comercianţi, nu ne lipseşte sufletul. 
Riscurile sunt mari, la fel şi costurile. Dacă susţinem cauza ta, 
cum putem fi siguri că în final nu vom pleca de acolo cu 
buzunarele goale şi cu capetele sparte?” lar noi îi răspundem: Cei 
care ni se alătură în strădania noastră, vor împărţi cu noi şi 
recompensele. 

Vocea lui scade şi mai mult, dar îşi poate permite. La fel şi 
tonul meu. Cei de la masă m-ar auzi şi dacă aş şopti ţinând mâna 
în dreptul gurii. 

— Ni se spune că Diavolul are multe nume, prieteni, şi noi, 
congolezii, le ştim deja pe mai toate. Insă acest Sindicat nu are 
niciunul. Nu se numeşte Imperiul Belgiei, nici Imperiul Spaniei ori 
al Portugaliei, nici Imperiul Britanic ori Francez, American ori 
chiar Chinez. Acest Sindicat se numeşte Wimic. Nimic 


138 


Incorporated. Fără nume înseamnă fără drapel. Fără nume ne va 
ajuta să devenim bogaţi uniţi, dar nu ne va asupri pe noi şi pe 
poporul nostru. Cu ajutorul lui fără nume, Kivu va fi pentru prima 
oară el însuşi. lar când va veni acea zi, ne vom duce la politicienii 
corupți din Kinshasa şi le vom spune: „Bună dimineaţa, 
corupţilor! Cum vă simţiţi azi? Suferiţi de mahmureală, ca de 
obicei, nu?” 

Niciun hohot de râs şi niciun surâs. Ne-a subjugat. 

— Ei bine, îmbuibaţilor, avem să vă dăm nişte veşti bune. Kivu 
s-a eliberat de invadatori şi de exploatatori. Cetăţenii de treabă 
din Bukava şi din Goma s-au ridicat împotriva asupritorului şi ne- 
au primit cu braţele deschise. Armatele de împrumut din Rwanda 
au fugit, iar autorii genocidului au dispărut odată cu ele. Kivu şi-a 
recuperat minele, care au devenit proprietate publică. Mijloacele 
noastre de producţie, de distribuţie şi de furnizare se află toate 
sub aceeaşi conducere, adică a poporului. Nu mai exportăm totul 
doar spre est. Am găsit rute comerciale alternative. Dar noi 
suntem patrioţi şi credem în unitatea Republicii Democratice 
Congo unice între frontierele legale ale Constituţiei noastre. Prin 
urmare, iată-ne condiţiile, umflaţilor - una, două, trei, le 
acceptaţi ori pe-aici vă e drumul! Pentru că nu noi; venim la voi, 
magnaţilor. Vo; veniţi la noi! 

Se aşază şi închide ochii. Părintele Andre obişnuia să 
procedeze la fel. Asta făcea ca lumina cuvintelor lui să ţină mai 
mult. După ce închei redarea, îmi îngădui o sondare discretă a 
reacţiilor delegaților noştri. Cuvântările impresionante pot da 
naştere unor resentimente. Cu cât publicul a fost captat mai 
mult, cu atât se zbate mai tare să revină la starea dinainte. 
Agitatul Haj a încetat să se mai agite, mulţumindu-se să facă o 
serie de grimase. Slăbănogul Dieudonné îşi ţine vârfurile 
degetelor apăsate pe frunte într-o expresie de meditaţie absentă. 
Pe firele bărbii s-au format broboane de sudoare. Alături de el, 
bătrânul Franco examinează un obiect pe care îl ţine în poală, 
probabil vreun fetiş. 

Philip destramă vraja. 

— Da, cine ne face onoarea de a vorbi primul? 

Aruncă apoi o privire încărcată de subînţeles către ceasul mare 
şi rotund, deoarece timpul este limitat, la urma urmelor. 


139 


Toţi se uită la Franco, cel mai vârstnic participant. Îşi priveşte 
îndelung mâinile. Îşi înalţă capul. 

— Când puterea lui Mobutu a început să slăbească, soldaţii mai 
mai au umplut golul cu panga, cu săgeți şi cu lănci pentru a ne 
proteja binecuvântatul teritoriu, spune el rar în swahili. Se uită 
urât la cei din jurul mesei, semn că nu se va lăsa contrazis de 
niciunul dintre ei. Dar nimeni nu are asemenea intenţii. De 
aceea, continuă: Oamenii mai mai au văzut ceea ce a fost. Acum 
vom vedea ce se va întâmpla. Dumnezeu ne va apăra. 

Următorul în linie e Dieudonné. 

— Pentru ca banyamulenge să rămână în viaţă, trebuie să fim 
federalişti, afirmă el, adresându-se lui Franco. Dacă ne sunt luate 
vitele, noi murim. Dacă ni se ucid oile, murim. Când ni se iau 
femeile, murim. Când ni se iau pământurile, murim. De ce nu 
putem fi stăpâni peste platoul unde trăim, trudim şi ne rugăm? 
De ce nu putem avea propria organizare? De ce trebuie ca viaţa 
noastră să fie administrată de şefii altor triburi de nu ştiu unde, 
care ne resping drepturile şi ne ţin prizonieri ai voinţei lor? Se 
întoarce către Mwangaza. Poporul banyamulenge crede în pace 
la fel ca şi tine. Dar nu vom renunţa niciodată la pământurile 
noastre. 

Ochii lui Mwangaza rămân închişi, în vreme ce Delfinul cu faţa 
lucioasă lansează întrebarea care trebuia să vină. 

— Şi Mwangaza e federalist, spune el încet. El nu insistă 
asupra integrării. Conform propunerii lui, vor fi recunoscute 
drepturile populaţiei banyamulenge asupra pământurilor ei şi la 
conducere tribală. 

— Şi podişurile mulenge vor fi declarate teritorii? 

— Sigur. 

— În trecut, Kinshasa a refuzat să dea această lege. 

— Mwangaza nu reprezintă trecutul, ci viitorul. Veţi avea 
această lege, îi răspunde isteţul Delfin. La această replică, 
bătrânul Franco scoate un sunet care sugerează batjocura, dar 
poate că nu face decât să-şi dreagă vocea. În acelaşi moment, 
Haj se înalţă în scaun, ca un hopa-mitică, şi mătură masa cu ochii 
lui exoftalmici: 

— Deci, o să avem o lovitură de stat, corect? întreabă el, pe 
tonul sofisticat, nesuferit, al cuiva crescut la Paris. Pace, 


140 


prosperitate, frăţie. Dar dacă dai cuvintele astea la o parte, 
vorbim despre acapararea puterii. Azi Bukavu, mâine Goma, 
rwandezii, afară, să le-o tragem celor din Naţiunile Unite, iar cei 
din Kinshasa să ne pupe-n fund. 

O privire discretă în jurul mesei îmi confirmă bănuiala că 
această conferinţă suferă din cauza şocului cultural. E ca şi cum 
bătrânii bisericii ar sta într-o consfătuire solemnă, iar acest eretic 
de oraş dă buzna din stradă şi vrea să ştie ce pun ei la cale. 

— Vreau să vă spun: avem nevoie de toate astea? întreabă Haj 
şi cu un gest teatral îşi deschide braţele, cu palmele întinse. 
Goma are problemele ei, iar dacă nu credeţi, întrebaţi-l pe tata. 
Goma are bogăţiile, rwandezii au banii şi puterea. Urâtă treabă! 
Dar Bukavu nu este Goma. De când soldaţii s-au răsculat anul 
trecut, rwandezii noştri n-au mai ridicat capul în Bukavu. lar 
administratorii oraşului nostru îi urăsc pe rwandezi mai mult 
decât oricine. Întinde mâinile în faţă, cu palmele în sus, cu un 
gest galic de renunțare. Întrebam şi eu, nimic mai mult. 

Insă Haj nu-l întreabă pe Mwangaza, ci pe mine. Privirea lui 
bulbucată dă ocol mesei ori zăboveşte cu respect asupra marelui 
bărbat, dar imediat ce încep să redau vorbele lui, revine la mine 
şi rămâne aţintită asupra mea până când până şi ultimul ecou al 
glasului meu mi se stinge în urechi. Aştept ca Mwangaza să 
răspundă acestei provocări, sau, dacă nu el, măcar Delfinul să 
încerce. Dar încă o dată sunt salvat de Philip, care apare din 
culise şi îi scoate pe toţi din încurcătură. 

— Asta se întâmplă acum, Haj, îi explică el, cu înţelegerea pe 
care ţi-o dau anii de viaţă. lar dacă luăm în discuţie istoria, asta 
nu se va întâmpla chiar mâine, nu? Trebuie Calea de Mijloc să 
aştepte până la haosul postelectoral şi la următoarea incursiune 
rwandeză, pentru a crea condiţiile unei păci durabile? Ori 
Mwangaza procedează mai bine alegând momentul şi locul, 
variantă care coincide şi cu părerea respectatului tău tată? 

Haj ridică din umeri, întinde din nou braţele, rânjeşte, clatină 
din cap, neîncrezător. Philip îl invită să vorbească, dar timpul 
acordat nu este respectat, pentru că tot el pune mâna pe 
clopoțel şi îl scutură uşor, anunțând o scurtă pauză, timp în care 
delegaţii pot să analizeze situaţia. 


141 


9 


Când am coborât pe furiş scara ce ducea la subsol, pentru 
prima oară în calitate de interpret sub nivelul de plutire, nu mi-aş 
fi imaginat că voi avea senzaţia de a călca pe aer, dar am avut 
exact impresia asta. Lăsând deoparte intervenţia de necioplit a 
lui Haj, totul se desfăşurase sub auspiciile cele mai favorabile. 
Când mai răsunase o voce a raţiunii şi a moderaţiei peste lacurile 
şi jungla chinuitului Congo? Când se mai întâlniseră doi 
profesionişti mai capabili - Maxie, omul faptelor, şi Philip, 
negociatorul cu o inteligenţă tăioasă ca o sabie - pentru a milita 
în favoarea unui popor aflat în suferinţă? Ce impuls uriaş dădeam 
noi istoriei! Până şi Spider, care văzuse de toate, şi recunoscuse 
că nu înţelesese o boabă din ceea ce înregistrase - şi, bănuiesc 
eu, nici subtilităţile negocierilor -, s-a arătat entuziasmat de 
atmosfera pozitivă în care se desfăşuraseră discuţiile până în 
acel moment. 

— Se pare că avem o consfătuire reală, asta e părerea mea, 
mi-a spus el pe tonul cântat al velşilor, când mi-a pus căştile pe 
urechi, mi-a verificat microfonul şi, practic, m-a aşezat comod pe 
scaunul de lucru. Dacă-i dăm puţin cap în cap, s-ar putea să iasă 
ceva de bun-simţ, aşa zic eu. 

Bineînţeles, eu aşteptam să-l aud pe Sam: Sam, coordonatorul 
meu, care îmi va spune asupra căror microfoane să mă 
concentrez, care îmi va da sarcini după cum consideră necesar. |! 
cunoscusem pe Sam? Era pesemne vreun hoţ de sunete, vreun 
alt lucrător de la Chat Room, gata să sară din umbră şi să-şi 
demonstreze calităţile speciale? Cu atât mai mare mi-a fost 
uimirea când vocea pe care am auzit-o în cască s-a dovedit a fi a 
unei femei, şi încă una care transmitea sentimente materne. 

— Te simţi bine, dragul meu Brian? 

142 


— Nici nu s-ar putea mai bine, Sam. Dar tu? 

— Te-ai mişcat extrem de bine sus. Toată lumea e topită după 
tine. 

Oare am detectat un accent scoţian în aceste cuvinte materne 
de mângâiere? 

— Unde locuieşti? am întrebat-o, surescitat, pentru că eram 
încă sub impresia discuţiilor de sus. 

— Dacă aş zice Wandsworth, ai fi şocat? ` 

— Să fiu şocat? Suntem vecini, ce Dumnezeu! Imi fac jumătate 
din cumpărături în Wandsworth! 

A urmat o tăcere jenantă. Prea târziu, mi-am amintit că adresa 
mea este o căsuță poştală. 

— İnseamnă că noaptea trecem unul pe lângă celălalt ca nişte 
cărucioare de cumpărături, îmi răspunde Sam cu glas vioi. O să 
începem cu şaptele, dacă nu te superi. Obiectivele se apropie de 
camere. 

Şapte reprezintă apartamentul de oaspeţi. Cu ochii pe planul 
ca de metrou al lui Spider, urmăresc delegaţii pe coridor şi aştept 
ca unul dintre ei să-şi scoată cheia şi să descuie uşa - isteaţă 
stratagemă din partea lui Philip, care le-a dat chei, pentru ca 
oamenii să aibă un sentiment sporit de siguranţă. Urmează 
canonada paşilor pe podele şi cascadele vaselor de toaletă 
golite, după care vâjâitul robinetelor. Acum au ajuns în living, şi- 
şi toarnă băuturi răcoritoare, dregându-şi glasurile, bocănind, 
întinzându-se şi căscând zgomotos. 

Apartamentul îmi este tot atât de familiar precum cei patru 
pereţi între care mă aflu acum, deşi nu l-am văzut niciodată şi 
nici nu-l voi vedea vreodată, aşa cum nu am văzut nici 
apartamentele regale ale lui Mwangaza, ori camera de operaţiuni 
a lui Sam, cu telefon criptat prin satelit, pentru comunicaţii 
secrete cu Sindicatul şi cu alte persoane nenumite - cel puţin, 
aşa m-a informat Spider într-unul dintre schimburile noastre 
precipitate de introducere, pentru că Spider, ca mulţi alţi hoţi de 
sunete, este vorbăreţ, plus că e şi velş. Când l-am întrebat care 
au fost sarcinile lui cât a lucrat la Chat Room, mi-a răspuns că n- 
a fost clăpăug - ceea ce înseamnă lingvist de redare -, ci un umil 
microfonist, adică instalator clandestin de dispozitive, spre 
marea bucurie a domnului Anderson. Insă ce-i plăcea la nebunie 


143 


era balamucul. 

— Nimic nu se compară cu asta, Brian! Nicicând nu-s mai 
fericit ca atunci când stau lipit de pământ, gloanţele vin din toate 
părţile şi simt în fund un proiectil al unui aruncător de mine, 
calibrul şaizeci de milimetri. 

Sunetele furate ajung la mine clare şi precise, până la cele 
scoase de cuburile de gheaţă ce se ciocnesc între ele în pahare 
sau ale unei maşini de cafea care scoate note joase mai profunde 
decât o orchestră simfonică. Indiferent de câte ori a mai făcut 
asta până acum, Spider stă încordat la fel ca mine, însă nu are ce 
repara în ultima clipă, pentru că niciun dispozitiv nu este crăpat 
sau ars; toate sistemele sunt în bună stare. 

Numai că, deocamdată cel puţin, nu funcţionează nimic. 
Ascultăm ce se petrece în livingul delegaților, dar nimeni nu 
scoate o vorbă. Avem zgomotul de fundal, dar nu pe cel din prim- 
plan. O bocănitură, un râgâit, un scârţâit. Apoi, înfundat, un 
mormăit, dar cine l-a scos, la a cui ureche şopteşte, nu am de 
unde să ştiu. Cu toate astea, nu am nicio voce, nimic de redat. 
Oare oratoria lui Mwangaza i-a făcut să-şi înghită limba? 

Imi ţin răsuflarea. La fel face şi Spider. Eu stau întins, cuminte 
ca un şoricel, în patul lui Hannah, prefăcându-mă că nu sunt 
acolo, în timp ce prietena ei Grace încearcă uşa încuiată, vrând 
să ştie de ce iubita mea n-a apărut la lecţia de tenis, la care 
Grace este profesoară, iar Hannah, care detestă să mintă, 
susţine că are o durere de cap. 

— Poate-şi spun rugăciunile, Sam. 

— Cui se roagă, Brian? 

Poate că Sam nu ştie nimic despre Africa, altfel răspunsul ar 
putea fi evident: Dumnezeului creştin ori versiunilor proprii. 

Banyamulenge atât de iubiţi de scumpul şi regretatul meu tată 
sunt recunoscuţi pentru faptul că vorbesc cu Dumnezeu tot 
timpul, direct sau prin profeţii lor. Dieudonné, nu am nicio 
îndoială, se roagă ori de câte ori are chef. Şi cum mai mai 
aşteaptă din partea lui Dumnezeu să-i apere în luptă, şi prea 
puţin altceva, preocupările lui Franco sunt orientate spre ceea ce 
îi iese lui din afacerea asta. Probabil că un vraci i-a dat nişte 
frunze ale arborelui téké, pe care să le strivească şi să-şi frece 
corpul cu ele, ca să fie pătruns de puterea lor. lar Haj nu se ştie 


144 


cui se roagă. Poate lui Luc, tatăl său bolnav. 

De ce nu vorbeşte nimeni? Şi de ce - în pofida atâtor 
scârţâituri, a foielii şi a zgomotelor pe care mă aştept să le aud 
din fundal -, de ce percep o încordare crescândă în încăpere, ca 
şi cum cineva ar ţine o armă îndreptată spre capetele delegaților 
noştri? 

Cineva să vorbească, pentru numele lui Dumnezeu! 

_ Discut cu ei în sinea mea, îndemnându-i să spună ceva. Bine. 
In regulă. Am înţeles. Acolo, în sala de conferinţe, v-aţi simţit cu 
toţii presaţi, dominați şi plini de resentimente faţă de feţele albe 
din jurul mesei. Mwangaza v-a dominat prin cuvântare, dar aşa e 
el, un om al amvonului, toţi se poartă aşa. Fără a mai pune la 
socoteală că voi aveţi pe umeri şi propriile răspunderi, înţeleg şi 
lucrul ăsta. Soții, clanuri, triburi, auguri, vrăjitori, vraci, lucruri pe 
care noi nu le cunoaştem. Dar, vă rog, de dragul alianţei, de 
dragul lui Hannah şi al nostru, vorbiţi! 

— Brian? 

— Da, Sam. 

— Am început să mă întreb dacă nu cumva noi ar trebui să fim 
cei care trebuie să se roage. 

Acelaşi gând cumplit mi-a trecut şi mie prin minte: am fost 
deconspiraţi. Unul dintre delegaţi - şi bănuielile mele se 
îndreaptă spre Haj - a dus degetul la buze şi, cu cealaltă mână, a 
arătat spre pereţi, spre telefon sau spre televizor, ori şi-a rotit 
ochii bulbucaţi către candelabru. Şi le spune următoarele: 
„Domnilor, ştiu trucurile, cunosc lumea asta parşivă şi, credeți- 
mă, suntem interceptaţi”. lar dacă lucrurile stau aşa, se derula 
acum unul dintre nenumăratele scenarii, în funcţie de obiective - 
sau, după cum le numeşte Maxie, Ţinte - şi de felul în care se 
simt astăzi: conspiratori ori victime ale unei conspirații. În cel mai 
fericit caz, ar trebui să aud: „Ducă-se dracului, hai să vorbim!”, 
asta fiind reacţia unui om obişnuit, raţional, pentru că, la fel ca 
mulţi dintre noi, nu are timpul şi nici răbdarea de a se feri. Dar 
aici nu avem o situaţie obişnuită. Şi ceea ce ne duce pe mine şi 
pe Sam până în pragul demenţei este faptul că toţi cei trei 
delegaţi ai noştri, dacă ar avea destulă minte să-şi dea seama, 
au la îndemână un remediu foarte bun, motiv pentru care eu stau 
acolo şi aştept să-l folosească. 


145 


— Nu-ţi vine să urli la ei, Brian? 

— Ba da, Sam, întocmai, dar în minte mi se înşurubează o 
teamă şi mai mare. Nu microfoanele lui Spider au fost 
deconspirate: e vorba despre mine, despre Salvo. Faptul că am 
fost salvat la ţanc de Philip n-a convins pe nimeni. Când Franco s- 
a adresat omului nepotrivit, în limba nepotrivită. Haj a remarcat 
ezitarea mea, ceea ce explică privirile lungi, ochii holbaţi şi 
bulbucaţi la mine. M-a văzut că am deschis gura mea păcătoasă, 
gata să răspund, apoi am închis-o, încercând să fac pe 
nedumeritul. 

Aceste gânduri încă mă torturează atunci când, ca un mesaj de 
mântuire, se aude glasul lui Franco. Nu vorbeşte bembe, ci în 
kinyarwanda, limbă pe care a învăţat-o în închisoare. lar de data 
asta am dreptul să îl înţeleg, în loc să fac pe prostul! 


Domnul Anderson nu conteneşte să le spună discipolilor săi că 
fructele trasului cu urechea sunt, prin natura lor, nişte gunoaie 
fără sens, frustrante cât cuprinde. După părerea domnului 
Anderson, răbdarea ca de lov nu este suficientă pentru a separa 
pepita de aur de oceanul de steril în care se află. În această 
privinţă, schimburile de cuvinte de început dintre cei trei delegaţi 
ai noştri nu s-au abătut nicidecum de la normă, fiind amestecul 
aşteptat de expresii scatologice de uşurare şi, doar rareori, linii 
de forţă pentru bătăliile ce urmează. 


Franco: (rostind cu dispreț un proverb congolez) Cu vorbe 
meşteşugite nu hrăneşti vaca. 

Dieudonné: (răspunzând la proverbul lui Franco printr-un altul) 
Gura zâmbeşte, dar inima la fel? 

Haj: La dracu'! Tata m-a prevenit că bătrânul e plin de sine, 
dar la asta nu mă aşteptam. Hâr, hâr, hâr. De ce vorbeşte swahili 
ca un tanzanian care şi-a băgat o papaia în fond? Credeam că 
ştie shi. 


Nimeni nu se deranjează să-i răspundă, lucru care se întâmplă 
de fiecare dată când într-o cameră sunt trei persoane. Cel cu 
gura mare preia iniţiativa, iar cei doi, pe care vrei să-i auzi 
vorbind, tac. 


146 


Haj: (continuă) Şi cine naiba mai e şi zebra aia? (O tăcere 
nedumerită, asemănătoare cu a mea) Interpretul acela, cu haina 
din plastic. Cine mama dracului mai e şi ăla? 


Haj mă face zebră. De-a lungul vremii, am fost numit în fel şi 
chip. La şcoala Misiunii mi se spunea metis, cafea cu lapte, porc 
ras. La Sanctuar, am fost de la sudanez, la colorat. Dar zebră 
este o insultă nouă pentru mine şi presupun că e inventată de 
Haj. 


Haj: (continuă) Am cunoscut cândva un tip ca el. Poate-s rude. 
Era contabil. Ţinea registrele tatei. Se culca cu toate fetele din 
oraş până când un soţ supărat l-a împuşcat în fund. Zbang! Dar 
n-am fost eu acela. Nu sunt căsătorit şi nu ucid oameni. Ne-am 
ucis destul între noi. La dracu’! Nu se va mai întâmpla. Ţigări? 


Haj are o tabacheră. În sala de conferinţe am văzut-o iţindu-se 
din căptuşeala de mătase muştar a costumului Zegna. Acum aud 
cum pocneşte când capacul se deschide. Franco îşi aprinde o 
țigară şi tuşeşte ca un gropar. 

— Ce naiba a fost asta, Brian? 

— Speculaţii în legătură cu apartenenţa mea etnică. 

— E normal? 

— Destul de. 

După ce la început a refuzat, Dieudonné mormăie un fatalist 
„De ce nu?“ şi-şi aprinde şi el o ţigară. 


Haj: Eşti bolnav, ai păţit ceva? 
Dieudonné: Am păţit. 


Stau jos ori în picioare? Ascult cu atenţie şi depistez scârţâitul 
podelei în ritmul inconstant al mersului chinuit al lui Franco, 
încălţat cu pantofi sport, în vreme ce Haj pare că ţopăie pe podea 
cu pantofii lui din piele de crocodil. Trag în continuare cu urechea 
şi aud un geamăt de durere şi pufăitul unei perne de burete 
strivită de Dieudonné, care se face comod pe un fotoliu. Atât de 
buni devenim noi, hoţii de sunete, sub tutela domnului Anderson. 


147 


Haj: Să-ţi spun o chestie ca pentru început, amice. 

Dieudonné: (precaut, văzându-se abordat atât de călduros) Ce 
anume? 

Haj: Pe oamenii din Kivu îi interesează mai mult pacea şi 
reconcilierea decât pe tâmpiţii ăia din Kinshasa. (Adoptă glasul 
unui mare orator popular) „Ucideţi-i pe toţi. Scoateţi-le ochii de 
rwandezi. Venim în urma ta, omule.” La două mii de kilometri în 
urmă, suntem în junglă. (Aşteaptă, ca să vadă o reacție, dar nu 
se întâmplă nimic. Plescăitul produs de tălpile pantofilor din piele 
de crocodil continuă.) lar bătrânul ăsta ne serveşte numai 
căcaturi dintr-astea agitatorice (imitânau-l pe Mwangaza, destul 
de bine): Să curăţăm ţara noastră plină de verdeață de aceşti 
gândaci împuţiţi, prieteni! Da, da! Să redăm iubita noastră patrie 
iubiţilor noştri concetăţeni! Cu asta sunt de acord. Nu asta vrem 
cu toţii? (Aşteaptă. Nicio reacţie) Moţiunea e aprobată în 
unanimitate. Azvârliţi-i afară din ţară, vă spun. Buf! Poc! Ştergeţi- 
o! (Nicio reacţie) Fără violenţă! (Bocănitul pantofilor din piele de 
crocodil) Problema este, unde ne oprim? Adică, ce facem cu 
amărâţii ăia care au venit în 1994? Îi gonim şi pe ăia? ÎI izgonim 
şi pe Dieudonné, aici de faţă? la-ţi copiii cu tine, dar lasă vacile 
aici? 


Haj se dovedeşte a fi insurgentul de care mă temeam în timp 
ce eram sus, în şedinţă. Într-o manieră degajată, dar subversivă, 
la numai câteva minute după intrarea în pauză, a reuşit să aducă 
discuţia la subiectul cel mai spinos care ne aşteaptă: situaţia 
nesoluţionată a populaţiei banyamulenge şi a eligibilităţii lui 
Dieudonne ca aliat în această aventură. 


Franco: (încă un proverb, de astă dată scuipat ca provocare) 
Buşteanul poate sta şi zece ani în apă, dar nu are cum să se 
transforme în crocodil! 

(Pauză lungă, încordată) 

Dieudonné: Franco! 


__ Ţipătul ascuţit din căşti aproape că m-a făcut să sar din scaun. 
In furia lui, Dieudonné şi-a împins fotoliul pe podeaua cu 


148 


pardoseală de piatră. Îmi imaginez mâinile lui strângând braţele 
fotoliului, şi capul năpădit de transpiraţie ridicându-se către 
Franco într-un apel pătimaş. 


Dieudonné: Când are să ia sfârşit povestea asta dintre noi, 
Franco? Banyamulenge ar putea fi tutsi, dar rwandezi nu suntem! 
(Are probleme de respirație, dar continuă să lupte) Suntem 
congolezi, Franco, la fel de congolezi ca şi mai mai! Da! (Strigând 
ca să domine râsetele lui Franco) Mwangaza înţelege asta şi 
uneori ţi se întâmplă şi ţie! (Apoi în franceză, ca să se facă mai 
bine înțeles): Nous sommes tous Zairois!!” Mai ţii minte ce ne 
învățau să cântăm pe vremea lui Mobutu? De ce nu mai cântăm 
la fel şi acum? Nous sommes tous Congolais!2 


Nu, Dieudonné, nu chiar toti, îl corectez eu în gând. Şi eu am 
învăţat să cânt cuvintele acelea la şcoală alături de colegii mei 
de clasă, până în ziua când au arătat cu degetul către copilul 
secret şi au răcnit: Pas Salvo, pas le metis! Pas le cochon rasé!” 


Dieudonné: (continuându-şi tirada) În rebeliunea din 1964, 
tatăl meu, un munyamulenge, a luptat alături de tatăl tău, care e 
simba (hârâina, chinuindu-se să respire), iar tu, când erai tânăr, 
ai luptat alături de amândoi. V-a făcut asta a/iații noştri? (hârâit) 
Prietenii noştri? (hăârâit) Nu, nu v-a făcut. (furios, vorbeşte în 
franceză) C'était une alliance contre la nature!?? Simba au 
continuat să ne ucidă şi să ne fure vitele pentru trupele /or, la fel 
cum şi mai mai ne ucid şi ne fură vitele astăzi. Când ne 
răzbunăm, ne numiţi gunoaie banyamulenge. Când ne abţinem, 
ne numiţi laşi de banyamulenge (gâfâiel/i de om care se îneacă). 
Dar dacă alăturăm sub acest - (hărâit) - se pune capăt uciderilor 
şi urii - (hârâit) - terminăm cu răzbunarea morţilor noştri şi a 
mutilaţilor - dacă ne putem infrâna - şi ne unim - sub 
conducerea acestui om sau a altuia... 


19 Suntem eu toţii zairezi. (în fr. în orig.) 

Suntem cu toţii congolezi. (în fr. în orig.) 

21 Dar Salvo metisul nu! Nu şi porcul ras! 

*2 Era o alianţă contra naturii. (în fr. în orig.) 
149 


Se întrerupe. Respirația lui hârâită este atât de chinuitoare, 
încât îmi aduce aminte de Jean-Pierre din spital, mai puţin 
tuburile de respirat şi hrănit. Aştept pe marginea scaunului care 
pare să ardă sub mine, dar trebuie să-l ascult încă o dată, 
neputincios, pe Haj. 


Haj: Aliați pentru ce dracu’? Să obţinem ce? Un Kivu unit? Nord 
şi sud? „Prietenii mei. Să punem mâna pe resurse şi astfel să 
deţinem control asupra destinelor noastre. Hm. Hm.” Au fost deja 
acaparate, tâmpitule! De un grup de rwandezi nebuni care sunt 
înarmaţi până-n dinţi şi ne violează femeile când au timp liber! 
Interahamwe”? ăştia sunt atât de bine înfipţi acolo, încât 
nenorociţii de la Naţiunile Unite nici nu îndrăznesc să zboare pe 
deasupra teritoriului lor fără să ceară aprobare. 

Dieudonné: (râzând disprețuitor) Naţiunile Unite? Dacă vrem 
ca ăştia să ne aducă pacea, va trebui să aşteptăm până după 
moartea copiilor şi nepoților noştri. 

Franco: Atunci, poate-ţi aduci copiii şi nepoţii înapoi în Rwanda 
şi ne laşi în pace! 

Haj: (intervenind mediat în franceză, probabil pentru a evita 
izbucnirea unui scandal) Noi? Am auzit cumva noi? (Un adevărat 
zbucium al tălpilor pantofilor din piele de crocodil, urmat de o 
tăcere mormântală) Chiar crezi că este vorba despre noi? Moşul 
ăsta nu ne vrea pe noi, el vrea putere. Vrea să ocupe un loc în 
istorie înainte de a crăpa, iar ca să obţină asta, e dispus să ne 
vândă acestui Sindicat disperat şi să lase să ne cadă în cap toată 
şandramaua asta nenorocită! 


Abia am isprăvit de redat aceste erezii, şi imediat după aceea 
clopoţelul lui Philip ne cheamă să participăm la runda a doua a 
convorbirilor. 


Ajuns în acest punct, se cuvine să relatez un incident care, la 
vremea respectivă, a avut un impact minor asupra minţii mele 
suprasolicitate, însă, în lumina evenimentelor ulterioare, merită o 


233 Cuvânt în limba kinyarwanda care înseamnă „cei care conlucrează”, 
desemnând cea mai importantă dintre mişcările de rezistenţă ale majorităţii 
hutu din Rwanda. (n.tr.) 

150 


examinare mai atentă. Sună clopoţelul lui Philip, iar eu îmi scot 
casca de pe urechi. Mă ridic în picioare şi, cu un clipit şăgalnic 
spre Spider, ca răspuns la clipitul lui, urc treptele care duc spre 
lumină. Ajuns sus, semnalul prestabilit: trei lovituri uşoare în uşa 
de fier, pe care Anton o deschide parţial şi o închide după ieşirea 
mea, făcând-o să scârţâie zgomotos, din nefericire. Fără să 
schimbăm vreo vorbă, Anton mă conduce după colţul casei, spre 
capătul estic al pasarelei acoperite, lăsându-mă la o mică 
distanţă de sala de jocuri, din nou, conform planurilor. Cu o mică 
deosebire: niciunul dintre noi nu a ţinut seama de intervenţia 
soarelui, care îmi bate în ochi şi mă orbeşte pe moment. 

Când pornesc, uitându-mă în jos, ca să evit soarele orbitor, aud 
paşi apropiindu-se şi hăhăituri de râsete africane, din partea 
delegaților care vin dinspre capătul opus al drumului acoperit. 
Suntem pe cale de a ne întâlni faţă în faţă. Prin urmare, mi se 
pare normal că trebuie să prezint o explicaţie convingătoare 
privind apariţia mea de după latura cealaltă a casei. L-au 
observat oare şi pe Anton conducându-mă după colţ? Au auzit 
zdrăngănitul uşii de fier? 

Din fericire, sunt instruit să gândesc din mers, iar asta 
mulţumită cursurilor de o zi în probleme de securitate personală, 
pe care sunt obligaţi să le urmeze toţi cei care lucrează cu 
program redus pentru minister. Cum îmi petrecusem preţioasele 
minute de odihnă, în vreme ce delegaţii noştri s-au retras la 
discuţii private? Răspuns: făcând ceea ce fac întotdeauna în 
pauzele conferinţelor - mă bucur de puţină pace şi linişte într-un 
colţ izolat până când clopoţelul mă cheamă înapoi la treabă. 
Pregătit, îmi continui înaintarea spre uşa sălii de jocuri. Ajung în 
faţa ei şi mă opresc. Vin şi ei, se opresc. Mai bine zis, doar Haj se 
opreşte. Fiind cel mai agil, merge în faţă, iar Franco şi Dieudonné 
sunt la câţiva paşi în spate. Nu l-au ajuns din urmă pe Haj, care, 
deşi în urmă cu numai câteva minute mai departe mă poreclise 
Zebră, mi se adresează cu o politeţe exagerată: 

— Ei, domnule interpret, te-ai relaxat? Eşti pregătit pentru 
următoarea rundă? 

Întrebarea, destul de nevinovată, mi-a fost adresată pe un ton 
destul de calm. Singura problemă a fost că a folosit limba 
kinyarwanda. Totuşi, de această dată nu a mai fost nevoie ca 


151 


Philip să-mi transmită semnale de avertizare. l-am surâs 
nedumerit, cu o nuanţă subtilă de regret. Observând că nu mă 
fac înţeles, am ridicat din umeri şi am clătinat din cap, indicând 
incapacitatea mea de a-i înţelege spusele. Haj parcă s-a trezit, şi- 
a dat seama de greşeală, ori cel puţin aşa a lăsat impresia, a 
slobozit un hohot de râs drept scuză şi m-a bătut pe braţ. 
Încercase să mă păcălească? Nu. Cel puţin aşa am vrut să cred în 
acel moment. Căzuse doar în capcana care îl pândeşte pe orice 
poliglot care se respectă. După ce vorbise în kinyarwanda mai tot 
timpul petrecut în apartamentul oaspeţilor, uitase să schimbe 
repertoriul. Asta li se poate întâmpla şi celor mai buni dintre noi. 
să facem uitată greşeala. 


152 


10 


— Domnilor. În continuare vă va vorbi monsieur le colonel! 

Maxie domina şevaletul cu statura lui impozantă, stând cu 
mâinile în şolduri. În ochii de un albastru spălăcit apare o sclipire 
războinică: mai sunt trei ani până să dea lupta de la Borodino?*. A 
renunţat la haină, dar a păstrat cravata. Probabil că poartă 
cravată atât de rar, încât a uitat de ea. Numărul participanţilor la 
discuţii s-a redus. Cândva un veteran al baricadelor, acum profet 
al păcii, Mwangaza s-a retras la adăpostul apartamentului său 
regal, luându-l cu sine şi pe acolitul cu coadă de purcel. Doar 
Tabizi - cu umerii de boxer strânşi, cu ochii adumbriţi de pleoape, 
cu părul vopsit negru pieptănat cu grijă peste cap pentru a 
masca o chelie care i-a cotropit creştetul - a rămas în încăpere ca 
să se asigure că sunt respectate regulile jocului. 

însă eu nu mă uit la Maxie, ori la Tabizi, ori la ceilalţi delegaţi. 
Mă uit spre copilăria mea. Am în ochi harta militară la scară mare 
a oraşului Bukavu, o nestemată a Africii Centrale şi, susţin unii, a 
întregii Africi, aşezat la capătul sudic al celui mai înalt şi, prin 
urmare, al celui mai rece lac de pe continent. lar acest lac, 
înveşmântat în neguri şi cuibărit între dealuri fumegânde, este 
fermecat, iar dacă nu mă credeţi, întrebaţi-l pe scumpul şi 
regretatul meu tată. Întrebaţi-i pe pescarii cu care el stătea la 
palavre în docuri cât ei strângeau peştii sambaza din plase şi îi 
aruncau în găleți galbene din plastic, unde se zbăteau ore în şir, 
sperând poate că cineva ca mine îi va arunca din nou în apă. 
Întrebaţi-i despre mamba mutu, animalul jumătate crocodil, 


24 Aluzie la postura napoleoniană a personajului şi la bătălia de la Borodino din 
7 septembrie 1812, dintre armatele lui Napoleon şi cele ale lui Kutuzov, care 
s-a încheiat nedecis, fiind considerată o victorie strict tactică a francezilor. 
(n.tr.) 

153 


jumătate femeie; şi despre oamenii răi care se strecoară pe țărm 
noaptea şi, prin vrăjitorie, vând sufletele vii ale prietenilor 
nevinovaţi în schimbul unor favoruri pe această lume şi al 
pedepsei pe lumea cealaltă. Motiv pentru care se şopteşte că 
lacul Kivu este blestemat, şi astfel se explică de ce dispar 
pescarii, traşi din bărci de mamba mutu, căruia îi place să le 
mănânce creierul. Cel puţin aşa m-a asigurat scumpul şi 
regretatul meu tată, care avea grijă să nu-şi bată joc de 
credinţele lor. 

Strada principală este mărginită de case coloniale în stil clasic, 
cu colţuri rotunjite şi cu ferestre dreptunghiulare, peste care 
atârnă ramuri de magnolii, jacaranda şi bougainvillea. Dealurile 
din jur gem de livezi de bananieri şi de plantaţii de ceai, care 
seamănă cu nişte saltele verzi. De pe pantele lor se pot număra 
cele cinci peninsule ale oraşului. Cea mai mare se cheamă La 
Botte, şi se vede bine pe harta lui Maxie: o cizmă italiană, cu 
case elegante şi cu grădini extrem de bine îngrijite care coboară 
până la marginea lacului - până şi mareşalul Mobutu a catadicsit 
să-şi construiască o vilă în acea zonă. În primul rând, cizma 
țâşneşte cu îndrăzneală spre lac, şi tocmai când crezi că se 
îndreaptă spre Goma, se îndoaie brusc şi o ia spre Rwanda, aflată 
pe malul răsăritean. 

Săgeţile din hârtie folosite de Maxie se dovedesc a fi de o 
utilitate strategică. Ele arată spre casa guvernatorului, indică 
posturile de radio şi de televiziune, sediul reprezentanţei 
Naţiunilor Unite şi cazarma armatei. Nicio săgeată nu e 
îndreptată spre piaţa de pe marginea drumului unde mâncam 
carne friptă de capră atunci când tata mă aducea la oraş ca să- 
mi ofere o trataţie de ziua mea de naştere; niciuna dintre săgeți 
nu trimite spre catedrala cu acoperişul verde, construită să 
semene cu două corăbii eşuate pe mal, răsturnate cu susul în jos, 
unde ne rugam pentru sufletul meu nemuritor. Niciuna spre 
universitatea catolică, din piatră de culoare închisă, unde într-o 
zi, dacă voi munci din greu, aş putea ajunge să învăţ. Şi niciuna 
spre Misiunea Surorilor, unde copilul secret era îndopat cu 
biscuiţi dulci şi i se spunea ce unchi bun şi scump a avut. 

Maxie stă cu spatele la noi. Philip se află lângă el, cu trăsături 
atât de fluide, încât trebuie să ai vederea foarte ageră ca să 


154 


surprinzi o expresie. Ţi se pare că vezi una, dar, când te uiţi din 
nou, ea a şi dispărut. Cei trei delegaţi ai noştri stau pe locurile de 
mai devreme, cu Franco în centru. Dieudonne arată mai rigid. 
Franco are gâtul încordat. Doar Haj afişează un dispreţ 
provocator faţă de desfăşurarea şedinţei. Stând cu coatele pe 
postavul verde, pare mai interesat de fereastră decât de regatul 
lui de pe şevalet. Îi pasă? lubeşte Bukavu la fel de mult cum îl 
iubesc eu în amintire? Greu de crezut. 

Intră Anton, aducând un tac de biliard. Apariţia lui mă 
derutează. De ce nu stă afară, împreună cu supraveghetorii, 
unde-i este locul? Apoi mă luminez: atât timp cât delegaţii noştri 
se află în sala de conferinţe, nu are pe cine să supravegheze, iar 
asta dovedeşte doar că, atunci când eşti pornit să dai ce este mai 
bun în tine şi ai nervii încordaţi, iar cea de-a treia ureche de 
interpret intră în alertă maximă, poţi fi din cale afară de obtuz 
când vine vorba despre lucrurile evidente. 

— Urmează o discuţie cu subiect militar, prietene, mă 
avertizează Maxie cu voce murmurată. O să te descurci? 

„Dacă mă descurc, Căpitane? M-ai întrebat doar dacă mă 
pricep la termeni militari şi ţi-am spus că da.” Anton îi întinde 
tacul lui Maxie, drept armă înlocuitoare pentru toiagul magic al 
lui Mwangaza. O mişcare exersată, de la inferior la superior. 
Maxie preia tacul din punctul de echilibru. Are o voce precisă, 
pronunție exactă. Cuvinte potrivite şi simple, pauze la momentul 
oportun. Acum fii atent. Sunt atent şi redau cât se poate de fidel. 

— Să începem cu începutul, domnilor. În provincia Kivu nu va 
avea loc, repet, nu va avea loc nicio intervenţie armată a unor 
forţe necongoleze. Te rog să spui asta cât se poate de tare şi de 
clar, tinere, bine? 

Deşi sunt surprins, fac exact cum mi se spune. Haj scoate o 
exclamaţie de încântare, chicoteşte şi clatină din cap 
neîncrezător. Faţa plină de riduri a lui Franco trădează 
perplexitatea. Dieudonne îşi lasă ochii în pământ în semn de 
contemplare. 

— Orice revoltă va fi o izbucnire spontană, explozivă a 
grupărilor tribale care se opun în mod tradiţional, continuă Maxie, 
netulburat. Se va produce fără, repet, fără amestecul unor forţe 
necongoleze - ori unele care să fie vizibile - în Goma, în Bukavu 


155 


ori în altă parte. Asigură-te că aude şi Haj chestia asta. Pentru 
asta a semnat tatăl lui. Spune-i, te rog. 

Procedez întocmai. Haj priveşte din nou la lumea aflată dincolo 
de fereastră, unde se poartă o bătălia aeriană între escadroane 
rivale de ciori şi de pescăruşi. 

— Delicatul echilibru de putere intern va fi tulburat temporar, 
reia Maxie. Nicio organizaţie externă, naţională, mercenară ori de 
altă natură, nu va aţâţa focul. În ceea ce priveşte comunitatea 
internaţională, se va considera că este vorba despre o problemă 
strict congoleză, ca de obicei. Te rog să redai asta cât mai fidel, 
băiete. 

Aşa şi fac pentru comandant. Ciorile lui Haj bat în retragere, 
copleşite numeric de pescăruşi. 

— La sediul reprezentanţei ONU din Bukavu e o babilonie, 
afirmă Maxie cu emfază, deşi eu am grijă să folosesc o expresie 
mai puţin emotivă. O companie de infanterie mecanizată cu 
transportoare blindate, protejate de mine, o companie de gardă 
uruguayană, o unitate chinezească de geniu, reprezentanţi 
rwandezi şi mai mai care se ciocnesc unii de alţii pe coridoare, un 
cvasicolonel nepalez care trebuie să se pensioneze curând, dar 
deocamdată administrează reprezentanța. Dacă va avea loc cel 
mai mic incident, se vor repezi să întrebe la sediu ce să facă. 
Ştim bine asta. Philip le-a ascultat discuţiile, corect? 

Philip îşi înclină capul ca reacţie la veselia pe care a provocat-o 
traducerea mea. Un consultant independent care trage cu 
urechea la discuţiile purtate de cei de la reprezentanța ONU? In 
sinea mea, sunt şocat, dar refuz să-mi trădez sentimentele. 

— Dacă va bănui că luptele se duc între congolezi, singurul 
lucru pe care îl va face reprezentanța ONU din Bukavu ori Goma, 
sau de oriunde, va fi să se văicărească, să evacueze civilii, 
retrăgându-se la instalaţiile lor, lăsându-i pe scandalagii să-şi 
rezolve singuri problemele. Dar - şi te rog să insişti pe acest 
mare dar, ai înţeles, tinere? - dacă Naţiunile Unite ori alţii se 
prind că venim din afară, am luat-o-n barbă. 

Cum limba swahili posedă o rezervă bogată de echivalenţe, nu 
mă deranjez să diluez limbajul de gang al comandantului. Cu 
toate astea, dacă traducerea mea se bucură de râsul aprobator 
al lui Franco, şi de un zâmbet palid din partea lui Dieudonne, Haj 


156 


îmi oferă cel mult o exclamaţie războinică de batjocură. 

— Ce dracu' vrea să spună cu asta? se răsteşte Maxie din 
colţul gurii, ca şi cum eu, nu Haj, aş fi adus vreo jignire cuiva. 

— E binedispus, Căpitane. 

— Pe el îl întreb, nu pe tine. 

Adresez întrebarea lui Haj, ori, mai precis, către spatele 
costumului Zegna. 

— Poate că nimeni nu are poftă să facă răzmeriţă în acea zi, 
răspunde el cu o ridicare nepăsătoare din umeri. Poate o să 
plouă atunci. 

Mereu pe fază, Philip intervine ca să aplaneze situaţia. 

— Haj, colonelul se referă aici la câteva magazine cărora li se 
sparg vitrinele. Un început de vandalizare şi de jaf şi câteva 
împuşcături, te asigur. Câte-un automobil incendiat pe ici, pe 
colo, dar nimeni nu vă cere să daţi foc oraşului. Tatăl tău doreşte 
ca distrugerile să fie cât mai mici în Goma şi cred că şi tu doreşti 
acelaşi lucru în Bukavu. Noi căutăm să dăm naştere unui foc de 
artificii - o tulburare generală -, pentru a crea circumstanţele 
prielnice pentru apariţia unui lider charismatic şi cunoscut, care 
are un mesaj de transmis populaţiei - în acest caz, Mwangaza, 
vechiul camarad al tatălui tău -, care să sosească în triumf, ca un 
pacificator. Lui Luc i-a venit ideea foarte bună, pentru Goma cel 
puţin, de a declanşa totul printr-un miting de protest care 
degenerează într-o oarecare măsură, iar berea va ajuta mai apoi 
evenimentele să se desfăşoare după voia noastră. Te poţi gândi 
să iei acest exemplu propus de tatăl tău şi pentru Bukavu. 

Însă nici măcar talentele diplomatice ale lui Philip nu reuşesc 
să vină de hac hachiţelor lui Haj. De fapt, eforturile lui au un 
efect contrar, făcându-l să fluture mâinile mari pe deasupra 
capului în semn de respingere totală a lucrurilor spuse mai 
devreme. lar acest fapt îl determină pe Felix Tabizi să explodeze 
într-o franceză guturală, presărată cu accente arăbeşti: 

— Se va proceda după cum urmează, bubuie el, ca şi cum s-ar 
răsti la un servitor care a greşit. La momentul propice, Mwangaza 
şi consilierii lui îşi vor părăsi adăpostul secret din afara graniţelor 
ţării şi vor sosi pe aeroportul din Bukavu. O mulţime dezlănţuită, 
asigurată de tine şi de tatăl tău, îl va întâmpina şi-l va duce în 
triumf până în oraş. Ai priceput? La intrarea lui în Bukavu, toate 


157 


luptele vor înceta imediat. Oamenii voştri lasă jos armele, 
termină cu jafurile şi cu împuşcăturile şi sărbătoresc. Cei care l- 
au sprijinit pe Mwangaza în măreaţa lui cauză, începând cu tatăl 
tău, vor fi recompensaţi. Cei care nu l-au ajutat, nu vor fi la fel de 
norocoşi. Păcat că tatăl tău nu este aici. Sper să se facă bine cât 
mai curând. Îl iubeşte pe Mwangaza. Vreme de douăzeci de ani 
şi-au făcut servicii unul celuilalt. Acum vor culege roadele. Şi tu, 
la fel. 

Haj a abandonat fereastra şi stă rezemat de masă, jucându-se 
cu un buton mare din aur. 

— Aşadar, va fi un mic război, gândeşte el într-un târziu, cu 
voce tare. 

— Ei, fii serios, Haj! Nu se poate chema război, îl aduce Philip 
cu picioarele pe pământ. Război doar cu numele. Pacea e după 
colţ. 

— Unde stă întotdeauna, sugerează Haj, având să accepte 
argumentaţia lui Philip. Cine se sinchiseşte de un mic război? 
continuă el, dezvoltând pe această temă în franceză. Cu alte 
cuvinte, cui îi pasă dacă mor câţiva oameni? Pfui! Nu contează. E 
ca şi cum cineva ar fi doar puţin gravidă. 

Ca să-şi sprijine afirmaţia, ne tratează cu un strigăt de luptă 
precum cele pe care le-am îndurat când lucram sub linia de 
plutire: „Bufi Baf! Rata-ta-ta!” - apoi cade ca mort pe masă, cu 
braţele întinse înainte, după care mai tresaltă o dată. lar noi 
asistăm la demonstraţia asta fără să înţelegem. 


Maxie vrea să ocupe aeroportul Bukavu, şi să-l ia dracu’ pe cel 
care va îndrăzni să-l oprească. Kavumu, aşa se numeşte, se află 
la 35 de kilometri nord de oraş şi reprezintă cheia succesului 
operaţiunii noastre. O fotografie aeriană a aeroportului apare pe 
şevalet. Avea Bukavu aeroport în urmă cu douăzeci de ani? 
Păstrez amintirea unui aerodrom de iarbă, pe care păşteau 
caprele, şi a unui biplan cu ranforsări argintii, pilotat de un preot 
bărbos de origine poloneză, pe numele său părintele Jan. 

— Cine controlează aeroportul are Kivu de Sud pe tavă. Două 
mii de metri de pistă. Poţi aduce în provincie orice doreşti, pe 
cine doreşti, când doreşti. Şi blochezi singurul aeroport unde 
regimul de la Kinshasa poate aduce întăriri serioase. Tacul de 


158 


biliard izbeşte în hartă, transmițând mesajul: Din Kavumu se 
poate exporta spre est, spre Nairobi - pleosc! - spre sud, spre 
Johannesburg - pleosc! - spre nord, spre Cairo şi mai departe. Ori 
poţi uita cu totul Africa Sahariană şi o iei direct spre pieţele 
europene. Un Boeing 767 poate transporta patruzeci de tone şi 
face treaba asta în regim permanent. Le daţi cu tifla rwandezilor, 
tanzanienilor şi ugandezilor. Gândiţi-vă la asta. 

Redau aceste vorbe şi ne gândim, Haj adâncindu-se în 
meditaţie. Cu capul în mâinile lungi, cu privirea bulbucată aţintită 
asupra lui Maxie, el este fără să-şi dea seama replica lui 
Dieudonné, care cugetă alături într-o atitudine similară. 

— Fără mijlocitori, fără bandiți, fără taxe de protecţie, fără 
vamă ori trupe care trebuie plătite, ne garantează Maxie, iar eu, 
la rândul meu, le garantez celorlalţi. Asiguraţi serviciile pentru 
minele de extracţie încă de la început, trimiteţi minereul direct 
cumpărătorului, fără să faceţi porţie şi celor de la Kinshasa. 
Spune-le-o tare şi limpede, băiete! 

Le-o spun întocmai, iar ei sunt impresionați, aşa cum se şi 
cuvine - cu excepţia lui Haj, care sare la noi cu o altă obiecţie 
înnebunitoare. 

— Pista aeroportului din Goma este mai lungă, insistă el, 
întinzând un braţ în faţă. 

— lar un capăt este acoperit de lavă, îi răspunde Maxie, în 
vreme ce tacul de biliard loveşte în harta pe care apar câţiva 
vulcani. 

— Are două capete, nu? De-asta este pistă. 

Franco scoate un hohot lătrat de râs, Dieudonne îşi îngăduie 
unul dintre rarele lui zâmbete. Maxie inspiră adânc, iar eu îl imit. 
Tare aş vrea să rămân cinci minute singur cu Haj ca să vorbesc 
cu el în shi, limba lui maternă, ca de la bărbat la bărbat. Aşa l-aş 
face să înţeleagă cât de aproape este de a zădărnici operaţiunea 
cu obiecțiile lui meschine. 

Maxie continuă hotărât: 

— Rămânem la Kavumu. Punct. 

Işi trece mâna făcută pumn peste gură şi reia ideea. Din 
nefericire, după părerea mea, Haj a început să-l scoată din sărite. 

— Vreau să aud opiniile lor, ale fiecăruia în parte. Au înţeles 
despre ce este vorba ori nu? Demarăm acţiunea punând mâna pe 


159 


Kavumu sau ne batem joc cu jumătăţi de măsură, lăsăm totul în 
seama concurenţei şi pierdem cea mai bună şansă pe care 
Congo de Est a avut-o vreodată de a înregistra un progres? Să 
începem cu Franco. 

Încep cu Franco. Nu se grăbeşte, lucru obişnuit pentru el. Se 
strâmbă la mine, priveşte chiorâş la hartă, apoi la Maxie. Dar 
uitătura cea mai lungă a rezervat-o pentru Dieudonné, care stă 
lângă el. 

— După părerea generalului meu, monsieur le colonel are 
dreptate, mormăie el ca pe o favoare. 

— Vreau ca lucrurile să fie mai clare decât atât. Şi mă adresez 
tuturor. Luăm aeroportul - mă refer la Kavumu -, după care 
avansăm către oraşe şi mine? Întrebarea e limpede şi am nevoie 
de un răspuns la fel de clar. Intreabă-l din nou. 

Mă execut. Franco îşi desface pumnul, se încruntă către 
propria palmă, apoi închide pumnul. 

— Generalul meu e hotărât. Întâi punem mâna pe aeroport şi 
după aceea predăm minele şi oraşele. _ 

— În alianţă? insistă Maxie. Împreună cu banyamulenge? În 
camaraderie, făcând uitate neînțelegerile voastre tradiţionale? 

Mă uit lung la sticla mea cu apă minerală Perrier, conştient de 
privirea maniacă a lui Haj, care trece de la un om la altul, iar apoi 
se opreşte asupra mea. 

— De acord, răspunde Franco. 

Dieudonne pare să nu-şi creadă urechilor. 

— Cu noi? întreabă el încet. li acceptaţi pe banyamulenge 
drept parteneri egali în afacerea asta? 

— Dacă trebuie, aşa vom proceda. 

— lar după, când vom câştiga? Vom menţine pacea împreună? 
Asta convenim aici? 

— Generalul meu spune că e cu voi, aşa că rămâne cu voi, 
mormăie Franco. Şi, ca să-şi întărească spusele, mai emite un 
proverb din rezerva care pare să fie inepuizabilă: Prietenii 
prietenilor mei sunt prietenii mei. 

A venit rândul lui Dieudonné. Se uită numai la Franco şi se 
chinuieşte să respire cu gâfâieli dureroase. 

— Asta, dacă generalul vostru are să se ţină de cuvânt. Şi dacă 
tu ţi-l respecţi. Şi dacă Mwangaza şi-l va respecta pe al lui. Atunci 


160 


banyamulenge vor colabora la afacerea asta, spune el apăsat. 

Toată lumea, inclusiv eu, întoarce ochii spre Haj. Conştient că 
a devenit centrul atenţiei, acesta îşi repede mâna spre 
căptuşeala muştar a costumului Zegna şi-şi scoate pe jumătate 
din buzunar tabachera de aur. Zărind anunţul care interzice 
fumatul, se strâmbă, lasă tabachera să alunece înapoi în buzunar 
şi ridică din umeri. Insă pentru Maxie acel gest înseamnă că i se 
pune răbdarea la încercare mai mult decât ar fi cazul. 

— Vrei să-i spui lui Haj ceva din partea mea, tinere? 

— La dispoziţia dumneavoastră, domnule comandant! 

— Nu mă prea omor după chestii din astea gen: pe de o parte, 
iar pe de altă parte, ne aflăm aici ca să alcătuim o alianţă, nu ca 
să stăm cu băţu-n cur mai tot timpul. Dacă-l reprezintă pe taică- 
său, de ce nu-i respectă dorinţa, în loc să facă valuri, ce dracu'? 
Vezi cum îi explici asta fără să îl jigneşti. 

Există o limită în ceea ce priveşte posibilitatea unui interpret 
abil de a înmuia o lovitură directă, îndeosebi când ea vine din 
partea unui client care vorbeşte fără perdea, cum este Maxie. Imi 
dau toată silinţa, şi, fiind deja familiarizat cu accesele de 
indisciplină ale lui Haj, de deasupra, dar şi de dedesubtul liniei de 
plutire, mă pregătesc pentru reacţia anticipată. Inchipuiţi-vă deci 
uimirea mea când mă trezesc redând argumentele bine susţinute 
ale unui absolvent de frunte al facultăţii de economie de la 
Sorbona! Cuvântarea lui a ţinut cel puţin cinci minute, şi, cu 
toate astea, nu-mi amintesc să fi depistat vreo ezitare sau 
repetiţie. Este provocatoare, fiind, în acelaşi timp, lipsită de 
patimă. Nu lasă impresia că vorbeşte despre soarta iubitului său 
oraş natal, care este oraşul în care m-am născut şi eu. Cele ce 
urmează reprezintă un rezumat: 


Exploatarea minelor nu se poate face fără supunerea 
populaţiei locale. 

Forţa militară în sine nu este suficientă. Pentru 
soluţionarea pe termen lung este nevoie de o perioadă fără 
războaie, cunoscută sub numele de pace. 

Problema delegaților nu este dacă planul colonelului oferă 
cea mai bună metodă de extracţie şi de livrare a 
minereurilor, ci dacă Mwangaza şi a sa Cale de Mijloc poate 
să-şi respecte promisiunile de a realiza consensul social. 


161 


Accesul. Haj se referă nu doar la accesul fizic la 
respectivele mine, ci şi la accesul legal. Evident că noul 
guvern propus pentru Kivu, sub conducerea lui Mwangaza, 
va acorda Sindicatului toate concesiunile, drepturile şi 
aprobările necesare impuse de legea locală. 

Dar ce se întâmplă cu legile congoleze? Chiar dacă se află 
la două mii de kilometri depărtare, Kinshasa rămâne oraşul 
capitală. Pe plan internaţional, ea vorbeşte în numele 
Republicii Democratice Congo în toto, iar jurisdicţia ei asupra 
regiunilor din est este consfinţită prin Constituţie. In viitorul 
îndepărtat, Kinshasa rămâne cheia problemei. 


Haj îşi întoarce ochii exoftalmici spre Philip: 

— Aşadar, întrebarea mea este, Mzee Philip, cum propune 
Sindicatul vostru să ocolească autorităţile de la Kinshasa? 
Mwangaza vorbeşte dispreţuitor despre cei de la Kinshasa. 
Colonelul ne spune că puterea din Kinshasa nu va beneficia de 
niciun beneficiu financiar de pe urma acestei lovituri. Insă, după 
ce se termină toată agitația, Kinshasa va avea ultimul cuvânt de 
spus, nu Mwangaza. 

Philip a ascultat cu multă atenţie spusele lui Haj şi, dacă ar fi 
să mă iau după zâmbetul lui admirativ, i-a plăcut ce a auzit. Işi 
trece palma făcută căuş peste părul alb şi ondulat, străduindu-se 
să nu-l atingă. 

— Haj, va fi nevoie de nervi tari şi de oameni puternici, îi 
explică el fără ca zâmbetul să i se şteargă de pe faţă. Pe deo 
parte, de Mwangaza, pe de alta, de stimabilul tău tată. Va lua 
timp, dar aşa şi trebuie. Există etape în procesul de negociere pe 
care le vom putea rezolva doar când ne vom lovi de ele. Consider 
că asta este una dintre acele etape. 

Haj se arată uimit: în opinia mea, cam prea uimit, dar de ce 
oare? 

— Vrei să spui că nu o să încheiaţi dinainte acorduri colaterale 
cu magnații din Kinshasa? Eşti sigur? 

— Absolut. 

— Nu v-aţi gândit să-i cumpăraţi înainte de a costa prea mult? 

— Nici vorbă! 

Philip îşi însoţeşte spusele cu un râs virtuos. 

— Domnule, sunteţi nebuni! Dacă aşteptaţi până veţi avea 


162 


nevoie de ei, o să vă stoarcă la sânge. 

Cu toate acestea, Philip rămâne neclintit, lucru pentru care îl 
admir. 

— Fără discuţii preliminare cu cei din Kinshasa, Haj, îmi pare 
rău, fără înţelegeri secrete, fără să mituim pe nimeni, fără să 
oferim feliuţe din prăjitură. S-ar putea ca asta să ne coste până la 
urmă, dar ar fi împotriva principiilor noastre. 

Maxie sare brusc în picioare, de parcă ar fi reînviat, iar vârful 
tacului de biliard se opreşte asupra oraşului Goma, apoi urmează 
drumul către sud, pe malul vestic al lacului Kivu. 

— Mzee Franco. Am auzit că uneori grupuri ale distinsei 
voastre miliții montane organizează ambuscade de-a lungul 
acestui drum. 

— Aşa se spune, îi răspunde cu jumătate de gură Franco. 

— Incepând cu zorii zilei în chestiune, noi cerem ca 
ambuscadele organizate de ei să se intensifice, închizând drumul 
pentru transporturi în ambele sensuri. 

Haj scoate un scheunat de protest. 

— Vă referiţi la camioanele tatălui meu? Camioanele noastre 
cu bere, care merg spre nord? 

— Clienţii voştri vor suferi de sete vreo două zile, îi răspunde 
Maxie şi revine la Franco. Am mai auzit că respectatul vostru 
general ţine legătura cu un grup considerabil de miliţie mai mai, 
care staţionează aici, între Fizi şi Baraka. 

— E posibil să fie aşa, recunoaşte forţat de împrejurări Franco. 

— lar la nord, prin zona Walikale, am auzit că tot mai mai sunt 
puternici. 

— Acestea reprezintă secrete militare. 

— In ziua respectivă, vreau ca mai mai să se apropie de 
Bukavu. Mai aveţi grupări de oameni în jurul localităţii Uvira. Şi ei 
ar trebui să ne vină în sprijin. 

Haj se trezeşte din nou că vrea să întrerupă discuţia. Are de 
gând să saboteze discursul lui Maxie sau e doar o coincidenţă? 
Cred că prima variantă e cea corectă. 

— Aş vrea să ştiu, dacă nu e cu supărare, planurile precise ale 
colonelului de a prelua controlul asupra aeroportului Kavumu. De 
acord, trupele nu reacţionează. Oamenii sunt nemulţumiţi şi nu 
au primit solda. Dar au arme şi le place să împuşte oameni. 


163 


Maxie îi răspunde cu glas monoton, din care a dispărut orice 
inflexiune. 

— Eu am plănuit intervenţia unui mic grup de mercenari 
îmbrăcaţi în ceva care să nu atragă atenţia, care să aibă 
suficientă experienţă şi să fie îndeajuns de disciplinaţi ca să 
pătrundă fără să tragă niciun glonţ. E bine aşa? 

Haj dă din cap, iar cârlionţul dat cu gel se leagănă. Cu bărbia 
în palmă, se apleacă în faţă, prefăcându-se foarte atent. 

— Aceştia vor intra ca lucrători de întreţinere la primele ore ale 
dimineţii, ori îşi vor face apariţia de sâmbătă seara, arătând ca o 
echipă de fotbal care îşi caută un partener de antrenament. 
Există două terenuri de fotbal, berea curge gârlă, iar fetele vin 
din satele învecinate, nimic mai firesc. Ai înţeles? 

Încă o clătinare din cap. 

— După ce ajung înăuntru, oamenii vor merge, nu vor alerga. 
Vor fi degajaţi. Îşi ţin armele ascunse, zâmbesc, fac semne cu 
mâna. După zece minute, vom deţine turnul de control, pista şi 
depozitul de muniții. Distribuim ţigări şi bere la toată lumea, 
bani, îi mângâiem amical pe spate pe toţi, stăm de vorbă cu şefii 
şi batem palma. Din punctul lor de vedere, noi nu facem decât să 
închiriem în mod oficial aeroportul ca să aducem câteva 
transporturi de echipamente de minerit fără să deranjăm 
vameşii. 

Tonul lui Haj devine nefiresc de servil. 

— Cu tot respectul cuvenit pregătirii militare a domnului 
colonel, care va fi componenţa acestui escadron de mercenari de 
intervenţie? 

— Profesionişti adevăraţi. Din Africa de Sud, antrenați de 
Forţele Speciale şi aleşi pe sprânceană. 

— Negri, monsieur le colonel? Dacă-mi permiteţi să întreb? 

— Zulu şi ovambos, aduşi din Angola. Veterani, nu amatori. Cei 
mai buni luptători din lume. 

— Câţi vor fi, vă rog, monsieur le colonel? 

— Cel mult cincizeci, cel puţin patruzeci, după calculele 
actuale. 

— Şi cine îi va conduce pe aceşti oameni destoinici în luptă, 
dacă nu te superi? 

— Chiar eu. În persoană. Eu însumi, dar ce credeai? Propoziţiile 


164 


lui Maxie sunt tot mai scurte. Şi Anton, aici de faţă. Plus doi buni 
camarazi. 

— Să mi se ierte îndrăzneala. Monsieur le colonel este alb. 

Maxie îşi îndoaie mâneca dreaptă şi, pentru o clipă, cred că am 
ajuns într-un impas. Însă el îşi examinează partea interioară a 
antebraţului. 

— A naibii treabă, aşa e! exclamă el, iar cei din jurul mesei 
izbucnesc într-un hohot de râs, la care, ostentativ, participă şi 
Haj. 

— Şi colegii tăi, monsieur le colonel? Şi ei vor fi albi? 

Întrebarea vine după ce hohotele se potolesc îndeajuns pentru 
a fi auzită. 

— Ca zăpada. 

— Atunci, ne poţi explica, te rog, cum se face că un grup de 
necunoscuţi, albi ca zăpada, pot desfăşura un atac-surpriză 
asupra aeroportului din Bukavu fără să atragă deloc atenţia 
asupra lor din partea celor care nu au norocul să fie albi? 

De astă dată, nu mai râde nimeni. Auzim pescăruşii şi ciorile, şi 
freamătul vântului călduţ care coboară colina acoperită cu iarbă. 

— Foarte simplu. În ziua respectivă - aceasta fiind expresia 
preferată de Maxie, pentru ziua în care se va declanşa lovitura -, 
o companie elveţiană care este specializată în sisteme de control 
de trafic aerian va desfăşura o verificare la faţa locului a 
facilităţilor aeroportului, activitate premergătoare unei oferte de 
servicii. 

Tăcere, întreruptă doar de redarea mea. 

— Avionul acestor specialişti, care va fi încărcat cu 
echipamente tehnice de natură neprecizată - un accent deosebit 
pe unele cuvinte, pe care mă străduiesc să îl reproduc cât se 
poate de fidel -, va fi parcat în apropiere de turnul de control. 
Tehnicienii companiei elveţiene vor fi albi. Printre aceştia ne vom 
număra şi eu, Anton şi Benny, pe care i-aţi văzut în treacăt. La un 
semnal al meu, grupul de mercenari, care deja au pătruns în 
aeroport pe poarta principală, se vor îmbarca în avion. Înăuntru 
vor găsi mitraliere, lansatoare de rachete portabile, grenade, 
brasarde luminoase, raţii de hrană şi muniţie din belşug. Dacă 
trage cineva în ei, vor răspunde folosind un minimum de forţă. 

Înţeleg perfect de ce Philip a făcut următoarea mişcare. Până 


165 


la urmă, de partea cui era Haj? Cât mai trebuia să îndurăm 
săâcâielile lui? Nici măcar nu se număra printre oaspeţi! Era 
reprezentantul tatălui său, paraşutat în ultima clipă. Sosise 
momentul să-l punem la locul lui, să-l aşezăm exact pe linia de 
unde porneau toţi. 

— Monsieur Haj, începe Philip, imitând cu delicateţe expresia 
„monsieur le colonel” folosită de fostul student la Sorbona, Haj, 
dragul meu băiat! Cu tot respectul datorat tatălui tău, căruia îi 
simţim lipsa foarte mult. Până acum ne-am arătat cu toţii foarte 
reticenţi, probabil prea reticenţi, în legătură cu rolul covârșitor pe 
care tu, personal, îl vei juca în sprijinul campaniei lui Mwangaza. 
Cum o să te pregăteşti pentru Marea Pogorâre? Mai ales în 
Bukavu, care este regatul tău, dacă nu mă înşel? M-am întrebat 
dacă n-ar fi momentul să ne luminezi şi pe noi. 

La început, Haj pare să nu fi înţeles ori întrebarea lui Philip, ori 
redarea mea. După aceea, murmură câteva cuvinte în shi, care, 
deşi mai brutale, îmi amintesc în mod ciudat de cuvintele rostite 
de micuțul gentleman de la restaurantul din Battersea: „Doamne, 
dă-mi putere să mă adresez acestui nemernic et cetera” - şi, 
desigur, nu las să se vadă în niciun fel că am înţeles, preferând 
să desenez în blocnotesul meu câţiva colăcei. 

După care, şedinţa scapă de sub control. Haj sare în picioare, 
face o piruetă, pocneşte din degete şi-şi scutură capul. Şi, încetul 
cu încetul, se apucă să compună un răspuns ritmic la întrebarea 
lui Philip. Şi cum cuvintele reprezintă singura mea muzică, iar în 
privinţa grupurilor congoleze sunt total ignorant, n-aş putea 
preciza nici în ziua de azi ce mare artistă, ori ce trupă, ori ce 
geniu muzical imita Haj. 

Insă aproape toată lumea din încăpere ştia. Pentru toţi, mai 
puţin pentru mine şi pentru Maxie, despre care pot spune intuitiv 
că nu reuşeşte să aprecieze o piesă muzicală, interpretarea este 
una de virtuozitate, care poate fi recunoscută instantaneu şi deci 
foarte amuzantă. Austerul Dieudonne râde să se prăpădească şi 
bate ritmic din palme, foarte încântat. Până şi trupul mătăhălos 
al lui Franco se leagănă de plăcere, în vreme ce interpretul de 
marcă, pregătit să îşi facă datoria în orice condiţii atmosferice, îşi 
continuă traducerea, de astă dată în franceză, iar acum - după 
ce Maxie se uită urât la el - în engleză, o versiune a acesteia fiind 


166 


ceea ce urmează, având la bază notaţiile mele frenetice din 
respectivele momente: 


O să cumpărăm soldaţii 

O să cumpărăm profesorii şi doctorii 

O să-i cumpărăm pe comandantul garnizoanei din Bukavu şi pe 
şeful poliţiei 

Şi pe adjunctul şefului poliţiei 

O să deschidem închisoarea şi o să plasăm 

Câte un camion de bere la fiecare colţ nenorocit de stradă din 
oraş - 

Şi vreun kilogram de exploziv Semtex ca să meargă berea mai 
uşor pe gâtlej 

Şi o să-i punem să demonstreze pe toţi rwandezii anti-Rwanda 
şi 

le vom da arme noi-nouţe din camioanele noastre, 

Cine nu are o armă, să se apropie imediat! 

Şi tuturor golanilor şi demenţilor şi indivizilor care trag în tine - 
pentru că au văzut diavolul în tine, cumva - 

o să le dăm bere, dar şi arme, 

şi toţi bunii romano-catolici din Bukavu, şi toţi preoţii 

şi măicuţele care-l iubesc pe Isus şi nu vor tulburări şi 

nu au de gând să facă scandal, şi pentru că ştiu exact 

cât de puţini sunt adevărații şi bunii creştini - 

o să le spunem că însuşi Prinţul Sărăciei 

intră călare în noul lerusalim pe măgarul lui nenorocit! 

Deci mai ia-ţi o bere, scumpo, şi pregăteşte-ţi încă 

un cocktail Molotov, şi mai sparge câteva ferestre 

şi mai caută să te răzbuni pentru lucruri petrecute mai demult - 
pentru că Paradisul omenesc va veni cu siguranţă să te înhaţe! 


Râde şi Philip şi clatină din cap a mirare, ridicând clopoţelul şi 
anunțând următoarea pauză. Cu toate astea, Tabizi este cel care 
îmi atrage deodată atenţia. Faţa lui e o mască a furiei, greu de 
ascuns. Ochii lui negri, ca de cărbune, privind de sub adăpostul 
pleoapelor grele, sunt îndreptaţi, nemilos, spre fruntea lui Haj, 
precum două ţevi de puşcă, aducându-mi aminte că există o 
clasă de arabi care îşi tratează fraţii subsaharieni cu un dispreţ 
nedisimulat. 


167 


11 


— Sam, unde dracu’ sunt oamenii? Am în urechi o tăcere 
apăsătoare. 

— Verific, dragul meu! Ai răbdare. 

Incerc să am răbdare. O bolboroseală neinteligibilă, în vreme 
ce o aud consultându-se cu Anton, după care, cu Philip. 

— L-am descoperit pe Franco. 

— Unde? 

— In apartamentul regal. Are o consultare confidențială cu 
Mwangaza. 

— Intrăm acolo? 

— Mulţumesc, dar sub nicio formă, Brian! Se vor descurca 
foarte bine şi fără tine. 

Prin cască recunosc plescăitul pantofilor lui Haj pe pasarelă, 
însoţiţi de altă pereche de pantofi, pe care îi atribui lui 
Dieudonné. Sam îmi confirmă imediat identificarea: observatorii 
raportează că Haj l-a prins pe Dieudonne de cot şi îl împinge 
înainte pe poteca din grădină. Mai mult decât atât, Haj duce un 
deget la buze, cerându-i lui Dieudonne să păstreze tăcerea, până 
ies din casă. Simt că plutesc de fericire. Pentru hoţul de sunete 
cu jumătate de normă nu există o muzică mai plăcută decât să 
audă: „Hai să mergem undeva unde nu ne poate auzi nimeni” ori 
„Aşteaptă unde eşti cât mă duc eu să caut un telefon public”. 

Cu toate astea, în agitația mea, simt un val de simpatie pentru 
Dieudonne, care, după ce a fost mânat într-o direcţie de planul 
măreț al lui Maxie, acum se trezeşte târât în alta de recalcitrantul 
Haj. 

Cei doi au ajuns la treptele chioşcului şi au început să urce. În 
timp ce păşesc, Haj începe să danseze. Şi, în acelaşi timp, începe 
să vorbească în cascade: o serie de sunete făcute de pantofii din 

168 


piele de crocodil, o salvă de vorbe. Însă hoţii de sunete aud ca 
orbii. Uneori, ei mai şi văd ca orbii, lucru pe care îl fac eu în 
aceste momente: şi văd totul clar şi limpede ca lumina din ochiul 
meu de orb. Văd pantofii de un verde murdar, din piele de 
crocodil, lovind treptele de piatră. Îi văd bucla dată cu gel 
săltând, corpul zvelt arcuit pe spate, mâinile fluturând ca nişte 
eşarfe de mătase pe cerul senin şi albastru, în timp ce îşi 
menţine glasul sub nivelul sonor al plescăiturilor. lar dacă trupul 
lui este cel al unui sălbatic, glasul aparţine unui om stăpânit şi, 
cu cât vorbeşte mai încet, cu atât mai mult zgomot face cu 
picioarele, azvârlindu-şi capul într-o parte şi alta în cursul unei 
singure propoziţii, în vreme ce microfoanele captează sunetele, 
câte o frântură neclară de fiecare dată. 

Ce limbă vorbeşte? Cea maternă, shi, pe care întâmplător o 
vorbeşte şi Dieudonné. Aşadar, ceea ce face - ori îşi închipuie că 
face, cu puţină improvizație şi folosind franceza, atunci când 
simte nevoia - e să se exprime într-o limbă pe care nimeni dintre 
cei ce ar putea să le asculte conversaţia nu ar putea să o 
înţeleagă; numai că eu sunt în stare. 

De aceea, mă duc după el. Sunt lângă ei. Mă duc după el atât 
de hotărât, încât, atunci când strâng din pleoape, reuşesc să-l 
văd cu ochiul meu virtual. Când Haj face un salt, îndepărtându- 
se, iar Dieudonne se târâie după el, abia respirând şi tuşind, 
Salvo, interpretul de clasă, e acolo, lângă ei, cu căştile şi cu 
blocnotesul lui. Când Haj face saltul înapoi, Dieudonne rămâne 
pe loc; la fel şi eu. O treaptă în sus, apoi Haj sare pe iarbă, iar eu 
îl imit. Şi Haj ştie că sunt acolo. Ştiu că-şi dă seama de asta. Se 
joacă de-a v-aţi-ascunselea cu mine, dar mie-mi place jocul ăsta. 
O face pe zebră să danseze, iar zebra îi întoarce complimentul, 
urcând şi coborând treptele după el. 

El nu are de unde să ştie cât de primitiv este sistemul nostru 
de interceptare. E un om al contemporaneităţii şi pariez că se dă 
în vânt după tehnică, îşi închipuie că deţinem tot arsenalul de 
jucării de ultimă generaţie al unei Chat Room: microfoane 
direcţionale, laser, satelit şi tot tacâmul, dar nu avem aşa ceva. 
Haj, asta nu este Chat Room. lar microfoanele lui Spider sunt 
statice, chiar dacă noi trei nu suntem statici. lar sistemul gândit 
de Spider e un circuit închis, demodat, fără pierderi, iar zebra îl 


169 


apreciază în mod deosebit. 

Suntem numai noi doi. Este vorba despre Haj contra Salvo, 
mano a mano, Dieudonne fiind un martor nevinovat. Este vorba 
despre limba shi vorbită de Haj şi despre stepul bătut de Haj şi 
despre ţopăielile şi zdupăielile lui Haj contra urechilor de hoţ de 
sunete ale lui Salvo. Face piruete, glasul lui urcă şi coboară şi 
descrie cercuri, vorbeşte puţin în shi, apoi în kinyarwanda, 
urmează puţin argou franțuzesc pentru a complica amestecul. Eu 
fur sunete captate de trei microfoane diferite din trei limbi 
separate într-o singură propoziţie, iar recepţia este la fel de 
haotică precum şi comportamentul lui Haj. Şi eu dansez, chiar 
dacă nu o fac decât în minte. Mă aflu sus, pe treptele de piatră, 
duelându-mă spadă contra spadă cu Haj, şi, de fiecare dată când 
el îmi permite să-mi recapăt răsuflarea, transmit redări grăbite şi 
comprimate prin fir către Sam, în timp ce mâna mea stângă 
strânge blocnotesul, iar dreapta ţine creionul care saltă pe 
pagină în ritmul cântecului intonat de Haj. 

— Nu e nevoie să răcneşti, dragul meu Brian! Te auzim foarte 
bine. 

Interceptarea ţine nouă minute, ceea ce reprezintă două treimi 
din pauză. Zebra nu va mai avea niciodată un prilej atât de bun 
ca să fure sunete. 


Haj: Cât de bolnav eşti? (Un ritm sacadat de pantofi, urcă două 
trepte, coboară trei, apoi stop. Brusc, linişte) Foarte bolnav? 
(Niciun răspuns. Incă o repriză de staccato. Revine) Şi nevestele? 
Copiii? (Oare Dieudonné dă aprobator din cap? Se pare că da) Of, 
drace! De câtă vreme ai asta? (Niciun răspuns) Şi ştii de unde-ai 
căpătat-o? 

Dieudonné: De la o fată. Ce-ţi închipuiai? 

Haj: Când? 

Dieudonne: în '98. 

Haj: Războiul din '98? 

Dieudonné: Care altul? 

Haj: Luptând împotriva rwanadezi/or? (încă un semn aprobator, 
evident) Luptai împotriva rwandezilor şi te culcai cu o fată pentru 
adevărata Republică Democratică Congo? Doamne, Dumnezeule! 
Şi ţi-a mulţumit cineva până acum? 


170 


Dieudonné: Pentru că s-a ales cu boala? 

Haj: Pentru că ai dus un război inutil, omule! (Dansând în susul 
şi-n josul treptelor) Mare porcărie! Of, drace! (Alte expresii de 
nemulțumire pe un ton scăzut) Acest Sindicat fără de nume îţi 
vrea curul, ştii asta? (Auditie imposibilă) Banyamulenge au cei 
mai buni luptători, disciplinaţi, motivaţi, cele mai bune 
minerale... aur şi coltan pe platou... iar voi nici măcar nu le 
exploataţi, domnule, vă iubiţi mai mult vacile alea nenorocite!... 

Dieudonné: (printre accese de tuse, cât se poate de calm) 
Atunci noi vom dicta condiţiile. O să mergem la Mwangaza şi o 
să-i spunem: întâi să ne dai ce ne-ai promis, altfel nu luptăm 
pentru tine. O să luptăm împotriva ta. Aşa o să-i spunem. 

Haj: Lui Mwangaza? Îți închipui că Mwangaza a pus la cale 
toată afacerea asta? Ce erou s-a găsit să fie! Ce Iluminat de clasă 
mondială! Ce prieten altruist al tuturor săraci/or! Individul deţine 
cea mai sărăcăcioasă vilă de zece milioane de dolari, nici n-ai 
văzut aşa ceva în viaţa ta. Intreabă-l pe tatăl meu... televizoare 
cu plasmă în fiecare budă... (Ropot violent de tălpi, discuția 
neinteligibilă, după care totul se clarifică. Încet, în contrast vădit 
cu zgomotul precedent) Dieudonné. Fii atent la ce-ţi spun. Eşti un 
om de treabă. Şi te iubesc. 

Dieudonné: (neinteligibil) 

Haj: N-o să mori. Nu vreau eu să mori. Bine? Batem palma? 
Nici tu, nici banyamulenge. Nu se va mai întâmpla asta. Nici din 
cauza războiului, nici de foamete, nici în urma războiului, nici de 
boala ta. Dacă trebuie să mori, promite-mi că mori de prea multă 
bere. Ai priceput? 

Dieudonné: (râzând amar) Bere şi antiretrovirale. 

Haj: Vorbesc serios, nu mai vreau ca oamenii să moară în 
Congo, măcar pentru o vreme. Poate doar în linişte şi pace, de 
prea multă bere. Hei, transpiri ca un cal! Stai jos. 


Audiţia se îmbunătăţeşte. Anton anunţă, prin intermediul lui 
Sam, că Dieudonne s-a aşezat pe o bancă de piatră aflată sub un 
fag din imediata apropiere a chioşcului. Haj ţopăie în jurul lui pe o 
rază de doi metri şi jumătate până la trei metri. Însă eu sunt 
lângă ei. 


171 


Haj:... rwandezii sunt mai tari decât noi, ştii asta?... mai tari 
decât... banyamulenge, mai tari decât mai mai, care-s ca nişte 
maimuţoi (scoate sunete ca de maimuţă)... mai tari decât tot... 
Kivu laolaltă... înţelegi? Recunoaşte. 

Dieudonne: E posibil. 

Haj: E cât se poate de adevărat, şi ştii şi tu asta. Ascultă la 
mine (revine la Dieudonné şi-i vorbeşte agitat drept în ureche - 
audiție cam douăzeci la sută, probabil de la microfonul aflat pe 
ramurile fagului)... Îmi iubesc tatăl. Sunt african. Îl respect. Tu 
mai ai tată?... Bine, înseamnă că-i cinsteşti spiritul. Îi vorbeşti 
spiritului său, te supui lui, te laşi îndrumat de el. Al meu încă 
trăieşte, înţelegi? Trei neveste şi femei cât poate face faţă. 
Deţine o felie din Goma şi cincizeci şi unu la sută din mine, iar 
rwandezii îi fură afacerea sau cel puţin aşa crede el. 


Anton raportează prin intermediul lui Sam că Haj continuă să 
se mişte cu rapiditate în spatele fagului, apoi reapare. Audiţia cu 
intermitențe confirmă acest lucru. 


Haj: Acum două luni m-a chemat la el, înţelegi?... ocazie 
solemnă... birou, nu acasă... nu vrea ca nevestele să tragă cu 
urechea pe la uşi... şi-mi vorbeşte despre acest măreț nou 
contract pentru Kivu care îl interesează şi pe el, cum vechiul lui 
amic Mwangaza vrea să ajungă la putere înainte de alegerile 
care constituie o sursă sigură de război civil, să-i arunce la gunoi 
pe toţi cei pe care nu-i înghite şi să-i îmbogăţească pe toţi cei 
care-i plac şi să îmbogăţească şi poporul, pentru că are în spate 
acest Sindicat minunat şi filantropic, iar Sindicatul are bani, bune 
intenţii, arme şi muniţie. „Sună grozav, i-am zis eu. Imi aduce 
aminte de Regele Leopold când a venit în Congo.” Asta l-a făcut 
să turbeze. De aceea, am aşteptat să se potolească, lucru care s- 
a întâmplat a doua zi... (se întrerupe, revine)... între timp, ceva 
rău. Grav chiar... Am consultat câţiva oameni răi pe care-i ştiu... 
din Kinshasa... taică-meu m-ar ucide dacă ar afla că eu cunosc 
astfel de oameni, dar sunt oameni pe care e bine să-i cunoşti 
dacă nu vrei să te trezeşti mort într-o bună zi... (auditie 
imposibilă)... ce mi-au spus ăştia, tipii de acolo... sub jurământ 
pe care acum îl dezonorez? Kinshasa face parte din târgul ăsta... 


172 


partea cea mai urâtă... 


Audiţie perfectă. Sam mă anunţă că Haj şi Dieudonné stau 
alături pe bancă, iar microfonul se găseşte la un metru şi 
jumătate deasupra lor, şi nu adie nici măcar briza ca să afecteze 
sunetul. 


Haj: De aceea, m-am dus la tata şi i-am spus: „Tată, te iubesc 
şi îţi sunt recunoscător că ai plătit din greu ca să am ceva minte 
şi-ţi respect motivele sincere în legătură cu Mwangaza şi Congo 
de Est. De aceea, dă-mi voie să-ţi spun că, din punctul de vedere 
al negociatorului de profesie care sunt, te-ai purtat ca un 
nătărău, şi încă din două motive. În opinia mea, tu şi Mwangaza 
v-aţi vândut sub preţ acestui Sindicat de rahat cu aproximativ o 
mie la sută. În al doilea rând, şi te rog să-mi scuzi impertinenta, 
cine mai vrea un război aici? Noi doi depindem în totalitate de 
Rwanda în privinţa afacerilor. Ei trimit mărfurile noastre în lume. 
Cu excepţia congolezilor, asta ar fi pentru oricine o bază 
profitabilă şi un parteneriat comercial amical. Asta nu este un 
motiv să măcelărim nevestele şi copiii altora, ori să instalăm un 
lider care are nevoie de tratament geriatric şi care nu are nici 
pregătirea necesară şi care, indiferent cât de mult ai ţine la el, a 
jurat să alunge din Congo orice miroase cât de cât a Rwanda.” 
Crezi că i-am povestit despre amicii mei cei răi din Kinshasa? Pe 
dracu'! l-am zis în schimb despre bunul meu prieten Marius, un 
băiat de treabă de origine olandeză, un grăsan cu care 
întâmplător am fost coleg la Paris. 


Audiţia se întrerupe temporar. Echipa lui Sam mă anunţă că 
oamenii noştri se deplasează prin iarbă către cealaltă latură a 
chioşcului. Audiţia este foarte slabă. 


Haj:... patruzeci de ani... (două secunde de dispariție a 
audiției)... un munte de bani ai unor organizaţii... africane(?) 
vicepreşedinte al... (şapte secunde de dispariție a audiției)... Şi 
atunci i-am spus tatei... (patru secunde albe) m-a ascultat... mi-a 
spus că era cea mai mare prostie din viaţa lui... o ruşine pentru 
strămoşii noştri... după care m-a întrebat unde-l putea găsi pe 


173 


acest Marius ca să poată... spune că închiderea graniţei dintre 
Congo şi Rwanda era singura soluţie viabilă la problemele lumii, 
fiindcă tata cam aşa vorbeşte când nu vrea să dea de înţeles că 
s-a răzgândit. 


Ţiuit metalic, fâsâit de perne din burete, apoi audiţia redevine 
clară. Sam mă anunţă că ţintele s-au aşezat într-un adăpost de 
vânt care dă spre mare. Glasul lui Haj a căpătat tonalități 
precipitate, aproape disperate. 


Haj: De aceea, tata s-a îmbarcat în avionul personal şi s-a dus 
să-l întâlnească pe Marius, care era la Nairobi. Cunoaşte o târfă 
grozavă acolo. Şi îl place pe Marius. Fumează câteva trabucuri cu 
el. lar Marius ţine la Luc. Şi Marius îi spune ce greşeală face. „Eşti 
întocmai cum a zis pişăciosul de fiu-tău. Un om deştept, de 
treabă. Dar tu şi Mwangaza vreţi să îi izgoniți pe rwandezi din 
Kivu, ca să nu vă mai exploateze, ceea ce e o idee măreaţă, cu o 
mică excepţie. Sugerezi în mod serios că ei nu se vor întoarce ca 
să vă bată până o să faceţi pe voi, făcându-vă să plătiţi cu vârf şi 
îndesat ce le-aţi luat? Nu aşa au procedat de fiecare dată? Şi 
atunci, de ce să nu fiţi cu adevărat deştepţi şi să faceţi, măcar o 
dată în viaţă, ceva de neconceput? În loc să-i alungaţi pe 
rwandezi, mai bine uitaţi-vă în oglindă, zâmbiţi cât puteţi de larg, 
şi prefaceţi-vă că-i iubiţi. Fie că vă place ori nu, aveţi relaţii de 
afaceri cu ei, aşa că străduiţi-vă să vă placă. Şi poate că după 
aceea compania mea o să cumpere drepturile tale şi o să 
aducem nişte tineri isteţi ca fiul tău în consiliul de conducere, o 
să vă împăcaţi cu cei din Kinshasa şi, în loc să moară trei 
milioane de oameni, o să realizăm coabitarea paşnică.” 

Dieudonné: (după ce se gândeşte indelung) Şi tatăl tău s-a 
aliat cu acest om? 

Haj: E Luc, ce mama dracului!? Cel mai bun jucător de pocher 
din Goma. Dar ştii ceva? Grăsanul acela de olandez avea 
dreptate. Pentru că rwandezii se vor întoarce, şi pe cine vor 
aduce cu ei? Pe unii care vor declanşa o adevărată catastrofa. Ca 
ultima oară, dar mai rău. Angolezi, zimbabweni şi alţii care ne 
urăsc de moarte şi vor ceea ce avem noi. lar când se va întâmpla 
asta, adio proces de pace, adio presiuni internaţionale, adio 


174 


alegeri, pentru că amărâţii tăi de banyamulenge o să moară ca 
muştele, întrucât vă pricepeţi la asta ca nimeni alţii. Dar eu nu 
mă amestec. Eu o să mă întorc la Paris şi o să mă prăpădesc de 
râs. 


— Stai exact unde eşti, Brian, dragule! O să-ţi vină cineva în 
ajutor. 


— Asta-i stenografiere Pitman, amice? Aduce mai mult cu 
sârma ghimpată. 

Maxie stă aplecat peste mine, ca Bogey, cu mâinile pe braţele 
scaunului meu, şi se uită atent la ceea ce domnului Anderson îi 
place să numească scrisul meu în cuneiforme babiloniene. Gonit 
de Maxie, Spider s-a făcut nevăzut. Purtând o cămaşă roz şi 
bretele roşii, Philip stă în uşa care dă în coridor. Mă simt murdar, 
şi nu-mi dau seama de ce. E ca şi cum aş fi făcut dragoste cu 
Penelope după ce s-a întors de la vreunul dintre seminariile ei de 
sfârşit de săptămână. 

— E un ghiveci, Căpitane, îi răspund eu. Un amestec de scriere 
rapidă, puţin steno şi multe prescurtări proprii. Ceea ce spun 
tuturor clienţilor mei, pentru că am deprins un lucru, şi anume, 
că nu trebuie să-i laşi să creadă că blocnotesul tău poate deveni 
un document cu evidențe, altfel rişti să ajungi în faţa tribunalului, 
ori mai rău. 

— Mai citeşte-ne asta, te rugăm! 

Le citesc, aşa cum mi-au cerut. In engleză, după notițele mele, 
aşa cum am făcut şi mai devreme, fără să omit niciun amănunt, 
indiferent cât de neînsemnat ar fi et cetera. Maxie şi Philip mă 
irită, deşi sunt atent să nu-i las să vadă asta. Le-am spus deja că 
fără complicatul amplificator de sunet al domnului Anderson am 
putea sta acolo toată noaptea, dar nu sunt descurajaţi, asta-i 
clar. Vor să asculte sunetul real pe care-l aud eu în căşti, ceea ce 
mi se pare lipsit de orice logică, având în vedere că niciunul din 
ei nu are habar de vreo limbă din cele cunoscute de mine sub 
nivelul de plutire. Pasajul care îi obsedează este cel de şapte 
secunde de audiție neinteligibilă, imediat după prima referire la 
marele olandez fumător de trabucuri, şi dacă eu nu reuşesc să 
descâlcesc acel fragment, cum Dumnezeu îşi închipuie că ar fi ei 


175 


în stare să o facă? 

Îi întind lui Philip căştile, socotind că probabil vor asculta 
fiecare la câte o ureche, numai că Philip acaparează căştile. 
Ascultă o dată, de două, de trei ori. Şi de fiecare dată, face către 
Maxie un semn din cap. După aceea, îi dă căştile lui Maxie şi-mi 
cere să pun pasajul încă o dată şi, în cele din urmă, Maxie dă 
aprobator din cap, ceea ce-mi confirmă bănuiala de la început: e; 
ştiu dinainte ce anume încearcă să audă şi nu vor să-mi spună şi 
mie. Şi nimic nu-l face pe un interpret de mare clasă să pară mai 
ridicol şi mai inutil decât să nu fie informat complet de către 
angajatorii lui. În plus, e caseta mea, nu a lor. Trofeul meu. Eu 
am smuls totul din ghearele lui Haj, nu ei. Eu m-am bătut cu Haj 
pentru el, a fost duelul nostru. 

— Ai făcut o treabă grozavă, băiete, mă asigură Maxie. 

— Cu plăcere, Căpitane, îi răspund eu, ceea ce reprezintă un 
simplu act de politeţe. 

În realitate, gândesc: „Nu este cazul să mă bateţi pe spate, 
mulţumesc, nu-i nevoie, nici măcar din partea voastră”. 

— De-a dreptul sclipitor, mă asigură şi Philip cu glas unsuros. 

Apoi dispar amândoi, deşi aud doar pe unul din ei urcând 
scările la parter, Philip rămânând probabil consultantul care nu 
face zgomot, şi nu m-ar surprinde dacă el nu ar avea nici măcar 
umbră. 


Multă vreme după plecarea lor, cel puţin aşa am avut impresia, 
nu am făcut absolut nimic. Mi-am scos căştile de pe urechi, mi- 
am şters faţa cu batista, mi-am aşezat din nou casca şi, după ce 
am stat o vreme cu bărbia rezemată într-o mână, am derulat 
pasajul de şapte secunde pentru a nu ştiu câta oară. Ce auziseră 
Maxie şi Philip de nu prezentam încredere să mi se spună? Am 
dat cu viteză mai mică, apoi cu viteză mai mare, dar nu m-am 
lămurit nicidecum: trei sau de patru silabe cu un u la început, un 
cuvânt de hei sau patru silabe cu -eră la sfârşit şi mi-au venit în 
minte pe dată vreo zece care s-ar fi potrivit acolo: /nfirmieră, 
mitralieră, vivandieră, şi câte altele. lar după acesta, ceva 
terminat în -acuri, la fel ca în atacuri. 

Mi-am scos din nou căştile, mi-am luat faţa în palme şi am 
şoptit ceva pe întuneric. Nici până azi nu ştiu ce cuvinte am 


176 


pronunţat. Aş anticipa prea mult afirmând că aveam senzaţia că 
fusesem trădat. Nu pot spune decât că am avut un sentiment de 
deznădejde care mă cuprindea încet, şi nu eram dispus să 
analizez şi să descopăr originea acelui sentiment. La încheierea 
lipsită de glorie a luptei de unul singur cu Haj, fusesem distrus şi 
lăsat pe podea. Chiar m-am întrebat dacă duelul nostru nu 
cumva era o fantazare pe care o clocisem în imaginaţia mea, 
asta până când mi-am amintit cât de precaut se arătase Haj încă 
din momentul intrării sale în apartamentul destinat oaspeţilor 
faţă de orice posibilitate de a fi interceptat. Contrar afirmațiilor 
pe care le-ar fi făcut Paula, prietena intimă a lui Penelope, nu 
eram în faza de negare. Nici măcar nu începusem să mă gândesc 
la lucrurile pe care le negam. Dacă aveam senzaţia că trădasem 
pe cineva, atunci sentimentul era îndreptat spre mine însumi. Mă 
trădasem pe mine, cam aşa aş fi descris relaţia mea cu Hannah, 
în cel mai neprielnic moment ai bioritmului meu din acea zi 
memorabilă. 

— Sam? Sunt eu, Brian. Ce se întâmplă? 

Nu se întâmplă nimic. Sam nu e la post. Contam pe puţină 
înţelegere din partea unei femei, însă în căşti nu aud decât o 
discuţie purtată între bărbaţi, undeva în fundal. Ea nici măcar nu 
a catadicsit să închidă microfonul, lucru pe care îl consider o 
neglijenţă şi o ignorare a măsurilor de securitate. Arunc o privire 
la ceasul mătuşii Imelda. Pauza a intrat în prelungiri. Relatarea 
neclară a lui Haj privind flirtul avut de tatăl lui cu o organizaţie 
rivală condusă de un băiat de treabă gras, de origine olandeză, 
care fumează trabuc, pare să fi tulburat rău de tot apele. Aşa-i 
trebuie, dacă m-a făcut zebră. Spider a plecat şi nu s-a întors 
încă. Există multe amănunte referitoare la geografia acestei case 
despre care nimeni nu mi-a suflat o vorbă. De exemplu, nimeni 
nu mi-a spus unde e camera de comandă a operaţiunii. Ori unde- 
şi ţine observatorii echipa de supraveghere. Unde se ascunde 
Jasper. Unde stă Benny. Dar eu nu trebuie să ştiu toate astea, nu- 
i aşa? Sunt doar un interpret. Toată lumea are dreptul să ştie, 
mai puţin eu. 

Arunc o privire la planul asemănător cu cel al metroului. Haj şi 
Dieudonné s-au despărţit. Sărmanul Dieudonné, singur cuc în 
apartamentul rezervat oaspeţilor! Probabil că se roagă în grabă. 


177 


Haj s-a întors la chioşc, scena presupusului său triumf. Dacă ar fi 
ştiut! Mi-l imaginez privind lung spre mare cu ochii lui cât cepele, 
felicitându-se că a deviat lovitura norocoasă a lui Mwangaza. 
Luminiţa care trebuia să-l ghideze pe Franco este stinsă, 
înseamnă că, după toate probabilitățile, se află încă închis cu 
Mwangaza în apartamentul regal. De neatins. Inregistrarea are 
doar rol de obiect de arhivă. 

Am nevoie de sunet. Nu-mi plac vocile acuzatoare care încep 
să crească în volum în capul meu, în special cea a lui Hannah. N- 
am venit aici ca să fiu criticat. Am făcut tot ce se putea pentru 
angajatorii mei. Ce trebuia să mai fac? Să mă prefac a nu auzi 
ceea ce a spus Haj? Să păstrez asta doar pentru mine? Am venit 
să fac o treabă şi să fiu plătit pentru asta. În numerar. Sunt 
interpret. Oamenii vorbesc, iar eu traduc. Doar nu încetez să 
redau ce spun oamenii doar pentru că afirmă tâmpenii. Nu 
cenzurez, nu elimin nimic, nu înfrumuseţez, nu inventez, mai ales 
în maniera în care procedează unii colegi de breaslă. Redau 
exact ceea ce se spune. Dacă n-aş face-o, nu aş mai fi fiul 
preferat al domnului Anderson. N-aş mai fi un geniu în acest 
domeniu restrâns. Legal sau comercial, civil ori militar: redau 
precis cuvintele oricui, cinstit şi imparţial, indiferent de culoare a 
pielii, de rasă ori de credinţă religioasă. Sunt puntea. Amin şi 
sfârşitul transmisiei. î 

Încerc din nou să intru în legătură cu Sam. Încă nu a revenit la 
post. Bolboroseala bărbaţilor din fundal a încetat. În schimb, 
datorită neglijenţei lui Sam, îl aud pe Philip. Mai mult decât atât, 
vorbeşte îndeajuns de tare ca să înţeleg ce spune. Cu cine 
vorbeşte nu are importanţă. Glasul lui este reflectat de cel puţin 
un perete înainte să fie captat de microfonul lui Sam, dar asta nu 
împiedică audiţia. Sunt atât de intrat în priză după duelul cu Haj, 
încât, dacă o muscă mi-ar tuşi în cască, i-aş putea preciza vârsta 
şi sexul. Surpriza este că glasul lui Philip se deosebeşte atât de 
mult de versiunea elegantă pe care o asociez cu persoana lui, 
încât, auzind introducerea, am îndoieli în a-l identifica. Vorbeşte 
cu un anume Mark şi, judecând după tonul lui imperios, Mark îi 
este subordonat: 


Philip: Vreau să ştiu cine-i e doctor, vreau diagnosticul, 
178 


tratamentul pe care-l primeşte pacientul, dacă e tratat, când se 
anticipează externarea lui, dacă se va întâmpla aşa ceva, pe cine 
primeşte la patul de suferinţă şi cine mai vine în afara nevestelor, 
a amantelor şi a pazei de corp... Nu, nu ştiu în ce spital este, 
Mark, asta-i treaba ta, pentru asta eşti plătit, tu te afli la faţa 
locului! Păi câte spitale de cardiologie sunt în Cape Town, pentru 
numele lui Dumnezeu? 


Sfârşitul convorbirii telefonice. Consultanţii independenţi de 
marcă sunt prea importanţi ca să-şi ia la revedere. Philip trebuie 
să vorbească apoi cu Pat. A format un alt număr şi, după ce 
primeşte legătura, cere să discute cu Pat. 


Philip: îl cheamă Marius, e olandez, în jur de patruzeci de ani, 
fumează trabuc. A fost recent la Nairobi şi din câte ştiu se află 
încă acolo. A urmat facultatea de comerţ la Paris şi-i reprezintă 
pe prietenii noştri de la Uniunea Minieră a Marilor Lacuri. Cine 
altcineva să fie? (Novuăzeci de secunde, în care Philip pare că 
ascultă şi îşi notează ceva, la fel ca mine. În cele din urmă:) 
Mulţumesc foarte mult, Pat. Perfect. De asta mă temeam, numai 
că e mai grav. Exact ceea ce nu voiam să aflăm. lţi rămân 
recunoscător. La revedere! 


Aşadar, acum ştiu. Nu era vorba despre /infirmieră, mitralieră 
ori vivandieră. Era alt cuvânt, minieră; şi nu atacuri, ci lacuri. Haj 
se referea la un consorţiu minier al cărui reprezentant în Africa 
era olandezul cel gras. Îl văd pe Spider de cealaltă parte a 
instalaţiei lui, verificând aparatura, schimbând casetele şi scriind 
ora şi circuitul pe cele noi. Ridic casca de pe o ureche şi îi 
zâmbesc, cu intenţia de a fi sociabil. 

— S-ar părea că o să avem un prânz cam complicat, Brian, iar 
asta din cauza ta, spune Spider cu încântarea tipică a unui velş. 
Se anticipează multă activitate, într-un sens sau altul. 

— Ce fel de activitate? 

— Păi pluteşte în aer, nu? Nu vinde secrete, aşa ne sfătuieşte 
domnul Anderson, ori ai uitat? Oricum te alegi doar cu munca, nu 
cu răsplata. 

Îmi pun casca la loc şi mă uit lung la planul asemănător cu cel 


179 


al metroului. Luminiţa mov, care marchează poziţia lui 
Mwangaza, mă ispiteşte ca felinarul roşu al unui bordel. „Hai, 
Salvo! Ce te opreşte? Regulamentul şcolar?” A nu se atinge decât 
dacă Philip îţi ordonă altceva. Se arhivează, nu se foloseşte 
operativ. Inregistrăm, dar nu ascultăm. Chestia asta nu mai e 
valabilă pentru un interpret-zebră. Şi dacă ev nu am dreptul să 
ascult, atunci cine are? Domnul Anderson, care nu ştie o boabă în 
limbi străine, ci doar engleza vorbită în nordul ţării? Sau 
Sindicatul disperat, aşa cum l-a numit Haj: oare ei ascultă? Ca 
diversiune, probabil. La un păhărel şi la o havană în lăcaşul lor 
din Channel Islands. 

Chiar am ajuns să gândesc astfel? Oare chemarea la răzvrătire 
lansată de Haj mi-a intrat pe sub piele fără să bag de seamă? Ori 
inima mea africană bate mai tare decât credeam eu? Sau o fi 
vorba despre inima lui Hannah? Dacă nu, de ce mâna mea 
dreaptă dansează cu aceeaşi băgare de seamă ca atunci când a 
depus acel coq au vin în aparatul de mărunţire a gunoiului? Ezit, 
dar nu din cauza unor mustrări de conştiinţă de ultim moment. 
Dacă apăs pe comutator, vor începe sirenele să urle în toată 
casa? Oare becul mov de pe planul metroului va licări ca un 
semnal de avarie? Oamenii în hanorace vor apărea cu tropote pe 
scările care duc spre subsol, ca să mă imobilizeze? 

Apăs oricum pe buton şi intru în salonul apartamentului regal, 
zonă interzisă. Franco vorbeşte în swahili. Audiţia este perfectă, 
fără ecou ori paraziți. Îmi imaginez covoare groase, draperii, 
mobilă uşoară. Franco e relaxat. Poate că i s-a oferit un pahar de 
whisky. De ce credeţi că m-am gândit la whisky? Pentru că 
Franco e omul care bea doar whisky. Conversaţia se poartă între 
Franco şi Delfin. Nu există nicio dovadă sigură a prezenţei lui 
Mwangaza, cu toate că o anumită inflexiune în vocile lor îmi 
spune că nu se află prea departe. 


Franco: Am auzit că în acest război se vor folosi multe avioane. 

Delfinul: Adevărat. 

Franco: Am un frate. Am mulţi fraţi, de fapt. 

Delfinul: Eşti binecuvântat. 

Franco: Fratele meu cel mai drag e un mare luptător, dar, spre 
ruşinea lui, are numai fiice. Patru neveste, cinci fiice. 


180 


Delfinul: (citând un proverb) Indiferent cât de lungă e noaptea, 
zorii oricum vor sosi. 

Franco: Fata cea mai mare are un chist la gât care îi scade 
şansele de a se căsători. (Gemetele de durere mă derutează, 
până când îmi dau seama că Franco duce mâna la gât) Dacă 
Mwangaza o va ajuta pe fiica fratelui meu să ajungă cu avionul la 
Johannesburg pentru tratament fără să ştie nimeni, fratele meu 
ar avea sentimente mai bune faţă de Calea de Mijloc. 

Delfinul: Iluminatul nostru este un soţ credincios şi părinte al 
multor copii. Transportul se va aranja. 


Un clinchet de pahare consfinţeşte promisiunea. Urmează 
formula de stimă reciprocă. 


Franco: Fratele meu este un om foarte capabil, respectat de 
lume. Când Mwangaza va ajunge guvernator al provinciei Kivu de 
Sud, ar face bine să-l numească pe fratele meu şef al poliţiei pe 
întreaga regiune. 

Delfinul: În noua democraţie, toate numirile se vor face printr-o 
consultare transparentă. 

Franco: Fratele meu va plăti cu o sută de vite şi cu cincizeci de 
mii de dolari în numerar pentru numirea în funcţie pe o perioadă 
de trei ani. 

Delfinul: Oferta va fi analizată în mod democratic. 


Din cealaltă parte a pupitrului, Spider se uită la mine, având 
sprâncenele înnodate şi înălțate întrebător. Ridic o parte a căştii. 

— S-a întâmplat ceva? mă interesez eu. 

— Nu am ştire despre aşa ceva, băiete. 

— Atunci de ce te uiţi la mine? 

— Pentru că s-a auzit clopoţelul, de aia! Dar tu erai prea 
ocupat să tragi cu urechea. 


181 


12 


— Trei baze, domnilor! Fiecare dintre ele este prea puţin 
exploatată, dar reprezintă un punct-cheie în revigorarea 
provinciei Kivu. 

Aflat în capul mesei cu tacul de biliard în mână, Maxie ne 
dăscăleşte din nou. Aeroportul a ajuns în mâinile noastre, iar 
Mwangaza s-a instalat deja. Curând, Sindicatul va controla toate 
minele din Kivu de Sud, însă, între timp, există trei mine a căror 
situaţie trebuie rezolvată. Ele sunt aproape inaccesibile şi în mod 
oficial nu există deținători de concesiuni cu care să se poată 
trata. Reintrând în sala de conferinţe, am senzaţia că participanţii 
au suferit o transformare majoră. Haj şi Dieudonne, care în urmă 
cu doar câteva minute erau parteneri într-o conversaţie 
subversivă, se comportă de parcă nu s-ar fi văzut în viaţa lor. Haj 
îngână un cântec doar pentru sine şi surâde, fără a se adresa 
cuiva anume. Cu degetele lui osoase şi cu un aer gânditor, 
Dieudonné trage de firele rebele ale bărbii. Între ei, dominator, 
stă Franco, faţa lui ridată arătând ca o mască a dreptăţii. Cine şi- 
ar putea imagina că în urmă cu câteva minute el a încercat să-l 
mituiască pe seraficul Delfin? Şi, bineînţeles, Philip nu este şi nici 
nu a fost vreodată autorul unor ordine fără drept de apel pe care 
le-a strigat la telefonul prin satelit. Îşi ţine mâinile plinuţe 
încrucişate pe piept, într-o atitudine serenă de patriarh. Oare îşi 
piaptănă părul ondulat între actele acestei piese? Îşi domoleşte 
cumva micii cârlionţi care îi trec peste urechi? Doar Tabizi pare 
incapabil să-şi înfrâneze gândurile nelalocul lor care-i fierb în 
minte. Din câte se pare, îşi ţine sub control restul corpului, însă 
sclipirea răzbunătoare din ochii de culoarea țițeiului nu se stinge 
nicicum. 

Harta de care se slujeşte Maxie este atât de mare, încât Anton 

182 


trebuie să o desfacă la fel ca pe o cuvertură peste un capăt al 
mesei. Ca şi comandantul lui, şi-a scos haina. Braţele dezgolite 
sunt tatuate de la coate până la încheietura mâinii: un cap de 
bivol, un vultur cu două capete ţinând un glob între gheare şi un 
craniu pe o stea pentru a comemora Escuadrón de Helicopterâs 
din Nicaragua. Are o tavă cu figurine din plastic: elicoptere de 
atac având rotoarele strâmbate, aeroplane cu motoare duble, ale 
căror elice lipsesc, obuziere care trag după ele remorci pline cu 
muniţie, infanterişti atacând la baionetă ori, mai prudenţi, care 
stau întinşi la pământ, în aşteptare. 

Cu tacul în mână, Maxie se îndreaptă spre capătul mesei. 
Încerc să evit privirea lui Haj. De fiecare dată când Maxie arată 
cu tacul, eu ridic privirea de pe blocnotes şi îl văd pe Haj, care 
mă aşteaptă cu ochii holbaţi. Ce încearcă să-mi transmită? Nu 
ne-am duelat deja? Am devenit prieteni la cataramă? 

— Mă refer la un locşor numit Lulingu, tocmai îi spune Maxie lui 
Franco, în vreme ce vârful tacului pare să străpungă acel punct. 
Inima teritoriului vostru mai mai. Le coeur du Mai Mai. Oui? 
D'accord? Bun băiat! Se roteşte spre mine: Să presupunem că i- 
aş cere să aducă acolo trei sute dintre cei mai buni oameni ai lui, 
ar face asta pentru mine? 

În vreme ce Franco analizează oferta mea, Maxie se întoarce 
către Dieudonné. Oare se pregăteşte să-l sfătuiască să înghită un 
flacon întreg de aspirine? Ca să nu mai rămână în coada turmei, 
mai ales că trebuie să ia hotărârea? 

— E o zonă controlată de tine, adevărat? De oamenii tăi. 
Păşunile voastre. Vitele voastre. Platoul vostru. 

Tacul se roteşte şi alunecă spre malurile sudice ale lacului 
Tanganica, se opreşte la jumătatea drumului, virează spre stânga 
şi se opreşte din nou. 

— Da, este zona noastră, recunoaşte Dieudonné. 

— Şi poţi să-mi asiguri o bază fortificată - aici? 

Faţa lui Dieudonne se întunecă. 

— Tie? 

— Celor din triburile banyamulenge. Pentru un Kivu unit. 
Pentru pace, frăție şi prosperitate pentru toți oamenii. 

Mantrele lui Mwangaza sunt şi ale lui Maxie, lucru evident. 

— Şi cine o să ne aprovizioneze? 


183 


— Noi. Din aer. O să vă paraşutăm toate lucrurile de care aveţi 
nevoie, cât timp va fi nevoie. 

Dieudonné ridică privirea spre Haj de parcă ar dori să îl roage, 
apoi îşi lasă faţa între palmele lungi şi subţiri şi rămâne aşa, şi 
vreme de o clipă îl urmez în bezna lui. Să-l fi convins Haj? Dacă e 
adevărat, a reuşit să mă convingă şi pe mine? Dieudonne înalţă 
capul. Are o expresie hotărâtă, dar e greu de ghicit în sprijinul 
cărei cauze. Se apucă să argumenteze cu voce tare, folosind 
propoziţii scurte, concise, timp în care priveşte în gol. 

— Ne invită să ne alăturăm armatei de la Kinshasa. Însă doar 
pentru a ne neutraliza. Ni se oferă funcţii care creează iluzia 
puterii. În realitate însă, ele sunt fără valoare. Dacă se 
organizează alegeri, cei de la Kinshasa vor impune limite care nu 
vor permite triburilor banyamulenge să-şi exprime părerea în 
Parlament. Dacă suntem măcelăriți, cei din Kinshasa nu vor ridica 
un deget ca să ne salveze. Însă rwandezii vor sări în sprijinul 
nostru. lar acesta va însemna un nou dezastru pentru Congo. 
Printre degetele lipite, îşi anunţă decizia. Poporal meu nu-şi 
poate permite să scape un asemenea prilej. Vom lupta pentru 
Mwangaza. 

Haj se uită cu ochi mari la el şi scoate un chicot de fetişcană în 
semn de nedumerire. Maxie bate cu vârful tacului în poalele 
dealurilor aflate la sud-vest de Bukavu. 

— Această mină îţi aparţine, Haj? Am dreptate? Ţie şi lui Luc? 

— Doar cu numele, recunoaşte Haj, ridicând iritat din umeri. 

— Păi, dacă nu este a ta, atunci a cui este? întreabă Maxie mai 
în glumă, mai în serios, atitudine pe care nu încerc deloc să o 
moderez. 

— Compania noastră a subcontractat-o. 

— Cui? 

— Unor cunoştinţe de afaceri ale tatălui meu, îi răspunde Haj, 
şi mă întreb cine altcineva a mai perceput tonul rebel din glasul 
lui. 

— Rwandezi? 

— Rwandezi care iubesc Congo. Există şi asemenea oameni. 

— Şi-i sunt loiali tatălui tău, presupun, nu? 

— În unele situaţii îi sunt loiali. În altele, sunt loiali faţă de ei 
înşişi, lucru normal. 


184 


— Dacă triplăm producţia minei şi le dăm şi lor un procent, ne 
vor fi fideli şi nouă? 

— Nouă? 

— Sindicatului. Presupunând că sunt bine înarmaţi şi pregătiţi 
pentru un eventual atac. Tatăl tău a spus că vor lupta pentru noi 
până la ultimul. 

— Dacă aşa a zis tata, atunci este adevărat. 

Frustrat, Maxie se repede la Philip. 

— Am înţeles că acest lucra a fost convenit dinainte. 

— Bineînţeles că a fost convenit, Maxie, îi răspunde Philip cu 
glas liniştitor. E o înţelegere încheiată şi parafată. Luc a semnat 
totul de multă vreme. 

Cum disputa se desfăşoară în engleză şi are un caracter privat, 
aleg să nu o traduc, ceea ce nu-l împiedică pe Haj să dea din cap 
agitat şi să rânjească precum un imbecil, stârnind astfel furia 
mocnită a lui Felix Tabizi. 

— Trei lideri, trei enclave independente, continuă Maxie, 
adresându-se participanţilor în general. Fiecare cu aerodromul 
lui, ieşit din uz, folosit ori utilizat parţial. Fiecare fiind 
aprovizionat de avioane de mare tonaj din Bukavu. Problemele 
de acces, de extracţie şi de transport se rezolvă dintr-un foc. De 
negăsit şi - în absenţa puterii aeriene a inamicului - inatacabili. 

„Puterii aeriene a inamicului?” Şi cine este, mai precis, acest 
inamic? Haj îşi manifestă mirarea ori eu? 

— Asta nu este o operaţiune militară în care să-ţi poţi plăti 
oamenii din afara terenului pe care îi plasezi, ce Dumnezeu? 
insistă Maxie, pe tonul cuiva care domină opoziţia. Şi să ai în 
acelaşi timp satisfacția de a şti că faci un bine ţării tale. Spune-le 
şi lor asta, băiete! Fă-i să înţeleagă beneficiile sociale. Fiecare 
miliţie colaborează cu căpetenia locală care se arată prietenoasă, 
fiecare căpetenie câştigă bani, şi de ce n-ar face-o, atât timp cât 
respectă condiţia de a mai da ceva şi clanului ori tribului său. 
Nimeni de pe lume nu poate împiedica bazele astea să 
înflorească sub forma unor comunităţi independente. Şcoli, 
magazine, drumuri, centre medicale, tot ce vreţi. 

Urmează un moment în care atenţia tuturor este distrasă de 
un avion de jucărie, din plastic, pe care Anton îl aşază pe baza lui 
Franco, aflată în junglă, şi toată lumea se uită la el. 


185 


— E vorba despre un Antonov-l2, explică Maxie. Poate 
transporta muncitori  săpători, basculante,  motostivuitoare, 
mecanici şi ingineri. Pista aerodromului este suficient de lungă. 
Cu aparatul Antonov se poate livra cu succes orice este necesar. 

însă, încă o dată, Haj îl opreşte din discurs, de data asta 
ridicând brusc mâna dreaptă în aer şi ţinând-o acolo, asemenea 
unui şcolar ascultător care-şi aşteaptă rândul. 

— Monsieur Philippe. 

— Da, Haj. 

— Am dreptate presupunând că, în baza acordului propus, 
milițiile trebuie să-şi ocupe bazele pe o perioadă de cel puţin 
şase luni? 

— Sigur că ai dreptate. 

— Şi după cele şase luni? 

— După şase luni, Mwangaza se va instala ca ales al poporului 
şi crearea unei provincii Kivu frăţeşti va fi în plină desfăşurare. 

— Dar vreme de şase luni - până când minele trec în mâinile 
poporului - cine le controlează? 

— Sindicatul, cine altcineva? 

— Şi Sindicatul va exploata minereul? 

— Eu aşa sper. 

(Glumă) 

— ŞI-I va expedia? 

— Normal! l-am explicat toate acestea lui Luc. 

— Şi Sindicatul va vinde minereul? 

— Îl va comercializa, dacă la asta te referi. 

— Am spus că-l vinde. 

— lar eu spun comercializare, repetă Philip, cu zâmbetul cuiva 
căruia îi place o trântă sănătoasă. 

— Şi va păstra toate profiturile exclusiv pentru sine? 

Aflat de cealaltă parte a mesei, Tabizi e pe punctul de a 
exploda, însă, cu agilitatea lui recunoscută, Philip i-o ia din nou 
înainte. 

— Profiturile, Haj - veniturile ar fi un cuvânt mai potrivit -, aşa 
cum sugerezi pe drept cuvânt, vor reveni în aceste şase luni 
Sindicatului pentru recuperarea investiţiei făcute în avans. Asta 
va îngloba, bineînţeles, costurile mari pe care le presupune 
sprijinirea lui Mwangaza pentru a ajunge la putere. 


186 


Sub privirile tuturor, Haj rumegă cele auzite. Apoi reia: 

— lar aceste mine, aceste trei baze pe care le-a ales Sindicatul 
vostru - câte una pentru fiecare dintre noi... 

— Ce-i cu ele? 

— Păi, nu sunt doar mine vechi, alese la întâmplare, nu-i aşa? 
Poate că nu arată, dar ele sunt mine profilate pe ceva anume. 

— Regret, dar nu pricep ce vrei să spui, Haj! Eu nu mă pricep 
la tehnică. 

— În toate se exploatează aur şi diamante, corect? 

— A, chiar sper să fie aşa! Altfel, înseamnă că am comis o 
greşeală cumplită. 

— Dar minele astea au slujit şi drept terenuri de depozitare. 

— Serios? 

— Serios. În jurul lor se găsesc dealuri de minereu de coltan. 
Minereu extras, stocat şi abandonat în perioada în care noi eram 
prea ocupați să ne măcelărim între noi, astfel că n-am mai reuşit 
să-l mutăm de acolo. Nu e nevoie decât de o prelucrare brută la 
faţa locului, pentru a-i reduce greutatea, în vederea expedierii, şi 
om te-ai făcut! Nici măcar nu aveţi nevoie de şase luni. Două 
sunt de ajuns. 

Cu coada ochiului, îl văd pe Tabizi cum îşi examinează delicat 
urmele lăsate de vărsatul de vânt pe falcă, cu degete încărcate 
de inele, însă eu cred că acum se gândeşte la falca lui Haj. 

— Ei, mulţumesc pentru informaţii, Haj, îi răspunde Philip, cu 
glas netulburat. Nu pot crede că experţii noştri nu ştiu lucrurile 
pe care ni le-ai spus tu, dar o să mă îngrijesc să le transmit asta. 
Din păcate, coltanul nu mai este mineralul-minune care era 
odată, dar am convingerea că ştii deja asta. 

— Roamer, Căpitane? 

Ridic mâna, cerând clarificări. Oarecum agasat, Maxie mi le dă. 
Păi de unde aveam să ştiu că aparatele radio de tip roamer trec 
atât de repede de pe o frecvență pe alta, încât în toată Africa nu 
există niciun dispozitiv de ascultare - ca să nu mai vorbim de 
Bukavu - ca să le intercepteze? 

— Şi merci, Căpitane? 

— Mercenari, domnule! Dar ce credeai că sunt, maşini 
Mercedes? Te lăudai că te pricepi la termeni militari. 

— Şi CMP, Căpitane? 


187 


Asta cu nici două minute mai devreme. 

— Companie Militară Privată. Isuse, pe ce lume trăieşti, 
domnule Sinclair? 

Îmi cer scuze, lucru pe care un interpret de clasă nu trebuie să 
îl facă niciodată. 

— Cordoane. Asta ai înţeles, băiete? Cuvânt franțuzesc, n-ar 
trebui să ai probleme cu el. Imediat ce se asigură o bază, se 
organizează un cordon de securitate în jurul ei. Pe o rază de 
douăzeci şi cinci de kilometri, nimeni nu pătrunde şi nu iese fără 
aprobarea noastră. Aprovizionarea se face exclusiv cu 
elicopterul. Elicopterul nostru, pilotul nostru, dar baza voastră. 

Anton aşază câte un elicopter pe fiecare bază. Mişcându-mă ca 
să evit privirea fixă a lui Haj, descopăr că Philip a ocupat o poziţie 
în centrul scenei. 

— lar aceste elicoptere, domnilor - întotdeauna dornic să 
creeze efecte dramatice, Philip aşteaptă să se lase o tăcere 
mormântală, aceasta se instaurează şi abia după aceea continuă 
-, aceste elicoptere, care sunt vitale pentru operaţiunea noastră, 
pentru a fi identificate mai uşor, vor fi vopsite în a/b. lar pentru a 
trece mai uşor, noi propunem să luăm măsura de precauţie de a 
plasa marcaje ale Naţiunilor Unite pe fuzelaj, adaugă el, pe un 
ton nepăsător, pe care îl imit cât pot de bine, timp în care rămân 
cu ochii aţintiţi asupra sticlei de Perrier, surd la strigătele tot mai 
puternice de revoltă ale lui Hannah. 

Maxie revine. Se pronunţă în favoarea aruncătoarelor de mine 
de şaizeci de milimetri, esenţiale pentru realizarea agitaţiei atât 
de dragi lui Anton. Apreciază într-o oarecare măsură şi grenada 
propulsată de motor-rachetă, cu raza de acţiune de nouă sute de 
metri, care apoi se autodistruge, făcând fărâme un pluton întreg, 
dar tot grenadele de şaizeci de milimetri îi sunt mai aproape de 
inimă. În timp ce redau spusele lui, mă simt ca într-un tunel lung, 
în care vocea proprie, care se reflectă de pereţi pe întuneric, mă 
izbeşte peste faţă: 


— Întâi transportăm combustibil şi muniţie. 

— Fiecare om va primi câte un Kalaşnikov de producţie 
cehă. Nu cred că găsiţi o armă semiautomată mai bună pe 
lumea asta. 


188 


— Fiecare bază primeşte câte trei mitraliere de 7,62 mm, 
zece mii de cartuşe, un elicopter alb pentru transportul de 
mărfuri şi de trupe. 

— Fiecare elicopter va fi dotat cu o mitralieră Gatling la 
bordul anterior, capabilă să tragă patru mii de gloanţe pe 
minut; muniţia va fi de 12,7 mm. 

— Este timp suficient pentru instruire. Nu ştiu să existe 
vreo unitate militară care să nu se comporte mai bine după 
instrucţie. 


— Spune-le asta, amice! 

— Le spun. 

Nu a sunat niciun ceas, dar orologiul ticăia înainte, iar militarii 
ştiu să respecte orarul cu stricteţe. Uşile duble ale bibliotecii se 
deschid larg. Femeile noastre, de care am uitat, stau lângă 
bufetul cu mâncăruri regeşti purtând şorţuri. În starea mea - 
mintea pare să-mi fi părăsit corpul - observ homar la gheaţă, 
somon garnisit cu castraveți, un amestec de produse din carne, 
un sector cu brânzeturi care include şi nişte Brie moale care a 
scăpat de dispozitivul de tocat gunoiul, sticle cu vin alb în vase 
argintii brumate, o piramidă de fructe proaspete şi, ca un 
giuvaier al coroanei, un tort cu etaj, deasupra căruia se află 
drapelul provinciei Kivu şi cel al Republicii Democratice Congo. 
Pe uşă, într-o sincronizare perfectă şi o ordine solemnă, intră 
Mwangaza, piosul său secretar, adică Delfinul, şi Anton, care 
încheie procesiunea. 

— Pauză de prânz, domnilor! exclamă Philip în glumă, iar noi, 
îndatoritori, ne ridicăm în picioare. Vă rog să produceţi cât mai 
multe pagube acestui bufet! 

Elicoptere albe, purtând însemnele Naţiunilor Unite. Care trag 
cu mitraliera instalată la bordul anterior câte patru mii de gloanţe 
pe minut în interesul păcii, al frăţiei şi al prosperității pentru 
întreaga provincie Kivu. 


Trebuie să menţionez că în toată activitatea mea de interpret 
nu mi s-a întâmplat vreodată să nu fiu invitat în mod foarte 
insistent de clienţi să particip personal la orice fel de trataţie pe 
care o dădeau după discuţii, fie că era vorba despre ceva de 
proporţii, adică banchet la cravată neagră, cu maestru de 


189 


ceremonii, ori vreun simplu cocktail la sfârşitul zilei, la care se 
adăugau câteva gustări. Însă ordinele Căpitanului fuseseră fără 
echivoc. Pe de altă parte, presentimentul confuz care pusese 
stăpânire pe mine îmi alungase foamea, deşi, la întoarcerea în 
camera cazanului, am fost întâmpinat de o bogată varietate de 
sandviciuri, în ciuda amenințării lui Maxie că mă voi bucura de 
pesmet marinăresc. 

— Suntem consemnați aici, băiete, mă informează Spider, 
îndesându-şi în gură o bucată de caşcaval şi un castravecior, în 
timp ce, cu cealaltă mână, face un semn larg spre şirul de 
casetofoane. Fă un tur al meselor, aşa, în trecere, şi stai cu crăcii 
în sus până la noi ordine. 

— Cine a spus asta? 

— Philip. 

Mulţumirea de sine a lui Spider nu reuşeşte să mă liniştească, 
dimpotrivă. Cu acelaşi zâmbet atotcunoscător cu care m-a 
informat mai devreme că o să fim ocupați la prânz, acum îmi 
spune că lucrurile s-au calmat. Imi pun casca pe urechi şi constat 
că sunt conectat la un zgomot alb. De astă dată, Sam nu a uitat 
să-şi decupleze microfonul. Spider examinează o revistă militară 
cam terfelită şi mestecă de zor, dar probabil că stă cu ochii pe 
mine. Aleg biblioteca de pe pupitrul meu şi aud zdrâăngănit de 
farfurii, de furculiţe şi de cuțite, lucru previzibil, semn că ospăţul 
este în toi. O aud pe Gladys - ori o fi Janet? - întrebând: „Vreţi să 
vă tai o felie, domnule?” într-o pronunție surprinzător de bună în 
swahili. Păstrez în minte topografia precisă a bibliotecii care s-a 
transformat în sufragerie. E vorba despre autoservire asistată şi 
despre mese separate, de două persoane şi una de patru, fiecare 
cu microfonul ei. Ferestrele sunt deschise pentru cei care doresc 
să ia o gură de aer. Mesele din grădină, cu microfoane, îşi 
aşteaptă mugşteriii. Philip joacă rolul de ospătar-şef. 

— Domnule Dieudonné, de ce nu aici? Mzee Franco, unde te-ai 
simţi mai bine, având în vedere piciorul suferind? 

De ce ascult? De ce sunt atât de agitat? Aleg o masă şi-l aud 
pe Franco discutând cu Mwangaza şi cu Delfinul. Descrie un vis 
pe care l-a avut. În calitate de copil secret, captiv al servitorilor 
de la Misiune, am auzit o mulţime de vise africane, aşa că tot ce 
povesteşte Franco nu mă surprinde, cum nu mă surprinde nici 


190 


interpretarea pe care i-o dă el. 

— Am intrat în curtea vecinului meu şi am văzut un mort 
zăcând cu faţa în jos în noroi. L-am întors şi mi-am văzut propriii 
ochi privindu-mă. Mi-am dat atunci seama că trebuia să respect 
ordinele generalului meu şi să obţin condiţii bune pentru mai mai 
în acea măreaţă bătălie. 

Delfinul îl aprobă cu un zâmbet afectat. Mwangaza nu se 
lansează în niciun comentariu. Însă eu am urechi doar pentru 
ceea ce nu aud: plescăitul tălpilor de pantofi din piele de crocodil, 
vreun hohot de râs uşor dispreţuitor. Comut pe prima masă de 
două persoane şi-i aud pe Philip şi pe Dieudonné discutând 
practici pastorale într-un amestec de swahili şi de franceză. Trec 
la a doua masă şi nu aud nimic. Unde a dispărut Maxie? Dar 
Tabizi? Nu sunt însă paznicul lor. Sunt paznicul lui Haj. Unde e? 
Comut înapoi, la masa mare, sperând, fără sorţi de izbândă, că îşi 
păstrează gândurile pentru sine, din respect pentru prietenia 
dintre marele om şi tatăl lui. Aud în schimb bufnituri şi gâfăieli, 
dar nu voci, nici măcar glasul lui Mwangaza. Incet-încet, analizez 
ce se întâmplă. Franco şi-a scos punguţa cu fetişuri din 
ascunzătorile costumului cafeniu, de dimensiuni uriaşe, şi îi 
arată, conspirativ, noului său conducător, ceea ce păstrează 
acolo: un os de la o labă din faţă a unei maimuțe, o cutie cu 
unsoare care a aparţinut cândva bunicului său, un fragment de 
bazalt cules dintr-un oraş din junglă, care a dispărut de multă 
vreme. Mwangaza şi Delfinul se arată politicoşi şi apreciază 
respectivele fetişuri. Dacă Tabizi e acolo, nu se deranjează să 
reacționeze. Cu toate astea, nici urmă de Haj, oricât de atent 
ascult. 

Revin la Philip şi la Dieudonné şi constat că Maxie li s-a 
alăturat şi îşi exersează franceza îngrozitoare comentând 
practicile pastorale ale populaţiei banyamulenge. Fac ceea ce ar 
fi trebuit să fac în urmă cu cinci minute. Trec pe SALONUL lui 
Mwangaza şi îl aud pe Haj urlând. 


De acord, atribuirea vocii a fost la început doar o încercare de 
identificare. Urletul nu conţinea niciunul dintre sunetele de 
registru larg pe care le auzisem până în acel moment la Haj, iar 
multe dintre tonurile specifice nu le ascultasem, cum ar fi cel de 


191 


groază, suferinţă şi chinuri cumplite, reducându-se treptat la 
scâncete de cuvinte recognoscibile care, deşi slabe, mi-au 
îngăduit să confirm identificarea. Pot oferi aproximări ale acestor 
cuvinte, dar nu textual. A fost unul dintre rarele momente din 
viaţă când creionul din mâna mea, pregătit să pună totul pe 
hârtie, a rămas în aer, fără să atingă hârtia. Spunea banalităţi, 
precum „Vă rog” ori „Pentru numele lui Dumnezeu” ori „Ajunge”. 
O invoca pe Maria, deşi nu m-am lămurit nicidecum dacă Haj 
apela la Fecioara Maria, la vreo amantă ori la mama lui. 

In prima clipă, ţipătul m-a şocat pentru că a fost extrem de 
puternic, cu toate că mai târziu m-am simţit obligat să găsesc o 
explicaţie. A avut efectul unui fir electric montat între difuzoarele 
căştii mele, care mi-a străpuns creierul şi s-a încins până la roşu. 
A răsunat atât de puternic, încât mi-a fost imposibil să cred că nu 
l-a auzit şi Spider. Cu toate acestea, când am riscat o privire 
furişă spre el, atitudinea lui nu se schimbase câtuşi de puţin. 
Stătea în aceeaşi poziţie, molfăind aceeaşi bucată de pâine cu 
caşcaval şi un castravecior, citind ori doar prefăcându-se că 
lecturează aceeaşi revistă militară, degajând acelaşi aer de 
mulţumire satisfăcută care mă călcase mai devreme pe nervi. 

Am comutat imediat înapoi la bibliotecă, timp în care am 
încercat să-mi vin în fire. Aşezat comod la masă, Mwangaza îşi 
propunea să publice o carte care să cuprindă o selecţie a 
reflecţiilor lui despre democraţia în Africa. La altă masă, Philip, 
Maxie şi Dieudonné discutau aprins chestiuni legate de irigaţii. 
Preţ de câteva clipe, am încercat să mă conving că urletul fusese 
doar o închipuire, dar pesemne că nu am fost îndeajuns de 
convingător, pentru că, fără să-mi dau seama cum, am revenit în 
salonul lui Mwangaza. 

Ajuns în acest moment al relatării, îmi voi îngădui să mă 
slujesc de avantajul gândirii retroactive, pentru că am mai auzit 
nişte urlete, după care am reuşit să identific celelalte dramatis 
personae. De pildă: mi s-a părut încă de la început, când am 
perceput şi mişcarea altor picioare în încăpere - două perechi de 
tălpi din material cauciucat, foarte active, şi o pereche de tălpi 
de pantofi foarte uşori, pe care am atribuit-o lui Tabizi, care 
umbla cu agilitatea unei pisici -, dar nu am auzit plescăitul 
tălpilor de la pantofii din piele de crocodil purtaţi de Haj, ceea ce 


192 


m-a făcut să concluzionez că, ori era suspendat deasupra 
podelei, ori nu avea pantofii în picioare, sau şi una, şi cealaltă. 
Insă a trebuit să ascult câteva schimburi de cuvinte între Haj şi 
torţionarii lui până să-mi dau seama că era legat şi, cel puţin de 
la talie în jos, gol puşcă. 

Deşi veneau din apropierea microfonului, răcnetele pe care le 
auzeam erau mai slabe şi semănau mai degrabă cu cele scoase 
de un porc dus la înjunghiat, fiind înăbuşite de un prosop sau de 
ceva asemănător, care i se scotea de la gură dacă făcea semn că 
are lucruri interesante de spus, apoi era îndesat la loc dacă se 
constata contrariul. Am mai dedus că, în opinia celor care îl 
torturau, Haj se slujea de acel semnal mult prea des: motiv 
pentru care am putut să-i identific, întâi pe Benny - „Mai încearcă 
asta o dată şi-ţi ard testiculele” - şi, imediat după aceea, Anton, 
promiţându-i lui Haj „o călătorie cu ăsta în cur de nu-ţi mai revii”. 

Bun, dar ce era ăsta? 

In zilele noastre, auzim atât de multe despre tortură, încât 
imaginaţia noastră este depăşită, şi analizăm dacă practici 
precum acoperirea capului cu o glugă, privarea de sunete şi 
scufundarea în apă? pot fi considerate mijloace de tortură. Asta 
era acţionat electric: măcar atâta lucru mi-a fost clar imediat. L- 
am auzit pe Anton ameninţându-l că îl porneşte, iar la un 
moment dat Benny i-a atras atenţia fără menajamente lui Tabizi 
că s-a împiedicat de cablu. Să fi fost o vergea electrică pentru 
mânat vitele? O pereche de electrozi? Dacă da, se punea 
întrebarea: Cum ajunseseră în posesia instrumentului? ÎI 
aduseseră cu ei drept echipament standard, pentru orice 
eventualitate - la fel cum cineva îşi ia umbrela la serviciu într-o zi 
înnorată? Ori improvizaseră aparatul pe loc, din materialele 
găsite, la faţa locului - o bucată de cablu de nu ştiu unde, un 
transformator, un comutator cu variator de tensiune, vreun vătrai 
şi cu asta s-a rezolvat? 

lar dacă bricolaseră, la cine ar fi apelat în mod firesc pentru 
asistenţă tehnică şi cunoştinţe privind folosirea obiectului? Motiv 
pentru care, în pofida tulburării mele, mi-a venit în minte 


25 Este vorba despre o formă de tortură care constă în imobilizarea persoanei, 
căreia i se toarnă apă peste faţă, simulându-se astfel înecul; subiectul suferă 
traume psihice care se vindecă extrem de greu. (n.tr.) 

193 


zâmbetul lui Spider. Acel zâmbet părea să sugereze mândria 
creatorului. Oare asta pusese la cale cât fusese plecat de la post? 
Asamblase pentru băieţi un dispozitiv din diverse materiale pe 
care le avea în cutia de scule? Făcuse pentru ei una dintre 
faimoasele lui improvizații, care aveau să garanteze sinceritatea 
absolută până şi în cazul celui mai îndărătnic dintre prizonieri? 
Dacă da, sarcina aceea nu-i stricase deloc pofta de mâncare, 
pentru că acum mesteca de zor. 

Nu voi încerca să prezint altceva decât modul în care Tabizi 
conducea interogatoriul, precum şi protestele inutile ale lui Haj, 
care, cu o rapiditate înduioşătoare, s-au transformat într-o 
confesiune. Las în seama imaginaţiei dumneavoastră 
amenințările guturale şi blestemele pe de o parte, şi răcnetele, 
scâncetele şi rugăminţile, pe de alta. Tabizi nu era un începător 
în ale torturii, în mod clar. Ameninţările lui laconice, ieşirile lui 
teatrale şi izbucnirile nervoase trădau o practică îndelungată. lar 
Haj, după ce la început s-a arătat sfidător, nu putea fi stoic până 
la capăt. Nu-l vedeam rezistând multă vreme dacă ar fi fost legat 
la stâlp şi biciuit. 

Este important să precizez că Tabizi nu a făcut niciun efort 
pentru protejarea sursei informaţiilor: şi mă refer la mine. 
Preluase informaţiile direct din duelul care avusese loc pe 
treptele chioşcului şi nu a încercat să ascundă originea lor prin 
manevre subtile. N-am auzit exprimări de genul: „informaţii 
primite de la o sursă de încredere” ori „potrivit unor materiale 
primite”, prin care ofiţerii domnului Anderson încearcă să 
ascundă plasarea microfoanelor. Doar un specialist în interogare 
ale cărui victime nu vor mai vedea lumina zilei ar putea fi atât de 
neglijent. Întâi, în franceza lui bolovănoasă, Tabizi îl întreabă pe 
Haj de sănătatea tatălui său, Luc. 

— Rău. Foarte. Pe moarte. 

— Unde? 

— Spital. 

— Spital, de unde? 

— Cape Town. 

— Care anume? 

Haj e precaut, şi pe bună dreptate. Minte. l-au arătat de ce 
este în stare dispozitivul electric, ca să-şi facă o idee. Tabizi 


194 


întreabă din nou în ce spital din Cape Town. Zgomotele produse 
de tălpile lui arată că e nervos. În minte mi se încheagă imaginea 
lui cum se învârteşte în jurul lui Haj, căruia îi azvârle câte o 
întrebare, intervenind din când în când, dar lăsând totul în seama 
celor doi asistenţi ai săi. 


Tabizi: Luc nu s-a internat în niciun spital, aşa e?... adevărat?... 
da?... Bine. Deci, ai minţit... cine te-a învăţat? Luc?... minciuna îţi 
aparţine?... bine, şi unde e Luc acum?... unde e?... unde-i Luc... 
Am zis, unde este Luc?... în Cape Town, bun. Data viitoare să nu 
mai minţi. Deci, Luc e în Cape Town, dar nu în spital. Şi atunci ce 
caută acolo? Vorbeşte!... Golf... A, ce-mi place! Cu cine joacă 
golf? Cu olandezul acela gras?... A, joacă golf cu fratele lui!... 
fratele olandezului sau fratele lui?... propriul frate... frumos... şi 
cum îl cheamă pe fratele ăsta?... Etienne... unchiul tău Etienne... 
mai în vârstă ori mai tânăr?... mai tânăr... Bun, şi cum îl cheamă 
pe olandez?... am zis, olandez... da, olandezul cel gras... acela 
despre care am vorbit deja... am zis, olandezul cu care tatăl tău 
nu joacă golf astăzi... olandezul gras cu care ai studiat la Paris, şi 
care fumează trabuc... îl mai ţii minte?... ţii minte?... da? 
Olandezul gras pe care tatăl tău l-a întâlnit la Nairobi, datorită 
ţie, căcat mic ce eşti... mai vrei? Vrei să-i pun pe băieţi să dea 
mai tare, ca să simţi ca lumea? Marius... Deci, numele lui este 
Marius... Domnul Marius, Marius şi mai cum? Lăsaţi-l o clipă... să 
spună ceva... bine, nu-l lăsa, dă-i cât poate duce... van Tonge... 
deci îl cheamă Marius van Tonge. Şi ce profesie are Marius van 
Tonge?... investiţii de capital... unul dintre cei cinci parteneri... 
acum ne înţelegem, s-o ţinem tot aşa, deci nu-mi veni cu 
căcaturi, şi noi mai scădem din voltaj... nu prea mult, că altfel uiţi 
despre ce e vorba... deci acest Marius te-a trimis să ne spionezi... 
spionezi în numele lui Marius... spionezi pentru olandezul acela 
gras, te plăteşte bine ca să-i spui tot ce vorbim... da?... da?... da? 
Nu! Deci, nu. Să admitem că e cum zici... nu spionezi pentru el, ci 
pentru Luc, cum vine asta? Eşti spionul lui Luc şi, imediat ce 
ajungi acasă, o să-i spui tatei totul, pentru ca el să meargă la 
Marius ca să obţină un târg mai bun... nu-i adevărat... nu-i 
adevărat?... tot nu-i adevărat? Nu adormi aici... n-o să te lase 
nimeni să dormi... deschide ochii... dacă nu deschizi ochii în 


195 


cincisprezece secunde, o să te trezim cum nu te-ai trezit de când 
te ştii... aşa-i mai bine... Mai bine... mult mai bine... în regulă, ai 
venit aici din proprie iniţiativă... eşti independent... tăticul tău a 
fost de acord să facă pe bolnavul pentru ca tu să vii aici din 
proprie iniţiativă... nu vrei ce?... Război?... Nu mai vrei alt 
război... crezi în reconciliere cu Rwanda... vrei un tratat 
comercial cu Rwanda... când? În mileniul următor? (râsete) vrei o 
piaţă comună a tuturor naţiunilor din zona Marilor Lacuri... iar 
Marius este omul potrivit să înfăptuiască asta... asta crezi tu 
sincer... ei bine, felicitări! (în engleză) Daţi-i nişte apă... acum 
mai spune-ne ceva despre prietenii tăi cei răi din Kinshasa care 
ti-au spus poveşti căcăcioase despre Mwangaza. Nu ai niciun 
prieten rău... nu ai deloc prieteni în Kinshasa... Nimeni de acolo 
n-a vorbit cu tine... oameni care te-ar putea face să te pomeneşti 
mort... ei, TREZEŞTE-TE IMEDIAT, căcat cu ochi... (din nou într-o 
engleză chinuită) Vără-i-l, Benny, până la capăt... îl urăsc pe 
negroteiul ăsta... mi-e silă... îl urăsc... 


Până acum, reacţiile lui Haj abia s-au auzit, ceea ce explică de 
ce Tabizi a repetat totul cu voce tare, presupun că spre beneficiul 
microfoanelor la care nu aveam aprobare să ascult, şi pentru 
oricine ar mai asculta la vreo conexiune separată - şi mă 
gândesc îndeosebi la Philip. Insă când se aude cuvântul 
„Kinshasa”, dispoziţia celor din încăpere se modifică radical, 
inclusiv cea a lui Haj. Parcă se trezeşte. Pe măsură ce durerea şi 
umilinţa lui se transformă în furie, şi glasul lui capătă putere, 
pronunția se limpezeşte iar Haj sfidătorul, Haj cel dinainte, se 
recreează. Nu mai aud confesiuni scâncite, obţinute sub tortură. 
În schimb, auzim acuzaţii furioase, dezlănţuite, un potop de 
condamnări dure, neiertătoare. 


Haj: Vreţi să ştiţi cine sunt, cine sunt tipii înţelepţi din Kinshasa 
cu care am vorbit! Sunt prietenii voştri! Prietenii lui Mwangaza! 
Magnaţii cu care el nu vrea să aibă de a face până când nu 
construieşte lerusalimul în Kivu! Ştii cum îşi spun ăştia, banda 
asta de funcţionari publici altruişti când se îndoapă cu bere, se 
culcă cu târfe şi se gândesc ce tip de Mercedes să-şi cumpere? 
Clubul Treizeci la Sută. Ce înseamnă treizeci la sută? Sunt banii 


196 


poporului pe care ei au de gând să şi-i însuşească în schimbul 
serviciilor pe care le vor face Căii de Mijloc. Este acea parte din 
această operaţiune împuţită care îi convinge pe tâmpiţi ca taică- 
meu că vor construi şcoli, drumuri şi spitale, când, de fapt, ei îşi 
căptuşesc buzunarele cu bani. Ce au de făcut aceşti magnați ca 
să se aleagă cu Porţia Poporului? Ce le place mai mult să facă: 
nimic. Se fac că nu văd. Dau ordin trupelor să rămână în cazărmi 
şi să nu mai violeze pe nimeni vreme de câteva zile. 


Haj ţipă ca un negustor ambulant. Dacă ar putea să şi 
gesticuleze, probabil ar fi mai fericit. 


Haj: Nicio problemă, Mwangaza! Vrei să declanşezi câteva 
tulburări de stradă în Bukavu şi în Goma, să prinzi un loc înainte 
de alegeri, să-i izgoneşti pe rwandezi şi să porneşti un mic 
război? Nimic mai simplu! Vrei să pui mâna pe aeroportul 
Kavumu, să te joci cu mineralele, să furi stocurile depozitate 
acolo, să le duci în Europa şi să mai detensionezi piaţa mondială 
printr-o vânzare rapidă? Fă-o! Cu o mică precizare. Noi distribuim 
Porţia Poporului, nu tu. lar felul cum o distribuim este treaba 
noastră. Vreţi ca Mwangaza să fie guvernator în Kivu de Sud? Se 
bucură de sprijinul nostru deplin şi altruist. Pentru că, din orice 
contract de construcţie pe care îl acordă, din orice drum pe care- 
şi închipuie că-l construieşte şi din orice floare pe care o 
plantează de-a lungul bulevardului Patrice Lumumba, noi luăm o 
treime. lar dacă ne tragi cumva pe sfoară, apelăm la prevederile 
constituţionale şi te gonim din ţară doar în chiloţi. Mulţumim 
pentru atenţie! 


Diatriba lui Haj este întreruptă, lucru ce mi se pare incredibil, 
de soneria unui telefon, ceea ce mă şochează şi mai mult, 
deoarece singurul telefon în funcţiune de care am ştiinţă este cel 
prin satelit, aflat în centrul de operaţiuni. Anton preia apelul, 
răspunde: „Chiar aici” şi-i trece receptorul lui Tabizi, care ascultă, 
apoi protestează volubil în engleza lui infectă: 

— Tocmai l-am dovedit pe ticălos! Am tot dreptul! 

Însă protestele lui nu au niciun rost, pentru că, imediat ce 
închide, îi transmite salutări lui Haj în franceză: 


197 


— În regulă. Acum trebuie să plec. Dar dacă te mai întâlnesc 
vreodată, te omor cu mâna mea! Dar nu din prima. Întâi o să-ţi 
ucid femeile, copiii, surorile şi fraţii, pe taică-tău şi pe cei care 
cred că te iubesc. Abia după aceea ţi-aş face felul ţie. Ar dura zile 
în şir. Poate chiar săptămâni, dacă am noroc. Dezlegaţi-l pe 
nenorocit şi daţi-l jos! 

Uşa se închide cu o bufnitură, semn că a ieşit. Glasul lui Anton 
e conspirativ şi tandru. 

— Te simţi bine, fiule? În viaţa asta, trebuie să facem cum ni se 
spune, nu-i aşa, Benny? Aşa-i viaţa soldaţilor simpli. 

Benny se poartă la fel de împăciuitor. 

— Stai puţin, să te curăţ. Să nu fii supărat pe noi, da? Data 
viitoare să fii de aceeaşi parte a baricadei cu noi. 

Din prudenţă, comut înapoi în bibliotecă, dar sunt incapabil să 
mă mişc din cauza durerilor pe care le simte Haj. Umerii mi-au 
înţepenit, sudoarea îmi alunecă pe şira spinării şi în palme am 
urme sângerii unde unghiile mi-au pătruns în came. Mă uit spre 
Spider: haleşte dintr-o plăcintă cu brânză slujindu-se de o lingură 
de plastic şi citeşte din revista lui militară ori aşa lasă impresia. 
Oare Anton şi Benny îi vor prezenta un raport de utilizare care să 
sune cam aşa: „Grozav dispozitivul tău electric, Spider, l-a făcut 
să suspine din rărunchi în câteva clipe”? 

Auzind un zgomot de cascadă venind dinspre baia din 
apartamentul regal, comut pe BAIA SALONULUI şi intru exact la 
tanc ca să surprind un duet grosolan al lui Benny şi Anton, care 
îşi freacă victima cu un burete umed. Încep să mă întreb dacă n- 
ar fi cazul să-l las să-şi revină singur, când aud un dublu zgomot 
în momentul când uşa se deschide şi se închide. Şi-mi dau 
seama, deoarece nu se aud paşi, că a sosit Philip cel mătăsos, în 
locul superzelosului Tabizi. 


Philip: Mulţumesc, băieţi! 


Nu le mulţumeşte, le spune s-o şteargă. Aceeaşi uşă se aude 
deschizându-se şi închizându-se, lăsându-l pe Philip singur cu 
Haj. Aud clinchet de pahare. Philip a ridicat tava cu băuturi şi o 
plasează undeva la îndemână, încearcă o canapea ori un scaun, 
apoi se mută pe altul. In tot acest timp, aud plescăitul moale al 


198 


tălpilor pantofilor din piele de crocodil pe podea. 
Philip: Eşti în stare să şezi? 
Haj se aşază pe un scaun ori pe o canapea şi înjură. 


Philip: Ai pierdut masa de prânz. Ţi-am adus nişte salată de 
ton. Nu vrei? Păcat! E foarte bună. Un păhărel de scotch îndoit, 
atunci? 


(Toarnă oricum: un strop de scotch, multă apă minerală şi, 
după plescăitură, cuburile de gheață) 

Tonul lui e impersonal. Ce s-a petrecut mai devreme nu are 
nimic de-a face cu el. 


Philip: în legătură cu Marius. Sclipitorul tău prieten şi coleg din 
perioada facultăţii. Da? Unul dintre cei zece parteneri la o 
companie multinațională de investiţii de capital care se numeşte 
Union Miniere des Grands Lacs. Numărul doi al companiei din 
Johannesburg, care are în atenţie Congo de Est. 


Un foşnet, indiciu că se desface o foaie de hârtie. 


Haj: (în engleză, probabil una dintre puținele expresii mai lungi 
pe care le ştie) Du-te-n mă-ta! 

Philip: Union Miniere des Grands Lacs este o corporație 
multinațională deţinută integral de un conglomerat olandez 
înmatriculat în Antile. Eşti atent la ce spun eu? Da? lar 
conglomeratul se cheamă - cum? 

Haj: (cu un geamăt greu de încadrat) Hogen? 

Philip: lar politica sa? 

Haj: Să facem afaceri, nu război. 

Philip: Bun, dar cine deține Hogen? O fundaţie din 
Liechtenstein deţine Hogen şi, conform standardelor obişnuite, 
de-aici se pierde urma. Cu toate acestea, printr-o şansă 
nesperată, am reuşit să facem rost pentru tine de toată 
distribuţia. 


199 


Numele pe care le rosteşte cu voce tare nu-mi spun nimic, şi 
am bănuiala că nici lui Haj. Stomacul începe să mă ardă abia 
când Philip se apucă să citească funcţiile acestor oameni. 


Philip: Broker pe Wall Street şi fost consilier prezidenţial... 
Director general executiv al PanAtlantic Oil Corporation din 
Denver, Colorado... fost membru al Consiliului Naţional de 
Securitate, vicepreşedinte la Amermine Gold & Finance 
Corporation of Dallas, Texas... consilier principal al Pentagonului 
în privinţa achiziţiei şi stocării de substanţe minerale strategice... 
vicepreşedinte al Grayson-Halliburton Communications 
Enterprise... 


Până să termine, pe blocnotesul meu sunt nouă nume: dacă e 
să-i dau crezare lui Philip, am acolo lista celor mai importanţi 
oameni care deţin puterea corporatistă americană din punct de 
vedere politic, inseparabilă de guvern, lucru pe care Philip îl 
subliniază cu încântare. 


Philip: Fiecare dintre ei este un creator de concepte. 
Neoconservatori de primă mână şi geopoliticieni de mare 
anvergură. Tipul de oameni care se întâlnesc într-o staţiune 
montană la schi şi decid soarta naţiunilor. Nu este pentru prima 
oară când gândurile lor se îndreaptă spre Congo de Est, şi ce 
descoperă? Alegerile bat la uşă, iar anarhia va izbucni mai mult 
ca sigur. Chinezii în căutare de resurse urlă la uşă. Şi atunci, în ce 
direcţie să pornească? Congolezii nu-i iubesc pe americani şi 
reciproca. Rwandezii îi dispreţuiesc pe congolezi şi controlează 
totul. Sunt din cale-afară de eficienţi. De aceea, planul 
americanilor este de a sprijini prezenţa comercială şi economică 
a Rwandei în Congo de Est până când acest lucru devine o 
realitate ireversibilă. Incearcă să realizeze o anexare de facto 
fără vărsare de sânge, şi contează pe o mână de ajutor din 
partea CIA. Şi aici intervine amicul tău Marius. 


Dacă eu am luat-o razna, Haj probabil că a înnebunit. 


Philip: De acord, ai dreptate, Mwangaza a încheiat un târg 
200 


necinstit cu cei din Kinshasa. N-ar fi primul politician congolez 
care-şi acoperă retragerea, nu? (Chicoteşte) Dar este o alegere 
mai bună decât o preluare rwandeză, asta e sigur. (Pauză pentru 
a îngădui ceea ce, cu regret, bănuiesc doar a fi o încuviinţare din 
cap) Şi măcar el îşi doreşte într-un final un Kivu independent, nu 
o colonie americană. lar dacă oamenii din Kinshasa îşi primesc 
banii, de ce să se bage? lar Kivu rămâne în cadrul familiei 
federale, unde-i este locul. (Sunet de /ichid turnat şi clinchet de 
cuburi de gheață, semn că paharul lui Haj este reumplut) Aşadar, 
bătrânul are multe atuuri dacă stai să te gândeşti mai bine. 
Consider că ai fost cam aspru cu el, Haj, vorbesc serios! E naiv, 
dar aşa sunt mai toţi idealiştii. Şi vrea să facă lucruri bune, chiar 
dacă nu reuşeşte să le ducă la capăt. (Schimbare bruscă de ton) 
Ce încerci să spui? Ce vrei? Haina. Uite-ţi haina. Ţi-e frig, da? Nu 
poţi vorbi. Şi vrei un stilou. Ce altceva mai vrei? A, hârtie. Uite 
aici. (Rupe o pagină de undeva) 


Ce Dumnezeu s-a întâmplat cu limba hiperactivă a lui Haj? | s-a 
urcat whisky-ul la cap? Ori sunt urmările dispozitivului electric? 
Scârţâit produs de alunecarea peniţei pe hârtie, în timp ce scrie 
ceva îndârjit, folosind unul dintre stilourile lui. Cui îi scrie? Pe ce 
temă? Avem de a face cu un alt duel. Am revenit în apartamentul 
rezervat oaspeţilor şi Haj a dus un deget de atenţionare la buze. 
Ne aflăm pe treptele chioşcului, iar Haj încearcă să păcălească 
atât microfoanele, cât şi pe mine. Dar de data asta îi întinde lui 
Philip notițele. 


Philip: E cumva o glumă proastă? 

Haj: (foarte încet) O glumă bună. 

Philip: Nu pentru mine. 

Haj: (/a fel de incet) Pentru mine şi tata, e bună. 

Philip: Ai înnebunit! 

Haj: De acord, dar fă-o, bine? Nu vreau să mai discutăm despre 
asta. 


În faţa mea? Nu doreşte să vorbească dacă ascult eu? Asta 
vrea să-i comunice lui Philip? Foşnetul foii de hârtie care trece 
dintr-o mână în alta. Glasul lui Philip e îngheţat: 


201 


Philip: Înţeleg prea bine de ce nu vrei să vorbeşti. Crezi serios 
că mai poţi smulge trei milioane de dolari de la noi doar 
mâzgălind o factură? 

Haj: (răcnet) Asta ne este preţul, tâmpitule! Numerar, ai 
înţeles? 

Philip: Evident, în ziua când cei de la Kinshasa îl numesc pe 
Mwangaza guvernator al Kivu de Sud. 

Haj: Nu! Acum! Chiar azi! 

Philip: Azi e sâmbătă. g 

Haj: Până luni seară! Ori nu încheiem niciun târg! In contul 
tatălui meu din Bulgaria ori unde dracu’ îl are! M-ai auzit? 


Glasul i se potoleşte. Congolezul furios este înlocuit de 
absolventul disprețuitor de la Sorbona. 


Haj: Tata a făcut înțelegerea la un preţ prea mic. Nu şi-a dat 
seama că putea obține mai mult şi mi-am propus să repar 
greşeala pe care a făcut-o. Prețul revizuit este de trei milioane 
suplimentar, şi nu negociem. Unul pentru Bukavu, unul pentru 
Goma şi unul pentru că m-aţi legat ca pe o maimuță şi m-aţi 
torturat de m-aţi făcut să mă piş pe mine. Aşa că pune mâna pe 
telefon şi vorbeşte cu Sindicatul ăsta al vostru şi cere cu tipul 
care zice „da”. 


Philip se tocmeşte, străduindu-se în acelaşi timp să-şi păstreze 
demnitatea neştirbită: în eventualitatea în care Sindicatul va 
analiza oferta lui Haj, ce-ar fi ca avansul să fie de jumătate de 
milion, iar restul la terminarea acţiunii? Pentru a doua oară, Haj îi 
spune lui Philip să se ducă dracului. Ba chiar împreună cu mama 
lui, dacă are cumva una. 

— Scuză-mă că te-am neglijat atâta vreme, dragă Brian! Cum 
a fost? 

Intervenţia lui Sam vine din altă lume, dar reacţionez calm. 

— Practic, nimic notabil, Sam. Multă mâncare, aşa că nu s-a 
prea discutat. N-ar trebui să revenim sus? 

— Dintr-o clipă în alta. Philip trebuie să răspundă unei chemări 
a firii. 

202 


Uşa se închide, iar Haj, rămas singur, se plimbă prin cameră. 
Ce face? Se priveşte în oglindă, gândindu-se cum arată acum, 
dacă tot s-a vândut pentru trei milioane de dolari pe care îi va 
primi luni, dacă? Începe să îngâne un cântec. Eu nu fac aşa ceva. 
Nu am talent muzical. Propriul fredonat mă umple de ruşine chiar 
şi când sunt singur. Dar Haj are ureche, şi cântă ca să se 
binedispună. Poate ca să ne încurajeze pe amândoi. Merge târâş 
prin cameră, în ritmul cântecului, pleosc, pleosc, pleosc. Cântă ca 
să alunge ruşinea amândurora. Melodia aleasă, indiferent ce a 
mai cântat ori fredonat în urechile mele, este clinchetul 
clopotului din biserica Misiunii, evocând orele chinuitoare pe care 
le petreceam acolo la şcoala duminicală. Suntem aliniaţi, 
îmbrăcaţi cu uniformele noastre albastre. Batem din palme şi din 
picioare: tropa, tropa, şi ne spunem o poveste înălţătoare despre 
o fetiţă care i-a promis lui Dumnezeu că-şi va apăra virtutea faţă 
de oricine, tropa, tropa. Dumnezeu a ajutat-o. De fiecare dată 
când s-a simţit ispitită, El a întins mâna Sa şi a readus-o pe calea 
cea dreaptă, tropa. lar când ea a ales să moară decât să-i cedeze 
unchiului ei cel rău, Dumnezeu a trimis coruri de îngeri să o 
întâmpine la porţile raiului. Tropa, tropa. 

Se aude clopoţelul lui Philip, anunțând următoarea rundă de 
discuţii. Îl aude şi Haj. Sunetul captat de microfoane e slab, dar 
nu-i dau nimic de înţeles lui Spider. Stau pe scaun cu căştile pe 
urechi, mâzgălind pe blocnotes cu un aer total nevinovat. Haj 
merge poticnit până la uşă, o deschide şi iese cântând în soare. 
De-a lungul aleii acoperite ce duce spre apartamentul oaspeţilor, 
microfoanele captează tânguiala dulceagă despre triumful 
virtuţii. 


203 


13 


Chiar şi astăzi îmi vine greu să descriu sentimentele 
contradictorii care m-au asaltat când am ieşit din carcera 
subterană şi mi-am reluat locul în ciorchinele de credincioşi care 
pătrundeau în sala de jocuri de noroc pentru ultima parte a 
conferinţei. În pivniţă, nu întrevăzusem nicio speranţă pentru 
omenire, însă traversând aleea acoperită, m-am convins că eram 
într-o stare de graţie divină. Am privit lumea şi am tras concluzia 
că, în absenţa mea, o furtună de vară clătise aerul şi aşezase 
sclipiri pe fiecare frunză şi fir de iarbă. În soarele după-amiezii, 
chioşcul semăna cu un templu grecesc. Mi-am imaginat că 
sărbătoream o supravieţuire miraculoasă: a mea şi a lui Haj 
deopotrivă. 

Cea de-a doua iluzie, nu cu mult mai lăudabilă decât prima, a 
fost să cred că facultăţile mele mintale, afectate de repetatele 
imersiuni sub linia de plutire, cedaseră locul fantazărilor; că 
lanţul evenimentelor, începând cu urletul lui Haj şi terminând cu 
acel cântec prostesc, fusese o rătăcire a spiritului, provocată de 
tensiunea prea mare; duelul nostru audio de pe treptele de piatră 
a fost o alta, iar acelaşi lucru se putea afirma despre orice alte 
fantazări sinistre despre bileţele transmise din mână în mână sau 
despre negocieri ale mitei. 

în speranţa că voi putea verifica această teorie convenabilă, 
când mi-am reluat locul la masa de joc acoperită cu postav verde 
am făcut o trecere în revistă a jucătorilor din iluzoria mea dramă, 
începând cu Anton, înarmat cu un maldăr de dosare pe care, cu 
făloşenia lui obişnuită, le-a aşezat unul câte unul în faţa fiecărui 
invitat. Nici îmbrăcămintea, nici înfăţişarea nu trădau vreun semn 
al activităţilor lui din ultimele minute. Încheieturile degetelor erau 
uşor înroşite, dar nu prezentau zgârieturi. Cu bombeurile sclipind 

204 


şi cu dungile pantalonilor ca un tăiş de cuţit. Benny nu-şi făcuse 
încă apariţia, probabil în pauza de masă ocupându-se de 
protejatul său, Jasper. 

Cum Philip şi Haj lipseau, mi-am îndreptat atenţia spre Tabizi, 
care părea absent, însă aşa se şi cuvenea, având în vedere că 
ceasul arăta două şi douăzeci, iar pe noi ne aştepta ora 
adevărului. Alături de el stătea stăpânul său, Mwangaza. Întrucât 
soarele sclipea pe gulerul lui de sclav şi-i transforma părul alb 
într-o adevărată aură, Iluminatul nostru devenise întruchiparea 
viselor lui Hannah. Putea fi acelaşi om care, în imaginaţia mea, 
plătise din banii poporului complicitatea tacită a magnaţilor din 
Kinshasa? Şi, de cealaltă parte a lui Mwangaza, unsurosul Delfin, 
arborându-şi zâmbetul de om binedispus. În ceea ce-l privea pe 
Maxie, simpla lui prezenţă, lăbărţat lângă scaunul gol al lui Philip, 
cu picioarele întinse neglijent în faţă, a fost de ajuns să mă 
convingă de faptul că eu eram cel care nu-şi găsea defel locul 
acolo, şi că toţi ceilalţi erau ceea ce se pretindeau a fi. 

Şi, ca şi cum ar mai fi fost nevoie de ceva care să întărească 
toate astea, pe uşa interioară intră salvatorul meu, Philip. Face 
un semn cu mâna spre Dieudonné şi spre Franco. Trecând prin 
dreptul lui Tabizi, se apleacă să-i şoptească la ureche. Tabizi 
răspunde printr-o mişcare din cap, fără să-şi schimbe expresia. 
Ajungând la locul rezervat lui Haj, scoate un plic sigilat din 
buzunarul hainei şi îl strecoară ca pe un bacşiş în dosarul ce 
aşteaptă sosirea delegatului care lipseşte. Abia după aceea se 
aşază la celălalt capăt al mesei, iar apoi, aşa cum s-ar exprima 
Paula, am renunţat să mai neg. Ştiu că Philip a telefonat la 
Londra şi a cerut să discute cu omul care spune „da”. Îmi dau 
seama din strâmbătura lui Tabizi că Haj a calculat cu precizie 
poziţia vulnerabilă în care se află Sindicatul: pregătirile sale sunt 
deja prea avansate, prada este prea mare ca să mai renunţe în 
această etapă, au investit deja mult, s-ar putea să mai bage ceva 
bani, iar dacă se retrag acum, nu se vor mai întâlni cu o 
asemenea şansă vreme de cel puţin o generaţie. 

In aceeaşi lumină sumbră a realităţii, mă uit încă o dată la 
Mwangaza. Aureola lui este făcută cu fShnul? A înghiţit vreun 
băț? E deja mort şi legat în şa ca El Cid? Hannah l-a văzut prin 
ceţurile rozalii ale idealismului ei, însă acum, când pot să-l 


205 


privesc îndeaproape, arcul trist al vieţii lui stă scris pe faţa sa 
mototolită. Iluminatul nostru reprezintă decăderea oricui. A fost 
curajos - e de ajuns să ne uităm la dosarul lui. A fost inteligent, 
harnic, loial şi sârguincios toată viaţa. A făcut totul cum se 
cuvenea, însă coroana a mers întotdeauna la alţii, comparabili cu 
el ori sub el. lar asta, pentru că nu s-a dovedit îndeajuns de 
nemilos, ori suficient de corupt, ori destul de duplicitar. Ei bine, 
de acum înainte va fi toate acestea. Este pe punctul de a pune 
mâna pe coroană, dar asta este o iluzie. Pentru că dacă va 
ajunge să o poarte, ea va aparţine oamenilor cărora li s-a vândut 
ca să ajungă aici. Orice vis ar avea, el este de zece ori amanetat. 
lar asta include şi visul potrivit căruia, imediat ce ajunge la 
putere, nu va trebui să-şi plătească datoriile. Haj a întârziat doar 
vreo două minute, însă în mintea mea m-a făcut să aştept câteva 
vieţi. Cei din jurul mesei şi-au deschis dosarele, iar eu procedez 
la fel. Documentul dinăuntru îmi pare cunoscut, şi aşa se şi 
cuvine. Într-o viaţă anterioară, l-am tradus din franceză în 
swahili. Sunt prezente ambele versiuni. La fel şi zece, 
douăsprezece pagini de cifre şi de conturi impresionante, toate, 
din câte-mi dau eu seama, proiecţii ale viitorului îndepărtat: 
estimări ale cantităților extrase, costuri de transport, depozitare, 
vânzări brute, profituri brute, înşelătorie brută. 

Philip înalţă capul cu păr alb şi îngrijit. II văd pe deasupra foii în 
timp ce frunzăresc dosarul. Zâmbeşte către cineva din spatele 
meu, un zâmbet cald, complice, de încredere, aşadar, atenţie. 
Aud plesnetul tălpilor pantofilor din piele de crocodil şi simt un 
gol în stomac. Ritmul plesniturilor se situează sub viteza medie. 
Haj intră plutind, cu haina desfăcută la nasturi, lăsând la vedere 
căptuşeala de culoarea muştarului, cu stilourile şi cu pixurile 
Parker la locul lor, iar buclişoara de pe frunte, rearanjată în mare 
măsură. La Sanctuar, când te întorceai la colegi după ce primeai 
bătaie, etica impunea să pari nepăsător. Haj respectă acelaşi 
principiu. Ţine mâinile vârâte adânc în buzunarele pantalonilor, 
unde le place lor să stea, şi îşi leagănă coapsele. Cu toate astea, 
ştiu că orice mişcare este un chin pentru el. Ajuns la jumătatea 
distanţei până la scaunul lui, se opreşte o clipă şi, surprinzându- 
mi privirea, îmi surâde. Am dosarul deschis în faţă, aşa că, în 
teorie, i-aş putea zâmbi neutru, pentru ca apoi să revin la lectură. 


206 


Dar n-o fac. Ne confruntăm din priviri. 

Privirile ni se întâlnesc şi rămân încleştate în timp ce ne 
măsurăm unul pe celălalt. Nu am idee cât a durat. Nu cred că 
limba lungă şi subţire a orologiului s-a clintit cale de o secundă 
ori două. Însă a fost suficient ca el să priceapă că ştiam, dacă 
vreunul din noi s-ar fi îndoit de asta. A fost suficient de lungă 
pentru ca eu să-mi dau seama că el ştia că ştiu, şi aşa mai 
departe. Şi a ţinut suficient de mult pentru ca persoana care s-ar 
fi întâmplat să se uite la noi să priceapă că eram ori o pereche de 
homosexuali ce-şi transmit semnale de împerechere, fie doi 
bărbaţi care împărtăşeau cunoştinţe ilicite, dar cum de se 
întâmplase asta? În ochii lui bulbucaţi nu rămăsese multă lumină, 
dar, după experienţa prin care trecuse, de ce ar mai fi existat 
vreo luminiţă în ei? Îmi spunea oare: „Ticălosule, tu m-ai 
trădat?!” lar eu îi reproşam oare că se trăda pe sine, dar trăda şi 
Congo? Acum, după mai multe zile şi nopţi decât aş avea nevoie 
pentru a mă gândi la acel moment, îl înţeleg ca pe unul de 
recunoaştere reciprocă. Amândoi eram hibrizi: eu, prin naştere, 
el, prin educaţie. Fiecare din noi se îndepărtase prea mult de ţara 
care ne adusese pe lume ca să aparţinem cu adevărat altui loc. 

S-a aşezat la locul lui, crispându-se de durere, şi a zărit plicul 
alb ieşind discret din dosar. L-a pescuit cu vârful arătătorului şi al 
degetului mare, l-a mirosit şi, în văzul tuturor, l-a deschis. A 
desfăcut o bucată de hârtie de mărimea unei cărţi poştale, ceva 
tipărit, şi a citit pe sărite textul de două rânduri care, presupun, 
confirma, într-un limbaj codificat, înţelegerea pe care o 
negociase pentru sine şi pentru tatăl lui. Am crezut că va da din 
cap către Philip, dar nu s-a deranjat. A mototolit bucata de hârtie 
şi a aruncat-o cu boltă şi, ţinând cont de starea lui, a dovedit o 
ţintă impresionantă. Ghemotocul căzuse în urna care stătea într- 
un colţ al încăperii. 

— Drept la ţintă! a exclamat el în franceză, aruncându-şi 
palmele deasupra capului, alegându-se cu râsete îngăduitoare 
din partea celor strânşi în jurul mesei. 

Voi trece peste negocierile migăloase, nesfârşitele banalităţi 
prin care delegaţii de toate condiţiile se conving singuri că sunt 
deştepţi, apărând interesele companiei sau tribului lor, că sunt 
mai şmecheri decât delegaţii care stau alături de ei. Funcţionând 


207 


pe pilot automat, mi-am folosit timpul pentru a-mi controla 
gândurile şi emoţiile şi, prin orice mijloace posibile - de exemplu, 
manifestând indiferenţă totală faţă de orice s-ar întâmpla să 
afirme Haj -, pentru a scăpa de senzaţia că eu şi el am putea fi în 
vreun fel - ca să folosesc o frază la care instructorii de la cursul 
de o zi ţin foarte mult - conştienţi unul de celălalt. Mă îngrijora 
gândul că Haj putea să fi suferit vreo leziune internă, vreo 
hemoragie, dar m-am liniştit complet când s-a ridicat problema 
remunerării oficiale a lui Mwangaza. 

— Bine, Mzee, obiectează Haj, aruncând o mână în aer, cum a 
făcut şi până acum. Cu tot respectul, Mzee. Stai puţin - vorbeşte 
în franceză, pe care o redau fără intonaţie către sticla de Perrier 
-, cifrele astea sunt de-a dreptul ridicole! La dracu'! Ceea ce 
vreau să spun - şi, cu vioiciune, apelează la cei doi tovarăşi 
pentru a primi şi sprijinul lor - este: vi-l puteţi imagina pe 
Mântuitorul nostru trăind atât de sărăcăcios? Ce vei mânca, 
Mzee? Cine-ţi va plăti chiria, notele de plată la combustibil, costul 
călătoriilor, distracţiile? Toate cheltuielile astea necesare trebuie 
să fie achitate din bani publici, nu din contul pe care-l ai deschis 
în Elveţia! 

Dacă Haj ar fi sângerat, trebuia să se vadă. Faţa lui Tabizi a 
împietrit, deşi până atunci fusese destul de rigidă. Zâmbetul lui 
Philip nu s-a schimbat defel, iar Delfinul a răspuns în numele 
stăpânului său, cu replica gata pregătită. 

— Atâta vreme cât rămâne alesul poporului, iubitul nostru 
Mwangaza va trăi aşa cum a făcut-o mereu, adică din salariul de 
simplu profesor şi din modestele venituri obţinute din cărţile lui. 
Îţi mulţumeşte însă pentru întrebarea grijulie. 

Felix Tabizi dă ocol mesei ca un căpcăun care a devenit corist 
de biserică. Însă nu înmânează celor prezenţi o foaie cu textul 
vreunui imn, ci ceea ce el numeşte notre petit aide-me&moire - o 
pagină de tabele de transformare, care stabileşte, pentru 
calmarea şi desfătarea cititorilor noştri, ceea ce se înţelege în 
lumea reală prin cuvinte şi expresii aeriene precum „cazma”, 
„mistrie”, „târnăcop”, „roabe grele şi uşoare” şi altele asemenea. 
Şi cum informaţiile se pun la dispoziţie în swahili, dar şi în 
franceză, pot rămâne la fel de tăcut ca şi ceilalţi participanţi, în 
timp ce între cuvinte şi înţeles se fac nişte asociaţii filosofice. 


208 


Şi nici în ziua de azi n-aş putea spune despre ce era vorba. 
Cele mai bune „roabe uşoare” proveneau din Bulgaria, dar ce 
Dumnezeu erau? Rachete care se montau în conurile anterioare 
ale elicopterelor albe cu însemne ONU? Dacă mă întreabă cineva 
acum ce însemna „seceră”, „tractor” ori „combină de recoltare”, 
aş fi la fel de neştiutor. Mi-a trecut prin minte că acela ar fi fost 
momentul potrivit să sar în picioare şi să exclam că era ceva 
putred la mijloc? Să acţionez la fel de curajos ca micuțul domn de 
la trattoria? Trebuia să fac dosarul sul şi să izbesc cu el de tăblia 
mesei: „Nu pot să tac! Îmi sunt dator mie însumi. Prin urmare, 
aşa voi face”? Dacă aşa stăteau lucrurile, încă analizam 
chestiunea când uşile interioare s-au deschis şi pe ele a intrat 
distinsul nostru notar, monsieur Jasper Albin, însoţit de Benny, 
protectorul lui conştiincios. 

Jasper a căpătat o statură mai impozantă. Nu beneficia de ea 
la începutul zilei, când părea mândru că nu avea nimic de oferit 
în afara venalităţii. M-a uimit faptul că o acţiune atât de 
îndrăzneață şi de generos finanțată şi-a lăsat afacerile în mâinile 
unui asemenea om. Jasper cel de acum era pregătit pentru un 
astfel de rol, chiar dacă tot ceea ce a urmat a fost o 
reprezentaţie teatrală - ori, mai bine zis, o pantomimă, întrucât o 
bună bucată din banda sonoră a acelui moment istoric mi s-a 
cam şters din minte, din fericire pentru mine. Soarele după- 
amiezii continuă să se reverse prin ferestre. În razele lui plutesc 
particule de praf, ori rouă de seară, când, din geanta lui diplomat 
destul de umflată, Jasper scoate două dosare identice îmbrăcate 
în piele, cu un aspect regesc. Pe copertele lor stă scris un singur 
cuvânt: contract. Slujindu-se doar de vârfurile degetelor, 
deschide pe rând fiecare dosar, apoi se aşază la loc şi se 
reazemă de  spătar, îngăduindu-ne să vedem originalul, 
documentul unic, cel legat în panglici şi de neaplicat, o versiune 
a lui fiind în franceză, iar a doua în swahili, tradusă de mine. 

Din geanta lui de magician, mai scoate un prespapier antic, din 
metal cenuşiu şi gravat, pe care, în starea mea de aproape 
levitaţie, îl asemăn storcătorului de portocale al mătuşii Imelda. 
Este urmat de o foaie de hârtie impermeabilă, de format A4, pe 
care sunt lipite opt stele roşii, sistem sovietic, însă cu mai multe 
colţuri, care se pot detaşa. La semnul lui Philip, mă ridic în 


209 


picioare şi mă postez lângă Jasper, în vreme ce acesta începe să 
se adreseze delegaților. Cuvântarea lui nu entuziasmează pe 
nimeni. | s-a confirmat, spune el, că părţile contractului nostru s- 
au pus de acord. Întrucât el nu a participat la deliberări şi cum 
chestiunile complexe privitoare la agricultură se situează în afara 
graniţelor priceperii lui profesionale, se vede obligat să se 
absolve de răspundere referitor la formularea tehnică a 
contractului care, în eventualitatea unui litigiu, va putea fi 
stabilită de un tribunal. În cursul redării spuselor lui, m-am 
străduit şi am reuşit să evit privirea lui Haj. 

Jasper îi invită pe toţi semnatarii să se ridice. Asemenea 
participanţilor la o slujbă religioasă, aceştia alcătuiesc un şir, cu 
Franco în frunte. Mwangaza, prea important ca să se aşeze la 
rând, stă într-o parte, flancat de protectorii şi de consilierii lui. 
Haj, pe care continui să-l ignor, e ultimul în rând. Franco se 
apleacă deasupra versiunii în swahili, dă să o semneze şi se 
ridică brusc. A depistat vreo insultă, un semn rău? lar dacă nu, 
de ce sunt ochii lui de bătrân scăldaţi în lacrimi? Se răsuceşte cu 
greu, târându-şi piciorul beteag, până când ajunge faţă în faţă cu 
Dieudonné, duşmanul lui, dar acum, nu se ştie pentru câtă 
vreme, frate de arme. Ridică pumnii uriaşi până la înălţimea 
umărului. Se pregăteşte oare să-şi sfâşie noul prieten bucată cu 
bucată? 

— Tu veux? urlă el în franceză. Chiar vrei să faci asta? 

— Je veux, bien, Franco, îi răspunde cu sfiiciune Dieudonné, 
apoi cei doi bărbaţi cad unul în braţele celuilalt într-o strânsoare 
atât de aprigă, încât mă tem să nu-i plesnească toracele. 

Urmează o hârjoană. Franco, cu ochii înlăcrimaţi, semnează. 
Dieudonne îl împinge deoparte şi încearcă să semneze, numai că 
Franco îl ţine de braţ: vrea cu orice preţ să-l mai îmbrăţişeze o 
dată. Într-un târziu, Dieudonné reuşeşte să semneze. Haj refuză 
stiloul care i se întinde şi scoate cu un gest larg unul din 
buzunarul costumului Zegna. Fără măcar să simuleze că citeşte 
textul, îşi mâăzgăleşte semnătura de două ori, o dată pentru 
varianta în swahili, a doua oară pentru cea în franceză. Aplauzele 
sunt declanşate de Philip şi se aud şi în tabăra lui Mwangaza. Bat 
din palme pentru cei mai buni dintre noi. 

Femeile noastre apar cu tăvi pe care se află pahare cu 


210 


şampanie. Ciocnim, Philip rosteşte câteva cuvinte minunate şi 
alese, în numele Sindicatului, Mwangaza răspunde cu demnitate, 
eu redau ambele discursuri cu strălucire. Mi se mulţumeşte, nu 
tocmai generos. Un jeep trage în curtea din faţa casei. Apropiaţii 
îl conduc pe Mwangaza spre vehicul. Franco şi Dieudonné, 
ţinându-se de mână, ca nişte africani de treabă, îşi aruncă tot 
felul de glume în vreme ce Philip îi împinge spre jeep. Haj îmi 
întinde mâna ca să ne luăm rămas-bun. Accept strângerea de 
mână cu precauţie, fiindcă n-aş vrea să-i dau dureri, fără să văd 
rostul acestui gest. 

— Ai o carte de vizită? mă întreabă el. Mă gândeam să deschid 
un birou la Londra. Te-aş putea folosi. 

Bag mâna în buzunarul sacoului meu de împrumut şi pescuiesc 
o carte de vizită: Brian Sinclair, interpret autorizat, cu adresa la o 
căsuţă poştală din Brixton. Mai întâi se uită lung la ea, apoi mă 
examinează. Râde, dar delicat, fără să emită hăhăitul acela ca de 
hienă, cu care m-am obişnuit deja. Tardiv, îmi dau seama că mi 
s-a adresat în limba shi, în care îl asaltase pe Dieudonne pe 
treptele chioşcului. 

— Dacă te gândeşti vreodată să vii la Bukavu, să-mi trimiţi un 
e-mail, adaugă el nepăsător, de astă dată în franceză, şi scoate 
din ascunzişurile costumului Zegna o cutie din platină pentru 
cărţi de vizită. 

Respectiva carte de vizită se află dinaintea ochilor mei în timp 
ce scriu despre toate acestea, nu fizic, ci întipărită fără putinţă 
de ştergere în memoria mea vizuală. Are 7,5 cm pe 5 cm şi 
margini aurite. Pe a doua dungă aurie din interior se află fauna 
din Kivu, atât din trecut, cât şi din prezent. Gorila, leul, leopardul 
şi elefantul, o armată de şerpi prinşi într-un dans zglobiu, dar 
nicio zebră. Drept fundal, avem dealuri roşietice, un cer roz 
înapoia acestora, iar pe cealaltă parte, silueta unei cântărețe de 
cabaret cu un picior ridicat foarte sus, ţinând un pahar de 
şampanie în mână. Numele lui Haj şi numeroasele lui funcţii sunt 
prezentate cu literele înflorite ale unei proclamaţii regale, întâi în 
franceză, apoi în engleză, iar la urmă în swahili. Sub acestea, 
sunt trecute adresele de la domiciliu şi de la firmă din Paris şi din 
Bukavu, iar după ele, un întreg şir de numere de telefon. Pe 
partea cealaltă, alături de dansatoarea de cabaret, o adresă de 


211 


e-mail în cerneală. 


Refăcând drumul pe sub pasarela acoperită, deja familiar, am 
băgat de seamă cu încântare că, în graba ce devine tradiţională 
pentru momentele finale ale tuturor conferinţelor, Spider şi 
ajutoarele lui se împrăştiaseră deja, dezmembrând circuitele pe 
care le instalaseră cu ceva timp în urmă. Cu o şapcă pe cap şi cu 
o vestă matlasată, Spider stătea cu picioarele desfăcute pe 
treptele de piatră unde se manifestase Haj, înfăşurând pe mână 
cablul electric şi fluierând. În chioşc, doi oameni cu hanorace 
urcaseră pe scări. Un al treilea stătea în genunchi, în faţa băncii 
de piatră. În camera cazanului din subsol, planul ca pentru 
metroul londonez stătea proptit cu faţa la perete, iar cablurile 
fuseseră strânse şi legate. Casetofoanele erau stivuite în cutia lor 
neagră. 

Un sac de culoare cafenie, pentru depozitarea deşeurilor, cu 
gura larg deschisă şi pe jumătate plin, zăcea pe tăblia pupitrului 
lui Spider. Sertarele goale stăteau deschise în cea mai bună 
tradiţie Chat Room. Cine a trecut prin mâinile domnului Anderson 
devine sclav al propriilor reguli de securitate personală, care 
încep cu ce poţi spune jumătăţii tale, până la recomandarea de a 
nu azvârli cotoare de măr în sacul personal de deşeuri, pentru că 
acestea împiedică arderea deşeurilor secrete, iar Spider nu 
constituie o excepţie de la regulă. Casetele lui audio, înregistrate 
digital, erau numerotate şi etichetate fără greş şi aşezate 
ordonat în tăvi. Casetele nefolosite stăteau aşezate pe un raft de 
deasupra, în cutii. 

Pentru selecţiile mele principale, am consultat registrul de 
intrări. Lista scrisă de mână din faţa mea cuprindea benzile care- 
mi erau cunoscute: apartamentul destinat oaspeţilor, 
apartamentul regal şi aşa mai departe. Am ales cinci dintre ele. 
Însă ce reprezenta lista de pe dos, scrisă tot de mână? Şi cine - 
ori ce - era S? De ce, în coloana în care trebuia trecut locul de 
plasare al microfonului, aveam litera S? S de la Spider? S de la 
Sindicat? S de la Sinclair? Sau, altă bănuială, S de la satelit? Era 
posibil ca Philip, Maxie ori Sam, ori lordul Brinkley, ori vreunul 
dintre partenerii lui fără de nume, ori toți laolaltă, să hotărască, 
din motive de autoprotecţie, pentru istorie, pentru arhivă, să-şi 


212 


intercepteze propriile convorbiri telefonice? Am considerat că 
asta era explicaţia. Existau trei casete pe care se scrisese cu 
pixul câte un S. După ce am înşfăcat trei casete neînregistrate, 
am mâzgălit acelaşi S pe cant şi mi-am însuşit originalele. 

Următorul lucru a fost să ascund casetele. Pentru a doua oară 
de când mă văzusem silit să îl îmbrac, m-am arătat recunoscător 
faţă de sacoul marca Harris Tweed. Avea nişte buzunare 
interioare extrem de încăpătoare, fiind probabil croit exact 
pentru asemenea îndeletniciri. Betelia pantalonilor cenuşii s-a 
dovedit a fi la fel de generoasă, însă blocnotesurile mele erau 
rigide şi greu de îndoit din cauza arcurilor. Tocmai mă gândeam 
ce să fac cu ele, când am auzit vocea lui Philip, la fel de 
mângâietoare ca atunci când vorbise în timpul spectacolului. 

— Brian, dragul meu! Aici erai? De-abia aşteptam să te felicit! 
lată că am găsit şi momentul potrivit. 

Stătea rezemat de uşă, cu un braţ rozaliu pe toc, cu picioarele 
încrucişate, punându-şi în evidenţă pantofii uşori şi comozi. 
Instinctul mi-a dictat să mă port politicos, însă mi-am adus 
aminte la timp că, după spectacolul memorabil pe care îl 
dădusem, era mai firesc să mă simt stors şi agitat. 

— Mă bucur că ai fost mulţumit, am spus eu. 

— Faci ordine? 

— Exact. 

Ca dovadă, am aruncat unul dintre blocnotesurile mele în sacul 
cu hârtie de tocat şi ars. M-am întors şi am dat de Philip proţăpit 
exact în faţa mea. Să fi observat umflăturile din jurul taliei mele? 
A ridicat braţele şi am crezut că va încerca să-mi scoată casetele 
din ascunzătoare, însă el a întins mâna şi a recuperat carneţelul 
meu din sac. 

— Ei, trebuie să recunosc, s-a mirat el, umezindu-şi degetul şi 
răsfoind câteva pagini cu semne scrise cu creionul. Nu are niciun 
rost să mă plâng că nu le descifrez, nu? Puţini ar reuşi. 

— Domnul Anderson numeşte acest scris cuneiform babilonian, 
am zis eu. 

— Şi cerculeţele astea de pe margine ce înseamnă? 

— Sunt notițe pentru mine. 

— Şi ce îţi spun? 

— Sunt indicaţii de stil. Vorbire aluzivă. Lucruri care trebuie 


213 


sugerate când fac redarea. 

— Cum ar fi? 

— Afirmaţii făcute sub formă interogativă. Când ceva serveşte 
drept glumă şi când nu. Sarcasme. Nu prea reuşeşti să redai 
sarcasmul, mai ales la traducere. Nu se poate transmite bine. 

— Extraordinar, fascinant! Şi ţii minte toate însemnările 
astea?! 

— Nu neapărat. Tocmai de aceea le notez. 

Philip este ca un vameş de la Heathrow care te scoate din şirul 
de sosire pentru că eşti o zebră. Nu te întreabă unde ţi-ai ascuns 
cocaina ori dacă ai participat la un curs de instruire într-o tabără 
Al Qaeda. El vrea să afle unde ţi-ai petrecut vacanţa, dacă hotelul 
a fost bun, în vreme ce-ţi studiază limbajul trupului şi clipirile 
mirate, şi aşteaptă o modificare semnificativă a nivelului vocii. 

— Da, sunt deosebit de impresionat! Te-ai descurcat excelent! 
Sus, jos, peste tot, a zis el, punând blocnotesul înapoi în sac. Și 
eşti căsătorit. Cu o ziaristă renumită, am înţeles. 

— Întocmai. 

— O frumuseţe de femeie, mi s-a spus. 

— Aşa zice lumea. 

— Cred că alcătuiți o pereche grozavă! 

— Bineînţeles! 

— Ei, să nu uiţi că vorbăria în pat poate costa vieţi. 

Apoi a dispărut. Ca să mă conving că plecase, am urcat până 
în capul scării şi am ajuns la vreme ca să-l văd dispărând după 
colţul clădirii. Pe deluşor, Spider şi oamenii lui trebăluiau încă. 
Am revenit în camera de la subsol, mi-am recuperat blocnotesul 
şi le-am luat şi pe celelalte trei. Servindu-mă cu altele patru noi 
dintr-un teanc, le-am mototolit puţin copertele, le-am numerotat 
ca pe cele scrise şi le-am aruncat în sac. Buzunarele şi betelia 
pantalonilor stăteau să plesnească. Cu două blocnotesuri aşezate 
între omoplaţi şi câte unul în fiecare buzunar, am urcat 
legănându-mă treptele ce duceau afară din pivniţă şi am mers pe 
aleea acoperită la adăpostul relativ al dormitorului meu. 


În sfârşit, înapoi spre Blighty?! Ne aflăm la o altitudine de 


26 Termen argotic pentru Marea Britanie, folosit în mod ironic de expatriaţi sau 
de persoane care se întorc din străinătate. (n.tr.) 
214 


aproape nouă sute de metri deasupra mării şi în fiecare cuşcă din 
avion se desfăşoară o petrecere câmpenească, şi de ce nu, lao 
adică? Am redevenit noi înşine, acelaşi grup de fraţi care au 
pornit de la Luton în acelaşi avion fără semne de identificare, în 
urmă cu douăzeci şi patru de ore, venind acasă cu coada sus şi 
cu un contract în buzunar, având toate motivele din lume să 
petrecem, la un pas de câştigarea Cupei, nu? Philip nu este cu 
noi. Nu ştiu unde s-a dus şi nici nu-mi pasă. Poate la dracu'! Sper 
să fie aşa. Primul care îşi face apariţia cu paşi mărunți pe interval 
este Spider, purtând o bonetă improvizată de bucătar-şef şi 
distribuind farfurii, pahare, cuțite şi furculiţe din plastic. In urma 
lui vine tropăind Anton, cu un prosopel prins în talie ca un şorţ, 
aducând coşul primit din partea unui donator anonim de la 
Fortnum & Mason, din Piccadilly. Îl urmează îndeaproape masivul 
Benny, blândul nostru uriaş, care duce o sticlă gigantică de 
şampanie. Nici măcar marele avocat Jasper, retras în cuşca din 
capătul avionului pe care a ocupat-o şi la venire, nu poate rezista 
spiritului sărbătoresc. Adevărat, la început se dă în spectacol 
refuzând, dar, după o vorbă mai tăioasă de-a lui Benny şi o 
ocheadă la eticheta de pe sticlă, cedează din proprie iniţiativă, la 
fel ca mine, de altfel, deoarece un interpret de clasă care şi-a 
jucat rolul cu brio nu trebuie niciodată să strice cheful celorlalţi. 
Geanta mea din imitație de piele se odihneşte deasupra, în plasa 
pentru bagaje. 

— Ce impresie ţi-au lăsat, bătrâne? mă întreabă Maxie, jucând 
rolul lui T.E. Lawrence, pentru că se trânteşte pe podea lângă 
mine, cu paharul de plastic în mână. 

Şi e chiar plăcut să-l vedem pe comandantul nostru bând ceva 
tare, nu doar apă plată. E interesant să-l vezi îmbujorat şi 
entuziasmat de reuşită. 

— La delegaţi te referi, Căpitane? îl întreb eu ca să mă 
lămuresc. Ce cred eu despre ei? 

— Crezi că vor respecta contractul? Haj s-a eschivat puţin, aşa 
am avut impresia. Ceilalţi doi mi s-au părut mai angajaţi. Dar o să 
ne pună totul la dispoziţie în două săptămâni? 

Am lăsat deoparte chestiunea ezitării lui Haj şi apelez la 
repertoriul de aforisme al tatălui meu. 

— Căpitane, să-ţi spun ceva, dar sincer. Partea cea mai 


215 


importantă în privinţa congolezilor este cât ştii. Până acum n-am 
putut vorbi deschis, dar acum pot. 

— Nu mi-ai răspuns la întrebare. 

— Şefu', eu sunt sigur că peste două săptămâni vi se vor 
alătura, aşa cum au promis, îi răspund, incapabil să mă exprim 
ambiguu, deoarece vreau să-i vin în ajutor. 

— Prieteni! strigă Maxie de pe interval. Vreau să aud ovaţii în 
cinstea lui Sinclair. L-am stors de puteri şi el nici măcar n-a clipit! 

Se ovaţionează şi se ridică paharele în cinstea mea. Mă simt 
purtat de un val de emoție în care se amestecă vinovăţie, 
mândrie, solidaritate şi recunoştinţă. După ce mi se limpezesc 
ochii, cât pe ce să lăcrimeze, îl văd pe Maxie întinzându-mi un 
plic alb, similar celui care se iţea din dosarul lui Haj. 

— Cinci miare, dolari, bătrâne. Aşa ţi-a spus Anderson? 

Aşa era, am recunoscut. 

— Am ridicat suma la şapte. Nu-i suficient, după părerea mea, 
dar e tot ce am putut obţine. 

Dau să-i mulţumesc, dar am rămas cu capul plecat şi nu sunt 
sigur dacă mă va auzi. Mâna lui grea mă loveşte peste umăr 
pentru ultima oară şi, când ridic ochii, Maxie se află la celălalt 
capăt al avionului, iar Benny răcneşte la noi să fim atenţi şi să ne 
păzim fundul, pentru că urmează aterizarea. Ascultător, îmi 
recuperez geanta şi mă pregătesc să-mi păzesc fundul, dar prea 
târziu, deoarece aterizasem deja. 

Nu i-am văzut când au plecat. Poate că nici n-am vrut. Ce ar 
mai fi fost de spus? Am rămas cu o imagine apocrifă a lor, cu 
raniţele şi trusele pe umeri, fluierând Colonel Bogey”, în vreme 
ce ies pe uşa din spate a hambarului vopsit în verde, şi urcă o 
mică pantă spre un autobuz fără însemne care îi aşteaptă. 

O femeie-gardian mă escortează pe coridoarele aeroportului. 
Geanta cu lucruri de schimb se leagănă, lovindu-mă peste şold. 
Stau în faţa unui bărbat gras, aflat la un ghişeu. Geanta din 
imitație de piele se află pe podea, la picioarele mele. Pe tăblia 
tejghelei, o geantă din nailon de culoare roşie. 

— Vă rog să verificaţi conţinutul şi să vă identificaţi bunurile, 


27 Marş faimos, compus în 1914, a cărui partitură s-a vândut în peste un milion 
de exemplare şi a slujit drept muzică pentru filmul Podul de pe fluviul Kwai, 
având la bază romanul omonim al autorului francez Pierre Boulle. (n.tr.) 

216 


îmi spune grăsanul, fără să se uite la mine. 

Trag fermoarul genţii sport şi-mi identific lucrurile: un 
smoching de culoare roşu-închis, cu pantaloni asortaţi, o cămaşă 
albă, un brâu din mătase, totul făcut ghem în jurul pantofilor mei 
din piele adevărată. Intr-un plic rezistent se găsesc paşaportul, 
portofelul, agenda şi diferite alte obiecte personale. Şosetele 
negre din mătase sunt băgate în pantoful stâng. Le scot afară şi- 
mi descopăr telefonul mobil. 

Mă trezesc pe bancheta din spate a unui automobil Volvo 
Estate de culoare bleumarin ca miezul nopţii, în drum spre 
eşafod. Şoferul meu este aceeaşi femeie-gardian. Acum poartă o 
şapcă. li văd nasul bont în oglinda retrovizoare. Geanta din 
imitație de piele stă strânsă între genunchii mei. Cea sport din 
nailon se află pe banchetă, lângă mine. Telefonul mobil 
odihneşte în apropierea inimii. 

Se lasă amurgul. Trecem printr-o periferie lipsită de 
personalitate, cu hangare, cu ateliere de reparaţii, cu clădiri din 
cărămidă, adăpostind birouri. Porţi metalice scăldate în lumina 
unor reflectoare, festonate cu sârmă tăioasă ca briciul. Poliţişti 
mătăhăloşi şi înarmaţi, purtând căşti de jocheu, patrulează prin 
zonă. Şoferiţa mea îndreaptă botul automobilului direct spre 
porţile închise şi accelerează. Acestea se deschid. Traversăm un 
lac de asfalt şi oprim lângă un refugiu de pietoni inundat de flori 
roşii şi galbene. 

Uşile automobilului Volvo se deblochează automat. Aşadar, 
până la urmă, sunt eliberat. Conform ceasului din sala de Sosiri, 
este ora nouă şi douăzeci într-o seară înfierbântată de sâmbătă. 
M-am întors în Anglia pe care nici măcar n-am părăsit-o şi trebuie 
să schimb nişte dolari. 

— iți doresc un weekend plăcut, îi spun şoferiţei, ceea ce în 
traducere înseamnă: „Mulţumesc pentru că m-ai ajutat să trec 
fraudulos benzile şi blocnotesurile în aeroportul Luton”. 

Autobuzul rapid către gara Victoria aşteaptă gol şi cufundat în 
întuneric. Lângă el, şoferii fumează şi stau la taclale. Prizonierul 
evadat alege un colţ din spate, îşi aşază geanta din imitație de 
piele între picioare şi pune geanta roşie sport sus, la bagaje. Îşi 
deschide telefonul mobil. Ecranul capătă viaţă, apoi lumina 
începe să tremure. Tastează 121 şi apasă butonul verde. Un glas 


217 


sever de femeie îl avertizează că are CINCI mesaje. 


Penelope, vineri, ora 19.15: Salvo! Ticălos nenorocit! Unde 
mama dracului ai dispărut? Te-am căutat peste tot. După ce 
că apari târziu, eşti văzut de câțiva martori furişându-te pe o 
uşă lăturalnică, pe la jumătatea petrecerii. De ce? Fergus a 
căutat în budele şi în barul de la parter şi a trimis oameni pe 
stradă ca să te strige. (Se aude un „Da, dragă, ştiu înfundat) 
Acum suntem într-o limuzină, Salvo, şi ne îndreptăm spre 
casa lui Sir Matthew ca să luăm cina. Fergus are adresa, 
pentru cazul în care te-ai rătăcit. Dumnezeule, Salvo! 


Thorne Gornistul, vineri, ora 19.20: (exprimare cu accent 
scoţian, temperat de experiența londoneză) Ascultă, Salvo, 
suntem al dracului de îngrijoraţi din pricina ta, amice! Dacă-n 
decurs de un ceas nu dai semne că te mai afli în lumea celor 
vii, o să le cer oamenilor mei să dragheze toate fluviile în 
căutarea ta. Ai ceva de scris la îndemână? Un petic de 
hârtie? Poftim? (hohote de râs, din fundal) Penelope spune 
că ai obiceiul să-ţi notezi unele lucruri pe braţe!? Dacă nu 
mai ai loc, pe ce mai scrii, amice? (Urmează o adresă din 
Belgravia. Sfârşitul mesajului). 


Penelope, vineri, 20.30: Am ajuns în sala mare a lui Sir 
Matthew, Salvo. 

E foarte frumos. Mulţumesc, am primit mesajul tău. Nu-mi 
pasă cine este cel mai vechi client corporat al tău, dar n-ai 
dreptul să mă umileşti în halul ăsta! Intr-o clipă, Fergus! 
Salvo, poate n-ai idee, dar Sir Matthew e foarte superstiţios. 
Mulțumită ţie, suntem treisprezece la masă, într-o zi de 
vineri. De aceea, în timp ce-ţi transmit mesajul ăsta, Fergus 
telefonează în delir - o, auzi că a găsit pe cineva! - da' pe 
cine-ai găsit, Fergus? - (percep o palmă coborâtă peste 
microfonul telefonului) - l-a găsit pe Jellicoe. Jelly o să umple 
golul. Nu are smoching, dar Fergus i-a dat ordin să-şi vină în 
fire cât de cât şi să sosească aşa cum e îmbrăcat. Prin 
urmare, să nu apari aici, Salvo, indiferent unde te-ai afla. Fă- 
n continuare ce faci şi acum. La masa lui Sir Matthew nu 
încap cincisprezece persoane, iar eu am îndurat destule 
umilinţe pentru o singură seară! 


218 


Penelope, sâmbătă, 09.50: Eu sunt, dragul meu! Scuze că 
am fost aşa scorpie seara trecută! Doar că am fost foarte 
îngrijorată în legătură cu tine. N-aş putea spune că mi-a 
trecut supărarea, dar când o să-mi povesteşti despre 
treburile tale, pesemne că o să înţeleg. Petrecerea a fost 
plăcută, dacă ţinem seama de nivel. Jelly a venit amorţit cu 
totul, dar Fergus a avut grijă să nu-şi dea în petic. O să râzi 
când o să-ţi povestesc ce s-a mai întâmplat. N-am reuşit să 
intru în apartamentul nostru. Am luat de la birou altă poşetă 
şi mi-am uitat cheile acolo, fiindcă am presupus că iubitul 
meu are să fie aproape ca să mă ducă acasă şi să se ocupe 
de mine. Paula a avut o aventură, aşa că nu puteam folosi 
cheia ei, prin urmare am rămas la Brown’s Hotel peste 
noapte - sper că pe cheltuiala ziarului! lar astăzi - iar asta 
înseamnă o corvoadă cumplită, dar m-am gândit că e mai 
bine să o duc până la capăt, mai ales că tu te-ai dat la fund 
şi m-ai lăsat baltă - am fost de acord să mă dovedesc un bun 
cercetaş şi să-l ascult pe Fergus vorbindu-le unor indivizi din 
lumea publicităţii într-o casă de ţară din Sussex. După câte 
se pare, va avea loc o întâlnire cu câteva nume importante 
din domeniu, de aceea cred că o să-mi prindă bine şi mie. 

Să-i cunosc într-un mediu neoficial, la asta mă refeream. 
Vine şi Sir Matthew, aşa că n-o să fiu chiar singură. In orice 
caz, acum sunt în drum spre birou. Ca să-mi iau boarfele. Şi 
să mă schimb fără să se prindă nimeni. Aşadar, pe curând, 
dragul meu! Mâine, dacă nu chiar în seara asta. Normal, încă 
sunt nebună după tine. De aceea, va trebui să faci eforturi 
mari pentru a salva situaţia. Şi te rog să nu te învinovăţeşti 
singur pentru seara trecută: te înţeleg perfect. Chiar dacă 
până acum m-am prefăcut că nu. 7schuss.% A, şi cât voi fi 
acolo, dispar din eter - fără telefoane mobile, evident. De 
aceea, dacă apare ceva ieşit din comun, telefonează-i Paulei. 
La revedere! 


Hannah, sâmbătă, 10.14: Salvo? Salvo? (bateria e pe ducă) De 
ce n-ai... (nu se aude prea bine, iar ea, disperată, trece de la 
engleză la swahili)... ai promis, Salvo!... Of, Doamne!... A, nu se 


poate (bateria s-a terminat). 


Dacă m-aş găsi în Chat Room ori din nou în subsol, în camera 


23 Pe curând (în germ. în orig.) 


219 


cazanului, aş spune că microfonul funcţionează defectuos, ori că 
Obiectivul şi-a păstrat glasul sub nivelul necesar de captare. Insă 
linia a rămas deschisă. Se aude zgomot de fond, nişte glasuri 
sparte, paşii unor persoane în trecere, dar nimic în prim-plan. 
Prin urmare, trag concluzia că Hannah a lăsat mâna în care ţine 
telefonul să-i atârne moale pe lângă corp, iar ea suspină să-i sară 
inima din piept vreme de 53 de secunde, până când îşi aduce 
aminte de aparat şi-l închide. Formez numărul ei şi intru pe 
căsuţa vocală. Telefonez la spital. Un glas necunoscut mă 
informează că personalul nu are voie să primească telefoane în 
cursul schimbului de noapte. Autobuzul a început să se umple de 
oameni. Două femei cu aspect de autostopiste se uită la mine, 
apoi la geanta roşie din nailon, aflată deasupra capului meu. 
Amândouă consideră că ar fi mai sigur să se aşeze în faţă, lângă 
şofer. 


220 


14 


Din respect pentru vecinii mei care dorm, am urcat scara într-o 
tăcere deplină, ducând geanta roşie sport ca pe un copilaş, la 
piept, ca să nu o lovesc din greşeală de balustradă şi să fac 
zgomot. În sâmbetele de la mijlocul verii din Prince of Wales 
Drive, nu se ştie niciodată. În unele nopţi, au loc petreceri 
gălăgioase până spre dimineaţă, iar Penelope, dacă se-ntâmplă 
să fie acasă, urlă la telefon chemând poliţia şi amenințând că o 
să scrie un articol în ziarul ei despre faptul că există prea puţini 
poliţişti în patrulare pe teren. În alte nopţi, mai ales că elevii sunt 
în vacanţă, iar toată lumea e speriată de atacurile teroriste, în 
afară de faptul că, în zilele noastre, mai fiecare are şi un al doilea 
cămin, când te apropii de Norfolk Mansions nu-ţi auzi decât 
zgomotul propriilor paşi pe pavaj, la care se adaugă cântecul 
straniu al bufniţelor din Battersea Park, ca într-o scenă de film cu 
atacul apaşilor. Deocamdată, pe mine mă interesa un singur 
sunet, anume glasul îndurerat al lui Hannah, care încerca să-şi 
reprime tonul acuzator. 

Ca de obicei, m-a întâmpinat încuietoarea de la uşa principală, 
lucru pe care, la acea oră, l-am considerat simbolic. Tot ca de 
obicei, a trebuit să scot cheia, să o frământ în mână şi să încerc 
din nou. După ce am ajuns în hol, m-am simţit ca propria-mi 
fantomă. Nimic nu se schimbase de când murisem. Luminile erau 
tot aprinse; mda, aşa şi trebuia. Le lăsasem aprinse când 
trecusem pe acasă pentru a-mi îmbrăca smochingul, iar Penelope 
nu mai trecuse de atunci pe acolo. In timp ce-mi scoteam pantofii 
din picioare, atenţia mi-a fost atrasă de o gravură pătată a 
castelului Tintagel, care, vreme de cinci ani, atârnase nebăgată 
în seamă într-un colţ întunecat. Obiectul ne fusese dăruit de sora 
lui Penelope drept cadou de nuntă. Cele două surori se urăsc de 

221 


moarte. Niciuna nu are vreo legătură cu Tintagel. N-au călcat 
niciodată acolo şi nici n-au avut vreodată intenţia. Unele cadouri 
te lămuresc pe deplin. 

Mi-am dezbrăcat costumaţia de prizonier în aşa-zisa baie 
matrimonială şi, cu un sentiment de dezgust şi de eliberare, am 
încredinţat-o coşului de rufe murdare. Ca să fiu mai convingător, 
mi-am aruncat şi smochingul, împachetat, aşa cum era. Probabil 
că Thorne Gornistul considera că pentru o astfel de haină merita 
să ţii regim. După ce mi-am adus trusa de ras din baie, am avut 
confirmarea perversă că gentuţa albastră cu ursuleţ, în care 
Penelope îşi ţinea ceea ce, cu un aer dispreţuitor, numea „trusa 
de presă”, lipsea de pe raft: era exact ce-i lipsea unei femei care- 
şi petrecea weekendul în Sussex cu un grup de oameni din lumea 
publicităţii. 

întins în dormitor, mi-am pus prada pe pat, prin asta 
înțelegând casetele şi blocnotesurile şi, ordonat până la manie 
cum sunt, am început să mă gândesc la cel mai bun mod de a 
scăpa de geanta din imitație de piele primită de la domnul 
Anderson, dar apoi mi-am adus aminte de coşul de gunoi din 
bucătărie. Tocmai mă pregăteam să arunc şi cărţile de vizită pe 
numele lui Brian Sinclair, când, fără niciun motiv aparent, am 
decis să le păstrez pentru ceea ce mătuşa Imelda ar fi numit 
vremuri grele. Apoi am îmbrăcat haine de om liber: blugi, pantofi 
sport şi o jachetă din piele din epoca dinainte de a o fi cunoscut 
pe Penelope, mai precis de la absolvire. Ca să duc lucrurile până 
la capăt, mi-am pus pe cap căciuliţa din lână, de culoare 
bleumarin, cu moţ, pe care ea o ostracizase ca fiind prea afro. 

Relatez aceste acţiuni cu lux de amănunte deoarece, în timp 
ce mă îmbrăcam, eram pe deplin conştient de ceremonie. 
Fiecare mişcare pe care o făceam însemna încă un pas spre 
Hannah, în speranţa nebună că ea mă va mai dori, lucru pe care 
îl pusesem sub semnul îndoielii. Fiecare obiect ales cu propria 
mână din comodă constituia o parte din garderoba mea de drum, 
ce avea să mă însoţească în noua mea viaţă. Din hol, mi-am adus 
valiza numită Antler Tronic Medium Roller-Case, cu o încuietoare 
cu cifru şi cu mânerul de tractare reglabil, cândva un obiect 
foarte prețuit, ce împodobea o existenţă lipsită de sens. In ea am 
pus întâi casetele şi blocnotesurile, pe care le-am împachetat 


222 


într-o cămaşă înainte de a le înghesui într-un compartiment 
interior. Mişcându-mă metodic prin apartament şi refuzând să mă 
las pradă nostalgiei, mi-am smuls laptopul şi cablurile de 
conectare, dar nu şi imprimanta, din lipsă de spaţiu, cele două 
casetofoane, unul de buzunar, iar celălalt ceva mai mare, ambele 
cu carcase robuste pentru a putea fi transportate în siguranţă, 
plus două seturi de căşti şi micuțul meu radio portabil. La 
acestea, am adăugat cartea de rugăciuni a tatei, ruptă şi pătată 
de atâta folosire, scrisorile pline de îndemnuri ale fratelui 
Michael, toate scrise pe patul de moarte, un medalion de aur în 
care se afla un smoc din părul alb de neîmblânzit al mătuşii 
Imelda, un dosar cu corespondenţă personală, inclusiv scrisoarea 
şi cartea poştală de Crăciun a lordului Brinkley, plus rezistenta 
geantă de umăr din pânză în care adusesem acasă ingredientele 
necesare pentru ceea ce voisem a fi cog au vin. 

De pe birou am luat plicul sigilat cu ceară, pe care scria 
exemplarul lui BRUNO, conţinând contractul prenuptial redactat 
de prevăzătorul tată al lui Penelope, pentru a anticipa exact un 
moment precum acela prin care tocmai treceam. Recunoscusem 
mereu că, spre deosebire de mine, el avusese o părere mai 
realistă asupra căsătoriei noastre. La fel de solemn de parcă aş fi 
aşezat o coroană de flori la mormântul soldatului necunoscut, am 
aşezat contractul semnat de amândoi pe perna lui Penelope, am 
scos verigheta de pe al treilea deget al mâinii mele stângi şi am 
aşezat-o exact în centru. Cu această verighetă te dezleg. Chiar 
dacă am simţit ceva, nu a fost vorba de amărăciune, nici de furie, 
ci de împlinire. O deşteptare care începuse cu mult înainte ca 
izbucnirea micuţului gentleman din trattoria să-mi fi arătat 
singurul sfârşit posibil. O luasem pe Penelope în căsătorie pentru 
persoana care nu voia să fie: o luptătoare neînfricată a măreţei 
noastre prese britanice, o amantă credincioasă şi de durată, 
capabilă să îi uite pe cei dinainte, modelator al stilului meu de 
viaţă şi născătoare a viitorilor mei copii şi, în momentele mele de 
depresie maximă, mamă, dar de rasă albă. În ce o privea, 
Penelope se căsătorise cu latura mea exotică, ca apoi să 
descopere conformistul din mine, ceea ce trebuie să fi constituit 
cea mai mare dezamăgire. În privinţa asta, o compătimeam 
sincer. Nu am lăsat niciun bilet. 


223 


închizând cu un pocnet valiza pe rotile şi refuzând să mai 
arunc o ultimă privire în urmă, m-am îndreptat spre pasajul ce 
ducea spre ieşire şi spre libertatea mea. In acest timp, am auzit 
încuietoarea răsucindu-se fără poticneli, aşa cum mi se întâmplă 
mie, şi am auzit paşi uşori pătrunzând în hol. Prima mea reacţie a 
fost una de spaimă. Nu-mi era frică de Penelope, depăşisem 
această fază. Era teama că va trebui să exprim în cuvinte ceea 
ce transpusesem în faptă. Teama că voi fi reţinut, că voi irosi 
timp preţios cu explicaţii. Teama că aventura lui Penelope cu 
Thorne se terminase trist şi că ea va reveni acasă în căutarea 
unei consolări, urmând să sufere un nou refuz umilitor, tocmai 
din partea cuiva pe care îl considera incapabil să opună vreo 
rezistenţă serioasă. Prin urmare, m-am simţit uşurat atunci când 
am dat nu peste Penelope stând în faţa mea cu o mână în şold, ci 
peste Paula, vecina noastră, care este şi consultant în chestiuni 
de psihiatrie, îmbrăcată cu o haină de ploaie şi, din câte mi-am 
dat eu seama, nimic altceva pe dedesubt. 

— Salvo, te-a auzit Hannibal, mi-a spus ea. 

Glasul Paulei este cât se poate de monoton, trădând un soi de 
apatie permanentă. lar Hannibal este ogarul ei de vânătoare. 

— Când băieţii frumoşi se furişează, încercând să fie discreţi, 
Hannibal îi aude negreşit, urmează ea pe un ton sumbru. Unde 
naiba te duci? Arăţi ca un sălbatic! 

— La treabă, i-am răspuns. Un apel venit târziu. E ceva urgent, 
Paula. Îmi pare rău! Trebuie să plec! 

— Îmbrăcat în halul ăsta? Hai, lasă-mă! Ai nevoie de un 
păhărel înainte de asta. Ai ceva de băut? 

— Păi... nu la mine, dacă înţelegi ce vreau să spun. 

Glumeam. 

— Poate am eu una, măcar o dată-n viață. Am şi pat, dacă 
asta-ţi lipseşte. Ai impresia că nu ştiu ce-i acela bărbat, aşa e? [i- 
ai închipuit mereu că doar mi-am încălzit fundul la arşiţa voastră. 
Salvo, Penelope nu mai locuieşte aici! Cea care are adresa aici e 
doar o Penelope ideală. 

— Te rog, Paula! Trebuie să plec. 

— Adevărata Paula este o femeiuşcă nesigură pe ea, cu mulţi 
bani, care acţionează ca să-şi alunge îndoielile. De altfel, e 
psihopată, se autoamăgeşte, şi mi-e prietena cea mai apropiată. 


224 


Ce-ar fi să participi la şedinţele de experienţă trupească 
lăuntrică? Acolo discutăm mult despre femei ca Penelope. Ai 
putea aspira la un nivel superior de gândire. Unde ai treabă la 
ora asta? 

— La spital. i 

— Cu valiza aceea? Dar unde e spitalul ăsta? In Hong Kong? 

— Paula, te rog! Mă grăbesc! 

— Ce-ar fi să facem amor mai întâi şi abia după să te duci la 
spital? 

— Nu. Regret! 

— Atunci, întâi mergi la spital şi după aceea facem amor? îmi 
zice, cu oarecare speranţă în glas. Penelope spune că eşti bun la 
pat. 

— Mulţumesc de compliment, dar nu. 

Paula s-a dat la o parte, iar eu, recunoscător, m-am strecurat 
pe lângă ea, spre scara comună. In alte condiţii, m-aş fi mirat că 
furnizoarea de adevăruri ale vieţii şi primitoarea de nenumărate 
sticle de Rioja a traversat fără niciun efort graniţa dintre poziţia 
de guru şi cea de nimfomană, dar nu în acea seară. 


Mi-am ocupat postul de observaţie pe o bancă din parc, aflată 
în faţa uşilor de la intrarea în spital la aproximativ 7.00, după 
ceasul mătuşii Imelda, cu toate că, din întrebările mele discrete 
la recepţie, aflasem că personalul care lucra în schimbul de 
noapte nu rămânea decât cel mult până la ora 8.30. In câmpul 
meu vizual se afla o sculptură modernă, cu tăieturi brutale, care 
îmi îngăduia să ţin totul sub observaţie fără să fiu văzut. De o 
parte şi de alta a uşilor de intrare din sticlă stăteau câte un 
reprezentant al uneia dintre firmele tot mai numeroase de pază 
din Marea Britanie. „Zuluşi şi ovambos, parcă-l aud pe Maxie 
spunând cu mândrie. Cei mai buni luptători din lume.” La 
subsolul clădirii, o procesiune de ambulanţe albe îşi descărnau 
răniții. Lângă mine, pe bancă, se găseau geanta de pânză în care 
îmi pusesem casetele şi blocnotesurile. Conştient de şansele 
mele reduse de supravieţuire, îmi petrecusem bareta de umăr în 
jurul încheieturii mâinii. 

Eram superconştient şi pe jumătate adormit. Găsirea unui pat 
la miez de noapte în acel anotimp presărat de atentate tero, mai 


225 


ales când eşti o zebră şi mai şi târâi după tine o valiză, nu 
reprezintă o sarcină tocmai uşoară. Prin urmare, m-am 
considerat de-a dreptul norocos când un poliţist prietenos, după 
ce a oprit în dreptul meu ca să se uite mai bine la mine, m-a 
îndrumat către o pensiune inundată de lumina unor reflectoare, 
construită într-o imitație de stil Tudor, situată în apropiere de 
Kilburn High Road, care, potrivit proprietarului, domnul Hakim, 
era deschisă tuturor persoanelor, indiferent de culoarea pielii, cu 
condiţia ca respectivii să posede banii necesari. Contra unei 
sume în numerar - mai precis, dolari de-ai lui Maxie, convertiți în 
lire sterline -, am devenit instantaneu ocupantul apartamentului 
directorial, un dormitor dublu situat în partea din spate a casei, 
plus o bucătărioară şi un balcon care dădea spre grădina de 
legume de dimensiuni liliputane. 

Trecuse deja de ora trei dimineaţa, însă somnul nu îl cuprinde 
în mod firesc pe bărbatul hotărât să reia legătura cu femeia vieţii 
lui. Imediat după ce soţia cu forme ample a domnului Hakim a 
închis uşa apartamentului, eu am început să măsor încăperea, 
având căştile pe urechi şi casetofonul în mână. lar S reprezenta 
într-adevăr satelit. Philip se slujise din plin de acest mijloc de 
comunicare. Discutase cu vocea care era împuternicită să spună 
„da”. Şi, spre întristarea mea, acea voce care spunea „da” îi 
aparţinea aceluia care pentru mult timp fusese pentru mine un 
mare erou, şi care era şi duşmanul marelui ziar al lui Penelope, 
lordul Brinkley of the Sanas, cu toate că tonul său de indignare 
întemeiată îmi dădea motive de speranţă. La început, el şi-a 
manifestat neîncrederea: 

— Philip, pur şi simplu nu vreau să aud aşa ceva! Dacă nu te- 
aş cunoaşte mai bine, aş spune că apelezi la unul dintre trucurile 
folosite de Tabby Tărcatul. 

lar după ce Philip îl anunţă că în caz contrar înţelegerea cade: 

— Este cel mai imoral lucru pe care l-am auzit de când mă ştiu! 
Pentru numele lui Dumnezeu, ce înseamnă o strângere de mână, 
acolo? Şi tu spui că nici măcar nu vrea să se mulţumească acum 
cu o parte şi să primească restul ulterior? Păi, aşa trebuie. Fă-l să 
înţeleagă asta. 

lar când Philip insistă spunând că a apelat la toate 
raţionamentele posibile, tonul lui Brinkley este, spre uşurarea 


226 


mea, chiar modelul inocenţei ultragiate: 

— Băiatul ăsta a înnebunit! O să stau de vorbă cu taică-său. 
Prea bine, dă-i ce vrea. Asta se va deconta strict din câştigurile 
viitoare şi vom căuta cu asiduitate toate căile pentru a recupera 
aceste sume încă din prima zi. Te rog să-i spui asta, Philip! M-ai 
dezamăgit, cu sinceritate ţi-o zic! Dacă nu te-aş cunoaşte foarte 
bine, m-aş întreba cine cui îi joacă feste. 


La opt şi şaptesprezece, un tânăr cu o salopetă albă a coborât 
treptele spitalului cu hainele fluturând. Era urmat de două 
măicuţe îmbrăcate în rase cenușii. La şi douăzeci, a apărut un 
grup de asistenţi/asistente, majoritatea de culoare. Insă, într-un 
anume fel, mi-am dat seama că Hannah, cu toate că era o fire 
gregară, nu se găsea în acel grup astăzi. La opt treizeci şi trei, a 
apărat un alt grup în galop. Aveau cu toţii un aer fericit, iar 
Hannah s-ar fi potrivit perfect între ei. Însă nu astăzi. La opt şi 
patruzeci, a apărut singură, păşind împleticit, aşa cum fac aceia 
care merg şi, în acelaşi timp, vorbesc la telefonul mobil. Purta 
uniformă, dar îşi scosese boneta de asistentă. Până atunci, o 
văzusem doar în uniformă ori goală. Se încrunta aşa cum făcuse 
atunci când îi luase pulsul lui Jean-Pierre, sau când mi se dăruise. 
Ajunsă la prima treaptă, s-a oprit brusc, ignorându-i pe cei care s- 
au văzut siliţi să o ocolească în urcare ori în coborâre, lucru care, 
pentru o femeie atât de respectuoasă, putea fi surprinzător, dar 
nu pentru mine. 

A rămas neclintită, privind încruntată la telefonul mobil. 
Aproape că mă aşteptam ca ea să îl scuture nedumerită ori să îl 
azvârle, dezgustată. În cele din urmă, l-a lipit de ureche, 
înclinându-şi gâtul lung pentru a-l ţine mai aproape, şi mi-am dat 
seama că asculta ultimul dintre cele opt mesaje ale mele, 
transmise în cursul primelor ore ale zilei. În clipa când a ridicat 
capul, mâna care ţinuse telefonul i-a căzut moale pe lângă trup şi 
am bănuit că, din nou, uitase să-l închidă. Până să ajung lângă 
ea, a început să râdă, însă când am prins-o în braţe, râsul s-a 
transformat în plâns cu lacrimi. În taxi a mai plâns puţin, apoi a 
râs, lucru pe care l-am făcut şi eu tot drumul până la pensiunea 
domnului Hakim. Ajunşi acolo, ca orice amanți care se respectă, 
amândoi am fost cuprinşi de sentimente de jenă, ce ne-au silit să 


227 


renunţăm la îmbrăţişări şi să mergem la distanţă pe pietrişul din 
curtea proprietăţii. Amândoi ştiam prea bine că ne datoram 
explicaţii şi că drumul până la îmbrăţişări trebuia să treacă printr- 
o serie de etape. Drept urmare, cu aerul oficial necesar, am 
deschis uşa dormitorului şi i-am făcut loc, invitând-o să intre de 
bunăvoie, nu la dorinţa mea, ceea ce, după o ezitare de o 
fracțiune de secundă, a acceptat. Am urmat-o şi am tras zăvorul, 
dar văzând că braţele i-au rămas pe lângă trup, am rezistat 
ispitei de a o îmbrăţişa. 

Cu toate acestea, ţin să spun că ochii ei nu s-au dezlipit nicio 
clipă de ai mei. Nu am descoperit nicio urmă de acuzaţie ori de 
ostilitate în ei. Era vorba mai curând despre o vizită de studiu pe 
care o făcea, lucru ce m-a determinat să mă întreb cât de mult 
vedea ea din tulburarea mea, deoarece aveam în faţă o femeie 
care-şi petrecuse zile întregi îngrijind oameni în stare foarte 
gravă şi ştia cum să interpreteze expresiile de pe chipurile lor. 
După ce a încheiat inspecția în privinţa mea, Hannah m-a luat de 
mână şi m-a plimbat prin încăpere, exerciţiu care avea scopul de 
a face legătura dintre mine şi obiectele ce-mi aparţineau: 
medalionul mătuşii Imelda, cartea de rugăciuni a tatei, şi aşa mai 
departe, deoarece unei asistente medicale cu diplomă nu-i scapă 
niciun element care ar putea prezenta importanţă pentru 
pacientul ei - cum ar fi semnul, parcă mai deschis la culoare, de 
pe inelarul mâinii stângi. După care, a ridicat unul dintre cele 
patru blocnotesuri ale mele - numărul trei, din întâmplare, care 
era dedicat planului de război elaborat de Maxie - şi, aşa cum 
procedase Philip cu doar şaisprezece ore mai devreme, mi-a 
cerut explicaţii pe care am şovăit să i le dau, având în vedere că 
strategia mea legată de îndoctrinarea ei impunea o pregătire 
amănunţită, în conformitate cu cele mai avansate principii ale 
meseriei. 

— Şi asta? a insistat ea, arătând fără echivoc la una dintre 
hieroglifele mele ceva mai complicate. 

— Kivu. 

— Ai discutat despre Kivu? 

— Tot weekendul. Ei, dacă vrei adevărul, clienţii mei au vorbit 
despre Kivu. 

— Sigur? 


228 


— Da, în mod creator, ca să spun aşa. 

Semănasem seminţele curiozităţii, cu toate că o făcusem fără 
multă isteţime. După câteva momente de tăcere, ea a zâmbit 
trist. 

— Cine poate avea idei creatoare privind Kivu în prezent? 
Poate că nimeni, însă, după părerea lui Baptiste, rănile încep să 
se cicatrizeze. Dacă vom continua pe acest drum, probabil că 
într-o bună zi Congo nu va mai avea copii care să ştie ce este 
războiul. În sfârşit, cei de la Kinshasa vorbesc serios despre 
organizarea de alegeri. 

— Cine e Baptiste? 

La început, ea a lăsat impresia că nu mă auzise, atât era de 
absorbită de semnele mele asemănătoare cuneiformelor. 

— Baptiste este reprezentantul neoficial al lui Mwangaza la 
Londra, mi-a răspuns ea, înapoindu-mi blocnotesul. 

încă mă gândeam la rolul unui Baptiste în viaţa ei, când 
Hannah a scos un țipăt de spaimă, primul şi ultimul pe care l-am 
auzit vreodată din partea ei. Ţinea în mână plicul conţinând cei 
şase mii de dolari în bancnote pe care încă nu îi schimbasem în 
lire, şi am citit imediat acuzaţia din privirea ei. 

— Hannah, nu i-am furat! l-am câştigat prin muncă. Serios! 


— Serios? 
— Da, cel puţin din punct de vedere legal. Banii mi-au fost daţi 
de... - era cât pe ce să spun: guvernul britanic, însă, de dragul 


domnului Anderson, m-am răzgândit - clienţii pentru care am 
lucrat în cursul weekendului. Chiar dacă, în mare, reuşisem să-i 
alung suspiciunile, ele au renăscut la vederea cărţilor de vizită 
ale lui Brian Sinclair, pe care le lăsasem pe placa de marmură a 
şemineului. 

— Brian e un prieten, am asigurat-o eu cu un sentiment 
evident de vinovăţie. Cineva pe care-l cunoaştem amândoi, de 
fapt. O să-ţi povestesc mai târziu despre el. 

Am văzut din capul locului că nu reuşisem să o conving şi 
aproape că mă hotărâsem să dau în vileag toată povestea, atunci 
şi acolo - spunându-i despre domnul Anderson, despre insulă, 
despre Philip, Maxie, Haj, Anton, Benny, Spider şi iar despre Haj 
-, însă ea a părut cuprinsă de oboseală, de parcă ar fi auzit tot ce 
putea afla într-o singură sesiune. De aceea, în loc să mă asalteze 


229 


cu întrebări, ostenita asistentă de noapte s-a întins complet 
îmbrăcată pe marginea patului şi a adormit, lucru ce m-a uimit, 
cu atât mai mult cu cât zâmbetul întipărit pe faţă a refuzat să îi 
dispară. Dornic să-i urmez exemplul, am închis şi eu ochii, 
întrebându-mă cum Dumnezeu aveam să-i explic faptul că 
devenisem, fără voie, complice la o lovitură militară împotriva 
patriei ei. Baptiste, am repetat în sinea mea. Nu-mi trecuse prin 
minte că admiraţia ei faţă de Mwangaza se extindea şi la unii 
membri ai organizaţiei acestuia. In ciuda stării mele de epuizare, 
natura trebuie că-mi sărise în ajutor, pentru că, atunci când m- 
am trezit purtam încă blugi şi cămaşă, dar Hannah stătea goală 
în braţele mele. 


Ca şi fratele Michael, de altfel, nu sunt adeptul lucrurilor 
explicate până la capăt. După părerea lui, actele de iubire erau la 
fel de intime ca şi rugăciunile şi aşa trebuiau să rămână. Aşadar, 
nu voi insista asupra extazului trăit la reîntâlnirea noastră fizică 
petrecută în nevinovăția primelor raze de soare, care se 
strecurau prin ferestrele boltite pe plapuma multicoloră de pe 
patul doamnei Hakim. Hannah te ascultă. Nu eram obişnuit cu 
oameni care să facă asta. In starea mea de emoție şi de 
anticipare, mă temusem că ea se va arăta caustică ori de-a 
dreptul neîncrezătoare. Dar de fapt mă gândisem la Penelope, nu 
la Hannah. Adevărat, din când în când - de exemplu, atunci când 
m-am văzut silit să o deziluzionez în legătură cu Mwangaza -, 
câteva lacrimi s-au rostogolit pe obrajii ei şi s-au prelins ca nişte 
broboane pe faţa de pernă a doamnei Hakim, dar tot timpul a 
fost preocupată de trista mea soartă. În urmă cu două zile, mă 
mirasem de delicateţea cu care îl anunţase pe un bărbat că avea 
să moară, iar eu mă hotărâsem să dau o replică acelei scene la 
care asistasem, însă îmi lipseau atât priceperea, cât şi atitudinea 
rezervată. După ce am început să vorbesc, am cedat nevoii de a-i 
spune totul dintr-odată. Faptul că, în ciuda calităţii mele de 
angajat cu program redus, eram un funcţionar îndoctrinat al 
atotputernicului Serviciu Secret britanic a lăsat-o fără replică. 

— Şi chiar le eşti credincios acestor oameni, Salvo? 

Vorbeam englezeşte, astfel că ea îmi pusese întrebarea tot în 
engleză. 


230 


— Hannah, mereu am încercat să fiu credincios. Şi mă voi 
strădui să rămân astfel, i-am răspuns, iar ea a părut să înţeleagă 
şi acest aspect. 

Încolăcită în jurul meu ca un copil somnoros, s-a arătat 
entuziasmată de călătoria mea fermecată din apartamentul din 
podul aflat în South Audley Square până la palatul poleit din 
Berkeley Square, de plimbarea mea cu elicopterul şi de zborul 
misterios până pe o insulă fără nume din nord. In timp ce i-am 
prezentat lorzii războinici, i-am urmărit chipul traversând trei 
anotimpuri în tot atâtea clipe: furie întunecată faţă de ticăloşia lui 
Franco, omul cu piciorul beteag, animat de dorinţa de luptă, şi 
tristeţe pentru Dieudonne, cel lovit de SIDA. Abia după ce l-am 
descris pe revoltătorul Haj, băiat educat în Franţa, deschis la 
orice şi proprietar de cluburi de noapte, m-am trezit confruntat 
de fata Misiunii Penticostale, care se şi îmbrăcase corespunzător. 

— Proprietarii de cluburi de noapte sunt nişte ticăloşi, Salvo! 
Era imposibil ca Haj să fie altfel. Aşa se comportă tânăra elită din 
Kivu în zilele noastre. Poartă ochelari de soare negri şi conduc 
automobile cu tracţiune integrală, se uită la filme porno 
împreună cu prietenii. Luc, tatăl lui, are o reputaţie proastă în 
Goma, nu mă jenez să ţi-o spun. Un individ care face politică în 
folos personal, nu pentru popor. După aceea, s-a încruntat atunci 
când, fără să vrea, şi-a schimbat verdictul. Cu toate astea, 
trebuie să acceptăm ideea că, în prezent, în Congo nu este 
posibil să faci bani fără să te dovedeşti un ticălos. Măcar 
priceperea lui trebuie admirată... 

Observând expresia de pe faţa mea, a tăcut şi m-a examinat 
cu un aer gânditor. lar când Hannah procedează astfel, nu este 
uşor să-ţi păstrezi securitatea personală. 

— Când vorbeşti despre acest Haj, vocea ţi se schimbă într-un 
anumit fel. Simţi ceva deosebit pentru el? 

— Am avut sentimente speciale faţă de toţi, i-am răspuns eu 
evaziv. 

— Atunci, de ce acest Haj este deosebit? Pentru că a suferit 
influenţele culturii occidentale? 

— L-am dezamăgit. 

— Cum, Salvo? Nu te cred! Poate că te-ai trădat pe tine însuţi. 
Şi nu este acelaşi lucra. 


231 


— L-au torturat. 

— Pe Haj? 

— Cu un dispozitiv electric. A urlat. Apoi le-a spus tot ce voiau 
să afle. Atunci s-a vândut. 

Ea a închis şi a deschis ochii. 

— Şi tu ai ascultat toate astea? 

— Nu trebuia. Dar aşa s-a întâmplat. 

— Şi l-ai înregistrat? 

— Alţii au făcut-o. 

— În timp ce era torturat? 

— Era vorba despre înregistrări de arhivă. De documentare, nu 
operative. 

— Şi le avem? A sărit din pat şi s-a dus ţintă la masa din 
dreptul ferestrei. Asta? 

— Nu. 

— Atunci asta? Văzându-mi faţa, a lăsat caseta înapoi pe tăblie 
s-a întors în pat, aşezându-se lângă mine. După ce mâncăm, 
vreau să ascultăm caseta. Bine? 

— Bine, am răspuns eu. 

Însă, înainte de a mânca, avea nevoie de nişte haine, pe care a 
trebuit să le aducă de la cămin, astfel că am rămas singur cu 
gândurile mele vreme de o oră. Am crezut că nu avea să se 
întoarcă. Descoperise că înnebunisem şi avea dreptate. Se 
dusese la Baptiste. Paşii aceia, care urcă treptele, nu sunt ai lui 
Hannah, ci ai doamnei Hakim. Însă doamna Hakim cântăreşte 
binişor peste 80 de kilograme, în vreme ce Hannah este o silfidă. 


Îmi povesteşte despre fiul ei, Noah. Mănâncă pizza, pe care o 
ţine într-o mână, iar cu cealaltă mă ţine de braţ, şi-mi vorbeşte în 
swahili despre Noah. Prima oară când am fost împreună mi-a 
vorbit cu sfială despre el. Acum simte că trebuie să-mi destăinuie 
totul despre băiat, cum s-a întâmplat şi ce reprezintă pentru ea. 
Noah este copilul născut din dragoste - „doar că, Salvo, crede- 
mă, nici vorbă de iubire, nicidecum”. 

— Când tata m-a trimis din Kivu în Uganda, ca să fac şcoala de 
asistente medicale, m-am îndrăgostit de un student la medicină. 
Când am rămas însărcinată, mi-a spus că era căsătorit. Altei fete 
cu care se culca i-a zis că era homosexual. 


232 


Avea şaisprezece ani şi, în loc să se îngraşe din cauza sarcinii, 
a pierdut şase kilograme, după care şi-a făcut curaj pentru a 
merge la testarea HIV. Rezultatul a fost negativ. Astăzi, dacă 
apare ceva neplăcut, acţionează imediat, ca să reducă timpul de 
aşteptare. A născut, iar mătuşa ei a ajutat-o să-şi crească fiul 
până şi-a terminat pregătirea. Toţi studenţii şi tinerii doctori 
voiau să se culce cu ea, însă a evitat orice legături până m-a 
întâlnit pe mine. 

Izbucneşte în râs. 

— Şi uită-te la tine, Salvo! Şi tu eşti căsătorit! 

— Nu mai sunt, spun eu. 

Râde şi clatină din cap, apoi ia o gură din vinul roşu al casei, 
care, suntem amândoi de acord, este cea mai nenorocită poşircă 
pe care am băut-o vreodată. 

— E mai prost decât ce ni se bagă pe gât la petrecerea anuală 
a spitalului, crede-mă, Salvo! 

— Dar nu întrece chiantiul de tărie ucigătoare al lui Giancarlo, 
o contrazic eu, şi îmi fac timp ca să-i povestesc despre micuțul 
domn curajos de la Trattoria Bella Vista din Battersea Park Road. 

La doi ani după naşterea lui Noah, Hannah a terminat şcoala. A 
ajuns asistentă principală, a învăţat singură engleză şi s-a dus la 
biserică de trei ori pe săptămână. 

— Mai faci asta şi acum, Hannah? 

— Puțin. 

Tinerii doctori spun că Dumnezeu nu este compatibil cu ştiinţa, 
iar în rezerve, sincer vorbind, vede puţine semne ale prezenţei 
Lui. Asta n-o împiedică însă să se roage pentru Noah sau să le 
dea o mână de ajutor puştilor, cum îi numeşte ea, de la Şcoala 
Duminicală, în cadrul bisericii din North London unde, cu puţina 
credinţă ce i-a mai rămas, merge să se închine. 

Hannah se mândreşte că face parte din populaţia nande şi este 
îndreptăţită să fie astfel, întrucât cei din neamul nande sunt 
recunoscuţi pentru spiritul lor întreprinzător. A sosit în Anglia 
printr-o agenţie când avea douăzeci şi trei de ani, îmi spune ea, 
în timp ce bea cafea şi încă un pahar de vin roşu şi prost. Mi-a 
mai povestit asta, dar în jocul nostru, dacă laşi un subiect baltă, 
trebuie să-l reiei de la început. Englezii nu s-au purtat rău, dar cei 
de la agenţie au tratat-o ca pe un rahat, ăsta fiind primul cuvânt 


233 


obscen pe care am auzit-o rostindu-l. Îl lăsase pe Noah în 
Uganda, la mătuşa ei, lucru care i-a frânt inima, însă cu ajutorul 
unei prezicătoare din Entebbe îşi descoperise destinul în viaţă, 
ceea ce echivala cu îmbunătăţirea practicilor şi tehnologiilor 
medicale moderne şi trimiterea de bani acasă pentru Noah. După 
ce va învăţa destule şi va economisi îndeajuns, se va întoarce în 
Kivu pentru a trăi alături de el. 

La început când a ajuns în Anglia, îl visa pe Noah în fiecare 
noapte. Discuţiile la telefon cu el o tulburau mereu, până când şi- 
a stabilit un program de conversații telefonice o dată pe 
săptămână, la o oră când tarifele sunt reduse. Agenţia nu i-a 
spus că va trebui să urmeze un curs de adaptare, în care a 
investit toate economiile, ori că va trebui să urce din nou toate 
treptele până va ajunge să fie asistentă. Nigerienele cu care 
împărțea un apartament nu au plătit chiria, iar într-o bună zi 
proprietarul le-a azvârlit pe toate în stradă, inclusiv pe Hannah. 
Ca să fie promovată, trebuise să fie de două ori mai bună decât 
concurentele ei albe, şi să muncească de două ori mai mult. Insă, 
cu ajutorul lui Dumnezeu, ori, aşa cum mi se părea mai firesc, ca 
urmare a eforturilor ei eroice, a reuşit. De două ori pe săptămână 
participă la un curs pe tema procedurilor chirurgicale simple 
pentru ţările sărace. Ar fi trebuit să fie la curs şi în seara asta, dar 
va recupera. Este o diplomă pe care şi-a promis să o obţină 
înainte de a-şi relua viaţa alături de Noah. 

A lăsat la sfârşit partea cea mai importantă. A convins-o pe 
matroană să-i îngăduie să-şi ia concediu fără plată o săptămână, 
ceea ce îi va permite să-şi însoţească puştii de la Şcoala 
Duminicală într-o excursie de două zile la mare. 

— Şi ai cerut acest concediu doar pentru copiii de la Şcoala 
Duminicală? am întrebat-o eu cu oarecare speranţă. 

A respins cu desăvârşire ideea. Să-şi ia un concediu de o 
săptămână în nădejdea palidă că nu ştiu ce interpret frunză-n 
vânt îşi va respecta promisiunile? Ridicol! 

Am făcut cafea şi am plătit nota din dolarii lui Maxie, 
transformați în lire. Peste un minut va veni vremea să mergem 
acasă la domnul Hakim. Hannah mi-a luat o mână, îmi 
examinează palma şi, gânditoare, îmi urmăreşte liniile cu unghia. 

— O să trăiesc o veşnicie? o întreb. 


234 


Clatină din cap în semn că nu şi continuă să-mi examineze 
palma rămasă prizonieră între degetele ei. Erau cinci, murmură 
ea în swahili. Nu chiar nepoate. Verişoare. Dar le socoteşte şi 
acum nepoate. Fiicele mătuşii care a îngrijit-o pe ea în Uganda şi 
care se ocupă acum de Noah. Toţi copiii mătuşii. N-a născut 
niciun băiat. Aveau vârste cuprinse între şase şi şaisprezece ani. 
Le recită numele, toate luate din Biblie. Ţine ochii plecaţi, vorbind 
palmei mele, iar glasul i-a devenit plat, cu o singură tonalitate. 

— Mergeau spre casă. Unchiul meu şi fetele, în cele mai bune 
haine ale lor. Fuseseră la biserică şi erau copleşite de atâtea 
rugăciuni. Mătuşa mea nu se simţise bine şi rămăsese în pat. 
Nişte băieţi s-au apropiat de ei. Interaharnwe de peste graniţă, 
din Rwanda, drogaţi de nu mai ştiau de ei şi căutând să se 
distreze. L-au acuzat pe unchiul meu că ar fi spion tutsi, au tăiat 
tendoanele de la picioarele fetelor, le-au violat şi le-au azvârlit în 
fluviu, cântând Unt! Unt! în timp ce ele se înecau. În felul acela, 
tinerii voiseră să spună că vor face unt din toată populaţia de 
origine tutsi. 

— Şi ce i-au făcut unchiului tău? o întreb, cu toate că ea evită 
să mă privească. 

— L-au legat de un copac. L-au silit să vadă tot. L-au lăsat în 
viaţă ca să poată povesti sătenilor. 

Într-un fel de reciprocitate, îi povestesc despre tatăl meu şi 
despre stâlpul la care a fost biciuit. Nu am mai spus nimănui 
despre asta, doar fratelui Michael. Mergem pe jos spre casă şi 
auzim cum Haj este torturat. 


Stă dreaptă de cealaltă parte a încăperii, cât mai departe de 
mine. A adoptat chipul oficial de asistentă medicală. Expresia 
rămâne ca îngheţată. Chiar dacă Haj urlă, Tabizi răcneşte şi-l 
invită să vorbească, Benny şi Anton fac ce se pricep mai bine cu 
ceea ce Spider le-a pregătit îndatoritor din ce a găsit prin cutia 
de scule. Hannah rămâne la fel de impasibilă ca un judecător, 
care nu se uită la nimeni, cu atât mai puţin la mine. Când Haj îşi 
varsă disprețul faţă de Tabizi şi de Mwangaza pentru că au 
încheiat un târg murdar cu cei din Kinshasa, Hannah abia dacă se 
clinteşte. Când Anton şi Benny îl spală la duş, ea scoate o 
exclamaţie înăbuşită de dezgust, dar asta nu se vede pe faţa ei. 


235 


Când Philip apare în scenă şi se apucă să-l ia pe Haj cu vorbe 
dulci şi cu argumente, îmi dau seama că ea a trăit fiecare clipă 
de durere a lui Haj, de parcă s-ar fi aflat la patul lui ca să-i dea 
îngrijiri. lar când Haj cere trei milioane de dolari pentru a-şi vinde 
ţara, mă aştept ca Hannah să se arate măcar indignată, însă ea 
îşi coboară ochii şi clatină din cap în semn de milă şi de 
înţelegere. 

— Sărmanul băiat, murmură ea. l-au ucis spiritul. 

Moment în care, dorind să o scutesc de batjocura finală, mă 
pregătesc să opresc banda, însă ea mă împiedică. 

— De aici mai departe, e doar un soi de cântec. Haj încearcă 
să-şi facă viaţa mai uşoară. Şi nu poate, îi explic eu cu blândeţe. 

Cu toate astea, la insistenţele ei, las banda să se deruleze, 
începând cu turul făcut de Haj prin salonul lui Mwangaza şi 
sfârşind cu plescăitul tălpilor pantofilor din piele de crocodil, când 
trece sfidător pe alee spre apartamentul rezervat oaspeţilor. 

— Încă o dată, spune ea poruncitor. 

Aşa se face că pun banda din nou, iar după asta, multă vreme, 
ea rămâne nemişcată. 

— Îşi târâie un picior, ai auzit asta? Poate i-au afectat inima. 

— Nu, Hannah, n-am observat să târâie un picior. 

Opresc banda, însă ea tot nu se clinteşte. 

— Ştii cântecul acela? mă întreabă ea. 

— Seamănă cu toate cântecele pe care le ştiam. 

— Şi atunci de ce îl cântă? 

— Ca să-şi facă puţin curaj, aşa cred. 

— Poate vrea să-ţi dea ţie curaj. 

— Tot ce se poate, admit eu. 


Hannah este practică. Dacă are de rezolvat o problemă, merge 
până la cauză şi porneşte de acolo. Eu îl am pe fratele Michael, 
iar ea, pe sora Ilmogene. La şcoala misiunii ei, lmogene a învățat- 
o tot ce ştia. Când era gravidă, Imogene i-a trimis scrisori de 
mângâiere. Legea lui Imogène care, după părerea lui Hannah, nu 
trebuie uitată, susţine că, întrucât în izolare nu apar probleme, 
trebuie mai întâi să o descompunem în componentele ei de bază, 
iar apoi să abordăm fiecare componentă pe rând. Abia după ce 
facem asta temeinic - şi doar atunci - Dumnezeu are să ne 


236 


îndrume pe calea cea bună. Având în vedere că acesta era un 
modus operandi pentru Hannah, atât în activitate, cât şi în viaţă, 
în general, nu aş putea ridica obiecţii faţă de interogatoriul 
oarecum brutal la care, în ciuda blândeţii şi a mângâierilor 
liniştitoare, mă supune acum, folosind limba franceză pentru a 
clarifica lucrurile. 

— Cum şi când ai furat casetele şi blocnotesurile, Salvo? 

Am descris ultima mea coborâre în camera cazanului, apariția- 
surpriză a lui Philip şi cum am scăpat ca prin urechile acului. 

— La întoarcere, nu s-a uitat nimeni bănuitor la tine şi nu te-a 
întrebat ce ai în geantă? 

— Nimeni. 

— Eşti sigur? 

— Cât se poate de sigur. 

— Cine mai ştie că tu ai furat casetele? 

Ezit. Dacă Philip a decis să revină în camera cazanului după 
plecarea echipei pentru a arunca încă o privire în sacul cu 
documente de distrus, atunci se ştie. Dacă, la sosirea în Anglia, 
Spider şi-a verificat casetele înainte de a fi predate la arhivă, se 
ştie. Ori dacă cine le-a predat a hotărât să le verifice, atunci se 
ştie. Nu sunt sigur de ce am ridicat tonul în acest punct al 
discuţiei, dar probabil că am făcut-o din dorinţa de autoapărare. 

— Cu toate acestea, insist eu, apelând la stilul dramatic şi 
impresionant al avocaţilor pentru care sunt obligat uneori să 
traduc în faţa instanţei, chiar dacă se ştie ori nu, fără îndoială că, 
din punct de vedere tehnic, am încălcat grav legea păstrării 
secretelor de stat. Ori nu? Cu alte cuvinte, cât de oficia/e sunt 
aceste secrete? Dacă eu nu exist, atunci probabil că nici 
secretele nu există. Cum ar putea un interpret inexistent să fie 
acuzat de furt de secrete inexistente, când el acţionează în 
numele unui Sindicat fără nume şi care, după cum susţine 
acesta, nu există? 

Însă Hannah, aşa cum ar fi trebuit să bănuiesc, este mai puţin 
impresionată de oratoria mea de instanţă. 

— Salvo. Ai furat de la nişte patroni puternici ceva preţios. 
Problema este când îşi vor da seama de asta, iar dacă te vor 
prinde, ce-ţi vor face? Ai spus că peste două săptămâni vor ataca 
Bukavu. De unde ştii asta? 


237 


— Mi-a spus Maxie. În avion, când veneam spre casă. Trebuie 
să pună mâna pe aeroport. Sâmbăta se joacă meciuri de fotbal. 
Mercenarii albi vor sosi cu un avion elveţian, cei de culoare se 
vor da drept o echipă de fotbal aflată în deplasare. 

— Deci nu mai sunt două săptămâni, ci doar treisprezece zile. 

— Da. 

— Şi, nu sigur, dar probabil, eşti un om căutat. 

— Presupun. 

— Atunci trebuie să mergem la Baptiste. 

Mă ia în braţe şi o vreme uităm de toate în afară de noi doi. 


Stăm întinşi pe spate, amândoi privind tavanul, iar ea îmi 
povesteşte despre Baptiste. E un naţionalist congolez care 
doreşte cu patimă un Kivu unit şi recent s-a întors de la 
Washington, unde a participat la un forum de studiu privind 
trezirea conştiinţei africane. Rwandezii şi-au trimis brutele să-l 
găsească şi să-l lichideze, dar el este atât de inteligent, încât 
mereu i-a păcălit. Cunoaşte toate grupările congoleze, inclusiv pe 
cele periculoase. În Europa, în America şi în Kinshasa. 

— Kinshasa, unde se află mogulii, sugerez eu. 

— Da, Salvo. De unde provin bogătaşii. Dar şi mulţi oameni 
buni şi serioşi ca Baptiste, cărora le pasă de Congo de Est şi sunt 
pregătiţi să rişte pentru a ne apăra de duşmani şi de 
exploatatori. 

Aş vrea să fiu, în mod necondiţionat, de acord cu tot ce spune 
ea. Aş vrea să fiu la fel de congolez pe cât este ea. Insă şobolanul 
geloziei, cum obişnuia fratele Michael să spună, îmi ronţăie 
mădularele. 

— Deci, chiar dacă ştim că Mwangaza a încheiat un târg 
necinstit cu cei din Kinshasa, sugerez eu, ori a fost încheiat de 
Tabizi sau de oamenii lui, crezi că este bine să mergem la 
reprezentantul lui Mwangaza din Londra ca să-i spunem toată 
povestea? Atât de multă încredere ai în el? 

Ea se aşază într-un cot şi se uită la mine de sus. 

— Da, Salvo. Atât de mult mă încred în el. Dacă Baptiste aude 
ce am auzit şi noi şi socoteşte că Mwangaza este corupt, lucru pe 
care încă nu-l cred, atunci Baptiste, fiindcă este un om de onoare 
şi visează pacea din Kivu la fel de mult ca şi noi, va şti pe cine să 


238 


avertizeze şi cum să împiedice catastrofa care ne pândeşte. 

Se întinde din nou pe spate şi reluăm examinarea tavanului. 
Pun întrebarea inevitabilă: 

— Cum l-ai cunoscut pe Baptiste? 

— Grupul lui a organizat excursia cu autobuzul până la 
Birmingham. Este shi, la fel ca Mwangaza, şi este normal că a 
văzut în el un bun conducător. Dar asta nu-l face să fie orb la 
slăbiciunile lui Mwangaza. 

— Bineînţeles, o asigur eu. 

— Şi în ultima clipă, cu puţin înainte ca autobuzul să plece, s-a 
suit şi mi-a ţinut o cuvântare impresionantă despre perspectivele 
păcii şi înţelegerii etnice pentru Kivu. 

— Ţie, personal? întreb eu. 

— Da, Salvo. Mie, personal. Din cele treizeci şi şase de 
persoane aflate în autocar, mi-a vorbit doar mie. lar eu eram 
goală puşcă. 


Prima ei obiecţie faţă de campionul meu favorit, lordul 
Brinkley, a fost atât de îndârjită, încât totul mi-a mirosit a 
fundamentalism gen sora Imogene. 

— Dar, Salvo. Dacă nişte ticăloşi ne atrag în război şi ne 
jefuiesc bogăţiile, cum poţi stabili grade de vinovăţie? Toţi sunt la 
fel de răi, pentru că sunt amestecați şi complici în aceeaşi 
acţiune? 

— Dar Brinkley nu este precum ceilalţi, i-am răspuns eu 
răbdător. El este o figură de marcă, la fel ca Mwangaza. El este 
tipul de om în spatele căruia mărşăluiesc ceilalţi când se pun pe 
furat. 

— Tot el este şi omul care a putut spune „da”. 

— Întocmai. Şi este omul care şi-a exprimat şocul şi revolta 
morală, dacă mai ţii minte. Şi, practic, l-a acuzat pe Philip de joc 
dublu. lar ca argument convingător: Dacă el este cel care, 
ridicând receptorul telefonului, poate spune „da”, tot el ar putea 
să spună şi „nu”. 

Insistând în continuare să-mi susţin punctul de vedere, m-am 
bizuit pe experienţa mea, căpătată în lumea corporatistă. 
Observasem de nenumărate ori, am spus eu, că oamenii de la 
cârmă erau atât de preocupaţi de obţinerea de fonduri şi de 


239 


urmărirea variațiilor pieţei, încât nu aveau habar ce se făcea în 
numele lor. Şi curând ea a început să mă aprobe, ştiind că la 
urma urmelor existau domenii în care cunoştinţele mele le 
depăşeau pe ale ei. Argumentând în continuare, i-am adus 
aminte de discuţia mea cu Brinkley în casa din Berkeley Square: 

— Ce s-a întâmplat când i-am menţionat numele domnului 
Anderson? Nici măcar nu auzise de el! 

Am încheiat, aşteptând reacţia ei şi sperând sincer că 
răspunsul nu va fi o nouă trimitere la Baptiste. In cele din urmă, i- 
am arătat scrisoarea mea, prin care mi se mulțumea pentru 
sprijin: „Dragă Bruno”, semnată, „Al tău, ca întotdeauna, Jack”. 
Nici măcar asta nu a făcut-o să renunţe cu totul. 

— Dacă Sindicatul este anonim, cum de-l folosesc pe Brinkley 
ca figură emblematică? Şi pentru că nu i-am putut răspunde 
mulţumitor: Dacă ţii să te duci la cineva dintre ai tăi, măcar du-te 
la domnul Anderson, în care ai încredere. Spune-i versiunea ta şi 
lasă-te la mila lui. 

Dar am reuşit încă o dată să dejoc manevra ei, de astă dată 
datorită cunoştinţelor mele despre lumea secretelor. 

— Anderson s-a spălat pe mâini în ce mă priveşte încă înainte 
de a părăsi apartamentul lui conspirativ. Operaţiunea era 
neoficială, iar eu nu existam ca persoană sub nume real. |ţi 
închipui că va confirma existenţa mea după ce o să-i spun că 
toată afacerea a fost o înşelătorie? 

Stând alături în faţa laptopului meu, am început să căutăm. 
Website-ul lordului Brinkley nu preciza vreo adresă. Cei care 
doreau să-i scrie trebuiau să se adreseze Camerei Lorzilor. 
Articolele decupate de mine din ziare ne-au ajutat. Jack era 
căsătorit cu o anume Lady Kitty, o moştenitoare din lumea 
aristocrației, care participa la acţiuni caritabile în folosul 
nevoiaşilor Marii Britanii, ceea ce a încântat-o pe Hannah. lar 
Lady Kitty avea website. Acolo am găsit enumerate societăţile de 
caritate care se bucurau de patronajul ei, şi adrese la care 
donatorii puteau trimite cecuri, plus un anunţ referitor la cafeaua 
oferită de ea joi, At Home, unde binefăcătorii puteau participa 
exclusiv prin programare făcută din timp. At Home fiind 
Knightsbridge, inima triunghiului de aur al Londrei. 


240 


S-a mai scurs o oră. Sunt treaz, şi mintea-mi este extrem de 
limpede. Hannah, obişnuită să doarmă oricând i se iveşte prilejul, 
nu se clinteşte. Îmbrăcându-mi în tăcere cămaşa şi pantalonii, îmi 
iau telefonul mobil şi cobor în salonul pentru oaspeţi, unde 
doamna Hakim strânge resturile dejunului. După schimbul 
obligatoriu de platitudini, mă retrag în grădiniţa care se află în 
canionul format de înaltele clădiri cenuşii. Am o presimţire, pe 
care instructorii de la cursul de o zi ar numi-o rutele comerciale 
ale lui Penelope. După înfierbântatul sfârşit de săptămână 
petrecut cu Thorne, ea va trebui să treacă pe la Norfolk Mansions 
pentru un tratament de dimineaţă, după care poate da piept cu 
problemele unei săptămâni de muncă. Cele mai reuşite 
convorbiri telefonice le are din taxiurile plătite de redacţie. Ca 
toţi jurnaliştii buni, s-a gândit mult la fraza de deschidere. 


— Să te ia dracu', Salvo, dragul meu! Dacă mai aşteptai o 
săptămână, te-aş fi scutit chiar eu de deranj! N-o să te întreb 
unde ţi-ai petrecut weekendul, după ce m-ai făcut de râs în faţa 
patronului. Sper ca femeia aceea măcar să merite, Salvo. Sau e 
vorba despre un el? Fergus a spus că se teme să intre în aceeaşi 
baie cu tine... 


Am revenit în dormitor. Am găsit-o pe Hannah cum o lăsasem. 
În arşiţa verii, cearşaful prins între coapse, ca un văl aranjat de 
un pictor, îi acoperea un sân. 

— Unde-ai fost? 

— In grădină. Ca să divorţez. 


241 


15 


Foarte fermă, Hannah mă convinsese să nu duc casetele şi 
blocnotesurile în casa familiei Brinkley. Şi cum s-a arătat la fel de 
hotărâtă să mă conducă până la uşa casei şi să aştepte până 
ieşeam, am ajuns la un compromis: ea va rămâne cu bunurile 
furate de mine într-o cafenea din apropiere, iar eu o voi suna pe 
mobil când voi considera că e momentul potrivit, după care 
Hannah le va lăsa, fără să atragă atenţia, la intrare şi va reveni la 
cafenea pentru a mă aştepta. 

Era luni, ora cinci după-amiază, când am ieşit din casa 
domnului Hakim şi, cu circumspecţia de rigoare, ne-am urcat într- 
un autobuz care mergea spre staţia de metrou din Finchley Road. 
Până la supravegherea de pe trotuarul de pe partea cealaltă a 
terasei cu linii frumos desenate din faţa casei Knightsbridge, s-a 
făcut ora şase, iar până când i-am găsit lui Hannah un loc la o 
masă de la fereastra cafenelei a trecut de şase şi douăzeci. In 
autobuz, Hannah îşi mai pierduse din încredere, spre deosebire 
de mine, care devenisem mai optimist şi nerăbdător. 

— Peste câteva ore vom lăsa necazurile în urmă, am asigurat-o 
eu, masând-o pe spate din dorinţa de a o ajuta să se relaxeze, 
însă singura ei reacţie a fost promisiunea că se va ruga pentru 
mine. 

Apropiindu-mă de casa-ţintă, mi s-a oferit şansa de a cobori în 
subsolul marcat cu tăbliţa LIVRARI sau de a urca scările către uşa 
încadrată de piloni, care avea un clopoțel vechi, cu şnur. Am 
preferat a doua variantă. Uşa mi-a fost deschisă de o femeie de 
origine latino-americană purtând o uniformă neagră, care avea 
guler şi şorţuleţ alb. 

— Aş dori să discut cu lordul Brinkley, vă rog, am spus eu, 
imitând tonul imperios al clienţilor mei din partea de sus a pieţei. 

242 


— E birou. 

— Dar cu Lady Kitty? am întrebat blocând uşa cu o mână, iar 
cu cealaltă scoțând cartea de vizită pe numele lui Brian Sinclair. 
Sub pseudonim, scrisesem: BRUNO SALVADOR. lar pe spate: 
INTERPRET SINDICAT. 

— Nu venit, mi-a răspuns menajera, pe un glas poruncitor, şi 
de astă dată a reuşit să trântească uşa, închizând-o, pentru ca la 
câteva secunde după aceea să fie deschisă de Lady Kitty. 

Fără să-şi trădeze vârsta, la fel ca orice doamnă din înalta 
societate, Lady Kitty purta o fustă scurtă, o centură Gucci şi avea 
părul drept vopsit blond-cenuşiu. Intre bijuteriile de cea mai bună 
calitate pe care le-am remarcat la încheieturile mâinilor ei, am 
identificat un minuscul ceas Cartier din aur de două culori. 
Picioarele albe ca mătasea erau încălţate cu pantofi italieneşti de 
o eleganţă fără cusur. Ochii albaştri păreau a fi etern speriaţi, de 
parcă ar fi avut în faţă o viziune înfiorătoare. 

— Vrei să discuţi cu Brinkley, din câte am înţeles, m-a informat 
ea, iar privirea i s-a plimbat agitată între cartea de vizită şi faţa 
mea, de parcă ar fi încercat să-mi deseneze portretul. 

— Am participat la o acţiune foarte importantă pentru 
dumnealui pe durata weekendului, i-am explicat eu şi m-am 
oprit, neştiind sigur cât anume din respectiva activitate avea 
dreptul să cunoască. 

— In acest weekend? 

— Trebuie să discut cu dânsul. E vorba despre o chestiune 
personală. 

— Nu era mai bine să telefonezi? m-a întrebat ea, mai uimită 
decât până atunci. 

— Regret, dar nu. Am apelat la prevederile legii secretelor de 
stat: N-ar fi fost prudent, n-ar fi fost sigur, i-am explicat eu, 
lăsând deoparte amănuntele. În niciun caz la telefon. Nu avem 
voie. 

— Noi? 

— Oamenii care lucrăm pentru lordul Brinkley. 

Am urcat într-un salon lung, cu pereţi înalţi, decoraţi în roşu, cu 
oglinzi având ramele aurite, parfumat de săculeţele cu plante 
frumos mirositoare Willowbrook ale mătuşii Imelda: potpuriu şi 
miere. 


243 


— O să te rog să aştepţi aici, m-a anunţat ea, conducându-mă 
într-o încăpere care era o copie a primeia. Ar trebui să sosească 
în curând. Ştii să-ţi pregăteşti ceva de băut? Te descurci tu. După 
aceea, citeşte ziarul lui sau vezi tu. 

Rămas singur, am efectuat cu discreţie o recunoaştere a 
locului în care mă aflam. Un birou vechi cu forme rotunjite, 
încuiat. Fotografii ale fiilor care studiau la Eton şi ale unor lideri 
din Africa Centrală. Un Mobutu sclipitor în uniforma de mareşal: 
„Pour Jacques, mon ami fidele, 1980”. Uşa s-a deschis. Lady Kitty 
s-a apropiat de un dulap şi a extras de acolo un shaker pentru 
cocktailuri din argint şi un pahar. 

— Tocmai m-a anunţat secretara lui, o mică neisprăvită, s-a 
plâns ea, mimând un accent proletar: „Jack e într-o şedinţă, 
Kitty”. Doamne, cât urăsc asta! Ce haz mai are să fii pair dacă 
toată lumea îţi spune Jack? Şi nu le poţi reproşa asta, pentru că 
te dau în judecată şi te târăsc prin tribunale. S-a aşezat cu 
atenţie pe braţul unei canapele, picior peste picior. l-am spus că 
e vorba despre o urgenţă. Adevărat? 

— Nu, dacă intervenim la timp, i-am răspuns pe un ton de 
consolare. 

— A, vom interveni! Brinkley e îngrozitor de priceput la aşa 
ceva. Să rezolve orice, la orice oră. Cine-i Maxie? 

Există situaţii în viaţa unui agent secret, chiar şi cu program 
redus, când doar o simplă minciună nu este de ajuns. 

— N-am auzit de Maxie. 

— Sigur ai auzit, altfel nu ţi-ar fi apărut pe faţă expresia asta 
ridicolă. În fine, eu îl cunosc, chiar dacă tu ai auzit ori nu de el. 
Apoi şi-a netezit bluza de firmă peste bust. Aşa cum e, sărmanul 
de el... Eşti căsătorit, Bruno? 

Să dau încă un răspuns negativ? Ori să rămân cât mai aproape 
de adevăr, atât cât permit măsurile de securitate? 

— Da, sigur că sunt. 

„Cu Hannah, nu cu Penelope.” 

— Şi ai o groază de copii minunaţi? 

— Regret, încă nu... 

„Cu excepţia lui Noah.” 

— Dar vei avea. La vremea potrivită. Te străduieşti zi şi 
noapte. Soţia /ucrează? 


244 


— Desigur. 

— Din greu? 

— Foarte. 

— Sărmana de ea! A reuşit să vină cu tine în acest weekend, 
cât ai descâlcit lucrurile pentru Brinkley? 

— N-am avut parte de un asemenea weekend, i-am răspuns, 
silindu-mă să alung din minte imaginea lui Hannah stând goală în 
camera cazanului. 

— Philip a fost şi el acolo? 

— Philip? 

— Da, Philip. Şi nu mai fi atât de rigid. 

— Regret, dar nu cunosc niciun Philip. 

— Ba îl cunoşti! E stăpânul vostru. Până şi Brinkley îi mănâncă 
din palmă. 

Asta fiind problema lui Brinkley, am gândit eu, recunoscător că 
măcar o parte din aşteptările mele se confirmau. 

— Şi acest Philip nu lasă niciodată mesaje. Niciunul dintre voi 
nu face asta. „Spuneţi-i că a telefonat Philip”, de parcă pe lume 
n-ar exista decât un singur Philip. la să văd, susţii în continuare 
că nu-l cunoşti? 

— Am spus deja că nu. 

— Aşa ai zis, şi acum ai roşit, ceea ce mi se pare foarte drăguţ! 
Probabil că s-a dat la tine. Brinkley îl numeşte Regina? Africană. 
Ce limbi cunoşti? 

— Îmi pare rău, dar nu am permisiunea de a spune acest lucru. 

Apoi, privirea i-a căzut pe geanta de umăr, pe care o aşezasem 
pe podea. 

— Ce cari în geanta aceea? Brinkley spune să-i verificăm pe 
toţi cei care intră în casă. A instalat o grămadă de camere de 
televiziune cu circuit închis la uşa principală şi de aceea îşi aduce 
femeile pe uşa din spate, ca nu cumva să se surprindă pe sine 
cât de neprevăzător a fost. 

— Doar un casetofon, i-am răspuns şi am ridicat geanta ca să i- 
| arăt. 

— În ce scop? 

— Pentru cazul în care nu aveţi unul în casă. 

— Am sosit, draga mea! 


29 În engleză, queen („regină”) înseamnă şi homosexual efeminat. 
245 


Ea îl auzise înaintea mea. Sărind în picioare, şi-a ascuns 
paharul în dulap, a închis uşa, a folosit un spray de gură, aflat în 
buzunarul bluzei şi, ca o şcolăriţă vinovată, a ajuns la uşa de 
intrare în salonul mare din doi paşi. 

— İl cheamă Bruno, a rostit ea binedispusă către cel care se 
apropia cu paşi apăsaţi. li cunoaşte pe Maxie şi pe Philip şi 
susţine că nu-i adevărat, e căsătorit cu o femeie care munceşte 
din greu şi vrea copii, dar mai târziu, şi are un casetofon, pentru 
cazul că nu există vreunul în casa noastră. 


Pentru mine, sosise momentul adevărului. Lady Kitty 
dispăruse, iar în faţa mea rămăsese soţul ei, îmbrăcat într-un 
costum bleumarin elegant, la două rânduri, având o croială ce 
imita moda anilor treizeci, ultimul răcnet. La nicio sută de metri 
depărtare, Hannah aştepta apelul meu. Selectasem deja numărul 
ei pe mobil. În câteva minute, dacă totul mergea conform 
planului, urma să-i prezint lui Jack Brinkley dovada că, în 
contradicţie cu ceea ce credea, avea să anuleze toate faptele 
bune pe care le făcuse pentru Africa în cursul întregii lui cariere 
politice. S-a uitat întâi la mine, apoi a privit cercetător la 
încăpere, după care m-a măsurat din nou. 

— Asta e a dumitale? 

Ţinea cartea mea de vizită de un colţ de parcă ar fi fost udă, şi 
din ea picura ceva neplăcut. 

— Da, domnule. 

— Eşti cine scrie aici? 

— Sinclair, domnule. Însă doar oficial. Acesta a fost 
pseudonimul meu pe durata weekendului. M-aţi recunoaşte mai 
uşor după numele meu real, Bruno Salvador. Am purtat cândva o 
scurtă corespondenţă. 

Hotărâsem să nu aduc vorba de felicitările lui de Crăciun, 
deoarece acestea nu fuseseră personalizate, însă mi-am dat 
seama că el îşi adusese aminte de scrisoarea mea de sprijin, 
pentru că a ridicat capul şi, fiind un bărbat înalt, a procedat exact 
ca judecătorii: s-a uitat la mine de sus, peste marginea 
ochelarilor cu rame groase, ca să vadă pe cine avea în faţă. 

— Bine, bine, să lăsăm deoparte asta, de acord, Salvador? Mi-a 
sugerat el şi, după ce mi-a luat casetofonul şi s-a convins că nu 


246 


avea bandă, mi l-a înapoiat, ceea ce a echivalat cu o strângere 
de mână, etapă peste care sărisem. 

Se instalase la biroul vechi, aşezându-se pieziş pe scaun. 
Examina scrisoarea pe care mi-o trimisese, în care exista şi un 
P.S. de mână, unde spunea că spera să ne putem întâlni într-o 
bună zi şi - ce păcat că nu aveam reşedinţa în circumscripţia lui, 
cu două semne de exclamaţie, punctuație ce m-a făcut 
întotdeauna să zâmbesc. Din modul jovial în care a citit 
scrisoarea, ar fi putut fi corespondenţa lui, o scrisoare pe care 
era fericit să o primească. După ce a citit-o până la capăt, 
zâmbea în continuare. A aşezat hârtia în faţa lui pe tăblia 
biroului, dând de înţeles că poate va trebui să o examineze ceva 
mai târziu. 

— Aşadar, ce problemă anume te frământă, Salvador? 

— Păi, de fapt, e problema dumneavoastră, Sir, dacă-mi 
permiteţi. Eu am fost doar interpretul. 

— A, serios? Şi ce ai interpretat? 

— Tot ce s-a spus acolo. Mai ales ce a spus Maxie. El nu 
vorbeşte nicio limbă. A, scuze, doar engleza! lar Philip nu prea 
ştie swahili. De aceea, eu am fost prins între focuri, ca să spun 
aşa. A trebuit să echilibrez situaţia. Deasupra şi dedesubtul liniei 
de plutire. 

Am zâmbit descumpănit, pentru că nutrisem speranţa că până 
în acel moment primise destul de multe aprecieri privind 
performanţele mele, care, însumate, valorau mult, indiferent 
dacă până la urmă ajunsesem probabil de partea cui nu trebuia, 
lucru pe care ţineam să i-l explic pentru a mă reabilita parţial în 
faţa lui. 

— Linie de plutire? Ce înseamnă asta? 

— Sincer să fiu, asta a fost expresia lui Maxie, Sir. Nu a mea. 
Pentru perioadele cât aveam să stau în camera cazanului. Ca să 
ascult conversațiile dintre delegaţi în timpul pauzelor. Maxie a 
avut un specialist, pe nume Spider. Am făcut o pauză, pentru 
cazul în care numele ar fi sunat cunoscut pentru Brinkley, dar se 
pare că mă înşelasem. Spider este un adevărat specialist în 
interceptări. A avut la dispoziţie doar echipamente vechi de cine 
ştie când, şi a trebuit să facă funcţionabil sistemul în ultima clipă. 
Un soi de trusă de montaje pentru amatori. Dar nu cred că aţi 


247 


avut cunoştinţă despre asta. 

— Cunoştinţă, despre ce anume? 

Am luat-o de la capăt. Nu avea niciun rost să ascund ceva. Era 
chiar mai rău decât mă temusem. Philip nu-i spusese nici măcar 
o frântură din cele întâmplate. 

— Sir, toată insula a fost înţesată de microfoane. Până şi 
chioşcul de pe culmea unei movile. Imediat ce simţea că s-a atins 
un punct critic al negocierilor, Philip cerea câte o pauză, iar eu 
coboram în sala cazanului şi trăgeam cu urechea, transmiţându-i 
informaţii esenţiale lui Sam, care stătea sus, şi în felul ăsta Philip 
şi Maxie ştiau tot ce se întâmplase atunci când tratativele se 
reluau. În plus, avea timp să primească recomandări din partea 
Sindicatului şi a prietenilor lui Philip prin satelit, ori de câte ori a 
avut nevoie. Motiv pentru care ne-am concentrat asupra lui Haj. 
Adică el. Mă refer la Philip. Da, presupun că asta s-a făcut cu 
ajutorul lui Tabizi. Eu n-am fost decât un instrument neştiutor. 

— Dar cine e Haj, dacă-mi permiţi? 

Asta m-a şocat; părea real. Aşa cum anticipasem, lordul 
Brinkley nu avea habar de ceea ce se petrecuse sub auspiciile lui 
- nici măcar de rolul lui de singur om care putea spune „da”. 

— Haj a fost unul dintre delegaţi, Sir, am spus eu, optând 
pentru o abordare ceva mai delicată. Au fost trei invitaţi. Doi şefi 
ai milițiilor - căpetenii războinice, dacă vreţi - şi Haj. El este acela 
care v-a făcut o gaură de trei milioane de dolari, i-am reamintit 
eu, cu un surâs trist, pe care am avut impresia că l-a înţeles 
deplin: era normal, având în vedere indignarea lui din timpul 
convorbirii telefonice prin satelit. 

— Ceilalţi doi şefi fiind cine? a întrebat el, încă nedumerit. 

— Franco, din tribul mai mai, şi Dieudonné, care e de origine 
munyamulenge. Haj nu are la dispoziţie o miliţie, dar poate 
oricând să mobilizeze oameni. Face afaceri cu substanţe 
minerale în Bukavu, deţine fabrici de bere şi câteva hoteluri şi 
cluburi de noapte, iar tatăl său, Luc, este un mare om de afaceri 
din Goma. A, dar ştiţi toate astea, nu-i aşa? 

A clătinat din cap şi a zâmbit într-un fel care mi-a sugerat că 
începusem să ne înţelegem. În mod normal, ar fi trebuit să apese 
deja un buton de pe birou ca să cheme pe vreunul dintre 
angajaţii lui mai lipsiţi de noroc pentru a ne aduce câte ceva ca 


248 


să ne răcorim, dar, cum el nu lăsa impresia că va face aşa ceva, 
ci dimpotrivă, îşi împreunase mâinile sub bărbie, aşa cum 
procedează cineva care se pregăteşte să asculte o poveste 
lungă, am decis să încep de la capăt, aşa cum făcusem şi în faţa 
lui Hannah, optând pentru o versiune mai concentrată şi cu mai 
puţine preocupări pentru sensibilităţile distinsului meu auditoriu. 
Dar am fost prea expeditiv probabil, după cum am început să mă 
tem atunci când am ajuns la momentul cumplit al adevărului 
despre tratamentul care i se aplicase lui Haj. 

— Şi unde ajungem astfel, după părerea dumitale? m-a 
întrebat el, arborând acelaşi zâmbet aparent sincer. Salvador, ce 
propui, în ultimă instanţă? Să mergem la prim-ministru? La 
preşedintele Statelor Unite, la Uniunea Africană? Ori la toate? 

Mi-am îngăduit un hohot consolator de râs. 

— Oh, nu cred că trebuie să mergem atât de departe, serios! 

— Mă simt uşurat! 

— Cred că trebuie să sistăm imediat proiectul şi să ne 
asigurăm de acest lucru. Mai avem douăsprezece zile până la 
data stabilită pentru intervenţie, timp suficient. Trebuie stopat 
planul de război, iar Mwangaza trebuie să fie oprit până când va 
putea găsi aliaţi cu o moralitate corespunzătoare - precum a 
dumneavoastră, Sir - şi anularea acelui contract... 

— A, există şi un contract? 

— Bineînţeles! Ba chiar unul cam dubios, dacă-mi permiteti, 
Sir. Redactat de monsieur Jasper Albin din Besançon - la care aţi 
mai apelat în trecut, şi pe care oamenii dumneavoastră vor 
decide să-l mai folosească şi în alte ocazii - şi redat în swahili de 
nimeni altul decât modesta mea persoană. 

Începusem deja să mă ambalez. Presupun că mi se urcase la 
cap ideea potrivit căreia eu şi Hannah aveam să ieşim în orice 
clipă din ascunzătoare pentru a duce o viaţă normală. 

— Nu ai cumva la tine un exemplar al acestui contract? 

— Nu, dar l-am văzut, evident. Şi am reţinut anumite porţiuni 
din el, lucru care pentru mine este - cum să spun - un reflex, ca 
să fiu sincer. 

— Şi ce te face să crezi că este dubios? 

— Este fals. Eu am mai văzut contracte. Dar acesta este 
ipotetic. Susţine că se referă la probleme de agricultură, dar, de 


249 


fapt, se referă la furnizarea de arme şi de matériel pentru 
declanşarea unui război local. Dar cine a mai auzit de un război 
de mici proporţii în Congo? Este ca şi cum o femeie ar spune că 
este puțin gravidă, am îndrăznit eu, citându-l pe Haj, şi m-am 
simţit încurajat de zâmbetul de cunoscător al gazdei mele. lar 
profiturile obţinute prin vânzarea substanţelor minerale - aşa-zişii 
bani ai poporului - reprezintă o şarlatanie în toată regula, am 
continuat eu. O fraudă, mai precis. Poporul nu va primi absolut 
nimic. Nicio porţiune pentru popor, nici vorbă de profituri pentru 
altcineva în afară de Sindicatul dumneavoastră, de Mwangaza şi 
de apropiații lui. 

— Groaznic, a murmurat lordul Brinkley, clătinând din cap în 
semn de compătimire. 

— Vă rog să nu mă înţelegeţi greşit, Sir. Din multe puncte de 
vedere, Mwangaza este un bărbat de seamă. Dar este bătrân. 
Da, bătrân pentru o asemenea funcţie, să-mi fie iertat. Arată deja 
ca o marionetă. Şi s-a compromis atât de mult, încât nu văd cum 
ar mai putea ieşi cu faţa curată din aceste jocuri de culise. Îmi 
pare foarte rău, dar acesta este adevărul, Sir. 

— Asta-i cel mai obişnuit lucru în astfel de jocuri. 

După aceea, am analizat câteva exemple de lideri africani care 
dăduseră dovadă de măreție la începutul carierei politice, pentru 
ca, doar după câţiva ani, să treacă de partea răului, deşi, în sinea 
mea, mă îndoiam că Mobutu, din fotografia din spatele lordului 
Brinkley, se încadrase vreodată în acea categorie. Mi-a trecut 
totuşi prin minte că, dacă într-un târziu lordul Brinkley avea să 
considere firesc să mă recompenseze pentru intervenţia mea 
oportună şi, incidental, să mă păstreze alături de el, o slujbă în 
organizaţia condusă de el putea fi soluţia pentru amândoi, 
deoarece, Dumnezeule, aveau mare nevoie de cineva care să 
facă ordine şi curăţenie! 

De aceea, următoarea lui întrebare m-a şocat. 

— Şi eşti chiar sigur că m-ai văzut în seara aceea? 

— La care seară vă referiţi, Sir? 

— Când spui tu că a fost. Vineri seara, am dreptate? Am 
pierdut firul. Zici că m-ai văzut vineri seara în Berkeley Square. 
Într-o casă. 

— Da. 


250 


— Mai ţii minte cum eram îmbrăcat? 

— Haine elegante şi comode. Pantaloni cafeniu-deschis, o 
jachetă moale din piele întoarsă, pantofi sport. 

— Îţi mai aminteşti ceva despre casă - în afară de număr, pe 
care n-ai reuşit să-l reţii ori l-ai uitat? 

— Sigur. Totul. 

— Descrie casa, te rog! Cu cuvintele tale. 

Am început să vorbesc, dar am simţit că mi se învârteşte 
capul, fiindu-mi greu să schiţez trăsăturile caracteristice, la 
cerere. 

— Avea un hol foarte mare, cu o scară împărţită în două... 

— Despărțită? 

— ... Şi vulturi deasupra uşilor... 

— Vulturi vii? 

— Şi mai erau şi alte persoane în afară de dumneavoastră. Vă 
rog să nu mai spuneţi că n-aţi fost acolo, Sir! V-am şi vorbit. V- 
am mulţumit pentru atitudinea dumneavoastră în problemele 
africane. 

— Poţi numi câteva dintre acele persoane? 

Le-am numit, chiar dacă n-am făcut-o cu obişnuitul meu 
aplomb. Începusem să fierb, iar când mi se întâmplă asta, îmi 
vine greu să mă mai stăpânesc. Marele mogul corporatist 
cunoscut sub numele de Amiralul Nelson, din cauza peticului 
purtat peste un ochi: mi-am adus aminte numele. Celebrul 
prezentator TV specialist în lumea muzicii pop: ştiam şi numele 
lui. Tânărul nobil cu centură, care deţine o bună parte din West 
End. Fostul ministru de finanţe african, aflat în exil. Miliardarul 
indian din domeniul îmbrăcămintei. Prosperul proprietar de 
supermarketuri, care achiziţionase recent unul dintre marile 
noastre cotidiene „din hobby”. Incepusem să mă dezumflu, dar 
am continuat. 

— A, şi bărbatul căruia i-aţi spus Marcel, Sir! am exclamat eu. 
Africanul pe care-l voiaţi alături atunci când aţi dat telefonul 
acela tip conferinţă... 

— Regina era acolo? 

— Vă referiţi la Philip? Bărbatul pe care-l numiţi Regina 
Africană? Nu, nu a fost! În schimb, a fost Maxie. Philip n-a apărut 
decât pe insulă. 


251 


Nu avusesem intenţia de a ridica vocea, dar aşa se întâmplase, 
iar lordul Brinkley şi-a coborât glasul. 

— Aduci mereu vorba de Phi/ip şi Maxie de parcă aş fi prieten 
la cataramă cu aceste persoane, s-a plâns el. Nu-l cunosc pe 
niciunul din ei. N-am auzit de ei. Nu ştiu la cine te referi. 

— Atunci de ce n-o întrebaţi pe soţia dumneavoastră despre 
ei? 

Pierdusem controlul. Nu poţi descrie furia oarbă decât cuiva 
care a trăit personal acest sentiment. Există şi simptome fizice. 
Înţepături ca de ac în buze, ameţeală, astigmatism temporar, 
greață şi incapacitatea de a distinge culorile şi obiectele din 
imediata apropiere. Şi, s-ar cuveni să adaug, o nesiguranţă în 
privinţa declaraţiilor, în opoziţie cu ce bolboroseşti, dar nu ai 
reuşit să exprimi. 

— Kitty! Deschisese larg uşa şi răcnea. Trebuie să o întreb 
ceva pe soţia mea. Vrei să vii un minut? 


Lady Kitty a luat poziţie de drepţi ca o santinelă. Ochii ei 
albaştri, goliţi de strălucirea de mai devreme, priveau la soţul ei. 

— Draga mea Kitty! Două întrebări scurte. Nume. O să le 
rostesc şi te rog să răspunzi pe loc, fără să te gândeşti. Maxie. 

— N-am auzit de el. Nici pomeneală! Ultimul Max pe care l-am 
cunoscut a murit acum o mie de ani. Singurii care îi spuneau 
Maxie erau furnizorii. 

— Philip. Prietenul nostru de faţă spune că eu îl numesc Regina 
Africană, lucru pe care-l consider drept insultător pentru 
amândoi, ca să fiu sincer. 

Ea s-a încruntat şi a dus un deget arătător la buză. 

— Regret. Nici de Philip nu-mi amintesc. Cunosc o Philippa 
Perry-Onslow, dar e femeie, sau cel puţin aşa susţine ea. 

— Şi pentru că tot eşti aici, draga mea. Vinerea trecută spre 
seară... La ce oră spui că s-a întâmplat? 

— Cam pe la ora asta, am răspuns eu. 

— Aşadar, în urmă cu şaptezeci şi două de ore, ca să fim mai 
exacti - vineri, a nu se uita, când în mod obişnuit mergem la ţară, 
dar să lăsăm asta acum, fiindcă nu aş vrea să te influenţez -, 
unde eram? S-a uitat, cu un gest ostentativ, la ceas. Şapte şi 
zece. Gândeşte-te bine, te rog! 


252 


— În drum spre Marlborough, desigur. 

— Unde mergeam? 

— Să ne petrecem weekendul. Pentru ce altceva? 

— Şi eşti dispusă să declari asta sub jurământ, dacă e nevoie? 
Pentru că îl avem pe tânărul de aici - foarte dotat, foarte 
fermecător, bine intenţionat, sunt convins -, care face nişte 
confuzii foarte grave, unele dintre ele foarte primejdioase pentru 
noi toţi. 

— Desigur că aş face-o, dragă! Nu fi ridicol! 

— Şi cum am mers până la Marlborough, dragă? Cu ce mijloc 
de transport? 

— Cu automobilul, bineînţeles. Brinkley, despre ce este vorba? 

— A condus Henry? 

— Tu ai condus. Henry era liber. 

— La ce oră am plecat, mai ţii minte cumva? 

— Of, dragă! Doar ştii prea bine. Împachetasem şi aveam totul 
gata încă de la trei, dar tu ai luat prânzul mai târziu, ca de obicei, 
de aceea am prins cea mai cumplită aglomeraţie pe şosea şi n- 
am ajuns la conac decât la ora nouă, aşa că am ratat cina. 

— Şi cine şi-a petrecut weekendul cu noi? 

— Gus şi Tara. Că tare le place să trăiască pe spinarea altora! 
Ar cam fi vremea să ne ducă odată la Wilton's. Mereu promit că o 
să ne invite acolo, dar niciodată nu se ţin de cuvânt, a explicat 
ea, întorcându-se către mine, sperând să găsească înţelegere. 

Mă mai răcorisem între timp, însă privirea ei directă, lipsită de 
orice expresie a fost îndeajuns ca să iau din nou foc. 

— Dar aţi fost acolo! m-am răstit eu la el. M-am răsucit către 
soţia lui: Am şi dat mâna cu soţul dumneavoastră. Şi era acolo şi 
Maxie! Işi închipuie că poate face bine în Kivu, dar nu va reuşi. 
Nu se pricepe la planuri, e doar soldat. Au fost pe insulă şi au 
plănuit un război pentru ca acest Sindicat să poată pune mâna 
pe coltan şi să intre pe piaţă pentru a-l vinde sub preţ, şi l-au 
torturat pe Haj! Cu un dispozitiv electric, pe care l-a confecţionat 
Spider. Pot dovedi asta. 

Scăpasem porumbelul şi nu-mi mai puteam lua vorbele 
îndărăt, dar măcar am avut înţelepciunea de a mă opri. 

— Să dovedeşti, cum? m-a întrebat Brinkley. 

— Cu însemnările mele. 


253 


— Care însemnări? 

Am bătut în retragere. Mi-am adus aminte de Hannah. 

— Imediat ce am revenit de pe insulă, mi-am făcut însemnări, 
am minţit eu. Am o memorie perfectă. Pe termen scurt. Dacă mă 
grăbesc şi păstrez fiecare vorbă în minte, pot scrie totul, cuvânt 
cu cuvânt. Exact asta am făcut. 

— Unde? 

— Când am ajuns acasă. Imediat. 

— Şi unde-i casa asta? Privirea i-a căzut pe scrisoarea din faţa 
lui, pe birou: „Dragă Bruno”. A, casa fiind în Battersea! Te-ai 
aşezat şi ai notat tot ce ţi-ai adus aminte, cuvânt cu cuvânt. 
Minunat! 

— Totul. 

— Incepând cu ce? 

— Cu domnul Anderson şi mai departe. 

— Mai departe, unde? 

— Berkeley Square. Battersea Power Station. Aeroportul Luton. 
Insula. Înapoi. 

— Deci, e vorba despre relatarea ta referitor la ceea ce ai 
văzut şi ai auzit tu pe insula ta, apoi ţi-ai amintit în liniştea din 
casa ta din Battersea, câteva ore mai târziu. 

— Exact. 

— Am ferma convingere că eşti foarte inteligent, dar, regret, 
acestea nu constituie ceea ce se cheamă probe ori dovezi. 
Întâmplător, sunt jurist. Ai acele însemnări la tine? 

— Nu. 

— Pesemne le-ai lăsat acasă. 

— Pesemne. 

— Le poţi recupera, desigur, în cazul în care-ţi pui în minte să 
mă şantajezi ori să-ţi vinzi povestea ridicolă vreunei publicaţii. A 
suspinat ca un om bun, care trage o concluzie tristă. Ei, asta 
este, nu? Imi pare foarte rău pentru tine! Eşti convingător şi crezi 
fiecare cuvânt pe care îl rosteşti, sunt sigur. Numai că trebuie să 
te previn să fii circumspect înainte de a repeta aceste acuzaţii 
dincolo de aceşti pereţi. Nu toată lumea se va dovedi la fel de 
îngăduitoare ca noi. Ori eşti vreun infractor cu experienţă, ori ai 
nevoie de un control medical. Probabil că ambele sunt valabile. 

— E şi căsătorit, dragă, a intervenit, îndatoritoare, Lady Kitty 


254 


din culise. 

— Şi i-ai povestit soţiei toate astea? 

Cred că am răspuns printr-un „nu”. 

— Întreabă-l de ce a venit cu casetofonul la el. 

— Chiar, de ce? 

— Întotdeauna am unul la mine. Alţii cară computere după ei. 
Eu sunt un interpret de clasă, de aceea am asupra mea un 
casetofon. 

— Fără casete, ne-a reamintit Lady Kitty. 

— Le ţin separat, am spus eu. 

La un moment dat am avut impresia că Brinkley mi-ar putea 
cere să-mi golesc conţinutul buzunarelor pe masă, caz în care n- 
aş mai fi răspuns de reacţiile mele, dar acum cred că nu a avut 
curajul. Trecând pe sub camerele de televiziune cu circuit închis 
îndreptate spre mine ca nişte arme, aş fi preferat să o iau la 
dreapta, în loc de stânga, ori să mă arunc sub roţile vreunei 
maşini, decât să recunosc proporţiile prostiei mele, umilinţa şi 
furia în faţa iubitei mele Hannah, însă din fericire picioarele mele 
ştiau mai bine decât mine încotro s-o pornească. Tocmai mă 
pregăteam să intru în cafenea, dar ea mă văzuse venind şi m-a 
întâmpinat în prag. De la distanţă faţa mea cred că i-a spus tot 
ce trebuia să ştie. Am luat înapoi casetele şi blocnotesurile. Ea 
mi-a prins braţul cu mâinile şi m-a îndrumat pe trotuar aşa cum 
ar fi procedat cu un rănit, îndepărtându-l de locul unui accident 
rutier. 

Am cumpărat de la un supermarket lasagna şi o plăcintă cu 
peşte pentru a le găti în cuptorul cu microunde al familiei Hakim, 
salată de fructe, pâine, caşcaval, lapte, şase conserve de 
sardele, ceai, două sticle de Rioja. Oprind un taxi, am reuşit să- 
mi amintesc adresa pensiunii domnului Hakim şi chiar să-i dau 
şoferului un număr fals, la douăzeci de case de adevărata 
noastră destinaţie. Eram îngrijorat mai mult pentru Hannah decât 
pentru mine. Într-un gest galant, dar interpretat greşit, am mers 
atât de departe, încât i-am sugerat să doarmă la cămin. 

— Bună idee, Salvo! Îmi găsesc un doctor tânăr şi atrăgător şi 
te las pe tine să salvezi Kivu. 

Cu toate acestea, când ne-am aşezat la prima masă gătită 
împreună la domiciliu, ea îşi recăpătase buna dispoziţie. 


255 


— Ştii ceva? 

— Mă îndoiesc. 

— Acel lord Brinkley al tău. Cred că face parte dintr-un trib de 
oameni răi, a spus ea, clătinând din cap şi râzând până când nu 
am mai avut încotro şi am făcut la fel. 


Ceasul mătuşii Imelda arăta patra şi un sfert când Hannah m-a 
trezit ca să-mi spună că-mi suna telefonul. După ce-l pornisem 
pentru întâlnirea cu lordul Brinkley, uitasem să-l mai blochez 
când ajunsesem acasă. Până să răspund, telefonul a înregistrat 
mesajul vocal. 


Penelope: Apartamentul meu, Salvo,  nenorocitule! 
Apartamentul l-ai abandonat, nu pe mine! Şi mai ai 
îndrăzneala, obrăznicia să... Ştii ce-o să fac? O să cer să se 
emită pe numele tău un ordin de comportament antisocial. 
Of, dulapurile mele! Biroul tatei - biroul tău, nenorocitule - 
cel pe care ţi l-a dăruit el - încuietorile forţate - hârtiile tale 
azvârlite prin toată încăperea - (oftat) - hainele mele, 
perversule, aruncate peste tot în dormitorul meu... 
(respirație precipitată) - bine. Fergus vine încoace acum. Aşa 
că, fii atent! Nu e lăcătuş, dar o să aibă el grijă să nu mai 
calci niciodată în casa asta cu cheia mea. După aceea, o să 
te caute până dă de tine. In locul tău, aş şterge-o cât aş 
putea de repede! Pentru că Fergus cunoaşte lume, Salvo, şi 
nu-s toţi băieţi buni. Şi dacă-ţi închipui măcar o clipă că... 


Stăm întinşi pe pat, încercând să derulăm evenimentele. 
Plecasem de la locuinţa lui Brinkley la şapte şi douăzeci. Apoi 
lordul îi dăduse telefon lui Philip. Pe la şapte şi jumătate, Philip 
ori cineva cu aceeaşi ocupaţie stabilise că Penelope participa la 
un cocktail. Au mai constatat, dacă nu cumva ştiau asta dinainte, 
că în sacul cu documente de distrus al lui Spider se aflau 
blocnotesurile mele albe şi casete neînregistrate. Care era locul 
cel mai indicat pentru a le găsi, dacă nu locuinţa mea? 


— Salvo? 
A trecut o oră în care am încercat să dormim, fără ca unul din 
noi să fi scos vreo vorbă. 


256 


— Cum explici că un bărbat care a fost torturat fredonează un 
cântec pentru copii? Pacienţii mei nu cântă atunci când au dureri. 

— Pesemne că a fost încântat să scape de povara confesiunii, îi 
răspunde Salvo, ca un bun catolic. 

Neputând adormi, mă duc în vârful picioarelor până în baie cu 
aparatul portabil de radio şi ascult la cască veştile BBC de pe 
postul Radio 4. Automobile-capcană în Irak. Insurgenţii au ucis 
zeci de oameni. Insă nimic despre vreun interpret de frunte şi 
agent secret cu program redus care să fie pus sub urmărire. 


257 


16 


— O după-amiază întreagă pentru a da de cineva? protestez 
eu, jucând rolul soţului gelos pentru a-i întârzia plecarea. Ce o să 
faci cu el după ce-l găseşti? 

— Salvo, iar te porţi ca un copil! Baptiste nu este o persoană 
căreia să-i telefonezi pur şi simplu. Rwandezii sunt foarte şireţi. 
Trebuie să se ascundă, chiar şi de susţinători. Acum, lasă-mă să 
plec, te rog! Trebuie să ajung la biserică peste patruzeci de 
minute. 

Este biserica Misiunii Penticostale Bethany, undeva prin North 
London. 

— Cu cine te întâlneşti acolo? 

— Ştii prea bine cu cine. Prietena mea, Grace, şi doamnele de 
la organizaţia de caritate care ne plătesc autocarul şi ne găsesc 
locuri de cazare pentru copiii de la Şcoala Duminicală. Acum dă- 
mi voie să plec, te rog! 

Poartă o pălăriuţă plată, drăguță, şi o rochie albastră lungă, cu 
un bolero din mătase. Îi ştiu istoria; nu e nevoie să mi-o spună. 
Pentru o zi specială, precum Crăciunul ori ziua de naştere, după 
ce a plătit chiria şi i-a trimis mătuşii banii pentru Noah, şi-a făcut 
cadou ceva de îmbrăcat. A spălat-o şi a călcat-o de o sută de ori 
de atunci, iar acum e cam ponosită. 

— Şi tânărul şi frumosul pastor? o întreb eu cu severitate. 

— Are cincizeci şi cinci de ani şi e căsătorit cu o doamnă care 
nu-l scapă o clipă din ochi. 

Îi fur un sărut de despărţire, cer iertare şi mai fur unul. Câteva 
secunde mai tărziu, a ieşit din casă mergând repede pe trotuar, 
cu fusta fluturându-i cât o urmăresc de la fereastră. In cursul 
nopţii precedente am ţinut sfaturi de iubire şi de război. Sunt 
încredinţat că alte perechi nu trec într-o viaţă prin situaţiile 

258 


încordate la care fusese supusă relaţia noastră în decurs de doar 
patru zile. Rugăminţile mele de a fugi cât mai este vreme, de a 
uita că a avut o legătură cu mine, de dragul ei, al lui Noah, de 
dragul carierei ei et cetera, s-au lovit de un zid surd şi orb. 
Destinul ei este să rămână alături de mine. Aşa e orânduit. De 
Dumnezeu, de prezicătoarea din Entebbe şi de Noah. 

— De Noah! repet eu, şi râd. 

— l-am spus că l-am întâlnit pe noul lui tată şi este foarte 
încântat. 

Uneori sunt prea englez pentru ea, prea indirect şi reţinut. 
Uneori e inaccesibilă, o femeie africană exilată, pierdută 
amintirilor ei. După pătrunderea forţată din Norfolk Mansions, am 
propus să schimbăm ascunzătoarea imediat, să plecăm şi să 
luăm totul de la început într-o altă parte a oraşului. Hannah nu a 
fost de acord, susţinând că, dacă mă căutau, o modificare bruscă 
a obiceiurilor ar atrage atenţia asupra noastră. Era preferabil să 
stăm liniştiţi şi să ne comportăm firesc. M-am supus voinţei ei şi 
am avut parte de un dejun liniştit cu oaspeţii, în loc să ne furişăm 
ca nişte evadați în camera noastră. După aceea, ea m-a trimis 
sus, insistând să discute în particular cu domnul Hakim, un 
bărbat mândru, curăţel, sensibil la farmecul femeilor. 

— Ce i-ai spus? am întrebat-o când a revenit râzând. 

— Adevărul, Salvo. Nimic altceva decât adevărul. Doar că nu în 
întregime. 

l-am cerut o măruntă confesiune. În engleză. 

— l-am spus că suntem amanți şi că fiecare a fugit de acasă. 
Rudele noastre furioase ne caută şi afirmă minciuni despre noi. 
Trebuie să contăm pe protecţia lui ori să găsim o altă pensiune. 

— Şi ce-a zis? 

— Mai putem sta cel puţin o lună şi ne va apăra chiar cu viaţa. 

— Ce vrea în schimb? 

— Pentru cincizeci de lire în plus pe lună din banii lui luda, va fi 
curajos ca un leu. Apoi a apărut pe uşă şi soţia lui, care a spus că 
ne va proteja pe gratis. Dacă cineva i-ar fi oferit protecţie când 
era tânără, a zis ea, nu s-ar fi căsătorit cu domnul Hakim. Asta li 
s-a părut foarte amuzant amândurora. 

Discutasem chestiunea foarte problematică a comunicaţiilor, 
lucru despre care ştiam de la Chat Room că reprezintă punctul 


259 


cel mai slab al agenţilor clandestini. În pensiunea domnului 
Hakim nu exista niciun telefon public. Singurul telefon din casă 
era cel din bucătărie. Mobilul meu era o capcană mortală, i-am 
explicat lui Hannah, folosindu-mă de cunoştinţele mele din 
interiorul instituţiei. Având în vedere cuceririle tehnologice 
actuale, un telefon mobil activat putea fi descoperit oriunde pe 
planetă, doar în câteva secunde. 

— Am văzut asta, Hannah, şi am cules roadele, ar fi trebuit să 
auzi ce mi-a trecut pe la urechi în timpul cursurilor mele de o zi. 

Captat de subiect, mi-am îngăduit o digresiune în arta 
introducerii unui proiectil mortal în fasciculul radio al telefonului, 
decapitând astfel abonatul. 

— Ei bine, înseamnă că mobilul meu nu-ţi va exploda în faţă, 
mi-a răspuns ea, scoțând un telefon în culorile curcubeului din 
încăpătoarea ei geantă de umăr. 

Dintr-un foc, s-a stabilit şi legătura noastră secretă. Eu luam 
telefonul ei, iar ea îl va împrumuta pe cel al lui Grace. Dacă 
voiam să-i telefonez lui Hannah la biserică, apelam la ajutorul lui 
Grace. P 

— Şi după biserică? am vrut eu să ştiu. In timp ce îl cauţi pe 
Baptiste, cum dau de tine? 

Din expresia ei impenetrabilă, mi-am dat seama că mă izbisem 
din nou de o barieră culturală. Se prea putea ca Hannah să nu 
cunoască legile secrete din Chat Room, dar ce ştia Salvo despre 
comunitatea congoleză din Londra ori despre locul unde se 
ascundeau personalităţile de vază? 

— Baptiste s-a întors acum o săptămână din Statele Unite. Are 
o adresă nouă şi probabil că şi alt nume. Trebuie să vorbesc întâi 
cu Louis. 

Louis era adjunctul neoficial al biroului european al Căii de 
Mijloc înfiinţat de Baptiste, mi-a explicat ea. De asemenea, un 
prieten apropiat al lui Salomé, prietena surorii lui Baptiste, Rose, 
care trăia la Bruxelles. Dar Louis se ascundea în acele momente, 
aşa că totul depindea de întoarcerea lui Rose de la Kinshasa, 
unde fusese plecată pentru a participa la căsătoria nepotului ei. 
Dacă nu, se putea vorbi cu Bien-Aimé, iubitul lui Rose, în caz că 
soţia lui nu se afla în oraş. 

M-am dat bătut. 


260 


Sunt singur, părăsit până la căderea întunericului. Având în 
vedere regulile stricte ale meseriei, pe care am încercat să le 
respect după pătrunderea prin efracţie în apartamentul din 
Norfolk Mansions, pentru a-mi folosi telefonul mobil este nevoie 
de o plimbare de cel puţin un kilometru şi jumătate depărtare de 
casa domnului Hakim. De-a lungul unui drum mărginit de copaci, 
până la o staţie de autobuz, care e mereu pustie. Parcurg 
distanţa fără să mă grăbesc, profitând de libertate. Mă aşez pe o 
bancă singuratică, apăs butonul verde şi formez 121, apoi din 
nou butonul verde. Singurul mesaj e din partea lui Barney, 
adjunctul sclipitor al domnului Anderson şi donjuanul de serviciu 
de la Chat Room. Din cuibul lui vulturesc de la balcon, Barney 
vede tot ce se petrece în fiecare cabină şi decolteul oricărei 
femei cât de cât atrăgătoare. Apelul lui este unul de rutină. M-ar 
fi surprins dacă nu m-ar fi căutat, dar a făcut-o. Ascult mesajul de 
două ori. 


Bună, Salvo! Unde dracu' eşti? Am încercat la Battersea şi 
m-am ales cu vorbe de ocară din partea lui Penelope. Avem 
de lucru pentru tine. Nu e vorba despre ceva care să-ţi pună 
viaţa în primejdie, dar dă-ne un semn imediat ce primeşti 
mesajul şi anunţă-ne când vrei să treci pe aici. Tschüss. 


Prin acest mesaj aparent nevinovat, Barney mi-a stârnit cele 
mai adânci suspiciuni. El e mereu detaşat, însă în dimineaţa asta 
e atât de relaxat, încât nu cred o iotă din ce spune. „Imediat ce 
primeşti mesajul”. De ce atât de repede, dacă vorbim de lucruri 
obişnuite? || suspectez eu, a primit ordin să mă ademenească la 
Chat Room, unde Philip şi brutele lui mă vor aştepta să-mi ofere 
un tratament similar cu cel primit de Haj? 

O iau din loc, dar într-un ritm ceva mai vioi. Dorinţa de a-mi 
recăpăta demnitatea şi de a mă bucura de respectul lui Hannah 
după eşecul suferit în faţa lui Brinkley este acută. Din 
sentimentul de umilinţă apare şi inspiraţia. 

Nu cumva Hannah însăşi mă sfătuise să mă duc la Anderson, 
nu la Măria Sa lordul? Ei bine, acum aşa aveam să procedez! Dar 
impunând condiţiile mele, nu acceptându-le pe ale lui Anderson 


261 


ori Barney. Eu voi alege momentul, locul şi armele. lar când totul 
va fi stabilit, dar numai atunci, o voi informa şi pe Hannah de 
planul meu! 

Întâi trebuia să rezolv aspectele practice. Cumpăr de la un 
magazin un exemplar din The Guardian, ca să fac rost de 
mărunţiş. Merg până găsesc o cabină telefonică izolată. Este din 
sticlă, îngăduind celui care vorbeşte la telefon să vadă totul în 
jur, şi primeşte şi monede. Îmi aşez geanta de umăr jos, între 
picioare. Îmi dreg glasul, îmi mişc umerii ca să mi-i destind, şi 
răspund mesajului lăsat de Barney, aşa cum mi s-a sugerat. 

— Salv! Ai primit mesajul meu? Bravo, domnule! Ce zici, poţi 
veni azi după-amiază, şi după aceea mergem la o bere? 

Barney nu mi-a propus în viaţa lui să ieşim la o bere, dar mă 
prefac a nu băga de seamă. Mă simt la fel de relaxat ca şi el. 

— Barnes, azi e cam anapoda pentru mine. Am ceva juridic, 
destul de greu. Plicticos de moarte, dar plata e tare de tot! Te-aş 
putea rezolva mâine, dacă-ţi convine. Preferabil, spre seară, între 
patru până pe la opt. 

Pescuiesc, exact ceea ce îmi propusesem prin sclipitorul meu 
plan. Barney pescuieşte, eu la fel. Diferenţa este că el nu ştie. De 
data asta, întârzie cu răspunsul. Probabil că are pe cineva alături, 
care îl dirijează. 

— Hei, de ce nu vii chiar acum, ce naiba? întreabă el, 
renunțând la abordarea delicată, ceea ce nu face niciodată, 
indiferent cât de presat ar fi. Amână-i pe ceilalţi. Ce contează 
câteva ore de întârziere pentru ei? Plătim preferenţial, bine? Şi, 
la o adică, unde eşti? 

Ştie prea bine unde mă aflu. Are adresa pe ecran, aşa că, de 
ce-şi mai bate gura degeaba? Incearcă să tragă de timp cât mai 
primeşte sfaturi? 

— La un public, mă tângui eu cu glas binedispus. Mobilul meu 
s-a buşit. 

Am rămas amândoi în aşteptare. Acesta este Barney în filmare 
cu încetinitorul. 

— Păi, ia şi tu un taxi. Plătim noi. Şeful vrea să te strângă la 
piept. Susţine că ai salvat națiunea în weekend, dar nu vrea să 
ne spună cum. 

Simt că-mi tresaltă inima de bucurie. Barney s-a predat de 


262 


bunăvoie! Cu toate astea, îmi păstrez calmul. Nu reacţionez 
impulsiv. Domnul Anderson s-ar putea mândri cu mine. 

— Mai devreme de mâine-seară nu mă pot mişca, Barney, 
spun eu pe un ton stăpânit. Şeful mă poate strânge la piept abia 
atunci. 

De data asta nu mai trage de timp. 

— Ai turbat? Mâine e miercuri, omule! Noaptea sfântă! 

Inima îmi tresaltă din nou, dar nu îngădui ca vreo tonalitate 
triumfătoare să se strecoare în glasul meu. 

— Atunci rămâne pe joi sau nu mai vin deloc, Barnes. E tot ce 
pot face pentru tine, dacă nu cumva spui că e al dracului de 
urgent, ceea ce nu ai făcut până acum. Imi pare rău, dar asta e 
situaţia! 

închid. Regret degeaba. Mâine e noaptea sfântă şi legenda 
spune că de douăzeci de ani domnul Anderson nu a scăpat nicio 
noapte sfântă. Chiar dacă Philip şi oamenii lui i-ar ciocăni la uşă, 
chiar dacă blocnotesuri vitale au căzut în foc, chiar dacă benzi 
audio au dispărut. Miercuri este noaptea sfântă, iar domnul 
Anderson este bariton la Societatea Corală Sevenoaks. 

Am parcurs jumătate din drum. Reprimându-mi dorinţa de a o 
suna pe Hannah, ca să o anunţ ce idee genială am avut, formez 
numărul de informații abonaţi şi primesc legătura cu 
corespondentul artistic de la Sevenoaks Argus. Am un unchi, 
explic eu cu un aer nevinovat. E bariton în societatea corală 
locală. Mâine este ziua lui de naştere. Mi-ar putea spune doamna 
unde, la ce oră se întruneşte Societatea Corală Sevenoaks 
miercuri seara? 

Aha. Mda. Înţelege şi nu tocmai. Am habar dacă unchiul meu 
este autorizat sau neautorizat? 

Recunosc faţă de ea că n-am idee. 

Asta o încântă. Ceea ce este neobişnuit la Sevenoaks, explică 
ea, este faptul că există două societăţi corale. Concursul naţional 
al corurilor din Marea Britanie, Singfest, va avea loc peste trei 
săptămâni la Albert Hall. În competiţie sunt înscrise ambele 
societăţi, amândouă dornice să câştige premiul. 

Poate că, dacă mi-ar explica diferenţa dintre ele, îi sugerez 
eu... 

Ar putea, dar să nu fac public acest lucru. Autorizat înseamnă 


263 


legat de o biserică respectabilă, de preferinţă una catolică ori 
ecumenică, dar nu neapărat. Înseamnă, în primul rând, să aibă 
profesori şi dirijori cu experiență, dar nu profesionişti, pentru că 
funcţia nu este plătită pe măsură. Înseamnă exclusiv folosirea 
talentelor locale, fără cântăreţi invitaţi din afară. 

Şi neautorizaţi? 

Neautorizaţi, dar din nou trebuia să dovedesc discreţie, 
însemna în afara bisericii, ori vreuna despre care niciunul dintre 
noi nu a auzit, ori înseamnă bani recent investiţi, asta 
presupunând cumpărarea, împrumutul ori furtul unor persoane 
pe care le poţi găsi, indiferent de cheltuieli, însemnând fără 
adresă şi practic tratarea unui cor ca şi cum ar fi o echipă de 
fotbal profesionistă. A reuşit să se facă înţeleasă? 

Reuşise. Domnul Anderson nu a făcut niciodată ceva 
neautorizat. 

Întorcându-mă la pensiunea domnului Hakim, adică între 
graniţele tactice, cum ar fi spus Maxie, nu am mai pierdut 
vremea şi am apelat-o pe Hannah cu intenţia clară de ao 
informa în legătură cu realizările mele de până atunci. Mi-a 
răspuns Grace, care avea ştiri tulburătoare. 

— Hannah e foarte deprimată, Salvo! Oamenii care ne 
finanţează au atâtea probleme, încât te întrebi de unde mai 
reuşesc să facă rost de bani pentru acţiunile caritabile. 

Când Hannah a venit la telefon, abia de i-am recunoscut 
vocea. Vorbea în engleză. 

— Salvo, ce bine-ar fi dacă am avea pielea mai puţin neagră. 
Dacă am avea vreo genă albă în sânge. Nu la tine mă refer, tu n- 
ai probleme. Dar noi suntem negri, negri. Nu ai cum să ignori 
asta. Şovăie, apoi îşi revine. Am avut trei copii care trebuiau să 
stea la o anume doamnă Lemon. N-au văzut-o niciodată pe buna 
doamnă Lemon, dar o iubesc, înţelegi? 

— Inţeleg. 

— Două nopţi în pensiunea ei de la malul mării reprezintă un 
vis pentru ei. 

— Bineînţeles. 

Urmează încă o pauză, cât îşi adună gândurile. 

— Doamna Lemon este creştină, aşa că nu avea de gând să ne 
ceară bani. lar Amelia este una dintre elevele de la Şcoala 


264 


Duminicală. Ei, Amelia a făcut un desen cu soarele care 
străluceşte deasupra mării, iar soarele este o lămâie mare şi 
zâmbitoare, înţelegi? 

— Da. 

— Ei, acum doamna Lemon nu se simte deloc bine. lmitând 
glasul doamnei Lemon, vocea lui Hannah creşte în intensitate. 
„Probleme cu inima, dragă! Nu am voie să mă enervez. Doar că 
nu am ştiut, înţelegi? Am crezut că aceşti copii sunt nevoiaşi.” 

Grace preia telefonul, iar glasul ei este la fel de dispreţuitor. 

—E o cafenea simpatică la jumătatea drumului până la 
Bognor. Primeşte şi autocare. Eu şi Hannah am încheiat o 
înţelegere cu această cafenea. Treizeci de chiftele de pui, 
mâncare pentru supraveghetori şi pentru şofer. Câte o băutură 
răcoritoare pentru fiecare persoană. O sută de lire. Era cinstit? 

— Foarte cinstit, Grace. Foarte rezonabil, după cum sună. 

— Şoferul a dus grupuri la cafeneaua aceea vreme de mai bine 
de cincisprezece ani. Şcolari, în general, tot soiul de copii. Doar 
că erau albi. Când proprietarul şi-a dat seama că ai noştri sunt 
negri, şi-a adus aminte că aplică o nouă politică. „E vorba despre 
pensionari, ne-a spus el. Vin aici pentru linişte, înţelegeţi? De 
aceea nu primim copii, cu excepţia celor albi.” 

— Ştii ceva, Salvo? revine Hannah în dispoziţie belicoasă. 

— Ce să ştiu, iubito? 

— Congo ar trebui probabil să invadeze Bognor! 

Râdeam. Să-i povestesc despre planul meu şi să risc, 
provocându-i alte griji, ori să păstrez asta pentru mai târziu? 
Păstrează, îmi zic în sinea mea. Dacă trebuie să-şi facă probleme 
în privinţa lui Baptiste, are deja prea multe pe cap. 

Sclipitorul meu plan trebuie pus pe hârtie. 

Timp de cinci ore, fără a avea cu ce să mă hrănesc în afară de 
o bucată de lasagna rece, mă apuc de treabă pe laptop. Ajutat de 
pasaje alese din benzi şi din blocnotesuri, pe care le redau, acolo 
unde este nevoie, în engleză, la care adaug o serie de afirmaţii 
făcute de Philip pe telefonul prin satelit, alcătuiesc un rezumat 
copleşitor al complotului despre care domnul Anderson m-a 
asigurat că era în interesul ţării noastre. Respingând tradiționalul 
„Stimate domnule Anderson”, îmi iniţiez atacul cu: „Ştiind că 
sunteţi un om onorabil şi integru”. Ţinând seama că citeşte încet 


265 


şi cu meticulozitate, apreciind engleza directă, mă limitez la 
douăzeci de file atent compilate, încheindu-se cu pătrunderea 
neautorizată în Norfolk Mansions. Cu o înfloritură finală, îmi 
intitulez micul opus /'Accuse!, după pamfletul înfocat al lui Emile 
Zola în favoarea colonelului Dreyfus, o saga de tenacitate morală 
atât de apreciată de fratele Michael. Copiez documentul pe o 
dischetă şi mă grăbesc să cobor la doamna Hakim, mare 
iubitoare de computere. Apoi pun casetele furate şi 
blocnotesurile în ascunzătoarea lor, în spatele puţinelor noastre 
haine din dulap, între care strecor şi copia mea de /'Accuse!/, 
distrug fără a lăsa urme discheta ca măsură de prevedere, 
aruncând-o în coşul de gunoi din bucătăria doamnei Hakim, 
deschid televizorul ca să văd ştirile de ora şase şi mă declar 
încântat că încă nu au apărut veşti despre o zebră turbată aflată 
încă în libertate. 


Nu m-a impresionat organizarea operativă a întâlnirii cu 
Baptiste, însă nu am fost surprins. Întrucât a refuzat să-şi divulge 
adresa curentă, el şi Hannah conveniseră, fără să mă consulte şi 
pe mine, ca ea să mă ducă la Rico's Coffee Parlour în Fleet Street 
la ora zece şi jumătate în acea noapte. De acolo, un tovarăş de 
arme fără nume avea să ne conducă până la un punct de 
întâlnire, neprecizat. M-am gândit în primul rând la casete şi la 
blocnotesuri. Să le iau cu mine ori să le las în ascunzătoarea lor? 
Nu doream să i le dau lui Baptiste chiar de la prima întâlnire, dar, 
din fidelitate faţă de Hannah, mi-am dat seama că trebuia să le 
iau cu mine. 

Având în vedere dezamăgirile ei din cursul dimineţii şi 
eforturile după-amiezii, mă aşteptam să o găsesc într-o dispoziţie 
sumbră, dar, spre uşurarea mea, nu a fost cazul. Motivul principal 
al bunei ei dispoziţii era Noah, cu care purtase o discuţie lungă 
doar cu o oră mai devreme. Ca de obicei, discutase întâi cu 
mătuşa ei, în cazul în care apărea vreo problemă, însă mătuşa 
spusese: „Lasă-l să-ţi spună chiar el, Hannah”, şi l-a lăsat pe copil 
să vorbească. 

— E al treilea din clasă la învăţătură, Salvo, imaginează-ţi, mi-a 
explicat ea, radiind de fericire. Am vorbit cu el în engleză şi a 
început să o rupă binişor, am rămas uimită! lar ieri, echipa lui de 


266 


fotbal a câştigat concursul de la Kampala pentru jucători sub 
zece ani, iar el a fost cât pe ce să marcheze un gol. 

Tocmai împărtăşeam euforia ei, când un BMW violet, din care, 
pe geamurile deschise, se revărsau ritmuri de muzică rap, a oprit 
cu un scrâşnet în stradă. Şoferul purta ochelari negri şi o barbă 
ascuţită, ca a lui Dieudonné. Africanul masiv aflat alături de el 
mi-a amintit de Franco. Am urcat repede în maşină, iar şoferul a 
apăsat pedala de acceleraţie. Luând curbele neglijent, am gonit 
spre sud, fără a respecta mai deloc semafoarele sau benzile, şi 
circulând pe cele rezervate autobuzelor. Am hurducăit prin 
pustiul unei foste zone industriale presărate de depozite de 
pneuri uzate, pe drumuri pline de gropi, şi am cotit brusc pentru 
a evita trei copii cocoţaţi pe un scaun cu rotile, coborând de pe 
un drum lăturalnic, cu mâinile întinse ca nişte acrobaţi. Am oprit 
şi şoferul a strigat: 

— Acum! 

BMW-ul a făcut o întoarcere din trei mişcări, şi s-a îndepărtat, 
lăsându-ne pe o alee cu pietriş, duhnind îngrozitor. Deasupra 
coşurilor asemănătoare acelora din epoca victoriană, macaralele, 
ca nişte girafe uriaşe, ne-au măsurat din cerul nopţii, de culoare 
oranj. Spre noi s-au îndreptat doi africani. Cel mai înalt dintre ei 
purta o redingotă din mătase şi era încărcat de aur. 

— Asta-i tipul fără nume? a întrebat-o pe Hannah în swahili 
vorbită în Congo. 

„Vorbeşti doar engleză, Salvo, mă prevenise ea. Cei care 
vorbesc limbile noastre stârnesc prea mult interes.” În schimb, 
reuşisem să o conving să ne dăm drept cunoştinţe, nu amanți, 
pentru realizarea interviului. Implicarea ei în aceste evenimente 
depindea de mine. Eram hotărât să o ţin cât mai departe de ele, 
cu orice preţ. 

— Ce-are în geantă? a întrebat cel scund, tot în swahili. 

— Ceva special pentru Baptiste, i-a răspuns Hannah. 

Tipul înalt s-a apropiat de mine şi a luat geanta, cu degetele lui 
subţiri, cântărind-o, fără să o deschidă. Urmati de colegul lui, ne- 
a condus pe o scară de piatră într-o casă unde am fost 
întâmpinați de muzică rap. Intr-o cafenea iluminată cu tuburi de 
neon, africani mai în vârstă urmăreau un grup congolez care 
cânta de mama focului pe un ecran de televizor cu plasmă de 


267 


dimensiuni industriale. Bărbaţii beau bere, iar femeile, sucuri. La 
mese separate, băieţi purtând geci cu glugă discutau cap în cap. 
Am urcat o scară şi am intrat într-un salon având canapele 
îmbrăcate în creton, ai cărui pereţi erau acoperiţi cu tapet pufos, 
şi cu piei de leopard din nailon pe podea. Pe un perete atârna o 
fotografie a unei familii africane îmbrăcată de duminică. Mama şi 
tatăl stăteau în centru, iar cei şapte copii, de la cel mare până la 
cel mic stăteau de o parte şi de alta a lor. Ne-am aşezat, Hannah 
pe canapea, eu pe un scaun în faţa ei. Bărbatul cel înalt a început 
să se foiască prin dreptul uşii, bătând din picior în ritmul muzicii 
care răzbătea din cafenea. 

— Vrei o băutură răcoritoare, ceva? O cola? 

Am clătinat din cap. 

— Dar ea? 

Afară, în stradă, a oprit o maşină silenţioasă. Am auzit bufnetul 
înfundat al unei portiere, apoi paşi pe scară. Baptiste era un fel 
de Haj lipsit de graţie. Zvelt, cu trăsături şi cu membre longiline. 
Purta ochelari Ray-Ban şi haine de firmă, jachetă din piele de 
căprioară, coliere de aur şi cizme texane pe care avea broderii 
înfăţişând pălării de cowboy. Părea ireal, de parcă atât hainele, 
cât şi corpul fuseseră cumpărate recent. La încheietura mâinii 
stângi avea un ceas Rolex din aur. Văzându-l, Hannah a sărit în 
picioare de bucurie şi i-a strigat numele. Fără să-i răspundă, el şi- 
a scos jacheta, a aşezat-o pe speteaza unui scaun şi a murmurat: 
„Şterge-o” către ghidul nostru, care a dispărut imediat pe scări în 
jos. Şi-a împins apoi pelvisul înainte, s-a proţăpit pe picioarele 
desfăcute şi a întins mâinile în faţă, invitând-o pe Hannah să-l 
îmbrăţişeze. Ceea ce, după o clipă de derută, ea a şi făcut, după 
care a izbucnit în râs. 

— Ce ţi-a făcut America, Baptiste? a protestat, în engleză, aşa 
cum convenisem. Eşti atât de - şi a căutat cuvântul potrivit -, 
atât de bogat, dintr-odată! 

La care, tot fără să scoată o vorbă, el a sărutat-o într-un mod 
ce mie mi-a părut excesiv de posesiv, obrazul stâng, apoi cel 
drept, şi cel stâng a doua oară, în timp ce mă măsura din priviri. 


Hannah îşi reluase locul pe canapea. M-am aşezat în faţa ei, cu 
geanta de umăr alături. Baptiste, ceva mai relaxat decât toţi, se 


268 


lăfăia într-un fotoliu îmbrăcat în brocart, ţinându-şi genunchii 
desfăcuţi spre Hannah, de parcă i-ar fi propus să o prindă între 
ei. 

— Şi, care-i durerea? a întrebat el, ţinându-şi degetele mari 
vârâte în cureaua lată Gucci, în stilul Blair-Bush. 

Am început cu precauţie, perfect conştient că datoria mea era 
să-l pregătesc pentru şocul pe care urma să i-l administrez. Pe 
cât de blând am putut - şi, privind în urmă, recunosc, apelând la 
verbozitatea de tip Anderson -, l-am avertizat că ceea tot ce 
aveam să-i spun putea să-i afecteze anumite păreri şi convingeri 
şi anumite aşteptări privind o figură politică respectată şi 
charismatică de pe scena congoleză. 

— Te referi la Mwangaza? 

— Din nefericire, da, i-am răspuns cu un aer trist. 

Nu-mi făcea nicio plăcere să-i dau veşti proaste, am zis eu, dar 
făcusem o promisiune faţă de o persoană cunoscută mie, căreia 
nu tineam să-i divulg numele, iar acum trebuia să o respect. 
Acela era personajul fictiv pe care, după dezbateri aprinse, eu şi 
Hannah îl creaserăm de comun acord. Trebuie să mai adaug 
faptul că nu detest nimic mai mult decât să mă adresez cuiva 
care poartă ochelari negri. În cazuri extreme, ţin minte că am 
solicitat clienţilor mei să şi-i scoată, motivând că îmi afectează 
capacitatea de comunicare. Insă, de dragul lui Hannah, 
hotărâsem să arborez un zâmbet şi să îndur situaţia. 

— Bărbat? Ori femeie? a întrebat el. 

— |lmi pare rău, dar nu sunt pregătit să divulg asta, i-am 
răspuns, recunoscător că găsisem acel prilej, încă de la început, 
pentru a-mi impune stilul. Pentru a simplifica lucrurile, să 
spunem că e vorba despre un bărbat, am adăugat eu, concesiv. 
lar acest prieten al meu, care este perfect onorabil şi de 
încredere după părerea mea, efectuează o activitate strict 
secretă pentru guvern. 

— Guvernul britanic? m-a întrebat el, rânjind când a pronunţat 
cuvântul „britanic”, iar acest lucru, împreună cu ochelarii Ray- 
Ban şi cu accentul american mi-au dat fiori, dar omul era un 
prieten apreciat al lui Hannah. 

— Îndatoririle amicului meu, am reluat eu, îi oferă acces 
constant la mesaje şi la alte informaţii ce se vehiculează între 


269 


naţiunile africane şi entităţi europene cu care sunt în legătură. 

— A cui entitate? Să înţeleg că te referi la guverne, ori la ce 
altceva? 

— Nu neapărat la un anumit guvern, Baptiste! Nu toate 
entităţile reprezintă naţiuni. Multe sunt mai puternice şi mai 
puţin controlabile decât naţiunile. Şi mult mai bogate. 

Am aruncat o privire spre Hannah, căutând încurajarea ei, însă 
ea închisese ochii de parcă s-ar fi rugat în gând. 

— Şi acest amic mi-a spus, ca dovadă de mare încredere, după 
multe chinuri, am continuat eu, hotărât să intru direct în subiect, 
că pe o insulă de undeva din Marea Nordului s-a desfăşurat o 
întrunire secretă - şi am făcut o pauză, pentru ca aceste 
informaţii să se fixeze - între Mwangaza al tău - îmi pare rău că 
trebuie să mă exprim astfel -, şi reprezentanţii unor miliții din 
Congo de Est - şi i-am urmărit partea de jos a feţei, căutând să 
descopăr semne de iluminare, dar n-am observat decât o uşoară 
încordare a buzelor - şi alti reprezentanţi ai unui sindicat anonim 
cu sediul offshore, alcătuit din investitori internaţionali. La 
această conferinţă s-a convenit că se va organiza, cu sprijinul 
unor mercenari occidentali şi africani, o lovitură militară 
împotriva provinciei Kivu. Am aşteptat din nou ca să văd vreo 
reacţie, dar în zadar. O lovitură sub acoperire. Ce nu poate fi 
atribuită nimănui. Folosindu-se milițiile locale, cu care s-a 
încheiat un târg. O miliţie alcătuită din unităţi ale triburilor mai 
mai, iar alta din triburile banyamulenge. 

Cum instinctul îmi spunea să nu-i vâr pe Haj şi pe Luc în 
această ecuaţie, am aruncat din nou o privire spre Baptiste, ca 
să-i văd reacţia. Din câte îmi dădeam eu seama, ochelarii Ray- 
Ban erau îndreptaţi spre sânii lui Hannah. 

— Scopul pretins al acestei operaţiuni, am insistat eu, ceva 
mai tare, este de a se crea un Kivu unit, democratic şi frăţesc, la 
nord şi la sud. Cu toate astea, scopul rea/ este puţin diferit. Acela 
de a prăda Congo de Est de toate substanţele minerale pe care 
sindicatul poate pune mâna, inclusiv minereul de coltan ţinut în 
stoc, ceea ce investitorilor le va aduce multe milioane, iar 
populaţiei din Kivu - absolut nimic. 

Nicio mişcare din cap, nicio schimbare a direcţiei spre care 
sunt îndreptate lentilele ochelarilor de soare. 


270 


— Poporul va fi furat. Jefuit, ca de obicei, am protestat eu, 
simțind că vorbeam singur. Povestea e veche. Politica de 
îmbogăţire, dar sub alt nume. Ţinusem asul în mânecă până în 
ultima clipă. lar cei de la Kinshasa ştiu şi participă la acest plan. 
Se vor preface că nu văd, cu condiţia să li se dea şi lor o felie din 
pradă, ceea ce, în cazul de faţă, reprezintă banii poporului. Dar o 
vor pe toată. 

De la etaj s-a auzit ţipătul unui copil, care curând a fost potolit. 
Hannah a arborat un zâmbet visător, dar pentru copil, nu 
destinat mie. Expresia impenetrabilă a lui Baptiste nu se 
schimbase, iar imobilitatea lui începea deja să aibă un efect 
descurajant asupra forţei mele narative. 

— Şi când susţii că s-a petrecut porcăria asta? 

— Cu alte cuvinte, când am vorbit cu prietenul meu? 

— Intrunirea aia pe de insulă, omule! Când? 

— Ţi-am spus, recent. 

— Nu înţeleg ce-nseamnă recent. Cât de recent? Când? 

— In cursul săptămânii trecute, i-am răspuns, pentru că, dacă 
ai dubii într-o discuţie cu privire la celălalt, cel mai bine e să ţii 
cât mai aproape de adevăr. 

— Şi tipul ăsta, care nu are nume, a participat la discuţii? A 
fost pe insula aia cu ei şi a ascultat cât respectivii au încheiat 
târgul? 

— A studiat documentele. Rapoartele. Ti-am spus doar. 

— A studiat documentele. S-a gândit: „Ce rahat!” şi a venit la 
tine. 


— Da. 

— De ce? 

— Fiindcă are conştiinţă. Şi-a dat seama de proporţiile 
înşelătoriei. li pasă de Congo. Nu este de acord cu războaie 


declanşate de străini pentru profit. Ăsta nu e un motiv suficient 
de bun? 

Evident, nu. 

— Dar de ce tu. Omule? El e vreun liberal alb, iar tu eşti 
singurul individ cât de cât negru pe care-l cunoaşte? 

— A venit la mine fiindcă-i pasă. Mai mult nu ai nevoie să ştii. 
Mi-e prieten vechi, nu contează cum l-am cunoscut. Ştia că am 
legături cu Congo şi că pun suflet pentru ţara asta. 


271 


— Fugi de-aici, domne”! Îţi baţi joc de mine! 

Sărind în picioare, a început să măsoare camera în lung şi-n 
lat, iar cizmele texane păreau să alunece pe covorul auriu, foarte 
gros. După câteva ture, s-a oprit în faţa lui Hannah. 

— Poate că-l cred pe fraierul ăsta, i-a zis el, înclinându-şi spre 
mine capul ce semăna mai mult cu un craniu. Poate mă gândesc 
să-l cred. Poate c-ai avut dreptate aducându-l la mine. Nu cumva 
e pe jumătate rwandez? Eu aşa am impresia. Pesemne că asta 
explică într-o măsură ceea ce susţine. 

— Baptiste, a şoptit Hannah dar el a ignorat-o. 

— Bine, nu-mi răspunde. Să vedem faptele. Uite care sunt ele. 
Prietenul tău se culcă cu tine, corect? Prietenul prietenului tău 
ştie că el se culcă cu tine, aşa că a venit la el. Şi-i spune 
prietenului tău o poveste, pe care el ţi-o repetă, pentru că se 
culcă cu tine. Toată istoria asta te înfierbântă şi de aia îţi aduci 
prietenul cu care te culci, ca s-o mai spună o dată, lucru pe care 
amicul prietenului tău şi l-a închipuit din capul locului. Noi numim 
asta dezinformare.  Rwandezii se pricep de minune la 
dezinformări. Au oameni care nu fac altceva decât să lanseze 
dezinformări. Dă-mi voie să-ţi explic modul de funcţionare. Bine? 

Stând în faţa lui Hannah, Baptiste îşi întoarce ochii 
impenetrabili spre mine, apoi din nou spre ea. 

— Uite cum merge treaba. Un mare om, un om cu adevărat 
mare - mă refer aici la Mwangaza - oferă un mesaj de speranţă 
pentru ţara mea. Pace, prosperitate, fraternitate, unitate. Dar 
acest mare om nu este prieten cu rwandezii. El ştie că viziunea 
lui nu se poate materializa atâta vreme cât rwandezii se slujesc 
de provinciile noastre ca să facă războaie, să ne colonizeze 
economia şi să trimită bande de ucigaşi pentru a ne şterge de pe 
faţa pământului. De aceea, el îi urăşte pe aceşti ticăloşi. lar ei îl 
urăsc la rândul lor. Şi mă urăsc şi pe mine. Ştii de câte ori au 
încercat să mă lichideze? Ei bine, acum încearcă să-l lichideze şi 
pe Mwangaza. Cum? Lansând o minciună chiar în sânul taberei 
lui. Care e minciuna? Păi, tocmai ai ascultat-o. A fost rostită de 
prietenul care se culcă cu tine: „Mwangaza s-a vândut omului 
alb! Mwangaza a amanetat dreptul nostru din naştere 
îmbuibaţilor de la Kinshasa!” 

Uitând de Hannah, se aşază în faţa mea. Glasul i-a mai urcat o 


272 


octavă, forţat parcă de ritmul muzicii rap ce răzbate prin covorul 
auriu. 

— Ai cumva idee cum un meci oarecare din Kivu poate da foc 
la toată regiunea? La asta te-ai gândit? 

Probabil că am dat din cap. 

— Păi tu eşti meciul acela căcăcios, domne', chiar dacă eşti 
bine intenţionat şi gândeşti corect! lar persoana asta fără nume 
de care vorbeşti, care iubeşte Congo atât de mult şi vrea să-l 
apere de năvălitorul alb, este un gândac rwandez. Şi să nu-ţi 
închipui că e singurul, pentru că aceeaşi poveste ni se bagă pe 
gât din toate părţile şi fiecare spune că Mwangaza este cel mai 
mare Antihrist din toate timpurile. Joci cumva golf? Nobilul sport 
ce se cheamă golf? Domnule, practici golful? 

Am clătinat din cap. 

— Nu joacă golf, a murmurat Hannah în numele meu. 

Am dat din cap, întărind spusele ei. _ 

— Ştii unde a fost Mwangaza săptămâna trecută? In fiecare zi, 
fără excepţie, de dimineaţă până seara? Poţi să şi verifici. La 
Marbella, în sudul Spaniei, într-o vacanţă ca să joace golf, după 
care se va întoarce în Congo pentru a-şi continua campania 
eroică pentru o putere paşnică. Ştii unde am fost eu în ultimele 
şapte zile, până ieri, mai precis? Poţi să verifici. In Marbella, ca să 
joc golf cu Mwangaza şi colaboratorii lui cei mai apropiaţi. ŞI 
atunci, te rog, dar numai dacă vrei, spune-i bunului tău amic să-şi 
vâre-n cur insula aia, şi tot acolo să-şi vâre şi minciunile 
murdare! 

Tot timpul cât mi-a vorbit, ceasul Rolex al lui Baptiste, cu 
brăţara lui de aur de 18 carate şi cu fazele lunii mi-a aruncat 
sclipiri drept în ochi. Cu cât vorbea, cu atât mai mare şi mai 
orbitor mi s-a părut acel ceas. 

— Vreţi să mergeţi undeva, să vă ducă şoferul? Vrei un taxi? a 
întrebat-o el pe Hannah în swahili. 

— Ne descurcăm noi, a spus ea. 

— Omul care ţi-o trage are în geanta aia ceva pentru mine? 
Nişte documente defăimătoare? Nişte droguri, ceva? 

— Nu. 

— Când te saturi de el, să mă anunţi. 

Am urmat-o pe Hannah prin cafenea, ajungând în stradă. O 


273 


altă limuzină Mercedes stătea lângă cealaltă, iar şoferul era la 
volan. Pe geamul din spate, o fată de culoare, purtând o rochie 
decoltată şi o stolă din blană, s-a uitat lung la noi, ca o persoană 
aflată în primejdie. 


274 


17 


Hannah nu este o femeie care plânge. Imaginea ei, stând pe 
marginea patului, purtând cămaşa de noapte de fetiţă care se 
adăposteşte la Misiune, la ora unu dimineaţa, cu lacrimi 
rostogolindu-i-se printre degete, m-a făcut să ating un prag al 
compătimirii pe care nu-l mai cunoscusem până atunci. 

— Salvo, nu putem face nimic pentru a ne salva, m-a asigurat 
ea printre suspine când, după îndelungi rugăminţi, am convins-o 
să stea dreaptă. Avem un vis atât de minunat! Pace. Unitate. 
Progres. Dar rămânem congolezi, ne întoarcem mereu la 
începuturi. De aceea, ziua de mâine nu vine niciodată. 

După ce am făcut tot ce se putea ca să o consolez, m-am 
apucat să pregătesc ouă jumări, pâine prăjită şi ceai, timp în care 
i-am vorbit despre planurile mele pentru acea zi. Hotărât să nu-i 
sporesc mâhnirea cu propuneri discutabile, am avut grijă să omit 
cu desăvârşire din discuţie telefoanele pe care le dădusem, 
precum şi documentul secret pe care-l intitulasem /'Accuse! şi pe 
care îl ascunsesem în fundul dulapului. Peste douăsprezece ore, 
ea avea să plece la Bognor. Era mult mai bine să aştept 
întoarcerea ei, moment în care îmi voi fi pus în aplicare planul de 
acţiune şi totul se va rezolva. Cu toate astea, când i-am propus 
să doarmă, ea a clătinat cu amărăciune din cap şi a spus că ţinea 
să mai audă o dată acel cântec. 

— Cântecul lui Haj. Cel pe care l-a cântat după tortură. 

— Acum? 

— Acum. 

Dorind cu orice preţ să o binedispun, am scos caseta cu pricina 
din ascunzătoare. 

— Mai ai cartea de vizită pe care ţi-a dat-o? 

l-am adus-o. A examinat-o pe faţă şi, văzând animalele, a 

275 


reuşit să zâmbească. A întors-o şi, încruntându-se, a studiat 
dosul. Şi-a pus apoi căştile, a pornit casetofonul şi s-a cufundat 
într-o tăcere de nepătruns. Din care am aşteptat răbdător să 
iasă. 

— Salvo, ţi-ai respectat tatăl? m-a întrebat ea, după ce 
ascultase de două ori pasajul respectiv. 

— Sigur că da! Imens! La fel ca tine, sunt convins. 

— Şi Haj îşi respectă tatăl. E congolez. Işi respectă tatăl şi îi dă 
ascultare. Crezi cu adevărat că se poate duce la tatăl lui să-i 
spună: „Tată, Mwangaza, aliatul tău politic şi prieten de o viaţă, 
este un mincinos”, fără să aibă nicio dovadă? Nici măcar semne 
pe corp, dacă oamenii care l-au torturat ştiau să-şi facă treaba? 

— Hannah, te rog! Eşti moartă de oboseală şi ai avut o zi 
cumplită. Hai la culcare. 

l-am pus mâna pe umăr, dar ea mi-a îndepărtat-o cu 
delicateţe. 

— Salvo, a cântat pentru tine. 

Am cedat, spunând că asta era şi impresia mea. 

— Şi atunci, ce crezi că a încercat să-ţi comunice? 

— Că supravieţuise şi noi ceilalţi să ne ducem dracului. 

— Atunci de ce ţi-a scris adresa de e-mail? l-a tremurat mâna. 
A scris-o după ce a fost torturat, nu înainte. De ce? 

Am făcut o glumă proastă: 

— Poate caută clienţi pentru cluburile lui de noapte, aşa m-am 
gândit. 

— Haj îţi spune să iei legătura cu el, Salvo. Are nevoie de 
ajutorul tău. Îți spune: „Ajută-mă, trimite-mi înregistrările, 
trimite-mi dovada tratamentului la care m-au supus”. Are nevoie 
de probe. Vrea ca tu să i le pui la dispoziţie. 

Eram slab ori doar şiret? După părerea mea, Haj era un 
playboy, nu un cavaler în armură. Pragmatismul franțuzesc şi 
traiul bun îl corupseseră. lar cele trei milioane de dolari până luni 
seara constituiau o dovadă în acest sens. Să-i spulber iluziile lui 
Hannah? Sau să închei cu ea o înţelegere pe care eram sigur că 
nu va trebui să o respect? 

— Ai dreptate, i-am zis. Vrea dovada. O să-i trimitem casetele. 
E singura cale. 

— Cum? a întrebat ea pe un ton bănuitor. 


276 


Extrem de simplu, am asigurat-o. Nu ai nevoie decât de cineva 
care să posede aparatura necesară - un inginer de sunet, un 
magazin de muzică. Acolo transformi banda într-un fişier audio, 
pe care îl transmitem prin e-mail lui Haj. Şi gata. 

— Nu, Salvo, nu e gata... 

Şi s-a strâmbat în vreme ce se străduia să joace alt rol, aşa 
cum procedasem şi eu ceva mai devreme. 

— De ce nu? 

— Pentru că ai comite o ilegalitate. Haj e congolez, iar aici 
avem secrete britanice. lar în adâncul sufletului, tu eşti britanic. 
Mai bine lasă lucrurile cum sunt. 

Am luat un calendar. 

— Până la data planificată de Maxie pentru lovitură mai sunt 
unsprezece zile, am zis eu, îngenunchind alături de pat. Prin 
urmare, nu e zor, nu? 

— Probabil că nu, m-a aprobat ea, neîncrezătoare. Dar cu cât 
Haj are mai mult timp la dispoziţie, cu atât mai bine. 

— Putem amâna totul pentru câteva zile, am contraatacat eu 
cu dibăcie. Chiar şi o săptămână, am adăugat eu, amintindu-mi 
în acelaşi timp ritmul impresionant în care se mişca domnul 
Anderson pentru realizarea miracolelor lui. 

— O săptămână? De ce trebuie să aşteptăm o săptămână? 

Şi iar s-a încruntat. 

— Pentru că poate nici nu va mai fi nevoie să trimitem fişierul. 
Poate că problema se rezolvă de la sine. Cei implicaţi ştiu că am 
intervenit. Există posibilitatea să anuleze acţiunea. 

— Şi cum vom afla că au anulat totul? 

La asta nu aveam răspunsul pregătit şi de aceea am tăcut 
amândoi stânjeniţi, timp în care Hannah, gânditoare, şi-a lăsat 
capul pe umărul meu. 

— Peste patru săptămâni, va fi ziua de naştere a lui Noah, mă 
anunţă ea brusc. 

— Am promis să-i luăm împreună un cadou. 

— Işi doreşte mai mult decât orice să-şi vadă verii din Goma. 
N-aş vrea să viziteze o zonă de război. 

— Nu se va întâmpla asta. Să mai aşteptăm câteva zile. Poate 
se mişcă totuşi. 

— Cam ce anume, Salvo? 


277 


— Nu toţi sunt monştri. Poate că va triumfa raţiunea, am 
insistat eu, iar ea s-a ridicat în capul oaselor şi mi-a aruncat 
privirea pe care pesemne o rezervă pacienţilor pe care îi 
suspectează că mint atunci când îşi descriu simptomele. 

— Cinci zile, am spus pe un ton rugător. Intr-a şasea, îi 
trimitem fişierul lui Haj. Asta îi va oferi timpul de care are nevoie. 

Îmi mai amintesc o discuţie a cărei semnificaţie am înţeles-o 
abia mai târziu. Stăm îmbrăţişaţi, părând să fi uitat de orice griji 
când, brusc, Hannah vorbeşte de Latzi, prietenul trăsnit, de 
origine poloneză, al lui Grace. 

— Ştii cum îşi câştigă existenţa? Lucrează la un centru de 
înregistrări pentru trupe rock. Înregistrează toată noaptea şi 
ajunge acasă drogat şi apoi fac dragoste toată ziua. 

— ŞI? 

— Şi putem să mergem la el şi scoatem un preţ bun. 

Acum e rândul meu să mă ridic în fund. 

— Hannah! Nu vreau să te amesteci. Dacă trebuie să-i trimită 
cineva lui Haj înregistrările, acela voi fi eu. 

Ea nu zice nimic, iar eu iau muţenia ei drept acceptare. Ne 
trezim târziu şi ne grăbim să ne facem bagajele. La rugămintea 
lui Hannah, zbor desculţ până la parter şi-l implor pe domnul 
Hakim să ne ia într-una dintre minifurgonetele lui. Când mă 
întorc, o găsesc stând în faţa dulapului şubred, ţinând în mână 
geanta mea de umăr, care, din cauza precipitării ei de a scoate 
lucruri dinăuntru, a alunecat din ascunzătoarea ei, evident - dar, 
slavă Cerului, exemplarul din /'Accuse! a rămas la locul lui. 

— Hai, lasă-mă pe mine, şi, folosindu-mă de faptul că sunt mai 
înalt, pun geanta la locul ei. 

— Oh, Salvo! exclamă ea, pe un ton care mi se pare 
recunoscător. 

Este pe jumătate dezbrăcată, ceea ce e cumplit. 


Serviciul expres de la gara Victoria până în Sevenoaks a 
asigurat autobuze suplimentare pentru călătorii cu metroul care, 
de la exploziile din subteran, preferă lumina zilei. M-am apropiat 
de rând cu precauţie, conştient de căciuliţa cu moţ, trasă mai pe 
ochi, de culoarea pielii. Făcusem deplasarea până acolo parţial 
pe jos, parţial cu autobuzul, coborând de două ori în ultima clipă, 


278 


ca să scap de orice urmăritori ipotetici. Autoverificarea de 
securitate presupune un consum nervos deosebit. In momentul în 
care agentul de securitate de la staţia de metrou m-a 
percheziţionat, aproape că mi-am dorit să mă identifice şi să se 
termine totul. Dar nu i s-a părut ciudat să vadă plicul cafeniu pe 
care scria /'Accuse! împăturit în jacheta mea de piele. De lao 
cabină telefonică din Sevenoaks am sunat pe telefonul lui Grace 
şi am descoperit că râdea să se prăpădească. Evident, călătoria 
cu autocarul până la Bognor nu fusese lipsită de momente 
neplăcute: 

— Amelia, vai, a vărsat, nici nu-mi venea să cred, Salvo! În tot 
autobuzul, peste rochiţa ei cea nouă şi peste pantofi. lar eu şi 
Hannah frecăm de zor cu cârpa şi analizăm situaţia! 

— Salvo? 

— Te iubesc, Hannah! 

— Şi eu te iubesc, Salvo! 

Imi primisem binecuvântarea, astfel că puteam trece la 
îndeplinirea planului. 


Şcoala de băieţi şi fete St Roderic se află la marginea înverzită 
a vechiului Sevenoaks. Intre case luxoase, în faţa cărora, pe alei 
cu pietriş, fără pic de iarbă, stau parcate automobile noi, se 
înalţă o replică a Sanctuarului, care are şi foişoare, metereze şi 
un ceas înfiorător de urât. Memorial Hall, doar din cărămidă şi 
sticlă, a fost donată de părinţi recunoscători şi foşti elevi. O 
săgeată fluorescentă ghida vizitatorii către treptele acoperite cu 
gresie. Mergând în urma unor doamne corpolente, am ajuns la un 
balcon din lemn şi m-am aşezat lângă un cleric în vârstă cu părul 
perfect alb, care îmi amintea de Philip. Dedesubt, aşezaţi într-un 
careu militar cu trei laturi, stăteau în picioare cei şaizeci de 
membri al Societăţii Corale Sevenoaks (autorizată). Cocoţat pe 
un podium, un bărbat cu o haină din catifea şi cu papion se 
adresa congregaţiei sale pe tema revoltei. 

— Este absolut firesc să o simțim. Este cu totul altceva să o 
auzim. Să ne gândim puţin. Cămătarii s-au aşezat în casa 
Domnului şi ce-ar putea fi mai rău decât asta? Nu este de mirare 
că ne revoltăm. Cine n-ar face-o? Aşadar, o revoltă 
impresionantă. Şi aveţi grijă la „s”-uri, îndeosebi tenorii. O luăm 


279 


de la cap, vă rog! 

Şi corul a reînceput. lar domnul Anderson, exemplificând de 
minune revolta, şi-a umflat pieptul, a deschis gura şi m-a văzut: 
se uita la mine insistent, încât ai fi fost tentat să crezi că eram 
singura persoană din sală, nu doar de la balcon. În loc să cânte, a 
închis brusc gura. Toţi coriştii din jurul lui cântau, iar bărbatul de 
pe podium flutura din mâinile scurte, fără să-şi dea seama că 
domnul Anderson, care rupsese rândurile, s-a apropiat de el, 
dominându-l prin statură, roşu de jenă. Ceilalţi membri ai corului 
nu au putut ignora scena, aşa că, încet, încet, cântecul s-a stins. 
Nu voi şti niciodată ce s-a petrecut între domnul Anderson şi 
dirijor, pentru că deja coborâsem scara şi rămăsesem în faţa 
uşilor care duceau spre sala principală. Mi s-au alăturat o femeie 
între două vârste care purta un caftan şi o adolescentă plinuţă 
care, dacă făceai abstracţie de părul verde şi de cercurile din 
jurul ochilor, era imaginea leită a distinsului ei tată. Câteva 
secunde mai târziu, pe uşă a apărut şi domnul Anderson; privind 
prin mine, de parcă n-aş fi fost acolo, s-a adresat celor două rude 
pe un ton poruncitor: 

— Mary, vă rog să mergeţi acasă şi să aşteptaţi întoarcerea 
mea. Ginette, nu te mai uita aşa. Mary, te rog să iei maşina. O să 
găsesc o soluţie pentru a ajunge acasă. 

Ochii ei rimelaţi din belşug mă rugau să iau cunoştinţă de 
nedreptatea ce i se făcea, iar fata pe nume Ginette s-a lăsat dusă 
de acolo de mama ei. Abia după aceea m-a învrednicit domnul 
Anderson cu o privire, confirmând prezenţa mea. 

— Salvo! Te faci personal răspunzător de întreruperea 
repetiţiei! 

Îmi pregătisem un discurs în toată regula. Voisem să aduc 
vorba de stima pe care i-o purtam, de respectul faţă de înaltele 
sale principii şi să amintesc numeroasele ocazii în care mă 
sfătuise să vin la el ori de câte ori am probleme, în loc să le 
strâng în mine, împovărându-mă. Dar nu era momentul potrivit 
pentru o asemenea cuvântare. 

— În legătură cu lovitura de stat, domnule. Misiunea mea din 
cursul weekendului. Nu e deloc în interesul naţional. Are doar 
rolul de a jefui Congo. 

Pe coridorul cu gresie verde se vedeau numeroase lucrări 


280 


artistice realizate de elevi. Primele două uşi erau încuiate. A treia 
s-a deschis. La celălalt capăt al clasei, se găseau două bănci faţă 
în faţă, iar în spatele lor, pe tablă, un exerciţiu la o materie la 
care eu am fost catastrofal: algebra. 


Domnul Anderson m-a ascultat până la capăt. 

Mi-am prezentat povestea pe scurt, lucru pe care domnul 
Anderson, ca unul căruia îi place să vorbească mult, l-a apreciat. 
Şi-a ţinut coatele pe pupitru şi mâinile împreunate sub bărbia lui 
formidabilă, şi nu şi-a dezlipit ochii de la mine, nici măcar atunci 
când am intrat în labirintul moral care este propria lui feudă: 
conştiinţa individuală versus cauza superioară. Exemplarul din 
JAccuse! stă în faţa lui. Îşi pune ochelarii şi vâră mâna în 
buzunarul interior al hainei pentru a scoate un creion mecanic 
din argint. 

— Şi acesta e titlul pe care i l-ai dat, Salvo? Mă acuzi pe mine. 

— Nu pe dumneavoastră, domnule Anderson. Pe ei. Lordul 
Brinkley, Philip, Tabizi, Sindicatul. Oamenii care se folosesc de 
Mwangaza pentru a se îmbogăţi şi care vor să declanşeze un 
război în Kivu ca să-şi atingă scopul. 

— Şi totul e aici, da? Pus pe hârtie. De tine. 

— Doar pentru ochii dumneavoastră, domnule. Nu există o 
copie a acestui document. 

Vârful creionului mecanic şi-a început plimbarea pe deasupra 
rândurilor. 

— L-au torturat pe Haj, am adăugat eu, simțind nevoia de a 
scăpa de o piatră de pe inimă. Au folosit un dispozitiv electric. L-a 
meşterit Spider. 

Fără să se întrerupă din lectură, domnul Anderson s-a simţit 
obligat să mă corecteze. 

— Tortura este un cuvânt foarte emotiv, Salvo. A se folosi cu 
mare grijă. Cuvântul, adică. 

După aceea, mi-am impus să rămân calm cât ela citit şi s-a 
încruntat, ori a citit şi a mâzgălit un comentariu personal pe 
margine, ori a scos câte-un ţâţâit nemulţumit ici şi colo, legat de 
imprecizia formulării mele. La un moment dat, a dat înapoi 
câteva pagini, comparând ceea ce citea cu ceva ce apăruse mai 
devreme, şi a clătinat din cap. lar când a ajuns la ultima pagină, 


281 


s-a întors la prima, începând cu titlul. Apoi, umezindu-şi degetul 
mare, a examinat încheierea încă o dată, de parcă ar fi vrut să se 
asigure că nu-i scăpase ceva, ori că evaluase corect, după care 
avea să dea nota meritată din partea examinatorului. 

— Şi ce propui să faci cu acest document, Salvo, dacă nu te 
superi că întreb? 

— L-am întocmit. E pentru dumneavoastră, domnule Anderson. 

— Şi ce propui să fac eu cu el? 

— Îl duceţi până la vârf, domnule! La ministrul de externe, 
chiar la prim-ministru, dacă e nevoie. Toată lumea ştie că sunteţi 
un bărbat cu conştiinţă. Specialitatea dumneavostră este limita 
etică, aşa mi-aţi spus cândva. Şi pentru că nu mi-a răspuns: 
Trebuie să se oprească. Noi nu cerem capul nimănui. Nu arătăm 
cu degetul. Trebuie împiedicaţi! 

— Noi? a repetat el. Cine sunt aceşti noi? 

— Eu şi dumneavoastră, domnule, i-am răspuns, deşi 
avusesem un alt „noi” în minte. Şi toţi ceilalţi care nu şi-au dat 
seama că acest proiect a fost corupt de la un cap la celălalt. 
Domnule Anderson, vom salva vieţi! Sute, poate chiar mii. ŞI 
copii, printre altele. 

Acum mă gândeam la Noah. 

Domnul Anderson şi-a aşezat palmele pe /'Accuse! de parcă ar 
fi crezut că vreau să i-l smulg, ceea ce era ultimul lucru la care 
m-aş fi gândit. A inspirat adânc, dar, după părerea mea, a sunat 
mai mult a oftat. 

— Salvo, ai fost foarte harnic. Foarte conştiincios, dacă-mi pot 
permite să afirm asta, exact ce aşteptam de la tine. 

— Am considerat că vă datorez asta, domnule Anderson. 

— Ai o memorie excelentă, lucru de care sunt perfect 
conştienţi toţi cei care-ţi cunosc activitatea. 

— Mulţumesc, domnule Anderson! 

— Aici am găsit citate redate cuvânt cu cuvânt. Şi acestea sunt 
din memorie? 

— A, nu în întregime. 

— În acest caz, ai putea să-mi explici ce alte surse ai folosit 
pentru a formula această... acuzaţie? 

— Materialul brut, domnule Anderson. 

— Şi cât de brut este acest material? 


282 


— Casetele. Nu toate. Doar cele esenţiale. 

— Privind ce? 

— Complotul. Banii poporului. Tortura lui Haj. Haj acuzându-i 
pe cei din Kinshasa. Haj încheind târgul lui josnic. Philip 
divulgând o serie de lucruri în convorbirea prin satelit cu Londra. 

— Şi despre câte casete ar fi vorba, Salvo? Numărul lor, te rog! 

— Păi, nu toate sunt înregistrate până la capăt. Spider a 
respectat regulile de la Chat Room. Fiecare interceptare 
reprezintă o casetă, în general. 

— Dar spune-mi precis câte, Salvo. 

— Şapte. 

— Vorbim şi despre probe scrise? 

— Doar de blocnotesurile mele. 

— Şi câte blocnotesuri sunt? 

— Patru. Trei pline. Unul, pe jumătate. În cuneiformele mele 
babiloniene, am adăugat, repetând gluma pe care chiar domnul 
Anderson o făcuse cândva. 

— Şi unde se află toate astea, Salvo? în acest moment. Acum. 

Mă prefac a nu înţelege. 

— Mercenarii? Armata personală a lui Maxie? Presupun că stau 
la bază. Îşi ung armele ori cine ştie ce fac. Atacul urmează să se 
desfăşoare peste zece zile, deci mai au timp de pierdut. 

El însă nu s-a lăsat păcălit, lucru pe care trebuia să mi-l 
imaginez. 

— Cred că ştii la ce mă refer, Salvo. La casetele şi la 
blocnotesurile în posesia cărora ai intrat prin fraudă. Ce ai făcut 
cu ele? 

— Le-am ascuns. 

— Unde? 

— Într-un loc sigur. 

— Acesta e un răspuns cam ridicol, Salvo, ce Dumnezeu?! Care 
este locul sigur în care le-ai ascuns? 

Am închis gura şi mi-am ţinut buzele lipite, nu strânse, în semn 
de refuz, nemişcate, cu excepţia fiorului aproape electric pe care 
l-am simţit traversându-le, care mi-a provocat gâdilături. 

— Salvo! 

— Da, domnule Anderson! 

— Ai fost desemnat pentru această misiune la recomandarea 


283 


mea personală. Mulţi nu te-ar fi acceptat, având în vedere 
temperamentul şi trecutul tău nu tocmai limpede. Mai ales 
pentru activităţi ca ale noastre. Eu te-am propus. 

— Ştiu, domnule Anderson. Şi apreciez acest lucru. De aceea 
am apelat acum la dumneavoastră. 

— Deci, unde sunt? A aşteptat un moment, apoi a continuat de 
parcă nici n-ar fi lansat întrebarea. Te-am protejat, Salvo! 

— Ştiu, domnule Anderson. 

— Din ziua în care ai venit la mine, ţi-am fost scut şi protector. 
Au existat oameni din Chat Room şi din afară, care nu au fost de 
acord cu angajarea ta cu program redus, indiferent care ti-ar fi 
fost talentele. 

— Ştiu. 

— Au existat unii care au considerat că eşti prea impresionabil. 
Cei de la serviciul recrutări, încă din capul locului. Prea generos şi 
inimos ca să ai parte de bine pe lumea asta, aşa au spus. Lipsit 
de talent manipulativ. Profesorii din fosta şcoală la care ai învăţat 
erau de părere că ai putea deveni un rebel. S-a mai pus şi 
problema preferințelor tale personale, subiect pe care nu vreau 
să-l mai ating. 

— Acum preferinţele mele sunt corecte. 

— Ţi-am luat partea şi la bine, şi la rău, am fost apărătorul tău. 
N-am şovăit nicio clipă. „Tânărul Salvo e cel mai bun”, le-am 
spus eu tuturor. Nu există un lingvist mai bun, cu condiţia să nu- 
şi ia lumea în cap, lucru ce nu se va întâmpla, pentru că mă voi 
afla mereu în preajmă ca să mă asigur că aşa va fi. 

— Îmi dau seama, domnule Anderson. Şi apreciez asta. 

— Vrei să ajungi tată într-o bună zi, nu? Aşa mi-ai spus. 

— Da. 

— Nu e totul doar plăcere, când ai copii. Dar tu îi iubeşti, 
indiferent cât de mult te dezamăgesc. Îi protejezi, lucru pe care 
încerc să-l fac în cazul tău. Ţi-ai amintit unde-ai pus casetele 
acelea? 

Temându-mă că deschizând gura aş putea sfârşi prin a spune 
mai multe decât îmi propusesem, m-am tras o vreme de buza de 
jos cu arătătorul şi cu degetul mare. 

— Domnule Anderson, trebuie să le spuneţi să înceteze, am zis 
eu într-un târziu. 


284 


El şi-a ridicat creionul mecanic din argint şi, după ce s-a 
consultat în tăcere cu el vreme de câteva momente, l-a pus 
înapoi în buzunarul interior, unde-i era locul. Mâna i-a rămas sub 
rever, cam în acelaşi mod în care Maxie îl juca pe Napoleon. 

— Asta e tot? Asta e ultimul tău cuvânt în legătură cu această 
chestiune? Nici  „mulţumesc”, nici scuze, nici casete ori 
blocnotesuri. Doar „Spune-le să se oprească”. 

— O să predau benzile şi blocnotesurile. Dar numai după ce le 
spuneţi să se oprească. 

— Şi dacă nu o să le comunic asta? Dacă nu am nici interesul 
şi nici autoritatea de a-i opri? 

— Le voi da altcuiva. 

— Aha. Şi cine ar putea fi această persoană? 

Îmi stătea pe limbă să rostesc Haj, dar prudenţa m-a oprit. 

— Unui membru al Parlamentului din circumscripţia mea, ori 
altcuiva, i-am răspuns, ceea ce l-a făcut să tacă dispreţuitor, 
privindu-mă. 

— Aşadar, după părerea ta sinceră, Salvo, a reluat el, ce 
anume se poate obţine prin oprire, aşa cum te exprimi tu? 

— Pacea, domnule Anderson. Pacea Domnului. 

Menţionarea fericită a lui Dumnezeu a atins evident o coardă 
sensibilă în inima domnului Anderson, pentru că pe faţa lui a 
apărut instantaneu o expresie de pietate. 

— Şi nu ţi-a trecut cumva prin minte că s-ar putea ca voia lui 
Dumnezeu să fie ca resursele lumii, care se împuţinează chiar în 
vreme ce discutăm, ar sta mai bine în mâinile unor creştini cu un 
mod civilizat de viaţă, decât în ale celor mai mari păgâni şi celor 
mai înapoiaţi oameni de pe planetă? 

— Eu nu mai ştiu cine sunt creştinii pe lumea asta, domnule 
Anderson. 

— Ei bine, eu ştiu, mi-a răspuns el, şi s-a ridicat în picioare. 

Când a făcut asta, a scos mâna de sub rever şi am văzut că 
între degete ţinea un telefon mobil. Trebuise să-l închidă pe 
durata repetiţiilor corului, pentru că acum degetul lui mare era 
petrecut peste partea superioară a aparatului cât aştepta 
activarea lui. Şi-a deplasat masivitatea notorie în stânga mea, iar 
eu am presupus că intenţiona să se aşeze între mine şi uşă. De 
aceea, m-am mişcat şi eu spre stânga, iar în drum am ridicat 


285 


J'Accuse! 

— Salvo, mă pregătesc să dau un telefon foarte important. 

— Ştiu, domnule Anderson. Şi aş dori să nu-l daţi. 

— Odată dat, acest telefon va avea urmări pe care nici eu, nici 
tu nu le vom mai putea controla. Te-aş ruga să-mi dai un motiv, 
aici şi acum, ca respectiva convorbire să nu aibă loc. 

— Un milion de motive, domnule Anderson. Pe tot cuprinsul 
provinciei Kivu. Acea lovitură de stat este un act criminal! 

— Aceea este o ţară neguvernabilă, Salvo. O ţară incapabilă să 
adopte un mod de viaţă ordonat, o ţară care se abandonează de 
bunăvoie genocidului şi canibalismului, ba altor lucruri şi mai 
cumplite, şi nu este - încă un pas -, după părerea mea, demnă 
de respect în baza legilor internaţionale - ieşirea era aproape 
blocată -, în acelaşi fel în care un element perturbator din 
societatea noastră - cum eşti tu, Salvo - nu are dreptul să se lase 
pradă naivităţii în detrimentul intereselor ţării sale adoptive. 
Rămâi pe loc, te rog, nu este nevoie să te apropii mai mult. Poţi 
auzi ce am de spus şi din locul unde te afli. O să te mai întreb o 
dată şi, după aceea, gata. Unde sunt materialele pe care le detii 
în mod ilegal? Detaliile se pot rezolva şi într-o manieră mai 
calmă. Peste douăzeci de secunde, o să dau acel telefon şi, în 
acelaşi moment, ori poate chiar înainte de asta, o să operezo 
arestare. O să-mi las mâna pe umărul tău, aşa cum cere legea, şi 
voi spune: „Bruno Salvador, te arestez în numele legii!” Salvo, ţin 
să-ţi spun că nu mă simt bine. Am cincizeci şi opt de ani şi recent 
am descoperit că sufăr de diabet. 

li luasem deja telefonul dintre degetele care nu mi-au opus 
rezistenţă. Am rămas faţă în faţă şi eram cu 15 centimetri mai 
înalt decât el, ceea ce a părut să-l sperie mai mult decât pe mine. 
Am auzit prin uşa închisă cum Societatea Corală Sevenoaks se 
străduia să atingă nişte culmi de mânie şi fără serviciile 
baritonului-șef. 

— Salvo. lţi ofer o şansă. Dacă-mi dai cuvântul tău de onoare, 
acum şi aici, că noi doi mergem mâine-dimineaţă - la prima oră - 
acolo unde sunt ascunse aceste materiale, şi le recuperăm, poţi 
rămâne la Sevenoaks peste noapte ca oaspete, apoi vei lua masa 
cu noi în familie, vom mânca ceva simplu, gătit în casă, nimic 
sofisticat, ai la dispoziţie dormitorul fiicei mele mai mari, 


286 


deoarece ea nu locuieşte cu noi acum, şi, în schimbul articolelor 
care lipsesc, o să mă îngrijesc să discut cu anumite persoane, 
asigurându-le... ai grijă, Salvo, termină cu prostiile... 

Mâna care ar fi trebuit să mă înşface s-a ridicat ca să mă 
împiedice să mă apropii mai mult. Am prins clanţa uşii, încet, ca 
să nu-i atrag atenţia. Am scos bateria din telefonul mobil şi am 
pus carcasa în buzunar. După aceea, am închis uşa în urma mea, 
deoarece nu mi s-a părut corect ca lumea să-l vadă pe ultimul 
meu mentor în acea stare de micime. 


Nu mai ţin minte mare lucru despre acţiunile mele din orele 
care au urmat, dar nici atunci nu am fost prea conştient de ce 
fac. Ştiu că am mers pe jos încet, apoi mai repede, pe aleea din 
curtea şcolii, apoi am aşteptat într-o staţie de autobuz şi, cum nu 
a venit niciunul repede, aşa cum speram, am traversat şi am 
prins unul care mergea în direcţie opusă, dar nu era cel mai bun 
mod de a trece neobservat; după aceea am luat-o înapoi în 
zigzag, atât pentru a alunga impresia lăsată de domnul 
Anderson, cât şi pentru a scăpa de urmăritorii mei reali ori 
închipuiţi; de la Bromley am prins un tren până la gara Victoria, 
iar de acolo am mers cu taxiul până la Marble Arch, schimbând 
apoi cursa până la pensiunea domnului Hakim, datorită banilor 
oferiţi cu generozitate de Maxie. lar din gara Bromley South, 
până la sosirea trenului meu, am sunat-o pe Grace de la un 
telefon public. 

— Salvo, vrei să auzi ceva demential? 

Am ascultat din politeţe. 

— Am căzut de pe un măgar, asta s-a întâmplat! Drept în fund, 
şi m-au văzut toţi copiii, care au început să ţipe cât îi ţinea gura! 
Amelia a rămas în şa, dar eu am căzut. lar măgarul a dus-o pe 
Amelia până pe plajă, la chioşcul de îngheţată, iar ea, din banii 
de buzunar, a cumpărat pentru măgar o îngheţată cu ciocolată 
de 99 de penny, iar măgarul a mâncat-o şi a şi adus-o pe Amelia 
înapoi! Nu te mint, Salvo! N-o să ajungi niciodată să le vezi, dar 
m-am ales cu nişte vânătăi pe fund de nu-ți vine a crede, iar Latzi 
o să se prăpădească de râs! 

Latzi, prietenul ei de origine poloneză, care lucrează în 
domeniul muzicii, mi-am adus aminte ca prin vis. Latzi, care îi va 


287 


oferi lui Hannah un preţ bun. 

— Şi mai ştii ceva, Salvo? 

Când anume mi-am dat seama că mă ducea cu zăhărelul? 

— A fost un spectacol, Punch şi Judy, înţelegi? 

— Da, i-am răspuns eu. 

— lar copiii erau înnebuniţi după el. În viaţa mea n-am văzut 
atâţia copii fericiţi că sunt speriaţi de moarte. 

— Grozav! Copiilor le place să fie speriaţi, am zis eu. 

— Şi oamenii de la cafeneaua de pe drum, Salvo... locul unde 
am oprit după ce primii, de la cealaltă cafenea, nu ne-au primit 
acolo, pentru că eram colorați. S-au purtat super cu noi! Aşa că 
nu ne mai pasă de nimic. 

— Unde este? 

— Hannah? De parcă abia în acel moment şi-ar fi amintit de 
ea. A, Hannah i-a luat pe cei mari la un film, la un cinematograf 
din apropiere, Salvo! A zis că dacă telefonezi o să te sune ea cât 
de curând poate. Poate mâine-dimineaţă, din cauza timpului. Eu 
şi Hannah stăm la familii diferite, înţelegi? Şi trebuie să păstrez 
telefonul la mine, că mă sună Latzi. 

— Înţeleg. 

— Pentru că, dacă nu mă găseşte, pe Latzi îl apucă toate alea. 
lar familia la care stă Hannah are telefon fix, dar e complicat, aşa 
că mai bine nu o suni acolo. E în camera în care se află şi 
televizorul. Aşa că o să te cheme ea. Vrei să-i spui ceva, Salvo? 

— Spune-i că o iubesc. 

— Păi cred că i-ai transmis informaţia asta direct lui Hannah, 
Salvo, ori e ceva nou şi nu ştiam eu? 

Ar fi trebuit să întreb la ce film se uita Hannah cu copiii mai 
mari, la asta m-am gândit când am închis. 


Nu mi-am dat seama că micuțul nostru dormitor devenise 
pentru noi un cămin, înlocuind în câteva zile toţi anii pe care i-am 
petrecut la Norfolk Mansions. Am intrat şi am adulmecat, de 
parcă Hannah ar mai fi fost acolo, nu doar prin parfumul ei, ci în 
carne şi oase. Am salutat prieteneşte patul care rămăsese 
nefacut, cu aerul lui şifonat de triumf. Nicio urmă lăsată de ea 
acolo nu a scăpat privirii mele încărcate de vinovăţie: pieptănul 
afro, brăţările abandonate în favoarea unui inel din păr de elefant 


288 


în ultimele minute ale plecării ei întârziate, ceştile pe jumătate 
goale, fotografia lui Noah de pe noptiera şubredă, pusă acolo să- 
mi ţină tovărăşie în lipsa ei, şi telefonul în culorile curcubeului, pe 
care mi l-a dat ca să primesc mesajele ei de iubire şi să mă poată 
anunţa la ce oră soseşte. De ce nu-l luasem cu mine? Pentru că 
nu voiam să fie acuzată dacă eu aveam să fiu arestat. Când avea 
să şi-l recupereze? Părinților li s-a spus să vină la biserică la ora 
unu după-amiază, dar era suficient ca vreun copil neascultător ca 
Amelia să se ascundă, aşa mă prevenise ea, sau să apară vreo 
ameninţare cu bombă, ori vreun blocaj rutier, şi se putea ca ei să 
nu se întoarcă decât spre seară. 

Am ascultat ştirile de ora zece şi am încercat să găsesc pe 
internet lista celor mai căutaţi oameni, aşteptându-mă să-mi văd 
mutra zgâindu-se la mine alături de o descriere corectă din punct 
de vedere politic a etnicităţii mele. Tocmai ieşeam de pe net 
când telefonul ei a scos un tril. Grace îi transmisese mesajul, mi-a 
zis ea. Era la un telefon public şi nu avea mărunţiş. Am sunat-o 
imediat. 

— De cine fugi? am întrebat-o, străduindu-mă să vorbesc pe un 
ton vesel. 

S-a arătat surprinsă: de ce credeam că fugise? 

— După cum îţi sună vocea, am zis eu. N-ai suflu. 

Detestam deja acea convorbire. Aş fi vrut să-i punem punct 
chiar în acel moment şi să o luăm de la capăt când aveam să fim 
mai limpezi. Cum să-i spun că domnul Anderson mă dezamăgise 
ca şi lordul Brinkley, fiind însă de o făţărnicie strigătoare la cer? 
Că era un alt Brinkley, exact cum anticipase ea? 

— Cum se simt copiii? am întrebat. 

— Bine. 

— Grace mi-a zis că se distrează de minune. 

— Da. Sunt foarte fericiţi. 

— Şi tu? 

— Sunt fericită pentru că te am în viaţa mea, Salvo. 

De ce pe un ton atât de solemn? De definitiv? 

— Şi eu sunt fericit. Că te am în viaţa mea. Eşti totul pentru 
mine. Hannah, ce se petrece? Mai e cineva cu tine în cabină? 
Parcă ai fi... ireală. 

— Oh, Salvo! 


289 


Şi brusc, ca la un semnal, începe să-mi vorbească pătimaş şi 
drăgăstos, jurând că n-a mai cunoscut asemenea fericire şi că 
nu-mi va face niciodată ceva rău, dar nimic, nimic, cu intenţie, 
câte zile va avea. 

— Bineînţeles că nu, am exclamat eu, chinuindu-mă să 
depăşesc propria stare de mistificare. N-ai putea să-mi faci vreun 
rău, şi nici eu ţie. Ne vom apăra mereu unul pe celălalt, la bine şi 
la greu. Asta este înţelegerea noastră. 

Am auzit din nou: 

— Oh, Salvo! 

Inchisese. Am rămas multă vreme cu privirea aţintită la 
telefonul din palmă. Noi, congolezii, iubim culorile. De ce altceva 
ne-a dat Dumnezeu aur şi diamante, fructe şi flori, dacă nu 
pentru a ne satisface dorinţa de culoare? Mă învârteam prin 
cameră; semănăm cu Haj după ce fusese torturat, privindu-mă în 
oglinzi, întrebându-mă ce mai rămăsese din mine care să merite 
salvat. M-am aşezat pe marginea patului şi mi-am prins capul în 
palme. Un om bun ştie când să se sacrifice, aşa îi plăcea fratelui 
Michael să spună. Un om rău supravieţuieşte, dar îşi pierde 
sufletul. Mai aveam vreme. Mai aveam o ultimă carte de jucat. Şi 
trebuia să o joc repede, cât Hannah era încă în siguranţă la 
Bognor. 


290 


18 


A doua zi, la ora zece dimineaţa, împăcat cu mine însumi că 
luasem o hotărâre definitivă, am mers până la capăt cu zelul meu 
aproape nesăbuit, trăgându-mi căciuliţa cu moţ pe frunte, cu 
geanta de umăr lovindu-mi şoldul. Pe o stradă lăturalnică, de-a 
lungul căreia se înşirau automobile, am văzut o cabină telefonică 
vopsită într-un roşu vesel. Am format numărul extrem de familiar 
şi am dat de Megan, prietena tuturor. 

— Bună, Salvo, dragule, cum îţi merge azi? 

Dacă aveai gripă, Megan te asigura că toată lumea era la fel 
de bolnavă, dragule. Dacă erai în concediu, Megan spera că te 
bucurai de el. 

— Se spune că petrecerea ei a fost minunată! De unde şi-a 
cumpărat hainele alea? O răsfeţi, asta e problema. Suntem 
ocupați momentan, îmi pare rău! Cu ce te pot ajuta? Mai aştepţi, 
dragule? Laşi un mesaj în căsuţa vocală? Ce preferi astăzi? 

— Megan, de fapt nu o caut pe Penelope. Vreau cu Fergus. 

— A, asta era! Bine, atunci! Am mai crescut şi noi! 

Aşteptând să-mi facă legătura, mi-am imaginat schimbul de 
cuvinte dintre Thorne Gornistul şi asistenta lui extrem de fidelă, 
în privinţa celei mai bune tactici pentru rezolvarea unui apel 
venit din partea încă unui soţ nervos. Să fie Fergus în mijlocul 
unei întrevederi cu patronul ziarului? Ori într-o conferinţă cu 
cineva din străinătate? Ori să fie omul fără ocolişuri şi netemător, 
gata să se ia la trântă? 

— Salvo, ce faci amice? Isuse, pe unde umbli? Ai mai distrus 
vreun apartament de când nu ne-am văzut? 

— Am un subiect pentru tine, Fergus! 

— Nu zău? Cerule! Păi, nu ştiu dacă vreau să aflu despre ce 
este vorba. Salvo! Mai ales dacă e în detrimentul unei tinere 

291 


doamne. Adulții iau singuri hotărâri în viaţă. Unii dintre noi 
trebuie să ne obişnuim cu gândul ăsta şi să mergem mai departe. 

— Nu are nicio legătură cu Penelope. 

— Mă bucur să aflu asta. 

— E un subiect de ştiri. Unul senzaţional. 

— Salvo? 

— Da. 

— Nu cumva încerci să-ţi baţi joc de mine? 

— Se referă la Jack Brinkley. Ai şansa să-l încolţeşti. Pe el, pe 
Crispin Mellows şi... 

l-am înşirat numele tuturor granzilor şi şmecherilor pe care-i 
văzusem reuniți în Berkeley Square, dar, după cum mă 
aşteptasem, el avea urechi doar pentru Jack Brinkley, care 
adusese mari prejudicii ziarului, Thorne fiind la un pas de a-şi 
pierde slujba. 

— Să-i venim de hac ticălosului, dar cum anume? Pentru că nu 
te cred nicicum, asta-i clar! De aici pornim. 

— Nu-ţi pot povesti la telefon. 

— Salvo. 

— Ce mai e? 

— Eşti pus pe căpătuit? 

— Nu. ŢI-l dau pe tavă fără să-ţi cer un sfanţ. 

Judecasem greşit omul. Dacă aş fi spus că voiam o sută de 
miare, altfel nu-i divulg, s-ar fi simţit mai în largul lui. 

— Nu cumva vrei să ne sabotezi, ar fi o chestie foarte idioată 
să ne faci tocmai nouă una ca asta! Să ne târâi prin tribunale sub 
acuzaţia de defăimare şi să mai pierdem alte milioane? Pentru 
că, Salvo, crede-mă, dacă te ţii de prostii... 

— Ne-ai dus odată la nu ştiu ce club. In Strand. O pivniţă. S-a 
întâmplat în perioada în care tu şi Penelope... 

— Ce-i cu asta? 

— Care era adresa? 

Mi-a dat-o. 

— Dacă ne întâlnim acolo peste o oră, îţi ofer boaşele lui 
Brinkley pe tavă, l-am asigurat eu, folosind limbajul pe care-l 
înţelegea cel mai bine. 


Cu toate că se află la o azvârlitură de băț de hotelul Savoy, 
292 


Clubul Casbah nu fusese un loc salubru nici în vremurile lui bune, 
însă în această dimineaţă arăta deplorabil. La intrare, care 
amintea de cea a unei temnițe, un asiatic cu un aer disperat 
manevra un aspirator vechi de pe vremea războiului cu burii. 
Scara de piatră mi-a adus aminte de treptele care coborau în 
camera cazanului de pe insulă. Între stâlpi şi perne brodate, 
Fergus Thorne stătea în acelaşi separeu în care, în urmă cu şase 
luni, în cursul unei cine intime în trei, Penelope îşi scosese 
pantoful şi îl mângâiase pe picior, în timp ce el îmi povestea ce 
valoare deosebită reprezenta ea pentru ziar. În dimineaţa asta, 
spre uşurarea mea, era singur, cu un suc de roşii în faţă, citind 
ediţia de dimineaţă a ziarului la care lucra. Doi dintre reporterii 
lui cei mai buni stăteau la câteva mese depărtare: obraznicul 
Jellicoe, pe scurt Jelly, care mă pişcase de fund la petrecerea lui 
Penelope, şi o zgripţuroaică, pe nume Sophie, care îndrăznise să 
se creadă rivala lui Penelope şi plătise scump asta. Neinvitat, m- 
am aşezat lângă Thorne şi am pus geanta de umăr între 
picioarele bine strânse. El şi-a întors faţa pătată spre mine, s-a 
strâmbat şi a revenit la ziar. Am scos /'Accuse! din buzunarul 
jachetei şi l-am pus pe masă. El s-a uitat şui la plic, l-a înşfăcat şi 
s-a făcut nevăzut cu el în spatele ziarului. În timp ce citea, am 
observat cum aerul viclean de pe faţa lui a fost înlocuit de o 
expresie de lăcomie. 

— Salvo, asta e o porcărie de la un cap la celălalt - îmi spunea 
el în timp ce dădea pagina cu aviditate -, dar ştii deja chestia 
asta, nu? O invenţie strigătoare la cer. Cine a scris-o? 

— Eu. 

— Şi toţi oamenii ăştia... Unde s-a petrecut treaba? 

— In Berkeley Square. 

— l-ai văzut tu? 

— Da. 

— Personal? Cu ochii tăi? Ai grijă! 

— Da. 

— Ai băut? 

— Nu. 

— Te-ai drogat? 

— N-am consumat niciodată. 

— Jelly! Sophie! Veniţi încoace, vă rog! Vorbesc cu un om care 


293 


ne poate da boaşele Marelui Jack pe tavă, dar nu cred nicio iotă 
din ce-mi povesteşte el. 

Ne-am apropiat capetele, toţi patru. Indiferent ce rezerve aş fi 
avut până în acel moment cu privire la măreaţa noastră presă 
britanică, ele sunt trecute temporar în uitare când văd cum 
Thorne îşi mobilizează mica armată. 

— Jasper A/bin? Albin ăla? Ticălosul acela de franţuz care a 
minţit cu sfruntare în faţa judecătorilor de la Curtea de Apel! lar 
Marele Jack are neobrăzarea să-l angajeze din nou pentru asta? 
Ăsta este un îngâmfat neruşinat! Jelly, vreau să laşi baltă totul, 
dă o fugă până la Besançon şi ia-l tare de tot pe Albin. Dacă 
trebuie să recurgi la mită, fa-o! 

Jelly îşi notează cu un aer important în blocnotes. 

— Sophie! Te prezinţi cu ţâţele înainte la firmele de securitate. 
Cine e Maxie? Colonelul Maxie? Maxie şi mai cum? Dacă-i 
mercenar, înseamnă că face parte din Forţele Speciale. Când s-a 
retras? Cu cine se culcă? Ce şcoli a urmat? In ce războaie 
murdare a luptat? Şi să-mi găseşti casa din Berkeley Square. Cui 
îi aparţine, cine plăteşte încălzirea şi lumina, cine a închiriat-o în 
seara aceea, de la cine, pe cât? 

Cu limba puţin scoasă, Sophie îşi notează. Blocnotesul ei este 
identic cu cele care se odihnesc la picioarele mele. 

— Şi să-mi găsiţi insula aceea - adresându-se amândurora - şi 
cine a zburat cu elicopterul de la Battersea la Luton vinerea 
trecută. Verificaţi traficul necomercial, ce avioane au plecat de la 
Luton, verificaţi orice insule de închiriat din Marea Nordului. 
Căutaţi una cu un chioşc. Şi urmăriţi şi pista cu coşul de mâncare 
cumpărat de la Fortnum: cine l-a comandat, plătit, livrat. Să-mi 
puneţi mâna pe factură, „SOMON AFUMAT PENTRU INVADATORII 
STATULUI CONGO.” Mamă, ce-mi place! 

— Şi mie, murmură Sophie. 

— O poezie, spune Jelly. 

— Şi să vă păziţi de marii jucători. Dacă Jackie prinde de veste 
că am pornit pe urmele lui, o să ne trântească o hotărâre 
judecătorească de nu ne vedem! Câtă ipocrizie la individul ăsta! 
Acum ţine predici despre ştergerea datoriilor pentru statele care 
sunt insolvabile, iar după aceea îi jecmăneşte pe amărâţii ăia de 
congolezi de ultimul bănuţ care se poate scoate de acolo. E 


294 


scandalos! E minunat! 

In vreme ce entuziasmul lui Thorne îmi sună în urechi precum 
o muzică, mă simt dator să îi reamintesc de scopul principal al 
întregii acţiuni. 

— Fergus, nu vrem să punem mâna doar pe Jack. 

— Nu-ţi face griji, domnule! li facem pe toţi să cadă odată cu 
el. Dacă o să-l învinuiască ei, cu atât mai bine! 

— Ascultă, războiul trebuie oprit. Lovitura de stat trebuie 
împiedicată. 

Ochii injectaţi ai lui Thorne, mult prea mici pentru faţa lui, m- 
au măsurat cu o neîncredere dispreţuitoare. 

— Adică să împiedicăm lovitura şi să nu publicăm articolul? 
„OMUL NU REUŞEŞTE SĂ MUŞTE CÂINELE CEL MARE.” La asta te 
referi? 

— Mă refer la faptul că toate investigaţiile pe care ţi le propui - 
să găseşti elicopterul, coşul, insula - vor dura prea mult. Mai 
avem doar nouă zile. Am devenit mai îndrăzneţ. Ori publici 
articolul imediat, ori nu-l publici deloc, Fergus! Asta-i târgul. 
După atac va fi prea târziu. Congo de Est ar putea fi deja în 
cădere liberă. 

— Imposibil, a zis el şi a împins /'Accuse! peste masă. Avem 
nevoie de dovezi de nezdruncinat. Documentate de la prima 
până la ultima. Tu-mi oferi aici doar un rezumat nenorocit. Vreau 
să-l prind pe Jack Brinkley cu pantalonii în vine şi cu mâna în casa 
de bani. Dacă nu reuşesc asta, atunci e/ mă va pune pe mine în 
genunchi în faţa onoratei instanţe, ca să cerşesc îndurare pentru 
impertinenţa mea. 

Sosise momentul pe care îl anticipasem şi de care mă 
temusem atât de mult. 

— Dar dacă aş avea acele dovezi la mine? De netăgăduit? 
Chiar acum şi aici? 

S-a aplecat peste masă, lăsându-şi pumnii pe tăblie. M-am 
aplecat şi eu. La fel au procedat Jelly şi Sophie. Am rostit pe un 
ton lipsit de echivoc: 

— Dacă aş avea glasul lui Brinkley - tare şi clar pe bandă 
digitală - autorizând o mită de trei milioane de dolari pentru unul 
dintre delegaţii congolezi, într-o convorbire purtată prin satelit, în 
numele Sindicatului anonim, consideri că asta ar fi o dovadă 


295 


suficientă? 

— Cu cine vorbeşte? 

— Cu Philip. Consultant independent. Philip trebuie să stea de 
vorbă cu acel membru al Sindicatului care are puterea de a 
aproba mita de trei milioane. Acest membru împuternicit este 
Jack Brinkley. Poţi urmări dialogul din momentul solicitării banilor 
de către delegat până în punctul în care Brinkley aprobă mita. 

— Fugi de-aici, domnule! 

— Asta-i adevărul. 

— Trebuie să văd caseta aceea. Vreau s-o ascult. Să fie 
verificată de o comisie de experţi, ce mama dracu'! 

— Aşa va fi. Vei putea. Ne întoarcem la biroul tău şi o 
ascultăm. Îmi poţi lua mie interviu şi voi povesti tot ce ştiu, cu 
cuvintele mele. Mă poţi fotografia şi poţi publica fotografia pe 
prima pagină, alături de a lui Brinkley. Cu o condiţie. Am închis şi 
deschis ochii. Oare eu eram acela care vorbea? Îți dai cuvântul 
tău de onoare, în faţa acestor doi martori, că vei publica articolul 
în ziarul de duminică? Da sau nu? 

Într-o tăcere de care îmi amintesc şi astăzi, am tras geanta de 
umăr dintre picioare, dar, din motive de securitate, am ţinut-o în 
poală. Blocnotesurile erau în compartimentul cel mare, iar cele 
şapte casete, în cel mic. Strângând geanta apăsată de stomac, 
am tras fermoarul de la compartimentul mic, apoi am aşteptat 
răspunsul. 

— Accept condiţiile, a mormăit el. 

— Deci, da? 

— Da, lua-te-ar naiba! O să ieşim cu el duminică. 

M-am întors către Jelly şi Sophie, privindu-i drept în ochi. 

— Aţi auzit, da? O să publice articolul duminică aşa cum este. 
Da? 

— Da. 

— Da. 

Am băgat mâna înăuntru şi am pipăit. Am trecut cu degetele 
peste casete, căutând-o pe cea cu numărul cinci, care conţinea 
interogatoriul lui Haj, şi caseta numărul şase, pe care era 
înregistrată vocea lordului Brinkley aprobând mita de trei 
milioane. În timp ce degetele îmi alunecau înainte şi înapoi peste 
casete, fără să am senzaţia unei revelații, mai întâi am realizat 


296 


că erau doar cinci casete, nu şapte, apoi că lipseau tocmai 
casetele cu numerele cinci şi şase. Am tras fermoarul 
compartimentului mare şi am pipăit printre blocnotesuri. De 
amorul artei, am căutat şi în despărţitura mică din spate, care nu 
este un compartiment în adevăratul sens al cuvântului, ci mai 
degrabă un loc unde să-ţi pui biletele de călătorie sau o tabletă 
de ciocolată. Nici acolo nu erau, dar de ce să fi fost acolo? Se 
aflau în Bognor. 

Eram atât de preocupat să reconstitui ultimele evenimente, 
încât nu m-a mai interesat reacţia spectatorilor mei care, din 
câte îmi aduc aminte, a variat de la scepticism - Thorne - până la 
aceea de îngrijorare încărcată de efuziune - Jelly. Mi-am cerut 
scuze - ce ridicol, trebuie că le-am uitat acasă et cetera. Mi-am 
notat numărul de celular al lui Sophie ca să o anunţ când le voi 
găsi. Am ignorat privirea dispreţuitoare şi insinuările lui Thorne, 
care era convins că am vrut să-mi bat joc de el. Le-am spus la 
revedere şi pe curând, însă nu cred că m-a crezut vreunul dintre 
ei, cum nici eu nu eram convins. Apoi am chemat un taxi şi, fără 
a mă deranja să-i mai spun şoferului o falsă destinaţie, am mers 
până în faţa pensiunii domnului Hakim. 

Dacă o învinuiam pe Hannah? Dimpotrivă. Am simţit un 
asemenea sentiment de dragoste pentru ea, încât, chiar înainte 
de a ajunge la adăpostul refugiului nostru, m-am minunat de 
curajul ei în faţa adversităţii - adică a mea. Înţepenit în faţa 
dulapului, am descoperit cu mândrie, nu cu indignare, că şi 
cartea de vizită a lui Haj, cu adresa de e-mail mâzgălită pe dos, 
avusese aceeaşi soartă ca şi casetele. Ea ştiuse dintru început că 
Brinkley nu era demn de încredere. Nu avusese nevoie de 
cursurile de o zi ca să-şi dea seama că în Salvo regăsea 
rămăşiţele unei loialităţi faţă de cine nu merita, o loialitate care 
se strecurase ca un virus în sistemul meu, şi că totul trebuia să 
se rezolve cu timpul. Nu voia ca Noah să-şi petreacă ziua de 
naştere într-o zonă de război. Acţionase după bunul-plac, aşa 
cum intenţionasem şi eu. Amândoi ne abătuserăm de la calea 
comună, fiecare în direcţia lui, ea spre oamenii ei, eu spre ai mei. 
Nu făcuse nimic care să necesite iertarea mea. Rezemat de poliţa 
de deasupra şemineului, se găsea un exemplar al programului 
copiilor de la Şcoala de Duminică: 12.00 - picnic şi cântece la 


297 


căminul pentru tineret... 2.30 p.m. spectacol de matineu cu 
Vântul printre sălcii, realizat de Clubul de Dramă şi Dans 
Bognor... 5.30 p.m. - seară în familie. Cinci ore. Cinci ore până 
când voi putea să-i întorc mesajul de iubire totală şi 
nestrămutată. 

Am deschis radioul ca să ascult ştirile de la miezul zilei. 


Se redactează legi pentru pedepsirea celor care 
promovează islamismul. Tribunale speciale înfiinţate pentru 
audierea secretă a proceselor intentate  teroriştilor. 
Egipteanul suspect de atentat cu bombă prins de o echipă 
americană în Pakistan. Continuă căutarea bărbatului de 
treizeci de ani de origine afro-caraibiană pe care poliţia 
doreşte să-l interogheze în legătură cu uciderea - stai să 
vezi! - a două adolescente. 


Mi-am pregătit o baie. Am stat în apă. M-am surprins îngânând 
cântecul murmurat de Haj, cântecul Misiunii. „De ce cântă un om 
torturat?” mă întrebase ea. Pacienţii ei nu cântau, atunci de ce 
cântase Haj? De ce intonează un adult un cântec trist despre 
virtutea unei fetiţe, dacă a fost bătut? 

Am ieşit din baie. Ţinând strâns aparatul portabil de radio, stau 
în faţa ferestrei, în halat de baie. Prin perdeaua ca un năvod, 
contemplu o furgonetă fără inscripţii parcată în apropiere de 
poarta de intrare în pensiunea domnului Hakim. 


Precipitaţii în sudul Indiei. Alunecări de teren. Numeroase 
victime. Trecem la ştiri din crichet. 


Ora cinci. les pentru plimbarea mea, dar, contrar 
recomandărilor de la cursul de o zi, folosesc aceeaşi cabină 
telefonică. Introduc în fantă o liră şi ţin alta pregătită, însă nu 
reuşesc să dau decât de robotul lui Grace. Dacă sunt Latzi, să 
revin după ora 10 seara, când va fi în pat, singură! Hohote de 
râs. Dacă sunt Salvo, ca oaspete bine-venit, să las un mesaj de 
dragoste pentru Hannah. 

Încerc să mă ridic la înălţimea sugestiei;: 

— Dragă Hannah, te iubesc! 

însă, din motive de securitate, nu adaug, aşa cum s-ar fi 


298 


cuvenit: „Ştiu ce ai făcut şi ai avut dreptate procedând astfel.” 

Mergând pe un traseu ocolit, mă întorc întristat la casa 
domnului Hakim. Bicicliştii, care s-au înmulţit după exploziile de 
la metrou, trec pe lângă mine ca nişte călăreţi fantomatici. 
Furgoneta fără inscripţii stă parcată tot în faţa porţilor. Nu are 
aprobare de parcare în acea zonă. Ascult ştirile de ora şase. 
Lumea a rămas în acelaşi loc ca şi la ora două. 

Mănânc doar ca să treacă timpul. În frigiderul de mărimea unei 
cutii de pantofi, găsesc o pizza veche de două zile, sos de 
usturoi, pâine neagră de Westfalia, castraveciori muraţi, dulceaţă 
Marmite. Imediat după sosirea în Londra, Hannah a împărţit un 
apartament cu o asistentă din Germania şi, drept urmare, a 
presupus că toţi englezii mâncau cârnaţi în sânge, smântână, şi 
că beau ceai de mentă. Aşa se explică prezenţa unui pachet 
argintiu în frigiderul domnului Hakim. Ca orice asistentă, Hannah 
pune totul în frigider, chiar dacă nu e vorba despre ceva 
perisabil. Axioma ei este: „Ce nu poţi steriliza, refrigerează”. 
Încălzesc untul înainte de a-l unge pe pâinea neagră. Întind 
dulceaţa Marmite. Mănânc încet. Înghit cu precauţie. 

Ştirile de la ora şapte sunt identice cu cele de la şase. Lumea 
chiar a stat pe loc vreme de cinci ore? Fără să-mi mai pese de 
măsurile de securitate, navighez pe net şi trec prin ştirile banale 
ale zilei. 


Atacuri sinucigaşe la Bagdad au provocat patruzeci de 
morţi şi sute de persoane - ori invers? Ambasadorul 
american proaspăt numit la ONU a prezentat alte cincizeci de 
obiecţiuni la reformele propuse. Preşedintele francez internat 
în spital, ori externat din spital. Bolile de care suferă intră 
sub incidenţa legii păstrării secretelor de stat - dar sună de 
parcă ar suferi de deochi. Rapoarte neconfirmate din capitala 
congoleză Kinshasa anunţă confruntări armate între milițiile 
rivale din regiunea estică a ţării. 


Telefonul ca un curcubeu al lui Hannah sună. Din câteva salturi 
de-a latul camerei, îl înşfac şi revin la computer. 

— Salvo? 

— Hannah! Minunat. Bună! 


299 


Surse apropiate guvernului congolez din Kinshasa acuză 
„elemente imperialiste din Uganda”. Rwanda neagă orice 
amestec. 


— Eşti bine, Salvo? Te iubesc mult. 

Vorbeşte în franceză, limba iubirii noastre. 

— Bine. Grozav! Abia aştept să te revăd. Tu cum te simţi? 

— Te iubesc atât de mult, încât am impresia că m-am prostit, 
Salvo. Grace spune că n-a mai văzut pe cineva care să devină 
dintr-o persoană normală, bolnavă de dragoste. 


„Zona de graniţă cu Rwanda este descrisă ca fiind 
paşnică, fără să se înregistreze un trafic neobişnuit.” 


Lupt pe trei fronturi în acelaşi timp, lucru pe care Maxie nu l-ar 
agrea nicidecum. Încerc să ascult şi să vorbesc, dar şi să 
hotărăsc dacă să-i spun noutăţile, dar nu-mi dau seama dacă e 
vorba despre războiul nostru, ori al altcuiva. 

— Ştii ceva, Salvo? 

— Ce anume, draga mea? 

— De când te cunosc, am slăbit un kilogram şi jumătate. 

Trebuie să mă gândesc la asta, să o înţeleg. 

— Dă vina pe mişcare fizică neobişnuită! exclam eu. Dă vina 
pe mine! 

— Salvo? 

— Ce e, iubita mea? 

— Salvo, am făcut ceva rău. Ceva despre care trebuie să-ţi 
povestesc. 


Un funcţionar al ambasadei britanice de la Kinshasa 
descrie zvonurile privind prezenţa în regiune a unor 
mercenari conduşi de cetăţeni britanici drept „imaginară şi 
absurdă”. 


Bineînţeles că sunt zvonuri absurde! Absolut! Lovitura de stat 
trebuie să aibă loc peste nouă zile! Sau nu cumva Brinkley a dat 
startul operaţiunii în momentul în care am ieşit din casa lui? 

— Ascultă. N-ai făcut nimic rău. Lasă. Serios! Indiferent despre 
ce ar fi vorba! Nimic nu mai contează! Ştiu totul. Îmi povesteşti 


300 


când te întorci! 
Din fundal se aud ţipete de copii. 
— Trebuie să mă întorc acolo, Salvo! 
— Înţeleg! Fugi! Te iubesc! 
Sfârşit de drăgălăşenii. Încheierea convorbirii telefonice. 


Patru tehnicieni de aviaţie de naţionalitate elveţiană, 
prinşi între focuri, au solicitat protecţia comandantului 
forţelor ONU staționate în Bukavu. 


Aşezat pe scaunul din răchită împletită, cu aparatul portabil de 
radio pe masa de alături, încep să studiez tapetul din casa 
domnului Hakim, timp în care îl ascult pe Gavin, corespondentul 
nostru din Africa Centrală, care ne prezintă un reportaj: 


Potrivit guvernului congolez de la Kinshasa, un puci 
sprijinit de Rwanda a fost înăbuşit din faşă, graţie unei 
operaţiuni de securitate executată cu rezultate strălucite, 
organizată pe baza unor informaţii foarte precise. 

Kinshasa suspectează implicare franceză şi belgiană, dar 
nu elimină amestecul altor puteri occidentale, pe care nu le 
numeşte. 

Douăzeci şi doi de membri ai unei echipe africane de 
fotbal sunt reţinuţi pentru a fi interogaţi după descoperirea 
unei ascunzători conţinând arme uşoare şi mitraliere grele 
pe aeroportul din Bukavu. 

Nu se semnalează victime. Ţara de origine a fotbaliştilor 
nu a fost stabilită încă. 

Ambasada Elveţiei din Kinshasa s-a interesat de soarta 
celor patru experţi în aviaţie, dar refuză deocamdată să facă 
orice comentarii. Investigația privind documentele lor de 
călătorie a fost încredinţată organelor de la Berna. 

Mulţumim, Gavin. 


Sfârşitul buletinului de ştiri. Sfârşitul oricăror dubii, dacă mai 
era cazul. Salonul pentru oaspeţi pus la dispoziţie de doamna 
Hakim este un spaţiu regal, cu fotolii adânci şi cu o pictură în ulei 
reprezentând un paradis de pe malul unui lac, unde dansează 
hurii. Peste o oră va deveni bârlogul unor vânzători asiatici care 
fumează la greu, se uită la filme indiene produse de Bollywood la 


301 


un televizor cât un Cadillac, dar, deocamdată, oferă muţenia 
dulceagă a salonului unui antreprenor de pompe funebre, iar eu 
urmăresc ştirile de la ora opt seara. Oamenii cu cătuşe la mâini 
au altă înălţime. Benny pare intrat la apă. Anton este masiv. 
Spider a crescut cu douăzeci de centimetri faţă de momentul în 
care, purtând bonetă de bucătar-şef, ne-a oferit farfurii cu 
mâncare. Însă steaua spectacolului nu este nici comandantul 
pakistanez cu cască albastră, nici colonelul congolez de armată 
cu bastonul lui de paradă, ci căpitanul nostru, Maxie, cu 
pantaloni cafenii, fără centură şi cu un tricou ud de sudoare, care 
nu are o mânecă. 

Pantalonii sunt tot ce i-a rămas din costumul kaki bun pentru 
orice situaţie pe care l-am văzut ultima oară atunci când mi-a 
întins un plic în care se găseau cei şapte mii de dolari pe care, 
din preaplinul inimii lui, îi smulsese Sindicatului. Faţa lui, lipsită 
de ochelarii lui Bogey, nu mai are charisma care mă vrăjise, dar, 
în alte privinţe, a evoluat ca expresivitate, afişând masca răbdării 
îndârjite care refuză să se recunoască învinsă, indiferent câte zile 
a stat legat de stâlpul unde a fost biciuit. Mâinile lui puternice 
sunt încătuşate în faţă şi împreunate una peste alta, ca labele 
unui câine care se odihneşte. Are doar un bocanc, pentru ca 
piciorul gol să se asorteze cu umărul dezgolit. Însă nu bocancul 
lipsă îl face să meargă încet, ci încă o pereche de cătuşe, scurte 
pentru un om de înălţimea lui, şi, după cum arată, prea strânse 
pe glezne. Priveşte drept la mine şi, judecând după felul cum îşi 
mişcă falca a revoltă, pare să-mi spună să mă duc dracului, dar 
îmi dau seama că vrea să comunice acest lucru operatorului care 
îl filmează, nu mie. 

În urma lui Maxie, care calcă inegal, vin Anton şi Benny, toţi 
trei înlănţuiţi unul de celălalt. Anton are nişte vânătăi pe partea 
stângă a feţei şi bănuiesc că le-a căpătat ca urmare a 
impertinenţei lui. Benny arată mai mărunt decât în realitate, 
pentru că lanţurile îl fac să stea ghemuit şi să meargă cu paşi 
mărunți. Coada cenuşie de cal i-a fost tăiată, dintr-o singură 
lovitură de panga, dând impresia că l-au pregătit deja pentru 
ghilotină. După Benny urmează Spider, cel care improvizează 
instrumente de tortură şi amicul meu hoţ de sunete, înlănţuit, 
dar mergând drept. | s-a permis să-şi păstreze cascheta, care îi 


302 


conferă o anumită insolenţă. Fiind un acrobat aproape 
desăvârşit, nu are aceleaşi probleme cu mersul ca tovarăşii lui 
mai înalţi. Impreună, cei patru seamănă cu un grup de dansatori 
stângaci de conga, pentru că ţopăie încoace şi încolo pe o muzică 
al cărei ritm nu-l pot ţine. 

După albi vin fotbaliştii, cam douăzeci, într-un şir descrescător 
de umbre negre, nenorocite: „veterani, nu începători, cei mai 
buni luptători din lume”. Dar când, agitat, îl caut din ochi pe 
Dieudonne sau pe Franco, în eventualitatea, total improbabilă, că 
au fost şi ei prinşi ca urmare a eşuării operaţiunii, răsuflu uşurat, 
pentru că nu-i văd între prizonieri nici pe mătăhălosul şi 
semiologul războinic în vârstă, şi nici pe spectralul lider 
banyamulenge. După Haj nu m-am uitat, deoarece ştiam că nu 
avea cum să se numere printre ei. Un amănunt pe care 
comentatorii îl anunţă cu încântare este că Maxie - prezentat 
deocamdată sub numele de „presupusul conducător al grupului” 
- a reuşit să înghită cardul SIM în momentul arestării. 

Revin în dormitor şi îmi reiau studiul tapetului ales de doamna 
Hakim. La radio, purtătoarea de cuvânt a Ministerului de Externe 
acordă un interviu: 


„Avem mâinile cât se poate de curate, Andrew, îl 
informează ea pe reporterul care-i pune întrebări 
inchizitoriale, în limbajul muşcător al laburiştilor de vremuri 
noi, oameni cât se poate de transparenţi. Guvernul Maiestăţii 
Sale nu are niciun amestec în această afacere, te asigur. De 
acord, câţiva dintre participanţi sunt de naţionalitate 
britanică. Dar lăsă-mă să vorbesc! Credeam că ai ceva mai 
mult respect faţă de noi, serios. Din semnalele pe care le-am 
primit până acum rezultă că a fost vorba despre o încercare 
privată, pusă la cale de nişte incompetenţi, care a eşuat. Nu 
are niciun rost să întrebi mereu: «Cine a organizat 
acţiunea?>», pentru că nu ştiu cine! Ştiu doar că a fost vorba 
despre amatori, şi, orice ai crede despre noi, amatori nu 
suntem. Şi eu cred în libertatea de expresie, Andrew! Noapte 
bună!” 


Maxie a căpătat şi nume. Una dintre fostele lui soţii l-a zărit la 
televizor. Un bărbat agreabil, care nu vrea să se poarte ca un 


303 


adult, fiul unui pastor. Educat la Sandhurst, a condus o şcoală de 
alpinism în Patagonia, a lucrat cu contract în Emiratele Arabe 
Unite, declară ea cu un aer degajat. Se crede că un profesor 
universitar congolez care-şi spune lluminatul se află printre 
organizatorii complotului, dar acesta se ascunde. Interpolul a 
iniţiat o anchetă. Despre lordul Brinkley şi Sindicatul anonim 
sprijinit pe plan internaţional şi despre planurile lui referitoare la 
resursele din Congo de Est, nicio vorbuliţă. Despre ticăloşi 
libanezi şi consultanţi independenţi şi prietenii lor, nicio vorbuliţă. 
Probabil s-au dus cu toţii să joace golf. 

Stau întins în pat, ascultând ceasul de alamă al doamnei 
Hakim care anunţă jumătăţile şi sferturile de oră. Mă gândesc la 
Maxie, înlănţuit de un stâlp, pentru a fi biciuit. Apar zorii, soarele 
răsare, iar eu stau tot în pat, neînlănţuit. Se face ora şapte, apoi 
opt. Sferturile de oră continuă a fi anunţate. Telefonul colorat ca 
un curcubeu sună. 

— Salvo? 

— Da, Grace. 

De ce nu vorbeşte? Îi întinde telefonul lui Hannah? Atunci, de 
ce nu-l ia? Se aud zgomote de discuţie în fundal. Numele unui 
bărbat care este rostit pe o voce poruncitoare de către o femeie 
din nordul ţării. Cine Dumnezeu este Cyril Ainley? N-am auzit nici 
de Cyril, nici de Ainley. Unde ne aflăm? La spital? Într-o sală de 
aşteptare? Este vorba doar de secunde. Milisecunde, în care fur 
orice sunet ce îmi ajunge la ureche. 

— Salvo, tu eşti? 

— Da, Grace. Sunt Salvo. 

Glasul ei e atenuat acum. Vorbeşte dintr-un loc unde 
telefoanele sunt interzise? Îi aud pe alţii vorbind la telefon. Ea stă 
cu gura lipită de microfon, distorsionând sunetul. Are mâna 
făcută căuş deasupra microfonului. Brusc, vorbele pornesc într-o 
avalanşă: un monolog dement, rostit pe nerăsuflate, pe care nu-l 
poate opri, chiar dacă ar vrea, pe care nici eu nu pot să-l 
împiedic. 

— Au prins-o Salvo doar Dumnezeu ştie cine sunt indivizii ăia 
eu mă aflu la o secţie de poliţie ca să anunţ dar nu pot vorbi prea 
mult au smuls-o pur şi simplu de pe trotuar de lângă mine chiar 
din faţa bisericii unde i-am lăsat pe copii şi Amelia s-a prefăcut că 


304 


are o criză şi mama ei spune că am răsfăţat-o şi eu şi Hannah 
coboram dealul foarte necăjite de ingratitudinea mamei când o 
maşină a oprit şi doi indivizi unul negru celălalt alb în afară de 
asta arătând obişnuit şi la volan o femeie care privea doar înainte 
prin parbriz fără să întoarcă deloc capul în vreme ce ei au 
coborât şi cel de culoare a zis bună Hannah şi a luat-o de talie de 
parcă ar fi fost un prieten vechi şi o bagă în maşină şi dispar iar 
acum vorbesc cu o doamnă poliţist foarte amabilă care mă 
întreabă ce fel de maşină şi-mi arată poze de maşini iar Hannah 
nu mi-a zis o vorbă nu a apucat iar acum poliţiştii spun că poate 
ea a vrut să plece cu băieţii aceia poate că îl ştie pe unul din ei şi 
s-a gândit să mai scoată şi ea nişte bani cu amândoi de parcă 
Hannah ar face aşa ceva oamenii aceia au răpit-o de pe stradă şi 
doamna poliţist zice că poate e un joc în care este băgată şi 
poate şi tu eşti la fel Grace şi dacă faci organele de poliţie să 
piardă timpul este o infracţiune Grace şi îţi dai seama că mi-am 
ieşit din răbdări de ce nu puneţi un anunţ i-am spus eu că negrii 
nu sunt luaţi în serios aşa că acum vorbeşte cu toată lumea 
numai cu mine nu. 

— Grace! 

Îi rostesc numele încă o dată. Grace. De trei, de patra ori. Apoi 
am întrebat-o aşa cum faci cu copiii, încercând să o calmez în loc 
să o sperii. Ce s-a întâmplat? Nu acum, mă refer la Bognor, cât 
aţi fost împreună. Mă refer la prima noapte cât aţi fost acolo, 
noaptea când mi-ai zis că ea era la film cu copiii mai mari. 

— Era o surpriză pentru tine, Salvo. 

— Ce fel de surpriză? 

— A înregistrat ceva pentru tine, un fişier audio, aşa a zis, nişte 
muzică pe care o voiai tu şi ea dorea să ţi-o dăruiască. Era ceva 
secret. 

— Şi unde s-a dus să facă asta, Grace? 

— Într-un loc de care i-a zis Latzi, undeva pe deal, nu era 
circulaţie. L-am sunat pe Latzi la studio. Aştia care-s morţi după 
muzică au prieteni peste tot, Salvo. Şi Latzi cunoştea pe cineva 
care cunoştea pe altcineva în Bognor, şi Hannah s-a dus să se 
întâlnească cu el, iar eu am păstrat secretul şi asta este totul. 
Isuse, Salvo, ce Dumnezeu se petrece? 

închid. Sigur, Grace. Mulţumesc. Deci, după ce a creat fişierul 


305 


audio din benzile cinci şi şase, a apelat la un computer, fără 
îndoială că prietenul lui Latzi avea aşa ceva, şi i l-a trimis lui Haj 
pe adresa de e-mail spre edificare, ca să-l ajute în discuţia cu 
tatăl lui, dar, întâmplător, nu trebuia să se deranjeze, pentru că 
operaţiunea dăduse greş, iar ascultătorii şi privitorii şi toţi cei pe 
care cândva îi considerasem prieteni se strânseseră în jurul ei 
pentru lovitura finală. 


Fratele Michael spunea că pentru a prinde un păcătos trebuie 
să găseşti păcătosul din tine şi, câteva momente, asta am şi 
făcut. M-am dus la dulapul unde îmi atârnasem jacheta de piele. 
Mi-am pescuit telefonul mobil, cel pe care îmi interzisesem să-l 
mai folosesc, de pe care citeam doar mesajele, şi l-am pornit. Și 
într-adevăr, aşa cum era de aşteptat, aveam un mesaj nou. Însă 
de data asta nu era de la Penelope, nici de la Barney ori Hannah. 
De la Philip. lar Philip nu mi se adresa cu glasul lui plăcut şi 
mieros, ci pe un ton glacial, aşa cum bănuiam: 


Salvo, te sfătuiesc să telefonezi la acest număr. La orice 
oră din zi şi din noapte. Vreau să-ţi propun şi o înţelegere. Cu 
cât suni mai curând, cu atât se va simţi toată lumea mai 
bine. 


Am sunat şi am dat de Sam. Mi s-a adresat cu Brian, ca pe 
vremuri. 

— Brian, dragule, ai un pix? Şi o hârtie? Sigur că ai, bravo! Uite 
adresa. 


306 


19 


Trebuie să recunosc fără înconjur că acţiunile mele din 
următoarele zece minute nu au fost complet raţionale, oscilând 
între preocupări de maniac şi de administrator. Nu-mi aduc 
aminte să fi avut accese violente de furie ori de enervare, deşi 
există dovezi ulterioare că aceste emoţii, dar şi altele conexe, 
fierbeau sub linia de plutire. Primul meu gând - unul dintre 
numeroasele mele gânduri de început - s-a îndreptat spre 
gazdele noastre, domnul şi doamna Hakim, cu care eu şi Hannah 
stabiliserăm o relaţie călduroasă, ce se extinsese şi asupra celor 
doi copii ai lor, un flăcău neastâmpărat pe nume Rashid, care era 
preferatul lui Hannah, şi mult mai sfioasa Diana, care îşi petrecea 
mult timp ascunzându-se după uşa bucătăriei, în slaba speranţă 
că voi trece pe acolo. Prin urmare, am luat o bună parte din 
bogăţia mea dobândită nu tocmai cinstit şi i-am înmânat-o 
doamnei Hakim, care a rămas năucită. 

Presupunând că nu voi mai pune piciorul în casă o vreme, în 
cel mai fericit caz, următorul meu gând a fost să mă asigur că 
lăsam totul cât mai ordonat cu putinţă în acele circumstanţe. 
Cum sunt ordonat până la obsesie - sub îndrumarea Paulei, 
Penelope botezase această manie ana/ă -, am scos cearşaful de 
pe pat, am scos feţele de pernă, am aranjat pernele, am adus 
prosoapele din baie şi le-am pus într-un morman frumos în colţul 
încăperii, ca pentru spălat. 

imbrăcămintea a constituit o preocupare de prim ordin. În 
această privinţă, mi-am amintit de soarta pe care o avuseseră 
Maxie şi oamenii lui, care, evident, se vedeau obligaţi să se 
descurce cu un singur schimb de haine pentru mulţi ani înainte. 
De aceea, am ales o pereche de pantaloni reiaţi foarte rezistenți, 
credincioasa mea jachetă de piele, care mai putea rezista mult şi 

307 


bine, pantofi sport, căciuliţa mea cu moţ şi cămăşi curate, atâtea 
cât am reuşit să îngrămădesc în rucsac. Am mai ales şi nişte 
lucruri la care ţineam mult, inclusiv o fotografie înrămată a lui 
Noah. 

În final, am scos nefericita geantă de umăr din ascunzătoarea 
ei aflată în spatele dulapului şi, după ce am verificat încă o dată 
conţinutul şi m-am convins de lipsa celor două casete - deoarece 
uneori, pe parcursul ultimelor patruzeci şi opt de ore, fantezia şi 
realitatea găsiseră modalităţi de a se substitui una alteia fără să 
bag de seamă -, am închis uşa raiului nostru efemer, am 
mormăit un ultim rămas-bun către domnul şi doamna Hakim, 
care m-au privit nedumeriţi, şi am urcat în taxiul care mă aştepta 
să mă ducă la adresa din Regent's Park unde fusesem convocat 
de Sam. 

Reconstituirea a ceea ce a urmat este fidelă atât cât îmi 
îngăduie memoria, având în vedere funcţionarea defectuoasă a 
vederii şi a altor simţuri la acea oră. Oprind în faţa unei case 
elegante din Albany Crescent, NW1 - fără două milioane de lire 
n-ai fi putut cumpăra o asemenea reşedinţă -, am fost întâmpinat 
de imaginea a doi tineri în treninguri care, în grădina din faţă, se 
jucau cu o minge medicinală. La sosirea mea, oprindu-se din 
joacă, s-au întors să mă urmărească. Netulburat de interesul care 
mi se arăta, am plătit şoferul - atent să adaug un bacşiş generos 
- şi m-am apropiat de poartă, moment în care unul dintre tineri 
m-a întrebat vesel dacă mă putea ajuta cu ceva. 

— Da, probabil că poţi, i-am răspuns, la fel de vesel. 
Întâmplător, am venit să discut cu Philip o chestiune particulară. 

— Înseamnă că ai nimerit unde trebuia, amice, mi-a răspuns el 
şi, cu o politeţe exagerată, mi-a luat rucsacul, în vreme ce al 
doilea tânăr şi-a pus geanta mea pe umăr, lăsându-mă astfel 
liber şi nestânjenit. Apoi primul tânăr a pornit pe aleea presărată 
cu pietriş ce ducea spre uşa de la intrare şi a deschis-o ca să-mi 
uşureze accesul, în vreme ce al doilea, fluierând o melodie, a 
încheiat procesiunea. Schimbul amical de cuvinte dintre noi se 
poate explica lesne. Cei doi erau aceiaşi tineri blonzi care, 
îmbrăcaţi cu blazere încheiate până la gât, mă întâmpinaseră în 
casa din Berkeley Square. Aşadar, mă ştiau un tip cuminte şi 
ascultător. Eram bărbatul sfios predat lor de Bridget. Le cedasem 


308 


geanta mea de umăr, aşa cum mi se recomandase. Stătusem pe 
balconul unde mi se spusese şi fusesem condus afară de Maxie. 
Prin prisma meseriei lor, mă considerau un câine blând şi fără 
colţi. Asta mi-a oferit, acum îmi dau seama, elementul-surpriză 
de care aveam nevoie. 

Băiatul aflat în frunte era la vreun metru şi ceva în faţa mea 
atunci când am intrat în living, şi se mişca destul de greoi din 
cauza rucsacului meu. Foarte sigur de sine, mergea relaxat, fără 
să se încordeze. Un brânci a fost de ajuns ca să-l fac să zboare pe 
burtă. Cel din spatele meu era ocupat în acel moment să închidă 
uşa. In Berkeley Square observasem o oarecare condescendenţă 
în purtarea lui. Acum ea devenise evidentă. Pesemne ştia că, 
luându-mi geanta de umăr, se alesese cu premiul cel mare. O 
lovitură bine ţintită în vintre a pus capăt expresiei de satisfacţie 
de pe mutra lui. 

Acum mi se deschisese calea până la Philip. Am traversat 
încăperea dintr-un salt şi l-am strâns de gât, având de luptat 
doar cu grăsimea depusă pe bărbia dublă. Nu ştiu ce avusesem 
de fapt în minte. Îmi aduc aminte de şemineul din cărămidă de 
culoarea păsatului de ovăz şi de faptul că m-am gândit să-i 
sfărâm capul alb de el. Purta un costum cenuşiu, cămaşă albă şi 
o cravată scumpă din mătase roşie în ape, pe care am încercat, 
fără succes, să o folosesc drept garotă. 

L-aş fi putut strangula? Aveam nebunia necesară, asta e sigur, 
aşa cum scumpul şi regretatul meu tată ar fi spus, plus puterea 
de care era nevoie, numai că unul din tineri m-a deconectat 
folosind un obiect din dotarea personală sau ceva asemănător, 
pentru că n-am avut timp să văd ce era. Acum, la trei luni după 
incident, încă mai am, în afară de alte răni, un cucui cât un ou de 
găină în partea stângă a cefei. Când mi-am revenit, Philip stătea 
întreg şi nevătămat în faţa aceluiaşi şemineu din cărămidă, 
alături de o doamnă venerabilă cu părul cărunt, îmbrăcată într-un 
taior de lână şi purtând pantofi decenţi, care, chiar înainte de a fi 
spus: „Brian, dragule”, mi-am dat seama că nu putea fi altcineva 
decât Sam. Era imaginea perfectă a arbitrelor de tenis pe care le 
vezi pe scaunele înalte de la Wimbledon, recomandându-le 
jucătorilor aflaţi la aproape doi metri dedesubt să-şi controleze 
purtarea. 


309 


Când m-am trezit, acestea au fost primele impresii. La început, 
am rămas nedumerit observând absenţa celor doi tineri blonzi, 
apoi, întorcând capul atât cât am reuşit, i-am văzut prin uşa 
deschisă pe coridor, uitându-se la televizor, cu sonorul încet. Era 
ora la care se desfăşurau partidele de calificare, iar australienii 
pierdeau. Intorcând capul în cealaltă parte, am fost uimit să 
constat în încăpere un înger păzitor, pentru că, aşa cum am 
reuşit eu să-l văd, era bărbat. Stătea la un pupitru în faţa unei 
ferestre boltite, pe care, vreme de o clipă, am luat-o drept 
fereastra din dormitorul domnului Hakim. Razele de soare care 
pătrundeau pe geam îl iluminau, dându-i o înfăţişare divină, în 
ciuda începutului pronunţat de chelie şi a ochelarilor de vedere. 
Pupitrul lui semăna cu masa de campanie a unchiului Henry, cu 
picioare încrucişate, pe care o putea plia când trebuia să dea 
fuga la locul următoarei bătălii. Ca şi Philip, purta un costum, însă 
unul lucios precum al unui şofer, şi stătea ghemuit deasupra 
tăbliei asemenea unui funcţionar dickensian care se teme să nu 
fie surprins într-un moment de inactivitate. 

— lar acesta este Arthur, de la Ministerul de Interne, dragă 
Brian, mi-a explicat Sam, observându-mi interesul. Arthur a fost 
de acord să rezolve lucrurile pentru noi la nivel oficial, adevărat, 
Arthur? 

Arthur n-a catadicsit să răspundă. 

— Arthur are puteri executive, mi-a explicat Philip. Eu şi Sam, 
nu. Noi avem rol pur consultativ. 

— lar Hannah se află într-o companie excelentă, în caz că îţi 
făceai griji, a mai spus Sam, pe tonul ei amabil obişnuit. O să ia 
legătura cu tine imediat ce ajunge acasă. 

_ Acasă? Care casă? La domnul Hakim? La căminul asistentelor? 
In Norfolk Mansions? Conceptul de casă îmi era neclar, lucru 
lesne de înţeles. 

— Regretăm foarte mult, dar Hannah a încălcat condiţiile vizei 
de şedere în Anglia, mi-a explicat Sam. Tocmai de aceea Arthur 
se află aici. Pentru a confirma totul, nu-i aşa, Arthur? Hannah a 
venit în Anglia să îngrijească bolnavi şi să-şi dea examenele, 
drăguţa de ea! Şi să fie de folos ţării ei când se întoarce acasă. N- 
a venit aici ca să ia parte la activităţi politice. Asta nu era 
prevăzut în fişa ei de post, nu, Arthur? 


310 


— În niciun caz, a confirmat Arthur, vorbind pe nas din cuibul 
lui inaccesibil de lângă fereastră. Era vorba doar despre a îngriji 
bolnavii. Dacă vrea să facă agitaţie politică, să o facă acasă. 

— Hannah a participat la marșuri, Salvo, mi-a explicat Sam, pe 
un ton compătimitor. Şi nu doar o dată, din păcate. 

— A participat la marşuri, unde? am reuşit eu să întreb, în 
ciuda ameţelii. 

— Împotriva Războiului din Irak, ceea ce nu era deloc treaba ei. 

— încălcare flagrantă, a remarcat Arthur. Și împotriva 
conflictului din Darfur”, ceea ce nu o privea deloc. 

— Plus călătoria ei la Birmingham, care a constituit un act 
politic de netăgăduit, a zis Sam. lar acum asta, din nefericire. 

— Asta? am întrebat eu tare ori încet, nici nu mai ştiu cum. 

— Materiale secrete, a enunțat Arthur cu satisfacție. 
Dobândire, posesie şi transmitere către o putere străină. Mai rău 
de atât nici nu se poate. La care se adaugă faptul că destinatarul 
respectivului material are legături cu miliții neguvernamentale, 
ceea ce sună a terorism. 

Treptat, îmi recăpătasem mai toate simţurile. 

— A încercat să împiedice un război ilegal, am strigat, spre 
surprinderea mea. Amândoi am încercat asta! 

Philip, diplomat ca întotdeauna, a intervenit pentru a 
detensiona situaţia. 

— Adevărul nu aparţine nici uneia din părţi, asta e sigur, a 
protestat el cu delicateţe. Londra nu poate deveni un rai al 
activiştilor politici. Mai ales când aceştia au sosit aici cu o viză de 
studii. Hannah a acceptat condiţiile astea, indiferent de 
chestiunile legale, adevărat, Sam? 

— După ce i-am explicat problema, a cooperat deplin, l-a 
aprobat Sam. S-a întristat, fireşte. Dar n-a cerut un avocat, nu s-a 
dovedit obositoare ori obstrucţionistă, semnând renunţarea la 
drepturi fără să murmure. Asta pentru că şi-a dat seama ce este 
mai bine pentru ea. Şi pentru tine. Şi pentru băieţel, bineînţeles, 
mândria şi bucuria ei. Noah. Le aleg nişte nume extrem de 


3% Este vorba despre un conflict armat complex din vestul Sudanului, declanşat 
în 2003 şi încă nesoluţionat, soldat cu sute de mii de victime. Ţările 
occidentale au fost criticate fie pentru atitudinea nepăsătoare, fie pentru 
intervenţionism. (n.tr.) 

311 


drăguţe, nu-i aşa? 

— Vreau să stau de vorbă cu ea, am spus ori, probabil, am 
strigat. 

— Da, dar regret că deocamdată nu avem modalitatea de a 
purta o discuţie acum. Se află la un centru de triere, iar tu eşti 
aici. Peste câteva ore, ea va pleca de bunăvoie spre Kampala, 
unde va rămâne alături de Noah. Ce ar putea fi mai frumos decât 
asta? 

Lui Philip i-a revenit rolul de a concluziona: 

— A acceptat fără zarvă, Salvo, a zis el, privindu-mă de sus. 
Aşteptăm acelaşi lucru şi din partea ta. Mi s-a adresat cu un glas 
împăciuitor, în care s-a strecurat şi un ton oficial. Ministerului de 
Interne i s-a adus la cunoştinţă - prin intermediul lui Arthur, aici 
de faţă, care s-a dovedit extraordinar de îndatoritor şi a făcut 
verificări, mulţumesc, Arthur - că bărbatul care îşi spune Bruno 
Salvador nu este în prezent şi nici nu a fost vreodată supus 
britanic, loial sau nu. Pe scurt, el nu există. Philip a păstrat o 
tăcere de două secunde în memoria defunctului. Cetăţenia ta 
britanică, împreună cu toate drepturile şi privilegiile, a fost 
obţinută prin fals. Certificatul tău de naştere a fost o minciună. 
Nu ai fost un copil găsit, iar tatăl tău nu a fost un navigator care 
trebuia să se debaraseze de un copil - ei, aşa e? a urmat el, 
făcând apel la bunul meu simţ. Putem presupune, aşadar, că, la 
data naşterii tale, consulul din Kampala a cedat rugăminţilor 
Sfântului Scaun. Faptul că, din punct de vedere tehnic, pe 
vremea aceea nu aveai vârsta necesară pentru a-ţi da seama că 
deveniseşi parte la fraudă, nu constituie, din păcate, o scuză în 
faţa legii. Am dreptate, Arthur? 

— Care lege? a întrebat Arthur pe un ton vioi din alcovul lui. Nu 
există aşa ceva. Pentru el, adică. 

— Salvo, tristul adevăr este că, aşa cum bine ştii ori ar trebui 
să ştii, ai fost un imigrant ilegal încă de când, la zece ani, ai 
coborât în docurile de la Southampton, iar în tot acest răstimp nu 
ai făcut cerere de azil. Ţi-ai continuat viaţa pur şi simplu de parcă 
ai fi fost unul dintre noi. 

În acel moment, pe drept cuvânt, furia de nestăvilit care 
creştea în mine m-ar fi făcut în mod normal să sar din scaun şi să 
mai încerc o dată să-l strangulez, ori să lovesc o altă parte a 


312 


anatomiei lui. Dar când eşti legat fedeleş, ca o maimuţă 
nenorocită, ca să folosesc exprimarea lui Haj, cu braţele şi cu 
picioarele înfăşurate cu bandă adezivă, şi apoi legat de un scaun 
de bucătărie, şansele de a te exprima prin limbajul trupului îţi 
sunt limitate, lucru pe care Philip l-a apreciat primul, pentru că 
de ce ar fi riscat un zâmbet senin, asigurându-mă că până şi 
dinapoia celui mai întunecat nor se află cerul limpede? 

— Una peste alta, ca să n-o mai lungim, am fost informaţi deja 
că, în mod sigur, congolezii sunt de acord - în principiu, ţinând 
seama de timpul necesar pentru parcurgerea etapelor 
administrative necesare (un zâmbet indulgent), iar o vorbă la 
urechea ambasadorului nostru de la Kinshasa şi un certificat de 
naştere care să reprezinte mai exact realităţile istorice, să 
zicem? (un zâmbet şi mai indulgent) şi vor fi încântați să te 
accepte drept un cetăţean de-al lor. Te vor primi acasă, aş spune 
eu, deoarece, din punct de vedere tehnic, nu i-ai părăsit 
vreodată. Asta numai dacă situaţia îţi este agreabilă, desigur. 
Acum vorbim despre viaţa ta, nu despre a noastră. Insă pentru 
noi, lucrurile capătă o rezolvare admirabilă, nu-i aşa, Arthur? 

— Poate merge unde vrea, din punctul nostru de vedere, 
confirmă Arthur de lângă fereastră. Atâta vreme cât nu rămâne 
aici. 

Cu glasul ei matern, Sam aprobă din suflet cele spuse de Philip 
şi de Arthur. 

— Şi pentru Hannah reprezintă aranjamentul perfect, Salvo. De 
ce să acaparăm noi asistentele lor cele mai bune? Situaţia de 
acolo e disperată. Serios, Salvo, dacă te gândeşti mai bine, ce 
mai înseamnă Anglia fără Hannah, ce-ţi mai poate oferi ea? Doar 
nu te bate gândul să te întorci la Penelope, nu-i aşa? 

Odată lămurită problema, Philip ia geanta mea de umăr, trage 
fermoarul şi numără blocnotesurile şi casetele, pe care le aşază 
una după alta pe masă. 

— Minunat, afirmă el, ca un prestidigitator încântat de propria-i 
măiestrie. Şi cu cele două de la Hannah se fac şapte. Cu excepţia 
cazului, desigur, în care ai făcut copii după ele. Atunci nimic nu 
te-ar mai salva. Ai făcut copii? 

Brusc, mă simt atât de adormit, încât nu-mi aud nici propriul 
răspuns. Mă pune să repet, pentru a fi captat de microfoane, 


313 


presupun. 

— Nu ar fi fost sigur, spun din nou şi încerc să adorm la loc. 

— lar acesta este singurul exemplar din /Accuse!/, să înţeleg? 
Cel pe care i l-ai dat lui Thorne? continuă el, pe tonul celui care 
pune la punct ultimele detalii. 

Probabil că am dat aprobator din cap. 

— Bine. Atunci nu mai trebuie decât să distrugem hard diskul, 
spune el cu uşurare, şi face semn băieţilor blonzi din dreptul uşii, 
care mă dezleagă şi mă lasă pe podea pentru ca sângele să 
înceapă să circule din nou normal. 

— Ce mai face Maxie? întreb eu, sperând să aduc un strop de 
culoare în obrajii fără niciun rid. 

— A, săracul Maxie, vai de el! oftează Philip, de parcă şi-ar fi 
amintit de un vechi prieten. Cât se poate de bun în meseria lui, 
aşa mi s-a spus, dar, vai, tare încăpățânat. Mare greşeală a făcut 
că s-a precipitat! 

— Adică, mare prostie a făcut Brinkley, sugerez eu, dar numele 
nu-i pare cunoscut. 

Aşa cum se spune în lumea teatrului, apar probleme cu 
ridicarea mea în picioare. După lovitura straşnică primită în cap 
sunt mai greu decât înainte, iar un singur băiat nu ajunge. După 
ce mă ridică în picioare, Arthur se aşază în faţa mea, aranjându-şi 
poalele hainei ca să arate cât mai oficial. Vâră mâna în buzunarul 
de la piept, scoate un plic cafeniu pe care scrie serviciul 
maiestăţii sale şi mi-l pune în mâna ascultătoare. 

— Ai acceptat asta în prezenţa martorilor, anunţă el către 
încăperea spațioasă. Te rog să citeşti documentul. Acum. 

Când, într-un târziu, reuşesc să mă concentrez pentru a citi, 
scrisoarea tipărită mă anunţă că sunt o persoană nedorită. Arthur 
îmi dă un pix Parker, asemănător cu ale lui Haj. După câteva 
încercări, reuşesc o versiune chinuită a semnăturii mele. Fără 
strângeri de mână, fiindcă suntem prea britanici, ori am fost, 
sunt încadrat de cei doi băieţi. leşim în grădină şi băieţii mă 
conduc spre poartă. E o zi toridă. Din cauza amenințărilor 
teroriste cu bombă şi a faptului că jumătate din populaţia 
oraşului se află în concediu, pe stradă nu se vede nici ţipenie. O 
furgonetă verde-închis, fără inscripţii distinctive şi fără geamuri a 
tras în faţa casei. Este geamăna celei parcate în faţa pensiunii 


314 


domnului Hakim, poate chiar aceeaşi. Din ea coboară patru 
bărbaţi care vin spre noi. Cel din fruntea lor poartă o caschetă de 
poliţist. 

— Acest domn vă creează necazuri? întreabă el. 

— Acum nu, spune unul din băieţii blonzi. 


315 


20 


Noah, când nu se poate interpreta decât pe sine, un interpret, 
chiar unul de clasă, devine un om pierdut. Aşa am ajuns eu să 
pun toate acestea pe hârtie, fără să am idee cui le adresez, dar 
acum ştiu că-ţi sunt destinate. Vor mai trece câţiva ani până să fii 
chemat pentru a descifra ceea ce domnului Anderson îi plăcea să 
numească drept cuneiforme babiloniene, iar când vei putea face 
asta, sper să-ţi fiu alături, ca să te ajut, dar nu vor constitui o 
problemă pentru tine dacă vei cunoaşte bine limba swahili. 

Fii atent, scumpul meu fiu adoptat, la orice eveniment special 
care apare în viaţa ta. E un cuvânt cu multe sensuri, dar niciunul 
bun. Intr-o bună zi, o să-ţi citesc Contele de Monte Cristo, un 
roman preferat al regretatei mele mătuşi Imelda. Eroul este cel 
mai special deţinut dintre toţi. Acum există în Anglia o mulţime 
de Monte Cristo, iar eu sunt unul dintre ei. 

O furgonetă specială nu are geamuri, însă posedă dispozitive 
speciale pe podea pentru deţinuţi speciali care pentru siguranţa 
şi confortul lor sunt legaţi de ea pe durata călătoriei ce durează 
trei ore. Pentru ca nu cumva aceştia să tulbure liniştea publică 
prin răcnete de protest, se pune la dispoziţie un căluş special din 
piele, fără niciun cost suplimentar. 

Deţinuţii speciali au numere în loc de nume. Al meu este 26. 

Un bloc special de ospitalitate este un grup de barăci Nissen’! 
revopsite, construite pentru bravii noştri aliaţi canadieni în 1940 
şi înconjurate de suficientă sârmă ghimpată cât să închidă acolo 
întreaga armată nazistă, lucru de înţeles pentru mulţi britanici 
care încă-şi închipuie că luptă în cel de-al Doilea Război Mondial, 


31 Adăpost confecţionat din tablă ondulată, de formă semicirculară, folosit în 
cursul celui de-al Doilea Război Mondial de Aliați pentru construirea rapidă a 
unor baze aeriene şi pentru încartiruirea trapelor. (n.tr.) 

316 


dar mai puţin acceptabil pentru deţinuţii de la Camp Mary. 

Nu se ştie în mod oficial de ce acest lagăr poartă numele 
mamei lui Hristos. Unii susţin că primul comandant canadian era 
un catolic fervent. Domnul J.P. Warner, care a făcut parte din 
Corpul Regal al Poliţiei Militare, iar acum are funcţia de ofiţer 
special însărcinat cu găzduirea noastră, cunoaşte o altă variantă. 
Potrivit domniei sale, Mary a fost o doamnă din Hastings, o 
localitate apropiată, care, în zilele cele mai întunecate ale 
războiului, când Marea Britanie rămăsese izolată, şi-a împărţit 
farmecele cu generozitate unui pluton de genişti canadieni în 
orele dintre ultima paradă a zilei şi stingerea din aceeaşi seară. 

Primele mele întâlniri cu domnul Warner nu au lăsat să se 
întrevadă relaţia caldă care avea să se dezvolte între noi, însă, 
din ziua când s-a simţit capabil să se bucure de dărnicia lui 
Maxie, s-a înfiripat legătura. Nu avea nicio problemă cu negrii, m- 
a asigurat el, pentru că bunicul lui făcuse parte din Forţa 
Sudaneză de Apărare, iar tatăl lui intrase în distinsa noastră 
poliţie colonială din Kenya, pe durata tulburărilor de acolo. 

Deţinuţii speciali se bucură de drepturi speciale: 


— dreptul de a nu se aventura dincolo de perimetrul lagărului; 
— dreptul de a nu se alătura plimbării din zori a altor deţinuţi 
până în oraş, de a nu vinde trandafiri nemirositori la intersecţii 
şi de a nu curăța parbrizele BMW-urilor în schimbul câtorva 
cuvinte injurioase; 

— dreptul de a păstra în orice moment tăcerea, de a nu da sau 
primi telefoane, de a nu trimite scrisori şi de a nu primi decât 
acele articole care au fost aprobate în prealabil de către 
autorităţi şi apoi înmânate mie ca favoare personală din partea 
domnului J.P. Warner, ale cărui răspunderi, mă asigură el, sunt 
îngrozitor de împovărătoare. 


— Nu te ascult, 26, îi place lui să-mi spună, fluturându-şi 
degetul arătător prin faţa mea în semn de ameninţare. Eu stau 
împreună cu aerul, adaugă el, acceptând încă un pahar din sticla 
mea de Rioja. Nu alături de cineva în carne şi oase. 

Cu toate astea, domnul Warner este un ascultător şiret, care a 
înotat prin toate oceanele vieţii. A condus închisori militare în ţări 


317 


îndepărtate - şi chiar, asta demult, pentru purtări pe care a 
refuzat să le divulge, a gustat din propria lui doctorie. 

— Conspiraţiile, 26, nu sunt o problemă. Toată lumea conspiră, 
dar nu toţi trec la fapte. Dar când se ajunge la acoperirea 
urmelor, să ne ferească Dumnezeu! 

Există o oarecare consolare în faptul că ştii că aparţii aceleiaşi 
specii. 


Privind în urmă, era inevitabil ca şederea mea la Camp Mary să 
nu înceapă cât se poate de prost. Simpla mea sosire la Receptie, 
având eticheta de special, a fost de ajuns să îi avertizeze pe toţi. 
lar când în dreptul numelui meu apărea şi însemnul PV - acest 
lucru însemnând Potenţial Violent -, ei bine, te alegi cu ceea ce 
meriţi, aşa cum am aflat atunci când, din spirit de solidaritate, m- 
am alăturat unui grup de somalezi pe acoperişul vechii case 
parohiale care slujeşte drept centru de comandă al lagărului. 
Mesajul nostru către lume era paşnic. Aveam soţii şi copii care 
mergeau la Şcoala Duminicală în haine viu colorate. Pe 
cearşafurile pe care le ţineam în fasciculele reflectoarelor 
lagărului erau scrise cuvinte prin care solicitam înţelegere: 


NU NE TRIMITEŢI ACASĂ PENTRU A FI TORTURAŢI, 
DOMNULE BLAIR! VREM SA FIM TORTURAŢI AICI! 


Într-un fel, mă deosebeam mult de colegii alături de care 
demonstram. În vreme ce ei stăteau în genunchi milogindu-se să 
rămână, eu abia aşteptam să fiu deportat. Insă când eşti închis, 
spiritul de echipă contează, aşa cum am descoperit pe propria-mi 
piele când un grup de poliţişti fără ecusoane de identificare, cu 
căşti de motociclişti pe cap, ne-au dispersat cu ajutorul unor bâte 
de baseball. 

Cu toate acestea, Noah, în viaţă, nimic, nici măcar câteva oase 
frânte, nu rămâne nerăsplătit. În timp ce zăceam în infirmerie, 
legat de cele patru colţuri ale patului şi gândindu-mă că existau 
puţine lucruri în viaţă pentru care merita să trăieşti, a intrat 
domnul J.P. Warner cu prima dintre cele cincisprezece scrisori 
săptămânale pe care le-am primit, scrise de mâna iubitei tale 
mame. Ca o condiţie pentru că pleca fără să facă scandal, cu 


318 


bravura ei tipică, a reuşit să smulgă de la cei care o prinseseră o 
adresă pe care putea să-mi scrie. Multe lucruri din cele scrise de 
ea nu sunt încă pentru ochi sau urechi necoapte. Deşi castă, 
mama ta este o femeie pătimaşă, care vorbeşte fără oprelişti 
despre dorinţele ei. Insă într-o seară răcoroasă, când o să fii 
foarte bătrân şi vei fi iubit la fel ca mine, sper că vei aprinde un 
foc şi te vei aşeza lângă el ca să citeşti şi să afli cum mama ta 
mă făcea să râd şi stârnea lacrimi de bucurie pe obrajii mei de 
deţinut, cu fiecare pagină îndepărtând astfel orice gând de 
autocompătimire şi de disperare. 

Paşii pe care ea îi face în viaţă compensează mult imobilitatea 
mea. Acum nu mai este doar asistenta Hannah cu diplomă, ci 
asistenta Hannah dintr-o secţie a unui spital universitar, cel mai 
bun din Kampala! Cu toate astea, îşi găseşte vreme pentru a-şi 
continua pregătirea în privinţa procedurilor chirurgicale simple! 
La recomandarea lui Grace, mi-a zis ea, şi-a cumpărat un inel 
temporar de logodnă, ca să-şi ţină admiratorii la distanţă până 
când voi putea eu să o înzestrez cu unul permanent. lar când un 
tânăr medic stagiar a încercat să o pipăie în sala de operaţii, l-a 
repezit, iar el şi-a cerut scuze trei zile la rând, după care a 
invitat-o să petreacă un weekend la casa lui de vacanţă, ceea ce 
a făcut-o să-i mai ţină o prelegere. 

Singura mea îngrijorare este că poate nu ştie că am iertat-o 
pentru sustragerea acelor casete din geanta mea de umăr şi 
pentru trimiterea lor lui Haj fără să mă întrebe. Sper să înţeleagă 
că nu era nimic de iertat încă de la început! lar dacă nu poate, 
oare ea, ca o fată de treabă a Misiunii, îmi va întoarce spatele în 
favoarea unui bărbat care nu are să-i reproşeze nimic? Cam 
astea sunt spaimele pe care amanţii întemnițați le trăiesc în orele 
nesfârşite ale nopţii. 

Şi a mai existat o scrisoare, Noah, pe care, din lipsă de curaj, la 
început am refuzat cu desăvârşire să o deschid. Plicul era gros, 
de un cafeniu uleios şi gros, un avertisment clar că supralumea 
secretă a Marii Britanii îşi făcea simțită prezenţa. Din raţiuni de 
securitate, purta un timbru normal în locul antetului tipărit 
anunțând că venea din partea Serviciului Maiestăţii Sale. Numele 
meu, numărul şi adresa lagărului, corecte până la ultimul 
amănunt, erau scrise de o mână care-mi era familiară precum 


319 


propriul meu scris. Vreme de trei zile a stat parcă privindu-mă 
ţintă de pe pervazul ferestrei. Într-un târziu, întărit de o seară 
petrecută cu J.P. Warner şi cu o sticlă de Rioja pe care o 
cumpărase pentru mine cu ajutorul bogăției dobândite ilegal de 
la Maxie, am luat un cuţit moale din plastic, ca să nu-mi pot 
provoca răni, şi am deschis plicul. Întâi am citit scrisoarea 
explicativă. Pe hârtie simplă de format A4, fără filigran, adresa 
din Londra şi data. 


Dragă Salvo, 

In mod oficial nu cunosc expeditorul scrisorii anexate şi 
nici nu am examinat conţinutul ei, căci este scrisă în 
franceză. Barney m-a asigurat că are un caracter personal şi 
nu conţine obscenităţi. După cum ştii, nu îmi place să încalc 
intimitatea nimănui decât dacă sunt în joc interesele naţiunii 
noastre. Dorinţa mea sinceră este ca tu să-ţi aminteşti într-o 
bună zi de colaborarea noastră într-o lumină mai favorabilă, 
deoarece este esenţial ca Omul să fie mereu protejat de el 
însuşi. 


Al tău, 
R. (Bob) Anderson 


Privirea mi-a alunecat spre cel de-al doilea plic la care 
scrisoarea explicativă a domnului Anderson făcea referiri 
dătătoare de iluzii deşarte. Era voluminoasă şi avea adresa 
tipărită electronic, pentru monsieur l'interprète Brian Sinclair, 
fiind trimisă la căsuţa sa poştală din Brixton. Numele 
expeditorului, în relief şi în albastru precum cerul pe spate, era 
ortografiat 

Comptoir Joyeux de Bukavu: o glumă, am dedus imediat, 
privind numele complet al lui Haj, Honore Amour-Joyeuse. Nu era 
chiar o scrisoare, ci mai degrabă o colecţie de notații 
întâmplătoare, făcute în mai multe zile şi nopţi. Când am închis 
ochii şi am mirosit paginile, jur că am inhalat o adiere de parfum 
feminin, iar P.J. Warner a afirmat acelaşi lucru. Textul era în 
franceză, aşternut într-un stil academic şi meticulos, care nici 
măcar în circumstanţe ce impuneau graba nu-l părăsise, acelaşi 
lucru putând fi spus şi despre vocabularul lui deocheat. 


320 


Dragă Zebră, 

Nu era nevoie de benzi. Aşa cum mi-ai tras-o tu, aşa le-am 
tras-o şi eu lor. 

Cine mama dracu' e Hannah? 

De ce îmi serveşte tot felul de căcaturi medicale şi-mi 
recomandă să-mi verific fundul la un urolog? 

lar când îmi spune să stau alături de iubitul meu tată şi 
iată dovezile care să mă ajute să fac asta? 

N-am avut nevoie de nicio probă. Imediat ce am ajuns 
acasă, i-am spus lui Luc că dacă nu voia să se trezească 
mort şi falit, primul lucru pe care trebuia să-l facă era să-l 
dea în gât pe Mwangaza. 

Al doilea lucru era să-i sfătuiască pe mai mai şi pe 
banyamulenge să nu se facă de rahat. 

Al treilea lucru pe care trebuia să-l facă era să-şi descarce 
sufletul în faţa primului mare funcţionar ONU, iar al patrulea, 
să plece într-o vacanţă mai lungă în Alaska. 

Hannah spune că eşti în budă în Anglia, ceea ce, 
cunoscându-te, nu mă surprinde. Se roagă ca tu să ajungi în 
Congo într-o bună zi. Ei, dacă reuşeşti, s-ar putea să mă port 
ca marii escroci şi-o să-ţi dau un post la universitatea din 
Bukavu, în prezent zonă calamitată. Şi n-o să dau doi bani 
dacă predai limbi străine ori lecţii de băut bere. 

Şi grăbeşte-te, pentru că nu toţi îngerii lui Dumnezeu de la 
porţile raiului o să-i păzească virtutea lui Hannah de unchiul 
Haj atunci când ea se va întoarce în Kivu. 

La Bukavu, afacerile se desfăşoară ca de obicei. Plouă 
nouă luni pe an, iar atunci când canalizările refulează, Piaţa 
Independenţei devine Lacul Independenţei. In mai fiecare 
săptămână putem oferi răzmeriţe, demonstraţii şi schimburi 
de focuri, dar programarea lor e cam imprevizibilă. In urmă 
cu câteva luni, echipa noastră de fotbal a pierdut un meci 
important, de aceea mulţimea a linşat arbitrul, iar poliţia i-a 
împuşcat pe singurii şase indivizi care nu făceau nimic. Insă 
nimic din toate acestea nu-i potoleşte pe evangheliştii albi 
care umblă cu Biblia după ei şi au părul perfect aranjat şi ne 
îndeamnă să-l iubim pe George Bush şi să nu ne mai 
posedăm femeile, pentru că lui Dumnezeu nu-i place asta. 

Avem aici un bătrân preot belgian care, în urmă cu câţiva 
ani, a fost împuşcat în cur. Din când în când, el apare în 
vreunul dintre cluburile mele ca să bea pe gratis şi să 

321 


vorbească despre frumoasele vremuri de odinioară. Când 
aduce vorba de tatăl tău, zâmbeşte. Când îl întreb de ce, 
zâmbeşte şi mai larg. Eu cred că tatăl tău le-a pus-o tuturor 
femeilor care au trecut prin Misiune. 

Casa mea din cartierul Muhumba este un palat colonial 
care a aparţinut unui ticălos de belgian şi e pe malul lacului, 
dar cred că omul a fost foarte de treabă, pentru că a sădit o 
grădină a raiului ce se întinde până la apă, unde găseşti 
toate florile de care ai auzit vreodată şi unele de care n-ai 
habar.  Copaci-lumânare, copaci  coada-calului, aloe, 
bougainvillea, hibiscus, jacaranda, agapanthus şi arorut, dar 
orhideele mele sunt nişte porcării. Avem păianjeni de 
mărimea unor şoareci şi păsări-şoarece cu capete pufoase şi 
cozi lungi, în caz că ai uitat. Păsările-ţesător de pe la noi au o 
tehnică specială de a atrage femelele. Masculul ţese un cuib, 
apoi o convinge pe femelă să intre. Dacă ei îi place ce vede, 
se împerechează. Să le spui asta evangheliştilor tăi. 

Voiam să spun că în grădina asta există o casă. Am 
construit-o pentru doica mea, care nu a apucat bine să o 
vadă ridicată, că a şi murit. Era singura femeie pe care am 
iubit-o şi cu care nu m-am culcat. Are acoperiş din tablă şi o 
verandă, iar în prezent e ocupată de un milion de fluturi şi de 
țânțari. Dacă ajungi vreodată la Bukavu, este a ta. 
Caşcavalul de Goma este încă bun, lumina ni se stinge de 
câte trei ori pe zi, dar nimeni nu stinge luminile bărcilor de 
pescuit noaptea. Liderii noştri sunt nişte rahaţi a căror 
gândire nu o depăşeşte pe cea a copiilor de cinci ani. Nu cu 
multă vreme în urmă, stăpânii noştri de la Banca Mondială 
au efectuat un studiu privind stilul de viaţă din Congo. 
Întrebare: Dacă statul ar fi o persoană, ce i-aţi face? 
Răspuns: Am împuşca-o. Avem conştiinţa neagră, dar orice 
vânzător ambulant vinde un înălbitor de piele care provoacă 
în mod garantat cancer. Tinerii congolezi văd Europa drept 
ţara promisă. De aceea, fii atent: dacă ajungi aici, o să arăţi 
ca o zebră respinsă. Alegerile nu ne oferă soluţii, dar sunt 
alegerile noastre. Avem o constituţie. Avem copii suferind de 
poliomielită şi copii suferind de ciumă, care se simt mai 
bogaţi cu trei milioane de dolari. Intr-o zi, s-ar putea să avem 
şi un viitor. 


HAJ 


322 


Şi aici ne aflăm pe coastă, Noah. În fiecare dimineaţă, inima 
mea se ridică odată cu soarele tomnatic. In fiecare seară se 
întristează. Dar dacă-mi aduc scaunul lângă fereastră şi luna 
străluceşte, reuşesc să văd o dungă de mare dincolo de gardul 
din sârmă ghimpată. Acolo se termină Anglia lor şi începe Africa 
mea. 


323 


MULŢUMIRI 


Sincere mulţumiri lui Stephen Carter, neobositul meu 
cercetător; lui Brigid şi Bob Edwards pentru sfaturi jurnalistice şi 
spirituale; şi lui Sonja şi John Eustace pentru chestiuni medicale 
şi de îngrijire. Îi rămân, de asemenea, adânc îndatorat lui Jason 
Stearns de la International Crisis Group pentru extraordinara lui 
pricepere şi îndrumare pe durata scurtei mele vizite în Congo; lui 
Al Venter, recunoscut veteran şi istoric al luptelor purtate de 
mercenari; şi doamnei Michela Wrong, autoarea splendidelor 
cărţi Pe urmele domnului Kurtz (În the Footsteps of Mr Kurtz) şi 
N-am făcut-o pentru voi (I Didn't De It For You), pentru că mi-a 
oferit cu generozitate din înţelepciunea şi din creativitatea ei 
editorială. În astfel de cazuri se obişnuieşte a se susţine că 
opiniile exprimate în acest roman sunt, la fel ca şi erorile, 
exclusiv ale mele. După cum ar afirma şi Salvo, aşa stau 
lucrurile. La fel de adevărat este că fără sprijinul soţiei mele, 
Jane, încă m-aş zbate pe la pagina 16, întrebându-mă cum au 
trecut doi ani fără să bag de seamă. 


John le Carre 
Cornwall, 2006 


324 


mer Ta 
A a ă 


CONGO 
DE EST 


Râul Congo 


i 


REPUBLICA 
DEMOCRATICĂ 
CO! 


4 
„Kinshasa 


Congo de Est 


325