John Le Carre — Prietenie absoluta

PRIETENIE 
ABSOLUTĂ 


- PRIETENIE ABSOLUTĂ - 


JOHN LE CARRE 


PRIETENIE ABSOLUTĂ 


CAPITOLUL UNU 
CAPITOLUL DOI 
CAPITOLUL TREI 
CAPITOLUL PATRU 
CAPITOLUL CINCI 
CAPITOLUL ŞASE 
CAPITOLUL ŞAPTE 
CAPITOLUL OPT 
CAPITOLUL NOUĂ 
CAPITOLUL ZECE 
CAPITOLUL UNSPREZECE 
CAPITOLUL DOISPREZECE 
CAPITOLUL TREISPREZECE 


- JOHN LE CARRE - 


Traducere din limba engleză şi note GABRIEL STOIAN 
Titlul original: Absolute Friends, 2003 


- PRIETENIE ABSOLUTĂ - 


CAPITOLUL UNU 


În ziua în care soarta s-a întors împotriva lui şi şi-a cerut 
obolul, Ted Mundy purta cu oarece mândrie un melon şi se 
legăna precar pe o tribună improvizată într-unul dintre 
castelele construite în Bavaria de Ludwig, „Regele Nebun”. 
Nu era un melon clasic, ci mai curând o pălărie dintre 
acelea purtate de Stan şi Bran, nefiind cumpărată de la 
Savile Row!. In ciuda drapelului Albionului?, brodat cu 
mătase orientală pe buzunarul pentru batistă al hainei 
destul de ponosite, din tweed, nu arăta ca o pălărie purtată 
în Anglia. Eticheta, pătată de grăsime şi aflată pe banda 
interioară, susţinea că producătoare era firma Steinmatzky 
& Sons din Viena. 

Şi întrucât pălăria nu-i aparţinea - după cum se grăbea el 
să explice tuturor persoanelor necunoscute care aveau 
neşansa să-i iasă în cale, de preferinţă femei, acestea 
căzând pradă nemărginitei lui înclinații spre conversaţie - 
ea nu putea constitui un obiect de vestimentaţie capabil să 
sugereze autocritica. 

— Doamnă, aceasta este o pălărie de serviciu, ţinea el să 
precizeze, cerându-şi iertare într-o mie de cuvinte - o 
adevărată scenetă pe care o stăpânea la perfecţiune. Este 
o piesă de mare valoare istorică, încredinţată mie de 
generaţii întregi de foşti deținători ai acestei funcţii - 
erudiţi rătăcitori, poeţi, visători, oameni ai bisericii - 
precum şi de alţi nătărăi care l-au slujit cu supuşenie pe 
regretatul rege Ludwig - ha-ha! 

Acel ha-ha era, pesemne, un soi de recul care îl azvârlea 
înapoi, spre copilăria petrecută între oameni ai armelor. 

— Aşadar, stimată doamnă, care ar fi alternativa, dacă- 
mi pot permite să vă întreb? Doar nu îi veţi cere unui 


1 Lanţ de magazine de lux, în materie de îmbrăcăminte, electronice etc. 
(n.tr.) 
? Denumire dată în antichitate Marii Britanii (pe atunci Britannia) 
datorită falezelor sale albe. (n. red) 

4 


- JOHN LE CARRÉ - 


englez pursânge să ţină umbrela ca un ghid de origine 
japoneză, corect? Aici cu siguranţă nu, mai ales în Bavaria, 
ferească Dumnezeu. Şi în niciun caz la mai puţin de o sută 
de kilometri de locul în care scumpul nostru Neville 
Chamberlain a încheiat pactul cu diavolul! /nțe/egeți, 
scumpă doamnă? 

lar dacă publicul lui, cum se întâmpla de cele mai multe 
ori, era alcătuit din femei prea frumoase şi tinere ca să fi 
auzit de Neville Chamberlain sau să-şi dea seama la care 
diavol făcea el trimitere, atunci, într-un acces de 
generozitate, englezul - bine crescut - le punea la 
dispoziţie versiunea pentru începători a ruşinosului Acord 
de la Munchen din 1938, în prezentarea căruia nu se sfia să 
remarce modul în care iubita monarhie britanică, ca să nu 
mai aducă vorba şi de aristocrație, şi de Partidul 
Conservator, a acceptat practic orice condiţie impusă de 
Hitler, numai pentru a evita războiul. 

— Conducerea Marii Britanii, îngrozită de bolşevism, 
înţelegeţi, constată el, în stilul telegrafic şi amalgamat 
care, la fel ca şi acel ha-ha!, îl copleşeşte când se trezeşte 
în plin avânt. Marea putere în devenire, America, 
procedează identic. Toti, dar toți, doreau să-l asmută pe 
Hitler împotriva Pericolului Roşu. Modul în care, în ochii 
germanilor, Neville Chamberlain şi-a strâns umbrela 
rămâne, până în ziua de azi, scumpă doamnă, ruşinoasa 
îngăduinţă a britanicilor faţă de Dragul nostru Führer, pe 
numele său adevărat Adolf Hitler. Credeţi-mă că vorbesc 
serios când spun că în această ţară, ca englez, prefer să 
stau în ploaie fără a folosi umbrela. Şi totuşi, nu de asta vă 
aflaţi aici, nu-i aşa? Aţi venit să vizitaţi castelul preferat al 
lui Ludwig cel Nebun, nu să ascultați bâiguielile unui individ 
nesuferit despre Neville Chamberlain. Poftim? Aud? A, 
plăcerea e de partea mea, doamnă - iar în acest punct îşi 
scoate pălăria de clovn, parcă autoironizându-se, lăsând 
astfel la iveală o buclă rebelă de păr pe jumătate încărunţit, 
care îi stă pe frunte şi scapă din strânsoarea pălăriei 
precum un ogar care este eliberat pentru a ţâşni în cursă - 

5 


- PRIETENIE ABSOLUTĂ - 


Ted Mundy, măscărici la curtea lui Ludwig, la dispoziţia 
dumneavoastră. 

Şi ce cred oare aceşti clienţi - sau fraieri, cum preferă să- 
i numească operatorii britanici de turism - dacă posedă 
cumva capacitatea de a gândi? Cine este pentru ei acest 
Ted Mundy, dacă nu o amintire trecătoare? Un soi de artist 
comic, evident. Un ratat într-un domeniu sau altul - un 
bufon profesionist de origine engleză, care poartă melon şi 
se afişează cu steagul Albionului, bun la toate pentru toţi, 
dar sieşi nu-şi este de niciun folos, având cel puţin cincizeci 
de ani, un tip cumsecade altfel, dar în care tot n-aş avea 
încredere să-l las singur cu fiică-mea. lar ridurile acelea 
verticale deasupra sprâncenelor, ca nişte tăieturi fine 
făcute de bisturiu, ar putea sugera furia, dar la fel de bine 
şi coşmaruri. Acesta e Ted Mundy, ghid turistic. 


XX xk 


Mai sunt trei minute până la cinci după-amiaza, spre 
sfârşit de mai, ora la care urmează a începe ultimul tur al 
zilei. Aerul a devenit răcoros, iar soarele roşiatic coboară, 
parcă ascunzându-se, între fagii tineri. Ca un cosaş 
gigantic, Ted Mundy stă cocoţat pe balcon, cu genunchii 
ridicaţi şi pălăria trasă pe ochi, pentru a şi-i feri de 
strălucirea ultimelor raze ale soarelui. Frunzăreşte un 
exemplar morfolit din Süddeutsche Zeitung pe care îl ţine 
rulat ca pe un ciolan într-un buzunar interior al hainei, 
special pentru asemenea momente de respiro dintre 
grupuri. Oficial, războiul din Irak s-a încheiat cu mai bine de 
o lună în urmă. Mundy, adversar neclintit al acestui război, 
trece în revistă articolele mai puţin importante: prim- 
ministrul Tony Blair va întreprinde o călătorie în Kuwait 
pentru a adresa mulţumiri poporului kuwaitian pentru 
cooperarea în conflictul încheiat recent cu un succes 
militar. 

— Hmm, zice Mundy, cam tare şi încruntându-se. 


6 


- JOHN LE CARRÉ - 


În cursul turneului său, domnul Blair va face o scurtă 
escală în Irak. Accentul se va pune pe reconstrucţie, nu pe 
aspectul triumfal al problemei. 

— Sper că aşa se va întâmpla, mormăie Mundy, iritat, iar 
încruntarea i se adânceşte. 

Domnul Blair nici nu se îndoieşte că armele de distrugere 
în masă deţinute de Irak vor fi descoperite foarte curând. 
Rumsfeld, ministrul Apărării al SUA, crede că irakienii le-au 
distrus înainte de izbucnirea războiului. 

— Pai de ce nu vă puneţi de acord, nătărăilor? 
bolboroseşte Mundy. 

Până acum, ca de obicei, ziua lui a fost complicată şi 
imprevizibilă. La ora şase fix se ridică din patul pe care îl 
împarte cu tânăra turcoaică pe care o cheamă Zara. 
Porneşte în vârful picioarelor pe coridor ca să-l trezească pe 
fiul lui de unsprezece ani, Mustafa, care trebuie să se spele 
pe dinţi, să-şi rostească rugăciunea de dimineaţă, să ia 
dejunul alcătuit din pâine, măsline şi ciocolată tartinabilă 
pe care Mundy l-a pregătit deja. Toate acestea se 
desfăşoară pe furiş. Zara lucrează în ultimul schimb la o 
cafenea care serveşte kebab, situată în apropiere de gara 
principală din Munchen, şi nu trebuie trezită cu niciun chip. 
De când a început să lucreze de noapte soseşte acasă în jur 
de ora trei dimineaţa, adusă de un taximetrist amabil de 
origine kurdă, care locuieşte în acelaşi bloc. Ritualul 
musulman trebuie să-i îngăduie Zarei să rostească o scurtă 
rugăciune înainte de răsăritul soarelui şi să se bucure de 
opt ore de somn sănătos, fiindcă trebuie să se odihnească. 
Ziua lui Mustafa începe însă la ora şapte, tot cu o 
rugăciune. Mundy şi Mustafa s-au văzut siliţi să folosească 
toată puterea lor de convingere ca să o asigure pe Zara că 
Mundy e în stare să supravegheze rugăciunea lui Mustafa, 
pentru ca ea să-şi continue somnul netulburată. Mustafa e 
un copil tăcut, discret ca un pisoi, cu păr negru şi des, ochi 
căprui şi speriaţi şi voce spartă, greu de controlat. 

Pornind din apartament - o cutie sordidă din beton 
igrasios şi cu firele electrice în exteriorul clădirii - Mundy şi 

7 


- PRIETENIE ABSOLUTĂ - 


băiatul traversează un teren viran până la staţia de 
autobuz ai cărei pereţi sunt acoperiţi de graffiti, majoritatea 
triviale. Blocul este ceea ce în prezent se cheamă un sat 
etnic: kurzi, yemeniţi şi turci locuiesc în el claie peste 
grămada. In staţie se adunaseră deja şi alţi copii, unii 
însoţiţi de mame, alţii singuri. Mundy l-ar putea lăsa pe 
Mustafa alături de aceştia, însă preferă să-l conducă până 
la şcoală pentru a-i strânge mâna la poartă, uneori chiar 
sărutându-l, cu un aer ţeapăn, pe ambii obraji. În 
momentele mai dificile ale existenţei lui, înainte ca Mundy 
să apară în viaţa sa, Mustafa a avut de îndurat tot felul de 
umilinţe şi a trăit de multe ori cu spaima în suflet. De aceea 
trebuie să-şi recapete treptat încrederea în viaţă. 

La paşii uriaşi pe care îi face, drumul de la şcoală până la 
apartament îi ia lui Mundy douăzeci de minute. Întorcându- 
se acasă, trăieşte un sentiment straniu: o parte din el speră 
ca Zara să doarmă încă, iar cealaltă jumătate îşi doreşte ca 
ea să se fi trezit şi să facă dragoste cu el, la început 
semiadormită, apoi din ce în ce mai pătimaşă; iar apoi el va 
sări în bătrâiorul Volkswagen broscuţă şi va intra în traficul 
spre sud, conducând mai bine de o oră, pentru a ajunge la 
locul de muncă din Linderhof. 

Deplasarea este enervantă, dar necesară. În urmă cu un 
an, cei trei membri ai actualei familii îşi trăiau, 
independent, propria disperare. Acum au ajuns o forţă de 
luptă, având intenţia de a-şi croi împreună o viaţă mai 
bună. Felul în care s-a petrecut acest miracol constituie o 
adevărată poveste, pe care Mundy şi-o aminteşte ori de 
câte ori traficul ameninţă să-l înnebunească. 

Ajuns la capătul puterilor. 

Şi nu pentru prima oară. 

Practic pus pe fugă. 

Egon, partenerul lui de afaceri şi coproprietar al afacerii 
lor care abia supravieţuia, Academia de Engleză 
Profesională, a fugit cu mai tot ce era de valoare. Mundy s- 
a văzut nevoit s-o şteargă englezeşte din Heidelberg la 
miez de noapte, cu ceea ce a putut îngrămădi în 

8 


- JOHN LE CARRÉ - 


Volkswagen, plus 704 euro în bancnote de valoare mică, pe 
care Egon, neglijent şi grăbit, a uitat să-i fure din seif. 

Sosit la Munchen în zori de zi, a lăsat maşina, cu 
plăcuţele de înmatriculare de Heidelberg, într-un colţ 
discret dintr-o parcare etajată, în eventualitatea în care 
creditorii lui puseseră sechestru şi pe aceasta. Apoi a 
procedat exact cum a făcut mereu când s-a simţit încolţit 
de soartă: a umblat pe jos. 

lar pentru că toată viaţa, din motive ce ar putea avea 
originea în frageda lui copilărie, a manifestat o atracţie 
naturală către diversitatea etnică, picioarele îl duc aproape 
fără să-şi dea seama tocmai pe o stradă plină de magazine 
şi cafenele turceşti, unde totul abia începe să prindă viaţă. 
Ziua e însorită, lui i s-a făcut foame, aşa că alege o cafenea 
la întâmplare, îşi lasă cu grijă trupul deşirat pe un scaun din 
plastic ce refuză să stea locului pe pavajul vălurit şi îi cere 
chelnerului o cafea turcească mare, potrivit de dulce şi 
două chifle cu mac unse cu gem şi unt. Nici n-a apucat să 
muşte din prima chiflă, că o femeie tânără se aşază pe 
scaunul de alături şi, acoperindu-şi gura pe jumătate cu 
palma, îl întreabă, într-o germană bavareză, stâlcită de 
accentul turcesc, dacă n-ar vrea să se culce cu ea pe bani. 

Având spre treizeci de ani, Zara este tulburător şi 
imposibil de frumoasă. Poartă o bluză subţire şi sutien 
negru, la care se adaugă o fustă neagră cam sărăcuţă, care 
îi lasă pulpele aproape goale. E primejdios de suplă. 
Înşelându-se, Mundy presupune că e vorba de droguri. 
Apoi, spre ruşinea pe care a simţit-o ulterior, se simte 
tentat, chiar mai mult decât e dispus să recunoască, să 
accepte oferta ei. E nedormit, fără slujbă, n-a avut nicio 
femeie de o grămadă de vreme şi a ajuns aproape fără 
bani. 

Când se uită însă mai atent la tânăra cu care ar fi gata să 
se culce, îşi dă seama nu numai de cumplita disperare şi de 
inteligenţa ce i se citesc în ochi, dar şi de lipsa de încredere 
în propriile forţe, astfel că se răzgândeşte şi, în schimb, îi 
oferă un mic dejun, pe care ea îl acceptă temătoare, 

9 


- PRIETENIE ABSOLUTĂ - 


punând însă condiţia să ducă jumătate din porţie acasă, 
pentru mama ei, bolnavă. Simţindu-se extrem de 
recunoscător să se apropie de o altă fiinţă umană care a 
ajuns la ananghie, Mundy are o propunere şi mai bună: ea 
să mănânce tot, apoi vor cumpăra împreună mâncare 
pentru mama ei de la unul dintre magazinele pentru 
musulmani, care ticsesc strada. 

Ea îl ascultă fără să trădeze nicio trăire, rămânând cu 
ochii plecaţi. Simţind parcă la unison cu ea, Mundy 
bănuieşte că ea se întreabă dacă a dat peste un nebun sau 
peste vreun excentric. El se chinuieşte să nu pară nici una, 
nici alta, numai că, bineînţeles, eşuează lamentabil. Cu un 
gest care lui îi merge drept la inimă, Zara trage mâncarea 
cu ambele mâini spre partea ei de masă, pentru ca nu 
cumva el să se răzgândească şi să o ia înapoi. 

În timp ce face asta, Zara îşi ia mâna de la gura ce-i 
rămăsese deschisă. Cei patru dinţi din faţă îi sunt retezaţi 
de la rădăcină. În vreme ce ea mănâncă, Mundy priveşte 
cercetător de-a lungul străzii, căutând din ochi peştele ei. 
Se pare că nu are aşa ceva. Probabil că a ajuns sclavă a 
cafenelei. Nu-şi dă încă seama de asta, dar instinctul îi 
spune să o protejeze. Când se ridică să plece, Zara se 
lămureşte că nu-i ajunge lui Mundy nici până la umăr, 
motiv pentru care, oarecum speriată, se îndepărtează de 
el. Mundy adoptă o poziţie uşor adusă de spate, dar ea 
păstrează distanţa, temătoare. Ea a devenit însă prima 
grijă a lui Mundy. Problemele lui personale sunt 
neînsemnate în comparaţie cu necazurile tinerei. La 
rugămintea ei precipitată, din magazinul pentru musulmani 
cumpără o bucată de carne de miel, ceai de mere, cuşcuş, 
miere, legume, halva şi o tabletă uriaşă de ciocolată 
Toblerone care e la ofertă specială. 

— Dar câte mame ai, de fapt? o întreabă el amuzat, deşi 
gluma lui nu e împărtăşită de Zara. 

În timp ce face cumpărăturile, ea continuă să rămână 
încordată şi suspect de tăcută, tocmindu-se în turceşte, 
ducând mereu mâna la gură când vorbeşte, apoi 

10 


- JOHN LE CARRÉ - 


împungând cu degetul spre fructe - nu acela, celălalt. 
luţeala şi priceperea cu care calculează îl impresionează 
profund pe Mundy. Se simte în stare de multe lucruri, dar 
nu să negocieze. Când încearcă să ducă sacoşele cu toate 
cumpărăturile - au ajuns să fie deja două, ambele destul de 
grele - ea i le smulge din mână cu gesturi speriate. 

— Vrei să te culci cu mine? îl întreabă ea grăbită, semn 
că şi-a pierdut răbdarea, după ce se asigură că sacoşele i- 
au rămas în mâini. 

Mesajul ei e fără echivoc: „Ai plătit pentru mine, aşa că s- 
o facem şi lasă-mă în pace!” 

— Nu, răspunde el. 

— Dar ce vrei? 

— Să te conduc acasă. 

Ea clatină din cap cu îndârjire. 

— Nu acasă. Hotel. 

El încearcă să-i explice că are intenţii mai curând amicale 
decât sexuale, dar ea e prea obosită ca să-l asculte şi 
începe să plângă fără ca expresia de pe chip să i se 
schimbe. 

El alege o altă cafenea şi se aşază amândoi la o masă. 
Lacrimile continuă să-i curgă pe obraji, dar ea nu le ia în 
seamă. El o îndeamnă să vorbească despre sine, iar ea se 
supune fără să manifeste vreun interes deosebit faţă de 
subiect. S-ar părea că nimic n-o mai inhibă. E o fată de la 
ţară, din câmpia Adana, cea mai mare fiică a unor ţărani, îi 
destăinuieşte ea într-o germană şovăielnică, în tot acest 
timp rămânând cu privirea aţintită spre masă. Tatăl a 
promis că o dă în căsătorie fiului unui ţăran din vecini. 
Băiatul era considerat un geniu în computere, care câştigă 
bine în Germania. Când el a venit în vizită la familia din 
Adana, au făcut nunta conform tradiţiei, cele două 
gospodării s-au unit, iar Zara a plecat cu soţul ei la 
Munchen, unde a constatat că el nu era nici pe departe 
mare geniu în computere, ci un bandit înarmat, aflat mereu 
pe drumuri. El avea douăzeci şi patru de ani, ea, 
şaptesprezece, şi aştepta deja un copil. 

11 


- PRIETENIE ABSOLUTĂ - 


— Făcea parte dintr-o bandă, afirmă ea fără ocolişuri. 
Toţi băieţii erau nişte ticăloşi. Nebuni. Furau maşini, 
vindeau droguri, stăteau pe lângă cluburi de noapte şi 
trimiteau la produs prostituate. Numai lucruri rele. Acum e 
în închisoare. Dacă n-ar fi acolo, fraţii mei l-ar ucide. 

Soţul îi fusese închis în urmă cu nouă luni, dar mai 
apucase să-şi înspăimânte de moarte copilul şi să-i spargă 
dinţii soţiei înainte de a fi ridicat de poliţie. Fusese 
condamnat la şapte ani, la care se adăugau şi alte acuzaţii, 
ce urmau a fi probate. Unul dintre membrii bandei devenise 
martor al poliţiei. În timp ce merg prin oraş, istorisirea ei 
continuă, ca o revărsare monotonă, ba în germană, ba în 
frânturi de turcă, atunci când cunoştinţele de germană n-o 
ajută. Există momente în care Mundy se întreabă dacă mai 
e sigură că el merge alături de ea. Mustafa, spune ea, când 
el o întreabă cum îl cheamă pe băiat. Ea nu l-a întrebat încă 
nimic despre el. Continuă să care sacoşele, iar el nu a mai 
făcut nicio încercare de a o ajuta. Zara poartă mărgele 
albastre, şi el îşi aduce aminte, ca prin vis, dintr-o viaţă 
aproape uitată, că pentru musulmanii  superstiţioşi 
mărgelele de acea culoare feresc de deochi. Ea îşi trage 
nasul, dar lacrimile au încetat să i se rostogolească pe faţă. 
Mundy crede că îşi impune să arate mai bine dispusă 
înainte de a se întâlni cu cineva care nu trebuie să ştie că a 
plâns. Se află în zona de vesta Munchenului, care nu se 
compară nicidecum cu elegantul său omolog londonez:: 
clădiri cu apartamente sărăcăcioase, construite înainte de 
război, vopsite în culori terne; rufe spălate atârnă la 
geamuri, iar copiii se joacă pe câte un petic de iarbă 
veştejită. Un băiat îi vede apropiindu-se, brusc se desparte 
de prieteni, ridică o piatră şi înaintează ameninţător spre ei. 
Zara strigă la el în turcește. 

— Ce vrei? răcneşte copilul. 


3 Aluzie la West End, zona situata între Hyde Park şi Charing Cross, 
renumita pentru magazine de modă, teatre, restaurante şi reşedinţe 
scumpe în cartierele Soho şi Mayfair. (n.tr.) 

12 


- JOHN LE CARRE - 


— O bucată de ciocolata din porţia ta de Toblerone, 
Mustafa, îi răspunde Mundy. 

Băiatul se holbează la el, vorbeşte din nou cu mama, 
apoi mai înaintează puţin, rămânând cu piatra în mâna 
dreaptă, în timp ce cotrobăieşte cu stânga într-o sacoşă. Ca 
şi mama lui, e slăbănog, cu ochii adânciţi în orbite. Tot 
asemenea ei, pare să nu se exteriorizeze mai deloc. 

— Şi o ceaşca de ceai de mere, adaugă Mundy. Impreună 
cu tine şi amicii tăi. 

Conduşi de Mustafa, care a preluat sacoşele, şi sub 
escorta a trei băieţi robuşti, cu ochii negri, Mundy o 
urmează pe Zara pe scările mizere până la etajul trei. Ajung 
la o uşă dublată cu tablă de oţel, Mustafa se scotoceşte 
prin buzunarul cămăşii şi, cu un aer de mare senior, scoate 
o cheie aflată pe un lanţ. Intră primul, însoţit de prieteni. 
Zara păşeşte înăuntru abia după aceea. Mundy aşteaptă să 
fie poftit. 

— Te rog să intri, îl anunţă Mustafa, exprimându-se 
corect în germana vorbită în Bavaria. Eşti bine venit. Dar 
dacă te atingi de mama, o să te omorâm. 


XX xk 


În următoarele zece săptămâni, Mundy s-a chinuit să 
doarmă pe canapeaua extensibilă a lui Mustafa, aflată în 
camera de zi, cu picioarele atârnându-i afară din pat, iar 
Mustafa a dormit cu mama lui, având pregătită o bâtă de 
base-ball, pentru cazul în care Mundy ar încerca vreo 
prostie. La început, Mustafa refuză să mai meargă la 
şcoală, aşa că Mundy îl duce la grădina zoologică şi tot bate 
mingea cu el pe iarba ofilită, în vreme ce Zara stă acasă şi 
trece printr-o stare de convalescenţă - aşa speră Mundy. 
Încetul cu încetul, îşi asumă rolul de tată al unui copil 
musulman şi de paznic platonic al unei femei traumatizate, 
care suferă de ruşinea ce-şi are cauza în credinţa ei 
religioasă. La început arătându-se bănuitori faţă de 
englezul deşirat care parcă râde prea mult, apoi încep 

13 


- PRIETENIE ABSOLUTĂ - 


treptat să-l accepte, în vreme ce Mundy, pe de altă parte, 
face tot ce poate pentru a şterge reputaţia Zarei de 
colonialistă detestată a ţării sale. Drept fonduri, se slujesc 
de ce-a mai rămas din cei şapte sute de euro şi de suma 
derizorie pe care Zara o primeşte din partea familiei şi de la 
asigurările sociale din Germania. Ei îi place să gătească 
spre seară, iar Mundy face pe ajutorul de bucătar. La 
început, ea se opune, apoi, cu mare greutate, acceptă. 
Pregătirea mesei împreună devine principalul eveniment al 
zilei. Puținele momente în care ea îşi îngăduie să râdă sunt 
ca nişte daruri dumnezeieşti pentru el, în ciuda dinţilor ei 
sparţi. Ambiţia ei de o viaţa, află el, este de a urma o 
şcoala de asistente medicale. 

Vine şi dimineaţa în care Mustafa anunţă că va merge la 
şcoală. Mundy îl însoţeşte şi este prezentat cu mândrie de 
către Mustafa drept noul lui tată. În aceeaşi săptămână, toţi 
trei îşi fac apariţia la moschee. Aşteptându-se să vadă o 
cupolă aurită şi un minaret, Mundy rămâne deconcertat, 
trezindu-se într-o încăpere cu gresie pe jos, situată la etajul 
unei case ca vai de ea, îngrămădită între croitorii care vând 
rochii de mireasă, dughene cu alimente pentru musulmani 
şi magazine second-hand de obiecte electrocasnice. Din 
ceea ce învățase demult, îşi aduce aminte că nu trebuie să 
îndrepte picioarele către nimeni şi nici să dea mâna cu 
femei, ci să-şi ţină mâna dreaptă în dreptul inimii şi să 
plece capul în semn de respect. Cum Zara se opreşte în 
încăperea destinată femeilor, Mustafa îl ia de mână şi-l 
conduce alături de bărbaţii care se roagă şi-l dăscăleşte 
când să se ridice, când să facă plecăciuni şi când să 
îngenuncheze şi să-şi lipească fruntea de rogojina care 
serveşte drept pământ. 

Recunoştinţa lui Mustafa nu cunoaşte margini. Până în 
acel moment a fost obligat să rămână sus, cu mama şi 
copiii mai mici. Graţie lui Mundy, acum stă jos, printre 
bărbaţi. Când rugăciunea se încheie, Mustafa şi Mundy pot 
da mâna cu bărbaţii din cameră şi fiecare îşi exprimă 
speranţa că rugăciunile au fost bine primite în Cer. 

14 


- JOHN LE CARRE - 


— Studiul şi Allah îţi vor aduce înţelepciunea, îl asigură la 
plecare tânărul şi luminatul imam. Dacă nu studiezi, devii 
negreşit victima ideologiilor primejdioase. Eşti căsătorit cu 
Zara, presupun. 

Mundy are bunul-simţ să roşească şi bâiguie ceva despre 
faptul că, da, speră să o facă într-o bună zi. 

— Nu formalitatea este importantă, îl asigură tânărul 
imam. Răspunderea contează. Fii responsabil, şi Allah te va 
răsplăti. 

La o săptămână după aceea, Zara îşi găseşte o slujbă de 
noapte la cafeneaua care vinde kebab, în apropiere de 
gară. Dacă tot nu a reuşit să se culce cu ea, patronul 
hotărăşte să îi acorde încredere. Zara îşi prinde părul cu o 
eşarfă şi devine angajata lui de bază, căreia i se permite să 
se ocupe de bani, pentru că are ca protector un englez. 
După alte câteva săptămâni îşi găseşte şi Mundy rostul pe 
lume: se transformă în ghid turistic la Linderhof. In ziua 
următoare, singură, Zara îi face o vizită tânărului şi 
luminatului imam şi soţiei acestuia. După ce revine acasă, 
se închide vreme de o oră cu Mustafa. In aceeaşi noapte, 
Mustafa şi Mundy fac schimb de paturi. 

Mundy a trecut prin schimbări şi mai ciudate ale sorții, 
dar niciuna dintre ele, şi e convins de asta, nu i-a oferit o 
asemenea satisfacţie. lubirea lui pentru Zara nu cunoaşte 
limite. Îl iubeşte mult şi pe Mustafa, dar ţine şi mai mult la 
el pentru că îşi iubeşte mama. 


XX xk 


arcul pentru vorbitorii de engleză se deschide, iar 
obişnuita amestecătură multiculturală de turişti înaintează 
târşâindu-şi paşii. Canadieni care au frunza roşie de arțar 
imprimata pe rucsacuri, finlandezi cu hanorace şi şepci de 
golf, femei indiene în sariuri, crescători australieni de oi 
însoţiţi de soţii stafidite de arşiţă, japonezi bătrâni care se 
strâmbă la el, parcă trădând o suferinţă a cărei sursă n-a 
reuşit niciodată să şi-o explice: Mundy îi ştie pe toţi, pe de 

15 


- PRIETENIE ABSOLUTĂ - 


rost, începând de la culoarea autocarelor turistice, până la 
numele mici ale nesătuilor ghizi de tur care nu vor decât 
să-i ademenească în magazinele cu suvenire, spre sporirea 
comisionului pe care îl încasează de la patronii acestora. 
Din  adunătura de  astă-seară nu lipsesc decât 
detaşamentele de adolescenţi din Vestul Mijlociu american, 
care poartă proteze dentare corective, însă, spre 
disperarea operatorilor din industria de turism germană, 
America sărbătoreşte acasă marea Victorie împotriva 
Răului. 

Scoţându-şi melonul şi fluturându-l deasupra capului, 
Mundy se aşază în fruntea turmei sale, pe care o conduce 
în marş către intrarea principală. În cealaltă mână ţine 
strâns o micuță tribună improvizată din placaj rezistent la 
umezeală pe care şi-a încropit-o în sala cazanului de la 
subsolul blocului în care locuieşte. Alţi ghizi transformă 
scara castelului în tribună pentru a le vorbi turiştilor. Însă 
Ted Mundy, trecut prin colţul oratorilor din Hyde Park, nu 
procedează aşa. După ce trânteşte cutia la picioare, se urcă 
vioi pe ea, pârând mai înalt decât auditoriul cu aproape 
jumătate de metru, ţinând din nou melonul în aer. 

— Vorbitorii de engleză, la mine, vă rog, multumesc. Ar 
trebui sa spun mai curând ascu/tătorii de engleză, deşi, la 
această oră din zi, mi-aş dori ca dumneavoastră să fiţi 
vorbitorii. Ha-ha! Nu este adevărat, serios... 

Işi menţine glasul scăzut în mod deliberat, pentru ca 
turiştii să se vadă siliţi să se domolească pentru a-l auzi. 

— Nu, încă nu mi-am pierdut suflul, vă asigur. Aparatele 
de fotografiat sunt binevenite, dar fără cele video, vă rog - 
şi la dumneavoastră mă refer, domnule, vă rog, mulţumesc 
- să nu mă întrebaţi de ce, dar şefii mei mă asigură că doar 
fâşâitul unei camere video ne trimite direct la tribunalul 
care judecă procesele de proprietate intelectuală. 

La replica aceasta nu râde nimeni, dar Mundy nici măcar 
nu se aşteaptă la aşa ceva din partea unor turişti care şi-au 
petrecut ultimele patru ore înţepeniţi în autocar, plus încă o 
oră stând la coadă în bătaia soarelui. 

16 


- JOHN LE CARRÉ - 


— Strângeţi-vă în jurul meu, vă rog, doamnelor şi 
domnilor, ceva mai aproape, dacă binevoiţi. E suficient loc 
aici, în faţa mea, doamnelor - spune el, adresându-se unui 
grup de profesoare foarte alerte din Suedia. Mă auziţi de 
acolo, tineri domni? - asta către un grupuşor de adolescenţi 
ciolănoşi care au trecut graniţa invizibilă, ajungând în 
Saxonia, deci au venit, din greşeală, în altă turmă, dar au 
hotărât să rămână pentru a lua parte la o lecţie gratuită de 
engleză - da, puteţi. Bine. lar dumneavoastră, domnule, mă 
vedeţi? - către un chinez scund - Da, puteţi. O rugăminte 
personală, dacă nu vă deranjează, doamnelor şi domnilor. 
Mobilele, cum le spunem noi în Germania, cunoscute de 
altfel sub numele de telefoane mobile. Vă rog să verificaţi 
dacă sunt închise. S-a făcut? Atunci l-aş ruga pe ultimul 
dintre dumneavoastră să închidă uşa, da, domnule, şi vom 
începe. Vă mulţumesc. 

Lumina naturala a dispărut, iar amurgul artificial este 
iluminat de nenumăratele becuri ale candelabrelor, a căror 
lumină este reflectată de oglinzile cu rame aurite. 
Momentul de glorie al lui Mundy - unul dintre cele opt de 
care are parte în fiecare zi - e pe punctul de a începe. 

— După cum şi-au dat seama cei cu spirit de observaţie 
mai acut, ne aflăm în holul de la intrare, destul de modest, 
la Linderhof. Nu Palatul Linderhof, vă rog să reţineţi, 
deoarece hof înseamnă fermă, iar palatul în care ne găsim 
a fost construit pe terenul pe care se întindea cândva 
ferma Linderhof. Dar de ce Linder? ne-am putea întreba. 
Avem vreun filolog printre noi? Un profesor de vorbe? Un 
expert în sensurile vechi ale cuvintelor? 

Nu există printre turişti aşa ceva, ceea ce este cât se 
poate de bine, fiindcă Mundy a ajuns pe punctul de a se 
lansa într-una dintre improvizaţiile lui care ies din tipicul 
programului. Din motive care îi rămân confuze, nu reuşeşte 
mai niciodată să se concentreze asupra lucrurilor esenţiale 
pe care trebuie să le prezinte turiştilor. Uneori rămâne 
surprins de propriile reacţii, lucru ce constituie o parte a 
terapiei prin care luptă împotriva altor gânduri, mai 

17 


- PRIETENIE ABSOLUTĂ - 


îndărătnice, cum ar fi cel referitor la Irak sau la scrisoarea 
amenințătoare primită de la banca lui din Heidelberg, 
sosită în acea dimineaţă împreună cu invitaţia companiei 
de asigurări de a-şi plăti rata. 

— Aşadar, avem cuvântul german Linde, care înseamnă 
„tei”. Dar cum explicăm acel R final, mă întreb eu? 

Mundy a început să capete aripi. 

— Să nu uităm, s-ar putea ca ferma să îi fi aparţinut 
domnului Linder, şi cu asta am găsit soluţia. Eu însă prefer 
altă explicaţie, adică, avem verbul /indern, ce semnifică „a 
uşura, a domoli, a despovăra, a alina”. Şi aş dori să cred că 
aceasta este explicaţia care i-a surâs mai mult sărmanului 
nostru rege Ludwig. Pentru el, Linderhof era /ocu/ alinării. 
Da, sigur, toţi avem nevoie de puţină alinare, nu-i aşa, mai 
ales în vremurile de azi. Ludwig trecuse printr-o situaţie 
grea, dacă vă amintiţi. Avea nouăsprezece ani când s-a 
urcat pe tron, era tiranizat de tatăl său, persecutat de 
instructori, terorizat de Bismark, chinuit de politicieni 
corupti, îi fusese ştirbită autoritatea de rege şi abia dacă-şi 
cunoştea mama. 

Nu cumva şi Mundy a fost tratat cu aceeaşi monedă? 
judecând după tremurul din glasul lui, aşa s-ar crede. 

— Prin urmare, ce a făcut acest tânăr atrăgător, extrem 
de înalt, sensibil, jignit, mândru, care credea că a fost ales 
de Dumnezeu pentru a domni? întreabă Mundy, cu 
autoritatea îndurerată a bărbatului foarte înalt care 
simpatizează cu altul aflat în aceeaşi situaţie. Ce face el 
dacă este despuiat în mod sistematic de puterea pe care o 
dobândeşte prin naştere? Răspunsul este: îşi construieşte 
un şir de castele fanteziste. Şi cine n-ar proceda la fel? - iar 
Mundy începe să intre tot mai bine în rol. 

— Palate impunătoare. Iluzii ale puterii. Cu cât are mai 
puţină putere, cu atât îşi făureşte iluzii mai mari şi aici 
seamănă cu galantul meu prim-ministru, domnul Blair, dacă 
vreţi să vă mărturisesc părerea mea, dar să nu mă citați - 
tăcere oarecum amuzată. Şi tocmai din acest motiv eu, 
personal, nu l-aş numi pe Ludwig nebun. Prefer să-l botez 

18 


- JOHN LE CARRE - 


Regele Viselor. Regele Artiştilor Escapişti, dacă vreţi. Un 
vizionar însingurat într-o lume infectă. A trăit cu precădere 
noaptea, după cum cred că ştiţi. Nu-i plăceau oamenii, în 
general, iar femeile, nici atât. Da, Dumnezeule, nu-i 
plăceau! 

De astă dată hohotele de râs se aud dinspre un grup de 
ruşi care îşi trec unul altuia o sticlă, dar Mundy se face că 
nu aude. Cocoţat pe cutia făcută chiar de el, trăgându-şi 
melonul uşor pe frunte, ceea ce-l face să semene cu un 
soldat dintr-un regiment de gardă, intenţionând, de fapt, a- 
şi cuminţi smocul de păr rebel care dă să iasă la iveală, 
Mundy a pătruns într-o atmosferă la fel de rarefiată ca 
aceea în care a trăit Ludwig. Doar din când în când le mai 
acordă atenţie celor din jurul lui, care au capetele înălțate, 
sau vreunui copil care se trezeşte vorbind, sau unui grup de 
italieni care au de soluţionat o dispută. 

— Când Ludwig se retrăgea în propria minte, devenea 
stăpânul universului. Nimeni, dar nimeni nu-i putea da 
ordine. Aici, la Linderhof era reîncarnarea Regelui Soare, 
acel gentleman călare, pe care îl vedeţi pe masa de acolo: 
în franceză, Louis este totuna cu Ludwig din germană. lar la 
Herrenchiemsee, la câţiva kilometri de aici, Ludwig şi-a 
construit propriul Versailles. La Neuschwanstein, ceva mai 
spre munţi, devenea Siegfried, marele rege războinic 
german, imortalizat într-o operă de Richard Wagner, idolul 
lui Ludwig. lar sus în munţi, dacă vă permite pregătirea 
fizică să ajungeţi, Ludwig a ridicat Palatul Schachen, unde, 
bineînţeles, s-a încoronat rege al Marocului. Dacă ar fi 
putut, ar fi devenit un Michael Jackson, numai că, din 
nefericire, nu auzise de el. 

Acum râsetele se aud de peste tot, dar, din nou, Mundy 
nu le ia în seamă. 

— Da, Maiestatea sa avea capriciile sale. Cerea să-i fie 
servită mâncarea aşezată pe o masă din aur, care i se 
trimitea printr-o deschizătură în podea - o veţi vedea peste 
câteva minute - astfel ca nimeni să nu-l urmărească 
mâncând. Îşi ţinea servitorii treji toată noaptea, iar dacă îl 

19 


- PRIETENIE ABSOLUTĂ - 


iritau, poruncea să fie jupuiţi de vii. Dacă îl apuca vreuna 
dintre toanele antisociale, vorbea cu toată lumea de după 
un paravan. Şi vă rog să reţineţi că toate acestea se 
petreceau în secolul al XIX-lea, nu în Evul Mediu. In lumea 
reală se construiau căi ferate, nave din oţel, motoare cu 
aburi, mitraliere şi aparate de fotografiat. Aşadar, să nu ne 
amăgim că vorbim despre o istorie de genul „a fost odată”. 
Doar Ludwig se autoamăgea. El se îndrepta înapoi spre 
rădăcinile istoriei cât de repede putea să-l ţină punga. Ceea 
ce era, într-adevăr, o problemă, fiindcă el cheltuia banii 
Bavariei. 

O căutătură discretă în jos, spre ceas. Au trecut trei 
minute şi jumătate. Acum trebuie să urce scara cu 
vizitatorii după el. Aşa şi face. Prin pereţii despărțitori aude 
glasurile colegilor, crescând la fel ca şi al lui: energica Frau 
Doktor Blankenheim, profesoară pensionară, convertită 
recent la budism şi decană a cercului literar, palidul Herr 
Stettler, ciclist şi erotoman, Michel Delarge din Alsacia, 
preot răspopit. Şi, în urma lui, urcând scările, val după val, 
infanterişti japonezi conduşi de o regină japoneză a 
frumuseţii, care calcă foarte mărunt şi leagănă o umbreluţă 
ce nu seamănă nici pe departe cu aceea a lui Chamberlain. 

Şi, undeva aproape de el, şi nu pentru prima oară în 
viaţa lui, fantoma lui Sasha. 


XX xk 


Oare pe casa scărilor simte gâdilătura bine cunoscută pe 
şira spinării? Sau în sala tronului? Ori în dormitorul regal? In 
Sala Oglinzilor? De unde se strecoară senzaţia aceea, ca o 
presimţire veche? O sală a oglinzilor este un bastion creat 
în mod deliberat în calea realităţii. Multiplicate la nesfârşit, 
în drumul lor spre infinit, imaginile realităţii îşi pierd 
vigoarea. O siluetă care, văzută faţă în faţă, ar putea 
transmite groaza sau plăcerea perfectă, devine, în 
nenumăratele ei  reflectări, o simplă premisă, doar 
prezumția unei forme. 

20 


- JOHN LE CARRÉ - 


Pe de altă parte, Mundy este, de nevoie şi prin instruire, 
un om foarte vigilent. Aici, în Linderhof, nu face nici cel mai 
neînsemnat gest fără să-şi asigure spatele, faţa şi toate 
unghiurile, pentru a se apăra de amintirile nedorite ale unor 
existenţe anterioare sau de oamenii ciudaţi ai acestei vieţi, 
cum ar fi hoţi de obiecte de artă, vandali, hoţi de buzunare, 
creditori, portărei de la Heidelberg, turişti senili care ar 
putea suferi vreun atac de inimă, copii care pot vomita pe 
covoare nepreţuite, doamne cu căţei ascunşi în poşete şi, 
mai recent - la ordinul expres al conducerii - terorişti care 
întreprind acţiuni sinucigaşe. Nu trebuie să excludă însă de 
pe lista de onoare bine venita încântare, chiar pentru un 
bărbat care şi-a găsit perechea şi se simte fericit, de a 
vedea o fată cu forme frumoase, ale cărei calităţi trebuie 
apreciate doar în mod indirect. 

Pentru a avea ajutoare în această veghe, Mundy a numit 
în secret anumite puncte strategice sau posturi fixe: ici o 
pictură afumată, care este acoperită cu geam şi îi oferă o 
imagine a scării, dincolo o urnă din bronz care îi dă o 
imagine cu unghi foarte larg a persoanelor care stau alături 
de el, iar acum, chiar Sala Oglinzilor, în care o puzderie de 
Sasha multiplicaţi par a pluti de-a lungul a kilometri de 
coridor aurit. 

Ori poate nu. 

Oare a ajuns altceva decât un Sasha al minţii, un miraj 
de vineri noaptea? De-a lungul anilor trecuţi de când şi-au 
luat rămas-bun, Mundy a văzut pe săturate oameni ca 
Sasha şi de aceea se grăbeşte să se atenţioneze: tipi ca 
Sasha, ajunşi la ultimul bănuţ, care îl fixează de pe 
trotuarul de vizavi şi, precipitaţi de foame şi entuziasm, 
traversează primejdios printre maşini pentru a-l îmbrăţişa; 
mulţi Sasha supli, cu gulere îmblănite la paltoane, care 
aşteaptă secretoşi în intrânduri pentru a-i sări în cale sau 
coboară tropăind scări publice, urlând: Teddy, Teddy, sunt 
eu, vechiul tău prieten, Sasha! Şi totuşi, nici nu se opreşte 
bine ca să se întoarcă, având un surâs de superioritate, că 


21 


- PRIETENIE ABSOLUTĂ - 


apariţia se mistuie sau, metamorfozându-se într-o cu totul 
altă persoană, se îndepărtează şi se pierde în mulţime. 

În căutarea unei confirmări de neclintit, Mundy schimbă 
pe nesimţite punctul de observaţie, întâi ridicând braţul cu 
un gest retoric, apoi răsucindu-se pe cutia lui pentru a le 
atrage atenţia turiştilor către privelişte, splendida, 
magnifica privelişte ce se poate admira pe căpătâiul patului 
regal - „Urmăriţi-mi braţul, doamnelor şi domnilor” 
înfăţişând o cascadă italiană rostogolindu-se pe versanţii 
nordici de la Hennenkopf. 

— Imaginaţi-vă că vă aflaţi acolo - îi îndeamnă el pe 
vizitatori, cu o izbucnire exuberantă care face cinste 
torentului spectaculos - cu cineva iubit! Da, pesemne că 
nu, în cazul lui Ludwig - rafale de râsete isterice din partea 
ruşilor - dar măcar stând întinşi acolo, înconjurați de atâta 
aur şi albastru regal de Bavaria! lar când vă treziţi într-o 
dimineaţă însorită şi deschideţi ochii, vă uitaţi pe fereastră 
şi - bum! 

Şi pronunţând cuvântul bum rămâne crucificat: Sasha, 
măi omule, unde naiba ai fost? Numai că Mundy nu 
rosteşte niciuna dintre aceste vorbe şi nici nu dă de bănuit 
aşa ceva, nici măcar printr-o tresărire a pleoapelor, fiindcă 
Sasha, în spiritul wagnerian al locului, şi-a pus pe cap 
pălăria care îl face invizibil, acea Tamkappe, cum se numea 
ea în poveşti, bereta neagră din Ţara Bascilor, purtată 
peste ochi, care te fereşte de orice indiscreţie, mai ales la 
vreme de război. 

În plus - ca nu cumva Mundy să fi uitat cum trebuie să se 
poarte în clandestinitate - Sasha a dus la buze degetul 
arătător, îndoit şi sugerând reveria, nu drept semn de 
avertisment, ci, mai curând, în poza visătoare a omului 
care găseşte plăcere în experienţa altuia de a se trezi într-o 
dimineaţă însorită şi de a privi pe fereastră către cascada 
ce se azvârle de pe Hennenkopf. Gestul rămâne de prisos. 
Nici cel mai vigilent ochi, nici cea mai sofisticată cameră 
secretă de supraveghere din lume nu ar fi reuşit să 
surprindă măcar o aluzie la reîntâlnirea celor doi. 

22 


- JOHN LE CARRÉ - 


lar Sasha, la fel: Sasha, santinela pitică, plin de viaţă 
chiar şi când nu face nicio mişcare, detaşat de orice 
persoană din apropierea lui, pentru a nu se putea face 
comparaţie între propria statură şi a altuia, ţinându-şi 
coatele ridicate pe lângă trunchi, de parcă ar fi gata să-şi ia 
zborul, cu ochii căprui şi aprigi care ţintesc la mai puţin de 
un centimetru deasupra liniei ochilor tăi - fără a ţine seama 
că, la fel ca Mundy, tu eşti cu un cap şi jumătate mai înalt 
decât Sasha - ochi lipicioşi, acuzatori, cercetători, 
provocatori, gata să te stârnească la acţiune, să te 
interogheze şi să te descumpănească. Sasha e cât se poate 
de adevărat, jur. 

Turul e pe sfârşite. Regulamentul interior le interzice 
ghizilor să ceară bacşiş, dar le permite să stea în dreptul 
uşii, să salute din cap turiştii care pleacă spre lumina 
soarelui şi să le ureze o vacanţă abso/ut minunată şi fără 
incidente. Recolta de bacşişuri nu-i niciodată la fel, dar 
războiul a făcut-o să sece aproape de tot. Uneori Mundy 
rămâne cu buza umflată până la sfârşit, ţinându-şi melonul 
aşezat pe capul vreunui bust aflat la îndemână, pentru a nu 
fi luat drept o pălărie oarecare, destinată cerşitului. Alteori 
se întâmplă că un cuplu de vârsta a doua sau vreo 
profesoară care are sarcini mai puţin ortodoxe ţâşneşte cu 
sfiiciune spre el şi insistă ca Mundy să primească o 
bancnotă, după care se grăbeşte să se piardă în ciurdă. In 
seara asta, un constructor amabil din Melbourne şi soţia lui, 
Darlene, ţin să-i explice lui Mundy că Tracy, fiica lor, a fost 
în exact acelaşi tur în cursul iernii, cu exact aceeaşi 
companie de turism, să nu-ţi vină a crede, nu? lar Tracy se 
simţise minunat tot timpul cât se aflase la castel - poate 
Mundy îşi mai aduce aminte de ca, fiindcă ea sigur nu l-a 
uitat pe bărbatul înalt cu melon! O fată blondă cu pistrui şi 
coadă de cal, prietenul ei, student la Medicină la Perth, 
joacă rugby în echipa universităţii? Şi, în timp ce Mundy se 
preface a căuta prin memorie faţa acelei fete - apropo, 
prietenul ei se numeşte Keith, mărturiseşte omul de afaceri 
din construcţii, în caz că asta l-ar ajuta - simte mâna mică 

23 


- PRIETENIE ABSOLUTĂ - 


şi fermă prinzându-l de încheietură, răsucindu-i-o cu palma 
în sus, aşezând o bancnotă şi strângându-i degetele în jurul 
ei. In acelaşi moment, preţ de câteva clipe, zăreşte bereta 
lui Sasha dispărând în mulţime. 

— Data viitoare când vii la Melbourne, ne cauţi, da? 
strigă australianul, vărându-i o carte de vizita în buzunarul 
de sub drapelul Albionului. 

— Negreşit! aprobă Mundy cu un hohot înveselit şi, cu un 
gest expert, palmează bancnota în buzunarul lateral al 
hainei. 


XX xk 


Înțelept e să te aşezi înainte de a porni în călătorie, de 
preferință pe propria valiză. Superstiţia e rusească, însă 
axioma s-a născut o dată cu Nick Amory, care e mentorul 
lui Mundy în probleme de supravieţuire - „Edward, dacă 
pluteşte ceva spectaculos în aer, iar asta te poate afecta, 
atunci, pentru numele cui vrei tu, domoleşte-ţi furia 
firească şi îngăduie-ţi un moment de gândire înainte de a 
face saltul.” 

La Linderhof ziua s-a încheiat, iar personalul şi turiştii se 
grăbesc spre parcare. Ca o gazdă binevoitoare, Mundy 
rămâne pe trepte, adresându-le binecuvântări multilingve 
colegilor care pleacă: Auf Wiedersehen, Frau Meierhof! Incă 
nu le-au găsit! Face referire la armele irakiene de 
distrugere în masă. Fritz, Tscuss! Respectele mele soției! 
Seara trecută la Poltergeist a ținut o cuvântare grozavă! Se 
referă la clubul local unde au loc dezbateri literare şi 
sociale, la care Mundy merge din când în când pentru a se 
mai detensiona politic. Apoi, către colegii vorbitori de 
franceză şi spaniolă, doi bărbaţi căsătoriţi unul cu altul - 
Pablo, Marcel, o să suferim alături şi săptămâna viitoare. 
Buenas noches, bonsoir amândurora! Ultimii rătăciţi dispar 
în lumina crepusculară, iar el se retrage în umbra aripii 
vestice a palatului, scufundându-se în bezna de sub o 
scară. 

24 


- JOHN LE CARRÉ - 


A nimerit în acel loc din întâmplare, la scurt timp după ce 
a primit slujba. 

Într-o seară, pe când explora interiorul castelului - în 
grădină urmează a se ţine un concert la lumina lunii şi, 
dacă Mustafa îi permite, ar dori să mai rămână pentru a-l 
asculta - descoperă o scară de subsol care nu duce nicăieri. 
Coborând treptele, dă de o uşă din fier, ruginită, care are 
cheia în broască. Bate şi, cum nu primeşte niciun răspuns, 
răsuceşte cheia şi păşeşte înăuntru. Pentru oricine în afară 
de Mundy, spaţiul în care pătrunde nu e decât un soi de 
seră murdară, loc unde se abandonează stropitori, furtunuri 
nefolositoare şi plante bolnăvicioase. Fără ferestre, doar cu 
un grilaj situat sus şi fixat în peretele din piatră. Aerul greu 
şi stătut de zambile în putrefacție şi duduitul unui cazan 
răzbat din camera alăturată. Dar pentru Mundy ea 
reprezintă ceea ce Ludwig cel Nebun căuta când a construit 
Linderhof: un sanctuar, un refugiu în fuga lui de alte locuri 
în care şi-ar putea găsi scăparea. Face un pas înapoi, încuie 
uşa şi bagă cheia în buzunar, apoi, vreme de şapte zile 
lucrătoare, o ia încetişor şi face o recunoaştere amănunţită 
a țintei sale. La ora zece dimineaţa, când porţile castelului 
se deschid, toate plantele sănătoase din camerele deschise 
publicului sunt udate, iar plantele bolnave au dispărut. 
Furgoneta firmei care se ocupă de flori, un minibus pe a 
cărui caroserie sunt pictate flori, iese cel târziu la zece şi 
jumătate, oră la care plantele ofilite se afla deja în camera 
aceea sau chiar în maşină, pentru a fi tratate în altă parte. 
Dispariţia cheii nu a stârnit mirarea nimănui. Incuietoarea 
nu a fost schimbată. Asta înseamnă că, începând cu ora 
unsprezece dimineaţa, încăperea devine proprietatea lui 
personală. Aşa se întâmplă şi în această seară. 

Stând drept ca un băț sub lampa sărăcăcioasă ce atârnă 
din tavan, Mundy scoate din buzunar o lanternă-stilou, 
despătureşte înştiinţarea, până când aceasta devine un 
dreptunghi de hârtie albă, şi vede ceea ce era de aşteptat: 
scrisul lui Sasha, aşa cum a fost şi va rămâne mereu - 
aceleaşi împunsături ale E-urilor şi R-urilor germanice, 

25 


- PRIETENIE ABSOLUTĂ - 


aceleaşi implacabile linii coborâtoare care îl caracterizează 
drept bărbat. Expresia ce apare pe faţa lui Mundy în 
momentul în care citeşte mesajul e greu de descifrat. 
Resemnarea, îngrijorarea şi plăcerea apar şi dispar. 
Dominantă rămâne o senzaţie de amărăciune. „Treizeci şi 
patru de ani, gândeşte el. O întâlnire pe deceniu. Ne 
cunoaştem, ducem un război, ne despărţim timp de zece 
ani. Ne întâlnim din nou şi, vreme de un deceniu, nu ne 
putem lipsi unul de altul, purtând o altă luptă. Ne despărţim 
pentru totdeauna, iar un deceniu mai târziu, tu revii.” 

Scotocindu-se prin buzunarele hainei, scoate un plic de 
chibrituri cam jerpelit care provine de la cafeneaua la care 
lucrează Zara. Detaşează un chibrit, îl aprinde şi apucă 
hârtia de un colţ, apoi de celălalt, ţinându-o deasupra 
flăcării, până când aceasta devine un solz răsucit de 
cenuşă. li dă drumul să cadă pe pardoseala din piatră şi, 
precauţie necesară, striveşte rămăşiţele sub călcâi, 
transformându-le într-un praf negricios. Se uită la ceas şi 
face repede un calcul. Mai are de pierdut vremea o oră şi 
jumătate. N-are rost să o sune de pe acum. Probabil că abia 
şi-a început tura. Patronul ei turbează când angajaţii lui 
primesc telefon în interes personal la oră de vârf. lar 
Mustafa e aproape sigur acasă la Dina, împreună cu Kamal. 
Mustafa şi Kamal sunt prieteni la cataramă, stelele ligii 
naţionale de crichet din West End-ul turcesc, avându-l ca 
preşedinte pe domnul Edward Mundy. Dina e verişoara 
Zarei şi bună prietenă a lui Mundy. Căutând prin agenda 
mobilului demodat, găseşte numărul şi îl formează. 

— Dina. Te salut. Conducerea vrea să ţină în seara asta o 
şedinţă cu ghizii de tur. Am uitat cu desăvârşire. Poţi să-l ţii 
pe Mustafa să doarmă la tine dacă eu întârzii prea mult? 

— Ted? Se aude glasul puţin spart al lui Mustafa. 

— Bună seara, Mustafa! Ce mai faci? întreabă Mundy, rar 
şi apăsat. 

Discută în engleză, Mundy fiind profesorul. 

— Îmi... merge... foarte, foarte... bine, Ted! 

— Cine e Don Bradman? 

26 


- JOHN LE CARRE - 


— Don... Bradman... este... mai cel grozav... jucător... la 
bătaie... din lume, Ted! 

— În seara asta rămâi la Dina. Bine? 

— Ted? 

— M-ai înţeles? Am o întâlnire. O să vin târziu. 

— ŞI... eu dorm... la Dina. 

— Exact. Ai înţeles. Dormi la Dina. 

— Ted? 

— Da? 

Mustafa râde atât de nestăpânit încât abia poate vorbi: 

— Tu... om foarte... rău, Ted! 

— De ce sunt rău? 

— Tu... iubeşti... altă femeie! Spun... Zara! 

— Cum de-ai ghicit marele meu secret? 

Trebuie să repete această replică. 

— Ştiu eu! Am... ochi... mari, mari! 

— Vrei să ţi-o descriu pe cealaltă femeie pe care o 
iubesc? Ca să-i spui Zarei? 

— Te rog. 

— Aşa, cealaltă femeie. Să-ţi spun cum arată? 

— Da, da! Spune-mi! Om... rău... ce eşti! 

Alte hohote de râs. 

— Are picioare foarte frumoase... 

— Da, da! 

— Are, de fapt, patru picioare... foarte păroase... şi o 
coadă lungă şi aurie... şi o cheamă? 

— Mo! O iubeşti pe Mo! O să-i spun Zarei că o iubeşti mai 
mult pe Mo! 

Mo e o căţea labrador găsită, numită astfel de Mustafa în 
cinstea lui însuşi. Câinele s-a instalat la ei de Crăciun, la 
început spre oroarea Zarei, care ştia din copilărie că, dacă 
atingi un câine, te pângăreşti şi nu te mai poţi ruga. Cu 
toate astea, la insistenţele sincronizate ale amândurora, 
Zarei i s-a înmuiat inima, iar acum Mo nu mai e văzută ca 
un semn rău. 

Sună apoi acasă şi-şi aude propria voce pe robot. Zarei îi 
place vocea lui Mundy. Uneori, când îi este dor de el în 

27 


- PRIETENIE ABSOLUTĂ - 


cursul zilei, rulează banda pentru a-i ţine de urât, aşa zice 
ea. „Draga mea, s-ar putea să vin târziu, o previne el în 
germana comună. În seara asta are loc o şedinţă a 
personalului şi am uitat cu totul.” Minciuni de acest fel, 
rostite din inimă şi pe un ton protector, îşi păstrează 
integritatea, se linişteşte el, întrebându-se în acelaşi timp 
dacă tânărul şi prealuminatul imam ar fi de acord cu asta. 
„Şi te iubesc la fel de mult ca azi-dimineaţă, adaugă el cu 
severitate, aşa că să nu te ducă gândul la altceva.” 

Îşi aruncă ochii spre ceas - mai are o oră şi zece minute. 
Se apropie de un scaun aurit şi mâncat de cari şi-l aşază în 
faţa unui garderob dărăpănat în stil Biedermeier. Ţinându-şi 
echilibrul pe scaunul care se leagănă, pipăie în spatele 
frontonului garderobului şi scoate o geantă kaki de când 
lumea, plină de praf. Bate cu palma în ea să se scuture 
praful, se lasă pe scaun, ia geanta în braţe, scoate baretele 
scorojite din cataramele pline de rugină, ridică atent partea 
de deasupra şi se uită bănuitor înăuntru, de parcă n-ar şti 
sigur la ce să se aştepte. 

Cu mişcări delicate, desface conţinutul şi-l pune pe o 
masă din bambus: o fotografie veche înfăţişând o familie 
anglo-indiană, inclusiv numeroșii servitori stând pe scările 
unei masive clădiri în stil colonial; un dosar din piele de 
bivol pe care stă scris de mână cu majuscule agresive 
DOSAR; o legătură de scrisori pline de greşeli, datând din 
aceeaşi perioadă; o buclă din părul unei femei, castaniu 
închis, înfăşurată în jurul unei mlădiţe de iarbă neagră. 

Aceste obiecte nu-l stârnesc decât pentru o privire 
aruncata în grabă de confirmare a existenţei lor. Ceea ce 
caută, şi probabil că de aceea l-a lăsat la urmă, este un 
dosar copertat în plastic în care stau libere, parcă plutind, 
vreo douăzeci de scrisori nedeschise adresate domnului 
Teddy Mundy, primite prin intermediul băncii din 
Heidelberg, scrise cu aceeaşi cerneală neagră, de aceeaşi 
mână precipitata ca şi înştiinţarea pe care a ars-o ceva mai 
devreme. Nu reiese numele expeditorului, dar nu are 
nevoie de asta. 

28 


- JOHN LE CARRE - 


Scrisori greoaie, strivite de vreme. 

Sosite din ţări ale lumii a treia, plicuri din hârtie aspră, cu 
granulaţie mare, întărite cu bandă adezivă şi împopoţonate 
cu timbre sclipitoare ca păsările tropicale, călătorind din 
locuri situate la antipozi, precum Damasc, Jakarta şi 
Havana. 

Intâi le pune în ordine cronologică, după ştampilele 
poştei. Apoi le deschide, unul câte unul, cu un cuţit vechi 
din cositor, aflat tot în geantă. Incepe să citească. La ce 
bun? Domnule Mundy, când citeşti ceva, întâi să te întrebi 
de ce o faci. Parcă aude glasul apăsat al fostului său 
profesor de germană, Dr. Mandelbaum, în urmă cu 
patruzeci de ani. Citeşti ceva pentru a te informa? Trebuie 
să ai un motiv. Sau citeşti pentru a cunoaşte? Informarea e 
doar calea, domnule Mundy. Scopul este cunoaşterea. 

„O să aleg cunoaşterea, socoteşte el. Şi promit că n-o să 
mă las sedus de false ideologii, adaugă el, salutându-l în 
gând pe imam. Mă voi mulţumi să cunosc ceea ce n-am 
vrut să cunosc, despre care nu ştiu încă sigur că vreau să 
ştiu. Sasha, cum de m-ai găsit? De ce trebuie să nu te 
recunosc? Pe cine eviţi de data asta şi de ce?” 

Printre scrisori se găsesc, împăturite, extrase din ziare, 
rupte în grabă şi purtând semnătura lui Sasha. Pasajele ce 
merită remarcate sunt semnalate pe text cu o carioca sau 
cu mai multe semne de exclamare. 

Citeşte vreme de o oră, pune scrisorile şi tăieturile din 
ziare la loc în geantă, iar geanta în ascunzătoare. „Acelaşi 
amestec previzibil, îşi spune el calm. Nicio iertare. Războiul 
de unul singur merge înainte, conform planului. Vârsta nu 
reprezintă o scuză. N-a fost şi nici nu va fi vreodată.” 

Aranjează scaunul poleit aşa cum l-a găsit, se aşază din 
nou şi-şi aduce aminte că a rămas cu pălăria pe cap. Şi-o 
scoate, o răstoarnă şi priveşte absent interiorul ei - un gest 
pe care îl face mereu în momente de concentrare. Numele 
mic al proprietarului firmei Steinmatzky & Sons este 
Joseph. Proprietar împreună cu fiii, nu fiicele. Adresa firmei 
este Viena, Durerstrasse nr. 19, deasupra brutăriei. Chiar 

29 


- PRIETENIE ABSOLUTĂ - 


aşa era, fiindcă bătrânul Joseph Steinmatzky ţine să-şi 
dateze lucrările, iar acest exemplar se laudă cu un an de 
mare glorie: 1938. 

Cu privirea lipită de fundul pălăriei, urmăreşte 
desfăşurarea scenei. O alee pietruită, un magazinaş 
deasupra brutăriei. Geamuri sparte cu violenţă, sânge între 
pietrele de râu, în vreme ce Joseph Steinmatzky, soţia şi 
numeroşii lui fii sunt târâţi din casă în vacarmul aprobator 
al proverbialilor martori nevinovaţi din Viena. 

Se ridică, îşi îndreaptă umerii, apoi se gheboşează şi-şi 
freacă mâinile pentru a se elibera de acea imagine. lese pe 
casa scărilor, încuie uşa la loc, urcă treptele din piatră. 
Deasupra peluzelor îngrijite ale palatului pluteşte, în valuri, 
boarea care va deveni rouă. Aerul proaspăt miroase a iarbă 
cosita şi a teren de crichet umed. „Sasha, ticălosule, acum 
ce mai vrei?” 


XX xk 


Îndemnându-şi Volkswagen-ul broscuţă să treacă peste 
culmea dintre porţile poleite ale castelului lui Ludwig cel 
Nebun, Mundy coteşte pe drumul spre Murnau. Ca şi 
stăpânul, maşina a trecut cu mult de prima tinereţe. 
Motorul gâjâie, ştergătoarele obosite au trasat semiluni pe 
parbriz. Inscripţia confecţionată artizanal şi lipită pe lunetă, 
scrisă chiar de Mundy în germană, sună cam aşa: Şoferul 
acestui automobil nu mai emite pretenții teritoriale asupra 
Arabiei. Trece fără probleme prin două intersecţii şi, aşa 
cum i s-a promis, întâlneşte un Audi albastru cu numere de 
Munchen care iese dintr-o alee laterală chiar în faţa lui, 
având la volan o siluetă purtând beretă ca a lui Sasha. 

Cale de cincisprezece kilometri, conform kilometrajului 
nu tocmai de încredere al automobilului, Mundy se ţine scai 
de Audi. Drumul coboară, pătrunde într-o pădure şi se 
bifurcă. Fără a semnaliza, Sasha face la stânga, iar Mundy, 
în Volkswagen-ul lui, coteşte după el. Şirurile de copaci 
întunecaţi conduc în jos, către un lac. Ce lac? După Sasha, 

30 


- JOHN LE CARRE - 


singurul lucru pe care Mundy îl are în comun cu Lev Troțki 
este ceea ce marele bărbat numea cretinism topografic. 
Ajuns în apropierea unui semn de parcare, Audi-ul coboară 
o rampă şi opreşte, derapând puţin. Mundy îl imită, 
aruncând în acelaşi timp o privire în oglinda retrovizoare să 
vadă dacă e urmărit cumva sau dacă pe drum trece încet 
vreo maşină, fără să oprească. Nimic. Cu o valiză în mână, 
Sasha coboară cu paşi iuți şi ezitanţi scările acoperite cu 
pavele. 

Sasha crede că înainte de naştere, în pântecele mamei, 
nu a avut suficient oxigen. 

Dinspre potecă urcă până la el un zgomot, un fel de 
muzică zdrăngănită, de bâlci. Luminile ca de basm sclipesc 
printre copaci. E vorba de o sărbătoare sătească în plină 
desfăşurare, iar Sasha se grăbeşte într-acolo. Temător că |- 
ar putea pierde din ochi, Mundy măreşte pasul, reducând 
distanţa dintre ei. Avându-l pe Sasha cam la cincisprezece 
metri în faţă, se prăbuşesc amândoi într-un tărăboi uman 
asurzitor. Căluşeii se rotesc în muzică de carnaval, un 
matador suit pe o căruţă cu fân se unduieşte în faţa unui 
taur din carton decupat şi bolboroseşte în germana 
sileziană despre amor. Petrecăreţi îmbuibaţi de bere, 
nesimţitori la războiul ce bântuie, suflă în nişte jucării, 
înfăţişând şerpi cu pene. Nimeni nu pare nelalocul lui, nici 
Sasha, nici eu. Toţi suntem cetăţenii acestui loc măcar 
pentru o zi, iar Sasha nu şi-a pierdut îndemânarea. 

Aflat pe un vas cu aburi împodobit cu drapele şi folosind 
o portavoce, un Grossadmiral le ordonă celor din preajmă 
să se prezinte imediat pe punte pentru o croazieră 
romantică. Deasupra lacului explodează o rachetă. Stelele 
multicolore coboară în cascadă deasupra apei. Vin sau 
pleacă? Să-i întrebăm pe Bush şi Blair, marii noştri lideri 
războinici, dintre care niciunul n-a auzit vreun glonţ 
şuierându-le pe la ureche. 

Sasha a dispărut. Mundy ridică privirea şi, spre uşurarea 
lui, îl vede urcând, împreună cu valiza, spre Cer, pe o scară 
din fier în spirală, lipită de o vilă în stil edwardian, ai cărei 

31 


- PRIETENIE ABSOLUTĂ - 


pereţi sunt  vărgaţi. Paşii lui trădează disperarea. 
Intotdeauna au fost aşa. Inconfundabil felul în care îşi lasă 
capul în jos de fiecare dată când păşeşte cu dreptul. O fi 
grea valiza aceea? Nu, iar Sasha are grijă să o protejeze 
când dă colţul. O bombă, oare? Nu, Sasha nu se ocupă 
niciodată de aşa ceva. 

După ce mai aruncă o privire nepăsătoare în jur pentru a 
vedea cine mai participă la această petrecere sătească, 
Mundy urcă după Sasha. „ÎNCHIRIERE MINIMUM O 
SĂPTĂMÂNĂ”, îl avertizează o plăcuţă. „O săptămână? Cine 
are nevoie de o săptămână? Jocurile acestea s-au isprăvit 
acum paisprezece ani.” Priveşte în jos. Nu-l urmează 
nimeni. Urcând destul de greu, vede că uşa fiecărui 
apartament este vopsită în mov şi iluminată de o dungă 
fluorescentă. Pe semipalier, o femeie cu obrajii scofâlciţi şi 
purtând o haină de şerpaş şi mânuşi se scotoceşte prin 
poşetă. Precipitat, el îi adresează un Griiss Gott”. Ea nu-l ia 
în seamă ori e surdă. „Scoate-ţi mânuşile, femeie, şi poate 
o să găseşti cheia.” Continuând să urce, aruncă o privire 
visătoare spre ea, de parcă ar reprezenta pământul pentru 
un naufragiat. Şi-a pierdut cheia! lar nepotul e încuiat 
înăuntru. „Coboară şi ajut-o! Fii cavaler, apoi întoarce-te 
acasă la Zara, Mustafa şi Mo!” 

Continuă să urce. Scara mai dă un colţ. Pe vârfurile 
munţilor din jur, păşunile etern înzăpezite se desfăşoară în 
lumina lunii. Dedesubt, lacul, bâlciul, hărmălaia - şi încă 
niciun urmăritor, din câte îşi dă seama. lar în faţă, o ultimă 
uşă vopsită în mov, întredeschisă crăpată. O împinge uşor. 
Se deschide puţin, dar bezna dinăuntru îl face să se 
oprească. Dă să strige Sasha!, dar amintirea beretei îl face 
să se abţină. 

Trage cu urechea şi nu aude decât zgomotul petrecerii. 
Păşeşte înăuntru şi închide uşa. În semiîntuneric, îl vede pe 
Sasha stând chinuit în poziţie de drepţi, având valiza la 
picioare. Braţele îi stau întinse, atât cât se poate, pe lângă 


t „Bună!” (n. red.) 
32 


- JOHN LE CARRE - 


corp, iar degetele mari împung înainte, în cea mai 
autentică poziţie respectată de un funcţionar al Partidului 
Comunist la o paradă. Însă chipul, amintind de cel al lui 
Schiller, ochii pătrunzători, poziţia uşor înclinată în faţă, 
sugerând disponibilitatea de a trece la acţiune imediat, 
chiar şi în întunericul punctat de licăriri de lumină, 
niciodată nu i s-a părut atât de viu sau alert. 

— Aş spune că ai ajuns să rosteşti o groază de prostii, 
Teddy, remarcă Sasha. 

Acelaşi accent saxon reţinut, observă Teddy. Aceeaşi 
voce pedantă, tăioasă ca briciul, depăşind cu mult statura 
lui. Aceeaşi capacitate de a adresa reproşuri fără a sta mult 
pe gânduri. 

— Divagaţiile tale filologice sunt de rahat, iar portretul 
făcut lui Ludwig cel Nebun e o prostie! Ludwig a fost un 
ticălos de fascist. La fel şi Bismarck. Ca şi tine, de altfel, 
căci, în caz contrar, mi-ai fi răspuns la scrisori. 

Până să termine fraza, amândoi se grăbesc unul către 
celălalt spre îmbrăţişarea atât de mult amânată. 


33 


- PRIETENIE ABSOLUTĂ - 


CAPITOLUL DOI 


Tumultuosul fluviu care se unduieşte de la naşterea lui 
Mundy până la reîncarnarea lui Sasha, la Linderhof, nu-şi 
trage izvorul dintr-un comitat al Angliei, ci în blestematele 
lanţuri muntoase şi ravene din Hindu Kush care, după trei 
secole de administraţie colonială britanică, au devenit 
Provincia Frontierei de Nord-Vest. 

— Acest tânăr sahib al meu pe care-l vedeţi aici - 
obişnuia să afirme maiorul de infanterie în retragere, care 
era şi tatăl lui Mundy, în bodega Golden Swan din 
Weybridge, către cei care nu avuseseră nefericirea de a 
mai fi ascultat povestea sau către cei care o auziseră de cel 
puţin zece ori, dar erau prea politicoşi ca să o spună - e pe 
cale de a deveni o raritate istorică, nu-i aşa, băiete? 

Şi, spunând asta, îşi petrece plin de afecţiune braţul pe 
după umărul adolescentului Mundy, îi ciufuleşte părul, după 
care îl întoarce cu faţa spre lumină pentru ca auditoriul să-l 
poată vedea mai bine. Maiorul e scund, agitat şi pătimaş. 
Gesturile lui, chiar şi când vrea să-şi demonstreze iubirea, 
sunt mai curând pugilistice. Fiul e ca un vrej, deja mai înalt 
cu un cap decât tatăl. 

— Şi vă voi spune de ce tânărul Edward e o raritate, 
dacă-mi îngădui, domnule, urmează el, înviorându-se tot 
mai mult, pe măsură ce se adresează tuturor domnilor din 
apropiere, dar şi doamnelor, pentru că ele încă se mai simt 
atrase de el, iar el nu s-ar da înapoi. În dimineaţa în care 
servitorul m-a anunţat că doamna era pe cale să-mi facă 
onoarea de a-mi oferi un copil - chiar acesta din faţa ta, 
domnule - deasupra infirmeriei regimentului răsărise un 
soare indian absolut firesc. 

Urmează o pauză studiată, de felul celor pe care, într-o 
bună zi, le va deprinde şi Mundy, timp în care maiorul ridică 
paharul cu un gest mistic, iar capul i se înclină pentru a 
saluta. 


5 „Lebăda de aur” (nitr.) 
34 


- JOHN LE CARRE - 


— Şi totuşi, domnule, reia el firul întrerupt al relatării. Şi 
totuşi. Când acest tânăr urma să apară pe terenul de 
paradă - iar aici se răsuceşte acuzator spre Mundy, dar 
privirea pătimaşă din ochii albaştri e la fel de iubitoare ca 
întotdeauna - fără caschetă, domnule, paisprezece zile de 
arest, după cum obişnuiam să spunem - soarele acela nu 
mai era indian. Aparţinea dominionului autoguvernat al 
Pakistanului. Nu-i aşa, băiete? Nu? 

La care băiatul roşea de cele mai multe ori şi rostea 
ceva, bâlbâindu-se: „Da, aşa mi-ai spus tu, tată”, ceea ce e 
de ajuns pentru a-i aduce drept recompensă un hohot 
aprobator de râs, iar maiorului probabil încă un pahar pe 
cheltuiala altcuiva, precum şi prilejul de a insista asupra 
moralei pe care o are povestea lui. 

— Doamna Istorie, o femeie foarte schimbătoare, 
domnule - zice el în limbajul telegrafic pe care fiul îl va 
moşteni - poţi mărşălui pentru ea zile şi nopţi. Transpiri 
pentru ea. Cureţi, freci, te razi, te aranjezi pentru ea. Dar 
nu contează nici cât negru sub unghie. In ziua în care nu te 
mai vrea - afară. Liber. Deşeu. De ajuns. Un pahar încă plin 
îşi începe urcuşul spre gură. În sănătatea dumitale, 
domnule. Atâta generozitate... Pentru Regina-împărat. 
Dumnezeu s-o binecuvânteze. Dar alături de un luptător din 
Punjab. Cel mai bun soldat care a existat vreodată, fără 
excepţie. Cu o singură condiţie: să aibă conducători, 
domnule. Aici e buba. 

Plus o bere cu ghimbir pentru tânărul sahib, dacă are 
noroc, în timp ce maiorul, cuprins de un acces de emoție, 
scoate o batistă kaki din mâneca hainei militare deja puţin 
zdrenţuite şi, după ce-şi tamponează cu ea mustăcioara 
îngrijită, îşi şterge obrajii, după care o pune înapoi de unde 
a luat-o. 

Maiorul are motiv să verse lacrimi. În ziua naşterii 
Pakistanului, după cum ştiu prea bine clienţii de la Golden 
Swan, el şi-a pierdut nu numai cariera militară, ci şi soţia, 
care, după ce şi-a privit îndelung întârziatul fiu, asemenea 
Imperiului, şi-a dat duhul. 

35 


- PRIETENIE ABSOLUTĂ - 


— Domnule, ce femeie... 

S-a făcut ora băuturicii de seară, iar maiorul începe să 
devină sentimental. 

— Un singur cuvânt o poate descrie: calitatea. Prima oară 
când am văzut-o, era îmbrăcată de călărie, ieşită la o 
plimbare liniştita în zori, însoţită de câţiva servitori. Făcuse 
deja cinci curse în galop pe câmp şi arăta ca şi cum ar fi 
ieşit de la Colegiul Cheltenham pentru doamne, după ce 
mâncase o porţie de căpşune cu frişcă. Cunoştea fauna şi 
flora mai bine decât localnicii. Ar fi fost şi astăzi printre noi, 
Dumnezeu s-o binecuvânteze, dacă dobitocul acela de 
doctor al regimentului ar fi fost treaz măcar pe jumătate. In 
amintirea ei, domnule. Pentru regretata doamnă Mundy. 
Înainte, marş! 

Ochii înlăcrimaţi rămân fixaţi asupra fiului, de a cărui 
prezenţă pare să fi uitat vreme de câteva momente. 

— Tânărul Edward, explică el. Deschide sezonul de 
bowling pentru şcoala lui. Câţi ani ai, băiete? 

lar băiatul, aşteptând să-şi conducă tatăl acasă, 
recunoaşte că are şaisprezece ani. 

Cu toate acestea, după cum îi asigură el pe toţi, pe maior 
nu l-a doborât tragedia dublei pierderi. A rămas la post, 
domnule. A rezistat. Văduv, cu un copil de care trebuia să 
aibă grijă, când puterea britanică se năruia ca un castel de 
nisip, s-ar putea crede că maiorul va proceda la fel ca 
atâţia alţii: va cobori drapelul Albionului de pe catarg, va 
suna stingerea şi va reveni acasă pentru a deveni un 
oarecine. Dar maiorul era plămădit din alt aluat, domnule. 
Nu, nici vorbă. El prefera să curețe latrinele servitorilor 
decât să pupe în fund vreun profitor de război lipsit de 
vlagă, un civil care habar nu are ce e aceea armata, păi 
treabă e asta, domnule? 

— Mi-am chemat servitorii şi le-am zis: „Derzi, scoateţi 
însemnele de maior al coroanei de pe uniforma mea kaki şi 
înlocuiţi-le cu semiluna Pakistanului - juldi”. lar eu mi-am 
oferit serviciile - atâta vreme cât vor fi apreciate - corpului 
celui mai bun de luptători din lume, punând condiţia - iar 

36 


- JOHN LE CARRE - 


cu degetul arătător împunge aerul în semn de avertisment 
serios - domnule, punând condiţia să aibă comandanți. Aici 
e problema. 

Şi, ajuns în acest punct, spre uşurarea tuturor, clopoţelul 
care anunţă ultimele comenzi sună, astfel că băiatul îşi 
strecoară palma cu pricepere pe sub braţul tatălui şi îl 
conduce până acasă - The Vale, la numărul doi - pentru a 
termina porţia de curry care a rămas de seara trecută. 


XX xk 


Dar originea lui Mundy nu poate fi definită chiar atât de 
uşor pe cât sugerează aceste prelegeri ţinute într-un bar. 
Maiorul, foarte darnic atunci când se discută o problemă în 
linii mari, devine reticent când vine vorba de amănunte, 
iar, drept urmare, amintirile lui Mundy despre propria 
copilărie cuprind un lanţ de tabere militare, barăci, 
depozite de muniții şi posturi în munţi, care se derulează cu 
atât mai repede cu cât cariera maiorului se scufundă mai 
aprig. La un moment dat, mândrul fiu al imperiului 
domneşte suveran asupra unui cantonament mereu 
proaspăt văruit în alb, căruia nu-i lipsesc clubul, terenul de 
polo, bazinul de înot, jocurile pentru copii şi piesele de 
teatru de Crăciun, inclusiv o istorică punere în scenă a 
piesei A/bă-ca-Zăpada, în care el deţine rolul lui Dopey. La 
scurt timp după aceea, aleargă desculţ prin noroiul uliţelor 
unei aşezări pe jumătate părăsite, la zeci de kilometri de 
cel mai apropiat oraş, cu căruţe trase de bivoli în loc de 
automobile, o sală de cinematograf din tablă ondulată 
drept club şi budincă de Crăciun gata mucegăită, servită la 
o popotă de regiment. 

Puţine lucruri de preţ supraviețuiesc atâtor mutări. Pieile 
de tigru ale maiorului, cuferele lui militare şi preţioasele 
sculpturi în fildeş sunt pierdute de poştă. Până şi amintirea 
regretatei soţii a fost furată, jurnalele, scrisorile, precum şi 
o cutie cu inegalabile bijuterii de familie. Maiorul l-ar biciui 
pe acel hoţ şi ticălos de diriginte al poştei din Lahore, la fel 

37 


- PRIETENIE ABSOLUTĂ - 


şi pe toţi acei chaprassis? din subordinea lui. lar într-o 
seară, ameţit bine după mai multe pahare, i se 
destăinuieşte lui Mundy, care l-a adus în pragul disperării 
cu întrebările lui insistente şi neroade. 

— Mormântul ei, băiete? O să-ţi spun unde e mormântul 
ei! A dispărut! Făcut fărâme de triburile nomade! Nicio 
piatră n-a rămas în picioare. Tot ce ne-a rămas e aici! 

Şi îşi duce pumnii minusculi la piept şi-şi mai toarnă un 
pahar de chota peg. 

— Femeia aceea a avut clasă, nici nu-ţi închipui ce clasă, 
băiete. De fiecare dată când mă uit la tine, o văd pe ea. Din 
nobilimea anglo-irlandeză. Proprietăţi necuprinse, făcute 
una cu pământul în timpul tulburărilor sociale din Irlanda. 
Întâi irlandezii, iar acum dervişii aia nenorociţi. Aproape tot 
clanul, dispărut sau împrăştiat în cele patru vânturi. 

Ajung să-şi mai tragă sufletul în oraşul-garnizoană 
Murree, situat pe un deal. În vreme ce maiorul vegetează 
într-o cazarmă din chirpici şi fumează Craven A spre 
bucuria gâtlejului şi mârâie din cauza sumelor reduse 
pentru cheltuieli, a listelor cu bolnavi şi a programărilor de 
permisie, Mundy este dat în grija unei ayah” din Madras, 
foarte grasă, care a venit spre nord o dată cu dobândirea 
independenţei, iar acum nu mai are alt nume în afară de 
Ayah şi recită alături de el versuri în engleză şi punjabi, şi-l 
învaţă pe furiş Zicerile Sfinte din Coran, şi-i povesteşte 
despre un zeu pe nume Allah, care iubeşte dreptatea, şi pe 
toţi oamenii din lume, şi pe profeţii lor, chiar creştini şi 
hinduşi, dar cel mai mult, spune ea, îi iubeşte pe copii. Cu 
chiu, cu vai, după multe presiuni din partea lui Mundy, 
Ayah îi mărturiseşte că nu mai are soţ, copii, părinţi, surori 
sau fraţi în viaţă. Toţi au murit, Edward. Sunt alături de 
Allah, toţi. N-ai nevoie să ştii mai mult. lar acum, dormi. 


5 Funcţionari de poştă. (hindi, n.tr.) 
7 Doică. (hindi, n.tr.) 
38 


- JOHN LE CARRÉ - 


Supusă unui interogatoriu şi mai hotărât, ea recunoaşte 
că au fost cu toţii ucişi în masacrul care a urmat Separaţiei. 
Ucişi de hinduşi. Ucişi în gări, în moschei şi în pieţe. 

— Şi tu cum de-ai rămas în viaţă, Ayah? 

— Aşa a fost voia Domnului. Tu eşti binecuvântarea mea. 
Acum dormi. 

Când coboară seara, înconjurat de un cor de behăituri de 
capre, urlete de şacali, sunete de trâmbiţe şi bubuit 
insistent de tobe punjabi, stând sub un arbore neem de pe 
marginea fluviului, maiorul se gândeşte la viaţa trecătoare 
şi pufăie din havane cărora le spune „birmaneze” şi pe care 
le taie de-a lungul cu un briceag din cositor. Din când în 
când, se tratează din bidonaşul din tablă cositorită pe care-l 
ţine la şold, în vreme ce fiul lui, crescut peste măsură de 
înalt, se zbenguie în apă cu alţi copii localnici de vârsta lui 
şi, punând în scenă nesfârşitele istorii de măceluri săvârşite 
pretutindeni de adulţi, se joacă de-a hinduşii contra 
musulmanilor şi toţi fac pe mortul cu rândul. La patruzeci 
de ani distanţă, Mundy nu trebuie decât să închidă ochii 
pentru a simţi răcoarea fermecată a aerului care se naşte 
imediat după apusul soarelui şi să perceapă în nari 
mirosurile care se trezesc la viaţă o dată cu crepusculul, 
sau să contemple zorile care cresc peste dealurile ce 
sclipesc în verde după trecerea musonului, sau să audă 
tipetele ascuţite ale tovarăşilor de joacă stingându-se şi 
făcând loc altui glas, al muezinului, şi răcnetelor nocturne 
ale tatălui care îşi face albie de porci băiatul acela al lui 
care şi-a ucis mama - Ei, nu asta ai făcut, nu asta? Vino 
aici, juldi, vino când îti poruncesc! Dar băiatul, juldi sau nu, 
refuză sau, ca alternativă, preferă să o lase pe Ayah să-l 
ţină strâns alături de ea până când băutura îşi face efectul 
şi tatăl adoarme. 

Din când în când, băiatul trebuie să îndure sărbătorirea 
zilei de naştere, iar din clipa în care aceasta apare la 
orizont, el cade pradă unei întregi armate de boli: crampe 
la stomac, dureri de cap şi febră, diaree, simptome de 
malarie sau temeri că ar fi fost muşcat de un liliac veninos. 

39 


- PRIETENIE ABSOLUTĂ - 


Ziua însă soseşte oricum, iar servitorii de la bucătărie fac 
un curry de sărbătoare şi un tort uriaş pe care scrie La 
mulți ani, Edward, dar nu sunt invitaţi şi alţi copii, obloanele 
stau trase, masa e pregătită pentru trei persoane, 
lumânările se aprind, iar servitorii se înşiruie tăcuţi pe 
lângă pereţi, în timp ce maiorul, îmbrăcat în uniforma de 
paradă, cu toate decoraţiile prinse în piept, pune 
gramofonul să cânte aceleaşi şi aceleaşi balade irlandeze, 
iar Mundy se întreabă cum să scape fără a mânca prea 
mult curry. Cu un aer solemn, suflă în lumânări, taie trei 
felii din tortul lui aniversar şi pune una pe farfuria mamei. 
Dacă maiorul e pe jumătate treaz, tatăl şi fiul se vor război 
în tăcere cu piesele de şah din fildeş roşu şi alb, care fac 
parte dintr-un set ce vede lumina doar de sărbători. 
Partidele se încheie întotdeauna înainte de final. Tabla cu 
piese e pusă deoparte pentru a doua zi, dar acea zi nu vine 
niciodată. 

Mai sunt însă alte seri, foarte rare - şi nici nu trebuie să 
fie multe - când maiorul, cu o strâmbătură mai fioroasă 
decât de obicei, se apropie pe furiş de un birou aflat într-un 
colţ al camerei, îl descuie cu o cheie de pe lanţul ce-l 
poartă asupra lui şi, îndeplinind un adevărat ceremonial, 
scoate din el un volum vechi, legat în pânză roşie, numit 
Lecturi alese din Operele lui Rudyard Kipling. Îşi scoate apoi 
ochelarii de citit din tocul metalic şi ciobit şi-şi aşază 
paharul de whisky într-o scobitură a scaunului din trestie 
indiană, după care citeşte cu glas lătrător fraze despre 
Mowgli, băiatul junglei, şi despre alt băiat pe nume Kim, 
care a devenit spion în serviciul Reginei şi al Impăratului, 
deşi fragmentul nu dezvăluie ceea ce se întâmplă cu el 
după ce devine spion şi nici dacă învinge sau e prins. Ore în 
şir, maiorul soarbe din pahar şi citeşte şi iar soarbe la fel de 
solemn, de parcă ar oficia singur serviciul împărtăşaniei, 
până într-un târziu, când adoarme, iar Ayah apare tăcută 
din umbrele unde a aşteptat ghemuită tot acest timp şi, 
luându-l de mână pe Mundy, îl duce la culcare. Antologia 
Kipling, îl anunţă maiorul, este singura carte care a 

40 


- JOHN LE CARRE - 


supravieţuit unei uriaşe biblioteci ce a aparţinut cândva 
mamei. 

— Femeia aceea avea în cap mai multe cărţi decât am 
avut eu parte de mese calde, se minunează el în felul lui 
cazon. 

Cu toate acestea, în timp, faptul că o cititoare atât de 
ilustră precum mama lui i-a lăsat doar un terfelog cu 
poveşti arhicunoscute devine un soi de enigmă pentru 
Mundy, dar şi un motiv de frustrare. El preferă istorisirile 
despre faptele eroice ale Profetului Mahomed. 

Drept simulacru de educaţie, băiatul urmează o şcoală 
colonială muribundă, care funcţionează pentru orfani şi 
pentru copiii ofiţerilor britanici lefteri, joacă în spectacole 
de pantomimă şi îi face vizite săptâmânale unui misionar 
anglican cu faţa fără niciun rid, care îi dă lecţii de religie şi 
pian şi ţine să dirijeze degetele băieţilor cu propriile lui 
degete. Dar aceste izbucniri aleatorii de creştinism 
reprezintă doar întreruperi plictisitoare în zborul însorit al 
fiecărei zile de păgânism. Orele cele mai plăcute sunt cele 
în care, îndârjit, joacă crichet cu Ahmed, Omar şi Ali pe un 
petic de pământ uscat din spatele moscheii sau când 
priveşte băltoacele ca sticla dintre stânci, în care se zăresc 
bucăţi de sidef, în timp ce şopteşte vorbe copilăreşti de 
iubire către Rani, o frumuseţe desculţă a satului, în vârstă 
de nouă ani, pe care, după ce se fac toate aranjamentele 
necesare, doreşte să o ia de soţie pentru totdeauna; sau 
răcneşte imnuri patriotice în punjabi atunci când noul şi 
sclipitorul drapel al Republicii Islamice Pakistan este înălţat 
deasupra terenului de crichet al regimentului. 

Mundy şi-ar fi petrecut restul tinereţii în acest mod care 
nu-l solicita prea mult, la fel şi restul vieţii, dacă n-ar fi sosit 
seara în care servitorii şi chiar şi Ayah au fugit, iar 
obloanele casei au fost din nou bătute în cuie, în vreme ce 
tatăl şi fiul, grăbindu-se în tăcere, îşi încarcă puţinele 
bunuri lumeşti în vreo două valize ce au colturile întărite cu 
cleme alămite. Când se crapă de zori, se trezesc în partea 
din spate a unui vechi camion de poliţie militară care iese 

41 


- PRIETENIE ABSOLUTĂ - 


hurducăindu-se din tabără şi sunt păziţi de doi soldaţi 
punjabi cu feţe. Umbre. Ghemuit alături de Mundy, 
degradat, fostul maior din infanteria pakistaneză poartă o 
pălărie civilă şi vechea lui cravată de şcoală, întrucât 
cravata regimentului nu mai este demnă de un renegat 
care s-a făcut vinovat de violenţă faţă de un frate ofiţer. Ce 
a făcut cu mâna când a ridicat-o nu se spune, dar dacă 
experienţa nu-l înşela pe Mundy, maiorul nu o înălţase doar 
ca să o strecoare, nefolosită, în buzunar. Ajunşi la porţile 
garnizoanei, soldatul care până atunci îl primea pe Mundy 
cu un zâmbet până la urechi, în semn de salut, are faţa 
împietrită, iar Ayah sta albă ca toate fantomele de care se 
teme în nenorocirea, furia şi dezgustul ei. Ahmed, Omar şi 
Ali răcnesc şi aleargă după camion, însă Rani nu se află 
printre ei. Purtând o tunică de cercetaş, cu părul negru 
proaspăt împletit în codițe lăsate pe spate, stă aplecată pe 
marginea drumului, cu picioarele strânse, şi suspină în 
pumni. 

Vasul iese din portul Karachi pe întuneric şi rămân 
amândoi în beznă tot drumul până în Anglia, fiindcă 
maiorului i s-a făcut ruşine de propriul chip după ce şi l-a 
văzut în presa locală. Pentru a şi-l ascunde altor priviri, bea 
whisky în cabină şi mănâncă doar ceea ce băiatul îi vâră cu 
forţa în gură. Tot băiatul devine şi paznicul lui, veghind, 
executând raiduri pe navă, verificând cotidianul tipărit la 
bord pentru a nu conţine materiale neplăcute, scoţându-l 
pe furiş pe punte pentru a se plimba puţin înainte de 
răsăritul soarelui, la fel şi seara, în vreme ce lumea se 
schimba pentru a cobori la cină. Stând întins pe spate în 
celălalt pat îngust, fumând fără să vrea din havanele tatălui 
şi numărând capetele de şuruburi din grinzile de tec ce se 
arcuiesc pe deasupra capului şi trăgând cu urechea ba la 
bâiguielile maiorului, ba la duduitul înfundat al motoarelor 
navei, ba încercând să facă oarece lumină în lecturile din 
Rudyard Kipling, visează la Rani şi se vede înotând spre 
casă - ţara aceea pe care tatăl lui o numeşte India. 


42 


- JOHN LE CARRE - 


lar în durerea lui, maiorul are multe de spus pe tema 
adoratei şi abandonatei India, unele lucruri surprinzându-l 
pe tânărul Mundy. Simţind că nu mai are nimic de câştigat 
prefăcându-se, maiorul se declară dezgustat la culme de 
îngăduinţa tacită dovedită de ţara lui faţă de dezastruoasa 
Separaţie. li face albie de porci pe ticăloşii şi dobitocii de la 
Westminster. Se fac vinovaţi de toate, până şi de cele cei 
s-au întâmplat familiei lui Ayah. E ca şi cum maiorul trebuie 
să se descarce de propria vină ce îl apasă. Băile de sânge şi 
migrațiile forţate, prăbuşirea legii şi a ordinii, dar şi a 
administraţiei centrale nu sunt consecinţa intransigenţei 
localnicilor, ci a lipsei de respect, a manipulării, a lăcomiei, 
a corupţiei şi a  laşităţii coloniale britanice. Lordul 
Mountbatten, ultimul vicerege, împotriva căruia maiorul nici 
nu voise să audă vreo vorbă urâtă, devine, în atmosfera 
îmbibată de fum a cabinei minuscule, Marele Nătărău. 
„Dacă Nătărăul s-ar fi mişcat mai încet cu Separaţia şi mai 
rapid pentru a pune capăt masacrelor, ar fi salvat milioane 
de vieţi. Două milioane.” Attlee şi Sir Stafford Cripps nu se 
bucurau de vorbe mai blânde. Se dădeau drept socialişti, 
dar erau, de fapt, nişte snobi ca atâţia alţii. 

— lar în ce-l priveşte pe Winston Churchill, dacă /u; i s-ar 
fi permis să acţioneze, ar fi făcut mai mult rău decât toţi 
ceilalţi nenorociţi puşi laolaltă. Şi ştii de ce, băiete? Ştii de 
ce? 

— Nu, domnule. 

— El îi consideră pe indieni drept o gloată de negrişori, 
de aceea. Bate-i cu biciul, spânzură-i şi predică-le Biblia. Să 
nu cumva să aud vreo vorbă bună despre individul ăsta, m- 
ai înţeles, băiete? 

— Da, domnule. 

— Dă-mi nişte whisky! 

S-ar putea ca explozia eretică a maiorului să fi prezentat 
unele limite intelectuale, însă efectul ei asupra 
impresionabilului Mundy, în acele momente cruciale ale 
vieţii lui, a venit ca un trăsnet. Într-o străfulgerare o vede 
pe Ayah stând cu palmele strânse laolaltă în semn de 

43 


- PRIETENIE ABSOLUTĂ - 


groază, având toată familia măcelărită la picioarele ei. Îşi 
aduce aminte de fiecare zvon confuz privind tot felul de 
crime colective, urmate de răzbunare în masă. Deci şi 
britanicii - nu numai hinduşii - au fost nişte brute! 
Retrăieşte împunsăturile pe care, ca englez creştin, 
trebuise să le sufere din partea lui Ahmed, Omar şi Ali. Prea 
târziu, le mulţumeşte totuşi pentru înţelegerea de care au 
dat dovadă. O revede pe Rani şi se minunează că a fost în 
stare să treacă peste toate şi să-l iubească. Respins de ţara 
pe care o iubeşte, surprins în perioada de sfârşit a 
pubertăţii, târât zi şi noapte către o ţară vinovată pe care 
nu a văzut-o niciodată, dar pe care trebuie de acum încolo 
să o numească patrie, Mundy se vede pentru prima oară 
expus unei reconsiderări radicale a istoriei coloniale. 


XX xk 


Anglia care îl aşteaptă pe tânărul Mundy este un cimitir 
cotropit de ploaie pentru morţii vii, puşi în mişcare de un 
bec de patruzeci de waţi. Şcoala cu internat, din piatră 
cenuşie şi cu aspect medieval, duhneşte a dezinfectant şi 
este dominată de colaboraţionişti în pantaloni scurţi şi de 
ciudaţi despoţi adulţi. Casa de la numărul doi, The Vale, 
lăcrimează şi putrezeşte, în vreme ce tatăl găteşte la 
nesfârşit curry  necomestibil şi-şi urmează neclintit 
alunecarea spre degradarea totală. Cum în Weybridge nu 
există casă cu felinar roşu, tatăl angajează o menajeră 
scoțiană fâşneaţă, pe numele ei doamna McKechnie, care, 
rămânând cu încăpățânare la vârsta de douăzeci şi nouă de 
ani, împarte în dispreţ patul cu maiorul şi lustruieşte mereu 
tacâmurile de argint din ultima cutie rămasă a colecţiei 
aduse din India, până când, unul după altul, obiectele din 
argint dispar în mod inexplicabil. lar fluşturatica doamnă 
nu-l mângâie niciodată pe obraz pe Mundy, aşa cum făcea 
Ayah, şi nici nu-i spune poveşti eroice despre Mahomed, şi 
nici nu-i încălzeşte mâna între palmele ei până când 


44 


- JOHN LE CARRÉ - 


adoarme, şi nici nu-i înlocuieşte talismanul pierdut, o piele 
de tigru, pentru a-l păzi de fantasmele nopţii. 

Trimis la o şcoală-internat pe baza unei moşteniri primite 
de la o mătuşă îndepărtată şi al unui stipendiu pentru fiii de 
ofiţeri, Mundy este întâi uimit, apoi cu adevărat îngrozit. 
Cuvintele de adio ale maiorului, deşi bine intenţionate, nu l- 
au pregătit pentru confruntarea dură cu noua lui viaţă. 

— Să ţii minte că mama te urmăreşte tot timpul, băiete, 
iar dacă se piaptănă cineva în public, să fugi de el ca de 
diavol, îl îndeamnă tatăl cu glas dogit, când îl îmbrăţişează. 

In trenul care îl duce spre şcoală, încercând cu disperare 
să aibă permanent în minte că mama îl veghează, Mundy 
priveşte zadarnic afară după copii cerşetori care să se 
agate de ferestre, sau după diverse peroane gemând de 
şiruri de oameni cu capetele acoperite şi cu picioarele 
ieşind de sub cearşaf, sau după băieţi care se piaptănă în 
văzul lumii. In locul peisajului maroniu ca balega şi a 
şirurilor albăstrui ale munţilor, vede doar câmpuri îmbibate 
de apă şi împrejmuiri misterioase, care îi spun că este 
binevenit în puternica patrie. 

După sosirea la locul de încarcerare, fostul zeuşor alb şi 
baba-log* este redus fără multă vorbă la rangul de 
intangibil. Spre sfârşitul primului trimestru este ales prin 
vot drept ciudat colonial, iar după aceea adoptă un accent 
aparte pentru a trage foloasele din această distincţie 
primită. Spre disperarea colegilor, stă tot timpul cu ochii 
după şerpi. Când aude uruitul demodatei instalaţii sanitare 
a şcolii, se aruncă sub bancă şi răcneşte: „Cutremur!”. In 
zilele de baie, se înarmează cu o rachetă veche de tenis 
pentru a se feri de liliecii care ar putea cădea de pe tavan, 
iar când sună clopotul pentru a merge la capelă, se 
întreabă în gura mare dacă îl cheamă muezinul. Trimis la 
alergări dis-de-dimineaţă pentru a-şi mai domoli libidoul, 


8 Termen care în hindi înseamnă „copil răsfăţat” şi se aplica membrului 
unui grup social preocupat de aspect, bunuri materiale şi de latura 
superficială a vieţii. (n.tr.) 

45 


- PRIETENIE ABSOLUTĂ - 


simte dorinţa de a se întreba dacă ciorile de Dorset, care 
dau roată prin aer, nu sunt cumva zmeie. | 

Pedepsele cu care se alege nu-l sperie. In cursul orelor 
preparatoare de seară el bolboroseşte pasaje din Coran 
aproape uitate, pe care le învățase cândva de la Ayah, iar 
când bate clopotul de stingere, e prins în halat aplecat 
asupra unei oglinzi sparte din spălător, strâmbându-se şi 
căutând înfrigurat semne de înnegrire a pielii şi de 
cearcăne în jurul ochilor care să-i confirme convingerea 
intimă că este mai curând un om de nimic, nu moștenitorul 
demnităţii ce a aparţinut aristocraticei lui mame. Nu are un 
asemenea noroc: el este Cel Dispreţuit, condamnat la 
închisoare pe viaţă din cauza statutului său - domn 
britanic, individ care mâine-poimâine ar putea face parte 
din clasa conducătoare. 

Singurul lui aliat spiritual e un proscris asemenea lui: un 
refugiat cu părul alb, temător şi fără vârstă, care poartă 
ochelari ce nu au rame şi un costum sărăcăcios, dă lecţii de 
germana şi violoncel şi locuieşte singur într-o pensiune din 
cărămidă roşie, lângă piaţeta de pe Bristol Road. Il cheamă 
Mallory. Mundy îl descoperă citind într-o ceainărie de pe 
High Street. Tocmai se desfăşoară măreaţa întâlnire dintre 
maeştri, dar oare de ce domnul Mallory pare a nu fi 
prezent? 

— Fiindcă nu-s chiar maestru, domnule Mundy, explică 
el, închizând cartea şi luând o ţinută dreaptă şi băţoasă. 
Poate voi deveni aşa ceva într-o bună zi, când o să mai 
cresc. Deocamdată sunt maestru temporar. Temporar în 
mod permanent. Vrei o felie de tort? Eşti invitatul meu, 
domnule Mundy. 

În mai puţin de o săptămână, Mundy se înscrie la 
cursurile de violoncel care se ţin de două ori pe săptămână 
şi începe să ia lecţii de germană avansată şi germană 
vorbită. 

„Am ales calea aceasta deoarece iubesc nespus muzica, 
iar germana reprezintă un fel de versiune literară a 
muzicii”, îi scrie el maiorului fără să se gândească prea 

46 


- JOHN LE CARRE - 


mult, într-o scrisoare prin care îi cere permisiunea de a 
suplimenta cheltuielile anuale cu cincisprezece lire. 

Răspunsul maiorului e la fel de impulsiv. Soseşte 
telegrafic sau, după cum ar spune chiar el, ca semnal. 
„Cererea ta e aprobată din inimă. Mama ta e geniu muzical. 
Dacă e rudă cu Mallory care a participat la asaltul 
Everestului, e material uman de primă clasă. Roagă-l să 
răspundă. Mundy.” 

Dar vai, domnul Mallory nu e material uman de primă 
clasă sau nu e de genul la care s-a gândit maiorul. Cu 
regret, dar numele lui real este Hugo Mandelbaum, provine 
din Leipzig şi nu suportă înălțimile. 

— Dar te rog să nu le spui asta băieţilor, domnule Mundy. 
Cu un nume ca Mandelbaum, m-ar lua peste picior. 

Apoi râde şi-şi clatină capul încărunţit cu resemnarea 
celui care a constituit deja subiect de batjocură. 

Lecţiile de violoncel nu sunt chiar un succes. La început, 
domnul Mandelbaum insistă asupra mânuirii arcuşului. Spre 
deosebire de misionarul anglican din Murree, tratează 
degetele lui Mundy de parcă ar fi nişte fire electrice de 
înaltă tensiune, aşezându-le gingaş pe capătul arcuşului, 
după care sare şi se refugiază în siguranţa oferită de 
celălalt capăt al încăperii. Spre sfârşitul celei de-a cincea 
lecţii, expresia lui trece de la cea de preocupare tehnică, la 
una de amărăciune nedezminţită faţă de altă fiinţă umană. 
Cocoţat pe taburetul de pian, îşi împreunează palmele şi se 
apleacă asupra lor. 

— Domnule Mundy, muzica nu este refugiul tău, rosteşte 
el într-un târziu, cu un aer deosebit de solemn. Poate mai 
târziu, după ce vei fi trăit emoţiile pe care le descrie 
muzica, ea va deveni un refugiu pentru tine. Dar nu putem 
băga mâna în foc. Prin urmare, deocamdată ar fi preferabil 
să-ţi cauţi refugiul în /imbă. A cunoaşte altă limbă, ne 
spune Carol de Mare, înseamnă să mai ai un suflet. 
Germana este exact acest fel de limbă. După ce o ai în 
minte, te poţi retrage acolo oricând, poţi închide uşa şi ţi-ai 
găsit refugiul. Imi permiţi să-ţi citesc o mică poezie de 

47 


- PRIETENIE ABSOLUTĂ - 


Goethe? Uneori, el e foarte pur. A fost pur când era de 
vârsta ta. Când a ajuns bătrân ca mine, a redevenit pur. De 
aceea îţi recit doar o dată în germană o poezie foarte 
frumoasă, apoi îţi voi spune ce înseamnă. lar când ne 
vedem data viitoare, o să înveţi această poezie. Aşadar... 

Aşadar domnul Mandelbaum recită cea mai frumoasă şi 
scurtă poezie din limba germană, apoi îi dă traducerea 
proprie: Dincolo de muntii toți, găsi-vei pacea... Dar mai 
adastă, şi tu ţi-o vei afla curând. lar violoncelul se întoarce 
în dulapul domnului Mandelbaum, unde îşi păstrează el şi 
costumul ponosit. lar Mundy, care a învăţat să deteste 
violoncelul şi nu e deprins să plângă, varsă multe lacrimi de 
ruşinea de a-l vedea cum dispare, în vreme ce domnul 
Mandelbaum stă jos la celălalt capăt al încăperii, lângă 
fereastra cu perdea din dantelă, şi citeşte concentrat dintr- 
o carte cu caractere ţepoase în gotică. 

Şi totuşi miracolul se produce. După câteva trimestre, 
domnul Mandelbaum s-a ales cu un elev sclipitor, iar Mundy 
şi-a găsit refugiul. Goethe, Heine, Schiller, Eichendorff şi 
Mörike devin prietenii lui cei mai apropiaţi. Îi citeşte pe furiş 
în timpul orelor de meditații şi ia cărţile lor în pat, pentru a 
le reciti sub pătură, la lumina lanternei. 

— Aşadar, domnule Mundy, afirmă doctorul Mandelbaum 
cu mândrie, având în faţă tort de ciocolată pe care l-a 
cumpărat pentru a sărbători succesul lui Mundy în cadrul 
unui examen public. De azi, am devenit amândoi refugiaţi. 
Atâta vreme cât omenirea rămâne în lanţuri, probabil că 
toţi oamenii buni de pe acest pământ sunt refugiaţi. 

Doar când vorbeşte în germană, ca acum, îşi permite să 
deplângă sclavia în care au căzut clasele defavorizate. 

— Nu putem trăi fiecare într-un balon, domnule Mundy. 
Adoptarea unei atitudini confortabile de ignoranță nu 
reprezintă soluţia. În societăţile studenţeşti germane în 
care am fost primit, se utiliza frecvent toastul: „Mai bine să 
fii salamandră şi să trăieşti în foc”. 


48 


- JOHN LE CARRE - 


După care îi citeşte un pasaj din Nathan der Weise? de 
Lessing, iar Mundy asculta cu mare atenţie, dând din cap în 
cadenţa vocii frumoase a doctorului, ca şi când aceea ar fi 
o muzică de vis pe care într-o bună zi o va pricepe. 

— lar acum spune-mi ceva despre /ndia, îl roagă domnul 
Mandelbaum şi, la rândul lui, închide ochii de plăcere 
auzind poveştile simple spuse de Ayah. 

In mod periodic, cuprins de dorinţa de a-şi îndeplini 
obligaţiile părinteşti, maiorul apare neanunţat la şcoală şi, 
sprijinindu-se în bastonul din lemn de cireş, inspectează 
totul ca pe front şi răcneşte. Dacă Mundy joacă rugby, urlă 
la el să-i rupă picioarele adversarului; dacă e vorba de 
crichet, să-i arunce pe prăpădiţi dincolo de cortul rezervat 
spectatorilor. Vizitele lui se încheie intempestiv când, 
înfuriat de înfrângere, îl acuză pe instructorul sportiv că e 
un fătălău nenorocit şi, nu pentru prima oară în viaţa lui, 
este scos sub escortă de pe teren. Dincolo de zidurile şcolii, 
anii şaizeci şi muzica swing au ajuns la modă, însă înăuntru 
continuă să cânte fanfara Imperiului. De două ori pe zi, 
slujbele ţinute în capelă slăvesc foştii elevi căzuţi în război, 
uitându-i pe cei vii, preţuiesc omul alb în defavoarea 
celorlalte rase nedemne şi îndeamnă la castitate băieţii, 
care pot găsi o stimulare sexuală într-un articol de fond din 
Times. 

Şi deşi opresiunile pe care le îndură din partea 
temnicerilor săi înrădăcinează ura lui Mundy faţă de ei, nu 
poate totuşi scăpa de blestemul de a trebui să-i accepte. 
Adevăratul lui duşman e propria bunătate şi nedomolita 
nevoie de a fi acceptat. Pesemne că doar cei lipsiţi de 
mamă pot înţelege golul pe care el trebuie să-l umple. 
Schimbarea atitudinii oficiale apare în mod subtil şi insidios. 
Unul după altul, gesturile de insubordonare trec 
neobservate. Fumează în locurile cele mai primejdioase, 
dar nimeni nu-l surprinde şi nici nu-i miroase răsuflarea. Îşi 
citeşte lecţiile în capelă, ameţit după ce a dat peste cap o 


” Nathan înțeleptul, opera a scriitorului Gotthold Ephraim Lessing, 1779. 
(n.tr.) 
49 


- PRIETENIE ABSOLUTĂ - 


halbă de bere la uşa din spate a unei crâşme din apropiere, 
însă, în loc să primească pedeapsa obligatorie - biciul - i se 
dă cu forţa gradul de monitor, cu asigurarea că postul de 
şef de clasă îi este accesibil. Dar răul abia acum vine. In 
ciuda staturii deloc atrăgătoare, este ales în echipa de 
rugby, promovat în primul unsprezece al celei de crichet 
pentru serviciul rapid al mingii, apoi numit eroul 
momentului. Peste noapte, practicile lui păgâne şi 
înclinațiile subversive sunt uitate. În cadrul unei plicticoase 
şi mohorâte puneri în scenă a piesei Everyman”, i se 
încredinţează rolul principal. Părăseşte şcoala plin de o 
glorie pe care nu şi-o dorise şi, graţie domnului 
Mandelbaum, cu o recomandare pentru catedra de limbi 
moderne a Universităţii din Oxford. 

— Dragă băiete. 

— Tată. 

Mundy îi lasă timp maiorului să-şi adune gândurile. Stau 
în sera vilei din Surrey şi, ca de obicei, plouă. Pânzele ploii 
estompează pinii albaştri din grădina lăsată în paragină, se 
strecoară pe lângă ramele ruginite ale ferestrelor-uşi şi 
picăturile cad cu sunet delicat pe dalele crăpate ale 
pardoselii. Mereu schimbătoarea doamnă McKechnie a 
plecat în „permisie” la Aberdeen. Este după-amiază 
devreme, iar maiorul trece printr-o perioadă de luciditate 
situată între ultimul păhărel luat la masa de prânz şi prima 
duşcă a serii. Un câine de vânătoare, plin de gâlci, scapă 
vânturi şi mârâie înfundat într-un coş aflat la picioarele lui. 
Sera are şi câteva geamuri lipsă, dar asta vine în sprijinul 
maiorului, fiindcă a început să se teamă de spaţiile închise. 
În conformitate cu noile ordine regimentare, în casă nici 
uşile, nici ferestrele nu se încuie. „Dacă ticăloşii îl vor”, ţine 
e| să se confeseze insistent faţă de publicul tot mai rarefiat 
de la Golden Swan, „vor şti de unde să-l ia”; apoi arată cu 
degetul spre bastonul din lemn de cireş care i-a devenit 
deja tovarăş nedespărţit. 

1 Scriere anonimă didactică şi moralizatoare datând din 1500, pe care 


poetul T.S. Eliot a versificat-o într-o dramă în 1936. (n.tr.) 
50 


- JOHN LE CARRE - 


— Eşti pornit pe ideea asta, băiete? Chestia asta cu 
germana? întreabă el, trăgând cu pricepere din havană. 

— Eu aşa zic, tată. 

Maiorul şi câinele rămân tăcuţi o vreme, căzând parcă pe 
gânduri. Apoi maiorul sparge tăcerea: 

— Ar mai fi unele locuri bune în armată, să ştii. Nu s-a 
dus chiar totul naibii. 

— Totuna, domnule. 

O nouă amânare a vorbelor hotărâtoare. 

— Cred că hunii se vor repezi din nou asupra noastră, tu 
ce părere ai? Au trecut douăzeci de ani de la ultima lor 
zvârcolire. Şi tot douăzeci de ani trecuseră înainte de 
ultimul spectacol. A cam sosit vremea pentru următorul, te 
asigur. 

Urmează încă o perioadă de gândire, după care maiorul 
se luminează brusc. 

— In fine, atunci asta e, băiete. Maică-ta e de vină. 

Nu e pentru prima oară în ultimele luni când Mundy se 
teme pentru sănătatea mintală a tatălui. Oare mama 
decedată să fie vinovată de următorul război cu Germania? 

— Cum se poate asta, domnule? 

— Femeia aceea era în stare să înveţe limbi străine cu 
aceeaşi uşurinţă cu care eu sau tu apucăm paharul ăsta. 
Hindi, punjabi, urdu, telegu, tamila, germana. 

Mundy rămâne ca trăsnit. 

— Germana? 

— Şi franceza. Scria, vorbea şi cânta în limba asta. Avea 
o ureche ca de myna!!. Toţi cei din neamul Stanhope erau 
la fel. 

Mundy se simte încântat să audă asta. Datorită 
doctorului Mandelbaum, a beneficiat o vreme de informaţia 
secretă că limba germană este frumoasă, poetică, 
muzicală, logică, având un umor aparte, precum şi un 
suflet romantic de neînțeles pentru cel care nu este capabil 
să-l descifreze. Cu excepţia unui anunţ pe uşă, care să 


11 Specie de graur din India, capabil să imite glasul uman şi să înveţe 
cuvinte. (n.tr.) 
51 


- PRIETENIE ABSOLUTĂ - 


spună „NU PĂTRUNDEŢI”, ea posedă tot ceea ce ar fi putut 
întreba politicos un lup de stepă de nouăsprezece ani? 
pornit în căutarea unui refugiu cultural. Acum s-a ales şi cu 
genealogie. Soarta îi risipeşte curând până şi ultimele 
îndoieli pe care le-ar mai putea avea. Dacă n-ar fi existat 
doctorul Mandelbaum, n-ar fi ajuns să înveţe germana. Fără 
cunoştinţe de germană n-ar fi participat la cursurile 
săptâmânale pe tema traducerii Bibliei în germană de către 
episcopul Wulfila, nu s-ar fi trezit, în cea de-a treia zi din 
primul semestru la universitate, stând lipit, pe canapeaua 
îmbrăcată în creton de la North Oxford, de formele unei 
diminutive şi poliglote unguroaice pe nume lise, care îşi 
asumă sarcina de a duce un virgin orfan, de aproape doi 
metri, spre lumina sexualităţii. Asemenea lui Mundy, 
interesul lui Ilse faţă de Wulfila reprezintă o pură 
întâmplare. După un adevărat safari academic prin Europa, 
ea a ajuns la Oxford pentru a-şi îmbogăţi cunoştinţele 
privind rădăcinile anarhismului contemporan. lar Wulfila s-a 
strecurat, vrând-nevrând, în programa ei de studiu. 


XX xk 


Chemat la vreme de noapte să se întoarcă la vila din 
Surrey, îndurerat, Mundy strânge între palme fruntea 
transpirată a tatălui şi îl veghează până ce acesta scuipă şi 
ultimele rămăşiţe din viaţa lui nenorocită, în vreme ce 
doamna McKechnie se tratează cu o ţigară pe palier. Printre 
îndoliaţii participanţi la înmormântare se numără un 
tovarăş de pahar care e şi avocat, un agent de pariuri 
neplătit, proprietarul de la Golden Swan şi o mână de 
clienţi ai barului. Rămasă de neclintit la douăzeci şi nouă de 
ani, doamna McKechnie stă dreaptă alături de mormântul 
abia săpat, aducând perfect a văduvă scoţiancă plina de 
curaj. E vară, de aceea poartă o rochie neagră din sifon. 


12 Aluzie la chinuitoarea căutarea a eului, fără putinţa salvării de sine şi 
prin sine, tema romanului Lupul de stepă (1927) de Hermann Hesse, 
laureat al Premiului Nobel pentru Literatură în 1946. (n.tr.) 

52 


- JOHN LE CARRE - 


Briza domoală îi mângâie rochia, lipindu-i-o de trup şi 
scoțând în evidenţă sânii frumoşi şi un desen clar al 
celorlalte calităţi pe care încă le mai posedă. Acoperindu-şi 
puţin gura cu batista, murmură către Mundy, apropiindu-se 
atât de mult încât îi gâdilă perişorii fini din ureche. 

— Uite ce-ai fi putut avea dacă m-ai fi rugat frumos, zice 
ea cu accentul provincial din Aberdeen şi, spre dezgustul 
lui, ea îşi trece mâna peste partea din faţă a pantalonilor 
lui. 

Revenit în siguranţa camerei de la colegiu, tremurând, 
Mundy îşi evaluează umila moştenire: un set de piese de 
şah sculptate din fildeş alb şi roşu; o geantă militară de 
culoare kaki, în care se află şase cămăşi lucrate manual de 
Ranken & Company Limited, Est. Calcutta 1770, furnizor al 
regelui George al V-lea, cu filiale la Delhi, Madras, Lahore şi 
Murree; un recipient din metal cositorit pentru păstrat 
băutura la şold, foarte ciobit, bun de folosit atunci când stai 
la apusul soarelui sub ramurile unui arbore neem; un 
cuţitaş din staniu, pentru tăiat havanele; un kukri? pentru 
ceremonii, pe care stă gravat textul: Pentru un prieten 
viteaz; o haină din tweed purtată de multe generaţii, fără 
însemnele producătorului; un exemplar din Lecturi Alese 
din Operele lui Rudyard Kipling, cu toate colţurile paginilor 
răsucite şi ajuns aproape un terfelog; plus o valiză grea din 
piele ce are colţurile din metal, pe care a găsit-o în 
garderobul din dormitorul maiorului, ascunsă sau uitată sub 
un maldăr de sticle goale. 

Încuiată. 

Cheia nu mai există. 

Vreme de câteva zile, ţine valiza sub pat. A devenit 
posesorul exclusiv al propriului destin, singura persoană din 
lume care ştie de existenţa ei. Oare va deveni nemăsurat 
de bogat? A moştenit firma British American Tobacco? Este 
unicul deţinător al secretelor dispărutei familii Stanhope? 
Cu un ferăstrău luat cu împrumut de la chelarul colegiului 


13 Sabie curbată, ascuţită pe partea concavă, folosită pentru vânătoare 
sau luptă în Nepal. (n.tr.) 
53 


- PRIETENIE ABSOLUTĂ - 


îşi pierde o seară întreagă încercând să taie lacătul. Ajuns 
la disperare, aşază valiza pe pat, scoate Kkukri-ul de 
ceremonie din teacă şi, bizuindu-se pe puterea lui, face o 
gaură perfect rotundă în capac. După ce ridică porţiunea 
tăiată, e năpădit de mirosul apusului la Murree şi al sudorii 
de pe gâtul lui Rani, când ea se apleacă alături de el pentru 
a privi în adâncul unui iaz. 

Dosare de armată, britanice, indiene, pakistaneze. 

Acte decolorate şi pergamentoase prin care Arthur Henry 
George Mundy este înaintat la gradul şi drepturile de 
sublocotenent, locotenent, căpitan în regimentul cutare, 
apoi, într-unul mai puţin important, apoi în altul şi mai 
obscur. 

Un program de spectacol îngălbenit, tipărit artizanal, 
prezentând producția piesei A/bă-ca-Zăpada, dat de 
Peshawar Players, în care E.A. Mundy deţine rolul lui Dopey. 

Scrisori de la nefericiţi directori de bancă, privind note de 
plată pentru hrană şi nenumărate alte datorii care nu mai 
pot fi acoperite de contul existent. 

Hotărârea, minunat scrisă de mână, luată de curtea 
marţială convocată la Murree în septembrie 1956, semnată 
de subofiţerul J.R. Singh, aprod de şedinţă. Declaraţii ale 
martorilor, declaraţia unui prieten al acuzatului, hotărârea 
tribunalului. Reţinutul îşi recunoaşte fapta, nu solicită 
apărător. Declaraţia prietenului acuzatului: Maiorul Mundy 
era în stare de ebrietate. Nu s-a mai putut controla. 
Regretă sincer fapta comisă şi se lasă la mila tribunalului. 

la stai puţin. Regretul nu ajunge. Ce faptă? Milă, pentru 
ce? 

Nu s-a dat citire rechizitoriului prezentat instanței în 
Scris. 

Acuzarea îşi susţine pledoaria, iar acuzatul recunoaşte că 
maiorul Mundy, în timp ce se relaxa în popota ofiţerilor, s-a 
simţit ofensat de anumite cuvinte rostite în gluma de 
căpitanul Grey, ofițer din corpul tehnic, cetățean britanic 
onorabil, detaşat temporar din Lahore. Apucânadu-l pe 
respectivul căpitan de gulerul uniformei într-o manieră care 

54 


- JOHN LE CARRE - 


contravine flagrant ordinii şi disciplinei militare, l-a lovit de 
trei ori cu capul în figură cu mare precizie, provocându-i 
sângerări faciale, l-a izbit cu genunchiul în vintre, 
opunându-se eforturilor camarazilor scandalizaţi de a-l opri, 
l-a târât pe căpitan până pe verandă şi i-a administrat o 
îngrozitoare ploaie de lovituri cu pumnii şi picioarele, care 
ar fi putut periclita grav viața şi ființa căpitanului, fără a 
mai menţiona că a pus în primejdie perspectivele maritale 
şi distinsa carieră militară a acestuia. 

Nu se face nicio aluzie la cuvintele rostite de căpitan în 
glumă, întrucât acuzatul nu se oferă să le rostească pentru 
a se apăra, instanţa nu consideră de cuviinţă să le repete. 
Era în stare de ebrietate. Regretă sincer fapta comisă. 
Încheierea apărării, încheierea carierei. Capăt de drum. Cu 
excepţia misterului. 

Un dosar gros din piele, cu buzunare, purtând, scris de 
mâna maiorului, titlul de DOSAR. De ce? Scrii „CARTE” pe o 
carte? Da, pesemne că da. Mundy împrăştie conţinutul 
dosarului pe cuvertura zdrenţuită. O fotografie în sepia, 
format mare, pe hârtie groasă şi elegantă, cu marginile 
poleite. O familie anglo-indiană şi numeroşii ei servitori 
îngrămădiţi într-un grup compact pe treptele unui conac 
colonial cu multe turnulețe, plasat la poalele dealurilor din 
India superioară, înconjurată de peluze şi tufişuri. La fiecare 
turnuleţ flutură câte un drapel al Albionului. In centrul 
grupului stă drept un bărbat alb cu gulerul ţeapăn, alături 
de el, soţia albă, cu un aer la fel de grav, cu jachetă şi 
bluză de aceeaşi culoare şi fustă dreaptă. Cei doi băieţi 
mici, albi şi ei, stau de-a dreapta şi de-a stânga lor, 
îmbrăcaţi în uniforma de la Eton. Alături de băieţi se află 
copii albi şi adulţi de diferite vârste. Ar putea fi mătuşi, 
unchi şi veri. Pe treptele de mai jos stau servitorii cu livrea 
ai casei, culoarea arătând şi rangul lor, cele deschise la 
centru, iar cele mai întunecate spre margini. Inscripţia 
tipărită spune: Familia Stanhope la domiciliu, ziua victoriei 
în Europa, 1945. DUMNEZEU SĂ-L APERE PE REGE. 


55 


- PRIETENIE ABSOLUTĂ - 


Conştient că se află în prezenţa Spiritului Matern, Mundy 
duce fotografia mai aproape de lumina de la capătul 
patului, înclinând-o într-o parte şi în alta, şi trece în revistă 
rândurile de femei membre ale familiei, căutând-o pe înalta 
aristocrată poliglotă de origine anglo-irlandeză care se va 
dovedi a fi mama lui. Caută în mod deosebit semnele 
demnităţii şi ale erudiţiei. Vede în schimb matroane cu ochi 
pătrunzători. Vede doamne necăsătorite care au trecut 
bine de tot de vârsta maternității. Vede adolescente 
plinuţe, cu părul prins în codițe. Nu descoperă însă nicio 
potenţială mamă. Ajuns pe punctul de a pune fotografia 
deoparte, o întoarce pe dos şi remarcă ceva scris cu 
cerneala cenuşie, dar nu de mâna maiorului. E scrisul unei 
fete semialfabetizate - probabil una dintre adolescentele 
care se holbează la aparatul de fotografiat - cu înflorituri şi 
tremurat din cauza emoţiei. Uite-m şi pe mine cu ochi 
închis, aşas eu!! 

Fără semnătură, însă exuberanţa este molipsitoare. 
Revenind la fotografie, Mundy cercetează grupul, căutând o 
pereche de ochi închişi, fie ei englezi sau indieni. Numai că 
prea mulţi sunt închişi din cauza soarelui. Lasă fotografia cu 
faţa în sus pe cuvertură, scotoceşte printre celelalte lucruri 
aflate în dosar şi alege, la întâmplare, deşi nu tocmai, un 
maldăr de scrisori legate cu sfoară, întoarce din nou 
fotografia pe dos şi compară scrisul. Imprăştiind scrisorile 
pe cuvertură ca pe nişte cărţi de joc, Mundy elimină şase. 
Cea mai lungă are opt pagini, nenumerotate. Toate sunt 
parcă  mâăzgălite, cu ortografie chinuită, deformată 
îngrozitor. Semnele de erudiție şi demnitate lipsesc cu 
desăvârşire. Cronologic, prima începe cu Scumpul meu sau 
Of Arthur, dar curând tonul se degradează: 


Arthur, ce dracu”, pentru numele lu’ Dumnezeu, ascultă 
la mine! 

Ticalosu” care mia făcut asta e acelaşi ticălos că Nell a ta 
sa dat de bună voie şi de slabă ce-a fost, să mă 
pedepsească Dumnezeu dac minţesc, Arthur, să nu spui nu. 

56 


- JOHN LE CARRÉ - 


Dacă mă duc în halul ăsta acasă, tăticu' o să mă omoar. O 
să fiu o târfă de felinar roşu, cu un copil de hrănit şio să mă 
dea la maici şimi ia copilu’ ca am auzit ca aşa le face 
pentru căință. Dacă ramân în India o să ajung ca 
prostituatele alea de la piața mare Dumnezeu să mă ajute 
da mai degrab marunc în Gange. Şi dacă mărturisesc tot nu 
ajută, deloc, fincă jegosu' acela de Părinte M'Graw mă şi 
spune la Lady Stanhope da îşi bagă şi mâna sub fusta ta, şi 
menajera şefă se beleşte la mine de parcă iaş fi luat 
farfuria cu mâncare de dinainte. Doică Nellie, nu cumva eşti 
gravidă? Doamne Dumnezeule, doamnă Ormond, ce vă 
face să credet aşa ceva, e de la mâncarea bună care neo 
dați la toţi servitorii. Dar câtă vreme o să creadă asta 
Arthur când eu sunt în şase luni şi tot ma umflu în burtă? Şi 
eu care fac pe Fecioara Maria în fotografea cu servitorii de 
Crăciun, pentru numele lu Cristos, Arthur! Doar nu mi-a 
facto Sfânt Duh, nu? TU eşti acela! 

ȘI MAI SUNT ŞI GEMENI NAIBII ARTHUR LE SIMT INIMILE 
BĂTIÎND ÎN MINE MAUZI? 


Mundy are nevoie de o lupă. O împrumută de la un 
student din primul an care stă pe aceeaşi scară şi care este 
colecţionar de timbre. 

— Scuză-mă, Sarruny, trebuie să văd ceva mai de 
aproape. 

— Şi te-a apucat asta chiar la miezul nopţii? 

— Şi ce dacă? face Mundy. 

Şi-a concentrat atenţia asupra treptei de mai jos şi caută 
o fată înaltă în uniformă de doică şi cu ochii închişi; nu e 
greu de găsit. O copila voioasă, supradezvoltată, numai 
cârlionţi negri şi cu ochii închişi, exact cum spune, iar dacă 
Mundy şi-ar pune uniformă de doică şi o perucă neagră şi 
şi-ar miji ochii ca să nu-l orbească soarele torid, tot aşa ar 
arăta, fiindcă „ea are aceeaşi vârstă ca mine acum şi e la 
fel de înaltă”, consideră el. „Şi are acelaşi zâmbet, la bine 
şi la rău, ca al meu de acum, când mă holbez la ea prin 


57 


- PRIETENIE ABSOLUTĂ - 


lupă, fiindcă niciodată nu voi putea fi mai aproape de ea 
decât în felul acesta.” „Stai puţin”, gândeşte el. 

„Poate că tu zâmbeşti din timiditate, pentru că eşti prea 
înalt. Şi ai şi tu ceva din spiritul acela neastâmpărat, dacă 
mă uit mai atent la tine. 

Ceva spontan, care îţi dă încredere şi te înveseleşte, ca o 
Rani albă, matură şi înaltă. 

Ceva ce e, la o adică, mult mai pe gustul meu decât 
aristocrata rigidă, înţepată, plină de erudiție şi demnitate 
ce mi s-a vârât pe gât din ziua în care am fost îndeajuns de 
mare ca să fiu minţit.” 


XX xk 


Personal şi confidenţial numai pentru dumneata 


Stimate Căpitan Mundy, 

Lady Stanhope mi-a cerut să vă atrag atenţia cu privire 
la obligaţiile ce le aveţi faţă de domnişoara Nellie 
O'Connor, o cameristă din serviciul său. Doamna mă roagă 
să va transmit că, dacă situaţia domnişoarei O'Connor nu 
se rezolvă neîntârziat de o manieră care să facă cinste 
unui ofiţer şi gentleman, nu va avea de ales decât să îl 
înştiinţeze pe colonel, comandantul regimentului. 

Cu deosebit respect, al dumneavoastră, 

secretarul particular al doamnei Stanhope 


Un certificat de căsătorie semnat de vicarul anglican din 
Delhi în mare grabă, după cum se pare. 

Un certificat de deces, datat trei luni mai târziu. 

Un certificat de naştere, eliberat în aceeaşi zi: prin 
prezentul, Edward Arthur Mundy este bine venit pe lume. 
Spre uimirea lui, s-a născut nu la Murree, ci în Lahore, unde 
mama şi sora lui mai mică au fost declarate decedate. 

Deja devenit expert, Mundy completează ecuaţia. 
Caracterul vorbelor rostite de căpitanul Gray în glumă nu 


58 


- JOHN LE CARRÉ - 


mai este pus la îndoială. Mundy? Mundy? Nu eşti tu tipul 
care a lăsat gravidă o cameristă de-a familiei Stanhope? 

Refuzând să pună la dispoziţia instanţei acele vorbe, 
pentru a fi repetate, maiorul a declarat embargo asupra lor. 
Dar numai în instanţă. Se prea poate ca scrisoarea 
secretarului către maior să fi fost personală şi confidențială 
- dar la fel a fost şi pentru tot personalul familiei Stanhope 
şi pentru alte garnizoane. Mundy simte că prin minte i se 
învârtesc ameţitor imagini ale maiorului care şi-a ieşit din 
minţi şi dezlănţuie o ploaie de lovituri asupra nefericitului 
căpitan Gray şi caută în inimă furia, revolta şi acuzele 
cărora îşi spune că ar trebui să le dea cep, însă nu simte 
decât un sentiment de milă neputincioasă faţă de două 
suflete încă neîmplinite, prinse fără scăpare în rotiţele 
convențiilor vremii lor. 

„De ce m-a minţit în toţi aceşti ani? 

Fiindcă ştia că el însuşi nu era suficient. 

Deoarece credea că nici ea nu era de ajuns. 

Fiindcă regreta şi se simţea vinovat. 

Fiindcă dorea ca eu să mă bucur de demnitate. 

Asta se cheamă iubire.” 

Valiza cu marginile din alamă mai are un secret 
nedezvăluit: o cutie veche legată în piele pe care este 
imprimată o coroană de aur, conţinând o citaţie din partea 
Ministerului de Război al Pakistanului, datată la şase luni 
după naşterea copilului Mundy. Comandând un atac al 
plutonului său şi neprecupeţindu-şi viaţa, dovedind un curaj 
ieşit din comun şi fiind înarmat doar cu pistolul Bren din 
dotare, maiorul Arthur Henry George Mundy a doborât 
douăzeci de călăreţi şi, drept recunoaştere a vitejiei sale, i 
se acordă Nu-Ştiu-Ce Medalie de Onoare pakistaneză. 
Medalia, dacă i-a fost vreodată înmânată, lipseşte, fiind 
probabil schimbată contra băutură. 

S-a crăpat de ziuă. Cu lacrimi curgându-i neostoite pe 
obraji, Mundy prinde citaţia în cuie pe un perete, deasupra 
patului, iar alături de ea, fotografia de grup a victorioşilor 


59 


- PRIETENIE ABSOLUTĂ - 


Stanhope şi a slujbaşilor lor, apoi, slujindu-se de tocul 
pantofului, le bate pe amândouă până rămân fixate. 


XX xk 


La fel ca trupul său delicat şi plin de nenumărate dorinţe, 
principiile radicale ale lui Ilse nu pot fi zdruncinate uşor, iar 
Mundy, în emoția celui abia iniţiat, poate fi iertat că nu 
observă deosebirea. De ce să se sinchisească de faptul că 
ştie mai puţine lucruri despre Mihail Bakunin decât despre 
anatomia feminină? Ilse face cu el un curs rapid şi intensiv, 
atingând ambele subiecte, şi ar fi de-a dreptul bădăran 
dacă ar accepta una fără cealaltă. Dacă ea se dezlânţuie 
împotriva statului ca instrument al tiraniei, Mundy 
dovedeşte patimă în a o aproba, deşi statul e cam ultima 
lui grijă pe lumea asta. lar dacă ea îi vorbeşte despre 
individualizare, preamăreşte reabilitarea eului Și 
suprematia individului şi îi promite lui Mundy că-l va elibera 
de eul dispus să se supună, el o imploră să procedeze 
întocmai. Faptul că ea vorbeşte în aceeaşi frază despre 
colectivismul radical nu-l deranjează câtuşi de puţin. Va 
reuşi el să facă legătura cumva. Dacă ea îi citează cu voce 
tare din Laing!* şi Cooper”, în vreme ce el moţăie 
satisfăcut o vreme cu capul pe pântecele ei, o simplă 
clătinare din cap drept aprobare nu prea are cum să fie 
considerată un lucru dificil. lar dacă o atrage mai mult 
amorul decât războiul - fiindcă în momentele în care îşi ia 
vacanţă de la anarhism şi individualism Ilse devine o 
pacifistă care evanghelizează - îşi pune şi el oricând 
muscheta în cui pentru ea, atâta vreme cât ea îl loveşte 
ritmic cu călcâiele în coapse când se află amândoi pe 


14 Ronald David Laing (1927-1989), psihanalist scoţian care a emis 
teoria socială a bolii mintale, aceasta fiind determinată de presiunea 
exercitată asupra persoanelor pentru a se conforma unor standarde 
străine firii lor. (n.tr.) 
15 Thomas Cooper (1805-1892), scriitor şi promotor al principiilor 
cartiste şi al mişcării naţionale a clasei muncitoare. (n.tr.) 

60 


- JOHN LE CARRE - 


covoraşul din frunze de palmier al chiliei ei de pustnic - 
domnii vizitatori sunt toleraţi între orele 4 şi 6 după-amiaza, 
doar pentru a aduce ceai Earl Grey şi sandvişuri şi numai 
dacă uşa este deschisă. Şi, în calmul luminos al poftei 
carnale potolite temporar, ce poate fi mai liniştitor decât să 
împărtăşeşti viziunea unui paradis social în care ordinea e 
impusă prin acordul liber al tuturor componentelor 
grupului? 

Şi totuşi, nimic din toate acestea nu dau de înţeles că 
Ted Mundy n-ar fi, graţie predispoziţiei lui, fidel concepţiilor 
Noului  lerusalim!* pe care Ilse i le-a dezvăluit. In 
radicalismul ei însetat, el a descoperit nu numai ecouri ale 
ideilor expuse de venerabilul domn Mandelbaum, ci o 
dovadă a propriilor încercări slabe de revoltă împotriva 
majorităţii lucrurilor pe care le reprezintă Anglia pentru el. 
Cauzele ei drepte devin, prin adopţie, şi ale lui. El este un 
hibrid, un nomad, un om lipsit de teritoriu, de părinţi, de 
proprietăţi sau de exemple. Este un copil îngheţat care a 
început să se dezgheţe. Uneori, când se grăbeşte către o 
prelegere sau spre vreo bibliotecă, trece pe lângă vreun 
fost coleg purtând haină sport, pantaloni de cavalerie şi 
pantofi lustruiţi, cu bombeurile întărite. Schimbă cu acesta 
câteva cuvinte stângace, după care fiecare îşi vede 
precipitat de drumul lui. /isuse, Mundy ăsta, îşi închipuie el 
că le trece acelor foşti colegi prin minte, a luat-o razna rău 
de tot. Şi au dreptate. Într-o mare măsură, a cam pornit-o 
pe arătură. Nu face parte nici din Gridiron, nici din 
Bullingdon, nici din Canning” şi nici din Sindicat. Chiar dacă 
participă la întrunirile politice cu un aer mohorât, îi plac 
încăierările cu detestaţii adepţi ai dreptei. În ciuda staturii 
foarte înalte, poziţia lui preferată, atunci când nu stă în 
braţele lui Ilse, este cu picioarele încrucişate şi cu 
genunchii în dreptul urechilor, când se află în camera 


16 Noul lerusalim, sectă religioasă înfiinţată în 1784, care are la bază 
doctrina filozofului suedez Emanuel Swedemborg. (n.tr.) 
17 Cluburi exclusiviste de la Oxford. (n.tr.) 

61 


- PRIETENIE ABSOLUTĂ - 


vreunui propovăduitor cu vederi de stânga din gura căruia 
ascultă evanghelia după Thoreau, Hegel, Marx şi Lukâcs?5. 

Faptul că nu-l convinge argumentaţia intelectuală, că 
ascultă totul mai curând ca pe o muzică pe care nu o poate 
cânta decât ca pe o logică de fier, cum se pretinde a fi, nu-l 
afectează nicicum. Nu se teme să aparţină unui grupuşor 
de camarazi galanţi. Când Ilse participă la vreun marş, 
Mundy, care se alătură entuziast tuturor cauzelor, îşi dedică 
întreaga fiinţă credințelor ei, luând autobuzul împreună cu 
ea de la Gloucester Green înainte de răsăritul soarelui, 
înarmat cu batoane de ciocolată Mars, care ei îi plac foarte 
mult, şi cu sandvişuri cu ouă şi creson cumpărate de la 
piaţă, plus un termos cu supă de roşii de la conservă, toate 
cărate în geanta militară care i-a aparţinut maiorului. Umăr 
la umăr şi adesea mână în mână, mărşăluiesc pentru a 
protesta împotriva premierului Harold Wilson, care sprijină 
războiul din Vietnam şi - fiindcă sunt privaţi de şansa de a- 
şi exprima nemulţumirea printr-o procedură parlamentară - 
se proclamă membri ai opoziţiei extraparlamentare. 
Participă la demonstraţia din Trafalgar Square pentru a 
protesta împotriva segregaţiei rasiale şi dau declaraţii 
pătimaşe de sprijin în favoarea studenţilor americani care 
îşi ard citaţiile de chemare sub arme. Se aduna în Hyde 
Park, sunt dispersaţi cu amabilitate de poliţie şi se simt 
răzbunaţi, chiar dacă trăiesc şi o senzaţie de câini alungaţi. 
Cu toate astea, în fiecare zi mor sute de vietnamezi sub 
bombe, arşi şi  azvârliţi din elicoptere în numele 
democraţiei, iar inima lui Mundy este alături de ei, la fel ca 
şi sufletul lui Ilse. 

Pentru a protesta împotriva preluării puterii la Atena de 
către coloneii sprijiniți de CIA şi împotriva torturării şi 
uciderii a nenumărați greci cu vederi de stânga, zăbovesc 
inutil în faţa Hotelului Claridge din Londra, unde se crede că 
sunt cazaţi coloneii în cursul unei vizite întreprinse pe furiş 
în Marea Britanie. Niciunul dintre ei nu apare pentru a fi 


18 György Lukács, filosof marxist, estetician şi istoric literar maghiar. 
(n.tr.) 
62 


- JOHN LE CARRE - 


huiduit. Neînfricaţi, se duc la Ambasada Greciei purtând 
pancarte pe care scrie Salvati Grecia. Trăiesc o clipă de 
maximă satisfacţie când un ataşat iese la fereastra 
hotelului şi strigă la ei: „În Grecia aţi fi împuşcaţi!” Ajunşi 
nevătămaţi la Oxford, încă mai simt adierea acelui glonţ 
imaginar. 

Adevărat, în cursul iernii, Mundy îşi găseşte timp să pună 
în scenă o versiune în germană a piesei Woyzeck de 
Buchner, dar sentimentele ei radicale sunt fără cusur. lar în 
cursul verii, chiar dacă destul de sfios, deschide sezonul de 
bowling al colegiului şi este cât pe ce să tragă o beţie cu 
băieţii, însă îşi aduce aminte de angajamentul pe care şi l-a 
luat. 

Părinţii lui Ilse locuiesc în Hendon, într-o vilă cu acoperiş 
verde şi pitici din ipsos care pescuiesc în bazinul din 
grădină. Tatăl ei este chirurg cu vederi marxiste, cu frunte 
lată, care îi trădează originea slavă, şi păr bogat, iar mama, 
psihoterapeut pacifist şi discipol al lui Rudolf Steiner”. 
Mundy n-a mai întâlnit până acum o pereche atât de 
inteligentă şi receptivă. Inspirat de exemplul lor, se 
trezeşte într-o dimineaţă în propria încăpere hotărât să le 
ceară fiica în căsătorie. Argumentele în favoarea acestei 
hotărâri i se par copleşitoare. Plictisită de moarte de ceea 
ce ea percepe drept un lânced protest britanic, Ilse tânjeşte 
după un campus precum cele din Paris, Berkeley sau 
Milano, unde studenţii nu se dau înapoi de la nimic. După 
îndelungi căutări, ochii i-au căzut pe Universitatea Liberă 
din Berlin, punct nodal al noii ordini mondiale, iar Mundy 
jură că o va însoţi acolo măcar în anul în care îşi întrerupe 
el studiile. 

„Şi ce-ar putea fi mai firesc, se autolinişteşte el, decât să 
meargă acolo ca soţ şi soţie?” 

Momentul ales pentru cererea în căsătorie nu este 
probabil cel mai potrivit, cel puţin aşa îşi închipuie, însă 


19 Rudolf Steiner (1861-1925), filosof austriac, la origini teozof, care şi-a 
creat propria antropozofie, menită să contribuie la dezvoltarea fiinţei 
umane prin artă. (n.tr.) 

63 


- PRIETENIE ABSOLUTĂ - 


Mundy, devenit sclav al măreţului său plan, nu-şi 
pregăteşte o tactică. Tocmai a predat eseul săptămânal pe 
tema simbolisticii culorilor la minnesingeri şi se simte 
stăpân pe situaţie şi sigur pe sine. Pe de altă parte, Ilse 
este epuizată după două zile de mărşăluit prin Glasgow în 
tovărăşia lui Fergus, student la istorie provenit din sânul 
clasei muncitoare scoțiene, despre care ea pretinde că este 
un homosexual iremediabil. Reacţia ei la declaraţia lui 
Mundy este tăcerea, dacă nu chiar disprețul. Căsătorie? 
Asta nu apărea ca opţiune posibilă când dezbăteau scrierile 
lui Laing şi Cooper. Căsătoria? O căsătorie în înţelesul mic 
burghez, la asta se referă el? O ceremonie civilă ordonată 
de stat? Oare Mundy a regresat atât de mult în ceea ce 
priveşte educația sa radicală încât tânjeşte după 
binecuvântarea unei instituţii religioase? Deşi nu e furioasă, 
îl măsoară cu o mâhnire profundă. Ridică din umeri, nu fără 
oarecare eleganţă. Îi cere timp de gândire pentru a stabili 
dacă un pas atât de nesăbuit se împacă oarecum cu 
principiile ei. 

O zi mai târziu, Mundy capătă răspunsul. Dezbrăcată 
puşcă, însă purtând şosete, micuța unguroaică angelică stă 
ghemuită şi cu picioarele desfăcute larg în singurul colţ al 
cămăruţei ei de unde nu poate fi zărită de peste drum. 
Filantropia ei  pacifist-anarhisto-umanist-radicală s-a 
epuizat. Stă cu pumnii încleştaţi, iar lacrimile îi curg şiroaie 
pe obrajii încinşi. 

— Teddy, ai o inimă de burghez pursânge! strigă ea 
printre scâncete, cu inconfundabilul accent englezesc. 

lar apoi nu uită să adauge: 

— Vrei o căsătorie ridicolă şi, când colo, tu eşti total 
infantil în chestiuni de sex! 


64 


- JOHN LE CARRÉ - 


CAPITOLUL TREI 


Studentul cu suflet german şi plin de speranţe care 
coboară din tren în atmosfera trepidantă a Berlinului aduce 
cu sine şase dintre cămăşile defunctului său tată, care au 
mânecile prea scurte pentru el, dar care, în chip misterios, 
sunt suficient de lungi în rest, o sută de lire sterline şi 
cincizeci şi şase de mărci pe care, plângând, Ilse le-a 
descoperit într-un sertar. După cum a aflat, prea târziu 
însă, bursa care l-a ajutat să nu se scufunde de tot la 
Oxford nu se oferă studenţilor care îşi continuă educaţia în 
străinătate. 

— Sasha şi mai cum, şi unde, pentru numele lui 
Dumnezeu? se răsteşte Mundy la llse, pe peronul gării 
Waterloo, în timp ce ea, zguduită de remuşcări tipice naţiei, 
ar dori pentru a nu ştiu câta oară sa se răzgândească şi să 
urce în tren alături de el, numai că a uitat să-şi ia 
paşaportul. 

— Să-i spui că eu te-am trimis, îl imploră ea când, spre 
uşurarea lui, trenul se pune în mişcare. Să-i dai scrisoarea 
mea. A terminat facultatea, dar e democrat. La Berlin, toată 
lumea îl cunoaşte pe Sasha, ceea ce pentru Mundy sună la 
fel de convingător ca şi afirmaţia că la Bombay toată lumea 
îl ştie pe Gupta. 

Ne aflăm în 1969, moda Beatles a trecut deja de apogeu, 
dar nimeni nu s-a deranjat să-l anunţe şi pe Mundy de asta. 
Pe lângă părul castaniu ca de călugăr, ce îi cade peste 
urechi şi îl împiedică să vadă prea bine, are cu sine geanta 
din piele crăpată a tatălui său, parcă pentru a da de înţeles 
că acum, după ce viaţa şi-a pierdut înţelesul pentru el, 
doreşte să devină un rătăcitor dezrădăcinat. A lăsat în 
urmă ruinele unei mari iubiri şi are în faţă modelul lui 
Christopher Isherwood”, memorialist lipsit de iluzii al 


% Christopher Isherwood, scriitor american de origine engleză (1904- 

1986), a trăit în Germania în perioada ascensiunii la putere a lui Hitler, 

epoca despre care a scris în Domnul Norris schimbă trenul şi Adio, 
65 


- PRIETENIE ABSOLUTĂ - 


Berlinului aflat la răscruce. Ca şi Isherwood, din partea 
vieţii nu aşteaptă nimic în afară de viaţă. Va fi ca un aparat 
de fotografiat cu inima sfărâmată. lar dacă, printr-o şansă 
nesperată, se va dovedi că mai este în stare să iubească - 
însă Ilse s-a îngrijit şi de asta, desigur - atunci, poate, în 
vreo cafenea decadentă, unde femei frumoase, purtând 
pălării ca nişte clopoței, bând absint şi cântându-şi cu glas 
senzual dezamăgirea, o va găsi şi el pe Sally Bowles a lui. 
Este anarhist? Se va vedea. Pentru a fi aşa ceva, trebuie să 
întrevezi o licărire de speranţă. Pe acest proaspăt uns 
mizantrop l-am putea descrie mai curând drept nihilist. Şi 
atunci, s-ar putea întreba el, de ce iuţesc paşii 
aventurându-mă să-l caut pe Sasha, Marele Militant? Cum 
se explică sentimentul că sosesc într-o lume mai proaspăta, 
mai veselă, când totul e pierdut fără putinţă de tăgadă? 

— Te duci la Kreuzberg, răcneşte Ilse, pe când el, cu un 
aer tragic, face semne de la fereastra compartimentului. Să 
întrebi acolo de el! şi să ai grijă de el, Teddy! îi porunceşte 
ea, ca un ultim gând ce nu poate fi ignorat şi pe care el nu 
are vreme să-l analizeze mai adânc, ci poate mai târziu, 
când trenul îl va purta spre următoarea etapă a vieţii. 


XX xk 


Kreuzberg nu seamănă cu Oxfordul, bagă Mundy de 
seamă, oarecum uşurat. 

Nu-l întâmpină nicio doamnă amabilă cu zulufi albaştri de 
la Delegaţia Universitara pentru Cazare, care să fie 
înarmată cu liste rotative de adrese unde trebuie să se 
poarte politicos. Alungaţi din zonele mai bune de preţurile 


Berlin, al căror personaj principal, Sally Bowles, o are ca model pe 
prietena sa, Jean Ross, cântăreaţă de cabaret. Aceasta i-a permis lui 
Isherwood să se slujească de experienţa ei din Berlin, identitatea fiindu- 
i dezvăluită abia după moarte, în 1975. Romanul Adio, Berlin a devenit 
subiectul unei piese de teatru, Sunt un aparat de fotografiat (1951), 
ceea ce explică şi aluzia din romanul de faţă, şi a musicalului Cabaret 
(în regia lui Bob Fosse, cu Liza Minelli şi Michael York) în anii '60, care a 
cucerit opt Premii Oscar. (n.tr.) 
66 


- JOHN LE CARRE - 


mari, studenţii scandalagii din Berlinul de Vest s-au instalat 
în fabrici bombardate, gări abandonate şi blocuri de 
locuinţe prea apropiate de Zid pentru a satisface 
sensibilităţile celor care au afaceri în domeniul imobiliar. 
Cartierele turceşti, adevărate orăşele alcătuite din cocioabe 
construite din plăci de azbest şi tablă ondulată, care-i 
amintesc atât de mult de copilărie, nu vând nici cărţi 
academice, nici rachete de squash, ci curmale, tigăi din 
aramă, halva, sandale din piele sau şiruri de răţuşte din 
plastic galben. Aromele de jeera, mangal şi miel fript 
reprezintă un soi de bun venit pentru fiul rătăcit al 
Pakistanului. Fluturaşii răspândiţi prin oraş şi graffitiurile de 
pe ziduri şi ferestre nu anunţă producţii universitare ale 
dramaturgilor elisabetani minori, ci varsă invective asupra 
Şahului, Pentagonului, asupra lui Henry Kissinger, a 
preşedintelui Lyndon Johnson şi asupra cultului bombelor 
cu napalm  propovăduit de agresiunea imperialistă 
americană în Vietnam. _ 

Şi totuşi, sfatul lui Ilse nu a fost zadarnic. incetul cu 
încetul, prin cafenele, cluburi improvizate, la colţuri de 
stradă unde studenţii taie frunză la câini, fumează şi se 
revoltă, numele lui Sasha stârneşte câte-un surâs ciudat, 
face să sune câte un clopoțel îndepărtat. 

— Sasha? Vrei să spui Sasha, Marele Revoluționar - acel 
Sasha? Ei, băiete, avem unele probleme, înţelegi? Nu ne 
mai dăm adresele oricui ne apare în cale. Schweinesystern- 
ul stă cu urechile ciulite. Cel mai bine e să-ţi laşi numele la 
Studenţii pentru Socialism Democratic şi o să vezi dacă 
vrea şi el să te cunoască. 

Schweinesystern, repetă imberbul Mundy în gând. 
Trebuie să ţină minte expresia. „Sistemul porcesc.” Simte 
un val trecător de resentiment împotriva lui Ilse pentru că l- 
a azvârlit în miezul furtunii radicale fără hărţi şi busolă? Tot 
ce se poate. Dar soseşte seara, a pornit-o pe drumul acesta 
şi, în ciuda doliului, are mare poftă să înceapă o nouă viaţă. 

— Încearcă la Anita, Comuna Şase, îl îndeamnă un 
revoluţionar somnolent, întâlnit într-o pivniţă împăcilită de 

67 


- PRIETENIE ABSOLUTĂ - 


fum de droguri şi doldora de drapele ale luptătorilor din 
Vietcong, în care e o hărmălaie de nedescris. 

— Poate Brigitte îţi spune unde e, îi sugerează altul, 
printre acordurile unei chitariste purtând keffiyeh?! şi 
oferind propria versiune a unui cântec compus de Joan 
Baez. 

La picioarele ei sta un copil, iar un bărbat masiv, cu 
sombrero, alături de ea. 

Intr-o fostă fabrică, cu ziduri ciuruite de gloanţe, înaltă 
cât gara Paddington, îşi fac veacul imitatori ai lui Castro, 
Mao şi Ho Şi Min. Un portret al regretatului Che Guevara 
este împodobit cu franjuri negre. Sloganuri scrise de mână 
pe cearşafuri îl previn pe Mundy că Este interzis să interzici 
ori îl îndeamnă Fii realist, cere imposibilul sau Nu accepta 
nici zei, nici stăpâni. Răsfiraţi pe duşumea ca nişte 
supraviețuitori ai unui naufragiu, studenţii şi studentele 
moţăie, fumează, hrănesc sugari la sân, ascultă muzică 
rock, se drăgălesc şi se ceartă. 

— Anita? A plecat, hmm, de ore bune, zice un consilier. 

— Brigitte? încearcă la Comuna Doi şi ducă-se dracului 
America, spune altul. 

Când întreabă unde este toaleta, un suedez milos îl 
conduce până la un şir de şase toalete, ale căror uşi sunt 
doborâte. 

— Tovarăşe, intimitatea personală e o barieră burgheză 
în calea integrării în comună, explică suedezul într-o 
engleză vioaie. E mai bine ca bărbaţii şi femeile să-şi facă 
nevoile alături decât să bombardeze copiii vietnamezi. 
Sasha? repetă el, după ce Mundy i-a respins politicos 
avansurile. S-ar putea să-l găseşti la Clubul troglodiţilor, 
numai că acum l-au botezat Motanul Ras. 

Scoate apoi hârtie de tigarete dintr-un pachet şi, 
slujindu-se de spinarea lui Mundy, desenează o hartă. 

Aceasta îl duce până la un canal. Cu geanta lovindu-l 
peste coapsă, porneşte de-a lungul căii de edec. Turnuri 


21 Broboadă arabă. (n.tr.) 
68 


- JOHN LE CARRE - 


pentru santinele, apoi un vas de patrulare înţesat de tunuri 
şi mitraliere lunecă pe lângă el. Ale noastre sau ale lor? 
lrelevant. Ale nimănui. Sunt componente ale impasului de 
care va scăpa; de aceea a venit aici. Pătrunde pe o stradă 
lăturalnică, pavată cu piatră de râu, şi încremeneşte. Un zid 
din blocuri de beton înalt de şase metri, având coama 
acoperită de ţepii sârmei ghimpate şi înveşmântat în haloul 
bolnăvicios al luminii reflectoarelor îi blochează calea. La 
început refuză să-l recunoască. Eşti o închipuire, un decor 
de film, un şantier de construcţii. Doi poliţişti vest-berlinezi 
îi fac semn să se apropie. 

— Fugi de înrolare? 

— Englez, le răspunde el, prezentându-le paşaportul. 

ÎI trag mai la lumină, îi examinează paşaportul, apoi îi 
cercetează chipul. 

— Ai mai văzut Zidul Berlinului? 

— Nu. 

— Ei, atunci priveşte-l acum, apoi du-te la culcare, 
englezule! Şi fereşte-te de necazuri! 

Bate în retragere şi găseşte altă stradă lăturalnică. Pe o 
uşă metalică şi ruginită, între porumbei ai păcii desenaţi de 
Picasso şi lozinci de genul „Interziceţi bomba atomică”, un 
motan lipsit de păr stă în două picioare, etalându-şi sexul. 
Din interior răzbat muzică şi glasuri  certăreţe, 
amestecându-se într-un vacarm sălbatic. 

— Încearcă Centrul pentru Pace, tovarăşe, la ultimul etaj, 
îl sfătuieşte o fată frumoasă, făcându-şi palmele căuş. 

— Unde e Centrul pentru Pace? 

— Sus, blegule. 

Urcă, iar paşii lui răsună pe treptele acoperite cu gresie. 
S-a făcut aproape de miezul nopţii. La fiecare etaj 
descoperă câte un alt tablou al libertăţii. La primul, studenţi 
şi sugari stau într-un cerc asemănător celor de la şcolile 
duminicale, în vreme ce o femeie corpolentă îi dăscăleşte 
asupra efectelor paralizante pe care le exercită părinţii. La 
al doilea, peste trupurile înnodate ale cuplurilor, domneşte 
o linişte tipică celei de după o partidă de sex. Sprijiniti 

69 


- PRIETENIE ABSOLUTĂ - 


bomba cu neutroni! îi îndeamnă un afiş scris de mână. 
Omorâţi-vă soacra! Televizorul va continua să funcţioneze! 
La al treilea, Mundy simte o emoție văzând o repetiţie 
teatrală în plină desfăşurare. La al patrulea, septembrişti 
pletoşi violentează maşini de scris, se consulta, bagă hârtie 
în instalaţiile manuale de tipărire şi răcnesc ordine în radio- 
telefoane. 

A ajuns la ultimul etaj. O scară este proptită de o uşă- 
trapă aflată în tavan. De la aceasta porneşte un pasaj ca un 
puț de mină. La capătul acestuia, doi bărbaţi şi două femei 
stau aplecaţi deasupra unei mese luminate de flacăra unei 
lumânări şi presărată cu harţi şi sticle de bere. Una dintre 
fete are părul negru şi chipul sumbru, cealaltă e blondă, cu 
oase lungi. Bărbatul aflat mai aproape de Mundy e la fel de 
înalt ca el: un viking cu barbă aurie şi un smoc de păr blond 
legat cu o eşarfă ca de pirat. Celălalt e scund, alert şi cu 
ochii negri, având umerii diformi, slăbănogi, prea înguşti 
faţă de capul mare. Poartă o beretă neagră de tipul celor 
purtate în Ţara Bascilor, trasă până puţin deasupra 
sprâncenelor deschise la culoare; deci el este Sasha. Cum 
de şi-a dat seama? Fiindcă a ştiut tot timpul, în mod 
intuitiv, că Ilse vorbea despre cineva la fel de scund ca şi 
ea. 

Prea bine crescut ca să-i întrerupă, îşi face de lucru prin 
dreptul puţului de mină, strângând scrisoarea lui Ilse în 
mână. Aude frânturi dintr-o discuţie războinică, condusă 
exclusiv de Sasha. Vocea e mai puternică decât ar sugera 
trupul acela şi nu pare deloc forţată. E însoţită de gesturi 
imperioase din mâini şi antebraţe... să nu-i lăsați pe porci 
să ne îngrămădească în străzi laterale, m-ati auzit?... Să-i 
înfruntaţi în locuri deschise, unde camerele pot înregistra 
ce ne fac... Mundy se pregăteşte deja să o pornească 
înapoi tiptil pe scară şi să apară altă dată, când grupul se 
destramă. Fata cu păr negru împătureşte hărţile. Vikingul 
se ridică şi se întinde. Blonda îl strânge la piept, ţinându-l 
de fese. Se ridică şi Sasha, dar nu a devenit mai înalt decât 
atunci când şedea. În clipa în care Mundy înaintează pentru 

70 


- JOHN LE CARRE - 


a se prezenta, ceilalţi fac instantaneu un scut pentru a-l 
proteja pe micul împărat aflat între ei. 

— Bună seara. Mă cheamă Ted Mundy. Am o scrisoare 
pentru tine de la Ilse, spune el cu glasul care îi sună cel mai 
potrivit. 

Însă cum nu primeşte nicio licărire de răspuns din ochii 
mari şi întunecaţi, continuă: 

— llse, studenta unguroaică la filosofie politică. A fost aici 
vara trecută şi a avut plăcerea de a te cunoaşte. 

Pesemne politeţea lui Mundy e aceea care îi ia pe 
nepregătite, fiindcă între ei apare un moment de 
suspiciune. Cine-i acesta, cine-i prostovanul acesta englez 
şi curtenitor, cu tunsoare a la Beatles? Vikingul înalt 
răspunde primul. Aşezându-se între Mundy şi ceilalţi, 
primeşte plicul în numele lui Sasha şi îl examinează grăbit. 
Ilse a lipit plicul cu bandă adezivă. Scrisul dezlânat, dar 
autoritar, Secret, strict personal!, subliniat cu două linii, 
reprezintă o cerere evidentă de respectare a intimităţii. 
Vikingul întinde plicul lui Sasha, care îl desface şi scoate din 
el două pagini pline cu scrisul îndesat al lui Ilse, având tot 
felul de adăugiri pe margini. Citeşte primele rânduri, apoi 
întoarce scrisoarea pentru a găsi semnătura. Apoi 
zâmbeşte, întâi către sine, iar apoi către Mundy. De astă 
dată Mundy e cel luat prin surprindere, deoarece ochii mari 
şi negri strălucesc foarte tare, iar zâmbetul trădează 
tinereţea. 

— Bravo! //se! îşi aminteşte el cu nostalgie. Grozavă fată, 
nu? spune el şi strecoară scrisoarea într-un buzunar lateral 
al hainei uzate de tăietor de lemne. 

— N-am greşi dacă am spune asta, îl aprobă Mundy în 
germana cea mai literară. 

— Unguroaică... repetă Sasha, ca şi cum ar dori să 
retrăiască ceva. lar tu eşti Teddy. 

— Da. De fapt, Ted. 

— De la Oxford. 

— Exact. 


71 


- PRIETENIE ABSOLUTĂ - 


— lubitul ei? întrebarea vine fără ocolişuri. Aici toţi 
suntem amanți, adaugă el, iar vorbele sunt însoţite de 
hohotele celorlalţi. 

— Am fost, până acum câteva săptămâni. 

— Acum câteva săptămâni! Asta înseamnă o viaţă în 
Berlin! Eşti englez? 

— Da. A, nu pe deplin. Născut în străinătate, dar din 
sânge englezesc. A, îţi trimite o sticlă de scotch. Şi-a 
amintit că îţi place. 

— Scotch! Ce memorie, Dumnezeule! Memoria femeilor 
ne va duce pe toţi la spânzurătoare. Şi ce cauţi la Berlin, 
Teddy? Eşti turist revoluţionar? 

Mundy îşi cântăreşte răspunsul, când fata cu părul negru 
şi chip întunecat i-o ia înainte. 

— Adică, vrei să participi sincer la mişcarea noastră sau 
ai venit doar ca să studiezi zoologia umană? întreabă ea cu 
un accent străin, pe care Mundy nu reuşeşte să-l identifice. 

— Am participat la Oxford. De ce nu şi aici? 

— Fiindcă aici nu ne aflăm la Oxford, îl repede ea. Aici 
avem o generaţie Auschwitz. La Oxford nu există aşa ceva. 
La Berlin ne putem apleca peste fereastră să strigăm „porci 
nazişti”, iar dacă pampălăul de pe trotuar are mai mult de 
patruzeci de ani, nu greşim deloc. 

— Şi ce ţi-ai propus să studiezi la Berlin, Teddy? întreabă 
Sasha, pe un ton mai domolit. 

— Germanistica. 

Fata cu păr negru se detaşează imediat de această idee: 

— Atunci ai avut noroc, tovarăşe. Profesorii care predau 
rahatul acesta arhaic sunt atât de speriaţi încât nici nu vor 
să iasă din buncărele lor. lar înlocuitorii lor în vârstă de 
douăzeci de ani sunt atât de speriaţi că ni se alătură. 

Acum vine rândul blondei: 

— Tovarăşe, ai bani? 

— Nu prea mulţi. Imi pare rău. 

— Ai venit fără bani? Atunci n-ai nicio valoare! Cum o să 
mănânci cotlet în fiecare zi? Cum o să-ţi poţi cumpăra 
pălărie nouă? 

72 


- JOHN LE CARRÉ - 


— O să muncesc, presupun, zice Mundy, făcând toate 
eforturile, ca un băiat bun care e gata să împărtăşească 
acelaşi stil de umor. 

— Pentru sistemul porcesc? 

Fata cu păr negru a revenit. Şi-l poartă acum împins 
peste urechi. Are falca puternică, uşor deformată. 

— Care e scopul revoluţiei, tovarăşe? 

Mundy nu s-a aşteptat la un examen oral, însă după cea 
petrecut şase luni cu Ilse nu este cu totul nepregătit. 

— Opoziția faţă de războiul din Vietnam prin orice 
mijloace... Stoparea imperialismului militar... Respingerea 
statului consumatorist...  Destabilizarea burgheziei... 
Trezirea acesteia şi educarea ei. Crearea unei societăţi noi 
şi echitabile... şi opoziţia faţă de orice autoritate iraţională. 

— Irațională? Ce înseamnă autoritate iraţională? Orice 
autoritate este iraţională, netotule! Ai părinţi? 

— Nu. 

— Împărtăşeşti părerea lui Marcuse că pozitivismul logic 
este un rahat? 

— Nu sunt chiar filosof, îmi pare foarte rău. 

— Într-un stat privativ de libertate, nimeni nu are 
conştiinţa liberă. Eşti de acord cu asta? 

— Mi se pare că ideea se susţine. 

— Sigur că da, prostane! La Berlin, studenţii acţionează 
permanent împotriva forţelor contrarevoluţionare. Oraşul 
spartachiştilor??2 şi capitala celui de-al Treilea Reich şi-au 
redescoperit destinul revoluţionar. L-ai citit pe Horkheimer? 
Dacă nu ai citit Crepusculul de Horkheimer, eşti în plus. 

— Întreabă-l dacă este eigemblăut, sugerează blonda, 
folosind un cuvânt pe care Mundy nu l-a mai auzit - la care 
toţi râd, cu excepţia lui Sasha care, urmărind acest schimb 
în tăcere, dar fără să-i scape niciun amănunt, hotărăşte să 
sară în ajutorul lui Mundy. 

— Gata, tovarăşi. E băiat de treabă. Daţi-i pace! Poate 
ne-ntâlnim cu toţii mai târziu, la Clubul republican. 


2 Membru al unei grupări socialiste extremiste înfiinţate în jurul anului 
1918. (n.tr.) 
73 


- PRIETENIE ABSOLUTĂ - 


Urmăriţi de Sasha, adjuncţii lui coboară scara unul după 
altul. După aceea, lasă jos trapa după ei, o încuie şi, spre 
uimirea lui Mundy, se înalţă pe vârfuri şi-l bate pe umăr. 

— Ai whisky-ul la tine, Teddy? 

— În geantă. 

— N-o lua în seamă pe Christina. Grecoaicele au gura 
cam mare. În ziua în care o să aibă un orgasm, n-o să mai 
scoată nicio vorbă. 

Deschide o uşiţă mascată în panourile de lambriu. 

— lar aici suntem până la ultimul nişte prostani. Cuvântul 
arată afecțiunea, la fel ca „tovarăşe”. Revoluţiei nu-i plac 
ocolişurile. 

Oare Sasha zâmbeşte în timp ce-i spune toate astea? 
Mundy nu-şi dă seama. 

— lar eigemblăut ce înseamnă? 

— Te întreba dacă ai fost deja bătut de porci. Vrea să te 
vadă cu câteva vânătăi drăgălaşe de la bastoanele poliţiei. 

Îndoindu-se până aproape de pământ, Mundy îl urmează 
pe Sasha într-o încăpere ce aminteşte de o peşteră care, la 
prima vedere, îl duce cu gândul la cala unei nave. 
Deasupra lor apar două luminatoare care se umplu treptat 
de stele. Sasha îşi ia bereta de pe cap şi scoate la iveală un 
smoc de păr rebel, ca al unui adevărat revoluţionar. 
Scapără un băț de chibrit şi aprinde o lampă. Pe măsură ce 
flacăra fitilului creşte în intensitate, Mundy distinge un 
birou bombé? cu _ intarsii din alamă, iar pe el stau 
îngrămădite pamflete şi o maşină de scris. Un pat dublu cu 
tăbliile din fier pe care stau împrăştiate perne decorative 
uzate, îmbrăcate în satin şi brocart se găseşte de-a lungul 
peretelui. lar pe podea, ca nişte pietre pe care treci un 
pârâu, stive de cărţi. 

— Furate în numele revoluţiei, explică Sasha, făcând un 
gest către ele. Nu le citeşte nimeni, nimeni n-are habar de 
titlurile lor. Tot ce ştiu ei este că proprietatea intelectuală 
aparţine maselor, nu editorilor şi vânzătorilor de carte care- 


23 Cu forme curbate. (n.tr.) 
74 


- JOHN LE CARRE - 


ţi sug şi sângele cu preţurile. Săptămâna trecută am 
organizat un concurs. Cel care aduce cele mai multe cărţi 
dă cea mai mare lovitură moralității mic burgheze. Ai 
mâncat ceva pe ziua de azi? 

— Nu prea. 

— Nu prea să însemne nimic în engleză? Atunci 
mănâncă. 

Sasha îl împinge pe Mundy către un fotoliu vechi din 
piele şi-i pune în faţă două căni goale, o bucată de cârnat şi 
o franzelă. Umărul lui stâng, ciolănos, se ridică mai sus 
decât tovarăşul lui. In timp ce el ţâşneşte de colo-colo, îşi 
târăşte piciorul drept. Mundy desface cataramele genţii de 
călătorie şi, dintre cămăşile maiorului, scoate sticla de St 
Hugh's Buttery Scotch trimisă de Ilse şi toarnă în căni. 
Sasha se cocoaţă pe un taburet, faţă în faţă cu el, îşi scoate 
o pereche de ochelari cu rame negre şi groase şi se apucă 
să citească atent scrisoarea de la Ilse, în vreme ce Mundy 
îşi taie câte o felie de pâine şi cârnat. 

— Teddy nu te va dezamăgi niciodată, anunţă el, citind 
cu voce tare. E o apreciere subiectivă, aş zice eu. Ce vrea 
să însemne? Că trebuie să am încredere totală în tine? De 
ce ar face o asemenea afirmaţie? 

Lui Mundy nu-i vine în minte niciun răspuns, dar Sasha 
pare că nici nu aşteaptă unul. Germana lui are un accent 
regional, dar Mundy încă nu are cunoştinţele necesare 
pentru a-i descoperi sursa. 

— Ce ţi-a povestit despre mine? 

— Nu prea mult. Că ai absolvit şi că eşti democrat. Că te 
cunoaşte toată lumea. 

Sasha lasă impresia că nu a auzit. 

— Un tovarăş bun, credincios în orice situaţie, care nu 
ştie ce-i înşelătoria - nu aparține nici unui grup - trebuie să 
te admir pentru asta? - burghez, în mintea lui, dar cu o 
inimă socialistă. Poate cu un suflet capitalist şi un penis 
comunist ai fi un om complet. De ce-mi scrie aşa? Apropo, 
te-a părăsit cumva? 

— Cam aşa ceva, recunoaşte Mundy. 

75 


- PRIETENIE ABSOLUTĂ - 


— Acum se leagă toate. Te-a părăsit şi se simte vinovată 
- Şi ce-i cu asta? Nu-mi vine a crede: A vrut să mă 
căsătoresc cu el. Eşti nebun? 

— De ce nu? întreabă Mundy sfios. 

— Intrebarea este de ce, nu de ce nu. Aşa-i obiceiul la 
englezi, să se însoare cu orice fata cu care se culcă de 
câteva ori? Am avut obiceiul acesta şi în Germania cândva. 
A fost un dezastru. 

Nemaiştiind ce răspuns ar trebui să dea, Mundy mai ia o 
îmbucătură din cârnat şi face ca totul să alunece mai uşor 
pe gâtlej cu o gură de whisky, în timp ce Sasha revine la 
lectură. 

— Teddy iubeşte pacea la fel de mult ca noi, dar e un 
soldat de nădejde. lisuse! Ce vrea să insinueze cu asta? Că 
Teddy respectă ordinele fără să le pună la îndoială? Impuşti 
pe oricine la ordin? Asta nu-i o virtute, ci motiv de proces 
pentru crimă. Ilse ar trebui să-şi aleagă mai atent 
complimentele. 

Mundy îşi drege glasul, oarecum de jenă. 

— Păi de ce spune că eşti un bun soldat? insistă Sasha. 
Bun soldat, aşa cum eu sunt un bun democrat? Ori vrea să 
lase de înţeles că eşti un mare erou la pat? 

— Nu cred, spune cel care e un începător în materie de 
sex. 

Numai că Sasha nu vrea să lase lucrurile astfel. 

— Te-ai bătut cu cineva pentru ea? De asta eşti un soldat 
de treabă? 

—E o expresie. Am participat împreună la nişte 
demonstraţii. Am  protejat-o. Am făcut ceva sport. Ce 
naiba? 

Se ridică şi-şi aşază geanta pe umăr. 

— Mulţumesc pentru whisky. 

— Stai că nu l-am terminat. 

— Ţie ţi l-a trimis, nu mie. 

— Dar tu l-ai adus. Nu l-ai păstrat şi nici nu l-ai băut. Ai 
fost un bun soldat. Unde ţi-ai propus să dormi la noapte? 

— Găsesc eu undeva. 

76 


- JOHN LE CARRÉ - 


— Aşteaptă! Stai! Lasă jos geanta aia ridicolă! 

Convins de insistența din glasul lui Sasha, Mundy se 
opreşte, dar nu pune geanta jos. Sasha aruncă deoparte 
scrisoarea şi-l priveşte lung. 

— Spune-mi adevărul, dar fără prostii, clar? Noi devenim 
cam paranoici aici. Cine te-a trimis? 

— lise. 

— Nu altcineva? Porcii, spionii, ziarele, mai ştiu eu ce 
isteți? Oraşul acesta e plin de isteţi. 

— Eu nu-s unul dintre ei. 

— Deci eşti cine zice ea. Asta vrei să spui? Un novice în 
ale politicii, care studiază germanistica, un bun soldat cu 
inimă socialistă sau mai ştie ce naiba? Asta-i tot? 

— Da. 

— Şi spui întotdeauna adevărul. 

— De cele mai multe ori. 

— Dar eşti homo. 

— Nu. Nu-s. 

— Nici eu. Şi-atunci, ce facem? 

Privind în jos spre Sasha, neştiind ce să răspundă, Mundy 
e din nou izbit de fragilitatea gazdei lui. E ca şi cum fiecare 
oscior din trupul lui a fost frânt şi lipit de un nepriceput. 

Sasha ia o gură de whisky şi, fără să-l privească pe 
Mundy, îi întinde paharul ca să bea din el. 

— Bine, zice el cu jumătate de gură. 

— Bine ce? se miră Mundy. 

— Lasă naibii geanta aceea! 

Mundy se supune. 

— Există o fată care-mi place, înţelegi? Uneori urcă ea la 
mine. S-ar putea să vină şi în seara asta. E tânără. O 
burgheză. Timidă, la fel ca tine. Dacă apare, dormi pe 
acoperiş. Dacă plouă, îţi dau o prelată. Atât de sfioasă e. 
Bun? Dacă va fi nevoie, o să fac la fel pentru tine. 

— Ce vrei să spui? 

— Poate că am nevoie de un bun soldat. S-ar putea să-mi 
fii de folos. La dracu', de ce nu? 


77 


- PRIETENIE ABSOLUTĂ - 


la paharul înapoi, îl goleşte şi-l reumple din sticlă, ce 
pare prea grea pentru încheietura lui. 

— lar dacă ea nu apare, dormi aici. Am un pat liber. De 
campanie. Nu spun asta oricui. Îl putem aşeza la celălalt 
capăt al camerei. lar mâine îţi găsesc un birou pentru 
germanistica ta, îl aşezăm acolo, sub fereastră. În felul 
acesta, ai lumină naturală. Dacă scapi prea multe vânturi, 
dacă nu te plac, o să-ţi cer frumos să te cari. De acord? 

Continuă, fără să se mai sinchisească dacă Mundy are 
ceva de spus: 

— lar mâine dimineaţă te pun la vot pentru comună. 
Purtăm o discuţie, apoi votăm, nu-i mare scofală. S-ar 
putea să te trezeşti cu nişte întrebări puse de Christina în 
legătură cu originea ta burgheză. Ea e cea mai mare 
burgheză dintre noi. Tatăl ei e un armator grec care-i 
iubeşte pe colonei şi plăteşte pentru jumătate din 
mâncarea noastră. 

Mai ia o înghiţitură de whisky, apoi îi întinde din nou 
paharul lui Mundy. 

— Unele locuinţe asemănătoare acesteia sunt legale. 
Asta nu e. Nu ne plac proprietarii nazişti. Când te înscrii la 
universitate, să nu dai adresa de aici, îţi facem noi rost de o 
scrisoare frumoasă de la un tip din Charlottenburg. O să 
spună că locuieşti cu el, ceea ce nu va fi adevărat, că eşti 
un luteran de treabă, ceea ce nu-i adevărat, că te culci în 
fiecare seara la zece şi că te însori cu oricine te culci. 

Acesta este modul în care Mundy află că urmează a 
deveni coleg de cameră cu Sasha. 


XX xk 


O epocă de aura răsărit pe neaşteptate în viaţa lui Ted 
Mundy. Are casă, un prieten, ambele fiind concepte noi 
pentru el. Face parte dintr-o familie nouă şi curajoasă, 
hotărâtă să reconstruiască lumea. Câte-o noapte de exil 
sub stele nu reprezintă o dramă pentru fiul soldatului, care 
slujeşte revoluţia în linia întâi. Nu se simte jignit când o 

78 


- JOHN LE CARRÉ - 


fundă roşie aşezată pe clanţa uşii de la pod îl anunţă că 
generalul nu primeşte vizitatori. Deşi relaţiile lui Sasha cu 
femeile sunt iuți şi cu un scop clar, Mundy rămâne fidel 
jurământului de abstinenţă. Din când în când, se vede silit 
să schimbe câte-o vorbă platonică cu una sau două dintre 
indecent de numeroasele fete frumoase din locuinţa 
ilegală, dar asta doar pentru că, după câteva ore de la 
acceptarea lui, a început să dea pe gratis lecţii de 
conversaţie în engleză de trei ori pe săptămână oricărui 
tovarăş de comună care doreşte să-şi perfecţioneze 
cunoştinţele. 

lar salamandra trăieşte în flăcări. Domnul Mandelbaum s- 
ar mândri cu el. Conştiinţa că se află într-o zonă de luptă, 
ideea că poate fi chemat în orice clipă să se alăture pe 
baricade tovarăşilor săi partizani, dezbaterile în care se 
discută cum se poate îndepărta putreziciunea lumii şi 
înlocui cu ceva nou şi viu, acţionează mereu asupra lui ca 
un stimulent. Dacă la sosirea în Berlin era un nepriceput, 
sub îndrumarea lui Sasha şi a tovarăşilor a devenit un 
moştenitor entuziast al nobilei istorii a Mişcării. Numele 
eroilor şi ale ticăloşilor îi sunt la fel de familiare ca şi cele 
ale marilor jucători de crichet. 

Exilatul iranian Bahman Nirumand a fost acela care, în 
preajma vizitei şahului lranului în Berlinul de Vest, a 
informat studenţii - care au umplut la refuz amfiteatrul 
Auditorium Maximum al Universităţii Libere - despre 
adevărurile respingătorului regim al şahului, sprijinit de 
americani. 

Benno Ohnesorg a demonstrat împotriva vizitei şahului în 
oraş şi, în ziua următoare, a fost împuşcat direct în cap de 
un inspector de poliţie în civil în faţa clădirii Operei din 
Berlin. 

Înmormântarea lui Benno şi negarea de către poliţie şi 
primar că s-ar fi comis o crimă i-au făcut pe studenţi să 
devină militanţi şi mai înfocaţi, şi acest lucru a grăbit 
ascensiunea lui Rudi Dutschke, fondator al Opoziţiei 
Extraparlamentare a studenţilor. 

79 


- PRIETENIE ABSOLUTĂ - 


Apoi, retorica fascistă a baronului presei, Axel Springer, 
şi a odioasei sale reviste Bild Zeitung a incitat un muncitor 
cu probleme neurologice şi cu fantezii de extremă dreaptă 
să-l împuşte pe Rudi Dutschke în Kurfürstendamm din 
Berlin. Dutschke a supravieţuit o vreme. Martin Luther King, 
împuşcat în aceeaşi lună, nu a avut aceeaşi şansă. 

Mundy ştie datele şi locurile marilor şedinţe şi ale 
confruntărilor din trecutul apropiat. Ştie că revolta 
studenţească se înăspreşte în întreaga lume, pe mii de 
câmpuri de bătălie, şi că studenţii din America s-au dovedit 
la fel de curajoşi precum cei din alte părţi şi au suferit în 
cursul unor acţiuni de reprimare la fel de sălbatice. 

Ştie că publicaţia cea mai grozavă din lume este Konkret, 
înfiinţată de marea preoteasă a Mişcării, imaculata Ulrike 
Meinhof. Cei mai renumiţi scriitori revoluționari ai 
momentului se numesc Langhans şi Teufel. 

Atât de mulţi fraţi şi surori pretutindeni! Atâţia tovarăşi 
care împărtăşesc visul! Chiar dacă visul în sine nu-i este cu 
totul limpede, dar va ajunge şi la asta, indiferent cât de 
greu va fi drumul. 


XX xk 


Aşa începe viaţa. Primul lucru pe care îl face neprihănitul 
băiat de şcoală engleză cu internat şi recrutul în favoarea 
cauzei eliberării lumii, scăpat deocamdată de vânătăi, este 
să sară din patul de campanie, în timp ce Sasha doarme, 
extenuat de măreţele discuţii din cursul nopţii. După un duş 
la comun înviorat oarecum de fetele pe care le ignoră cu un 
aer studiat, îşi ia locul în bucătăria casei şi taie mărunt 
cârnaţii şi legumele furate pentru pregătirea supei zilei, 
apoi dă fuga pentru a umbla prin atrăgătoarele parcuri ale 
Berlinului de Vest şi prin spaţii deschise, pentru a cutreiera 
bibliotecile şi a participa la prelegerile care au mai 
supravieţuit în viaţa studenţească după ce s-a emis edictul 
împotriva îndoctrinării fasciste. Ceva mai târziu, se oferă ca 
învățăcel la imprimerie pentru a ajuta la transcrierea 

80 


- JOHN LE CARRÉ - 


pasajelor interesante din lucrările revoluţionarilor la modă 
şi, băgând exemplarele în geanta maiorului, se aşază la 
colţuri de stradă şi le oferă cu forţa reprezentanţilor 
burgheziei, care se îndreaptă spre căminele lor, pentru a-şi 
continua viaţa somnolentă. 

Şi nu este vorba de a distribui ziare gratuite. Activitatea 
prezintă riscuri. Burghezia Berlinului nu numai că refuză să 
se trezească la realitate, dar a avut parte şi de studenţi cât 
pentru mai multe generaţii. La mai puţin de cinci ani după 
dispariţia lui Hitler, cetăţenii de treabă nu sunt deloc 
încântați să-şi vadă străzile mişunând de poliţişti 
antidemonstraţie, înarmaţi cu bastoane, şi mulţimi de 
radicali spurcaţi la gură azvârlind cu pietre în ei. Studenţii 
berlinezi care beneficiază de burse de stat şi sunt scutiţi de 
înrolare ar face bine să-şi plătească taxele, să se supună şi 
să-şi ţină gura. Ei nu trebuie să spargă geamuri, să susţină 
ideea actelor sexuale în public, să provoace blocarea 
circulaţiei şi să-i insulte pe salvatorii noştri americani. Mulţi 
cetăţeni onorabili ridică pumnul spre Mundy. Nu puţine sunt 
doamnele bătrâne, din generaţia Auschwitz, care îi răcnesc 
în faţă să-şi ducă pamfletele tâmpite nach drüben, unde 
pot fi folosite ca hârtie igienică - adică, în accepțiunea lor, 
dincolo de Zidul Berlinului - sau se reped să-l apuce de 
părul lung, numai că el se dovedeşte prea înalt pentru ele. 
Tot astfel, unii şoferi de taxi aparţinând forţelor reacționare 
trec peste bordură, făcându-l pe Mundy să se refugieze din 
calea maşinilor şi să scape fluturaşii şi revistele, care se 
risipesc pe jos. Însă bunul soldat nu se dă bătut. În orice 
caz, nu pentru mult timp. Spre seară, în aceeaşi zi, imediat 
ce termină lecţiile de conversaţie, poate fi găsit relaxându- 
se cu o bere în faţă la Motanul Ras sau la Clubul republican, 
sau degustând cafea turcească şi un păhărel de arak în 
vreuna dintre numeroasele cafenele improvizate din 
Kreuzberg, unde romancierului în devenire îi place să-şi 


24 Băutură alcoolică fabricată în Orient şi în Orientul Apropiat din grâu 
sau orez. (n.tr.) 
81 


- PRIETENIE ABSOLUTĂ - 


deschidă larg carnetul de impresii şi să se creadă 
Isherwood. 

Există totuşi momente când, în ciuda hotărâtei lui bune 
dispoziţii, Mundy se simte mânjit de irealitatea oraşului 
divizat, a umorului negru şi a atmosferei sumbre ce degajă 
nesiguranța zilei de mâine. Înconjurat de explozii de furie 
care sunt noi pentru el şi deseori îi rămân străine, în clipele 
de totală deprimare se întreabă dacă tovarăşii lui sunt într- 
adevăr căutători şi dezlegători de enigme la fel ca el, 
extrăgându-şi forţa mai curând din convingerile vecinilor 
decât din propriile lor inimi şi dacă nu cumva, în încercarea 
lui de a descifra adevărurile profunde ale vieţii, a ajuns să 
trăiască în ceea ce domnul Mandelbaum numea gogoaşă. 
Când ţine de un băț al panoului la o demonstraţie stradală, 
când protestează la ultimele acte de despotism comise de 
autorităţile universitare  înspăimântate, când aşteaptă 
bărbăteşte pe baricade un asalt al forţelor de poliţie care 
nu reuşeşte să se materializeze, fiul expatriat al maiorului 
britanic se întreabă uneori în ce război luptă: ultimul sau 
următorul. 

Şi totuşi, căutarea unei legături continuă. Apare o seară 
când, inspirat de vremea binevoitoare şi de un pahar de 
arak, improvizează un joc de crichet pentru numeroşii copii 
turci care bântuie prin preajma cocioabelor. O porţiune 
prăfoasă slujeşte drept teren, un morman de cutii goale de 
bere devin poarta. Mundy pune mâna pe un ferăstrău de 
mână şi pe o scândură de la Faisal, proprietarul cafenelei 
lui preferate, şi încropeşte un fel de crosă. Din lumina 
soarelui de seară nu apare nicio Rani care să-l întâmpine, 
dar strigătele de încurajare şi disperare, feţele agitate şi 
braţele şi picioarele măslinii îi bucură sufletul. Aşa se naşte 
clubul de crichet din Kreuzberg. 

În expediții neliniştite prin umbra Zidului, Mundy 
descoperă vizitatori străini şi-i încântă cu povestiri 
sugestive despre evadări. În cazul în care îi scapă vreun 
amănunt, inventează el ceva şi se simte recompensat de 
recunoştinţa lor. lar dacă aceste remedii nu sunt suficiente 

82 


- JOHN LE CARRE - 


pentru a-l salva atunci când îl lasă curajul, îl are pe Sasha, 
la care se poate întoarce oricând. 


XX xk 


La început sunt circumspecţi unul faţă de celalalt. Ca o 
pereche ce s-a grăbit să ajungă în faţa altarului fără să fi 
trecut prin etapa flirtului şi a curtării, fiecare dintre ei este 
înclinat să bată în retragere până se lămureşte ce a 
căpătat. Mundy e chiar un soldat destoinic, aşa cum îl 
consideră Sasha? Sasha este cu adevărat spiriduşul şchiop 
şi charismatic ce are nevoie de protecţia lui Mundy? Deşi 
împart acelaşi teritoriu, vieţile lor curg în paralel, 
întâlnindu-se doar în momente convenite reciproc. Mundy 
nu ştie nimic despre biografia lui Sasha, iar, din câte se 
aude prin clădire, subiectul rămâne tabu. Are origini 
luterane şi saxone, un refugiat din Germania de Est, un 
duşman declarat al oricărei religii şi, ca şi Mundy, e orfan - 
deşi asta a prins-o cumva din zbor. Asta e tot ce trebuie să 
se ştie. Cei doi trăiesc unul dintre acele momente de 
revelaţie de sine din care nu se mai poate găsi cale de 
întoarcere decât la Crăciun sau, potrivit tradiţiei germane, 
în Noaptea Sfântă. 

Pe douăzeci şi trei decembrie clădirea este deja pe trei 
sferturi pustie, deoarece comunarzii îşi abandonează 
principiile şi se furişează spre căminele lor pentru a 
sărbători în sânul familiilor reacționare. Cei care nu au 
unde să meargă rămân acolo, ca nişte copii uitaţi de părinţi 
într-o şcoală cu internat. Ninge neîncetat, iar Kreuzberg 
devine un vis sentimental amintind de arderea buşteanului 
în ajunul Crăciunului. Trezindu-se devreme a doua zi, 
Mundy se emoţionează văzând luminatoarele de deasupra 
capului albite, însă când îl invită pe Sasha să privească, se 
alege doar cu un geamăt şi cu îndemnul de a o şterge 
naibii de acolo. Fără să se descurajeze, pune pe el toate 
hainele pe care le are şi merge prin zăpada groasă până în 
aşezarea turcească şi înalţă un om de zăpadă, şi coace 

83 


- PRIETENIE ABSOLUTĂ - 


kebab cu Faisal şi puştii de la clubul de crichet. Revenind în 
pod pe la apusul soarelui, găseşte aparatul de radio deschis 
şi difuzând colinde şi pe Sasha arătând ca Charlie Chaplin 
din Timpuri noi, purtând beretă şi şort de bucătărie şi stând 
aplecat deasupra unui castron. 

Biroul este aranjat ca masă de cină pentru doi. În mijlocul 
lui, o lumânare de ajun stă aprinsă alături de o sticlă de vin 
grecesc de la tatăl Christinei. Alte câteva lumânări sunt 
aşezate în echilibru pe maldărele de cărţi furate. O bucată 
de carne roşie, nu tocmai apetisantă, se găseşte pe un fund 
de lemn. 

— Unde naiba ai fost? întreabă Sasha, fără să ridice ochii 
din castron. 

— M-am plimbat. De ce? S-a întâmplat ceva? 

— Doar e Crăciunul, nu? Când se adună toata familia la 
masă. Ar fi trebuit să fii acasă. 

— Noi n-avem familii. Părinţii noştri au murit şi n-avem 
surori sau fraţi. Am încercat să te trezesc, dar mi-ai spus să 
o şterg. 

Sasha încă n-a ridicat privirea. În castron sunt nişte 
boabe roşii. Pregăteşte un fel de sos. 

— Ce carne e asta? 

— Căprioară. Vrei s-o duc înapoi la magazin şi s-o schimb 
pe eternul şniţel vienez? 

— E bună şi căprioara. Bambi pentru Crăciun. Ceea ce 
bei e cumva whisky? 

— Probabil. 

Mundy tot pălăvrăgeşte, dar Sasha nu abandonează 
mina serioasă. La masă, încercând să-l înveselească, 
Mundy îi relatează grăbit istoria aristocraticei lui mame 
care s-a dovedit a fi o cameristă de origine irlandeză. A ales 
un ton vesel, menit să-l asigure pe ascultător că s-a 
împăcat de mult cu amuzantele capcane ale istoriei familiei 
sale. Sasha îl ascultă cu o nerăbdare nu prea bine ascunsă. 

— De ce-mi spui toate prostiile astea? Vrei să vărs lacrimi 
pentru tine fiindcă nu eşti lord? 

— Nici vorbă. Credeam că o să râzi. 

84 


- JOHN LE CARRE - 


— Mă interesează doar eliberarea ta personală. Vine un 
moment pentru noi toţi când copilăria încetează să mai 
servească drept scuză. În situaţia ta, aş spune că, la fel ca 
la mulţi alţi englezi, momentul e oarecum tardiv. 

— Am înţeles. Dar ce-i cu părinţii tă; morţi? Ce a trebuit 
să depăşeşti ca să ajungi la starea perfectă în care te 
găsesc? 

Se va risipi tabuul din jurul istoriei de familie a lui Sasha? 
Se pare că da, pentru că Sasha dă uşurel din cap, lucru 
care îi aminteşte de Schiller, ca şi cum şi-ar înfrânge 
reţinerile una după alta. lar Mundy bagă de seamă că ochii 
adânciţi în orbite parcă îmbătrânesc şi par mai curând să 
absoarbă lumina lumânării decât să o reflecte. 

— Prea bine. Eşti prietenul meu şi am încredere în tine. În 
ciuda penibilelor tale preocupări legate de ducese şi 
cameriste. 

— Mulţumesc. 

— Fostul meu tată nu este chiar atât de mort precum aş 
dori eu. Dacă ar fi să-l judecăm după criterii medicale 
normale, este, de fapt, jignitor de viu. 

Mundy are înţelepciunea să rămână tăcut ori e prea uimit 
pentru a spune ceva. 

— El n-a atacat un frate ofiţer. N-a cedat băuturii, deşi 
încearcă din când în când. E un Wendehal/s* religios şi 
politic - un dezertor a cărui existenţă este atât de 
intolerabilă pentru mine încât nici măcar azi, când mă văd 
silit să mă gândesc la el, nu reuşesc decât să-l numesc Herr 
Pastor, dar nicidecum tată. Pari plictisit. 

— Nici vorbă! Toţi mi-au spus că viaţa ta particulară e 
teren sfânt. Cum mi-aş putea imagina că e atât de sfântă? 

— Incă din fragedă copilărie, Herr Pastor a crezut 
necondiţionat în Dumnezeu. Părinţii lui au fost religioşi, însă 
el i-a depăşit, un luteran fanatic şi puritan de soiul cel mai 
greu de corijat, născut în 1910. Când Dragul Nostru Fuhrer 
a ajuns la putere - expresie pe care o foloseşte în mod 


235 Numele unei păsări, „capîntorsură” (Junx torquilla torquilla), aici cu 
semnificaţia de duplicitar. (n.tr.) 
85 


- PRIETENIE ABSOLUTĂ - 


invariabil pentru Hitler - Herr Pastor era deja un entuziast 
membru a Partidului Nazist, la douăzeci şi trei de ani şi 
proaspăt hirotonisit. Credinţa lui în Dragul Nostru Führer a 
fost chiar mai mare decât aceea în Dumnezeu. El avea să-i 
redea demnitatea Germaniei, să ardă Tratatul de la 
Versailles, să ne scape de comunişti şi de evrei şi să 
construiască un rai arian pe pământ. Chiar nu te-am 
plictisit? 

— Ce rost are să mă întrebi? Sunt fascinat! 

— Dar nu chiar atât de fascinat încât să dai fuga după 
aceea ca să le povesteşti celor mai buni zece prieteni ai tăi 
că, la urma urmei, am totuşi un tată, sper. Herr Pastor şi 
fraţii lui, luteranii nazişti, s-au autointitulat Deutsche 
Christen. Mi-e neclar cum de-a supravieţuit ultimilor ani ai 
războiului, fiindcă a refuzat să discute asemenea chestiuni 
până în ziua de astăzi. Într-un moment de extremă 
disperare, a fost trimis pe frontul rusesc şi a căzut 
prizonier. Faptul că ruşii nu l-au împuşcat e o lipsă de bun- 
simţ pe care n-o să le-o iert prea curând. In schimb, l-au 
trimis în închisoare în Siberia, iar când a fost eliberat şi 
înapoiat Germaniei de Est, Herr Pastor nazistul creştin 
devenise Herr Pastor bolşevicul creştin. Drept urmare a 
acestei convertiri, Biserica Luterană din Germania de Est i-a 
încredinţat slujba de a mântui sufletele comuniste din 
Leipzig. lţi mărturisesc că am resentimente faţă de 
întoarcerea lui din prizonierat. Nu avea dreptul să-mi 
răpească mama. A fost un străin, un violator. Alţi copii nu 
aveau tată; eu de ce să am? Acest individ laş, mic la suflet, 
suspinând într-una, predicând nemăsurat de mult pentru 
statura lui morală, folosind cuvintele lui lisus şi ale lui 
Lenin, mi-a stârnit repulsia. Pentru a-i face mamei pe plac, 
am fost obligat să mă declar convertit. Adevărat că erau 
momente când mă simţeam debusolat de legătura dintre 
cele două zeități, dar, cum amândoi purtau barbă, am 
reuşit să presupun existenţa unei simbioze. Totuşi, în 1960, 
Dumnezeu a fost suficient de milostiv să i se arate lui Herr 
Pastor în vis şi să îi poruncească să-şi ia familia şi tot ce 

86 


- JOHN LE CARRE - 


poseda şi să plece în Vest, cât se mai putea. Aşa că ne-am 
vârât Bibliile în buzunare şi am fugit peste graniţă, lăsându- 
| pe Lenin în urma noastră. 

— Ai avut fraţi şi surori? Dar e de-a dreptul înfiorător, 
Sasha. 

— Un frate mai mare, care era favoritul părinţilor mei. A 
murit. 

— La ce vârstă? 

— La şaisprezece ani. 

— De ce? 

— Pneumonie, complicată cu probleme respiratorii. L-am 
invidiat mereu pe Rolf că era preferatul mamei şi totodată 
l-am iubit, deoarece mi-a fost un frate bun. Vreme de şapte 
luni l-am vizitat la spital şi am stat lângă el când a murit. N- 
a fost o veghe pe care să mi-o amintesc cu plăcere. 

— Sunt convins. 

Apoi riscă: 

— Dar ce s-a întâmplat cu trupul tău? 

— Se pare că am fost conceput cât tata era în permisie şi 
m-am născut într-un şanţ, când mama încerca să fugă din 
calea înaintării ruseşti. Ulterior a aflat, probabil inexact, că 
am fost privat de oxigen în pântecele ei. Nu-mi pot decât 
imagina de ce a fost privată mama. N-a fost un şanţ prea 
curat. 

Apoi îşi reia povestirea: 

— Herr Pastor a făcut trecerea spirituală de la Est la Vest 
cu agilitatea lui obişnuită. Atrăgând atenţia unei organizaţii 
misionare din Missouri cu legături dubioase, a fost trimis cu 
avionul în St Louis la un curs de pregătire religioasă. A 
absolvit cu summa cum laude şi s-a înapoiat în Germania 
de Vest ca un înfocat creştin conservator al secolului al 
XVII-lea şi devotat al capitalismului creştin de piaţă liberă. 
În mod corespunzător, i s-a găsit şi o parohie în vechiul 
leagăn al nazismului din Schleswig-Holstein unde, în fiecare 
duminică, spre încântarea enoriaşilor, putea fi auzit la 
amvon înălţând laude lui Martin Luther şi Wall Streetului. 


87 


- PRIETENIE ABSOLUTĂ - 


— Sasha, mi se pare groaznic. Groaznic şi fantastic 
deopotrivă. Putem merge până în Schleswig-Holstein să-l 
ascultăm? 

— Niciodată. L-am renegat total. În ceea ce-i priveşte pe 
tovarăşii mei, el e mort cu desăvârşire. E un punct asupra 
căruia eu şi Herr Pastor avem aceeaşi idee. El nu vrea să 
recunoască drept fiu un militant ateu şi radical, iar eu nu 
ţin să recunosc drept tată un dezertor religios, ipocrit şi 
agresiv. De aceea, cu acordul secret al lui Herr Pastor, l-am 
eliminat din trecutul meu. Nu-i cer decât să moară înainte 
de a avea eu şansa să-i spun cât de mult îl urăsc. 

— lar mama? 

— Trăieşte, dar nu e vie. Spre deosebire de camerista ta 
irlandeză, ea n-a avut norocul să moară la naşterea mea. 
Umblă pe câmpiile din Schleswig-Holstein înceţoşată la 
minte de durere şi tulburare după copiii ei şi spune într-una 
că vrea să-şi pună capăt zilelor. Ca tânără mamă, a fost 
violată mereu de victorioşii noştri eliberatori ruşi. 

Cu paharul gol în faţă, Sasha stă la birou ţeapăn ca un 
condamnat, în timp ce-l urmăreşte şi-i ascultă autoironiile, 
Mundy trăieşte una dintre acele izbucniri de generozitate 
spirituală care îi limpezeşte totul. Aşa se face că 
pragmaticul englez, care nu vrea să iasă cu nimic în 
evidenţă, este acela care umple ambele pahare şi propune 
un toast simplu de Crăciun, şi nu îndureratul german care 
caută adevărurile vieţii de apoi. 

— Hmm, pentru noi, murmură el, cu reținerea care îl 
caracterizează. Prosit”*! Crăciun fericit şi tot ce îţi doreşti! 

Incă încruntat, Sasha ridică paharul şi beau amândoi 
după moda germană: ridici paharul, priveşti în ochii 
celuilalt, bei, îl ridici încă o dată, îl mai priveşti o dată şi laşi 
să treacă o clipă de tăcere, după care aşezi paharul pe 
masă şi trăieşti respectuos momentul. 


XX xk 


26 „Noroc” (n.tr.) 
88 


- JOHN LE CARRE - 


Relaţiile trebuie să se adâncească, altfel pier. Mai târziu, 
când Mundy trece în revistă totul, constată că acea noapte 
de Crăciun a contribuit la adâncirea relaţiei lor, când ea şi-a 
găsit o lejeritate fără ocolişuri. După aceea, Sasha nu se 
mai duce la Clubul republican sau la Motanul Ras fără să-l 
întrebe scurt pe Mundy dacă merge şi el. În barurile 
studenţeşti, în timpul plimbărilor alene, în salturi de-a 
lungul căilor de edec îngheţate şi a malurilor fluviului, 
Mundy joacă rolul lui Boswell, Sasha fiind Johnson”, apoi 
devine Sancho Panza pentru un Sasha transformat în Don 
Quijote. Când comuna lor se îmbogăţeşte cu o turmă de 
biciclete furate de la burghezie, Sasha insistă ca el şi 
Mundy să-şi extindă orizontul explorând împrejurimile 
acelei jumătăţi de oraş. Mundy, care este oricând dispus, 
pregăteşte un picnic - pui, pâine, o sticlă de vin de 
Burgundia, toate cumpărate cinstit, din câştigurile lui ca 
ghid de tur al Zidului Berlinului. Pornesc, dar Sasha insistă 
ca mai întâi să meargă pe jos, fiindcă are ceva de spus, şi o 
poate face mai bine astfel decât din şa. Ajung deja la o 
distanţă sigură de clădire, după care Sasha spune despre 
ce este vorba. 

— Teddy, dacă mă gândesc mai bine, nu-s convins că am 
mers vreodată pe vreo chestie din asta, mărturiseşte el cu 
o detaşare monumentală. 

Temându-se că s-ar putea ca picioarele lui Sasha să nu 
se ridice la înălţimea misiunii şi blestemându-se pentru că 
nu i-a trecut asta prin minte mai devreme, Mundy îl 
conduce spre Tiergarten şi caută din ochi o pantă lină şi 
acoperită de iarbă, unde să nu-i vadă niciun copil. Ţine de 
şaua bicicletei lui Sasha, dar el îi porunceşte să-l lase liber. 
Cade, înjură birjăreşte, cu chinuri, urcă din nou panta, mai 
încearcă o dată, se prăbuşeşte iar şi înjură şi mai abitir. Cu 
toate acestea, la a treia coborâre, a deprins cum să-şi ţină 


27 Samuel Johnson (1709-1784), autor de dicţionare, critic şi scriitor 
englez. Boswell, biograf al lui Samuel Johnson, a devenit prototip al 
devoţiunii pentru subiectul tratat. (n.tr.) 

89 


- PRIETENIE ABSOLUTĂ - 


corpul diform, astfel că rămâne călare, iar câteva ore mai 
târziu, îmbujorat de mândrie, înfofolindu-se cu paltonul 
mare pe o bancă, mănâncă pui şi, cu respiraţia scoțând 
aburi, comentează spusele marelui Marcuse. 


x k xk 


Cu toate acestea, Crăciunul, aşa cum se obişnuieşte la 
vremuri de război, reprezintă doar o întrerupere de 
moment a ostilităților. Nici nu s-a topit bine zăpada, că 
încordările dintre studenţi şi oraş revin la punctul de 
explozie. Din pură întâmplare, toate universitățile din 
Germania de Vest colcăie de nemulțumiri; tot astfel, 
dinspre Hamburg, Bremen, Göttingen, Frankfurt, Tübingen, 
Saarbrücken, Bochum şi Bonn sosesc ştiri despre greve, 
demisii în masă ale profesorilor şefi de catedră şi marşul 
triumfător al organizaţiilor radicale. Berlinul are probleme 
mai mari, mai vechi şi mai încurcate de soluţionat decât 
toate celelalte oraşe luate laolaltă. La adăpostul furtunii 
care se apropie, Sasha dă o fugă până la Köln, unde se 
zvoneşte că un nou teoretician împinge până la extrem 
limitele gândirii radicale. Când se întoarce, îl găseşte pe 
Mundy pregătit de acţiune şi într-o dispoziţie cât se poate 
de bună. 

— Dar Oracolul a spus cum trebuie să se poarte oamenii 
păcii în confruntarea ce va urma? vrea el să ştie, anticipând 
măcar una dintre tiradele lui Sasha împotriva toleranţei 
represive a  pseudoliberalismului sau a cancerului 
reprezentat de  colonialismul  militar-industrial. Roşii, 
grenade cu gaze asfixiante şi explozii de lumină orbitoare, 
poate chiar puşti automate Uzi? 

— Vrem să dezvăluim geneza socială a cunoaşterii 
umane, îi răspunde Sasha, îndesându-şi în gură pâine şi 
cârnaţi, fiindcă se grăbeşte să ajungă la o întrunire. 

— Ce înseamnă asta când se întâmplă acasă la tine? 
întreabă Mundy, strecurându-se discret în rolul lui obişnuit 
de spectator. 

90 


- JOHN LE CARRE - 


— Starea de dinaintea naşterii omului, acea stare de 
început. Prima zi înseamnă deja prea târziu. Trebuie să 
începem în ziua zero. Asta-i toată problema. 

— Trebuie să-mi explici pe îndelete, îl previne Mundy, 
ţinându-şi sprâncenele încruntate, aşa cum se cuvine. lar 
ideea este, într-adevăr, nouă pentru el, fiindcă Sasha a 
susţinut până acum că ei trebuie să se ocupe de realităţile 
politice brutale şi mai puţin de viziunile elegante ale 
utopiei. 

— În prima etapă, trebuie să ştergem totul din mintea 
oamenilor. O să le detoxificăm creierul, o să-l curăţăm de 
prejudecăţi, inhibiţii şi pofte moştenite. Îl vom goli de tot ce 
este depăşit şi putred - şi mai ia o bucată de cârnat - 
americanism, lăcomie, clasa, invidie, rasism, 
sentimentalism burghez, ură, agresiune, superstiție şi 
dorinţa neroadă după proprietate şi putere. 

— Şi unde am ajunge în felul acesta? 

— Nu prea înţeleg întrebarea ta. 

— E destul de simplă. Faci curăţenie totală. Sunt 
imparţial: nu-s american, rasist, burghez sau materialist. 
Nu mi-au rămas gânduri rele, nici instincte moştenite şi 
dăunătoare. Ce primesc în schimb, în afară de lovitura de 
bocanc a unui poliţist în boaşe? 

Rămas nerăbdător la uşă, Sasha nu mai este dispus să 
accepte cu uşurinţă întrebările inchizitoriale. 

— Primeşti tot ce-i trebuie unei societăţi armonizate şi 
nimic altceva. lubire frăţească, participare şi respect 
reciproc. Avea dreptate Napoleon. Voi, englezii, sunteţi 
foarte materialişti. 

Şi totuşi, aceasta rămâne o teorie despre care Mundy nu 
va mai avea prilejul să audă. 


91 


- PRIETENIE ABSOLUTĂ - 


CAPITOLUL PATRU 


— Fetele acelea sunt cu adevărat lesbiene, insistă 
vikingul, acum cunoscut mai bine lui Mundy pe numele lui 
de comună drept Peter the Great?. 

Acesta e un pacifist din Stuttgart. A venit la Berlin pentru 
a scăpa de serviciul militar. Se şopteşte că bogaţii lui 
părinţi sunt Sympis?”, membri ai burgheziei de sus, nutrind 
sentimente de vinovăţie, care le acordă ajutor în secret 
celor porniţi să-i distrugă. 

— O cauză pierdută, îl aprobă Sasha oarecum distrat, 
deoarece e absorbit de chestiuni mai importante de 
strategie revoluţionară. Nu-ţi pierde timpul cu ele, Teddy. 
Amândouă sunt nişte ciudate. 

Se referă la Judith Lege şi Karen Lege, poreclite astfel, 
fiindcă studiază jurisprudenţa. Faptul că, întâmplător, sunt 
două dintre cele mai atrăgătoare fete din clădire nu face 
decât să se adauge la o asemenea jignire. În opinia celor 
doi mari eliberatori, libertatea sexuală pentru femei nu 
include refuzul acestora de a se culca cu activiştii 
importanţi ai mişcării. „Uitaţi-vă numai la fustele din pânză 
de sac pe care le poartă, spune Peter. Şi pantofii ăia 
bărbăteşti ce parc-ar fi bocanci de soldat! Unde-şi închipuie 
c-o să pornească în marş? Şi felul în care-şi strâng părul în 
coc şi umblă prin clădire amintind de o pereche de burghezi 
din Calais”, bolnavi de dragoste!” 

Peter susţine că fetele iau câte o singură carte de drept 
de la bibliotecă doar ca să aibă ce să citească împreună în 
pat. „Karen îşi plimbă degetul de-a lungul rândului, zice 
Peter, iar Judith citeşte cu voce tare.” 


28 Petru cel Mare (n. red.) 
29 Simpatizanţi ai unei mişcări politice. (germ., argou, n.tr.) 
3 Aluzie la un episod din istoria Franţei: asediat de englezi, oraşul 
Calais a trebuit să predea şase notabilităţi silite să iasă din cetate cu 
ştreangul de gât; ei au fost graţiaţi de regina Angliei. Povestea relatata 
de Froissart a fost ilustrată de Auguste Rodin într-un grup statuar numit 
Burghezii din Calais. (n.tr.) 

92 


- JOHN LE CARRÉ - 


Singura persoană cu care convieţuiesc, în afara de ele 
însele, este inchizitorul de câtva timp în urmă, Christina, 
despre care se bănuieşte că împărtăşeşte preferinţele lor 
sexuale. Până acum, Mundy nu s-a confruntat cu fenomenul 
lesbianismului, dar trebuie să admită că toate dovezile 
pledează în favoarea zvonului. Cele două refuză să facă duş 
la comun. Încă de la sosirea în clădire au insistat să aibă 
propria lor cameră şi au pus lacăt pe uşă, însoţit de un afiş 
pe care au scris „SCUTIŢI-NE”. Acesta încă există. Mundy s- 
a dus special ca să-l vadă. Dacă doreşte vreo dovadă 
suplimentară, să-şi încerce norocul şi să vadă cu ce se 
alege, în afară de o falcă ruptă - asta e părerea lui Peter. 

Şi, în ciuda acestor pronosticuri sumbre, Judith Lege 
exercită presiuni serioase asupra jurământului făcut de 
Mundy să rămână detaşat, la fel ca Isherwood. Eforturile ei 
de a-şi masca frumuseţea sunt inutile. Karen are obiceiul 
de a-şi gheboşa umerii şi se poartă ţâfnos, Judith e ca o 
adiere, aproape diafană. La întrunirile de protest, Karen se 
zbârleşte ca un buldog, însă la furie, Judith abia dacă îşi 
clatină capul cu plete aurii. lar imediat ce întrunirea se 
sfârşeşte, redevin amândouă ceea ce au fost mai devreme: 
Judith Lege şi Karen Lege, fete bine crescute din Germania 
de Nord, primite în saloanele elitei radicale din Berlin, 
păşind mână în mână pe țărmurile insulei Lesbos. 

„Atunci fă-o uitată, îşi porunceşte Mundy de fiecare dată 
când se surprinde sperând. In timpul orelor de conversaţie 
în engleză îţi aruncă ocheadele acelea directe, fiindcă eşti 
ciudat, înalt şi de la Oxford. Flirturile noastre verbale - la 
iniţiativa lui Judith, trebuie sa recunoască - sunt prilejuri 
căutate de ea pentru a-şi testa engleza, nimic altceva.” 

— Am rostit propoziţia aceea corect, Teddy? întreabă ea, 
cu un zâmbet care ar putea topi şi ghețarii. 

— Minunat, Judith! Nicio silabă n-a căzut alături. 

— Alături? 

— Nelalocul ei. A fost o scăpare. Eşti imaculată. la-o ca 
pe o părere oficială. 


93 


- PRIETENIE ABSOLUTĂ - 


— Dar nu suferă pronunția din cauza accentului 
american, Teddy? Daca vreodată constaţi asta, te rog sa 
mă corectezi imediat! 

— Nici urmă, pe cuvântul meu de cercetaş! Engleză până 
la ultima suflare. Serios, pufneşte Mundy torturat de 
frustrări. 

lar ochii de un albastru metalic nu-l cred, de aceea 
zăbovesc asupra lui ca ai unui copil, până îi repetă, aşa 
cum trebuie să procedezi cu cei mici. 

— Mulţumesc, Teddy. Atunci îţi doresc o zi plăcută. Nu o 
zi bună, fiindcă aşa zic americanii. Corect? 

— Absolut. Şi ţie la fel, Judith. Şi ţie, Karen. 

Fiindcă ea nu e niciodată singură. Karen Lege stă alături 
de ea, ca lipită, învățând despre ocluziunile glotale 
împreună cu ea, respirând la fel când încearcă amândouă 
să pronunţe ceva în care consoana fricativă nu trebuie să 
se împiedice la mijloc. Cel puţin aşa stau lucrurile până în 
ziua în care, fără niciun eveniment prevestitor, se 
recunoaşte în mod tacit că nu se ştie unde a dispărut, dar 
Karen Lege a părăsit clădirea comunei. La început se spune 
că s-a îmbolnăvit, apoi că a plecat la mama ei care e pe 
moarte, asta până când cineva îşi aduce aminte că părinţii 
i-au murit în ultima zi a războiului. Dar după un raid al 
poliţiei la o cooperativă din apropiere, începe să se 
răspândească un alt zvon. Karen Lege a devenit ilegală, 
ceea ce înseamnă că a urmat-o pe Ulrike Meinhof în 
călătoria ei subterană. Ulrike, îngerul nostru moral, 
stângista noastră de frunte, mare preoteasă a Vieţii 
Alternative, loana d'Arc a Mişcării, care a anunţat recent 
lumii radicale că se poate trece la atacuri cu arma în mână. 
Se mai zvoneşte că a însoţit-o şi Christina, lipsind-o pe 
Judith, dintr-o lovitură, de tovarăşa ei de viaţă şi privând 
lumea din clădire de jumătate din venituri. Insă Mundy abia 
de poate îndura imaginea lui Judith, care alunecă pe 
coridoarele comunei ca Ofelia. Şi cu atât e mai surprinzător 
când, într-o seară, ea pune palma fragilă pe antebraţul lui 


94 


- JOHN LE CARRÉ - 


şi-l întreabă dacă n-ar dori să o însoţească într-o plimbare 
înainte de culcare. 

— Plimbare înainte de culcare, Judith? Dumnezeule! Dar 
mă plimb oriunde cu tine! 

Vrea să adauge că ar dormi oriunde cu ea, dar se 
răzgândeşte exact la vreme. 

— Serios, ce vrei să spui? Cum se spune în germană, 
dacă nu te superi? 

Ea îi explică: 

— Nachtwandlung. E o acţiune de importanţă politică, 
absolut secretă. Are rolul de a sili berlinezii să dea ochii cu 
trecutul lor fascist. Vrei să mergi? 

— Vine şi Sasha? 

— Din păcate pleacă la Köln să discute cu nişte profesori. 
Şi nici nu se descurcă prea bine pe bicicletă. 

Credinciosul Mundy se grăbeşte să protesteze: 

— Sasha merge bine pe bicicletă. Ar trebui să-l vezi. Fuge 
ca un iepure. 

Dar Judith nu se dă bătută. 

E deja început de primăvară, dar vremea pare să nu ştie 
asta. Stropi de zăpadă umedă îl însoțesc prin beznă când 
se îndreaptă spre o şcoală părăsită din apropierea 
canalului. Peter cel Mare şi prietena sa, Magda, se află 
înaintea lui. Tot astfel şi un suedez pe nume Torkil şi o 
amazoană bavareză pe care o cheamă Hilde. La ordinul lui 
Judith, fiecare conspirator s-a înarmat cu câte o lanternă, 
un spray de vopsea roşie şi un bidon de apă tare - o soluţie 
misterioasă despre care se spune că intră atât de adânc în 
sticlă încât, pentru a o îndepărta, trebuie înlocuită toată 
fereastra. Peter the Great, fiind considerat organizator, a 
procurat fiecărui combatant câte o bicicletă furată. Mundy 
poartă trei dintre cămăşile tatălui său, un fular şi un 
hanorac vechi. Ţine lanterna, apa tare şi vopseaua în 
geanta de umăr. Torkil şi Peter the Great au adus căciuliţe 
tricotate care au găuri în dreptul ochilor. Hilde se făleşte cu 
o mască imitând faţa preşedintelui Mao. Aşezată în faţa 
unui plan al oraşului, Judith îşi instruieşte trupa într-o 

95 


- PRIETENIE ABSOLUTĂ - 


germană precisă. Şi-a abandonat fusta din pânză de sac în 
favoarea unui pulover de pescar şi ciorapi albi, extrem de 
lungi, din lână. Nu se vede dacă mai poartă şi fustă. 

— Ţintele noastre în această noapte sunt fostele clădiri, 
ministere şi sedii ale celui de Al Treilea Reich, care se dau 
în prezent drept clădiri nevinovate, anunţă ea. Scopul 
operaţiunii noastre este educativ. Trebuie să alungăm 
amnezia burgheziei din oraş arătând funcţia pe care a avut- 
o fiecare clădire în perioada nazistă. Experienţa noastră din 
trecut a dovedit că porcii din Berlin se înfurie văzând astfel 
de însemne şi acordă o atenţie specială acţiunii de înlocuire 
a ferestrelor şi de ştergere a inscripţiilor de pe ziduri. Prin 
urmare, o să înregistrăm o dublă victorie: împotriva 
dragostei burgheze faţă de proprietate şi împotriva 
eforturilor „sistemului porcesc” de a nega trecutul nazist. 
Obiectivele principale - şi le indică pe hartă - vor cuprinde 
Tiergartenstrasse nr. 4, sediul Programului Euthanasia, iar 
după aceea sediul lui Adolf Eichmann din Kurfurstenstrasse, 
în prezent aproape demolat pentru a face loc unui hotel 
sclipitor; de asemenea, sediul lui Heinrich Himmler de pe 
Wilhelmstrasse colţ cu Prânz Albrechtstrasse, din nefericire 
devenit o victimă a Zidului Berlinului, dar vom face tot ce 
putem în situaţia de faţă. Sub rezerva condiţiilor operative, 
vom ataca şi punctul de triere unde evreii din Berlin erau 
adunaţi pentru a fi duşi în lagărele de exterminare, inclusiv 
la gara Grunewald, unde încă mai există rampa de atunci, 
apoi vechiul tribunal militar cu intrarea din 
Witzlebenstrasse, unde sunt comemoraţi cu mândrie puţinii 
curajoşi care au complotat împotriva lui Hitler, în contrast 
cu milioanele care l-au sprijinit până la capăt şi care sunt 
uitaţi cu nepăsare. Inscripţia pe care o vom face la 
Schlosspark va avea în vedere această nedreptate. 

S-a discutat şi posibilitatea de a merge tocmai până în 
Wannsee, unde s-a convenit asupra soluţiei finale a lui 
Hitler în privinţa evreilor, dar condiţiile atmosferice nu 
permit aventura până acolo. Prin urmare, Wannsee va 
deveni ţinta unei acţiuni separate. Obiectivele secundare 

96 


- JOHN LE CARRÉ - 


ale nopţii vor cuprinde totuşi mult admiraţii stâlpi de 
iluminat public, proiectaţi de Albert Speer, arhitectul 
personal al lui Hitler. Peter este răspunzător de lipirea de 
afişe prin care toţi naziştii de treabă sunt invitaţi să se 
alăture genocidului declanşat de americani în Vietnam. 

Judith va merge în faţă, Teddy şi Torkil vor alcătui 
eşalonul secund, iar Peter şi Hilde vor fi imediat în spate. 
Magda va rămâne în urmă, cu ochii în patru după porci, şi îi 
va atrage cu tactici de diversiune dacă vor încerca să le 
zădărnicească operaţiunea. Râsete. Magda e frumoasă şi 
lipsită de ruşine. Pentru a câştiga bani fără a-şi compromite 
principiile revoluţionare, ea e mândră să se ofere ca 
prostituată de ocazie. Chiar se gândeşte să poarte copilul 
vreunui cuplu infertil de mic burghezi drept şansă de a 
scoate bani pentru a-şi continua studiile. 

Echipa porneşte, Mundy ţâşnind înainte datorită 
picioarelor lui lungi, apoi frânând brusc pentru a o lăsa pe 
Judith să-l depăşească, ceea ce ea face cu avânt. Cu capul 
plecat mândră, goneşte pe lângă el  fluierând 
Internaționala. El o urmează, parcă fugărind-o, se 
abandonează orice disciplină, strigăte de veselie îi însoțesc 
prin aerul îngheţat, iar /nternaţionala devine strigătul lor de 
luptă. Cu părul lung şi blond fluturându-i liber în timp ce se 
leagănă în ritmul cântecului, Judith înfrumuseţează o 
vitrină, iar Mundy, tovarăşul ei de armă, o alta. Pe 
nerăsuflate, un mesaj se transmite de la unul la altul: porci, 
care se apropie la patruzeci de grade. Cei din ariergardă se 
îndepărtează, dar Judith continuă să scrie, întâi în germană, 
apoi, spre beneficiul cititorilor englezi şi americani, în 
engleză. Mundy, arogându-şi calitatea de protector al ei, o 
priveşte atent în timp ce ea îşi vede de treabă. După ce toţi 
gonesc nebuneşte pe alei lăturalnice, pietruite, echipa se 
regrupează, se face apelul, iar Peter the Great, drept 
recompensă, scoate un termos cu vin de masă burghez, 
după care se îndreaptă cu toţii spre următoarea ţintă. 
Când, epuizată, trupa victorioasă revine la bază, printre 
norii de ninsoare care se fugăresc pe cer răzbat razele 

97 


- PRIETENIE ABSOLUTĂ - 


portocalii ale răsăritului. Înviorat de frig şi de emoția 
aventurii, Mundy o escortează pe Judith până la uşa ei. 

— Mă întrebam dacă n-ai vrea să mai facem conversaţie 
în engleză, asta dacă nu eşti prea obosită, îi propune el 
nonşalant, numai că vede cum uşa, cu anunţul care îi 
alungă pe toţi, i se închide în faţă. 

Stă întins în pat, fără să doarmă, iar timpul trece greu. A 
avut dreptate Sasha, lua-l-ar naiba: cu toate că a rămas 
singură şi neconsolată, Judith reprezintă o cauză pierdută 
dinainte. Spre frustrarea lui crescândă, e vizitat întâi de 
Ilse, apoi de doamna McKechnie, îmbrăcată cu o bluză 
neagră străvezie. Plictisit, le convinge să plece. Apoi 
soseşte Judith Lege în persoană, cu cascada ei de păr 
blond, care se rostogoleşte pe umeri, însă, în rest, goală. 

— Teddy, îţi cer să te trezeşti, te rog, spune ea, şi îşi 
mişcă un umăr cu nemulţumire crescândă. ` 

„Sigur că îmi ceri”, gândeşte el acrit. Incearcă să 
deschidă ochii, apoi îi închide la loc, dar mirajul refuză să 
dispară, în ciuda luminii neplăcute a dimineţii. lritat, face 
un gest larg din braţe şi palma lui nu trece prin aer, aşa 
cum s-a aşteptat, ci atinge fundul gol-goluţ al lui Judith 
Lege. La început crede, ca prostul, că, asemenea Christinei 
şi lui Karen Lege, fuge de cineva şi îşi caută o 
ascunzătoare. 

— Ce s-a întâmplat? A venit poliţia? întreabă el în 
engleză, deoarece aceasta este limba lor comună. 

— De ce? Ai prefera să faci dragoste cu poliţia? 

— Nu, bineînţeles că nu. 

— Ai vreo rezervare astăzi? Poate cu altă fată? 

— Nu. N-am. Absolut nimic. Nu am altă fată. 

— Te rog, nu vreau să ne grăbim. Vei fi primul meu 
bărbat. Te descurajează această informaţie? Sau, poate, 
eşti prea englez? Prea respectabil? 

— Sigur că nu. Adică, nu mă descurajează informaţia. ŞI 
nu sunt deloc respectabil. 

— Atunci avem noroc. A trebuit să aştept să adoarmă 
toată lumea ca să vin la tine. Asta ca să fiu sigură. După 

98 


- JOHN LE CARRE - 


aceea, te rog să nu spui nimănui că am făcut dragoste, 
pentru că altfel toţi bărbaţii din comună vor solicita să se 
culce cu mine, ceea ce nu e convenabil. Eşti de acord cu 
această condiţie? 

— De acord. Aprob orice. Nici nu eşti aici. Dorm. Nu s-a 
întâmplat nimic. O să ţin totul sub pălărie. 

— Pălărie? 

Şi aşa se întâmplă că Ted Mundy, infantil în ale sexului, 
devine  triumfătorul amant al lui Judith Lege, fata 
indiscutabil lesbiană. 


XX xk 


Ardoarea cu care fac dragoste îi uneşte, transformându-i 
într-o forţă rebelă unică. După ce primele patimi se 
domolesc, trec în bârlogul lui Judith. Biletul pe care scrie 
„SCUTIŢI-NE” rămâne, dar spre seară dormitorul redevine 
cuibuşorul iubirii lor. Insistenţa ei asupra măsurilor de 
precauţie, plus conversaţia doar în engleză chiar în 
momentele de extaz, îi asigură că trăiesc într-o sferă 
deosebită decât cea pământeană. El nu ştie nimic despre 
ea, nici ea despre el. A pune întrebări banale ar însemna să 
comită păcatul mortal al conformismului. Doar din când în 
când mai scapă câte-un răspuns printre rânduri. 

Incă n-a ajuns să fie eigemblăut, dar e încredinţată că, 
după începerea marşurilor de primăvară, va trăi şi 
experienţa asta. 

Ca şi Troțki sau Bakunin, se aşteaptă să-şi petreacă 
restul vieţii ca revoluţionar de profesie, probabil jumătate 
din acest timp în vreo închisoare din Siberia. 

Judith consideră exilul în frig, munca silnică şi privaţiunile 
drept etape necesare pe drumul spre perfecțiunea radicală. 

Studiază Dreptul, fiindcă acesta este duşmanul justiţiei 
naturale şi vrea să-şi cunoască adversarul. „Toţi avocaţii 
sunt nişte netrebnici”, proclamă ea cu un aer satisfăcut, 
citându-l pe gurul său preferat. Mundy nu descoperă nimic 


99 


- PRIETENIE ABSOLUTĂ - 


nelalocul său în dorinţa ei de a-şi alege o profesiune 
înţesată de netrebnici. 

Ea abia aşteaptă să înlăture toate structurile sociale 
represive şi consideră că Mişcarea va reuşi să forţeze 
sistemul porcesc să-şi lepede masca democraţiei liberale şi 
să-şi arate adevăratul chip doar printr-o luptă neîncetată. 

Forma precisă pe care avea să o capete această luptă a 
constituit totuşi obstacolul cel mai mare dintre ea şi Karen. 
Asemenea lui Karen, Judith acceptă teza lui Regis Debray şi 
Che Guevara că, dacă proletariatul nu este pregătit sau 
maturizat, atunci avangarda revoluţionară trebuie să ia 
locul maselor. Mai este de acord că într-o asemenea 
situaţie avangarda capătă dreptul de a acţiona în numele 
proletariatului. Le deosebeşte doar metoda. Sau, după cum 
se exprimă Judith, metoda şi moralitatea. 

— Dacă torn nisip în rezervorul maşinii unui porc, crezi că 
acţiunea mea este acceptabilă din punct de vedere moral 
sau nu? ţine ea să ştie. 

— Acceptabilă. Absolut. Exact ce merită porcul, o asigură 
Mundy cu un gest galant. 

Dezbaterea se desfăşoară, ca de obicei, în patul lui 
Judith. Primăvara şi-a anunţat prezenţa. Razele soarelui 
pătrund pe fereastră, iar amanţii sunt învăluiţi în ele. 
Mundy i-a răsfirat părul auriu peste propria faţă, ca pe un 
văl. Glasul ei îi parvine printr-o ceaţă, amintind de un vis. 

— Dar dacă îi pun porcului o grenadă în rezervor, fapta 
mai rămâne acceptabilă din punct de vedere moral sau nu? 

Mundy nu se cutremură, dar, până şi în acea stare de 
permanent extaz, simte că inima i-a stat o clipă în loc, apoi 
se ridică în capul oaselor şi-i răspunde: 

— Păi, la o adică, nu, spune el oarecum şocat de uşurinţa 
cu care cuvântul englezesc pentru grenadă apare pe buzele 
iubitei. Absolut sigur nu. Nu merge. Nici în rezervor, nici în 
altă parte. Moţiunea se respinge. Intreabă-l şi pe Sasha. Va 
fi de acord cu mine. 

— Pentru Karen, grenada nu numai că e acceptabilă 
moral, ci de dorit. Împotriva tiraniei şi împotriva 

100 


- JOHN LE CARRE - 


minciunilor, toate metodele sunt legitime pentru ea. Dacă 
ucizi un exploatator, înseamnă că faci un serviciu 
umanităţii. Pentru a-i apăra pe cei oprimaţi. Asta e logic. 
Pentru Karen, un terorist este cineva care are bombă, dar 
nu are avion. Nu trebuie să avem Hemmungen burgheze. 

— Inhibiţii, traduce Mundy îndatoritor, făcând tot posibilul 
să ignore tonul didactic ce şi-a făcut apariţia în glasul ei. 

— Karen subscrie trup şi suflet cuvintelor lui Frantz 
Fanon, care afirmă că violenţa exercitată de cei oprimaţi 
este fără discuţie legitimă, adaugă ea drept concluzie 
sfidătoare. 

— Ei bine, eu nu, îi răspunde Mundy, lăsându-se înapoi 
pe pat. Şi nici Sasha, adaugă el, ca şi cum prin asta a pus 
punct discuţiei. 

Urmează o tăcere lungă. 

— Teddy, vrei să ştii ceva? 

— Ce, iubirea mea? 

— Eşti un netrebnic englez, imperialist şi extrem de 
limitat. 


XX xk 


„Consider-o doar un fel de joacă”, îşi face Mundy curaj în 
vreme ce îmbracă iarăşi una dintre cămăşile tatălui său, de 
asta dată drept armură. Demonstraţiile sunt lupte 
înscenate, nicidecum chestii serioase. Toţi ştiu unde se 
desfăşoară, când şi de ce. Nimeni nu e rănit grav. A, decât 
dacă şi-o caută singur cu lumânarea. Nici măcar într-o zi în 
care se îngroaşă gluma. 

Şi chiar aşa, pentru numele cerului, de câte ori nu am 
stat umăr la umăr cu llse, doar că umărul ei îmi venea pe la 
cot, şi ne-am ciocnit în mijlocul mulţimii agitate tocmai 
până la Whitehall, având poliţişti care mergeau aproape de 
coloană, de o parte şi de alta, ca să nu fie siliţi să-şi 
folosească  bastoanele? Şi ce s-a întâmplat? Câteva 
împunsături ici şi colo, vreun picior în coaste, dar nici pe 
jumătate din ce păţeşti când joci rugby pe post de înaintaş 

101 


- PRIETENIE ABSOLUTĂ - 


şi ai meci în deplasare. Adevărat, printr-un act de răutate 
sau milă divină, nici el nu este sigur, nu s-a aflat printre 
demonstranţii de la marele marş din Grosvenor Square. Dar 
a fost la demonstrațiile de aici, din Berlin, a ocupat clădiri 
ale universităţii, a participat la greve în amfiteatre, a ridicat 
baricade şi, graţie priceperii de aruncător rapid, şi-a 
câştigat un renume deosebit pentru felul în care azvârle 
bombe cu gaze asfixiante şi pietre, de obicei în maşinile 
blindate ale poliţiei, întârziind înaintarea fascismului cu cel 
puţin o sutime de secundă. 

De acord, Berlinul nu e Hyde Park, nici Whitehall. Mai 
puţin sportiv, tratamentul pare mai aspru. A, bineînţeles, 
şansele nu sunt tocmai egale, dacă ţine seama că una 
dintre echipe e înzestrată cu puşti, bastoane, cătuşe, 
scuturi, căşti, măşti de gaze, tunuri cu apă şi autobuze 
pline de întăriri chiar după colţ; în vreme ce a doua echipă 
- dacă te gândeşti mai bine - nu are prea multe, în afară de 
câteva lăzi cu roşii semiputrezite şi ouă stricate, câteva 
grămezi de pietre, o mulţime de fete frumoase şi un mesaj 
strălucitor pentru omenire. 

Dar să nu uitam că suntem civilizaţi - corect sau nu? 
Chiar în ziua specială a lui Sasha: Sasha, oratorul nostru 
fermecător, candidatul nostru la tronul de conducător, 
Quasimodo al genezei sociale a cunoaşterii care, potrivit 
bârfelor ce s-au răspândit peste tot, ar putea umple aula 
universităţii cu fetele pe care le-a avut la pat. Fiindcă 
acelaşi Sasha - potrivit unor informaţii culese în secret de 
Magda cea omniprezentă în timp ce se afla în pat cu un 
poliţist - a fost ales azi pentru a i se acorda o atenţie 
deosebită, motiv pentru care Mundy, Judith, Peter the Great 
şi alţi membri ai grupului de suporteri stau strâns uniţi în 
jurul lui pe treptele universităţii. Tot de aceea au apărut şi 
porcii în număr spectaculos de mare ca să se familiarizeze, 
probabil, mai în detaliu cu doctrinele Şcolii de la Frankfurt, 
după care îl vor invita pe Sasha să urce într-o grüne Minna, 
după cum i se zice dubei în germană, ca să meargă sub 
escortă până la cea mai apropiată secţie de poliţie, unde i 

102 


- JOHN LE CARRE - 


se va cere cu tot respectul cuvenit pentru drepturile 
constituţionale în baza legii să dea din proprie iniţiativă o 
declaraţie în care să înşire nume şi adrese ale camarazilor 
lui, precum şi planurile lor de a provoca haos şi tulburări în 
semioraşul extrem de inflamabil şi în general pentru a 
readuce lumea unde se afla înainte de a sucomba în faţa 
multiplelor boli, precum fascism, capitalism, militarism, 
consumatorism, nazism, colonizare prin Coca-Cola, 
imperialism şi pseudodemocraţie. 

Tocmai aceste aspecte apar în textul predicii pe care 
Sasha o va ţine astăzi pe sfânta peluză a Universităţii 
Libere, iar imaginea cordonului polițienesc strângându-se în 
jurul lui îl îndeamnă să ducă subiectele alese până la 
apogeu. A împroşcat cu dispreţ şi ură America pentru 
bombardarea intensivă a oraşelor vietnameze, otrăvirea 
recoltelor şi arderea cu napalm a junglei. A cerut 
reînfiinţarea Tribunalului de la Nürnberg şi aducerea în faţa 
acestuia a conducerii americane sub acuzaţia de genocid şi 
crime împotriva umanităţii. l-a acuzat pe lacheii americani, 
degeneraţi moral, care formează aşa-zisul guvern de la 
Bonn, de cosmetizarea trecutului nazist al Germaniei prin 
consumatorism şi de transformarea generaţiei de la 
Auschwitz într-o turmă de oi grase, prin mintea cărora nu 
trec alte gânduri decât să-şi cumpere frigidere noi, 
televizoare şi automobile Mercedes. Şi-a vărsat amarul 
împotriva şahului şi a poliţiei secrete a acestuia, sprijinită 
de CIA, împotriva Savak:!, apoi s-a năpustit asupra 
coloneilor greci sponsorizaţi de americani şi asupra statului 
Israel, marioneta americană. A enumerat războaiele de 
agresiune purtate de America, începând cu Hiroshima, 
Coreea, America Centrală, America de Sud, Africa şi 
Vietnam. Le-a transmis felicitări frăţeşti prietenilor noştri 
activişti de la Paris, Roma şi Madrid şi i-a salutat pe 
curajoşii studenţi de la Berkeley şi Washington DC, „care au 
deschis calea pe care acum mărşăluim cu toţii”. S-a repezit 


31 Ministerul Securităţii din Iran, în perioada dictaturii şahului Reza 
Pahlavi, instituţie considerata simbol al torturii şi al cenzurii. (n.tr.) 
103 


- PRIETENIE ABSOLUTĂ - 


biciuitor la un grup de politicieni de dreapta înfuriaţi, care 
ţipă la el, cerându-i să-şi ţină gura aceea mare şi să-şi vadă 
de studiu. 

— Să închidem gura? răcneşte el către ei. Voi, care aţi 
tăcut sub tirania nazistă, ne porunciţi să răbdăm sub tirania 
voastră? Suntem copii curaţi! Ne-am învăţat prea bine 
lecţia! De la voi, netrebnicilor! De la părinţii noştri, nazişti 
care şi-au ţinut gura! Noi doar atât vă promitem. Copiii 
generaţiei Auschwitz nu vor tăcea niciodată, NICIODATA! 

Pentru a spune toate acestea, este ridicat pe o tribună 
improvizată, ideea lui Mundy, care a încropit-o pe bancul de 
lucru din spatele cafenelei lui Faisal. Judith stă alături de 
Mundy, purtând o cască de pompier şi un batic petrecut şi 
legat pe sub bărbie. Jacheta ei cu imaginea preşedintelui 
Mao stă umflată, fiindcă are pe dedesubt puloverul de 
crichet al lui Mundy. Dar secretul cel mai bine păstrat este 
trupul ei fără pereche, pe care şi-l ţine ascuns sub toate 
boarfele acelea lălâi, iar aceasta este o taină pe care 
Mundy o împarte cu ea. Îl cunoaşte mai bine decât îşi ştie 
propriul corp, orice cută şi orice contur. Fiecare explozie de 
plăcere indignată pe care i-o stârneşte este un țipăt din 
inima lui. În politică, la fel ca în dragoste, ea nu se 
mulţumeşte niciodată decât dacă pătrund împreună pe 
tărâmul sălbatic al anarhiei. 

Brusc, nu se întâmplă absolut nimic. Sau nimic de care 
Mundy să-şi dea seama. E ca şi cum filmul şi sonorul au 
murit simultan, apoi au pornit la fel de brusc. Sasha încă 
perorează de pe cutia de săpun, însă figuranţii urlă. Şirurile 
de poliţişti înarmaţi se strâng în jurul protestatarilor, 
loviturile de bastoane în scuturi au devenit tunete 
asurzitoare, s-au aruncat deja primele grenade 
lacrimogene, care nu-i tulbură pe poliţişti, fiindcă ei, lucru 
înţelept, şi-au pus măştile de gaze pe faţă. În mijlocul ceţii 
fumurii şi a tunurilor cu apă, studenţii îşi caută scăparea cu 
fuga în toate direcţiile, răcnind şi gemând din cauza 
gazului. Mundy simte că urechile, nasul şi gâtlejul i se 
dizolvă de arşiţă, lacrimile îl orbesc, dar ştie că nu trebuie 

104 


- JOHN LE CARRÉ - 


să şi le şteargă. Jeturi de apă îl izbesc în faţă, vede 
bastoanele parcă zburând şi aude copitele cailor tropotind 
apăsat pe pietriş, dar şi scâncetele celor răniţi. In 
vălmăşagul de răcnete, trupuri care se zbat în jurul lui, doar 
un participant îşi dovedeşte clasa, iar acesta este Judith. 
Spre uimirea lui, ea a scos o bâtă de base-ball de sub haina 
cu Mao şi, neluând în seamă îndemnurile lui Sasha de a 
opune rezistenţă pasivă, izbeşte un poliţist cu atâta forţă 
într-o parte a căştii lui nou-nouţe, încât, în timp ce polițistul 
se prăbuşeşte zâmbind prosteşte în genunchi, casca 
alunecă în braţele lui Mundy precum un dar din cer. 

— Teddy, du gibst bitte Acht auf Sasha! îl sfătuieşte ea 
politicoasă pe Mundy, vorbind, în sfârşit, în delicioasa limbă 
a lui Thomas Mann, nu în engleza pasiunii. Apoi dispare sub 
un morman de uniforme maronii şi albastre, colcăitor ca un 
cuib de şerpi încolăciţi, iar el nu poate face absolut nimic 
pentru a ajunge la ea. Ultima imagine care-i rămâne 
întipărită în minte i-o arată fără casca de pompier şi 
însângerată la cap, însă îndemnul ei îi arde în urechi: 
„Teddy, te rog să ai grijă de Sasha!” şi îşi aduce aminte că 
şi Ilse l-a rugat acelaşi lucru, iar el şi-a poruncit la fel. 

Tunurile cu apă se apropie, dar cele două armate sunt 
atât de învălmăşit amestecate încât porcii se feresc să-şi 
ude propriii oameni, iar Sasha încă îşi răcneşte mesajul de 
pe tribuna improvizată. Porcii au ajuns în apropierea lui şi l- 
ar putea atinge cu bastoanele, iar un sergent foarte gras 
strigă: „Aduceţi-l la mine pe piticul acela otrăvit, cu faţă de 
căcat”, şi Mundy face brusc ceva ce nici măcar n-ar fi visat, 
iar dacă ar fi gândit asta, n-ar fi avut curajul să pună ideea 
în aplicare. Fiul maiorului Arthur Mundy, deţinător al nu- 
ştiu-cărei medalii pakistaneze de onoare, doborâtorul a 
douăzeci de inamici din şa, se năpusteşte împotriva 
atacatorilor. Supunându-se orbeşte poruncii pe care i-a 
adresat-o Judith Lege, precum şi propriilor impulsuri, l-a 
înşfăcat pe Sasha de pe tribună şi l-a aruncat pe umăr. Cu 
o mână îi ţine picioarele care se zbat şi cu cealaltă îşi 
croieşte drum prin gazele lacrimogene şi masa de trupuri 

105 


- PRIETENIE ABSOLUTĂ - 


sângerânde, fără să simtă bastoanele care cad ploaie 
asupra lui şi fără să audă nimic, în afară de ţipetele de 
protest şi nemulţumire ale lui Sasha - „Dă-mi drumul, 
tembelule, fugi, fugi de aici, o să te omoare porcii!” - până 
când parcă răsare soarele, iar Mundy se simte ca şi cum i s- 
ar fi ridicat piatra de moară de pe umeri, fiindcă până acum 
a îndeplinit ordinul lui Judith cât a putut de bine, iar Sasha 
i-a alunecat de pe umăr şi a şters-o traversând piaţa liberă 
şi aşa se face că Mundy este acela, nu Sasha, care stă în 
duba poliţiei cu mâinile încătuşate prinse de o bară 
deasupra capului, în vreme ce doi poliţişti îl bat cu rândul, 
parcă pentru a-l termina. Ted Mundy este eingebläut şi nu 
mai are nevoie de traducerea lui Sasha pentru a afla ce 
înseamnă asta. 


XX xk 


Ulterior, lui Mundy i-a fost aproape imposibil să-şi 
amintească tot ce a urmat. Intâi duba, apoi secţia de 
poliţie. Apoi celula care duhnea a ceea ce trebuie să 
domine acolo: excremente, lacrimi, vomă şi, ocazional, 
sânge cald. O vreme a împărţit celula cu un polonez chel, 
care se proclamă ucigaş multiplu, îşi dădea mai mereu 
ochii peste cap şi chicotea. În camera de interogatorii nu 
era niciun polonez. Doar domeniul personal al lui Mundy şi 
al aceloraşi doi poliţişti care îi administraseră prima bătaie 
în dubă, iar acum îi mai serveau una, având falsa impresie 
că el era Peter the Great care îşi dăduse jos barba, 
prefăcându-se a fi supus britanic. El avea o legitimaţie 
studenţească în perfectă ordine, la care ei ar fi putut să se 
uite, chiar dacă adresa era greşită, fără a mai vorbi de 
paşaportul britanic, numai că, din nefericire, le lăsase în 
pod, de teamă să nu le piardă în încăierare. S-a oferit să 
meargă pentru a le aduce, însă evident că nu le putea 
spune inchizitorilor săi unde să le găsească şi singuri, 
fiindcă, procedând astfel, i-ar fi îndrumat drept la Sasha şi 
la locuinţa ilegală. Indărătnicia lui asupra acestui aspect 

106 


- JOHN LE CARRE - 


stârnea noi izbucniri de furie ale poliţiştilor. Nici n-au mai 
vrut să-l asculte şi l-au bătut de dragul artei, lovindu-l în 
vintre, rinichi, tălpi, din nou în vintre, dar, din motive de 
aparenţă, i-au lăsat faţa relativ întreagă, deşi, în ultimă 
instanţă, nu chiar atât de intactă cum şi-ar fi dorit. Periodic, 
Mundy leşina. Tot periodic, îl cărau înapoi în celulă, ca să se 
mai odihnească şi ei. Numărul acestor proceduri a rămas o 
necunoscută pentru el, la fel ca şi sfârşitul tuturor bătăilor 
şi călătoria până la Spitalul Militar Britanic. Avea impresia 
unor lumini albăstrui care-i palpitau în minte, în loc să 
clipească pe stradă, unde le era locul, apoi cearşafuri 
curate, care miroseau a dezinfectant. Plus impresia unui 
salon de spital sclipitor unde era şefă o asistentă cu un 
ceas cronometru placat cu argint fixat la pieptul halatului 
alb. 

— Mundy? Mundy? Nu e cumva rudă cu un căcăţel pe 
nume maior Arthur Mundy, nu-i aşa, din fosta armată 
indiană? Nu se poate, se miră medicul şef bănuitor, 
măsurându-l, bandajat cum e, din cap până în picioare. 

— Regret, domnule, nu. 

— Lasă regretele, băiete. Să te socoteşti fericit, asta e tot 
ce pot spune. Câte degete ţin ridicate? Ai văzut bine. 
Bravo. 


XX xk 


Zace în cabina vasului, dar lipsit de confortul ţigărilor 
birmaneze ale maiorului. Stă ghemuit alături de Rani pe 
marginea iazului, dar nu se poate ridica. Îşi ţine capul într- 
un lighean şi se agaţă de robinetele din spălătorul şcolii, în 
vreme ce monitorii îl bat cu rândul pentru lipsa lui de 
umilinţă creştină. Nu se încadrează nicăieri, e un ciumat. 
Chiar şi numai la vederea lui s-ar putea să se infecteze 
cineva. Nu trebuie atins, iar pentru a dovedi acest lucru, de 
cealaltă parte a uşii se află un bilet scris cu litere îngroşate: 


107 


- PRIETENIE ABSOLUTĂ - 


ACCES PERMIS NUMAI PERSONALULUI MILITAR 
AUTORIZAT 


Sau, după cum ar spune Judith, scutiţi-ne. Pentru a întări 
cele scrise pe uşă, în faţa ei stă un sergent din poliţia 
militară, cu chipiu roşu, care veghează asupra stării lui. 
Sergentul îşi face clare sentimentele cu prima ocazie când 
Mundy s-a înzdrăvenit suficient pentru se târî pe coridor ca 
să meargă la baie. 

— Dacă ai nimeri la noi, te-am învăţa să te porţi, fiule, îl 
asigură el. Ai fi mort şi recunoscător pe deasupra. 

Îl vizitează apoi un funcţionar britanic. E domnul Amory, 
care îi întinde o carte de vizită, pentru a se convinge: 
domnul Nicholas Amory,  viceconsul, înalta Comisie 
Britanică, Berlin. Are doar câţiva ani mai mult decât Mundy 
şi, cu toate că e un burghez britanic fără leac, aparţinând 
claselor oprimante, se arată uimitor de amabil. Poartă un 
costum elegant din tweed, dar are părul mare, ceea ce îl 
mai linişteşte pe Mundy. Pantofii din piele de căprioară sunt 
din cale afară de respingători. De umăr i se leagănă 
gentuţa maiorului. 

— Cine ţi-a trimis strugurii ăştia, Edward? vrea el să ştie, 
pipăindu-i şi în acelaşi timp surâzând. 

— Poliţia din Berlin. 

— Chiar aşa, Doamne? lar crizantemele? 

— Poliţia din Berlin. 

— Mda, mi se pare foarte elegant din partea lor, având în 
vedere încordarea prin care au trecut sărmanii în ultima 
vreme, nu crezi? 

Apoi aşază gentuţa la picioarele patului. 

— Aici ne aflăm în linia întâi, înţelegi? Nimeni nu poate fi 
acuzat că-şi mai pierde cumpătul din când în când. Mai ales 
când sunt provocaţi de o adunătură de studenţi cu burse de 
stat, care nu-şi deosebesc fundurile radicale de coate - la 
fel ca tine, presupun. 

Şi-a tras un scaun şi-i examinează de aproape faţa. 

— Edward, cine-i drăgălaşul tău prieten? 

108 


- JOHN LE CARRÉ - 


— Care dintre ei? 

— Amărâtul acela mititel care s-a năpustit ca o furtună în 
biroul nostru ca un SS-ist pursânge, îi răspunde el şi se 
serveşte cu un strugure. A sărit peste rând, ţi-a trântit 
paşaportul pe birou şi s-a răstit la funcţionarul nostru 
german să asigure eliberarea ta imediată de la poliţia vest- 
berlineză, altfel... Apoi a ieşit la fel cum intrase, aşa că 
nimeni n-a apucat să-i ia numele şi adresa. Bietul 
funcţionar s-a speriat de moarte. Avea un accent saxon, a 
zis el. Perceptibil, dar nu caraghios. Doar un saxon s-ar 
purta atât de brutal. Ai mulţi amici ca el, Edward? Est- 
germani furioşi care nu-şi spun numele? 

— Nu. 

— De cât timp eşti la Berlin? 

— Nouă luni. 

— Şi unde ai locuit? 

— Mi s-a terminat bursa. 

— Dar unde-ai locuit? 

— La Charlottemburg. 

— Cineva mi-a spus că la Kreuzberg. 

Tăcere. 

— Ar fi trebuit să vii să te înscrii. Ne pricepem de minune 
să le rezolvăm necazurile studenţilor britanici. 

— N-am avut necazuri. 

— Mda, dar acum ai. Ai candidat la şcoli publice, nu? 

— De câteva ori. 

— Avem relaţii foarte bune aici. Acum e prea târziu. 
Păcat. Cum îl cheamă, de curiozitate? 

— Pe cine? 

— Pe cavalerul tău saxon care mătură pământul cu 
fundul şi şchioapătă. Faţa lui urâtă i s-a părut cunoscută 
funcţionarului nostru. Crede că i-a văzut mutra într-un ziar. 

— Nu ştiu. 

Amory pare amuzat de răspuns, dar n-o arată. Îşi 
examinează dizgraţioşii pantofi din piele de căprioară. 

— Ei, lasă. Edward, întrebarea este ce facem cu tine. 


109 


- PRIETENIE ABSOLUTĂ - 


Mundy nu oferă nicio sugestie. Se întreabă dacă Amory e 
vreunul dintre monitorii care l-au smotocit în spălător. 

— Ai putea face un scandal monstru, cred. Chemi şi şase 
avocaţi, îţi putem da o listă cu ei. Poliţia va pregăti 
acuzaţiile proprii, desigur. Tulburarea liniştii publice, de 
pildă. Încălcarea statutului de vizitator străin. Prezentarea 
unei adrese false. Am face tot ce se poate pentru tine, 
bineînţeles. Te-am hrăni doar cu pâine albă printre gratii. Ai 
auzit ceva? 

Mundy n-a scos nicio vorbă, iar Amory îl poate pocni cât 
pofteşte. 

— În ceea ce îi priveşte pe poliţişti, reprezinţi un caz de 
identificare eronată. Dacă ai fi fost persoana potrivită, ar fi 
primit felicitări în faţa frontului. Ei susţin că un polonez 
nebun, ucigaş în serie, ţi-a făcut toate astea. E posibil? 

— Nu. 

— Cu toate astea, ei sunt pregătiţi să încheie un târg, 
dacă şi noi suntem de acord. Wu te pun sub acuzare, iar tu 
nu depui reclamaţie pentru micile necazuri pe care le-ai 
avut sau nu în perioada petrecută la zdup. lar noi ne 
salvăm obrazul subţire de gentlemeni britanici în această 
perioadă delicată de criză internaţională şi te scoatem 
ilegal din Berlin, deghizat ca sclav nubian. S-a făcut? 

Asistenta din tura de noapte e la fel de grasă ca Ayah, 
dar nu-i spune poveşti despre profetul Mohamed. 


XX xk 


Soseşte ca doctor, aşa cum procedează eroii deştepţi în 
filme: la crăpatul zorilor, în timp ce omul sergentului moţăie 
pe scaunul de veghe, iar Mundy zace pe spate şi transmite 
mesaje către Judith. Haina medicală are trei trese pe 
fiecare umăr şi e de câteva ori măsura lui. Stetoscopul se 
bălăngăne neinspirat la gât, iar o pereche de pantofi 
chirurgicali, enormi, îi acoperă pantofii scâlciaţi. Pesemne 
că tot Berlinul îl caută pe piticul acela înveninat şi hidos, 
dar asta nu-l împiedică absolut deloc, căci e plin de idei. S-a 

110 


- JOHN LE CARRÉ - 


strecurat ori le-a dus cu vorba pe santinelele de la poartă 
şi, odată ajuns în spital, s-a dus glonţ la camera doctorilor 
militari şi a forţat un dulăpior. În jurul ochilor are o paloare 
gălbuie şi bolnăvicioasă. Smocul de păr căzut pe frunte îl 
arată prea tânăr, iar strâmbăturii de revoluţionar i-a luat 
locul o profundă nesiguranţă. În rest, e mai scund şi mai 
mototolit ca niciodată. 

— Teddy, n-am cuvinte. Ce-ai făcut pentru mine - 
salvându-mi viaţa, nici mai mult, nici mai puţin - a fost 
gestul unui prieten pe care nu-l merit. Cum să te 
răsplătesc? Nimeni n-a făcut un asemenea sacrificiu pentru 
mine. Eşti englez, iar pentru tine întreaga viaţă reprezintă 
un accident. Însă eu sunt german, şi pentru mine, dacă 
viaţa nu are logică, rămâne fără sens. 

Ochii căprui i-au fost brusc scăldaţi în lacrimi. Glasul 
supradimensionat a devenit discret, venind din piept. 
Vorbele par să fi fost pregătite cu multă grijă. 

— Ce face Judith? întreabă Mundy. 

— Judith? Judith Lege? Parcă îi vine greu să-şi amintească 
numele. Judith, a, bine, e în mare formă, mulţumesc, 
Teddy. Afectată, ca noi toţi, de altfel, dar, lucru de aşteptat 
din partea ei, nu a cedat. S-a ales cuo mică rană la cap şia 
inspirat prea mult gaz. E eingebl/ăut la fel ca tine, dar s-a 
înzdrăvenit. Şi vrea să-ţi aduci aminte de ea - ca şi cum 
asta ar rezolva problema - cu multă căldură, Teddy. Te 
admiră pentru ce-ai făcut. 

— Unde e acum? 

— La noi în clădire. A purtat un mic bandaj vreme de 
câteva zile. Apoi nimic. 

Acel nimic, apoi tăcerea ce urmează îl îndeamnă pe 
Mundy să arboreze un surâs lipsit de veselie. Fata care n- 
are nimic pe ea, pronunţă el prosteşte în engleză, citind un 
vers dintr-o poezioară pe care maiorul ţinea să o recite 
când era afumat binişor. 

— Ştie că mă expulzează, nu? întreabă el. 

— Judith? Sigur. O acţiune total anticonstituţională. 
Avocatul din ea este scandalizat. Primul ei impuls a fost să 

111 


- PRIETENIE ABSOLUTĂ - 


se adreseze unui tribunal. A trebuit să-mi folosesc toată 
forţa de persuasiune ca să o conving că statutul tău legal 
nu e chiar atât de puternic precum şi-ar dori ea. 

— Dar ai reuşit. 

— Doar cu mare greutate. Ca multe alte femei, Judith nu 
acceptă uşor argumentele logice. Trebuie totuşi să te 
mândreşti cu ea. Mulțumită ţie, acum e pe deplin liberă. 

După aceea, ca un bun prieten, Sasha stă pe marginea 
patului, ţinându-l de încheietură, fiindcă mâna lui Mundy e 
prea sfărâmată, dar reuşeşte cumva să evite a-l privi drept 
în ochi. Mundy rămâne întins privindu-l fix, Sasha stă cu 
ochii pierduţi către perete până când, din politeţe, Mundy 
se preface în cele din urmă că a adormit. Sasha pleacă, iar 
uşa pare să se închidă de două ori: o dată pentru Sasha şi o 
dată pentru Judith cea eliberată pe deplin. 


112 


- JOHN LE CARRE - 


CAPITOLUL CINCI 


Anii anoşti, anii frustranţi, anii de rătăcire fără ţintă sunt 
pe punctul de a frâna mersul înainte al lui Ted Mundy, etern 
ucenic în ale vieţii. Mai târziu, îi socoteşte drept Sfertul 
Pustiu, deşi, ca număr, nu ajung nici la un deceniu. 

Fără a păţi asta pentru prima oară în scurta lui existenţă, 
este gonit din oraş de cum apar primele raze ale soarelui. 
Nu are un tată căzut în dizgrație, căruia să-i poarte de grijă, 
iar drumul e lipsit de asperităţi. Şi nu găseşte o Rani 
ghemuită la poarta garnizoanei, de parcă ar fi mutilată, şi, 
deşi o caută pretutindeni, nu dă de Judith. Anticul camion 
militar din Murree a fost înlocuit de un Jeep nou şi sclipitor, 
şoferul poartă jambiere albe şi ultimul sfat prietenesc i-l 
oferă un sergent de poliţie militară, nu un războinic punjabi: 

— Întoarce-te când doreşti, fiule. Ne vom aminti de tine 
şi te vom aştepta. 

Sergentul nu trebuie să-şi facă griji. După ce a studiat 
tavanul rezervei de spital vreme de trei săptămâni, Mundy 
nu are în plan o revenire, dar nici vreo destinaţie anume. 
Să se întoarcă la Oxford? Drept ce? Sub ce mască? 
Perspectiva de a relua cursurile alături de o mulţime de 
copii supereducaţi, care nu au văzut niciodată cum se trage 
cu puşca într-un ideal, îl îngreţoşează. De cum aterizează la 
Heathrow, porneşte impulsiv spre Weybridge, unde 
avocatul ameţit de băutură care a participat la înhumarea 
tatălui său îl primeşte într-o casă imitând stilul Tudor??, 
numită The Pines. Plouă, dar când n-a plouat acolo? 

— Am sperat că vei avea decenţa de a răspunde la 
scrisorile mele, se tânguie avocatul. 

— Am făcut-o, spune Mundy şi-l ajută să găsească 
documentul lipsă printr-un maldăr de dosare mâncate de 
vreme. 


32 Tudor, dinastie engleză, originară din Ţara Galilor, care între anii 
1485 şi 1603 i-a dat Angliei cinci suverani: Henry al VII-lea, Henry al 
VIII-lea, Eduard al VI-lea, Maria | şi Elisabeta |. (n. red.) 

113 


- PRIETENIE ABSOLUTĂ - 


— Mda, să vedem situaţia. La urma urmei, a rămas ceva 
la puşculiţă. Regretatul tău tată a semnat un ordin de plată 
privind fondul de economii, bietul neştiutor. Dacă ştia, ar fi 
trebuit să-l închidă cu ani în urmă. Te supără dacă-mi iau 
primele cinci sute de lire drept onorariu? 

Avocații sunt nişte netrebnici, ţine să-şi reamintească 
Mundy, când trânteşte poarta grădinii în urma lui. Merge cu 
paşi mari şi dă de silueta iluminată feeric a Lebedei de Aur. 
Ultimii cheflii ai serii dispar în ploaie. Mundy se imaginează 
printre ei, alături de tatăl său. 

— Ne-am adunat câţiva în seara asta, băiete, remarcă 
maiorul, ţinându-l de braţ ca un om care se îneacă. 
Conversaţie la nivel înalt. Nu găseşti aşa ceva la popotă. 
Acolo, doar de militărie. 

— A fost foarte interesant, domnule. 

— Dacă vrei să simţi inima Angliei, pe ei trebuie să-i 
asculţi. Eu nu spun multe, dar ştiu să ascult. In special pe 
Percy. O comoară de cunoştinţe. Nu înţeleg ce n-a mers în 
viaţa lui. 

Casa de la numărul doi, The Vale, a fost rasă până la 
temelie. Tot ce-a rămas, din câte poate distinge Mundy în 
lumina lămpii stradale, este un anunţ al unui constructor 
care oferă case familiale cu trei dormitoare şi ipotecă de 
nouăzeci la sută. Ajuns la gară, constată că ultimul tren 
spre oriunde a plecat deja. Un bătrân cu un lup alsacian îi 
oferă un pat şi micul dejun contra cinci lire, plata în avans. 
Spre prânz, Mundy redevine băiatul de altădată, călătorind 
spre vest cu trenul care îl duce la şcoală şi căutând din ochi 
amici care se piaptănă în public. 

Abația cu stindardul Sfântului Gheorghe se înalţă 
sumbru, ca o criptă, deasupra oraşului deprimant. La 
poalele ei se află The Close, iar sus pe deal, vechea şcoală. 
Dar Mundy nu suie dealul. Acolo n-a existat nicicând loc 
pentru refugiaţi nevoiaşi din Germania lui Hitler, care să 
predea violoncel sau limba lui Goethe. Lor li se asigură un 
trai mai confortabil deasupra unei cizmării din cărămidă 
roşie aflate în piaţetă. Uşa laterală dă într-o alee. Acelaşi 

114 


- JOHN LE CARRÉ - 


anunţ decolorat, cu scrisul pedant al lui Mandelbaum, stă 
fixat de uşă cu piuneze ruginite. Pentru ore în afara 
programului, apăsaţi butonul JOS. Pentru Mallory, apăsați 
numai butonul SUS şi apoi AŞTEPTAŢI, vă rog. Mundy sună 
numai pe butonul SUS şi e încântat să aştepte. Aude paşi şi 
dă să zâmbească, după care îşi dă seama că nu sunt 
sunetele pe care le doreşte. Sună grăbit şi precipitat şi cea 
care se apropie de uşă strigă în urmă, în timp ce coboară 
treptele: Stai, Billy, mami vine imediat! 

Uşa se deschide câţiva centimetri şi rămâne aşa. 
Aceleiaşi voci îi scapă un Drace. Uşa se închide cu zgomot, 
apoi se aude zornăitul lanţului care este scos. Uşa se 
deschide larg. 

— Da?! 

Mamele tinere n-au niciodată timp. Aceasta are chipul 
rozaliu, agitat şi părul lung, pe care trebuie să şi-l 
îndepărteze cu o mână - doar astfel o vede. 

— Speram să-l găsesc pe domnul Mallory, spune Mundy. 
Arată cu degetul spre anunţ. E profesor la şcoală. Ultimul 
etaj. 

— Nu e cel care a murit? întreabă la atelier. Cei de acolo 
ştiu mai bine. Vin imediat, Billy! 

Trebuie să găsească o bancă. Un loc unde se plătesc 
cecuri de la avocaţii din Weybridge pentru tineri porniţi în 
căutarea lui Godot? . 


XX xk 


Zburând iarăşi, Mundy oscilează între vis şi realitate. 
Roma, Atena, Cairo, Bahrain şi Karachi îl primesc fără o 
vorbă şi îl împing mai departe. După ce aterizează în 
Lahore, refuză numeroasele oferte pline de imaginaţie ale 
aeroportului privind cazarea peste noapte şi se lasă pe 
mâna unui şofer pe nume Mahmoud, care vorbeşte engleză 
şi punjabi. Mahmoud are o mustață milităroasă şi o maşină 


33 Aluzie la piesa Așteptându-l pe Godot (1953) de Samuel Beckett, 
sugerând ideea de aşteptare zadarnică a izbăvirii. (n.tr.) 
115 


- PRIETENIE ABSOLUTĂ - 


marca Wolseley din 1949, cu bordul din mahon şi cu 
garoafe din pânză cerată într-un vas fixat de lunetă. lar 
Mahmoud ştie drumul către /ocu/ foarte precis, sahib, fără 
minciuni, exact poziția în care o cameristă irlandeză de 
confesiune romano-catolică şi fiica ei moartă au fost 
înhumate cu pioşenie, să-şi afle odihna. Mahmoud ştie asta, 
fiindcă, printr-o coincidenţă, e prieten de o viaţă şi văr 
primar cu un bătrân copist creştin, care poartă turban alb şi 
susţine că-l cheamă Paul, după numele sfântului, şi posedă 
un registru legat în piele şi care, dacă e încurajat de o mică 
donaţie, poate arăta locul în care sunt înmormântați cei 
mai de vază sahibi şi memsahibF*. 

Cimitirul e un oval împrejmuit de terase care coboară, 
aflat în apropierea unei uzine de gaz lăsate în paragină. Stă 
presărat de îngeri decapitaţi, fragmente de maşini vechi şi 
cruci din beton fărâmate, ale căror intestine se cască spre 
cer. Mormântul se găseşte la poalele unui copac ale cărui 
ramuri largi aruncă o umbră atât de întunecată sub soarele 
orbitor încât, în starea lui de semiameţeală, Mundy îşi 
închipuie că este deschis. Piatra de mormânt e moale ca de 
cretă, inscripţia gravată, atât de ştearsă încât trebuie să 
ghicească cuvintele urmărind conturul literelor cu buricul 
degetelor. În memoria lui Nellie O'Connor din Comitatul 
Kerry, Irlanda, şi a nou-născutei Rose. Regretată de soțul 
Arthur şi de fiul Edward. Odihnească-se în pace! 

„Eu sunt Edward.” 

Şi-a făcut apariţia şi o liotă de copii, care au luat flori de 
pe alte morminte. Neluând în seamă protestele lui 
Mahmoud, Mundy îi dă fiecăruia dintre ei bani direct în 
palmă. Panta dealului roieşte de copii care cerşesc, iar 
englezul deşirat tânjeşte să fie unul dintre ei. 


XX xk 


34 Sahibi şi memsahibi (în hindi), „domni” şi „doamne”. (n.tr.) 
116 


- JOHN LE CARRE - 


Ghemuit pe bancheta din dreapta şoferului, cu genunchii 
izbindu-i-se de bordul din mahon al anticului Wolseley, Fiul 
Revenit se contemplă pătrunzând în aburul prăfos prin care 
trebuie să treci întotdeauna în India, dacă vrei să ajungi 
undeva. lar când ajungi, te aşteaptă ceața. Pe pantele 
dealurilor recunoaşte distileriile din piatră, acum părăsite, 
construite cândva de Raj” pentru a ajuta curry-ul gătit de 
maior să se ducă pe gâtlej. „E drumul pe care am coborât 
când ne-au trimis înapoi în Anglia”, are el impresia. „Uite şi 
carele trase de bivoli la care a claxonat şoferul. lar aceştia 
sunt copiii care se holbau la noi, dar eu nu am privit 
îndărăt.” 

Curbele au căpătat o anumită ritmicitate. Precum un cal 
docil de şaretă, Wolseley-ul reacţionează prompt. În faţa lor 
se înalţă munţii cenuşii, cu piscurile retezate de aburul 
prăfos. Spre stânga se află dealurile Hindu Kush, dominate 
de vârful Nanga Parbat. 

— Exact oraşul tău, sahib! exclamă Mahmoud. 

Şi iată-i ajunşi - o imagine fugară a caselor cenușii, 
cocoţate pe o culme, dispărând din nou la următoarea 
curbă. Acum relicvele britanicilor de mult plecaţi capătă o 
alură militară: un post de santinelă prăbuşit, o baracă pe 
ducă, un teren de paradă năpădit de vegetaţie. Încă un 
efort al automobilului, alte câteva curbe. Au pătruns în 
oraş. Din ghid de tur şi şofer, Mahmoud se autoproclamă 
agent imobiliar, care ştie să discute cu oricine are o 
proprietate bună în Murree şi preţul de pornire la care s-ar 
putea încheia tranzacţia. 

— Această stradă principală, sahib, e în prezent una 
dintre cele mai la modă din întregul Pakistan: uite ce 
restaurante elegante, ce chioşcuri cu mâncare şi ce 
magazine de îmbrăcăminte. Pe străzile acestea lăturalnice 
şi izolate poţi observa vilele de vacanţă ale celor mai bogaţi 
şi de vază cetăţeni ai Islamabadului. Te rog să contempli 
priveliştile cele mai minunate, sahib! Admiră platourile 


35 Conducătorul englez al Indiei între anii 1858-1947. (n.tr.) 
117 


- PRIETENIE ABSOLUTĂ - 


îndepărtate ale Kashmirului! Cât priveşte clima, e foarte 
agreabilă. lar pădurile de pini sunt pline de animale în tot 
cursul anului! Trage pe nări dulcele miros al aerului de 
Himalaya! Oo, ce încântare! 

— Te rog să continui la deal, spune Fiul Revenit. Da, pe 
acolo. Dincolo de baza aeriană pakistaneză şi mergi înainte. 
Mulţumesc, Mahmoud. 

Pistele aeroportului Forţelor Aeriene sunt din beton, în 
loc de iarbă. Cazărmii ofiţerilor i s-a adăugat un etaj. 
Fetitele acelea în albastru secătuiesc bugetul de fiecare 
dată, îl aude Mundy pe maior spumegând. Acum drumul a 
devenit denivelat şi cotropit de ierburi. Sărăcia prăfuită 
înlocuieşte afluenţa oraşului. După câteva mile, ajung la o 
pantă maronie, presărată de instalaţii militare abandonate 
şi sate sărăcăcioase. 

— Opreşte aici, Mahmoud! Mulţumesc. Da, e bine aici. 

Capre, câini de pripas şi eternii sărăntoci par să alunece 
de-a curmezişul terenului de paradă plin de buruieni. 
Porțiunea de pământ sterp din apropierea moscheii, unde 
marii jucători de crichet de mâine îşi perfecţionau loviturile, 
a devenit un cămin pentru muribunzi. Aceeaşi mână care a 
ras casa de la numărul doi, The Vale, a transformat şi 
conacul maiorului într-o tigvă pe jumătate uscată, 
smulgând acoperişul din tablă zincată, uşile şi balconul, dar 
lăsând orbitele goale ale ferestrelor să contemple 
distrugerea. 

— Intreabă tu, Mahmoud! Eu am uitat să vorbesc 
punjabi. 

— Ayah? Pe toate femeile le cheamă aşa, sahib! Cum îi 
spune? 

— Nu avea alt nume. Era foarte grasă. 

Mundy vrea să adauge că avea un fund enorm şi că 
stătea pe un taburet minuscul de pe coridorul din faţa 
camerei lui, dar n-ar vrea să provoace râsul copiilor. 

— A muncit la un maior englez care a locuit aici, 
precizează el. Maiorul a plecat pe neaşteptate. Bea prea 
mult whisky. li plăcea să stea sub arborele neem de acolo 

118 


- JOHN LE CARRE - 


şi fuma nişte ţigări de foi ce se numeau „birmaneze”. Şi-a 
jelit soţia, şi-a iubit fiul şi regreta Separaţia. 

Oare Mahmoud traduce toate astea? Pesemne că nu. Are 
şi el sensibilităţile lui. II descoperă pe cel mai bătrân bărbat 
de pe uliţă. 

— A, mi-aduc aminte de Ayah foarte bine, sahib! Era de 
neam madras, dacă nu mă înşel. Toţi membrii familiei ei au 
pierit ca nişte câini, doar ea a scăpat. Da, domnule, aa, 
asta e, cum zicem noi. După plecarea englezului, nimeni n- 
a mai vrut-o. Întâi a cerşit, apoi a murit. Spre sfârșit 
ajunsese atât de slabă... sahib n-ar mai fi recunoscut-o 
drept doamna grasă pe care o ştia. Rani? 

Face o pauză, gândindu-se la recompensa pentru efortul 
făcut. 

— De care Rani e vorba, sahib? 

— Aceea al cărei tată avea o fermă de mirodenii, 
răspunde Mundy, printr-o iluminare interioară care îl 
uimeşte, apoi îşi aminteşte cum obişnuia Rani să-i aducă în 
dar mirodenii în frunze împăturite. 

Brusc, cel mai bătrân om de pe uliţă şi-o aminteşte pe 
Rani întocmai: 

— Domnişoara Rani s-a căsătorit foarte bine, te asigur, 
sahib. Trebuie să te bucuri auzind ce noroc a avut, 
mulțumesc, domnule. Când avea doar paisprezece ani, 
tatăl ei a dat-o unui patron de fabrică bogat, care locuia în 
Lahore, ceea ce noi, de aici, zicem că e o partidă bună. 
Până în prezent, au fost binecuvântați cu trei fii frumoşi şi o 
fiică, ceea ce nu e rău deloc, mulțumesc, domnule. Sunteţi 
extrem de generos, ca toți englezii. 

Se întorc spre Wolseley, dar bătrânul rămâne alături de 
ei, strângându-l pe Mundy de braţ şi privindu-l în ochi cu o 
bunăvoință nepământească. 

— Acum vă rog să plecaţi acasă, domnule, îl sfătuieşte 
bătrânul, cu o bună dispoziţie de neînchipuit. Nu ne aduceti 
comerțul dumneavoastră, vă implorăm. Nu ne mai trimiteţi 
soldați, că avem destui, slavă cerului! Voi, britanicii, ați luat 


119 


- PRIETENIE ABSOLUTĂ - 


de-aici tot ce v-a trebuit. Aveţi destule. A sosit vremea să 
ne mai dați pace, aşa zic eu! 

— Aşteaptă aici, îi spune Mundy lui Mahmoud. Ai grijă de 
maşină! 

Calcă uşor în josul potecii de pădure, socotind că e 
desculţ. „Peste o clipă, Ayah o să mă cheme, spunându-mi 
că nu trebuie să mă îndepărtez prea mult.” Cele două 
trunchiuri de copac au rămas la fel de uriaşe. Poteca 
sinuoasă ce trece printre ele duce către marginea pârâului. 
lazul făcut din pietre încă sclipeşte de sidef. Dar ceea ce 
vede în oglinda apei e doar propriul chip. 


XX xk 


Prea scumpa mea Judith, scrie Mundy în aceeaşi seară 
într-o engleză severă şi şcolărească, din camera hotelului 
aflat în zona săracă a oraşului Lahore. /mi eşti datoare cu 
cel puțin un semn despre tine. Simt nevoia de a şti că 
timpul petrecut împreună a insemnat pentru tine la fel de 
mult ca pentru mine. Trebuie să cred în tine. Una e să-ți 
continui căutarea în viață. Alta e să nu simţi pământul ferm 
sub picioare. Cred că te-ai îndrăgosti de locul acesta. E 
populat de ceea ce tu ai denumi adevăratul proletariat. Ştiu 
despre Sasha, şi nu m-a afectat. Te iubesc, Ted. 

„Ceea ce nu spune deloc ceea ce simt, socoteşte el, dar 
ce mă mai reprezintă?” Cutia poştală din holul hotelului 
poartă încă însemnele reginei Victoria. Să sperăm că 
Maiestatea sa ştie cum să găsească locuinţa ilegală din 
Kreuzberg. 


XX xk 


A ajuns din nou în Anglia. Mai devreme sau mai târziu, 
tot trebuie să te dai bătut. Probabil i-a expirat viza. Poate s- 
a săturat de propria tovărăşie nepotrivită. Profitând de 
tradiţia sfinţită de timp, fostul monitor al clasei şi erou al 
jocului de crichet semnează un contract cu o şcoală 

120 


- JOHN LE CARRE - 


primară care primeşte învăţători necalificaţi cu un salariu 
redus. Îmbrăţişând profesiunea cu vechea devoțiune, se 
azvârle cu zelul obişnuit în misterele germanice ale 
structurilor verb-virgulă-verb, gen şi plural. In orele care-i 
rămân după corectarea temelor de casă, concepe producţia 
şcolară a piesei Aventurile lui Ambrose Applejohn şi face 
dragoste pe ascuns cu o înlocuitoare a lui Judith care, din 
întâmplare, este soţia profesorului de ştiinţe, în adăpostul 
arbitrului de crichet, între primele unsprezece porţi. În 
timpul vacanţelor şcolare se îndeamnă să creadă că a 
devenit al doilea Evelyn Waugh, părere neîmpărtăşită de 
editori. Între timp, trimite scrisori tot mai disperate pe 
adresa clădirii ilegale din Berlin, în unele propune căsătoria, 
în altele susţine că este neconsolat, dar toate suferă în mod 
misterios de tonul prozaic al misivei din Lahore. Ştiind doar 
că numele ei de familie este Kaiser şi că provine din 
Hamburg, parcurge cărţile de telefon de la biblioteca 
locală, asediază serviciile de informaţii din străinătate şi 
tulbură liniştea Kaiser-ilor din nordul Germaniei, doar-doar 
o va găsi pe Judith. Eforturile nu-l pun pe drumul cel bun 
pentru a o găsi pe fosta sa elevă de limbă engleză. 

Faţă de Sasha adoptă o atitudine rezervată. Există prea 
multe frânturi din fostul coleg de cameră pe care, privind în 
perspectivă inversă, îi vine greu să le guste cu plăcere. 
Detestă vraja pe care Sasha a exercitat-o asupra lui câtă 
vreme au stat faţă în faţă. Regretă respectul nemeritat 
pentru abstracţiunile filosofice deşucheate ale lui Sasha. Il 
irită ideea, deşi nu recunoaşte nicidecum, că Sasha a fost 
primul amant al lui Ilse, iar după el, al lui Judith. O să-i scriu 
într-o bună zi. Până una-alta, o să-mi scriu romanul. 

Prin urmare, e cu atât mai dezorientat, cu cât, la trei ani 
după ce a fost alungat din Berlin, primeşte un maldăr de 
scrisori care au ajuns, în sfârşit, la el, după ce trecuseră pe 
la colegiul din Oxford, de unde fuseseră trimise băncii, 
unde zăcuseră luni bune în ghereta portarului. 


x k k 
121 


- PRIETENIE ABSOLUTĂ - 


Sunt cel puţin douăsprezece. Unele sunt lungi de 
douăzeci de pagini bătute la un rând pe maşina portabilă 
Olivetti a lui Sasha, cu adăugiri şi post-scriptum-uri în grafia 
lui tăioasă, tipic germanică. Primul gând, deloc onorant, al 
lui Mundy este să le încredinţeze pe toate coşului de gunoi. 
Apoi îi trece prin minte să le ascundă într-un loc în care să 
nu le mai găsească: în spatele scrinului sau între grinzile 
adăpostului arbitrului de crichet. Însă după zile întregi de 
mutare din loc în loc, îşi toarnă un pahar cu tărie şi, 
aşezând scrisorile în ordine cronologică, se străduieşte să 
treacă prin toate. 

La început e mişcat, apoi se ruşinează. 

Toate obsesiile lui legate de plăceri dispar. 

Are în faţă un strigăt de durere adevărată transmis de un 
prieten fragil, care nu a părăsit câmpul de luptă. 

Uitate sunt tonul repezit, declaraţiile dogmatice de la 
înălţimea tronului. În locul lor s-a instalat un apel disperat 
după o licărire de speranţă într-o lume care s-a prăbuşit în 
jurul lui. 

Nu cere nimic ce ţine de latura materială a vieţii. Nevoile 
lui zilnice sunt puţine şi uşor de satisfăcut. Îşi poate găti 
singur - Mundy se cutremură - dar femeile nu-i lipsesc - 
oare s-a întâmplat asta vreodată? Câteva reviste îi 
datorează bani; una sau alta vor plăti până să se scufunde 
de tot. Faisal, patronul cafenelei, face arak ilegal care 
poate orbi şi un cal. Nu, tragedia vieţii lui Sasha e de o 
natură mai măreaţă, mai nobilă. Este aceea că stânga 
radicală din Germania de Vest şi-a epuizat forţele, iar Sasha 
s-a transformat într-un profet fără ţară. 


Rezistenţa pasivă a devenit lipsa rezistenţei, 
nesupunerea socială a devenit violenţă armată. Grupurile 
maoiste se bat între ele spre amuzamentul CIA, extremiştii 
le-au luat cu forţa locul radicalilor, iar cei care nu 
rezonează cu reacţionarii din Bonn sunt surghiuniţi din 
ceea ce se numeşte societate. Probabil nu ştiai că în 


122 


- JOHN LE CARRE - 


prezent avem o lege care îi exclude din viaţa publică pe 
toţi cei care nu jură credinţă principiilor de bază ale 
democrației liberale? Doar o cincime dintre angajaţii vest- 
germani, începând cu mecanici de locomotivă şi terminând 
cu profesori şi cu mine însumi, trebuie să fie consideraţi 
nonpersoane de către fascişti! Teddy, gândeşte-te! Nu mi 
se permite să conduc un tren decât dacă sunt de acord să 
beau Coca-Cola, să bombardez barajul de pe Râul Roşu şi 
să arunc napalm asupra copiilor vietnamezi! Curând o să 
fiu silit să port un S galben, ca să se ştie că sunt socialist! 


Mundy a început deja să caute cu aviditate vreun cuvânt 
referitor la Judith. II găseşte înecat într-o notă de subsol 
dedicată chestiunilor ce nu au legătură cu tema principală 
a scrisorii, lucru obişnuit pentru Sasha. 


Oamenii părăsesc Berlinul la vreme de noapte, deseori 
nu pot spune încotro merg. Peter the Great, am auzit, a 
plecat în Cuba. Va lupta pentru Fidel Castro. Dacă aş avea 
picioarele întregi şi umerii lui Peter, pesemne că m-aş oferi 
şi eu aceleiaşi cauze măreţe. Despre Christina am primit 
ştiri deprimante cum că, graţie influenţei tatălui ei, i s-a 
permis să revină la Atena. Cu generosul consimţământ al 
dictaturii militaro-fasciste sprijinite de America, va lucra în 
cadrul companiei de navigaţie care îi aparţine familiei. 
Judith, ignorându-mi sfaturile, s-a alăturat lui Karen la 
Beirut. Mă tem pentru ea, Teddy. Calea pe care a apucat-o 
este eroică, dar greşită. Până şi între revoluționari există 
prea multe diferenţe culturale pentru a fi rezolvate până la 
ultima. Potrivit unui prieten care s-a întors recent din zona 
aceea, nici măcar cei mai radicali arabi nu acceptă uşor 
revoluţia noastră sexuală, respingând-o drept decadenţă 
occidentală. Astfel de prejudecăţi nu fac casă bună cu 
poftele libertine ale lui Judith. Din păcate, la data plecării ei 
exercitam prea puţină influenţă asupra acţiunilor sale. E o 
femeie încăpăţânată, condusă de simţuri, şi nu se lasă 
convinsă uşor de îndemnuri la moderatie. 


123 


- PRIETENIE ABSOLUTĂ - 


Acest portret nedrept făcut adevăratei iubiri a lui Mundy 
reaprinde dorurile lui romanţioase: Du-te la ea! Zboară la 
Beirut! Scotoceşte taberele palestiniene de instruire! 
Alătură-te luptei, rupe-o de Karen, adu-o înapoi la viaţă! 
Descoperind că încă nu s-a ridicat de pe scaun, continuă să 
citească. 


Teddy, m-am săturat de teorie. Mi-e greață cum nu-ți 
închipui de burghezii care pozează drept revoluționari, 
pentru care ideea de revoluţie înseamnă să fumeze haşiş 
în loc de tutun în faţa propriilor copii! Detestatul luteran 
din mine nu doarme, recunosc, recunosc, în momentele în 
care îţi scriu sunt gata să renunţ la jumătate dintre 
credinţele mele în schimbul unei viziuni clarificatoare. 
Ceea ce visez mai presus de toate este un mare adevăr 
raţional care să sclipească la orizont, să mă îndrept spre el, 
indiferent de preţul plătit, indiferent de ceea ce trebuie să 
las în urmă. Visez ceva dincolo de toate. Oare ziua de 
mâine mă va schimba? Nimic nu mă schimbă. Doar lumea 
se transformă. lar aici, în Germania, nu se întrevede ziua 
de mâine. Există doar ziua de ieri sau surghiunul, sau 
sclavia faţa de forţele imperialismului. 


Mundy începe să simtă vechea confuzie coborând asupra 
lui. Dacă i-ar fi dat ascultare, s-ar fi oprit deja din lectură. 
Până la urmă, continuă să citească. 


Orice acţiuni de protest desfăşurate în prezent de 
stânga legitimează doar conspirația dreptei pe care ne 
vedem siliţi să o numim democraţie. Insăşi existenţa 
noastră ca radicali susţine autoritatea inamicilor noştri. 
Junta militaro-industrială de la Bonn a remorcat Germania 
de Vest atât de straşnic la carul de război american încât 
nu vom putea niciodată să ridicăm măcar un deget 
împotriva atrocităților comise de ea. 


Şi Sasha tună şi fulgeră în continuare. Mundy a ajuns 
deja să citească în diagonală. 


124 


- JOHN LE CARRE - 


Vocile noastre, tolerate în mod oficial, sunt singurele ce 
ne-au rămas pentru a lupta împotriva tiraniei generale... 
adevăratele idealuri socialiste au devenit eunuci de curte 
la Panteonul de la Bonn... 


Dar Panteonul ţinea eunuci? Mundy, profesorul pedant, 
are îndoieli, îşi linge un deget şi răsfoieşte alte câteva 
pagini, apoi altele. Veşti grozave. Sasha a rămas biciclist. 
Am mai căzut din ziua aceea în care m-ai învățat tu, la 
Tiergarten. Veştile despre fostul lui mentor din Köln sunt 
mai puţin bune: 7ică/osul şi-a retractat jumătate din scrieri 
şi a plecat la căldurică, în Noua Zeelandă! 

Mundy împinge scrisoarea deoparte şi o ia pe ultima 
dintre toate. Incepe cu un anunţ ameninţător: Aici se 
începe a doua sticlă de arak. Exprimarea e mai liberă şi, în 
ciuda stilului exaltat, mai personală. 


Teddy, nu te acuz pentru tăcerea asta. Nu te judec 
pentru nimic. Mi-ai salvat viaţa, eu ţi-am furat femeia. 
Dacă mai eşti supărat pe mine, te rog să rămâi aşa. Fără 
furie nu suntem nimic, nimic. 


Frumos să afle aşa ceva. „Dar asta ce mai e?” 


Dacă-ţi păzeşti muza literară cu tăcerea, păzeşte-o bine, 
scrie bine, dezvoltă-ţi talentul. N-o să te mai iau în serios. 
Când îţi vorbesc, mă adresez urechii întregi care a auzit 
atâtea prostii de-ale mele, încât roşesc. 


„Ei, da, ţi-ai dat seama.” 


Mai e trează? Eu aşa cred. Nu te simţi împovărat 
ideologic. Eşti confesorul meu burghez, în faţa căruia îmi 
urmez odiseea metamorfozei logice. Doar faţă de tine pot 
gândi cu voce tare. Aşadar, îţi voi şopti printre gratii că 
sunt ca poetul persan care, ascultând toate marile dispute 


125 


- PRIETENIE ABSOLUTĂ - 


ale lumii, iese pe aceeaşi uşă pe care a intrat*$. Acum văd 
în faţă doar uşa întunecata. E deschisă, aşteptându-mă să 
intru. 


„Uşă întunecată? Despre ce naiba bâiguie - sinucidere? 
Pentru numele lui Dumnezeu, Sasha, controlează-te”, 
gândeşte Mundy, dar e de fapt foarte alarmat. 

Pagină neterminată. Trece la următoarea. Scrisul a 
devenit dezlânat, un mesaj în sticlă aruncat în mare de un 
naufragiat care se gândeşte să se arunce de pe stânci. 


Prin urmare, Teddy, bagi de seamă că prietenul tău se 
află la răscrucea vieţii lui. 


„O răscruce sau o uşă persană întunecată? Lămureşte-te, 
netrebnicule!” 


Ce cuvinte văd pe stâlpul indicator? Ceaţa e atât de 
deasă că abia de le pot descifra. Aşadar, răspunde-mi la 
asta, prieten drag. Sau, mai curând, răspunde-le noilor mei 
seducători. Dacă duşmanul nostru de clasă este 
imperialismul capitalist - şi cine se mai îndoieşte că aşa 
stau lucrurile? - cine este prietenul nostru de clasă? Te aud 
avertizându-mă că mă aventurez în nisipuri mişcătoare? A, 
am priceput, uşa ta întunecată dă spre plajă, bineînţeles. 
Ai dreptate, Teddy! Ca întotdeauna, ai dreptate! Şi totuşi, 
de câte ori nu m-ai auzit spunând sus şi tare că datoria 
oricărui revoluţionar este de a acţiona acolo unde este mai 
util Cauzei? 


Mundy nu-şi aminteşte aşa ceva, dar probabil că nu a 
ascultat cu atenţie. 


Da, Teddy, acum constaţi şi singur ce frumos m-am 
înfipt în logica imperfectă a propriilor mele convingeri. 


35 „În tinereţe, între vraci şi sfinţi eram / Şi ale lor dispute ascultam, rod 
de înalte minţi, / Despre-ale lumii toate, dar mereu plecam / Pe-aceeaşi 
uşă pe care intram.” Omar Khayyam, rubaiatul XXVI. (n.tr.) 

126 


- JOHN LE CARRE - 


Rămâi cu bine, dragul meu Teddy. Tu eşti prietenul meu 
devotat! Dacă hotărăsc aşa cum mă tem că am decis deja, 
voi purta cu mine inima ta devotată! 


Gemând teatral, Mundy împinge scrisoarea departe de 
el, dar mai are o pagină de parcurs. 


Scrie-mi pe adresa lui Faisal, la Cafeneaua Istambul. O 
să aranjez ca scrisorile tale să-mi parvină, indiferent de 
circumstanţele improbabile în care mă voi găsi. Te-ai ales 
cu un şchiopătat de la bătaia pe care ţi-au tras-o porcii? O, 
ce ticăloşi sunt indivizii! Mai poţi întemeia o dinastie? Sper 
că da; cu cât mai mulţi Teddy, cu atât lumea va fi un loc 
mai bun. Asta e tot ce vreau să aflu. Al tău întru Hristos, 
petreceri, prietenie, disperare, Sasha. 


XX xk 


Încolţit de vinovăţie şi îngrijorare, precum şi de un soi de 
nelinişte normală, care apare ori de câte ori umbra lui 
Sasha îi taie calea, Mundy înşfacă un stilou şi hârtie, îşi 
asumă sarcina de a-şi explica tăcerea şi jură totodată 
fidelitate eternă. Nu a uitat cât de precară a fost legătura 
lui Sasha cu viaţa; şi nici senzaţia, ori de câte ori, cu trupul 
lui firav, ieşea din încăpere, că s-ar putea să nu se mai 
întoarcă. Îşi aduce aminte de umerii inegali, capul cu 
aspect dramatic, mersul şontâc, aiurit şi lipsit de 
coordonare, pe bicicletă sau pe jos. Şi-l aminteşte pe Sasha 
în lumina lumânării, monologând despre Herr Pastor. N-a 
uitat ochii căprui, peste măsură de afectaţi, căutând cu 
înfocare o lume mai bună, incapabil să accepte 
compromisul sau diversiunea. İl iartă cu tărie pentru Judith. 
O iartă şi pe Judith. Nici nu vrea să se mai gândească de 
câtă vreme a iertat-o, dar gândul îi revine mereu la asta. 

Scrisoarea începe bine, dar ideile se sting. 

„O s-o fac mâine dimineaţă, când o să fiu proaspăt”, îşi 
zice el. 


127 


- PRIETENIE ABSOLUTĂ - 


Dar dimineaţa nu se dovedeşte mai propice decât seara 
precedentă. 

Încearcă într-un moment de leneveală, după o întâlnire 
deosebit de satisfăcătoare în cabina arbitrului de crichet, 
însă scrisoarea iubitoare, uşor umoristică, pe care o 
plănuieşte, refuză cu încăpățânare să se materializeze. 

Îşi caută scuzele de rigoare, dar ele nu-l conving nici 
măcar pe el. Au trecut trei ani, pentru numele lui 
Dumnezeu. Poate chiar patru. Pesemne că Faisal a închis 
deja cafeneaua, doar făcea economii pentru a-şi cumpăra 
un taxi. 

În orice caz, ar accepta orice aventură i-ar trece prin 
minte lui Sasha, indiferent cât de trăsnită ar fi. „Şi, pe de 
altă parte, mai am şi de corectat maldărul acesta de 
compuneri în germană ale elevilor dintr-a cincea, care 
parcă mă priveşte cu reproş.” 

Mundy continuă să ocolească adevărul în fel şi chip, 
când, pe neaşteptate, soţia profesorului de ştiinţe, cedând 
unui impuls de căinţă, greu de înţeles, îşi mărturiseşte 
păcatele faţă de soţ. Trioul este convocat în biroul 
directorului, unde, fără prea multe vorbe, se găseşte 
soluţia. Depunându-şi semnăturile pe un document pe care 
directorul l-a pregătit dinainte, toate părţile se angajează 
să-şi stăpânească pornirile până după examenele de an. 

— N-ai vrea să o iei în concediu cu tine, amice? îl 
întreabă, printre dinţi, profesorul de ştiinţe, când se află în 
bodega satului, iar soţia lui se preface că nu aude. Mi s-a 
oferit o slujbă cu program redus la aeroportul Heathrow. 

Mundy regretă, dar şi-a făcut deja planurile de concediu. 
lar în vreme ce analizează planurile acestea, oricare ar fi 
ele - şi nu doar pentru perioada de vacanţa şcolară - se 
simte eliberat din inhibiţia de scriitor. În câteva fraze 
pornite din căldura inimii întăreşte angajamentul de 
credinţă neţărmurită făcut de Sasha, îl îndeamnă să aibă 
curaj şi să nu ia chiar totul în serios - îi vine în minte 
expresia domnului Mandelbaum, devoțiune prostească, pe 
care o şi aşterne pe hârtie. Recomandă calea de mijloc. Nu 

128 


- JOHN LE CARRÉ - 


te mai omori atât, domnule, mai oferă-ţi şi o relaxare! 
Viața-i ca o ghicitoare, şi n-o poți rezolva de unul singur, 
nimeni n-ar fi în stare, mai ales noii tăi seducători, oricine 
mama dracului ar fi ei! lar spre amuzamentul lectorului, dar 
şi pentru a demonstra, într-un fel, că lasă gelozia masculină 
deoparte, realizează o relatare rabelaisiană, deşi nu tocmai 
precisă, a recentei relaţii amoroase cu soţia profesorului de 
ştiinţe. 

„Fiindcă sigur le-am făcut uitate”, socoteşte el. Judith şi 
Sasha au avut parte de puţină dragoste neîngrădită, iar eu 
am plătit pentru asta. Şi după cum bine spune Sasha, fără 
puţină furie, nu reprezentăm nimic. 


XX xk 


Lansându-se într-o carieră jurnalistică pe care o 
consideră cea mai potrivita cale pentru a atinge nemurirea 
literară, Mundy se înscrie la un curs prin corespondenţă şi 
se angajează ca reporter începător la un ziar provincial 
muribund din estul regiunii Midlands. La început, totul îi 
surâde. Reportajul lui despre declinul flotei locale de 
pescuit hering este admirat; descrierile sale, făcute cu 
multă precizie, privind şmecheriile din sânul primăriei, sunt 
considerate amuzante, dar nu i se oferă nicio soţie a 
vreunui coleg drept substitut al lui Judith. Numai că, în timp 
ce un editor era plecat în concediu, Mundy scrie un articol 
demascator privind mâna de lucru asiatică, prost plătită, 
din fabrica de conserve locală, iar idila se încheie brusc. 
Intâmplător, proprietarul fabricii deţine şi ziarul. 

Transferându-şi talentul la un post de radio pirat, le ia 
interviuri unor celebrităţi locale şi difuzează cântece de 
altădată pentru Mami şi Tati la aniversarea a nu-ştiu-câţi 
ani de căsătorie, până când, într-o vineri seara, 
producătorul îi sugerează să meargă până la bodega din 
colţ să deguste ceva. 


129 


- PRIETENIE ABSOLUTĂ - 


— Ted, e chestia de clasă, îi explică producătorul. Cei 
care se pricep spun că exprimarea ta aduce cu a unui 
îmbuibat din Camera Lorzilor. 

Urmează luni de nefericire. BBC-ul îi respinge piesa 
radiofonică. O poveste pentru copii despre un artist 
ambulant care realizează o capodoperă cu cretă colorată şi 
recrutează o bandă de copii ai străzii pentru a scoate piatra 
de pe trotuar nu este primită favorabil de editori, unul chiar 
răspunzându-i cu o francheţe care pică foarte prost: 
Considerăm că acţiunile poliţiştilor germani sunt violente, 
iar limbajul lor, jignitor. Nu reuşim să înțelegem de ce ați 
plasat povestirea la Berlin, un oraş care are conotații 
neplăcute pentru mulți dintre cititorii englezi. 

Insă din adâncimile deprimante, Mundy caută, ca 
întotdeauna, o licărire de lumină. Într-o revistă cu apariţie 
trimestrială dedicată cititorilor cu ambiţii literare, o fundaţie 
americană oferă burse în străinătate scriitorilor sub treizeci 
de ani care caută inspiraţie în Lumea Nouă. Fără a se teme 
de perspectiva de a se aventura în castelul uriaşului, la un 
ceai cu prăjiturele dintr-un hotel londonez din Russell 
Square, Mundy îşi foloseşte farmecul personal pentru a 
cuceri trei doamne corpolente din Carolina de Nord. Şase 
săptămâni mai târziu se trezeşte încă o dată la bordul unui 
vapor, de astă dată îndreptându-se către „[ara tuturor 
posibilităţilor”. Stând pe dunetă şi urmărind peisajul 
imperial al oraşului Liverpool topindu-se în ploaia măruntă, 
are sentimentul, greu de explicat, că în urma lui rămâne 
Sasha, nu Anglia. 


x k xk 


_ Anii de vagabondaj fără ţintă trebuie totuşi să se încheie. 

In Taos, ajuns în cele din urmă scriitor, Mundy închiriază o 

colibă din chirpici care îi oferă o privelişte multumitoare a 

vegetației sărace de deşert, a stâlpilor de telegraf şi a unei 

haite de câini fără stăpân, care au ajuns aici tocmai din 

Murree. Aşezat la fereastră, bea tequila şi rimează rapsodii 
130 


- JOHN LE CARRE - 


despre îndelunga agonie violetă a fiecărei zile. Sunt multe 
astfel de zile şi tot atâtea sticle de tequila, însă tot aşa au 
trecut şi pentru Malcolm Lowry? sau D.H. Lawrence. 
Băştinaşii nu numai că se arată prietenoşi, dar sunt toropiţi 
de soare, deseori îmbibaţi de băutură şi inofensivi. Nu mai 
are faţă de ei sentimentul de colonizatori nemiloşi ai lumii, 
pe care l-a resimţit atât de acut la Berlin. Eforturile lui de a 
crea o trupă locală de teatru sunt zădărnicite, nu de 
agresiunea greu de ţinut în frâu, ci de diferenţele de 
percepţie. 

Reuşind să închege cincizeci de pagini dintr-un roman 
despre tulburări sociale într-o ţară fictivă, situată în Europa, 
le trimite unui editor cu sugestia ca acesta să-i recomande 
modul în care ar trebui să-l încheie. Acesta nu este dispus 
să-i sară în ajutor. Urmează un volumaş de poezioare 
pentru Judith, tipărit, pe propria-i cheltuială, pe hârtie 
fabricată manual şi intitulat „lubire radicală”. Talentele 
nedescoperite asemenea lui sunt unanime în ceea ce 
priveşte admiraţia, însă costurile sunt duble faţă de cele 
anticipate. 

Timpul îşi pierde din consistenţă. Păşind agale pe străzile 
prăfuite în pelerinajul lui de seară spre Hanul şi Motelul 
Spaniol, Mundy arborează un surâs strâmb, perpetuu şi 
oarecum ruşinat. Veştile despre cauze care îi erau cândva 
dragi îi parvin precum lecturile niciodată isprăvite de maior 
din opera lui Kipling. Războiul din Vietnam este o tragedie 
ce nu se mai termină, întregul Taos susţine asta. Unii tineri 
au dat foc ordinelor de recrutare şi s-au făcut nevăzuţi în 
Canada. Palestinienii au lansat o campanie de teroare, află 
el dintr-un exemplar vechi din Time, iar Facţiunea Armatei 
Roşii a lui Ulrike Meinhof le dă o mână de ajutor. „Să fie 
Judith chipul din spatele măştii şi a armei? Sau Karen?” 
Ideea îl oripilează, dar ce-ar putea face? Karen subscrie 
trup şi suflet cuvintelor lui Frantz Fanon că violența 
exercitată de cei oprimaţi este fără discuţie legitimă. „Ei 
37 Aluzie la capodopera autorului englez, romanul parţial autobiografic 


despre un dipsoman din Mexic, Sub vulcan (1947). (n.tr.) 
131 


- PRIETENIE ABSOLUTĂ - 


bine, eu nu subscriu. Şi nici Sasha. Tu însă, da, după câte 
se pare. lar eliberarea ta sexuală nu e compatibilă cu 
standardele morale ale Arabiei, care indiscutabil respinge 
aşa ceva.” 

Dacă simte câte-o mustrare de conştiinţă pentru că nu 
mărşăluieşte şi nu se alege cu bastoane în spinare, câteva 
pahare de tequila rezolvă totul. Într-un paradis în care toată 
lumea nu trăieşte decât pentru artă, politicos e să 
procedezi la fel. Dar paradisul prezintă şi alte chichiţe, pe 
care nu le pot face uitate nici măcar un număr serios de 
pahare. Îţi laşi trecutul în pragul uşii, iar el se strecoară pe 
uşa din dos. Stai pe veranda colibei din chirpici, cu un caiet 
în poală şi urmăreşti acelaşi soare ticălos cum dispare încă 
o dată dincolo de acelaşi pisc blestemat - dai târcoale 
maşinii de scris noapte de noapte, uitându-te furios la 
hârtia albă sau la fereastra întunecată şi-ţi stimulezi ideile 
cu tequila - şi ce auzi, dacă nu glasul lui Sasha, cu 
respiraţia amintind de usturoiul din cârnaţi, ţinându-ţi o 
prelegere despre geneza cunoaşterii umane? In drumul 
spre Hanul şi Motelul Spaniol, când pustietatea deşertului 
te izbeşte cu ultimele raze ale apusului, iar tu începi să-ţi 
numeri vechii prieteni, cine, dacă nu Sasha, şontâăcăie 
alături de tine pe pietrele de pavaj ale Berlinului, când vă 
îndreptaţi spre Motanul Ras pentru ca Sasha să repună 
lumea pe un făgaş normal? lar când te trezeşti în braţele 
uneia dintre numeroasele, fie  pictoriţe, scriitoare, 
meditatoare transcendentale sau căutătoare de adevăr, al 
căror drum spre iluminare include şi o escală în patul tău, 
al cui trup fără pereche, plus sau minus indispensabilii lungi 
din lână, tronează peste strădaniile tale îndatoritoare? 


XX xk 


lar apoi - aşa cum ar spune Hemingway - apare micuțul 

şi sărmanul Bernie Luger, pictorul de acţiune, bărbos, 

bogat, subdimensionat alături de Nita, modelul lui de 

origine cubaneză, care nu-i pozează niciodată, cum ar 
132 


- JOHN LE CARRÉ - 


putea, la o adică? Doar Bernie nu mai pictează funduri de 
femei, a depăşit de mult chestiile aste fumate, dom'le! 
Capodoperele lui, înalte de peste doi metri şi jumătate, 
sunt reprezentări ale unor infernuri întunecate ale Zilei de 
Apoi; lucrarea la care trudeşte în prezent este un triptic al 
arderii cu napalm a Minnesotei şi e atât de impunătoare că 
trebuie să se suie cu scara ca să picteze. Oare toţi pictorii 
realizează pânze de mari dimensiuni? Mundy presupune că 
da. 

Bernie - dacă ar fi să-i dai crezare, şi ai face mai bine să-l 
crezi - este cel mai mare libertin şi luptător pentru libertate 
de la Thoreau încoace, a cărui operă o citeşte cu voce tare 
la petrecerile lui, care ţin toată noaptea, iar asta în vreme 
ce se uită peste marginea ca o prăpastie a amvonului pe 
care susţine că l-a primit de la Che Guevara, drept 
recunoştinţă pentru servicii despre care nu poate deschide 
gura. Bernie a dovedit nesupunere civilă în Memphis. A fost 
bătut de membri ai Gărzii Naţionale cu bastoanele până şi- 
a pierdut cunoştinţa de atâtea ori că nici nu-şi mai aduce 
aminte - vezi cicatricea asta? A condus marşuri desfăşurate 
la Washington şi s-a copt în închisoare pentru insurecție. 
Panterele Negre: îi spun „Frate”, iar FBl-ul îi interceptează 
convorbirile telefonice şi-i citeşte corespondenţa - asta 
dacă-l crezi, lucru pe care puţini îl fac. 

Aşadar, cum Dumnezeu de-l înghite Mundy pe acest 
băiat de bani gata, guraliv şi cu ochelari mânjiţi de guaşe, 
cu picturile lui dezgustătoare şi cu sura lui coadă de cal, la 
care se adaugă pretenţiile astea scandaloase? Poate pentru 
că Mundy înţelege starea de teroare continuă în care 
trăieşte Bernie - şi cu un fulg l-ai putea dobori la pământ. 
Nita înţelege şi ea acest lucru. Cu ochi aprigi, netemătoare 
şi necioplită, ea se culcă cu tot ce poartă pantaloni în Taos 


3 Black Panters, formaţiune politică de negri fondată la mijlocul anilor 
1960 în Statele Unite (Oakland, California) care luptă pentru a pune 
capăt controlului politic al albilor, protejând comunităţile locale de 
brutalitatea poliţiei (poliţiştilor le spuneau „porci”) şi de discriminarea 
rasială. (n. red.) 

133 


- PRIETENIE ABSOLUTĂ - 


în numele libertăţii, dar îl apără pe copilaşul ei, Bernie, ca o 
leoaică. 

— Prostiile alea, pe care le-ai făcut la Berlin, susţine 
Bernie târziu într-o noapte, înălțându-se într-un cot ca să 
latre la Mundy peste Nita, care stă lungită între ei. 

Scena se petrece în hacienda carnavalescă a lui Bernie, 
un fel de fermă veche, în stil spaniol. La confluenţa a două 
râuri ale căror albii sunt numai piatră. In jurul lor stau 
prăvăliţi vreo doisprezece oaspeţi, care se bucură de 
înţelepciunea halucinogenă produsă de peyote”. 

— Ce-i cu ele? face Mundy, regretând deja că, în urmă cu 
câteva zile, într-un moment de slăbiciune sau nostalgie, şi- 
a dezvăluit trecutul radical. 

— Ai fost comunist, corect? 

— Doar cu „c” mic. 

— Ce vrea să însemne asta, englezule? 

— Comunist din punct de vedere filosofic, poate. Dar nu 
convins. Asta ar fi o pacoste pentru ambele idei, dacă ne 
gândim mai bine. 

— Deci ai ales calea de mijloc, spune Luger rânjind şi 
începând să se  înfierbânte, în ciuda acordurilor 
mângâietoare ale unei melodii cântate de Simon & 
Garfunkel în fundal. Atunci ai fost /ibera/ nenorocit care 
vrea comoditate, cu un „L” mare şi cu o sculă mică. 

Mundy ştie din experienţă că în astfel de momente nu e 
indicat să opună rezistenţă. 

— Da, aşa am fost și eu cândva, urmează Luger, 
aplecându-se acum cu totul peste Nita, dar cu un ton mai 
potolit. Şi eu am mers pe calea de mijloc, calea păcii şi a 
concordiei. Şi vreau să-ţi spun ceva, domnule. Nu există 
cale de mijloc. E ori aşa, ori aşa. După ce s-au făcut 
jocurile, nu mai ai de ales. Sărim în trenul nenorocit al 
istoriei ori stăm pe lângă şine şi ne scărpinam în fundul 
nostru britanic şi ne uităm cum trece trenu' pe lângă noi? 


3 Cactus originar din Mexic, din care se prepară un produs halucinogen 
numit mescalină. (n.tr.) 
134 


- JOHN LE CARRE - 


Mundy îşi aduce aminte cum Sasha îi punea aceeaşi 
întrebare în scrisori, dar îşi păstrează gândurile pentru sine. 

— Şi, Doamne, omule, eu m-am suit în trenul acesta! 
Sunt în el aşa cum tu nici nu eşti în stare să visezi, cum nici 
n-ai îndrăzni să visezi - m-auzi, tovarăşe? M-auzi? 

— Cât se poate de bine, prietene. Numai că nu înţeleg ce 
anume vrei să-mi spui. 

— Atunci consideră-te fericit, dom'le, fiindcă ai putea 
muri de ştiinţă. 

În patima lui, l-a prins pe Mundy de antebraţ cu mâna 
tremurătoare. Acum slăbeşte strânsoarea şi abordează un 
surâs milog. 

— Glumeam şi eu, bine? Englezule, ţin mult la tine. lar tu 
ne iubeşti. N-am spus nimic, iar tu n-ai auzit. Nici măcar 
dacă ţi se smulg unghiile. Jură-mi, omule! Jură! 

— Bernie, am şi uitat, insistă Mundy şi, în timp ce merge 
alene spre casă, se gândeşte neliniştit că un amant tras pe 
sfoară e în stare de orice ca să-şi deghizeze fragilitatea. 


XX xk 


Într-o zi, îi parvine o scrisoare, dar nu de la Sasha. Plicul 
e de calitate deosebită, iar asta pică bine, deoarece, după 
ce şi-a început călătoria în Canada, a traversat de două ori 
Atlanticul şi, cât a mai rămas pe uscat, a trecut prin multe 
mâini. Numele expeditorului este înscris cu majuscule 
cerate în colţul din stânga sus: Epstein, Benjamin & 
Longford, nu-ştiu-ce apartament, asta presupunând un 
sediu măreț în Toronto. În mod firesc, Mundy presupune, 
apoi duce gândul mai departe, că e pe cale de a fi chemat 
în judecată de vreun soţ scandalizat. Lăsând plicul să se 
mai dospească vreme de o săptămână sau două, aşteaptă, 
prin urmare, ca numărul corect de pahare de tequila să-l 
împingă până la gradul potrivit de curiozitate şi atunci îl 
deschide. Scrisoarea dinăuntru are trei pagini şi jumătate. 
Adresa şi numărul de telefon, tot din Toronto, nu-i sună 
cunoscute. Semnătura, pe care, de asemenea, n-a mai 

135 


- PRIETENIE ABSOLUTĂ - 


văzut-o până atunci, reprezintă o mâzgălitură de director, 
iar numele, indescifrabil. 


Dragă Teddy, 


În fine, cred că vei rămâne surprins să auzi de mine 
după atâţia ani, dar pământul e rotund şi ne întoarcem 
mereu la ceea ce cunoaştem. N-am de gând să te 
plictisesc de moarte cu o relatare a călătoriilor (şi a 
chinurilor!) mele după ce ne-am despărţit la Berlin - lisuse, 
cine erai tu pe vremea aceea? - decât pentru a-ţi spune că 
am descoperit că în viaţă, dacă greşeşti de suficiente ori în 
alegerea drumului, la o anumită vârstă ajungi acolo de 
unde-ai pornit şi cred că, într-un fel, asta s-a şi întâmplat. 
Dacă am rămas cu mintea întreagă, ceea ce, în meseria 
mea, este absolut necesar, în situaţia asta am ajuns. După 
Berlin, am crezut că nu puteam aluneca mai jos, dar mă 
înşelam şi probabil că, dacă nu aş fi atins limita decăderii, 
nu mi-aş fi dat niciodată seama cât de nebunească 
devenise viaţa mea şi nu m-aş fi dus nicicum la ambasada 
noastră din Beirut ori nu le-aş fi telefonat părinţilor mei să 
le spun să mă scoată naibii de acolo înainte de a ucide pe 
cineva, altfel aş fi fost făcută bucățele, cum a păţit Karen, 
în timp ce pregătea nu-ştiu-ce bombă tâmpită pe o stradă 
lăturalnică din Nairobi. 

Aşadar, ce am ajuns? (A) Sunt o membră respectată a 
Baroului din Ontario, o avocată de succes din Toronto şi (B) 
mama unei fetiţe drăgălaşe pe nume Jasmine, care va 
arăta exact ca mine, dacă mai ţii minte ce înseamnă 
asta!!! Şi (C) căsătorită cu cel mai dulce, simpatic, 
nemaipomenit tată, care îşi adoră fetiţa şi pe mama ei, 
desigur, şi este cel mai ticălos, cel mai plicticos şi cel mai 
lunecos răhăţel din lumea asta. Şi bogat, ceea ce suntem 
de fapt amândoi, conform standardelor clasei medii din 
Canada, numai că nu e cazul să-ţi închipui că avocaţii din 
Canada cer onorarii ca aceia din Statele Unite, acesta fiind 
un subiect pe baza căruia aş putea vorbi aproape la 
nesfârşit! (Larry este destul de placid în ceea ce priveşte 


136 


- JOHN LE CARRÉ - 


TCA - asta înseamnă «tendinţa de comparaţie între 
avocaţi» - dar ştii cum sunt eu: sunt acolo unde se află şi 
marii mahări!) 

Am lăsat punctul (D) la sfârşit şi cred că tocmai de 
aceea îţi scriu toate astea, Teddy. S-ar putea să merg prea 
departe, dar am o bănuială ca nu e chiar aşa. Ştii ceva? 
Doamne, Teddy, încă te iubesc. Toate cuvintele acelea 
înfocate pe care le-ai aşternut în scrisori - a, chiar m-au 
atins, şi nu numai superficial, ci şi în unele părţi pe care le 
ştii prea bine! Intr-o bună zi, m-am gândit eu, o să-i scriu 
lui Teddy ca să-i spun ce mult ţin la el! Şi uite, la naiba, 
cred că sunt poate cea mai nefericită autoare de scrisori, 
care încă nu şi-a primit binemeritatul premiu. Aşadar, să 
spunem că ţi-aş fi declarat-o direct, dacă aş fi avut prilejul. 
De acord. Adevărat, tu ai fost primul cu care am făcut 
dragoste pe bune, tu mi-ai luat fecioria, cum se spune, 
dacă asta mai are vreo semnificaţie în zilele noastre, dar, 
ce naiba, Teddy, a fost mai mult de atât. De ce l-am ales 
pe Teddy, când l-aş fi putut avea pe Peter, cel mai mare 
armăsar din lume, sau pe Sasha, fascinantul nostru 
Socrate (care, mai târziu, m-a primit în haremul lui, aş 
putea adăuga, fără a schimba aproape nimic), sau pe 
oricare dintre băieţii simpatici care-şi făceau veacul pe la 
Clubul republican? De ce simţeam ca mă trec sudorile de 
fiecare dată când te vedeam păşind prin clădire, în timp ce 
toată lumea întorcea capul şi se holba după tine, iar tu nici 
măcar nu te sinchiseai să le arunci vreo privire, aşa de 
distant erai! lar asta fiindcă erai deosebit, Teddy, şi tot aşa 
ai şi rămas. Şi dacă m-am repezit uneori la tine, ei bine, 
am făcut-o fiindcă îmi deschideai mintea, şi nu numai, faţă 
de normalitatea la care, mulţumită lui Dumnezeu, am 
ajuns abia acum... 


Însă Mundy procedează deja ca atunci când a citit 


scrisorile de la Sasha: dă iama prin restul textului pentru a 
vedea ce doreşte Judith. Nu trebuie să caute prea mult: îl 
vrea pe Teddy în locul lui Larry. L-a verificat pe Larry şi i s-a 
confirmat ceea ce bănuia de mult: o înşală. Divorţurile nu 


137 


- PRIETENIE ABSOLUTĂ - 


sunt specialitatea ei, însă un partener care se pricepe i-a 
spus în mod neoficial că, ţinând seama de toate dovezile pe 
care ea le are, divorţul i-ar putea aduce în jur de două până 
la două şi jumătate. lar asta înseamnă milioane, nu apă de 
ploaie. 


Aşadar, Teddy, uite ce-ţi propun. Aşa cum am spus, e 
aproape irealizabil. Avem o căsuţă din lemn lângă lacul 
Joseph. E a mea. L-am convins pe Larry sa facem actele în 
sensul acesta. El nici măcar nu are cheia. Vreau să mă duci 
acolo şi aş vrea ca acela să devină cel de-al doilea Berlin al 
nostru. Mai ţii minte că-l botezaseşi amor-maraton? Ei 
bine, să mai încercăm o dată şi să ne reluăm viaţa din 
acest punct. Am o doică excelentă pentru Jasmine. 

Judith 


„Pe scurt, încă o dovadă, se gândeşte Mundy, dacă mai 
avea nevoie de aşa ceva, că, fără excepţie, avocaţii sunt cu 
toţii nişte nemernici.” 


x xk x 


În aceeaşi noapte, în cursul unei ceremonii secrete, 
Mundy arde exemplarele ce i-au rămas din „lubire 
radicală”. În acest moment, tovarăşa lui de pat este o 
pictoriţă  expatriată pe nume Gail care, într-o viaţă 
anterioară, a lucrat pentru Consiliul Britanic şi care, în 
opinia lui Gail, face pentru arta britanică acelaşi lucru ca 
Ministerul de Externe, doar că puţin mai bine. Îndemnată 
de Mundy, ea apelează imediat la fostul ei şef, un bărbat 
căsătorit, care este cauza exilului ei. Printr-o recomandată, 
soseşte un formular de cerere, însoţit de o scrisoare în 
câteva rânduri, care îl sfătuieşte pe Mundy să completeze 
ceea ce găseşte în plic şi să nu spună nimănui de la cine l-a 
primit. Oferindu-şi serviciile către Consiliul Britanic, Mundy 
uită să menţioneze că nu deţine, în adevăratul înţeles al 
cuvântului, o diplomă universitară. Rezemat de balustrada 


138 


- JOHN LE CARRE - 


vasului cu care se întoarce agale în Anglia, urmăreşte cum 
ţărmul nămolos al oraşului Liverpool îi apare în faţă, cerând 
ceea ce i se cuvine. „Mai curând sau mai târziu, gândeşte 
el pentru a doua oară, trebuia să mă predau.” 


x k x 


Toţi cei de la Consiliul Britanic îl plac încă din prima zi, iar 
Mundy ţine la tot ce înseamnă Consiliul Britanic şi la cei 
care lucrează acolo: oameni degajaţi, deschişi la minte, 
iubitori de artă şi dornici să răspândească vorbe frumoase 
şi, mai presus de toate, detaşaţi de politică. 

Îi place sa se trezească dimineaţa în camera închiriată 
din Hampstead şi să prindă autobuzul spre Trafalgar 
Square. Îi place cum arată cecul lunar şi să-şi piardă timpul 
pe coridor, mergând spre bufet, la o cafea şi o şuetă. li 
place până şi costumul pe care este obligat să-l poarte. ŞI-I 
place şi pe Crispin, a cărui slujbă din cadrul secţiei Primiri o 
va prelua el, ca modalitate de a fi înţărcat, iar asta imediat 
ce Crispin va împlini şaizeci de ani - „deşi, tinere, dar să nu 
sufli o vorbă către cei de la Personal, e vorba de şaptezeci, 
au înţeles ei greşit” - după cum se confesează el lui Mundy 
în timp ce iau prânzul într-un local italian din apropierea 
Consiliului. Pentru a cinsti ocazia, Crispin s-a gătit de sus 
până jos în costumaţia celui care întâmpină pe cineva de 
vază: melon negru şi garoafă la reverul din catifea al 
hainei. 

— E cea mai grozavă slujbă din lume, tinere. Cea mai 
grea chestie e să eviţi promovarea şi schimbarea locului de 
muncă. N-ai altceva de făcut decât să baţi mereu drumul 
până la Heathrow cu limuzina aceea oficială, cam lentă, 
adevărat, dar sigură - poţi să-l întrebi şi pe Henry, şoferul, 
o bomboană de băiat - fluturi legitimaţia pe sub nasul 
băieţilor de la barieră şi faci un tapaj gigantic primindu-l pe 
distinsul oaspete al guvernului Maiestăţii sale, după care îl 
lepezi la hotelul cu preţ redus din King's Cross. 7e rogi; ca 
avionul să întârzie, ca să poţi bea un păhărel de ceva 

139 


- PRIETENIE ABSOLUTĂ - 


binevenit în salonul oficialităților cât timp aştepţi. Apoi, te 
rogi ca atunci când ajungi la hotel camera oaspetelui să nu 
fie pregătită, ca să ai prilejul să-i oferi ceva de băut la bar. 
Fugi după aceea la sediu ca să completezi fişa de cheltuieli 
şi te agiti atât cât trebuie în timp ce faci asta, şi gata ziua, 
fără dureri de cap. Ascultă, chiar vrei să plăteşti tu toată 
nota? Oho, o să ajungi departe. 

Şi Mundy îi împlineşte profeția. Aproape peste noapte, 
devine cel mai bun om al secţiei Primiri. 

— Vai, ce onoare, domnule - sau señor, monsieur, 
madame, ori Herr Doktor, exclamă el, uneori chiar de două 
ori în aceeaşi zi, ieşind din spatele biroului la care stă 
funcţionarul de la Imigrări şi ridicând un braţ cu vioiciune. 
Nu, nu, pentru noi, nu pentru dumneavoastră! - nici n-am 
visat că veţi accepta invitaţia noastră - ministrul e topit de 
încântare - şi ţin să vă spun că admir enorm (se 
completează în funcţie de situaţie) - staţi, lăsaţi-mă pe 
mine să car asta - mă numesc Mundy, apropo, şi sunt 
umilul emisar al ministrului - nu, nu, simplu domnule, 
regret - eu răspund de confortul dumneavoastră cât vă 
aflaţi în Anglia şi sper să fac totul pentru a face şederea 
domniei voastre aici cât mai plăcută, poftiţi cartea mea de 
vizită. Telefonul este chiar pe biroul meu. Şi ştiu să rezolv 
orice situaţie de urgenţă. 

Ori acelaşi lucru în germană sau într-o franceză 
acceptabilă. Plus garoafa de la butonieră, ca a lui Crispin, 
asta pentru a impresiona plăcut. 

Numai că viaţa la Consiliul Britanic nu înseamnă doar 
Primiri. Spre deosebire de Crispin, Mundy ţinteşte ceva mai 
sus. Pentru persoana potrivită se găsesc posturi grase din 
belşug, după cum îl lămureşte, încă de la prima discuţie, 
simpatica doamnă de la Personal, care pare să fie binişor 
atrasă de el. Există trupe britanice de balet şi de teatru 
care trebuie însoţite în locuri îndepărtate, fără a mai vorbi 
de pictori, scriitori, muzicieni, dansatori şi savanţi de toate 
felurile. Sub încurajarea ei maternă, Mundy începe să se 
imagineze un soi de ambasador cultural itinerant, 

140 


- JOHN LE CARRE - 


cocoloşind talentele artiştilor consacraţi, dar cultivându-le 
şi pe ale lui în acelaşi timp. Imediat ce se aude de vreun 
post care, după aprecierea celor de la Personal, i-ar putea 
servi drept trambulină, el îl solicită - motiv pentru care, în 
doar câteva luni, avansează de la Primiri, ajungând pe 
pajiştile mai suculente de la Relaţii, având delicata sarcină 
de a făuri legături culturale între comunităţile britanice 
conservatoare şi omologii lor mai entuziaşti din tărâmul 
foştilor duşmani. 

O dată cu postul, se alege şi cu un birou propriu şi cu o 
hartă a Marii Britanii, pe care sunt marcate cele mai 
încăpăţânate enclave de rezistenţă antigermană. În cursul 
unor  vizite-fulger prin diverse comitate, vorbeşte cu 
bătrânii şi  înţelepţii satelor, primari şi maeştri de 
vânătoare. Merge însoţit şi de un reprezentant al fostului 
inamic, o reticentă, dar amabilă Frau Doktor de la Institutul 
Goethe. Şi şcolile britanice constituie o ţintă predilectă a 
acestor vizite. Aşa se întâmplă că, fără surle şi trâmbiţe, o 
cunoaşte pe Kate, drăguță şi purtând ochelari, directoare 
adjunctă la o şcoală din North London, unde predă 
matematica şi care îşi dedică serile libere Partidului 
Laburist St Pancras, unde lipeşte plicurile înainte de 
expediţie. 

Kate e blondă şi înzestrată cu simţ practic. E înaltă şi dă 
mereu să se aplece în faţă când păşeşte - un amănunt care 
îl mişcă pe Mundy într-un mod inexplicabil, asta până îşi 
aduce aminte de doica irlandeză ca un vrej de fasole din 
fotografia de grup a victorioasei familii Stanhope. Are tenul 
de un alb ca smântâna şi întotdeauna oarecum nepotrivit. 
Zâmbetul ei înşelător pare să-i rămână în minte chiar şi 
după ce ea îşi schimbă expresia. Soarele coborât spre 
asfinţit pătrunde prin ferestrele din secolul al XIX-lea ale 
biroului ei de la marginea străzii Hampstead Heath“, iar 
Mundy îşi prezintă misiunea. Aflată alături de el, Frau 
Doktor clatină din cap cu gravitate. 


9 Landa, zonă cu vegetaţie arboricolă măruntă şi tufişuri. (n.tr.) 
141 


- PRIETENIE ABSOLUTĂ - 


— Ideea este să găseşti partenerul potrivit, insistă el: n- 
are rost să împerechezi o rață greoaie cu o pasăre 
zburătoare. lar această şcoală minunată, domnişoară 
Andrews, dacă nu te deranjează comparaţia, e o zburătoare 
admirabilă cum n-am mai văzut. Scuze, sper că nu te-am 
răpit de la vreo oră ori aşa e? exclamă el alarmat, după ce 
pune în aceste vorbe o doză dublă de farmec personal. 
Bine, uite ce e - dacă te frământă ceva, oricât de 
neînsemnat, să mă suni la numărul acesta. lar aici e 
numărul de acasă, pentru orice eventualitate - apoi chiar 
întrece măsura - da, probabil că ar fi mai simplu să intri pe 
strada asta, faci la stânga la semafor, la numărul şapte, 
soneria de sus! 

— Poftiţi şi cartea mea de vizită, domnişoară Andrews, 
murmura Frau Doktor, pentru a le aminti cumva de 
prezenţa ei. 


XX xk 


Relaţia lor depăşi, curând, stadiul de simplu flirt. Vineri 
seara, Mundy o ia pe Kate de la şcoală, sosind mai devreme 
pentru a nu se lipsi de plăcerea de a o urmări cum se 
descurcă în roiurile de copii de diferite etnii. La 
cinematograful Hampstead Everyman, Kate ţine să-şi 
plătească biletul. La cinele cu mâncare olandeză de la 
taverna grecească numită Bacchus, râd împreună când 
Mundy povesteşte intrigile de la Consiliu, iar Kate descrie 
fricţiunile aprinse din sânul Partidului Laburist St Pancras. 
Mundy o admiră pentru că e matematician şi recunoaşte că 
nu mai ştie nici tabla înmulţirii. Kate respectă interesul lui 
pentru tot ce e german, deşi trebuie să se confeseze că, 
vorbind din punct de vedere pur practic, consideră limbile 
străine drept o investiţie nu tocmai fericită, dat fiind că în 
curând întreaga planetă va vorbi engleza. Mundy îi 
împărtăşeşte visul lui de a ajunge la secţia „Dramă şi artă 
străină”. Kate socoteşte că Mundy e făcut pentru aşa ceva. 
La sfârşit de săptămână se plimbă prin Hampstead Heath. 

142 


- JOHN LE CARRÉ - 


Când şcoala lui Kate organizează o expoziţie cu lucrări 
artistice ale elevilor, Mundy este primul care o vizitează. 
Solidele ei valori socialiste - în căminul ei nici nu se admit 
altele - se potrivesc perfect cu rămăşiţele de socialism pe 
care le mai păstrează Mundy şi nu trece multă vreme că 
renunţă şi el la câteva ore pe săptămână pentru a lipi 
plicuri pentru laburişti. Purtarea şi modul lui elegant de-a 
vorbi constituie la început un handicap pentru noii lui 
tovarăşi, dar curând îi face să râdă de ceea ce spune, nu de 
propria-i persoană. Departe de sediul partidului, Kate 
deplânge infiltrarea troţkiştilor şi a altor militanţi în partidul 
pe care îl iubeşte. Mundy socoteşte că încă nu e momentul 
propice pentru a mărturisi că a fost coleg de cameră şi 
apărător al unui anarhist revoluţionar care i-a furat iubita. 

Trebuie să mai treacă alte câteva luni până când reuşesc 
să ajungă împreuna în pat. Kate este cea care preia 
iniţiativa. Lucru ciudat, Mundy simte o sfială. Ea alege 
apartamentul lui, nu al ei, şi o sâmbătă după-amiaza, când 
cei de la etajul de dedesubt se uită la un meci internaţional 
de fotbal ce se transmite la televizor. Este o zi în care 
Hampstead se scaldă în nuanţe tomnatice de aur şi cafeniu. 
Plimbarea lor prin landă a fost o expediţie printre raze de 
soare parfumate cu miros de fum de lemn ars. După ce 
închide uşa de la intrare în locul lui şi pune lanţul de 
siguranţă, Kate îşi scoate pardesiul, apoi continuă să se 
dezbrace până la piele. După aceea îşi îngroapă faţa în 
umărul lui Mundy şi îl ajută şi pe el să se dezbrace. De 
atunci, rămâne o glumă între ei că au câştigat primul meci 
cu trei la zero. Şi, da, sigur că se va căsători cu el. Spera ca 
el să o ceară. Apoi convin că şi Frau Doktor trebuie să vină 
la nuntă. 

După ce fac marele pas, restul lucrurilor, aşa cum se 
întâmplă adesea în viaţă, se aştern uşor la locurile lor. Tatăl 
lui Kate, Des, le pune la dispoziţie avansul pentru o casă în 
stil victorian, nemodernizată, din Estelle Road. Fost boxer 
trecut prin multe, Des a devenit constructor şi e un om cu 
opinii de nezdruncinat, toate rebele. Casa e o locuinţă din 

143 


- PRIETENIE ABSOLUTĂ - 


cărămidă, modestă, ca pentru muncitori, nimic ieşit din 
comun, una dintr-un şir lung de pe o stradă unde tătici de 
toate culorile îşi învaţă copiii să dea cu piciorul în minge 
printre maşini ieftine. Dar, după cum remarcă Des când, 
împreună, aruncă prima privire prin cartier, are de toate, 
ba chiar ceva pe deasupra: landa şi o staţiune de odihnă 
peste pasarelă, un teren de fotbal, leagăne şi căluşei şi 
chiar un teren de joacă - o adevărată aventură! 

Kate face doar zece minute pe jos până la şcoală şi mai e 
şi gara de la Gospel Oak, dacă au chef să petreacă o zi la 
Kew. „lar dacă veni vorba de bani, casa asta e un chilipir, 
Ted, crede-mă. Nu mai departe de săptămâna trecută, casa 
de la numărul şaisprezece, de peste drum, s-a vândut cu 
douăzeci de miare mai mult decât a voastră şi are şi un 
dormitor mai puţin, ceea ce e o prostie, jumătate din 
soarele de aici şi un salon în care abia te mişti, ştiai?” 


XX xk 


A existat oare vreo perioadă în care viaţa să i se pară 
atât de senină lui Mundy? Refuză să creadă aşa ceva. Îi 
place totul, fără excepţie, slujba, familia, casa şi 
sentimentul că şi-a găsit locul. lar când Kate soseşte de la 
doctor zâmbind precum copilul despre care a auzit că-l va 
avea curând, Mundy ştie că i s-a umplut cupa fericirii. lar la 
nuntă, nu a reuşit să aducă pe nimeni despre care să 
afirme că-i este rudă. „Ei, aşteaptă până la botez!” 

lar ca o încununare, la câteva zile după aceea, zâna cea 
bună de la Personal apare în faţa lui cu o veste minunată. 
Drept recunoaştere a activităţii bune la departamentul 
Relaţii, domnul E.A. Mundy este avansat în funcţia de 
asistent adjunct de teren la secţia Teatru şi arte străine, cu 
intrare în vigoare la data emiterii prezentului. Va lipsi mai 
mult de acasă, ceea ce nu le convine nici unuia, mai ales lui 
Kate, care acum este gravidă. Dar, dacă ţine socoteli mai 
atente şi nu se arunca la cheltuieli mari, poate contribui la 
plata ipotecii. 

144 


- JOHN LE CARRÉ - 


Şi, ca şi cum toate astea n-ar fi fost de ajuns, spre 
încântarea lor comună, Mundy va răspunde în special de 
partea de Tineret. În cele din urmă, zilele de rătăciri fără 
ţintă s-au încheiat pentru Mundy. 


145 


- PRIETENIE ABSOLUTĂ - 


CAPITOLUL ŞASE 


„Ai naibii îngeri!”, spune Mundy. „Nu, zău, draga mea, 
vorbesc serios. Ei bine, nu chiar nişte îngeri, ci felul de copii 
pentru care ţi-ai da şi ultima leţcaie”, se confesează el cu 
entuziasm către Kate, în cursul unei discuţii telefonice 
purtate în grabă înaintea îmbarcării în portul Harwick. Face 
aluzie la Sweet Dole Company, o trupă de puşti zăpăciţi şi 
şmecheri, alcătuind un amestec etnic gălăgios şi gata de 
orice, şi albi, şi negri, unii tocmai din nordul Angliei, sau din 
zonele miniere, sau din Manchester, iar câţiva chiar din 
Doncaster, unde a crescut Kate. Aceştia alcătuiesc primul 
grup teatral cu actori sub douăzeci şi cinci de ani pe care 
trebuie să-l însoţească şi, încă din prima zi în care 
autobuzul cu etaj British Leyland, pictat cu diverse desene 
ciudate, urcă pe feribotul care îi va duce până în Olanda, 
puştii îl botează Tăticu'. 

Intre ei, cea mai în vârstă e un soi de haimana pistruiată 
pe nume Spike, care e şi regizoarea trupei şi lasă impresia 
că a trecut prin toate, deşi are doar douăzeci şi doi de ani. 
Cel mai tânăr e Lexham, un Hamlet brunet şi sufletist, care 
bate spre şaisprezece ani; costumele sunt opera lui Sally 
Ac-lscusit, o ființă micuță de origine portugheză. 
Specialitatea lor e Shakespeare, cam prins după ureche şi 
din mers, iar în scurta lor existenţă împreună ca trupă 
teatrală au jucat prin adăposturi pentru vagabonzi, în faţa 
pichetelor de grevişti, a săracilor aflaţi la coadă pentru un 
castron de supă, la porţi de uzine şi cantine muncitoreşti în 
pauza de masă, iar ei vor deveni familia de nomazi a lui 
Mundy în următoarele patruzeci de zile şi de nopţi de 
reprezentații, recepții de primire şi de rămas-bun, de 
încurcături sentimentale şi  încăierări explozive care 
izbucnesc şi se consumă cu atâta repeziciune încât el nici 
nu apucă să afle că s-au petrecut decât dacă vede pe 
vreunul dintre băieţi că-şi şterge sângele de pe faţă cu 
batista celui cu care a avut altercaţia. 

146 


- JOHN LE CARRE - 


Oficial vorbind, Mundy e reprezentantul şi conducătorul 
lor de turneu. Neoficial, joacă rol de copilot, recuziter, 
electrician, interpret, sufleor, dublură, figurant, consilier pe 
probleme personale şi, când Spike e trimisă acasă cu faţa 
înlăcrimată din cauza unei mononucleoze infecțioase, în 
cea de-a noua zi, vrând-nevrând, trebuie să îi ia locul. 
Autobuzul tractează o remorcă de uz agricol cu două roţi, 
pentru articolele de recuzită pe care nu le pot îngrămădi în 
maşină, şi mai există şi un stelaj care ţine cât toată 
lungimea acoperişului autobuzului, de care pot lega decorul 
de fundal, rulat. 

Turneul prin Olanda, Germania de Vest şi Austria se 
transformă într-un marş al unor eroi insomniaci. Publicul din 
Amsterdam şi Haga îi adoră, apoi trupa încântă lumea din 
Köln, câştigă premiul întâi la un Dramafest din Frankfurt şi 
e ovaţionată la nesfârşit în Munchen şi Viena, după care 
trebuie să devină serioşi şi să încerce să-şi ţină gura - 
astfel le cuvântează apăsat Mundy în ultima lor seară 
petrecută în Occident - pentru că vor trece dincolo de 
Cortina de Fier, ca să-şi continue peregrinarea prin Europa 
Răsăriteană. 

În trupă încep să apară conflicte, iar restricţiile puritane 
ale societății socialiste nu-i ajută pe tineri să-şi 
îmbunătăţească purtarea. În Budapesta, Mundy se vede 
silit să-l scoată cu binişorul din închisoare pe Polonius, care 
e beat criţă, iar la Praga trebuie să îl însoţească pe Falstaff 
la doctor, ca să afle că băiatul are o boală venerică. La 
Cracovia, trebuie să se interpună într-o bătaie între 
Malvolio şi doi poliţişti în civil, iar la Varşovia se alege cu 
destăinuirea făcută printre lacrimi de Ofelia, care şi-a dat 
seama că e însărcinată, probabil cu Shylock. 

Şi totuşi, pentru ochiul atent al lui Mundy, nici măcar 
toate aceste necazuri nu explică aerul mohorât de 
nemulţumire de care sunt apăsaţi membrii trupei când 
autobuzul opreşte în faţa adunăturii de steaguri, gherete, 
turnuri pentru santinele, poliţişti de frontieră şi vameşi care 
marchează punctul de trecere din Polonia în Germania de 

147 


- PRIETENIE ABSOLUTĂ - 


Est, iar lor li se ordonă din nou să coboare şi să se alinieze 
de-a lungul şoselei, cu paşapoarte şi bagaje personale, în 
vreme ce autobuzul este supus verificării metodice şi 
plicticoase cu care s-au obişnuit deja. 

„Bine, dar ce i-a apucat pe toţi? se întreabă Mundy, 
aproape indispus de propria oboseală. Stau drepţi ca nişte 
deţinuţi, merg la spălător câte unul, revin şi rămân cu 
privirea aţintită în pământ. Abia de-şi adresează câte-un 
cuvânt unul altuia, iar de discutat cu Tăticu', nici gând. Ce 
i-a speriat atât de tare?” Are o bănuială extrem de sumbră. 
Au procurat droguri din Varşovia. lar acum aşteaptă 
strigătul triumfător al vreunui vameş care le va descoperi, 
ceea ce îi va face să fie azvârliţi în închisoare. 

Lucru ce depăşeşte orice închipuire: nici nu bagă de 
seamă că li s-a schimbat garda. lubitul lor interpret şi 
însoțitor - poreclit Spartacus, datorită staturii firave şi 
dezlânate - trece de la unul la altul, târându-şi picioarele şi 
lăcrimând de emotie, luându-şi adio. Până acum l-au tratat 
pe Spartacus ca pe un prinţ. Au flirtat cu el, l-au adoptat, l- 
au învăţat cele mai odioase înjurături în engleză, l-au 
bombardat cu ţigări şi invitaţii la Huddersfield. Acum însă 
nu-s în stare decât de nişte îmbrăţişări lipsite de vlagă şi 
convingere şi câte-un „La revedere, Sparts”, la care se 
adaugă bătaia amicală pe umerii firavi, ca de pasăre. 
Înlocuitorul lui din Germania de Est este o femeie blondă, 
impozantă prin greutate, care poartă un taior negru dintr-o 
stofă lucioasă şi, cu toate astea, membrilor trupei nu le 
scapă nicio ironie sau vreo vorbă în sotto voce în legătură 
cu înfăţişarea ei. Femeia are ochii mici şi vioi, care 
contrastează vădit cu obrajii mari şi albi, iar părul şi-l ţine 
strâns într-o coadă groasă. Femeia îi asaltează cu engleza 
ei sacadată, parcă pentru a scăpa cât mai repede deo 
asemenea corvoadă. 

— Buna dimineaţa, domnule Mundy - şi-i strânge mâna, 
gata să i-o strivească - mă numesc Erna. Sunt din Leipzig. 
Sunt însoţitoarea dumneavoastră pe durata vizitei. Bun 
venit în Republica Democrată Germană. 

148 


- JOHN LE CARRE - 


După care, ca un general sosit în inspecţie, cere să fie 
prezentata fiecărui component al grupului, în timp ce 
Spartacus, uitat undeva pe margine, priveşte cu un aer 
plângăcios. lar ei se supun ritualului. Niciunul nu se 
dovedeşte bădăran. Nimeni nu protestează, scornindu-i 
vreo poreclă caraghioasă. Nici urmă de inventivitatea 
spontană a unei reprezentații tipic shakespeariene. 

Şi în timp ce ei îndură toate astea, controlorii vamali de 
frontieră, purtând salopete, le iau cu asalt autobuzul, 
scormonesc prin remorcă, urcă pe acoperiş şi păşesc de-a 
lungul lui, călcând peste decorul de fundal care se întinde 
cât ţine vehiculul. lar după aceea, ca nişte vulturi, se 
năpustesc să răvăşească lucrurile din valize şi rucsacuri, 
ajungând chiar să scuture iepuraşul de jucărie al Ofeliei- 
celei-gravide, ca să vadă dacă nu cumva zdrăngăne ceva 
suspect înăuntrul lui. Cu toate acestea, nimeni nu 
protestează, nici măcar Lexham, când i se acordă ceva mai 
multă atenţie, iar asta pentru că e negru. Se supun cu toţii. 
Fără să crâcnească. Doar aruncând priviri furişe. Când sunt 
mânaţi înapoi în autobuz, iar bariera se ridică şi pătrund pe 
teritoriul noii lor gazde, nu se aude nici măcar o exclamaţie 
de bucurie, lucru care, din câte-şi aminteşte Mundy, nu s-a 
mai întâmplat până acum. A ajuns deja să se îngrijoreze 
serios. Weimar este locul ultimei lor escale, a celei mai 
măreţe reprezentații, spectacolul care va marca apogeul 
turului. La Weimar, giuvaierul cultural al Germaniei, se 
desfăşoară săptămâna Shakespeare, iar Sweet Dole 
Company este singura trupă britanică invitată. Vor juca în 
faţa studenţilor, a şcolarilor şi a spectatorilor care vin la 
respectabilul Teatru Naţional, după care îşi vor continua 
drumul spre Berlinul de Vest şi apoi se vor întoarce acasă. 

Atunci de ce nu arată deloc bucuroşi? De ce nu se aude 
niciun cântec din acordeonul lui Sally Ac-lscusit? De ce nu 
încearcă, clipind ştrengăreşte, să stoarcă măcar un zâmbet 
de pe trăsăturile îngheţate ale Ernei care stă impunătoare 
alături de Mundy, pe scaunul rabatabil aflat alături de şofer 
şi priveşte neclintită înainte, spre autostrada plină de gropi. 

149 


- PRIETENIE ABSOLUTĂ - 


În orice altă împrejurare, Lexham ar fi scornit deja o 
poreclă pentru ea: Moby Dick, Femeia-fără-Sex sau Zâna 
Codoaşelor. Dar nu astăzi. 

Abia foarte târziu, în aceeaşi noapte, după cazarea într- 
un cămin sordid pentru tineret de pe Humboldstrasse din 
Weimar, după ce au mâncat carne şi tăiţei la cantină şi au 
îndurat cuvântarea de un plictis sublim rostita de un 
reprezentant al Societăţii Shakespeare din Weimar pe tema 
„Armonia socialistă şi puterile tămăduitoare ale moştenirii 
literare comune”, Mundy reuşeşte să o surprindă din colţul 
ochilor pe Viola ascunzând discret o bucată de carne, două 
felii de pâine şi un măr în geanta ei tibetană. 


XX xk 


Pentru ce? Pe cine hrăneşte? Deja i s-a dus vestea că nu 
mănâncă mai nimic. 

Pune deoparte raţii suplimentare pentru Ofelia care, 
asemenea lui Kate, hrăneşte două fiinţe? 

Ori Viola, care se da în vânt după animale, a reuşit să-şi 
găsească vreun prieten patruped? Nu se poate. N-a avut 
vreme de aşa ceva. 

Regulile căminului impun ca băieţii să stea separat de 
fete. Patul lui Mundy se afla într-o cămăruţă de pe coridorul 
dintre dormitoare. La miezul nopţii se trezeşte din somn, şi 
aşa superficial, fiindcă aude lipăit de picioare desculţe pe 
scările din lemn. 

Viola. 

Îi lasă un avans, apoi o urmăreşte în jos pe scări către 
curtea din spate, unde se află autobuzul pictat cu desene 
ciudate. Stele mari, luna ce pare să dea căldură, miros de 
flori. Ajunge exact la vreme ca s-o vadă pe Viola, care 
poartă doar o cămăşuţă subţire de noapte şi bine 
cunoscuta ei geantă, păşind în autobuz şi urcând scările în 
spirală care duc spre puntea de sus. Mundy aşteaptă. Viola 
nu iese imediat. Se suie şi el tiptil şi o descoperă cu fundul 
în sus, întinsă pe un maldăr de costume de scenă. Când se 

150 


- JOHN LE CARRÉ - 


uita mai bine, vede că printre costume se ascunde un tânăr 
actor polonez, frumos şi gol puşcă, pe nume Jan, care s-a 
lipit de trupă la Varşovia şi a insistat să o însoţească zi şi 
noapte, indiferent unde mergeau. 

Cu şoapte întrerupte de suspine şi lacrimi, Viola 
recunoaşte totul. E îndrăgostită fără speranţă şi pe veci de 
Jan, iar el, la fel. Insă Jan nu are paşaport. Are curaj, prin 
urmare e detestat de forţele poliţieneşti din Polonia. În loc 
să se despartă de el pentru totdeauna, a preferat să-l 
ascundă în dulapul pentru costume şi, cu ajutorul celorlalţi 
membri ai trupei, l-a trecut fraudulos frontiera din Polonia 
în Germania de Est. Nu regretă nimic. Jan îi aparţine - 
fugarul şi marea ei iubire. O să-l ducă la Berlin, în Anglia, 
oriunde ar trebui să-l care cu ea. N-o să renunţe la el. „Nu, 
niciodată, Tăticule, şi nu-mi pasă ce-o să-mi faci, jur.” 

Jan ştie vreo trei cuvinte în germană, iar engleza îi e 
străină de tot. E micuţ şi plin de viaţă şi se pare că e un 
bun amant. Mundy nu l-a prea plăcut la Varşovia, însă 
acum nici nu vrea să-l vadă în ochi. 


x k x 


Mundy trebuie să aştepte până la repetiţia de dimineaţă. 
După-amiază vor da un spectacol în aer liber pentru elevii 
câtorva şcoli. Vor avea drept scenă o porţiune din pajiştea 
aflată în faţa ruinei Turnului Stăpânilor Templului din parcul 
istoric ce se întinde pe ambele maluri ale râului Ilm. Soarele 
le surâde vesel, iar parcul e inundat de flori. Erna, care încă 
nu are poreclă, stă cu un aer implacabil pe o bancă din fier, 
cu genunchii desfăcuţi, urmărind atent oamenii care i-au 
fost încredinţaţi. Drept ajutor îl are pe acelaşi funcţionar 
care, prin cuvântarea lui, i-a plictisit de moarte pe actori 
seara trecută, dar mai sunt şi alţi doi tineri cu feţe gălbejite 
şi purtând haine din piele care nu-şi dezvăluie sentimentele 
prin expresiile feţei. Banca pe care stau ei se găseşte la 
douăzeci de metri de scena improvizată. Mundy strânge 


151 


- PRIETENIE ABSOLUTĂ - 


trupa în jurul lui, în interiorul turnului ruinat, şi speră că 
rămâne nevăzut şi neauzit. 

După cum stau lucrurile în acest moment, îi informează 
el pe puşti, socoteşte că vor căpăta fiecare câte douăzeci 
de ani de muncă silnică; zece pentru că l-au trecut graniţa 
fraudulos pe Jan şi zece pentru încercarea de a-l duce în 
Germania de Est. Aşa că, dacă are cineva sugestii 
inteligente pentru ce vor face de aici înainte, Mundy e 
dispus să-l asculte şi-i va fi recunoscător. 

Se aşteaptă la resentimente din partea lor, însă a uitat 
cum reacţionează actorii. Într-o tăcere teatrală care 
trezeşte sentimente de groază, toţi întorc capul spre Viola, 
care nu-i dezamăgeşte. Cu degetele încleştate sub bărbie, 
ea înalţă curajos ochii spre cerul albastru al lui Goethe. Se 
va sinucide dacă e despărțită de Jan. lar el a asigurat-o că 
va proceda la fel. Nu aşteaptă ajutor din partea prietenilor 
ei. Dacă şi-au pierdut credinţa, să plece fără mine, iar ea şi 
Jan se vor lăsa pe mâna autorităţilor est-germane. 
Dumnezeu ştie, cineva din ţara asta trebuie să aibă un pic 
de inimă. 

Mundy se cam îndoieşte. 

— În plus, nu te laşi la mila est-germanilor singură, îi 
spune el Violei. Aceeaşi soartă ne paşte şi pe noi. Prin 
urmare, poate cineva să vină cu vreo idee? 

Deocamdată, niciunul nu poate sugera ceva. Viola şi-a 
jucat scena cea mare până la capăt, şi ar fi nevoie de un 
actor şi mai curajos care să o urmeze. În primul rând, are 
Mundy o bănuială, puştii sunt speriaţi de moarte de ceea ce 
au făcut, însă nu mai pot schimba lucrurile. Totul cade pe 
umerii avocatului lor din oficiu, un băiat roşcovan de 
optsprezece ani, pe nume Len, care supune moţiunea la 
vot. De nevoie, vorbeşte pe un ton scăzut, şi probabil că 
bravura lui e la acelaşi nivel. 

— Haideţi, prieteni. Ce alegem? Părăsim un camarad de 
scenă ajuns la ananghie? Lăsaţi chestia cu iubirea pentru 
moment. În ţara lui are necazuri cu autorităţile, corect? Şi 
atunci, noi ce-ar trebuie să facem? Il ajutăm să scape sau îl 

152 


- JOHN LE CARRÉ - 


trimitem înapoi ca să fie chinuit? Câţi sunteţi de acord să-l 
ajutăm? Supunem la vot. 

Votează în unanimitate pentru, chiar dacă se simte o 
anumită nesiguranţă, singura abţinere venind din partea lui 
Mundy. Acum chiar că este într-o situaţie fără ieşire. Ar dori 
să analizeze totul cu Kate, dar fără să fie ascultat de poliţia 
secretă est-germană. Nu-i nevoie să i se spună că şansele 
de a trece pe cineva ilegal, fie el actor polonez ori altă 
persoană, dincolo de Zidul Berlinului, sunt aproape nule. Pe 
de altă parte, şansele de a da cu zece ani înapoi relaţiile 
culturale dintre Marea Britanie şi Germania de Est sunt 
excelente. 

— Din clipa asta, redevenim veseli şi fericiţi, le 
porunceşte el membrilor trupei. Suntem mândri de noi, 
suntem stele, am câştigat un premiu şi ne pregătim să ne 
întoarcem acasă. Vom vedea ce urmează. Aţi priceput? 

— Am priceput, Tăticu'! 

Matineul pentru şcolari se bucură de un succes nebun. 
Puştii tunşi aproape chilug şi îngrămădiţi în şiruri pe iarbă 
lasă deoparte orice aer de seriozitate şi se topesc de râs 
isteric la scălâmbăielile lui Lexham, care interpretează rolul 
lui Malvolio îndrăgostit. Până şi Ernei îi scapă un chicot. 
Spectacolul din aceeaşi seară de la Clubul Tineretului 
Walter Ulbricht e demenţial, iar a doua zi dimineaţă, sub 
ochii vultureşti ai Ernei şi ai celor doi flăcăi cu chipuri palide 
şi pământii, întreaga trupă, inclusiv Mundy, vizitează casa 
lui Goethe, iar de acolo merg să admire Monumentul Eroilor 
Armatei Roşii, pe poarta căruia tronează ciocanul de un 
roşu sângeriu şi secera. 

Nimeni nu-şi dă în petic, toţi sunt cât se poate de potoliţi. 
Pozează în faţa statuii lui Shakespeare. Fac schimb de 
ciorne de roluri cu ruşi, vietnamezi, palestinieni şi cubanezi. 
Joacă şah şi beau pentru prietenia dintre popoare într-un 
bar studenţesc, aflat într-un turn din zona istorică a 
oraşului. 

Prin vizite dese şi scurte, timp în care restul trupei îi 
acoperă absenţa, Viola îi duce lui Jan hrană şi mângâiere, 

153 


- PRIETENIE ABSOLUTĂ - 


însă Mundy îi cronometrează plimbările până acolo şi 
insistă ca ele să nu dureze mult. Ziua marelui spectacol se 
apropie implacabil. Astă-seară joacă la Teatrul Naţional, 
mâine vor merge la Berlin, apoi acasă. Nu vor mai face 
nicio repetiţie. Trupa îşi va petrece dimineaţa în cadrul unei 
discuţii în grup cu artişti ai altor naţiuni, dar Mundy ţine 
morţiş să-şi petreacă ziua aşa cum a plănuit de un amar de 
vreme. Pentru el, Weimar este un oraş sfânt, altarul iubitei 
lui muze germane. Îşi va oferi un tur al comorilor oraşului, 
chiar dacă Erna insistă ca el să facă acest lucru în tovărăşia 
unui profesor de istoria artei din Leipzig care, întâmplător, 
printr-o extraordinară coincidenţa, se află la Weimar. 

Profesorul se dovedeşte a fi un bărbat elegant, cu păr 
argintiu, în jur de şaizeci de ani, care e hotărât să-şi 
demonstreze cunoştinţele nefiresc de bune de engleza. 
Purtarea lui e aşa decentă încât Mundy îşi scormoneşte 
mintea pentru a descoperi unde, în cursul peregrinărilor lui, 
l-ar fi putut întâlni - poate la Praga, sau la Bucureşti, sau în 
vreunul dintre zecile de oraşe prin care a trecut în ultimele 
cinci săptămâni. lar Profesorul o are ca însoţitoare pe 
atrăgătoarea tovarăşă Inge, care susţine că reprezintă 
Institutul Goethe. 

— lar dumneata eşti Ted, adevărat? întreabă Profesorul, 
cu un surâs amuzat care apare mereu pe faţa lui. 

— Ted. Da. 

— lar eu sunt Wolfgang. Tovarăşe e prea burghez, nu 
găseşti? 

— Da, bineînţeles, spune Mundy cu un aer mirat, în 
vreme ce privirea din ochii Profesorului continuă să 
transmită ciudate semnale de familiaritate. 

Având-o într-o parte pe tovarăşa Inge şi în cealaltă pe 
Profesor, Mundy aspiră aerul ca de cavou al minusculei 
case de vară a lui Goethe şi chiar atinge pupitrul pe care a 
scris poetul. Vizitează cu un aer pios camerele în care Liszt 
şi-a compus muzica, mănâncă apoi cârnaţi într-un bar din 
subsolul Hotelului Elephant şi ciocneşte cu un grup de 
editori chinezi beţi, chinuindu-se în acelaşi timp să evoce 

154 


- JOHN LE CARRE - 


spiritul lui Thomas Mann. Însă ticălosul acela de polonez îi 
apare mereu în minte, derutându-l. 

După-amiază se deplasează cu o limuzină fără 
amortizoare până la Ilmenau pentru a aduce un omagiu la 
altarul celei mai frumoase şi scurte poezii din limba 
germană. Profesorul sta în faţă, alături de şofer, tovarăşa 
Inge se ciocneşte mereu nepăsătoare de Mundy pe 
bancheta din spate. Drumul e plin de gropi şi, pe alocuri, 
chiar inundat. Case dărăpănate de ţară coexistă alături de 
blocurile de locuinţe din panouri, îngrămădite până la 
marginea tarlalelor înverzite. Depăşesc un grup masiv de 
biciclişti, apoi un altul de soldaţi sovietici în maiouri cenușii, 
care îşi fac alergarea de după-amiază. Aerul e umed şi 
îmbibat de particule de funingine, fumul negru se ridică în 
vălătuci din coşurile fabricilor de pe marginea şoselei, 
copacii care o mărginesc au o culoare gălbejită şi 
bolnăvicioasă, iar pancarte gigantice îi aduc mereu aminte 
că se află în Ţara Păcii şi a Progresului. Cerul se mai 
luminează, fiindcă au ajuns la marginea pădurii Turingiei. 
De jur-împrejur se văluresc dealuri împădurite. Urcă pe un 
drum şerpuitor şi trag pe marginea lui. Şoferul, un tânăr 
deşirat, cu cizme de cow-boy texan, sare imediat să le 
deschidă portierele. Lăsându-l să aibă grijă de maşină, cei 
trei încep să urce o potecă presărată cu stânci ce se 
strecoară printre pini, avându-l pe Profesor în frunte. 

— Eşti fericit? îl întreabă tovarăşa Inge molcom. 

— Chiar încântat, mulţumesc de întrebare. 

— Poate îi duci dorul soţiei. 

„De fapt, nu-s mulţumit, Inge. Sunt îngrijorat, fiindcă nu 
ştiu cum o să strecor un actor polonez dincolo de Zidul 
Berlinului.” Au ajuns pe culme. În faţa lor, şirurile de munţi 
împăduriţi se topesc în depărtare. Faimoasa colibă e 
încuiată. O placă veche din fier scrisă cu litere gotice 
constituie singura dovadă a gândurilor unui poet care 
priveşte spre eternitate. Vreme de o clipă, adevărat, ca prin 
vis, Mundy aude glasul pierdut şi melodios al domnului 
Mandelbaum intonând versurile sacre: Dincolo de munții 

155 


- PRIETENIE ABSOLUTĂ - 


toți, găsi-vei pacea... Dar mai adastă, şi tu ţi-o vei afla 
curând. 

— Eşti mişcat, Teddy? îl întreabă tovarăşa Inge, 
aşezându-şi palma pe antebraţul lui. 

— Nespus de mişcat, răspunde Mundy pe un ton sumbru. 

Coboară dealul, avându-l tot pe Profesor în frunte. 
Tovarăşa Inge vrea să ştie dacă socialismul ar fi posibil 
vreodată în Anglia fără izbucnirea unei revoluţii. Mundy 
spune că aşa speră. Limuzina fără amortizoare îi aşteaptă. 
Şoferul cel deşirat se plimbă pe lângă ea şi îşi termină 
ţigara. In timp ce le deschide portierele, un Trabant mânijit 
de noroi apare hurducându-se dinspre umbra copacilor şi 
trece pe lângă ei încet, după care capătă viteză pe măsură 
ce coboară dealul. Doar şoferul, probabil, dar nu absolut 
sigur, un bărbat, bagă Mundy de seamă. Purtând o căciuliţă 
din lână trasă peste ochi. 

— Cred că era custodele muzeului nostru, remarcă 
Profesorul în engleza lui fermecătoare, după ce observă 
interesul lui Mundy. Sărmanul domn Studmann e mai tot 
timpul îngrijorat. Ştie că avem un oaspete deosebit astăzi, 
de aceea vrea să se asigure că totul e în ordine pentru tine. 

— Atunci de ce n-a oprit ca să se prezinte? 

— Sărmanul domn Studmann e sfios. Un tip studios. 
Contactele sociale sunt un calvar pentru el. Mai e şi puţin 
excentric, lucru pe care voi, englezii, îl apreciaţi. 

Mundy se simte ridicol. Nu s-a întâmplat nimic, nu era 
nimeni. Până la urmă, ziua se scurge, iar asta contează cel 
mai mult. La înapoiere, Profesorul îi ţine o disertaţie despre 
legătura lui Goethe cu natura. 

— Dacă ai să treci prin Weimar, te rog să mă suni la 
birou, insistă tovarăşa Inge, întinzându-i lui Mundy cartea ei 
de vizită. 

Profesorul recunoaşte distrat că nu are carte de vizită. 
Pare să dea de înţeles că e prea bine cunoscut ca să-şi bată 
capul cu aşa ceva. Convin să rămână prieteni pe viaţă. 


XX xk 


156 


- JOHN LE CARRÉ - 


În spatele scenei de la Teatrul Naţional din Weimar, la 
doar o aruncătură de băț de căminul pentru tineri şi de 
autobuzul pictat, Sweet Dole Company se pregăteşte 
pentru ultima reprezentaţie a acestui tur, iar Mundy a 
hotărât să uite de toate împachetând decoruri şi costume 
în subsolul teatrului, pentru plecarea cât mai devreme de a 
doua zi. Bunul-simţ îl îndeamnă insistent să îl arunce peste 
bord pe polonez, însă fiul maiorului nu este în stare de o 
asemenea ispravă. Şi nici tatăl copilului său încă nenăscut, 
nici soţul lui Kate nu pot face aşa ceva. 

Subsolul slujeşte şi drept sală de conferinţe. Mijlocul 
încăperii e dominat de o masă de culoarea mierii. De o 
parte şi de alta a mesei sunt aranjate scaune cu spătarul 
îmbrăcat în piele, ce seamănă cu nişte tronuri. Pardoseala 
e din plăci de lemn de tec tropical, iar uşile din fier dau 
spre o curte. Ridicând coroana lui Hamlet, Mundy aude 
venind de deasupra lui vocea lui Lexham, Macbeth-ul 
nostru jamaican, dominând tunetele din scena în care apar 
vrăjitoarele, împachetează coroana în fâşii de pânză şi o 
îndeasă într-o cutie. Însă când dă să facă acelaşi lucru cu 
lanţul de şambelan al lui Polonius, îl surprinde pe Banquo 
privindu-l fix pe după una dintre arcadele din stânga, iar 
Banquo este interpretat în seara asta de Sasha, îmbrăcat în 
haine moderne. 

Fără fum, fără orgă de lumini. Pur şi simplu un Sasha 
foarte zvelt, foarte scund, cu părul tuns scurt şi cu ochii lui 
adânciţi în orbite mai mari ca niciodată, purtând un costum 
negru ca de antreprenor de pompe funebre şi o cravată 
cafenie de cercetaş şi având în mâna stângă o mapă din 
imitație de piele, din acelea oferite de Partidul Unic şi, 
rămas în poziţie de drepţi în arcadă, îşi ţine mâna dreapta 
lipită de pulpă. Aşadar, producătorul i-a spus, neîndoielnic: 
„Exact aşa să ţii mâna dreaptă, în timp ce duci în stânga 
mapa, după care îi arunci amicului tău, Teddy, o ocheadă 
care să-l facă sa se cutremure.” 


157 


- PRIETENIE ABSOLUTĂ - 


Lada este pe podea, iar Mundy stă aplecat deasupra ei, 
având lanţul lui Polonius aşezat pe antebraţe, de parcă ar 
urma să-l ofere cuiva în mod ceremonios. Aflat în exact 
acea poziţie, se simte îndemnat să respingă orice dovadă i- 
ar fi adusă de simţuri. „Nu eşti Banquo, nu eşti Sasha, nu 
eşti nimeni. Cum ai putea fi Sasha într-un costum atât de 
ridicol?” 

Apoi, împotriva voinţei lui, trebuie să admită că silueta, 
care nu este nicidecum a lui Sasha, i se adresează. ŞI 
nimeni, nici măcar Mundy, nu poate imita vocea lui Sasha. 


XX xk 


— Dumnezeu te are în paza lui, Teddy. Trebuie să vorbim 
repede şi discret. Te simţi bine? 

— Înfloritor. Tu, la fel? 

In vis, în loc să spui ce gândeşti, rosteşti ceva totalmente 
absurd. 

— Şi căsătorit, din câte-am auzit. Pregătit să întemeiezi o 
dinastie, în ciuda eforturilor poliţiei din Berlinul de Vest. Te 
felicit. 

— Mulţumesc. 

Vreme de o clipă, cei doi retrăiesc tăcerea încremenită a 
doi spadasini aflaţi faţa în faţă. Sasha nu se aventurează 
din adăpostul arcadei. Mundy rămâne pe vine în faţa lăzii 
cu recuzită, având lanţul de şambelan pe palme. Din locul 
în care stă, distanţa până la Sasha e cât aceea a unui teren 
de crichet, poate chiar mai mare. 

— Teddy, te rog să fii foarte atent la ce spun şi să te abţii 
să faci prea multe comentarii. Îţi va veni greu, dar trebuie 
să încerci. In Berlinul de Vest eram partizani, dar în aceasta 
grădiniţă mic burgheză suntem infractori. 

Mundy aşază lanţul în ladă şi se ridică în picioare. Când 
se întoarce, îl găseşte pe Sasha alături, măsurându-l de jos; 
are o serie de riduri fine în jurul ochilor negri şi rotunzi, la 
fel de încrezători, însă în rest chipul i-a rămas la fel, fără 
elemente de prisos. 

158 


- JOHN LE CARRE - 


— Ted, mă asculţi? 

Il ascultă. 

— Primul act al ciudatei voastre reprezentații se încheie 
peste cincisprezece minute. Trebuie să revin pe scaunul 
meu de spectator la vreme ca să pot aplauda extaziat. La 
recepţia oficială de după spectacol eu şi tu ne vom 
recunoaşte în mod spontan de cum ne vom vedea, vom 
exprima uimirea şi neîncrederea de rigoare, apoi ne vom 
îmbrăţişa ca nişte vechi amici. Eşti atent? 

Da, este. 

— Reîntâlnirea noastră în public va fi caracterizată de o 
anumita jenă. O să te simţi puţin deconcertat, nu te vei 
aştepta să ţi se aducă aminte atât de elocvent de trecutul 
tău radical, mai ales aici, în paradisul Germaniei 
Democrate. Şi eu o să mă arăt ceva mai încântat decât ar 
trebui, dar voi manifesta o oarecare reţinere, fiind destul de 
evaziv. Lucru normal pentru o societate în care orice 
cuvânt are mai multe înţelesuri şi nenumărați ascultători. 
Ce-ţi propui să faci cu ameţitul acela de actor polonez? 

— Să-l strecor în Berlinul de Vest. 

Chiar spune asta? Oare Sasha îl aude? Uneori, când 
visezi, în afară de tine, toată lumea aude ce spui. 

— Cum? întreabă Sasha. 

— Pe acoperişul autobuzului. Îl înfăşurăm în decorul de 
fundal. 

— Să procedezi întocmai cum spui. Vameşii de frontieră 
au ordin să nu-l descopere. Tovarăşa Erna e şcolită bine şi 
va avea grijă ca oamenii să nu fie prea zeloşi şi să 
greşească. Chestia cu băiatul a fost bine pusă la cale: 
rezultatul unei operaţiuni comune cu amicii polonezi de a 
străpunge bastioanele corupte ale Occidentului. Când 
soseşti în Berlinul de Vest, te duci direct la biroul 
consilierului politic de la Ambasada Britanică. Ceri să 
discuţi cu domnul Arnold, care e numele de cod al şefului 
rezident al Serviciului Secret Britanic. Dacă încearcă cineva 
să-ţi spună că se află la Londra sau Bonn, răspunde-i că ştii 
că a sosit la Tempelhof direct de la Londra în seara asta, la 

159 


- PRIETENIE ABSOLUTĂ - 


ora cinci. După ce vorbeşti cu el, o să i-l predai pe polonez. 
Lucrezi deja pentru Serviciul de Informaţii Britanic? 

— Nu. 

— Dar vei lucra. Îl vei informa pe domnul Arnold că 
polonezul e o provocare, dar că nu trebuie să dea curs 
informaţiei, altfel compromite o excelentă sursă potenţială. 
O să priceapă el logica acestor instrucţiuni. Ai băgat de 
seamă cât de tare pute ţara asta? 

— Cred că da. 

— Fiecare colţişor duhneşte. A ţigări ieftine, a sudoare 
ieftină, a deodorante ieftine şi a brichete din cărbune 
inferior care te gazează fără să-ţi dea pic de căldură. Ne- 
am împotmolit în clisa birocraţiei de stat. Societatea începe 
de la gradul de căpitan, iar orice chelner şi şofer de taxi 
devine un despot. Te-ai culcat cu vreo femeie aici? 

— Din câte-mi aduc aminte, nu. 

— Nu-ţi recomand să ai o asemenea experienţă decât 
dacă mai întâi te obişnuieşti. Şi să eviţi vinul, cu orice preţ. 
Ungurii ne otrăvesc cu o chestie pe care-o numesc „Sânge 
de taur”. Intră în categoria rarităţilor, dar eu cred că 
reprezintă un mod de răzbunare pentru înăbuşirea 
contrarevoluţiei lor din 1956. Am inaugurat cel de-al doilea 
război rece. În răsărit, îl avem pe tovarăşul Brejnev şi 
Afghanistanul, în partea de vest avem rachete Pershing şi 
Cruise. Te rog frumos să-i comunici domnului Arnold să 
aleagă Germania de Est drept prima ţintă. 

În timp ce îi vorbeşte astfel, Sasha desface mapa şi pune 
conţinutul ei pe masă în perfectă ordine. In ultimele 
săptămâni, lui Mundy i s-au servit aceleaşi porcării ca şi 
acum: un album cu fotografii mişcate ale Baletului Teatrului 
Balşoi, o statuetă cromată reprezentând un muncitor viril 
cu o şapcă mototolită şi cu o salopetă ai cărui pantaloni 
sunt strâmtaţi la genunchi, o cutie din porțelan de Meissen, 
de culoare alb cu albastru şi cu un capac ce nu i se 
potriveşte, dar fixat de rest cu bandă adezivă transparentă. 
Şi ceva care iese din tiparele obişnuite: un pachet sigilat de 
filme Kodak Tri-X, de 35 mm, nefolosite, exact tipul utilizat 

160 


- JOHN LE CARRÉ - 


de Mundy la aparatul cu care face toate fotografiile pe care 
i le va arăta lui Kate când o să ajungă acasă. 

— Aceste preţioase daruri sunt toate pentru tine, Teddy, 
cu cele mai profunde sentimente din partea vechiului tău 
prieten. Cu toate astea, când ajungi în Berlinul de Vest, ele 
devin ale domnului Arnold. Printre altele, conţin termenii şi 
condiţiile recrutării mele de către organizaţia lui. În cutia 
din porțelan o să găseşti nişte nuci. Sub nicio formă să nu 
încerci să mănânci vreuna în cursul călătoriei, nici măcar 
dacă eşti lihnit de foame. Să pui filmele împreună cu restul 
accesoriilor foto. Nu le foloseşti tu, ci i le dai domnului 
Arnold. Pe întâi iunie, la Praga va avea loc un festival de 
vară al dansului. Consiliul Britanic te-a propus să mergi 
acolo? 

— Din câte ştiu, nu. lar întâi iunie este, îşi aminteşte el 
parcă din altă viaţă, peste numai şase săptămâni. 

— Atunci te va trimite. Domnul Arnold trebuie să se 
îngrijească să însoţeşti un grup de dansatori englezi. O să 
vin şi eu acolo. La fel ca tine, îmi voi descoperi o pasiune 
târzie pentru diplomaţie. Teddy, o să lucrez exclusiv cu 
tine. In spionaj, sunt ceea ce se numeşte câinele unui 
singur stăpân, iar atâta vreme cât voi putea lătra, tu vei fi 
stăpânul meu. L-am informat pe domnul Arnold că nu am 
încredere în altcineva. Mă jenez să-ţi impun această 
condiţie, dar tu eşti şovin prin naştere, aşa că o să te 
încânte ideea de a-ţi sluji patria aceea ridicolă. 

— Ce se întâmplă dacă la verificarea de la frontieră se 
descoperă chestiile astea? O să ajungă direct la tine. 

— Verificarea autobuzului şi a efectelor voastre va fi 
supărătoare, dar nu va evidenția nimic compromiţător. 
Pentru asta trebuie să-i mulţumim lui Jan, eroul nostru. 

Mundy şi-a regăsit glasul sau, în orice caz, ceva care 
aduce cu glasul lui: 

— Sasha, ce-ai de gând? Asta-i nebunie curată! 

— După dramatica noastră întâlnire la recepţia de astă- 
seară, caracterul fostei noastre relaţii va deveni versiunea 
oficială pentru şefii mei. Ţi-a plăcut profesorul Wolfgang? 

161 


- PRIETENIE ABSOLUTĂ - 


— Aveam prea multe pe cap. 

— La Ilmenau, când m-am uitat pe fereastra maşinii, am 
avut impresia că te descurcai de minune. L-ai cucerit pe 
simpaticul profesor. Te consideră un subiect excelent 
pentru a fi cultivat în continuare. L-am prevenit că nu vei fi 
uşor de cucerit. Trebuie să apeleze la toate subterfugiile ca 
să te curteze şi să te atragă de partea lor, iar el a fost de 
acord să mi te încredinţeze mie, ca vechi prieten şi fost 
mentor ideologic. La Praga, dacă voi socoti că e momentul 
potrivit, o să fac primul pas. Tu o să te arăţi rezervat, ba 
chiar puţin şocat. Lucru firesc. Eşti Teddy, prietenul meu 
din studenţie, care probabil încă are o părere critică despre 
valorile capitaliste, dar s-a integrat perfect în societatea 
consumatoristă. După o perioadă de gândire, vei descoperi 
totuşi că vechile răbufniri de răzvrătire încă mai găsesc 
ecou în tine şi vei ceda avansurilor noastre. Eşti, ca de 
obicei, în pană de bani? 

— A, ştii cum e, mă descurc. 

În vis nu e nevoie să explice nimănui că, din salariile de 
profesoară într-o şcoală de stat şi din cel de funcţionar 
guvernamental la început de carieră, chiar însumate, nu 
rămâne prea mult de cheltuit după plata lunară destul de 
consistentă a ipotecii. Dar Sasha înţelege oricum. 

— Atunci banii vor juca un rol secundar în ceea ce 
priveşte motivaţia ta. Şefii mei vor răsufla uşuraţi. Ideologia 
lipsită de lăcomie îi face bănuitori. Jinduieşti după frumoasa 
tovarăşă pe care ţi-am oferit-o astăzi sau te încăpăţânezi 
să-i rămâi fidel soţiei? 

Pesemne că Mundy o fi susţinut valorile mariajului, 
fiindcă Sasha a renunţat deja să i-o mai ofere pe frumoasa 
traducătoare. 

— Oricum n-are prea multă importanţă. O mică hârjoană 
te-ar arunca mai sigur în braţele şefilor mei, dar ne putem 
lipsi de asta. Teddy, o să insişti totuşi că vrei să lucrezi doar 
cu mine. O să fii şi tu un câine cu un singur stăpân. Unul 
dintre scriitorii voştri a spus că în cazul agenţilor dubli nu 
se ştie niciodată dacă te alegi cu carnea sau cu osul. Eu o 

162 


- JOHN LE CARRE - 


să-i pun la dispoziţie numai carne domnului Arnold. În 
schimb, tu şi el îi veţi da tovarăşului Sasha doar ciolane 
goale. 

— Sasha, cum Dumnezeu ai ajuns aici? De ce au 
încredere în tine? 

În vis, îţi pui întrebările prea târziu, fără să te aştepţi la 
vreun răspuns. 

— În cursul şederii tale la Weimar ai avut ocazia să 
vizitezi lagărul de concentrare de la Buchenwald? 

— Mi s-a oferit prilejul, dar nu am avut timp. 

— Şi nu-i decât la opt kilometri depărtare. Mare păcat. Pe 
lângă fagul mult lăudat al lui Goethe, crematoriul din lagăr 
merită mai multă atenţie. Nici nu era nevoie să fii mort ca 
să te ardă în el. Ştiai ca ruşii au ţinut lagărul în funcţiune şi 
după ce l-au eliberat de fascism? 

— N-am ştiut. 

— Bineînţeles. Şi ne-au dat un exemplu elocvent de 
realism socialist, fiindcă tot veni vorba. Noi i-am spus 
Buchenwald Doi. Şi-au adus propriii prizonieri şi i-au tratat 
la fel cum au procedat şi predecesorii lor. A, victimele n-au 
fost doar nazişti. Majoritatea erau social-democraţi şi alte 
elemente cu vederi opuse Partidului Unic, oameni care 
doreau să reînvie capitalismul şi să readucă burghezia la 
putere. Tirania seamănă cu instalaţia electrică dintr-o casă 
veche. Moare tiranul, dar noul tiran devine proprietar şi nu 
trebuie decât să apese pe comutator. Nu mă aprobi? 

Mundy crede că ar fi cazul. 

— Consiliul Britanic e un focar de propagandă 
antisocialistă, aşa am auzit, o fabrică de minciuni 
contrarevoluţionare. Mă mir că te-ai dat cu ei. 

Când visezi, orice protest devine inutil, dar noi nu ne 
dezminţim. 

— Asta-i o gogoriţă! Cum ar putea fi contrarevoluţionară 
o prezentare a operei shakespeariene? 

— Nu subestima paranoia, Teddy. Curând vei deveni o 
unealtă esenţială în lupta neîncetată a poporului împotriva 
subversiunii ideologice. Puţină imaginaţie din partea 

163 


- PRIETENIE ABSOLUTĂ - 


domnului Arnold, iar tu îţi vei da seama că sărmanul 
consiliu există doar pentru a asigura acoperirea pentru cei 
care se ocupă de sabotarea proletariatului. Am auzit că 
bietul Macbeth a plâns seara trecută. Ne vedem la recepţie. 
Sper că n-ai uitat că trebuie să mimezi uimirea, da? 


XX xk 


Anticul autobuz londonez care goneşte hurducându-se 
prin paşnicul peisaj rural al ţării comuniste, din care se 
revarsă urletele decadentei muzici rock, fum de motorină, 
fâşii de hârtie care flutură nebuneşte şi baloane colorate, 
parcă dorindu-şi cu încăpățânare să fie oprit, chiar dacă pe 
banchetă, alături de tine, stă o valchirie“! de aproape 
nouăzeci de kilograme, cu părul răsucit într-un soi de coc. 
În fiecare sat prin care trec, bătrânii se uită urât şi-şi duc 
mâinile la urechi, iar puştimea face semne cu mâna şi 
ţopăie, de parcă ar fi sosit circul. Pesemne s-a spart ţeava 
de eşapament sau s-a întâmplat ceva cu toba, deoarece 
hărmălaia făcută de motor a crescut cu câţiva decibeli - 
ceea ce explică de ce o maşină de poliţie cu luminile 
aprinse urmăreşte autobuzul de vreo jumătate de oră, iar 
polițistul călare pe motocicletă conduce cam în dorul lelii. 
„S-ar putea să fim traşi pe dreapta dintr-un moment în 
altul, gândeşte Mundy, ca să ni se pună în cârcă vreo zece 
contravenţii, în conformitate cu prevederile Legii circulaţiei 
pe drumurile publice din Paradisul Muncitoresc, inclusiv 
transportarea ilegală a unui actor polonez bolnav de iubire, 
aflat pe acoperiş, înfăşurat într-un decor, a unei cutii din 
porțelan pline cu nuci ce nu trebuie desfăcute şi un a unui 
pachet de filme Kodak neexpuse, ce trebuie predate 
Serviciului de Informaţii Britanic imediat după sosirea în 
Berlinul de Vest.” 


4 În mitologia scandinavă, una dintre cele douăsprezece mesagere ale 
lui Odin (zeul suprem, „stăpânul cerului şi al pământului”, zeu al 
războiului, dar şi al magiei şi al inspiraţiei) care însoțeau sufletele 
eroilor căzuţi în război în Walhalla. (n. red.) 

164 


- JOHN LE CARRE - 


Şoseaua trece prin dreptul unor câmpuri de un galben 
ofilit. Singurele pete în peisaj sunt pâlcurile de case 
ţărăneşti căzute în paragină, biserici coşcovite sau câte-un 
pilon aşezat astfel încât să rănească ochiul cât mai mult. 
Steve, şoferul fără dinţi, se află la volan, Mundy stă alături, 
pe locul lui obişnuit de pe bancheta rigidă, având pregătite 
paşapoartele, vizele, avizele şi documentele de asigurare 
într-o geantă diplomat pe care o ţine strâns între genunchi. 
O are alături pe Erna. Din fundul autobuzului răzbat frânturi 
de cântece vesele care se sting inexplicabil, asta până când 
Sally Ac-lIscusit începe să ţină ritmul cu başii acordeonului 
ca să-i mobilizeze pe toţi la cântat. În oglinda retrovizoare 
de deasupra capului Mundy poate urmări o bucată albastră 
din decorul de fundal care fâlfâie nebuneşte, izbindu-se de 
geamul din spate, precum şi remorca hurducându-se. lar la 
o sută de metri în spatele remorcii vede maşina de poliţie 
menţinând mereu aceeaşi distanţă faţă de autobuz, 
încetinind, când acesta reduce viteza, şi accelerând, când 
autobuzul prinde viteză pe câte-o porţiune dreaptă şi fără 
gropi a şoselei. De fiecare dată când autobuzul ia câte-o 
curbă, aude scârţâitul produs de frecarea decorului făcut 
sul de frânghiile cu care este legat de acoperiş. Când urcă 
tropăind la etajul autobuzului pentru a verifica dacă totul e 
în ordine, se străduieşte să nu privească prea insistent la 
pachetele învelite în hârtie maronie de pe poliţele pentru 
bagaje şi la braţul statuetei reprezentând muncitorul 
socialist, care a străpuns ambalajul şi a ieşit la iveală. 

— Toată lumea beneficiază de escorta poliţiei? o întreabă 
el pe Erna, când revine alături de ea. 

— Numai dacă sunt oaspeţi deosebiți, Ted. 


XX xk 


Mundy şi-a găsit refugiul în propriile gânduri. Revederea 
celor doi vechi prieteni de la recepţia oficiala de rămas-bun 
s-a desfăşurat exact cum a anticipat Sasha. Se zăresc unul 
pe celălalt, în aceeaşi clipă, şi fac ochii mari de uimire. 

165 


- PRIETENIE ABSOLUTĂ - 


Sasha e primul care-şi găseşte cuvintele pentru a-şi 
exprima surprinderea: „Doamne Dumnezeule, Teddy!, 
scumpul meu prieten, amicul care mi-a salvat viaţa, ce 
cauţi tocmai la Weimar?” lar Mundy, arătând oarecum 
descumpănit, ceea ce în situaţia de faţă nu-i creează 
probleme deosebite, îi răspunde: „Sasha, vechiul meu 
tovarăş de celulă, nici nu mi-aş fi închipuit, e de-a dreptul 
fantastic, explică-mi şi mie!” După îmbrăţişări şi bătăi pe 
umăr, despărţirea lor, atât de dureroasă, pare firească; 
apoi, în mod ostentativ, fac schimb de adrese şi de numere 
de telefon şi discută vag despre intenţia de a se revedea în 
viitorul apropiat la un pahar de vorbă. Apoi fuga înapoi la 
cămin cu trupa teatrală, doar ca să se perpelească de pe o 
parte pe alta în pat, să tragă cu urechea prin pereţii subţiri 
la şoaptele celor pe care-i are în grijă şi să spere din inimă 
că nimeni altcineva nu mai aude ce vorbesc, fiindcă le-a zis 
de nenumărate ori că vorbele aruncate la întâmplare costă 
vieţi omeneşti. 

Rămâne treaz toată noaptea, răsucind pe faţă şi pe dos 
întrebări la care nu se poate răspunde. Când încearcă să 
adoarmă, îl visează pe Jan strecurând o grenadă în 
rezervorul autobuzului. Când stă treaz, coşmarurile sunt şi 
mai cumplite. Dacă e să-i dea crezare lui Sasha, fugarul 
polonez şi pachetele vor trece prin vamă şi cu asta totul s-a 
terminat. Dar chiar trebuie să-l creadă? lar presupunând 
că-l ia în serios, va reuşi jocul pe care-l face? La ora şase, 
deşi e încă întuneric, Mundy se ridică în capul oaselor şi 
bate cu palma în pereţii despărțitori dintr-o parte în alta a 
cămăruţei lui şi răcneşte cu glas milităros şi poruncitor la 
care în mod normal n-ar apela: Gata, băieţi şi fete, 
deşteptareaaa! Ducă-se naibii dejunul, s-o luăm din loc! 
Dar le este tuturor limpede ce se subînţelege prin asta: 
doar îl trecem fraudulos pe ticălosul acela mic, aşa cum am 
plănuit, şi-o s-o facem acum, ca să scăpăm de chin. Drept 
membri ai echipei operative i-a ales pe Lexham, Viola şi 
Sally Ac-lIscusit. 


166 


- JOHN LE CARRÉ - 


— Ceilalţi, vedeţi-vă de treabă, ca de obicei, prostiţi-vă şi 
încercaţi să lăsaţi impresia că n-aveţi nicio grijă, le-a spus 
el, pe un ton nu tocmai amabil. 

— Cum spui tu, Tăticu'. 

La crăpatul zorilor, având-o pe Viola în frunte, Mundy, 
Sally şi Lexham traversează curtea, urcă la etajul 
autobuzului şi-l trezesc pe Jan din somn. Îl dezbracă în 
pielea goală şi-l mânjesc din cap până în picioare cu 
vaselină de lagăre. Asta are menirea de a deruta câinii 
poliţişti. 

— Viola, tu faci treaba în părţile mai delicate. 

După aceea, îl împachetează pe Jan în cortine de scenă 
îmbibate în miros de substanţe care alungă moliile şi îi 
aşază bucăţi de capoc peste inimă şi peste alte locuri în 
care pulsul e mai puternic. Mundy şi-a adus aminte că la 
trecerea frontierei în Germania de Est i-a văzut pe vameşi 
înarmaţi cu căşti şi  stetoscoape de dimensiuni 
impresionante pentru a examina obiecte suspecte. După ce 
îl ambalează la loc, Mundy îşi lipeşte urechea de locul în 
care ar trebui să se afle inima lui Jan şi nu aude nimic. 

— Poate că nici n-are, spune el în şoaptă către Sally. 

Acum, fugarul ascuns de ei arată ca o mumie egipteană. 
l-au lăsat o deschizătură pentru a respira, însă, ca să evite 
riscul sufocării prin astuparea ei întâmplătoare, Mundy îi 
vâră lui Jan o bucată de ţeavă metalică în gură, după care îl 
învelesc într-un covor prăfuit. 

Se află tot la etaj, iar Jan nu mai e Jan, ci un covor ţinut în 
picioare. Pe jumătate răsturnat, mai târâş, mai cărat, îl 
coboară pe scăriţa îngustă şi curbată până în curte, unde 
stă desfăcut pe asfalt, aşteptându-i, decorul albastru de 
fundal. Incă are dâre de apă de ploaie, iar duhoarea ca de 
vas de pescuit, a apret şi a clei de oase, îi izbeşte în nări 
încă de la distanţă. Erna nu a sosit încă. l-au spus că pleacă 
la şapte şi jumătate, şi e doar şi un sfert. În timp ce Viola 
rămâne de veghe, Mundy şi Lexham dau drumul covorului 
la o margine a decorului şi încep să-l ruleze. ŞI-I rulează 
fără să se oprească, până când Jan şi covorul se găsesc 

167 


- PRIETENIE ABSOLUTĂ - 


într-un cârnat de vreo zece metri pe care, în strigăte de 
„Hai, băieţi, acum” sau „Ridică, flăcău, nu te lăsa”, Mundy 
şi câţiva binevoitori reuşesc să-l urce pe acoperiş, apoi îl 
fixează de nişte vergi, lăsându-i un capăt să atârne peste 
geamul din spate al autobuzului. 


XX xk 


O dată cu scrâşnetul de frâne şi sfârâitul de pneuri uzate, 
fumul negru se ridică, acoperind geamul din stânga lui 
Mundy. Autobuzul ca un car alegoric opreşte la mai puţin 
de zece metri de stâlpul vopsit în roşu şi alb. Au ajuns la 
primul punct de trecere a frontierei. Nu e reprezentaţia 
care să-ţi aducă premiul cel mare, ci versiunea tipică ţării: 
vreo şase militari înarmaţi, un câine poliţist, o grüne Minna, 
un poliţist pe motocicletă, cel care până nu de mult 
mersese în faţa lor, şi maşina de poliţie cu girofarurile 
aprinse care i-a urmat de la Weimar. Mundy coboară 
săltăreţ din autobuz, cu geanta diplomat în mână. Erna, 
senină pe bancheta maşinii, rămâne distantă, parcă 
nepăsătoare la tot ce se petrece. 

— Domnilor, colonele, tovarăşi, vă doresc tuturor o zi 
bună! strigă Mundy în glumă. 

Nu se apropie însă prea mult de ei, întrucât colonelul, în 
realitate doar căpitan, este scund, la fel ca Sasha, iar 
Mundy n-ar dori să-i stârnească acestuia senzaţia de 
nesiguranţă dominându-l prin statură. 

Vameşii urcă în autobuz, o salută morocănoşi pe Erna şi 
se uită cu severitate la fetele dichisite ca de sărbătoare cu 
pălării fistichii, după care le ordonă tuturor să coboare, în 
vreme ce ei dau deoparte prelata de pe remorcă, scotocesc 
prin valize şi lasă totul vraişte, pentru ca detestaţii 
occidentali să facă ordine în urma lor. Cu un aer gânditor, 
căpitanul verifică paşapoartele, vânând eventuale nereguli, 
şi-l bombardează pe Mundy cu întrebări rostite în germană 
cu un pronunţat accent silezian. „Cât aţi stat la Weimar, 
tovarăşe?”, „Când aţi sosit în RDG, tovarăşe?”, „Cât timp 

168 


- JOHN LE CARRE - 


aţi petrecut în Cehoslovacia, Ungaria, România, Polonia?” 
Compară răspunsurile lui Mundy cu ştampilele din 
paşapoarte, măsoară din ochi autobuzul deşucheat şi, cu 
un aer ceva mai critic, fetele care arată ca nişte vampe. Se 
uită încruntat la cârnatul albastru de pe acoperişul 
împodobit cu baloane şi fâşii de hârtie, apoi la umflătura 
care a apărut la mijlocul decorului, ceea ce îl duce pe 
Mundy cu gândul la un şoarece înghiţit de un boa 
constrictor care este împins spre stomac. În cele din urmă, 
ofiţerul face gestul pe care Mundy a ajuns să-l recunoască 
imediat: o înclinare dispreţuitoare şi posacă a capului, o 
grimasă trădând un amestec de ură, avertisment şi invidie. 

— Treceți, lua-v-ar dracii. 

Mundy şi trupa se grăbesc să urce în autobuz, Sally îşi ia 
acordeonul şi dă tonul la /t's a long way to Tipperary şi - ce 
mama naibii - pornesc la drum. 

Erna lasă impresia că n-a văzut nimic. Priveşte pe 
fereastră cu ochi mici şi rotunzi. 

— Aţi avut vreo problemă? îl întreabă ea pe Mundy. 

— Totul a fost în ordine. Băieți de treabă, o asigură 
Mundy. 

Cu unele diferenţe între peisaje, scena se joacă de încă 
trei ori. La fiecare verificare, încordarea creşte cu un grad, 
iar la ultima dintre ele nimeni nu mai are forţa de a cânta 
sau de a scoate vreo vorbă. Faceţi ce vreţi cu noi, nu mai 
suportăm, ne dăm bătuţi. Brusc, Erna se ridică în picioare, 
le face tuturor un semn jovial cu mâna, coboară din 
autobuz şi continuă să fluture braţul până o pierd din ochi. 
l-a răspuns cineva la salut? Mundy are îndoieli că s-a 
ostenit careva. Trec apoi printr-un loc foarte îngust, iar 
Mundy priveşte în jos. Nişte soldaţi americani le rânjesc 
prin ferestre, câţiva oameni se holbează la uriaşul bidiviu 
pictat carnavalesc apărut de dincolo, o serie de aparate 
fotografice îi orbesc cu flash-urile şi de pe pietrele ude ale 
pavajului sclipesc spre ei toate luminile Las Vegasului. Au 
ajuns cu bine în Berlinul Occidental, dar nimeni din autobuz 
nu scoate o vorbă. Cu excepţia lui Lexham, probabil, care 

169 


- PRIETENIE ABSOLUTĂ - 


înjură fără nicio jenă, folosind cele mai cumplite cuvinte, ca 
de obicei, dar lipsite de vigoarea ce ar fi de aşteptat. lar 
Viola suspina să-i sară inima din piept, dar fără să se 
smiorcăie, şi rosteşte: 

— Vă mulţumesc tuturor, mulţumescu-ţi ţie Doamne. 

La etaj, unul dintre băieţi, Polonius, după toate 
probabilitățile, slobozeşte un hohot isteric de râs. 


XX xk 


Diplomatul britanic, extrem de înalt, cu barba nerasă de 
aproape o zi şi jumătate, care intră cu paşi mari în biroul 
consilierului politic al Ambasadei Britanice, situate în 
apropiere de fostul stadion olimpic al Scumpului Nostru 
Fuhrer, înarmat cu două sacoşe doldora şi o geantă 
diplomat, arată ca un marinar care abia a coborât de pe 
navă şi parcă are încă senzaţia că puntea i se leagănă sub 
picioare, ceea ce, având în vedere cum se simte, nu e 
tocmai departe de adevăr. Recepţionera este o englezoaică 
între două vârste cu păr ce dă să încărunţească şi cu o 
purtare politicoasă, dar fermă. Asemenea lui Kate, ar putea 
avea pregătire de profesoară. 

— Trebuie să discut cu domnul Arnold, spune Mundy 
precipitat, trântind paşaportul pe tejghea, împreună cu 
cartea de vizită pe care scrie „British Council”. In curtea 
dumneavoastră am un autobuz cu douăzeci de actori tineri 
foarte obosiţi, iar santinelele de aici îi spun şoferului să 
plece. 

— La care domn Arnold vă referiţi, domnule? întreabă 
recepţionera în timp ce răsfoieşte paşaportul lui Mundy. 

— Cel care a sosit la Tempelhof seara trecută. 

— A, la acela, deci? Mulţumesc. Sergentul vă va conduce 
în sala de aşteptare, iar noi vom vedea ce putem face 
pentru bieţii dumneavoastră actori. Sacoşele acelea îi vor fi 
de folos domnului Arnold sau doriţi să le lăsaţi la mine? A 
apăsat deja pe un buton şi vorbeşte la un telefon de 
interior. Pentru domnul Arnold, te rog, Jack. Imediat ce 

170 


- JOHN LE CARRE - 


poate, ar fi perfect. A, şi ar trebui să ne ocupăm de 
autobuzul din curte, care e plin cu actori neliniştiţi. Aşa e 
mereu luni dimineaţa, nu? 

Sergentul este o versiune nevinovată a celui care l-a 
păzit pe Mundy în spitalul militar în urmă cu zece ani. 
Poartă o jachetă sport, pantaloni gri din flanel şi ghete 
lustruite lună. Sala de aşteptare seamănă cu rezerva 
personală a lui Mundy, lipsindu-i doar patul: pereţi zugrăviți 
în alb, geam mai la ferestre, aceeaşi fotografie a scumpei 
noastre regine pe vremea când era tânără. Şi aceleaşi 
crizanteme, cu dedicație din partea poliţiei din Berlinul de 
Vest. Prin urmare, Mundy nu se arată defel surprins când în 
cameră intră acelaşi viceconsul - elegantul Nick Amory, 
purtând aceiaşi pantofi din piele de căprioară şi costumul 
din tweed pe care îl păstrează pentru vizitele la spital şi 
acelaşi surâs inteligent, uşor dezaprobator faţă de sine. E 
mai bătrân cu zece ani, dar, într-o lumină mai scăzută, ar 
putea crea impresia că şi-a păstrat, la fel ca Sasha, vârsta 
la care i s-a întipărit lui Mundy în memorie. Ceva mai 
bronzat, poate fruntea mai lată, fiindcă părul a început să-i 
cadă. O idee de păr cărunt la perciunii de culoarea 
ghimbirului. O nouă autoritate, intangibilă. Lui Mundy îi 
trebuie câteva clipe ca să-şi dea seama că Amory 
procedează la o evaluare similară a vizitatorului. 

— Mda, arăţi mult mai bine decât la ultima noastră 
întâlnire, spune Amory nepăsător. Care-i treaba? 

— Avem un fugar polonez pe acoperişul autobuzului. 

— Cine l-a plasat acolo? 

— Noi, toţi. 

— Prin toţi să înţeleg grupul de actori? 

— Exact. 

— Când? 

— Azi-dimineaţă. La Weimar. Am avut un spectacol 
acolo. 

Amory se duce la fereastră şi, prudent, dă perdeaua 
puţin într-o parte. 


171 


- PRIETENIE ABSOLUTĂ - 


— Stă cam nemişcat pentru un fugar. Eşti sigur că mai 
trăieşte? 

— l-am spus să-şi ţină gura şi să stea liniştit până îl 
anunţăm noi că poate ieşi în siguranţa. 

— Tu i-ai spus asta. 

— Da. 

— Înseamnă că ţii bine frâiele. 

— Trebuia s-o facă cineva. 

O vreme, singurele lucruri perceptibile sunt zâmbetul 
strâmb al lui Amory şi zgomotele făcute de manevrele 
autobuzului în curte. 

— Nu prea te încântă ideea, remarcă el într-un târziu. De 
ce stăm aici, înăuntru? De ce nu ieşim în stradă să dansăm 
şi să celebrăm cu şampanie? 

— Băiatul susţine că familia lui va avea de suferit dacă i 
se face publică identitatea. Am fost cu toţii de acord să ne 
ţinem gura. 

— Cine ţi-a spus să ceri cu Arnold? 

— Sasha. 

„Zâmbetul nu e zâmbet, îşi dă Mundy seama. Dacă aşa 
ar fi stat lucrurile, ar fi trebuit să dispară deja. Zâmbetul 
acela e doar masca pe care o poartă cât te urmăreşte şi 
plănuieşte următorul pas.” 

— Sasha, repetă Amory, parcă după un veac de tăcere. 
Tipul cu care ai stat în cameră pe vremea când te jucai de- 
a comuniştii. Ace/ Sasha. Care a venit aici în ziua aceea şi a 
făcut tărăboi. 

— Acum e în Est. Un fel de spion. 

— Da, am auzit asta, ca să fiu sincer. Ştii cumva ce fel de 
spion? 

— Nu. 

— Ţi-a spus şi că am sosit cu avionul seara trecuta la 
Tempelhof? 

— Da. De ce? 

— E un fel de cod idiot pe care-l avem atunci când una 
dintre părţi are de comunicat celeilalte ceva deosebit de 
important. Ce ai în sacoşe? 

172 


- JOHN LE CARRE - 


— Secrete, dacă e să-l cred. A mai spus că polonezul e o 
provocare, dar că n-ar fi inteligent să ne ocupăm de el. 

— Fiindcă altfel l-am compromite pe tovarăşul Sasha? 

— A spus că verificările făcute de poliţie în autobuz vor fi 
de formă, ca să-i permită băiatului să treacă. In acest fel, 
chestiile din sacoşe vor fi mai în siguranţă. 

— Da, ceea ce demonstrează multă inteligenţă, corect? 
Asta e tot ce ne oferă sau examinăm mostrele, în ideea de 
a-i încredința o comandă mai serioasă? 

— A zis că mai are multe. 

— lar tu să fii omul de legătură? 

— A zis că ţi-a scris. Găseşti între lucrurile din sacoşe. 

— Vrea bani? 

— N-a precizat. Cel puţin, nu faţă de mine. Ar face-o 
pentru prima oară. 

— Tu eşti? 

— Nu, sigur nu-s. 

— Şi care e următoarea ta mişcare? Acum, în clipa asta? 

— Plec spre ţară. 

— Chiar în după-amiaza asta? 

— Da. 

— Cu actorii tăi? 

— Da. 

— Te deranjează dacă îmi desfac darul? O să-ţi spun 
Edward, dacă nu ai nimic împotrivă. Cred c-am mai făcut-o 
cândva, am dreptate? Am un unchi pe nume Ted, şi nu-l 
pot înghiţi deloc. 

Încă surâzând, Amory goleşte sacoşele pe măsuţa de 
cafea: muncitorul cel viril, pliantul despre Balşoi, pachetul 
de filme Kodak şi cutia albastră din porțelan. Examinează 
marginile lipite ale statuetei, miroase pliantul, întoarce 
pachetul cu filme între degete, studiază data de expirare, 
timbrele obişnuite de accize, apropie cutia din porțelan de 
ureche şi o scutură uşor, dar nu trage de banda adezivă 
care prinde capacul de cutie. 

— lar înăuntru sunt nuci? 

— Aşa mi-a spus. 

173 


- PRIETENIE ABSOLUTĂ - 


— Da, sigur. S-a mai procedat aşa, desigur. Dar multe 
lucruri se repetă, nu? 

După ce lasă cutia pe masă, alături de celelalte lucruri, 
îşi pune palma pe creştet şi admiră întreaga colecţie. 

— Cred că ai tremurat de moarte. 

— Şi nu numai eu. 

— Da, dar mai mult pentru polonez. Sper că nu le-ai 
povestit actorilor despre astea - îşi îndreaptă ochii alene 
către măsuţă. N-au habar de mina asta de aur? 

— Nu. Ei ştiu doar de tânărul polonez. Cred că fac deja 
un tărăboi... 

— Nu-ţi face griji. Laura îi hrăneşte cu nişte cornuri şi 
răcoritoare. Ai avut impresia că poliţiştii de dincolo l-au 
căutat în mod serios? Sau a fost doar de ochii lumii, aşa 
cum a promis Sasha? 

— Nu ştiu. Am încercat să nu mă uit. 

— Cu câini? 

— Da, dar nu l-au simţit. L-am mânijit cu vaselină ca să-i 
derutăm. 

— A fost ideea lui Edward? 

— Aşa cred. 

— Nu v-au pus la dispoziţie şi interpret însoțitor? 

— Ba da. Dar şi ea a făcut parte din tot aranjamentul. 

— Ca să ne pună băiatul în braţe? 

— Da, după cum susţinea Sasha. Işi spunea Erna. O tipă 
blondă. Cântărea aproape nouăzeci de kilograme. 

Zâmbetul de pe faţa lui Amory se lăţeşte, semn că a 
recunoscut stilul. 

— Şi mai avem convingeri comuniste sau am renunţat la 
copilării? 

In aşteptarea răspunsului, care întârzie, Amory pune 
pachetul cu filme înapoi pe masă şi, fără a renunţa la 
zâmbet, îl împinge până îl aliniază perfect cu celelalte 
obiecte care alcătuiesc mina lui de aur. 

— Şi unde locuim? 

— Hampstead. 

— Şi lucrăm normă întreagă pentru Consiliul Britanic? 

174 


- JOHN LE CARRÉ - 


— Da. 

— Şi mergem cu autobuzul douăzeci şi patru spre 
Trafalgar Square? 

— Da. 

— Ai pe cineva? Soţie, prietenă, ceva de genul acesta? 

— Soţie. Gravidă. 

— Cum o cheamă? 

— Kate. Prescurtare de la Catherine. 

— Cu C? 

— Da. 

— lar numele de fată? 

— Andrews. 

— Cetăţean britanic? 

— Da. Profesoară. 

— Născută la? 

— Doncaster. 

— Ştii cumva când? 

— Cu doi ani înaintea mea. Cincisprezece aprilie. 

„De ce mă las supus acestui interogatoriu? De ce nu-i 
spun lui Amory să-şi vadă de treburile lui?” 

— Da, bravo, face Amory, încă evaluând comoara. Foarte 
bravo, asta pentru cazul că aş uita să ţi-o spun mai târziu. 
Pentru stil, mai precis. O să bag chestiile astea în frigider, 
dacă nu te superi, apoi o să mergem să-i vedem pe actorii 
tăi. Pentru ei sunt un şmecher de la Externe, aşa că să nu 
mă lauzi, că strici poza. 


XX xk 


Din câte îşi mai aminteşte Mundy, secţia de poliţie din 
Berlinul de Vest este aceeaşi la care a fost bătut măr, dar în 
starea de nepăsare şi confuzie în care se află, abia dacă se 
sinchiseşte. Amory a telefonat deja ca să aranjeze lucrurile, 
apoi s-a aşezat, împreună cu sergentul, pe bancheta 
ocupată în mod obişnuit de Mundy, alături de Steve, 
şoferul, rugându-l pe Mundy să stea în spatele lor, după 
care tot Amory, nu Mundy, este cel care îi roagă pe actori 

175 


- PRIETENIE ABSOLUTĂ - 


să coboare în hangarul fără ferestre în care autobuzul a 
fost parcat fără să prindă cineva de veste. După aceea, tot 
Amory, cu ajutorul sergentului, îi strânge pe actori în cerc, 
rămânând în mijlocul lor, şi li se adresează pe un ton care 
îmbină perfect o arogantă lipsă de respect cu 
avertismentul. 

Au făcut o treabă extraordinară, le spune el. Au toate 
motivele să se felicite. 

— Dar există un secret. Mai precis, două. Unul dintre ele 
se află pe acoperişul autobuzului, fiindcă n-am dori ca 
mama, tatăl, fraţii şi surorile lui din Polonia să aibă de 
suferit. lar cel de-al doilea este Edward, fiindcă, în cazul în 
care domnii de la Consiliul Britanic află din întâmplare ce a 
reuşit el să pună la cale, birocraţia de acolo va dovedi cine-i 
mai tare, iar Edward se va trezi fără slujbă. Din câte se ştie, 
Consiliul nu se ocupă cu traficul de refugiaţi. Prin urmare, 
ceea ce vă cerem reprezintă ceva extrem de greu pentru 
orice actor, mai precis, să nu vorbiţi despre cele 
întâmplate. Nici în seara asta, nici în vecii vecilor, amin. 

lar după ce sergentul citeşte cu voce tare o declaraţie 
oficială în baza Legii păstrării secretului şi fiecare dintre 
puşti semnează câte un formular impresionant, Amory 
rosteşte cu dezinvoltură: A/so /os, bitte, meine Herren! 
către grupul de poliţişti în blugi aflat pe partea cealaltă a 
hangarului şi, fără să mai piardă vremea, aceştia reazemă 
câteva scări de autobuzul British Leyland şi urcă pe 
acoperiş lătrând ordine unul către altul până când, cu 
precauţie infinită, decorul de fundal este coborât, depus, ca 
o descoperire arheologică nepreţuită, pe podeaua din 
beton şi apoi derulat. Într-o explozie de aplauze, copilul gol 
şi mânjit de vaselină se ridică precum Adonis dintre 
zdrenţele şi bucăţile de capoc şi, euforic, se repede la 
salvatorii lui şi-i îmbrăţişează pe rând, zăbovind ceva mai 
mult în braţele iubitei sale. După aceea, totul se desfăşoară 
cu rapiditate şi precizie militară. Poliţiştii îl înfăşoară într-o 
pătură şi-l duc de acolo. Viola aleargă după el. Dar nu i se 
permite mai mult de un semn cu mâna din pragul uşii. 

176 


- JOHN LE CARRE - 


Rămas în apropierea autobuzului, Amory le adresează 
câteva ultime cuvinte: 

— Acum o să vă dau vestea cu adevărat proastă - 
trebuie să-l reținem pe Edward la Berlin vreme de o zi sau 
două. Regret, dar va trebui să vă luaţi rămas-bun de la el şi 
să-l lăsaţi aici, ca să rezolve treburile neplăcute. 

După îmbrăţişări, bocete şi smiorcăieli teatrale care se 
transformă în lacrimi adevărate, autobuzul iese pufnind din 
hangar, lăsându-l pe Tăticu' să rezolve treburile murdare. 


XX xk 


Revenit în Estelle Road patru zile mai târziu decât 
anticipaseră el şi Kate, Mundy joacă fără nicio dificultate 
rolul de angajat nemulţumit. Nu are nicio importanţă că i-a 
telefonat deja în fiecare dintre cele patru zile, 
transmiţându-i acelaşi mesaj de revoltă. Enervarea simțită 
la Berlin încă nu i-a trecut. 

— Cum adică, de ce nu s-au gândit şi ei de la început? 
spune el apăsat, nu pentru prima oară - e; fiind, ca de 
obicei, nefericiţii lui şefi. /ncompetența asta strigătoare la 
cer mă omoară. Cum poţi fi atât de vituc? întreabă el 
retoric şi, trădând o oarecare lipsă de loialitate, o imită 
batjocoritor pe zâna lui cea buna de la serviciul Personal. 
„O, ce bine! Scumpul de Ted Mundy tocmai se afla la 
Berlin. Ce bine s-a nimerit. Să-i prelungim delegaţia cu 
câteva zile ca să se poată vedea cu toţi cei de acolo.” A 
naibii, doar ştia de trei luni că o să merg la Berlin. lar dintr- 
o dată, hop, se trezeşte şi ea. 

După cinci săptămâni de absenţă, Kate a făcut planuri 
serioase pentru a transforma revenirea lui acasă într-un 
succes. Il aşteaptă cu maşina la aeroport şi, în timp ce 
conduce, ascultă cu un zâmbet răbdător toată tirada lui. 
Insă odată ajunşi în Estelle Road, ea îi pune uşor palma 
peste buze şi-l împinge drept în patul de la etaj, oprindu-se 
doar cât să aprindă o lumânare parfumată, pe care a 
pregătit-o pentru această ocazie. După o oră, convin că ar 

177 


- PRIETENIE ABSOLUTĂ - 


fi vremea să mănânce şi Mundy o mână pe Kate spre 
bucătărie şi insistă să scoată chiar el din cuptor viţelul a la 
Burgundy şi să o încurce prin încercările lui de a o scuti de 
orice efort inutil. S-ar putea ca gesturile lui, la fel ca modul 
său de exprimare, să i se pară lui Kate cam teatrale, dar la 
ce ar trebui să se aştepte după ce a stat atâta vreme 
printre oameni de teatru? 

In timpul mesei, cu aceeaşi conştiinciozitate, Mundy este 
informat cu privire la mersul sarcinii, la familia ei şi la 
frământările din sânul Partidului Laburist St Pancras. Însă, 
în timp ce ea îi povesteşte despre toate cu un aer 
îndatoritor, Mundy se trezeşte cu privirea rătăcindu-i prin 
bucătărie, preţuind fiecare amănunt ca pe o comoară, de 
parcă ar fi revenit după o şedere îndelungată în spital: 
dulapul din pin pe care, cu puţin ajutor din partea tatălui ei, 
l-a făcut în perfectă conformitate cu specificaţia stabilită de 
Kate, fiindcă, aşa cum îi place lui Des să spună, Ted ar 
putea deveni un tâmplar de artă dacă şi-ar pune mintea; 
tigăile şi cratiţele de teflon pe care le-au primit de la fratele 
ei, Reg, şi de la soţia lui, Jenny, drept cadou de nuntă; 
maşina ultramodernă de spălat rufe cu uscător, de 
producţie germană, pe care Kate a cumpărat-o din propriile 
ei economii, fiindcă e de modă veche, susţine ea, şi nu o 
deranjează să recunoască asta, copilul lor o să aibă scutece 
adevărate, nu chestii din acelea din hârtie absorbantă şi 
chiloţei din plastic. 

lar după ce ea îi relatează fiecare minut petrecut în 
ultimele cinci săptămâni, Mundy ocoleşte masa şi o sărută, 
şi o mângâie, şi nu mai au încotro decât să urce din nou la 
etaj ca să facă dragoste până când, încetul cu încetul, el 
riscă să-i prezinte o versiune cenzurată a aventurilor lui cu 
puştii, întrerupându-şi povestirea cu hohote serioase de râs 
pentru a-şi oferi câte o pauză de gândire, apoi imită 
glasurile principalilor actori până când Kate jură că ar fi în 
stare să-l recunoască pe Lexham de îndată ce l-ar vedea. 

— Şi, slavă Cerului, nu mai trebuie să trec prin aşa ceva 
decât în iunie, încheie el cu un oftat lejer de uşurare. 

178 


- JOHN LE CARRE - 


— Cum? Ce ai în iunie? 

— A, vor sa mă trimită la Praga - şi spune asta de parcă 
plecarea la Praga ar fi un eveniment deprimant. 

— Cum adică? întreabă Kate ciudat amuzată din nou. 
Praga e un oraş minunat. 

— Un festival internaţional de dans. O să mă ocup de 
participanţii britanici. Diurnă completă, plus indemnizaţie 
de risc. 

— Câte zile? 

— Zece zile, din nefericire. Douăsprezece, dacă punem şi 
drumul. 

Ea rămâne tăcută vreme de câteva momente, apoi se 
loveşte uşor cu palma peste pântece. 

— A, nu-i nimic, sper. Asta dacă nu cumva ăsta mic 
hotărăşte să apară mai devreme. 

— Dacă aşa decide micuța, o să ajung aici înaintea ei, 
jură Mundy. 

Asta este parte din jocul pe care-l fac amândoi. Ea spune 
că va avea băiat, Mundy susţine că va fi fată. Uneori, 
pentru a da altă savoare jocului, el şi Kate schimbă rolurile. 


179 


- PRIETENIE ABSOLUTĂ - 


CAPITOLUL ŞAPTE 


Autobuzul cu aspect ciudat s-a făcut nevăzut, iar ultimele 
răcnete de un tragic rămas-bun s-au topit în hărmălaia 
traficului. Mundy şi Amory stau faţă în faţă în cămăruţa 
izolată fonic situată vizavi de biroul pustiu al lui Amory, iar 
pe masa din plută dintre ei se află un magnetofon ale cărui 
role se rotesc alene. 

— Cât noi discutăm aici, spune Amory, pepitele zboară 
spre Londra. Analiştii abia aşteaptă să pună ghearele 
hoţeşti pe ele. Până una-alta, uite ce vor de la noi, 
începând de ieri, precizează Amory: un autoportret din 
partea lui Edward, care să cuprindă tot-tot; o relatare pas 
cu pas a iubirii dintre Sasha şi Mundy, începând cu primii 
fiori simţiţi la Weimar; plus o descriere a bărbatului care-şi 
spune profesor Wolfgang, fără a omite nici cel mai 
neînsemnat amănunt. 

Obosit mort, dar, în acelaşi timp, suprastimulat, Mundy 
răspunde în mod sclipitor la întrebările lui Amory vreme de 
o oră, iar în următoarea, chinuit şi cu opinteli; după care 
începe să aţipească din lipsă de aer, sufocându-se ca un 
prunc în pântecele mamei. Reveniţi în sala de aşteptare, 
unde aşteaptă până când Amory scoate banda şi o pune la 
păstrare, Mundy adoarme buştean şi nu e pe deplin treaz 
nici când fac o scurtă deplasare cu maşina până într-un loc 
ştiut doar de Amory, după care se trezeşte de-a binelea şi 
constată că e bărbierit şi curat şi ţine un pahar cu whisky în 
mână, apoi se găseşte în faţa unei ferestre cu perdele din 
dantelă dintr-un apartament elegant care dă spre 
Kleistpark, pe unde se plimbă reprezentanţi bine aşezaţi ai 
micii burghezii berlineze, inclusiv numeroase mame care, 
încă adormite, împing cărucioare, în atmosfera plăcută a 
serii. Ţintă a curiozităţii lui Amory, Mundy a devenit un 
mister pentru el însuşi. Încordarea, sentimentul că a 
dezlănţuit ceva important, la care se adaugă o mulţime de 


180 


- JOHN LE CARRE - 


griji acumulate, pe care a reuşit să le ignore până acum, îl 
fac să se simtă perplex şi fără nicio vlagă. 

— Cred că ar fi vremea să-i telefonezi lui Kate a ta, cât 
mă duc şi eu până la baie, îi sugerează Amory, cu zâmbetul 
acela care nu se dezlipeşte de pe faţa lui. 

Ideea pe care Mundy o acceptă cu oarecare ezitare, 
fiindcă, de fapt, chiar asta îl frământa: ce anume să-i 
spună. 

— E simplu de tot, îl încurajează Amory cu un aer 
amuzat. Discuţia voastră va fi ascultata de cel puţin şase 
servicii de informaţii, aşa că ideal ar fi să o scalzi. 

— Cum adică? 

— Eşti reţinut aici de cei de la Consiliul Britanic, motivele 
urmează să le afli. „Sunt reţinut, scumpo - necazuri la 
slujbă - domnii şi stăpânii mei mă roagă să mai rămân 
până rezolv. Pupături, Edward.” Doar e fată deşteaptă. O să 
priceapă ea. 

— Şi unde locuiesc? 

— Aici. Spune-i că e un cămin pentru funcţionari 
necăsătoriți, asta are s-o liniştească. Numărul e cel scris 
chiar pe telefon. Nu înflori prea mult lucrurile şi o să te 
creadă. 

Aşa se şi întâmplă. Cât Amory stă la baie, Kate îl crede 
pe Mundy cu o convingere care îl face să aibă un sentiment 
insuportabil de vinovăţie. Cu toate acestea, după câteva 
minute e din nou în maşina lui Amory şi schimbă două-trei 
glume cu sergentul Cliff, aflat la volan, iar apoi se trezeşte 
în noul restaurant specializat în produse de pescărie din 
Grunewald despre care, slavă Cerului, mulţi încă n-au aflat, 
fiindcă Berlinul a ajuns foarte depravat. lar la masă, pe care 
o servesc într-un separeu lambrisat, cufundat în 
semiîntunericul prielnic îndrăgostiţilor şi, din fericire, 
bombardat de zgomotul specific dintr-un local şi de 
acordurile unei orchestre care cântă în direct, ca prin 
minune, Mundy îşi recapătă vioiciunea minţii - ba chiar în 
aşa măsură încât, întrebat în glumă de Amory dacă, ţinând 
seama de vederile lui vădit de stânga, regretă că a 

181 


- PRIETENIE ABSOLUTĂ - 


abandonat adăpostul Europei comuniste în favoarea 
decadenţei Occidentului capitalist, Mundy îl uimeşte pe 
Amory, surprinzându-se chiar şi pe sine, rostind cu toată 
convingerea o condamnare a comunismului sovietic şi a tot 
ce reprezintă acesta. 

Şi probabil că aşa simte cu adevărat, însă are o tresărire 
îngrozită când îşi dă seama ce prostie a comis. Oricum ar 
sta lucrurile, Amory nu vrea să-i scape un asemenea 
moment. 

— Dacă vrei să ştii părerea mea sinceră, eşti născut 
pentru a fi unul dintre noi, spune el. Tot înainte şi tot mai 
sus. Prin urmare, mulţumesc şi bun venit printre noi. 
Felicitări! 

Şi din acel punct - ulterior, Mundy nu este deloc sigur de 
ce, dar în momentele acelea i s-a părut cât se poate de 
firesc - discuţia alunecă spre întrebarea strict teoretică 
privind ceea ce trebuie cineva să-i destăinuiască soţiei într- 
o astfel de situaţie, fără ca acel cineva să definească precis 
situaţia la care se face referire. lar părerea lui Amory, care 
îi este oferită la modul general, fără pretenţia de reţetă 
imbatabilă, dar în baza unei experienţe destul de vaste, 
este că împovărarea persoanelor iubite cu informaţii şi 
situaţii inutile, pe care oricum nu le pot rezolva, poate 
deveni la fel de dureroasă - şi comodă pentru cel care se 
destăinuieşte - ca şi păstrarea unei discreţii totale faţă de 
ele, ceea ce scuteşte ambele părţi de suferinţă. Insă 
aceasta este doar părerea personală a lui Amory, iar 
Edward are dreptul să gândească altfel. 

De exemplu, Amory ar proceda cu delicateţe dacă 
persoana căreia cineva vrea să i se destăinuiască este 
gravidă. 

Sau dacă persoana este din fire deschisă şi încrezătoare 
în oricine şi nu posedă tăria şi puterea de a păstra ceva 
foarte important ascuns în sine. 

Sau dacă e vorba de cineva cu principii morale deosebit 
de severe, să spunem, care n-ar reuşi să împace crezurile 
politice cu, în fine, anumite activităţi îndreptate împotriva 

182 


- JOHN LE CARRÉ - 


unui duşman sau a unei ideologii pe care nu o percep în 
aceeaşi lumină ca noi. 

In concluzie, dacă e vorba de Kate şi dacă şi aşa sunt 
destule probleme, ţinând seama de catedra pe care o 
conduce, de treburile casei şi de un soţ căruia trebuie să-i 
poarte de grijă, de primul copil pe care îl aşteaptă, plus un 
grup de troţkişti ce trebuie eliminaţi din Partidul Laburist St 
Pancras... — fiindcă în relatarea lui, Mundy sigur i-a 
menţionat toate aceste amănunte. 

Apartamentul de lângă parc nu este al lui Amory. Şi nici 
cămin pentru funcţionari burlaci nu este. Reprezintă un 
spaţiu pe care îl păstrează pentru vechi prieteni, după cum 
spune el, care sosesc în oraş şi nu ţin să-şi anunţe prezenţa 
cu surle şi trâmbiţe. Şi, oricum, Amory trebuie să treacă 
vreo oră pe la birou pentru a vedea dacă n-a mai primit 
instrucţiuni de la Londra. 

— Insă Cliff o să rămână în camera alăturată, în caz că ai 
nevoie de ceva. lar Cliff ştie unde să mă găsească. Şi dacă 
te gândeşti la o plimbare mai pe seară, lucru la care ţii 
foarte mult, din câte am înţeles, sunt gata să te însoțesc. 
Până atunci însă dormi puţin. Şi te felicit încă o dată. 

— O să încerc. 


XX xk 


Mundy stă treaz - la fel ca noaptea trecută, petrecută la 
Weimar - numărând sferturile şi jumătăţile de oră ale 
ceasurilor perfect sincronizate din Berlinul de Vest. 

„Şterge-o şi nu te mai întoarce, îşi zice el. N-ai nevoie de 
durerea asta de cap. O ai pe Kate, copilul, slujba, casa. Nu 
mai eşti un amărât purtat de colo-colo de valurile vieţii, ai 
ieşit din mocirlă. Eşti Ted Mundy, diplomat cultural şi viitor 
tată. la-ţi geanta, strecoară-te până jos, fără să-l trezeşti pe 
Cliff, şi întinde-o la aeroport.” 

Insă în timp ce-şi dă aceste sfaturi îşi aduce aminte, şi, 
de fapt, în altă parte a minţit ştiuse asta tot timpul, că 


183 


- PRIETENIE ABSOLUTĂ - 


paşaportul lui se află la Nick Amory - „Doar o formalitate, 
Edward, o să ţi-l înapoiez mâine dimineaţă.” 

Ştie, de asemenea, că, predându-şi paşaportul, era 
conştient de semnificaţia gestului, la fel ca Amory, de altfel. 

Se înrola. Cel-Născut-pentru-A-Fi-Unul-dintre-Noi semna 
în acest fel angajamentul. 

Ceda, era forţat de împrejurări. Afirma: „Sunt al vostru”, 
la fel cum susţinea la masa de seară povestind însufleţit 
despre mizeria vieţii sub dictatura comunistă. Se oferea ca 
jucător al echipei lui Amory, fiindcă aşa se vedea pe sine 
după succesul repurtat, fiind perceput la fel şi de Amory. 

„la fă bine şi adu-ţi aminte în primul rând cum ai nimerit 
în încurcătura asta, te rog. Nu Amory m-a recrutat, ci 
Sasha. Amory nu mi-a aruncat în braţe o sumedenie de 
secrete, spunând: «Poftim, ia toate astea şi transmite-le 
Serviciului Secret Britanic.» 

Sasha a făcut-o. 

Şi atunci am ales calea asta de dragul Mamei Anglia sau 
pentru un antiluteran care se autoflagelează şi fuge de 
Dumnezeu? 

Răspuns: N-o fac deloc. Schimb stăpânul. 

De acord, Sasha mi-e prieten. Nu unul după care să mă 
omor cu firea, dar prieten, credincios şi vechi, un prieten 
care are nevoie de protecţia mea. Şi Dumnezeu mi-e 
martor că a beneficiat de ea. Un prieten care, întâmplător, 
e dependent de haos, ducând un război de unul singur 
împotriva tuturor formelor de ordine socială. 

Acum şi-a găsit un alt templu pe care vrea să-l dărâme, 
aşa că-i urez noroc. Dar n-o să mă tragă după el. 

Şi nici pe Kate. 

Sau copilul. 

Sau casa. Sau slujba.” 

Exact asta o să-i spună lui Amory peste câteva ore, când 
vor merge la plimbarea aceea la care se referise mai 
devreme. „Nick, o să spun eu, eşti un profesionist de mare 
clasă, respect Londra şi, bineînţeles, aprob întru totul - 
comunismul de tip sovietic reprezintă un duşman legitim şi 

184 


- JOHN LE CARRÉ - 


îţi doresc succes în efortul tău de a-l zădărnici. De aceea, 
te-aş ruga să fii amabil să-mi înapoiezi paşaportul şi, 
eventual, să-mi faci rost de o maşină ca să ajung la 
aeroport, şi tu poţi aranja totul direct cu Sasha, iar eu o să- 
ţi strâng mâna şi pun punct la toate astea.” 

Numai că plimbarea de seară nu mai are loc. Se trezeşte 
în lumina nesigură a zorilor şi-l găseşte pe Nick Amory 
învârtindu-se prin cameră şi spunându-i să se îmbrace 
imediat. 

— De ce? Unde mergem? 

— Acasă. Pe cea mai scurtă rută. 

— De ce? 

— Analiştii ţi-au acordat nota dublu alfa plus. 

— Asta ce naiba mai înseamnă? 

— Cel mai bun calificativ. Vital pentru securitatea 
naţională. Cred că amicul tău a adunat ani în şir toate 
informaţiile acelea. Eşti întrebat dacă vrei medalia Crucea 
Victoriei sau un titlu nobiliar. 


x k xk 


Purtat de evenimente. 

Incapabil să iei hotărâri. 

Să stai împietrit şi să asişti inert la desfăşurarea propriei 
vieţi. După câte se pare, asta e soarta spionului. 

Din nou la Tempelhof, cu un Jeep imediat după crăpatul 
zorilor, dar condus de alt sergent. 

— La revedere, Cliff. 

— La revedere, Ted, şi mult noroc. 

Avionul Forţelor Aeriene Regale, cu elicele mergând, 
Amory fiind singurul tovarăş de călătorie. 

— Ţine-te bine, decolăm. Piloții nu au treabă cu noi. Sunt 
instruiți în sensul acesta. Aterizează pe aeroportul Northolt, 
coboară din avion direct într-o furgonetă cu oglinzi 
retrovizoare mult scoase în afara caroseriei şi două 
geamuri opace la uşile din spate. 


185 


- PRIETENIE ABSOLUTĂ - 


Kate probabil că a plecat deja la şcoală. Cred că e pe la 
jumătatea  potecii betonate dintre Hampstead şi 
apartamentele elegante. Copiii mai mari sar să-i vorbească, 
cei mici i se înghesuie în urmă, iar ea îşi închipuie că eu 
stau de vorbă cu oamenii de la Consiliul Britanic din Berlin 
despre baletul clasic. 


XX xk 


Prin geamurile din spatele furgonetei, Mundy începe să 
recunoască drumul spre Oxford. A primit dublu alfa plus, 
deci îi vor acorda un titlu universitar. Lise stă în cămăruţa 
ei de pustnic şi-i spune că în probleme de sex a rămas 
infantil. Pătrund între dealurile cu forme rotunjite şi trec 
printre stâlpi de poartă pe vârful cărora tronează grifoni din 
gresie. Lumina soarelui scade şi creşte intermitent, după 
cum o rețin coroanele fagilor ce se întind deasupra şoselei. 
Furgoneta opreşte, dar numai o clipă, după care şoferului i 
se face semn să continue. Fagii au rămas în urmă, apărând 
în schimb padocuri cu garduri văruite, un teren de crichet şi 
un iaz rotund. Furgoneta frânează, uşile din spate se 
deschid brusc, un majordom cu haină albă şi pantofi uşori 
din pânză cere bagajele lui Mundy şi-l escortează pe lângă 
o serie de automobile parcate, apoi pe o alee pietruită, 
după care urcă o scară din spatele clădirii şi intră pe uşa 
rezervată servitorilor. 

— Oaspetele meu va fi cazat în apartamentul nupţial, 
Staff, îi spune Amory majordomului. 

— Am înţeles, domnule. O să duc bagajul direct acolo. 

Apartamentul nupţial are un singur pat îngust, un lavoar, 
o carafă pentru apă şi o fereastră minusculă ce dă spre un 
zid acoperit de iederă căţărătoare. In ultimul an de şcoală, 
când a fost monitor al clasei, Mundy a beneficiat de o 
încăpere la fel ca asta. Au mai sosit câteva automobile. 
Aude un zvon reţinut de glasuri şi scârţâit de paşi pe 
pietriş. Curând se va petrece marea schimbare din viaţa lui. 
Indărătul unor uşi închise, după patru zile care i-au părut 

186 


- JOHN LE CARRÉ - 


tot atâtea veacuri, Cel-Născut-pentru-A-Fi-Unul-dintre-Noi 
îşi cunoaşte familia. 


XX xk 


Cei pe care îi vede nu reprezintă familia la care se 
aştepta, dar asta nu e o noutate pentru el. 

Nu descoperă bărbaţi cu chipuri sumbre şi priviri 
secretoase dornici să afle dacă e pregătit pentru lansarea 
în spatele liniilor inamice. Nu descoperă nici femei 
superinteligente în taior şi purtând perle, încercând să-l 
încuie cu întrebări avocăţeşti. Toţi cei prezenţi abia 
aşteaptă să-l cunoască, sunt mândri, impresionați de el, vor 
să-i strângă mâna şi chiar o fac. La prima vedere, oameni 
normali, politicoşi, destinşi - fără nume, fără aere, feţe 
agreabile, pantofi de calitate şi genţi diplomat care au 
patină şi numai de serviciu nu par, femeile, începând de la 
cele împrăştiate - „Unde Dumnezeu mi-am lăsat poşeta?” - 
şi terminând cu cele cu aspect matern, cu ochi visători şi 
umezi, care îl ascultă îngăduitor ore în şir, pentru ca după 
aceea să pună o întrebare despre ceva ce el ar fi uitat cu 
desăvârşire dacă n-ar fi fost ele atente. 

Cât priveşte bărbaţii, aceştia sunt foarte diferiţi ca aspect 
şi statură, dar formează o clasă aparte. Profesori 
universitari în floarea vârstei, s-ar putea zice. Arheologi 
care lucrează cu dezinvoltură pe acelaşi şantier. Medici, cu 
o detaşare calmă, dar hotărâtă, care par să spună că pe ei 
îi interesează boala, nu pacientul. Tineri slabi şi ciolănoşi, 
purtând costume nepotrivite şi a căror privire e visătoare - 
Mundy şi-i imaginează ca aparţinând şcolii clasice a 
exploratorilor arabi, care traversează Sahara pe cămilă, 
având doar stelele drept călăuză, o sticlă cu limonadă şi un 
baton de fructe şi alune drept hrană. 

Şi atunci ce anume îi face să semene între ei, în afară de 
obsesia, măgulitoare pentru Mundy, de a-l cunoaşte? 
Probabil hohotele neaşteptate din adâncul fiinţei, gesturile 
libere, entuziasmul pe care îl trăiesc laolaltă, privirea mai 

187 


- PRIETENIE ABSOLUTĂ - 


ageră şi modul de exprimare. Intenţia aproape ascunsă de 
a se furişa. E sentimentul apartenenţei la ceva. 

Derulează din nou trecutul lui Mundy, întâi prezentarea 
sa la biroul lui Amory pentru a avea un punct de reper, 
pentru a ajunge apoi la momentul de faţă. Întreaga-i viaţă 
personală stă expusă în faţa lui ca un cadavru şi, în cel mai 
pedant stil englezesc, este disecată. Pe Mundy nu-l tulbură 
acest lucru. El face parte dintre chirurgi, un jucător dublu 
alfa plus care luptă pentru Anglia. 

Conexiuni pe care nu le-a făcut niciodată privind propria-i 
viaţă, dezgropate din străfundurile memoriei şi răsucite pe 
o parte şi pe alta spre examinare şi analiză: Da, Doamne, 
cred că e adevărat sau Dacă stai să te gândeşti, aşa e, de 
fapt. lar Amory se află tot timpul alături de el, gata să-l 
prindă de mână dacă se împleticeşte, gata să cadă, să 
limpezească mici neclarităţi în caz că Edward se jenează, 
lucru care chiar se întâmplă, deoarece unele întrebări 
zgândăresc răni considerate închise şi uitate. Nici nu au 
susţinut că-i va veni uşor să răspundă, ci dimpotrivă. Aşa 
sunt oamenii dintr-o familie. 

— Ted, dintre cei care au realizat o treabă atât de 
importantă, nimeni nu poate trece prin chinurile astea fără 
să roşească măcar o dată sau de două ori, îl previne cu 
amabilitate o femeie cu aer matern. 

— De acord. Bineînţeles. Următoarea întrebare, doamnă. 

Oare femeia e psiholog? De unde să ştie? Ar dori să i se 
adreseze cu Flora, sau Betty, sau pe adevăratul ei nume, 
dacă i l-ar cunoaşte, dar în starea de agitaţie prin care 
trece acum nu se poate gândi decât la modul de adresare 
faţă de regină, ceea ce stârneşte un val de hohote amicale 
din partea celor aşezaţi la masa din lemn de mahon. 

Aşa trece prima zi, iar când totul se termină şi se retrag 
cu toţii, în afară de câţiva care mai rămân în bar, au stabilit 
acea versiune a lui Ted Mundy pe care el o numeşte 
ulterior Mundy Unu - eroul de la Weimar, unicul şi fidelul fiu 
al maiorului, fost căpitan al echipei de crichet din şcoala 
generală, plinuţul atacant din linia a doua din echipa de 

188 


- JOHN LE CARRE - 


rugby care a început să aibă vederi uşor de stânga pe 
vremea studenţiei - şi cine nu trece prin aşa ceva? Însă 
acum trâmbiţa familiei a sunat chemarea, iar el s-a alăturat 
regimentului familial alături de cei mai buni. 

Din nefericire, acesta e doar Mundy Unu. În spionaj, 
există întotdeauna încă o faţetă. 


XX xk 


Schizofrenia poate fi provocată? 

Bineînţeles! Condiţia este ca pacientul să coopereze. 

La Weimar, Sasha i-a dat lui Mundy doar să guste din 
ceea ce îl aşteaptă. La Oxford, graţie unor instrucţiuni 
microfilmate transmise domnului Arnold în diferite 
dispozitive de disimulare, acum i se oferă tot festinul, care 
nu e tocmai plăcut. Daca Mundy Unu, descoperit ieri, 
reprezenta modelul către care trebuie să aspire, Mundy 
Doi, scos la iveală astăzi, este o caricatură a tot ceea ce se 
temea că va deveni în urmă cu câţiva ani. 

Un fost şcolar bolşevic şi un student ratat de la Oxford, 
cu vederi de stânga, dar devenit anarhist şi scandalagiu 
berlinez care, după o bătaie binemeritată, a fost gonit din 
cetate la crăpatul zorilor, un profesor suplinitor fără 
calificarea necesară, pus pe fugă din cauza poftelor 
carnale, care a dat greş la un ziar provincial ca să devină 
ziarist fără niciun viitor în New Mexico, pentru ca apoi să se 
strecoare înapoi în Anglia şi să se piardă în subteranele 
lipsite de speranţă ale birocraţiei artelor, un ratat până în 
vârful unghiilor. 

Propria imagine, reflectată de această oglindă 
deformantă, îi este la început atât de cunoscută încât abia 
o poate contempla fără să-şi strâmbe faţa în expresii 
ridicole, trăgându-se de păr, roşind, gemând şi făcând 
gesturi dezlânate din mâini. Nu are cum să ştie cât anume 
din acest portret provine din confesiunile făcute lui Amory 
şi cât este rezultatul verificărilor făcute la Londra în 
ultimele patruzeci şi opt de ore. Dar nu încape niciun dubiu: 

189 


- PRIETENIE ABSOLUTĂ - 


Mundy Doi este surprins extrem de fidel, fie că l-au schiţat 
doamnele cu ochi visători, fie că l-au creionat neiertătorii 
profesori universitari între doua vârste. 


XX xk 


Un bărbat cu aspect de pastor, purtând o pălărie moale 
din fetru negru, a sosit adus de un elicopter. Prin fereastra 
boltită a sălii de conferinţe, Mundy îl urmăreşte cum se 
furişează de-a latul peluzei apăsându-şi pălăria pe cap şi 
ţinând geanta diplomat depărtată de corp, ca şi cum ar 
încerca să-şi păstreze echilibrul. După ce intră, bărbaţii se 
ridică şi-l salută discret. El se aşază la mijlocul mesei. 
Ceilalţi păstrează o tăcere respectuoasă când bărbatul 
scoate un dosar din geantă şi îl examinează, după care 
zâmbeşte imperceptibil, întâi câtre adunare în general, apoi 
spre Mundy. 

— Ted, spune bărbatul. E deja după-amiază, iar Mundy e 
terminat - îşi ţine ambele coate pe masă, cu degetele lungi 
trecute prin părul răvăşit. Am o întrebare, dragul meu. 

— Orice, răspunde Mundy. 

— Kate ţi-a spus cumva că socrul tău, Des, a fost 
membru cotizant al Partidului Comunist Britanic până în 
'56? Bărbatul rosteşte totul de parcă ar întreba: „Lui Kate îi 
place grădinăritul?” 

— Nu, sigur nu mi-a spus. 

— Dar Des? 

— Nu. 

— Nici măcar la partidele voastre de biliard de sâmbătă 
seara? 

Surâsul e mai pregnant acum. 

— Chiar mă mir. 

— Nici în cursul partidelor de biliard, nici cu altă ocazie. 
„Şi sunt şi eu şocat”, dar Mundy îi este prea credincios lui 
Des ca să afirme asta în public. 

— Invadarea Ungariei de către sovietici l-a îndepărtat de 
comunism, desigur, la fel ca pe mulţi alţii, se lamentează 

190 


- JOHN LE CARRE - 


pastorul, consultând încă o dată conţinutul dosarului. Cu 
toate astea, nimeni nu părăseşte partidul cu totul, nu-i aşa? 
Rămâne în tine, în sânge, într-un fel, adaugă el înveselit. 

— Cred că da, îl aprobă Mundy. 

Dar dosarul e plin de lucruri plăcute, sugerează zâmbetul 
pastorului când acesta revine asupra dosarului. Des e doar 
începutul. 

— Şi Ilse. Ce ştii despre orientarea e; politică - oficial 
vorbind? 

— Era câte puţin din toate. Anarhistă, troţskistă, pacifistă 
- nu mi-am putut da seama. A 

— Ea s-a hotărât de atunci. In 1972, sub influenţa 
succesorului tău, a devenit membră cu drepturi depline a 
filialei Leith a Partidului Comunist Scoţian. 

— Bravo ei! 

— Eşti prea modest. Influenţa ta a fost hotărâtoare, jur 
că aşa stau lucrurile. Inceputul tu l-ai făcut, iar succesorul 
tău a desăvârşit convertirea. Te consider răspunzător 
pentru faptul de a o fi condus spre lumină. 

Mundy se mulţumeşte să clatine din cap, dar pastorul 
rămâne neclintit. 

— In ce-l priveşte pe domnul Mandelbaum, pe numele 
său mic Hugo, refugiat şi inspirator al tău la şcoala cu 
internat, continuă pastorul, lipindu-şi degetele ambelor 
mâini şi închipuind o arcadă. Ce anumete-a învăţat? 

— Germana. 

— Bine, dar ce fe/ de germană? 

— Literatură şi limbă. 

— Nimic altceva? 

— Ce altceva mai putea fi? 

— Dar puţină filosofie? Hegel, Herder, Marx, Engels? 

— O, Doamne, nu! 

— De ce „Doamne”? face pastorul şi ridică din sprâncene 
cu amabilitate. _ 

— Nu eram pregătit pentru filosofie, de aceea. In niciun 
caz la acea vârstă. Şi mai ales în germană - n-aş fi înţeles o 
boabă. Lucru valabil şi în prezent. Intreabă-l pe Sasha. 

191 


- PRIETENIE ABSOLUTĂ - 


Şi spunând asta, duce dosul palmei la gură şi scoate un 
hohot slab de râs neconvingător. 

— Atunci dă-mi voie să exprim lucrurile a/tfe/. Ştiu că te 
contrazic, dar fii atent la vorbele mele. Aş avea dreptate să 
afirm că domnul Mandelbaum te-a învăţat filosofie? Dacă ar 
fi dorit. Dacă ai fi fost precoce. 

— Ei, la naiba! În felul acesta m-ar fi putut învăţa orice. 
M-ai întrebat şi am zis „Nu”. Acum pui întrebarea la modul 
ipotetic şi ar trebui să spun da. 

Pastorul considera că vorbele lui Mundy exprimă un haz 
nebun. 

— Prin urmare, noi afirmăm, desigur, că domnul 
Mandelbaum ar fi putut să te intoxice cu Marx, Engels sau 
orice filosof ar fi vrut şi, atâta vreme cât nu te scăpai faţă 
de prietenii de vârsta ta sau faţă de restul personalului, 
nimeni n-ar fi bănuit absolut nimic. 

— lar eu vă spun că nu s-a întâmplat aşa. N-a făcut 
altceva - şi totul în mod indirect, firesc şi cu profesionalism, 
nici vorbă de ceva în plus - decât să-mi insufle un soi de 
vag sentiment revoluţionar... 

Nu ştie cum să continue şi se apucă din nou să-şi maseze 
pielea capului cu degetele. 

— Ted, dragul meu. 

— Poftim. 

— Profesiunea aceasta - prin adopţie - nu aparţine lumii 
reale. Abia dacă o atinge. Totuşi, în cazul de faţă, realitatea 
ne avantajează. Tot clanul Mandelbaum a avut vederi de 
stânga ce nu se pot contesta şi, pentru asta, cinste lor. Trei 
dintre ei au luptat în Spania, în brigada lui Thälmann în 
cursul Războiului Civil. Fratele mai mare al lui Hugo a făcut 
parte din Comintern. Pentru strădania lui, Stalin l-a 
spânzurat. Chiar şi Hugo al tău s-a înscris în Partidul 
Comunist din Leipzig în 1934 şi şi-a făcut datoria până s-a 
dus să-şi primească recompensa, patruzeci de ani mai 
târziu, la Spitalul General Bath. 

— Şi ce înseamnă asta? 


192 


- JOHN LE CARRE - 


— Asta înseamnă că şefii lui Sasha nu sunt proşti. Pe 
unul l-ai cunoscut. Amabilul profesor. S-ar putea să pară 
cam trăsnit, dar prost nu e. El vrea să fie convins că a prins 
un peşte mare. Sau Sasha vrea asta. lar primul lucru pe 
care-l va face va fi să te întoarcă pe toate feţele. Şi va 
descoperi - iar nenumăraţii lui tovarăşi vor scotoci peste tot 
în acest scop - un fir roşu ce dovedeşte contactele tale cu 
radicali, începând cu domnul Hugo Mandelbaum, 
continuând fără nicio întrerupere cu Ilse, Oxford şi Sasha în 
prezent. Da, sigur că nu te-ai înscris în partid! De ce-ai 
face-o? N-ai vrut să-ţi periclitezi cariera. Dar educatorul tău 
era comunist, prima ta iubită este comunistă, eşti membru 
al Partidului Laburist St Pancras, care sigur are orientare de 
stânga, te-ai căsătorit cu o femeie cu vederi de stânga şi al 
cărei tată a fost un tovarăş care îşi plătea cotizaţia la zi 
până s-a dezis, în 1956. Eşti un miracol, dragul meu! Dacă 
ar fi trebuit să te inventăm, n-ai fi fost nici pe jumătate atât 
de convingător. Pentru ei vei fi un dar dumnezeiesc. După 
cum, trebuie s-o spun, eşti şi pentru noi. 

Această remarcă stârneşte râsul tuturor, mai puţin al lui 
Mundy. Încet, se îndreaptă de spate, îşi duce palmele peste 
păr pentru a şi-l aranja, după care le pune delicat pe masă. 
Zâmbeşte, e un flăcău fericit. Treptat, a început să prindă 
sensul acestui joc de familie. Scriitorul ratat nu e chiar un 
ratat, la urma urmei. E un creator, ca şi ceilalţi. Se hrăneşte 
din realitate, asemenea celorlalţi, şi şi-o apropie de dragul 
artei. 

— Ai uitat de Ayah, spune pastorul cu reproş în glas. 

Se privesc cercetător. Aia? Există vreun asemenea nume 
în dosar? 

— Aceea a fost mama adoptivă pe care am avut-o în 
India, continuă Mundy. Apoi se corectează: în Pakistan. 

„Aha, de ayah era vorba, şi feţele li se luminează a 
uşurare. Da, desigur. Te referi la doică.” 

— Ce ne poţi spune despre ea, Ted? îl întreabă pastorul, 
încurajator. 


193 


- PRIETENIE ABSOLUTĂ - 


— Întreaga ei familie a fost măcelărită în cursul 
masacrelor petrecute după Separaţie. Tatăl meu a dat vina 
pe erorile comise de Marea Britanie colonială. Şi-a sfârşit 
zilele cerşind pe străzile din Murree. 

Acum a sosit rândul pastorului şi a echipei sale să se 
lumineze. 

— Minunat, Ted, se declară ei de acord. O poveste 
lacrimogenă ca asta îi va da gata! 

Ayah capătă valoare de stea. Şi curând se apucă să 
trudească împreună la subiectul Ayah la capitolul „Influențe 
timpurii”, stimulându-se unul pe altul cu idei, în timp ce 
creionează toată povestea: cum copilul Mundy a fost o 
minciună socială, născut dintr-o mamă aparţinând clasei 
muncitoare, dar a trecut drept fiu de aristocrat; cum a fost 
adoptat de această localnică de origine ţărănească - „Era 
grasă, Ted? Grozav, s-o umflam ca pe un balon!” - cine 
spunea că originile lui nu contează? - şi cum această 
femeie enorm de grasă pe nume Ayah - o doică /a fel ca 
mama ta, pentru numele lui Dumnezeu! - a căzut victimă 
colonialismului. Fără Ted n-ar fi ajuns nicicând aşa departe, 
convin cu toţii mai târziu, la un pahar servit în bar - 
elementele acestea suplimentare constituie diferenţa dintre 
ceva simțit cu adevărat şi un element banal inventat. 

— Sunt nişte carmeliţi, anunţă Amory, fără să se sfiască, 
în timp ce el şi Mundy fac un tur al proprietăţii, după ce au 
luat cina. Nu putem vorbi despre ceea ce facem, nu suntem 
promovați în văzul lumii, viaţa normală se desfăşoară 
firesc. Soţiile noastre trebuie să susţină că s-au căsătorit cu 
nişte bărbaţi care nu au reuşit în viaţă, iar unele chiar cred 
asta. Dar după ce căpitanii şi artiştii de duzină dispar, noi 
vom fi cei care au adus schimbarea. lar după cum se 
desfăşoară lucrurile, tu te vei număra printre ei. 

Dar cine este Mundy Trei, când Mundy Unu şi Doi se duc 
la culcare? Cine este cea de-a treia persoană care nu e nici 
una din cele două, care stă trează când celelalte dorm şi 
ascultă dangătul clopotelor patriei, pe care el nu le aude? 
El rămâne un spectator mut. E membru al publicului care 

194 


- JOHN LE CARRE - 


nu aplaudă realizările celor doi cunoscuţi ai săi. E alcătuit 
din toate acele fragmente desperecheate de viaţă ce 
rămân după ce a renunţat la toate celelalte. 


XX xk 


Au existat vreodată atât de multe ore pline în viaţa unui 
tânăr soţ? 

Fie că trudeşte la sediul Consiliului Britanic din Trafalgar 
Square ca să-şi redacteze raportul privind triumfătorul 
turneu al trupei teatrale Sweet Dole Company sau ca să-şi 
pregătească terenul pentru Festivalul de dans de la Praga, 
până la începerea căruia mai sunt doar patru săptămâni, fie 
că fuge acasă ca să participe la un curs pentru taţi în 
devenire ce se ţine la Maternitatea South End Green, fie că 
dă o mână de ajutor la pregătirea piesei Piraţii din 
Penzance”, jură că niciodată n-a făcut atât de multe lucruri 
în acelaşi timp şi - abia dacă îndrăzneşte să recunoască - 
atât de utile. 

lar dacă-şi găseşte vreun moment liber, atunci se 
ascunde cu Des în magazie pentru a mai lucra puţin la 
leagănul copilului pe care amândoi îl pregătesc drept 
surpriză pentru Kate, leagăn pentru care Bess, mama lui 
Kate, tricotează o păturică. Des a găsit nişte scândură din 
lemn de măr, nici nu-ţi vine a crede ce desen şi ce culoare. 
Leagănul a devenit un obiect magic în lista priorităţilor lui 
Mundy, un amestec ce îmbină calităţi de talisman şi scop al 
vieţii: pentru Kate, pentru copil şi pentru a păstra mersul 
normal al lucrurilor. Ca întotdeauna, lui Des îi place să 
discute despre politica înaltă. 

— Ce-ai face tu - da, Ted, tu - dacă ai pune mâna pe ea - 
în afară de ceea ce ştie orice bărbat - cu acea Margaret 
Thatcher? întreabă el visător, în timp ce lucrează. 

Dar Mundy ştie că nu trebuie să răspundă, fiindcă asta e 
treaba lui Des. 


“2 Operetă (1879) de Sir William S. Gilbert şi Sir Arthur Sullivan. (n.tr.) 
195 


- PRIETENIE ABSOLUTĂ - 

— Ştii ce-aş face? 

— la spune. 

— Aş trimite-o pe o insulă pustie împreună cu Arthur 
Scargill şi i-aş lăsa să trăiască împreună. 

lar ideea ca Margaret Thatcher să suporte o căsătorie 
forţată cu detestatul lider al minerilor îl face să râdă cu 
atâta poftă încât lucrul la leagăn întârzie câteva minute 
bune. 

Mundy a ţinut mereu la Des, dar, după recenta vizită la 
Oxford, relaţia dintre ei a căpătat o savoare specială. „Cum 
Dumnezeu ar reacţiona fostul comunist, se întreabă Mundy, 
dacă ar afla că ginerele lui spionează vasalul cel mai supus 
al Mamei Rusia?” Din câte îşi dă Mundy seama, Des şi-ar 
scoate politicos şapca şi i-ar strânge mâna fără multă 
vorbărie. 

Copilul nu este singura emoție ce se profilează la orizont. 
În urmă cu câteva zile, Partidul Laburist a luat o trânteală 
sănătoasă în cadrul alegerilor generale, iar Kate dă vina 
pentru acest eşec pe militanţii şi extremiştii care s-au 
infiltrat în organizaţie. Pentru a salva partidul pe care-l 
iubeşte, are intenţia să se lanseze drept candidat oficial 
sprijinit de aripa moderată pentru alegerile municipale, 
intrând în competiţie directă cu troţkiştii, comuniştii şi 
anarhiştii de doi bani care au devenit pecinginea din St 
Pancras. Îi trebuie trei zile până să-i dea vestea lui Mundy. 
Se teme că el se va îngrijora. Insă a subapreciat 
generozitatea lui. În mai puţin de o săptămână, la 
întrunirea din faţa primăriei, Mundy stă în unul dintre 
primele rânduri şi o încurajează când ea îşi declară 
candidatura în propoziţii seci, bine gândite, care îi aduc 
aminte de Sasha. 


XX xk 


Zâna cea bună de la serviciul Personal al Consiliului 
Britanic ar dori să discute ceva cu Mundy, dacă şi când 
acesta are o clipă liberă. Ea sugerează spre sfârşitul 

196 


- JOHN LE CARRE - 


programului, când lumea începe să plece acasă. Îşi ţine 
palmele lipite de tăblia biroului, amintind de cineva care a 
promis să-şi păstreze calmul. Îşi rosteşte frazele cu multă 
atenţie. Se vede clar că le-a repetat dinainte. 

— Cum merge scrisul? 

— Ce să spun. Ştii cum e. Merge. 

— Parcă aveai un roman în pregătire. 

— Adevărat. In fine, îmi pare nespus de rău, dar a rămas 
în aceeaşi fază. 

Gata cu introducerea. Femeia inspiră adânc. 

— Când am fost informată de un şef de-ai noştri că 
prezenţa ta este necesară la Berlin pentru rezolvarea unor 
chestiuni de securitate privind turneul, am fost îngrijorată, 
şi nu fără motiv - expiraţie - deoarece s-au mai întâmplat 
astfel de lucruri. Experienţa ne-a învăţat să nu ne băgăm 
nasul şi să aşteptăm ca ele să treacă. Totuşi... 

Nepregătit pentru aceasta discuţie, Mundy aşteaptă 
urmarea la acel totuşi. 

— Când am fost informată de aceeaşi autoritate că 
trebuie să ţi se încredinţeze Praga, am ajuns la concluzia, 
greşită, după câte îmi dau seama acum, că ai tras nişte 
sfori. De aceea am refuzat să dau curs cererii - inspiraţie - 
pentru a primi ordin de la o autoritate şi mai mare, nu 
numai să procedez cum mi s-a recomandat, ci practic să 
respect fără rezerve orice instrucţiuni privind viitorul tău, 
cu excepţia cazului în care ele contravin atât de flagrant 
reglementărilor noastre de personal încât acest lucru ar fi 
bătător la ochi chiar şi pentru cineva din afara Consiliului. O 
pauză mai lungă. Cu excepţia demisiei, măsură ce pare 
extremă, având în vedere faptul că ceea ce faci este 
evident în interes public, nu am de ales decât să cedez în 
faţa a ceea ce consider drept un amestec impardonabil şi 
de netolerat în problemele Consiliului. 

„Gata. S-a descărcat”, gândeşte Mundy. 

— Pot să-ţi pun o întrebare? 

— Desigur, se declară Mundy de acord, fără să manifeste 
verva lui obişnuită. Chiar te rog. 

197 


- PRIETENIE ABSOLUTĂ - 


Fă pe prostul, l-a îndrumat Amory în mod insistent. Are o 
gură cât o şură. Nu are dreptul să ştie absolut nimic. 

— Evident, nu eşti obligat să-mi răspunzi. Mi-e la fel de 
clar că nici n-ar trebui să te întreb. Eşti cumva un Cal 
troian? 

— Un ce? 

— La data la care ai fost angajat la noi, erai deja - nu ştiu 
care e titulatura potrivită şi, sunt convinsă, chiar dacă aş 
şti-o, nu mi s-ar permite s-o folosesc - cred că expresia e: 
ai mai făcut chestii dintr-astea pentru ei? 

— Nu. N-am făcut. Pentru nimeni. 

— Şi ce s-a întâmplat de atunci încoace - indiferent 
despre ce este vorba, lucru pe care n-am de unde să-l ştiu 
şi nici nu vreau - s-a petrecut întâmplător sau a fost 
premeditat, mi-ai putea spune? 

— Pură întâmplare, se scapă Mundy, ţinând capul plecat 
pentru a-şi examina mâinile. Meandrele vieţii. O şansă 
dintr-un milion. Îmi pare extrem de rău. 

— Şi ai vrea - te rog să nu-mi răspunzi dacă e prea 
dureros - în sinea ta ai dori să nu se fi întâmplat deloc? 

— Da, uneori. 

— Atunci îmi pare şi mie rău, Ted. Credeam că te ajut 
trecând cu vederea faptul că nu ai studii. Acum s-ar părea 
că ţi-am creat necazuri. Cu toate acestea, socotesc că toţi 
slujim aceeaşi regină. Deşi, în cazul tău, ea nu are cum să 
afle, nu-i aşa? 

— Cred că da. 

— Îmi pare foarte rău că nu-ți pot oferi decât o funcţie 
oarecare. E mare păcat. Ai putea - dar sunt convinsă că nu- 
mi poţi spune - să obţii promovarea din altă parte? 

Întorcându-se acasă pe drumul cel mai lung, Mundy se 
gândeşte la costul mare pe care îl resimte ducând o viaţă 
dublă pentru patria lui. Ţine la femeia de la Personal şi a 
ajuns să se bizuie pe bunăvoința ei. Acum începe să 
înţeleagă la ce se referea Amory când spunea că viaţa 
normală merge înainte. Cu toate acestea, până acasă i-a 
revenit buna dispoziţie. 

198 


- JOHN LE CARRE - 
Dar cine Dumnezeu vrea să ducă o viaţă normală? 


x k x 


Adresă a Consiliului Britanic din partea şefului serviciului 
Personal către E.A. Mundy, purtând însemnele „personal” şi 
„Confidențial”: 


Suntem informați că se impune prezenţa 
dumneavoastră la Convenţia Organizatorilor Festivalurilor 
Artistice de la McCullough Hall, Edinburgh, în perioada 9-16 
mai, care are drept scop pregătirea dumneavoastră pentru 
participarea la Festivalul dansului de la Praga. Ni s-a 
comunicat că organizatorii suportă cheltuielile de călătorie, 
cazare şi masă. Drepturile salariale şi celelalte drepturi de 
deplasare urmează a vă fi comunicate. 


— Noi îi spunem „Şcoala de bune maniere”, explică 
Amory, în timp ce merg prin Hyde Park molfăind sandvişuri 
cu somon afumat în automobilul negru condus de Cliff, 
sergentul. Îţi vor spune cele zece lucruri indicate la Praga în 
caz de ploaie, plus o serie de lucruri despre felul în care să 
traversezi strada când eşti singur. 

— Vei veni şi tu acolo? 

— Dragul meu, te-aş abandona eu în asemenea 
momente? 

Kate manifestă mai puţin entuziasm. 

— Cum, o săptămână întreagă pentru a discuta despre 
festivaluri? se miră ea, oprindu-se o clipă din redactarea 
cuvântării pe tema „Promisiuni personale faţă de 
sprijinitorii mei”. Voi, birocraţii artei, sunteţi mai răi decât 
Naţiunile Unite! 


XX xk 


O după-amiază de la mijlocul săptămânii, o zi frumoasă 
de primăvară, în ajunul plecării lui Mundy spre Scoţia. 


199 


- PRIETENIE ABSOLUTĂ - 


Numirea oficială a lui Kate a sosit prin poştă chiar în 
această dimineaţă. Ea îl sună pe Mundy la birou. E extrem 
de calmă, dar are nevoie de el imediat. El îşi lasă baltă o 
întâlnire şi se grăbeşte spre casă, unde o găseşte în 
picioare, cu faţa albă ca varul, dar reţinută, pe aleea ce 
duce spre uşa de la intrare. El o ia de braţ şi o convinge să 
meargă până în pridvor, unde se opreşte brusc, la fel ca un 
cal ce refuză a sări peste un obstacol. Işi ţine degetul 
arătător al mâinii drepte în gură şi nu-i dă drumul. 

— l-am deranjat. Nu se aşteptau să vin acasă. Trebuia să 
am ore toată ziua, spune ea fără nicio expresie pe chip. 
Numai că una dintre elevele mele a câştigat o bursă la 
Leeds, aşa că directorul a anunţat că vom avea o jumătate 
de zi liberă pe data de şase. 

Mundy îşi trece braţul în jurul taliei ei, pentru a o susţine 
mai ferm. 

— Am mers pe jos până acasă. Am deschis poarta şi 
atunci am văzut nişte umbre la fereastră. 

— Prin perdelele tip plasă? 

— Lăsaseră deschisă uşa de la bucătărie. Au trecut prin 
dreptul ei de câteva ori. 

— Deci n-a fost doar unul. 

— Doi. Poate chiar trei. Umblau iute. 

— Ca nişte umbre? 

— lute de picior. Ea m-a văzut. O femeie. Tânără. Purta 
un fel de salopetă. Am văzut când a întors capul, apoi cred 
că s-a lăsat brusc la podea şi s-a strecurat în bucătărie. Uşa 
dinspre grădină era deschisă. 

Kate ar fi putut depune mărturie în faţa tribunalului, atât 
de precisă era. 

— Am fugit prin dosul casei, ca să-i văd mai bine. Am 
reuşit să văd doar furgoneta care se îndepărta, dar n-am 
zărit numărul. 

— Ce fel de furgoneta? 

— Verde. Cu geamuri mate la uşile din spate. 

— Oglinzi? 


200 


- JOHN LE CARRÉ - 


— Nu m-am uitat. Ce importanţă au oglinzile? Abia de-am 
zărit-o, ce Dumnezeu? Poate că nici nu avea vreo legătură 
cu cei dinăuntru. 

— Furgoneta era nouă sau veche? 

— Ted, nu mă mai interoga, te rog. Dacă aş fi remarcat, 
ţi-aş fi spus. Nu era nici veche, nici nouă. 

— Şi poliţia ce-a spus? 

— Mi-au făcut legătura cu un sergent de la Constatări 
care m-a întrebat dacă a dispărut ceva. Am spus că nu. Mi- 
a promis că vor veni când o să poată. 

Intră în salon. Biroul e o piesă veche pe care au 
cumpărat-o aproape pe degeaba de la un hoţoman din 
Camden Town. Des afirmă că se vede de la o poştă căe 
furat şi se miră că nu i-a căutat nimeni până acum. Are 
tăblia îmbrăcată în imitație de piele şi câte un turn de 
sertare de fiecare parte. În stânga sunt sertarele lui Mundy, 
în dreapta, ale lui Kate. Deschide trei sertare, unul după 
altul. 

Ciorne vechi, unele având chiar bileţele lipite cu 
însemnarea de a fi distruse. 

Idei creionate fugar pentru o piesă pe care ar dori să o 
scrie. 

Dosarul pe care scrie „DOSAR”, care conţine scrisorile 
mamei lui către maior şi nota grefierului de la procesul 
acestuia în faţa curţii marţiale, precum şi fotografia de grup 
a victorioasei familii Stanhope. 

Mişcate toate. 

Mutate din loc, dar nu lăsate în dezordine. Sau nu 
tocmai. 

Împinse la loc, aproape în ordinea corectă, de cineva 
care a vrut să le lase ca şi cum nici n-ar fi fost atinse. 

Kate îl urmăreşte şi aşteaptă ca el să spună ceva. 

— Pot? întreabă el. 

Ea clatină din cap. Mundy deschide primul sertar de sus, 
din partea ei. Ea respiră precipitat. Mundy se teme că ar 
putea leşina. Ar trebui să-şi dea seama totuşi: e furioasă. 

— Ticăloşii le-au pus cu sus-n jos, constată ea. 

201 


- PRIETENIE ABSOLUTĂ - 


— Caietele de exerciţii ale elevilor din clasa a şasea stau 
în sertarul de jos, fiindcă e cel mai încăpător, explică ea cu 
propoziţii trunchiate. Lucrările ce trebuie corectate până 
miercuri stau deasupra celor care trebuie corectate până 
vineri. De aceea le dau caiete de exerciţii colorate diferit. 
Dacă sunt galbene, ai ora miercuri. Dacă e roşu, o ai vineri. 
Ticăloşii ăştia de spărgători le-au pus invers. 

— Dar ce interes ar avea o mână de troţkişti să citească 
eseurile elevilor tăi? filosofează Mundy. 

— Niciunul. Au căutat chestii de partid. 

La ora zece seara sosesc şi poliţiştii, dar nici ei nu îi ajută 
prea mult. 

— Domnule, ştiţi ce face soţia mea când e gravidă? 
întreabă sergentul la ceaiul făcut şi oferit de Mundy, în timp 
ce Kate se află la etaj ca să-şi ţină picioarele umflate pe 
ceva înalt. 

— Îmi pare rău, de unde să ştiu? 

— Mănâncă săpun fin. Trebuie să-l ascund, altfel ar face 
baloane toată noaptea. Ca să revenim, i-am putea reţine pe 
toţi cei care au furgonete verzi cu geamuri mate la uşile din 
spate. Doar aşa am putea demara o anchetă. 

În timp ce urmăreşte maşina poliţiei îndepărtându-se, 
Mundy se întreabă dacă ar fi cazul să folosească numărul 
de urgenţă pe care i l-a dat Amory. Dar ce poate spera să 
lămurească? Deşi cinic, sergentul a avut dreptate. Mii de 
oameni au furgonete vopsite în verde. 

Kate are dreptate. Au fost troţkişti. 

Sau vreo bandă de puşti, iar ea i-a speriat înainte ca ei să 
apuce să fure ceva. 

„Un incident firesc într-o viaţă normală, iar eu sunt 
singurul lucru care nu se încadrează în această 
normalitate.” 


202 


- JOHN LE CARRE - 


CAPITOLUL OPT 


— Ai obosit, Teddy? întreabă Lothar, care e gras şi are 
părul de culoarea ghimbirului, după care mai comandă un 
rând de bere. 

— A, sunt doar puţin suprasolicitat, Lothar, dar n-o să 
mor din asta, recunoaşte Mundy. Am dansat cam mult 
astăzi, adaugă el, ceea ce stârneşte un hohot de râsete în 
semn de apreciere a umorului său. 

— Obosit, dar fericit, sugerează delicat Frau Doktor Bahr 
din capul mesei, iar tânărul ei vecin de scaun, intelectualul 
Horst, aprobă cu o mişcare din cap. 

Sasha tace. Ţinându-şi bărbia în palmă, stă încruntat, 
privind în gol. Şi-a tras bereta peste frunte, probabil în 
semn de ironie. Aceasta este a doua ieşire de seară în 
aceeaşi componenţă, aşa că Mundy s-a obişnuit cu ordinea 
de bătaie. Lothar e rezidentul lui Sasha. Horst, intelectualul 
blond, e rezidentul lui Lothar. Severa Frau Doktor Bahr, de 
la Ambasada Germaniei de Est la Praga, îi are pe toţi trei în 
legătură. lar toţi patru se ocupă de Mundy. 

Tocmai s-a încheiat cea de-a treia zi a Festivalului 
dansului de la Praga. Acum se află într-un bar situat la 
subsolul unui hotel de la marginea oraşului, un monstru din 
sticlă şi oţel construit în stil sovietic, dar subsolul ţine să 
recreeze vremurile habsburgice, cu stâlpi groşi din piatră şi 
fresce  înfăţişând cavaleri şi fecioare. Câţiva băutori 
întârziaţi stau la alte mese, iar câteva fete beau cola cu 
paiul, încă sperând să mai prindă vreun străin. In colţul 
îndepărtat stă un cuplu între două vârste, amândoi bând 
ceai, şi beau ceaiul acela în aceeaşi atmosferă tandră de 
mai bine de jumătate de oră. 

— Vei fi urmărit, iar asta face parte din tacâm, Edward. 
Mă refer la supravegherea făcută de profesionişti. Deci 
important e să nu fii mereu conştient de asta. îţi vor 
percheziţiona camera, aşa că nu-ţi ţine lucrurile prea 
ordonate, altfel o să creadă că îi pui la încercare şi ai ceva 


203 


- PRIETENIE ABSOLUTĂ - 


de ascuns. Dacă privirile vi se încrucişează din întâmplare, 
e preferabil să surâzi absent şi să te gândeşti că te-ai 
ciocnit de ei la vreo petrecere oarecare. Arma ta cea mai 
convingătoare este inocenţa. Ai înţeles ce spun? 

— Am înţeles, Nick. 


XX xk 


În ultimele şaptezeci şi două de ore Mundy a asistat la 
spectacole plicticoase de moarte de dansuri cu săbii, 
dansuri populare, dansuri tribale, dansuri ţărăneşti şi dans 
clasic. A aplaudat cazaci, georgieni, palestinieni care 
dansau dabke şi nenumărate interpretări ale scenelor 
celebre din Lacul lebedelor, Coppelia şi Spărgătorul de nuci 
într-un teatru în stil baroc, plin de spectatori şi lipsit de 
ventilaţie. A băut vin alb cald în cel puţin şase pavilioane 
naţionale, iar în pavilionul britanic a flecărit cu aceiaşi 
băieţi buni şi cu soțiile lor iubitoare, inclusiv cu un prim- 
secretar bucălat, cu ochelari rotunzi, care susţine că, 
demult, el a fost primul la bătaie pentru Harrow, iar Mundy 
l-a scos din joc din prima, ceea ce reprezenta semnalul 
convenit de recunoaştere. A fost terorizat de sistemele de 
amplificare ce nu funcţionează cum trebuie, chinuit de 
faptul că decorurile au ajuns la alt teatru decât cel la care 
trebuia şi perpelit de stele care au refuzat să-şi 
interpreteze rolul, deoarece nu au apă caldă la hotel. lar în 
timpul ce i-a rămas liber după toate acestea, s-a lăsat 
curtat de Sasha şi de cei care îl mână pe el. Seara trecută 
au vrut să-l ducă în oraş la o petrecere privată, iar când 
Mundy a refuzat, spunând că trebuie să-şi îngrijească 
turma, Lothar a sugerat un club de noapte. Mundy a refuzat 
şi acea ofertă. 

Fă-i pe ticăloşi să transpire ca să-ţi intre în gratii, Edward. 
Singurul motiv care i-a împins să vină la Praga e să ţi se 
vâre în suflet. Dar tu nu ştii asta. Nu ştii decât că Sasha e 
vechiul tău prieten. Nu-ţi prea găseşti locul, eşti nefericit, 


204 


- JOHN LE CARRÉ - 


bei mai mult decât s-ar cuveni, eşti un singuratic. Aşa te-a 
prezentat Sasha şi aşa vrea să le apari. 

Aşa i-a vorbit Nick Amory, profesorul de teatru al lui Ted 
Mundy, la „Şcoala de bune maniere” din Edinburgh, 
folosind indicațiile de regie transmise de Sasha, 
producătorul nostru. 


XX xk 


Lothar, sprijinit de Frau Doktor Bahr, se străduieşte să-l 
scoată pe Mundy din muţenie. Au încercat asta şi seara 
trecută, chiar la aceeaşi masă şi la aceeaşi oră, în aceeaşi 
atmosferă falsă de amabilitate sastisită. In momentele lui 
de minim al curbei ce reprezintă băutura consumată, 
Mundy s-a exprimat monosilabic. În momentele de 
oarecare euforie, i-a răsplătit cu relatări înflorite ale 
trecutului său anticolonialist şi, spre nemăsurata distracţie 
a spectatorilor şi spre propria ruşine, a vorbit despre fundul 
enorm al lui Ayah. A descris ororile educaţiei burgheze din 
Anglia şi a lăsat să-i scape numele magic al domnului Hugo 
Mandelbaum, omul care l-a făcut să gândească pentru 
prima oară, dar nimeni n-a reacţionat imediat. Nici nu era 
cazul. Doar sunt spioni, nu? 

— Şi ce părere ai despre tendinţele pronunţate spre 
dreapta care se manifesta în Anglia, Teddy? Tipul de 
capitalism belicos promovat de doamna Thatcher nu te 
alarmează puţin sau eşti un prieten firesc al economiei de 
piaţă? 

Întrebarea e atât de greoaie, iar încordarea lui Lothar e 
atât de insinuantă încât lui Mundy îi vine lehamite să dea 
un răspuns argumentat. 

— Nu-i tendință, domnule. Nu-i nici măcar o tresărire în 
acea direcţie. Au schimbat doar firma, doar atât s-a 
întâmplat. 

Frau Doktor Bahr se descurcă mai bine la exprimat 
banalităţi. 


205 


- PRIETENIE ABSOLUTĂ - 


— Dar dacă America capătă o orientare de dreapta, la fel 
şi Anglia, iar dreapta câştigă teren în întreaga Europă, nu te 
cutremuri puţin când te gândeşti la pacea lumii? 

Horst, care-şi închipuie că este expert în tot ce ţine de 
Marea Britanie, simte nevoia să facă paradă de 
cunoştinţele lui: 

— Teddy, închiderea minelor n-ar putea declanşa chiar o 
revoluție? Ceva de genul marşurilor foamei din anii '30, 
poate, apoi fenomene care ar putea scăpa de sub control? 
Ne poţi spune cum reacţionează omul de pe stradă în 
momentul de faţă? 

În felul acesta cei trei nu vor ajunge nicăieri, şi sigur sunt 
conştienţi de asta. Mundy cască, iar Lothar se pregăteşte 
să mai comande un rând de băutură când, ca un hopa- 
mitică, Sasha iese din starea de stupoare de până atunci. 

— Teddy. 

— Da. 

— Mare prostie, dacă vrei părerea mea. 

— Ce anume? 

— Ţi-ai adus bicicletă? 

— Cum sa-mi aduc? 

Deodată, Sasha se ridică în picioare, cu braţele desfăcute 
în lături, adresându-se tuturor: 

— E mare ciclist, ştiaţi? Nebun după asta. Ştiţi ce-a făcut 
acest dement în Berlinul de Vest? Mergeam cu bicicleta pe 
străzi. Scriam cu vopsea din spray pe casele naziştilor, apoi 
pedalam ca tembelii, ca să scăpăm de porci. lar eu trebuia 
să merg cu el - eu, cu picioarele mele scurte, pe bicicletă! - 
ca să-i port de grijă. Teddy organiza totul. Era un geniu. Nu- 
i aşa, Teddy? Încerci să te prefaci că ai uitat? 

Mundy ridică palma pentru a ascunde un surâs 
şmecheresc. 

— Sigur că n-am uitat. Nu mai fi ridicol. Cea mai mare 
distracţie, afirmă el, participând în mod deliberat la 
distorsionarea realităţii istorice. 

Misiunea cea mai grea a lui Sasha va fi să te pună pe 
picioarele tale, spune Amory. Se va strădui, dar va trebui 

206 


- JOHN LE CARRE - 


să-l ajuţi. Nu-ţi găseşti mai niciodată locul. Vrei mereu să te 
plimbi, să alergi prin parc, să încaleci o bicicletă... 

— Teddy, mâine ne dăm întâlnire, îl anunţă Sasha pe un 
ton agitat. La ora trei în faţa hotelului. În Berlin mergeam 
noaptea. Aici o s-o facem ziua. 

— Sasha. Serios, pentru numele lui Dumnezeu. Am o 
sută şase artişti nevrotici pe cap. Nu pot nici la trei, nici la 
altă oră. Doar ştii asta. 

— Artiştii supraviețuiesc. Noi, nu. leşim din oraş, doar noi 
doi. Eu fur bicicletele, tu vii cu whisky-ul. O să vorbim 
despre Dumnezeu şi despre lume, cum făceam odată. Ce 
naiba... 

— Sasha... ascultă-mă. 

— Ce mai e? 

Mundy vine cu argumente. A devenit singura persoană 
de la masă care nu zâmbeşte. 

— Am balet modern toată după-amiaza. lar seara am 
recepţia de la Ambasada Britanică şi dansatori cu pretenţii 
nonstop. Pur şi simplu, nu pot... 

— Ai rămas acelaşi neisprăvit. Baletul modern e o 
porcărie exagerată. Sari peste el! Te aduc eu înapoi la 
vreme ca să-ţi serveşti regina. Nu te mai plânge atât. 

Sasha i-a fermecat pe cei prezenţi. Frau Doktor Bahr 
binecuvântează ideea cu un surâs generos. Lothar 
chicoteşte, Horst spune că va veni şi el, dar Lothar îl 
avertizează părinteşte cu degetul şi spune că băieţii merită 
să petreacă puţin timp împreună. 

Și, Edward, bicicletele prezintă marele avantaj că sunt al 
naibii de greu de urmărit. 


XX xk 


Camerele de hotel nu sunt sanctuare, Edward. Sunt nişte 
cuşti din sticlă. Acolo te urmăresc, te verifică, te ascultă şi 
te miros. 

Nici căsătoria nu reprezintă un sanctuar sau cel puţin nu 
pentru angajatul Consiliului Britanic, pentru radicalul de doi 

207 


- PRIETENIE ABSOLUTĂ - 


bani şi pentru scriitorul ratat şi plin de resentimente care 
bântuie prin subsolurile birocraţiei artelor. Telefoanele pe 
care i le dă lui Kate sigur reflectă acest aspect. În această 
dimineaţă, la recepţia hotelului, a completat un formular 
complicat: numărul din străinătate apelat, persoana cu care 
se discută, scopul convorbirii, durata anticipată, practic, 
conţinutul discuţiei - ceea ce i se pare o dobitocie, dacă tot 
va fi ascultat şi operatoarele sunt gata să-i întrerupă 
convorbirea dacă discuţia devine vulgară. Ghemuit pe pat, 
cu telefonul mut alături, constată că a început să tremure. 
Când telefonul sună într-un târziu, ţărâitul e un urlet atât 
de puternic încât îşi imaginează că e pe punctul de a se 
sinucide sărind din pat. Când vorbeşte în microfon, observă 
că vocea îi este mai piţigăiată şi mai lentă. Kate bagă şi ea 
de seamă şi-l întreabă dacă e bolnav. 

— Nu, mă simt foarte bine. Sunt doar ceva mai obosit. 
Miranda m-a torturat cu pretenţiile ei, ca de obicei. 

Miranda e şefa lui, supervizorul regional. Întreabă apoi de 
copil. 

— Se mişcă în pântece, spune Kate. Destul de tare; s-ar 
putea ca într-o bună zi să joace în echipa de fotbal 
Doncaster. 

— Dacă vor face echipă feminină, o aprobă el, cu glas 
monoton, însă gluma, la fel ca Mundy la acea oră, sună fals. 
Şi cum se descurcă regii şi reginele de la St Pancras? 
întreabă el. 

— Toţi sunt bine, mulţumesc, răspunde ea, iritată de 
deprimarea lui. lar Ted a cunoscut pe cineva simpatic, 
întreabă ea cu subiînţeles, sau a făcut ceva interesant? 

— Păi, nu. Serios. 5 

Să nu rosteşti NICIODATA numele lui Sasha în prezența 
ei, îl previne Amory. Sasha apartine inimii tale secrete. 
Poate că tii la el, poate că vrei să-l păstrezi doar pentru 
tine. Poate gândeşti exact ceea ce speră ei: că vrei să sari 
Zidul şi să semnezi contractul cu ei. 

Mundy închide şi se aşază la masă cu capul între palme. 
Rosteşte teatral: „lisuse, e groaznic”, dar, de fapt, acesta e 

208 


- JOHN LE CARRE - 


adevărul. O iubeşte pe Kate. Şi îşi iubeşte familia în 
devenire. 

„Fac asta pentru ca atât copilul nostru încă nenăscut, 
precum şi copiii nenăscuţi ai altora să poată dormi 
netulburaţi noaptea”, îşi spune el ca să se convingă. 

Se culcă, dar nu doarme. Nici nu se aşteaptă la asta. 

Ora cinci. Fruntea sus. Mai există speranţă pe undeva. 
Peste câteva ore, prima noastră balerină o să-şi azvârle 
tutuul din pătuc pentru că nu-i funcţionează uscătorul de 
păr. 


XX xk 


Sasha a făcut rost pentru Mundy de o bicicletă de 
dimensiuni uriaşe, destinată poliţiştilor englezi, neagră şi cu 
un coş montat în faţă ghidonului. Pentru el, a găsit o 
versiune pentru copii a aceluiaşi model. Pedalează alături 
printre liniile de tramvai către o gară suburbană de la 
marginea oraşului. Sasha poartă bereta lui obişnuită, 
Mundy, un hanorac peste singurul lui costum bun, şi şi-a 
băgat manşetele pantalonilor pe sub şosete. 

Ziua e frumoasă, oraşul, curajos şi ros de griji, şi gloria lui 
habsburgică se macină sub razele soarelui. Pe străzi se văd 
puţine maşini. Oamenii păşesc prudent, evitând să se 
privească unii pe alţii. Ajunşi în gară, cei doi prieteni iau un 
tren local care are doar trei vagoane. Sasha insistă să stea 
cu bicicletele în porţiunea rezervată conductorului. Paiele 
miros a bălegar de vite. Sasha a rămas cu bereta pe cap. Îşi 
desface nasturii de la jachetă şi-i arată un casetofon pe 
care-l ţine în buzunarul interior. Mundy dă afirmativ din 
cap, pentru a spune că a înţeles. Sasha se lansează în 
discuţii pe teme banale: despre Berlin, fete, vremurile de 
altădată, vechi prieteni. Trenul pare să oprească la fiecare 
stâlp. Pătrund mai adânc în peisajul rural. Casetofonul 
porneşte doar când discută. Ledul de funcţionare se stinge 
când rămân tăcuţi. 


209 


- PRIETENIE ABSOLUTĂ - 


Ajunşi la un sat cu nume imposibil de pronunţat, îşi 
coboară bicicletele pe un peron. Mundy practic nu trebuie 
să facă niciun efort, în timp ce Sasha trebuie să pedaleze 
din răsputeri; aşa intră pe un drum denivelat, trec prin 
dreptul unor căruţe cu cai şi a unor câmpuri netede 
punctate de hambare vopsite în roşu. Arareori îi depăşeşte 
câte-o motocicletă sau un camion. Opresc pe marginea 
drumului, iar Sasha consultă o hartă. Un drumeag drept, 
marcat cu galben, seamănă cu o autostradă ce trece 
printre brazi înalţi. Merg în şir indian, Sasha, cu bereta lui, 
în frunte. Pătrund într-un luminiş pătat de câteva grote 
unde s-au făcut prospecţiuni miniere, năpădite acum de 
muşchi, buşteni tăiaţi la diferite dimensiuni şi unde se 
găseau acum ruinele unor clădiri din cărămidă. In briza 
uşoară se leagănă irişi mari. După ce descălecă, Sasha îşi 
plimbă bicicleta de colo-colo prin iarbă până găseşte o 
movilă care să-i convină, aşază vehiculul pe iarbă şi 
aşteaptă până ce Mundy procedează la fel. Băgând mâna în 
buzunarul interior, Sasha scoate casetofonul şi-l ţine în 
palmă. Discuţia pornită de el capătă un ton de nerăbdare şi 
de uşoară batjocură. 

— Deci, Teddy, eşti mulţumit de soartă, spune el 
urmărind ledul care se aprinde imediat. Asta e o veste 
bună, recunosc. Te-ai ales cu o ipotecă, ai o soţie şi un mic 
burghez pe ţeavă, aşa că ne laşi pe noi să ducem revoluţia 
mai departe. Era o vreme când amândoi dispreţuiam 
asemenea oameni. Acum eşti unul dintre ei. 

Mundy, actor începător, se prinde imediat care ar fi 
replica potrivită: 

— Nu-i prea fericită descrierea pe care mi-o faci, Sasha, 
şi eşti convins că am dreptate! protestează el, aproape 
furios. 

— Bun, atunci ce eşti? îl întreabă Sasha, fără să cedeze. 
Spune-mi ce eşti, domnule, nu ceea ce nu eşti! 

— Sunt cel dintotdeauna, îi răspunde Mundy înfierbântat, 
iar banda înregistrează înainte. Nici mai mult, nici mai 
puţin. Ceea ce vezi nu e ceea ce obţii. Nici în cazul tău, nici 

210 


- JOHN LE CARRÉ - 


în al meu. Nici măcar în cazul nenorocitului tău de Partid 
Comunist. 

Asta e o piesă radiofonică. Lui Mundy, propriile replici îi 
sună ca nişte improvizații neinspirate, dar Sasha pare 
mulţumit de ele. Ledul s-a stins, banda s-a oprit, dar, ca 
măsură de precauţie, Sasha scoate caseta, îi dă drumul 
într-un buzunar şi pune casetofonul în altul. Abia după 
aceea îşi dă jos bereta, scoate un răcnet eliberator Teddy! 
şi-şi ridică braţele pentru o îmbrăţişare între „inegali”. 

Etica „Şcolii de bune maniere” de la Edinburgh îi impune 
acum lui Mundy să-i adreseze o serie de întrebări de rutină 
agentului său de legătură, după care să rezolve problemele 
apărute, iar Mundy are întrebările gata pregătite în minte: 

Care e legenda pentru această întâlnire? 

Care e soluţia de rezervă dacă suntem întrerupţi? 

Ai unele temeri imediate? 

Când va fi următoarea noastră întâlnire? 

Te simţi liniştit sau ai văzut oameni pe care-i recunoşti şi 
care te-au urmărit până aici? 

Dar „Şcoala de bune maniere” se poate duce de-a dura. 
Monologul necenzurat al lui Sasha alungă cât acolo astfel 
de consideraţii banale. Priveşte atent dincolo de luminişul 
denivelat, către pinii albăstrui din depărtare, fără a vedea 
nimic. Pornite din revoltă şi din disperare, confesiunile şi 
revelaţiile lui capătă proporţii torențiale. 


XX xk 


— În lunile şi anii ce au trecut de la plecarea ta din 
Berlinul de Vest am pătruns într-o beznă totală. La ce bun 
să incendiezi câteva automobile sau să spargi geamuri? 
Mişcarea noastră a fost inspirată nu de voinţa claselor 
oprimate, ci de sentimentul de vinovăţie al celor care 
aveau de toate. În furtuna ce m-a cuprins, am analizat 
puţinele alternative pe care le aveam la dispoziţie. Potrivit 
scriitorilor anarhişti, conflictul mondial trebuie să conducă 
spre un haos creator. Dacă un astfel de haos este exploatat 

211 


- PRIETENIE ABSOLUTĂ - 


în mod inteligent, va rezulta o societate liberă. Dar când 
am privit în jur, am fost silit să recunosc că nu existau 
condiţiile prealabile ale haosului creator şi nici oameni care 
să îl exploateze inteligent. Haosul presupune o lipsă a 
puterii, şi totuşi puterea burgheză se întărea pretutindeni, 
la fel şi puterea militară a Americii, pentru care Germania 
de Vest devenise deja un arsenal şi un aliat dorit în războiul 
mondial ce părea inevitabil. Cât îi priveşte pe cei care ar fi 
putut exploata totul cu inteligenţă, aceştia erau prea 
ocupați să obţină profituri, să conducă maşini de lux şi să 
se slujească de portiţele pe care le deschiseserăm noi 
pentru ei. In aceeaşi perioadă, Herr Pastor a urcat în 
ierarhie, căpătând influenţa în rândul elitei fasciste din 
Schleswig-Holstein. De la politica promovată din amvon 
trecuse la politica votului pseudoliberal. S-a înscris în 
societăţi secrete de extremă dreapta şi a fost primit în 
câteva comitete masonice foarte exclusiviste. Se vorbea 
chiar de alegerea lui în Parlamentul de la Bonn. Succesul lui 
a aprins în mine ura faţă de fascism. Adoraţia lui faţă de 
„Dumnezeul bogăției”, de inspiraţie americană, m-a dus 
până în pragul nebuniei. Viitorul meu, dacă aveam să 
rămân în Germania stăpânită de America, devenea un 
deşert de compromisuri şi frustrări. „Dacă vrem să 
construim o lume mai bună decât asta, m-am întrebat eu, 
ce alegem, ce acţiuni sprijinim, cum zădărnicim marşul 
neîncetat al agresiunii imperialist-capitaliste?” Ştii că sunt 
urmărit de blestemul luteran. Convingerea fără acţiune nu 
are niciun sens pentru mine. Dar care convingere? Cum o 
identificâăm? Cum putem şti că trebuie să ne lăsăm călăuziţi 
de ea? O găsim în inimă sau în intelect? Şi ce se întâmplă 
dacă o descoperim într-un loc şi e absentă în celălalt? Mi- 
am dedicat mult timp analizând exemplul bunului meu 
amic Teddy. Tu ai devenit virtutea mea. Imaginează-ţi. La 
fel ca tine, nu aveam o convingere în care să cred 
conştient, dar dacă acţionam, atunci credinţa sigur avea să 
apară. După aceea, voi crede, fiindcă am acţionat. 
Pesemne că aşa se naşte credinţa, m-am gândit: prin 
212 


- JOHN LE CARRE - 


acţiune, nu prin contemplaţie. Merita să încerc. Orice era 
de preferat stării de indecizie. Tu te-ai sacrificat pentru 
mine fără să te gândeşti la recompensă. Cei care mă 
curtează - l-ai întâlnit pe unul dintre ei - au fost îndeajuns 
de înţelepţi să mă abordeze în aceiaşi termeni. Nicio ispită 
nu m-ar fi convins. Dar oferă-mi un drum lung şi pietruit, la 
capătul căruia să lucească o luminiţă şi dă-mi şansa de a 
repara faptele ipocrite ale lui Herr Pastor şi probabil că-ţi 
voi da ascultare. 

Sasha a coborât de pe moviliţă şi umblă agitat în jurul ei 
cu mersul lui ciudat, inconstant, păşind peste cadrele 
bicicletelor, gesticulând cu palmele desfăcute în timp ce 
vorbeşte lipindu-şi coatele de corp, de parcă nu ar avea loc 
să le ridice. Descrie întâlnirile secrete desfăşurate în 
apartamente din Berlinul de Vest, traversări pe furiş ale 
graniţei către case conspirative din Est şi weekenduri 
solitare petrecute în mansarda din Kreuzberg, unde se 
chinuieşte să ia marea hotărâre, iar foştii săi camarazi 
alunecă treptat spre cătuşele permanente din închisorile 
deschise ale materialismului. 

— După multe zile şi nopţi de gândire şi analiză, şi cu 
ajutorul seducătorilor mei neobosiţi, care nu-s defel proşti, 
ca să nu mai vorbim de câteva sticle de votcă bună, 
redusesem dilema la două întrebări simple. Ţi le-am descris 
într-una dintre scrisorile mele. Prima întrebare: „Cine este 
supremul duşman de clasă?” Răspuns, fără nicio ezitare: 
„Imperialismul militar şi corporativ american”. A doua 
întrebare: „Cum ne putem opune în mod realist acestui 
inamic? Sperând ca inamicul să se distrugă pe sine, dar 
numai după ce a distrus lumea? Sau renunțând la obiecțiile 
pe care le avem faţă de anumite tendinţe negative ale 
comunismului internaţionalist şi aliindu-ne cu singura mare 
mişcare socialistă care, în ciuda lipsurilor ei, este capabilă 
să ne aducă victoria?” (Urmează o lungă tăcere, pe care 
Mundy nu se simte îndemnat să o întrerupă. Teoria, după 
cum chiar Sasha a remarcat, nu e specialitatea lui.) Ştii de 
ce mă cheamă Sasha? 

213 


- PRIETENIE ABSOLUTĂ - 


— Nu. 

— Fiindcă e prescurtarea în rusă de la Aleksander. Când 
Herr Pastor m-a adus în Vest, din motive de 
respectabilitate, a vrut să mă reboteze Alexander. Eu am 
refuzat. Păstrându-mi numele de Sasha, puteam să-mi 
demonstrez că-mi lăsasem inima în Est. Într-o noapte, după 
îndelungi discuţii avute cu aceşti corupători ai mei, am 
convenit să fac aceeaşi demonstraţie cu picioarele. 

— Profesorul? 

— Unul dintre ei, confirmă Sasha. 

— Profesor de ce? 

— Coruptie, spune tăios Sasha. 

— De ce te voiau atât de mult? 

Intrebarea nu vine din partea lui Amory; acesta e Mundy, 
care vrea să ştie cum au ajuns amândoi aici. 

— De ce prezinţi atâta importanţa? De ce să se 
ostenească atâta doar pentru Sasha? 

— Crezi că eu nu i-am întrebat? spune el, cuprins din nou 
de deprimare. lţi închipui că sunt chiar atât de vanitos să 
cred că duc lumea cu mine când trec o frontieră de doi 
bani? La început m-au măgulit. A câştiga de partea lor un 
intelect atât de măreț ca al meu ar însemna o însemnată 
victorie morală pentru forţele progresiste. Am fost un cadru 
universitar vest-german fără şanse de a fi acceptat de o 
universitate mare. Nu însemnam o victorie pentru nimeni. 
După aceea, m-au acceptat să fiu părtaş la ceea ce 
descriau roşind drept un mic secret. Dezertarea mea ar 
zădărnici activităţile contrarevoluţionare ale lui Herr Pastor, 
care devenise tot mai influent, şi ale amicilor lui 
conspiratori din Schleswig-Holstein. Milioane de dolari 
americani se scurgeau prin intermediul bisericii în seifurile 
agitatorilor anticomunişti din nordul Germaniei. În ziarele 
locale, în radio şi-n televiziune se infiltraseră spioni şi 
provocatori capitalişti. Intoarcerea, de bunăvoie şi în văzul 
lumii, a singurului fiu al lui Herr Pastor le-ar da o lovitura 
sabotorilor imperialişti şi i-ar submina poziţia acestuia. Asta 
poate ar determina CIA să stopeze finanţarea în secret a 

214 


- JOHN LE CARRE - 


unor elemente contrarevoluţionare din Germania de Vest. 
Nu-ţi ascund faptul că acest argument m-a convins mai 
mult decât oricare altul. 

Se opreşte brusc şi-l ţintuieşte pe Mundy cu o privire 
imploratoare. 

— Înţelegi că în afară de tine nu mai e nimeni pe pământ 
căruia să-i pot destăinui toate astea? Că restul, toţi, sunt 
duşmani ai bărbaţilor, ai femeilor - mincinoşi, trădători, 
informatori, oameni care trăiesc într-o  duplicitate 
permanentă, ca mine? 

— Da, cred că înţeleg. 


XX xk 


— N-am fost atât de nătâng să mă aştept la o primire 
caldă din partea RDG. Familia mea comisese păcatul de a 
fugi de pe teritoriul Republicii. Seducătorii mei ştiau că nu 
eram comunist din convingere şi am anticipat - mă 
pregătiseră pentru asta - o perioadă umilitoare de 
reeducare. Doar timpul avea să arate dacă am vreun viitor 
sau nu. În cel mai bun caz primeam un loc onorabil în 
marea luptă împotriva capitalismului. Şi, în cel mai rău caz, 
viaţă paşnică de felul celei trăite de Rousseau, probabil la o 
gospodărie agricolă colectivă. De ce râzi? 

Mundy nu râde, dar şi-a îngăduit totuşi un surâs 
nevinovat, uitând vreme de o clipă că glumele care îl au ca 
subiect pe Sasha sunt de prost gust. 

— Nu te văd mulgând vaci, de aceea. Nici măcar la o 
asemenea gospodărie. 

— N-are importanţă. Ce contează este că, într-o criză de 
nebunie vinovată pe care o voi regreta tot restul vieţii, am 
luat metroul spre Friedrichstrasse şi, la recomandarea 
corupătorilor mei, m-am predat gărzilor est-germane de 
frontieră. 

Nu mai vorbeşte. A sosit ora rugăciunii. Mâinile lui 
delicate s-au găsit una pe alta şi s-au împreunat sub bărbie. 


215 


- PRIETENIE ABSOLUTĂ - 


Privirea plină de devoțiune e îndreptată dincolo de luminiş, 
uşor spre cer. 

— Nişte târfe, şopteşte el. 

— Gărzile de frontieră? 

— Fugarii. Noi, toţi. Cât suntem prospături, ne pasează 
de ici-colo şi ne folosesc. După ce se ştie totul despre noi şi 
am trecut de prima tinereţe, suntem aruncaţi la gunoi. 
După sosire, în primele săptămâni m-au cazat într-un 
apartament plăcut de la marginile oraşului Potsdam şi m-au 
supus unui interogatoriu amănunţit, dar nevinovat despre 
viaţa mea, despre amintirile din copilăria petrecută în Est şi 
despre întoarcerea lui Herr Pastor din Uniunea Sovietică, 
unde stătuse o vreme în puşcărie. 

— Cine? Profesorul? 

— EI şi lacheii lui. La cererea lor, am întocmit o declaraţie 
pătimaşă menită să provoace maximă consternare printre 
fasciştii şi conspiratorii din cercul apropiaților lui Herr 
Pastor. Am simţit o mare satisfacţie ducând la bun sfârşit 
acea misiune. Am proclamat inutilitatea anarhismului în 
faţa realităţilor moderne, precum şi bucuria mea fără 
margini pentru că mă reîntorsesem la sânul RDG. 
„Anarhismul distruge, însă comunismul construieşte”, am 
scris eu. Era speranţa mea, chiar dacă nu şi convingerea 
mea la acea dată. Dar acţionasem. Credinţa avea să 
urmeze. Mi-am exprimat şi disprețul faţă de acei membri ai 
mişcării luterane din Germania de Vest care, deşi se 
dădeau drept mesageri ai lui Hristos, acceptau banii lui 
luda de la stăpânii lor din America. Declaraţia mea, am fost 
asigurat, fusese difuzată peste tot în mijloacele de 
informare occidentale. Profesorul Wolfgang a mers chiar 
mai departe, susţinând că ea crease senzaţie în întreaga 
lume, deşi nu mi s-a arătat nicio dovadă în sprijinul acestei 
afirmaţii. Inainte de a trece graniţa, fusesem făcut să cred 
că imediat după sosirea mea în Berlinul de Est voi avea 
ocazia să ţin o conferinţă de presă internaţională. De 
asemenea, la solicitarea gazdelor mele, am pozat pentru 
un fotograf şi am făcut toate eforturile să apar cât mai 

216 


- JOHN LE CARRE - 


fericit şi împăcat cu situaţia, atât cât se putea. Mi-au făcut 
poze şi pe treptele din faţa casei din Leipzig, unde 
crescusem, pentru a se oferi dovezi concludente că fiul 
rătăcitor revenise la rădăcinile lui socialiste. Am aşteptat 
însă în zadar să particip la acea conferinţă de presă şi când 
l-am întrebat, în cursul uneia dintre rarele lui vizite la 
apartamentul meu, profesorul Wolfgang s-a arătat evaziv. 
„Conferinţele de presă trebuie să fie bine puse la punct şi 
adecvate momentului”, a zis el. Probabil că se pierduse 
momentul cel mai prielnic, însă declaraţia mea, împreună 
cu fotografiile, îşi realizaseră scopul. Am întrebat din nou: 
„Unde mi-a apărut declaraţia, vă rog? În Spiegel? Stern? 
Welt? Tagesspiegel? Berliner Morgenpost?” Mi-a răspuns 
scurt că nu studia dezinformarea reacționară şi mi-a 
recomandat să fiu mai modest. l-am spus că ascultam zilnic 
ştirile transmise de posturile de radio din Germania de Vest 
şi din Berlin, ceea ce era adevărat, şi că nu auzisem nicio 
vorbă de trădarea mea. Mi-a răspuns că, dacă preferam să 
mă scufund în propaganda fascistă, era puţin probabil că 
voi reuşi să înţeleg în mod pozitiv marxism-leninismul. O 
săptămână mai apoi am fost transferat într-o tabără sigură, 
undeva la ţară, spre graniţa cu Polonia. Era un iad, parţial 
loc de refugiu pentru rătăcitori politici, parţial penitenciar, 
parţial centru de interogare. Dar întâi de toate era un loc 
unde te trimiteau pentru a fi uitat. Noi îi spuneam Hotelul 
Alb. Nu i-aş acorda multe stele de confort. Teddy, ai auzit 
de închisoarea est-germană denumită Submarinul? 

— Nu, regret. 

A încetat de mult să mai fie surprins de schimbările de 
temperament ale lui Sasha. 

— Submarinul e un semn distinctiv al gulagului nostru 
est-german. Trei dintre tovarăşii mei găzduiţi la Hotelul Alb 
vorbeau cu entuziasm despre facilităţile de acolo. Numele 
lui oficial este închisoarea Hohenschönhausen din Berlinul 
de Est. A fost construită de poliţia secretă sovietică în 
1945. Pentru a-i menţine în stare alertă pe deţinuţi, 
arhitectura prevede ca ei să stea în picioare, nu întinşi. 

217 


- PRIETENIE ABSOLUTĂ - 


Pentru păstrarea curăţeniei, celulele sunt inundate cu apă 
rece ca gheaţa până la pieptul deţinuţilor, iar pentru buna 
lor dispoziţie sunt difuzate prin sistemul de amplificare 
sunete pătrunzătoare, la diferite volume. Ai auzit de Boul 
Roşu? 

Nu, Mundy n-a auzit nici de Boul Roşu. 

— Boul Roşu este situat în vechiul oraş Halle. E 
închisoarea soră cu Submarinul. Misiunea ei este de a 
asigura o terapie constructivă pentru protestatarii politici şi 
pentru reînvierea conştiinţei lor partinice. Hotelul Alb din 
Prusia Orientală se lăuda cu câţiva dintre absolvenţii de 
acolo. Mi-amintesc de unul, un muzician. Conştiinţa îi 
fusese modificată atât de minuţios încât nici nu mai era în 
stare să ţină lingura în mână pentru a se hrăni. Ai putea 
afirma că, după câteva luni petrecute la Hotelul Alb, până şi 
ultimele false iluzii privind caracterul paradisului 
democratic german Îmi fuseseră extirpate cu forța. Intr-o zi, 
fără nicio explicație, mi s-a ordonat să-mi strâng lucrurile şi 
să mă prezint la camera de gardă. Recunosc, nu fusesem 
tot timpul un oaspete model. Izolarea mea inexplicabilă, 
existența mea lipsită de orizont şi poveştile de groază 
relatate de alţi deţinuţi nu-mi îmbunătăţiseră modul de 
comportare. Şi nici interogatoriile epuizante despre opiniile 
mele privind orice subiect - politică, filosofie, sex. Când l- 
am întrebat pe distinsul director de hotel unde aveam să 
fiu dus, el mi-a răspuns: „Într-un loc unde te vor învăţa să-ţi 
ţii închisă gura aceea păcătoasă.” Călătoria de cinci ore, 
într-o cuşcă din plasă de sârmă aşezată în spatele unei 
furgonete, nu m-a pregătit deloc pentru ceea ce mă 
aştepta. 

A rămas cu privirea încremenită înainte, apoi, ca o 
marionetă căreia i se dă drumul sforilor, se prăbuşeşte 
moale alături de Mundy pe movila acoperită de iarbă. 

— Teddy, ticălosule, şopteşte el. Hai să bem din whisky- 
ul acela, pentru numele lui Dumnezeu. 

Mundy a uitat cu totul de băutură. Dezgropând din 
tainiţele hanoracului butelca metalică ce i-a aparţinut 

218 


- JOHN LE CARRE - 


tatălui său, i-o întinde lui Sasha, apoi trage şi el o duşcă. 
Sasha îşi reia povestirea. Pe chip i s-a întipărit o expresie 
înspăimântătoare. Pare a se teme că va pierde respectul 
unui prieten. 


XX xk 


— Profesorul Wolfgang are o grădină frumoasă, anunţă 
el. 

Şi-a ridicat genunchii firavi şi îşi odihneşte antebraţele pe 
ei. 

— lar Potsdam e un oraş grozav. Ai văzut casele vechi, 
prusace, unde familia Hohenzollern îşi instala funcţionarii? 

S-ar putea ca Mundy să le fi văzut, dar numai din goana 
autobuzului când au trecut dinspre Weimar, când interesul 
lui faţă de arhitectura secolului al XIX-lea era redus. 

— Foarte mulţi trandafiri. Am stat în grădină. Mi-a oferit 
ceai, tort şi un pahar de Obstler foarte fin. Îşi cerea scuze 
că mă abandonase şi mă felicita pentru comportarea mea 
în circumstanţe atât de stresante. Mă descurcasem 
excelent în faţa anchetatorilor, mi-a comunicat. Îşi 
formaseră părerea despre sinceritatea mea. Cum le 
recomandasem celor care mă interogaseră de multe ori să 
se ducă dracului, îţi dai seama că mi-am pus întrebarea 
încotro bat toate astea. M-a întrebat dacă doream să fac 
baie după acea călătorie lungă. Am răspuns că, de vreme 
ce fusesem tratat ca un câine, era mai potrivit să mă arunc 
în baltă ca să mă spăl. A zis că aveam simţul umorului 
asemănător cu acela al tatei. l-am răspuns că nu 
consideram asta un compliment, fiindcă Herr Pastor era un 
ticălos, iar eu nu-l văzusem niciodată râzând. „Ei, Sasha, nu 
l-ai înţeles. Consider că tatăl tău are un simţ deosebit al 
umorului, mi-a răspuns el. Numai că nu se exteriorizează. 
Cele mai bune glume din viaţă sunt cele la care putem râde 
când rămânem singuri. Nu crezi?” Nu prea. Nu ştiam la ce 
se referă şi i-am şi spus-o. Atunci m-a întrebat dacă mă 
gândisem vreodată să uit de cearta mea cu tata, fie şi 

219 


- PRIETENIE ABSOLUTĂ - 


numai de dragul mamei mele. l-am răspuns că un 
asemenea gând nu-mi trecuse niciodată prin minte, 
indiferent de împrejurări. Convingerea mea era că Herr 
Pastor nu merita afecțiunea filială. Dimpotrivă, am spus eu, 
el reprezenta tot ce era oportunist, reacţionar şi amoral din 
punct de vedere politic în societate. S-ar cuveni să adaug 
că, în momentele acelea, profesorul Wolfgang încetase să 
mă mai impresioneze din punct de vedere intelectual. 
Întrebându-l când anticipa el, potrivit credinţei sale 
marxiste, că statul german de Est va dispărea treptat 
pentru a-i face loc unui stat cu adevărat socialist, mi-a 
răspuns că, atâta vreme cât revoluţia socialistă e 
ameninţată de forţele reacționare, o astfel de posibilitate 
era îndepărtată. 

Sasha îşi trece o mână prin părul negru, tuns scurt, de 
parcă ar dori să se asigure că nu are bereta pe cap. 

— Oricum, nu mai era subiectul de discuţie care să 
prezinte interes pentru mine. Era vorba acum de modul în 
care se purta. Mai precis, insinuarea - manifestata prin 
bunăvoința pe care el o revărsa asupra mea, prin vinul de 
Obstler, grădina şi caracterul politicos al conversaţiei - că 
într-un fel pe care-l simţeam, dar nu-l puteam defini, îi 
aparţineam de drept. Intre noi exista o legătură, cunoscută 
doar lui. Ca o legătură de familie. Am mers până acolo încât 
am presupus că gazda mea avea manifestări homosexuale 
şi intenţiona să-şi îndrepte atenţia asupra mea. În acelaşi 
fel am interpretat şi misterioasa lui îngăduinţă faţă de Herr 
Pastor. Amestecându-se în sentimentele mele filiale, 
socoteam eu, se oferea, prin implicare, drept substitut de 
tată şi, în cele din urmă, drept protector şi amant. 
Bănuielile mele s-au dovedit eronate. Explicaţia intimităţii 
pe care o dovedea profesorul era mult mai 
înspăimântătoare. 

Se opreşte. A rămas fără suflare sau i-a pierit curajul? 
Mundy nu îndrăzneşte să scoată nicio vorbă, dar pesemne 
că tăcerea lui îi aduce alinarea, fiindcă, treptat, Sasha îşi 
revine. 

220 


- JOHN LE CARRE - 


— Curând mi-a fost clar că Herr Pastor avea să devină 
singurul subiect al discuţiei noastre din grădină. În Hotelul 
Alb nu mă atinsesem de alcool, cu excepţia unei sticle de 
Château Moonshine, care era cât pe ce să mă ucidă. Acum 
profesorul mă răsfăţa cu Obstler de calitate şi, simultan, 
mă asalta cu întrebări insinuante despre Herr Pastor. Aş 
îndrăzni să spun că erau chiar respectuoase. A făcut aluzie 
la micile obiceiuri ale tatălui meu. Tata obişnuia să bea? 
„De unde să ştiu?” am răspuns eu - doar nu-l văzusem de 
aproape douăzeci de ani. Imi amintesc dacă vorbea acasă 
despre chestiuni politice? Aici, în RDG, înainte de a fugi, de 
exemplu? Sau după aceea, în Germania de Vest, când s-a 
întors de la cursul de îndoctrinare din America? Tata se 
certa cu sărmana mea mamă? A avut relaţii cu alte femei, 
s-a culcat cu soțiile colegilor lui? Lua droguri, mergea la 
bordel, paria la cursele de cai? De ce mă interoga 
Profesorul în felul acesta despre un tată pe care nu-l 
cunoşteam? 

„Acum nu mai e vorba de Herr Pastor, remarcă Mundy. 
De tatăl meu. Sasha nu mai are unde să se ascundă. 
Trebuie să-şi vadă tatăl ca om, nu ca un concept.” 

— S-a lăsat întunericul şi ne-am retras în casă. Decorul 
nu era chiar proletar: mobilier în stil imperial, picturi de 
valoare, tot ce era mai bun. „Un prost s-ar simţi jenat, a 
spus el. Nu există nicio vorbă în Manifestul Partidului 
Comunist care să le interzică puţin lux celor care îl merită. 
De ce numai diavolul să poarte costume bune?” În 
sufrageria care avea tavanul ornamentat, servitori docili 
ne-au servit pui prăjit şi vinuri occidentale. După ce aceştia 
s-au retras, Profesorul m-a dus în salon şi mi-a făcut semn 
să mă aşez alături de el pe canapea, ceea ce mi-a reînviat 
imediat temerile privind preferinţele lui sexuale. Mi-a 
explicat că avea să-mi spună un secret deosebit şi, deşi 
casa Îi era verificată mereu pentru depistarea 
microfoanelor, personalul nu trebuie să audă niciun cuvânt 
din discuția noastră. Mi-a mai spus că trebuie să ascult în 
deplină linişte şi să-mi păstrez comentariile până ce 

221 


- PRIETENIE ABSOLUTĂ - 


termină el de vorbit. Îţi voi reproduce exact cuvintele lui, 
fiindcă mi s-au imprimat în memorie. 

Sasha închide ochii o clipă, ca şi cum s-ar pregăti pentru 
un salt în gol. Apoi reîncepe, vorbind exact ca Profesorul: 

— „După cum ţi-ai dat seama şi singur, colegii mei din 
Securitatea statului au păreri împărţite referitor la modul în 
care ar trebui să te tratăm, ceea ce explica inconsecvenţele 
regretabile în ce priveşte tratamentul de care ai beneficiat. 
Ai devenit mingea pe care şi-o dispută două echipe şi, de 
aceea, personal, îţi cer iertare. Dar poţi fi convins că de 
acum înainte vei intra pe mâini sigure. Îţi voi adresa acum 
o anumită întrebare, deşi e retorică. Ce fel de tată preferi? 
Un Wendehals, un fals preot, un ipocrit corupt care 
convieţuieşte cu agitatori contrarevoluţionari sau un bărbat 
aşa de dăruit unui ideal, atât de ataşat marii cauze a 
revoluţiei şi înaltelor principii leniniste încât este pregătit să 
îndure chiar şi disprețul propriului fiu? Sasha, răspunsul 
este evident, aşa că nu-i nevoie să-l dai. Acum îţi voi pune 
a doua întrebare. Dacă un astfel de om, din ziua 
încarcerării lui providenţiale în Uniunea Sovietică, a fost 
ales de organele de partid pentru o viaţă de sacrificiu 
suprem, şi dacă acum s-ar afla pe patul de moarte departe, 
în spatele liniilor duşmane, ai dori, ca unic şi iubit fiu, să-i 
oferi consolare în ultimele ceasuri de viaţă sau l-ai lăsa la 
cheremul celor ale căror acţiuni conspirative s-a străduit 
din răsputeri toată viaţa să le zădărnicească?” Procedase 
bine interzicându-mi să vorbesc, fiindcă am rămas mut. Am 
rămas nemişcat. L-am privit lung. Am ascultat ca în transă 
când mi-a zis că îl cunoscuse şi îl iubise pe tatăl meu vreme 
de patruzeci de ani, că dorinţa cea mai mare a tatălui meu 
fusese să mă întorc în RDG şi să preiau spada lui atunci 
când nu va mai putea să o mânuiască. 

Sasha se întrerupe. Îl priveşte pe Mundy cu ochi mari, 
parcă invitându-l să vorbească. 

— Patruzeci de ani, repetă el nevenindu-i să creadă. 
Teddy, ştii ce înseamnă asta? Se cunoşteau încă de pe 
vremea când erau amândoi nazişti de treabă. 

222 


- JOHN LE CARRÉ - 


Vocea lui îşi recapătă forţa. 

— Nu i-am declarat Profesorului că revenisem în RDG din 
dorinţa de a-mi distruge tatăl şi că, prin urmare, mă 
surprindea invitaţia de a-l venera. Probabil că, după 
intransigenţa dovedită de mine la Hotelul Alb, învăţasem 
să-mi ascund emoţiile. Nu am spus nimic nici când 
profesorul Wolfgang mi-a explicat că, deşi tata visase să 
moară în Republica Democrată, imperativele misiunii lui îi 
cereau să rămână în exil până la sfârşit. 

Adoptă din nou glasul Profesorului: 

— „Cea mai mare bucurie din viaţa iubitului tău tată a 
fost declaraţia ta prin care renunţai la anarhism şi 
îmbrăţişai Partidul Reînnoirii Sociale şi al Justiţiei.” 

Sasha pare să adoarmă o clipă, apoi se trezeşte cu o 
tresărire şi redevine Profesorul: 

— „Nici nu se poate descrie încântarea lui când a văzut 
fotografia iubitului său fiu pe treptele vechii sale case. 
Când i-a fost arătată de către un intermediar de încredere, 
tatăl tău a fost profund mişcat. A fost dorinţa lui, dar şi a 
mea, să folosim prima ocazie pentru a te trece dincolo, ca 
să stai la căpătâiul lui şi să-i strângi mâna, însă ideea a fost 
respinsă cu părere de rău de către cele mai înalte 
autorităţi, din motive de securitate. Drept compromis, s-a 
convenit să ţi se comunice adevărul în privinţa vieţii lui, 
înainte ca el să moară, pentru a-i putea trimite o scrisoare 
prin care să-ţi exprimi sentimentele corespunzătoare. Vei 
adopta un ton conciliant şi umil, cerându-i iertare şi 
asigurându-l de respectul şi admirația ta pentru 
integritatea ideologică. Nimic altceva nu-i va face mai 
uşoară trecerea dincolo.” Nici nu-mi aduc aminte cum am 
parcurs distanţa dintre salon şi pupitrul din biroul lui, unde 
mi-a pus la dispoziţie hârtie şi stilou. Mi se învârtea mintea 
de atâtea revelații care apăreau simultan. Din ziua 
încarcerării lui în Uniunea Sovietică - ştii ce au însemnat 
acele cuvinte pentru mine? Că la sosirea în lagărul rusesc, 
tatăl meu a devenit imediat informator şi a obţinut astfel 
protecţia comisarilor politici, care l-au recrutat ca spion şi l- 

223 


- PRIETENIE ABSOLUTĂ - 


au pregătit pentru a fi folosit în viitor de Securitatea de Stat 
est-germană. Că la revenirea în RDG, când s-a stabilit ca 
preot la Leipzig, orice membru al turmei lui care avea 
orientări contrare politicii oficiale s-a simţit tentat să i se 
confeseze, fără a şti că el era un luda profesionist. Până în 
acel moment am crezut că descoperisem toată josnicia 
tatălui meu. Atunci mi-am dat seama că trăisem într-un fals 
paradis. Dacă a existat vreun moment în care am analizat 
la rece idioţia hotărârii de a-mi lega soarta de cauza 
comunismului, atunci acela a fost. Dacă dorinţa de a fi 
pedepsit se naşte într-un anumit moment, atunci acela a 
fost. Nu-mi aduc aminte ce cuvinte de adorare josnică am 
scris printre lacrimile secrete de furie şi ură. Ţin minte 
mâna Profesorului pe umărul meu drept consolare, în timp 
ce el mă informa că din acel moment eram purtătorul unui 
important secret de stat. Partidul, zicea el, avea prin 
urmare de ales între a mă retrimite la Hotelul Alb pe o 
perioadă nedefinită şi a-mi permite să pătrund printre 
colonadele Securităţii de Stat cu o funcţie măruntă, astfel 
încât activităţile mele să poată fi observate în orice clipă. 
Pe termen scurt, se accepta ideea că voi prezenta o 
însemnătate trecătoare ca autoritate în privinţa grupurilor 
maoiste şi anarhiste din Berlinul de Vest, grupuri ce 
începuseră a se dezintegra. În perspectivă, spera că voi 
aspira să devin un cekist de nădejde, dovedind calităţile 
tatălui meu de conspirator şi arătându-mă la fel de bun ca 
el. Aceasta era ambiția Profesorului în ceea ce mă privea. 
Acela era modul de acţiune pe care, în calitate de prieten 
extrem de loial şi de om de legătură al tatălui meu, îl 
recomandase, în numele meu, iluştrilor lui tovarăşi, pe care 
îi şi convinsese în acest sens. „Acum totul depinde de tine, 
Sasha, mi-a zis, ca să le demonstrezi că am avut dreptate.” 
M-a asigurat că viitoarea mea carieră în Stasi va fi lungă şi 
anevoioasă şi că multe vor depinde de măsura în care 
aveam să-mi supun personalitatea mea temperamentală 
voinţei partidului. Ultimele lui cuvinte au fost cele mai 


224 


- JOHN LE CARRÉ - 


veninoase: „Să ţii minte mereu, Sasha, că de azi înainte 
eşti copilul preferat al tovarăşului Profesor.” 


XX xk 


Relatarea se încheie aici? Deocamdată, aşa se pare, 
fiindcă Sasha, aerian ca întotdeauna, s-a uitat la ceas şi, cu 
o exclamaţie, a sărit în picioare. 

— Teddy. Trebuie să ne grăbim. Ceilalţi nu vor mai 
întârzia mult. 

— Ca să facem ce? 

Acum îi venise rândul lui Mundy să se rătăcească. 

— Trebuie să te seduc. Să te atrag de partea cauzei păcii 
şi a progresului. Nu imediat, ci după o propunere irezistibilă 
din partea mea şi o respingere nu prea categorică, venită 
din partea ta, a avansurilor mele. lar în seara asta vei fi 
morocănos, s-a înţeles, da? 

Da, astă-seară s-a stabilit să fiu morocănos. Şi te îmbeţi 
puţin, da? 

Și-o să mă îmbăt puțin, deşi nu chiar atât pe cât o să par. 

Sasha scoate casetofonul din buzunar, apoi o casetă 
goală, pe care o flutură prin faţa lui Mundy, drept 
avertisment. Vâră caseta în locaşul ei, apasă butonul de 
pornire, repune casetofonul în buzunarul interior al 
jachetei, îşi pune bereta pe cap şi, o dată cu ea, capătă 
privirea încruntată şi impasibilă a activistului care îşi 
subordonează voinţei partidului personalitatea 
temperamentală. Vocea lui capătă tărie şi dobândeşte un 
ton doctoral. 

— Teddy, te întreb deschis. Vrei să spui că ai întors 
spatele tuturor idealurilor pentru care am luptat împreună 
în Berlin? Că laşi revoluţia să-şi poarte singură de grijă? Ba 
chiar subminând-o? Adică eşti îndrăgostit de contul tău din 
bancă şi de frumoasa ta căsuţă şi ai trimis /a culcare 
conştiinţa ta socială? Ai dreptate, atunci n-am putut 
schimba lumea! Eram nişte mucoşi, ne jucam de-a soldaţii 
revoluţiei. Dar ce-ar fi să te alături adevăratei; revoluţii? 

225 


- PRIETENIE ABSOLUTĂ - 


Ţara ta a ajuns sub blestemul unui aţâţător la război cu 
tendinţe fasciste - dar tie nu-ți pasă! Ai ajuns lacheul plătit 
al unei maşini de propagandă antidemocratice şi te doare 
undeva! Ce-o să-i spui micului tău burghez când va creşte? 
M-a durut undeva? Teddy, avem nevoie de tine! Mi se face 
silă să văd, şi-au trecut deja două seri, cum flirtezi cu noi - 
acum ne arăţi o ţâţă, apoi o vâri înapoi sub cămaşă, după 
care ne-o arăţi pe cealaltă! Rânjind, când, de fapt, tu stai 
cu fundu-n două luntre! 

Intensitatea vocii scade: 

— Teddy, ştii ceva? Vrei să-ţi spun ceva drept dovadă de 
mare încredere, care să rămână doar între noi doi şi, 
eventual, „iepuri”? Nu ne mândrim cu asta. Inţelegem 
natura umană. Dacă este nevoie, suntem în stare să-i 
plătim pe oameni ca să asculte glasul conştiinţei lor 
politice. 


XX xk 


Toată lumea este încântată de înfăţişarea englezului 
deşirat sosind călare pe o bicicletă de poliţist la poarta 
Ambasadei Britanice, îmbrăcat cu un costum de culoare 
închisă, cravată şi cleme de prins pantalonii. lar Mundy, ca 
întotdeauna când i se cere, îşi joacă rolul până la capăt. 
Foloseşte soneria argintie de pe ghidon, se strecoară 
periculos printre maşini parcate şi în mişcare şi strigă: 
„lertaţi-mă, doamnă” către o pereche de diplomaţi pe care 
este cât pe ce să-i doboare, îşi azvârle un braţ în aer ca şi 
cum ar vrea să suplimenteze procesul de frânare, apoi 
scoate o exclamaţie de căruţaş: „Ptrr, fata mea!” când îşi 
opreşte bidiviul şi-şi ocupă locul în amestecătura de oaspeţi 
- funcţionari cehi, reprezentanţi culturali britanici, maeştri 
şi maestre de dans, organizatori şi artişti. Ducându-şi 
bicicleta de coarne către ghereta santinelei, flecăreşte cu 
cine se întâmplă să-i fie prin preajmă, iar când îi vine 
rândul să prezinte paşaportul şi invitaţia, face un tapaj 


226 


- JOHN LE CARRE - 


exagerat când primeşte sugestia de a-şi lăsa bicicleta în 
stradă în loc să o ducă în curtea ambasadei. 

— Nici nu mă gândesc, domnule! Bravii dumneavoastră 
cetăţeni ar şterpeli-o în mai puţin de cinci minute. Ce-ar fi 
s-o las în colţul acela? 

Are noroc. Protestele lui au fost auzite de un funcţionar al 
ambasadei care, întâmplător, îşi face de lucru prin faţa 
pasajului acoperit cu prelată care duce către uşa principală 
a clădirii. 

— Aveţi probleme? întreabă el cu un aer amabil, 
aruncând o privire către paşaportul lui Mundy. 

E bărbatul cu faţa bucălată care s-a plâns că Mundy l-a 
scos din joc încă din prima fază. 

— A, nu tocmai, domnule, spune Mundy cu emfază. Aş 
avea nevoie de un loc în care să-mi parchez bicicleta. 

— A, o iau eu. O duc în spatele clădirii. Să înţeleg că vrei 
să mergi pe ea până acasă, nu? 

— Bineînţeles, dacă nu mă îmbăt. Trebuie să-mi iau 
înapoi banii de garanţie. 

— Bun, mă cauţi când te hotărăşti să pleci. Dacă sunt 
plecat fără adresă, cere să vorbeşti cu Giles. Ai avut ceva 
necazuri pe drum? 

— Niciunul. 


XX xk 


Se plimbă. Aşa cred că se simt prostituatele. Cine eşti, ce 
doreşti şi cât eşti dispus să dai? Se află în Praga, e noapte 
cu lună plină şi cer senin şi păşeşte pe o alee pietruită. E 
cherchelit, dar atât cât trebuie. Ar putea bea de două ori 
mai mult fără să se îmbete. A ameţit, dar din cauza 
povestirii lui Sasha, nu a alcoolului. Are aceeaşi senzaţie de 
imponderabilitate pe care a simţit-o la Berlin în noaptea de 
Crăciun, când Sasha i-a povestit pentru prima oară despre 
Herr Pastor. Simte ruşinea care îl cuprinde când se 
confruntă cu dureri pe care şi le poate doar imagina, nu 
împărtăşi. Merge în stilul lui Sasha, împingând câte un 

227 


- PRIETENIE ABSOLUTĂ - 


picior în faţă şi trăgând nesigur trupul după el. Mintea îi 
este pretutindeni, când alături de Kate, acasă, când alături 
de Sasha, la Hotelul Alb. Străzile sunt iluminate de lămpi 
din fier forjat. Şiruri întunecate de rufe întinse la uscat le 
trec pe deasupra capului. Casele ornamentate au un aspect 
neîngrijit, uşile încuiate şi ferestrele cu storurile trase. 
Tăcerea elocventă a oraşului îl acuză, atmosfera de revoltă 
suprimată e aproape palpabilă. In vreme ce noi, studenţii 
curajoşi ai Berlinului, ridicam drapelele roşii deasupra 
acoperişurilor, voi, sărmani nenorociţi, le coborâţi pe ale 
voastre şi pentru toată osteneala voastră vă trezeaţi striviţi 
sub şenilele tancurilor sovietice. 

„Oare sunt urmărit?” În primul rând bănuieşti, apoi 
confirmi, după aceea te relaxezi. „Sunt suficient de 
morocănos şi de amărât? Mă zbat să iau marea hotărâre, 
sunt furios pe Sasha că m-a băgat în situaţia asta?” El nici 
nu mai ştie ce şi cât să mimeze. Pesemne că se preface în 
totalitate. Ba poate că s-a prefăcut tot timpul. Are un dar 
înnăscut. Un dar înnăscut de a se da drept altul. 

La recepţia de la ambasadă s-a purtat şi el firesc, fiind 
numai spirit. Consiliul Britanic ar trebui să se mândrească 
cu el, dar ştie că adevărul e altul. Atunci îmi pare şi mie 
rău, spune şefa de personal, zâna bună pe care n-a avut-o 
nicicând. 

De la ambasadă, a pedalat triumfător pe bicicleta de 
poliţist până la hotel şi a lăsat-o undeva în faţă, pentru a fi 
recuperată de Sasha. Părea cumva diferită după ce Giles a 
extras ce conţinea - era cumva mai uşoară? Nu, dar eu m- 
am simţit mai uşurat. l-a telefonat din nou lui Kate din 
camera de hotel şi de data asta s-a descurcat mai bine, 
chiar dacă, rememorând cele spuse, sfârşitul de 
conversaţie suna ca o scrisoare trimisa acasă de un şcolar. 

Draga mea, oraşul acesta e mai frumos decât iţi 
închipui... Aş vrea să fi fost lângă mine, draga mea... Nici 
nu mi-am imaginat că-mi place dansul atât de mult... Să-ţi 
spun ceva, mi-a venit o idee grozavă! - Asta în timp ce 
vorbea. Până atunci nu se gândise la aşa ceva. Când ajung 

228 


- JOHN LE CARRE - 


acasă, vreau să ne cumpărăm un abonament la Baletul 
Regal. Poate obțin o subvenție de la Consiliu. La urma 
urmelor, e vina lor că am ajuns dependent de dans. A, şi 
încă ceva: cehii sunt nemaipomeniţi. Aşa se întâmplă 
întotdeauna, nu? Când oamenii trebuie să se descurce fără 
prea mulți bani... Şi tu la fel, scumpo. Din inimă, serios... Și 
copilul nostru. Somn uşor. Tschuss. 

Este urmărit. A bănuit, i s-a confirmat bănuiala, dar nu s- 
a relaxat. Pe partea cealaltă a străzii a recunoscut 
perechea de amanți tomnatici care stăteau într-un colţ al 
barului seara trecută. In spatele lui, doi bărbaţi mici şi 
îndesaţi, cu pălării mototolite şi haine de ploaie se joacă cu 
el de-a v-aţi ascunselea la vreo treizeci de metri depărtare. 
Făcând uitate regulile deprinse la „Şcoala de bune 
maniere” din Edinburgh, se opreşte, se proţăpeşte în 
mijlocul trotuarului, răsucindu-se, şi duce palmele la gură 
răcnind din răsputeri către urmăritori: 

— Nu-mi mai călcaţi pe urme! Lăsaţi-mă dracului în pace, 
cu toţii! 

Vorbele îi sunt purtate de ecou de-a lungul străzii. Se 
deschid câteva ferestre, iar perdelele sunt trase discret în 
lături. 

— Ştergeţi-o, piticaniilor! /mediat! 

Apoi se trânteşte pe o bancă de pe vremea habsburgilor 
care se află la îndemână şi, în mod demonstrativ, îşi 
încrucişează braţele la piept. 

— V-am spus ce să faceţi, acum să vă văd, executarea! 

Sunetul paşilor s-a stins. Perechea de amorezi de pe 
celălalt trotuar a dispărut pe o stradă lăturalnică. Peste mai 
puţin de un minut, cei doi vor apărea din nou, prefăcându- 
se că sunt alţii. Să ne prefacem cu toţii că suntem 
altcineva, şi poate astfel descoperim cine suntem cu 
adevărat. În piaţă pătrunde un automobil mare, dar Mundy 
refuză să-l bage în seamă. Trece pe lângă el, opreşte, apoi 
se deplasează în marşarier. Bine şi aşa. A rămas cu braţele 
încrucişate. Stă cu bărbia în piept şi cu ochii plecaţi. Se 
gândeşte la copilul care are să vină, la noul lui roman, la 

229 


- PRIETENIE ABSOLUTĂ - 


concursul de dans de mâine. Se gândeşte la orice, numai la 
ceea ce-l frământă nu. 

Automobilul a tras lângă el. Aude o portieră deschizându- 
se. Şi rămânând deschisă. Sunet de paşi care se apropie. 
Piaţa e în pantă, iar el e în partea de la deal, motiv pentru 
care persoana are de urcat puţin, apoi străbate o porţiune 
dreaptă, o platformă cu pietriş, după care se opreşte la mai 
puţin de un metru. Dar Mundy e prea sătul de toate, prea 
debusolat ca să mai ridice privirea. 

Pantofi nemţeşti scumpi. Din piele de culoare cenuşie, cu 
bombeuri rotunjite. Pantaloni maro cu manşete. Bărbatul îşi 
aşază mâna pe umărul lui şi îl scutură uşor. Vocea pe care 
refuză să o recunoască i se adresează într-o germană 
elegantă. 

— Ted. Tu eşti, Ted? 

După o vreme, Mundy ridică încet capul şi vede o 
limuzină lungă parcată lângă trotuar, avându-l pe Lothar la 
volan; aflat pe bancheta din spate, Sasha îl priveşte 
cercetător. Mai înalţă puţin privirea şi vede trăsăturile 
elegante ale Profesorului cu părul argintiu, care îl măsoară 
din cap până-n picioare cu o grijă părintească. 

— Ted. Prietenul meu drag. Sper că nu m-ai uitat. 
Wolfgang. Slavă Cerului că te-am găsit. Pari doborât. Am 
înţeles că ai avut o discuţie extrem de interesantă cu Sasha 
în această după-amiază. Nu e purtarea pe care o aşteptăm 
din partea unui discipol al marelui şi regretatului domn 
Mandelbaum. Ce-ar fi să mergem undeva să discutăm în 
tihnă despre Dumnezeu şi despre lume? 

Mundy îi priveşte câteva clipe dând impresia că nu ştie 
unde se află. Treptat, se preface că s-a dezmeticit. 

— Dar ce-ar fi să trimiţi acasă umbrele acelea? 
sugerează el şi rămâne aşezat, cu faţa îngropată între 
palme, până când, cu ajutorul lui Sasha, Profesorul îl ridică 
grijuliu în picioare şi-l îndrumă spre automobil. 

Trădătorii sunt stele de operă, Edward. Au căderi 
nervoase, crize de conştiinţă şi dorințe scandaloase. Orice 
Wolfgang de pe lumea asta ştie măcar atâta lucru. Dacă nu 

230 


- JOHN LE CARRÉ - 


îi faci să transpire puțin, nu vor crede că a meritat să te 
cumpere. 


XX xk 


Operaţiunea clasică pentru perioada războiului rece, 
aceea de recrutare a unui agent dublu, parcurge cu 
precauţie ultimii paşi. lar dacă atragerea se desfăşoară 
dureros de încet, asta e din cauză că Ted Mundy, 
interpretând pe rând diverse roluri, se dovedeşte un 
maestru al amânării. 

La conferinţa internaţională a egiptologilor de la 
Bucureşti, el scoate la iveală o mostră amăgitoare a unui 
fel de material pe care consideră că-l poate procura: un 
plan ultrasecret de a tulbura desfăşurarea Congresului 
Mondial al Sindicatelor, care urmează a se desfăşura la 
Varşovia - dar are el inimă să-şi înşele colegii? Cei care l-au 
racolat se grăbesc să-l liniştească. În serviciul adevăratei 
democraţii asemenea scrupule nu-şi au rostul. 

La un târg de carte ţinut la Budapesta, el pune la 
dispoziţie un raport extrem de interesant, chiar dacă 
depăşit, privind modul în care presa din lumea a treia este 
dezinformată şi alimentată cu propagandă anticomunistă. 
Dar riscul asumat încă îl sperie. Va trebui să se mai 
gândească. Cei care îl curtează se întreabă cu voce tare 
dacă cincizeci de mii de dolari capitalişti l-ar ajuta în 
procesul de convingere. 

La Festivalul cântecului şi al păcii de la Leningrad, exact 
în momentul în care Profesorul şi oamenii lui îndrăznesc să- 
şi închipuie că au prins în sfârşit peştele cel mare, Mundy 
face o scenă convingătoare, de mare artă, privind condiţiile 
propuse pentru remunerarea sa. Cum pot ei să-l asigure că, 
peste cinci ani, când se va prezenta la banca Julius Băr din 
Geneva şi va rosti cuvintele magice, casierul îi va da banii 
şi nu va chema poliţia? Detaliile definitive se stabilesc abia 
în cursul celor cinci zile cât durează un seminar 
internaţional al oncologilor, organizat la Sofia. O masă 

231 


- PRIETENIE ABSOLUTĂ - 


discretă, dar elegantă, servită în camera unui mare hotel 
ale cărui ferestre dau spre lacul Iskur marchează acest pas 
înainte. 

Prefăcându-se bolnav faţă de Kate şi faţă de aşa-zişii lui 
şefi de la Consiliul Britanic, Mundy se lasă plimbat de la 
Sofia până în Berlinul de Est. În vila Profesorului, unde lui 
Sasha i s-a spus pentru prima oară că tatăl lui a spionat în 
slujba Stasi, cei prezenţi ridică paharul în cinstea noului şi 
sclipitorului agent plasat chiar în inima distrugătoarei 
maşini de propagandă britanică şi lângă recrutorul său, 
Sasha. Aşezaţi umăr la umăr la mijlocul mesei luminate cu 
lumânări, cei doi prieteni îl ascultă cu mândrie pe Profesor, 
care citeşte cu voce tare o telegramă de felicitare din 
partea superiorilor lui de la Moscova. 

Triumful din afară este egalat de succesul înregistrat în 
patrie. | se pune la dispoziţie o casă cât se poate de sigură 
în Londra, în Bedford Square, la care se adaugă o echipă 
pregătită special pentru a duce la bun sfârşit misiunea de a 
prelucra materialul dublu alfa plus furnizat de Sasha şi 
pentru a realiza materiale dezinformatoare inventive şi 
plauzibile - dar şi suficient de alarmante - pentru a potoli 
poftele paranoide ale superiorilor lui Mundy pentru cel 
puţin o sută de ani, deoarece ambele tabere ştiu că 
războiul rece nu se va încheia prea curând. 

Cei în cunoştinţă de cauză, inclusiv Mundy, se obişnuiesc 
cu denumirea ce i se dă locuinţei lor - Fabrica de broboade 
- broboade fiind ceea ce ei îşi propun să tragă peste ochii 
celor din Stasi. 


XX xk 


Dubla victorie are un efect aproape ciudat asupra lui 
Mundy. La vârsta de treizeci şi doi de ani, pseudoartistul, 
pseudoradicalul, pseudoratatul şi pseudo-orice altceva de 
care se acuză şi-a descoperit în cele din urmă forma de 
artă care să-i vină ca o mânuşă. Pe de alta parte, apar şi 
unele încurcături. Este bine cunoscută starea de încordare 

232 


- JOHN LE CARRE - 


pe care o presupun două cariere de succes în sânul unei 
familii; iar stresul provocat de trei cariere încă nu se poate 
cuantifica - mai ales când una dintre ele se referă la 
misiuni ultrasecrete şi vitale pentru securitatea patriei, 
clasificate drept dublu alfa plus şi imposibil de discutat cu 
partenerul de viaţă. 


233 


- PRIETENIE ABSOLUTĂ - 


CAPITOLUL NOUĂ 


Kate se descurcă minunat. 

La fel şi tânărul Jake, acum în vârstă de opt ani. 

Jake e gălăgios şi necizelat şi, pentru a respecta tradiţia 
familială, nu seamănă cu niciunul din părinţi, fiind replica 
fidelă a bunicului Des: îndesat, direct, inimos, dar 
supărăcios şi nu prea înclinat spre eleganţă, subtilităţi. Spre 
deosebire de Mundy sau de Sasha, el nu a venit pe lume 
fără a fi dorit. După o copilărie vijelioasă, a terminat primul 
an de şcoală cu rezultate spectaculoase, spre uşurarea 
părinţilor, care începuseră să se teama că ar putea să aibă 
nevoie de îngrijire specială. Ingrijorarea cea mare e cum va 
trece hopul mutării la Doncaster, oraşul natal al lui Kate, 
unde, dacă vrea să aibă şanse să răstoarne preferința 
pentru conservatori a electoratului din circumscripţia în 
care candidează, ea trebuie să-şi afirme apartenenţa. 

In ultimii ani, Kate a făcut progrese impresionante în 
ceea ce priveşte ambițiile politice. Între politicienii în 
ascensiune ai Partidului Laburist, este caracterizată drept 
membru cu vederi moderne. Critica usturătoare adusă celor 
care au distrus St Pancras - O PROFESOARA CURAJOASA 
DENUNŢA „DUŞMANII INTERNI” Al PARTIDULUI, scrie 
Hampstead & Highgate Express - nu a scăpat atenţiei celor 
din conducere. Discursul său ambițios ţinut când şi-a lansat 
candidatura pentru alegerile parlamentare în circumscripţia 
ei din Doncaster, Trent, lăudat pentru realismul nemilos, i-a 
adus aplauzele celor de orientare moderată. Şi deşi este 
distrusă că trebuie să-şi ia adio de la elevii şi colegii din 
Hampstead - fără a mai lua în consideraţie dezrădăcinarea 
lui Jake, mai ales după ce s-a mai liniştit şi el - partea bună 
e că şcoala secundară cel mai bine cotată din South 
Yorkshire doreşte să o angajeze şi, de asemenea, i se oferă 
şi o casă dacă acceptă slujba, iar pentru Jake au găsit o 
şcoală primară în apropiere şi un centru sportiv pentru 
copii, unde îşi poate consuma surplusul de energie. 


234 


- JOHN LE CARRÉ - 


Cu toate acestea, Ted este acela care, după cum susţine 
toată familia, a traversat întreaga situaţie ca un soldat 
disciplinat, potrivit caracterizării pe care a făcut-o Des. Fără 
sprijinul lui Mundy, Kate n-ar fi scăpat din capcană, e de 
părere Des, căruia îi plac persoanele pe care te poţi baza. 
El merge chiar mai departe, dând naştere unei glume de 
familie care nu prinde prea mult, deşi poate că Mundy ar 
dori-o. 

— Să-ţi spun o poantă, iar după aceea o să beau în 
cinstea ei, îl avertizează el, în timp ce Mundy taie carnea 
de vită pentru masa de duminică, iar Jake se străduieşte 
să-i facă pe toţi să cânte „[ăranul e pe câmp”* o dată cu 
el. Când Kate a noastră o să se instaleze în reşedinţa de la 
numărul zece, lucru care sigur se va întâmpla, fără glumă - 
Jake, tine-ti gura o clipă, te rog!, iar când va fi asta, Ted o 
să facă o treabă mai grozavă decât face Denis Thatcher în 
zilele noastre - sau mai bine zis nu face. Ted nu va juca 
toată ziua golf şi nu va fi terminat cu baby-sitting-ul pe la 
ora patru, dacă nu cumva mai devreme - o clipă, Jake, 
dragule! - Ted al nostru, spre deosebire de acest Denis 
Pericol Public, va fi acolo unde-i este locul, alături de 
scumpa mea fiică, oferindu-i sprijin moral din toate 
punctele de vedere, exact - gura, Jake! - aşa cum a făcut 
Prinţul Albert pentru Regina Victoria. Kate, te rog să nu râzi, 
vorbesc cât se poate de serios. El o să fie consortul tău, 
sigur. Şi va fi cel mai bun consort care a existat vreodată. 
De aceea, beau în cinstea ta, Ted, fiule, şi Dumnezeu să te 
aibă în pază. Gata, Jake, hai să şi cântăm! 


XX xk 


Mutarea la Doncaster creează complicaţii pentru întreaga 
familie, însă Kate şi Ted, ca doi oameni care au capul pe 
umeri, nu se vor lăsa copleşiţi de ele. După ce Jake a 
adormit la etaj, Kate expune elementele invariabile ale 


“3 One Man Went to Mow, ad litteram „Un om a plecat la coasă”. (n.tr.) 
235 


- PRIETENIE ABSOLUTĂ - 


situaţiei. Ted a sărit de patruzeci de ani, aşa că dacă nu 
apare vreo slujbă la fel de bună sau, de preferat, ceva mai 
bun, ar fi o mare prostie să renunţe la pensie şi la 
perspectivele de promovare. lar asta înseamnă a vedea 
lucrurile în lumina cea mai favorabilă, e de părere Kate. 

— Fiindcă, serios, Ted, la vârsta şi situaţia ta - şi, plină 
de tact, lasă fraza neisprăvită, la fel cum a procedat şi în 
cuvântarea ei de mai devreme, pe tema „Căsătoria noastră 
şi lipsurile ei”, între care pe primul loc se situează 
frecventele absenţe ale lui Mundy şi comportarea lui cel 
puţin bizară dinainte şi de după aceste plecări, ceea ce ar 
putea face alte soţii să ajungă la concluzia că are alte 
interese, dar, cum el jură că nu e cazul, ea lasă lucrurile să 
curgă de la sine. 

Revenind la perspectivele carierei lui Ted sau mai curând 
la absenţa acestora, Kate conchide fără multe ocolişuri că 
el a ajuns la o situaţie staţionară în cadrul Consiliului 
Britanic. Aceasta misiune specială de reprezentant volant 
pentru Europa de Est ce i s-a încredinţat vreme de atâţia 
ani nu s-a dovedit a fi chiar drumul către glorie la care Ted 
s-ar fi aşteptat. 

— Ca să nu mai lungim vorba, s-a transformat în ceva 
fără viitor, ca să nu-i spunem fundătură, continuă ea. 

lar faptul că acum cei de la Consiliu insistă să-l 
numească reprezentant volant auxiliar i se pare ieşit din 
comun. Ea nu poate decât să-şi imagineze că Ted şi-a 
ştirbit cumva reputaţia şi refuză să-i spună şi ei adevărul. 
Ori poate, la urma urmelor, cei de la Consiliu au constatat 
că el nu are studii superioare. Ea arvrea să le spună câteva 
vorbe de la obraz celor de la serviciul Personal care, potrivit 
lui Ted, îl privesc în prezent ca pe un străin. 

— lar tu, dragul meu, după cum ştim cu toţii, eşti u/tima 
persoană care să-şi apere drepturile. Asta, adică faptul că 
nu eşti băţos, ţi se trage de la şcoala aceea de stat pe care 
ai urmat-o. Ei bine, în vremurile astea trebuie să fim cu toţi; 
obraznici, fiindcă asta ne-a învăţat madam Thatcher. 


236 


- JOHN LE CARRE - 


În continuare, Kate îşi dedică mintea analitică posibilităţii 
ca Mundy să locuiască în Doncaster şi să facă naveta până 
la Londra. Din nefericire, şi ideea aceasta se împotmoleşte 
imediat. În afară de costul astronomic al abonamentului 
Doncaster - King's Cross, niciunul din ei nu-l văd pe Ted 
petrecând în tren patru ore pe zi, ca să nu mai vorbim de 
metrou - mai ales dacă Thatcher reuşeşte să-şi 
materializeze ameninţarea în ceea ce priveşte căile ferate. 
De asemenea, Kate va avea nevoie de o persoană din afară 
care să aibă grijă de Jake pentru ca ea să se poată ocupa 
de circumscripţia electorală. Agentul ei politic, şi ea mamă, 
i-a spus că sunt destule femei din Sri Lanka, asta dacă 
nimereşti una bună, dar totul costă. 

— În orice caz, vorbind foarte raţional, dacă pui una 
peste alta  weekendurile, sărbătorile naţionale plus 
concediul de odihnă - pe care, din întâmplare, Kate şi l-a 
terminat deja - asta înseamnă cam jumătate de an. Şi 
atunci să vedem lucrurile în lumina asta, de acord? Şi 
trebuie să ţinem seama că de când ai slujba actuală îţi 
petreci în străinătate nouă săptămâni pe an, graţie 
conferinţelor academice şi programelor de schimb de 
experienţă între studenţi care, din nu-ştiu-ce motiv 
extraordinar, ţi le-au pus în braţe pe lângă festivalurile 
culturale. 

Asta îl face pe Mundy să se întrebe, şi nu pentru prima 
oară în ultimii ani, cine este de fapt Kate. Femeia pe care o 
are acum în faţă pare să nu semene defel cu cea după care 
tânjeşte când e departe de casă. N-a suferit o 
transformare, ci pur şi simplu a fost înlocuită de altă 
femeie. N-ar rămâne atât de surprins dacă ar fi vorba de 
cealaltă faţetă a ei. Pe de altă parte, crede că s-ar putea ca 
şi ea să gândească exact la fel despre el. 

— Ceea ce ridică o altă întrebare, desigur: ne putem 
permite două case şi, ca urmare logică, ce facem cu cea 
din Estelle Road, mai ales dacă ţinem seama că piaţa 
locuinţelor, după ce a fost umflată în mod deliberat de 
băncile din City, este acum în cădere liberă? Am putea, de 

237 


- PRIETENIE ABSOLUTĂ - 


exemplu, să păstrăm casa, dar să închiriem cele două 
camere libere unor studenţi la Medicină, să zicem, sau unor 
asistente de la Royal Free Hospital? Tu ai putea rămâne în 
dormitorul mare, sufragerie şi bucătărie, iar restul 
închiriem. 

Pe Mundy nu-l încântă ideea de a-şi adăuga şi slujba de 
administrator la numeroasele roluri pe care le are în viaţa 
asta, dar nu scoate o vorbă. Convin să discute situaţia cu 
Des. Poate că transformarea mansardei ar rezolva 
problema. Numai că Mundy se simte obligat să-i ceară şi lui 
Amory părerea - acesta, împreună cu Profesorul, deţine 
pachetul majoritar de acţiuni la Mundy Incorporated. 


XX xk 


Amory găseşte multe de spus în legătură cu ideea a două 
reşedinţe. Dacă există probleme financiare, cei din Londra 
l-ar putea ajuta. „lar Londra îşi poate permite”, ar trebui să 
adauge el. In calitate de agent Stasi foarte apreciat, Mundy 
primeşte o sumă grasă, beneficii şi plăţi stimulative. 
Regulile meseriei cer totuşi ca el să predea superiorilor lui 
aceste sume, fiindcă remuneraţia lor este mai modestă, 
având în vedere că Londra, spre deosebire de Stasi, 
consideră că el acţionează din pură fidelitate pentru ţară. 
Conturile secrete şi poliţele de asigurare de viaţa plasate la 
băncile din City nu-l atrag deloc. Tot ce i se permite este 
doar un plic de culoare maro, primit lunar, care conţine, 
după cum se exprimă Amory, „bani de joacă”, deoarece o 
îmbunătăţire nefirească a stilului său de viaţă ar atrage 
curiozitatea nu numai a celor de la Securitatea Britanică, 
faţă de care serviciul lui Amory ţine să păstreze o distanţă 
respectuoasă, ci şi a lui Kate, contabilul familiei. 

— Modalitatea perfectă de a nu amesteca plăcerile, 
Edward. După ce Jake se obişnuieşte, are să se liniştească 
sigur. Cum se descurcă la crichet? 

— Bine. Chiar grozav. 

— Şi care-i durerea? 

238 


- JOHN LE CARRE - 


— Lui Kate îi place să-şi desfăşoare campania din uşă în 
uşă în weekenduri, când alegătorii sunt acasă. 

— Spune-i să o facă în cursul săptămânii, când nu eşti 
acolo, îl sfătuieşte Amory - pesemne că el chiar are o soţie 
care să-i dea ascultare. 


XX xk 


Din senin, ruptura devine reală. Mundy închiriază o 
furgonetă, Des şi un prieten de-ai lui, pe nume Wilf, ajută la 
încărcarea ei cu piese de mobilier pe care Kate le-a marcat 
din vreme cu bucăţi de bandă adezivă de culoare roz. Cum 
el nu aprobă mutarea, Jake se baricadează în propria-i 
cameră şi azvârle pe fereastră obiectele dinăuntru, inclusiv 
pilota, păturile, brigada sa de pompieri de jucărie şi, final 
apoteotic, pătuţul pe care Des şi Mundy i-l pregătiseră 
pentru când se va naşte. 

Ţinându-l pe Jake în partea din spate a maşinii şi trebuind 
să asculte suduielile lui, sosesc la casa foarte nouă de la 
marginea oraşului Doncaster. Caracteristica dominantă a 
cartierului este o biserică din cărămidă roşie ce are 
clopotniţa separată de rest şi pe care Mundy o compară cu 
un spânzurat care se leagănă în ştreang. Casa care va fi de 
acum înainte căminul familiei candidatului seamănă cu o 
cutie cu acoperişul oranj, cu ferestre panoramice şi cu nişte 
pătrăţele de peluză în faţă şi în spate care îi amintesc de 
două morminte relativ recent închise. După două zile de 
despachetat, cu tot tărăboiul de rigoare, marcat de ţipetele 
copiilor din zonă care joacă crichet pe terenul comunităţii, 
şi după ce Mundy îşi pune în valoare întregul repertoriu 
vocal, fără a mai vorbi de mimarea încântării când trebuie 
să dea mâna cu vecinii şi alţi membri ai electoratului, 
conduce furgoneta înapoi la Londra şi-şi începe noua viaţă 
de oaspete săptămânal. 

Dis-de-dimineaţă aleargă pe dealurile din apropiere şi 
încearcă să-şi şteargă din memorie dimineţile când o 
conducea pe Kate până la şcoală, precum şi serile când se 

239 


- PRIETENIE ABSOLUTĂ - 


amesteca printre mamele elevilor, ca să o aştepte, ieşirea 
ei de la ore, şi cutia cu nisip în care el şi Jake 
reconstituiseră bătălia de la Waterloo, şi colţul terenului de 
joacă, unde aruncau şi prindeau discul zburător sau rejucau 
partida Anglia-Pakistan până când Jake dădea clar de 
înţeles că îi prefera pe semenii lui simpli decât ceea ce 
Mundy putea să-i ofere. 

leşirile de furie ale lui Jake sunt acuzatoare. Pare să se 
manifeste pentru toată familia: pentru Kate care, când se 
înfurie, se mulţumeşte să strângă din buze şi pentru 
Mundy, ale cărui încercări de apărare sunt glume ridicole şi 
hohote stângace de râs până când trece furtuna. Jake n-a 
moştenit niciuna dintre aceste tactici. Când i se sugerează 
să tacă, el urlă. Când se simte frustrat, nedumerit sau 
neglijat, urlă. Pentru Mundy, care îşi pierde răbdarea şi e 
disperat, mesajul lui Jake este fără echivoc: Eşti un 
neisprăvit, tati. Ţi-am observat clovneriile, ţi-am ascultat cu 
atenție scălâmbăielile vocale şi sunetele chinuite de 
păsărele. Îți ştiu toată gama de expresii faciale mincinoase 
şi te-am citit până la capăt. Eşti un turist revoluționar care 
a devenit spion capitalist şi nu-i niciun pic de sinceritate în 
tine, oricât ai fi tu de înalt. Dar pentru că vârsta mă 
împiedica să exprim aceste sentimente, urlu. Semnat, Jake. 

„Să vedem însă partea cea bună, îşi face Mundy curaj, 
braţul său drept ţâşnind, parcă de la sine, într-o încercare 
de-a ajunge la cer. Bine, bine, nu sunt chiar părintele ideal. 
Dar niciun soldat beţivan expulzat din India, iar Jake are o 
mamă adevărată, activă şi dornică de ascensiune, nu o 
aristocrată moartă care a devenit o cameristă oarecare de 
origine irlandeză. Nu-i vina mea că în mine trăiesc şase 
persoane diferite.” 


XX xk 


La început, programul zilnic al lui Mundy decurge 
aproape la fel ca înainte. Toată dimineaţa stă sau umblă 
prin biroul lui de la Consiliul Britanic, desfăşurându-şi 

240 


- JOHN LE CARRE - 


activitatea pe care lui Amory îi place s-o denumească 
„slujbă paravan”, dând câte-un telefon, semnând când şi 
când câte-un document referitor la politica de urmat şi 
purtându-se cu amabilitate la bufet, unde este privit ca un 
soi de pierde-vară. Amory i-a sugerat să manifeste, în cazul 
în care este provocat, o atitudine acrită, de contestare a 
autorităţii şi, în ciuda afabilităţii lui, Mundy îşi intră în rol 
fără mari dificultăţi: s-ar putea ca vechea revoltă rebelă să 
nu fie explozivă, dar graţie doamnei Thatcher, se găsesc 
destule motive ca nemulţumirea să fie alimentată 
permanent. Masa de prânz, care vine aproape întotdeauna 
ca o uşurare, înseamnă cu totul altceva. Dacă are noroc, 
activitatea lui de acoperire îi va impune să se lase invitat 
de vreun ataşat cultural de la o ambasadă a unei ţări de 
dincolo de Cortina de Fier, cineva despre care se poate 
considera că are şi alte însărcinări. In astfel de ocazii, 
Mundy adoptă o atitudine şi mai protestatară, bănuind, nu 
fără motiv, că vorbele lui vor ajunge şi la urechile 
Profesorului. Uneori, gazda sa se aventurează şi face 
propuneri mai directe, pe care Mundy le refuză politicos. Nu 
are cum să-i explice interlocutorului că e deja angajat de 
ambele părţi ce sunt separate de abisul ideologic. 
După-amiezele sunt şi ele presărate de mese. In baza 
aranjamentelor secrete pe care le încheie serviciul lui 
Amory cu cei de la Personal, după-amiezele sunt dedicate, 
chipurile, unor întâlniri cu artişti şi cu reprezentanţii 
acestora. În realitate, de acest timp dispune Amory, dar 
viaţa lui Mundy este oricum dezordonată, astfel că se 
trezeşte deseori că îi rămân câteva ore în care nu are ce să 
facă. Pentru a şi le umple, până în prezent a frecventat 
Galeria Naţională, British Museum, Tate Galleries şi alte 
instituţii de prestigiu pentru a se autoeduca. In spiritul 
libertăţii mai mari de care dispune, acum atenţia îi este 
îndreptată spre cluburile de striptease care apar şi dispar 
precum ciupercile viu colorate pe păşunile fertile din Soho. 
Nu desfrânarea îl împinge spre acele locuri. Îl atrage 
atmosfera de sanctuar, semănând cu aceea dintr-o 
241 


- PRIETENIE ABSOLUTĂ - 


biserică, devoţiunea mută a credincioşilor adunaţi acolo şi 
detaşarea  dezinteresată a preoteselor care oficiază 
serviciul. Aşezat în semiîntunericul albăstrui din cauza 
fumului de ţigară, el rămâne la fel de suveran şi de neatins 
ca personajele pe care le observă. Nu simte deloc ruşine, 
mustrări de cuget, vinovăţie sau alte sentimente care s-ar 
cuveni să-l tulbure. „Merit asta. Mundy Doi trebuie să fie 
mândru de mine. lar lumea din Doncaster nu are acces 
aici.” 

lar când se face ora patru - mai întâi trebuie să 
telefoneze de la un telefon public la un anumit număr - se 
îndreaptă, pe una dintre cele câteva rute stabilite, către 
Bedford Square, unde se află o serie de case cu piloni, 
ocupate de editori, societăţi de binefacere sau, în cazul 
celei de la numărul doisprezece, de Foreign Debenture 
Ownership Company Limited, care, din câte ştie el, nu 
deţine alte lucruri în afară de plăcuţa de alamă plasată la 
intrare. 

După ce face o recunoaştere discretă a pieţei, căutând 
din ochi chipuri cunoscute sau suspecte - repetatele vizite 
întreprinse la „Şcoala de bune maniere” de la Edinburgh au 
făcut ca astfel de verificări să-i intre în sânge - descuie uşa 
cu propria cheie şi intră în cealaltă casă a lui - sau nu 
tocmai, fiindcă, odată pătruns înăuntru, trebuie să aştepte 
în faţa unei a doua uşi până când o fată simpatică pe nume 
Laura, pistruiată şi cu un zâmbet de cântăreaţă de cabaret, 
care poartă la un deget al mâinii drepte inelul cu sigiliu al 
tatălui ei, îi dă drumul să intre în încăperea cunoscută celor 
care o frecventează drept Fabrica de broboade. 


XX xk 


Aici, în Bedford Square, numeroasele fragmente 
contradictorii ale lui Ted Mundy - actor, romancier, 
confesor, fiu al maiorului, inadaptat, visător şi duplicitar - 
se adună laolaltă în sfârşit, alcătuind un singur erou. 


242 


- JOHN LE CARRE - 


La Fabrica de broboade este primit cu respectul de care 
celelalte vieţi ale lui duc lipsă. Nici urmă de cuminţenia 
contemplativă de la clubul de striptease. Aici se naşte 
Mundy erectus. 

Aici îi sunt înţelese adevăratele sentimente, iar talentele 
îi sunt apreciate la justa lor valoare. 

Are cineva din lumea de afară idee, de exemplu, că Ted 
Mundy a devenit un expert în mânuirea aparatelor foto 
miniaturale, cu un procent de rateuri mai mic de nouă la 
sută în opt ani şi reuşind să facă practic mii de fotografii? Ei 
bine, cei de la Fabrica de broboade ştiu asta. 

Orice operaţiune de dezinformare este o chestiune 
complicată, iar Mundy reprezintă punctul ei nodal, omul de 
sacrificiu, pilotul de cursă care poate plăti scump pentru 
orice piuliţă prost strânsă sau pentru jocul volanului. 

Întâi, într-o catacombă secretă aflata tocmai în Whitehall, 
o confrerie de mandarini stabileşte ce secrete de stat 
depăşite pot fi divulgate fără nicio problemă sau modificate 
uşor pentru a induce în eroare. Acestora li se adaugă lista 
de „neadevăruri ispititoare” - informaţii false care, dacă 
sunt plasate cu succes, luate în serios şi contracarate, îl vor 
face pe inamic să-şi mobilizeze forţele într-o direcţie 
greşită. 

Membrii echipei de creaţie din Bedford Square, denumiți 
îndeobşte „ţesători”, se apucă de treabă. Trebuie să 
falsifice dosare ultrasecrete, procese-verbale disparate, 
rapoarte interdepartamentale a căror simplă existenţă este 
suficientă pentru a declanşa paranoia inamicului. Mai sunt 
apoi discuţii indiscrete surprinse în bufete, camere de baie 
sau localuri din zona Trafalgar Square, unde complotiştilor 
le place să-şi înece amarul seara, la sfârşit de săptămână. 

Dar cine sunt aceste puşlamale viclene, aceşti 
demolatori şi intriganţi perfizi ai lumii secrete de la 
Whitehall? Unde şi când se întrunesc pentru a-şi împlini 
treburile murdare, cine le sunt conducătorii? Din ce pătură 
socială provin, ce aptitudini au de etalat? Care le sunt 
poftele, rivalităţile, slăbiciunile? Şi cum se face că Mundy 

243 


- PRIETENIE ABSOLUTĂ - 


Doi, acest nemultumit răzbunător, împiedicat s 
promoveze, care cutreieră pe coridoarele puterii, ajunge s 
aibă la îndemână documentele lor? 


ă 
ă 


x k x 


Teoretic, echipa îşi desfăşoară activitatea sub 
îndrumarea lui Amory, însă Mundy este steaua, forţa 
motoare, mai ales când umblă cu degetele înfipte în păr, 
răsucind idei pe toate părţile, retractându-le, probând tot 
ce pun la cale ca pe nişte haine. Fiindcă atunci când 
luminile se sting, toata lumea din casă ştie - începând cu 
Laura, care îi deschide uşa, continuând cu falsificatorii şi cu 
redactorii, care compun documentele pe care el, chipurile, 
le fură, şi cu tehnicienii din subsol, care îl ajută să 
fotografieze prada cu doza potrivită de stângăcie, şi 
încheind cu mesagerii care tot repetă scenariul împreună 
cu Mundy până în momentul în care acesta se îmbarcă în 
autobuzul care-l duce la aeroport - toţi ştiu ca Ted rămâne 
singur, Ted îşi va risca pielea dacă iese ceva anapoda, 
acelaşi Ted care şi-ar putea petrece următorii zece ani 
putrezind în vreo înspăimântătoare închisoare comunistă. 

Şi Mundy ştie asta şi paralizează de spaimă. Este nevoie 
de toate calităţile lui Mundy Unu, monitor de şcoală animat 
de patriotism şi fiu de maior, fără a mai menţiona cele 
câteva pahare de tărie băute la barul din sala de aşteptare 
a aeroportului, înainte ca avionul să decoleze, pentru a-şi 
face curaj să se urce. Dacă însoţeşte vreo delegaţie, este 
înduioşător de recunoscător pentru protecţia pe care i-o 
oferă prezenţa ei; dacă nu, se perpeleşte singur. 

Insă imediat ce ajunge în aer, lucrurile se schimbă. 
Temerile se topesc şi este cuprins de o senzaţie care 
seamănă cu un soi de pace binefăcătoare. Curând, Mundy 
Doi îi ia locul lui Mundy Unu. Anglia pe care o lasă în urmă 
devine inamicul său, iar când pătrunde prin culoarele 
sumbre ale aeroportului est-european care îl primeşte, se 
amăgeşte cu atâta convingere că prefăcătoria s-a încheiat, 

244 


- JOHN LE CARRÉ - 


încât aproape că-i vine să strângă în braţe pe apărătorii cu 
chipuri rigide ai frontierelor; acum poate respira liber, se 
simte, în sfârşit, printre prieteni de nădejde. 

Ceea ce e adevărat. În ultima vreme, la aeroport îl 
aşteaptă chiar Sasha, fiindcă relaţia dintre ei este deja de 
notorietate. lar dacă Mundy îşi face probleme că vreunul 
dintre compatrioţii săi ar putea să se mire de o asemenea 
amiciţie strânsă cu un funcţionar est-german, atunci Sasha 
sau masivul Lothar, sau intelectualul Horst organizează o 
reuniune mai discretă, într-un hotel sau casă cât se poate 
de sigură, închiriată pentru această ocazie. Asta nu are însă 
rolul de a submina prietenia apropiată la care cei doi câini 
cu un singur stăpân ţin mult. 

Credincios instrucţiunilor primite de la Sasha, iar mai 
apoi aprobate de Amory, Mundy a refuzat încă din ziua 
recrutării de către Profesor să discute cu altcineva în afară 
de Sasha în persoană. Nu vrea, de exemplu, să colaboreze 
cu niciunul dintre numeroşii ofiţeri operativi detaşaţi la 
Ambasada Germaniei de Est de la Londra. Nu vrea cu 
niciun chip să se vânture prin faţa magazinului Harrods 
după căderea întunericului, aşteptând o maşină cu o 
anumită plăcuţă de înmatriculare care să încetinească, 
pentru ca el să vâre un pacheţel prin geamul întredeschis. 
Nu ţine să îngroape microfilme în vreun strat de flori din 
apropiere de Serpentine, sau să facă semne cu creta pe 
grilaje, sau să schimbe sacoşe de cumpărături cu vreo 
doamnă cu pălărie verde în timp ce stau la rând să 
cumpere peşte de la Waitrose. In cel mai rău caz, acest 
temperamental şi autoritar agent Stasi este dispus să îi 
predea materialele direct lui Sasha, de fiecare dată când îl 
întâlneşte - adică atunci, şi numai atunci când Consiliul 
Britanic găseşte de cuviinţă să-l trimită în vreo ţară est- 
europeană. 

Prin urmare, doar Sasha este acela care, în primele ore 
emoţionante ale revenirii lui Mundy în sânul comunismului, 
primeşte recolta de microfilme ascunse în dispozitivul pus 
la dispoziţie de oamenii Profesorului la precedenta vizită - o 

245 


- PRIETENIE ABSOLUTĂ - 


cutie de pudră de talc, un tub cu pastă de dinţi, un aparat 
de radio cu tranzistori. Tot Sasha este cel care îl întreabă 
pe Mundy cum anume a reuşit să procure unele dintre cele 
mai spectaculoase materiale. Nicio deplasare nu este 
completă dacă cei doi prieteni nu pleacă într-o hoinăreală 
ca pe vremuri - o plimbare în doi prin pădure, o cursă cu 
bicicletele sau o masă în vreun han de ţară, fără martori 
indiscreţi. lar Sasha, ca orice bun ofiţer de caz care este 
încântat de agentul lui, nu uită în astfel de ocazii să-i ofere 
un semn personal al recunoştinţei lui - nimic care să-l 
jignească, fireşte, ci poate un exemplar de colecţie al 
vreunui clasic al literaturii germane, pe care să-l adauge 
bibliotecii tot mai consistente de la Londra, sau o piesă de 
valoare din porțelan de Dresda, pe care poate a 
achiziţionat-o de la un târg de vechituri, sau o cutie de icre 
negre ruseşti. 

Doar rareori accepta Sasha, iar asta cu o neplăcere 
evidentă, să-şi ducă mielul cel preţios la Profesor pentru o 
inspecţie. De pildă, la o nouă cină interminabilă organizată 
la vila din Potsdam a Profesorului. Adresându-i-se lui Mundy 
- avându-l cu totul întâmplător pe Sasha alături - Profesorul 
expune amănuntele bătătoare la ochi ale spionajului în 
favoarea unei viziuni grandioase a relaţiilor mondiale. 

— Ted, va veni ziua - iar voi doi veţi trăi să o apucaţi, vă 
asigur - când zidurile cetăţii capitaliste se vor dărâma 
dinăuntru. 

lar cum Profesorul îşi etalează cunoştinţele de engleză, 
Sasha nu-şi poate ascunde plictiseala. 

— Societatea consumatoristă se va autodevora. Când 
producţia va scădea, iar industriile de servicii vor fi prea 
multe, putem vedea deja semnele clare ale prăbuşirii. Şi nu 
mă refer la un anumit Zid, aflat nu departe de aici! Glumă 
riscantă. Tu nu simţi, Ted, în propria patrie, că în vreme ce 
săracii pier de foame, iar bogătaşii se sufocă de propria 
lăcomie, roţile industriei se rotesc tot mai încet şi scrâşnit, 
gata să se oprească? 


246 


- JOHN LE CARRE - 


Nu prezintă importanţă ce răspunde Mundy la asemenea 
banalităţi. Ceea ce contează este cât de bine se prezintă la 
examenul oral care urmează, când se simte mult mai 
relaxat. 

— Luna trecută ne-ai dat un raport foarte interesant, 
privind activitățile clandestine ale Comitetului de 
Propagandă Defăimătoare. Ne-a fascinat propunerea de a 
răspândi zvonuri privind izbucnirea unei epidemii de tifos în 
România, care să coincidă cu data Conferinței Federației 
Mondiale a Sindicatelor. 

— Da, şi eu am fost încântat de ea, se destăinuieşte 
Mundy. Dar, băgare de seamă, e doar un document de 
lucru. Dacă Ministerul de Externe are vreo legătură cu asta, 
proiectul nu se va materializa. 

— Şi cum anume ai procurat planul? 

— L-am fotografiat. 

Dacă se apucă să-ţi pună la îndoială integritatea - ceea 
ce se va întâmpla în mod periodic - ţine-ţi gura, l-a prevenit 
Amory cu multă vreme în urmă. Trădătorilor nu le place 
defel să fie bănuiţi de necinste. Nici tu nu faci excepţie de 
la regulă. 

— Teddy, închipuie-ţi că ştiu asta. Nu ne sunt prea clare 
circumstanțele în care ai reuşit să-l fotografiezi. 

— Stătea în tava cu documente a lui Mary Outhwaite. 

— Mary Outhwaite, care e... 

— Oficial, conduce departamentul care se ocupă de 
studenţii străini. În mod neoficial, conduce Grupul Special 
de Intervenţie, care serveşte drept paravan pentru 
Comitetul de Propagandă Defăimătoare. 

„După cum ştii foarte bine”, aproape că adaugă el. 

— lar Mary are obiceiul să lase la voia întâmplării 
documente ultrasecrete, preluate sub semnătură şi cu 
destinaţie precisă pentru ca oricine din alte departamente 
să treacă pe acolo pentru a le fotografia? 

— Nu, răspunde tăios Mundy, burzuluindu-se la cuvântul 
oricine. 

— Atunci căror circumstanţe datorăm acest triumf? 

247 


- PRIETENIE ABSOLUTĂ - 


— Mary e îndrăgostită. 

— Serios? 

— Are fotografia lui pe birou. 

— Mulţumesc, dar în poză apare doar jumătate din faţa 
lui. Pare un tip ispititor din câte am văzut. Probabil că nu e 
prea dotat intelectual. 

„Individ ispititor? Cine naiba l-a învăţat engleza?” Mundy 
îşi imaginează un ciudat pedagog shakespearian închis 
undeva la şcoala de limbi străine a Stasi. 

— O înşală, răspunde el. Am intrat la ea şi am găsit-o 
stând la birou şi plângând de să-i sece ochii nu alta. 

— Sub ce pretext ai intrat în biroul ei? 

— N-a fost un pretext, răspunde Mundy veninos. Mi-a 
cerut părerea dacă un istoric modern pe care l-am însoţit la 
Budapesta ar fi o persoană potrivită să facă parte din 
comitetele ei consultative. Când am văzut că plânge, am 
dat să ies, dar m-a chemat înăuntru. Şi-a azvârlit braţele în 
jurul meu şi a continuat să suspine. După ce s-a calmat, 
arăta răvăşită şi trebuia să se aranjeze puţin. Fiind 
funcţionar important, are propria anticameră şi baie, iar eu 
am insistat să o aştept până revine, s-o ajut în caz că areo 
nouă criză de plâns. 

— Ce galant din partea ta. 

— Am avut noroc. 

Profesorul surâde cu gura până la urechi. 

— Şi, aşa cum ar fi spus Napoleon, pentru că eşti 
norocos, ai devenit un bun ofiţer. 

Şi, pentru a-şi întări spusele, scoate o cutiuţă, iar din ea o 
medalie ţipătoare şi îl declară erou al luptei pentru 
democraţie, clasa a Il-a, care, întâmplător, este aproape 
echivalentul, în ierarhizarea eroilor, unei medalii ce i s-a 
conferit cu mai puţin de şase săptămâni mai devreme în 
cadrul unei ceremonii discrete din Bedford Square oficiate 
de un demnitar care nu era altul decât şeful lui Amory, 
cunoscut lui Mundy doar sub numele de Preotul, şi - din 
câte ştie el - a unei alte medalii înmânate cu o generaţie 


248 


- JOHN LE CARRE - 


mai devreme unui curajos maior britanic pentru că a 
doborât douăzeci de călăreţi. 


XX xk 


Acesta nu este singurul interogatoriu la care Mundy 
trebuie să reziste cu orice preţ, fie din partea Profesorului şi 
a subalternilor lui, fie a unui anume Orville J. Rourke - dacă 
nu are cumva şi un nume fals, artrebui să aibă. 

Rourke e american, iar lumea nu-i spune Orville, ci Jay. A 
apărut la Bedford Square învăluit într-un nor de mister, 
chipurile detaşat de la Agenţia Centrală de Informaţii din 
Langley, Virginia. 

— Atunci poate foarte bine să se şi întoarcă de unde a 
venit, ia foc Mundy când Amory îi spune vestea că de acum 
înainte Rourke i se alătura echipei. 

— N-ai vrea să-mi explici de ce? 

Mundy caută un motiv al indignării care l-a cuprins. Abia 
s-a întors dintr-o delegaţie epuizantă de la Kiev şi în fiinţa 
lui a rămas cam mult din Mundy Doi. 

— Ce trebuie să-i spun lui Sasha despre asta? 

— Nimic. Sunt destule lucruri pe care nu ţi le comunicăm, 
pentru binele tău, dar şi al nostru. Despre asta nu-i 
povesteşti lui Sasha. Doar nu şi-o fi închipuit vreodată că 
materialele lui nu sunt prezentate şi americanilor, dar nu e 
cazul să-i spui asta de-a dreptul. 

— Şi care ar fi misiunea lui Rourke? 

— Ofiţer de legătură. Cercetare. Reducerea cheltuielilor. 
De unde să ştiu? Vezi-ţi de treaba ta în continuare. 

Bineînţeles că Rourke nu-i confirmă deloc aşteptările lui 
Mundy, care şi l-a închipuit un soi de robot, tuns periuţă în 
părţi şi la spate, cu o faţă amintind de un glonţ, ca toţi cei 
de la CIA. E de statură potrivită, politicos şi atrăgător, un 
celt cu părul neascultător. E puţin dominator, dând 
impresia de lentoare şi lene, manifestând un soi de 
curiozitate glumeaţă care te invită să te miri alături de el: 
„O, Doamne, aşa crezi?” murmură el cu pronunția unui 

249 


- PRIETENIE ABSOLUTĂ - 


irlandez din Boston. „Da, recunosc, eşti tare. De ce nu vrei 
să-mi povesteşti şi mie?” Când descoperă că o femeie din 
echipă e pe jumătate franţuzoaică, vorbeşte cu ea în 
franceză fără să se împleticească. Se dovedeşte că ştie şi 
germană la fel de bine. Are o faţă lată şi cinstită, merge 
puţin cam neglijent, parcă pipăie terenul, ceea ce aduce 
ceva în plus purtării lui în general plăcute. Poartă costume 
croite la Dublin şi pantofi de la Harvard, fără bombeu şi 
tălpi groase şi grele. Se arată ciudat de mofturos când e 
vorba să-şi aşeze picioarele pe ceva. Spre dezgustul lui 
Mundy, a lucrat pentru Agenţie şi în Vietnam, o crimă pe 
care o mărturiseşte amuzat chiar de la prima lor întâlnire 
care are loc în biroul lui Amory. 

— Ei bine, eu m-am opus acelui război şi încă nu mi-a 
trecut, afirmă Mundy cu emfază. 

— Sigur, Ted, fiindcă ai dreptate, îl asigură Rourke, cu un 
zâmbet dezarmant. A fost mult mai grav decât v-aţi 
închipuit voi, ăştia paşnici. Am ucis tot ce a apărut în cale, 
apoi am negat până la Dumnezeu. S-au făcut lucruri atât de 
groaznice de-mi vine şi acum să vărs. Şi de ce, pentru 
numele lui Dumnezeu? Nimeni nu ne-a spus. Parcă ar fi 
uitat cineva să ne spună când să ne oprim, aşa că am mers 
orbeşte înainte. 

În faţa unei asemenea sincerităţi rămâi dezarmat: mai 
ales un om care trăieşte o viaţă solitară în minciună la 
Londra şi are o soţie şi un fiu doar în weekendul petrecut la 
Doncaster. 

— Rourke vrea să iau masa cu el, îl informează el pe 
Amory, aproape aşteptându-se la un refuz. Invitaţia e fără 
precedent. Protocolul instaurat în sânul echipei şi interesele 
de protecţie impun ca doar Amory să aibă drept de a cina 
cu agentul său. 

— Atunci du-te. 

— Ce să înţeleg prin asta? 

— El te-a invitat. Tu vrei să mergi. Ţi-a citit dosarul. 
Pesemne c-a citit toate dosarele noastre. N-are ce să 


250 


- JOHN LE CARRE - 


scoată de la tine în plus faţă de ceea ce ştie deja. Mai 
descarcă-ţi şi tu sufletul, daca simţi nevoia. 

Gelozie? Indiferenţă? Mundy n-are cum să afle. 

Casa este în Eaton Place, fiind o reşedinţă atrăgătoare cu 
grajduri şi trei etaje. Nu apucă să apese butonul soneriei, 
că un majordom purtând un costum negru îi deschide uşa. 
Aflat într-o sufragerie lungă, absolut nouă, în stil georgian, 
care constituie căminul ideal al Americii coloniale, Rourke 
stă aplecat cu graţie deasupra unui cărucior metalic pentru 
băuturi. Înaintând spre el, Mundy aproape se împiedică în 
grosimea covorului. 

Într-un colţ, un balansoar cu o pernă brodată. Pe pereţi, 
picturi despre cucerirea Vestului şi reproduceri după 
Andrew Wyeth“. Într-un dulap de colţ cu vitrină, o colecţie 
de obiecte din sidef şi fildeş sculptat din New England. 

— Martini sec e bine? îl întreabă Rourke, fără să ridice 
capul. 

— E perfect. 

— Vrei să arunci o privire la harta aceea? S-ar părea că 
suntem oarecum vecini. 

Un At/as editat de revista Times stă pe reproducerea 
unui trepied pentru note muzicale. Stă deschis la Irlanda. 

— Mergi spre sud-est. Vezi săgeata aceea mică? 

— Am găsit-o. 

— Acolo a văzut lumina regretata Nellie O'Connor, mama 
ta, în apropiere de munţii Mullaghareirk. Mergi o idee spre 
sud. Traversează râul Blackwater. La exact douăzeci şi cinci 
de kilometri în zbor întins de cioară, dacă şi ciorile din 
Irlanda sunt în stare de aşa ceva, lucru de care mă 
îndoiesc. Săgeata albă. Ai găsit-o? 

Da. A găsit-o. 

— Acolo s-a născut ilustrul meu tată. Orville Senior. La 
poalele munţilor Boggeragh a jucat prima dată pocher la 
vârsta de şapte ani. Să bem în sănătatea noastră. 


4 Pictor american contemporan (n. 1917), renumit pentru portrete şi 
peisaje naturaliste, prezent prin opera sa în multe muzee americane de 
artă modernă. (n.tr.) 

251 


- PRIETENIE ABSOLUTĂ - 


Rourke îi întinde paharul cu Martini, iar Mundy face 
eforturi supraomeneşti ca să alunge sentimentul de rudenie 
care i se sugerează. Sentimentul persistă, totuşi. Şi astfel 
se naşte o prietenie, chiar dacă destul de fragilă. 


XX xk 


La fel ca Mundy, Rourke are timp la dispoziţie. În după- 
amiezele în care Mundy e liber, îşi face şi Rourke timp. 
Seara, când Mundy s-ar duce de obicei la cinematograf sau 
ar umbla prin localurile din Hampstead, Rourke, despărţit 
de soţia sa, care e avocat la Washington, şi având o fiică 
studentă la Yale, are toată libertatea să umble. Asemenea 
lui Mundy, lui Rourke îi plac plimbările. Petrecerea zilei între 
patru pereţi într-o zi frumoasă, se jură el, este o jignire 
adusă sufletului. Tot aşa socoteşte şi Mundy. Lui Rourke îi 
place Londra, chiar dacă are câteva rubedenii care ar fi 
încântate să facă oraşul praf şi pulbere. Şi Mundy are 
câteva astfel de rude pe care nu le-a cunoscut, dar 
presupune că intenţiile lor sunt similare. Majordomul care i- 
a deschis uşa joacă şi rolul de şofer. Il cheamă Milton. 
Avându-l pe Milton la volan, cutreieră parcuri şi docuri, apoi 
zonele mai deocheate ale oraşului. Aduc un omagiu lui Karl 
Marx la Cimitirul Highgate, dar şi tovarăşilor lui, ale căror 
trupuri  neînsufleţite au traversat globul pentru a fi 
înhumate alături de el. Mundy spune că Profesorul ar fi 
foarte mândru de asta. La fel şi domnul Mandelbaum - însă 
el nu mai poate spune nimic. 

Discută câte în lună şi în stele, dar tema predilectă este 
viaţa şi amorurile lui Ted Mundy, începând din Murree şi 
până în Bedford Square. A trecut multă vreme de când 
Mundy nu s-a mai destăinuit unui necunoscut, dacă a făcut- 
o vreodată cu adevărat. Sfatul lui Amory a fost însă destul 
de limpede, aşa că el nu simte nevoia să i se mai spună o 
dată. lar Rourke ştie să asculte, fără a emite judecăţi. Felul 
în care priveşte retrospectiv viaţa e molipsitor. Păşesc 
alături. Fără a se privi în ochi, francheţea se instaurează 

252 


- JOHN LE CARRE - 


mai uşor. Nu scapă nici căsătoria lui Mundy, deşi el se 
autoacuză pentru orice fleac, se persecută pentru tot soiul 
de greşeli reale şi imaginate. Numele lui Sasha nu este 
adus deloc în discuţie. E „amicul nostru galez”. Berlinul 
este „Cardiff”. Germania de Est devine „Estul Ţării Galilor”. 
Cel care ar surprinde întâmplător frânturi din discuţia lor s- 
ar îndepărta curând, plictisit. Cei doi sunt vulpoi bătrâni. 

Când Rourke îşi pune rezistenţa fizică la încercare, vocea 
îi devine subţirică şi miloagă. Pantofii săi Harvard lovesc 
pavajul cu un plesnet vioi. Mundy se trezeşte ţinând pasul 
cu el. Rourke gesticulează mult cu braţele. La fel şi Mundy. 
Văzând perechea de lungani traversând Regent Park, 
făcându-şi semne unul către celălalt, s-ar putea presupune 
că sunt nişte fraţi excentrici care pun lumea la cale. 

Cinele luate la Eaton Place au un alt fel de intimitate, dar 
la fel de molipsitoare. Obiceiul nu se schimbă deloc. „Casa 
mea este «curățată» săptămânal, îl asigură Rourke pe 
Mundy, şi nu mă refer la menajeră.” După câteva pahare 
de Martini - Rourke le numeşte rânduri - ajung şi la 
amănunte concrete despre operaţiunea Sasha - Mundy. 

— Hai, Teddy, vreau totul. De data asta nu ne mai 
învârtim în jurul cozii. 

Rourke îşi alege o lovitură recentă, o pepită procurată de 
Sasha. Nu contează conţinutul acesteia, deoarece pe 
Rourke îl interesează strict latura tehnică. De exemplu, 
relaţiile RDG cu China, nimic ieşit din comun, însă de mare 
folos pentru mediile de informaţii. 

— Mie-mi plac lucrurile clare de genul unu şi cu unu fac 
doi, Ted. Să urmam drumul marcat prin sistem, dacă nu te 
superi. Să auzim ce spune Sasha despre modul în care a 
pus mâna pe asta. Cu alte cuvinte, să urmărim această 
bucăţică de film privind relaţiile RDG cu China începând cu 
sediul Stasi şi până a ajuns la Bedford Square. Spune-mi ce 
modalitate de disimulare a folosit Sasha şi de unde a făcut 
rost de ea. Chiar are acces la secretele operative ale Stasi? 
Chiar poate intra acolo, strecoară o bucată de săpun 
pregătită dinainte şi vâră în ea un rolfilm nedevelopat fără 

253 


- PRIETENIE ABSOLUTĂ - 


ca nimeni să exclame: „Hei, ce faci acolo?” lar apoi să 
refacem momentul când îi predă acelaşi rolfilm prietenului 
său, Teddy. Şi, în sfârşit, să refacem scena în care tu 
plasezi filmul omului lui Amory de la faţa locului. Sau - 
pentru că au fost situaţii în care predarea acoperită a 
materialelor s-a dovedit mai riscantă decât încercarea lui 
Ted de a strecura personal produsul din Ţara Răilor - să 
vedem ce se întâmplă când ajungi la graniţă. 

lar Mundy îşi sfărâmă creierul pentru a-i prezenta lui 
Rourke până şi cele mai neînsemnate amănunte. Poate 
doar din vanitate, dar are sentimentul că transmite 
cunoştinţe ce vor rămâne pentru posteritate. Nu-l are în 
faţă pe Profesor, care încearcă să-l încurce. E vorba de 
oameni tineri, care abia au intrat în acest joc şi care, într-o 
bună zi, vor descoperi relatări despre cuplul Sasha - 
Mundy, la data respectivă devenit de domeniu public, şi se 
vor minuna de strălucirea acţiunilor, de frumuseţea lor 
simplă. lar Rourke nu este Profesorul. El poate controla atât 
fluxul, cât şi refluxul, în vreme ce Profesorul - slavă Cerului 
- poate controla doar refluxul. 

— Ted. 

Au luat cina împreună. Au ajuns la Calvados. Aceasta 
este băutura preferată a lui Rourke. Una dintre multele 
confruntări pe care le-a avut de-a lungul anilor cu unii 
contabili birocraţi de la Agenţie a fost când a dat cinci sute 
de dolari pentru o sticlă de Calvados vechi de optzeci de 
ani. 

— A fost nemaipomenită, pe cuvântul meu! Ce să-i fi 
oferit bietului om? Apă minerală? 

— Ai procedat corect, pronunţă sentenţios Mundy, ţinând 
paharul plin în dreptul gurii. 

— Ted, când te aflai în Taos, în căutarea propriului suflet, 
îţi aduci aminte de vreun prieten de-al meu pe nume 
Luger? Bernie Luger, mai precis. Tablouri mari, pe diferite 
suporturi, viziuni ale apocalipsei, cânta la chitară. 

Luger? Bernie? Cum să nu-şi amintească? Şi nu cu prea 
multă mândrie, dacă e cinstit faţă de sine, date fiind după- 

254 


- JOHN LE CARRÉ - 


amiezile petrecute în pat cu Nita, în vreme ce Bernie stătea 
cocoţat pe scară, pregătit să intoxice Minnesota. Işi revine 
însă. Nu exclamă şi nici nu roşeşte. E spion, instruit la 
Edinburgh, poate separa lucrurile. 

— Bernie Luger, care se droga cu cocaină şi abandonase 
Universitatea Yale, rosteşte el rar, încă degustând băutura. 
Renunţase la dictatura burgheziei în favoarea unei jumătăţi 
de milion pe an din banii familiei. Cum să uiţi aşa ceva? 

— La vreuna dintre petrecerile date de el ai fost? 

— Sigur că da. Şi am supravieţuit ca să povestesc şi 
altora. 

— Era implicat politic la Taos? 

— Când îşi aducea aminte. Dacă nu era drogat sau prea 
deprimat. 

— O luase razna? Devenise violent? Comunist? 

— A, nu tocmai comunist, nu ca atare. Mai degrabă opus 
oricărei ideologii, aş spune. Dacă făceai o afirmaţie, Bernie 
o contesta imediat. 

Mundy duce din nou mâna la gură, fiindcă are senzaţia 
trecătoare că poate îl trădează pe Bernie. 

— Pe amica lui ai cunoscut-o? O cubaneză? 

— Nita? Bineînţeles. 

„Deci Nita îl interesează”, gândeşte Mundy. 

— Şi ea era comunistă? 

— Aşa presupun. Dar numai cu „c” mic, adaugă el. 

— Îl iubea pe Fidel Castro? 

— Probabil. lubea mai toţi bărbaţii. 

— Bernie sau Nita au încercat vreodată să te pună să faci 
ceva pentru ei? Să te întâlneşti cu cineva cunoscut lor, să 
transmiţi vreo scrisoare, să discuţi cu cineva când vei 
ajunge în Anglia? De ce râzi? 

— M-am gândit că o să mă întrebi dacă mi-am făcut 
valiza. 

Aşa se face că şi Rourke râde sănătos, în hohote, timp în 
care reumple şi paharele. 

— Deci răspunsul e nu, corect? Nu le-ai făcut niciun 
serviciu? Nici mici comisioane. Mă simt uşurat. 

255 


- PRIETENIE ABSOLUTĂ - 


Nu are încotro. Trebuie să întrebe: 

— De ce? Au făcut ceva? 

— A, încă n-au făcut. Dar vor face. Câte treizeci de ani 
fiecare pentru spionaj în favoarea sovieticilor. Slavă Cerului 
că n-au copii. Cel mai rău e pentru copii, întotdeauna. 

Mundy îl urmăreşte pe Rourke cum zâmbeşte şi se joacă 
neîncetat cu paharul din faţa lui. În minte însă o revede pe 
Nita, întinsă alături de el în hacienda, dar şi pe Bernie, 
scund şi bărbos, aplecat deasupra ei şi lăudându-se cu ochi 
holbaţi că el s-a îmbarcat în trenul revoluţiei. 

— Dar Bernie fantazează, reuşeşte el să protesteze. E-n 
stare să spună orice-i trece prin cap numai să se facă 
remarcat. Ce-ar putea ei şti ca să le fie de folos ruşilor? 
Trebuie să fii nebun să crezi tot ce afirmă el. 

— A, n-au ajuns până acolo, am avut noi grijă de asta. 
Bernie a telefonat la consulatul sovietic din Miami, a dat un 
nume oarecare, a spus că are orientări procubaneze şi că 
ar dori să fie în slujba cauzei. Sovieticii nu l-au luat în 
serios. Noi, da. Cea mai amuzantă cacealma de care am 
auzit. Colaborarea a ţinut şase luni şi abia după aceea 
Bernie şi-a dat seama ca lucra pentru Unchiul Sam, nu 
pentru sovietici. 

— Şi Nita ce rol are în toată afacerea? 

Amintindu-şi, Rourke clatină din cap amuzat. 

— Culegea informaţii pentru el. Era cu mult mai 
deşteaptă decât el. Majoritatea femeilor sunt mai bune. 

Apoi trece nepăsător la următoarea întrebare. 

— Ted. 

— Da, Jay. 

— Pot să-ţi mai pun o întrebare, după care mă poţi face 
bucăţi. Una urâtă de tot. 

— Dacă trebuie... 

— Ai urmat o şcoala de stat, adevărat? 

— Nu am avut de ales. 

— Băiat pierdut. 

— Pe vremea aceea, da. Probabil. 

— Fără părinţi. 

256 


- JOHN LE CARRÉ - 


— Nu tot timpul. 

— Dar până la data la care ai ajuns în Berlin. 

— Da. 

— Deci avem un britanic, un german, ambii fără părinţi, 
chiar dacă Sasha vrea să-ţi fie, dar nu este. Amândoi băieţi 
rătăciţi, amândoi - nu ştiu - mouvementé, energici, avizi de 
viaţă. Ai adus vorba de Isherwood. Mi-a plăcut. Pot 
continua? 

— Păi, te pot opri? (Ar dori deja să poată.) 

— Şi vă simţiţi apropiaţi. Împreună creaţi o societate 
perfectă, împărtăşiţi aceleaşi vise. Împărtăşiţi un stil radical 
de viaţă. Aceeaşi cameră. Aceeaşi fată - stai, de acord, 
consecutiv, nu în acelaşi timp. Există o diferenţă şi trebuie 
să respectam adevărul. Dar, Ted, cu mâna pe Biblie, fără 
tabuuri, fără microfoane, ca de la bărbat la bărbat între 
zidurile astea inofensive, chiar vrei să spui că tu şi Sasha 
nu v-aţi dăruit unul altuia? 

— Nu s-a întâmplat, se scapă Mundy şi roşeşte. Nici pe 
departe. Nici nu s-a pus problema vreodată. Te satisface 
răspunsul? 

Apoi duce din nou mâna la gură, pentru a-şi ascunde 
ruşinea. 


XX xk 


— Ai avut o şedinţă interesantă cu Jay seara trecută? îl 
întreabă Amory în următoarea după-amiază. 

— Da. A fost grozav. 

— N-a afirmat că eşti o minunăţie de om? 

— O dată. 

— N-ai scos tot din tine? 

— Ba da. Probabil. Vrea să merg la Glyndebourne cu el 
săptămâna viitoare. Chiar mă gândeam să obţin aprobarea 
ta. 

— Ai fost vreodată acolo? 

— Nu. 

— Atunci ţi se oferă acum şansa, bine? 

257 


- PRIETENIE ABSOLUTĂ - 


Însă nu mai ajunge să plece la Glyndebourne. Câteva zile 
mai târziu - după un sfârşit de săptămână chinuitor 
rezervat pentru a o convinge pe directoarea lui Jake a-i mai 
acorda o şansă câtă vreme Kate îşi desfăşoară activitatea 
de candidat parlamentar - Mundy revine la Bedford Square 
şi constată că biroul lui Rourke a dispărut, încăperea e 
pustie, iar uşa lăsată deschisă parcă în ideea de a se aerisi. 
Într-o sticlă de lapte din mijlocul podelei goale stă aprins un 
beţişor parfumat. 

Vreme de mai bine de o lună, Amory refuză să facă vreo 
remarcă în legătură cu dispariţia lui Rourke. In sine, asta nu 
are nicio însemnătate. De-a lungul timpului, din echipă au 
dispărut şi alte persoane, tot fără nicio explicaţie. In cazul 
lui Rourke e vorba însă de altceva. Detaşat, politicos, uşor 
de abordat şi verificat în ceea ce priveşte problemele de 
securitate, i-a fost în ultimii ani, pe lângă Amory, o 
persoană apropiată, aproape confident. 

— Şi-a terminat treaba şi a plecat. Asta e tot ce trebuie 
să ştii. 

— Bine, dar ce treabă a avut? insistă Mundy, nedorind să 
renunţe. Putea să-şi ia măcar rămas-bun. 

— Ai trecut, îi răspunde Amory fără nicio inflexiune în 
glas. Fii recunoscător şi ţine-ţi gura. 

— Ce-am făcut? 

— La recomandarea lui Orville J. Rourke, CIA a avut 
amabilitatea să decreteze că eşti un agent britanic fidel, 
dublu, dar nu triplu, iar Sasha, deşi german şi nebun, la fel. 

Atunci, lucru aproape neobişnuit, se lasă cuprins de furie. 

— Pentru numele lui Dumnezeu, nu mai sta aşa de parcă 
ai fi un copil căruia i s-a furat căţeluşul flocos. A fost o 
întrebare legitimă. Şi-a făcut bine treaba. Eşti imaculat. 

„Atunci ce rost avea beţişorul parfumat?” se întreabă 
Mundy. 


XX xk 


258 


- JOHN LE CARRE - 


Între toţi aceşti Mundy mai este loc pentru încă unul? Din 
nefericire, răspunsul este că, de vreme ce uşa vieţii lui stă 
dată de perete, invitaţia de a intra rămâne valabilă pentru 
oricine, iar niciunul dintre cei care s-au simţit bine acolo nu 
este alungat. 

Pe scenă urcă Ted Mundy, eroul de pe autostrada 
Helmstedt şi al Sicriului din oţel. Îl sperie atât de mult 
proporţiile pe care le capătă aceste versiuni despre sine, 
încât de fiecare dată se simte ca la deschiderea competiţiei 
de bowling de la Lord pentru şcolile de stat, numai că 
emoţiile sunt însutite. 

Asta se poate explica destul de uşor. Uneori nici nu sunt 
suficiente festivaluri artistice, târguri de carte şi întruniri 
academice pentru a face faţă ritmului în care Sasha 
procură informaţii. Uneori, Sasha are câte o captură 
importantă în tolbă, iar circuitul cultural comunist nu poate 
organiza întruniri internaţionale care să-i satisfacă pe 
clienţii lui Amory de la Londra. Alteori, din prudenţă, Amory 
socoteşte că frecvenţa vizitelor în Est ale lui Mundy îi 
uşurează Profesorului prea mult situaţia şi că ar fi 
momentul ca Mundy să se îmbolnăvească, să se revolte, 
pentru că nici nu apucă bine să ajungă acasă, că trebuie 
să-şi facă din nou valiza sau să fie cedat altui departament, 
mai inofensiv, asta după o reorganizare a spionilor care se 
ocupă de lansarea zvonurilor. 

Dar Sasha nu acceptă înlocuitori. Nu-l vrea decât pe 
Mundy, fie şi numai pentru câteva clipe, atât cât ar fi 
necesar pentru a transmite o cutie de chibrituri de la unul 
la celălalt. Sasha se pretinde câinele unui singur stăpân, 
dar, spre deosebire de Mundy, e mai aproape de acest 
concept. De aceea, la fiecare câteva luni, actorii trebuie să 
realizeze un tip total diferit de întâlnire. Aceste instrucţiuni 
vin de la Sasha, transmise prin intermediul ultimei recolte 
de microfilme, developate cu profesionalismul 
corespunzător de echipa lui Amory. 

Aşa se face că Mundy se trezeşte la miez de noapte, 
purtând ochelari de vedere nocturnă şi croindu-şi drum 

259 


- PRIETENIE ABSOLUTĂ - 


printr-o porţiune mlăştinoasă a frontierei, care a fost lăsată 
fără patrule de grăniceri vreme de câteva ore spre folosul 
unui necunoscut agent Stasi din Germania de Vest care 
solicită o întâlnire cu revizorul său - de această situaţie 
profitând doar Sasha, pentru a o exploata spre propriul său 
folos. 

Sau Mundy se transformă în soldat de rând pentru o zi, 
devenind în sfârşit fiu de militar, înfofolit într-o manta de 
infanterist şi călătorind în bena unui camion de o tonă şi 
jumătate ce face parte dintr-un convoi de trupe britanice 
care se deplasează pe coridorul Helmstedt spre garnizoana 
din Berlin. Convoiul încetineşte, oblonul din spate se lasă 
jos şi, bătându-l uşor pe umăr, cineva îl atenționează. 
Mascat de camioanele din spatele şi din faţa lui, îşi scoate 
mantaua şi, îmbrăcat ca orice muncitor est-german, sare 
din camion şi porneşte la fugă imediat ce atinge pământul - 
o adevărată tradiţie scoțiană. | se aruncă şi o bicicletă, apoi 
pedalează nebuneşte pe un drum desfundat până când, 
dintr-un adăpost pentru vite, vede clipind lumina unei 
lanterne. Cei doi se îmbrăţişează, iar Sasha îi predă 
pachetul. Lăsând bicicleta să-şi găsească alt stăpân, Mundy 
revine, urmând câteva poteci bine ascunse, şi aşteaptă 
într-un şanţ sosirea camionului, a automobilului sau a altui 
vehicul care, cu documente false şi un loc părăsit recent, îl 
va duce spre un loc sigur. 

Insă Sicriul de oţel, camera 101, reprezintă de departe 
cea mai neplăcută experienţă - cel mai groaznic coşmar 
devenit realitate. La fel ca maiorul spre sfârşitul vieţii, pe 
Mundy îl îngrozesc spaţiile închise. Pesemne că spaima 
este pe măsura dimensiunilor lui. Urcarea în sicriu şi 
aşezarea cu faţa în jos, cu gura în dreptul găurilor de 
aerisire, în vreme ce oamenii lui Amory strâng şuruburile 
capacului, îi cer un curaj de care nu se credea în stare. 
Rămas cu ochii larg deschişi în bezna dinăuntru, în timp ce 
sicriul este fixat de podeaua unui vagon de cale ferată, îşi 
încredinţează Cerului sufletul de păcătos şi-şi aduce aminte 
de sfatul domnului Mandelbaum de a nu trăi în izolare. Şi, 

260 


- JOHN LE CARRE - 


deşi există un buton de alertă şi de renunțare la acţiune şi 
trec doar câteva minute de foc până când vagonul 
traversează graniţa şi ajunge în triajul în care Sasha îl va 
aştepta cu o cheie pentru a desface şuruburile, îi este 
imposibil să nu simtă că trebuie să existe şi alte moduri în 
care şi-ar putea petrece o seară de vară din viaţa lui atât 
de ameţitoare. 


261 


- PRIETENIE ABSOLUTĂ - 


CAPITOLUL ZECE 


Cea de-a patruzeci şi noua misiune a lui Mundy dincolo 
de Cortina de Fier este marcată de o atmosferă de 
sărbătoare discretă, împărtăşită de toţi cei de la Bedford 
Square. 

— Ted, încă o deplasare acolo şi ajungi să faci jumătate 
de tonă, îi spune dispecerul-şef Paul, în timp ce verifică 
pentru ultima oară buzunarele, valiza, portofelul şi agenda 
personală a lui Mundy în căutarea indiciului de coşmar 
care, descoperit, ar putea însemna sfârşitul unei activităţi 
de culegere de informaţii cotate la dublu alfa plus. lar după 
aceea, nici n-o să mai vrei să auzi de noi, adevărat? 

Ajuns la uşă, fetele îl sărută, iar Amory, ca de obicei, îl 
previne să-şi păzească fundul. 

Este ora şase dimineaţa, iar ziua se anunţă frumoasă. 
Primăvara pluteşte în aer, la fel şi perestroika lui Gorbaciov. 
Dictaturile carnavaleşti din Europa de Est sunt grav 
amenințate. În urmă cu câteva luni, aflat în vizită la New 
York, Gorbaciov a anunţat din proprie iniţiativă o masivă 
retragere de tancuri şi trupe şi a respins hotărât doctrina 
iniţiată de Brejnev privind intervenţia în treburile interne 
ale statelor-satelit. Vechile oligarhii, dă el de înţeles, să 
procedeze după cum doresc. Deşi în aparenţă relaţiile 
dintre Washington şi Imperiul Răului rămân la fel de reci, 
frământările de sub pojghiţa de gheaţă sunt suficient de 
puternice pentru a-i convinge pe optimişti că într-o buna zi, 
dacă nu generaţia noastră, atunci următoarea va asista la 
naşterea unei lumi mai sănătoase. lar Mundy, pornind spre 
Gara Victoria, de unde va lua trenul către aeroport pentru a 
zbura la Gdansk, unde va participa la Conferinţa 
Internaţională a Arheologilor Medievalişti, este unul care 
speră în mai bine. „Probabil că eu şi Sasha am avut roluri 
importante, socoteşte el. Poate că am contribuit la acest 
dezgheţ. Amory susţine că aşa stau lucrurile, fiindcă n-ar fi 
normal să afirme contrariul.” 


262 


- JOHN LE CARRE - 


Adevărat, Mundy simte emoția obişnuită dinaintea 
decolării - dar când a scăpat de ea? Amory şi înţelepţii din 
Edinburgh nu-i permit niciodată să uite că în meseria 
aceasta cu cât activitatea se prelungeşte, cu atât cresc 
riscurile şi cu atât sunt mai multe de pierdut. Însă imediat 
ce începe să-şi compare soarta cu cea a lui Sasha - lucru 
pe care îl face de fiecare dată când porneşte în călătorie, 
dar îndeosebi în cazul celei de faţă - se vede pe sine drept 
un diletant răsfăţat, iar pe Sasha, un autentic agent. 

„Cine îl instruieşte pe Sasha? se întreabă Mundy. Nimeni. 
Cine îl educă, cine îl dirijează? Nimeni. Cine îi asigură 
spatele când fură fotografii? Nimeni.” Umbra degetelor, 
tremurătura aparatului foto şi focalizarea alături pot apărea 
în focul bătăliei, în timp ce Sasha aşteaptă zgomotul de 
paşi pe coridor - nu e exclus să urmeze chiar şi un glonţ în 
ceafă. 

Şi când se gândeşte la nenumăratele informaţii pe care 
le-a pus la dispoziţie, numai realizări aproape imposibile! 
„Cum Dumnezeu a ajuns ceea ce este? Cum se poate ca un 
copil şchiop din Germania de Est, care a devenit anarhist 
vest-german, să traverseze înapoi graniţa, transformându- 
se într-un furnizor de informaţii extraordinare, vitale pentru 
securitatea naţională - a lor, dar şi a noastră - şi toate, 
doar într-un interval de câţiva ani?” 

De acord, graţie lui Herr Pastor, Profesorul l-a adoptat 
drept fiu preferat şi din dragoste faţă de tatăl lui i-a oferit o 
şansă nesperată în meseria tradiţională a familiei. Dar asta 
nu include dreptul neîngrădit de a umbla prin arhivele Stasi 
după cum îl taie capul, alegând cu precădere ceea ce 
considera el că le-ar aduce cele mai mare daune patronilor 
lui. 


XX xk 


Delegaţia britanică de medievalişti pe care trebuie să-i 
însoţească va călători separat până la Gdansk. Mundy îi va 
aştepta mâine la aeroport. In timp ce-şi soarbe cocteilul 

263 


- PRIETENIE ABSOLUTĂ - 


Bloody Mary în sala de aşteptare pentru plecări sau aşezat 
în avionul pe jumătate gol şi privind pe fereastră la masa 
opacă a norilor, pune laolaltă atâta cât ştie din drumul de 
pelerin al lui Sasha în ultimul deceniu. E departe de a avea 
o imagine cât de cât completă. Sasha nu reacţionează prea 
elegant când este luat la întrebări în legătură cu modul în 
care procură informaţiile. Pesemne că iritarea lui evidentă 
trădează un vag sentiment de ruşine. 

La început a fost furia. Sasha recunoaşte măcar atâta 
lucru. 

lar sursa furiei lui Sasha a fost revelaţia că fusese 
ademenit peste graniţă sub un fals pretext şi că îşi urâse 
tatăl în mod nejustificat. 

lar după furie, ură. 

Ura faţă de birocraţia urât mirositoare şi lipsită de inimă 
care, prin dimensiuni şi pondere, îi lăsa şi fără ultima 
suflare pe cetăţeni, iar asta în numele democraţiei. 

Ura faţă de statul polițienesc ce poza drept leagăn al 
libertăţii. Faţă de slugărnicia dezgustătoare în relaţiile cu 
Moscova. 

Şi, mai presus de toate, faţă de trădarea sistematică şi 
totală a sacrului vis socialist. 

O dată cu furia şi ura s-a născut şi viclenia. Sasha era 
deţinut într-un stat burghezo-fascist care se dădea drept 
paradis al muncitorilor. Pentru a-i înfrânge pe temnicerii 
săi, avea să apeleze la propriile lor arme. Va juca necinstit, 
va minţi şi se va ploconi. Pentru a lovi chiar izvorul puterii 
nelegitime, va fura ceea ce inamicul iubeşte cel mai mult: 
secretele. 

La început, planul lui era modest. 

Va sluji drept martor. 

Le va şterpeli secretele şi le va transforma într-o arhivă 
pentru posteritate. 

Lucrând eminamente singur, se va asigura că minciunile, 
înşelătoriile şi ipocrizia, făptuite pretutindeni în jurul lui de 
către naziştii în cămăşi roşii, nu vor putea fi ascunse de 
ochii generaţiilor următoare. 

264 


- JOHN LE CARRE - 


Asta era tot. Singurii beneficiari ai strădaniilor lui vor fi 
istoricii germani din viitor. La atât se mărginea ambiția lui. 

Singura problemă era modul în care să pună mâna pe 
acele informaţii. Pentru a se instrui, a făcut rost de 
publicaţiile de uz intern ale Stasi şi a studiat o serie de 
autorităţi în ceea ce priveşte lupta de gherilă. Să te laşi dus 
de curentul general urmat de inamic... să te ascunzi între 
ostaşii lui de rând... să foloseşti propria lui inerție pentru a-l 
dobori. 

După încarcerarea la Hotelul Alb, Sasha a petrecut 
câteva săptămâni nesperate de recuperare, lenevind în 
casa din Potsdam a Profesorului, plimbând câinii alsacieni 
ai acestuia prin Parcul Poporului, plivind rondurile de flori 
din grădina Profesorului sau făcând pe şoferul soţiei lui 
când aceasta mergea la cumpărături. Fiindcă, bineînţeles, 
Profesorul, care nu era totuşi homosexual, avea o soţie, un 
adevărat balaur de soţie, al cărei unic merit era, în opinia 
lui Sasha, că îşi detesta temeinic soţul. 

Nici măcar ea nu reuşea să-l împiedice pe Profesor a-şi 
exercita rolul, asumat din proprie iniţiativă, de patron al lui 
Sasha, oferindu-i deopotrivă putere şi protecţie. Dacă 
Sasha promitea să se poarte ca un adevărat tovarăş - 
potrivit cuvintelor Profesorului - şi îşi ţinea gura, 
respectându-i în orice împrejurare pe toţi proteguitorii 
suspuşi ai statului, Profesorul se angaja să îi îndrume paşii 
spre lumină. Pentru că el - iar aceasta era o idee pe care o 
repeta neobosit - îl iubise pe tatăl lui Sasha ca pe un frate 
şi nu fusese binecuvântat de Cer cu un fiu. 

Prin urmare, Sasha a scrâşnit din dinţi şi a acceptat. S-a 
purtat frumos. În afară de cea a Profesorului, a dus la 
cumpărături şi alte soţii. Le-a cărat sacoşele până în 
apartamente, ba uneori chiar până în dormitorul lor. Sasha 
nu se laudă niciodată cu vreo cucerire de-a lui. Cuvântul lui 
de ordine era discreţia. Insă, ca un mire de împrumut, îşi 
ţinea batista la gură şi nu-şi striga repulsia. În Paradisul 
Poporului, tăcerea complice conta enorm. 


265 


- PRIETENIE ABSOLUTĂ - 


— Măcar ţi-a făcut puţină plăcere sau o făceai pur şi 
simplu din obligaţie? îl întreabă Mundy, în vreme ce se 
plimbă amândoi printr-un parc din Leningrad. 

Sasha îl repede plin de furie: 

— Teddy, mergi, te rog, în docurile din Smolnii, 
explodează el, azvârlindu-şi un braţ spre vălmăşagul 
posomorât şi cenuşiu al macaralelor şi al catargelor de 
vase. la-ţi o târfă de zece ruble şi întreab-o pe ea dacă o 
face de plăcere sau doar pentru bani. 

Sub auspiciile Profesorului, Sasha, fiul preferat, a căpătat 
o garsonieră minusculă şi a fost primit pe postul cel mai de 
jos al ierarhiei Stasi. La încheierea stagiului de pregătire a 
ajuns să stăpânească, atât cât îi îngăduia trupul diform, 
mersul tipic al activistului de partid. Acestuia i s-a adăugat 
expresia oficială a activistului - privirea oarbă, executată 
cu bărbia ridicată, spre pavaj, la cincisprezece paşi înaintea 
sa. A adoptat această privire în timp ce împingea căruciorul 
de servit cafea pe coridoarele dezinfectate ale imperiului 
pardosit cu linoleum al Profesorului şi aşeza ceşti din 
porțelan pe birourile protectorilor statului, care erau prea 
absorbiți de propria măreție pentru a se sinchisi să-i 
confirme existenţa. 

Şi doar întâmplător, când deschidea portiera unei 
limuzine pentru vreun mare proteguitor sau când livra un 
pachet la vila somptuoasă a vreunui tovarăş, simţea câte o 
strângere de mână a cuiva care murmura pe un ton de 
confesiune: 

— Bun venit acasă, Sasha. Tatăl tău a fost un bărbat 
deosebit. 

Asemenea cuvinte îi sunau ca o mângâiere. Ele îi 
confirmau că devenise unul de-ai lor şi reaprindeau 
vâlvătaia furiei lui ascunse. 


x kx x 
Avansase Sasha în cadrul Stasi? se întrebase Mundy 


mereu. lar dacă da, până la ce grad sau funcție ajunsese? 
266 


- JOHN LE CARRE - 


E o întrebare pe care Sasha, după toţi aceşti ani, o ignoră 
cu o doză de iritare. lar când analiştii din Londra sapă 
periodic prin ordinele de luptă emise de Stasi pentru a-l 
găsi printre combatanți, numele lui nu apare nici între cele 
ale distinşilor şefi de secţii, nici printre cele modeste, de 
arhivişti sau simpli funcţionari. 

— Teddy, aş spune că promovarea se face invers 
proporţional faţă de cunoştinţe, susţine el cu un aer 
doctoral. Majordomul ştie mai multe decât stăpânul 
conacului. lar stăpânul castelului ştie mai multe decât 
Regina. Eu ştiu mai multe decât toţi ăştia luaţi împreună. 

Sasha nu avansează, ci se infiltrează adânc, aceasta fiind 
probabil calea cea mai sigură pentru un spion. Cum scopul 
lui nu este dobândirea puterii, ci cunoaşterea, se 
străduieşte sistematic să dobândească răspunderi 
înrobitoare, chei, coduri, combinaţii şi acces la soţii ale 
protectorilor. Puse laolaltă, acestea alcătuiesc regatul 
trădătorului. Sasha face în lumea reală ceea ce Mundy doar 
mimează că face în lumea virtuală. 

Trebuie găsit un spaţiu sigur pentru a depozita dosare 
trecute în rezervă, dar nu sunt încă declarate defuncte? 
Desigur, tovarăşe consilier, ordonati, tovarăşe consilier, trei 
sacoşe pline, tovarăşe consilier! 

Trebuie aplicat fără întârziere un program de distrugere 
a unor materiale delicate de care ar fi fost bine să se 
debaraseze de mult? Nicio problemă, tovarăşe consilier! 
Sasha renunță la liberul de la sfârşit de săptămână, astfel 
ca protectorii statului, împovărați de răspunderi mai grele 
decât ale lui, să se bucure de o binemeritată odihnă. 

Doamna Oberst aşteaptă un oaspete important de la 
Moscova şi nu are cine să-i tundă gazonul din spatele 
casei? /arba doamnei Oberst va fi cosită neiîntârziat. Sasha, 
sclav neobosit, apare fercheş şi strălucitor în pragul ei cu o 
maşină de tuns iarba. 

„Şi totuşi, cum de se poate întâmpla aşa ceva, în ciuda 
existenţei unui sistem al Securităţii de Stat atât de puternic 
şi de vigilent precum Stasi? se întreabă Mundy mereu de-a 

267 


- PRIETENIE ABSOLUTĂ - 


lungul anilor. Oare Stasi nu reprezintă un model al 
legendarei eficiente prusace, de tipul celei care justifică 
orice rulment, ciot de creion sau dinte din aur?” 

La îndemnurile repetate ale Londrei, etern suferindul 
Mundy i-a adresat întrebarea lui Sasha în zeci de moduri şi 
a primit întotdeauna acelaşi răspuns: într-o birocraţie- 
mamut, obsedată de păstrarea secretelor, crăpăturile sunt 
observate cel mai bine de cei care, în loc să privească de 
sus în jos, rămân la bază şi privesc în sus. 


XX xk 


infiltrarea lui Sasha a produs curând rezultate 
neaşteptate. Unul dintre primele a fost un vechi seif, încuiat 
şi, după toate aparențele, scos din uz, care stătea în 
anticamera biroului  prim-secretarei Profesorului, o 
supraponderală fără pereche şi cucerire de-a lui Sasha. 
Singurul rol vizibil al acelui seif era de suport pentru o vază 
cu flori artificiale cu care ea îşi înfrumuseţase ambianța 
sărăcăcioasă. Secretara spusese că seiful stătea nefolosit 
de multă vreme şi, când Sasha a izbit dinadins căruciorul 
de cafea de el, a sunat convingător a gol. Intr-o seară, 
efectuând o percheziţie discretă a conţinutului divers al 
enormei ei poşete, a descoperit o cheie rătăcită, de care 
era agăţată o bucăţică de carton. Seiful acela a devenit 
ascunzătoarea sa de valori, depozitul comorii sale tot mai 
cuprinzătoare, a cărui existenţă o putea nega fără 
probleme. 

In absenţa unui coleg de breaslă care plecase în 
concediu, lui Sasha i s-a încredinţat custodia unei boxe 
doldora de aparatură operativă care aştepta livrarea către 
un aliat în lupta comună împotriva inamicului imperialist, o 
ţară din lumea a treia. Până la întoarcerea confratelui din 
concediu, Sasha a devenit posesorul neoficial al unui aparat 
foto miniatural, a unui manual de întrebuințare şi a două 
cutii mari de rolfilme. Ulterior, în loc să încerce să scoată pe 
furiş documentele furate din clădire, Sasha le putea 

268 


- JOHN LE CARRÉ - 


fotografia şi apoi distruge sau, dacă era cazul, le înapoia de 
unde le luase. Plecarea acasă cu rolfilmul miniatural nu 
prezenta nicio problemă decât dacă era percheziţionat 
amănunţit. Printr-un ordin  nescris, fiul preferat al 
Profesorului nu este supus unei asemenea jigniri. 

— Îndoielile pe care le aveam în privinţa păstrării timp 
îndelungat a filmelor nedevelopate mi-au fost risipite de 
cele citite în manual, îşi aminteşte Sasha fără nicio emotie. 
Întâi înfăşuram rolfilmele într-un prezervativ, apoi vâram 
prezervativul într-un cornet de îngheţată. Tovarăşii care 
acţionează în condiţii în care nu există frigidere, îngheţată, 
electricitate sau prezervative trebuie probabil să consulte 
un alt manual. 

Pentru memorarea discuţiilor la care asistă s-a slujit de 
aceeaşi tehnică. 

— Mi-am transpus gândurile pe hârtie în confortul 
garsonierei mele. Apoi am fotografiat cele scrise folosind 
aparatul normal de treizeci şi cinci de milimetri. Apoi am 
ars paginile şi am adăugat filmul nedevelopat la colecţia 
mea. 


XX xk 


A sosit apoi o vineri de aur, când Sasha efectua 
chinuitoarea activitate de a copia solicitările de viză 
prezentate de cetăţeni ai ţărilor nesocialiste care doreau să 
intre în RDG pentru rezolvarea unor chestiuni oficiale. Aşa a 
descoperit trăsăturile inconfundabile ale lui Mundy, Edward 
Arthur, născut în Lahore, Pakistan, soţul lui Kate, născută 
Andrews, ocupaţia: reprezentant al Consiliului Britanic. Şi, 
anexat la acest document, informaţiile pe care le deţinea 
Departamentul Central de Evidenţă al Stasi. 

Între 1968-1969, membru al Clubului Socialist de la 
Universitatea Oxford şi al Societăţii pentru Relaţii Culturale 
cu URSS, activist în lupta pentru pace, participant la 
diverse marşuri... pe vremea studenţiei la Universitatea 
Liberă din Berlinul de Vest, participant la demonstraţii 

269 


- PRIETENIE ABSOLUTĂ - 


anticapitaliste şi în favoarea păcii... a fost bătut crunt de 
poliţia din Berlinul de Vest... expulzat ulterior din Berlinul 
Occidental pentru manifestări anarhice şi de tulburare a 
ordinii publice (evidenţele poliţiei din Berlinul de Vest, sursă 
CEZAR). 

Uimitoarea relatare a lui Sasha privind ceea ce a făcut 
ulterior va rămâne pe veci în memoria lui Mundy. Stau 
ghemuiţi într-un bar din Dresda, unde Mundy se află la o 
conferinţă internaţională a specialiştilor în agricultură. 

— Teddy, la vederea feţei tale nu tocmai atrăgătoare, am 
avut o revelaţie comparabilă cu cea trăită de Arhimede. La 
urma urmelor, filmele mele nedevelopate nu vor rămâne 
îngheţate în prezervative vreme de o mie de ani. In acea zi 
de luni dimineaţa, când i-am dus Profesorului cererea ta de 
viză, îmi tremurau mâinile. Profesorului nu i-a scăpat acest 
amănunt. Cum să nu bage de seamă? Imi dârdâiseră tot 
weekendul. 

— Sasha, m-a luat el. De ce-ţi tremură mâna? 

— Tovarăşe Profesor, am răspuns eu. Vineri seara pronia 
cerească mi-a oferit prilejul pe care îl visam. Cu 
înţelepciunea şi cu ajutorul dumneavoastră cred că, în 
sfârşit, voi fi în stare să răsplătesc încrederea pe care aţi 
avut-o în mine şi voi reuşi să-mi asum un rol activ în lupta 
împotriva celor care vor să zădărnicească mersul înainte al 
socialismului. Vă implor, tovarăşe, vă rog, în calitate de 
protector al meu şi de sfătuitor de o viaţă şi prieten al 
eroicului meu tată, acordaţi-mi această şansa pentru a 
dovedi că sunt demn de el. Englezul Mundy este un 
burghez fără leac, însă se sinchiseşte de condiţia umană şi 
are percepții radicale, chiar dacă nu întotdeauna corecte, 
după cum o susţin chiar şi evidenţele noastre. Dacă îmi veţi 
îngădui să-l educ în mod agresiv sub îndrumarea 
dumneavoastră de nepreţuit, jur că nu veţi fi dezamăgit. 

— Şi nu te-a zgândărit? îl întreabă Mundy neîncrezător. 

— Ce anume? face Sasha, pe un ton combativ, ca 
întotdeauna. 


270 


- JOHN LE CARRE - 


— Păi... eu aveam să le transmit informaţiile tale 
capitaliştilor din Occident pe care îi urai. 

— Eşti ridicol, Teddy. Trebuie să luptăm împotriva răului, 
oriunde s-ar afla el. Un rău nu justifică alt rău şi nici nu-l 
anulează pe altul. După cum ţi-am spus deja, dacă aş putea 
face spionaj împotriva Americii, aş face-o cu dragă inimă. 

Insoţitoarea de bord îi spune lui Mundy să-şi fixeze 
centura de siguranţă. Avionul este pe punctul de a ateriza 
la Gdansk pentru cea de-a patruzeci şi noua întâlnire cu 
tainicul său confesor. 


XX xk 


Ted Mundy a ajuns un specimen învăţat cu tot soiul de 
conferinţe. Dacă ar fi azvârlit legat la ochi în mijlocul unui 
hol de hotel sau al unei săli de conferinţă din ţările est 
europene, i s-ar oferi un răgaz de câteva clipe pentru a se 
obişnui cu fumul de tutun şi cu aromele de deodorant şi 
pentru a trage cu urechea la vălmăşagul conversaţiilor, ar 
putea spune cu precizie de o oră a câta zi este din 
programul de cinci zile, cine a sosit dintre obişnuiţii 
responsabili culturali sau dintre funcţionari şi dacă o 
declaraţie comună la încheierea lucrărilor va reuşi să 
cârpăcească disensiunile apărute pe parcurs sau dacă vor 
apărea o serie de rapoarte întocmite de o minoritate 
nemulțumită de mersul lucrurilor, precum şi alocuţiuni cu 
nuanţe acide la banchetul de sfârşit. 

Starea de ostilitate din cadrul războiului rece este un 
element variabil care contează în astfel de situaţii. Dacă 
atmosfera politică este încordată, delegaţii vor căuta cu 
disperare un teren comun. Dacă ea este detensionată, pot 
apărea izbucniri şi alunecări verbale eliberatoare, care se 
materializează în cele din urmă în cuplări sexuale turbate 
între adversari care numai cu o oră mai devreme 
amenințau să se sfâşie unii pe alţii. 

Insă în această seară, în cea de-a treia întrunire de la 
Gdansk a arheologilor medievalişti, atmosfera nu seamănă 

271 


- PRIETENIE ABSOLUTĂ - 


deloc cu ceea ce ştie el, fiind dezlănţuită, veselă, 
gălăgioasă şi rebelă, aducând cu aceea din ziua în care se 
dă vacanţa şcolară. Hotelul rezervat participanţilor la 
conferinţă este o clădire în stil edwardian, cu multe 
coloane, aşezat între dune, pe malul Mării Baltice. Pe 
treptele de la intrare, sub ochii unor poliţişti neputincioşi, 
studenţii insistă să  înmâneze fiţuici clandestine 
participanţilor care tocmai sosesc. Barul este ca o seră din 
geam plasată pe latura dinspre mare a hotelului. Dacă 
priveşte printre capetele celor care vorbesc, Mundy poate 
vedea orizontul întunecat al mării şi luminile navelor aflate 
în larg. Spre uimirea lui, medievaliştii s-au dovedit a fi o 
adunătură de oameni sclipitori. Gazdele poloneze sunt 
încântate până la delir de propria ireverenţă, iar numele 
mult mediatizate ale lui Lech Walesa şi al Solidarităţii se 
află pe buzele fiecăruia. Un televizor alb-negru şi câteva 
aparate de radio aduc ştiri care se bat să ajungă la urechile 
şi la ochii celor prezenţi. Din când în când, în încăpere 
izbucnesc scandări Gorbi! Gorbi! Gorbi! 

— Dacă Gorbaciov vorbeşte serios, răcneşte un profesor 
din Lodz în engleză spre un confrate din Sofia, unde se vor 
sfârşi asemenea reforme, mă rog? Cine o să bage diavolii 
înapoi în Cutia Pandorei? Şi, mă rog, unde va ajunge statul 
monopartinic dacă se va exercita în mod oficial dreptul de 
alegere? 

lar dacă discuţiile descătuşate dintre delegaţi dezvăluie 
doar o faţetă a situaţiei, chipurile îngrijorate ale 
supraveghetorilor comunică altceva. Dacă erezii ca acestea 
răsar din senin în jurul lor, ar trebui să treacă de partea 
ereticilor sau să-i denunțe autorităţilor? Vor face şi una, şi 
alta, desigur. 

Până acum Mundy nu a stat prea mult de vorbă cu 
Sasha. O îmbrăţişare, câteva semne amicale cu mâna, o 
promisiune de a bea ceva împreună. După întâlnirile 
extaziante din anii de început, bunul-simţ le-a impus să-şi 
mai domolească demonstrațiile de afecţiune reciprocă. Nici 
intelectualul Horst, nici sumbrul Lothar nu se află printre 

272 


- JOHN LE CARRE - 


participanţi. Au fost înlocuiţi în urmă cu şase luni de 
spectralul Manfred, care nu ştie să surâdă. Mâine, în ultima 
zi plină de activităţi, simpatica Wendy de la ambasada 
noastră din Varşovia va apărea pentru a-şi stimula 
contingentul britanic - fără a-l uita, bineînţeles, pe Ted 
Mundy, reprezentantul etern proaspăt al Consiliului. Numai 
că e vorba doar de o relaţie profesională, nimic altceva. 
Mundy o place pe Wendy, iar Wendy nu-l displace deloc. Cu 
toate acestea, între ei se ridică interdicţia formulată de 
„Şcoala de bune maniere” din Edinburgh: fără sex la locul 
de muncă. Nick Amory, căruia Mundy i-a mărturisit, din 
imprudenţă, atracţia pe care Wendy o exercită asupra lui, a 
exprimat prohibiţia în cuvinte mai puţin delicate: 

— Edward, în meseria ta, sunt destule modalităţi de a 
comite harachiri, dar fără îndoială că cea mai bună este să 
te încurci cu o femeie unde nu trebuie. Wendy lucrează cu 
jumătate de normă, adaugă el, pentru a face avertismentul 
mai convingător. E măritată cu un diplomat, are doi copii şi 
face spionaj ca să-şi plătească ipoteca. 

Câţiva medievalişti s-au strâns laolaltă pentru a cânta o 
versiune proprie a Marsei/laisei. li dirijează o suedeză 
corpolentă şi cu un decolteu adânc. Un polonez beat îi 
acompaniază minunat la pian. Proaspăt după o serie de 
petreceri, cu ochii strălucind pe sub beretă, Sasha intră prin 
capătul opus al barului şi începe să se bată pe umăr cu 
toate cunoştinţele, să le strângă mâna şi să îmbrăţişeze pe 
oricine are în apropiere. Pe urmele lui păşeşte fantomaticul 
Manfred. 


XX xk 


Sasha simte nevoia unei plimbări prin nisip pentru a-şi 
limpezi mintea. Vântul cald al primăverii tulbură 
imperceptibil apa mării. Cât ţine orizontul, luminile vaselor 
par să alcătuiască un şirag neîntrerupt. Nave pescăreşti 
paşnice sau Flota a Vl-a sovietică? Nu mai are nicio 
importanţă. Luna plină luminează dunele doar în alb şi 

273 


- PRIETENIE ABSOLUTĂ - 


negru. Paşii li se înfundă în nisipul moale, dar pot merge, 
deşi acesta prezintă din loc în loc adâncituri sau coborâşuri 
neaşteptate. În câteva rânduri, Sasha se vede silit să se 
prindă de braţul lui Mundy pentru a nu se prăbuşi, dar nu 
reuşeşte de fiecare dată. La un moment dat, când chiar şi 
Mundy abia-şi târăşte picioarele, simte ceva moale 
căzându-i în buzunarul hainei. 

— Am impresia că te doare gâtul, Teddy, îl aude pe 
Sasha rostind cu glas sever. Poate aceste minunate pastile 
comuniste te vor face să cânţi mai bine. 

Drept răspuns, Mundy îi transmite lui Sasha un recipient 
plat din crom, fabricat în Anglia şi remodelat într-un atelier 
al Profesorului, apoi umplut cu documente pregătite în 
Bedford Square şi fotografiate de Mundy Doi. La o sută de 
metri în urma lor, Manfred, ca o santinelă sumbră, stă la 
marginea marii, cu mâinile înfipte în buzunare şi priveşte 
lung spre largul mării. 

— Profesorul e îngrozit, şopteşte Sasha destul de agitat, 
profitând de înteţirea vântului. Spaimă! Spaimă! Are ochii 
ca nişte mărgeluşe, nu se opresc o clipă! 

— Cum aşa? Ce crede că se va întâmpla? 

— Nimic. Tocmai de asta e îngrozit. Dacă totul e iluzie şi 
propagandă, ce se poate întâmpla rău? Marele director al 
Profesorului a revenit chiar ieri de la Moscova cu asigurări 
cât se poate de ferme că nu se petrece absolut nimic. 
Acum îţi dai seama ce teamă l-a cuprins? 

— Mda, sper că are dreptate, spune Mundy neîncrezător, 
îngrijorat că speranţele neţărmurite ale lui Sasha s-ar putea 
nărui încă o dată. Aminteşte-ţi doar de Ungaria, în '56, şi de 
Cehoslovacia, în '68, când ceasurile au fost date înapoi. 

Il citează pe Amory care, la rândul lui, îşi citează stăpânii: 
Edward, nu-l lăsa să se agate de speranțe deşarte. S-ar 
putea ca Gorbaciov să schimbe fațada, dar n-o să dea toată 
prăvălia pe degeaba. 

Dar Sasha nu se dă înfrânt: 


274 


- JOHN LE CARRÉ - 


— Teddy, trebuie să existe două Germanii. Cel puţin 
două. lubesc Germania atât de mult încât aş vrea să fie 
zece. Să-i spui asta domnului Arnold. 

— Cred că i-am spus-o deja de câteva ori. 

— Nu trebuie să aibă loc anexarea RDG de către 
Republica Federală. Ca primă condiţie de coexistenţă 
constructivă, cele două Germanii trebuie să-i expulzeze pe 
ocupanţii străini - americanii şi ruşii. 

— Sasha, te rog să mă asculţi, te rog. „Guvernul 
Maiestăţii sale consideră că reunificarea Germaniei trebuie 
să se desfăşoare ca parte a soluționării marilor probleme 
europene.” Asta e versiunea oficială şi a rămas aceeaşi de 
patruzeci de ani. Neoficial, versiunea e mai limpede: cine 
vrea o Germanie unită? Thatcher nu vrea, nici Mitterrand, 
nenumărați germani nu o vor, nici Occidentul, nici Estul. lar 
Americii nu-i pasă. 

Sasha lasă impresia că nu l-a ascultat. 

— Imediat ce pleacă ocupanţii, fiecare Germanie trebuie 
să organizeze alegeri libere şi cinstite, continuă el pe 
nerăsuflate. O chestiune esenţială pentru ambele tabere va 
fi naşterea unui bloc nealiniat chiar în inima Europei. O 
federaţie a celor două Germanii separate este posibilă doar 
dacă există dezarmare totală de ambele părţi. Dacă se 
realizează asta, vom oferi alianţe Poloniei şi Franţei în 
aceleaşi condiţii. După atâtea războaie şi rupturi, Europa 
Centrală va deveni elementul crucial al păcii. Se împiedică 
în nisip şi îşi recapătă echilibrul. Teddy, nu trebuie să aibă 
loc un Anschluss făcut de Republica Federală. Şi nici 
naşterea unei Grossdeutschland sub dominaţia uneia dintre 
superputeri. Abia atunci vom putea ridica un pahar în 
cinstea păcii. 

Mundy continuă să caute un răspuns liniştitor, dar Sasha 
îl cuprinde cu ambele braţe şi se uită implorator la el. 
Cuvintele îi vin în valuri. Corpul i se cutremură cu totul. 

— Nu trebuie să se nască un Al Patrulea Reich, Teddy. În 
niciun caz înainte de a avea loc o dezangajare a ambelor 


275 


- PRIETENIE ABSOLUTĂ - 


tabere. Până atunci însă, cele două jumătăţi trebuie să 
rămână suverane şi separate. Da? Spune ca mine! 

Intristat, aproape la capătul puterilor, Mundy clatină din 
cap. 

— Discutăm despre ceva ce nu se întâmpla, zice el, cu 
blândeţe, dar apăsat. Ghețarul a pornit la vale, dar nu se 
topeşte. 

— lar mi-l citezi pe acel ridicol domn Arnold? 

— Regret, dar aşa e. 

— Transmite-i salutări din partea mea şi spune-i că-i un 
neisprăvit. lar acum du-mă înăuntru şi îmbată-mă criţă. 


XX xk 


Mundy şi Kate au convenit să discute totul ca nişte adulţi. 
Măcar atâta lucru îşi datorează unul altuia după unsprezece 
ani, e de părere Kate. Mundy îşi va lua o zi liberă de la 
slujbă şi va face o călătorie specială până la Doncaster, iar 
Kate va căuta cele mai avantajoase trenuri pentru el. Îl va 
aştepta cu maşina la gară, vor merge să ia masa la 
Troutstream, care e în afara oraşului, deci intim, iar dacă 
Mundy nu şi-a schimbat gusturile în ultima vreme, 
amândurora le place păstrăvul. În niciun caz nu ţin, spune 
ea, să dea peste reprezentanţi ai presei locale sau, şi mai 
rău, peste cineva de la sediul local al partidului. Mundy nu 
poate să priceapă de ce se teme ea atât ca nu cumva să fie 
surprinsă în flagrant cu propriul soţ, însă el o crede pe 
cuvânt. 

lar după ce vor fi discutat şi se vor fi pus de acord asupra 
aspectelor generale, susţine ea, ar fi frumos din partea lui 
Ted dacă ar mai veni pe acolo din când în când pentru a 
bate mingea cu Jake în grădină şi, probabil, va veni şi Philip 
ca din întâmplare la un pahar, după cum o face destul de 
des, pentru a analiza chestiuni de politică. „lar când Philip 
va vedea cum se desfăşoară joaca, ar putea să participe şi 
el, spune Kate. În acest fel, Jake se va convinge că nu 
există o atmosferă ostilă. Pesemne că lucrurile s-au 

276 


- JOHN LE CARRÉ - 


schimbat într-o oarecare măsură, dar noi tot prieteni 
rămânem, iar Jake a rămas prioritatea noastră. Va avea 
două cămine fericite în loc de unul, lucru pe care, raţional 
vorbind, îl va accepta în cele din urmă. Fiindcă principalul 
lucru asupra căruia suntem amândoi de acord, afirma Kate, 
este că nu ne vom încăiera pentru a câştiga afecțiunea lui 
Jake.” 

De fapt, la ora la care ia trenul de la King's Cross, atâtea 
lucruri au fost stabilite dinainte încât - având în vedere 
toată fierberea din Europa de Est şi dorinţa aprinsă a lui 
Sasha de a-i furniza informaţii de două ori mai des decât 
poate Mundy să-l întâlnească - îi este aproape imposibil să 
nu se întrebe dacă această călătorie mai este necesară. 
Spre uimirea lui, chiar este. Analizând în tren tot ce au 
discutat, îşi dă seama că aprobă fără nicio rezervă fiecare 
dorinţă a ei. 

In mod implacabil. Cu fervoare. 

Dragostea lui Jake pentru mama lui este mai importantă 
pentru el decât orice altceva pe lume. Va face tot ce va fi 
necesar pentru a nu distruge asta. 

De aceea, imediat ce urcă în maşină, exact asta îi spune 
lui Kate. Dovedindu-se ca întotdeauna un prost negociator 
când e vorba de interesele proprii, Mundy o roagă, o 
imploră chiar să-i îngăduie să ia toată vina pentru eşecul 
căsătoriei lor asupra lui. Dacă o prezenţă cât mai discretă 
în primele luni de la separare va ajuta la normalizarea 
situaţiei, va proceda întocmai. Dacă jocul cu mingea în 
grădină împreună cu ultimul apostol al noii direcţii din 
cadrul Partidului Laburist va ajuta pentru a-l convinge pe 
copil că mama a procedat bine în alegerea noii cariere, va 
alerga şi va lovi mingea până va cădea lat. lar asta nu va 
însemna doar altruism. Asta va însemna supravieţuire. A 
sa, la fel de mult ca şi a lui Jake. Nici nu-i de mirare că, 
înainte de a se aşeza la masă, Mundy are mai curând 
senzaţia că tocmai a terminat o partidă de sex decât o 
căsnicie. 


277 


- PRIETENIE ABSOLUTĂ - 


— Să ştii că procedăm foarte înţelept, îl asigură Kate în 
timp ce mănâncă aperitivul - avocado şi crab. Tare aş vrea 
ca şi alţi oameni să fie la fel de bine crescuţi. 

— Şi eu, o aprobă Mundy din inimă. 

Discută despre educaţia lui Jake. In cazul lui Jake, dar 
exclusiv al lui, Kate e pe jumătate hotărâtă să-şi învingă 
obiecțiile privitoare la şcolile particulare. A discutat acest 
aspect cu Philip, desigur, dar şi cu alegătorii, şi toată lumea 
a fost de acord că, dacă trebuie neapărat şi nu există vreo 
alternativă locală şi dacă nu se face publicitate negativă, 
situaţia e suportabilă. Mundy urăşte şcolile particulare, dar 
o asigură că, dacă aşa vrea Jake, o va ajuta să plătească 
taxele. 

— Mă deranjează cei de la Consiliu, spune ea, când ajung 
la păstrăv cu migdale şi salată verde. Mă supără de-a 
dreptul că te apreciază atât de puţin. 

— Ei, nu le mai găsi vină celor de la Consiliu, exclamă el 
cu un aer galant. In felul lor, s-au purtat frumos cu mine. 
Nu e vina lor. 

— Dacă ai fi fost în stare să-ţi aperi interesele... 

— Da, ştiu, ştiu, spune Mundy fără vlagă, în vechiul lor 
spirit de apropiere. 

Discută despre ceea ce Kate numeşte acces, idee care 
pentru Mundy are alt înţeles, dar se adaptează imediat 
situaţiei. 

— În primăvara viitoare Philip va publica o carte, îl 
anunţă ea când ajung la plăcintă de mere şi cremă de ou. 

— Grozav. Minunat. 

— Un studiu, desigur. 

— Desigur. 

Discută apoi despre motive - mai precis Kate face lucrul 
ăsta. In calitate de candidat parlamentar cu şanse mari, 
evident ca nici nu se gândeşte să recunoască adulterul 
drept motiv de divorţ. Dacă Ted consideră că trebuie 
urmată o asemenea cale, ea nu va avea de ales decât să 
invoce tortura mintală şi părăsirea domiciliului. Ce-ar fi să 
se oprească la ruptură imposibil de remediat? 

278 


- JOHN LE CARRE - 


— Ruptură imposibil de remediat sună grozav, spune 
Mundy. 

— Ai pe altcineva, Ted, nu-i aşa? întreabă Kate, ceva mai 
tăios decât s-ar cuveni. Adică, mi se pare imposibil să fi stat 
la Londra toţi aceşti ani singur. 

In mare, cam aşa a procedat Mundy, dar e prea bine 
crescut ca să recunoască. Cad de acord că e mai înţelept 
să nu aducă în discuţie chestiunea banilor. Kate îşi va găsi 
un avocat. Ted va proceda la fel. 

Toti avocații sunt nişte nemernici. 

— lar eu mă gândeam să aşteptam până ce Philip 
primeşte confirmare pentru noua lui slujbă, dacă nu te 
deranjează, spune Kate când ajung la cafeaua de sfârşit. 

— Ca să te căsătoreşti? întreabă Mundy. 

— Ca să divorţăm. 

Mundy cere nota de plată şi achită din banii daţi de 
Amory într-un plic maroniu. Având în vedere ploaia şi alte 
motive, amândoi sunt de acord că nu e seara potrivită 
pentru a juca fotbal cu Philip. Pe de altă parte, Mundy vrea 
să-l vadă pe Jake cum n-a dorit-o niciodată până acum, de 
aceea spune că s-ar putea întoarce acasă şi să joace cu elo 
partidă de dame sau altceva, după care să ia un taxi până 
la gară. 

Ajung acasă şi, în vreme ce Kate pune un ibric pe foc, 
Mundy aşteaptă în camera de zi, simțindu-se ca un agent 
de asigurări şi cântărind din ochi locurile unde ar aşeza flori 
dacă ar mai locui acolo, apoi privind aranjamentul stângaci 
al mobilierului, care s-ar rezolva în cel mult cinci minute 
dacă Jake l-ar ajuta puţin. Apoi se gândeşte că îl frământă 
prea multe griji casnice de care Kate se poate lipsi fără 
absolut nicio părere de rău, dar asta, deoarece Kate a 
crescut în sânul unei familii, pe când el s-a străduit mereu 
să-şi inventeze una. Gândurile încă i se îndreaptă în direcţia 
asta când, brusc, uşa zboară în lături şi Jake tropoteşte 
înăuntru însoţit de prietena lui, Lorna. Fără să scoată o 
vorbă, trece valvârtej pe lângă Mundy, deschide televizorul 
şi se prăbuşeşte pe canapea, având-o pe Lorna alături. 

279 


- PRIETENIE ABSOLUTĂ - 


— Ce-i cu tine aşa devreme de la şcoală? îl întreabă 
Mundy bănuitor. 

— Ne-au expediat, îi răspunde Jake sfidător, fără a-şi 
întoarce capul spre el. 

— De ce? Ce-aţi făcut? 

— Profesoara a zis să urmărim istoria în marş, îi explică 
Lorna cu un aer satisfăcut. 

— Aşa că asta facem, ai ceva împotrivă? Mamă, ce avem 
de mâncare? întreabă Jake. 

Profesoara are dreptate. Istoria tocmai a pornit în marş. 
Copiii privesc, Mundy la fel. Până şi Kate, care nu consideră 
politica externă un subiect folositor în alegeri, stă în uşa 
bucătăriei şi se uită la televizor. Zidul Berlinului este 
demolat, iar tinerii hippy de o parte şi de alta a lui sar pe 
moloz şi pe ce-a mai rămas din el. „Tinerii hippy din 
Occident au părul lung”, observă Mundy, deşi parcă e 
anesteziat, iar cei din Est, proaspăt eliberaţi, îl poartă 
deocamdată scurt. 


x k xk 


La miezul nopţii, trenul îl lasă pe Mundy la Gara King's 
Cross. De la un telefon public apelează numărul pentru 
urgenţe. Vocea lui Amory îi comunică să lase mesajul 
acum. Mundy spune că nu are niciun mesaj de transmis, ci 
doar vrea să ştie ce să facă. In realitate, se teme de moarte 
pentru Sasha, dar e prea bine instruit ca s-o recunoască. 
Primeşte un răspuns când ajunge la Estelle Road, numai că 
a fost lăsat pe robot cu şase ore mai devreme: „Edward, 
mâine nu jucăm squash. Terenul a intrat în renovare. Stai 
liniştit şi înghite totul cu multă apă. Tschüss.” Apoi 
porneşte televizorul. 

„Berlinul meu. 

Zidul Meu. 

Mulţimile mele vandalizându-l. 

Mulţimile me/e luând cu asalt sediul Stasi. 


280 


- JOHN LE CARRÉ - 


Prietenii mei blocaţi acolo, aşteptându-se să fie luaţi 
drept duşmani. 

Mii de dosare Stasi azvârlite în stradă. 

Staţi să-l citiţi pe-al meu: Ted Mundy, agent secret Stasi, 
trădător britanic.” 

La ora 6 dimineaţa se duce la un telefon public din 
Constantine Road şi apelează din nou numărul pentru 
urgenţe. Unde sună? La Fabrica de broboade? Cine se mai 
deranjează acum să păcălească Stasi? Acasă la Amory - 
unde o fi locuind? Lasă un alt mesaj fără cap şi coadă. 

Revenit în Estelle Road, stă întins în cadă şi ascultă un 
post de radio din nordul Germaniei. Se bărbiereşte cu o 
concentrare enormă, îşi pregăteşte un dejun sărbătoresc, 
dar n-are poftă să-l şi mănânce, de aceea depune şunca în 
prag pentru pisica vecinului. Dorind cu disperare să facă 
mişcare, porneşte spre Heath, însă ajunge până la urmă în 
Bedford Square. Cheia de la uşa din faţă se potriveşte, dar, 
după ce apasă îndelung pe butonul soneriei, nu apare nicio 
englezoaică atrăgătoare purtând inelul cu sigiliu al tatălui 
ei pentru a-l saluta şi a-l conduce înăuntru. Într-un acces 
nemaiîntâlnit de frustrare, zgâlţâie violent uşa, apoi bate cu 
pumnii în ea, ceea ce declanşează alarma. Când iese, pe 
terasa de afară se aprinde intermitent un reflector cu 
lumină albastră, iar hărmălaia alarmei devine asurzitoare. 

De la un telefon public din staţia de metrou Tottenham 
Court Road apelează iarăşi numărul pentru urgenţe şi de 
astă dată îi răspunde Amory în persoană. Din fundal răzbat 
strigăte în germană, de aceea presupune că apelul este 
dirijat prin Berlin. 

— Ce mama dracului căutai la fabrică? îl întreabă Amory 
autoritar. 

— Unde e? vrea să ştie Mundy. 

— A dispărut de pe ecranele noastre. Nici la birou, nici la 
garsonieră. 

— De unde ştii? 

— Am căutat, cum altfel? Dar ce-ţi închipui că facem? Am 
verificat apartamentul şi am speriat toţi vecinii. Părerea 

281 


- PRIETENIE ABSOLUTĂ - 


unanimă e că a simţit încotro bate vântul şi a şters-o 
înainte de a fi făcut zob pe stradă sau în cine ştie ce 
încăierare. 

— Vreau să-l caut. 

— Minunat. Chiar te rog. Adu-ţi şi o chitară ca să cânţi la 
fereastra închisorii până îţi aude glasul de aur. In caz că ai 
uitat, paşaportul tău se află la noi. Ted? 

— Da. 

— Şi nouă ne pasă de soarta lui, ai priceput? Aşa că nu 
mai poza în martir. 


XX xk 


Trec cinci luni până încep să sosească scrisori de la 
Sasha. Lui Mundy nu-i este prea limpede cum a traversat 
această perioadă. După-amieze de fotbal cu Jake, la 
Doncaster. După-amieze de fotbal cu Jake şi Philip. 
Dezgustătoare cine în trei cu Philip şi Kate, la care Jake 
refuză să participe. Weekenduri sumbre cu Jake la Londra. 
Filme pe care Jake trebuie să le vadă şi pe care Mundy le 
detestă. Plimbări primăvăratice pe Heath în cursul cărora 
Jake se târâie la trei paşi în urma lui Mundy. Zile întregi de 
ars gazul la Consiliul Britanic, în vreme ce binecuvântata zi 
a pensionării la cerere prin consimţământ reciproc se 
apropie. 

Acelaşi scris pe care îl ştie. Hârtie şi plicuri albăstrui, 
pentru poşta aeriană. Purtând ştampila oraşului Husum, 
Germania de Nord, trimise în Estelle Road, NW3. „Cum 
naiba de mi-a ştiut adresa? A, sigur, doar am depus cererea 
de viză acum vreo mie de ani.” Se întreabă de Husum. li 
sună familiar. „A, bineînţeles, Theodor Storm, autorul 
Călărețului din negură“. Mi-a citit-o domnul Mandelbaum.” 


Dragă Teddy, 


15 Nuvelă apropiată ca subiect de sfera legendei şi a basmului, 
considerată „grandioasă” de criticul Fritz Martini în /storia literaturii 
germane. (n.tr.) 

282 


- JOHN LE CARRÉ - 


Am rezervat trei apartamente de lux pe numele tău la 
Hotelul Dreesen din Bad Godesberg pentru noaptea de 18. 
Adu tot ce ai pe lumea asta, numai să vii singur. Nu vreau 
nici să-l salut, nici să-mi iau rămas-bun de la domnul 
Arnold, care poate să mă pupe undeva. Am venit la Husum 
ca să mă conving că Herr Pastor este înmormântat cum se 
cuvine. Regret foarte mult că nu a trăit să fie martor la 
înălţătoarea privelişte a Scumpului Nostru Führer anexând 
Germania de Est cu ajutorul mărcii germane şi a bunului 
Dumnezeu. 

Fratele tău întru Hristos, 

Sasha 


XX xk 


Sasha a slăbit, deşi nu prea avea de unde pierde în 
greutate. Superspionul occidental stă ghemuit ca un copil 
subnutrit în colţul unui fotoliu cu rezemătoare, suficient de 
mare pentru trei cât el. 

— A fost o forţă a naturii, spune Mundy apăsat, dorindu- 
şi ca în glas să nu-i transpară nuanţa de scuză. Existau 
toate condiţiile, acumulate, gata să explodeze. După ce a 
fost dărâmat Zidul, nimic nu a mai putut frâna procesul. Nu 
poţi învinui pe nimeni. 

— Ba îi învinuiesc pe toţi, Teddy. Pe Kohl, Reagan, 
Thatcher şi pe duplicitarul tău domn Arnold, care mi-a făcut 
promisiuni mincinoase. 

— Dar nici n-a fost vorba de aşa ceva. Ţi-a spus adevărul, 
aşa cum l-a aflat. 

— Atunci ar trebui să ştie că în profesiunea lui adevărul 
pe care îl găseşte e întotdeauna minciună. 

Redevin tăcuţi, însă Rinul nu are o clipă de linişte. Deşi a 
căzut noaptea, şirurile de barje trec necontenit prin dreptul 
ferestrelor şi, cu lumina lor scăzută, dau impresia că 
plutesc chiar prin camera lor. Mundy şi Sasha stau pe 
întuneric, dar Rinul nu este nicicând întunecat. Lămpile cu 
vapori de sodiu care mărginesc calea navigabilă îşi aruncă 


283 


- PRIETENIE ABSOLUTĂ - 


lumina pe plafonul oval. Luminile ambarcaţiilor de 
agrement săgetează de voie zidurile cu pilaştri. La sosire, 
Sasha l-a condus pe Mundy spre fereastră şi i-a dezvăluit 
peisajul. 

— Dincolo de fluviu, exact în dreptul nostru, poţi vedea 
hotelul de pe culmea unui munte, unde respectatul vostru 
prim-ministru Neville Chamberlain a fost cazat când i-a 
cedat jumătate din Cehoslovacia lui Hitler. În hotelul în care 
stăm noi - îndrăznesc a spune că exact în aceste încăperi - 
Scumpul Nostru Fuhrer şi suita lui au catadicsit să 
primească generosul cadou făcut de domnul Chamberlain. 
Ce mult i-ar fi plăcut Fuhrerului să se afle printre noi în 
seara asta, Teddy! Germania de Est anexată, 
Grossdeutschland reunită, Pericolul Roşu pus la respect. lar 
mâine, lumea. 

— Am pentru tine nişte mesaje din partea domnului 
Arnold, spune Mundy. Să ți le transmit? 

— Chiar te rog. 

— În limite rezonabile, orice doreşti. Reamplasare, o 
nouă identitate, nu trebuie decât s-o spui. Se pare că le-ai 
precizat de la început că nu vrei bani. Nu se vor împiedica 
de un asemenea amănunt. 

— Ce să spun, se arată modele de generozitate! 

— Ar dori să te întâlnească şi să discutaţi despre viitor. 
Am în buzunar un paşaport pentru tine şi bilete pentru 
zborul de mâine dimineaţă spre Londra. Dacă nu ţii să 
mergi acolo, pot să vină ei oriunde eşti pregătit să-i 
întâlneşti. 

— Mă simt copleşit. Dar de ce-i interesează atât de mult 
soarta mea, când am devenit o povară? 

— Pesemne că au simţul umorului. Poate nu le place să 
te ştie rătăcind ca un nebun după câte-ai făcut pentru ei. 
Sau nu ţin să-ţi citească memoriile. 

Urmează încă o tăcere apăsătoare, o altă sugestie, nouă 
şi supărătoare. Sasha şi-a pus deoparte paharul de whisky 
şi a luat o ciocolată cu mentă. Slujindu-se de vârfurile 
degetelor, desface cu delicateţe folia argintie de pe tabletă. 

284 


- JOHN LE CARRE - 


— Am fost la Paris, măcar de asta sunt sigur, îşi aduce el 
aminte, cu tonul rece al cuiva care încearcă să reconstituie 
un accident. Am eticheta unui hotel lipită pe valiză. 

Alege un colţ din tabletă şi muşcă o bucăţică. 

— lar la Roma am fost cu siguranţă hamal de noapte. 
Asta zic şi eu meserie pentru spioni scoşi la pensie. Să 
vegheze lumea cât doarme. Să doarmă câtă vreme ea se 
duce dracului. 

— Cred că îţi putem oferi ceva mai de soi decât o 
asemenea slujbă. 

— lar de la Roma, am luat probabil un tren spre Paris, de 
acolo, spre Hamburg, iar de la Hamburg spre Husum unde, 
în ciuda înfăţişării mele zdrenţăroase, am convins un 
taximetrist să mă ducă până la casa regretatului Herr 
Pastor. Uşa mi-a fost deschisă chiar de mama. Mă aştepta 
cu pui rece de la frigider şi cu un pat încălzit într-o cameră 
de la etaj. Putem deci să presupunem că i-am telefonat în 
cursul peregrinărilor mele şi am anunţat-o în legătură cu 
intenţia mea de a o vizita. 

— Mi se pare un gest destul de înţelept. 

— Am citit că există triburi primitive care cred că cineva 
trebuie mai întâi să moară pentru ca altcineva să se poată 
naşte. Renaşterea mamei confirmă teoria asta. M-a îngrijit 
cu multă pricepere vreme de patru săptămâni. M-a mişcat. 

Un lanţ de ancoră scârţâie, apoi se cufundă în apă cu un 
plescăit. Sirena unei nave în trecere se aude suficient de 
tare. 

— Dar ce se va întâmpla cu tine, Teddy? Domnul Arnold 
e tot aşa darnic şi cu băştinaşii? Ce-ar fi să te numească 
valet al reginei? 

— Au promis că vor finanța o şcoală de limbă la care să 
fiu acţionar. Suntem în tratative. 

— Aici, în Germania? 

— Probabil. 


285 


- PRIETENIE ABSOLUTĂ - 


— Să le predai nemților germana? Ar cam fi timpul. 
Jumătate din populaţie vorbeşte Amideutsch“$, cealaltă, 
Stasideutsch. Te rog să-ţi începi activitatea cât de curând 
posibil. 

— De fapt, va fi engleză. 

— Aha, bineînţeles. Limba stăpânilor noştri. Foarte 
înţelept. Căsătoria ta s-a destrămat? 

— Ce te face să crezi asta? 

— Fiindcă altfel te-ai fi retras în sânul familiei. 

Dacă Sasha spera să-l aţâţe pe Mundy, a reuşit cu 
siguranţă. 

— Deci am rămas orfani, se răsteşte el. Grozav. 
Terminaţi. Doi vagabonzi ai războiului rece pe liber. Asta 
am ajuns, Sasha? Aşa e? Atunci, hai să plângem pe 
săturate. Să devenim pasivi cu totul, să ne plângem de 
milă şi să acceptăm că niciunul nu mai are la ce spera. De 
asta ne-am întâlnit? 

— Mama vrea să o însoțesc înapoi la Neubrandemburg, 
unde s-a născut. Acolo e o instituţie pentru bătrâni cu care 
a ţinut legătura. Sper ca domnul Arnold să plătească taxele 
până la moartea ei, care nu poate fi prea departe. 

Scoate o carte de vizită din buzunar şi o aşază pe masă. 
Mănăstirea Sfintei lulia a ursulinelor, citeşte Mundy. 

— S-ar putea ca banii domnului Arnold să fie murdari, 
însă cei ai lui Herr Pastor sunt intangibili şi le vor fi daţi 
nenorociţilor pământului. Aş vrea să vii cu mine, Teddy. 

Traficul pe fluviu a ajuns atât de intens în acest moment 
încât Mundy nu reuşeşte să distingă imediat ultimele 
cuvinte ale lui Sasha. Apoi observă că Sasha a sărit în 
picioare şi s-a aşezat în faţa lui. 

— Despre ce naiba vorbeşti, Sasha? 

— Încă nu ai despachetat nimic. Nici eu. Nu trebuie decât 
să achităm nota şi să plecăm. Întâi o ducem pe mama la 
Neubrandemburg. E o femeie de treabă. Manierată. Dacă 


“5 Amideutsch, germana contaminată de engleza americană. (n.tr.) 
286 


- JOHN LE CARRE - 


vrei să te dai bine pe lângă ea, n-o să fiu gelos. lar după 
aceea plecăm. 

— Încotro? 

— Departe de cel de Al Patrulea Reich. Undeva unde mai 
există speranţă. 

— Şi unde ar putea fi asta? 

— Unde oamenilor le-a rămas doar speranţa. Crezi că 
războiul s-a isprăvit doar pentru că o mână de foşti nazişti 
din Germania de Est l-au dat pe Lenin pentru o Coca-Cola? 
Chiar îţi închipui că lumea va deveni un loc sigur şi plăcut 
graţie capitalismului american? O va stoarce până la ultima 
picătură! 

— Şi ce ne propunem să facem în privinţa asta? 

— Ne opunem, Teddy. Ce altceva se poate face? 

Mundy nu răspunde. Sasha şi-a ridicat valiza. Pe întuneric 
pare mai mare decât în realitate, dar Mundy nu face nicio 
mişcare pentru a-l ajuta sau opri. Rămâne aşezat şi 
consultă o listă cu mărunţişuri care, dintr-o dată, au devenit 
foarte importante pentru el. Jake vrea să meargă să schieze 
pe un ghețar în luna mai. Kate vrea înapoi casa din Estelle 
Road. Şi-a propus să se stabilească la Londra şi să facă 
naveta până în circumscripţia ei, pentru ca Philip să poată fi 
mai aproape de scaunele puterii. „Poate găsesc vreun curs 
rapid şi îmi iau şi eu o diplomă în ceva.” Din cauza sirenelor 
şi a vuietului de pe fluviu nici măcar nu aude uşa 
închizându-se. 


XX xk 


Şi totuşi Mundy rămâne acolo, prăbuşit în fotoliu, sorbind 
metodic un pahar întreg de scotch fără sifon, ascultând 
tropotul unei lumi din care nu mai face parte, degustând 
vidul propriei existenţe, întrebându-se ce-a mai rămas din 
sine acum, după ce trecutul l-a părăsit, şi cât din el mai 
poate fi utilizat sau dacă n-ar fi mai recomandabil să-şi 
şteargă toată porcăria din memorie şi să o ia de la început. 


287 


- PRIETENIE ABSOLUTĂ - 


Se întreabă, de asemenea, ce a fost pe vremea când 
făcea toate acele lucruri pe care nu le va mai face. 
Înşelătoria şi mimarea - în numele a ce? Sicriul din oţel şi 
mantaua militară purtată în camionul ce gonea pe 
autostradă - pentru cine? 

Se întreabă dacă ceea ce a făcut merita plătit cu o 
căsătorie ratată, cu o carieră ruinată şi cu un copil pe care 
nu îndrăzneşte să-l privească în ochi. 

„Tăticule, ai mai proceda la fel şi mâine dacă ai auzi 
sunetul goarnei?” lrelevant. Ziua de mâine nu există. In 
niciun caz, nu asemănătoare celei de ieri. 

Îşi umple din nou paharul şi bea în cinstea lui însuşi. Mai 
bine să fie o salamanară şi să trăiască în flăcări. Foarte 
caraghios. Dar ce se întâmplă când focul se stinge? 

„Sasha va reveni. Aşa face întotdeauna. E bumerangul 
de care nu te poţi debarasa. Mai stai doar câteva minute şi 
o să-l auzi cum bate cu putere în uşă, ca să-mi spună că 
sunt un neisprăvit şi să-i dau şi lui nişte scotch, iar eu o să- 
mi mai torn unul, dacă tot am sticla în mână.” 

Şi Mundy exact asta face, fără a se mai deranja să-şi 
pună sifon. 

„lar după ce vom bea un rând sau două, o să trecem la 
subiect, sărbătorind realizarea noastră, după cum ar spune 
drăguţul de Jay Rourke: «Războiul rece s-a terminat, 
comunismul a murit, iar noi suntem băieţii care au 
contribuit la asta. Gata pe vecie cu spionii, iar toţi oamenii 
speriaţi de pe pământ vor putea dormi liniştiţi în paturile 
lor, fiindcă Sasha şi Teddy au făcut ca lumea să fie în sfârşit 
mai bună, aşadar, noroc, băiete, bravo nouă şi să închinăm 
pentru Domnii Salamandre şi pentru Doamnele Salamandre 
şi pentru toate salamandrele mici ce o să fie». 

lar mâine dimineaţă ne vom trezi cu o mahmureală de 
zile mari şi vom întreba: ce naiba înseamnă toate 
cântecele, bucuria, aplauzele şi claxoanele pe malul 
fluviului. Şi vom deschide larg ferestrele acelea duble şi 
vom ieşi pe balcon, iar navele de croazieră şi barjele vor fi 
împodobite cu drapele şi vor da drumul la sirene, mulţimea 

288 


- JOHN LE CARRE - 


îşi va flutura braţele şi va urla: «O, mulțumim, Sasha! 
Mulţumesc, Teddy! E primul somn liniştit de când Scumpul 
Nostru Fuhrer a mers să-şi ia răsplata, iar noi vă datorăm 
doar vouă totul. Trei urale pentru Teddy şi Sasha! Ura-ura- 
ura!» 

Noroc şi vouă!” 

Mundy se ridică puţin prea în grabă pentru starea în care 
este, dar totuşi reuşeşte să ajungă la uşă şi să o deschidă, 
numai că pe coridor nu se află nimeni. Merge până în capul 
scărilor şi răcneşte: „Sasha, ticălosule, întoarce-te!” Însă, în 
locul lui Sasha, apare un bătrân paznic de noapte care îl 
îndrumă foarte respectuos înapoi spre apartament. Între 
timp, uşa s-a încuiat automat, dar portarul are o cheie 
universală. „Alt spion pensionat, fără îndoială”, gândeşte 
Mundy, şi îi dă cincizeci de mărci. Veghează somnul lumii. 
Lume care doarme în timp ce totul se duce naibii. 


289 


- PRIETENIE ABSOLUTĂ - 


CAPITOLUL UNSPREZECE 


Undeva dedesubt, la marginea lacului bavarez, căluşeii 
continuă să se rotească, iar muzica de bâlci urlă, în vreme 
ce matadorul din Silezia încă nu şi-a încheiat litania despre 
amor. Când şi când, câte-o rachetă sol-aer explodează 
fâsâit printre stele, iar munţii înconjurători par să tremure 
în lumina roşie şi aurie. Focul de răspuns nu vine, nici dâra 
subţire de fum negru scoasă de avionul inamic prăbuşindu- 
se spre pământ. Cei în care se trag toate aceste rachete 
deţin supremaţia aeriană. Pentru Karen, un terorist e 
cineva care are o bombă, dar îi lipseşte aeroplanul, o aude 
Mundy pe Judith şoptindu-i la ureche. A trecut mult timp de 
când i-a îngăduit lui Judith să pătrundă în viaţa lui, dar cu 
un pahar de whisky în mână şi cu tavanul mansardei 
deasupra capului, plus spinarea diformă a lui Sasha la nici 
trei metri de el, îi vine greu să-şi ţină în frâu amintirile care 
i se învârtesc prin minte. 

„La Berlin e seara de Crăciun, socoteşte el, numai că nu 
se cântă colinde şi nici nu pâlpâie lumânări bisericeşti pe 
maldăre de cărţi furate.” lar Sasha, în locul bucății de vânat 
tare ca piatra, găteşte şniţel vienez, preferatul lui Mundy, 
pe care l-a scos din geanta frigorifică adusă cu atâta grijă 
pe scările în spirală. Apartamentul de la mansardă are 
grinzi aparente şi cărămizi netencuite, plus un luminator, 
dar similitudinile se opresc aici. O bucătărie modernă, 
numai gresie şi inox, ocupă un colţ întreg al încăperii. 
Fereastra arcuită dă spre munţi. 

— Apartamentul acesta e al tău, Sasha? 

„Când a avut Sasha vreo proprietate?” Dar, ca atunci 
când doi prieteni se revăd după mai bine de un deceniu, 
discuţia dintre ei trebuie să depăşească nivelul de mică 
bârfă. 

— Nu, Teddy. A fost obţinut pentru noi de nişte prieteni 
de-ai mei. 

Pentru noi, nu-i scapă lui Mundy. 

290 


- JOHN LE CARRÉ - 


— Foarte elegant din partea lor. 

— Chiar sunt eleganti. 

— Şi bogaţi. 

— Ai dreptate. Capitalişti care sunt de partea celor 
oprimaţi. 

— Aceiaşi care posedă acel Audi elegant? 

— Ei mi-au pus maşina la dispoziţie. 

— Ei, atunci nu strica relaţia! Avem nevoie de ei. 

— Mulţumesc, Teddy, chiar aşa voi face. 

— Şi sunt chiar cei care ţi-au spus unde mă poţi găsi? 

— Tot ce se poate. 

Mundy aude cuvintele rostite de Sasha, dar, de fapt, îi 
ascultă intonaţia glasului. Pasional ca întotdeauna şi la fel 
de viguros. Dar ceea ce nu reuşeşte niciodată să ascundă 
este emoția, exact ceea ce detectează Mundy acum în el. 
Glasul care s-a reflectat din geniul cu care a discutat ultima 
oară, pregătit să anunţe că împreună sunt pe punctul de a 
dezvălui geneza socială a cunoaşterii umane. E vocea lui 
Banquo” atunci când a ieşit din tenebrele unei celule de la 
Weimar şi mi-a poruncit să fiu atent şi să comentez cât mai 
puţin. 

— Deci eşti un bărbat mulţumit, Teddy, spune el pe un 
ton alert, în timp ce-şi face de lucru la aragaz. Ai o familie, 
maşină şi le vinzi gogoşi maselor. Te-ai căsătorit, cum se 
obişnuieşte, cu femeia visurilor tale? 

— Mă străduiesc. 

— Şi nu tânjeşti după Heidelberg? 

— De ce-aş tânji? 

— Ai condus şcoala de limbă engleză acolo până acum 
şase luni, dacă nu mă înşel. 

— A fost ultima dintr-o serie mai lungă. „De unde 
Dumnezeu ştie toate astea?” 

— Ce necazuri ai avut? 

— Cele care apar de obicei. Deschidere măreaţă. Scrisori 
de invitaţie către marile companii. Reclame de câte o 


47 Personaj shakespearian a cărui fantomă îl bântuie pe regele Macbeth. 
(n.tr.) 
291 


- PRIETENIE ABSOLUTĂ - 


pagină. „Trimiteţi-ne oamenii voştri obosiţi ca să-i punem 
pe picioare.” Singura problemă pe care am avut-o a fost că, 
cu cât aveam mai mulţi cursanţi, cu atât mai mulţi bani 
pierdeam. Nu ţi-a spus nimeni asta? 

— Ai avut un asociat necinstit, aşa cred. Egon. 

— Exact, Egon. Ai aflat şi asta. Acum s-auzim despre tine, 
Sasha. Unde locuieşti? Pe cine ai? Ce faci şi cui? Şi de ce 
dracu’ mă spionaţi tu şi amicii tăi? Credeam c-am renunţat 
la toate astea. 

Prin ridicarea sprâncenelor şi ţuguierea buzelor, Sasha 
alege jumătate dintre întrebări şi se preface că n-a auzit 
restul. 

— Mulţumesc, Teddy, aş zice că m-am extins la 
maximum. S-ar părea că mi-a surâs norocul. 

— Era şi timpul. Lector radical voiajor prin văgăunile 
lumii n-ar fi fost deloc amuzant. Şi ce te-a făcut să te 
extinzi? 

O nouă ignorare a întrebării. 

Masa este aranjată pentru două persoane. Şerveţele din 
hârtie cu model. O sticlă de vin de Burgundia aşezată pe o 
tavă din lemn sculptat. Sasha aprinde lumânările. Îi 
tremură mâna, cum spunea că i se întâmplase când îi 
dusese cererea de viză Profesorului, în urmă cu mai bine de 
douăzeci de ani. Imaginea declanşează un val de tandreţe 
protectoare în Mundy, deşi şi-a jurat că va rămâne 
nesimţitor. Le-a jurat în gând Zarei, lui Mustafa şi lui însuşi, 
precum şi vieţii mai bune pe care o duc toţi trei. Peste o 
clipă exact asta îi va spune lui Sasha: Dacă e vorba de încă 
una dintre viziunile tale mărețe pe care urmează să o 
împărtăşim, răspunsul este nu, Sasha, nu şi iarăşi nu, exact 
în ordinea asta. După aceea, vor putea discuta detaşaţi 
despre vremuri apuse, îşi vor strânge mâinile şi-şi va vedea 
fiecare de drumul lui. 

— Teddy, îţi propun să bem cu măsură, dacă eşti de 
acord. S-ar putea să ne aştepte o noapte lungă, îl previne 
Sasha. 


292 


- JOHN LE CARRÉ - 
x x x 


Lesne de anticipat, şniţelul vienez a ieşit în sânge. În 
emoția lui, Sasha n-a aşteptat ca grăsimea să se încingă. 

— Dar ai primit scrisorile mele, Teddy? Cu toate că nu 
mi-ai răspuns. 

— Sigur că da. 

— Pe toate? 

— Aşa cred. 

— Chiar le-ai citit. 

— Desigur. 

— Şi articolele publicate? 

— Mişcătoare. Le-am admirat. 

— Dar asta nu te-a îndemnat să-mi răspunzi. 

— Aşa s-ar părea. 

— Asta pentru că nu mai eram prieteni când ne-am 
despărţit la Bad Godesberg? 

— A, probabil că rămăsesem prieteni. Dar eram cam 
obosit. Spionajul te cam stoarce, am zis-o mereu, răspunde 
Mundy şi scoate un hohot scurt de râs, fiindcă Sasha nu 
recunoaşte întotdeauna glumele şi, oricum, asta nu i-a prea 
reuşit. 

— Beau în sănătatea ta, Teddy. Te salut în aceste 
vremuri minunate şi îngrozitoare. 

— In sănătatea ta, prietene. 

— In toţi anii ăştia, oriunde am fost în lume, predând sau 
fiind expulzat, sau închis, tu ai rămas confesorul meu 
secret. Fără tine - au existat locuri, momente când îmi 
venea să cred că lupta nu avea sorţi de izbândă. 

— Aşa ai spus şi în scrisori. Foarte drăguţ din partea ta. 
Deloc necesar, îi răspunde Mundy pe un ton mohorât. 

— Sper că ţi-a plăcut micul război care s-a purtat recent. 

— Nu mi-a scăpat o clipă. Nu mă mai săturam. 

— Cel mai necesar din istorie, cel mai moral şi mai 
creştin - şi cel mai inegal? 

— M-a scârbit, spune Mundy. 

— Şi încă te scârbeşte, am auzit. 

293 


- PRIETENIE ABSOLUTĂ - 
— Da, adevărat. 


x k x 


„Deci, de aceea a venit, gândeşte Mundy. Ştie că m-am 
distanțat de război şi vrea să mă înroleze în vreo campanie. 
Ei, dacă se întreabă ce m-a apucat, n-are decât. Am 
dormitat. Am stat la cutie. Spionul de ieri plictisindu-şi de 
moarte vizitatorii de la Linderhof cu discursul lui. Stâncile 
albe de la Dover pierdute în ceaţă, când, deodată...” 

Dintr-o dată, se enervează cumplit, umplând pereţii din 
apartamentul Zarei cu tăieturi din ziare, telefonându-le 
unor oameni pe care abia de-i cunoaşte, zbârlindu-se la 
televizor, asediind mult iubitele ziare englezeşti cu scrisori 
la care redactorii nici nu se uită, iar de tipărit, nici vorbă. 

Şi atunci ce lucru neîntâmplat s-a petrecut acum? 

Uitase de Thatcher şi de războiul din Falkland. Îi urmărise 
pe şcolarii britanici afişând spiritul tipic lui Churchill şi 
răcnind „Inainte, Britania!” către nave de croazieră 
pregătite în pripă şi distrugătoare ce trebuiau de mult date 
la fier vechi, scoase de la naftalină şi plecând în cursă 
pentru a elibera Insulele Falkland. Conducătorii îi 
ordonaseră să se bucure când Belgrano fusese 
scufundată. Aproape că vărsase. Se săturase de toate. 

La nouă ani, când era şcolar, împărtăşise emoția 
delirantă a maiorului la vederea bravelor forţe britanice 
pornite să elibereze Canalul Suez aflat în pericol - spre a-l 
vedea revenind ferm în mâinile proprietarilor săi legiuiţi, 
pentru ca apoi să constate că guvernul, la fel ca acum, 


48 Crucişătorul General Belgrano a fost scufundat la 2 mai 1982, în 
timpul Războiului Malvinelor (denumirea britanică - Falkland), de 
submarinul britanic Conqueror, producând moartea a 368 de militari 
argentinieni. Aceasta a fost o acţiune controversată, considerată act 
politic, deoarece nava nu se îndrepta spre Insulele Falkland, nu avea la 
bord rachete sau armament sofisticat şi urma să fie transformată în 
muzeu, fiind o supraviețuitoare a atacului de la Pearl Harbor. (n.tr.) 
294 


- JOHN LE CARRE - 


minţise în legătură cu motivele pentru care târâse ţara în 
război. 

Minciunile şi vorbele ipocrite ale politicienilor nu 
reprezintă ceva nou pentru el. Au existat dintotdeauna. ŞI 
atunci? De ce sare pe cutia lui ca să bâiguie inutil împotriva 
aceloraşi lucruri care s-au practicat încă de când primul 
politician de pe pământ a rostit prima vorbă ipocrită, a 
minţit, s-a înveşmântat în drapelul naţional, a invocat 
numele Domnului şi a susţinut că nici n-a afirmat vreodată 
aşa ceva? 

Ar putea fi nerăbdarea tipică bătrâneţii, care se 
manifestă mai devreme. Ori furia când vede că spectacolul 
se repetă la nesfârşit. 

E faptul că ştie că neghiobii istoriei, care trec drept 
înţelepţi, ne-au trădat mereu, iar el nu suportă să asiste la 
asta încă o dată. 

E constatarea, făcută acum, când intră în al şaselea 
deceniu de viaţă, că la jumătate de secol după moartea 
imperiului, ţara cumplit de prost condusă, pentru care a 
făcut şi el câte ceva, este împinsă cu forţa să zdrobească 
un popor pe baza unor minciuni sfruntate, pentru a-i face 
pe plac unei hiperputeri lipsite de credinţă, care îşi 
închipuie că poate trata restul lumii drept curtea ei din dos. 

Şi ce naţiuni sunt aliaţii cei mai zgomotoşi ai lui Ted 
Mundy când exprimă aceste păreri inutile faţă de oricine 
este suficient de politicos ca să-l asculte? 

Bestialii germani. 

Perfizii francezi. 

Barbarii ruşi. 

Trei naţiuni care au curajul şi bunul-simţ de a spune nu, 
şi să le dea Dumnezeu curajul de a continua tot astfel. 

În iritarea lui care produce scântei, Mundy redux îi scrie 
fostei soţii Kate - în prezent, având în vedere păcatele ei, 
propusă pentru o funcţie importantă în cadrul următorului 
guvern. Poate că Mundy nu dă dovadă de tact aşa cum s-ar 
cuveni, dar a fost căsătorit cu femeia aceasta şi, 
Dumnezeule mare, au un copil împreună. Răspunsul ei în 

295 


- PRIETENIE ABSOLUTĂ - 


patru rânduri, şi acelea scrise pe computer şi semnate în 
numele ei, îl previne că a luat notă de situaţia lui. 

Mda, a trecut al naibii de multă vreme de când n-a mai 
făcut-o. 

Mundy redux apelează apoi la Jake, fiul său, care, după 
câteva starturi ratate, îşi începe anul final la Universitatea 
din Bristol şi căruia îi recomandă să-şi scoată prietenii 
studenţi în stradă, să ridice baricade, sa boicoteze cursurile 
şi să ocupe locuinţa vicecancelarului, însă acum Jake se 
înţelege mai bine cu Philip şi nu prea are vreme pentru un 
tată la andropauză, aflat în străinătate, care nici măcar nu 
are vreo adresă de e-mail. Un răspuns scris de mână îi este 
peste puteri. 

Şi iată că Mundy redux ajunge să mărşăluiască, aşa cum 
a făcut-o împreună cu llse sau cu Sasha la Berlin, darcu o 
convingere pe care n-a mai simtit-o, deoarece convingerile 
de până acum erau împrumutate de la alţii. Desigur, pare 
puţin surprinzător că germanii se deranjează să 
demonstreze împotriva unui război pe care îl condamnă 
chiar şi guvernul, dar, binecuvântaţi să fie, oamenii ies în 
stradă. Pesemne că ştiu mai bine decât alţii cât de uşor 
este să ademeneşti un electorat bun de gură şi atât. 

lar Mundy redux mărşăluieşte cu ei, însoţit de Zara şi de 
Mustafa, la fel procedând şi prieteni de-ai lor, precum şi 
fantomele lui Rani, Ahmed, Omar şi Ali, plus membrii 
clubului de crichet Kreuzberg. Elevii şcolii lui Mustafa 
organizează propriul marş, astfel că Mustafa mărşăluieşte 
cu şcoala. 

Cei care merg la moschee mărşăluiesc, iar poliţia 
mărşăluieşte alături de ei, şi pentru Mundy reaux e ceva 
nou sa vadă poliţişti care nu vor război, la fel ca 
participanţii la demonstraţie. După meci, merge cu Mustafa 
şi Zara la moschee, iar după aceea, întristaţi, se aşază să 
bea cafea într-un colţişor al localului care serveşte kebab, 
împreună cu imamul cel tânăr care laudă valoarea 
studiului, pe care îl găseşte opus ideologiilor periculoase. 


296 


- JOHN LE CARRÉ - 


Mundy socoteşte că asta îl face să redevină real după 
prea mulţi ani în care a jucat teatru. „E momentul să 
punem capăt autoamăgirii mondiale, aşadar să începem cu 
noi înşine.” 


XX xk 


— Nevolnicul vostru prim-ministru nu e  pudelul 
preşedintelui american, ci, din câte-am auzit, e chiar 
câinele orb al acestuia, tocmai spune Sasha, de parcă i-ar fi 
citit gândurile lui Mundy ca pe o carte deschisă. Sprijinit de 
mijloacele servile de informare din Marea Britanie, el i-a 
conferit o respectabilitate falsă imperialismului american. 
Unii afirmă chiar că voi, englezii, aţi dat tonul. 

— Nu m-ar surprinde deloc, îi răspunde Mundy, stând 
drept şi băţos, fiindcă îşi aminteşte ceva ce a citit undeva, 
probabil în Süddeutsche, iar acum repetă ideea. 

— lar cum aşa-zisa coaliţie, declanşând un atac 
neprovocat asupra lrakului, a încălcat deja jumătate din 
reglementările internaționale şi intenționează, prin 
continuarea ocupației Irakului, să le nesocotească şi pe 
celelalte, oare n-ar trebui să insistăm ca principalii 
instigatori să fie siliţi să dea socoteală în faţa Curţii 
Internaţionale de Justiţie de la Haga? 

— Bună idee, îl aprobă Mundy, parcă în transă. 

Chiar dacă ideea nu-i aparţine, sigur a sprijinit-o 
instinctiv şi a folosit-o cu efecte uimitoare. 

— A, asta în ciuda faptului că America s-a declarat în 
mod unilateral imună față de jurisdicţia unor astfel de 
tribunale. 

— Chiar şi aşa. 

Mundy a emis aceeaşi opinie în faţa unei săli pline de la 
Poltergeist, în urmă cu mai puţin de două săptămâni, după 
ce ascultase ştirile de la BBC World Service. 

Şi, dintr-o dată, asta îl stârneşte pe Mundy. S-a săturat, şi 
nu începând cu această seară. Îi este silă de jocuri 
şmechereşti. Nu are habar ce pune Sasha la cale, dar îşi dă 

297 


- PRIETENIE ABSOLUTĂ - 


seama că ideea nu-l atrage, după cum nu agreează nici 
rânjetul superior care însoţeşte vorbele prietenului său. 
Tocmai se pregăteşte să o spună pe ocolite, ba poate chiar 
de-a dreptul, când Sasha i-o ia înainte. Chipurile le sunt 
apropiate şi iluminate de lumânările de Crăciun, luate din 
podul de la Berlin. Sasha l-a prins de antebraţ. Ochii 
întunecoşi, în ciuda durerii şi a disperării, radiază un 
entuziasm aproape patetic. 

— Teddy! 

— Ce dracu' mai vrei? 

— Doar o întrebare. Deja ştiu răspunsul, dar vreau să-l 
aud din gura ta, aşa am promis. Eşti pregătit? 

— Mă-ndoiesc. 

— Crezi în ceea ce afirmi? Sau toată vorbăria şi pornirea 
ta sunt doar un mod de autoapărare? Eşti englez şi te afli în 
Germania. Poate simţi că trebuie să adopţi o atitudine, să 
vorbeşti mai dur decât o simţi? Asta ar fi de înţeles. Nu te 
critic, ci doar vreau să ştiu. 

— Sasha, pentru numele lui Dumnezeu! Ţi-ai pus bereta. 
Mă târăşti până aici. Îmi arunci un zâmbet superior, de 
parcă ai fi Mata Hari. Îmi trânteşti în faţă propriile cuvinte. 
N-ar fi mai bine să renunţi la ocolişuri şi să-mi spui ce 
dracu' se petrece? 

— Teddy, te rog să-mi răspunzi. Ţi-aduc o speranţă 
incredibilă. Pentru amândoi. O şansă atât de măreaţă că 
nici nu-ţi poţi imagina. Pentru tine, rezolvarea tuturor 
necazurilor materiale. Rolul tău de profesor, recâştigat, 
dragostea ta pentru comunitatea multiculturală, o realitate. 
Pentru mine - o platformă mai cuprinzătoare decât am 
îndrăznit să visez vreodată. Şi asta nu presupune decât un 
ajutor neînsemnat în transformarea lumii. Dar am impresia 
că eşti pe cale să adormi. 

— Ba nu, Sasha. Ascultam doar fără să te privesc. Uneori 
e mai bine aşa. 

— Asistăm la un război al minciunilor. Mă aprobi? 
Politicienii noştri mint presa, îşi văd minciunile tipărite, iar 
apoi le numesc opinie publică. 

298 


- JOHN LE CARRÉ - 


— Astea sunt vorbele tale sau le-ai furat de undeva? 

— Sunt vorbele unui mare om. Eşti de acord cu ele? Da 
sau nu? 

— In regulă, da. 

— Prin repetare, fiecare minciună devine o realitate 
ireversibilă pe care se întemeiază alte minciuni. Şi atunci 
avem război. Acesta. Aprobi? Te rog, Teddy! Da sau ba? 

— Din nou, da. Şi ce-i cu asta? 

— Procesul evoluează exponențial. Pe măsură ce trebuie 
spuse mai multe minciuni, războaiele sunt tot mai necesare 
pentru a justifica minciunile. Şi cu asta eşti de acord. 

Simţind furia gata să erupă, Mundy aşteaptă aparent 
nepăsător următoarea salvă. 

— Stratagema cea mai ieftină şi mai la îndemână pentru 
orice lider este de a-şi împinge tara într-un război bazându- 
se pe înşelătorie. Cel care procedează astfel ar trebui dat 
jos din funcție pentru totdeauna. Am devenit prea incisiv, 
Teddy, sau simţi şi tu la fel? 

Într-un târziu, Mundy explodează: 

— Da, da, da. Înţelegi? Sunt de acord cu retorica mea, a 
ta şi cu retorica ultimului tău guru. Din nefericire, aşa cum 
am învăţat pe propria noastră piele, nu retorica pune capăt 
războaielor. Aşa că, noapte bună şi mulţumesc. lar acum 
lasă-mă să mă întorc acasă! 

— Teddy, la treizeci şi cinci de kilometri de aici locuieşte 
un om care şi-a dăruit viaţa şi averea Cursei Ilnarmării 
pentru Adevăr. Şi expresia asta îi aparţine. Când îl asculţi, 
îţi recapeţi speranţa. Nimic din ce vei auzi nu te va speria, 
nimic nu va veni ca ameninţare sau ca dezavantaj. S-ar 
putea să-ţi facă o propunere. Una uimitoare, unică, absolut 
entuziasmantă. Dacă o vei accepta, iar el te place, vei 
pleca de acolo simțind că ţi-ai îmbogăţit enorm viaţa, atât 
spiritual, cât şi material. Vei renaşte cu totul. Dacă nu 
ajungeţi la un acord, i-am dat cuvântul că-i vei păstra 
secretul cu sfinţenie. Strânsoarea degetelor lui Sasha pe 
antebraţul lui Mundy se accentuează. Teddy, vrei să te 
măgulesc? Asta aştepţi? Vrei să te curtez aşa cum a 

299 


- PRIETENIE ABSOLUTĂ - 


procedat Profesorul în cazul meu? Ore întregi de preludiu şi 
mese scumpe? Au apus vremurile acelea. 

Mundy se simte mai bătrân decât şi-ar dori. „Te rog, 
gândeşte el. Am mai trecut prin asemenea situaţii. Ne-am 
mai lăsat o dată înregimentaţi. La vârsta noastră nu mai 
putem descoperi jocuri noi.” 

— Cum îl cheamă? întreabă el plictisit. 

— Are mai multe nume. 

— Unul mi-ar fi de ajuns. 

— E filosof, filantrop, singuratic şi geniu. 

— Şi spion, sugerează Mundy. A venit şi m-a ascultat 
vorbind la Poltergeist, după care ţi-a povestit ce-am zis. 

Dar nimic nu poate clinti entuziasmul lui Sasha. 

— Teddy, nu face spionaj. E un om cu o avere şi o putere 
de neconceput. Informaţiile i se oferă drept tribut. Eu doar 
am rostit numele tău, iar el n-a zis nimic. După o 
săptămână m-a chemat la el. „Teddy al tău se află la 
Linderhof şi-şi varsă amarul în faţa turiştilor englezi. Are o 
soţie de origine musulmană şi o inimă blândă. Întâi trebuie 
să descoperi daca e chiar atât de înţelegător pe cât 
pretinde. Dacă da, îi explici principiul. După aceea îl aduci 
la mine.” 

Principiul, repetă Mundy în gând. Nu va fi război, dar 
pentru realizarea principiului nu va rămâne în picioare. 

— De când te simţi atras de oamenii bogaţi şi puternici? 
întreabă el. 

— De când l-am cunoscut. 

— Cum? Ce s-a întâmplat? A apărut dintr-un tort, cumva? 

lritat de scepticismul lui Mundy, Sasha îi eliberează 
braţul. 

— La o universitate din Orientul Mijlociu. La care nu mi-e 
prea clar, iar el n-a vrut să mă lămurească. Poate în Aden. 
Am stat acolo un an. Sau poate în Dubai, sau Yemen, sau 
Damasc. Ori ceva mai la est, în Penang, unde autorităţile 
m-au ameninţat că-mi rup picioarele dacă nu-mi iau 
tălpăşiţa până a doua zi dimineaţă. Mi-a spus doar că s-a 
strecurat în aulă înainte de închiderea uşilor, a rămas în 

300 


- JOHN LE CARRE - 


spate şi a fost profund impresionat de cuvintele mele. A 
plecat înainte de a mi se pune întrebări, dar le-a cerut 
imediat oamenilor lui să facă rost de un exemplar al 
prelegerii mele. 

— Şi care era subiectul prelegerii? 

Mundy vrea să sugereze geneza socială a cunoaşterii, 
însă, din fericire, instinctul îl face să se abţină. 

— Transformarea în sclavi a muncitorilor din întreaga 
lume de către alianțele militare dintre corporaţii, afirmă 
Sasha cu mândrie. Despre inseparabilitatea dintre 
expansiunea industrială şi cea colonialistă. 

— Şi eu ţi-aş rupe picioarele pentru asta. Şi cum a reuşit 
Cel-Ce-Are-Multe-Nume să se îmbogăţească? 

— Într-un mod respingător. Îi place să citeze din Balzac. 
„În spatele fiecărei mari averi se ascunde o crimă.” M-a 
asigurat că Balzac spune prostii. E nevoie de multe crime. 
Dimitri le-a comis pe toate. 

— Deci acesta îi e numele. Sau măcar unul dintre ele. 
Dimitri. 

— Pentru seara asta, pentru noi, da, aşa îl cheamă. 

— Dimitri şi mai cum? 

— Domnul Dimitri. 

— Din Rusia? Sau Grecia? De unde mai provin cei cu 
asemenea nume? Albania? 

— Teddy, ai început să baţi câmpii. Omul acesta e 
cetăţean al universului. 

— Toţi suntem aşa. Din ce colţişor vine? 

— Ai fi surprins dacă ţi-aş spune că are tot atâtea 
paşapoarte cât domnul Arnold? 

— Sasha, răspunde-mi la întrebare. Cum s-a îmbogăţit? 
Vânzând arme? Droguri? Făcând trafic de persoane? Sau 
ceva din cale afară de rău? 

— Baţi la uşi deschise, Teddy. Orice este posibil. Aşa 
spune şi Dimitri. 

— Deci ar fi vorba de câăinţă. Bani păcătoşi. A distrus 
lumea, iar acum vrea s-o reconstruiască. Să nu-mi spui că-i 
american. 

301 


- PRIETENIE ABSOLUTĂ - 


— Nu-i căinţă, Teddy, nici sentimentul vinovăţiei, iar din 
câte ştiu, nu-i american. E vorba de schimbare. Nu trebuie 
să fii luteran ca să crezi că oamenii se pot schimba. Când 
m-a ascultat, rătăcea în căutarea credinţei, aşa cum am 
făcut şi noi doi. Punea totul la îndoială şi nu mai credea în 
nimic. Un animal intelectual, sclipitor, sarcastic şi needucat. 
Citise multe cărţi pentru a se lumina, însă nu-şi găsise 
menirea în lumea asta. 

— Şi-atunci te-a descoperit pe tine. lar tu i-ai arătat 
calea, spune Mundy ironic, apoi, lăsându-şi capul în palmă, 
închide ochii pentru a căuta liniştea şi-şi dă seama că 
trupul îi tremură din creştetul capului până la călcâie. g 

Numai că Sasha nu-i îngăduie să-şi găsească liniştea. In 
zelul lui, se arată neiertător. 

— Teddy, de ce eşti atât de cinic? Nu ţi s-a întâmplat 
niciodată să stai într-o staţie de autobuz şi să auzi câteva 
cuvinte exprimând ceva ce aveai în suflet şi despre care 
nici nu ştiai că există acolo? Eu am fost norocosul care a 
rostit acele cuvinte. Le-ar fi putut auzi oriunde. Acum e 
conştient de asta. La vremea când le-am spus eu, ele se 
auzeau deja pe străzile din Seattle, Washington DC şi 
Genova. Aceleaşi cuvinte se folosesc oriunde ar fi atacată 
caracatiţa imperialismului corporativ. 

Mundy îşi aminteşte ca într-o scrisoare către Judith a 
afirmat ca se simte pe teren nesigur. Aşa se întâmplă şi 
acum. „Povestea cu Weimar-ul se repetă. Sunt o abstracţie 
care discută cu altă abstracţie despre o a treia abstracţie.” 

— Prin urmare, domnul Dimitri te-a ascultat, spune el pe 
tonul cuiva care încearcă reconstituirea unei crime. Se afla 
în aceeaşi staţie de autobuz. Şi l-a dat pe spate elocvenţa 
ta. Ca pe toţi, de altfel. lar acum, dă-mi voie să repet 
întrebarea. Cum l-ai cunoscut? Când s-a întrupat pentru 
tine? Sau nu ai voie să spui asta? 

— A trimis un emisar. Aşa cum m-a trimis pe mine acum 
să discut cu tine. 

— Când? Unde? Pe cine a trimis? 

— Teddy, nu mai suntem la Hotelul Alb. 

302 


- JOHN LE CARRÉ - 


— Şi nici nu mai ducem pe cineva de nas. S-a terminat. 
Putem vorbi ca doi oameni. 

— Eram în Viena. 

— Ce căutai acolo? 

— La o conferinţă. 

— A cui? 

— A internaţionaliştilor şi libertarilor. 

— Şi? 

— Şi m-a abordat o femeie. 

— Cineva cunoscut nouă? 

— N-o mai văzusem până atunci. M-a convins că-mi 
cunoştea activitatea şi m-a întrebat dacă n-aş fi dispus să 
mă întâlnesc cu un ilustru prieten de-al ei, un bărbat distins 
care evita să apară în public. 

— Deci nici ea nu avea nume. 

— Ba da, Kolbach. Maria Kolbach. 

— Vârsta? 

— N-are importanţă. Nu trezea dorinţe. Probabil că în jur 
de patruzeci şi cinci de ani. 

— Din? 

— Nu mi-a spus. Avea însă un accent vienez. 

— Şi pentru cine lucra? 

— Poate pentru Dimitri. Nu ştiu. 

— Participa la conferinţa aceea? 

— Nu mi-a spus, iar numele ei nu figura pe lista 
delegaților sau a organizatorilor. 

— Aha, deci ai verificat?! Căsătorită sau nu? 

— Nu mi-am dat seama. 

— Nu ţi-a dat cartea de vizită? 

— Nu, şi eu nu i-am cerut-o. 

— Nu ţi-a arătat măcar permisul de conducere? 

— Teddy, cred că ai depăşit deja măsura. 

— Ştii cumva unde locuieşte, dacă are o adresă, ceva? Ai 
căutat în cartea de telefon a Vienei? De ce ne tot lovim de 
o mulţime de fantome nenorocite? 

Remarcă expresia jignită a lui Sasha şi se domoleşte. 


303 


- PRIETENIE ABSOLUTĂ - 


— Bine, deci te-a acostat. Ţi-a aruncat întrebarea. lar tu 
zici: „Da, doamnă sau domnişoara Kolbach, aş vrea să-l 
cunosc pe ilustrul tău prieten.” Ce s-a întâmplat după? 

— Am fost primit într-o vilă impunătoare aflată într-un 
cartier select din Viena, dar nu am permisiunea să-ţi 
dezvălui numele lui. Şi nici miezul discuţiei. 

— Ea te-a dus acolo, bănuiesc, nu? 

— Ne aştepta o maşină în faţa sălii de conferinţe. Cu 
şofer. Asta la finalul conferinţei. Nu mai aveam alte 
obligaţii. Când am sosit la vilă, a sunat la sonerie, m-a 
prezentat unei secretare şi s-a retras. După o scurtă 
aşteptare, am fost condus într-o cameră spațioasă, în care 
se găsea doar Dimitri. „Sasha, mi-a spus el, posed o uriaşă 
avere ilicită, sunt un artist al vieţii ascunse şi discipolul tău 
credincios. Vreau să-ţi ofer o misiune de o importanţă 
covârşitoare, dar, dacă povara cunoaşterii e prea mare 
pentru tine, te rog să-mi spui imediat şi să pleci.” L-am 
întrebat dacă misiunea aceasta este legală? Mi-a spus că e 
mai mult decât justificată, chiar esenţială pentru binele 
omenirii. Apoi am jurat să păstrez secretul. Drept urmare, 
pe parcursul câtorva ore, mi-a descris natura viziunii lui. 

— Care era...? E 

Sasha, marele agent dublu, a dispărut. In locul lui a 
rămas visătorul pătimaş şi credul din podul unei clădiri 
berlineze. 

— O viziune pentru care eu şi salvatorul şi prietenul meu 
Mundy suntem perfect pregătiţi din toate punctele de 
vedere. O idee care pare să fi fost elaborată dinadins 
pentru a ne satisface orice dorinţă. 

— Şi asta-i tot ce ai de spus. 

— Restul vei afla chiar de la Dimitri. În Viena, m-a 
întrebat dacă, după ce suferisem atât, mai cred în viaţă. 

— lar tu, bineînţeles, ai spus că da. 

— Ferm convins. lar acum, după ce mi-a descris viziunea, 
susţin acest lucru cu patimă. 

Mundy s-a ridicat de la masă şi, cu spatele către Sasha, 
s-a aşezat în dreptul ferestrei mari. Jos, în depărtare, 

304 


- JOHN LE CARRE - 


licăresc ultimele lumini ale bâlciului. Lacul e întunecat şi 
neclintit, iar munţii de dincolo de el se înalţă ca nişte 
umbre pe cerul înnorat. 

— Când l-ai întâlnit ultima oară? 

— La Paris. 

— Tot într-o vilă? 

— Apartament. Era atât de spaţios încât aveai nevoie de 
bicicletă ca să ajungi la baie. 

— Şi înainte de asta? 

— Doar la Viena. 

— Şi cum ţii legătura cu el? Vă lăsaţi bileţele sub pietre? 
Sasha refuză să răspundă la o întrebare atât de ridicolă, de 
aceea Mundy îi pune alta: 

— Ştie că am colaborat? 

— Ştie doar că în Berlin ai fost un radical bătut de 
fascişti, la fel ca el, de altfel, la vremea lui. Ştie că te-ai 
sacrificat pentru un camarad. 

— lar tu? 

— Nu înţeleg. 

— Ştie că i-ai făcut diverse servicii domnului Arnold? 

— Ştie numai că toată viaţa am luptat împotriva tiraniei 
oriunde am găsit-o, cu armele pe care le-am avut la 
îndemână. Teddy! 

Acum i-a venit rândul lui Sasha să-şi piardă răbdarea. 
Sărind în picioare, traversează şchiopătând camera şi vine 
alături de Mundy la fereastră, apoi îl priveşte de jos şi 
întinde mâinile spre el de parcă ar cerşi îndurare. 

— Ducă-se naibii toate astea, Teddy! Nu pricepi cum i- 
am vorbit despre tine? Când Dimitri m-a întrebat dacă mai 
cunosc bărbaţi şi femei capabili din trecutul meu, oameni 
curajoşi, integri, care să gândească la fel şi să aibă bun- 
simţ, la cine crezi că m-am gândit în primul rând, dacă nu 
la Teddy? După ce mi te-a descris în cuvinte sclipitoare şi 
mi-a spus cum am putea să schimbăm lumea împreună, 
doar pe tine te-am văzut păşind alături de mine! 

Se trage înapoi, îşi lasă braţele să cadă de-a lungul 
trupului şi aşteaptă măcar câteva vorbe, însă Mundy 

305 


- PRIETENIE ABSOLUTĂ - 


continuă să privească lung spre lacul întunecat şi spre 
umbrele munţilor. 

— Teddy, suntem de nedespărţit. Asta mi-e convingerea. 
Am trecut prin atâtea împreună. Acum putem triumfa 
împreună. Dimitri îţi oferă tot ce-ţi trebuie: bani, un scop şi 
o viaţă împlinită. Ce-ai de pierdut dacă vorbeşti cu el? 

„A, nu prea multe, gândeşte Mundy. Pe Zara, pe Mustafa, 
fericirea, datoriile.” 

— Teddy, întoarce-te la Munchen, sugerează Sasha pe un 
ton usturător. Mai bine să-ţi fie teamă de necunoscut şi să 
nu întreprinzi nimic. Abia atunci te simţi în siguranţă. 

— Şi ce se întâmplă dacă vorbesc cu el şi nu sunt de 
acord? 

— L-am asigurat că, la fel ca mine, eşti un tip de onoare, 
capabil să păstrezi secretul. Că poate să-ţi ofere şi un 
regat. Şi că, dacă refuzi, nu vei vorbi despre asta. 

„Doar detaliile contează, socoteşte Mundy. Sasha are idei 
mari, eu, mărunte. Aşa mergem mai departe. Să ne gândim 
cum facem pentru a repara dinţii Zarei şi să-i cumpărăm lui 
Mustafa computerul după care tânjeşte atât de mult. Poate 
mă-nvaţă şi pe mine cum să-i trimit e-mail-uri lui Jake.” 

— Ulei de şarpe, spune el pe neaşteptate şi izbucneşte în 
râs, însă constată că Sasha se holbează nedumerit la el. 
Ulei de şarpe, repetă el în germană, de asta dată. Asta le 
vindeau farsorii oamenilor creduli, pe care îi duceau cu 
vorba. Asta i-am servit şi eu Profesorului, dacă ne gândim 
mai bine. 

— Şi? 

— Şi poate că a sosit vremea să mă păcălesc şi eu. Cine 
conduce? 

Neîndrăznind să răspundă, Sasha inspiră adânc, îşi 
strânge pleoapele, deschide apoi ochii şi şontâcăie mai vioi 
până în cealaltă parte a camerei. Ajuns la telefon, tastează 
un număr din memorie, se îndreaptă de umeri, ca un 
membru de partid - un fel de preludiu înainte de a se 
adresa unei personalităţi. 

— La cabană, peste o oră! spune el şi închide. 

306 


- JOHN LE CARRE - 


— Trec examenul în felul acesta? întreabă Mundy în 
glumă, arătând spre hainele de lucru. 

Ca aproape întotdeauna, imun la ironii, Sasha îl măsoară 
precipitat pe Mundy din cap până în picioare. Ochii îi rămân 
lipiţi de un pătrăţel brodat cu drapelul Angliei, lipit cu arici 
pe buzunarul pentru batistă al hainei sport destul de 
demodate. Mundy îl desprinde şi-l îndeasă în buzunar. 


XX xk 


Şofatul îi acaparează toată atenţia lui Sasha. Se 
comportă ca un şcolar silitor, stă încordat şi abia reuşeşte 
să privească pe deasupra volanului, de aceea claxonează 
sau semnalizează cu luminile către orice îl deranjează. 

In plus, cunoaşte şi drumul, ceea ce prinde bine, fiindcă 
la câteva clipe după ce au ieşit din drumul lăturalnic, 
Mundy, ca de obicei, debusolat în aer liber, şi-a pierdut 
orice simţ al orientării. La început bănuieşte că se 
îndreaptă spre sud, însă curând urmează un drumeag 
aproape şters, şerpuind la poalele munţilor impunători. 
Luna, care mai devreme îi trădase, a apărut în toata 
strălucirea ei, luminând  poieniţele şi transformând 
drumurile în dâre alburii. Pătrund în pădure şi maşina se tot 
zdruncină pe o alee desfundată, mărginită de brazi. Câteva 
căprioare rămân încremenite, cu ochii orbiţi de faruri, apoi 
aleargă în zigzag şi dispar în bezna dintre copaci. O bufniţă 
cu pântecele alb ca zăpada planează elegant pe deasupra 
capotei. 

Virează la dreapta, încep să urce şi după zece minute 
ajung într-un luminiş presărat cu stive de buşteni. Mundy îşi 
aduce aminte luminişul din pădurea de lângă Praga, în ziua 
când Sasha i-a spus că tatăl lui era spion Stasi. Urcă o 
rampă din beton şi pătrund într-un hambar suficient de 
mare ca să adăpostească un zepelin. Cinci sau şase maşini 
elegante, cu numere de înmatriculare germane sau 
austriece, sunt parcate frumos una lângă alta, de parcă ar 


307 


- PRIETENIE ABSOLUTĂ - 


fi expuse spre vânzare. Oarecum izolat de ele, un Jeep 
negru. Sasha opreşte lângă el. 

Automobilul de teren, mare şi tipic american, e nou, iar 
nenumăratele accesorii cromate sclipesc. La volanul lui stă 
neclintită o femeie uscăţivă, între două vârste, care poartă 
o eşarfă pe cap. Mundy are impresia că ar putea fi aceeaşi 
femeie îmbrăcată cu haină de şerpaş care se scotocea 
după cheile de la uşă în urmă cu trei ore, când el urca scara 
în spirală, dar, de dragul lui Sasha, alungă din minte o 
asemenea asociaţie. Niciun semn de bun venit. Sasha 
coboară din Audi şi-i face semn lui Mundy să procedeze la 
fel. Femeia continuă să privească fix înainte prin parbrizul 
Jeepului. Mundy îi adresează femeii un salut, dar ea nu-l ia 
în seamă. 

— Unde mergem? întreabă Mundy. 

— Teddy, mai avem puţin de mers. Prietenul nostru 
preferă ospitalitatea Austriei. Asta nu-i nicio problemă. 

— N-am paşaportul la mine. 

— Nu e nevoie. Oricum în zona asta graniţa e o chestiune 
de amănunt. 

Sunt un artist al vieții ascunse. 

Cu un efort, Sasha urcă în automobil. Mundy îl urmează. 
Fără să aprindă farurile, femeia iese din hambar şi coboară 
uşurel rampa. Poartă mânuşi de piele. Ca femeia de pe 
palier. Opreşte motorul, trage cu urechea pentru a 
surprinde un sunet cunoscut doar de ea şi, evident, nu-l 
aude. Apoi, cu faza mare, azvârle Jeep-ul prin bezna 
muntelui şi, cu o viteză ameţitoare, începe urcuşul. 

Coasta împădurită seamănă cu o vale a morţii, iar 
încercarea femeii de a o urca aduce a nebunie. Mundy se 
agaţă precipitat de mânerul aflat în faţa lui. Copacii stau 
prea aproape unul de celălalt. Pare imposibil ca femeia să 
strecoare automobilul printre ei. Şi drumul e prea abrupt, 
iar ea conduce prea repede! Nimeni n-ar putea menţine o 
asemenea viteză, dar ea reuşeşte. E în stare de toate 
astea. Academicienii din Edinburgh ar fi mândri de ea. 
Palma înmănuşată trece lejer peste maneta schimbătorului 

308 


- JOHN LE CARRÉ - 


şi, ajuns într-o viteză inferioară, motorul nu pierde din 
putere. 

Au escaladat peretele muntelui. În lumina lunii în 
creştere, Mundy vede la poalele muntelui patru văi 
desfăcându-se ca spiţele unei roţi argintii. Femeia face 
Jeep-ul să şerpuiască printre bolovani împrăştiaţi pe un 
platou larg şi acoperit de iarbă. Au ajuns deja pe asfalt şi 
coboară o pantă lină către o fermă transformată în 
reşedinţă înconjurată de hambare şi căsuțe. Din coşul casei 
mari iese un fir de fum. La ferestre se află muşcate. Femeia 
trage frâna de mână, coboară, apoi închide portiera cu un 
zgomot puternic şi se îndepărtează cu paşi mari. Doi tineri 
atletici, îmbrăcaţi cu hanorace, apar imediat să-i întâmpine. 

„Pe vremea când locuiam în Estelle Road am deschis uşa 
unei perechi de tineri care semănau cu aceştia, dar s-au 
dovedit a fi misionari mormoni din Missouri care doreau să- 
mi salveze sufletul, îşi aduce aminte Mundy. Ei, nu i-am 
crezut pe aceia, atunci, şi nu îi cred nici pe cei de acum?” 


XX xk 


Încăperea în care sunt lăsaţi să aştepte este lungă şi 
lambrisată cu lemn care miroase a răşină şi a miere. 
Mobilierul constă din câteva canapele şi o măsuţă de cafea 
pe care sunt împrăştiate reviste de artă abia apărute. 
Mundy se aşază şi se străduieşte să se concentreze asupra 
unui articol despre arhitecţi postmodernişti, în vreme ce 
Sasha umblă agitat prin cameră. „Parcă aş fi cu Mustafa la 
doctorul de origine turcă, socoteşte Mundy, peste o clipă- 
două are să-mi spună că se simte bine şi că ar dori să se 
întoarcă acasă.” 

— Ai mai fost aici, Sasha? întreabă el aparent detaşat. 

Sasha îşi duce palmele la urechi. 

— NU, şuieră Sasha. 

— Deci numai la Viena şi Paris? 

— Teddy, te rog. Nu e momentul potrivit. 


309 


- PRIETENIE ABSOLUTĂ - 


Mundy îşi aminteşte un adevăr pe care l-a descoperit în 
legătură cu persoanele care contestă permanent 
autoritatea: şi lor le place să fie autoritare. O blondă cu un 
aspect îngrijit, îmbrăcată cu un costum business, apare în 
cadrul uşii. 

— Domnul Mundy? 

— In persoană, o aprobă el amuzat, ridicându-se în 
picioare, asta pentru că se află în prezenţa unei doamne. 

— Richard ar dori să discute cu dumneavoastră, vă rog. 
Vreţi să veniţi? 

— Richard? Cine e Richard? 

— Se ocupă de formalităţi, domnule Mundy. 

— Despre ce formalităţi e vorba? 

Mundy vrea să o mai audă vorbind, pentru a o putea 
cataloga. 

— Nimic special, domnule. Sunt convinsă că Richard vă 
va explica. „Facultatea Vassar, accent german, decide el. 
Politeţe de stewardesă. Încă o întrebare, domnule, şi vă sar 
la gât.” Aruncă o privire spre Sasha, gândind că poate vrea 
să-l însoţească, însă el stă cu spatele şi priveşte atent o 
stampă reprezentând nişte ţărani purtând costume tiroleze. 
Blonda de la Vassar îl conduce de-a lungul unui coridor 
decorat cu trofee de cerbi, apoi pe o scară îngustă din 
spatele clădirii. Pe pereţi, muschete şi farfurii din cositor. În 
faţă, o uşă veche din pin stă întredeschisă. Femeia bate, o 
deschide mai larg şi se trage deoparte, lăsându-l pe Mundy 
să treacă pe lângă ea. „Fac parte dintr-un film, gândeşte el, 
în clipa când şoldurile li se ating. James Bond vizitează 
castelul balaurului. Incă o clipă şi femeia o să mă injecteze 
cu un medicament care să mă facă să spun adevărul.” 

— Şi cum te cheamă, totuşi? întreabă el. 

— Janet, domnule. 

— Ted. 

Şi Richard e blond şi la fel de îngrijit. Părul, tuns foarte 
scurt. Are umerii unuia care face pregătire la sală, poartă 
un blazer albastru şi o cravată de aceeaşi culoare, aducând 
cu un însoțitor de bord. In camera pătrată, lambrisată, ce 

310 


- JOHN LE CARRE - 


nu e mai mare decât o saună, stă aşezat la un birou de 
culoare roşiatică. Strângerea de mână trădează exerciţiu şi 
sinceritate, ba chiar pregătire atletică. Pesemne că şi fata e 
atletă. Pe birou nu există telefon, nici computer, nici alt 
aparat care să reprezinte vreo tentaţie. Doar un dosar, şi 
acela închis. Deocamdată nimeni nu a scris „DOSAR” pe 
copertă. Richard îşi aşază vârful degetelor de o parte şi de 
alta a dosarului, de parcă ar vrea să-l ridice în aer prin 
levitaţie. 

— Îmi dai voie să mă adresez cu Ted? Unii britanici sunt 
atât de rigizi... 

— Nu-s dintre aceia, Richard, te asigur! 

A reuşit să identifice şi accentul lui Richard: ton 
declamator tipic scandinav, unde orice propoziţie aduce a 
reclamaţie. 

— Ted. Dimitri are obiceiul să plătească un onorariu de 
prezenţă tuturor angajaţilor săi potenţiali, indiferent dacă 
interviul este o reuşită sau nu. Onorariul e de o mie de 
dolari, în numerar, ce se achită prin semnarea unui 
contract de servicii pentru o zi. Ted, te satisface? 

Debusolat ca întotdeauna când vine vorba de bani, lui 
Mundy îi scapă una dintre exclamaţiile lui de jenă şi-şi duce 
grăbit dosul palmei la gură. 

— Cred că pot face efortul, recunoaşte el. 

Apoi obiceiul îl trădează din nou. 

— Contractul e pe termen scurt. Confidenţialitatea 
reprezintă elementul-cheie, precizează Richard care, se 
vede, şi-a învăţat replicile la perfecţie. In baza prevederilor 
lui, ţi se interzice să divulgi conţinutul discuţiei cu domnul 
Dimitri şi personalul său. Asta înseamnă că discuţia nici nu 
s-a purtat. Clar? Poţi respecta condiţiile? Te rog să citeşti 
atent. Nu semna decât după ce termini. In viaţa de zi cu zi, 
noi spunem că asta este o axiomă. 

Chiar aşa? În fine. În viaţă, dar nu altfel. Hârtie albă, de 
calitate deosebită, fără antet, doar data. Trei paragrafe 
imprimate. Ceva ce poartă numele de Fundaţia Noua 
Planetă e pe cale de a-l lua în posesie pe Ted Mundy vreme 

311 


- PRIETENIE ABSOLUTĂ - 


de o zi. În schimb, Mundy se obligă să nu discute, scrie, 
descrie în niciun mod, relateze, transmită, dezvăluie sau 
divulge - plus orice alt verb nerod prin care avocaţii, care 
sunt nişte jeguri, cred că pot transforma un sentiment 
onest într-o porcărie de neînțeles - indiferent ce se va fi 
petrecut sau nu între părţi în castelul căpcăunului. 

Mundy semnează, apoi cei doi îşi strâng mâinile. Palma 
lui Richard este uscată şi fermă. După ce i-a ţinut mâna lui 
Mundy suficient de mult, Richard bagă mâna în buzunarul 
interior al blazerului şi scoate un plic galben, sigilat. Nu 
dintr-un sertar, dosar, nu dintr-un seif sau cutie de valori, ci 
din buzunar, din dreptul inimii. Şi nici măcar nu vrea 
recipisă pentru el. 

Richard deschide uşa, îşi mai strâng mâinile o dată, ca 
pentru camerele de luat vederi, numai că, din câte şi-a dat 
Mundy seama, nu există niciuna. Pe coridor îl aşteaptă doi 
bărbaţi cu hanorace. Feţe alburii, hanorace negre, chipuri 
impenetrabile. Bucăţele rupte din paznicii credinţei 
mormone. 

— Domnul Dimitri vă aşteaptă, îl anunţă unul din ei. 


XX xk 


Alţi doi paznici cu blazere sunt postați în dreptul celor 
două uşi bogat sculptate, dar aceste blazere, spre 
deosebire de cel purtat de Richard, sunt verzi. „Cineva s-a 
ocupat serios de garderobă”, gândeşte Mundy. Unul din 
paznici îl percheziţionează, iar celălalt umple un coşuleţ 
plat cu obiectele personale ale prizonierului: un recipient 
plat din cositor, cu aspect ponosit, un ecuson cu arici 
reprezentând drapelul britanic, un telefon mobil aproape 
mucegăit, un pumn de monede de colecţie, provenind din 
diferite ţări, pe care le-a primit de la vizitatorii castelului 
Linderhof, un mănunchi de chei de la apartament, un plic 
conţinând o mie de dolari. 

Uşile sculptate se deschid larg, Mundy păşeşte înăuntru 
şi aşteaptă să fie impresionat de imaginea miliardarului 

312 


- JOHN LE CARRE - 


filosof, filantrop, sihastru şi genial care şi-a închinat viaţa şi 
averea lui Sasha şi Cursei înarmate pentru Adevăr. Nu vede 
însă decât un bărbat plinuţ, purtând un trening lăbărţat şi 
pantofi sport, rostogolindu-se spre el, în vreme ce alţi doi 
bărbaţi în costume îl privesc de pe margine. 

— Domnule Mundy, mi s-a spus că părerile tale despre 
ultimele evenimente mondiale coincid în mod uimitor cu 
cele ale lui Sasha şi ale mele. 

Chiar dacă s-ar cuveni să răspundă, Mundy nu trebuie să- 
şi facă griji, fiindcă Dimitri nu-i oferă prilejul. L-a prins de 
bicepsul braţului stâng şi îl conduce în cerc prin încăpere. 

— El este Sven, iar el, Angelo, rosteşte el puternic, mai 
degrabă ignorându-i pe cei doi bărbaţi decât prezentându-i. 
Ei se ocupă de micile detalii supărătoare. Amănuntele au 
început să mă plictisească, domnule Mundy. La fel ca 
Sasha, sunt croit simplu. Războiul din Irak nu are 
legitimitate, domnule Mundy. A fost o conspirație criminală 
şi imorală. Nicio provocare, nicio legătură cu al-Qaida, fără 
arme capabile să producă sfârşitul lumii. Istorioarele privind 
complicitatea dintre Saddam şi Osama au fost prostii 
convenabile. E vorba doar de vechea luptă colonialistă 
pentru ţiţei, deghizată drept cruciadă în favoarea vieţii şi 
libertăţii occidentale şi a fost declanşată de o clică iudeo- 
creştină de fantezişti dornici de război, care au acaparat 
mijloacele de informare şi au exploatat psihoza americană 
de după atacul din 11 septembrie. 

Mundy se întreabă din nou dacă s-ar cuveni să adauge 
ceva celor spuse, însă Dimitri îl scuteşte încă o dată de 
acest efort. Vocea îi este la fel de violentă precum 
gesturile: hârâită, sacadată chiar şi în timpul pauzelor. 
Potrivit imaginaţiei lui Mundy, acest Dimitri s-a născut 
undeva în Orient, s-a pregătit în Balcani şi s-a perfecţionat 
în Bronx - cel puţin aşa îşi spune, şi se străduieşte să se 
distanţeze mintal de această imagine - ba grec, ba arab, ba 
evreu american, acum însă un amestec de engleză 
semieducată, deprinsă pe furate, un cocteil care nu 
reuşeşte să se omogenizeze. Oare Dimitri are o limbă 

313 


- PRIETENIE ABSOLUTĂ - 


maternă? Mundy are îndoieli. Regăseşte în Dimitri un orfan 
asemenea lui, simte asta: un copil învăţat cu limbajul 
docurilor, cu şişul, un inventator al propriilor sale reguli. 

— Pentru declanşarea unui război e suficient ca o mână 
de oameni de treabă să nu intervină deloc, aşa spune 
Sasha. Ei, chiar aşa s-a întâmplat. Rămâne de discutat dacă 
mai pot fi numiţi oameni de treabă. Opoziția democrată a 
încurcat lucrurile şi mai şi. Rămâneţi acasă, cântaţi imnuri 
patriotice până puteţi ieşi în siguranţă, asta le-a fost 
politica. Dumnezeule, ce fel de opoziţie mai e şi asta? Ce 
fel de curaj moral? Domnule Mundy, te-am luat prea 
repede? Unii spun că nu le las timp să se gândească. Ai 
nevoie de timp de gândire? 

— A, mulţumesc, fac faţă. 

— Sunt convins. Eşti inteligent, ai ochiul format, îmi placi. 
Următoarele luate în vizor sunt Iranul, Siria, Coreea, ai de 
unde alege. Te rog să mă ierţi, nu sunt o gazdă prea bună. 
Am uitat de rolul vital jucat de prim-ministrul britanic, fără 
de care nu am fi avut un război. 

Dimitri se răsuceşte scurt, apoi amândoi îşi continuă 
plimbarea graţioasă ca pe holurile unui palat. 

— Domnul Mundy doreşte ceai, Angelo. E căsătorit cu o 
turcoaică, pesemne bea ceai de mere sau cafea, însă 
preferă ceai indian tare cu lapte şi un castronel cu zahăr 
din trestie alături. Turcii au avut un rol onorabil în acest 
război, domnule Mundy. Ar trebui să fii mândru de doamna 
ta, şi am convingerea că eşti. 

— Sunt, mulţumesc. 

O noua răsucire. 

— Cu plăcere. Guvernul islamist al Turciei a refuzat să-i 
sprijine pe agresorii americani, iar militarii turci au rezistat 
de data asta tentaţiei lor obişnuite de a-i tăvăli pe kurzi. 

Incă o jumătate de pas şi, slavă Cerului, se mişca 
amândoi către canapea, fiindcă Mundy simte că a ametit, 
are senzaţia că participă simultan la trei discuţii şi abia 
dacă a scos o vorbă. 


314 


- JOHN LE CARRE - 


— Oamenii trebuie să se informeze, domnule Mundy. lar 
eu aşa fac, după cum vei băga de seamă. Lumea se scaldă 
în minciuni. A sosit vremea ca mielul să muşte leul. Stai jos, 
te rog. Aici, în dreapta mea. Am probleme cu urechea 
stângă. Cândva, un ticălos mi-a vârât în ea un cârlig de 
atârnat carnea şi nu mai aud decât un vuiet ca de mare. 
Asta e, nici nu-mi place marea. Am navigat şapte ani, apoi 
am cumpărat vasul, am rămas pe uscat şi am mai 
cumpărat şi altele, dar în larg n-am mai ieşit. 

Aruncând ocheade în lateral, Mundy a reuşit să 
încropească o imagine a gazdei care să i se potrivească 
glasului. A împlinit cel puţin şaptezeci de ani. Are un trup 
lat, rotunjor, şi ţeasta cheală îi este presărată cu pete 
maronii, ficatul pesemne, riduri ce se întretaie şi cute 
adânci pe obrajii ca nişte pernuţe gemene. Are ochi albaştri 
de copil cuminte, foarte nestatornici şi, cu cât se precipită 
mai mult vorbind, cu atât mai iute se rotesc. Mustafa are o 
jucărie cu cheie care face la fel, şi pesemne că tocmai 
acesta e motivul pentru care lui Mundy îi vine greu să-l ia în 
serios pe Dimitri. Are sentimentul că stă prea aproape de 
scenă şi vede imperfecţiunile machiajului de pe faţa lui 
Dimitri, plus agrafele cu care îi este prinsă peruca, precum 
şi sârmele trase atunci când îşi desface aripile prea larg. 


XX xk 


Angelo a adus ceai pentru Mundy, iar pentru Dimitri, 
lapte din soia. Mundy şi Dimitri stau parcă în şa, răsuciţi 
uşor unul către celălalt pe canapeaua lungă, la fel ca un 
moderator TV şi invitatul său. Sven se plictiseşte pe un 
scaun cu spătar înalt, tapiţat cu piele, în afara câmpului lor 
vizual. Ţine în poală un blocnotes pentru a face procesul- 
verbal de şedinţă. Carnetul e neînceput. Instrumentul de 
scris e un obiect zvelt, negru cu auriu - mândria oricărui 
director. La fel ca Angelo, care preferă situaţiile pe muchie 
de cuţit, Sven e sever şi de-a dreptul fioros. Lui Dimitri îi 
place să fie înconjurat de bărbaţi slăbănogi. 

315 


- PRIETENIE ABSOLUTĂ - 


— Aşadar, cine eşti, domnule Mundy? întreabă Dimitri. 

Se reazemă de pernele canapelei şi îşi împreunează 
degetele plinuţe peste burtă. Vârfurile pantofilor sport sunt 
răsucite spre interior, pentru a evita să jignească în vreun 
fel. Probabil că, la fel ca Mundy, a deprins bunele maniere 
în Orient. 

— Eşti un domn englez născut în Pakistan, care a făcut 
pe studentul anarhist la Berlin, spune el pe un ton cântat. 
lubeşti sufletul german care l-a vândut pe Shakespeare în 
favoarea reginei şi eşti combinat cu o  turcoaică 
musulmană. Prin urmare, cine naiba eşti? Bakunin, Gandhi, 
regele Richard sau Saladin? 

— Ted Mundy, ghid turistic, răspunde Mundy şi pufneşte 
în râs. 

Dimitri îl imită, apoi îl bate pe umăr şi îl masează uşor, 
lucru de care Mundy s-ar lipsi bucuros, dar asta e, doar au 
ajuns amici la cataramă. 

— Fiecare război e mai rău decât precedentul, domnule 
Mundy. Însă războiul acesta e cel mai urât pe care l-am 
avut, dacă ne referim la minciuni, şi tocmai la asta fac 
trimitere. Întâmplător, sunt aproape specialist în minciuni. 
Mă irită, poate fiindcă am spus prea multe de-a lungul 
vieţii. N-are nicio importanţă că războiul rece s-a terminat. 
N-are nicio importanţă că ne globalizăm sau devenim 
multinaţionali sau mai ştiu eu ce. Imediat ce răsună tobele 
şi politicienii îşi lansează minciunile, se trece la arcuri şi 
săgeți, la drapele şi programe TV nonstop adresate tuturor 
cetăţenilor fideli. Mai trebuie trei urale pentru primele salve 
şi cui îi mai pasă după aceea de victime atâta vreme cât 
sunt din cealaltă tabără? 

Lasă impresia că nici nu respiră între fraze. 

— A, să nu-mi serveşti porcăria aceea cu drăgălaşa 
Europă, îl previne el, deşi Mundy a rămas până acum cu 
gura încleştată. Să citim câteva pagini din istoria Americii. 
Puritani fanatici care măcelăresc sălbatici în numele 
Domnului - cât de departe să mai mergi? Genocid atunci, 


316 


- JOHN LE CARRÉ - 


tot genocid astăzi, dar cine stăpâneşte adevărul face şi 
jocurile. 

Mundy se gândeşte să laude demonstrațiile fără 
precedent contra războiului, dar îi este deja limpede că 
întreruperile nu fac parte din discuţia cu Dimitri. Glasul lui, 
chiar dacă are intenţii paşnice, domină prin forţă. Tonul nici 
nu urcă, nici nu coboară. Te-ar putea preveni în legătură cu 
a doua venire a lui lisus sau cu dispariţia iminentă a rasei 
umane, iar dacă ai pune afirmaţia la îndoială, ai face-o pe 
propriul tău risc. 

— Dacă mărşăluieşti, te alegi cu picioarele umflate. Dacă 
protestezi, te alegi cu o răguşeală şi cu vreun bocanc de 
poliţist în gură. Cei care denunţă minciunile sunt nişte 
radicali nemulţumiţi. Sau islamişti antisemiţi. Ori şi una, şi 
alta. lar dacă te îngrijorează viitorul, mai bine abţine-te, 
fiindcă următorul război pândeşte după colţ, iar tu nu 
trebuie să-ţi faci nicio grijă, ci doar să deschizi televizorul 
ca să te delectezi cu încă un război virtual adus pe ecranul 
din propria cameră prin grija juntei tale preferate şi a 
paraziţilor ei multinaţionali. 

Nu apare nicio pauză, ci doar o palmă groasă care 
lansează şi oferă întrebarea: 

— Şi până la urmă, ce dracu' facem, domnule Mundy? 
Cum să împiedicăm ţara ta, sau America, sau oricare alta, 
să împingă lumea spre război doar pe baza unor minciuni 
sfruntate şi fabricate, care în lumina zilei arată la fel de 
convingătoare ca piticuţii de ghips din grădina casei? Cum 
procedăm pentru a-i apăra pe copiii tăi şi pe nepoţii mei, ca 
să nu mai fie tocaţi în războaie? Domnule Mundy, eu mă 
refer la statul corporativ şi la monopolul său asupra 
informaţiilor. Vorbesc despre  trunchierea adevărului 
obiectiv. Şi mă întreb cum naiba s-ar putea răsturna 
situaţia asta. Te-ar interesa acest lucru? Sigur că da - 
răspunde el, luându-i-o înaintea lui Mundy - cum mă 
interesează şi pe mine. Alături de orice persoană cu mintea 
întreagă din lumea asta. De aceea te întreb încă o dată: ce 
dracu’ facem ca să readucem integritatea şi raţiunea pe 

317 


- PRIETENIE ABSOLUTĂ - 


scena politică, asta dacă au ocupat vreodată un asemenea 
loc? 

Mundy se trezeşte amintindu-şi în treacăt despre Clubul 
republican, unde asemenea discuţii se desfăşurau furtunos 
în fiecare seară, toate folosind aceleaşi epitete. La fel ca 
atunci, nici de astă-dată în minte nu-i vine un răspuns 
instantaneu. Însă acest lucru nu i se întâmplă fiindcă nu 
găseşte cuvintele potrivite. Explicaţia este că are 
sentimentul că a nimerit întâmplător în mijlocul unei piese 
în care toată lumea, în afară de el, cunoaşte desfăşurarea 
acţiunii. 

— Avem nevoie de electorat? Sigur, ce naiba. Nu e vina 
oamenilor că nu văd lucrurile clar. Nimeni nu le oferă o 
asemenea şansă. „Priviţi aici, nu priviţi într-acolo. Uitaţi-vă 
în altă parte şi deveniți cetăţeni neloiali, antipatrioţi, 
nelegiuiţi.” Avem nevoie de alţi politicieni? Sigur că da, dar 
numai electoratul trebuie să-i descopere. Eu şi tu, 
împreună, putem face asta. Dar cum Dumnezeu îşi poate 
face datoria electoratul dacă politicienii refuză să coboare 
de la tribună pentru a discuta problemele? Alegătorii sunt 
păcăliţi înainte de a intra în cabinele de votare. Asta dacă 
se prezintă la vot. 

Vreme de o clipă Dimitri lasă impresia că nu are la 
îndemână soluţii nici cât Mundy. Numai că se vădeşte 
imediat că face doar o pauză înainte de a urca la un alt 
nivel. În teatru, asta se numeşte moment dramatic. Parcă 
pentru a anunţa acest moment, Dimitri a îndreptat un 
deget butucănos spre faţa lui Mundy şi priveşte de-a lungul 
degetului-ţeavă drept în ochii lui. 

— Domnule Mundy, eu vorbesc, da' mă refer la ceva mult 
mai important pentru dezvoltarea societăţii occidentale 
decât modul de votare. Mă refer la coruperea deliberată a 
minţilor fragede încă din perioada de formare a 
personalităţii. La minciunile ce li se vâră pe gât încă din 
leagăn prin manipularea de către corporaţii sau stat, dacă 
mai există vreo diferenţă între ele, lucru despre care am 
destule îndoieli. Vorbesc despre răspândirea puterii 

318 


- JOHN LE CARRE - 


corporative asupra oricărui campus universitar, atât în 
ţările dezvoltate, cât şi în lumea a doua şi a treia. Vorbesc 
despre colonizarea educativă prin intermediul investiţiilor 
făcute de marile companii la nivel de facultate, punând 
condiţia respectării afirmațiilor mincinoase care îl 
avantajează pe investitor şi care se dovedesc dăunătoare 
pentru bietul student. 

„Eşti grozav, ar dori Mundy să-i comunice lui Dimitri. Eşti 
în rol. lar acum bagă-ţi degetul înapoi la locul lui.” 

— Mă refer la încătuşarea deliberată a gândirii libere în 
societatea actuală, domnule Mundy, şi la modul în care o 
putem elibera. Sunt un copil al străzii, domnule Mundy. Aşa 
m-am născut şi aşa am rămas. Procesele gândirii mele nu 
sunt educate. Savanţii îmi pot râde în nas. Cu toate astea, 
am citit multe cărţi pe această temă. „Aşa mi-a spus şi 
Sasha”, gândeşte Mundy. Am în minte gânditori precum 
canadianca Naomi Klein“, indianca Arundhati Roy5, care 
pledează pentru o altă modalitate de a vedea lucrurile, 
conaţionalii tăi, George Mombiot”! şi Mark Curtis, 
australianul John Pilger”, americanul Noam Chomsky*, 
câştigătorul Premiului Nobel pentru economie, americanul 


19 Ziaristă cu vederi antirăzboi şi autoare a unei cărţi de succes, No 
Logo, o critică a corporatismului. (n.tr.) 
5 Autoare a câtorva cărţi, între care Dumnezeu al lucrurilor mărunte, 
care a primit Premiul Booker, şi a unor articole critice la adresa 
războiului din Irak. (n.tr.) 
51 Ziarist la Guardian şi autor al cărţii Secolul consimţământului (2003) 
ce analizează pericolul corporatismului multinațional în Marea Britanie. 
(n.tr.) 
52 Ziarist şi autor al unor cărţi: Rețeaua înşelătoriei - analiză a politicii 
externe britanice, Marea înşelătorie - despre noua ordine mondială şi 
globalizare. (n.tr.) 
53 Ziarist şi realizator de filme de origine australiană stabilit în Marea 
Britanie, critic sever al politicii şi al implicării britanice în războiul din 
Irak. (n.tr.) 
5t Profesor de lingvistică, semantică şi analist al filosofiei limbajului, 
care a publicat articole cu nuanţe critice la politica externă a SUA şi o 
serie de cărţi: Nou/ umanism militarist, Profit în dauna oamenilor etc. 
(n.tr.) 

319 


- PRIETENIE ABSOLUTĂ - 


Joseph Stiglitz”, şi franco-americanca Susan George” de la 
Forumul Social Mondial din Porto Alegre. l-ai citit pe toţi 
aceşti scriitori minunaţi, domnule Mundy? 

— Aproape pe toţi. „Şi aproape tot ce-au scris Adorno”, 
Horkheimer”? şi chiar Marcuse”, se gândeşte Mundy, 
amintindu-şi un interogatoriu similar ce a avut loc acum o 
viaţă la Berlin. li iubesc până la ultimul, dar nu-mi aduc 
aminte nicio vorbă de-a lor.” 

— Privind din diverse puncte de vedere, aceşti scriitori 
eminenţi ne spun acelaşi lucru. Caracatiţa corporatistă 
sufocă dezvoltarea firească a umanităţii. Ea răspândeşte 
tirania, sărăcia şi sclavia economică. Sfidează orice lege a 
naturii. Războiul este prelungirea puterii corporative prin 
alte mijloace. Fiecare prosperă cu ajutorul celeilalte, iar 
ultimul război este o dovadă elocventă. Acest mesaj urgent 
îţi sună familiar, domnule Mundy, sau port un dialog cu 
mine însumi? 

— Îmi trezeşte multe gânduri asemănătoare, îl asigură 
Mundy pe un ton politicos. 

Se simte că Dimitri se apropie de punctul culminant al 
oratoriei, aşa cum a făcut-o şi cu multe alte ocazii. Chipul i 
se întunecă, vocea îi creşte în intensitate şi se înclină 
încrezător către public. 

— Cum reuşesc aceste corporaţii să strângă atât de bine 
în gheare societatea noastră? Dacă nu recurg la 


5 Profesor de economie, fost vicepreşedinte la Banca Mondială, erou al 
protestatarilor împotriva globalizării şi critic al jafului corporat. (n.tr.) 
56 Sociolog, autoare a unor cărţi despre globalizare, între care 
Conservarea capitalismului în secolul al XXI-lea. (n.tr.) 
57 Important sociolog şi filosof german (1903-1969), critic al societăţii 
occidentale. (n.tr.) 
58 Sociolog şi filosof dialectician (1895-1973), fondator al Şcolii de la 
Frankfurt. Operă bogată, între care Eclipsa rațiunii şi Statul autoritar. 
(n.tr.) 
59 Născut în Germania şi emigrat în SUA (1899-1979), filosof care critică 
atât comunismul, cât şi capitalismul pentru lipsa proceselor 
democratice. Opere importante: Eros şi civilizație. Omul 
unidimensional. A fost considerat în unele cercuri părinte al noii stângi, 
calificativ pe care filosoful l-a respins. (n.tr.) 

320 


- JOHN LE CARRE - 


împuşcături, cumpără. Cumpără minţile sănătoase şi le 
înhamă la căruţa lor. Cumpără studenţi care abia s-au 
smuls de lângă mamele lor şi le castrează procesele de 
gândire. Creează false ortodoxii şi impun cenzura sub 
pretextul corectitudinii politice.  Construiesc facilități 
universitare, dictează conținutul cursurilor, promovează 
excesiv profesori pupincurişti şi-i sperie de moarte pe 
eretici. Singurul lor scop este de a perpetua conceptul 
bolnav de expansiune nelimitată pe o planetă finită, având 
drept rezultat un conflict permanent. lar produsul obţinut 
de ele este un robot cu educaţie zero, cunoscut şi sub 
numele de funcţionar al corporației. 

A ajuns la apogeu, iar acum începe coborâşul. 

— Domnule Mundy, peste douăzeci de ani nu va mai 
exista niciun locaş de învăţământ în emisfera occidentală 
care să nu-şi fi vândut sufletul bigotismului corporativ. Va 
exista doar câte o părere admisă privind fiecare subiect al 
cunoaşterii, începând cu grădina raiului şi terminând cu 
dungile roz ale pastei de dinţi. Nu se va mai ridica niciun 
glas potrivnic care să valoreze măcar cât îmbrăţişarea unei 
târfe, decât dacă reuşeşte cineva să răstoarne situaţia, 
făcând fluviile să curgă înapoi spre matca lor. Ei bine, eu 
sunt unul dintre aceştia, la fel şi Sasha, de aceea te invit să 
ni te alături. 

Simpla menţiune a numelui Sasha are darul de a-l trezi 
pe Mundy din transă. „Unde Dumnezeu o fi Sasha? Incă mai 
analizează stampa aceea cu ţărani tirolezi ori a avansat 
deja la arhitectura postmodernistă?” Dimitri şi-a intrat 
perfect în rol. Când îşi prezintă planurile de reformare a 
omenirii, alte persoane aflate în poziţii de putere îşi vântură 
braţele ca moriştile, însă Dimitri se dovedeşte un maestru 
al gesturilor stăpânite. Pasul îi este măsurat, palmele stau 
împreunate la spate - un spate lat ca de salahor. Doar 
întâmplător îşi desface mâinile pentru a accentua vreo idee 
cu un gest scurt, demonstrativ. 

Miezul  măreţului său plan este de a crea zone 
universitare fără prezența corporațiilor. 

321 


- PRIETENIE ABSOLUTĂ - 


Acela de a da naştere unor seminarii de păreri 
necumpărate, domnule Mundy, accesibile studenţilor de 
orice vârstă, naţionalitate şi disciplină, care manifestă 
interes faţă de reinventarea stimulentelor umane din 
secolul al XXI-lea. 

Nimic mai puţin decât întemeierea unei piete raționale a 
gândirii libere, unde pot fi analizate adevăratele cauze ale 
războiului şi mijloacele de a preveni izbucnirea lui. 

Şi, în fine, planul lui capătă un nume - nu mai multe ca 
autorul ideii, ci unul răsunător, menit să aibă ecou de-a 
lungul secolelor: 

— Contrauniversitatea, exact aşa, o întreprindere 
globală, domnule Mundy, la fel de multinațională şi 
penetrantă precum corporaţiile pe care se străduieşte să le 
combată, neatinsă de interesul îngust, religios al statului 
sau al corporațiilor şi finanțată din resursele imense şi 
tâlhăreşti ale lui Dimitri. 

— Contrauniversitatea nu va funcţiona pe baza 
dogmelor, susţine el, răsucindu-se pe un călcâi pentru a i 
se adresa lui Mundy, aflat la celălalt capăt al încăperii. Noi 
nu oferim o faţadă doctrinară pe care adversarii corporativi 
să o poată ataca şi mânji. Asemenea lor, vom opera în 
afara graniţelor şi nu vom da socoteala nimănui. Vom apela 
la şiretlicuri. Vom fi nişte gherile spirituale. Ne vom instala 
oriunde inamicul şi-a ridicat tabăra, şi-i vom submina 
poziţiile dinăuntru. la gândeşte-te la minunata voastră 
Universitate Oxford. Ilmaginează-ţi un student la ştiinţe 
exacte. lese din laboratorul de biologie. Face câteva sute 
de metri pe drum. A avut o zi grea. Vede sigla noastră, 
Contrauniversitatea. Toată ziua i s-a făcut capul mare cu un 
test pentru o corporație. Intră, se aşază şi ascultă. „Sunt 
invitat eu, ca persoană, să-mi respect îndatoririle ca 
responsabil cetăţean al unei planete periclitate? Ce naiba 
se petrece cu mine? îşi spune el nedumerit. Tipii ăştia sunt 
săriţi. Nu pentru asta sunt sponsorizat de corporație. Nu-s 
plătit pentru a avea conştiinţă, sunt plătit să descopăr noi 
mijloace pentru a distruge planeta.” Apoi mai ascultă puţin 

322 


- JOHN LE CARRE - 


şi începe să prindă mişcarea. „la te uită. Sunt totuşi cineva. 
Poate că nu va trebui să dovedesc ce tare sunt aducând 
daune Pământului. Poate ar trebui să-mi schimb atitudinea 
faţă de el, ba chiar să-l iubesc.” Şi ai idee ce face în 
asemenea momente? Acceptă cartea noastră de vizită. 
Apoi se întoarce acasă. Intră pe un anumit site web din cele 
pe care i le-am recomandat în mod discret. Acest site îi va 
trezi în continuare sentimentul descoperirii sinelui. Curând 
se va vedea drept pionier al gândirii ireverenţioase. Va 
avea la dispoziţie o duzină de astfel de site-uri, fiecare 
dintre ele fiind o piatră de hotar către eliberarea spirituală. 
Site-uri ale Contrauniversităţii noastre. Pentru 
Contrabibliotecile noastre. Site-uri pentru dezbateri în 
cunoştinţa de cauză a armatei mereu crescânde de 
renegaţi. 

Se opreşte brusc, se răsuceşte, îşi înclină corpul, astfel 
încât Mundy se vede silit să-l privească drept în ochi. „Am 
priceput, gândeşte Mundy. Eşti Erich von Stroheim* din 
Sunset Bulevard.” 

— Cam pute, nu-i aşa, domnule Mundy? Un bătrân trăsnit 
plin de bani care îşi închipuie în mintea lui sucită că poate 
schimba lumea. 

— N-am afirmat asta. 

— Păi, atunci spune ceva. Îmi dai fiori. 

Mundy reuşeşte să îngaime: 

— Şi care va fi rolul meu? 


XX xk 


— Ai fost până mai ieri coacţionar la o şcoală de limbi 
străine la Heidelberg, dacă nu mă înşel, domnule Mundy. 

Aceste vorbe au fost rostite de Sven. Sven, cel care ÎI 
scuteşte pe Dimitri de toate detaliile neplăcute. Stând cu 
braţele împreunate, Angelo a rămas în penumbră. Epuizat 
de efortul cerut de rol, Dimitri s-a prăbuşit pe canapea. 


5 Regizor şi actor american de origine austriacă (1885-1957), care a 
avut un rol în drama Sunset Boulevard (1950). (n.tr.) 
323 


- PRIETENIE ABSOLUTĂ - 


— Recunosc totul, îl aprobă Mundy. 

— lar şcoala îşi propusese să le predea o limbă engleză 
avansată persoanelor din domeniul afacerilor? 

— Adevărat, spune Mundy, socotind că Sven vorbeşte 
exact ca unul dintre cei mai buni elevi ai săi. 

— lar această şcoală este în prezent închisă, domnule? 
Fiind pusă sub urmărire judiciară? 

— Absolut corect. In prezent este o fostă şcoală, explică 
Mundy pe un ton glumet, însă vorbele de duh, dacă pot fi 
numite astfel, nu stârnesc nicio reacţie în ochii necruţători 
ai lui Sven. 

— Dar eşti încă coproprietar, împreună cu fostul 
partener, Egon, nu? 

— Din punct de vedere legal, probabil că da. Practic, sunt 
unic posesor de datorii. Impreună cu banca, şase companii 
de garanţii ipotecare şi diverşi creditori. 

— Domnule, puteţi prezenta situaţia clădirii, în prezent? 
Sven deschide un dosar care lasă impresia că ştie mai 
multe despre afacerile lui Mundy decât cunoaşte el însuşi. 

„In prezent, parcă poţi fi sigur de prezent”, gândeşte 
Mundy cel pedant. Ce-ar fi să gândească altfel: în acest 
moment sau, pur şi simplu, acum? 

— Incuiată şi cu uşile bătute în cuie, răspunde Mundy. Nu 
poate fi folosită, închiriată sau vândută. 

— Domnule, aţi revăzut clădirea în ultima vreme? 

— Incerc să nu apar în public. Plouă pretutindeni cu 
citaţii. Am trecut cu maşina prin dreptul ei acum o lună, iar 
grădina devenise o adevărată junglă. 

— Ce capacitate are şcoala, vă rog? 

— Ca număr de cursanţi? Sau profesori? La ce te referi? 

— Câte persoane pot fi găzduite în sala mare? 

— Probabil că vreo şaizeci. Adică în vechea bibliotecă. 
Cel mult şaizeci şi cinci. Dar nu funcţionam la o asemenea 
capacitate. Se mai întâmpla, la câte-o prelegere. 
Activitatea se desfăşura în clase mici. Trei profesori - eu, 
Egon şi încă o persoană - şase cursanţi în fiecare sală. 


324 


- JOHN LE CARRE - 


— lar veniturile? Erau în numerar? Cât se câştiga, dacă 
îmi permiteţi să vă întreb, domnule? 

Mundy face o faţă lungă. Banii nu reprezintă 
specialitatea lui. 

— De partea asta se ocupa Egon. Din câte îmi amintesc, 
pe baza orelor predate, douăzeci şi cinci de euro pe oră de 
fiecare cursant, trei profesori care lucrau la cerere - 
predarea se adapta la necesităţi, trebuie să ţii seama de 
asta, unele ore începeau la ora şase dimineaţa - asta, ca 
să-i prindem înainte de orele de serviciu... 

— Bineînţeles, întăreşte Sven, readucându-l cu picioarele 
pe pământ. 

— Să zicem trei, trei mii cinci sute pe zi, dacă aveam 
noroc. 

Dimitri capătă viaţă pe neaşteptate. 

— lar cursanţii, de unde proveneau, domnule Mundy? 

— De unde-i puteam găsi. Ne adresam clasei tinerilor 
manageri. Unii direct din universităţi, dar majoritatea 
proveneau de la firmele locale. Heidelberg e capitala 
tehnologică a Germaniei. Biochimie, informatică, programe 
de computer, mijloace de informare, tehnologie a 
imprimării şi câte altele. Există un oraş-satelit în apropiere 
care nu face altceva. Plus universitatea, care asigură 
specialişti. 

— Am auzit că sunt oameni de toate naţionalităţile acolo. 

— Ai auzit corect. Francezi, nemți, italieni, chinezi, 
spanioli, turci, thailandezi, libanezi, saudiţi şi africani de 
culoare, tot tacâmul, şi bărbaţi, şi femei. Plus o mulţime de 
greci. 

Dar dacă Mundy încearcă să descopere naționalitatea lui 
Dimitri, îşi pierde vremea. 

— Deci banii provin din întreaga lume, sugerează Sven, 
fiindcă Dimitri a recăzut în tăcere. 

— Însă nu suficient. 

— Au dispărut banii, domnule? 

— Ba chiar sunt prea mulţi. 

— Tot în lume? 

325 


- PRIETENIE ABSOLUTĂ - 


— La Egon. Altfel ne achitam notele de plată. 

— Şcoala era deschisă şi în weekend? 

— Sâmbătă toată ziua, iar duminica numai dimineaţa. 

— Deci cursanţii veneau şi plecau zilnic, la orice oră? 
Străini de toate naţionalităţile? Chiar aşa? 

— În vremea noastră de glorie. 

— Şi cât a ţinut asta? 

— Câţiva ani. Până când Egon a început să se 
lăcomească. 

— Ţineaţi luminile aprinse toată noaptea? Nu se arăta 
nimeni surprins? 

— Doar până la miezul nopţii. 

— Cine cerea asta? 

— Poliţia. 

— Ce treabă are poliţia cu chestia asta? intervine imediat 
Dimitri de pe canapea. 

— Are sarcina de a asigura liniştea publica. Şcoala e într- 
o zonă rezidenţială. 

— Aveaţi, cum s-ar zice, trimestre? reia Sven 
interogatoriul. De genul, acum e vacanţă, acum avem 
cursuri? 

„Mulţumiri pentru că-mi explici ce înseamnă trimestru 
şcolar”, gândeşte Mundy. _ 

— Teoretic ţineam şcoala deschisă tot anul. In realitate, 
urmam programul şcolar normal. În toiul verii nu organizam 
cursuri, fiindcă oamenii voiau să plece în concediu. Tot 
astfel la Paşti şi de Crăciun. 

Brusc, Dimitri se ridică drept, ca un om care nu mai vrea 
să asculte aşa ceva. Se plesneşte cu palma peste coapsă. 

— De ajuns, domnule Mundy. Acum ascultă-mă cu 
atenţie, fiindcă îţi voi face o propunere. 


XX xk 


Mundy ascultă atent. Aude, urmăreşte cu privirea şi se 
minunează. Nimeni nu i-ar putea cere să se concentreze 
mai intens. 

326 


- JOHN LE CARRÉ - 


— Am nevoie de şcoala ta, domnule Mundy. Vreau să-şi 
reia activitatea, să funcţioneze, cu scaune, pupitre, 
bibliotecă, toate dotările corespunzătoare. Dacă mobilierul 
a fost vândut, cumperi altul nou. Vreau să arate şi să 
meargă la fel ca înainte de a se duce la fund, ba chiar mai 
bine. Ştii ce este acela un vas fantomă? 

— Nu. 

— Am văzut filmul. Un cargou amărât care seamănă cu 
un tanc petrolier şi ruginit, gata să se scufunde. Stă ca o 
pradă sigură pentru un submarin german. Pe nepregătite, 
nevolnicul cargou ridică drapelul britanic, lasă paravanul să 
cadă şi scoate la iveală un tun de şaizeci de milimetri 
ascuns în pântecele lui. Trage o salvă în submarin, iar 
nemţii se îneacă până la unul. Asta trebuie să facă şi mica 
ta şcoală de limbi străine în ziua în care 
Contrauniversitatea îşi înalţă drapelul şi dă de ştire 
corporațiilor că nu mai conduc lumea după voia lor. Spune- 
mi o dată, domnule Mundy. Dacă mâine ti-ar apărea în faţă 
Moş Nicolae cu sacul plin de aur, cât de curând ai putea 
relua activitatea? 

— Ar trebui să fie un sac măricel. 

— Am auzit că ar fi vorba de trei sute de mii de dolari. 

— Depinde ce dobândă se calculează. Şi pe ce perioadă. 

— Doar eşti musulman. N-ar trebui să vorbeşti de 
dobândă. E împotriva religiei tale. 

— Nu-s musulman. Abia învăţ obiceiurile. 

„De ce mă deranjez să spun asta?” 

— Trei sute cincizeci? 

— N-am reuşit să plătesc personalul timp de trei luni. 
Dacă-mi arăt mutra în Heidelberg, pe ei trebuie să-i plătesc 
mai întâi. 

— Ştii să te tocmeşti. Deci e vorba de jumătate de milion. 
Când o deschizi? 

— Ai spus pentru activitate. 

— Aşa am spus. 

— Tehnic vorbind, imediat ce facem curăţenie. S-ar 
putea să avem nenorocul să găsim persoane instalate 

327 


- PRIETENIE ABSOLUTĂ - 


ilegal, cine ştie?! Pentru a funcţiona într-un mod rezonabil - 
septembrie. Pe la mijlocul lunii. 

— Deci deschidem devreme, la scară mică, de ce nu? 
Dacă o facem cu fast, o să ne azvârle afară din campus. 
Pornim mărunt, cu doar două oraşe şi-şi vor închipui că nu 
merită să-şi bată capul. Inaugurăm la Heidelberg şi Sorbona 
şi ne extindem după aceea. Ai firmă la poarta? 

— Nişte plăcuţe din alamă. Am avut. 

— Dacă mai sunt acolo, curăţă-le. Dacă au dispărut, fă 
altele. Să pară aceeaşi şcoală, aceeaşi poveste. In 
septembrie, când aducem mari conferenţiari, lăsăm jos 
masca şi pornim ofensiva. Sven, te îngrijeşti să se dea un 
anunţ în ziar: „Domnul Edward Mundy îşi va relua postul de 
director al şcolii cutare începând cu...” 

Ochii albaştri ca de copilaş îl fixează pe Mundy cu o 
privire îndurerată, aproape miloasă. 

— De ce nu mă priveşti direct, domnule Mundy? De ce 
nu-ţi arunci pălăria în aer? Eşti deprimat cumva că un 
individ pe care nici măcar nu trebuie să-l înşeli te scoate 
dintr-o belea de jumătate de milion de dolari? 

Niciodată nu e uşor când ţi se spune să-ţi schimbi 
expresia, dar Mundy depune toate eforturile. Senzaţia că 
nu-şi află locul, pe care a simţit-o câteva clipe mai 
devreme, l-a cuprins din nou. Gândeşte la fel ca Dimitri: 
„De ce nu mă bucur?” 

— Şi ce rol va avea Sasha? face el, fiindcă nu-i vine în 
minte altă întrebare. 

— Contrauniversitatea va organiza serii de conferinţe 
interesante. Oamenii mei din Paris se ocupă acum să 
alcătuiască o listă cuprinzătoare de universitari 
incoruptibili, bărbaţi şi femei, care consideră ortodoxismul 
drept blestem al gândirii neîngrădite. Vreau ca Sasha să 
dea o mână de ajutor acestui proces, fiind şi unul dintre 
conferenţiari. Are o minte strălucită, e un om deosebit, l-am 
ascultat şi cred în el va avea funcţia de „director de studii”. 
La Heidelberg va superviza înfiinţarea bibliotecii, va face 


328 


- JOHN LE CARRE - 


recomandări privind programa de studiu şi te va ajuta să 
recrutezi oameni. 

Dimitri se ridică în picioare cu o iuţeală şi o hotărâre care 
îi fac pe Sven şi pe Angelo să sară în sus. Până şi Mundy se 
dezmeticeşte şi se ridică. „La fel ca prima experienţă în 
moschee, gândeşte el. Când se ridică toţi, faci la fel. Când 
îngenunchează şi-şi aşază capul pe covoraşul de rugăciuni, 
fac la fel şi sper că mă ascultă cineva.” 

— Domnule Mundy, noi ne-am încheiat treaba. Sven va 
discuta cu tine personal chestiunile administrative. Angelo 
se va ocupa de remunerarea ta. Richard o să-ţi prezinte un 
scurt contract pe care trebuie să-l semnezi. Nu vei primi 
exemplarul propriu de contract, nici confirmarea în scris a 
ceea ce am convenit aici astă-seară. 

Străduindu-se să facă faţă strânsorii de fier a lui Dimitri, 
Mundy are impresia că depistează un semnal ascuns în 
ochii umezi, care nu clipesc. Tu ai venit aici, tu ţi-ai dorit-o, 
iar acum ai obținut ce doreai, pare să îi comunice privirea 
lui Dimitri. Nu poți arunca răspunderea pe altcineva. Se 
deschide o uşă laterală şi Dimitri dispare. Mundy nu aude 
sunetul paşilor ce se îndepărtează, nici aplauze furtunoase 
când cade cortina de final. Un bărbat cu blazer stă alături 
de Mundy, aşteptând să-i restituie jucăriile. 


XX xk 


Blonda în costumul business îl conduce din nou. Din 
umbră, sunt urmăriţi de aceiaşi bărbaţi cu hanorace. La 
etaj, Richard stă la birou ca mai devreme. O fi făcut din 
ceară? Ba nu, surâde. A aşteptat aici toată seara, în 
blazerul lui cel nou şi dichisit, cu cravata la gât, cu mâinile 
răsfirate alături de dosarul îmbrăcat în piele, care se 
deschide de la mijloc precum o fereastră dublă? 

Blonda pleacă. Au rămas din nou singuri doi bărbaţi 
despărțiți de un birou. Ar putea schimba secrete, numai că 
Mundy îl păstrează pe al său. 


329 


- PRIETENIE ABSOLUTĂ - 


„Nu cred nimic, dar asta nu înseamnă că n-ar putea fi 
adevărat. 

Mă aflu într-un balamuc, dar jumătate din lume e 
condusă de nebuni şi nimeni nu se plânge. 

Dacă regi demenţi, preşedinţi nebuni şi prim-miniştri 
dezaxaţi sunt în stare să arboreze masca normalităţii şi 
sunt încă în funcţii, de ce n-ar proceda astfel şi un 
miliardar? 

În bătălia dintre speranţă şi scepticism ce se duce în 
mine, mi-e din ce în ce mai limpede că am şansa de a 
câştiga totul, fără a pierde nimic. 

Dacă această Contrauniversitate se dovedeşte a fi visul 
bolnav al cuiva, rămân ce am fost înainte de a trece pragul: 
sărac, dar fericit. 

Dacă, împotriva tuturor aparenţelor, visul se adevereşte, 
îmi voi putea privi creditorii în ochi, redeschid şcoala, ne 
mutăm cu toţii la Heidelberg, o bag pe Zara la şcoala de 
asistente medicale şi pe Mustafa îl dau la o şcoală bună, 
apoi o să cânt The Mikado în fiecare dimineaţă când o să 
intru în baie. 

De câte ori ţi se oferă o şansă oricât de neînsemnată? ne 
întrebăm. Apare vreodată? Nu. Va mai apărea? Nu. 

lar dacă mai am nevoie de un motiv pentru a spune da, 
şi n-am, mai există Sasha, teoria haosului produs de un 
singur om. 

De ce mă simt răspunzător pentru el e o întrebare la care 
o să găsesc răspuns în altă viaţă. Un Sasha fericit e o 
bucurie pentru mine, iar un Sasha nenorocit devine un 
bolovan pe conştiinţa mea.” 


XX xk 


Contractul are şase pagini, iar când ajunge cu lectura la 
sfârşitul lui, Mundy a şi uitat începutul. Cu toate acestea, 
clauze disparate i-au rămas întipărite în minte, iar în caz că 
se înşală, Richard se găseşte în faţa sa şi i le poate număra 
pe degetele lui de atlet: 


330 


- JOHN LE CARRE - 


— Legal, casa îţi va aparţine, Ted, fără sarcini ipotecare 
din ziua în care închei primul an de predare. Cheltuielile 
principale, adică încălzirea, energia electrică, taxele locale, 
întreţinerea casei, vor fi suportate de una dintre 
numeroasele fundaţii ale domnului Dimitri. In acest scop se 
va crea un fond permanent, plătibil în avans, ce se va 
justifica retroactiv în fiecare trimestru. Aici sunt datele 
bancare, aşa cum le deţinem noi în prezent. Te rog să 
verifici şi să ne confirmi dacă sunt corecte. Vacanţele 
rămân la discreţia ta, însă domnul Dimitri ţine cu orice preţ 
ca toţi angajaţii să beneficieze de odihnă deplină. Mai ai 
întrebări? 

„Acum ţi-a surâs şansa, Ted. Acum ori niciodată.” 

Mundy semnează. Stiloul are acelaşi model ca acela al lui 
Sven. Îşi aplică semnătura în partea de jos, dreapta, a 
fiecărei pagini. Richard împătureşte contractul semnat şi-l 
vâră în buzunarul în care a ţinut şi plicul cu cei o mie de 
dolari. Mundy se ridică. La fel procedează şi Richard. Îşi 
strâng din nou mâinile. 

— Ted, va dura cinci zile până îţi parvin banii, îl previne 
Richard, ca într-o reclamă. 

— Toată suma? întreabă Mundy. 

— De ce nu, Ted? spune Richard cu un surâs misterios şi 
atoateştiutor. Sunt doar bani. Ce înseamnă banii în 
comparaţie cu un ideal măreț? 


331 


- PRIETENIE ABSOLUTĂ - 


CAPITOLUL DOISPREZECE 


Ted Mundy a pierdut contactul cu sine, iar asta nu i se 
întâmplă pentru prima oară în viaţă. Un neghiob credul, 
prins din nou în mrejele lui Sasha? Ori cel mai norocos om 
de pe pământ? 

Când pregăteşte micul dejun, când face dragoste, când îl 
duce pe Mustafa la şcoală sau merge la Linderhof, joacă 
rolul servitorului credincios al fostului rege Ludwig, când se 
grăbeşte spre casă să se bucure de noaptea liberă a Zarei, 
când o adoră, protejând-o de propria-i vulnerabilitate 
nemăsurată, însă uşor de înţeles, când îi aduce de la 
bibliotecă manuale destinate asistentelor medicale sau 
joacă fotbal cu Mustafa şi cu amicii lui, retrăieşte fără 
încetare vizita nocturnă pe vârful muntelui, nu spune o 
vorbă nimănui şi aşteaptă. 

Dacă, ocazional, încearcă să se convingă că întreaga 
aventură este o născocire a imaginaţiei lui debordante, 
cum îşi poate atunci explica, mă rog, existenţa celor o mie 
de dolari pe care i-a ascuns sub covoraşul din maşina sa, la 
drumul de întoarcere spre Munchen, şi pe care a doua zi i-a 
transferat în siguranţa uzinei termice unde, lucru aproape 
firesc, stau în tovărăşia scrisorilor lui Sasha? 

lrealitatea nopţii nesfârşite a debutat cu revenirea 
fantomatică a lui Sasha şi s-a încheiat cu plecarea acestuia. 
După încă o reluare cu Sven, Angelo şi Richard a aspectelor 
tehnice privind renaşterea sa, Mundy îi este înapoiat lui 
Sasha, care îl felicită cu o bucurie atât de năvalnică încât 
asta face să pălească orice rezerve ar mai putea nutri. 
Vestea recrutării lui Mundy în favoarea Cauzei i-a parvenit 
deja lui Sasha. Când îl vede intrând, Sasha îi prinde mâna 
între palme şi, spre nedumerirea lui Mundy, i-o duce la 
fruntea umedă într-un gest de supunere orientală. Intr-o 
muţenie solemnă, urcă amândoi în Jeep şi, având la volan 
aceeaşi femeie slăbănoagă, coboară drumul forestier într-o 
atmosferă neaşteptat de maiestuoasă. 


332 


- JOHN LE CARRE - 


După ce ajunge la hambar, femeia parchează şi aşteaptă 
până când cei doi urcă în Audi, unde Sasha trece din nou la 
volan. Însă nu parcurg decât vreo două sute de metri şi 
automobilul opreşte  patinând, iar Sasha coboară 
împleticindu-se până pe marginea plină de iarbă a 
drumului, cu palmele apăsate pe tâmple. Sasha varsă 
convulsiv, cutremurându-se ritmic. Mundy îl atinge pe 
umăr, dar Sasha clatină din cap. Chinurile se domolesc. 
Apoi revin la maşină. 

— Vrei să conduc eu? întreabă Mundy. 

Schimbă locurile. 

— Ţi-e mai bine? 

— Sigur. Probleme de digestie. 

— Ce faci în continuare? 

— Trebuie să plec imediat la Paris. 

— Pentru ce? 

— Nu ţi-a spus Dimitri că răspund personal de înfiinţarea 
bibliotecilor universităţii?  Adoptă apoi vocea tipică 
activistului de partid. La Paris, o comisie de universitari 
francezi şi germani vor alcătui, sub conducerea mea, o listă 
de lucrări care vor fi deţinute de toate bibliotecile din 
proiect. După ce asigurăm cărţile esenţiale, fiecare dintre 
ele are dreptul de a-şi îmbogăţi colecţia. Bibliotecarii vor 
tine seama, bineînţeles, de dorinţele cititorilor. 

— Dimitri face parte din această ilustră comisie? 

— A exprimat anumite dorinţe, iar acestea ne-au fost 
prezentate spre analiză. Nu doreşte să i se acorde un 
tratament preferenţial. 

— Şi cine îi alege pe universitari? 

— Dimitri a făcut câteva recomandări. Am fost invitat 
politicos să adaug şi eu o serie de nume. 

— Sunt cu toţii liberali? 

— Nu aparţin nici unei categorii. Contrauniversitatea va fi 
renumită pentru pragmatismul ei. Mi s-a spus că în 
cercurile  neoconservatoare frumosul cuvânt /ibera/ a 
devenit o jignire. 


333 


- PRIETENIE ABSOLUTĂ - 


Când ajung la drumul lăturalnic unde se află parcată 
maşinuţa lui Mundy, vocea partinică îi face loc unei noi 
izbucniri de emoție. În lumina scăzută dinaintea zorilor, 
chipul agitat al lui Sasha sclipeşte de broboane de sudoare. 

— Teddy. Prietene, suntem părtaşi la o aventură istorică. 
Nu vom face nimic pentru a produce rău, nimic pentru a 
distruge. Tot ce-am visat la Berlin ne-a fost oferit de pronie. 
Vom pune capăt marşului ignoranței şi vom aduce 
iluminare întregii umanităţi. După ce tu ai semnat acceptul, 
Dimitri m-a invitat pe balcon ca să identific stelele de pe 
cer. „Acela e Carul Mare, am spus eu. lar dincolo se poate 
zări Calea Lactee. lar acolo, Orion.” Dimitri a râs. „Sasha, în 
seara asta ai dreptate. Dar de mâine vom trasa noi linii 
între stele.” 

Mundy urcă în vechea sa maşină, Sasha trece la volanul 
Audiului. Un timp, menţin o distanţa amicală pe şoseaua 
pustie, dar când Sasha începe să îl lase în urma, Mundy 
are, vreme de o clipă, senzaţia că automobilul din faţa sa e 
gol. Numai că Sasha revine mereu. 


XX xk 


Cotropit iarăşi de problemele banale ale vieţii de zi cu zi, 
Mundy se zbate să se vadă în situaţia posesorului unui bilet 
la loterie cu care ar putea câştiga potul cel mare. „Dacă s- 
ar întâmpla asta, înseamnă că e adevărat. Dacă nu, voi fi 
dezamăgit doar eu.” În acelaşi timp, evenimentele din 
noaptea aceea se vântură prin memoria lui ca un film pe 
care nu-l poate opri, fie că arată către frumuseţile cascadei 
italiene ce coboară povârnişurile muntelui Hennenkopf, fie 
că-i explică lui Mustafa, urmând exemplul domnului 
Mandelbaum, că a cunoaşte o altă limbă înseamnă a avea 
încă un suflet. 

Femeia cu eşarfă pe cap care a condus Jeep-ul - asta îl 
frământă acum. A condus ca un diavol când nici nu ştiam 
încotro ne îndreptam, apoi ca un dricar când ştiam unde 
fusesem. De ce? 

334 


- JOHN LE CARRÉ - 


„Sau să ne gândim la mănuşi, îşi spune el. Femeia cu 
haină de şerpaş care stătea pe scara în spirală şi-şi căuta 
cheile în poşetă - şi ea purta mănuşi. Rezistente, noi, 
gălbui, pătate, bine mulate pe degete, făcute din piele de 
porc şi având cusături solide. Şi doamna Mekechnie avea o 
pereche, şi ce le detestam.” 

Dar femeia care a condus Jeep-ul purta tot o pereche 
nouă ca ale doamnei Mekechnie. Şi se arătase la fel de 
rezervată în a-l privi în ochi ca şi femeia de pe scări. Cea de 
pe scări ţinea capul în jos pentru că privea în poşetă. 
Femeia din Jeep purta eşarfă fiindcă atunci când conduci nu 
poţi ţine capul plecat. 

Să fie, deci, aceeaşi femeie? Acelaşi cap, cu sau fără 
eşarfă? Sau doar aceleaşi mânuşi? 

„Ori, de exemplu, covorul din camera lui Richard, 
gândeşte el. Tot ce se afla în bârlogul lui Richard era nou, 
inclusiv Richard: o nouă tunsoare, blazer albastru nou, 
cravată nouă, de însoțitor de zbor. Însă cel mai nou obiect 
dintre toate era covorul pluşat. Era atât de nou că, atunci 
când m-am ridicat să-i strâng mâna lui Richard şi am privit 
în jos, am văzut ghemotoace de puf în locul în care ne 
ţinusem picioarele. Şi oricine ştie că nu poţi aspira un covor 
nou, ci doar îl perii. 

Aşadar, covorul a fost cumpărat în onoarea lui Dimitri? 
Sau a noastră? Şi ce e cu blazerul?” 

Dacă se gândeşte mai bine, prezenţa covorului, nou sau 
vechi, îl deconcertează. Sau reprezintă o enigmă pentru 
Ted Mundy, care se pricepe la asamblarea lucrurilor 
prefabricate. „Covor pluşat gen mochetă într-o cabană 
veche, care are podele minunate din lemn? Acesta e 
vandalism pe faţă. Des ar fi de acord cu mine.” 

În fine, să spunem că e o chestiune de gust. Dar asta nu-i 
alungă sentimentul că tot ce se găsea în cameră, inclusiv 
Richard, a ieşit dintr-un magazin de prezentare în aceeaşi 
zi. 

Sau hai să punem problema altfel - senzaţia că aceea a 
fost prima seară şi că, aşa cum se întâmplă de obicei, 

335 


- PRIETENIE ABSOLUTĂ - 


obiectele de recuzită şi costumele abia fuseseră scoase 
spre folosire. 

„lar dacă aceste semne de întrebare par oarecum 
ridicole în comparaţie cu splendoarea marii viziuni a lui 
Dimitri, asta e pesemne pentru că încerc să reduc lucrurile 
la dimensiuni umane. Dacă nu cred chestia cu acel covor - 
altfel spus - de ce ar trebui să-i dau crezare lui Dimitri? 

Dar cred în Dimitri! Când nebunul rege Dimitri îşi 
construieşte castelul în aer, cred orice vorbă poleită. Faptul 
că am devenit slujitorul lui credincios şi că mi se achită 
datoriile îmi pare un contract încheiat în Cer. Abia când 
Dimitri tace încep şi îndoielile să mi se strecoare în suflet.” 

Răsucind toate acestea pe o faţă şi pe alta, zi şi noapte, 
Ted Mundy aşteaptă să afle dacă a câştigat lozul cel mare. 


XX xk 


Şi cât aşteaptă, stă de veghe. 

De la fuga lipsită de orice demnitate din Heidelberg, a 
plasat tot soiul de obstacole între corespondenţa ce-i este 
destinată şi el. Dacă o adresă s-a dovedit vulnerabilă, a 
schimbat-o. Apartamentul din Munchen rămâne ferm pe 
lista lui secretă. La Linderhof e mai vulnerabil, dar şi-a luat 
măsuri de prevedere. Căsuţele poştale ale personalului 
sunt situate în clădirea administrativă. Litera M, plasată în 
partea de jos, se află sub nivelul ochiului trecătorului 
precipitat. Este absolut normal ca un ghid turistic, 
preocupat de slujbă, să treacă pe lângă cutie, grăbindu-se 
să liniştească un grup agitat de vizitatori vorbitori de 
engleză şi neglijând astfel să verifice dacă a primit ceva. 
Trece chiar şi o săptămână - ba şi mai mult - până când 
harnica Frau Klamt iese din cabina ei şi-i vâră în palmă un 
plic cu aspect ameninţător. 

Dintr-o dată, procedura s-a schimbat radical. De la 
defensivă, Mundy a trecut la atac. 

Până acum a remarcat trecerea furgonetelor poştale prin 
curtea castelului ca pe nişte manevre ale unor vehicule 

336 


- JOHN LE CARRE - 


inamice. S-a terminat cu asta. Nici nu trece furgoneta 
dincolo de porţile castelului, că Mundy dă târcoale pe la uşa 
doamnei Klamt, întrebând dacă n-a sosit ceva pentru el. 

Aşa se întâmplă că, la opt zile de la coborârea de pe 
culmea muntelui, în perioada de respiro ce i se permite 
între cel de-al treilea şi al patrulea grup de turişti al zilei, 
Ted Mundy află cu mare emoție că este invitat să-i 
telefoneze responsabilului său de cont de la banca din 
Heidelberg şi să-l anunţe când este disponibil pentru a 
aranja o întâlnire în cadrul căreia se va discuta modul de 
utilizare a plăţilor de credit primite prin transfer telegrafic şi 
care se ridică la 500.000 dolari. 


XX xk 


Banca a delegat nu mai puţin de trei directori, ceea ce i 
se pare lui Mundy cam extravagant, dacă ţine seama de 
câte ori a fost silit să-l asculte pe plicticosul domn Frinck 
vorbind despre plata oamenilor care îşi fac de lucru 
supraveghindu-i pe alţii muncind. 

Domnul Frinck s-a aşezat la mijloc, încadrat de Brandt şi 
Eisner. Dr. Eisner este de la departamentul insolvabilităţi. 
Domnul Brandt, fără niciun titlu de glorie, e director la 
sediul nostru central. 

— Uneori, celor de la sediu le place să se implice, afirmă 
Frinck - sau, după cum preferă să se exprime el, să 
participe din proprie inițiativă la nivelul clienților. Domnul 
Mundy se opune prezenţei acestuia? 

Mundy nu mai poate de bucurie că domnul Brandt e 
prezent. Se simte ca băiatul din pictură care aşteaptă să fie 
întrebat când şi-a văzut tatăl ultima oarăf!. Şi-a pus şi 
costumul pentru această ocazie. Pare cam strâmt şi se miră 
constatând că i-a rămas mic: mânecile i se ridică mereu 


51 Aluzie la un tablou intitulat Când ţi-ai văzut tatăl ultima oară? (1878), 
al pictorului englez William F. Yeams, înfâţişând interogarea de către 
puritani a unui băiat purtând uniforma susținătorilor regelui Charles | 
(1600-1640), în vremea războiului cu Parlamentul. (n.tr.) 

337 


- PRIETENIE ABSOLUTĂ - 


spre coate. Îmbrăcat astfel, se simte ridicol, lipicios şi 
agitat, ca întotdeauna când banii sunt singurul subiect al 
discuţiei. Domnul Frinck îl întreabă cum se simte - şi, 
spunând asta, surâde generos - Frau Mundy. ln 
conformitate cu regulamentul băncii, limba vorbită astăzi 
este engleza. Când trei bancheri nemti stau faţă în faţă cu 
un client englez sărac, se înţelege de la sine că engleza 
vorbită de ei este superioară germanei cunoscute de el. 

— Nici nu s-ar putea mai bine, mulţumesc de întrebare, 
răspunde Mundy din inimă. Păi, la vârsta ei, la ce te poţi 
aştepta? face el de parcă ar lătra. 

Aluzia la faptul că acest client al băncii întreţine o soţie 
tânără nelegitimă şi neîndoielnic extravagantă nu aduce 
nicio undă de bucurie pe feţele domnilor Frinck şi Eisner. 
Domnul Brandt, pe de altă parte, pare să considere că eo 
dovadă de tinereţe a lui Mundy. Domnul Frinck deplânge 
situaţia creată de război. 

— Profund tulburător, spune el, împingând cu arătătorul 
grăsuţ în rama ochelarilor. (Consecințele lui, total 
imprevizibile, vai, of, a fost foarte frumos şi bine din partea 
Berlinului să adopte o poziţie morală superioară, însă 
America a declarat că asta va costa, iar acum aşteptam 
nota de plată. 

Mundy spune că, indiferent cât de piperat, preţul merită 
plătit. Practic el se oferă să achite. Accesul lui de 
generozitate este remarcat cu oarecare rezervă. 

Domnul Frinck a pregătit o listă a numeroşilor creditori ai 
lui Mundy. Dr. Eisner a analizat-o. Domnul Frinck doreşte să 
facă o declaraţie, având în vedere prezenţa şiretului domn 
Brandt de la sediul central. Comportarea domnului Mundy 
în toată această perioadă a fost exemplară. Mundy a avut 
ocazia, ba chiar a fost încurajat să se declare falit. Spre 
meritul lui, s-a opus. Acum, toată lumea, inclusiv banca, 
poate primi integral sumele datorate. 

— Asta este extrem de satisfăcător, adaugă domnul 
Frinck. Admirabil. Dobânda poate fi percepută la rată 
integrală, o rezolvare extrem de rară în asemenea condiţii. 

338 


- JOHN LE CARRE - 


Dr. Eisner susţine că domnul Mundy este un adevărat 
gentleman. Domnul Frinck îl aprobă necondiţionat. Mundy 
spune că, în acest caz, ar fi un exemplar singular al speciei. 
Gluma ori nu e apreciată, ori rămâne neînţeleasă - cu 
excepţia  atrăgătorului domn Brandt, care se simte 
îndemnat să întrebe, pe tonul cel mai nevinovat cu putinţă, 
de unde Dumnezeu a primit domnul Mundy toţi aceşti bani. 

— Avem trei transferuri bancare, anunţă domnul Branat. 

Le ţine printre hârtiile din faţa lui, în trei dosare separate, 
protejate de folii din plastic transparent, pe care acum le 
împinge către Mundy pentru a le consulta. 

— De la United Chemical din Guernsey, două sute de mii, 
la ordinul clientului. Voilà! De la Credit Lyonnais din 
Antigua, două sute de mii, la ordinul clientului. Voilà! De la 
Morgan Guaranty Trust, Isle of Man, o sută de mii, tot la 
ordinul clientului. Bănci mari, cu sedii în locuri mici. Dar 
cine sunt clienţii, domnule Mundy? 

Recunoscător pentru faptul că Sven, Richard şi Angelo l- 
au pregătit pentru o astfel de situaţie, Mundy abordează un 
zâmbet plin de regret şi, speră el, convingător. 

— Nu cred că vă pot lămuri pe deplin, domnule Brandt. 
Sincer să fiu, negocierile au rămas deocamdată într-un 
punct delicat. 

— A, face domnul Brandt, dezamăgit şi-şi înclină capul 
într-o parte. Dar măcar câteva generalităţi, poate? 
Neoficial, sugerează el. Cu un aer cuceritor. 

— Banii reprezintă un fel de avans. Pentru demararea 
afacerii, explică el, folosind chiar vorbele lui Sven. 

— Ce fel de afacere, mai precis? domnule Mundy. 

— Redeschiderea şcolii pentru a scoate profit. Am purtat 
discuţii confidenţiale cu o fundaţie internaţională. N-am 
dorit să anunţ banca decât după ce se ajungea la 
finalizarea tratativelor. 

— Minunat. Bine lucrat. Şi care este obiectul de activitate 
al acestei fundaţii? Acest aspect este extrem de important, 
trebuie să recunosc, adaugă domnul Brandt în particular 


339 


- PRIETENIE ABSOLUTĂ - 


către cei doi colegi ai lui, cu entuziasmul corespunzător 
celui venit de la sediu pentru a-şi inspecta trupa. 

— Păi, unul dintre lucrurile cu care se ocupă este 
răspândirea limbii engleze, răspunde Mundy, folosindu-se 
de ceea ce i s-a spus. Engleza, pe post de esperanto. Să-i 
oferim lumii un limbaj comun ca mijloc de înţelegere pe 
plan internaţional. Fundaţia are mulţi bani primiţi de la 
diverse instituţii. 

— Excelent. Sunt impresionat. 

lar Mundy poate spune, judecând după surâsul însorit al 
domnului Branat, că acesta chiar e impresionat. 

— Şi au ales şcoala dumneavoastră pentru a fi extinsă? 
Ca element al acestui plan? 

— Da, între altele. 

— Ce progrese aţi înregistrat în negocieri, dacă nu sunt 
indiscret? 

Mundy îşi dă seama că instrucţiunile primite nu 
prevedeau şi aceste aspecte. Cu toate astea, n-a îndurat 
zece ani de interogatorii din partea Profesorului, fără a mai 
vorbi de lunile cât a transpirat la „Şcoala de bune maniere” 
din Edinburgh, fără să fi deprins câteva aptitudini. 

— Păi, începe el cu îndrăzneală, aş spune că, una peste 
alta - deşi niciodată nu poţi fi sigur de ceva decât după ce 
semnezi - am ajuns aproape în faza clarificărilor. Nu vorbim 
despre ceea ce s-ar putea numi negocieri profesioniste, 
evident, dar până şi o fundaţie nonprofit trebuie să 
respecte anumite criterii. 

— Desigur. Şi ce criterii avem în vedere în cazul de faţă, 
dacă nu sunt prea curios? 

„Nu ezita nicio clipă.” 

— Păi, pe de o parte, proporţia de cursanţi albi pe care îi 
acceptăm. E o fundaţie internaţională, deci este firesc să se 
dorească diversitatea. 

— Bineînţeles. Şi ce altceva? 

— Criterii, adică? 

— Da. 


340 


- JOHN LE CARRE - 


— Programa, evident. Conţinutul cultural. Nivelul de 
perfecţionare pe care sperăm să-l atingem după o anumită 
perioadă de instruire. Performanţele, în general. 

— Religia? 

— Poftim? 

— Nu sunteţi o organizaţie creştină? 

— Nu mi-a vorbit nimeni despre religie. În cazul 
multietnicităţii, probabil că ne referim şi la o diversitate de 
credinţe. 

Domnul Brandt deschide unul dintre dosare cu un pocnet 
uşor şi priveşte atent în el cu o expresie de nedumerire 
amuzată. 

— Ascultaţi-mă. Să vă spun ce am făcut noi, bine? îi 
aruncă lui Mundy un surâs cuceritor. 

— Ne-aţi  destăinuit secretul dumneavoastră, vi-l 
destăinuim şi noi pe al nostru, de acord? Am organizat un 
mic exerciţiu. Uneori aşa procedăm. Am urmărit una dintre 
aceste plăţi până la sursă - doar una. Nu-i întotdeauna 
uşor, înţelegeţi? Am parcurs tot drumul, de la o bancă la 
alta. La început, ne-a trebuit multă imaginaţie, dar am 
reuşit. Din Guernsey, am ajuns la Paris. De la Paris, la 
Atena. lar de acolo, la Beirut. Şi de la Beirut, am ajuns la 
Riad. Capătul de drum e Riad. Acum poate înţelegeţi de ce 
întrebam de religie. 

Dacă încearcă să te pună în boxa acuzaților, retează-le-o 
scurt. Adevărul e ceea ce poate fi demonstrat. 

— Nici nu am îndoieli că oamenii aceştia îşi ţin banii în 
toată lumea, răspunde Mundy cu şiretenie. Din câte ştiu, au 
şi finanţatori arabi, de ce nu? 

— Finanţatori arabi care să susţină răspândirea limbii 
engleze? 

— Dacă-i interesează dezvoltarea dialogului 
internaţional, de ce nu? 

— Şi folosind trasee bancare atât de complicate? 

— Pesemne se feresc. Nici nu-i poţi acuza în zilele 
noastre, când orice musulman e prin definiţie considerat un 
terorist. 

341 


- PRIETENIE ABSOLUTĂ - 


Domnul Frinck îşi drege glasul, iar Dr. Eisner îşi face de 
lucru ostentativ cu documentele din faţa lui, ca nu cumva 
domnul Brandt de la sediul central să uite că soţia 
domnului Mundy este turcoaică. Dar surâsul atrăgător al 
domnului Brandt rezolvă totul. 

— Dar aveţi contract, nu-i aşa, domnule Mundy? întreabă 
el pe un ton liniştitor. 

— V-am spus deja. Încă negociem clauzele minore, 
răspunde Mundy, ajuns deja în pragul indignării. 

— Adevărat. Dar, până atunci, aveţi un contract pe 
termen scurt, nu mă îndoiesc de asta. Nici măcar cea mai 
darnică fundaţie nu pune la dispoziţie atâţia bani fără un 
contract. 

— Adevărat. 

— Atunci, e vorba de un schimb de scrisori de garanţie? 

— Nimic concret, ca să vă pot arăta acum. 

— Fundaţia vă plăteşte un salariu? 

— Au prevăzut iniţial cincizeci de mii de dolari pentru 
plata personalului. Eu primesc zece. Plata pe două luni 
înainte. După ce redeschid şcoala, voi primi cu cincizeci la 
sută mai mult. 

— lar numirea se face punându-vi-se condiţia să locuiţi în 
casă? 

— Evident. După ce se repară. 

— Plus cheltuielile? 

— Tot ce se poate. 

— Şi maşină? 

— Vom discuta şi asta. Dacă va fi nevoie. 

— Deci, nu-i un salariu rău pentru un profesor cu 
experienţa financiară pe care o aveţi. Vă felicit. Se vede 
treaba că sunteţi un negociator priceput, domnule Mundy. 

Brusc toată lumea se ridică în picioare. Fiecare are 
treburi de rezolvat: cecuri de semnat, garanţii de eliberat şi 
gajuri de răscumpărat. Departamentul lui Dr. Eisner a 
pregătit totul. Strângându-i mâna lui Mundy şi privindu-l în 
ochi respectuos, domnul Brandt ţine să întărească prin 
cuvinte admiraţia profundă pentru înţelegere. A fost vorba 

342 


- JOHN LE CARRE - 


doar de o testare a posibilităţilor celor de la sediul central, 
nimic personal; în prezent orice bancă trăieşte mereu în 
pragul tribunalelor. Domnul Frinck ţine să confirme acest 
aspect. La fel şi Dr. Eisner. Vorbind ca avocat, Eisner îi 
mărturiseşte lui Mundy, în timp ce îl conduce la etaj, că n-a 
mai pomenit până acum ca industria bancară să fie atât de 
mult pândită de ameninţarea legii. 


XX xk 


Şcoala e la locul ei. Spre deosebire de casa de la numărul 
doi, The Vale, n-a dispărut; niciun constructor nu oferă case 
familiale cu o ipotecă de nouăzeci la sută. A rămas aceeaşi 
mătuşică bătrână şi credincioasă, parcă privindu-l 
încruntată prin ferestrele boltite şi îmbrăcate în iederă, 
turnuleţele acoperite cu ardezie şi turnul cu clopot care nu 
are însă niciun clopot. Il aşteaptă aceeaşi uşă arcuită având 
buloane cu capete pătrate, semănând cu nişte nasturi de 
pardesiu, înaintează sfios. Intâi trebuie să deschidă lacătul 
de la poarta principală, unde tronează o arcadă de bun 
venit. Aşa şi face, apoi păşeşte încet pe poteca acoperită cu 
cărămidă câtre cele şase trepte care duc spre pridvor, unde 
se opreşte şi se întoarce, confirmând, ca şi cum s-ar fi 
îndoit de asta, că priveliştea fermecată a rămas şi ea 
neschimbată - până dincolo de fluviu, spre oraşul vechi, cu 
turlele lui, apoi mai sus, tot mai sus, spre ruinele castelului 
ce se întinde de-a lungul șirului de munţi Kaiserstuhl. 

Casa a reprezentat o alegere tâmpită din capul locului. 
Acum Îşi dă seama de asta. O ştia într-o oarecare măsură şi 
înainte. O școală comercială, lipită de coasta unui deal - 
parcare doar pentru trei maşini - aflată în partea 
nepotrivită a oraşului, cui să-i convină? Şi totuşi era 
atrăgătoare şi spațioasă. Şi nimica toată ca preţ, după cum 
ar spune Des, impunându-se totuşi condiţia să fii pregătit 
să-ţi sufleci mânecile, lucru cu care Mundy fusese de acord, 
chiar dacă Egon prefera să stea în seră, frunzărind cărţi. 
Grădina din faţa casei avea patru meri pe rod - bun, dar nu 

343 


- PRIETENIE ABSOLUTĂ - 


cumperi o casă pentru merii ei. Dar mai e o vie în spate şi, 
după ce şcoala îşi va începe activitatea, o să-şi facă 
propriul Château Mundy şi-i va trimite câteva sticle 
bătrânului Jake să le deguste. 

lar dincolo de vie se află „poteca filosofilor” - o vede şi 
acum printre meri. lar deasupra acesteia, Heiligenberg şi 
câteva dintre cele mai frumoase păduri din Germania, prin 
care să te plimbi - asta dacă-i plac plimbările, ceea ce nu e 
cazul tuturor cursanților maturi. 

N-ar trebui uitate nici asociaţiile literare - acestea chiar 
nu valorează nimic? Carl Zuckmayer şi Max Weber au locuit 
la câteva sute de metri depărtare. Dar strada care poartă 
numele poetului Hölderlin? Pentru numele lui Dumnezeu, 
ce altceva şi-ar mai putea dori un tânăr nestatornic şi în 
ascensiune de la o şcoală de limbi străine în zilele noastre? 

Din nefericire, răspunsul presupune prea multe lucruri. 


XX xk 


Butucul yalei se răsuceşte şi, după ce se lasă cu 
greutatea corpului peste uşă, aceasta cedează. Păşeşte 
înăuntru şi se trezeşte în mijlocul unui morman de broşuri 
de reclamă aduse de poştaş, închide uşa şi rămâne pe trei 
sferturi în întuneric din cauza iederei ce acoperă ferestrele 
şi, pentru prima oară în ultimele luni, îşi îngăduie să-şi 
aducă aminte cât de mult a ţinut la acest loc şi cât de mult 
din el a investit aici doar pentru a asista cum totul se 
scurge ca printre degete: bani, prietenul în care a avut 
încredere, visul de a face ceva cum se cuvine. 

Pierdut în contemplarea propriei nesăbuinţe, păşeşte 
printre resturile trecutului foarte apropiat. În holul central, 
unde s-a oprit, se adunau cursanţii pentru ore şi erau 
împărţiţi, potrivit necesităţilor, în patru săli înalte. Scara 
splendidă primea lumină de la luminatorul în stil Art 
Nouveau, iar dacă soarele era la amiază când traversai 
holul, te trezeai scăldat în raze colorate în roşu, verde şi 
auriu. Sala de curs cea mai veche este pustie: pupitrele, 

344 


- JOHN LE CARRE - 


scaunele, cuierele, toate au dispărut, vândute. N-a rămas 
decât scrisul lui pe tablă; reuşeşte să-şi audă propriul glas 
citind: 


În calitate de client prețuit al Căilor Ferate Britanice, am 
dori să ne cerem scuze pentru prezența unui tip nedorit de 
zăpadă pe şine. 

Întrebare: Cine este clientul? 

Întrebare: Care este subiectul frazei? 

Intrebare: De ce avem un exemplu nefericit de frază? 


S-a cocoţat, parcă atras de un magnet, spre locul lui 
obişnuit de la pervazul ferestrei boltite. „Are exact 
înălţimea potrivită pentru un lungan ca mine şi, cât aştepţi 
sosirea cursanților, te bucuri puţin şi de soarele serii.” 


XX xk 


Dimitri ţi-a spus că banii lui put. Aşa s-a şi întâmplat. 
Asta îl face să fie un mincinos? 

Bine, bine, s-ar putea ca transferul a jumătate de milion 
de dolari către directorul aproape terminat al unei şcoli de 
limbi străine să nu i se pară o practică comercială firească 
unui funcţionar rigid şi cu orientări anale de la sediul 
central al unei bănci. Insă ar putea fi o chestie aproape 
obişnuită pentru unul care cumpăra şi vinde nave fără să 
aibă un ban în buzunar. 

Presupunând că domnul Brandt chiar este director la 
sediul central, bineînţeles. Privirea care se arăta gata de 
confesiuni şi surâsul prefabricat ar putea proveni din cu 
totul alte preocupări. Pe durata incomodului cadril, am avut 
de mai multe ori ocazia să mă întreb dacă n-am ajuns să 
percep din nou acea Prezenţa. 

Timp de mai bine de douăzeci de minute, Mundy îşi lasă 
gândurile să cutreiere neîngrădite prin minte. Multe îl 
surprind, dar asta i se întâmplă deseori. De exemplu, faptul 
că, în mod misterios, nu-l impresionează cum s-ar cuveni 

345 


- PRIETENIE ABSOLUTĂ - 


recent dobândita bogăţie. Dacă s-ar putea proiecta, cu 
ajutorul unei baghete magice, altundeva în lume, chiar 
acum, ar fi tot în pat cu Zara în apartamentul actual, ori 
închis în magazie cu Mustafa, ajutându-l să isprăvească un 
ciudat model al Domului, din pietre, până la apropiata 
aniversare a mamei lui. 


XX xk 


Mundy sare în picioare şi se răsuceşte. În spatele urechii 
drepte a izbucnit un bubuit asurzitor. 

Recăpătându-şi starea de dinainte, se arăta încântat 
când vede trăsăturile de pitic ale bătrânului Stefan, fostul 
grădinar şi fochist, care se afla la jumătate de metru 
depărtare, de partea cealaltă a geamului. Fereastra se 
ridică. Intr-o fracțiune de secundă, Mundy trage şi desface 
încuietoarea, se apleacă, prinde mânerele din alamă şi, 
luându-şi avânt, face ca fereastra să zdrăngănească atunci 
când el se ridică. Intinde braţul, bătrânul Stefan îl apucă de 
mână şi, cu agilitatea unui spiriduş de două ori mai tânăr, 
face un salt până în cameră. 

Urmează un tumult de informaţii schimbate pe 
nerăsuflate. Da, sigur, Stefan se simte bine, la fel şi Elli, 
soţia lui, S6hnchen - aşa îi spune fiului său de cincizeci de 
ani, care e mare cât un munte - o duce excelent - dar unde 
a fost domnul Ted, ce face Jake, mai studiază la Bristol? Şi 
de ce i-a trebuit lui Ted atâta vreme, fiindcă tuturor ne-a 
fost dor de el, nimeni din Heidelberg nu-i poartă pică, 
pentru numele lui Dumnezeu, mica neînțelegere cu domnul 
Egon s-a uitat de mult... 

Şi, în vreme ce trec toate acestea în revistă, Mundy îşi dă 
seama că bătrânul Ştefan nu dădea târcoale prin grădină 
din simplă întâmplare. 

— Te-am așteptat, domnule Ted. Ştiam de-acum două 
săptămâni că te vei întoarce curând. 

— Baliverne, Stefan. Eu am aflat abia acum zece zile. 


346 


- JOHN LE CARRE - 


Numai că bătrânul Stefan se bate uşor, cu degetul îndoit, 
pe o latură a nasului, ca să demonstreze ce pitic şiret este 
el. 

— Ba acum doua săptămâni. Exact două săptămâni! l-am 
spus şi lui Elli: „Elli, am zis eu, domnul Ted se întoarce la 
Heidelberg. O să-şi plătească datoriile, aşa cum a promis, 
şi-şi va lua vila înapoi, după care va repune şcoala pe 
picioare. lar eu o să lucrez pentru el. Totul e aranjat.” 

Mundy reuşeşte să-şi păstreze tonul glumeţ: 

— Dar cine ţi-a strecurat vestea asta, Stefan? 

— Inspectorii, bineînţeles. 

— Care inspectori? Sunt atâţia... 

Bătrânul Stefan clatină din cap şi strânge din pleoapele 
ochilor sclipitori, însoţindu-şi gestul cu o exclamaţie de 
neîncredere. 

— De la compania care se ocupă de ipotecă, domnule 
Ted. Cei care ţi-au dat împrumutul, cine alţii? În ziua de azi, 
nimeni nu mai poate păstra vreun secret, se ştie. 

— Şi au fost deja aici? se miră Mundy, reuşind să lase 
impresia că îi aştepta şi e probabil puţin iritat că n-a fost de 
faţă. 

— Ca să vadă ce se mai întâmplă, bineînţeles! Treceam 
şi am văzut câteva siluete la fereastră, o lumină care se 
mişca şi m-am gândit: „Vai de mine! S-a întors domnul Ted. 
Ori poate nu a revenit şi sunt spărgători”. Sunt prea bătrân 
ca să mor eroic, de aceea am bătut la uşă. Mi-a deschis un 
tânăr, numai zâmbet, în salopetă. Cu o lanternă în mână. 
Şi, în fundal, câţiva tipi pe care nu i-am putut vedea, 
pesemne o femeie. In vremea noastră, femeile au pătruns 
peste tot. „Suntem inspectori, mi-a spus el. Nu-ţi face griji, 
suntem oameni de treabă.” „Pentru domnul Teddy? am 
întrebat eu. Faceţi inspecția pentru domnul Teddy?” „Nu, 
nu, pentru compania care a garantat ipoteca. În caz că 
această companie îi împrumută bani, domnul Ted se va 
întoarce.” 

— Şi la ce oră au venit? întreabă Mundy, dar persoana pe 
care o ascultă, de fapt, este Kate, în ziua în care a sosit 

347 


- PRIETENIE ABSOLUTĂ - 


acasă mai devreme de la şcoală şi a văzut umbre prin 
fereastra casei din Estelle Road: „luti de picior... se mişcau 
încoace şi încolo prin dreptul uşii.” 

— Dimineaţa. Pe la opt. Ploua. Eu mergeam pe bicicletă 
spre grădina doamnei Liebknecht. lar după-amiază, când 
mă întorceam, la ora cinci, ca acum, erau tot acolo. lar eu 
sunt exagerat de băgăcios. Intreab-o şi pe Elli. N-am leac. 
„De ce v-a trebuit atâta vreme?” am întrebat eu. „E o casă 
mare, mi-au răspuns. Va costa o mulţime de bani. Când e 
vorba de atâţia bani, durează mai mult timp.” 


XX xk 


A mai făcut plimbări ca asta prin Edinburgh. Se 
desfăşurau cam aşa: 

În regulă, Ted, peste un minut ieşi pe uşa casei şi te 
îndrepți spre gara mare. Poţi folosi orice mijloc de transport 
doreşti, mai puțin taxiul, fiindcă noi nu luăm niciodată 
taxiul, clar? Nu primul care apare, nici al doilea, nici al 
treilea sau al treisprezecelea. Mai ales când stăm cu 
urechile ciulite. Şi, până ajungem la gară, vreau să ştii dacă 
sunt urmăriţi şi de către cine şi nu vreau să aflu că ei ştiu 
că tu ţi-ai dat seama de asta. Am fost destul de explicit? Şi 
aş mai vrea să ajungi la gară în jumătate de oră, fiindcă 
trebuie să prindem un tren. Aşa că te-aş ruga să nu faci 
turul oraşului pe la Grădina Zoologică. 

Merge pe jos şi se lasă în paza Heidelbergului. Revine pe 
stradelă şi aruncă o privire nepăsătoare spre automobilele 
şi ferestrele din jur. „Of, ce mult ţin la această piaţetă, cu 
vilele ei pline de vegetaţie şi cu grădini secrete! Peste 
drum, până la malul fluviului, oare îndrăgostiţii de acolo 
sunt aceiaşi pe care i-am văzut pe bancă, mângâindu-se, 
când am urcat până aici?” Apoi traversează „podul vechi”, 
care a fost făcut fărâme în 1945, în zadarnicul efort de a 
opri înaintarea armatelor americane, dar toată lumea a 
uitat asta, ba unii nici măcar nu ştiu, iar cei mai neştiutori 
sunt şcolarii şi grupurile de turişti care se plimbă încoace şi 

348 


- JOHN LE CARRÉ - 


încolo pe el, admirând barjele şi statuile, la fel ca Mundy, 
când se apleacă peste balustradă aşteptând să vadă cine 
se opreşte în spatele lui ca să-şi aprindă ţigara, să consulte 
un pliant turistic sau să facă o poză. Ziua e caniculară, iar 
Hauptstrasse, care le aparţine exclusiv pietonilor, este 
înţesată de lume care se mişcă încet, aşa că Mundy zoreşte 
pasul ca şi cum ar avea de prins un tren, lucru adevărat, 
deşi mai are timp, şi stă cu ochii pe vitrine pentru a 
surprinde pe cineva care s-ar putea să-şi fi amintit o 
obligaţie uitată şi ar începe să se deplaseze la fel de 
repede. Continuă să păşească grăbit, e depăşit de câţiva 
biciclişti şi probabil că urmăritorii săi au apelat la ei, fiindcă 
e greu să urmăreşti pe cineva de peste doi metri care 
merge cât poate de iute dacă eşti cu mult mai scund decât 
el. lese din oraşul vechi şi pătrunde în ghetoul industrial şi 
lipsit de culoare, alcătuit din locuinţe tip bloc şi cafenele. 
Când ajunge la gară, tot ce poate să le spună absenţilor 
instructori de la Edinburgh este că, dacă a fost urmărit, i s- 
a acordat un tratament special, ceea ce include tot 
arsenalul, începând cu măturători şi terminând cu acoliţi, 
ba chiar şi o picătură de fixativ pe umăr care, după cum se 
exprima un instructor convingător, te face să sclipeşti ca un 
licurici pe micile ecrane de televiziune. 

Ajuns în gară, se îndreaptă spre o cabină telefonică şi, cu 
capul vârât sub apărătoarea ce seamănă cu o cască de 
coafor, sună acasă. Zara a plecat la lucru. Va sosi la 
cafenea peste o oră. Îl găseşte pe Mustafa, care începe să 
strige: „Ce facem cu Domul din piatră, Ted? Eşti foarte 
rău!” 

— O să lucrăm de două ori mai mult mâine seară. 

Apoi trece la tonul glumet: 

— Da, sunt grămadă pe prietena mea. 

La telefon vine apoi Dina, verişoara Zarei. 

— Dina, trebuie să rămân peste noapte la Heidelberg, şi 
mâine am discuţii cu banca. Îi explici tu Zarei, te rog? ÎI poţi 
convinge pe Mustafa să se culce înainte de miezul nopţii? 


349 


- PRIETENIE ABSOLUTĂ - 


Nu-l lăsa să folosească Domul drept motiv. Dina, eşti 
grozavă. 

Telefonează apoi la Linderhof, îi răspunde robotul, se 
strânge cu degetele de nas şi lasă un mesaj cum că nu va 
putea veni a doua zi: are gripă. 


XX xk 


Trenul spre Munchen pleacă peste patruzeci de minute. 
Îşi cumpără un ziar, se aşază pe o bancă şi urmăreşte 
lumea trecând pe lângă el, timp în care se întreabă dacă şi 
lumea îl urmăreşte. 

„Ce-au făcut în casă o zi întreagă? Au măsurat-o pentru a 
instala mochete pluşate?” 

Simpatici. Tineri. În salopete. Cu o lanternă în mână. Nu, 
noi suntem doar inspectori. 

Trenul vine din altă direcţie şi stă în gara o veşnicie. Asta 
îi aduce aminte de trenul personal ce venea de la Praga, 
atunci când a stat cu Sasha în vagonul poştal, având cu ei 
bicicletele. Într-o staţie micuță din câmpie, coboară şi se 
mută cu două vagoane mai spre coada trenului. Când 
ajunge la Munchen, mai sunt şase persoane rămase în tren, 
iar Mundy coboară ultimul, rămânând cu cincizeci de paşi în 
urma celorlalţi. 

Parcarea cu etaj are şi lift, dar el preferă să urce pe scări, 
deşi acestea miros cumplit a urină. Câţiva bărbaţi îmbrăcaţi 
cu haine de piele îşi fac veacul pe paliere. O prostituată de 
culoare i se oferă pentru douăzeci de euro. Işi aminteşte de 
Zara, care i s-a alăturat la micul dejun la cafeneaua aceea, 
în ziua în care viaţa lui a reînceput. Vă rog, domnule, vreti 
să vă culcați cu mine pe bani? 

Volkswagen-ul broscuţă se află la etajul patru, în colţul 
unde l-a lăsat azi-dimineaţă. Îi dă roată, căutând din ochi 
urme de unsoare, dar şi ştersături, în locul în care petele 
puteau fi şterse, apoi zgârieturi fine şi proaspete pe la 
încuietorile uşilor. Bravo, Ted. Am spus mereu că ai un 
talent înnăscut şi n-am greşit. 

350 


- JOHN LE CARRE - 


Prefăcându-se că se uită după scurgeri de ulei, se 
apleacă în faţa şi în spatele maşinii, caută casete, detectori 
şi tot ce mai ţine minte că era la modă în urmă cu 
treisprezece ani. Încearcă întotdeauna să-ți dirijezi teama, 
Ted. Dacă nu ştii de ce ţi-e frică, te va speria orice. 

„Am înţeles, mă concentrez. Mi-e teamă de bancherii 
care nu-s bancheri, de spălători de bani, de miliardari 
filantropi şi ciudaţi care îmi trimit jumătate de milion de 
dolari în care nu am încredere, de arabi bogaţi care plătesc 
pentru răspândirea limbii engleze, de inspectori falşi şi de 
propria-mi umbră. Mi-e frică pentru Zara, Mustafa şi Mo, 
câinele. Şi de dragostea mea faţă de umanitate.” 

Descuie maşina şi, după ce constată că n-a explodat, 
întinde mâna cât poate spre bancheta din spate şi 
dezgroapă o vestă de un kaki bolnăvicios, care este şi 
matlasată şi are buzunare ca de popă. Scoţându-şi haina de 
la costum, se strecoară în vesta aceea şi transferă 
conţinutul buzunarelor. Maşina porneşte la prima cheie. 

Pentru a cobori pe pământ, trebuie să intre într-un lift 
diavolesc pentru maşini, care îi aminteşte de Sicriul de oţel. 
Pentru jumătate din preţul oficial al parcării, un angajat în 
vârstă îi descuie uşile, folosindu-se de nişte chei ca de 
închisoare şi îl închide în lumea cealaltă. După ce se 
trezeşte din nou în aer liber, virează la dreapta, apoi tot 
aşa, pentru a evita să treacă prin dreptul cafenelei unde 
lucrează Zara, fiindcă ştie că, dacă ar zări-o, ar lua-o de 
acolo şi ar duce-o acasă, provocând nedumerire în mintea 
tuturor, inclusiv în a lui. 

Ajunge la un sens giratoriu şi se îndreaptă spre sud. 
Verifică în oglinzile retrovizoare, însă nu percepe nimic 
asupra căruia să-şi concentreze teama. „Păi dacă sunt cât 
de cât pricepuţi, nici nu trebuie să-i văd, nu?” E miezul 
nopţii. Pe cer, o lună rozalie, drumul este pustiu atât 
înainte, cât şi în urma lui şi se văd şi multe stele 
îndrăzneţe. Dar de mâine vom trasa noi linii între stele. 
Pesemne că Dimitri a jefuit tot globul pentru a avea atâţia 
bani, dar tot şi-a găsit vreme să urmeze un curs de kitsch. 

351 


- PRIETENIE ABSOLUTĂ - 


Continuă spre sud, pe drumul pe care îl parcurge în 
fiecare zi, iar după patruzeci de minute va ajunge la prima 
dintre cele două intersecţii şi o va lua spre stânga. Aşa 
procedează. Nu zăreşte niciun Audi albastru cu Sasha 
ghemuit ca un maimuţoi la volan pentru a-l îndruma, dar nu 
are nevoie de ghid. Sfidând nefericitul simţ al orientării pe 
care pare să-l fi moştenit de la Troțki, cunoaşte drumul. 
Când a făcut drumul de întoarcere împreună cu Sasha, şi-a 
notat mintal toate curbele, iar acum le parcurge în ordine 
inversă. 

Trece de drumul lăturalnic, unde şi-a lăsat maşina pentru 
a-l urma pe Sasha pe scara în spirală, şi continuă să 
conducă până ajunge la poteca abia trasată care mergea 
pe la poalele muntelui. Rezervorul e plin doar pe sfert, dar 
asta nu-l va împiedica să ajungă acolo. Curând merge prin 
pădure, pe acelaşi drumeag plin de gropi, deşi gropile par 
mai adânci, fiindcă luna e mai strălucitoare. Pătrunde în 
luminişul care semăna cu acela din apropierea Pragăi, însă, 
în loc să-l traverseze, caută un alt drum printre copaci, 
descoperă unul dedesubt şi, stingând farurile, iar apoi, 
oprind motorul, se îndreaptă fără zgomot către el, 
blestemând crengile care trosnesc sub roţi şi păsările care, 
trezite, stârnesc un adevărat vacarm. 

Lasă maşina să ajungă sub nişte brazi, până simte 
greutatea ramurilor acestora pe acoperiş, parchează şi 
porneşte apoi pe jos printre bolovani către rampa de beton. 

Acum distanţele sunt reale. Pătrunde în Ţara Răului, de 
aceea simte ceva ca un şoarece care îi ronţăie în stomac. 
Hambarul se înalţă ameninţător în faţă. În absenţa luminii 
farurilor, acesta pare mai mare decât şi-l amintea: cât 
pentru două zepeline, pe puţin. Uşile îi sunt închise cu 
lacăte. Se strecoară de-a lungul lui. Spre deosebire de 
inspectorii cu ziua din Heidelberg, el n-are nici lanternă, nici 
ajutoare. 

Se deplasează de-a lungul hambarului, pipăindu-şi 
drumul cu palmele, folosind marginea fundaţiei din piatră 
drept potecă, aşteptând să găsească o fereastră sau vreo 

352 


- JOHN LE CARRE - 


deschizătură între bârne. Nu apare niciuna. Descoperă o 
scândură slăbită şi trage de ea. Ar avea nevoie de trusa de 
scule. Mustafa are aşa ceva. Aici ar fi bun Des. „Dar am 
divorţat.” 

Scândură s-a curbat. O mai curbează şi el puţin. Se 
răsuceşte, se îndoaie în sus şi se desprinde. Mundy priveşte 
prin spaţiul rămas liber. Razele de lună îi dezvăluie ceea ce 
vrea să afle. Nici urma de Jeep-ul sclipitor, nici urmă de 
automobile scumpe de vânzare. În locul acestora, trei 
tractoare destul de murdare, un ferăstrău şi un morman din 
baloturi de fân. 

„Am greşit adresa? Nu, n-am greşit, numai că 
proprietarul s-a schimbat.” 

Se întoarce către capătul hambarului şi porneşte de-a 
lungul drumului ce duce spre zidul morţii. După aprecierea 
lui, Jeepului i-au trebuit între zece şi douăsprezece minute. 
Pe jos, îi va trebui o oră. Curând îşi doreşte ca deplasarea 
să fie mai lungă. Ar voi să ţină o viaţă, împreună cu Zara şi 
Mustafa, chiar şi Jake, dacă nu e prea ocupat, fiindcă, în 
opinia lui Mundy, nimic pe lume nu egalează mersul agale 
printr-o pădure de pini în lumina lunii, când ceața pluteşte 
deasupra văii, prima clipire a zorilor îţi vine din faţă, 
şopotul pâraielor primăvăratice aproape că te asurzeşte, la 
care se adaugă mirosul de răşină, care îţi aduce lacrimi în 
ochi, iar căprioarele se joacă de-a v-aţi ascunselea nu 
departe de tine. 


XX xk 


Ferma nu mai e aceeaşi. 

Casa aceea era enormă şi primitoare, cu lumini vesele la 
geamuri şi muşcate în ferestre, iar din horn se înălța fum ca 
în basmul cu Hansel şi Gretel. 

Ferma asta însă apare micuță, cenuşie, are obloanele 
trase la ferestre şi un aer sumbru. E înconjurată de un gard 
din sârmă pe care nu l-a observat la precedenta vizită aici 
şi stă rezemată de un perete stâncos, iar aerul degajat de 

353 


- PRIETENIE ABSOLUTĂ - 


ea - dar mai ales tăbliţele vopsite - te avertizează: 
„Proprietate privată, dotată cu câini de pază”, îţi interzice: 
„Incă un pas şi te trezeşti în boxa acuzaților, aşa că, vezi-ţi 
de drum”. lar dacă doarme cineva în încăperile de la etaj, o 
face cu ferestrele cu obloanele lăsate şi cu perdelele trase, 
încuiat, ca să împiedice pătrunderea oricărui intrus. 

Gardul nu e nici electric, nici nou, ceea ce iniţial îl face să 
se simtă ridicol. Apoi îşi spune că nici măcar celui mai 
deştept absolvent de la Edinburgh nu i se poate cere să 
reţină toate amănuntele de la prima vizită de scurtă durată. 
Şi în niciun caz când ajunge acolo cu o viteză nebună, adus 
de o amazoană înmănuşată la miez de noapte şi avându-l 
pe Sasha în coastă. 

Partea superioară a gardului e din fir tăios ca briciul, în 
rest, sârmă ghimpată. Poarta metalică stă încuiată, dar în 
curte vede două căprioare care tare ar dori să iasă. 

„Deci, într-un fel sau altul, au reuşit să intre. Poate au 
sărit gardul. Ba nu, e prea înalt, chiar şi pentru ele.” 

In realitate - constată Mundy când merge de-a lungul 
gardului şi caută semne de viaţă prin alte hambare şi 
anexe ale fermei, fără a descoperi vreunul - căprioarele au 
traversat o porţiune bătătorită de vreun metru şi jumătate, 
pe unde vreun tractor sau alt utilaj agricol a trecut în 
repetate rânduri, ignorând tăbliţele de avertizare şi 
sfărâmând gardul, iar acum ele nu reuşesc să regăsească 
acest loc. 

Dar Mundy e în stare de asta, ba chiar se dovedeşte mai 
bun, fiindcă, în starea de agilitate febrilă, observă o cale 
uşoară de acces, un acoperiş nu prea înalt din ardezie, 
către o fereastră de la etaj. In plus, înainte de a încerca să 
urce pe el, are inspiraţia să se înarmeze cu o piatră. E, de 
fapt, ardezie, pare să cântărească o tonă, dar nu are rival 
când vine vorba să fărâme ferestre. 


XX xk 


„De ce am venit aici? 
354 


- JOHN LE CARRÉ - 


Ca să mă asigur că toate sunt la fel de frumoase şi 
dimineaţa, nu numai noaptea. 

Ca să mai arunc o privire la semnalul secret din ochii 
albaştri ca de copilaş ai lui Dimitri, acela care mă prevenea: 
«Singur ţi-ai căutat-o.» 

Pentru a afla, în modul cel mai firesc, ce şi-au propus, în 
acest moment extrem de sensibil din istoria lumii, să 
realizeze cu banii suspecți care au plecat tocmai de la Riad. 

Şi ce i-a determinat să desfăşoare o inspecţie de o zi a 
şcolii mele falite, cu două săptămâni înainte de a mă 
întreba ce suprafaţa utilă are. 

Presupunând că a fost vorba de o inspecţie, lucru de care 
mă îndoiesc. 

Cu alte cuvinte, ne aflam aici pentru a arunca puţină 
lumină asupra unei experienţe tot mai tulburătoare, 
scumpul meu Watson.” 

Doar pentru a constata că a sosit prea târziu la faţa 
locului. Trupa şi-a împachetat bagajele, recuzita şi 
costumele şi a dispărut. 

Următoarea reprezentaţie, la Viena. Sau Riad. 


XX xk 


Există o vorbă bine cunoscută, nu numai în lumea 
spionilor, că poţi descoperi multe despre oameni după ceea 
ce aruncă la gunoi. 

Într-un dormitor iluminat de razele lunii, şase paturi 
simple, folosite şi lăsate nefăcute. Lipsesc pernele, 
cearşafurile şi păturile. „Aduceţi-vă saci de dormit.” 

Împrăştiate în jurul paturilor, lucrurile obişnuite pe care 
cei înstăriți le lasă pentru menajere - să le foloseşti, dragă, 
sau să i le dai cuiva apropiat. 

Un spray masculin la modă, pe jumătate plin. Să-i fi 
aparţinut unui mormon? Unuia în hanorac? Ori unuia care 
purta costum? Sau blazer? 

Fixativ unisex. Richard? 


355 


- PRIETENIE ABSOLUTĂ - 


O pereche de pantofi de casă italieneşti care nici măcar 
nu par comozi. Chiloţi, puţin agăţaţi. O bluză de mătase pe 
gât, lăsată să atârne într-un dulap. Blonda cea arătoasă? 
Trusa ei de castitate? 

Trei sferturi de litru de scotch de bună calitate. Pentru 
Dimitri, ca să-l amestece cu laptele din soia? 

Un carton de bere Beck's, din care au rămas două 
nedesfăcute. Un cartuş de Marlboro Light, din care lipsesc 
câteva pachete. O scrumieră plină de chiştoace. Angelo? 
Sven? Richard? Ai fi putut pune pariu că cei trei juraseră pe 
genunchii mămicii lor că nu se vor atinge de ţigară sau de 
alcool. 

Ori se întâmplă ca Ted Mundy, superspionul, să vâneze 
himere? „Oare de la plecarea celuilalt grup să se fi instalat 
altul, iar eu citesc alte semne decât ar trebui?” 


XX xk 


Merge pe pipăite de-a lungul unui coridor, coboară 
câteva trepte şi ajunge să calce pe o mochetă moale. Aici 
nu sunt ferestre. Palpează pereţii din jur şi descoperă un 
întrerupător electric. Filantropii miliardari nu se deranjează 
să stingă lumina la plecare. Stă în faţa uşii ce dădea în 
biroul lui Richard. Păşeşte înăuntru, parcă aşteptându-se 
să-l vadă pe Richard cu tunsoarea lui cea nouă, aşezat la 
biroul abia adus de la magazin, îmbrăcat cu blazerul nou- 
nouţ şi purtând cravata de însoțitor de zbor, însă din tot ce- 
a fost n-a rămas decât biroul. 

Trage sertarele. Goale. Se lasă în genunchi pe mocheta 
pluşată şi ridică un colţ. Nici cuie de prins în podea, nici 
strat protector - pur şi simplu mocheta groasă, scumpă, 
tăiată grosier, pentru a acoperi firele de sub ea. 

Ce caută firele acolo? Richard nu avea nici telefon, nici 
computer. Stătea la un birou gol. Capetele firelor sunt 
izolate cu bandă. Urmăreşte firele pe sub mochetă şi 
constată că duc până la un dulap cu sertare plasat sub 
fereastră. Îl trage deoparte. Firele continuă în sus pe 

356 


- JOHN LE CARRÉ - 


perete, traversând pervazul şi apoi ieşind printr-o gaură 
proaspăt făcută în rama ferestrei. 

Pentru Mundy, meşterul casei, gaura aceea pare făcută 
de un nepriceput. Rama ferestrei e din lemn vechi şi bine 
lustruit. „Mai bine trăgeau un glonţ prin ea ca să facă 
gaura.” Deschide fereastra şi se apleacă în afară. Firele 
coboară peretele cale de aproape doi metri, apoi reintră în 
casă: acolo. Fără să fie fixate cu cleme, desigur, ceea cei 
se pare tipic. „Lăsaţi-le să atârne acolo, iar primul vânt le 
va duce până în pădure.” 

Revine la casa scărilor, coboară un palier şi se îndreaptă 
spre camera de zi, unde filantropul şi tovarăşii lui l-au 
primit pe ultimul lor recrut. Lumina scăzută a zorilor 
licăreşte la ferestrele dinspre vale. Mundy se opreşte în 
locul în care l-a privit pe Dimitri, îmbrăcat în trening şi 
dominându-l. Dimitri a intrat pe uşa aceea şi tot pe acolo a 
ieşit. 

Parcurgând acelaşi drum, Mundy ajunge la uşă, o 
deschide şi pătrunde, nu în camera verde, ci într-o 
bucătărie de vară, lipită de partea de nord a casei. Face 
parte dintr-un balcon acoperit - acelaşi balcon, fără 
îndoială, unde Dimitri l-a invitat pe Sasha să numească 
stelele de pe cer. 

Firele ce vin de la etaj îşi iţesc mustăţile prin fereastră. 
De data asta însă, în loc să facă o gaură de glonţ prin rama 
ferestrei, nepricepuţii au spart geamul. Capetele firelor 
sunt şi aici izolate. 

„Deci aici s-a ascuns Dimitri după ce şi-a rostit măreţul 
monolog. Aici şi-a ţinut răsuflarea şi a aşteptat până am 
ieşit din încăpere. Ori s-a distrat jucându-se cu vreun 
dispozitiv isteţ, ceva care să-l ţină în legătură cu Richard, 
aflat la etaj? Pentru ce, Dumnezeule? De ce s-au pretat să 
folosească nişte biete fire într-un veac al invențiilor 
electronice?” Fiindcă firele simple sunt cu mult mai sigure 
decât semnalele transmise prin radio, de aceea, Ted, i-ar 
răspunde înţelepţii de la Edinburgh. 


357 


- PRIETENIE ABSOLUTĂ - 


Simţind că zăboveşte mai mult decât s-ar cuveni, Mundy 
revine la etaj şi coboară pe acoperişul din plăci de ardezie 
până ajunge pe sol. Îşi aduce aminte de câinii cu aspect 
fioros şi se întreabă de ce nu l-au muşcat încă şi de ce le-au 
dat pace căprioarelor. Probabil că au plecat o dată cu 
filantropii. La marginea gardului face o încercare 
neconvingătoare de a îndemna căprioarele să-l urmeze, 
însă ele îşi lasă capetele în jos şi-l privesc cu o undă de 
reproş. „Poate după ce dispar eu de aici”, gândeşte el. 


XX xk 


Vântul poartă pe cer zdrenţe de nori de culoare oranj. 
Mundy coboară în salturi drumul abrupt, sperând că 
oboseala fizică va declanşa un soi de iluminare interioară. 
Cu fiecare pas făcut, vocile pe care le aude în minte devin 
tot mai apăsate: refuză, trimite banii înapoi, spune nu - dar 
cui? Trebuie să discute cu Sasha, dar nu are cum să dea de 
el: Trebuie să plec imediat la Paris... Răspund personal de 
înființarea bibliotecilor universităţii... „Da, lua-te-ar naiba, 
dar ce număr de telefon ai? N-am întrebat.” 

— Punct de trecere a frontierei, rosteşte el cu voce tare 
şi parcă simte în burtă un şoarece flămând. 

Un lanţ de grăniceri sau poliţişti de frontieră - nu-şi dă 
seama exact - stă înşirat de-a latul potecii, la vreo douăzeci 
de paşi de el. l-a şi numărat: nouă. Poartă pantaloni 
cenuşiu cu albastru şi haine cu şnururi roşii; Mundy 
presupune că sunt austrieci, nu nemți, căci încă n-a văzut 
în Germania o asemenea uniformă. Toţi ţin armele 
îndreptate spre el. lar în spatele lor se agită câţiva bărbaţi 
în civil. 

Unele dintre arme sunt îndreptate spre cap, restul spre 
talie, într-o nemişcare ce trădează ţintaşi de elită. Dintr-o 
portavoce răsună o voce bubuitoare care îi cere în limba 
germană să ducă mâinile la cap imediat. In timp ce dă curs 
ordinului, vede şi alţi soldaţi în stânga şi în dreapta lui, 
probabil câte doisprezece de fiecare parte. Apoi bagă de 

358 


- JOHN LE CARRE - 


seamă că s-au aşezat în aşa fel încât, dacă ar fi să tragă în 
el, să nu se împuşte unii pe alţii. Portavocea este în posesia 
grupului din faţă, iar glasul răsună ca un ricoşeu de glonţ 
ce nu vrea să se stingă. Un accent pronunţat bavarez; ar 
putea fi austriac. 

— la-ţi mâinile de pe cap şi întinde braţele în sus! 

Face exact ce i se spune. 

— Scutură-ţi braţele în lături! 

Le flutură. 

— Scoate-ţi ceasul! Dă-i drumul pe pământ! Suflecă-ţi 
mânecile!! Mai sus! Până la umeri! 

Îşi trage mânecile cât de sus poate. 

— Rămâi cu braţele în aer şi întoarce-te! Continuă! Stai 
pe loc!! Ce ai în buzunare? 

— Paşaportul şi nişte bani. 

— Altceva? 

— Nu. 

— Şi în buzunarele interioare? 

— Nimic. 

— Armă? 

— Nu. 

— Bombă? 

— Nu. 

— Sigur? 

— Absolut. 

Mundy l-a identificat pe bărbatul care îi porunceşte. E cel 
care e diferit de ceilalţi în şirul de nouă soldaţi. Chipiu şi 
ghete de munte. Nu are armă, ci doar un binoclu. De 
fiecare dată când i se adresează, trebuie să lase în jos 
binoclul şi să apuce portavocea. 

— Inainte de a-ţi scoate haina, trebuie să-ţi mai spun 
ceva. Eşti pregătit? 

— Da. 

— Dacă atingi buzunarele hainei sau bagi mâna înăuntru, 
eşti mort. Ai înţeles? 

— Înţeles. 


359 


- PRIETENIE ABSOLUTĂ - 


— Folosind doar o mână, scoate-ţi haina. Încet, uşurel. Să 
nu faci mişcări bruşte, altfel tragem. Nicio problemă. Noi 
omorâm oameni. Nu ne pasă. Poate că şi tu ucizi, nu? 

Folosindu-se de mâna stângă şi împungând cu dreapta 
rigid în sus, Mundy găseşte capătul de la gât al fermoarului 
şi îl trage precaut în jos. 

— Bun. Acum. 

Se strecoară afară din haină şi o lasă indiferent să cadă 
la pământ. 

— Palmele pe după cap. Bravo. Acum fă cinci paşi mari 
spre stânga. Stop. 

Mundy execută ordinul şi observă pe furiş cum un tânăr 
şi brav jandarm se apropie de haină, o împunge cu capătul 
ţevii, apoi o întoarce pe dos. 

— N-are nimic, domnule căpitan! raportează el. 

Apoi, act de curaj suprem, tânărul îşi pune arma pe 
umăr, ridică haina şi o duce în josul pantei, către şeful lui, 
unde îi dă drumul hainei la pământ, de parcă ar fi vreun 
trofeu de vânătoare. 

— Scoate-ţi cămaşa! 

Mundy execută ordinul. Nu poartă maiou. Zara spune că 
e prea slab. Mustafa susţine că e prea gras. 

— Acum pantoful stâng. Ușurel! 

Îşi scoate pantoful. Încet. 

— Dreptul. 

Se apleacă şi-şi scoate şi celălalt pantof. Tot încet. 

— Acum şosetele. Bravo. Fă cinci paşi la dreapta! 

S-a întors de unde a plecat şi rămâne cu picioarele 
printre scaieţi. 

— Desfă-ţi cureaua! Încet! Pune-o pe pământ! Dezbracă- 
te în pielea goală - da, şi chiloţii! Mâinile la ceafă. Cum te 
numeşti? 

— Mundy. Edward Mundy. Cetăţean britanic. 

— Născut unde? 

Căpitanul ţine paşaportul într-o mână, în cealaltă având 
binoclul şi confruntă răspunsurile lui Mundy. Pesemne că l-a 
extras din buzunarul hainei. 

360 


- JOHN LE CARRE - 


— Cincisprezece august 1947. 

— Locul? 

— Lahore, Pakistan. 

— De ce ai paşaport britanic dacă eşti din Pakistan? 

Îtrebarea e prea grosolană pentru un bărbat gol, 
neînarmat. „Când mama a intrat în chinurile facerii, soarele 
era încă indian. Când a murit, devenise pakistanez, dar tu 
n-ai fi în stare să pricepi asta.” 

— Tatăl meu a fost cetățean britanic, răspunde el. „lar 
mama, irlandeză”, ar putea adăuga, însă nu simte nevoia. 

Un soldat în vârstă, cu sprâncene stufoase ca Moş 
Crăciun, urcă chinuit panta spre el, în timp ce îşi trage pe 
mâini o pereche de mânuşi din cauciuc. E însoţit de acelaşi 
jandarm tânăr şi plin de curaj care de data asta are în 
mână o pijama purpurie. 

— Apleacă-te, fiule, îi spune individul mai în vârstă. Dacă 
faci probleme, ne împuşcă pe toţi, aşa că fii cuminte. 

Asta mi s-a întâmplat ultima oară când am fost recrutat 
ca agent secret. Kate a socotit că aveam cancer de 
prostată, fiindcă mergeam prea des la toaletă, dar era pe 
bază nervoasă. Individul cel bătrân îşi vâră până la cot 
mâna în fundul lui Mundy, dar nu găseşte ce caută, fiindcă 
strigă „Nix” către căpitan. Bluza purpurie nu are nasturi, 
astfel că Mundy trebuie să şi-o tragă peste cap. Pantalonii 
sunt prea largi, chiar după ce strânge toate cataramele la 
maximum. 

Doi bărbaţi l-au prins de braţe şi i le blochează la spate. 
Aude pocnetul metalic produs de închiderea cătuşelor. Un 
căluş din cauciuc îi este vârât cu forţa în gură. Pe ochi i se 
pun ochelari negri. Ar vrea să strige, dar nu poate decât să 
gângurească. Ar voi să se prăbuşească, dar nu poate să 
facă nici asta, pentru că este luat pe sus şi dus cu forţa în 
josul pantei. Simte cum gura i se umple de gaze de 
eşapament când este împins cu faţa în jos pe podeaua din 
oţel, care vibrează, şi se trezeşte înconjurat de călcâie. A 
revenit în Sicriul din oţel şi se îndreaptă spre triaj, dar nu 
are speranţa ca Sasha să apară cu cheia salvatoare. 

361 


- PRIETENIE ABSOLUTĂ - 


Podeaua face un salt înainte, iar tălpile i se izbesc de uşile 
din spate. Acest act de nesupunere îl fericeşte cu ceea ce 
se dovedeşte a fi, în ciuda beznei depline ce-l înconjoară, o 
lovitură peste ochi care îl orbeşte cu totul. Schimbare a 
sistemului de referinţă: acum este Sasha, în furgoneta plină 
de cuşti de câine, plecat să ia prânzul cu Profesorul. Apoi 
redevine Mundy, în grüne Minna, în drum spre secţia de 
poliţie pentru a mai face o declaraţie, din proprie iniţiativă. 

O ultimă hurducătură şi furgoneta opreşte. Urcă chinuit o 
scară metalică, pe sub paletele rotorului unui elicopter pe 
care nu-l poate vedea. Este din nou lipit de podea, de data 
aceasta înlănţuit de punte. Elicopterul se înalţă. | se face 
rău de la stomac. Aparatul zboară, nu-şi dă seama câtă 
vreme. Aterizează, este coborât din nou pe trepte, pe care 
nu le mai numără, traversează pista şi trece printr-o serie 
de uşi care se închid cu zgomot metalic. Este legat de un 
scaun, cu faţa spre spătar, într-o încăpere din cărămidă 
cenuşie, fără ferestre şi cu uşă din oţel, dar îi trebuie ceva 
timp până-şi dă seama că poate vedea. 

După aceea, îşi aduce el aminte ulterior, trec doar câteva 
ore şi câteva vieţi până ce redevine un om liber, care 
poartă hainele proprii şi stă pe un fotoliu îmbrăcat într-un 
material înflorat plasat într-un birou aranjat atrăgător, cu 
mobilier din lemn de trandafir şi cu trofee militare, cu 
fotografii înfăţişând piloţi eroici surprinşi făcând semn cu 
mâna din carlingile avioanelor şi cu un buştean care arde la 
nesfârşit, voios, în focul unui şemineu. Cu o mână ţine o 
compresă caldă la ochi. In cealaltă are un pahar imens în 
care i s-a făcut un cocteil cu Martini. lar de cealaltă parte a 
camerei stă vechiul său prieten şi confident Orville J. 
Rourke - poţi să-mi spui Jay - de la Agenţia Centrală de 
Informaţii din Langley, Virginia - şi, „la naiba, Ted, nu pari 
să fi îmbătrânit nici cu o zi de când făceam plimbările 
acelea trăsnite prin Londra acum nu ştiu câţi ani”. 


XX xk 


362 


- JOHN LE CARRÉ - 


Acum, când reuşeşte să pună totul cap la cap, revenirea 
la viaţă s-a desfăşurat în trei etape. 

Întâi a fost Mundy-Teroristul-Prizonier, legat cu lanţuri de 
un scaun, ascultând o ploaie de întrebări agresive adresate 
de doi americani tineri şi de o doamnă respectabilă care 
bolborosea mereu în arabă către el, probabil cu speranţa că 
se va da de gol. 

Apoi a fost Mundy-Obiect-de-îngrijorare - la început 
pentru un tânăr medic, de asemenea american şi, după 
purtare, militar. Acesta fusese însoţit de o ordonanţă care a 
adus hainele lui Mundy pe un umeraş. „Doctorul ar trebui 
să arunce o privire la ochiul dumneavoastră, dacă nu vă 
supăraţi, domnule.” 

Şi ordonanța i se adresase politicos. 

— Domnule, avem o cameră de odihnă alături, găsiţi şi 
un aparat de ras, dacă aveţi nevoie, a zis el, atârnând 
umeraşul de clanţa uşii deschise. 

Medicul i-a comunicat lui Mundy că nu trebuia să-şi facă 
griji în privinţa ochiului. Doar să nu-l suprasolicite. Dacă îl 
deranjează, să pună un plasture peste el. Oricând dispus să 
le facă tuturor pe plac, a mulţumit şi curând şi-a pus 
plasturele peste ochi. 

lar după aceea a devenit Mundy-cel-Darnic, ţinând sfat în 
aceeaşi încăpere în care se afla şi acum, fiind îmbiat cu 
ceşti de cafea fierbinte, cu prăjiturele şi cu ţigări Camel pe 
care însă nu le dorea, timp în care a primit scuzele celor 
care nu-l recunoscuseră, însă el i-a asigurat că nu le poartă 
pică, totul e iertat şi uitat. lar tinerii şi tinerele care acum 
se jenează de propria purtare aveau şi nume precum Hank, 
Jeff, Nan sau Art şi ţineau să-l informeze pe Mundy că şeful 
operaţiunilor tocmai urma să sosească de la Berlin şi până 
una-alta - în fine, vai, domnule ce putem spune, regretăm, 
n-am avut habar cine sunteţi şi - acum i se adresează Art - 
sunt foarte mândru să vă cunosc, domnule Mundy, la cursul 
de pregătire ne-au prezentat acțiunile dumneavoastră - 
prin asta voia să spună, a presupus Mundy, că e vorba de 
activitatea lui de spion pe vremea războiului rece, nu de 

363 


- PRIETENIE ABSOLUTĂ - 


cea de profesor cu probleme financiare sau de slujitor fidel 
al regretatului rege Ludwig. lar modul în care a putut Art să 
asocieze numele lui Mundy cu un studiu de caz ce se predă 
la şcoala de instruire a CIA reprezintă încă un mister, 
singura explicaţie fiind că, în revolta lui, Jay Rourke făcuse 
uz de asta pentru a le da peste nas în legătură cu felul în 
care procedaseră. „Fiindcă domnul Rourke este supărat rău 
pe noi, domnule”, şi ţine ca Mundy să ştie asta înainte de 
sosirea şefului. 

— Cred că putem să-i scuzăm pe mucoşii ăştia spunând 
că au respectat ordinele primite, rezumă Rourke situaţia o 
oră mai târziu, clătinând îndurerat din cap. 

Mundy spune că ştie, ştie. „Nici Rourke nu s-a schimbat 
prea mult”, socoteşte el. Păcat. Când e vorba de oameni, 
vezi în ei ceea ce crezi că ştii deja despre ei, de aceea 
Mundy remarcă acelaşi ticălos slăbânog din Boston, cu 
aspect atrăgător, cu vorba înceată, adică aşa cum a fost 
mereu Rourke, purtând costum cumpărat din Dublin şi 
pantofi de la Harvard, călcând apăsat şi având un farmec 
tipic irlandez. 

— Mare păcat că nu ne-am putut lua rămas-bun civilizat, 
îşi aminteşte Rourke, ca şi cum ar simţi că ar trebui să 
mărturisească şi un alt păcat. Nu ştiu ce criză a izbucnit 
atunci, atât de subit încât n-am avut timp să-mi recuperez 
nici periuţa de dinţi. Şi, la naiba, să mă pici cu ceară, Ted, 
şi nu mi-aş putea aduce aminte ce anume a fost, de fapt. 
Nici măcar în situaţia asta. 

Mundy gândeşte la fel, de aceea soarbe o gură din 
paharul cu Martini. 

— Noi i-am comunicat omului nostru de legătură din 
Austria că ne interesează o anumită casă - bănuim că ar 
avea legătură cu diverse activităţi teroriste şi vrem să fim 
anunţaţi primii dacă apare cineva suspect în acel loc - ei 
bine, cred că asta am cerut şi de astfel de chestii trebuie să 
ne ocupăm în prezent. O îngăduinţă exagerată din partea 
amicilor şi a aliaţilor noştri şi disprețul faţă de drepturile 
umane ale oamenilor nevinovaţi. 

364 


- JOHN LE CARRE - 


„lar voi continuaţi cu aceeaşi prefăcută atitudine 
revoltătoare”, bagă Mundy de seamă. 

— Ce părere ai de război? îl întreabă Rourke. 

— İl detest, răspunde Mundy, lovind mingea înapoi cât de 
puternic îi permite starea de imponderabilitate. 

— Şi eu. Agenţia nu i-a încurajat deloc pe evangheliştii 
ăia nenorociţi de la Washington, pe cuvântul meu. 

Mundy spune ca îl crede oricum. 

— Ted, ce-ar fi să nu ne mai învârtim în jurul cozii? 

— Dacă asta crezi că facem... 

— Atunci fă bine şi explică-mi, Ted, ce căutai acolo la ora 
patru dimineaţa, pentru Dumnezeu, cotrobăind printr-o 
casă care prezintă un anume interes pentru noi? Serios, 
asta rămâne între noi, când m-am îmbarcat şi cât am 
zburat, mi-a fost imposibil să nu mă întreb dacă nu cumva 
am procedat bine prinzându-te. 


365 


- PRIETENIE ABSOLUTĂ - 


CAPITOLUL TREISPREZECE 


Mundy s-a gândit îndelung la modul în care să răspundă 
la întrebările lui Rourke şi a ajuns la concluzia, nu tocmai 
plăcută, că trebuie să-i spună adevărul. A văzut chestiunea 
din punctul de vedere al lui Sasha, dar şi din propria lui 
poziţie. A analizat atent rugămintea lui Sasha de a păstra 
confidenţialitatea, dar şi contractul de o mie de dolari 
încheiat cu Richard, însă a hotărât că în condiţiile de faţă 
niciunul din ele nu mai trebuie respectat. Doar în privinţa 
marelui plan al lui Dimitri şi al războiului declarat de el 
împotriva puterii corupte a Americii corporative simte 
îndemnul de a mai îndulci puţin lucrurile. In rest, este 
dispus să adopte din nou vechiul obicei de a dezvălui totul 
cu sinceritate. 

La urma urmelor, ce înseamnă un beţişor parfumat 
pentru nişte prieteni vechi? 

lar Rourke, exact ca pe vremea când se întâlneau în 
Eaton Place, îl ascultă cu amestecul acela de îngăduinţă 
magnanimă şi cu o oarecare lipsă de respect faţă de 
autoritate, lucru ce face ca discuţia cu el să fie o plăcere 
deosebită. Când Mundy îşi termină relatarea, Rourke 
rămâne multă vreme nemişcat, cu bărbia în palmă, privind 
în gol şi permiţându-şi doar câte o uşoară clătinare din cap, 
apoi strânge sumbru din buze, după care se ridică de pe 
scaun şi, ca un educator, măsoară încăperea cu mâinile 
vârâte adânc în buzunarele pantalonilor din gabardină. 

— Ted, ai cumva idee ce-a făcut Sasha în ultimii zece 
ani? întreabă el, apăsând atât de tare pe cuvântul idee, 
încât Mundy se aşteaptă la ce e mai rău. Oamenii cu care a 
avut relaţii, locurile nepotrivite în care a călcat? 

— Nu prea. 

— Nu ţi-a spus Sasha pe unde a fost? Cu cine şi-a făcut 
de lucru? 

— N-am discutat foarte mult. Mi-a scris câte ceva cât a 
umblat haihui. Nimic relevant. 


366 


- JOHN LE CARRE - 


— Haihui? A folosit el cuvântul acesta? 

— Nu, e de la mine. 

— lar acolo, în apartamentul păzit de la marginea lacului, 
ţi-a spus că Dimitri e un om deosebit şi măreț? 

— E destul de atras de el. 

— Şi tu nu ai constatat nicio schimbare la el, după atâţia 
ani de absenţă - o modificare infinitezimală, vreo senzaţie 
că s-a distanțat, că s-a îndepărtat de tine, într-un sens pe 
care nu-l poţi denumi? 

— A rămas acelaşi tip ciudat cum era şi înainte, din câte 
mi-am dat seama, spune Mundy stângaci, simțind că nu-i 
prea place întorsătura pe care o ia discuţia. 

— Ţi-a dat Sasha de bănuit cât de cât ce părere are 
despre atentatul din 11 septembrie? 

— L-a socotit o acţiune mişelească. 

— Nici măcar o chestie de genul „era de aşteptat”? 

— Nici vorbă de aşa ceva, ceea ce mi s-a părut uimitor. 

— Uimitor? 

— Păi, având în vedere vorbele pe care le arunca la 
adresa Americii şi chestiile pe care le-a văzut cât a umblat 
de colo-colo, nu m-ar fi surprins dacă ar fi spus: „Ticăloşii 
aceia şi-o merită”. 

— Şi chiar n-a făcut-o? 


— Dimpotrivă. 

— lar asta e dintr-o scrisoare? 

— Sigur. 

— O scrisoare pe un singur subiect - rezervată 


evenimentului? 

— Au fost mai multe. Asta e doar una dintre ele. 

— Scrisă când? 

— La câteva zile după atentat. Poate a doua zi. Nu cred 
că am citit-o prea atent. 

— De unde venea? 

— Pesemne că din Sri Lanka. Ţinea acolo nişte prelegeri. 

— Şi ţi s-a părut convingătoare? N-ai avut sentimentul că 
era... cum să spun? 

— Cum anume? 

367 


- PRIETENIE ABSOLUTĂ - 


Rourke ridică din umeri, gest complicat şi înşelător. 

— Scrisă pentru a fi citită, poate. În cazul în care amicul 
lui Ted se gândea să o predea vreuneia dintre legăturile lui 
din Serviciul de Informaţii Britanic? 

— Nu, nu mi s-a părut, spune Mundy răspicat către 
Rourke, rămas cu spatele la el, şi aşteaptă ca acesta să se 
întoarcă, însă el n-o face. 

— Ted, când ai stat la Berlin alături de Sasha, acum mulţi 
ani, avea păreri clare privind acțiunea directă? 

— Se opunea ferm unor asemenea metode. În totalitate. 

— Avea şi motive? 

— Bineînţeles. Violenţa face jocul reacţionarilor. Prin asta 
te-ai înfrânt singur. O spunea mereu, mereu. În zeci de 
feluri. 

— Deci era un tip practic. Violenţa nu dă roade, şi atunci 
să alegem o cale care dă. Dacă ar fi mers, alegea soluţia 
asta. 

— Poţi s-o numeşti practică. Poţi să-i spui morală. Pentru 
el era un crez esenţial. Dacă ar fi crezut în bombe, atunci ar 
fi aruncat bombe. Asta e el. Nu credea în ele, aşa că cei 
care apelau la bombe au acaparat mişcarea de protest, iar 
el a comis greşeala vieţii lui sărind Zidul Berlinului de 
partea nepotrivită. 

__ Mundy protestează prea mult şi îşi dă seama de asta. 
Insă insinuările lui Rourke au declanşat în mintea lui nişte 
semnale de alarmă care trebuie acoperite prin vociferări. 

— Aşadar, dacă ţi-aş spune că el a sărit a/t zid, ai fi chiar 
surprins? îl întreabă Rourke pe un ton apatic. 

— Depinde de zidul la care faci trimitere. 

— Ba nu. Ştii prea bine, Ted Mundy - şi mai stăpânit. 
Vorbim despre alegerea drumului crimei. Vorbim despre un 
infirm obsedat, care vrea să fie supervedetă, altfel e un 
nimeni. 

Rourke îşi răsfiră degetele mâinilor şi pare să invoce 
focul etern din şemineu. „Eu sunt Sasha fundamentalistul. 
Priviți-mă! Fac râurile să-şi iasă din matcă şi mut munții din 


368 


- JOHN LE CARRÉ - 


loc. Stau la picioarele marilor filosofi şi transform vorbele 
lor în fapte.” 

— Ştii cine e Dimitri când nu este Dimitri? 

Mundy îşi frământă faţa cu degetele, ascunzând astfel 
expresia care pesemne s-a întipărit pe ea. 

— Nu. Nu ştiu? Cine? 

Rourke s-a apropiat: atât de aproape încât acum poate 
să-şi pună palmele pe braţele scaunului pe care stă Mundy; 
se apleacă spre el şi îl priveşte cu teama respectuoasă faţă 
de secretul pe care este pe cale să-l dezvăluie. 

— Ted, asta rămâne între noi. Avionul cu care am venit... 
A fost gol. Nici n-am plecat vreo clipă din biroul meu de la 
Berlin şi am şase martori care pot jura că am fost acolo. 
Dimitri ţi-a spus că e un artist al vieţii ascunse? 

— Da. 

— Aş prefera să-l urmăresc pe Lucifer decât pe Dimitri. 
Nu foloseşte telefoane, nici nu se atinge de un mobil. 
Computere, e-mail, maşini de scris electronice, umila poştă, 
nici atât. 

Mundy îşi aduce aminte de tehnica rudimentară folosită 
în fermă. 

— E în stare să călătorească opt mii de kilometri ca să 
rostească o şoaptă în urechea cuiva din mijlocul Saharei. 
Dacă îţi trimite o ilustrată, trebuie să te uiţi la imagine, 
pentru că acolo se află mesajul. Trăieşte pe picior mare sau 
în sărăcie, dar nici nu se sinchiseşte. Niciodată nu doarme a 
doua noapte în acelaşi pat. Inchiriază o casă pe numele 
altcuiva - la Viena, Paris, în Toscana sau în vârf de munte - 
se instalează, dă impresia că va locui acolo tot restul vieţii, 
iar a doua zi dimineaţa îl găseşti în vreo peşteră nenorocită 
din Turcia. 

— În sprijinul a ce? 

— A bombei care explodează în mijlocul vreunei pieţe. A 
folosit bombe pentru anarhiştii spanioli împotriva lui 
Franco, pentru basci împotriva spaniolilor şi pentru 
Brigăzile Roşii împotriva comuniştilor italieni. A luptat cot la 
cot cu Tupamaros şi cu toate facțiunile palestiniene şi a 

369 


- PRIETENIE ABSOLUTĂ - 


colaborat cu ambele părţi în conflictul din Irlanda. Îmi dai 
voie să-ţi spun care este acum mesajul lui către bătrâna 
Europă? Are să-ţi placă la nebunie. 

Aşteptând deznodământul, Mundy se gândeşte că 
Rourke simte o plăcere secretă să pună în contrast 
obscenitatea vieţii cu propria lui eleganţă. Cu cât e mai 
dezgustătoare propunerea, cu atât mai curtenitoare îi este 
purtarea. Ca şi cum ar dori să demonstreze asta, Rourke s- 
a reinstalat pe fotoliu, şi-a întins picioarele în faţă şi s-a 
recompensat cu încă o înghiţitură de Martini sec. 

— „Oameni buni, zice Dimitri, la naiba, a venit vremea ca 
noi, europenii furioşi, să nu mai fim atât de pretenţioşi. Ce- 
ar fi să dăm dovadă de puţină solidaritate cu cei care au 
înfăptuit cea mai senzaţională acţiune anticapitalistă de la 
inventarea prafului de puşcă? N-ar fi mai bine să le 
întindem o mână prietenească fraţilor şi surorilor de arme 
de pe tot globul, în loc să mârâim împotriva micilor 
imperfecţiuni pe care le descoperim în funcţionarea 
democraţiei? Oare nu ne uneşte ura faţă de duşmanul 
comun? Băieţii ăştia din al-Qaida au realizat tot ce a visat 
Mihail Bakunin. Dacă antifasciştii nu-s în stare să accepte 
diversitatea în rândurile lor, atunci cine altcineva ar putea- 
o face?” 

Îşi aşază paharul, surprinde privirea lui Mundy şi surâde. 

— Ted, aşa e Dimitri. Asta când devine el însuşi şi nu mai 
este Dimitri, bineînțeles. Deci acesta este ultimul 
manipulator al lui Sasha. Şi atunci putem trece la 
următoarea întrebare, Ted: „Ce reprezintă Ted Mundy într-o 
asemenea ecuaţie?” 

— Ştii prea bine ce reprezint, izbucneşte Mundy. Luni 
întregi ai tot adulmecat prin lenjeria mea intimă, ticălos ce 
eşti! 

— Ei, las-o mai moale, Ted! Asta a fost atunci. Acum 
trăim vremuri în care oricine poate deveni o bombă. Eşti cu 
noi sau împotriva noastră? 


XXX 
370 


- JOHN LE CARRE - 


De astă dată e rândul lui Mundy să se plimbe prin 
cameră pentru a se calma cât de cât. 

— Tot nu înţeleg ce vrea Dimitri, recunoaşte el. 

— Tu ar trebui să-mi spui asta, Ted. Noi ştim totul şi, de 
fapt, habar nu avem. E în legătură cu oameni care au relaţii 
cu grupuri anarhiste din întreaga Europă. Chestii mari. 
Flirtează cu profesori europeni de renume care au scris 
studii antiamericane. Vorbeşte foarte înfocat de intenţia de 
a expune Marea Minciună. Are discipoli. Insistă ca aceştia 
să poarte aceleaşi haine ca inamicul. Există şi o zicală pe 
care o foloseşte mereu: fasciştii ezită când e vorba să facă 
o gaură cu pistolul într-un costum scump. [i-a povestit 
întâmplarea? 

— Nu. 

Aşezându-se mai comod pe fotoliu, Rourke îşi îngăduie o 
diversiune. 

— Extrem de amuzantă! Odată, a fost surprins într-un 
schimb de focuri cu poliţia greacă şi avea pe el un costum 
de şapte sute de dolari. Rămăsese fără muniţie într-o piaţă 
din mijlocul Atenei şi stătea cu pistolul gol în mână uitându- 
se exact spre gaura ţevii unui ţintaş situat pe un acoperiş 
care îl avea în vizor. Şi-a pus pălăria cu boruri late pe cap şi 
a ieşit din piaţă, iar ţintaşul nu a găsit curajul să-i 
găurească acel costum de şapte sute de dolari. Sigur nu ți- 
a spus povestea asta? 

— De unde are atâţia bani? vrea Mundy să ştie şi 
priveşte fix pe fereastra cu geam opac. 

— De pretutindeni. Mici pachete, care nu seamănă unul 
cu altul. Vin din toate părţile. Ne irită la culme: prea mulţi 
bani. În prezent, din Orientul Mijlociu. Data trecută 
proveneau din America de Sud. Cine îl alimentează? Pentru 
ce? Ce dracu' vrea să facă cu ei? Chiar vrea toată lumea, 
aşa brusc, să rostească adevărul? Ca şi cum urşii din 
pădure s-ar hrăni cu dulciuri. Pe de altă parte, 
îmbătrâneşte. Işi cere drepturile ce i se datorează din toate 


371 


- PRIETENIE ABSOLUTĂ - 


părţile. De ce? Care îi este miza? Noi credem că nu vrea să 
moară înainte de a da marea lovitură. 

— Ce fel de lovitură? 

— Păi, ce fel? Heidelberg-ul e oraşul în care interesele 
Germaniei se confundă cu cele ale Americii. Un oraş frumos 
pe care noi nu l-am bombardat în 1945 pentru ca America 
să-şi poată plasa undeva cartierul general după terminarea 
războiului. Mark Twain era înnebunit după acest oraş; 
America şi-a început existenţa posthitleristă şi antisovietică 
la Heidelberg. Acolo găseşti Satul american Mark Twain şi 
Satul american Patrick Henry, cu o populaţie de nu-ştiu- 
câte mii de americani. Acolo sunt găzduite cartierul general 
al Armatei americane pentru Europa şi o serie de alte 
comandamente importante. În 1972, banda Baader- 
Meinhof a ucis câţiva soldaţi americani şi a folosit bazooka 
pentru a arunca în aer automobilul unui general american 
NATO şi era cât pe ce să-l lichideze şi pe general. Dacă vrei 
să învrăjbeşti America şi Germania, Heidelberg-ul ar fi locul 
potrivit pentru a reuşi acest lucru. Iți place oraşul. 

— Îl ador. 

— Atunci poate ne ajuţi să-l salvăm. 

Mundy a descoperit, în cele din urmă, care îi sunt 
sentimentele faţă de Rourke. Acesta păstrează ceva 
fundamental ce nu poate fi schimbat, ceva jignitor de 
proaspăt. Ridurile pe care până acum Mundy le-a confundat 
cu cele produse de experienţele vieţii sunt, de fapt, cele ale 
unui copil protejat din cale-afară, care nu a fost bătut de 
poliţie, n-a trecut ilegal peste graniţe, n-a fost închis în 
Hotelul Alb sau legat ca un grăsun şi ţinut în lanţuri pe 
podeaua unui elicopter. În această privinţă, el 
întruchipează ceea ce Mundy consideră cea mai puţin 
atrăgătoare trăsătură atât a liderilor occidentali, cât şi a 
purtătorilor lor de cuvânt: o încredere în sine semănând a 
levitaţie, care transcende realitatea suferinţei umane. 

Se trezeşte la realitate şi constată că Rourke îl 
recrutează. Nu cu disperarea lui Sasha, nici cu aluzii 
subliminale ca Amory sau fără ocolişuri, ca Profesorul, nici 

372 


- JOHN LE CARRÉ - 


cu flerul mesianic al lui Dimitri. Cu toate astea, în mod 
convingător. 

— Faci acelaşi joc pe care l-ai mai făcut, Ted. Devii omul 
nostru. Te prefaci a fi omul lor. Rămâi cu ei. Aştepţi. 
Veghezi şi tragi cu urechea. Te porţi frumos cu Sasha şi 
Dimitri şi cu oricine îţi mai apare în viaţă. Şi descoperi ce se 
pune la cale. 

— Poate că Sasha nu ştie. 

— Ba nu, ştie, Ted. Sasha e un trădător, nu uita. 

— Faţă de cine? 

— Nu şi-a spionat propriul popor? Poate găseşti tu un 
cuvânt mai blând pentru asta. Tatăl lui n-a schimbat tabăra 
de două ori? Pentru noi, Sasha a fost o persoană intens 
urmărită în ultimii ani. Nu pierdem din ochi asemenea 
oameni. Nici măcar când o pornesc brambura să caute 
vreun nou zeu care să le redea scânteia vieţii. Face o pauză 
pentru a-i permite lui Mundy să pună aceste afirmaţii la 
îndoială, dar Mundy nu-i face jocul. lar când crezi că ai 
aşteptat destul, mai zăboveşti puţin. Fiindcă aşa se practică 
acest joc: urmărindu-l până la capăt, până când vine clipa 
de magie, şi atunci agentul special Ted Mundy sare pe 
masă, îşi flutură legitimaţia şi spune: „Gata, băieţi, v-aţi 
distrat cât v-aţi distrat, dar a sosit vremea să tragem 
cortina. Aşa că, aruncaţi armele şi ridicaţi mâinile fiindcă 
sunteţi înconjurați”. Ted, vrei să-mi pui o întrebare. 

— Şi ce garanţii mi se oferă? 

Rourke afişează zâmbetul ospitalier, potrivit unor 
asemenea ocazii. 

— Dacă treaba se termină aşa cum credem noi, protecţie 
totală a martorilor pentru tine şi ai tăi, asigurarea unei 
reşedinţe, o sumă lichidă de ordinul milioanelor şi-ţi 
păstrezi proprietatea. Te reprofilezi, deşi eşti cam bătrâior 
pentru asta. Vrei să discutăm şi cifrele? 

— Te cred pe cuvânt. 

— Vei salva vieţi. Multe, probabil. Vrei să te mai 
gândeşti? Număr până la zece. 

— În caz contrar? 

373 


- PRIETENIE ABSOLUTĂ - 


— Nu văd alternativă, Ted. Încerc, îmi zdrobesc creierii, 
îmi consult sentimentele. Ai putea merge la poliţia 
germană. Te-ar putea ajuta. Au mai făcut-o. Eşti expatriat 
britanic şi fost anarhist din Berlin care trăieşte cu o fostă 
prostituată de origine turcă; sunt convins că ai atrage 
atenţia lor. 

A spus Mundy ceva? Pesemne că nu. 

— In esenţă, eu am bănuiala că poliţia germană te va 
arunca în braţele Serviciilor Secrete, care te vor da pe 
mâna noastră. Nu cred că-ţi va da cineva pace. Doar nu ne- 
am ales meseria asta ca să ne aflăm în treabă. Prezinţi 
prea mult interes, zău. 

Işi apleacă urechea, aşteptând răspunsul. 

— Am auzit da? Am perceput cumva o clătinare 
afirmativă din cap? 

Aşa s-ar părea. Dar o aprobare dată cu gândurile aiurea, 
fiindcă mintea lui Mundy, câtă i-a mai rămas, e departe, 
tocmai la Paris, alături de Sasha şi de prietenii lui savanţi, 
care fac parte din comisia de înfiinţare a fondului bibliotecii. 
Suntem de nedespărțit, Teddy. Asta mi-e convingerea. Am 
îndurat atâtea împreună... Cândva, m-ai salvat. Oferă-mi 
măcar ultima şansă de a deveni calea mântuirii tale. 


XX xk 


Mundy aşteaptă. 

Şi după ce a aşteptat, mai aşteaptă puţin. 

Imposibil ca două lucruri să se petreacă simultan. Cât 
aşteaptă, totul decurge linear. Aşteaptă la Linderhof şi 
acasă plicul de la Sasha, cu scrisul familiar, având linii 
ascuţite, glasul lui Sasha, estompat de linia telefonică. 

Face o călătorie de o zi la Heidelberg, o călătorie cu 
trenul care durează trei ore dus, trei întors, şi discută cu cei 
care fac curăţenie, construiesc şi decorează, dar nu-l 
aşteaptă niciun mesaj de la Sasha, iar când revine acasă la 
miez de noapte constată că Zara, surprinzător, s-a întors 
mai devreme. 

374 


- JOHN LE CARRÉ - 


Ea îşi dă seama că el ştie ceva despre care nu vrea să 
discute. Bănuiala i-a fost stârnită când el a rămas la 
Heidelberg în acea noapte. Nu crede că Mundy a avut a 
doua întâlnire cu bancherii în dimineaţa următoare. Şi 
vânătaia de la ochi nu poate fi ascunsă. 

— M-am lovit de o schelă de construcţii, susţine el, şi nu 
este pentru prima oară. Mergeam pe o străduţă îngustă şi 
n-am văzut bucata de scândură, aşa că am luat-o drept în 
ochi. Acesta-i preţul pe care trebuie să-l plătesc pentru că 
sunt înalt. Trebuia să mă uit pe unde merg. 

— Dar ce vor de la tine bancherii aceia în care nu cred 
deloc? Fereşte-te de ei! Sunt mai răi decât poliţia. 

El încearcă să-i explice câteva dintre pretenţiile lor. 

— Sunt oameni de treabă, o asigură el. Incearcă să mă 
ajute. Investeşte şi banca nişte bani, iar dacă reuşesc să 
pun şcoala pe picioare, s-ar putea să mă lase s-o conduc. 
Cum să spun, merită să fac încercarea. 

Cunoştinţele ei de germană sunt acceptabile, cele de 
turcă ale lui Mundy, inexistente. Pot discuta chestiuni 
generale, dar pot apela la Mustafa, care se simte mândru 
să le servească drept interpret. In ceea ce priveşte 
sentimentele dintre ei, e suficient să-şi consulte reciproc 
trăsăturile feţei, ochii şi trupurile. Acum Zara citeşte pe faţa 
lui dorinţa de evadare. lar Mundy îi descoperă teama. 

In dimineaţa următoare pe care o petrece la Linderhof, 
face o incursiune până în centrala termică şi dezgroapă cei 
o mie de dolari primiţi de la Richard. In aceeaşi seară, cu 
un sentiment de disperare pe care abia reuşeşte să şi-l ţină 
sub control, dă banii la o clinică dentară. Dinţii rupţi ai 
Zarei trebuie refăcuţi. Insă când îi arată chitanţa, la început 
Zara nu-şi poate stăpâni entuziasmul, apoi recade în starea 
de amărăciune de dinainte. Prin Mustafa, îl acuză pe Mundy 
că a furat banii. Face un efort de imaginaţie epuizant ca să 
o convingă. 

— Mi-au dat o primă, Zara. Asta pentru tururile 
suplimentare pe care le-am făcut când alţii erau în 
concediu, un soi de bacşiş. 

375 


- PRIETENIE ABSOLUTĂ - 


Se face de râs, în ciuda experienţei lui în arta minciunii, 
iar mai apoi, în pat, când încearcă să o atingă, ea se trage 
deoparte. 

— Nu mă mai iubeşti, spune ea. 

O zi mai târziu, Mustafa îl ia peste picior în legătură cu 
prietena care a existat doar în vorbe şi întinde cam mult 
coarda. Mundy se răsteşte la el, apoi i se face ruşine. In 
compensație, trudeşte ca un rob la Domul din piatră şi 
comandă computerul la care Mustafa visează de atâta 
vreme. 

Rourke îl sună pe noul său agent, în fiecare zi, pe jegul 
lui de mobil exact la ora douăsprezece şi jumătate, în 
pauza de masă a lui Mundy. In cursul discuţiei purtate după 
recrutare, Rourke a încercat din răsputeri să-l convingă pe 
Mundy să accepte ultimul model pus la dispoziţie de 
Agenţie, care este extrem de sigur şi are o mulţime de 
facilităţi, dar Mundy nici nu vrea să audă. 

— Sunt ultimul luddit din breasla spionilor, Jay. Îmi pare 
teribil de rău. 

A citit el undeva, dar nu spune asta, că telefoanele 
mobile, dacă ajung pe mâna cui nu trebuie, pot spulbera 
capetele oamenilor. Ca de obicei, Rourke îl ia direct, fără 
Bună, Ted sau Sunt Jay. 

— Michael şi prietenii lui aproape că şi-au făcut treaba, îl 
anunţă el. Michael este Sasha. S-ar putea să te caute peste 
vreo două zile. 

Prin urmare, trebuie să-l aştepte. Pe Michael. 

Cele două zile se fac patru. Rourke îl sfătuieşte să nu se 
agite, Michael a dat peste nişte prieteni. 

În a cincea zi, trecând prin dreptul birourilor 
administraţiei, Mundy observă un plic alb ce-i este adresat, 
cu numele imprimat şi cu ştampila poştei din Viena. 
Scrisoarea e scrisă pe hârtie simplă, cu dată, dar 
nesemnată. Fără adresa expeditorului. Textul este în 
engleză. 


Stimate domnule Mundy, 
376 


- JOHN LE CARRE - 


Miercuri 11 iunie, între orele 17.00 şi 19.00, şcolii 
dumneavoastră îi va fi livrat un transport considerabil de 
cărţi. Vă rog să fiţi prezent pentru a le recepționa. 
Transportul va fi însoţit de reprezentantul nostru. 


Nu i se cere să răspundă, nici nu ar putea. Rourke îi 
spune să stea calm, reprezentantul va fi Michael. 


XX xk 


Stând sprijinit de fereastra arcuită de la etajul întâi a 
şcolii din Heidelberg şi privind către aleea din cărămizi ce 
se-ntindea până la porţile de fier, Mundy simte o adâncă 
uşurare, pentru că gândurile şi acţiunile au devenit în cele 
din urmă unul şi acelaşi lucru. 

Se află în locul spre care gândurile i-au gonit mereu în 
ultimele două săptămâni. Michael e pe drum, i-a confirmat 
Rourke la telefonul mobil. Trenul lui Michael a suferit o 
mică întârziere, va ajunge la tine peste o jumătate de oră. 
Buletinele informative ale lui Rourke sunt contrafăcute şi 
imperioase. Mundy detestă asta. E îmbrăcat cu o haină 
veche din piele şi pantaloni reiaţi - pe care nu le-a dat jos 
de când se simte captiv. Bănuieşte că e supravegheat 
excesiv, dar n-are chef să devină un microfon ambulant. E 
aproape 17:20. Ultimul lucrător a plecat în urmă cu zece 
minute. Tipii de la Contrauniversitate s-au gândit la toate. 

In zilele cât a trebuit să aştepte, Mundy a analizat din 
toate punctele de vedere încurcătura în care se găseşte, 
dar n-a reuşit să ajungă la vreo rezolvare. Aşa cum ar 
spune domnul Mandelbaum, a asamblat informaţiile, însă 
unde a dispărut cunoaşterea? Îmboldit de iminenţa sosirii 
lui Sasha, trece în revistă toate posibilităţile, începând cu 
cea mai atrăgătoare. 

Rourke şi Agenţia lui se amăgesc, procedând la fel şi cu 
mine. In tradiţia meseriei lor, transformă fanteziile în 
profeții care se adeveresc de la sine. Dimitri are un trecut 


377 


- PRIETENIE ABSOLUTĂ - 


misterios, după cum singur recunoaşte, dar s-a cumințit, iar 
intențiile lui nobile sunt întocmai cum le descrie el. 

În sprijinul acestei argumentaţii stau următoarele 
elemente: Rourke a rămas acelaşi tâmpit care şi-a pierdut 
patru luni străduindu-se să demonstreze că el şi Sasha 
lucrau pentru Kremlin. 

Argumente contra: caracterul iresponsabil al întregului 
circ organizat de Dimitri, banii de provenienţă stranie, 
improbabilitatea realizării Viziunii Măreţe pe care şi-o 
propune şi presupusul sprijin pe care îl acordă unei alianţe 
dintre anarhiştii europeni şi fundamentaliştii islamişti. 

Rourke şi Agenția au nimerit-o, Dimitri e rău spre foarte 
rău, iar Sasha e un credul nevinovat. 

În sprijinul acestei afirmaţii: predispoziția lui Sasha spre 
flecăreală nu mai trebuie dovedită. E inteligent şi sensibil, 
însă de îndată ce vine vorba de idealurile lui, aruncă peste 
bord capacitatea critică, de altfel foarte dezvoltată, şi o ia 
pe câmpii. 

Împotriva afirmației de mai sus: din păcate, foarte puţine 
elemente. 

Dimitri e rău, aşa cum susține Rourke şi - pentru a-i cita 
pe înțelepții din Edinburgh - Sasha i-a devenit complice, în 
mod conştient şi deliberat. Împreună, Dimitri şi Sasha m-au 
luat la bord, deoarece, pentru a-şi realiza ideile periculoase, 
au nevoie de şcoala mea. 

Argumente pro: în cei treisprezece ani petrecuţi pe 
pustii, Sasha a ajuns sa vadă cu ochii lui raptul şi 
distrugerea culturilor indigene de către industrializarea 
condusă de Occident. A suferit o umilinţă personală de 
nedescris şi a avut o tovărăşie pe măsura. Teoretic, Sasha 
ar avea motive întemeiate să aleagă ceea ce Rourke 
numeşte drumul întunecat. 

Împotrivă: Sasha n-a minţit niciodată. 

Mundy a purtat în minte aceste gânduri contradictorii, 
care se încaieră ca nişte copii, timp de două săptămâni, cât 
a fost treaz, a plimbat câinele sau l-a ajutat cu dăruire pe 
Mustafa să-şi termine Domul, sau cât s-a străduit să 

378 


- JOHN LE CARRE - 


potolească temerile Zarei, sau cât şi-a plimbat grupurile 
vorbitoare de engleză prin castelul regelui Ludwig cel 
Nebun. Aceste gânduri nu-i dau pace nici acum, când 
urmăreşte furgoneta albă, fără inscripţia vreunei firme, 
oprind în faţa porţilor. 

Nu coboară nimeni. Asemenea lui Mundy, cei dinăuntru 
aşteaptă. Unul s-a cufundat în lectura unei cărţi. Celălalt 
vorbeşte pe mobil. Cu Dimitri, cu Richard? Sau cu Rourke? 
Furgoneta are plăcuţă de înmatriculare de Viena. Mundy 
memorează numărul. Eşti extraordinar când vine vorba să 
memorezi, Ted, îi spune un instructor linguşitor de la 
Edinburgh, nu ştiu cum de reuşeşti, serios. „Simplu, 
bătrâne, n-am altceva în minte.” Prin dreptul porţilor trece 
o limuzină elegantă, Mercedes. Condusă de o negresă, cu 
un pasager alb, pe o aripă flutură un drapel al oraşului, un 
poliţist pe motocicletă deschide calea. Vreun ştab local, 
care-şi are probabil locuinţa undeva pe aceeaşi stradă. 
Limuzina e urmată de un taxi, proprietatea unui anume 
Werner Knau, căruia îi place să-şi înscrie numele cu litere 
gotice. Se deschide uşa din spate şi de acolo apare pantoful 
stâng al lui Sasha, apoi tot piciorul. Degetele de pianist se 
agaţă de marginea uşii. Acum Sasha a ieşit cu totul, având 
în mână servieta de activist de partid. A rămas lângă 
maşină, dar, spre deosebire de Mundy, nu trebuie să se 
bată peste buzunare pentru a descoperi unde-i sunt banii. 
Are portofel şi numără metodic mărunţişul, trecându-l dintr- 
o palmă în cealaltă, aşa cum a făcut-o la Berlin sau 
Weimar, Praga sau Gdansk şi în alte oraşe în care Estul 
întâlneşte Vestul în spiritul păcii, al prieteniei şi al 
cooperării. Plăteşte taximetristului şi schimbă câteva 
cuvinte cu bărbaţii din furgonetă, indicând în acelaşi timp 
spre aleea din cărămizi. 

Pârâindu-şi postul de observaţie de la fereastră, Mundy 
coboară ca să-l întâmpine. „E din nou prima noastră zi, 
gândeşte el. Să-l îmbrăţişez, ca luda? Ori să-i strâng mâna, 
nemţeşte? Sau abordez stilul britanic şi nu fac niciun pas?” 


379 


- PRIETENIE ABSOLUTĂ - 


Deschide uşa. Sasha ţopăie fericit pe alee, îndreptându- 
se spre el. Ultimele raze de soare ale zilei îi luminează doar 
o parte a feţei. Mundy rămâne în capul scărilor. Sasha 
ajunge la un metru. Îi dă drumul servietei la pământ şi îşi 
azvârle braţele în lături, parcă pentru a îmbrăţişa întreaga 
lume, nu numai pe Mundy. 

— Dumnezeule, Teddy! exclamă el. Casa ta, locul acesta 
- suntem fantastici! Acum Heidelberg va deveni renumit 
pentru trei lucruri: Martin Luther, Max Weber şi Teddy 
Mundy! Poţi rămâne în Heidelberg peste noapte? Putem 
discuta, bea, juca? Ai timp? 

— Dar tu? face Mundy. 

— Mâine plec la Hamburg să discut cu nişte profesori 
importanţi, separat cu fiecare. In noaptea asta vreau să fiu 
un student bezmetic din Heidelberg. O să mă îmbăt, te 
provoc la duel şi-o să cânt Wer soll das Bezahlen?, ca să 
mă trezesc într-o celulă rezervată studenţilor. 

A pus mâna pe umărul lui Mundy şi e cât pe ce să-l 
folosească drept proptea, când se lasă brusc în jos şi scoate 
ceva din servietă. 

— Uite. Pentru tine. Un cadou din Parisul cel decadent. 
Nu eşti singurul cu salariu bun. Avem frigider? Curent? 
Avem de toate, sunt convins. 

Vâră obiectul cu forţa în mâinile lui Mundy: o sticlă de 
şampanie veche, cea mai bună care se poate găsi. Dar pe 
Sasha nu-l interesează mulţumirile lui Mundy. Il dă la o 
parte şi intră în hol pentru a verifica noul regat, timp în 
care Mundy se detestă pentru gândurile negre pe care 
Rourke i le-a vârât în minte. 


XX xk 


Întâi trebuie să rămână în hol pentru ca Sasha să-şi 
desfete privirea cu frumuseţea tavanelor cu mulură, a scării 
impunătoare şi a rotondei lambrisate în mahon, cu uşi 


62 „Cine trebuie să plătească?” (n.tr.) 
380 


- JOHN LE CARRE - 


boltite ce dau spre fiecare clasă. lar Mundy trebuie să vadă 
cum romburile colorate ale luminatorului mare, în stil Art 
Nouveau îl transforma într-un saltimbanc, însă unul fericit. 

Încetul cu încetul, pornesc amândoi - parcă atraşi de un 
magnet, fiindcă Mundy nu i-a arătat drumul, dar poate că 
au făcut-o siniştrii inspectori - către vechea bibliotecă, 
împărţită iniţial în mai multe încăperi, însă acum restaurată 
în deplina ei strălucire, având plăci noi din lemn fixate de 
pereţi pentru aranjarea de rafturi reglabile. Cu umerii traşi 
înapoi, cu capul amintind de cel al lui Schiller, răsucindu-se 
plin de uimire, Sasha ajunge treptat spre capătul îndepărtat 
al încăperii şi descuie uşa cu geam ce dă spre curte. 

— Dumnezeule mare, Teddy! Ştiam că eşti un maestru la 
asemenea lucruri! Putem adăuga toată suprafaţa asta la 
bibliotecă! Facem un acoperiş din sticlă, câţiva stâlpi din 
oţel şi mai încap o mie de volume. Fă extinderea acum, că 
nu-i nicio problemă. Mai târziu va deveni un coşmar. 

— Motivul numărul unu: cărţilor nu le prieşte geamul. 
Motivul numărul doi: eşti în noua bucătărie. 

Cu fiecare etaj vizitat, satisfacția lui Sasha creşte. Cel 
mai mult îl încântă ultimul etaj. 

— Teddy, ţi-ai propus să locuieşti acolo? Cu familia, din 
câte-am auzit, nu? 

De unde asta?, se mira Mundy. 

— Tot ce se poate. E o soluţie. Ne mai gândim. 

— E absolut necesar să locuieşti aici? 

— Pesemne că nu. Să vedem cum evoluează proiectul. 

Sasha capătă din nou tonul de activist de partid. 

— Cred că te-ai arătat prea îngăduitor, Teddy. Dacă 
desfiinţăm pereţii despărțitori, putem realiza un dormitor 
numai cu saltele şi cazăm pe puţin douăzeci de studenţi 
săraci. Am făcut-o la Berlin, de ce n-am face-o şi aici? 
Important e să creezi impresia că tu eşti proprietarul. 
Dimitri ţine foarte mult să creăm aparenţa unei structuri 
autoritare. Trebuie să devenim o antiteză a unei 
universităţi. Nu s-o imităm. 


381 


- PRIETENIE ABSOLUTĂ - 


„Bine, să sperăm că au auzit şi pereţii asta”, se gândeşte 
Mundy. E scutit de răspuns de chemările ce se aud dinspre 
casa scărilor. Oamenii care au adus transportul au cărat 
deja cărţile cu un moto-stivuitor până la uşă şi vor să ştie 
unde să le depună. 

— Păi unde, în bibliotecă, nu? strigă Sasha înveselit, din 
capul scărilor. În ce alt loc trebuie să stea cărţile, pentru 
numele lui Dumnezeu? Indivizii ăştia mă irită. 

Numai că Mundy şi şeful de şantier au convenit deja că 
locul cel mai bun pentru cărţi este holul: se face un 
morman în centru şi se acoperă cu huse contra prafului 
până se finisează biblioteca. Observă că transportatorii 
sunt în vârstă şi poartă jachete de culoare albă. Pentru 
Mundy arată mai curând a arbitri de crichet decât a cărăuşi 
de mobilă. De neoprit, Sasha se lansează într-o descriere 
gălăgioasă a volumelor aduse. 

— Teddy, când o să le verifici, vei constata că fiecare 
cutie are lipit câte un plic pe capac. În plic e lista titlurilor 
din cutie şi inițialele ambalatorului. Volumele sunt aşezate 
în ordine alfabetică, după autor. Vei observa că fiecare 
cutie e numerotată în ordinea în care trebuie deschisă, 
evident. Teddy, m-asculţi? Am mereu impresia că ţi-ai 
pierdut capacitatea de concentrare... 

— Am priceput ideea. 

— Vorbim in toto de o bibliotecă esenţială de patru mii 
de volume. Cărţile care credem că vor fi solicitate masiv 
sunt livrate în mai multe exemplare. Evident că nu se 
deschide nicio cutie decât după ce se încheie definitiv 
lucrările. Cărţile pe care le vom aşeza mai devreme pe 
rafturi se vor prăfui, iar asta înseamnă să le scoatem şi să 
le curăţăm - o nouă pierdere de bani şi timp. 

Mundy promite că va acorda o deosebită atenţie acestui 
aspect, în vreme ce oamenii aduc lăzile în hol, el îl îndrumă 
pe Sasha către grădină, unde nu poate face niciun rău, şi-l 
face să se aşeze pe un balansoar vechi. 


382 


- JOHN LE CARRÉ - 


— Şi ce te-a reţinut la Paris? întreabă el într-o doară, 
socotind că nu i-a afectat stima de sine ceea ce a făcut 
acolo. 

Întrebarea îl încântă pe Sasha. 

— Am avut o mare şansă, Teddy. S-a întâmplat ca o 
anumită doamnă, pe care am avut prilejul să o cunosc la 
Beirut, să treacă prin Paris şi cred că am reuşit să avem un 
schimb deplin şi deschis de idei, după cum s-ar exprima un 
diplomat. 

— În pat? 

— Teddy, consider că eşti lipsit de orice delicateţe, face 
Sasha cu un rânjet de satisfacţie. 

— Cum îşi câştigă existenţa? 

— A lucrat până nu de mult la distribuirea de ajutoare, iar 
acum e ziaristă independentă. 

— Din familia radicalilor? 

— Din familia celor care rostesc adevărul. 

— Libaneză? 

— De fapt, franţuzoaică. 

— Lucrează şi ea pentru Dimitri? 

Sasha strânge din buze, arătându-şi astfel dezaprobarea. 

„Aşadar, da, lucrează pentru Dimitri”, gândeşte Mundy. 

În aceeaşi clipă aud cum porneşte motorul furgonetei. 
Mundy sare în picioare, dar e prea târziu. Arbitrii au plecat, 
fără a cere nici semnătură, nici bacşiş. 


XX xk 


Pe Sasha îl încântă ideea lui Mundy. După extenuarea de 
la Paris, o ieşire este exact ce-i trebuie. Şi Mundy simte 
nevoia unei evadări, dar din alte motive. Vrea pădurea din 
apropierea Pragăi din ziua în care Sasha i-a povestit că Herr 
Pastor a fost spion Stasi. Vrea intimitatea idilică a 
confesiunilor împărtăşite reciproc. A împrumutat bicicletele 
de la Stefan. Cea mică, a lui Stefan, pentru Sasha, iar cea 
mare, care îi aparţine masivului fiu al lui Stefan, pentru 
Mundy. A cumpărat cârnaţi şi ouă fierte tari, roşii, caşcaval 

383 


- PRIETENIE ABSOLUTĂ - 


şi friptură rece de pui, dar şi pâine neagră de Westfalia pe 
care el o urăşte, dar după care Sasha se dă în vânt. A mai 
cumpărat whisky şi o sticlă de vin roşu, care-l vor ajuta pe 
Sasha să-şi dezlege limba şi, neîndoielnic, şi pe el. Au 
convenit deja ca Mundy să păstreze sticla de şampanie 
adusă de Sasha pentru ziua inaugurării. 

— Dar ştii încotro să mergem? întreabă Sasha când 
pleacă la drum, pe un ton de falsă alarmă. 

— Sigur că da, caraghiosule. Dar ce credeai c-am făcut 
toată ziua? 

„Să mă cert cu el? Să strig la el?” Până acum, Mundy n-a 
mai interogat pe nimeni şi e sigur că nu se recomanda să 
începi asta tocmai cu prietenii. „Gândeşte-te la Edinburgh”, 
se îndeamnă singur. Cele mai bune interogatorii sunt cele 
despre care suspectul nu are cunoştinţă. A ales un locşor 
izolat situat la câţiva kilometri de oraş. Spre deosebire de 
cel de lângă Praga, nu există hamacuri în care să se 
relaxeze, dar e un loc liniştit, înfrunzit, aşezat pe malul 
fluviului şi imposibil să-ţi scape. Are şi o bancă, iar crengile 
sălciilor atârnă în apa năvalnică şi limpede a Neckarului. 


XX xk 


Mundy se comportă ca o adevărată gazdă, toarnă vinul şi 
pregăteşte picnicul. Sasha, acaparând banca, s-a întins pe 
spate, cu piciorul vătămat peste cel sănătos. S-a descheiat 
la cămaşă şi şi-a dezgolit pieptul pipernicit, expunându-şi-l 
la soare. Pe râu, nişte vâslaşi harnici îşi croiesc drum contra 
curentului. 

— Şi ce altceva ai mai făcut la Paris, pe lângă alegerea 
cărţilor şi amor cu ziariste? îl întreabă Mundy, încercând să 
deschidă discuţia. 

— Aş spune că am strâns armata, Teddy, îi răspunde 
Sasha cu un aer visător. lar te-a bătut Zara? - asta fiind 
aluzie la ochi, fiindcă vânătaia nu i-a trecut cu totul. 

— Soldaţi tineri sau bătrâni? Oameni pe care-i cunoşti din 
alte vieţi ale tale? Ce fel de oameni? 

384 


- JOHN LE CARRÉ - 


— Conferenţiari, desigur. Conferenţiari şi intelectuali care 
vor veni să ţină prelegeri. Dar tu ce credeai? Cele mai 
sclipitoare minţi, nepervertite, din domeniile cele mai 
diverse. 

— Şi unde i-ai descoperit? 

— În principiu, în toată lumea. Practic, în bătrâna Europă. 
Aşa preferă Dimitri. 

— Rusia? 

— Încercăm şi asta. Orice ţară care nu a fost membră a 
„Coaliţiei voinţei” se bucură de un loc de cinste în alegerea 
lui Dimitri. Din păcate, e greu să recrutezi pe cineva 
aparţinând stângii necompromise din Rusia. 

— Aşadar, Dimitri alege conferenţiarii, nu tu. 

— Sunt rezultatul unui consens. Sunt avansate unele 
nume - multe, de mine, dacă nu par lipsit de modestie - 
apoi se convine asupra listei care i se prezintă lui Dimitri. 

— Sunt şi arabi pe lista asta? 

— Vor apărea şi ei. Nu imediat, ci în a doua sau a treia 
etapă. Dimitri pare un general înnăscut. Ne declarăm 
scopul limitat, îl realizăm, ne regrupăm, trecem la 
următoarea ţintă. 

— A fost şi el la Paris cu tine? 

— Teddy, cred că ai început să devii indiscret. 

— Cum asta? 

— Ce vrei să spui? 

Mundy ezită. Prin dreptul lor lunecă tăcut un şlep, siajul 
parcă strălucind în ultimele raze ale soarelui. În partea din 
faţă a punţii este amarată o maşină sport de culoare verde. 

— Păi, nu ai senzaţia ca totul devine oarecum caraghios - 
ce-i cu secretele astea legate de ce face fiecare? tatonează 
el terenul, destul de stângaci. Inţeleg că nu punem la cale 
un puci, nu-i aşa? Doar edificăm un forum, atâta tot. 

— Teddy, cred că eşti cam visător, ca de obicei. 
Instituţiile de învăţământ occidentale ce refuză să 
recunoască tabuurile vehiculate în prezent sunt subversive 
prin definiţie. Spune-le noilor împătimiţi de la Washington 
că prin crearea Israelului s-a comis o crimă umană 

385 


- PRIETENIE ABSOLUTĂ - 


monstruoasă şi te vor califica drept antisemit. Spune-le că 
grădina raiului nu a existat şi te vor considera un cinic 
primejdios. Mai spune-le că Dumnezeu a fost inventat de 
om drept scuză pentru ignoranţa lui ştiinţifică şi te vor 
eticheta drept comunist. Ştii ce-a spus gânditorul american 
Dresden James? 

— N-aş putea spune că ştiu. 

— „După ce le serveşti maselor o mulţime de minciuni 
atrăgător colorate timp de multe generaţii, adevărul va 
părea de-a dreptul ridicol, iar cel care îl rosteşte trece drept 
nebun de legat.” Dimitri va expune acest citat la intrarea în 
holul fiecărui colegiu. Îi venise chiar ideea de a-i da 
proiectului numele de Universitatea Nebunilor de Legat. 
Doar cumpătarea l-a oprit. 

Mundy îi oferă un copan de pui, dar Sasha, întins pe 
spate, stă cu ochii închişi, de aceea Mundy i-l flutură prin 
faţă până când acesta surâde şi deschide ochii. Mundy n-a 
mai văzut o asemenea expresie de satisfacţie pe faţa 
prietenului său nici la Berlin, nici la Weimar, şi nici în alte 
locuri în care s-au întâlnit. 

— Şi o s-o revezi? întreabă Mundy, străduindu-se să 
readucă discuţia pe un teren neutru. 

— Indoielnic, Teddy. A ajuns la o vârstă periculoasă şi a 
dovedit semne clare de ataşament. 

„Deci, nimic nu s-a schimbat în privinţa asta”, observă 
Mundy destul de amar, amintindu-şi în treacăt de Judith. 
Mai face o încercare: 

— Sasha, în marele tău safari - în anii aceia pierduţi, 
când mi-ai scris... 

— Teddy, nu s-au pierdut. Sunt acei Lehrjahre? ce-mi 
aparţin, anii mei de educaţie. Pentru asta. 

— In toţi acei ani, ţi s-a întâmplat - şi e cât pe ce să 
continue „să ai /egături”, însă asta a fost exprimarea lui 
Rourke - să cunoşti oameni cu vederi extreme, dintre cei 


53 „Ani de ucenicie”. (n.tr.) 
386 


- JOHN LE CARRÉ - 


care propovăduiesc rezistenţa armată, fără discriminare, 
teroarea, dacă pot să spun aşa? 

— Deseori. 

— Te-au influenţat - te-ai lăsat convinşi de ei? 

— Ce insinuezi? 

— Am mai discutat despre asta. Amândoi. Şi Judith. 
Karen, la fel. Era la mare modă la Clubul republican. Cât de 
departe se poate merge? Cu acţiunea, şi aşa mai departe. 
Ce înseamnă un preţ firesc, în ce condiţii? Când devine 
legitimă folosirea armelor? Obişnuiai să spui că Ulrike şi cei 
de teapa ei făceau de ruşine anarhismul. Mă întrebam dacă 
în mintea ta s-a schimbat ceva. 

— Vrei să-mi cunoşti părerile pe tema asta, aici, astăzi, 
când bem un vin roşu excelent? Am impresia că ai devenit 
cam teuton, Teddy. 

— Nu cred. 

— Dacă aş fi palestinian şi aş trăi în Cisiordania sau în 
Fâşia Gaza, aş împuşca orice soldat ocupant israelian, de 
cum l-aş vedea. Cu toate astea, eu trag prost şi nici n-am 
puşcă, aşa că şansele mele de reuşită ar fi mici. Un act 
deliberat de violenţă împotriva unor civili nu e admisibil sub 
nicio formă. Faptul că voi şi stăpânii voştri americani 
aruncaţi lanțuri de bombe şi folosiţi alte arme 
dezgustătoare împotriva populaţiei irakiene lipsite de 
protecţie, care e formată din copii în proporţie de şaizeci la 
sută, nu-mi schimbă vederile. Asta mă întrebi, de fapt? 

— Da. 

— De ce? 

S-ar părea că situaţia s-a răsturnat şi el a devenit cel 
interogat. Nu Mundy, ci Sasha îşi ţine furia în frâu, pentru 
că s-a ridicat în capul oaselor pe iarbă şi-l fulgeră cu 
privirea, cerându-i un răspuns. 

— Mi s-a părut pentru o clipă că avem planuri diferite, de 
aceea. 

— În ce sens diferite? La ce te referi, Teddy? 


387 


- PRIETENIE ABSOLUTĂ - 


— Dacă tu şi Dimitri aveţi în vedere mai mult decât să 
aruncaţi o provocare tendinţelor predominante - sau să le 
contestaţi prin alte mijloace. 

— Ca de pildă? 

— Dând naştere unui anumit fel de furtună. Transmiţând 
un semnal adevăratelor forţe antiamericane. 

Exprimările lui Rourke îi vin mereu în minte şi de data 
aceasta e incapabil să folosească altele. 

— Intinzând o mână prietenească celor care au comis cel 
mai spectaculos act anticapitalist de la inventarea prafului 
de puşcă. 

O vreme, Sasha pare să nu-şi creadă urechilor. Înclină 
capul întrebător, apoi abordează expresia încruntată a 
activistului de partid, întinzându-şi palmele mici în faţă într- 
un gest care impune tăcere, examinează lucrurile din jurul 
lui ca pentru a se dumiri: sticla de vin roşu aproape goală, 
ouăle tari, caşcavalul, pâinea neagră de Westfalia. Abia 
după aceea îşi ridică ochii căprui închis, iar Mundy, alarmat, 
vede că ei sunt plini de lacrimi. 

— Teddy, cu cine dracu' ai vorbit? 

— Am dreptate, Sasha? 

— Greşeşti atât de grav că mi se face greață. Du-te şi 
redevino englez! Luptă alături de ai tăi în războaiele alea 
nenorocite. 

Târâş, Sasha s-a ridicat în picioare şi se încheie la 
cămaşă. Respiră sacadat. Probabil că are ulcer sau cine ştie 
ce. „lar mâncarea de la Hotelul Dreesen, gândeşte Mundy, 
în timp ce Sasha priveşte în jur, căutându-şi haina. Râul 
continuă să curgă la vale, iar între noi a rămas aceeaşi 
prăpastie, imposibil de depăşit. Peste o clipă o să dispară 
pedalând în amurg şi o să mă lase ca pe un nătâng, aşa 
cum am fost mereu.” 

— E vorba de nenorocita aia de bancă, Sasha, explică el. 
Pentru numele lui Dumnezeu, stai jos, mai ia un pahar de 
vin şi nu te mai purta ca o regină jignită. Trebuie să 
discutăm ceva. Am nevoie de ajutorul tău. 


388 


- JOHN LE CARRE - 


De fapt, aşa şi-a propus să trateze problema dacă nu va 
obţine mărturisirea înlăcrimată pe care o aştepta. 


XX xk 


Sasha s-a aşezat la loc, dar şi-a strâns genunchii la gură 
şi şi-a împreunat mâinile în jurul lor, iar încheieturile 
degetelor i s-au albit de forţa strânsorii. Falca i-a îngheţat 
în poziţia pe care obişnuia să o adopte când vorbea despre 
Herr Pastor şi refuză să-şi dezlipească privirea de la faţa lui 
Mundy, indiferent ce ar face acesta. Mâncarea şi vinul şi-au 
pierdut orice farmec pentru el. Tot ce contează sunt 
vorbele lui Mundy şi trăsăturile feţei în timp ce acesta 
vorbeşte. lar o asemenea privire pătrunzătoare ar fi greu 
de suportat pentru Mundy dacă n-ar fi trecut prin şcoala 
aceea, plus toţii anii în care i-a servit minciuni Profesorului 
şi acoliţilor lui. 

— Cei de la bancă nu se lămuresc de unde au venit 
atâţia bani, se tânguie Mundy şi, de agitaţie, îşi şterge 
fruntea cu încheietura mâinii. Au tot soiul de reglementări 
în privinţa sumelor mari ce apar pe neaşteptate. Tot ce 
depăşeşte cinci mii de euro îi pune în stare de alarmă. 

Aproape că fabulează, dar are faptele de partea lui. 

— Au mers înapoi pe urma banilor şi nu le-a plăcut ce au 
constatat. Se gândesc să se adreseze autorităţilor. 

— Care autorităţi? 

— Cele obişnuite. De unde să ştiu? 

Mai mutilează puţin adevărul. Încă puţin, şi cusăturile vor 
plesni. 

— A fost de faţă încă un tip. A spus că e de la sediul 
central. M-a tot întrebat cine a efectuat plăţile. Şi dacă nu 
cumva sunt bani murdari. Am declarat ce mi-au spus 
oamenii lui Dimitri, dar asta nu l-a satisfăcut. A tot ţinut-o 
că nu le-am prezentat nimic - nici contract, nici 
corespondenţă. Nici măcar nu le-am putut da numele 
binefăcătorului meu. Pur şi simplu, jumătate de milion de 


389 


- PRIETENIE ABSOLUTĂ - 


dolari transferați din nişte locuri ciudate, reciclaţi prin bănci 
de renume. 

— Teddy, asta e o provocare fascistă. Ai stat la cheremul 
ticăloşilor ăstora atât de mult, că nu te lasă să scapi din 
ghearele lor. Cred că eşti cam naiv, de fapt. 

— După aceea m-a întrebat dacă am avut vreodată de a 
face cu anarhişti în viaţa mea. Sau cu sprijinitori de-ai lor. 
Se referea la euroanarhişti. Grupări precum Facţiunea 
Armatei Roşii şi Brigăzile Roşii. 

Face o pauză, pentru ca această dezinformare să-şi facă 
efectul, însă ea a căzut în gol. Sasha continuă să-l fixeze cu 
aceeaşi privire uimită, fără să se clintească, pe care a luat- 
o din clipa în care Mundy a pornit-o la vale pe acest drum. 

— lar tu? îl întreabă Sasha. Tu ce-ai spus? 

— Am întrebat ce legătură are asta cu restul. 

— Şi el? 

— M-a întrebat dacă am fost expulzat din Berlin. 

— Şi tu? 

Mundy ar dori să-i spună lui Sasha să înceteze cu 
sugestiile, mulţumindu-se să-l asculte. „Încerc să-ţi provoc 
teama, lua-te-ar naiba, să te scot din ale tale, smulgându-ţi 
o mărturisire, iar tu nu faci decât să te holbezi la mine de 
parcă eu aş fi ticălosul în toată afacerea asta, iar tu eşti 
curat ca un crin.” 

— Am spus că în tinereţe am fost un rebel, ca toată 
lumea, dar nu socoteam că asta are vreo legătură cu 
credibilitatea mea faţă de bancă sau cu dreptul de a primi 
bani de la un fond respectabil. 

Işi continuă peroraţia: 

— De-atunci nu m-au mai lăsat în pace. Mi-au dat un 
maldăr de formulare de completat, iar ieri am primit un 
telefon de la o femeie care s-a prezentat drept funcţionar 
de la Anchete Speciale, care mi-a cerut numele unor 
persoane care să garanteze pentru mine pe următorii zece 
ani. Sasha, ascultă-mă, te rog... 


390 


- JOHN LE CARRE - 


Parcă ar fi Sasha: ochii larg deschişi, palmele desfăcute, 
rugător, aşa cum procedase şi Sasha când îl implorase să-l 
însoţească până pe vârful muntelui. 

— Chiar nu-mi poţi spune nimic despre Dimitri? La o 
adică, până şi numele lui adevărat mi-ar fi de folos, ce 
Dumnezeu, câteva lucruri despre trecutul lui, doar aspecte 
care îl onorează, bineînţeles, o idee, acolo, să ştiu cine e şi 
de unde are atâţia bani, ce orientări politice are? 

Şi, ca să fie mai convingător: 

— Sunt la ananghie, Sasha. Şi nu văd ieşire. 

Mundy s-a apropiat de Sasha, ghemuit ca un cerşetor, şi 
îl priveşte drept în ochi. Însă în locul fricii şi al vinovăţiei 
sau al lacrimilor, descoperă ochii plini de milă ai unui 
prieten. 

— Teddy. Cred că ai dreptate. Ar trebui să te retragi 
înainte de a fi prea târziu. 

— De ce? 

— Te-am întrebat înainte de a merge la Dimitri. Te mai 
întreb şi acum. Crezi cu adevărat în propriile afirmaţii? Eşti 
pregătit să revii pe baricadele intelectuale? Ori eşti ca micii 
cimpoieri, atunci când merg la război? Nici nu aud primele 
salve, şi deja vor să fugă acasă. 

— Atâta vreme cât baricadele sunt intelectuale şi nimic 
altceva. Ce le spun celor de la bancă? 

— Nimic. Rupe formularele în bucăţi, nu le răspunde la 
telefoane. Lasă-i cu fanteziile lor. Primeşti bani de la o 
organizaţie de binefacere arabă, şi când erai un imberb 
făceai pe militantul la Berlin. Pentru minţile lor bolnave asta 
e chiar prea mult. Se vede de la o poştă că eşti un 
euroterorist cu simpatii proislamiste. Au spus cumva că ai 
fost camarad cu renumitul scandalagiu Sasha? 

— Nu. 

— Sunt chiar dezamăgit. Credeam că mă bucur de o 
distribuţie de vedetă în scenariul lor ridicol. Haide, Teddy. 

Îşi face de lucru şi strânge mâncarea, punând-o înapoi în 
cutiile din plastic. 

— Ne-am săturat de glume proaste. 

391 


- PRIETENIE ABSOLUTĂ - 


— Ne întoarcem la frumoasa ta şcoală, bem pe săturate 
şi dormim în pod, ca pe vremuri. lar mâine dimineaţă, 
înainte de a pleca la Hamburg, o să-mi spui dacă vrei să 
găsesc pe altcineva care să facă treaba, fără nicio 
supărare. Sau poate că până atunci ne revine curajul, bine? 

Şi cu acest bine, Sasha îşi trece braţul pe după umerii lui 
Mundy pentru a-l încuraja. 


XX xk 


Merg pe biciclete alături, aşa cum s-au obişnuit: Mundy 
pedalând alene, iar Sasha nesigur când prinde viteză. 
Incepe să cadă roua serii. Râul curge în apropierea lor, 
castelul roşiatic pare să îi scruteze cu un aer întunecat în 
lumina care scade. 

— Ştii ce e urât la bancherii ăştia - aş zice chiar pervers? 
întreabă Sasha pe nerăsuflate, cotind brusc spre Mundy şi 
redresându-se în ultima clipă. 

— Lăcomia, sugerează Mundy. 

— Mai grav. Mult mai grav. 

— Puterea. _ 

— Ba mai rău decât puterea. Încearcă să ne vâre pe toţi 
în aceeaşi oală. Liberali, socialişti, troţkişti, comunişti, 
anarhişti, adepţi ai antiglobalizării, protestatari în favoarea 
păcii - suntem cu toţi nişte simpatizanți, toţi nişte activişti 
politici“. Cu toţii îi dispreţuim pe evrei, urâm America şi-l 
admirăm în secret pe Osama. Ştii ce visează bancherii ăştia 
ai tăi? 

— Sex. 

— Că într-o zi, un poliţist va pătrunde în birourile mişcării 
antiglobalizare din Berlin sau Paris, sau Londra, sau Madrid, 
sau Milano şi va găsi o ladă mare cu antrax, având o 
etichetă mare pe care să scrie: De /a bunii voştri prieteni 
din al-Qaida. Stânga liberală va fi prezentată drept o bandă 
de fascişti de amvon, ceea ce au fost dintotdeauna, iar 


s Pinkos (în orginal) semnifică fie activişti cu vederi radicale, fie fani ai 
unui grup punk cu acelaşi nume. (n.tr.) 
392 


- JOHN LE CARRE - 


mica burghezie a Europei o să meargă târâş până la Fratele 
cel Mare american, milogindu-se să i se ofere protecţie. lar 
bursa de valori din Frankfurt are să crească cu cinci sute de 
puncte. Mi-e sete. 

Fac o oprire tehnică, în care termină vinul, iar Sasha 
aşteaptă să i se potolească bătăile inimii. 


XX xk 


Din podul şcolii, dacă stai în dreptul lucarnei, unde 
încape şi un om în picioare, poţi vedea lumina zorilor 
timpurii strecurându-se de-a lungul zidurilor cărămizii ale 
castelului până spre râu şi peste poduri, până când întregul 
Heidelberg pare cotropit fără să se tragă niciun foc. 

Dar dacă Mundy trebuie, ca de obicei, să se trezească şi 
să facă ceva, Sasha, care n-a fost niciodată în stare să se 
scoale devreme, doarme buştean sub mormanul de perne 
de canapea, şi pleduri, şi huse, pe care Mundy le-a pus de-a 
valma peste el după ce şi-au înecat diferendele cu cea de-a 
doua sticlă de vin roşu de Burgundia. Servieta de activist 
de partid zace la picioarele lui Sasha, alături de blugi şi 
pantofi, şi el stă cu mâna îndoită pe sub o pernă şi cu capul 
pe ea, iar dacă Mundy nu l-ar cunoaşte s-ar întreba dacă nu 
cumva a murit, dată fiind respiraţia aproape inexistentă. Pe 
podea, alături de el, se află ceasul deşteptător al lui Mundy, 
pus să sune la ora zece, aşa cum a cerut Sasha, şi, lângă 
ceas, biletul lui Mundy, pe care scrie: La revedere, plec la 
Munchen, să-i dai un sărut Hamburygului din partea mea, ne 
vedem la biserică. Şi ca post scriptum: /artă-mă că am fost 
idiot. 

Cu pantofii în mână, coboară scările lipăind şi 
traversează holul spre uşa principală, apoi porneşte cu pas 
iuţit spre oraşul vechi. S-a făcut deja opt şi jumătate. 
Atracţiile turistice din Hauptstrasse încă dormitează şi vor 
mai rămâne astfel vreo oră. Insă el nu are treabă în 
Hauptstrasse. Pe o stradă laterală, într-o clădire din beton 
şi sticlă, nu departe de gară, se află o agenţie de voiaj 

393 


- PRIETENIE ABSOLUTĂ - 


turcească pe care a observat-o în cursul plimbărilor lui fără 
ţintă. | s-a părut a fi deschisă permanent, şi e şi acum la fel. 
Cu banii pe care i-a scos de la un bancomat, cu ajutorul noii 
lui cărţi de credit, cumpără două bilete de excursie de la 
Munchen la Ankara pentru Zara şi Mustafa şi, după o 
ezitare de o clipă, un al treilea, pentru el. 

Cu biletele în buzunar, păşeşte din nou de-a lungul unui 
drum aglomerat până când rămâne singurul pieton. 
Pătrunde în peisajul rural. O alee pavată ce traversează o 
parcelă de grâu îl duce la un complex comercial unde 
găseşte ceea ce caută: un şir de telefoane publice în cabine 
separate. Are în buzunar treizeci de euro doar în monede. 
Întâi face prefixul de Marea Britanie, apoi de Londra, apoi 
Dumnezeu ştie de unde, fiindcă, de când se ştie, n-a reuşit 
niciodată să formeze un lanţ de cifre atât de disparate sau 
atât de multe. 

Și acesta este butonul de panică al lui Edward pentru 
momente nefericite, îi spune Nick Amory discret, la un 
prânz de adio, înmânându-i o carte de vizită pe care e un 
număr ce trebuie memorat. Da; un semnal şi vin eu la tine, 
dar te-aş ruga să fie vorba de ceva serios. 

Ţinându-şi stiloul pregătit, aşteaptă tonul. Este întrerupt 
de vocea robotizată a unei femei care îi spune: Transmiteţi 
mesajul. Bate cu stiloul pe microfon: asta pentru a 
comunica cine sunt, asta pentru cel cu care vreau să 
vorbesc, fiindcă la ce bun să te dai de gol unei jumătăţi din 
lume, care ascultă, slujindu-te de propria voce? 

Femeia îi cere răspunsuri binare. 

Problema nu suferă amânare? 

Toc. 

Mai poate aştepta douăzeci şi patru de ore? 

Toc. 

Patruzeci şi opt de ore? 

Toc. 

Șaptezeci şi două de ore? 

Toc-toc. 


394 


- JOHN LE CARRÉ - 


Acum alegeți una dintre următoarele soluții. Dacă 
întâlnirea pe care o solicitati poate avea loc la ultima 
dumneavoastră adresă, apăsați tasta cinci. 

După ce femeia termină, Mundy e atât de epuizat încât 
trebuie să se aşeze pe o bancă pentru a aştepta să se 
zvânte de sudoare. Un preot romano-catolic îl priveşte lung, 
întrebându-se dacă omul nu are cumva nevoie de serviciile 
lui. 


395 


- PRIETENIE ABSOLUTĂ - 


CAPITOLUL PAISPREZECE 


În trenul de întoarcere la München, Mundy a înălţat rugi 
de mulţumire surorii mai mici a Zarei, a cărei căsătorie va 
avea loc la ea în sat peste exact o săptămână. A remarcat 
că mâine Zara are zi liberă şi, fiindcă este joi, Mustafa va 
sosi acasă la prânz. 

Avionul charter pleacă peste două zile, la crăpatul zorilor. 
După ce ajunge în gara principală din Munchen, Mundy 
caută un magazin şi cumpără o valiză nouă - verde, culoare 
preferata a Zarei - şi, de la un magazin universal de alături, 
o rochie lungă gri şi o eşarfă asortată, după care, aşa cum 
spune verişoara ei, Dina, mama lui Kamal, Zara oftează de 
multă vreme. De când trăieşte cu Mundy, Zara a început să 
se acopere din cap până în picioare, semn că a revenit la 
tradiţie; dar asta şi pentru a-şi dovedi mândria că doar 
Mundy deţine cheia ei. Pentru Mustafa, de asemenea la 
sfatul Dinei, cumpără o haină albastră şi elegantă şi 
pantaloni albi ca ai lui Kamal; băieţii poartă aceeaşi 
măsură. Dina, a hotărât el deja, se va ocupa de câinele Mo 
pe durata plecării lor. 

Apoi trece pe la cafeneaua unde lucrează Zara. La ora 
unsprezece dimineaţa localul este chiar liniştit. Patronul, un 
bărbat ca un butoi, cu căciuliţă pe cap, se arată la început 
uimit văzându-l pe Mundy apărând în faţa lui cu o valiză 
verde. 

— E cumva Zara nemulțumită de felul în care este 
tratată? întreabă el neliniştit, rămânând totuşi protejat de 
tejghea. 

— Nu, zice Mundy, nu are motive. 

„Acum, după ce te-ai obişnuit să nu mai pui mâna pe ea, 
se simte bine la muncă”, ar putea el să adauge, dar se 
abţine. Patronul insistă ca Mundy să accepte o cafea din 
partea casei, dar o felie de tort de ciocolată n-ar dori? 
Mundy acceptă cafeaua, refuză tortul şi propune un târg: o 
lună de concediu fără plată pentru Zara, începând din clipa 


396 


- JOHN LE CARRE - 


asta, iar Mundy va da bani pentru înlocuitorul temporar, în 
jur de cinci sute de euro. Până la urmă, se înţeleg la şapte 
sute. De la un telefon public, îi telefonează doctorului turc 
al Zarei. 

— Mă îngrijorează puţin Mustafa, zice el. Adolescenţa 
pare să-l apese cam mult. Se descurcă bine la şcoală, nu 
chiuleşte, dar s-a însingurat, doarme zece ore pe zi şi, cu 
toate astea, e cenuşiu la faţă. 

— E sfârşitul pubertăţii, spune doctorul, 
atoatecunoscător. 

Prin urmare, uite ce-l preocupă pe Mundy: 

— Dacă reuşesc să fac rost de bani pentru a-i trimite pe 
Mustafa şi pe mama lui în Turcia, la un mare eveniment în 
familie, ai reuşi să-i dai o scutire medicală sau ceva care 
să-i mulţumească pe cei de la şcoală? 

Bunul doctor consideră că poate face acest lucru 
păstrându-şi conştiinţa împăcată. 

Mundy dă un telefon la Linderhof şi se scuză din nou că 
nu poate veni, dar vestea nu este primită cu mare 
satisfacţie. Are un sentiment de jenă, dar nu cunoaşte 
leacul. Revenit acasă, o lasă pe Zara să doarmă până la 
întoarcerea lui Mustafa de la şcoală, apoi o duce de mână 
până în camera în care a pregătit decorurile. Moliciunea 
palmelor ei îl uimeşte mereu. A aşezat fotografia surorii ei 
mai la vedere pe dulap, iar valiza verde pe podea, 
dedesubt, cu rochia nouă şi eşarfa pliate peste un colţ. 
Mustafa e îmbrăcat cu noua lui haină albastră. Zara are 
dinţii din faţă refăcuţi, dar, de teamă, îşi trece limba peste 
ei ca să fie sigură că nu visează. 

Mundy a aşezat biletele unul lângă altul pe masă, 
împreună cu învoirea scrisă de patronul cafenelei în 
turceşte. Ea se aşază dreaptă ca o şcolăriţă pe scaunul din 
centrul încăperii, cu braţele lăsate pe lângă corp. Se uită 
lung la bilete, apoi la Mundy. Citeşte scrisoarea de la 
patron şi, fără să reacționeze în niciun fel, o pune înapoi pe 
masă. Ridică biletul cel mai apropiat - al ei. Îl analizează cu 
o privire severă şi se luminează la faţă doar când constată 

397 


- PRIETENIE ABSOLUTĂ - 


că se poate întoarce în termen de trei săptămâni. Îl prinde 
fără menajamente pe Mundy de talie şi-şi apasă fruntea de 
coapsa lui. 

Mundy mai are o carte de jucat. Biletul de avion pentru 
el. Acesta îl va duce în Turcia în cursul ultimei săptămâni a 
vizitei lor şi îl va aduce înapoi cu ei cu acelaşi zbor. 
Fericirea Zarei este deplină, în aceeaşi după-amiază, fac 
dragoste ca niciodată, iar Zara plânge de ruşine că i-a pus 
credinţa la îndoiala. Ruşinea lui Mundy e de altă natură, 
însă mai uşor de suportat la gândul că ea şi Mustafa vor fi 
curând departe din calea răului. 

In timp ce îi conduce pe Zara şi pe Mustafa la aeroportul 
din Munchen la primele ore ale zilei, la început se teme de 
ceața de la sol, dar când ajung, aceasta se ridică şi sunt 
doar câteva zboruri amânate. Inaintând cu rândul format la 
prezentarea biletelor de călătorie, Zara stă cu privirea 
plecată şi se ţine atât de strâns de Mundy, încât el are 
sentimentul că ea îi este fiică şi o trimite la o şcoală cu 
internat împotriva voinţei ei. Mustafa o ţine de celalalt braţ 
şi face glume pentru a o înveseli. 

La ghişeu au ceva probleme în legătură cu încărcatul 
căruciorului de cadouri pe care Zara le-a cumpărat din 
economiile proprii pentru surorile, fraţii şi verii ei. Se 
găseşte şi un conteiner. Unele dintre pachete trebuie 
reambalate. Noua ocupaţie se dovedeşte benefică. In 
ultima imagine cu ea pe care o memorează, Zara stă în uşa 
sălii de plecări, în timp ce porţile se închid. E ghemuită la 
fel ca Rani pe marginea drumului, sughiţând cu capul 
plecat peste braţele împreunate, iar Mustafa încearcă să o 
consoleze. 


XX xk 


Rămas singur cu gândurile lui, îndreptându-se pe 
autostradă către nord şi izolat parcă de restul lumii de 
perdeaua groasă a ploii torențiale, Mundy este readus la 
timpul prezent de trilul telefonului mobil. „Ticălosul acela 

398 


- JOHN LE CARRÉ - 


de Rourke”, gândeşte el, când duce aparatul la ureche şi se 
pregăteşte să termine scurt cu el când, spre uimirea lui, îl 
aude pe Amory, en clair, pe o linie publică, flecărind cu el, 
dar niciunul dintre ei n-are nicio grijă pe lume. 

— Edward, dragul meu. Te-am trezit cumva din somn? 
Dar ştie că nu. 

— Am primit mesajul tău şi, desigur, aş fi încântat, spune 
el blând, ca un vechi prieten care este în trecere prin oraş. 
Îţi convine astăzi? 

Mundy se gândeşte dacă ar fi cazul să-l întrebe pe Amory 
de unde vorbeşte, însă nu vede ce rost ar avea, fiindcă 
acesta oricum nu i-ar spune. De aceea, continuă: 

— Grozav. Pe la ce oră te gândeai? 

— In jur de unu e bine? 

— Sigur. Unde? 

— La tine se poate? 

— În Heidelberg? 

— La şcoală. De ce nu? 

„Fiindcă e înţesată de microfoane din subsol până în pod, 
de aceea. Fiindcă e ţinută sub supraveghere toată ziua de 
tineri şi tinere, în mod politicos, ce-i drept. Fiindcă Rourke 
crede că urmează a fi un cuib terorist pentru euroanarhişti 
care ar dori să izoleze Germania de America.” 

— Amicul nostru e în Hamburg, nu? continuă Amory, 
văzând că Mundy nu-i răspunde. 

— Da. Aşa e. Dacă mai e amicul nostru. 

— Până târziu, astăzi, bine? 

— Aşa a zis. 

— lar azi e sâmbătă, corect? 

— Aşa mi s-a spus. 

— Deci nu-s lucrători care să demoleze casa. 

— Nu. (Sau o reîntregesc.) 

— Şi atunci ce problema ar fi daca ne întâlnim la şcoală? 

— Niciuna. 

— Familia a plecat cu bine? 

— Bineînţeles. 


399 


- PRIETENIE ABSOLUTĂ - 


— Atunci ne vedem la prânz. Abia aştept. Avem o 
mulţime de lucruri de discutat. Tschüss. 

O rafală mai puternică a ploii torențiale zgâlţâie maşina. 
Dârele lungi ale fulgerelor de vară brăzdează tot cerul. 
Broscuţa ar trebui să se pensioneze, la fel ca Mundy. 
Sprijinindu-şi capul în palme într-un restaurant de pe 
marginea şoselei, analizează pe rând semnalele ascunse 
din mesajul lui Amory sau - aşa cum s-ar exprima Dimitri - 
alege excrementele de muscă din boabele de piper. În 
dialogul greoi cu secretara electronică a lui Amory, Mundy 
a sugerat ca întâlnirea să aibă loc la un service auto la 
cincisprezece kilometri de Heidelberg. Cu toate astea, iată 
că aranjează revederea la locul crimei, iar Rourke le va 
asculta fiecare cuvinţel. 

„Aşadar, ce mi-a spus Amory până acum - Amory, care 
nu rosteşte niciodată ceva fără un scop? 

Că vorbeşte pentru a fi auzit de toată lumea, pe o linie 
publică, neavând nimic de ascuns. Dar de care lume o fi 
vorba? 

Că este ţinut la curent în legătură cu orice mişcare a 
mea, a lui Sasha şi a familiei mele. Dar de către cine? 

Că are o mulţime de chestii să-mi spună, dar numai sub 
supravegherea celor de la care le-a aflat. La fel ca Dimitri, 
Amory e un artist al vieţii ascunse. Dar de data asta îmi 
spune că este urmărit.” 

Mundy revine cu gândul unde rămăsese când l-a 
întrerupt Amory. „Unde o fi ea acum? Survolează România, 
îndreptându-se către Marea Neagră. Slavă Cerului pentru 
Mustafa.” Tânjeşte după Jake, dar nu poate ajunge la el. N- 
a reuşit asta niciodată. 


XX xk 


A revenit la fereastra de la etajul întâi al şcolii şi priveşte 
fix în lungul aleii din cărămidă, la fel cum a făcut-o când 
urmărea sosirea lui Sasha şi a transportului de cărţi de 
bază pentru bibliotecă. Şi-a parcat Volkswagen-ul în faţa 

400 


- JOHN LE CARRE - 


porţilor; ceasul arată ora douăsprezece şi jumătate şi e 
sâmbătă şi, da, Sasha se află la Hamburg: uimitor din 
partea lui, chiar a telefonat pentru a-l întreba dacă mai are 
inima la locul ei sau ar prefera să-i găsească un înlocuitor, 
fiindcă: „Ascultă, Teddy, aş zice că amândoi suntem pe 
deplin maturizaţi”. lar Mundy, la rândul lui, l-a asigurat pe 
Sasha că se va dărui complet marelui proiect, că are 
încredere în el. Şi pesemne că, într-un fel, crede cu 
adevărat, deoarece nu are de ales. Dacă l-ar părăsi pe 
Sasha, ar însemna să-l lase pe mâna lui Dimitri şi a lui 
Rourke, deşi nu-şi dă seama ce ar putea însemna asta. 

De când stă, înfrigurat, Mundy a făcut o serie de lucruri 
ridicole pe care le observi la unii infractori care aşteaptă 
sosirea ofiţerilor care se ocupă de cazul lor: s-a bărbierit şi 
a făcut duş, ascunzându-şi hainele murdare după o perdea, 
a pregătit terenul de discuţie într-una dintre clase, a pus un 
prosop curat şi un săpun nou la spălător şi a pus într-un 
termos cafea pentru cazul în care Amory nu mai bea 
scotch, aşa cum obişnuia. S-a văzut chiar silit să-şi 
înfrâneze impulsul de a merge în grădină pentru a tăia 
nişte flori sălbatice pe care să le pună într-un borcan de 
gem. 

Incă i se derulează prin minte aceste idei caraghioase de 
pregătire superzeloasă, imaginându-şi în acelaşi timp 
sosirea Zarei şi a lui Mustafa la aeroportul din Ankara şi 
numerosul comitet de primire alcătuit din rubedenii 
extaziate, când îşi dă seama că un BMW de culoare 
maronie, cu numere de Frankfurt, a fost parcat în spatele 
broscuţei şi că Nick Amory, cu mult mai tânăr decât s-ar 
cuveni după anii care s-au scurs de la ultima lor întâlnire, 
coboară de pe locul şoferului, încuie portiera, deschide 
poarta şi porneşte către uşa de intrare. 

Mundy mai aruncă doar o privire fugară spre el, după 
care coboară scările tropăind, dar asta a fost de ajuns ca să 
se convingă că Nick, la cei şaizeci şi cinci de ani ai lui, arată 
bine, că părul lung a căpătat un aer inconfundabil de 
autoritate şi că zâmbetul obişnuit, dacă putea fi numit 

401 


- PRIETENIE ABSOLUTĂ - 


astfel - deşi reapărând ca prin minune când Mundy îi 
deschide uşa - nu a fost doar de paradă când a pornit să 
calce pe alee. 

Un alt lucru pe care l-a remarcat şi continuă să-l remarce 
în clipa când se pregătesc să se salute este şapca lui 
Amory, plată, din tweed verde, cu un aer sportiv şi desigur 
având o croială mai bună decât şapca preferată a maiorului 
când răcnea la Mundy de pe tuşă, sau decât a lui Des, când 
tăia carnea de vită pentru prânzul de duminică, sau decât a 
lui Sasha, când se fălea cu războinica lui Tarnkappe. 

Cu toate astea, şapca îl intrigă. 

Şi cum Mundy nu l-a văzut niciodată pe Amory purtând 
şapcă, fără a mai spune că aceasta seamănă atât de 
respingător cu cea purtată de mica nobilime rurală din 
Anglia, pe care o detestă în mod declarat - în mare măsură, 
crede el, pentru că acolo îşi are şi el obârşia - e imposibil 
ca acest lucru să nu-i atragă atenţia, chiar dacă este prea 
politicos sau prea instruit la şcoala din Edinburgh pentru a 
face vreo remarcă la adresa ei. 

Ceea ce li se pare şi mai ciudat persoanelor care au cât 
de cât cunoştinţe despre codul bunelor maniere englezeşti 
este faptul că Amory nu-şi scoate şapca imediat ce intră în 
casă. Il bate amical pe umăr pe Mundy şi îi aruncă, bine 
dispus: 

— Cum îţi merge, bătrâne, în stil australian, apoi 
confirmă printr-o scurtă întrebare că în casă nu se mai află 
nimeni şi nici nu e aşteptat cineva. lar dacă ne tulbură 
careva, sunt primul tău cursant începând din septembrie, 
adaugă el, drept scuză. lar apoi, la fel ca Sasha, trece 
discret pe lângă Mundy şi ocupă o poziţie de comandant 
exact dedesubtul luminatorului în stil Art Nouveau, la vreun 
metru de stiva de lăzi acoperite cu huse contra prafului, 
asemenea unei statui ce aşteaptă să fie dezvelită, 
dominând holul central. 

Cu toate acestea, şapca rămâne pe cap, chiar în timp ce 
Mundy îi oferă turul solicitat al întregii proprietăţi. lar asta 
nu pentru că Amory a uitat că nu şi-a dat-o jos. Dimpotrivă, 

402 


- JOHN LE CARRE - 


şi-o aşază din când în când, ca să se asigure că încă o are 
pe cap, foarte asemănător cu felul în care Sasha trage de 
propria-i beretă; ori şi-o împinge dinspre ceafă, de parcă 
unghiul în care stă nu-l satisface, după care trage de 
cozoroc pentru a alunga soarele din ochi, numai că aici 
razele lui nu răzbat: s-ar putea ca ploaia să se fi oprit, însă 
cerul e negru tăciune. 

Turul de prezentare se desfăşoară superficial. Probabil că 
pe Amory îl nelinişteşte propria prezenţă aici la fel de mult 
ca pe Mundy. Şi ca întotdeauna în cazul lui Amory, deşi 
interlocutorului i se mai întâmplă să piardă acest lucru din 
vedere, el nu afirmă niciodată ceva fără motiv. 

— Amicul nostru nu ţi-a descris mai limpede ce a făcut 
prin Orientul Mijlociu? întreabă el, în vreme ce aruncă o 
privire la mormanul de perne şi huse care a alcătuit patul 
de campanie al lui Sasha. 

— Nu tocmai. Prelegeri, ici şi colo. Contracte pe termen 
scurt în locuri unde aveau nevoie de câte-un profesor 
suplinitor. Ce-a picat, din câte mi-am dat seama. 

— Nu tocmai ceea ce-am putea numi o viaţă deplină, aşa 
e? 

— Plus ceva în domeniul ajutoarelor umanitare. Asta i-a 
venit mai greu, din cauza picioarelor. Dar în principal a fost 
- cum să zic - un soi de vagabond academic, aşa am 
înţeles din puţinele lucruri pe care mi le-a povestit. 

— Un vagabond academic radical, îl corectează Amory. 
Cu amici radicali şi nu prea academici, probabil. 

Şi Mundy, în loc să mai modereze această părere, spune 
că aşa crede şi el, deoarece de acum i-a devenit limpede că 
Amory, indiferent de motive, joacă pentru ascultători, iar 
sarcina lui este de a-l sprijini şi de a nu încerca să-i fure 
aplauzele. E acelaşi rol pe care l-a interpretat pentru Sasha 
când jucau pentru înspăimântătorul Lothar sau pentru 
Profesor, consideră el. „Nu toate replicile trebuie să fie 
capodopere, obişnuia să se liniştească el. Respectă rolul, şi 
publicul te va aprecia.” Acelaşi lucru îşi spune şi acum. 


403 


- PRIETENIE ABSOLUTĂ - 


— lar aici va fi biblioteca, pesemne, comentează Amory, 
examinând încăperea lungă, împânzită de scările şi găleţile 
lucrătorilor. 

— Exact. 

— Templul adevărului obiectiv. 

— Da. 

— Chiar iei în serios prostia asta? 

Mundy şi-a pus aceeaşi întrebare de câteva sute de ori 
până acum, dar tot n-a ajuns la un răspuns care să-l 
mulţumească. 

— Când l-am auzit pe Dimitri, am crezut în asta. După ce 
am ieşit din cameră, totul a început să devină înceţoşat, 
răspunde el. 

— lar când îl auzi pe Sasha? 

— Încerc. 

— Dar când te asculţi pe tine însuţi? 

— Apar probleme. 

— Şi pentru toţi ceilalţi. 

Revin în hol şi admiră statuia învelită, alcătuită din cărţi. 

— Te-ai uitat în vreo cutie? întreabă Amory, împingându- 
şi din nou şapca. 

— Am citit câteva liste de inventar. 

— Ai vreuna la îndemână? 

Mundy trage deoparte o husă, ridică un plic din plastic de 
pe capacul unei lăzi şi i-l întinde. 

— Deci chestii obişnuite, observă Amory, după ce şi-a 
trecut privirea peste listă. Le găseşti în orice bibliotecă „de 
stânga”. 

— Forţa bibliotecii va consta în mesajul ei concentrat, 
spune Mundy, citându-l pe Sasha şi având senzaţia că 
vorbele par să nu aibă conţinut. 

Se pregăteşte să mai adauge ceva pe aceeaşi temă, dar 
Amory îi înapoiază lista, cu aerul că s-a lămurit. 

— Pute, rosteşte el tare, mai mult către microfoanele din 
casă. Tendenţios, ireal şi al naibii de suspect. Chestia pe 
care n-o pricep este de ce lucrezi pentru pierde-vară acela 


404 


- JOHN LE CARRÉ - 


de Jay Rourke în loc s-o faci pentru un agent de informaţii 
de treabă ca mine?! 

După care îi aruncă lui Mundy o ocheadă complice şi îl 
mai bate o dată pe umăr, apoi îi propune să plece naibii de 
acolo şi să meargă la vreun local scump ca să ia prânzul. 

— Şi o să mergem cu maşina mea, dacă nu te superi, 
murmură el, când pornesc pe alee spre poartă. E mai 
curată decât a ta. 

Odată aşezaţi în BMW, Amory rămâne cu şapca pe cap, 
însă frivolitatea pe care a etalat-o în casă a dispărut cu 
totul, iar prânzul nu mai e principala problemă care să-l 
frământe. 

— Edward, ştii bine oraşul? 

— Am locuit trei ani aici. 

— Nu mă satur să văd castele medievale. Locuri cu ziduri 
foarte groase şi, poate, cu vreo orchestră. Am impresia că 
am zărit ceva de genul ăsta când veneam încoace. O să 
luăm un cârnat pe drum. 

Parchează în vechea piaţă a universităţii. Misterios ca 
întotdeauna, Amory a obţinut permis pentru parcare în acel 
loc. 


XX xk 


Aproape jumătate din viaţă, Mundy a urmărit mereu 
expresiile tipice de pe faţa lui Amory. L-a văzut impasibil şi 
neclintit în situaţii încordate, dar şi nepăsător la culme în 
cazul unor reuşite. A constatat cum coboară obloanele când 
a încercat să pătrundă în viaţa intimă a lui Amory; nici până 
azi nu s-a lămurit dacă Amory e căsătorit sau burlac sau 
dacă are copii. O dată sau de două ori, într-un aşa-zis 
moment de confidenţe, Amory a făcut referire la o soţie 
extrem de îngăduitoare şi la doi copii care au rezultate 
bune la universitate, dar Mundy nu ştie cu certitudine dacă 
nu cumva a dedus ideea asta din paginile lui John Buchan. 


6 john Buchan (1875 - 1940), înalt funcţionar britanic, guvernator 
general al Canadei (1935 - 1940), biograf şi romancier de succes, cea 
405 


- PRIETENIE ABSOLUTĂ - 


În rest, a rămas la fel cum i-a apărut la căpătâiul patului din 
spitalul militar din Berlin: un profesionist convins, care nu 
încalcă niciodată regulile şi se aşteaptă ca nici alţii să nu o 
facă. 

Prin urmare, în timp ce urcă o dată cu mulţimea drumul 
abrupt şi acoperit cu pietriş către ruinele castelului, Mundy 
se simte tulburat văzând semne de nehotărâre date de 
fostul său educator. Nimic nu l-a pregătit pentru această 
lipsă de siguranţă la ultimul adult pe care îl cunoaşte. 
Amory îşi scoate şapca abia când ajung la muzeul spiţerilor 
din cadrul castelului şi calcă pe podeaua din cărămizi 
ruginii roase de vreme; după ce se apleacă deasupra unei 
casete din sticlă conţinând materia medica, respiră adânc 
pe nas, ţinându-şi buzele strânse, apoi exprimă doar o 
primă parte din ceea ce-l frământă. 

— Instrucţiunile mele sunt fără echivoc. Urmezi ordinele 
lui Rourke. Rămâi în cadrul operaţiunii până la sfârşit şi 
chiar după. Lucrezi pentru Rourke exact aşa cum ai face-o 
pentru noi. Ai înţeles? 

Şi-a mutat atenţia asupra unei efigii din lemn a Sfântului 
Roch vindecătorul şi a câinelui care i-a adus zilnic pâine, 
timp în care un înger l-a lecuit de ciumă. 

Mundy se apleacă supus alături de el. 

— Ba nu, răspunde el, cu o tărie care îl uimeşte. N-am 
priceput chiar totul. De fapt, nici măcar parţial. 

— Nici eu. Şi, după ce mi s-a spus, am dedus că nimeni 
din cadrul Serviciului n-a priceput nimic. 

Adio prăvălie. Adio firmă, birou, slujbă. Chiar dacă Amory 
vorbeşte abia şoptit, mesajul este foarte limpede. 

— Păi, cine ţi-a dat ordinele, dacă nu Serviciul? întreabă 
Mundy prosteşte, când revin în curtea aglomerată. 

— Stăpânii noştri, păi ce-ţi închipuiai? îl pune Amory la 
punct, ca şi cum Mundy ar fi cel care vorbeşte fără noimă, 
nu el. Consilierul consilierului celui mai mare din parcare a 


mai cunoscută carte a sa fiind 39 de trepte. (n.tr.) 
406 


- JOHN LE CARRE - 


dat ordinele. Cel care-şi bea cana cu Ovaltine$$ seara. „Fă 
ce ţi se spune, ţine-ţi gura, iar discuţia asta nici n-a avut 
loc.” Aşadar, fac ce mi s-a spus. 

„Dar nu-ţi ţii gura”, gândeşte Mundy în timp ce merg 
amândoi în urma unui grup de franţuzoaice durdulii pe 
scara care coboară abrupt. 

— Ştii cumva numele întreg al marelui Dimitri? murmură 
Amory, foarte aproape de urechea lui Mundy. 

Au ajuns în bezna ca de pivniţă a Marelui Butoi“ şi sunt 
înconjurați de grupuri de turişti francezi, japonezi şi 
germani şi, după câte se pare, de oameni care nu vorbesc 
engleză. Amory se slujeşte de vacarmul poliglot pentru a-i 
pune întrebarea. 

— Speram că-mi spui tu, îi răspunde Mundy. 

— Dacă ar fi să scriu tot ce ştiu despre Dimitri sau despre 
alţi participanţi la operaţiunea asta, mi-ar ajunge spinarea 
unui gândăcel, spune Amory. 

— Atunci Rourke sigur trebuie să-l ştie, pentru numele lui 
Dumnezeu! 

— Aşa ţi-ai închipuit, nu? îl aprobă Amory, ridicând 
privirea admirativă către pântecele monstruos al butoiului. 
În desfăşurarea normală a lucrurilor, logic ar fi ca omul care 
îl urmăreşte zi şi noapte pe cel mai mare răufăcător al 
momentului să-i ştie şi numele. 

— Şi nu l-ai întrebat? 

— Nu mi s-a permis. N-am mai vorbit cu drăguţul de Jay - 
asta de la vizita lui de stat în Bedford Square. În prezent a 
devenit mult prea secretos. Toate discuţiile cu simpaticul 
nostru amic trebuie să se desfăşoare pe linie ierarhică. 

— Şi care este linia asta? întreabă Mundy, uimit de uşorul 
dispreţ al lui Amory faţă de vechea atitudine respectuoasă, 
pe care o împărtăşeşte şi el, de altfel. 


66 Băutură pe bază de malţ şi vitamine, a cărei producţie a început în 
1940 şi care a decăzut ca marcă, sugerând că este folosit de bătrâni 
înainte de culcare pentru a produce somn, deşi la origini a fost folosită 
ca tonic şi afrodiziac. (n.tr.) 
6&7 Marele Butoi, un butoi care avea capacitatea de 221.000 de litri. 

407 


- PRIETENIE ABSOLUTĂ - 


— Un „miracol renăscut” de la Ambasada Americană din 
Londra, care îşi spune Ofiţer Special de Legătură pe linie de 
Apărare şi e atât de măreț încât nici nu se oboseşte să stea 
de vorbă cu ambasadorul propriu, îi răspunde Amory într-o 
frază lungă, atent formulată pentru a conţine o doză de 
ironie, în timp ce urcă treptele înapoi spre lumina zilei. 

Lui Mundy nu i-a trecut prin minte - şi de ce ar fi aşa, 
întrucât asta nu s-a mai întâmplat până acum - că probabil 
uimirea lui Amory e mai mare decât a lui. Şi nici că mânia 
lui Amory ar putea să învingă autocontrolul lui obişnuit. 

— Edward, în caz că n-ai băgat de seamă, există un Mare 
Plan, ceva cu totul nou, anunţă el, destul de tare pentru a 
putea fi auzit de cineva care ar trage cu urechea. Se 
numeşte naivitate preconcepută şi se bazează pe 
presupunerea că toată lumea ar dori să trăiască în Dayton, 
Ohio, sub oblăduirea unui singur zeu, dar nu se acordă 
premiu celor care ghicesc despre ce zeu e vorba. 

— De unde are Dimitri atâţia bani? întreabă Mundy, 
disperat să se agaţe de ceva solid, când păşesc din nou pe 
aleea ce duce spre oraş. 

— Of, scumpul meu prieten, de la toţi arabii aceia răi, de 
unde? Rezolvă pentru ei toate treburile murdare din 
Europa, adunând euroanarhiştii sub acelaşi stindard, aşa 
că-şi merită banii, până la ultimul, îi răspunde Amory, cu un 
aer detaşat. la te uită, veveriţe roşcate, continuă el după ce 
se opreşte puţin ca să privească în sus, spre ramurile unui 
stejar. Ce drăguţ. Credeam că le-au mâncat cele cenuşii pe 
astea roşcate. 

— Eu nu cred că Sasha ştie ceva din toate astea, îl 
presează Mundy, uitând, în tulburarea lui, să folosească 
apelativul amicul nostru. Nu cred că el este ceea ce 
pretinde Rourke. Tot ce pot spune e că s-a mai domolit. S-a 
maturizat. Rourke vorbeşte prostii. 

— A, Jay vorbeşte numai prostii şi a stârnit o furtună care 
se propagă pe coridoarele de la Whitehall şi Capitol Hill cu 
o iuţeală admirabilă. Amory se întrerupe din nou, de astă 
dată pentru a-i lăsa pe doi băieţi slăbănogi şi lungani, 

408 


- JOHN LE CARRE - 


purtând pantaloni scurţi cu bretele, să-i depăşească. Nu 
cred că amicul nostru - al tău, adică - are vreo idee despre 
toată afacerea, sărmanul. N-a fost niciodată genul de om 
care să vadă pericolele ascunse, aşa e? După toate 
aparențele, a căzut orbeşte în plasa lui Dimitri. Pe de altă 
parte, e prea ocupat cu mobilizarea tuturor intelectualilor 
cu vederi de stânga şi cu alcătuirea de biblioteci esenţiale 
de contracultură. Apropo, Edward, acolo sunt o mulţime de 
cărţi interesante. Ar trebui să arunci o privire printre ele. 

Recomandarea îi sună lui Mundy într-un contrast izbitor 
cu disprețul arătat ceva mai devreme de Amory faţă de 
acele volume. Tocmai pătrund în Piaţa Porumbului. In 
centrul ei, o statuie din bronz ce o înfăţişează pe Maria 
arătându-şi pruncul plină de mândrie, călcând în acelaşi 
timp în picioare fiara protestantă. 

— Apropo, Rourke nu mai reprezintă Agenţia, spune 
Amory. Ţi-am spus asta oare? Acum patru ani s-a alăturat 
unui grup motivat politic, alcătuit din corporaţii ce vor să 
construiască imperii. Majoritatea din domeniul petrolului. 
Având strânse legături cu industria de armament. Şi toţi 
intangibili, asemenea lui Dumnezeu. În alte vremuri, aveau 
o poziţie marginală, dar acum au acces nestingherit 
oriunde. Oameni buni, bagă de seamă. Aşa cum eram uniţi 
şi noi, imperialiştii britanici, dar sper că ne-am pierdut 
calitatea asta. 

Au ajuns aproape de centrul oraşului. Amory pare să 
cunoască drumul. 

— Din păcate, până în prezent nu m-a prea interesat 
politica, acum însă e prea târziu, remarcă el, arborând 
zâmbetul care îl salvează în orice situaţie. Şi totuşi, te rog 
să nu-ţi pierzi curajul din cauza asta. Faptul că mi-au 
parvenit unele zvonuri puţin credibile nu trebuie să-l 
împiedice pe niciunul dintre noi să-şi servească patria exact 
cum ni se comandă - iar acum vocea îi devine încărcată de 
sarcasm - tot ce contează în ceea ce-i priveşte pe stăpânii 
noştri - de stau la Washington sau în Downing Street - este 
că această operaţiune splendidă va juca un rol vital în 

409 


- PRIETENIE ABSOLUTĂ - 


cadrul misiunii de a apropia şi mai mult Europa şi Statele 
Unite în lumea noastră unipolară. Ei consideră misiunea pur 
şi simplu... - caută în zadar un superlativ corespunzător. 

— Alfa dublu plus? îi sugerează Mundy. 

— Bravo. lar dacă tu îţi joci rolul până la capăt, trofeul va 
fi nelimitat. Premii uriaşe în bani care îl aşteaptă pe fericitul 
câştigător. Medalii, titluri, funcţii. Doar să ceri. Ca unul care 
cunoaşte bine caracterul tău puţin mercenar, cred că 
trebuia să-ţi spun limpede acest aspect. 

— De fapt şi Rourke mi-a făcut o ofertă generoasă. 

— Sunt convins! Aşa şi trebuia! Ce altceva ţi-ai mai putea 
dori? Dublă lovitura. Acceptă. Şi, fiindcă tot am amintit de 
duble lovituri... 

Amory coboară glasul. Stau umăr la umăr în faţa 
Hotelului Ritter, studiindu-i superba faţada în stil baroc. A 
început să plouă, iar trecătorii se grăbesc să-şi caute un 
adăpost. 

— la în calcul şi; posibilitatea asta, Edward, dacă tot veni 
vorba. Să presupunem că Fratele Jay şi Dimitri Care-Nu-Are- 
Alt-Nume, în loc să fie duşmani de moarte, ceea ce, 
ideologic vorbind, este evident... 

Se întrerupe şi aşteaptă trecerea unui grup de măicuţe. 

— Mă asculţi? 

— Încerc. 

— Să presupunem că Dimitri şi Jay, în loc să fie inamici, 
ar fi doi cai din acelaşi grajd. Asta ar avea vreun înţeles 
pentru tine? 

— Nu. 

— Ei, mai gândeşte-te, Edward. Pune-ţi la treabă materia 
cenuşie lenevită. Cred că înţelegi la fel de bine ca mine, 
poate chiar mai bine. E nobil să minţi pentru propria ţara, 
atâta vreme cât ştii adevărul, dar, vai, eu am renunţat la 
asta. Şi atunci, să devenim portavocea stăpânilor noştri şi 
să convenim că discuţia dintre noi n-a avut loc. Şi să ne 
slujim orbeşte regina şi patria, chiar dacă ambele sunt 
filiale deţinute integral de o măreaţa Hiperputere din Cer. 
De acord? 

410 


- JOHN LE CARRÉ - 


Mundy nici nu e de acord, nici nu-l dezaprobă. Se apropie 
de Universitătsplatz, unde Amory şi-a parcat BMW-ul. 

— Şi totuşi, revine Amory, în caz că vrei să pleci de aici 
în cel mai scurt timp posibil, ţi-am adus două paşapoarte 
false. Unul pentru tine, celălalt pentru amicul tău, drept 
recunoaştere a serviciilor aduse nouă de ticălosul acela 
pitic. Regret că n-am putut face asta şi pentru Zara, dar cel 
puţin ea e departe. Le găseşti în buzunarul de pe portiera 
maşinii, împachetate într-un exemplar din Süddeutsche. O 
să găseşti şi nişte bani, nu mare lucru. A trebuit să-i fur din 
fondul pentru corupere. Chipul lui Amory devine serios, 
arătându-i vârsta adevărată. Regret, regret enorm, spune 
el simplu. Pentru mine, la fel ca pentru tine. Nu mi-a stat 
niciodată în caracter să fiu loial doar pe jumătate. Să nu-i 
spui amicului de unde le-ai primit, bine? Nu se ştie în plasa 
cui va cădea în viitor. 

Când ajung la BMW, ploaia se opreşte, aşa că Amory îşi 
pune şapca pe cap. 


XX xk 


S-a plimbat şi a băut ceva, nu mult, ci cât să mai facă 
uitată starea de agitaţie. A încercat să facă legătura cu 
propriul sine de altădată, a căutat câteva dintre cotloanele 
pe care obişnuia să le frecventeze, dar chipurile s-au 
schimbat, la fel şi cotloanele respective. Aşezat pe o bancă 
din parcul oraşului vechi, a încercat să-i telefoneze Zarei la 
Ankara, dar ea nu i-a răspuns. De altfel, nici nu se aştepta, 
nu-i aşa? Doar a mers la o petrecere de bun venit la vreo 
gospodărie de la ţară, bineînţeles. O vor pune să danseze, 
ca şi cum ea ar avea nevoie de încurajări pentru aşa ceva. 
Ceea ce-l face să se mire că o fată care dansează atât de 
frumos s-a îndrăgostit de o girafă ca el. 

Cu toate astea, fără să se ridice de pe bancă, a telefonat 
şi liniei aeriene şi a aflat că avionul lor a aterizat fără 
probleme la destinaţie în urmă cu trei ore. 


411 


- PRIETENIE ABSOLUTĂ - 


Ciudat că mobilul ei nu funcţionează. Dar n-a citit el 
undeva că americanii au dezactivat sateliții - asta având 
legătură cu armele lui Saddam, care amenințau întreaga 
lume şi care, totuşi, n-au apărut până acum? 

Se plimbă din nou. Pe oriunde, numai nu dincolo de pod, 
în susul dealului sau înapoi spre şcoală. Mirându-se ca un 
copil, priveşte cercetător turla eternă a Bisericii Sfântului 
Duh care, aşa cum se profilează pe cer, pare sculptată. 
Cum ar fi să crezi în mod real şi fără să pui la îndoială? Ca 
Zara. Ca Mustafa. Ca amicii lui Jay Rourke. Să ştii, să ştii în 
mod real şi absolut că există o Fiinţă Divină plasată în timp 
sau spaţiu care-ţi citeşte gândurile mai bine decât poţi să 
faci tu însuţi şi, probabil, chiar înainte de a ţi se naşte în 
minte? Să crezi că Dumnezeu te trimite la război, 
Dumnezeu te fereşte de gloanţe, hotărăşte care dintre 
copiii săi vor muri, cărora le va spulbera picioarele sau care 
vor reuşi să câştige câteva sute de milioane pe Wall Street, 
în funcţie de Marele Plan al zilelor noastre? 


XX xk 


Până la urmă urcă dealul. Fără scuze: nu are unde să 
meargă. Dacă ar şti că Sasha se va întoarce de la 
Hamburg, s-ar duce la aeroport, la gară şi i-ar spune: 
„Sasha, amice, trebuie să fugim”. Dar Sasha n-are nevoie 
să ştie. El trebuie să facă ceea ce i s-a spus. 

Să fugim, Teddy? Cred că eşti caraghios. Avem de 
îndeplinit o misiune măreață. lar ţi-ai pierdut curajul? Poate 
ar fi bine să-ţi găsesc un înlocuitor. 

Continuă să urce. Poate că Dumnezeu va rezolva situaţia. 
Sau poate Rourke. Sau Dimitri, dacă tot bănuim că ei doi 
sunt de aceeaşi teapă. Până una-alta, treaba mea e să mă 
întorc la şcoală şi să aştept să apară Sasha. Apoi stabilim 
cine când fuge, cu cine şi de ce. Ziarul Süddeutsche stă 
împăturit în lung, în buzunarul interior al hainei. Un colţ al 
lui îl împunge în gât. „Ai avut o zi a naibii de lungă, băiete. 
La ce oră te-ai trezit? Nici n-a trebuit. Puțin după miezul 

412 


- JOHN LE CARRE - 


nopţii i-am condus pe Zara şi Mustafa la aeroportul din 
Munchen şi de atunci n-am mai pus capul jos. Atunci poate 
că eşti prea obosit ca să evoluezi în faţa microfoanelor în 
seara asta, Edward. Ce-ar fi să-ţi oferi o pauză, băiete, şi să 
lipeşti un bileţel pe uşa şcolii: «Plecat la Bourul Albastru să- 
mi petrec noaptea. Mă găseşti acolo. Tschüss, Teddy.»” 

Paşapoartele false din ziarul împăturit îl apasă de-a 
dreptul. Deci aceia sunt nişte bani furaţi din fondul pentru 
corupere - numai că Mundy ştie totul despre Amory: i-a 
furat de la el însuşi, nu din altă parte. Oamenii ca el nu 
fură. Işi servesc patria, fie că e bine sau rău. Sau o fac până 
în ziua când se trezesc faţă în faţă cu viaţa adevărată, şi 
atunci corectitudinea lor deformată îi părăseşte, chipurile li 
se dezgheaţă şi devin reale, debusolate ca ale celorlalţi. 
Prin urmare, mai există un zeu al cărui termen de 
valabilitate a expirat: patriotismul inteligent care, până în 
după-amiaza asta, a fost religia lui Nick Amory. 

La ferestre nu se văd lumini, dar asta nu-l surprinde, 
fiindcă n-a lăsat niciuna aprinsă. Pe de altă parte, s-ar 
putea ca acei tineri inspectori să se fi hotărât să treacă pe 
acolo ca să mai verifice ceva. Dar ei ar avea lanterne. 
Poarta scârţâie. Trebuie unsa. O să-i spună lui Stefan. Pe 
întuneric, aleea şerpuieşte şi pantofii mari nu nimeresc 
mereu drept, călcând prin iarba înaltă. „N-ar fi trebuit să 
mai beau şi paharul acela. Greşeală. Cam multă tăcere prin 
jur. Dar aşa a fost mereu, dacă mă gândesc bine. Dar nu la 
fel ca acum, cu siguranţă. Nu tocmai sâmbătă seara. Cred 
că e vreun meci important de fotbal la televizor, numai că 
nu aud glas de comentator şi nici nu văd licărul ecranelor la 
ferestrele vecinilor.” 

Potriveşte cheia în broască din prima şi rămâne în bezna 
holului, încercând să-şi amintească unde a plasat 
electricianul noile comutatoare. „Sunt mai nepriceput decât 
Troțki la propria geografie, o să-l întreb pe Sasha.” Sub 
zona mai alburie a luminatorului, maldărul de cărţi învelite 
în cearşafuri se ridică deasupra lui ca un Mare Inchizitor, 
spectral, aşezat în mijlocul holului. Apropo, Edward, acolo 

413 


- PRIETENIE ABSOLUTĂ - 


sunt o mulțime de cărți interesante. Ar trebui să arunci o 
privire printre ele. Bună idee, Nick. Dacă mă gândesc mai 
bine, ar trebui să recuperez în materie de lectură. Pipăie 
pereţii, găseşte comutatoarele, dar nu sunt cum le ştie el, 
ci cu reostat. Nimic nu mai e simplu. Aceste noi lumini îl 
zăpăcesc. Se aşază pe trepte şi încearcă să o sune din nou 
pe Zara. Tot niciun răspuns. După ce-şi toarnă un scotch cu 
apă, se mişcă până la canapeaua dintr-un colţ al holului şi 
caută prin memoria telefonului numărul unchiului ei, dar 
nu-l găseşte. Pentru nimic în lume nu reuşeşte să-şi 
amintească numele bătrânului şi nici numele fermei lui. 
Apar prea multe „e”-uri cu sedilă şi cuvinte cu grafie greu 
de reţinut. 

„Mai ia o gură de scotch. Gândeşte-te!” Ceasul din metal 
comun care i-a aparţinut maiorului arată zece treizeci şi 
cinci. „În Ankara e cu o oră mai mult. Pesemne că Mustafa 
se simte în culmea fericirii cu modernul sacou albastru. 
Oare ce-o fi făcând tânărul Jake la ora asta. Face grinzile de 
la clubul Universităţii Bristol să se cutremure. Ultima oară 
când a avut veşti despre el, candida pentru funcţia de 
trezorier. Kate a promis că-mi va transmite numărul lui de 
mobil. N-a apucat. Probabil s-a rătăcit prin secretariatul 
Ministerului. Dacă ar fi marcat plicul drept secret, poate că 
l-ar fi trimis mai curând. În sănătatea voastră!” 

— Şi a tuturor ascultătorilor noştri din această seară, 
adaugă cu voce tare şi ridică paharul în cinstea pereţilor. 
Minunaţi tipi, continuă el. Şi tipese, desigur. Să vă dea 
Dumnezeu sănătate! 

„Încăperea ar putea foarte bine deveni o moschee 
acceptabilă, socoteşte el, amintindu-şi de discuţia avută pe 
acest subiect cu Mustafa. Intrarea e liberă şi are şi un zid 
care dă spre răsărit. Prin urmare, se încadrează în reguli. 
Punem un mic vas acolo, în colţ, pentru curăţarea rituală, 
acel mihrab unde se află şemineul, porticul acolo, amvonul 
aici, lipim câteva dale cu desene geometrice şi caligrafie 
frumoasă, apoi un covor şi covoraşe de rugăciune peste el, 


414 


- JOHN LE CARRÉ - 


nişte rucsacuri de puşti de-a lungul peretelui şi gata, ne 
simţim ca acasă - mă descurc bine, Mustafa? 

Nu l-am dus niciodată la înot. La naiba! Am promis că 
vom merge înainte de plecare, apoi am uitat amândoi. De 
ţinut minte: imediat cum se întoarce, la înot.” 

Găseşte numărul Dinei din Munchen şi o apelează. 

— Ce mai face Mo, Dina? 

— Tânjeşte, Ted. 

Nu, nici Dina nu ştie nimic de Zara. Dar nici nu-i de 
mirare, decât dacă s-a întâmplat ceva rău. 

— Probabil că sunt la marea petrecere de la fermă, zice 
ea. 

— Tot ce se poate, o aprobă el, şi gândul îi fuge din nou 
la Sasha. 

„Unde dracu' eşti, pitic otrăvitor? Mai rabdă, Teddy. O să 
întârzii. Am mulţi oameni de intervievat. 

Bine, dar cât de târziu, pentru numele lui Dumnezeu? 
Până la miezul nopţii? Sau trei dimineaţa? Dar ce-i pasă lui 
Sasha? De unde să ştie el ca stau aici ca o mamă 
îngrijorată care-şi aşteaptă fiica de cincisprezece ani să se 
întoarcă de la prima întâlnire cu un băiat? Grăbeşte-te, 
ticălos mic. Am paşapoartele. Mişcă-te!” 

Se ridică şi, cu paharul în mână, urcă cele două etaje 
până în pod, pentru cazul în care, prin vreo minune, Sasha 
s-a întors totuşi mai devreme şi s-a trântit în culcuşul său 
improvizat, dar nu, Sasha nu e ascuns printre perne. 

Coboară scara curbată, acum aproape treaz, cu o mână 
ţinând paharul, cu cealaltă pipăind zidul. Mormanul de 
cărţi, acoperit cu huse, pare să analizeze coborârea lui 
precaută. Ar trebui să arunci o privire printre ele. După ce 
ajunge la parter, îşi continuă drumul până în bibliotecă. 
Printre scări, huse şi găleți cu vopsea descoperă o trusă de 
scule. Nu e încuiată. Un dulgher care are încredere în lume. 
Bun băiat. Alege un ciocan şi ceea ce, în accepțiunea lui 
Des, se numeşte un Winston Churchill: o daltă cu două 
gheare în forma de V. Revine în hol şi-şi aşază paharul de 
whisky pe podea, lângă canapeaua îmbrăcata în piele. Işi 

415 


- PRIETENIE ABSOLUTĂ - 


scoate haina, dar are grijă să o întindă pe canapea, astfel 
încât ziarul să nu se desfacă din greşeală în faţa camerelor 
secrete. 

Cu gesturi hotărâte, aproape răzbunătoare, smulge 
husele de pe piramida de lăzi, le face rulou şi le agaţă într- 
un colţ al încăperii. „Să luăm ăsta.” Cu ciocanul într-o mână 
şi dalta în cealaltă alege o ladă şi se apucă să desprindă 
scândurile. In timp ce face asta, are impresia că aude un 
gâfâit de alarmă scos de publicul lui nevăzut. Sau poate-şi 
imaginează vreun spectacol pentru copii, iar toţi puştii ţipă 
în cor: „N-o face!” sau „Uită-te în spate!” 

Şi chiar se uită peste umăr, dar numai spre fereastră, să 
vadă de nu cumva a sosit taxiul lui Sasha. N-are noroc. 

A smuls deja scândurile de pe două laturi. Des ar sugera 
o abordare mai ştiinţifică, dar pe Mundy nu-l interesează 
ştiinţa. Urmează un strat din hârtie groasă şi maronie de 
ambalaj, strânsă laolaltă cu bandă adezivă. În interiorul ei, 
cele douăsprezece cutii din carton sunt stivuite ca nişte 
cărămizi. „Fiecare ladă conţine câte douăsprezece cutii, 
gândeşte el amuzat: deci câte vor merge la groapa cu 
furnici?” 

„Să consulţi inventarul”, îl sfătuise Sasha. Cutia unu: 
Network Society, de Manuel Castells. Cutia doi: acelaşi titlu, 
în germană. Cutia trei, la fel, în franceză. Parcurge fiecare 
cutie. Apoi le termină. Alege altă ladă, o desface fără 
menajamente. Apoi a treia. Cartea de frunte în seara asta e 
Les Damnes de la terre de Frantz Fanon, în nouă limbi, 
aşadar, să-i dăm mâna fratelui Frantz, care a făcut atâta 
drum tocmai de la Berlin pentru a fi cu noi în această 
noapte. 

Mai aruncă o privire la ceasul maiorului. Miezul nopţii. 
Probabil că meciul de fotbal a ajuns deja la prelungiri, 
fiindcă, de când locuieşte în această casă, Mundy n-a mai 
pomenit o tăcere asemănătoare. 

Dar poate că-i vorba doar de imaginaţia lui: când nervii 
îti sunt întinşi la maximum, când, pe de altă parte, eşti 
mort de oboseală, când stai într-o casă înţesată de 

416 


- JOHN LE CARRÉ - 


microfoane cu două paşapoarte false şi aştepţi să apară 
enervantul tău prieten, ca să-l poţi duce cât mai departe în 
cel mai scurt timp posibil, este absolut normal ca 
zgomotele - sau, mai precis, strigătoarea absenţă a lor - sa 
capete un aspect supranatural. 


XX xk 


La început presupune că e vorba doar de greşeală 
ridicolă a vreunui ambalator. 

A descoperit deja câteva erori: câteva exemplare din 
Adam Smith şi-au găsit loc în altă cutie, o ediţie incompletă 
din Henry David Thoreau stă strivită între cărţi de 
Thorwald, iar opere de Doris Lessing s-au amestecat cu 
cele ale lui Gotthold Ephraim Lessing. 

Apoi mintea i se înceţoşează puţin şi consideră că are de- 
a face cu vreo scăpare de-a lui Sasha, poate chiar un soi de 
glumă, fiindcă acum îşi aduce aminte că demult, când 
Sasha a subtilizat aparatul foto miniatural din depozitul 
Stasi, s-a servit şi cu un manual de gherilă urbană în care a 
găsit recomandarea de a pune filmul expus într-un 
prezervativ şi să-l păstreze în îngheţată. 

Însă nu este acelaşi manual. 

Şi nici nu e un exemplar rătăcit. 

Cărțile despre care credem că vor fi solicitate masiv sunt 
livrate în mai multe exemplare, îl aude pe Sasha rostind cu 
glasul lui de activist. 

Păi sunt cel puţin şaizeci de exemplare. Şi nici nu 
vorbesc despre îngheţată - nici măcar despre fotografiere, 
cu aparate miniaturale sau şi mai şi. Subiectele preferate 
sunt modul de fabricare a bombelor din erbicide şi cum să- 
ţi ucizi cel mai bun prieten cu un ac de tricotat, sau cum să- 
i plasezi o bombă în maşină sau în baie, sau cum să-l 
sugrumi în pat, sau să-l îneci în baie, sau să-i sfărâmi 
laringele, sau să incendiezi puţul liftului de la locul lui de 
muncă. 


417 


- PRIETENIE ABSOLUTĂ - 


Alegerea următoarei cutii îi creează mari dificultăţi lui 
Mundy. Are sentimentul că nu trebuie să greşească în faţa 
numeroşilor lui susţinători; că trebuie să se poarte ca un 
concurent la un important concurs de întrebări şi 
răspunsuri: dacă ratezi asta, nu te mai băgăm în program. 

Insă când se uită mai atent la el îşi dă seama că deja 
procedează cu înţelepciune şi desface cutiile una după alta, 
fără a se mai sinchisi dacă în ele se află cărţi esenţiale de 
contracultură sau manuale pentru terorişti în devenire, sau 
şiruri, aşezate atent, de grenade de mărimea unor mingi 
mai lungi de crichet, cu învelişul exterior aspru, ca să nu 
scape din mina asudată, sau ceea ce presupune a fi ceasuri 
pentru bombe artizanale, fiindcă asta scrie pe instrucţiunile 
anexate. 

Prin urmare, nu trece multă vreme şi se trezeşte şezând 
singur pe podeaua holului, având în jur toate lăzile şi cutiile 
desfăcute, cu ambalaje din hârtie împrăştiate peste tot, iar 
Mundy arată neconsolat ca un copil care, de ziua lui, nu 
mai are de desfăcut niciun pachet cu daruri. 

Şi, în liniştea nepământească, nu aude decât propria 
inimă care bate bum, bum, bum, plus vocea absentă a lui 
Sasha, care îl dăscăleşte printre bubuiturile care îi răsună 
în urechi. /ncearcă să ne vâre pe toţi în aceeaşi oală. 
Liberali, socialişti, troțkişti, comunişti, anarhişti, adepți ai 
antiglobalizării, protestatari în favoarea păcii - suntem cu 
toții nişte simpatizanți, toți nişte activişti politici. Cu toții îi 
dispreţuim pe evrei, urâm America şi-l admirăm în secret 
pe Osama. 

lar după ce Sasha termină cu dăscăleala, îl aude pe 
Rourke preamărind frumuseţile Heidelbergului. Dacă vrei 
să îinvrăjbeşti America şi Germania, Heidelberg-ul ar fi locul 
potrivit pentru a reuşi acest lucru. 

Dar după aceea vine din nou rândul lui Sasha să revină 
cu un argument şi mai consistent: 

Stingă liberală va fi prezentată drept o bandă de fascişti 
de amvon, ceea ce au fost dintotdeauna, iar mica 


418 


- JOHN LE CARRE - 


burghezie a Europei o să meargă târâş până la Fratele cel 
Mare american, milogindu-se să i se ofere protecție. 

Dar argumentul decisiv şi cel mai autoritar trebuie să 
vină din partea lui Nick Amory, cel din această după- 
amiază, indignat până la ură. lar când toate aceste sibile îşi 
vor fi rostit profeţiile dispărând îndărătul decorurilor, 
soseşte momentul în care Sasha îşi va face una dintre 
inimitabilele lui apariţii. 


XX xk 


Nu se va şti niciodată cu certitudine ce l-a îndemnat pe 
Mundy să urce din nou, ca o furtună, scările până în pod. La 
o adică, mai fusese acolo în urmă cu o oră. Să-l fi stârnit 
lătratul puştii automate dezlănţuite în stradă? Sau iadul 
izbucnit în interiorul casei care a urmat clănţănitului puştii: 
grenadele-surpriză, fumul şi cioburile zburând în toate 
părţile când cel puţin doisprezece oameni au trecut în forţă 
prin toate uşile şi ferestrele urlând la el în engleză 
americană, germană şi arabă, ordonându-i să nu mişte, să 
stea cu spatele la zid, să-şi ţină la vedere mâinile 
nenorocite şi tot scenariul obişnuit. 

In general, se ştie că oamenii supuşi unui astfel de atac 
urcă la etaj, nu coboară la parter, aşa că, probabil, Mundy 
s-a comportat conform modelului prestabilit. Sau instinctul 
de a-şi căuta rădăcinile a fost cel care l-a îndemnat să se 
năpustească în acea direcţie? - amintirile lui din clădirea 
abandonată din Berlin şi impulsul neaşteptat de a se 
întoarce acolo - pesemne în speranţa neclară că Sasha va 
ajunge înaintea lui sau cel puţin va afla unde să-l găsească 
atunci când va reveni din vizita la ultimul lui guru din 
Frankfurt sau de aiurea, numai că de astă dată din 
Hamburg? 

Sau pur şi simplu impulsul de a vedea ce se petrecea 
afara? 

Nici Mundy nu ştia sigur cât stătuse pe podea, înconjurat 
de jucării, până în clipa când s-au declanşat împuşcăturile 

419 


- PRIETENIE ABSOLUTĂ - 


şi atunci şi-a început ascensiunea. Putea fi vorba de 
momente sau poate chiar de ore. Când te apuci să aduni 
firele plasei care te-a prins, timpul nu mai are valoare. 
Gândirea e cea mai importantă. Aşa cum îi plăcea domnului 
Mandelbaum să spună, neştiinţa comodă nu mai este o 
soluţie acceptabilă, indiferent cât de greu ti-ar fi să înfrunţi 
realitatea. 

Aude împuşcăturile, se ridică în capul oaselor cu 
încetinitorul şi îşi spune, aproape moţăind: „Sasha, tu eşti 
acolo şi devine primejdios”. Dar când se gândeşte mai bine, 
ajunge la concluzia că maşina a dat să se oprească înainte 
de a se declanşa focul. A fost ceva de genul: automobilul, 
împuşcăturile, scrâşnetul roţilor. Pe de altă parte, putea să 
se fi întâmplat şi altfel: împuşcături, maşina opreşte, 
scrâşnet de pneuri. Oricum ar fi, evident că trebuie să 
arunce o privire. 

Interiorul casei a devenit deja un infern asurzitor de fum, 
scânteieri, explozii şi urlete respingătoare. Numele lui 
Mundy, alături de cel al lui Sasha, este pe buzele fiecărui 
intrus. Şi, remarcabil pentru urechile lui Mundy, un lucru 
care merită o analiză mintală de o clipă în afara limitelor 
convenţionale ale timpului este că a mai auzit unele dintre 
aceste voci, când mâini nu tocmai prietenoase l-au aruncat, 
legat la ochi, ca pe un sac în furgonetă, apoi l-au transferat 
într-un elicopter, trântindu-l cu faţa la podeaua metalică, 
după care au căpătat formă umană şi au apărut delicat în 
faţa lui, aducându-i ceşti de cafea fierbinte şi ţigări Camel, 
prăjiturele şi scuze jenate, aceste făpturi spunându-şi Hank, 
Jeff, Art şi aşa mai departe. 

Şi oare Mundy a înnebunit cu totu/ sau aude glasul lui Jay 
Rourke ridicându-se deasupra celorlalte? Greu de zis, 
deoarece Mundy nu l-a mai auzit pe Jay răcnind, dar e gata 
să parieze pe toţi banii că în costumul acela de invadator 
din spaţiu se găseşte acelaşi Rourke al cărui tată s-a născut 
aproape de localitatea unde a văzut lumina mama lui Ted, 
la douăzeci şi cinci de kilometri în zbor de cioară, asta dacă 


420 


- JOHN LE CARRE - 


în Irlanda mai există ciori care să zboare drept, lucru 
asupra căruia Jay are îndoieli serioase. 

Şi având în vedere glasurile din furtună, despre care se 
spune că le ajung la ureche marinarilor în timp ce nava se 
scufundă, Mundy aude o altă voce familiară din trecutul lui 
recent, pe care la început, să-l pici cu ceară, nu reuşeşte să 
o identifice, până când, după un mare efort mintal, o 
plasează: Richard. Blondul Richard, cu blazerul albastru şi 
cu cravată de însoțitor de zbor. Richard, omul lui Dimitri, 
care oferă o mie de dolari în numerar drept onorariu de 
prezenţă, indiferent dacă întâlnirea se încheie cu succes 
sau nu. Cel care se întreabă cu voce tare ce înseamnă banii 
când e vorba de un ideal măreț. 

„Deci am rezolvat problema”, îşi zice Mundy, revenind la 
vorbele apăsătoare din această după-amiază ale lui Amory: 
doi tipi de aceeaşi teapă, numai că de data asta ei Îi 
dărâmă uşile. Şi totuşi n-a stat locului cât i-au trecut prin 
minte toate aceste gânduri. Într-un fel sau altul, fostul 
jucător de linia a doua cu picioare lungi îşi croieşte drum în 
sus pe scara largă din lemn de stejar la care a ţinut de când 
a văzut-o prima oară, aruncându-se înainte ca Sasha, în 
salturi inegale, fiindcă unul dintre picioare nu-l mai ascultă 
şi simte că pe umărul stâng îi apasă o greutate de o tonă 
unde l-a lovit tavanul, dar mai curând o fi vreun obiect 
zburător sau unul dintre acele gloanţe despre care i-au 
povestit la Edinburgh că se recomandă pentru folosire în 
avioane şi în alte situaţii delicate. Te trântesc de nu te vezi 
şi par să răspândească o plăcintă de plumb topit pe tine, 
dar abia dacă străpung coaja unui bob de strugure. 

Reuşeşte să parcurgă primul palier şi pătrunde pe uşa 
dinspre vechea scară a servitorilor, ce duce în pod. Din 
urmă vine o ploaie de gloanţe, tencuială, fum şi înjurături, 
însă el nu şi-a pierdut cumpătul, urcă, iar când ajunge în 
pod şi descoperă că stă în genunchi, ca într-o moschee, cu 
fundul în sus şi faţa prinsă între palmele pline de sânge, se 
mai târăşte până la fereastră şi se ridică atât cât să se 
poată uita peste pervaz. 

421 


- PRIETENIE ABSOLUTĂ - 


lar ce vede este de-a dreptul uimitor: un soi de spectacol 
de son et lumiere pentru care ai fi în stare să călătoreşti 
zeci de kilometri ca să nu-ţi scape. Îşi aduce aminte foarte 
bine că l-a dus pe Jake la un asemenea spectacol în 
Caernarvon - sau la Carlisle? Erau acolo suliţaşi, şi 
halebardieri, şi tunuri de asediu, şi asediați care chipurile 
turnau ulei fiert de pe metereze, iar lui Jake i-a plăcut 
extraordinar de mult: măcar pentru asta şi-ar putea aminti 
din când în când de fostul lui tată. 

Dar, în felul lui, acest spectacol este la fel de 
impresionant: lumini ce se aprind orbitor şi se sting, 
fascicule de lumină şi arcuri de lumină şi reflectoare, lumini 
lipite de vişini, şi luminile intermitente ale maşinilor de 
poliţie şi ale grüne Minnas, şi girofarurile ambulanţelor 
parcate la fiecare capăt al intrărilor în micuța piaţă 
gazonată din faţa porţii principale; lumini pretutindeni, cu 
excepţia ferestrelor cuprinse de beznă ale caselor din jur, 
fiindcă ţintaşilor nu le plac spectatorii. 

Cât despre costume...? A, pentru cel pe care nu-l 
deranjează amestecul de vechi şi modern, inegalabile: 
oameni-broască umăr la umăr cu cruciați ai regelui Richard, 
purtând căşti şi căciuli cu găuri pentru ochi, oşteni cu barde 
de luptă, ghioage şi cu stranii cuferaşe ca de vrăjitoare 
legate la brâu, poliţie din Berlinul de Vest cu căşti în stil 
prusac, pompieri îmbrăcaţi ca membri ai trupelor de asalt 
naziste, paramedici cu căşti sclipitoare şi jachete albe pe 
care sunt imprimate cruci roşii, nenumărați alţi spiriduşi răi 
şi negri şi drăcuşori săltăreţi care se strecoară de la o uşă 
la alta şi căutând să încingă tărăboiul. 

lar cât priveşte efectele sonore, în locul muzicii obişnuite, 
sacadate şi a uruitului presărat de explozii de lumină al 
tunurilor, avem un sergent-major de pe platoul de paradă 
din Murree, nici mai mult, nici mai puţin, lătrând ordine 
neinteligibile în engleză, germană sau, după cum aude 
Mundy, chiar punjabi. lar într-o latură a piaţetei, pe unde 
trece strada, un taxi iluminat orbitor, cu toate uşile 
deschise şi cu şoferul îngenuncheat alături de doi indivizi 

422 


- JOHN LE CARRE - 


cu măşti de gaze pe faţă şi cu armele îndreptate spre el - 
şoferul fiind acelaşi Herr Knau care l-a adus pe Sasha la 
şcoală în urmă cu doua zile. Mundy şi-l amintea ca fiind 
slab. Legat fedeleş, arată mult mai gras. 

Însă vedeta indiscutabilă a întregului spectacol, bărbatul 
pentru care toată lumea a bătut atâta cale ca să-l vadă, 
este Sasha, fără şapca lui tradiţională, dar având în mână 
servieta de activist de partid, alergând pe drumul pavat cu 
piatră de râu, cu un pantof pierdut şi fluturându-şi cealaltă 
mână în aer şi strigând: „Nu, nu”, în stilul în care o stea de 
film li se adresează paparazzilor: „Vă rog, băieţi, nu azi, nu 
m-am machiat”. 

Paradoxal, pierderea pantofului l-a adus la un soi de 
normalitate. După felul în care sare dintr-o parte în alta, ca 
un copil din Kreuzberg cuprins de delirul unui şotron, nici 
nu ţi-ai putea da seama că omul a şchiopătat vreodată. Să 
fie pietrele de pavaj fierbinţi ca focul? Pesemne că una 
dintre regulile jocului este de a te preface că sunt. Apoi, 
brusc, Sasha se autodepăşeşte ori a alunecat, deoarece 
campionul a ajuns pe jos şi se rostogoleşte ca o păpuşă din 
cârpe, şi Mundy nu se află prin preajmă ca să îl ridice, 
braţele şi picioarele i se rostogolesc o dată cu trupul, dar 
probabil că gloanţele îl fac să continue mişcarea, nu 
propriul efort, întrucât gloanţele lovesc în jurul lui, dar şi în 
el, zdrobindu-l şi desfigurându-l, şi, chiar când e cu 
adevărat mort, luptătorii tot nu vor să creadă şi de aceea Îi 
administrează o ultimă salvă generală, aşa băieţi, ca să fie 
absolut siguri. 


XX xk 


În acest timp, Mundy stă agăţat de pervazul ferestrei cu 
ambele mâini însângerate, dar, din nefericire, podul nu-i 
mai aparţine în exclusivitate. În spatele lui se găsesc doi 
oameni-broască, iar ei slobozesc rafale de mitralieră prin 
fereastra deschisă, către casele întunecate din vecinătate, 
cu o nepăsare superioară, de parcă s-ar afla pe poligonul 

423 


- PRIETENIE ABSOLUTĂ - 


de la Edinburgh. Şi, deşi se vede de la o poştă că au mai 
multe arme decât le-ar trebui, par porniţi să le folosească 
până la ultima, fiindcă nici nu termină bine de tras cu una, 
că o aruncă la pământ şi ridică alta, apoi trag şi cu ea. 

Şi a mai apărut un al treilea, un tip înalt, care s-a alăturat 
jocului şi care, în ciuda harnaşamentului pe care-l poartă, 
nu-şi poate ascunde mersul lenevos de bostonian. Se 
retrage cu spatele de lângă Mundy, ca şi cum i-ar fi teamă 
de el, şi îşi vâră pistolul în toc. Dar să nu ne lăsăm înşelaţi! 
Acesta nu e gestul cuiva care se pregăteşte să discute 
dulce şi raţional cu un om rănit care zace la pământ. Acest 
antiterorist mascat, netulburat, are nevoie de o armă mai 
grea cu care să tragă, iar ea se dovedeşte a fi un soi de 
puşcă foarte sofisticată, cu dispozitivul de ochire atât de 
mare încât o persoană neinformată şi întinsă la pământ, la 
capătul de recepţie - iar aici vorbim de Mundy - s-ar putea 
să nici nu ştie la ce gaură se uită în clipa în care este 
împuşcat. Dar pe trăgător nu-l frământă asemenea gânduri, 
se vede limpede, deoarece când se îndepărtează de 
Mundy, atât cât îi îngăduie dimensiunile încăperii - până 
când îşi propteşte mâna de perete - duce arma la umăr şi, 
cu o mişcare bine gândită, trage trei gloanţe superrapide în 
Mundy, unul exact prin centrul frunţii şi altele două, de 
voie, în partea superioară a corpului, unul în abdomen şi 
celălalt în inimă, deşi niciunul dintre acestea n-ar mai fi fost 
necesar. 

Dar asta nu se întâmplă decât după ce Mundy reuşeşte 
să-şi umple plămânii cu aer pentru un ultim Așteapta-mă, 
sosesc!, strigat către prietenul care zace în piaţetă. 


424 


- JOHN LE CARRE - 


CAPITOLUL CINCISPREZECE 


Asediul din Heidelberg, după cum a devenit cunoscut 
acest episod pentru mijloacele de informare din întreaga 
lume, a dat naştere unor unde de şoc pe la curţile vechii 
Europe şi ale Washingtonului, constituind un semn clar 
pentru toţi cei care critică politica americană, calificând-o 
imperialism conservator democratic. 

Vreme de cinci zile încheiate, presa şi televiziunea au 
fost silite să respecte ceva foarte apropiat de tăcere 
nedumerită. Au apărut titluri pe primele pagini - 
senzaţionale - dar nu au existat ştiri concrete, pentru 
simplul motiv că forţele de securitate interveniseră într-un 
mod amintind de filmările fără spectatori. 

Un întreg sector al oraşului fusese izolat prin cordoane, 
iar locuitorii uimiţi se treziseră evacuaţi la nişte cămine, 
unde au fost asistați de personal special şi ţinuţi fără 
dreptul de a comunica pe durata operaţiunii cu cei din 
exterior. 

Nici fotografii, nici reporterii de presă sau de televiziune 
n-au avut acces la scena bătăliei decât după ce autorităţile 
s-au convins că până şi ultimele probe de potenţiale 
informaţii au fost luate spre analiză. 

Când un elicopter al unei companii de ştiri a încercat să 
survoleze zona, a fost escortat de avioane de luptă 
americane, iar pilotul, arestat imediat după aterizare. Când 
ziariştii s-au plâns, li s-a adus aminte că restricţii similare 
privind ştirile au funcţionat şi în Irak. „lar ceea ce se aplică 
în cazul teroriştilor din Irak este valabil şi pentru teroriştii 
din Heidelberg”, a afirmat un înalt funcţionar din apărarea 
SUA, punând condiţia să nu i se amintească numele. 

Implicarea forţelor speciale americane în asediu a fost 
mai curând salutată decât negată, deşi acest lucru a 
provocat furia  constituţionaliştilor mai liberali din 
Germania. Jurnaliştilor li s-a amintit totuşi cu blândeţe că 
Statele Unite şi-au rezervat dreptul de a „vâna inamicii săi 


425 


- PRIETENIE ABSOLUTĂ - 


oricând şi oriunde, cu sau fără cooperarea prietenilor şi a 
aliaţilor săi”. 

Drept confirmare, oficialii germani au vorbit cu un 
oarecare sentiment de jenă despre „ignorarea barierelor 
naţionale artificiale în interesul major al luptei comune”. 
Prin „lupta comună” trebuia să se înţeleagă războiul 
împotriva terorismului. 

Un comentator german s-a referit cu un aer sceptic la 
rolul serviciilor de securitate germane, calificându-l drept 
„O coaliţie la care unii au participat târziu şi fără voia lor”. 

Când, în cele din urmă, şcoala s-a deschis pentru presă, 
evident că se făcuse deja curăţenie cu râvnă, însă ceea ce 
rămăsese de fotografiat a meritat aşteptarea. Din armele 
teroriştilor aflaţi în ascunzătoare fuseseră slobozite două 
sute şapte gloanţe care găuriseră clădirile învecinate. 
Absența oricăror pierderi în rândul forţelor de securitate a 
fost considerată providenţială. Un comentator de la Fox 
News a vorbit chiar de mâna Domnului. 

— De această dată am avut noroc, a declarat acelaşi 
înalt funcţionar din domeniul apărării de la Washington 
care dorea să rămână anonim. Am intrat şi am făcut ceea 
ce trebuia să facem şi am ieşit fără nicio zgârietură. Din 
păcate, există întotdeauna o acţiune viitoare. Niciunul 
dintre noi nu se laudă în gura mare. 

În plus faţă de găurile făcute de gloanţe, reporterii au 
mai avut prilejul să fotografieze urmele de sânge de pe 
pietrele de pavaj care, fie că scăpaseră atenţiei celor care 
făcuseră curăţenie, fie că fuseseră lăsate din respect 
pentru presă. Urmând drumul acestor pete a fost uşor să se 
reconstituie ultimele momente ale teroristului A, acum 
demascat ca fost simpatizant al grupului Baader-Meinhof, 
cunoscut şi sub numele de Sasha, fiul unui respectat pastor 
luteran. 

Sasha, s-a dezvăluit de către surse anonime, cu legături 
în rândul comunităţii informaţiilor din SUA, lucrase în cursul 
războiului rece într-unul dintre cele mai întunecate cotloane 
ale serviciului de informaţii est-german. Activităţile lui de 

426 


- JOHN LE CARRE - 


spionaj în favoarea comuniştilor cuprindeau asigurarea 
pregătirii grupurilor teroriste arabe şi punerea la dispoziţie 
a altor facilităţi. 

Când Zidul Berlinului a căzut, Sasha a exploatat vechile 
sale legături, alăturându-se unei facţiuni necunoscute de 
militanţi arabi, despre care se crede că au legături cu al- 
Qaida. Aceste informaţii le-au fost servite jurnaliştilor pe 
tavă în decurs de câteva zile, oferindu-le timp din belşug 
pentru a obţine licenţe de exclusivitate. 

Au apărut treptat şi amănunte legate de finalul carierei şi 
de legăturile apropiate ale lui Sasha cu membri ai 
comunităţii cu vederi radicale din Germania şi Franţa. 
Documentele descoperite într-o servietă pe care o avea 
asupra lui în momentul încercării de fugă au fost examinate 
de experţi criminalişti şi analişti de informaţii. 


x kK x 


Dar, bineînțeles, aşa-numita „Academie de engleză 
profesională” a constituit cea mai cutremurătoare imagine 
a intențiilor teroriştilor. Vreme de săptămâni, până când 
clădirea a fost decretată nesigură şi închisă imediat din 
ordinul autorităţilor municipale, şcoala devastată a oferit 
toate atracțiile Muzeului Negru deţinut de Scotland Yard. 
Echipele de televiziune s-au îndestulat, apoi au revenit să 
mai filmeze. Nicio grupare informativă nu se considera 
completă dacă nu se prezentau din nou imaginile preferate 
ale publicului. lar unde apăreau camerele de filmat, 
jurnaliştii din presa scrisă se înfiinţau neîntârziat şi cu 
obedienţă. 

Unele săli de curs erau atât de perforate de gloanţe 
încât, dacă e să cităm un ziarist, „semănau cu răzătoarele 
pentru caşcaval”. Scara principală arăta de parcă fusese 
torpilată într-o apă puţin adâncă. Biblioteca şcolii, care în 
momentul bătăliei se afla în plin proces de renovare, fusese 
sfârtecată, şemineul din marmură se pulverizase, tavanul 
cu muluri stătea acum căscat şi înnegrit de explozii. 

427 


- PRIETENIE ABSOLUTĂ - 


— Când infractorii trag primii, e adevărat că şi noi ne 
arătăm mai precauţi, a recunoscut acelaşi oficial anonim de 
la Washington. 

Precauţia lăsase urme neîndoielnice. Uşile şi ferestrele 
deveniseră nişte goluri oarbe. Luminatorul în stil Art 
Nouveau, punctul de pătrundere pentru una dintre echipele 
de asalt, se transformase într-o movilă de cioburi colorate. 

De la aceste scene de coşmar, camerele video se 
îndreptau iubitoare către exponatele cele mai 
ademenitoare: fabrica de bombe artizanale, arsenalul de 
arme uşoare, puşti-mitralieră şi grenade de mână, cutii cu 
produse chimice din comerţ, manuale de gherilă urbană, 
lăzi cu literatură contestatară, paşapoarte false şi un fişic 
de bani pentru teroriştii care nu mai aveau să plece 
nicăieri. Şi, piesa de rezistenţă, harta detaliată a 
instalaţiilor americane, civile şi militare, din Germania şi 
Franţa, unele încercuite ameninţător cu roşu, exponatul cel 
mai de preţ fiind un plan desfăşurat al cartierului militar 
general al SUA din Heidelberg, împreună cu fotografii 
făcute pe ascuns şi înfăţişând intrarea şi perimetrul. 


XX xk 


Estimările privind numărul de terorişti aflaţi în interiorul 
şcolii în momentul atacului au oscilat între şase şi opt. 
Experții în balistică au găsit probe legate de şase arme de 
foc separate care au tras în piaţă. Şi totuşi, rămăseseră 
doar doi oameni, dintre care unul nici nu apucase să intre 
în clădire. Aşadar, unde dispăruseră restul? 

Cei care locuiau aproape de zona evacuată au declarat 
că văzuseră grüne Minnas trecând în mare viteză prin 
dreptul ferestrelor lor cu girofarurile aprinse şi cu sirenele 
urlând. Alţii au relatat despre ambulanţele escortate de 
maşini de poliţie şi transportoare uşoare blindate. Cu toate 
acestea, niciun spital n-a recunoscut că primise răniţi foarte 
importanţi şi nici morga locală sau închisoarea nu se 
puteau lăuda cu noi clienţi. Pe de altă parte, concentrarea 

428 


- JOHN LE CARRÉ - 


de facilităţi militare şi personal american staționat în zonă - 
care, după 11 septembrie, era sub protecţia sârmei 
electrice şi a dispozitivelor electronice - a lăsat deschisă 
posibilitatea că victimele şi prizonierii ajunseseră acolo. 

Dezastrul  dinăuntrul clădirii şcolii făcea aproape 
imposibilă reconstituirea scenei. Constructorii, interogaţi de 
jurnalişti şi de poliţie, nu-şi aminteau de vizitatori, cu 
excepţia unor furnizori şi a englezului înalt, identificat ca 
fiind Mundy. Fragmentele de veselă şi alimente împrăştiate 
printre moloz nu ofereau nicio probă concludentă. Şi 
constructorii trebuie să mănânce. Teroriştii, se ştie prea 
bine, sunt capabili să folosească o singură cană. 

Răspunsul oficial n-a adus decât o slabă consolare: 
„Divulgarea altor amănunte la această dată ar putea 
periclita desfăşurarea altor operaţiuni în curs. Celelalte 
persoane găsite în incintă sunt arestate.” 

Ce fel de persoane? Ce vârstă au? Ce naţionalitate, sex, 
rasă? Ce arest? Au ajuns deja la Guantanamo? 

Nu mai avem nimic de adăugat în această etapă. 

O figură misterioasă care a creat iluzia unei piste a fost 
şoferul unui BMW închiriat, de culoare maronie, care l-a luat 
pe Mundy de la şcoală în ziua raidului şi, conform 
declaraţiilor unor martori, fusese văzut vizitând o serie de 
atracţii turistice ale oraşului în tovărăşia acestuia. 
Necunoscutul era descris drept fesch - bine îmbrăcat, în 
bună formă fizică, în vârstă de cincizeci şi cinci spre şaizeci 
de ani. 

BMW-ul a fost depistat imediat. Cel care îl închiriase era 
un anume Hans Leppink, locuitor din Delft, Olanda. Cartea 
de credit, paşaportul şi permisul de conducere stăteau ca 
dovadă, dar autorităţile olandeze au negat existenţa unei 
asemenea persoane şi nu au putut furniza explicaţii privind 
modul în care aceasta ar fi putut obţine documente de 
identitate olandeze atât de plauzibile. Nu se mai putea face 
altceva decât să se revină la cei doi luptători sinucigaşi, 
ambii trecuţi de cincizeci de ani. 


429 


- PRIETENIE ABSOLUTĂ - 
XX xk 


Dintre ei, Sasha era cel mai uşor de categorisit. O turmă 
de psihologi în terorism, proveniţi de la universităţi fără 
nume, au descins din înălţimea catedrelor deţinute ca să 
facă lumină. 

El era un arhetip german, copil al nazismului, căutător de 
absolut, filosof din popor, când anarhist, când comunist, 
când vizionar radical fără rădăcini, pornit în căutarea căilor 
extreme pentru a supune societatea dorințelor sale. 

Defectul lui fizic, plus sentimentul de inferioritate pe care 
îl aducea cu sine, permitea comparaţia cu ministrul 
propagandei lui Hitler, doctor Joseph Goebbels. Se 
înţelegea de la sine, pe baza unor probe pe care mai apoi 
nimeni n-a mai reuşit să şi le aducă aminte, că ura evreii. 

Instrăinării faţă de piosul său tată, demenţei mamei şi 
decesului, după o lungă suferinţă, acum ridicând suspiciuni, 
al unui frate mai mare, în timp ce Sasha privise nepăsător 
de la căpătâiul muribundului, li s-a acordat semnificaţia 
cuvenită. Aşadar, a existat un anumit moment în viaţa lui 
Sasha - au speculat aceşti înţelepţi - un fel de epifanie, 
când el a descoperit calea violenţei, drumul întunecat ce i 
s-a deschis în faţă, şi a apucat-o pe el? 

O ziaristă de la New York Times ştia mai bine decât toţi 
că într-adevăr a existat. In baza unui jurământ de a păstra 
secretul, a afirmat ea, primise informaţiile direct de la 
sursă: un ofiţer de informaţii american, pe cât de modest, 
pe atât de secretos, geniul care, de unul singur, îi adusese 
pe Sasha şi pe complicele lui britanic în faţa justiţiei. De un 
sentimentalism exagerat, jurnalista nu dezvăluia nicio 
descriere fizică sau de altă natură a acestui om, decât că 
era înalt, foarte politicos şi „tipul de bărbat care îmi doresc 
să mă invite la o cină în oraş, dar care niciodată nu o face”. 

„Sasha numea de obicei deşertul să/băticie, i se 
confesase acest supererou. Poate crezi că am înnebunit, 
Sally, dar eu unul sunt convins că în timp ce Sasha era în 
locul pe care-l numea să/băticie a suferit un fel de 

430 


- JOHN LE CARRE - 


convertire religioasă ciudată, autoindusă. De acord, era 
ateu. Dar era fiul unui reverend şi suferea de halucinaţii. 
Poate consuma droguri, deşi nu am probe directe în 
privinţa asta”, a adăugat el, vorbind ca un bărbat care ia în 
serios adevărul. 


XX xk 


Însă Ted Mundy le-a pus tuturor la mare încercare 
inteligenţa. Jucătorul de crichet de la şcoala publică, născut 
în Pakistan, fiul unui militar, fost student la Oxford, 
anarhistul din Berlin, nepromovatul din cadrul Consiliului 
Britanic, profesorul ratat şi simpatizant al credinţei 
musulmane s-a bucurat de bisturiurile celor dornici să-l 
disece. Un ziar de scandal a mers până acolo încât a pornit 
în căutarea câinelui numit Mo. „MO? Sau MAO?” a urlat 
ziarul şi, vreme de câteva numere, Mo a devenit 
echivalentul canin al lui Rosebud din filmul Cetăteanu/ 
Kane. 

Multă compasiune discretă s-a revărsat asupra fostei 
soţii a lui Mundy, Kate, noua şi ambiţioasa membră a 
laburiştilor pentru comitatul Doncaster Trent, în prezent 
căsătorită şi fericită alături de unul dintre principalii oameni 
de culise în stabilirea politicii partidului, dar al cărei viitor a 
devenit brusc incert. 

„Deşi căsătoria noastră a durat şapte ani, în realitate n-a 
avut viaţă lungă”, a declarat Kate, privind cu rezervă la 
camera de filmat şi fiind la braţ cu cel de-al doilea soţ, gata 
să citească o declaraţie pregătită dinainte. „N-au existat 
niciodată conflicte ascunse. Ted era iubitor în felul lui, dar 
foarte secretos. In majoritatea timpului cât am stat 
împreună, gândurile lui mi-au rămas un mister desăvârşit, 
aşa cum cred că vor rămâne şi pentru mulţi oameni din 
întreaga lume. Nu l-am auzit niciodată vorbind despre 
Sasha. Nu am avut cunoştinţă în niciun fel de activităţile lui 
politice cât a studiat la Berlin.” 


431 


- PRIETENIE ABSOLUTĂ - 


Stând alături de ea, Jake s-a dovedit şi mai laconic. „Eu şi 
mama mea suntem extrem de afectaţi şi derutaţi, a 
declarat el printre lacrimi. Vă rugăm să ne respectaţi 
suferinţa prin care trecem pentru a depăşi această 
tragedie.” lar într-un solecism care sigur l-a făcut pe Mundy 
să se răsucească în mormânt, a adăugat: „Ca tată natural 
al meu, voi simţi mereu că în viaţa mea există un gol pe 
care nu-l voi putea umple niciodată.” 

Cu toate acestea, treptat, ca urmare a analizelor intense 
ale comentatorilor, Mundy, teroristul de doi bani, a fost 
scos din cochilia în care stătuse ascuns. 

Obsesia din tinereţe legată de Islam a fost confirmată de 
foştii colegi de şcoală: „Mundy numea insistent capela şcolii 
moschee”, a afirmat unul dintre ei. 

Au existat dezvăluiri şi despre caracterul lui violent. Un 
fost coleg a vorbit despre ferocitatea aproape maniacă în 
care juca popice: Era al dracu’ de agresiv (Daily Mail). 

Un altul a aruncat lumină asupra preocupării 
nesănătoase faţă de tot ce era german: „Era un bătrânel 
care preda violoncelul şi germana. Îşi spunea Mallory. Unii 
băieţi bănuiau că era vreun nazist care se ascundea. Ted a 
fost atras de el fără echivoc. Obişnuia să ne asalteze cu 
poezie germană şi trebuia să-i spunem să-şi ţină gura.” 

A ieşit la iveală şi un raport al serviciilor americane de 
informaţii potrivit căruia, în cursul unei perioade de şedere 
inexplicabilă în Taos, New Mexico, Mundy stabilise relaţii cu 
doi agenţi sovietici care execută în prezent sentinţe în 
închisoare: faimosul Bernie Luger, care a folosit ca 
acoperire pictura pentru a obţine fotografii ale unor 
instalaţii militare din deşertul Nevada, şi complicea sa de 
origine cubaneză, Nita. 

Speculaţiile despre modul în care ajunsese Consiliul 
Britanic să angajeze pe cineva cu un dosar întocmit de 
poliţia din Berlinul de Vest pentru violenţă în grup şi care 
nu avea studii superioare i-a determinat pe unii să solicite o 
anchetă publică. 


432 


- JOHN LE CARRÉ - 


Zvonurile în sensul că Mundy întreţinuse relaţii secrete 
cu „ataşaţii culturali” ai ambasadelor unor ţări comuniste 
din Londra nu au fost respinse direct de către purtătorul de 
cuvânt al Consiliului. DE CE DUMNEZEU NU L-AU 
CONCEDIAT? a întrebat un ziar de scandal, după publicarea 
unei declaraţii făcute de un fost coleg al lui Mundy: 

„Ted era un trântor cum rar se întâlneşte. Niciunul dintre 
noi nu înţelegea cum de a fost menţinut în funcţie. Nu lucra 
decât pentru turneele artistice în ţări comuniste şi stătea să 
bea cafea la bufet.” 

Bodyguardul de la un club de strip-tease din Soho a 
susţinut că-l recunoaşte după fotografie. „Nu l-aş putea 
confunda. Un tip masiv, deşirat, din cale afară de prietenos. 
L-aş fi dat pe mâna poliţiei în orice clipă.” 


XX xk 


Dar pentru indiciul definitoriu privind acest individ 
complex, lumea va trebui să aştepte, a fost părerea 
generală, până când femeia pe nume Zara, o prostituată 
care s-a lăsat de meserie şi concubina lui Mundy din 
Munchen, va putea fi determinată să-şi dezvăluie propria 
versiune.  Jurnaliştii britanici pe fază asaltau deja 
închisoarea din apropierea Ankarei. 

Zara, care fugise în Turcia cu fiul ei de unsprezece ani, 
deloc întâmplător, chiar în ziua asediului, a fost arestată la 
sosire şi în prezent este interogată. Au existat speculaţii 
potrivit cărora americanii i-au permis să se întoarcă în 
patrie doar pentru că metodele de interogare folosite de 
autorităţile turce sunt recunoscute drept ferme. Ea sosise 
în Germania ca soţie a unui lucrător turc, în prezent 
executând o pedeapsă de şapte ani într-o închisoare 
berlineză pentru jaf cu violenţă. Zara a fost descrisă drept 
credincioasă, inteligentă, foarte tăcută şi cu o voinţă 
puternică. Imamul moscheii din Munchen, care este reţinut 
în baza unui mandat de durată pentru investigaţii, a 
susţinut insistent că Zara „nu este fanatică deloc”, însă 

433 


- PRIETENIE ABSOLUTĂ - 


părerea lui a fost contestată de una dintre membrele 
comunităţii religioase, care a refuzat să i se publice 
numele: „E tipul de femeie de care trebuie să scăpăm 
comunitatea noastră dacă vrem să progresăm către secolul 
al XXI-lea”. Ulterior, s-a descoperit că Zara împrumutase o 
haină de la ea şi nu i-o înapoiase înainte de plecarea în 
Turcia. 

Rapoarte recente ale poliţiei turce au indicat că Zara, 
deşi foarte îndărătnică, a început să priceapă că era 
înţelept să coopereze cu forţele de justiţie. 


XX xk 


Însă, după ce principalele mijloace de informare de pe 
ambele maluri ale Atlanticului şi-au stors creierii pentru a 
găsi un răspuns la întrebarea cum fusese posibil ca Marea 
Britanie şi Germania să zămislească două personalităţi atât 
de respingătoare, era imposibil să nu apară şi voci 
alternative care să se bucure de o audienţă iritant de mare. 

Cea mai importantă se putea găsi pe un site web 
nonprofit dedicat transparenţei în politică. Supărătorul 
articol purta titlul A DOUA INCENDIERE A REICHSTAG-ULUI - 
CONSPIRAŢIA DREPTEI AMERICANE ÎMPOTRIVA 
DEMOCRAŢIEI, iar autorul său era prezentat drept ofiţer 
operativ cu o activitate îndelungată în cadrul Serviciilor de 
Informaţii Britanice, care demisionase recent şi scria „cu 
riscul de a-şi pierde pensia şi de a înfrunta justiţia”. Pilonul 
principal al articolului era că întregul asediu, la fel ca bine 
cunoscuta incendiere a Reichstagului de către Hitler, fusese 
o provocare, pusă la cale de ceea ce el califica drept 
„agenţi ai unei junte care acţiona după bunul plac, alcătuită 
din teologi neoconservatori de la Washington, apropiaţi ai 
tronului prezidenţial”. Cei doi oameni ucişi erau tot la fel de 
nevinovaţi de crimele ce li se puneau în spinare ca 
sărmanul Van der Lubbe, presupusul incendiator al 
Reichstagului. 


434 


- JOHN LE CARRÉ - 


Semnând „ARNOLD” - nu s-a stabilit dacă era numele 
mic, de familie sau de agent, deşi folosirea majusculelor 
sugera ultima variantă - autorul a identificat „un fost agent 
secret al CIA” drept creator al întregii mascarade, iar pe 
Sasha şi Mundy drept victime sacrificate în mod ritual. 
Bărbatul acuzat, menţionat de ARNOLD doar prin litera ] şi 
descris drept „creştin renăscut de origine irlandezo- 
americană”, era considerat de comunitatea ortodoxă a 
spionajului drept un aventurier primejdios. 

Complicele abject al lui J în „a doua incendiere” era un 
individ respingător de origine georgiano-rusă, cunoscut 
doar sub numele de DIMITRI, de profesie agent provocateur 
şi samsar de informaţii, cu pretenţii de poet, şi totodată 
actor ratat. După ce a lucrat - uneori în acelaşi timp - 
pentru KGB, CIA şi Deuxieme Bureau, acesta locuia în 
prezent în Montana în baza Legii protecţiei martorilor, drept 
recompensă pentru furnizarea de numeroase detalii despre 
un atac cu bombă împotriva unei baze aeriene americane 
pe care tot el l-a pus la cale. 

Acelaşi ARNOLD mai susţinea că, deşi refuzaseră să 
furnizeze detalii despre „cea de-a doua incendiere”, în 
cadrul unor discuţii neoficiale cu partenerii lor de la 
Washington, înalţi demnitari din Downing Street dăduseră 
clar de înţeles că văd cu ochi buni orice iniţiativă care să 
reducă la tăcere o dată pentru totdeauna mârâielile franco- 
germane privind modul în care America desfăşoară războiul 
împotriva terorismului, fără a mai vorbi de atitudinea 
acestora faţă de Marea Britanie. 

Drept dovadă a acestei afirmaţii, el a evidenţiat aşa-zisa 
„Axă a răului Heidelberg-Sorbona”, atât de iubită de presa 
de extremă dreapta din Marea Britanie, precum şi 
vânătoarea de vrăjitoare pornită de cei care doreau să 
arate cu degetul şi să facă de ruşine intelectualii „liber- 
cugetători” din Franţa şi Germania, care apăreau în listele 
deja notorii de „otrăvitori ai minţilor”, întocmite de Sasha 
(Daily Telegraph) care se alăturaseră de bunăvoie, potrivit 
aceluiaşi ziar, pentru „a îndoctrina minţile impresionabile în 

435 


- PRIETENIE ABSOLUTĂ - 


ceea ce priveşte cele trei R-uri ale pseudoliberalismului: 
Radicalismul, Revoluţia şi Răzbunarea”. 

Izbucnirile fulminante ale lui ARNOLD deveneau tot mai 
dezlănţuite pe măsură ce articolul avansa. „Se putea ca 
Mundy să lase impresia unui fost funcţionar ratat al 
Consiliului Britanic, scria el, dar el a fost unul dintre eroii 
necunoscuţi ai războiului rece, iar Sasha, prietenul lui, altul. 
Împreună, cei doi au furnizat vreme de mulţi ani informaţii 
nepreţuite privind amenințarea comunistă.” ARNOLD 
susținea, de asemenea, că Mundy deținea o medalie 
britanică decernată în secret pentru bravură, o afirmaţie 
respinsă imediat de surse din interiorul palatului. 

Şi, drept bonne bouche®, ARNOLD susţinea că J, prin 
intermediul unei sofisticate perdele de fum create de 
intermediari, era singurul acţionar al unei companii de 
securitate specializate în vehicule blindate, protecţie 
personală şi consiliere de supravieţuire pentru americani 
extrem de bogaţi din domeniul corporativ şi de 
divertisment care doreau să facă vizite în Europa bântuită 
de terorism. Aceeaşi companie deţinea drepturile de autor 
ale singurei filmări pe viu a asediului care va fi difuzată 
vreodată. Acest film înfăţişează un grup de hăitaşi alcătuit 
din eroi  neidentificabili, îmbrăcaţi în echipament 
antiterorist, fugind printre nori de fum hollywoodian pe 
acoperişul şcolii. În fundal, abia vizibil printre hornuri, se 
vede zăcând cadavrul euro-teroristului Sasha, împuşcat în 
timpul încercării de a scăpa; alături de el se află o servietă 
uzată. Filmuleţul, rulat şi răsrulat de orice post de 
televiziune din lume, i-a adus milioane de dolari 
proprietarului drepturilor de autor. 


XX xk 


Reacţia celor din Downing Street faţă de articolul scris de 
ARNOLD a fost dispreţuitoare, şi asta pe bune. Dacă 


8 Ultima şi cea mai gustoasă îmbucătură. (n.tr) 
436 


- JOHN LE CARRE - 


ARNOLD există, să iasă în faţă, iar acuzaţiile lui vor fi 
analizate. Probabil că dezgustătorul articol a fost opera 
unor elemente nemulţumite şi indisciplinate din cadrul 
Serviciilor Britanice de Informaţii, cu scopul vădit de a 
discredita noul Partid Laburist şi de a submina relaţia 
specială a Marii Britanii cu Statele Unite. Purtătorul de 
cuvânt al primului-ministru şi-a îndemnat auditoriul să se 
ocupe de chestiuni mai arzătoare, precum consecinţele 
reale pe plan mondial, modificările de etapă şi indicatorii de 
eficienţă. Daily Mail a declanşat un atac devastator la 
adresa „ultimului alarmist care a apărut din tenebrele lumii 
secrete” şi a analizat sumbru agenda secretă a „sabotorilor 
de doi bani ai bunului renume al naţiunii noastre, care se 
erijează în batjocură drept protectorii acesteia”. 

Rezumând întreaga afacere încâlcită, s-a auzit că un 
funcţionar serios şi bine situat, cu acces la cele mai înalte 
cercuri guvernamentale, ar fi afirmat că în zilele noastre 
există unii oameni care capătă o personalitate prea 
apropiată de cea a lui George Orwell, iar acest lucru nu 
este prielnic sănătăţii. Domnia sa făcea referire la spioni, 
desigur, nu la oamenii din Washington sau Downing Street. 


XX xk 


Consecințele politice ale asediului nu au întârziat să se 
manifeste. Predicţia lui Sasha că un scandal euro-anarhist 
inspirat de Islam pe pământ german îi va face pe cetăţenii 
ţării să dea fuga în adăpostul Fratelui cel Mare american nu 
a fost chiar o exagerare. La început, cancelarul social- 
democrat al Germaniei a evidenţiat o rezervă îndărătnică, 
evitând să abordeze subiectul. O declaraţie anterioară 
contesta, de fapt, concluziile premature şi tendenţioase ale 
dreptei germane care, după noaptea asediului, căpătase un 
avans substanţial în sondajele de opinie. Dându-şi seama 
că acţiona contra opiniei publice, cancelarul s-a văzut totuşi 
silit să schimbe tonul, întâi prin a anunţa iniţierea unei 
anchete independente de către instituţii germane, apoi prin 

437 


- PRIETENIE ABSOLUTĂ - 


a se lamenta că ţara sa, după ce servise drept gazdă 
generoasă pentru câţiva dintre făptaşii atentatului din 11 
septembrie, fusese evident aleasă drept scenă a altor acte 
iraționale de violență împotriva prietenilor noştri americani. 

Pentru criticii conservatori ai cancelarului, această 
declaraţie nu s-a dovedit suficient de autoacuzatoare. „De 
ce a trecut o săptămână până să se dea un răspuns? au 
ţinut să ştie aceştia. De ce să te mai deranjezi să efectuezi 
o anchetă independentă, când dovezile pot fi văzute cu 
ochiul liber de către orice dobitoc? Şi cum de s-au strecurat 
în text acele cuvinte ambigue? În genunchi, domnule 
cancelar! Umileşte-te! Ai citit declaraţiile făcute recent de 
băncile germane? Nu ştii că America face afaceri numai cu 
prietenii? Nu-ţi dai seama că încă ne urăsc pentru că le-am 
luat partea francezilor şi ruşilor în privinţa Irakului? lar 
acum ne faci aşa ceva, pentru numele lui Dumnezeu!” 

Insă, în cele din urmă, totul s-a sfârşit cu bine. Cancelarul 
a făcut totul, mai puţin să-şi prezinte la Washington capul 
pe tavă. Partidele de opoziţie din Bundestag s-au alăturat 
corului. Cumplitele pedepse fiscale anunţate ameninţător 
de administraţia SUA au fost prescrise, condiţia fiind ca 
guvernul federal să adopte o atitudine mai plină de 
solicitudine în „etapa următoare a războiului împotriva 
terorii”, prin care se făcea o aluzie nevoalată la Iran. O altă 
sugestie - implicită, dacă nu declarată făţiş - era că 
guvernul federal, daca ne ajută Dumnezeu, va fi la acea 
dată unul conservator. 

Sasha avusese dreptate în privinţa bursei de valori de la 
Frankfurt care, după o perioadă tulbure, a revenit la viaţă. 
Un editorialist german cu simţul umorului, care semnează 
pentru puternica presă de extremă dreapta din Germania, 
s-a lăudat că Gunther Grass s-a dovedit mai intuitiv decât 
şi-ar fi închipuit când a declarat că acum suntem cu toţii 
americani. 


XX xk 


438 


- JOHN LE CARRÉ - 


Numai Franţa, agresivă şi needucată ca întotdeauna, a 
refuzat să se lase impresionată de spectacolul 
autoflagelării oferit de vecina sa. Un purtător de cuvânt 
anonim al Serviciilor Franceze de Informaţii a declarat că 
lista de filosofi francezi de extremă stângă despre care se 
presupune că ar fi avut legături cu „Şcoala din Heidelberg a 
Euroterorii” este o  „fantasmagorie anglo-saxonă”. 
Integritatea renumiţilor gânditori şi academicieni francezi 
va rămâne nepătată. O declaraţie a purtătoarei de cuvânt a 
preşedinţiei franceze în sensul că „întregul episod miroase 
de departe a manipulare mediatică de un cras amatorism” 
a fost respinsă drept excesiv de arogantă. Alte şi alte sticle 
de vin franțuzesc au fost vărsate în canalele americane, 
cartofii franţuzeşti au devenit „cartofi ai libertăţii”, iar 
tricolorul a fost ars cu fast pe străzile din Washington. 

Ingenioasa Rusie, deşi doborâtă de probleme economice, 
a scos un profit îndoit: reducerea la tăcere a ultimelor voci 
ale opoziţiei „antisociale” faţă de guvern, atât în mijloacele 
de informare, cât şi în Parlament, pe motiv că protestul 
iresponsabil reprezintă baza oricărei terori; iar, pe de altă 
parte, încurajarea generoasa a Washingtonului de a 
continua, cu şi mai mare vigoare decât până atunci, 
războiul său sângeros purtat împotriva poporului cecen. 

Un post-scriptum definitoriu a fost asigurat chiar de către 
cei doi terorişti morţi. S-a zvonit că ambii îşi făcuseră 
testamentul. Pesemne că toţi teroriştii procedează astfel. 
Ambii îşi exprimaseră dorinţa de a fi înhumați alături de 
mamele lor: germanul Sasha, în Neubrandemburg, iar 
englezul Mundy, pe un deal pârjolit de soare din Pakistan. O 
jurnalistă întreprinzătoare a descoperit locul de odihnă a lui 
Mundy. „Ceaţa, a scris ea, nu se ridică niciodată cu totul, 
însă ruinele unui monument creştin face acea vecinătate să 
fie un loc agreat de copiii care se joacă de-a războiul.” 


Cornwall, 9 iunie 2003 


439 


- PRIETENIE ABSOLUTĂ - 


MULŢUMIRI 


Adresez sincere mulţumiri lui Sandy Lean, Ann Martin, 
Tony McClenaghan şi Raleigh Trevelyan pentru consultanţă 
în aspecte legate de India şi Pakistan din vremea 
dominaţiei britanice, doamnei Imama Halima Krausen 
pentru generoasele ei sfaturi privind practicile islamice, lui 
Anthony Barnett de la opendemocracy.net şi lui Judith 
Herrin pentru poziţia radicală adoptată în anii 1960 şi 1970 
şi domnilor Timothy Garton Ash, Gunnar Schweer şi 
Stephan Strobel pentru clarificări istorice şi editoriale care 
merg dincolo de graniţele prieteniei, lui Konrad Paul pentru 
cunoştinţele despre Weimar şi lui Lothar Menne pentru 
informaţiile despre Berlin şi nu numai atât, lui Michael 
Buselmeier pentru informaţiile despre Heidelberg şi lui John 
Pilger pentru cuvintele înțelepte rostite la o cină. De 
asemenea,  datorez recunoştinţă  superbelor Povestiri 
simple din Raj, de Charles Allen. 

Le cer scuze nepreţuiţilor administratori ai castelului 
Linderhof al regelui Ludwig care, în realitate, nu angajează 
decât ghizi foarte bine informaţi, nu au o uzină termică în 
subsol şi ai căror vizitatori dovedesc un discernământ şi o 
sobrietate fără egal. 


440 


- JOHN LE CARRE - 


ISBN 973-576-6%-5 


jiii 


i