John Le Carre — Experiment secret

JOHN LE CARRE 


EXPERIMENT SECRET 


Titlul original: The Constant Gardner, 2001 
Traducere din limba engleză GABRIEL STOIAN 


XXV 
Nota autorului 


Cuprins 


Pentru Yvette Pierpaoli, 
care a trăit şi a murit fără să capituleze 


„lar omul să aspire spre ce nu poate atinge; 
De nu, ce rost mai are cerul?” 


Andrea del Sarto, Robert Browning 


Năucitoarea ştire ajunse la cunoştinţa înaltei Comisii 
Britanice din Nairobi într-o zi de luni, la ora nouă şi 
jumătate dimineaţa. Cu fălcile încleştate şi pieptul expus 
vitejeşte, Sandy Woodrow o recepţionă în plin, ca pe un 
glonţ care-i străpunse inima de englez rupt de patria pe 
care o slujea. Stătea în picioare. Acesta era amănuntul care 
avea să-i rămână bine întipărit în memorie. Stătea în 
picioare, iar telefonul începuse să sune. Tocmai întinsese 
mâna după ceva, însă auzise ţârâitul, iar gestul rămăsese 
doar o intenţie fiindcă, aplecându-se şi pescuind receptorul 
de pe birou, răspunsese: „Woodrow”. Sau poate: „Woodrow 
la telefon”. Şi aproape sigur îşi rostise numele puţin răstit, 
lucru ce nu-i ieşea din minte - propria voce aducând cu a 
altuia şi sunând tăios: „Woodrow la telefon”, numele său, 
altfel foarte firesc, dar fără nota de moliciune pe care o 
sugera porecla Sandy, şi aruncat ca şi cum l-ar fi detestat, 
deoarece, peste exact treizeci de minute, trebuia să 
participe la obişnuita predică de început de săptămână 
programată de înaltul Comisar, în cadrul căreia el, 
Woodrow, ca şef al cancelariei, urma să joace rolul de 
moderator în faţa unui grup de doamne simandicoase care, 
fără excepţie, doreau să pună stăpânire exclusivă pe inima 
şi mintea înaltului Comisar. 

Pe scurt, o zi de luni ca oricare alta de la sfârşitul lunii 
ianuarie, sezonul cel mai călduros al anului la Nairobi, când 
praful se ridica până la cer şi era secetă, ierburile se uscau, 
ochii deveneau lăcrimoşi, iar arşiţa făcea pavajul să se 
crape. lar palisanarii, ca tot ce era viu, aşteptau ploile 
interminabile. 

Motivul pentru care stătea în picioare a rămas un mister 
pe care nu a fost niciodată în stare să-l desluşească. In mod 
normal, ar fi trebuit să stea aplecat peste birou, apăsând 
pe taste, primind materiale de îndrumare de la Londra şi 
mesaje de la misiunile aflate în ţările africane învecinate. 


Cu toate acestea, el fusese surprins în faţa biroului şi încă 
făcând un gest esenţial, dar greu de categorisit, cum ar fi, 
poate, îndreptarea fotografiei soţiei sale, Gloria, alături de 
copii, imagine imortalizată în vara precedentă, când familia 
se aflase în concediu acasă. Inalta Comisie se afla pe un 
povârniş nestatornic, iar neîncetata alunecare la vale era 
suficientă pentru a face orice fotografie să i se pară 
strâmbă şi ireală după un sfârşit de săptămână petrecut în 
sânul familiei. 

Ori poate folosea sprayul contra ţânţarilor ca să ucidă 
vreo insectă kenyană, în faţa căreia nici măcar diplomaţii 
nu aveau imunitate. Cu câteva luni înainte, se înregistrase 
o invazie de „ochi de Nairobi”, nişte muşte care, dacă erau 
lovite cu palma şi strivite întâmplător, deveneau o pastă 
lipicioasă care pătrundea în piele, provocând coşuri şi 
ulceraţii, ba chiar şi orbirea. Da, stropea ceva, auzise 
telefonul, pusese sprayul pe birou şi înşfăcase receptorul... 
Şi asta era posibil, fiindcă între amintirile mai recente era şi 
imaginea unui tub de insecticid care se găsea în tava cu 
lucrări de expediat de pe masa de lucru. Aşadar, „Woodrow 
la telefon” şi receptorul se lipi strâns de ureche. 

— O, Sandy, sunt Mike Mildren. Bună dimineaţa! Eşti 
cumva singur? 

Mildren, unsuros, deja supraponderal la numai douăzeci 
şi patru de ani, era secretarul personal al înaltului Comisar, 
avea un accent tipic pentru cei din Essex; era proaspăt 
sosit din Anglia, la prima lui numire în străinătate şi 
cunoscut membrilor mai tineri ai personalului sub numele 
de Mildred, lucru lesne de anticipat. 

Da, recunoscu Woodrow, era singur. De ce? 

— Regret, Sandy, a apărut o problemă. Voiam, de fapt, 
să ştiu dacă m-ai putea primi câteva clipe. 

— Nu suferă amânare până după întrunire? 

— Ce să zic, nu prea cred. Nu, nu se poate, îi răspunse 
Mildren, devenind tot mai convins pe măsură ce vorbea. 
Sandy, e vorba de Tessa Quayle. 


Woodrow suferi o transformare subită, simțind parcă un 
fior la rădăcina firelor de păr şi percepând nervii 
încordându-i-se. Tessa! 

— Ce-i cu ea? întrebă el pe un ton voit lipsit de 
curiozitate, în timp ce în minte i se derulau tot soiul de 
situaţii. „Of, Tessa... Of, Dumnezeule... De data asta ce-ai 
mai făcut?” 

— Poliţia din Nairobi afirmă că a fost ucisă, zise Mildren, 
de parcă ar fi rostit asemenea vorbe în fiecare zi. 

— Asta-i o prostie! îl repezi Woodrow înainte de a-şi 
îngădui măcar o clipă de gândire. Nu fi ridicol! Unde? Când? 

— La lacul Turkana. Pe malul răsăritean. În cursul 
weekendului. Poliţia se arată cam rezervată în privinţa 
amănuntelor. Un accident nefericit, după părerea lor, 
adăugă el pe un ton de scuză. Eu am avut senzaţia că au 
încercat să ne cruţe. 

— A cui era maşina? întrebă el iritat, luptându-se acum 
cu sine şi excluzând acea idee nebunească - cine? cum? 
unde? - silindu-se să-şi controleze şi să-şi domolească toate 
celelalte gânduri şi simţăminte - calm, calm, calm - în 
acelaşi timp ştergând precipitat şi toate amintirile în ceea 
ce o privea pe Tessa, pentru a le înlocui cu peisajul scorojit 
de soare, aproape lunar al lacului Turkana, aşa cum îl 
văzuse în cursul unei ieşiri pe teren, efectuate în urmă cu 
şase luni în compania ataşatului militar. 

— Stai acolo, urc eu la tine. Şi să nu mai discuţii asta cu 
nimeni, ai înţeles? 

Acţionând cu gesturi mecanice, Woodrow puse 
receptorul în furcă, ocoli biroul, îşi ridică haina de pe 
spătarul scaunului şi şi-o trase pe el metodic, întâi o 
mânecă, apoi cealaltă. In mod obişnuit, nu şi-ar fi pus haina 
doar ca să meargă până la etaj. Ţinuta oficială nu era 
obligatorie la întrunirile de luni dimineaţa, fără a mai vorbi 
de deplasarea până la biroul privat pentru a discuta cu 
bucălatul Mildren. Simţul de profesionist îi spunea însă lui 
Woodrow că îl aştepta o călătorie mai lungă. Cu toate 
acestea, urcând treptele, printr-un efort serios de voinţă, 


reuşi să-şi reafirme principiile de bază la care apela ori de 
câte ori la orizontul existenţei lui se ivea câte-o criză şi să 
se convingă pe sine, tot astfel cum îl asigurase şi pe 
Mildren, că nu era vorba decât de o eroare stupidă. lar ca 
să-şi susţină ideea, rechemă în minte un eveniment 
petrecut cu zece ani în urmă, când o tânără englezoaică 
fusese făcută bucățele într-o zonă necultivată, acoperită cu 
vegetaţie pitică. O farsă de om bolnav la minte, sigur asta 
e. O repetare a întâmplării în imaginaţia nesănătoasă a 
cuiva. Putea fi nălucirea vreunui poliţist african uitat cine 
ştie unde în deşert, pe jumătate dement de atâta bangi, 
care încerca să obţină o creştere a salariului de mizerie ce, 
oricum, nu i-a fost plătit de şase luni. 

Clădirea recent terminată în care se afla era austeră şi 
bine concepută. Îi plăcea stilul, poate şi pentru că, într-un 
fel, reprezenta  exteriorizarea propriului său mod de 
gândire. Prin perimetrul delimitat precis, cu sala de mese, 
magazinul, pompa de benzină, coridoarele tăcute, clădirea 
crea o senzaţie de siguranţă şi forţă. După cum lăsa să se 
vadă, Woodrow întrunea aceleaşi calităţi veritabile. La 
patruzeci de ani, avea o căsnicie fericită cu Gloria - sau, 
dacă lucrurile stăteau altfel, socotea că e singurul care 
trebuia să ştie asta. Deţinea funcţia de şef al cancelariei şi, 
dacă avea să-şi folosească bine atuurile, era aproape sigur 
că, la următoarea numire, va deveni şef al unei misiuni 
modeste, iar, de acolo, avea să avanseze la alte misiuni, 
mai răsărite, până va ajunge să primească titlul de cavaler, 
perspectivă căreia nu-i acorda o importanţă deosebită, 
desigur, însă asta i-ar fi făcut plăcere Gloriei. Avea în el o 
vână de carierism, explicabilă, dacă ţinem seama că era fiu 
de militar. În cei şaptesprezece ani petrecuţi în Serviciul 
Străin al Maiestăţii Sale văzuse steagul britanic înălţându- 
se în vreo şase misiuni britanice. Şi totuşi, primejdioasa, 
decăzuta, jefuita şi falita Kenye, cândva posesiune 
britanică, îl mişcase mai mult decât celelalte, deşi nu 
îndrăznea să-şi pună întrebarea în ce măsură îi datora 
Tessei acest sentiment. 


— În regulă, i se adresă agresiv lui Mildren, după ce, mai 
întâi, închisese uşa şi trăsese piedica de blocare. 

Mildren părea tot timpul bosumflat. Aşezat la birou, arăta 
ca un băiat grăsuţ şi neascultător, care refuză să mănânce 
toată porţia de budincă. 

— Stătea la Oază, începu el. 

— Care oază? Fii mai precis, dacă se poate. 

Numai că Mildren nu se lăsa impresionat chiar atât de 
lesne, pe cât ar fi vrut Woodrow, date fiind vârsta şi poziţia 
lui. Avea în faţă propria stenogramă pe care acum, înainte 
de a spune ceva, o consultă. „Pesemne că aşa îi instruiesc 
acum”, gândi Woodrow dispreţuitor. Cum altfel şi-ar fi găsit 
timp un începător ca Mildren, ce abia începuse urcuşul în 
carieră, să deprindă stenografia? 

— Pe malul răsăritean al lacului Turkana există un motel, 
la capătul sudic, îl informă Mildren, cu ochii plecaţi spre 
blocnotes. Se numeşte Oaza. Tessa şi-a petrecut noaptea 
acolo şi a plecat în dimineaţa următoare cu un automobil 
de teren pus la dispoziţie de proprietarul hotelului. A zis că 
vrea să vadă locul de naştere al civilizaţiei, care e situat la 
trei sute cincizeci de kilometri spre nord. Adică săpăturile 
lui Leakey. 

Se corectă imediat: 

— Şantierul arheologic al lui Richard Leakey. În Parcul 
Naţional Sibiloi. 

— Singură? 

— Wolfgang i-a dat şi şofer. Cadavrul lui a fost găsit în 
maşină, alături de alei. 

— Wolfgang? 

— Proprietarul hotelului. Celălalt nume urmează a-mi fi 
comunicat. Toată lumea îi zice Wolfgang. Se pare că e 
german. E o adevărată figură. Potrivit poliţiei, şoferul a fost 
ucis cu brutalitate. 

— In ce sens? 

— Decapitat. Lipseşte... 

— Cine lipseşte? Doar ai zis că era în maşină, lângă ea. 

— Lipseşte capul. 


„Asta ar fi trebuit să deduc şi singur, nu?” 

— Şi cum se bănuieşte că a murit Tessa? 

— Accident. Doar atât mi-au spus. 

— A fost prădată? 

— Potrivit poliţiei, nu. 

Absența furtului, asociată cu măcelărirea şoferului, îi 
aprinse imaginaţia lui Woodrow. 

— Spune-mi exact cum ţi-ai notat! zise el poruncitor. 

Mildren îşi propti obrajii mari în palme şi-şi consultă din 
nou notițele: 

— „Nouă douăzeci şi nouă, primită de la Cartierul 
General al Brigăzii Aeropurtate de Poliţie din Nairobi, 
solicitând o discuţie cu Inaltul Comisar”, începu el fluent ca 
şi cum ar fi recitat. Am spus că Înaltul Comisar este plecat 
pentru nişte întrevederi la câteva ministere, urmând a 
reveni pe la ora zece, cel mai târziu. Am discutat cu ofiţerul 
de serviciu, care mi s-a părut că-şi ştie meseria; i-am notat 
şi numele. Mi-a spus că raportul sosise de la Lodwar... 

— De la Lodwar? Dar e la kilometri distanţă de Turkana! 

— E cel mai apropiat post de poliţie, îi răspunse Mildren. 
Un automobil de teren cu tracţiune pe patru roţi a fost găsit 
abandonat pe malul estic al lacului, la mică distanţă de 
Golful Ailia, în drum spre şantierul arheologic Leakey. 
Crimele fuseseră săvârşite cu cel puţin treizeci şi şase de 
ore mai devreme. O femeie albă decedată, cauza morţii - 
neelucidată, un african fără cap, identificat drept Noah, 
şoferul, căsătorit şi având patru copii. O gheată de safari 
marca Mephisto, mărimea treizeci şi nouă. O haină din 
pânză de culoare albastră, mărimea XL, pătată de sânge, 
aflată pe podeaua maşinii. Femeia, între 25 şi 30 de ani, 
păr negru, un inel din aur pe degetul mijlociu de la mina 
stingă. Un colier din aur pe podea. 

„Colierul acela pe care-l porţi”, se auzi Woodrow 
spunând, drept provocare mimată, în timp ce dansaseră 
odată. 

„Bunica i l-a dat mamei când s-a căsătorit, îi explicase 
ea. Eu îl port cu orice, chiar când rămâne nevăzut.” 


„Chiar şi în pat?” 

„Depinde.” 

— Cine i-a găsit? întrebă Woodrow. 

— Wolfgang. El a anunţat poliţia prin radio şi şi-a 
informat şi biroul de aici, din Nairobi. La Oază nu are 
telefon. 

— Dacă şoferul nu avea cap, cum de ştiu că era el? 

— Avea un braţ zdrobit. De aceea a devenit şofer. 
Wolfgang a văzut-o pe Tessa plecând cu Noah sâmbătă 
dimineaţa la cinci şi jumătate, în compania lui Arnold 
Bluhm. Ultima oară când i-a văzut în viaţă... 

Încă cita din notite ori, dacă nu, se prefăcea. Încă îşi 
ţinea obrajii între palme şi părea decis să rămână în acea 
poziţie, fiindcă se percepea o rigiditate încăpăţânată în 
ţinuta umerilor. 

— Mai spune-mi asta o dată, ceru Woodrow, după câteva 
clipe de aşteptare. 

— Tessa a fost însoţită de Arnold Bluhm. Au mers la 
Oază, la motel, împreună, au petrecut noaptea de vineri 
acolo şi au pornit a doua zi, în dimineaţa următoare, la cinci 
şi jumătate, cu automobilul condus de Noah, repetă Mildren 
cu răbdare. Cadavrul lui Bluhm nu a fost descoperit în 
maşină şi nu se ştie unde e. Sau nu a fost primit niciun 
raport în privinţa lui. Poliţia din Lodwar şi Brigada 
Aeropurtată sunt la faţa locului, dar cei de la sediul din 
Nairobi vor să afle dacă suntem dispuşi să închiriem un 
elicopter. 

— lar acum unde sunt cadavrele? 

Woodrow rămânea fiul soldatului, precis şi eficient. 

— Nu se ştie. Poliţia a vrut ca Oaza să se ocupe de ele, 
însă Wolfgang a refuzat. A afirmat că personalul ar pleca de 
acolo şi la fel şi oaspeţii. 

O undă de ezitare. 

— S-a cazat cu numele de Tessa Abbott. 

— Abbott? 

— Numele de fată. Tessa Abbott, şi numărul unei căsuțe 
poştale din Nairobi. A noastră. Noi nu aveam pe nimeni cu 


acest nume, de aceea l-am căutat în evidenţele noastre şi 
am găsit Quayle, numele de fată: Abbott, Tessa. Am înţeles 
că e numele pe care-l foloseşte în activitatea de asistenţă 
umanitară, spuse Mildren examinând ultima pagină a 
notiţelor. Am încercat să dau de înaltul Comisar, însă o fi pe 
la vreun minister şi mai e şi oră de vârf, adăugă el. 

Cu asta voia să spună, de fapt: „Acesta este Nairobi-ul 
modern al preşedintelui Moi, unde o convorbire locală îţi 
poate răpi o jumătate de oră, ascultând: «Regret, toate 
liniile sunt ocupate, vă rugăm să reveniţi», litanie repetată 
neobosit de o femeie trecută de patruzeci de ani, ce pare 
mulţumită de sine”. 

Woodrow se afla deja la uşă. 

— Şi n-ai spus nimănui? 

— Absolut nimănui. 

— Dar poliţia? 

— Ei aşa susţin. Dar nu pot garanta pentru cei din 
Lodwar şi nu cred că sunt în stare să garanteze pentru 
propriii oameni. 

— lar din câte ştii, lui Justin nu i s-a comunicat nimic 
până acum. 

— Exact. 

— El unde e? 

— În biroul lui, presupun. 

— Ţine-l acolo. 

— A venit devreme. Aşa face atunci când Tessa e plecată 
pe teren. Vrei să anulez întrunirea? 

— Aşteaptă! 

Deja conştient - deşi fusese limpede de la început - că se 
confrunta cu un scandal fără precedent, dar şi cu o 
adevărată tragedie, Woodrow porni să urce cu paşi iuți spre 
palierul unde se găsea o tăbliţa amintind: „ACCES PERMIS 
NUMAI PERSONALULUI AUTORIZAT” şi pătrunse într-un 
coridor ce ducea spre o uşă din oţel, închisă, prevăzută cu 
un vizor şi cu un buton de sonerie. O cameră de luat vederi 
îi înregistră prezenţa când apăsă pe buton. Uşa îi fu 
deschisă de o femeie mlădioasă, cu părul roşcat şi purtând 


blugi şi cămaşă înflorată. Sheila, numărul doi al Misiunii, 
vorbitoarea de ki-swahili, se gândi el, instantaneu. 

— Unde e Tim? întrebă el. 

Sheila apăsă un buton, apoi îşi apropie gura de un 
microfon ascuns într-o carcasă metalică: 

— A venit Sandy şi se grăbeşte. 

— Doar o clipă, să tastez cifrul, se auzi tonul vioi al unei 
voci masculine. 

Aşteptară. 

— Acum drumul e liber, îi anunţă aceeaşi voce, după ce 
se auzi declicul altei uşi. 

Sheila se trase înapoi, iar Woodrow trecu pe lângă ea şi 
intră. Tim Donohue, şeful staţiei de transmisiuni, care îl 
aştepta în faţa biroului, domina încăperea cu statura lui de 
doi metri şi cincisprezece centimetri. Pesemne că tocmai îşi 
golise tăblia mesei de lucru, fiindcă pe ea nu se vedea nicio 
hârtie. Donohue arăta chiar mai bolnav decât până atunci. 
Gloria susţinea insistent că era pe moarte. Obraji scofâlciţi, 
pământii. Porţiuni de piele descuamată sub ochii gălbui şi 
umflaţi. Mustaţa rară îi atârna peste colţurile gurii, dându-i 
un aer de disperare comică. 

— Sandy! Salutări! Cum te putem ajuta? exclamă el, 
mijindu-şi ochii de la înălţime prin lentilele bifocale şi 
arborând un zâmbet care nu făcea decât să-i evidenţieze 
trăsăturile descărnate ale ţestei. 

„Se apropie prea mult, îşi aduse aminte Woodrow. Îţi 
survolează teritoriul şi-ţi interceptează gândurile încă 
înainte de a le fi formulat.” 

— Se pare că Tessa Quayle a fost ucisă undeva, lângă 
lacul Turkana, zise el, simțind o nevoie răzbunătoare de a 
şoca. Există un loc numit Oasis Lodge. Trebuie să vorbesc 
prin radio cu proprietarul. 

„Aşa sunt instruiți”, gândi el. Regula numărul unu: nu-ți 
trăda sentimentele, în caz că ai aşa ceva. Faţa pistruiată a 
Sheilei rămase într-o expresie gânditoare, de neîncredere. 
Tim Donohue îşi păstra încă rânjetul ridicol, cu toate că 
zâmbetul acela nu însemnase oricum nimic. 


— A fost ce, amice? Vrei să mai spui o dată? 

— Ucisă. Printr-o metodă necunoscută, după spusele 
politiei. Şoferul vehiculului s-a ales cu capul tăiat. Asta-i 
toată povestea. 

— Ucisă sau jefuită? 

— Doar ucisă. 

— Lângă lacul Turkana. 

— Da. 

— Ce naiba căuta tocmai acolo? 

— Habar n-am. Se presupune că voia să viziteze şantierul 
arheologic Leakey. 

— Justin ştie? 

— Încă nu. 

— E amestecat cineva cunoscut nouă? 

— Tocmai asta aş vrea să aflu. 

Donohue îl conduse către o cabină de comunicaţii izolată 
acustic pe care Woodrow nu o mai văzuse până atunci. 
Telefoane în diferite culori, cu fante pentru cartele de cod. 
Un fax odihnindu-se pe ceva ce aducea cu un butoi de ulei. 
Un aparat de radio alcătuit din cutii metalice gravate, de 
culoare verde. Deasupra lor, o carte de telefon tipărită 
pentru uz intern. „Deci aşa îşi şoptesc spionii secretele din 
interiorul clădirilor noastre, gândi el. Prin aer sau pe sub 
pământ.” Nu avea cum să afle. Donohue se aşeză în faţa 
aparatului de radio, căută în cartea de telefon, apoi roti 
câteva butoane cu degetele albe şi tremurătoare, timp în 
care rosti: 

— ZNB 85, ZNB 85 cheamă TKA 60, ca un personaj dintr- 
un film de război. TKA 60, mă recepţionezi, te rog? 
Terminat. Oaza, mă auzi? Oaza? Terminat. 

O explozie de păcănituri, apoi se auzi o voce: 

— Aici Oaza. Vă aud clar, domnule. Cine sunteţi? 
Terminat. 

Totul fusese rostit sonor şi obraznic cu un accent 
nemţesc. 

— Oaza, suntem înalta Comisie Britanică din Nairobi, vi-l 
dau pe Sandy Woodrow. Terminat. 


Woodrow se sprijini cu ambele mâini de biroul lui 
Donohue pentru a fi mai aproape de microfon. 

— Woodrow, şeful cancelariei. Sunteţi Wolfgang? 
Terminat. 

— Cancelarie, aşa cum avea şi Hitler? 

— Secţia politică. Terminat. 

— Bine, domnule cancelar, sunt Wolfgang. Ce doriţi să 
ştiţi? Terminat. 

— Aş dori să mi-o descrieţi, vă rog, pe femeia care s-a 
cazat în hotelul dumneavoastră sub numele de domnişoara 
Tessa Abbott. Corect, da? Aşa s-a înregistrat? Terminat. 

— Sigur. Tessa. 

— Cum arăta? Terminat. 

— Păr negru, fără machiaj, trecută de douăzeci şi cinci de 
ani, nu era britanică. Asta e părerea mea. Din sudul 
Germaniei, din Austria sau Italia. Lucrez la hotel. Ştiu să mă 
uit la oameni. Şi frumoasă... Doar sunt bărbat, nu? Deo 
sexualitate animalică, după cum se mişca. lar hainele 
puteai să i le dai jos dintr-o suflare. Vă sună ca Abbott a 
dumneavoastră sau pare altcineva? Terminat. 

Donohue îşi ţinea capul la câţiva centimetri de Woodrow. 
Sheila rămăsese în picioare, alături de el, dar în partea 
cealaltă. Stăteau toţi cu ochii aţintiţi asupra microfonului. 

— Da. Descrierea se potriveşte. Vă rog, îmi puteţi spune 
când şi-a făcut rezervare la hotel şi cum? Mi se pare că 
aveţi un birou la Nairobi. Terminat. 

— Nici una, nici alta. 

— Poftim? 

— Doctorul Bluhm a făcut rezervarea. Două persoane, 
două căsuțe, aproape de piscină, o noapte. Am doar o 
căsuţă liberă, i-am zis lui. Bine, o iau pe aceea. Arăta bine 
tipul. Mamă... Toată lumea era cu ochii pe ei. Oaspeţii, 
personalul. O femeie albă, frumoasă şi un doctor african 
frumos. Frumoasă imagine! Terminat! 

— Câte camere are o căsuţă? întrebă Woodrow, nutrind o 
umbră de speranţă să evite scandalul care părea să 
explodeze curând. 


— Un dormitor, două paturi de o persoană, nu prea tari, 
bune şi elastice. O cameră de zi. Aici toată lumea 
semnează în registru. Fără nume de împrumut, le-am zis 
eu. Oamenii mai dispar; eu trebuie să ştiu cine sunt. Deci, 
acesta-i numele ei, corect? Abbott? Terminat. 

— Numele de fată. Terminat. Numărul de căsuţă poştală 
e al Înaltei Comisii. 

— Soţul unde e? 

— Aici, la Nairobi. 

— Mamă, mamă... 

— Aşadar, când a făcut Bluhm rezervarea? Terminat. 

— Joi. Joi seara. M-a contactat prin radio de la Loki. Mi-a 
spus că intenţionează să vină încoace vineri în zori. Loki, ca 
Lokichoggio. La frontiera de nord. Capitala instituţiilor de 
ajutor umanitar care acţionează în sudul Sudanului. 
Terminat. 

— Ştiu unde se află Lokichoggio. Au spus ce făceau 
acolo? 

— Ceva privitor la ajutoare. Bluhm e şi el vârât în joaca 
asta cu ajutoarele, nu? Doar aşa ajunge cineva la Loki. 
Lucrează pentru o echipă medicală belgiană, aşa mi-a spus. 
Terminat. 

— Deci a făcut rezervarea de la Loki şi apoi au plecat din 
Loki vineri dimineaţă, devreme. Terminat. 

— Mi-a zis că spera să ajungă pe malul vestic al lacului 
pe la amiază. Voia să le fac rost de o ambarcaţiune cu care 
să traverseze lacul, până la Oază. „Ascultă” i-am spus eu. 
„De la Lokichoggio până la Turkana e cam riscant de 
condus. Mai bine alătură-te unui convoi cu alimente. 
Dealurile alea sunt pline de bandiți, triburile îşi fură vitele 
unele altora, lucru normal, numai că, în urmă cu zece ani, 
erau înarmate cu sulițe, iar, acum, toate au arme AK 47.” 
Omul a râs, zicând că se descurcă. O să ajungă ei, nu era 
asta o problemă. Terminat. 

— Deci au sosit, s-au trecut în registru... Apoi? Terminat. 

— Bluhm mi-a zis că voia un vehicul de teren şi un şofer 
ca să meargă până la şantierul acela al lui Leakey a doua zi 


în zori. Să nu mă-ntrebaţi de ce n-a adus vorba de asta 
când s-a cazat, că nici eu nu am făcut-o. Poate s-au hotărât 
din senin. Poate că nu au vrut să spună prin radio ce 
planuri aveau. „Bine, am zis eu. Noroc mult. Vi-l dau pe 
Noah.” Bluhm a fost încântat. Ea, la fel. S-au plimbat prin 
grădină, au înotat, au stat la bar împreună, au mâncat, au 
spus tuturor noapte bună şi s-au dus în căsuţă. Dimineaţa 
au plecat împreună. l-am urmărit. Vreţi să ştiţi ce au 
mâncat la micul dejun? 

— În afară de dumneavoastră, cine i-a mai văzut 
plecând? Terminat. 

— Toţi cei care se treziseră. Mâncare de prânz la pachet, 
canistră cu apă, benzină suplimentară, raţii de salvare, 
medicamente. Toţi trei, Abbott, între ei, ca o familie fericită. 
Aici e o oază, înţelegeţi? Am douăzeci de oaspeţi, 
majoritatea dormeau. Am un personal format din patruzeci 
de oameni, mai toţi treji. Mai sunt vreo sută de indivizi de 
care n-am nevoie, ăştia dau târcoale prin parcarea mea şi 
vând piei de animale, bastoane şi cuțite de vânătoare. Toţi 
cei care i-au văzut pe Bluhm şi Abbott le-au făcut semn de 
rămas-bun. Am fluturat şi eu mâna, la fel şi vânzătorii de 
piei, Noah mi-a făcut mie semn, tot aşa şi Bluhm şi Abbott. 
Nu zâmbeau. Erau serioşi. Ca şi cum plecau la o treabă 
serioasă, pentru a lua hotărâri importante. Eu de unde să 
ştiu?! Domnule cancelar, ce vreţi să fac acum? Să ucid 
martorii? Ascultaţi, sunt gata să fac la fel ca Galileo. Băgaţi- 
mă-n închisoare şi jur că nici n-au fost pe la Oază! 
Terminat. 

Paralizat vreme de o clipă, Woodrow nu mai avea nimic 
de întrebat sau, poate, prin minte îi treceau prea multe 
întrebări. „Eu sunt deja în închisoare, se gândi el. 
Condamnarea mea la moarte a început acum cinci minute.” 
îşi trecu o palmă peste ochi şi când o îndepărtă îi văzu pe 
Donohue şi pe Sheila urmărindu-l cu aceeaşi expresie 
neutră pe care o arboraseră şi când le spusese că Tessa 
murise. 


— Când v-aţi gândit prima oară că li s-ar fi putut 
întâmpla ceva? întrebă el înfrânt. Adică, locuiţi acolo tot 
anul? Terminat. Mai bine zis, de când aveţi hotelul acolo? 
Terminat. 

— Maşina de teren e dotată cu radio. Când transportă 
oaspeţi, Noah trebuie să mă cheme şi să-mi spună că toată 
lumea e fericită. Numai că el n-a făcut-o. Bine, mi-am zis, 
eu, aparatele de radio se mai şi strică sau şoferii mai uită şi 
ei. lar să stabileşti legătura e un chin. Trebuie să opreşti 
maşina, să cobori, să înalţi antena... Mă mai auziţi? 
Terminat. 

— Vă aud bine. Terminat. 

— Chestia e că Noah nu uita niciodată. De aceea făcea 
pe şoferul la mine. lar el nu m-a chemat. Nici după-amiază, 
nici seara. Bun şi-aşa, m-am gândit. Poate au oprit undeva, 
i-au dat lui Noah să bea prea mult sau cine ştie... Seara, 
înainte de a închide, am luat legătura cu paznicii din jurul 
şantierului lui Leakey. Nici urmă de ei. A doua zi de 
dimineaţă, de cum m-am sculat, am mers la Lodwar să 
reclam dispariţia. Doar e maşina mea, nu? Şi şoferul meu. 
N-am voie să reclam toate astea prin radio, trebuie s-o fac 
personal. E-o călătorie a naibii de grea, dar asta-i legea. 
Poliţiştii din Lodwar se omoară să-i ajute pe cetăţenii cu 
necazuri. Nu ştiu unde mi-e jeepul? La naiba! Aveam doi 
oaspeţi şi şoferul în maşină? Atunci de ce nu mă duc să-i 
caut? Era duminică şi nu aveau chef să lucreze şi într-o 
asemenea zi. Preferă să meargă la biserică. „Dă-ne nişte 
bani, împrumută-ne o maşină şi poate - poate te ajutăm,” 
mi-au zis. Şi-atunci m-am întors şi am organizat o expediţie 
de căutare. Terminat. 

— Formată din cine? 

Woodrow revenise pe un teren mai ferm. 

— Din două grupuri. Oamenii mei, două camioane, apă, 
combustibil de rezervă, medicamente, provizii, scotch, 
pentru cazul că trebuie să dezinfectez ceva. Terminat. 


În eter interveni o altă transmisie. Wolfgang le spuse 
celorlalţi să iasă dracului din banda lui. Lucru uimitor, dar îl 
ascultară. 

— Domnule cancelar, aici e tare arşiţă. Avem patruzeci şi 
şase de grade, plus şacali şi hiene aşa cum voi aveţi acolo 
şoareci. Terminat. 

Urmă o pauză, evident lăsată pentru Woodrow. 

— Ascult, zise el. 

— Maşina era răsturnată pe o parte. Să nu mă-ntrebaţi 
de ce... Uşile, închise. lar, nu mă întrebaţi... Un geam 
stătea coborât vreo cinci centimetri. Cineva a închis şi a 
încuiat uşile şi a plecat cu cheile. Mirosul, nu vă mai spun, 
doar prin deschizătura aceea mică... gheare de hienă peste 
tot, îndoituri serioase în locurile prin care au încercat să 
intre. Urme peste tot pe unde şi-au manifestat turbarea. O 
hienă bună simte miros de sânge de la zece kilometri 
depărtare. Dacă reuşeau să ajungă la cadavre, le-ar fi 
mâncat până şi măduva din oasele lor. Dar n-au intrat. 
Cineva a încuiat uşile şi a lăsat doar un geam întredeschis. 
Aşa că ele au înnebunit acolo. Păi, cum să nu înnebuneşti?! 
Terminat. 

Woodrow se chinui să articuleze ceva: 

— Poliţia afirmă că Noah era decapitat. Adevărat? 
Terminat. 

— Sigur... A fost un tip nemaipomenit. Familia e 
înnebunită. Au pus oameni să caute capul pretutindeni. 
Dacă nu i-l găsesc, nu-l pot îngropa ca lumea, iar spiritul lui 
îi va bântui. Terminat. 

— Dar domnişoara Abbott? Terminat. O imagine cumplită 
a Tessei fără cap. 

— Nu v-au spus? 

— Nu. Terminat. 

— Beregata deschisă. Terminat. 

O a doua imagine, de astă dată a mâinii ucigaşe 
smulgându-i colierul ca să facă loc cuţitului. Wolfgang 
povestea ce făcuse în continuare. 


— Întâi şi-ntâi le-am zis băieţilor să lase uşile încuiate. 
Oricum nu era nimeni viu înăuntru. „Cine deschide uşa o 
păţeşte rău.” Am lăsat un grup să aprindă un foc şi să stea 
de pază. Eu m-am întors cu celălalt grup la Oază. Terminat. 

— O întrebare... Terminat. 

Woodrow făcea eforturi ca să mai reziste. 

— Care-i întrebarea, domnule cancelar? Poftiţi, vă rog. 
Terminat. 

— Cine a descuiat uşile jeepului? Terminat. 

— Poliţia. Imediat ce a sosit poliţia, băieţii mei au şters-o 
de-acolo. Nimănui nu-i plac poliţiştii. Întâi au venit cei din 
Lodwar, după aceea, de la Brigada Aeropurtată, plus câţiva 
tipi din gestapo-ul personal al lui Moi. Oamenii mei s-au pus 
pe încuiat valorile şi pe ascuns banii, numai că eu n-am aşa 
ceva. Terminat. 

O nouă pauză, cât Woodrow bâjbâi în căutarea unor 
cuvinte potrivite. 

— Bluhm purta o haină de safari când au plecat spre 
şantierul Leakey? Terminat. 

— Sigur. Una veche. Mai degrabă o jachetă. Una albastră. 
Terminat. 

— S-a găsit vreun cuţit la locul crimei? Terminat. 

— Nu. lar acela a fost cuţit, nu glumă. O panga cu lamă 
Wilkinson. A trecut prin gâtul lui Noah ca prin brânză. Dintr- 
o lovitură. La fel şi cu fata. Hârşti! Femeia era dezbrăcată 
cu totul. Avea multe semne vineţii pe corp. V-am mai spus 
asta? Terminat. 

„Nu, asta nu mi-ai zis-o”, îi replică Woodrow în gând. „Ai 
uitat să-mi spui de goliciunea ei. La fel şi de urmele de 
violenţă.” 

— Când au plecat de la hotel aveau cumva o panga la ei? 
Terminat. 

— Eu nu cunosc vreun african care să nu-şi ia o panga 
când pleacă în safari, domnule cancelar. 

— Şi acum, unde se află cadavrele? 

— Noah, mai precis, ce-a mai rămas din el, a fost predat 
tribului. lar pentru domnişoara Abbott a fost trimisă o 


şalupă. A trebuit să se taie acoperişul maşinii. Unde mai pui 
că au împrumutat de la noi sculele de tăiat. Apoi au legat-o 
de punte. Nu aveau loc jos. Terminat. 

— De ce nu? 

Îşi dori apoi să nu fi pus această întrebare. 

— Imaginaţi-va de ce, domnule cancelar! Ştiţi ce se 
întâmplă cu cadavrele pe o vreme ca asta? Dacă vor s-o 
trimită cu avionul la Nairobi, trebuie tăiată bucăţi, altfel nu 
încape în cală. 

Woodrow simţi vreme de un moment un soi de amorţeală 
a minţii şi, când îşi reveni, îl auzi pe Wolfgang spunând că 
da, îl mai întâlnise pe Bluhm. Asta însemna că Woodrow îi 
pusese întrebarea, deşi nu se auzise exprimând-o. 

— Cu vreo nouă luni în urmă. Conducea tare mândru un 
grup de persoane importante din activitatea de acordare a 
ajutoarelor. Chestii legate de alimente, medicamente şi 
toate plătite de firme. Ticăloşii au cheltuit bani gârlă şi au 
vrut facturi cu valoare dublă. Le-am spus să mă scutească. 
Lui Bluhm i-a plăcut chestia asta. 

— De această dată, cum ţi s-a părut? Terminat. 

— Ce să înţeleg prin asta? 

— Era cumva schimbat? Mai iritabil, mai ciudat sau 
altfel? 

— La ce vă referiţi, domnule cancelar? 

— Adică, credeţi că era sub influenţa vreunei substanţe? 
Drogat, la asta mă refer. 

Simţea că se scufundă fără şanse de scăpare. 

— Cum să vă zic... nu ştiu... Părea să fi consumat ceva, 
cocaină sau altceva? Terminat. 

— Scumpule... zise Wolfgang şi legătura se întrerupse. 

Woodrow simţi din nou privirea fixă şi pătrunzătoare a lui 
Donohue. Sheila dispăruse. Avu impresia că plecase să 
rezolve ceva urgent. Dar ce anume? De ce impunea 
moartea Tessei intrarea în scenă atât de grăbită a 
spionilor? Percepu un fior rece şi-şi dori să fi avut pe el o 
haină din lână, deşi sudoarea îi şiroia pe spinare. 


— Te mai putem ajuta cu ceva, prietene? îl întrebă 
Donohue cu o solicitudine aparte, încă fixându-l de la 
înălţime cu ochii aceia bolnavi, străjuiţi de sprâncene 
stufoase. Vreun păhărel cu ceva? 

— Mulţumesc. Nu acum. 

„Ştiau, îşi zise Woodrow furios, în timp ce cobora 
treptele. Ştiau înaintea mea că murise. Ba nu, aşa vor ei să 
crezi: «Noi, spionii, ştim mai multe decât tine şi aflăm mai 
repede».” 

— S-a întors înaltul Comisar? îl întrebă el pe Mildren, 
după ce-şi vâri capul pe uşa biroului. 

— Trebuie să sosească. 

— Anulează întrunirea! 

Nu porni direct spre biroul lui Justin. O căută mai întâi pe 
Ghita Pearson, cea mai tânără angajată din cancelarie, 
prietena şi confidenta Tessei. Ghita avea ochii negri, părul 
castaniu, era de origine anglo-indiană şi purta semnul de 
castă pe frunte. Angajată dintre localnici, îşi repetă el 
datele esenţiale în minte, dar aspiră să-şi facă o carieră în 
cadrul Serviciului. Când îl văzu că închide uşa, pe fruntea ei 
apăru o încruntare ce-i trăda neîncrederea. 

— Ghita, ceea ce te întreb rămâne între noi, bine? 

Ea îl privi fără să clipească, aşteptând întrebarea. 

— Bluhm. Doctorul Arthur Bluhm. Da? 

— Ce-i cu el? 

— Ţi-e prieten. 

Niciun răspuns. 

— Vreau să spun că eşti în relaţii amicale cu el. 

— E o legătură. 

Îndatoririle zilnice o puneau mereu în legătură cu 
instituţiile umanitare. 

— Şi prieten de-al Tessei, evident. 

În ochii întunecaţi ai Ghitei nu ghici niciun răspuns. 

— Mai cunoşti şi alte persoane din instituţia la care 
lucrează Bluhm? 

— O mai sun uneori pe Charlotte. Ea face totul la biroul 
lui. Restul sunt oameni care lucrează pe teren. De ce? 


Intonaţia asta puţin cântată a vocii ei, pe care Woodrow 
o găsea foarte atrăgătoare... Dar nu şi de-acum înainte! Nu 
se va mai lăsa amăgit de nimeni. 

— Săptămâna trecută Bluhm a fost în Lokichoggio. 
Însoţit. 

O a treia încuviinţare, dar mai reţinută şi o plecare a 
ochilor. 

— Vreau să ştiu ce făcea acolo. De la Loki a mers cu 
maşina până la Turkana. Trebuie să aflu dacă s-a întors la 
Nairobi. Sau, poate, s-a întors la Loki. Te poţi interesa fără 
să dai prea mult de bănuit? 

— Mă îndoiesc. 

— În fine, încearcă, spuse, apoi, îi veni o întrebare; de 
când o cunoştea pe Tessa nu i se ivise prilejul să pună 
această întrebare. Ştii, cumva, Bluhm e căsătorit? 

— Îmi închipui că da. Aşa ar trebui. De obicei, toţi sunt, 
nu? 

Prin toți se referea la africani? Sau la amanți? Toti 
amanţii? 

— Dar nu are o soţie aici? Nu neapărat în Nairobi. Sau n- 
ai avut ocazia să afli... Bluhm nu-i căsătorit. 

— De ce? întrebă ea moale, dintr-o suflare. Tessa a păţit 
ceva? 

— Tot ce se poate. Încercăm să aflăm. 

Ajuns în faţa biroului lui Justin, Woodrow ciocăni şi intră 
fără să mai aştepte invitaţia. De data aceasta, nu mai 
încuie uşa, ci, cu mâinile în buzunare, îşi lipi umerii largi de 
ea, ceea ce, atâta vreme cât rămânea în acea poziţie avea 
acelaşi rezultat. 

Justin stătea cu spatele la el şi Woodrow putu să-i admire 
părul aranjat foarte îngrijit. Privea spre perete şi analiza un 
grafic, la fel ca alte câteva, agăţate prin cameră, fiecare 
având câte un titlu scris cu majuscule negre, fiecare cu 
coloane în trepte de diferite culori, urcând şi coborând. 
Graficul în chestiune, care îi reţinea atenţia acum, era 
intitulat: „PRIVITOR LA INFRASTRUCTURI 2005-2010” şi, din 
câte reuşea să distingă Woodrow de la distanţa aceea, 


susţinea că anticipează prosperitatea viitoare a naţiunilor 
africane. Pe pervazul ferestrei, în stânga lui Justin, stăteau 
aliniate ghivece cu plante pe care le îngrijea personal. 
Woodrow recunoscu iasomia şi bucuria-casei, dar asta 
numai pentru că Justin îi făcuse cadou Gloriei tocmai 
asemenea flori. 

— Bună, Sandy! spuse Justin, tărăgănând puţin salutul. 

— Bună! 

— Am înţeles că nu mai ţinem întrunirea în dimineaţa 
asta. Necazuri la prăvălie? 

„Bine cunoscutul glas de aur”, gândi Woodrow, băgând 
de seamă până şi cel mai neînsemnat amănunt, de parcă 
ar fi reprezentat o nouă experienţă pentru el. Cu strălucirea 
ştearsă de trecerea timpului, dar oferind garanţia 
farmecului, atâta vreme cât preferai tonalitatea în favoarea 
timbrului vocii. „De ce te dispreţuiesc, oare, când sunt pe 
punctul de a-ţi schimba viaţa? De acum încolo, până la 
sfârşitul vieţii va exista noţiunea de înainte şi după acest 
moment, iar aceste intervale vor însemna veacuri distincte 
pentru tine, aşa cum sunt şi pentru mine. De ce nu-ţi scoţi 
haina aceea blestemată? Pesemne că ai rămas singurul 
individ din Serviciul Străin care merge la croitor pentru a-şi 
face costume tropicale.” Apoi îşi aduse aminte că şi el 
rămăsese în haină. 

— lar voi sunteţi cu toţii bine, sper, da? întrebă Justin cu 
aceeaşi tărăgănare studiată a vocii. Gloria nu suferă pe 
căldura asta îngrozitoare? Băieţii-s tot aşa înfloritori? 

— Suntem bine. 

O ezitare, deliberat gândită de Woodrow. 

— lar Tessa e pe teren, sugeră el. 

Îi oferea astfel o ultimă şansă de a dovedi că totul nu era 
decât o greşeală cumplită. 

Justin deveni pe dată generos cu vorbele, lucru pe care îl 
făcea întotdeauna când numele Tessei era pronunţat în 
prezenţa lui. 

— Da, adevărat. Munca de ajutor umanitar se desfăşoară 
nonstop acum. Justin strângea la piept un volum gros cât o 


Biblie, editat de Naţiunile Unite. Aplecându-se din nou, îl 
aşeză pe o măsuţă aflată deoparte: În ritmul acesta, până 
la plecarea noastră de la post o să salveze întreaga Africa, 
continuă el. 

— Dar de ce anume a plecat pe teren? întrebă Woodrow, 
agăţându-se încă de orice fărâmă de speranţă. Eu credeam 
că are de lucra aici, în Nairobi. La periferia oraşului. Parcă 
la Kibera, nu? 

— Da, acolo, întări Justin cu mândrie în glas. Zi şi noapte, 
sărmana fată... Face de toate, începând cu ştersul sugarilor 
la fund şi terminând cu informarea oamenilor în legătură cu 
drepturile lor civice, după câte am auzit. Majoritatea 
clienţilor ei sunt femei, desigur, lucru care o atrage. Chiar 
dacă asta nu-i prea incintă pe soţii lor. 

Totul fu însoţit de zâmbetul lui melancolic, care spunea: 
„Dacă ar fi aşa”. 

— Drepturi de proprietate, divorţuri, violenţă fizică, viol 
conjugal, circumcizia femeilor, sexul protejat. Tot tacâmul, 
zi de zi. Cred că înţelegi de ce soţii lor devin cam iritaţi, nu? 
Şi eu m-aş supăra dacă aş fi un violator. 

— Dar ce face în teritoriu? insistă Woodrow. 

— O, Dumnezeu ştie ce... întreabă-l pe doctorul Arnold, 
se salvă Justin, cam prea detaşat. Acolo Arnold e ghidul şi 
filosoful ei. 

„Aşa se amăgeşte mereu, îşi aduse aminte Woodrow. 
Povestea justificatoare care îi implică pe toţi trei. Arnold 
Bluhm, doctor, tutorele ei moral, cavalerul negru şi 
protector în jungla ajutoarelor umanitare. Orice, numai 
amantul tolerat, nu.” 

— În teritoriu, dar unde anume? întrebă el. 

— Loki. Lokichoggio, spuse. 

Justin se  cocoţase pe marginea biroului, probabil 
imitându-l, fără să-şi dea seama, pe Woodrow, care, 
rezemându-se de uşă, adoptase o poziţie nepăsătoare. 

— Cei care răspund de Programul Mondial de Alimentaţie 
se ocupă de organizarea unor cursuri de conştientizare 
sexuală, dacă-ţi poţi închipui aşa ceva. Aduc pe calea 


aerului femei neştiutoare de prin satele din sudul 
Sudanului, le ţin un curs intensiv, predându-le doctrina lui 
John Stuart Mill şi apoi le expediază înapoi, gata 
conştientizate. Arnold şi Tessa s-au dus acolo ca să vadă 
tot circul acesta, sărmanii de ei! 

— Şi acum unde e? 

Justin lăsă impresia că întrebarea nu-i făcea plăcere. 
Probabil că acesta era momentul când înţelesese că 
discuţia de complezenţă iniţiată de Woodrow avea, de fapt, 
un scop. Sau poate - socoti Woodrow - nu accepta cu 
uşurinţă să fie luat la întrebări în privinţa Tessei, mai ales 
că el însuşi nu prea era în stare să o ia pe ea la întrebări. 

— Pesemne că pe drum încoace, aşa presupun. De ce? 

— Cu Arnold? 

— Tot ce se poate. Doar n-o va lăsa acolo. 

— Ţi-a dat vreun semn până acum? 

— Mie? De la Loki? Cum ar fi putut? N-au telefon acolo. 

— Mă gândeam că ar putea apela la legăturile radio ale 
vreunei agenţii de acordare a ajutoarelor. Nu aşa 
procedează toată lumea? 

— Tessa nu e ca toată lumea, îl puse la punct Justin şi pe 
frunte îi apăru o cută de încruntare. Ea are principii ferme. 
Cum ar fi, de pildă, să nu cheltuiască în mod inutil banii 
donatorilor. Ce se întâmplă, Sandy? 

Acum, cu o privire de-a dreptul încruntată, Justin se ridică 
de pe birou, îndepărtându-se de el şi proţăpindu-se drept în 
mijlocul camerei cu mâinile împreunate la spate. lar 
Woodrow, examinându-i chipul frumos şi îngrijit şi părul 
negru ce începuse să încărunţească, amănunt scos în 
evidenţă de lumina soarelui, îşi aminti de părul Tessei, 
exact de aceeaşi culoare, dar lipsit de patina vremii şi 
rebel. Işi aduse aminte când îi văzuse prima oară împreună: 
Tessa şi Justin, încântătorii noştri colegi abia sosiți şi 
proaspăt căsătoriţi, oaspeţi de onoare ai petrecerii de bun 
venit la Nairobi, organizată de înaltul Comisar. Şi cum, când 
făcuse un pas pentru a-i întâmpina, îşi formase în minte 


imaginea lor ca tată şi fiică, iar a lui ca a celui care îi cerea 
mâna. 

— Deci, de când n-ai mai primit nicio veste de la ea? 
întrebă el. 

— De marţi, când i-am condus la aeroport. Sandy, ce 
înseamnă toate astea? Dacă Arnold e cu ea, n-o să 
păţească nimic. Va face numai ce i se spune. 

— Crezi că s-ar fi putut duce la lacul Turkana, ea şi 
Bluhm, adică Arnold? 

— Dacă găseau mijloc de transport şi aveau chef, de ce 
nu?! Tessei îi plac locurile neumblate, îl admiră mult pe 
Richard Leakey, atât ca arheolog, cât şi ca african alb, 
fiindcă este educat. Ştiu că Leakey are o clinică acolo, nu? 
Pesemne că Arnold avea ceva de rezolvat şi a luat-o şi pe 
Tessa. Sandy, ce s-a întâmplat? repetă el cu glas ce-i trăda 
indignarea. 

Pregătind lovitura de graţie, Woodrow nu avea altă 
soluţie decât să studieze efectele cuvintelor lui asupra lui 
Justin. Şi avu astfel prilejul să vadă cum ultimele rămăşiţe 
ale tinereţii apuse a lui Justin se destramă când, asemenea 
unei creaturi marine, chipul lui frumos se posomori şi se 
crispă, devenind rigid, aşa cum sunt coralii. 

— Am primit un raport referitor la o femeie albă şi un 
şofer african descoperiţi pe ţărmul răsăritean al lacului 
Turkana. Ucişi, începu Woodrow în mod deliberat, evitând 
cuvântul „asasinaţi”. Automobilul şi şoferul erau de la Oasis 
Lodge. Proprietarul hotelului susţine că a identificat-o pe 
femeie ca fiind Tessa. El afirmă că ea şi Bluhm şi-au 
petrecut noaptea la Oasis înainte de a porni spre şantierul 
arheologic al lui Richard Leakey. Bluhm lipseşte. Au găsit 
colierul ei. Acela pe care îl poartă tot timpul. 

„De unde ştiu asta? Pentru numele lui Dumnezeu, de ce 
am ales tocmai acest moment pentru a face paradă de 
cunoştinţele mele intime privind colierul?!” 

Woodrow încă urmărea reacţia lui Justin. Latura de 
laşitate din el îl îndemna să privească în altă parte însă, 
pentru fiul de militar, asta ar fi fost sinonim cu a condamna 


pe cineva la moarte, pentru ca mai apoi să nu asişti la 
execuţia lui. Observă ochii lui Justin dilatându-se a 
dezamăgire, de parcă ar fi fost lovit pe la spate de un 
prieten, apoi micşorându-se treptat până la dispariţie, ca şi 
cum acelaşi prieten l-ar fi făcut să-şi piardă cunoştinţa. 
Urmări cum buzele frumos cizelate se desfac într-un spasm 
de durere fizică, apoi se strâng, devenind o linie de muşchi, 
semn de respingere a ideii, după care se albiră din cauza 
presiunii. 

— Îţi mulţumesc că mi-ai spus, Sandy. Ştiu că nu a fost 
tocmai plăcut. Porter ştie? Porter era improbabilul prenume 
al Înaltului Comisar. 

— Mildren tocmai îl caută. Au găsit o gheată marca 
Mephisto. Mărimea treizeci şi nouă. Se potriveşte? 

Justin întâmpina dificultăţi în a reveni la realitate. Întâi, 
trebui să aştepte ca sunetul vorbelor lui Woodrow să 
ajungă la el. Apoi, se grăbi să răspundă cu propoziţii rapide, 
alcătuite cu mare chin. 

— Da, e un magazin din Piccadilly. La ultima noastră 
întoarcere acasă a cumpărat trei perechi. Niciodată n-am 
văzut-o aruncând banii. De regulă, nu era atât de 
cheltuitoare. N-a fost niciodată silită să-şi calculeze banii. 
Aşa că nici de data aceea n-a făcut-o. S-ar fi îmbrăcat şi la 
un magazin al Armatei Salvării, dacă i s-ar fi oferit ocazia. 

— Şi un soi de haină de safari. Albastră. 

— O, ura din cale afară chestiile astea, îi răspunse Justin, 
capacitatea lui de exprimare revenindu-i. Zicea că, dacă o 
văd vreodată purtând vreuna dintre făcăturile acelea de 
culoare kaki cu buzunare pe coapse, să o ard sau să i-o dau 
lui Mustafa. 

„Mustafa, băiatul care se ocupă de menaj”, îşi aduse 
Woodrow aminte. 

— Poliţia afirmă că e albastră. 

— Detesta albastrul - acum vădit pe punctul de a-şi ieşi 
din fire. Ura din suflet tot ce-i amintea de o forţă 
paramilitară. 


„Vorbeşte deja despre ea la timpul trecut,” nu-i scăpă lui 
Woodrow. 

— Odată şi-a luat o haină de camuflaj verde, te asigur. O 
cumpărase de la Farbelow, din Stanley Street. A îmbrăcat-o 
şi a izbucnit imediat într-o criză. „Uită-te la mine, mi-a zis, 
parcă sunt generalul Patton.” „Nu, dragă, i-am spus eu, nu 
eşti generalul Patton. Eşti o fată frumoasă care poartă o 
haină verde oribilă.” 

Începu să-şi facă ordine pe birou. Cu mişcări precise. 
Pregătindu-se de plecare. Deschizând şi închizând 
sertarele. Vârând cutiile cu dosare în fişetul din oţel şi 
încuindu-l. Netezindu-şi părul cu gesturi absente, când nu 
făcea altceva, un tic pe care Woodrow îl considerase 
deosebit de supărător în ce-l privea pe Justin. Închise atent 
computerul - pe care îl ura - împungându-l cu degetul 
arătător, de parcă s-ar fi temut să nu-l muşte. Se zvonise 
că o punea pe Ghita Pearson să i-l deschidă în fiecare 
dimineaţă. Woodrow îl urmări cum aruncă o ultimă privire 
de jur-împrejur fără să vadă nimic. Sfârşit de misiune... 
Capătul vieţii... Vă rugăm lăsaţi locul curat pentru 
următorul ocupant... Ajuns la uşă, Justin se întoarse şi privi 
peste umăr la plantele aflate pe pervazul ferestrei, 
întrebându-se, probabil, dacă n-ar trebui să le ia cu el sau 
să lase instrucţiuni privind îngrijirea lor, dar nu făcu nici 
una, nici alta. 

Păşind pe coridor alături de Justin, Woodrow dădu să-l 
atingă pe braţ, însă un soi de dezgust îl făcu să-şi retragă 
mâna în ultima clipă. Însă, în acelaşi timp, avu grijă să 
meargă îndeajuns de aproape pentru a-l prinde, în 
eventualitatea că Justin s-ar fi împleticit sau ar fi căzut 
moale pe podea, fiindcă el avea deja aerul unui somnambul 
care îşi pierduse complet simţul de orientare. Se deplasau 
încet şi fără să facă prea mult zgomot, însă Ghita sigur îi 
auzise venind, fiindcă, în momentul în care trecură prin 
dreptul uşii ei, o deschise şi păşi câţiva metri pe vârfuri 
alături de Woodrow, şoptindu-i la ureche, dându-şi într-o 
parte părul blond, astfel încât să nu atingă faţa lui. 


— A dispărut. Îl caută pretutindeni. 

Dar auzul lui Justin era mai ascuţit decât ar fi anticipat 
oricare dintre ei. Sau, poate, aflat la limita suportabilului, 
percepțiile lui deveniseră nefiresc de agere şi vii. 

— Cred că vă faceţi griji din cauza lui Arnold, îi zise el 
Ghitei, cu tonul amabil al unui necunoscut care îţi arată 
drumul. 


Înaltul Comisar era un bărbat hiperinteligent, parcă golit 
pe dinăuntru, care studia etern câte ceva. Avea un fiu care 
lucra la o bancă comercială şi o fetiţă pe nume Rosie, 
suferind de pe urma unor leziuni cerebrale grave, şi o soţie 
care, atunci când se afla în Anglia, era judecător de pace. 
Işi adora toată familia, fără preferinţe între membrii ei şi-şi 
petrecea weekendurile ţinând-o pe Rosie în portbebe. Cu 
toate acestea, Coleridge rămăsese, într-un fel, indecis la 
graniţa bărbâăţiei. Incă purta bretele tinereşti la pantalonii 
largi, populari la Oxford. Haina care semăna cu pantalonii 
stătea agăţată după uşă, pe un umeraş ce avea înscris 
numele lui pe el: P. Coleridge, Balliol. Stătea proţăpit în 
mijlocul biroului spaţios, ascultând şi ţinând capul cu părul 
zbârlit înclinat în semn de furie spre Woodrow. Lacrimile îi 
apăruseră în ochi, iar acum i se scurgeau pe obraz. 

— Mama dracului, făcu el îndârjit, de parcă ar fi aşteptat 
acea clipă pentru a folosi expresia în faţa cuiva. 

— Ştiu, încuviinţă Woodrow. 

— Sărmana fată! Ce vârstă avea? Nimica toată! 

— Douăzeci şi cinci. 

„De unde ştiu asta!” 

— In jur de, se grăbi el să adauge, pentru a crea ideea de 
incertitudine. 

— Arăta ca de optsprezece. Sărmanul Justin şi florile lui! 

— Ştiu, încuviinţă Woodrow din nou. 

— Ghita ştie? 

— Parţial. 

— Ce dracu' facem acum? Nici măcar nu-şi făcuse o 
carieră. Aştia erau porniţi să-l dea afară la sfârşitul acestui 


tur. Dacă Tessa n-ar fi pierdut copilul, l-ar fi azvârlit cât 
colo. 

Sătul să stea în acelaşi loc, Coleridge se răsuci, 
deplasându-se în cealaltă parte a încăperii. 

— Rosie a prins sâmbătă un păstrăv de aproape un 
kilogram, se scăpă el acuzator. Ce părere ai de chestia 
asta? 

Coleridge avea obiceiul de a încerca să câştige timp cu 
diversiuni neaşteptate. 

— Splendid, murmură Woodrow îndatoritor. 

— Tessa s-ar fi topit de plăcere să afle asta. Mereu 
spunea că Rosie îşi va reveni. lar Rosie o adora. 

— Sunt convins. 

— Dar n-a vrut să mănânce din el, ia aminte. A trebuit să 
tinem amărâtul de peşte toată săptămâna în apă ca să 
supravieţuiască, apoi, când a murit, l-am îngropat în 
grădină. 

Ridicarea umerilor venea ca un semn că treceau din nou 
la lucruri serioase. 

— Toată istoria asta are un substrat, Sandy. Al naibii de 
încurcat. 

— Sunt conştient de asta. 

— Rahatul acela de Pellegrin a telefonat deja şi s-a răstit 
la mine că trebuie să limităm proporţiile dezastrului - sir 
Benjamin Pellegrin, marele mandarin de la Ministerul de 
Externe, cu însărcinări speciale în problemele africane şi 
adversarul de moarte al lui Coleridge - dar cum dracu' să le 
limitezi când nici nu ştim ce-i cu blestemata asta de 
problemă? Cred că i-am stricat partida de tenis. 

— Tessa a fost cu Bluhm vreme de patru zile şi patru 
nopţi înainte de a muri, spuse Woodrow, aruncând o 
ocheadă spre uşă, ca să se asigure că stătea încă închisă. 
Dacă tot e vorba de un dezastru... Au fost la Loki, apoi la 
Turkana. Au împărţit o căsuţă şi Dumnezeu ştie ce-au mai 
făcut împreună. l-a văzut o armată de oameni. 

— Mulţumesc. Îţi sunt foarte recunoscător. E exact ce-mi 
doream să aflu. 


Văârându-şi brusc mâinile în buzunarele pantalonilor fără 
genunchi, Coleridge umbla de colo-colo prin cameră. 

— Şi unde mama dracului e Bluhm ăsta acum? 

— || caută şi-n gaură de şarpe, aşa mi s-a zis. Ultima 
oară, a fost văzut stând alături de Tessa în automobilul de 
teren, la plecarea spre şantierul arheologic al lui Leakey. 

Coleridge păşi ca pe picioroange până la birou, se lăsă 
neglijent pe scaun, după care se rezemă de spătar cu 
mâinile răsfirate în lături. 

— Aşadar, majordomul e autorul, constată el. Bluhm a 
uitat toată educaţia primită, i-a ras pe cei doi şi a luat capul 
lui Noah drept amintire, a rostogolit jeepul pe o parte, a 
încuiat uşile şi a şters-o. Păi, sigur, n-am proceda şi noi la 
fel? Mama dracului! 

— Îl cunoşti la fel de bine ca şi mine. 

— Ba nu. M-am ferit de el. Nu-mi plac vedetele de 
cinema când e vorba de acordarea ajutoarelor. Unde naiba 
a dispărut? Unde e? 

În mintea lui Woodrow defila o serie de imagini. Bluhm, 
africanul curtat de occidentali, un adevărat Apollo al 
recepţiilor din Nairobi, fermecător, spiritual, frumos. Bluhm 
şi Tessa, alături, primind şi făcându-i pe oaspeţi fericiţi, în 
vreme ce Justin, încântarea debutantelor mai trecute, 
toarce satisfăcut, zâmbeşte şi serveşte băuturile. Arnold 
Bluhm, medicul, cândva erou al războiului din Algeria, aflat 
la tribuna Naţiunilor Unite din sala de prelegeri, ţinând un 
discurs pe tema priorităţilor medicale în caz de dezastru. 
Bluhm, când petrecerea era pe sfârşite, prăvălit pe un 
scaun şi părând pierdut şi golit, iar tot ce merită ştiut 
despre el zăcea ascuns undeva, adânc în scoarță 
pământului. 

— Sandy, nu m-a lăsat inima să-i trimit acasă, tocmai 
spunea Coleridge, cu glasul mai ferm al celui care şi-a 
examinat conştiinţa şi se simte împăcat cu sine. Am 
considerat că nu e cazul să ruinez cariera unui om, doar 
fiindcă soţiei îi plăcea să-şi dea din când în când poalele 
peste cap. Trăim într-un nou mileniu. Oamenilor trebuie să 


li se îngăduie să-şi croiască viaţa aşa cum socotesc ei că e 
bine. 

— Desigur. 

— A desfăşurat o activitate a naibii de bună la periferia 
oraşului, indiferent ce-ar spune despre ea cine ştie cine de 
pe la Clubul Muthaiga. S-ar putea să le fi dat peste nas 
băieţilor lui Moi, dar africanii care aveau un cuvânt de spus 
o iubeau până la ultimul. 

— Fără îndoială, îl aprobă Woodrow. 

— De acord, se vârâse în chestia asta cu problemele 
dintre cele două sexe. Aşa şi trebuia. Dacă Africa ar fi dată 
pe mâna femeilor, s-ar putea ca lucrurile să se îndrepte. 

Mildren intră fără să mai bată. 

— Am primit telefon de la Serviciul de Protocol, domnule. 
Tocmai a fost adus cadavrul Tessei la morga spitalului şi se 
solicită identificarea neîntârziată. lar agenţiile de presă urlă 
în aşteptarea unei declaraţii. 

— Cum naiba au adus-o aşa de repede la Nairobi? 

— Cu avionul, spuse Woodrow, amintindu-şi sugestia 
respingătoare a lui Wolfgang, referitoare la tăierea ei în 
bucăţi pentru a încăpea în cală. 

— Nu dăm nicio declaraţie până nu o identificăm, rosti 
Coleridge tăios. 

Woodrow şi Justin stăteau alături, ghemuiţi pe bancheta 
rabatabilă a unei furgonete Volkswagen a înaltei Comisii, o 
maşină cu geamuri fumurii. La volan era Livingstone, 
avându-l pe Jackson, un individ masiv din tribul Kikuyu, 
îngrămădit lângă el pe bancheta din faţă, pentru cazul că 
ar fi fost nevoie de cineva cu muşchi zdraveni. Deşi 
instalaţia de aer condiţionat mergea din plin, interiorul 
furgonetei amintea de un cuptor. Traficul din centru 
atinsese culmea aglomerației demente. Microbuze Matutu 
pline ochi înaintau turbate şi claxonau în stânga şi-n 
dreapta lor, scoțând fum înecăcios şi azvârlind în aer praf şi 
mizerie. Livingstone se înscrise într-un sens giratoriu şi 
trase în faţa unui portal din piatră, în jurul căruia se aflau 
grupuri de bărbaţi şi femei, într-o mişcare de du-te-vino, 


părând să scandeze ceva. Luându-i drept demonstranți, lui 
Woodrow îi scăpă o exclamaţie de furie, apoi îşi dădu 
seama că erau îndoliaţi aşteptând să ia cadavrele acasă. 
Furgonete şi maşini cu panglici roşii ca un cortegiu funerar 
stăteau parcate lângă trotuar, în aşteptare. 

— Sandy, nu trebuie să mergi şi tu. Serios, spuse Justin. 

— Ba sigur că trebuie, răspunse cu nobleţe fiul soldatului. 

Un grup compact de poliţişti şi, după toate aparențele, 
cadre medicale, în halate albe, nu tocmai curate, aşteptau 
pe scări pentru a-i întâmpina. Grija lor de căpetenie era să 
le facă pe plac. Un oarecare inspector Muramba se 
prezentă şi, surâzând încântat, dădu mâna cu cei doi 
distinşi domni de la înalta Comisie Britanică. Un asiatic 
îmbrăcat cu un costum negru se prezentă drept medicul 
chirurg Banda Singh, la dispoziţia lor. Ţevile fixate pe 
tavan, deasupra capului, îi însoţiră cât tinu coridorul a cărui 
pardoseală din beton, umedă de picăturile ce cădeau de 
sus, era mărginită de lăzi de gunoi ce dădeau pe afară. 
„Ţevile de apă alimentează frigiderele, îşi aduse aminte 
Woodrow, însă acestea nu funcţionează, fiindcă e pană de 
curent, iar morga nu are generatoare proprii.” Doctorul 
Banda porni în frunte, dar Woodrow ar fi fost în stare să 
găsească şi singur drumul. Dacă o luai la stânga, mirosul 
dispărea. La dreapta însă, era mai puternic. Latura 
nesimţitoare a personalităţii lui preluase din nou comanda. 
„Datoria unui soldat este să se afle aici, nu să simtă ceva. 
Datoria. De ce Tessa mă face mereu să mă gândesc la 
datorie?” Se întrebă dacă exista vreo superstiție veche în 
legătură cu ceea ce păţesc aceia care aspiră să devină 
adulterini atunci când privesc cadavrele femeilor la care au 
jinduit. Ajunseră într-o sală de primire neventilată, unde 
mirosul de moarte era pătrunzător şi părea de-a dreptul 
lipicios. 

O uşă din oţel având urme de rugină le stătea, închisă, în 
faţă şi Banda bătu cu pumnul în ea cu gesturi poruncitoare, 
lăsându-se puţin pe spate şi lovind de patru sau cinci ori la 
intervale calculate, de parcă ar fi folosit un cod. Scârţâind, 


uşa se deschise pe jumătate, dând la iveală feţele obosite, 
îngrijorate, ale trei tineri. La vederea medicului chirurg se 
traseră înapoi, parcă izbiţi de ceva, şi îi îngăduiră să se 
strecoare pe lângă ei, astfel că Woodrow, rămas în holul ce 
trăsnea, avu în faţă imaginea cumplită a dormitorului din 
şcoala cu internat, cedat morţilor de SIDA de toate vârstele. 
Cadavrele uscate stăteau câte două pe un raft. Alte 
cadavre zăceau pe podeaua dintre rafturi, unele îmbrăcate, 
altele, goale puşcă, aşezate cu faţa în sus sau pe o parte. 
Altele aveau genunchii strânşi într-un inutil gest de 
autoapărare şi bărbiile ridicate în aer, parcă în semn de 
protest. Deasupra lor, ca o negură agitată şi nămoloasă, 
atârna un nor de muşte, băzâind la unison. 

In centrul dormitorului, oprit pe intervalul de trecere 
dintre paturi, era targa semănând cu o masă de călcat pe 
roţi. Pe tăblia acesteia, o masă compactă de un alb arctic, 
alcătuită de  cearşaful înfăşurat, şi două picioare 
monstruoase, pe jumătate umane, ce ieşeau în afară, 
amintindu-i lui Woodrow de papucii de casă imitând 
picioarele palmate ale unei rațe, pe care el şi Gloria îi 
făcuseră cadou fiului lor Harry de Crăciunul trecut. O mână 
umflată reuşise, nu se ştie cum, să rămână afară din 
cearşaf. Degetele erau acoperite cu un start închegat de 
sânge înnegrit, ceva mai gros la încheieturile degetelor. 
Vârfurile degetelor erau de un albastru acvamarin. 
„Imaginaţi-vă de ce, domnule cancelar... Ştiţi ce se 
întâmplă cu cadavrele pe o vreme ca asta?” 

— Domnule Justin Quayle, vă rog, anunţă doctorul Banda, 
cu aerul important al unui şef de ceremonie la o recepţie 
regală. 

— Vin cu tine, murmură Woodrow şi, avându-l pe Justin 
alături, porni curajos înainte, la vreme ca să observe cum 
doctorul Banda ridică pânza albă lăsând la vedere capul 
Tessei, ca o caricatură grosolană. Falca inferioară era 
legată pe sub bărbie cu o cârpă mizeră care fusese 
înfăşurată pe după gât, unde atârnase odată acel colier. Ca 
un om care se îneacă şi se ridică pentru ultima oară până la 


luciul apei, împotriva voinţei lui, Woodrow înregistra restul: 
părul negru lipit de ţeastă cu ajutorul vreunui pieptene. 
Obrajii umflaţi ca aceia ai unui heruvim care suflă în ceva. 
Ochii închişi şi sprâncenele ridicate şi gura rămasă deschisă 
strâmb într-o uimire, cu sângele închegat înăuntru, de 
parcă toţi dinţii i-ar fi fost scoşi în acelaşi timp. „Tu?” 
exclamă ea prostită, în timp ce fusese ucisă buzele 
formând un O perfect. „Voi?” Dar cui i se adresa? La cine se 
holba, cu pleoapele albe, larg deschise? 

— O cunoaşteţi pe această doamnă, domnule? îl întrebă 
inspectorul Muramba cu delicateţe pe Justin. 

— Da. Da, sigur, mulţumesc, răspunse Justin, fiecare 
vorbă fiind atent cântărită înainte de a fi rostită. E soţia 
mea, Tessa. Sandy, trebuie să ne ocupăm de 
înmormântarea ei. Ar fi dorit să fie îngropată în Africa. Cât 
de curând posibil... E doar un copil. Nu are părinţi. In afară 
de mine, nu mai avem cui să-i cerem părerea. Preferabil 
cât mai repede... 

— Da, dar cred că asta depinde, într-o oarecare măsură, 
de poliţie, spuse Woodrow cu glas răguşit şi abia reuşi să 
ajungă la un lavoar crăpat unde vomită gata să-i iasă şi 
ochii din cap, în vreme ce Justin, curtenitor ca întotdeauna, 
stătea lângă el şi-l cuprinse pe după umăr, murmurând 
condoleanţe. 


Din sanctuarul mochetat al biroului privat, Mildren citi rar 
şi răspicat către tânărul cu glas neutru de la celălalt capăt 
al firului: 


„Înalta Comisie anunţă cu regret moartea prin 
asasinare a doamnei Tessa Quayle, soţia domnului Justin 
Quayle, prim-secretar al cancelariei. Doamna Quayle a 
murit pe malul lacului Turkana, în apropiere de Golful 
Alia. Şoferul ei, domnul Noah Katanga, a fost ucis, de 
asemenea. Ne vom aminti mereu de doamna Quayle 
pentru devotamentul ei în slujba cauzei drepturilor 
femeilor din Africa, precum şi pentru tinereţea şi 


frumuseţea ei. Dorim pe această cale să exprimăm 
adâncile noastre regrete soţului doamnei Quayle şi 
numeroşilor ei prieteni. Drapelul Înaltei Comisii va fi 
coborât în bernă până la noi ordine. În holul de recepţie 
al Inaltei Comisii se va instala o carte de condoleanţe.” 


— Când veţi difuza asta? 
— Am şi făcut-o, îi răspunse tânărul. 


Familia Woodrow locuia într-o casă construită din piatră, 
cu ferestre ce imitau stilul Tudor, făcând parte dintr-un 
grup de case coloniale, aşezate în mijlocul unor grădini 
mari, tipic englezeşti, în suburbia privilegiată Muthaiga, 
situată pe un deal, la o aruncătură de băț de Clubul 
Muthaiga şi de reşedinţa Înaltului Comisar Britanic şi de 
uriaşele reşedinţe ale ambasadorilor unor ţări de care, 
probabil, nici n-ai fi auzit decât dacă treceai pe străzile largi 
şi atent supravegheate şi zăreai plăcuţele cu numele lor 
plasate printre avertismentele în ki-swahili atenţionând 
asupra prezenţei unor câini periculoşi. După explozia de la 
Ambasada S.U.A. din Nairobi, Ministerul de Externe 
înzestrase casele personalului, ale celor care aveau, cel 
puţin, gradul diplomatic al lui Woodrow, cu porţi de intrare 
din fier ce nu puteau fi forţate, iar acestea erau păzite cu 
conştiinciozitate, zi şi noapte, cu schimbul, de exuberanţi 
membri ai tribului Baluhya şi de prietenii şi rudele lor. În 
jurul perimetrului grădinii, aceleaşi minţi înfierbântate 
construiseră un gard conectat la curent electric pe a cărui 
coamă fusese plasată sârmă tăioasă ca briciul şi reflectoare 
pentru depistarea intruşilor care luminau orbitor toată 
noaptea. In Muthaiga funcţionează principii stricte în ceea 
ce priveşte protecţia, dar şi alte lucruri. Până şi cele mai 
umile case au cioburi din sticlă încastrate în coama 
gardurilor, iar cele aparţinând familiilor din clasa de mijloc 
au şi sârmă dintr-aceea tăioasă. Însă pentru membru lumii 
diplomatice, pentru asigurarea liniştii lor, nici mai mult nici 
mai puţin, decât porţi din fier, garduri electrificate, senzori 
la ferestre şi reflectoare pentru descurajarea intruşilor... 

Casa familiei Woodrow avea parter, plus două etaje. Cele 
două etaje reprezentau ceea ce companiile de securitate 
numesc un spaţiu absolut sigur, fiind protejate de un scut 
rabatabil din oţel la scara ce ducea la etajul unu, singura 
cheie în afara familiei fiind deţinută de părinţii lui Woodrow. 


lar în apartamentul pentru oaspeţi de la parter, pe care 
familia Woodrow îl numea „parterul inferior” sau demisol 
din cauza pantei dealului, exista o zonă-tampon pentru a-i 
feri pe membrii familiei de servitori. Acest apartament se 
compunea din două camere, ambele cu un aspect rece şi 
zugrăvite în alb şi, având drugi şi grilaje de oţel la ferestre, 
îţi amintea foarte mult de o închisoare. Insă Gloria, 
anticipând sosirea oaspetelui, le decorase cu trandafiri 
tăiaţi din grădină şi cu o lampă de citit luată din camera de 
toaletă a lui Sandy, plus televizorul şi radioul servitorilor, 
fiindcă avea să le prindă bine fără ele o vreme. Chiar şi aşa, 
casa nu era de cinci stele - se confesase ea prietenei ei 
intime, Elena, o englezoaică, soţia unui funcţionar de la 
Naţiunile Unite, un grec cu palme pufoase - dar sărmanul 
va putea măcar să stea singur, lucru de care are nevoie 
orice om care pierde pe cineva drag, şi chiar Gloria se 
simţise /a fel atunci când Mami murise, dar bine, Tessa şi 
Justin au avut... păi, sigur că au avut o căsătorie /ipsită de 
convenții, dacă se putea spune aşa, deşi, dacă era după 
părerea Gloriei, ea nu se îndoise nicio clipă că existaseră şi 
sentimente în acea căsătorie, măcar din partea lui Justin, 
cu toate că din partea Tessei... „Sincer vorbind, Ela 
scumpo, doar Dumnezeu ştie, fiindcă noi n-o să aflăm 
niciodată...” 

La care Elena, divorțată de mai multe ori şi pricepută să 
citească oamenii, în timp ce Gloria nu avea niciuna dintre 
cele două calităţi, aruncase doar: 

— Ei, atunci păzeşte-ţi fundul, scumpo! Bărbaţii proaspăt 
văduvi pot fi uneori foarte libidinoşi. 

Gloria era una dintre soțiile de diplomaţi ce pot servi 
drept exemplu, care sunt hotărâte să vadă şi partea bună a 
oricărui lucru. Dacă această parte bună nu era la vedere, 
izbucnea într-un hohot de râs bine dispus şi spunea: „Ei 
bine, uite unde am ajuns cu toţii!” - ceea ce constituia o 
chemare ca de goarnă pentru ca toţi cei interesaţi să se 
adune laolaltă şi să înfrunte necazurile vieţii fără a se 
plânge. Era fiinţa care rămăsese fidelă şcolilor particulare 


care o formaseră şi cărora le trimitea cu regularitate 
buletine unde descria progresele făcute, devorând, în 
acelaşi timp, cu aviditate veştile din presă referitoare la 
fostele ei colege. Cu ocazia fiecărei aniversări a vreunei 
şcoli expedia câte o telegramă de felicitare foarte vioaie 
sau, mai nou, mesaje spirituale prin e-mail, de obicei în 
versuri, fiindcă nu voia ca oamenii să uite că fusese 
câştigătoarea premiului pentru poezie pe şcoală. Era 
atrăgătoare, fără a fi sofisticată şi recunoscută pentru 
locvacitate, îndeosebi când nu prea erau multe de spus. Pe 
deasupra, mai avea şi acel mers legănat, teribil de 
dizgraţios, care este adoptat de englezoaicele din clasa 
aristocrată. 

Şi totuşi Gloria Woodrow nu era proastă din naştere. În 
urmă cu optsprezece ani, la Edinburgh University, fusese 
evaluată drept una dintre minţile cele mai luminate ale 
anului ei şi se spunea despre ea că, dacă nu i-ar fi dedicat 
tot timpul lui Woodrow, ar fi obţinut rezultate notabile la 
politologie şi filosofie. Cu toate acestea, în intervalul scurs 
de atunci, căsătoria, maternitatea, suişurile şi coborâşurile 
vieţii diplomatice acaparaseră locul ambițiilor pe care, 
probabil, le avusese cândva. Uneori, spre întristarea mută a 
lui Woodrow, părea că ea îşi trimisese intelectul la culcare 
pentru a-şi îndeplini mai bine rolul de soţie. Însă el îi era, în 
acelaşi timp, recunoscător pentru sacrificiul făcut şi pentru 
modul liniştitor în care ea nu reuşise să-i pătrundă 
gândurile intime, modelându-se în schimb fără a protesta 
pentru a nu sta în faţa aspirațiilor lui. 

— Când o să vreau să am viaţa mea, o să te anunţ, îi 
asigură ea când, cuprins de una dintre crizele lui de 
vinovăţie şi plictiseală, Woodrow o îndemnase stăruitor să 
obţină o diplomă, să se apuce de Drept sau de Medicină 
sau măcar să citească ceva, „pentru numele Domnului”. 

— Dacă nu mă placi aşa cum sunt, asta-i cu totul altă 
problemă, obişnuia Gloria să răspundă, împingând cu 
abilitate nemulţumirea lui de la particular spre general. 


— Ba da, te iubesc, te iubesc aşa cum eşti! protesta el, 
grăbindu-se să o îmbrăţişeze. 

Lucru pe care, mai mult sau mai puţin, îl credea şi el 
însuşi. 

Justin deveni prizonierul secret al demisolului în seara 
aceleiaşi zile negre de luni, când îi fusese adusă vestea 
morţii Tessei, la o oră când limuzinele de pe aleile 
reşedinţelor de ambasadori începeau să fornăie şi să 
vibreze în spatele porţilor din fier, înainte de a purcede 
spre localul ales pentru seară, ca şi cum acesta ar fi 
reprezentat un colţişor misterios şi celest. E Ziua 
Luptătorului Lumumba? Ziua Mardeka? Ziua Căderii 
Bastiliei? Nicio problemă: drapelul naţional se înalţă în 
grădină, aspersoarele vor fi oprite, covorul roşu pentru 
primiri va fi întins, servitorii negri cu mănuşi albe se vor 
agita cu tăvi şi aperitive, la fel cum făceau şi în vremurile 
coloniale pe care le dezaprobăm cu atâta pioşenie. lar din 
cortul ridicat cu acest prilej de către gazdă se va revărsa 
muzica patriotică de rigoare. 

Woodrow călători împreună cu Justin în furgoneta 
Volkswagen de culoare neagră. De la morga spitalului, 
Woodrow îl însoţise până la sediul poliţiei şi-l asistase 
redactând, cu mâna lui delicată de profesor universitar, o 
declaraţie privind identificarea cadavrului soţiei. Woodrow îi 
telefonase mai devreme Gloriei pentru a o anunţa că, în 
funcţie de traficul din oraş, va sosi cam peste cincisprezece 
minute cu oaspetele special „care va trebui să fie o vreme 
mai puţin vizibil şi trebuie să ne asigurăm că aşa se va 
întâmpla”, dar asta nu o împiedică pe Gloria să-i telefoneze 
urgent Elenei, formând numărul în repetate rânduri până s- 
o găsească, pentru a discuta cu ea meniuri pentru cină - 
oare, sărmanului Justin îi plăcea peştele sau îl detesta, 
fiindcă ea uitase, însă avea impresia că era cam excentric - 
„Şi, Doamne, Ela, despre ce Dumnezeu să discut cu el cât 
Sandy e plecat să apere poziţiile, iar eu rămân cu 
nefericitul om ore şi ore în şir? Vreau să spun că niciunul 
dintre subiectele serioase nu poate fi abordat.” 


— Găseşti tu ceva, nu te-ngrijora, dragă, o asigură Elena, 
nu tocmai amabilă. 

Gloria îşi găsi însă timp să-i relateze Elenei despre 
apelurile telefonice absolut agasante pe care le primise din 
partea presei şi despre altele la care refuzase să răspundă, 
preferând să-l pună pe Juma, băiatul în casă din tribul 
Wakamba, să spună că domnul şi doamna Woodrow sunt 
ocupați; numai că telefonase şi un tânăr extraordinar de 
bine crescut de la Te/egraph cu care s-ar fi simţit extaziată 
să vorbească, numai că Sandy a zis nu, sub niciun motiv. 

— Poate o să vă scrie, scumpo, spuse Elena cu glas 
consolator. 

Furgoneta Volkswagen cu geamuri fumurii opri pe aleea 
din faţa casei, Woodrow sări vioi pentru a verifica dacă nu 
apăruseră deja ziariştii şi, imediat după aceea, Gloria avu 
prilejul să-l vadă pe Justin văduvul, bărbatul care îşi 
pierduse soţia şi fiul sugar în numai şase luni, Justin, soţul 
înşelat care nu avea să mai fie încornorat, Justin, îmbrăcat 
cu costumul uşor făcut pe comandă şi cu privirea blândă, 
lucruri atât de obişnuite în ceea ce-l privea, fugarul ei 
secret care avea să rămână ascuns în apartamentul de la 
parter, care îşi scoase pălăria din pai când cobori pe uşa 
din spate cu spatele spre public - format din Livingstone, 
şoferul, Jackson, paza de corp şi Juma, care se agita inutil, 
ca de obicei - cu o înclinare absentă a capului cu chip 
frumos şi bronzat, când defilă pe lângă ei, îndreptându-se 
către uşa principală. Ea îi văzu faţa, întâi în umbră, apoi în 
lumina crepusculară, atât de efemeră. El se apropie de ea 
şi-i spuse: „Bună seara, Gloria, sunteţi foarte amabili că mă 
găzduiţi”, iar asta cu o voce în care îşi pusese tot curajul, 
încât ei îi veni să plângă, ceea ce, mai târziu, chiar făcu. 

— Suntem foarte bucuroşi că putem face ceva să te 
ajutăm, dragul meu Justin, murmură ea, sărutându-l cu o 
tandreţe precaută. Şi nu se ştie nimic de Arnold, din câte 
am înţeles, nu? N-a sunat nimeni cât eraţi pe drum? 

— Îmi pare rău, draga mea, nicio vorbă. Stăm cu toţii ca 
pe ghimpi, desigur. 


„Îndură, gândi ea. Se vede. Îndură ca un erou.” 

Undeva, în fundal, Woodrow o anunţă cu voce îndurerată 
că trebuia să mai rămână la birou încă o oră, „bine, 
scumpo?” Va suna, însă Gloria abia dacă se deranja să-l 
asculte. „Ce, e/ a pierdut pe cineva?” i se adresă ea în 
gând, pe un ton usturător. Auzi uşile vehiculului trântindu- 
se şi Volkswagen-ul negru plecă, însă nu-i acordă atenţie. 
Era cu ochii pe Justin, paznicul şi eroul ei tragic. Justin - şi 
abia acum îşi dădu seama de asta - devenise victima 
acestei tragedii în aceeaşi măsură ca şi Tessa, fiindcă 
Tessa murise, în vreme ce Justin va avea de îndurat un chin 
pe care îl va duce cu el până în mormânt. Obraijii îi 
deveniseră deja pământii, şi-şi schimbase până şi mersul şi 
felul de a privi lucrurile din jur. Justin trecu fără să arunce 
măcar o privire la una dintre mânariile Gloriei, bordurile 
aleii pe care sădise plante erbacee, plantate conform 
îndrumărilor lui. Tot astfel trecu şi pe lângă rhus şi prin 
dreptul celor doi arbori malus pe care îi primise de la el şi 
pentru care refuzase să accepte bani. Fiindcă acesta era 
unul dintre minunatele lucruri care îl caracterizau pe Justin, 
şi cu care Gloria nu reuşise niciodată să se obişnuiască - iar 
asta îi povesti Elenei într-un rezumat kilometric - faptul că 
el avea cunoştinţe vaste în domeniul florilor şi grădinilor. 
„Şi vreau să zic, de unde Dumnezeu a căpătat o aşa 
pasiune, Ela? De la mama lui, pesemne. Nu era, pe 
jumătate, Dudley? Da, toată familia Dudley era înnebunită 
după grădinărit, fac asta de secole. Fiindcă mă refer la acea 
ştiinţă clasică englezească, la știința florilor, Ela, nu la ceea 
ce citim noi frunzărind ziarele de duminică. 

Conducându-şi preţiosul oaspete pe trepte spre uşa 
principală, prin hol şi jos, pe scara servitorilor, către 
demisol, Gloria îi oferi turul celulei de închisoare ce avea să 
devină căminul lui pe durata sentinţei: dulapul din placaj 
uşor scorojit „pentru a-ţi aşeza costumele, Justin” - de ce 
Dumnezeu nu-i dăduse lui Ebediah încă cinci şilingi ca să-l 
şi vopsească? - scrinul mâncat de cari pentru cămăşi şi 
şosete - cum de nu-i dăduse prin minte să-l căptuşească? 


Însă Justin era acela care, ca de obicei, trebuia să se 
scuze: 

— Regret, dar nu prea am multe haine de pus înăuntru, 
Gloria. Casa mea e asediată de vânătorii de ştiri şi sunt 
convins că Mustafa trebuie să fi scos receptorul din furcă. 
Sandy a fost amabil şi mi-a zis că o să-mi împrumute tot ce 
am nevoie până se liniştesc lucrurile ca să-mi iau câte ceva 
de acolo. 

— Of, Justin, ce proastă sunt, exclamă Gloria, roşind. 

Dar apoi, fie pentru că nu voia să-l lase singur, fie pentru 
că nu ştia cum s-o facă, insistă să-i arate frigiderul vechi şi 
respingător, plin ochi cu sticle cu apă minerală - de ce nu 
se gândise până acum să schimbe garnitura îmbătrânită 
din cauciuc? - „şi ai aici gheaţă, Justin, doar să ţii puţin folia 
sub un jet de apă rece pentru a desface cuburile” - şi 
ceainicul electric din material plastic, pe care îl detestase 
dintotdeauna; şi ibricul vărgat ca un bondar de la 
llfracombe, puţin crăpat, cu pliculeţe de ceai Tedey; şi cutia 
metalică uzată, cumpărată de la Huntley & Palmer's, în 
care se găseau biscuiţi presăraţi cu zahăr, pentru cazul că 
el ar fi dorit să ronţăie ceva înainte de culcare, fiindcă 
Sandy aşa făcea, deşi i s-a recomandat să mai slăbească. 
Şi, în sfârşit - slavă Cerului că avea şi ea ceva de bun-gust! 
- splendidul vas cu flori multicolore de gura-leului, pe care 
le crescuse ea însăşi, pornind de la plantarea seminţelor, 
după indicaţiile lui Justin. 

— Ei, asta e, acum o să te las să te mai linişteşti, spuse 
ea, numai că, ajungând la uşă, îşi dădu seama, spre ruşinea 
ei, că încă nu rostise vorbele prin care să-şi exprime 
compasiunea. Justin, dragul meu... începu ea. 

— Mulţumesc, Gloria, dar chiar nu este nevoie, îi frână el 
elanul cu o fermitate neaşteptată. 

Frustrată de gestul de compătimire, Gloria se chinui să-şi 
recapete aerul practic: 

— Da, sigur, urci oricând doreşti, de acord, dragă? Cina e 
la opt, cel puţin teoretic. Un păhărel înainte, dacă simţi 


nevoia... În rest, faci orice doreşti. Sau poţi să nu faci nimic. 
Doar Dumnezeu ştie când o să se întoarcă Sandy. 

După care urcă recunoscătoare spre dormitorul ei, făcu 
duş, se schimbă şi se machie puţin, apoi verifică modul în 
care băieţii ei îşi făceau temele. Potoliţi de prezenţa morţii 
în casă, ei lucrau silitori ori se prefăceau c-o fac. 

— E groaznic de trist? întrebă Harry, cel mai mic dintre 
ei. 

— Îl vei întâlni mâine. Te rog să te porţi politicos şi serios 
cu el. Mathilda o să vă pregătească hamburgerii. Să 
mâncaţi în camera de joacă, nu în bucătărie, s-a înţeles? 

O completare întârziată îi ţâşni de pe buze chiar înainte 
de a se fi gândit să o rostească: 

— E un domn foarte curajos şi de treabă şi trebuie să-l 
trataţi cu mare respect. 

Coborând spre salon, rămase uimită văzându-l pe Justin 
înaintea ei. El acceptă un pahar sănătos de whisky cu sifon, 
ea îşi turnă un pahar de vin alb şi se aşeză pe un fotoliu, de 
fapt al lui Sandy, pe care acum şi-l scosese din minte. 
Minute în şir - nu-şi putu da seama câte, timp real - 
niciunul nu spuse o vorbă, însă tăcerea era o legătură pe 
care Gloria o simţea puternică pe măsură ce ţinea mai 
mult. Justin îşi sorbi băutura, iar ea se simţi uşurată 
observând că nu vedea la el noul obicei al lui Sandy, de-a 
dreptul supărător, de a închide ochii şi de a-şi ţuguia 
buzele, de parcă whiskyul i-ar fi fost oferit pentru a-l 
degusta. Cu paharul în mână, Justin se apropie de fereastra 
până la podea şi privi lung la grădina inundată de lumină - 
douăzeci de becuri de câte 150 de waţi conectate la 
generatorul electric propriu, a căror strălucire îi incendia 
jumătate din faţă. 

— Probabil că aşa gândeşte toată lumea, remarcă el pe 
neaşteptate, reluând o discuţie pe care încă nu o purtaseră. 

— Ce anume, dragul meu? întrebă Gloria, nefiind sigură 
că i se adresase ei, dar punând totuşi întrebarea, deoarece 
el simţea nevoia de a vorbi cuiva. 


— Că ai fost iubit fiind luat drept o persoană care, de 
fapt, nu eşti. Că devii un soi de escroc. Un hoţ de iubire. 

Gloria nu avea habar dacă aşa credeau toţi, era convinsă 
că ei nu trebuia să creadă asta. 

— Dar nu eşti nicidecum un escroc, Justin, spuse ea 
apăsat. Eşti unul dintre oamenii cei mai sinceri pe care i-am 
cunoscut şi întotdeauna ai fost aşa. Tessa te adora şi aşa se 
şi cuvenea. A fost o fată foarte norocoasă. 

„lar cât priveşte hotul de iubire, gândi ea, ei bine, nu 
trebuie să fii detectiv ca să ştii cine fura iubirea în această 
pereche!” 

Justin nu răspunse acestei asigurări venite prea uşor, ori 
o făcu şi nu o percepu ea şi, vreme de o clipă, ea nu auzi 
decât reacţia parcă în lanţ a câinilor care lătrau; era de 
ajuns ca unul să înceapă, iar ceilalţi îl imitau, lătratul 
propagându-se de-a lungul întregii străzi a privilegiaţilor. 

— Ai fost întotdeauna bun cu ea, Justin, ştii că aşa stau 
lucrurile. Nu trebuie să te pedepseşti pentru fapte pe care 
nu le-ai comis. Mulţi procedează astfel când pierd pe câte 
cineva şi nu e cinstit faţă de ei înşişi. Am dreptate? l-ai fost 
credincios. Mereu, susţinu ea cu tărie, prin aceasta dând de 
înţeles că nu acelaşi lucru putea fi afirmat în privinţa 
Tessei. 

Dar aluzia trecu neobservată, Gloria era convinsă: Justin 
era pe punctul de a vorbi despre nenorocitul de Arnold 
Bluhm când, spre iritarea ei, auzi clinchetul cheilor soţului 
în uşă şi-şi dădu seama că vraja fusese spulberată. 

— Justin, prietene, cum îţi merge? strigă Woodrow, 
turnându-şi neobişnuit de puţin vin în pahar, după care se 
lăsă greu pe canapea. Nu avem nici o veste, regret. Nici 
bună, nici rea. Nici un indiciu, nici un suspect, nimic 
deocamdată. Nici urmă de Arnold. Belgienii ne pun la 
dispoziţie un elicopter, iar Londra, un altul. Bani, bani - 
blestemul nostru, al tuturor! Cu toate astea, el e cetăţean 
belgian, aşa că, de ce nu?! Ce bine arăţi, scumpo! Ce-avem 
la cină? 


„A băut, gândi Gloria dezgustată. Se preface că lucrează 
până târziu, dar stă în birou şi bea, în timp ce eu mă ţin de 
capul băieţilor ca să-şi facă temele.” Auzi un zgomot 
dinspre fereastră şi constată, spre spaima ei, că Justin îşi 
făcuse curaj pentru a-şi lua la revedere, speriat, fără 
îndoială, de modul direct în care vorbise soţul ei. 

— N-avem nimic de mâncare? protestă Woodrow. 
Trebuie să te înzdrăveneşti, bătrâne. 

— Eşti foarte amabil, dar nu am poftă de mâncare. 
Gloria, îţi mulţumesc încă o dată! Sandy, noapte bună! 

— lar Pellegrin transmite mesaje de sprijin de la Londra, 
întregul Minister de Externe e doborât de durere, zice el. 
Nu a vrut să vorbească în numele lui. 

— Bernard a dovedit întotdeauna mult tact. 

Gloria privi uşa închizându-se, auzi paşii lui coborând 
treptele de beton, văzu paharul gol lăsat pe masa din 
bambus din apropierea ferestrei şi, înspăimântată preţ de o 
secundă, crezu că nu-l va mai revedea vreodată. 

Woodrow îşi mâncă porţia stângaci, fără să o deguste ca 
de obicei. Gloria care, la fel ca şi Justin, nu avea poftă de 
mâncare, avu timp să-l urmărească. Păşind pe vârfuri 
neliniştit între unul şi celălalt, Juma, băiatul în casă îl 
urmărea şi el. 

— Cum merg lucrurile? murmură Woodrow cu o 
tărăgănare de conspirator, controlându-şi vocea şi arătă 
către podea, pentru a o preveni să procedeze şi ea la fel. 

— Bine, zise ea, intrând în jocul iniţiat de el. Dacă ţinem 
seama de situaţie. „Ce faci acolo, jos? se întrebă ea. Stai 
întins pe pat, flagelându-te pe întuneric? Ori priveşti prin 
grilaj spre grădină, vorbind cu duhul ei?” 

— A apărut ceva semnificativ? tocmai întreba Woodrow, 
împiedicându-se uşor în ultimul cuvânt, dar reuşind să 
păstreze discuţia aluzivă din cauza lui Juma. 

— Ce anume? 

— În legătură cu iubirea noastră, zise el şi, rânjind 
neruşinat, împunse cu degetul către begoniile ei şi formă 


din buze B/uhm, clipă în care Juma se grăbi să aducă o 
carafă cu apă. 

Gloria rămase trează ore în şir lângă soţul ei care sforăia 
şi, într-un târziu, închipuindu-şi că aude zgomot de jos, se 
strecură până spre palier şi privi afară pe fereastră. Pana 
de energie trecuse. Spre stele se înălța aura de culoare 
oranj a oraşului. Însă în grădină luminată nu bântuia nici 
Tessa şi nici Justin. Se întoarse în cameră şi-l găsi pe Harry 
dormind de-a curmezişul patului, ţinându-şi degetul mare în 
gură şi un braţ peste pieptul părintelui său. 


XX xk 


Membrii familiei se treziră devreme, ca de obicei, însă 
Justin le-o luase înainte, deja îmbrăcat cu costumul boţit şi 
umblând de colo-colo. Arăta îmbujorat, socoti Gloria, puţin 
agitat, având prea multă culoare în obraji, ceea ce 
contrasta cu ochii lui căprui. Băieţii îi strânseră mâna, cu un 
aer grav, aşa cum fuseseră dăscăliţi, iar Justin le răspunse 
cu meticulozitate la salut. 

— A, Sandy, da, bună dimineaţa! zise el imediat ce apăru 
şi Woodrow. Dacă nu te superi, aş vrea să discutăm ceva. 

Cei doi se retraseră către terasă. 

— E vorba de casa mea, începu Justin de îndată ce 
rămaseră singuri. 

— Casa de aici, bătrâne, sau cea din Londra? replică 
Woodrow, făcând un efort inutil de a fi spiritual. 

lar Gloria, auzind fiece cuvânt prin trapa de servire ce 
dădea spre bucătărie, simţi dorinţa să-i dea cu ceva în cap. 

— Despre cea din Nairobi. Hârtiile ei personale, scrisorile 
avocaţilor... Actele privind bunurile familiei ei... Documente 
care sunt de preţ pentru amândoi... Nu pot lăsa 
corespondenţa ei personală acolo pentru ca poliţiştii 
kenyeni să o jefuiască după cum le vine. 

— Şi ce soluţie ai, bătrâne? 

— Aş vrea să merg acolo. Imediat! 


„Ce ferm! îl încurajă Gloria în gând. Ce hotărât, în ciuda a 
tot ce s-a întâmplat!” 

— Dragul meu, imposibil! Ziariştii te vor mânca de viu. 

— Nu cred că se va întâmpla chiar aşa. Pot încerca să mă 
fotografieze, cel mult, după părerea mea. Ar putea striga 
după mine. Dacă nu le răspund, mai mult de atât nu vor 
îndrăzni. Am putea merge cât timp sunt plecaţi să se 
bărbierească. 

Gloria cunoştea pe de rost atitudinea echivocă a soţului 
ei. Peste câteva clipe, îl va suna pe Bernard Pellegrin. Aşa 
procedează întotdeauna când simţea nevoia de a-l ocoli pe 
Porter Coleridge şi de a obţine răspunsul pe care voia să-l 
audă. 

— Ascultă, îţi spun eu cum facem, bătrâne! Ce-ar fi să-mi 
dai o listă cu ceea ce vrei şi să i-o strecor eu, cumva, lui 
Mustafa, după care să aducă el totul aici? 

„Tipic, gândi Gloria cuprinsă de furie. Agită-te fără rost, 
trage de timp, caută soluţia cea mai lesnicioasă de a scăpa 
de răspundere de fiecare dată.” 

— Mustafa habar n-ar avea ce să aleagă, îl auzi ea pe 
Justin, la fel de ferm ca şi mai devreme. lar o listă nu i-ar 
sluji la nimic. Până şi cele de cumpărături îl copleşesc. /; 
datorez asta, Sandy. E o datorie de onoare şi trebuie să o 
respect. Indiferent dacă tu vii cu mine sau nu. 

„Câştigă numai cei care au clasă!” aplaudă Gloria în 
tăcere, de pe tuşă. „Bine jucat, ăsta da bărbat!” Dar chiar 
şi aşa, deşi mintea îi rămânea deschisă la tot soiul de 
intuiţii neaşteptate, nu-i trecu prin cap că soţul ei ar fi avut 
motivele lui pentru a dori să viziteze casa Tessei. 


XX xk 


Oamenii de presă nu se bărbiereau. Justin se înşela. Sau, 
dacă era aşa, făceau asta pe peluzele din preajma locuinţei 
lui Justin, unde îşi petrecuseră noaptea în maşini închiriate, 
aruncând resturi de mâncare în tufişurile de hortensii. 
Câţiva vânzători, purtând pantaloni vărgaţi ca ai unchiului 


Sam şi jobene, deschiseseră o tarabă de la care vindeau 
ceai. Alţii coceau porumb pe cărbuni. Poliţişti fără vlagă 
stăteau în jurul unui automobil de patrulare cam obosit, 
căscând şi fumând. Şeful lor, un bărbat nemaipomenit de 
gras, cu o centură cenușie şi lustruită şi cu un Rolex de aur 
la mână, stătea lăbărţat pe scaunul din dreapta cu ochii 
închişi. Era şapte şi jumătate. Plafonul jos de nori ascundea 
oraşul. O sumedenie de păsări negre îşi schimbau mereu 
locul pe firele aeriene, aşteptând momentul potrivit să se 
năpustească în jos pentru a se înfrupta din resturi. 

— Conduci până dincolo de ei, apoi opreşti, ordonă din 
partea din spate a furgonetei Woodrow, ca un adevărat fiu 
de soldat. 

Stăteau la fel ca şi în ziua precedentă: Livingstone şi 
Jackson în faţă, iar Woodrow şi Justin ghemuiţi pe bancheta 
din spate.  Volkswagen-ul negru avea plăcuţe de 
înmatriculare cu marca CD, dar fiecare al doilea automobil 
din Muthaiga avea aşa ceva. Un ochi format ar fi depistat 
prefixul britanic la număr, dar nu se afla prin preajmă 
cineva atât de informat, astfel că nimeni nu manifestă 
vreun interes când Livingstone rulă calm, ieşind pe poartă 
şi apoi urcă panta uşoară. Opri vehiculul fără a-l brusca şi 
trase frâna de mână. 

— Jackson, dă-te jos, coboară dealul până la casa 
domnului Quayle. Cum îl cheamă pe portar? i se adresă el 
lui Justin. 

— Omari, răspunse Justin. 

— Spune-i lui Omari ca la apropierea furgonetei să 
deschidă porţile rapid şi să le închidă imediat ce intrăm. Să 
stai cu el ca să fii sigur că face întocmai. Acum! 

Parcă născut pentru a juca acest rol, Jackson cobori alene 
din vehicul, se întinse, îşi făcu de lucru cu centura şi, în 
cele din urmă, porni legănându-se la vale către poarta din 
fier a casei lui Justin unde, sub ochii poliţiştilor şi ai 
ziariştilor i se alătură lui Omari. 

— În regulă, să coborâm, îi ordonă Woodrow lui 
Livingstone. Foarte încet. Nu te grăbi. 


Livingstone eliberă frâna de mână şi, cu motorul 
mergând, lăsă furgoneta să coboare panta cu spatele pe 
drumul sinuos până când intră cu spatele pe aleea de acces 
spre poarta casei lui Justin. „Intoarce!”, gândiră cei prezenţi 
acolo. Dacă aşa socotiseră, se lămuriră imediat, fiindcă, în 
următorul moment, Livingstone apăsă până la fund pedala 
de acceleraţie şi porni cu viteză înapoi către poartă, 
făcându-i pe ziarişti să se zburătăcească speriaţi care 
încotro. Poarta se deschise brusc, o latură trasă de Omari şi 
cealaltă de Jackson. Furgoneta intră, apoi poarta se închise. 
Aflat pe partea dinspre casă, Jackson urcă dintr-un salt în 
vehicul, în timp ce Livingstone îl făcu să ruleze restul de 
drum până la verandă, urcând chiar două trepte şi oprind la 
câţiva centimetri de uşa principală pe care Mustafa, băiatul 
de casă, cu o intuiţie exemplară, o deschise furtunos 
dinăuntru, iar Woodrow îl împinse pe Justin înainte, apoi îl 
urmă cu o săritură până în hol, închizând uşa principală cu 
un bufnet. 


XX xk 


Casa era cufundată în întuneric. Din respect pentru Tessa 
sau de teama vânătorilor de ştiri, personalul trăsese 
draperiile la ferestre. Cei trei, Justin, Woodrow şi Mustafa, 
rămaseră în hol. Mustafa plângea în tăcere. Woodrow îi 
recunoscu faţa boţită, strâmbătura care făcea să i se vadă 
dinţii albi, lacrimile alunecându-i de-a curmezişul obrajilor, 
dârele lor ajungând până sub urechi. Justin îl cuprinsese pe 
Mustafa pe după umeri, liniştindu-l. Şocat de această 
demonstraţie de afecţiune, prea puţin britanică, venită din 
partea lui Justin, Woodrow se simţi de-a dreptul ofensat. 
Justin îl trase pe Mustafa la piept, astfel încât falca 
încleştată a lui Mustafa ajunse să se rezeme de umărul lui. 
Jenat, Woodrow îşi mută privirea de la ei. In pasaj, dinspre 
zona destinată servitorilor, începură să apară alte umbre: 
băiatul shamba, un ugandez cu un singur braţ, pătruns 
ilegal în Kenya, care îl ajuta pe Justin la grădinărit şi al cărui 


nume îi scăpa mereu lui Woodrow, apoi o refugiată 
pătrunsă ilegal din sudul Sudanului, pe nume Esmeralda, 
care avea tot timpul necazuri din cauza bărbaţilor. Tessa nu 
putea rezista unei poveşti spuse printre suspine, după cum 
îi era greu să se supună reglementărilor locale. Uneori, 
casa lor semăna cu un cămin de refugiaţi africani de 
handicapaţi şi oameni ajunşi în pragul prăbuşirii fizice şi 
psihice. Woodrow discutase nu o dată în contradictoriu cu 
Justin pe această temă, însă se lovise de îndărătnicia lui ca 
de un zid. Doar Esmeralda nu plângea. In schimb, avea pe 
chip acea expresie înlemnită pe care albii o interpretează 
greşit drept grosolănie sau indiferenţă. Woodrow ştia că nu 
era vorba nici de una, nici de cealaltă. Era familiaritate. Aşa 
este urzită viaţa adevărată, acesta era, de fapt, mesajul. 
Aşa arătau durerea, ura şi oamenii făcuţi fărâme. Aceasta 
este viaţa de zi cu zi pe care o trăim de când ne-am născut, 
iar tu, Wazungu, nu o cunoşti. 

Impingându-l cu delicateţe pe Mustafa, Justin îşi 
împreună mâinile cu cele ale Esmeraldei, care îşi lipi 
tâmpla cu părul împletit de tâmpla lui. Woodrow trăi 
senzaţia că îi era îngăduit să asiste la o demonstraţie de 
afecţiune pe care nu o cunoscuse nici măcar în vis. Oare 
Juma ar plânge la fel dacă cineva i-ar tăia gâtul Gloriei? Pe 
naiba! Dar Ebediah? Dar noua cameristă a Gloriei, al cărei 
nume nici măcar nu-l ştia? Justin îl strânse la piept pe 
grădinarul ugandez, îl mângâie pe obraz, apoi le întoarse 
tuturor spatele şi se prinse cu mâna dreaptă de balustrada 
scării. Arătând pentru o clipă ca un bătrân, imagine ce nu 
avea să fie departe de adevăr peste câţiva ani, se avântă în 
sus pe trepte. Woodrow îl urmări topindu-se în 
semiîntunericul palierului şi dispărând în dormitorul în care 
nu pătrunsese niciodată, cu toate că, în secret, şi-l 
imaginase de nenumărate ori. 

Constatând că a rămas singur, Woodrow căută să-şi 
găsească un loc, simțindu-se ameninţat, senzaţie pe care o 
încercase de fiecare dată când pătrunsese în casa ei: aceea 
de băiat de la ţară care a venit la oraş. „Dacă e cocteil, 


cum se face că nu-i cunosc pe oamenii aceştia? Ce cauză ni 
se cere să susţinem în seara asta? In ce cameră se va afla 
ea? Unde-i Bluhm? Alături de ea, mai mult ca sigur. Ori în 
bucătărie, făcându-i pe servitori să se tăvălească de râs.” 
Aducându-şi aminte de scopul vizitei, Woodrow înaintă 
încet pe coridorul cufundat în semiîntuneric, spre uşa 
salonului. Era descuiată. Razele clar conturate ale soarelui 
de dimineață  împungeau printre draperii, iluminând 
scuturile şi măştile, precum şi covoraşele zdrenţuite, ţesute 
manual de paraplegici, cu care Tessa reuşise să mai dea 
viaţă mobilierului dezolant pus la dispoziţie de guvern. 
„Cum făcuse ca totul să devină fermecător cu ajutorul unor 
lucruri de nimic? Acelaşi şemineu din cărămidă ca şi al 
nostru, aceleaşi traverse din fier încastrate, maimuţărind 
grinzile din lemn ale veselei Anglii. Totul la fel ca la noi, dar 
mai mic, fiindcă familia Quayle nu are copii şi se află cu un 
grad mai jos. Atunci de ce casa Tessei părea întotdeauna 
un cămin adevărat, în timp ce a noastră a rămas doar sora 
ei urâtă şi lipsită de imaginaţie?” 

Ajunse în mijlocul încăperii şi se opri, blocat de forţa 
amintirii. „Aici am stat şi i-am ţinut o predică fiicei contesei, 
din apropierea acestei atrăgătoare mese cu intarsii la care, 
după cum spunea ea, mama ei ţinuse foarte mult, în timp 
ce eu strângeam între degete spătarul acestui scaun din 
lemn satinat şi făceam pe autoritarul, asemeni unui părinte 
din epoca victoriană. Tessa, stând acolo, în faţa ferestrei, 
cu razele soarelui trecând direct prin rochia din bumbac. 
Oare, ştia că mă adresam unei siluete dezgolite? Că doar 
privind-o însemna să-mi văd adeverindu-se visurile despre 
ea, fata mea de pe plajă, necunoscuta întâlnită în tren?” 

— Am socotit că ar fi bine să trec pe aici, începu el cu 
glas hotărât. 

— De ce crezi asta, Sandy? întreabă ea. 

Ora unsprezece dimineaţa. Odată şedinţa cancelariei 
terminată, Justin trimis în siguranţă la Kampala, ca să 
participe la o conferinţă inutilă cu durata de trei zile cu 
tema „Ajutoare şi Eficienţă”. „Eu am sosit aici cu treburi 


oficiale, dar mi-am parcat maşina pe o stradă lăturalnică, la 
fel ca orice amant ce se ştie vinovat, care face vizite 
frumoasei soţii a unui frate funcţionar. Şi, Dumnezeule, ce 
frumoasă e! Tânără, cu sâni fermi şi bine conturaţi, care nu 
se clintesc. Cum de se îndură Justin să o scape din ochi? 
Tineri îi sunt şi ochii cenuşii, larg deschişi şi furioşi, la fel şi 
surâsul, prea înţelept pentru vârsta ei.” Woodrow nu-i 
poate vedea zâmbetul fiindcă ea e luminată din spate. Dar 
îl poate simţi în vocea ei. Glasul acela studiat, şiret şi 
aţâţător. ŞIi-l putea reînvia în memorie în orice clipă. Tot 
astfel putea readuce în faţa ochilor linia taliei şi coapsele 
siluetei goale, fluiditatea înnebunitoare a mersului ei, nici 
nu era de mirare că ea şi Justin s-au întâlnit - provin doar 
din aceeaşi sursă de exemplare pure - apariţia aceleiaşi 
rase pure, despărţindu-i însă douăzeci de ani. 

— Tess, vorbesc serios, situaţia nu mai poate continua 
astfel. 

— Nu-mi spune Tess. 

— De ce nu? 

— Acest nume e rezervat. 

„Pentru cine? se întreabă el. Pentru Bluhm sau pentru 
vreun alt amant?” Quayle nu i se adresa cu Tess. Nici 
Ghita, din câte ştia. 

— Pur şi simplu, nu se poate să te mai exprimi atât de 
liber. E vorba de părerile tale. 

lar apoi pasajul pe care îl pregătise dinainte, cel în care îi 
reaminteşte de îndatoririle de soţie serioasă a unui 
diplomat aflat la post. Dar nu reuşeşte nicicum să-l ducă 
până la capăt. Cuvântul îndatorire o îmboldeşte să 
reacționeze. 

— Sandy, datoria mea e Africa. A ta care e? 

Woodrow rămâne uimit că trebuie să răspundă în nume 
personal. 

— Faţă de ţara mea, dacă-mi îngădui să fiu preţios... Ca 
şi Justin, de altfel... Faţă de Minister şi de şeful Misiunii. 
Asta te lămureşte? 

— Ştii că nu. Nici pe departe. E departe de adevăr. 


— De unde să ştiu eu asta? 

— Eu mi-am închipuit că ai putea veni să discuţi cu mine 
despre documentele zdrobitoare pe care ţi le-am dat. 

— Nu, Tessa, nu pentru asta. Am venit pentru a-ţi cere să 
nu mai vorbeşti necontrolat despre neregulile comise de 
guvernul lui Moi în faţa oricărui Tom, Dick sau Harry din 
Nairobi. Mă aflu aici ca să te rog să devii o membră a 
echipei, în loc să... hmm, du singură fraza până la capăt! 
încheie el răutăcios. 

„l-aş fi vorbit astfel dacă aş fi ştiut că era însărcinată? 
Poate că nu chiar atât de direct. Dar, oricum, aş fi discutat 
cu ea. Puteam bănui că e însărcinată când încercam să-i 
studiez silueta goală? Nu. O doream dincolo de orice, aşa 
cum îşi dăduse şi ea seama după glasul meu gâtuit şi 
rigiditatea mişcărilor mele.” 

— Prin urmare, vrei să spui că le-ai citit? întreabă ea, 
agăţându-se cu încăpățânare de problema documentelor. O 
să-mi declari peste o clipă că nu ţi-ai găsit timp. 

— Sigur. Le-am citit. 

— Şi ce concluzie ai tras după ce le-ai citit, Sandy? 

— N-am aflat ceva ce nu ştiam şi nu pot face nimic în 
legătură cu asta. 

— Uite, Sandy, asta e o atitudine negativă! Ba mai grav: 
e lipsă de curaj. De ce nu poţi face nimic? 

Woodrow, detestându-se pentru ceea ce afirmă: 

— Fiindcă noi suntem diplomaţi, Tessa, nu poliţişti. 
Guvernul Moi e corupt peste măsură, aşa afirmi. Nici nu m- 
am îndoit vreodată de asta. Populaţia moare de SIDA, ţara 
e ruinată financiar, nu există niciun colţişor, de la turism, 
faună, învățământ, transporturi şi terminând cu 
comunicațiile, care să nu se prăbuşească din cauza 
corupţiei, incompetenţei şi neglijenţei. Bine ai remarcat... 
Miniştrii şi funcţionarii superiori deturnează camioane 
întregi cu alimente şi medicamente destinate refugiaților 
care mor de foame, uneori cu complicitatea angajaţilor 
agenţiilor de ajutorare, afirmi tu. Sigur că da. Cheltuielile 
pentru ocrotirea sănătăţii se ridică la câţiva dolari pe cap 


de locuitor, iar asta e valabil înainte ca toţi cei din capul 
listei şi până la ultimul să-şi fi luat partea. Poliţia 
maltratează în mod invariabil pe oricine se dovedeşte 
îndeajuns de lipsit de înţelepciune să aducă aceste 
chestiuni în atenţia publicului. De asemenea, adevărat. Le- 
ai studiat metodele. Folosesc tortura cu apă, zici tu. Îi udă, 
apoi îi bat, ceea ce reduce semnele vizibile. Ai dreptate. 
Aşa procedează. Nu aleg defel. lar noi nu protestăm. Îşi 
închiriază propriile arme bandelor ucigaşe cu care sunt în 
relaţii amicale, pentru a le fi înapoiate în zori, altfel nu-şi 
capătă înapoi garanţia. Înalta Comisie împărtăşeşte 
dezgustul tău, dar tot nu protestează. De ce? Fiindcă 
suntem aici, slavă cerului, să reprezentăm ţara noastră, nu 
pe a lor. Avem în Kenya treizeci şi cinci de mii de britanici 
indigenizaţi, a căror viaţă nesigură depinde de capriciile 
preşedintelui Moi. Inalta Comisie nu are sarcina de a le face 
viaţa mai grea decât este deja. 

— lar tu trebuie să reprezinţi interesele britanice, îi 
reaminteşte ea în glumă. 

— Acesta nu este un păcat, Tessa, o pune el la punct, 
străduindu-se să smulgă cu forţa din câmpul vizual umbra 
sânilor ei, ce se întrezăresc prin fibrele rochiei. Comerţul nu 
e un păcat. Tranzacţiile comerciale cu ţările înapoiate nu 
reprezintă un păcat. În realitate, le ajută să se dezvolte. 
Face posibilă reforma. Tipul de reformă pe care îl dorim noi. 
Le aduce în lumea modernă. Ne permite novă să /e ajutăm. 
Cum putem ajuta o ţară săracă dacă nu suntem noi înşine 
bogaţi? 

— Prostii. 

— Poftim? 

— Astea sunt prostiile  înşelătoare, pompoase, cu 
pretenţii de sinceritate, promovate de Ministerul de 
Externe, dacă vrei o caracterizare completă, demnă de 
nepreţuitul Pellegrin în persoană. Comerţul nu-i face 
nicidecum mai bogaţi pe cei săraci. Aşa se cumpără 
funcţionarii guvernamentali şi se deschid conturi în bănci 
elveţiene. 


— Te contrazic cu toată tăria... 

Ea îl întrerupe fără menajamente: 

— Atunci e un dosar oarecare şi fă-l uitat! Bine? 
Deocamdată nu întreprindem nicio acţiune, semnat Sandy. 
Grozav. Mama democraţiilor se dovedeşte, încă o dată, de 
o ipocrizie desăvârşită,  propovăduind libertatea şi 
drepturile omului pentru toţi, numai pentru că ea speră să 
scoată un ban şi din asta. 

— Nu-i deloc adevărat! Băieţii lui Moi sunt nişte ticăloşi, 
iar bătrânul mai are câţiva ani la conducere. Însă la orizont 
se întrevăd lucruri bune. O vorbă strecurată la urechea cui 
trebuie sau o abţinere colectivă a naţiunilor de a mai oferi 
ajutoare - diplomaţie discretă - fiecare îşi atinge efectul. lar 
Richard Leakey ajunge să fie numit membru al cabinetului 
pentru a pune stavilă corupţiei şi a da asigurări ţărilor 
finanţatoare că pot reîncepe, fără a-i mai îmbogăţi pe 
escrocii lui Moi. 

Începe să vorbească la fel ca o telegramă de îndrumare, 
şi-şi dă seama de asta. Ba, mai grav, ştie şi ea asta, lucru 
scos în evidenţă de un căscat ostentativ. 

— S-ar putea ca ţara asta să nu aibă un prezent prea 
fericit, dar are un viitor mare, încheie el brav. 

Şi aşteaptă un gest de întâmpinare din partea ei, drept 
confirmare că se îndreaptă amândoi către un armistițiu 
chinuit. 

„Dar Tessa, îşi aduce el aminte prea târziu, la fel ca şi 
prietena ei, Ghita, nu ştie ce e acela compromisul. 
Amândouă sunt prea tinere ca să creadă că adevărul poate 
fi atât de simplu.” 

— Documentul pe care ţi l-am prezentat îţi pune la 
dispoziţie nume şi numere de conturi bancare, insistă ea 
fără milă. Sunt identificaţi şi incriminaţi miniştri. Acesta n- 
ar putea constitui un cuvânt la urechea cui trebuie? Sau au 
surzit cu toţii? 

— Tessa... 

Ea se îndepărtează, iar el a venit până aici ca să fie mai 
aproape de ea. 


— Sandy... 

— Înţeleg ce vrei să spui. Te aud. Dar, pentru numele lui 
Dumnezeu - în numele raţiunii - doar nu vorbeşti serios 
când sugerezi că guvernatorul Maiestăţii Sale, în persoana 
lui Bernard Pellegrin, să organizeze o vânătoare de 
vrăjitoare împotriva miniştrilor numiţi ai guvernului kenyan! 
Vreau să spun, Doamne! e ca şi cum noi, britanicii, am fi 
incoruptibili. Înaltul Comisar kenyan din Londra are dreptul 
să ne spună novă să facem curăţenie în propria noastră 
ogradă? 

— Asta-i o scuză ieftină, şi tu ştii asta! explodează Tessa, 
fulgerându-l cu privirea. 

Woodrow nu-l luase în calcul pe Mustafa. Acesta intră 
tăcut, aplecat. Întâi, cu mare precizie, aşază o măsuţă pe 
covor, la jumătatea distanţei dintre ei, apoi o tavă cu o 
cafetieră, amândouă din argint, şi coşuleţul din argint al 
mamei Tessei, plin cu prăjituri din aluat fraged. lar 
întreruperea evident că stimulează atotputernicul simţ 
teatral al Tessei, fiindcă ea îngenunchează, păstrându-şi 
spatele drept, cu umerii înălţaţi, făcând materialul rochiei 
să se întindă peste sâni, timp în care îşi presară frazele cu 
întrebări amuzant-înţepătoare în legătură cu preferinţele lui 
în materie de cafea. 

— Parcă o bei neagră, Sandy, sau vrei şi o picătură de 
frişcă - ori am uitat? întreabă ea mimând amabilitatea. 

„Aşa e viața fariseică pe care o ducem, pare ea să-i 
comunice. Un continent piere în fata noastră, iar noi stăm 
aici în picioare sau în genunchi şi bem cafea de pe o tavă 
de argint, în vreme ce, pe stradă, copiii plâng de foame, 
bolnavii mor, iar politicienii ticăloşiţi ruinează națiunea care 
a fost păcălită pentru a-i alege.” 

— O vânătoare de vrăjitoare - fiindcă tot ai adus vorba - 
ar fi un început excelent. Rostiţi-le numele, faceţi-i de 
ruşine, tăiaţi-le capetele şi puneţi-le în pari la porţile 
oraşului, zic eu. Necazul e că nu merge. Aceeaşi listă a 
ruşinii se publică anual în ziarele din Nairobi şi aceiaşi 


politicieni apar de fiecare dată. Nimeni nu e destituit, 
nimeni nu e trimis în judecată. 

Tessa îi întinde o ceaşcă, rotindu-se pe genunchi pentru 
a ajunge la el. 

— Dar asta nu te tulbură, nu-i aşa? Eşti apărătorul 
acestui status-quo. E o hotărâre pe care ai luat-o singur. Nu 
ţi-a impus-o nimeni. Tu ai ales! Tu, Sandy! Într-o zi te-ai 
privit în oglindă şi ai socotit: „Salut, de aici înainte o să 
tratez lumea aşa cum este. O să obţin condiţiile cele mai 
avantajoase pentru Anglia şi se va chema că-mi fac datoria. 
N-are importanţă că îndeplinirea acestei îndatoriri e 
sinonimă cu supraviețuirea câtorva dintre cele mai 
detestabile guverne din lume. O voi face oricum.” 

li oferă zahăr. El refuză cu un gest mut. 

— Prin urmare, regret, dar nu putem cădea de acord, aşa 
e? Eu vreau să strig în gura mare. Tu vrei să-mi vâr capul în 
nisip alături de tine. Îndatorirea femeii înseamnă fuga de 
răspundere a unui bărbat. Ce alte noutăţi mai ai? 

— lar Justin? întreabă Woodrow, jucându-şi ultima carte, 
deja inutilă. El ce rol are în treaba asta aş vrea să ştiu? 

Ea tresare, simțind capcana. 

— Justin e Justin, îi răspunde ea cu precauţie. El a ales, la 
fel şi eu. 

— lar Bluhm e Bluhm, presupun, rosteşte Woodrow 
batjocoritor, împins de gelozie şi furie să pronunţe numele 
pe care îşi promisese că nu-l va rosti cu niciun chip. lar ea, 
evident, şi-a jurat să nu-l audă. Graţie unei amare discipline 
intime, ea reuşeşte să-şi ţină buzele strânse, aşteptând ca 
el să se facă şi mai tare de râs. Bănuială pe care el, 
îndatoritor, o confirmă. Cu vârf şi îndesat. 

— De exemplu, te-ai gândit că aduci prejudicii carierei lui 
Justin? întreabă el cu un aer arogant. 

— Asta-i motivul pentru care ai venit să discuţi cu mine? 

— In esenţă, da. 

— Mă gândeam că voiai să mă salvezi de mine însămi. 
Acum se dovedeşte că ai venit să-l salvezi pe Justin de 
mine. Ce gest cavaleresc din partea ta! 


— Îmi închipuisem că interesele tale şi ale lui Justin 
coincid. 

Un hohot crispat, lipsit de umor, pe măsură ce furia 
revine în glasul ei... Numai că, spre deosebire de Woodrow, 
ea nu-şi pierde cumpătul. 

— Dumnezeule, Sandy! Cred că eşti singura persoană din 
Nairobi care îşi imaginează aşa ceva! 

Se ridică, semn că jocul s-a încheiat. 

— Consider c-ai face mai bine să pleci. Altfel o să înceapă 
lumea să bârfească despre noi. Vei afla cu uşurare că n-o 
să-ţi mai trimit documente. Doar n-o să te silesc să uzezi 
tocătorul de hârtie al Înaltului Comisar, nu? S-ar putea să 
pierzi punctele necesare pentru promovare. 

Retrăind această scenă aşa cum o revăzuse mereu în 
cele douăsprezece luni ce trecuseră de când se petrecuse, 
simțind din nou umilinţa, frustrarea şi privirea «ei 
dispreţuitoare arzându-l în spate atunci când îşi luase 
rămas-bun, Woodrow deschise pe furiş un sertar mai îngust 
al mesei cu intarsii, la care mama ei ţinuse atât de mult, şi- 
şi plimbă mâna prin el, strângând laolaltă tot ce găsi. „Am 
fost beat, am fost nebun,” îşi zise el în încercarea disperată 
de a duce la bun sfârşit această acţiune. „Tânjeam să fac 
ceva necugetat. Încercam să-mi prăbuşesc acoperişul în 
cap, ca să pot vedea cerul limpede.” 

Un petic de hârtie, atât îşi dorea, în vreme ce umbla şi 
scotocea agitat prin sertare şi pe rafturi, o bucată de hârtie 
bleu, aproape de nebăgat în seamă, din filele de birou cu 
însemnele regale pe ea, scrisă doar pe o parte, de propria-i 
mână, declarând lucruri de nespus în cuvinte care nu sunt 
deloc echivoce - nu spune: „Pe de o parte asta, dar pe de 
alta nu mai pot face nimic” - semnat, nu cu S sau SW, ci 
Sandy, cu un scris citeţ şi foarte asemănător cu 
WOODROW, cu litere de tipar după aceea, pentru a 
demonstra întregii lumi şi Tessei Quayle că, vreme de cinci 
minute demente petrecute în biroul său în aceeaşi seară, 
cu silueta ei dezgolită chinuindu-i încă memoria şi cu un 
pahar mare de whisky destinat oaspeţilor, aflat lângă cotul 


iubitei timide, un Sandy Woodrow, şef al cancelariei de la 
înalta Comisie Britanică din Nairobi, a comis o acţiune de o 
nebunie calculată, deliberată şi fără de egal, riscându-şi 
cariera, soţia şi copiii într-un efort sortit eşecului de a-şi 
aduce viaţa mai aproape de sentimente. 

Şi, după ce scrisese ce scrisese, băgase scrisoarea 
respectivă în plicul cu însemnele regale şi-l lipise după ce 
linsese partea gumată cu limba pe care rămăsese aroma 
de whisky. Caligrafiase cu grijă numele destinatarului şi - 
ignorând toate glasurile interioare, de bun-simţ, care îl 
îndemnau să mai aştepte o oră, o zi, o altă viaţă, să mai 
bea un pahar de scotch, să facă cerere de concediu pentru 
a pleca acasă sau, cel puţin, să trimită scrisoarea a doua zi 
dimineaţa, după ce a cugetat peste noapte dacă e cazul - o 
dusese singur până în camera de poştă a Înaltei Comisii, 
unde un funcţionar localnic, din tribul Kikuyu, pe nume 
Jomo, după marele luptător Kenyatta, fără să se deranjeze 
a întreba de ce ar trimite şeful cancelariei o scrisoare prin 
curier, mai ales dacă era adresată PERSONAL, către silueta 
goală a frumoasei soţii a unui coleg şi subordonat, o 
introdusese într-un sac pe care scria LOCAL NESECRET, 
rostind cântat cu supuşenie: „Noapte bună, domnule 
Woodrow”, în timp ce el ieşea. 


XX xk 


Felicitări de Crăciun. 

Invitaţii vechi marcate cu o cruce drept „nu” cu scrisul 
Tessei. Altele, însemnate mai apăsat: „nici gând”. 

Ilustrate vechi de la Ghita cu urări de bine, înfăţişând 
păsări indiene. 

O bucată de panglică, un dop de la o sticlă de vin, un 
teanc de cărţi de vizită ale unor diplomaţi, ţinute laolaltă de 
o clemă cu dinţi. 

Dar nu era nicio bucăţică de foaie bleu cu însemnele 
Maiestăţii Sale care să se încheie cu o mâăzgălitură 
triumfătoare: „Te iubesc, te iubesc şi te iubesc. Sandy.” 


Woodrow se strecură iute de-a lungul ultimelor rafturi, 
deschizând cărţi la întâmplare, desfăcând cutii cu fleacuri 
femeieşti, recunoscându-se deja învins. „Linişteşte-te, 
domnule”, îşi făcu el curaj, în timp ce se zbătea să 
transforme veştile proaste în veşti bune. „De acord: nicio 
scrisoare. De ce ar mai exista o scrisoare? La Tessa? După 
douăsprezece luni? Pesemne c-a azvârlit-o la coş chiar în 
ziua primirii. O femeie ca ea, cu care nu te poţi abţine să nu 
flirtezi, cu un soţ pămpălău, e curtată de cel puţin două ori 
pe lună. De trei ori! Zilnic!” Transpira în Africa sudoarea îl 
invada ca un duş lipicios, apoi se usca. Rămase cu capul 
întins înainte, lăsând torentul să-l învăluie, trăgând cu 
urechea. 

„Ce Dumnezeu face omul acela la etaj, umblând tăcut de 
colo-colo? spusese ceva despre hârtii personale. Scrisori de 
la avocaţi. Ce hârtii putea păstra ea la etaj care să fie prea 
personale pentru a rămâne la parter?” Telefonul din salon 
suna. Ţărâise neîntrerupt de când intraseră în casă, însă îl 
auzea abia acum. Ziarişti? Amanţi? Cui îi păsa? Il lăsă să 
sune. Revedea în minte planul etajului de la propria casă şi 
îl aplica la cea de aici. Justin era în camera de deasupra 
cum urcai, în stânga scării. Acolo se afla o cameră de 
toaletă şi baia, plus dormitorul principal. Işi aduse aminte 
că Tessa îi spusese că transformase camera de toaletă în 
cameră de lucru: „Nu numai bărbaţii îşi au propriul bârlog, 
Sandy. Şi noi, fetele, avem aşa ceva,” rostise ea 
provocator, ca şi cum i-ar fi dat lecţii de anatomie. Ritmul 
paşilor se schimbă. „Acum adună hârtiile din diferite locuri. 
Ce anume? Documente care sunt prețioase pentru 
amândoi. Şi pentru mine”, gândi Woodrow, amintindu-şi 
îngreţoşat de propria-i neghiobie. 

Constatând că acum stătea la fereastra de unde se 
vedea grădina, trase draperia deoparte şi văzu şirurile 
ordonate de tufe înflorite, mândria „zilelor uşilor deschise” 
oferite de Justin personalului din subordine, când le servea 
căpşuni cu frişcă şi vin alb de la gheaţă, apoi le oferea o 
plimbare prin paradisul său. „Un an de grădinărit în Kenya 


face cât zece în Anglia,” îi plăcea lui să susţină când îşi 
începea pelerinajele comice în jurul cancelariei, întinzându- 
le flori fetelor şi băieţilor. Era singurul subiect, dacă se 
gândea bine, în legătură cu care îl auzise lăudându-se. 
Woodrow privi printre gene de-a lungul coamei dealului. 
Casa familiei Quayle nu era departe de a lui. După cum 
erau amplasate pe deal, noaptea fiecare dintre ei putea 
vedea luminile aprinse ale celeilalte case. Privirea i se fixă 
exact asupra ferestrei de la care privise adesea în această 
direcţie. Dintr-o dată, se simţi în pragul lacrimilor, ceea ce 
nu i se întâmplase până atunci. Simţi părul ei pe faţă. Inota 
în ochii ei, percepând parfumul ei şi mirosul de iarbă dulce 
şi încinsă, „pe care l-ai simţit când dansai cu ea de Crăciun, 
la Muthaiga Club şi, cu totul întâmplător, nasul ţi s-a atins 
de părul ei. Asta e din cauza draperiilor”, îşi dădu el seama, 
aşteptând ca lacrimile răsărite să se zvânte. „Au păstrat 
mirosul ei, iar eu stau lipit de ele.” Dintr-un impuls 
neînțeles, prinse perdeaua cu ambele mâini, cât pe ce să-şi 
îngroape faţa în ea. 

— Îţi mulţumesc, Sandy... lartă-mă că te-am făcut să 
aştepţi! i 

Se răsuci, îndepărtând, în acelaşi timp, draperia. Inalt, 
Justin apăruse în prag, pârând la fel de stânjenit cum se 
simţea şi Woodrow şi ţinând într-o mână o geantă din piele, 
lungă, de culoare oranj, amintind de un cârnat, plină ochi şi 
foarte scorojită, având ţinte, colţare şi încuietori, toate din 
alamă, la ambele capete. 

— Ai rezolvat totul, bătrâne? Ţi-ai îndeplinit datoria de 
onoare? întrebă Woodrow, luat prin surprindere, dar, ca 
orice bun diplomat, recăpătându-şi farmecul pe dată. 
Foarte bine. Deci asta e... Şi ai luat tot ce doreai - doar 
asta? 

— Aşa cred. Da. Până la un punct. 

— Pari nesigur. 

— Serios? Nu asta voiam să spun. Era a tatălui ei, explică 
el, făcând un gest către geantă. 


— Seamănă, mai curând, cu geanta unui doctor ce se 
ocupă de avorturi, spuse Woodrow, încercând să pară 
prietenos. 

Intinse o mână ca să-l ajute, dar Justin preferă să-şi care 
singur comoara. Woodrow cobori la furgonetă, Justin urcă 
după el, aşezându-se şi ţinând un braţ petrecut pe după 
geanta veche din piele care avea şi mânere. Strigătele 
ziariştilor pătrunseră până la ei prin pereţii subţiri: 

— Credeţi că Bluhm a ucis-o, domnule Quayle? 

— Hei, Justin, proprietarul ziarului oferă o avere... 

Din direcţia casei, acoperind ţârâitul telefonului, lui 
Woodrow i se păru că aude un copil plângând şi îşi dădu 
seama că era Mustafa. 


La început, faţă de temerile lui Woodrow şi ale Înaltului 
Comisar, prezentarea de către presă a asasinării Tessei se 
dovedi departe de a fi brutală. „Nişte jigodii care se pricep 
ca nimeni alţii să facă din ţânţar armăsar,” remarcase 
precaut Coleridge, însă aceştia se arătară la fel de capabili 
să minimalizeze un subiect care putea deveni de scandal. 
În primele zile, aşa au reacţionat. Primele intervenţii în 
presă sunau cam aşa: „Soţia trimisului britanic - ucisă cu 
cruzime de oameni ai tufişurilor”, iar această abordare 
directă, de la ziarele serioase şi până la cele de scandal, se 
adresa unor cititori inteligenţi, informându-i. Se insista 
asupra pericolelor cu care se confruntau cei ce lucrează în 
domeniul ajutoarelor umanitare în întreaga lume şi apărură 
şi articole de fond neiertătoare la adresa incapacității 
Naţiunilor Unite de a-şi proteja propriii angajaţi şi la 
pierderile tot mai numeroase din rândurile celor care aveau 
curajul să participe la acţiuni umanitare. Se vorbea 
insistent despre triburi nelegiuite care recăzuseră în 
canibalism, practicând  uciderile rituale, vrăjitoria şi 
îngrozitorul negoţ cu piei umane. Se făcu mult tapaj în 
legătură cu prezenţa bandelor rătăcitoare de imigranţi 
ilegali din Sudan, Somalia şi Ethiopia. Cu toate acestea, nu 
a transpirat absolut nimic despre faptul imposibil de negat 
că Tessa şi Bluhm, în văzul tuturor oaspeţilor şi angajaţilor 
de la Oasis, dormiseră în aceeaşi căsuţă în noaptea de 
dinaintea morţii ei. Bluhm era descris drept un „funcţionar 
de origine belgiană care se ocupa de ajutoare” - corect - 
„consultant pe probleme medicale al Naţiunilor Unite” 
eronat - „expert în boli tropicale” - eronat - şi se exprima 
temerea că fusese răpit de către ucigaşi pentru a stoarce 
vreo răscumpărare sau pentru a fi omorât. 

Legătura dintre experimentatul doctor Arnold Bluhm şi 
frumoasa şi tânăra lui însoţitoare era descrisă ca fiind 
devotament, colaborare în cadrul acţiunilor umanitare. Şi 


asta a fost tot. Noah ajunse să fie menţionat doar la ediţia 
a doua, după care trecu în uitare, murind pentru a doua 
oară. Uciderea de negri, după cum ştie orice ucenic de pe 
Fleet Street, nu reprezintă o ştire importantă, însă o 
decapitare merita amintită. Întreaga atenţie neiertătoare 
era îndreptată asupra Tessei, fata din înalta societate, 
devenită jurist la Oxbridge, o adevărată prinţesă Diana a 
săracilor Africii, Maica Teresa a ghetourilor din Nairobi, 
îngerul Organizaţiei Mondiale a Alimentaţiei, cea căreia îi 
pasă de cei din jur. Un articol de fond din Guardian insista 
mult asupra faptului că femeia-diplomat [sic!] a noului 
mileniu îşi găsise moartea în apropierea leagănului omenirii 
descoperit de Leakey şi, de aici, ajungea la tulburătoarea 
morală că, deşi atitudinile rasiale se mai pot schimba, nu 
suntem în stare să stăvilim insondabilele izvoare ale 
sălbăticiei care se găsesc în adâncul sufletului fiecărui om. 
Articolul îşi pierduse din forţă din cauza unui corector ce nu 
cunoştea defel continentul african şi mutase asasinarea 
Tessei pe malurile lacului Tanganyika, în loc de Turkana. 

Ziarele publicaseră din belşug fotografii ale ei. Tessa, 
copilaşul zâmbitor în braţele tatălui ei, pe vremea când 
onoratul judecător era doar un umil avocat pledant, 
chinuindu-se să supravieţuiască cu jumătate de milion pe 
an. Tessa, la zece ani, cu codițe şi costum de călărie, la 
şcoala particulară rezervată fetelor din familii bogate, 
având un ponei ascultător în fundal. (Deşi mama ei fusese 
contesă de origine italiană, observa redactorul cu o nuanţă 
de aprobare, părinţii, în înţelepciunea lor, hotărâseră să 
ofere fetei o educaţie tipic britanică.) Tessa, „fata de aur” 
ajunsă la adolescenţă, în bikini, cu gâtul, la acea dată, 
neatins, frumos pus în evidenţă de priceperea editorului de 
fotografie. Tessa, având pe cap o tocă aşezată puţin 
şmechereşte, cu robă academică şi cu minijupă. Tessa în 
straiele groteşti purtate de avocaţii pledanţi britanici, 
călcând pe urmele tatălui ei. Tessa, în ziua căsătoriei cu 
Justin, bătrâiorul absolvent de la Eton, arborând zâmbetul şi 
mai lipsit de tinereţe al celor ce au trecut pe acolo. 


Faţă de Justin, presa manifestă o rezervă neobişnuită, pe 
de o parte, fiindcă nimeni nu dorea să adauge vreun 
element care să pângărească imaginea sclipitoare a eroinei 
momentului, iar, pe de alta, fiindcă aveau extrem de puţine 
lucruri de spus despre el. Justin era unul dintre „funcţionarii 
credincioşi ai Organizaţiei Mondiale a Alimentaţiei, situat la 
mijlocul ierarhiei” - a se citi „hârţogar” - multă vreme 
burlac, „având tradiţie diplomatică în familie” şi care, 
înainte de a se căsători, servise drapelul britanic în câteva 
dintre cele mai nefericite puncte fierbinţi ale planetei, 
printre care Aden şi Beirut. Colegii îşi aminteau cu un aer 
amabil de sângele-rece dovedit de el în momente de criză. 
In Nairobi condusese o „conferinţă internaţională pe teme 
tehnice legate de ajutoare”. Nimeni nu a folosit sintagma 
„ţară înapoiată”. Ca un aspect oarecum comic, se vădi că 
exista o mulţime de fotografii ale lui, făcute fie înainte de 
căsătorie, fie după. Un „instantaneu de familie” înfăţişa un 
tânăr cu o figură întunecată, un introvertit care încă de 
atunci părea marcat implacabil să rămână văduv foarte de 
timpuriu. Fusese extrasă, după cum se confesa Justin la 
insistenţele gazdei sale, dintr-o fotografie de grup a echipei 
de rugbi de la Eton. 

— Justin, n-am ştiut că ai jucat rugbi! Ce curajos din 
partea ta, exclamă Gloria, a cărei sarcină autoimpusă în 
fiecare dimineaţă era ca, după micul dejun, să-i prezinte 
scrisorile de condoleanţe şi extrasele din ziare trimise de 
înalta Comisie. 

— N-a fost vorba de niciun curaj, îi răspunse el într-una 
dintre sclipirile lui de spirit care îi plăceau atât de mult 
Gloriei. Am fost luat cu arcanul şi băgat în echipă de o 
brută de şef de clasă, care îşi închipuia că nu deveneam 
bărbaţi decât dacă ne băteam pentru o minge, gata să fim 
făcuţi bucăţi. Şcoala nu trebuia să pună fotografia aceea la 
dispoziţia presei. 

Apoi, răcorit: 

— Îţi rămân recunoscător, Gloria 


Ca în cazul celorlalte probleme, îi dădu raportul Elenei: 
pentru băutură şi mâncare şi pentru celula sa de 
închisoare; pentru apariţiile lor împreună în grădină şi 
scurtele seminarii privind îngrijirea florilor - Justin se arăta 
extrem de măgulitor în legătură cu a/yssum-ul şi florile albe 
şi violacee ale acestuia pe care ea /e convinsese în cele din 
urmă să se întindă pe sub arborele bombax; pentru ajutor 
în rezolvarea detaliilor referitoare la apropiata 
înmormântare, inclusiv deplasarea cu Jackson pentru a 
vedea locul mormântului şi casa unde avea să se ţină 
slujba, fiindcă Justin, în urma unui ordin venit de la Londra, 
trebuia să rămână ascuns până se termina toată vânzoleala 
şi scandalul. O scrisoare în acest sens, sosită prin fax de la 
Ministerul de Externe, adresată lui la Înalta Comisie şi 
semnată „Alison  Landsbury, şef Serviciu Personal” 
produsese un efect aproape violent din partea Gloriei. Mai 
târziu, nu reuşi să-şi aducă aminte de vreo ocazie în care 
să-şi fi pierdut firea în aşa fel. 

— Justin, este scandalos cum te tratează! „Predaţi cheile 
casei dumneavoastră până se întreprind măsurile necesare 
de către autorităţi.” Dumnezeule mare! Care autorități? 
Cele kenyene? Sau poliţiştii de la Scotland Yard, care nici 
măcar până acum nu s-au deranjat să te caute? 

— Gloria, dar eu am fost deja acasă, insistă Justin în 
efortul de a o mai linişti. De ce să port o luptă care e deja 
câştigată? Cei de la cimitir ne primesc? 

— La ora două şi jumătate. Trebuie să ajungem la 
Salonul de Pompe Funebre Lee la două. Anunţul se va 
publica mâine în ziare. 

— Va fi înmormântată alături de Garth - fiul lui care 
murise, botezat astfel după tatăl Tessei, judecătorul. 

— Cât de aproape se va putea, dragul meu. Sub acelaşi 
palisandru. Lângă un băieţel african. 

— Eşti prea bună, îi spuse el pentru a nu ştiu câta oară 
şi, fără să mai scoată o vorbă, se ridică şi plecă spre 
demisol, unde îl aştepta geanta din piele. 


Geanta îi servea drept consolare. Gloria îl surprinsese de 
două ori pe furiş printre barele de la fereastra ce dădea 
spre grădină, aşezat neclintit pe pat, cu capul prins între 
palme şi cu geanta la picioare, privind-o fix. Convingerea ei 
secretă - împărtăşită şi de Elena - era că în ea se aflau 
scrisorile de dragoste de la Bluhm. El le salvase de ochi 
iscoditori - iar asta nu graţie lui Sandy - şi aştepta până va 
deveni suficient de tare pentru a decide dacă era cazul să 
le citească ori să le ardă. Elena o aproba, deşi credea că 
Tessa fusese o femeiuşcă proastă dacă le păstrase. „Motoul 
meu este: citeşte-le şi dă-le foc, dragă!” Observând lipsa de 
dorinţă a lui Justin de a se îndepărta de camera lui din 
teama de a nu lăsa geanta nesupravegheată, Gloria îi 
sugeră să o ducă în pivniţa de vinuri care, având un grilaj 
din fier drept uşă, se încadra perfect în atmosfera sumbră, 
ca de închisoare, a demisolului. 

— Şi o să păstrezi tu cheia, Justin, spusese ea, 
încredinţându-i-o cu un gest mărinimos. lar când Sandy o 
să vrea o sticlă, va trebui să vină să ţi-o ceară. In felul 
acesta, poate că o să bea mai puţin. 


XX xk 


Treptat, pe măsură ce titlurile din ziare se succedau, 
Woodrow şi Coleridge erau aproape convinşi că reuşiseră 
să stăvilească puhoiul de veşti scandaloase. Fie că 
Wolfgang îi determinase pe oaspeţii şi pe oamenii lui să-şi 
ţină gura, fie că presa era atât de obsedată de scena 
crimei, încât nimeni nu-şi bătuse capul să facă investigaţii 
la Oasis, îşi spuseră ei într-o discuţie. Coleridge li se 
adresase personal veteranilor strânşi la Muthaiga Club 
invitându-i, în numele solidarităţii anglo-kenyene, să 
stăvilească orice bârfe. Woodrow ţinuse o predică similară 
personalului Înaltei Comisii. „Indiferent ce am crede în 
sinea noastră, nu trebuie să facem nimic pentru a aţâţa 
vâlvătaia”, îi sfătuise el, iar vorbele lui înțelepte, rostite cu 
convingere, avuseseră efect. 


Însă totul nu fusese decât o iluzie, aşa după cum, 
gândind la rece, Woodrow ştiuse încă de la început. Tocmai 
când reporterii o lăsaseră mai moale, un cotidian belgian 
publică un articol pe prima pagină, acuzându-i pe Tessa şi 
pe Bluhm de „o legătură pasională”, prezentând o 
fotocopie după registrul de evidenţă de la Oasis şi relatări 
ale unor martori oculari în legătură cu amanţii care luaseră 
masa în mare intimitate în ajunul asasinării Tessei. Ziarele 
britanice de duminică avură o zi de triumf: Bluhm devenise 
peste noapte o figură detestată, pe care toţi cei de pe Fleet 
Street o puteau bălăcări cum doreau. Până în acel moment, 
el fusese doctorul Arnold Bluhm, de origine congoleză, fiul 
adoptiv al unui cuplu bogat cu afaceri în domeniul 
mineritului; îşi primise educaţia la Kinshasa, Bruxelles şi 
Sorbona, era călugărul tămăduitor, cunoscător al zonelor 
de război şi altruistul vindecător din Alger. De atunci încolo 
devenise  Bluhm-seducătorul, Bluhm-adulterinul, Bluhm- 
maniacul. Pe pagina a treia, un articol ce îi enumera pe 
doctorii ucigaşi de-a lungul veacurilor era însoţit de 
fotografiile foarte asemănătoare ale lui Bluhm şi OJ. 
Simpson, sub care apărea întrebarea plină de subinţeles: 
„Care dintre gemeni este Doctorul?” Dacă ai fi citit numai 
astfel de ziare, l-ai fi considerat pe Bluhm drept modelul 
ucigaşului negru. El o ademenise pe soţia unui alb, îi tăiase 
gâtul, îl decapitase pe şofer şi fugise în pustie să-şi caute o 
nouă pradă, aidoma acelor negri murdari, atunci când 
recad în primitivism. Pentru a face comparaţia şi mai 
explicită, modificaseră fotografia, înfăţişându-l fără barbă. 

Gloria se străduise toată ziua să-l ferească pe Justin de 
asemenea veşti negre, temându-se că asta l-ar fi doborât. 
Insă el insista să vadă totul, oricât de respingător ar fi fost. 
Şi astfel, la căderea serii şi înainte de revenirea lui 
Woodrow, ea îl chemă la un pahar de whisky şi, cu inima 
îndoită, îi prezentă întreaga mizerie. Când pătrunse în 
spaţiul ca de închisoare, descoperi revoltată că fiul ei Harry 
stătea în faţa lui Justin la masa descleiată din lemn de pin, 


amândoi încruntaţi şi concentrați asupra unei table de şah. 
Se simţi cuprinsă de un val de gelozie. 

— Harry, scumpule, e total lipsit de politeţe să-l sâcâi pe 
domnul Quayle ca să joace şah cu tine, când... 

Dar Justin interveni înainte ca ea să fi apucat să termine 
fraza: 

— Gloria, fiul tău are o minte extrem de vicleană, o 
asigură el. Sandy va trebui să se ferească, te rog să mă 
crezi. 

După ce luă pachetul cu extrase din ziare, se aşeză 
apatic pe pat şi răsfoi peticele de hârtie. 

— Arnold cunoaşte foarte bine prejudecățile care ne 
mână, să ştii. Dacă mai e în viaţă, lucrurile astea nu-l vor 
surprinde. Dacă nu, nu se va sinchisi, corect? 

Însă presa mai păstra în mânecă încă o lovitură, şi mai 
ucigătoare, pe care Gloria n-ar fi reuşit să o anticipeze nici 
în visurile ei cele mai sumbre şi pesimiste. 


XX xk 


Dintre zecile de buletine informative independente la 
care era abonată Înalta Comisie - ziare locale pline de 
culoare, scrise de oameni sub nume de împrumut şi tipărite 
pe ascuns - unul anume dovedise o uimitoare capacitate de 
supravieţuire. Se numea, nici mai mult nici mai puţin decât 
Africa Corrupti!, iar politica lui, dacă pornirile care îl animau 
puteau fi numite astfel, era de a răscoli în gunoaie, 
indiferent de rasă, culoare a pielii, adevăr sau consecinţele 
acestuia. Fiţuica aceea era scrisă cu aceeaşi dezinvoltură, 
fie că scotea la lumină acte de ticăloşie făptuite de miniştrii 
şi funcţionarii superiori ai administraţiei Moi, fie că expunea 
„Şperţuiala, corupţia şi stilul de viaţă porcească în lux” al 
funcţionarilor care lucrau pentru organizaţiile de ajutorare. 

Însă buletinul informativ respectiv - cunoscut, după 
aceea, sub numele de Articolul 64 - nu-şi îndrepta atenţia 
asupra nici unuia dintre aceste aspecte. Era tipărit pe 


1 Corupta Africă (engl., n.tr.). 


ambele părţi ale unei singure file de un roz şocant, având 
suprafaţa de aproape un metru pătrat. Împăturit atent, 
încăpea comod în buzunarul hainei. Chenarul negru şi gros 
dădea de înţeles că editorii anonimi ai Articolului 64 se 
aflau în doliu. Titlul era alcătuit dintr-un singur cuvânt: 
TESSA, scris cu litere negre având înălţimea de şase-şapte 
centimetri, iar lui Woodrow exemplarul îi fusese înmânat de 
nimeni altul decât de bolnăviciosul, părosul, ochelaristul şi 
mustăciosul Tim Donohue în persoană. Soneria de la intrare 
se auzise în timp ce Woodrow juca crichet cu băieţii în 
grădină. Gloria, de obicei o portăriţă neobosită la un astfel 
de joc, rămăsese la etaj, unde se lupta cu o durere de cap; 
Justin se ascunsese în casă, stând cu perdelele trase la 
geamuri. Woodrow trecu prin casă şi, bănuind că ar putea fi 
vorba de o stratagemă a vreunui ziarist, se uită pe vizor. ÎI 
văzu pe Donohue în prag, având un surâs sfios pe chipul 
lung şi trist, fluturând încoace şi încolo ceea ce părea a fi 
un şervet roz. 

— Imi pare teribil de rău că te deranjez, bătrâne. lar asta 
în sfânta zi de duminică. S-ar părea că aşteptata avalanşă 
s-a dezlănţuit. 

Cu un dezgust nedisimulat, Woodrow îl conduse până în 
sufragerie. Ce Dumnezeu mai voia şi omul acesta?! lar 
dacă se gândea mai bine, /a urma urmei cu ce se ocupa el? 
Woodrow nu-i agrease niciodată pe „prieteni”, cum 
obişnuiau cei de la Externe să-i denumească pe spioni, 
exprimându-şi, în acelaşi timp, lipsa de afecţiune faţă de ei. 
Donohue nu era recunoscut pentru fineţe, nu avea darul 
vorbirii frumoase, nu fermeca pe nimeni. judecat din afară, 
arăta ca un produs expirat de mult. Făcea impresia că-şi 
petrecea mai toată ziua pe terenul de golf de la Muthaiga 
Club, împreună cu membrii mai corpolenţi ai comunităţii de 
afaceri din Nairobi, iar serile - la bridge. Şi cu toate 
acestea, trăia pe picior mare, având închiriată o casă 
impunătoare, cu patru servitori, şi o frumuseţe cam ofilită 
pe nume Maud, care părea la fel de bolnavă ca şi el. Oare, 
Nairobi reprezenta sinecura lui? Un sărut de adio la sfârşit 


de carieră? Woodrow auzise că „prietenii” procedau uneori 
şi în acest fel. Donohue devenise, după părerea lui 
Woodrow, un balast inutil în cadrul unei profesiuni care era, 
prin definiţie, parazitară şi depăşită. 

— Unul dintre băieţii mei hoinărea prin piaţă, explică 
Donohue, iar câţiva tipi distribuiau nişte fiţuici gratis, cam 
pe furiş, aşa că omul s-a gândit că n-ar fi rău să facă şi el 
rost de un exemplar. 

Pagina întâi cuprindea trei panegirice distincte ale 
Tessei, fiecare scris, evident, de câte o prietenă de origine 
africană. Stilul era al dialectului local afro-englez: câte ceva 
furat dintr-o predică de amvon, ceva limbaj de telenovele 
lacrimogene, plus  înflorituri dezarmante pornite din 
sentiment. Fiecare dintre autoare susţinea, în felul său, că 
Tessa ieşise din tipare. Având în vedere bunăstarea, 
obârşia, educaţia şi frumuseţea ei, ar fi trebuit să danseze 
şi să benchetuiască alături de cei mai josnici dintre 
conducători, însă ea se dovedise a fi opusul a tot ceea ce 
reprezentau aceştia. Tessa se ridicase împotriva clasei din 
care făcea parte, a rasei şi a tot ce considera că o trăgea în 
jos, indiferent dacă era vorba de culoarea pielii, de 
prejudecățile egalilor ei sau de legăturile impuse de o 
căsătorie de convenţie cu un angajat al Ministerului de 
Externe. 

— Cum rezistă Justin? întrebă Donohue, în timp ce 
Woodrow citea. 

— Bine, dacă ţinem seama prin câte a trecut. 

— Am auzit că acum câteva zile a trecut pe acasă. 

— Vrei să mă laşi să citesc asta sau nu? 

— O operaţiune foarte inteligentă, recunosc, amice, mai 
ales că aţi reuşit să le păcăliţi pe jivinele alea de la poartă. 
Ar trebui să vă angajaţi la noi. E prin preajmă? 

— Da, dar nu vrea să discute cu nimeni. 

„Dacă Africa era ţara de adopţie a Tessei Quayle”, citi 
Woodrow, „atunci femeile africane erau religia ei.” 


„Tessa s-a bătut pentru noi, indiferent care ar fi fost 
terenul de luptă, în ciuda tuturor tabuurilor. S-a bătut 
pentru noi la recepții simandicoase cu şampanie şi la 
orice alte petreceri cu şampanie unde amfitrionii au fost 
îndeajuns de nesăbuiţi să o invite, iar mesajul ei a fost 
mereu acelaşi. Numai emanciparea femeilor africane ne- 
ar mai putea salva de gafele şi corupţia bărbaţilor. lar 
când Tessa a descoperit că era însărcinată, a insistat să 
poarte în pântece copilul african printre femeile Africii 
care o iubeau.” 


— Of, Doamne, exclamă Woodrow în surdină. 

— Aşa m-am gândit şi eu, îl aprobă Donohue. 

Ultimul paragraf era tipărit cu majuscule. Fără să-şi dea 
seama, Woodrow îl citi şi pe acesta: 


_„ADOI, MAMA TESSA! NOI SUNTEM COPIII CURAJULUI 
TĂU. MULŢUMIM! ÎŢI MULŢUMIM, MAMA TESSA, PENTRU 
SACRIFICIU, S-AR PUTEA CA ARNOLD BLUHM SA 
TRĂIASCĂ, ÎNSĂ TU Al MURIT SIGUR. DACA REGINA 
ANGLIEI ACORDĂ CUMVA MEDALII POST MORTEM, NOI 
SPERĂM CA, ÎN LOC DE A-L ÎNĂLŢA PE DOMNUL 
COLERIDGE PORTER LA GRADUL DE CAVALER PENTRU 
SERVICIILE ADUSE ORGOLIULUI BRITANIC, SĂ ÎŢI DEA 
ŢIE, MAMA TESSA, CRUCEA VICTORIEI PENTRU 
CAVALERISMUL TĂU IEŞIT DIN COMUN ÎN FAŢA 
BIGOTISMULUI POSTCOLONIAL.” 


— De fapt, spuse Donohue, partea tare e pe dosul 
paginii. 
Woodrow întoarse foaia: 


t 
„Tessa Quayle a crezut că e bine să-şi pună viaţa şi 
trupul în slujba convingerilor ei. Spera ca şi alţii să 
procedeze la fel. Când Tessa a fost internată la Spitalul 
Uhuru din Nairobi, prietenul ei apropiat, doctorul Arnold 


Bluhm, a vizitat-o în fiecare zi şi, potrivit unor relatări, în 
majoritatea nopţilor, luându-și cu el chiar şi un pat pliant 
ca să poată dormi alături de ea în aceeaşi rezervă.” 


Woodrow împături fiţuica şi o vâri în buzunar: 

— Cred că ar fi bine să-i transmit asta şi lui Porter, dacă 
nu te deranjează. Sper că pot să-l păstrez, nu? 

— iți aparţine, bătrâne. Cu complimente din partea 
firmei. 

Woodrow pornise deja spre uşă, însă Donohue nu păru 
dispus să-l urmeze. 

— Vii? îl întrebă Woodrow. 

— Mă gândeam să mai rămân puţin, dacă nu te superi. 
Ca să-i spun câte ceva sărmanului Justin. Unde e? Sus? 

— Credeam că ne-am înţeles asupra acestui aspect. 

— Serios, bătrâne? Nicio supărare. O lăsăm pe altă dată. 
E casa ta, oaspetele tău. Sper că nu l-ai adăpostit şi pe 
Bluhm, nu? 

— Nu fi ridicol! 

Fără a se lăsa descurajat, Donohue se grăbi să ajungă 
alături de Woodrow, îndoindu-şi genunchii şi silindu-se să 
fie la fel de înalt ca şi Woodrow. 

— N-ai vrea să facem o plimbare? Doar până după colţ. 
Te scutesc de a mai scoate maşina. Oricum e prea cald ca 
să mergem pe jos. 

Incă temându-se că Donohue ar putea insista în 
încercarea de a-l vedea pe Justin, Woodrow acceptă 
plimbarea şi rămase cu ochii la automobilul parcat pe 
coama dealului. Porter şi Veronica Coleridge se soreau în 
grădină. In spatele lor se afla conacul - amintind de 
comitatul Surrey - ce aparţinea lInaltei Comisii, având în 
faţă peluzele impecabile şi straturile de flori bine plivite, ce 
te duceau cu gândul la grădina unui bogat agent de bursă. 
Coleridge stătea pe scaunul balansoarului şi citea 
documente pe care le ţinea într-o geantă de serviciu. 
Veronica, soţia lui blondă, purtând o fustă ieftină de culoare 
albastră şi o pălărie din pai, pleoştită, stătea întinsă pe 


iarbă alături de un ţarc capitonat. În ţarc, fiica lor, Rosie, se 
rostogolea încoace şi încolo pe spate, admirând frunzişul 
unui stejar printre degetele încrucişate, în timp ce Veronica 
îi îngâna un cântecel. Woodrow îi întinse ziarul volant lui 
Coleridge şi aşteptă reacţia violentă a acestuia. Nu avu 
această satisfacţie. 

— Cine citeşte porcăria asta? 

— Toţi salahorii din oraş, după părerea mea, spuse 
Woodrow pe un ton neutru. 

— Care e următoarea lor ţintă? 

— Spitalul, răspunse el simțind un gol în stomac. 

Prăvălit pe un fotoliu îmbrăcat în pluş reiat din biroul lui 
Coleridge, cu o ureche ascultându-l cum schimbă replici 
precaute cu detestatul lui superior din Londra la telefonul 
mobil pe care îl ţinea, de obicei, încuiat într-un sertar al 
mesei de lucru, şi retrăind visul ce nu-i dădea pace şi de 
care nu avea să scape până la moarte, Woodrow urmărea 
trupul albului deplasându-se cu paşi mari şi autoritari de-a 
lungul imenselor holuri aglomerate ale Spitalului Uhuru, 
oprindu-se doar pentru a cere cuiva în uniformă îndrumări 
ca să ajungă la scara potrivită, la etajul corect, la rezerva 
dorită, la pacientul căutat. 

— Ce prostii mai spune şi Pellegrin, cică să muşamalizăm 
totul! îl anunţă Porter Coleridge, trântind telefonul pe masă. 
Să ascundem totul cât mai curând. Trebuie să-i băgăm 
naibii în ceaţă! Tipic. 

Privind pe fereastra biroului, Woodrow o urmări pe 
Veronica ridicând-o pe Rosie din ţarc şi ducând-o în casă. 

— Eu credeam că asta am şi făcut până acum, protestă 
el moale, încă pierdut în visare. 

— Ce făcea Tessa în timpul liber era treaba ei şi atât. Aici 
am în vedere amorul cu Bluhm şi orice altă cauză nobilă în 
care o fi fost amestecată. Neoficial - şi doar dacă ne 
întreabă cineva - noi i-am respectat acţiunile caritabile, 
însă le-am considerat personale şi nu tocmai logice. Şi nu 
facem niciun comentariu în legătură cu acuzațiile 
iresponsabile lansate de presa de şanţ. 


Făcu o pauză, chinuindu-se să alunge senzaţia de 
dezgust de sine. 

— lar noi trebuie să lansăm ideea că era nebună, 
continuă. 

— De ce Dumnezeu ar trebui să procedăm astfel?! făcu 
Woodrow, trezindu-se, dintr-o dată, la realitate. 

— Treaba noastră e să nu amestecăm logica aici. Tessa 
şi-a ieşit din minţi din cauză că a pierdut sarcina şi era 
labilă şi înainte. A mers la un psihiatru din Londra, ceea ce 
vine în sprijinul ideii. Pute şi asta nu-mi place deloc! Când e 
înmormântarea? 

— Cel mai devreme la mijlocul săptămânii viitoare. 

— Mai devreme nu se poate? 

— Nu. 

— De ce nu? 

— Aşteptăm efectuarea  autopsiei. Ceremonia de 
înmormântare trebuie programată în avans. 

— Vrei nişte sherry? 

— Nu, mulţumesc. Cred că mă voi întoarce acasă. 

— Ministerul vrea să suferim îndelung. Tessa a fost 
crucea noastră, dar noi am purtat-o cu mult curaj. Eşti în 
stare să mai suferi? 

— Nu cred. 

— Nici eu. Mi se face rău numai gândindu-mă la asta. 

Vorbele îi scăpaseră lui Coleridge atât de repede, cu o 
nuanţă subversivă şi cu atâta convingere, încât la început 
Woodrow se întrebă dacă auzise bine. 

— Ceea ce spune Pellegrin se reduce la câteva rânduri, 
continuă Coleridge pe un ton de dispreţ şfichiuitor. Fără 
sceptici, fără trădători. Asta poţi să accepţi? 

— Cred că da. 

— Bravo ţie! Eu nu-s convins că o să reuşesc. Orice 
afirmaţii pe care le-a făcut Tessa în diverse ocazii - ea şi 
Bluhm, împreună sau separat - față de oricine, inclusiv faţă 
de mine sau tine, indiferent ce idei trăsnite a avut în minte 
- referitoare la faună, floră, aspecte politice sau 
farmaceutice - urmă o pauză lungă şi insuportabilă, timp în 


care Coleridge îl fixă cu fervoarea unui eretic încercând să- 
şi facă un părtaş şi tovarăş la trădare - se situează în afara 
preocupărilor noastre şi nu avem nici cea mai vagă idee 
despre aşa ceva. M-am exprimat suficient de limpede sau 
vrei să-ţi scriu totul pe perete cu cerneală invizibilă? 

— Mi-e totul foarte clar. 

— Fiindcă Pellegrin s-a exprimat limpede, înţelegi? A fost 
cât se poate de explicit. 

— Aşa e. Nici nu concepe altfel. 

— Noi am păstrat, cumva, copii ale rapoartelor pe care 
am convenit că nici nu ţi le-a dat? Acele chestii pe care nici 
nu le-am văzut, nici nu le-am atins şi care nu ne-au tulburat 
conştiinţa curată ca lacrima? 

— Tot ce ne-a dat ea a fost trimis lui Pellegrin. 

— Ce isteţi am fost! lar tu, Sandy, eşti cu inima 
împăcată, nu? Cu coada pe sus şi tot tacâmul, chiar dacă 
trăim vremuri grele şi-l ai pe soţul ei cazat în camera de 
oaspeţi? 

— Cred că da. Dar tu? îl întrebă Woodrow care, de câtva 
timp şi cu încurajări din partea Gloriei, urmărea cu 
satisfacţie ruptura tot mai serioasă dintre Coleridge şi şefii 
din Londra şi se întreba cum ar putea exploata mai bine 
această situaţie. 

— La drept vorbind, nu ştiu dacă sunt cu inima împăcată, 
îi răspunse Coleridge cu o sinceritate pe care nu o arătase 
până atunci faţă de Woodrow. Nu-s deloc sigur. In realitate, 
dacă mă gândesc mai bine, stau în cumpănă, fir-ar să fie, 
neştiind dacă pot să susţin ceva din toate astea. Adevărul e 
că nu pot. Refuz. Aşa că o să-i pun bete în roate lui Bernard 
Pellegrin - să-l ia naiba! - şi manevrelor lui. O să le-o trag 
eu tuturor! lar la tenis omu-i o catastrofă. O să i-o şi spun 
fără niciun menajament. 

În orice altă zi, Woodrow ar fi apreciat o asemenea 
dovadă de revoltă şi ar fi făcut orice i-ar fi stat în putinţă ca 
să o aţâţe, însă amintirea imaginilor văzute în spital îl 
urmărea cu o pregnanţă de care nu putea scăpa, 
umplându-l de ură faţă de lumea care îl ţinea încătuşat 


împotriva propriei voințe. După ce plecă de la reşedinţa 
Inaltului Comisar, nu-i trebui decât zece minute de mers pe 
jos ca să ajungă acasă. Pe drum deveni ţinta în mişcare a 
câinilor care lătrau, a copiilor care cerşeau, strigând „cinci 
şilingi, cinci şilingi” în vreme ce alergau după el, dar şi a 
şoferilor bine intenţionaţi care încetiniră pentru a se oferi 
să-l conducă. Când ajunse pe aleea ce ducea spre poartă, 
era convins că retrăise cea mai vinovată oră din viaţa lui. 


XX xk 


În rezerva de la Spitalul Uhuru sunt şase paturi, câte trei 
lângă fiecare perete. Niciunul nu are pernă sau cearşaf. 
Podeaua - din beton. Există luminatoare, dar acestea stau 
închise. E iarnă, dar prin încăpere nu trece nicio adiere, iar 
duhoarea de excremente şi dezinfectant e atroce, încât 
Woodrow are impresia că înghite mirosul, nu doar că-i 
pătrunde în nări. Tessa stă întinsă în patul din mijloc în 
partea stângă a rezervei, hrănind la sân un copil. O priveşte 
la urmă, în mod deliberat. Paturile din stânga şi dreapta ei 
sunt goale, cu excepţia cearşafurilor cauciucate uzate, 
prinse cu nasturi de saltele. De cealaltă parte a camerei, 
exact în faţa ei, o femeie foarte tânără stă chircită pe o 
parte, cu capul lipit de saltea, iar un braţ gol îi atârnă din 
pat. Un adolescent stă ghemuit pe podea aproape de ea, cu 
ochii larg deschişi, rugători, întorşi fără să se clintească de 
la faţa ei, şi îi face vânt cu o bucată de carton. Alături de ei, 
o bătrână cu părul alb şi având un aer demn stă hotărâtă în 
capul oaselor şi, prin ochelarii cu rame groase de baga, 
citeşte dintr-o Biblie distribuită de misionari. Poartă o kanga 
din bumbac, de felul celor care sunt vândute turistelor ca 
acoperământ. Dincolo de ea, o femeie cu căşti pe urechi îşi 
schimbă mimica în funcţie de ceea ce aude. Are faţa 
marcată de durere şi devotament. Woodrow înregistrează 
toate acestea ca un spion, în vreme ce, din colţul ochiului o 
urmăreşte pe Tessa şi se întreabă dacă ea l-a văzut. 


Dar Bluhm sigur l-a remarcat. El a ridicat capul imediat 
ce Woodrow a păşit stângaci în cameră. Bluhm s-a ridicat 
de lângă patul Tessei, apoi s-a aplecat să-i şoptească ceva 
la ureche, după care s-a apropiat tăcut de el, i-a strâns 
mâna şi a murmurat: „Bun venit!” vorbe ce au fost auzite 
doar de ei. Bun venit unde anume? Bun venit la Tessa, 
datorită amabilităţii amantului ei? Bun venit în acest hău de 
iad puturos, loc al suferinţei neputincioase? Singura replică 
pe care o găseşte Woodrow este un distant: „Mă bucur să 
te văd, Arnold,” iar acesta se strecoară cu discreţie pe 
coridor. 

Englezoaicele care alăptau dovedeau mai întotdeauna o 
fereală decentă - aşa ştia Woodrow din experienţa lui 
limitată. Gloria sigur aşa procedase. Îşi desfac bluzele 
puţin, ca bărbaţii, apoi îşi folosesc priceperea pentru a 
ascunde vederii ceea ce se află dedesubt. Însă în aerul 
înăbuşitor al Africii, Tessa nu simte nevoia de a se feri. E 
goală până la brâul care e acoperit cu o pânză kanga 
similară cu aceea a bătrânei şi ţine copilul apărat la sânul 
stâng, cel drept fiind liber, în aşteptare. Partea superioară a 
trupului ei este zveltă şi translucidă. Sânii ei, chiar după 
chinurile naşterii, sunt la fel de uşori şi impecabili cum şi i-a 
imaginat el de nenumărate ori. Copilul e negru. Negru, 
bătând în albăstrui, în comparaţie cu albul marmorean al 
pielii ei. O mânuţă fragilă a găsit sânul la care suge şi îl 
strânge cu o stranie încredere, în timp ce Tessa îl priveşte 
atentă. Apoi, încet, ridică ochii mari şi cenușii şi priveşte în 
ai lui Woodrow. El îşi caută cuvintele, dar nu găseşte nimic 
de spus. Se apleacă spre ea pe deasupra copilului şi, cu 
mâna sprijinită de căpătâiul patului, o sărută pe frunte. 
Când face asta rămâne surprins văzând un carneţel pe 
latura patului unde a stat Bluhm. Stă într-un echilibru 
precar pe măsuţa minusculă, alături de un pahar cu apă 
stătută şi câteva pixuri. Este deschis şi se văd rândurile 
aşternute cu scrisul ei dezlânat şi neclar ce aduc, mai 
degrabă, cu reminiscenţe ale caligrafiei înflorite deprinse în 
şcoala particulară, pe care Woodrow îl poate atribui numai 


Tessei. Se aşază într-o dungă pe pat şi se gândeşte ce să 
spună. Însă Tessa e cea care rupe tăcerea. Pierit, cu o voce 
sedată şi gâtuită după durerea nefirească trăită, reuşind 
totuşi să atingă nota uşor ironic-muşcătoare pe care o 
păstrează mai întotdeauna pentru el. 

— Îl cheamă Baraka, spune ea. Înseamnă binecuvântare. 
Dar ştiai asta. 

— Bine ales... 

— Nu-i al meu. 

Woodrow tace. 

— Mama lui nu-l poate hrăni, îi explică Tessa. 

Are vocea moale şi visătoare. 

— Atunci a fost norocos că te-a găsit pe tine, spune 
Woodrow găsind cuvintele potrivite. Dar cum te simţi tu? 
Nici nu-ţi poţi închipui ce îngrijorat am fost. Îmi pare atât de 
rău! Cine-ţi poartă de grijă, în afară de Justin? Ghita şi mai 
cine? 

— Arnold. 

— Vreau să zic, în afară de Arnold, evident. 

— Ţi-am spus odată că eu curtez coincidenţele, zice ea, 
trecând peste întrebarea lui. Aşezându-mă în prima linie, 
declanşez evenimente. 

— Te admiram pentru asta. 

— Mai e valabil? 

— Desigur. 

— Moare, spune ea, mutându-şi ochii de la el şi privind în 
cealaltă parte a camerei. Mama lui, adică. Wanza. 

Se uită la femeia căreia îi atârnă braţul din pat şi la 
băiatul tăcut care stă ghemuit pe podea alături de ea. 

— Hai, Sandy! N-ai de gând să întrebi de ce? 

— De ce? întreabă el supus. 

— De viaţă. Despre care budiştii susţin că e prima cauză 
a morţii. Supraaglomerare. Subnutriţie. Condiţii mizere de 
trai. 

Se adresează copilului: 


— Şi lăcomie. În cazul acesta e vorba de oameni lacomi. 
E de mirare că nu te-au ucis şi pe tine. Dar n-au reuşit, aşa 
e? La început au vizitat-o de două ori pe zi. Erau îngroziţi. 

— Cine? 

— Coincidenţele. Cei lacomi. Purtau haine albe şi 
elegante. Au urmărit-o, au îmboldit-o puţin, au citit fişa 
medicală şi au discutat cu asistentele. Acum nu mai vin. 

Copilul o deranjează. Ea îl aşază mai bine şi continuă. 

— lisus a avut noroc. El a putut sta la căpătâiul 
muribunzilor, şi-a spus cuvintele magice şi toată lumea a 
aplaudat. Coincidenţele nu pot proceda la fel. De aceea au 
plecat. Au omorât-o, iar acum nu ştiu vorbele magice. 

— Sărmanii, o îngână Woodrow, ca să-i facă pe plac. 

— Ba nu! 

Întoarce capul, chircindu-se când o împunge durerea şi 
face semn cu capul înspre cealaltă parte a camerei. 

— Ei sunt sărmanii. Wanza. Şi el, care stă pe podea. 
Kioko, fratele ei. A mers pe jos optzeci de kilometri tocmai 
din satul lui ca să te păzească de muşte, nu-i aşa, unchiul 
tău a făcut-o, spune ea către copil, aşezându-l în poală şi 
lovindu-l delicat pe spate până când acesta eructează. Işi 
plasează apoi palma sub celălalt sân pentru a-i da copilului 
să sugă în continuare. 

— Tessa, ascultă-mă! 

Woodrow îi urmăreşte ochii care îl măsoară. Ea 
recunoaşte tonul. Woodrow observă umbra de suspiciune 
care coboară asupra feţei ei şi nu se mai clinteşte de acolo. 
„M-a chemat fiindcă avea nevoie de mine, dar acum şi-a 
amintit cine sunt.” 

— Tessa, te rog să mă asculţi. Nu moare nimeni. Nimeni 
nu mai e ucis. Ai febră, îţi imaginezi doar. Eşti cumplit de 
obosită. Mai lasă lucrurile astea! Oferă-ţi câteva momente 
de odihnă! Te rog! 

Ea îşi îndreaptă din nou atenţia către copil, mângâindu-i 
obrazul minuscul cu vârful unui deget. 

— Eşti cel mai frumos lucru pe care l-am atins vreodată, 
îi şopteşte bebeluşului. Şi te rog să nu uiţi asta. 


— Sunt sigur că nu va uita, spune Woodrow cu vioiciune, 
iar sunetul vocii lui îi reaminteşte Tessei de prezenţa lui. 

— Cum e la seră? întreabă ea; era felul cum numea ea 
Înalta Comisie. 

— Prosperă... 

— Înseamnă că aţi putea începe să împachetaţi, ca să 
plecaţi acasă chiar mâine. Nici nu s-ar simţi, zise ea 
ambiguu. 

— Mereu vorbeşti aşa... 

— Africa e aici. Voi sunteţi dincolo. 

— O să discutăm despre asta când te înzdrăveneşti, îi 
sugerează Woodrow cu nuanţa cea mai conciliantă în voce. 

— E posibil? 

— Bineînţeles. 

— Şi mă vei asculta? 

— Ca un câine. 

— lar apoi vă putem spune despre coincidenţele lacome 
în haine albe. lartu o să ne crezi. Ne-am înţeles? 

— Noi? 

— Arnold. 

Menţionarea lui Bluhm îl readuse pe Woodrow înapoi la 
realitate. E 

— Voi face tot ce pot în condiţiile de aici. Orice ar fi. In 
limite rezonabile. Promit. Acum încearcă să te odihneşti. Te 
rog. 

Ea analizează sfatul: 

— El promite că va face tot ce poate, date fiind condiţiile 
de aici, îi explică ea copilului. În limite rezonabile. Un 
adevărat bărbat. Ce mai face Gloria? 

— E foarte îngrijorată. Îţi transmite salutări. 

Tessa scoate un oftat slab de epuizare şi, continuând să 
ţină copilul la sân, se lasă pe perne şi închide ochii. 

— Atunci întoarce-te la ea! Şi să nu-mi mai trimiţi 
scrisori, spune ea. Şi să-i dai pace Ghitei! Nici ea nu vrea să 
intre în joc. 

El se ridică şi se întoarce, din motive care-i sunt neclare, 
aşteptându-se să-l vadă pe Bluhm la uşă, în postura pe 


care o detestă cel mai mult: rezemat cu dezinvoltură de 
canat, cu mâinile vârâte ca un cow-boy în centura lată, 
surâzând şi arătându-şi dinţii albi ce contrastează cu barba 
neagră şi pretențioasă. Insă în cadrul uşii nu e nimeni, 
coridorul lipsit de ferestre e întunecat, iluminat, ca un 
adăpost contra bombardamentelor, de un şir de becuri 
slabe. Trecând pe lângă tărgi încărcate cu trupuri întinse, 
mirosul de sânge şi excremente amestecându-se cu 
parfumul dulceag, ca de cal, al Africii, Woodrow se întreabă 
dacă această mizerie este partea care o face pe Tessa 
atrăgătoare pentru el: „Mi-am petrecut viaţa fugind de 
viaţa adevărată, dar ea mă readuce mereu la realitate”. 

Pătrunde pe un culoar aglomerat şi-l vede pe Bluhm prins 
într-o discuţie aprinsă cu un alt bărbat. La început, îi aude 
vocea lui Bluhm - dar nu şi cuvintele - stridentă şi 
acuzatoare, răsunând multiplicată de grinzile din oţel. Apoi, 
celălalt îi răspunde. Unii oameni, văzuţi doar o dată în 
viaţă, îţi rămân întipăriţi în memorie pe vecie. Pentru 
Woodrow acesta este unul dintre aceia. Bărbatul e masiv şi 
burtos, având o faţă plină şi strălucind de sudoare, care 
trădează o disperare abjectă. Părul lui, blond spre şaten, 
este răsfirat rar pe scalpul sclipitor. Are o gură rotundă ca 
un mugur ţuguiat şi se scuză şi neagă. Ochii, rotunzi de 
durere, sunt hăituiţi de o groază pe care par să o 
împărtăşească amândoi. Mâinile îi sunt puternice şi pătate 
cu puncte maronii, iar cămaşa kaki e vârstată de linii 
paralele de sudoare în jurul gulerului. Restul corpului îi este 
ascuns sub haina albă de medic. 

„lar apoi, noi vă putem spune despre coincidențele 
lacome în haine albe.” 

Woodrow se deplasează hoţeşte înainte. A ajuns foarte 
aproape de ei, dar niciunul nu întoarce capul. Sunt prinşi de 
cearta lor. Trece neobservat cu paşi mari pe lângă ei, iar 
vocile lor se pierd în vacarmul general. 


Maşina lui Donohue se afla din nou pe alee. Vederea ei îl 
făcu pe Woodrow să fiarbă de furie. Urcă valvârtej scările, 


făcu duş, îşi schimbă cămaşa, dar furia tot nu i se domoli. 
Casa era neobişnuit de tăcută pentru o zi de sâmbătă, dar 
când aruncă o privire pe fereastra băii înţelese motivul. 
Donohue, Justin, Gloria şi băieţii stăteau la masa din 
grădină şi jucau Monopoly. Woodrow detesta toate jocurile 
de societate, dar pentru Monopoly avea o ură iraţională ce 
nu se deosebea de aceea pe care o manifesta faţă de 
„prieteni” şi față de toţi ceilalţi membri ai 
supraaglomeratelor rețele de informații. „Ce dracu’ are în 
minte de revine la câteva minute după ce i-am spus să stea 
deoparte? Şi ce ciudăţenie de bărbat mai e şi ăla care stă 
jos şi joacă nepăsător Monopoly la câteva zile după ce soţia 
lui a fost aproape tăiată bucățele?” Oaspeţii din casă, 
obişnuiau să-şi spună Woodrow şi Gloria unul altuia, citind 
un proverb chinezesc, sunt ca peştii şi, din a treia zi, încep 
să pută. Insă cu fiecare zi ce trecea, Justin devenea tot mai 
îmbietor pentru Gloria 

Cobori în bucătărie şi rămase acolo, privind pe fereastră. 
Nu aveau servitori sâmbăta după-amiaza, bineînţeles. „Cu 
atât mai bine, o să fim noi înşine, dragă. Numai că nu 
suntem noi înşine, ci voi înşivă. lar tu pari cu mult mai 
fericită împreună cu doi bărbaţi în floarea vârstei ce te 
curtează, decât ai fost vreodată alături de mine.” 

La masă, Justin intrase pe strada altuia şi plătea un teanc 
de bani drept chirie, în vreme ce Gloria şi băieţii chiuiau de 
bucurie, iar Donohue protesta, susţinând că era vremea să 
mai şi piardă. Justin avea pe cap o pălărie ridicolă din pai şi, 
la fel ca hainele ce le avea pe el, i se potrivea perfect. 
Woodrow umplu un ceainic şi-l puse pe aragaz. „O să le duc 
ceai, ca să ştie că m-am întors, presupunând că nu sunt 
prea absorbiți ca să mă observe.” Răzgândindu-se, ieşi vioi 
în grădină şi se apropie cu paşi mari de masă. 

— Justin! Regret că vă întrerup. Aş fi vrut să discutăm 
ceva. 

lar către ceilalţi - „propria mea familie, holbându-se la 
mine de parcă tocmai am violat servitoarea!” 


— Băieți, n-aş fi vrut să vă stric distracţia! Doar câteva 
minute. Cine câştigă? 

— Nimeni, spuse Gloria, oarecum îmbufnată, în timp ce 
Donohue, stând deoparte, arboră zâmbetul lui ciudat. 

Cei doi în picioare, în celula lui Justin. Dacă în grădină n- 
ar fi fost nimeni, Woodrow ar fi preferat să discute acolo. 
Însă ţinând seama de situaţie, stăteau faţă în faţă, în 
mijlocul dormitorului sărăcăcios, având geanta Tessei - de 
fapt, geanta tatălui Tessei - aşezată dincolo de grilaj. 

„Rezerva mea de vin.” Cheia /ui. Geanta ilustrului ei tată. 
Dar când începu să vorbească, se sperie văzând cum se 
schimbase tot ce-l înconjura în locul patului cu căpătâiul din 
fier văzu pupitrul cu intarsii la care ţinuse mama ei. lar în 
spatele acesteia şemineul pe care se aflau invitaţii. lar de 
cealaltă parte a camerei, unde păreau să conveargă 
imitaţiile de grinzi, silueta goală a Tessei în faţa ferestrei cu 
uşă. Făcu un efort de voinţă şi iluzia dispăru, întorcându-se 
în prezent. 

— Justin... 

— Da, Sandy. 

Însă, pentru a doua oară, în tot atâtea secunde, se feri de 
confruntarea pe care o plănuise. 

— Unul dintre ziarele locale de două pagini a publicat un 
soi de /iber amicorum în legătură cu Tessa. 

— Frumos din partea lor. 

— Mai sunt o mulţime de chestii lipsite de ambiguitate 
despre Bluhm. Se sugerează că a asistat-o personal la 
naştere. Într-un fel, o aluzie foarte ascunsă că, de fapt, 
copilul ar putea fi chiar al lui. Imi pare rău. 

— Te referi la Garth. 

— Da 

Vocea lui Justin era încordată şi, după cum îi suna lui 
Woodrow, la fel de primejdios schimbată ca şi a lui. 

— Da, păi, e o idee pe care oamenii au vânturat-o mereu 
în ultimele luni, Sandy, şi fără îndoială că în atmosfera 
actuală ea va căpăta amploare. 


Deşi Woodrow îi lăsase libertatea de a sugera că ideea 
era greşită, Justin nu se sluji de ea. lar acest lucru îl 
îndemnă pe Woodrow să insiste. O forţă interioară animată 
de vinovăţie îl împingea pe aceeaşi cale. 

— Se mai sugerează că Bluhm a mers până într-acolo, 
încât şi-a luat un pat pliant ca să poată dormi alături de ea. 

— Cu rândul. 

— Poftim? 

— Uneori dormea Arnold acolo, alteori eu. Am făcut cu 
schimbul, în funcţie de ce avea fiecare de lucru. 

— Deci nu te deranjează? 

— Ce să mă deranjeze? 

— Că se fac astfel de afirmaţii despre ei, că i-a acordat 
atâta atenţie, cu consimţământul tău, evident, în timp ce 
ea trecea drept soţia ta. 

— Trecea?! A fost soția mea, şi mai du-te naibii! 

Woodrow nu anticipase furia lui Justin, după cum nu 
prevăzuse nici ieşirea lui Coleridge. Fusese prea atent să-şi 
controleze propria-i furie. Îşi coborâse glasul, iar în 
bucătărie reuşise să alunge oarecum încordarea. Însă 
izbucnirea lui Justin îl lovi ca din senin şi-l bulversa. Se 
aşteptase la remuşcări şi, dacă era cinstit faţă de sine, la 
umilire, în niciun caz la o astfel de rezistenţă surdă. 

— Ce vrei să mă întrebi, de fapt? vru să ştie Justin. Nu 
prea înţeleg... 

— Vreau să ştiu, Justin. Atâta tot. 

— Să ştii ce? Dacă îmi controlam soţia? 

Woodrow deveni rugător şi, în acelaşi timp, bătu în 
retragere: 

— Ascultă, Justin... Adică, te rog să vezi lucrurile din 
punctul meu de vedere, doar o clipă, bine? Ştirea asta va fi 
preluată de presa din întreaga lume. Am dreptul să ştiu. 

— Ce anume? 

— Ce altceva au mai făcut Tessa şi Bluhm, lucruri ce 
urmează a deveni articole de prima pagină mâine şi în 
următoarele şase săptămâni, încheie el, cu un ton de 
autocompătimire. 


— Ca de exemplu? 

— Bluhm era guru-ul ei. Ei, bine, nu-i aşa? Indiferent de 
ce era în rest... 

— Şi? 

— Şi împărtăşeau aceleaşi aspirații. Depistau abuzurile. 
Chestiile legate de drepturile omului. Bluhm avea rolul de 
câine de pază, ca să zic aşa, corect? Ori angajaţii lui. lar 
Tessa - nu mai ştia unde voia să ajungă, iar Justin îl 
urmărea cum orbecăia - ea l-a ajutat. 

Un lucru perfect normal. 

Date fiind circumstanţele, şi-a folosit cunoştinţele de 
drept. 

— N-ai vrea să-mi spui unde vrei să ajungi? 

— Hârtiile ei... Despre asta e vorba... Lucrurile ei... Cele 
pe care le-ai luat de acasă. Adică le-am luat... împreună... 

— Ce-i cu ele? 

Woodrow îşi făcu singur curaj: „Sunt superiorul tău, 
pentru numele lui Dumnezeu, nu un petiţionar oarecare. Să 
ne intrăm în roluri, bine?” 

— Am nevoie de asigurări din partea ta, anume că 
documentele pe care le-a întocmit pentru cauza ei, în 
calitate de soţie a ta, bucurându-se de statul diplomatic, pe 
banii guvernului Maiestăţii Sale, vor fi predate Ministerului. 
Doar din acest considerent te-am dus acasă joia trecută. 
Altfel, n-am fi mers până acolo. 

Justin nu se clintise. Nu-i tresărise niciun deget, nici nu-i 
tremurase vreo pleoapă când Woodrow se eliberase de 
gândurile mincinoase. Luminat din spate, Justin rămăsese 
la fel de nemişcat ca şi silueta goală a Tessei. 

— Cealaltă garanţie pe care trebuie să o obţin de la tine 
decurge de la sine, urmă Woodrow. 

— Ce altă garanţie? 

— Propria ta discreţie în acest caz. Tot ce ştii despre 
activitatea ei - agitația pe care a creat-o - aşa-zisa muncă 
de ajutorare care scăpase de sub orice control. 

— Al cui control? 


— Vreau să spun că, în situaţiile în care s-a implicat în 
chestiuni oficiale, eşti la fel de obligat de regulile secretului 
profesional ca şi noi, ceilalţi. Regret, dar acesta e un ordin 
venit de foarte sus. 

Incercă să trateze ideea în glumă, dar niciunul dintre ei 
nu surâse. 

— Ordin de la Pellegrin... 

„lar tu, Sandy, eşti cu inima împăcată, nu? Coada sus şi 
tot tacâmul, chiar dacă trăim vremuri grele şi-l ai pe soțul 
ei cazat în camera de oaspeţi?” 

In cele din urmă, Justin îi răspunse: 

— iți mulţumesc, Sandy. Apreciez tot ce ai făcut pentru 
mine. Îţi rămân recunoscător că mi-ai permis să-mi vizitez 
propria casă. Acum însă trebuie să primesc chiria de la 
Piccadilly, unde se pare că am un hotel foarte productiv. 

După care, spre uimirea lui Woodrow, Justin se întoarse 
în grădină şi, reluându-şi locul alături de Donohue, continuă 
jocul de Monopoly de unde îl lăsase. 


IV 


Poliţiştii britanici erau „nişte mieluşei”. Aşa susţinea 
Gloria, iar Woodrow, deşi nu era de acord, avea grijă ca ea 
să nu-şi dea seama de asta. Până şi Porter Coleridge, deşi 
zgârcit în a povesti ce discutase cu ei, îi declară „uimitor de 
civilizaţi, dacă e să ţinem seama că sunt nişte căcăcioşi”. 
lar cel mai drăguţ lucru în ce-i privea era că - îi relată din 
dormitor Gloria Elenei, după ce îi condusese în camera de zi 
pentru a începe ce-a de-a doua zi de discuţii cu Justin - cel 
mai simpatic posibi/ era, că: „simţi cu adevărat, Ela, că au 
venit aici ca să ajute, nu pentru a-i împovăra şi îndurera şi 
mai mult pe sărmanul Justin. Tânărul Rob e un scump - ei, 
un adevărat bărbat. Cu siguranţă că are douăzeci şi cinci 
de ani, nici mai mult nici mai puţin! Are ceva de actor, fără 
a ieşi în evidenţă şi e grozav de priceput în a-i distrage pe 
băieţii în albastru din Nairobi, cu care trebuie să coopereze. 
lar Lesley - care e femeie, da, dragă, ceea ce a uimit pe 
toată lumea, şi demonstrează cât de puţine mai ştim 
despre adevărata Anglie de azi - are hainele o idee cam 
vechi, de anul trecut, dar, în afară de asta, ei bine, nici n-ai 
fi crezut că nu are educaţia noastră. Nu judecând după 
voce, desigur, fiindcă nimeni nu mai vorbeşte în funcţie de 
educaţie, nici n-ar îndrăzni. Dar e absolut dezinvoltă în casa 
altuia, foarte calmă şi sigură pe sine şi agreabilă, are un 
zâmbet cald şi plăcut şi cu puţin alb timpuriu în părul ei pe 
care, cu multă eleganţă, nu şi-l vopseşte, şi mai are ceea 
ce Sandy numeşte un ca/m elegant, astfel încât să nu fii 
silită să te gândeşti tot timpul ce trebuie să spui când mai 
fac câte o pauză şi-l mai lasă pe bietul Justin să răsufle.” 
Singura problemă era că Gloria nu avea nici cea mai vagă 
idee în legătură cu ceea ce se petrecea, fiindcă nu avea 
cum să stea toată ziua în bucătărie cu urechea lipită de 
fereastra de servire: „Ei bine, asta sigur că nu se poate - să 
nu mă vadă servitorii... Nu, Ela?” 


Însă dacă subiectul discuţiilor dintre Justin şi cei doi 
poliţişti îi scăpa, Gloria ştia şi mai puţine despre relaţiile lor 
cu soţul ei, pentru simplul motiv că el nu-i declarase că se 
întâmplase ceva. 


Schimbul de cuvinte de debut dintre Woodrow şi cei doi 
poliţişti putea fi caracterizat drept un model de curtoazie. 
Inţelegând cât de delicată le era misiunea, cei doi nu aveau 
de gând să se bage în treburile comunităţii albe din Nairobi 
etc. La rândul său, Woodrow a garantat colaborarea 
întregului personal şi accesul la toate  incintele 
corespunzătoare, amin. Poliţiştii au promis că-l vor ţine pe 
Woodrow la curent cu mersul cercetărilor, în măsura în care 
acest lucru era conform cu ordinele primite de la Scotland 
Yard. Bine dispus, Woodrow arătă că ei toţi erau în serviciul 
aceleiaşi regine; iar dacă numele de botez erau 
satisfăcătoare pentru Maiestatea Sa, atunci erau bune şi 
pentru „noi”. 

— Aşa, care e fişa de post a lui Justin în cadrul Înaltei 
Comisii, domnule Woodrow? întrebă Rob politicos, trecând 
peste această invitaţie la familiaritate. 

Rob era ca un alergător de maraton, fiind alcătuit din 
urechi, genunchi, coate şi îndârjire. Lesley, care ar fi putut 
fi sora lui mai mare şi mai isteaţă, căra o geantă bună la 
toate, în legătură cu care Woodrow îşi imagină în glumă că 
avea înăuntru lucrurile de care Rob avea nevoie în cursă - 
iod, tablete de sare, şireturi de schimb pentru pantofii de 
alergare - dar care, de fapt, din câte reuşise să vadă, nu 
conţinea altceva decât un casetofon, casete şi o mulţime 
de carneţele multicolore pentru stenograme, precum şi 
carnete de notițe. 

Woodrow îşi luă aerul unuia care analizează lucrurile. 
Abordă încruntătura concentrată care demonstra că era un 
profesionist. 

— Ei bine, ca să pornim de undeva, el este propriul 
nostru absolvent de la Eton, spuse el, şi fiecare aprecie 
această glumă bună. /n esență, Rob, el e reprezentantul 


britanic în cadrul Comitetului de Acţiune al Donatorilor 
pentru Africa de Est, cunoscut, de altfel, sub inițialele 
C.A.D.A.E., continuă el, vorbind cu claritatea potrivită 
inteligenţei reduse a lui Rob. Iniţial, una dintre litere 
reprezenta prescurtarea pentru „eficacitate”, însă acesta 
este un cuvânt cu care oamenii de aici nu s-au prea 
familiarizat, de aceea l-am schimbat cu unul mai cunoscut. 

— Şi ce face acest comitet? 

— C.A.D.A.E. este un organ consultativ relativ nou, Rob, 
cu sediul la Nairobi. Cuprinde reprezentanţii tuturor 
naţiunilor donatoare care asigură ajutoare, sprijin şi alinare 
Africii de Est, indiferent sub ce formă. Membrii săi sunt aleşi 
de ambasadele şi comisiile fiecărei ţări donatoare; acest 
comitet se întruneşte săptămânal şi întocmeşte un raport la 
fiecare două săptămâni. 

— Pe care îl prezintă cui? spuse Rob, încă scriind. 

— Evident că tuturor ţărilor membre. 

— Privind? 

— Privind ceea ce prevede titulatura, rosti Woodrow 
răbdător, trecând cu vederea manierele tânărului. 
Stimulează eficacitatea sau eficiența, în domeniul 
ajutoarelor. In activitatea de acordare a ajutoarelor, 
eficiența reprezintă regula de aur. Compasiunea este un 
dar, adăugă el cu un surâs dezarmant care părea să spună 
că suntem cu toţii oameni plini de compasiune. C.A.D.A.E. 
rezolvă spinoasa problemă privind cât la sută din fiecare 
dolar cheltuit de naţiunile donatoare îşi atinge destinaţia şi 
ce suprapuneri inutile şi competiţie contraproductivă există 
între organizaţiile de pe teren. Se luptă, la fel ca şi noi, 
ceilalţi, cu cei trei R ai lumii moderne: Repetare, Rivalitate, 
Raţionalizare.  Calculează cheltuielile suplimentare în 
comparație cu productivitatea şi - urmă zâmbetul unuia 
care împarte vorbe înțelepte - redactează o recomandare 
teoretică, dat fiind că, spre deosebire de voi, prieteni, nu 
are puteri executive şi deci nici dreptul de a aplica astfel de 
sugestii. 


Uşoara aplecare a capului le dădu de înţeles că urma o 
scurtă conferinţă. 

— Între noi fie vorba, nu cred că e ideea cea mai fericită 
din lume. Însă ea a fost propusă de scumpul nostru 
ministru de Externe, a fost apreciată, ţinând seama de 
necesitatea unei transparenţe sporite, şi se armoniza cu 
conceptul de etică politică externă şi cu alte principii 
îndoielnice ale momentului, astfel că noi am făcut tot ce 
ne-a stat în putere să respectăm indicaţiile. Mai sunt unii 
care susţin că treaba ar trebui făcută de O.N.U. Alţii afirmă 
că O.N.U. face aceeaşi treabă. Alţii spun că O.N.U. e o parte 
a bolii. Alegeţi voi. 

O ridicare dezaprobatoare din umeri le sugeră exact 
acelaşi lucru. 

— Ce boală? făcu Rob. 

— C.A.D.A.E. nu este împuternicită să facă investigaţii pe 
teren. Cu toate acestea, corupţia este un factor major, de 
care trebuie să ţii seama când începi să compari cheltuielile 
cu realizările. Nu trebuie confundată cu pierderile naturale 
şi incompetenţa, ci considerată ca fiind înrudită cu ele. 

Se strădui să facă o analogie la îndemâna omului simplu. 

— Să luăm, de pildă, reţeaua de apă potabilă din scumpa 
noastră Mare Britanie, construită pe la 1890 sau cam aşa 
ceva. Apa pleacă din bazinul de acumulare. O parte din ea, 
cu puţin noroc, ajunge şi la robinetul nostru. Dar pe traseu 
există multe conducte sparte. lar când apa este donată din 
bunătatea inimii oamenilor n-o poţi lăsa să dispară oricum, 
nu? Bineînţeles că nu, dacă depinzi de alegătorul capricios 
ca să-ţi păstrezi slujba. 

— Acest comitet pe cine pune în legătură cu cine? 
întrebă Rob. 

— Pe diplomaţii acreditaţi între ei. Selectaţi din sânul 
comunităţii internaţionale de aici, din Nairobi. Majoritatea e 
constituită din consilieri sau funcţionari cu rang mai mare. 
Rareori, câte un prim-secretar de ambasadă, dar nu mulţi. 

Păru să considere că această replică necesita o 
explicaţie. 


— Era necesar ca acest comitet să fie la nivel înalt. Cu 
capul în nori. Imediat ce şi-ar îngădui să se lase târât la 
nivelul verificărilor de teren, ar sfârşi ca un soi de 
superorganizaţie nonguvernamentală - O.N.G., cum o ştii 
tu, Rob - şi s-ar nega singură. Am susţinut cu putere acest 
lucru. În fine: C.A.D.A.E. trebuie să existe aici, la Nairobi, ca 
sediu, conştientă de ce se petrece pe plan local. Evident. 
Cu toate acestea, e doar un organism de evaluare. Trebuie 
să păstreze o atitudine echidistantă. Este absolut vital ca 
ea să rămână - dacă-mi permiţi să mă autocitez - un loc 
unde sentimentele n-au ce căuta. lar Justin este secretarul 
comitetului. Funcţia nu a primit-o pentru vreun merit 
anume; e rândul nostru la preşedinţie. El ia procesele 
verbale, colaţionează cercetările şi întocmeşte rapoartele 
bisăptămânale. 

— Tessa nu era deloc lipsită de sentimente, obiectă Rob 
după o clipă de gândire. Tessa trăia totul intens, din câte 
am auzit. 

— Mă tem că ai citit prea multe ziare, Rob. 

— Nu, nu-i asta. Am citit rapoartele ei de pe teren. 
Participa la toate acţiunile cu mânecile suflecate. S-a 
implicat în toată mizeria, zi şi noapte. 

— Lucru foarte necesar, neîndoielnic. Demn de toată 
lauda. Asta însă nu stimulează obiectivitatea, care 
reprezintă principiul primordial al comitetului, ca organism 
consultativ internaţional, spuse Woodrow cu eleganţă, 
ignorând această cădere în limbajul de mahala, tot aşa cum 
o făcea - la un cu totul alt nivel - şi în cazul ieşirilor 
Înaltului Comisar. 

— Prin urmare, fiecare îşi urma drumul, conchise Rob, 
rezemându-se de spătar şi lovind uşor cu creionul în dinţi. 
El era obiectiv, ea, sentimentală. El ţinea linia de mijloc, 
cea mai sigură, ea lucra în zona de pericol. Acum pricep. In 
realitate, cred că deja ştiam asta. Prin urmare, Bluhm unde 
se încadrează? 

— În ce sens? 


— Bluhm. Arnold Bluhm. În ce măsură era Bluhm implicat 
în modul de viaţă al Tessei şi al dumneavoastră? 

Woodrow îşi îngădui un surâs fugar, iertând această 
formulare subversivă. „În viata mea! Ce legătură avea viaţa 
ei cu a mea?” 

— Avem o mare diversitate de organizaţii finanţate de 
ţări donatoare, dar sunt convins că ştii asta. Toate - 
sprijinite de diferite ţări şi finanţate de tot felul de 
organizaţii caritabile şi de alt gen. Galantul preşedinte Moi 
le detestă en bloc. 

— De ce? 

— Fiindcă acestea fac ceea ce ar trebui să întreprindă 
propriul său guvern dacă şi-ar vedea de treabă. Ele evită 
sistemul său corupt. Organizaţia pentru care lucrează 
Bluhm e modestă, belgiană, finanțată din fonduri private şi 
se ocupă de asistenţă medicală. E tot ce vă pot spune 
despre ea, adăugă el cu o nevinovăție prin care îi invita să 
se consoleze cu neştiinţa sa în astfel de chestiuni. 

Dar cei doi poliţişti nu se lăsară cuceriţi. 

—E o organizaţie de supraveghere, îl informă Rob 
succint. Doctorii acesteia fac tururi pe la celelalte O.N.G.- 
uri, vizitează clinici, analizează diagnostice şi le corectează. 
De genul: „Poate că nu e vorba de malarie, doctore, poate 
e cancer la ficat”. După aceea, verifică tratamentul 
administrat. Se mai ocupă şi de epidemiologie. 

— Ce ştiţi despre Leakey? 

— Ce-i cu el? 

— Bluhm şi Tessa se îndreptau spre şantierul lui 
arheologic, nu? 

— După toate probabilitățile. 

— Cine e, mai precis, acest Leakey? Cu ce se ocupă? 

— E pe cale de a deveni eroul alb al Africii. E antropolog 
şi arheolog, a lucrat împreună cu părinţii lui pe malul 
răsăritean al lacului Turkana, căutând originile omenirii. 
După moartea lor, el le-a continuat munca. A fost directorul 
Muzeului Naţional din Nairobi şi, mai apoi, a început să se 
ocupe de faună şi de conservarea acesteia. 


— Dar şi-a dat demisia. 

— Sau a fost îndepărtat. Povestea e mai complexă. 

— Plus că e spinul din talpa lui Moi, nu? 

— S-a opus din punct de vedere politic lui Moi şi pentru 
eforturile lui a fost bătut crunt. În prezent, se pregăteşte să 
devină duşmanul neîmpăcat al corupţiei din această ţară. 
Fondul Monetar Internaţional şi Banca Mondială cer efectiv 
prezenţa sa în guvern. 

După ce Rob se rezemă de spătar şi Lesley îi preluă 
sarcina, deveni clar că distincţia pe care Rob o aplica 
familiei Quayle definea şi stilurile diferite ale celor doi 
poliţişti. Rob se exprima oarecum impulsiv, trădând efortul 
omului care se zbate să-şi controleze patimile. Lesley era 
genul omului detaşat. 

— Aşadar, ce fel de om este Justin? se miră ea, studiindu- 
| ca pe un personaj dintr-o istorie trecută. In afara locului 
de muncă şi acest comitet al său, ce-l interesează, ce 
dorinţe are şi care îi este stilul de viaţă, cine este e/? 

— Of, Doamne, cine suntem fiecare dintre noi? declamă 
Woodrow, pesemne cam teatral, moment în care Rob îşi 
lovi iarăşi creionul de câteva ori de dinţi, Lesley zâmbi 
răbdătoare, iar Woodrow, cu o reţinere fermecătoare, înşiră 
o listă a modestelor calităţi ale lui Justin: E priceput ca 
grădinar - deşi, dacă se gândea mai bine, manifestase un 
interes mai redus pentru asta după ce Tessa pierduse 
copilul - nu iubeşte nimic mai mult decât truda la straturile 
de flori sâmbăta după amiaza - un gentleman, n-are 
importanţă ce mai înseamnă asta acum - e un absolvent al 
Universităţii Eton care păstrează traditia - curtenitor până 
acolo încât purtarea lui e catalogată drept slăbiciune în 
relaţiile cu personalul angajat pe plan local; e tipul de 
persoană de care poţi fi sigur că va dansa şi cu femeile mai 
retrase la balurile organizate anual de Înalta Comisie; încă 
îşi mai păstrează obiceiuri de burlac - însă nu-şi putu aminti 
vreunul în acea clipă - din câte ştiu, nu e jucător de golf 
sau tenis, nici vânător sau pescar, nu-l interesează deloc 
ieşirile în aer liber, cu excepţia grădinăritului. Şi, desigur, e 


un diplomat profesionist serios, de cea mai bună calitate, 
având o experienţă de teren mai mult decât bogată, 
cunoaşte două sau trei limbi străine, ştie să-şi controleze 
comportamentul, dovedeşte fidelitate deplină faţa de 
îndrumările sosite de la Londra. Şi - aici e partea dureroasă 
a problemei, Rob - lucru de care nu se face deloc vinovat: e 
prins în vâltoarea promovării. 

— Şi nu întreţine relaţii cu persoane dubioase? întrebă 
Lesley, consultându-şi carneţelul. Înţeleg că nu l-aţi vedea 
distrându-se în vreun club de noapte mai deocheat atunci 
când Tessa era în vreuna dintre deplasările ei pe teren. 

— Cluburi de noapte? Justin? Ce idee minunată! Poate la 
clubul universitar Annabel, acum douăzeci şi cinci de ani... 
Cine v-a sugerat ideea asta?! exclamă Woodrow şi izbucni 
într-un hohot de râs sănătos, cum nu i se mai întâmplase 
de mult. 

Rob se grăbi să-l lămurească 

— Inspectorul nostru, ca să fim sinceri. Domnul Gridley, a 
stat câtva timp la Nairobi ca ofiţer de legătură. El susţine 
că, dacă ai intenţia de a lichida pe cineva, în cluburile de 
noapte ai putea găsi un ucigaş plătit. Există unul pe River 
Road, la o stradă depărtare de New Stanley, care îţi e la 
îndemână dacă stai în apropiere. Cinci sute de dolari şi 
oamenii fac bucățele pe cine doreşti. Jumătate pe loc, 
restul după. Suma e mai mică în alte cluburi, după părerea 
lui, dar calitatea nu este aceeaşi. 

— Justin o iubea pe Tessa? întrebă Lesley, în vreme ce 
Woodrow rămăsese cu zâmbetul pe faţă. 

In atmosfera destinsă ce se crease între ei, Woodrow îşi 
ridică brusc braţele în aer şi îndreptă spre cer un strigăt 
mut. 

— Of, Doamne! Cine iubeşte pe cine în lumea asta şi de 
ce? 

Văzând apoi că Lesley nu-l scuteşte de această întrebare, 
continuă: 

— Era frumoasă. Spirituală. Tânără. El avea patruzeci şi 
ceva de ani când a cunoscut-o. In preajma andropauzei, 


îndreptându-se către vârsta suferințelor, singuratic, orbit, 
dorind să se aşeze la casa lui. Dragoste? Asta e treaba 
voastră să aflaţi, nu a mea! 

Însă dacă prin această replică o invita pe Lesley să-şi 
exprime propria părere, ea nu o luă în seamă. Ca şi Rob, 
aflat alături de ea, părea să manifeste mai mult interes faţă 
de transformarea subtilă a trăsăturilor lui Woodrow: 
îndreptarea ridurilor în partea superioară a obrajilor, petele 
abia vizibile de culoare care îi apăruseră pe gât, rictusurile 
imperceptibile şi involuntare ale fălcii. _ 

— Dar Justin nu se supăra pe ea? In legătură cu 
activitatea ei de ajutorare, de exemplu? sugeră Rob. 

— De ce să se supere? 

— Nu-l deranja când ea îl cicălea privind modul în care 
anumite companii occidentale, inclusiv britanice, îi jefuiau 
pe africani, cerând onorarii nejustificat de mari pentru 
servicii tehnice, dându-le medicamente depăşite la preţuri 
exagerate? Folosindu-i pe africani drept cobai pentru a 
testa noi produse farmaceutice, lucru uneori sugerat, chiar 
dacă e rareori probat, ca să zicem aşa? 

— Sunt convins că Justin se mândrea cu activitatea ei. 
Multe dintre soțiile noastre au tendinţa de a sta deoparte. 
Implicarea Tessei a restabilit echilibrul. 

— Deci nu era supărat pe ea, insistă Rob. 

— Justin pur şi simplu nu se lasă stăpânit de furie. Asta în 
mod obişnuit. Dacă se întâmpla, se simţea de-a dreptul 
stânjenit. 

— Dar dumneavoastră aveaţi acelaşi sentiment? Vreau 
să spun, cei de aici, de la Inalta Comisie. 

— În legătură cu ce? 

— În raport cu activitatea ei. Cu interesul ei deosebit 
pentru unele aspecte. Intrau ele în conflict cu interesele 
Maiestăţii Sale? 

Woodrow arboră încruntarea cea mai dezarmantă şi 
nedumerită. 

— Guvernul Maiestăţii Sale nu s-ar putea simţi vreodată 
stânjenit de acte umanitare, Rob. Sunt convins că ştii asta. 


— Mai învăţăm, domnule Woodrow, interveni Lesley 
împăciuitoare. Suntem la început. Şi după ce îl studie o 
vreme fără ca zâmbetul de pe faţă să i se stingă, puse 
carneţelele şi casetofonul înapoi în geantă şi, motivând că 
aveau nişte întâlniri în oraş, propuse să reia discuţia a doua 
Zi, la aceeaşi oră. 

— N-aveţi idee, Tessa se confesa cuiva? îl întrebă Lesley, 
pe un ton dezinteresat, când tustrei se îndreptară în grup 
strâns către uşă. 

— Vreţi să spuneţi în afară de Bluhm? 

— Mă refer la prietene, de fapt. 

Woodrow îşi  scormoni memoria făcând un efort 
ostentativ. 

— Nu. Nu, nu cred. Nu-mi vine în minte vreo persoană 
anume. Dar presupun că nici nu am de unde să ştiu, nu? 

— S-ar putea să ştiţi dacă ar fi fost vorba de cineva din 
personalul dumneavoastră. De exemplu, Ghita Pearson sau 
altcineva, încercă să-l ajute Lesley. 

— Ghita? A, sigur, evident, Ghita. În rest, aveţi tot ce vă 
trebuie, da? Vi s-a asigurat un mijloc de transport? Bine. 

Trecu o zi întreagă, apoi o noapte, după care cei doi 
poliţişti reveniră. 


XX xk 


De astă dată, Lesley iniţie discuţia, nu Rob, iar ea o făcu 
dovedind o prospeţime ce sugera că, de la ultima lor 
întâlnire, se petrecuseră o serie de lucruri încurajatoare. 

— Tessa întreţinuse relaţii sexuale cu puţin timp înainte 
de deces, anunţă ea cu acel ton vioi de început de zi, după 
ce îşi aranjă lucrurile ca pe nişte probe la proces - creioane, 
carnete de notițe, casetofon, chiar o gumă de şters. 
Bănuim că a fost violată. Acest lucru nu e destinat 
publicităţii, deşi cred că vom citi asta în ziarele de mâine. In 
această etapă, nu au prelevat decât o probă vaginală şi au 
examinat-o la microscop pentru a vedea dacă sperma era 
viabilă sau nu. Era neviabilă, însă se consideră că ar putea 


fi vorba de spermă de la mai multe persoane. Pesemne un 
adevărat cocteil. După părerea noastră, nu cred că au 
mijloacele necesare pentru a stabili exact. 

Woodrow îşi băgă capul între palme. 

— Până să ştim cu precizie, va trebui să aşteptăm 
concluzia unuia dintre savanții noştri, spuse Lesley fără a-şi 
dezlipi ochii de la el. 

Ca şi în ziua precedentă, Rob, îşi lovea pixul de dinţii lui 
mari. 

— lar sângele de pe tunica lui Bluhm era al Tessei, 
continuă Lesley pe acelaşi ton sincer. E un rezultat 
provizoriu, să nu uităm. Aici se efectuează doar analizele 
esenţiale. Pentru alte elemente, va trebui să trimitem 
probele acasă. 

Woodrow se ridicase în picioare, un gest pe care îl făcea 
destul de des în cursul întâlnirilor oficiale, tocmai ca să-i 
facă pe ceilalţi să se simtă în largul lor. Păşind molatic spre 
fereastră, ocupă o poziţie la celălalt capăt al încăperii şi se 
prefăcu a studia peisajul dezolant al oraşului. Se întrezărea 
o promisiune de furtună cu tunete şi se simţea acel miros 
imposibil de exprimat al încordării ce precede magica 
ploaie în Africa. Nimeni nu putea vedea cele două sau trei 
picături de sudoare fierbinte ce i se scurgeau de la 
subsuoară şi se târau ca nişte insecte lipicioase de-a lungul 
coastelor. 

— l-a comunicat cineva lui Quayle acest lucru? făcu el şi 
se întrebă, probabil ca şi ei, de ce văduvul unei femei răpite 
devine dintr-o dată un Quayle, în loc de Justin. 

— Ne-am gândit că ar fi mai bine dacă i-ar comunica un 
prieten, îi răspunse Lesley. 

— Dumneavoastră, sugeră Rob. 

— Sigur. 

— Plus că este posibil- după cum a spus şi Les - ca ea şi 
Arnold s-o fi făcut-o înainte de a pleca la drum. Dacă vreţi 
să menţionaţi şi asta când vorbiţi cu el... Cum doriţi... 

„Ce altceva trebuie să mai îndur? se întrebă Woodrow. 
Ce altceva trebuie să se mai întâmple ca să deschid 


fereastra asta şi să mă arunc în gol? Pesemne că asta am şi 
vrut din partea ei: du-mă dincolo de limitele a ceea ce pot 
suporta.” 

— Chiar ne-a p/ăcut Bluhm, rupse Lesley liniştea, cu un 
aer de exasperare amicală, de parcă ar fi simţit nevoia ca şi 
Woodrow să-l placă pe Bluhm. De acord, trebuie să fim 
pregătiţi să-l cunoaştem şi pe celălalt Bluhm, bestia cu chip 
de om. lar de unde venim noi, există oameni extrem de 
paşnici care comit cele mai înfiorătoare lucruri când sunt 
încolţiţi. Dar cine l-a încolţit, dacă poate fi vorba de aşa 
ceva? Nimeni, decât dacă, nu cumva, l-a silit ea. 

Spunând acestea, Lesley făcu o pauză, invitându-l pe 
Woodrow să intervină, însă el se slujea de dreptul de a 
păstra tăcerea. 

— Bluhm reprezintă ideea aproape perfectă de om de 
treabă, insistă ea, ca şi cum om de treabă ar fi fost o 
condiţie bine definită, la fel ca Homo sapiens. A făcut o 
mulţime de lucruri cu adevărat bune. Nu de ochii lumii, ci 
pentru că aşa a vrut. A salvat vieţi, şi-a riscat-o pe a lui, a 
muncit în locuri cumplite fără a fi plătit, a ascuns oameni în 
podul propriei case. Cum, nu sunteţi de acord, sir? 

Il stârnea să răspundă? Sau doar căuta să obţină o 
lămurire din partea unui observator matur al relaţiei Tessa- 
Bluhm? 

— Sunt convins că are un trecut bun, se îndură Woodrow 
să răspundă. 

Lui Rob îi scăpă un icnet ce-i trăda nerăbdarea, urmat de 
o răsucire deconcertantă a torsului. 

— Ascultaţi... Lăsaţi trecutul lui. Dumneavoastră personal 
vă place sau nu? E foarte simplu. 

Şi apoi îşi căută o nouă poziţie pe scaun. 

— Dumnezeule, făcu Woodrow peste umăr, de astă dată 
atent să nu depăşească măsura cu teatralitatea, dar lăsând 
totuşi ca în glas să i se strecoare o notă de exasperare. leri 
vorbeaţi clar de dragoste, iar astăzi de plăcut. Noi, cei din 
recea Britanic, am început să umblăm după definiţii 
absolute, nu-i aşa? 


— V-am cerut părerea, sir, spuse Rob. 

Probabil că adresarea cu sir reprezenta marea găselniţă. 
La prima întâlnire fusese domnul Woodrow sau, când se 
simţiseră mai încrezători, Sandy. Acum apelaseră la sir, 
prevenindu-l astfel pe Woodrow că aceşti doi poliţişti de 
rang mic nu-i erau colegi, nici prieteni, ci nişte intruşi din 
clasa inferioară care îşi bagă nasul în treburile clasei 
exclusiviste, care îi oferise poziţie şi protecţie vreme de 
şaptesprezece ani. Îşi împreună mâinile la spate şi-şi înălţă 
umerii, apoi se răsuci pe călcâie, ajungând să stea faţă în 
faţă cu anchetatorii săi. 

— Arnold Bluhm are darul persuasiunii, declară el, parcă 
ţinându-le o prelegere de la celălalt capăt al camerei. Arată 
bine, are farmec, dacă vreţi. Spirit, dacă apreciezi felul lui 
de umor. Un soi de aură - pesemne că se datorează acelei 
bărbi îngrijite. Pentru cei uşor de influenţat, e un erou 
popular african. 

După care se îndepărtă de ei, ca şi cum ar fi aşteptat să- 
şi împacheteze lucrurile şi să plece. 

— lar pentru cei neinfluenţabili? întrebă Lesley, profitând 
de faptul că el se întorsese cu spatele pentru a-l examina 
mai atent: mâinile prinse comod la spate, genunchiul uşor 
ridicat în semn de autoapărare. 

— A, aici suntem în minoritate, sunt convins, răspunse 
Woodrow cu glas stăpânit. 

— Numai că-mi imaginez că era foarte îngrijorător pentru 
dumneavoastră - iritant chiar, în postul de răspundere pe 
care-l aveţi ca şef al Cancelariei - văzând că toate acestea 
se petrec chiar sub nasul dumneavoastră şi ştiind că nu 
puteţi face nimic pentru a pune capăt situaţiei. Vreau să 
spun că nu vă puteaţi duce la Justin, corect? Şi să-i spuneţi: 
„Uită-te la bărbatul acela negru cu barbă de colo: umblă cu 
soţia ta”, nu-i aşa? Sau puteaţi? 

— În cazul în care scandalul ameninţă să păteze bunul 
renume al Misiunii, am dreptul - ba chiar obligaţia - de a 
interveni. 

— Şi aţi făcut-o? veni întrebarea din partea lui Lesley. 


— Într-un mod general, da. 

— Vorbind cu Justin? Sau direct cu Tessa? 

— Evident, problema este că relaţia ei cu Bluhm are 
acoperire, s-ar putea spune, îi răspunse Woodrow, reuşind 
să evite răspunsul direct la întrebare. Omul e un doctor 
recunoscut. E bine văzut în comunitatea celor care acordă 
ajutoare. Tessa era voluntarul lui devotat. La prima vedere, 
totul arată perfect curat. Nu te poţi duce să-i acuzi de 
adulter fără a avea dovezi clare. Poţi doar să spui: „Fiţi 
atenţi, asta creează o impresie proastă, de aceea vă rog să 
fiţi mai circumspecţi”. 

— Aşadar, cui i-aţi spus-o? întrebă Lesley făcând o 
adnotare în carneţel. 

— Nu este chiar atât de simplu. Asta s-a întâmplat în mai 
multe reprize sau discuţii. 

Lesley se aplecă în faţă, verificând în aceeaşi mişcare şi 
dacă banda nu se oprise în casetofon. 

— Între dumneavoastră şi Tessa? 

— Tessa a fost o maşinărie proiectată excelent, însă îi 
lipseau cam multe rotiţe. Înainte de a fi pierdut băieţelul, s- 
a purtat cam irațional. În regulă. 

Ajuns pe punctul de a desăvârşi trădarea ei, Woodrow şi-l 
aminti pe Porter Coleridge aşezat în biroul lui şi citându-i 
instrucţiunile date de Pellegrin: 

— Dar, după aceea - trebuie s-o declar deschis, şi cu un 
regret enorm - le-a lăsat multora dintre noi impresia că era 
dezaxată. 

— Era nimfomană? întrebă Rob. 

— Regret, dar întrebarea depăşeşte pregătirea mea, îi 
răspunse Woodrow cu un aer glacial. 

— Să spunem că flirta fără să se mai ferească, sugeră 
Lesley. Cu toată lumea. 

— Dacă insistaţi - şi nici dacă ar fi vrut, nu ar fi reuşit să 
pară mai detaşat - e greu de spus, corect? O fată 
frumoasă, atracţia balului, un soţ mai în vârstă - cum să nu 
flirteze? Ori acesta îi e comportamentul firesc şi se 
distrează? Dacă poartă o rochie lungă şi-şi dă poalele peste 


cap, oamenii spun că e libertină. Dacă n-o face, vor spune 
că e toantă. Cam aşa se comportă albii din Nairobi. Probabil 
că e valabil pentru orice alt loc. N-aş putea afirma că sunt 
expert în problema asta. 

— A flirtat şi cu dumneavoastră? îl întrebă Rob după ce 
repetă gestul enervant de a lovi cu creionul în dinţi. 

— V-am spus deja. Era imposibil de spus dacă flirta sau 
dacă doar se distra cu noi, spuse Woodrow, atingând un 
nivel neaşteptat de politeţe. 

— Aşadar, hmm, aţi încercat cumva să răspundeţi 
avansurilor ei? îl întrebă Rob. Nu mă priviţi astfel, domnule 
Woodrow! Şi dumneavoastră aveţi peste patruzeci de ani, 
sunteţi aproape de andropauză, îndreptându-vă către 
vârsta suferințelor, la fel ca şi Justin. V-aţi fi putut simţi 
atras de ea, de ce nu? Pariez că şi eu aş fi făcut la fel. 

Revenirea din şoc a lui Woodrow se petrecu atât de rapid 
încât nici chiar el nu-şi dădu seama de acest lucru. 

— Of, scumpul meu prieten... Nici nu mă mai gândeam la 
altceva Tessa şi numai Tessa, zi şi noapte. Eram obsedat 
de ea... întrebaţi pe oricine... 

— Am şi făcut-o, preciză Rob. 


XX xk 


În dimineaţa următoare, anchetatorii săi se dovediră de-a 
dreptul indecenţi în graba lor de a se arunca asupra lui, aşa 
i se păru lui Woodrow, care se simţi asediat. Rob aşeză 
casetofonul pe masă, Lesley deschise un carnet mare de 
culoare roşie la o pagină marcată cu o bandă elastică şi 
porni tirul întrebărilor. 

— Avem motive să credem că aţi vizitat-o pe Tessa în 
spitalul din Nairobi, curând după ce a pierdut copilul, 
domnule. Am dreptate? 

Lumea lui Woodrow se clătina. „Cine Dumnezeu le-a spus 
şi asta? Justin? Imposibil, fiindcă deocamdată n-au discutat 
cu el, altfel aş fi aflat!” 

— Opriţi totul! porunci el tăios. 


Lesley îşi înălţă capul. Rob se dezmetici şi, parcă pregătit 
să-şi turtească faţa în palmă, întinse mâna şi şi-o aşeză cu 
degetele în sus pe nas, apoi îl studie pe Woodrow peste 
vârfurile degetelor întinse. 

— Acesta va fi subiectul discuţiei noastre de azi? vru 
Woodrow să ştie. 

— Unul dintre ele, recunoscu Lesley. 

— Atunci mi-aţi putea spune, vă rog, dat fiind că timpul e 
preţios pentru noi toţi, ce Dumnezeu are de a face vizita 
mea la spital cu descoperirea ucigaşului Tessei, fiindcă am 
înţeles că acesta este scopul prezenţei voastre aici? 

— Căutăm să descoperim motivul, spuse Lesley. 

— Aţi zis că aveţi unul. Violul. 

— Violul nu se potriveşte. Ca motiv, adică. Violul a fost 
un efect colateral. Poate chiar o pistă falsă, ca să ne 
determine să credem c-ar fi vorba de o crimă oarecare, nu 
de una plănuită. 

— Premeditare, explică Rob, fixându-l îndelung cu ochii 
căprui pe Woodrow. Ceea ce noi numim o acţiune 
organizată. 

Auzind asta, vreme de câteva momente 
înspăimântătoare, mintea lui Woodrow se bloca. Apoi se 
gândi: „Organizat... De ce a spus organizat? Ca şi cum ar fi 
fost făptuită de o organizaţie? Scandalos! O idee prea trasă 
de păr pentru a merita să fie luată în consideraţie de un 
diplomat cu experienţă!” 

După aceea, mintea îi deveni ca un ecran opac. Cuvintele 
nu-i săriră în ajutor, nici măcar acelea extrem de banale şi 
lipsite de sens. Se văzu pe sine, ca prin vis, ca un soi de 
computer, extrăgând, asamblând şi apoi respingând o 
secvenţă de conexiuni imposibil de decodificat dintr-o zonă 
izolată a creierului său. 

— Organizată pe naiba! O crimă oarecare! Neplanificată! 
O sărbătoare a sângelui, în stil african... 

— Aşadar, ce v-a determinat să mergeţi la spital? o auzi 
pe Lesley atunci când ieşi din momentul de întunecare şi 


prinse doar sunetele. De ce v-aţi dus s-o vedeţi pe Tessa 
după ce pierduse copilul? _ 

— Fiindcă m-a rugat ea. Prin soţul ei. In calitatea mea de 
superior al ei. 

— A mai fost invitat cineva să o viziteze? 

— Din câte ştiu, nu. 

— Poate Ghita? 

— Vă referiţi la Ghita Pearson? 

— Mai cunoaşteţi o altă Ghita? 

— Ghita Pearson nu a fost prezentă. 

— Deci numai dumneavoastră şi Tessa, îşi dictă Lesley cu 
voce tare, înainte de a nota în carnet. Ce legătură era între 
poziţia dumneavoastră ca superior şi vizita la spital? 

— Era îngrijorată de starea lui Justin şi voia să se asigure 
că se simţea bine, răspunse Woodrow, trăgând de timp în 
mod deliberat, în loc să răspundă în ritmul în care îi 
impunea Lesley. Încercasem să-l conving pe Justin să-şi ia 
un concediu fără plată, însă el prefera să rămână la post. 
Conferinţa anuală C. A. D. A. E. cu participarea miniştrilor 
urma să aibă loc curând şi era hotărât să o pregătească. l- 
am explicat asta Tessei şi i-am promis că voi continua să 
mă ocup de el. 

— Avea laptopul la ea? interveni Rob pe neaşteptate. 

— Poftim? 

— Ce e atât de greu să înţelegeţi? Avea cu ea laptopul? 
Alături, pe masă, sub pat, în pat? Laptopul! Tessa ţinea la 
el. Transmitea tuturor mesaje de pe el. l-a transmis lui 
Bluhm. Ghitei. Trimitea mesaje şi unui puşti bolnav, de care 
se ocupa, acesta fiind tocmai în Italia, unui fost prieten pe 
care îl avusese la Londra. Avea computerul cu ea? 

— Mulţumesc pentru explicaţii. Nu, n-am văzut laptopul. 

— Dar vreun carnet? 

Avu o ezitare, timp în care îşi verifică amintirile şi născoci 
o minciună. 

— N-am văzut aşa ceva 

— Chiar n-aţi văzut vreunul? 


Woodrow nu catadicsi să răspundă. Rob se lăsă pe spătar 
şi studie tavanul mimând prost un aer de detaşare. 

— Aşadar, cum se simţea? întrebă el într-un târziu. 

— Nicio femeie nu se simte prea grozav după ce naşte un 
copil mort. 

— Dar cum anume se simţea? 

— Slabă. Aiura. Deprimată. 

— Şi doar atât aţi discutat?! Despre Justin, iubitul ei soţ? 

— Da, din câte îmi aduc aminte. 

— Cât timp aţi stat cu ea? 

— N-am cronometrat, dar cred că în jur de douăzeci de 
minute. Evident, nu voiam să o obosesc. 

— Deci aţi discutat despre Justin vreme de douăzeci de 
minute. Dacă-şi mănâncă budinca şi altele de genul acesta. 

— Conversaţia s-a desfăşurat cu intermitențe, răspunse 
Woodrow, simțind că începe să roşească. Când o femeie 
este febrilă, epuizată şi a pierdut copilul, nu-i tocmai uşor 
să porţi o discuţie coerentă cu ea. 

— Se mai afla cineva de faţă? 

— V-am spus deja. Am mers singur. 

— Nu asta v-am întrebat. Am vrut să ştiu dacă mai era 
cineva prezent. 

— Cine anume? 

— Oricine altcineva. Vreo asistentă, un doctor. Vreun alt 
vizitator, vreun prieten. Vreo prietenă. Sau, poate, un 
prieten african. De exemplu, doctorul Bluhm. De ce trebuie 
să trag de dumneavoastră ca să obţin un răspuns, sir? 

Ca dovadă a iritării, Rob se destinse ca un aruncător de 
suliță, întâi aruncându-şi un braţ în aer, apoi, cu o mişcare 
complicată, îşi schimbă poziţia picioarelor. În timpul pe 
care-l câştigase astfel, Woodrow făcu un efort vizibil de a-şi 
forța memoria,  împreunându-şi sprâncenele cu o 
încruntătură amuzată şi dezamăgită. 

— Fiindcă tot ai adus vorba de asta, Rob, ai dreptate. Ce 
inteligent ai procedat! Când am sosit, Bluhm se afla acolo. 
Ne-am salutat, iar el a ieşit. Cred că am stat unul în 


prezenţa celuilalt doar douăzeci de secunde. Ca să vă fac 
pe plac, douăzeci şi cinci... 

Insă făcuse un efort extraordinar ca să afişeze această 
atitudine de nepăsare. Cine dracu' îi spusese că Bluhm se 
afla la căpătâiul ei? lar teama lui merse mai adânc. 
Ajunsese în cotloanele cele mai întunecate ale celuilalt mod 
de gândire, atingând acel lanţ cauzal pe care refuza să-l 
recunoască şi despre care Porter Coleridge îi ordonase să-l 
facă uitat. 

— Aşadar, ce credeţi că făcea Bluhm acolo, sir? 

— Nu mi-a oferit nicio explicaţie. Şi nici ea. Doar e 
doctor, nu? Făcând abstracţie de orice altceva. 

— lar Tessa ce făcea? 

— Stătea întinsă în pat. Ce altceva v-aţi fi aşteptat să 
facă? reacţionă el, pierzând-şi calmul preţ de o clipă. Să 
danseze? 

Rob îşi întinse picioarele lungi în faţă, admirându-şi 
labele uriaşe, aşa cum fac cei de pe plajă când stau lungiţi. 

— Nu ştiu, făcu el. Les, noi ce putem crede că făcea? o 
întrebă el pe colega sa. In niciun caz nu dansa. Dar ce 
făcea? Asta ne întrebăm noi. 

— Alăpta la sân un copil negru, aşa mi se pare, spuse 
Lesley. In timp ce mama lui era pe moarte. 

O vreme, în încăpere nu se auziră decât sunetele ce 
răzbăteau de afară: paşi pe coridor, automobile gonind şi 
zbătându-se să-şi găsească un loc în traficul de dincolo de 
vale. Rob întinse braţul şi opri casetofonul. 

— Sir, aşa cum aţi accentuat şi dumneavoastră, suntem 
cu toţii presaţi de timp, spuse el curtenitor. De aceea vă 
rog politicos să nu ne mai faceţi să ne pierdem timpul 
evitând să răspundeţi la întrebări şi tratându-ne ca pe nişte 
rahaţi. 

Apoi porni din nou casetofonul. 

— Fiţi bun şi spuneţi-ne cu cuvintele dumneavoastră 
despre femeia muribundă din salon şi despre copilaşul ei, 
domnule Woodrow, sir, adăugă el. Vă rog! Şi de cea murit 


şi cine încerca să o trateze şi în ce mod şi ce-aţi mai aflat 
întâmplător în această privinţă. 

Încolţit şi îndârjit în izolarea lui, Woodrow căută instinctiv 
să obţină sprijinul şefului Misiunii, doar ca să descopere că, 
în aceste momente, Coleridge se dădea drept foarte 
ocupat. In seara precedentă, când încercase să dea de el 
ca să discute între patru ochi, Mildren îl informase că şeful 
lui era într-o discuţie importantă cu ambasadorul american 
şi nu răspunde decât în caz de urgenţă. În această 
dimineaţă, versiunea oficială era că Porter Coleridge „îşi 
desfăşura activitatea la reşedinţă”. 


V 


Woodrow nu era omul care să-şi piardă cumpătul cu una, 
cu două. In cariera lui de diplomat fusese silit să treacă 
printr-o serie de situaţii umilitoare şi deprinsese din 
experienţă că soluţia cea mai sănătoasă era să refuze a 
crede că se petrecuse ceva anapoda. Aplică aceeaşi 
tehnică şi acum şi, în propoziţii scurte, făcu o descriere 
sumară a scenei din salonul de spital. Da, se declară el de 
acord - uşor surprins că poliţiştii manifestau atâta interes 
faţă de amănuntele legate de internarea ei - îşi aduse 
aminte ca prin ceaţă că o pacientă din acelaşi salon era 
adormită sau în comă. Şi că, întrucât nu-şi putea hrăni 
copilul, Tessa devenise doica lui. Pierderea Tessei se 
transformase într-un câştig pentru copil. 

— Femeia aceea avea un nume? întrebă Lesley. 

— Nu-mi amintesc. 

— Mai era cineva cu femeia bolnavă, vreo rudă sau 
prietenă? 

— Fratele ei. Un adolescent din acelaşi sat cu ea. Aşa mi- 
a zis Tessa, dar, dată fiind starea ei, nu o consider drept un 
martor pe care să vă puteţi baza. 

— Ştiţi cumva numele fratelui femeii? 

— Nu. 

— Numele satului? 

— Nu. 

— Tessa v-a spus de ce suferea femeia? 

— Cele mai multe lucruri pe care le spunea erau 
incoerente. 

— Să înţeleg că spunea şi lucruri cu sens, îl îmboldi Rob. 

Părea să se lase stăpânit de o toleranţă bizară. Membrele 
lui lungi îşi găsiseră, în sfârşit, odihna. Dintr-o dată, 
constatase că-şi poate permite să-şi sacrifice întreaga zi. 

— Domnule Woodrow, în momentele în care s-a exprimat 
coerent, ce v-a spus Tessa despre femeia bolnavă din 
acelaşi salon? 


— Că murea. Că boala ei, pe care nu a numit-o, era 
rezultatul condiţiilor sociale în care a trăit. 

— SIDA? 

— Nu mi-a precizat. 

— Asta schimbă lucrurile, deci. 

— Într-adevăr. 

— O trata cineva pe femeie pentru acea boală nenumită? 

— Tot ce se poate. Altfel, de ce s-ar fi aflat în spital? 

— Era Lorbeer? 

— Cine? 

— Lorbeer. 

Rob pronunţă pe litere. „Lor” ca în „lor le place”, „beer” 
ca la „berea” Heineken. 

— O corcitură olandeză. Cu părul roşu sau blond. Spre 
cincizeci de ani. Gras. 

— N-am auzit niciodată de acest om, răspunse Woodrow 
cu o siguranţă ce i se citea pe faţă, în timp ce stomacul i se 
chircea agitat. 

— Aţi văzut pe cineva tratând-o? 

— Nu. 

— Ştiţi cum era tratată? Cu ce? 

— Nu. 

— N-aţi văzut pe nimeni dându-i vreo pastilă sau 
făcându-i vreo injecție? 

— V-am spus deja: cât am stat eu acolo, nu a apărut 
nimeni din personalul medical. 

În liniştea abia recâştigată, Rob îşi găsi vreme să admire 
acest răspuns, apoi reacţia proprie. 

— Dar din personalul ce nu aparţine spitalului? 

— În prezenţa mea, nimeni. 

— Dar în afara ei? 

— De unde să ştiu asta? 

— De la Tessa. Din ceea ce v-a spus Tessa în momentele 
când vorbea coerent, explică Rob şi zâmbi atât de larg, 
încât buna lui dispoziţie deveni un element contrariant, 
precursor al unei glume pe care abia de acum încolo aveau 
să o savureze împreună. Femeia bolnavă din rezerva 


Tessei, cea al cărei copil îl alăpta, primea ajutor medical din 
partea cuiva, după părerea Tessei? întrebă el răbdător, 
rostind cuvintele ca şi cum ar fi trebuit să respecte nişte 
canoane ale unui joc de societate. Femeia bolnavă era 
consultată, examinată sau tratată de vreo persoană, bărbat 
sau femeie, negru sau alb, fie aceasta doctor, asistentă, ne- 
doctor, persoană din spital sau din afara lui, personal de 
serviciu, vizitatori sau oameni pur şi simplu? 

Se rezemă de spătar: „Acum încearcă să te strecori şi din 
labirintul acesta”. 

Woodrow începea să-şi dea seama de amploarea 
încurcăturii în care intrase. Ce altceva mai ştiau şi ţineau 
secret faţă de el? Numele lui Lorbeer îi sunase în cap ca un 
dangăt de moarte. Cu ce alte nume mai aveau să-l 
bombardeze? Ce altceva mai putea nega păstrându-şi 
totuşi credibilitatea? Ce declarase Coleridge? De ce se 
ferea să-i ofere mângâiere, refuzând să meargă mână în 
mână cu el? Sau făcuse confesiuni complete, trădându-l pe 
Woodrow? 

— Mi-a servit o poveste în legătură cu femeia aceea care 
e vizitată de pitici cu haine albe, răspunse el dispreţuitor. 
Am presupus că a visat toate astea. Sau că visa în timp ce- 
mi vorbea mie. Eu n-am dat crezare vorbelor ei. Şi nici voi 
n-ar trebui, se trezi spunând. 

— De ce o vizitau cei în haine albe? Potrivit Tessei... În 
ceea ce numiţi vis... 

— Fiindcă oamenii în alb uciseseră femeia. La un anumit 
moment i-a numit coincidente. 

Se hotărâse să le spună adevărul şi să-l facă să pară 
ridicol. 

— Cred că a zis despre ei că sunt lacomi. Voiau s-o 
lecuiască, dar nu puteau. Toată povestea a fost o 
tâmpenie. 

— Cum s-o vindece? 

— Asta nu mi-a zis. 

— Şi-atunci cum să o ucidă? 


— Îmi pare rău, dar nici în problema asta nu a fost mai 
limpede. 

— Scrisese toată povestea? 

— Povestea? Cum să facă asta? 

— Nu avea notițe? V-a citit din carneţel? 

— V-am spus deja. Din câte mi-amintesc, nu avea niciun 
carneţel. 

Rob îşi înclină capul lung într-o parte pentru a-l studia pe 
Woodrow dintr-un unghi diferit, şi, probabil, mai revelator. 

— Arnold Bluhm nu crede că istoria asta era o tâmpenie. 
El nu socoteşte că Tessa vorbea incoerent. Arnold 
bănuieşte că vorbele ei exprimau realitatea. Corect, Les? 


XX xk 


Woodrow păli şi simţi cum sângele i se scurge din obraji. 
Şi totuşi, chiar după deconcertarea resimţită sub impactul 
acestei replici rămase la fel de stăpân pe sine ca orice 
diplomat cu experienţă care trebuie să reziste pe poziţie. 
Reuşi cu un oarecare efort să-şi controleze şi vocea. Chiar 
şi sentimentul de indignare. 

— Regret. Vreţi să spuneţi că l-aţi găs;t pe Bluhm? Asta e 
de-a dreptul scandalos. 

— Să înţelegem că nu vreţi să-l găsim? întrebă Rob, 
destul de nedumerit. în 

— N-am vrut să se înţeleagă aşa ceva. Înţeleg că vă aflaţi 
aici în anumite condiţii şi că, dacă l-aţi găsit pe Bluhm sau 
aţi discutat cu el, aveţi obligaţia evidentă de a prezenta 
aceste informaţii Înaltei Comisii. 

Dar Rob începuse să clatine din cap înainte ca Woodrow 
să sfârşească. 

— Nicio şansă să dăm de el, domnule. Am vrea noi. Dar 
am găsit uitate în apartamentul lui câteva hârtii. Nimicuri 
utile, după cum v-aţi exprima dumneavoastră, aflate în 
apartamentul lui. Din nefericire, nimic senzaţional. Nişte 
însemnări despre câteva cazuri, care presupun că ar putea 
prezenta interes pentru cineva. Copii ale unor scrisori 


insolente trimise de doctor câte unei firme, laborator sau 
spital universitar din străinătate. Şi asta-i cam tot, 
adevărat, Les? 

— Uitate în apartament, e cam exagerat, la o adică, 
recunoscu Lesley. Ascunse ar exprima mai bine realitatea. 
Una era lipită şi acoperită pe spatele unei fotografii 
înrămate, alta sub cada de baie. Ne-a trebuit o zi întreagă 
să le găsim. Ei, aproape o zi, oricum. 

Işi linse degetul şi întoarse o nouă pagină a carnetului de 
notițe. 

— Plus că ceilalţi au uitat de maşină, îi reaminti Rob. 

— Arăta mai curând a rampă de gunoaie decât a 
apartament după ce oamenii au terminat cu el, îl aprobă 
Lesley. Nu se pricep deloc. Reţineţi, întâlnim şi la Londra 
astfel de cazuri. Se anunţă în ziar că cineva e dat dispărut 
sau mort, iar scotocitorii se află la adresa respectivă în 
aceeaşi dimineață, servindu-se cu ce e mai bun. Cei de la 
combaterea crimei organizate sunt tot mai deranjaţi de 
procedeul acesta. Vă deranjează dacă vă mai cităm câteva 
nume, domnule Woodrow? se interesă ea, ridicând ochii şi 
fixându-l fără să clipească. 

— Simţiţi-vă ca acasă, spuse Woodrow, de parcă poliţiştii 
nu s-ar fi instalat deja ca nişte stăpâni. 

— Kovacs, unguroaică de origine, bănuim noi, tânără. Păr 
negru ca pana corbului, picioare lungi - tot el ne dă şi 
datele esenţiale în ce o priveşte - numele mic necunoscut, 
cercetător. 

— Sigur v-aţi aminti de ea, spuse Rob. 

— Regret, nu. 

— Emrich, doctor, cercetător, facultate absolvită la 
Petersburg, specializare la Leipzig, în Germania. A efectuat 
cercetări la Gdansk. Femeie. Nu există o descriere. Numele 
vă spune ceva? 

— N-am auzit niciodată de o asemenea persoană. Nimeni 
care să corespundă descrierii, pe nimeni cu acest nume, 
nimeni de acea naţionalitate sau pregătire. 

— La naiba! Chiar nu aţi auzit de ea, adevărat? 


— Şi vechiul nostru amic Lorbeer, interveni Lesley parcă 
cerând scuze. Numele mic necunoscut, origine 
necunoscută, pesemne pe jumătate olandez sau bur, 
pregătirea, de asemenea, un mister. Cităm din însemnările 
lui Bluhm, asta e problema, deci suntem la mila lui, după 
cum ați spune dumneavoastră. Aceste trei nume apar 
încercuite ca făcând parte dintr-o diagramă, cu descrieri 
fugare în interiorul fiecărui cerc. Lorbeer şi cele două 
doctoriţe. Lorbeer, Emrich, Kovacs. Asta da adunătură! V- 
am fi prezentat o copie, dar ne e cam lehamite să folosim 
copiatoare în situaţia de față. Ştiţi cum e poliţia locală. lar 
cât priveşte centrele de copiat - ei bine, nu aş avea 
încredere în ele nici dacă ar fi să multiplic Biblia. Vorbesc 
serios. Nu-i aşa, Rob? 

— Folosiţi-le pe ale noastre, se cam grăbi Woodrow. 

Urmă o tăcere încărcată de gânduri, care lui Woodrow i 
se păru precum o stare de surzenie în care maşinile 
dispăruseră, păsările amuţiseră şi nimeni nu trecea pe 
coridor prin dreptul biroului său. Liniştea se risipi când, 
insistând, Lesley începu să-l descrie pe Lorbeer drept omul 
pe care ar dori cel mai mult să-l ia la întrebări. 

— Lorbeer e un tip plimbăreţ. Se crede că se ocupă de 
produse farmaceutice. Se crede că a plecat din Nairobi şi a 
revenit de câteva ori în cursul anului trecut, însă kenyenii, 
uimitor, nu reuşesc să-l găsească în evidențe. Se crede că a 
vizitat salonul Tessei de la Spitalul Uhuru cât a fost ea 
internată acolo. Ca un taur, e o altă descriere pe care am 
găsit-o. Ai crede că ne aflăm la un târg de animale. lar 
dumneavoastră sunteţi sigur că nu aţi văzut, din 
întâmplare, niciun individ roşcovan pe nume Lorbeer şi cu 
înfăţişare ca de taur, care putea fi doctor? Nicăieri în 
deplasările dumneavoastră? 

— N-am auzit niciodată de acest om. Sau de unul care să 
se potrivească descrierii. 

— Informaţii dintr-astea am primit cu duiumul, comentă 
Rob, de care Woodrow părea că uitase. 

— Tessa îl cunoştea. La fel şi Bluhm, spuse Lesley. 


— Asta nu înseamnă că-l cunosc şi eu. 

— Aşadar, cum e ciuma albă când se instalează? întrebă 
Rob. 

— N-am nicio idee... 

Plecară la fel ca şi în precedentele ocazii: cu un semn de 
întrebare ce creştea mereu. 


XX xk 


Imediat ce se asigură că rămăsese sigur, Woodrow ridică 
receptorul telefonului interior cu legătură directă la 
Coleridge şi, spre uşurarea lui, îi auzi vocea. 

— Ai o clipă liberă? 

— Cred că da. 

ÎI găsi la birou, cu o mână lipită de frunte. Purta bretele 
galbene cu nişte căluţi drept model. Avea pe chip o 
expresie bănuitoare şi bătăioasă. 

— Trebuie să fiu asigurat că avem sprijinul Londrei în 
toată afacerea asta, începu Woodrow, fără să se aşeze. 

— La cine te referi când spui avem? 

— La noi doi. 

— Şi când spui „Londra” te referi la Pellegrin, dacă 
înţeleg eu bine. 

— De ce? S-a schimbat ceva? 

— Nu, din câte ştiu. 

— Are intenţia asta? 

— Nu, din câte cunosc. 

— Atunci, Pellegrin are spatele asigurat? Să punem 
problema şi aşa. 

— A, Bernard are întotdeauna spatele asigurat. 

— Deci, mergem înainte tot aşa sau nu? 

— La minciuni, te referi? Sigur că da. 

— Atunci de ce nu ne punem de acord asupra a ceea ce 
declarăm? 

— Bună idee! Nu ştiu. Dacă aş fi credincios, aş da fuga să 
mă rog. Dar, la naiba, nu-i chiar atât de uşor! Fata a murit. 


Asta e o parte a ecuaţiei. lar noi suntem în viaţă. Asta-i 
partea a doua. 

— Deci le-ai spus adevărul? 

— Nu, Dumnezeule, cum să le spun? Memoria mea e ca 
un şvaiţer. Regret nespus... 

— Ai intenţia să le spui adevărul? 

— Astora? Nu, nu. Niciodată. Sunt nişte rahaţi. 

— Atunci de ce nu ne punem de acord asupra versiunii 
pe care le-o servim? 

— Corect. De ce nu?! Adevărat. Ai pus degetul pe rană, 
Sandy. Ce ne împiedică? 


XX xk 


— E vorba de vizita dumneavoastră la Spitalul Uhuru, 
domnule, începu Lesley cu forţe proaspete. 

— Credeam că am terminat cu asta la ultima noastră 
discuţie. 

— Mă refer la cealaltă vizită. A doua. Ceva mai târziu. 
Mai curând, o vizită de răspuns. 

— De răspuns? Să confirm ce? 

— O promisiune pe care i-aţi făcut-o Tessei, evident. 

— La ce vă referiţi? Nu vă înţeleg. 

Însă Rob o înţelegea perfect, şi întări acest lucru. 

— Sir, mie mi se pare că s-a exprimat într-un limbaj 
coerent. Aţi avut o a doua întâlnire cu Tessa la spital? Cam 
la patru săptămâni după externare, de exemplu? Cum ar fi, 
să zicem, în anticamera clinicii post natale unde avusese 
programare? Fiindcă aşa reiese din notițele lui Arnold, iar 
până acum el nu s-a înşelat, asta din ceea ce reuşim să 
înţelegem noi, ignoranţii. 

„Arnold”, remarcă Woodrow. Nu mai era Bluhm... 

Fiul soldatului îşi examina conştiinţa şi făcea asta cu 
răceala calculată care îi slujea drept muză inspiratoare în 
situaţii de criză, în vreme ce, în memorie, retrăia scena 
petrecută în spitalul aglomerat de parcă i s-ar fi întâmplat 
altuia. Tessa are într-o mână o sacoşă cu model amintind o 


tapiserie şi cu mânere din trestie de zahăr. E prima oară 
când vede această sacoşă, dar de acum până la sfârşitul 
scurtei ei vieţi, va deveni o parte a imaginii pe care ea şi-a 
format-o despre sine, când stătea întinsă pe patul de spital, 
având propriul copil depus la morgă şi o femeie muribundă 
în patul de alături şi copilul acesteia la sânul ei. Imaginea 
se potriveşte cu absenţa fardului, cu părul scurt şi cu 
fulgerarea care nu se deosebeşte mai deloc de privirea 
plină de neîncredere pe care i-o aruncă Lesley în aceste 
momente, când aşteaptă versiunea prescurtată a 
evenimentului. Ca pretutindeni în spital, lumina este 
sărăcăcioasă. Dâre uriaşe de lumină solară taie 
semiîntunericul din interior. Păsărele zboară de colo-colo 
printre grinzi. Tessa stă cu spatele lipit de un perete curbat, 
alături de o cafenea urât mirositoare, unde scaunele sunt 
de culoare oranj. Mulțimea se agită, intrând şi ieşind din 
razele de soare, însă el o vede imediat... Ţine sacoşa în 
ambele mâini încrucişate peste partea de jos a pântecelui 
şi stă aşa cum obişnuiau să se proţăpească femeile uşoare 
pe vremea când el era tânăr şi spăimos. Peretele este 
cufundat în umbră, fiindcă razele de soare nu luminează 
întreaga încăpere şi probabil că tocmai de aceea a ales 
Tessa acest loc. 

— Ai spus că o să mă asculţi când mă înzdrăvenesc, îi 
reaminteşte ea cu o voce discretă şi aspră pe care abia de 
o recunoaşte. 

E prima oară că-şi vorbesc de la ultima lui vizită în spital. 
Îi vede buzele, extrem de fragile, lipsite de fermitatea pe 
care o dă rujul. Remarcă pasiunea din ochii ei cenușii, iar 
asta îl sperie, aşa cum îl înfioară orice trăire intensă, 
inclusiv ale lui. 

— Întâlnirea la care te referi nu a avut caracter 
particular, îi spune el lui Rob, evitând privirea insistentă a 
lui Lesley. A fost ceva profesional. Tessa pretindea că 
dăduse întâmplător peste nişte documente care, dacă se 
dovedeau autentice, aveau implicaţii politice deosebite. M- 


a rugat să o întâlnesc la clinică pentru a mi le putea 
înmâna. 

— Cum dăduse de ele? întrebă Rob. 

— Avea legături în exterior. Mai mult, nu ştiu. Prieteni de- 
ai ei de prin organizaţiile de ajutorare... 

— Ca Bluhm? 

— Printre alţii. Ar fi cazul să adaug că nu era prima oară 
că prezenta Înaltei Comisii scandaluri la nivel înalt. Îşi 
făcuse aproape un obicei. 

— Vreţi să spuneţi că prin intermediul Înaltei Comisii? 

— Dacă vă referiţi la mine în calitate de şef al 
cancelariei, da. 

— De ce nu i le-a încredinţat lui Justin pentru a fi 
predate? 

— Justin trebuia să rămână în afara ecuaţiei. Aceasta era 
hotărârea ei şi probabil că şi a lui. 

Oare dădea prea multe explicaţii; era asta o altă 
primejdie? continuă fără să se mai cenzureze. 

— O respectam pentru asta. Ca să fiu cinstit, i-am 
respectat orice semn de scrupul de care a dat dovadă. 

— De ce nu i le-a dat Ghitei? 

— Ghita e nouă, tânără şi face parte din personalul 
angajat pe plan local. N-ar fi fost mesagerul cel mai 
recomandat. 

— Prin urmare, v-a întâlnit pe dumneavoastră, reluă 
Lesley. La spital. În anticamera clinicii postnatale. Nu 
cumva sărea în ochi lucrul ăsta: doi albi între toţi africanii 
aceia? 

„Aţi fost acolo”, gândi Woodrow, ceea ce-l făcu să 
retrăiască o clipă senzaţia de panică. „Deci aţi vizitat 
spitalul.” 

— Nu de africani se temea Tessa, ci de albi. Nu se putea 
discuta cu ea pe tema asta. Când se afla printre africani se 
simţea în siguranţă. 

— A afirmat ea aşa ceva? 

— Am dedus eu. 

— De unde? făcu Rob. 


— Din atitudinea ei în cursul acelor ultime luni. După 
pierderea copilului. Faţă de mine, de comunitatea albă, faţă 
de Bluhm. El nu putea face niciun rău. Era un african 
atrăgător şi era doctor. lar Ghita e pe jumătate indiancă, 
adăugă asta parcă în lipsă de altceva. 

— Cum a stabilit Tessa întâlnirea? întrebă Rob. 

— A trimis un bilet la mine acasă, prin servitorul ei, 
Mustafa. 

— Şi nu i-aţi spus soţiei? 

— Am considerat întâlnirea drept confidențială. 

— De ce nu v-a telefonat? 

— Soţia mea? 

— Tessa. 

— Nu avea încredere în telefoanele diplomaților. Pe bună 
dreptate. Toţi avem rezerve. 

— De ce n-a trimis documentele pur şi simplu prin 
Mustafa? 

— Ea îmi cerea să-i dau asigurări. Garanţii. 

— De ce nu v-a adus hârtiile aici? făcu tot Rob, presând, 
insistând. 

— Din motivul pe care l-am amintit deja. Ajunsese în 
situaţia că nu mai avea încredere în Înalta Comisie, nu 
dorea să fie influenţată de ea, nu voia să fie văzută intrând 
acolo sau ieşind. Vorbiţi ca şi cum acţiunile ei ar fi fost 
logice. In cazul ultimelor luni de viaţă ale Tessei e greu să 
facem uz de logică. 

— De ce n-a apelat la Coleridge? De ce trebuia să fiți 
dumneavoastră mereu? Ba la căpătâiul ei, ba la clinică? Nu 
mai cunoştea pe altcineva? 

Vreme de o clipă, expunându-se primejdios, Woodrow îşi 
uni forţele cu cele ale inchizitorilor săi. „Chiar, de ce tocmai 
eu?” o întrebă pe Tessa într-o izbucnire de 
autocompătimire. „Fiindcă vanitatea ta nenorocită nu-mi dă 
pace deloc. Fiindcă îţi făcea plăcere să mă auzi promițând 
să-mi dau sufletul când, de fapt, amândoi ştiam că în 
momentul adevărului nu mă voi ţine de cuvânt, iar tu nu 
vei accepta. Fiindcă lupta mea cu mine însumi îmi amintea 


de confruntarea faţă în faţă cu boala englezească pe care 
tu ţineai cu orice preţ să o deteşti. Fiindcă pentru tine am 
fost un soi de model, «doar ritual, fără pic de credinţă» - 
asta în cuvintele tale. Stăm faţă în faţă şi la o palmă 
depărtare unul de celălalt, iar eu mă întreb de ce suntem la 
fel de înalţi, până când îmi dau seama că de-a lungul bazei 
peretelui curbat se află o bordură şi că, la fel ca şi alte 
femei de acolo, te-ai urcat pe ea, ca să fii văzută de omul 
tău. Feţele noastre sunt la acelaşi nivel şi, în ciuda 
austerităţii de care dai dovadă în ultima vreme, Crăciunul a 
sosit din nou, iar eu dansez cu tine, percepând mirosul 
dulceag, de iarbă, al părului tău”. 

— Deci v-a dat o serie de documente, tocmai spunea 
Rob. Despre ce erau? 

„lau plicul de la tine, simțind atingerea înnebunitoare a 
degetelor tale când mi-l întinzi. Reaprinzi în mod voit 
flacăra în mine, eşti conştientă de asta şi nu te poţi înfrâna, 
mă duci încă o dată dincolo de limite, ştiind totuşi că nu vei 
trece niciodată pragul cu mine. Nu port haină. Mă urmăreşti 
cum îmi desfac doi-trei nasturi de la cămaşă, strecor plicul 
aproape de piele şi-l împing în jos până când marginea lui 
inferioară se fixează între betelia pantalonilor şi coapsă. Mă 
urmăreşti apoi cum îmi închei nasturii şi am aceeaşi 
senzaţia de ruşine prin care aş fi trecut dacă aş fi făcut 
dragoste cu tine. Ca un adevărat diplomat, îţi propun să 
bem o cafea în magazin. Refuzi. Rămânem faţă în faţă ca 
nişte dansatori care aşteaptă muzica pentru a-şi justifica 
apropierea unul de celălalt.” 

— Rob v-a întrebat despre ce erau acele documente, îi 
reaminti Lesley, vocea ei venind parcă din afara timpului 
conştiinţei lui. 

— Susţinea că descriu un mare scandal. 

— Aici, în Kenya? 

— Corespondenta era secretă. 

— Tessa stabilise asta? 


— Nu fiți ridicoli! Cum putea stabili ea nivelul de 
confidenţialitate al unor hârtii? se răsti Woodrow şi apoi, 
prea târziu, îşi regretă răbufnirea. 

„«Sandy, trebuie să-i sileşti să acţioneze», mă îndemni 
tu. Chipul ţi-e palid de suferinţă şi curaj. Impulsurile tale 
teatrale n-au fost diminuate de trăirea adevăratei tragedii. 
Ochii îţi sunt în pragul lacrimilor care, de când ai pierdut 
copilul, sunt gata să izvorască tot timpul. Vocea ta 
îndeamnă, dar şi mângâie, făcând balanţa să se încline, aşa 
cum s-a întâmplat mereu. «Avem nevoie de un susţinător, 
Sandy. Cineva, în afară de noi... Promite-mi! Dacă-mi pot 
păstra încrederea în tine, şi tu te poţi încrede în mine.» 

Şi atunci rostesc vorbele. Mă las purtat de forţa 
momentului. Cred. În Dumnezeu. În iubire. În Tessa. Când 
suntem împreună pe scenă, cred. Abjur restul, ceea ce mi 
se întâmplă de fiecare dată când vin la tine, şi tu vrei ca 
lucrurile să se petreacă astfel, fiindcă şi tu ai devenit 
dependentă de relaţii imposibile şi de scene teatrale. 
Promit, zic eu, iar tu mă sileşti să o repet. Promit, promit. 
Te iubesc şi iţi promit. Şi rolul îţi dictează să mă săruţi pe 
buzele care au rostit promisiunea ce mă ruşinează: un 
sărut ca să mă reduci la tăcere şi să pecetluim înţelegerea; 
o strângere furişată pentru a mă lega şi a-mi îngădui să-ţi 
miros pârul”. 

— Documentele au fost trimise la Londra, adjunctului de 
ministru, prin sacul diplomatic, îi explică Woodrow lui Rob. 
După care au fost considerate documente cu caracter 
secret. 

— De ce? 

— Din cauza acuzațiilor grave pe care le conţineau. 

— Împotriva cui? 

— Nu pot spune, regret. 

— Companie? Persoană? 

— Nu ştiu. 

— Câte pagini bănuiţi că avea documentul? 

— Cincisprezece. Douăzeci. Mai avea şi ceva ca o anexă. 

— Fotografii, ilustraţii, probe? 


— Pas. 

— Înregistrări pe bandă magnetică? Dischete, confesiuni 
înregistrate, declaraţii? 

— Pas. 

— Cărui subsecretar i-au fost trimise? 

— Sir Bernard Pellegrin. 

— Aţi păstrat o copie aici? 

— Există instrucţiuni stricte să păstrăm cât mai puţine 
materiale secrete aici. 

— Aţi păstrat o copie sau nu? 

— Nu. 

— Documentele erau tipărite? 

— De către cine? 

— Erau tipărite sau scrise de mână? 

— Tipărite. 

— Cu ce? 

— Nu mă pricep la asta. 

— Prin modalităţi electronice? Pe un computer? Vă mai 
amintiţi tipul de scriere? Fonturile? 

Woodrow ridică din umeri atât de iritat, încât gestul 
putea trece drept violent. 

— Nu era, de exemplu, cu caractere italice? insistă Rob. 

— Nu. 

— Sau cu caracterele acelea care imită scrisul de mână? 

— Era cu litere obişnuite, drepte. 

— Deci, electronic. 

— Da. 

— Atunci vă amintiţi. Anexa era imprimată? 

— Probabil. 

— Cu aceleaşi caractere? 

— Probabil. 

— Deci între cincisprezece şi douăzeci de pagini, cu 
caractere drepte, tipărite electronic. Mulţumesc. Aţi primit 
răspuns de la Londra în legătură cu acest document? 

— Evident. 

— De la Pellegrin? 


— Se poate să fi fost sir Pellegrin sau vreunul din 
subordonații lui. 

— În sensul? 

— Nu era nevoie să acţionăm în niciun fel. 

— Vi s-au dat motive? întrebă tot Rob, aruncând 
întrebările ca pe nişte pumni în ringul de box. 

— Aşa-zisele dovezi conținute în document erau 
tendenţioase. Orice încercare de a deschide o investigaţie 
pe baza documentului n-ar fi ajuns nicăieri şi ar fi 
prejudiciat relaţiile noastre cu naţiunea-gazdă. 

— l-aţi spus Tessei că aşa suna răspunsul, că n-o să 
întreprindeţi nicio acţiune? 

— Nu chiar aşa. 

— Ce anume i-aţi spus? întrebă Lesley. 

— l-am spus ceea ce am simţit că ar fi acceptabil pentru 
ea, dat fiind starea în care se găsea. Să nu uităm pierderea 
pe care o suferise şi importanţa pe care o dădea acelor 
documente. 

să fi fost noua politică adoptată de a spune adevărul 
aceea care îl făcu să răspundă astfel sau slăbiciunea şi o 
dorinţă inexplicabilă de a se confesa? 

Lesley  închisese casetofonul şi acum îşi strângea 
carnetele de notițe. 

— Aşadar, ce minciună era acceptabilă pentru ea, sir? 
După aprecierea dumneavoastră, adăugă ea. 

— Că Londra se ocupa de caz. Se luau măsuri. 

Vreme de o clipă, aproape binecuvântată, Woodrow îşi 
închipui că discuţia se sfârşise. Numai că Rob rămăsese 
neclintit, zăbovind. 

— Ar mai fi ceva, domnule Woodrow, dacă nu vă 
deranjează. Bell, Barker & Benjamin. Cunoscuţi, de altfel, şi 
sub numele de ThreeBees?. 

Atitudinea lui Woodrow nu se schimbă câtuşi de puţin. 


2 Joc de cuvinte intraductibil, „Three Bees” însemnând în acelaşi timp 
„Trei Albine” şi „Trei B-uri”, ce este exploatat în continuarea textului 
prin aliteraţii şi aluzii (engl.) (n. tr.). 


— Reclame în tot oraşul. „Trei B, Binefăcătorii Africii.” 
„Ne agitam pentru voi, scumpilor! lubiţi Albinele.” Au sediul 
peste drum. O clădire mare, numai sticlă, arată ca un 
proiect de Dalek. 

— Ce e cu ei? 

— Seara trecută am obţinut profilul companiei, nu-i aşa, 
Les? O organizaţie uimitoare, nici nu vă puteţi închipui. 
Băgată până la gât în orice proiect ce ţine de Africa. 
Hoteluri, agenţii de turism, ziare, companii de securitate, 
bănci, exploatări de aur, cărbune şi cupru, importuri de 
automobile, ambarcaţiuni şi camioane - şi aş putea 
continua la nesfârşit. Plus o serie impresionantă de 
medicamente.  „ThreeBees Bâzâind pentru Bunăstarea 
voastră trupească.” Pe asta am descoperit-o azi-dimineaţă, 
când conduceam prin oraş, nu-i aşa, Les? 

— Da, undeva prin apropiere, îl aprobă Lesley. 

— Şi oamenii ăştia sunt amici la cataramă cu băieţii lui 
Moi, din câte am auzit. Avioane particulare, fete câte vrei şi 
nu numai. 

— Presupun că vreţi să mă întrebaţi ceva şi în legătură 
cu asta. 

— Nu tocmai. Voiam doar să vă urmăresc chipul în timp 
ce vă povesteam despre ei. Acum m-am lămurit. Vă 
mulţumesc pentru răbdare! 

Lesley îşi făcea de lucru cu geanta. Judecând după 
interesul pe care îl manifestase faţă de acest schimb de 
replici, s-ar fi putut trage concluzia că nici nu auzise. 

— Oamenii ca dumneavoastră ar trebui opriţi, domnule 
Woodrow, păru să gândească ea cu voce tare şi clătină 
nelămurită din cap. Vă închipuiţi că rezolvaţi problemele 
lumii, dar, de fapt, dumneavoastră sunteţi problema. 

— Vrea să spună că sunteţi un mare mincinos, îi traduse 
Rob. 

De astă dată, Woodrow nu-i mai însoţi până la uşă. 
Rămase la locul său de la birou, ascultând cum se stinge 
zgomotul paşilor oaspeţilor săi, apoi telefonă la recepţie şi 
solicită, pe cel mai nepăsător ton, să i se comunice când 


cei doi aveau să iasă din clădire. Aflând că ieşiseră deja, se 
strecură grăbit spre biroul privat al lui Coleridge. Woodrow 
ştia bine că acesta era plecat să discute cu ministrul 
kenyan al Afacerilor Externe. Mildren tocmai vorbea pe un 
telefon de interior, arătând supărător de degajat. 

— Am o urgenţă, spuse Woodrow, contrazicând ceea ce 
ar fi putut Mildren să-şi închipuie. 

Aşezat pe biroul lui Coleridge, Woodrow îl urmări pe 
Mildren, care extrase o cartelă albă din seiful personal al 
Inaltului Comisar şi o introduse cu gesturi teatrale în 
telefonul digital. 

— Cu cine vreţi să vorbiţi, de fapt? îl întrebă Mildren cu o 
insolenţă specifică secretarelor de proastă calitate. 

— leşi afară! rosti Woodrow drept răspuns. 

Imediat ce rămase singur, formă numărul direct al lui sir 
Bernard Pellegrin. 


XX xk 


Stăteau pe verandă, ca doi colegi din cadrul Serviciului 
care savurau un păhărel după cină în lumina puternică şi 
orbitoare, pe care o simțeau ca pe o intruziune neplăcută. 
Gloria se retrăsese în sufragerie. 

— Nu există o modalitate plăcută de a-ţi spune asta, 
Justin, începu Woodrow. De aceea o să ţi-o spun oricum. 
Există o mare doză de probabilitate ca Tessa să fi fost 
violată. Îmi pare foarte, foarte rău. Pentru ea şi pentru tine. 

lar lui Woodrow îi părea rău, cu siguranță. Uneori nu 
trebuie să simţi ceva pentru a şti că aşa stau lucrurile. 
Câteodată simţurile îţi sunt atât de călcate în picioare, încât 
încă o veste cumplită nu mai reprezintă decât un amănunt 
obositor ce trebuie aflat. 

— Asta înainte de autopsie, desigur, deci e prematur şi 
neoficial, continuă el, evitând să-l privească în ochi pe 
Justin. Dar se pare că nu există motive de îndoială. 

Simţi nevoia de a-l consola. 


— Poliţia consideră că asta ar lămuri întrucâtva lucrurile 
- pentru a avea măcar un mobil. li ajută să pornească 
cercetările de la ceva, chiar dacă nu au cum să fie siguri în 
ce direcţie să pornească. 

Justin stătea atent, parcă în poziţie de drepţi, ţinându-şi 
paharul în faţă, între ambele mâini, ca şi cum i-ar fi fost 
înmânat drept premiu. 

— Doar o probabilitate? obiectă el într-un târziu. Foarte 
bizar... Cum se poate? 

Woodrow nu-şi imaginase că, încă o dată, va fi supus 
unui baraj de întrebări, însă, cu o plăcere sadică şi sinistră, 
simţi o oarecare bucurie. Se lăsa mânat de diavolul din 
propriul suflet. 

— Cum să spun, evident că trebuie să-şi pună întrebarea 
dacă putea fi vorba de un act sexual liber consimţit. Aşa e 
procedura. 

— Consimţit... cu cine?! întrebă Justin, nelămurit. 

— Păi, cu cine - cu persoanele pe care le bănuiesc. Doar 
nu putem să le facem noi treaba, nu? 

— Nu. Nu putem. Sandy, eşti de compătimit. S-ar părea 
că-ţi revin toate treburile neplăcute. Eu cred că s-ar cuveni 
să-i acordăm şi Gloriei atenţie. A avut dreptate să ne lase 
singuri. 

Şederea afară, înconjurată de toate insectele Africii ar fi 
fost prea mult pentru pielea ei de englezoaică delicată. 
Simţind brusc aversiune faţă de prezenţa atât de apropiată 
a lui Woodrow, Justin se ridicase şi deschisese uşa din 
sticlă. 

— Gloria, draga mea, ca nişte nesimţitori ce suntem, te- 
am neglijat. 


VI 


Justin Quayle îşi îngropă soţia asasinată într-un frumos 
cimitir african, pe nume Langata, sub un palisandru, între 
fiul lor născut mort, Garth, şi un băiat de cinci ani din tribul 
Kikuyu, care era străjuit de un înger aflat în genunchi, 
având în mână un scut ce anunţa că se alăturase sfinţilor. 
La căpătâi se găsea mormântul lui Horatio John William of 
Dorset, dus la Domnul, iar la picioare se odihnea Miranda K. 
Soper, iubită pe vecie. Insă Garth şi băieţelul african, pe 
nume Gitau Karanja, aveau să-i rămână alături, iar Tessa 
urma să stea umăr la umăr cu ei, lucru pe care Justin îl 
dorise, iar Gloria, după ce plătise pe cine trebuia, graţie 
generozităţii tipice a lui Justin, obținuse aprobarea. În 
cursul ceremoniei Justin rămase izolat de toată lumea, 
având mormântul Tessei în stânga şi pe al lui Garth în 
dreapta, stând la mai bine de doi paşi depărtare de 
Woodrow şi Gloria, care până atunci se  învârtise 
protectoare ba la stânga, ba la dreapta lui, în parte pentru 
a-i oferi alinare, în parte pentru a-l feri de ochii oamenilor 
presei care, mereu grijulii să-şi facă datoria faţă de public, 
dovedeau o hotărâre încăpăţânată să realizeze fotografii 
ale diplomatului britanic încornorat şi presupus tată, a cărui 
soţie albă, măcelărită - asta în exprimarea ziarelor de 
scandal mai îndrăzneţe - avusese un copil cu iubitul ei 
african, iar acum zăcea alături de el într-un colţ de pământ 
străin - pentru a nu cita decât trei articole apărute în 
aceeaşi zi - care îi va fi patrie pe veci. 

Alături de familia Woodrow şi la distanţă de aceştia, 
stătea Ghita Pearson într-un sari, având capul plecat şi 
mâinile împreunate în faţă în acea atitudine imemorială a 
doliului, iar lângă ea se găsea Porter Coleridge, cu o 
paloare cadaverică pe chip, şi soţia lui, Veronica, iar 
Woodrow avu senzaţia că aceştia îi acordau aceeaşi atenţie 
pe care i-ar fi dedicat-o fiicei lor Rosie, care nu era cu ei. 


Cimitirul Langata se află pe un platou din pământ 
roşiatic, acoperit luxuriant de ierburi înalte şi arbori 
ornamentali înfloriţi, având un aer atât vesel, cât şi trist, 
situat la câteva mile depărtare de centrul oraşului şi în 
apropiere de Kibera, unul dintre cele mai mari cartiere 
sărace din Nairobi, o pată întinsă şi cenuşie, murdar 
alcătuită din case din tablă, afumate, deasupra cărora 
atârnă un _linţoliu bolnăvicios de praf, strivit în valea 
fluviului Nairobi şi neavând unde să se mai extindă. 
Populaţia din Kibera numără jumătate de milion de oameni 
şi tot creşte, iar valea este presărată cu mormane de 
gunoaie,  sacoşe din plastic, fâşii multicolore de 
îmbrăcăminte veche, coji de banane şi portocale, ştiuleţi de 
porumb şi tot ceea ce îi prisoseşte oraşului. Peste drum de 
cimitir se află birourile elegante ale Comisiei de Turism din 
Kenya şi intrarea în Parcul de Vânătoare din Nairobi, iar 
undeva, în spatele lor, clădirile neîngrijite şi dărăpănate ale 
Aeroportului Wilson, cel mai vechi din Kenya. 

Pentru Woodrow, la fel ca pentru mulţi dintre cei 
îndoliaţi, pe măsură ce se apropia clipa înmormântării, 
solitudinea avea ceva ameninţător şi eroic. Părea să-şi ia 
rămas-bun nu doar de la Tessa, ci şi de la carieră, de la 
Nairobi, de la fiul lui născut mort şi de la întreaga lui viaţă 
de până în acel moment. Poziţia lui, el fiind primejdios de 
aproape de groapă, părea să le transmită tuturor acest 
mesaj. Fiecare simţea că îi este sugerată această idee, 
imposibil de şters din minte, că o mare parte din acel Justin 
pe care îl cunoşteau sau, probabil, chiar tot ce reprezenta 
el, avea să i se alăture Tessei. Doar o fiinţă părea să merite 
atenţia lui, remarcă Woodrow, dar nu era vorba de preot, 
nici de silueta ca de santinelă a Ghitei Pearson, nici de 
Porter Coleridge, şeful Misiunii cu o ţinută reţinută şi cu faţa 
ca varul, nici de ziariştii care încercau să se păcălească 
unul pe altul pentru a obţine un unghi favorabil, o imagine 
mişcătoare, nici de soțiile englezoaice cu fălcile prelungi 
încleştate, pătrunse de tristeţe faţă de sora lor defunctă, a 
cărei soartă ar fi putut să le lovească şi pe ele, nici de cei 


zece-doisprezece poliţişti kenyeni supraponderali care 
stăteau cu degetele vârâte pe după centurile de piele. 

Acela era Kioko. Băiatul care stătuse pe podea în rezerva 
Tessei din Spitalul Uhuru, privind cum murea sora lui; care 
mersese pe jos vreme de zece ore tocmai din satul lui 
pentru a fi alături de ea în ultima clipă şi mai făcuse alţi 
cincisprezece kilometri pentru a fi alături de Tessa. Justin şi 
Kioko se văzură unul pe celălalt în acelaşi timp şi, după 
aceea, privirile le rămaseră împreunate într-un mesaj 
complice. Kioko era cea mai tânără persoană prezentă, 
după cum observă Woodrow. Cunoscând tradiţia tribală, 
Justin ceruse ca tinerii să stea deoparte. 

Intrarea în cimitir, pe unde sosi cortegiul Tessei, era 
marcată de stâlpii albi ai porţii. Cactugşii uriaşi, făgaşele 
create în pământul roşiatic şi vânzătorii docili de banane şi 
îngheţată mărgineau drumul până la mormântul ei. Preotul 
era negru, bătrân şi cărunt. Woodrow îşi aduse aminte că 
dăduse mâna cu el la una dintre seratele organizate de 
Tessa. Insă iubirea pe care o arăta preotul faţă de Tessa 
era plină de avânt, iar credinţa lui în viaţa de apoi - atât de 
aprinsă, iar hărmălaia traficului aerian şi terestru era atât 
de pătrunzătoare, fără a mai vorbi de zgomotul altor 
înmormântări din apropiere, iar vuietul muzicii religioase ce 
răzbătea dinspre camioanele îndoliaţilor şi din portavocile 
oratorilor ce păreau să se întreacă unul pe celălalt atunci 
când se adresau cercurilor de prieteni şi rude apropiate 
care luau picnicul pe iarbă în preajma coşciugelor celor 
iubiţi, încât nu era deloc surprinzător că doar câteva dintre 
cuvintele înaripate ale omului sfânt ajunseră la urechile 
spectatorilor săi. lar Justin, chiar dacă auzea totul, nu dădu 
semne că ar fi fost deranjat în vreun fel. Elegant ca 
întotdeauna în costumul negru la două rânduri pe care şi-l 
pusese pentru această situaţie, rămăsese cu privirea fixată 
asupra lui Kioko, tânărul care, ca şi Justin, căutase să 
rămână izolat de ceilalţi şi părea să se fi instalat în acel 
spaţiu protejat; picioarele lui ca de păianjen abia de 
atingeau pământul, braţele i se legănau dezordonat pe 


lângă trup, iar capul lung şi nu prea simetric stătea înclinat 
într-o poziţie întrebătoare. 

Ultima călătorie a Tessei nu fusese tocmai lină, însă nici 
Woodrow, nici Gloria nu ar fi vrut ca ea să se desfăşoare 
altfel. In mod tacit, fiecare dintre ei considera normal ca 
acest din urmă drum să cuprindă elementul de 
imprevizibilitate care îi caracterizase întreaga viaţă. Familia 
Woodrow se trezise devreme, deşi nu avusese niciun motiv 
întemeiat s-o facă, numai că, pe la miezul nopţii, Gloria îşi 
dăduse seama că nu avea pălărie de culoare închisă. După 
un telefon dat în zori, află că Elena avea două, numai că 
amândouă erau cam demodate şi semănau cu caschetele 
de aviator - o deranja asta, cumva, pe Gloria? Un Mercedes 
oficial plecă de la reşedinţa soţului grec al Elenei aducând o 
pălărie neagră aflată încă în ambalajul de plastic de la 
Harrod's. Gloria i-o înapoie, preferând o eşarfă neagră din 
dantelă, ce aparținuse mamei ei: avea să o poate ca pe o 
mantilla. La urma urmei, Tessa era pe jumătate italiancă, 
găsi ea explicaţia. 

— Spanioloaică, dragă, îi răspunse Elena. 

— Ei, lasă, tu, ripostă Gloria. Mama ei a fost contesă din 
Toscana aşa a scris în Telegraph. 

— Nu, scumpo, mantilla, o corectă Elena cu un aer 
răbdător. Manti/las sunt spaniole, nu italieneşti, îmi pare 
rău. 

— Bun, dar mama ei a fost italiancă, se răsti Gloria - 
pentru ca după cinci minute, să telefoneze din nou, punând 
izbucnirea ei pe seama stresului. 

La ora aceea, băieţii fuseseră deja pregătiţi şi expediaţi 
la şcoală, Woodrow plecase la Înalta Comisie, iar Justin îşi 
făcea de lucru prin sufragerie, purtând costum şi cravată şi 
cerând flori. Nu flori din grădina Gloriei, ci din propria lui 
grădină. [inea să aibă din freziile galbene şi frumos 
mirositoare pe care le crescuse special pentru Tessa tot 
anul, spuse el, şi care o aşteptaseră mereu în camera de zi 
când se întorcea din deplasările pe teren. Voia cel puţin 
două duzini pentru sicriul Tessei. Planurile Gloriei privind 


modul cel mai potrivit de a se aduce flori tocmai din 
grădina lui Justin fură date peste cap de un apel cam 
confuz din partea unui reporter de la un ziar din Nairobi, 
care dorea să anunţe că la aproximativ şaptezeci şi cinci de 
kilometri spre răsărit în raport cu lacul Turkana, în albia 
secată a unui râu, fusese găsit cadavrul lui Bluhm şi dorea 
să ştie dacă putea lua vreo declaraţie. „Nu comentăm”, 
răcni Gloria în receptor şi-l trânti înapoi în furcă. Era însă 
zdruncinată şi nu se văzu în stare să hotărască dacă era 
bine să-i împărtăşească vestea lui Justin tocmai atunci sau 
să aştepte până după înmormântare. Prin urmare, simţi o 
mare uşurare când, la nici cinci minute după aceea, primi 
un telefon de la Mildren care o informă că Woodrow era 
într-o şedinţă, însă zvonurile privind descoperirea 
cadavrului lui Bluhm erau minciuni: cadavrul, pentru care 
nişte bandiți somalezi cereau zece mii de dolari, avea cel 
puţin o sută de ani, ba poate chiar o mie, apoi ceru să 
discute foarte scurt cu Justin. 

Gloria îl aduse pe Justin la telefon şi, supărător de 
zeloasă, rămase alături în timp ce el spuse: „da” - „era de 
acord” - „eşti foarte amabil” şi, „sigur”, va fi pregătit. Dar 
Gloria nu reuşi să priceapă de ce era Mildren amabil şi 
pentru ce se va pregăti Justin. Şi: „Nu, mulţumesc”, rosti 
Justin hotărât către Mildren, ceea ce adăuga încă o notă de 
mister convorbirii: nu voia să fie întâmpinat la sosire, 
prefera să se descurce singur. După care închise şi rugă - 
iar asta destul de apăsat, dacă se ţinea seama de câte 
făcuse Gloria pentru el - să fie lăsat singur în sufragerie 
pentru a da un telefon cu taxă inversă avocatului său din 
Londra, lucru pe care îl mai făcuse de două ori în ultimele 
zile, de asemenea, nepermiţându-i Gloriei să asiste la 
discuţie. După o adevărată demonstraţie de discreţie, 
Gloria se retrase în bucătărie pentru a trage cu urechea 
prin gura oficiului - numai că îl găsi acolo pe îndureratul 
Mustafa, care sosise nechemat pe uşa din spate cu un coş 
plin de frezii galbene, pe care le culesese din proprie 
iniţiativă din grădina lui Justin. înarmată cu această scuză, 


Gloria pătrunse avântată în sufragerie, sperând să prindă 
măcar cuvintele de încheiere ale discuţiei lui Justin, însă el 
tocmai închidea. 

Deodată, fără să-şi dea seama cum trecuse vremea, se 
treziră că erau pe cale să întârzie. Gloria se îmbrăcase deja, 
dar nu se fardase, nimeni nu mâncase nimic - şi era deja 
trecut de ora prânzului - Woodrow aştepta afară în 
Volkswagen, Justin rămăsese în hol strângând în mâini 
mănunchiul de frezii, acum legate în buchet, Juma plimba 
prin faţa lor un platou de sandvişuri cu brânză. Gloria 
încerca să se decidă dacă era cazul să-şi lege mantilla sub 
bărbie sau să o petreacă peste umeri, aşa cum o purta 
mama ei. 

Aşezată pe bancheta din spate a microbuzului alături de 
Justin şi avându-l în partea cealaltă pe Woodrow, Gloria 
recunoscu în sinea ei că vorbele pe care i le spusese Elena 
în urmă cu câteva zile reflectau adevărul: se îndrăgostise 
nebuneşte de Justin, lucru ce nu i se mai întâmplase de ani 
de zile şi i se părea de nesuportat că acesta avea să plece 
destul de curând. Pe de altă parte, aşa cum afirmase şi 
Elena, plecarea lui îi va îngădui Gloriei să-şi limpezească 
gândurile şi să revină la viaţa matrimonială normală. lar 
dacă se dovedea că mai rara vedere este mai cu miere, ei 
bine, după cum sugerase Elena plină de îndrăzneală, Gloria 
putea rezolva asta şi la Londra. 

Drumul prin oraş i se păru Gloriei mult mai presărat de 
zdruncinături decât de obicei şi, mai acut decât s-ar fi 
cuvenit pentru liniştea ei sufletească, simţi căldura coapsei 
lui Justin lipită de a ei. Când maşina ajunse în sfârşit la 
capelă, în gât i se pusese un nod, batista îi era mototolită şi 
umedă în palmă şi nu mai ştia dacă suferea după pierderea 
Tessei sau a lui Justin. Cineva deschise din afară uşile din 
spate ale microbuzului, Justin şi Woodrow săriră jos, lăsând- 
o singură pe banchetă, avându-l pe Livingstone în faţa ei. 
Nu apăruseră ziariştii, remarcă ea  recunoscătoare, 
chinuindu-se să-şi recapete ţinuta demnă. Nimeni încă. Prin 
parbriz, îi urmări cu privirea pe cei doi bărbaţi urcând 


treptele clădirii construită din granit, fără etaj şi prezentând 
influenţe de stil Tudor la acoperiş. Justin, cu costumul făcut 
pe comandă şi cu coama de păr negru înspicat, care îi 
stătea perfect, fără a fi nevoie să folosească pieptenele sau 
peria, din câte ştia ea, strângând în mână freziile galbene - 
şi ce mers de ofiţer de cavalerie avea, dar, din câte îşi 
amintea Gloria, toţi cei ce aparţineau măcar pe sfert 
familiei Dudley călcau la fel, cu umărul drept uşor împins 
înainte. De ce avea ea impresia că Justin părea să conducă, 
avându-l întotdeauna la remorcă pe Woodrow? Şi de ce 
semăna Sandy cu o s/ugă în ultima vreme, de ce se purta 
ca un valet? se plânse Gloria în sinea ei. „Ar cam fi vremea 
să-şi cumpere un costum nou; chestia aceea din serj îl face 
să arate ca un detectiv particular.” 

Bărbaţii dispărură în holul de la intrare. 

— Avem de semnat nişte hârtii, scumpo, îi spusese 
Sandy cu o voce atotştiutoare. Eliberarea cadavrului 
decedatei şi alte prostii din astea. 

„De ce mă tratează uneori de parcă aş fi o femeiuşcă 
retardată şi lipsită de ajutor? A uitat că eu am aranjat toată 
înmormântarea?” În faţa intrării laterale a capelei se 
formase un grup de oameni îmbrăcaţi negru, care aveau să 
ducă sicriul. Apoi se deschiseră uşile, un automobil mortuar 
se apropie cu spatele de grup, iar Gloria văzu cuvântul 
DRIC scris inutil cu litere albe de-o şchioapă pe partea 
laterală a acestuia. Printre siluetele groparilor, surprinse 
lemnul lăcuit în culoarea mierii şi freziile galbene când 
sicriul glisa uşor pe uşa din spate a automobilului. 
„Pesemne că au fixat florile cu bandă adezivă, gândi ea, 
altfel cum poţi face buchetul să rămână neclintit pe capacul 
sicriului?” Maşina mortuară ieşi din curtea interioară, după 
ce bărbaţii în negru urcaseră în ea. Gloria se smiorcăi tare, 
apoi îşi suflă nasul. 

— E rău, doamnă, rosti cu glas cântat Livingstone, de pe 
bancheta din faţă. E foarte, foarte rău. 

— Într-adevăr, aşa e, Livingstone, spuse Gloria, 
recunoscătoare că schimbul de cuvinte rămăsese pur 


formal. „O să fii urmărită de zeci de ochi, tânără doamnă,” 
îşi adresă ea un avertisment ferm. „E vremea să ridici 
fruntea şi să dai un exemplu.” Uşile din spate fură deschise 
cu zgomot. 

— Gata, fetiţo? întrebă Woodrow satisfăcut, trântindu-se 
alături de Gloria. Au fost minunaţi, nu-i aşa, Justin? Foarte 
înţelegători, adevăraţi profesionişti. 

„Să nu îndrăzneşti să-mi mai spui «fetițo»!” i se adresă 
ea furioasă, dar în gând. 


XX xk 


De cum intră în Biserica St. Andrew, Woodrow inventarie 
pe dată întreaga adunare. Dintr-o singură privire îi zărise 
pe cei doi Coleridge şi, în spatele lor, pe Donohue şi pe 
bizara lui soţie, Maud, arătând ca o fostă prostituată ajunsă 
la ananghie şi, alături de ei, pe Mildren, alias Mildred, şi o 
blondă  anorexică, despre care se ştia că împarte 
apartamentul cu el. Gaşca de grei de la Muthaiga Club - 
după cum se exprima Tessa - forma un grup compact, 
aliniat milităreşte. Dincolo de culoar, zări un contingent de 
oameni de la Programul Mondial de Alimentaţie şi un alt 
grup alcătuit exclusiv din femei africane, unele cu pălării, 
altele în blugi, dar toate cu încruntarea hotărâtă, 
prevestitoare de bătălii, semnul distinctiv al amicilor 
radicali ai Tessei. In spatele lor stăteau răsfiraţi nişte tineri 
şi tinere cu un aer destul de arogant, pierdut, ce păreau de 
origine franceză, femeile - cu capetele acoperite, bărbaţii - 
cu cămăşi descheiate la guler şi cu barba nerasă de o zi 
sau două, ceea ce le dădea un aspect mai masculin, la 
modă. După câteva momente de descumpănire, Woodrow 
conchise că aceştia erau, cu siguranţă, membri ai 
organizaţiei belgiene din care făcuse parte şi Bluhm. „Cred 
că se întreabă dacă nu cumva vor trebui să revină aici şi 
săptămâna viitoare pentru înmormântarea lui Arnold”, 
gândi el cu răutate. Servitorii ilegali ai familiei Quayle 
stăteau aliniaţi alături de acest grup: Mustafa, băiatul în 


casă, Esmeralda din Sudanul de Sud şi ugandezul cu un 
singur braţ, al cărui nume nu-l cunoştea. lar în primul rând, 
dominându-l pe soţul ei grec, ce părea să dorească a trece 
neobservat, impunătoare şi cu părul de culoarea 
morcovului, o văzu pe scumpa Elena în persoană, pe care 
Woodrow o considera o adevărata fiară, gătită cu bijuteriile 
din agat, speciale pentru înmormântări, ale mamei ei. 

— Ascultă, dragă, să-mi pun bijuteriile din agat sau nu se 
cuvine? 

Simţise ea nevoia să o întrebe pe Gloria la ora opt 
dimineaţă. Nu fără o oarecare doză de răutate, Gloria o 
sfătuise să se îmbrace îndrăzneţ. 

— Pentru alte persoane, sinceră să fiu, Ela, s-ar putea să 
pară că sar calul. Dar având în vedere cu/oarea ta - eu zic 
să le porţi. 

„Şi niciun poliţist, remarcă el satisfăcut, nici kenyeni, nici 
britanici. Să fi dat roade intervenţia lui Bernard Pellegrin? 
Să zică cine ce vrea, dacă îndrăzneşte!” 

Furişă o nouă privire spre Coleridge, cu faţa albă ca 
laptele, părând un martir. Îşi aduse aminte de bizara 
discuţie pe care o avuseseră la reşedinţă sâmbăta trecută 
şi se blestemă pentru că se arătase atât de obtuz şi 
nehotărât. Privirea îi reveni asupra sicriului Tessei aşezat în 
faţa altarului, având freziile lui Justin aşezate în siguranţă 
pe capac. Ochii i se umplură de lacrimi, dar le alungă cu 
asprime. Orga intona Nune Dimittis, iar Gloria, cunoscând 
cuvintele la  perfecţie, cânta cu dăruire, transpusă: 
„Cântecul de leagăn tradiţional la şcoala particulară de fete 
pe care ea o urmase, gândi Woodrow. Sau la a mea.” 
Detesta la fel de mult ambele instituţii. Sandy şi Gloria 
născuţi pentru a nu fi liberi. „Deosebirea este că eu ştiu 
asta, iar ea habar n-are.” Acum slobozeşte pe robul Tău... 
„Uneori aş vrea cu adevărat să pot asta. Să plec şi să nu 
mai revin. Dar unde mi-aş găsi pacea?” Ochii i se opriră din 
nou asupra coşciugului. „Te-am iubit. Cât de uşor e s-o 
spun acum, când totul e la timpul trecut. Te-am iubit. Am 
fost individul cu drept de control care nu a fost în stare să 


se controleze pe sine, iar tu ai fost îndeajuns de amabilă să 
mi-o spui. Ei, uite ce ţi s-a întâmplat ţie! Şi uite şi de ce ți s- 
a întâmplat asta. 

Şi, nu, n-am auzit în viaţa mea de Lorbeer. Nu cunosc 
nicio unguroaică frumoasă, cu picioare lungi, pe nume 
Kovacs, şi nici nu-mi plec urechea - şi nici n-o voi pleca - să 
aud alte teorii nerostite, nedovedite, care îmi sună în cap 
ca un dangăt de clopote şi nu mă interesează câtuşi de 
puțin umerii subţirei şi măslinii ai fantomaticei Ghita 
Pearson, care poartă sari. Tot ce ştiu este că după tine, 
nimeni nu va mai afla ce copil sfios sălăşluieşte în acest 
trup de soldat.” 


XX xk 


Simţind nevoia să-şi mute atenţia asupra altui lucru, 
Woodrow începu să studieze concentrat ferestrele bisericii. 
Sfinţi albi, numai bărbaţi, nici urmă de vreun Bluhm. Tessa 
ar fi explodat de furie. Vitralii memoriale, comemorând un 
băiat alb, simpatic, îmbrăcat în costum de marinar şi 
înconjurat în mod simbolic de animale ale junglei, în 
atitudini de adorare. O hienă bună simte miros de sânge de 
la zece kilometri depărtare. Sub ameninţarea reînnoită a 
lacrimilor, Woodrow se sili să se concentreze asupra 
venerabilului St. Andrew, semănând până la identificare cu 
Macpherson, „călăuza aceea care ne-a slujit când am fost 
cu băieţii la Loch Awe ca să pescuim somoni. Ochii aprigi 
de scoţian, barba roşcată. Oare, ce cred ei despre noi?” se 
întrebă el, mutându-şi ochii înceţoşaţi către feţele negrilor 
din biserică. „Ce ne închipuiam că facem aici, demult, 
vârându-le pe gât pe Dumnezeul nostru alb şi pe sfântul 
nostru scoţian, tot alb, în timp ce le foloseam ţara drept 
teren de joacă pentru aventurieri din decăzuta clasă avută? 

«În ceea ce mă priveşte, încerc să restitui ceva», 
răspunzi tu când, cu frivolitate, îţi pun aceeaşi întrebare în 
timp ce ne aflăm pe ringul de dans de la Muthaiga Club. 
Dar tu niciodată nu răspunzi la o întrebare fără să o 


răstălmăceşti şi fără să o foloseşti drept dovadă împotriva 
mea: «Şi tu, domnule Woodrow, tu ce cauţi aici?» întrebi tu. 
Orchestra cântă tare şi trebuie să dansăm mai aproape 
unul de celălalt ca să ne auzim. «Da, aceia sunt sânii mei», 
zic ochii tăi atunci când îndrăznesc să privesc în jos. «Da, 
acelea sunt coapsele mele, care se răsucesc în vreme ce tu 
mă ţii de talie. Poţi să le priveşti, bucură-te doar cu ochii! 
Mai toţi bărbaţii fac la fel, aşa că nu este cazul ca tu să faci 
excepţie». 

«Cred că, în realitate, îi ajut pe  kenyeni să 
gospodărească ceea ce le-am dat noi», strig ascuţit şi 
preţios ca să acopăr muzica şi-ţi simt trupul încordându-se 
şi retrăgându-se încă înainte de a fi terminat fraza. 

«Noi nu le-am dat nimic. Şi-au luat singuri! Cu ajutorul 
armelor! Nu le-am dat nimic-nimic!»” 

Woodrow se răsuci brusc. Aflată alături de el, Gloria 
făcuse acelaşi gest şi, dincolo de culoar, familia Coleridge 
se întorsese şi ea. Un răcnet din afara bisericii fusese urmat 
de zgomotul puternic al unei lovituri şi zornăit de cioburi. 
Prin uşa deschisă, Woodrow văzu cum doi gropari în 
costume negre închideau porţile curţii interioare, în timp ce 
poliţişti cu caschete formară un cordon de-a lungul 
gardului, agitând în mâini bastoane cu capete de metal, ei 
semănând cu nişte jucători de base-ball care se pregătesc 
pentru a lovi mingea. Pe strada în care se adunaseră 
studenţii ardea un arbore, sub el zăceau câteva maşini 
răsturnate cu burta în sus, iar ocupanţii lor erau prea 
înspăimântați ca să încerce a cobori. In urletele de 
încurajare ale mulţimii, o limuzină neagră, un Volvo ca al lui 
Woodrow, se înălţă nesigur de la pământ, purtată pe sus de 
un grup de tineri şi tinere. Se ridică, bălăngănindu-se, apoi 
ateriză, întâi pe o parte, apoi pe spate, cu un zgomot 
asurzitor, exact alături de celelalte. Poliţiştii atacară. 
Evenimentul pe care îl aşteptaseră atâta vreme se 
produsese, într-o secundă, se repeziră şi în următoarea, 
lovind în dreapta şi în stânga, îşi croiră drum însângerat 
prin mulţimea care alerga în toate părţile, oprindu-se doar 


pentru a mai revărsa o ploaie de lovituri asupra celor pe 
care îi doborâseră. O furgonetă blindată se apropie, iar 
cinci-şase trupuri pline de sânge fură aruncate în ea. 

„Universitatea este un butoi cu pulbere, amice,” îl 
prevenise Donohue când Woodrow îl consultase în privinţa 
riscurilor pe care le prezenta aceasta. „Bursele au fost 
sistate cu totul, personalul universitar nu este plătit, 
locurile pentru admitere sunt rezervate celor bogaţi şi 
proşti, dormitoarele şi sălile de cursuri sunt 
supraaglomerate, grupurile sanitare, blocate, uşile s-au 
furat, există riscul unui incendiu, iar studenţii gătesc la foc 
de cărbuni pe coridoare. Nu au energie, nici lumină 
electrică la care să citească, nici cărţi de studiu. Studenţii 
cei mai săraci stau în stradă fiindcă guvernul privatizează 
sistemul de învăţământ superior fără a consulta pe nimeni, 
iar educaţia va rămâne strict pentru cei bogaţi, plus că 
rezultatele examenelor sunt trucate, iar guvernul încearcă 
să-i oblige pe studenţi să-şi facă educaţia în străinătate. lar 
ieri poliţia a ucis câţiva studenţi, lucru pe care, din motive 
lesne de înţeles, prietenii lor refuză să îl accepte cu una, cu 
două. Mai ai întrebări?” 

Porţile bisericii se deschiseră, iar orga se auzi din nou. 
Treburile Domnului puteau fi reluate. 


XX xk 


În cimitir, căldura devenise de-a dreptul agresivă. 
Bătrânul preot încetase să vorbească, însă hărmălaia nu se 
stinsese, iar soarele părea să lovească precum grindina. 
Intr-o parte a lui Woodrow, dintr-un difuzor de ghetou se 
revărsa la nivel maxim o versiune rock a imnului închinat 
Fecioarei Maria, pentru un grup de măicuţe negre, 
îmbrăcate în straie cenuşii. In cealaltă parte, o echipă de 
fotbal se strânsese în jurul unui cocotier ce se ridică printre 
cutiile goale de bere, în vreme ce un solist cânta de rămas- 
bun unui fost coleg de echipă. lar Aeroportul Wilson părea 
să aibă o zi de demonstraţii aeriene, fiindcă pe deasupra 


capetelor lor treceau, la intervale de douăzeci de secunde, 
avioane de mici dimensiuni, pictate în roşu şi alb 
strălucitor. Bătrânul preot îşi lăsă jos cartea de rugăciuni. 
Groparii făcură un pas către sicriu. Fiecare dintre ei apucă 
de capetele ieşite în afară. Rămas tot singur, Justin păru să 
se clatine nesigur. Woodrow dădu să se repeadă pentru a-l 
sprijini, dar Gloria îl reţinu strângându-l tare de cot cu 
degetele înmănuşate. 

— O vrea pentru sine, nătângule, şuieră ea printre 
lacrimi. 

Oamenii presei nu dovediră acelaşi tact. Aceasta era 
fotografia pe care veniseră să o surprindă: gropari negri 
coboară în mormânt femeia albă în solul african, sub 
privirile soţului pe care l-a înşelat. Un tip cu faţa ciupită de 
vărsat şi tuns scurt şi având mai multe aparate de 
fotografiat care i să bălăngăneau pe burtă îi oferi lui Justin 
o lopată plină cu pământ, sperând să tragă o poză cu 
văduvul turnându-l peste sicriu. Justin îndepărtă cu un gest 
unealta întinsă. În momentul în care făcu gestul privirea lui 
căzu asupra a doi indivizi zdrenţăroşi, care împingeau cu 
greutate o roabă, care avea roata din cauciuc dezumflată, 
şi care se apropiau de mormânt. Peste marginile ei se vărsa 
din când în când cimentul moale. 

— Vă rog, ce aveţi de gând să faceţi? întrebă el 
poruncitor, atât de brusc şi de apăsat încât toţi cei prezenţi 
îşi întoarseră feţele către el. Vrea cineva să-i întrebe pe 
aceşti domni la ce le slujeşte cimentul? Sandy, am nevoie 
de un traducător, te rog. 

Neluând-o în seamă pe Gloria, fiul generalului se apropie 
rapid de Justin. Uscata Sheila, colegă de serviciu cu 
Donohue, se adresă oamenilor, apoi lui Justin. 

— Afirmă că fac asta doar pentru oamenii bogaţi, îi spuse 
Sheila. 

— Ce anume? Nu pricep. Te rog să-mi explici. 

— Cimentul... Pentru a-i descuraja pe hoţi. Pe hoţii de 
cadavre... Oamenii bogaţi sunt îmbrăcaţi cu haine scumpe 
şi poartă inele de căsătorie. Wazungu a devenit o ţintă 


preferată a lor. Oamenii spun că turnarea cimentului 
reprezintă o poliţă de asigurare. 

— Cine le-a dat ordin să facă asta? 

— Nimeni. Costă cinci mii de şilingi! 

— Să plece, te rog! Spune-le politicos că asta vreau, 
bine, Sheila? Nu doresc acest serviciu şi nu le plătesc nimic. 
Să-şi ia roaba de aici şi să se ducă! 

Dar apoi, probabil nefiind încredinţat că ea va transmite 
mesajul cu suficientă vigoare, Justin se apropie de oameni 
şi, aşezându-se între roabă şi marginea mormântului, 
întinse brusc mâna, într-un gest ca al lui Moise, arătând 
undeva, peste capetele îndoliaţilor. 

— Vă rog să plecaţi! le porunci el. Plecaţi imediat! 
Mulţumesc. 

Indoliaţii se despărţiră pentru a face loc de-a lungul liniei 
pe care o trasa braţul întins al lui Justin. Oamenii cu roaba 
se strecurară pe unde li se arătase. Justin îi urmări 
dispărând. În căldura ce făcea ca aerul să pară tremurător, 
aveai impresia că oamenii se ridicau drept spre cerul 
alburiu. Justin se răsuci cu tot trupul, ca un soldat de 
plumb, după care se adresă grupului de reporteri: 

— Aş dori să vă retrageţi cu toţii, rosti el clar în liniştea 
ce se lăsase dintr-o dată şi în jurul altor morminte. Aţi fost 
foarte amabili. Vă mulţumesc. La revedere! 

In tăcere şi spre uimirea celorlalţi prezenţi, ziariştii îşi 
strânseră aparatele şi carnetele de notițe şi cu murmure de 
genul „Pe curând, Justin”, părăsiră terenul de vânătoare. 
Justin reveni singur la căpătâiul Tessei. Abia ajunse acolo 
când un grup de femei africane făcură câţiva paşi în faţă şi 
se aşezară în formă de potcoavă la picioarele mormântului. 
Toate erau îmbrăcate la fel, parcă având uniforme: rochii 
cu volane, albastre, cu flori imprimate şi broboade din 
acelaşi material. Separat ar fi putut părea rătăcite acolo, 
însă împreună dădeau impresia de grup unit. Începură să 
cânte, la început încet de tot. Nu le dirija nimeni, nu aveau 
instrumente care să le acompanieze, mai tot cântecul era o 
lamentare, dar ele nu îngăduiră lacrimilor să le afecteze 


glasurile. Vocile li se îmbinau armonios, când în engleză, 
când în swahili, căpătând forţă pe măsură ce versurile se 
repetau: „Kwa heri, Mama Tessa... Micuţă Mamă, adio...” 
Woodrow se strădui să înţeleagă celelalte cuvinte. „Kwa 
heri, Tessa. Tessa, prietenă, adio... Ai venit la noi, Mama 
Tessa, Micuţă Mamă, ne-ai dat inima ta... Kwa heri, Tessa, 
adio.” 

— De unde mama naibii au apărut şi astea? o întrebă el 
pe Gloria din colţul gurii. 

— Din josul dealului, murmură Gloria, făcând semn cu 
capul spre cartierul de cocioabe Kibera. 

Corul crescu în intensitate pe măsură ce sicriul era lăsat 
în mormânt. Justin îl urmări coborând, apoi se crispă când 
acesta atinse fundul gropii, după care mai tresări o dată în 
clipa când prima lopată de pământ şi a doua se prăvăliră 
peste frezii, murdărindu-le petalele. Se auzi un urlet 
înspăimântător, scurt ca scârţâitul unei balamale ruginite 
când uşa se deschide brusc, dar îndeajuns de lung pentru 
ca Woodrow să o zărească pe Ghita Pearson prăbuşindu-se 
în genunchi cu o mişcare parcă rulată cu încetinitorul, apoi 
rostogolindu-se pe coapsa frumos conturată şi îngropându- 
şi faţa între palme; după aceea, la fel de incredibil, 
ridicându-se în picioare susţinută de Veronica Coleridge şi 
reluându-şi locul de dinainte. 

Justin se adresase cumva lui Kioko sau lui Woodrow doar 
i se păruse? Sau Kioko acţionase din proprie iniţiativă? 
Asemenea unei umbre, se deplasase până alături de Justin 
şi, cu un gest natural de afecţiune, îi prinse mâna. Printr-o 
perdea reînnoită de lacrimi, Gloria le văzu degetele 
împreunate căutându-se până se găsiră într-o strânsoare 
firească. Uniţi astfel, nefericitul soţ şi nemângâiatul frate 
urmăriră cum sicriul dispare sub stratul de pământ. 


XX xk 


Justin părăsi Nairobi în aceeaşi noapte. Şi ca o supremă 
ofensă, Woodrow nu o prevenise pe Gloria. Masa de seară 


era aranjată pentru trei persoane, chiar Gloria scosese 
dopul sticlei de vin roşu şi băgase la cuptor o rață „ca să ne 
mai revenim”. Auzi zgomot de paşi în hol şi bănui, spre 
încântarea ei, că Justin se hotărâse să bea un păhărel 
înainte de cină, „doar noi doi”, în vreme ce Sandy le citea 
din Biggles băieţilor, la etaj. Şi, dintr-o dată, apăru geanta 
uzată din piele, însoţită de o altă valiză veche de culoare 
cenuşie pe care i-o adusese Mustafa, aşezate amândouă în 
hol şi având etichete cu nume pe ele, Justin stând în 
picioare alături de ele şi având o haină de ploaie petrecută 
pe braţ şi o geantă uşoară pe umăr, dorind să-i înapoieze 
cheia de la depozitul de vinuri. 

— Justin, sper că nu ai de gând să pleci chiar aşa! 

— Ai fost extraordinar de bună cu mine, Gloria! N-o să 
reuşesc niciodată să mă revanşez. 

— Îmi pare rău, draga mea, îngână vesel Woodrow, 
coborând treptele câte două. Operaţiunea asta s-a cam 
păstrat în secret. N-am vrut ca servitorii să răspândească 
zvonul. Era singura modalitate de a fi siguri. 

În acel moment, se auzi clinchetul soneriei de la intrare şi 
apăru Livingstone, şoferul, cu un automobil Peugeot de 
culoare roşie pe care îl împrumutase de la un prieten 
pentru a evita numerele de înmatriculare diplomatice care 
ar fi stârnit curiozitate la aeroport. Prăbuşit pe scaunul din 
dreapta şoferului se afla Mustafa, privind fix înainte, ca o 
efigie. 

— Dar nu se poate să nu mergem şi noi, Justin! Trebuie 
să te conducem la aeroport! Insist! Trebuie să-ţi dau o 
acuarelă făcută de mine! Ce o să faci acolo? strigă Gloria, 
neconsolată. Doar n-o să te lăsăm să dispari chiar aşa, în 
noapte, dragul meu! 

La drept vorbind, acest „dragul meu” îi era adresat lui 
Woodrow, dar ar fi putut fi, la fel, adresat lui Justin, fiindcă, 
în timp ce spuse asta, se lăsă pradă lacrimilor, ultimele din 
acea zi lungă şi plină de suferinţă. Suspinând nefericit, îl 
îmbrăţişă pe Justin, lovindu-l cu palma strânsă pe spate şi 


fără să-şi dea seama, frecându-şi obrazul de al lui şi 
şoptind: 

— Nu pleca, te rog, of, Justin - şi alte cuvinte puţin 
inteligibile, după care, plină de curaj, se eliberă din braţele 
lui, făcându-şi loc pe lângă soţ, urcând treptele în fugă spre 
dormitorul ei şi trântind uşa. 

— E cam încordată după ziua de azi, explică Woodrow, 
surâzând destul de neconvins. 

— Aşa suntem toţi, făcu Justin acceptând strângerea de 
mână a lui Woodrow. Sandy, îţi mulţumesc încă o dată! 

— O să ţinem legătura. 

— Bineînţeles. 

— Eşti sigur că nu vrei să fii întâmpinat la Londra? Cei de 
acolo abia aşteaptă să-şi facă meseria. 

— Absolut sigur. Mă aşteaptă avocaţii Tessei. 

Imediat după aceea Justin cobori treptele către maşina 
roşie, avându-l pe Mustafa alături, cărând geanta veche din 
piele, şi pe Livingstone ducând-o pe cealaltă. 

— Am lăsat nişte plicuri pentru voi la domnul Woodrow, îi 
spuse Justin lui Mustafa pe drum. lar asta trebuie predată 
personal Ghitei Pearson. Şi ştiţi prea bine ce înseamnă 
personal, nu? 

— Noi ştim că vei fi întotdeauna un om bun, Mzee, spuse 
Mustafa cu glas profetic, ascunzând plicul în jacheta din 
bumbac. 

Insă în voce se simţea reproşul pentru faptul că Justin 
părăsea Africa. 


XX xk 


În ciuda renovărilor de faţadă, aeroportul era un 
adevărat haos. Grupuri de călători extenuaţi, opăriţi de 
arşiţă, stăteau la cozi interminabile, iar ghizi de tur iritaţi 
puneau precipitaţi rucsacuri uriaşe în aparatele de control 
cu raze X. Funcţionarii de la ghişeele de plecări verificau 
scrupulos fiecare bilet şi vorbeau neîncetat la telefon. 
Anunţurile neinteligibile făcute la difuzoare răspândeau 


panica printre călători, în timp ce hamalii şi poliţiştii se 
uitau nepăsători la întregul spectacol. Dar Woodrow 
aranjase totul. Justin abia coborâse din maşină şi un 
reprezentant al British Airways îl conduse grăbit şi precis 
într-un mic birou, departe de mulţime. 

— AŞ vrea să le permiteţi şi prietenilor mei să treacă, 
dacă se poate, spuse Justin. 

— Nicio problemă. 

Avându-i pe Livingstone şi pe Mustafa învârtindu-se 
protector în spatele lui, Justin primi un bilet de călătorie pe 
numele de Alfred Brown. Privi nepăsător când pe valiza 
cenuşie fu lipită eticheta cu acelaşi nume. 

— lar eu voi lua asta cu mine în avion, anunţă el, fără 
drept de apel. 

Reprezentantul, un tânăr din Noua Zeelandă, se prefăcu 
a cântări geanta din piele şi scoase un geamăt exagerat de 
neputinţă. 

— Argintăria familiei, nu-i aşa, domnule? 

— Nu, a gazdei mele, făcu Justin drept răspuns şi intrând 
în joc, dar pe faţa lui apăruse deja o expresie care arăta că 
subiectul nu era supus negocierii. 

— Dacă dumneavoastră puteţi să o căraţi, atunci putem 
şi noi, spuse reprezentantul blond, înapoindu-i geanta. Vă 
dorim un zbor plăcut, domnule Brown! Vă vom trece pe la 
poarta de sosiri, dacă nu vă deranjează. 

— Sunteţi prea amabil! 

Întorcându-se pentru a-şi lua rămas-bun, Justin îi prinse 
pumnii enormi ai lui Livingstone între ambele palme. Insă 
pentru Mustafa acel moment se dovedi copleşitor. Tăcut ca 
întotdeauna, se îndepărtase neobservat. 

Ţinând strâns geanta, Justin pătrunse în holul pentru 
sosiri, în urma ghidului său, şi se trezi în faţa unei femei 
pline de viaţă, a cărei rasă rămânea un mister, care îi 
zâmbea de pe perete, arătându-şi toţi dinţii. Panoul de 
reclamă, singurul din toată sala aceea, avea şase metri 
înălţime şi peste un metru şi jumătate lăţime. Femeia purta 
uniformă şi avea câte trei albine aurii pe fiecare umăr. Alte 


trei erau etalate orbitor pe buzunarul hainei albe, iar ea 
oferea, ca pe nişte delicatese, produse farmaceutice ce 
umpleau o tavă întinsă către un grup multirasial de copii 
fericiţi şi către părinţii lor. Pe tavă era câte ceva pentru 
fiecare: sticle conţinând un medicament de culoare cafeniu- 
aurie, care arăta, mai curând, ca whiskyul lui tata, pastile 
învelite în ciocolată, făcute pentru a fi mestecate de 
copilaşi, iar pentru mama, produse de înfrumusețare 
decorate cu frumuseți goale sub razele soarelui. Imprimat 
cu litere mari şi agresive, de culoare roşie, de un brun 
roşcat de-a latul posterului, atât în partea de sus, cât şi în 
cea de jos, trona triumfătorul mesaj adresat întregii lumi: 


„ThreeBees 
NE PREOCUPA SANATATEA AFRICII!” 


Afişul îi reţinu atenţia şi se opri. 

Aşa se oprise şi Tessa. 

Privind fix către reclama aflată la înălţime, Justin ascultă 
protestele ironice ale Tessei. Ameţiţi după călătorie, 
încărcaţi cu bagaje de mână luate în ultima clipă, amândoi 
au sosit cu câteva minute mai devreme de la Londra, fiind 
aici pentru prima oară. Până acum, niciunul dintre ei nu a 
pus piciorul pe continentul african. Kenya - toată Africa, de 
fapt - îi aşteaptă. Insă acest afiş îi reţine atenţia agitată a 
Tessei. 

— Justin, ia te uită! Văd că nu te uiţi! 

— Ce-i cu el? L-am văzut. 

— Au deturnat albinele noastre! Cineva se crede 
Napoleon! Ce neobrăzare. E revoltător! Trebuie să faci 
ceva! 

Aşa şi era. Era scandalos. Stârnea ilaritate. Cele trei 
albine ale lui Napoleon, simbolurile gloriei lui, emblemele 
insulei Elba, pe care Tessa o iubea, unde marele om îşi 
petrecuse primul exil, fuseseră deportate cu neruşinare în 
Kenya şi puse în slujba sclaviei comerciale. Gândindu-se la 


acelaşi poster acum, Justin nu putea decât să se minuneze 
de neruşinarea unor asemenea coincidenţe trăite. 


VII 


Aşezat rigid pe scaunul de clasa întâi din partea din faţă 
a avionului, având geanta de piele în compartimentul de 
bagaje de deasupra capului, Justin Quayle privea gânditor 
în întunericul spaţiului. Era liber. Nici iertat, nici împăcat cu 
sine, nici alinat, nici decis... Nu scăpase de coşmarurile 
care îi spuneau mereu că ea murise, pentru a se trezi şi a 
constata că acesta era adevărul. Nu era eliberat de 
complexul vinovăţie al supravieţuitorului. Nu scăpase de 
chinul de a fi îngrijorat în legătură cu Arnold. Însă se 
eliberase, în cele din urmă, pentru a jeli în felul lui. Se 
eliberase din acea înfiorătoare celulă; de temnicerii pe care 
învățase să-i deteste. Nu mai era silit să dea roată încăperii 
ca un condamnat, pe jumătate scos din minţi de 
nelămuririle chinuitoare şi de mizeria locului de detenţie. 
Scăpase de tăcerea în care nu-şi putea auzi nici vocea, de 
şederea pe marginea patului, întrebându-se la nesfârşit: 
„De ce?”, se debarasase de momentele jenante când se 
simţea atât de josnic, de obosit şi de epuizat, încât aproape 
că reuşea să se autoconvingă de faptul că nu-i păsa, 
căsătoria fusese oricum o nebunie şi se isprăvise, aşa că 
„Fii recunoscător!” lar suferinţa, aşa cum citise el undeva, 
reprezenta un soi de trândăveală a cuiva care nu se 
gândeşte decât la suferinţă. 

Scăpase şi de interogatoriile poliţiei, când un Justin pe 
care nu-l recunoştea păşise în centrul scenei şi, într-o serie 
de fraze fin cizelate, lepădase povara la picioarele 
inchizitorilor nedumeriţi sau atât cât instinctul său de om 
debusolat îi spunea că este prudent să declare. Incepuseră 
prin a-l acuza de crimă. 

— Justin, noi ne gândim la un scenariu, îi explică Lesley 
parcă scuzându-se, iar noi trebuie să ţi-l prezentăm 
neîntârziat, ca să fii conştient de el, cu toate că ştim cât de 
dureros este. Avem ceea ce se cheamă un triunghi al 
iubirii, iar tu eşti soţul gelos şi ai angajat pe cineva ca să-ți 


ucidă soţia şi pe iubitul ei cât mai departe de tine posibil, 
ceea ce constituie întotdeauna un alibi solid. Ai pus să fie 
ucişi amândoi, iar asta pentru că doreai să te răzbuni. Ai 
cerut ca, după asasinat, cadavrul lui Arnold Bluhm să fie 
scos din automobil şi făcut pierdut, astfel încât noi să 
credem că el a fost criminalul, nu tu. Lacul Turkana este 
plin de crocodili, astfel că dispariţia lui Arnold nu ar 
constitui o problemă. Plus că te alegi şi cu o moştenire 
frumuşică şi sigură, ceea ce întăreşte şi mai mult 
bănuielile. 

Cei doi îl urmăresc, este conştient de asta, căutând 
semne de vinovăţie sau de inocenţă sau revoltă sau 
disperare - o tresărire, un semn cât de mic - şi îl studiază 
inutil, fiindcă, spre deosebire de Woodrow, la început, Justin 
nu reacţionează în niciun fel. Stă ca un om bine educat şi 
gânditor, distant chiar, pe scaunul sculptat al lui Woodrow, 
care, de fapt, e o copie, cu degetele aşezate pe masă, de 
parcă tocmai ar fi terminat de cântat o bucată muzicală şi 
ascultă ultimele acorduri stingându-se. Lesley îl acuză de 
crimă, însă nu se alege decât cu o mică încruntare care îl 
leagă pe Justin doar de lumea lui interioară. 

— Eu înţelesesem, din puţinele lucruri pe care Woodrow 
a fost atât de amabil să mi le comunice în legătură cu 
mersul anchetei voastre, obiectează Justin, mai curând în 
maniera tânguitoare a unui profesor distrat, decât a unui 
soţ îndurerat, că ideea predominantă a fost aceea a unei 
crime întâmplătoare, nu a unei chestiuni premeditate. 

— Woodrow vorbeşte prostii, zice Rob, păstrând un ton 
coborât al vocii, asta din politeţe faţă de gazda lor. 

Deocamdată casetofonul nu a apărut pe masă. Carnetele 
multicolore zac neatinse în geanta bună la toate a lui 
Lesley. Nu există niciun motiv pentru a zori discuţia sau 
pentru a o transforma în ceva oficial. Gloria le-a adus o 
tavă cu ceai şi, după o lungă disertaţie în legătură cu bull- 
terierul ei care a murit recent, a plecat cu o oarecare 
părere de rău. 


— Am găsit urmele unui al doilea vehicul parcat la opt 
kilometri de scena crimei, explică Lesley. Se afla la pândă 
într-o albie secată la sud-vest de locul în care a fost 
asasinată Tessa. Am găsit o pată de ulei, plus resturile unui 
foc. 

Justin clipeşte, ca şi cum lumina zilei ar fi prea puternică, 
apoi, politicos, îşi înclină capul pentru a le demonstra că a 
rămas atent. 

— Plus sticle de bere şi chiştoace de ţigară proaspăt 
îngropate în nisip, urmează ea, aruncând parcă toată 
povara pe umerii lui Justin. Când jeepul Tessei a trecut prin 
dreptul acelui loc, maşina misterioasă a ieşit din 
ascunzătoare şi a pornit în urmărire. Apoi a mers paralel cu 
ei. Unul dintre pneurile din faţă ale jeepului în care se afla 
Tessa a fost găurit de un glonţ de puşcă de vânătoare. Asta 
nu ni se mai pare o crimă întâmplătoare. 

— Seamănă mai mult a crimă organizată, cum ne place 
nouă să spunem, explică Rob. Plănuită şi executată de 
profesionişti plătiţi la cererea uneia sau mai multor 
persoane cu identitate necunoscută. Cel care a făptuit 
crima cunoştea planurile Tessei până în cel mai mic 
amănunt. 

— lar violul? întreabă Justin cu o detaşare mimată, 
rămânând cu ochii fixaţi asupra mâinilor împreunate. 

— Cosmetizare sau întâmplare, vine răspunsul sec al lui 
Rob. Ticăloşii şi-au ieşit din minţi sau au făcut-o în mod 
premeditat. 

— Ceea ce ne face să revenim la motive, Justin, spune 
Lesley. 

— Ale tale, precizează Rob. Decât dacă nu cumva ai o 
idee mai bună. 

Feţele lor sunt îndreptate asupra chipului lui Justin ca 
nişte aparate de fotografiat, aşezate într-o parte şi alta a 
lui, însă el rămâne impenetrabil pentru privirea lor şi la 
aluzia lui Rob. Pesemne că în singurătatea lui interioară, 
Justin nu realizează nici una, nici alta. Lesley coboară o 
mână spre geantă pentru a găsi casetofonul, dar se 


răzgândeşte. Mâna ei rămâne de parcă Lesley ar fi fost 
prinsă în flagrant, în timp ce restul trupului ei rămâne 
îndreptat spre Justin, acest bărbat care rosteşte fraze 
impecabil articulate, rece ca un funcţionar. 

— Dar nu cunosc niciun ucigaş, nu înţelegeţi? se opune 
el, indicând punctul slab al teoriei lor, timp în care priveşte 
înainte fără să vadă ceva anume. N-am angajat pe nimeni, 
n-am dat nimănui instrucţiuni. Regret! N-am absolut nimic 
de a face cu asasinarea soţiei mele. În niciun caz în sensul 
în care sugeraţi. Nu i-am dorit moartea şi nici nu am 
plănuit-o. 

Vocea îi devine ezitantă şi capătă o sonoritate crispată şi 
jenantă: 

— Nici n-am cuvinte să-mi exprim regretul... 

Rosteşte aceste ultime cuvinte cu un aer atât de 
conclusiv, încât, vreme de o clipă, poliţiştii nu mai ştiu ce 
anume să facă, preferind să studieze acuarelele făcute de 
Gloria în Singapore, acestea atârnând la rând deasupra 
şemineului din cărămidă, fiecare evaluată la „199 de lire, 
fără TVA!”, fiecare înfăţişând acelaşi cer curat, un palmier 
şi un stol de păsări, plus numele ei scris cu litere suficient 
de mari ca să-l poţi citi de pe cealaltă parte a străzii, la care 
se adaugă data, spre folosul colecționarilor. 

Tăcerea durează până când Rob, care posedă obrăznicia 
dacă nu şi siguranţa de sine a vârstei lui, îşi desface în aer 
braţele lungi şi subţiri şi izbucneşte: 

— Aşadar, să înţelegem că nu te deranja că soţia ta şi 
Bluhm dormeau împreună? Aşa ceva i-ar scoate din sărite 
pe mulţi soţi. 

Apoi închise gura, aşteptând ca Justin să aibă reacţia pe 
care Rob o anticipează pe drept cuvânt din partea soţilor 
înşelaţi în astfel de cazuri: să plângă, să roşească, să se 
revolte împotriva propriei neputinţe sau a  perfidiei 
prietenilor. Dacă asta aşteaptă, Justin îl dezamăgeşte: 

— Pur şi simplu, nu despre asta este vorba acum, 
răspunde el, cu o asemenea stăpânire de sine, încât 
rămâne el însuşi surprins şi, de aceea, se îndreaptă de 


spate şi priveşte în jur ca să-şi dea seama dacă nu cumva a 
vorbit fără a-i fi sosit rândul, jignindu-şi astfel partenerul de 
discuţie. Acesta este un subiect bun pentru ziare. Sau 
poate pentru voi. Pentru mine nu a însemnat niciodată 
ceva, astfel că problema este alta. 

— Aşadar, care este problema? întreabă Rob. 

— Am dezamăgit-o. 

— Cum? Vrei să spui că nu te-ai ridicat la pretenţiile ei - 
cuvinte însoţite de un rânjet de mascul - ai dezamăgit-o în 
pat, aşa să înţelegem? 

Justin clatină din cap: 

— Detaşându-mă - iar vocea i-a ajuns un murmur. 
Lăsând-o să se zbată singură. Indepărtându-mă de ea prin 
ceea ce gândeam. Incheind cu ea un contract imoral. Unul 
pe care n-ar fi trebuit să-l accept. Şi nici ea. 

— Despre ce este vorba? întreabă Lesley cu o voce 
numai miere, după duritatea deliberată a exprimării lui 
Rob. 

— Ca ea să urmeze ce-i dicta conştiinţa, iar eu să-mi fac 
meseria în continuare. A fost o separare imorală. N-ar fi 
trebuit să o acceptăm. Era ca şi cum aş fi trimis-o pe ea la 
biserică, spunându-i să se roage pentru amândoi. Ca şi cum 
aş fi tras o linie cu creta prin mijlocul casei spunându-i că 
ne vom întâlni în pat. 

Deconcertat de onestitatea acestei mărturisiri şi de zilele 
şi nopţile de mustrări de conştiinţă pe care le sugerau 
aceste cuvinte, Rob se pregăteşte să-l provoace. Faţa lui 
lugubră îşi păstrează aceeaşi expresie de  rânjet 
neîncrezător, cu gura deschisă, formând un O ca ţeava unei 
arme de mare calibru. Însă, astăzi, Lesley se dovedeşte mai 
iute decât el. Femeia din ea a rămas perfect trează şi aude 
sunetele pe care urechea de mascul agresiv a lui Rob nu le 
poate surprinde. Rob se întoarce spre ea cerând parcă 
aprobare pentru ceva: să-l provoace din nou pe Justin, 
probabil în legătură cu Arnold Bluhm sau cu altă întrebare 
elocventă care îl va aduce mai aproape de crimă. Lesley 
clatină totuşi din cap şi, ridicând mâna din zona genţii, o 


agită pe furiş în aer, ceea ce vrea să însemne: „Mai uşor, 
mai moale”. 

— Deci, în primul rând, cum aţi ajuns să fiţi împreună? îl 
întreabă ea pe Justin, aşa cum începi discuţia cu o 
cunoştinţă întâmplătoare în cursul unei călătorii de durată. 

Aici se evidenţiază perspicacitatea: ea e o femeie 
necunoscută, care-l înţelege şi care, după o scurtă pauză, îl 
conduce de pe terenul de bătălie al prezentului către 
pajiştile lipsite de pericole ale trecutului său. lar Justin 
răspunde invitaţiei. Rigiditatea umerilor dispare, rămâne cu 
ochii întredeschişi, vorbeşte cu un ton detaşat, dar 
inconfundabil, rememorând tot ce s-a întâmplat, aşa cum a 
mai făcut-o doar pentru sine, în sute de ore chinuitoare. 


XX xk 


— Aşadar, după părerea dumneavoastră, domnule 
Quayle, când statul nu mai este stat? l-a întrebat Tessa cu 
glas dulce, pe la orele prânzului şi leneviei, la Cambridge, 
în urmă cu patru ani, în sala veche de prelegeri de la 
ultimul etaj al clădirii, unde, în razele de soare joacă fire de 
praf. 

Acestea sunt primele cuvinte pe care i le-a adresat, iar 
ele declanşează un hohot reţinut de râs din partea 
publicului semi-amorţit, format din cincizeci de viitori 
avocaţi care, la fel ca şi Tessa, s-au înscris la un seminar de 
vară cu durata de două săptămâni, cu tema „Lege şi 
Societate”. Justin repetă aceste vorbe şi acum. Cum a ajuns 
să stea singur pe podium, îmbrăcat cu un costum cu vestă 
din flanel cenuşiu, croit de Hayward, strângând între 
degetele ambelor mâini marginile pupitrului de citit, asta e 
istoria vieţii lui de până acum, explică el, vorbind, dar parcă 
adresându-se intrândurilor în falsul stil Tudor al sufrageriei 
familiei Woodrow. 

— Quayle e omul potrivit! exclamase vreun funcţionar de 
la biroul personal al adjunctului de ministru la o oră târzie 


din noapte, la nici unsprezece ceasuri de momentul la care 
urma să fie ţinută prelegerea. Daţi-mi-l pe Quayle! 

Quayle, burlacul înrăit, voia el să spună, Quayle cel bun 
la toate, încântarea debutantelor nu tocmai tinere, ultimul 
dintr-o stirpe pe cale de dispariţie, slavă cerului, abia întors 
din însângerata Bosnie şi selecționat pentru a fi trimis în 
Africa, dar nu încă. Quayle, masculul ținut în rezervă, ce 
merita cunoscut dacă organizai o cină şi nu aveai destui 
bărbaţi, care avea maniere perfecte, era, probabil, 
homosexual - numai că el nu era, după cum aveau motive 
să ştie câteva dintre soțiile mai atrăgătoare de funcţionari, 
însă ele nu aveau de gând să facă public acest lucru. 

— Justin, tu eşti? Haggarty la telefon. Am fost la acelaşi 
colegiu, însă tu erai mai mare cu câţiva ani. Ascultă, P.U.S. 
urmează să ţină o prelegere la Cambridge mâine, în faţa 
unor viitori oameni ai legii, numai că nu poate. Trebuie să 
plece peste o oră la Washington... 

lar Justin, băiatul săritor, angajându-se deja să rezolve 
situaţia: 

— Bine, daca e gata scrisă, cred că, dacă e vorba doar să 
o citesc... 

lar Haggarty întrerupându-l cu: 

— O să te aştepte maşina lui cu un şofer mâine, la ora 
nouă fix, să nu întârzii! Prelegerea e o apă de ploaie. A 
scris-o singur. Poţi s-o rumegi pe drum. Justin, eşti un 
drăguţ! 

lată-l, aşadar, ajuns acolo, pe fostul absolvent de la Eton, 
silindu-se să prezinte unul dintre cele mai plicticoase texte 
pe care le citise vreodată: doctoral, stufos şi pretenţios, la 
fel ca şi autorul ei care pesemne că se lăfăia deja în luxul 
rezervat funcţiei, la Washington, D.C. Nu-i trecuse nicicum 
prin minte că i se va cere să răspundă la întrebările 
participanţilor, însă când Tessa rosti cu glas subţirel 
interogaţia ei, nici nu se gândi să nu-i dea un răspuns. 
Stătea în centrul geometric al încăperii, locul care i se 
cuvenea de drept. Descoperind de unde vine vocea, Justin 
îşi închipui total eronat că restul colegilor lăsaseră în mod 


deliberat loc liber în jurul ei, ca recunoaştere a frumuseţii 
fetei. Gulerul înalt al bluzei albe de jurist îi ajungea, la fel ca 
acela al unei coriste neprihănite, până la bărbie. Paloarea şi 
zvelteţea aproape incredibile o făceau să semene cu un 
copil părăsit. Îţi venea să o înveleşti în ceva moale ca să o 
protejezi. Razele de soare venite prin luminator străluceau 
atât puternic pe părul ei negru, încât trăsăturile chipului 
nici nu i se puteau distinge. Tot ce reuşea să distingă era 
fruntea înaltă şi palidă, ochii solemni şi larg deschişi, 
precum şi bărbia delicată, împungând bătăios înainte. Dar 
înclinația aceasta se vădi mai târziu. Ceea ce nu ştia, dar 
avea să descopere curând, era că îngerul acela poseda o 
vargă şfichiuitoare. 

— Ei bine, presupun că răspunsul la întrebarea ta este că 
- începu Justin - şi trebuie, te rog chiar, să mă corectezi în 
cazul în care gândeşti altfel - străduindu-se să anuleze 
diferenţa de vârstă şi sex şi, în general, creând o atmosferă 
de colegialitate - un stat încetează a mai fi stat când nu-şi 
mai îndeplineşte obligaţiile fundamentale. In esenţă, așa 
simți? 

— Aceste obligaţii fundamentale  fiind...? îi răspunse 
îngerul-copil cu o nouă întrebare. 

— Păi... începu Justin din nou, neştiind sigur încotro se 
îndrepta şi, prin urmare, apelând la acele semnale de 
neutralitate sexuală cu care îşi închipui că-şi asigura 
protecţia personală, dacă nu chiar un tip de imunitate 
absolută. Păi - gest indecis din mână, o atingere tipic 
etoniană a unui perciune cu vârful degetului, apoi lăsarea 
liberă a mâinii în jos - ţi-aş sugera că, în prezent, foarte 
general vorbind, calităţile necesare unui stat civilizat se 
reduc la: dreptul de vot, hmm, apărarea vieţii şi a 
proprietăţii private, hmm, justiţia, serviciile de sănătate 
pentru toţi, cel puţin până la un anumit nivel, apoi 
existenţa unei infrastructuri administrative viabile şi 
drumuri, transport, canalizare etc. Şi - ce altceva ar mai fi? 
- a, da, colectarea echitabilă a taxelor. Dacă statul nu 
reuşeşte să asigure cel puţin un cvorum al celor 


enumerate, atunci se poate afirma că acordul dintre stat şi 
cetăţean începe să se zdruncine, iar dacă nu asigură 
niciuna din funcţiile de mai sus, atunci e un stat falimentar, 
după cum spunem acum. Un antistat. Glumă: Un fost stat. 
O altă glumă, dar nimeni nu râse: Prin asta am răspuns la 
întrebare? 

Presupusese că îngerului îi va trebui un moment de 
gândire ca să analizeze acest răspuns profund şi, de aceea, 
rămăsese total blocat când, abia permițându-i să încheie 
explicaţia, ea lovi din nou. 

— Aşadar, vă puteţi imagina o situaţie în care 
dumneavoastră personal v-aţi simţi obligat sa subminaţi 
statul? 

— Eu, personal? În această ţară? Vai de mine, bineînţeles 
că nu, răspunse Justin şocat, aşa cum îi stătea bine. În 
niciun caz, mai ales că abia am sosit acasă. 

Râsete dispreţuitoare din rândul publicului, care se 
alăturase Tessei. 

— În nicio situaţie? 

— In nicio situaţie pe care mi-o pot imagina. Nu. 

— Dar dacă e vorba de alte ţări? 

— Da, dar eu nu sunt cetăţean al altor ţări, corect? 
râsetele începură să treacă de partea lui. Credeţi-mă, 
efortul e prea mare şi atunci când te referi la o singură ţară 
- replică primită cu alte hohote care îl încurajară în 
continuare. Vreau să spun, a vorbi pentru mai mult de o 
ţară pur şi simplu nu este... 

Avea nevoie de un adjectiv, însă ea lansă următoarea 
lovitură scurtă, înainte ca el să găsească un cuvânt potrivit: 
de fapt, aşa cum se văzu imediat, era vorba de o salvă de 
lovituri, îndreptate în ritm susţinut spre faţă şi corp. 

— De ce trebuie să fii cetăţean al unei ţări pentru a putea 
emite judecăţi despre ea? Doar negociezi cu alte ţări, nu-i 
aşa? /Inchei contracte cu ele. Prin parteneriatul comercial le 
legitimezi. Vreţi să ne spuneţi că există un standard etic 
pentru propria ţară şi un altul pentru restul ţărilor? Ce vreţi, 
de fapt, să ne transmiteţi? 


La început, Justin se simţi stânjenit, apoi se înfurie. Îşi 
aducea aminte, ceva mai târziu, că era încă obosit în 
străfunduri după recenta lui şedere în însângerata Bosnie 
şi, teoretic, acum trecea printr-o perioadă de recuperare. 
Se pregătea pentru un post într-o ţară africană - 
presupunea că avea să fie, ca de obicei, una deloc plăcută. 
Nu revenise în Mama Anglie ca să ia palme şi scatoalce în 
locul adjunctului de ministru absent, fără a mai vorbi că 
trebuise să citească prelegerea aceea ridicolă. Şi să-l ia 
naiba dacă va îngădui ca „Justin cel Curtat în postură de soţ 
sau invitat” să fie pus la zid de o fetişcană frumoasă care îl 
considera drept arhetip al unei jucării lipsite de bărbăţie şi 
fermitate. Se mai auzeau râsete ici şi colo pentru a fi pe 
plac auditoriului, dar erau hohote care puteau lua partea 
oricăruia dintre ei. Foarte bine atunci: dacă ea juca pentru 
galerie, va proceda şi el în consecinţă, încercând să facă pe 
actorul pentru a fi pe plac auditoriului, înălţă din 
sprincenele frumos desenate şi rămase astfel, într-o 
expresie de mirare. Făcu un pas înainte şi-şi ridică mâinile, 
cu palmele către public în semn de autoapărare. 

— Doamnă, începu el - timp în care râsetele îi deveneau 
favorabile. Doamnă, eu cred - şi regret foarte mult - că 
încercaţi să mă atrageţi într-o discuţie despre moralitatea 
mea. 

Moment în care publicul izbucni într-un adevărat tunet de 
aplauze - cu excepţia Tessei. Soarele care o scăldase până 
atunci în lumină dispăruse şi îi văzu chipul frumos trădând 
senzaţia de discreditare şi dorinţa de a fugi. Şi, dintr-o dată, 
o înţelese foarte bine - mai bine, în acea clipă, decât se 
înţelegea pe sine. Realiză povara frumuseţii şi blestemul de 
a fi mereu o apariţie strălucitoare şi îşi mai dădu seama că 
obținuse o victorie pe care nu şi-o dorise. Îşi cunoştea 
propriile momente de nesiguranţă şi le recunoscu la lucru 
în ceea ce o privea. Indemnată de propria frumuseţe, 
simţea că are obligaţia de a se face auzită. Pornise într-o 
expediţie temerară, însă pierduse bătălia, iar acum nu ştia 
cum să ajungă mai repede la adăpost, oriunde ar fi fost 


acesta. Justin îşi aduse aminte de nerozia revoltătoare a 
textului pe care îl citise şi de răspunsurile convenţionale pe 
care le dăduse şi se gândi: „Are perfectă dreptate, iar eu 
sunt un porc, ba chiar mai rău, sunt un funcţionar stilat şi 
cam vârstnic al Ministerului de Externe ce a asmuţit 
întregul public împotriva unei fete frumoase care nu a 
acţionat decât cum simte ea că e firesc”. După ce o 
doborâse, acum se grăbi să o ajute să se ridice de la 
pământ: 

— Cu toate acestea, dacă vrem să redevenim serioşi 
măcar o clipă, anunţă el cu o voce aproape autoritară, 
adresându-se ei, timp în care hohotele de râs se stinseră, 
aţi atins tocmai chestiunea la care, practic, întreaga 
comunitate internaţională nu găseşte un răspuns. Cine sunt 
căştile albe? Ce înseamnă politica externă etică? În fine... 
Să cădem de acord asupra faptului că, în zilele noastre, 
ceea ce uneşte naţiunile mai înaintate este o noţiune nu 
tocmai bine conturată de liberalism umanitar. Dar ceea ce 
ne dezbină este exact întrebarea pe care mi-aţi pus-o: când 
devine un stat presupus umanist inacceptabil de represiv? 
Ce se întâmplă atunci când acesta ameninţă interesele 
noastre naţionale? Cine mai este umanist în acest caz? 
Altfel spus, tragem semnalul de alarmă pentru a sensibiliza 
Naţiunile Unite - presupunând că această organizaţie 
reacţionează - ceea ce este cu totul altă chestiune? Să 
luăm, de exemplu, Cecenia, să ne referim la Burma sau la 
Indonezia, să amintim de cele trei sferturi dintre ţările lumii 
numite în curs de dezvoltare... 

Şi aşa mai departe. Perdea de fum metafizică de cea mai 
jalnică factură, aşa cum ar fi fost primul care să o 
recunoască, însă asta se dovedi de folos pentru a o salva 
din situaţia fără ieşire. Urmă o dezbatere nu prea 
închegată, publicul formă tabere şi aspectele mai uşoare 
fură analizate pe faţă şi pe dos. Seminarul căpătase 
întâietate şi de aceea toată lumea consideră prelegerea 
drept un triumf. 


— Aş dori să mă invitaţi la o plimbare, îi spuse Tessa 
când seminarul se încheie. Îmi puteţi povesti despre 
Bosnia, adăugă ea în chip de scuză. 

Se plimbară prin grădinile Colegiului Clare şi, în loc să-i 
povestească despre Bosnia, Justin îi spuse numele fiecărei 
plante şi familia căreia îi aparţinea şi felul în care se 
hrănea. Ea se ţinea de braţul lui şi asculta în tăcere, 
punând ocazional câte o întrebare de genul: „De ce 
procedează aşa?” sau „Cum se petrece fenomenul?” lar 
asta avu efectul de a-l face să vorbească mai tot timpul, 
lucru pentru care se simţi la început recunoscător, 
deoarece cuvintele reprezentau pentru el modalitatea de a 
instala perdele de protecţie faţă de lume - cu excepţia 
faptului că, având-o acum pe Tessa la braţul său, se trezi 
gândindu-se mai puţin la măsuri de apărare şi mai mult la 
fragilitatea gleznelor ei, prinse în încălţămintea grea ce se 
purta în acel sezon, pe care le vedea păşind alături pe 
poteca îngustă a grădinii. Era convins că o cădere în faţă ar 
fi fost de ajuns pentru a-şi fractura osul gambei. Şi se mira 
cât de uşor plutea, atingându-se când şi când de el, de 
parcă n-ar fi mers alături, ci ar fi fost purtată de ape. După 
plimbare, luară un prânz târziu la un restaurant italian, iar 
chelnerii flirtară cu ea, ceea ce îl irită, asta până când 
pricepu că Tessa era pe jumătate italiancă, ceea ce explica 
oarecum situaţia şi îi îngădui lui Justin să-şi etaleze 
cunoştinţele de italiană, de care era mândru. Dar, mai apoi, 
constată cât de gravă devenise Tessa cât de gânditoare, 
cât de nesigure şi stângace îi erau mâinile, ca şi cum cuțitul 
şi furculiţa erau prea grele pentru ea întocmai cum 
fuseseră ghetele cât timp se plimbaseră prin grădină. 

— M-ai apărat, explică ea, încă în italiană, cu capul plecat 
şi ferindu-şi cu şuviţele de păr faţa. Mă vei proteja mereu, 
nu-i aşa? 

lar Justin, întotdeauna politicos până la sacrificiu spuse 
da, bine, dacă i se va cere, aşa va face. Sau, în orice caz, 
va face tot ce va putea cu alte cuvinte. Din câte îşi aducea 
aminte, acelea fuseseră singurele cuvinte pe care le 


schimbaseră în cursul mesei deşi, mai târziu, spre uimirea 
lui, ea îl asigurase că vorbise sclipitor despre viitorul 
conflict din Liban, un loc la care nu se gândise de ani de 
zile şi despre acţiunile de demonizare întreprinse de presa 
occidentală şi despre caraghioasa postură a liberalilor din 
vest, care n-ar fi recunoscut cu niciun chip că ignoranţa 
este sursa intoleranţei lor; şi că rămăsese profund 
impresionată de  caldele sentimente pe care le 
demonstrase în discutarea acelei teme, lucru care îl 
nedumeri pe Justin şi mai mult fiindcă, din câte îşi amintea, 
la vremea respectivă încă nu avea o părere tranşantă în 
ceea ce privea problema. 

Dar, în acele momente, cu Justin se petrecea un lucru pe 
care, spre emoția şi spaima lui, nu era capabil să-l ţină sub 
control. Fusese atras cu totul accidental într-un joc 
încântător şi se lăsase prins în el. Se găsea în cu totul alt 
element, devenise un personaj, iar acel rol era unul pe care 
dorise deseori să-l joace, însă, până atunci, nu reuşise să 
fie distribuit într-o asemenea piesă. Era adevărat, o dată 
sau de două ori  simţise  născându-se o senzaţie 
asemănătoare, dar niciodată nu avusese consistenţa 
ameţitoare de încredere şi pierdere sau uitare de sine. Şi în 
tot acest timp cuceritorul experimentat care era, 
transmisese semnale alarmant de sinistre, cât se poate de 
pregnant şi limpede: „Renunţă, eşti în mare pericol, e prea 
tânără pentru tine, prea reală, prea vie, nu ştie regulile 
jocului”. 

Totul fără niciun rezultat. După masă, când soarele încă 
strălucea, merseră la fluviu, iar el făcu proba a ceea ce 
orice amant demn de acest nume trebuie să demonstreze 
femeii sale pe râul Cam - mai precis, cât de îndemânatic 
era şi cât de rafinat şi cât de dezinvolt, în costum şi stând 
într-un echilibru precar la pupa unei bărci, mânuind cu 
pricepere o prăjină şi făcând conversaţie spirituală în două 
limbi - ceea ce, după cum jura ea, făcuse întocmai, deşi 
mai târziu el nu-şi putea aminti decât trupul ei longilin de 
copil al nimănui, fusta albă şi cămaşa neagră de călăreaţă, 


care avea un decolteu, precum şi ochii mari şi gravi care îl 
priveau cu un soi de recunoaştere căreia el nu putea să-i 
răspundă cu aceeaşi intensitate, fiindcă niciodată în viaţa 
lui de până atunci nu fusese stăpânit de o atracţie atât de 
puternică şi nici nu se simţise atât de neajutorat fiind prins 
în vraja ei. Ea îl întrebase de unde învățase atât de multe 
lucruri despre grădinărit, iar el răspunsese: „De la 
grădinarii noştri”. Ea voise să ştie cine îi erau părinţii, iar el 
se văzu silit să recunoască - puţin cam fără de voie, sigur 
fiind că asta îi va jigni principiile egalitariste - că se 
născuse într-o familie din înalta societate, într-o familie 
înstărită, şi că grădinarii erau plătiţi de tatăl său, care se 
ocupase financiar şi de lungul şir de doici, tutori şi şcoli 
particulare, universităţi şi vacanțe în străinătate, precum şi 
de toate celelalte necesare pentru a netezi calea sa spre 
pătrunderea în „firma de familie”, fiindcă aşa se numea 
Ministerul de Externe în vocabularul tatălui său. 

Dar, spre uşurarea lui, ea păru să găsească asta drept o 
descriere perfect acceptabilă a originii sale şi întregi 
imaginea cu o serie de confidente în ceea ce o privea. Şi ea 
se bucurase de privilegiul de a se fi născut într-o familie 
bogată, mărturisi ea. Dar părinţii îi muriseră într-un interval 
de nouă luni, ambii de cancer. 

— Aşadar, sunt orfană, declară ea cu o detaşare forţată, 
liberă să fac ce vreau acasă. 

După care rămaseră o vreme fiecare cu gândurile lui, şi 
totuşi apropiaţi. 

— Am uitat de automobil, constată el la un anumit 
moment, ca şi cum acest lucru ar fi pus o stavilă în calea 
altor momente petrecute împreună. 

— Unde l-ai parcat? 

— Tocmai asta e. E cu şofer. Aparține ministerului. 

— Nu poţi să-l suni pe şofer? 

Şi, uimitor, ea avea un telefon celular în poşetă, iar el 
avea în buzunar numărul de mobil al şoferului. De aceea, 
amară barca şi se aşeză alături de ea, timp în care îi 
comunică şoferului să plece singur la Londra, ceea ce era 


sinonim cu azvârlirea busolei peste bord, un act deliberat 
de abandon al regulilor, amănunt ce nu scăpă nici unuia 
dintre ei. lar după plimbarea pe râu, ea îl duse în 
apartamentul propriu şi făcu dragoste cu el. Dar de ce 
procedase astfel, şi cine îşi închipuise ea că era e/ când 
făcuse asta, şi cine credea că este ea şi cine şi ce devenise 
fiecare dintre ei la capătul acelui sfârşit de săptămână, 
aceste mistere, îi spuse ea când îl copleşea cu sărutări în 
gara de cale ferată, înainte de plecarea lui, doar timpul şi 
viaţa le va desluşi. Adevărul era că, spunea ea, îl iubea şi 
vor găsi răspuns la toate întrebările după ce se vor 
căsători. lar Justin, în nebunia care îl cuprinsese, îi făcu 
declaraţii la fel de nesăbuite, le repetă şi le dădu proporţii, 
toate acestea în timp ce se lăsa purtat de acel val de 
rătăcire de sine - şi se lăsa dus cu o bucurie neînţeleasă, 
chiar dacă, într-un cotlon al minţii, ştia că pentru fiecare 
dintre aceste hiperbole avea să plătească într-o bună zi. 

Ea nu făcu un secret din faptul că-şi dorea un iubit mai în 
vârstă. La fel ca multe femei frumoase pe care le 
cunoscuse, era sătulă de prezenţa bărbaţilor de aceeaşi 
vârstă cu ea. Intr-o exprimare care în secret îl oripila, ea se 
descrise drept o femeie uşoară, o tufă cu inimă, un mic 
diavol, însă el fusese prea şocat ca să o corecteze. 
Expresiile, descoperi el mai apoi, îşi aveau originea în 
limbajul tatălui ei, pe care, mai târziu, el ajunse să-l 
deteste, dar făcând eforturi dureroase de a ascunde acest 
sentiment, deoarece ea se referea la el ca la un sfânt. 
Nevoia ei de a fi iubită de Justin, explica ea, pornea dintr-o 
foame de nepotolit, iar Justin nu putea decât să susţină că 
acelaşi lucru era valabil şi în ceea ce-l privea, fără îndoială. 
lar la vremea aceea, aşa credea şi el. 

Primul impuls instinctiv, la patruzeci şi opt de ore după 
ce revenise la Londra, fusese să se elibereze. Fusese izbit 
de o tornadă, dar tornadele, ştia din experienţă, provocau o 
mulţime de pagube, unele dintre ele colaterale. Numirea sa 
într-un ungher uitat de lume din Africa, deocamdată în 
stadiu de proiect, i se păru dintr-o dată ademenitoare. 


Afirmațiile solemne că ar fi îndrăgostit îl alarmau cu atât 
mai mult cu cât le repeta mai des: „Nu e adevărat, am 
nimerit în altă piesă”. Avusese o serie de relaţii amoroase 
şi spera să aibă şi altele - dar numai în condiţiile cele mai 
clar definite şi gândite dinainte, cu femei care să fie la fel 
de puţin dispuse să abandoneze bunul-simţ de dragul 
pasiunii. Dar şi mai crud: se temea de credinţa ei fiindcă, 
asemenea oricărui pesimist căruia i s-au adeverit toate 
prevestirile, ştia că el nu are niciuna. Nu era vorba de 
credinţa în natura umană, nici de cea în Dumnezeu sau în 
viitor şi, bineînţeles, nu de cea în puterea universală a 
iubirii. Omul era josnic şi va rămâne astfel până la sfârşitul 
veacurilor. În lume se afla un număr redus de suflete 
raţionale, iar Justin era, din întâmplare, unul dintre ele. 
Misiunea acestora, după părerea lui tranşantă, era să 
ferească speța umană de cele mai grave excese - cu 
amendamentul că, în cazul în care două entităţi erau 
hotărâte să se facă fărâme una pe cealaltă, o persoană cu 
capul pe umeri putea face prea puţine pentru a le 
împiedica, indiferent cât de neclintită ar fi aceasta în 
strădania de a preîntâmpina materializarea cruzimii. „În 
cele din urmă”, îşi spuse maestrul nihilismului superior 
argumentat, în aceste vremuri toţi oamenii civilizaţi sunt ca 
Regele Canute:, iar schimbarea la faţă se face mereu mai 
iute. Prin urmare, era cu atât mai nerecomandat ca Justin, 
care judeca orice formă de idealism cu un scepticism 
extrem, să se lege de o femeie tânără care, deşi încântător 
de lipsită de inhibiţii în multe privinţe, nu era capabilă să 
treacă nici drumul fără ca mai întâi să facă o apreciere 
morală. Evadarea era singura soluţie de bun-simt. 

Dar pe măsură ce săptămânile treceau, iar el porni ceea 
ce se dorea a fi procesul delicat de despărţire, minunea 
celor întâmplate îl copleşi. Mesele nepretenţioase în oraş, 


3 Canute | - rege danez al Angliei între 1028-1035. Aluzia se face la 
cruzimea dovedită de acesta fată de nobilii englezi după cucerirea 
Angliei şi la schimbarea atitudinii faţă de aceştia, în dauna danezilor, 
din dorinţa şi ambiția de a deveni ulterior un rege mai „englez”. (n. tr.) 


plănuite pentru a fi scena despărțirii pline de regrete se 
transformau în banchete încântătoare, urmate de delicii şi 
mai ameţitoare de iubire trupească. Începu să se simtă 
ruşinat de apostazia sa secretă. Era amuzat, nu descurajat, 
de idealismul bizar al Tessei şi, în mod ciudat, pus pe 
jăratic de acesta. Ar trebui să simţi aceste lucruri pentru ca 
apoi să le  povesteşti... Până atunci, considerase 
convingerile ferme şi de neclintit drept duşmanii fireşti ai 
diplomatului, iar acestea trebuia ignorate, privite cu umor 
sau drept energie primejdioasă, care să fie canalizată 
pentru a fi făcută inofensivă. Acum însă, spre uimirea lui, le 
considera drept semne de curaj, iar pe Tessa drept purtător 
de drapel. 

lar ca urmare a acestei iluminări se născu o nouă 
percepţie despre sine. Nu mai reprezenta deliciul 
debutantelor vârstnice,  burlacul abil care  reuşea 
întotdeauna să evite căderea în lanţurile căsătoriei. Era 
nostima şi adorabila figură paternă a unei fete tinere şi 
frumoase, făcându-i orice  capriciu, cum se spune, 
îngăduindu-i să gândească singură atunci când avea 
nevoie. Dar, în acelaşi timp - protectorul, stânca, mâna 
îndrumătoare, agreabilul grădinar mai în vârstă, cu pălărie 
de pai. Abandonându-şi planul de evadare, lustin îşi fixă 
ferm direcţia spre ea şi, de astă dată - sau aşa voia să-i 
facă pe ofiţerii de poliţie să creadă - nu regretase şi nici nu 
privise înapoi cu nemulţumire. 


XX xk 


— Nici măcar atunci când a devenit un subiect jenant? îl 
întreabă Lesley după ce ea şi Rob, vădit uimiţi de 
onestitatea lui, au rămas într-o tăcere respectuoasă atât 
cât le permitea sarcina de serviciu. 

— V-am spus. Erau chestiuni în care nu ne puneam de 
acord. Eu preferam să aştept. Fie ca ea să adopte o 
atitudine mai moderată, fie ca Ministerul de Externe să ne 
atribuie roluri care să nu se bată cap în cap. Statutul soțiilor 


celor din Serviciu este în permanentă schimbare. Ele nu au 
dreptul la salarii în ţările unde suntem noi numiţi. Sunt 
obligate să meargă acolo unde soţii primesc post. Într-un 
anumit moment, li se oferă toată libertatea posibilă. In 
următorul, se aşteaptă ca ele să se comporte ca nişte 
gheişe-diplomat. 

— Prin cuvintele astea vorbeşte Tessa sau tu? îl întreabă 
Lesley cu un zâmbet. 

— Tessa n-a aşteptat niciodată să i se acorde libertatea. 
Şi-o lua singură. 

— Dar Bluhm nu te deranja? insistă Rob cu brutalitate. 

— Nici una, nici alta, dar Arnold Bluhm nu era amantul ei. 
Îi uneau cu totul alte lucruri. Cel mai ascuns secret al 
Tessei era virtutea ei. li plăcea să şocheze. 

Asta era prea mult pentru Rob: 

— Patru nopţi de zbenguială, Justin? se revoltă el. 
Dormind în aceeaşi cabană la Turkana? O fată ca Tessa? lar 
tu ne ceri în mod serios să credem că nu se culcau 
împreună? 

— Puteţi crede ce doriţi, răspunde Justin cu o răbdare de 
sfânt. Eu nu am nicio îndoială. 

— De ce? 

— Fiindcă mi-a spus ea. 

lar la asta cei doi nu găsesc un răspuns. Dar mai era 
ceva ce Justin voia să spună şi, picătură cu picătură, ajutat 
de îndrumările lui Lesley, reuşiră să afle cuvintele. 

— Se căsătorise cu convenţia, începu el stângaci. Cu 
mine. Nu cu vreun individ bun şi superinteligent. Cu mine. 
Vă recomand să nu o consideraţi drept o persoană exotică. 
Eu nu am pus niciodată la îndoială - şi nici ea, când am 
ajuns aici - că ea va deveni altceva decât o membră a 
grupului de gheişe pe care le lua în derâdere. In felul ei. 
Dar respectând totuşi regulile. 

Rămase puţin pe gânduri, conştient de privirile lor 
neîncrezătoare. 

— După moartea părinţilor, ea se speriase. Acum, 
avându-mă pe mine să-i ofer încredere, voia să se abţină 


de la a-şi lua prea multe libertăţi. Era preţul pe care se 
pregătise să-l plătească pentru a nu mai fi o orfană. 

— Şi ce a determinat-o să-şi schimbe hotărârea? întreabă 
Lesley. 

— Noi, răspunse Justin cu fervoare. Noi, supraviețuitorii 
Tessei. Noi, cei vinovaţi. Din cauza complacerii noastre, 
spuse el, coborându-şi glasul. Din cauza asta... 

Şi făcu un gest larg în care erau cuprinse nu numai 
sufrageria şi acuarelele imposibile ale Gloriei, înfipte parcă 
în brâul şemineului, ci întreaga casă din jurul lor şi 
ocupanţii şi, prin extensie, toate casele de pe stradă. 

— Noi, cei care suntem plătiţi ca să vedem ce se petrece 
şi preferăm să închidem ochii. Noi, care trecem prin viaţă 
cu ochii în pământ. 

— A spus ea asta? 

— Am zis-o eu. Aşa a ajuns să ne privească. S-a născut 
bogată, dar asta n-a interesat-o deloc. Pentru ea, banii nu 
aveau importanţă. Avea nevoie de mult mai puţin decât cei 
din clasele de jos. Dar ştia că nu poate fi scuzată pentru 
indiferența faţă de ceea ce vedea şi auzea. Ştia că era 
datoare. 

lar în acest moment, Lesley cere o pauză până a doua zi 
la aceeaşi oră, dacă Justin e de acord. Acesta zice că da. 

Cei de la British Airways par să fi ajuns la o concluzie 
asemănătoare, fiindcă mai reduc din luminile de la clasa 
întâi şi iau ultimele comenzi pentru astă-seară. 


VIII 


Rob se tolăneşte în vreme ce Lesley îşi despachetează 
jucăriile: carnetele colorate, pixurile, reportofonul de care 
ieri nu s-a atins, guma de şters. Justin are o paloare de 
deţinut şi o reţea de riduri fine în jurul ochilor - aşa arată 
când se trezeşte acum dimineaţa. Orice doctor i-ar 
recomanda aer proaspăt. 

— Ai spus că nu ai nimic de a face cu asasinarea soţiei în 
sensul în care sugerăm noi, Justin, îi reaminteşte Lesley. Ce 
alt înţeles ar mai fi, dacă nu te deranjează întrebarea 
noastră? 

Şi apoi trebuie să se aplece peste masă ca să-i audă 
răspunsul. 

— Ar fi trebuit să merg cu ea... 

— La Lokichoggio? 

El clătină din cap. 

— La lacul Turkana? 

— Peste tot... 

— Aşa ţi-a spus ea. 

— Nu. Ea nu m-a criticat niciodată. Nu ne-am spus 
niciodată unul altuia ce trebuia să facem. Am avut odată o 
discuţie în contradictoriu, dar se referea la metode, nu la 
conţinut. Arnold nu a reprezentat vreodată un impediment. 

— În legătură cu ce a fost acea discuţie, mai precis? 
întreabă Rob, agăţându-se cu încăpățânare de modul lui ad 
litteram de a interpreta lucrurile. 

— După pierderea copilului am implorat-o pe Tessa să-mi 
îngăduie să o duc înapoi în Anglia sau în Italia. Oriunde ar fi 
dorit ea. Nici n-a vrut să discute. Avea o misiune, slavă 
cerului, o rațiune de a trăi, iar asta aici, în Nairobi. 
Descoperise marea injustiţie socială. Uriaşa crimă; o numea 
în ambele feluri. Asta era tot ce aveam dreptul să ştiu. In 
profesiunea mea, ignoranţa studiată reprezintă o formă de 
artă. 


Se întoarce spre fereastră şi priveşte afară fără a vedea 
nimic. 

— Aţi văzut cum trăiesc oamenii din cartierele foarte 
sărace de aici? 

Lesley clătină din cap. 

— M-am dus o dată. Într-un moment de slăbiciune, a 
recunoscut ea mai târziu, voia să văd cu ochii mei locul ei 
de muncă. Ne-a însoţit şi Ghita Pearson. Pe Ghita şi pe 
Tessa le apropia firea lor. Afinităţile erau ridicole. Ambele 
erau fiice de doctoriţe; taţii - avocaţi; amândouă primiseră 
o educaţie catolică. Am mers la un centru medical. Patru 
ziduri din beton, un acoperiş din tablă şi o mie de oameni 
aşteptând să ajungă la uşă. 

Vreme de o clipă uită unde se află. 

— Sărăcia de asemenea proporţii are o disciplină proprie 
care nu poate fi învățată dintr-o dată. Cu toate acestea, mi- 
a venit greu, din acel moment, să merg pe Stanley Street - 
se întrerupse din nou - fără ca imaginea cealaltă să-mi 
revină în minte. 

După exprimările evazive şi alunecoase ale lui Woodrow, 
cuvintele lui sună ca din Scriptură. 

— Marea injustiţie, marea crimă, era ceea ce o ţinea în 
viaţă. Copilul nostru murise de cinci săptămâni. Lăsată 
singură acasă, Tessa stătea şi privea fix în perete. Mustafa 
îmi telefona la Inalta Comisie: „Veniţi acasă, Mzee, ea e 
bolnavă”. Dar nu eu am fost acela care a readus-o la viaţă. 
A fost Arnold. El o înţelegea. El împărtăşea secretul cu ea. 
Ea doar auzea motorul maşinii lui pe alee şi devenea 
altcineva. „Ce mi-ai adus? Ce ai adus?” Se referea la veşti... 
Informaţii... Progrese... După ce pleca, se retrăgea în 
cămăruţa ei de lucru şi trudea până noaptea târziu. 

— La computer? 

Un moment de precauţie din partea lui Justin. Depăşit 
curând. 

— Avea documentele ei, propriul computer. Avea telefon, 
pe care îl folosea cu cea mai mare circumspecţie. Şi-l avea 
pe Arnold, ori de câte ori putea evada. 


— Şi, la vremea aceea, nu te deranja asta? rânjeşte Rob, 
într-o revenire prost calculată, la tonul autoritar, în ideea de 
a-l intimida. Soţia, care stătea melancolică, aşteptând 
apariţia doctorului care face minuni? 

— Tessa era dezolată. Dacă ar fi avut nevoie de o sută de 
Blumh-i, în ceea ce mă privea, îi putea avea pe toţi în 
condiţiile stabilite de ea. 

— lar tu nu ştiai nimic despre marea crimă, reveni 
Lesley, nedorind să se lase convinsă. Nimic despre ce era 
vorba, cine erau victimele şi actorii principali. lţi ascundeau 
totul. Bluhm şi Tessa, împreună, iar tu stăteai uitat într-un 
colţ, total neştiutor. 

— Le-am oferit spaţiul de manevră de care aveau nevoie, 
confirmă Justin, la fel de stăruitor. 

— Eu nu înţeleg cum puteai supraviețui în asemenea 
condiţii, insistă Lesley, lăsând carnetul jos şi desfăcându-şi 
palmele. Separaţi, dar împreună - după cum descrii tu 
situaţia - e ca şi cum... ca şi cum nu ai mai comunica... ba 
mai rău! 

— N-am reuşit să trecem peste astea, îi reaminteşte 
Justin pe un ton neutru. Tessa a murit. 


XX xk 


În acel moment, se părea că ei socotiseră că vremea 
confidenţelor intime se cam încheiase şi că aceasta avea să 
fie urmată de o perioadă de umilinţă sau jenă, ba chiar de 
retractări. Însă Justin abia începuse. Cu un gest brusc, 
înalţă umerii, ca un jucător de cărţi care ridică miza. 
Palmele se reazemă de coapse şi rămân acolo, fiindcă nu li 
se porunceşte altceva. Vocea lui îşi recapătă puterea. O 
forţă interioară nebănuită o aduce la suprafaţa, în aerul 
stătut şi fetid al sufrageriei familiei Woodrow, în care încă 
pluteşte izul sosului servit seara trecută. 

— A fost atât de impetuoasă, afirmă el cu mândrie, 
repetând un fragment din prelegerile pe care şi le-a ţinut 
ore în şir. Am iubit asta la ea încă de la început. Dorea cu 


disperare să aibă un copil cu mine. Moartea părinţilor 
trebuie compensată cât mai curând posibil! De ce să mai 
aştepte până ne căsătoream?! Eu am reţinut-o. N-ar fi 
trebuit s-o fac. Am făcut concesii convențiilor. Dumnezeu 
ştie de ce. „Foarte bine, a zis ea, dacă trebuie să ne 
căsătorim ca să am un copil, atunci să o facem imediat.” 
Aşa că am plecat în Italia şi ne-am căsătorit pe dată, spre 
uriaşa încântare a colegilor mei. E şi el amuzat. „Quayle a 
înnebunit! Bătrânul Justin s-a însurat cu fiică-sa! Tessa şi-a 
dat bacalaureatul?” Când, după trei ani de încercări, a 
rămas însărcinată, a plâns. La fel şi eu. 

Se opreşte o clipă, deşi nimeni nu i-a întrerupt tirada. 

— Perioada de sarcină a schimbat-o. Dar numai în bine. 
Tessa devenea mamă. Pe dinafară, rămăsese detaşată şi 
vioaie. Dar interior, în ea se năştea un adânc sentiment de 
responsabilitate. Ceea ce până în acel moment o 
preocupase, ceea ce fusese important pentru ea devenise 
acum cu adevărat vocaţia ei. Am aflat că aşa se întâmplă. 
Era în şapte luni şi tot îi îngrijea pe bolnavi şi pe muribunzi, 
apoi revenea la câte-o recepţie diplomatică din oraş. Cu cât 
se apropia ziua naşterii copilului, cu atât era mai hotărâtă 
să facă o lume mai bună pentru el. Nu doar pentru copilul 
nostru. Pentru toți copiii. La vremea respectivă se orientase 
spre un spital african. Dacă aş fi silit-o să meargă la o 
clinică particulară, ar fi făcut-o, dar în cazul acesta, aş fi 
trădat-o. 

— Cum? murmură Lesley. 

— Tessa făcea o distincţie absolută între durerea pe care 
o urmăreşti şi cea împărtăşită. Durerea observată este cea 
de ziar. E o durere diplomatică. E bună pentru televiziune şi 
trece imediat ce închizi blestematul acela de televizor. Cei 
care urmăresc suferinţa pe ecran şi nu fac nimic pentru a o 
alina, după părerea ei, nu erau cu nimic mai prejos decât 
cei care o provocau. Aceia erau răii samariteni. 

— Dar ea făcea ceva pentru a o alunga, obiectează 
Lesley. 


— De aceea şi ideea cu spitalul african. În momentele ei 
în care se manifesta radical vorbea despre naşterea 
copilului în cocioabele din Kibera. Slavă cerului, Arnold şi 
Ghita au reuşit să-i redea simţul proporţiilor. Arnold ştie cel 
mai bine ce înseamnă suferinţa. Nu numai că a tratat 
victimele torturilor din Algeria, dar a fost el însuşi torturat. 
Işi câştigase dreptul de a trece în rândul nenorociţilor 
acestui pământ. Eu, nu. 

Rob se agaţă de această replică, de parcă remarca nu ar 
mai fi fost făcută de zece ori până atunci. 

— Mi se pare greu de constatat care era rolul tău, nu 
crezi? Deveniseşi un soi de roată de rezervă, rămânând 
acolo, între nori, cu durerea ta diplomatică şi cu comitetul 
la înalt nivel, nu? 

Dar răbdarea lui Justin este nelimitată. Există momente 
când este prea bine crescut ca să contrazică pe cineva: 

— M-a scutit de serviciu activ, după cum se exprima ea, 
afirmă el, iar vocea lui pierde din intensitate din pricina 
ruşinii. A inventat argumente verosimile ca să mă simt cu 
conştiinţa împăcată. Susţinea că lumea are nevoie de 
amândoi: eu, înăuntrul sistemului, ca să împing; ea, în 
afara lui, pe teren, ca să tragă. „Eu sunt cea care crede în 
statul moral, obişnuia să zică. Dacă voi, ăştia, nu vă faceţi 
meseria, ce speranţă mai avem noi, ceilalţi?” Acesta era un 
artificiu de gândire şi amândoi ştiam. Sistemul nu avea 
nevoie de slujba mea. Nici eu. Şi atunci ce rost avea?! 
Intocmeam rapoarte la care nu se uita nimeni şi sugeram 
acţiuni care niciodată nu erau întreprinse. Tessa nu ştia ce 
înseamnă înşelătoria. Cu excepţia persoanei mele. Pentru 
mine, ea se autoamăgea până la capăt. 

— S-a temut vreodată? întreabă Lesley, încet, ca să nu 
tulbure atmosfera propice destăinuirilor. 

Justin rămâne puţin pe gânduri, apoi îşi îngăduie un 
zâmbet fugar prilejuit de o amintire: 

— S-a lăudat odată ambasadoarei americane că teama 
era singura injurie formată din cinci litere al cărei înţeles îi 
scapă. Excelenţa sa n-a fost deloc amuzată. 


Lesley surâde şi ea, dar scurt: 

— lar hotărârea aceasta de a naşte copilul într-un spital 
african, întreabă ea, cu ochii în carnetul de notițe, ne poţi 
spune când şi cum a fost luată, te rog? 

— Era o femeie dintr-unul din satele sărace din nord pe 
care Tessa o vizita mereu. Wanza... Numele de familie mi-e 
necunoscut. Wanza suferea de o boală misterioasă. Fusese 
selectată pentru un tratament special. Coincidenţa a făcut 
să se regăsească în aceeaşi rezervă de la spitalul Uhuru, iar 
Tessa s-a împrietenit cu ea. 

„Oare, ei percep tonul mai ferit care se strecoară în 
vocea lui?” El îl simte. 

— Se ştie ce boală era? 

— Doar în linii generale. Era bolnavă şi starea ei se putea 
agrava. 

— Avea SIDA? 

— Nu am idee dacă boala ei avea legătură cu SIDA. După 
părerea mea, preocupările lor mergeau în altă direcţie. 

— Mi se pare destul de neobişnuit, nu-i aşa, ca o femeie 
dintr-un cartier aşa sărac să nască în spital... 

— Era sub observaţie medicală. 

— A cui observaţie? 

E a doua oară că Justin se autocenzurează. Mimarea 
neştiinţei nu-i o calitate înnăscută pentru el. 

— Presupun că a vreunei clinici. Din satul ei. Din vreun 
ghetou. După cum vedeţi, nu prea ştiu. Mă minunez câte 
sunt lucrurile pe care nu am reuşit să le aflu. 

— lar Wanza a murit, aşa e? 

— A murit în ultima noapte petrecută de Tessa în spital, 
răspunde Justin, abandonând recunoscător reținerea, 
pentru a reconstitui acel moment pentru ei. Stătusem în 
salon toată seara, dar Tessa a insistat să merg acasă 
pentru a dormi câteva ore. Le-a spus acelaşi lucru lui 
Arnold şi Ghitei. Stăteam de veghe cu rândul la căpătâiul 
ei. Arnold adusese un pat de campanie. La patru dimineaţa, 
Tessa mi-a telefonat. În rezervă nu era telefon, aşa că l-a 
folosit pe cel al asistentelor. Era disperată. „Isterică” ar 


descrie mai corect starea ei, dar, când era isterică, Tessa 
nu ridica glasul. Wanza dispăruse... Copilul, la fel... Se 
trezise şi constatase că patul Wanzei era gol, iar pătuţul 
copilului nu mai era. M-am dus cu maşina până la Spitalului 
Uhuru. Arnold şi Ghita sosiseră în acelaşi moment. Tessa nu 
putea fi consolată. Era ca şi cum pierduse cel de-al doilea 
copil, la interval de numai câteva zile. Toţi trei, împreună, 
am convins-o că era vremea să-şi petreacă acasă restul 
convalescenţei. Dacă Wanza murise, iar copilul dispăruse, 
nici ea nu se mai simţea obligată să rămână. 

— Tessa n-a reuşit să vadă copilul? 

— A cerut să-l vadă, dar i s-a comunicat că nu se 
cuvenea. Wanza murise, iar copilul fusese luat de fratele ei 
în sat. În ceea ce privea răspunderea spitalului, chestiunea 
era considerată încheiată. La spital, decesele sunt chestiuni 
care incomodează, adaugă el, vorbind în cunoştinţă de 
cauză după experienţa prin care trecuse cu Garth. 

— Arnold a reuşit să vadă cadavrul? 

— A ajuns prea târziu. Fusese trimis la morgă şi se 
pierduse. 

Lesley face ochii mari, incapabilă să-şi ascundă 
consternarea în timp ce, aflat în cealaltă parte a lui Justin, 
Rob se apleacă precipitat, trage spre el reportofonul şi 
priveşte prin ferestruică pentru a se asigura că banda se 
învârteşte. 

— Pierdut? Cum să pierzi cadavre? exclamă Rob. 

— Sunt convins că la Nairobi se întâmplă tot timpul 
lucruri dintr-astea. 

— Dar certificatul de deces? 

— Nu vă pot spune decât ceea ce am aflat de la Arnold şi 
Tessa. Nu ştiu nimic despre certificatul de deces. Nu au 
adus vorba despre el. 

— Fără autopsie? revine Lesley. 

— După ştiinţa mea, fără. 

— Wanza a primit vizite în spital? 

Justin se gândeşte o clipă, dar nu vede niciun motiv care 
l-ar opri să răspundă: 


— A fost fratele ei, Kioko. A dormit alături de ea pe podea 
atunci când nu-i făcea vânt ca să alunge muştele. Şi Ghita 
Pearson avea grijă să stea cu ea când o vizita pe Tessa. 

— Altcineva? 

— Un doctor alb, cred. Nu sunt chiar sigur. 

— Că era alb? 

— Că era doctor. Un bărbat alb cu haină albă şi cu 
stetoscop. 

Din nou reținerea, coborând ca o umbră în vocea lui 
Justin: 

— Era însoţit de un grup de studenţi. Sau aşa am crezut 
eu. Purtau cu toţii haine albe. 

„Cu trei albine aurii brodate pe buzunarul fiecărei haine”, 
ar fi putu să adauge, dar decise să păstreze asta pentru 
sine. 

— De ce spui că erau studenţi? Aşa a spus Tessa? 

— Nu. 

— Atunci Arnold? 

— Arnold n-a spus nimic în prezenţa mea. E o pură 
presupunere a mea. Erau tineri... 

— Dar cel care-i conducea? Doctorul lor, dacă asta era 
el... A spus Arnold ceva despre el? 

— Mie, nu. Dacă ar fi avut vreo întrebare, probabil că i-a 
adresat-o acelui bărbat, omului cu stetoscopul. 

— În prezenţa ta? 

— Dar nu ca să aud. 

„Sau cam aşa ceva.” 

Ca şi Lesley, Rob îşi împinge capul înainte pentru a nu 
scăpa niciun cuvânt. 

— Continuă... 

Justin asta şi face. Acceptând un scurt armistițiu, se 
alătură echipei lor. Dar reținerea nu i-a dispărut din glas. 
Îngrijorare şi circumspecţie se văd în ochii lui obosiţi: 

— Arnold l-a luat pe bărbat deoparte. L-a tras de braţ. Pe 
cel cu stetoscop. Au discutat aşa cum fac medicii. Cu voce 
scăzută, departe de restul lumii. 

— În engleză? 


— Aşa cred. Când Arnold vorbeşte franceză sau ki- 
swahili, limbajul trupului îl trădează. 

„lar când foloseşte engleza, e înclinat să ridice puţin 
tonul”, ar fi putut adăuga el. 

— Descrie-l pe tipul cu stetoscop! îi porunceşte Rob. 

— Masiv. Un bărbat solid. Gras. Neîngrijit. Îmi aduc 
aminte de pantofii lui, din piele întoarsă. Nu ştiu de ce, dar 
amintirea pantofilor n-o pot alunga. Pantofi din piele 
întoarsă, o haină murdară, chipul congestionat. Un soi de 
clovn. Dacă n-ar fi fost haina albă, l-aş fi luat drept 
impresar. 

„Şi trei albine aurii, cam soioase, dar încă vizibile, 
brodate pe buzunar, la fel ca şi asistenta medicală de pe 
posterul văzut la aeroport”, gândi el. 

— Părea ruşinat, adăugă Justin, el însuşi surprins de ceea 
ce spusese. 

— Din ce motiv? 

— De prezenţa lui acolo. De ceea ce făcea. 

— De ce afirmi asta? 

— Evita să se uite la Tessa. La niciunul dintre noi. Se uita 
în orice altă parte, numai la noi nu. 

— Culoarea părului? 

— Blond. Roşcat. Părea să fie băut. Părul roşcat evidenția 
asta. Ştiţi de el? Tessa era foarte curioasă în privinţa lui. 

— Barbă? Mustaţă? 

— Bărbierit. Ba nu. Nu era ras. Avea barba nerasă de cel 
puţin o zi. Avea o culoare aurie. Tessa l-a întrebat de mai 
multe ori cum îl cheamă. Ela refuzat să-i spună. 

Rob atacă în forţă din nou: 

— Ce fel de discuție aveau? insistă el. Era o ceartă? Era 
în termeni amicali? Se invitau unul pe altul la masă? Ce se 
petrecea? 

Prudenţa revine. „N-am auzit nimic. Doar am văzut.” 

— Arnold părea să protesteze; îi reproşa ceva. Doctorul 
nega. Am avut impresia... face o pauză, acordându-şi timp 
pentru a-şi putea găsi cuvintele. 


„Să nu ai încredere în nimeni, îi spusese Tessa. În 
nimeni, în afară de Ghita şi Arnold. Promite-mi! Promite- 
mi!” 

— Am avut impresia că... nu era prima oară că între ei 
apărea o neînțelegere. Asistam la o discuţie în 
contradictoriu care se repeta. Cel puţin aşa am crezut după 
aceea. Că asistasem la o reluare a ostilităţilor între doi 
adversari. 

— Înseamnă că te-ai gândit mult. 

— Da. Da, e-adevărat, îl aprobă Justin nesigur. Cealaltă 
impresie pe care am avut-o era că engleza nu era limba 
maternă a doctorului. 

— Dar n-ai discutat nimic din toate acestea cu Arnold sau 
Tessa? 

— După ce individul a plecat, Arnold a revenit la 
căpătâiul Tessei, i-a luat pulsul şi i-a spus ceva la ureche. 

— Şi, din nou, n-ai auzit nimic, nu? 

— Nu, şi nici nu mă privea pe mine ce discutau... 

„Prea subțire, gândeşte el. lIncearcă ceva mai 
convingător”. 

— Era un rol cu care mă familiarizasem, îi explică Justin, 
evitând privirile lor. Să rămân în afara cercului lor restrâns. 

— Ce medicaţie i se administra Wanzei? îl întreabă 
Lesley. 

— N-am idee... 

Ştia prea bine. Otravă. O adusese pe Tessa de la spital şi 
stătea la doi paşi în urma ei pe treptele ce duceau spre 
dormitorul lor, având geanta cu lucrurile Tessei într-o mână 
şi o altă sacoşă cu primele hăinuţe ale lui Garth, precum şi 
cearşafuri şi scutece în cealaltă mână, dar o urmărea ca pe 
un luptător fiindcă, fiind vorba de Tessa, ea trebuia să se 
descurce singură. De aceea, imediat ce ea a început să se 
prăvălească, a dat drumul bagajelor şi a prins-o înainte ca 
genunchii să-i cedeze şi atunci a simţit cât de cumplit de 
uşoară era. A simţit şi tremurul şi disperarea ei când a 
izbucnit în lamentaţii, nu în legătura cu Garth, care murise, 
ci cu decesul Wanzei. 


„Au ucis-o!” scuipase ea, exact în faţa lui, fiindcă o ţinea 
atât de aproape. Justin, ticăloşii aceia au ucis-o pe Wanza! 
Au omorât-o cu otrava lor” „Cine a făcut asta, draga mea?” 
a întrebat el, netezindu-i părul umed de sudoare şi 
îndepărtându-i-l de pe obraji şi frunte. „Cine a ucis-o? 
Spune-mi!” Ţinând braţul pe după spatele ei costeliv, a 
îndrumat-o uşor în sus, pe trepte. „Care ticăloşi, draga 
mea? Spune-mi cine sunt ticăloşii!” „Nemernicii aceia de la 
ThreeBees. Nenorociţii aceia ce se cred doctori. Cei care nu 
voiau să se uite la noi”. „Despre ce fel de doctori vorbeşti?” 
întrebă, ridicând-o şi aşezând-o pe pat, pentru a evita 
pericolul ca ea să cadă din nou. „Doctorii aceia n-au nume? 
Spune-mi!” 

Din adâncurile lumii lui interioare, o aude pe Lesley 
adresându-i aceeaşi întrebare, dar pe dos: 

— Justin, numele de Lorbeer îţi sugerează ceva? 

„Dacă ai îndoieli, să minţi!” a jurat faţă de sine. „Dacă 
ajungi în iad, să minţi! Dacă n-ai încredere în nimeni - nici 
măcar în tine însuţi - şi dacă trebuie să fii credincios 
morţilor, să minţi!” 

— Mă tem că nu, răspunde el. 

— Nu l-ai auzit din întâmplare? La telefon, poate? 
Frânturi de discuţie între Arnold şi Tessa? Lorbeer, german, 
olandez - poate, elveţian? 

— Numele nu-mi sună familiar din niciun context. 

— Kovacs - o unguroaică? Are părul negru. Se spune că e 
frumoasă. 

— Dar numele mic? 

Vrea să nege din nou, dar, de data aceasta, chiar nu ştie. 

— Nimeni nu ştie, îi răspunde Lesley cu un ton aproape 
disperat. Emrich. Tot femeie. Dar blondă. Nu?! 

Înfrântă, azvârle pixul pe masă. 

— Aşadar, Wanza moare, zice ea. Asta, oficial. Ucisă de 
un individ care nici nu a vrut să te privească. lar astăzi, la 
şase luni de atunci, tot nu ştii ce s-a întâmplat. A murit, pur 
şi simplu. 


— Nu mi s-a spus niciodată. Chiar dacă Tessa şi Arnold 
au ştiut cauza morţii, eu n-am aflat-o. 

Rob şi Lesley se lasă moale pe scaun ca doi atleți care au 
căzut de acord să se relaxeze. Lăsându-se cu spatele de 
spătar, întinzându-şi braţele larg în lături, Rob scoate un 
oftat teatral, în vreme ce Lesley rămâne uşor aplecată în 
faţă, rezemându-şi bărbia în căuşul palmei şi având o 
expresie melancolică pe chipul înţelept. 

— lar tu n-ai inventat nimic din toate astea, nu? îl 
întreabă ea pe Justin, fără să-şi ia degetele din dreptul 
gurii. Toată istoria asta despre Wanza, femeia muribundă, 
copilul ei, aşa-zisul doctor care se simţea ruşinat, aşa-zişii 
studenţi cu haine albe? Nu e un amalgam de minciuni de la 
un cap la altul, de exemplu? 

— Asta e o idee de-a dreptul ridicolă! De ce Dumnezeu v- 
aş face să pierdeţi vremea inventând o asemenea poveste? 

— Spitalul Uhuru nu deţine nicio fişă în legătură cu 
Wanza, explică Rob, la fel de disperat, fără să-şi modifice 
poziţia, stând pe jumătate tolănit. Tessa a existat, la fel şi 
sărmanul tău Garth. Dar femeia aceea n-a fost niciodată 
acolo, nu s-a internat, n-a fost tratată de un doctor, 
pseudodoctor sau de vreo altă persoană, nimeni n-a văzut- 
o, nimeni nu i-a prescris nimic. Copilul ei nu s-a născut, ea 
nu a murit, cadavrul ei nu s-a pierdut fiindcă nici n-a 
existat. Les a vorbit cu câteva dintre asistente, dar ele nu 
ştiu absolut nimic, nu-i aşa, Les? 

— Cineva a discutat cu ele confidenţial înainte de a 
ajunge eu acolo, explică Lesley. 


XX xk 


Auzind o voce de bărbat în spatele lui, Justin se răsuci. 
Era însă doar însoţitorul de zbor care voia să ştie dacă se 
simte confortabil. „Domnul Brown are, cumva, nevoie de 
ajutor să-şi regleze scaunul pentru o poziţie mai comodă?” 
„Mulţumesc, domnul Brown preferă să rămână în capul 
oaselor.” „Sau are nevoie de ajutor cu aparatul video?” 


„Nu, mulţumesc, nici n-am nevoie de el.” „Atunci poate 
vrea să tragem storul peste fereastră?!” „Nu, mulţumesc - 
mai apăsat de astă dată - prefer ca fereastra să rămână 
aşa.” „Atunci nu vrea o pătură moale şi călduroasă?” 
Victimă a incurabilei lui politeţi, Justin acceptă o pătură şi-şi 
îndreptă din nou ochii spre fereastra întunecată, la fix 
pentru a o vedea pe Gloria dând buzna în sufragerie fără să 
bată la uşă, aducând o tavă cu sandvişuri. Aşezând-o pe 
masă, ea aruncă pe furiş o privire către cele scrise de 
Lesley în carnetul ei de notițe: strădanie zadarnică, după 
cum se vădeşte, fiindcă, abilă, Lesley a întors deja pagina. 

— Sper să nu-l extenuaţi pe oaspetele nostru, dragii mei. 
Şi-aşa are destule de îndurat, nu-i aşa, Justin? 

Urmează un sărut pe obraz pentru Justin şi, pentru ochii 
tuturor, o ieşire din scenă ca la music-hall, în timp ce toţi 
trei, parcă gândind la unison, sar să-i deschidă uşa 
temnicerului care pleacă, ducând tava cu ceştile goale de 
ceai. 


XX xk 


După plecarea Gloriei, o vreme discuţia este 
fragmentată. Mestecă sandvişurile, Lesley deschide un alt 
carnet, unul albastru, în timp ce Rob, cu gura plină, îl 
asaltează pe Justin cu o serie de întrebări, care par să nu 
aibă nicio legătură cu cele discutate până atunci. 

— Ştii pe cineva care fumează Sportsman, ţigară de la 
ţigară? pe un ton care sugerează că fumatul unei 
asemenea mărci reprezintă o infracţiune capitală. 

— Nu ştiu pe nimeni, nu. Amândoi detestam mirosul de 
tutun. 

— Mă refeream la alte locuri, nu acasă. 

— Tot nu ştiu. 

— Ştii pe cineva care posedă un camion de safari de 
culoare verde, în stare bună, înmatriculat în Kenya? 


— Înalta Comisie se mândreşte cu un jeep blindat de nu 
ştiu ce marcă este, dar nu-mi dau seama dacă la el faceţi 
referire. 

— Ştii nişte indivizi până în patruzeci de ani, cu aspect 
cazon, purtând pantofi lustruiţi, şi fiind foarte bronzaţi? 

— Nu-mi vine nimeni în minte care să arate aşa, îmi pare 
rău, mărturiseşte Justin, zâmbind uşurat că discuţia a ieşit 
din zona de pericol. 

— Ai auzit măcar de vreun loc pe nume Marsabit? 

— Da, cred că da. Da, Marsabit. Sigur... De ce? 

— A, corect. Bravo. Deci, aí auzit de asta. Unde e? 

— La marginea deşertului Chalbi. 

— Aşadar, la răsărit de lacul Turkana? 

— Dacă nu mă înşală memoria, da. E centrul 
administrativ sau cam aşa ceva. Loc de întâlnire pentru 
rătăcitorii din zona de nord a tării. 

— Ai fost vreodată acolo? 

— Vai, nu! 

— Cunoşti pe cineva care a fost? 

— Nu, nu cred. 

— Ai idee de locurile de cazare din Marsabit pe care le 
poate găsi un călător ostenit de griji şi drumuri? 

— Cred că există locuri de dormit. Şi un post de poliţie. 
Plus o rezervaţie naţională. 

— Dar n-ai fost niciodată acolo. Justin nu a vizitat acel 
loc. Şi nici n-ai trimis pe nimeni acolo? Justin nu a făcut asta 
şi atunci cum de ştii despre această localitate? Ai puteri 
paranormale? 

— Când sunt numit într-o ţară, am datoria să-i studiez 
harta. 

— Justin, ni s-au relatat diverse lucruri despre un 
automobil de safari cu ampatament mare, de culoare 
verde, care a oprit la Marsabit cu două nopţi înainte de 
crimă, explică Lesley, după ce această demonstraţie rituală 
de agresiune a fost dusă până la capăt. In care erau doi 
albi. Arătau a vânători. Atletici, cam de vârsta ta cu haine 
kaki şi cu pantofi lustruiţi, aşa cum zice Rob. Nu au discutat 


cu nimeni. N-au flirtat cu niciuna dintre suedezele, destul 
de numeroase, de la bar. Au cumpărat provizii de la 
magazin. Combustibil, ţigări, apă, bere, hrană. Ţigările erau 
marca Sportsman, berea - Whitecap, la sticlă. Whitecap se 
găseşte numai la sticlă. Au plecat în dimineaţa următoare, 
îndreptându-se prin deşert spre nord. Dacă o ţineau tot 
înainte, puteau ajunge pe malul lacului Turkana a doua zi, 
spre seară. Puteau ajunge chiar şi la Golful Allia. Sticlele 
goale de bere găsite în apropierea scenei crimei erau de 
Whitecap. Chiştoacele, de Sportsman. 

— Vi s-ar părea că gândesc prea simplu dacă întreb de 
registrul hotelului de la Marsabit? vrea să ştie Justin. 

— Lipseşte pagina, afirmă Rob cu un aer triumfător, 
blocându-i orice ieşire. Ruptă din registru... Plus că 
personalul de la Marsabit nu şi-i aminteşte nici dacă-i pici 
cu ceară. Oamenii sunt atât de înspăimântați, că nu mai 
ştiu nici cum îi cheamă. Presupunem că a discutat cineva 
cu ei între patru ochi. Aceiaşi oameni care au vorbit şi cu 
personalul spitalului. 

Însă în rolul de călău, acesta este cântecul de lebădă al 
lui Rob, un adevăr pe care pare a-l recunoaşte şi el, fiindcă 
îl fixează intens pe Justin şi se trage de lobul urechii şi are o 
expresie prin care aproape că-şi cere scuze, iar presupusa 
victimă a devenit, între timp, mai pricepută în a citi 
semnele. Privirea lui pendulează repede între Rob şi Lesley, 
insistent. Aşteaptă următoarea întrebare şi, dacă vede că 
aceştia nu au niciuna pregătită, le adresează el întrebarea: 

— Dar la biroul de evidenţă auto v-aţi interesat? 

Sugestia atrage un hohot de râs lipsit de umor din partea 
celor doi ofiţeri. 

— În Kenya? întreabă ei. 

— Atunci la companiile de asigurări. Importatorii, 
furnizorii... În Kenya nu pot fi prea multe camioane de 
safari cu ampatament mare şi de culoare verde. Mai ales 
dacă le cauţi. 

— Băieţii în albastru se muncesc să afle, afirmă Rob. 
Până în mileniul următor, dacă suntem băieţi buni, s-ar 


putea să primim şi răspuns. Importatorii n-au fost chiar atât 
de isteţi, ca să recunosc cinstit, continuă el, privind 
şmechereşte către Lesley. De o firmuliţă, pe nume Bell, 
Barker & Benjamin, cunoscută de altfel şi ca ThreeBees - 
de ăştia ai auzit? Preşedinte pe viaţă, un anume sir 
Kenneth K. Curtiss, jucător de golf şi escroc, Kenny K. 
pentru amicii apropiaţi? 

— In Africa, toată lumea a auzit de ThreeBees, spune 
Justin, din nou pe poziţie. „Dacă ai dubii, să minţi!” Şi de sir 
Kenneth, evident. E o adevărată figură. 

— lubită? 

— Admirată, presupun că acesta e cuvântul potrivit. Este 
proprietarul unei cunoscute echipe de fotbal din Kenya şi 
poartă o şapcă de base-ball cu cozorocul întors la spate, 
adaugă el, cu un dispreţ care îi face pe cei doi să râdă. 

— Cei de la ThreeBees au dat dovadă de ceea ce aş 
putea numi promptitudine, de acord, dar fără niciun 
rezultat, revine Rob. Foarte săritori, dar ce folos! „Nicio 
problemă, domnule poliţist! Veţi avea răspunsul până la 
amiază, domnule!” Dar prânzul acela a fost acum o 
săptămână. 

— Regret, dar acesta e obiceiul în ţara asta se 
lamentează Justin, zâmbind obosit. Aţi încercat la 
companiile de asigurări auto? 

— ThreeBees se ocupă şi de asigurări auto. Păi, trebuie 
să o facă şi pe asta, nu? Asigurare gratis pentru daune 
provocate terţilor, când cumperi unul dintre vehiculele lor. 
Cu toate acestea nici de aici n-am primit vreo fărâmă de 
ajutor. Mai ales când e vorba de un camion de safari verde, 
în stare bună. 

— Da spune Justin înţelegător. 

— Tessa nu i-a avut deloc în vizor? întreabă Rob, pe tonul 
lui nepăsător, cu care Justin s-a obişnuit deja. ThreeBees? 
Kenny K. pare foarte apropiat de tronul lui Moi, lucru ce 
aproape sigur o putea scoate din minţi pe Tessa. Nu-i aşa? 


— A, cred că da răspunde Justin cu aceeaşi lipsă de 
convingere, în anumite momente. Aproape sigur că s-o fi 
întâmplat. 

— Ceea ce ar putea explica de ce nu primim acel ajutor 
de care avem nevoie din partea firmei ThreeBees în 
problema vehiculului misterios şi a altor lucruri legate 
direct de acesta. Numai că ei sunt mari şi în alte domenii, 
nu? La ei găseşti tot ce vrei, începând cu siropul de tuse şi 
terminând cu avioanele supersonice personale. Aşa ni s-a 
spus, nu-i aşa, Les? 

Justin surâde cu un aer absent, dar nu atacă subiectul 
conversaţiei - nici măcar, deşi se simte ispitit, printr-o 
aluzie amuzantă la gloria împrumutată de la Napoleon sau 
la absurda coincidenţă a legăturilor Tessei cu Insula Elba. Și 
nici nu face vreo referire la seara când a adus-o acasă de la 
spital şi la ticăloşii aceia de la ThreeBees care au ucis-o pe 
Wanza cu otrava lor. 

— Dar, după cum zici, ThreeBees nu erau pe lista ei 
neagră, continuă Rob. Ceea ce e de-a dreptul uimitor, dacă 
ţinem seama de ceea ce se afirmă de către numeroșii lor 
critici. „Pumnul de fier în mănuşă de fier”, aşa i-a descris 
recent un membru al Parlamentului, dacă îmi aduc bine 
aminte, asta apropo de un scandal făcut uitat. Nu prea cred 
că parlamentarul acesta o să se aleagă imediat cu un safari 
gratis, nu-i aşa, Les? Aceasta spuse că nu exista nicio 
şansă. 

— Kenny K. şi cele trei albine ale lui. Sună ca numele 
unei trupe rock. Dar, din câte ştii, Tessa nu a declarat 
vreun fatwa de-al ei împotriva lor? 

— Din câte cunosc, nu, zice Justin surâzând la auzul 
cuvântului fatwa. 

Dar Rob nu lasă din colţi ceea ce a apucat să prindă: 

— Pe baza vreunei experienţe triste pe care ea şi Arnold 
au avut-o în activitatea lor de teren, să zicem. Malpraxis 
de-un fel sau altul sau legat de medicamente? Doar ea era 
cea mai pricepută la partea medicală, nu? Şi tot astfel e şi 
Kenny K., atunci când nu se află pe terenul de golf cu 


băieţii lui Moi sau nu bâzâie pe cine ştie unde în avionul tip 
Gulfstream, ca să mai cumpere câteva companii. 

— A, sigur, spune Justin, dar cu un aer atât de detaşat, 
dacă nu chiar de totală nepăsare, în sensul că sigur nu mai 
exista nicio şansă de a se face lumină în această chestiune. 

— Deci, dacă eu ţi-aş spune că, în ultimele săptămâni, 
Tessa şi Arnold adresaseră reclamaţii către numeroase 
departamente ale măreţei Firme ThreeBees, prin scrisori, 
telefoane şi întâlniri şi fuseseră plimbaţi cu vorba de colo- 
colo, fără să se aleagă cu nimic, tu ai continua să susţii că 
asemenea lucruri nu ţi-au fost aduse la cunoştinţă sub o 
formă sau alta. Asta e o întrebare. 

— Regret, dar aşa e. 

— Tessa îi trimite direct lui Kenny K. un şir de mesaje 
furioase. Scrisori predate personal sau recomandate. Ea îi 
telefonează secretarei lui de trei ori pe zi şi-l bombardează 
cu e-mail-uri. Încearcă să-l surprindă în faţa fermei lui de la 
lacul Naivasha şi la intrarea în noua şi impresionanta 
clădire cu birouri, dar băieţii îl informează la vreme, iar el 
foloseşte ieşirea de serviciu, spre marele amuzament al 
angajaţilor. Toate acestea constituie noutăţi absolute 
pentru tine, aşa să-ţi ajute Dumnezeu? 

— Cu sau fără ajutorul lui Dumnezeu, asta chiar e ceva 
ce nu ştiam. 

— Şi totuşi, nu pari surprins... 

— Nu? Ciudat. Credeam că sunt uimit. Probabil că nu-mi 
trădez emoţiile cum s-ar cuveni, i-o întoarce Justin, într-un 
amestec de furie şi reţinere care îi surprinde pe poliţişti cu 
garda jos, fiindcă amândoi ridică ochii spre el, aproape ca 
în semn de salut. 


XX xk 


Dar pe Justin nu-l interesează reacţiile lor. jumătăţile de 
adevăr rostite de el au cu totul altă origine decât cele ale 
lui Woodrow. Dacă Woodrow se chinuia să uite, Justin este 
asaltat din toate părţile de amintiri pe jumătate salvate: 


frânturi de conversaţie între Bluhm şi Tessa, pe care, dintr- 
un sentiment al onoarei, s-a silit să nu le audă, însă acum 
revin mereu la el; exasperarea ei, ascunsă sub masca 
tăcerii, ori de câte ori omniprezentul nume al lui Kenny K. 
este rostit în prezenţa ei - de exemplu, iminenta lui 
promovare în Camera Lorzilor, care, la Muthaiga Club este 
prognozată drept certitudine incontestabilă sau zvonurile 
tot mai insistente privind o fuziune-gigant între ThreeBees 
şi o companie multinațională chiar mai extinsă decât el. Îşi 
aduce aminte de boicotul declanşat de ea împotriva tuturor 
produselor ThreeBees - cruciada ei anti-napoleoniană, după 
cum singură o denumise, în mod ironic - începând cu 
alimentele şi detergenţii, pe care servitorii, o armată 
întreagă alcătuită din refugiaţi şi oropsiţi ai sorții, nu au 
voie să le cumpere nici sub ameninţarea armei, şi sfârşind 
cu cafenelele de pe marginea şoselelor, benzinăriile, 
bateriile de maşină şi uleiurile, pe care Justin nu avea 
dreptul să le folosească atunci când ieşeau împreună - şi 
înjurăturile ei turbate când vedea afişele cu ThreeBees, ce- 
şi însuşiseră emblema lui Napoleon, rânjind la ei la tot 
pasul. 

— Auzim peste tot cuvântul radical, Justin, îl anunţă 
Lesley, lăsând la o parte notițele, pentru a-i întrerupe încă o 
dată gândurile. Era Tessa radicală? La noi acasă, prin 
radical înţelegem militant. „Dacă nu ne place, plasăm o 
bombă” sau cam aşa ceva. Tessa nu se băgase în aşa ceva, 
am dreptate? Şi nici Arnold. Sau erau implicaţi amândoi? 

Răspunsul lui Justin are tonalitatea plictisită a rapoartelor 
ce trebuie întocmite de mai multe ori pentru a satisface 
pedanteria unui şef de departament. 

— Tessa considera că goana iresponsabilă după profituri 
a corporațiilor distruge globul, cu precădere ţările 
subdezvoltate. Sub masca investiţiilor, capitalul occidental 
ruinează mediul natural şi favorizează dezvoltarea 
cleptocraţiei. Aşa suna argumentaţia ei. În prezent, n-aş 
afirma că este o părere radicală. Am auzit-o prezentată pe 


larg în cadrul unor conferinţe internaţionale. Chiar şi în 
cadrul comitetului meu. 

Face din nou o pauză, timp în care în minte îi apare 
imaginea dizgraţioasă a mai mult decât supraponderalului 
Kenny K. dând prima lovitură pe terenul de la Muthaiga 
Club în tovărăşia lui Tim Donohue, marele nostru spion care 
trebuia să se pensioneze de mult. 

— Potrivit aceleiaşi teorii, ajutorul acordat ţărilor lumii a 
treia reprezintă exploatare sub alt nume, revine el. 
Beneficiarii sunt ţările care pun la dispoziţie banii cu 
dobândă, politicienii africani şi funcţionarii care se aleg cu 
sume enorme drept mită şi contractanţii occidentali, plus 
furnizorii de arme, care scot profituri imense. Victimele 
sunt oamenii simpli, dezrădăcinaţii, săracii şi cei lipsiţi de 
orice. Şi copiii, care nu mai au niciun viitor, încheie el, 
citind spusele Tessei şi aducându-şi aminte de Garth. 

— Chiar crezi asta? vrea să afle Lesley. 

— Pentru mine e cam târziu să mai cred în ceva, îi 
răspunde Justin cu umilinţă şi există un moment de tăcere, 
după care adaugă, şi mai modest: Tessa era fiinţa cel mai 
greu de găsit azi - un avocat care credea în justiţie. 

— De ce se îndreptau spre şantierul lui Leakey? întreabă 
Lesley după câteva clipe de tăcere, prin care a aprobat 
această afirmaţie. 

— Pesemne că Arnold avea acolo treburi legate de 
organizaţia lui nonguvernamentală. Leakey este preocupat 
de binele africanilor. 

— Tot ce se poate, este de acord Lesley, scriind atentă în 
carnetul cu coperte de culoare verde. Il mai întâlnise? 

— Nu cred. 

— Dar Arnold? 

— N-am idee. Poate că ar trebui să-l întrebaţi pe Leakey. 

— Domnul Leakey nu a auzit de niciunul dintre ei până 
săptămâna trecută, când a deschis televizorul, îi răspunde 
Lesley, pe un ton mohorât. În prezent, domnul Leakey îşi 
petrece mai tot timpul la Nairobi, încercând să facă puţină 


curăţenie în ograda lui Moi, dar îi este greu să-şi transmită 
mesajul mai departe. 

Rob aruncă o privire spre Lesley pentru a obţine 
aprobarea ei şi aceasta înclină uşor din cap. El se întinde 
peste masă şi împinge destul de agresiv casetofonul în 
direcţia lui Justin, părând a vrea să spună: „Vorbeşte în 
chestia asta”. 

— Aşadar, ce reprezintă ciuma albă, aici, la ea acasă? 
întreabă el, dând de înţeles prin tonul poruncitor că Justin 
ar răspunde personal de răspândirea ei. Ciuma albă, repetă 
el, văzând că Justin ezită. Ce este? Poftim! 

Încă o dată, chipul lui Justin devine inexpresiv ca al unui 
filosof stoic. Vocea lui îşi găseşte refugiu în tonul oficial. 
Căile care fac legăturile între lucruri îi sunt din nou 
deschise în faţă, dar ele aparţin Tessei, iar el le va parcurge 
singur: 

— Ciuma albă a fost, cândva, denumirea populară pentru 
tuberculoză, rosteşte el. Bunicul Tessei a murit de boala 
asta. Ea a asistat la moartea lui când era mică. Tessa avea 
şi o carte cu titlul acesta. 

Dar nu mai spune şi că ea se aflase pe jos, lângă patul ei, 
după care o pusese el în geanta din piele. 

De astă dată, e rândul lui Lesley să devină precaută. 

— Manifesta un interes deosebit faţă de TBC din acest 
motiv? 

— Nu ştiu dacă era deosebit. După cum aţi spus, munca 
ei în ghetouri a făcut-o să se intereseze de numeroase 
chestiuni medicale. Tuberculoza era una dintre ele. 

— Justin, dar dacă bunicul ei a murit de această boală... 

— Tessa detesta în mod deosebit sentimentalismul cu 
care este descrisă boala în literatură, continuă Justin cu 
severitate,  adresându-i-se direct. Keats, Stevenson, 
Coleridge, Thomas Mann... Obişnuia să spună că oamenii 
cărora tuberculoza li se părea romantică ar fi trebuit să 
stea la căpătâiul bunicului ei. 

Rob o consultă iar din ochi pe Lesley şi iar primeşte 
aprobarea ei mută. 


— Deci, te-ar surprinde dacă ţi-aş spune că, în cursul 
unei percheziţii neautorizate în apartamentul lui Arnold 
Bluhm, noi am găsit copia unei scrisori pe care o trimisese 
şefului departamentului de marketing de la ThreeBees, prin 
care îl avertiza asupra efectelor secundare ale unui 
medicament contra tuberculozei pe care îl comercializează 
firma? 

Justin nu ezită nicio clipă. Riscurile prezente în 
interogatoriul său i-a reactivat talentul diplomatic: 

— De ce să mă surprindă? Organizaţia 
nonguvernamentală a lui Bluhm manifestă un interes 
deosebit faţă de medicamentele ce sunt folosite în lumea a 
treia. Medicamentele reprezintă drama scandaloasă a 
Africii. Dacă vrem să ne referim la elementele care 
demonstrează indiferența occidentală faţă de suferinţele 
Africii, atunci putem vorbi de lipsa cronică de medicamente 
adecvate şi de preţurile neruşinat de mari pe care 
companiile farmaceutice le pretind de treizeci de ani 
încoace. Spune asta, citând-o pe Tessa, dar fără a-i 
menţiona numele în josul paginii: Sunt convins că Arnold a 
scris zeci de asemenea scrisori. 

— Asta era ascunsă, preciză Rob. Prinsă împreună cu o 
mulţime de date tehnice care pe noi ne depăşesc. 

— Ei, să sperăm că îl veţi putea întreba pe Arnold şi să vă 
lămurească după ce revine, spune Justin dezinvolt, fără a 
se deranja să-şi ascundă dezgustul la ideea că cei doi au 
cotrobăit prin lucrurile lui Bluhm şi i-au citit corespondenţa 
fără ştirea lui. 

Lesley preia din nou frâiele interogatoriului: 

— Tessa a avut un laptop, corect? 

— Sigur că a avut. 

— Ce marcă? 

— Numele îmi scapă. Mic, cenuşiu şi japonez - e tot ce 
ştiu. 

Minte. josnic. Ştie asta, la fel de bine ca şi ei. Dacă ar fi 
să judece după feţele lor, în relaţia dintre ei s-a strecurat 
un aer dezolant, de prietenie înşelată. Dar nu şi în ce-l 


priveşte pe Justin. El cunoaşte numai refuzul îndărătnic, 
disimulat sub masca politeţii diplomatice. Aceasta este 
bătălia pentru care s-a călit zile şi nopţi, în timp ce se ruga 
să nu participe la ea. 

— Îl ţinea în camera ei de lucru, nu? Unde-şi ţinea şi 
programul de lucru, hârtiile şi materialele obţinute în cursul 
cercetărilor. 

— Când nu îl lua cu ea, da. 

— ÎI folosea pentru scrisori, pentru documente? 

— Aşa cred. 

— Şi pentru poşta electronică? 

— Frecvent. 

— Şi tipărea direct de pe el, nu? 

— Uneori. 

— A scris un document lung în urmă cu cinci sau şase 
luni, în jur de optsprezece pagini, o scrisoare, plus anexe. 
Era un fel de protest în legătură cu malpraxisul, pe 
probleme medicale sau farmaceutice sau şi una, şi alta. Un 
istoric de caz, descriind lucruri foarte grave care se petrec 
în Kenya. Ţi l-a arătat? 

— Nu. 

— lar tu nu l-ai citit singur, fără ştirea ei? 

— Nu. 

— Atunci nu ştii nimic despre el. Asta vrei să înţelegem? 

— Mă tem că da - răspuns îndulcit de un zâmbet plin de 
regrete. 

— Problema este că noi ne întrebăm dacă nu cumva 
acest document are legătură cu marea crimă pe care 
credea că o descoperise. 

— Înţeleg... 

— Şi dacă nu cumva ThreeBees nu ar putea avea ceva 
de a face cu marea crimă. 

— Foarte posibil. 

— Dar nu ți l-a arătat? insistă Lesley. 

— După cum ţi-am spus de câteva ori, Lesley, nu. 

E cât pe ce să adauge: „scumpă doamnă”. 


— Crezi că putea implica în vreun fel compania 
ThreeBees? 

— Serios vorbind, habar n-am. 

Numai că are habar. Momentele cele mai groaznice. 
Fuseseră clipele când se temea că o putea pierde, când 
faţa ei cu trăsături atât de tinereşti devenea zi de zi tot mai 
încrâncenată, iar ochii ei radiau sclipiri de fanatism, când, 
ghemuită, noapte de noapte, la computerul din micuța ei 
cameră de lucru, stătea înconjurată de maldăre de hârtii 
adnotate şi cu trimiteri ce aminteau de pledoaria unui 
avocat; erau momentele când mânca fără să bage de 
seamă ce băga în gură, pentru ca apoi să se grăbească 
înapoi la truda ei, fără ca măcar să zică un „la revedere”, 
momentele când sătenii sfioşi intrau fără să scoată un 
sunet pe uşa din spate pentru a o vizita şi stăteau cu ea pe 
verandă, mâncând ceea ce le aducea Mustafa. 

— Deci n-a discutat niciodată documentul cu tine? face 
Lesley, jucând scena neîncrederii. 

— Niciodată, îmi pare rău. 

— Sau, în prezenţa ta, cu Arnold sau Ghita, să zicem? 

— În ultima vreme, Tessa şi Arnold au ţinut-o deoparte 
pe Ghita, spre binele ei, presupun. In ceea ce mă priveşte, 
am simţit că, de fapt, nu aveau încredere în mine. 
Considerau că, dacă sunt prins într-un conflict de interese, 
eu datoram credinţă în primul rând faţă de Coroană. 

— Şi aşa s-ar fi întâmplat? 

„Nici peste o mie de ani”, gândeşte el. Dar răspunsul lui 
reflectă ambivalenţa care era de aşteptat din partea lui: 

— Întrucât nu am cunoştinţă de documentul la care vă 
referiţi, regret, dar nu e o întrebare la care să vă pot da un 
răspuns. 

— Dar documentul trebuie să fi fost scos la imprimantă 
de pe laptop, nu? O lucrare de optsprezece pagini, chiar 
dacă nu ţi-a arătat. 

— Posibil. Sau de pe al lui Bluhm. Sau de pe al altcuiva. 

— Bun, dar unde e acum? Adică laptopul? În aceste 
momente? 


Fără greşeală. 

Woodrow ar fi putut învăţa de la el. Nici un limbaj al 
trupului, nici un tremur al vocii, nici o pauză exagerată 
pentru a respira. 

— Am căutat zadarnic laptopul în lista bunurilor ei ce mi- 
a fost prezentată de poliţia kenyană şi, la fel ca o serie de 
alte lucruri, e regretabil, dar nu apare acolo. 

— Nimeni de la Loki nu a văzut-o cu laptopul, spune 
Lesley. 

— Dar presupun că nimeni nu i-a scotocit prin bagajele 
personale. y 

— La Oasis n-a văzut-o nimeni cu aşa ceva. Il avea la ea 
când ai condus-o la aeroport? 

— Avea cu ea rucsacul pe care îl lua întotdeauna când 
pleca pe teren. Şi acela a dispărut. Mai avea şi o geantă 
mică în care ar fi putut încăpea laptopul. Uneori acolo îl 
punea. În Kenya, femeile nu-şi etalează aparatura 
electronică scumpă în locuri publice. 

— Dar, de data asta, nu era singură, nu? ţine Rob să-i 
reamintească, după ce trece o perioadă de linişte, atât de 
lungă încât a ghici cine va fi cel care o va tulbura devine o 
chestiune de adevărat suspans. 

— Justin, spune Lesley într-un târziu. Când ţi-ai vizitat 
casa împreună cu Woodrow marţea trecută, dimineaţa, ce 
ai luat cu tine? 

Justin se preface că întocmeşte o listă în minte. 

— A, hârtii de familie... corespondenţă personală, şosete, 
un costum de culoare închisă pentru înmormântare... 
câteva nimicuri cu valoare sentimentală... câteva cravate. 

— Nimic altceva? 

— Nimic altceva care să-mi vină în minte pe loc. Nu. 

— Dar altceva care nu-ţi vine în minte? întreabă Rob. 

Justin surâde obosit, dar nu spune nimic. 

— Am vorbit cu Mustafa, intervine Lesley. L-am întrebat: 
„Mustafa unde este laptopul doamnei Tessa?” A reacţionat 
în mod contradictoriu. La un moment dat, îl luase cu ea. 
După aceea, nu-l luase. După aceea, l-au furat ziariştii. 


Singura persoană care nu pusese mâna pe el erai tu. Ne- 
am gândit că poate încerca să te apere, dar nu a reuşit 
prea convingător. 

— Regret, dar cam cu asta te alegi când terorizezi 
servitorii. 

— Nu l-am terorizat, revine Lesley, în sfârşit enervată. 
Am fost extrem de blânzi. L-am întrebat şi în legătură cu 
panoul ei cu însemnări. De ce era plin de bolduri şi găuri, 
dar nu era niciun bileţel acolo? Făcuse ordine, a zis el. A 
făcut singur asta, fără ajutorul nimănui. Nu ştie să citească 
în engleză, nu are voie să atingă lucrurile ei sau de altceva 
din încăpere, însă a făcut curat pe panoul acela. Ce făcuse 
cu bileţelele? l-am întrebat. Le arsese, a zis. Cine i-a spus 
să le ardă? Nimeni. Cine i-a spus să facă ordine pe panou? 
Nimeni. Nici vorbă să-i fi cerut asta Justin. Noi credem că te 
proteja, dar nu prea bine. Noi credem că tu ai luat 
însemnările acelea, nu Mustafa. Credem că te acoperă şi în 
privinţa laptopului. 

Justin a recăzut, încă o dată, în acea stare de relaxare 
prefăcută care reprezintă blestemul şi virtutea profesiunii: 

— Lesley, mi-e teamă că nu ţii seama de diferenţele 
culturale. O explicaţie mai plauzibilă este că laptopul a fost 
cu ea, la Turkana. 

— Plus notițele de pe acel panou? Asta n-o cred, Justin. 
Te-ai servit cu nişte dischete în cursul acelei vizite? 

Aici, doar pentru o clipă, dar numai pentru o fracțiune, 
Justin îşi lasă garda jos. Fiindcă în vreme ce, pe de o parte, 
s-a angajat pe drumul negării calme, pe de alta doreşte, la 
fel de mult ca şi inchizitorii săi, să afle nişte răspunsuri. 

— Nu, dar trebuie să mărturisesc că le-am căutat. O 
mare parte din corespondenţa ei cu avocaţii era salvată pe 
ele. Avea obiceiul să-i transmită avocatului ei mesaje prin 
e-mail privind diverse probleme. 

— Şi nu le-ai găsit. 

— Stăteau întotdeauna pe biroul ei, protestează Justin, 
acum generos în dorinţa lui de a se confesa. Într-o casetă 
frumos lăcuită pe care o primise cadou de la avocatul ei 


anul trecut, de Crăciun. Nu sunt doar veri, ci şi buni 
prieteni. Caseta are un text în chineză pe capac. Tessa l-a 
rugat pe un lucrător din domeniul ajutoarelor să i-l traducă. 
Spre încântarea ei, s-a dovedit a fi o tiradă împotriva 
nesuferiţilor de occidentali. Nu pot decât să cred că a luat 
aceeaşi cale ca şi laptopul. Probabil că a luat şi dischetele 
cu ea când a plecat la Loki. 

— De ce-ar fi procedat aşa? întreabă Lesley, cu un aer 
sceptic. 

— Eu nu mă pricep prea mult la tehnologia informatică. 
Ar trebui, dar nu ştiu mare lucru. Inventarul întocmit de 
poliţie nu menţionează nicio dischetă, adaugă, aşteptând 
ajutorul lor. 

Rob se gândeşte la acest lucru: 

— Indiferent ce conţineau dischetele, există posibilitatea 
ca informaţiile să se afle şi în computer, afirmă el convins. 
Numai dacă nu descărca totul pe dischete, apoi ştergea 
fişierul de pe hard-disk. Dar de ce ar proceda cineva astfel? 

— Cum v-am mai spus, Tessa avea un simţ extrem de 
dezvoltat în problema securităţii. 

O altă pauză de gândire, pe care Justin o împărtăşi 
bucuros. 

— Aşadar, unde sunt acum hârtiile ei? întreabă Rob cu 
asprime. 

— În drum spre Londra 

— Prin sacul diplomatic? 

— Prin modalitatea aleasă de mine. Ministerul de Externe 
mă sprijină în astfel de chestiuni. 

Probabil că amintirea răspunsurilor evazive ale lui 
Woodrow o face pe Lesley să ajungă să stea pe marginea 
scaunului, izbucnind apoi exasperată fără a face niciun 
efort pentru a-şi disimula starea: 

— Justin! 

— Da Lesley. 

— Tessa făcea cercetări. Corect? Să lăsăm dischetele. Să 
lăsăm laptopul. Unde-i sunt hârtiile - toate hârtiile ei - în 


acest moment? întreabă ea poruncitor. Şi unde sunt 
însemnările de pe panou? 

Revenind la eul prefăcut, Justin o învredniceşte cu o 
încruntătură îngăduitoare, ceea ce vrea să spună că, deşi a 
devenit lipsită de tact, el va face tot ce-i stă în putinţă să-i 
intre în voie. 

— Printre lucrurile mele personale, neîndoielnic. Dar dacă 
mă întrebaţi în care valiză, mi-ar veni greu să precizez. 

Lesley aşteaptă, îngăduindu-şi timp pentru ca respiraţia 
să-i revină la normal. 

— Am dori să ne deschizi toate bagajele, te rog. Am vrea 
să ne duci jos acum şi să ne arăţi tot ce ai luat din casă 
marţi dimineaţă. 

Se ridică. Rob procedează la fel şi se poziţionează lângă 
uşă, pregătit. Numai Justin rămâne pe scaun. 

— Regret, dar nu este posibil, zice el. 

— De ce? 

— Pentru simplul motiv că eu am luat hârtiile de acolo. 
Sunt personale şi mă privesc. Nu sunt de acord să vi le 
prezint spre studiu, nici vouă, nici altcuiva, decât după ce 
voi avea răstimpul de a le citi eu mai întâi. 

Lesley se congestionează la faţă: 

— Justin, dacă am fi fost în Anglia, ţi-aş fi trimit o citaţie 
atât de repede, că nici n-ai fi ştiut ce te-a lovit. 

— Dar, vai, aici nu e Anglia. Nu aveţi niciun mandat şi 
nicio putere pe plan local, după câte ştiu. 

Lesley ignoră vorbele lui: 

— Dacă eram în Anglia, aş fi obţinut un mandat de 
percheziţie şi aş fi întors toată casa asta cu sus-n jos. Şi ți- 
aş fi luat orice fleac, petic de hârtie şi dischetă, tot ce-ai 
luat din camera Tessei. Inclusiv laptopul. Le-aş fi verificat în 
amănunt pe toate. 

— Dar aţi percheziţionat deja casa mea, protestează 
Justin cu calm, fără să se ridice. Nu cred că Woodrow ar 
vedea deloc cu ochi buni dacă v-aţi apuca să-i 
percheziţionaţi casa, ce părere aveţi? Şi nici nu mă gândesc 


să vă permit să-mi faceţi şi mie ce i-aţi făcut lui Arnold, fără 
a-i cere consimţământul. 

Lesley se strâmbă şi roşeşte ca o femeie ce a fost 
nedreptăţită. Rob, livid, îşi priveşte cu melancolie mâinile 
făcute pumn. 

— Atunci o să vedem mâine, anunţă Lesley cu un aer rău 
prevestitor la plecare. _ 

Dar ziua de mâine nu mai soseşte. In ciuda vorbelor ei 
înfierbântate. Întreaga noapte şi până dimineaţa târziu, 
Justin rămâne aşezat pe marginea patului, aşteptând ca 
Rob şi Lesley să revină, aşa cum au ameninţat, înarmaţi cu 
mandate de percheziţie, citaţii şi somaţii şi o poteră 
formată din băieţii kenyieni în albastru pentru ca aceştia să 
facă treaba murdară în locul celor doi. Analizează fără 
niciun rezultat posibilităţi şi ascunzători, aşa cum a 
procedat zile în şir. Gândeşte ca un prizonier de război, 
privind lung şi cercetător la podele, la ziduri şi tavane: 
unde? Plănuieşte să o recruteze pe Gloria să-l ajute, dar 
renunţă. Alcătuieşte altele în care îi amestecă pe Mustafa şi 
pe băiatul de casă al Gloriei. Altele, în care este implicată 
Ghita. Dar singura veste pe care o primeşte despre 
inchizitorii săi este un telefon al lui Mildren, care îl anunţă 
că ofiţerii de poliţie trebuie să plece altundeva şi, nu, nu 
există ştiri despre Arnold. Şi când soseşte ora 
înmormântării, poliţiştii sunt reţinuţi în altă parte - sau aşa i 
se pare lui Justin care, din când în când, cercetează cu 
privirea mulţimea celor în doliu, numărând prietenii 
absenţi. 


XX xk 


Avionul a pătruns pe tărâmul unde momentul dinaintea 
zorilor pare a rămâne etern. Dincolo de fereastra cabinei, 
valurile se rostogolesc pe o mare îngheţată către infinitul 
lipsit de culoare. De jur împrejurul lui, pasagerii 
înveşmântaţi parcă în giulgiuri albe dorm în poziţiile 
nefireşti ale morţilor. O femeie ţine un braţ întins în sus, de 


parcă ar fi fost împuşcată mortal în timp ce-şi lua rămas- 
bun de la cineva. Un bărbat ţine gura deschisă ca într-un 
țipăt mut, iar mâna lipsită de vlagă zace pe piept, în 
dreptul inimii. Drept şi însingurat, Justin îşi întoarce din nou 
privirea către fereastră. Faţa lui din geam stă alături de cea 
a Tessei, de parcă ar fi una din măştile oamenilor pe care i- 
a cunoscut cândva. 


IX 


— E de-a dreptul înfiorător! strigă un bărbat aproape 
chel, purtând un palton înfoiat de culoare cenuşie, 
eliberându-l pe Justin de căruciorul de bagaje şi orbindu-l 
într-o strânsoare ca de urs. E nedrept, necinstit şi oribil. 
Întâi Garth, iar acum Tessa. 

— Mulţumesc, Ham, spuse Justin, răspunzând îmbrăţişării 
în măsura în care reuşi, dat fiind că braţele îi erau ţintuite 
de-a lungul corpului. Şi-ţi rămân recunoscător că ai venit la 
ora asta imposibilă. Nu, duc eu asta, dacă nu te superi. Tu 
ia valiza! 

— AŞ fi venit la funeralii, dacă m-ai fi lăsat! lisuse, Justin! 

— Era mai bine să rămâi pe poziţii, îi răspunse Justin cu 
blândeţe. 

— Ţi-e suficient de cald în costumul acela? Cam frig pe- 
aici, nu, după însorita Africă? 

— De ce nu arunci chestia aia în spate? mugi Ham după 
ce urcară în maşina lui minusculă. Bine, atunci pune-o jos. 
Dar ce-ai în ea? Heroină? 

Arthur Luigi Hammond era acţionar unic al firmei de 
avocatură Hammond Manzini din Londra şi Turin. Tatăl lui 
Ham tocise împreună cu tatăl Tessei la Facultatea de Drept 
de la Oxford, iar, după aceea, la cea din Milano. In cadrul 
unei singure ceremonii desfăşurate la o biserică înaltă din 
Turin, ei se căsătoriseră cu două surori din familii 
aristocratice italiene, ambele frumuseți mult râvnite. Tessa 
şi Ham se născuseră cam în acelaşi timp. Crescând, cei doi 
copii îşi petrecuseră vacanţele împreună pe insula Elba, 
schiaseră alături la Cortina şi, ca frate şi soră de facto, 
absolviseră universitatea împreună, Ham cu o diplomă de 
rugbist şi un loc trei muncit din greu, iar Tessa ca şefă de 
promoţie. După moartea părinţilor Tessei, Ham jucase rolul 
unchiului ei înţelept, administrând cu mult zel averea 
familiei, făcând investiţii extraordinar de prudente în 
numele ei şi, cu autoritatea pe care i-o dădea chelia 


prematură, mai tempera impulsurile de generozitate ale 
verişoarei, uitând, în acelaşi timp, să-şi retragă propriile 
onorarii. Era masiv, cu faţa rozalie şi lucioasă, cu ochi 
sclipitori şi obraji mobili, pe care apăreau grimase şi 
zâmbete în funcţie de orice trăire interioară. „Când Ham 
joacă remi, obişnuia să spună Tessa, ştii ce are în mână, 
judecând doar după lăbărţarea zâmbetului o dată cu 
ridicarea fiecărei pietre”. 

— Cocaină, zise Justin în vreme ce trecu discret în revistă 
şirurile de maşini acoperite de promoroacă. 

La Serviciul Imigrări, două funcţionare îl trecuseră prin 
vamă cu un aer indiferent şi nepăsător. În holul de bagaje, 
doi bărbaţi cu chipuri impenetrabile, îmbrăcaţi în costum şi 
având ecusoane de identificare, îi priviseră cercetător pe 
toţi călătorii, mai puţin pe Justin. La trei maşini mai în 
spate, un bărbat şi o femeie stăteau cu capetele apropiate 
în faţa unui Ford Saloon de culoare bej, analizând o hartă. 
„Într-o ţară civilizată, nu ai cum să ştii precis, domnilor”, 
obişnuia să spună instructorul trecut prin toate în cadrul 
cursului de protecţie. „Cel mai comod este să presupui că 
te afli permanent sub supraveghere.” 

— Gata? întrebă Ham pe un ton timid, fixându-şi centura 
de siguranţă. 

Anglia era frumoasă. Razele piezişe ale soarelui abia 
răsărit poleiau arătura îngheţată din Sussex. Ham conduse 
aşa cum o făcea mereu, mergând cu o sută de kilometri pe 
oră chiar dacă viteza maximă permisă era de o sută zece, 
la zece metri în urma ţevii de eşapament ce scuipa fum a 
celui mai apropiat camion. 

— Meg îţi transmite toată dragostea ei, anunţă el gutural, 
imitând-o întru câtva pe soţia sa, care avea o sarcină 
avansată. A bocit vreme de o săptămână. La fel şi eu. Şi- 
acum sunt pe cale să... dacă nu sunt atent. 

— Îmi pare rău, Ham, rosti Justin cu simplitate, 
acceptând fără amărăciune ideea că Ham era una dintre 
persoanele îndurerate, care-şi caută consolarea tocmai de 
la cei loviți direct de moartea cuiva. 


— Mi-aş dori tare mult să-l găsească pe ticălos, atâta tot! 
izbucni Ham câteva clipe după aceea. lar după ce-l aranjez, 
îi pot azvârli pe netrebnicii din Fleet Street direct în Tamisa, 
ca să-i învăţ minte. Plânge cu schimbul cu maică-sa, 
adăugă el. Ca şi cum asta rezolvă ceva. 

Urmară câteva minute de tăcere în care Ham conduse 
privind încruntat ţeava de eşapament a camionului din faţa 
lor, iar Justin urmărind cu stupefacţie peisajul străin al ţării 
pe care o reprezentase jumătate din viaţă. Fordul bej îi 
depăşise, fiind înlocuit de un motociclist masiv, îmbrăcat în 
costum din piele neagră. „Într-o ţară civilizată, nu ai cum să 
ştii.” 

— Apropo, eşti bogat, se scăpă Ham, când părăsiră 
peisajul rural şi pătrunseră în suburbiile oraşului. N-aş zice 
că înainte ai fi fost sărac lipit, dar acum eşti putred de 
bogat. Averea mamei ei, a tatălui, bunurile date spre 
administrare, toate sunt ale tale. Plus că eşti singurul 
mandatar al organizaţiei ei de caritate. A zis că vei şti tu ce 
să faci cu ea. 

— Când a spus asta? 

— Cu câteva luni înainte de a pierde copilul. Voia să fie 
sigură că totul era clarificat în caz că o încasa. Bine, ce 
naiba puteam face eu, pentru numele lui Dumnezeu?! 
întrebă el retoric, înşelat de muţenia lui Justin pe care o 
interpretase drept reproş. Doar mi-era client... l-am fost 
avocat... Să o fac să se răzgândească?! Să te sun pe tine?! 

Trăgând cu un ochi la oglinda retrovizoare din partea lui, 
Justin îl linişti fără vorbe. 

— lar Bluhm e celălalt executor testamentar, adăugă 
Ham furios, drept completare. Cred că, mai curând, e călău 
decât executor... 

Sediul biroului de avocatură Hammond Manziniera era 
situat într-o fundătură denumită Ely Place, având accesul 
blocat de o poartă; pe pereţii lambrisaţi ai încăperilor 
atârnau imaginile îngălbenite ale iluştrilor defuncţi ai 
familiei. Peste două ore, funcţionarii bilingvi aveau să-şi 
înceapă lungile convorbiri telefonice înţesate de jargonul 


avocăţesc, în vreme ce secretarele îmbrăcate cu bluze şi 
jachete de aceeaşi culoare se vor lupta cu aparatele 
moderne de comunicaţii. Dar la ora şapte dimineaţa Ely 
Place era pustiu, cu excepţia câtorva automobile parcate la 
trotuar şi a unei lumini gălbui ce ardea în cripta Capelei St. 
Etheldreda. Chinuindu-se cu valiza grea amândoi, urcară 
scările celor patru paliere către biroul lui Ham, apoi încă un 
etaj pentru a ajunge în apartamentul auster ca o chilie, 
aflat la mansardă. În încăperea ce slujea de cameră de zi, 
sufragerie şi bucătărie se afla o fotografie înfăţişând un 
Ham ceva mai suplu, care marca spre deliciul publicului 
alcătuit din studenţii din ani mai mici. În dormitorul 
minuscul, unde Justin trebui să se schimbe, Ham şi mireasa 
lui, Meg, tăiau un tort cu trei etaje în acompaniamentul 
unei fanfare alcătuite din trompetişti italieni purtând 
pantaloni strâmţi. lar în baia de aceleaşi dimensiuni unde 
făcu duş atârna o pictură în ulei cu aer primitiv, înfăţişând 
căminul părinţilor din friguroasa Northumbria, ceea ce 
explica sărăcia lui Ham. 

— Nenorocitul ăsta de acoperiş a fost luat de vânt, 
tocmai striga el mândru prin peretele bucătăriei, în timp ce 
spărgea nişte ouă într-o tigaie pentru a pregăti ceva de 
mâncare. Totul a fost distrus: hornurile, ţiglele, girueta, 
ceasul, nimic n-a rămas întreg. Meg era plecată la Rosanne, 
slavă Domnului! Dacă ar fi fost în grădina de legume, s-ar fi 
ales cu clopotul turnului drept în ceafă, asta în mod sigur. 

Justin deschise robinetul de apă caldă şi-şi opări mina. 

— Ce s-ar fi speriat! deplânse el situaţia, răsucind şi 
robinetul de apă rece. 

— De Crăciun mi-a trimis o cărţulie extraordinară, se auzi 
glasul bubuitor al lui Ham, însoţit de sfârâitul şuncii din 
tigaie. Nu Meg. Tess. Ţi-a arătat-o, cumva, şi ţie? Cărţulia 
pe care mi-a trimis-o... de Crăciun... 

— Nu, Ham, nu a făcut-o, spuse în timp ce îşi freca părul 
cu săpun, fiindcă nu găsise şampon. 

— De-un mistic indian. Rahmi nu-ştiu-cum. Îţi sună 
cunoscut? Mi-amintesc eu şi numele celălalt într-o clipă. 


— Îmi pare rău, nu. 

— Despre cum ar trebui să ne iubim unii pe alţii, fără a 
ne lega pe viaţă. Mi s-a părut cam greu de digerat. 

Orbit de săpun, Justin scoase un oftat consolator. 
Libertate, dragoste şi acțiune - aşa suna titlul. 

— Ce naiba să fac eu cu „libertatea, dragostea şi 
acţiunea”? Doar sunt însurat, ce mama ei de treabă? Şi mi 
se va naşte un copil. Ce naiba, mai sunt şi romano-catolic... 
Şi Tess era romano-catolică până să moară. Auzi, răsfăţata! 

— Cred că dorea să-ţi mulţumească pentru toată 
alergătura în numele ei, îi sugeră Justin, alegând momentul 
pentru a spune ceva, însă atent să păstreze tonul 
nevinovat al schimbului de replici. 

Urmă o întrerupere a legăturii cu cel de pe partea 
cealaltă a zidului. Se auziră, în schimb, sfârâituri de ulei 
ars, urmate de înjurături grele, apoi mirosul de fum 
pătrunse şi în baie. 

— Despre ce alergătură era vorba? se răsti Ham 
bănuitor. Am avut impresia că tu nu trebuia să ştii despre 
alergătură... Trebuia să rămână secrete alergăturile astea, 
după cum susţinea Tess: „A se păstra cât mai ferit de ochii 
lui Justin”. Sună de parcă ar fi o recomandare medicală. 
Acesta era subiectul fiecărui e-mail. 

Găsise un prosop, dar frecându-se cu el la ochi, nu făcu 
decât să stârnească şi mai tare usturimea. 

— N-am idee despre ce era vorba, Ham. Puteam cel mult 
să bănuiesc, explică el prin perete cu aceeaşi detaşare. Ce 
trebuia să faci? Să arunci Parlamentul în aer? Să otrăveşti 
bazinele de apă? 

Nu primi răspuns. Ham era preocupat de gătit. Semiorbit, 
Justin începu să pipăie în jur în căutarea unei cămăşi 
curate. 

— Ei, să nu-mi spui că te punea să distribui fluturaşi 
subversivi despre datoriile ţărilor lumii a treia, adăugă el. 

— Erau documente despre o companie, auzi el replica, 
printre zăngănituri. E bine două ouă pentru tine sau vrei 
doar unul? Sunt de la găinile noastre. 


— Unul mi-ajunge, mulţumesc. Ce documente? 

— De tot soiul... Imediat ce avea impresia că mă-ngraş şi 
mă simt mai liniştit, buf îmi mai trântea un e-mail cu 
documente despre companii. 

Alte câteva zdrăngăneli de tigaie îl făcură pe Ham să uite 
de subiect. 

— Odată a trişat la tenis, ştii? La Turin. Zău. Eu şi vulpiţa 
făceam pereche într-un concurs eliminatoriu pentru puşti. A 
trişat ca o escroacă sadea, tot meciul. La fiecare minge pe 
linie: aut. Chiar dacă era un metru în teren, pentru ea era 
totuna. Aut. „Sunt italiancă, zicea, am tot dreptul.” „Eşti 
italiancă pe naiba! ziceam eu. Eşti englezoaică până-n 
vârful unghiilor, ca şi mine.” Doar Dumnezeu ştie ce-am fi 
făcut dacă am fi câştigat. Presupun că aş fi dat cupa înapoi. 
Ba nu, n-aş fi îndrăznit. M-ar fi ucis... Of, Doamne! Ce rău 
îmi pare... 

Justin intră în sufragerie şi se aşeză la masă, având în 
faţă o farfurie plină cu şuncă unsuroasă şi cam arsă, un ou 
prăjit, cârnaţi şi roşii. Ham stătea cu o mână apăsată peste 
gură, năucit de modul nefericit în care se exprimase. 

— Ce fel de companii, Ham? Nu te mai uita aşa... O să 
mă faci să-mi piară pofta de mâncare. 

— Proprietate... rosti Ham printre degete, stând faţă în 
faţă cu Justin la masa minusculă. Toată chestia se limita la 
proprietate. Cine era proprietarul a două companii de rahat 
cu sediul în insula Man. Ştii pe cineva care îi spunea Tess? 
întrebă el, încă afectat de ce spusese mai devreme. In 
afară de mine? 

— Nimeni, în prezenţa mea. Şi sigur nu era cineva care 
să i se adreseze aşa. Pentru „Tess” numai tu ai drepturi de 
autor. 

— Am iubit-o ca un nebun, înţelegi? 

— Şi ea pe tine. Ce fel de companii? 

— Chestii privind proprietatea intelectuală. Nu m-am 
culcat cu ea bagă de seamă! Eram prea apropiaţi. 

— lar în caz că-ţi puneai întrebarea la fel au stat lucrurile 
şi cu Bluhm. 


— O spui în mod oficial. 

— Şi nu el a ucis-o. Tot aşa cum nu ai făcut-o nici tu, nici 
eu. 

— Sigur? 

— Sigur. 

Ham se însenină. 

— Meg nu era convinsă. N-o cunoştea pe Tess la fel de 
bine ca mine, pricepi? Era o fiinţă deosebită. Nu va mai 
exista una ca ea. „Tess are amici, i-am spus eu. Prieteni 
apropiaţi. In prieteniile astea demonul sex nu-şi vâră 
codita” O să-i comunic ce mi-ai zis, sper că nu te 
deranjează. Asta o să-i mai dea curaj. După toate mizeriile 
apărute în presă... Cred că ajunsesem şi eu să cred câte 
ceva. 

— Bun, şi unde erau înregistrate companiile astea? Cum 
se numeau? Mai ţii minte? 

— Sigur că da. Mi-ar fi fost imposibil să caut după cât mă 
sâcâia Tess aproape zilnic. 

Ham turna ceaiul, ţinând ceainicul în ambele mâini, una 
fiindu-i necesară pentru a ţine capacul să nu cadă, motiv 
pentru care scoase un sunet de nemulţumire. După ce 
termină operaţiunea se aşeză pe scaun, încă mângâind 
ceainicul, apoi îşi lăsă capul în jos, de parcă s-ar fi pregătit 
să şarjeze. 

— In regulă, începu el pe un ton agresiv. Dă-mi numele 
celui mai secretos, duplicitar, mincinos şi ipocrit grup de 
indivizi reprezentând corporaţii pe care am avut îndoielnica 
plăcere de a-i întâlni. 

— Avocaţi ai apărării, sugeră Justin cu un aer de 
cunoscător. 

— Aiurea. Din domeniul farmaceutic. Ăştia îi bat pe 
avocaţi de departe. Mi-am adus aminte. Ştiam că o să-mi 
amintesc. Lorpharma şi Pharmabeer. 

— Cine? 

— Am văzut într-o  fiţuică medicală. Lorpharma a 
descoperit molecula, iar Pharmabeer deţinea procesul de 


fabricaţie. Ştiam eu că o să-mi vină... Doar Dumnezeu ştie 
cum inventează ăştia asemenea nume. 

— Proces pentru a fabrica ce? 

— Molecula, nepriceputule, dar ce-ţi închipuiai? 

— Ce moleculă? 

— Dumnezeu cu mila! Era limbaj avocăţesc, dar ceva mai 
încâlcit. Cuvinte pe care nu le mai văzusem până atunci şi 
sper să nu mai dau peste ele vreodată. Ca să-i ameţească 
pe proşti cu limbajul. Să nu priceapă o iotă. 

După ce luară micul dejun, coborâră împreună pentru a 
pune geanta din piele a lui Justin în camera blindată ce se 
afla alături de biroul lui Ham. Cu buzele strânse în semn de 
discreţie şi cu ochii înălţaţi spre cer, Ham formă combinaţia 
şi trase uşa din oţel, lăsându-l pe Justin să intre singur. Apoi 
îl urmări din prag aşezând geanta pe podea în apropierea 
unui morman de cutii din piele, înnobilate de vreme, care 
aveau imprimată pe capac adresa din Turin a firmei. 

— Fii atent, ăsta a fost doar începutul, îl preveni Ham cu 
glas sumbru, afectând o anumită stare de indignare. Asta e 
doar începutul. Urmau nume de directori ai tuturor 
companiilor deţinute de Karel Vita Hudson din Vancouver, 
Seattle, Basel, plus toate oraşele de care ai auzit de la 
Ohotsk până la East Pinner. „Cum stau jocurile privind 
zvonurile vânturate prin presă legate de iminenta prăbuşire 
a nobilei şi anticei case Balls, Birmingham & Bumfluff 
Limited sau cum naiba i-o mai fi chemând, cunoscut, în 
general, drept ThreeBees, cu un anume Kenneth K. Curtiss, 
Cavaler, Preşedinte pe Viaţă şi Stăpân al Universului?” 
Dacă mai avea întrebări de pus îţi vine să te-ntrebi. Da, 
bineînţeles. l-am spus să-şi ia de pe Internet, dar ea a zis că 
jumătate din ceea ce voia avea caracter secret şi atunci 
cum procedează dacă n-au chef ca onoratul public să-şi 
bage nasul în treburile lor? Eu i-am zis: „Tess, scumpa mea, 
pentru numele lui Dumnezeu, asta o să-mi răpească 
săptămâni întregi. Poate chiar luni, fată dragă.” Crezi că s-a 
sinchisit? Pe naiba! Aşa era Tess, ce Doamne iartă-mă!... 
Dar dacă mi-ar fi zis, aş fi sărit şi din balon fără paraşută. 


— Şi care a fost rezultatul? 

Ham jubila, afişând o mândrie nevinovată. 

— K.H.V. Vancouver şi Basel deţin cincizeci şi unu la sută 
din  amărâtele alea de companii specializate în 
biotehnologie cu sediul în insula Man, Loor - cârnat și 
Pharma - rahat. ThreeBees Nairobi deţine drepturi 
exclusive de import şi distribuţie ale moleculei respective, 
plus toate produsele derivate pentru întregul continent 
african. 

— Ham eşti nemaipomenit! 

— Lorpharma şi Pharmabeer sunt deținute de aceiaşi trei 
bandiți. Ori au fost, până au vândut cincizeci şi unu la sută. 
Pe tip îl cheamă Lorbeer. Lor plus Beer plus Pharma a dus 
la Lorpharma şi Pharmabeer. Muierile sunt amândouă 
doctoriţe. Adresa e pe numele unui pitic elveţian care 
locuieşte într-o căsuţă poştală din Liechtenstein. 

— Nume? 

— Lara nu-ştiu-cum. Am notat undeva. Lara Emrich. Mi- 
am adus aminte. 

— Şi cealaltă? 

— Îmi scapă. Ba nu, Kovacs. Nu apare celălalt nume. De 
Lara m-am îndrăgostit. Cântecul meu preferat. Sau era. Din 
Doctor Jivago. Şi-al Tessei, pe vremea aceea. Mama 
dracului! 

O întrerupere firească, deoarece Ham trebui să-şi sufle 
nasul. Justin rămase în aşteptare. 

— Şi, Ham, ce-ai făcut cu informaţiile astea preţioase 
după ce le-ai dezgropat? întrebă Justin fără să preseze. 

— l-am citit totul la telefon. A fost topită, pur şi simplu. 
Mi-a zis că-s un erou - se întrerupse iarăşi, alarmat de 
expresia ce apăruse pe faţa lui Justin - nu la telefonul tău, 
deşteptule, la o prietenă de-a ei de undeva din nordul 
ţării... „Te duci la un public, Ham, şi mă suni imediat la 
următorul număr. Ai ceva de scris?” Ştia să facă pe şefa, 
întotdeauna a ştiut să facă asta. Se ferea de telefoane. Mi 
s-a părut puţin paranoică în privinţa chestiei ăsteia. Şi cu 


toate astea, unii paranoici au duşmani în carne şi oase, 
după cum se vede. 

— Tessa a avut, întări Justin şi Ham îi aruncă o căutătură 
curioasă şi, cum privirea lui zăbovi asupra lui Justin, deveni 
tot mai nedumerit. 

— Doar nu crezi că asta s-a întâmplat, ce zici? întrebă 
Ham, cu voce scăzută. 

— In ce sens? 

— Tess s-a luat de tipii ăştia din domeniul farmaceutic? 

— E de bănuit că da. 

— Da, dar, lisuse, prietene, doar nu crezi că ei i-au închis 
gura?! Vreau să spun că ştiu că nu-s chiar uşă de biserică. 

— Sunt convins că toţi sunt nişte filantropi până în 
măduva oaselor, Ham... Mai ales milionarii! 

Urmă o tăcere apăsătoare, întreruptă de Ham: 

— Mamă, Doamne lisuse! În fine, ai grijă atunci. 

— Ştiu. 

— Am băgat-o în rahat cu telefonul acela. 

— Stai liniştit, Ham. Te-ai zbătut pentru ea, iar ea te 
adora pentru asta. 

— Bine. lisuse! Să te mai ajut cu ceva? 

— Da. Găseşte-mi o cutie! Una rezistentă, din carton ar fi 
de ajuns. Ai aşa ceva? 

Bucuros să-i fie de folos, Ham se grăbi să iasă şi, după ce 
slobozi câteva înjurături, reveni cu o tavă din plastic pentru 
uscarea veselei. Ghemuindu-se lângă geanta din piele, 
Justin deschise încuietorile, desfăcu baretele şi, stând cu 
spatele şi împiedicându-l pe Ham să vadă, aşeză totul pe 
tavă. 

— lar acum, dacă nu te superi, un maldăr de dosare 
netrebuincioase despre proprietatea Manzini. Chestii 
inutile... Acte pe care le păstrezi, dar pe care nu le consulți 
niciodată. Suficient cât să-ți umplu geanta. 

Ham îi găsi şi dosarele potrivite: vechi şi morfolite, aşa 
cum dorise Justin. Il ajută apoi să le vâre în geanta goală, 
după care îl privi legând geanta şi încuind-o. După aceea, 
rămase lângă fereastră şi-l privi lung pe Justin care ieşi din 


fundătură cu geanta în mână şi apoi opri un taxi. După ce 
Justin ieşi din câmpul lui vizual, Ham inspiră adânc şi rosti: 
„Mamă, măiculiţă!” invocând-o cu toată sinceritatea pe 
Sfânta Fecioară. 


XX xk 


— Bună dimineața, domnule Quayle! Pot să vă duc eu 
geanta, vă rog? Trebuie să o trec prin aparatul cu raze X, 
dacă nu vă supăraţi. Aşa sună noile reglementări. Nu era 
aşa pe vremea noastră, nu? Sau a tatălui dumneavoastră. 
Mulţumesc, domnule! Uitaţi biletul, totul e în regulă şi clar, 
cum se zice. 

O coborâre a tonului: 

— Condoleante, domnule! Ştirea ne-a afectat pe toţi. 

— Bună dimineaţa, domnule! Mă bucur să te avem din 
nou printre noi. 

O altă coborâre a glasului: 

— Cele mai sincere condoleanţe, domnule! Şi din partea 
soţiei. 

— Regretăm din adâncul inimii, domnule Quayle... - o 
altă voce, răspândind o aromă de bere. Domnişoara 
Landsbury vă roagă să mergeţi direct la ea, domnule. Bine 
aţi venit acasă! 

Dar Ministerul de Externe nu mai însemna acasă. Holul, 
revoltător prin dimensiuni, construit spre a inspira groază în 
sufletele prinților indieni, nu reuşea decât să afişeze un aer 
de neputinţă cu ştaif. Portretele corsarilor cu trăsături 
dispreţuitoare şi purtând peruci nu-i mai aruncau zâmbete 
familiare. 

— Justin! Sunt Alison. Nu ne cunoaştem. Ce prilej cumplit 
de a ajunge să ne cunoaştem! Cum te simţi? îl întâmpină 
Alison Landsbury, apărând cu un aer reţinut şi studiat în 
pragul uşii înalte de aproape patru metri a biroului ei şi 
strângându-i dreapta în ambele mâini, după care îi dădu 
drumul. Suntem cu toţii foarte, foarte îndurerați... De-a 
dreptul oripilați... lar tu ai dovedit mult curaj venind înapoi 


atât de curând. Eşti în stare să discutăm chestiuni de 
serviciu? Eu nu ştiu cum de poţi. 

— Aş vrea să ştiu dacă mai aveţi veşti despre Arnold. 

— Despre Arnold? Ah, despre misteriosul doctor Bluhm. 
Nicio vorbă, îmi pare rău. Trebuie să ne aşteptăm la cee 
mai rău, spuse ea, fără a preciza în ce ar consta acest rău. 
Oricum, el nu e supus britanic, nu? zise ea şi se lumină. 
Trebuie să-i lăsăm pe belgieni să-şi rezolve singuri 
problemele. 

Incăperea avea înălţimea a două etaje, avea frize aurite 
şi calorifere de pe vremea războiului, vopsite în negru şi un 
balcon ce dădea spre grădinile bine îngrijite ale 
ministerului. Mai erau două fotolii, iar Alison Landsbury îşi 
lăsase paltonul din lână pe spătarul unuia pentru ca 
vizitatorul să nu se aşeze cumva pe el, din greşeală. 
Cafeaua era într-un termos, astfel încât discuţia lor să nu 
fie întreruptă. La toate acestea se adăuga atmosfera densă 
de mister lăsată în urmă de alte persoane care abia 
ieşiseră. „Patru ani ministru la Bruxelles, trei ani consilier 
pe probleme militare la Washington”, repetă Justin în gând, 
citind din broşura oficială. „Alţi trei la Londra cu detaşare la 
Comisia Mixtă pentru Informaţii. Numită şefă la Personal, în 
urmă cu şase luni. Singurele contacte pe care le-am avut: o 
scrisoare prin care se sugera să mai tai din avântul soţiei, 
sfat pe care l-am ignorat, un fax ordonându-mi să nu mă 
duc acasă a venit prea târziu. Se întrebă cum arăta casa lui 
Alison - şi o înzestră cu un conac din cărămidă roşie în 
spatele magazinului Harrods, la îndemâna tuturor pentru 
partidele de bridge de la sfârşit de săptămână. Uscăţivă, la 
aproximativ şaizeci şi cinci de ani şi îmbrăcată în negru 
pentru Tessa. Pe degetul mijlociu al mâinii stângi purta un 
inel cu pecete, bărbătesc. Justin presupuse că a aparţinut 
tatălui ei. O fotografie de pe perete o înfăţişa plecând spre 
Moor Park. O alta, oarecum nelalocul ei, după părerea lui 
Justin, o prezenta dând mâna cu Helmut Kohl. „Curând vei 
avea propriul nume legat de un colegiu pentru fete şi vei 
deveni Lady Alison”, gândi el. 


— Am petrecut întreaga dimineaţă gândindu-mă la toate 
lucrurile pe care să nu ti le spun, începu ea, dirijându-şi 
glasul înspre fundul sălii parcă pentru a fi auzită şi de 
ultimii sosiți. Şi la lucrurile asupra cărora, deocamdată, nu 
este nevoie să cădem de acord. Nu vreau să te întreb cum 
îţi vezi viitorul. Sau să-ţi spun cum îl vedem noi. În aceste 
clipe, suntem cu toţii mult prea tulburați, încheie ea, trăind 
o satisfacţie didactică. Apropo, semăn cu un tort Madeira. 
Nu te aştepta să am ceva de ascuns. Oricum m-ai lua, sunt 
din acelaşi aluat. 

Aşezase un laptop pe masă, cu ecranul spre ea, şi putea 
fi chiar cel al Tessei. Vorbind, împunse spre ecran cu un 
bastonaş cenuşiu, care avea la un capăt un cârlig 
asemănător unei croşete. 

— Trebuie totuşi să-ţi comunic câteva lucruri şi o voi face 
de îndată. 

Impunse cu croşeta. 

— Aha! Primul lucru este concediul medical pe o 
perioadă nedeterminată. Nedeterminată pentru că totul 
depinde de rapoartele medicilor. Boală, pentru că ai suferit 
un şoc, fie că-ţi dai seama de asta ori nu. 

„Deci asta era.” 

O nouă împunsătură. 

— Şi vom recurge la recomandări şi, deşi regret s-o spun, 
cu experienţa pe care o avem, suntem buni la asta făcu ea 
cu un surâs trist, după care urmă încă o împunsătură. 
Doctorul Shand. Emily, secretara, îţi va da toate datele. Ti 
s-a fixat provizoriu o şedinţă mâine la zece, dar, dacă 
doreşti, poţi schimba ora. Harley Street, normal! Te 
deranjează că e femeie? 

— Deloc, răspunse Justin permeabil la recomandări. 

— Unde locuieşti? 

— În casa noastră. A mea. În Chelsea. E bine acolo. 

Landsbury se încrunta: 

— Asta nu-i casa familiei? 

— A familiei Tessei. 


— Aha! Dar tatăl tău are o casă în Lord North Street. 
Chiar frumoasă, din câte ţin eu minte. 

— A vândut-o înainte de a muri. 

— Intenţionezi să rămâi în Chelsea? 

— Pentru moment. 

— Atunci Emily trebuie să aibă coordonatele şi pentru 
această locuinţă, te rog. 

Privirea se-ntoarse la ecran. Citea de pe ecran sau acesta 
constituia doar un paravan? 

— Şedinţa cu doctorul Shand nu va fi singura, ci doar 
începutul. Se ocupă de persoane, de grupuri. Şi încurajează 
comunicarea între pacienţii cu probleme similare. In cazul 
în care măsurile de securitate permit asta, desigur. 

Împunsătură. 

— lar dacă vrei un preot în loc de consiliere sau în plus, 
avem reprezentanţi verificaţi ai tuturor cultelor, astfel că nu 
e nevoie decât să ne spui. Dacă doctorul Shand nu te 
mulţumeşte, revii şi căutăm pe altcineva. 

„Pesemne că vă ocupați şi de acupunctură”, gândi Justin. 
Dar într-un colţişor al minţii se întreba de ce-i oferea preoţi 
verificaţi, când el nu avea secrete de mărturisit. 

— A, Justin, n-ai vrea şi un sanctuar? 

Împunsătură. 

— Poftim? 

— O casă /iniştită. 

Cu accentul pus pe /iniştită, de parcă ar fi fost vorba de o 
casă încălzită. 

— Un locşor departe de toate, până se sting ecourile 
acestei chestiuni. Unde să nu te cunoască absolut nimeni, 
să faci plimbări lungi. Vii la Londra să discutăm când avem 
nevoie de tine sau invers, apoi te-ntorci acolo. Fiindcă asta 
este o ofertă. Wu tocmai pe gratis, dar, oricum, 
subvenţionată din plin de Serviciul Maiestăţii Sale. Discuţi 
cu doctorul Shand înainte de a te hotări. 

— Dacă aşa spui... 

— Sigur. Punct bifat. Ai suferit multe umilinţe în public. 
Cum te-au afectat, din câte-ţi dai tu seama? 


— Regret, dar n-am prea ieşit în public. M-aţi ţinut 
ascuns, dacă vă amintiţi... 

— Cu toate acestea, ai avut de suferit. Cui îi face plăcere 
să fie prezentat drept soţ înşelat sau să-i fie analizată viaţa 
sexuală în presă? In orice caz, sper că nu ne porţi pică... 
Adică, să nu ai resentimente faţă de noi, să nu fii furios sau 
să te simţi trădat... Nu ai de gând să te răzbuni... 
Supravieţuieşti tu acestei încercări. Bineînţeles. Doar te afli 
în minister de multă vreme. 

Neştiind sigur dacă aceasta era o întrebare, un reproş 
sau, pur şi simplu, o definiţie a rezistenţei, Justin nu avu 
nicio reacţie, concentrându-şi, în schimb, atenţia asupra 
unei begonii de culoarea piersicii, condamnată să moară 
curând, fiind aşezată prea aproape de calorifer. 

— Se pare că am un raport de la Serviciul Financiar. Vrei 
să primeşti totul acum sau e prea mult? 

Până la urmă i-l înmână. 

— Vei rămâne cu salariul integral, desigur. Alocaţia 
pentru soţie, regret, se suspendă, din ziua în care ai rămas 
văduv. Acestea sunt neplăcerile cărora trebuie să le faci 
faţă, Justin, şi din experienţa mea, e mai bine să le iei aşa 
cum apar şi să le accepţi. Plus obişnuitele alocaţii 
compensatorii pentru revenirea în Marea Britanie, în funcţie 
de posibila ta destinaţie, dar şi asta pentru o singură 
persoană, evident. Justin, ţi se pare suficient? 

— Suficient din punct de vedere financiar? 

— Suficient în ce priveşte informarea ta ca să te descurci 
pentru moment. 

— De ce? Ar mai fi ceva? 

Ea lăsă jos croşeta şi îl privi direct şi cu intensitate. Cu 
ani în urmă, Justin avusese curajul nesăbuit de a face o 
reclamaţie la un mare magazin din Piccadilly şi întâlnise 
aceeaşi privire rece, superioară. 

— Deocamdată, nu, Justin. Incă nu anticipăm altceva. 
Traversăm o situaţie incertă. Bluhm nu a fost găsit, iar 
presa va  răscoli povestea asta neplăcută până la 


rezolvarea cazului într-un fel sau altul. lar tu vei lua prânzul 
cu Pellegrin. 

— Am înţeles. 

— Pellegrin a fost extrem de amabil. Ai dovedit curaj, 
Justin, ai dovedit eleganţă şi stăpânire de sine într-o 
situaţie stresantă şi noi am remarcat asta cu satisfacţie. Ai 
trecut printr-o tensiune cumplită, sunt convinsă. Nu numai 
după moartea Tessei, ci şi înainte. Ar fi trebuit să fim mai 
fermi şi să vă aducem pe amândoi acasă, cât lucrurile se 
mai puteau îndrepta. Regret, dar, când priveşti în urmă, 
eroarea de a arăta prea multă îngăduinţă părea singura 
soluţie. 

Împunsătură, urmată de verificarea notiţelor de pe ecran 
cu dezaprobare crescândă. 

— Sper că nu ai dat interviuri presei, nu-i aşa? N-ai vorbit 
cu nimeni, oficial sau neoficial? 

— Doar cu poliţia. 

Ea ignoră această remarcă: 

— Şi nici n-o vei face. Evident. Să nu spui nici măcar „n- 
am nimic de comentat”. În situaţia ta, ai tot dreptul să le 
închizi telefonul. 

— Sunt convins că nu-mi va fi greu s-o fac. 

Încă un punct bifat. O nouă examinare a ecranului. 
Verificare a reacției lui Justin. Revenirea privirii la ecran. 

— Nu ai documente sau materiale care aparţin 
ministerului? Care să fie - cum să mă exprim? - 
proprietatea intelectuală a Serviciului, nu? Ţi s-a mai pus 
întrebarea asta, dar te întreb şi eu, în caz că a apărut sau 
va apărea ceva în viitor. A apărut ceva nou? 

— De-al Tessei? 

— Mă refer la activităţile ei extraconjugale. 

Făcu o pauză înainte de a preciza care erau acestea. Şi, 
în acest timp, Justin înţelese, poate cam târziu, că Tessa 
reprezenta pentru această femeie o insultă monstruoasă, o 
ruşine pentru şcoala, clasa socială şi sexul ei, pentru ţara şi 
Serviciul pe care le pângărise; şi că, prin extensie, Justin 
era calul troian care o adusese pe furiş în citadelă. 


— Mă gândeam la documente şi cercetări în posesia 
cărora a intrat, legal sau în alt fel, în cursul investigaţiilor 
sau cum le numea, adăugă ea cu un dezgust nedisimulat. 

— Nici măcar n-am idee ce ar trebui să caut, se lamentă 
Justin. 

— Nici noi. Şi celor de aici ne este, în primul rând, foarte 
greu să înţelegem cum de s-a ajuns în situaţia aceasta. 

Pe neaşteptate, furia care fiersese la foc mic începuse să 
răzbată la suprafaţă. Nu voise ca lucrurile să ia o asemenea 
întorsătură, Justin era sigur de asta; făcuse un mare efort 
să şi-o ţină în frâu. Dar se vedea clar că nu se mai putea 
înfrâna. 

— E cu totul neobișnuit, dacă judecăm tot ce a ieşit la 
lumină în ultima vreme, ca Tessei să i se fi îngăduit să 
devină o astfel de persoană. În felul lui, Porter a fost un 
excelent şef de Misiune, dar mă văd silită să consider că se 
face în mare măsură răspunzător pentru tot ce s-a 
întâmplat. 

— Pentru ce anume? 

Muţenia ei bruscă îl luă pe nepregătite. Era ca şi cum 
Alison ar fi terminat lista de întrebări şi consideraţii. 
Rămase neclintită, cu ochii ţintuiţi asupra ecranului. Ţinea 
croşeta pregătită, dar nu făcu nicio mişcare cu ea. O aşeză 
delicat pe masă, de parcă şi-ar fi plasat arma cu patul pe 
pământ la funeralii militare. 

— Da, aşa e Porter, recunoscu ea. 

Numai că Justin nu afirmase ceva care să impună vreo 
recunoaştere. 

— Ce s-a întâmplat cu el? întrebă Justin. 

— Mi se pare de-a dreptul minunat cum au sacrificat 
amândoi totul pentru acel sărman copil. 

— Şi pe mine m-a impresionat. Dar acum ce-au mai 
sacrificat? 

Părea că şi ea trăia aceeaşi perplexitate produsă de 
faptul că avea nevoie de el ca aliat, chiar dacă numai 
pentru a-l denigra pe Porter Coleridge. 


— E cumplit, e îngrozitor de greu în meseria asta, Justin, 
să ştii când să pui piciorul în prag. Vrei să-i tratezi pe 
oameni ca indivizi, doreşti cu ardoare să poţi înţelege 
situaţia fiecăruia în contextul general. 

Dar Justin se înşelase amarnic închipuindu-şi că ea îşi 
domolise atacul dezlănţuit împotriva lui Porter. Landsbury 
nu făcea decât să-şi reîncarce arma: 

— lar Porter - trebuie să privim lucrurile aşa cum sunt - 
era la faţa locului, nu noi. Nu putem acţiona dacă nu 
suntem informaţi. N-are rost să ni se ceară să remediem 
situaţia ex post facto dacă n-am fost informaţi a priori. 
Corect? 

— Cred că nu. 

— lar dacă Porter s-a dovedit prea visător, prea legat de 
problemele cumplite de familie - nimeni nu contestă asta - 
ca să vadă ce se petrece chiar sub nasul lui - chestia cu 
Bluhm şi aşa mai departe, de care îmi pare rău - a avutun 
sprijin de primă calitate în Sandy, care ştie să abordeze 
lucrurile, alături de el, în orice moment, care să definească 
problema în cuvinte fără echivoc. Lucru pe care Sandy l-a 
făcut. Cu vârf şi îndesat, am înţeles. Dar fără niciun 
rezultat. De aceea mi-e perfect de limpede că acel copil - 
sărmana copilă, Rosie sau cum o fi chemând-o - reclamă 
toată atenţia lor în afara programului de muncă. Dar nu 
pentru asta numeşti un Înalt Comisar. Am dreptate? 

Justin luă o atitudine umilă, evidențiind astfel 
compasiunea lui faţă de dilema în care se zbătea Alison. 

— Eu nu fac investigaţii, Justin. Doar te întreb. Cum este 
posibil, cum a fost posibil - să-l lăsăm deoparte pe Porter 
deocamdată - ca soţia ta să întreprindă o serie de activități 
despre care, potrivit afirmațiilor tale, nu ştiai nimic? În 
regulă, era o femeie modernă. Norocul ei... Avea viaţa ei, 
relaţiile ei... 

O tăcere cu subînţeles. 

— Nu spun că ar fi trebuit să o temperezi, asta ar 
însemna şovinism masculin. Eu te întreb cum se face că, în 
realitate, tu nu ai avut nici cea mai vagă idee despre 


activitățile ei, despre cercetările ei...? Şi - cum să mă 
exprim? - aş dori să spun, de fapt, că a fost vorba de 
amestec. 

— Am avut o înţelegere, spuse Justin. 

— Bineînţeles că aţi avut. Egalitate şi vieţi paralele. Dar 
în aceeaşi casă, Justin. Chiar susţii că nu ţi-a spus nimic, nu 
ţi-a arătat nimic, nu ţi-a împărtăşit nimic? Mi se pare 
cumplit de greu să cred asta. 

— Şi mie, aprobă Justin. Dar aşa se întâmplă când îţi vări 
capul în nisip. 

Împunsătură. 

— Acum ai intrat în computerul ei? 

— Dacă am intrat în ce? 

— Întrebarea a fost limpede ca lumina zilei. Ai intrat sau, 
altfel zis, ai avut acces la computerul Tessei? Poate nu ştii 
dar, între altele, a transmis ministerului nişte documente 
foarte dure. Aducând acuzaţii foarte grave unor persoane. 
Acuzându-i de lucruri îngrozitoare. Provocând astfel un 
scandal ce putea aduce daune importante. 

— Daune importante cui, de fapt, Alison? întrebă Justin, 
încercând cu subtilitate să obţină drept cadou informaţii, pe 
care ea ar fi fost dispusă să le scape. 

— Nu are importantă cui, Justin, îi răspunse ea cu 
severitate. Problema este dacă acum computerul Tessei 
este în posesia ta şi, dacă nu, unde se află în prezent şi ce 
conţine. 

— Niciodată n-am lucrat amândoi pe computerul acela - 
acesta este răspunsul la prima întrebare. Era al ei, numai al 
ei. Nici n-aş şti să intru în fişiere. 

— Nu-i vorba de intrat. Îl ai sau nu? Aceasta e problema 
esenţială. Scotland Yard-ul ţi l-a cerut, dar tu, foarte 
înţelept şi fidel, ai tras concluzia că i-ar sta mai bine în 
mâinile ministerului decât în ale poliţiei. Îţi recunoaştem 
acest merit. S-a ţinut seama de asta. 

Replica venea ca o declaraţie, o întrebare dublă: „Bifaţi 
căsuţa A pentru aa, // am; căsuţa B pentru nu, nu-l am.” 


Reprezenta un ordin şi o provocare. Şi, judecând după 
privirea hotărâtă şi limpede, o ameninţare. 

— Şi dischetele, desigur, adăugă ea, încă aşteptând 
răspunsul. A fost o femeie foarte organizată, ceea ce mi se 
pare extrem de ciudat, având în vedere că era avocat. 
Sigur a făcut copii după ceea ce prezenta importanţă 
pentru ea. Date fiind circumstanţele, aceste dischete 
constituie o încălcare a reglementărilor de securitate şi le 
vrem, înţelegi? 

— Nu am găsit mei o dischetă. N-au fost. 

— Sigur au fost. Cum putea lucra pe computer fără să 
păstreze dischetele? 

— Am căutat peste tot. Nu am găsit niciuna. 

— Bizar. 

— Da, aşa e. 

— Eu consider, Justin, că lucrul ce/ mai potrivit pe care-l 
poţi face, dacă ne gândim bine, este să aduci tot ce ai la 
minister imediat ce despachetezi şi, de la acest punct, să 
ne laşi să ne ocupăm noi de toate. Ca să te scutim de 
probleme şi de răspundere. Bine? Putem încheia o 
convenţie. Tot ce nu prezintă importanţă pentru noi, îţi 
aparţine exclusiv. Primeşti fişierele tipărite şi nimeni de aici 
nu le va citi, evalua sau păstra într-o formă sau alta. Vrei să 
trimitem pe cineva cu tine acum? Ţi-ar fi de folos? Da? 

— Nu sunt convins. 

— Nu eşti convins că ai nevoie de cineva? Ar fi cazul să 
fii. Vreun coleg înţelegător care să aibă aceeaşi funcţie? 
Cineva în care să ai încredere deplină? Acum eşti sigur? 

— A fost al Tessei, înţelegi? Ea l-a cumpărat, ea l-a 
folosit. 

— Şi? 

— Şi nu sunt convins că aveţi dreptul să-mi cereţi să fac 
asta. Să vă dau un obiect personal de-al ei pentru a fi 
scotocit doar pentru că a murit. 

Simţindu-se doborât de somn, închise o clipă ochii, apoi 
scutură din cap ca să se dezmeticească. 

— În orice caz, discuţia e fără obiect. 


— De ce, mă rog? 

— Pentru că nu-l am. 

Se ridică, surprins el însuşi de gest, dar simţea nevoia să- 
şi dezmorţească picioarele şi să respire aer curat. 

— Probabil că l-a furat poliţia kenyană. Fură orice. 
Mulţumesc, Alison. Ai fost prea bună să mă primeşti. 

Înapoierea genţii din piele de către portarul-şef dură mai 
mult decât de obicei. 

— Regret că v-am luat pe neaşteptate, spuse Justin în 
timp ce aştepta. 

— Dar nu m-aţi luat deloc pe neaşteptate, domnule, se 
grăbi omul să răspundă şi roşi. 


XX xk 


— Justin, ce faci, dragul meu? 

Justin tocmai dădea să se prezinte portarului clubului, 
dar Pellegrin i-o luă înainte, coborând grăbit scările ca să-l 
întâmpine, arborând un zâmbet de om de treabă şi 
strigând: 

— E-al meu, Jimmy, vâră-i geanta într-o casetă şi lasă-mi- 
| mie, după care îi strânse mâna, punându-și celălalt braţ 
pe umerii lui Justin într-un gest demonstrativ şi neobişnuit 
pentru un englez, de amiciţie şi de compasiune. 

— Sper că eşti pregătit pentru întâlnirea noastră, da? îl 
întrebă Pellegrin secretos, asigurându-se mai întâi că nu 
era auzit de cineva din jur. Dacă preferi, ne putem plimba 
prin parc. Sau discutăm altă dată. Doar spune. 

— Mă simt în formă, Bernard. Serios. 

— Fiara de Landsbury nu te-a dovedit? 

— Nicidecum. 

— Am rezervat o masă în salon. Mai există şi posibilitatea 
de a lua masa la bar, dar mănânci ca din palmă şi apar tot 
soiul de foşti oameni ai ministerului care se tânguie după 
pierderea Canalului de Suez. Vrei să te duci la toaletă? 

Salonul semăna cu un catafalc ridicat faţă de nivelul 
podelei, având tavanul pictat cu heruvimi surprinşi în zbor, 


pe un cer albastru. Locul de rugăciune preferat de Pellegrin 
se afla într-un colţ adăpostit de o coloană din granit lustruit 
şi un liliac din cel care creşte în ţările calde, ce degaja 
tristeţe. La mesele din jur stăteau colegi fără vârstă ce 
trecuseră prin Whitehall, îmbrăcaţi în costume sobre de 
culoare uniform cenuşie şi având tunsori de şcolari. „Asta a 
fost lumea mea, îi explică el Tessei. Când m-am căsătorit 
cu tine, eram şi eu ca ei.” 

— Hai să scăpăm, mai întâi, de dificultatea alegerii, 
propuse Pellegrin cu un aer priceput de amfitrion, după ce 
un chelner de origine indiană, purtând o jachetă de culoare 
mov, le prezentă meniurile de forma unor palete de ping- 
pong. 

lar această stratagemă venea ca o dovadă de tact din 
partea lui Pellegrin şi ca o exemplificare pentru imaginea 
de individ de lume pe care şi-o confecţionase, fiindcă, 
studiind meniurile, puteau să se împace cu gândul că sunt 
împreună şi să evite orice contact vizual direct. 

— A fost un zbor suportabil? 

— Foarte bun, mulţumesc. Am avut un loc la o clasă la 
care nu aveam dreptul. 

— Minunată, minunată, minunată fată, Justin, murmură 
Pellegrin peste meniul ce-i slujea drept parapet. Mai mult 
ce pot să zic? 

— Mulţumesc, Bernard. 

— Un spirit mare, avea curaj deosebit. Restul nici nu mai 
contează. Carne sau peşte? Nu chiar de luni... Acolo ce 
mâncai? 

De-a lungul carierei sale, Justin avusese prilejul să-l 
cunoască pe Bernard Pellegrin doar în anumite ipostaze. Îi 
urmase la post lui Bernard la Ottawa şi misiunile lor 
coinciseseră o scurtă perioadă la Beirut. Urmaseră 
împreună la Londra un curs practic despre cum să te 
descurci când eşti luat ostatic şi învăţaseră lucruri de 
nepreţuit, cum ar fi modul în care poţi stabili dacă eşti 
urmărit de un grup de bandiți înarmaţi ce nu se tem să 
moară; cum să-ţi păstrezi demnitatea când eşti legat la 


ochi, ca şi atunci când mâinile şi picioarele îţi sunt legate 
cu bandă adezivă şi eşti apoi azvârlit în portbagajul unui 
Mercedes, precum şi cea mai bună metodă de a sări de la 
etaj dacă nu poţi folosi scările, însă se presupune că nu ai 
picioarele imobilizate. 

— Toţi ziariştii sunt nişte rahaţi, afirmă sigur de sine 
Pellegrin, aflat încă la adăpostul meniului. Ştii ce-o să fac 
într-o bună zi? O să mă duc la uşa ticăloşilor. O să procedez 
cum au făcut în cazul tău. Plătesc un grup de oameni şi 
instalez pichete în pragul editorului de la Grauniad şi 
Screws of the World“ când şi-o trag cu târfele lor. O să le 
fotografiez copiii când pleacă la şcoală. O să le întreb 
nevestele cum se descurcă hodorogii lor la pat. O să le arăt 
raliaţilor cum e să fii în centrul atenţiei. Nu ţi-a venit să te 
pui cu mitraliera pe ei? 

— Nu tocmai... 

— Mie da. O adunătură de analfabeți. Fileul de hering e 
bun. Ţiparul afumat mă face să trag vânturi. Limba de mare 
cu sos meunière e bună, dacă-ţi place limba. Dacă nu, cere- 
| cu grătar. 

Scrise ceva pe un carneţel tipărit. Avea imprimat în 
partea superioară, cu majuscule, sir Bernard P., iar lista 
felurilor pe partea stângă, precum şi căsuțe pentru a fi 
bifate, în dreapta, şi, în partea de jos, loc pentru semnătura 
membrului. 

— Prefer limbă de mare. 

„Pellegrin nu ascultă,” îşi aduse Justin aminte. Asta i-a 
adus reputaţia de bun negociator. 

— La grătar? 

— Cu sos. 

— Landsbury era în vervă? 

— Extrem de combativă. 

— Ţi-a spus că seamănă cu un tort de Madeira? 

— Cu regret a spus-o. 


t Anagrame ironice ale numelor unor publicaţii britanice: The Guardian 
şi News of the World (engl.) (n. tr.). 


— Vrea să ţii seama de asta. Ţi-a vorbit despre viitorul 
tău? 

— Sunt traumatizat şi beneficiez de concediu medical pe 
o perioadă nedeterminată. 

— Vrei cocteil de crevete? 

— Mai curând avocado, mulţumesc, spuse Justin şi 
observă că Pellegrin bifează de două ori cocteilul de 
crevete. 

— Află cu bucurie că, în prezent, ministerul dezaprobă în 
mod oficial consumul de băuturi alcoolice la masa de prânz, 
spuse Pellegrin, surprinzându-l pe Justin cu un zâmbet larg. 

Apoi, pentru eventualitatea că primul nu-şi făcuse 
efectul, apăru al doilea. lar Justin îşi aduse aminte că 
zâmbetele erau întotdeauna egale: aceeaşi lungime, 
aceeaşi durată, exprimând acelaşi grad de căldură 
spontană. 

— Totuşi, tu eşti un caz ce stârneşte compasiunea, iar 
datoria mea e să-ţi ţin tovărăşie în aceste momente 
dureroase. Au un vin de Meursaualt agreabil. Faci faţă la 
jumătate de sticlă? 

Pixul mecanic din argint bifă căsuţa respectivă. 

— Apropo, ai fost verificat. Eşti curat. Ai trecut de ce a 
fost mai greu. Felicitări! 

Rupse bonul şi îl puse pe masă, apoi aşeză solniţa 
deasupra lui pentru a nu fi luat de vreo adiere. 

— Verificat pentru ce? 

— Crimă, pentru ce altceva? Nu tu ai ucis-o pe Tessa sau 
pe şoferul ei, nu ai angajat ucigaşi într-un local al viciilor şi 
nu l-ai spânzurat pe Bluhm de boaşe în podul casei. Poţi ieşi 
din tribunal fără nicio pată pe blazon. Cu felicitări din 
partea poliţiei! 

Bonul de comandă dispăruse de sub solniţă. Fusese sigur 
luat de chelner, însă Justin, în starea de imponderabilitate 
în care se afla, nu remarcase manevra. 

— Apropo, ce plante puteai creşte acolo? l-am promis lui 
Celly c-o să te întreb. 


Celly era prescurtarea de la Celine, înspăimântătoarea 
nevastă a lui Pellegrin. 

— Exotice? Suculente? Regret, n-ar fi de mine acolo. 

— Toate plantele o duc bine acolo, se auzi Justin 
spunând. Clima din Kenya le prieşte foarte bine. Bernard, 
nu ştiam că am o pată pe blazon. Asta a fost o teorie, 
presupun. Dar ipoteza era extrem de şubredă. 

— Au emis tot soiul de teorii, dragii de ei. Teorii mult 
peste nivelul lor, sincer să fiu. Trebuie să-ţi faci timp să ne 
vizitezi la Dorchester. Să discuţi cu Celly despre grădinărit. 
Petreci un weekend acolo. Tenis joci? 

— Nu, regret. 

„Au emis tot soiul de teorii”, îşi repetă el în minte, 
prefăcându-se că ascultă... „Dragii de ei”. Pellegrin 
vorbeşte despre Rob şi Lesley tot astfel cum Landsbury a 
vorbit despre Porter Coleridge.” Căcăciosul acela de Tom 
Nu-Ştiu-Cum urma să fie trimis la Belgrad, tocmai spunea 
Pellegrin, în mare măsură pentru că secretarul de stat nu 
putea suporta să-i mai vadă mutra la Londra, dar cine ar fi 
fost în stare? Dick nu-ştiu-care avea să primească un grad 
K la următoarea evaluare, apoi, cu puţin noroc, va fi 
promovat cu un şut în fund la Trezorerie - Dumnezeu să 
aibă în pază economia naţională, asta fusese o glumă - dar 
e normal, de vreme ce amicul Dick îi pupă-n fund pe 
laburişti de vreo cinci ani”. In rest, treburile mergeau ca de 
obicei. Ministerul continua să se umple de carierişti ieşiţi de 
la Universitatea Croydon, oameni care vorbesc cu un 
accent incolor şi poartă pulovere făcute în Fair-lsle, pe care 
Justin sigur îi ştia dinainte de a fi fost numit în Africa; 
„peste zece ani, niciunul dintre noi nu va mai rămâne pe 
poziţie”. Chelnerul sosi aducând două cocteiluri cu crevete. 
Justin urmări cum aşază paharele pe masă. 

— Dar erau tineri, ce să le faci, spuse Pellegrin cu 
indulgență, punând capăt şirului de aduceri-aminte. 

— Noii angajaţi? Sigur că da... 

— Poliţiştii care au venit la Nairobi. Tineri şi hămesiţi, 
iartă-i Doamne! Aşa cum am fost şi noi cândva. 


— Mi s-au părut foarte inteligenţi. 

Pellegrin se încruntă, dar continuă să mestece. 

— David Quayle e cumva rudă cu tine? 

— Nepot. 

— L-am angajat săptămâna trecută. N-are decât 
douăzeci şi unu de ani, dar cum altfel să cazi la pace cu cei 
din City” în vremurile astea? Un nepot de-al meu a început 
să lucreze la Barclays de săptămâna trecută şi la patruzeci 
şi cinci de mii pe an, plus bonificaţii. Cât se poate de bine şi 
n-are pic de experienţă. 

— Mă bucur pentru David. N-am ştiut... 

— Cinstit să fiu, grozavă alegere a făcut Gridley trimițând 
o femeie ca aceea în Africa. Diplomaţi instruiți de Frank... 
Ea cunoaşte ţara. Cine o să ia o femeie-poliţist în serios, 
mai ales acolo? În niciun caz băieţii lui Moi, asta e sigur. 

— Gridley? repetă Justin, simțind că negura din cap se 
mai limpezeşte. Nu te referi cumva la Frank Arthur Gridley? 
Tipul care se ocupa de securitatea diplomaților? 

— Exact, sigur că da. 

— Dar omul e dobitoc din naştere. Am avut de-a face cu 
el când lucram la Departamentul de Protocol. 

Justin îşi percepu vocea ridicându-se peste nivelul de 
decibeli permis în club şi se corectă imediat. 

— Are rumeguş în loc de creier, îl susţinu bine dispus 
Pellegrin. 

— Dar ce treabă are el să investigheze uciderea Tessei? 

— Se ocupă de infracțiunile grave. E specialist în cazuri 
externe. Ştii cum sunt poliţiştii, spuse Pellegrin, îndesând în 
gură crevete, pâine şi unt. 

— Ştiu cum e Gridley. 

Mestecând, Pellegrin trece din nou la stilul telegrafic 
specific înalţilor politicieni conservatori: 

— Doi poliţişti tineri, unul, femeie. Celălalt se crede Robin 
Hood. E un caz deosebit de important, toată lumea e cu 
ochii pe ei. Au început să creadă că sunt în lumina 
reflectoarelor. 


5 Centrul comercial al Londrei (n.tr.). 


Îşi îndreptă şervetul la gât. 

— Aşa că se-apucă să inventeze teorii. Care nu ar 
impresiona nici pe cineva cu şcoala neterminată. 

Bău din pahar, apoi aproape că se lovi peste gură cu 
colţul şervetului. 

— Ucigaşi plătiţi, guverne africane corupte, 
conglomerate multinaționale - material fabulos! Dacă s-ar 
face un film pe tema asta, ăştia ar putea chiar să 
primească roluri. 

— Ce companie multinațională aveau în vedere? întrebă 
Justin, străduindu-se să ignore ideea dezgustătoare a unui 
film despre moartea Tessei. 

Pellegrin i-a surprins privirea, a cântărit-o vreme de o 
clipă, a zâmbit, apoi a surâs din nou. 

— Au adus-o din condei, explică el, respingând ideea. Nu 
trebuie s-o iei ca atare. Poliţiştii aceia tineri au greşit 
investigația din capul locului, reveni el, schimbând 
subiectul, întrucât chelnerul tocmai le turna în pahare. 
Deplorabil, crede-mă! Absolut jalnic! Nu mă refer la tine, 
Mathew - asta către chelner, în spirit de camaraderie faţă 
de minoritățile etnice - şi nici la vreunul dintre membrii 
clubului. Şi mă bucur s-o pot spune. 

Chelnerul plecă în grabă. 

— Pentru o vreme, au încercat să i-o pună în cârcă lui 
Sandy, dacă-ţi poţi închipui aşa ceva. O teorie absurdă - 
cum că el ar fi fost îndrăgostit de ea şi, din gelozie, a pus 
pe cineva să-i omoare. Dacă n-au putut ajunge nicăieri cu 
chestia asta însăilată, au găsit soluţia: conspirația. Cel mai 
uşor lucru din lume. Culegi de ici-colo câteva chestii, le pui 
laolaltă, asculţi câţiva alarmişti nemulţumiţi care au 
interese personale şi aruncă la întâmplare un nume 
cunoscut sau două, şi poţi încropi orice poveste vrei. In 
privinţa a ceea ce făcea Tessa, dacă-mi pot permite să zic 
aşa. Ei, dar tu ştii totu/ despre asta. 

Parcă orbit, Justin clătină din cap. „Sunt surd la aşa o 
provocare. Mă aflu din nou în avion şi visez...” 

— Regret, dar nu ştiu, spuse el. 


Pellegrin avea ochii foarte mici. Justin nu băgase de 
seamă acest lucru până atunci. Ori poate îi avea normali, 
însă deprinseseră arta de a se micşora în faţa duşmanului. 
Duşmanul, din câte îşi putea da seama Justin, era orice 
persoană care nu reacţiona corect la spusele lui sau care 
orienta discuţia spre un teren pe care el nu-l explorase el 
mai înainte. 

— E bună limba? Trebuia să comanzi şi sos. N-ar fi fost 
atât de sec. 

— Limba e minunată, afirmă Justin, fără să mai adauge 
că ceruse şi sos. 

lar vinul era, de asemenea, minunat. Minunat, aşa cum 
spui despre o fată că e minunată. 

— Nu ţi-a arătat marea ei găselniţă. Marea /or găselniţă, 
dacă nu te superi. Asta e versiunea ta şi nu te îndepărtezi 
de ea. Corect? 

— Găselniţă, în legătură cu ce? Poliţia mi-a pus aceeaşi 
întrebare. La fel şi Alison, dar pe ocolite. Ce găselniţă? 

Se purta simplu şi începea să creadă el însuşi această 
versiune, încerca să-l tragă pe Pellegrin de limbă, dar în alt 
mod. 

— Nu ţi-a arătat ţie, dar lui Sandy, da, spuse Pellegrin, 
îndulcind informaţia cu o gură de vin. Asta vrei să mă faci 
să cred? 

Justin se ridică în scaun: 

— Ce a făcut? 

— Nu încape nicio îndoială. În cadrul unei întâlniri 
secrete, în toată regula. Imi pare rău... Credeam că ştii... 

„Dar te simţi bine că n-am habar”, gândi Justin, încă 
privindu-l neîncrezător pe Pellegrin. 

— Şi ce-a făcut Sandy cu chestia asta? întrebă într-un 
târziu. 

— l-a împărtăşit lui Porter. Porter a ezitat. El ia hotărâri o 
dată pe an, dar şi atunci cu mari ezitări. Apoi mie. Cu 
numele celor doi autori şi clasificat drept confidenţial. Nu 
de Sandy... De Tessa şi de Bluhm. Eroii ăştia plini de 
intenţii bune mă îngreţoşează, apropo, dacă vrei să te 


răcoreşti puţin. Un picnic fără probleme pentru birocraţii de 
talie internaţională. O diversiune. Îmi pare rău... 

— Bun, dar tu ce-ai făcut cu el? Pentru numele lui 
Dumnezeu, Bernard! 

„Sunt văduvul înşelat, aflat la capătul răbdării. Sunt cel 
care suferă fără să aibă vreo vină, dar nu chiar atât de 
nevinovat pe cât vreau eu să par. Sunt soţul indignat, scos 
din ecuaţie de soţia mea care umbla brambura şi de 
amantul ei.” 

— Nu-mi spune nimeni totuşi despre ce este vorba? urmă 
el pe acelaşi ton certăreţ. Am fost oaspete cu sila în casa 
lui Sandy şi perioada aceea mi s-a părut o eternitate. N-a 
suflat nicio vorbă despre întâlnirea secretă cu Tessa, cu 
Arnold sau cu altcineva. Ce găse/niță? In legătură cu ce? 

„Să mai insist.” 

Pellegrin zâmbea din nou. O dată. A doua oară: 

— Aşadar, asta o noutate absolută pentru tine... 
Frumos... 

— Da. Aşa e. Şi sunt complet debusolat. 

— Aşa o fată, de două ori mai tânără decât tine, care 
făcea tot ce-i trecea prin minte, exaltată... Şi nu te-ai 
gândit niciodată să o întrebi cu ce se ocupă...! 

„Pellegrin s-a înfuriat, remarcă Justin. La fel ca 
Landsbury. Aşa cum m-am înfuriat şi eu. Suntem cu toţii 
nervoşi şi toţi ne prefacem că nu-i aşa.” 

— Nu, nu mi-a trecut. Şi n-a fost de două ori mai tânără... 

— Nu te-ai uitat niciodată în jurnalul ei intim, n-ai ridicat 
receptorul din întâmplare ca să afli ceva, nu i-ai citit 
mesajele trimise prin e-mail şi nici nu ai tras cu ochiul în 
computerul ei. Nimic din toate astea... 

— Nimic din toate astea... 

Pellegrin începu să gândească cu voce tare, dar stând cu 
ochii fixaţi asupra lui Justin. 

— Deci, tu n-ai mirosit nimic. N-ai auzit nimic neplăcut, n- 
ai văzut nimic. Uimitor! făcu el, abia reuşind să-şi păstreze 
tonul sarcastic la un nivel acceptabil. 


— Bernard, ea era avocată! Nu era chiar un copil. Un 
avocat foarte inteligent, cu pregătire deosebită. Se pare că 
tu uiţi asta. 

— Serios! Nu prea cred. 

Îşi puse pe nas ochelarii de citit pentru a trece la 
dezosarea părţii mai delicate a peştelui. După ce reuşi, 
ridică între cuţit şi vârful furculiţei coloana vertebrală a 
peştelui şi privi în jur ca un invalid neajutorat după un 
chelner care să-i aducă o farfurie pentru oase. 

— Eu sper că s-a limitat să-i prezinte numai lui Sandy 
Woodrow acele năluciri. Asta-i tot. L-a hărțuit şi pe marele 
jucător, ştim şi asta continuă el. 

— Care jucător? Te referi /a tine? , 

— La Curtiss. La Kenny K. În persoană. Asta-i omul. 

Apăru şi farfuria iar Pellegrin depuse pe ea coloana 
vertebrală a peştelui. 

— Mă uimeşte că nu s-a azvârlit în faţa cailor lui de 
curse, dacă tot era pusă pe fapte mari. Mergeţi şi informaţi 
Bruxelles-ul! Anunţaţi Naţiunile Unite! Daţi ştirea la TV! O 
asemenea fată, care şi-a luat misiunea de a salva planeta, 
se lasă purtată de fantezii, fără să o intereseze nici cât 
negru sub unghie care sunt consecinţele. 

— Asta nu-i deloc adevărat, spuse Justin, luptând să-şi 
stăpânească nedumerirea şi furia de-acum serioasă. 

— Vrei să mai spui o dată? 

— Tessa a făcut tot ce i-a stat în putinţă să mă protejeze. 
Şi pe mine, şi interesele ţării. 

— Scormonind în gunoaie? Umflând lucrurile dincolo de 
orice închipuire? Supărându-l pe şeful soţului? Dând buzna 
peste directori superocupaţi, braţ la braţ cu Bluhm - astea 
nu mi se par acţiuni prin care ea să-şi protejeze tovarăşul 
de viaţă. Asta era calea cea mai rapidă şi mai sigură de a-i 
ruina şansele bietului om, dacă vrei să-ţi spun părerea 
mea. Care nici nu erau prea strălucite la vremea aceea, ca 
să fim cinstiţi... 

Precipitat, Pellegrin luă o gură de apă minerală. 


— A, acum pricep! Cred că ştiu ce s-a întâmplat, 
continuă, însoţindu-şi spusele cu acelaşi zâmbet dublu. Tu 
chiar n-ai habar de istoria asta. Nu te dezici de ce-ai 
declarat. 

— Da. Adevărat. Sunt total stupefiat. Poliţia mă-ntreabă, 
Alison, la fel, iar tu tot aşa: chiar nu ştia nimic? Răspunsul 
e: nu, nu ştiam şi din nou: nu, încă nu ştiu. 

Pellegrin clătina deja din cap în semn că situaţia îl 
amuza, dar nu părea convins. 

— Uite, amice... Cum vine asta? Ascultă-mă o clipă! Asta 
o mai înţeleg. La fel şi Alison. Au venit la tine. Cei doi. 
Tessa şi Arnold. Braţ la braţ. „Ajută-ne, Justin! Am găsit 
arma crimei încă fumegând. O companie cu tradiţie, cu 
sediul în Marea Britanie, îi otrăveşte pe sărmanii kenyeni, 
folosindu-i pe post de cobai sau Dumnezeu ştie drept ce. 
Sate întregi sunt decimate şi uite aici dovada. Citeşte!” 
Corect? 

— Nici vorbă de aşa ceva. 

— N-am terminat. Nimeni nu încearcă să-ţi pună asta în 
cârcă, nu înţelegi? Ai toate uşile deschise. Toţi îţi sunt 
prieteni. 

— Am băgat de seamă... 

— Atunci dă-le ceea ce-ţi cer! Fii om de înţeles! Dacă 
citeşti scenariul acela de optsprezece pagini ce anunţă 
sfârşitul lumii, te convingi că îşi ieşiseră din minţi. Dacă 
voiau să deterioreze relațiile anglo-kenyene pentru 
următorii douăzeci de ani, atunci ei chiar găsiseră formula 
perfectă. Prietene, dacă Celly ar fi încercat aşa ceva cu 
mine, îi dădeam un şut în fund de nu se vedea. Şi, la fel ca 
tine, aş fi pretins că întâlnirea aceea n-a avut loc, lucru 
foarte adevărat. Corect? O să uităm şi noi la fel ca şi tine. 
Nimic la dosar, totul curat pe lista neagră a lui Alison. 
Facem târgul? 

— Bernard, n-au venit la mine. Nimeni nu mi-a povestit 
ce se petrece, nimeni nu mi-a arătat scenariul acela 
amintind sfârşitul lumii, cum spui tu. Nici Tessa nici Bluhm, 
nici altcineva. Pentru mine e un mister absolut. 


— Fata aceea, Ghita Pearson, cine naiba mai e? 

— O angajată tânără a cancelariei. De origine anglo- 
indiană. E foarte inteligentă; a fost angajată dintre localnici. 
Mama ei este doctor. De ce? 

— In afară de asta... 

— E prietenă cu Tessa. Şi cu mine. 

— Ar fi putut să vadă dosarul acela? 

— Documentul? Sunt convins că nu. 

— De ce? 

— Tessa nu i l-ar fi arătat. 

— Dar i l-a arătat lui Sandy Woodrow. 

— Ghita e prea fragilă. Încearcă să devină diplomat de 
carieră. Tessa n-ar fi dorit să o pună într-o situaţie delicată. 

Pellegrin mai avea nevoie de sare, pe care o presără în 
palma stângă, luând câte puţină între arătătorul şi degetul 
mare al celeilalte mâini, după care îşi frecă mâinile. 

— În fine, eşti curat, ţinu el să-i reamintească lui Justin, 
ca şi cum asta ar fi fost un premiu de consolare. N-o să 
venim la porţile închisorii ca să-ţi scuturăm baguettes au 
fromage printre gratii. 

— Dacă zici tu... Mă bucur să aflu asta. 

— Asta-i vestea bună. Vestea proastă e că... amicul tău, 
Arnold... Al tău şi al Tessei... 

— L-au găsit? 

Cu un aer sumbru, Pellegrin clătină din cap. 

— L-au dat în urmărire generală, dar nu l-au găsit. Au 
speranţe... 

— În urmărire generală pentru ce? Ce tot spui?! 

— E un mister prea adânc, prietene. Nici nu ţi-ar prii să 
afli în starea în care eşti. Aş vrea să putem purta discuţia 
asta peste câteva săptămâni, după ce îţi dai seama pe ce 
lume te afli, dar e imposibil. Din nefericire, oamenii nu se 
mai bucură de respect când e vorba de cercetările pentru 
cazuri de omor. Investigaţiile îşi urmează cursul cum vor 
anchetatorii şi calcă totul în picioare. Bluhm o fi fost amicul 
tău, iar Tessa ţi-a fost soţie... Nu-i deloc plăcut să-ți 
spunem că amicul ţi-a ucis nevasta. 


Sincer uimit, Justin rămase cu privirea ţintuită asupra lui 
Pellegrin, însă acesta era prea ocupat cu peştele ca să 
bage de seamă. 

— Dar ce s-a întâmplat cu probele criminalistice? se trezi 
întrebând, parcă de departe, de undeva, de pe o planetă 
îngheţată. Camionul verde pentru safari? Sticlele de bere şi 
chiştoacele de ţigări? Cei doi indivizi care au fost văzuţi la 
Marsabit? Ce e cu ThreeBees şi cu toate celelalte lucruri 
despre care m-au întrebat poliţiştii de la Scotland Yard? 

Pellegrin îi adresă primul dintre cele două zâmbete mai 
înainte chiar de a termina Justin de vorbit: 

— Au apărut probe noi, amice! Convingătoare, spre 
regretul meu... 

Apoi muşcă dintr-o chiflă proaspătă: 

— Poliţiştii i-au găsit hainele. Ale lui Bluhm. Îngropate pe 
malul lacului. Nu haina de safari. Pe aceea a lăsat-o în jeep 
ca să îi inducă pe anchetatori în eroare. Ştii ce-au găsit în 
buzunarul pantalonilor? Cheile! De la jeep. Cele cu care a 
încuiat uşile. Asta dă un nou înţeles la ceea ce americanii 
numesc acum caz aproape rezolvat. A fost o ieşire foarte 
obişnuită în cazul unei crime pasionale, după cum mi s-a 
spus. Omori pe cineva, încui uşa, de parcă aşa ţi-ai fi 
zăvorât şi memoria: chestia aia urâtă nici măcar nu s-a 
întâmplat. Se şterge din memorie. Clasic. 

Exasperat de expresia de neîncredere de pe chipul lui 
Justin, Pellegrin făcu o pauză, apoi concluzionă cu glas 
ferm: 

— Justin, eu cred că există indivizi de felul lui Oswa/a. 
Lee Harvey Oswald l-a împuşcat pe John F. Kennedy. Nu l-a 
ajutat nimeni altcineva. Tot aşa, Arnold Bluhm şi-a ieşit din 
minţi şi a ucis-o pe Tessa. Şoferul s-a interpus, de aceea 
Bluhm l-a aranjat şi pe el. Apoi i-a azvârlit capul în tufişuri, 
unde l-au mâncat şacalii. Punct. Există momente, după 
multe căutări şi fantezii, când ne vedem siliţi să acceptăm 
evidenţele. Vrei nişte budincă? Sau prăjitură cu mere? 

Făcu semn chelnerului, cerându-i cafea. 


— Te deranjează dacă-ţi ofer discret un sfat, ca între 
vechi amici? 

— Chiar te rog. 

— Eşti în concediu medical. Treci printr-un adevărat iad. 
Dar eşti vechi în minister, ştii regulile jocului şi rămâi un om 
al Africii. În plus, te am pe lista mea. 

Şi, pentru ca Justin să nu-şi închipuie că aceasta era o 
definire oarecum romantică a situaţiei lui, adăugă: 

— Sunt o mulţime de avantaje pentru cineva care ştie să 
se descurce. Nenumărate locuri în care eu n-aş merge nici 
mort. lar dacă te afli în posesia unor informaţii confidenţiale 
care nu-s de tine - în memorie sau altundeva - ele aparţin 
ministerului, nu ţie. Vremurile de acum sunt mai grele 
decât cele în care am început noi. Există o sumedenie de 
indivizi răi care au pentru ce lupta, pentru că au multe de 
pierdut. lar asta îi face şi mai răi. 

„Asta am aflat-o pe propria-mi piele”, gândi Justin, de la 
adăpostul  cuştii lui de sticlă. Simţindu-se aproape 
imponderabil, se ridică de la masă şi rămase uimit 
văzându-şi imaginea reflectată simultan în numeroasele 
oglinzi. De parcă ar fi fost în toate ipostazele, toate vârstele 
vieţii lui: Justin, copilul rătăcit în casa uriaşă, amicul 
bucătarilor şi al grădinarilor, Justin, steaua echipei de rugby 
a şcolii, Justin, burlacul înrăit, îngropându-şi singurătatea în 
cifre; Justin, speranţa Ministerului de Externe şi, în acelaşi 
timp, fără speranţa de a fi promovat, fotografiat alături de 
un prieten sub un liliac exotic; Justin, proaspătul văduv, 
tatăl unui singur copil, şi acesta născut mort. 

— Bernard, ai fost foarte amabil. Iti mulţumesc. 

„Mulţumesc pentru lecţia măiastră de sofistică”, ar fi zis, 
dacă ar fi vrut rostească un adevăr. „Mulţumesc pentru că 
mi-ai derulat filmul asasinării soţiei mele şi pentru că mi-ai 
călcat în picioare până şi ultima fărâmă de sensibilitate. 
Mulţumesc pentru scenariul de optsprezece pagini care 
anunţă sfârşitul lumii şi pentru ştirea acelei întâlniri secrete 
cu Woodrow şi pentru alte adăugiri chinuitoare care mi-au 
trezit amintirile. Şi-ţi mai mulţumesc pentru discreta 


ameninţare, exprimată prin sticlirea de oţel a ochilor tăi. 
Fiindcă atunci când mă privesc mai atent, văd acelaşi lucru 
la mine.” 

— Ai pălit, constată Pellegrin, oarecum acuzator. S-a 
întâmplat ceva, amice? 

— N-am nimic. Mă bucur că te-am întâlnit, Bernard. 

— Odihneşte-te puţin. Eşti la capătul puterilor. Şi 
neapărat trebuie să petrecem weekendul acela împreună. 
Adu-ţi şi un prieten. Cineva care ştie să joace cât de cât. 

— Arnold Bluhm n-a făcut niciodată vreun rău cuiva, 
spuse Justin răspicat şi limpede, în timp ce Pellegrin îl ajuta 
să-şi pună paltonul şi-i întinse geanta. 

Dar nu putea fi sigur dacă rostise cuvintele acelea cu 
voce tare sau se adresase miilor de glasuri ce-i urlau în 
minte. 


xX 


Era casa pe care o detesta în minte ori de câte ori se afla 
departe de ea: mare, ursuză şi copleşitor de părintească, 
situată la numărul 4 pe o stradă plină de verdeață din 
Chelsea, având în faţă o grădină care se încăpăţâna să 
rămână mereu sălbatică, indiferent cât de mult o răsfăţa 
Justin când petrecea concediul în ţară. Resturile Căsuţei din 
copac a Tessei rămăseseră îmbinate, ca acelea ale unei 
plute de salvare putrede, pe trunchiul stejarului uscat pe 
care ea nu lăsase să-l taie. În crengile copacului mort 
stăteau prinse sau înfipte zdrenţe de baloane sparte şi 
frânturi de zmeu. lar când împinse poarta ruginită din fier, 
dislocând covorul de frunze în descompunere, auzi un 
scârţâit care îl făcu pe motanul cu ochi mari al vecinului să 
se refugieze grăbit printre tufişuri. Atunci văzu şi cei doi 
vişini aproape sălbăticiţi şi se gândi că ar trebui să-şi facă 
probleme, fiindcă li se încreţiseră frunzele. 

Era casa care îl îngrozise întreaga zi şi toată săptămâna 
ce trecuse, în vreme ce îşi executase sentinţa în acel 
demisol şi apoi când umblase pe jos spre vest, prin Londra 
străină şi cufundată în semiobscuritatea după-amiezei de 
iarnă, cu gândurile alergându-i orbeşte prin labirintul minţii, 
populat cu monştri, şi ducând cu sine geanta de piele cei 
se lovea mereu de picior. Era casa care păstra acele 
rămăşiţe din Tessa pe care nu le cunoscuse şi aveau să-i 
rămână neştiute. 

Vântul îngheţat clătina copertinele magazinului de 
legume de peste drum şi făcea frunzele şi pe cumpărătorii 
întârziaţi să alerge de-a lungul trotuarului. Justin însă, în 
ciuda costumului uşor, era prea apăsat de alte lucruri ca să 
bage de seamă gerul. Urcă cu paşi apăsaţi, iar treptele 
pardosite cu gresie ce duceau spre uşa principală scoaseră 
sunete metalice. Ajuns pe ultima treaptă, se răsuci brusc şi 
aruncă o privire lungă înapoi, nici el nu ştia de ce. Un 
bărbat fără căpătâi zăcea înfofolit sub un automat de scos 


bani. Un automobil parcat neregulamentar, în care o 
femeie şi un bărbat discutau aprins. Un bărbat subţiratic, 
cu pălărie şi haină de ploaie stătea aplecat şi vorbea la 
telefonul celular. „Intr-o ţară civilizată nu ai cum să ştii.” 
Fereastra de deasupra uşii în care fusese instalat 
ventilatorul era luminată. Nedorind să ia pe cineva prin 
surprindere apăsă butonul soneriei şi-i auzi familiarul sunet 
ruginit,  amintindu-i de  claxonul unei ambarcaţiuni, 
reverberând tocmai de la palierul de la etaj. „Cine-o fi 
acasă?” se miră el, aşteptându-se să audă paşi. Aziz, 
pictorul marocan şi iubitul lui, Raoul. Petronilla, fata din 
Nigeria, pornită în căutarea lui Dumnezeu şi preotul ei 
guatemalez, în vârstă de cincizeci de ani. Înalt, fumând 
ţigară de la ţigară, Gazon, cadavericul doctor francez, care 
lucrase cu Arnold în Algeria, avea acelaşi surâs plin de 
regrete ca Arnold şi obiceiul acestuia de a se opri în 
mijlocul frazei, închizând ochii de parcă ar vrea să alunge 
amintirile dureroase şi aşteptând să-i fugă din minte 
Dumnezeu ştie ce coşmaruri înainte de a relua firul 
istorisirii. 

Neauzind vreun strigăt sau zgomot de paşi, întoarse 
cheia în broască şi păşi în hol, aşteptându-se să simtă în 
aer mirosuri de bucătărie africană, ritmul sacadat de 
reggae venind dinspre radio şi flecăreala răguşită a celor ce 
beau cafea în bucătărie. 

— Hei, bună! strigă el. Sunt Justin. Eu sunt. 

Niciun țipăt de răspuns, niciun crâmpei de muzică, niciun 
miros venit de la bucătărie sau larmă de voci. Niciun sunet, 
cu excepţia fâşâitului produs de traficul străzii şi de ecoul 
propriului glas, parcă urcând pe scări. Nu văzu decât capul 
Tessei, de la gât în sus, decupat dintr-un ziar şi lipit pe o 
bucată de carton, privind fix spre el din mijlocul unui grup 
de borcane de dulceaţă, aranjate ca la paradă şi încărcate 
cu flori. lar printre ele, o foaie de hârtie împăturită, ruptă, 
bănui el, din blocul de desen al lui Aziz, cu mesaje de 
tristeţe, iubire şi rămas-bun din partea chiriaşilor dispăruţi 


ai Tessei: „Justin, am simţit că nu mai putem rămâne”. Cu 
data de lunea trecută. 

Împături la loc ziarul şi-l aşeză printre borcane. Rămase 
în poziţie de drepţi, cu ochii goi privind drept înainte, 
clipind rar, în încercarea de a-şi strivi lacrimile. Lăsând 
geanta de voiaj pe podea, se îndreptă spre bucătărie, 
slujindu-se de zid ca să se sprijine. Deschise uşa 
frigiderului. Gol, cu excepţia unei sticluţe abandonate, 
conţinând un medicament, având pe etichetă un nume de 
femeie pe care nu-l mai auzise. Cu siguranţă, vreuna dintre 
amicele lui Gazon. Orbecăi de-a lungul coridorului până în 
sufragerie şi aprinse luminile. 

Înfiorătoarea sufragerie în stil Tudor a tatălui ei. Pentru 
megalomani, câte şase scaune de fiecare parte a mesei, 
fiecare având spătarul gravat şi terminat cu o creastă. O 
coroană şi o coroniţă parcă brodate pentru scaunele 
cuplului regal. „Tata ştia că mobila era groaznic de urâtă, 
însă ţinea la ea, la fel ca mine”, îi spusese ea. „Ei bine, eu 
nu ţin la ea, gândise el, dar Doamne păzeşte să o spun cu 
voce tare!” În cursul primelor luni petrecute împreună, 
Tessa nu-i vorbise decât de tatăl şi de mama ei, până când, 
sub îndrumarea şireată a lui Justin, ea se apucase să 
exorcizeze fantomele lor umplând casa cu persoane de 
vârsta ei care, cu cât erau mai trăsnite, cu atât era mai 
amuzant: troţkişti de la Eton, prelați polonezi mereu în 
stare de ebrietate şi mistici orientali, la care se adăugau 
profitorii din lumea mondenă. Dar imediat ce descoperi 
Africa, Tessa îşi găsise ţinta, iar casa de la numărul 4 
deveni un adevărat rai pentru lucrătorii introvertiţi din 
domeniul ajutoarelor umanitare şi pentru activiştii cu 
orientările cele mai ciudate. Continuând să examineze 
încăperea, ochii lui Justin rămaseră fixaţi cu un aer 
dezaprobator asupra unei dâre semicirculare de funingine, 
care se întindea în jurul şemineului din marmură, acoperind 
cu un strat fin grătarul pentru buşteni şi paravanul vetrei. 
„Stăncuţele”, gândi el. Şi privirea alunecă mai departe, 
dând roată încăperii până când reveni asupra jumătăţii de 


rotocol de funingine. Gândurile i se concentrară asupra 
acelui loc. Şi rămaseră astfel, în vreme ce se contrazise cu 
sine. Sau cu Tessa, ceea ce era cam acelaşi lucru. 

„Care stăncuţe? De când sunt aici stăncuţe?” 

Mesajul din hol purta data de luni. 

„Mama Gates vine miercurea” - ea fiind doamna Dora 
Gates, bătrâna doică a Tessei, căreia nu i se adresa decât 
cu „Mama”. 

„lar dacă Mama Gates se simte prost, vine fiica ei, 
Pauline. 

lar dacă nici Pauline nu poate, atunci apare nesuferita de 
Debbie, sora ei.” 

Şi era imposibil ca vreuneia dintre aceste femei să-i fi 
scăpat o pată de funingine atât de vizibilă. 

Prin urmare, stăncuţele îşi programaseră atacul după 
ziua de miercuri şi înainte de această seară. 

„Aşadar, dacă luni s-a golit casa - a se vedea mesajul - 
iar Mama Gates a făcut curăţenie miercuri - de ce există 
urma aceasta de încălţăminte bine imprimată, probabil de 
bocanc, în funingine?” 

Pe un bufet se găsea un telefon, alături de carnetul cu 
adrese şi numere. 

Numărul Mamei Gates fusese scris în grabă de Tessa, cu 
creion roşu pe interiorul copertei. Formă numărul şi îi 
răspunse Pauline, care izbucni în lacrimi şi i-o dădu pe 
mama ei. 

— Îmi pare tare, tare rău, dragul meu! spuse Mama 
Gates, rar şi limpede. Îmi pare nespus de rău, domnule 
Justin. Aşa ceva nu se poate spune în cuvinte... 

Apoi Justin îşi începu interogatoriul: lung şi atent, aşa 
cum se şi cuvenea, mai mult ascultând decât întrebând. 
Da, Mama Gates venise ca de obicei miercuri, de la nouă la 
douăsprezece, voise să... Avea astfel şansa de a fi, din nou, 
singură cu Tessa... Făcuse curat ca întotdeauna, nu ocolise 
şi nu uitase nimic... Apoi plânsese şi se rugase... lar dacă el 
nu avea nimic împotrivă, ea va continua să vină ca şi până 


acum, „vă rog, miercurea, la fel ca atunci când Tessa trăia, 
nu e vorba de bani, amintirile contează”... 

„Funingine? Nici vorbă!” Pe podeaua sufrageriei nu 
fusese nici urmă de funingine miercuri, altfel sigur ar fi 
văzut-o şi ar fi curăţat-o înainte să calce cineva în ea. „Doar 
funinginea din Londra e aşa de unsuroasă!” Din cauza 
şemineurilor atât de mari ea întotdeauna ştia că putea 
apărea funingine şi era atentă! „Şi nu, domnu' Justin, 
coşarul sigur nu are cheie.” 

Şi ştia domnul Justin dacă l-au găsit pe doctorul Arnold, 
fiindcă dintre toţi domnii care frecventau casa, la doctorul 
Arnold ţinuse cel mai mult, indiferent ce-ar scrie ziarele, 
pentru că astea numai născociri publică... 

— Sunteţi prea bună, doamnă Gates. 

După ce aprinse candelabrul din salon, îşi îngădui să 
arunce o privire la lucrurile care o reprezentau cel mai bine 
pe Tessa: medaliile primite la călărie când era copil; Tessa 
după prima împărtăşanie; fotografia lor de căsătorie, făcută 
pe treptele micuţei biserici Sant'Antonio, de pe Elba. Dar 
gândurile i se îndreptau tot mai insistent asupra 
şemineului. Vatra era din ardezie, împrejmuirea din zăbrele 
avea un aer victorian, era un melanj din alamă cu oţel, cu 
gheare din alamă pentru a ţine vâătraiul. Vatra şi 
împrejmuirea erau acoperite de funingine. Acelaşi fel de 
funingine se depusese sub forma unor dungi negre pe 
mânerele cleştelui pentru cărbuni şi pe vătrai. 

„lată-ne deci confruntaţi cu un mister al naturii”, i se 
adresă el Tessei. „Două familii de stăncuţe, fără nicio 
legătură una cu cealaltă, se apucă în acelaşi timp să 
disloce funinginea de pe două hornuri, care nu sunt legate 
între ele. Ce să înţelegem din asta? Tu eşti avocat, iareuo 
specie protejată?” 

Dar în micul salon nu mai găsi urme de bocanci. Cine 
scotocise prin sufragerie îşi lăsase, de fapt, cartea de vizită. 
Cel care cotrobăise prin şemineul din salon - fie că fusese 
acelaşi individ sau altul - fusese mai atent. 


Şi totuşi, de ce-ar percheziţiona cineva un şemineu sau 
chiar pe amândouă? E adevărat, şemineurile vechi asigurau 
în mod tradiţional şi o ascunzătoare pentru scrisori de 
amor, testamente, jurnale scandaloase şi pungi cu monede 
din aur. Dacă dădeai crezare legendelor, la fel de adevărat 
era că şemineurile erau locuite de spirite. Tot adevărat era 
şi că vântul obişnuia să folosească şemineul pentru a 
istorisi poveşti, multe dintre ele secrete. lar în această 
seară, bătea un vânt îngheţat, izbindu-se în obloane şi 
făcând încuietorile să zdrăngănească. Dar de ce să caute în 
aceste şemineuri? În ale noastre? De ce la numărul 4? 
Decât dacă, desigur, şemineurile nu reprezentau o părticică 
dintr-un plan general de percheziţie a întregit casei - 
uvertură, cum s-ar zice, la o operă de anvergură. 

La jumătatea palierului se opri să verifice dulapul cu 
medicamente al Tessei, o piesă de mobilier veche, de 
origine italiană, lipsit de valoare, fixată în şuruburi într-un 
colţ al scării şi însemnată cu o cruce verde trasată chiar de 
ea. Doar nu degeaba fusese fiică de doctor. Uşa 
dulăpiorului era întredeschisă. O deschise de tot. 

jefuit. Borcănaşe din alabastru, cu capacele date în 
lături, tampoane şi pachete de acid boric pudră împrăştiate 
peste tot - dezordine provocată de furia cuiva. Tocmai 
închidea uşa dulăpiorului, când telefonul de pe acelaşi 
palier sună strident lângă urechea lui. 

„Pe tine te caută, i se adresă el Tessei. Va trebui să spun 
că ai murit. Ba e pentru mine,” reveni el. „Va trebui să 
ascult cuvinte de condoleanţe. O fi Tortul de Madeira, care 
vrea să ştie dacă am tot ce-mi trebuie ca să fiu liniştit şi să 
rămân zdravăn la cap după şocul suferit. Cineva care a 
trebuit să aştepte eliberarea liniei după interminabila mea 
discuţie cu Mama Gates.” 

Ridică receptorul şi auzi glasul grăbit al unei femei. 
Răzbătea şi ecoul unor voci, sunete de tocuri pe 
pardoseală. O femeie ocupată aflată într-un loc unde era 
agitaţie, unde podeaua era din piatră. lar vorbirea ei era 


uşor amuzată, cu accent cockney şi tonalitate de 
precupeaţă. 

— Aşa! Aş putea vorbi cu domnul Justin Quayle, vă rog, 
dacă este acasă? 

Totul rostit ceremonios, de parcă s-ar fi pregătit să 
realizeze o prestidigitaţie la cărţi de joc. „E acolo, dragă, îl 
aud şi eu”, veni o voce de undeva. 

— Quayle la telefon. 

— Vrei tu să vorbeşti cu el, drăguță? 

Drăguţa nu voia. 

— Suntem de la Florăria Jeffrey's, domnule Quayle, de pe 
King's Road. Avem aici un aranjament floral grozav, nu vă 
spun din ce-i, şi trebuie să-l primiţi personal, neîntârziat, 
până în seara asta, dacă sunteţi acasă, cât mai curând se 
poate, şi nu am voie să vă spun de la cine vine - nu, 
drăguță? 

Evident că aşa era. 

— Aşa, întrebarea era dacă pot să-l trimit chiar acum pe 
băiat, domnule Quayle. În două minute o să fie acolo, nu-i 
aşa, Kevin? Într-un minut, dacă-i daţi ceva bun de băut. 

„Atunci trimiteţi-l”, a spus Justin care trebuie că era cu 
mintea în altă parte. 


XX xk 


Se afla în faţa camerei lui Arnold, denumită astfel 
deoarece, atunci când Arnold stătea în casă, aproape 
invariabil lăsa în urmă un aer ciudat de permanenţă a 
prezenţei lui - câte-o pereche de pantofi, un aparat electric 
de  bărbierit, vreun maldăr de hârtii privind eşecul 
monumental al ajutorului medical oferit ţărilor din lumea a 
treia. Imaginea paltonului din păr de cămilă al lui Arnold, 
răsfirat pe spătarul scaunului, pe care obişnuia să stea, îl 
făcu pe Justin să se oprească brusc şi, în timp ce se apropia 
de birou, îi veni să-l strige. 

Percheziţie... 


Sertare deschise cu forţa, hârtii şi obiecte de papetărie 
smulse afară şi împinse neglijent înapoi. 

Se auzi claxonul strident. Alergă la parter, controlându-şi 
ţinuta când ajunse în dreptul uşii. Comisionarul Kevin, un 
băiat scund cu obrajii roşii, un băiat de prăvălie dickensian, 
cu faţa sticlind de gerul iernii. lrişii şi crinii ţinuţi pe braţe 
erau înalţi cât el. De firul ce lega tulpinile florilor era legat 
un plic alb. Scotocind prin pumnul plin de şilingi kenyeni, 
Justin găsi două lire englezeşti, i le dădu băiatului şi îi 
închise uşa în nas. Desfăcu plicul şi scoase o carte de vizită 
albă, înfăşurată în hârtie groasă, astfel încât să nu se vadă 
scrisul prin plic. Mesajul fusese scris pe computer şi scos la 
imprimantă. 


„Justin. Să pleci de acasă la ora şapte şi jumătate în 
această seară. Adu o valiză plină cu ziare. Mergi pe jos 
până la cinematograful Cineflex de pe King's Road. 
Cumperi bilet pentru proiecția a doua şi urmăreşti filmul 
până la ora nouă. leşi cu valiza pe uşa laterală (dinspre 
vest). Caută un minibuz albastru parcat aproape de 
ieşire. ÎI vei recunoaşte pe şofer. Arde biletul.” 


Nesemnat. 

Studie plicul, îl mirosi, adulmecă hârtia cărţii de vizită, nu 
depistă nimic deosebit, nici nu ştia la ce ar fi trebuit să se 
aştepte. Duse biletul şi plicul în bucătărie, aprinse un 
chibrit şi-l apropie de ele şi, în cea mai bună tradiţie a 
cursurilor de securitate ţinute la Ministerul de Externe, le 
lăsă pe amândouă să ardă în chiuvetă. După ce se 
carbonizară, mărunți scrumul şi îl puse în aparatul de 
distrugere a resturilor menajere, pe care îl lăsă să 
funcţioneze mai mult decât era nevoie. Porni înapoi pe 
scări, câte două de astă dată, şi ajunse la ultimul nivel al 
casei. Nu graba îl mâna, cât hotărârea: „Nu gândi, 
acţionează!” Se trezi în faţa uşii de la pod, încuiate. Avea 
cheia pregătită. Avea pe faţă o expresie decisă, dar 
rezervată. Devenise un om disperat care căuta să-şi adune 


forţele pentru marele salt. Deschise brusc uşa şi păşi în 
holul minuscul. Ducea către o mulţime de încăperi 
mansardate, aşezate printre hornurile invadate mereu de 
stăncuţe şi nişe secrete în acoperiş pentru creşterea florilor 
şi pentru a face dragoste ascunşi. Se poticni înainte, cu 
ochii abia mijiţi pentru a nu fi orbit de strălucirea explozivă 
a amintirilor. In afara Tessei, niciun obiect, tablou sau 
colţişor, nu căpătase drept de proprietate aici, nimic nu 
locuia, nimic nu glăsuia. Biroul masiv şi impozant al tatălui 
ei, dăruit lui de ziua Tessei, stătea în arcada lui obişnuită. 
Ridică capacul. „Ce ţi-am spus eu? Jefuit!” Deschise cu o 
smucitură uşa dulapului ei de haine şi-i văzu paltoanele şi 
rochiile de iarnă smulse de pe umeraşe, cu buzunarele 
întoarse pe dos, sortite parcă pieirii. „Serios, dragă, puteai 
să le pui pe umeraşe”. „Ştii bine că aşa le-am pus şi le-au 
smuls.” Scotocind pe sub maldărul de haine, descoperi 
cutia pentru discuri a Tessei, singurul lucru ce semăna cât 
de cât cu o valiză. 

— Să facem asta împreună, îi spuse el, de data asta cu 
voce tare. 

Pregătit de plecare, se opri o clipă să o spioneze prin uşa 
deschisă a dormitorului. Ea tocmai ieşise din baie şi stătea 
goală în faţa oglinzii, cu capul aplecat într-o parte ca să-şi 
pieptene părul. Laba unui picior era răsucită puţin ca într-o 
figură de balet, lucru pe care părea să-l facă mereu când 
stătea goală. Un braţ era ridicat spre cap. Urmărind-o, simţi 
aceeaşi înstrăinare nedefinită pe care o depistase şi când 
era în viaţă. „Eşti prea perfectă, prea tânără”, îi spunea. 
„Trebuia să te las liberă în sălbăticie.” „Prostii”, îi 
răspundea ea cu glas plăcut, iar asta îl făcea să se simtă şi 
mai bine. 

Coborând spre bucătăria de la parter, găsi un teanc de 
exemplare vechi din Kenyan Standard, Africa Confidential, 
The Spectator şi Private Eye. Le îngrămădi în cutia pentru 
discuri, reveni în hol, aruncă o ultimă privire în acest cavou 
al ei şi spre geanta de voiaj din piele. „O las aici ca s-o 
găsească, în caz că nu sunt mulţumiţi cu treaba de azi- 


dimineaţă de la minister”, îi explică el şi ieşi în gerul de 
afară. Sala pentru proiecția a doua era pe trei sferturi 
goală. Nu acordă nicio atenţie filmului. De două ori, cu cutia 
în mână, trebui să se strecoare la toaletă ca să-şi consulte 
ceasul fără a fi observat. La nouă fără cinci ieşi pe uşa 
dinspre vest şi se trezi pe strada pe care sufla un vânt 
îngrozitor de rece. Minibuzul albastru se holba cu farurile la 
el şi trăi o clipă absurdă, imaginându-şi că era camionul de 
safari de culoare verde de la Marsabit. Luminile farurilor 
clipiră scurt. Pe scaunul şoferului se lăfăia o siluetă purtând 
o caschetă de marinar. 

— Pe uşa din spate! îi porunci Rob. 

Justin merse către partea dinapoi a vehiculului şi văzu 
uşa deja deschisă şi mâna întinsă a lui Lesley, gata să 
prindă cutia pentru discuri. Aşezându-se greoi pe bancheta 
din lemn, împresurat de beznă, se simţi revenit la 
Muthaiga, în microbuzul Volkswagen, avându-l pe 
Livingstone la volan şi pe Woodrow în faţă, dând ordine. 

— Te urmărim, Justin, îi explică Lesley. 

În întuneric, vocea îi era poruncitoare, totuşi trăda o 
disperare inexplicabilă. De parcă şi ea ar fi suferit o grea 
pierdere. 

— Echipa de urmăritori te-a filat până la cinematograf, 
iar noi facem parte din ea. Acum supraveghem ieşirea 
laterală pentru cazul că vei ieşi pe uşa aceea. Există 
întotdeauna riscul ca urmăritul să se plictisească şi să plece 
mai devreme. Tu tocmai asta ai făcut. Peste cinci minute 
vom raporta asta şefului misiunii, încotro te îndrepţi? 

— Spre est. 

— Deci vei opri un taxi şi pleci spre est. Vom anunţa 
numărul taxiului. N-o să te urmărim, fiindcă ne-ai putea 
recunoaşte. Mai e o maşină de filare în fața 
cinematografului şi una de rezervă pe King's Road, pentru 
cazuri neprevăzute. Dacă te hotărăşti să mergi pe jos, o să 
plaseze câţiva pietoni după tine. Dacă iei autobuzul, îţi vor 
fi chiar recunoscători, fiindcă nu-i nimic mai uşor decât să 
rămâi blocat în spatele unui autobuz londonez. Dacă intri în 


vreo cabină telefonică să chemi pe cineva, îţi vor intercepta 
convorbirea. Există mandat emis de Ministerul de Externe 
şi se aplică oricărui telefon pe care îl foloseşti. 

— De ce? întrebă Justin. 

Ochii începuseră să i se obişnuiască deja cu lumina 
scăzută. Rob îşi pliase trupul lung pe spătarul şoferului, 
intrând în conversaţie, înfăţişarea lui era la fel de 
dezgustătoare ca şi a lui Lesley, însă mai ostilă. 

— Fiindcă ne-ai minţit, de aceea, spuse el. 

Lesley scotea ziarele din cutia de discuri a Tessei şi 
îndesă în ea o sacoşă din plastic. La picioarele ei zăcea un 
pachet de plicuri mari, pesemne vreo douăsprezece la 
număr. Incepu să le îndese şi pe acestea în cutie. 

— Nu pricep, spuse Justin. 

— Ei bine, fă un efort! îl sfătui Rob. Avem ordine precise, 
înţelegi? O să-i spunem domnului Gridley ce-ai făcut. 
Cineva din zona aceea a zis de ce-ai făcut-o, dar nu ne-a 
anunţat şi pe noi. Noi suntem doar ajutoarele. 

— Cine mi-a percheziţionat casa? 

— Cea din Nairobi sau cea din Chelsea? ripostă Rob cu 
ironie acidă. 

— Cea din Chelsea. 

— Nu-i treaba noastră să facem investigaţii. Echipa a stat 
înăuntru patru ore şi şi-a făcut treaba. Asta-i tot ce ştim. 
Gridley a postat un poliţist în uniformă la uşă pentru cazul 
în care cineva de pe stradă ar fi încercat să intre. Dacă s-ar 
fi întâmplat aşa i-ar fi spus că poliţia investighează o 
spargere a locuinţei, aşa că să-şi vadă de drum. Asta dacă 
era poliţist, ceea ce nu cred, adăugă Rob şi amuţi. 

— Mie şi lui Rob ni s-a luat cazul, spuse Lesley. Dacă ar 
putea Gridley ne-ar trimite să dirijăm traficul tocmai în 
insulele Orkney, numai că nu îndrăzneşte. 

— Nu ni se mai dă nimic de lucru, interveni Rob. Am 
devenit nişte nimeni. Mulțumită ţie. 

— Ne ţine aici ca să ne poată supraveghea, preciza 
Lesley. 

— La cutie, doar pipi facem afară, spuse Rob. 


— A trimis alţi doi poliţişti la Nairobi ca să dea o mână de 
ajutor şi să facă recomandări poliţiei locale în privinţa 
căutării lui Bluhm, şi asta-i tot. Adio, investigaţii, adio, 
abateri! Punct. 

— Gata cu Marsabit Doi, gata cu durerea pentru 
negresele muribunde şi cu doctorii fantomă, zise Rob. Aşa 
s-a exprimat drăgălaşul de Gridley. lar înlocuitorii noştri nu 
au voie să discute cu noi, nu cumva să se molipsească de 
boala noastră. Sunt doi dobitoci, care mai au un an până la 
pensie, la fel ca şi Gridley. 

— E o situaţie de maximă securitate, iar tu eşti implicat 
în ea, reveni Lesley, închizând clapa cutiei pentru discuri, 
dar rămânând cu ea strânsă în poală. N-ai decât să ghiceşti 
care ţi-e locul... Gridley vrea să ştie tot ce faci. Cu cine te- 
ntâlneşti, cine-ţi intră în casă, cui îi telefonezi, ce mănânci 
şi cu cine. În fiecare zi. Ai devenit un pion într-o operaţiune 
ultrasecretă, asta-i tot ce ne-a fost îngăduit să ştim. 
Trebuie să facem ce ni se spune şi să ne vedem de treabă. 

— Nici nu intraserăm de zece minute în clădirea Scotland 
Yard-ului şi el deja urla să-i dăm toate carnetele de notite, 
benzile şi probele, să le aibă pe birou imediat, spuse Rob. 
Aşa că i le-am dat. Originalele, complete şi nerevizuite. Dar 
după ce le copiasem, bineînţeles. 

— Numele gloriosului concern ThreeBees nu trebuie să 
mai fie menţionat, iar acesta-i un ordin, spuse Lesley. Nici 
produsele lui, nici operaţiunile, nici personalul. Nimic, ca să 
nu tulburăm apele... Amin! 

— Care ape? 

— Apele! i-o tăie Rob. la pe alese. Curtiss a devenit 
intangibil. E pe cale să mijlocească un contract pentru 
vânzarea de arme britanice somalezilor. Embargoul le stă 
în gât, dar el a găsit o modalitate de a le plasa pe ocolite. 
Tot el e în avangardă în cursa pentru a asigura un sistem 
de telecomunicaţii de ultima generaţie în Africa de Est, 
folosind tehnologie britanică. 

— lar eu stau în calea tuturor? 


— Stai în drum, punct, îi răspunse Rob pe un ton 
înveninat. Dacă am fi reuşit să trecem de tine, i-am fi dat în 
vileag pe toţi. Aşa însă, am ajuns în stradă, mai rău ca la 
începutul carierei. 

— Aştia cred că ştii tot ce ştia şi Tessa, explică Lesley. 
Asta s-ar putea să-ţi dăuneze. 

— Ăştia? 

Dar Rob nu-şi mai putea ţine furia în frâu: 

— A fost o mascaradă încă din prima zi, iar tu ai jucat un 
rol important. Băieţii în albastru ne-au râs în nas, la fel şi 
ticăloşii de la ThreeBees. Prietenul şi colegul tău, domnul 
Woodrow, ne-a minţit de la un cap la celălalt. Şi tu la fel. 
Erai singura şansă pe care o aveam şi tu ne-ai scuipat în 
faţă. 

— Avem doar o întrebare, Justin, interveni Lesley, ceva 
mai puţin îndârjită. Ne datorezi un răspuns cinstit. Ai unde 
să te duci? Un loc liniştit unde să poţi sta şi citi toată ziua? 
Peste hotare ar fi cel mai bine. 

Justin ezită. 

— Ce se întâmplă dacă mă duc acasă în Chelsea şi aprind 
lumina în dormitor? Oamenii voştri vor sta în faţa casei? 

— Urmăritorii te conduc până acasă, asigurându-se că te 
culci. Apucă şi ei câteva ore de somn, interceptorii stau cu 
urechea pâlnie pe telefonul tău. Cei de la supraveghere se 
întorc proaspeţi a doua zi dimineaţă ca să te trezească. 
Intervalul cel mai bun e între unu şi patru dimineaţa. 

— Atunci am unde să plec, spuse Justin după o clipă de 
gândire. 

— Fantastic, făcu Rob. Noi n-avem unde... 

— Dacă e în străinătate, mergi pe uscat şi pe mare, zise 
Lesley. După ce ajungi acolo, rupe orice legătură cu lumea! 
Foloseşte curse locale de autobuze şi trenuri pe distanţe 
mici! Îmbracă-te simplu, bărbiereşte-te în fiecare zi, nu te 
uita la ceilalţi! Nu închiria maşini, nu folosi avionul pentru 
nicio deplasare, nici măcar în interiorul ţării! Se spune că 
eşti bogat... 

— Sunt. 


— Atunci ia cu tine mulţi bani în numerar. Nu folosi cărţi 
de credit sau cecuri de călătorie, să nu te atingi de 
telefonul mobil! Nu da telefoane cu taxă inversă şi nu-ți 
rosti numele pe linii neprotejate, altfel computerele te vor 
depista! Rob ţi-a făcut rost de un paşaport şi de o carte de 
vizită din partea ziarului Te/egraf. Cu chiu cu vai, a făcut 
rost de o fotografie de-a ta telefonând la Serviciul Personal 
şi a zis că avem nevoie de una pentru dosar. Rob are amici 
în locuri în care nu trebuie nici să călcăm, nu-i adevărat, 
domnule? 

Niciun răspuns. 

— Nu sunt perfecte, fiindcă amicii lui Rob n-au avut 
timpul necesar, nu-i aşa, Rob? De aceea să nu le foloseşti 
pentru intrarea şi ieşirea din Anglia. Ai înţeles? 

— Da, zise Justin. 

— Eşti Peter Paul Atkinson, reporter de la un ziar. Şi, 
indiferent ce-ai face, niciodată să nu umbli cu ambele 
paşapoarte la tine. 

— De ce faceţi asta?! întrebă Justin. 

— Da' ce-ţi pasă? îl împunse Rob cu un ton furios din 
întuneric. 

— Am avut de rezolvat un caz, atâta tot. Nu ne-a plăcut 
defel când ni l-au luat. De aceea te ajutăm ca să le punem 
beţe-n roate. Dacă ne dau afară, poate-o să ne laşi să-ţi 
curăţăm Rolls-Royce-ul din când în când. 

— Poate o facem pentru Tessa, reluă Lesley, azvârlindu-i 
cutia de discuri în braţe. Aşa suntem noi, Justin. N-ai avut 
încredere în noi. Poate că aveai dreptate. Dar dacă aveai 
încredere, rezolvam cazul. /ndiferent cum ar fi ieşit 
lucrurile. 

Întinse mina spre mânerul portierei. 

— Ai grijă! Sunt capabili să te ucidă. Dar cred c-ai băgat 
şi singur de seamă... 

Porni pe stradă şi-l auzi pe Rob rostind în microfon: 
„Candy iese din cinema. Repet, Candy iese doar cu geanta 
ei în mână. În urma lui, portiera spate se închise cu 


zgomot.” „Ca la închisoare”, gândi el. Mai merse o vreme 
pe jos. Candy opreşte un taxi. Candy este băiat. 


XX xk 


Justin stătea în picioare lângă fereastra-ghilotină din 
biroul lui Ham, ascultând bătăile orei zece ce răzbăteau 
prin vuietul nocturn al oraşului. Privea în stradă, stând ceva 
mai retras, într-un punct de unde îi venea uşor să vadă, 
însă era mai greu să fie observat. Pe masa de lucru a lui 
Ham ardea o lampă ce dădea o lumină palidă. Ham şedea 
rezemat într-un colţ, pe un scaun îmbătrânit şi uzat de 
generaţii de clienţi nemulţumiţi. Afară, dinspre fluviu, se 
ridicase deasupra oraşului o ceaţă rece, depunând gheaţă 
pe balustradele din faţa micuţei capele St. Etheldreda, 
scena multor dispute nesoluţionate ale Tessei cu Creatorul 
ei. Un avizier luminat în verde îi anunţa pe trecători că 
Părinţii Rosminieni restauraseră locaşul pentru a sluji 
vechile credinţe. „Spovedanii, binecuvântări şi căsătorii 
numai cu programare”, mai anunţa acesta. Câţiva 
credincioşi intimaţi urcară şi coborâră treptele criptei. 
Niciunul dintre aceştia nu era Tessa. Pe podeaua biroului, 
îngrămădit pe tava din plastic a lui Ham, zăcea conţinutul 
genţii de voiaj. Pe birou se afla cutia de discuri a Tessei, iar 
alături de ea, pe fişiere marcate cu numele firmei sale, se 
aflau faxurile, fotocopiile, notele de convorbiri telefonice, 
cărţile poştale şi scrisorile pe care le adunase de-a lungul 
corespondenţei cu Tessa în cursul anului ce trecuse. 

— E balamuc aici, îmi pare rău, recunoscu el jenat. Nu-i 
găsesc ultimele e-mail-uri. 

— Nu le poţi găsi? 

— Nici pe-ale altora, fiindcă veni vorba. Mi s-a virusat 
computerul. Bestia asta de virus mi-a halit căsuţa poştală şi 
jumătate din hard-disk. Am pe cineva care încă se 
canoneşte să recupereze câte ceva. Dacă reuşeşte, ţi le 
dau şi pe acelea. 


Vorbiseră până atunci despre Tessa, apoi Meg, căreia 
Ham îi dăruise inima lui cuprinzătoare. Justin nu se omora 
după crichet, dar făcu toate eforturile pentru a părea 
entuziasmat. In lumina crepusculară, zări un afiş pătat de 
muşte, ce făcea reclamă Florenței. 

— Ham, mai ai serviciul acela de curierat către Turin şi 
retur? întrebă Justin. 

— Bineînţeles, domnule. A fost preluat de altcineva. Ce 
să faci? Aceiaşi oameni, numai schema s-a umflat niţel. 

— lar tu mai foloseşti cutiile acelea elegante de pălării 
care au numele firmei pe ele, aşa cum le-am văzut azi- 
dimineaţă în camera de valori? 

— Sunt ultimele chestii de care am nevoie, dacă vrei să 
mă crezi. 

Justin îşi concentră privirea asupra străzii luminate difuz. 
„Sunt încă acolo: o femeie masivă, purtând un palton uriaş, 
şi un bărbat vlăguit având o pălărie cu borurile întoarse în 
sus şi picioare curbate, amintind de un jocheu ce abia a 
descălecat, purtând o geacă de schi cu gulerul ridicat până 
sub nas. Stau şi se holbează la avizierul de la St. 
Etheldreda de vreo zece minute, cu toate ca, în noaptea 
asta geroasă de februarie, tot ce au de comunicat se poate 
memora în zece secunde. Până la urmă tot îţi dai seama...” 

— Spune, Ham! 

— la tot ce vrei, bătrâne! 

— Tessa avea lichidităţi pe undeva, prin Italia? 

— O grămadă. Vrei să vezi bilanţurile? 

— Nu prea ţin. Acum sunt toţi ai mei? 

— Au fost dintotdeauna. Conturi comune, ai uitat? Ce-i al 
meu e şi-al lui. Am încercat să o fac să se răzgândească. 
Mi-a zis să nu-mi mai bat gura degeaba. Aşa era ea. 

— Atunci asociatul tău din Turin îmi poate trimite câte 
ceva, nu? La o bancă sau alta. Oriunde aş fi în străinătate, 
de pildă. 

— Nicio problemă. 

— Sau oricărei persoane pe care o împuternicesc, da? 
Fiind de-ajuns doar paşaportul. 


— S-a aranjat, amice! Fă ce vrei cu ei! Dar bucură-te de 
ei, asta în primul rând. 

Jocheul descălecat se întorsese cu spatele la avizier şi se 
prefăcea că studiază stelele. Femeia solidă îşi consultă 
ceasul, Justin îşi aduse din nou aminte de pisălogul 
instructor de la cursul de securitate: „Cei care te urmăresc 
sunt actori buni. Cel mai greu lucru din lume e să nu faci 
nimic.” 

— Am un prieten, Ham. Nu ţi-am vorbit niciodată despre 
el. Peter Paul Atkinson. Am încredere deplină în el. 

— Avocat? 

— Nici gând. E ziarist la Daily Telegraph. Mi-e prieten de 
pe vremea studenţiei. Vreau să fie împuternicitul meu în 
toate problemele. Dacă tu şi oamenii tăi din Turin primiţi 
instrucţiuni din partea lui, aş dori să le trataţi ca şi cum ar 
veni de la mine. 

Ham mormăi ceva, apoi îşi frecă vârful nasului: 

— Nu se poate proceda chiar aşa, bătrâne. Nu-i de-ajuns 
să fluturi bagheta fermecată. Trebuie semnătura lui, tot 
tacâmul. Împuternicire legalizată din partea ta. Cu martori, 
probabil. 

Justin traversă încăperea către locul în care stătea Ham 
şi-i dădu paşaportul pe numele lui Atkinson. 

— Poţi copia datele de aici, sugeră el. 

Ham întoarse din capul locului ultima filă, unde se afla 
fotografia şi, fără nicio tresărire detectabilă pe chip, o 
compară cu trăsăturile lui Justin. Aruncă încă o privire şi citi 
datele personale. Răsfoi apoi încet paginile presărate cu 
ştampile. 

— A cam călătorit amicul acesta al tău, remarcă el cu un 
aer flegmatic. 

— Şi cred că va mai călători destul... 

— O să am nevoie de o semnătură. Nu pot mişca un 
deget fără ea 

— O clipă, şi ţi-o dau. 

Ham se ridică şi, înapoindu-i paşaportul lui Justin, se 
deplasă hotărât spre birou. Deschise un sertar şi scoase 


câteva formulare oficiale şi nişte foi albe. Justin aşeză 
paşaportul sub lumina lămpii şi simțind privirea extrem de 
atentă a lui Ham peste umărul său, exersă de câteva ori, 
după care transferă toate tranzacţiile sale pe numele lui 
Peter Paul Atkinson, prin grija domnului Hammond Manzini 
din Londra şi Turin. 

— O legalizez eu, îl asigură Ham. Chiar eu. 

— Ar mai fi ceva, dacă nu te superi. 

— lisuse! 

— Va trebui să-ţi scriu. 

— Oricând doreşti, bătrâne. Voi fi încântat să păstrăm 
legătura. 

— Dar nu aici. În niciun caz în Anglia. Şi nici la biroul din 
Turin, te rog. Mi-aduc aminte că ai o sumedenie de mătuşi 
în Italia. Ar putea vreuna dintre ele să primească scrisori şi 
să le păstreze în siguranţă până treci tu pe la ea? 

— Am o mătuşă afurisită care locuieşte la Milano, spuse 
Ham şi se cutremură. 

— Atunci afurisita aia din Milano e tocmai ce ne trebuie. 
Dă-mi şi mie adresa ei! 


XX xk 


Era miezul nopţii în Chelsea. Îmbrăcat cu o bluză şi cu un 
costum din flanelă, Justin, îndatoritorul funcţionar, se aşeză 
la hidoasa masă de sufragerie de sub candelabrul în stil 
Arthur şi se apucă din nou de scris. Cu stiloul, pe filă de 
hârtie A4. Până să se declare mulţumit, rupsese deja 
câteva ciorne, dar stilul şi scrisul îi păreau străine: 


„Dragă Alison, 

Îţi rămân recunoscător pentru înţeleptele sugestii pe 
care mi le-ai dat la întâlnirea din această dimineaţă. 
Ministerul şi-a arătat întotdeauna faţa umană în 
momente dificile, iar ziua de astăzi nu a făcut excepţie. 
Am acordat toată atenţia propunerii tale şi am discutat 
îndelung cu avocaţii Tessei. Se pare că afacerile ei au 


fost neglijate în ultimele luni şi trebuie să le acord toată 
atenţia cât mai curând. Trebuie rezolvate chestiuni de 
impozite şi domiciliu, fără a mai vorbi de reglementarea 
situaţiei din Anglia şi din străinătate. Prin urmare, am 
socotit că trebuie să mă ocup întâi de aceste probleme 
şi cred că această sarcină mă va stimula. 

Sper de aceea că vei avea răbdare cu mine vreme de 
o săptămână, după care voi da un răspuns propunerilor 
tale. Cât priveşte concediul medical, consider că nu este 
cazul să abuzez inutil de bunăvoința ministerului. Anul 
acesta nu am beneficiat de concediu şi consider că am 
dreptul la cinci săptămâni de concediu pentru revenirea 
de la post, în afară de concediul anual legal. Aş prefera 
să mă folosesc de drepturile mele înainte de a apela la 
îngăduinţa ministerului. Iti mulţumesc încă o dată pentru 
înţelegere.” 


îngrijorare ipocrită, lipsită de onestitate, socoti el 
satisfăcut. Justin, funcţionarul guvernamental prin naştere, 
îşi face scrupule dacă se cuvine să-şi ia concediu medical în 
vreme ce rezolvă afacerile soţiei sale asasinate. Reveni în 
hol şi aruncă o nouă privire la geanta din piele care zăcea 
pe podea, sub masa cu tăblie din marmură. O încuietoare 
forţată şi devenită inutilizabilă. Cealaltă - lipsă. Conţinutul 
pus la loc cum a dat Dumnezeu. „Ce răi sunteţi!” gândi el 
cu dispreţ. Apoi reformulă gândul: „Asta în cazul în care 
încercaţi să mă înspăimântați, şi trebuie să recunoaştem că 
vă pricepeţi foarte bine”. Işi verifică buzunarele jachetei. 
„Paşaportul, autentic, pentru a fi folosit când ies din sau 
intru în Marea Britanie. Bani. Fără cărţi de credit.” Cu aerul 
hotărât al celui care ştie ce face, se apucă să aprindă şi să 
stingă luminile din casă ca să lase de înţeles că locatarul se 
culcă. 


XI 


Muntele se profila posomorât pe cerul înnegurat de 
februarie care, cutreierat de vânturile perfide de deasupra 
insulei, devenise un vălmăşag de nori fugari şi stropi de 
ploaie. Drumul şerpuitor era presărat cu pietriş şi noroi 
roşiatic, prelins de pe pantele dealurilor îmbibate de apă. In 
unele porţiuni, arăta ca un tunel alcătuit din ramurile 
încovoiate ale pinilor, în altele, stătea agăţat pe marginea 
câte unei prăpăstii ameţitoare în adâncul căreia, la câteva 
sute de metri mai jos, se vedeau valurile învolburate ale 
Mediteranei. Lua câte o curbă şi, lucru de neînțeles, marea 
se ridica precum un zid în faţa lui, pentru ca, apoi, după 
altă cotitură, apele să recadă în abis. Însă indiferent de 
cum şerpuia şoseaua, picăturile de ploaie cădeau neostoit 
şi, când loveau parbrizul, simţea că automobilul de teren se 
înfioară ca un cal care nu mai este capabil de efort. lar în 
tot acest timp, cocoţat pe un deal, vechiul fort Monte 
Capanne îl veghea continuu, când de la mare înălţime, 
când de pe o culme ce apărea surprinzător undeva, în 
dreapta drumului, atrăgându-l mereu înainte, ademenindu-l 
ca o lumină înşelătoare în noapte. 

— Unde naiba o fi? Undeva spre stânga, pot să jur, se 
tângui el cu voce tare, adresându-se în aceeaşi măsură 
sieşi şi Tessei. 

Ajuns pe o culme, opri precipitat pe marginea şoselei şi, 
în timp ce încerca să se orienteze făcând un efort de 
memorie, îşi duse degetele la frunte. Incepea deja să aibă 
gesturile exagerate ale celor singuri. Dedesubt, se vedeau 
luminile din Portoferraio. În faţă, peste întinderea mării, se 
zăreau licăririle din Piombino, aflat pe uscatul continental. 
Spre stânga şi spre dreapta, erau făgaşele drumului 
forestier ce pătrundea brutal în pădure. „Intr-un asemenea 
loc au stat ticăloşii în camionul de safari, pândind ca sa te 
ucidă”, îi explică el în gând Tessei. „Tot acolo şi-au fumat 
puturoasele ţigări Sportsman şi-au băut berea Whitecap, 


pândind ca tu şi Arnold să treceţi prin dreptul lor.” Se 
bărbierise, îşi pieptănase părul şi îmbrăcase o cămaşă 
curată din bumbac. Îşi simţea faţa înfierbântată şi percepea 
o pulsaţie în tâmple. Alese drumul din dreapta şi coti. 
Automobilul de teren trecu repede peste un covor denivelat 
format din rămurele şi ace de pin. Copacii se traseră în 
lături, cerul se lumină şi ziua păru să reînvie. Jos, la poalele 
unui luminiş se vedea un pâlc de ferme vechi. „N-o să le 
vând şi nici n-o să le dau în arendă vreodată”, aşa mi-ai 
spus când m-ai adus aici prima oară. „O să le dau unor 
oameni la care ţin, iar, mai târziu, vom veni să murim aici.” 

După ce parcă, Justin porni cu paşi apăsaţi prin iarba 
umedă către căsuţa cea mai apropiată. Era îngrijită şi 
scundă, având pereţii văruiţi proaspăt şi acoperişul cu 
olane vechi de culoare rozalie. Prin ferestrele joase, se 
vedea licărirea unei lumini. Bătu cu putere în uşă. Ocrotit 
de pădurea din jur, un vălătuc cuminte de fum, mirosind a 
lemn, se înălța din coş drept spre cerul dominat de lumina 
înserării, pentru ca apoi, prins de câte o pală de vânt, să fie 
purtat departe şi dispersat. Câteva mierle zgribulite 
zburătăceau de colo-colo, certându-se. Uşa se deschise şi o 
ţărancă purtând pe cap o broboadă în culori stridente 
scoase un strigăt de durere, îşi lăsă capul în pământ şi şopti 
ceva într-o limbă pe care Justin nici nu se aştepta s-o 
priceapă. Fără să-şi ridice capul, stând alături de el, femeia 
îi luă mâna între palmele ei şi şi-o apăsă pe rând pe fiecare 
obraz, după care îi sărută pios degetul mare. 

— Unde e Guido? întrebă el în italiană, în timp ce o urma 
în casă. 

Ea deschise o uşa şi i-l arătă. Guido stătea la o masă 
lungă, aşezată sub o cruce din lemn: un copil de 
doisprezece ani arătând ca un bătrân încovoiat de ani, abia 
respirând, străveziu de slab, cu faţa palidă şi cu ochi de 
animal hăituit. Mâinile uscate i se odihneau inerte pe tăblia 
mesei şi cum nu se vedea niciun obiect în apropierea lor, 
era greu de imaginat ce făcea copilul înaintea intrării lui 
Justin, stând singur într-o cameră cuprinsă de umbre, cu 


tavanul jos, traversat de bârne, fără să citească sau să se 
joace sau să se uite la ceva. Ţinându-şi capul prelung 
aplecat într-o parte şi deschizând gura, Guido îl urmări pe 
Justin intrând, apoi se ridică şi, slujindu-se de tăblie pentru 
a se sprijini, porni nesigur spre el şi făcu un salt stângaci 
pentru a-l îmbrăţişa. Apreciase însă greşit distanţa şi 
braţele îi căzură neputincioase pe lângă trup, dar Justin 
reuşi să-l cuprindă la timp, ca să nu se prăbuşească. 

— Vrea să moară, la fel ca taică-său şi signora, se tângui 
mama. „Toţi oamenii buni au ajuns în rai”, aşa-mi zice. „Cei 
răi rămân pe pământ.” Sunt eu o femeie rea? Sau sunteţi 
dumneavoastră un om rău? Oare, signora ne-a adus din 
Albania, apoi i-a plătit tratamentul la Milano şi ne-a dat 
casa asta doar ca să murim de durere după ce s-a 
prăpădit? 

Guido îşi ascunse între palme faţa golită de expresie. 

— Una-două leşină, apoi se aşază în pat şi doarme. Nu 
vrea să mai mănânce, nu-şi ia medicamentele. Refuză să 
meargă la şcoală. Azi-dimineaţă, după ce a ieşit să se 
spele, i-am încuiat uşa de la dormitor şi am ascuns cheia. 

— lar acesta e cel mai bun medicament, rosti Justin calm, 
nedezlipindu-şi ochii de la Guido. 

Clătinând din cap, femeia se îndreptă către bucătărie, 
apoi se auzi zdrăngănit de tigăi şi clinchetul unui ceainic. 
Justin îl conduse pe Guido înapoi la masă şi se aşeză alături 
de el. 

— Guido, mă asculţi? îl întrebă el în italiană. 

Guido închise ochii drept răspuns. 

— Totul va rămâne întocmai cum a fost şi până acum, 
spuse el cu glas ferm. Taxele şcolare, doctorul, spitalul, 
medicamentele, tot ce este necesar pentru a te însănătoşi. 
Chiria, alimentele, taxele pentru universitate, când îi va 
sosi vremea. O să facem tot ce a plănuit ea pentru tine, 
exact cum a zis ea. Doar nu-i putem nesocoti dorinţele, 
aşa-i? 


Cu ochii în pământ, Guido continuă să rămână pe 
gânduri până să încuviinţeze cam fără chef, dând din cap: 
„Nu, nu putem încălca dorinţa ei”, recunoscu el. 

— Mai joci şah? Vrei să facem o partidă? 

O nouă clătinare a capului, de astă dată rezervată: „Nu 
se cade să pătăm amintirea doamnei jucând şah”. 

Justin îl luă pe Guido de mână şi i-o reţinu o clipă. Apoi o 
scutură uşurel, aşteptând o licărire de zâmbet. 

— la zi, ce faci atunci când nu te pregăteşti să mori? îl 
întrebă el în engleză. Ai citit cărţile pe care ţi le-am trimis 
noi? Cred c-ai ajuns deja specialist în Sherlock Holmes. 

— Domnul Holmes e un detectiv nemaipomenit, răspunse 
el tot în engleză, dar fără a zâmbi. 

— Şi în ce stare mai e computerul pe care ţi l-a dat 
signora? îl întrebă Justin, revenind la limba italiană. Tessa 
zicea că eşti o mare stea. Un adevărat geniu, după spusele 
ei. Vă transmiteaţi e-mail-uri ca nişte amorezi. Devenisem 
aproape gelos. Guido, să nu-mi spui că ţi-ai abandonat 
computerul. 

Intrebarea declanşă o izbucnire de supărare dinspre 
bucătărie. 

— Ba l-a abandonat! A renunţat la toate! Avea obiceiul să 
stea tot timpul în faţa lui, ţac-ţac-ţac! Şi iar ţac-ţac. „O să 
rămâi fără ochi”, îi ziceam eu, „o să ţi se facă rău stând 
atâta vreme concentrat.” Dar acum, nimic. Până şi 
computerul trebuie să moară. 

Încă ţinându-l pe Guido de mână, lustin îl privi intens în 
ochii pe care şi-i ferea de ai lui. 

— Adevărat? îl întrebă el. 

Aşa era. 

— Dar e de neiertat, Guido. O adevărată risipă de talent, 
protestă Justin când observă că pe faţa lui Guido mijise o 
umbră de zâmbet. Specia umană are mare nevoie de minţi 
deştepte ca a ta. Inţelegi? 

— Oarecum. 

— Aşa, ţi-aduci aminte de computerul doamnei Tessa, 
acela pe care ţi-a dat primele lecţii? 


Sigur că-şi aducea aminte - cu un aer de superioritate, 
dacă nu chiar cu îngâmfare. 

— Ai dreptate, am înţeles că nu-i la fel de tare ca al tău. 
Al tău e mai nou cu câţiva ani, de aceea e mai deştept. 
Corect? 

— Da. Cât se poate de corect. 

lar zâmbetul se înfiripă mai curajos. 

— Ei bine, Guido, spre deosebire de tine, eu sunt un 
nepriceput, nici pe computerul ei nu ştiu să lucrez. lar 
necazul e că signora Tessa a lăsat o grămadă de mesaje pe 
el, unele pentru mine, iar eu mă tem de moarte să nu le 
pierd. Pe de altă parte, cred că ea ar dori ca tu să fii cel 
care face tot posibilul ca eu să nu pierd mesajele acestea. 
înţelegi? Fiindcă ţinea foarte mult să aibă un fiu ca tine. La 
fel şi eu. Problema e: vrei să mergi cu mine la vilă şi să mă 
ajuţi să citesc ce se află pe laptopul ei? 

— Mai ai imprimanta? 

— Da. 

— Dar disk-drive-ul? 

— Şi pe acela. 

— CD drive-ul? Modemul? 

— Inclusiv manualul de utilizare. Plus transformatoarele. 
Şi cablurile şi adaptorul. Dar tot nepriceput am rămas, iar 
dacă există riscul de a strica ceva, sigur aşa se va 
întâmpla. 

Guido se ridicase deja în picioare, însă Justin îl trase 
înapoi spre masă. 

— Nu în seara asta. La noapte, o să dormi, iar mâine 
dimineaţă, dacă ai chef, vin eu şi te iau cu jeepul la vilă, 
dar, după aceea, va trebui să mergi la şcoală. Ne-am 
înţeles? 

— Da 

— Sunteţi tare ostenit, signor Justin, murmură mama lui 
Guido în timp ce-i aşeza cafeaua în faţă. Atâta durere face 
rău la inimă. 


x k xk 


Se afla pe insulă de două nopţi şi două zile, dar dacă 
cineva i-ar fi dovedit că se scursese o săptămână, nu s-ar fi 
arătat deloc surprins. Traversase Canalul Mânecii până la 
Bologna cu feribotul, îşi cumpărase un bilet cu bani gheaţă, 
iar undeva, pe drum, luase un al doilea bilet cu o altă 
destinaţie, cu mult înainte ca primul să fie folosit pentru 
ruta întreagă. Din câte îşi amintea, prezentase paşaportul 
doar o dată, şi atunci dintr-o mişcare, când trecuse din 
Elveţia în Italia, mergând pe un drum foarte abrupt şi 
frumos, ce şerpuia pe marginea prăpăstiilor. Şi folosise 
propriul paşaport. Şi de acest lucru era sigur. Respectând 
cu sfinţenie instrucţiunile date de Lesley, preferase să 
trimită dinainte paşaportul pe numele de Atkinson, prin 
intermediul lui Ham, decât să fie prins cu două paşapoarte 
asupra lui. Dar cât privea numele prăpăstiilor sau al 
trenului nu mai ţinea minte - pentru asta ar trebui să 
studieze harta şi să ghicească în ce oraş se urcase în 
vagon. 

Tessa călătorise alături de el o bună bucată de drum, şi, 
din când în când, se amuzaseră spunându-şi unul altuia 
câte o glumă bună - iar asta de obicei după vreo replică 
plină de tristeţe sau lipsită de sens dată de Tessa, cu vocea 
scăzută. In alte câteva situaţii dezgropaseră amintiri, stând 
umăr lângă umăr, cu capetele rezemate de spetează şi 
ţinând ochii închişi ca un cuplu de bătrâni, după care ea îl 
părăsise iarăşi pe neaşteptate, iar durerea provocată de 
suferinţă îl copleşise ca un cancer pe care îl ştia mereu 
prezent, iar Justin Quayle îşi jelise soţia moartă cu o 
intensitate ce depăşea cele mai negre momente petrecute 
în subsolul casei Gloriei sau ceremonia de înmormântare 
din Lagata, la morgă sau la ultimul etaj al clădirii de la 
numărul 4. 

Trezindu-se pe peronul gării din Turin, îşi luase o cameră 
hotel pentru a se schimba şi a se spăla, apoi, dintr-un 
magazin de obiecte folosite, cumpărase două valize din 
pânză, care să nu atragă atenţia, ca să pună în ele hârtiile 


şi obiectele pe care ajunsese să le considere drept 
adevărate relicve rămase de la ea. „A, bineînţeles, signor 
Justin”, îl asigurase tânărul avocat în costum negru, 
moştenitor al unei jumătăţi din firma Manzini, folosind 
expresii de simpatie care se dovediseră cu atât mai 
dureroase, cu cât erau sincere. Cutiile de pălării sosiseră în 
siguranţă şi la timp, însoţite de ordine din partea lui Ham 
de a fi predate cu numerele 5 şi 6 nedeschise, numai lui 
Justin în persoană - iar dacă exista ceva, absolut orice, pe 
care tânărul îl putea face, de natură juridică, profesională 
sau de orice alt fel, atunci se înţelegea de la sine că 
fidelitatea faţă de familia Manzini nu se încheia prin 
moartea tragică a doamnei etc. Ah, şi bineînţeles că mai 
era vorba de bani, adăugase el cu un aer dispreţuitor - şi-i 
înmână lui Justin, pe semnătură, cincizeci de mii de dolari 
pe care îi şi numără. După aceea, Justin se retrăsese îl 
intimitatea unei săli de protocol, unde transferă relicvele 
Tessei şi paşaportul domnului Atkinson în noul lor adăpost 
oferit de valizele din pânză şi, curând după aceea, luase un 
taxi până la Piombino unde, graţie unui noroc neaşteptat, 
ajunsese la vreme pentru a se caza într-un hotel 
respingător, cu multe etaje, numit vapor, care se îndrepta 
spre Portoferraio, de pe insula Elba. 

Aşezat cât de departe putea de televizorul cu ecranul de 
dimensiuni impresionante, singurul oaspete din sufrageria 
uriaşă cu autoservire de pe puntea numărul 6 şi având 
valizele de o parte şi de alta a scaunului, Justin înghiţi, fără 
să ia aminte la ordine, cu salată din fructe de mare, o 
baghetă cu salam şi jumătate de sticlă de vin roşu din cale 
afară de prost. Când vasul trase la dana din Portoferraio, se 
simţi lovit de o senzaţie cunoscută de imponderabilitate, 
când îşi croi drum prin pântecele prost iluminat al vasului, 
unde se afla parcarea camioanelor, în vreme ce şoferii 
neciopliţi ambalau motoarele sau porneau de-a dreptul 
spre el, silindu-l să se lipească, împreună cu valizele, de 
pereţii din metal ai navei, spre distracţia hamalilor fără 
treabă care stăteau şi se uitau. 


Se lăsase înserarea şi, fiind miezul iernii, frigul devenise 
pătrunzător când, tremurând şi înfuriat, coborâse pe chei, 
iar puţinii pietoni se mişcau cu o grabă neobişnuită. 
Temându-se să nu fie recunoscut sau, chiar mai rău, 
compătimit, cu pălăria trasă mult pe frunte, îşi târî valizele 
până la cel mai apropiat taxi care aştepta un client şi 
constată uşurat că faţa şoferului îi era necunoscută. În 
cursul călătoriei care dură douăzeci de minute omul îl 
întrebă dacă e german, iar Justin îi răspunse că era suedez. 
Răspunsul dat fără să stea prea mult pe gânduri îi veni în 
ajutor, fiindcă îl scuti să mai răspundă altor întrebări. 

Vila Manzini se profila lipită de ţărmul nordic al insulei. 
Vântul bătea necruţător dinspre mare, zbuciumând 
palmierii, biciuind zidurile din piatră, izbind obloanele şi 
olanele şi făcând clădirile anexe să scârţâie ca nişte funii 
îmbătrânite. Singur în lumina nesigură a lunii, Justin rămase 
nemişcat în locul unde coborâse din taxi, la intrarea în 
curtea pavată cu dale, în care se găseau pompa de apă şi 
presa de stors măsline, vechi de când lumea, şi aşteptă ca 
ochii să i se obişnuiască cu întunericul. Vila se înălța 
dominatoare chiar în faţa lui. Cele două şiruri de plopi, 
plantați de bunicul Tessei, se întindeau ca un hotar de la 
uşa principală până la marginea mării. Rând pe rând, Justin 
desluşi locuinţele servitorilor, scările din piatră, stâlpii 
porţilor şi porțiunile neclare ale zidăriei de pe vremea 
romanilor. Nu observă nicio lumină arzând. Administratorul 
proprietăţii se afla la Napoli, după spusele lui Ham, 
umblând creanga împreună cu logodnica lui. Întreţinerea 
casei fusese încredinţată unei perechi de austriece 
rătăcitoare care se prezentau drept pictoriţe şi fuseseră 
cazate în capela nefolosită de la celălalt capăt al 
proprietăţii. Casele destinate celor doi muncitori, 
transformate de mama Tessei, dottoressa, un titlu preferat 
pe insulă celui de contessa, şi denumite Romeo şi Julieta de 
dragul turiştilor nemți, se aflau în îngrijirea unei agenții 
imobiliare din Frankfurt. 


„Aşadar, bun venit acasă”, îi spuse el Tessei, pentru 
cazul în care, după o călătorie atât de lungă şi ocolitoare, 
ea nu şi-ar fi dat seama imediat unde se afla. 

Cheile vilei se păstrau pe ieşitura din interiorul pardoselii 
de lemn a pompei de apă. „Intâi scoţi capacul, scumpule, 
uite aşa. Apoi braţul înăuntru şi, dacă ai noroc, le scoţi. 
Apoi descui uşa principală şi-ţi duci mireasa în dormitor şi 
faci dragoste cu ea uite aşa.” Insă el n-o duse în dormitor, 
ştia un loc mai potrivit. Ridicând încă o dată valizele din 
pânză, porni să traverseze curtea. După ce făcu primii paşi, 
luna îi veni în ajutor ridicându-se dintre nori, luminându-i 
calea şi croind dâre alburii printre plopi. Când ajunse în 
colţul cel mai îndepărtat al curţii urmă o alee îngustă, ce 
amintea de o stradă lăturalnică din vechea Romă, ce ducea 
spre o uşă din lemn de măslin pe care fusese sculptată 
albina heraldică a lui Napoleon - aşa glăsuia legenda 
familiei - a marelui bărbat care, apreciind harul 
conversaţiei, dar chiar şi mai mult vinul bunicului Tessei, 
devenise un oaspete obişnuit al vilei în cursul celor zece 
luni agitate de exil. 

Justin alese cheia cea mai mare şi o răsuci în broască. 
Uşa gemu, dar cedă. „Aici ne număram banii, îi zice ea cu 
asprime, luându-şi în serios rolurile de moştenitoare a 
familiei Manzini, de mireasă şi, totodată, de ghid de 
călătorie. Astăzi minunatele măsline Manzini sunt 
transportate la Piombino pentru a fi stoarse ca oricare 
altele. Dar pe vremea mamei mele, dottoressa, încăperea 
asta încă era Sfânta Sfintelor. Aici ţineau evidenţa uleiului, 
chiup cu chiup, după care era pus la păstrare ca o comoară 
la o temperatura constantă în cantina de la subsol. Tot aici 
era, dar văd că nu eşti atent.” 

„Asta pentru că facem dragoste.” 

„Eşti soţul meu şi fac dragoste cu tine oricând vreau. Te 
rog să fii foarte atent! În camera asta se număra plata 
săptămânală care îi era înmânată fiecărui ţăran, se semna, 
de obicei cu o cruce, într-un registru mai gros decât Cartea 
Judecăţii de Apoi. 


„Tessa, nu pot...” 

„Ce anume nu poţi? Ba sigur poţi. Ai resurse pe care nu ți 
le cunoşti. Tot aici primeam grupurile înlănţuite de deţinuţi 
pe viaţă venind de la casa de corecție aflată tocmai de 
cealaltă parte a insulei. De aceea există gaura aceea în 
uşă. De aceea sunt acele inele de fier din ziduri; acolo 
deţinuţii erau ţintuiţi când aşteptau să fie duşi la plantațiile 
de măslini. Nu eşti mândru de mine? O descendentă a 
stăpânilor de sclavi?” 

„Nespus.” 

„Atunci de ce încui uşa? Sunt cumva sclava ta?” 

Camera pentru ulei, joasă şi traversată de căpriori, avea 
ferestrele plasate prea sus pentru ochii iscoditori, indiferent 
dacă era vorba de numărarea banilor, de deţinuţii înlănţuiţi 
sau de doi proaspăt căsătoriţi care făceau dragoste pe 
îndelete pe sofaua din piele aşezată elegant de-a lungul 
peretelui dinspre mare. De formă pătrată, tăblia mesei de 
numărat bani era netedă. In spatele ei, în firide cu arcade, 
se găseau două bancuri pentru tâmplărie. Justin trebui să-şi 
încordeze toate puterile pentru a le târî pe pardoseala de 
piatră şi să le aşeze ca prelungiri ale mesei. Pe pervazul de 
deasupra uşii, trona un şir de sticle vechi şterpelite de pe 
proprietate. Le cobori, le şterse pe rând cu batista, după 
care le aşeză pe masă pentru a le folosi drept prespapier. 
Timpul încremenise. Nu simţea nici foamea, nici setea, nici 
nevoia de a dormi. Aşezând câte o valiză pe fiecare dintre 
bancurile de lucru, scoase cele două pachete cu obiectele 
la care ţinea cel mai mult şi le depuse grijuliu pe masa de 
numărat, exact în mijlocul ei, ca nu cumva, de durere sau 
din nebunie, acestora să nu le vină ideea de a se azvârli 
dincolo de margine. Cu mişcări precaute, începu să desfacă 
primul pachet, obiect după obiect - halatul ei din bumbac, 
haina din lână de angora, cel purtat în preziua plecării către 
Lokichoggio, bluza din mătase, încă reţinând parfumul ei în 
jurul gulerului - după care ajunse să strângă în mâini cel 
mai prețuit lucru, încă învelit: o casetă zveltă de culoare 
cenuşie de treizeci pe douăzeci şi cinci de centimetri pe 


capacul căreia se aflau însemnele producătorului său 
japonez. Nu se deteriorase în timpul zilelor şi nopţilor 
cumplite de călătorie solitară. Din cel de-al doilea pachet 
scoase accesoriile. După ce termină, transportă cu 
delicateţe întregul ansamblu, bucată cu bucată, până la 
pupitrul vechi din lemn de pin din celălalt capăt al încăperii. 

— Mai târziu, îi promise el cu voce tare. Ai răbdare, 
femeie! 

Respirând mai uşurat, scoase dintre bagajele proprii 
aparatul de radio cu ceas deşteptător şi îşi făcu de lucru cu 
el până ce găsi pe lungimea de undă locală a serviciului de 
ştiri al B.B.C. Pe toată durata călătoriei ţinuse să fie la 
curent în privinţa căutărilor infructuoase pentru 
descoperirea lui Arnold. Reglă aparatul să pornească 
automat la începerea următorului buletin de ştiri şi-şi 
îndreptă atenţia asupra maldărelor de toate formele şi 
dimensiunile de scrisori, dosare, tăieturi din ziare, pagini 
tipărite la imprimantă şi suluri de documente oficiale, de 
felul celor care, în altă viaţă, reprezentaseră salvarea sa 
din faţa realităţii. Dar nu astă-seară, în niciun caz. Aceste 
hârtii nu îi ofereau refugiu faţă de nimic, fie că era vorba de 
dosarele poliţieneşti întocmite de Lesley, de evidenţele lui 
Ham privind solicitările imperioase ale Tessei sau de 
propriile teancuri, atent ordonate: scrisori, studii, tăieturi 
din ziare, texte medicale şi cu profil farmaceutic, mesaje 
pentru uz propriu, pe care le plasa pe avizierul din camera 
ei sau de notaţiile febrile făcute în spital, recuperate de Rob 
şi Lesley din ascunzătoarea aflată în apartamentul lui 
Arnold Bluhm. Radioul pomi singur. Justin înălţă capul şi 
ascultă. Prezentatorul nu avea nimic de spus în legătură cu 
dispărutul Arnold Bluhm, doctor, principalul suspect de 
uciderea Tessei Quayle, soţia ataşatului britanic. Odată 
ritualul încheiat, Justin se apucă să caute prin hârtiile 
Tessei până găsi obiectul pe care hotărâse să-l păstreze 
asupra sa pe tot parcursul căutărilor. II adusese din spital: 
era singurul lucru al Wanzei pe care uitaseră să-l ia cu ei. 
Ea îl recuperase dintr-un coş de gunoi negolit, aflat alături 


de patul gol al negresei. Zile şi nopţi după revenirea acasă, 
acesta rămăsese pe biroul ei ca o instanţă acuzatoare; era 
o cutiuţă din carton negru cu roşu, de doisprezece pe opt 
centimetri, goală. De acolo, ajunsese în sertarul din mijloc, 
unde Justin o găsise în căutarea febrilă prin lucrurile ei. 
Nicidecum uitată sau nedorită. Mai curând, surghiunită, 
turtită, împinsă deoparte când ea se dedicase altor 
probleme mai presante. Numele Dypraxa, formând o bandă 
continuă, imprimat pe toate cele patru laturi, şi prospectul 
dinăuntru, conţinând indicaţii şi contraindicaţii. Şi trei 
albinuţe aurii şi jucăuşe, alcătuind o formaţie în săgeată pe 
capac. După ce o deschise şi o restaură la forma ei iniţială, 
Justin o aşeză pe mijlocul unui raft exact în faţa lui. „Cu 
cele trei albine ale lui, Kenny K. Se crede Napoleon”, îi 
şoptise ea febrilă. „lar înţepătura lor e ucigătoare, ştiai 
asta?” „Nu, scumpo, nu ştiam. Acum culcă-te.” 


XX xk 


Să citească. Să călătorească. 

să tempereze iureşul gândurilor. Să fie cu simţurile treze. 

Să atace fulgerător şi totuşi să rămână neclintit, să fie 
răbdător ca un sfânt şi spontan ca un copil. 

Justin nu tânjise niciodată atât de mult să afle. Nu mai 
avea vreme să se pregătească. De la moartea Tessei se 
pregătise zi şi noapte. Ascunsese asta, dar se pregătise. În 
subsolul înfiorător al Gloriei, numai asta făcuse. În discuţiile 
cu poliţia, când, în unele clipe, reținerea se dovedise 
aproape insuportabilă, într-un cotlon treaz al minţii, se 
pregătise. În cursul interminabilului zbor spre casă, în biroul 
lui Alison Landsbury, la clubul lui Pellegrin, în biroul lui Ham 
şi la numărul 4, în vreme ce o mie de alte lucruri i se 
vânturau prin minte, procedase la fel. Acum trebuia să facă 
marele salt direct în miezul lumii ei secrete. Pentru a 
recunoaşte fiecare semn şi bornă de-a lungul călătoriei ei. 
Pentru a-şi anula propria identitate şi a o reînvia pe a ei, 
ucigându-l pe Justin şi readucând-o la viaţă pe Tessa. 


De unde să înceapă? 

De oriunde! 

Ce cale să urmeze? 

Pe toate! 

__ Funcţionarul din el era în aşteptarea următoarei numiri. 
Imboldit de nerăbdarea Tessei, Justin înceta să mai dea 
socoteală altcuiva, cu excepţia ei. Dacă ea se arătase 
uneori dezordonată, la fel va fi şi el. Unde se dovedise 
meticuloasă, va aplica supus metoda ei. Acolo unde ea 
făcea un salt urmându-şi intuiţia, el o va lua de mână şi vor 
face săritura împreună. li era foame? Dacă Tessei nu-i era 
foame, atunci nici lui nu-i era. Se simţea obosit? Dacă 
Tessa putea sta jumătate din noapte în halat, ghemuită la 
birou, atunci Justin era în stare să rămână treaz toată 
noaptea, la fel şi în următoarea zi, şi chiar în noaptea ce 
urma! 

Odată, smulgându-se de la masa de lucru, făcu o tură 
până în bucătăria vilei, revenind cu salam, măsline, pâine, 
reggiano şi apă îmbuteliată. Cu altă ocazie - în amurg sau 
în zori de zi? - avu senzaţia că revede lumina cenuşie: 
ajunsese la mijlocul jurnalului ţinut de Tessa în vremea 
spitalizării, marcând vizitele lui Lorbeer şi ale acoliţilor lui la 
căpătâiul Wanzei. Se trezi rătăcind prin grădina înconjurată 
de ziduri. Aici, sub privirea îmbietoare a Tessei, Justin 
plantase lupin pentru nuntă, trandafiri pentru nuntă şi, 
bineînţeles, frezii, din iubire pentru ea. Acum buruienile îi 
ajungeau până la genunchi, udându-i pantalonii. Doar un 
trandafir era înflorit. Amintindu-şi că lăsase uşa camerei 
pentru ulei deschisă, traversă într-un suflet curtea pavată 
ca să descopere că era bine încuiată şi că avea cheia în 
buzunarul hainei. 


XX xk 


Extras din Financial Times: 


„Trei Albine harnice 


Se zvoneşte că abilul om de lume Kenneth K. Curtiss 
de la ThreeBees, companie cu mari afaceri în ţările lumii 
a treia, intenţionează să realizeze un impetuos mariaj de 
convenienţă cu gigantul farmaceutic elveţiano-canadian 
Karel Vita Hudson. Va apărea K.V.H. în faţa altarului? 
Este ThreeBees capabilă să se ridice la înălţime cu 
zestrea sa? Răspunsul este da şi iar ga, atâta vreme cât 
jocul farmaceutic al lui Kenneth K. dă roade. În cadrul 
unui contract ce este apreciat fără precedent în secreta 
şi impresionant de profitabila lume a produselor 
farmaceutice, ThreeBees Nairobi urmează să preia un 
sfert din costurile de cercetare şi dezvoltare, evaluate la 
500 de milioane de lire sterline, pentru DYPRAXA, 
medicamentul-minune  anti-TBC, recent creat, în 
schimbul drepturilor de distribuţie şi vânzare în întreaga 
Africă şi o parte nedeclarată din profiturile realizate pe 
plan mondial... 

Purtătoarea de cuvânt a companiei ThreeBees, cu 
sediul în Nairobi, Vivian Eber, anunţă triumful cu o 
oarecare reţinere: «Această decizie este sclipitoare, 
caracteristică pentru Kenny K. Reprezintă un act 
umanitar, favorabil pentru companie, profitabil pentru 
acţionari, benefic pentru Africa. DYPRAXA se 
administrează la fel de uşor ca şi o bomboană Smartie. 
ThreeBees se va situa în fruntea luptei împotriva 
înfricoşătoarelor apariţii de noi germeni de TBC în 
întreaga lume.» 

Preşedintele K.V.H., Dieter Korn, aflat seara trecută la 
Basel, a dat o declaraţie care reflectă fidel optimismul 
exprimat de Eber: «DYPRAXA transformă şase sau opt 
luni de tratament chinuitor şi intens într-un mic efort de 
a înghiți douăsprezece pastile. Considerăm că 
specialiştii de la ThreeBees sunt oamenii cei mai potriviți 
pentru a lansa DYPRAXA în Africa»” 


Bilet scris de mână, Tessa către Bluhm, probabil 
recuperat din apartamentul lui Arnold: 


„Arnold, iubitule: 

Nu m-ai crezut când ţi-am spus că oamenii de la 
K.V.H. sunt nişte nemernici. Am verificat. Aşa e. Acum 
doi ani au fost acuzaţi de poluarea unei jumătăţi din 
Florida, unde li s-au acordat «facilităţi» uriaşe şi au 
scăpat plătind jumătate din amendă. Probele 
indubitabile prezentate de avocaţi au demonstrat că 
K.V.H. a depăşit cota permisă de emisii toxice cu nouă 
sute la sută, poluând rezervaţii naturale, zone 
inundabile, râuri şi plaje şi, probabil, laptele. K.V.H. a 
făcut un serviciu similar populaţiei din India, unde se 
presupune că două sute de copii din regiunea Madras au 
decedat din motive asemănătoare. Cazul va fi judecat 
de un tribunal indian peste vreo cincisprezece ani sau 
mai bine dacă oamenii K.V.H. continuă să dea bani cui 
trebuie. Se bucură, de asemenea, de faima de a fi în 
fruntea campaniei umanitare organizate de industria 
farmaceutică pentru a prelungi viaţa patentelor proprii 
în interesul miliardarilor albi suferinzi. Noapte bună, 
dragule! Să nu mai pui la îndoială vorbele mele! Sunt 
inocentă. La fel şi tu. 

T.” 


Extras din pagina financiară a ziarului Guardian, Londra: 
„Albine fericite 


Creşterea spectaculoasă (40% în decurs de 
douăsprezece săptămâni) a valorii acțiunilor ThreeBees 
Nairobi reflectă încrederea crescută a pieței față de 
recent dobândita franşiză pe întreaga Africă pentru 
tratamentul ieftin şi revoluţionar al  TBC-ului 
multirezistent cu ajutorul medicamentului DYPRAXA. 
Aflat la locuinţa sa din Monaco, Kenneth K. Curtiss, 


directorul executiv al companiei ThreeBees, a afirmat: 
«Ce e bun pentru ThreeBees e bun şi pentru Africa. lar 
ce e bun pentru Africa este bun pentru Europa, America 
şi restul lumii.»” 


Mai era o mapă separată pe care Tessa a scris de mână 
HIPPO, conținând aproximativ patruzeci de mesaje 
schimbate, întâi prin scrisori, apoi prin e-mail-uri, între 
Tessa şi o femeie pe nume Birgit, care lucrează la o 
organizaţie denumită Hippo, finanțată din surse 
independente şi care se ocupă de supravegherea 
produselor farmaceutice, având sediul în Bielefeld, un 
orăşel din nordul Germaniei. Logo-ul de pe antetul hârtiei 
de scrisori precizează că organizaţia îşi datorează numele 
medicului grec Hippocrate, născut în jurul anului 460 î.Hr., 
al cărui jurământ este rostit azi de toţi doctorii. 
Corespondenţa începe pe un ton oficial, dar imediat ce 
mesajele e-mail devin mai consistente, devine mai 
prietenos. Marile firme capătă imediat porecle. K.V.H. 
devine „Uriaşul”, Dypraxa se transformă în „Pilula”, Lorbeer 
se transformă în „Făuritorul de Aur”. Cea care o informează 
pe Birgit în legătură cu activităţile companiei Karel Vita 
Hudson devine „Amica noastră”, iar această prietenă 
trebuie ocrotită în orice împrejurare, întrucât „ceea ce ne 
spune ea încalcă legea elveţiană”. 

Un mesaj transmis prin poşta electronică şi scos la 
imprimantă, trimis Tessei de Birgit: 


„„„„Pentru cei doi doctori ai săi, Emrich şi Kovacs, 
Făuritorul de Aur a înfiinţat o companie cu sediul în 
Insula Man, poate chiar două, fiindcă ne aflăm încă în 
plin comunism. Amicul nostru spune că L. a înfiinţat 
companiile pe numele lui, pentru ca femeile să nu dea 
de belea cu autorităţile. De atunci încoace e mare 
gâlceavă între femei. Pe teme de ştiinţă, dar şi 
personale. Nimeni de la Uriaş nu are voie să ştie 
amănunte. Emrich a emigrat în Canada acum un an. 


Kovacs a rămas în Europa, mai mult pe la Basel. 
Maşinuţa-elefant pe care i-ai trimis-o lui Carl l-a făcut să 
înnebunească, de fericire, iar acum face ca un elefant în 
fiecare dimineaţă ca să mă anunţe că s-a trezit.” 


E-mail la imprimantă, trimis Tessei de Birgit: 


„Uite alte câteva poveşti despre Pilulă. Acum cinci ani, 
când Făuritorul de Aur căuta finanţare pentru «molecula 
femeilor», totul i-a mers ca uns. A încercat să convingă 
nişte mari companii farmaceutice să-l sponsorizeze, dar 
acestea s-au opus cu hotărâre fiindcă nu vedeau ce 
profituri ar putea obţine. Problema cu săracii rămâne 
mereu aceeaşi: n-au suficient de mulţi bani să cumpere 
medicamente scumpe! Uriaşul a apărut târziu şi abia 
după studierea îndelungată a pieţei. Amica noastră 
afirmă că au fost foarte isteţi când au făcut afacerea cu 
B.B.B. A fost o lovitură de maestru, să vândă sărmana 
Africă şi să păstreze lumea bogată pentru ei! Planul e 
foarte simplu, sincronizarea - perfectă. Se referă la 
testarea pilulei în Africa timp de doi-trei ani, timp în care 
K. V.H. îşi face socoteli că TBC-ul va deveni o MARE 
PROBLEMA în Occident. De asemenea, peste trei ani 
B.B.B. Va fi atât de compromisă financiar, încât Uriaşul 
va putea s-o cumpere aproape pe degeaba! De aceea, 
potrivit Amicei noastre, B.B.B. au încălecat calul de-a- 
ndoaselea, iar Uriaşul s-a ales cu biciul. Carl a adormit 
lângă mine. Dragă Tessa, sper foarte mult ca bebeluşul 
tău să fie la fel de frumos ca şi Carl. Are să fie un mare 
luptător, la fel ca mama lui, sunt convinsă! Ciao, B.” 


Un ultim mesaj în dosarul corespondenţei Birgit Tessa: 


„Prietena noastră anunţă mişcări petrecute în mare 
secret la Uriaş în legătură cu B.B.B. şi Africa. Se poate ca 
tu să fi stârnit un cuib de viespi? Kovacs o să zboare în 
taină la Nairobi, unde Făuritorul de Aur o aşteaptă. 


Toată lumea spune lucruri urâte despre die schöne Lara. 
O trădătoare, o jigodie etc. Cum se face că o campanie 
în care nu se întâmpla mai nimic să intre într-o 
asemenea agitaţie, aşa peste noapte?! Ai grijă de tine, 
Tessa! Cred că eşti puţin cam wagha/sig, dar e târziu, iar 
cu cunoştinţele mele de engleză nu pot traduce 
cuvântul, aşa că, mai bine, îl rogi pe soţul tău să ţi-l 
traducă! B. 
P.S. Vino curând la Bielefeld, Tessa! E un orăşel foarte 
discret care îţi va plăcea 
B.” 


x k xk 


E seară. Fiind gravidă, Tessa se mişcă greoi. Se plimbă 
încoace şi încolo prin sufrageria casei din Nairobi, se aşază, 
apoi iar se ridică. Arnold i-a spus că nu trebuie să meargă 
la Kibera decât după ce naşte. Până şi şederea în faţa 
laptopului a devenit o corvoadă pentru ea. După cinci 
minute în faţa lui, simte că trebuie din nou să umble. Justin 
a sosit acasă mai devreme ca să-i ţină de urât în chinurile 
facerii. 

— Cine sau ce este un wagha/sig? îl întreabă ea imediat 
ce îl vede trecând pragul casei. 

— Ce anume? 

Ea pronunţă cuvântul ca în engleză dinadins, astfel că 
Justin nu pricepe nimic. Până la urmă, trebuie să i-l spună 
de încă două ori, după care lui Justin îi cade fisa. 

— Imprudent, îi răspunde Justin precaut. Cutezător până 
la nechibzuinţă. De ce? 

— Sunt eu waghal/sig? 

— Nici gând! Imposibil! 

— Tocmai mi-a spus cineva că aşa aş fi, de aceea. Chiar 
sunt în stare de acte de cutezanţă în starea asta. 

— Să nu-ţi închipui aşa ceva! îi răspunde Justin cu 
sinceritate şi, în acelaşi timp, izbucnesc în râs amândoi. 


XX xk 


Scrisoare din partea domnilor Oakey, Oakey & Farmeloe, 
avocaţi din Londra, Nairobi şi Hong Kong pentru doamna T. 
Abbott, sosită la căsuţa poştală din Nairobi: 


„Stimată doamnă Abbott, 

Intervenim în numele companiei ThreeBees din 
Nairobi, care ne-a transmis câteva dintre scrisorile 
dumneavoastră, adresate personal lui sir Kenneth 
Curtiss, director executiv al sus-numitei companii şi altor 
directori şi funcţionari din consiliul de conducere. 

Dorim să vă informăm că produsul la care faceţi 
referire a trecut toate testele clinice impuse, multe 
dintre ele desfăşurate la standarde superioare celor 
prevăzute de reglementările naţionale şi internaţionale. 
Aşa cum bine afumati, produsul a fost testat şi brevetat 
în Germania, Polonia şi Rusia. La solicitarea autorităţilor 
kenyene din domeniul sănătăţii, această brevetare a 
fost verificată în mod independent de Organizaţia 
Mondială a Sănătăţii, iar o copie a acestui certificat este 
anexată prezentei scrisori. 

Drept urmare, ne vedem obligaţi să vă prevenim că 
orice interpretări lansate de dumneavoastră sau de 
asociaţii dumneavoastră în această chestiune, fie direct 
la adresa companiei ThreeBees, fie a altor persoane, va 
fi tratată drept un act nejustificat ce dovedeşte rea 
intenţie şi aduce atingere reputației acestui produs 
extrem de prestigios, precum şi bunului renume şi 
poziţiei pe piaţă a distribuitorilor săi, compania 
ThreeBees. În această situaţie, am primit instrucţiuni 
precise să declanşăm proceduri legale hotărâte fără a 
ne mai consulta cu clienţii noştri. 

Cu respect, 
Al dumneavoastră...” 


XX xk 


— Bătrâne, aş vrea să schimbăm câteva cuvinte, dacă nu 
te superi. 

Cel care i se adresează e Tim Donohue. Amicul e chiar 
Justin, în mintea căruia se derulează toată scena. Prin 
consens general, jocul de Monopoly s-a întrerupt pentru 
moment deoarece fiii lui Woodrow se grăbesc, riscând să 
întârzie la lecţia de karate, iar Gloria s-a ridicat să aducă 
ceva de băut de la bucătărie. Cu un aer de om sâcâit, 
Woodrow a plecat la Înalta Comisie. Prin urmare, Justin şi 
Tim au rămas singuri, faţă în faţă, la masa de grădină, 
înconjurați de milioane de jetoane ce imită lirele sterline. 

— Te deranjează dacă atac o problemă spinoasă în 
interesul binelui general? îl întreabă Donohue cu voce 
scăzută şi reţinută care nu răzbate mai departe decât s-ar 
cuveni. 

— Dacă trebuie... 

— Neapărat. E vorba de bătălia asta absurdă, amice. 
Despre cea pe care regretata soţie a ta o ducea împotriva 
lui Kenny K. L-a încolţit până şi la fermă, sărmanul de el! 
Telefoane la ore total nepotrivite. Scrisori jignitoare lăsate 
la clubul lui. 

— Nu ştiu la ce te referi. 

— Bineînţeles că nu ştii. Nu-i un subiect tocmai agreabil 
pentru anumite instituţii. Mai ales că şi poliţia şi-a vârât 
coada. Fă totul uitat, asta e recomandarea noastră! Nu 
prezintă nicio importanţă. Trecem cu toţii prin vremuri 
delicate. Inclusiv pentru Kenny. 

Apoi ridică vocea. 

— Ai rezistat foarte bine acestei încercări. Toată 
admiraţia noastră neţărmurită pentru el, nu, Gloria? 

— Ai făcut eforturi supraomeneşti, nu-i aşa Justin, dragă? 

„Recomandarea noastră”, îşi aminteşte Justin, rămas cu 
privirea fixată asupra scrisorii avocaţilor. „Nu a lui... A 
altora...” 


XX xk 


Mesaj prin e-mail scos la imprimantă, trimis de Tessa lui 
Ham: 


„De-aia. Îngerul meu. Spionul meu de la B.B.B. jură că 
sunt într-un rahat financiar mult mai grav decât se dă de 
înţeles. Ba spune că pe acolo se zvoneşte că amicul 
Kenny K. se gândeşte să-şi ipotecheze toate operaţiunile 
ce nu ţin de domeniul farmaceutic unui obscur sindicat 
sud-american cu sediul la Bogota! Intrebare: poate 
întreprinde vânzarea companiei fără să-i anunţe mai 
întâi pe acţionari? Cât priveşte legea companiilor, stau 
mai prost decât tine, ceea ce spune multe. Luminează- 
mă! 


Cu multă dragoste, Tess.” 


Ham n-a apucat să lămurească lucrurile, chiar dacă ar fi 
putut, nici imediat, nici mai târziu, la fel ca şi Justin. 
Zdroncănitul unei maşini cam vechi ce urca aleea, urmat 
de tunetul uşii, îl făcu pe Justin să sară în picioare şi, privind 
prin vizorul ca de celulă, să aibă în ochi fata dolofană a 
Părintelui Emilio Dell'Oro, preotul paroh, ale cărui trăsături 
căpătaseră o expresie de îngrijorare. Justin îi deschise uşa. 

— Dar ce mai faci, signor Justin? făcu preotul, cu un aer 
teatral, îmbrăţişându-l. De ce trebuie să aflu de la Mario, 
şoferul de taxi, că soţul înnebunit de durere al doamnei s-a 
încuiat în cameră şi suferă în singurătate ca un viking? 
Care-i rostul preotului, pentru numele lui Dumnezeu, dacă 
nu acela de a ţine companie celor îndureraţi, de a fi ca un 
părinte pentru fiul aflat la greu? 

Justin bolborosi că simţea nevoia de a rămâne singur. 

— Ba lucrezi! îl contrazise preotul aruncând o privire 
peste umărul lui Justin şi văzând mormanele de hârtii 
împrăştiate prin camera pentru ulei. Până şi acum, în clipe 
de întristare, îţi serveşti ţara! Nici nu-i de mirare că voi, 


englezii, aţi avut un imperiu mai mare decât cel al lui 
Napoleon! 

Justin spuse ceva fără noimă, în sensul că activitatea 
unui diplomat nu se încheie niciodată. 

— Ca aceea a unui preot, fiule, la fel! Pentru fiecare 
suflet care se îndreaptă spre Dumnezeu mai sunt o sută 
care n-o fac! zise şi se trase mai aproape. Dar signora era 
credincioasă, signor Justin. La fel ca mama ei, dottoressa, 
chiar dacă unii se îndoiau de asta. Cum puteau să-şi astupe 
urechile faţă de vorbele Domnului când îi iubeau atât de 
mult pe semenii lor? 

În cele din urmă, Justin reuşi să-l smulgă pe preot din 
pragul uşii şi să-l conducă în salonul vilei aproape îngheţate 
unde, după ce îl făcu să se aşeze sub frescele jupuite 
înfăţişând heruvimi cu manifestări sexuale precoce, îl 
îndulci cu un pahar de vin Manzini, apoi cu încă unul, luând 
şi el o înghiţitură. Într-un târziu, acceptă asigurările 
inimosului părinte că Tessa se afla în siguranţă la sânul 
Domnului şi  consimţi după o oarecare şovăială să 
organizeze slujbele de pomenire pentru Tessa la 
următoarea zi de naştere şi onomastică şi să facă o donaţie 
generoasă fondului de restaurare a bisericii şi încă una 
pentru conservarea superbului castel de pe insulă, o perlă 
a Italiei medievale, „despre care savanții şi arheologii ne 
asigură că se va prăbuşi curând dacă, prin milostivirea 
Domnului, zidurile şi fundaţiile nu se refac...” Când îl însoţi 
pe bunul preot până la maşină, Justin dori atât de mult ca 
acesta să nu mai zăbovească încât acceptă fără să 
cârtească binecuvântarea lui, numai să se întoarcă mai 
curând la Tessa. 

Ea îl aştepta cu braţele încrucişate. 

„Refuz să cred în existenta unui Dumnezeu care îngăduie 
ca nişte copii nevinovaţi să sufere.” 

„Atunci de ce te-ai căsătorit la biserică?” 

„Ca să-i înmoi inima”, îi răspunse ea. 


XX xk 


„TÂRFĂ. NU MAI SUGE SCULA DOCTORULUI 
NEGROTEI! ÎNTOARCE-TE LA BĂRBATUL TĂU IMPOTENT 
ŞI FII CUMINTE! RENUNŢĂ IMEDIAT SĂ-ŢI MAI VÂRI 
NASUL ÎN TREBURILE NOASTRE! ALTFEL, O SĂ MORI CA 
O CĂŢEA, IAR ASTA E O PROMISIUNE SOLEMNĂ.” 


Fila de hârtie simplă pe care o ţinea în mâinile 
tremurânde nu avea menirea de a înmuia inima nimănui. 
Mesajul de pe ea era scris cu majuscule groase de culoare 
neagră, mari de peste un centimetru. Semnătura, nici nu 
era de mirare, lipsea. Ortografia era impecabilă. lar efectul 
asupra lui Justin fu atât de violent, de acuzator, de 
mistuitor, încât, vreme de câteva secunde, cuprins de 
spaimă, se năpusti furios asupra ei. 

„De ce nu mi-ai spus? De ce nu mi-ai arătat? Sunt soţul 
tău, presupusul tău apărător, bărbatul tău, cealaltă 
jumătate a ta! Renunţ! Mă las păgubaş! Va să zică, primeşti 
o ameninţare cu moartea la propria căsuţa poştală. O ridici. 
O citeşti - măcar o dată. Of! lar apoi, pentru că îmi semeni, 
o pui deoparte, fiindcă e atât de otrăvită, atât de 
respingătoare, încât n-o suporţi în faţa ochilor. Dar o citeşti 
din nou. lar şi iar. Până îi cunoşti conţinutul pe de rost. Ca şi 
mine. _ 

lar apoi ce faci? Imi telefonezi să-mi spui: «Scumpule, s-a 
întâmplat ceva oribil, trebuie să vii acasă imediat!»? Te 
arunci în maşină? Conduci ca o apucată până la Înalta 
Comisie, fluturi scrisoarea spre mine, mă faci să intru la 
Porter? Pe naiba! Nimic din toate astea. Ca de obicei, 
mândria ta e mai presus de orice. Nu-mi arăţi scrisoarea, 
nu-mi spui despre ea, nici n-o arzi. O păstrezi în secret. O 
clasifici şi o îndosariezi, ascunsă într-un sertar al biroului 
interzis tuturor. Faci exact ceea ce iei în râs la mine: o pui 
la dosar printre hârtiile tale şi păstrezi ceea ce la mine ai 
numi discreţie suverană în ceea ce priveşte chestiunea. 
Cum ai mai putut trăi după aceea, cum ai putut continua să 
trăieşti cu mine - e greu de înţeles... Doar Dumnezeu ştie 


cum ai îndurat ameninţarea, dar asta e treaba ta. Aşadar, 
mulţumesc. Îţi mulţumesc, e bine? Îţi sunt recunoscător că 
ai aplicat principiul suprem în apartheidul matrimonial. 
Bravo! Şi încă o dată, mulţumesc.” 

Furia îl părăsi la fel de repede precum îl apucase, fiind 
înlocuită de o ruşine epuizantă şi de remuşcare. „N-ai putut 
suporta, nu-i aşa? Ideea de a arăta altcuiva scrisoarea 
aceea... Ai declanşat o adevărată avalanşă pe care n-ai mai 
fost în stare s-o opreşti. Problemele cu Bluhm, problemele 
cu mine... Ne-ai apărat. Pe toţi. Sigur că da. Lui Arnold i-ai 
spus? Bineînţeles că nu. Altfel ar fi încercat să te determine 
să renunti. 


XX xk 


Mental, Justin alungă această modalitate superficială de 
a analiza. 

„Prea dulceag. Tessa era mai puternică. lar când îi sărea 
muştarul, devenea şi mai îndărătnică. 

Ţine cont de felul în care gândesc oamenii legii, de 
pragmatismul lor! Gândeşte-te la tânăra asta atât de 
încăpăţânată, simțind apropierea morţii! 

Ea ştia că lucrurile se încinseseră. Amenințarea cu 
moartea îi confirma bănuielile. Doar nu trimiţi asemenea 
mesaje unor oameni care nu te ameninţă cu nimic. 

Într-o asemenea situaţie, dacă ar răcni «Ajutor!», ar 
însemna să se dea singură pe mâna autorităţilor. Britanicii 
sunt neputincioşi. N-au nici autoritate, nici jurisdicție. 
Singura soluţie era să prezentăm mesajul autorităţilor 
kenyene. 

Numai că Tessa nu avea deloc încredere în autorităţile 
kenyene. Afirmase cu convingere în repetate rânduri că 
tentaculele imperiului lui Moi pătrundeau în toate 
cotloanele vieţii din Kenya. La bine şi la rău, Tessa îşi 
investise toată încrederea aidoma datoriei matrimoniale, în 
britanici: dovadă e întâlnirea ei, în secret, cu Woodrow. 


În clipa când s-ar fi adresat politiei kenyene, trebuia să 
pună la dispoziţie o listă a duşmanilor ei, reali şi potenţiali. 
Marşul ei împotriva marii crime avea să fie stopată în faşă. 
Ar fi fost silită să pună capăt luptei. N-ar fi făcut-o nicicum. 
Marea crimă era mai importantă decât propria-i viaţă. 

lar acum, aşa stau lucrurile şi în ce mă priveşte. E mai 
importantă decât viaţa mea” 


XX xk 


În vreme ce se zbate să revină la gânduri mai senine, 
ochii îi cad pe un plic a cărui adresă e scrisă de mână şi pe 
care, parcă într-o altă viaţă, l-a scos în grabă nebună din 
sertarul din mijloc al biroului Tessei din Nairobi, unde 
găsise şi cutia goală de Dypraxa. Scrisul de pe plic îi 
aminteşte ceva, dar deocamdată nu-i poate găsi un nume. 
Plicul a fost deschis prin sfâşiere. Ilnăuntru se află o singură 
pagină împăturită, albastră deschis, purtând antetul oficial 
cu însemnele regale. Scrisul este dezlânat, textul era scris 
la repezeală, trădând grabă, dar şi ardoare. 


„Draga mea Tessa, pe care o iubesc mai presus de 
orice altă fiinţă, acum şi întotdeauna, 

Aceasta mi-e singura convingere, unica părticică de 
autocunoaştere în momentele când îţi scriu. Azi te-ai 
purtat groaznic cu mine, dar asta nu egalează nici pe 
departe purtarea mea faţă de tine. Parcă vorbea 
altcineva în locul fiecăruia dintre noi. Te doresc şi te 
venerez mai mult decât orice. Sunt gata dacă şi tu eşti. 
să ne lepădăm de mariajele noastre ridicole şi să fugim 
oriunde vrei tu, în orice clipă. lar dacă asta ar însemna la 
capătul lumii, cu atât mai bine. Te iubesc, te iubesc şi te 
iubesc!” 


Dar, de astă dată, semnătura nu lipseşte. A fost scrisă 
clar şi inconfundabil, cu litere de mărimea celor din mesajul 


de ameninţare: „Sandy”. Numele meu e Sandy, părea să 
declare, şi poţi spune asta întregii lumi. 

Data şi locul sunt, de asemenea, precizate. Chiar şi 
cuprins de chinurile marii iubiri, Sandy Woodrow rămâne un 
individ meticulos. 


XII 


Justin, bărbatul înşelat, încremeneşte în lumina lunii şi 
priveşte fix către orizontul argintat al mării, respirând 
adânc aerul rece al nopţii. Are senzaţia că a tras în piept 
ceva greţos şi trebuie să-şi curețe plămânii. „Sandy trece 
de la slăbiciune la momente de tărie, mi-ai spus tu odată. 
Sandy se amăgeşte mai întâi pe sine, apoi ne înşală pe toţi 
ceilalţi... Sandy e laşul care se ascunde în spatele gesturilor 
măreţe şi a cuvintelor grandilocvente, fiindcă, altfel, devine 
vulnerabil...” 

„Pai, dacă ştiai toate astea, ce Dumnezeu ai făcut de-ai 
atras totul asupra ta?” întrebă el pe rând marea, cerul şi 
vântul nopţii năpustindu-se în rafale. 

„Absolut nimic, îi răspunse ea cu seninătate. Sandy a luat 
flirtul meu drept promisiune, după cum a interpretat buna 
ta creştere drept slăbiciune.” 

Totuşi, vreme de o clipă, ca pe un lux ce şi-l poate 
îngădui, Justin se lasă potopit de descurajare, aşa cum, 
uneori, în adâncul inimii, s-a lăsat cuprins de gelozie din 
pricina lui Arnold. Dar memoria i-a rămas trează. Era ceva 
ce a citit ieri, noaptea trecută sau în cea de dinainte... Dar 
ce anume? Un mesaj tipărit, al Tessei către Ham. Un e-mail 
lung, la prima vedere cam intim pentru sensibilitatea lui 
Justin, de aceea îl lăsase deoparte, într-un dosar rezervat 
enigmelor ce urmau a fi dezlegate când „voi fi îndeajuns de 
tare ca să le înfrunt”. Revenind în camera pentru ulei, 
dezgroapă mesajul şi verifică data. 

Un e-mail scos la imprimantă de la Tessa către Ham, la 
exact unsprezece ore după ce Woodrow, încălcând 
instrucţiunile de serviciu privind utilizarea hârtiilor cu antet 
oficial, îşi declara dragostea mistuitoare pentru soţia unui 
coleg tocmai pe o astfel de filă cu însemnele Maiestăţii 
Sale... 


„Ham, nu mai sunt o fetiţă, şi ar fi timpul să las 
deoparte chestiile copilăreşti, dar care fată procedează 
aşa, chiar dacă a intrat în încurcătură? Dar, de data 
asta, m-am trezit cu o mare jigodie, una de cinci stele 
căreia i s-au aprins călcâiele după mine. Necazul e că eu 
şi Arnold am dat de aur, mai bine spus de un rahat din 
cel mai puturos şi avem nevoie ca de aer de nenorocit 
ca să vorbească în numele nostru în anticamerele 
puterii, singura cale pe care o pot alege, asta dacă e să 
rămân şi soţia lui Justin, şi cetăţean britanic fidel, lucruri 
pe care mi le doresc în ciuda tuturor aparentelor. Parcă 
te aud zicând că am rămas aceeaşi târfuliţa căreia îi 
place să ţină bărbaţii în laţ, chiar dacă-i ştie nişte 
neisprăviţi fără leac. Bine, Ham, nu-i nevoie s-o spui. N-o 
spune nici măcar dacă ar fi adevărat. Ţine-o pentru tine! 
Fiindcă am făgăduieli de împlinit şi tu la fel, iubitule! Şi 
am nevoie să te ştiu alături, ca un scump prieten ce-mi 
eşti, şi să-mi repeţi că sunt o fată bună, fiindcă aşa sunt. 
Dacă nu, o să-ţi trag un pupic bălos mai ceva ca în ziua 
în care purtai un costum nou de marinar şi eu ţi-am dat 
brânci în Rubicon. Te iubesc, scumpule. Ciao. Tess. 

P.S. Ghita spune că sunt o curvă în toată regula, dar 
ea nu poate pronunţa corect, aşa că din gura ei nu iese 
decât «cuba», amintind de «curbă», din care lipseşte r- 
ul. 

Cu dragoste, Tess («cuba»).” 


„Acuzatul găsit nevinovat în toate capetele de acuzare, îi 
zise el. lar mie, ca de obicei, s-ar cuveni să-mi fie ruşine de 
mine însumi...” 


XX xk 


ë Vers din Popas lângă pădure într-un amurg de iarnă de Robert Frost: 
„Dar am făgăduieli de împlinit / Şi mult de mers pân'să mă culc” 
(traducere de Petre Solomon, Anto/ogia poeziei americane, Univers, 
1979). 


Calmat ca prin minune, Justin îşi reluă călătoria plină de 
şarade. 

Extras din raportul comun al lui Rob şi Lesley către 
inspectorul-şef Frank Gridley, Departamentul Extern de 
Criminalistică, Scotland Yard, privind cea de-a treia 
întâlnire cu Woodrow, Alexander Henry, şeful cancelariei 
înaltei Comisii Britanice din Nairobi: 


„Persoana investigată repetă ceea ce susţine că ar fi 
părerea lui sir Bernard Pellegrin, responsabilul cu 
relaţiile cu Africa din cadrul Ministerului de Externe, în 
sensul că, prin continuarea cercetărilor pe direcţia 
sugerată de memoriul Tessei Quayle, s-ar periclita în 
mod inutil relaţiile dintre Guvernul Maiestăţii Sale şi 
Republica Kenya şi s-ar putea leza interesele comerciale 
ale Marii Britanii... Persoana invocă motive de securitate 
pentru a refuza să divulge conţinutul memoriului 
menţionat... Persoana susţine că nu are cunoştinţă de 
niciun medicament inovator care este plasat pe piaţă în 
prezent de compania ThreeBees... Persoana ne previne 
că cererea de a consulta memoriul Tessei Quayle 
trebuie adresată direct către sir Bernard, în 
eventualitatea că aceasta mai există, lucru de care ea 
are motive de îndoială. Persoana o descrie pe Tessa 
Quayle drept o femeie obositoare şi isterică, dovedind 
labilitate psihică în legătură cu unele aspecte legate de 
activitatea ei de ajutorare. Noi interpretăm această 
afirmaţie drept o cale foarte comodă de a minimaliza 
importanţa memoriului ei. Prin prezenta, recomandăm 
să se solicite oficial Ministerului de Externe să ni se 
trimită cât de curând posibil toate copiile documentelor 
prezentate persoanei investigate de către decedata 
Tessa Quayle.” 


Însemnare pe margine cu roşu, semnată de F. Gridley, 
inspector-şef adjunct: „DISCUTAT CU SIR B. PELLEGRIN. 


CEREREA RESPINSĂ PE MOTIVE DE SECURITATE 
NAŢIONALĂ.” 


Extrase din reviste medicale savante, dar destul de 
obscure, preamărind prin exprimări nu tocmai directe, 
beneficiile senzaţionale ale noului şi revoluționarului 
medicament Dypraxa, „absenţa fenomenelor de mutație 
genetică şi perioada lungă în resimţirea efectelor la 
populaţiile de şoareci”. 


Extras din Haiti Journal of Health Sciences, exprimând 
umile rezerve faţă de Dypraxa, semnat de un medic 
pakistanez care a desfăşurat teste medicale la un spital de 
cercetări din Haiti. Cuvintele „potenţială toxicitate”, 
subliniate cu roşu de Tessa, scintigrame de insuficienţă 
hepatică, hemoragii interne, amețeli, leziuni ale nervilor 
optici. 


Extras din numărul următor al aceleiaşi fiţuici, în care 
medici iluştri cu titluri şi iniţiale impresionante declanşează 
o contralovitură zdrobitoare, citând trei sute de cazuri 
testate. Acelaşi articol îl acuză pe bietul pakistanez de 
„părtinire” şi „iresponsabilitate faţă de pacienţi” şi invocă 
blesteme asupra lui. 


(însemnare scrisă de mâna Tessei: „Aceşti lideri de 
opinie nepărtinitori au până la ultimul contracte cu K.V.H. 
prin «comenzi speciale» extrem de bine plătite pentru a 
depista proiecte de cercetare în biotehnologie în întreaga 
lume.”) 


Extras dintr-o carte intitulată Teste clinice de Stuart 
Pocock, scris de mina Tessei, ca metodă preferată a ei 
pentru a o memora mai uşor. Unele pasaje, marcate cu 
roşu contrastează cu stilul sobru al autorului: 


„Asemenea multor medici  clinicieni, studenții 
manifestă tendința de a trata literatura medicală cu un 
respect nemeritat. Este de presupus că revistele 
serioase, precum Lancet şi New England Journal of 
Medicine, prezintă progrese medicale ce nu pot fi puse 
la îndoială. O astfel de încredere naivă în «predicile 
clinice» este, probabil, încurajată de stilul dogmatic 
adoptat de unii autori, astfel că incertitudinile inerente 


ale unui proiect de cercetare capătă o importantă 
necorespunzătoare...” 


(Însemnare a Tessei: „Articolele sunt comandate mereu 
de marile companii farmaceutice, chiar în revistele aşa-zis 
ştiinţifice.”) 


„Cât priveşte discuţiile din cadrul întrunirilor ştiinţifice 
şi publicitatea lansată de companiile farmaceutice, 
trebuie să fim şi mai reţinuţi [...] Posibilitatea apariţiei 
opiniilor părtinitoare este reală...” 


(însemnarea Tessei: „După părerea lui Arnold, marile 
companii cheltuiesc miliarde ca să cumpere oameni de 
ştiinţă şi medici pentru testarea şi promovarea produselor. 
Birgit a constatat că, în ultima vreme, K.V.H. a donat 
cincizeci de milioane de dolari unui mare spital universitar 
din S.U.A., plus salarii şi cheltuieli pentru trei clinicieni 
eminenţi şi şase cercetători-asistenţi. E chiar mai uşor de 
corupt lumea  cancelariilor universitare: posturi de 
profesori, laboratoare de biotehnologie, fundaţii de 
cercetare etc. «E din ce în ce mai greu să găseşti pe cineva 
ale cărui opinii exprimate să nu fie plătite» Arnold”) 


Alt citat din Stuart Pocock: 


„...există întotdeauna riscul ca autorii să fie îndemnați 
să accentueze în mod nejustificat constatările pozitive.” 


(însemnarea Tessei: „Spre deosebire de presa mondială, 
în revistele cu profil farmaceutic nu prea sunt publicate 
veştile proaste.”) 


„... Chiar dacă prezintă un raport al testărilor care au 
avut rezultate negative, acest lucru se publică mai 
curând într-o revistă neînsemnată decât într-unul dintre 
jurnalele cu greutate. [...] Drept urmare, respingerea 
negativă a raportului laudativ inițial nu ajunge la 
îndemâna marelui public. 

...Multor teste le lipsesc elementele esenţiale de 
proiectare pentru a se obţine o evaluare nepărtinitoare a 
terapiei.” 


(Adnotarea Tessei: „Sunt confecţionate pentru a dovedi 
un anumit aspect, nu pentru a-l pune la îndoială, adică: 
sunt mai mult decât inutile”.) 


„În unele situaţii, autorii selectează în mod deliberat 


datele pentru a obţine rezultate pozitive...” 
(Adăugirea Tessei: „Spune mai departe”.) 


Extras din ziarul londonez Sunday Times, cu titlul - 
„Firmă de medicamente supune pacienţii unor riscuri în 
cadrul unor teste clinice”. Intens adnotat şi subliniat de 
Tessa şi, probabil, reprodus sau transmis prin fax lui Arnold, 
fiindcă pe foaie tronează un mesaj: „Arnie, Al VAZUT asta?” 


„UNUL dintre cei mai mari producători de 
medicamente a pus sute de pacienți în pericolul de a 
contracta infecții mortale deoarece nu a încredințat o 
serie de informaţii esențiale celor şase spitale în care s- 
au desfăşurat testări la scară națională. 

Circa 650 de persoane din Marea Britanie au suferit 
intervenții chirurgicale în cadrul unui experiment 
organizat de Bayer, gigantul farmaceutic german, cu 


toate că specialiştii firmei efectuaseră studii care indicau 
că medicamentul produce reacţii adverse în combinaţie 
cu alte produse, reducându-i serios capacitatea de a 
distruge bacteriile. 

Rezultatele acestui studiu prealabil, ajuns în posesia 
ziarului Sunday Times, nu au fost puse la dispoziţia 
spitalelor la începerea experimentului. 

Testul, ale cărui scăderi nu au fost dezvăluite 
pacienţilor sau familiilor acestora, a făcut ca aproape 
jumătate dintre cei operaţi la un astfel de centru de 
testare din Southampton să prezinte o serie de infecţii 
care le-au pus viaţa în pericol. 

Compania Bayer a refuzat să divulge numărul total de 
infecţii postoperatorii şi decese, pe motiv că aceste date 
au rămas secrete. 

«Inainte de a fi iniţiat, studiul a fost aprobat de 
autoritatea de reglementare competentă şi de toate 
comitetele de etică», a declarat un purtător de cuvânt al 
companiei.” 


Reclamă în culori pe o întreagă pagină ruptă dintr-o 
cunoscută revistă africană, sub titlul: „CRED ÎN MIRACOLE”. 
In mijlocul ei, o tânără mamă africană, purtând o bluză albă 
şi decoltată şi fustă lungă, zâmbeşte cuceritor. În poala ei 
stă întins un sugar fericit ce duce o mână spre sânul ei. In 
jur, se îngrămădesc fraţi şi surori cu un aer fericit, iar tatăl 
chipeş domină toată adunarea. Toţi, inclusiv mama, privesc 
vădit admirativ copilul sănătos. In partea de jos a paginii, 
cuvintele: „ŞI THREEBEES CREDE ÎN MIRACOLE!”. În dreptul 
gurii tinerei femei, într-un oval, se poate citi: „Când mi s-a 
spus că sugarul meu are TBC, m-am rugat. După ce 
doctorul mi-a povestit despre Dypraxa, am înţeles că ruga- 
mi fusese auzită în ceruri!” 


Justin revine la dosarul întocmit de poliţişti. 


Extras din raportul ofiţerilor privind interogarea lui 
PEARSON, Ghita Janet, angajată a cancelariei din rândul 
localnicilor, Inalta Comisie Britanică, Nairobi: 


„L-am interogat pe subiect în trei rânduri, câte nouă, 
cincizeci şi patru şi respectiv nouăzeci de minute. La 
solicitarea subiectului, interogatoriile s-au desfăşurat pe 
teren neutru (la locuinţa unei prietene), în condiţii de 
deplină discreţie. Subiectul este în vârstă de douăzeci şi 
patru de ani, de origine anglo-indiană, educată la o 
şcoală de măicuţe (romano-catolică) din Marea Britanie, 
fiind fiica adoptivă a unei familii în care tatăl este 
avocat, iar mama doctor, ambii catolici fervenţi. 
Subiectul a absolvit cu brio Universitatea Exeter „Arta 
engleză, americană şi a ţărilor Commonwealth-ului 
britanic”, fiind de o inteligenţă deosebită şi extrem de 
agitată. Am avut impresia că, în afară de faptul că 
suferea cumplit, se temea foarte mult. De exemplu, 
subiectul a făcut o serie de declaraţii pe care apoi şi le-a 
retras, de exemplu: «Tessa a fost ucisă pentru a fi 
redusă la tăcere.» Exemplu: «Toţi cei care se leagă de 
industria farmaceutică se pot alege cu gâtul tăiat.» Sau: 
«Unele companii farmaceutice sunt neguţători de arme 
îmbrăcaţi în straie sclipitoare.» Când am insistat asupra 
acestor afirmaţii, a refuzat să facă precizări şi a cerut să 
fie şterse din declaraţie. A respins, de asemenea, 
sugestia că BLUHM ar fi comis crimele de la Turkana. 
BLUHM şi QUAYLE, a afirmat ea, nu erau nişte 
«subiecte» oarecare, ci «oamenii cei mai buni de pe 
pământ», iar cei din jurul lor «au minţi bolnave». 

Continuând interogatoriul, subiectul a pretins iniţial că 
trebuie să respecte Legea Secretului Diplomatic, apoi că 
le jurase credinţă decedaţilor. În cadrul celui de-al 
treilea şi ultimul interogatoriu, am adoptat o atitudine 
mai agresivă faţă de subiect, punându-i în vedere că, 
prin tăinuirea de informaţii, i-ar putea proteja pe ucigaşii 
Tessei şi împiedica găsirea lui BLUHM. Anexăm 


transcrierile tipărite la Anexele A şi B. Subiectul a citit 
transcrierea de faţă, dar a refuzat să o semneze.” 


„ANEXA A 

Î: Ai însoţit-o vreodată pe Tessa Quayle în vreo 
deplasare pe teren? 

R: La sfârşit de săptămână şi în timpul liber, i-am 
însoţit pe Arnold şi pe Tessa în câteva deplasări pe 
teren, în mahalaua Kibera şi în nordul tării, pentru a oferi 
sprijin clinicilor şi a vedea cum se administrează 
medicamentele. Aceasta este sarcina principală a 
organizaţiei neguvernamentale pentru care lucrează 
Arnold. Unele dintre medicamentele verificate de Arnold 
ieşiseră de mult din perioada de valabilitate, deşi exista 
posibilitatea ca ele să fie bune într-o anumită măsură. 
Altele erau inadecvate suferințelor pe care ar fi trebuit 
să le trateze. De asemenea, am reuşit să obţinem 
confirmarea unui procedeu întâlnit în mod obişnuit în 
alte zone ale Africii, mai precis, indicaţiile şi 
contraindicaţiile ce însoțesc unele medicamente sunt 
reformulate pentru piaţa lumii a treia pentru a lărgi 
spectrul lor de utilizare cu mult în afara domeniului 
aplicării aprobate pentru tarile dezvoltate; de exemplu, 
un analgezic utilizat în Europa sau S.U.A. pentru 
uşurarea suferințelor în cancerul avansat era 
administrat drept remediu pentru durerile menstruale şi 
pentru unele probleme articulare minore. Nu erau 
precizate contraindicaţiile. Am mai stabilit că şi în cazul 
în care doctorii africani dădeau un diagnostic precis, de 
obicei prescriau tratamente greşite din cauza lipsei de 
instruire corespunzătoare. 

Î: ThreeBees era unul dintre distribuitorii incriminaţi? 

R: Toată lumea ştie că Africa este coşul de gunoi al 
industriei farmaceutice mondiale, iar ThreeBees este 
unul dintre principalii distribuitori de produse 
farmaceutice din Africa. 

Î: Prin urmare, ThreeBees era incriminat în acest caz? 


R: În anumite cazuri, distribuitorul era ThreeBees. 

Î: Distribuitorul răspunzător? 

R: Exact. 

Î: În câte cazuri? În ce proporţie? 

R (după îndelungi ezitări): În totalitate. 

Î: Te rugăm să repeţi. Vrei să spui că, de fiecare dată 
când aţi descoperit un produs defectuos, ThreeBees era 
distribuitorul lui? 

R: Cred că nu e recomandabil să continuăm discuţia 


câtă vreme Arnold ar putea fi în viaţă.” 


„ANEXA B 

Î: Nu-ţi aminteşti dacă a existat un anumit produs 
împotriva căruia Arnold şi Tessa aveau obiecţiuni 
serioase? 

R: Nu-mi puteţi pune o asemenea întrebare. Nu se 
poate! 

Î: Ghita, încercăm să înţelegem de ce a fost ucisă 
Tessa şi de ce crezi că, prin discutarea acestor aspecte, 
periclităm şi mai mult viaţa lui Arnold. 

R: Pretutindeni se întâmpla la fel... 

Î: Ce anume se întâmpla? De ce plângi, Ghita? 

R: Ucidea oamenii... În sate... În cartierele sărace... 
Arnold era convins de asta. Medicamentul era bun, zicea 
el. După încă cinci ani de progrese s-ar fi ajuns, probabil, 
la rezultate excelente. Nu puteai combate ideea 
promovată prin acest medicament. Tratament de scurtă 
durată, ieftin şi tolerat uşor de pacient. Numai că se 
pripiseră. Testele fuseseră concepute în mod selectiv. 
Nu studiaseră toate efectele secundare. Fusese testat 
pe şoareci în gestație, maimuțe, iepuri şi câini, iar 
animalele nu prezentaseră tulburări. Când s-a ajuns la 
uz uman, sigur, au apărut probleme, dar când nu se 
întâmplă aşa?! Aceasta e zona obscură pe care o 
exploatează companiile de medicamente. Totul se află 
la mâna statisticii, iar statisticile dovedesc ceea ce vrei 
tu. După părerea lui Arnold, îşi doriseră prea mult să 


lanseze medicamentul pe piaţă, ca s-o ia înaintea 
concurenţei. Există atâtea reglementări şi legi, încât ţi-ai 
închipui că aşa ceva nu e posibil, dar Arnold spunea că 
întotdeauna se întâmplă la fel. Lucrurile arată altfel când 
stai într-un birou elegant al Naţiunilor Unite din Geneva. 
Şi altfel se văd lucrurile când mergi la faţa locului. 

Î: Cine era producătorul? 

R: Nu vreau să mai continuăm pe acest subiect. 

Î: Cum se numea medicamentul? 

R: De ce nu au făcut mai multe teste? Kenyenii ce 
vină au? Dar nu poţi pune întrebări când eşti o ţară a 
lumii a treia. Trebuie să accepţi ceea ce ţi se oferă. 

Î: Era vorba de Dypraxa? 

R: (neinteligibil) 

Î: Ghita, calmează-te şi spune-ne... Cum se numeşte 
medicamentul, pentru ce e şi cine îl fabrică? 

R: Africa prezintă optzeci şi cinci la sută din cazurile 
de SIDA, ştiaţi? Câţi bolnavi au acces la tratament 
medical? Unu la sută! Nu mai e o problemă umană! A 
devenit una economică! Bărbaţii nu pot munci. Femeile, 
la fel! E o boală cu transmitere heterosexuală, de aceea 
există atâţia orfani! Nu-şi pot hrăni familiile! Dezastru 
total! Şi mor! 

Î: Deci, medicamentul despre care vorbim e pentru 
tratarea SIDEI? 

R: Nu, atâta vreme cât Arnold trăieşte!... E asociat. 
Când apare tuberculoza, bănuieşti că e vorba de SIDA... 
Nu mereu, dar de cele mai multe ori... Aşa spunea 
Arnold. 

Î: Wanza a suferit din cauza acestui medicament? 

R. (neinteligibil) 

Î: A murit Wanza din cauza acestui medicament? 

R: Nu, cât Arnold mai trăieşte! Da, Dypraxa! lar acum, 
plecaţi! 

Î: De ce se îndreptau spre șantierul lui Leakey? 

R: Nu ştiu! leşiţi! 


Î: Care era adevăratul motiv al călătoriei lor la 
Lokichoggio? In afară de activitatea de conştientizare a 
femeilor?! 

R: Nimic! Încetaţi! 

Î: Cine e Lorbeer? 

R: (neinteligibil)” 


„RECOMANDĂM 

Întocmirea unei cereri oficiale către Înalta Comisie 
pentru ca martorului să i se ofere protecţie în schimbul 
unei declaraţii complete. Martorului trebuie să i se dea 
asigurări că informaţiile pe care le furnizează cu privire 
la activitatea lui Bluhm şi a decedatei sunt folosite în aşa 
fel, încât, presupunând că Bluhm este încă viu, să nu îi 
pericliteze viaţa.” 


„RECOMANDAREA SE RESPINE DIN MOTIVE DE 
SECURITATE 
F. Gridley (Inspector-şef)” 


Stând cu bărbia rezemată în palmă, Justin rămase cu 
privirea aţintită la perete. Şi-o aminti pe Ghita, a doua 
femeie ca frumusețe din Nairobi. Discipol prin proprie 
alegere al Tessei, care visează să introducă modele de 
bună purtare într-o lume ticăloşită. „Ghita mi-e soră 
geamănă, însă fără părţile mele rele”, îi plăcea Tessei să 
spună. 

Ghita, ultima ființă nevinovată, tête-à-tête cu Tessa, 
gravidă în ultimele săptămâni, la un ceai verde, rezolvând 
problemele lumii în grădina din Nairobi, în vreme ce Justin, 
scepticul fericit până la absurd şi viitorul tătic, purtând o 
pălărie de pai, înaintează încet printre straturile de flori şi 
taie, pliveşte, curăţă de uscături, leagă şi stropeşte, 
arătând ca un englez ridicol în floarea vârstei. 

— Justin, fii te rog atent la picioare! îi strigă ele 
îngrijorate. 


Îl preveneau în legătură cu furnicile care, după câte o 
ploaie, ieşeau din pământ în şiruri lungi ca soldaţii şi erau 
în stare să ucidă un câine sau un copilaş doar prin forţa 
numărului şi organizării milităreşti. Spre sfârşitul perioadei 
de sarcină, Tessa se temea că acele furnici ar putea lua 
stropitul drept un ropot neaşteptat de ploaie. 

Ghita, simțindu-se atacată de toţi şi de toate, începând 
cu romano-catolicii care se opun ideii de control al 
naşterilor în lumea a treia şi incendiază prezervative în 
mod demonstrativ pe Stadionul Nyayo, continuând cu 
firmele americane care strecoară droguri în ţigări pentru a 
crea dependenţă la copiii fumători şi cu căpeteniile 
războinice somaleze care aruncă bombe asupra unor 
cătune lipsite de apărare şi terminând cu companiile care 
produc asemenea bombe. 

— Cine sunt oamenii ăştia, Tessa? întreabă ea insistent, 
în şoaptă. Cum gândesc ei, poţi să-mi spui? Vorbim aici de 
păcatul originar? Dacă vrei părerea mea, se întâmplă ceva 
mai grav decât atât. Păcatului originar îi era propriu un 
dram de nevinovăție. Dar unde mai găseşti acum 
nevinovăție, Tessa? 

lar dacă mai apărea şi Arnold, ceea ce se întâmpla 
frecvent la sfârşit de săptămână, discuţia căpăta o turnură 
mai aparte. Cei trei stăteau cu capetele apropiate, având 
expresii încordate, iar dacă Justin, din invidie răutăcioasă, 
se apropia cu stropitul prea mult şi-i incomoda, ei îşi 
coborau vocile în mod demonstrativ, până când el se 
retrăgea către un strat de flori mai îndepărtat. 


XX xk 


Raportul poliţiştilor în urma întâlnirii cu reprezentanţii 
companiei ThreeBees, Nairobi: 


„Am solicitat o discuţie cu sir Kenneth Curtiss şi ni s-a 
dat de înţeles că acesta ne va primi. Când am sosit la 
sediul ThreeBees, ni s-a comunicat că sir Kenneth fusese 


convocat la o audienţă la preşedintele Moi, după care 
era silit să plece urgent la Basel pentru a stabili 
împreună cu Karel Vita Hudson (K.V.H.) chestiuni de 
politică a vânzărilor. Ni s-a sugerat să adresăm 
întrebările directorului de marketing al Casei ThreeBees, 
o doamnă pe nume Y. Rampuri. Cu toate acestea, 
doamna Rampuri avea de rezolvat unele probleme de 
familie şi nu ne putea sta la dispoziţie. Apoi, ni s-a 
recomandat să încercăm o discuţie cu sir Kenneth sau 
doamna Rampuri la o dată ulterioară. Când am explicat 
că suntem presaţi de timp, ni s-a oferit, în cele din urmă, 
posibilitatea de a vorbi cu «membri din conducere» şi, 
după o aşteptare de o oră, am fost primiţi de doamna V. 
Eber şi de domnul D.K. Crick, ambii de la departamentul 
de relaţii cu publicul. A mai fost prezent şi un domn pe 
nume P.R. Oakey, care s-a prezentat drept «avocat al 
filialei din Londra, care se afla întâmplător în vizită la 
Nairobi, pentru rezolvarea altor probleme». 

Doamna Vivian Eber este o africană înaltă şi 
atrăgătoare în jur de treizeci de ani şi are o diplomă în 
comerţ de la o universitate americană. 

Domnul Crick, originar din Belfast, cam de aceeaşi 
vârstă, cu o statură impresionantă, vorbeşte cu un 
pronunţat accent nord-irlandez. 

Verificările ulterioare au evidenţiat că domnul Oakey, 
avocatul londonez, este una şi aceeaşi persoană cu 
Percy Ranelagh Oakey, de la firma londoneză Oakey, 
Oakey & Farmeloe. Recent, el a apărat cu succes câteva 
cazuri ale unor mari companii farmaceutice în cadrul 
unor acţiuni intentate pentru vătămări şi despăgubiri, 
între acestea numărându-se şi K.V.H. La acea dată, nu 
cunoşteam acest amănunt. 

Vezi Anexa privind informaţiile referitoare la D.K. 
Crick.” 


„REZUMATUL DISCUŢIEI 


1. Prezentarea de scuze în numele lui sir Kenneth K. 
Curtiss şi doamnei Y. Rampuri. 

2. Exprimarea de condoleanţe de către B.B.B. (Crick) 
privind decesul Tessei Quayle şi îngrijorarea în legătură 
cu soarta doctorului Arnold Bluhm. 

B.B.B. (CRICK): Ţara asta nenorocită devine tot mai 
violentă. Chestia asta cu doamna Quayle mă revoltă. A 
fost o femeie deosebită, care şi-a câştigat o reputaţie 
deosebită în acest oraş. Cu ce vă putem ajuta, domnilor 
ofiţeri? Spuneţi şi vă stăm la dispoziţie! Şeful vă 
transmite salutari şi ne-a cerut să vă acordăm tot 
sprijinul. Are un deosebit respect faţă de poliţia 
britanică. 

FUNCŢIONAR: Am înţeles că Arnold Bluhm şi Tessa 
Quayle au făcut anumite intervenţii pe lângă ThreeBees 
în legătură cu un nou medicament pe care îl 
comercializaţi pentru tratarea TBC-ului, pe nume 
Dypraxa. 

B.B.B. (CRICK): Adevărat? Va trebui să verificăm. 
Vedeţi dumneavoastră, doamna Eber se ocupă mai mult 
de relaţiile cu publicul, iar prezenţa mea la discuţie e 
subsidiară altor sarcini pe care le am ca urmare a unei 
restructurări majore a companiei. Şeful consideră că 
imobilitatea e sinonimă cu risipa de bani. 

FUNCŢIONAR: În urma acestor interpelări, a avut loc o 
discuţie între Quayle, Bluhm şi câţiva angajaţi ai 
companiei şi am dori să vedem şi noi evidenţele ce s-au 
păstrat în legătura cu acea întâlnire şi orice alt 
document referitor la această chestiune. 

B.B.B. (CRICK): Ai dreptate, Rob! Nicio problemă! 
Aveţi tot sprijinul nostru! Numai că spui că doamna a 
făcut anumite demersuri pe lângă ThreeBees - ştii 
cumva la ce departament? Doar sunt o mulţime de 
albinuţe în compania asta, crede-mă! 

FUNCŢIONAR: Doamna Quayle a trimis scrisori, 
mesaje prin e-mail şi i-a telefonat personal lui sir 
Kenneth personal, la biroul privat al acestuia, doamnei 


Rampuri şi aproape tuturor celor din consiliul de 
conducere din Nairobi. A transmis prin fax unele scrisori 
şi a trimis exemplare şi prin poştă. Pe altele le-a adus 
personal. 

B.B.B. (CRICK): A, foarte bine. Asta ne oferă un punct 
de pornire. Aveţi cumva copii ale acestor mesaje? 

FUNCŢIONAR: Deocamdată, nu. 

B.B.B. (CRICK): Dar ştiţi cine a participat la acele 
întâlniri din partea noastră, presupun... 

FUNCŢIONAR: Am presupus că dumneavoastră ar 
trebui să ştiţi asta. 

B.B.B. (CRICK): Păcat! În concluzie, ce aveţi? 

FUNCŢIONAR: Mărturii scrise şi verbale făcute de 
martori care afirmă că s-au făcut astfel de interpelări. 
Doamna Quayle a împins lucrurile până într-acolo, încât 
a încercat să-l viziteze pe sir Kenneth la ferma sa, când 
s-a aflat ultima oară la Nairobi. 

B.B.B. (CRICK): Serios? Ei bine, asta-i o noutate pentru 
mine, trebuie să recunosc. Avea întâlnire cu el? 

FUNCŢIONAR: Nu. 

B.B.B. (CRICK): Dar cine a invitat-o? 

FUNCŢIONAR: Nimeni. A apărut acolo. 

B.B.B. (CRICK): Bravo! Curajoasă fată! Şi ce-a reuşit să 
facă? 

FUNCŢIONAR: Nu prea mult, evident, fiindcă apoi a 
încercat să ia legătura cu sir Kenneth aici, la biroul lui, 
dar nu a reuşit. 

B.B.B. (CRICK): Asta-i bună! Şeful e o persoană 
ocupată. Multă lume vrea favoruri din partea lui. N-au 
mulţi un asemenea noroc. 

FUNCŢIONAR: În acest caz nu era vorba de favoruri. 

B.B.B. (CRICK): Dar despre ce? 

FUNCŢIONAR: De răspunsuri. Din câte am înţeles noi, 
doamna Quayle i-a prezentat o serie de anamneze ce 
prezentau efectele secundare ale medicamentului 
asupra unor pacienți identificați. 


B.B.B. (CRICK): Chiar aşa? Doamne! Ei, asta e! Nu 
ştiam că s-au înregistrat efecte secundare. Doamna e 
om de ştiinţă sau doctor? Era, adică? 

FUNCŢIONAR: Era o persoană pe care o preocupau 
probleme de acest gen, avocat şi activistă în domeniul 
drepturilor omului. Şi participa intens la activitatea de 
ajutorare. 

B.B.B. (CRICK): Când afirmaţi că a prezentat, ce vreţi 
de fapt să spuneţi? 

FUNCŢIONAR: Că le-a predat personal în această 
clădire, personal pentru sir Kenneth. 

B.B.B. (CRICK): A primit recipisă de confirmare? 

FUNCŢIONAR (Prezintă recipisa) 

B.B.B. (CRICK): Aha! Bun. S-a primit un pachet. Se 
pune însă problema conţinutului, nu? Dar aveţi copii, 
sunt convins. O întreagă serie de anamneze. Sigur le 
aveţi... 

FUNCŢIONAR: Aşteptăm să le primim foarte curând. 

B.B.B. (CRICK): Adevărat? Atunci ne-ar interesa foarte 
mult să le vedem şi noi, n-am dreptate, Viv? Vreau să 
spun că Dypraxa e punctul nostru forte în prezent, ceea 
ce şeful numeşte nava-amiral. Avem o mulţime de 
mămici, tătici şi copii care au o părere foarte bună 
despre  Dypraxa. Aşadar, dacă Tessa avea vreo 
nemulţumire în legătură cu medicamentul, atunci e 
vorba de ceva ce ar trebui să ştim şi noi ca să putem 
interveni. Dacă şeful s-ar afla aici, el ar fi primul care să 
afirme asta. Numai că el e un om care trăieşte într-un 
adevărat vârtej. Chiar mă mir că a încercat să o evite. 
Nu-i stă în fire deloc. Cu toate astea, presupun că dacă 
aţi fi la fel de ocupat ca el... 

B.B.B. (EBER): Avem o procedură standard pentru 
reclamaţiile clienţilor în legătură cu lista noastră de 
produse farmaceutice, înţelegi Rob? Noi suntem doar 
distribuitori. Importăm şi distribuim. Cu condiţia ca 
guvernul să aprobe produsul, iar centrele medicale să le 
utilizeze fără probleme, iar noi acţionăm ca simpli 


intermediari. După aceea, răspunderea noastră 
încetează. Primim recomandări referitoare la depozitare, 
desigur, şi ne convingem că se asigură condiţiile de 
temperatură şi umiditate şi aşa mai departe. Dar, în 
esenţă, răspunderea aparține producătorului și 
guvernului kenyan. 

FUNCŢIONAR: Ce-mi puteţi spune despre testele 
clinice? N-ar trebui să efectuaţi astfel de teste? 

B.B.B. (CRICK): Niciunul. Regret, dar asupra acestui 
aspect nu te-ai documentat, Rob. Nu, dacă stăm de 
vorbă în cunoştinţă de cauză şi nu în necunoştinţă de 
cauză... 

FUNCŢIONAR: Şi atunci despre ce discutam? 

B.B.B. (CRICK): Nu se întâmplă prima dată ca un 
medicament să fie administrat într-o anumită ţară 
precum Kenya, deşi asta nu-i o politică obişnuită. De 
vreme ce medicamentul este distribuit într-o ţară şi ai 
aprobare sută la sută din partea celor de la Sănătate, se 
cheamă că treaba e rezolvată. 

FUNCŢIONAR: Şi totuşi, ce teste, încercări, ce 
experienţe efectuaţi, dacă nu vă supăraţi? 

B.B.B. (CRICK): Ascultă... Nu mai folosi vorbe mari cu 
mine, ai înţeles? Dacă vrei să faci un istoric al utilizării 
medicamentului, unul bun, cum e acesta, dacă te 
pregăteşti pentru a-l distribui în altă ţară mare - în afara 
Africii, în Statele Unite, de exemplu - a, da, în regulă, te 
aprob, într-un mod indirect putem numi ceea ce facem 
aici drept testare. Strict în acest sens. Adică de 
pregătire, pentru evenimentul ce ne aşteaptă, cu alte 
cuvinte, ziua în care ThreeBees şi K.V.H. vor pătrunde 
împreună pe noua piaţă la care fac aluzie. Ai înţeles ce 
vreau să zic? 

FUNCŢIONAR: Deocamdată, nu! Aştept să aud 
cuvântul cobai. 

B.B.B. (CRICK): Pe scurt, aşa e cel mai bine pentru 
toată lumea, fiecare pacient reprezintă, într-o oarecare 
măsură, un caz de testare în slujba unei cauze mai mari. 


Nici vorba de cobai în toată treaba asta... Aşa că lasă-te 
păgubaş! 

FUNCŢIONAR: Ţelul fiind piaţa americană, vreţi să 
spuneţi? 

B.B.B. (CRICK): Ce mama naibii?! N-am spus decât că, 
atunci când se administrează tratamentul, fiindcă îi 
avem pe pacienţi luaţi în evidenţă, toate rezultatele sunt 
înregistrate şi monitorizate în orice clipă la Seattle pe 
Vancouver şi Basel, pentru a fi comparate pe viitor. 
Pentru validarea produsului când o să vrem să-l 
înregistrăm în altă parte. Aşa că avem spatele asigurat 
în orice clipă. Plus că beneficiem de sprijinul celor din 
Ministerul kenyan al Sănătăţii. 

FUNCŢIONAR: lar ei ce fac? Ascund cadavrele? 

RR. OAKEY, QC: Sunt convins că nici n-ai spus vorbele 
astea, Rob, şi te asigur că noi nici nu le-am auzit! Doug 
a fost extrem de deschis şi de generos în privinţa 
informaţiilor pe care ţi le-a dat. Poate mai darnic decât 
trebuia. Nu crezi, Lesley? 

FUNCŢIONAR: Aşadar, ce faceţi până una-alta cu 
reclamaţiile? Le aruncaţi la gunoi? 

B.B.B. (CRICK): Les, uite cum procedăm în general: le 
transmitem direct producătorului, Karel Vita Hudson. 
Apoi, ori îi răspundem reclamantului conform 
recomandărilor K.V.H., ori îi răspunde K.V.H., dacă este 
preferată calea asta. Ei se pricep mai bine cum să 
procedeze. Dar, în linii mari, cam asta-i situaţia, Rob. 
Mai vrei şi alte lămuriri? Poate programăm o nouă 
discuţie la o dată când o să ai documentaţia la 
îndemână, ce părere ai? 

FUNCŢIONAR: O clipă, dacă nu vă supăraţi! Potrivit 
informaţiilor noastre, Tessa Quayle şi doctorul Arnold 
Bluhm au venit aici personal în noiembrie anul trecut la 
invitaţia dumneavoastră - a companiei ThreeBees - 
pentru a discuta efectele, pozitive sau negative, ale 
produsului pe care îl vindeţi, Dypraxa. Ei au distribuit şi 
personalului de aici exemplare ale studiilor de caz pe 


care le transmiseseră personal lui sir Kenneth Curtiss. 
Vreţi să spuneţi că nu aţi menţionat în evidențe acea 
discuţie, nici măcar numele celor de la ThreeBees care 
au fost prezenţi? 

B.B.B. (CRICK): Ştii data la care a avut loc, Rob? 

FUNCŢIONAR: Avem o însemnare într-un jurnal, de 
unde rezultă ca s-a fixat o întâlnire la sugestia 
companiei ThreeBees la ora 11.00 dimineaţa, pe 18 
noiembrie. Programarea a fost făcută de la biroul 
doamnei Rampuri, directorul de marketing, despre care 
tocmai am aflat că nu este disponibilă. 

B.B.B. (CRICK): Asta-i ceva nou pentru mine, trebuie 
să recunosc... Tu ştiai ceva, Vic? 

B.B.B. (EBER): Nimic, Doug. 

B.B.B. (CRICK): Hei, ce-ar fi să ne uităm în agenda lui 
Yvonne, ca să ne convingem? 

FUNCŢIONAR: Bună idee! Vă ajutăm şi noi! 

B.B.B. (CRICK): Uşurel, uşurel! Trebuie să fie şi ea de 
acord mai întâi, evident. Yvonne e o fată şi jumătate. N- 
o să mă apuc să scotocesc prin agendă fără aprobarea 
ei, după cum nu mi-aş băga nasul nici în notițele tale, 
Lesley. 

FUNCŢIONAR: Sunaţi-o! Plătim noi convorbirea. 

B.B.B. (CRICK): Rob, nu se poate! 

FUNCŢIONAR: De ce? 

B.B.B. (CRICK): Vezi tu, Rob, Yvonne şi prietenul ei au 
plecat la o mare nuntă la Mombasa. Când am spus că 
«Are treburi de familie de rezolvat», la asta m-am 
referit, înţelegi? O chestiune arzătoare, credeţi-mă! De 
aceea, cred că, mai devreme de luni, nu putem lua 
legătura cu ea. Nu ştiu dacă aţi fost vreodată la o nuntă 
în Mombasa, dar vă garantez... 

FUNCŢIONAR: Să lăsăm deoparte agenda. Ce s-a 
întâmplat cu însemnările pe care i le-au lăsat cei doi? 

B.B.B. (CRICK): Te referi la aşa-zisele anamneze 
asupra cărora insişti atâta? 

FUNCŢIONAR: Între altele... 


B.B.B. (CRICK): Hm, dacă tot te legi de anamneze şi 
de alte chestii de-astea, sigur, Rob, discuţia tehnică 
privind simptomele, indicaţiile, dozele - ah, şi efectele 
secundare, Rob, atunci rămâne cum ţi-am mai spus, 
producătorul se ocupă de toate astea. Mă refer la cei din 
Basel, din Seattle şi din Vancouver. Adică, ce naiba?! Am 
dovedi o iresponsabilitate criminală, nu-i aşa, Viv, dacă 
n-am apela imediat la experţi pentru analizarea situaţiei. 
Principiul acesta nu numai că face parte din politica 
ThreeBees, ba aş spune chiar că se respectă mai ceva 
ca Sfânta Scriptura, clar? 

B.B.B. (EBER): Absolut! Nici nu-ncape îndoială, Doug! 
Şeful insistă asupra acestui aspect. In momentul în care 
apare o problemă, trebuie să luăm legătura cu K.V.H. pe 
linia permanentă. 

FUNCŢIONAR: Ce să înţelegem din toată povestea 
asta? E ridicol! Pentru numele lui Dumnezeu, ce se 
întâmplă cu documentele în compania asta? 

B.B.B. (CRICK): Te asigur că am auzit ce-ai spus; o să 
căutăm şi o să vedem ce putem găsi. Aici nu-s serviciile 
secrete, Rob! Şi nici Scotland Yard-ul. Ne aflăm în Africa. 
Nu toţi ne ţinem dosarele ca nişte soldăţei cuminţi, 
înţelegi? Există şi moduri mai utile de a ne petrece 
timpul, atâta cât e, decât să... 

P.R. OAKEY, QC: Consider că trebuie să clarificăm 
două chestiuni. Poate chiar trei... Îmi daţi voie să le iau 
pe rând? Unu: domnilor funcţionari, chiar sunteţi 
convinşi că întâlnirea respectivă dintre doamna Quayle, 
doctorul Bluhm şi reprezentanţii ThreeBees a avut loc? 

FUNCŢIONAR: După cum v-am mai spus, suntem în 
posesia unor probe materiale scrise de Bluhm, din care 
rezultă că la biroul doamnei Rampuri s-a fixat o întâlnire 
pe data de 18 noiembrie. 

P.R. OAKEY, QC: Lesley, fixată înseamnă ceva, iar 
desfăşurată înseamnă cu totul altceva. Să sperăm că 
doamna Rampuri are o memorie bună. Organizează o 
mulţime de discuţii, puteţi fi convinşi de asta. A doua 


chestiune se referă la ton. Din câte vă daţi seama, acele 
presupuse afumaţii erau făcute pe un ton potrivnic? 
Putea fi vorba, de exemplu, de sugestia vreunui proces 
iminent? De mortuis”, şi aşa mai departe, dar din câte se 
afirmă despre doamna Quayle, nu era chiar tipul de 
persoană care să atace atât de direct, nu? Era şi avocat, 
din câte spui. lar Arnold Bluhm, un fel de supraveghetor 
profesionist în domeniul produselor farmaceutice. Nu 
avem de-a face chiar cu nişte ageamii. 

FUNCŢIONAR: Şi ce dacă ar fi fost pe un ton potrivnic? 
Dacă cineva a murit din cauza unui medicament, oricine 
are dreptul sa devină potrivnic... 

RR. OAKEY, QC: Păi, e clar, Rob, dacă doamna 
Rampuri a simţit că e vorba de o reclamaţie sau chiar de 
ceva mai grav sau dacă şeful şi-a dat seama de asta, 
presupunând că el a primit materialele scrise, chestiune 
care rămâne sub semnul întrebării, atunci primul lor 
gest ar fi fost să îi trimită la departamentul juridic al 
companiei. Ceea ce ar însemna că şi acolo trebuie 
verificat, nu-i aşa, Doug? 

FUNCŢIONAR: Mi-am închipuit că dumneavoastră 
reprezentaţi departamentul juridic. 

P.R. OAKEY, QC (cu umor): Eu reprezint ultima soluţie, 
Rob. Nu prima. Serviciile mele costă mult prea mult. 

B.B.B. (CRICK): O să te căutăm noi, Rob! Ne-a făcut 
plăcere să discutăm cu voi. Data viitoare, sper să luăm 
masa împreună. Dar să nu vă aşteptaţi la minuni, asta-i 
părerea mea. E aşa cum v-am spus. Nu ne omorâm 
timpul ţinând evidențe. Avem o groază de belele de 
rezolvat şi, după cum îi place şefului să spună, la 
ThreeBees treburile se rezolvă din mers. Aşa a ajuns la 
starea din prezent. 

FUNCŢIONAR: Domnule Crick, vă rog să ne mai 
acordaţi câteva momente. Am dori să discutăm cu un 
domn pe nume Lorbeer, probabil doctorul Lorbeer, de 


7 De mortuis nil nisi bonum (lat.) - „Despre morţi, numai de bine” 
(n.tr.). 


origine germană, elveţiană sau, poate, flamandă. 
Regret, nu-i ştim celălalt nume, dar am tras concluzia că 
a contribuit îndeaproape la introducerea Dypraxei aici, 
în Africa. 

B.B.B. (CRICK): De partea cui, Lesley? 

FUNCŢIONAR: Are vreo importanţă? 

B.B.B. (CRICK): Păi are, desigur! Dacă Lorbeer e 
doctor, după cum consideraţi voi, mai curând are 
legături cu producătorul, decât cu noi. ThreeBees nu 
apelează la medici, înţelegeţi? Noi suntem doar cei care 
se pricep să găsească o piaţă pentru produse. 
Vânzătorii... Aşa că îmi pare rău, Les, dar asta înseamnă 
că trebuie să vă încercaţi norocul tot la K.V.H. 

FUNCŢIONAR: Bun, îl cunoaşteţi pe Lorbeer sau nu? 
Nu ne aflăm la Vancouver, Basel sau Seattle. Suntem în 
Africa. E medicamentul dumneavoastră, teritoriul 
dumneavoastră, îl importaţi, îi faceţi reclamă, îl 
distribuiţi şi-l vindeţi. Noi vă spunem că Lorbeer a avut 
de-a face cu medicamentul dumneavoastră în Africa. Aţi 
auzit de el ori nu? 

RR. OAKEY, QC: Rob, cred că ai primit răspunsuri la 
întrebări. Încearcă să discuţi cu producătorii. 

FUNCŢIONAR: Dar de o femeie pe nume Kovacs, 
probabil unguroaică? 

B.B.B. (CRICK): Tot medic? 

FUNCŢIONAR: Vă e cunoscut numele? Lăsaţi 
profesia... A auzit vreunul dintre dumneavoastră de 
Kovacs? O femeie... În contextul plasării medicamentului 
pe piaţă... 

B.B.B. (CRICK): Rob, cred că ar trebui să cauţi în 
cartea de telefon. 

FUNCŢIONAR: Mai e un oarecare doctor Emrich, cu 
care am dori să discutăm... 

RR. OAKEY, QC: Domnilor ofiţeri, s-ar părea că aţi 
ajuns într-un punct mort. Îmi pare foarte rău, dar nu vă 
putem ajuta mai mult! Noi ne-am dat toată silinţa să vă 


fim de folos, dar s-ar părea că nu e ziua noastră cea mai 
bună.” 


Adnotare făcută la o săptămână după această întâlnire: 


„În ciuda asigurărilor primite din partea celor de la 
ThreeBees că se vor întreprinde verificări, am fost 
informaţi că, până în prezent, nu au scoase la lumină 
documente, scrisori, anamneze, e-mail-uri sau faxuri de 
la Tessa Quayle sau Arnold Bluhm. K.V.H. respinge ideea 
că ar avea cunoştinţă de aşa ceva, iar departamentul 
juridic din Nairobi al ThreeBees are aceeaşi poziţie. 
Incercările noastre de a mai lua legătura cu Eber sau 
Crick s-au dovedit infructuoase. Crick urmează «un curs 
de recalificare în Africa de Sud», iar Eber «a fost mutată 
la un alt departament». Înlocuitorii lor nu au fost încă 
numiţi. Doamna Rampuri rămâne în continuare de 
negăsit, «datorită restructurării din cadrul companiei».” 


„RECOMANDARE: Scotland Yard-ul să întreprindă 
demersuri pe lângă sir Kenneth K. Curtiss, solicitându-i- 
se o declaraţie completă privind relaţiile companiei sale 
cu decedata şi cu doctorul Bluhm, să ordone 
personalului său să caute insistent agenda doamnei 
Rampuri şi documentele care lipsesc, iar doamna 
Rampuri să fie convocată neîntârziat pentru un 
interogatoriu.” 


(Document semnat cu inițialele inspectorului-şef Gridley, 
dar fără a se iniţia sau ordona vreo măsură) 


„ANEXĂ 


Crick, Douglas (Doug) James, N. Gibraltar, 10 oct. 
1970 (cf. Biroul Caziere, Min. Apărării şi Depart. Consilier 
General al Tribunalului Militar) 


Numitul este fiul nelegitim al lui Crick, David Angus, 
Marina Regală, destituit prin degradare. Crick-tatăl a 
petrecut unsprezece ani în penitenciare din Marea 
Britanie pentru infracţiuni multiple, inclusiv două de 
omor. În prezent, trăieşte în huzur la Marbella, Spania. 

Crick, Douglas James (numitul), a venit în Marea 
Britanie din Gibraltar la vârsta de nouă ani, aflat sub 
tutela tatălui său, care a fost arestat imediat după 
intrarea pe teritoriul britanic. Numitul a fost încredinţat 
spre supraveghere. In perioada  instituţionalizării, 
numitul a apărut de câteva ori în faţa tribunalelor pentru 
delincvenţi juvenili pentru comiterea unor infracţiuni, 
între care plasare de droguri, vătămare corporală gravă, 
proxenetism şi tulburarea liniştii publice. A fost, de 
asemenea, suspectat de complicitate pentru uciderea în 
grup a doi tineri de culoare la Nottingham (în 1984), dar 
nu a fost pus sub acuzare. 

În 1989, numitul a susţinut că şi-a revizuit 
comportamentul şi s-a oferit voluntar pentru a intra în 
serviciul polițienesc. A fost respins, dar se pare că a fost 
reţinut ca informator-colaborator. 

În 1990, numitul a reuşit să intre ca voluntar în 
serviciul armatei britanice, a fost instruit, în cadrul 
forţelor speciale şi detaşat la Serviciul de Informaţii al 
Armatei, în Irlanda de Nord, pentru a lucra ca civil, 
primind gradul şi drepturile de sergent. Numitul a servit 
în această calitate timp de trei ani în Irlanda, după care 
a fost degradat la gradul de soldat simplu şi trecut în 
rezervă fără niciun drept. Nu avem la dispoziţie alte 
evidențe privind activitatea sa ca militar. 

Deşi D. J. Crick (numitul) ne-a fost prezentat ca 
funcţionar pentru relaţii cu publicul al companiei 
ThreeBees, până de curând a fost mai bine cunoscut 
drept creierul serviciului de protecţie şi securitate al 
companiei. Se afirmă că se bucura de încrederea lui sir 
Kenneth K. Curtiss, a cărui pază de corp a fost de mai 
multe ori, de exemplu, cu ocazia vizitei lui Curtiss în 


Golf, în America Latină, în Nigeria şi în Angola, iar 
acestea numai în ultimele douăsprezece luni.” 


XX xk 


„L-a încolţit până şi la fermă, sărmanul de el”, spune Tim 
Donohue, aşezat de cealaltă parte a tablei de Monopoly, la 
masa din grădina Gloriei. „Telefoane la ore total 
nepotrivite. Scrisori jignitoare lăsate la clubul lui. «Fă totul 
uitat, recomandarea noastră!» Recomandarea noastră...” 

„Sunt în stare să ucidă”, îi spune Lesley în bezna din 
furgoneta parcată în Chelsea. „Dar ai observat asta şi 
singur.” 

Cu aceste amintiri încă proaspete în minte, Justin trebuie 
să fi adormit la masa de numărat bani, fiindcă îl trezi 
hărmălaia unei încăierări aeriene între păsările de uscat şi 
pescăruşi la ivirea zorilor care, la o verificare mai atentă a 
ceasului, se dovedi a fi, de fapt, amurgul. lar la scurt timp 
după aceea, se simţi iremediabil pierdut. Citise tot ce 
găsise şi îşi dădea seama, asta dacă se îndoise vreodată, 
că fără laptopul Tessei nu făcuse decât să ridice doar un 
colţ din vălul ce ascundea întreaga întocmire. 


XIII 


Etalând un palton negru, prea lung pentru el, şi un 
ghiozdan ce nu stătea pe umerii lui firavi, Guido îl aştepta 
pe treptele căsuţei. Între degetele străvezii de subţiri 
strângea cutia din metal în care îşi ţinea medicamentele şi 
sandvişurile pentru la şcoală. Era ora şase dimineaţa. 
Razele răsăritului de soare primăvăratic poleiau firele fine 
de păianjen de pe panta înierbată. Justin, conduse jeepul 
cât putu mai aproape de casă, iar mama, aflată la o 
fereastră, îl urmări pe Guido ignorând mâna întinsă a lui 
Justin urcându-se pe bancheta din dreapta şi lăsându-şi 
braţele, genunchii, ghiozdanul, cutia metalică şi paltonul 
lung să se prăvălească alături de el, amintind de un pui de 
pasăre după primul său zbor. 

— De când mă aştepţi? îl întrebă Justin, însă Guido se 
mulţumi să se încrunte uşor. 

„Guido e un maestru în a se autodiagnostica”, îi 
reaminteşte Tessa, deosebit de impresionată de vizita 
făcută recent la spitalul din Milano, unde este internat 
copilul bolnav. „Dacă îi este rău, cheamă infirmiera. Dacă 
se simte foarte rău, o cheamă pe soră. lar dacă se crede pe 
moarte, cheamă doctorul. De aceea toţi vin într-un suflet la 
căpătâiul lui.” 

— La nouă fără cinci trebuie să fiu la poarta şcolii, l-a 
anunţat el cu un ton băţos pe Justin. 

— Nicio problemă. 

Spre mândria lui Guido, vorbeau în engleză. 

— Dacă-i prea târziu, sosesc în clasă gâfâind. Dacă-i prea 
devreme, umblu de colo-colo şi asta bate la ochi. 

— S-a înţeles, făcu Justin şi, aruncând o privire în oglinda 
retrovizoare, observă că băiatul căpătase o paloare ca de 
ceară, aşa cum arăta când avea nevoie de o transfuzie de 
sânge. lar în caz că ţi-ai pus cumva întrebarea, o să lucrăm 
în camera pentru ulei, nu în vilă, adăugă Justin încurajator. 


Guido nu-i răspunse, dar când ajunseră pe drumul ce 
urma coasta mării culoarea îi revenise în obraji. „Uneori nici 
eu nu suport să fiu prea aproape de ea”, gândi Justin. 

Scaunul era prea scund pentru Guido, iar taburetul prea 
înalt, de aceea Justin se duse singur până în vilă să aducă 
două perne. Dar când reveni, îl găsi pe Guido aşezat deja la 
biroul din lemn de pin, manevrând cu dezinvoltură 
componentele laptopului - legăturile telefonice pentru 
modem, transformatoarele pentru computer şi imprimantă, 
cablurile de legătură ale adaptorului şi imprimantei şi, în 
cele din urmă, computerul în sine, cu care se purta cu o 
lipsă de respect supărătoare, întâi ridicând capacul dintr-o 
mişcare, apoi vârând apăsat /jack-ul de alimentare, dar - 
slavă cerului! - fără să bage ştecărul în priză. Cu aceeaşi 
siguranţă suverană, Guido împinse deoparte modemul, 
imprimanta şi tot ceea ce nu-i trebuia şi se lăsă cu un 
bufnet pe pernele scaunului. 

— În regulă, anunţă el. 

— Ce-i în regulă? 

— Dă-i drumul! îl îndemnă Guido în engleză, făcând 
semn din cap către priza din perete. Să începem! Apoi îi 
întinse lui Justin cablul pentru a vâri ştecărul în priză. Spre 
auzul hipersensibilizat al lui Justin, vocea lui căpătase 
tonalitatea nazală, neplăcută, a vorbitorilor de pe coasta 
estică a Statelor Unite. 

— Se poate întâmpla ceva rău? întrebă Justin cu un aer 
agitat. 

— Ce anume, dacă nu te superi? 

— Putem şterge totul sau cam aşa ceva, din greşeală? 

— Doar deschizându-l? Nici vorbă! 

— De ce nu? 

Guido făcu un gest larg cu mâna scheletică, dând roată 
ecranului. 

— Tot ce-a salvat Tessa e aici. Dacă n-a făcut-o, 
înseamnă că fişierele acelea nu-i trebuiau, deci n-au cum 
să fie aici. Ţi se pare normal sau nu? 


Justin simţi un val de ostilitate închegându-i-se în minte, 
lucru ce i se întâmpla mereu când cineva îi făcea capul 
mare cu limbajul încâlcit al computerelor. 

— Bine atunci. Dacă zici tu... O să-i dau drumul, spuse şi, 
lăsându-se pe vine, introduse cu grijă ştecărul în priza din 
perete. Bine? 

— Mare chestie! 

Neconvins, Justin apăsă comutatorul şi se ridică grăbit, 
observând imediat că pe ecran nu apăruse nimic. Îşi simţi 
gura uscată şi îl traversă o senzaţie de slăbiciune şi greață. 
„Mă bag unde nu-i treaba mea. Sunt un dobitoc fără leac. 
Trebuia să chem un expert, nu un copil. Mai bine învăţam 
singur să lucrez pe blestematul ăsta de computer.” Apoi 
văzu ecranul luminându-se, înfăţişând un şir de copii 
africani, zâmbitori şi fluturând din mâini, aliniaţi în faţa unei 
clinici de sănătate cu acoperiş ca din poleială, după care 
urmă o vedere aeriană înfăţişând forme dreptunghiulare şi 
ovale dispersate pe un câmp cenuşiu-albăstrui. 

— Ce-i asta? 

— Desktopul. 

Justin miji ochii peste umărul lui Guido şi citi: My 
briefcase... Network Neighbourhood... Shortcut to Connect. 
Şi-acum ce facem? 

— Vrei să vezi fişierele? Ţi le arăt. Mergem la fişiere şi le 
citeşti. 

— Vreau să văd ce făcea Tessa. La ce anume lucra. 
Vreau să urmez aceeaşi cale ca şi ea, ca să citesc ce e în 
computer. Credeam că m-am exprimat limpede. 

Cuprins de nelinişte, Justin simţea că prezenţa lui Guido îl 
deranja. O voia pe Tessa doar pentru sine, la masa de 
numărat bani. Ar fi vrut ca acest computer să nu existe. 
Guido îndreptă o săgeată către o căsuţă din partea stângă 
jos a ecranului. 

— Ce-i chestia aceea pe care tot apeşi cu degetul? 

— Mouse-ul... Astea sunt ultimele nouă fişiere pe care le- 
a făcut. Vrei să ţi le arăt şi pe celelalte? Se face, nicio 
problemă. 


Pe ecran apăru o fereastră intitulată: Deschidere Fişier, 
Documentele Tessei. Guido apăsă din nou pe mouse. 

— Are vreo douăzeci şi cinci de fişiere de tipul acesta, 
constată el. 

— Au titlu? 

Guido se aplecă într-o parte, invitându-l astfel pe Justin 
sa citească singur: 


FARMACEUTICE 
farmaceutice-generalităţi 
farmaceutice-poluare 
farmaceutice-în lumea a 3-a 
farmaceutice-org. monitorizare 
farmaceutice-mită 
farmaceutice-procese 
farmaceutice-lichidităţi 
farmaceutice-proteste 
farmaceutice-ipocrizie 
farmaceutice-teste 
farmaceutice-contrafaceri 
farmaceutice-muşamalizări 


FLAGEL 
flagel-istoric 
flagel-Kenya 
flagel-tratamente 
flagel-noutăţi 
flagel-vechi 
flagel-şarlatani 


TESTE 


Rusia 
Polonia 
Kenya 
Mexic 
Germania 


Mortalitate 
(cifre oficiale) 
Wanza 


Guido deplasă săgeata şi se auzi din nou clicul mouse- 
ului. 

— Arnold. Cine mai e şi Arnold ăsta care a apărut din 
senin? întrebă el. 

— Un prieten de-al ei. 

— Şi el are documente. lisuse, şi încă o grămadă! 

— Câte? 

— Douăzeci. Ba mai multe! Alt clic. 

— Bits and bobs.’ Asta-i o expresie englezească? 

— Da. Nu americană, poate, dar sigur englezească, îi 
răspunse iritat Justin. Dar asta ce-i? Ce faci acum? Te mişti 
prea repede! 

— Ba nu. Merg chiar încet, pentru tine. Mă uit în 
Briefcase, să văd câte foldere are. Mamă! O mulțime. 
Folder unu, folder doi... Şi multe altele. 

Apăsă din nou pe mouse. Accentul american al lui Guido 
îl enerva pe Justin. De unde-l învățase? S-a uitat la prea 
multe filme americane. „O să discut cu dirigintele.” 

— Vezi asta? E Recycle Bin. Aici a transferat toate 
fişierele pe care se gândea să le şteargă. 

— Dar presupun că n-a făcut-o. Scoate-le de acolo! 

— Ce-i acolo n-a şters. Ce nu mai e, s-a dus. 

Se auzi un nou clic. 

— Ce mai înseamnă şi A.O.L.? vru Justin să ştie. 

— America Online. I.S.P. e „Internet Service Provider”?. 
Tot ce-a primit prin A.O.L. şi a păstrat se găseşte în 
programul acesta, la fel ca şi mesajele trimise prin e-mail 
mai vechi. Dacă vrei să transmiţi mesaje, trebuie să te 
conectezi la reţeaua telefonică. Dacă n-ai legătură on-line, 
nici nu primeşti, nici nu trimiţi mesaje. 

— Asta ştiu. E la mintea oricui. 


8 Afaceri şi mărunţişuri, aproximativ (n.tr.). 
? Furnizor de servicii Internet (engl.) (n.tr.). 


— Vrei să ne conectăm? 

— Incă nu. Vreau să văd ce se află deja aici. 

— Tot? 

— Da 

— Atunci o să ai de citit zile în şir. Poate chiar săptămâni. 
Nu trebuie decât să te duci cu mouse-ul pe ele şi să faci 
clic. Vrei să stai în locul meu? 

— Eşti absolut sigur că nu se poate întâmpla nimic rău? 
insistă Justin, lăsându-se pe scaun, în vreme ce Guido se 
aşezi în spatele lui. 

— Ce-a salvat Tessa e acolo. Aşa cum am spus. Din ce alt 
motiv le-ar fi salvat? 

— Şi nu le pot pierde? 

— Dumnezeule mare! Nu, decât dacă dai clic pe 
„Ştergere”. Şi chiar dacă faci asta, computerul te întreabă, 
Justin, dacă eşti sigur că vrei să ştergi fişierul? Dacă nu eşti 
sigur, zici nu. Şi apeşi pe „nu”. Dacă apeşi pe „nu, 
însemnă: „Nu, nu sunt sigur.” Clic. Asta-i tot. Şi-acum dă-i 
drumul! 

Justin străbate încet şi precaut prin labirintul creat de 
Tessa, iar Guido stă ocrotitor alături de el, rostind porunci 
cu glas metalic, ca de robot. Când o comandă îi este 
necunoscută sau îl nedumereşte, Justin cere o pauză, îşi ia 
o foaie de hârtie şi scrie etapele pe care Guido i le dictează 
apăsat. In faţa ochilor lui Justin se deschid noi şi noi 
orizonturi. Du-te acolo, acum întoarce-te! „Pare că nu se 
mai termină. Te-ai implicat în prea multe. N-o să reuşesc 
nicicând să te ajung din urmă, îi spune el Tessei. Chiar dacă 
aş citi un an întreg, cum să aflu vreodată ce căutai?” 


XX xk 


Ajutoare umanitare oferite de Organizaţia Mondială a 
Sănătăţii. 

Insemnări privind obscure conferinţe medicale, ţinute la 
Geneva, Amsterdam sau Heidelberg sub egida unui bastion 


ce-i este la fel de necunoscut şi care îi aparţine imperiului 
medical al Naţiunilor Unite. 

Prospecte de medicamente ce preamăresc produse 
farmaceutice (cu nume imposibil de rostit) şi virtuțile în 
îmbunătăţirea şi prelungirea vieţii. 

Însemnări personale. Rapoarte. Un citat şocant extras din 
revista Time, încadrat de semne de exclamare, evidenţiat 
prin caractere mărite şi îngroşate, vizibile chiar şi din 
celălalt capăt al încăperii, dacă ai ochi şi nu te uiţi în altă 
parte. O generalizare terifiantă menită să stimuleze 
căutările Tessei în detaliu: 


„ÎN 93 DE TESTE CLINICE, CERCETĂTORII AU DEPISTAT 
691 DE REACŢII ADVERSE, DAR AU RAPORTAT DOAR 39 
INSTITUTELOR NAŢIONALE DE SANATATE.” 


Un folder întreg dedicat lui P.W. Cine Dumnezeu mai era 
şi P.W., de fapt? Disperare. „Du-mă înapoi la lucrurile pe 
care le pot pricepe.” Dar când face clic pe Bits and Bobs, 
uite că apare şi P.W. din nou, gata să-l orbească. lar după 
încă un clic, totul se limpezeşte: P.W. e prescurtarea de la 
Pharmawatch'%, grup de rezistenţă format din voluntari, cu 
sediul în Kansas, după toate aparențele, care şi-a asumat 
„Misiunea de a da în vileag excesele şi cazurile de 
malpraxis ale industriei farmaceutice”, la care se adaugă 
denunţarea  „inumanităţii celor ce se autointitulează 
umanitarişti şi care jecmănesc naţiunile sărace”. 

Evidenţe privind conferinţe aşa-zis neoficiale ţinute în 
faţa unor demonstranți ce au în plan să mărşăluiască spre 
Seattle sau Washington pentru a-şi demonstra 
sentimentele faţă de Banca Mondială şi Fondul Monetar 
Internaţional. Vorbe mari despre „Marea hidră americană: 
corporaţiile” şi „Monstrul Capital”. Un articol frivol din cine 
ştie ce publicaţie, intitulat „Anarhismul este din nou la 
modă.” 


10 Grup de monitorizare a produselor farmaceutice (n.tr.). 


Face din nou clic pe cuvântul „Umanitate”. „Pentru 
Tessa, cuvântul «Umanitate» este sinonim cu bomba 
atomică”, remarcă Justin. Imediat ce-l aude, simte nevoia 
să pună mâna pe armă, îi mărturiseşte ea lui Bluhm într-un 
mesaj trimis prin e-mail. 

„De fiecare dată când aud o companie farmaceutică 
declarând că activitatea ei are la bază principii precum 
umanismul, altruismul, datoria faţă de Omenire, îmi vine 
să vărs, iar asta nu fiindcă sunt gravidă. Asta pentru că 
aflu cum se străduiesc giganţii farmaceutici americani 
să prelungească viaţa pacienţilor astfel încât să-şi 
păstreze monopolul şi să impună preţuri după bunul lor 
plac, slujindu-se de Departamentul de Stat pentru a 
băga frica în ţările lumii a treia ca să nu fabrice propriile 
produse genetice la o zecime din preţul variantei 
comercializate sub numele firmei. De acord, au făcut un 
gest elegant, dar inutil cu medicamentele pentru 
tratarea SIDA. Dar când te gândeşti la...” 


XX xk 


„Toate astea le ştiu”, gândeşte el şi revine cu un clic pe 
desktop, iar de acolo merge la „Documentele lui Arnold”. 

— Ce e asta? întreabă el brusc, ridicându-şi degetele de 
pe tastatură de parcă ar fi vrut să se spele pe mâini de 
orice răspundere. 

Pentru prima oară de când se cunosc, Tessa îi cere o 
parolă pentru a avea acces la documente. Comanda ei este 
implacabilă: „PAROLA”, „PAROLA”, ca o firmă de bordel 
care clipeşte intermitent. 

— Drace! Exclamă Guido. 

— Avea vreo parolă când te-a învăţat cum să lucrezi pe 
chestia asta? întreabă Justin, ignorând izbucnirea 
necontrolată. 

Guido îşi duce palma la gură, se apleacă în faţă şi cu 
degetele celeilalte tastează cinci caractere. 


— Numele meu, zice el cu mândrie. Apar doar cinci 
asteriscuri, nimic altceva. 

— Ce faci? vrea să ştie Justin. 

— Îmi scriu numele. Guido. 

— De ce? 

— Asta-i parola, explică el, trecând la italiană din cauza 
nervozităţii. l-ul nu e I. E unu. lar O-ul e zero. Tessa era 
maniacă în privinţa asta. Într-o parolă, trebuie să ai cel 
puţin o cifră. Tinea mult la asta. 

— De ce apar doar steluţele astea? 

— Fiindcă nu trebuie să vezi parola! Altfel, te-ai putea 
uita peste umărul meu şi ai afla-o! N-a mers! A folosit altă 
parolă! spune el şi-şi îngroapă fata între palme. 

— Nu ne rămâne decât să ghicim, sugerează Justin, 
încercând să-l împace. 

— Cum să ghiceşti? Ce anume? Ştii câte încercări sunt 
permise? Vreo trei! 

— Vrei să spui că dacă nu nimerim după trei încercări, nu 
mai avem ce face, constată Justin, dându-şi curaj pentru a 
încerca să rezolve problema. Hei, tu! leşi de-acolo. 

— Nu merge! 

— Bine, atunci. Să ne gândim. Ce alte cifre sunt alcătuite 
din litere? 

— Trei ar putea fi E întors. Cinci ar putea fi S. Sunt vreo 
cinci-şase. Ba mai multe. Cumplit! făcu Guido, fără să-şi 
dezlipească palmele de pe faţă. 

— Şi ce se-ntâmplă dacă ratăm după toate încercările? 

— Se blochează şi nu mai răspunde. Tu ce-fi închipuiai? 

— Pentru totdeauna? 

— Exact! 

Justin detectează minciuna din glasul lui Guido şi surâde. 

— Şi crezi că avem voie să încercăm numai de trei ori? 

— Uite, nu am un dicţionar în cap, înţelegi? Nici manual. 
Unde nu ştiu, nu mă bag. Ar putea fi trei. Sau zece. Trebuie 
să plec la şcoală. Ar fi mai bine să apelezi la ajutorul cuiva. 

— la gândeşte-te! După Guido, care e lucrul la care ţinea 
cel mai mult? 


În cele din urmă, Guido îşi ia mâinile de la faţă. 

— Tu! Ce părere ai? Justin! 

— N-ar fi procedat aşa... 

— De ce nu? 

— Fiindcă-i teritoriul ei, nu al meu. 

— Îţi dai cu presupusul! Nu fi copil, încearcă Justin. Am 
dreptate, ştiu sigur că-i aşa! 

— Ascultă, după Justin, care e următorul lucru la care 
ţinea? 

— Nu eu am fost căsătorit cu ea. Vezi? Tu trebuie să ştii! 

Justin se gândeşte la Arnold, apoi la Wanza. Incearcă 
Ghita, tastând l-ul drept unu. Nimic. Scoate un geamăt 
înfundat şi iritat care vrea să însemne că acest joc stupid 
nu-i de el, dar asta deoarece gândurile îi aleargă în toate 
părţile şi nu ştie pe care să-l urmeze. Se gândeşte la Garth, 
scumpul ei tată, apoi la Garth, fiul mort, şi le elimină pe 
amândouă din motive estetice şi sentimentale. Apoi 
presupune că ar putea fi Tessa, dar ştie că ea nu suferea 
de egolatrie. Se gândeşte apoi la ARNO1D şi la ARNOLD sau 
ARNO1D, dar Tessa n-ar fi fost atât de toantă să blocheze 
fişierul lui Arnold tocmai cu o parolă care să-i poarte 
numele. Se gândeşte câteva clipe la Maria, numele mamei 
ei, apoi la Mustafa, apoi la Hammond, dar niciunul dintre 
acestea nu pare să fie indicat pentru a fi codificat şi folosit 
drept parolă. Priveşte în mormântul ei şi-şi aminteşte cum 
freziile galbene de pe capacul coşciugului dispar sub 
bulgării de pământ roşiatic. II vede pe Mustafa stând în 
bucătăria familiei Woodrow, strângând între degete 
mânerul coşului. Se vede pe sine cu pălăria de pai 
îngrijindu-le în grădina de la Nairobi şi, tot astfel, aici, pe 
Elba. Introduce cuvântul „freesia”, tastând l-ul drept cifra 
unu. Apar şapte asteriscuri, dar nu se petrece nimic. 
Introduce acelaşi cuvânt încă o dată, tastând S-ul ca 5. 

— O să accepte parola? întreabă el în şoaptă. 

— Justin, n-am decât doisprezece ani! Doisprezece! 
spune, apoi se mai domoleşte. S-ar putea să mai ai dreptul 
la o încercare. După aceea, s-a isprăvit! Eu mă dau bătut, 


clar? E laptopul Tessei. Al tău. Nu mă băga pe mine în 
chestia asta! 

Introduce „freesia” a treia oară, lăsând S-ul drept 5, dar 
revenind la | normal şi se trezeşte că are în faţa ochilor un 
eseu polemic neterminat. Cu ajutorul freziilor lui galbene a 
dat buzna în fişierul denumit „Arnold” şi a dat peste un 
tratat privitor la drepturile omului. Guido dă ocol camerei 
dansând. 

— Am reuşit! Ti-am spus eu! Suntem nemaipomeniţi! 
Tessa e fantastică! 


XX xk 


„De ce sunt siliţi homosexualii din Africa sa se 
ascundă? 

Să ascultăm cuvintele mângâietoare ale marelui 
arbitru şi apărător al bunei-cuviinţe, preşedintele Daniel 
Arap Moi: 

«Cuvinte precum lesbianism şi homosexualitate nu 
există în limbile africane.» - Moi, 1995. 

«Homosexualitatea încalcă normele şi religiile 
africane şi chiar religia o consideră un mare păcat.» - 
Moi, 1998. 

Nu e deloc surprinzător că în Codul Penal din Kenya 
este consfințită cu slugărnicie părerea lui Moi. Articolele 
162-165 prevăd pedepse cu închisoarea de CINCI PÂNĂ 
LA PAISPREZECE ANI pentru «satisfacerea instinctelor 
sexuale Împotriva ordinii naturale». Legea merge chiar 
mai departe: 


— legea kenyană califică relațiile sexuale dintre 
bărbați drept INFRACȚIUNI. 
— nici nu s-a auzit de relații sexuale între femei. 


Care sunt CONSECINȚELE SOCIALE ale acestei 
atitudini retrograde? 


— homosexualii se căsătoresc sau întreţin relaţii cu 
femei pentru a-şi disimula adevărata înclinaţie 
sexuală; 

— duc o viaţă de coşmar, atât ei, cât şi soțiile lor, 

— homosexualilor nu li se oferă educaţie sexuală, nici 
în condiţiile epidemiei de proporţii a SIDA, adevăr 
ascuns multă vreme; 

— unele segmente ale societăţii kenyene sunt silite să 
trăiască într-o permanentă minciună. Doctori, avocaţi, 
oameni de afaceri şi chiar politicieni sunt terorizaţi la 
gândul şantajului sau arestării; 

— se creează un cerc vicios de corupţie şi oprimare, 
acesta târând societatea şi mai adânc în mocirlă.” 


Articolul se încheie aici. 

„De ce? Şi de ce Dumnezeu să ţii un fişier în care se află 
un articol polemic neterminat despre drepturile 
homosexualilor, sub numele de «Arnold», şi să mai şi 
blochezi accesul la el cu o parolă?” 

Justin se trezeşte din reverie constatând că îl are pe 
Guido în spate. Acesta şi-a încheiat dansul de fericire şi stă 
aplecat, citind mirat ce scrie pe ecran. 

— E vremea să te duc la şcoală, îi spune Justin cu 
severitate. 

— Mai putem sta puţin! Mai avem zece minute! Cine-i 
Arnold? E homo? Ce fac aceşti homo? Mama turbează dacă 
o întreb. 

— Plecăm chiar acum! Dacă rămânem blocaţi pe stradă 
în spatele vreunui tractor?! 

— Hei! Dă-mi voie să intru în mesajele ei recente! Bine? 
Poate i-o fi scris cineva. Poate chiar Arnold. Nu vrei să ne 
uităm prin mesaje? Poate ţi-a trimis ț/ie un mesaj pe care nu 
l-ai citit încă. Pot să intru în mesaje? Da? 

Justin îşi lăsă uşor mâna pe umărul lui Guido. 

— N-o să păţeşti nimic. Şi nimeni n-o să râdă de tine. 
Oricine trage chiulul din când în când. Asta nu te 


transformă într-un invalid. Te face să te simţi normal. Ne 
uităm la mesajele ei când te întorci. 


XX xk 


Drumul spre şcoală şi înapoi îi luă lui Justin o oră, carei 
se păru interminabilă, şi în tot acest timp nu-şi îngădui să 
dea frâu liber imaginaţiei sau să facă speculaţii nefondate. 
Când redeveni stăpân pe camera pentru ulei se îndreptă 
direct, nu spre laptop, ci spre maldărul de documente pe 
care i le dăduse Lesley în furgoneta parcată în apropierea 
cinematografului. Descurcându-se cu mai multă siguranţă 
decât dovedea în faţa computerului, sortă hârtiile până 
ajunse la o fotocopie a unei scrisori scrisă cu o mână 
stângace pe o foaie gata liniată, scrisoare care îi reţinuse 
atenţia în cursul unuia dintre primele raiduri de 
recunoaştere făcute prin aceste documente. Ajunsese să-i 
„reţină atenţia”, potrivit exprimării din procesul verbal pe 
care se vedeau inițialele lui Rob, fiindcă fusese găsită între 
paginile unei enciclopedii medicale pe care ofiţerii o 
ridicaseră de pe podeaua bucătăriei din apartamentul lui 
Bluhm, azvârlită acolo de spărgătorii nemulţumiţi de pradă. 
Hârtia de scris era veche şi se decolorase. Pe plic era o 
adresă: cutia poştală a organizaţiei neguvernamentale 
pentru care lucra Bluhm. Timbrul sugera că scrisoarea 
fusese expediată de pe insula arabă Lamu, locuită, cândva, 
de sclavi. 


„Scumpul meu Ami, 

N-am uitat niciodată dragostea noastră sau 
îmbrăţişările tale şi bunătatea pe care ai dovedit-o față 
de mine, dragul tău prieten. Ce noroc şi binecuvântare 
pentru mine ca tu să onorezi frumoasa noastră insulă în 
concediu! Trebuie să îţi mulţumesc, dar mai bine îi 
mulţumesc lui Dumnezeu pentru generoasa ta dragoste 
şi pentru daruri iar acum, că ştiu că o să vii la mine la 
studii, mulţumesc, şi pentru motocicletă. Dragul meu, 


pentru tine muncesc zi şi noapte, întotdeauna cu 
fericirea în inimă dacă ştiu că iubitul meu e alături de 
mine pas cu pas, iubindu-mă.” 


lar semnătura? Justin, la fel ca şi Rob, se chinui să o 
descifreze. Stilul scrisorii, după cum precizase şi procesul 
verbal semnat de Rob, sugera o persoană de origine arabă, 
întrucât scrisul era alungit şi comprimat, cu volute complet 
conturate. Semnătura, evidențiind o înfloritură, părea să 
conţină câte o consoană la fiecare capăt al numelui şi o 
vocală la mijloc. Pip? Pet? Pat? Dot? Era inutil să se chinuie. 
În mod evident, era semnătura unei persoane de origine 
arabă. 

Dar fusese scrisă de un bărbat sau de o femeie? O 
femeie needucată din Lamu ar aşterne cuvinte atât de 
îndrăzneţe? Şi se plimbă cu motocicleta? 

Traversând încăperea spre biroul din lemn de pin, Justin 
se aşeză în faţa computerului, dar, în loc să deschidă 
fişierul „Arnold”, rămase cu privirea goală aţintita asupra 
ecranului inert. 


x xk x 


— Aşadar, pe cine iubeşte Arnold de fapt? o întreabă el 
pe Tessa, mimând un ton neutru, în vreme ce stau lungiţi 
alături pe pat, într-o seară caniculară petrecută la Nairobi. 

Arnold şi Tessa au revenit în acea dimineaţă din prima 
deplasare pe teren făcută împreună. Tessa a considerat-o 
drept una dintre experienţele memorabile ale vieţii ei. 

— Arnold iubeşte întreaga specie umană, îi răspunde ea 
languros. Fără excepţii. 

— Dar face amor cu toată omenirea? 

— Tot ce se poate... Nu l-am întrebat. Vrei să-l întreb? 

— Nu. Nu cred. Mă gândeam că l-aş putea întreba chiar 
eu. 

— Nu-i nevoie. 

— Sigur? 


— Absolut. 

Şi îl sărută. Apoi îl mai sărută o dată. Până îl trezeşte la 
viaţă. 

— Şi să nu mai pui întrebarea asta, îi spune ea, parcă 
reînviind un gând uitat, în vreme ce stă cu capul rezemat în 
scobitura umărului lui şi cu picioarele desfăcute peste 
trupul lui. Să zicem că Arnold şi-a lăsat inima la Mombasa... 

Apoi devine una cu Justin, cu capul plecat şi cu umerii 
încordaţi. 


x k xk 


La Mombasa? 

Sau în Lamu, la vreo două sute cincizeci de kilometri în 
susul coastei? 

Revenind la masa de numărat bani, Justin a ales de astă 
dată raportul general întocmit de Lesley privindu-l pe 
„BLUHM, Arnold Moise, doctor, victimă dispărută sau 
suspect”. Nicio menţiune din care să afle ceva despre 
scandaluri, căsătorii, persoane foarte apropiate sau soţie 
legitimă. „La Alger numitul a locuit într-un hotel pentru 
medici de ambele sexe, ocupând singur o cameră. Nimic 
care să reţină atenţia privitor la organizaţia lui. Ruda cea 
mai apropiată precizată este sora vitregă de origine 
belgiană, stabilită la Bruges.” Arnold nu a cerut niciodată 
să i se asigure cheltuieli de călătorie sau pentru vreo 
însoţitoare şi nu a solicitat decât cazare în camere cu un 
pat. Apartamentul din Nairobi, chiar devastat de spărgători, 
era descris de Lesley ca având „un aspect monastic, 
degajând un aer de vădită abstinenţă.” Numitul locuia 
singur şi nu avea servitor. „In viaţa sa personală, pare să 
nu resimtă lipsa confortului, nici măcar a apei calde.” 


XX xk 


— Toată lumea de la Muthaiga Club pare convinsă că 
Arnold e tatăl copilului nostru, o anunţă Justin pe Tessa, pe 


un ton perfect dezinvolt şi detaşat, în timp ce mănâncă 
peşte la un restaurant indian de pe la marginea oraşului. 

Tessa e gravidă în patru luni şi, deşi discuţia dintre ei nu 
lasă să se întrevadă asta, Justin e total subjugat de ea, ca 
niciodată. 

— Cine e toată lumea asta de la Muthaiga Club? întreabă 
ea. 

— Elena grecoaica, bănuiesc. Mesaj transmis Gloriei, apoi 
pasat lui Woodrow, continuă el cu un aer amuzat. Nu prea 
ştiu cum trebuie să reacţionez. Ca soluţie, am putea merge 
până acolo să facem amor pe masa de biliard, dacă te 
prinzi în jocul acesta. 

— Atunci e vorba de incriminare dublă pentru acelaşi 
fapt, parcă aşa se cheamă în limbaj juridic, zice ea 
gânditoare. Prejudecăţi ce aduc prejudicii altora. Dublă 
incriminare. 

— Dublă? De ce? 

Ea lasă furculita în farfurie, coboară ochii şi clatină uşor 
din cap... 

— O adunătură de nerozi cu nenumărate prejudecăţi... 
Lasă-i în legea lor! 


XX xk 


lar, la vremea aceea, respectase acel consemn. Acum se 
simţea eliberat. 

„Dar de ce dublă? se întrebă, fără să-şi dezlipească ochii 
de la ecran. 

Incriminare simplă înseamnă adulter comis de Arnold. 
Dar dublă? Ce să înţeleagă din asta? Incriminarea are în 
vedere rasa? Arnold e supus discriminării pentru 
presupusul adulter şi pentru culoarea pielii? De aici ar 
rezulta dubla discriminare? 

Posibil. 

Decât dacă... 

Dacă nu cumva iar apare la suprafaţă avocatul cu 
privirea glacială din Tessa: acelaşi avocat care a preferat să 


nesocotească o ameninţare cu moartea decât să renunţe la 
efortul de a găsi adevărul. 

Decât dacă prima prejudecată depistată nu era 
îndreptată împotriva unui negru despre care se bănuia că 
are relaţii intime cu o femeie albă şi căsătorită, ci împotriva 
homosexualilor în general, ceea ce Bluhm - deşi detractorii 
lui nu ştiau - era. 

Intr-un asemenea caz, raţionamentul unui avocat cu ochi 
de gheată şi cu inima fierbinte ar decurge cam aşa: 

Prima  incriminare: Arnold e homosexual, dar 
prejudecățile locale nu-i permit să recunoască asta. Dacă ar 
recunoaşte, n-ar mai putea să-şi continue activitatea de 
ajutorare, întrucât Moi detestă organizaţiile 
neguvernamentale tot atât de mult pe cât urăşte 
homosexualii şi, ca o primă măsură blândă, l-ar azvârli pe 
Arnold afară din ţară. 

A doua incriminare: Arnold e silit să trăiască în condiţia 
de impostor (a se vedea articolul de presă neterminat, scris 
de către cine?). In loc să-şi declare opţiunea sexuală, este 
silit să adopte postura de playboy, atrăgându-şi astfel critici 
care sunt rezervate celor care încalcă barierele rasiale. 

Concluzia: dublă incriminare. 

Şi, în ultimă analiză, de ce nu-i destăinuieşte nici acest 
secret iubitului ei soţ, lăsându-l astfel să trăiască cu 
bănuiala dezonorantă pe care nu trebuie, nu poate să o 
recunoască nici măcar faţă de sine?” - adresează el 
întrebarea ecranului mut. 

Şi-a amintit însă numele restaurantului indian la care 
Tessa ţinea atât de mult. Haandi. 


XX k 


Valul de gelozie pe care Justin îl ţinuse atâta vreme în 
frâu se umflă nemăsurat, rupând zăgazuri şi inundându-l. 
Dar era o gelozie de alt gen: motivată de faptul că Tessa şi 
Arnold îi ascunseseră până şi acest secret, fără a mai vorbi 
de altele: faptul că îl excluseseră dinadins din grupul lor 


restrâns la două persoane, lăsându-l să tragă cu ochiul 
după ei ca un voyeur obsedat care, în ciuda asigurărilor 
date de Tessa, nu ştie că nici acum, nici în viitor, nu avea la 
ce trage cu ochiul; că, aşa cum voise şi Ghita să le explice 
lui Rob şi Lesley înainte de a se închide în sine, niciodată nu 
ar exista motive de suspiciune; că singura relaţie dintre ei 
era cea de frate şi soră, de felul celei pe care Justin i-o 
descrisese lui Ham deşi, în adâncul sufletului, nu crezuse 
nicidecum. 

Un bărbat perfect, aşa îl prezentase cândva Tessa pe 
Bluhm. Nici măcar Justin, sceptic înrăit, nu-l considerase 
altfel. Un bărbat capabil să stârnească impulsuri homo- 
erotice în oricare dintre noi, remarcase el odată, absolut 
întâmplător, într-o discuţie cu Tessa. Frumos şi cu o 
exprimare aleasă. Curtenitor faţă de prieteni, dar şi faţă de 
necunoscuţi. Încântător, începând cu vocea gravă, barba 
rotunjită presărată cu fire cărunte şi terminând cu ochii 
mari, rotunzi, cu gene lungi, de african, care niciodată nu te 
slăbeau, cât timp vorbea sau te asculta. Frumos prin 
gesturile zgârcite, dar oportune, care punctau exprimarea 
exactă, inteligentă şi elegant pusă în cuvinte. Frumos, de la 
încheieturile degetelor şi până la trupul grațios, uşor ca 
pana, zvelt şi cu alură felină, ca al unui dansator şi tot atât 
de disciplinat prin autocontrol. Niciodată impertinent, 
niciodată ignorant, niciodată crud, deşi, la fiecare petrecere 
şi conferinţă, întâlnea occidentali atât de neştiutori, încât 
Justin s-ar fi simţit stânjenit în locul lui. Până şi cei mai 
vechi clienţi ai clubului Muthaiga o recunoşteau: Doamne, 
ce om e acest Bluhm! Înainte nu se năşteau asemenea 
negri. Nici nu-i de mirare că mireasa-copilă a lui se simte 
atrasă de el. 

„Atunci, în numele a tot ce e sfânt, de ce nu m-aţi scutit 
de chinuri?” întrebă el furios, adresându-se Tessei sau 
ecranului orb. 

„Fiindcă am avut încredere în tine şi am aşteptat un 
răspuns pe măsură.” 

„Dacă ai avut încredere în mine, de ce nu mi-ai spus?” 


„Fiindcă nu trădez increderea prietenilor şi te invit să 
respecti realitatea şi să mă admiri pentru asta. Nemăsurat 
şi etern. Fiindcă sunt avocat şi când e vorba de secrete - 
după cum avea ea obiceiul să spună - în comparație cu 
mine, mormântul e o gură-spartă. ” 


XIV 


„lar tuberculoza înseamnă o grămadă de bani: dacă nu 
crezi, întreabă la Karel Vita Hudson. De la o zi la alta, 
naţiunile cele mai bogate se vor confrunta cu epidemia de 
tuberculoză, iar  Dypraxa va deveni producătorul 
multimiliardar pe care îl visează orice acţionar de treabă. 
Ciuma Albă, Fiara la Pândă, Vestitul Imitator, Trimisul Morţii 
nu se mai mulţumeşte să-i adune doar pe nenorociţii 
pământului. Face tot ceea ce a făcut şi acum o sută de ani. 
Pluteşte peste tot ca un nor mizer de poluare deasupra 
orizontului occidental, chiar dacă, deocamdată, victimele 
sale se numără tot din rândul săracilor.” 


„— O treime din populaţia lumii infectată cu bacilul” 


„îi spune Tessa computerului, scoțând în evidenţă şi 
subliniind textul pe măsură ce merge mai departe. 


„— În Statele Unite, incidenţa a crescut cu douăzeci la 
sută în decurs de şapte ani... 

— In medie, o persoană netratată la timp transmite 
boala altor zece, chiar cincisprezece persoane pe an... 
— Autorităţile medicale din New York City şi-au 
acordat dreptul de a încarcera victimele TBC-ului care 


nu se supun de bunăvoie masurilor de izolare... 
— Treizeci la sută din toate cazurile cunoscute de TBC 


sunt. În prezent imposibil de tratat cu medicamentele 
existente...” 


„Ciuma Albă nu se naşte în noi înşine - citeşte Justin. Ne 
este transmisă cu forţa prin respiraţia bolnavă, prin 
condiţiile mizere de trai, din cauza igienei precare, apei 
netratate şi criminalei neglijenţe administrative. 

Ţările bogate o detestă, fiindcă reprezintă o ruşine, 
ţinând cont de tradiţia lor administrativă, ţările sărace o 


urăsc fiindcă, în multe dintre ele, este sinonimă cu SIDA. 
Unele ţări refuză să admită că au cazuri, preferând să 
trăiască într-o stare de negare a realităţii, decât să 
recunoască cinstit semnul ruşinii. 

lar în Kenya, la fel ca în alte ţări africane, incidenţa 
tuberculozei a crescut de patru ori de la apariţia virusului 
HIV.” 

Un e-mail stufos din partea lui Arnold enumera 
dificultăţile practice în a trata boala pe teren: 


„— Diagnosticul dificil şi prelungit. Pacienţii trebuie să 
aducă probe de spută mai multe zile la rând. 

— Lucrările de laborator esenţiale - dar microscoapele 
se strică sau se fură. 

— Nu există substanţe de cultură pentru detectarea 
bacililor. Substanţa de cultură se vinde, se bea, se 
termină sau e înlocuită. 

— Tratamentul durează opt luni. Pacienţii care se simt 
mai bine după o lună abandonează tratamentul sau îşi 
vând pastilele. Boala revine la forma rezistentă la 
medicaţie. 

— Pastilele pentru TBC sunt comercializate pe piaţa 
neagră africană ca tratament pentru boli cu 
transmitere sexuală. Organizaţia Mondială a Sănătăţii 
susţine că pacientul care ia tableta trebuie urmărit 
pentru a fi siguri că o înghite. Rezultatul: pastila de pe 
piaţa neagră se vinde «udă» sau «uscată» în funcţie 
de caz, dacă a fost în gura cuiva sau nu...” 


Urmează un post scriptum sec: 


„Tuberculoza ucide mai multe mame decât orice altă 
boală. În Africa preţul îl plătesc întotdeauna femeile. 
Wanza a fost un cobai şi a devenit o victimă. 

Toate femeile din unele sate au slujit drept cobai, aşa 
cum s-a întâmplat cu Wanza.” 


XX xk 


Extrase dintr-un articol de pe pagina a patra din 
International Herald Tribune: „Occidentul prevenit, dar 
vulnerabil la germenii de TBC rezistenți la medicaţie” de 
Donald G. Meneil Jr., New York Times Service. 


Unele pasaje sunt marcate de Tessa. 


„AMSTERDAM - Potrivit unui raport al Organizaţiei 
Mondiale de Ocrotire a Sănătăţii şi al altor grupuri care 
luptă împotriva tuberculozei, în prezent se înregistrează, 
în proporţie crescândă, germeni mortali de tuberculoză 
rezistentă la medicaţie, nu numai în ţările sărace, ci şi în 
cele bogate din Occident. 

«Acesta este un avertisment: atenţie, e posibil să 
devină o criză majoră în viitor», spune doctorul Marcos 
Espinal, cel care a coordonat redactarea raportului. 

Dar cea mai puternică armă pe care o posedă 
comunitatea medicală internaţională pentru a obţine 


fonduri este primejdia că explozia necontrolată a 
numărului de cazuri din ţările lumii a treia va permite 
germenilor __divergenţi să se contopească într-unul 


singur, incurabil, extrem de contagios, care va ataca şi 
Occidentul.” 


Notă de subsol făcută de Tessa, scrisă cu o mână 
crispată în mod misterios, ca şi cum şi-ar fi reprimat în mod 
deliberat sentimentele: 


„Arnold spune: «Ruşii care imigrează în S.U.A., 
îndeosebi cei care vin direct din lagăre, sunt purtători a 
tot felul de germeni TBC multirezistenţi - în realitate, 
într-o proporţie mai mare decât se înregistrează în 
Kenya, unde multirezistent NU este sinonim cu pozitiv 
HIV. Un prieten de-al său tratează cazuri foarte grave în 
zona Bay Ridge din Brooklyn şi numărul lor creşte 


aproape înspăimântător, relatează el. Se afirmă că 
incidenţa la grupurile urbane minoritare care trăiesc în 
zone aglomerate din S.U.A. este în creştere.” 


Sau, exprimat în limbajul bursei de valori pe care îl 
înţelege întreaga lume: dacă piaţa TBC se comportă 
conform prognozelor, miliarde peste miliarde de dolari 
aşteaptă să fie culese, iar cel ce urmează a le obţine este 
Dypraxa - cu condiţia, desigur, ca testele preliminare 
efectuate în Africa să nu provoace efecte secundare 
ireversibile. 

Acest gând îl îndeamnă pe Justin să revină - şi încă de 
urgenţă - la Spitalul Uhuru din Nairobi. Grăbindu-se spre 
masa de numărare a banilor, caută din nou fişierele poliţiei 
şi descoperă şase pagini fotocopiate pline de mâăzgăliturile 
febrile ale Tessei, în timp ce se chinuie să înregistreze 
istoricul exprimat în limbajul unui copil. 


„Wanza este mamă fără a fi căsătorită. 

Nu ştie să scrie sau să citească. 

Am cunoscut-o în satul ei şi am revăzut-o în ghetoul 
Kibera. A rămas însărcinată cu unchiul ei, care a răpit-o 
şi, apoi, a susţinut că ea l-a sedus. E prima ei sarcină. 
Wanza a părăsit satul ca să nu mai fie violată de acel 
unchi sau de un alt bărbat care o hărţuia. 

Ea spune că mulţi oameni din sat sunt bolnavi şi 
tuşesc rău. Mulţi bărbaţi aveau SIDA. De asemenea, 
multe femei... Două gravide au murit recent. Ca şi 
Wanza, mergeau la un centru medical la opt kilometri 
depărtare. Wanza nu a vrut să mai meargă la acel 
centru medical. Se temea că pastilele sunt rele. Asta 
arată că e inteligentă, întrucât majoritatea femeilor au o 
încredere oarbă în doctori, deşi respectă injecţiile mai 
mult decât pastilele. 

În Kibera, au venit să o vadă un bărbat şi o femeie, 
albi. Purtau halate albe, aşa că ea a presupus că erau 


doctori. Cei doi ştiau din ce sat venise. l-au dat nişte 
pastile, aceleaşi pe care le ia în spital. 

Wanza spune că numele bărbatului era Law-bear. Am 
pus-o să rostească de ai multe ori. Lor-bear? Lor-beer? 
Lohrbear? Femeia care a venit cu el nu şi-a spus 
numele, dar a examinat-o pe Wanza şi a luat probe de 
sânge, urină şi spută. 

Au venit de doua ori în Kibera să o vadă. Nu i-a 
interesat starea sănătăţii celorlalţi din colibă. l-au spus 
că va naşte în spital, deoarece era bolnavă. Wanza a 
început să fie neliniştită. Multe gravide din Kibera sunt 
bolnave, dar nu au născut la spital. 

Lawbear a zis că nu va trebui să plătească nimic, va fi 
achitat de altcineva. N-a întrebat de către cine. Zice că 
bărbatul şi femeia erau foarte îngrijoraţi. Nu dorea să-i 
vadă aşa. A glumit pe tema asta dar ei nu au râs. 

În ziua următoare, a venit o maşină după ea. Îi sosise 
termenul. Călătorea pentru prima oară cu o maşină. 
Două zile mai târziu a sosit fratele ei să stea cu ea. 
Auzise că se afla acolo. Kioko ştie să citească şi să scrie 
şi e foarte inteligent. Fratele şi sora se iubesc foarte 
mult. Wanza are cincisprezece ani. 

Kioko afirmă că, atunci când o altă gravidă din sat era 
pe moarte, aceiaşi doi au venit să o vadă şi au luat 
probe de la ea aşa cum au făcut şi cu Wanza. In timp ce 
vizitau satul, au aflat că Wanza fugise în Kibera. Kioko 
spune că cei doi erau foarte curioşi în legătură cu ea şi 
au întrebat cum o pot găsi şi au scris îndrumările lui într- 
un carnet. Aşa au găsit-o pe Wanza în Kibera şi au dus-o 
la Uhuru pentru a o ţine sub observaţie. Wanza e unul 
dintre numeroşii cobai care nu au supravieţuit după ce li 
s-a administrat Dypraxa.” 


XX xk 


La micul dejun, aşezată de cealaltă parte a mesei, Tessa 
îi vorbeşte. E în şapte luni. Mustafa stă în locul pe care şi l-a 


stabilit singur, în bucătărie, dar trăgând cu urechea prin 
uşa întredeschisă, astfel încât să ştie exact când să 
pregătească pâinea prăjită sau când să mai toarne ceai. 
Dimineţile sunt momente de fericire. La fel şi serile. Dar 
dimineaţa conversaţia decurge mai lin. 

— Justin. 

— Tessa. 

— Gata? 

— Numai urechi. 

— Dacă aş răcni la tine Lorbeer - pfui, exact aşa - ce mi- 
ai zice? 

— Laurel. 

— Altceva. 

— Laurel. Coroană. Cezar. Împărat. Atlet. Câştigător. 

— Altceva. 

— Incoronat cu frunze de laur, fructe de dafin, a se culca 
pe lauri, lauri însângeraţi, victorie câştigată prin război 
violent... De ce nu râzi? 

— i se pare specific german? insistă ea. 

— German. Substantiv. Masculin. 

— Pronunţă-l pe litere. 

Se conformează. 

— Ar putea fi olandez? 

— Aşa cred. Aproape. Nu tocmai, dar pe-aproape. Te-ai 
apucat cumva de cuvinte încrucişate? 

— M-am lăsat, răspunde ea gânditoare. Şi asta, aşa cum 
se întâmplă foarte des cu avocata Tessa, e tot. În 
comparaţie cu mine, mormântul e gură-spartă. 


XX xk 


„Nici J, nici G, nici A”, continuă notițele ei. Vrea să spună 
că Justin, Ghita şi Justin nu sunt prezenţi. Se află singură în 
rezervă cu Wanza. 


„15.23: Intră individul cu faţă bovină şi femeia cu 
trăsături slave, în halate albe, al ei desfăcut la gât. li 


însoțesc alţi trei bărbaţi. Toţi poartă halate albe. Cu 
albinele napoleoniene furate pe buzunare. 

Se duc la căpătâiul Wanzei, se holbează la ea. 

Eu: «Cine sunteţi? Ce-i faceţi? Sunteţi doctori?» 

Mă ignoră, se holbează la Wanza, îi ascultă respiraţia, 
îi verifică bătăile inimii, pulsul, temp., ochii, o strigă pe 
nume. Niciun răspuns. 

Eu: «Eşti Lorbeer? Cine sunteţi voi? Cum vă numiţi?» 

Femeia slavă: «Nu e treaba dumitale.» 

Exeunt. 

Femeia e a dracu' de rea. Părul negru vopsit, picioare 
lungi, îşi fâţâie fundul, e imposibil să n-o remarci.” 


Asemenea unui om vinovat prins comiţând o ticăloşie, 
Justin strecoară notițele Tessei sub cel mai apropiat 
morman de hârtii, sare în picioare şi se întoarce îngrozit, 
nevenindu-i să creadă, spre camera cu presa de ulei. 
Cineva bate foarte tare în uşă. Vede uşa mişcându-se în 
ritmul loviturilor. Dominând hărmălaia provocată, se aude 
vocea groaznic de familiară, care răzbate pe rază de 
kilometri, a unui englez aparţinând categoriei celor care nu 
ştiu ce e obstacolul. 

— Justin! leşi afară, băiete! Nu te mai ascunde! Ştim că 
eşti acolo! Suntem doi prieteni cu daruri şi consolări! 

Îngheţat, Justin era incapabil să reacționeze. 

— Te dai la fund, dragă băiete! Faci pe misteriosul! Nu-i 
nevoie! Beth şi Adrian! Prietenii tăi! 

Justin ia repezeală cheile de pe dulap şi, ca un om care 
aşteaptă ora execuţiei, păşeşte orbeşte în lumina soarelui, 
trezindu-se faţă în faţă cu Beth şi Adrian Tupper, cel mai 
renumit cuplu de scriitori ai secolului, cei doi Tupper din 
Toscana, cunoscuţi în întreaga lume. 

— Beth, Adrian! Ce plăcere! făcu el, trântind uşa în urma 
lui. 

Adrian îl prinde pe umeri şi îşi coboară teatral vocea. 


— Dragul meu Justin... Cel pe care-l iubesc zeii... Nu? 
Mmm? Fii bărbat! Asta e, rosteşte el, pe un ton convingător 
de consolare. Eşti singur. Groaznic de singur. 

Lăsându-se îmbrăţişat, Justin îi observă ochii, minusculi şi 
adânciţi în orbite, privind cercetător peste umărul lui. 

— Of, Justin, ce mult am iubit-o, miaună Beth, întinzându- 
şi gura miniaturală într-un arc descendent, a milă, apoi 
îndreptându-se pentru a-l săruta. 

— Unde-i omul de aici, Luigi? întreabă Adrian. 

— La Neapole. Cu logodnica. Se căsătoresc în iunie, 
adaugă Justin inutil. 

— Ar trebui să stea aici, ca să te ajute. În ce lume trăim, 
domnule... A dispărut fidelitatea. S-a terminat cu servitorii 
de profesie. 

— Cel mare e în amintirea Tessei, iar cel mic e pentru 
sărmanul Garth, pentru a fi alături de ea, explică Beth cu 
glas metalic din care sonoritatea pare să fi dispărut. M-am 
gândit să-i plantăm în amintirea lor, nu, Adrian? 

In curte se află camioneta lor, cu compartimentul de 
marfă încărcat în mod ostentativ cu buşteni pentru ochii 
cititorilor lui Adrian, cărora li se sugerează să creadă că îi 
taie pentru el. Legaţi de-a latul acestora se văd doi piersici 
tineri, având pungi de plastic înfăşurate în jurul rădăcinilor. 

— Beth are momente minunate de inspiraţie, aproape că 
strigă Tupper convins. E pe orice lungime de undă. Simţi 
întotdeauna ce se cuvine, nu-i aşa, dragă? „Trebuie să-i 
dăm nişte copaci”, a zis ea. Ştie, vezi? Ştie, ştie! 

— l-am putea planta acum şi se vor prinde ei, nu? spune 
Beth. 

— După masa de prânz, rosteşte Adrian cu fermitate. 

Urmează un picnic simplu, țărănesc - graţie pachetului 
adus de Beth, după cum se exprimă ea, în care se află „o 
pâine, măsline şi câte un păstrăv din afumătoarea noastră, 
dragule... Doar noi trei, cu o sticlă din minunatul tău vin de 
Manzini.” 

Curtenitor chiar de-ar fi să moară, Justin îi conduce spre 
vilă. 


XX xk 


— Doar n-o să jeleşti o veşnicie, băiete. Evreii nici n-o 
fac. Doar şapte zile de doliu, atâta tot. După aceea sunt 
gata să o ia de la capăt. Asta-i legea lor, înţelegi? explică 
Adrian, adresându-se soţiei lui, de parcă aceasta ar fi 
imbecilă. 

Stau în salon, sub heruvimi, şi mănâncă păstrăv ţinând 
farfuria în poală, pentru a duce la capăt ideea de picnic în 
viziunea lui Beth. 

— Au totul scris clar. Ce să facă, cine se ocupă, cât 
durează... După aceea, înapoi la treabă! Justin ar trebui să 
procedeze la fel. N-are rost să /âncezeşti, Justin! Cât 
trăieşti, nu trebuie să stai locului! Dăunează! 

—A, dar nu  trândăvesc, îl contrazice Justin, 
blestemându-se pentru ideea neroadă de a fi desfăcut şi a 
doua sticlă de vin. 

— Şi atunci ce faci? întreabă Tupper, sfredelindu-l pe 
Justin cu ochişorii lui mici şi rotunzi. 

— Păi, Tessa a lăsat o mulţime de lucruri neterminate, 
vedeţi voi, explică Justin fără convingere. În fine, e vorba de 
proprietăţile ei, evident. Şi de fondul pentru acţiuni 
caritabile pe care l-a înfiinţat ea. Plus diverse alte 
mărunţişuri. 

— Ai computer? 

„L-ai şi văzut!” gândi Justin îngrozit în sinea lui. 
„Imposibil! Am fost mai iute decât tine, ştiu sigur asta!” 

— E cea mai importantă invenţie de la tiparniţă încoace, 
dragul meu... Nu-i aşa, Beth? Gata cu secretara, gata cu 
nevasta şi cu tot restul. Tu ce ţi-ai luat? La început, noi ne- 
am opus, nu-i aşa, Beth? Mare greşeală! 

— Nu ne-am dat seama, explică Beth, luând o înghiţitură 
prea zdravănă de vin în comparaţie cu dimensiunile ei. 

— Ah, am luat şi eu ce-am găsit pe aici, răspunde Justin, 
recăpătându-şi stăpânirea de sine. Avocaţii Tessei mi-au 


pus în braţe un maldăr de dischete. Am comandat unul şi 
m-am chinuit cu ele aşa cum m-am priceput mai bine. 

— Inseamnă c-ai terminat. E vremea să te-ntorci acasă. 
Nu mai zăbovi. Ţara are nevoie de tine. 

— Păi, n-am terminat chiar tot, Adrian. Mai am nevoie de 
câteva zile. 

— Cei de la Externe ştiu că eşti aici? 

— Probabil, făcu Justin. 

„Cum de-mi face Adrian una ca asta?! Să mă lipsească 
de orice apărare?! Işi vâră nasul în toate ascunzişurile vieţii 
mele, unde n-are ce căuta, iar eu stau şi-i permit asta?!” 

Urmă un moratoriu, timp în care, spre uriaşa lui uşurare, 
Justin trebuie să asculte extraordinar de plicticoasa relatare 
privind modul în care cel mai mare cuplu de scriitori din 
lume s-a lăsat convertit, împotriva tendinţelor lor fireşti, la 
Internet - o repetiţie finală, neîndoielnic, pentru un nou 
capitol captivant din Povestiri Toscane şi pentru un nou 
computer gratuit din partea producătorilor de calculatoare. 

— Dezertezi, dragul meu, îl avertizează sever Adrian, 
când cei doi dezleagă piersicii din camionetă şi-i duc spre 
cantina, pentru ca Justin să-i planteze mai târziu. E vorba 
de ceva numit datorie. Un cuvânt demodat în zilele noastre. 
Cu cât amâni, cu atât îţi va fi mai greu. Du-te acasă! Te vor 
primi cu braţele deschise. 

— De ce nu-i plantăm acum? întreabă Beth. 

— E o chestie prea emoţionantă, scumpo! Lasă-l s-o facă 
în solitudine. Dumnezeu să te apere, băiete! Lungimea de 
undă... Cel mai important lucru din lume... 

„Aşadar, cine eşti tu?” îl întrebă Justin în gând pe Tupper, 
în timp ce urmărea camioneta îndepărtându-se. „Un 
neştiutor sau parte dintr-o conspirație? Mirosul sângelui te- 
a adus încoace sau a fost ideea lui Pellegrin?” În diferite 
etape ale vieţii sale prezentată în mass-media mai mult 
decât s-ar fi cuvenit, Tupper cochetase cu B.B.C.-ul şi cu un 
ziar britanic de scandal. Dar lucrase şi în spaţioasele 
încăperi ascunse, din partea secretă a Whitehall. Justin îşi 
aduse aminte de o replică a Tessei, făcută într-unul dintre 


momentele ei cele mai muşcătoare: „Tu ce crezi că face 
Adrian cu toate informaţiile pe care nu le foloseşte în cărţile 
lui?” 


XX xk 


Reveni la Wanza, pentru a descoperi doar că jurnalul de 
şase pagini privind boala tovarăşei de rezervă se termina 
într-un mod nesatisfăcător. Lorbeer şi echipa lui vizitează 
salonul de încă trei ori. Arnold îi provoacă de două ori, dar 
Tessa nu aude discuţia. Nu Lorbeer, ci femeia atrăgătoare 
de origine slavă o examinează pe Wanza, în vreme ce el şi 
însoțitorii lui se uită fără niciun folos. Restul se petrece 
noaptea, în timp ce Tessa doarme. Tessa se trezeşte, strigă 
şi urlă, dar nu vine nicio asistentă. Sunt prea 
înspăimântate. Tessa le găseşte doar cu mare greutate şi le 
sileşte să admită că Wanza a murit, iar copilul a fost dus 
înapoi în sat. 

Reaşezând paginile printre documentele de la poliţie, 
Justin se adresă încă o dată computerului. Nu se simţea 
chiar în apele lui. Băuse prea mult vin. Păstrăvul, care 
probabil că stătuse prea puţin la animatoare i-a picat ca o 
piatră în stomac. Tastă ceva, se gândi să se întoarcă la vilă 
pentru a bea o sticlă întreagă de apă minerală. Dar dintr-o 
dată, rămase cu ochii holbaţi la ecran, îngrozit şi incapabil 
să creadă ce vedea. Se uită în altă parte, clătină din cap 
pentru a-şi limpezi mintea, apoi privi din nou. Îşi îngropă 
faţa între palme, dorind să alunge starea de confuzie. Dar 
când privi din nou, mesajul era tot acolo. 


„ACEST PROGRAM A EFECTUAT O OPERAȚIUNE ILEGALĂ. 
ESTE POSIBIL SA PIERDEŢI DATE NESALVATE DIN TOATE 
FERESTRELE CARE SUNT DESCHISE.” 


lar mai jos, sentinţa de condamnare la moarte, un şir de 
căsuțe aşezate ca nişte sicrie ce aşteaptă o înmormântare 
în masă: daţi un clic pe cel pe care-l doriţi îngropat primul. 


Îşi lăsă braţele să-i cadă pe lângă trup, întoarse capul, apoi, 
folosindu-se de călcâie, îşi îndepărtă precaut scaunul de 
computer. 

— Să te ia dracu”, Tupper! şopti el. Fii blestemat, 
blestemat, blestemat! Dar voia de fapt să spună: „Pe mine 
să mă ia dracu!”. 

„E vorba de ceva ce am făcut sau nu am făcut. Ar fi 
trebuit să te închid, animal nenorocit. Guido! Trebuie să-l 
găsesc pe Guido!” 

Işi consultă ceasul. Cursurile se încheie peste douăzeci 
de minute, dar Guido a refuzat să fie luat de la şcoală. 
Preferă să ia autobuzul şcolar, ca toţi ceilalţi băieţi 
obişnuiţi, bravo lui, şi îl va ruga pe şofer să claxoneze când 
ajunge la poartă - moment în care lui Justin îi este îngăduit 
să-l aducă în jeep. Nu avea decât să aştepte. Dacă se 
repezea cu maşina ca să o ia înaintea autobuzului, risca să 
ajungă la şcoală prea târziu şi să trebuiască să gonească 
înapoi. Lăsând computerul baltă, reveni la masa de 
numărat bani, încercând să-şi recapete calmul cu hârtiile 
pe care le prefera de o mie de ori ecranului. 


„Agenția de ştiri PANA (09/24/97) 

In 1995, potrivit Organizaţiei Mondiale a Sănătăţii, Africa 
subsahariană a înregistrat cel mai mare număr de noi 
cazuri de tuberculoză în comparaţie cu orice altă regiune 
de pe glob, precum şi cea mai înaltă rată de infecţii 
combinate TBC şi HIV...” 


„Mulţumesc, ştiam deja asta” 


„Metropolele tropicale vor deveni iadul pe pământ 
Pe măsură ce defrişările ilegale, poluarea aerului şi a 
apei şi extracția nestăvilită a țițeiului distrug 
ecosistemele lumii a treia tot mai multe comunități rurale 
din aceste ţări sunt silite să migreze spre oraşe în 
căutare de muncă, pentru a putea supravieţui. Experții 
prognozează apariţia a zeci şi chiar sute de metropole 


care vor atrage în ghetourile lor un număr uriaş de 
oameni foarte prost plătiţi, asta conducând la rate 
nemaiîntâlnite în privinţa bolilor mortale, precum 
tuberculoza...” 


Auzi în depărtare claxonul unui autobuz. 


XX xk 


— Deci, iar l-ai buşit, spuse Guido cu satisfacţie în glas, 
după ce Justin îl conduse la scena dezastrului. Ai deschis 
căsuţa ei poştală? făcu el în timp ce tasta de zor. 

— Bineînţeles că nu. Nici nu ştiu cum. Ce faci? 

— Ai adăugat ceva şi ai uitat să salvezi? 

— Sigur nu. Niciuna, nici alta. Nu. 

— Atunci nu-i nimic. N-ai pierdut niciun fişier, spuse 
Guido, folosind jargonul programatorilor şi, după ce mai 
apăsă calm pe câteva taste, readuse maşinăria la starea de 
dinainte. Acum putem intra on-line? Te rog! se milogi el. 

— Chiar trebuie? 

— Ca să luăm mesajele trimise ei prin e-mail, pentru 
numele lui Dumnezeu! li trimiteau mesaje sute de oameni 
în fiecare zi şi tu nu vrei să le citeşti. Ce-ai cu oamenii care 
vor să transmită acum mesaje de compasiune şi iubire? Nu 
vrei să afli ce au de spus? Mai sunt e-mail-uri de-ale mele la 
care nu a răspuns! Poate că nici nu a apucat să le citească! 

Guido era în pragul lacrimilor. Luându-l de umeri cu 
blândeţe, Justin îl făcu să se aşeze în faţa tastaturii. 

— Spune-mi ce riscăm, sugeră el. Care e cea mai 
nedorită posibilitate? 

— Nu riscăm nimic. Totul e salvat. Nu există situaţii dintr- 
astea. Efectuăm cele mai simple operaţii cu computerul. 
Dacă mai crapă o dată, e ca mai devreme. Voi salva toate 
e-mail-urile noi. Tessa a salvat totul. Ai încredere în mine! 

Guido conectează laptopul la modem şi-i întinde lui Justin 
un capăt de cablu flexibil. 


— Scoate telefonul şi bagă asta. După aceea suntem 
conectaţi la Internet. 

Justin face întocmai cum i s-a spus. Guido tastează şi 
aşteaptă. Justin se uită peste umărul lui. Cuvinte care ar 
putea fi hieroglife pentru Justin, o fereastră, apoi alte 
hieroglife. O pauză pentru rugăciune şi contemplaţie, 
urmată de un mesaj pe tot ecranul care clipeşte ca o firmă 
luminoasă şi o exclamaţie de dezgust din partea lui Guido. 


„Zonă de pericol!!! 

ACESTA ESTE UN AVERTISMENT SERIOS. 

NU CONTINUAŢI DINCOLO DE ACEST PUNCT. TESTELE 
CLINICE AU DOVEDIT CA EXTINDEREA CERCETĂRILOR 
POATE PROVOCA EFECTE SECUNDARE MORTALE. PENTRU 
SIGURANȚA ŞI LINIŞTEA TA, HARD-DISK-UL A FOST 
CURAŢAT DE TOATE LUCRURILE PERICULOASE.” 


Vreme de câteva secunde în care s-a amăgit singur, 
Justin nu a fost îngrijorat de-a binelea. În alte condiţii, ar fi 
preferat să stea jos la masa de numărat bani şi să 
redacteze o scrisoare furioasă către producători, 
protestând împotriva stilului lor greu inteligibil. Pe de altă 
parte, Guido a demonstrat că, în cele mai multe cazuri, 
câinele care latră nu muşcă. De aceea, se pregăteşte să 
exclame ceva de genul. „Ah, iarăşi! Asta chiar că e 
culmea!” Il vede pe Guido, cu capul înfundat între umeri, 
de parcă l-ar fi pocnit cineva; degetele lui, pe care le ţinea, 
de obicei, răşchirate în aer, stăteau acum de o parte şi de 
cealaltă a tastaturii laptopului. Devenise palid ca bolnavii 
care au nevoie de o transfuzie de sânge. 

— E grav? întreabă Justin moale. 

Aplecându-se precipitat înainte ca un pilot care se 
confruntă cu probleme mari, Guido tastează grăbit seria de 
comenzi de urgenţă. Se vede clar că degeaba, fiindcă se 
ridică, încordându-şi tot trupul, îşi trânteşte o palmă peste 
frunte, închide ochii şi scoate un geamăt înfricoşător. 


— Spune-mi ce se întâmplă! se roagă Justin. Nu poate fi 
chiar atât de grav! Spune-mi! 

Văzând că Guido nu-i răspunde, continuă: 

— Văd c-ai închis. E bine? 

Cu chipul transfigurat, Guido dă din cap: 

— Acum decuplăm modemul. 

Un alt gest din cap. Aceeaşi transfigurare. 

— De ce facem asta? 

— ÎI restartez. 

— Ce-nseamnă asta? 

— Că o să mai aşteptăm un minut. 

— De ce? 

— Poate două. 

— La ce bun? 

— Îi dăm timp să uite. Să se rezolve de la sine. Chestia 
asta nu e normală, Justin. E grav! 

A revenit la jargonul american. 

— Nu avem de a face cu nişte puşti neadaptaţi social 
care se distrează. Crede-mă, chestia asta ţi-o fac nişte 
indivizi foarte răi. 

— Mie sau Tessei? 

Guido clatină din cap: 

— E vorba despre cineva care îţi poartă sâmbetele. 

Deschide din nou computerul, se înalţă pe scaun, inspiră 
lung, iar sunetul seamănă cu un oftat. lar spre încântarea 
lui, Justin vede şirul obişnuit de copii negri făcându-i semne 
de pe ecran. 

— Ai reuşit! exclamă el. Guido, eşti un geniu! 

Dar, chiar în timp ce spune asta, copiii de pe ecran sunt 
înlocuiţi de o clepsidră tremurătoare în care este înfiptă o 
săgeată albă, plasată diagonal. Apoi dispar şi acestea, 
lăsând în loc doar ecranul negru-albăstrui. 

— L-au omorât, suspină Guido. 

— Cum? 

— Ţi-au introdus un virus. Au dat instrucţiuni virusului să 
şteargă hard-disk-ul şi ţi-au lăsat un mesaj ca să te anunţe 
ce ţi-au făcut. 


— Înseamnă că nu e vina ta, spune Justin pe un ton 
convingător. 

— Tessa a descărcat? 

— Am citit tot ce a tipărit. 

— Nu mă refeream la printare! A copiat ceva pe 
dischete? 

— Nu le găsim. Credem că le-a luat în nord. 

— Ce înseamnă în nord? De ce nu le-a transmis prin e- 
mail în nord? De ce trebuia să ducă dischetele cu ea în 
nord? Nu pricep. 

Justin îşi aminteşte de Ham şi se gândeşte la Guido. Şi 
computerul lui Ham a avut un virus. 

— Spuneai că a transmis o groază de mesaje prin e-mail, 
zice el. 

— Cam o dată pe săptămână. Dacă uita într-o 
săptămână, transmitea dublu în următoarea. 

Guido vorbeşte în italiană. Se simte iarăşi ca în prima zi 
în care Tessa l-a găsit; era un copil rătăcit. 

— Ţi-ai verificat e-mail-urile de când a fost ucisă? 

Guido clatină din cap, negând cu tărie. Ar fi fost prea 
dureros pentru el. Nu a avut tăria... 

— Ce-ar fi să mergem la tine şi poţi vedea ce ai primit. 
Vrei? Sper că nu te deranjează. 

In timp ce urcau dealul şi pătrundeau în desişul 
întunecat, Justin nu se gândi la nimeni altcineva decât la 
Guido. Era un prieten rănit, iar singurul scop al lui Justin era 
de a-l duce în siguranţă acasă, la mama lui, să-l liniştească 
şi să se asigure că, de acum înainte, Guido va ieşi din 
starea de apatie şi va deveni micul geniu de doisprezece 
ani, arogant şi vioi, în loc să se simtă ca un infirm a cărui 
viaţă se sfârşise o dată cu moartea Tessei. lar dacă, aşa 
cum bănuia, ei - indiferent cine ar fi fost aceşti ei - îi 
stricaseră computerul la fel cum procedaseră cu cele ale lui 
Ham şi Tessa atunci Guido trebuia consolat şi, în măsura în 
care acest lucru era posibil, ajutat să se liniştească. Aceea 
era singura prioritate a lui Justin, alungând din minte orice 
alte scopuri şi emoţii, fiindcă a le încuraja nu crea decât 


anarhie, însemna îndepărtarea sa de pe calea anchetei 
raţionale şi confundarea încercării de răzbunare cu 
căutarea adevăratei Tessa. 

Parcă automobilul şi, cu o senzaţie de uşurare, îl luă uşor 
de braţ pe Guido. lar acesta, spre surprinderea lui Justin nu 
încercă să-i îndepărteze mâna. Mama lui făcuse un ghiveci 
şi pâine proaspătă, abia scoasă din cuptor, aşa că, la 
insistenţele lui Justin, mai întâi mâncară, doar ei doi, în 
timp ce mama rămase să-i supravegheze îndeaproape. 
Apoi Guido îşi aduse computerul din dormitor, nu se 
conectară un timp, ci rămaseră alături, umăr lângă umăr, 
citind mesajele Tessei despre leii somnoroşi pe care îi 
văzuse în călătoriile ei, despre elefanții EXTRAORDINAR de 
jucăuşi, care ar fi fost în stare să se urce pe jeepul ei, 
strivindu-l, dacă le-ar fi dat cea mai mică şansă, şi despre 
girafele de-a dreptul DISPREŢUITOARE care sunt mulţumite 
DOAR dacă le admiri gâtul lung şi elegant. 

— Vrei o dischetă cu e-mail-urile ei? îl întrebă Guido, 
simțind cu precizie că Justin citise suficient despre 
aventurile Tessei. 

— Dacă eşti atât de amabil, spuse Justin foarte politicos. 
Apoi aş vrea să-mi dai copii ale lucrărilor tale, ca să le pot 
citi pe îndelete şi să-ţi scriu: eseuri, teme şi toate lucrurile 
pe care ai fi dorit să le vadă şi Tessa. 

După ce-i pregăti dischetele, Guido conectă cablul 
telefonului la modem şi urmăriră o turmă frumoasă de 
gazele Thomson în plin galop, după care ecranul se stinse. 
Dar când Guido încercă să revină la desktop, se văzu silit să 
afirme cu glas gâtuit că şi hard-disk-ul lui fusese şters la fel 
ca al Tessei, dar fără să i se transmită mesajul dement 
referitor la teste clinice şi toxicitate. 

— Deci, ea nu ţi-a trimis nimic pentru a păstra în numele 
ei? întrebă Justin, şi-şi simţi vocea semănând cu aceea a 
unui vameş. 

Guido clătină din cap. 

— Niciun mesaj pe care trebuia să-l transmiţi cuiva? Nu 
te-a folosit drept intermediar sau ceva de genul acesta? 


Alte negări din cap. 

— Aşadar, ce materiale importante ai pierdut? 

— Doar ultimele ei mesaje, şopti Guido. 

— Ei, atunci suntem amândoi în aceeaşi situaţie. 

„Sau toţi trei, dacă îl includem şi pe Ham”, gândi el. 

— lar dacă eu pot trece peste asta, înseamnă că şi tu 
poţi. Fiindcă eu am fost căsătorit cu ea. Bine? Pesemne că 
pe computerul ei era vreun virus pe care l-a transmis şi 
computerului tău. E posibil? L-a luat de undeva şi ţi l-a 
transmis şi ţie din greşeală. Da? Nu prea ştiu ce spun, nu-i 
aşa? Imi dau şi eu cu părerea... Ceea ce vreau, de fapt, să 
spun e că nu vom afla asta niciodată. Şi atunci, am putea 
afirma că am avut „ghinion” şi să ne vedem de viaţa 
noastră. Amândoi. De acord? lar tu comandă tot ce-ţi 
trebuie ca să-ţi repari computerul! Da? O să anunţ la biroul 
din Milano că o să apelezi la ei. 

Incredinţat în bună măsură că Guido se mai liniştise, 
Justin îşi luă rămas-bun; adică se urcă în jeep şi cobori 
dealul până la vilă, parcă în curtea din care plecase. Aduse 
laptopul din camera de presat uleiul şi se îndreptă cu el 
spre țărm. Pe durata unor cursuri de instruire, li se spusese, 
iar el era dispus să creadă, că existau oameni deştepţi care 
puteau recupera texte de pe computere ale căror hard- 
disk-uri fuseseră şterse. Numai că aceşti oameni trăiau în 
cadrele oficiale ale vieţii, căruia el nu-i mai aparţinea. Îi 
trecu prin minte să ia legătura într-un fel sau altul cu Rob şi 
Lesley şi să le ceară ajutorul, dar socoti că n-ar fi cazul să 
le creeze probleme. Şi în plus, dacă era cinstit cu sine 
însuşi, computerul Tessei fusese contaminat cu ceva greu 
de definit, ceva murdar de care voia să se debaraseze fizic. 

De aceea, în lumina lunii pe jumătate ascunse între nori, 
merse până spre capătul digului nesigur, trecând în drum 
pe lângă o tăbliță veche de cine ştie când, care, într-o 
formulare isterică, susţinea că acela ce se aventura mai 
departe îşi risca viaţa. După ce ajunse chiar la capăt, 
încredinţă adâncului mării laptopul scos din uz, apoi se 
întoarse în camera cu presa de ulei unde scrise până 


dimineaţă, destăinuind multe lucruri pe care le avea pe 
suflet. 


XX xk 


„Dragul meu Ham, 

Iti scriu prima din ceea ce sper să fie un lung şir de 
scrisori către buna ta mătuşă. N-aş vrea să mă crezi 
nebun, dar dacă ajung sub vreun autobuz aş dori să fii 
amabil şi să înmânezi toate documentele celui mai 
mintos şi netemător dintre membrii breslei tale, să-l 
plăteşti oricât îţi va cere pentru a porni scandalul. În 
felul acesta, i-am face amândoi un mare serviciu Tessei. 

Ca întotdeauna, 
Al tău, Justin”. 


XV 


Până seara târziu, când whiskyul aproape că-l doborâse, 
Sandy Woodrow rămăsese credincios la postul său de la 
Inalta Comisie,  formulând, reformulând şi  şlefuind 
cuvântarea pe care avea să o prezinte a doua zi, la 
întrunirea cancelariei; pendulând între obişnuinţa lui de a 
gândi conform locului pe care-l ocupa în ierarhie şi celalalt 
mod de a pune problemele, care acţiona ca o 
contragreutate mereu imprevizibilă, care îl târa, fără să-l 
prevină, printr-un vălmăşag de fantome acuzatoare, 
silindu-l să urle mai tare decât ele: „Nu existaţi, sunteţi 
doar o înşiruire de năluciri; nu sunteţi legate în niciun fel de 
plecarea precipitată a lui Porter Coleridge la Londra, cu 
soţia şi copilul, în baza îndoielnicei motivații că se 
hotărâseră peste noapte să petreacă un scurt concediu 
acasă şi să găsească o şcoală specială pentru Rosie.” 

lar în anumite momente, gândurile îşi arogau o 
independenţă  bezmetică, întorcând pe toate părţile 
subiecte subversive precum divorţul cu acordul ambelor 
părţi, analizând dacă Ghita Pearson sau fata aceea nouă, 
pe nume Tara nu-ştiu-cum, de la secţia comercială ar putea 
sau nu deveni partenere corespunzătoare de viaţă şi, într-o 
asemenea posibilitate, pe care dintre ele ar prefera-o 
băieţii. Sau dacă, la urma urmelor, nu ar fi fost de preferat 
să ducă o viaţă de lup singuratic, de fapt, cea de acum, 
visând legături, negăsind niciuna, privind cum visul se 
îndepărtează tot mai mult, devenind imposibil de realizat. 
Conducând spre casă cu uşile încuiate şi geamurile maşinii 
închise, reuşi totuşi încă o dată să se vadă în postura de 
cap de familie - de acord, un soţ încă dispus să răspundă 
unor avansuri, dar care bărbat nu e? - însă, în esenţă, era 
acelaşi fiu de soldat cu capul pe umeri, cumsecade şi 
serios, de care Gloria se îndrăgostise până peste cap în 
urmă cu atâţia şi atâţia ani. Tocmai de aceea, când intră în 
casă, rămase surprins, dacă nu chiar jignit, descoperind că 


Gloria nu avusese nicio tresărire telepatică pentru a-i ghici 
intenţiile şi să-l aştepte trează. L-a lăsat să cotrobăie singur 
după mâncare prin frigider. „La urma urmelor, la naiba, 
sunt pe post de Înalt Comisar. Am dreptul la puțin respect, 
măcar în propria casă.” 

— Ceva nou la ştiri? strigă el patetic spre ea, mâncând 
friptura rece de vacă într-o solitudine regească. 

Tavanul sufrageriei, care era un planşeu subţire de 
beton, constituia, în acelaşi timp, şi podeaua dormitorului 
lor. 

— Nu vă vin toate ştirile la prăvălie?! răcni Gloria. 

— Doar nu stăm acolo să ascultăm la radio toată ziua, 
dacă la asta faci aluzie, răspunse Woodrow, lăsând să se 
înţeleagă cum că asta făcea Gloria toată ziua. 

Şi rămase în aşteptare, cu furculiţa la jumătatea 
drumului spre gură. 

— În Zimbabwe au mai fost ucişi doi fermieri albi, dacă 
asta e ştire, anunţă Gloria, după o întrerupere a 
transmisiunii. 

— Parcă eu nu ştiu! Toată ziua ne-au stat pe cap ai lui 
Pellegrin. De ce nu reuşim, mă rog, să-l convingem pe Moi 
să ia legătura cu Mugabe pentru a-l ruga să se mai 
potolească? Din acelaşi motiv pentru care nu suntem în 
stare să-l convingem pe Moi s-o lase mai moale. În general 
acesta e răspunsul... 

Aşteptă să audă un „sărmanul de tine”, dar nu se alese 
decât cu o tăcere misterioasă. 

— Altceva? insistă el. În privinţa ştirilor... Nimic? 

— Ce ştiri ai mai vrea? 

„Ce naiba a apucat-o pe femeia asta?” se întrebă el 
îmbufnat, turnându-şi încă un pahar de vin roşu. „N-a fost 
niciodată în halul ăsta. De când iubiţelul ei văduv a şters-o 
în Anglia, lâncezeşte în casă ca o vacă bolnavă. Nu vrea să 
bea nimic cu mine, nu mănâncă cu mine, nu mă priveşte în 
ochi. Nu vrea să facă nici treaba cealaltă, dar chestia asta 
n-a fost niciodată în fruntea listei. Nici nu se învredniceşte 
să se mai machieze - lucru de mirare.” 


Cu toate acestea, îl încânta că Gloria nu auzise alte veşti. 
Măcar de data asta ştia şi el ceva ce nu ajunsese la urechile 
ei. Când la Londra are loc vreun eveniment fierbinte e 
aproape imposibil să nu se găsească vreun dobitoc de la 
Departamentul de Informaţii care să scape porumbelul în 
faţa reprezentanţilor presei înainte de termenul convenit 
pentru a fi făcută publică ştirea. Dacă-şi ţin gura măcar 
până mâine dimineaţă, lucru pe care i-l ceruse lui Pellegrin, 
va avea probitate în anunţarea veștii. 

—E o chestiune de moral, Bernard, îl prevenise 
Woodrow, pe tonul cel mai convingător şi milităros. Câţiva 
oameni de aici vor fi destul de afectaţi de o asemenea 
veste. Aş vrea să fiu eu acela care le-o prezintă. Mai ales că 
Porter e plecat. 

Le prindea întotdeauna bine să le aducă aminte cine 
conduce misiunea. Trebuie să se arate circumspect, dar 
fără să se agite inutil. Acestea sunt calităţile pe care le 
căută cei de la Londra la cei care urmează a fi avansați. Nu 
trebuie să împingă lucrurile prea departe, desigur, era 
recomandabil să-i lase pe cei de la Londra să constate 
singuri cât de elegant sunt rezolvate chestiunile când 
Porter nu se află la post ca să-şi dea sufletul pentru fiecare 
virgulă pe care o pune într-un raport. 

Dacă era să recunoască cinstit, avea să fie greu pus la 
încercare din cauza acestei aşteptări marcate de 
incertitudine din partea Londrei. „Pesemne că din aceeaşi 
pricină se mistuie de dor Gloria. Reşedinţa Înaltului Comisar 
e la vreo sută de metri depărtare, cu servitori şi tot ce 
trebuie, cu un Daimler în garaj, dar fără steagul care flutură 
doar când şeful Misiunii se află în ţară. Şi uite, Porter 
Coleridge, Inaltul Comisar e absent... lar amărâtul de mine 
îi fac treaba, şi chiar mai bine decât ar face-o el însuşi, 
aşteptând zi şi noapte să aflu dacă, după ce îl suplinesc, 
pot sau nu să joc rolul principal, dar nu ca dublură a lui, ci 
drept succesor oficial, acreditat cum se cuvine, şi să 
primesc tot ce presupune asta - mai exact, reşedinţa, 
Daimler-ul, biroul privat, pe Mildren, încă treizeci şi cinci de 


mii de lire drept spor salarial şi să mai urc o treaptă două 
spre rangul de cavaler.” 

Avea însă de întâmpinat o dificultate majoră. Cei de la 
minister nu prea făceau astfel de promovări în cazul 
oamenilor aflaţi deja la post. Preferau să-i aducă acasă, 
trimiţându-i apoi într-un alt loc. Mai fuseseră şi excepţii, dar 
nu prea numeroase... 

Gândurile i se îndreptară din nou spre Gloria. „«Lady 
Woodrow» - asta ar da-o pe brazdă... Acum e cam 
neliniştită, se vede clar. Ca să nu spună leneşă. Trebuie să-i 
mai trântesc câţiva copii, ca să aibă ce face. Ei, dacă s-ar 
instala la reşedinţă n-ar mai lâncezi. Asta-i sigur. 

Ar avea o singură seară liberă pe săptămână, dacă e 
norocoasă. A devenit şi certăreaţă. Săptămână trecută i-a 
sărit muştarul şi s-a certat cu Juma pentru că a împodobit 
camera de la demisol, o chestie absolut neimportantă.” lar 
luni, deşi el nu credea că va apuca ziua să vadă una ca 
asta, a reuşit să pună la cale ruptura cu cea mai târfă 
dintre târfe, Elena, casus be/li!! rămânând imposibil de 
precizat. 

— N-ar fi cazul s-o invităm pe Elena, împreună cu familia, 
la masa de seară, draga mea? sugerase el cu cavalerism. 
Nu ne-am mai văzut la un păhărel cu ei de luni în şir. 

— Dacă le simţi lipsa, invită-i tu, îi recomandase Gloria 
pe un ton glacial, aşa că el renunţase. 

Dar el simţea pierderea. Lipsita de prietenia unei femei, 
Gloria era ca un motor fără angrenaje. Faptul - 
extraordinarul fapt - că stabilise un soi de armistițiu cu 
arma la picior cu Ghita Pearson, cea cu ochi ca de 
căprioară, nu-l consola câtuşi de puţin. Nu mai departe de 
câteva luni în urmă, Gloria o respingea pe Ghita pe criteriul 
că nu era o persoană care să merite prea mult interes. „Nu 
mă simt în largul meu cu fiice de brahmani educate în 
Anglia care vorbesc la fel ca noi, dar poartă haine de 
dervişi”, îi spusese ea Elenei, fără să ştie că el auzise. „lar 
acea doamnă Quayle exercită o influenţă nefastă asupra 


11 Casus belli (lat.) - cauza declanşării războiului (n.tr.). 


ei.” Ei bine, acum doamna Quayle era moartă şi Elena 
fusese trimisă la Coventry. lar Ghita, care purta straie de 
derviş fusese desemnată în calitate de ghid, să o ducă pe 
Gloria într-un tur prin ghetoul Kibera, cu intenţia precisă de 
a-i găsi un post de voluntar la una din organizaţiile de 
ajutorare. lar asta, colac peste pupăză, chiar în momentele 
în care purtarea Ghitei îi provoca lui Woodrow destule 
dureri de cap. 

În primul rând, era vorba de spectacolul dat de ea la 
înmormântare. De acord, nu exista nicio reglementare 
privind comportamentul la funeralii, asta era adevărat... Cu 
toate acestea, Woodrow socotea că, prin purtare, Ghita se 
lăsase pradă sentimentelor. Apoi, urmase ceea ce el ar fi 
numit perioada de doliu agresiv, perioadă în care Ghita 
umbla prin cancelarie ca o dementă, refuzând cu orice preţ 
să-l privească în ochi, în vreme ce, în trecut, el o 
considerase drept - hmm... - o candidată la grațiile lui. lar 
apoi, vinerea trecută, fără a oferi până şi cea mai 
elementară explicaţie, ceruse o zi liberă, deşi, ca proaspătă 
angajată a cancelariei - şi cea mai tânără - încă nu-şi 
câştigase acest drept. Cu toate acestea, din preaplinul 
inimii, el spusese: „Bine, Ghita, în regulă, cred că se poate, 
dar să nu-l dai gata pe bietul băiat”. Nu fusese nimic 
jignitor, doar o glumă nevinovată între un bărbat mai 
vârstnic şi căsătorit şi o fată tânără şi frumoasă însă, dacă 
privirile ar putea ucide, el ar fi trebuit să cadă lat la 
picioarele ei. 

Şi ce făcuse în ziua liberă pe care i-o acordase - fără ca 
măcar să-şi ia rămas-bun? Zburase până la nenorocitul 
acela de lac, Turkana, cu un avion închiriat, împreună cu un 
grup de vreo zece femei care formaseră un club al 
sprijinitorilor Tessei Quayle şi depuseseră o coroană, 
bătuseră în tobe, cântaseră imnuri, în locul în care fuseseră 
asasinați Tessa şi Noah! Woodrow aflase asta abia luni la 
micul dejun, când deschisese Nairobi Standard şi-i văzuse 
fotografia, aşezată în centru, între două femei africane 


uriaşe, pe care şi le amintea ca prin ceaţă de la 
înmormântare. 

— Bine, Ghita Pearson, îţi arăt eu, pufnise el, împingând 
ziarul peste masă către Gloria. Vreau să spun că, pentru 
numele lui Dumnezeu, să lăsăm morţii în pace, nu să-i 
dezgropăm una-două! Bănuiam eu că are o slăbiciune 
pentru Justin... 

— Dacă nu l-ar fi avut invitat pe ambasadorul Italiei m-aş 
fi dus şi eu cu ele până acolo, îi răspunse Gloria, cu o voce 
din care răbufni reproşul. 

Lumina din dormitor era stinsă. Gloria se prefăcea că 
doarme. 


XX xk 


— Vreţi să vă aşezaţi, vă rog, doamnelor şi domnilor? 

De la etajul de deasupra răzbătea zgomotul unei maşini 
de găurit. Woodrow îl trimise pe Mildren să le ceară să 
înceteze, în vreme ce el, în mod ostentativ, îşi făcu de lucru 
cu hârtiile de pe birou. Zgomotul încetă. Fără a se grăbi, 
Woodrow ridică din nou privirea şi constată că toată lumea 
se strânsese în faţa lui, inclusiv Mildren, care gâfâia. In mod 
excepţional, Tim Donohue şi asistenta lui, Sheila, fuseseră 
rugaţi să participe şi ei. Întrucât Înaltul Comisar nu era în 
ţară, deci nu avea întâlniri la care să-i ia cu el şi pe alţii, 
Woodrow  insistase să fie invitaţi toţi membrii corpului 
diplomatic. Aşa se explica prezenţa ataşatului militar şi a 
celui pe probleme legate de serviciile secrete, precum şi a 
lui Barney Long, de la secţia comercială. Şi sărmana Sally 
Aitken, care fusese detaşată temporar la Ministerul 
Agriculturii şi Pescuitului, bâlbâindu-se şi îmbujorată de 
emoție. Ghita, băgă el de seamă, stătea într-un colţ, locul 
ei obişnuit, de la moartea Tessei; se străduia din răsputeri 
să treacă nevăzută. Spre iritarea sa, ea purta şi acum 
eşarfa neagră din mătase care amintea de bandajul murdar 
din jurul gâtului Tessei. Privirile piezişe pe care le arunca 


sugerau flirtul sau disprețul? Cum puteai fi sigur de asta în 
cazul unei femei frumoase de origine eurasiatică? 

— Avem o poveste cam tristă, prieteni, începu el plin de 
vervă. Barney, n-ai vrea să te ocupi de uşă, cum se zice în 
America? Nu trebuie s-o păzeşti, e de ajuns s-o încui. 

Râsete, dar reţinute şi trădând o uşoară îngrijorare. 

Trecu direct la subiect, exact cum plănuise. Ceva de 
genul „ia taurul de coarne, doar suntem profesionişti...” 
Dar, de asemenea, trădând implicit curaj în modul în care 
imiţi stilul Înaltului Comisar, care mai întâi îşi verifică 
notițele, apoi bate cu capătul neascuţit al creionului în ele 
şi îşi îndreaptă umerii înainte de a se adresa celor de faţă. 

— În dimineaţa aceasta am a vă comunica două 
chestiuni. Prima dintre ele rămâne secretă până veţi auzi 
povestea la buletinul de ştiri, furnizată de serviciul britanic 
sau de cel kenyan, nu ştiu care va fi primul. Azi la ora 
douăsprezece, politia kenyană va emite un mandat de 
arestare împotriva doctorului Arnold Bluhm pentru uciderea 
premeditată a Tessei Quayle şi a şoferului Noah. Kenyenii 
au luat legătura cu guvernul belgian şi şefii lui Bluhm vor fi 
anunţaţi în prealabil. Noi ştim mai devreme datorită 
implicării Scotland Yard-ului, care va trimite dosarul la 
Interpol. 

După această bombă nu se aude nici măcar scârţâitul 
vreunui scaun. Niciun semn de protest, nicio exclamaţie de 
uimire. Doar ochii enigmatici ai Ghitei fixaţi asupra lui, 
admirativi sau plini de ură. 

— Ştiu că acest lucru vine ca o lovitură pentru voi toţi, 
îndeosebi pentru cei care l-au cunoscut şi l-au agreat pe 
Arnold. Dacă vreţi să vă preveniţi partenerii de viaţă, aveţi 
permisiunea mea, dar să se păstreze discreţia. 

În minte îi vine Gloria care, până la moartea Tessei îl 
respinsese pe Bluhm, pe care îl considera un gigolo ratat, 
însă acum, în mod misterios, era preocupată de binele lui. 

— Nu pot afirma că mă încântă ideea, se confesă 
Woodrow, ca un maestru discret al afirmațiilor cu dublu 
înţeles. Vor urma ca de obicei, explicaţiile facile privind 


motivele, desigur. Relaţia Tessa-Bluhm va fi întoarsă pe 
faţă şi pe dos la nesfârşit. lar dacă va fi vreodată prins, va 
avea loc un proces cu mare scandal. Astfel că, din punctul 
de vedere al Misiunii, veştile acestea nu puteau fi mai 
neplăcute. În această etapă, nu deţin informaţii privind 
soliditatea probelor. Mi s-a spus că sunt clare, dar orice 
poliţie susţine asta, nu? 

Aceeaşi asprime se simţea în umorul lui căznit. 

— Aveţi întrebări? 

Niciuna, evident. Vestea părea să fi lăsat cam fără grai 
pe toată lumea. Până şi Mildren, care avea cunoştinţă de ea 
de seara trecută, nu găsise ceva mai bun de făcut decât să 
se scarpine la nas, unde avea pesemne o mâncărime. 

— A doua veste este legată de prima însă e cu mult mai 
delicată. Partenerii nu vor fi informaţi decât cu aprobarea 
mea prealabilă. Personalul de la baza ierarhiei va fi 
informat selectiv, dacă este cazul, dar după verificările 
necesare. De către mine sau de către Înaltul Comisar, dacă 
şi când va reveni. Nu de către dumneavoastră, vă rog! M- 
am făcut înţeles? 

Se făcuse. De astă dată, urmară gesturi aprobatoare din 
cap, nu doar priviri bovine. Toţi ochii erau îndreptaţi asupra 
lui; cei ai Ghitei nici nu se dezlipiseră de el. „Doamne, s-a 
îndrăgostit de mine: cum o să ies din situaţia asta? îşi urmă 
gândul până la capăt. Sigur! De aceea se apropie de Gloria! 
Întâi s-a tinut de Justin, acum după mine! Se slujeşte de 
relația dintre cupluri, niciodată nu acționează decât dacă 
există şi soţia!” Îşi umflă pieptul şi-şi continuă prezentarea 
ştirilor pe un ton bărbătesc. 

— Îmi pare teribil de rău că trebuie să vă informez că 
fostul nostru coleg Justin Quayle a dezertat. Probabil ştiţi că 
a refuzat cazarea când a sosit la Londra spunând că preferă 
să se descurce singur etc. A participat la o discuţie cu cei 
de la Personal, a fost la o masă cu Pellegrin în aceeaşi zi. 
Ambii l-au descris ca fiind stresat, mohorât şi ostil, 
sărmanul de el! | s-a oferit protecţie şi consiliere, dar le-a 
refuzat. După aceea a dispărut. 


Acum Woodrow îi făcea discret curte lui Donohue, nu 
Ghitei. Cu o grijă premeditată, ochii lui Woodrow rămaseră 
fixaţi asupra altor persoane decât asupra celor doi. Mai 
precis, privirea îi oscilă între zona mediană din faţa lui şi 
notitele de pe birou. In realitate însă era concentrată 
asupra lui Donohue şi se convinse cu tot mai multă tărie, 
de parcă ar mai fi fost nevoie, că Donohue şi slăbănoaga 
aceea de Sheila fuseseră preveniţi mai de mult în legătură 
cu dezertarea lui Justin. 

— In chiar ziua în care a ajuns în Anglia, mai precis în 
aceeaşi noapte, Justin a transmis o scrisoare oarecum 
nesinceră către şefa de la Personal, anunțând că îşi va lua 
o vacanţă pentru a rezolva afacerile soţiei. A apelat la 
poşta obişnuită, ceea ce, de fapt, i-a oferit trei zile pentru a 
pleca din Anglia. Până să se mişte cei de la Personal pentru 
a-l potoli - spre binele lui, aş putea adăuga - el dispăruse 
din vizorul tuturor. Există indicii că a făcut eforturi 
considerabile pentru a-şi ascunde acţiunile. A fost 
descoperit pe insula Elba unde Tessa avea proprietăţi, dar 
până să prindă ministerul de veste, el plecase deja de 
acolo. Incotro a luat-o, doar Dumnezeu ştie, dar există 
anumite bănuieli. Nu făcuse cerere oficială de concediu, 
bineînţeles, şi ministerul, în ceea ce-l priveşte, se străduia 
să decidă cum să procedeze pentru a-l repune pe picioare - 
găsindu-i un locşor unde să-şi poată linge rănile vreme de 
un an sau doi. 

Woodrow ridică din umeri pentru a sugera că 
recunoştinţa e un sentiment greu de găsit pe lumea asta. 

— In fine, orice ar face, e singur. Şi sigur nu acţionează 
spre binele nostru. 

Se uită mâhnit la ascultători, apoi reveni la însemnări. 

— Chestiunea prezintă şi un element de securitate, pe 
care nu vi-l pot împărtăşi, astfel că ministerul este de două 
ori mai preocupat să afle unde şi cum o să apară iar la 
suprafaţă. Cei de acolo sunt îngrijoraţi pe drept cuvânt în 
ceea ce-l priveşte, după cum sunt convins că şi pe voi vă 
preocupă. După ce a dovedit o ţinută foarte demnă şi un 


bun autocontrol cât a fost aici, acum pare să o fi luat razna 
din cauza încordării. 

Woodrow ajunsese la partea cea mai dificilă, dar cei din 
faţa lui erau oameni trecuţi prin multe. 

— Avem diferite supoziţii venite din partea unor experţi, 
dar niciuna dintre ele, din punctul nostru de vedere, nu 
este plăcută. 

Fiul generalului mărşăluieşte cu demnitate mai departe. 

— O probabilitate, potrivit părerii băieţilor inteligenţi care 
analizează toate amănuntele acestui caz, este că Justin 
traversează o perioadă de negare - cu alte cuvinte, refuză 
să accepte că soţia lui a murit şi a plecat să o caute. E 
foarte dureros, dar vorbim de logica unei minţi temporar 
tulburate. Sau, mai bine zis, sperăm noi că situaţia ar fi 
temporară. O altă teorie, la fel de probabilă sau de 
improbabilă, afirmă că a pornit o acţiune de răzbunare, 
căutându-l pe Bluhm. Se pare că Pellegrin, neavând decât 
cele mai bune intenţii, a lăsat să-i scape că Bluhm este 
suspectat de uciderea Tessei. Pesemne că Justin a acceptat 
ideea asta şi a pornit căutarea. Trist... Mai trist nici că se 
poate... 

Vreme de o clipă, în viziunea mereu fluctuantă pe care o 
avea despre sine, Woodrow se transformă în întruchiparea 
acestei tristeţi. Avea pe faţă expresia de om cumsecade a 
unui funcţionar superior din serviciul străin britanic. 
Devenise judecătorul roman, care nu se grăbea să 
delibereze, amânând cât putea pronunţarea sentinţei. Era 
omul de lume, care nu se teme să ia hotărâri în situaţii 
dificile, însă este decis să se lase mânat doar de cele mai 
bune gânduri. Încurajat de calitatea ireproşabilă a 
prestaţiei de până în acest punct, se simţi liber să şi 
improvizeze. 

— Se pare că oamenii care trec prin situaţia lui Justin au 
foarte rar programe de care să fie conştienţi. Trec pe pilot 
automat, aşteptând doar o scuză pentru a acţiona în 
direcţia a ceea ce, oricum, au plănuit în mod inconştient. 


Ceva asemănător sinucigaşilor. Cineva spune ceva în 
glumă şi - zdrang! - procesul s-a declanşat. 

Vorbea prea mult? Prea puţin? Ghita îl ţintuia ca o sibilă 
furioasă şi depistă ceva şi în străfundul ochilor gălbui ai lui 
Donohue, ceva ce nu înţelegea. Dispreţ? Furie? Sau doar 
aerul ca avea un cu totul alt scop la care revenea în mod 
constant? 

— Dar mă tem că teoria cea mai plauzibilă a ceea ce se 
petrece în mintea lui Justin în aceste momente - aceea care 
confirmă faptele cunoscute şi este, de fapt, luată în serios, 
trebuie să va spun, de către psihologii ministerului - este 
că Justin a ajuns sa creadă într-o conspirație, ceea ce ar 
putea fi foarte grav. Dacă nu te adaptezi realităţii, începi să 
inventezi conspirații. Dacă nu eşti în stare să accepţi că 
mama îţi moare de cancer, atunci dai vina pe doctorul care 
o îngrijeşte. Şi pe chirurgi. Apoi pe anestezişti. Şi pe 
asistente. Care erau toţi în cârdăşie, bineînţeles. Şi, 
împreună, au conspirat să o elimine. Asta pare să fie exact 
ce îşi spune Justin în legătură cu Tessa. Ea nu a fost doar 
violată şi ucisă. Tessa a fost victima unei intrigi 
internaţionale. N-a murit fiindcă era tânără, atrăgătoare şi 
extrem de nefericită, ci pentru că ei; au vrut ca ea să 
dispară. Cine sunt aceşti e; - cred că depinde de voi să 
aflaţi. Poate fi zarzavagiul din apropiere sau doamna de la 
Armata Salvării care ţi-a sunat la uşă şi a vrut să-ţi vândă 
un exemplar al revistei lor. Toţi sunt amestecați. Toţi 
aceştia au conspirat să o ucidă pe Tessa. 

Un ecou de râsete jenate. Ingroşase prea mult lucrurile 
sau ceilalţi îi veneau în întâmpinare? Trebuia să 
concentreze prezentarea. Generalizase prea mult. 

— Ori, în cazul lui Justin, poate fi vorba de băieţii lui Moi, 
de „Marile Afaceri”, de Ministerul de Externe şi de noi, cei 
din această încăpere. Toţi suntem conspiratori. lar Justin e 
singura persoană care ştie asta ceea ce constituie un alt 
element al paranoiei lui. Victima, după părerea lui Justin nu 
este Tessa, ci el însuşi. Cine-ţi sunt duşmanii, dacă te afli în 
situaţia lui Justin? Sunt cei pe care i-ai ascultat ultima oară, 


cărţile şi ziarele pe care le-ai citit în ultima vreme, filmele 
pe care le-ai văzut şi chiar bioritmul zilei respective. 
Apropo, ni s-a spus că Justin bea mult, ceea ce nu cred că 
era cazul când a lucrat cu noi. Pellegrin a afirmat că masa 
de prânz pentru doi la clubul său l-a costat salariul pe o 
lună. 

Încă o serie de râsete firave şi crispate, împărtăşite mai 
de toţi, cu excepţia Ghitei. Continuă să divagheze, ca un 
patinator care face nenumărate figuri iscusite, admirându- 
şi propria măiestrie, trasând urme pe gheaţă, răsucindu-se, 
alunecând, plutind. „Asta e ceea ce urai cel mai mult la 
mine”, gândeşte el, adresându-se Tessei în timp ce execută 
o piruetă şi revine la ea „«Asta e vocea care a ruinat 
Anglia», mi-ai spus în joacă în timp ce dansam. «Asta e 
vocea din pricina căreia s-au scufundat mii de vase, şi toate 
erau ale noastre.» Foarte amuzant... Bine, ascultă acum 
vocea asta, fata mea! la aminte la talentul cu care 
demontez reputația fostului tău soţ, cu aprobarea 
generoasă a lui Pellegrin şi graţie celor cinci ani de 
pervertire a minţit petrecuţi în cadrul Departamentului 
Informaţii - întotdeauna verosimile - al Ministerului de 
Externe!” 

Îl cuprinse un val de greață când, vreme de o clipă, 
detestă lipsa de sentiment din caracterul lui contradictoriu. 
Era greaţa care l-ar putea sili să iasă în goană din încăpere 
sub pretextul unui telefon urgent sau a unei necesităţi 
fiziologice, doar ca să se lepede de sine; sau care l-ar putea 
îndruma nesigur chiar spre acest birou, ca să deschidă 
sertarul şi să înşface o filă de hârtie cu antetul Maiestăţii 
Sale şi să umple golul din sine cu declaraţii de adoraţie şi 
promisiunea de a deveni mai îndrăzneţ. „Cine mi-a făcut 
toate astea?” se întrebă în timp ce continua să vorbească. 
„Cine m-a făcut să fiu astfel? Anglia? Tatăl meu? Şcolile 
prin care am trecut? Mama, patetică şi veşnic terorizată? 
Sau cei şaptesprezece ani de minciuni în slujba ţării mele? 
«Sandy, atingem o vârstă», ai avut amabilitatea să-mi spui, 
«când copilăria noastră nu mai constituie o scuză. 


Problema în cazul tău, este că vârsta asta va fi în jur de 
nouăzeci şi cinci de ani».” 

Îşi continuă cruciada. Redevenise sclipitor. 

— Mă tem că nu vă pot lămuri care este conspirația pe 
care a visat-o Justin şi care ar fi rolul nostru, al Inaltei 
Comisii - fie că suntem în legătură cu masoneria, iezuiţii 
sau Klu Klux Klan-ul sau Banca Mondială. Tot ce vă pot 
spune este că Justin nu se mai află cu noi. A făcut deja 
unele insinuări grave, care pot trece drept plauzibile, a 
rămas încântător - dar când n-a fost aşa? - şi este foarte 
posibil ca, mâine sau peste trei luni, să vină încoace. 

Se crispă din nou. 

— Caz în care, vouă tuturor - colectiv şi individual - vi se 
solicită, vă rog, iar aceasta nu este o cerere, regret, Ghita, 
e un ordin direct - indiferent de sentimentele voastre 
personale faţă de Justin, credeţi-mă, nici eu nu fac 
excepţie, fiindcă e un tip simpatic, bun, generos, cu toţii 
ştim asta - ca, indiferent de ora din zi sau din noapte, să 
mă informaţi pe mine. Sau pe Porter, când se întoarce. Sau 
- o privire spre el - pe Mike Mildren. 

Fusese cât pe ce să rostească Mildred. ` 

— Sau, dacă e noapte, pe ofițerul de serviciu de la Inalta 
Comisie, imediat. Înainte de a ajunge presa sau poliția la el, 
anunţaţi-ne pe noi! 

Ochii Ghitei, pe care îi studie fără să se jeneze, îi părură 
mai întunecaţi şi mai languroşi decât de obicei, iar ai lui 
Donohue, mai bolnavi. Cei ai slăbănoagei de Sheila 
deveniseră strălucitori ca diamantele şi nu clipeau. 

— Pentru a şti mai precis la ce ne referim şi din raţiuni de 
securitate, cei de la Londra i-au dat numele de cod 
„Olandezul”. Ca în Olandezul Zburător. Dacă, din 
întâmplare - puţin probabil, dar noi vorbim acum despre un 
om profund alienat, cu sume considerabile de bani la 
dispoziţie - dacă întâmplător vă apare în cale - direct, 
indirect, din auzite, indiferent - sau a făcut-o deja, atunci 
pentru binele lui şi al nostru, ridicaţi receptorul, de unde v- 
aţi afla şi spuneţi: Am ceva în legătură cu Olandezul, 


Olandezul face asta şi asta, am primit o scrisoare de la 
Olandez, tocmai mi-a telefonat sau mi-a transmis un fax 
sau mesaj, stă aici, în faţa mea, pe un fotoliu. Ne-am 
înţeles asupra acestui punct? Intrebări? Da, Barney? 

— Aţi spus „insinuări grave”... La adresa cui? Insinuând 
ce anume? 

intrase în zona primejdioasă. Woodrow  discutase 
îndelung aceste aspecte cu Pellegrin, folosind telefonul 
codificat. 

— Încă nu ne este clar pe deplin. E obsedat de produsele 
farmaceutice. Din câte bănuim, a reuşit să se autoconvingă 
de faptul că producătorii unui anumit medicament - şi 
inventatorii - se fac răspunzători de asasinarea Tessei. 

— Nu crede că i-au tăiat gâtul? Doar a văzut cadavrul, 
revine Barney, dezgustat. 

— Mă tem că problema cu medicamentul datează din 
perioada aceea nefericită, petrecută în spitalul de aici. Aşa 
ar fi murit copilul. Aceasta a fost prima lovitură a 
conspiratorilor. Tessa s-a plâns producătorilor, aşa că ei au 
ucis-o şi pe ea 

— E periculos? întreabă Sheila subordonata lui Donohue, 
probabil pentru a demonstra tuturor celor prezenţi că nici 
ea nu cunoaşte mai multe. 

— Ar putea fi periculos. Aşa ni s-a spus de la Londra. 
Ţinta lui principală e compania care a produs medicamentul 
otrăvitor. La urma urmelor, a fost conceput de oameni de 
ştiinţă. Apoi sunt cei care s-au ocupat de plasarea lui, ceea 
ce înseamnă, în cazul de faţă, compania din Nairobi care îl 
importă, ceea ce trimite la compania ThreeBees, deci 
trebuie să-i prevenim şi pe ei. 

În ceea ce-l privea pe Donohue, Woodrow nu descoperi 
nicio tresărire. 

— Şi permiteţi-mi să repet că avem de-a face cu un 
diplomat britanic aparent raţional şi stăpânit. Nu vă 
aşteptaţi să vedeţi vreun nebun cu părul vopsit şi brete 
încrucişate de culoare galbenă, care face spume la gură. Pe 
dinafară, a rămas domnul de care ne amintim toţi cu 


duioşie. Manierat, bine îmbrăcat, atrăgător şi teribi/ de 
politicos. Asta până începe să strige că oculta mondială i-a 
ucis copilul şi soţia 

Făcu o pauză. O constatare personală: „Doamne, ce 
resurse are omul acesta!”, apoi urmă: 

— E tragic. Mai mult decât tragic. Cred că toţi cei care i- 
am fost apropiaţi simţim asta. Dar tocmai de aceea trebuie 
să vă avertizez. Lăsați sentimentele deoparte, vă rog! Dacă 
Olandezul vă apare în cale, trebuie să ne daţi imediat de 
ştire. Bine, domnilor? Vă mulţumesc. Alte probleme, dacă 
tot suntem aici cu toţii? Da, Ghita... 


XX xk 


Dacă până atunci lui Woodrow îi fusese greu să 
descifreze sentimentele Ghitei, de astă dată aproximase 
mai bine starea ei sufletească decât îşi imaginase. Ea 
tocmai se ridica în picioare, în vreme ce restul lumii, 
inclusiv Woodrow, stătea jos. Era conştientă de acest lucru. 
Şi se ridica în picioare pentru a fi văzută. Dar, mai presus 
de toate, se ridica pentru că în viaţa ei nu mai ascultase o 
asemenea înşiruire de minciuni răuvoitoare şi pentru că 
primul ei impuls fusese să nu le accepte stând ca de piatră. 
De aceea stătea dreaptă, în picioare: în semn de protest, 
revoltă, oţelindu-se pentru a-l cataloga pe Woodrow drept 
un mincinos neruşinat; şi fiindcă în viaţa ei scurtă şi plină 
de uimiri nu cunoscuse oameni mai buni decât Tessa, 
Arnold şi Justin. 

Toate acestea îi erau foarte clare. Dar când mătură cu 
privirea întreaga încăpere - feţele serioase şi convinse ale 
ataşatului militar şi ataşatului comercial, a lui Mildren, 
secretarul privat al Înaltului Comisar, văzând ochii care se 
îndreptaseră asupra ei - şi când se uitase drept în ochii 
mincinoşi şi insinuanţi ai lui Sandy Woodrow, îşi dădu 
seama că trebuia să găsească o altă cale. 

Cea aleasă de Tessa. Nu din laşitate, ci din raţiuni 
tactice. 


A-i spune lui Woodrow că minţise fără să clipească ar fi 
însemnat să câştige un minut de glorie îndoielnică, urmată 
de o concediere sigură. Şi ce putea dovedi? Nimic. 
Minciunile rostite de Woodrow nu erau nicidecum propria 
lui urzeală. Reprezentau o lentilă strâmbă rostuită cu 
minuţiozitate, care transforma lucrurile reale în plăsmuiri 
monstruoase, dar le dădea aparenţa de adevăruri de 
nezdruncinat. 

— Da, dragă Ghita... 

Woodrow îşi lăsase capul uşor pe spate, ridicând din 
sprâncene şi ţinând gura întredeschisă ca un dirijor de cor, 
parcă pregătit să cânte împreună cu ea. Ghita îşi întoarse 
rapid privirea de la el. „Faţa bătrâniciosului Donohue e 
plină de riduri verticale, gândi ea. Sora Marie de la şcoala 
de maici avea un câine care semăna cu el. «Obrajii unui 
copoi se numesc buze căzute», aşa mi-a zis Justin. Cu 
Sheila am jucat badminton seara trecută şi ea e cu ochii pe 
mine.” Spre uimirea ei, Ghita se trezi adresându-se celor 
prezenţi: 

— Hmm, s-ar putea să nu fie momentul cel mai potrivit 
să vorbesc despre aşa ceva Sandy. Probabil că trebuia să 
mai amân câteva zile, începu ea. Având în vedere câte se 
petrec. 

— Ce anume să amâni? Nu ne mai fierbe, Ghita! 

— Am primit cererea prin Programul de Alimentaţie 
Mondială, Sandy. Ne cer tot mai insistent să trimitem un 
reprezentant de la C.E.D.A.E. să participe la următorul 
seminar restrâns pe tema „Consumatorii şi întrajutorarea”. 

Era o minciună. O minciună eficientă, acceptabilă, de la 
care putea merge mai departe. Printr-un  şiretlic 
providenţial inventase din nimic o cerere insistentă din 
memorie şi o reformulă pentru a părea o invitaţie 
imperioasă. În cazul în care Woodrow ar cere dosarul, n-ar 
avea nici cea mai vagă idee ce să facă. Dar nu avea să-l 
ceară. 

— Consumatori de ce anume, Ghita? întrebă Woodrow, 
printre râsete înfundate, venite ca o uşurare pentru Ghita. 


— E vorba de ceea ce se numeşte „strângerea de 
ajutoare”, Sandy, răspunse Ghita cu severitate, pescuind o 
nouă expresie din jargonul folosit în acea circulară. Modul 
în care o comunitate, care a primit ajutoare substanţiale în 
alimente şi medicamente se poate susţine singură, după ce 
nu i se mai acordă sprijin. Acesta e subiectul. Ce măsuri de 
prevedere trebuie luate de către donatori pentru a se 
asigura că prevederile logistice corespunzătoare rămân în 
funcţie şi nu rezultă niciun fel de lipsuri nedorite. Se acordă 
o mare importanţă discuţiilor pe această temă. 

— Da, mi se pare normal. Şi cât durează sesiunea asta 
de discuţii? 

— Trei zile, Sandy. Marţi, miercuri şi joi, cu posibilitatea 
prelungirii cu o zi, două. Problema noastră este că acum, 
după plecarea lui Justin, nu mai avem reprezentant în 
C.E.D.A.E., Sandy. 

— Deci, te întrebai dacă poţi pleca tu în locul lui, exclamă 
Woodrow, însoţindu-şi vorbele de un hohot de râs prin care 
arăta că ştie capriciile femeilor frumoase. Unde se ţine, 
Ghita? În Oraşul Păcatelor? 

Era felul în care lui Woodrow îi plăcea să denumească 
sediul Naţiunilor Unite. 

— Nu, Sandy, se ţine, de fapt, la Lokichoggio, îi răspunse 
Ghita. 


XX xk 


„Scumpa mea Ghita, 

N-am avut prilejul să-ţi spun cât de mult a iubit şi a 
apreciat Tessa momentele petrecute împreună cu tine. 
Dar tu, oricum, ştii asta. Îţi mulţumesc pentru tot ce i-ai 
dăruit. 

Am o rugăminte, dar e doar o rugăminte şi nu trebuie 
să-i dai curs decât dacă te-ndeamnă inima într-acolo. 
Dacă vreodată, în cursul călătoriilor tale, se întâmplă să 
ajungi la Lokichoggio, te rog să iei legătura cu o 
sudaneză pe nume Sarah, care a fost prietenă cu Tessa. 


Vorbeşte englezeşte şi a fost servitoare la o familie de 
englezi pe durata mandatului britanic. Poate ea ar putea 
aduce o rază de lumină asupra scopului vizitei Tessei şi 
lui Arnold la Loki. E doar o bănuială însă privind în urmă, 
am senzaţia că s-au dus acolo mai entuziaşti decât la un 
simplu seminar privitor la conştientizarea sexuală, 
adresat femeilor sudaneze! Dacă aşa stau lucrurile, 
Sarah ar putea şti câte ceva. 

Tessa n-a prea dormit în noaptea de dinaintea plecării 
şi era, chiar faţă de cum o ştiam, extraordinar de 
afectuoasă când ne-am luat rămas-bun - purtarea ei 
amintea de ceea ce poetul Ovidiu numeşte «un ultim 
rămas-bun», deşi presupun că niciunul dintre noi nu ştia 
asta. |ţi trimit şi o adresă din Italia, unde poţi scrie, dacă 
ai ocazia. Dar te rog să nu te expui. Îţi mulţumesc încă o 
dată. 

Cu dragoste, 
Justin” 


Nu Olandezul. Justin. 


XVI 


Schimbând un tren după altul, Justin ajunse în orăşelul 
Bielefeld din apropiere de Hanovra, după două zile 
neliniştite de călătorie. Se cază sub numele de Atkinson la 
un hotel din faţa gării, făcu un tur de recunoaştere prin 
localitate şi luă masa undeva, fără să bage de seamă ce 
mănâncă. După lăsarea întunericului, trimise scrisoarea. 
„Spionii procedează întotdeauna în felul acesta”, gândi el, 
apropiindu-se de casa cu ferestre întunecate de pe colţ. 
„Deprind  precauţia încă din fragedă  pruncie. Aşa 
traversează orice stradă întunecoasă, cercetează orice 
intrând, dau colţul: pe mine mă aştepţi? Te-am mai văzut 
undeva?” Însă imediat ce puse scrisoarea în cutia poştală, 
începu să-l frământe o idee de bun-simţ: „Lasă spionii, 
imbecilule, puteai trimite scrisoarea asta amărâtă cu 
taxiul”. lar acum, la lumina zilei, apropiindu-se de casa de 
pe colţ a doua oară, se tortura imaginându-şi alte spaime: 
„Casa e supravegheată? M-au văzut seara trecută? 
Plănuiesc să mă aresteze imediat ce ajung acolo? O fi 
telefonat cineva la Telegraph şi a aflat că nu există niciun 
reporter pe nume Atkinson?” 

Cât călătorise cu trenul dormise puţin, iar noaptea 
trecută nici nu închisese ochii. Nu mai ducea cu sine 
documente voluminoase, valize din pânză, laptopul sau alte 
obiecte. Tot ce trebuia păstrat ajunsese la mătuşa cea 
severă din Milano. lar ceea ce nu se afla în păstrarea ei 
zăcea la câţiva metri adâncime pe fundul Mediteranei. 
Eliberat de povară, se deplasa cu o uşurinţă ce-i crea 
senzaţia că are aripi. Trăsăturile chipului i se ascuţiseră. In 
ochi îi licărea o strălucire mai puternică. In plus, percepea 
acut toate aceste schimbări. Era recunoscător că, de aici 
înainte, misiunea Tessei era a lui. 

Având cinci etaje şi turnulețe, casa de pe colţ arăta ca un 
castel în stil german. Parterul era vopsit în culorile de 
camuflaj folosite în junglă care, în lumina zilei, străluceau în 


verde viu şi oranj. Noaptea trecută, în lumina lămpilor de 
sodiu, îi amintiseră de flăcări de un negru bolnăvicios şi alb. 
De pe pictura murală aflată la un etaj superior, copii de 
toate rasele îi zâmbeau larg, amintindu-i de copiii care 
făceau semne cu mâna de pe ecranul laptopului pe care îl 
avusese Tessa. Aceiaşi copii se vedeau printr-o fereastră a 
parterului, de astă dată, în carne şi oase şi aşezaţi în cerc 
în jurul unei învăţătoare cu aer de om hărțuit. Pe un afiş 
făcut de mână aflat în fereastra alăturată era scrisă 
întrebarea: „Cum creşte ciocolata?” şi, tot acolo, se vedeau 
fotografii scorojite înfăţişând boabe de cacao. 

Mimând nepăsarea, Justin trecu întâi prin dreptul clădirii, 
apoi se întoarse brusc la stânga şi urcă pe trotuar, oprindu- 
se pentru a cerceta plăcuţele unor cabinete de medici 
specialişti în domenii de avangardă şi de psihologi. „Într-o 
ţară civilizată nu se ştie când ai nevoie de unul.” Cu 
pneurile prin bălțile făcute de ploaie, o maşină de poliţie 
trecu încet prin apropiere. Cei dinăuntru, între care o 
femeie, îl măsurară fără să-i trădeze nicio reacţie. Pe 
cealaltă parte a străzii, doi bătrâni cu haine negre de ploaie 
şi pălării de culoare închisă păreau să aştepte trecerea unui 
convoi funerar. Fereastra din spatele lor avea perdelele 
trase. Coborând strada în pantă, trei femei pe biciclete 
veneau spre el. Inscripţiile cu cărbune de pe zid susțineau 
cauza palestinienilor. Reveni la castelul pictat şi se opri în 
faţa uşii. Pe ea se vedea un hipopotam pictat. Un altul, mai 
mic, marca butonul soneriei. O fereastră boltită ca prova 
unei nave părea să-l privească cercetător. Aici se oprise şi 
seara trecută pentru a lăsa scrisoarea. Atunci cine m-a 
privit la fel? Învăţătoarea hărţuită de la geam îi făcu semn 
să folosească cealaltă uşă, însă aceasta era închisă şi 
blocată cu un zăvor. Drept răspuns, el făcu un gest de 
scuză pentru că o deranjează. 

— Trebuia să lase uşa deschisă! şuieră ea către Justin, 
încă iritată, după ce trase zăvorul şi deschise uşa. 

Justin îşi ceru scuze încă o dată şi păşi cu grijă printre 
copii, spunându-le „grüss Dich” şi „guten Tag”, dar 


politeţea lui, cândva fără margini, era marcată de starea de 
alertă. Urcă o scară ocolind nişte biciclete şi un cărucior de 
copil şi intră într-o încăpere care, pentru ochii lui precauţi, 
părea să asigure doar condiţiile stricte de supravieţuire: un 
aparat de distribuit apă, unul de copiat, rafturi goale, 
maldăre de cărţi de specialitate şi cutii din carton stivuite 
pe podea. Printr-o uşă deschisă văzu o tânără, purtând 
ochelari cu rama groasă şi un pulover pe gât, stând în faţa 
unui monitor. 

— Sunt Atkinson, i se adresă el în engleză. Peter 
Atkinson. Am o întâlnire cu Birgit de la Hippo. 

— De ce n-aţi telefonat? 

— Am sosit târziu în oraş. Am considerat că un bilet era 
cea mai bună soluţie. Mă poate primi? 

— Nu ştiu. Întrebaţi-o pe ea! 

O urmă pe un coridor scurt până în faţa unei perechi de 
uşi duble. Deschise una dintre ele. 

— Ţi-a venit ziaristul, anunţă ea în germană, ca şi cum 
ziarist ar fi sugerat o legătură amoroasă ilicită, apoi se 
întoarse cu paşi mari către biroul ei. 

Birgit era scundă şi vioaie, cu obraji rozalii şi păr blond, 
având alura unui boxer dornic de luptă. Pe faţă îi apăru 
imediat un zâmbet irezistibil. Biroul ei era la fel de frust ca 
şi încăperea mare, radiind acelaşi aer auster. 

— La zece ţinem conferinţa, explică ea pe nerăsuflate în 
timp ce îi strângea mâna. 

Se exprima la fel ca în mesajele trimise prin e-mail. Lui 
Justin îi convenea situaţia Domnul Atkinson nu dorea să se 
facă remarcat vorbind în germană. 

— Vă place ceaiul? 

— Mulţumesc. Dar nu e nevoie. 

Ea trase două scaune în apropierea unei măsuţe scunde 
şi se aşeză pe unul dintre ele. 

— Dacă aţi venit în legătură cu spargerea, nu avem nimic 
de declarat, îl preveni ea 

— Ce spargere? 


— Nu are importanţă. Ne-au fost luate câteva lucruri. 
Pesemne că aveam prea multe. Acum sunt mai puţine. 

— Când s-a întâmplat asta? 

Ea ridică din umeri: 

— De mult. Săptămâna trecuta. 

Justin scoase un carneţel din buzunar şi, în stilul 
remarcat la Lesley, îl deschise pe genunchi. 

— Mă interesează activitatea pe care o desfăşuraţi, 
spuse el. Ziarul meu intenţionează să publice o serie de 
articole despre companiile producătoare de medicamente 
şi lumea a treia. O să-i spunem „Negustorii de 
medicamente”. Va fi despre faptul că aceste ţări nu au 
putere economică de consum şi despre cât de răspândite 
sunt bolile în unele ţări, în timp ce profiturile merg în altele. 

Se pregătise pentru a vorbi ca un adevărat ziarist, dar nu 
era sigur că reuşea. 

— Săracii nu pot plăti, de aceea mor. Câtă vreme mai 
poate continua această situaţie? S-ar părea că mijloace 
avem, dar ne lipseşte voinţa. Ceva de genul ăsta.. 

Spre uimirea lui, ea îi zâmbea larg. 

— Vreţi să vă dau răspunsuri la aceste întrebări simple 
până la ora zece? 

— V-aş ruga să-mi spuneţi ce anume face Hippo, cine vă 
finanţează, care vă sunt atribuţiile, ca să mă exprim astfel, 
preciza el cu un aer grav. 

Ea începu să vorbească, iar el scria în carnetul de pe 
genunchi. Din ceea ce îi spunea Justin îşi dădu seama că 
Birgit îi servea prezentarea oficială, dar se prefăcu din 
răsputeri să asculte în timp ce nota. Se gândi că această 
femeie fusese prietena şi aliata Tessei fără să o fi văzut 
vreodată, iar dacă s-ar fi întâlnit, amândouă s-ar fi felicitat 
pentru alegerea făcută. Socotea că existaseră destule 
motive pentru executarea spargerii şi unul dintre ele era 
acela de a asigura acoperirea necesară pentru instalarea 
de dispozitive pe care cei de la Externe le numeau cu 
încântare „mijloace speciale”, iar rezultatele exploatării lor 
erau destinate doar câtorva aleşi. Îşi aminti din nou de 


cursul privind problemele ce ţin de securitate de care 
beneficiase şi de vizita în grup la un laborator macabru, 
aflat într-un subsol, în spatele Carlton Gardens, unde 
cursanţii puteau admira cu propriii ochi cele mai 
neaşteptate locuri pentru plasarea de mijloace de ascultare 
superminiaturizate. Trecuse vremea instalării în ghivece de 
flori, în lampadare, în trandafirii din ipsos de pe tavan, în 
ornamentele în relief şi în ramele de tablouri, pentru că 
acum dispozitivul se putea plasa în orice obiect imaginabil, 
începând cu capsatorul de pe biroul lui Birgit şi terminând 
cu haina de şerpaş atârnată pe uşă. 

Scrisese ceea ce dorise şi, evident, ea declarase doar 
ceea ce voise, fiindcă tocmai se ridicase şi căuta printr-un 
teanc de pliante de pe un raft, vrând să găsească o 
prezentare generală pentru a i-o da drept semn că voia să-l 
vadă plecat din birou cât mai curând, ca să nu întârzie la 
conferinţa programată pentru ora zece. În timp ce 
scormonea printre hârtii, îi vorbi fără să-şi dea seama 
despre Agenţia pentru Controlul Medicamentelor din 
Germania, afirmând, la un moment dat, că aceasta era, de 
fapt, o fantoşă. lar Organizaţia Mondială a Ocrotirii 
Sănătăţii primea bani din America, adăugă ea 
dispreţuitoare, ceea ce înseamnă că favorizează marile 
corporaţii, căutând marile profituri, motiv pentru care nu 
agreează hotărârile radicale. 

— Dacă mergi la o adunare a Organizaţiei Mondiale ce 
vezi? îi adresă ea o întrebare retorică înmânându-i câteva 
pamflete. li vezi pe cei ce fac lobby, pe cei de la relaţiile cu 
publicul, angajaţi ai concernelor farmaceutice. Cu zecile. De 
la un singur mare producător sau, poate, de la trei-patru. 
„Vă invităm la masă. Veniţi la întrunirea noastră ce se 
desfăşoară pe durata weekendului. Aţi citit această lucrare 
minunată scrisă de profesorul cutare?” lar lumea a treia nu 
e complicată. Ţările acelea nu au bani, dar nici experienţă. 
Cu limbajul lor diplomatic şi apelând la tot felul de tertipuri, 
susţinătorii le intră pe sub piele imediat. 


Se oprise din tiradă şi se uita încruntată spre el. Justin 
ţinea carnetul deschis către ea sugerându-i din priviri să 
citească. Îl ridicase în dreptul feţei pentru ca ea să-i poată 
vedea expresia, cât timp citea mesajul; iar expresia lui, 
voia el să spere, era convingătoare şi, în acelaşi timp, 
liniştitoare. Ca să întărească gestul, întinsese degetul 
arătător al mâinii stângi, care rămăsese liberă, în semn de 
atenţionare. 


„SUNT SOŢUL TESSEI QUAYLE ŞI NU AM ÎNCREDERE ÎN 
ACESTE ZIDURI. NE PUTEM ÎNTÂLNI ASTĂ-SEARĂ LA CINCI 
ŞI JUMĂTATE ÎN FAŢA VECHIULUI FORT?” 


Ea citi mesajul, se uită în ochii lui peste degetul ridicat în 
aer şi rămase aşa fără să clipească, iar el vorbi ca să umple 
tăcerea, spunând primul lucru care îi veni în minte. 

— Deci, afirmaţi că ar fi nevoie de un organism 
independent care să aibă puterea de a controla aceste 
companii? întrebă el şi, deşi nu intenţionase asta, luă un 
ton agresiv. Să le reducem influenţa? 

— Da, răspunse ea, cu un calm perfect. Cred că ar fi o 
idee excelentă. 

Trecu pe lângă femeia cu puloverul pe gât şi îi făcu semn 
amical cu mâna, considerând că tot astfel ar proceda şi un 
ziarist adevărat. 

— Am terminat, o asigură el. Tocmai plecam. Vă 
mulţumesc pentru amabilitate. 

„Aşa că nu va fi nevoie să telefonezi la poliţie pentru a 
anunţa că în sediul vostru a pătruns un impostor”, gândi el. 

Păşi pe vârfuri prin clasă şi mai făcu o încercare de a 
smulge măcar un surâs din partea învăţătoarei care arăta 
ca un om hărțuit. 

— Asta-i ultima oară, îi promise el, dar singurii care-i 
zâmbiră fură puştii. 

Pe stradă, cei doi bătrâni continuau să aştepte trecerea 
cortegiului mortuar. Într-o limuzină Audi parcată lângă 
trotuar două femei cu figurile concentrate studiau o hartă. 


Reveni la hotel şi, dintr-o toană pe care nu şi-o putu 
explica, întrebă la recepţie dacă primise vreo scrisoare. Nu 
primise. Ajuns în cameră, smulse din carnet pagina 
acuzatoare, apoi pagina următoare, deoarece scrisul se 
imprimase şi pe aceasta. Le arse pe amândouă în lavoar şi 
dădu drumul la ventilator pentru a împrăştia fumul. Se 
lungi în pat întrebându-se ce făceau spionii ca să-şi omoare 
timpul. Aţipi şi îl trezi soneria telefonului. Ridică receptorul 
şi-şi aduse aminte să se prezinte „Atkinson”. Era menajera 
care verifica, după spusele ei. Şi-şi cerea scuze. „Ce anume 
verifică, pentru numele lui Dumnezeu? Dar spionii nu pun 
asemenea întrebări cu voce tare. Nu ţin să iasă în evidenţă. 
Spionii stau lungiţi în paturi albe, aflate în oraşe cenușii şi 
aşteaptă.” 


XX xk 


Vechiul fort al oraşului Bielefeld se înălța pe un deal înalt 
şi înverzit, de unde se vedeau alte dealuri învăluite în nori. 
Printre contraforturile năpădite de iederă se întindeau 
parcările, se aflau băncile pentru picnic şi grădinile 
administrate de primărie. În lunile calde, acesta era locul 
preferat de către orăşeni pentru plimbări pe aleile 
mărginite de arbori, admirând şirurile de flori aranjate 
ordonat, pentru ca apoi să ia un prânz stropit cu bere la 
restaurantul numit „Vânătorul”. În lunile cenuşii însă 
această zonă părea un teren de joacă părăsit, învăluit de 
negura norilor. Aşa i se păru spre seară lui Justin, după ce 
plăti şoferului de taxi şi, fiindcă ajunsese cu douăzeci de 
minute mai devreme, făcu o recunoaştere a locului ales de 
el pentru întâlnire care, spera el, nu va trezi bănuieli. 
Parcările pustii, tăiate în coasta dealului, erau pline de bălți. 
De pe pajiştile îmbibate cu apă de ploaie câteva inscripţii 
ruginite îl preveneau să aibă grijă de câine. Pe o bancă din 
apropierea parapetelor, doi veterani purtând paltoane şi 
fulare stăteau drepţi ca nişte militari, studiindu-l. Să fi fost 
aceiaşi doi bătrâni cu pălărie de azi-dimineaţă care 


aşteptau nu se ştie ce înmormântare? De ce mă fixează 
astfel? Sunt, cumva, evreu? Sau polonez? Cât are să mai 
treacă până când Germania voastră o să devină o ţară 
europeană oarecare şi plicticoasă ca toate celelalte? 

Doar un drum ducea către fort şi îl urmă, păşind pe 
mijlocul lui pentru a nu călca prin valurile de frunze moarte. 
„La sosire, voi aştepta până parchează şi, abia după aceea, 
voi vorbi cu ea, hotărî el. Şi maşinile au urechi.” Insă, 
maşina lui Birgit nu avea urechi, fiindcă era bicicletă. La 
început, îi aminti de o amazoană fantomatică, îndemnându- 
şi bidiviul îndărătnic peste coama dealului, în vreme ce 
pelerina din plastic flutura în urma ei. Hamul fluorescent 
semăna cu o cruce de cavaler teuton. Incetul cu încetul, 
fantasma ei se materializa şi se dovedi a nu fi nici înger, 
nici vreun mesager epuizat care să anunţe rezultatul 
bătăliei, ci o tânără mamă purtând pelerină şi pedalând pe 
bicicletă. lar sub pelerină se vedeau două capete, nu doar 
unul, cel de-al doilea fiind al fiului ei blond şi simpatic, legat 
bine pe scaunul fixat în spatele şeii, având cam un an şi 
jumătate - cam atât îi dădea ochiul neexersat al lui Justin. 

Imaginea amândurora i se păru extrem de încântătoare, 
atât de plăcut absurdă şi atrăgătoare încât, pentru prima 
oară de la moartea Tessei, izbucni în hohote nestăvilite de 
râs sincer. 

— Dacă ai venit pe neaşteptate, unde era să găsesc pe 
cineva să stea cu copilul? îl întrebă Birgit, parcă jignită de 
veselia lui. 

— Nici nu era nevoie, ar fi fost păcat! N-are importanţă, e 
minunat! Cum îl cheamă? 

— Carl. Dar pe tine? 

„Carl îţi transmite toată dragostea... Maşina-elefant pe 
care i-ai trimis-o l-a scos cu totul din minţi pe Carl... Sper 
din toată inima că şi bebeluşul tău va fi la fel de frumos ca 
el.” 

Justin îi arătă paşaportul sub numele de Quayle. Ea îl 
cercetă: nume, vârstă, fotografie, mutându-şi privirea de la 
document la faţa lui şi măsurându-l cu ochi sinceri. 


— l-ai spus odată că e wagha/sig, începu el şi îi urmări 
încruntarea transformându-se în zâmbet, în timp ce îşi 
scoase pelerina şi o înfăşură, dându-i lui să ţină bicicleta, 
pentru ca ea să poată desface centurile care îl ţineau pe 
Carl legat pe scăunelul din spatele şeii. 

După ce-l eliberă pe copil şi-l puse jos, desfăcu desaga 
de pe cadrul bicicletei şi se întoarse cu spatele către Justin, 
pentru ca acesta să-i dea jos geanta pe care o purta în 
spate: biberonul lui Carl, un pachet de Knăckerbrot, scutece 
de schimb şi două baghete cu şuncă şi brânză învelite într- 
o hârtie prin care nu trecea grăsimea. 

— Justin, ai mâncat astăzi? 

— Nu prea... 

— Bun. Atunci putem mânca. Şi după aceea n-o să mai 
fim atât de agitaţi. Car/chen, du machst das bitte nicht. Să 
ne plimbăm. Cari e în stare să meargă la nesfârşit. 

„Agitat? Cine e agitat?” Prefăcându-se că studiază norii 
ameninţători de ploaie, Justin se răsuci încet, ţinând capul 
ridicat spre cer. Cei doi stăteau în acelaşi loc, precum două 
sentinele în poziţie de drepţi. 


XX xk 


— Nu ştiu cât material a dispărut, se plânse Justin după 
ce îi povesti istoria laptopului Tessei. Am impresia că era 
considerabil mai multă corespondenţă între voi, pe care nu 
a tipărit-o. 

— N-ai citit despre Emrich? 

— Doar că a emigrat în Canada. Şi că încă lucra la K.V.H. 

— Deci, nu ştii despre situaţia ei de acum, despre 
problema pe care o are? 

— S-a certat cu Kovacs. 

— Kovacs nu înseamnă nimic. Emrich s-a certat cu K.V.H. 

— De ce Dumnezeu? 

— Dypraxa. Ea consideră că a identificat o serie de 
efecte secundare extrem de dăunătoare. K.V.H. socoteşte 
că ea se înşală. 


— Şi ce i-au făcut? întrebă Justin. 

— Deocamdată i-au distrus reputaţia şi cariera. 

— Doar atât? 

— Atât. 

Continuară să se plimbe o vreme fără să mai discute, în 
vreme ce Cari alerga ba în faţa, ba în urma lor, aplecându- 
se mereu să ridice castane de pe jos şi trebuind să fie 
convins să nu le bage în gură. Ceaţa ce cădea spre seară 
cotropise ca o mare golul dintre dealurile unduitoare, 
transformând vârfurile lor rotunjite în insule. 

— Când s-a întâmplat asta? 

— E în desfăşurare. Ea fost dată afară de la K.V.H. şi apoi 
destituită de consiliul de conducere al Spitalului Universitar 
Dawes. A încercat să publice într-o revistă medicală un 
articol referitor la Dypraxa, dar contractul ei cu K.V.H. avea 
o clauză de confidenţialitate, de aceea K.V.H. a deschis 
tribunal atât împotriva ei, cât şi a revistei şi nu a permis 
distribuirea numărul respectiv. 

— A intentat acţiune în justiţie. Nu „a deschis tribunal”. 

— E totuna. 

— lar tu i-ai spus Tessei despre asta? Cred că a fost 
cutremurată. 

— Sigur, i-am spus. 

— Când? 

Birgit ridică din umeri: 

— Poate acum trei săptămâni... Poate două... A dispărut 
şi corespondenţa noastră. 

— Vrei să spui că ţi-au buşit computerul? 

— A fost furat. La acea spargere făcută la noi. Nu 
descărcasem mesajele ei şi nici nu le tipărisem. Asta e. 

„Asta e”, o aprobă Justin în gând. 

— Ai idee cine l-a luat? 

— Nimeni. Când e vorba de corporaţii, nu există nume. 
Marele şef îl cheamă pe adjunct, adjunctul îşi cheamă 
secretarul personal, acesta vorbeşte cu şeful securităţii 
corporației, care discută cu prietenii lui, care vorbesc la 
rândul lor cu alţi amici. Aşa se procedează. Nu şeful, 


adjunctul, secretarul sau adjunctul de la Serviciul de 
Securitate. Nu corporaţia. Absolut nimeni, până la urmă... 
Dar treaba se face. Fără hârtii, fără cecuri sau contracte. 
Nimeni nu ştie nimic. Nimeni n-a trecut pe acolo. Dar 
lucrurile se rezolvă... 

— Dar poliţia? 

— Ah, poliţia noastră e tare harnică. Dacă ne-am pierdut 
computerul, trebuie să comunicăm companiei de asigurări 
şi să cumpărăm altul nou, nu să-i sâcâim pe cei de la 
poliţie. Pe Wanza ai cunoscut-o? 

— Doar în spital. Era deja foarte bolnavă. Tessa ţi-a scris 
despre Wanza? 

— Mi-a scris că a fost otrăvită. Că Lorbeer şi Kovacs 
veniseră să o viziteze în spital şi că bebeluşul a 
supravieţuit, iar Wanza, nu. Că medicamentul a ucis-o. 
Pesemne că a dat-o gata combinaţia. Poate era prea slabă, 
n-a avut prea mult ţesut gras care să atenueze efectul 
medicamentului. Poate că, dacă-i dădeau o doză mai mică, 
ar fi trăit. Poate K.V.H. rezolvă problema farmacocinetică 
până să-l vândă în America. 

— Aşa a spus Tessa? 

— Sigur. „Wanza a fost un cobai. Am iubit-o, iar ei au 
ucis-o. Tessa.” 

Justin protesta deja: 

— Birgit, pentru numele lui Dumnezeu, dar cum rămâne 
cu Emrich? Dacă Emrich, ca unul dintre descoperitorii 
medicamentului, l-a declarat dăunător, atunci sigur... 

Birgit îl întrerupse fără să stea mult pe gânduri: 

— Emrich exagerează. Întreab-o pe Kovacs! Întreabă-i pe 
cei de la K.V.H! Contribuţia Larei Emrich la descoperirea 
moleculei Dypraxa a fost absolut neînsemnată. Kovacs a 
fost geniul, Emrich era asistenta ei de laborator, Lorbeer 
era manipulatorul. Bineînţeles, fiindcă Emrich era amanta 
lui Lorbeer, importanţa ei a devenit mai mare decât era în 
realitate. 

— Lorbeer unde e acum? 


— Nu se ştie. Emrich nu ştie, K.V.H. nu ştie sau aşa 
spune - în ultimele cinci luni a fost invizibil. Poate că l-au 
ucis şi pe el. 

— Unde se află Kovacs? 

— Călătoreşte. Umblă atât de mult, încât cei de la K.V.H. 
nu ne pot spune niciodată unde e sau va fi. Săptămâna 
trecută a sosit în Haiti, poate, acum trei săptămâni era la 
Buenos Aires sau Tombouctou. Dar rămâne un mister unde 
se va afla mâine sau săptămâna viitoare. Adresa ei e 
confidențială, normal, la fel şi numărul de telefon. 

Lui Carl i se făcuse foame. Acum, târa nepăsător câte-o 
crenguţă printr-o băltoacă, pe urmă ţipa ca din gură de 
şarpe că vrea să mănânce. Se aşezară pe o bancă şi Birgit 
îi dădu să sugă din biberon. 

— Dacă n-ai fi tu, ar mânca şi singur, spuse ea cu 
mândrie. Ar umbla ca un mic beţivan de colo-colo cu sticla 
la gură. Acum însă are cine să-l admire, aşa că vrea să i se 
dea atenţie. 

Ceva din ceea ce chiar ea spusese îi aminti de durerea 
lui Justin. 

— Nici nu ştii ce rău îmi pare, Justin, murmură ea. Cum 
aş putea s-o spun? 

Zisese totul pe neaşteptate şi cu atâta delicateţe, încât, 
de astă dată, el nu găsi necesar să spună „mulţumesc”, 
„da”, „da, îngrozitor”, „eşti prea bună” sau orice altă 
expresie lipsită de noimă, pe care învățase să o rostească 
atunci când oamenii se simțeau datori să exprime ceea ce 
nu putea fi spus. 


XX xk 


Îşi reluaseră plimbarea, iar Birgit retrăia surpriza 
provocată de spargere. 

— Am sosit la birou dimineaţă. Colegul meu Roland era 
plecat la o conferinţă la Rio. Altfel, era o zi normală. Uşile 
încuiate, trebuie să le descui, nu? La început, n-am 
remarcat nimic. Asta-i problema... Ce hoţ încuie uşile la 


plecare? Şi poliţia a pus întrebarea asta. Înăuntru nu era 
prea ordine, dar şi asta e normal. La Hippo, facem singuri 
curăţenie. Nu ne putem permite să plătim o menajeră şi, 
uneori, avem prea mult de lucru şi ne e prea lene ca să mai 
punem ordine în lucruri. 

Trei femei cu biciclete trecură cu un aer solemn prin 
dreptul lor, dădură roată parcării şi reveniră, defilând pe 
lângă ei şi apoi coborâră dealul. Justin îşi aduse aminte de 
cele trei bicicliste de dimineaţă. 

— M-am dus să verific telefonul. La Hippo avem robot. Un 
aparat simplu, de vreo sută de mărci, totuşi e vorba de o 
sută şi nu l-a luat nimeni! Avem corespondenţi în toată 
lumea, de aceea ne trebuie robotul. Lipsea caseta. Drace, 
am zis, cine a luat nenorocita aia de bandă? M-am dus în 
biroul celălalt să caut altă casetă. Computerul lipsea. Ei, 
drăcie, mi-am spus, cine e dobitocul care a mutat 
computerul şi unde l-a pus? E un computer mare, compus 
din două module, nu poţi să-l mişti din loc, de aceea are 
roţi. Avem o fată nouă, avocat în devenire, grozavă, totuşi 
nouă. „Beate, draga mea, zic eu, unde naiba e computerul 
nostru?” Apoi am început să caut. Computerul. Casetele. 
Dischetele. Dosarele. Toate lipseau, iar uşile erau încuiate. 
N-au luat nimic altceva de valoare. Nici banii dintr-o casetă, 
nici cafetiera, nici radioul sau televizorul sau casetofonul. 
Nu e vorba de drogaţi. Sunt hoţi profesionişti. lar pentru 
poliţie nu sunt infractori. De ce-ar încuia uşile? Poate ştii 
tu... 

— Ca să ne anunţe, îi răspunse Justin după o lungă 
tăcere. 

— Poftim? Ce să ne anunţe? Nu înţeleg. 

— Au încuiat uşile şi în cazul Tessei. 

— Explică-mi, te rog. Ce uşi? 

— Ale jeepului. După ce au ucis-o. Au încuiat uşile pentru 
ca hienele să nu poată scoate cadavrele de acolo. 

— De ce? 

— Ne anunțau că trebuie să ne fie teamă. Acesta e 
mesajul ce l-au introdus şi în laptopul Tessei. Pentru ea sau 


pentru mine. „Avertisment: nu continua ceea ce faci!” l-au 
transmis şi o ameninţare cu moartea. Am aflat despre asta 
abia acum câteva zile. Ea nu mi-a zis nimic. 

— Înseamnă că a fost curajoasă. 

Apoi îşi aduse aminte de baghete. Se aşezară pe altă 
bancă şi le mâncară, în vreme ce Carl molfăia un biscuit şi 
îngâna un cântecel, iar cele două santinele mărşăluiau 
nevăzute de ei în josul dealului. 

— Se poate trage vreo concluzie din ceea ce au luat? Ori 
au luat totul la grămadă, fără discernământ? 

— Au furat la grămadă, dar se pare că au căutat ceva 
anume. Roland spune că au luat fără discernământ, dar el e 
cam delăsător, întotdeauna a fost mai calm. Seamănă cu 
un atlet a cărui inimă bate de două ori mai rar decât e 
normal, pentru ca mai apoi să poată alerga mai iute decât 
toţi ceilalţi. Dar numai când are el chef. Când crede că-i 
este de folos, bagă viteză. Când simte că nu se poate face 
nimic, zace lungit în pat. 

— Aşadar, care a fost rostul spargerii? 

Birgit se încruntă la fel ca Tessa, băgă Justin de seamă. 
Era concentrarea celui ce judecă lucrurile din punct de 
vedere profesional. Aşa cum proceda şi cu Tessa, nu făcu 
niciun efort să tulbure liniştea necesară evaluării. 

— Cum ai tradus waghalsig? îl întrebă ea după o vreme. 

— Necugetat, cred. Sau poate imprudent. De ce? 

— Atunci am fost şi eu waghatsig, zise Birgit. 

Carl voia să fie dus în braţe, ceea ce, după spusele ei, 
era o noutate absolută. Justin reuşi să o convingă fără prea 
multe insistenţe că putea să ducă şi el o astfel de povară. 
Avură ceva de furcă până când Birgit reuşi să-şi desfacă 
marsupiul de pe umeri ca să i-l dea lui şi abia după ce se 
declară mulţumită de modul cum stătea pe el îl ridică pe 
Carl şi-l dăscăli să se poarte frumos cu noul lui amic. 

— Am fost mai rău decât waghalsig. Am fost de-a dreptul 
dobitoacă. 

Îşi muşcă buzele drept pedeapsă pentru ceea ce avea să 
mărturisească. 


— Ne-a fost trimisă o scrisoare. Săptămâna trecută. Joi. A 
venit prin curier de la Nairobi. Nu o scrisoare, ci un 
document. Şaptezeci de pagini. Numai despre Dypraxa. 
Istoric, caracteristici şi efecte secundare. Lucruri pozitive şi 
negative, dar mai toate negative având în vedere decesele 
şi efectele secundare. Nu era semnat. Suna obiectiv din 
toate punctele de vedere, dar, în alte privinţe, părea puţin 
cam haotic. Era adresat către Hippo, nu cuiva anume de la 
noi. Doar Hippo. Domnilor şi doamnelor de la Hippo. 

— În engleză? 

— In engleză, dar nu era scris de un englez, după 
părerea mea. Era scos la imprimantă, aşa că nu ştim cine l- 
o fi conceput. Cuprindea multe trimiteri la Dumnezeu. Eşti 
religios? 

— Nu. 

— Lorbeer este... 


x k xk 


Aburul burniţei se transformase în picături rare, mari şi 
grele, anunțând ploaia. Birgit stătea pe bancă. Ajunseseră 
la un grup de leagăne pentru copii înzestrate cu bare de 
protecţie de-a curmezişul scaunului, pentru a-i împiedica să 
alunece din ele. Trebui să-l urce pe Carl într-un leagăn şi 
apoi să-i facă vânt. Copilul ţinea ochii pe jumătate închişi şi 
zâmbea, iar Justin îl legănă cu o grijă exagerată. Un 
Mercedes alb cu plăcuţe de înmatriculare de Hamburg urcă 
dealul încet, trecu prin dreptul lor, dădu roată parcării 
inundate, după care se întoarse fără grabă. Un bărbat la 
volan, un altul în dreapta şoferului. Justin îşi aduse aminte 
de cele două femei din Audi-ul pe care îl văzuse parcat în 
aceeaşi dimineaţă, când ieşise în stradă. Automobilul rulă 
în josul dealului. 

— Tessa spunea că ştii toate limbile, spuse Birgit. 

— Asta nu înseamnă că am şi ceva de spus folosindu-le. 
De ce zici c-ai fost waghal/sig? 

— Te rog să traduci prin dovadă de prostie. 


— Bun, de ce-ai fost proastă? 

— Am fost proastă, pentru că, după ce curierul ne-a 
predat documentul de la Nairobi, am început să mă agit şi 
i-am telefonat Larei Emrich la Saskatchewan şi i-am zis: 
„Dragă Lara, ascultă, am primit un istoric lung, anonim, cu 
accente mistice, de-a dreptul nebunesc şi extrem de 
convingător privind Dypraxa, fără adresă, nedatat, de la 
cineva cred că de la Markus Lorbeer. Prezintă decesele 
provocate de interacţiunea dintre medicament şi alte 
substanţe şi asta te va ajuta tare mult la proces.” Eu m-am 
bucurat fiindcă documentul purta, de fapt, numele ei. Era 
intitulat „Doctorul Lara Emrich are dreptate.” „Nu-i tocmai 
sănătos, i-am spus eu, dar are tonul vehement al unei 
declaraţii politice. De asemenea e foarte polemic, foarte 
religios şi vehement la adresa lui Lorbeer.” „Atunci el l-a 
întocmit, a zis ea. Markus se autoflagelează. E firesc.” 

— Ai întâlnit-o pe Emrich? O cunoşti? 

— Ca şi pe Tessa. Prin e-mail. Deci, ne-am împrietenit 
prin mesaje electronice. In ziar se afirmă că Lorbeer a stat 
şase ani în Rusia, doi ani sub vechiul regim comunist şi 
patru în condiţiile noului haos. l-am comunicat asta Larei, 
care ştia deja. Potrivit ziarului, Lorbeer a fost agentul unor 
concerne farmaceutice occidentale,  curtându-i pe 
funcţionarii ruşi din domeniul sănătăţii, vânzându-le 
medicamente din Occident, i-am spus eu. Tot în ziar apare 
că, în şase ani, a avut de-a face cu opt miniştri ai Sănătăţii. 
Tot ziarul publică o glumiţă referitoare la această perioadă, 
iar când mă pregăteam să i-o spun Larei, ea m-a întrerupt, 
citând-o exact cum apare în document. „Miniştrii ruşi ai 
Sănătăţii au sosit într-o maşină Lada şi au plecat într-un 
Mercedes. E una dintre glumele preferate ale lui Lorbeer”, 
îmi zice ea. Asta ne-a convins pe amândouă că Lorbeer 
este autorul documentului. Este confesiunea unui 
masochist. Tot de la Lara am aflat că tatăl lui Lorbeer a fost 
luteran din Germania, calvin înfocat, foarte sever, ceea ce 
explică de ce fiul are concepţii religioase morbide şi dorința 


de a se confesa. Ai cunoştinţe de medicină? Chimie? Poate 
puţină biologie? 

— Educaţia mea a fost prea costisitoare ca să le cuprindă 
şi pe acestea, îmi pare rău! 

— Lorbeer susţine în confesiunea lui că acţionând în 
favoarea K.V.H. a obţinut aprobarea Dypraxei cu ajutorul 
linguşelilor şi mitei. Descrie cum i-a cumpărat pe unii înalţi 
funcţionari din domeniul sănătăţii, grăbind testele clinice, 
înregistrarea şi aprobarea medicamentelor şi a licenţelor de 
import şi cum i-a îndestulat pe toţi funcţionarii. La Moscova, 
aprobarea unui medicament de către persoanele cu 
greutate din lumea medicală putea fi cumpărată cu 
douăzeci şi cinci de mii de dolari. Aşa scrie el. Problema 
este că, dacă mituieşti pe cineva trebuie să le dai partea şi 
celor pe care nu-i alegi, altfel vor denigra descoperirea din 
invidie sau din ranchiună. Nici în Polonia nu s-a petrecut 
altfel, dar a costat mai puţin. În Germania influențarea a 
fost mai subtilă, dar nu foarte. Lorbeer scrie că, într-o 
anumită ocazie, cu bani de la K.V.H., a închiriat un avion cu 
reacţie de mare capacitate pentru a duce optzeci de 
doctori germani într-o vizită de prezentare tocmai în 
Thailanda. 

In timp ce relata acest lucru, Birgit surâdea. 

— Educaţia le-a fost asigurată în cursul călătoriei prin 
filme şi prelegeri, plus caviar, brandy şi whisky de colecţie. 
„Totul trebuie să fie de cea mai bună calitate, zice el, 
fiindcă doctorii buni din Germania s-au nărăvit de ceva 
vreme”. Nu-i mai interesează şampania. În Thailanda, 
doctorii au putut face tot ce doreau; au fost asigurate 
distracţii pentru cei dornici, inclusiv companie atrăgătoare. 
Lorbeer a organizat personal închirierea unui elicopter care 
să arunce orhidee pe o anumită plajă unde se relaxau 
doctorii şi însoţitoarele lor. În drum spre casă nu a mai fost 
nevoie de alt instructaj. Toţi doctorii ştiau totul pe dinafară. 
Trebuia doar să ţină minte cum să-şi scrie indicaţiile de 
administrare şi articolele savante. 


Dar, deşi râdea, istorisirea o tulbura, şi de aceea simţea 
nevoia să mai îndulcească lovitura. 

— Justin, asta nu înseamnă că Dypraxa e un medicament 
dăunător. Dypraxa e un medicament foarte bun la care nu 
s-au încă încheiat testările. Nu toţi medicii pot fi cumpăraţi, 
nu toate companiile farmaceutice sunt neglijente şi lacome. 

Făcu o pauză, conştientă de faptul că vorbea prea mult, 
dar Justin nu făcu nicio încercare de a o descuraja. 

— Industria farmaceutică modernă există de numai 
şaizeci şi cinci de ani. Are oameni bine pregătiţi, a realizat 
miracole pentru oameni şi societate, dar mentalitatea celor 
ce lucrează în domeniu nu a evoluat. Lorbeer scrie că unele 
concerne i-au întors spatele lui Dumnezeu. Face mereu 
referiri la Biblie, pe care eu nu le înţeleg. Pesemne că nu-l 
înţeleg pe Dumnezeu. 

Carl adormise în leagăn, de aceea Justin îl ridică şi, cu o 
palmă pe spatele lui înfierbântat, îl plimbă încolo şi încoace 
pe alee. 

— Începuseşi să-mi povesteşti despre discuţia telefonică 
pe care ai avut-o cu Lara Emrich, îi reaminti Justin. 

— Da. Dar am schimbat dinadins subiectul, deoarece mi- 
e ruşine de cât de proastă m-am dovedit. Dacă te 
deranjează, pot să-l iau eu în braţe. 

— Nu mă deranjează. 

Mercedes-ul alb oprise la poalele dealului. Cei doi bărbaţi 
rămăseseră în maşini 

— La Hippo am crezut ani de zile că ne sunt ascultate 
convorbirile şi chiar ne mândrim, oarecum, din cauza asta. 
Din când în când, ne este cenzurată şi corespondenţa. Ne 
trimitem nouă înşine scrisori şi constatăm că întârzie şi vin 
într-o cu totul altă prezentare. De multe ori, chiar ne-am 
gândit să includem informaţii false pentru Organy. 

— Pentru ce? 

— Aşa se exprimă Lara. E un cuvânt rusesc de pe vremea 
comunismului. Înseamnă „organe de stat”. 

— O să-l adopt şi eu neîntârziat. 


— Deci, se poate ca Organy să fi ascultat cum râdeam şi 
ne amuzam la telefon când i-am promis Larei că-i voi 
trimite o copie a documentului în Canada. Lara a spus că, 
din nefericire, nu are fax, fiindcă şi-a cheltuit banii pe 
avocaţi şi nu-i este permis accesul în incinta spitalului. 
Dacă ar fi avut fax, poate că acum n-ar mai fi fost nicio 
problemă. Ar fi avut o copie a mărturisirii lui Lorbeer, chiar 
dacă noi am fi pierdut-o. Ar fi fost salvat totul. Poate. Totul 
e sub semnul incertitudinii. Nu mai avem nicio dovadă. 

— Nu l-ai trimis prin e-mail? 

— Ea nu mai are e-mail. Computerul ei a făcut infarct a 
doua zi după ce a încercat să-şi publice articolul şi încă nu 
şi-a revenit. 

Rămase aşezată, răbdând cu stoicism, deşi se vedea că 
era iritată. 

— Şi atunci? o îmboldi Justin. 

— Atunci nu avem documentul. L-au furat o dată cu 
computerul, dosarele şi benzile. l-am telefonat Larei seara, 
pe la cinci, ora Germaniei. Am încheiat convorbirea în jur 
de şase fără douăzeci. Era emoţionată, foarte fericită... La 
fel eram şi eu. „Aşteaptă numai până o să afle Kovacs 
despre asta”, zicea mereu. Aşa că am vorbit îndelung şi am 
râs şi mie nu mi-a trecut prin minte să fac o copie a 
confesiunii lui Lorbeer, zicându-mi că aveam timp şi a doua 
zi. Am pus documentul în seif şi l-am încuiat. Spărgătorii au 
avut cheia. Tot aşa cum au încuiat uşile la plecare, au 
închis şi seiful după ce au furat documentul. Dacă te 
gândeşti bine la toate, lucrurile ţin de domeniul evidenţei. 
Până la data aceea, ei nu existau. Cum procedează un şef 
când are nevoie de o cheie? Le spune subalternilor să afle 
ce fel de seif avem, apoi îi telefonează celui care a fabricat 
seiful şi cere ca subalternii acestuia să facă o copie a cheii. 
In lumea şefilor, e o chestie normală. 

Mercedes-ul alb nu se clintise. Pesemne că şi acest lucru 
era normal... 


XX xk 


Găsiră un refugiu acoperit cu tablă zincată. Erau 
înconjurați de câteva şiruri de scaune pliante care stăteau 
legate cu lanţuri ca nişte deţinuţi. Ploaia răpăia cu sunet 
metalic pe acoperiş şi apa şiroia la picioarele lor, formând 
mici pârâiaşe. Carl revenise în braţele mamei. Stătea 
adormit la pieptul ei, cu capul aşezat în scobitura umărului. 
Ea desfăcuse o umbrelă de soare şi o ţinea deasupra lui. 
Justin rămase izolat pe bancă, cu mâinile între genunchi de 
parcă se ruga şi cu capul plecat deasupra mâinilor. „Asta 
m-a afectat cel mai mult la moartea lui Garth, îşi aduse el 
aminte. Garth m-a împiedicat să-mi desăvârşesc educaţia.” 

— Lorbeer scria un novel, spuse ea. 

— Roman. 

— Novel e roman? 

— Da. 

— Atunci acest roman are un sfârşit fericit chiar la 
început. Au fost odată două doctoriţe tinere şi frumoase pe 
nume Emrich şi Kovacs. Amândouă se angajează ca medici 
interni la Universitatea Leipzig din Germania de Est. 
Universitatea are un spital mare. Ele lucrează în cercetare 
sub îndrumarea unor profesori înţelepţi şi visează că, într-o 
bună zi, o să facă marea descoperire care va salva lumea. 
Nimeni nu scoate o vorbă despre zeul Profit, decât dacă e 
vorba de un profit pentru omenire. La spitalul din Leipzig 
sosesc din Siberia mulţi germani rusificaţi şi aceştia suferă 
de TBC. În lagărele sovietice cu regim penitenciar boala 
este foarte răspândită. Toţi pacienţii sunt săraci, toţi sunt 
bolnavi şi fără niciun fel de protecţie, majoritatea prezintă 
germeni multirezistenţi, mulţi mor. Semnează orice, sunt 
gata să încerce orice, nu le vor face probleme. De aceea e 
normal ca tinerele doctoriţe să poată izola bacterii şi să 
efectueze experienţe cu remedii embrionice pentru TBC. Au 
loc teste pe animale, poate au făcut teste şi cu studenţi de 
la Medicină şi cu alţi interni. Studenţii de la medicină nu au 
bani. Vor deveni doctori cândva şi, de aceea, îi interesează 
procesul. lar de cercetările lor răspunde un Oberarzt. 


— Doctor specialist... 

— Echipa este condusă de un Oberarzt pe care îl 
entuziasmează experienţele. Echipa vrea să fie admirată cu 
orice preţ, aşa că participă cu toţii la experienţe. Nimeni nu 
doreşte răul nimănui, nimeni nu este criminal. Sunt cu toţii 
tineri visători, se ocupă de un subiect pasionant, iar 
pacienţii sunt disperaţi. De ce nu?! 

— De ce nu?! murmură Justin. 

— Şi Kovacs are un prieten. Ea a avut mereu câte-un 
prieten. Mulţi. Amicul acesta este polonez, băiat bun. 
Căsătorit, dar ce contează?! Şi are laborator. Un laborator 
mic, eficient şi ingenios la Gdansk. Din iubire pentru 
Kovacs, polonezul îi spune că poate veni să se joace în 
laboratorul lui oricând are timp liber. Poate aduce pe cine 
doreşte, de aceea ea vine cu frumoasa ei prietenă şi 
colegă, Emrich. Kovacs şi Emrich cercetează, Kovacs şi 
polonezul se iubesc, toată lumea e fericită, nimeni nu 
vorbeşte de zeul Profit. Aceşti tineri îşi doresc doar gloria şi, 
poate, o mică promovare. lar studiile lor dau rezultate 
încurajatoare. Pacienţii continuă să moară, dar oricum ar fi 
murit. lar unii care trebuia să moară supraviețuiesc. Kovacs 
şi Emrich sunt mândre. Scriu articole pentru reviste 
medicale. Profesorul lor scrie şi el ca să le sprijine. Alţi 
profesori scriu articole ca să-l ajute pe profesor, toată 
lumea este fericită, fiecare îl felicită pe cel de alături; nu 
există duşmani, deocamdată. 

Carl se foieşte pe umărul ei. Ea îl bate moale pe spate şi-i 
suflă uşor în ureche. Copilul surâde şi readoarme. 

— Şi Emrich are un amant. Ea are un soţ pe nume 
Emrich, dar el n-o mulţumeşte; suntem în Europa de Est, 
toată lumea trebuie să fie căsătorită. Pe amantul ei îl 
cheamă Markus Lorbeer. Are certificat de naştere sud- 
african; tatăl e german şi mama olandeză, iar el trăieşte la 
Moscova ca agent al marilor concerne farmaceutice, este 
liber profesionist, dar, de asemenea, şi antreprenor care 
identifică posibilităţile interesante din domeniul 
biotehnologiei şi le exploatează. 


— Adică descoperitor de talente. 

—E mai în vârstă decât Lara, probabil cu vreo 
cincisprezece ani, a trecut prin multe, cum se spune, e un 
visător ca şi ea. lubeşte medicina, dar nu e doctor. Il 
iubeşte pe Dumnezeu şi iubeşte omenirea, dar şi banii şi pe 
zeul Profit. De aceea, el scrie: „Tânărul Lorbeer este un 
credincios, îl adoră pe Dumnezeul creştinilor, adoră 
femeile, dar şi pe zeul Profit.” Pentru el asta înseamnă 
prăbuşirea. Crede în Dumnezeu, dar îl nesocoteşte. 
Personal, resping o astfel de atitudine, dar nu are 
importanţă. Pentru un umanist, Dumnezeu reprezintă o 
scuză pentru a nu te mai purta omeneşte. Vom fi oameni şi 
în viaţa de apoi, dar, între timp, realizăm profituri. Asta e! 
„Lorbeer a primit darul înţelepciunii de la Dumnezeu” - 
cred că prin asta se referă la moleculă - „şi l-a vândut 
diavolului.” Bănuiesc că are în vedere K.V.H.-ul. Apoi mai 
scrie că, atunci când Tessa l-a vizitat în deşert, i-a 
mărturisit toate păcatele. 

Justin se ridică brusc. A 

— Zice el asta? l-a spus Tessei? In spital? Unde s-a dus 
ea ca să-l întâlnească? /n care deşert? La ce Dumnezeu 
face aluzie? 

— Aşa cum ţi-am spus, documentul e cam tembel. O 
numeşte „Abbott” (Abatele). „Când Abatele l-a întâlnit în 
deşert, Lorbeer a plâns.” O fi un vis, o şaradă. Lorbeer s-a 
pocăit în deşert. Este llie sau Hristos, nu ştiu. La o adică, 
mă cam dezgustă. „Abatele i-a cerut lui Ilie să explice în 
faţa lui Dumnezeu. Aşadar, la această întâlnire în pustie, 
Lorbeer i-a spus Abatelui cele mai ascunse păcate ale 
sale.” Aşa scrie. Evident, avea multe păcate. Nu mi le aduc 
aminte pe toate. A comis păcatul autoamăgirii şi pe cel al 
minciunii. Apoi vine cel al trufiei, cred. Urmat de acela al 
laşităţii. Pentru asta nu se iartă pe sine deloc, ceea ce îmi 
dă satisfacţie. Dar pesemne că şi el este satisfăcut. Lara 
spune că Lorbeer e fericit doar când se confesează sau face 
dragoste. 

— A scris toate astea în engleză? 


Ea aprobă cu o mişcare din cap: 

— Un paragraf l-a scris ca în Biblie, iar în următorul 
dădea informaţii tehnice amănunțite despre planificarea 
deliberat deformată a testelor clinice, despre neînțelegerile 
dintre Kovacs şi Emrich şi despre problemele pe care le 
crea Dypraxa când era administrată o dată cu alte 
medicamente. Doar o persoană foarte informată putea 
cunoaşte asemenea amănunte. Il prefer pe acest Lorbeer 
celui obsedat de rai şi de iad, trebuie să recunosc. 

— Abbott era cu literă mică? 

— Cu majusculă „Abatele a înregistrat tot ce i-am spus.” 
Dar mai era un păcat. Ela ucis-o. 

Aşteptând, Justin îşi fixă privirea asupra lui Carl, care 
dormea. 

— Poate nu în mod direct; se exprimă cam ambiguu. 
„Lorbeer a ucis-o prin trădare. A comis păcatul lui luda 
aşadar el i-a tăiat gâtul cu propriile-i mâini şi l-a crucificat 
pe Bluhm de un copac.” Când i-am citit aceste cuvinte 
Larei, am întrebat-o: „Lara, Markus afirmă că a ucis-o pe 
Tessa Quayle?” 

— Şi ea ce ţi-a răspuns? 

— Markus n-ar fi fost în stare să-şi ucidă nici cel mai 
aprig duşman. Asta îl chinuie cel mai rău, a zis ea. Căeun 
om rău cu o conştiinţă bună. Ea e rusoaică, şi suferă de 
depresii. 

— Dar, dacă a ucis-o pe Tessa, înseamnă că nu e un om 
bun, nu? 

— Lara jură că asta este imposibil. Ea are multe scrisori 
trimise de el. Nu poate decât să iubească fără speranţă. A 
auzit multe mărturisiri de-ale lui, dar pe asta, nu, 
bineînţeles. Markus e foarte mândru de păcatele lui, aşa 
susţine ea. Dar el este vanitos şi le şi exagerează. Are o fire 
complicată, probabil că are o psihoză, dar tocmai de aceea 
îl iubeşte Lara. 

— lar ea nu ştie unde se află Lorbeer? 

— Nu. 


În lumina înşelătoare a amurgului, Justin rămase cu 
privirea îndreptată fix înainte, fără a vedea ceva anume. 

— luda nu a ucis pe nimeni, obiectă el. luda a trădat. 

— Dar efectul a fost acelaşi. luda a ucis prin trădare. 

Justin contemplă îndelung crepusculul. 

— Lipseşte un personaj. Dacă Lorbeer a trădat-o pe 
Tessa, atunci cui a vândut-o? 

— Nu rezultă prea clar. Poate forţelor întunericului. Nu 
ştiu decât ceea ce-mi amintesc. 

— Forţele întunericului? 

— În scrisoare vorbea de ele. Nu-mi place acest nume. 
Se referă K.V.H.? Poate ştie de alte forţe. 

— Documentul aducea vorba de Arnold? 

— Abatele avea un îndrumător. În document, acesta e 
numit „Sfântul”. Sfântul îl abordase pe Lorbeer în spital şi-i 
spusese că medicamentul Dypraxa era o unealtă a morţii. 
Fiind doctor, Sfântul se arătase mai precaut decât Abatele 
şi mai tolerant, deoarece se mai lovise de răutatea 
oamenilor. Emrich deţine marele adevăr. Lorbeer e convins 
de asta. Emrich cunoaşte totul, prin urmare nu-i este 
îngăduit să vorbească. Forţele întunericului sunt hotărâte 
să ascundă adevărul cu orice preţ. De aceea, Abatele 
trebuia ucis, iar Sfântul crucificat. 

— Crucificat! Arnold? 

— În şarada lui Lorbeer, forţele întunericului l-au târât 
undeva şi l-au bătut în cuie de un copac. 

Rămaseră tăcuţi amândoi, ruşinaţi într-un fel sau altul. 

— Lara afirmă că Lorbeer bea ca un rus, adăugă ea, 
parcă pentru a alunga încordarea, însă Justin nu se dădu 
bătut. 

— Scrie din deşert, însă foloseşte serviciul de curierat din 
Nairobi, se opuse el. 

— Adresa era bătută la maşină, iar borderoul de 
expediţie era scris de mână. Pachetul a fost expediat de la 
Hotelul Norfolk, din Nairobi. Mi-a venit greu să descifrez 
numele expeditorului, dar mi s-a părut a fi McKenzie. Un 


nume scoţian? Dacă pachetul nu ajungea la destinaţie, nu 
trebuia înapoiat în Kenya. Trebuia distrus. 

— Borderoul de expediţie avea un număr, presupun. 

— Era anexat la plic. Când am pus documentul în seif, 
până a doua zi dimineaţă, l-am lăsat în plic. Bineînţeles că 
a dispărut şi plicul. 

— Să revenim la serviciul de curierat. Trebuie să posede 
o copie. 

— Serviciul nu avea trecut pachetul în evidențe. Nici la 
Nairobi, nici la Hanovra. 

— Şi cum o găsesc? 

— Pe Lara? 

Picăturile de ploaie răpăiau pe acoperişul metalic, iar 
luminile oranj ale oraşului pulsau, apărând şi dispărând în 
ceaţă. Birgit rupse o filă din agendă şi scrise un număr lung 
de telefon. 

— Are casă, dar nu pentru multă vreme. Altfel, va trebui 
să te interesezi la universitate, dar să ai grijă, fiindcă toţi o 
detestă. 

— Lorbeer făcea amor cu amândouă, cu Kovacs şi cu 
Emrich? 

— Pentru el n-ar fi fost ceva neobişnuit. Dar cred că 
femeile s-au certat din cauza moleculei, nu a sexului. 

Făcu o pauză şi îi urmări ochii. Justin privea fix în 
depărtare, dar nu avea nimic de văzut în afara coamelor 
dealurilor care se iveau ici şi colo din ceaţă. 

— Tessa mi-a scris de multe ori că te iubeşte, zise ea 
încet, nereuşind să-i vadă faţa. Nu de-a dreptul, nici nu era 
nevoie... Zicea că eşti un om de onoare, iar când va fi 
necesar o vei dovedi. 

începu să se pregătească de plecare. Justin îi dădu 
marsupiul şi împreună îl legară pe Carl pe portbagaj, apoi 
aranjară mantaua de ploaie, astfel că acum i se vedea doar 
capul ieşit printr-o deschizătură. 

— Deci asta e, conchise ea. Mergi pe jos? 

— Pe jos. 

Birgit scoase un plic din buzunarul interior al jachetei. 


— Asta e tot ce mi-am amintit din romanul lui Lorbeer. 
Am notat pentru tine. N-am un scris prea citeţ, dar o să 
reuşeşti să-l descifrezi. 

— Eşti prea bună, zise el şi vâri plicul în buzunar, pe sub 
haina de ploaie. 

— Atunci, plimbare plăcută, spuse ea. 

Birgit vru să-i strângă mâna însă ţinând strâns bicicleta, 
se răzgândi şi-l sărută pe gură: un sărut apăsat, voit şi, 
bineînţeles, stângaci, de afecţiune şi de rămas-bun. Apoi 
Justin îi ţinu bicicleta pentru ca ea să-şi poată fixa sub 
bărbie breteaua căştii, după care ea sări pe şa şi pedală în 
josul dealului. 


XX xk 


„Merg pe jos” 

Pomi să meargă, ţinându-se pe mijlocul drumului şi cu 
ochii atenţi la tufişurile tot mai întunecate de rododendroni 
aflate de o parte şi de alta. La fiecare cincizeci de metri, se 
aflau lămpi aprinse ce aruncau o lumină oranj. Cerceta 
mereu petele de întuneric dintre ele. Aerul nopţii mirosea a 
mere proaspete. Ajunse la poalele dealului şi se apropie de 
Mercedes-ul parcat, trecând la zece metri de botul lui. 
Dinăuntru nu răzbătea nicio lumină. Pe scaunele din faţă 
stăteau doi bărbaţi, dar, judecând după siluetele lor 
neclintite, nu erau aceiaşi care urcaseră dealul pentru ca 
apoi să coboare. Continuă să meargă, iar automobilul îl 
depăşi. Nu-l luă în seamă, dar, în imaginaţia lui, cei doi nu-l 
scăpau din ochi. Mercedes-ul ajunse la o intersecţie şi coti 
la stânga. Justin o luă la dreapta, îndreptându-se spre 
licărirea oraşului. Pe lângă el, trecu un taxi şi şoferul se 
oferi să-l ia. 

— Mulţumesc, mulţumesc, strigă el bine dispus, dar 
prefer să mă plimb. 

Nu mai primi răspuns. Acum era pe un trotuar, pe partea 
dinspre stradă. Mai traversă o intersecţie şi pătrunse pe o 
stradă lăturalnică, luminată puternic. Tineri şi tinere cu ochi 


ca de morţi stăteau pe treptele din faţa câtorva intrări. La 
colţurile străzii, văzu câţiva bărbaţi purtând jachete din 
piele, ţinând câte un cot ridicat în aer, vorbind la telefoane 
mobile. Mai traversă două străzi şi zări hotelul în faţa sa. 

În hol era agitația inevitabilă din fiecare seară. O 
delegaţie japoneză tocmai se caza, aparatele de fotografiat 
sclipeau orbitor, iar hamalii îngrămădeau valizele scumpe 
în singurul lift al hotelului. Aşezându-se la coadă, îşi scoase 
haina de ploaie şi o agăţă pe braţ, având grijă de plicul 
primit de la Birgit, care se afla în buzunarul interior. Liftul 
cobori şi se trase înapoi pentru a le permite femeilor să 
urce înaintea lui. Ajunse la etajul al treilea şi constată că 
era singurul care coborâse. Coridorul urât cu dungi de 
lumină lividă îi aduse aminte de Spitalul Uhuru. Din fiecare 
cameră se auzeau televizoare cu volumul dat tare. Avea 
camera 311, iar cheia era, de fapt, o cartelă din plastic cu o 
săgeată neagră imprimată pe una dintre feţe. Hărmălaia 
televizoarelor ce parcă se luaseră la întrecere îl înfurie şi 
chiar îi trecu prin minte să depună o plângere. „Cum pot 
să-i scriu lui Ham în vacarmul ăsta?” Păşi în încăpere, îşi 
aşeză haina de ploaie pe un scaun şi constată că propriul 
televizor era vinovat. Probabil că în timp ce făcuseră curat, 
cameristele îi dăduseră drumul şi nu se mai sinchisiseră să- 
| închidă la plecare. Se apropie de aparat. Prezenta exact 
tipul de program pe care îl detesta în mod deosebit. O 
cântăreaţă pe jumătate dezbrăcată urla din răsputeri în 
microfon, spre deliciul publicului juvenil, în timp ce cădea o 
ninsoare iluminată orbitor. 

Acesta rămase ultimul lucru pe care îl văzu înainte ca 
lumina să se stingă: fulgi de lumină alunecând în jos pe 
ecran. Întunericul îl învălui din toate părţile şi se simţi lovit 
cu pumnii şi sufocat în acelaşi timp. Cineva îi ţintui braţele 
de-a lungul trupului, iar altcineva îi îndesă o bucată aspră 
de cârpă în gură. Alte braţe îl prinseră de picioare ca la un 
blocaj la rugby, se prăbuşi, motiv pentru care socoti că 
suferise un infarct. Teoria i se confirmă când o a doua 
lovitură îi zdrobi stomacul şi-l lăsă fără suflu, fiindcă atunci 


când încercase să strige, nu se întâmplase nimic, nu 
avusese voce şi nici suflare, iar ghemotocul de cârpă îl 
împiedicase să respire. & 

Simti nişte genunchi pe piept. In jurul gâtului se strângea 
ceva, crezu că era vorba de un laţ şi presupuse că avea să 
fie spânzurat. În minte îi apăru limpede imaginea lui Bluhm, 
țintuit în cuie de un arbore. Simţi mirosul puternic de 
loţiune de corp şi-şi aduse aminte de mirosul corporal al lui 
Woodrow, de aceea îşi notă în minte să adulmece 
scrisoarea de dragoste a acestuia pentru a vedea dacă 
mirosea la fel. Vreme de o clipă, lucru greu de închipuit, 
Tessa îi dispăru din minte. Zăcea pe podea pe partea 
strângă şi ceea ce îl izbise atât de violent în stomac, îi 
zdrobi vintrele cu o lovitură cumplită. | se pusese o cagulă, 
dar, deocamdată, nu fusese spânzurat şi încă stătea pe o 
dungă. Din cauza căluşului îi venea să verse, dar nu putea 
scoate nimic pe gură, de aceea simţi voma scurgându-i-se 
înapoi pe gâtlej. Se simţi rostogolit pe spate, cu mâinile 
desfăcute larg, cu dosul mâinilor lipit de covor şi palmele în 
sus. „O să mă crucifice ca pe Arnold.” Dar n-o făceau, încă 
nu; îi ţintuiau mâinile de podea şi, simultan, i le răsuceau, 
iar durerea era mai cumplită decât îşi putuse închipui că 
poate suporta: în braţe, în piept, în picioare şi în vintre. „Vă 
rog, gândi el. Nu mâna dreaptă, altfel cum o să-i mai pot 
scrie lui Ham?” Şi parcă atacatorii îi auziseră rugămintea, 
fiindcă durerea încetă şi auzi o voce de bărbat, după toate 
probabilitățile un german din nord, poate de la Berlin şi 
care părea destul de educat. Bărbatul dădu ordin ca porcul 
să fie întors pe o parte şi să-i fie legate mâinile la spate, iar 
ordinul se îndeplini. 

— Domnule Quayle! Mă auzi? 

Aceeaşi voce, dar, de astă dată, în engleză. Justin nu-i 
răspunse. Dar nu făcea asta din impoliteţe, ci pentru că 
reuşise să scuipe cârpa din gură şi vărsa din nou, iar voma i 
se strecura pe după gât, pe dedesubtul cagulei. Zgomotul 
de la televizor scăzu în intensitate. 


— De ajuns, domnule Quayle! Acum te opreşti, bine? Ori 
te alegi cu ceea ce s-a ales soţia ta. M-auzi? Mai vrei puţină 
corecție, domnule Quayle? 

Pronunţarea numelui veni însoţită de o nouă lovitură 
între picioare. 

— Poate că ai surzit. O să-ți lăsăm un bilet, bine? Pe pat. 
Când te trezeşti, o să-l citeşti şi o să-ți aduci aminte. După 
aceea, mergi înapoi în Anglia, auzi? Nu mai pui întrebări. 
Mergi acasă şi eşti băiat de treabă. Data viitoare, te 
omorâm ca pe Bluhm. Şi durează foarte mult. Ai auzit? 

Ultimele cuvinte fură însoţite de un şut în vintre, drept 
atenţionare. Apoi Justin auzi uşa închizându-se. 


x k xk 


Zăcea la pământ, în propriul întuneric şi în propria-i 
vomă, pe partea stângă, ţinându-şi genunchii strânşi până 
aproape de bărbie şi având mâinile legate la spate, iar 
țeasta parcă îi fierbea din cauza durerilor ca nişte şocuri 
electrice săgetându-i întregul corp. Rămase prăbuşit într-o 
suferinţă întunecată şi făcu inventarul părţilor zdrobite - 
picioare, gambe, genunchi, vintre, pântec, inimă, mâini - şi 
constată că toate erau la locul lor, asta dacă nu-l înşelau 
simţurile. Se forţă în legături şi avu senzaţia că se 
rostogoleşte prin cărbuni încinşi. Se lăsă moale din nou şi o 
plăcere teribilă se  deşteptă în el, crescând şi 
transformându-se într-o senzaţie de triumf, luminoasă, 
senzaţia că ajunsese să se cunoască pe sine însuşi. „Mi-au 
făcut asta, dar eu am rămas acelaşi. M-am călit. Sunt 
capabil. Înăuntrul meu există un om care nu s-a schimbat. 
Dacă s-ar întoarce şi ar lua totul de la capăt, tot n-ar reuşi 
să ajungă la acea parte de neatins. Am trecut prin 
încercarea de care m-am ferit toată viaţa. Am trecut testul 
durerii!” 

Apoi, fie că durerea se mai domoli, fie că natura îi veni în 
ajutor, aţipi, cu gura închisă, respirând pe nas prin bezna 
umedă şi împuţită a cagulei. Televizorul funcţiona în 


continuare; acum îl auzea. lar dacă simţul orientării n-o 
luase razna, era îndreptat spre el. Dar cagula era, probabil, 
din două straturi de pânză, deoarece nu reuşea să vadă 
decât izbucnirile de lumină de pe ecran şi când, cu dureri 
insuportabile ale mâinilor, se rostogoli pe spate, nu văzu 
lumina lămpii de pe tavan, deşi ceilalţi o aprinseseră când 
el păşise în cameră şi nu-şi amintea să fi auzit declicul 
făcut de comutator la plecarea lor. Se roti pe o parte şi 
rămase paralizat o vreme, aşteptând ca fărâma de tărie din 
el să se zbată pentru a ieşi din nou la suprafaţă. „Gândeşte, 
omule! Foloseşte-ţi mintea, e singurul lucru ce ţi-a rămas 
neatins! De ce nu s-au atins de ea? Fiindcă nu voiau să dea 
naştere unui scandal. Ceea ce înseamnă că aceia care i-au 
trimis nu doresc un scandal. «Data viitoare te ucidem ca pe 
Bluhm» - dar nu de data asta, oricât de mult şi-ar fi dorit s- 
o facă. Atunci o să ţip. Să o fac? Mă rostogolesc pe podea, 
dărâm mobilierul, lovesc cu picioarele în pereţi, sparg 
televizorul şi mă comport ca un dement, până când cineva 
socoteşte că nu e vorba de doi amanți care s-au lăsat pradă 
sado-masochismului extrem, ci de un englez bătut şi legat, 
căruia i s-a pus o cagulă peste cap?” 

Diplomatul cu experienţă din el îşi imagină cu durere în 
suflet consecinţele unei asemenea descoperiri. Hotelul 
cheamă poliţia. Poliţia îi ia o declaraţie şi apelează la 
consulatul britanic cel mai apropiat, în acest caz, la cel din 
Hanovra, dacă mai există unul aici. Intră consulul de 
serviciu, furios că tocmai a fost deranjat de la cină pentru a 
examina un supus britanic bătut şi plin de sânge, iar prima 
lui reacţie va fi să-i verifice paşaportul, care, teoretic, nici 
nu are vreo importanţă. Dacă îi aparţine lui Atkinson, asta e 
o problemă, fiindcă e fals. Un simplu telefon la Londra 
lămureşte chestiunea. Dacă e pe numele de Quayle, se 
schimbă lucrurile, dar urmarea cea mai plauzibilă ar fi cam 
aceeaşi: primul avion spre Londra, fără altă cale de ales, şi 
un comitet de primire nedorit, care o să-l aştepte pentru a-l 
lua în primire de la aeroport. 


Nu avea picioarele legate. Până acum, nu îndrăznise să 
le desfacă. Făcu asta, iar zona inghinală şi pântecul îi luară 
foc, urmate la scurt timp de coapse şi gambe. Dar era clar 
că-şi putea depărta picioarele; reuşi să şi le apropie, pentru 
că auzi călcâiele pantofilor lovindu-se. Încurajat de această 
constatare, îşi luă inima în dinţi şi se rostogoli pe burtă şi îi 
scăpă un răcnet. Apoi, îşi muşcă buzele, ţinându-le strânse 
ca să nu mai ţipe. 

Rămase îndârjit cu faţa în jos. Răbdător, atent să nu-şi 
deranjeze vecinii din camerele alăturate, începu să se 
zbată pentru a scăpa din legături. 


XVII 


Avionul era un Beecheraft vechi cu două motoare, 
închiriat de O.N.U., care avea un căpitan de zbor în vârstă 
de cincizeci de ani, un pilot greu încercat din Johannesburg. 
Mai era şi un copilot african cu perciuni lungi. În apropierea 
fiecăruia dintre cele nouă scaune cu tapiţeria jerpelită se 
găsea câte o cutie din carton pentru servirea prânzului. 
Decolarea avea loc de pe Aeroportul Wilson, aflat alături de 
cimitirul unde fusese înmormântată Tessa şi, în vreme ce 
toţi călătorii din cabină transpirau abundent în avionul ce 
aştepta răbdător pe pistă, Ghita îşi încorda ochii pe 
fereastră pentru a zări mormântul ei şi se întrebă cât va 
mai dura până va avea şi ea o piatră la cap. Nu reuşi totuşi 
să vadă decât iarba argintată de uscăciune şi un bărbat 
îmbrăcat în roşu, culoarea tribului său, fără un picior şi 
sprijinindu-se într-un toiag, care îşi supraveghea caprele, 
apoi o turmă de gazele tresărind mereu şi păscând sub 
norii cenuşiu-albăstrui, parcă stivuiţi unul peste altul. Ghita 
îşi forţase geanta de voiaj să intre sub scaun, însă aceasta 
era prea voluminoasă şi trebuise s-o împingă cu picioarele 
ca să-i facă loc. Era cumplit de cald iar căpitanul îi 
avertizase deja pe pasageri că nu vor avea aer condiţionat 
decât după decolare. In compartimentul de deasupra 
capului îşi îngrămădise notițele şi documentele doveditoare 
că era delegat al Înaltei Comisii pentru C.E.D.A.E. În 
compartimentul principal îşi pusese pijamaua şi hainele de 
schimb. „Asta o fac pentru Justin. Merg pe urmele Tessei. 
Nu trebuie să-mi fie ruşine de lipsa mea de experienţă sau 
de jocul dublu pe care-l fac.” 

In partea din spate a fuselajului, fuseseră îngrămădiţi 
saci cu preţioasa miraa, o plantă uşor narcotică, aprobată 
de lege, adorată de membrii triburilor din nord. Mirosul ei 
aducând a arome de pădure, cotropi, treptat, interiorul 
cabinei. În faţa Ghitei se aşezaseră patru lucrători de la 
ajutoare, trecuţi prin tot soiul de încercări, doi bărbaţi şi 


două femei. Probabil că lor le aparţinea miraa. Le invidie 
aerul ferm, nepăsător, hainele extrem de simple, cu aspect 
uzat. Apoi, îşi dădu seama, cu o înţepătură de reproş faţă 
de sine, că aceştia erau de vârsta ei. Işi dori să poată 
încălca regula umilinţei deprinse prin educaţie, aceea de a- 
şi lipi călcâiele ori de câte ori dă mâna cu o persoană 
superioară în rang, obicei ce-i fusese inculcat de măicuţe. 
Privi atentă la cutia ce conţinea masa de prânz şi descoperi 
două sandvişuri cu banane, un măr, o tabletă de ciocolată 
şi o cutie cu suc de fructul pasiunii. Nu dormise mai deloc şi 
se simţea sfârşită de foame, dar buna ei creştere nu-i 
îngăduia să mănânce un sandviş înainte de decolare. 
Noaptea trecută, telefonul ei sunase neîntrerupt din 
momentul în care revenise acasă, fiindcă, unul după altul, 
prietenii îşi exprimaseră revolta şi uimirea după ce aflaseră 
ştirea că Arnold devenise o persoană căutată de poliţie. 
Postul pe care îl ocupa la Înalta Comisie îi impunea să joace 
faţă de aceştia rolul unei persoane cu experienţă şi simţ 
diplomatic. La miezul nopţii, deşi era moartă de oboseală, 
încercă să facă acel pas pe care îi era imposibil să-l evite; 
unul care, dacă ar fi reuşit, ar fi salvat-o din acea lume a 
nimănui în care se refugiase ca un pustnic în ultimele trei 
săptămâni. Scotocise în vasul antic din alamă în care ţinea 
tot felul de nimicuri şi scosese din el un petic de hârtie pe 
care îl pusese bine. „Uite unde ne poţi telefona, Ghita, dacă 
te hotărăşti să ne mai spui ceva. Dacă nu suntem acolo, 
lasă un mesaj şi unul dintre noi te va suna negreşit în 
maximum o oră, îţi promit.” Îi răspunse o voce agresivă, cu 
accent african, iar ea speră că greşise numărul. 

— Aş dori să discut cu Rob sau cu Lesley, vă rog. 

— Cum vă numiţi? 

— Vreau să vorbesc cu Rob sau cu Lesley. E vreunul 
dintre ei acolo? 

— Cine sunteţi? Spuneţi-mi numele dumneavoastră şi 
precizaţi în ce problemă... 

— Vreau să discut cu Rob sau cu Lesley, vă rog. 


După ce persoana care îi răspunsese închisese brusc, 
Ghita recunoscu, fără să dramatizeze, că rămăsese singură, 
aşa cum, de altfel, bănuise. De acum înainte, nici Tessa nici 
Arnold, nici înţeleaptă Lesley de la Scotland Yard nu-i 
puteau ridica de pe umeri răspunderea pentru propriile 
acţiuni. Deşi îi adora, părinţii ei nu-i puteau oferi o soluţie. 
Tatăl ei, avocat, va asculta mărturia ei şi îi va spune că, pe 
de o parte era una, dar pe de altă parte lucrurile stăteau 
altfel şi o va întreba ce dovezi materiale are pentru acuzaţii 
atât de grave. Mama ei, doctor, va zice: „Te-ai cam aprins, 
scumpo, vino acasă la puţină odihnă şi recreare!” Stăpânită 
de aceste gânduri şi destul de confuză, pornise laptopul, pe 
deplin convinsă că va găsi o sumedenie de mesaje 
încărcate de strigăte de durere şi indignare în legătură cu 
Arnold. Dar nici nu se conectă bine că ecranul pâlpâi o 
singură dată şi apoi se stinse. Repetă procedura de 
conectare. In zadar. Telefonă câtorva prieteni doar ca să 
afle că niciunul dintre computerele lor nu fusese afectat. 

— Bravo, Ghita, s-ar putea să fi luat vreun virus turbat 
din Filipine sau de pe unde mama naibii s-or afla ticăloşii 
aceia de hacker-i! strigase una dintre amicele ei aproape 
invidioasă, ca şi cum Ghita ar fi fost aleasă pentru a i se 
acorda această atenţie deosebită. 

Poate că fusese aleasă, aprobă ea, şi dormi prost, 
gândindu-se îngrijorată că pierduse multe mesaje, discuţiile 
pe care le purtase cu Tessa şi pe care nu le scosese la 
imprimantă, preferând să le citească direct pe computer, 
fiindcă astfel îşi păstrau vioiciunea, amintind mai bine de 
Tessa. 

Avionul încă nu decolase, de aceea, Ghita, după cum îi 
stătea în obicei, se lăsă purtată de gânduri legate de 
întrebările grave ale vieţii, în acelaşi timp evitând-o în mod 
deliberat pe cea mai mare dintre ele, cu alte cuvinte: „Ce 
fac aici şi de ce?” Cu doar câţiva ani în urmă, în Anglia - „în 
epoca mea dinainte de Tessa”, cum o numea ea - se 
simţise martirizată din cauza jignirilor, reale şi imaginare, 
pe care le îndura zilnic pentru că era de origine anglo- 


indiană. Se vedea pe sine ca pe un hibrid fără putinţă de 
salvare, o fată pe jumătate neagră în căutarea lui 
Dumnezeu, pe jumătate albă, rasă superioară celor care nu 
aveau niciun fel de lege. Trează şi dormind, voise a şti care 
îi era locul într-o lume a albilor, cum şi în ce trebuia să-şi 
investească ambițiile şi bunătatea şi dacă era cazul să mai 
studieze dansul şi muzica la colegiul londonez pe care îl 
urma după ce absolvise Universitatea Exeter sau, după 
cum credeau părinţii ei adoptivi, să-şi urmeze steaua ei şi 
să-şi ia o slujbă. 

Aşa se explică de ce, într-o dimineaţă, se trezise, 
aproape dintr-un impuls, dând examen de admitere în 
Serviciul  Străin al  Maiestăţii Sale pe care, deloc 
surprinzător, fiindcă niciodată nu acordase vreo atenţie 
politicii, îl pică, aşa cum se şi aşteptase, dar primind 
recomandarea de a se înscrie din nou peste doi ani. Şi, într- 
un fel, însăşi hotărârea de a da examenul, deşi fără succes, 
declanşă procesul de justificare potrivit căruia s-ar fi simţit 
mai împăcată cu sine dacă ar face parte din sistem decât 
dacă ar sta deoparte şi ar realiza prea puţine, în afara 
satisfacerii parţiale a aptitudinilor ei artistice. 

Şi, în această situaţie, vizitându-şi părinţii ce lucrau în 
Tanzania, ajunse să se decidă, iarăşi din pricina 
impetuozităţii, să facă cerere pentru fi angajată acolo de 
Înalta Comisie Britanică şi să încerce o promovare după ce 
avea să fie acceptată. lar dacă n-ar fi procedat astfel, n-ar 
fi cunoscut-o pe Tessa. N-ar fi ajuns nicicând, după cum 
socotea ea acum, în prima linie, unde era hotărâtă să 
reziste, luptându-se pentru lucrurile cărora hotărâse să le 
fie credincioasă, chiar dacă, reduse la esenţa lor, acestea 
erau extrem de simple: adevăr, toleranţă, dreptate, 
sentimentul de frumuseţe a vieţii. Respingea aproape 
violent opusul lor; şi, mai presus de orice, avea credinţa 
moştenită atât de la părinţii ei, cât şi de la Tessa, că 
sistemul în sine trebuie silit să oglindească aceste virtuţi, 
altfel nu merita să mai existe. lar asta o readucea la 
întrebarea cea mai gravă dintre toate. O iubise pe Tessa, îl 


iubise pe Bluhm, încă îl iubea pe Justin şi, dacă era sinceră 
faţă de sine, chiar ceva mai mult decât se cuvenea sau era 
potrivit, indiferent cum ar fi fost să exprime asta în cuvinte. 
lar faptul că lucra pentru sistem nu o obliga să accepte 
minciunile acestuia, aşa cum le auzise rostite nu mai 
departe de ieri din gura lui Woodrow. Dimpotrivă, asta o 
obliga să le respingă şi să încerce să aducă sistemul la locul 
său de drept, adică de partea adevărului. lar asta explica, 
spre deplina satisfacţie a Ghitei, ce făcea acum şi motivele. 
„Mai bine să fii în interiorul sistemului şi să-l combaţi”, 
obişnuia să spună tatăl ei, altfel un iconoclast, „decât în 
afara lui şi să urli în zadar”. 

Şi, lucru cu adevărat minunat, Tessa spusese exact 
acelaşi lucru. 

Aparatul se scutură ca un câine bătrân şi se năpusti 
înainte legănându-se, ridicându-se greoi şi hurducându-se 
în aer. Prin fereastra minusculă din dreptul ei, Ghita văzu 
Africa dedesubt: uriaşe cartiere insalubre, turme de zebre 
în galop, grădinile de flori din apropierea lacului Naivasha, 
Aberdares, muntele Kenya, palid conturat la marginea 
orizontului. Apoi, alăturându-li-se ca o mare, nesfârşitele 
şiruri de tufişuri înceţoşate şi cenuşii presărate ici şi colo cu 
petice de verdeață. Avionul pătrunse în norul de ploaie, iar 
crepusculul murdar cotropi cabina. Curând însă apăru 
lumina arzătoare a soarelui, iar această schimbare veni 
însoţită de o explozie asurzitoare de undeva din stânga 
Ghitei. Pe neaşteptate, avionul se înclină pe o parte. Cutiile 
cu masa de prânz, rucsacurile şi geanta de călătorie a 
Ghitei se rostogoliră de-a latul intervalului dintre scaune, şi 
toate acestea fură însoţite de corul sirenelor de alarmă şi 
de luminile roşii de avarie ce clipeau intermitent. Nimeni nu 
scoase o vorbă, cu excepţia unui bătrân african, care 
scoase un hohot de râs şi răcni din răsputeri: „Doamne, noi 
Te iubim şi Te rog să nu uiţi asta!” spre uşurarea şi 
amuzamentul crispat al celorlalţi pasageri. Avionul încă nu 
revenise la poziţia normală de zbor. Zgomotul motorului 
scăzu în intensitate, devenind stins ca un murmur. 


Copilotul african cu perciuni lungi scosese de undeva un 
manual şi consulta o listă de avarii, iar Ghita încercă să 
citească peste umărul lui. Căpitanul călit în astfel de 
încercări se întoarse fără să se ridice de pe scaun şi li se 
adresă pasagerilor înmărmuriţi. Buzele uscate şi strâmbe 
erau în consonanţă cu unghiul la care zbura avionul. 

— După cum cred c-aţi băgat de seamă, doamnelor şi 
domnilor, ne-a lăsat un motor, zise el fără nicio intonaţie. 
Asta înseamnă că trebuie să revenim pe Wilson şi să luăm 
alt hârb. 

„lar eu nu mă tem”, remarcă Ghita în sinea ei, încântată. 
„Până la moartea Tessei, lucrurile astea li se întâmplau 
altora... Acum trec şi eu prin ele şi le pot face faţă.” 

Patru ore mai târziu, stătea pe pista aeroportului de la 
Lokichoggio. 


XX xk 


— Tu eşti Ghita? o întrebă o tânără australiancă, mai 
mult strigând pentru a acoperi huruitul motoarelor şi 
exclamaţiile de bun venit ale celor adunaţi să-i întâmpine 
pe pasageri. Eu sunt Judith. Bună! 

Era înaltă, cu obrajii îmbujoraţi şi fericită. Purta o pălărie 
bărbătească moale, de culoare cenuşie, ce avea borurile 
încreţite şi un tricou care făcea reclamă pentru United Tea 
Services of Ceylon. Se îmbrăţişară, împrietenindu-se pe 
dată în acel loc sălbatic şi neliniştitor. Avioanele de 
transport albe, aparţinând O.N.U., decolau şi aterizau, 
camioanele albe duduiau asurzitor într-un permanent du-te- 
vino, iar soarele devenise un adevărat furnal şi arşiţa lui 
ţâşnea spre ea din asfaltul pistei; vaporii de combustibil din 
aer făceau ca imaginile să fie tremurător-scilipitoare, 
orbind-o. Având-o pe Judith drept ghid, se strecură în 
partea din spate a unui jeep, printre saci de corespondenţă 
şi ajunse să stea alături de un chinez transpirat, purtând 
costum negru şi cămaşă încheiată până la ultimul nasture. 
Câteva jeepuri trecură pe lângă ei în viteză din direcţie 


opusă, urmate de un convoi alcătuit din camioane vopsite 
în alb care se îndreptau spre avioanele de transport. 

— A fost o femeie deosebită, strigă Judith, care îşi găsise 
un loc pe bancheta din faţa ei. Foarte devotată! 

Evident, se referea la Tessa. 

— De ce vor să-l aresteze pe Arnold? continuă ea. 

— Sunt de-a dreptul tâmpiţi! Arnold n-ar face rău nici 
unei muşte. Ai cazare pentru trei nopţi, nu? Numai că noi o 
să primim un grup de specialişti în nutriţie, care sosesc din 
Uganda. 

„Judith e aici ca să-i hrănească pe cei vii, nu pe mori”, 
gândi Ghita, în timp ce jeepul trecu zdrăngănind de o 
poartă şi intră pe o porţiune de drum cu gropi. lşi 
continuară drumul prin dreptul unui oraş format din clădiri 
înjghebate în pripă de cei care apăreau întotdeauna în 
apropierea taberelor de ajutorare şi care găzduia baruri şi 
mici magazine; Ghita văzu chiar o tăbliță amuzantă pe care 
scria: „Către Picadilly.” În faţă se ridicau dealuri domoale 
de un cenuşiu prăfos. Ghita mărturisi că ar fi dorit să se 
plimbe pe acolo. Judith îi spuse că, dacă ar face-o, nu s-ar 
mai întoarce. 

— Animale? 

— Oameni... 

Se apropiau de tabără. Pe o porţiune de teren roşiatic din 
apropierea porţilor principale, câţiva copii jucau baschet cu 
o pungă de alimente de culoare albă, legată de o stâlp de 
lemn. Judith o lăsă pe Ghita la recepţie pentru a-şi ridica 
permisul de intrare. După ce semnă în registru, Ghita dădu 
filele înapoi, lăsându-le cu un aer nepăsător să se deschidă 
exact la pagina pe care se prefăcuse că, de fapt, nu o 
interesează. 

„Tessa Abbott, PO Box, Nairobi, Tukul 28. 

Bluhm, Médecins de l'Univers, Tukul 29.” 

Şi aceeaşi dată. 

— Băieţii de la presă au dat un bal, tocmai povestea 
Judith plină de entuziasm. Reuben i-a taxat pe fiecare cu 
cincizeci de dolari, bani gheaţă. Asta înseamnă opt sute de 


dolari în total, adică opt sute de seturi de caiete de desen şi 
creioane colorate. Reuben crede că din asta o să iasă doi 
Van Gogh, doi Rembrandt şi un Andy Warhol. 

„Reuben, legendarul organizator de tabere, îşi aminti 
Ghita. Congolez. Un prieten de-al lui Arnold.” 

Merseră pe un drum larg, mărginit de magnolii 
americane, ale căror flori de un roşu aprins, ca nişte 
trompete, străluceau în contrast cu cablurile terne de 
deasupra lor şi cu clădirile albe, numite tukul, cu 
acoperişuri în pantă. Un englez deşirat amintind de un 
director de şcoală primară trecu liniştit pe lângă ele pe o 
bicicletă demodată, aducând cu cele folosite de poliţiştii 
londonezi. Văzând-o pe Judith, acesta o atenţionă cu 
soneria şi-i făcu un semn grațios cu mâna. 

— Duşurile şi toaletele sunt peste drum. Prima şedinţă e 
la opt fix; ne întâlnim la intrarea cabanei 32, o anunţă 
Judith, în timp ce o conducea pe Ghita spre camera ei. 
Sprayul de țânțari e lângă pat, foloseşte plasa dacă vrei să- 
ţi fie bine. Vrei să vii la club pe seară, să bei o bere înainte 
de masă? 

Ghita se arătă dispusă. 

— Bravo, şi ai grijă! Unii dintre tipi sunt hămesiţi când se 
întorc de pe teren. 

Ghita încercă să pară nepăsătoare când deschise 
subiectul: 

— A, apropo, e pe-aici o femeie pe nume Sarah, spuse 
ea. A fost oarecum prietenă cu Tessa. Aş fi vrut să ştiu dacă 
o găsesc să-i zic măcar bună ziua. 

Işi despachetă lucrurile şi, înarmată cu un prosop şi cu 
trusa de toaletă, porni făcându-şi curaj să traverseze 
drumul. Intre timp plouase, atenuând, pe moment, 
zgomotul permanent dinspre aeroport. Primejdioasele 
dealuri îşi schimbaseră culoarea devenind întunecate, de 
culoare oliv. În aer plutea miros de benzină şi mirodenii. 
Făcu duş, reveni în cameră şi-şi deschise agenda de lucru 
pe o masă ce abia se ţinea pe picioare unde, transpirând, 


se adânci în lectura dificilă a Cum să ne procurăm 
ajutorare. 


XX xk 


Clubul din Loki era, de fapt, un arbore răsfirat, care avea 
dedesubt o copertină înclinată, un bar cu un perete pictat, 
înfăţişând fauna junglei şi cu un proiector video care arunca 
nişte imagini neclare ale unui meci de fotbal jucat cine ştie 
când pe un perete doar tencuit, în vreme ce din difuzoare 
se revărsa, în valuri, muzică africană de dans. [ipete 
ascuţite de bucurie străpungeau aerul serii, semn că 
asistenții sociali ce lucrau în zone îndepărtate îşi 
redescopereau amicii. Cuvintele în diferite limbi se 
încrucişau, oamenii se îmbrăţişau, îşi atingeau feţele şi 
mergeau la braţ. „lată căminul meu spiritual! gândi Ghita, 
visătoare. Aceşti oameni atât de diferiţi sunt cei pe care-i 
iubesc. Sentimentul că nu aparţin unei clase sau rase 
anume, abnegaţia şi tinereţea îmi sunt familiare. Mergeţi la 
Loki şi apropiaţi-vă de sfinţenie! Hoinăriţi de colo-colo cu 
avionul, trăiţi bucuria aceasta romantică şi gustaţi deliciul 
primejdiei! Faceţi sex după ce abia dacă l-aţi văzut pe 
partener şi duceţi o viaţă de nomad, care vă fereşte de 
încurcături de durată! Gata cu activitatea plicticoasă de 
birou, fiindcă veţi găsi oricând un fir de marijuana pe unde 
veţi merge! Bucurii şi băieţi când te întorci de pe teren, 
bani şi alţi băieţi care mă aşteaptă în timpul de odihnă şi 
recreare! Ce altceva ţi-ar mai trebui? 

Îmi trebuie. 

Trebuie să înţeleg, în primul rând, de ce a fost nevoie de 
toată harababura asta. Şi de ce ea continuă. Trebuie să-mi 
iau inima în dinţi şi să rostesc, cu tonul cel mai vehement al 
Tessei: «Loki e o tâmpenie! Nu are dreptul de a exista nici 
măcar cât zidul Berlinului! E monumentul eşecului 
diplomaţiei. Ce rost are să organizezi un serviciu de 
ambulanţe Rolls-Royce, dacă politicienii noştri nu întreprind 
nimic pentru a evita accidentele?!»" 


Noaptea căzu pe neaşteptate. Luminile gălbui înlocuiră 
razele soarelui, păsările tăcură, apoi îşi reluară ciripitul pe 
un ton acceptabil. Stătea la o masă lungă, iar Judith se afla 
la trei persoane depărtare de ea, cu braţul petrecut pe 
după gâtul unui antropolog din Stockholm, iar Ghita se 
gândi că nu se mai simţise astfel de când intrase prima 
oară în şcoala de maici, numai că acolo nu se consuma 
bere şi nici nu aveai la masă bărbaţi atrăgători de toate 
naţionalităţile lumii, iar cel puţin şase perechi de ochi îţi 
evaluau calitățile sexuale şi disponibilitatea. Ascultă 
istorisiri despre locuri de care nu auzise nicicând, despre 
isprăvi atât de înspăimântătoare, încât rămase convinsă că 
nu va ajunge să treacă prin ele, deşi făcea toate eforturile 
să pară pricepută în multe, nelăsându-se impresionată 
decât în treacăt. Cel care le vorbea şi devenise centrul 
atenţiei în acele momente era un american plin de sine din 
New Jersey, pe nume Hank the Hawk. După afirmaţiile 
Judithei, fusese boxer şi cămătar şi îmbrăţişase activitatea 
de ajutorare drept alternativă la viaţa de infractor. Acesta 
relata la nesfârşit despre facțiunile războinice din zona 
Nilului: cum S.P.L.E.-ul îi pupase o vreme în fund pe cei de 
la S.P.L.M.; cum S.S.1.M. îi făcuseră zob pe alţii cu un nume 
similar, măcelărindu-le bărbaţii, furându-le femeile şi vitele 
şi aducându-şi şi ei contribuţia la cele câteva milioane de 
morţi deja înregistraţi în nebuneştile războaie civile din 
Sudan. lar Ghita sorbea din bere şi făcea eforturi să 
zâmbească o dată cu Hank the Hawk, fiindcă monologul lui 
părea să o aibă ca ţintă exclusiv pe ea ca nou-sosită şi, 
eventual, ca următoare cucerire. De aceea, se simţi 
recunoscătoare când o femeie africană, plinuţă, cu o vârstă 
greu de precizat şi purtând un şort şi pantofi sport, la care 
se adăuga o şapcă de zarzavagiu londonez apăru din 
întuneric, o bătu pe umăr şi exclamă: 

— Scumpo, eu sunt Sudan Sarah, iar tu trebuie să fii 
Ghita. Nu mi-a spus nimeni ce frumoasă eşti! Hai cu mine 
să bem o cană de ceai, draga mea! 


12 Soimul (engl., n.tr.). 


Şi fără alte fasoane, o duse printr-un labirint de birouri, 
către un tukul ca o căsuţă de plajă pe stâlpi, în care se 
găsea un singur pat, un frigider şi o bibliotecă încărcată cu 
volume ale clasicilor literaturii engleze, începând cu 
Chaucer şi terminând cu James Joyce. 

lar afară, era o verandă minusculă, cu două scaune unde 
puteai sta după ce avea să fiarbă ceaiul, sub cerul înstelat, 
alungând insectele zburătoare. 


XX xk 


— Am auzit că au de gând să-l aresteze pe Arnold, spuse 
Sarah pe un ton domol după ce deplânsese moartea Tessei. 
Păi, aşa trebuie să şi facă! Dacă ţi-ai pus mintea să ascunzi 
adevărul, atunci primul lucru pe care îl faci e să le serveşti 
oamenilor un alt adevăr ca să-i reduci la tăcere. Altfel, 
încep să se întrebe dacă nu cumva adevăru/ adevărat le 
este ascuns, iar asta nu se face. 

„Profesoară, conchise Ghita. Sau guvernantă. E învățată 
să-şi dezvolte raţionamentele şi să le tot repete copiilor 
neatenţi.” 

— lar după crimă urmează legenda, continuă Sarah pe 
acelaşi ton blând şi cadenţat. Dar să nu uităm că o poveste 
satisfăcătoare e mai greu de pus la punct decât o crimă 
urâtă. lar cât priveşte crima, aproape întotdeauna poţi 
scăpa nepedepsit. Dar o poveste te poate arunca în 
închisoare oricând. 

Folosindu-se de palmele mari, sublinie în aer proporțiile 
problemei. 

— Acoperi o bucăţică aici, dar eşafodajul plesneşte în 
altă parte. Şi atunci o acoperi şi pe aceea. După aceea, te 
întorci puţin şi constaţi că prima dintre ele a reapărut. Şi 
nici nu te-ntorci bine că, uite, a apărut şi a treia, care se 
iţeşte de nicăieri, iar asta la fel de nesmintit ca uciderea lui 
Abel de către Cain. Dar de ce trebuie să-ţi spun eu toate 
astea, draga mea? Am impresia că nu vorbim despre 
lucrurile pe care vrei să le afli. 


Ghita începu discuţia cu şiretenie. Justin, spuse ea, 
încerca să reconstituie o imagine cât mai completă a 
ultimelor zile de viaţă ale Tessei. Ar vrea să fie convins că 
ultima ei vizită la Loki fusese fericită şi productivă. In ce 
măsură  contribuise Tessa la seminarul privitor la 
conştientizarea sexelor, Sarah îi putea spune asta? Tessa 
prezentase vreo lucrare, slujindu-se de cunoştinţele ei de 
drept şi de experienţa pe care o avea lucrând cu femeile 
din Kenya? Existase vreun episod anume sau vreun 
moment fericit de care Sarah îşi aducea aminte şi despre 
care Justin ar dori să afle? 

Cu un aer mulţumit, Sarah o lăsă pe Ghita să spună tot 
ce avea pe suflet, în acelaşi timp privind-o cu ochi sclipitori 
pe sub cozorocul şepcii de zarzavagiu, luând când şi când 
câte o gură de ceai sau vânturându-şi mâna să alunge 
ţânţarii şi zâmbind mereu la trecători şi chiar strigând către 
ei: „Bună, Jeannie, scumpo, fată rea ce eşti! Ce faci cu 
băiatul acela, Santo?”, apoi, adresându-se Ghitei: 

— Draga mea, intenţionezi să-i scrii lui Justin despre 
toate astea? 

Întrebarea o tulbură pe Ghita. Ar proceda bine dacă şi-ar 
propune să-i scrie lui Justin sau ar face o greşeală? Trebuia 
să vadă pretutindeni numai aluzii? În cadrul Înaltei Comisii, 
Justin nici nu mai exista ca persoană. Tot acesta era 
statutul lui şi aici? 

— Cum să zic, sunt convinsă că Justin ar vrea să-i scriu, 
recunoscu ea cu stângăcie. Dar o voi face doar dacă îi pot 
comunica lucruri care să-l liniştească, dacă se poate. Vreau 
să spun că nu i-aş transmite ceva care să-/ lovească, reveni 
ea, nemaiştiind unde vrea să ajungă. Mă refeream la faptul 
că Justin avea cunoştinţă de călătoriile pe care Tessa şi 
Arnold le făceau împreună. Deja toată lumea e la curent. 
Indiferent ce s-ar fi întâmplat între ei, Justin s-a împăcat cu 
gândul. 

— A, nu s-a petrecut nimic între ei, scumpo, crede-mă! 
zise Sarah, pufnind într-un râs degajat. Asta a fost o 
invenţie a ziarelor. Nici n-ar fi fost posibil. Ştiu asta fără 


putinţă de tăgadă. Bună, Abby, ce mai faci? Ea e sora mea, 
Abby. A avut mai mulţi bărbaţi decât ar fi fost cazul. A fost 
căsătorită de vreo patru ori. 

Inţelesul ambelor afirmaţii, dacă putea fi vorba de aşa 
ceva, o depăşi pe Ghita. O preocupa mult prea mult să 
consolideze ceea ce aducea tot mai mult a minciună fără 
rost. 

— Justin ar dori să completeze petele albe, urmă ea, 
zbătându-se aproape eroic. Ca să aibă detaliile 
sistematizate în minte. Să poată pune laolaltă tot ce a făcut 
şi gândit Tessa în ultimele zile de viaţă. Adică, sigur - dacă 
aş afla ceva care să fie, cum să spun, dureros pentru el - 
nici prin gând nu mi-ar trece să-i comunic. Evident. 

— Sistematizate, repetă Sarah şi clătină iar din cap, 
surâzând mai mult pentru sine. Tocmai de asta mi-a plăcut 
mereu limba engleză. Sistematizat e cuvântul cel mai 
nimerit pentru acea doamnă deosebită. Bun, ce crezi tu, 
draga mea, că au făcut cei doi când au fost aici? Crezi c-au 
umblat nedespărţiţi ca doi tinerei în luna de miere? Nu era 
nicidecum stilul lor... 

— Au participat la seminarile pe tema conştientizării 
sexuale, evident. Ai fost şi tu acolo? Pesemne că l-ai condus 
chiar tu sau ai avut, probabil, un rol important acolo. Nici 
nu te-am întrebat cu ce te ocupi aici. Ar trebui să ştiu. 
Scuză-mă... 

— Nu te mai scuza, draga mea. Eşti doar puţin buimăcită. 
Adică, nu tocmai s/stematizată, zise ea şi râse. Da, în fine, 
acum mi-aduc aminte. Am participat la acel atelier. Poate l- 
am condus chiar eu. O facem cu rândul. Am avut un grup 
bun şi, asta ţin minte, două femei dintr-un trib de la Dhiak, 
o doctoriţă din Aweil, cam înfumurată, dar receptivă, în 
ciuda aerului atotştiutor şi câţiva specialişti în drept de nu 
ştiu unde. A fost o echipă bună, trebuie să recunosc asta. 
Dar niciodată nu poţi şti ce vor face femeile acelea când se 
vor întoarce acasă în Sudan. Poţi doar să te scarpini în cap 
şi să te întrebi la nesfârşit. 


— Probabil că Tessa a stat mai mult cu juriştii aceia, 
interveni Ghita, sperând că o nimerise. 

— Tot ce se poate, scumpo. Dar multe dintre femeile 
acelea nu călătoriseră niciodată cu avionul. Multe au greţuri 
şi se sperie, de aceea suntem nevoiţi să le binedispunem 
ca să poată vorbi şi asculta, fiindcă tocmai de aceea le 
aducem până aici. Unele sunt atât de înspăimântate, că nu 
vorbesc cu nimeni, ci vor să se întoarcă acasă, la 
suferinţele lor. „Să nu vă vârâţi în treaba asta, dragii mei, 
dacă vă e frică de eşec”, aşa le spun tuturor. „Număraţi-vă 
reuşitele, aşa vă sfătuieşte Sarah Sudan, şi nu vă mai 
gândiţi la situaţiile în care aţi dat greş!” Mai ai întrebări 
despre cursurile acelea? 

Ghita e din ce în ce mai nedumerită. 

— Da. A strălucit în cadrul discuţiilor? l-a plăcut cum a 
mers? 

— Asta n-am de unde s-o ştiu, scumpo. 

— Trebuie să-ţi aminteşti ceva anume din ce a spus sau 
făcut. Nimeni n-o uită chiar aşa de uşor pe Tessa. 

Şi ei i se păru că fusese cam nepoliticoasă şi nu asta 
voise. 

— Sau pe Arnold... 

— Păi, n-o să spun că a avut vreo contribuţie la discuţii, 
scumpo, fiindcă asta n-ar fi adevărat. Tessa nu a prezentat 
nimic la cursurile acelea. Asta pot să ţi-o spun cu 
certitudine. 

— Dar Arnold? 

— Nici el. 

— Nici măcar n-a citit vreo lucrare, ceva? 

— Absolut nimic, draga mea. Niciunul dintre ei. 

— Vrei să spui că au stat tăcuţi, fără să scoată o vorbă? 
Amândoi? Nu era în firea Tessei să tacă. Şi nici a lui 
Arnold... Cât a durat cursul? 

— Cinci zile. Dar Tessa n-a rămas cinci zile la Loki. Puţini 
stau. Tuturor celor care vin aici le-ar plăcea să se creadă 
altundeva. Tessa şi Arnold nu se deosebeau de ceilalţi. 


Tăcu o clipă şi o cântări cu atenţie pe Ghita ca şi cum ar 
fi vrut să se convingă de ceva anume. 

— Ştii ce zic eu, scumpo? 

— Nu... Îmi pare rău, dar nu ştiu... 

— Poate că ştii ceea ce eu nu spun. 

— Nici asta nu ştiu. 

— Bine, dar ce vrei să insinuezi? ` 

— Încerc să aflu ce au făcut. Arnold şi Tessa... În ultimele 
lor zile de viață... Justin mi-a scris şi m-a rugat asta în mod 
special. 

— Şi ai cumva scrisoarea asta la tine, scumpo? 

Cu mâini tremurătoare, Ghita o scoase din geanta nouă 
de umăr pe care o cumpărase pentru această călătorie. 
Sarah se duse cu ea în tukul ca să o citească la lumina 
becului, apoi rămase singură o vreme, după care se 
întoarse în verandă şi se aşeză pe scaunul ei cu un aer ce-i 
trăda nedumerirea. 

— Vrei să-mi spui ceva, draga mea? 

— Dacă pot... 

— Tessa ţi-a spus cu guriţa ei dulce că ea şi Arnold vor 
veni la Loki să participe la seminarul pe tema 
conştientizării? 

— Aşa ştiam toţi... 

— lar tu ai crezut-o? 

— Da sigur. Toţi am crezut. Şi Justin. Şi încă suntem 
convinşi de asta. 

— Şi Tessa ţi-a fost prietenă apropiată? Ca o soră, din 
câte-am auzit eu. Şi, cu toate acestea nu ţi-a spus că avea 
alte motive să vină aici? Sau că aceste cursuri erau un 
pretext, un motiv, tot aşa cum şi autofinanţarea durabilă e 
un pretext pentru tine, dacă nu mă înşel? 

— La începutul prieteniei noastre, Tessa îmi povestea 
multe. Apoi îşi făcea griji pentru mine. Socotea că-mi 
spusese prea multe. Nu era bine să mă mai amestece. Sunt 
angajată temporar, dintre localnici. Ştia că mă gândeam să 
fac cerere pentru a obţine un post permanent... Să dau din 
nou examenul... 


— Şi încă mai ai intenţia asta, dragă? 

— Da. Dar asta nu înseamnă că nu mi se poate spune 
adevărul. 

Sarah luă o înghiţitură de ceai, trase de cozorocul şepcii 
şi se aşeză mai comod. 

— Ai de gând să stai trei nopţi, dacă nu mă înşel. 

— Da. Joi mă întorc la Nairobi... 

— Foarte bine! Foarte frumos! Şi vei participa la o 
conferinţă interesantă. Judith e o femeie cu simţ practic şi 
nu acceptă prostiile nimănui. Are limba cam ascuţită cu cei 
mai înceţi la minte, dar niciodată nu e dură dinadins. lar 
mâine seară, o să te prezint bunului meu prieten, căpitanul 
McKenzie. N-ai auzit niciodată de el? 

— Nu. 

— Tessa sau Arnold n-au rostit niciodată numele 
căpitanului McKenzie în prezenţa ta? 

— Nu. 

— Ei, căpitanul e pilot aici, la Loki. Azi a zburat la Nairobi 
şi cred că traiectoriile voastre s-au întretăiat în aer. Trebuie 
să aducă nişte provizii şi mai are şi nişte treburi de 
rezolvat. Are să-ţi placă foarte mult de căpitanul McKenzie. 
E un bărbat manierat care are o inimă mai mare decât 
trupul care-o poartă şi eu ştiu ce vorbesc. Din cele ce se 
petrec pe aici, puţine îi scapă căpitanului McKenzie şi, de 
altfel, şi mai puţine îi scapă din gură. Căpitanul a luptat în 
multe războaie îngrozitoare, dar acum s-a dăruit păcii, de 
aceea a rămas la Loki să hrănească poporul meu flămând. 

— O cunoştea bine pe Tessa? o întrebă Ghita cu teamă. 

— Căpitanul McKenzie a cunoscut-o pe Tessa şi o 
considera o doamnă deosebită şi nimic mai mult. El n-ar fi 
avut alte gânduri faţă de o femeie căsătorită, la fel ca şi 
Arnold. Dar căpitanul McKenzie îl cunoştea mai bine pe 
Arnold decât pe Tessa. Şi crede că poliţia din Nairobi a 
înnebunit dacă afirmă asemenea lucruri despre Arnold şi şi- 
a propus să le şi spună asta, aşa că acesta e unul dintre 
motivele pentru care a făcut călătoria asta până la Nairobi 
acum. Şi poliţiştilor n-o să le placă deloc ce o să le zică 


McKenzie, pentru că el spune ceea ce are pe suflet fără să 
se sinchisească. 

— Căpitanul McKenzie era în Loki când Tessa şi Arnold au 
venit la cursuri? 

— Căpitanul McKenzie era aici. Şi a stat mai mult de 
vorbă cu ea decât mine, nici nu încape îndoială. 

Se întrerupse o vreme şi rămase cu privirea surâzătoare 
îndreptată spre stele, iar Ghita avu impresia că femeia 
încerca să ia o hotărâre - ca, de exemplu, dacă să-i facă 
destăinuiri sau să ţină secretele pentru sine, întrebări pe 
care şi Ghita şi le pusese în ultimele trei săptămâni. 

— Ascultă, draga mea, continuă Sarah, într-un târziu. Te- 
am ascultat cu atenţie. Şi te-am urmărit şi m-am gândit la 
tine şi mi-am făcut griji. Şi am ajuns la concluzia că eşti o 
fată cu capul pe umeri, bine crescută care are simţul 
răspunderii, lucruri pe care le apreciez. Dar dacă nu eşti 
acea persoană şi m-am înşelat, să ştii că-l putem vâri pe 
căpitanul McKenzie într-un mare bucluc. Ceea ce o să-ți 
destăinui sunt chestiuni primejdioase şi, după ce le afli, nu 
mai poţi nicicum să le faci uitate. De aceea te-aş ruga să- 
mi zici acum dacă nu cumva te-am supraapreciat sau dacă 
te-am citit cum trebuie. Fiindcă oamenii care vorbesc 
neîntrebaţi nu se schimbă niciodată. Şi acesta e un lucru pe 
care l-am învăţat aici. Azi se jură pe Biblie şi a doua zi sunt 
ca mai înainte, vorbind fără să le-o ceară nimeni. Biblia nu 
contează pentru ei. 

— Inţeleg, spuse Ghita. 

— Uite, vrei să-mi declari că m-am înşelat în privinţa ta, 
după ceea ce-am auzit şi ce gândesc despre tine? Sau să-ţi 
spun ce am pe suflet, iar tu promiţi că vei purta acea 
povară a răspunderii pe veci? 

— Aş vrea să ai încredere în mine, te rog. 

— Tot astfel socoteam şi eu că vei răspunde, de aceea, 
ascultă-mă cu atenţie! O să vorbesc încet, aşa că dă-te mai 
aproape de mine. 

Sarah Sudan trase puţin de cozoroc pentru ca Ghita să se 
poată apropia cât mai mult. 


— Aşa. Şi poate că şopăârlele geko ne vor face un serviciu 
scoțând nişte sunete mai tari, sper eu. Tessa n-a călcat pe 
la seminarul acela, şi nici Arnold. Imediat ce au reuşit să 
ajungă, Tessa şi Arnold s-au strecurat în jeepul prietenului 
meu, căpitanul McKenzie, şi au plecat discret şi calm către 
aerodrom, făcându-se mici să nu fie văzuţi. lar căpitanul 
McKenzie, de îndată ce a putut, i-a plasat în avionul lui, 
Buffalo, şi i-a dus în nord fără să mai fie nevoie de 
paşapoarte sau vize sau de vreuna dintre formalităţile 
obişnuite impuse de rebelii din sudul Sudanului, care nu 
mai pun odată capăt luptelor dintre ei şi nici n-au atâta 
conştiinţă naţională şi creier ca să se unească împotriva 
arabilor intoleranţi din nord, care par să-şi închipuie că 
Allah le iartă orice, cu toate că Profetul lui e necruţător. 

Ghita crezu că Sarah terminase ce avea de spus, însă ea 
abia începuse. 

— Un alt lucru care complică situaţia e că preşedintele 
Moi, care n-ar fi în stare să ţină niciun circ ambulant chiar şi 
cu sprijinul întregului cabinet, chiar dacă i-ar ieşi un ban din 
treaba asta, şi-a vârât în cap că trebuie să aibă sub control 
şi Aerodromul Loki, după cum cred c-ai băgat de seamă. 
Domnul Moi nu iubeşte mai deloc organizațiile 
neguvernamentale, în schimb, are un mare apetit pentru 
taxele instituite pentru aeroporturi. lar doctorul Arnold 
ţinea foarte mult ca Moi şi oamenii lui să nu afle de 
călătoria pe care voiau să o facă. 

— Şi unde au mers? întrebă Ghita în şoaptă, dar Sarah 
urmă, de parcă n-ar fi auzit-o. 

— Ei, n-am întrebat unde s-au dus, fiindcă nu se ştie ce 
pot vorbi în somn. Asta nu pentru că m-ar putea auzi 
cineva, sunt prea bătrână pentru aşa ceva. Dar căpitanul 
McKenzie ştie, asta se înţelege de la sine. A doua zi foarte 
devreme, tot el i-a adus înapoi de unde-i dusese. lar 
doctorul Arnold mi-a zis: „Sarah, n-am fost nicăieri, am stat 
numai la Loki. Am participat la cursurile tale douăzeci şi 
patru de ore din douăzeci şi patru. Eu şi Tessa ţi-am fi 
recunoscători dacă ai ţine minte acest lucru important.” 


Numai că Tessa e moartă, şi nu prea cred că îi poate fi 
recunoscătoare lui Sarah Sudan sau altcuiva. lar doctorul 
Arnold, din câte pricep eu, e mai mult decât mort. Fiindcă 
preşedintele Moi are oameni pretutindeni, iar aceştia fură şi 
ucid după pofta inimii, şi asta înseamnă că ucid, nu se 
încurcă. Când rețin pe cineva cu intenţia de a stoarce nişte 
adevăruri de la el, lasă deoparte mila şi ai face bine să ţii 
minte chestia asta dacă vrei să te păzeşti, draga mea 
fiindcă te-ai băgat într-o treabă foarte primejdioasă. Tocmai 
de aceea cred că este esenţial să te pun în legătură cu 
căpitanul McKenzie, care cunoaşte lucruri pe care eu prefer 
să nu le aflu. lar asta pentru că Justin, care este un om bun, 
din câte am auzit, trebuie să aibă toate informaţiile care 
există în legătură cu moartea scumpei lui soţii şi a 
doctorului Arnold. Am dreptate să gândesc aşa sau crezi că 
există şi o cale mai bună? 

— E cea mai bună soluţie, o aprobă Ghita. 

Sarah îşi goli ceaşca de ceai şi o aşeză pe masă. 

— Foarte bine atunci. In cazul acesta, te duci şi mănânci 
ca să capeţi puteri, iar eu o să mai rămân aici o vreme, 
draga mea, fiindcă în locul acesta se vorbeşte, se vorbeşte 
la nesfârşit, după cum ai observat şi singură. A, şi să nu te 
atingi de carnea de capră, scumpo, indiferent cât de mult 
ti-ar plăcea, fiindcă bucătarul-şef, un tânăr somalez, care 
este un băiat înzestrat şi va deveni într-o bună zi avocat, 
are o mare slăbiciune pentru condimente şi foloseşte curry 
cât cuprinde. 


XX xk 


Ghita nici nu-şi dădu seama cum trecu prima ei zi de 
participare la cursurile dedicate autofinanţării durabile, dar, 
în clipa când clopoţelul bătu de ora cinci - deşi acesta 
sunase doar în mintea ei - avu satisfacția de a şti că nu se 
făcuse de râs, vorbise nici prea mult, dar nici prea puţin, 
ascultase modestă părerile participanţilor mai în vârstă şi 
mai pricepuţi şi-şi luase notițe din belşug pentru a alcătui 


încă un raport cuprinzător C.E.D.A.E. pe care nu avea să-l 
citească nimeni. 

— Te bucuri c-ai venit? o întrebă Judith, bine dispusă şi 
prinzând-o de braţ la încheierea discuţiilor. Ne vedem la 
club, bine? 

— Uite ceva pentru tine, draga mea, îi spuse Sarah, 
ieşind din cabana rezervată personalului permanent şi 
dându-i un plic cenuşiu. lţi doresc o seară plăcută! 

— Şi ţie la fel. 

Scrisul lui Sarah semăna cu cel din caietele de caligrafie. 


„Scumpă Ghita. Căpitanul McKenzie stă în cabana 
Entebbe, care este numărul 14, pe partea cu 
aerodromul. Să-ţi iei o lanternă, fiindcă generatoarele se 
opresc. Va fi încântat să te primească la ora nouă, după 
ce mănânci de seară. Te rog să-i dai acest bilet ca să fiu 
sigură că te va primi cum se cuvine. Ai mare grijă de 
tine şi nu-ţi uita răspunderile în ceea ce priveşte 
discreţia! 

Sarah” 


Numele de pe tukul-uri îi amintiră Ghitei de biserica din 
apropierea şcolii de măicuţe pe care o urmase, unde, pe 
pereţi, erau comemoraţi localnicii căzuţi în diferite bătălii. 
Uşa cabanei Entebbe stătea întredeschisă, însă rama cu 
plasă contra ţânţarilor era prinsă bine. Inăuntru ardea o 
lampă cu un abajur albastru, iar căpitanul McKenzie stătea 
în faţa ei, astfel că, apropiindu-se de tukul, Ghita nu-i văzu 
decât silueta aplecată asupra unei mese la care scria cu 
dăruirea unui copist. Şi pentru că prima impresie avea o 
mare importanţă pentru ea, rămase o clipă studiindu-i aerul 
hotărât şi neclintirea, simțind că va descoperi un om cu un 
fel de a fi cazon şi neînduplecat. Tocmai se pregătea să 
bată în ramă, când căpitanul McKenzie o văzuse sau auzise, 
fiindcă sări în picioare şi făcu doi paşi cu agilitatea unui 
atlet către rama-uşă şi o trase înapoi pentru a-i permite 
Ghitei să intre. 


— Ghita, sunt Rick McKenzie. Ai sosit exact la timp. Ai un 
bilet pentru mine? 

„Noua Zeelandă”, gândi ea, convinsă că nu se înşela. 
Uneori uita de accentul englezesc şi numele tipice deprinse 
în şcoală, dar nu de data asta. Noua Zeelandă şi, la o 
examinare mai atentă, mai curând cincizeci decât treizeci, 
putea ghici asta după ridurile fine de pe obrajii uscăţivi şi 
după vârfurile înspicate cu argintiu din părul lui negru, tuns 
scurt. Ea îi întinse biletul primit de la Sarah şi-l urmări cum 
se întoarse cu spatele la ea, ţinând hârtia deasupra lămpii. 
În licărul sporit al flăcării, Ghita observă mai bine încăperea 
curată, economic mobilată. Văzu o scândură de călcat, 
nişte pantofi maro bine lustruiţi, un pat soldăţesc făcut aşa 
cum fusese şi ea învățată la şcoala de maici, cu colţurile 
strânse ca la spital şi cu cearşaful aşezat deasupra păturii, 
apoi împăturit pentru a alcătui un triunghi echilateral. 

— De ce nu te aşezi acolo? o întrebă el, arătând cu 
degetul către un scaun de bucătărie. 

După ce porni spre scaun, lampa cu abajur albastru se 
mişcă în spatele ei, fiind aşezată pe podea, între uşă şi 
restul încăperii. 

— În felul acesta nu se poate vedea înăuntru, explică el. 
Avem supraveghetori în permanenţă. Vrei o cola? 

Îi întinse cutia fără să se apropie de ea. 

— Sarah mi-a spus că eşti o persoană de încredere, 
Ghita. Atât mi-e de ajuns. În chestiunea asta, Tessa şi 
Arnold nu aveau încredere în nimeni, decât unul în celălalt. 
Şi în mine, fiindcă erau obligaţi. Aşa-mi place şi mie să 
lucrez. Am auzit că ai venit pentru chestia asta cu 
întrajutorarea. 

Asta suna a întrebare. 

— Seminarul a fost un pretext. Justin mi-a scris rugându- 
mă să aflu ce au făcut Tessa şi Arnold la Loki înainte de 
moartea ei. Nici el n-a crezut în istoria cu seminarul pe 
tema emancipării femeilor. 

— A nimerit-o. Ai scrisoarea lui? 


„Actul meu de identitate, gândi ea. Dovada mea de 
bună-credinţă ca mesager al lui Justin.” l-o dădu şi îl privi 
cum se ridică şi-şi pune ochelarii severi cu rame din oţel şi 
pătrunde oblic în cercul de lumină, rămânând, în acelaşi 
timp, în afara câmpului vizual al oricui ar fi încercat să 
privească de afară. 

li înapoie scrisoarea. 

— Aşa, acum ciuleşte urechile, spuse el. 

Dar mai întâi, porni radioul, dorind să creeze ceea ce, cu 
o expresie pedantă, numea el „un nivel acceptabil de fond 
sonor.” 


XX xk 


Ghita stătea întinsă pe pat, acoperită doar cu un cearşaf. 
Noaptea nu era câtuşi de puţin mai răcoroasă decât ziua. 
Prin vălul ce o înconjura putea vedea sclipirea roşiatică a 
beţişorului aprins pentru a alunga tântarii. Trăsese 
perdelele, dar acestea erau prea subţiri. Prin dreptul 
ferestrei auzea paşi şi frânturi de conversații purtate de cei 
care treceau şi, de fiecare dată când se întâmpla asta, 
simţea un îndemn de a sări din pat şi de a striga: „Bună!” 
Gândurile o purtară spre Gloria care, în urmă cu o 
săptămână, o invitase la club, pentru o partidă de tenis. 

— Spune-mi, draga mea... începuse Gloria după ce o 
bătuse cu şase ghemuri la două în fiecare dintre cele trei 
seturi. 

Tocmai mergeau braţ la braţ către clădirea clubului. 

— Tessa avea o slăbiciune pentru Sandy sau lucrurile 
stăteau tocmai invers? 

Moment în care Ghita, în ciuda devotamentului ei 
neclintit faţă de adevăr, o minţi cu neruşinare pe Gloria, 
fără să şovăie o clipă şi fără ca măcar să roşească. 

— Sunt convinsă că n-a existat nimic de genul acesta din 
partea nici unuia, răspunsese ea cu un aer nevinovat. Dar 
ce te face să crezi aşa ceva, Gloria? 


— Nimic, dragă. Absolut nimic. Doar felul în care arăta 
Sandy la înmormântare, cred. 

lar după scena cu Gloria, gândurile îi fugiră înapoi la 
căpitanul McKenzie. 

— Există un bur, nu chiar în toate minţile, care are un 
depozit de alimente la şapte kilometri şi jumătate la vest 
de un orăşel pe nume Mayan, spuse el, menţinându-şi 
glasul sub intensitatea la care se auzea vocea lui Pavarotti. 
Unul care pare să nu aibă niciun Dumnezeu. 


XVIII 


Chipul i se întunecase, trăsăturile i se adânciseră. Lumina 
albă a cerului  nemărginit de deasupra oraşului 
Saskatchewan nu reuşea să-i alunge umbrele. Era un oraş 
aflat la depărtare de trei ore de mers cu trenul de 
Winnipeg, pierdut în mijlocul unei întinderi de zăpadă cu 
raza de o mie cinci sute de kilometri, iar Justin păşea 
hotărât prin el, evitând privirile curioase ale puţinilor 
trecători. Vântul permanent dinspre Yukon sau zonele 
arctice care biciuia tot anul preria netedă, aşezând pojghiţe 
de gheaţă deasupra zăpezii, culcând la pământ lanurile de 
grâu, făcând să se clatine semnele de circulaţie şi firele 
electrice, nu reuşi să-i coloreze obrajii scofâlciţi. Frigul 
amarnic - minus douăzeci de grade sau, poate, şi mai puţin 
- îi îndemna trupul chinuit de dureri să meargă înainte. În 
Winnipeg, înainte de a lua trenul spre Saskatchewan, îşi 
cumpărase o haină vătuită, o căciulă din blană şi mănuşi. 
Simţea furia din suflet ca pe un ghimpe. In portofel se 
odihnea un dreptunghi din hârtie obişnuită pe care scria: 
„ACUM MERGI ACASA ŞI STAI POTOLIT, ALTFEL II VEI TINE 
TOVĂRĂŞIE SOŢIEI!” 


XX xk 


Numai că soţia lui îl adusese aici. Ea îl ajutase să-şi 
dezlege mâinile, să-şi desfacă acea glugă. Tot ea îl făcuse 
să se ridice în genunchi la marginea patului şi, încetul cu 
încetul, îl sprijinise să ajungă la baie. Incurajat de ea, 
folosindu-se de marginea căzii, făcuse un efort şi se 
ridicase încovoiat în picioare, dăduse drumul la apă şi-şi 
spălase faţa şi piepţii cămăşii, precum şi gulerul hainei, 
fiindcă ştia - tot ea îl avertizase - că, dacă se va dezbrăca, 
nu va mai reuşi să se îmbrace din nou. Pieptul cămăşii era 
murdar, haina îi era mânjită de vomă, însă reuşi să le frece 
până se curăţară. Vru să se culce la loc, dar Tessa nu-i 


îngădui. Încercă să-şi treacă peria prin păr, numai că nu era 
în stare să ridice braţul atât de sus. Avea pe faţă barbă ca o 
mirişte, dar hotărî că trebuia să o păstreze. Efortul de a se 
rămâne în picioare îi dădea ameteli şi avu noroc că a ajuns 
la pat înainte de a se prăbuşi. Mai apoi, urmând tot sfatul 
ei, în timp ce zăcea întins într-un dulce semileşin, refuză să 
ridice receptorul pentru a vorbi cu recepţionerul sau a 
apela la priceperea medicală a doctoriţei Birgit. „Să nu ai 
încredere în nimeni,” îi spunea Tessa, de aceea nu făcu 
niciuna, nici alta. Aşteptă până ce lucrurile părură să reintre 
pe făgaşul lor, apoi se ridică din nou şi traversă împleticit 
încăperea şi fu recunoscător că era atât de meschină ca 
dimensiuni. 

Îşi lăsase haina de ploaie pe un scaun. Era la locul ei. 
Spre uimirea lui, plicul de la Birgit nu dispăruse. Deschise 
dulapul de haine. Seiful din perete era instalat în partea din 
spate, fiind încuiat. Formă data căsătoriei lui, aproape să 
leşine de durerea provocată de fiecare apăsare pe taste. 
Uşa se deschise cu un pocnet uşor şi înăuntru văzu 
paşaportul lui Peter Atkinson, parcă dormitând netulburat. 
Cu mâinile strivite, dar scăpate fără fracturi, scoase cu 
greutate paşaportul şi-l strecură în buzunarul interior al 
hainei. Se chinui să îmbrace pardesiul şi reuşi, până la 
urmă, să se încheie la gât, apoi în talie. Decis să 
călătorească fără bagaje grele, nu-şi luase decât o geantă 
de umăr. Banii încă erau în ea. Işi strânse ustensilele de 
bărbierit din baie, cămăşile şi lenjeria intimă din comodă şi 
le dădu drumul în geantă. Aşeză plicul de la Birgit deasupra 
şi trase fermoarul. Aşeză cu fereală bareta genţii pe umăr 
şi, de durere, scânci ca un câine bătut. Ceasul indica ora 
cinci dimineaţa; părea să funcţioneze. Clătinându-se, ieşi 
pe coridor şi mai mult se prelinse de-a lungul peretelui 
către lift. La parter, două femei îmbrăcate cu costume 
turceşti, manevrau un aspirator de dimensiuni uriaşe. Un 
hamal din serviciul de noapte moţăia în spatele tejghelei de 
la recepţie. Justin îşi rosti chinuit numărul camerei şi ceru 
nota de plată. Reuşi să vâre o mână în buzunar, scoase 


câteva bancnote din teancul strâns şi adăugă un bacşiş 
generos, „drept cadou târziu de Crăciun”. 

— Te deranjează dacă iau una din astea? întrebă el cu o 
voce pe care nu şi-o recunoscu. 

Arătase către un mănunchi de umbrele folosite de uşieri 
care stăteau îngrămădite într-un vas din ceramică alături 
de uşă. 

— Luaţi câte vreţi! îi răspunse bătrânul hamal. 

Umbrela avea un mâner solid din frasin care îi venea 
până la coapsă. Cu ajutorul ei traversă piaţa pustie şi se 
îndreptă spre gară. Ajungând la treptele care duceau la 
peroane se opri să-şi tragă sufletul şi rămase uimit 
descoperindu-l pe hamal alături: crezuse că era Tessa. 

— Puteţi urca? îl întrebă acesta îndatoritor. 

— Da. 

— Să vă iau bilet? 

Justin se întoarse şi-i dădu omului bani. 

— Zurich, rosti el. Numai dus. 

— Clasa întâi? 

— Se înţelege. 


XX xk 


Elveţia rămăsese un vis din vremea copilăriei. Cu 
patruzeci de ani în urmă, părinţii îl duseseră într-o vacanţă 
în Engandine şi stătuseră la un mare hotel situat pe un limb 
împădurit între două lacuri. Nimic nu se schimbase. Nici 
parchetul lustruit, nici geamurile cu vitralii, nici castelanul 
cu trăsături neclintite care îl conduse în cameră. Stând 
întins pe patul de zi de pe balcon, Justin privi îndelung 
aceleaşi lacuri sclipind în razele soarelui ce apunea şi văzu 
acelaşi pescar ghemuit în barca lui, aproape pierdut în 
aburul ceţii. Zilele trecură fără a le număra, punctate de 
vizite la băile termale şi de dangătul ca de moarte al 
gongului ce anunţa cina, chemându-l la masa pe care o lua 
însingurat printre cupluri de bătrâni vorbindu-şi şoptit. 
Undeva, pe o stradă lăturalnică, pe care se aflau doar case 


ca nişte mici castele, un doctor palid la chip şi asistenta lui 
se ocupară de vânătăile de pe corpul lui. 

— Un accident de automobil, explică Justin. 

Doctorul se încruntă în spatele ochelarilor, iar asistenţa 
pufni în râs. 

lar noaptea lumea lui interioară îl lua în stăpânire, aşa 
cum i se întâmpla de la moartea Tessei. Trudind la masa cu 
intarsii, sub fereastra boltită, scriind cu încăpățânare cu 
mâna zdrobită şi plină de vânătăi, urmărind muncile lui 
Markus Lorbeer aşa cum fuseseră repovestite de Birgit, 
apoi reluându-şi cu fereală chinul pornit din iubire pentru 
Ham, Justin era conştient de sentimentul revelator al 
propriei împliniri. Dacă Lorbeer cel pocăit se găsea în 
deşert, ispăşindu-şi păcatele, trăind doar cu lăcuste şi 
miere de albine sălbatice, Justin rămăsese prea însingurat 
spre a-şi purta mai departe destinul. Era însă hotărât. Şi, 
într-un sens nedefinit, purificat. Nu-şi închipuise nicio clipă 
că această căutare se va sfârşi cu bine. Şi nici nu-i trecuse 
prin minte că ea va avea un sfârşit. Faptul că preluase 
misiunea Tessei - purtând mai departe stindardul ei şi 
asumându-şi curajul ei - era o ţintă suficientă pentru el. Ea 
asistase la acte monstruoase de nedreptate şi se ridicase 
împotriva lor. Mult prea târziu, le văzuse şi el. Lupta ei 
devenise şi a lui. 

Când îşi aducea aminte însă de bezna de nepătruns a 
glugii negre şi de duhoarea propriei vome, când îşi examina 
vânătăile răspândite pe tot corpul, semne ovale de violet şi 
gălbui înşirate pe trupul lui ca nişte note muzicale pe 
spinare şi pe coapse, trăia un alt fel de apropiere. „Sunt 
unul dintre voi. Nu mai îngrijesc trandafiri în timp ce voi 
murmuraţi bându-vă ceaiul verde. Nu e nevoie să vă 
coborâţi vocile când mă apropii. Stau cu voi la masă, 
spunând da.” 

In cea de-a şaptea zi Justin achită nota de plată şi, 
aproape fără să-şi destăinuiască sieşi ceea ce hotărâse, luă 
un autobuz poştal şi un tren spre Basel, către mult lăudata 
vale de pe Rinul superior, unde îşi au castelele giganticele 


companii farmaceutice. Ajuns acolo, dintr-o palat înnobilat 
de fresce, trimise un plic gros la Milano, către zgripţuroaica 
de mătuşă a lui Ham. 

Apoi Justin porni să se plimbe. Călcând dureros, dar 
înaintând. Întâi pe un drum pietruit ce urca dealul, pe care 
se afla oraşul medieval, cu clopotniţe, case de neguţători, 
cu statui închinate  liber-cugetătorilor şi martirilor ce 
luptaseră contra oprimării. lar când îşi aduse aminte de 
cuvenita lui moştenire, se retrase către malul fluviului şi, de 
pe un teren de joacă, ridică ochii şi privi îndelung, parcă 
nevenindu-i să creadă, regatul din beton, tot mai extins, al 
miliardarilor din domeniul farmaceutic, cazematele lor fără 
chip strânse umăr la umăr împotriva unui individ ce le era 
duşman. Deasupra lor, turlele unor macarale vopsite în 
oranj se roteau într-o neîncetată activitate. Coşurile de fum 
albe, ca nişte minarete mute, unele având partea 
superioară decorată cu pătrăţele albe şi negre, altele, 
dungate sau în culori orbitoare drept avertisment pentru 
avioane, îşi scuipau gazele invizibile spre cerul cenuşiu. lar 
la picioarele lor, se aflau adevărate reţele feroviare, triaje, 
parcări pentru camioane şi cheiuri, fiecare dintre acestea 
apărate de propriul său „Zid al Berlinului”, având coama 
trasată cu sârmă tăioasă ca briciul şi mâzgălite cu graffitti. 

Atras înainte de o forţă pe care încetase să şi-o mai 
explice, Justin traversă podul şi, ca în vis, parcurse o zonă 
deprimantă, parcă a nimănui, cu clădiri de locuinţe într-o 
stare jalnică, magazine de îmbrăcăminte la mâna a doua şi 
lucrători imigranţi cu privirile goale care circulau pe 
biciclete. Şi, treptat, cu totul întâmplător sau atras ca de un 
magnet, se trezi pe ceea ce, la început, i se păru a fi un 
bulevard mărginit de arbori plăcuţi vederii la al cărui capăt 
îndepărtat se ridica un portal ce făcea cinste mişcării 
ecologice, atât de năpădit de iederă deasă era, încât, la 
început, nici nu reuşi să zărească uşile impunătoare din 
stejar, împodobite cu un buton de sonerie suflat cu alamă şi 
având o cutie de scrisori la fel de sclipitoare. Abia atunci 
ridică ochii, privirea îi alunecă sus, tot mai sus, până spre 


cer, şi constată că ajunsese în imensitatea unui triptic 
alcătuit din blocuri-turn albe, legate între ele prin coridoare 
situate la înălţime. Pavajul curat, din piatră, amintea de 
interiorul unui spital, iar ferestrele erau din sticlă arămie. Şi 
de undeva, din spatele fiecărui bloc monstruos se înălța 
câte un coş alb, ca un creion bine ascuţit împungând cerul. 
lar de pe fiecare dintre aceste coşuri, făcute, parcă, din aur 
şi orientate perfect vertical pe o mare parte a lungimii 
clădirilor, literele K.V.H. clipeau spre el ca nişte vechi amici. 

Nici atunci, nici după aceea, nu-şi dăduse seama câtă 
vreme rămăsese acolo, la baza tripticului, paralizat ca o 
minusculă insectă. In unele momente, avusese impresia că 
aripile clădirii se strâng pentru a-l strivi. În altele, că se 
prăvăleau asupra lui. Genunchii i se înmuiară şi se trezi 
şezând pe o bancă plasată pe o porţiune de teren bătătorit, 
unde câteva femei cu ochi bănuitori îşi plimbau câinii. 
Depistă un miros slab, dar pătrunzător şi retrăi, pentru o 
clipă, experienţa de la morga din Nairobi. „Cât timp trebuie 
să trăiesc aici, se întrebă el, ca să nu mai bag în seamă 
mirosul?” Probabil că se înserase, fiindcă ferestrele arămii 
începură să se lumineze. Distinse siluete care se deplasau 
şi pâlpăirile albăstrui ale monitoarelor. „De ce stau aici?” o 
întrebă el, continuând să rămână de veghe. „In afară de 
tine, la ce mă mai gândesc?” 

Tessa stătea alături, dar, de data aceasta, nu mai avea 
răspunsul pregătit. „Mă gândesc la curajul tău”, răspunse 
Justin în locul ei. „Mă gândesc... lată, tu şi Arnold într-o 
confruntare cu tot ce văd aici, pe când scumpul de Justin 
avea grijă ca straturile de flori să aibă suficient nisip pentru 
recolta de frezii galbene pentru tine. A fost o vreme când, 
la fel ca şi oamenii din această clădire, Justin al tău se fălea 
că se supune comandamentelor aspre ale voinţei colective 
- pe care le numea Patrie sau Doctrina Omului Rational 
sau, cu unele reţineri, Marea Cauză. A fost o vreme când 
am crezut că era normal ca un bărbat - sau o femeie - să 
moară spre binele celor mulţi. Numeam asta sacrificiu, 
datorie sau necesitate. A fost o vreme când puteam sta în 


faţa clădirii Ministerului de Externe şi o noapte întreagă, 
fără să-mi dezlipesc ochii de la ferestrele luminate, 
gândind: «Bună seara, sunt eu, umilul dumneavoastră 
slujitor, Justin. Sunt o părticică din marele şi înțeleptul 
mecanism, şi mă mândresc cu asta». În vreme ce, acum, 
iată singurul gând care mă stăpâneşte: «Te-ai ridicat singur 
împotriva haitei şi, deloc surprinzător, aceasta a învins».” 


XX xk 


De pe strada principală a orăşelului, Justin coti la stânga, 
spre nord-vest, pe Dawes, primind drept în obrazul 
întunecat toată forţa vuitului, dar continuând să studieze 
precaut împrejurimile. Nu risipise chiar degeaba cei trei ani 
petrecuţi ca ataşat economic la Ambasada din Otawa. Deşi 
niciodată nu călcase în acest loc, toate i se păreau 
familiare. „Zăpada dăinuie de la Halloween până la Paşti, îşi 
aminti el. Plantează după prima lună plină din iunie şi 
recoltează înainte de venirea primul îngheţ din 
septembrie.” Mai erau câteva săptămâni până când 
şofranul avea să răsară parcă temător printre smocurile de 
ierburi moarte şi pe întinderea aproape pustie a preriei. 
Peste drum se înălța o sinagogă, austeră, dar funcţională, 
construită de coloniştii azvârliţi în gară cu amintirile lor 
neplăcute, cu valize din carton şi cu promisiunea de a trăi 
într-o ţară liberă. La o sută de paşi mai departe se ridica 
Biserica Ucraineană şi, ceva mai departe, se vedea cea 
romano-catolică, cea a presbiterienilor, cea a martorilor lui 
lehova şi cea a baptiştilor. Parcajele de aici erau construite 
ca nişte padocuri electrificate pentru cai, astfel ca 
motoarele credincioşilor să se poată încălzi, în vreme ce 
stăpânii lor se rugau. Îşi aminti pentru o clipă un rând din 
Montesquieu: „Nicicând n-au fost purtate atât de multe 
războaie civile în Împărăţia Domnului.” 

In spatele caselor lui Dumnezeu se înălţau casele lui 
Mamona, sectorul industrial al oraşului. „Pesemne că preţul 
cărnii de vită a scăzut de tot”, socoti el. Altfel de ce ar 


vedea aici fabrica nou-nouţă, denumită „Delicioasa Carne 
de Porc a lui Guy Poitier?” lar după cum arată lucrurile, nici 
cerealele nu stau mai bine - altfel ce ar căuta Compania de 
Fabricare a Uleiului de Floarea Soarelui în mijlocul unui lan 
de grâu?” lar grupul de oameni timoraţi ce stăteau 
degeaba în faţa clădirilor vechi din piaţa gării trebuie să fi 
fost compus din membri ai triburilor Sioux sau Cree. 
Drumul făcu o curbă şi îl duse mai departe spre nord printr- 
un scurt tunel. leşi în cu totul altă ţară, cu locuinţe pe 
pontoane şi case impunătoare cu faţa spre fluviu. Aici îşi 
tund peluzele bogătaşii de origine anglo-saxonă; tot aici îşi 
spală maşinile şi-şi lustruiesc bărcile de agrement şi 
spumegă la adresa evreilor, a ucrainenilor şi a acelor 
indieni împuţiţi ce trăiesc din ajutoare sociale”, gândi el. lar 
sus pe deal sau, în orice caz, pe ceea ce poate fi numit deal 
aici, se găsea ţinta călătoriei lui, giuvaierul Saskatchewan- 
ului de est, Camelotul!* său academic, Universitatea 
Dawes, un complex disciplinat de clădiri din piatră, 
amintind de epoca medievală, din cărămidă roşie a celei 
coloniale şi domuri din sticlă. Ajungând la o bifurcaţie a 
drumului, Justin parcurse mica pantă şi, trecând peste un 
Ponte Vecchio din anii douăzeci ai secolului al 
nouăsprezecelea, se apropie de o poartă arcuită 
monumental, având creneluri şi un blazon aurit. După ce 
trecu pe sub arcadă, putu să admire campusul medieval 
imaculat şi pe fondatorul său, George Eamon Dawes Junior, 
proprietar de mine, stăpân al drumurilor de fier, 
destrăbălat, hoţ de pământuri, vânător de indieni şi sfânt 
local, odihnindu-se în deplină strălucire pe un piedestal din 
granit. 

Continuă să meargă. Studiase un ghid de călătorie. 
Drumul se lărgea şi se transformă într-o platformă pentru 
paradă. Vântul isca şi ridica granule de praf de pe asfalt. La 
capătul celălalt străjuia pavilionul îmbrăcat în iederă şi, 
înconjurându-l protector, trei blocuri din oţel şi beton, tăiate 


13 Camelot este, potrivit tradiţiei britanice, locul legendar unde Regele 
Arthur îşi avea curtea (n.tr.). 


parcă în felii de ferestrele luminate cu tuburi de neon. O 
placă indicatoare scrisă cu verde şi auriu - culorile 
preferate ale doamnei Dawes, glăsuia ghidul - anunţa în 
franceză şi engleză că acolo se găsea Spitalul Universitar 
pentru Cercetări Clinice. O altă placă mai mică preciza: 
„Pacienţi-Ambulatoriu”. Justin urmă semnul şi ajunse la un 
şir de uşi rotative adăpostite sub un arc din beton, unde se 
simţi supravegheat de două femei masive îmbrăcate cu 
jachete de culoare verde. Le spuse bună seara şi primi 
drept răspuns un salut jovial. Cu chipul îngheţat şi 
simţindu-şi trupul vibrând de atâta mers pe jos, cu dureri 
şerpuitoare de foc prin coapse şi spinare, aruncă o privire 
furişă în urmă şi urcă treptele. 

Holul era înalt, pardosit cu marmură, degajând un aer 
funerar. Un portret uriaş şi hidos al lui George Dawes Junior 
în ţinută de vânătoare îi aduse aminte de holul de intrare 
de la Ministerul de Externe. Recepţia, unde erau de serviciu 
bărbaţi şi femei cu tâmple argintii, se întindea pe toată 
lungimea peretelui. „Peste câteva clipe mi se vor adresa cu 
«Da, domnule Quayle!» şi-mi vor spune că Tessa a fost o 
doamnă deosebită, da, deosebită.” Trecu prin dreptul unui 
centru comercial miniatural. Banca Dawes Saskatchewan. 
Un oficiu poştal. Un stand de ziare Dawes. McDonald's. 
Pizza Paradise. O cafenea Starbuck's. Un butic Dawes ce 
vindea lenjerie intimă, îmbrăcăminte pentru gravide şi 
pijamale. Ajunse la o întretăiere de coridoare zumzăind de 
scârţâitul şi zgomotul metalic al cărucioarelor, de geamătul 
lifturilor, de ecoul sacadat al tocurilor trădând un mers 
grăbit şi de ţârâitul telefoanelor. Vizitatori preocupaţi de 
propriile gânduri stăteau în picioare sau jos. Purtând halate 
verzi, angajaţii spitalului ieşeau în grabă pe o uşă şi intrau 
pe o alta. Nu văzu pe halatul nimănui vreo albină aurie. Un 
avizier mare era plasat alături de o uşă pe care scria: 
„Accesul permis exclusiv medicilor”. Ţinându-şi mâinile 
prinse la spate într-o poziţie care să sugereze autoritatea, 
Justin studie anunţurile. Însoţitoare pentru copii, bărci şi 
automobile, cereri şi oferte. Camere de închiriat. Clubul 


Dawes Glee, Clasa Dawes de Studiu al Bibliei, Societatea 
Dawes de Etică, Clubul de Dans Scoţian şi Grupul de Biliard. 
Un anestezist căuta un ogar bun, de statură medie, care să 
aibă cel puţin trei ani, şi „rezistenţă la parcurgerea 
distanțelor mari”. Oportunităţi de împrumut Dawes, planuri 
de studiu Dawes cu plata la o dată ulterioară. Un serviciu 
religios la Capela Memorială Dawes pentru doctoriţa Maria 
Kowalski - „ştie cineva ce fel de muzică obişnuia să 
asculte?” Planificări ale gărzilor doctorilor, ale concediilor, 
ale doctorilor de serviciu. Plus un afiş amintind mieros că 
porţiile gratis de pizza pentru studenţii la Medicină vor fi 
însoţite de complimentele companiei Karel Vita Hudson din 
Vancouver - „şi vă invităm la masa de duminică a K.V.H. şi 
la vizionarea de film de la Haybarn Disco. Este suficient să 
completaţi formularul «Vă rog să mă invitaţi» care vă este 
oferit o dată cu pizza şi veţi primi un bilet gratis pentru a 
trăi experienţa vieţii voastre!” 

Dar despre doctorita Lara Emrich, până nu de mult 
lumina conducătoare a corpului profesoral de la Dawes, 
expertă în tulpini de tuberculoză poli şi nonrezistente, 
profesoara şi cercetătoarea cândva finanțată de K.V.H. şi 
codescoperitoare a medicamentului-minune Dypraxa, nu 
găsi nimic. Ea nu pleca în concediu, nu era nici de gardă. 
Numele ei nu era trecut în eleganta carte de telefoane 
interioare care stătea prinsă de avizier cu un şnur verde 
împletit. Ea nu căuta niciun câine mascul de statură medie. 
Singura referire la persoana ei era, probabil, o carte poştală 
scrisă de mână, exilată spre partea de jos a avizierului şi 
aproape în afara câmpului vizual, prin care se anunţa cu 
părere de rău că „în urma hotărârii decanului”, întrunirea 
doctorilor de la Sasketchewan pentru a discuta pe tema 
integrităţii nu va fi găzduită de Dawes University. Noul loc 
al consfătuirii avea să fie anunţat cât de curând posibil. 


XX xk 


Simţindu-şi corpul zdrobit de frig şi extenuare, Justin face 
un compromis şi hotărăşte să ia un taxi până la modestul 
motel. De astă dată, a fost mai şiret. Rupând o filă din 
carnetul de notițe al lui Lesley, el a trimis scrisoarea prin 
intermediul unei florării, însoţit de un buchet generos de 
trandafiri. 


„Sunt ziarist englez şi prieten cu Birgit de la Hippo. 
Fac o investigaţie privind moartea Tessei Quayle. V-aş 
ruga să-mi telefonaţi la Saskatchewan Man Motel, 
camera 18, după ora şapte în această seară. Vă 
recomand să folosiţi un telefon public situat departe de 
propria dv. locuinţă. 

Peter Atkinson” 


„O să-i spun mai târziu cine sunt, gândise el. N-o speria! 
Alege tu ora şi locul! E mai înţelept aşa.” Povestea lui 
devenea tot mai străvezie, dar era singura pe care o avea. 
Când îl bătuseră, folosise numele de Atkinson, când se 
cazase la hotelul german. Ei i se adresaseră cu „domnule 
Quayle”. Tot sub acest nume călătorise de la Zurich spre 
Toronto, îşi găsise refugiul într-o pensiune din apropierea 
gării şi, cu o senzaţie ireală de detaşare, aflase de la 
minusculul aparat de radio despre urmărirea generală a 
doctorului Arnold Bluhm, căutat în legătură cu uciderea 
Tessei Quayle. „Justin, sunt un soi de Oswald... Arnold 
Bluhm şi-a pierdut minţile şi a asasinat-o pe Tessa...” lar 
pentru a lua trenul spre Winnipeg, nu trebuise să-şi asume 
nicio identitate; apoi aşteptase o zi şi se urcase în alt tren şi 
ajunsese în acest orăşel. Cu toate astea, nu se lăsa amăgit. 
În cel mai fericit caz, putea avea un avans de câteva zile 
faţă de urmăritori. Dar într-o ţară civilizată, nu se poate şti 
niciodată. 


XX xk 


— Peter? 


Justin se trezi brusc şi-şi consultă ceasul. Era ora nouă 
seara, îşi pregătise creionul şi un blocnotes alături de 
telefon. 

— Peter la telefon. 

— Sunt Lara. 

— Bună, Lara. Unde ne putem vedea? 

Un oftat. Un oftat pierdut, trădând o oboseală de moarte, 
care se potrivea cu inflexiunea slavă ce trăda disperarea. 

— Nu se poate. 

— De ce? 

— In faţa casei mele e un automobil. Alteori, furgonetă. 
Mă urmăresc şi mă ascultă permanent. lar o întâlnire 
secretă nu e posibilă. 

— Acum unde te afli? 

— La un public. 

Scoase un sunet ce părea a spune că nu va mai ieşi vie 
de acolo. 

— Acum te urmăreşte cineva? 

— Nu văd pe nimeni. Dar e noapte. Mulţumesc pentru 
trandafiri. 

— Ne putem întâlni oriunde doreşti. La locuinţa vreunei 
prietene. Chiar undeva, în afara oraşului, dacă preferi aşa. 

— Ai maşină? 

— Nu. 

— De ce nu? 

Era un reproş şi o provocare. 

— Nu am actele necesare la mine. 

— Cine eşti? 

— Ti-am spus. Un prieten de-al lui Birgit. Sunt ziarist 
britanic. Vom discuta mai multe când ne vom întâlni. 

Lara închise. Justin simţi o presiune în stomac şi trebuia 
să meargă la baie, dar acolo nu avea priză de telefon. 
Aşteptă până nu mai putu rezista şi intră grăbit în baie. Cu 
pantalonii în vine, auzi telefonul sunând. Ţărâi de trei ori, 
dar până să ajungă la el, ea închisese din nou. „Nu-s bun 
deloc la chestii dintr-astea Ce ar face un spion adevărat? 
Cum ar proceda expertul Donohue, având la telefon o 


eroină desprinsă dintr-o dramă de Ibsen, la fel ca mine, 
poate chiar şi mai rău?” Işi verifică din nou ceasul, 
temându-se că pierduse noţiunea timpului. Il scoase de la 
mână şi-l aşeză alături de creion şi blocnotes. Cincisprezece 
minute... Douăzeci... Treizeci... „Ce naiba o fi păţit?” Îşi 
puse din nou ceasul la mână, enervându-l încercările 
repetate de a închide brăţara. 

— Peter? 

— Unde ne putem vedea? Oriunde zici tu... 

— Birgit spune că eşti soţul ei. 

„Of, Doamne. Of, de s-ar opri Pământu-n loc. lisuse! 

— Aşa ţi-a spus Birgit /a telefon? 

— N-a pronunţat niciun nume. «E soţul ei.» Doar atât. A 
păstrat discreţia. De ce nu mi-ai spus că eşti soţul ei? Aşa 
n-aş fi considerat că e vorba de o provocare. 

— Ţi-aş fi spus când ne întâlneam. 

— O să-i telefonez prietenei mele. Nu trebuia să-mi 
trimiţi trandafirii. Ai exagerat. 

— Ce prietenă? Lara, ai grijă ce-i spui. Mă numesc Peter 
Atkinson. Sunt ziarist. Mai eşti în cabină? 

— Da. 

— In aceeaşi? 

— Nu mă simt urmărită. larna supravegherea se face 
numai din automobile. Sunt leneşi. Şi nu văd pe niciunul... 

— Ai suficiente monede? 

— Am carte de credit. 

— Foloseşte monede! Lasă cartea de credit! Tot cartea 
de credit ai folosit-o când i-ai telefonat şi lui Birgit? 

— Ce importanţă are? 

Se făcuse deja zece şi jumătate când Lara îi telefonă din 
nou. 

— Prietena mea e într-o operaţie, explică ea fără a-şi 
cere scuze pentru întârziere. Operația e complicată şi 
durează. Mai am o prietenă. E dispusă să ne primească. 
Dacă ţi-e frică, ia un taxi până la Eaton's şi apoi mergi 
restul drumul pe jos. 

— Nu mă tem. Sunt doar prudent. 


„Pentru numele lui Dumnezeu”, îi trecu lui prin minte, în 
timp ce-şi nota adresa. „Nu ne-am văzut, i-am trimis mai 
bine de două duzini de trandafiri şi ne şi certăm ca doi 
amorezi.” 


x xk x 


Avea două soluții pentru a ieşi din motel: pe uşa din față, 
ajungând astfel din câțiva paşi în parcare, sau pe uşa din 
dos a holului care ducea, printr-un adevărat labirint de alte 
coridoare, către recepție. După ce stinse lumina din 
cameră, Justin trase cu ochiul pe fereastră, spre parcare. În 
lumina lunii pline, văzu că toate automobile parcate erau 
acoperite de o pojghiţă argintie de brumă. Dintre cele fix 
douăzeci de maşini de afară, doar una era ocupată. O 
femeie stătea pe locul şoferului. Alături de un bărbat. Se 
certau. Din pricina unor trandafiri? Sau din cauza zeului 
Profit? Femeia gesticula, iar bărbatul clătina din cap. Apoi 
el cobori şi spuse răstit ceva definitiv către ea, pesemne 
vreo înjurătură, trânti portiera, se sui în altă maşină şi 
plecă. Femeia rămase pe loc. Îşi ridică braţele în semn de 
disperare, apoi şi le lăsă pe volan, strângându-l între 
degete. Işi lăsă după aceea capul între palme şi umerii 
începură să-i tresalte: începuse să plângă. Stăpânindu-şi 
dorinţa absurdă de a merge s-o consoleze, Justin se grăbi 
spre recepţie şi rugă să i se cheme un taxi. 


x xk x 


Casa făcea parte dintr-un şir de locuințe ieftine, vopsite 
în alb şi construite recent pe o stradă cu clădiri în stil 
victorian. Toate erau aşezate perpendicular pe stradă, 
amintind de provele unor nave de convoi care pătrund într- 
un port vechi. Fiecare avea subsol, la care se ajungea pe o 
scară, şi uşa situată deasupra nivelului străzii, către care 
duceau câteva trepte din piatră, cu balustrade metalice şi 
ciocănele de bătut la uşă, sub forma unor potcoave şi care 


nu slujeau, de fapt, la nimic. Urmărit de o pisică cenușie şi 
grasă care se instalase confortabil între perdele şi fereastra 
de la numărul şapte, Justin urcă treptele de la numărul 6 şi 
apăsă pe butonul soneriei. Ducea cu sine tot ce poseda: 
geanta de călătorie, bani şi, nesocotind avertismentul 
primit de la Lesley, ambele paşapoarte. Plătise în avans 
camera de motel. Dacă s-ar întoarce acolo, ar face-o doar 
de voie, nu de nevoie. Era trecut de unsprezece, iar 
noaptea era  geroasă, senină, aproape sticloasă. 
Automobilele stăteau parcate la bordură aliniate ordonat, 
cu borurile în sensul de mers şi foarte aproape unul de 
altul, iar trotuarele erau pustii. O siluetă feminină îi 
deschise uşa. 

— Eşti Peter, îi spuse ea, parcă acuzator. 

— Tu eşti Lara? 

— Bineînţeles. 

După ce Justin intră, ea închise uşa 

— Ai fost urmărit până aici? o întrebă el. 

— Tot ce se poate. Dar tu? 

Ajunşi la lumină, se priviră faţă în faţă. Birgit avea 
dreptate: Lara Emrich era frumoasă. Frumoasă prin 
inteligenţa şi superioritatea ce i se citea în privirea ei 
calmă. Prin detaşarea ştiinţifică şi glacială pe care, cu toate 
că o depista pentru prima oară la cineva, îl făcu pe Justin să 
se înfioare. Prin felul în care îşi îndepărtă părul ce începuse 
să încărunţească de pe frunte, cu dosul palmei. Cu cotul 
rămas ridicat şi cu mâna încă lipită de tâmplă, ea continuă 
să-l fixeze critic, având în priviri o expresie arogantă, 
imposibil de îmblânzit. Era îmbrăcată în negru. Pantaloni 
negri, o bluză lungă de aceeaşi culoare şi nemachiată. 
Vocea auzită de aproape, se dovedi mai sumbră decât la 
telefon. 

— Te compătimesc, spuse ea. Groaznic. E trist... 

— Iti mulţumesc. 

— A fost ucisă de Dypraxa. 

— Aşa cred şi eu. Indirect, dar aşa e... 

— Mulţi oameni au fost ucişi de Dypraxa. 


— Dar nu toţi trădaţi de Markus Lorbeer. 

De la etaj răzbătu un vuiet de aplauze televizate. 

— Pe prietena mea o cheamă Amy, spuse ea, de parcă 
prietenia ar fi fost o nenorocire. Incă mai e secretară-şefă la 
Spitalul Dawes. Dar, din nefericire, a semnat o petiție în 
favoarea repunerii mele pe post. Este membru fondator al 
Organizaţiei Doctorilor din Saskatchewan pentru 
Integritate. Aşadar, vor căuta un pretext pentru a o 
concedia. 

Justin tocmai se pregătea să întrebe dacă Amy îl ştia 
drept Quayle sau Atkinson, când o voce puternică de 
femeie se răsti la ei de sus şi, în capul scărilor, apăru o 
pereche de papuci îmblăniţi. 

— Adu-l aici, Lara! Sigur simte nevoia să bea ceva. 

Amy era în floarea vârstei şi grasă, era una dintre acele 
femei serioase care au luat hotărârea de a se autopersifla 
permanent. Purta un chimono din mătase de un roşu aprins 
şi cercei ca de pirat. Papucii aveau ochi din sticlă. Ochii ei 
însă erau umbriţi de cearcăne şi la colţurile gurii se 
formaseră riduri îndurerate. 

— Cei care ţi-au ucis soţia ar merita să fie spânzurați, 
spuse ea. Scotch, burbon sau vin? Domnul este Ralph. 

Se aflau în podul transformat într-o cameră spațioasă, 
lambrisată cu lemn de pin până sub acoperiş. La capătul 
celălalt se găsea un bar. Pe ecranul televizorului uriaş se 
desfăşura un meci de hochei. Ralph ea un bătrân cu părul 
rar, îmbrăcat în halat. Stătea pe un fotoliu tapiţat cu un 
material ce imita pielea şi îşi odihnea picioarele încălţate în 
papuci pe un scăunel ce se potrivea cu fotoliul. Auzindu-şi 
numele pronunţat, bătrânul flutură palma invadată de pete 
maronii, semn al unei disfuncţii a ficatului, dar rămase cu 
ochii lipiţi de ecran. 

— Bun venit la Saskatchewan! la-ţi ceva de băut! strigă 
el, cu un accent ce-i trăda originea europeană. 

— Cine bate? întrebă lustin, doar pentru a se arăta 
prietenos. 

— Canucks. 


— Ralph e avocat, îi explică Amy. Nu-i aşa, scumpule? 

— Acum nu mai sunt nimic. Blestematul acesta de 
parkinson mă bagă în mormânt. Toţi profesorii aceia s-au 
comportat ca nişte dobitoci. De aceea ai venit? 

— Cam în ideea asta... 

— Suprimă exprimarea liberă a opiniilor, interpune-te 
între doctor şi pacient, a sosit vremea ca bărbaţii şi femeile 
cu educaţie să aibă curajul de a spune adevărul, în loc să 
se chircească prin locuri ascunse ca o turmă de laşi. 

— Într-adevăr, aşa e, spuse Justin din politeţe, acceptând 
paharul de vin adus de Amy. 

— Cei de la Dawes joacă după cum le cântă Karel Vita. 
Douăzeci şi cinci de milioane de dolari pentru a demara 
construcţia unei clădiri destinate laboratorului de 
biotehnologie, cu promisiunea altor cincizeci... Asta nu-i 
mărunţiş... lar dacă toată lumea îşi ține gura banii vor 
curge gârlă. Cum dracu’ să rezişti unei asemenea presiuni? 

— Trebuie doar să încerci! făcu Amy. Dacă nu încerci, 
eşti terminat. 

— Terminat dacă încerci, terminat şi dacă n-o faci. Dar ia 
ridică glasul, şi-o să vezi cum îţi taie din salariu, te 
concediază şi te alungă din oraş! Exprimarea liberă a 
opiniilor e cam costisitoare în oraşul ăsta domnule Quayle - 
ceea ce reprezintă mai mult decât ne putem permite 
aproape toţi dintre noi. Care ţi-e celălalt nume? 

— Justin. 

— Justin, când vine vorba de exprimarea neîngrădită, 
oraşul acesta are o singură opinie. Totul e cât se poate de 
frumos, atâta vreme cât o rusoaică nebună nu-şi pune în 
minte să publice articole demente în reviste medicale 
pentru a vorbi de rău o pilulă deşteaptă pe care totea a 
inventat-o şi care, întâmplător, valorează câteva miliarde 
pe an pentru Karel Vita, să-l aibă Allah în pază! Amy, unde-i 
duci să vorbească? 

— În bârlog. 

— Ai grijă la comutarea telefoanelor, ca să sune numai 
aici şi să nu fie tulburaţi. Justin, în casa asta doar Amy se 


pricepe la tehnică. Eu sunt un bătrân pe ducă. Dacă ai 
nevoie de ceva roag-o pe Lara să te ajute. Cunoaşte casa 
mai bine decât noi, ceea ce e o risipă de efort, dacă ţinem 
seama că noi o să fim azvărliţi în stradă peste câteva luni... 

Apoi reveni la meciul ce avea să fie câştigat de Canucks. 


x kK x 


Ea nu-l mai vede, cu toate că şi-a pus ochelarii cu ramă 
groasă care trebuie să fi aparținut unui bărbat. Rusoaica 
din ea a îndemnat-o să vină cu o sacoşă pentru orice 
eventualitate, iar aceasta stă cu gura desfăcută la 
picioarele ei, doldora de hârtii pe care le ştie pe dinafară: 
scrisori amenințătoare din partea judecătorilor, scrisori de 
la facultate prin care i se transmite că a fost concediată, un 
exemplar al articolului nepublicabil şi, în sfârşit, scrisori de 
la propriul avocat, dar nu prea multe, fiindcă, după cum 
explică ea, nu are bani şi, pe de altă parte, avocatului îi 
vine mai uşor să apere drepturilor indienilor Sioux decât să 
se bată cu resursele nelimitate ale domnilor de la Karel Vita 
Hudson din Vancouver. Stau ca nişte jucători de şah cărora 
le lipseşte doar tabla, faţă în faţă, cu genunchii aproape 
lipiţi de ai celuilalt. O reminiscență privind posturile 
orientale îl previne pe Justin să nu-şi ţină labele picioarelor 
îndreptate spre ea, de aceea se aşază în diagonală, cu 
preţul disconfortului pe care-l simte în tot trupul lui zdrobit. 
O vreme, ea a vorbit către umbrele din spatele lui, iar el 
abia dacă a îndrăznit să o întrerupă. Deplin absorbită de 
ceea ce spune, vocea ei devine, pe rând, disperată şi 
profesorală. O chinuie monstruozitatea situaţiei în care se 
află şi a imposibilității de a o rezolva. Totul se învârte în 
jurul acestei idei. Uneori - sau poate mai mereu, bănuieşte 
Justin - ea uită complet de prezenţa lui. Sau poate că el îi 
stârneşte alte amintiri: o şedinţă ezitantă a membrilor 
facultăţii, o convocare timidă a colegilor de la universitate, 
un profesor care nu şi-a format încă o părere, un avocat 
care nu pricepe cazul. Abia când rosteşte numele lui 


Lorbeer constată cu adevărat prezenţa lui şi se încruntă, 
apoi exprimă o generalitate mistică, sugerând o încercare 
aproape palpabilă de a se refugia în imprecizie: „Markus e 
prea romantic, e prea slab, toţi bărbaţii comit răutăţi, tot 
astfel şi femeile.” Şi nu, nu are idee unde poate fi găsit: 

— Se ascunde pe undeva. E confuz; în fiecare dimineaţă 
îşi alege o altă destinaţie, îi explică ea într-o stare de 
melancolie fără leac. 

— Dacă afirmă că se află în deşert, e vorba de un deşert 
real? 

— Ar fi un loc extrem de neplăcut. Şi asta e tipic în ceea 
ce îl priveşte. 

Pentru a-şi susţine cauza Lara a deprins fraze de care 
Justin nu ar fi crezut-o în stare: „Acum voi sări peste 
etape... Cei de la K.V.H. nu acceptă prizonieri”. Vorbeşte 
chiar de „pacienţii mei de pe lista celor programaţi să 
moară”. lar când îi întinde insistent o scrisoare a unui 
avocat, citează din ea în vreme ce el citeşte, ca nu cumva 
lui Justin să-i scape aspectele cele mai scandaloase: 


„Jinem să vă reamintim că în conformitate cu clauza 
de confidenţialitate din contract vi se interzice categoric 
să le transmiteţi pacienţilor aceste informaţii eronate... 
Vă prevenim în mod oficial să puneţi capăt activităţilor 
de prezentare, verbal sau prin alte mijloace, a acestor 
opinii inexacte şi răuvoitoare care au la bază 
interpretarea incorectă a datelor obţinute în perioada 
cât aţi fost angajată prin contract de Karel Vita 
Hudson...” 


Această formulare este urmată de un non seguitur!* 
arogant până la trufie, potrivit căruia „clienţii noştri neagă 
în mod absolut ideea că au încercat să împiedice sau să 
influenţeze în orice fel dezbaterea ştiinţifică firească”... 

— Dar de ce ai semnat contractul acesta blestemat? o 
întrerupe Justin cu bruscheţe. 


14 Concluzie ilogică (n.tr.). 


Încântată de spiritul lui viu, ea râde fără de umor: 

— Fiindcă am avut încredere în ei. Am fost o neroadă. 

— Numai neroadă nu eşti, Lara! Eşti o femeie deosebit de 
inteligentă, pentru numele lui Dumnezeu! exclamă Justin. 

Simţindu-se insultată, ea cade într-o muţenie încărcată 
de gânduri. 


x k xk 


— Primii ani după ce Karel Vita a cumpărat formula 
moleculei Emrich-Kovacs prin intermediul lui Markus 
Lorbeer au fost o epocă de aur, spune ea. Testele pe 
termen scurt efectuate la început s-au dovedit excelente, 
statisticile le îmbunătăţeau, parteneriatul Emrich-Kovacs 
devenise un subiect de invidie în lumea ştiinţifică. K.V.H. 
ne-a pus la dispoziţie laboratoare speciale pentru cercetări, 
o echipă de tehnicieni, teste clinice pretutindeni în lumea a 
treia, călătorii la clasa întâi, hoteluri splendide, respect şi 
bani cu duiumul. Pentru Kovacs, în frivolitatea ei, era 
împlinirea unui vis. Va conduce un Rolls-Royce, va câştiga 
Premiul Nobel, va deveni renumită şi bogată, va avea mulţi, 
mulţi amanți. lar pentru serioasa Lara, testele clinice vor fi 
ştiinţifice, făcute cu răspundere... Aşa se va proba 
medicamentul într-un mare număr de comunităţi etnice şi 
sociale care sunt expuse bolii. Viaţa multora se va 
îmbunătăţi, a altora va fi salvată. Asta mi-ar fi dat o 
satisfacţie deosebită. 

— lar Lorbeer? 

O privire agasată, însoţită de o grimasă dezaprobatoare. 

— Marcus vrea să fie un sfânt bogat. Îşi doreşte să aibă 
un Rolls-Royce, dar şi să salveze vieţi. 

— Deci, jumătate pentru Dumnezeu, jumătate pentru 
înavuţire, sugerează el discret, însă ea se mulţumeşte să-i 
răspundă cu o nouă strâmbătură. 

— După doi ani, am făcut o constatare nefericită. Testele 
efectuate de K.V.H. erau o mascaradă. Nu fuseseră 
redactate în mod ştiinţific. Aveau doar rolul de a plasa 


medicamentul pe piaţă cât mai curând posibil. Anumite 
efecte secundare erau excluse deliberat. Dacă se 
identificau efecte secundare, testele se rescriau imediat, 
astfel încât să nu mai apară acele date din nou. 

— Care erau efectele secundare? 

Vocea profesorală redeveni acidă şi arogantă. 

— In perioada testelor neştiinţifice au fost remarcate 
puţine efecte secundare. Asta se datora tot entuziasmului 
excesiv al lui Kovacs şi Lorbeer şi hotărârii clinicilor şi 
centrelor medicale din ţările lumii a treia de a face ca 
rezultatele să fie bune. In acelaşi timp, testele erau 
prezentate favorabil în reviste medicale importante prin 
articole scrise de renumiţi lideri de opinie, care nu-şi 
declarau legăturile profitabile cu K.V.H. În realitate, aceste 
articole erau scrise la Vancouver sau Basel şi doar semnate 
de liderii de opinie. S-a observat că medicamentul nu era 
corespunzător în cazul unei proporţii nesemnificative de 
femei aflate la vârsta maternității. S-au produs câteva 
decese, dar manipularea neştiinţifică a datelor a făcut ca 
acestea să nu fie incluse în testele de verificare. 

— Nu s-a plâns nimeni? 

Întrebarea o înfurie. 

— Cine să se plângă? Doctorii din lumea a treia care 
primesc bani pentru testări? Distribuitorul care face bani 
comercializând medicamentul şi nu vrea să piardă 
profiturile pe care le obţine din toată gama de 
medicamente K.V.H., riscând să iasă cu totul din afaceri? 

— Dar pacienţii? 

Părerea ei despre el scăzu sub orice limită. 

— Majoritatea pacienţilor provin din ţări nedemocratice, 
unde sistemele sunt foarte corupte. Teoretic, aceştia şi-au 
dat consimţământul în cunoştinţă de cauză pentru a urma 
tratamentul. Cu alte cuvinte, pe formularele de acceptare 
se află semnăturile lor, chiar dacă ei nu ştiu să citească 
ceea ce au semnat. Legea nu permite să fie plătiţi, dar sunt 
recompensaţi cu generozitate pentru deplasare şi pierderea 


serviciului şi beneficiază de alimente gratuite, ceea ce le 
place foarte mult. Pe de altă parte, se tem. 

— De marile companii farmaceutice? 

— De toată lumea. Dacă se plâng, sunt ameninţaţi. Li se 
spune că nu vor mai primi medicamente din America 
pentru copii, iar bărbaţii lor vor înfunda puşcăriile. 

— Dar tu te-ai plâns. 

— Nu. Nu m-am plâns. Am protestat. Energic. Când am 
descoperit că Dypraxa era promovat drept medicament 
sigur şi nu ca medicament în curs de testare, am ţinut o 
prelegere la o întrunire ştiinţifică a universităţii şi am 
descris precis atitudinea lipsită de etică a K.V.H. Asta nu le- 
a plăcut. Dypraxa e un medicament bun. Nu asta e 
problema. Chestiunea comportă trei aspecte. 

Trei degete lungi s-au ridicat deja în aer. 

— Aspectul numărul unu: efectele secundare sunt 
ascunse în mod deliberat pentru a obţine profit. Doi: 
comunităţile cele mai sărace din lume sunt folosite pe post 
de cobai de către bogaţii lumii. Trei: analiza ştiinţifică 
normală a acestor aspecte este sufocată prin acţiuni de 
intimidare venite din partea corporației. 

Degetele se retrag, în timp ce degetele celeilalte mâini 
scotocesc prin sacoşă şi găsesc o broşură lucioasă cu 
coperte albastre pe care titlul cu litere mari anunţă „VEŞTI 
BUNE DE LA K.V.H.”: 


„DYPRAXA înlocuieşte ieftin, sigur şi deosebit de 
eficient modalităţile folosite până în prezent pentru 
tratarea tuberculozei. Şi-a dovedit din plin avantajele 
pentru ţările în curs de dezvoltare.” 


Retrage broşura şi o înlocuieşte cu o scrisoare morfolită, 
trimisă de un avocat. Unul dintre paragrafe este subliniat: 


„Studiul Dypraxei a fost conceput şi aplicat cu 
respectarea riguroasă a principiilor etice vreme de 
câţiva ani, cu consimţământul scris din partea tuturor 


pacienţilor. În cadrul testelor, K.V.H. nu face discriminări 
între ţările bogate şi cele sărace. K.V.H. este preocupat 
exclusiv să descopere condiţiile adecvate pentru 
proiectul în desfăşurare. K.V.H. a primit aprecieri 
meritate pentru deosebita grijă dovedită.” 


— Ce rol are Kovacs în toate astea? 

— Kovacs e cu arme şi bagaje de partea corporației. Nu 
are integritate. Multe date clinice sunt modificate sau 
eliminate cu ajutorul ei. 

— lar Lorbeer? 

— Markus oscilează. Pentru el, e un lucru normal. În 
sinea lui, se consideră stăpânul absolut al Dypraxei pentru 
întreaga Africă. Pe de altă parte, se teme şi-i este ruşine. 
De aceea face mărturisiri. 

— E manipulat de ThreeBees sau de K.V.H.? 

— ln cazul lui Markus, ar putea fi vorba despre 
amândouă. Are mintea tare încâlcită. 

— Atunci cum se poate ca oamenii de la K.V.H. să-ţi facă 
asta la Dawes? 

— Fiindcă am fost proastă, repetă Lara cu mândrie, 
anulând afirmaţia lui de mai devreme. Altfel de ce aş fi 
acceptat să semnez? Cei de la K.V.H. au fost foarte 
politicoşi, extrem de fermecători, foarte înţelegători, foarte 
şireţi. Mă aflam la Basel când doi tineri au venit tocmai de 
la Vancouver să discute cu mine. Asta m-a flatat. La fel 
cum ai făcut şi tu, mi-au trimis trandafiri. Le-am spus că 
testele erau o farsă. S-au declarat de acord. Le-am spus că 
Dypraxa n-ar trebui vândut ca medicament sigur. M-au 
aprobat. Le-am zis că multe efecte secundare n-au fost 
evaluate deloc. M-au admirat pentru curaj. Unul dintre ei 
era un rus din Novgorod. „Să luăm masa împreună, Lara. O 
să discutăm în detaliu chestia asta”. Apoi mi-au spus că ar 
dori să mă ducă la Dawes pentru ca eu să stabilesc 
programul de testare. Spre deosebire de superiorii lor, 
gândeau raţional. Au recunoscut că nu s-au făcut suficiente 
teste corecte. Acum, le vom face împreună la Dawes. Era 


medicamentul meu. Mă mândream cu asta, ei la fel. 
Universitatea era mândră. Am făcut un aranjament 
favorabil tuturor. Dawes avea să mă primească bine, iar 
K.V.H. urma să mă plătească. Dawes are o poziţie ideală 
pentru astfel de teste. Avem la dispoziţie indienii din 
rezervaţii care sunt susceptibili la tipuri cunoscute de 
tuberculoză. Avem şi cazuri multirezistente în comunitatea 
hippy din Vancouver. Pentru Dypraxa, combinaţia părea 
perfectă. În baza acestei înţelegeri, am semnat contractul 
şi am acceptat clauza de confidenţialitate. Am fost o 
proastă, repetă ea, pufnind drept concluzie, ceea ce 
eticheta cazul drept închis. 

— lar K. V.H. are birouri în Vancouver. 

— Birouri e puţin spus. E al treilea sediu ca mărime după 
Basel şi Seattle. În felul acesta, m-au putut urmări. Acesta 
era scopul. Să-mi pună botniţă şi să mă ţină sub control. 
Am semnat contractul acela idiot şi m-am apucat de treabă 
cu toată convingerea. Anul trecut mi-am încheiat studiul. 
Rezultatele erau nefavorabile. Am considerat că se impune 
să le prezint pacienţilor părerea mea în legătură cu efectele 
secundare posibile ale Dypraxei. În calitate de medic, îmi 
revine această datorie sfântă. Am ajuns la concluzia că şi 
comunitatea medicală mondială trebuie să fie informată 
prin intermediul unui articol într-o revistă importantă. Unor 
asemenea publicaţii nu le convin părerile negative. Ştiam 
asta. Dar mai ştiam că revista respectivă avea să invite trei 
distinşi oameni de ştiinţă să comenteze constatările mele. 
Ceea ce revista nu cunoştea era că bine cunoscuţii oameni 
de ştiinţă tocmai semnaseră contracte profitabile cu filiala 
K. V.H. din Seattle pentru a găsi tratamente pentru alte 
boli. Ei i-au anunţat imediat pe cei din Seattle în legătură 
cu intenţiile mele, de unde vestea a ajuns la Basel şi la 
Vancouver. 

Lara îi întinde o foaie împăturită. El o desface şi, 
recunoscând stilul, are senzaţia că îngheaţă brusc. 


„TÂRFĂ COMUNISTĂ! IA-ŢI MÂINILE PĂTATE DE 


RAHAT DE PE UNIVERSITATEA NOASTRĂ! 
ÎNTOARCE-TE ÎN COCINA TA BOLŞEVICĂ! NU MAI 
OTRĂVI VIAŢA OAMENILOR DE TREABĂ CU 
TEORIILE TALE DĂUNĂTOARE!” 


„Majuscule scrise pe computer. Fără greşeli de 
ortografie. Pricepere în a folosi expresiile. Nu eşti 
singura...” se gândeşte Justin. 

— S-a stabilit ca Universitatea Dawes să primească o 
parte din profiturile obţinute din comercializarea Dypraxei, 
urmează ea, extrăgând cu dezinvoltură scrisoarea dintre 
degetele lui. Personalul fidel spitalului va primi acţiuni 
preferenţiale. Cei consideraţi neloiali primesc scrisori 
anonime. E mai important să fii credincios spitalului decât 
pacienţilor. Dar cel mai important e să fii fidel celor de la 
K.V.H. 

— Halliday a scris asta, intervine Amy, care se strecoară 
în cameră cu o tavă pe care a adus cafea şi prăjiturele. 
Vaca asta e persoana de sacrificiu a mafiei medicale de la 
Dawes. Toată lumea din cadrul facultăţii trebuie s-o pupe-n 
fund, altfel, adio! Şi toţi o fac, în afară de mine, de Lara şi 
de alţi câţiva proşti. 

— De unde ştii că ea a scris asta? întreabă Justin. 

— Am extras ADN-ul vacii. Am scos timbrul de pe plic şi i- 
am făcut ADN-ul după salivă. li place să facă exerciţii în 
sala de gimnastică a spitalului. Eu şi Lara am şterpelit un fir 
din peria ei de păr şi am făcut comparaţia. 

— Aţi luat-o la întrebări? 

— Bineînţeles. Toată catedra. Vaca a recunoscut. Exces 
de zel în îndeplinirea îndatoririlor, ceea ce înseamnă 
exclusiv apărarea intereselor universităţii... Şi-a cerut mii 
de scuze, a susţinut că a acţionat din pasiune, care la ea e 
totuna cu invidia sexuală. Până una-alta, au mătrăşit-o pe 
Lara. Urmez eu. 

— Emrich este comunistă, explică Lara simțindu-se 
încântată de ironia situației. Rusoaică, a crescut la 
Petersburg pe vremea când se numea Leningrad, a absolvit 


şcoli sovietice, prin urmare, e comunistă şi pornită 
împotriva corporațiilor. Adică e foarte uşor de încadrat. 

— Să nu uităm că nu Emrich a inventat Dypraxa, ai 
înţeles, scumpo? îi reaminteşte Amy. 

— Da, Kovacs, aprobă Lara cu amărăciune. Ea a fost 
geniul. Eu am fost doar anonima ei asistentă de laborator. 
Lorbeer mi-era amant, de aceea şi-a revendicat gloria în 
numele meu. 

— Asta explică de ce nu-ţi mai plătesc niciun ban, clar, 
scumpo? 

— Ba nu. Altul e motivul. Am încălcat clauza de 
confidenţialitate, în concluzie, nu am respectat contractul. 
Logic, nu? 

— Pe Lara au făcut-o şi prostituată, nu-i aşa dragă? Cică 
s-a culcat cu cei doi băieţi simpatici trimişi de la Vancouver, 
numai că ea n-a făcut-o. Aştia de la Dawes nici nu şi-o mai 
trag. Şi suntem cu toţii creştini, ce naiba, mai puţin evreii. 

— Atâta vreme cât medicamentul ucide oameni, aş 
prefera să nu-l fi inventat eu, spune Lara moale, făcându-se 
că nu aude replica de rămas-bun a prietenei ei Amy. 

— Când l-ai întâlnit ultima oară pe Lorbeer? o întreabă 
Justin după ce rămân din nou singuri. 


XX xk 


Tonul vocii trădează în continuare precauţia, dar e mai 
potolit. 

— Era în Africa, zise ea. 

— Când? 

— În urmă cuun an. 

— Mai puţin de-atât, o corectă Justin. Soţia mea a vorbit 
cu el acum şase luni la Uhuru. Scrisoarea de scuze sau cum 
o fi numind-o el, a fost trimisă de la Nairobi acum câteva 
zile. Acum unde se află? 

Larei nu-i plăcea să fie corectată. 

— M-ai întrebat când l-am întâlnit ultima oară, vine 
replica ei, furioasă, dar reţinută. Acum un an. In Africa. 


— Unde anume în Africa? 

— În Kenya. A cerut să merg acolo. Acumularea de probe 
devenise insuportabilă pentru el. „Lara, am nevoie de tine. 
Este esenţial şi foarte urgent. Nu spune nimănui! Plătesc 
eu. Vino!” M-a mişcat rugămintea lui. La Dawes am spus că 
mama era bolnavă şi am zburat până la Nairobi. Am sosit 
într-o vineri. Markus m-a întâmpinat la aeroport. M-a 
întrebat încă din maşină: „Lara, se poate ca medicamentul 
nostru să exercite presiune asupra creierului, strivind 
nervul optic?” l-am adus aminte că e posibil orice, întrucât 
datele ştiinţifice de bază nu fuseseră corelate, deşi noi 
încercam să remediem situaţia. M-a dus într-un sat şi mi-a 
arătat o femeie care nu putea sta în picioare. Avea dureri 
de cap groaznice. Era pe moarte. Apoi m-a condus în alt 
sat, unde era o femeie care nu-şi mai putea focaliza 
privirea. Imediat ce ieşea din coliba ei, lumea se întuneca. 
Mi-a relatat şi alte cazuri. Lucrătorii din domeniul sănătăţii 
se fereau să discute deschis cu noi. Se temeau şi ei. 
ThreeBees pedepsea orice atitudine critică, aşa mi-a zis 
Markus. Şi lui îi era teamă. Teamă de ThreeBees, teamă de 
K.V.H., teamă pentru femeile bolnave, teamă de 
Dumnezeu. „Lara, ce ne facem?” Am discutat cu Kovacs, 
care era la Basel. Ea a spus că Markus e un prost dacă intră 
în panică. Acestea nu sunt efectele secundare ale Dypraxei, 
sunt efectele combinației nefericite cu un alt medicament. 
Lucru tipic pentru Kovacs, care s-a căsătorit cu un escroc 
bogat de origine sârbă şi stă mai mult la operă decât în 
laborator. 

— El ce artrebui să facă? 

— l-am spus care era adevărul. Ce observa el în Africa şi 
ce observ eu la Spitalul Dawes din Saskatchewan. „Markus, 
astea sunt aceleaşi efecte secundare pe care le prezint cu 
probe în raportul meu către cei din Vancouver, pe baza 
testelor clinice obiective realizate pe şase sute de cazuri.” 
Şi cu toate astea, el striga la mine: „Ce trebuie să fac, Lara, 
ce să fac?” „Markus, i-am spus eu, trebuie să faci pe cont 
propriu ceea ce corporaţiile ar trebui să facă împreună, 


până nu se încheie testarea; trebuie să retragi 
medicamentul de pe piaţă.” A plâns. A fost ultima noastră 
noapte petrecută ca amanți. Am plâns şi eu. 


XX xk 


Justin se simţi, de astă dată, stăpânit de un instinct 
sălbatic, de un sentiment adânc, pe care nu-l putea defini. 
li purta pică acestei femei pentru că supravieţuise? O 
detesta pentru că se culcase cu acela care recunoscuse că 
o trădase pe Tessa, iar acum mai şi vorbea cu tandreţe 
despre el? Era jignit că ea stătea în faţa lui, vie, frumoasă şi 
obsedată doar de sine, în vreme ce Tessa zăcea în 
mormânt alături de fiul lor? Se simţea insultat pentru că 
Lara se dovedea atât de puţin preocupată de Tessa, având 
mai mult grijă de sine însăşi? 

— Lorbeer a adus vreodată vorba despre Tessa? 

— La acea vizită, nu. 

— Dar când? 

— Mi-a scris că era o femeie, soţia unui funcţionar 
britanic, care trimite scrisori şi face vizite nedorite. Această 
femeie primea sprijinul unui doctor de la o organizaţie de 
ajutorare. N-a menţionat numele lui. 

— Când ţi-a scris asta? 

— Cu ocazia zilei mele de naştere. M-a felicitat şi mi-a 
relatat despre o femeie de origine britanică şi de amantul 
ei, un doctor african. 

— A sugerat cum trebuie să se procedeze în cazul lor? 

— Se temea pentru ea. A zis că era foarte frumoasă şi că 
avea un aer aproape tragic. Cred că se simţea atras de ea. 

Justin se simţi asaltat de gândul teribil că Lara era 
geloasă pe Tessa. 

— lar doctorul? 

— Markus îi admiră pe toţi doctorii. 

— De unde ţi-a scris? 

— De la Cape Town. Inspecta operaţiunile ThreeBees din 
Africa de Sud, făcând în secret comparații cu ceea ce ştia el 


că se petrecuse în Kenya. O respecta pe soţia ta. Lui 
Markus nu-i este uşor să-şi ia inima-n dinţi. Curajul se 
învaţă greu. 

— A spus unde a întâlnit-o? 

— La spitalul din Nairobi. Ea îl provocase. lar lui îi era 
ruşine. 

— De ce? 

— A fost silit să o ignore. Markus îşi închipuie că dacă 
ignoră pe cineva, îl face nefericit. Şi asta, mai ales dacă e 
vorba de o femeie. 

— Cu toate astea a reuşit să o trădeze. 

— Markus nu are întotdeauna simţ practic. Rămâne un 
boem. Dacă afirmă că a trădat-o, s-ar putea să folosească o 
figură de stil. 

— l-ai răspuns la scrisoare? 

— Intotdeauna am făcut-o. 

— Pe ce adresă? 

— La o căsuţă poştală. 

— A menţionat numele unei femei, Wanza? Ea a stat în 
aceeaşi rezervă cu soţia mea la Spitalul Uhuru. A murit din 
cauza Dypraxei. 

— Cazul nu mi-e cunoscut. 

— Nu mă surprinde. Au dispărut documentele în ceea ce 
o priveşte. 

— Previzibil... Markus mi-a povestit despre asemenea 
lucruri. 

— Când a vizitat salonul în care era soţia mea, Lorbeer 
era însoţit de Kovacs. Ce căuta ea la Nairobi? 

— Markus m-a invitat a doua oară la Nairobi, dar relaţiile 
mele cu cei de la K.V.H. şi cu spitalul se înrăutăţiseră. 
Aflaseră despre vizita mea anterioară şi amenințau să mă 
dea afară de la universitate pentru că minţisem în legătură 
cu mama. De aceea, Markus i-a telefonat lui Kovacs la 
Basel şi a convins-o să vină la Nairobi în locul meu şi să 
evalueze situaţia împreună cu el. Spera ca prezenţa ei să-l 
scutească de a lua singur dificila hotărâre de a le 
recomanda celor de la ThreeBees să retragă medicamentul. 


La început, conducerea de la Basel n-a prea vrut să-i 
permită să meargă la Nairobi, apoi au consimţit cu condiţia 
ca vizita să rămână secretă. 

— Chiar şi faţă de ThreeBees? 

— Nici n-ar fi fost posibil. ThreeBees analizau atent 
situaţia, iar Markus le era consilier. Kovacs a stat acolo 
patru zile, în mare secret, apoi s-a întors la escrocul ei din 
Basel pentru a nu pierde spectacolele de operă. 

— A întocmit vreun raport? 

— Demn de tot disprețul. Eu am fost educată pentru a 
deveni om de ştiinţă. Raportul acela n-avea nicio legătură 
cu ştiinţa. Era doar polemică. 

— Lara! 

— Ce e? 

Îl fixă cu un aer bătăios. 

— Birgit ţi-a citit la telefon scrisoarea lui Lorbeer. Prin 
care îşi cerea iertare. Mărturisirea, cum preferă el să-i 
spună. 

— Da, şi? 

— Ce a însemnat asta pentru tine? Mă refer la scrisoare. 

— Că Markus nu se poate mântui. 

— De ce anume? 

— E un om slab care caută tăria unde nu trebuie. Din 
nefericire, cei slabi îi distrug pe puternici. Pesemne c-a 
făcut ceva foarte rău. Uneori îşi iubeşte prea mult propriile 
păcate. 

— Dacă ar trebui să-l găseşti, unde l-ai căuta? 

— Nu trebuie să-l găsesc... 

Justin aşteptă. 

— N-am decât numărul cutiei poştale din Nairobi. 

— MI-I dai şi mie? 

Deprimarea ei devine mai adâncă. 

— O să ţi-l dau. 

Scrise pe un blocnotes, rupse fila şi i-o dădu. 

— Dacă ar fi să-l caut, m-aş duce printre cei cărora le-a 
făcut rău, zise ea. 

— In deşert... 


— Poate că e o altă figură de stil, făcu; tonul agresiv 
dispăruse din glasul ei, la fel cum dispăruse şi din glasul lui 
Justin. Markus e un copil, explică ea direct. Acţionează sub 
imperiul impulsurilor, apoi reacţionează la consecinţe, 
spune şi acum zâmbi cu Carre adevărat şi Justin constată 
că şi zâmbetul ei era frumos. Deseori rămâne foarte 
surprins. 

— Şi cine îl face să fie impulsiv? 

— Cândva am fost eu aceea. 

Justin se ridică prea repede, cu gând să împăturească 
foile pe care i le dăduse ea şi să le bage în buzunar. Simţi o 
ameţeală bruscă, apoi o stare de greață. Intinse precipitat 
o mână spre perete pentru a se sprijini, descoperind 
imediat că doctorul specialist îl prinsese de braţ. 

— Ce s-a întâmplat? întrebă ea brusc şi continuă să-l 
ţină, făcându-l să se aşeze la loc. 

— Din când în când ameţesc. 

— De ce? Ai tensiunea mare? N-ar trebui să porţi cravată. 
Desfă-ţi gulerul! Eşti ridicol. 

Işi lipi palma de fruntea lui. Justin se simţea slăbit ca un 
invalid şi obosit de moarte. Ea îl lăsă câteva clipe singur şi 
reveni cu un pahar de apă. Bău puţin, apoi îi înapoie 
paharul. Gesturile ei fură sigure, dar blânde. Se simţi privit 
insistent. 

— Ai febră, constată ea pe un ton acuzator. 

— Se poate. 

— Sigur. Ai febră. Te conduc eu la hotel. 

Acesta era momentul în legătură cu care îl avertizase 
instructorul pisălog la antrenamente, clipa în care eşti prea 
plictisit, prea delăsător sau, pur şi simplu, prea obosit ca să 
te mai sinchiseşti; când nu te gândeşti decât să revii la 
motelul acela păduchios, să dormi şi, dimineaţa, după ce ţi 
se va limpezi mintea, să pregăteşti un pachet consistent 
pentru mătuşa îndatoritoare a lui Ham, în care să pui tot ce 
ţi-a spus doctorul Lara Emrich, inclusiv un exemplar al 
articolului ei  nepublicat privind efectele secundare 
dăunătoare ale medicamentului Dypraxa, cum ar fi 


tulburările de vedere, sângerările, orbirea, decesul, de 
asemenea, un bilet cu numărul căsuţei poştale din Nairobi 
a lui Markus Lorbeer şi un altul descriind ce intenţionezi să 
faci în continuare, în caz că vei fi împiedicat de situaţii 
imprevizibile. Este un moment de nepăsare în cunoştinţă 
de cauză, vinovat, deliberat, când prezenţa unei femei 
frumoase, o altă paria ca şi el, aşezată alături şi luându-i 
pulsul cu degetele ei delicate, nu poate constitui o scuză 
pentru a nesocoti principiile esenţiale de securitate 
operativă. 

— Nu trebuie să fii văzută împreună cu mine, se opune el 
fără convingere. Ceilalţi ştiu că sunt prin zonă. Asta îţi va 
agrava situaţia. 

— Mai rău nici nu se poate, îl pune ea la punct. Situaţia 
mea e fără ieşire. 

— Unde ai maşina? 

— La cinci minute de aici. Poţi merge? 

Tot acesta e momentul în care Justin, epuizat fizic, se 
slujeşte recunoscător de scuzele oferite de buna creştere şi 
de galanterie ce i-au fost inculcate la Eton. Noaptea, o 
femeie singură trebuie însoţită până la caleaşcă, pentru a 
nu fi expusă vagabonzilor, tâlharilor şi hoţilor de drumul 
mare. Rămâne în picioare. Ea îşi trece o mână pe sub cotul 
lui şi o menţine aşa în timp ce se strecoară împreună prin 
salon către scări. 

— Noapte bună, copii, strigă Amy, prin uşa închisă. Acum 
puteţi să vă distraţi! 

— Mulţumim pentru amabilitate, îi răspunde Justin. 


XIX 


Coborând scara interioară către uşa principală, Lara o ia 
înainte, ducându-şi sacoşa rusească într-o mână şi ţinându- 
se de balustradă cu cealaltă, privind în acelaşi timp peste 
umăr şi urmărindu-l pe Justin. Ajunsă în hol, îi ia paltonul de 
pe cuier şi-l ajută să se îmbrace. Apoi îşi pune propriul 
palton şi căciula de blană ce aminteşte de Anna Karenina şi 
dă să-şi treacă peste umăr geanta lui de voiaj, dar 
galanteria deprinsă de îndărătnicul absolvent de la Eton 
interzice aşa ceva, aşa că ei nu-i rămâne decât să-l 
privească atent, cu ochii căprui care nu clipesc deloc, 
având aceeaşi privire ca şi aceea a Tessei, lipsită însă de 
aerul uşor ironic, în timp ce el fixează bareta peste umăr şi, 
ca orice englez rezervat, îşi reprimă orice semn de durere. 
Sir Justin îi deschide uşa şi-şi exprimă şoptit uimirea când 
aerul rece ca gheata îl biciuieşte nemilos, bătându-şi joc 
parcă de paltonul vătuit şi cizmele din blană. Coborând pe 
trotuar, Lara îl ia de antebraţ şi îşi trece mâna dreaptă 
peste umărul lui pentru a-l sprijini, dar, de astă dată, nici 
măcar nu-şi poate reţine un geamăt de durere când nervii 
spinării reacţionează la unison. Ea nu spune nimic, dar 
privirile li se întâlnesc fără să vrea când el îşi smuceşte 
capul în semn de apărare. Ochii ei pe jumătate ascunşi de 
căciula de blană amintesc primejdios de mult o altă privire. 
Mâna care s-a retras de pe umărul lui s-a alăturat celeilalte, 
care îl ţine de braţ. Ea a rărit pasul pentru a merge în ritm 
cu el. Alături, foarte aproape, amândoi mărşăluiesc demn 
pe pavajul îngheţat când, deodată, ea se opreşte brusc şi, 
încă strângându-l de braţ, priveşte lung spre cealaltă parte 
a străzii. 

— Ce s-a întâmplat? 

— Nimic. Era de prevăzut. 

Se află în piaţa oraşului. Un automobil mic şi cenuşiu, a 
cărui marcă e greu de precizat, staţionează singur sub 
lumina oranj a unei lămpi stradale. E foarte murdar. Are o 


sârmă în formă de umeraş drept antenă de radio. Văzut 
astfel, degajă un aer ameninţător şi în acelaşi timp 
vulnerabil. Arată ca un automobil gata să explodeze. 

— Ata e? întreabă Justin. 

— Da. Dar nu ne va sluji la nimic. 

Versatul spion observă cu întârziere ceea ce Lara a 
remarcat deja. Cauciucul din faţă, de pe partea cealaltă, 
este dezumflat. 

— Nicio problemă.  Schimbăm roata, spune Justin 
încrezător, uitând ridicol de uşor de gerul feroce, de trupul 
plin de vânătăi, de ora târzie şi de orice consideraţii legate 
de siguranţa operativă. 

— Nu-i de ajuns, răspunde ea cu un aer sumbru, potrivit 
situaţiei. 

— Ba da. Pornim motorul. Tu stai înăuntru şi te încălzeşti. 
Ai o roată de rezervă şi cric, nu? 

Au ajuns deja pe partea cealaltă a străzii şi Justin a văzut 
ceea ce ea a anticipat deja şi cauciucul de pe partea lor e 
dezumflat. Cuprins de dorinţa imperioasă de a face ceva el 
încearcă să se desprindă din strânsoare, însă ea se agaţă 
de el, astfel că Justin pricepe că nu frigul o sileşte să 
tremure. 

— Se întâmplă des aşa ceva? întreabă el. 

— De multe ori. 

— Nu telefonezi la un garaj? 

— Nu vin noaptea. lau taxiul. Când mă întorc a doua zi de 
dimineaţă, găsesc e) amendă pentru parcare 
neregulamentară. Poate chiar şi pentru starea improprie a 
maşinii. Uneori o tractează şi trebuie să o ridic de cine ştie 
unde. Uneori nu găsesc nici taxi, dar, în noaptea asta, 
avem noroc. 

El îi urmăreşte privirea şi, spre surprinderea lui, vede un 
taxi parcat într-un colţ îndepărtat al pieţei, având lumina 
aprinsă în interior, motorul mergând şi o siluetă ghemuită 
la volan. Încă strângându-l de braţ, ea îl îndemnă spre taxi. 
El face câţiva paşi alături de ea, apoi se opreşte, prevenit 
ca de un semnal de alarmă. 


— E normal să găseşti taxiuri prin oraş la ora asta? 

— Ce importanţă are? 

— Ba are, are... Şi încă foarte mare... 

Întorcându-şi privirea de la căutătura ei fixă, Justin 
remarcă al doilea taxi care trage în spatele primului. II vede 
şi Lara. 

— Eşti ridicol! Uite. Avem de unde alege. Putem lua 
fiecare câte unul. Dar întâi mai trebuie să te însoțesc la 
hotel. Mai vedem noi... N-are importanţă. 

Şi uitând de starea lui sau, pur şi simplu, săturându-se de 
el, îl trage din nou de braţ, iar drept urmare, el se împiedică 
şi se eliberează de strânsoare şi rămâne în faţa ei, 
blocându-i drumul. 

— Nu, zice el. 

Asta însemnând refuz. „Constat lipsa de noimă a acestei 
situaţii. Chiar dacă am acţionat nechibzuit până acum, 
acum o să fiu mai atent, şi la fel şi tu. Sunt prea multe 
coincidenţe. Ne aflăm în piaţa pustie a unui oraş uitat de 
Dumnezeu, aflat în mijlocul tundrei, într-o noapte geroasă 
de martie, când nu mai e nimeni treaz. Maşina ta a fost 
avariată în mod deliberat. Un taxi ne stă la îndemână, iar 
acum a apărut şi al doilea. În afară de noi, pe cine altcineva 
ar putea să aştepte? Nu e normal să presupui că oamenii 
care ţi-au făcut maşina inutilizabilă vor să călătorim cu 
automobilele lor?” 

Dar Lara nu este permeabilă la o asemenea argumentare 
ştiinţifică. Face semn către taxiul cel mai apropiat şi 
păşeşte grăbită către el, gata să-l ia. Justin o prinde de 
celălalt braţ, o opreşte din avânt şi o trage îndărăt. Asta o 
înfurie la fel de mult pe cât îl doare pe el tot trupul după un 
asemenea efort. Ea s-a săturat să tot fie împiedicată să 
facă ce vrea. 

— Lasă-mă! Pleacă de aici! Dă-i drumul! 

El i-a agăţat sacoşa rusească. Primul dintre taxiuri se 
desprinde de la rigolă. Cel de-al doilea porneşte în urma lui. 
Sperând să ia şi el un pasager? Sau să-l ajute pe primul în 


cazul în care se întâmplă ceva? Într-o ţară civilizată, nu ai 
cum să-ţi dai seama. 

— Întoarce-te la maşina ta! îi spune el poruncitor. 

— Care maşină? Nu-i bună de nimic. Ai înnebunit! 

Ea trage de sacoşă, însă el cotrobăieşte prin ea, dând 
deoparte hârtiile, şerveţelele şi tot ce îi blochează căutarea 
disperată. 

— Lara, dă-mi cheile maşinii, te rog! 

A găsit portofelul în sacoşă şi a reuşit chiar să-l deschidă. 
Are cheile în mână, un mănunchi impresionant, ca ale unui 
paznic de la Ford Knox. La ce Dumnezeu are nevoie o 
femeie necăsătorită şi căzută în dizgrație de atâtea chei? 
Se apropie cu paşi laterali de maşina ei, încercând să 
descopere cheia potrivită şi ţipă: „Care e? Care?” trăgând- 
o, în acelaşi timp, după el şi îndepărtând sacoşa de ea şi 
târând-o spre lumina lămpii stradale pentru ca ea să-i arate 
cheia potrivită, lucru pe care ea îl face, cu un aer jignitor, 
răzbunător, ridicând-o în aer şi rânjind: 

— Acum ai cheile unei maşini cu pană pe două roţi! E mai 
bine aşa? Te simţi mai bine? 

„Oare aşa îi vorbea şi lui Lorbeer?” 

Taxiurile se deplasează în jurul pieţei către ei, stând 
foarte aproape unul de celălalt, parcă într-o atitudine de 
prospectare, fără nimic agresiv în ea. Dar Justin percepe 
mişcarea hoţească, intenţia ostilă. Justin e convins de asta: 
maşinile par să degaje un aer ameninţător şi de 
premeditare. 

— Are închidere automată? urlă el. Cheia deschide toate 
uşile? 

Ea nu are habar ori e prea furioasă ca să-i răspundă. El 
se lasă pe un genunchi, ţinând sacoşa de cumpărături 
strâns sub braţ, încercând să vâre cheia în broasca de la 
uşa din dreapta faţă. Freacă gheata formată cu vârful 
degetelor, încercând să o îndepărteze, iar pielea i se lipeşte 
de metal, iar muşchii îl chinuiesc la fel de tare ca şi vocile 
din mintea lui. Ea trage de sacoşă şi răcneşte la el. Uşa se 
deschide, iar el o prinde în braţe. 


— Lara! Pentru numele lui Dumnezeu! 7e rog fii bună şi 
taci şi treci în maşină imediat! 

Faptul că i-a vorbit apăsat, dar politicos, este apreciat. Ea 
rămâne cu privirea holbată la el; nu-i vine a crede. Justin 
are în mână sacoşa ei. O azvârle în maşină. Ea se repede 
după ea, aşa cum se azvârle un câine după mingea 
favorită, se prăbuşeşte pe scaunul din dreapta şi el închide 
portiera. Justin păşeşte spre stradă şi dă să înconjoare 
maşina. Când încearcă asta cel de-al doilea taxi îl 
depăşeşte pe primul şi accelerează spre el, silindu-l să facă 
un salt către bordură. Aripa din faţă a taxiului se repede 
inutil la poalele paltonului, fără a-l atinge. Lara deschide 
portiera pe dinăuntru şi o împinge. Ambele taxiuri se 
opresc în mijlocul drumului la vreo patruzeci de metri în 
urma lor. Justin răsuceşte cheia de contact. Ştergătoarele 
de parbriz sunt încărcate de gheaţă, dar luneta a rămas 
destul de curată. Motorul tuşeşte ca un catâr bolnav. La ora 
asta din noapte? pare să spună. Pe gerul acesta? Eu? Justin 
răsuceşte cheia încă o dată. 

— Chestia asta are benzină? 

In oglinda retrovizoare, distinge câte doi bărbaţi care 
coboară din fiecare taxi. Doi dintre ei stătuseră ascunşi 
până atunci sub nivelul ferestrei. Unul dintre ei are în mână 
o bâtă de base-ball, celălalt, un obiect care lui Justin i se 
pare că este, pe rând, o sticlă, o grenadă, apoi un soi de 
colac de salvare. Toţi patru se deplasează clar către 
maşină. Prin mila Domnului, motorul porneşte. Justin apasă 
pe accelerator şi dă drumul frânei de mână. Insă cutia de 
viteze e automată şi nici dacă l-ai pune la zid, nu-şi poate 
aminti cum funcţionează. De aceea, băgând în viteză, o 
ţine în loc apăsând pe pedala de frână până când raţiunea 
îşi spune cuvântul. În cele din urmă, automobilul se 
smuceşte înainte, cutremurându-se şi protestând. In 
strânsoarea degetelor, volanul pare ţeapăn ca un colac de 
fier. In oglindă, observă cum bărbaţii pornesc iute după 
maşină. Accelerează cu precauţie, roţile din faţă scrâşnesc 
şi se hurducă, dar cum-necum, vehiculul înaintează fără să 


vrea, căpătând viteză, spre uimirea urmăritorilor care acum 
aleargă. Sunt îmbrăcaţi pentru orice eventualitate, bagă de 
seamă Justin, cu treninguri groase şi ghete uşoare. Unul 
dintre ei are pe cap o căciulă marinărească din lână cu un 
ciucure, şi tot el ţine şi bâta de base-ball. Ceilalţi au căciuli 
din blană. Aruncă o privire spre Lara. Ţine o mână lipită de 
faţă, cu degetele strânse între dinţi. Cu cealaltă se ţine de 
bordul maşinii. Stă cu ochii închişi şi şopteşte ceva; 
pesemne se roagă, un amănunt care îl nedumereşte pe 
Justin, fiindcă, până în această clipă, a considerat-o 
necredincioasă, spre deosebire de amantul ei, Lorbeer. les 
din micuța piaţă şi, hurducându-se şi cu motorul înecându- 
se, pătrund pe o stradă prost iluminată mărginită de case 
ieftine şi neîngrijite care sigur au cunoscut şi vremuri mai 
bune. 

— Care e cea mai luminată parte a oraşului? Mai 
populată la ora asta? o întreabă el. 

Lara clatină din cap. 

— Unde-i gara? 

— Prea departe. Nici bani nu am. 

Pare să creadă că vor fugi împreună. De sub capotă iese 
abur sau fum, iar mirosul înspăimântător de cauciuc ars îi 
reaminteşte de revoltele studenţeşti din Nairobi, cu toate 
astea, continuă să accelereze, urmărindu-i, în acelaşi timp, 
în oglinda retrovizoare, pe bărbaţii care aleargă şi se 
gândeşte din nou ce proşti sunt şi cât de neprofesionist 
procedează; e vorba, pesemne, de lipsa de pregătire. O 
echipă mai bine condusă nu şi-ar fi lăsat maşinile în urmă. 
Apoi, se gândi că cel mai bun lucru pe care l-ar putea face 
acum, dacă ar avea minte, ar fi să alerge ca disperaţii spre 
propriile maşini, însă ei nu dau semne că le trece o astfel 
de idee prin minte, poate pentru că distanţa dintre ei şi 
urmăriţi se micşorează şi totul depinde de cel care cedează 
primul: automobilul sau ei. Un indicator rutier în franceză şi 
engleză îl previne că se apropie de o intersecţie. Ca filolog 
de ocazie, se trezeşte făcând o comparaţie între cele două 
limbi. 


— Spitalul unde e? întreabă el. 

Lara îşi scoate degetele din gură: 

— Doctorul Lara Emrich nu are dreptul de a pătrunde în 
incinta spitalului, rosteşte ea sentenţios. 

El pufneşte în râs în locul ei, hotărât să-i dea curaj. 

— Bine, bine, atunci nu pătrundem, clar? Nu, dacă ne 
este interzis. Hai, spune! Încotro? 

— La stânga. 

— Cât de departe? 

— În condiţii normale, foarte aproape. 

— Cât adică? 

— La cinci minute... Dacă nu e circulaţie, chiar mai puţin. 

Trafic nu e deloc, însă aburul sau fumul iese în valuri de 
sub capotă, suprafaţa carosabilului pietruit e îngheţată, 
vitezometrul indică un încurajator douăzeci şi cinci de 
kilometri la oră, bărbaţii din urmă nu dau semne că ar fi 
obosit, nu se aude alt zgomot decât cel făcut de jantele ce 
se învârt şi hârâie ca mii de gheare ce râcâie o tablă 
şcolară din sticlă. Deodată, spre uimirea lui Justin, drumul 
devine o platformă de paradă acoperit de gheaţă. Vede în 
faţa lor poarta cu creneluri şi panaşul heraldic de la Dawes 
iluminat indecent, iar, spre stânga, pavilionul năpădit de 
iederă şi cele trei clădiri-satelit, construite din oţel şi sticlă, 
ridicându-se ca nişte aisberguri. Trage cu greu de volan 
spre stânga şi apasă mai tare pe accelerator, dar degeaba. 
Vitezometrul arată zero kilometri pe oră, lucru de râs, 
fiindcă deocamdată se deplasează, dacă se poate spune 
astfel despre hurducăiala aceea. 

— Pe cine cunoşti aici? îşi strigă el întrebarea. 

Şi ea îşi pusese aceeaşi întrebare: 

— Pe Phil. 

— Cine-i Phil? 

— Un rus. Şofer de ambulanţă. Acum e prea bătrân. 
Întinde mâna spre bancheta din spate, scoate un pachet de 
țigarete - nu sunt Sportsman - aprinde una şi i-o întinde, 
dar el ignoră gestul. 


— Au plecat, constată ea, păstrând ţigara şi trăgând din 
ea. 

Ca un bidiviu credincios care a gonit până la ultima 
suflare, maşina se opreşte cu motorul mort. O planetară se 
frânge, fum întunecat şi cu miros pătrunzător se unduieşte 
de sub capotă, iar un ronţăit înspăimântător de dedesubt îi 
anunţă că automobilul şi-a găsit odihna de veci în centrul 
platoului de defilare. Urmăriţi de doi indieni Cree cu ochi de 
drogaţi, îmbrăcaţi cu nişte scurte din blană, Justin şi Lara 
coboară precipitaţi din maşină. 


XX xk 


„Sediul” lui Phil era o gheretă din lemn vopsită în alb şi 
plasată în apropierea unui parc de ambulanţe. Se aflau 
acolo un taburet, un telefon, un girofar roşu, o cafetieră 
electrică pătată de zaț şi un calendar care îngheţase la luna 
decembrie, lună în care o fată îmbrăcată într-un costum 
cam decoltat de Moş Crăciun îşi expunea spinarea dezgolită 
în faţa unui grup de colindători cu feţe recunoscătoare. Phil 
stătea pe taburet şi vorbea la telefon, având pe cap o 
căciulă din piele cu urechi. Tenul era tăbăcit, crăpat şi ridat. 
li crescuse o barbă argintie ca de vreo două zile. Când o 
auzi pe Lara adresându-i-se în rusă, procedă la fel ca un 
deţinut cu vechime: rămase cu capul nemişcat şi pleoapele 
întredeschise, privind drept înainte şi aşteptând dovada că 
vorbele îi fuseseră destinate. Abia după ce se convinse de 
asta, se întoarse spre ea şi suferi transformarea tipică 
pentru ruşii de vârsta lui care se găsesc în prezenţa unei 
femei mai tinere şi frumoase: deveni uşor mistic, sfios şi 
precipitat. Phil şi Lara discutară o eternitate, după senzaţia 
lui Justin, ea, rămasă în prag, iar Justin pândind din umbră 
ca un amant de taină, iar Phil stând pe taburet, cu mâinile 
stafidite ţinute în poală. Vorbeau probabil - cel puţin aşa 
presupuse Justin - despre familia fiecăruia, cum o ducea 
unchiul cutare sau vărul nu-ştiu-cum, după care Lara se 
retrase ca să-i îngăduie bătrânului să se strecoare pe lângă 


ea, ceea ce el şi făcu, luând-o în treacăt de talie, gest 
oarecum fără rost, apoi cobori tropăind rampa către 
parcarea subterană. 

— Ştie că suntem nişte paria? întrebă Justin. 

— N-are importanţă. 

Nu mai avu nevoie să primească răspuns. O ambulanţă 
nouă şi strălucitoare trase în apropierea lor, iar Phil, cu 
căciula din piele trasă pe ochi stătea la volan. 


XX xk 


Casa Larei era nouă şi elegantă, făcând parte dintr-un 
complex de lux situat pe marginea lacului, construit pentru 
a-i găzdui pe cei ce se bucurau de favoruri din partea celor 
de la Karel Vita Hudson din Basel, Vancouver şi Seattle. Îi 
turnă un pahar de whisky, iar ea îşi luă votcă, apoi îi indică 
unde era baia cu jacuzzi şi-i arătă cum funcţiona sistemul 
de sunet şi cuptorul cu microunde şi, cu aceeaşi detaşare 
reţinută, îi semnală locul din apropierea gardului unde 
parcau Organy când veneau să o supravegheze, ceea ce se 
petrecea mai toată săptămâna, preciza ea, de obicei 
începând cu ora opt dimineaţa, în funcţie de vreme, şi până 
la căderea întunericului, cu excepţia zilelor când se 
transmitea vreun meci important de hochei, caz în care 
plecau mai devreme. li arătă absurdul cer nocturn pictat pe 
tavanul dormitorului ei, tencuiala cupolei fiind străpunsă de 
becuri minuscule care să imite stelele, şi întrerupătorul cu 
reostat care sporea sau scădea lumina, după capriciul 
ocupanților patului mare, de formă rotundă. Şi apăru un 
moment în care amândoi îşi mutară privirea de la pat la 
cer, când părea posibil ca ei înşişi să devină ocupanţii 
acelui pat, ca doi proscrişi care se consolează unul pe 
celălalt, şi ce ar fi putut fi mai raţional decât acest lucru? 
Insă umbra Tessei apăru între ei şi clipa se scurse fără ca 
vreunul dintre ei să se agate de ea. Justin arătă spre 
icoanele de pe pereţi. Avea vreo şase: Andrei, Pavel şi 
Petru, Fecioara, cu aureole din metal şi având palmele 


împreunate în rugăciune sau ridicate ca pentru a invoca o 
binecuvântare... 

— Cred că Markus ţi le-a dat, spuse el, dovedindu-se 
destul de încurcat de această demonstraţie reînnoită de 
religiozitate îndoielnică. 

Pe faţa ei se instală o strâmbătură amară: 

—E o situaţie perfect explicabilă ştiinţific. Dacă 
Dumnezeu există. El se va arăta recunoscător. Dacă nu, e 
irelevant. 

Apoi roşi când el izbucni în râs, după care râse şi ea. 

Dormitorul de oaspeţi era la subsol. Având fereastra 
zăbrelită şi dând spre grădină, îi reaminti de demisolul 
Gloriei. Dormi până la ora cinci, îi scrise mătuşii lui Ham 
vreme de o oră, se îmbrăcă şi se strecură sus cu intenţia de 
a-i lăsa Larei un bilet şi apoi de a se aventura să ia un taxi 
până în oraş. Ea stătea la o fereastră fumând o ţigară şi 
fiind îmbrăcată cu aceleaşi haine din seara precedentă. 
Scrumiera de alături era plină de mucuri. 

— lei autobuzul spre gară de la capătul străzii, spuse ea. 
Pleacă peste o oră. 

Îi făcu o cafea pe care el o bău la masa din bucătărie. 
Niciunul dintre ei nu părea dispus să comenteze 
evenimentele din seara ce trecuse. 

— O fi fost o bandă de tâlhari, spuse el la un moment 
dat, dar ea rămase cufundată în gânduri. 

Apoi Justin încercă să o întrebe ce planuri avea. 

— Cât timp mai poţi rămâne în locuinţa asta? 

— Câteva zile, răspunse ea absentă. Poate o săptămână. 

— Şi ce faci după aceea? 

„Depinde, gândi ea. N-are importanţă. De foame nu voi 
pieri.” 

— Acum du-te! zise ea pe neaşteptate. Mai bine aştepţi 
în staţie. 

Când Justin plecă, ea rămase cu spatele către el şi cu 
capul înclinat înainte, de parcă ar fi auzit vreun sunet ce-i 
trezise bănuieli. 

— O să fii îndurător cu Lorbeer, îi spuse ea. 


Dar Justin nu reuşi să distingă din glasul ei dacă era 
vorba de o predicţie sau de o poruncă. 


XX 


— Tim, Quayle ăsta - omul vostru - cu cine-şi închipuie 
că se joacă?! întrebă Curtiss răsucindu-şi în acelaşi timp 
corpul mătăhălos pe un picior pentru a nu-l scăpa din ochi 
pe Donohue. 

In încăperea spațioasă, suficient de mare pentru a servi 
de capelă cu tavanul sprijinit de căpriori din lemn de tec, cu 
uşi cu balamale durabile, ca de închisoare, şi cu pereţi 
lambrisaţi împodobiţi cu scuturi tribale, tonul răstit căpătă 
ecou. 

— Nu-i omul nostru, Kenny. Nici n-a fost vreodată, îi 
răspunse Donohue cu un glas resemnat A lucrat, în mod 
clar, doar pentru Externe, nimic altceva. 

— Clar? Ce vezi atât de clar la el? E individul cel mai 
ascuns cu care am avut vreodată de-a face. De ce nu vine 
direct la mine dacă-l îngrijorează atât de mult 
medicamentul meu? Uşa mi-e larg deschisă. Doar nu-s un 
monstru, ce naiba?! Ce vrea? Bani? 

— Nu, Kenny. Nu cred. Nu cred că asta îl preocupă. 

„Ce-o fi cu vocea asta?” se întrebă Donohue, aşteptând 
să afle pentru ce fusese convocat. „N-o să scap niciodată 
de ea. Ameninţătoare şi linguşitoare... Mincinoasă şi în 
acelaşi timp trădând mila faţă de sine. Dar când e 
amenințătoare dă de departe cele mai bune roade. Spălată, 
dar niciodată curată. Ecourile ungherelor întunecoase ale 
străzii lăturalnice din Lancashire încă mai persistă, spre 
disperarea tuturor profesorilor de oratorie care s-au 
perindat...” 

— Ce-l doare, Tim? Doar îl cunoşti. Eu n-am de unde... 

— Soţia lui, Kenny. A avut un accident. Mai ţii minte? 

Curtiss se răsuci înapoi spre fereastra imensă şi-şi înălţă 
mâinile, cu palmele spre tavan, implorând apusul african 
să-i dea o explicaţie. Dincolo de geamul antiglont se 
întindeau peluzele de un verde tot mai închis, iar la 
marginea lor, lacul. Pe coastele dealurilor licăreau lumini. 


Sclipirea câtorva stele mai luminoase străpungea ceața 
uşoară a cerului de un albastru adânc. 

— Păi, nevastă-sa a încasat-o, raţiona Curtiss, pe acelaşi 
ton plângăreţ. A fost atacată de o bandă de băieţi răi. 
Negroteiul ei i-a făcut-o, eu ce treabă am cu asta?! După 
cum se purta, parcă şi-o căuta singură. Aici suntem la 
Turkana, nu în drăgălaşul de Surrey. Dar regret, e clar? 
Foarte, foarte mult. 

„Dar nu chiar atât de mult pe cât s-ar cuveni”, îl 
completă Donohue. 

Curtiss avea case înşirate de la Monaco până în Mexic, 
iar Donohue le ura pe toate. Detesta mirosul lor de iod şi 
servitorii blânzi ca nişte miei duşi la tăiere şi podelele din 
lemn care rezonau. Ura barurile lor cu oglinzi, florile lipsite 
de miros care păreau să te privească la fel ca tufele 
plictisite pe care Curtiss le ţinea pe lângă el. In sinea lui, 
Donohue le punea de-a valma, alături de automobilele 
Rolls-Royce, de avionul tip Gulfstream şi de iahtul lui, 
alcătuind laolaltă o avere de prost gust, lăbărţată peste 
câteva ţări. Dar cel mai mult ura ferma asta fortificată 
ridicată pe malul lacului Naivasha, cu gardurile ei din sârmă 
subţire şi tăioasă ca briciul, cu paznici înarmaţi, cu perne 
îmbrăcate în blană de zebră, cu podelele acoperite cu piei 
de leopard, canapelele îmbrăcate în piele de antilopă, 
dulăpioarele cu oglinzi şi cu lumini roz în care se ţineau 
băuturi, televizorul cu antenă de satelit, telefoanele prin 
satelit, cu senzorii pentru detectarea  intruşilor, cu 
butoanele pentru declanşarea alarmei, cu aparatele de 
emisie-recepţie portabile - fiindcă exact în casa asta, chiar 
în această încăpere se văzuse silit să vină cu capul plecat, 
după cum îi tuna lui Curtiss, pentru a primi ciozvârtele 
neînsemnate pe care marele domn Kenny K., în mărinimia 
lui greu de anticipat, considerase că trebuie să le azvârle, 
când şi când, între fălcile hămesitului Serviciu de Informaţii 
britanic. Şi tocmai în acest loc fusese convocat în această 
seară, din motive pe care avea, probabil, să le afle doar în 
clipa în care scotea dopul unei sticle de vin alb sud-african 


şi se pregătea să mănânce puţin somon de apă dulce 
împreună cu iubita lui soţie, Maud. 


„De bine, de rău, iată cum vedem noi lucrurile, prietene 
Tim,” începea o misivă pe un ton dur, destinată numai 
ochilor lui, scrisă de directorul lui coordonator din Londra, 
într-un limbaj ce amintea cumva de stilul lui Wodehouse”. 


„La vedere trebuie să-ţi păstrezi legăturile amicale 
pentru a fi consecvent imaginii publice pe care ţi-ai 
creat-o în ultimii cinci ani. Golf, câte-un păhărel, acolo, o 
masă, să zicem etc., mai curând tu decât eu. La 
suprafaţă trebuie să continui a te comporta firesc şi să 
laşi impresia că eşti foarte ocupat, fiindcă alternativa - 
ruperea legăturii, nemulţumirea ulterioară a obiectivului 
etc. - sunt prea groaznice ca să ne gândim la ele în 
contextul actualei crize. Spre informarea ta, pe ambele 
maluri ale fluviului s-a iscat un adevărat iad, iar situaţia 
se schimbă de la o zi la alta, însă în niciun caz în bine. 

Roger” 


— De ce-ai venit cu maşina? îl întreabă Curtiss pe un ton 
ofensat, continuând să-şi contemple proprietatea. Dacă 
cereai, îţi puneam la dispoziţie avionul Beecheraft. Doug 
Crick avea un pilot pregătit să te aducă încoace. Incerci să 
mă faci să mă simt prost sau ce ai? 

— Doar mă ştii, şefu'... Uneori, dintr-un impuls agresiv pe 
care şi-l controla Donohue i se adresa cu „şefu”, un titlu 
rezervat etern pentru şeful propriului serviciu. 

— Sunt şofer. Deschid ferestrele, mai iese şi praful. Nimic 
nu-mi place mai mult ca asta. 

— Pe drumurile astea nenorocite? Ţi-ai pierdut minţile! l- 
am şi spus Omului. leri. Ba nu, mint, duminică. Atunci când 
soseşte la Kenyatta şi se urcă în autobuz pentru a merge în 
safari, l-am întrebat care-i lucrul pe care-l constată orice 


15 P.G. Wodehouse - scriitor englez ale cărui romane tratează 
slăbiciunile omeneşti cu umor şi îngăduinţă (n.tr.). 


amator de senzaţii. „În niciun caz girafele prăpădite şi leii, 
ci drumurile voastre, domnule preşedinte! Drumurile, 
terminate şi făcute fărâme.” Omul nostru vede ce vrea, 
asta-i drama lui. Plus muştele, pretutindeni. „Acelaşi lucru e 
valabil şi pentru trenurile voastre, i-am zis eu. Folosiţi 
deţinuţii, doar aveţi destui. Puneţi-i să lucreze la cafea 
ferată şi trenurile o să meargă mai bine.” „Discută asta cu 
Jomo”, zice el. „Care Jomo mai e şi acesta?” fac eu. „Jomo, 
noul meu ministru al Transporturilor”, mă lămureşte el. „De 
când?”, mă mir eu. „Din clipa asta”, vine răspunsul. Să-l ia 
dracu'! 

— Să-l ia, îl imită Donohue servil şi surâse aşa cum 
proceda ori de câte ori nu exista niciun motiv de zâmbet: 
ţinându-şi capul înclinat într-o parte şi parcă puţin înălţat, 
cu ochii sticlind şi fără să-i scape nicio reacţie, în timp ce-şi 
mângâie capetele mustăţii. 

O tăcere greu de suportat invadă încăperea. Servitorii 
africani plecaseră pe jos spre satele lor. Membrii pazei de 
corp, de origine evreiască, cei ce nu asigurau securitatea 
perimetrului, se strânseseră în camera de la poartă ca să 
vadă un film cu lupte kung-fu. Cât aşteptase până să 
primească aprobarea pentru a trece pragul porţii, Donohue 
primise deja ca trataţie dreptul de a viziona câteva scene 
de  strangulări fulgerătoare.  Secretarilor particulari şi 
valetului somalez li se poruncise să se cazeze în clădirea 
destinată personalului, aflată la celălalt capăt al 
proprietăţii. În urmă cu o lună, Donohue ar fi trebuit să se 
zbată ca să poată schimba câteva cuvinte cu şefu' şi chiar 
să amenințe că va pleca în cazul în care Curtiss nu-i oferea 
câteva minute pentru o discuţie între patru ochi. În seara 
aceasta însă, ar fi salutat cu entuziasm ciripitul telefonului 
sau ţiuitul aparatului de comunicaţie prin satelit care stătea 
țintuindu-l cu un ochi roşu şi rece de pe căruciorul aşezat 
alături de biroul enorm. 

Continuând să stea cu spatele masiv, ca de luptător spre 
Donohue, Curtiss adoptase ceea ce, după părerea lui, era o 
atitudine meditativă. Purta ceea ce pentru el devenise o 


uniformă în Africa: o cămaşă albă cu manşete duble şi 
butoni de aur imprimaţi cu semnul ThreeBees, pantaloni 
bleumarin, pantofi lăcuiţi şi un ceas de aur subţire cât o 
monedă de un penny pe încheietura păroasă a mâinii 
groase. Dar ceea ce îi reţinea atenţia lui Donohue era 
cureaua neagră din piele de crocodil. În cazul altor oameni 
graşi pe care îi cunoştea, cureaua stătea căzută în faţă, iar 
pântecul atârna pe deasupra ei. Dar în cazul lui Curtiss, 
cureaua era perfect dreaptă, ca o linie trasată precis pe 
mijlocul unui ou, dându-i înfăţişarea unui hopa-mitică 
enorm. Coama de păr negru era pieptănată peste cap, în 
stil slav şi forma o coadă ca de răţoi la ceafă. Fuma un 
trabuc şi se încrunta de fiecare dată când trăgea un fum 
din el. Când avea să se sature, îl va lăsa fumegând pe vreo 
piesă scumpă de mobilier care se întâmpla să-i fie pe 
aproape. Când îi simţea lipsa, avea să-şi acuze servitorii că 
i-l furaseră. 

— Cred că ştii ce pune ticălosul ăsta la cale, spuse el 
întrebător. 

— Moi? 

— Quayle. 

— Nu cred. Trebuie să ştiu? 

— Nu ţi se comunică? Sau nu se sinchisesc? 

— Pesemne că habar n-au, Kenny. Nu mi s-a spus decât 
că se luptă mai departe pentru cauza soţiei - care-o fi fost 
şi cauza aia - că a rupt legătura cu şefii şi bântuie peste 
tot, de unul singur. Ştim că soţia lui avea o proprietate în 
Italia şi se bănuieşte că s-ar fi retras acolo. 

— Dar de Germania ce ştii? îl întrerupse Curtiss. 

— Ce-i cu Germania? întrebă Donohue, mimând un stil de 
exprimare pe care-l ura. 

— A fost în Germania. Săptămâna trecută. S-a întâlnit cu 
nişte liberali lăţoşi ce se cred oameni de bine, dar stau cu 
şişul la gâtul companiei K.V.H. Dacă n-aş fi blând din 
naştere, ar fi fost deja şters de pe lista alegătorilor. Dar 
amicii tăi din Londra nu ştiu asta, aşa-i? Au alte lucruri mai 
bune de făcut... Cu tine vorbesc, Donohue! 


__ Curtiss se răsucise pentru a-l avea sub ochi pe Donohue. 
Işi plecase în faţă torsul uriaş, aruncându-şi fălcile rozalii 
înainte, ca pentru atac. Rămăsese cu o mână vârâtă adânc 
în buzunarul pantalonilor mari cât un cort. În degetele 
celeilalte mâini strângea trabucul cu vârful aprins, într-o 
poziţie ce sugera că era gata să i-l bată în cap lui Donohue, 
ca pe un cui de cort încălzit până se făcuse roşu. 

— Îmi pare rău, dar ştii mai multe decât mine, Kenny, 
răspunse el împăciuitor. Vrei să spui că serviciul meu îl 
urmăreşte pe Quayle? N-am nici cea mai vagă idee. Sunt 
periclitate secrete de stat? Mă-ndoiesc. Noi nu ţi-am promis 
protecţie comercială, Kenny. Nici nu cred că există vreo 
instituţie pe lumea asta care să facă aşa ceva, dacă-mi dai 
voie, nici financiar, nici altfel. Asta-i curată sinucidere. 

— Du-te-n mă-ta! 

Curtiss îşi lipise palmele masive de tăblia mare a mesei 
ca de refectoriu şi-şi îndreptase tot trupul în lungul ei ca o 
gorilă gata să se năpustească în direcţia lui Donohue. 
Acesta însă surâse în stilul lui bizar, arătându-şi doar dinţii 
şi-şi păstră cumpătul. 

— Pot face praf tot serviciul vostru nenorocit, singur, cu o 
mână, dacă vreau, ştii? răcni Curtiss. 

— Niciodată nu m-am îndoit de asta, prietene. 

— Eu le plătesc masa băieţilor care îţi dau salariu. Le ofer 
escapade pe vasul meu. Fete. lcre negre. De la mine 
primesc funcţiile când vine vremea alegerilor. Automobile, 
bani gheaţă, secretare cu balcoane ţapene. Eu fac afaceri 
cu firme care câştigă de zece ori mai mult decât cheltuieşte 
prăvălia voastră într-un an întreg. Dacă le-aş povesti tot ce 
ştiu, i-aş face să intre-n istorie. Aşa că du-te dracului, 
Donohue! 

— Şi tu la fel, Curtiss, la fel, murmură resemnat, ca unul 
căruia i se mai spusese asta, şi încă de multe ori. 

Cu toate acestea, în mintea lui de agent se întrebă febril 
ce Dumnezeu urmărea Curtiss cu ieşirea asta teatrală. Mai 
făcuse scene asemănătoare, Dumnezeu îi era martor. 
Donohue nici nu mai ţinea minte de câte ori rămăsese 


înlemnit aşteptând ca furtuna să se potolească sau - dacă 
insultele deveneau prea brutale ca să le ignore - înscenase 
o retragere tactică din încăpere, până când Kenny socotea 
că ar fi timpul să-l cheme înapoi ca să-şi ceară scuze, 
uneori şi cu ajutorul câtorva lacrimi mincinoase. Dar în 
acea seară, Donohue avea senzaţia că nimerise într-o casă 
în care îl pândeau tot soiul de capcane-surpriză. Işi aduse 
aminte de privirea lungă pe care i-o aruncase Doug Crick la 
poartă şi de slugărnicia exagerată ce se strecurase în 
vorbele lui: „A, bună seara, domnule Donohue, îl anunţ 
imediat pe şefu”. Ascultă cu nelinişte crescândă tăcerea de 
moarte ce se lăsa de fiecare dată când izbucnirile de 
maniac ale lui Curtiss se stingeau. 

Prin dreptul ferestrei panoramice defilară încet doi 
paznici israelieni, ducând de lesă crini de pază cu aspect 
fioros. Câţiva arbori uriaşi de chinină punctau peluza. Un 
cârd de maimuțe colobus săreau dintr-un arbore în celălalt, 
făcând câinii să turbeze. Gazonul era mătăsos şi perfect 
tuns, udat cu apa din lac. 

— Ai tăi îl plătesc! se răsti Curtiss acuzator şi pe 
neaşteptate la Donohue, împungând cu braţul spre el şi 
coborându-şi vocea pentru a crea un efect mai dramatic. 
Quayle e omu’ vostru! Corect? Acţionează la ordinul vostru, 
ca să mă puteţi încolţi pe mine. Nu-i aşa? 

Donohue se mulțumi să-i arunce un surâs 
atoatecunoscător. 

— Cât se poate de adevărat, Kenny, rosti el împăciuitor. 
Cu totul anapoda şi demential, dar, altfel, ai nimerit-o la fix. 

— De ce-mi faceți asta? Am dreptul să ştiu! Ați uitat că 
sunt sir Kenneth Curtis? Am contribuit - numai anul trecut - 
cu jumătate de milion de lire la fondurile partidului. V-am 
dat, da, vouğ - Serviciului Britanic de Informaţii al lu’ peşte, 
ponturi de aur. V-am făcut, iar asta din proprie inițiativă, 
anumite servicii, şi încă foarte, chiar extrem de delicate. 
Am... 

— Kenny, îl întrerupse Donohue domol. Taci din gură! Nu 
în faţa servitorilor, bine? lar acum ascultă-mă! De ce-am 


avea noi vreun interes să-l încurajăm pe Justin Quayle ca să 
te hărţuiască? De ce-ar dori serviciul meu - care şi-aşa s-a 
subţiat şi e luat în focuri la Whitehall, ca de obicei, aşadar, 
de ce-am vrea să ne batem cuie-n tălpi sabotând un om de 
valoare precum Kenny K.? 

— Fiindcă mi-aţi sabotat tot ce-am făcut în viaţa asta, de 
aia! Fiindcă aţi asmuţit băncile din City asupra mea! Sunt în 
pericol zece mii de slujbe în Anglia, dar îi pasă cuiva cât 
negru sub unghie când îl luăm la tocat pe Kenny K.? Fiindcă 
v-aţi prevenit amicii politici să se lepede de mine înainte ca 
eu să mă duc pe apa sâmbetei? Nu-i aşa? Nu? Te-ntreb, nu 
aşa stau lucrurile? 

Donohue se străduia să despartă informaţiile căpătate de 
întrebare. „Deci băncile din City l-au luat la puricat? Cei de 
la Londra au habar de asta? lar dacă ştiu, de ce Dumnezeu 
nu m-a prevenit Roger?” 

— Îmi pare rău să aud asta, Kenny. Când ţi-au făcut-o 
băncile? _ 

— Ce mama dracului mai contează când? Azi. In după- 
amiaza asta. La telefon şi prin fax. La telefon ca să mă 
anunţe şi prin fax ca nu cumva să uit, urmând să primesc şi 
în scris pentru cazul în care nu am citit faxul. 

„Deci, la Londra se ştie, gândi Donohue. Dar dacă sunt la 
curent, de ce nu mi-au spus şi mie? O să mă ocup eu şi de 
asta.” 

— Dar băncile ţi-au dat vreo explicaţie, Kenny? întrebă el 
plin de solicitudine. 

— N-au în minte decât grave aspecte de etică 
profesională privind anumite practici comerciale. Ce 
practici? Ce-i aia etică? Ideea lor de etică s-o fi aflând prin 
vreun ţinut, aflat la răsărit de Londra. li mai îngrijorează 
pierderea încrederii pe piaţă, mai zic ei. Păi, cine dracu' a 
creat situaţia asta?! Tot ei! O altă chestie ar mai fi zvonurile 
neliniştitoare. Ducă-se! Am mai trecut prin belele din astea. 

— Dar amicii tăi politici, cei care spui că s-au lepădat de 
tine, cei pe care nu i-am prevenit? 


— Am primit un telefon de la băgător de seamă de pe 
lângă primul-ministru, care parcă avea ceva băgat în fund. 
Îmi spunea, în numele nu ştiu cui, tot de-astea. Îmi rămân 
etern recunoscători şi-aşa mai departe, dar în contextul 
actual, când trebuie să fie mai curaţi decât Papa, îmi 
înapoiază contribuția foarte generoasă la fondurile 
partidului şi mă-ntreabă unde să trimită banii, fiindcă, zice 
el, cu cât mai repede dispar banii din scriptele lor, cu atât 
se vor simţi mai liniştiţi şi „n-am putea spune că nici n-au 
fost donați?” N-ai idee unde-i acum? Dar unde-a fost acum 
două seri, pe unde şi-a fâţâit fundul? 

Clipind nervos şi clătinând scurt din cap ca să se 
limpezească, Donohue pricepu că, de data asta, Curtiss nu 
se mai referea la locatarul din Downing Street 10, ci la 
Justin Quayle. 

— În Canada. Tocmai la Saskatchewan, pufni Curtiss, 
drept răspuns la propria-i întrebare. Sper că i-a îngheţat 
fundul. 

— Ce caută acolo? se miră Donohue, uimit la culme nu 
atât de ideea prezenţei lui Justin în Canada, cât de uşurinţa 
cu care Curtiss reuşise să afle acest lucru. 

— O universitate. A fost la o femeie. La o cercetătoare. 
Asta, încâlcind clauzele contractului, s-a apucat să le spună 
tuturor că medicamentul ucide. Quayle a stat toată 
noaptea cu ea. La nicio lună după moartea soţiei. 

Vocea îi crescu în intensitate, amenințând să capete 
violenţa unei noi furtuni. 

— Are un paşaport fals! Cine mama dracului i l-a dat? 
Voi! Plăteşte cu bani peşin. Cine îl alimentează? Voi, 
ticăloşilor! De fiecare dată se strecoară prin ochiurile plasei 
ca un ţipar. Cine l-a învăţat să procedeze aşa? Gașca 
voastră! 

— Nu, Kenny. Nu l-am învăţat noi. Nimic din toate astea. 
„Reţeaua /or”, gândi el. „Nu a voastră.” 

Curtiss se enerva, pregătindu-se pentru o nouă izbucnire 
furioasă, care nu întârzie: 


— Şi atunci, ce anume face - dacă eşti bun să-mi spui - 
domnul Porter, zis şi Coleridge, îi furnizează cabinetului 
informaţii deformate şi defăimătoare în legătură cu 
compania mea, cu medicamentul meu? De ce se apucă să 
amenințe că merge în Fleet Street dacă nu i se promite o 
anchetă nepărtinitoare desfăşurată de lorzii şi stăpânii 
noştri din azilul de nebuni de la Bruxelles? Şi de ce-l lasă 
labagiii de la prăvălia voastră să facă asta sau, mai curând, 
de ce-l încurajează pe nenorocit? 

„Dar cum de-ai ajuns să afli şi asta?” se minună mut 
Donohue. „Cum, Doamne iartă-mă, a reuşit chiar şi un om 
descurcăreţ şi duplicitar precum Curtiss să-şi pună labele 
păroase pe o informaţie strict secretă transmisă codificat şi 
personal mie, cu numai opt ore în urmă, pe linia specială?” 
După ce-şi puse aceste întrebări, Donohue - as în meseria 
lui - se hotărî să afle şi răspunsuri. Arboră de aceea 
zâmbetul cel mai nevinovat de care era în stare, ba chiar 
unul de vădită plăcere de astă dată, care să-i oglindească 
sincera încântare că măcar unele lucruri de pe lumea asta 
se rezolvă în mod elegant între prieteni. 

— Bineînţeles, îl aprobă el. Amicul Bernard Pellegrin ţi-a 
vândut pontul la vreme. Mult curaj din partea lui. Şi la ţanc. 
Cred sincer că şi eu aş fi procedat la fel. Intotdeauna am 
avut o slăbiciune pentru Pellegrin. 

Ţinându-şi ochii  zâmbitori  aţintiţi asupra feței 
înfierbântate a lui Curtiss, Donohue constată cum 
trăsăturile acestuia trădară mai întâi şovăiala, apoi se 
încreţiră într-o expresie de dispreţ. 

— Poponarul ăla fără vlagă? Asta n-are curaj nici să-şi 
lase pudelul să se pişe într-un parc. Eu îi păstrez o slujbă 
grasă şi călduţă pentru când s-o pensiona iar jigodia nu 
mişcă nici măcar un deget ca să mă apere. Vrei puţin? îl 
întrebă Curtiss, împingând spre Donohue o sticlă de 
brandy. 

— Nu pot, amice. Mi-a interzis doctorul. 


— Ţi-am mai spus... Mergi la doctorul meu. Doug ţi-a dat 
adresa lui. Nici nu-i departe, la Capetown. Te expediem noi 
până acolo. Poţi lua Gulfstream-ul. 

— Cam târzior ca să mai schimb ceva, Kenny, dar îţi 
mulţumesc oricum. 

— Niciodată nu-i prea târziu, îl puse Curtiss la punct. 

„Deci, Pellegrin e,” gândi Donohue, ceea ce-i confirma o 
bănuială mai veche, şi îl urmări pe Curtiss cum îşi toarnă o 
porţie ucigătoare de băutură. „La urma urmelor, o seamă 
de lucruri din cele ce te privesc sunt previzibile, iar unul 
dintre ele este că n-ai învăţat să mori frumos.” 


XX xk 


În urmă cu cinci ani, împinşi de dorinţa de face ceva 
folositor, soţii Donohue, care nu aveau copii, se 
deplasaseră undeva, în interiorul ţării, şi locuiseră la un 
fermier african nu foarte înstărit care, în timpul liber, se 
apucase să organizeze o reţea de echipe de fotbal pentru 
copii. Problema o constituiau banii: bani ca să cumpere un 
camion cu care să ducă puştii la meciuri, bani pentru 
echipament şi alte simboluri râvnite care să le confere o 
identitate. Maud primise recent o mică moştenire, iar 
Donohue încasase o poliţă de asigurare de viaţă. Până să 
se întoarcă la Nairobi, amândoi aranjaseră să fie distribuită 
în rate pe durata următorilor cinci ani, iar Donohue nu se 
simţise niciodată mai fericit. Gândindu-se retrospectiv, 
singura lui părere de rău era că îşi petrecuse atât de puţin 
timp ca să-i încurajeze pe copii să joace fotbal şi îşi irosise 
vremea cu spionii. Fără să-şi explice de ce, acelaşi gând îl 
fulgeră şi acum, când îl urmări pe Curtiss cum se lasă greoi 
pe un fotoliu din lemn de tec, dând aprobator din cap şi 
clipind îmbietor ca un bunicuţ de treabă. „Dar o ia pe 
coarda farmecului proverbial care pe mine mă lasă rece”, 
îşi zise Donohue. 

— Acum câteva zile m-am repezit până la Harare, se 
confesă Curtiss cu viclenie, plesnindu-şi palmele de 


genunchi şi aplecându-se uşor în faţă parcă pentru a întări 
climatul de încredere reciprocă. Mugabe ăla, care e prost 
făcut grămadă, tocmai a numit un nou ministru al 
Proiectelor Naţionale. Un tip promiţător, aş îndrăzni să 
spun. Ai citit ceva despre el, Tim? 

— Da, sigur. 

— Un tip tinerel. Are să-ţi placă. Ne ajută la un plan pe 
care îl punem în aplicare acolo. E foarte dispus să 
primească un bacşiş frumuşel, bineînţeles. E mulatru, de 
fapt. Mă gândeam că ai aprecia informaţia asta. Ne-au 
folosit şi altă dată informaţii din astea, nu? Un individ care 
primeşte câte ceva de la Kenny K., nu s-ar codi să ia şi câte 
ceva din partea Maiestăţii Sale. Corect? 

— Corect. Mulţumesc. Bună idee. O s-o transmit alor mei. 

Alte gesturi de aprobare din cap, o clipire din gene, 
însoţite de o înghiţitură confortabilă de coniac. 

— Ştii noul zgârie-nori pe care l-am construit pe lângă 
autostrada Uhuru? 

— Da, e, într-adevăr, frumos, Kenny! 

— L-am vândut unui rus săptămâna trecută. E un şef de- 
al Mafiei, după cum spune Doug. Şi încă mare, evident, nu 
un amator ca unii pe care-i ştim noi pe-aici. Se zvoneşte că 
urmează să încheie o tranzacţie mare de droguri cu 
coreenii, completă Curtiss şi se rezemă de spătar şi-l 
măsură pe Donohue cu o îngrijorare profundă, ca un vechi 
prieten. Hei, Tim! Ce-ai păţit? Ai cam pălit. 

— N-am nimic. Mi se mai întâmplă din când în când. 

— Chemoterapia e de vină, să ştii. [i-am spus să mergi 
să te consulte doctorul meu, dar tu, nu şi nu. Maud ce mai 
face? 

— Bine, mulţumesc. 

— Îți dau iahtul. Luaţi-vă şi voi o vacanţă, numai voi doi. 
Vorbeşte cu Doug. 

— Multe mulţumiri, Kenny, dar asta ar putea da de bănuit 
privind legătura dintre noi, nu crezi? 

Kenny oftă din rărunchi şi-şi lăsă braţele să cadă pe 
lângă corp, semn că în aer se prefigura ameninţarea unei 


noi izbucniri nervoase. Nimeni nu se simţea mai jignit decât 
Kenny când gesturile de generozitate îi erau respinse. 

— Tim, doar n-o să te alături şi tu bandei care se spală 
pe mâini de Kenny! Sper că nu-mi arăţi şi tu spatele ca tipii 
aceia de la bănci! 

— Bineînţeles că nu. 

— Păi, să n-o faci! A, rusul ăsta de care-ţi povesteam... 
Ascultă! Ştii ce şi-a pus deoparte pentru vremuri grele? l-a 
şi arătat lui Doug. 

— Sunt numai urechi, Kenny. 

— Clădirea aceea are un subsol. Nu prea mergea, dar am 
hotărât să fac o parcare subterană. M-a cam lăsat în pielea 
goală, dar aşa-s eu. Patru sute de locuri pentru două sute 
de apartamente. lar rusul ăsta, o să-ţi dau şi numele lui, 
ţine câte-un camion mare şi alb în fiecare loc de parcare, 
pe capota cărora scrie Naţiunile Unite. Nici n-au rulat 
vreodată, i-a zis el lui Doug. Au căzut de pe o navă de 
transport care se îndrepta spre Somalia Vrea să le mărite. 

Işi repezi braţele în aer, uimit de propria glumă. 

— Păi, ce-nseamnă asta?! Mafia rusă mărită camioane 
de-ale Naţiunilor Unite? Ştii ce voia Doug să facă? 

— la spune... 

— Să le importe. De la Nairobi tot la Nairobi. Le dă puţină 
faţă, acolo, iar noi nu trebuie decât să-i omenim puţin pe 
băieţii de la vamă ca să trecem camioanele prin scriptele 
noastre, în loturi mici. Ce e asta, dacă nu crimă organizată? 
Un rus care jefuieşte Naţiunile Unite aici, la Nairobi, ziua-n 
amiaza mare... Păi, asta-i curată anarhie. Nimic nu-mi 
displace mai mult decât anarhia. Aşa că îţi vând informaţia 
asta pe gratis şi fie ce-o fi... Cu complimente de la Kenny K. 
Să le spui că această chestie nu vă costă nimic. E, aşa din 
partea mea. 

— O să fie în al nouălea cer de fericire. 

— Vreau să-l opriţi, Tim. Să nu mai mişte. Imediat! 

— Pe Coleridge sau pe Quayle? 

— Pe amândoi. Liniştiţi-l pe Coleridge şi vreau ca raportul 
dementei de Quayle să dispară. 


„Dumnezeule, şi despre asta ştie!” îi trecu prin gând lui 
Donohue. 

— Credeam că Pellegrin l-a făcut deja pierdut, se tângui 
el, arborând aerul încruntat al bătrânilor care simt că îi cam 
lasă memoria. 

— Nu-l băga pe Bernard în chestia asta! Nu mi-e prieten 
şi nici nu-mi va fi vreodată. Şi mai vreau să-i spuneţi 
domnului Quayle că, dacă nu se astâmpără în ce mă 
priveşte, nu mai pot face nimic să-l ajut, fiindcă loveşte în 
omenire, nu în mine! În Germania l-ar fi terminat dacă nu 
m-aş fi târât în patru labe ca să fie cruțat! M-auzi? 

— Te-aud, Kenny. O să transmit şi asta. Asta-i tot ce-ţi 
pot promite. 

Cu o agilitate de urs, Curtiss sări de pe fotoliu şi se 
îndreptă, parcă rostogolindu-se, către capătul încăperii. 

— Sunt un patriot! răcni el. Spune tu că nu-i aşa 
Donohue! Sunt un patriot, ce mama dracului! 

— Sigur că eşti, Kenny. 

— Mai zi o dată. Sunt un patriot! 

— Eşti un patriot. Eşti John Bull!$. Winston Churchill. Ce 
altceva vrei să mai spun? 

—Dă un exemplu de felul în care mi-am dovedit 
patriotismul. Cel mai clar pe care ţi-l aminteşti. /mediat. 

„Unde vrea să ajungă cu asta?” Şi totuşi îşi răscoli 
memoria. 

— Cum ar fi, de pildă, treaba din Sierra Leone, pe care 
am făcut-o anul trecut? 

— Povesteşte-mi! Hai, hai! Spune tot! 

— Un client de-al nostru voia arme şi muniţie fără să i se 
ştie numele. 

— ŞI? 

— Aşa că am cumpărat armele... 

— Eu am cumpărat nenorocitele alea de arme! 

— Tu ai cumpărat armele cu banii noştri, noi ţi-am 
procurat un certificat fals de beneficiar, declarând că 
destinaţia lor era Singapore... 


16 Întruchipare a englezului patriot (n.tr). 


— Ai uitat de vas! 

— ThreeBees a angajat o navă de patruzeci de mii de 
tone şi a încărcat armele. Apoi vasul s-a pierdut în ceaţă... 

— Asta-i povestea oficială, vrei să zici! 

— „..Şi a acostat într-un port neînsemnat în apropiere de 
Freetown, unde clientul nostru şi oamenii lui aşteptau să 
descarce marfa. 

— Şi nu era nevoie s-o fac eu pentru voi, corect? Puteam 
să mă dau la fund. Puteam să vă spun: „Aţi greşit omul. 
Căutaţi pe altul.” Da' eu am făcut-o din iubire de ţară, 
mama ei! Fiindcă-s patriot! 

Vocea îşi pierdu din tărie, devenind secretoasă. 

— In regulă. Acum ascultă aici. Uite ce faci... Serviciul 
tău, adică. 

incepu să măsoare încăperea cu paşi mari, dând în 
acelaşi timp ordine cu glas scăzut, formulându-le scurt şi 
tăios: 

— Serviciul vostru - nu ăia de Externe, fiindcă sunt nişte 
fătălăi - ai tăi, în persoană, să meargă la bănci. Şi 
descoperiți, la fiecare dintre ele - îţi şi scriu, dacă vrei - un 
englez adevărat. Sau vreo englezoaică adevărată. Te rog să 
deschizi urechile, fiindcă trebuie să le transmiţi asta 
imediat ce ajungi acasă în seara asta. Glasul lui 
împrumutase vibrația celor ce se cred vizionari, notele 
ascuţite, tresăririle tulburătoare din vorbirea milionarului 
din popor. 

— Te ascult, îl asigură Donohue. 

— Bravo! Şi-i convocați pe toţi. Pe englezii ăştia 
adevăraţi. Sau femei, ce-or fi. Undeva, într-o sală elegantă 
de conferinţe, prin City. Băieţii voştri ştiu mai bine locurile. 
Şi le spuneţi în calitatea voastră oficială de serviciu secret 
britanic: „Domnilor! Doamnelor! Nu vă mai luaţi de Kenny 
K.! Nu vă putem da amănunte. Tot ce vă putem spune e să- 
i daţi pace în numele reginei. Kenny K. a făcut lucruri 
măreţe pentru ţara lui, dar nu putem intra acum în 
amănunte. Şi va mai servi ţara asta. Acordaţi-i trei luni de 
păsuire la credite şi veţi face o faptă bună pentru patrie, la 


fel ca şi Kenny K.” Şi o să înţeleagă. E de ajuns ca unul să 
spună da, şi vor fi cu toţii de acord, fiindcă-s ca nişte oi 
blege. Şi celelalte bănci vor urma imediat exemplul lor, 
fiindcă şi astea sunt ca nişte oi. 

Donohue nu crezuse niciodată că ar putea manifesta 
sentimente de compasiune faţă de Curtiss. lar dacă acest 
gând îi trecuse cumva prin minte, în momentul acela avea 
confirmarea. 

— O să-i rog, Kenny. Necazul e că nu avem puteri chiar 
aşa de mari. Dacă ar fi aşa, ar trebui să ne desființeze. 

Efectul acestor cuvinte se dovedi mai cumplit decât ar fi 
fost Donohue în stare să anticipeze. Curtiss urla deja, iar 
răgetele lui făcură căpriorii să vibreze. Îşi aruncase braţele 
spre tavan, iar mânecile albe ale cămăşii îl făceau să se 
semene cu un preot care invocă cerul. Încăperea trepida 
răsunător, amplificând tunetul vocii tiranice. 

— Donohue, sunteţi depăşiţi de istorie! Vă-nchipuiţi că 
lumea asta căcăcioasă e condusă de ţări! Întoarceţi-vă la 
şcoala duminicală, domnule! În vremurile astea se cântă 
„Dumnezeu să ocrotească multinaţionalele”. Şi le mai poţi 
comunica încă un lucru amicilor tăi, domnul Coleridge şi 
domnul Quayle, dar şi celor pe care-i asmuţiţi împotriva 
mea. Kenny K. iubeşte Africa - şi, zicând asta, îşi răsfiră 
braţele în lături, acoperind aproape întreaga fereastră 
panoramică dincolo de care se întindea lacul scăldat în 
lumina blândă a lunii - i-a intrat în sânge! lar Kenny K. îşi 
iubeşte medicamentul. lar Kenny K. a fost adus pe pământ 
ca să ofere medicamentul acesta tuturor - bărbaţi, femei şi 
copii - care au nevoie de el! Şi exact asta o să şi facă, aşa 
că duceţi-vă dracului cu toţii! lar dacă cineva şi-a vârât în 
cap să se pună de-a curmezişul în calea ştiinţei, treaba lui, 
să plătească! Fiindcă eu nu-i pot împiedica pe băieţii aceia, 
e clar, şi nici voi. Asta fiindcă medicamentul a fost testat şi 
răstestat de capetele cele mai luminate care se găsesc. ŞI 
niciunul - ajuns în acest punct, glasul căpătă un crescendo 
de ameninţare isterică - n-a îndrăznit să se pronunţe 


împotriva lui şi nici n-o s-o facă! Nici gând! lar acum, cară- 
te! 

Urmând întocmai recomandarea, Donohue percepu o 
agitaţie nedesluşită în jur. Câteva umbre se mistuiră de-a 
lungul coridorului, câinii porniră să latre şi telefoanele, 
tăcute până atunci, îşi reîncepură zumzetul. 


XX xk 


leşind în aerul proaspăt, Donohue se opri o clipă, 
lăsându-se învăluit de mirosurile şi de foşnetele, parcă 
purificatoare, ale Africii. Ca întotdeauna, nu avea armă 
asupra lui. O pojghiţă zdrenţuită de nori se întinsese pe cer, 
făcând lumina stelelor să devină tremurătoare. In lumina 
orbitoare a reflectoarelor de pe perimetrul de securitate, 
arborii de acacia căpătaseră o culoare gălbuie ca hârtia 
îmbătrânită. Auzi sunete scoase de caprimulgi şi behăitul 
unei zebre. Privi cu fereală în jur, silindu-şi ochii să 
zăbovească asupra locurilor mai întunecate. Casa era 
aşezată pe o ridicătură a terenului, iar în spatele ei se 
întindea lacul, având în faţă o alee asfaltată care, în lumina 
lunii, amintea de un crater adânc. Maşina lui se afla în 
mijlocul acesteia. Din obişnuinţă, o parcase departe de 
tufişurile din jur. Nefiind sigur dacă zărise o umbră 
mişcându-se, rămase neclintit. Destul de ciudat, în minte îi 
apăru Justin. Se gândi că în cazul în care Curtiss spunea 
adevărul, iar Justin trecuse, într-un răstimp atât de scurt, 
prin Italia, Germania şi Canada călătorind cu un paşaport 
fals, însemna că acesta era un Justin de care nu avea 
cunoştinţă, dar despre existenţa căruia ajunsese să creadă 
în ultimele săptămâni: Justin solitarul, neprimind ordine de 
la nimeni şi acţionând doar cum doreşte; Justin cel lipsit de 
patimă, alegând calea războiului, hotărât să descopere 
ceea ce, în viaţa lui de mai înainte, cu siguranţă că ar fi 
muşamalizat. lar dacă acesta era Justin cel de acum şi 
aceasta era misiunea pe care şi-o asumase, atunci ce loc 
de pornire mai bun putea găsi decât acesta de aici, la 


reşedinţa lui sir Kenneth Curtiss, importator şi distribuitor al 
„medicamentului meu”? 

Dădu să păşească spre maşină şi, auzind un zgomot 
foarte aproape, intenţia rămase doar un gest şi, fără niciun 
sunet, îşi lăsă talpa pe asfalt. „De-a ce ne jucăm, Justin? 
De-a v-aţi ascunselea? Sau te-ai încarnat în vreo maimuţă 
colobus?” Apoi percepu distinct: erau paşii cuiva care se 
apropie din spate. Om sau fiară? Donohue înălţă cotul 
mâinii drepte în semn de apărare, reprimându-şi impulsul 
de a şopti numele lui Justin, se răsuci şi, în lumina lunii îl 
văzu pe Doug Crick la vreo doi metri depărtare, stând cu 
mâinile întinse demonstrativ de-a lungul corpului. Crick era 
un individ masiv, la fel de înalt ca şi Donohue, însă de două 
ori mai tânăr, cu faţa lată şi palidă, cu păr castaniu deschis 
şi arborând un zâmbet cuceritor, deşi uşor efeminat. 

— Bună, Doug, zise Donohue. lţi merge bine? 

— Foarte bine, domnule, mulţumesc, şi sper că la fel vă 
merge şi dumneavoastră. 

— Vrei să-mi spui ceva? 

Vorbeau amândoi foarte încet. 

— Da, domnule. Luaţi-o pe drumul principal, cotiţi spre 
Nairobi, apoi mergeţi până la intersecţia spre Parcul 
Naţional Hell's Gate, care s-a închis acum o oră. Drumul e 
prost, fără lumini. Ne întâlnim acolo peste zece minute. 

Donohue conduse de-a lungul unui şir de arbori grevi/lea 
cufundaţi în întuneric şi ajunse la cabina de la poartă, unde 
paznicul îi vâri lumina lanternei în ochi, apoi se uită şi prin 
maşină ca nu cumva să fi furat covoarele din piele de 
leopard. Filmul cu lupte kung-fu fusese înlocuit cu unul 
porno, făcut de amatori. Pătrunse încet pe drumul principal, 
fiind atent să nu lovească vreun animal sau vreun om. 
Localnicii cu capete acoperite stăteau ciuciţi sau întinşi de- 
a lungul bordurilor de iarbă. Câţiva plimbăreţi singuratici 
ridicară alene braţul spre el, iar alţii, profilaţi în lumina 
farurilor,  schiţau în derâdere câte-un salt în calea 
automobilului. Continuă să meargă până văzu un indicator 
precizând clar că acolo se găsea parcul naţional. 


Opri, stinse luminile şi aşteptă. O maşină parcă în spatele 
lui. Descuie uşa din dreapta şi o întredeschise, făcând 
astfel să se aprindă plafoniera. Nu se mai vedeau nici nori, 
dar nici luna. Prin parbriz, sclipirea stelelor se vedea 
amplificată. Donohue distinse constelaţiile Taurului şi 
Gemenilor; iar lângă Gemeni, pe cea a Racului. Crick se 
insinuă pe bancheta din dreapta şi trânti uşa, reinstaurând 
întunericul. 

— Domnule, şefu' e disperat. Nu l-am mai văzut în starea 
asta, zău, niciodată, începu Crick. 

— Cred că aşa e, Doug. 

— A luat-o puţin razna, serios. 

— Suprasolicitarea, cred, spuse Donohue, înţelegător. 

— Am stat toată ziua în centrala de telecomunicaţii, 
făcându-i legătura. Bănci din Londra, Basel, apoi iar bănci, 
apoi companii de finanţare de care nici nu auzise, oferindu-i 
credite lunare cu dobânda de patruzeci la sută, după care 
au început şobolanii, cum le zice el politicienilor. Imposibil 
să nu tragi cu urechea nu? 

O femeie cu un copil de mână tocmai râcâia sfios pe 
parbrizul automobilului. Donohue cobori fereastra şi-i puse 
în palma descărnată o bancnotă de douăzeci de şilingi. 

— Şi-a amanetat casele din Paris, Roma şi Londra şi îşi va 
ipoteca reşedinţa din Sutton Place, New York. Incearcă să 
găsească un cumpărător şi pentru echipa aceea de fotbal 
de trei lulele, dar ar trebui să fii dement s-o cumperi. L-a 
rugat pe un bun prieten de la Credit Suisse să aranjeze un 
împrumut de douăzeci şi cinci de milioane de dolari azi, 
care luni vor fi treizeci. În plus, K.V.H. nu-l slăbeşte pentru 
plata contractelor de plasare pe piaţă. lar dacă nu are bani, 
ăia vor merge până într-acolo, încât îi vor prelua compania. 

Trei siluete ameţite, formând o familie, probabil refugiaţi 
care nu aveau idee încotro să apuce, se strânseseră în 
dreptul geamului. 

— Vreţi să-i alung eu, domnule? întrebă Crick, dând să 
întindă mâna spre clanţa uşii. 

Donohue îi tăie elanul cu glas poruncitor: 


— Nici să nu te gândeşti! 

Porni apoi motorul şi se îndepărtă încet de locul acela, 
lăsându-l pe Crick să continue: 

— Se răsteşte la toţi, asta e tot ce face. E dramatic, 
serios. K.V.H. nu vor banii. Vor compania, lucru pe care-l 
ştiam cu toţii de mult, dar el habar n-a avut. Mă-ntreb cum 
se va termina cu toată agitația asta. A 

— Îmi pare rău să aflu asta, Doug. Întotdeauna am 
considerat că tu şi Kenny sunteţi mână în mână. 

— Şi eu am crezut la fel. Mi-a trebuit mult până să mă 
dumiresc, recunosc. Nu-mi stă în caracter să joc dublu, mă 
credeţi? 

Un pâlc de masculi de gazele, cu un aer temător, 
apăruse aproape de marginea drumului şi-i urmări trecând. 

— Ce doreşti, de fapt, Doug? întrebă Donohue. 

— AŞ vrea să ştiu dacă nu aveţi vreo treabă informativă 
de făcut, domnule. Vreo persoană pe care trebuie s-o 
vizitaţi sau s-o supravegheați. Vreun document deosebit 
care vă trebuie. 

Donohue rămase impasibil: 

— A, plus că am un amic. Din vremea când am lucrat în 
Irlanda Locuieşte la Harare, unde nici n-aş pune piciorul. 

— Ce-i cu el? 

— A fost abordat de cineva. Lucrează pe cont propriu, 
înţelegeţi? 

— Abordat în ce scop? 

— L-au contactat nişte tipi din Europa, care erau amici cu 
nişte amici de-ai lui. l-au oferit o sumă astronomică să 
reducă la tăcere o femeie albă şi pe prietenul ei negru aflaţi 
în drum spre Turkana. De curând. „Pleci în seara asta, 
avem o maşină care te-aşteaptă.” 

Donohue intră pe bordura de iarbă şi opri din nou 
maşina. 

— Când? 

— Cu două zile înainte ca Tessa Quayle să fie ucisă. 

— A acceptat propunerea? 

— Bineînţeles că nu, domnule. 


— De ce? 

— Nu-i genul... În primul rând, nu se atinge de femei. A 
făcut-o în Rwanda, în Congo... Dar a zis că nu se mai atinge 
de femei. 

— Şi ce-a făcut? 

— l-a sfătuit să discute cu nişte indivizi despre care ştia 
că nu fac nazuri. 

— Ăştia cine-s? 

— Nu vrea să spună, domnule Donohue. lar dacă ar vrea, 
nici nu vreau să aud. Unele lucruri sunt prea periculoase 
dacă le ştii. 

— Înseamnă că nu prea ai ce oferi, nu? 

— Păi, el este dispus să discute parametrii în mare, dacă 
înţelegeţi ce vreau să zic. 

— Nu pricep. Pe mine mă interesează nume, date şi 
locuri. Detaliile. Chestii concrete, nu parametri. 

— Domnule, eu cred că, dacă lăsăm deoparte limbajul 
diplomatic, el vrea doar atât să ştie: sunteţi dispus să plătiţi 
ca să aflaţi ce s-a întâmplat cu doctorul Bluhm, inclusiv 
detalii explicate pe hartă. Cum se socoteşte un soi de 
scriitor, a întocmit o relatare a evenimentelor de la 
Turkana, aşa cum l-au prins pe doctor, pe baza a ceea ce i- 
a povestit amicul lui. Exclusiv pentru dumneavoastră, cu 
condiţia unui preţ corespunzător. 

În jurul automobilului, se strânsese un alt grup de 
dezrădăcinaţi ai nopţii, conduşi de un bătrân care purta o 
pălărie de damă, cu boruri mari şi cu fundă. 

— Mi se pare o prostie, spuse Donohue. 

— Eu nu cred că-i aşa, domnule. Eu spun că-i cât se 
poate de adevărat. Ştiu că e aşa. 

Donohue se simţi cutremurat de un fior. „Ştii? De unde? 
Sau în spatele prietenului din vremea cât te aflai în Irlanda 
se ascunde Doug Crick?” 

— Şi unde e? Relatarea pe care a scris-o, adică? 

— Pe-aproape, domnule, ca să zic aşa. 

— Mâine la prânz o să stau douăzeci de minute la barul 
cu piscină de la hotelul Serena. 


— Omul se aşteaptă la vreo cincizeci de mii, domnule 
Donohue. 

— O să-ţi spun eu la ce se poate aştepta după ce văd 
despre ce e vorba. 

Drumul spre casă dură o oră, iar Donohue goni ocolind 
gropile în ultima clipă şi încetinind doar arareori. Prin 
dreptul farurilor îi trecu la un moment dat un şacal care se 
îndrepta spre parcul de vânătoare. Un grup de femei care 
lucrau la o fermă de flori îi făcură semn să le ia, însă el le 
ignoră. Chiar şi când trecu pe lângă propria casă îşi refuză 
gândul de a opri, îndreptându-se drept către Înalta Comisie. 
Somonul de apă dulce trebuia să aştepte până a doua zi. 


XXI 


— Sandy Woodrow, intonă Gloria cu severitate glumeaţă, 
proţăpindu-se în faţa lui cu mâinile în şold, îmbrăcată cu 
halatul de casă nou-nouţ şi pufos, a cam sosit vremea să 
ridici steagul. 

Se sculase devreme şi cât Woodrow se bărbierise, ea îşi 
periase părul. Gloria îi pregătise pe copii pentru şcoală şi-i 
expediase cu şoferul, apoi îi găti lui Woodrow ouă cu şuncă, 
fel ce îi era interzis, dar orice soţie are dreptul să-şi răsfeţe 
bărbatul.  Maimuţărea rolul de şef al clasei, retrăind 
experienţe din şcoală şi luându-şi chiar şi glasul de atunci, 
deşi soţul ei, adâncit ca de obicei într-un maldăr de ziare, 
nu remarca în niciun fel eforturile ei. 

— Drapelul se ridică din nou luni, dragă, îi răspunse 
Woodrow cu un aer absent, molfăind şuncă. Mildred a luat 
legătura cu cei de la Departamentul de Protocol. Drapelul a 
stat în bernă mai mult pentru Tessa decât pentru un prinţ 
din familia regală. 

— Nu despre drapelul vostru vorbeam eu, prostuţule, 
spuse Gloria, îndepărtând ziarele din imediata lui apropiere 
şi aşezându-le pe măsuţă aflată sub acuarelele pictate de 
ea. Stai comod? Atunci ascultă... M-am gândit să dăm o 
petrecere absolut trăsnet ca să uităm cu toţii de necazuri, 
inclusiv tu. E vremea, Sandy! Serios vorbesc. Ar cam fi 
momentul să ne putem spune unul altuia: „Am făcut asta. 
Am fost acolo. Imi pare teribil de rău. Dar viaţa merge 
înainte. Tessa ar gândi la fel. Şi-acum o întrebare vitală, 
scumpule. Ce se mai zvoneşte? Când se întorc Porter-ii?” 

Spusese „Porter-ii”, aşa cum vorbim despre oameni când 
ne simţim bine. 

Woodrow îşi aşeză un sfert de ou pe felia de pâine 
prăjită. 

— Domnul şi doamna Porter Coleridge şi-au luat un 
concediu prelungit pe care îl vor petrece acasă până o 
aranjează pe fiica lor, Rosie, la o şcoală, rosti el citând un 


purtător de cuvânt imaginar. Zvon sau ştire publică - e 
totuna. 

Era însă o chestiune care, în ciuda aparentei nonşalante, 
îl măcina destul de intens pe Woodrow. Ce dracu' punea 
Coleridge la cale? Dar ce era cu tăcerea asta pe toate 
fronturile? Bun, era acasă, în concediu. Norocul lui... Dar 
şefii de Misiune aflaţi în concediu au telefon, e-mail şi o 
adresă. Prezintă simptome de autoritate neîmplinită şi le 
telefonează mereu adjuncţilor şi secretarelor particulare 
pentru te miri ce, vrând să ştie ce mai fac servitorii, cum le 
merge grădinii, câinilor şi „ce se întâmplă în absenţa mea?” 
Şi se cam bosumflă când li se dă de înţeles că toate se 
desfăşoară chiar mai bine când ei nu sunt de faţă. Dar de la 
plecarea sa intempestivă, Coleridge nu mai dăduse niciun 
semn de viaţă. lar dacă Woodrow telefona la Londra cu 
scopul declarat de a scoate de la el răspunsuri la câteva 
întrebări nevinovate - şi, ca din întâmplare, să-l descoasă în 
legătură cu planurile şi visele - se lovea numai de ziduri 
groase şi mute. Coleridge era „detaşat la secretariatul 
cabinetului”, îi spusese un tinerel de la Departamentul 
Africa. Sau: „face parte dintr-o comisie ministerială de 
lucru”, după cum aflase de la un satrap de la 
subsecretariatul permanent. 

lar după ce, într-un târziu, folosind telefonul digital de pe 
biroul lui Coleridge, Woodrow reuşise să dea de Bernard 
Pellegrin, acesta se arătase la fel de aerian ca şi ceilalţi: 
„lar au copt ceva cei de la Personal”, îi explicase el confuz. 
„Primul-ministru vrea să fie informat, secretarul de stat 
trebuie să îi prezinte informarea, aşa că cineva trebuie să o 
şi facă. Toată lumea vrea câte ceva în legătură cu Africa. 
Ce mai e nou pe la voi?” 

— Bine, Bernard, dar Porter se mai întoarce sau nu? 
Vreau să spun că situaţia e foarte delicată. Pentru noi toţi... 

— Eu sunt ultimul care află asta bătrâne. 

O scurtă pauză. 

— Eşti singur? 

— Da. 


— Căcăcioasa aia mică, Mildred, nu stă cumva cu 
urechea la gaura cheii? 

Woodrow aruncă o privire spre uşa închisă ce dădea în 
anticameră şi-şi cobori vocea: 

— Nu. 

— Mai ţii minte mormanul ăla de hârtii pe care mi l-ai 
trimis nu de mult? Fix douăzeci de pagini, al căror autor era 
o femeie? 

Woodrow simţi un gol în stomac. „Dispozitivele de 
codificare sunt ele sigure faţă de intruşi, dar faţă de a; 
noştri?” 

— Ce-i cu ele? 

— Părerea mea - cea mai bună variantă ar fi, iar asta 
rezolvă totul - nici n-a sosit. S-a pierdut la poştă. Mă- 
nţelegi? 

— Bernard, vorbeşti din punctul tău de vedere... Eu nu 
ştiu ce s-a întâmplat acolo. Dacă nu l-ai primit, asta-i treaba 
voastră. Eu atâta ştiu. 

— Să presupunem că nu l-ai expediat. Că nici n-a existat. 
Nici n-a fost scris, nici nu s-a trimis. Ar fi posibil de rezolvat 
acolo? făcu Pellegrin a cărui voce trăda împăcarea cu sine. 

— Nu. E imposibil. Nu merge deloc, Bernard. 

— De ce? 

Pellegrin părea intrigat, dar nicidecum deranjat. 

— L-am trimis prin sacul diplomatic. Era trecut în 
evidențe. Personal pentru tine. Cei de la Mesageria Regală 
au semnat pentru el. Le-am spus despre el celor - fu cât pe 
ce să-i scape „de la Scotland Yard”, dar se răzgândi la timp 
- da, celor care au venit aici. Trebuia... Aveau deja 
cunoştinţă de asta când au discutat cu mine. 

Senzaţia de teamă îl făcu să se înfurie. 

— Te-am anunţat că le-am spus! continuă. Te-am 
prevenit, mai precis! Bernard, a ieşit ceva la iveală? Mă faci 
să am îndoieli, ca să fiu cinstit. Inţelesesem de la tine că 
toată tărăşenia s-a potolit de tot. 

— N-ai motive de îngrijorare, băiete. Calmează-te! 
Istoriile astea ies din când în când la suprafaţă. Ca pasta de 


dinţi care scapă din tub, dar tu vrei să o împingi înapoi. Unii 
spun că aşa ceva nu se poate. Dar se întâmplă în fiecare zi. 
Soţia ta e bine? 

— Gloria? Sigur. 

— Şi puştimea? 

— La fel. 

— Transmite-le toate cele bune din partea noastră. 


XX xk 


— De aceea am hotărât să facem o serată dansantă 
super, tocmai spunea Gloria, entuziasmată de idee. 

— A, bine, splendid, o aprobă Woodrow şi, ca să câştige 
un răgaz pentru a relua firul discuţiei, începu să ia pastilele 
pe care Gloria îl silea să le înghită în fiecare dimineaţă: trei 
tablete din tărâţe de ovăz, una cu ulei de peşte şi jumătate 
de aspirină. 

— Ştiu că nu-ţi place să dansezi, dar mama ta e de vină, 
nu tu, urmă Gloria cu glas mieros. N-o să-i dau voie Elenei 
să se bage, sigur nu, după scenele destul de neplăcute pe 
care le-a făcut în ultima vreme. O s-o anunţ doar... 

— Aha! Bine... 

— Deci, voi două v-aţi împăcat şi aţi căzut la pace, nu? 
Nu ştiam asta... Felicitări! 

Gloria îşi muşcă buzele. Vreme de câteva momente, 
amintirea modului în care dansase Elena o făcuse să se 
simtă deprimată. 

— Am şi prietene adevărate, Sandy, să ştii, spuse ea pe 
un ton plângăreţ. Am nevoie de ei, ca să fiu sinceră. Mă 
simt părăsită aşteptând toată ziua, până te întorci tu. Cu 
prietenii râzi, flecăreşti, ne mai facem reciproc câte-un 
serviciu. lar uneori te mai şi cerţi. Dar apoi te împaci. Asta e 
rostul prietenilor. Aş vrea să ai şi; tu pe cineva la fel. E bine? 

— Dar te am pe tine, dragă, spuse Woodrow cavalereşte 
şi o îmbrăţişă, gata de plecare. 


XX xk 


Gloria se apucă de lucru cu toată râvna şi hotărârea pe 
care o demonstrase şi la înmormântarea Tessei. Alcătui un 
comitet de organizare din soțiile unor diplomaţi cu vechime 
şi din funcţionare prea mărunte ca să o refuze. Prima dintre 
ele era Ghita, o alegere care conta enorm pentru Gloria, 
fiindcă Ghita fusese, fără să vrea, cauza rupturii ei cu Elena 
şi tot ea provocase scena dezgustătoare care urmase. 
Amintirea aceea avea s-o urmărească toată viaţa pe Gloria. 

Şi Elena organizase o serată la fel, care, până la un 
punct, fusese reuşită, trebuia să recunoască asta. lar 
Sandy, se ştia prea bine, chiar încuraja cuplurile să se 
despartă la petreceri şi să facă „turul sălii”, după cum se 
exprima el. Petrecerile, obişnuia el să afirme, erau locurile 
în care îşi punea în valoare talentul diplomatic. Şi aşa şi 
trebuia să fie... In asemenea ocazii, devenea fermecător. 
De aceea, Gloria şi Sandy nu se prea întâlniseră mai toată 
seara, cu excepţia rarelor momente în care, aflaţi de o 
parte şi de alta a încăperii, îşi spuseseră câteva vorbe şi 
apoi se prinseseră în lanţul şerpuitor al unei conga răsfirate 
pe tot ringul. Lucru absolut normal, deşi Gloria şi-ar fi dorit 
măcar un dans, chiar dacă n-ar fi fost decât un foxtrot, 
singurul la care Sandy era în stare să păstreze ritmul. Aşa 
că, în afară de asta, Gloria nu prea avea ce povesti despre 
modul în care-şi petrecuse seara, decât că, socoti ea, la 
vârsta ei, Elena ar fi trebuit să îmbrace o rochie cu decolteu 
mai puţin generos, în loc să i se reverse sânii afară din 
corsaj, cum se zice, şi şi-ar fi dorit ca ambasadorul Braziliei 
să nu fi insistat în a-şi pune palma pe fundul ei când au 
dansat samba, cu toate că Sandy susţine că aşa 
procedează latinii. 

De aceea, avu senzaţia că fusese trăsnită din senin când, 
în dimineaţa de după serata dansantă - în cursul căreia 
Gloria nu observase nimic nelalocul lui, şi ţinea să repete 
asta, fiindcă avea impresia că nimic nu scăpa atenţiei ei - 
aşadar, la cafeaua de trecere în revistă a petrecerii, luată la 
clubul Muthaiga, Elenei îi scăpase - absolut nevinovat, de 


parcă ar fost vorba, mai curând, de o bârfă total lipsită de 
importanţă şi nu de o adevărată bombă, care îi distrugea 
viaţa iremediabil - că Sandy se dăduse cam tare la Ghita 
Pearson, acestea fiind chiar cuvintele Elenei, şi că Ghita 
pretextase o durere de cap ca să plece mai devreme acasă, 
lucru pe care Elena îl considera deplasat, fiindcă, dacă 
toată lumea ar proceda la fel, nimeni nu şi-ar mai da 
osteneala să organizeze o petrecere. 

La început, Gloria rămase mută. Apoi refuză cu 
încăpățânare să creadă o iotă. Ce voia Elena să spună cu 
„se dăduse tare”? „Hai, Elena, cum adică? Fii mai explicită, 
te rog! Asta mă cam irită... Nu, n-am nimic, continuă, te 
rog! Acum, dacă tot ai început, mergi până la capăt!” 

„A luat-o la pipăit - asta ca să înţelegi şi tu”, îi răspunse 
Elena cu o brutalitate deliberată, incitată de ceea ce luase 
drept falsă pudoare la Gloria. „Căutând-i sânii. Impingându- 
şi burta, şi nu numai, între picioarele ei. La ce te aştepţi din 
partea unui bărbat când îi căşună pe cineva, femeie? Am 
convingerea că eşti singura din oraşul acesta care nu ştie 
că Sandy e cel mai mare fustangiu dintre diplomaţi. Imi 
amintesc numai cum i-a dat târcoale Tessei luni în şir, 
alergând cu limba scoasă după ea, chiar şi când era 
gravidă în luna a opta!” 

Menţionarea numelui Tessei puse capac la toate. Gloria 
acceptase de mult că Sandy ţinea în mod nevinovat la 
Tessa; era, bineînţeles, prea demn ca să dea frâu liber 
sentimentelor. Spre ruşinea ei, chiar o abordase pe Ghita în 
privinţa acestui subiect şi nu obținuse vreo confirmare, 
ceea ce o liniştise. Acum însă, Elena nu numai că 
redeschisese acea rană, ba mai turnase şi sare pe ea. 
Nevenindu-i să creadă, nedumerită, umilită şi de-a dreptul 
furioasă, Gloria se duse glonţ acasă, le dădu drumul 
servitorilor mai devreme, îşi trimise băieţii la teme, încuie 
dulăpiorul cu băuturi, păstrând cheia la ea, şi aşteptă 
înnegurată sosirea lui Sandy. Care apăru, într-un târziu, pe 
la opt, motivând că avusese de rezolvat nişte chestiuni 
presante la birou, dar, din câte îşi dădea Gloria seama - 


chiar în starea de iritare în care se găsea - nu băuse. 
Nedorind să fie auzită de băieţi, îl prinse de braţ şi-l sili să 
coboare pe scara rezervată servitorilor, până în demisol. 

— Ce naiba-i cu tine? se plânse el, nemulţumit de 
tratament. Vreau să beau un scotch. 

— Ba ce-i cu tine, Sandy? îi replică Gloria plină de 
cutezanţă. Să nu-mi vii cu fraze bombastice şi înflorite, te 
rog! Scuteşte-mă de limbajul tău diplomatic găunos. N-am 
nevoie de el. Nici de politeţuri. Suntem amândoi oameni 
mari. Ai avut sau n-ai avut relaţii intime cu Tessa Quayle? 
Te previn, Sandy. Te cunosc prea bine. O să-mi dau imediat 
seama dacă mă minţi. 

— Nu, răspunse Woodrow direct. N-am avut. Mai ai 
întrebări? 

— Ai fost îndrăgostit de ea? 

— Nu. 

„La fel ca şi tatăl lui, rezistă cu stoicism oricărei furtuni. 
Fără să clipească măcar...” Era acel Sandy pe care Gloria îl 
iubea cel mai mult, dacă era cinstită cu ea însăşi. Tipul de 
bărbat cu care ştia pe ce picior dansează. „O s-o rup 
definitiv cu Elena.” 

— Te-ai dat la Ghita Pearson când ai dansat cu ea la 
petrecerea Elenei sau nu? 

— Nu. 

— Elena aşa zice. 

— Atunci Elena vorbeşte prostii. Ceva nou? 

— Tot ea a spus că Ghita a plecat devreme înlăcrimată, 
fiindcă începuseşi s-o pipăi. 

— Presupun că Elena s-a ofuscat pentru că n-am pipăit-o 
pe ea. 

Gloria nu se aşteptase la dezminţiri atât de directe, 
lipsite de echivoc, aproape obraznice. S-ar fi lipsit de acel 
„ofuscat” şi nici nu i-ar mai fi dat bani de buzunar lui Philip 
dacă ar fi auzit asta din gura lui, dar se putea ca Sandy să 
spună adevărul. 


— Ai mângâiat-o pe Ghita, ai pipăit-o, te-ai înghesuit în 
ea? Spune-mi! strigă ea şi cedă sub presiunea unui val de 
lacrimi. 

— Nu, îi răspunse din nou Woodrow şi făcu un pas spre 
ea, însă Gloria îl îndepărtă cu un gest brusc. 

— Să nu mă atingi! Lasă-mă în pace! Ţi-ai dorit o relaţie 
cu ea? 

— Cu Gita sau cu Tessa? 

— Cu oricare! Cu amândouă! Ce contează?! 

— Să ne referim mai întâi la Tessa? 

— Cum doreşti! 

— Dacă prin „relaţie” înţelegi că voiam să mă culc cu ea, 
sunt convins că ideea mi-a trecut prin minte, aşa cum li s- 
ar întâmpla majorităţii bărbaţilor care sunt heterosexuali. 
Ghita mi se pare mai puţin atrăgătoare, dar şi tinereţea te 
atrage, aşa că să vorbim şi despre ea. Ce zici de 
exprimarea lui Jimmy Carter? „Am comis adulter în suflet.” 
Uite... Am mărturisit. lar acum, vrei să divorţezi sau mă laşi 
să beau un scotch? 

Înainte ca Woodrow să încheie fraza, Gloria se ghemuise 
de durere, plângând incontrolabil, împovărată de ruşine şi 
detestându-se, după care îl imploră pe Sandy să o ierte, 
fiindcă - îi era limpede - procedase într-un mod oribil. Il 
acuzase de toate relele de care se acuzase singură încă de 
când Justin dispăruse în noapte, ducând-şi valizele. 
Transferase propria-i vinovăţie asupra lui Sandy. 
Consternată, îşi strânse braţele în jurul trupului şi, printre 
lacrimi, bâigui: „Îmi pare rău, Sandy!”, „Sandy, te rog!” sau 
„Sandy, iartă-mă, am fost josnică!”, apoi se zbătu să scape 
din strânsoarea lui. Numai că Sandy îşi petrecuse deja un 
braţ pe după umerii ei şi o îndruma în sus pe scări, 
asemenea unui doctor atent, aşa cum ar fi trebuit să fie, de 
fapt. lar când ajunseră în salon ea îi dădu cheia de la 
dulăpiorul cu băuturi şi el turnă câte o porţie sănătoasă 
pentru fiecare. 

Cu toate acestea, cicatrizarea rănii dură multă vreme. 
Bănuielile atât de grave nu se sting într-o zi, mai ales când 


ele reînnoiesc alte bănuieli ce fuseseră date uitării. Gloria 
revăzu în minte lucruri pe care le crezuse uitate, apoi 
altele, mai vechi. Memoria ei, care funcţiona după un 
mecanism propriu, se încăpăţâna să reînvie incidente pe 
care, în momentele respective, le trecuse cu vederea. La 
urma urmelor, Sandy era un bărbat atrăgător. Era normal 
ca femeilor să le placă de el. Era aproape întotdeauna 
persoana cu înfăţişarea cea mai distinsă dintre cei prezenţi 
într-o încăpere. lar puţin flirt nevinovat nu strică nimănui. 
Apoi însă, câte-o amintire răzbătea la suprafaţă din nou, iar 
ea începu să-şi pună alte şi alte întrebări. În minte îi 
apărură femei întâlnite în cursul altor numiri în diferite 
posturi - partenere de tenis, bone, tinere soţii ale căror 
bărbaţi sperau să fie promovați. Se trezi retrăind petreceri 
la iarbă verde, partide de înot, ba chiar şi - cu o înfiorare 
involuntară - o partidă de înot în pielea goală, după ce 
băuseră cam mult, în piscina ambasadorului francez de la 
Amman, „când nimeni nu se uita în jur, iar noi alergam 
ţipând să ne luăm prosoapele, şi totuşi...” 

Gloriei îi trebuiră câteva zile ca s-o ierte pe Elena şi, într- 
un fel, desigur, nici nu putea şterge totul din memorie. Însă 
Elena era tare nefericită, reflectă Gloria, apelând la latura 
generoasă a caracterului ei. „Şi cum să nu fie nefericită 
când e căsătorită cu piticania aceea înfiorătoare de grec şi 
caută mereu consolare în braţele altor bărbaţi care nici ei 
nu erau cine ştie ce?” 


XX xk 


În rest, singurul lucru care o frământa cât de cât pe 
Gloria era ce anume ar trebui să sărbătorească. Evident, 
trebuia să fie o zi cu roşu în calendar - Ziua Independenţei 
sau 1 Mai. Bineînţeles că trebuia organizată curând, înainte 
de întoarcerea Porter-ilor, a căror prezenţă nu o dorea 
câtuşi de puţin. Dorea să-l plaseze pe Sandy în lumina 
reflectoarelor. Ziua Commonwealth-ului se întrezărea ca o 
posibilitate, dar cam prea îndepărtată. Cu puţină abilitate 


diplomatică, puteau sărbători anticipat această zi, luând-o 
astfel înaintea tuturor. Asta ar dovedi spirit de iniţiativă. 
Gloria ar fi preferat Ziua Commonwealth-ului Britanic, însă 
totul se făcea conform instrucţiunilor, „în aşa vremuri am 
ajuns să trăim. E sărbătoarea Sfântului George; hai să 
ucidem balaurul acela pentru totdeauna! E ziua debarcării 
de la Dunkirk; hai să ducem luptele pe plajă!” Sau Ziua 
Waterloo sau Ziua Trafalgar sau Agincourt, toate amintind 
de răsunătoare victorii britanice - dar, din nefericire toate 
erau împotriva francezilor care, după cum obiectase Elena 
pe un ton acid, aveau cei mai buni bucătari din oraş. Dar 
cum niciuna dintre aceste zile nu corespundea, până la 
urmă, rămânea tot Ziua Commonwealth-ului. 

Gloria socoti că sosise timpul să-şi pună în aplicare 
planul strategic, pentru realizarea căruia avea nevoie de 
binecuvântarea cabinetului privat. Mike Mildren suferise o 
schimbare. După ce, vreme de şase luni, găzduise în 
apartamentul lui o neozeelandeză lipsită de orice farmec, o 
schimbase peste noapte cu un atrăgător tânăr italian, care 
- cunoscut de mai toată lumea - îşi petrecea vremea prin 
preajma piscinei de la Hotelul Norfolk. Alegând momentul 
de după masa de prânz, când se spunea că Mildren era 
mult mai receptiv, Gloria îi telefonă de la Muthaiga Club, 
slujindu-se de toate trucurile ştiute şi impunându-şi ca nu 
cumva să-i spună Mildred din greşeală. 

— Mike, Gloria te deranjează. Cum îţi merge? Ai un minut 
liber? Sau hai să zicem două. 

O introducere elegantă şi trădând modestie, fiindcă, la 
urma urmei, doar era soţia celui care ţinea locul Înaltului 
Comisar, chiar dacă ea nu era Veronica Coleridge. Da, 
Mildred îi acorda un minut. 

— Uite, Mike, după cum s-ar putea să fi aflat, eu şi un 
grup de femei cu iniţiativă vrem să organizăm o petrecere 
foaaarte mare înainte de Ziua Commonwealth-ului. Un fel 
de preambul care să le dea un exemplu celor care vor mai 
da asemenea petreceri. Sandy a vorbit cu tine despre asta, 
sunt convinsă. Nu-i aşa? 


— Încă nu, Gloria, dar o va face neîndoielnic. 

Sandy era necooperant, ca de obicei. Uita de ea de 
îndată ce ieşea pe uşă. lar când se întoarce acasă, bea 
până adormea. 

— Ei, în fine, Mike, ne-am gândit că am avea nevoie, 
continuă ea netulburată, de un loc spaţios şi semiacoperit. 
Cât de spaţios posibil, serios, cu bucătăria în apropiere. 
Vrem să facem un bufet cald pe loc şi să aducem o 
orchestră locală bună. Nu una care să cânte disco, aşa cum 
a fost la Elena. Şi nici nu vrem somon rece. Sandy e dispus 
să ofere o porţie sănătoasă din alocaţie, iar ataşaţii 
scotocesc prin puşculiţele lor, ceea ce e un început bun, ca 
să zic aşa. Mă asculţi? 

— Bineînţeles, Gloria. 

„Tinerel înfumurat ce eşti. Ţi-ai însuşit deja prea multe 
dintre aerele şi fandoselile stăpânului. O să te pună Sandy 
la punct, imediat ce va găsi prilejul...” 

— Aşadar, am două întrebări, Mike. Ambele destul de 
delicate, dar o să trec peste asta şi ţi le prezint. Prima. 
Dacă Porter tot e absent nemotivat, îndrăznesc a spune, şi 
tot nu primim niciun sprijin financiar din fondul de protocol 
al Excelenței Sale, ca să zic aşa, s-ar putea găsi vreo soluţie 
de finanţare sau l-am putea convinge pe Porter, de acolo 
de unde e, să se milostivească de noi? 

— Şi a doua? 

„Chiar că e nesuferit!” 

— Doi, Mike, e unde? Având în vedere anvergura 
evenimentului plus importanţa pe care o are pentru 
comunitatea britanică în această perioadă foarte dificilă, 
precum şi distincţia pe care am dori să i-o dăm, dacă asta 
are vreo legătură cu distincţia - în fine, ne gândeam - mai 
precis, eu, nu Sandy, pentru că el e prea ocupat, sigur - că 
cel mai potrivit loc pentru organizarea unei sărbătoriri 
memorabile a Zilei Commonwealth-ului ar putea fi tocmai - 
cu condiţia ca toată lumea să fie de acord, bineînţeles - 
peluza de la reşedinţa Înaltului Comisar. Mike? 


Gloria avu senzaţia bizară că acesta se dăduse la fund şi 
se îndepărtase înot. 

— Te ascult, Gloria. 

— Ei, ce zici? Pentru parcare şi toate celelalte. Vreau să 
spun că nimeni nu va intra în reşedinţă, se înţelege de la 
sine. Doar e a lui Porter. A, cu excepţia necesităţilor 
fiziologice, fireşte. Doar n-o să aducem toalete portabile în 
grădina Excelenței Sale, nu? 

Simţi că începea să pară că are o fixaţie în ce-l privea pe 
Porter şi toaletele portabile, dar trecu peste asta şi 
continuă: 

— Cu alte cuvinte, tot ce-i acolo aşteaptă, nu? Servitori, 
automobile, personal de securitate şi aşa mai departe. 
Vreau să spun că îi aşteaptă pe Porter şi pe Veronica, 
evident. Nu pe noi, se corectă precipitată. Eu şi Sandy le 
ţinem locul doar până se întorc ei. Nu-i o intrare cu forţa 
sau ceva de genul acesta Mike, mai eşti pe fir? Am impresia 
că vorbesc singură. 

Nu se înşelase. Replica sosi în aceeaşi seară sub forma 
unei scrisori tipărite, prezentate personal, din care Mildred 
sigur păstrase o copie. Nu reuşise să vadă decât maşina 
decapotabilă îndepărtându-se. Mildred se afla pe scaunul 
din dreapta iar şofer era italianul iubitor de piscine. 
Departamentul venea cu precizări clare, scria el plin de 
importanţă. Reşedinţa Înaltului Comisar şi terenurile anexă 
constituiau o zonă în care nu se organizează ceremonii de 
niciun fel. Nu putea fi vorba de „asumarea de facto a 
statutului de Înalt Comisar”, încheia el neiertător. Urma să 
sosească şi o scrisoare în acelaşi sens din partea 
Ministerului de Externe. 

Woodrow se înfurie. Niciodată nu-şi descărcase nervii 
asupra ei în acest fel. 

— Aşa meriţi dacă ceri aşa ceva strigă el, păşind apăsat 
de-a lungul salonului. Chiar îţi închipui că o să obţin slujba 
lui Porter dacă organizez o petrecere câmpenească pe 
peluza lui nenorocită? 


— Am tatonat şi eu terenul, protestă ea cu un aer 
patetic, în vreme ce el se răstea la ea. E absolut firesc să 
vreau ca tu să ajungi sir Sandy într-o bună zi. Nu alerg 
după o glorie de împrumut. Vreau să fii fericit! 

Următoarea alegere a locului trăda însă capacitatea 
tipică ei de adaptare. „Atunci am putea la fel de bine s-o 
facem aici”, îşi jură ea, privind lung şi visător înspre 
grădină. 


XX xk 


Marea vânzoleală de Ziua Commonwealth-ului începuse. 

Toate pregătirile făcute într-o fugă nebună dăduseră 
roade, oaspeţii sosiseră, orchestra cânta, băutura curgea, 
cuplurile flecăreau, palisandrii din grădina aflată în faţa 
casei înfloriseră; la urma urmelor, viaţa era cu adevărat 
grozavă. Cortul deschis ce nu se potrivea fusese înlocuit cu 
unul de dimensiuni corespunzătoare, şerveţelele de hârtie 
fuseseră schimbate cu altele din pânză, cuţitele şi 
furculiţele din plastic, cu unele placate, pânza de cort de un 
cărămiziu oribil devenise albastru regal cu auriu. Vechiul 
generator electric, scoțând un behăit de măgar bolnav, 
fusese înlocuit cu unul care sfârâia ca o tigaie încinsă. 
Porțiunea din faţa casei nu mai arăta ca un şantier de 
construcţii, iar printr-o intervenţie telefonică de ultim 
moment a lui Sandy primise câţiva servitori africani extrem 
de buni, inclusiv doi sau trei din serviciul personal al lui 
Moi. Decât să apeleze la chelneri nestilaţi - dacă te gândeai 
numai la ceea ce s-a întâmplat la petrecerea Elenei sau, 
mai bine zis, la ceea ce nu se întâmplase! - Gloria 
recrutase personal de la alte reşedinţe diplomatice. O 
asemenea achiziţie era Mustafa, omul de încredere al 
Tessei, după cum obişnuia chiar ea să spună, care fusese 
prea îndurerat, după câte se zvonea, ca să-şi caute altă 
slujbă. Numai că Gloria îl trimisese pe Juma să-l caute şi 
acesta venise, iar acum uite-l mişcându-se agil printre 
mesele de pe partea cealaltă a ringului de dans, puţin cam 


deprimat, săracul, dar evident recunoscător că nu a fost 
uitat, ceea ce conta cel mai mult. Băieţii în albastru 
sosiseră la ţanc pentru a se ocupa de parcarea 
automobilelor, iar problema va fi, ca de obicei, să fie ţinuţi 
departe de băuturi, însă Gloria le făcuse o instrucţie severă, 
aşa că, de la mic la mare, nu puteau face altceva decât să 
spere. lar orchestra era nemaipomenită, făcea totul să 
trepideze, ţinând ritmul cum se cuvine, astfel că până şi 
Sandy va reuşi să danseze, dacă va fi cazul. lar el arăta de- 
a dreptul senzaţional îmbrăcat cu smochingul pe care tot 
ea i l-a cumpărat drept cadou de „împăcare”. Într-o bună zi, 
Sandy avea să devină un exemplar demn de scos în lume! 
lar bufetul cald, mai exact, ceea ce apucase să guste, ei, 
bine, era mulţumitor. Nu ieşit din comun, nici nu puteai 
spera aşa ceva la Nairobi pentru că nu găseşti chiar de 
toate, nici măcar dacă îţi poţi permite. Dar în orice caz, era 
superior celui de la petrecerea Elenei, iar asta nu neapărat 
pentru că Gloria ar fi vrut să stabilească o ierarhie. lar 
scumpa de Ghita, cu sari-ul ei auriu, era divină... 


XX xk 


Woodrow are toate motivele să se felicite. În vreme ce 
cuplurile se rotesc în ritmul muzicii pe care o urăşte, el 
soarbe metodic cel de-al patrulea pahar de whisky şi se 
socoteşte marinarul zdruncinat de furtună, care a reuşit să 
ajungă până în port înfruntând toate vitregiile. „Nu, Gloria, 
nu m-am dat la ea şi nici la alta. Nu, în ce le priveşte pe 
toate. Nu, n-o să-ţi pun la dispoziţie mijloacele cu care să 
mă distrugi! Nici ţie, nici tufei ordinare de Elena, nici Ghitei, 
puritana asta micuță şi ascunsă. Sunt un om care ţine la 
statu-quo, după cum corect a remarcat Tessa.” 

Cu coada ochilor, Woodrow o fixează pe Ghita, care se 
lipeşte de pieptul unui african extraordinar de atrăgător, pe 
care, până în seara asta, nu l-a cunoscut. „O frumuseţe ca 
a ta e un păcat”, îi comunică el în gând. „Un păcat în cazul 
Tessei, la fel şi în cazul tău. Cum de poate o femeie să aibă 


un trup ca al tău şi să nu împărtăşească dorinţele 
bărbatului pe care îl stârneşte? Şi totuşi, când îţi sugerez 
asta - doar câte-o atingere întâmplătoare, nimic brutal - 
ochii tăi mă fulgeră şi-mi şopteşti ca un sufleor să-mi iau 
mâinile de pe tine. lar atunci fugi acasă îmbufnată, însoţită 
de târfa aia ordinară de Elena...” Şirul gândurilor se rupse 
aici; îl abordase un bărbat palid, pe cale de a cheli, care 
arăta de parcă s-ar fi rătăcit, însoţit de o amazoană înaltă 
de vreo doi metri, cu codițe. 

— A, domnule ambasador, mă bucur enorm că aţi venit! 

l-a uitat numele, dar cu muzica asta atât de asurzitoare 
nimeni nu bagă de seamă. Răcneşte către Gloria să se 
apropie. 

— Scumpo, fă cunoştinţă cu noul Ambasador al Elveţiei, 
care a sosit la post acum o săptămână. A telefonat din 
curtoazie să-i transmită salutări lui Porter! Bietul de el, a 
trebuit să se mulţumească în schimb cu mine! Soţia 
dumneavoastră va sosi peste câteva săptămâni, e 
adevărat, domnule ambasador? Deci, e liberă să se distreze 
în seara asta, ha-ha-ha! Sunt încântat că aţi venit! Vă rog 
să mă iertaţi, mai trebuie să fac un tur printre oaspeţi! 
Ciao! 

Şeful formaţiei cânta, dacă miorlăitul lui putea fi descris 
drept cântec. Strângând microfonul într-o mână, şi 
gâdilându-i capătul cu cealaltă. Rotindu-şi coapsele, de 
parcă era în extaz sexual. 

— Dragule, nu cumva te-ai cam aprins? îl întrebă Gloria 
şoptit când trecu pe lângă el în vârtejul dansului în braţele 
ambasadorului indian. 

— Ba da! 

Prin dreptul lui trecu un chelner cu o tavă de băuturi. Cu 
o mişcare agilă, Woodrow îşi aşeză paharul gol pe tavă şi-şi 
luă altul plin. Gloria era condusă din nou către ringul de 
dans de Morrison M'Gumbo, un tip jovial, corupt până în 
măduva oaselor, cunoscut, de altfel, şi sub numele de 
Ministrul Prânz de Afaceri. Woodrow aruncă o privire 
întunecată în jur, căutând din ochi o femeie cu un corp 


acceptabil cu care să danseze. Chestia asta cu mimatul 
dansului care îl scotea din minţi... Prefăcătoria, etalarea 
nurilor. Îl făcea să se simtă cel mai stângaci şi nepriceput 
amant pe care trebuia să-l suporte o femeie. Asta îi 
reamintea toate observaţiile - „Fă asta, nu face aia!” şi 
„Pentru numele lui Dumnezeu, Woodrow!” - care îi 
răsunaseră în urechi încă de la vârsta de cinci ani. 

— Ascultă, toată viaţa am fugit de mine însumi! aruncă el 
vorbele spre faţa partenerei de dans, o daneză pieptoasă 
care lucra la o organizaţie de ajutorare, pe care o chema 
Fitt sau Flitt. Am ştiut întotdeauna de ce să fug, dar fără să 
am nici cea mai vagă idee încotro mă îndrept. Dar tu? Te- 
am întrebat, ţie ţi s-a întâmplat asta? 

Tânăra pufni în râs şi clătină din cap. 

— Îţi închipui că ori sunt beat ori nebun, aşa-i? strigă el. 

Ea încuviinţă din cap. 

— Ei bine, te înşeli... Sunt şi una, şi alta! 

„Asta-i o amică de-a lui Bluhm, îşi aduse el aminte. 
lisuse, ce poveste! Când Dumnezeu are să se sfârşească 
mascarada aia?” Insă aproape sigur gândise cu voce tare, 
iar ea, în ciuda vacarmului îngrozitor, auzise, fiindcă o văzu 
coborându-şi ochii şi o auzi spunând: 

— Probabil că niciodată, cu acea pietate pe care catolicii 
adevăraţi o păstrează doar pentru papă. 

Rămas din nou singur, Woodrow o luă printre mesele 
ocupate de invitaţii care se refugiaseră acolo să nu 
asurzească şi stăteau grupaţi, cu capetele apropiate, de 
parcă tocmai ar fi scăpat dintr-un bombardament. „Ar fi 
vremea să mănânc ceva”, îşi desfăcu nodul papionului şi-i 
lăsă capetele să atârne. 

— A, definiţia unui adevărat domn, după părerea 
regretatului meu tată - îi explică el unei negrese frumoase 
ca Venus, care îl privi fără să priceapă nimic - era: un 
bărbat care îşi leagă singur papionul! 

Ghita pusese stăpânire pe unul din capetele ringului de 
dans şi acum îşi rotea pelvisul alături de două africane 
frumuşele de la Consiliul Britanic. Li se alăturară şi alte 


câteva fete, formând un grup ce amintea de un cerc al 
vrăjitoarelor, iar orchestra venise la marginea podiumului şi 
cânta numai pentru ele. Fetele îşi pocneau palmele între 
ele, apoi se răsuceau şi-şi loveau posterioarele. „Doar 
Dumnezeu poate şti ce spun vecinii de pe strada asta, 
fiindcă Gloria nu i-a invitat pe toţi, altfel în cortul acesta n- 
ai fi avut loc de traficanţi de arme şi droguri” - aceasta fu 
replica amuzantă pe care Woodrow o adresase unui grup 
de negri solizi, îmbrăcaţi în costume africane tradiţionale, 
iar aceştia izbucniră în hohote de râs şi povestiră totul 
nevestelor care, la rândul lor, mai să se tăvălească de râs. 

„Ghita. Ce naiba mai coace? Parc-ar fi o reluare a 
şedinţei de cancelarie. De fiecare dată când mă uit la ea, îşi 
întoarce privirea în altă parte. Când îmi iau ochii de la ea, 
mă fixează. E cea mai stupidă experienţă prin care-am 
trecut vreodată.” Woodrow sigur se exprimase şi de astă 
dată cu voce tare, fiindcă un pisălog pe nume Meadower, o 
cunoştinţă de la Muthaiga Club, îl aprobă fără rezerve, 
spunând că dacă tinerii erau hotărâți să danseze astfel, nu 
înţelegea de ce nu se împreunează pe ringul de dans. 
Părere care, întâmplător, era în perfectă armonie cu ceea 
ce gândea, constatare pe care o răcni în urechea lui 
Meadower când, deodată, se trezi ochi în ochi cu Mustafa, 
îngerul negru, care se proptise în faţa lui, de parcă ar fi 
încercat să-i blocheze trecerea, numai că Woodrow nu-şi 
propusese să plece nicăieri. Woodrow băgă de seamă că 
Mustafa nu avea nimic în mână, ceea ce i se păru o 
obrăznicie fără egal. „Păi, dacă Gloria, din bunătate, l-a 
angajat pe amărât să ducă şi să aducă tăvi, de ce nu face 
ceea ce trebuie? De ce mi se pune în faţă de parc-ar fi 
conştiinţa mea vinovată, fără să aibă în mână altceva decât 
un petic de hârtie împăturită, bolborosind ceva neinteligibil, 
ca un peşte de acvariu?” 

— Omul spune că are un mesaj pentru dumneavoastră, îl 
lămuri Meadower strigându-i la ureche. 

— Poftim? 


— Strict personal, mesaj urgent... O fi de la vreo fată 
frumoasă care moare după tine... 

— Mustafa a spus asta? 

— Poftim? 

— Am întrebat dacă Mustafa a spus asta. 

— N-ai de gând să afli cine e? Probabil soţia! mai strigă 
Meadower, hohotind isteric. 

„Sau Ghita”, gândi Woodrow, cuprins de o speranţă 
absurdă. 

Se îndepărtă cu jumătate de pas şi Mustafa rămase 
alături de el, întorcându-şi umărul spre el, astfel că, văzuţi 
din direcţia lui Meadower, arătau ca doi bărbaţi aplecaţi 
care îşi aprind câte-o ţigară şi protejează flacăra brichetei. 
Woodrow întinse mâna şi Mustafa aşeză politicos biletul în 
palma lui. O foaie de format A4, împăturită de câteva ori. 

— Mulţumesc, Mustafa, strigă Woodrow, ceea ce, de fapt, 
însemna: „Şterge-o!” 

Dar Mustafa rămase locului privindu-l şi poruncindu-i din 
ochi să citească biletul. „Bine, lua-te-ar naiba, stai aici! 
Oricum nu ştii să citeşti în engleză. Şi nici să vorbeşti.” 
Desfăcu hârtia. Text tipărit. Fără semnătură. 


„Stimate domn, 

Sunt în posesia unei copii a scrisorii trimise de 
dumneavoastră doamnei Tessa Quayle, prin care o 
invitaţi să fugiţi împreună. Mustafa vă va aduce la mine. 
Vă rog să nu menţionaţi asta nimănui şi să veniţi 
imediat, altfel mă văd silit să o folosesc în alt mod.” 


Fără semnătură. 


XX xk 


Ca lovit de un jet rece pornit din tunul de apă al unei 
maşini de intervenţie împotriva demonstrațiilor de protest, 
cel puţin aceasta era senzaţia lui, Woodrow se simţi ud 
până la piele şi cât se poate de lucid. Oricărui om condus 


spre locul de execuţie îi trec prin minte o sumedenie de 
gânduri în acelaşi timp, iar Woodrow, cu toate că băgase în 
el destul whisky scutit de taxe, nu constituia o excepţie. 
Bănuia că scena dintre el şi Mustafa nu scăpase atenţiei 
Gloriei, şi nu se înşelase câtuşi de puţin: era limpede că la 
petreceri nu-l va mai pierde din ochi. De aceea, chiar aflat 
pe cealaltă parte a încăperii, îi făcu un gest liniştitor, îşi 
mişcă buzele sugerând că „nu-s probleme” şi porni supus în 
urma lui Mustafa. În aceeaşi clipă, surprinse, pentru primă 
oară în această seară, privirea limpede a Ghitei şi se simţi 
măsurat şi cântărit. 

În tot acest timp, se gândi intens la identitatea acestui 
şantajist şi-l puse în legătură cu prezenţa băieţilor în 
albastru. Argumentaţia lui urma cam aceste linii: băieţii în 
albastru percheziţionaseră, la un moment dat, casa lui 
Quayle şi găsiseră ceva ce nici acesta nu reuşise să 
descopere. Unul dintre ei păstrase scrisoarea în buzunar 
până găsise momentul oportun de a o folosi. lar prilejul i se 
ivise acum. 

Aproape simultan îi trecu prin minte o a doua posibilitate: 
după ce fuseseră înlăturați împotriva voinţei lor de la 
cercetarea unui caz deosebit, Rob şi Lesley hotărâseră să 
scoată un ban de pe urma lui. Dar de ce aici şi acum, 
pentru numele lui Dumnezeu? În acest talmeş-balmeş îl 
incluse şi pe Tim Donohue, dar asta doar pentru că 
Woodrow îl considera un ateu activ, dar senilizat. Nu mai 
departe decât în seara asta, aşezat alături de împopoţonata 
lui soţie Maud, în colţul cel mai întunecat al cortului, 
prezenţa lui Donohue păruse să aibă, după părerea lui 
Woodrow, ceva ameninţător; părea un om care îşi pierduse 
încrederea în toţi şi în toate. 

Şi tot în acelaşi timp, Woodrow observa cu mare atenţie 
lucrurile materiale din jur, cam în modul în care ar căuta 
din priviri uşa de urgenţă când avionul în care se află 
nimereşte într-o zonă de turbulenţă: observă, astfel 
piroanele cortului bătute strâmb, corzile de fixare slăbite - 
„Dumnezeule, până şi cea mai neînsemnată briză ar putea 


lua pe sus toată şandramaua!” - covorul din fibră de cocos 
întins de-a lungul cortului, înnoroit. „Poate alunecă cineva 
şi mă dă în judecată!” - uşa ce duce la demisol, nepăzită - 
„Hoţii puteau de mult să golească toată casa cu noi prin 
preajmă”. 

Ocolind bucătăria, rămase consternat văzând numărul 
mare de rătăcitori ce nu aveau ce căuta în zona aceea, 
care se strânseseră în jurul casei, în speranţa de a primi 
câteva resturi rămase de la bufet, iar acum, în grupuri 
amintindu-i de un tablou al lui Rembrandt, stăteau ghemuiţi 
în lumina unei lămpi stradale. „Cred că sunt zece- 
doisprezece, poate mai mulţi”, îi numără el indignat. La 
care se adăugau vreo douăzeci de copii stând pe podea. 
Bine, doar şase. Îl scandaliza la fel de mult şi prezenţa 
băieţilor în albastru, îmbuibaţi şi îndopaţi cu băutură şi 
moţăind la masa din bucătărie, ţinându-şi vestoanele 
aruncate neglijent pe spătarele saunelor, cu pistoalele la 
vedere. Starea lor îl convinse totuşi că era puţin probabil ca 
ei să fie autorii mesajului pe care încă îl ţinea împăturit în 
mână. 

leşind din bucătărie pe scările din spate, Mustafa îl 
conduse până în hol, şi tot aşa până la uşa din faţă, 
luminându-i calea cu lanterna. „Philip şi Harry!” îşi aduse 
Woodrow aminte îngrozit. „Doamne Dumnezeule, dacă m- 
ar întâlni în situaţia asta... ce le-ar fi dat să vadă? Pe tatăl 
lor, în smoching, cu papionul desfăcut şi fluturându-i în jurul 
gâtului.” De ce să-şi închipuie că-şi slăbise papionul pentru 
a-şi pregăti gâtul de ştreang? Pe de altă parte - abia acum 
îşi aminti - Gloria îi trimisese pe copii să doarmă la nişte 
prieteni. Ea văzuse destui copii de diplomaţi cum se purtau 
la serbări din astea şi voia să-i scutească pe Philip şi Harry 
de aşa ceva. 

Mustafa îi ţinu uşa din faţă deschisă, făcând semn cu 
lanterna spre aleea pentru automobile. Woodrow păşi afară 
Era întuneric beznă. Pentru a crea un efect romantic, Gloria 
pusese să se stingă luminile din afara casei, plasând, în 
schimb, şiruri de lumânări în saci de nisip care, în marea lor 


majoritate, se stinseseră în mod inexplicabil. Va afla 
adevărul de la Philip care, drept distracţie, în ultima vreme 
se specializase în acte de sabotaj casnic. Noaptea era 
frumoasă, însă Woodrow nu avea starea necesară pentru a 
contempla stelele. Aidoma unei iluzii, Mustafa părea să 
plutească spre poartă, făcându-i semn cu lanterna să 
meargă înainte. Portarul, un negru din tribul Baluhya, 
deschise porţile, în timp ce membrii numeroasei lui familii îl 
studiară pe Woodrow cu o insistenţă cu care el se 
obişnuise. Automobilele erau parcate pe ambele laturi ale 
drumului, iar paznicii lor moţăiau pe bordura de iarbă sau 
vorbeau în şoaptă în jurul focurilor. Automobile Mercedes 
cu şoferi, automobile Mercedes păzite, automobile 
Mercedes cu lupi alsacieni înăuntru şi obişnuita mulţime de 
băştinaşi care nu au nimic altceva de făcut decât să 
contemple viaţa care trece pe lângă ei. Hărmălaia produsă 
de orchestră era la fel de asurzitoare aici ca şi în cort. 
Woodrow n-ar fi surprins dacă mâine s-ar alege cu câteva 
reclamaţii. Navlositorii aceia belgieni de la numărul 12 sunt 
în stare să-ţi trimită o citaţie chiar şi dacă, întâmplător, 
câinele tău ar trage vreun vânt spre casa lor. 

Mustafa se oprise la automobilul Ghitei. Woodrow îl ştia 
bine. Îl urmărise de multe ori din ascunzişul propriului 
birou, de obicei stând cu un pahar în mână. Era unul 
minuscul, de producţie japoneză, atât de mic, încât atunci 
când Ghita se strecura înăuntru, Woodrow şi-o imagina că- 
şi îmbrăcă, de fapt, costumul de baie. „Dar de ce ne oprim 
aici?” îl privi el întrebător pe Mustafa. „Ce legătură are 
maşina Ghitei cu şantajul al cărui victimă sunt?” Incepu să- 
şi facă socoteli: cât îl va costa. Câteva sute? Mii? Zeci de 
mii? Atunci ar trebui să se împrumute de la Gloria, dar ce 
explicaţie să-i dea? Ei bine, erau doar nişte bani, la urma 
urmei. Maşina Ghitei era parcată departe de orice felinar de 
pe stradă. Farurile erau stinse, motorul nu mergea, dar 
putea porni dintr-un moment într-altul. Calculase între timp 
că avea asupra lui în jur de optzeci de șilingi kenyeni. Cam 
câtă tăcere putea cumpăra cu banii ăștia? Incepu să se 


gândească cam care ar putea fi condiţiile de negociere. Ce 
drepturi avea în calitate de cumpărător? Ce garanţii i se 
ofereau că individul nu va reveni cu cereri peste şase luni 
sau şase ani? 

„Serveşte-i asta lui Pellegrin”, gândi el, într-o izbucnire 
de umor în faţa plutonului de execuţie: „Roagă-l pe amicul 
Bernard să împingă pasta de dinţi înapoi în tub. Doar 
dacă...” 

Ca unul gata să se înece, dădu să găsească fie şi cel mai 
fragil punct de sprijin. 

„Ghita! 

Ghita a furat scrisoarea! Sau, mai plauzibil, Tessa i-a dat- 
o ca s-o păstreze în siguranţă! Ghita l-a trimis pe Mustafa 
să mă scoată din mijlocul petrecerii şi mă va pedepsi 
pentru ceea ce s-a întâmplat la serata Elenei. Şi uite, e 
înăuntru! Pe scaunul şoferului, aşteptându-mă! Ea, 
subordonata mea, s-a strecurat prin spatele casei şi acum 
stă în maşină, pregătită să mă şantajeze!” 

Asta îi dădu un curaj neaşteptat, chiar dacă senzaţia nu 
tinu decât o clipă. „Dacă e Ghita, ne înţelegem noi. O pot 
controla. Poate că-i ceva mai mult decât asta... Dorinţa ei 
de a mă umili este doar cealaltă faţetă a unor dorinţe 
diferite, mai constructive.” 

Dar înăuntru nu era Ghita. Indiferent cui îi aparţinea 
silueta aceea se vedea limpede că era un bărbat. „Atunci e 
şoferul ei? Prietenul ei, venit să o ducă acasă după 
petrecere, ca să nu o acosteze altcineva?” Uşa din dreapta 
era deschisă. Urmărit de privirea impasibilă a lui Mustafa, 
Woodrow se strecură pe banchetă. Dar nu cu acea mişcare 
cu care îţi tragi pe tine costumul de baie. Se instală aşa 
cum te urci într-o maşinuţă de la parcul de distracţii, alături 
de Philip. Mustafa închise uşa. Maşina se clătină, dar 
bărbatul pe locul şoferului nu făcu nicio mişcare. Era 
îmbrăcat cam în genul unora dintre africanii de la oraş, în 
stil Saint Moritz, parcă sfidând canicula purtând un hanorac 
matlasat de culoare închisă şi un basc lăsat până peste 


frunte. „Individul acesta o fi negru sau alb?” Woodrow 
amuşină, însă nu depistă mirosul dulceag al Africii. 

— Frumoasă muzică, Sandy, rosti Justin încet, întinzând 
mâna spre cheia de contact. 


XXII 


Woodrow stătea la biroul sculptat din lemn de tec 
evaluat la cinci mii de dolari. Se lăsase într-o parte, 
proptindu-şi cotul de un suport de sugativă din argint care 
costa ceva mai puţin. Licărirea singurei lumânări aprinse 
făcea ca faţa lui transpirată şi sumbră să strălucească. 
Ţurţurii candelabrului de cristal de deasupra capului 
aruncau zeci de reflexe ale aceleiaşi lumânări. Aflat de 
cealaltă parte a încăperii, Justin se rezemase de toc, cam 
tot aşa cum stătuse şi Woodrow la uşa biroului lui Justin, în 
ziua în care îi adusese vestea că Tessa murise. Justin îşi 
ţinea mâinile strânse la spate. Probabil nu ştia ce să facă cu 
ele. Woodrow îşi plimbă privirea peste umbrele aruncate de 
lumina slabă pe pereţi. Reuşi să identifice elefanţi, girafe, 
gazele, rinoceri în goană sau stând culcaţi. Umbrele de pe 
perete opus închipuiau numai păsări. Păsări clocind, păsări 
de apă cu gâturi lungi, păsări de pradă cu alte păsări mai 
mici în gheare, uriaşe păsări cântătoare cocoţate pe 
trunchiuri de copaci, care aveau înăuntru cutii muzicale, cu 
plata pe loc. Casa se găsea pe o stradă lăturalnică şi 
împădurită. Nimeni nu trecea prin dreptul ei. Nimeni nu 
bătea la fereastră să afle de ce un alb pe jumătate beat, 
îmbrăcat cu smoching şi cu papionul desfăcut vorbea la 
lumânare în Salonul de Artă Orientală şi Africană Ahmad 
Khan, situat pe coasta unui deal la cinci minute cu maşina 
de Muthaiga Club, la o jumătate de oră după miezul nopţii. 

— Khan e prieten cu tine? întrebă Woodrow. 

Nu primi răspuns. 

— Atunci de unde ai luat cheia? Atunci e prieten cu 
Ghita, nu? 

Niciun răspuns. 

— Atunci, probabil, e prieten de familie. De-al Ghitei, 
vreau să zic. 

Îşi scoase batista de mătase din buzunarul de la piept şi 
îşi şterse pe furiş câteva lacrimi care îi apăruseră pe obraji. 


Nici nu le uscă bine că din ochi i se revărsă un nou val, aşa 
că trebui să le şteargă şi pe acestea. 

— Ce le spun când mă întorc? Asta dacă mă întorc. 

— Găseşti tu ceva... 

— De obicei, găsesc,  recunoscu Woodrow, încă 
plimbându-şi batista peste faţă. 

— Sunt convins de asta, spuse Justin. 

Inspăimântat, Woodrow întoarse capul ca să-l privească, 
dar Justin rămăsese tot rezemat de uşă, cu mâinile 
împreunate la spate. 

— Sandy, cine ţi-a spus să ascunzi totul? îl întrebă Justin. 

— Pellegrin, cine altul? „Arde-l, Sandy! Arde toate 
exemplarele!” Ordin venit de sus. Păstrasem doar unul. Aşa 
că i-am dat foc şi acestuia. Nu mi-a luat mult. 

Se smiorcăi, opunându-se impulsului de a plânge din 
nou. 

— Băiat bun, înţelegi? Ţin la măsurile de siguranţă... Nu 
am încredere în servitori. L-am dus personal la cuptor. L-am 
pus înăuntru. Bine instruit. Aşa ajungi în fruntea clasei... 

— Porter ştie că ai făcut asta? 

— Cam aşa ceva... Bănuia... Nu i-a plăcut ideea. Nu-l 
suportă pe Berhard. E un război deschis între ei. Judecând 
după standardele din minister, în orice caz. Porter are chiar 
o vorbă pe tema asta: „Pe/lerinează-te şi rabdă!” La 
vremea respectivă, mi s-a părut destul de amuzantă. 

| se părea şi acum, evident, de vreme ce, răguşit, făcu o 
încercare de râs care se termină în alte lacrimi. 

— Pellegrin ţi-a zis de ce trebuia să distrugi... să arzi 
dosarul? De ce să arzi toate exemplarele? 

— lisuse, îi scăpă o şoaptă lui Woodrow. 

Urmară momente lungi de tăcere în care Woodrow părea 
că se lasă hipnotizat de flacăra unduitoare. 

— Ce-ai păţit? îl întrebă Justin. 

— E vocea ta, amice... S-a maturizat. 

Woodrow îşi trecu palma peste gură, apoi îşi examină 
degetele, căutând urme de umezeală. 

— Spuneau că eşti la capătul carierei. 


Justin repetă întrebarea, reformulând-o aşa cum ar fi 
procedat faţă de un copil sau de un adult care nu înţelege 
bine limba. 

— Te-ai gândit să-l întrebi pe Pellegrin de ce trebuia 
distrus documentul? 

— Sunt două aspecte, după părerea lui Bernard. Pe de o 
parte, erau în joc interesele britanice. Trebuia să le 
protejam. 

— Şi tu l-ai crezut? făcu Justin şi din nou trebui să aştepte 
cât Woodrow încercă să-şi stăvilească un nou torent de 
lacrimi. 

— Am crezut ce spuneau cei de la ThreeBees. Sigur că 
da... Avangarda iniţiativei britanice în Africa... Un giuvaier 
al Coroanei... Curtiss, omul curtat de liderii africani, mituind 
în stânga şi-n dreapta şi nu numai... Am crezut că el 
reprezintă o valoare majoră a naţiunii. Plus că era amic la 
cataramă cu jumătate dintre membrii cabinetului, ceea ce 
nu-i strica deloc. 

— Şi cel de-al doilea motiv? 

— K.V.H. Băieţii din Basel dăduseră clar de înţeles că vor 
construi o mare uzină chimică în sudul Ţării Galilor. O a 
doua în Cornwall după trei ani. Şi a treia în Irlanda de Nord. 
Creând locuri de muncă şi aducând prosperitate în zonele 
defavorizate de la noi. Dacă le stricam planurile cu 
Dypraxa, ar fi renunţat la planurile astea. 

— Să le fi stricat planurile? 

— Medicamentul era doar în stadiu de testare. Încă e, 
teoretic. Dacă otrăveşte câţiva oameni care oricum vor 
muri - ce mai contează? Medicamentul nu era încă aprobat 
în Marea Britanie, deci asta nu constituia, de fapt, o 
problemă. 

În voce se simţea deja tonul agresiv. 

— Apelau la înţelegerea unui coleg de breaslă. Doamne, 
Justin... Medicamentele trebuie testate pe anumite 
persoane, nu? La o adică pe cine alegi, ce Dumnezeu? Le 
tratezi pe absolvenţi ai Universităţii Comerciale Harvard? 


Uimit că nu primeşte sprijinul lui Justin în argumentaţia 
lui nevinovată, încercă o altă cale. 

— Uite. Treaba Ministerului de Externe nu e să dea 
verdicte privind siguranţa medicamentelor produse în alte 
părţi, nu? Ministerul trebuie să promoveze interesele 
industriei britanice, nu să se apuce să le povestească 
tuturor că o companie britanică din Africa îşi otrăveşte 
clienţii. Doar ştii cum se fac jocurile. Nu suntem plătiţi să 
avem inimi simţitoare care să se înduioşeze de suferinţele 
întregii lumi. Nu ucidem oameni care, oricum, vor muri. 
Dumnezeule, ştii ce rată a mortalităţii se înregistrează în 
ţara asta... Deşi nimeni nu ţine socoteala aici... 

Justin păstră un moment de tăcere pentru a analiza 
aceste argumente de mare fineţe. 

— Dar tu aveai o inimă simţitoare, Sandy, îl contrazise 
într-un târziu. Doar ai iubit-o... Ai uitat? Cum te-a lăsat 
inima să-i arunci raportul în foc dacă o iubeai? 

Părea că lui Justin îi vine greu să dea vorbelor mai multă 
tărie vorbelor. 

— Cum de te-a lăsat inima s-o minţi când ea avea 
încredere în tine? 

— Bernard a spus că trebuie împiedicată, bolborosi 
Woodrow, după încă o căutătură spre umbre, pentru a se 
convinge că Justin rămăsese la o distanţă sigură de el. 

— Ah, păi a şi fost împiedicată! 

— Pentru numele lui Dumnezeu, Quayle... şopti 
Woodrow. Nu-i chiar, aşa... Aceia sunt alţi oameni. Nu sunt 
din lumea mea. Sau a ta. 

Mai devreme, Justin simţise că era pe cale să explodeze; 
de data aceasta, adoptă tonul politicos al unui coleg 
dezamăgit. 

— Cum puteai s-o opreşti, cum zici tu, când o adorai, 
Sandy? Din ceea ce i-ai scris, ea reprezenta salvarea ta de 
toate lucrurile astea... 

Probabil că uitase; vreme de o clipă brațele lui cuprinseră 
nu numai închisoarea deprimantă a lui Woodrow, ci turme 


întregi de animale sculptate, învăluite de întunericul 
rafturilor de sticlă din dreapta lui. 

— Ea însemna salvarea ta de toate, calea ta spre fericire 
şi libertate, cel puţin aşa declarai. De ce nu i-ai sprijinit 
cauza? 

— Îmi pare rău, susură Woodrow şi-şi plecă ochii, astfel 
că Justin îi adresă o altă întrebare: 

— Ce anume ai ars? De ce reprezenta documentul o 
ameninţare atât de gravă pentru tine şi pentru Bernard 
Pellegrin? 

— Era un ultimatum. 

— În atenţia cui? 

— În atenţia guvernului britanic. 

— Tessa înainta un ultimatum guvernului britanic? 
Guvernului nostru? 

— Îi cerea să intervină, altfel... se simţea obligată faţă de 
ţară. Faţă de tine... Rămăsese loială... Ca soţie de diplomat 
britanic, era hotărâtă să rezolve lucrurile în mod diplomatic. 
Soluţia cea mai la îndemână e să ocoleşti sistemul şi să faci 
totul public. Calea mai grea e să urneşti pârghiile 
sistemului. 

„Eu prefer calea mai grea.” Ea a zis asta. Se agăța de 
ideea perimată că britanicii au un guvern mai cinstit decât 
al oricărei alte naţiuni. O idee pe care i-o insuflase tatăl ei, 
fără îndoială... Tessa a zis că Bluhm era de părere că 
britanicii puteau rezolva problema, cu condiţia să joace 
corect. Dacă britanicii aveau atât de mult de pierdut, era 
preferabil să discute cu ThreeBees şi cu K.V.H. Fără a pune 
problema unei confruntări. Fără încrâncenare. Doar să-i 
convingă să scoată medicamentul de pe piaţă până ce îl 
îmbunătăţeau. lar dacă nu... 

— Tessa a stabilit şi vreun termen? 

— A recunoscut că situaţia diferă de la o zonă la alta. 
America de Sud, Orientul Mijlociu, Rusia, India... Dar prima 
ei grijă era Africa. Voia probe că, în termen de trei luni, 
medicamentul dispare de pe piaţă. După aceea, arunca 
bomba. Nu s-a exprimat chiar aşa, dar pe aproape. 


— Şi asta e ce a trimis la Londra? 

— Da. 

— Şi cei de acolo ce-au făcut? 

— Vrei să spui Pellegrin... 

— Da, ce-a făcut? 

— A zis că e o înşiruire de naivităţi. Că îl irită ideea ca 
politica Ministerului de Externe să fie dictată de soţia doar 
pe jumătate britanică a unui diplomat şi de amantul ei 
negru. Apoi a mers la Basel. A luat masa cu cei de la K.V.H. 
l-a întrebat dacă sunt dispuşi să stopeze distribuţia 
medicamentului. Ei au zis ceva de genul că, odată pornită, 
e greu s-o mai oprească şi că nu-i uşor să retragi un 
medicament de pe piaţă. Acţionarii n-ar fi fost deloc 
încântați. Nu că i-ar fi întrebat cineva, dar dacă ar fi fost 
aşa, s-ar fi opus retragerii. 

La fel şi consiliul de administraţie. Medicamentele nu-s 
reţete de mâncare. Nu poţi să iei un atom, îl lipeşti de altul 
şi tot aşa. Singurul lucru rezonabil e să modifici dozajul, dar 
în niciun caz să reproiectezi totul, de la început. Dacă vrei 
să le modifici, o iei de la zero, i-au spus ei, şi, în etapa asta, 
nimeni nu face aşa ceva. Apoi au început să-şi arate colții şi 
să amenințe că anulează investiţia din Marea Britanie 
lăsând pe drumuri alţi şi alţi supuşi ai Maiestăţii Sale. 

— Şi cu ThreeBees ce-a fost? 

— Asta s-a discutat la altă masă. Caviar şi alte delicatese 
la bordul avionului Gulfstream. Bernard şi Kenny au căzut 
de acord că iese balamuc în Africa dacă se răspândeşte 
vestea că ThreeBees otrăveşte oamenii. Singura soluţie era 
animarea, vreme în care specialiştii de la K.V.H. mai 
lucrează la formulă şi reglează dozajul. Bernard mai are 
câţiva ani până la pensie. Işi închipuie că va fi cooptat în 
consiliul de administraţie al ThreeBees. Poate şi în cel de la 
K.V.H., dacă îl acceptă. De ce să te angajezi într-o singură 
direcţie când merge şi în două? 

— Ce probe contestau cei de la K. V.H.? 

Intrebarea păru să dezlănţuie un tremur dureros ce 
cuprinse tot corpul lui Woodrow. Se ridică în picioare, îşi 


prinse capul între palme şi-şi frecă apăsat ţeasta cu vârful 
degetelor. Încă ţinându-se de cap, se clătină în faţă, gata să 
cadă, şi-i scăpă un geamăt: 

— Doamne... 

— Bea puţină apă, îi sugeră Justin şi îl conduse pe coridor 
până la un lavoar, apoi rămase alături de el, la fel cum 
stătuse la morgă atunci când vărsase. Woodrow îşi ţinu 
palmele sub jet şi se frecă apoi cu apă pe faţă, lăsând-o să 
şiroiască. 

— Probele erau solide, mormăi Woodrow, revenit pe 
scaun. Bluhm şi Tessa merseseră în sate, de acolo la clinici, 
discutaseră cu pacienţi, părinţi, alte rude. Curtiss a prins de 
veste şi a iniţiat o acţiune de muşamalizare. L-a pus pe 
Crick, omul lui, să organizeze totul. Numai că Tessa şi 
Bluhm au ţinut şi evidenţa operaţiunilor de ascundere a 
lucrurilor. Se întorceau şi-i căutau pe cei cu care vorbiseră. 
Nu-i mai găseau... Au menţionat totul în raport, cum 
ThreeBees nu numai că otrăvea oamenii, dar, după aceea 
distrugea şi dovezile. „Cutare martor a dispărut. După 
vizita noastră, cutare martor a fost acuzat de infracţiuni 
grave. Satul cutare a rămas pustiu.” A făcut o treabă 
extraordinară. Ar trebui să fii mândru de ea. 

— În raport apare o femeie pe nume Wanza? 

— Femeia aceea ocupa un loc de frunte. Dar i-au pus 
botniţă şi fratelui ei... 

— Cum? 

— L-au arestat. l-au smuls o declaraţie, cică de bunăvoie. 
A apărut în faţa tribunalului săptămâna trecută. A luat zece 
ani pentru jefuirea unui turist alb în Parcul Naţional Tsavo. 
Turistul nici măcar n-a depus plângere, dar o liotă de 
africani speriaţi l-au văzut pe băiat comiţând fapta, aşa că 
s-a rezolvat. Judecătorul l-a condamnat fără multă vorbă la 
muncă silnică şi douăzeci de bastoane pe spinare, ca să se 
înveţe minte. 

Justin strânse din pleoape. Revăzu chipul lui Kioko stând 
ghemuit pe podea alături de sora lui. Simţi şi palma 


slăbănoagă a lui Kioko, strecurată în mâna lui, la 
mormântul Tessei. 

— Şi totuşi, n-ai simţit nevoia, atunci când ai citit 
raportul, şi ştiai că, mai mult sau mai puţin, reflecta 
adevărul, după părerea mea, să vorbeşti cu kenyenii? îi 
sugeră Justin. 

Agresivitatea răzbătu iar în vocea lui Woodrow. 

— Quayle, pentru numele lui Dumnezeu! De câte ori ţi-ai 
pus cel mai bun costum pe care îl ai ca să mergi la sediul 
băieţilor în albastru şi să-i acuzi că au organizat o acţiune 
de muşamalizare, primind mită de la Kenny K. pentru 
osteneală? Nu aşa-ţi faci amici şi influenţezi oamenii în 
însoritul Nairobi... 

Justin se îndepărtă cu un pas de uşă, apoi reuşi să se 
stăpânească şi îşi reluă poziţia distantă pe care şi-o 
impusese dintru început. 

— Dar cred că au existat şi probe medicale, nu? 

— Dacă au existat ce? 

— Te-ntreb de probele medicale cuprinse în raportul 
întocmit de Arnold Bluhm şi Tessa Quayle şi distrus DE TINE 
la cererea lui Bernard Pellegrin! A cărui copie a fost totuşi 
prezentată de Bernard Pellegrin celor de la K.V.H., care au 
examinat-o la repezeală în timpul prânzului de afaceri! 

Ecoul izbucnirii lui făcu rafturile de sticlă să reverbereze. 
Woodrow aşteptă ca ecoul să se stingă. 

— Dovezile medicale erau specialitatea lui Bluhm. 
Constituiau anexa raportului. Tessa le inclusese într-o 
secţiune separată. O pagină din cartea vieţii. Uite aşa devii 
o anexă... Sau ai fost, ca în cazul ei. 

— Şi ce conţinea anexa? 

— Anamneze. Treizeci şi şapte. De la A la Z. Nume, 
adresă, tratament administrat, locul şi data înmormântării. 
Mereu aceleaşi simptome: somnolenţă, pierderea vederii, 
hemoragii, insuficientă hepatică şi, apoi, cortina. 

— Asta însemnând moartea? 

— Într-un fel. Poţi să-i spui şi aşa. Aşa cred. Da, da. 

— lar cei de la K.V.H. au respins probele astea? 


— Pe motiv că-s neştiinţifice, generalizante, părtinitoare, 
tendenţioase... melodramatice. Cuvântul acesta nu l-am 
mai auzit. Melodramatice... Când îţi pasă atât de mult, ţi se 
acordă foarte puţin credit. Eu aşa consider. Eu sunt tocmai 
pe dos. N-am sentimente. Sunt lipsit de orice simţire. Cu 
cât simţi mai puţine, cu atât răcneşti mai tare. E un vid mai 
cuprinzător ce trebuie umplut cumva. Nu-i vorba de tine. 
De mine. 

— Lorbeer cine e? 

— Pentru Tessa, oaia neagră. 

— De ce? 

— Fiindcă a fost cel care a făcut medicamentul. Cel care 
l-a făcut cunoscut. l-a convins pe cei de la K.V.H. să-l 
creeze, apoi şi pe cei de la ThreeBees. O măgărie fără egal, 
după cum scrie ea în raport. 

— Spune acolo că Lorbeer a trădat-o? 

— De ce s-o mai spună? Doar am trădat-o toţi. 

Pornise să plângă fără să se mai abţină. 

— Până şi tu, care nu-ţi mişcai fundul decât ca să-ți 
îngrijeşti florile, în vreme ce ea se zbătea ca o martiră. 

— Şi-acum unde-i Lorbeer? 

— N-am nici cea mai vagă idee. Nimeni nu ştie. Omul a 
simţit din ce direcţie bate vântul şi s-a dat la fund. 
ThreeBees l-au căutat o vreme, apoi s-au săturat. Tessa şi 
Bluhm au reluat căutarea. Voiau să-l găsească pentru a-l 
aduce ca martor principal. Dar găseşte-l dacă poţi! 

— Şi Emrich? 

— E unul dintre inventatorii medicamentului. A apărut şi 
pe-aici. A încercat să-i denunțe pe cei de la K.V.H. Au 
îndepărtat-o fără menajamente. 

— Kovacs? 

— Din banda celor trei. Dedicată trup şi suflet celor de la 
K.V.H. O târfuliţă, evident. N-am întâlnit-o. Pe Lorbeer l-am 
văzut o dată, mi-aduc aminte. Un bur gras şi umflat. Cu 
ochii bulbucaţi şi păr roşcovan. 

Woodrow se răsuci brusc, îngrozit. Justin apăruse lângă 
umărul lui. Aşezase deja o foaie de hârtie pe birou, lângă 


tamponul-sugativă şi acum îi întindea lui Woodrow un pix 
cu capacul înainte, aşa cum procedează oamenii politicoşi 
când oferă ceva. 

— E o autorizaţie de călătorie, îi explică Justin. Emisă de 
voi. 

Citi textul cu voce tare ca să-l scutească pe Woodrow de 
efort 

— „Deţinătorul prezentului document, cetăţeanul britanic 
cutare, este autorizat să lucreze sub protecţia Înaltei 
Comisii Britanice din Nairobi.” Semnează aici. 

Woodrow o examină cu ochii mijiţi, apropiind hârtia de 
flacăra lumânării. 

— Peter Paul Atkinson. Cine naiba mai e şi ăsta? 

— Se precizează în formular. E ziarist britanic. Scrie 
pentru Telegraph. Dacă telefonează cineva să se intereseze 
de el, e un ziarist serios, de bună-credinţă. O să ţii minte? 

— Dar ce Dumnezeu caută tocmai la Loki? În cloaca 
asta... Şi Ghita s-a dus acolo. Cred că ar trebui să aibă şi o 
fotografie, nu? 

— Va avea. 

Woodrow semnă, Justin împături hârtia, o puse în 
buzunar şi se întoarse cu paşi osteniţi către uşă. Un şir de 
ceasuri cu cuc produse în Taiwan anunţară că era ora unu 
dimineaţa. 


x k xk 


Când Justin opri maşina minusculă a Ghitei, Mustafa 
aştepta deja lângă bordură cu lanterna în mână. Pesemne 
că îi auzise motorul de departe. Încă nerealizând că fusese 
condus acasă, Woodrow rămase imobil, holbându-se prin 
parbriz şi ţinându-şi palmele încleştate în poală, timp în 
care Justin se aplecă peste el şi i se adresă lui Mustafa prin 
fereastra din dreapta, care era coborâtă. Vorbi în engleză, 
presărată cu cele câteva cuvinte uzuale din ki-swahili pe 
care reuşise să le înveţe. 


— Mustafa, domnul Woodrow nu se simte bine. L-ai scos 
la aer curat ca să verse. Trebuie să se retragă în dormitorul 
lui, te rog, şi să stea întins până când doamna Woodrow îi 
va putea acorda îngrijiri. Fii amabil şi spune-i domnişoarei 
Ghita că mă pregătesc de plecare! 

Woodrow dădu să coboare, apoi se întoarse către Justin: 

— Sper că n-o să-i povesteşti şi Gloriei toate chestiile 
astea, bine? Acum, după ce-ai aflat totul, n-ai nimic de 
câştigat. Nu-i atât de subtilă ca noi, înţelegi? În numele 
vechii noastre colegialităţi... Te rog... 

Deşi se strădui să rămână impasibil, cu aerul cuiva care 
s-a săturat să tot care un balot plin de colo-colo, Mustafa îl 
extrase pe Woodrow din maşină şi-l conduse spre uşa 
principală. Justin îmbrăcase din nou hanoracul şi-şi trăsese 
bascul pe frunte. Din cort răzbăteau frânturi de lumini 
colorate. Orchestra continua să cânte într-un ritm neobosit. 
Încă aşezat pe banchetă, Justin aruncă o privire spre stânga 
lui şi i se păru că distinge umbra unui bărbat înalt stând în 
faţa tufişurilor de rododendroni de lângă bordură, dar când 
se uită mai atent, aceasta dispăruse. Continuă să privească 
atent, întâi la tufişuri, apoi către automobilele parcate de o 
parte şi de alta a acestora. Auzind sunet de paşi, răsuci 
capul şi văzu o siluetă grăbindu-se spre maşină: era Ghita, 
cu un şal pe umeri, având pantofii de dans într-o mână şi o 
lanternă în cealaltă. Se strecură pe bancheta din dreapta şi 
Justin porni imediat motorul. 

— Se întreabă unde a dispărut, îl anunţă ea. 

— Donohue a fost la petrecere? 

— Nu cred. Nu-s sigură. Nu l-am văzut. 

Vru să-l întrebe ceva, dar renunţă. 

Justin conduse încet, privind cercetător către 
automobilele parcate, spionând mereu în oglinzile 
retrovizoare. Trecu prin dreptul propriei case, dar abia dacă 
îi acordă atenţie. Un câine maro deschis se repezi la 
maşină, încercând să-i muşte roţile. II evită, rămânând cu 
ochii la oglinzile retrovizoare şi înjură animalul cu glas 
reţinut. În lumina farurilor, gropile drumului păreau să se 


apropie de maşină ca nişte bălți întunecate. Ghita întoarse 
capul şi aruncă o privire prin lunetă. Drumul era cufundat în 
beznă. 

— Tu uită-te înainte! spuse el poruncitor. Risc să mă 
rătăcesc. Spune-mi când să cotesc la stânga sau la 
dreapta! 

Conducea mai repede acum, mergând în zigzag printre 
gropi, alegând centrul drumului când nu ştia cel aştepta pe 
margine, încetini brusc, lăsându-se depăşit de un 
automobil, apoi de al doilea. 

— Ai văzut pe cineva cunoscut? întrebă el. 

— Nu. 

Pătrunseră pe un drum mai lat, mărginit de copaci. Un 
indicator deformat, pe care scria AJUTOR-VOLUNTARI, le 
bloca înaintarea. Câţiva băieţi slăbănogi, înarmaţi cu bețe 
lungi şi cu o roabă fără roată, stăteau în şir dincolo de 
indicator. 

— Întotdeauna stau aici? 

— Zi şi noapte, îi explică Ghita. Scot pietrele dintr-o 
denivelare şi le plasează în alta. În felul acesta, nu termină 
niciodată treaba. 

Justin frână. Maşina opri exact în faţa indicatorului. 
Băieţii se strânseră grămadă în jurul maşinii şi începură să 
bată cu palmele în caroserie. Justin cobori geamul şi, în 
acelaşi timp, fascicolul unei lanterne lumină interiorul 
maşinii, după care în dreptul geamului apăru faţa 
zâmbitoare cu ochi vii a purtătorului lor de cuvânt. Avea cel 
mult şaisprezece ani. 

— Bună seara, Bwana, strigă el pe un ton foarte 
protocolar. Eu sunt domnul Simba. 

— Bună seara, domnule Simba, îi răspunse Justin. 

— Dom'le, vrei să contribui la drumul ăsta grozav pe 
care-l facem? 

Justin strecură pe geam o bancnotă de o sută de şilingi. 
Băiatul se îndepărtă într-un dans triumfător, fluturând 
bancnota deasupra capului, în vreme ce restul aplaudau. 


— Care e tariful obişnuit? o întrebă Justin pe Ghita după 
ce se urniră. 

— Cam o zecime din ce le-ai dat. 

Fură depăşiţi de încă un automobil şi Justin se uită 
concentrat către ocupanţii lui, dar se părea că nu văzuse 
ceea ce aştepta. Pătrunseră în centrul oraşului. Magazine 
iluminate, cafenele, trotuare aglomerate. Pe lângă ei 
trecură în viteză autobuze Matutu dinăuntrul cărora se 
auzea o muzică asurzitoare. Spre stânga lor, se auzi 
bufnitura unei coliziuni, urmată de un cor de claxoane 
furioase şi răcnete. Ghita îl îndruma din nou: „Dreapta aici, 
pe poarta asta, acum”. Justin urcă o rampă şi pătrunse în 
curtea lăsată în paragină a unei clădiri pătrăţoase cu trei 
etaje. In lumina aruncată de lămpile plasate de jur- 
împrejur, citi cuvintele „VENIȚI CATRE IISUS ACUM!” scrise 
cu litere mari pe zidul placat. 

— Asta e o biserică? 

— A fost clinica de stomatologie a Adventiştilor de Ziua a 
Şaptea, îi răspunse Ghita. Acum apartamentele sunt de 
închiriat. 

Parcarea era o porţiune de teren situat mai jos, 
înconjurat de sârmă tăioasă ca briciul, iar Ghita, dacă ar fi 
fost singură, n-ar fi îndrăznit să pătrundă acolo, însă Justin 
începuse deja să coboare panta de acces, întinzând, în 
acelaşi timp, mâna după cheie. Parcă şi îl urmări cum 
priveşte lung panta şi ascultă. 

— Pe cine aştepţi? întrebă ea şoptit. 

O conduse apoi către intrare trecând prin dreptul câtorva 
grupuri de puşti zâmbitori şi urcară treptele ce duceau spre 
hol. Traversară holul, îndreptându-se spre scara cenuşie, 
iluminată de becuri slabe. Justin urcă alături de ea până 
ajunseră la ultimul etaj, cufundat în întuneric. Scoase 
lanterna din buzunar şi lumină drumul mai departe. Din 
spatele uşilor răzbăteau frânturi de muzică asiatică şi 
mirosuri de mâncăruri orientale. Întinzându-i lanterna, 
Justin se întoarse către casa scărilor, timp în care ea 
desfăcu lacătul de la grilajul metalic şi apoi descuie cele 


trei încuietori. Imediat ce pătrunse în apartament, Ghita 
auzi propriul telefon sunând. ÎI căută din ochi pe Justin şi 
constată că acesta stătea alături de ea. 

— Ghita, dragă, bună, îi ţipă în ureche o voce plăcută de 
bărbat pe care nu reuşi să-l identifice imediat. Ai fost de-a 
dreptul sclipitoare în seara asta! Tim Donohue la telefon. Aş 
vrea să ştiu dacă aş putea trece pe la tine câteva minute ca 
să bem o cafea doar noi doi sub lumina stelelor... 


XX xk 


Apartamentul Ghitei era mic, avea doar trei camere, ale 
căror ferestre dădeau toate spre depozitul părăginit şi 
strada debordând de viaţă, cu firmele luminoase cărora nu 
le funcționau toate tuburile fluorescente, cu maşinile 
claxonând tot timpul şi cu cerşetorii obraznici care stăteau 
pe carosabil şi se fereau din calea automobilelor în ultima 
clipă. O fereastră cu grilaj dădea spre o scară metalică 
exterioară, care ar fi trebuit să slujească drept scară de 
incendiu, deşi, din motive de autoprotecţie, locatarii 
tăiaseră partea de jos a ei. În rest, rămăsese neatinsă şi, în 
serile calde, Ghita obişnuia să urce pe acoperiş, unde se 
rezema de învelişul protector din lemn al rezervorului de 
apă şi învăţa pentru examenul de la Serviciul de Externe, 
pe care era hotărâtă să-l susţină în anul următor, ascultând 
zgomotele făcute de colocatarii asiatici aflaţi într-un 
permanent du-te-vino, muzica pe care o puneau aceştia, 
certurile lor, larma copiilor; erau momente când era 
aproape convinsă că se găseşte în mijlocul propriului popor. 

lar dacă această iluzie se risipea imediat ce pătrundea pe 
poarta Inaltei Comisii şi-şi asuma cealaltă identitate, 
acoperişul populat de pisici, cuşti de găini, rufe puse la 
uscat şi antene rămânea unul dintre puţinele locuri în care 
se simţea în largul ei, motiv pentru care nu rămase deloc 
surprinsă când Donohue îi propusese să bea cafeaua sub 
lumina stelelor. Era un mister modul în care Donohue 
aflase de acoperişul ei, fiindcă, din câte ştia ea, el nu 


pusese niciodată piciorul în apartamentul ei. Urmărit 
precaut de Justin, Donohue trecu pragul apartamentului şi, 
ţinând un deget la buze, îşi strecură trupul slăbănog pe 
fereastră, ajunse pe platforma metalică a scării de 
incendiu, apoi le făcu semn să-l urmeze. Justin îl urmă şi 
până să sosească şi Ghita cu tava cu cafele, Donohue se 
cocoţase deja pe o cutie, ţinându-şi genunchii la nivelul 
urechilor. Dar Justin nu-şi găsea locul. Când stătea ca o 
santinelă vigilentă, în lumina neoanelor de vizavi, când se 
trezea ghemuindu-se alături de Ghita, cu capul plecat, ca 
un om care desenează cu degetul în nisip. 

— Cum ai reuşit să treci linia frontului, amice? îl întrebă 
Donohue, după ce luă o gură de cafea, fără să ridice glasul, 
dar reuşind să acopere zgomotul traficului. O păsărică mi-a 
spus că, acum câteva zile, te aflai la Saskatchewan. 

— Cu un grup care mergea la safari, spuse Justin. 

— Via Londra? 

— Amsterdam. 

— Grup mare? 

— Cât de mare s-a putut. 

— Sub numele de Quayle? 

— Mai mult sau mai puţin... 

— Şi unde te-ai despărţit de restul? 

— La Nairobi. Imediat ce am trecut de vamă şi de 
Serviciul Imigrări. 

— Băiat deştept... Nu te credeam în stare. Bănuiam că ai 
folosit drumurile. Venind din Tanzania sau din altă ţară. 

— N-a vrut să-l aştept la aeroport, interveni Ghita 
protector. A venit până aici cu taxiul, la căderea 
întunericului. 

— Ce doreşti? îl întrebă Justin, iar vocea lui se auzi din 
altă parte decât aceea în care fusese câteva clipe mai 
devreme. 

— O viaţă liniştită, dacă nu te deranjează, amice. Am 
ajuns şi eu la o anumită vârstă. Nu mai vreau agitaţie. Gata 
cu scormonitul prin toate gunoaiele. Nu mai vreau să văd 


pe nimeni care-şi riscă viaţa, căutând ceea ce s-a dus de 
mult. 

Silueta lui deşirată se întoarse către Ghita: 

— Scumpo, ce-ai căutat la Loki? 

— A făcut-o de dragul meu, interveni Justin, înainte ca ea 
să se gândească la un răspuns. 

— Aşa se şi cuvine, spuse aprobator Donohue. Şi de 
dragul Tessei, sunt convins. Ghita e o fată admirabilă. 

Apoi, adresându-se Ghitei, întrebă mai apăsat: 

— Şi ai găsit ce căutai, draga mea? Ti-ai îndeplinit 
misiunea? Sunt sigur că da. 

Justin interveni din nou, mai prompt decât înainte. 

— Am rugat-o să verifice ce a făcut Tessa în ultimele zile 
petrecute acolo. Ca să ştiu sigur dacă au făcut ce 
spuseseră, participând la seminarul acela despre femei. Au 
participat. 

— lar tu accepţi că aşa s-au derulat evenimentele? 
întrebă Donohue, adresându-se Ghitei. 

— Da. 

— Ei, frumos din partea ta, făcu Donohue şi mai luă o 
înghiţitură de cafea. Continuăm să vorbim în şarade? îi 
sugeră el lui Justin. 

— Socoteam că tocmai asta facem. 

— In legătură cu planurile tale. 

— Ce planuri? 

— Pe care ţi le-ai făcut. De pildă, dacă ţi-ai pus în minte 
să ai un schimb discret de cuvinte cu Kenny K. Curtiss, îţi 
iroseşti eforturile. iți spun asta pe degeaba. 

— De ce? 

— Băieţii lui răi te aşteaptă, acesta ar fi un motiv. Altul e 
că a ieşit din cursă, deşi nu ştiu dacă a fost vreodată inclus 
în joc. Băncile i-au luat toate jucăriile. Sumele investite în 
ThreeBees se vor întoarce de unde au venit. Adică la K.V.H. 

Justin nu comentă. 

— Vreau să spun, Justin, că nu afli mari satisfacţii 
mitraliind pe cineva care e deja mort. Asta dacă vrei 
răzbunare... Nu-i aşa? 


Niciun răspuns. 

— Cât priveşte asasinarea soţiei tale, mă doare sufletul 
că trebuie să ţi-o spun, dar Kenny K. nu a fost, repet, nu a 
fost complicit, cum li se spune în tribunalele noastre 
copărtaşilor. Şi nici sluga lui, domnu' Crick, deşi n-am 
niciun dubiu că ar fi făcut-o bucuros dacă i se oferea 
prilejul. Crick a avut sarcina permanentă de a urmări toate 
mişcările lui Arnold şi ale Tessei şi de a raporta aceste 
lucruri celor de la K.V.H., bineînţeles. S-a slujit din belşug 
de toate relaţiile locale ale lui Kenny K., mai exact, de 
poliţia kenyană, care să fie cu ochii şi cu urechile pe ei. Dar 
Crick nu a fost implicat mai mult decât Kenny K. Acţiunea 
de supraveghere nu-l face şi ucigaş. 

— Cui îi prezenta Crick rapoartele? întrebă Justin, 
continuând să fie prezent doar prin voce. 

— Unui robot telefonic din Luxemburg, care, între timp, a 
fost decuplat. De acolo, mesajele se transmiteau prin 
mijloace care, probabil, nu vor putea fi descoperite 
vreodată. Până au ajuns la urechile sensibile ale domnilor 
care ţi-au ucis soţia. 

— Marsabit, rosti Justin, de astă dată aflat în apropiere. 

— Într-adevăr. Faimoşii Marsabit Doi, în camionul lor 
verde pentru safari. Pe drum li s-au alăturat patru africani, 
vânători de trofee ca şi ei. Bugetul pus la bătaie a fost de 
un milion de dolari, şi urma să fie împărţiţi după bunul plac 
al conducătorului lor, cunoscut sub numele de colonelul 
Elvis. Singurele lucruri sigure sunt că nu-l cheamă Elvis şi 
că nu s-a ridicat nicicând până la ameţitorul grad de 
colonel. 

— A anunţat Crick la Luxemburg despre deplasarea 
Tessei şi a lui Bluhm la Turkana? 

— Dragul meu, întrebarea asta bate prea departe. 

— De ce? 

— Crick nu ar spune nimănui. Se teme. Şi mi-aş dori să 
trăieşti şi tu sentimentul acesta. Se teme că dacă dă prea 
multe informaţii d-astea şi spune chestii despre anumiţi 


amici de-ai lui, are să se trezească cu limba tăiată ca să-i 
încapă testiculele în gură. Pesemne că are dreptate. 

— Tu ce doreşti? repetă Justin. 

Acum stătea ghemuit alături de Donohue, privindu-l în 
ochii umbriţi. 

— Să te întorc din ceea ce intenţionezi să faci, dragul 
meu. Ca să-ţi spun că nu vei găsi ceea ce cauţi - indiferent 
ce-o fi asta; lucrurile astea n-o să te ajute să scapi cu viaţă. 
A fost comandată uciderea ta de îndată ce calci în Africa, şi 
uite că eşti deja aici. Orice mercenar sau şef de bandă 
visează să te aibă în cătarea armei. Jumătate de milion ca 
să te ucidă, un milion ca totul să pară a fi sinucidere, lucru 
de preferat. Poţi să-ţi angajezi orice pază de corp, că asta 
nu-ţi va sluji la nimic. S-ar putea să-i plăteşti exact pe cei 
care speră să te ucidă. 

— Dar ce-i pasă serviciului tău dacă trăiesc sau mor? 

— Privitor la afaceri, nu prea contează. Pe plan personal 
însă, aş prefera să nu văd cum câştigă răii. 

Trase adânc aer în piept. 

— Context în care regret să ţi-o spun, dar Arnold Bluhm e 
mort de săptămâni bune. Aşa că dacă ai venit să-l salvezi, 
îmi pare rău, dar iarăşi nu ai pe cine să salvezi. 

— Dovedeşte-o! îi ceru Justin cu asprime, iar Ghita se 
îndepărtă în tăcere de ei şi-şi îngropă faţa în îndoitura 
braţului. 

— Sunt bătrân, pe moarte şi total scârbit; în plus, încalc 
cele mai elementare consemne spunându-ţi toate astea, 
lucruri pentru care şefii mei m-ar împuşca fără să-mi mai 
dea răgaz până în zori. Astea sunt toate dovezile pe care le 
deţin. Bluhm a fost lovit până şi-a pierdut cunoştinţa, a fost 
aruncat în camion şi dus în deşert. Fără apă, adăpost sau 
hrană. L-au torturat câteva zile în speranţa că vor afla dacă 
el sau Tessa se gândiseră să facă o copie a dischetelor pe 
care le găsiseră în automobilul lor. lartă-mă, Ghita! Bluhm a 
spus că nu, încă nu făcuseră, dar de ce ar accepta cineva 
un asemenea răspuns? De aceea, l-au torturat până a 


murit, ca să fie ei siguri şi fiindcă asta i-a distrat... Apoi l-au 
lăsat pradă hienelor. Regret, dar acesta e adevărul. 

— Of, Dumnezeule, suspină Ghita, ţinându-şi faţa între 
palme. 

— Aşa că şterge-l pe Bluhm de pe listă, Justin, împreună 
cu Kenny K. Curtiss! Nu era cazul să te deranjezi pentru 
niciunul dintre ei. Până una-alta, să-ţi mai spun ceva, 
continuă Donohue fără menajamente. Porter Coleridge se 
bate în numele tău la Londra. lar asta nu e ceva strict 
secret. De aici trebuie să începi. 

Justin dispăruse din câmpul vizual al Ghitei, care privi 
cercetător prin întuneric şi-l descoperi chiar în spatele ei. 

— Porter cere ca poliţiştii care au început cazul Tessei să 
continue cercetările şi vrea să vadă capul lui Gridley pe 
butuc, alături de al lui Pellegrin. Cere ca relaţia dintre 
Curtiss, K.V.H. şi guvernul britanic să devină subiectul unei 
anchete şi, fiindcă tot s-a apucat de treabă, îi dărâmă şi 
picioarele de lut ale Sandy Woodrow. Doreşte ca 
medicamentul să fie analizat de o echipă independentă de 
oameni de ştiinţă, dac-o mai exista aşa ceva în lumea asta. 
A descoperit o instituţie care se cheamă Comitetul de Etică 
a Testelor, aparţinând Organizaţiei Mondiale a Sănătăţii 
care ar putea fi de ajutor. Dacă te întorci acasă acum, ai 
putea să înclini balanţa în favoarea lui. De-asta am venit, 
încheie pe un ton mai bine dispus şi, fiindcă îşi terminase 
cafeaua, se ridică. Scoaterea oamenilor din ţară e una 
dintre operaţiunile la care încă ne mai pricepem, Justin. În 
concluzie, dacă preferi să fii scos clandestin din Kenya, fără 
alte necazuri, în loc să înduri din nou iadul din aeroportul 
Kenyatta, ca să nu mai vorbim de supraveghetorii lui Moi şi 
ai celorlalţi, pune-o pe Ghita să ne dea un semn! 

— Ai fost foarte amabil, spuse Justin. 

— Exact de vorbele astea mă temeam cel mai rău. 
Noapte bună! 


XX xk 


Ghita stătea întinsă pe pat, cu uşa deschisă. Privea în 
tavan, neştiind dacă era cazul să plângă sau să se roage. 
Bănuise de la început că Bluhm murise, însă sentimentul 
provocat de moartea lui era mai cumplit decât orice îşi 
închipuise. Dori să poată retrăi viaţa simplă pe care o 
ducea la şcoala de maici şi să poată crede din nou că era 
voinţa Domnului ca omul să se înalțe cât mai sus şi să 
decadă atât de mult. În camera alăturată, Justin revenise la 
biroul ei şi scria de mână, fiindcă aşa îi plăcea, deşi Ghita îi 
oferise laptopul ei. Avionul spre Loki urma să decoleze de 
pe aeroportul Wilson la şapte, ceea ce însemna că el 
trebuia să plece peste o oră. Ghita ar fi vrut să-l însoţească, 
dar ştia că nu se putea. Se oferise să-l conducă la aeroport 
cu maşina, dar el prefera să ia taxiul de la hotelul Serena. 

— Ghita? 

Bătu la uşa ei. Ea strigă: „Poftim!” şi se ridică în picioare. 

— Ghita, te-aş ruga să trimiţi asta, spuse Justin 
întinzându-i un plic gros adresat unei femei din Milano. Nu-i 
o prietenă - asta ca să-ţi satisfac curiozitatea. E mătuşa 
avocatului meu şi, amintindu-şi de ea, surâse - şi asta eo 
scrisoare pentru Porter Coleridge, pe adresa clubului său. 
Să nu apelezi la serviciul poştal extern, dacă nu te 
deranjează. Şi nici la vreun serviciu de curierat sau la ceva 
de felul acesta. Poşta kenyană obişnuită e destul de sigură. 
Îţi mulţumesc nespus pentru tot ce-ai făcut. 

Dându-şi seama din vorbele lui că se pregăteşte să 
plece, Ghita nu se mai putu abţine, şi-şi aruncă braţele în 
jurul lui, lipindu-se de el, strângându-l şi încercând să-l 
reţină de parcă s-ar fi agăţat de viată, până când, cu 
delicateţe, Justin se eliberă din strânsoarea ei. 


XXIII 


Căpitanul McKenzie şi copilotul său, Edsard se află în 
carlinga aparatului Buffalo, iar carlinga este, de fapt, o 
platformă ceva mai ridicată din botul fuselajului, fără 
perete sau uşi care să separe echipajul de încărcătură - 
sau, spus altfel, încărcătura de echipaj. lar imediat sub 
platforma aceasta, la vreun pas depărtare, un suflet milos a 
aşezat un fotoliu roşcat în stil victorian - de felul celui pe 
care un servitor vârstnic al unei familii nobile şi l-ar aşeza 
în faţa focului din bucătărie într-o seară de iarnă - având 
picioarele fixate în puntea aeronavei cu ajutorul unor 
scoabe improvizate. Exact pe acest fotoliu şade Justin, 
având căşti peste urechi şi nişte curele scămoşate din 
nailon ce amintesc de hamul de mers al unui copil, strânse 
în jurul pântecelui, timp în care se lasă dăscălit de 
căpitanul McKenzie şi de Edsard, iar, uneori, îşi scoate 
căştile ca să audă întrebările unei fete albe din Zimbabwe, 
care s-a aşezat confortabil în mijlocul unui morman 
impresionant de cutii bine ancorate. Justin a încercat să-i 
ofere fotoliul, dar McKenzie l-a împiedicat cu o invitaţie 
fermă: „Dumneavoastră staţi aici”. Spre coada fuselajului, 
şase femei sudaneze, purtând robe, stau ghemuite, cu 
atitudini ce variază de la stoicism până la groază pură. Una 
dintre ele vomită într-o găletuşă din plastic ţinută la 
îndemână în acest scop. Acoperişul avionului este izolat cu 
panouri matlasate şi lucioase de culoare cenuşie, iar sub 
panouri, legate de un cablu, coardele roşii de lansare cu 
paraşuta se leagănă, făcând capetele lor metalizate să 
danseze în ritmul tunător al motoarelor. Fuselajul geme şi 
pare să respire ca un cal de luptă antic, în mijlocul bătăliei. 
Nici urmă de aer condiţionat sau de paraşute. Pe unul 
dintre panouri, o cruce roşie a cărei vopsea e băşicată 
precizează că acolo se află medicamente de prim ajutor. 
Sub ea, legate laolaltă cu frânghie, se înşiruie câteva 
canistre pe care scrie „kerosen”. Aceasta e călătoria pe 


care au făcut-o Tessa şi Arnold şi acesta este pilotul care i- 
a dus. Călătoria de dinaintea călătoriei de pe urmă. 

— Deci, eşti prieten cu Ghita, remarcase McKenzie, când 
Sudan Sarah îl adusese pe Justin în tukur-ul lui de la Loki şi 
îi lăsase singuri. 

— Da. 

— Sarah mi-a spus că ai un permis de călătorie eliberat 
de Nairobi, de consulatul Sudanului de Sud, dar că l-ai 
rătăcit. Corect? 

— Da. 

— Te superi dacă mă uit la paşaportul tău? 

— Nicidecum. 

Justin îi întinde paşaportul pe numele domnului Atkinson. 

— În ce ţară lucraţi, domnule Atkinson? 

— Sunt ziarist. La Telegraph, la Londra. Scriu un articol 
despre Operațiunea „Salvați Sudanul”, organizată de 
O.N.U. 

— Ar fi fost şi păcat să n-o faci, când organizaţia are 
nevoie de atâta publicitate. Mi s-ar fi părut o prostie să te 
împiedici de un petic de hârtie. Ştii unde ai pierdut permisul 
acela? 

— Îmi pare rău, nu. 

— Azi transportăm mai mult cutii cu ulei de soia. Plus 
câteva pachete cu mâncare şi diverse pentru băieţii şi 
fetele de pe teren. O cursă relativ obişnuită, dacă te 
interesează. 

— Da. 

— Ai ceva împotrivă dacă va trebui să stai pe podeaua 
unui jeep, sub un morman de pături vreme de o oră, două? 

— Nicio problemă... 

— Atunci cred că s-a aranjat, domnule Atkinson. 

După aceea, McKenzie respectase cu sfinţenie cele 
convenite. In avion, aşa cum ar fi procedat cu orice ziarist, 
îi descrise cum se desfăşura ceea ce numea el cu mândrie 
„cea mai scumpă operaţiune de combatere a foametei 
organizată vreodată în istoria omenirii.” Informaţiile îi sunt 


comunicate cu voce metalică, care nu acoperă întotdeauna 
urletele motoarelor. 

— Domnule Atkinson, în Sudanul de Sud avem alimente 
bogate în calorii, cu conţinut mediu de calorii şi fără. 
Treaba celor de la Loki e să stabilească zonele de foamete. 
Pentru fiecare tonă pe care o paraşutăm, O.N.U. plăteşte o 
mie trei sute de dolari. In războaiele civile, bogaţii sunt 
primii care mor. Asta fiindcă, dacă li se fură vitele, nu se 
pot adapta. Săracii rămân aproape la fel ca înainte. Pentru 
supraviețuirea unui grup e suficient ca pământul din jur să 
poată fi cultivat în siguranţă. Din nefericire, nu prea mai 
sunt terenuri sigure pe aici. Vorbesc prea repede? 

— Explicaţiile sunt extrem de utile, mulţumesc. 

— Aşa, deci oamenii de la Loki trebuie să evalueze 
recoltele şi să stabilească unde va apărea o zonă de 
foamete. In prezent, se prefigurează o nouă lipsă 
alimentară. Numai că trebuie să fii pe fază. Dacă paraşutezi 
alimente când oamenii se pregătesc să recolteze, le dai 
peste cap economia. Dacă o faci prea târziu, sunt deja pe 
ducă. Apropo, transportul aerian e singura soluţie... Dacă 
sunt folosite drumurile, convoaiele sunt jefuite, de multe ori 
de către şoferi. 

— Aşa e. Da, înţeleg. 

— Nu vrei să-ţi şi notezi câte ceva? 

„Dacă te dai drept ziarist, trebuie să te porţi ca atare,” 
pare pilotul să spună. Justin îşi deschide carnetul, iar 
Edsard preia firul relatării. El vorbeşte despre măsurile de 
securitate. 

— La locurile de distribuţie ale alimentelor există patru 
nivele de securitate, domnule Atkinson. Nivelul patru 
înseamnă anularea acţiunii. Nivelul trei reprezintă alarmă, 
doi, acceptabil. In Sudanul de Sud nu găseşti zone de risc 
zero. Înţelegi? 

— Sigur, înţeleg. 

McKenzie revine. 

— Când ajungi la locul de paraşutare, monitorul îţi spune 
ce nivel de securitate avem. Dacă e stare de pericol, 


procedezi cum îţi spune el. Locul pe care îl vizitezi se află 
pe teritoriul controlat practic de generalul Garang, care ţi-a 
dat viza pe care ai pierdut-o. Însă punctul e atacat 
permanent dinspre nord, precum şi de triburile rivale din 
sud. Să nu-ţi închipui că e o luptă între nord şi sud. 
Alianţele tribale se schimbă peste noapte şi triburile luptă 
unele împotriva celorlalte la fel ca şi împotriva 
musulmanilor. Eşti atent? 

— Sigur. 

— Ca ţară, Sudanul este în esenţă o născocire a unui 
cartograf colonial. În sud e Africa adevărată, cu câmpii 
înverzite, ţiţei şi creştini animişti. În nord seamănă cu 
Arabia, acolo e mult nisip şi o mână de extremişti 
musulmani care vor să impună Shari'a. Ştii ce-i asta? 

— Oarecum, afirmă Justin care, altădată, a scris lucrări 
pe această temă. 

— Urmarea e că există toate condiţiile pentru o foamete 
permanentă. Ceea ce nu face seceta, reuşesc să facă 
războaiele civile şi viceversa. Dar guvernul legal se află 
încă la Khartoum. În ultimă instanţă, indiferent de 
înțelegerile pe care Naţiunile Unite reuşesc să pună la 
punct în sud, tot trebuie să facă plecăciuni şi în faţa celor 
de la Khartoum. Aşadar, cam asta e situaţia aici, domnule 
Atkinson, există un pact, fără precedent, între cele trei 
părţi: Naţiunile Unite, băieţii din Khartoum şi rebelii snopiţi 
în bătaie. Înţelegi cum vine treaba? 

— Tu mergi la Tabăra 7! îi răcneşte în ureche Jamie, fata 
din Zimbabwe, ghemuindu-se prietenoasă alături de el. 

Fata poartă pantaloni cenuşii şi o caschetă de safari, şi-şi 
ţine palmele făcute căuş la gură pentru a i se adresa mai 
direct. 

Justin dă afirmativ din cap. 

— Acum tocmai Tabăra 7 e între focuri! O prietenă de-a 
mea a nimerit acolo într-o situaţie de alertă de grad patru 
acum câteva săptămâni! A trebuit să meargă pe jos 


17 Legea Islamului (n. tr.). 


unsprezece ore prin mlaştini, apoi să mai aştepte şase ore 
fără pantaloni pe ea până a venit un avion s-o recupereze! 

— Ce s-a întâmplat cu pantalonii ei? o întreabă Justin 
tipând la fel ca ea. 

— Trebuie să ţi-i scoţi. Şi băieţii, şi fetele. Din cauza 
iritaţiilor. Cum să te mişti cu pantalonii uzi şi încinşi?! E 
insuportabil! Tace o clipă, apoi duce din nou o palmă spre 
urechea lui. Când auzi vitele fugind din sat, e clar: ia-o la 
goană! Când după ele apar şi femeile - fugi cât poţi de 
repede. Ştiu un băiat care a trebuit odată să fugă 
paisprezece ore fără să bea o gură de apă. A slăbit vreo 
patru kilograme. Îl urmărea Carabino. 

— Carabino? 

— Da. Carabino a fost un tip de treabă până s-a înhăitat 
cu cei din nord. Acum s-a spăşit şi se întoarce la noi. Toată 
lumea e mulţumită. Nu-l întreabă nimeni unde-a fost. Vii 
pentru prima oară aici? 

Un alt semn din cap. 

— Ascultă. Statistic vorbind, cu documente, n-ar trebui să 
păţeşti nimic. Nu-ţi face griji. Plus că Brandt e un tip 
grozav. 

— Cine-i Brandt? 

— Supraveghetorul de la Tabăra 7. E un băiat 
extraordinar. Toată lumea ţine la el. Dar e nebun de legat şi 
foarte religios. 

— De unde e? 

Ea ridică din umeri. 

— Spune că e o corcitură eşuată acolo, la fel ca şi noi 
ceilalţi. Aici nimeni nu are trecut. Practic, asta-i regulă. 

— De când e acolo? răcneşte Justin şi trebuie să-şi repete 
spusele. 

— De şase luni, bănuiesc! Şase luni pe teren, fără 
întrerupere, înseamnă o viaţă, crede-mă! Nu vrea să vină la 
Loki nici măcar pentru câteva zile să se odihnească sau să 
se relaxeze! încheie ea dezamăgită şi se prăbuşeşte înapoi 
între cutii, epuizată. 


Justin îşi desface centura şi se apropie de fereastră. 
„Aceasta e călătoria pe care ai făcut-o. Şi tu ai ascultat 
aceeaşi lecţie. Tot asta ai văzut. Dedesubt se întindeau 
mlaştinile ca de smarald ale Nilului, acoperite de aburul ce 
se ridica din cauza arşiţei, străpunse ici-colo de porţiuni de 
apă cu forme ca ale jocurilor de puzzle. Pe porțiunile mai 
înalte de teren, arătând ca nişte cuburi, se văd adăposturi, 
pline de animale.” 

— Triburile nu spun niciodată câte vite au! îi ţipă Jamie în 
ureche, apărând lângă umărul lui. Treaba supraveghetorilor 
e să afle asta! Caprele şi oile stau în centrul ţarcului, vacile, 
afară, cu viţeii lângă ele! Câinii intră o dată cu vacile! 
Noaptea ard baliga de vacă în căsuţele lor! Alungă 
animalele de pradă, încălzesc vacile şi ei se aleg cu o tuse 
cumplită! Uneori bagă femeile şi copiii tot acolo! În Sudan, 
fetele sunt bine hrănite! Dacă sunt grase, se obţine un preţ 
mai mare la căsătorie! 

Se bate pe burtă şi rânjeşte. 

— Un bărbat poate avea atâtea soţii câte îşi poate 
permite. Au şi un dans al lor. Serios, adaugă ea exclamativ 
şi-şi duce mâna la gură când izbucneşte în râs. 

— Şi tu eşti supraveghetor? 

— Adjunct! 

— Cum ai primit slujba? 

— M-am dus la clubul de noapte potrivit din Nairobi! Vrei 
să-ţi spun o ghicitoare? 

— Sigur. 

— Noi paraşutăm cereale, corect? 

— Da. 

— Din cauza războiului dintre nord şi sud, da? 

— Continuă. 

— O mare parte a cerealelor pe care o paraşutăm 
provine din Sudanul de Nord. Adică ceea ce nu realizăm din 
surplusul obţinut de fermierii americani. Să facem calculul. 
Cerealele de la Khartoum se cumpără cu banii organizaţiilor 
de ajutorare. Cei din Khartoum folosesc banii ca să 
cumpere arme pentru războiul împotriva sudului. Avioanele 


care aduc cerealele la Loki folosesc acelaşi aeroport de pe 
care decolează şi bombardierele nordului pentru a distruge 
satele din Sudanul de Sud. 

— Şi care-i ghicitoarea? 

— De ce finanţează naţiunile unite bombardarea 
Sudanului de Sud şi, în acelaşi timp, hrăneşte victimele? 

— Mă dau bătut. 

— Te întorci la Loki după aceea? 

Justin clatină din cap. 

— Păcat, zice ea şi-i face cu ochiul. 

Jamie se întoarce la locul ei dintre cutiile cu ulei de soia. 
Justin rămâne la fereastră, urmărind cum, peste apa 
sclipitoare a mlaştinilor, goneşte umbra punctată de auriu 
lăsată de avion. Nu există orizont. Până la un anumit punct, 
culorile solului se topesc în ceaţă, nuanţând fereastra în 
tonuri de mov tot mai intense. „Am putea zbura toată viaţa, 
îi spune el Tessei, şi tot n-am ajunge vreodată la marginea 
pământului.” Fără niciun semn prevestitor, aparatul începe 
să coboare lin. Mlaştina devine cafenie, solul se înalţă 
deasupra nivelului apei. Când umbra avionului şterge 
razant copacii izolaţi, aceştia seamănă cu nişte conopide 
verzi. La manşă a trecut Edsard. Căpitanul McKenzie 
examinează o broşură ce prezintă articole de camping. Se 
răsuceşte şi-i face lui Justin un semn cu degetul mare în 
sus: totul e în regulă. Justin revine la fotoliul lui, îşi prinde 
centura şi aruncă o privire la ceas. Zboară de trei ore. 
Edsard înclină brusc avionul pe o aripă. Cutiile cu hârtie 
igienică, sprayurile contra muştelor şi ciocolata ţâşnesc de- 
a lungul punţii şi se izbesc cu un zgomot surd de podiumul 
mai ridicat al carlingii, aproape de picioarele lui Justin. 
Dincolo de vârful aripii apare un pâlc de colibe cu acoperiş 
din stuf. Din casca lui Justin se revarsă un adevărat vacarm 
ce-i aminteşte de o bandă cu muzica clasică derulată cu 
viteză mai mare. Din toată cacofonia aceea se 
concentrează asupra unei voci răguşite, cu accent german, 
care dă detalii privind starea solului. Avionul începe să 
vibreze nestăpânit. Ridicându-se din hamul centurii, Justin 


priveşte prin parbrizul carlingii şi vede o fâşie de pământ 
roşiatic ce traversează un câmp verde. Saci albi aşezaţi în 
linie dreaptă servesc drept ghidaje de marcare. Alţii sunt 
împrăştiaţi într-un colţ al câmpului. Avionul se redresează, 
iar razele soarelui îl lovesc pe Justin în ceafă ca un duş 
făcut cu apă fierbinte. Se aşază brusc. Vocea cu tonuri 
teutone capătă forţă şi claritate. 

— Coboară aici, Edsard, ce faci? Ţi-am pregătit pentru 
prânz un ghiveci cu carne de capră. E şi vântură-lume acela 
de McKenzie? 

Edsard nu se lasă uşor convins. 

— Ce-i cu sacii aceia din colţ, Brandt? A mai făcut cineva 
o paraşutare recent? Împărţim spaţiul cu alt avion? 

— Aia sunt goi, Edsard. Lasă sacii şi coboară, m-auzi? L-ai 
adus pe ziaristul ăla important? 

— E-aici, Brandt, îi răspunde de astă dată McKenzie, 
laconic. 

— Pe cine-ai mai adus? 

— Pe mine! urlă Jamie bine dispusă, acoperind restul 
zgomotelor. 

— Un ziarist, o nimfomană, şase delegaţi care revin, 
rosteşte McKenzie la fel de stăpânit ca mai devreme. 

— Cum e omul? Şmecherul, adică. 

— Aştept să-mi spui tu, spune McKenzie. 

Din carlingă se aud hohote de râs cărora li se adaugă 
cele ale străinului nevăzut de la sol. 

— De ce-i aşa agitat? întreabă Justin. 

— Toţi sunt aşa. Domnule Atkinson, când aterizăm, vă 
rog să rămâneţi lângă mine. Protocolul cere ca eu să vă 
prezint Comisarului înainte de a-i cunoaşte pe alţii. 

Terenul de aterizare este un teren de tenis acoperit cu 
pământ lutos, parţial cotropit de vegetaţie. Dintr-o postaţă 
de pădure apar câini şi săteni, care se îndreaptă spre teren. 
Colibele au acoperişul conic, din stuf. Edsard face o rotaţie 
la mică altitudine, în timp ce McKenzie inspectează 
tufişurile aflate de o parte şi de alta. 

— Fără surprize? întreabă Edsard. 


— Fără, confirmă McKenzie. 

Avionul se înclină pe o aripă, se redresează şi ţâşneşte 
înainte. Roţile ating pista cu viteza unei rachete. Aripile 
sunt învăluite în nori de praf roşu-sângeriu. Avionul se 
abate de la drumul drept, puţin spre stânga, apoi şi mai 
mult spre stânga, iar marfa face ancorajele să geamă. 
Motoarele urlă ascuţit, aparatul tremură, hârâie, scrâşneşte 
şi se opreşte brusc. Motoarele au tăcut. Praful se aşază 
încet. Au sosit. Justin priveşte concentrat prin praful subţiat 
către cei ce se apropie: o delegaţie de demnitari africani, 
nişte copii şi câteva femei albe purtând pantaloni, cu părul 
lung şi neîngrijit şi încheieturile încărcate de brățări. În 
mijlocul lor, umflat, delicat şi neîndoielnic maiestuos, 
purtând o pălărie din fetru moale şi cu borurile uşor 
ridicate!$, costum kaki cu pantaloni scurţi şi pantofi din 
piele întoarsă scâlciaţi, păşeşte zâmbitor Markus Lorbeer 
căruia îi lipseşte stetoscopul. 


XX xk 


Femeile sudaneze coboară din avion şi se alătură unui 
grup de conaţionale care cântă. Jamie îşi strânge în braţe 
cunoştinţele cu exclamaţii zgomotoase de bucurie şi 
uimire, apoi îl îmbrăţişează şi pe Lorbeer, îl mângâie pe 
faţă şi-l trage de pălărie, netezindu-i părul, în timp ce el 
continuă să surâdă larg şi chicoteşte ca un băieţel ce-şi 
sărbătoreşte ziua de naştere. Hamalii tribului Dinka dau 
fuga în partea din spate a fuselajului şi descarcă bunurile 
urmând ordinele lui Edsard. Justin rămâne însă pe fotoliu 
până când McKenzie îi face semn să coboare treptele şi-l 
conduce departe de manifestările de bucurie, de cealaltă 
parte a pistei improvizate, pe o moviliţă de pământ unde 
un grup mic de bătrâni purtând pantaloni negri şi cămăşi 
albe stau pe scaune de bucătărie aşezate în semicerc la 


18 În original: Homburg, pălărie produsă în Prusia, a cărei modă a fost 
introdusă în Marea Britanie de regele Edward al VIl-lea, care a domnit 
între anii 1901 - 1910 (n. tr.). 


umbra unui copac. În mijlocul acestora se află Arthur, 
Comisarul, un bărbat încărunţit şi stafidit, cu un chip parcă 
cioplit şi cu ochi sfredelitori şi inteligenţi. Poartă o şapcă de 
base-ball roşie, pe care cuvântul „Paris” e brodat cu fir 
auriu. 

— Prin urmare, sunteţi un om al condeiului, domnule 
Atkinson, spune Arthur, într-o engleză arhaică şi 
impecabilă, după ce McKenzie face prezentările. 

— Întocmai, domnule. 

— Ce ziar sau publicaţie, dacă mi se iartă îndrăzneala, 
are norocul să beneficieze de serviciile dumneavoastră? 

— Telegraph din Londra 

— Sunday Telegraph? 

— Mai mult Daily Telegraph. 

— Ambele sunt ziare de calitate deosebită, afirmă Arthur. 

— Arthur a fost sergent în Forţele Defensive Sudaneze în 
perioada mandatului britanic, îi explică McKenzie. 

— Spuneti-mi, domnule... Greşesc afirmând că vă aflaţi 
aici ca să găsiţi hrana spirituală? 

— Pentru mine şi pentru cititorii noştri, sper, răspunde 
Justin, cu glas onctuos şi diplomatic, în timp ce, cu coada 
ochiului, îl vede pe Lorbeer înconjurat de propria delegaţie 
traversând pista. 

— Atunci, domnule, v-aş ruga să hrăniţi şi spiritul 
poporului meu trimiţându-ne cărţi englezeşti. Autorii noştri 
preferaţi sunt marii povestitori ai secolului nouăsprezece. 
Sper ca ziarul dumneavoastră să analizeze posibilitatea 
finanţării unei astfel de acţiuni. 

— Voi face această propunere conducerii noastre, 
desigur, spune Justin. Privind uşor peste umăr, vede că 
Lorbeer şi grupul lui se apropie 

— Sunteţi bine venit, domnule! Cât timp ne vom bucura 
de distinsa dumneavoastră companie? 

McKenzie răspunde în numele lui Justin. Ceva mai jos, 
Lorbeer şi oamenii lui s-au oprit la poalele dâmbului şi 
aşteaptă ca McKenzie şi Justin să coboare. 

— Până mâine la ora asta, Arthur, precizează McKenzie. 


— Dar nu mai mult, vă rog, spune Arthur aruncând o 
privire în jur, spre curtenii lui. Domnule Atkinson, să nu ne 
uitaţi după ce plecaţi de aici. Aşteptăm cărţile pe care ni le- 
aţi promis. 

— Ce zi înăbuşitoare, remarcă McKenzie, în timp ce 
coboară de pe movilă. Cred că sunt patruzeci şi două de 
grade şi se încinge. Cu toate acestea, pentru tine asta e 
grădina raiului. Mâine la aceeaşi oră, bine? Salut, Brandt! 
Uite-ţi omul! 


XX xk 


Justin nu s-a aşteptat la o simplitate într-o măsură atât 
de impresionantă. Ochii mici şi vii care au refuzat să-l vadă 
în Spitalul Uhuru radiază acum o încântare spontană. 
Chipul de copil, opărit de soarele de aici, e tot numai 
zâmbet. Glasul gutural care făcea ca bolboroselile lui 
agitate să vibreze grinzile de lemn din rezerva Tessei este 
vibrant şi atrăgător. Cei doi îşi strâng mâinile - Justin i-a 
întins mâna, pe care celălalt i-a prins-o între palme - în 
timp ce Lorbeer vorbeşte. Strângerea aceasta de mână e 
prietenoasă şi plină de încredere reciprocă. 

— V-au făcut o prezentare generală la Loki, domnule 
Atkinson, sau mi-au lăsat mie toată povara? 

— Regret, dar nu am avut prea mult timp la dispoziţie 
pentru astfel de prezentări, îi răspunde Justin, zâmbind şi 
el. 

— De ce-or fi ziariştii mereu grăbiţi, domnule Atkinson? 
se plânge Lorbeer amuzat, eliberându-i mâna lui Justin doar 
ca să-l bată amical pe umăr şi îl conduce înapoi spre pista 
improvizată. Se schimbă adevărul atât de repede în 
vremurile astea? Tata obişnuia să spună: „Dacă ceva e 
adevărat, atunci acest ceva dăinuie”. 

— Mi-aş dori să-i fi spus asta şi editorului meu, zice 
Justin. 


— Dar poate că editorul dumneavoastră nu crede în 
eternitate, îl previne Lorbeer, răsucindu-se cu faţa către 
Justin şi ridicând un deget în dreptul feţei. 

— Probabil că nu, admite Justin. 

— Dar dumneavoastră? 

Ochii de clovn sunt rotunzi. Seamănă cu un preot. Mintea 
lui are un moment de paralizie. „Cum de mă prefac? Acesta 
e Markus Lorbeer, trădătorul tău.” 

— Cred că voi mai avea de trăit mult şi bine până să 
răspund la întrebarea asta, făcu el nedumerit, ceea ce îl 
face pe Lorbeer să scoată un hohot sincer de râs. 

— Dar nu prea mult, domnule! Altfel vine eternitatea şi 
te ia pe sus! Ai mai văzut o paraşutare de alimente? 

Lorbeer îşi coboară glasul brusc şi-l prinde pe Justin de 
braţ. 

— Nu, din păcate... 

— Atunci o să-ţi arăt eu una, domnule. lar apoi vei crede 
în eternitate, te asigur. Facem câte patru pe zi şi, de fiecare 
dată, am impresia că trăiesc un miracol. 

— Eşti foarte amabil. 

Lorbeer se pregăteşte să-i servească un discurs de-a 
gata. Diplomatul din Justin, sofistul înnăscut, simte 
momentul. 

— Încercăm să fim eficienţi, domnule Atkinson. Încercăm 
să asigurăm alimente celor flămânzi. Poate le dăm chiar 
prea mult. Când beneficiarii mor de foame, nu văd în asta o 
crimă. S-ar putea să ne mintă puţin, în privinţa numărul de 
oameni din satele lor, a celor care sunt pe moarte. S-ar 
putea să-i facem milionari pe unii care se ocupă de piaţa 
neagră din Aweil. Mare păcat, după părerea mea. Bine? 

— Bine. 

Jamie a apărut alături de Lorbeer, însoţită de un grup de 
femei africane care au în mână nişte blocnotesuri. 

— S-ar putea ca tarabagiii să nu ne iubească prea tare 
pentru că le stricăm negoţul. Probabil că sărmanii vraci şi 
vrăjitori se plâng că din cauza medicamentelor noastre 


rămân fără obiectul muncii. Poate că prin paraşutările de 
alimente creăm dependenţă. Nu-i aşa? 

— Da. 

Un zâmbet uriaş respinse toate aceste imperfecţiuni. 

— Ascultă, domnule, Atkinson. Spune-le cititorilor tăi! 
Comunică-le umflaţilor de la O.N.U. - de la Geneva şi 
Nairobi! De fiecare dată când staţia mea de distribuţie 
asigură o înghiţitură de mâncare unui copil înfometat, 
consider că mi-am făcut datoria. In noaptea respectivă 
dorm ca în sânul lui Avraam. Mi-am câştigat dreptul la 
viaţă. O să le spui? 

— O să încerc. 

— Care ţi-e celălalt nume? 

— Peter. 

— Branat. 

Işi strâng mâinile, ceva mai lung de data asta. 

— Poţi cere orice, bine, Peter? N-am secrete faţă de 
Dumnezeu. Vrei să mă întrebi ceva anume? 

— Incă nu. Poate mai târziu, după ce reuşesc să pricep 
cum stau lucrurile pe aici. 

— Foarte bine. la-o încet! Ce-i adevărat e etern, de 
acord? 

— De acord. 


x k xk 


E ora rugăciunii. 

Ora Sfintei Cuminecături. 

Miracolul. 

Sau clipa când împărţi ostia cu întreaga omenire. 

Cel puţin aşa susţine Lorbeer, iar Justin se preface a scrie 
asta în carneţel, într-un efort zadarnic de a nu se molipsi de 
agresiva bună dispoziţie a ghidului său. Este timpul să vadă 
„Misterul omeniei îndreptând efectele răului comis de om”, 
care este încă una dintre stupefiantele expresii exemplare 
ale lui Lorbeer, rostită în vreme ce ochii lui mici şi rotunzi 
stau aţintiţi cu devoțiune spre cerul arzător, iar zâmbetul 


larg cheamă binecuvântarea Domnului. Justin simte umărul 
vânzătorului soţiei sale împungându-l cu afecţiune pe al 
său. Scena atrage un şir de spectatori. Jamie din Zimbabwe 
şi Arthur, Comisarul, însoţit de curtenii lui, sunt cei mai 
apropiaţi. Câinii, grupurile de membri ai tribului îmbrăcaţi 
în robe roşii, precum şi o liotă de copii în pielea goală, cu 
capetele plecate, se adună pe marginea aerodromului. 

— Peter, azi am hrănit patru sute şaisprezece familii. 
Comisarului îi dau cinci la sută din tot ce paraşutăm. Asta e 
neoficial. Eşti un tip de treabă, de aceea am încredere să-ţi 
spun asta. Dacă îi dai crezare Comisarului, ai crede că 
Sudanul are o populaţie de o sută de milioane de suflete. 
Mai avem o belea, zvonurile. Ajunge să spună cineva că a 
văzut un călăreț cu puşcă şi zece mii de oameni o rup la 
goană ca demenţii, abandonându-şi recoltele şi satele. 

Se întrerupe brusc. Alături de el, Jamie întinde un braţ 
spre cer, în timp ce mâna ei liberă o găseşte pe aceea a lui 
Lorbeer şi i-o strânge. Zgomotul a fost auzit şi de Comisar 
şi suita lui şi, drept răspuns, îşi înalţă capetele, stau cu 
ochii pe jumătate deschişi şi cu buzele întinse într-un 
zâmbet  încordat, dar senin. Justin percepe uruitul 
îndepărtat al unui motor şi distinge un punct întunecat pe 
cerul de culoarea oţelului. Treptat, punctul se transformă 
într-un alt aparat Buffalo ca acela cu care a zburat până 
aici, alb şi solitar precum cavaleria Domnului, trecând, cu 
luminile de poziţie sclipind, la câteva degete peste vârfurile 
copacilor, apoi oscilând în căutarea aliniamentului şi a 
înălţimii. Apoi dispare, parcă fără urmă. Dar turma lui 
Lorbeer nu-şi pierde speranţa. Oamenii rămân cu capetele 
ridicate, dorindu-i întoarcerea. lar avionul chiar se întoarce, 
la altitudine mai mică, fără să oscileze şi cu o ţinută de zbor 
mai sigură. Justin simte un nod în gât şi lacrimile pornesc 
să-i curgă din ochi în clipa în care prima ploaie de saci cu 
alimente, ca un şir de fulgi de săpun, apar din coada 
avionului. La început plutesc jucăuş, apoi capătă viteză şi 
se izbesc de zona de paraşutare cu un răpăit ca de 


mitralieră. Apoi avionul descrie un cerc pentru a repeta 
manevra. 

— Vezi, domnule? şopteşte Lorbeer. Şi el are lacrimi în 
ochi. 

„Oare plânge de patru ori pe zi? Sau numai când are 
spectatori'?” 

— Am văzut, confirmă Justin. 

„După cum ai văzut şi tu, apoi, la fel ca mine, ai devenit 
instantaneu membru al bisericii lui.” 

— Ascultă, domnule. Avem nevoie de mai multe piste de 
aterizare. Să prinzi asta în articol. Mai multe piste şi mai 
aproape de sate. Drumul până la cele existente e prea 
lung, prea primejdios. Femeile sunt violate, unora le-a fost 
tăiat gâtul... Cât lipsesc de-acasă, le sunt răpiți copiii. lar 
când ajung la locul paraşutării, constată că s-au înşelat. Nu 
era ziua de distribuţie pentru satul lor. Şi-atunci se-ntorc în 
sat într-o nedumerire totală. Se moare pe capete din cauza 
haosului. La fel şi copiii... O să scrii asta? 

— Voi încerca. 

— Cei de la Loki spun că, dacă ar exista mai multe piste, 
s-ar putea monitoriza mai bine. Bine, zic eu, o să avem o 
monitorizare mai bună. Dar ei zic: „Unde-s banii?” lar eu le 
răspund: „Cheltuiţi-i întâi, şi-i găsiţi voi după aceea!” Ce 
naiba? 

O altfel de linişte se lasă deasupra pistei. Tăcere 
încărcată de teamă. Nu cumva tâlharii pândesc în pădure, 
aşteptând să fure darul venit de la Dumnezeu şi să fugă cu 
el? Lorbeer îl apucă din nou de antebraţ pe Justin: 

— Domnule, aici n-avem arme, explică el, drept răspuns 
la întrebarea nerostită ce încolţise în mintea lui Justin. În 
sate avem automate Armalite şi Kalaşnikov. Arthur le 
cumpără din procentul lui de cinci la sută şi le dă oamenilor 
lui. Dar aici, la staţia de alimente, n-avem decât un radio şi 
rugăciunile. 

Momentul de criză pare să fi trecut. Primii hamali 
avansează temători pe pistă pentru a stivui sacii. Cu 
carnetele în mână, Jamie şi alte asistente ocupă poziţii 


printre ei, câte una pentru fiecare stivă. Unii saci au plesnit. 
Zeloase, femeile adună cu mătura grâul împrăştiat. Lorbeer 
îl strânge de braţ pe Justin, pe care îl iniţiază în „cultura 
sacului cu alimente”. „După ce Dumnezeu a inventat 
paraşutarea alimentelor”, zice el râzând copios, „tot El a 
inventat şi sacul pentru alimente. Sparţi sau întregi, aceşti 
saci albi din fibre sintetice ce poartă inițialele Programului 
Mondial de Alimentaţie sunt o marfă esenţială în Sudanul 
de Sud ca şi alimentele pe care le conţin.” 

— Vezi copertina aceea? Vezi mocasinii individului de 
acolo? Vezi eşarfa de pe cap? Serios, domnule, dacă mă voi 
căsători vreodată, o să-mi îmbrac mireasa în material dintr- 
acela din care se fac sacii pentru alimente! 

Aflată în partea cealaltă, Jamie izbucneşte într-un hohot 
de râs. | se alătură şi cei care stau în linie cu ea. Râsetele 
continuă la fel de animat chiar şi când din diferite puncte 
ale lizierei pădurii de pe cealaltă parte a pistei de aterizare 
apar trei coloane de femei. Sunt înalte ca toţi membrii 
tribului Dinka - doi metri nu reprezintă o excepţie. Au 
mersul maiestuos, tipic african, care este visul imposibil de 
realizat al oricărui model care urcă pe podiumul de 
prezentare a modei. Majoritatea au sânii dezgoliţi, altele 
poartă rochii din bumbac de culoare arămie strânse 
exclusiv în dreptul pieptului. Privirile lor impasibile sunt 
aţintite asupra sacilor din faţă. Vorbesc încet şi discret între 
ele. Fiecare coloană are propria destinaţie. Fiecare 
asistentă îşi cunoaşte clienţii. Justin furişează o privire către 
Lorbeer când, una câte una, femeile îşi spun numele, apucă 
un sac de gât, îl ridică în aer şi-l aşază cu pricepere pe cap. 
Tot acum constată că ochii lui Lorbeer degajă un scepticism 
tragic, de parcă el ar fi vinovat de necazurile femeilor, şi nu 
ar fi salvatorul lor. 

— Ai păţit ceva? îl întreabă Justin. 

— Femeile, ele sunt singura speranţă a Africii, domnule, 
răspunde Lorbeer, încă în şoaptă, continuând să le 
privească. 


„O vede pe Wanza printre ele? Şi pe toate celelalte ca 
ea?” Ochii lui mici, decoloraţi, au o căutătură vinovată pe 
sub borurile pălăriei ce-i umbreau faţa. 

— Să scrii şi asta, domnule. Numai femeilor le dăm 
hrană. Bărbaţii, pfui! nu-s în stare nici să treacă drumul. 
Nu, dom'le. Ei sunt în stare să vândă mâncarea la piaţă. Îşi 
pun femeile să facă băuturi tari din grâne. Cumpără ţigări, 
arme, fete. Bărbaţii sunt nişte neisprăviţi. Femeile înalţă 
case, bărbaţii fac războaiele. În întreaga Africă se duce un 
mare război între sexe, domnule. Doar femeile fac lucrarea 
Domnului pe-aici. Să-ţi notezi şi asta! 

Justin scrie cu supunere ce i se spune. Inutil, de altfel, 
fiindcă zilnic a auzit acelaşi lucru de la Tessa. În tăcere, 
femeile dispar tot în şir printre copaci. Cu un aer spăşit, 
câinii ling grânele uitate pe jos. 


XX xk 


Jamie şi celelalte asistente s-au împrăştiat. Ridicându-se 
în picioare, rezemat în toiagul lung şi cu pălăria lui cenuşie, 
Lorbeer capătă o autoritate aproape sacerdotală. 
Traversează pista de aterizare, conducându-l pe Justin 
departe de cătunul alcătuit din câteva colibe, către 
marginea unui desiş. Vreo zece copii se întrec între ei în a 
se ţine pe urmele lui Lorbeer. Îl trag de mână. Fiecare îl 
apucă de câte un deget, legănându-se, scoțând urlete 
puternice, ciocnindu-şi picioarele în aer ca nişte spiriduşi. 

— Puştii ăştia îşi închipuie că sunt lei, se destăinuieşte 
Lorbeer cu indulgență, în vreme ce aceştia trag de el şi 
răcnesc. Duminica trecută am avut ore în cadrul Şcolii 
Biblice şi au aflat că leii l-au înghiţit pe Daniel atât de 
repede, încât Dumnezeu nu a mai avut cum să-l salveze. 
Aşa scrie în Biblie! Le-am spus copiilor: 

„Nu, nu, trebuie să-l lăsaţi pe Dumnezeu să-l salveze pe 
Daniel!” Dar ei spun că leii sunt mult prea flămânzi ca să 
aştepte. „Întâi să-l mănânce pe Daniel, iar după aceea 


Dumnezeu poate să facă minunea!” Ei spun altfel, leii aceia 
sunt morţi de foame. 

Se apropie de un şir de şoproane de formă rectangulară 
aşezate la capătul pistei de aterizare. Fiecare e înconjurat 
de o îngrăditură care aduce a ocol. Fiecare asemenea ocol 
este un Hades miniatural al bolnavilor incurabili, stafidiţi, 
infirmi şi deshidrataţi. Femei cocârjate ghemuite, într-o 
suferinţă mută, stoică. Copii invadaţi de muşte, prea 
bolnavi ca să mai şi plângă. Bătrâni aproape comatoşi din 
cauza vărsăturilor şi diareei. Personal medical şi doctori 
epuizați de atâtea lupte, care fac tot ce pot să-i liniştească 
pentru a-i aşeza într-o oarecare ordine. Fete agitate care 
stau la o coadă lungă, şoptind şi chicotind una către alta. 
Adolescenţi prinşi într-o încleştare disperată, pe care un 
bătrân îi plesneşte cu un baston pentru a-i despărţi. 


XX xk 


Urmaţi la oarecare distanţă de Arthur şi de anturajul lui, 
Lorbeer şi Justin au ajuns la un dispensar cu acoperişul 
înclinat, ce seamănă cu un pavilion de crichet. Croindu-şi 
drum cu delicateţe printre pacienţii care vociferează 
agitaţi, Lorbeer îl conduce pe Justin spre un grilaj din oţel 
păzit de doi africani robuşti, ce poarta tricouri pe care scrie 
Medecins sans Frontieres. Grilajul este deschis, Lorbeer 
intră repede, îşi scoate pălăria şi-l trage pe Justin după el. 
Aflaţi la un pupitru din lemn, o femeie albă - o asistenta 
medicală - şi trei alte femei care o ajută, amestecă şi 
cântăresc medicamente. Atmosfera dinăuntru sugerează o 
grabă permanentă, dar stăpânită. Femeia ridică privirea, îl 
vede pe Lorbeer intrând şi zâmbeşte încântată. 

— Salut, Brandt. Cine-i frumosul tău prieten? îl întreabă 
ea cu un accent scoţian, sprinten. 

— Helen, el e Peter. E ziaristul care va povesti lumii 
întregi că sunteţi o adunătură de gură-cască şi de leneşi. 

— Bună, Peter. 

— Bună. 


— Helen e asistentă, din Glasgow. 

Pe rafturi, cutiile multicolore din carton şi recipientele din 
sticlă sunt stivuite până la tavan. Justin le măsoară cu 
privirea, afectând o curiozitate moderată, căutând din ochi 
bine cunoscuta cutie în roşu şi negru cu semnul celor trei 
albine aurii şi fericite, dar fără să remarce vreuna. Lorbeer 
s-a postat în faţa stivei de medicamente, asumându-și iar 
rolul de conferenţiar. Asistenta şi ajutoarele ei îşi zâmbesc 
una alteia cu subinţeles. „lar începe.” Lorbeer ia în mână 
un borcan de dimensiuni industriale ce conţine pastile de 
culoare verde. 

— Peter, rosteşte el cu aer grav. Acum îţi prezint cealaltă 
linie de ajutorare a Africii. 

„Oare, spune asta în fiecare zi? Fiecărui vizitator? Acesta 
e actul lui zilnic de penitenţă? l-a vorbit la fel şi Tessei?” 

— În Africa se găsesc optzeci la sută din bolnavii de SIDA 
din lume, Peter. Aceasta fiind o statistică aproximativă. Trei 
sferturi dintre ei nu beneficiază de tratament. Pentru asta 
trebuie să le mulţumim companiilor producătoare şi 
slugoilor de la Departamentul de Stat al S.U.A., care 
ameninţă cu sancţiuni orice ţară care îndrăzneşte să 
producă versiunea proprie şi ieftină a medicamentelor care 
au patent american. Înţelegi? Ai notat asta? 

Justin dă din cap pentru a-l asigura că a făcut-o. „Dă-i 
înainte!” 

— Pastilele din recipientul acesta costă douăzeci de 
dolari bucata la Nairobi, şase la New York, optsprezece la 
Manila. India are să producă foarte curând versiunea 
generică şi aceeaşi pastilă va costa şaizeci de cenți. Să nu- 
mi spui mie de costurile de cercetare şi elaborare. Băieţii 
din industria farmaceutică le-au recuperat de-acum zece 
ani şi, în primul rând, o mulţime de bani provin de la 
guverne, aşa că ceea ce spun ei e o prostie. Avem de-a 
face cu un monopol imoral care costă zilnic multe vieţi. 
Clar? 


Lorbeer îşi cunoaşte exponatele atât de bine încât nu are 
nevoie să le caute. Repune borcanul la loc pe raft şi înşfacă 
o cutie mare, de culoare neagră. 

— Ticăloşii ăştia comercializează acelaşi compus de 
treizeci de ani. Pentru ce e? Pentru malarie? Ştii de ce are 
vârsta asta, Peter? S-ar putea ca la New York să se 
înregistreze câteva cazuri de malarie într-o bună zi, şi să 
vezi atunci dacă nu vor găsi leacul foarte repede! 

Mâinile, la fel ca şi vocea, îi tremură de indignare sinceră. 

— Acest producător generos şi filantrop din New Jersey a 
donat produsul pentru naţiunile sărace şi flămânde ale 
lumii. Bine? Companiile astea trebuie iubite. Dacă nu, se 
sperie şi devin nişte scârbe. 

„Şi periculoase”, gândeşte Justin, dar nu cu voce tare. 

— De ce ne-au donat medicamentul? Să-ţi spun? Fiindcă 
au produs altul mai bun. E inutil să-l mai ţină în stoc pe cel 
vechi. Aşa că-l dau Africii pe cel vechi, care şi-aşa mai are o 
perioadă de valabilitate de doar şase luni şi se şi aleg cu o 
scutire de taxe de şaizeci de milioane de dolari pentru 
generozitate. Plus că economisesc alte câteva milioane, cât 
costă depozitarea, la care se adaugă cheltuielile pentru 
distrugerea medicamentelor vechi pe care nu le pot vinde. 
Plus că fiecare o să zică: „la uitaţi-vă la ei ce buni sunt!” 
Chiar şi acţionarii spun asta. 

întoarce cutia cu susul în jos şi se uită dispreţuitor la 
inscripţionarea de pe fund: 

— Transportul acesta a stat trei luni într-o magazie a 
vămii din Nairobi, timp în care vameşii au aşteptat şpaga. 
Acum câţiva ani aceeaşi companie a trimis în Africa balsam 
pentru păr, medicamente pentru abandonarea fumatului şi 
contra obezității şi, pentru un asemenea act filantropic, s-a 
ales cu o scutire de taxe de multe milioane de dolari. Pe 
ticăloşii ăştia nu-i interesează decât profitul, care să fie cât 
mai gras, acesta e adevărul. 

Însă arşiţa mâniei lui îndreptăţite este păstrată chiar 
pentru stăpânii lui, „golanii ăia leneşii din organizaţiile de 


ajutorare de la Geneva, care se ploconesc întotdeauna 
până la pământ în faţa concernelor farmaceutice”. 

— Tipii ăia care cred că fac lucruri umanitare! strigă el 
vehement, stârnind alte zâmbete discrete din partea 
femeilor, reînviind fără să-şi dea seama cuvântul detestat 
de Tessa. Ei, cu slujbele lor sigure şi salariile scutite de 
impozite, cu pensiile, automobilele luxoase şi cu şcolile 
internaţionale pentru copiii lor! Care călătoresc tot timpul, 
ca să nu cheltuiască din propriul buzunar... Parcă-i văd, 
dom'le... În restaurante elegante din Elveţia, luând prânzuri 
şi cine cu drăguţii ăia de trimişi de la marile concerne ca să 
facă trafic de influenţă. De ce să se vâre singuri în belea 
pentru umanitate? Are Geneva câteva miliarde de dolari cu 
care nu ştie ce să facă şi trebuie să-i ardă? Gata! Să-i dăm 
marilor concerne ca să fericim America! 

În liniştea care urmează acestei izbucniri, Justin 
îndrăzneşte să-i adreseze o întrebare: 

— În ce calitate ai asistat la asemenea lucruri, Brandt? 

Toţi îşi înalţă capetele. În afară de Justin. Lucru vădit, 
nimănui nu i-a trecut prin minte până acum să-l ia la 
întrebări pe profet chiar pe teritoriul lui. Ochii mici şi rotunzi 
ai lui Lorbeer se fac mari. Pe fruntea înfierbântată îi apare o 
încruntare, semn că se simte jignit. 

— l-am văzut, domnule, te asigur... Cu ochii mei... 

— Nu mă-ndoiesc că i-ai văzut, Brandt. Dar cititorii mei s- 
ar putea să nu creadă. Se vor întreba: „Ce era Brandt când 
i-a văzut?” Ai lucrat la Naţiunile Unite? Luai masa la acelaşi 
restaurant? 

Apoi, cu un pufnet de râs ca să sugereze o situaţie 
implauzibilă: 

— Sau ai lucrat pentru forțele întunericului? 

„Simte, oare, Lorbeer prezenţa duşmanului? Expresia 
«forțele întunericului» îi sună ameninţător de cunoscută?” 
Imaginea tulburată a lui Justin, la spital, a rămas la fel sau 
nu? Chipul lui Lorbeer e acum vrednic de milă. Licărul 
copilăresc s-a stins, făcând ca figura lui să pară că are 
trăsăturile unui bătrân jignit, căruia i s-a luat pălăria. „Nu- 


mi face aşa ceva”, pare să spună el. „Eşti prietenul meu.” 
Însă ziaristul conştiincios e prea concentrat să noteze ca 
să-i sară în ajutor. 

— Ca să te întorci în sânul lui Avraam trebuie să fi fost 
mai întâi păcătos, rosteşte Lorbeer cu glas gutural. 
Domnule, te rog să mă crezi, toţi cei de-aici s-au întors spre 
Dumnezeu, implorându-i mila... 

Dar expresia rănită nu s-a mistuit de pe faţa lui Lorbeer. 
Şi nici neliniştea. S-a înstăpânit pe trăsăturile lui ca un 
semn al ştirilor rele pe care încearcă să nu le audă. în 
drumul de întoarcere până pe partea cealaltă a pistei, el se 
alătură ostentativ lui Arthur, Comisarul, preferând 
compania acestuia. Cei doi merg ţinându-se de mână, la fel 
ca membrii tribului Dinka, masivul Lorbeer cu pălăria lui 
prusacă pe cap şi Arthur, semănând cu o sperietoare agilă 
cu şapca lui pariziană. 


XX xk 


Un fort din lemn cu o barieră din bârne drept poartă 
marchează regatul lui Brandt, supraveghetorul alimentelor 
şi al ajutoarelor. Copiii rămân în urmă şi se dispersează. 
Arthur şi Lorbeer îl însoțesc pe distinsul oaspete în turul 
obligatoriu al instalaţiilor taberei. Cabina improvizată 
pentru duş se compune dintr-o găleată agăţată undeva 
deasupra capului, de care este legată o sfoară pentru a o 
putea înclina. Mai e acolo un bazin pentru apă de ploaie 
deservit de o pompă antică, acționată de un generator de 
dinaintea erei noastre. Toate sunt invenţii ale marelui 
Brandt. 

— Într-o zi o să fac cerere de obţinere a patentului pentru 
asta! se jură Lorbeer, cu un clipit din ochi prea evident, 
astfel că Arthur îl imită îndatoritor. 

Un panou solar zace pe pământ, în centrul unei 
îngrădituri pentru găini. Acestea îl folosesc pentru a se 
cocoţa mai sus. 


— Asigură lumina în toată tabăra, doar cu căldura 
acumulată peste zi! se laudă Lorbeer. Dar entuziasmul a 
dispărut din monologul lui. 

Latrinele se află la marginea fortului, una pentru bărbaţi, 
alta pentru femei. Lorbeer bate la uşa celei pentru bărbaţi, 
apoi o deschide, oferind vederii o groapă ce emană un 
miros insuportabil. 

— Muştele astea de-aici devin rezistente la orice 
dezinfectant pe care-l folosim! se tânguie el. 

— Sunt muşte multirezistente? sugerează Justin zâmbind, 
iar Lorbeer îi aruncă o privire urâtă, după care reuşeşte şi 
el să-şi smulgă un surâs chinuit. 

Traversează tabăra, oprindu-se să vadă un mormânt 
proaspăt săpat, de vreo patru metri pe unu şi ceva. O 
familie de şerpi cu dungi verzi şi gălbui stă încolăcită în 
noroiul roşiatic de la fund. 

— Asta e adăpostul nostru pentru cazuri de atac aerian, 
domnule. Şerpii de pe-aici fac mai multe victime decât 
bombele, protestează el,  continuându-şi  lamentaţia 
împotriva cruzimii naturii. 

Fiindcă asta nu stârneşte nicio reacţie a lui Justin, se 
răsuceşte spre Arthur, pentru a gusta gluma cu el. Dar 
acesta s-a întors la ai lui. Ca un om care îi caută prietenia 
cu disperare, Lorbeer îşi aruncă un braţ pe după umărul lui 
Justin şi rămâne aşa şi în timp ce îl duce cu viteză de marş 
forţat către cabana centrală. 

— Acum o să guşti din ghiveciul nostru cu carne de 
capră, decretează el hotărât. Bucătarul acela bătrân face 
un ghiveci mai bun decât restaurantele din Geneva! 
Ascultă, eşti un băiat de treabă, Peter... îmi place de tine! 

„Pe cine-ai văzut în groapa aceea printre şerpi? îl 
întreabă el mut pe Lorbeer. Pe Wanza? Sau Tessa te-a atins 
cu o mână rece?” 


XX xk 


Spaţiul din interiorul tuku/-ului nu e mare; are diametrul 
de cel mult cinci metri şi jumătate. Din câteva paleţi din 
lemn au încropit o masă lungă. Drept scaune slujesc cutii 
nedeschise de bere şi de ulei de gătit. Palele unui ventilator 
electric atârnat de tavan se rotesc zadarnic, aerul trăsneşte 
a soia şi spray contra ţânţarilor. Doar Lorbeer, capul 
familiei, are scaun, care a fost adus la masă din faţa 
aparatului de radio - unde este locul lui obişnuit - compus 
din piese separate aşezate una peste alta, sub o umbrelă 
cum au anticarii, alături de plita cu gaz. Rămas cu pălăria 
lui prusacă pe cap, stă cocoţat pe scaun, foarte drept de 
spate, avându-i pe Justin într-o parte şi pe Jamie în cealaltă, 
care pare să ocupe permanent acest loc. Alături de Justin 
se aşază un doctor din Florenţa, un tânăr cu părul prins în 
coadă; apoi Helen, scoţianca de la dispensar, şi, vizavi de 
ea, o asistentă nigeriană pe nume Salvation. 

Ceilalţi membri ai familiei lărgite a lui Lorbeer nu au timp 
de pierdut. Se servesc singuri cu ghiveci şi mănâncă în 
picioare ori se aşază doar cât să-şi termine mâncarea, apoi 
pleacă. Lorbeer înfulecă ghiveciul cu lingura, ochii dau 
mereu roată mesei în timp ce mestecă şi vorbeşte, 
vorbeşte... Şi deşi din când în când se adresează direct 
câte unuia dintre membrii publicului, nimeni nu are nicio 
îndoială că beneficiarul principal al remarcilor lui spirituale 
este ziaristul londonez. Primul cal de bătaie al lui Lorbeer e 
războiul. Nu-i vorba de încăierările între triburi, care se 
încing pretutindeni în zonă, ci de „războiul acesta de 
proporţii” care se duce îndârjit în zona petroliferă Bentiu 
din nord şi care se întinde tot mai mult spre sud. 

— Ticăloşii aceia din Khartoum au tancuri şi nave 
înarmate cu tunuri, Peter. Îi sfârtecă în bucăţi pe africani. 
Du-te acolo şi o să te convingi, domnule! Dacă 
bombardamentele nu-şi ating scopul, trimit trupe terestre 
şi termină treaba, nicio problemă. Soldaţii ăia violează şi 
ucid după pofta inimii. Şi cine-i ajută? Cine aplaudă de pe 
margine? Companiile petroliere multinaționale! 


Vocea lui indignată reţine atenţia tuturor. Discuţiile din 
jur trebuie să înfrunte subiectul principal sau să înceteze, 
iar cele mai multe se sting. 

— Multinaţionalele iubesc regimul de la Khartoum, 
domnule! „Băieţi”, spun reprezentanţii lor, „vă respectăm 
principiile fundamentale. Câteva pedepse aplicate cu biciul 
în piaţa publică, alte câteva mâini tăiate, admirăm chestia 
asta. Vrem să vă ajutăm după puteri. Vă rugăm să folosiţi 
drumurile şi pistele noastre cât doriţi. Numai nu-i lăsaţi pe 
africanii ăştia leneşi din sate şi oraşe să stea în calea zeului 
Profit! Şi noi ne dorim să se realizeze o curăţenie etnică 
printre haimanale la fel de mult ca şi voi, dragi băieţi de la 
Khartoum! Uitaţi nişte redevenţe frumuşele pentru ţiţei. 
Daţi fuga şi mai cumpăraţi-vă nişte tunuri!” Ai auzit, 
Salvation? Peter, ai scris asta? 

— Cuvânt cu cuvânt, mulţumesc, Brandt, spune Justin 
încet, fără să ridice ochii din carnet. 

— Multinaţionalele fac lucrarea diavolului, ascultă la 
mine, domnule! Într-o zi o să ajungă în iad, unde li-i locul şi 
pot fi siguri că aşa o să fie! Se chirceşte teatral, ducând 
palmele uriaşe la faţă. Joacă rolul reprezentantului 
multinaţionalelor faţă în faţă cu Creatorul în Ziua Judecăţii. 
„Nu eu, Doamne, eu doar am executat ordinele. Mi-a 
poruncit marele zeu Profit!” Tot el e cel care te face 
dependent de ţigări, apoi îţi vinde leacul contra cancerului 
pe care nu-l poţi plăti! 

„E şi cel care ne vinde medicamente netestate. Tot el 
arde etapele testelor clinice şi-i foloseşte pe nenorociţii 
pământului pe post de cobai.” 

— Vrei cafea? 

— Da, sigur. Mulţumesc. 

Lorbeer sare în picioare, ia cana de supă din faţa lui 
Justin şi o clăteşte cu apă fierbinte dintr-un termos înainte 
de a o umple cu cafea. Cămaşa i s-a lipit de spinare, 
scoțând în evidenţă halci de carne tremurândă. Dar tot nu 
se opreşte din turuit. Momentele de tăcere îl îngrozesc. 


— Peter, băieţii de la Loki ţi-au povestit despre tren? 
răcneşte el, în timp ce şterge cana cu o bucată de hârtie 
extrasă din sacul cu deşeuri de alături. Trenul acela vechi 
care merge spre sud cu viteza melcului, de trei ori pe an? 

— Nu, nu. 

— Circulă pe calea ferată făcută de mult de britanici, 
înţelegi? Asta tren! Ca din filmele de altă dată. E apărat de 
călăreţi din nord. Trenul aprovizionează garnizoanele, toate 
garnizoanele Khartoum-ului de pe ruta lui. Pricepi? 

— Da. 

„De ce transpiră atât de mult? De ce i-s ochii aşa de 
speriaţi şi de întrebători? Ce comparaţie ascunsă face între 
trenul arab şi propriile păcate?” 

— Dom'le! Ce tren! Acum s-a blocat între Ariath şi Aweil, 
la două zile de drum de-aici. Ne rugăm Domnului ca fluviul 
să fie în continuare umflat de ape şi poate că ticăloşii nu 
mai vin încoace. Fac prăpăd pe unde trec, serios. Ucid toată 
lumea. Nimic nu le poate sta în cale. Sunt prea tari. 

— La care ticăloşi te referi acum, Brandt? întreabă Justin, 
notând grăbit în carnet. Am pierdut firul. 

— Călăreţii sunt nişte brute, domnule! Crezi că-s plătiţi 
ca să apere trenul? Nicio leţcaie, dom'le. Nicio para găurită. 
O fac pe gratis, doar din preaplinul inimii! Pentru ei 
recompensa e să fie lăsaţi să ucidă şi să violeze tot ce 
găsesc viu prin sate. Să le dea foc. Să răpească tineri şi 
tinere pentru a fi duşi în nord, atunci când trenul e gol! Să 
fure tot ce nu ard. 

— Aha, am înţeles. 

Dar trenul nu ajunge pentru Lorbeer. Nimic, pentru că 
urmează acea linişte care-l expune unor întrebări pe care 
nu are curaj să le asculte. Ochii lui de fiinţă hăituită caută 
deja cu disperare o nouă portiţă de scăpare. 

— Atunci ţi-au povestit despre avion? Avionul acela 
rusesc, care e mai vechi decât arca lui Noe şi pe care-l ţin 
la Juba? Dom'le, asta da chestie! 

— Nici de tren, nici de avion nu mi-au spus, regret. Cum 
ţi-am zis, n-au avut vreme să-mi povestească. 


Şi Justin aşteaptă încă o dată, cu pixul pregătit pe hârtie, 
să i se relateze despre vechiul avion rusesc de la Juba. 

— Musulmanii ăia turbaţi din Juba fac bombe artizanale, 
ca nişte ghiulele. Le urcă şi după aceea le dau drumul din 
avion deasupra satelor creştine, domnule! „Săturaţi-vă, 
creştinilor! O scrisoare de dragoste din partea fraţilor voştri 
musulmani!” lar bombele astea făcute cine ştie cum sunt 
tare eficiente, crede-mă, Peter. Băieţii au deprins arta de a 
le arunca la ţintă. Serios! lar bombele sunt atât de 
periculoase, încât echipajul trebuie să scape de toate 
înainte de a ateriza înapoi la Juba! 

De sub umbrela de anticar, radioemiţătorul anunţă 
apropierea altui avion tip Buffalo. Întâi se aude vocea 
laconică a dispecerului de la Loki, apoi căpitanul, aflat în 
zbor, cerând să fie contactat. Aplecată asupra microfonului, 
Jamie anunţă că vremea e bună, la fel şi terenul de 
aterizare solid şi condiţiile de securitate sunt asigurate. 
Mesenii se îndepărtează grăbiţi, dar Lorbeer rămâne pe loc. 
Cu un pocnet, Justin închide carnetul şi, urmărit de Lorbeer, 
îl vără în buzunarul cămăşii, alături de pixuri şi de ochelarii 
pentru citit. 

— Bun, Brandt. Bun a fost ghiveciul. Aş mai avea unele 
întrebări de interes mai restrâns, dacă nu te superi. Găsim 
vreun loc unde să stăm vreo oră fără a fi tulburaţi? 

Ca un om care porneşte înainte pe drumul la capătul 
căruia va fi executat, Lorbeer îl îndrumă pe Justin de-a latul 
unei zone cu iarbă călcată în picioare, cu corturi şi frânghii 
pentru uscat rufe. Un cort de forma unui clopot pare aşezat 
mai departe de restul. Cu pălăria în mână, Lorbeer trage 
deoparte prelata de la intrare, făcându-i loc lui Justin, şi 
arborează un rânjet servil, lăsându-l să intre primul. Justin 
se apleacă, privirile li se întâlnesc, iar lui Justin i se 
confirmă ceea ce a văzut deja când se aflau în tukul, însă, 
de data asta, cu mai multă claritate: un om îngrozit de ceea 
ce-şi interzice cu asprime să vadă. 


XXIV 


Aerul din cort e stătut, apăsător şi înfierbântat, mirosurile 
amintesc de vegetaţie descompusă şi haine transpirate pe 
care, indiferent cât le-ai spăla, nu le mai poţi curăța. În cort 
se mai află un scaun din lemn şi, pentru a-l elibera, Lorbeer 
trebuie să ridice o Biblie luterană, un volum cu poezii de 
Heine, o pijama dintr-o bucată semănând cu cele pentru 
bebeluşi şi un aparat portabil de radiorecepţie pentru 
cazuri de urgenţă, pus într-un rucsac din care antena îi iese 
afară. Abia după aceea îi oferă scaunul lui Justin, apoi se 
aşază pe marginea unui pat de campanie înalt de vreo 
douăzeci de centimetri de la sol, îşi prinde capul între 
palmele masive şi umede şi aşteaptă ca Justin să înceapă. 

— Ziarul meu manifestă interes faţă de un nou 
medicament controversat pentru tratarea TBC-ului, numit 
Dypraxa - produs de Karel Vita Hudson şi distribuit în Africa 
de ThreeBees. Am băgat de seamă că nu-l aveţi pe rafturi. 
Ziarul meu crede că numele tău real e Markus Lorbeer şi că 
eşti zâna bună care a adus medicamentul pe piaţă, explică 
Justin, în timp ce-şi deschide din nou carnetul. 

Lorbeer nu se clinteşte deloc. Spinarea umedă, capul cu 
păr auriu, umerii apăsaţi de căldură şi îmbibaţi de 
transpiraţie, toate rămân nemişcate după explozia 
cuvintelor lui Justin. 

— Se zvoneşte tot mai insistent despre efectele 
secundare ale Dypraxei, după cum sunt convins că ştii, 
urmează Justin, întorcând o pagină şi consultându-şi 
notițele. K.V.H. şi ThreeBees nu vor putea potoli zvonurile 
astea la nesfârşit. Ar fi înţelept din partea ta să vorbeşti 
înainte ca buba să crape. 

Amândoi sunt scăldaţi în sudoare, sunt două victime ale 
aceleiaşi boli. Căldura din cort e atât de toropitoare, încât 
Justin gândeşte că amândoi ar putea să-i cedeze şi să se 
prăbuşească într-un somn bolnăvicios unul lângă celălalt. 
Lorbeer începe să dea roată cortului, simțindu-se ca-n 


cuşcă. „Tot astfel am suferit şi eu în închisoarea de la 
demisol”, se gândeşte Justin, în timp ce-şi urmăreşte 
prizonierul oprindu-se şi surprinzându-şi chipul într-o 
oglindă metalică sau pipăind cercetător o cruce din lemn 
prinsă cu un ac de siguranţă pe pânza de deasupra 
căpătâiului patului. 

— Doamne Dumnezeule. Domnule, cum dracu' m-ai 
găsit? 

— Am vorbit cu unii şi cu alţii. Am avut şi puţin noroc. 

— Nu-mi servi mie de-astea, dom'le! Noroc pe naiba! 
Cine te plăteşte? 

Măsurând în continuare cortul... Clătinând din cap ca să 
îndepărteze sudoarea... Răsucindu-se mereu, de parcă s-ar 
aştepta să-l descopere pe Justin în spatele lui... Holbându- 
se la el bănuitor şi plin de reproş... 

— Sunt ziarist independent, precizează Justin. 

— Pe dracu', dom'le! Am cumpărat ziarişti ca tine! Ştiu 
eu pe unde vă faceţi voi veacul! Pe tine cin' te-a cumpărat? 

— Nimeni. 

— K.V.H.? Curtiss? l-am umplut de bani, pentru numele 
lui Dumnezeu! 

— Dar şi ei te-au umplut de bani, nu? Potrivit ziarului 
meu, deţii o treime din cele patruzeci şi nouă de procente 
din companiile care au patentat molecula. 

— Am renunţat, domnule. Lara, la fel. Erau bani pătaţi de 
sânge. „Luaţi-i, le-am spus. Sunt ai voştri. lar la Ziua 
Judecăţii să vă ajute Dumnezeu!” Exact aşa le-am zis, 
Peter. 

— Cui, mai precis? îl întreabă Justin, notându-şi. Lui 
Curtiss? Cuiva de la K.V.H.? 

Faţa lui Lorbeer a devenit întruchiparea groazei. 

— Sau poate lui Crick. Ah, da. Inţeleg. Crick era legătura 
ta cu ThreeBees. 

Şi notează Crick în carnet, literă cu literă, fiindcă mâna i- 
a amorţit de arşiţă. 


— Dar Dypraxa n-a fost un medicament rău, nu? Ziarul 
meu consideră că e un medicament bun care a fost folosit 
prea repede. 

— Repede? făcu el cu un zâmbet amar. Repede, 
domnule? K.V.H. voia rezultate ale testelor atât de repede, 
încât nu erau în stare să aştepte nici până a doua zi. 

O explozie asurzitoare face lumea să se oprească în loc. 
Prima impresie este că avionul rusesc de la Juba al forţelor 
pro-Khartoum a început să-şi lanseze bombele. Apoi, că au 
sosit călăreţii sălbatici din nord. Apoi, pare vuietul bătăliei 
de la câmpurile petrolifere de la Bentiu, care s-a întins până 
la porţile staţiei de distribuţie a alimentelor. Cortul se 
cutremură, se lasă moale, după care se arcuieşte pentru a 
înfrunta un nou atac. Frânghiile de fixare se chircesc şi gem 
sub perdeaua de apă care se prăbuşeşte pe acoperişul de 
pânză. Şi totuşi, Lorbeer pare să nu fi simţit iureşul. A 
rămas în centrul cortului cu o mână apăsată pe frunte, de 
parcă ar fi uitat ceva. Justin trage deoparte faldul cortului 
care închipuie uşa şi, prin pânza ploii, numără trei corturi 
prăbuşite şi alte două care se năruie sub ochii lui. Apa 
curge în şuvoaie groase din rufele întinse la uscat. larba e 
deja înecată şi nivelul apei creşte ca o maree, înaintând 
către pereţii din lemn ai tuku/-ului. Valuri de ploaie se 
izbesc de acoperişul din trestie al adăpostului antiaerian. 
Apoi, totul se opreşte la fel de brusc precum a început. 

— Deci, Markus, propune Justin, ca şi cum furtuna a 
limpezit atmosfera din cort la fel ca aerul de afară. 
Povesteşte-mi despre fata aceea, Wanza... Ea a fost 
punctul de cotitură din viaţa ta? Aşa consideră ziarul meu. 

Ochii bulbucaţi ai lui Lorbeer rămân aţintiţi asupra lui 
Justin. Dă să vorbească, dar nu-şi găseşte cuvintele. 

— Wanza, dintr-un sat de undeva, de la nord de Nairobi. 
Wanza, care s-a mutat în mahalaua Kibera. Şi a fost dusă la 
Spitalul Uhuru pentru a naşte. A murit, iar copilul a scăpat. 
Ziarul meu crede că a stat în aceeaşi rezervă cu Tessa 
Quayle. E posibil? Sau Tessa Abbott, cum îşi mai zicea ea, 
uneori. 


Şi cu toate acestea vocea lui Justin rămâne egală şi 
lipsită de patimă, aşa cum îi stă bine unui reporter obiectiv. 
lar această distanţare este în mare parte nedisimulată, 
fiindcă nu-i place să ştie pe cineva la cheremul lui. 
Răspunderea e mai mare decât şi-ar dori. Instinctul lui 
răzbunător e prea plăpând. Un avion zumzăie la înălţime nu 
prea mare, în căutarea zonei de paraşutare. Lorbeer ridică 
ochii invocând o speranţă vagă. „Au venit să mă salveze! 
Nu-i adevărat. Au sosit să salveze Sudanul.” 

— Cine eşti tu, domnule? 

l-a trebuit mult curaj ca să rostească întrebarea. Dar 
Justin o ignoră. 

— Wanza a murit. La fel şi Tessa. La fel şi Arnold Bluhm, 
doctor, asistent social şi prieten al ei. Ziarul meu crede că 
Tessa şi Arnold au venit până aici ca să discute cu tine cu 
câteva zile înainte de a fi ucişi. Se mai consideră că te-ai 
confesat Tessei şi lui Arnold în privinţa Dypraxei şi - asta e 
doar o presupunere, fireşte - imediat ce-au plecat, i-ai 
trădat foştilor tăi patroni pentru a-ţi asigura imunitatea. 
Probabil printr-un mesaj radio către amicul tău, domnul 
Crick. lţi sună ceva cunoscut? 

— lisuse! Dumnezeule mare! 

Markus Lorbeer e ars pe rug. A cuprins stâlpul central al 
cortului cu braţele şi stă cu capul proptit de el, de parcă ar 
voi să-şi facă din el un scut în faţa potopului de întrebări 
care nu-l iartă. Stă cu capul înălţat spre cer într-o suferinţă 
fără seamăn, îşi mişcă buzele şi rosteşte imploraţii ce nu se 
aud. Ridicându-se, Justin îşi duce scaunul de-a latul cortului 
şi îl aşază la picioarele lui Lorbeer, apoi îl ia de braţ şi-l face 
să stea jos. 

— Ce căutau Tessa şi Arnold când au venit aici? îl 
întreabă el. 

Întrebările sunt încă formulate cu o detaşare deliberată. 
Nu mai vrea să audă confesiuni scâncite şi nici invocări ale 
lui Dumnezeu. 

— Voiau să-mi afle vinovăția, domnule, viaţa ruşinoasă, 
păcatul trufiei, şopteşte Lorbeer drept răspuns, ştergându- 


şi faţa cu o cârpă morfolită, scoasă din buzunarul 
pantalonilor scurţi. 

— Şi-au aflat? 

— Totul, domnule. Până la ultima picătură, jur. 

— Cu un casetofon? 

— Cu două! Femeia aceea nu avea încredere doar în 
unul! 

Zâmbind în sinea lui, Justin apreciază simţul juridic al 
Tessei. 

— M-am umilit total în faţa lor. Le-am spus adevărul gol- 
golut, martor mi-e Dumnezeu! N-am avut încotro... Eu eram 
ultima verigă din lanţul investigaţiei lor. 

— Au spus cum intenționau să procedeze în privinţa 
informaţiilor pe care le-au obţinut de la tine? 

Lorbeer deschide ochii foarte larg, dar buzele îi rămân 
încleştate, iar corpul atât de rigid, încât, vreme de o clipă, 
Justin se întreabă dacă nu cumva omul şi-a găsit moartea 
izbăvitoare, dar se pare că doar face un efort ca să-şi 
amintească. Dintr-o dată, vorbeşte foarte tare, cuvintele 
crescând în intensitate până la țipăt, ca şi cum ar duce o 
luptă pentru a le rosti. 

— Voiau să le prezinte unui kenyan în care aveau 
încredere. Să-i spună toată afacerea lui Leakey. Tot ce 
adunaseră. Kenya trebuia să-şi rezolve singură problema, 
aşa au spus. lar Leakey era omul capabil să o facă. Asta era 
convingerea lor. M-au avertizat. Adică ea. „Markus, ai face 
bine să te ascunzi. Locul acesta nu-ţi mai oferă siguranţă. 
Găseşte-ti un loc mai ascuns, altfel o să te facă bucăţi 
pentru că i-ai trădat faţă de noi.” 

Lui Justin îi vine greu să reînvie din glasul gâtuit al lui 
Lorbeer adevăratele cuvinte rostite de Tessa, dar se 
străduieşte. Şi aproape sigur că nu întâmpină greutăţi în a 
urma firul celor spuse de ea, întrucât era, mai degrabă, 
îngrijorată pentru Lorbeer, decât pentru ea. lar „o să te 
facă bucăţi” era neîndoielnic una dintre expresiile folosite 
de ea. 

— Ce-a avut să-ţi spună Bluhm? 


— El a fost cât se poate de cinstit, domnule. Mi-a zis că 
sunt un şarlatan şi un trădător desăvârşit. 

— lar asta te-a încurajat, desigur, să-l trădezi, îi 
sugerează Justin cu blândeţe, o blândeţe care se iroseşte în 
zadar, fiindcă Lorbeer plânge chiar mai urât decât 
Woodrow, cu lacrimi respingătoare, dezagreabile, însoţite 
de urlete prin care cerşeşte îndurare. 

„EI chiar iubeşte medicamentul, domnule! Nu merită să 
fie condamnat public! Peste câţiva ani şi îşi va ocupa locul 
în rândul marilor descoperiri medicale ale secolului! Numai 
că trebuie să verificăm nivelurile maxime ale toxicității la 
care să-l administrăm! Se lucrează deja la asta, domnule! 
Până o să se comercializeze pe piaţa americană, o să 
dispară toate efectele, nicio problemă! Lorbeer iubeşte 
Africa, iubeşte întreaga umanitate, e un om de treabă, nu 
s-a născut ca să poarte o asemenea vină!” 

Şi chiar în timp ce se milogeşte, geme şi spumegă, 
reuşeşte să se înalțe într-un mod misterios din starea de 
înfrânt. Se îndreaptă de spate. Îşi trage umerii înapoi şi un 
rânjet de superioritate ia locul suferinţei de penitent. 

— Să nu uităm relația dintre ei, domnule, ripostează el, 
cu un tunet insinuant. Să nu uităm comportamentul lor etic. 
Despre păcatele cui discutăm aici, mă întreb?! 

— Nu prea înţeleg, spune Justin calm, simțind cum între 
ei apare ceva ca un zid protector. 

— Citeşte ziarele, dom'le! Ascultă radioul! Fă-ţi o idee 
independent de toate astea şi spune-mi şi mie, te rog. De 
ce femeia asta frumoasă şi măritată călătoreşte peste tot 
însoţită doar de acest chipeş doctor de culoare? De ce îşi 
dă numele de domnişoară şi nu se foloseşte de cel de 
căsătorie? De ce se afişează peste tot alături de amant, 
până şi în acest cort, domnule. Era o adulterină şi o ipocrită 
şi venise pentru a-l interoga pe Markus Lorbeer despre 
moralitatea lui! 

Dar pavăza mintală sigur s-a clintit cumva, fiindcă 
Lorbeer se holbează la Justin de parcă l-ar fi văzut pe 


îngerul morţii venit să-l cheme la judecata de care e atât de 
îngrozit. 
— Dumnezeule mare! Tu eşti! Soţul eşti! Quayle! 


XX xk 


Ultima paraşutare din acea zi i-a făcut pe toţi lucrătorii să 
părăsească fortul. Lăsându-l pe Lorbeer să bocească singur 
în cort, Justin stă singur în hamacul din apropierea 
adăpostului antiaerian şi savurează spectacolul serii: mai 
întâi, stârcii negri ca de tăciune, planând şi rotindu-se ca 
pentru a anunţa apusul. Apoi fulgerul, care alungă 
crepusculul cu salve tremurătoare, apoi umezeala 
ridicându-se ca un văl alburiu. Şi în cele din urmă, stelele, 
atât de aproape, încât i se pare că le poate atinge. 


XXV 


Din bufele discret dirijate de la Whitehall şi Westminster; 
din vălmăşagul de vorbe rostite papagaliceşte şi din 
avalanşa de imagini înşelătoare; din minţile trândave ale 
ziariştilor, a căror datorie de a investiga nu trece de cel mai 
apropiat termen de predare a articolului şi de data unei 
invitaţii la masă se mai adaugă un capitol presărat cu 
evenimente la şirul de istorii mărunte ale umanităţii. 

Promovarea oficială - contrar practicii împământenite - a 
domnului Alexander Woodrow ca Înalt Comisar Britanic la 
Nairobi a stârnit o satisfacţie mută printre albii din Nairobi 
şi a fost considerată bine venită de către presa africană. „O 
forţă discretă acţionând pentru înţelegere” suna un subtitlu 
pe pagina a treia a ziarului Standard din Nairobi, iar Gloria 
devenise „o adiere de aer proaspăt venită să alunge 
ultimele urme de colonialism britanic”. 

Despre dispariţia bruscă în catacombele de la Whitehall a 
lui Porter Coleridge se spunea puţin, dar multe altele erau 
lăsate să se subinţeleagă. Predecesorul lui Woodrow 
„pierduse contactul cu Kenya modernă”. „Cu predicile lui 
pe tema corupţiei stârnise antipatia harnicilor miniştri.” Se 
sugera chiar, din fericire fără a se insista mai mult, că îi 
căzuse victimă viciului pe care îl condamna atât de mult. 

Zvonurile potrivit cărora Coleridge fusese „adus în faţa 
unui comitet de disciplină” de la Whitehall şi pus să explice 
„anumite aspecte jenante care apăruseră în perioada 
mandatului său” au fost respinse ca pure speculaţii, dar nu 
negate cu tărie de purtătorul de cuvânt al Înaltei Comisii, 
care, de fapt, le lansase. „Porter a fost un erudit şi un om 
cu principii ferme. Ar fi nedrept să i se nege numeroasele 
calităţi”, i-a informat Mildren pe ziariştii în care avea 
încredere, printr-un „necrolog” neoficial, iar aceştia au 
priceput imediat, citind adevărul printre rânduri. 

Publicul apatic a aflat că „sir Bernard Pellegrin, tarul 
Departamentului Africa din cadrul Ministerului de Externe, a 


fost pensionat înainte de termen pentru a primi o funcţie de 
conducere la gigantul farmaceutic Karel Vita Hudson, la 
Basel, Vancouver, Seattle, iar acum la Londra unde, graţie 
„abilității recunoscute a lui de a stabili legături”, va deveni 
extrem de util. Banchetul de rămas-bun dat în onoarea lui 
Pellegrin a prilejuit participarea unor Înalţi Comisari din 
Africa, împreună cu soțiile acestora, la Court of Saint James. 
Într-o cuvântare spirituală, unul dintre delegaţii sud-africani 
a remarcat că sir Bernard şi doamna sa, chiar dacă nu au 
câştigat la Wimbledon, sigur au cucerit inimile multor 
africani. 

După o spectaculoasă renaştere din propria cenuşă, 
„ultimul Houdini din City”, sir Kenneth Curtiss, a fost 
întâmpinat călduros deopotrivă de prieteni şi de duşmani. 
Doar un mic grup de casandre au ţinut să sublinieze că 
ascensiunea lui Kenny era pur şi simplu de faţadă, iar că 
destrămarea Casei  ThreeBees nu reprezenta decât 
rezultatul unei acţiuni de constrângere, vizibile cu ochiul 
liber. Aceste voci cârtitoare nu au putut împiedica 
ascensiunea marelui politician populist până în Camera 
Lorzilor, unde a insistat să-i fie atribuit titlul de Lord Curtiss 
de Nairobi şi Spennymoor, acesta din urmă fiind umilul loc 
al naşterii sale. Până şi numeroşii lui critici din Fleet Street 
s-au văzut siliţi să recunoască, deşi cam cu jumătate de 
gură, că blana de hermină a demnităţii parlamentare îi 
stătea bine bătrânului sforar. 

Pe un ton amuzant, rubrica „Jurnalul londonezului” a 
ziarului Evening Standard a salutat mult aşteptata 
pensionare a marelui şi incoruptibilului luptător împotriva 
criminalităţii, inspectorul-şef Frank Gridley de la Scotland 
Yard, „supranumit cu duioşie şi Bătrânul Gridiron!” de către 
lumea interlopă londoneză”. În realitate, pensionarea era 
ultimul lucru care să-l frământe. Una dintre marile companii 
de securitate stătea la pândă să-l angajeze imediat ce se 
întorcea din vacanţa în insula Mallorca, pe care i-o 
promisese de mult soţiei. 


19 Ţintă a ironiei şi presei (engl.) (n. tr.). 


În contrast cu toate acestea, plecarea din poliţie a lui Rob 
şi Lesley nu s-a bucurat de nicio publicitate, deşi cei din 
sistem au observat că una dintre ultimele acţiuni ale lui 
Gridley înainte de a părăsi Scotland Yard-ul a fost aceea de 
a forţa îndepărtarea celor pe care i-a denumit „o nouă rasă 
de carierişti, lipsiţi de orice scrupule”, care creau o 
reputaţie proastă forţelor de poliţie. 

Ghita Pearson, o altă presupusă carieristă, a eşuat în 
încercarea de a deveni funcţionar cu drepturi depline al 
serviciului extern britanic. Cu toate că rezultatele obţinute 
la examen au fost bune spre excelente, unele rapoarte 
confidenţiale primite de la Înalta Comisie din Nairobi au 
stârnit o oarecare îngrijorare. Decretând că era „prea lesne 
influenţată de sentimente personale”, consilierul 
Departamentului Personal i-a recomandat să mai aştepte 
câţiva ani, apoi să depună o nouă cerere. Originea ei anglo- 
indiană, a ţinut acesta să sublinieze, nu atârnase deloc în 
această hotărâre. 

Dispariţia nefericită a lui Justin Quayle nu a ridicat totuşi 
niciun semn de întrebare. Doborât de disperare şi de 
suferinţă, îşi luase singur viaţa chiar în locul în care soţia 
lui, Tessa, fusese asasinată cu câteva săptămâni înainte. 
Rapida pierdere a echilibrului psihic fusese un secret ştiut 
doar de cei care îi voiseră binele. Şefii lui de la Londra 
făcuseră absolut toate eforturile, mai puţin internarea într- 
un spital de boli mintale, pentru a-l salva de el însuşi. 
Vestea că Arnold Bluhm, prietenul său de încredere, îi 
asasinase soţia a venit ca o lovitură mortală. Urmele 
persistente de biciuire din jurul abdomenului şi a părţii 
inferioare a corpului stăteau ca o tristă mărturie pentru 
grupul redus de cunoscuţi care ştiau secretul său: în zilele 
ce au precedat moartea sa, Quayle ajunsese să se 
autoflageleze. Modul în care ajunsese în posesia armei 
fatale - un pistol de calibrul 9,62 în stare excelentă de 
funcţionare, care mai avea cinci cartuşe în încărcător - 
rămânea un mister aproape imposibil de elucidat. Este 
sigur că un om bogat şi disperat a cărui dorinţă este doar 


autodistrugerea găseşte întotdeauna ce vrea. Prin alegerea 
cimitirului Langata drept loc pentru odihna sa eternă, 
Quayle se alăturase soţiei şi copilului, remarcase presa cu o 
nuanţă de aprobare. 

Guvernul permanent al Angliei, unde politicienii se tot 
rotesc şi se exhibă precum dansatoarele pe masă, îşi 
făcuse datoria din nou, cu o măruntă, dar supărătoare 
scăpare. Se părea că Justin îşi petrecuse ultimele 
săptămâni de viaţă alcătuind un „dosar negru” prin care 
ţinea să facă dovada că Tessa şi Bluhm fuseseră asasinați 
pentru că aflaseră prea multe despre afacerile murdare ale 
uneia dintre cele mai prestigioase companii farmaceutice 
din lume, al cărei nume rămăsese, deocamdată, 
necunoscut. Un avocat de origine italiană dornic de 
afirmare - de fapt, rudă cu femeia ucisă apăruse la rampă 
şi, folosindu-se cu mare largheţe de banii foştilor săi clienţi, 
apelase la serviciile unui scandalagiu de profesie care se 
ascundea sub masca expertului în relaţii publice. Acelaşi 
nenorocit de avocat se aliase cu o firmă extrem de scumpă 
de avocaţi din City, recunoscută pentru spiritul ei bătăios. 
Oakey, Oakey & Farmeloe, reprezentând o companie al 
cărei nume a rămas necunoscut, a contestat utilizarea 
fondurilor clienţilor în acest scop, dar fără succes. Aceasta 
a trebuit să se mulţumească doar cu trimiterea unor citaţii 
către ziarele care îndrăzniseră să se ocupe de acest 
subiect. 

Şi totuşi, câteva au avut cutezanţa, iar zvonurile au 
persistat. Scotland  Yard-ul, convocat să analizeze 
materialul, l-a declarat în mod public drept „nefondat şi 
oarecum întristător”, refuzând să-l înainteze Procuraturii 
Regale. Insă avocaţii cuplului decedat, departe de-a face 
uitat totul şi de a se recunoaşte învinşi, au apelat la 
Parlament. A fost delegat un membru al Parlamentului de 
origine scoțiană, de profesie tot avocat, care a formulat o 
interpelare inofensivă către ministrul de Externe privind 
starea de sănătate a populaţiei continentului african în 
general. Ministrul de Externe, a bătut câmpii cu graţia-i 


caracteristică, ca să se trezească atacat cu o întrebare 
suplimentară drept în inimă. 

„Î: Domnule ministru de Externe, aveţi cunoştinţă de 
unele declaraţii scrise prezentate ministerului în ultimele 
douăsprezece luni de către doamna Tessa Quayle, care 
a avut o moarte tragică? 

R: Aş dori ca această întrebare să mi se formuleze în 
scris. 

Î: Să iau acest răspuns drept „nu”? 

R: Nu am cunoştinţă de asemenea declaraţii făcute în 
cursul vieţii acesteia. 

Î: Atunci înseamnă că v-a scris, poate, postum? 

(Râsete)” 


În cadrul schimburilor de replici verbale şi scrise care au 
urmat, ministrul de Externe a negat la început că ar avea 
cunoştinţă de documente, apoi a susţinut bătăios că, având 
în vedere acţiunile în justiţie, acestea erau sub judice”. 
După „alte cercetări extinse şi costisitoare”, în cele din 
urmă, a recunoscut că „descoperise” documentele, 
ajungând însă la concluzia că acestea beneficiaseră de 
toată atenţia cuvenită, la data respectivă sau în prezent, 
„ţinând seama de starea psihică a autorului lor”. Din 
imprudenţă, a adăugat că documentele erau secrete. 


„|: Ministerul de Externe aplică în mod curent 
procedura de clasificare la secret a scrisorilor trimise de 
persoane a căror comportare evidenţiază tulburări 
psihice? 

(Râsete) 

R: În cazurile în care astfel de documente scrise pot 
provoca daune unor terţi nevinovaţi, da. 

Î: Sau poate Ministerului de Externe? 

R: Eu am avut în vedere suferinţele inutile ce pot fi 
provocate rudelor apropiate ale decedatei. 


2 Analizate din punct de vedere juridic (lat.) (n.tr.). 


Î: în acest caz, puteţi fi liniştit. Doamna Quayle nu a 
avut rude apropiate. 

R: Totuşi, acestea nu sunt singurele interese pe care 
am obligaţia să le am în vedere. 


l: Vă mulţumesc! Cred că am auzit răspunsul pe care 
îl aşteptam.” 


În ziua următoare, Ministerului de Externe i s-a prezentat 
o cerere oficială privind prezentarea documentelor scrise 
de Quayle şi, în sprijinul acesteia, s-a făcut şi o alta către 
Curtea Supremă. Simultan şi sigur nu printr-o simplă 
coincidenţă, o inițiativă similară a fost declanşată la 
Bruxelles de avocaţii prietenilor şi familiei regretatului 
doctor Arnold Bluhm. În cursul audierii preliminare, un grup 
de scandalagii şi turbulenţi de diferite rase, îmbrăcaţi 
simbolic în alb, a defilat prin faţa Palatului de Justiţie din 
Bruxelles şi a camerelor de televiziune, purtând pancarte 
pe care se vedea lozinca: „Nous accousons”. Acest incident 
nedorit a fost rezolvat de urgenţă. Un munte de citaţii şi 
contracitaţii între avocaţii belgieni dădea ca sigură 
derularea cazului pe o perioadă de ani buni. Cu toate 
acestea, acum toată lumea ştia că marea companie în 
chestiune nu era alta decât Karel Vita Hudson. 


XX xk 


— Acolo, sus, acela e lanţul Lokomorinyang, îl informează 
prin interfon căpitanul McKenzie. Aur şi ţiţei. Kenya şi 
Sudanul se bat pentru el de mai bine de o sută de ani. 
Hărțile vechi îl atribuie Sudanului, cele noi, Kenyei. Cred că 
cineva i-a strecurat vreun bacşiş gras cartografului, îi 
explică el lui Justin. 

Căpitanul McKenzie este un om cu tact, care simte exact 
când trebuie să vorbească doar de dragul discuţiei. De astă 
dată, avionul pe care l-a ales e un Beech Baron cu două 
motoare identice. Justin stă alături de el pe locul copilotului, 
ascultând fără să audă, când vorbele căpitanul McKenzie, 


când tachinările dintre ceilalţi piloţi de lângă el: „Cum ne 
merge azi, Mac? Suntem pe nor sau sub el?” - „Unde-ai 
dispărut, domnule?” „La un kilometru jumătate spre 
dreapta şi la vreo mie de metri sub tine. Ce-i, te lasă 
vederea?” Zboară pe deasupra unor lespezi uriaşe de rocă 
cenuşie cu nuanţe albăstrui. Norii groşi atârnă deasupra lor. 
In locurile în care razele străpung stratul de nori, ajungând 
până la stânci, apar petice de un roşu intens. Poalele 
dealurilor ce se întind în faţă par zbărlite şi răscolite. O 
şosea numai curbe seamănă cu o venă ce ocoleşte muşchii 
din piatră. 

— Asta duce de la Cape Town la Cairo, spune McKenzie 
laconic. Să nu încerci asta. 

— Aşa voi face, promite Justin îndatoritor. 

McKenzie înclină avionul pe o aripă şi coboară, uimind 
cursul. Drumul devine o şosea ce trece printr-o vale, 
urmând conturul dealurilor şerpuitoare. 

— Acolo, drumul spre dreapta, acela e cel pe care Arnold 
şi Tessa au luat-o, de la Loki la Lodwar. E grozav dacă nu te 
temi de banditi. 

Trezindu-se de-a binelea, Justin priveşte cercetător prin 
ceața albicioasă şi îi vede pe Arnold şi pe Tessa în jeep, cu 
feţele prăfuite şi având între ei cutia cu dischete 
legănându-se pe bancheta dintre ei. Şoselei spre Cairo i se 
alătură un râu. „Se numeşte Tagua, explică McKenzie, şi 
izvoarele lui sunt tocmai în munţii Tagua. Aceştia au 
înălţimea de peste trei mii trei sute de metri.” Soarele se 
ascunde după nori, dealurile sunt de un albastru 
ameninţător, iar Tessa şi Arnold dispar. Peisajul pare 
părăsit de zei, oriunde te uiţi, nu vezi niciun om, nicio 
vietate. 

— Oamenii triburilor somaleze coboară din munţii Mogila, 
spune McKenzie. În junglă umblă goi puşcă. Cum ajung în 
sud, devin cu toţii pudici şi poartă nişte bucățele de cârpă. 
Şi, Dumnezeule, de-ai şti ce iute aleargă! 

Justin zâmbeşte politicos şi rămâne cu ochii la munţii 
cenuşii despăduriţi ce se înalţă strâmbi şi pe jumătate 


îngropaţi în pământul de culoare kaki. Îndărătul lor se 
distinge aburul albăstrui al unui lac. 

— Acela e Turkana? 

— Să nu te scalzi în el. Decât dacă eşti foarte rapid. Apă 
dulce. Ametiste grozave. Crocodili prietenoşi. 

— lar triburile de acolo... continuă McKenzie. Anul trecut 
a fost mare bătălie pe acolo din cauza furturilor de vite. Mai 
bine te fereşti de ei. 

— Sigur, promite Justin. 

McKenzie îl scrutează îndelung şi întrebător. 

— Nu-s singurii de care trebuie să te fereşti, din câte ştiu 
eu. 

— Da, e adevărat, îl aprobă Justin. 

— În câteva ore am putea ajunge la Nairobi. 

Justin clatină din cap. 

— Vrei să riscăm puţin şi să te trec graniţa până la 
Kampala? Avem destul combustibil. 

— Nu te deranja. 

Şoseaua reapare, năpădită de nisip şi pustie. Avionul 
reacţionează violent, aplecându-se în bot spre stânga şi în 
dreapta ca un cal cabrat în salt, de parcă natura l-ar sfătui 
să se întoarcă. 

— Aici sunt cele mai turbate vânturi, constată McKenzie. 
Regiunea e renumită pentru asta. 

Dedesubt se află oraşul Lodwar, aşezat între dealuri 
întunecate, având forma unor conuri, care nu par să aibă 
mai mult de o sută-două de metri înălţime. Pare îngrijorat şi 
liniştit, cu multele acoperişuri din tablă, cu pista de 
aterizare şi şcoala. 

— Nu e zonă industrială, precizează McKenzie. Are o 
piaţă mare de vite, măgari şi cămile, dacă te interesează să 
cumperi. 

— Nu, spune Justin şi surâde. 

— Un spital, o şcoală, multe cazărmi. Lodwar e centrul de 
securitate pentru întreaga zonă. Soldaţii îşi petrec mai tot 
timpul pe dealurile Apoi, urmărindu-i pe bandiți, dar fără 
niciun rezultat. Bandiţi din Sudan, bandiți din Uganda, din 


Somalia. E o zonă privilegiată pentru toţi hoţii. Furtul de 
vite e distracţia locală, continuă McKenzie, reluându-şi rolul 
de ghid de tur. Cei din tribul Mandango fură vite, apoi 
dansează vreo două săptămâni de bucurie, după care un 
alt trib le fură de sub nasul lor. 

— Cât e de la Lodwar până la lac? întreabă Justin. 

— Una peste alta, vreo cincizeci de kilometri. Mergi la 
Kalokol. Acolo găseşti un sat pescăresc. Caută-l pe un 
barcagiu pe nume Mickie. Pe fiul lui îl cheamă Abraham, 
care se poartă cum se cade atâta vreme cât e cu Mickie: 
corb la corb nu-şi scoate ochii. 

— Mulţumesc. 

Discuţia se încheie. McKenzie survolează pista, descriind 
o mişcare ondulatorie din vârful aripilor, semn că vrea să 
aterizeze. Urcă din nou şi revine. Pe neaşteptate, se trezesc 
la sol. Nu mai sunt multe de spus decât, poate, mulţumiri. 

— Dacă ai nevoie de mine, găseşte pe cineva care să mă 
cheme prin radio, spune McKenzie, după ce coboară pe 
pista încinsă. Dacă nu te pot ajuta, mai e un tip pe nume 
Martin, care conduce Şcoala de Zbor din Nairobi. Are 
treizeci de ani de experienţă. S-a pregătit la Perth şi 
Oxford. Să te foloseşti de numele meu. 

— Mulţumesc, repetă Justin şi, din grija să nu fie 
nepoliticos, îşi notează numele. 

— Vrei să-ţi dau cu împrumut geanta mea de pilot? îl 
întreabă McKenzie, făcând un gest către servieta pe care o 
ţine în mâna dreaptă. Am înăuntru un pistol cu ţeava lungă, 
de tras la ţintă, dacă te interesează, bun pentru distanţe de 
până la douăzeci şi cinci de metri. 

— Eu n-aş nimeri nici de la cinci, exclamă râzând 
autoironic, aşa cum făcea înainte de a o fi cunoscut pe 
Tessa. 

— lar ăsta e Justice, spune McKenzie, prezentându-i un 
bărbat cu aer de filosof, purtând un tricou zdrenţuit şi 
sandale verzi, care apăruse de nicăieri. Justice e şoferul 
tău. Justin fă cunoştinţă cu Justice. Justice, domnul Justin... 


Justice are un domn pe nume Ezra, care va merge cu el. Te 
mai pot ajuta cu ceva? 

Justin extrage un plic gros din buzunarul jachetei de 
călătorie. 

— Te-aş ruga să-l expediezi când ajungi la Nairobi. Cu 
poşta obişnuită e bine. Nu-i către vreo iubită. E mătuşa 
avocatului meu. 

— In seara asta e bine? 

— Minunat. 

— Atunci, ai grijă, spune McKenzie şi strecoară plicul în 
geanta de zbor. 

— Aşa voi face, răspunde Justin şi, de data aceasta, este 
atent şi nu-i mai spune să nu se deranjeze. 


XX xk 


Lacul era alb-cenuşiu-argintiu, iar razele soarelui trasau 
dungi negre şi albe pe barca de pescuit a lui Mickie, 
întunecată la adăpostul umbrarului, de un alb orbitor în 
locurile în care soarele cădea nestingherit pe lemnul ei, 
dungi albe pe pelicula de apă care scotea bule şi pocnete 
uşoare o dată cu venirea peştilor la suprafaţă, dungi albe 
pe munţii cenuşii şi înceţoşaţi care îşi arcuiau spinările sub 
arşiţa soarelui, orbitoare pe chipurile negre ale bătrânului 
Mickie şi pe cel al tânărului său tovarăş, înveninatul 
Abraham - un copil răutăcios, animat mai mereu de o furie 
secretă, McKenzie avusese dreptate - care, din motive greu 
de înţeles, vorbea germană, nu engleză, astfel încât 
conversaţia, atâta câtă era se purta în triunghi: în germană 
cu Abraham, în engleză cu Mickie şi în propriul lor dialect, 
ki-swahili, când vorbeau între ei. Dungi albe şi atunci când 
Justin o privea pe Tessa - lucru ce se întâmpla de fapt, 
mereu - cum stă cocoţată ca un băieţoi pe prova navei, 
unde era hotărâtă să rămână în ciuda prezenţei crocodililor, 
ţinând o mână lipită de barcă, aşa cum o învățase tatăl ei şi 
avându-l pe Arnold tot timpul pe aproape în caz că ar fi 
alunecat. La radio se difuza un program în engleză, având 


ca subiect gătitul, care lăuda de zor calităţile roşiilor uscate 
la soare. 

La început, indiferent în ce limbă ar fi vorbit, lui Justin îi 
fusese greu să se facă înţeles în privinţa destinaţiei. Parcă 
nici nu auziseră de Allia. Golful Allia nu-i interesa nici cât 
negru sub unghie. Bătrânul Mickie voia să-l ducă spre sud- 
est, către Oaza lui Wolfgang, unde-şi avea şi sălaşul, iar 
veninosul de Abraham sprijinise cu tărie acea propunere: 
Wazungu stăteau sigur la Oasis, era cel mai tare hotel din 
zonă, renumit pentru stelele de cinema şi ale rock-ului şi 
pentru milionarii, care veneau aici; era neîndoielnic locul 
spre care se îndrepta Justin, chiar dacă el nu ştia asta. Abia 
după ce scosese din portofel o fotografie mică a Tessei - o 
poză pentru paşaport, nu una dintre acelea ce fuseseră 
pângărite de ziare - scopul misiunii lui le devenise limpede 
însă după aceea, deveniseră tăcuţi şi neliniştiţi. Deci, Justin 
voia să viziteze locul unde Noah şi femeia Mzungu îşi 
găsiseră sfârşitul? întrebase Abraham. 

— Da, vă rog. 

Ştia Justin că locul fusese vizitat de poliţişti şi de ziarişti, 
că nu mai era nimic de găsit acolo, plus că poliţiştii din 
Lodwar şi brigada aeropurtată din Nairobi, separat şi 
împreună, decretaseră acea zonă drept interzisă turiştilor, 
amatorilor de privelişti inedite, vânătorilor de trofee şi 
oricui nu avea ce căuta acolo? insistă Abraham. 

Justin nu ştia, dar dorinţa lui rămânea nestrămutată şi 
era dispus să plătească din gros ca să şi-o vadă împlinită. 

Ştia şi că locul este bântuit şi fusese astfel chiar dinainte 
ca Noah şi Mzungu să fie ucişi acolo? - dar acum îl 
întrebase cu mai puţină convingere, mai ales că partea 
financiară se rezolvase. 

Justin jură că nu se teme de stafii. 

La început, din respect faţă de aspectul sumbru al 
sarcinii lor, bătrânul şi ajutorul său luaseră un aer 
melancolic şi Justin avu nevoie de toată hotărârea şi 
vioiciunea Tessei pentru a-i scoate din acea stare. Dar, ca 
de obicei, cu ajutorul câtorva remarce spirituale aruncate 


de la prova, ea reuşi. Prezenţa altor bărci pescăreşti 
undeva mai departe, aflate, parcă, pe cer îi veni în ajutor. 
Strigă la ei - „Ce-aţi prins?” - iar pescarii îi răspundeau: 
„Atâţia peşti roşii, atâţia albaştri, atâţia culorile 
curcubeului”. lar entuziasmul ei era atât de molipsitor, 
încât Justin îi convinse pe Mickie şi pe Abraham să dea la 
undiță, ceea ce avu efectul de a le distrage atenţia, 
dirijând-o pe o cale mai folositoare. 

— Vă e rău, domnule? îl întrebă Mickie, de foarte 
aproape, privindu-l în ochi ca un doctor. 

— N-am nimic. Nimic. Nu mi-e rău. 

— Domnule, cred că aveţi febră. Staţi liniştit sub umbrar 
şi-o să vă aduc ceva rece de băut. 

— Bine. Bem amândoi. 

— Mulţumesc, domnule. Eu trebuie să mă ocup de barcă. 

Justin stă sub umbrar, folosind gheaţa din pahar pentru 
a-şi răcori gâtul şi fruntea şi se leagănă o dată cu barca. Şi- 
au luat un tovarăş de călătorie cam ciudat, trebuie să 
recunoască, dar şi Tessa e pur şi simplu desfrânată când e 
vorba să lanseze invitaţii şi trebuie să-ţi muşti buzele ca să 
nu explodezi şi să dublezi numărul oaspeţilor pe care l-ai 
avut în minte la început. E plăcut să-l vezi pe Porter... „Ah, 
şi tu, Veronica, şi micuța Rosie. E o plăcere... Nu e nicio 
problemă...” Tessa pare să obţină mai multe reacţii pozitive 
de la Rosie decât oricine. Insă Bernard şi Celly Pellegrin - 
„O ce greşeală de neiertat, scumpo, şi ce previzibil a fost 
gestul lui Bernard de a-şi aduce trei rachete de tenis, nu 
doar una, în geanta aia nenorocită de sport. In ce-l priveşte 
pe Woodrow, serios, ar fi vremea să abandonezi 
convingerea lăudabilă, dar fără suport că până şi cei 
submediocri pot arăta că au o inimă de aur, iar tu eşti cea 
care trebuie să scoată asta la iveală, încercând să le arăţi 
până şi lor că aşa stau lucrurile. Şi, pentru numele lui 
Dumnezeu, nu mă mai privi aşa, de parcă ai vrea să faci 
dragoste cu mine aici şi acum! Sandy aproape că 
înnebuneşte doar dacă se uită puţin la decolteul tău...” 

— Ce s-a întâmplat? întreabă Justin brusc. 


La început şi-a închipuit că era Mustafa. Treptat, şi-a dat 
seama că Mickie îl apucase de cămaşă, de undeva de 
deasupra umărului şi-l scutura pentru a-l trezi. 

— Am ajuns, domnule, pe ţărmul răsăritean. Am ajuns 
aproape de locul unde s-a petrecut tragedia. 

— Cât de departe e? 

— Pe jos, zece minute. O să vă însoţim. 

— Nu este nevoie. 

— Ba este necesar, domnule. 

— Was felht dir? a întrebat Abraham peste umărul lui 
Mickie. 

— Nichts. Nimic, mă simt bine. Nu vă deranjaţi. 

— Mai beţi apă, domnule, îl îndeamnă Mickie, întinzându- 
iun pahar proaspăt umplut. 

Merg în şir, cu greu, pe lespezile de lavă pietrificată aici, 
unde se află leagănul civilizaţiei, îşi aduce aminte Justin. 
„Nu mi-am dat niciodată seama că pe-aici sunt atâţia 
indivizi civilizaţi”, îi spune el Tessei, jucându-şi rolul de 
bufon, iar Tessa râde în locul lui, acel râs mut plin de 
încântare; da, Tessa se poartă în aceste momente exact ca 
un om care râde, dar nu scoate niciun sunet. Gloria o ia 
înainte - „Păi, aşa i-e felul. Cu pasul ei maiestuos şi cu 
coatele mişcându-i-se într-un asemenea ritm, ne lasă pe 
toţi în urmă.” Pellegrin murmura nemulţumit, ceea ce e, de 
asemenea, firesc. Nevastă-sa, Celly, se plânge că nu 
suportă căldura - „Ce, asta-i o noutate?” Rosie Coleridge, în 
spinarea tăticului ei, cântându-i Tessei în gura mare - „Cum 
Dumnezeu de-am încăput toţi în barcă?” 

Mickie se oprise, iar acum îşi ţinea palma uşor pe braţul 
lui Justin. Abraham era la un pas în urmă. 

— Acesta e locul unde a murit soţia dumneavoastră, 
domnule, îi spuse Mickie încet. 

Numai că n-ar fi trebuit să se deranjeze, fiindcă Justin 
ştia exact, chiar dacă nu înţelegea cum de ajunsese Mickie 
la concluzia că el era soţul Tessei, dar poate că Justin îi 
spusese asta în somn. Văzuse locul în fotografii, în lumina 
aceea difuză şi în vise. Pe aici trecea ceea ce arăta ca o 


albie secată. Dincolo se afla mormanul trist de pietre înălţat 
de Ghita şi de prietenii ei. In jur - dar lăbărţat în toate 
direcţiile, vai! - zăcea gunoiul care în zilele noastre este 
indisolubil legat de orice eveniment larg mediatizat: cutii şi 
casete video stricate, pachete goale de ţigări, sticle de 
plastic şi bucăţi de hârtie. Ceva mai sus - poate la treizeci 
de metri în susul versantului de stâncă albicioasă - trecea 
drumul nepavat pe unde cei din camioneta de safari 
merseseră ţinându-se aproape de jeepul Tessei şi-i 
găuriseră un pneu, aruncându-l în gol, după care ucigaşii 
Tessei coborâseră panta înarmaţi cu lame de panga, 
pistoale şi tot ce aveau asupra lor. lar acolo - Mickie arăta 
tăcut cu un deget sfrijit şi uscat - erau urmele de vopsea 
albastră de pe camioneta cu tracţiune pe patru roţi trimisă 
de la Oază, semne lăsate pe faţa stâncii când maşina 
alunecase în albia secată. lar faţa stâncii, spre deosebire de 
stâncile vulcanice din jur, era albă ca lespedea unui 
mormânt. Şi pesemne că petele maronii de pe ea erau 
chiar de sânge, după cum sugera Mickie. Dar după ce le 
examină, Justin conchise că puteau fi şi licheni. In rest, 
remarcă prea puţine lucruri care să reţină atenţia unui 
grădinar căruia nu-i scapă nimic, cu excepţia firelor de 
iarbă ascuţite la vârf şi a unui şir de palmieri doum care, ca 
de obicei, arătau de parcă ar fi fost plantați de primărie. 
Câteva  tufişuri de  laptele-câinelui - păi, normal - 
supraviețuind cu chiu cu vai printre lespezi de bazalt negru. 
Şi un arbore commiphora alb - oare, când le dădeau 
frunzele? - cu ramuri subţiri şi angulare întinse în lateral, 
închipuind aripile unui fluture. Îşi alese din ochi un bolovan 
de bazalt şi se aşeză. Se simţea cam ciudat, dar era lucid. 
Mickie îi întinse o sticlă cu apă şi Justin luă o înghiţitură, 
înşurubă capacul la loc şi şi-o aşeză la picioare. 

— Mickie, aş vrea să rămân puţin singur, spuse el. Tu şi 
Abraham duceţi-vă să pescuiţi şi vă chem eu de pe țărm 
când termin. 

— Am prefera să vă aşteptăm cu barca, domnule. 

— De ce să nu pescuiţi? 


— Vrem să rămânem aici, cu dumneavoastră. Aveţi 
febră. 

— E pe trecute. Doar câteva ore. Se uită la ceas. Era ora 
patru. Când apune soarele? 

— La şapte, domnule. 

— Bun... Atunci veniţi să mă luaţi la apus. Dacă am 
nevoie de ceva, vă strig eu. 

Apoi, mai ferm: 

— Mickie, vreau să rămân singur. De aceea am venit aici. 

— Am înţeles, domnule. 

Nu-i auzi plecând. O vreme, nu auzi niciun sunet, în afara 
clipocitului apei şi a trepidaţiei motorului vreunei bărci de 
pescuit. Auzi un şacal urlând şi ciorovăiala unei familii de 
vulturi care puseseră stăpânire pe un palmier din 
apropierea lacului. Şi o auzi pe Tessa spunându-i că, dacă 
ar fi ca totul să se repete, aici ar vrea să moară, în Africa, 
încercând să curme o mare nedreptate. Mai bău apă, se 
ridică, îşi dezmorţi oasele şi merse calm spre semnele de 
vopsea, pentru că acolo avea certitudinea că se afla mai 
aproape de ea. Nu avea nevoie de mai mult. Dacă punea 
palmele pe semne, era la mai puţin de jumătate de metru 
de ea, dacă scădea grosimea uşii maşinii. Sau poate de 
două ori mai departe dacă şi-l imagina pe Arnold între ei. 
Reuşi chiar să râdă puţin cu ea, fiindcă întotdeauna se 
făcea luntre şi punte pentru a o convinge să-şi pună 
centura. „Pe drumurile desfundate din Africa”, îl contra ea 
cu obişnuita-i încăpățânare, „mai bine stai agăţat de ceva: 
în felul ăsta te poţi legăna şi bâţâi înăuntrul maşinii, fără să 
fii azvârlit de colo-colo ca un sac de cartofi, când maşina 
intră în câte-o groapă.” lar de la semnele de vopsea cobori 
până în fundul văioagei şi, cu mâinile în buzunare, rămase 
lângă albia secată, privi lung spre locul unde jeepul se 
oprise şi îşi imagină cum Arnold, fără cunoştinţă, fusese 
târât afară din maşină şi dus în locul unde urmase 
chinuitoarea şi cumplita execuţie. 

Apoi, fără grabă, se întoarse la bolovanul pe care şi-l 
alesese ca loc de odihnă de cum sosise şi se aşeză din nou 


pentru a-şi îndrepta atenţia asupra unei mici plante cu flori 
albastre care nu se deosebea mult de flox - florile pe care 
le sădise în grădina casei din Nairobi. Apărea totuşi o 
problemă, aceea că nu era absolut sigur dacă floarea 
creştea, de obicei, în locul acela, de aceea se întrebă dacă 
nu cumva o transplantase în gând tocmai de la Nairobi sau, 
dacă se gândea mai bine, de pe pajiştile ce înconjurau 
hotelul din Engadine. Interesul lui pentru horticultură 
scăzuse de tot. Nu dorea să mai lase impresia unui om 
agreabil, pasionat doar de cultivarea floxului, steliţei - 
vinetelor, freziilor şi gardeniilor. Şi se mai gândi la 
transformarea interioară pe care o suferise când auzi 
zgomotul unui motor din direcţia malului, întâi o explozie, 
când pistoanele prinseră viaţă, apoi duduitul constant 
dispărând pe măsură ce se îndepărta. Mickie şi celălalt se 
hotărâseră, până la urmă, să plece la treabă, se gândi el; 
fiindcă pentru adevăratul pescar ridicarea peştilor în năvod 
la apus reprezintă o tentaţie irezistibilă. lar după aceea, îşi 
aminti de încercările de a o convinge pe Tessa să-l 
însoţească la pescuit, când nu prindea nimic, dar făceau 
amor în condiţii nu tocmai obişnuite, ceea ce explica, 
probabil, de ce insista atât de mult să o invite. Amuzat, 
încă se gândea la strădania de a face dragoste pe fundul 
unei bărcuţe când, deodată, îşi schimbă părerea despre 
plecarea lui Mickie la pescuit, simțindu-se tras pe sfoară. 

„Doar n-o fi înţeles greşit sau s-o fi răzgândit, cedând 
unui capriciu.” 

De data aceasta, nu era zgomotul bărcii lui Mickie. 

Despre Mickie îţi dădeai seama de cum îl vedeai, iar 
Tessa spusese la fel, că părea născut să fie protectorul 
familiei, motiv pentru care - serios - îl puteai confunda uşor 
cu Mustafa. 

Deci, Mickie nu plecase la pescuit. 

Ba plecase. N-avea niciun rost să se întrebe dacă îl luase 
şi pe arţăgosul Abraham. Insă Mickie se dusese, şi barca la 
fel. Traversa lacul; motorul bărcii se auzea tot mai slab. 


Aşadar, de ce plecase? Cine îi spusese să plece? Cine îl 
plătise ca s-o facă? Cine îi poruncise, îl ameninţase să 
plece? Ce mesaj primise Mickie prin radio sau prin viu grai 
de la vreo altă barcă sau de la cineva de pe mal, ca să-l 
convingă, nesocotindu-şi astfel intenţiile şi buna reputaţie, 
să-şi lase treaba neterminată, mai ales că nici nu fusese 
plătit? Ori Markus Lorbeer, acest luda înnăscut, luase 
măsuri suplimentare de precauţie împreună cu amicii lui? 
Incă analiza această posibilitate când auzi zgomotul unui 
alt motor, de data aceasta dinspre şosea. Amurgul se lăsa 
repede deja, iar lumina devenise înşelătoare, de aceea ar fi 
fost de aşteptat ca maşina care trece la o asemenea oră să 
aibă aprinse măcar luminile de poziţie, dar aceasta - 
automobil sau ce era - nu avea lumini, ceea ce îl 
nedumerea. 

Prin minte îi trecu gândul că - iar asta fiindcă maşina se 
deplasa cu viteza melcului - era Ham, conducând cu zece 
kilometri pe oră sub viteza permisă, venind să-l anunţe că 
scrisorile trimise înspăimântătoarei mătuşi din Milano 
ajunseseră cu bine şi că marea nedreptate ce i se făcuse 
Tessei avea să fie îndreptată curând conform principiilor şi 
părerii ei că sistemul trebuie silit să se corecteze dinăuntru. 
Apoi, un alt gând: „Nu e maşină, m-am înşelat. E un avion 
mic.” După aceea, zgomotul încetă cu totul, ceea ce 
aproape că reuşi să-l încredinţeze că trăise o iluzie - că 
auzise jeepul Tessei, care avea să oprească, dintr-o clipă în 
alta, în dreptul lui pe drum, iar ea avea să sară din maşină 
purtând cizmele Mefisto şi va veni săltând şi alunecând pe 
pantă să-l felicite pentru că preluase treaba pe care ea o 
lăsase neterminată. Dar nu era jeepul Tessei, nu aparţinea 
nimănui cunoscut. Ceea ce vedea era forma greu de definit 
a unui jeep cu ampatament mărit sau cu tracţiune pe patru 
roţi - „ba nu, camionetă de safari” - fie de culoare neagră, 
fie verde închis, fiindcă în lumina ce se stingea cu 
repeziciune era greu de distins, iar vehiculul oprise exact în 
locul de unde o urmărise pe Tessa. Şi deşi se aşteptase la 
aşa ceva încă de când revenise la Nairobi - într-un mod 


confuz chiar dorindu-şi asta, drept care considerase 
avertismentul lui Donohue drept inutil - întâmpină 
imaginea cu o senzaţie extraordinară de satisfacţie, dacă 
nu chiar de împlinire. Îi întâlnise, desigur, pe trădătorii 
Tessei: Pellegrin, Woodrow, Lorbeer... Rescrisese raportul 
respins în mod scandalos - chiar dacă într-o formă mai 
necizelată, dar acest lucru era inevitabil. lar acum se părea 
că avea să împărtăşească cu Tessa ultimul dintre secretele 
ei. 

În spatele primului vehicul opri un al doilea. Auzi ropot 
uşor de paşi şi distinse siluetele unor bărbaţi ce alergau 
încovoiaţi. Auzi pe cineva - femeie? bărbat? - fluierând, 
apoi un şuierat de răspuns venind dinapoia lui. | se păru, şi 
pesemne că nu se înşela, că simte un damf de fum de 
țigarete Sportsman. Brusc, întunericul deveni mai adânc, 
fiindcă în jur se aprinseră lanterne, iar cea mai puternică 
dintre ele îl găsi, reţinându-l în fascicolul ei. 

Auzi sunet de tălpi ce alunecau pe faţa albă a stâncii. 


Nota autorului 


Permiteţi-mi să mă refugiez sub protecţia Înaltei Comisii 
Britanice din Nairobi. Nu este locul pe care l-am descris eu, 
fiindcă nu am fost niciodată acolo. Personalul ei nu include 
persoanele pe care le-am prezentat, deoarece nu le-am 
cunoscut şi nici nu am discutat cu ele. L-am cunoscut pe 
Înaltul Comisar în urmă cu câţiva ani şi am împărţit cu el o 
sticlă de băutură răcoritoare cu ghimbir pe terasa Hotelului 
Norfolk şi asta a fost tot. Nu seamănă câtuşi de puţin, nici 
la înfăţişare, nici în alt fel, cu Porter Coleridge. În ceea ce-l 
priveşte pe sărmanul Sandy Woodrow - ei bine, dacă ar 
exista un şef al cancelariei în cadrul Inaltei Comisii din 
Nairobi la data la care scriu aceste rânduri, puteţi fi siguri 
că acesta ar fi o persoană harnică şi demnă, care nu 
râvneşte la soţia unui coleg sau distruge documente 
delicate. Dar nu există. Şefi de cancelarie, la Nairobi sau în 
cadrul altor misiuni britanice, nu mai există. 

În aceste vremuri pragmatice, când avocaţii conduc 
universul, trebuie să insist asupra acestor denegări de 
responsabilitate care, întâmplător, sunt foarte bine gândite. 
Cu o singură excepţie, niciun personaj din acest roman şi 
nicio organizaţie sau corporație - slavă cerului! nu-şi are 
drept model o persoană sau organizaţie reală, fie că vă 
duce gândul la Woodrow, Pellegrin, Landsbury, Crick, 
Curtiss şi temuta lui companie ThreeBees sau la Karel Vita 
Hudson, menţionată şi drept K.V.H. Excepţia o constituie 
marele şi binevoitorul Wolfgang de la Oasis Lodge, un 
personaj ce s-a imprimat adânc în memoria tuturor celor 
care l-au vizitat, încât ar fi ridicol să încerc a crea un 
echivalent fictiv. Cu un aer suveran, Wolfgang nu a ridicat 
nicio obiecţie faţă de intenţia mea de a-i reproduce numele 
şi vocea. 

Dypraxa nu există, nu a existat şi nici nu va exista. Nu 
cunosc niciun tratament miraculos al TBC, care să fi fost 
lansat recent pe piaţa africană sau în altă parte sau care ar 


putea fi lansat, astfel încât, cu puţin noroc, nu-mi voi 
petrece restul vieţii prin tribunale sau, mai rău, deşi în 
zilele acestea nu se ştie niciodată... Dar vreau să vă spun 
ceva. Pe măsura ce se desfăşura călătoria mea prin jungla 
farmaceutică, am ajuns să pricep că, în comparaţie cu 
realitatea, istoria scrisă de mine este banală ca o ilustrată 
de vacanţă. 

Trecând la un ton mai fericit, permiteţi-mi să mulţumesc 
călduros celor care m-au ajutat şi s-au arătat de acord să le 
menţionez numele, precum şi celor care m-au sprijinit şi, în 
mod justificat, nu au dorit să le apară numele: Ted Younie, 
vechi şi sensibil observator al lumii africane, întâi mi-a 
sugerat produsele farmaceutice drept subiect şi mai apoi 
mi-a curăţat textul de unele greşeli. 

Doctorul David Miller, medic cu experienţă în Africa şi în 
lumea a treia, mi-a sugerat mai întâi tuberculoza drept 
subiect, apoi mi-a deschis ochii faţă de campania 
costisitoare şi sofisticată de seducţie purtată de companiile 
farmaceutice împotriva profesiei de medic. 

Doctor Peter Godfrey-Faussett, conferenţiar la School of 
Hygiene and Tropical Medicine din Londra, mi-a oferit 
sfaturi preţioase, atât la început, cât şi în faza de manuscris 
a romanului. 

Arthur, om priceput la multe şi fiul fostului meu editor 
american Jack Geoghegan, mi-a povestit istorii îngrozitoare 
din vremea când s-a ocupat de produse farmaceutice la 
Moscova şi în Europa de est. Sufletul bun al lui Jack ne-a 
vegheat mereu. 

Daniel Berman de la organizaţia Médecins Sans 
Frontières din Geneva mi-a oferit o informare strălucită, 
care a fost ca un pneu Michelin: şi-a arătat valoarea pe 
parcursul întregii călătorii. 

BUKO Pharma-Kampagne din Bielefeld, Germania - a nu 
se confunda cu Hippo, din romanul meu - este o 
organizaţie finanțată din surse independente, cu personal 
redus din punct de vedere numeric, alcătuit din oameni 
responsabili şi calificaţi care se zbat să demaşte delictele 


comise de industria farmaceutică, îndeosebi în cazul 
afacerilor dezvoltate în ţările lumii a treia. Dacă simţiţi 
vreun impuls de generozitate, vă invit să-i ajutaţi cu bani 
pentru a-şi continua activitatea. Pe măsură ce părerile 
medicale avizate continuă să fie corupte în mod insidios şi 
metodic de către  giganţii industriei farmaceutice, 
supraviețuirea organizației BUKO capătă o importanță 
crescândă. In realitate, lucrătorii acesteia m-au îndemnat 
să laud virtuțile companiilor farmaceutice demne de 
încredere. De dragul lor, am încercat pe ici-colo să 
procedez conform rugăminţii lor, dar nu acesta era scopul 
romanului meu. 

Atât doctorul Paul Haycock, veteran al industriei 
farmaceutice internaţionale, cât şi Tony Allen, un vechi 
cunoscător al Africii şi consultant farmaceutic cu o inimă 
mare, mi-au dat în mod dezinteresat sfaturi, mi-am 
transmis din cunoştinţele şi din buna lor dispoziţie şi au 
răbdat cu stoicism atacurile mele asupra profesiunii lor - 
cum a fost, îndeosebi, cazul ospitalierului Peter, care 
preferă să rămână necunoscut. 

Am primit sprijin şi din partea unor persoane deosebite 
din cadrul Organizaţiei Naţiunilor Unite. Niciunul nu a 
bănuit ce puneam la cale; cu toate acestea, cred că ar fi o 
dovadă de tact din partea mea să nu le pomenesc numele. 

Cu regret, am hotărât, de asemenea, să nu numesc 
persoanele din Kenya care mi-au oferit ajutor cu multă 
generozitate. În timp ce scriam romanul, am primit ştirea 
morţii lui John Kaiser, un preot american din Minnesota care 
a slujit în Kenya în ultimii douăzeci şi şase de ani. Cadavrul 
său a fost descoperit la Naivasha, la circa şaptezeci şi cinci 
de kilometri nord-vest de Nairobi. A murit împuşcat în cap. 
In apropiere s-a găsit o puşcă cu ţeava retezată. Domnul 
Kaiser critica deschis şi de multă vreme politicile din 
domeniul drepturilor omului aplicate de guvernul kenyan 
sau, mai precis, lipsa acestora. Incidente de acest gen se 
pot repeta. 


În prezentarea comentariilor Larei, din capitolul al 
optsprezecelea m-am slujit de câteva cazuri, îndeosebi de 
pe continentul nord-american, unde cercetători medicali de 
o deosebită valoare au cutezat să nu fie de acord cu şefii 
lor din domeniul farmaceutic şi au avut de suferit de pe 
urma denigrărilor cauzate de probitatea lor. Nu punem în 
discuţie dacă descoperirile şi constatările lor erau corecte 
sau nu. Este vorba de conflictul dintre conştiinţa individuală 
şi lăcomia corporațiilor. Este vorba de dreptul elementar al 
doctorilor de a exprima păreri medicale neînregimentate şi 
de datoria lor de a-şi informa pacienţii privind riscurile pe 
care le consideră inerente în cadrul tratamentelor pe care 
le prescriu. 

Şi, în sfârşit, dacă aveţi şansa de a poposi pe insula Elba, 
vă rog să vizitaţi negreşit frumoasa proprietate pe care am 
atribuit-o Tessei şi strămoşilor ei. Se numeşte La Chiusa di 
Magazzini şi este în posesia familiei Foresi. Această familie 
produce vinuri roşii, albe şi roz, dar şi lichioruri din propria 
vie, precum şi ulei de măsline din propria livadă. Au şi 
câteva case pe care le puteţi închiria. Există chiar şi o 
cameră pentru depozitarea uleiului, unde cei care caută 
răspuns la marile şarade ale vieţii pot afla un trecător 
răstimp de linişte. 


John le Carre 
Decembrie 2000 


lumii a treia sint laboratorul 


al state lor industrializate s. Tessa Qua ile, 


N j . ` } * » e): r y $ 
o militantă pentru drepturile celor oprimati, Sti 
| i El, $ 


| SI sotul é nun dinlomal de cariera 


. A $ ` ~ 
CATE Ri dedicà tinsa ungi pastuni ma: domestüuci 


SRE) iva face pé Justi T. 


să-si 10 destinul în DrODPULE muni, dsumindu 
; 


i x 4 */ i 
UDT care, PINA ALUNE, NU Era a n 
| i