Agatha Christie — Pasager Spre Frankfurt

Agatha Christie 


Agatha Christie 


Pasager spre Frankfurt 


Margaretei Guillaume 


„Darul de a conduce, pe lângă faptul de a fi o mare forţă 
creatoare, poate fi diabolic.” 
Jan Smuts 


CUPRINS: 

Introducere. 

Cartea 1. 

CĂLĂTORIE ÎNTRERUPTĂ 

1. Pasager spre Frankfurt 

. Londra 

. Bărbatul de la curăţătorie 
„Cina cu Eric 

. Motiv wagnerian 

. Portretul unei doamne 

„ Sfatul mătuşii Matilda 

„O cină la ambasadă 

. Casa din apropiere de Godalming 
Cartea 2. 

CĂLĂTORIE SPRE SIEGFRIED 
10. Femeia din Schloss 

11. Tineri şi încântători 

12. Bufonul de curte 

Cartea 3. 

ACASĂ ŞI PESTE HOTARE 

13. Conferinţă la Paris 

14. Conferinţă la Londra 

15. Mătuşa Matilda face o cură 
16. Pikeaway vorbeşte 

17. Herr Heinrich Spiess 

18. Post scriptumul lui Pikeaway 


O OA DUP UWUN 


19. Sir Stafford Nye are oaspeţi 

20. Amiralul vizitează o veche prietenă 
21. Proiectul Benvo 

22. Juanita 

23. Călătorie în Scoţia 

Epilog 


Introducere. 

Scriitorul vorbeşte: 

Prima întrebare care i se pune, sau care ar dori să i se 
pună, unui scriitor la un interviu este: „De unde îţi iei 
ideile?” 

Eşti foarte tentat să răspunzi: „Întotdeauna merg la 
Harods” sau, fără să stai pe gânduri, „Încerc la Mark şi 
Spencer”. 

Pare să se fi înrădăcinat părerea universală că există o 
sursă magică de idei pe care scriitorii au învăţat s-o 
exploateze. 

Greu ar mai putea cineva să se întoarcă la perioada 
elisabetană, când Shakespeare întreba: 

Spune-mi, imaginaţia unde înfloreşte? În inimă, în gând se 
zămisleşte? Cum s-a ivit, cum se hrăneşte? Răspunde-mi, 
răspunde-mi. 

Tu spui pur şi simplu cu tărie: „În capul meu”. Fireşte că 
asta nu ajută nimănui. Dacă reporterul îţi este simpatic, te 
îndupleci şi mergi puţin mai departe. 

„Dacă o anumită idee ţi se pare interesantă şi consideri că 
ai putea scoate ceva din ea, o întorci pe toate părţile, o 
rumegi bine, o dezvolţi, ajungi s-o stăpâneşti şi, treptat, 
treptat, începi să-i dai formă. Apoi, desigur, trebuie să 
începi s-o aşterni pe hârtie. Dar nu e chiar atât de amuzant 
- e o muncă grea. Sau, dacă nu, o laşi de-o parte la 
păstrare, ca să te foloseşti de ea peste câţiva ani, probabil. 


A doua întrebare - sau, mai degrabă, afirmaţie - ar putea 
fi următoarea: „Presupun că personajele, în majoritatea lor, 
ţi le iei din realitate, nu?' Negi cu indignare o astfel de 
presupunere absurdă: „Nu, e adevărat! Eu le creezi Sunt 
ale mele! Trebuie să fie personajele mele. Care fac ce vreau 
eu să facă. Sunt ce vreau eu să fie. Cărora eu le dau viaţă. 
Care, uneori, au propriile lor idei dar asta numai pentru că 
eu le-am făcut să devină reale!” 

Prin urmare, ideile şi personajele sunt create de scriitor. 
Dar acum intervine a treia necesitate - cadrul. Primele 
două provin din resurse interne, dar al treilea se află în 
exterior. Trebuie să se afle acolo. Aşteptând. Existând deja. 
Cadrul nu-l inventezi, pentru că există. Este real! 

Ai fost, probabil, într-o croazieră pe Nil. Îţi aminteşti totul. 
Este exact cadrul pe care îl vrei pentru romanul tău 
deosebit. Ai luat masa la Chelsea Cafe. Era un scandal. O 
fată o trăgea zdravăn de păr pe o altă fată. Un început 
excelent pentru următoarea ta carte. Călătoreşti cu Orient 
Expres. Ce decor amuzant pentru complotul la care te 
gândeşti! Te duci la ceai la o prietenă. Cum ajungi, fratele ei 
închide cartea pe care o citea, o aruncă alături şi spune: 
„Nu-i rea, dar de ce naiba nu i-au cerut lui Evans?” 

Aşa că hotărăşti pe loc că una din cărţile tale trebuie să 
aibă titlul: De ce nu i-au cerut lui Evans? 

Încă nu ştii cine va fi Evans. Nu contează. Evans va veni la 
timpul potrivit. Bine că ai titlul. 

Deci, într-un fel nu tu îţi inventezi cadrul. El se află în 
afara ta, peste tot în jur, în realitate. Tu trebuie doar să 
întinzi mâna şi să-l alegi. Un tren, un spital, un hotel din 
Londra, o plajă din Caraibe, un sat, o petrecere, un pension 
de fete. 

Dar un lucru e necesar - el trebuie să fie acolo, să existe. 
Oameni reali, locuri reale. Un loc anume, fixat în timp şi 
spaţiu. Dar cum să obţii informaţii complete despre un loc 
pe care nu l-ai văzut cu ochii tăi, şi despre care n-ai auzit cu 
urechile tale? Răspunsul este teribil de simplu. 


Aceste informaţii îţi sunt oferite zilnic de presă, îţi sunt 
servite de-a gata în ziarul de dimineaţă, sub titlul generic 
de ştiri. Ia-le de pe prima pagină. Ce se mai întâmplă azi 
prin lume? Ce spune lumea, ce face, ce gândeşte? Ai în faţă 
o oglindă a Angliei anilor 1970. 

În fiecare zi, timp de o lună, citeşte prima pagina, ia-ţi 
notițe, selectează ştirile şi clasifică-le. 

În fiecare zi are loc o crimă. 

O fată este strangulată. 

O femeie în vârstă este atacată şi jefuită de micile ei 
economii. 

Bărbaţi sau tineri atacă sau sunt atacați. 

Clădiri şi cabine telefonice sparte şi distruse. 

Trafic de stupefiante. 

Jafuri şi violuri. 

Copii dispăruţi şi cadavre de copii ucişi în apropiere de 
casele lor. 

Poate să fie asta Anglia? Aşa să fie Anglia în realitate? Nu, 
ar putea spune cineva. Nu încă, dar ar putea fi! 

Teama trezeşte la realitate - teama de ceea ce se poate 
întâmpla. Nu atât datorită întâmplărilor reale, cât datorită 
posibilelor cauze din spatele lor. Unele ştiute, altele 
neştiute dar simţite. Şi nu numai în Anglia. Pe celelalte 
pagini sunt paragrafe mai mici care oferă ştiri din Europa, 
din Asia, din America - ştiri din întreaga lume. 

Deturnările avioane. 

Răpiri. 

Violenţă. 

Răzmeriţe. 

Ură. 

Anarhie - totul din ce în ce mai puternic. 

Totul pare să conducă la proslăvirea distrugerii, la 
plăcerea cruzimii. 

Ce înseamnă toate astea? Din nou revine din trecut, din 
epoca elisabetană, ecoul unei fraze care vorbeşte despre 
viaţă. 


„Este un basm Povestit de un tâmpit, plin de răsunet şi 
furie, Nesemnificând nimic., 

Şi totuşi fiecare ştie, din propria-i experienţă, câtă 
bunătate există în lumea asta a noastră; binele făcut, 
bunătatea inimii, actele caritabile, amabilitatea vecinului 
faţă de vecin, actele de întrajutorare făcute de băieţi şi fete. 

Atunci pentru ce această atmosferă fantastică a ştirilor 
cotidiene, a lucrurilor care se petrec. Care sunt fapte reale? 

Pentru a scrie un roman în acest an de graţie 1970 trebuie 
să cazi la înţelegere cu mediul în care trăieşti. Dacă mediul 
este fantastic, atunci povestea ta trebuie să-şi accepte 
cadrul. De asemenea, ea trebuie să fie o fantezie. O 
extravaganţă. 

Narațiunea trebuie să includă întâmplările fantastice din 
viaţa de zi cu zi. 

Poate cineva să conceapă o cauză fantastică? O campanie 
secretă pentru putere? O dorinţă maniacă de distrugere 
poate crea o lume nouă? Poate face cineva un pas înainte şi 
să ofere izbăvirea prin nişte mijloace fantastice, care sună 
imposibil? 

Nimic nu este imposibil; ştiinţa ne-a învăţat asta. 

Această poveste este în esenţă o fantezie. Nu pretinde să 
fie nimic mai mult. 

Dar majoritatea întâmplărilor care se petrec în ea se 
petrec, sau promit să se petreacă, în lumea de azi. 

Nu este o poveste imposibilă - e doar una fantastică. 

Cartea 1 

CĂLĂTORIE ÎNTRERUPTĂ 

1. Pasager spre Frankfurt „Rugăm să vă legaţi centurile de 
siguranţă”. Diverşi pasageri ai avionului nu se grăbiră să se 
supună. Exista sentimentul general că nu se putea să fi 
ajuns deja la Geneva. Somnoroşii bombăneau şi căscau. Cei 
mai mulţi decât somnoroşi trebuiră să fie treziţi cu blândeţe 
de către o stewardesă autoritară. 

— Centurile de siguranţă, vă rugăm. 


Prin interfon se auzi un glas jos şi autoritar. Acesta explică 
în germană, franceză şi engleză că în curând avea să se 
facă simţit un scurt interval de vreme nefavorabilă. Sir 
Stafford Nye deschise la maxim gura, căscă şi se întinse în 
scaun. Se visase pescuind fericit pe malul unui râu 
englezesc. 

Era un bărbat de patruzeci şi cinci de ani, de statură 
medie, cu un obraz neted şi măsliniu, fără barbă. În 
îmbrăcăminte îi cam plăcea să frizeze bizarul. Bărbat dintr- 
o familie excelentă, se simţea complet în largul său 
permiţându-şi orice astfel de capriciu vestimentar. Dacă 
acest lucru îi făcea să tresară pe colegii săi mai 
convenţionali, faptul nu era decât o sursă de plăcere 
maliţioasă pentru el. Avea ceva din briganzii secolului al 
optsprezecelea. Îi plăcea să fie remarcat. 

Mijlocul lui deosebit de a atrage atenţia atunci când 
călătorea consta într-o pelerină de bandit pe care şi-o 
cumpărase cândva în Corsica. Era de-un albastru adânc, 
foarte întunecat, cu o căptuşeală stacojie şi un gen de glugă 
atârnând pe spate, pe care şi-o putea trage peste cap 
atunci când dorea să evite privirile. 

Sir Stafford Nye constituise o dezamăgire pentru cercurile 
diplomatice. Promovat din fragedă tinereţe datorită 
talentului său pentru lucruri măreţe, eşuase cu desăvârşire 
în a-şi împlini promisiunile de început. Un ciudat şi diabolic 
simţ al umorului punea stăpânire pe el tocmai în momentul 
când s-ar fi cuvenit să fie mai serios. Întotdeauna în astfel 
de momente prefera să dea ascultare umorului său fin, 
ascuţit, decât să se plictisească. Era o figură binecunoscută 
în viaţa publică, fără să fi ajuns vreodată o eminenţă. Se 
considera că, deşi sclipitor de inteligent, Stafford Nye nu 
era - şi probabil nici n-avea să fie - un om sigur, de 
încredere. În acele momente de puternice frământări 
politice şi de relaţii externe încurcate, siguranţa, mai ales 
atunci când era vorba de o persoană cu rang de ambasador, 
era preferabilă inteligenţei sclipitoare. 


Sir Stafford Nye era lăsat la vatră, deşi ocazional i se 
încredinţau misiuni care necesitau talent pentru intrigi, dar 
care nu erau prea importante sau de natură publică. 
Adesea presa se referea la el ca fiind oaia neagră a 
diplomaţiei. 

Dacă sir Stafford Nye era sau nu dezamăgit de propria-i 
carieră, nimeni nu ştia. Probabil nici chiar însuşi sir Stafford 
Nye. Era un bărbat destul de orgolios dar, totodată, un om 
căruia îi plăcea nespus să se lase în voia propriilor înclinații 
spre pozne. 

Acum se întorcea dintr-o anchetă din Malaya. O găsise 
absolut lipsită de interes. După părerea lui, colegii săi de 
comisie hotărâseră dinainte ce concluzii să tragă. Văzuseră, 
ascultaseră, dar nimic nu le afectase părerea preconcepută. 
Sir Stafford aruncase câteva paie pe foc, mai mult din 
plăcerea de a întărâta lucrurile decât din convingere. În tot 
cazul, gândi el, asta mai înviorase atmosfera. Şi-ar fi dorit 
să fi existat mai multe posibilităţi să facă treburi de genul 
ăsta. Colegii săi din comisie fuseseră tipi serioşi şi de 
nădejde, şi deosebit de plicticoşi. Chiar şi binecunoscuta 
doamnă Nathaniel Edge, singura femeie din comisie, 
renumită ca fiind dusă cu sorcova, nu făcuse nici o trăsnaie 
când fu vorba să se treacă la fapte. Văzu, ascultă şi respectă 
regula jocului. 

O cunoscuse mai înainte, cu ocazia unei probleme ce 
trebuise să fie rezolvată în capitala unei ţări balcanice. 
Fusese una din situaţiile în care sir Stafford Nye nu se putu 
abţine să lanseze câteva sugestii interesante. Ziarul amator 
de scandal „Inside News” insinuase că prezenţa lui sir 
Stafford Nye în capitala balcanică era intim legată de 
probleme din Balcani şi că misiunea lui era secretă şi de-o 
extremă delicateţe. Un prieten amabil îi trimisese lui Sir 
Stafford un exemplar al ziarului, cu relevantul pasaj 
puternic subliniat. Sir Stafford nu fu luat prin surprindere. 
Îl citi cu o încântare răutăcioasă, îl amuză să constate cât 
de ridicol se abătuseră de la realitate jurnaliştii în situaţia 


respectivă. Prezenţa lui la Sofiagrad se datorase în 
exclusivitate unui interes nevinovat pentru florile sălbatice 
rare şi insistențelor unei vechi prietene, lady Lucy 
Cleghorn, ce era neobosită în căutarea acestor timide 
rarităţi florale şi care, în orice clipă, s-ar fi căţărat pe o 
stâncă sau ar fi sărit cu voioşie într-o mlaştină la vederea 
vreunor floricele, a căror mărime era invers proporţională 
cu denumirea lor latinească. 

De zece zile un grup mic de entuziaşti îşi desfăşura 
cercetarea botanică pe pantele munţilor, când lui sir 
Stafford îi trecu prin minte cu regret că paragraful din ziar 
nu era adevărat. Era puţin - doar puţin - plictisit de flori 
rare şi, cu tot ataşamentul lui faţă de draga Lucy, 
capacitatea ei de a se căţăra pe dealuri, în ciuda celor 
şaizeci de ani ai ei, îl depăşea, uneori îl şi enerva. Vedea 
întruna chiar în faţa lui turul acelor pantaloni de un 
albastru aprins, iar Lucy, deşi în alte părţi era destul de 
osoasă, numai Cel de Sus ştie, era hotărât prea lată în 
şolduri ca să poarte pantaloni de catifea reiată albastru 
regal. Alta ar fi fost treaba să fi avut o mică afacere 
internaţională, în care să-şi vâre coada, cu care să se joace. 

În avion se făcu din nou auzită prin interfon vocea aceea 
metalică. Informa pasagerii că, din cauza ceţii de la Geneva, 
avionul avea să facă o escală pe aeroportul din Frankfurt, 
iar de acolo îşi va continua zborul spre Londra. Pasagerii 
pentru Geneva aveau să fie transbordaţi la Frankfurt cât 
mai repede cu putinţă. Lui sir Stafford Nye îi era indiferent. 
Îşi închipui că, dacă şi la Londra era ceaţă, avionul avea să 
fie reorientat către Prestwick. Spera să nu se întâmple. 
Fusese la Prestwick de vreo două ori, chiar prea destul. 
Viaţa şi călătoriile cu avionul erau din cale afară de 
plictisitoare, gândi el. Măcar dacă. Măcar dacă ce? Nu ştia. 

În sala de aşteptare a aeroportului din Frankfurt era, 
zăpuşeală, drept pentru care sir Stafford îşi desfăcu 
pelerina şi-i aruncă laturile peste umeri, lăsându-i 
spectaculos să i se vadă căptuşeala stacojie. Sorbea alene 


dintr-o halbă de bere şi asculta distrat anunţuri făcute în 
difuzoare. 

„Zborul 4387 decolează în direcţia Moscova. Zborul 2381 
pentru Egipt şi Calcuta.” 

Călătorii pe tot globul! Ce romantic ar fi trebuit să fie! Dar 
atmosfera din sala de aşteptare a unui aeroport avea ceva 
ce sugruma romantismul. Era prea înţesată de oameni, 
prea plină de lucruri de cumpărat, prea ticsită de scaune 
colorate la fel, prea saturată de plastic, prea plină de copii 
plângăreţi, încercă să-şi amintească cine spusese: 

Aş vrea să fi iubit neamul omenesc; 

Aş vrea să fi iubit chipul lui prostesc. 

Chesterton poate? Era adevărat, fără doar şi poate. Pune 
alături mai mulţi oameni şi ei seamănă atât de dureros unul 
cu altul că aproape ţi se face rău. „De ce nu apare acum o 
faţă interesantă?”, gândi sir Stafford. „Ce-ar mai conta!” Se 
uită duşmănos la două tinere, splendid machiate, îmbrăcate 
în uniforma naţională a ţării lor - Anglia, presupuse - cu 
fuste mini tot mai scurte, apoi o altă tânără, chiar şi mai 
bine machiată - de fapt, foarte arătoasă - care purta ceea 
ce îşi închipui că se numeşte un costum mulat. Mersese cam 
departe cu moda, tânăra asta. 

Nu-l prea interesau fetele drăguţe care arătau toate la fel. 
I-ar fi plăcut cineva care să fie mai altfel. Cineva se aşeză 
lângă el, pe canapeaua acoperită cu piele artificială. 

Era o fată. Chipul ei îi atrase pe loc atenţia. Nu neapărat 
pentru că era diferit; de fapt, i se părea cunoscut. Era o 
persoană pe care o mai văzuse. Nu-şi amintea unde şi când, 
dar îi era categoric familiară. Vârsta, douăzeci şi cinci sau 
douăzeci şi şase, îşi spuse. Un nas fin acvilin, un păr negru, 
stufos şi greu, ajungând până la umeri. Avea în faţă o 
revistă, dar nu-i dădea nici o atenţie. De fapt, se uita la el, 
într-un fel care părea aproape nerăbdător. Vorbi absolut pe 
neaşteptate. Avea un glas profund de contralto, aproape tot 
atât de profund ca al unui bărbat, şi un foarte uşor accent 
străin. Spuse: 


— Pot să vă vorbesc? 

El o studie o clipă înainte de a-i răspunde. Nu. Nu era ce s- 
ar fi putut crede. Asta nu era o „agăţare”. Era altceva. 

— Nu văd nici un motiv ca să n-o faci, răspunse. Se pare că 
avem timp de pierdut. 

— Ceaţă! Spuse tânăra. Ceaţă la Geneva, ceaţă la Londra, 
probabil. Peste tot, ceaţă! Nu ştiu ce să fac. 

— Nu trebuie să-ţi faci probleme, o linişti el. Te vor duce 
cu bine undeva. Sunt foarte eficienţi, să ştii. Unde mergi? 

— Mergeam la Geneva. 

— Ei bine, mă aştept să ajungi până la urmă acolo. 

— Trebuie să ajung acolo acum. Dacă pot ajunge la 
Geneva, va fi în ordine. Acolo mă aşteaptă cineva. Pot fi în 
siguranţă. 

— Siguranţă?” Zâmbi uşor. 

— Siguranţa este un cuvânt tâmpit, dar nu genul de 
cuvânt tâmpit după care se dă în vânt lumea în ziua de azi. 
Şi totuşi, înseamnă mult. Adică, pentru mine. Ştiţi, dacă nu 
ajung la Geneva, dacă trebuie să părăsesc aici avionul, sau 
să merg cu el mai departe la Londra fără să am nimic 
aranjat, am să fiu ucisă. Se uită pătrunzător la el. Presupun 
că nu mă credeţi. 

— Mă tem că nu. 

— Este absolut adevărat. Se poate întâmpla. În fiecare zi 
sunt ucişi oameni. 

— Cine vrea să te omoare? 

— Are importanţă? 

— Pentru mine, nu. 

— Aţi crede dacă aţi vrea. Spun adevărul. Am nevoie de 
ajutor ca să ajung în siguranţă la Londra. 

— Şi de ce m-ai ales pe mine să te ajut? 

— Deoarece cred că ştiţi câte ceva despre moarte. Dacă 
aţi cunoscut moartea poate aţi văzut-o cum lucrează. 

O privi pătrunzător, apoi îşi mută privirea în altă parte. 

— Mai există şi-un alt motiv? 


— Da. Acesta. Întinse mâna şi atinse faldurile bogate ale 
pelerinei. Acesta. 

Pentru prima dată, interesul lui sir Stafford crescu. 

— La ce te referi? 

— E neobişnuită. Aparte. Nu toată lumea o poartă. 

— Adevărat. E unul din capriciile mele, ca să zic aşa. 

— E un capriciu care mi-ar putea fi util. 

— Adică? 

— Am să vă rog ceva. Probabil mă veţi refuza, dar s-ar 
putea şi să nu mă refuzaţi pentru că, după părerea mea, 
sunteţi un om căruia îi place să rişte. După cum şi eu sunt o 
femeie care riscă. 

— Să auzim propunerea dumitale, spuse surâzând sir 
Stafford. 

— Vreau să-mi daţi pelerina. Vreau paşaportul 
dumneavoastră. Vreau şi biletul dumneavoastră de avion. În 
aproximativ douăzeci de minute va fi anunţat zborul spre 
Londra. Având paşaportul şi pelerina dumneavoastră, am să 
ajung la Londra în siguranţă. 

— Vrei să spui că ai să te dai drept eu? Fată dragă! 

Tânăra deschise poşeta şi scoase o oglinjoară pătrată. 

— Uitaţi, spuse ea. Uitaţi-vă la mine şi apoi uitaţi-vă la faţa 
dumneavoastră. 

Se uită şi văzu ceea ce i se învârtise vag prin minte. Sora 
lui, Pamela, care murise cu vreo douăzeci de ani în urmă! El 
şi Pamela semănaseră foarte mult. Pamela avusese o faţă 
uşor masculină. Probabil că şi faţa lui fusese cândva, în 
tinereţe desigur, uşor efeminată. Acelaşi nas acvilin, aceeaşi 
linie a sprâncenelor, acelaşi zâmbet uşor într-o parte. 

Pamela fusese înaltă, avusese un metru şaptezeci; el avea 
un metru şaptezeci şi cinci. Se uită la tânăra de lângă el. 

— Vrei să spui că semănăm ca fizionomie, nu? Dar, fată 
dragă, nimeni care mă cunoaşte sau te cunoaşte pe 
dumneata nu s-ar lăsa înşelat. 

— Fireşte că nu. Nu înţelegeţi? Nici nu e nevoie. Eu 
călătoresc îmbrăcată în pantaloni largi. Dumneavoastră aţi 


călătorit cu gluga trasă pe ochi. Tot ce am de făcut este să- 
mi tai părul, să-l înfăşor într-un ziar şi să-l arunc într-un coş 
de gunoi de pe aici. Apoi îmi pun pelerina dumneavoastră şi 
vă iau biletul de avion şi paşaportul. Dacă în acest avion nu 
există cineva care vă cunoaşte bine - şi presupun că nu 
există, altfel v-ar fi vorbit - am să ajung cu bine la Londra, 
dându-mă drept dumneavoastră. Arat paşaportul şi îmi trag 
gluga astfel încât să nu se vadă decât ochii, nasul şi gura. 
Când avionul ajunge la destinaţie, cobor fără probleme, căci 
nimeni nu va şti că am sosit cu el. Cobor şi dispar în 
aglomeraţia Londrei. 

— Şi eu ce fac? Întrebă surâzând sir Stafford. 

— Vă fac o propunere, dacă aveţi tăria s-o puneţi în 
practică. 

— Fă-mi-o. Îmi plac propunerile. 

— Vă ridicaţi şi vă duceţi să cumpăraţi o revistă, un ziar 
sau o amintire de la standul cu suveniruri. Vă lăsaţi pelerina 
aici, pe canapea. Când vă întoarceţi, vă aşezaţi în altă parte. 
Să zicem, la capătul canapelei de vizavi. Acolo veţi avea în 
faţă un pahar, chiar paharul ăsta. În el va fi un somnifer. 
Veţi dormi liniştit într-un colţ. 

— Şi mai departe? 

— Va părea ca şi cum aţi fost victima unui jaf. Cineva v-a 
pus un somnifer în băutură şi v-a furat portofelul. Vă 
declaraţi identitatea şi spuneţi că vi s-a furat paşaportul şi 
restul. Vă va fi uşor să dovediţi cine sunteţi. 

— Dumneata. Ştii cine sunt? Vreau să spun, îmi cunoşti 
numele? 

— Deocamdată, nu. Încă nu v-am văzut paşaportul. Habar 
n-am cine sunteţi. 

— Şi totuşi spui că îmi va fi uşor să dovedesc cine sunt. 

— Mă pricep la oameni. Îmi dau seama dacă o persoană 
este importantă sau nu. Dumneavoastră sunteţi o persoană 
importantă. 

— Şi de ce aş face toate astea? 

— Poate pentru a salva viaţa unei fiinţe umane. 


— Nu e o poveste cam prea colorată? 

— Oh, ba da. E foarte uşor să n-o crezi. Dumneavoastră o 
credeţi? 

O privi gânditor. 

— Ştii ca cine vorbeşti? Ca o spioană frumoasă dintr-un 
roman poliţist. 

— Da, s-ar putea. Dar nu sunt frumoasă. 

— Şi nici spioană nu eşti? 

— Aş putea fi descrisă aşa. Deţin anumite informaţii. 
Informaţii pe care vreau să le păstrez în siguranţă. Va 
trebui să mă credeţi pe cuvânt, sunt informaţii care ar 
putea fi preţioase pentru ţara dumneavoastră. 

— Nu crezi că eşti cam absurdă? 

— Ba da, cred. Dacă treaba asta ar fi scrisă, ar părea 
absurdă. Multe lucruri adevărate par absurde, nu? 

O privi din nou. Semăna mult cu Pamela. Şi glasul ei, cu 
toate că avea un accent străin, semăna cu al Pamelei. Ceea 
ce îi propusese era ridicol, absurd, de-a dreptul imposibil, şi 
poate chiar periculos. Periculos pentru el. Din păcate, 
tocmai asta îl atrăgea. Ca curaj să-i propună aşa ceva! Ce 
avea să iasă din toată treaba asta? Fără îndoială, ar fi fost 
interesant de aflat. 

— Eu cu ce mă aleg din această poveste? Asta aş vrea să 
ştiu. 

Tânăra îl privi gânditoare. 

— Distracţie, spuse. Cu ceva ieşit din banalul cotidian. 
Poate cu un antidot pentru plictiseala. Nu avem prea mult 
timp. Depinde de dumneavoastră. 

— Şi ce se întâmplă cu paşaportul dumitale? Trebuie să-mi 
cumpăr o perucă, dacă se vinde aşa ceva pe aici? Trebuie să 
mă dau drept femeie? 

— Nu. Nu e vorba să facem schimb de locuri. Sunteţi 
drogat şi jefuit, dar tot dumneavoastră rămâneţi. Hotărâţi- 
vă. Nu mai e vreme. Timpul trece repede. Trebuie să ină 
ocup de deghizarea mea. 


— Ai câştigat, spuse sir Stafford. Când ţi se oferă ceva ieşit 
din comun, nu trebuie să refuzi. 

— Am sperat să judecaţi aşa, dar v-aţi decis greu. 

Sir Stafford îşi scoase paşaportul din buzunar şi îl strecură 
în buzunarul pelerinei pe care o purtase. Se ridică în 
picioare, căscă, se uită în jur, se uită la ceas, şi porni spre 
standul unde se vindeau diverse lucruri. Nu privi în urmă. 
Cumpără uri roman ieftin şi se uită la nişte animale de pluş, 
căutând un cadou potrivit pentru un copil. În cele din urmă 
alese un ursuleţ Panda. Se uită de jur împrejur şi se 
întoarsE. La locul unde stătuse devreme. Pelerina şi fata 
dispăruseră. Pe masa din faţă se afla un pahar plin pe 
jumătate cu bere. „Şi-acum, trebuie să-mi asum riscul”, îşi 
spuse. Luă paharul, îl agită puţin, şi bău. Nu repede, ba 
chiar foarte încet. Avea acelaşi gust de mai înainte. 

„Şi-acum, să vedem”, îşi zise. 

Traversă sala şi se duse într-un colţ retras, lângă o familie 
gălăgioasă, care discuta şi râdea. Se aşeză, căscă, şi îşi puse 
capul pe spătarul canapelei. Se anunţă zborul spre 
Teheran. Mulţi pasageri se ridicară şi se aşezară la coada 
formată la poarta cu numărul indicat. Cu toate astea, sala 
continua să fie plină. Sir Stafford deschise romanul 
cumpărat. Îi era într-adevăr foarte somn. Da, îi era foarte 
somn. Nu-i rămânea decât să caute cel mai bun loc în care 
să doarmă. Undeva unde să poată rămâne. 

Liniile Trans-Europene anunțau decolarea zborului 309 
spre Londra. 

Foarte mulţi pasageri se ridicară să dea curs apelului, 
între timp, şi mai mulţi pasageri intraseră în sala de 
aşteptare, pentru alte zboruri. Urmară alte anunţuri cu 
privire la ceața de la Geneva şi cu dificultăţile traficului 
aerian. Un bărbat zvelt, de statură medie, purtând o 
pelerină de un albastru închis cu căptuşeală roşie şi gluga 
trasă bine peste capul tuns foarte scurt, nu cu mult mai 
neîngrijit decât majoritatea capetelor tinerilor din ziua de 


azi, traversă încăperea şi se aşeză la coada pentru zborul 
său. Arătă biletul şi trecu prin poarta cu numărul 9. 

Urmară mai multe anunţuri. Un avion al companiei 
Swissair cu destinaţia Zurich, un avion al companiei BEA 
pentru Atena şi Cipru. lar apoi, un anunţ de alt tip. 

„Domnişoara Daphne Theodofanous, pasageră pentru 
Geneva, este rugată să se prezinte la pupitrul de zbor. 
Avionul pentru Geneva are întârziere datorită ceţii. 
Pasagerii vor călătorii prin Atena. Aeronava este gata de 
plecare”. 

Apoi alte anunţuri adresate pasagerilor pentru Japonia, 
Africa de Sud, pe rute care traversau întreg globul. Domnul 
Sidney Cook, pasager pentru Africa de Sud, era rugat să se 
prezinte la pupitrul de zbor unde îl aştepta un mesaj. 
Daphne Theodofanous era chemată din nou. 

„Acesta este ultimul apel dinaintea decolării zborului 309”. 

Într-un colţ al sălii, o fetiţă se uita la un bărbat într-un 
costum de culoare închisă, care dormea dus cu capul 
sprijinit de spătarul roşu al canapelei. În mână avea un 
ursuleţ de pluş. 

Fetiţa întinse mâna spre ursuleţ. Mama îi spuse: 

— Nu pune mâna, Joan! Bietul domn a adormit. 

— Unde merge? 

— Poate în Australia, ca noi. 

— Are o fetiţă ca mine? 

— O fi având. 

Fetiţa oftă şi se uită din nou la ursuleţ. 

Sir Stafford Nye dormea în continuare. Visa că încerca să 
împuşte un leopard. „E un animal foarte periculos”, îi 
spunea el ghidului ce-l însoțea. „Am auzit că e un animal 
foarte periculos. Nu poţi avea încredere într-un leopard”. 

În acea clipă, visul se schimbă, cum se întâmplă de regulă 
cu visele, şi se visă luând ceaiul cu bătrâna sa mătuşă 
Matilda şi încercând s-o facă să audă. Era mai surdă ca 
niciodată! Nu auzise nici un anunţ, cu excepţia primului, 
pentru domnişoara Daphne Theodofanous. 


Mama fetiţei spuse: 

— Mereu m-am întrebat ce. Se întâmplă cu pasagerii 
căutaţi. Aproape întotdeauna, oricând şi oriunde mergi cu 
avionul, auzi despre câte cineva care e căutat. Cineva care 
nu poate fi găsit. Ori n-a auzit apelul, ori e în avion, ori ceva 
în genul ăsta. Mereu mă întreb cine sunt şi ce fac de nu vin. 
Îmi închipui că domnişoara asta, Daphne nu-mai-ştiu-cum, 
pur şi simplu o să piardă avionul. Ce vor face atunci cu ea? 

Nimeni nu putu să-i răspundă, pentru că nimeni nu 
deţinea informaţiile corespunzătoare. 

2. Londra. 

Apartamentul lui sir Stafford era foarte drăguţ. 

Avea vederea spre Green Park. Sir Stafford opri filtrul de 
cafea şi se duse să vadă ce-i adusese poşta de dimineaţă. 
Nimic interesant, se părea. Sortă scrisorile. Câteva note de 
plată, o chitanţă şi scrisori cu ştampile destul de 
neinteresante. Le strânse şi le puse pe masa unde zăcea 
deja corespondenţa adunată în ultimele două zile. Îşi zise că 
ar fi trebuit să se apuce de treabă. Secretara lui avea să 
vină curând. 

Se întoarse în bucătărie, îşi turnă o cafea şi reveni la 
birou. Luă cele câteva scrisori pe care le deschisese seara 
trecută, când sosise. Îşi aruncă privirea pe una din ele şi o 
citi surâzând. 

„Unsprezece şi jumătate”, îşi spuse. „O oră foarte 
potrivită. Ar fi bine să revăd lucrurile şi să fiu pregătit 
pentru Chetwynd” 

Cineva împinse ceva în cutia poştală. Sir Stafford ieşi în 
hol şi luă ziarul de dimineaţă. Erau foarte puţine noutăţi. O 
criză politică, ştiri de peste hotare care puteau fi 
neliniştitoare, dar care după părerea lui nu erau. Era doar 
excesul de zel al unui jurnalist care încerca să facă lucrurile 
să pară mai mult decât erau în realitate. Trebuia să le dai 
oamenilor ceva de citit. O fată fusese strangulată într-un 
parc. Mereu erau strangulate fete. Una pe zi, gândi el 


nepăsător. Nici un copil răpit sau violat, în dimineaţa asta. O 
surpriză plăcută. Îşi prăji o felie de pâine şi îşi bău cafeaua. 
Mai târziu ieşi în stradă şi o luă prin parc spre Whitehall. 
Zâmbea în sinea lui. Viaţa i se părea frumoasă în dimineaţa 

asta. Începu să se gândească la Chetwynd. Chetwynd era 
un prostănac cum rar găseşti. Avea poză, un aspect plin de 
importanţă şi o fire bănuitoare. Îi va face destulă plăcere să 
stea de vorbă cu Chetwynd. 

Ajunse la Whitehalle cu o întârziere de şapte minute bune. 
Datora asta propriei importanţe, dacă stătea să se compare 
cu Chetwynd. Intră în încăpere. Chetwynd stătea la un 
birou plin cu hârtii, având secretara alături. Afişa 
importanţa de rigoare, ca întotdeauna când reuşea. 

— Salut, Nye, spuse Chetwynd, zâmbind cu toată faţa lui 
frumoasă şi impresionantă. Bucuros de întoarcere? Cum a 
fost în Malaya? 

— Zăpuşeală, răspunse Stafford Nye. 

— Da. Îmi închipui că e mereu aşa. Te-ai referit la vreme, 
nu la politică, nu-i aşa? 

— Oh, numai la vreme. 

Sir Stafford acceptă ţigara oferită şi se aşeză. 

— Ai obţinut vreun rezultat? Întrebă Chetwynd. 

— Nu prea. Nu-s ceea ce s-ar numi rezultate. Le-am trecut 
în raportul meu. O groază de vorbărie, ca de obicei. Ce mai 
face Lazenby? 

— E o pacoste, ca întotdeauna. Nu se va schimba 
niciodată. 

— Ar însemna să sperăm prea mult. N-am mai lucrat până 
acum cu Bascombe. Poate fi foarte amuzant când vrea. 

— Serios? Nu-l cunosc prea bine. Da. Cred că poate fi. 

— În fine. Ceva nou? 

— Nu, nimic. Nimic care cred că te-ar interesa. 

— N-ai menţionat clar în scrisoare de ce vroiai să mă vezi. 

— Oh, doar să revedem câteva lucruri, atâta tot. Cam ştii 
ce. Vroiam să ştiu dacă ai adus ceva special. Orice care ar 


necesita să ne găsească pregătiţi, mă înţelegi. Probleme 
interne. Orice de genul ăsta. 

— Da, desigur. 

— Ai venit cu avionul, nu? Am înţeles că ai avut o mică 
problemă. 

Stafford Nye afişă o expresie dinainte pregătită. Un aer 
uşor întristat, cu o urmă slabă de dezgust. 

— Oh, ai auzit deja? O afacere nesuferită. 

— Da, îmi închipui. 

— E extraordinar cum reuşesc întotdeauna să ajungă 
lucrurile în presă! Spuse Stafford Nye. A şi apărut deja un 
mic articol în ziarul de dimineaţă. 

— Presupun că ai fi preferat să nu apară, nu-i aşa? 

— Ei bine, mă face să par cam dobitoc, nu crezi? Trebuie 
să recunoşti. Şi încă la vârsta mea! 

— Ce s-a întâmplat exact? Mă întrebam dacă ştirea din 
ziar nu a fost exagerată. 

— Ei bine, au exploatat la maxim povestea. Ştii cum sunt 
ziariştii. A naibii de sâcâitori. La Geneva era ceaţă, aşa că 
au fost nevoiţi să schimbe ruta. Apoi, la Frankfurt, a fost o 
întârziere de două ore. 

— Atunci s-a întâmplat? 

— Da. Mori de plictiseală pe aeroporturile astea. Vin 
avioane, pleacă avioane. Interfonul te năuceşte anunțând în 
continuu tot felul de zboruri. Zborul 302 pentru Hong Kong, 
zborul 109 pentru Irlanda, zboruri şi iar zboruri. Lumea se 
ridică, pleacă, iar tu rămâi pe loc şi căşti. 

— Ce anume s-a întâmplat? Întrebă Chetwynd. 

— Beam ceva, mai precis o bere Pilsner, şi mi-am zis să-mi 
iau şi ceva de citit. Citisem tot ce aveam la mine, aşa că m- 
am dus la stand şi am cumpărat o mizerie de roman (o carte 
polițistă, cred) şi un animal de pluş pentru o nepoţică. Apoi 
m-am întors, mi-am terminat berea, am deschis cartea şi am 
adormit. 

— Înţeleg. Ai adormit. 


— E ceva normal, nu? Probabil au anunţat avionul meu, 
dar n-am auzit. De fapt, aveam cel mai bun motiv să nu aud. 
Oricând sunt în stare să adorm pe un aeroport, dar în 
acelaşi timp sunt în stare să şi aud un anunţ care mă 
priveşte. De data asta nu l-am auzit. Când m-am trezit, sau 
am fost trezit, ia-o cum vrei, mi s-a dat o mică îngrijire 
medicală. Se pare că cineva îmi pusese un somnifer, Mickey 
Finn sau altul, în băutură. Trebuie s-o fi făcut când eram la 
stand. 

— O întâmplare destul de neobişnuită, nu-i aşa? Întrebă 
Chetwynd. 

— Ei bine, nu mi s-a mai întâmplat până acum, şi sper să 
nu se mai repete. le face să te simţi teribil de prost, să ştii. 
Ca să nu mai vorbesc de mahmureală. M-au consultat un 
doctor şi o infirmieră, sau ce-o fi fost. Oricum, n-am păţit 
ceva serios. Mi s-au furat portofelul, în care aveam nişte 
bani, şi paşaportul. Fireşte, a fost penibil. Din fericire, nu 
aveam mulţi bani la mine. Cecurile de călătorie le aveam în 
buzunarul de la costum. Întotdeauna când îţi pierzi 
paşaportul te confrunţi cu birocraţia. În orice caz, mai 
aveam nişte scrisori şi alte chestii personale, aşa că n-a fost 
prea, greu să dovedesc cine sunt. Totul s-a rezolvat în timp 
util şi mi-am continuat călătoria. 

— Oricum, a fost foarte neplăcut pentru tine, spuse 
Chetwynd. Vreau să spun, pentru un om cu poziţia ta. 

— Da. Mă pune într-o lumină cam proastă, nu-i aşa? Adică 
nu atât de strălucitoare cum ar trebui să fie cea a unuia cu. 
AĂă. Poziţia mea. 

Idea părea să îl amuze. 

— Ai aflat, se întâmplă des astfel de lucruri? 

— Nu cred că e un fenomen general. Îmi închipui că nu-i 
greu pentru un hoţ de buzunare, care vede un tip adormit, 
să-şi strecoare mâna în buzunarul lui şi să-i umfle portofelul 
în speranţa că va găsi ceva gras în el. 

— E destul de penibil să-ţi pierzi paşaportul. 


— Da, acum va trebui să fac cerere pentru altul. Îmi 
închipui că voi fi nevoit să dau o mulţime de explicaţii. Cum 
spuneam, toată treaba e a naibii de tâmpită. Şi, ca s-o spun 
pe şleau, Chetwynd, nu mă pune într-o lumină prea 
favorabilă, nu? 

— Oh, băiete, nu-i vina ta. Oricui i se poate întâmpla, 
absolut oricui. 

— Eşti foarte drăguţ că spui asta, rosti Stafford Nye, 
zâmbindu-i plăcut. Să-mi fie învăţătură de minte. 

— Nu crezi că cineva vroia paşaportul tău, în special? 

— N-aş crede. De ce să vrea paşaportul meu? Poate doar 
dacă ar fi vrut să mă enerveze, ceea ce e puţin probabil. 
Sau dacă a făcut o pasiune pentru fotografia mea din 
paşaport, lucru şi mai puţin probabil. 

— Ai întâlnit vreo cunoştinţă în. Unde spuneai că ai fost? În 
Frankfurt? 

— Nu. Absolut pe nimeni. 

— Ai vorbit cu cineva? 

— Nu în mod special. I-am spus ceva unei grăsane 
cumsecade care avea un copil pe care încerca să-l amuze. 
Venea din Wigan, parcă. Mergea în Australia. De altcineva 
nu-mi amintesc. 

— Eşti sigur? 

— A mai fost parcă o femeie care vroia să ştie ce să facă 
pentru a studia arheologia în Egipt. I-am spus că nu cunosc 
nimic despre asta, şi că mai bine s-ar duce să întrebe la 
Muzeul Britanic. Şi am mai schimbat câteva vorbe cu un 
bărbat care era împotriva vivisecţiei. Îl pasiona subiectul. 

— Lumea consideră întotdeauna că s-ar putea afla ceva în 
spatele lucrurilor de felul ăsta. 

— Ce fel de lucruri? 

— Păi, lucruri ca cele ce ţi s-au întâmplat ţie. 

— Nu văd ce poate fi în spatele acestei poveşti, spuse sir 
Stafford. Poate jurnaliştii să inventeze ceva, se pricep atât 
de bine la asta! În tot cazul, e o afacere tâmpită. Pentru 
numele lui Dumnezeu, hai s-o lăsăm baltă! Cred că acum 


când s-a scris în presă, toţi prietenii vor începe să mă 
întrebe despre ea. Ce face bătrânul Leyland? Ce mai pune 
la cale? Am auzit acolo, afară, câteva lucruri despre el. 
Întotdeauna Leyland vorbeşte niţel cam mult. 

Timp de vreo zece minute cei doi discutară probleme de 
serviciu, apoi sir Stafford se ridică. 

— Am o mulţime de treburi în dimineaţa asta, spuse el. 
Trebuie să cumpăr cadouri pentru rude. Necazul e că dacă 
te duci în Malaya, toţi se aşteaptă să le aduci daruri exotice. 
Am să dau o raită prin Liberty's. Au o mulţime de lucruri 
drăguţe din Orient. 

Plecă, salutând vesel câţiva cunoscuţi întâlniți pe coridor. 
După plecarea sa, Chetwynd îi telefonă secretarei sale. 

— Întreabă-1 pe colonelul Munro dacă poate veni până la 
mine. 

Colonelul Munro sosi însoţit de un bărbat înalt, de vârstă 
mijlocie. 

— Nu ştiu dacă-l cunoşti pe Horsham, de la siguranţă, 
spuse el. 

— Cred că ne-am cunoscut, spuse Chetwynd. 

— Nye tocmai a plecat, nu-i aşa? Întrebă colonelul Munro. 
E ceva în povestea asta cu Frankfurtul? Vreau să spun, ceva 
care s-ar cuveni reţinut. 

— Se pare că nu, răspunse Chetwynd. E niţel deranjat. 
Crede că asta îl face să pară dobitoc. Ceea ce şi face, 
fireşte. 

Cel numit Horsham aprobă din cap. 

— Deci aşa o ia? 

— Ei bine, încercă să pozeze. 

— În tot cazul, dumneata ştii, nu-i aşa, că nu-i chiar 
dobitoc? 

Chetwynd ridică din umeri. 

— Lucruri din astea se mai petrec, spuse el. 

— Ştiu, spuse colonelul Munro, da, da, ştiu. În orice caz. Ei 
bine, întotdeauna am considerat că Nye e niţel cam 


imprevizibil. Că, în anumite privinţe, vederile lui ar putea să 
nu fie chiar ortodoxe. 

— Nu există nimic împotriva lui, spuse cel numit Horsham. 
Absolut nimic, din câte cunoaştem noi. 

— Oh, n-am vrut să spun că ar fi, spuse Chetwynd. N-am 
vrut deloc să spun asta. Doar că E. Cum să spun? Nuia 
întotdeauna lucrurile în serios. 

Domnul Horsham avea mustață. Găsea că era folositor să 
ai mustață. Îl ajuta să-şi ascundă zâmbetul când nu se putea 
abţine să nu zâmbească. 

— Nu e prost, spuse Munro. Are cap, să ştii. Nu crezi că. Ei 
bine, nu crezi că toată povestea asta ar putea avea ceva cât 
de cât dubios? 

— Din partea lui? Nu pare. 

— Dumneata te-ai ocupat de asta, Horsham? 

— N-am avut foarte mult timp. Dar din câte ştim până 
acum, totul e în regulă. Însă paşaportul lui a fost folosit. 

— Folosit? În ce fel? 

— A trecut prin Heathrow. 

— Vrei să spui că cineva s-a prezentat ca fiind sir Stafford 
Nye? 

— Nu, nu, nu în atâtea cuvinte. N-am prea putea spera la 
asta. A trecut împreună cu celelalte paşapoarte. Ştii, n-a 
existat nici o alarmă. Bănuiesc că la acea vreme nici nu se 
trezise din dopaj, sau ce i s-o fi administrat. Era încă la 
Frankfurt. 

— Dar cineva i-ar fi putut fura paşaportul, după care să se 
suie în avion şi aşa să ajungă la Londra? Întrebă Chetwynd. 

— Da, aşa se presupune, răspunse Munro. Fie cineva a 
luat un portofel, care avea în el bani şi un paşaport, fie 
cineva a vrut un paşaport şi i s-a părut convenabil să se dea 
drept sir Stafford Nye. Pe masă se afla o băutură, a turnat 
ceva în ea, a aşteptat ca omul să adoarmă, i-a luat 
paşaportul şi treaba s-a rezolvat. 

— Dar ei se uită la oameni şi la paşapoarte, spuse 
Chetwynd. Ar fi trebuit să vadă că nu era cel care trebuie. 


— Cu siguranţă a existat o oarecare asemănare, spuse 
Horsham. Dar cum nu s-a raportat nimeni absent, nu s-a 
dat o importanţă deosebită acelui paşaport anume. O 
mulţime de oameni aşteptau să urce în avion. Un bărbat a 
semănat în limite rezonabile cu poza din paşaport. Asta-i 
tot. O scurtă privire, i s-a înapoiat paşaportul, a trecut mai 
departe. Oricum, de regulă se uită la străini, nu la britanici. 
Păr închis, ochi albaştri de nuanţă închisă, fără barbă, un 
metru şaptezeci sau cât o fi. Cam asta-i tot ce se urmăreşte. 
Nu eră pe lista persoanelor indezirabile sau altceva de 
genul ăsta. 

— Ştiu, ştiu. Iotugşi, dacă cineva a vrut doar să-i 
şterpelească portofelul pentru bani, n-ar fi folosit 
paşaportul, nu-i aşa? Era prea riscant. 

— Da, spuse, Horsham. Asta-i partea interesantă. Fireşte, 
facem investigaţii, punem câteva întrebări pe ici pe colo. 

— Dar care-i părerea dumitale sinceră? 

— N-aş vrea să mă pronunţ încă, răspunse Horsham. E 
nevoie de ceva timp. Nu trebuie să grăbim lucrurile. 

— Toţi sunt o apă şi-un pământ, spuse colonelul Munro 
după ce Horsham părăsi încăperea. Afurisiţii ăştia de 
securişti nu ţi-ar spune o vorbă nici să-i tai. 

Dacă ei consideră că au mirosit ceva, n-o vor recunoaşte în 
ruptul capului. 

— E normal, pentru că s-ar putea să se înşele. 

Era un punct de vedere tipic politic. 

— Horsham e un tip valoros, spuse Munro. E foarte bine 
văzut de şefi. E puţin probabil să se înşele. 

3. Bărbatul de la curăţătorie. 

Sir Stafford Nye se întoarse în apartamentul său. 

Din bucătărioară, o femeie masivă se repezi să-l întâmpine 
cu cuvinte de bun venit. 

— Văd că v-aţi întors cu bine, domnule. Avioanele astea 
păcătoase! Nu se ştie niciodată. 

— Foarte adevărat, doamnă Worrit. Avionul a avut două 
ore întârziere. 


— Sunt la fel ca maşinile, nu-i aşa? Adică, niciodată nu ştii 
ce se strică la el. Doar că în aer e mai îngrijorător, ca să zic 
aşa. Nu poţi să tragi pe dreapta, nu-i acelaşi lucru, nu? Eu 
una n-aş merge cu avionul nici să mă pici cu ceară. Dar bine 
că e bine. Am comandat câteva lucruri. Sper că-i în regulă. 
Ouă, unt, cafea, ceai. Continuă sa turuie cu limbuţia unui 
ghid din Orientul Apropiat care arată palatul faraonului. 
Cred că toate sunt pe gustul dumneavoastră. Am comandat 
şi muştar franțuzesc. 

— Nu Dijon, nu-i aşa? Întotdeauna încearcă să-ţi vâre pe 
gât Dijon. 

— Nu ştiu cine a fost el, dar ăsta-i Esther Dragon, cel care 
vă place, nu? 

— Perfect, eşti o minune. 

Doamna Worrit păru încântată. Se retrase iar în bucătărie, 
iar sir Stafford puse mâna pe clanţa uşii de la dormitor, cu 
gândul să intre. 

— Cred că am făcut bine că i-am dat hainele 
dumneavoastră domnului care a venit după ele, nu-i aşa, 
domnule? Nu mi-aţi spus, nici nu mi-aţi lăsat vorbă în 
privinţa asta. 

— Ce haine? Întrebă sir Stafford oprindu-se. 

— Două costume, aşa a spus domnul care a venit după ele. 
Twiss şi Bonywork, cred că-i aceeaşi firmă care a mai venit. 
Dacă îmi amintesc bine, cu spălătoria White Swan am avut 
o mică ceartă. 

— Două costume? Ce costume? 

— Păi, unul era cel cu care aţi călătorit, domnule. Mi-am 
închipuit că ăsta ar fi unul. În privinţa celuilalt nu eram 
prea sigură, dar era cel albastru în dungi, subţire, despre 
care n-aţi spus nimic când aţi plecat. Trebuia curăţat şi mai 
avea nevoie să fie cusut la manşeta de la mâneca dreaptă, 
dar eu una n-am vrut să-mi iau răspunderea în lipsa 
dumneavoastră. Nu-mi place, rosti doamna Worrit cu un aer 
de cinste întruchipată. 


— Aşadar tipul, cine-o fi fost el, a plecat cu costumele 
mele? 

— Sper că n-am făcut rău, domnule. Doamna Worrit se 
îngrijoră. 

— Costumul în dungi nu contează. Aş spune că ai făcut 
foarte bine că l-ai dat. Dar cel cu care am venit acasă, ei 
bine. 

— E niţel cam subţire pentru perioada asta a anului, să 
ştiţi, domnule. A fost perfect pentru locurile alea în care aţi 
fost, unde era cald. Şi avea nevoie să fie curăţat. A spus că 
aţi sunat să vină să le ia. Aşa a spus domnul care a venit 
după ele. 

— Şi a intrat în camera mea şi le-a luat singur? 

— Da, domnule. M-am gândit că aşa e cel mai bine. 

— Foarte interesant. Da, foarte interesant. 

Intră în dormitor şi se uită în jur. Era curat şi ordonat. 
Patul era făcut, se vedea mâna doamnei Worrit, aparatul lui 
electric de ras era la locul lui, lucrurile de pe masa de 
toaletă corect aranjate. 

Se duse la şifonier şi se uită înăuntru. Privi prin sertarele 
scrinului de pe peretele de lângă fereastră. Totul era 
ordonat. Chiar mai ordonat decât ar fi trebuit. 
Despachetase câte ceva noaptea trecută, în grabă. Îşi 
aruncase lenjeria de corp şi alte articole în sertarul 
corespunzător, dar nu le aranjase ordonat. Ar fi făcut-o azi 
sau mâine. Nu ar fi aşteptat ca doamna Worrit s-o facă în 
locul lui. Îi cerea doar să lase lucrurile aşa cum le găsea. 
Apoi, când se întorcea din străinătate, ar fi avut timp să 
aranjeze şi să rearanjeze. Aşadar, cineva îşi aruncase 
privirea pe aici, scosese sertarele, se uitase repede, în fugă, 
prin ele, pusese lucrurile la loc şi, parţial din cauza grabei, 
o făcuse mai ordonat decât ar fi făcut-o el însuşi. O treabă 
rapidă şi îngrijită, după care plecase cu două costume şi o 
explicaţie plauzibilă. Un costum purtat constant de sir 
Stafford în călătorii, şi altul din material subţire, care putea 
fi luat în străinătate şi adus înapoi acasă. Dar de ce? 


„Pentru că”, îşi spuse sir Stafford gânditor, „pentru că 
cineva căuta ceva. Dar ce? Şi cine? Şi iarăşi de ce?” Da, era 
interesant. 

Se aşeză într-un scaun şi cugetă la asta. La un moment dat 
ochii îi căzură pe masa de lângă pat pe care stătea, cam 
într-o rână, ursuleţul de catifea. În minte îi veniră nişte 
gânduri. Se duse la telefon şi formă un număr. 

— Dumneata eşti, mătuşă Matilda? Aici Stafford. 

— Ah, dragul meu băiat, aşadar te-ai întors. Mă bucur 
mult. Am citit în ziar că ieri în Malaya a fost holeră, cel 
puţin cred că Malaya era. Întotdeauna încurc locurile astea. 
Sper că vii curând să mă vezi. Nu te preface că eşti ocupat. 
Nu poţi să fii tot timpul ocupat. Aşa ceva le accepţi 
magnaţilor din industrie, care tot timpul ba fuzionează, ba 
preiau, niciodată n-am ştiut ce înseamnă cu adevărat asta. 
Pe vremuri însemna că-ţi faci treaba cum trebuie, dar acum 
însemnă tot felul de lucruri care se leagă concret de bomba 
atomică şi de fabrici, spuse mătuşa Matilda cam bătând 
câmpii. Şi computerele astea cumplite care-ţi greşesc 
cifrele, ca să nu mai spun ce formă anapoda au. Zău, ne-au 
făcut viaţa atât de grea în ziua de azi! N-o să-ţi vină să crezi 
ce i-au făcut contului meu din bancă. La fel şi adresei mele 
poştale. Ei bine, presupun că, am trăit prea mult. 

— Nici nu te gândi! E bine dacă vin săptămâna viitoare? 

— Vino mâine dacă vrei. L-am invitat pe vicar la cină, dar 
pot să-i fac vânt uşor. 

— Oh, nu-i nevoie să faci asta. 

— Ba e foarte nevoie. Este un om extrem de enervant şi 
mai vrea şi o orgă nouă. Asta care e îşi face foarte bine 
treaba, aşa cum e. Vreau să spun că necazul e cu 
organistul, nu cu orga. E un muzician absolut mizerabil. 
Vicarului îi e milă de el, căci şi-a pierdut mama la care ţinea 
foarte mult. Dar zău, faptul ca îţi iubeşti mama nu te face să 
cânţi mai bine, nu-i aşa? Vreau să spun, omul trebuie să 
vadă lucrurile aşa cum sunt. 


— Perfect adevărat. Am să vin totuşi săptămâna viitoare. 
Mai am câteva lucruri de pus la punct. Ce face Sybil? 

— Draga copilă! Foarte obraznică, dar atât de amuzantă! 

— l-am adus un ursuleţ de pluş. 

— Foarte drăguţ din partea ta, dragă. 

— Sper să-i placă, spuse sir Stafford uitându-se la jucărie 
şi simțind o uşoară nelinişte. 

— În tot cazul, e foarte manierată, spuse mătuşa Matilda, 
ceea ce părea un răspuns cam îndoit şi al cărui înţeles sir 
Stafford nu-l prea pricepu. 

Mătuşa Matilda îi sugeră să ia trenul săptămâna 
următoare când avea să vină, atenţionându-l că, foarte des, 
trenurile nu mergeau, sau îşi schimbau rutele, şi, în plus, îi 
ordonă să-i aducă brânză Camembert şi o jumătate de 
stilton. 

— Aici e imposibil să faci rost de ceva. Băcanul nostru - un 
om atât de cumsecade, atât de îndatoritor şi cu atât bun 
gust la alegerea a ceea ce ne plăcea tuturor - s-a băgat din 
senin într-un supermarket, de şase ori mai mare, 
reconstruit în întregime, coşuri şi cărucioare de sârmă pe 
care le cari după tine şi încerci să le umpli cu lucruri pe 
care nu le vrei, şi mame care mereu îşi pierd copiii şi urlă şi 
le apucă istericalele. Extrem de istovitor! Ei bine, am să te 
aştept, băiete dragă. Închise. 

Telefonul sună imediat. 

— Alo? Stafford? Aici Eric Pugh. Auzii că te-ai întors din 
Malaya. Ce zici de o cină diseară? 

— M-ar încânta. 

— Bun - Limpip Club - opt şi un sfert? 

Doamna Worrit intră gâfâind în cameră în timp ce sir 
Stafford punea receptorul în furcă. 

— E jos un domn care vrea să vă vadă, domnule. Adică, cel 
puţin, eu asta cred că e. Oricum, a spus că e sigur că nu 
aveţi nimic împotrivă. 

— Cum îl cheamă? 


— Horsham, domnule, ca pe locul ăla în drum spre 
Brighton. 

— Horsham. Sir Stafford Nye eră puţin surprins. 

leşi din dormitor şi cobori câteva trepte care duceau la o 
cameră mare de zi de la parter. Doamna Worrit nu se 
înşelase. Horsham era, arătând cum arătase în urmă cu o 
oră şi jumătate - voinic, demn de încredere, bărbia 
despicată, obrajii rumeni, mustaţa căruntă şi stufoasă, şi un 
aer general de imperturbabilitate. 

— Sper că nu vă deranjează, spuse el pe un ton agreabil, 
ridicându-se. 

— Ce să mă deranjeze? Întrebă sir Stafford Nye. 

— Să mă revedeţi atât de curând. Dacă vă amintiţi, ne-am 
întâlnit pe culoar, în faţa uşii domnului Gordon Chetwynd. 

— N-am nici o obiecţie, spuse sir Stafford. 

Împinse în lungul mesei o cutie cu ţigări. 

— Ia loc. S-a uitat ceva, a rămas ceva nespus? 

— Un om foarte cumsecade, domnul Chetwynd, rosti 
Horsham. Cred că l-am liniştit. Pe el şi pe colonelul Munro. 
Ştiţi, erau un pic neliniştiţi în privinţa dumneavoastră. 

— Serios? 

Sir Stafford Nye se aşeză şi el. Zâmbea, fuma şi se uita 
gânditor la Henry Horsham. 

— Şi unde mergem de aici? Întrebă el. 

— Tocmai mă întrebam dacă aş putea să vă întreb, fără să 
par deplasat, unde aveţi de gând să mergeţi de aici? 

— Încântat să-ţi spun. Am de gând să merg la o mătuşă a 
mea, lady Matilda Cleckheaton. Dacă vrei, îţi dau adresa ei. 

— O ştiu, spuse Henry Horsham. Cred că e o idee bună. O 
să se bucure că v-aţi întors cu bine. Putea să iasă o treabă 
urâtă, nu-i aşa? 

— Asta cred colonelul Munro şi domnul Chetwynd? 

— Ei bine, ştiţi cum e, domnule. Ştiţi foarte bine. Domnii 
din acest departament sunt mereu în alertă. Nu sunt siguri 
dacă să aibă sau nu încredere în dumneavoastră. 


— Să aibă încredere în mine? Rosti sir Stafford Nye cu un 
glas ofensat. Ce vrei să spui cu asta, domnule Horsham? 

Domnul Horsham nu se tulbură. Se mulţumi să rânjească. 

— Vedeţi, aveţi reputaţia de a nu lua lucrurile în serios. 

— Oh! Credeam că vrei să spui că sunt un porumbel 
călător sau că m-am dat cu partea adversă. Ceva în genul 
ăsta. 

— Nu, nu, domnule, ei cred doar că nu sunteţi serios. Cred 
că vă place să faceţi câte o glumă din când în când. 

— Nu poţi să treci prin viaţă luându-te tot timpul în serios 
pe tine sau pe ceilalţi, spuse dezaprobator sir Stafford. 

— Nu. Dar, cum am mai spus, dumneavoastră v-aţi asumat 
un risc cam măricel, nu-i aşa? 

— Cred că n-am nici cea mai mică idee despre ce vorbeşti. 
— Am să vă spun. Uneori, domnule, lucrurile merg prost, 
şi nu întotdeauna merg prost din cauză că oamenii le fac să 
meargă prost. E mâna Atotputernicului, sau a celuilalt 

domn, cel cu coadă. 

Sir Stafford păru uşor amuzat. 

— 'Te referi la ceața de la Geneva? 

— Exact, domnule. La Geneva a fost ceaţă şi asta a dat 
peste cap planurile oamenilor. Cineva s-a văzut într-o 
încurcătură scârboasă. 

— la spune-mi şi mie despre ce e vorba. Tare mi-ar plăcea 
să ştiu. 

— Ei bine, când avionul dumneavoastră a părăsit ieri 
Frankfurtul, lipsea o pasageră. Dumneavoastră vă băuserăţi 
berea, şi sforăiaţi frumuşel şi confortabil într-un colţ. 
Pasagera n-a răspuns la apel, şi a fost strigată din nou. În 
cele din urmă, cum era şi de aşteptat, avionul a plecat fără 
ea. 

— Ah! Şi ce se întâmplase cu ea? 

— Ar fi interesant de ştiut. În orice caz, paşaportul 
dumneavoastră a ajuns la Heathrow, chiar dacă 
dumneavoastră nu. 

— Şi unde-i acum? Bănuiesc că îl primesc. 


— Nu. Nu cred. Ar fi cam prea repede. Foarte bun drogul 
ăla. Exact ce trebuia, aş spune. V-a scos din joc, şi n-a avut 
efecte secundare. 

— Din moment ce se pare că ştii tot despre toate, spune-mi 
ce s-ar fi întâmplat dacă aş fi refuzat să accept propunerea 
care poate - voi spune doar poate - mi-a fost făcută? 

— E foarte posibil ca pentru Maiy Ann să fi căzut cortina. 

— Mary Ann? Cine e Mary Ann? 

— Domnişoara Daphne Theodofanous. 

— Parcă am auzit strigându-se numele ăsta. E al pasagerei 
care lipsea? 

— Da, sub numele ăsta călătorea. Noi îi spunem Mary Ann. 

— Cine E. Aşa, de curiozitate? 

— Pe linia ei este oarecum as. 

— Şi care e linia ei? E de-a noastră sau de-a lor, dacă ştii 
cine sunt ei? Trebuie să recunosc că mi-e cam greu să mă 
hotărăsc când e vorba de asta. 

— Da, nu-i uşor, nu-i aşa? Acum când cu chinezii şi cu ruşii 
şi cu gloata destul de ciudată din spatele mişcărilor 
studenţeşti şi cu noua Mafie şi cu zăpăceala din America de 
Sud. Şi cu drăguţul cuib de oameni de afaceri care par să 
aibă ceva amuzant în manşetă. Da, nu-i uşor de spus. 

— Mary Ann, rosti îngândurat sir Stafford. Mi se pare 
ciudat că i-aţi dat numele ăsta când numele ei adevărat e 
Daphne Theodofanous. 

— Ei bine, mama ei e grecoiacă, tatăl ei a fost englez, iar 
bunicul ei austriac. 

— Şi ce s-ar fi întâmplat dacă nu-i. Împrumutam un anumit 
articol de îmbrăcăminte? 

— Ar fi putut fi ucisă. 

— Ei, hai! Chiar serios? 

— Eram îngrijoraţi în privinţa aeroportului Heathrow. În 
ultimul timp s-au petrecut anumite lucruri acolo. Lucruri 
care necesită nişte explicaţii. Dacă avionul ar fi urmat ruta 
Geneva cum era planificat, totul ar fi fost în regulă. Ea ar fi 
avut toată securitatea aranjată. Dar aşa. Nu mai era timp 


de aranjat ceva iar în ziua de azi nu ştii întotdeauna cine e 
cine. Toată lumea face un joc dublu, sau triplu, sau 
cvadruplu. 

— Mă sperii, spuse sir Stafford Nye. Dar ea e bine, nu? 
Asta vrei să-mi spui? 

— Sper că e bine. N-am auzit să nu fie aşa. 

— Dacă te poate ajuta cu ceva, află că cineva a trecut pe 
aici azi dimineaţă în timp ce eu eram plecat la Whitehall să 
discut cu amicii mei. A pretins că eu am telefonat la o 
curăţătorie, şi a plecat cu costumul pe care l-am purtat ieri, 
şi încă cu unul. Fireşte, se poate doar să-i fi picat cu tronc 
celălalt costum, sau poate are obiceiul să colecţioneze 
diferite costume ale domnilor care s-au întors recent din 
străinătate. Sau. Ei bine, probabil ai dumneata un „sau” de 
adăugat, nu? 

— Se poate să fi căutat ceva. 

— Da, aşa cred şi eu. Cineva căuta ceva. Am găsit totul 
aranjat frumos, cu grijă, nu cum îl lăsasem eu. Bun, căuta 
ceva. Ce căuta? 

— Personal, nu sunt sigur, spuse încetişor Horsham. Mi-aş 
dori să fi fost. Se petrece ceva. Undeva. Fărâme din acest 
ceva răzbat la suprafaţă, ştiţi, ca la un pachet prost făcut. 
Se vede câte ceva ici, se vede câte ceva colo. 0 clipă crezi că 
o să se petreacă la Festivalul de la Beirut, iar în momentul 
următor crezi că se va desfăşura într-o localitate din 
America de Sud, ca apoi să primeşti o mică informaţie din S. 
U. A. Există nişte afaceri urâte care se coc în locuri diferite, 
punând la cale ceva. Poate ceva politic, poate ceva total 
diferit de politică. Poate fi vorba de bani. Îl cunoaşteţi pe 
domnul Robinson, nu-i aşa? Sau, mai degrabă, domnul 
Robinson vă cunoaşte, parcă aşa a spus. 

— Robinson? Sir Stafford Nye reflectă. Robinson. Un nume 
englezesc drăguţ. Se uită la Horsham. O faţă mare, 
galbenă? Gras? În general cu nasul în probleme financiare? 
Şi, de asemenea, de partea îngerilor? Asta vrei să îmi spui? 


— Nu ştiu ce-i cu îngerii, răspunse Henry Horsham. Nu o 
dată ne-a scos din găleată în ţara asta. Oamenii ca domnul 
Chetwynd nu se prea dau în vânt după el. Consideră că e 
prea scump, presupun. Domnul Chetwynd înclină să fie 
meschin. "Ține morţiş să facă economii acolo unde nu 
trebuie. 

— Pe vremuri se spunea „sărac dar curat”, spuse gânditor 
sir Stafford Nye. Înţeleg că dumneata ai spune-o altfel. L-ai 
descris pe domnul Robinson al nostru ca scump dar cinstit. 
Sau să spunem cinstit dar scump? Oftă. Aş dori să-mi poţi 
spune în întregime despre ce e vorba. lată, se pare că sunt 
amestecat în ceva, şi habar n-am în ce: Se uită încurajator 
la Horsham, dar acesta clătină din cap. 

— Nimeni dintre noi nu ştie. Nu ştie nimic precis. 

— Ce s-o fi crezând că am ascuns aici, de vine cineva şi 
cotrobăie în speranţa că o să-l găsească? 

— Sincer să fiu, n-am nici cea mai mică idee, sir Stafford. 

— Păcat, pentru că nici eu nu am. 

— Din câte ştiţi, dumneavoastră nu aveţi nimic. Dar nu v-a 
dat nimeni ceva spre păstrare, sau să-l duceţi undeva, sau 
să aveţi grijă de elPR 

— Absolut nimic. Dacă te referi la Mary Ann, ea a spus că 
vrea să-şi salveze viaţa, atâta tot. 

— Şi afară de cazul în care apare un anunţ în ziarele de 
seară, i-aţi salvat viaţă. 

— Se pare că-i sfârşitul capitolului, nu-i aşa? Păcat. Mi-ai 
stârnit curiozitatea. Tare aş vrea să ştiu ce o să se întâmple 
mai departe. Voi toţi păreţi foarte pesimişti. 

— Sincer vorbind, suntem. În ţara asta lucrurile merg rău. 
E de mirare, aşadar, că suntem pesimişti? 

— Ştiu ce vrei să spui. Uneori eu însumi mă întreb. 

4. Cina cu Eric 

— 'Te superi, bătrâne, dacă-ţi spun cevă? Întrebă Eric 
Pugh. 

Sir Stafford Nye se uită la el. Îl cunoştea de foarte mulţi 
ani pe Eric Pugh. Nu erau prieteni apropiaţi. Bătrânul Eric 


era un tip plicticos, sau cel puţin aşa considera sir Stafford. 
Pe de altă parte, însă, era credincios. Şi era genul de om 
care, deşi nu era amuzant, avea talentul de-a cunoaşte 
multe lucruri. Oamenii îi spuneau diferite chestii, iar el 
ţinea minte şi stoca lucrurile auzite. Uneori era în stare să 
vină cu o informaţie foarte utilă. 

— Te-ai întors de la conferinţa din Malaya, nu-i aşa? 

— Da, răspunse sir Stafford. 

— A apărut ceva deosebit? 

— A fost exact ca de obicei. 

— Oh! Mă întrebam dacă. Ei bine, ştii tu ce vreau să spun. 
Dacă nu s-a întâmplat ceva care să fi adus pisica printre 
porumbei. 

— La conferinţă? Nu, totul a fost dureros de previzibil. Toţi 
au spus exact ce te aşteptai să spună, doar că, din 
nefericire, au lungit pelteaua mai mult decât ţi-ai fi 
imaginat că e posibil. Nu ştiu de ce mă duc la chestiile 
astea. 

Eric Pugh făcu două sau trei remarci plicticoase cu privire 
la ce puneau într-adevăr chinezii la cale. 

— Nu cred că pun cu adevărat ceva la cale, spuse sir 
Stafford. Zvonurile obişnuite, ştii tu, despre bolile 
sărmanului Mao, şi cine complotează împotriva lui şi de ce. 

— Şi ce se aude cu afacerea arabo-israeliană? 

— Şi asta se desfăşoară conform planului. Planul lor, adică. 
Şi, oricum, ce treabă are asta cu Malayâ? 

— Nu mă refeream în mod deosebit la Mâlaya. 

— Ai o mină cam întunecată, spuse sir Stafford. De unde 
tristeţea asta? 

— Ei bine, tocmai mă întrebam dacă nu - ai să mă ierţi, nu- 
i aşa? 

— Dacă n-ai făcut ceva să-ţi feşteleşti blazonul cumva. 

— Eu? Întrebă sir Stafford, arătând extrem de surprins. 

— Păi, ştii cum eşti, Staff. Îţi place să bagi câteodată lumea 
în sperieţi. 


— În ultimul timp m-am purtat impecabil. Ce-ai auzit 
despre mine? 

— Am auzit că a fost o problemă în legătură cu ceva ce s-a 
întâmplat în avion sau în drum spre casă. 

— Zău? De la cine ai auzit? 

— Ştii, m-am întâlnit cu bătrânul Cartison. 

— Un tip groaznic de plicticos. Întotdeauna îşi imaginează 
lucruri care nu s-au întâmplat. 

— Da, ştiu. Ştiu că aşa e. Dar el nu mi-a spus decât că unii 
sau alţii - Winterton, cel puţin - par să creadă că pui la cale 
ceva. 

— Pun la cale? Aş vrea eu! spuse sir Stafford Nye. 

— Undeva ia amploare un scandal de spionaj, şi el e niţel 
îngrijorat în privinţa anumitor oameni. 

— Ce cred ei că sunt eu. Un al doilea Philby, sau ceva de 
genul ăsta? 

— Uneori eşti foarte necugetat în ceea ce spui în glumele 
pe care le faci despre anumite lucruri. 

— Câteodată mi-e foarte greu să mă abţin. Toţi aceşti 
politicieni, diplomaţi şi restul sunt al dracului de solemni. Îţi 
face plăcere să-i mai aţâţi din când în când 

— Ai un simţ al umorului foarte deformat, băiete. Vorbesc 
serios. Uneori mă îngrijorezi. Vroiau să-ţi pună nişte 
întrebări cu privire la ce s-a întâmplat la întoarcere, dar se 
pare că s-au gândit că. Ei bine, că probabil n-ai să le spui 
adevărul. 

— Ah, aşadar asta cred? Interesant. Cred că trebuie să 
aţâţ niţel treaba asta. 

— Nu face nimic pripit. 

— Trebuie să mă mai şi amuz câteodată. 

— Ascultă, amice, doar nu vrei să-ţi distrugi cariera numai 
ca să-ţi satisfaci simţul umorului. 

— Ajung rapid la concluzia că nimic nu e atât de plictisitor 
ca o carieră. 

— Ştiu, ştiu. Întotdeauna eşti înclinat să adopţi punctul 
ăsta de vedere, şi din pricina asta nu ai până acum ce ţi s-ar 


cuveni. Nu-mi place să te văd forțând nota. 

— Mă comport cu o sobrietate şi o demnitate desăvârşite, 
te asigur, spuse sir Stafford Nye şi adăugă: Fruntea sus, 
Eric! Eşti un prieten bun, dar zău, nu mă simt vinovat că mă 
amuz şi mă joc. 

Eric clătină cu îndoială din cap. 

Era o seară superbă. Sir Stafford o luă spre casă prin 
Green Park. În Birdeage Walk, în timp ce traversa strada, o 
maşină trecu la câţiva centimetri de el. Sir Stafford era un 
om atletic. Dintr-un salt fu pe trotuar. Maşina dispăru în 
josul străzii. Sir Stafford intră la idei. O clipă ar fi jurat că 
maşina aceea încercase deliberat să-l calce. Un gând 
interesant. Mai întâi i-a fost scotocit apartamentul, iar acum 
el personal ar fi putut fi trimis pe lumea cealaltă. Probabil 
doar o coincidenţă. Şi totuşi, în cursul vieţii sale, din care o 
parte şi-o petrecuse în locuri şi peisaje sălbatice, nu o dată 
venise în contact cu pericolul. Cunoştea atingerea şi mirosul 
pericolului. Îl simţea. Îl simţea şi acum. Cineva, undeva, îl 
vâna. Dar de ce? Din ce motiv? Din câte ştia, nu se vârâse 
sub nici o formă în vreo încurcătură. 

Intră în apartament şi aduna corespondenţa ce zăcea pe 
podea. Nu era mare lucru. Câteva note de plată şi un 
număr al revistei „Lifeboat”. Aruncă notele de plată pe 
birou şi desfăcu învelitoarea revistei. Dădu paginile fără 
prea mult interes, fiind încă absorbit de gândurile sale. Apoi 
degetele i se opriră brusc. Intre două pagini era lipit ceva. 
Ceva prins cu bandă adezivă. Se uită cu atenţie. Era 
paşaportul care i se returna în modul ăsta absolut 
neobişnuit. Desprinse banda şi se uită la el. Ultima ştampilă 
era ştampila de intrare pe aeroportul Heathrow din ziua 
precedentă. Aşadar, fata îi folosise paşaportul, ajungând în 
siguranţă înapoi, şi alesese calea asta de a i-l înapoia. Unde 
era ea acum? lare ar fi vrut să ştie. 

Se întrebă dacă avea s-o revadă vreodată. Cine era? Unde 
plecase şi de ce? Era ca atunci când aştepţi actul al doilea 
al piesei. Într-adevăr, considera că primul act nu fusese cine 


ştie ce. Şi poate nici nu fusese primul act. Asistase doar la 
un prolog de moda veche. O fată care dorise în mod 
caraghios să se deghizeze şi să se dea ca fiind de gen 
masculin, care trecuse de controlul paşapoartelor la 
Heathrow fără să stârnească nici o bănuială şi care apoi 
dispăruse prin acea poartă în Londra. Nu, probabil nu avea 
s-o mai vadă. Asta îl supăra. „Dar de ce”, gândi el „de ce să 
vreau s-o revăd?” Nu era deosebit de atrăgătoare; nu era 
nimic. Nu, asta nu era chiar adevărat. Era ceva sau cineva, 
altfel fără nici o putere de convingere deosebită, fără nici o 
stimulare sexuală făţişă, fără nimic altceva decât 
rugămintea sinceră de a o ajuta, nu l-ar fi făcut să facă ce 
vroia ea. O rugăminte a unei fiinţe umane în faţa altei fiinţe 
umane pentru că, sau aşa lăsase ea să se înţeleagă, se 
pricepea la oameni şi recunoscuse în el omul dispus să-şi 
asume riscul de a ajuta altă fiinţă umană. Iar el îşi asumase 
riscul. Putea să îi pună orice în paharul cu bere. Dacă ea ar 
fi vrut-o, putea să fi fost găsit mort în sala de aşteptare a 
aeroportului. lar dacă se pricepea la droguri, cum fără doar 
şi poate se pricepea, moartea lui ar fi trecut ca un atac de 
cord datorat altitudinii sau presurizării deficite, sau altor 
chestii de genul ăsta. Ei bine, de ce să se gândească la toată 
astea? Era puţin probabil s-o revadă, şi era supărat. 

Da, era supărat, şi nu-i plăcea să fie supărat. Reflectă 
câteva minute asupra problemei. Apoi scrise un anunţ, 
pentru a fi repetat de trei ori, în trei zile consecutive. 
„Pasager spre Frankfurt. 3 Noiembrie. Rog luaţi legătura 
cu tovarăşul de călătorie spre Londra”. Atât şi nimic mai 
mult. Ea o să ia legătura, sau n-o s-o ia. Dacă anunţul îi va 
cădea sub ochi, va şti cine 1-a dat. Avusese paşaportul lui, îi 
ştia numele. S-ar putea să-l caute. S-ar putea să audă de ea. 
Probabil nu. Dacă nu, prologul ar rămâne un prolog, acea 
piesă slăbuţă într-un act care îi întâmpina pe spectatorii, 
ajunşi prea devreme la teatru şi îi distra până începea 
adevăratul spectacol al serii. Sistemul era foarte practicat 
în vremurile de dinainte de război. După toate 


probabilitățile nu avea să mai audă de ea, iar unul din 
motive putea fi acela că ea îndeplinise ce avusese de 
îndeplinit la Londra şi acum părăsise din nou ţara, zburând 
spre Geneva, sau spre Orientul Mijlociu, sau spre Rusia, sau 
spre America de Sud, sau spre Statele Unite. „Dar de ce am 
inclus America de Sud?”, se întrebă sir Stafford. Trebuia să 
fie un motiv. Ea nu pomenise nimic de America de Sud. 
Nimeni nu pomenise de America de Sud. Adevărat, cu 
excepţia lui Horsham. Dar chiar şi Horsham menţionase 
America de Sud printre alte menţiuni. 

În ziua următoare, în timp ce se întorcea încetişor spre 
casă după ce dăduse anunţul, în lungul aleii care traversa 
St. James Park ochii îi căzură pe florile de toamnă. La acea 
vreme crizantemele se îmbăţoşau maiestuoase, cu corolele 
lor de aur şi bronz. Mirosul lor ajungea slab până la el, un 
miros ca de capră, aşa i se păruse lui întotdeauna, care îi 
amintea de dealurile din Grecia. Trebuia să nu uite să stea 
cu ochii pe coloana anunţurilor personale. Nu încă. Trebuia 
să treacă cel puţin două sau trei zile până să apară anunţul, 
şi până să primească vreun răspuns mai trecea ceva timp. 
Dacă avea să existe vreun răspuns, nu trebuia să-l scape 
pentru că, în definitiv, era enervant să nu ştii, să n-ai nici o 
idee despre toate astea. 

Încercă să-şi amintească nu fata de la aeroport ci chipul 
sorei sale Pamela. Era mult de când murise. O ţinea minte. 
Fireşte că o ţinea minte, dar nu prea reuşea să-şi 
amintească faţa ei. Îl enerva că nu era în stare s-o facă. Se 
oprise tocmai când era pe punctul de a traversa strada. Nu 
era deloc trafic, în afara unei maşini care dănţuia uşurel, cu 
aerul solemn al unei matroane plictisite. O maşină veche, 
gândi el. O limuzină Daimler, demodată. Dădu din umeri. De 
ce-o fi stând aici ca prostul, pierdut în gânduri? 

Făcu un pas să traverseze şi, pe neaşteptate, cu o vigoare 
surprinzătoare, limuzina matroană acceleră. Acceleră cu o 
viteză uluitoare. Se repezi spre el cu atâta rapiditate că 


abia apucă să facă un salt pe trotuarul celălalt. Maşina 
dispăru ca un fulger, dând colţul. 

„Măi să fie!” - îşi zise sir Stafford, stau şi mă întreb. Ar 
putea exista cineva care nu mă place? Cineva care nu mă 
scapă din ochi şi mă urmăreşte când mă întorc spre casă, 
aşteptând o ocazie?” 

Colonelul Pikeaway, cu tonajul revărsat în scaunul din 
cămăruţa din Bloomsbury unde stătea de la zece dimineaţa 
până la cinci după-amiaza, cu o scurtă pauză pentru masă, 
era înconjurat ca de obicei de un nor gros de fum de ţigară; 
aşa cum şedea, cu ochii închişi, doar un clipit ocazional 
demonstra că e treaz şi nu doarme. Rareori îşi înălța capul. 
Cineva spusese că arăta ca rezultatul încrucişării dintre un 
Buddha antic şi o uriaşă broască albastră, şi poate doar cu 
o tuşă sinistră luată de la un hipopotam de vreunul din 
strămoşii săi. 

Bâzâitul blând al interfonului de pe birou îl trezi. Clipi de 
trei ori şi deschise ochii. Întinse o mână obosită şi ridică 
receptorul. 

— Da, spuse el. 

Se auzi glasul secretarei. 

— A sosit ministrul şi vrea să vă vadă. 

— Care ministru? 

— Sir George Packham. Să-l aduc la dumneavoastră? 

— Presupun că se aşteptă să fie condus imediat. 
Subsecretarii sunt mai băţoşi ca secretarii de stat. Miniştrii 
ăştia au pretenţia să fie introduşi oricând şi să le cânte 
toată lumea în strună. 

Sir George Packham fu introdus. Tugşi şi strănută. 
Majoritatea oamenilor o făcea. Ferestrele cămăruţei erau 
închise ermetic. Colonelul Pickeaway se lăsă pe spate în 
scaun, acoperit tot de scrum de ţigară. Aerul era aproape 
irespirabil, iar în cercurile oficiale încăperea era cunoscută 
ca „micul bordei”. 

— Ah, dragul meu coleg! Rosti sir George, cu un aer vioi şi 
vesel care nu se potrivea nicicum cu înfăţişarea sa ascetică 


şi tristă. A trecut mult de când nu ne-am văzut. 

— Ia loc, dar ia loc, te rog. O ţigară? 

Sir George se cutremură uşor. 

— Nu, mulţumesc. Mulţumesc mult. 

Se uită insistent la fereastră. Colonelul Pikeaway nu luă în 
seamă aluzia. Sir George îşi drese glasul şi tuşi din nou 
înainte de a vorbi. 

— Ăă. Cred că Horsham a venit la dumneata, nu? 

— Da, a venit şi şi-a spus poezia, răspunse colonelul 
Pikeaway, închizând încetişor ochii iar. 

— Mă gândeam că asta e cea mai bună cale. Adică, să vină 
la dumneata. Este extrem de important să nu se 
răspândească în tot locul. 

— Ah, dar o vor face, nu-i aşa? 

— Poftim? 

— O vor face. 

— Nu ştiu cât. Ăă. Cât cunoşti dumneata despre ultima 
afacere. 

— Aici ştim tot, spuse colonelul Pikeaway. Pentru asta 
suntem puşi. 

— Oh, da,... Da, sigur. Despre sir S. N. Ştii la cine mă 
refer? 

— Recent pasager de la Frankfurt, răspunse colonelul 
Pikeaway. 

— O afacere absolut extraordinară. Absolut extraordinară. 
Stai şi te întrebi. Chiar că nu ştii, nu poţi să începi să-ţi 
imaginezi. 

Colonelul Pikeaway asculta cu amabilitate. 

— Ce ar trebui să crezi? Continuă sir George. Dumneata îl 
cunoşti personal? 

— L-am întâlnit o dată sau de două ori, spuse colonelul 
Pikeaway. 

— Nu poţi să nu te întrebi. 

Colonelul îşi înăbuşi cu greu un căscat. Era cam plictisit de 
întrebările, cugetările şi închipuirile lui sir George. Oricum 
avea o părere proastă despre procesul gândirii lui sir 


George. Un om precaut, un om pe care te puteai baza că îşi 
conduce departamentul într-o manieră precaută. Nu avea 
un intelect sclipitor. Poate că era mai bine aşa, gândi 
colonelul Pikeaway. În tot cazul, cei care cugetă şi se 
întrebă şi nu sunt prea fermi prezintă o siguranţă 
rezonabilă în locurile în care i-au pus Dumnezeu şi 
alegătorii. 

— Nu poţi să uiţi întrutotul deziluzia pe care am suferit-o 
în trecut, continuă sir George. 

Colonelul Pikeaway zâmbi amabil. 

— Charleston, Conway şi Courtland, spuse el. Absolut de 
încredere, cercetaţi şi aprobaţi. 'Toţi începând cu C, toţi 
necinstiţi cât încape. 

— Uneori mă întreb dacă putem avea încredere în cineva, 
spuse nefericit sir George. 

— E simplu, nu puteţi. 

— Să-l luăm de pildă pe Stafford Nye. De familie bună, 
familie excelentă, i-am cunoscut pe tatăl şi pe bunicul lui. 

— De multe ori în a treia generaţie se produce o 
alunecare. 

Remarca nu-l ajută pe sir George. 

— Nu pot să nu mă îndoiesc. Vreau să spun, uneori chiar 
nu pare serios. 

— Când eram tânăr, am luat două nepoate să vadă 
castelele de la Loira, spuse pe neaşteptate colonelul 
Pikeaway. Un om pescuia pe mal. Aveam şi eu undiţa la 
mine. El mi-a spus: „Vous n'etes pas un pecheur serieux? 
Vous avez des femmes avec vous”. 

— Vrei să spui că dumneata crezi că sir Stafford.? 

— Nu, nu, niciodată nu s-a prea încurcat cu femeile. 
Problema lui e ironia. Îi place să şocheze lumea. Nu se 
poate abţine să n-o lase cu gura căscată. 

— Nu-i un lucru chiar bun, nu-i aşa? 

— De ce nu? E mult mai bine să-ţi placă să faci o glumă 
bună decât să ai vreo afacere cu un trădător. 


— Măcar de-am simţi că e cu adevărat serios. Dumneata 
ce spui. Care-i părerea dumitale personală? 

Colonelul Pikeaway zâmbi amabil. 

— În locul dumitale, nu mi-aş face probleme, spuse el. 

Sir Stafford Nye împinse în lături ceaşca de cafea. Luă 
ziarul, îşi aruncă privirea asupra titlurilor, apoi se opri la 
pagina cu anunţuri personale. Se făceau şapte zile de când 
urmărea această pagină. Era dezamăgit, dar nu surprins. 
De ce naiba s-ar fi aşteptat să găsească un răspuns? Îşi 
cobori încet privirea peste amalgamul de ciudăţenii care 
făcea ca pagina asta să-i pară atât de fascinantă. Nici nu 
erau chiar atât de personale. Mai mult de jumătate din 
anunţuri erau oferte deghizate de vânzare sau cumpărare. 
Probabil că ar fi trebuit să fie puse sub un alt titlu, dar ele 
fuseseră inserate aici, considerându-se că aşa era mai 
probabil să atragă ochiul. Printre ele erau câteva de-a 
dreptul nostime. 

„Tânăr care refuză să muncească din greu şi căruia i-ar 
plăcea o viaţă uşoară, ar fi bucuros să preia o slujbă care să 
i se potrivească.” „Fată doreşte să călătorească în 
Cambodgia. Refuză să aibă grijă de copii”. 

„Armă de foc folosită la Waterloo. Aştept oferte.” „Haină 
de blană superbă. Vând urgent. Proprietara pleacă în 
străinătate.” „O cunoaşteţi pe Jenny Capstan? Prâjiturile ei 
sunt grozave. Poftiţi în Lizzard Street 14, S. W. 3.” 

O clipă, degetul lui sir Stafford Nye făcu un popas. Jenny 
Capstan. Îi plăcea numele. Exista vreo Lizzard Street? 
Presupuse că da, deşi el nu auzise niciodată de ea. Oftă şi 
degetul începu să-i coboare din nou în josul coloanei şi 
aproape imediat se opri iarăşi. 

„Pasager spre Frankfurt, joi 11 Nov., Hungerford Bridge 
7:20.” 

Joi, 11 noiembrie. Asta era. Da, asta era azi. Sir Stafford 
Nye se lasă pe speteaza scaunului şi mai bău o gură de 
cafea. Era emoţionat, stimulat. Hungerford. Hungerford 
Bridge. Se ridică şi se duse în chicinetă. Doamna Worrit tăia 


cartofi pentru prăjit şi îi arunca într-un vas cu apă. Îşi ridică 
privirea, uşor surprinsă. 

— Doriţi ceva, domnule? 

— Da. Dacă ţi-ar spune cineva Hungerford Bridge, unde 
te-ai duce? 

— Unde m-aş duce? Doamna Worrit reflectă. Adică, dacă 
aş vrea să mă duc, nu? 

— Poţi s-o iei şi aşa. 

— Păi, presupun că m-aş duce la Hungerford Bridge, nu-i 
aşa? 

— Vrei să spui că te-ai duce la Hungerford din Berkshire? 

— Unde e asta? Întrebă doamna Worrit. 

— La opt mile de Newbury. 

— Am auzit de Newbury. Anul trecut, bătrânul meu a 
pariat acolo pe un cal şi a câştigat. 

— Aşadar te-ai duce la Hungerford din apropiere de 
Newbury? 

— Nu, fireşte că nu m-aş duce, spuse doamna Worrit. De 
ce să bat atâta drum? M-aş duce la Hungerford Bridge, se- 
nţelege. 

— Adică.? 

— Adică lângă Charing Cross. Ştiţi unde este. Peste 
Tamisa. 

— Da, spuse sir Stafford. Da, ştiu foarte bine unde e. 
Mulţumesc, doamnă Worrit. 

Îşi zise că parcă dăduse cu banul. Un anunţ într-un ziar de 
dimineaţă din Londra însemna Hungerford Railway Bridge 
din Londra. De aceea, era de presupus că la asta se referise 
cel care dăduse anunţul, deşi sir Stafford Nye nu era prea 
sigur cine anume era cel care-l dăduse. Din scurta lui 
experienţă cu ea, remarcase că fata avea idei originale. Nu 
era de aşteptat să-ţi răspundă normal. Şi totuşi, ce altceva 
se putea face? În plus, probabil că existau mai multe 
Hungerford şi era posibil ca să aibă şi ele poduri, în diferite 
părţi din Anglia. Dar astăzi, ei bine, astăzi avea să vadă el 
ce şi cum. 


Era o seară rece, vântoasă, cu rafale de ploaie măruntă. 
Sir Stafford Nye îşi ridică gulerul trenciului şi înaintă. Nu 
era prima dată când traversa Hungerford Bridge, dar 
niciodată nu i se păruse o plimbare pe care s-o faci de 
plăcere. Dedesubt era fluviul, iar pe pod multe siluete 
grăbite îşi croiau drum prin vânt ca şi el. Trendurile lor se 
umflau ca nişte paraşute, pălăriile erau bine trase pe ochi, 
şi la fiecare ghiceai dorinţa nerăbdătoare de a ajunge acasă 
cât mai repede şi a lăsa în urmă vântul şi ploaia. Era greu 
să recunoşti pe cineva în mulţimea grăbită, gândi sir 
Stafford. Şapte douăzeci. Nu era deloc un moment bun de 
ales pentru vreun gen de rendezvous. Poate era 
Hungerford Bridge din Berkshire. Oricum, părea foarte 
ciudat. 

Se strădui să înainteze. Păstra un pas regulat, 
nedepăşindu-i pe cei din faţa sa, neîmbrâncindu-i pe cei 
care veneau din direcţia opusă. Mergea destul de repede ca 
să nu fie depăşit de cei din spate, deşi, dacă doreau, îl 
puteau depăşi. O glumă, probabil, gândi sir Stafford. Numai 
că nu era o glumă de-o lui, ci a altcuiva. 

Şi în plus. N-ar fi zis că era genul ei de umor. Siluete 
grăbite trecură din nou pe lângă el, împingându-l uşor într- 
o parte. Din faţă venea cu greu o femeie în fulgarin. Se 
ciocni de el, alunecă, şi căzu în genunchi. O ajută să se 
ridice. 

— Aţi păţit ceva? 

— Nu, mulţumesc. 

Se grăbi mai departe, dar, în timp ce trecea pe lângă el, 
mâna ei udă, de care o ţinuse când o ridicase, îi strecură 
ceva în palmă, închizându-i pumnul. Apoi dispăru în spatele 
lui, amestecându-se în mulţime. Stafford Nye îşi continuă 
drumul. N-o putea ajunge din urmă. Nici ea nu dorea să fie 
ajunsă. Sir Stafford înainta strângând cu putere ceva în 
mână. Şi astfel, după un drum chinuit, ajunse la capătul 
podului, în Surrey. 


Câteva minute mai târziu se afla într-o cafenea micuță, 
comandând o cafea. Era singur la masă. Abia atunci se uită 
la ce avea în mână. Era un plic foarte subţire, dintr-un 
material impermeabil, parcă muşama. Înăuntru era un plic 
alb, ieftin. Îl deschise şi pe acesta. Conţinutul îl miră. Era un 
bilet. 

Un bilet pentru Festival Hall, pentru seara următoare. 

5. Motiv wagnerian. 

Sir Stafford se tolăni mai bine în fotoliu şi ascultă 
ciocănitul insistent al nibelungilor, cu care începuse 
programul. Deşi îi plăcea creaţia wagneriană, Siegfried nu 
era nicicum opera lui favorită dintre cele ce compuneau 
Inelul. Cele două preferate erau Rheingold şi 
Gotterdămmerung. Muzica tânărului Siegfried ascultând 
cântecul păsărilor îl enervase întotdeauna în loc să-l umple 
de satisfacţie melodică. Poate să fi fost din cauză că în zilele 
tinereţii fusese la un spectacol de operă în Munchen 
susţinut de un tenor magnific, din păcate de proporţii 
supermagnifice, şi era prea tânăr ca să poată separa 
bucuria muzicii de imaginea caraghioasă a unui tânăr 
Siegfried de-o tinereţe mai mult ca îndoielnică. Vederea 
unui tenor supraponderal rostogolindu-se pe podea într-un 
acces copilăresc îl revoltase. În plus, nu era cine şti ce 
sensibil la ciripitul păsărelelor şi la murmurul izvoarelor. 
Nu, lui să-i dai în fiecare zi Fecioarele de pe Rin, deşi la 
Minchen chiar şi Fecioarele de pe Rin din acea vreme 
fuseseră de proporţii considerabile. Dar asta conta mai 
puţin. Purtat de susurul melodic al apei şi de veselul cântec 
impersonal, nu se oprise asupra aprecierii vizuale a 
problemei. 

Din când în când se uita în jur, ca din întâmplare. Îşi 
ocupase foarte devreme locul. Sala era plină, ca de obicei. 
Veni pauza. 

Sir Stafford se ridică şi se uită în jur. Locul de lângă el 
rămăsese gol. Cineva care se presupunea că trebuia să 
ajungă, nu ajunsese. Acesta să fi fost răspunsul, sau acel 


cineva ajunsese prea târziu şi nu i se mai permisese accesul 
în sală, o practică încă în vigoare atunci când se asculta 
muzică wagneriană? 

leşi, făcu câţiva paşi, bău o ceaşcă de cafea, fumă o ţigară, 
şi se întoarse când soneria anunţă începerea următorului 
act. De data asta, în timp ce se apropia, văzu că locul de 
lângă el era ocupat. Surescitarea îi reveni imediat. Îşi ocupă 
şi el locul. Da, era femeia din sala de aşteptare a 
aeroportului din Frankfurt. Nu se uită la el; privea drept 
înainte. Linia profilului ei era clară şi pură, cum şi-o 
amintea. 

Tânăra îşi întoarse uşor capul, şi privirea ei trecu peste el, 
fără însă să-l recunoască. Înţelese aluzia. Nerecunoaşterea 
aceea spunea totul. Această întâlnire nu avea să fie 
recunoscută în caz de ceva. Becurile începură să pălească. 
Femeia de lângă el se întoarse. 

— Scuzaţi-mă, pot să mă uit pe programul 
dumneavoastră? Mă tem că al meu mi-a căzut când am 
venit să-mi ocup locul. 

— Desigur, spuse el. 

Îi întinse programul şi ea îl luă, îl deschise şi studie 
repertoriul. Luminile păliră mai mult. Începu partea a doua 
a spectacolului, cu uvertura la Lohengrin. La sfârşitul 
uverturii, femeia îi înapoie programul cu câteva vorbe de 
mulţumire. 

— Vă mulţumesc foarte mult. Aţi fost foarte amabil. 

Următoarea bucată muzicală fu Murmurul pădurii din 
Siegried. Consultă şi el programul. În acel moment, observă 
în josul paginii ceva scris uşor. Nu încercă să descifreze 
acum ce scria. Nici n-ar fi avut destulă lumină. Se mulţumi 
să închidă programul şi să-l ţină în mână. Era absolut sigur 
că nu avusese nimic scris acolo. Adică în programul lui. 
Probabil că ea avusese propriul ei program împăturit în 
poşetă, cu un mesaj deja scris, gata să i-l paseze. 1 se părea 
că acea atmosferă de discreţie, de pericol, dăinuia încă. Mai 
întâi întâlnirea de pe Hungerford Bridge şi plicul cu biletul 


îndesat în mâna lui, iar acum femeia tăcută care stătea 
lângă el. Îşi aruncă de câteva ori privirea asupra ei, o 
privire rapidă, neglijentă, pe care i-o arunci străinului. Care 
stă lângă tine. Femeia stătea tolănită în scaunul ei. Purta o 
rochie foarte decoltată de crepe-de-Chine negru, iar la gât 
avea un colier antic din metal răsucit. Părul negru era tuns 
scurt, luând forma capului. Nu se uită la el şi nu-i întoarse 
nici o privire. Sir Stafford se întrebă de ce. Era cineva la 
Festival Hali care o urmărea. Sau îl urmărea? Cineva care 
vroia să vadă dacă se uitau unul la altul sau îşi vorbeau? 
Era de presupus că trebuie că era, sau cel puţin, exista 
această posibilitate. Ea răspunsese apelului lui din ziar. Să 
se mulţumească şi cu atât. E drept, curiozitatea lui nu era 
nici pe departe satisfăcută, dar cel puţin ştia că Daphne 
Theodofanous - alias Mary Ann - era aici, în Londra. Existau 
posibilităţi viitoare ca să afle mai multe despre ceea ce se 
pusese în mişcare. Dar planul de bătaie trebuia lăsat pe 
seama ei. Trebuia să se lase condus de ea. Aşa cum i se 
supusese pe aeroport aşa avea să i se supună şi acum, şi - 
hai s-o recunoască - viaţa îi devenise brusc mai interesantă! 
Oricum, era ceva mai bun decât conferințele plictisitoare 
din viaţa politică. Oare chiar încercase o maşină să-l calce 
seara trecută? Considera că da Două atentate - nu doar 
unul. Era destul de uşor să-ţi închipui că eşti ţinta unui atac, 
oamenii conduc atât de nesăbuit în ziua de azi încât îţi 
puteai imagina uşor o premeditare acolo unde, de fapt, nu 
era. Îşi împături programul, fără să se mai uite încă o dată 
la el. Muzica ajunse la final. Femeia de lângă el vorbi. Nu 
întoarse capul, şi nu păru să i se adreseze lui, dar vorbi 
tare, cu un mic suspin între cuvinte, ca şi cum vorbea cu ea 
însăşi, sau poate cu vecinul din partea cealaltă. 

— Tânărul Siegfried, spuse, şi oftă din nou. 

Programul se sfârşi cu marşul din Die Meistersinger. După 
aplauzele entuziaste, lumea începu să-şi părăsească 
locurile. Aşteptă să vadă dacă îi dă vreo indicație, dar ea nu- 


i dădu. Îşi luă mantoul, ieşi din rândul de scaune şi, cu un 
pas uşor accelerat, se îndepărtă şi dispăru în mulţime. 

Stafford Nye ajunse la maşină şi, suindu-se la volan, se 
îndreptă spre casă. Ajuns aici, întinse programul pe birou şi 
îl examină cu atenţie, punându-şi mai întâi cafeaua la fiert. 

Programul era dezamăgitor, în cazul cel mai bun. Înăuntru 
nu părea să fie nici un mesaj. Doar pe o pagină, sub 
repertoriu, erau semnele făcute cu creionul pe care le 
observase vag. Dar nu erau cuvinte sau litere, nici măcar 
cifre. Păreau doar nişte note muzicale. Era ca şi cum cineva 
ar fi scris o frază muzicală cu un creion întrucâtva 
nepotrivit. Lui sir Stafford îi trecu o clipă prin minte că s-ar 
putea să fie un mesaj secret ce urma să devină vizibil la 
căldură. Cu gingăşie şi destul de ruşinat de imaginaţia-i 
melodramatică, îl ţinu spre radiatorul electric, dar nu apăru 
nimic. Oftând, se întoarse cu programul la masa de scris. Se 
simţea pe drept furios. Toată aiureala asta, cu întâlnirea pe 
un pod bătut de vânt şi ploaie, şi concertul ascultat lângă o 
femeie căreia îl ardeau buzele să-i pună zeci de întrebări. Ei 
bine, ca să ce? Care era sfârşitul? Cu ce se alesese? Cu 
nimic. Totuşi, ea venise. Dar de ce? Dacă nu vroia să-i 
vorbească, să stabilească alt aranjament cu el, de ce mai 
venise? 

Se uită fără rost prin casă şi dădu cu ochii de raftul din 
bibliotecă rezervat romanelor polițiste şi lucrărilor de 
science fiction; clătină din cap. Ficţiunea, gândi el, era mult 
superioară vieţii reale. Cadavre, telefoane misterioase, 
spioane străine frumoase! Totuşi, se putea ca această 
doamnă alunecoasă să nu-şi fi terminat treaba cu el. Data 
viitoare, îşi zise el, o să facă el aranjamentele aşa cum vroia 
el. Jocul pe care-l juca ea, putea fi jucat şi în doi. 

Mai bău o ceaşcă de cafea şi se duse la fereastră. Mai avea 
încă în mână programul. În timp ce se uită la strada de 
dedesubt, ochii îi căzură pe pagina deschisă şi începu să 
fredoneze în gând, aproape inconştient. Avea o bună ureche 
muzicală şi putea fredona foarte uşor notele desenate. În 


timp ce le fredona, îi sunară vag familiare. Începu să 
fredoneze cu glas tare. Ce era? Tum, tum, tum tum ti-tum. 
Tum. Tlum. Da, foarte cunoscut. 

Începu să-şi deschidă scrisorile. 

Erau cât se poate de neinteresante. Două invitaţii, una de 
la Ambasada americană, alta de la lady Arthelhampton, un 
spectacol de caritate la care avea să participe şi Casa 
regală, fapt pentru care se sugera că cinci guinee nu era o 
sumă exorbitantă ca să-ţi procuri un bilet. Le aruncă uşurel 
la o parte. Se îndoia foarte că ar fi dorit să accepte vreuna 
din ele. Se hotări ca, în loc să rămână în Londra, să plece 
fără întârziere să-şi vadă mătuşa, aşa cum promisese. 'Ţinea 
mult la mătuşa Mâtilda, deşi n-o vizita prea des. Locuia la 
ţară, într-un apartament reamenajat în aripa unui mare 
conac în stil georgian, pe care îl moştenise de la bunicul lui. 
Avea o cameră de zi mare, minunat proporţionată, o 
sufragerie mică, ovală, două dormitoare pentru oaspeţi, un 
dormitor mare şi confortabil pentru ea însăşi, cu o baie 
adiacentă, şi o locuinţă adecvată pentru o însoţitoare 
răbdătoare cu care îşi împărțea viaţa de zi cu zi. Restul 
personalului casnic era bine înzestrat şi adăpostit. Stafford 
Nye ţinea mult la locul acela, unde îşi petrecuse pe vremuri 
vacanţele. Acolo locuise cel mai în vârstă dintre unchii lui, 
cu soţia şi cei doi copii. Da, pe vremea aceea fusese un loc 
frumos. Avuseseră şi bani, şi personal suficient ca să-l 
întreţină. Pe atunci nu dăduse prea mare atenţie tablourilor 
de familie şi picturilor din casă. Mostre supradimensionate 
de artă victoriană ocupau locul de onoare şi dominau 
pereţii, dar existau şi alţi maeştri dintr-o perioadă mai 
veche. Da, erau câteva tablouri foarte bune. Un Raeburn, 
două tablouri de Lawrence, un Gainsborough, un Lely, şi 
două pânze cam dubioase de Van Dyk. Mai erau şi două 
tablouri de Turner. Unele fuseseră vândute în perioadele de 
strâmtoare financiară. Încă îi mai plăcea, de câte ori se 
ducea în vizită acolo, să se plimbe prin casă şi să studieze 
tablourile familiei. 


Mătuşa Matilda era o adevărată moară stricată, dar 
întotdeauna se bucura de vizitele lui. 'Ținea la ea, era drept, 
dar nu prea ştia de unde-i venise dorinţa bruscă s-o viziteze 
acum. Şi ce anume îi adusese în minte portretele de 
familie? Să fi fost din cauză că acolo exista un portret al 
surorii sale Pamela, făcut de unul din pictorii de frunte în 
urmă cu douăzeci de ani? l-ar fi plăcut să se uite mai 
îndeaproape la el. Să vadă cât de mare era asemănarea 
între străina care îi tulburase viaţa de-o manieră de-a 
dreptul revoltătoare şi sora lui. 

Luă din noii programul şi, oarecum iritat, începu să 
fredoneze notele desenate. Tum, tum, ti-tum. Atunci îşi 
dădu seama că ştia ce era. Era tema din Siegfried. Cornul 
lui Siegfried. Motivul tânărului Siegfried. Asta rostise ea la 
concert. Aparent nu lui, aparent nimănui. Dar fusese un 
mesaj care n-ar fi însemnat nimic pentru cei din jur, 
întrucât părea să se refere la muzica ce tocmai se cânta. Iar 
tema fusese scrisă pe programul lui tot în termeni muzicali. 
Tânărul Siegfried. Trebuia să însemne ceva. Ei bine, poate 
avea să se prindă mai târziu. Tânărul Siegfried. Ce dracu 
însemna asta? De ce şi cum şi când şi ce? Caraghios! Atâtea 
cuyinte interogative! 

Îi dădu telefon mătuşii Matilda. 

— Dar desigur, Staffy dragă, va fi o încântare să te ştiu 
aici! Ia trenul de patru jumătate. Merge încă, să ştii, dar 
ajunge aici după o oră şi jumătate. Şi pleacă mai târziu din 
Paddington - cinci şi un sfert. Îmi închipui că asta înţeleg ei 
prin îmbunătăţirea reţelei feroviare. Opreşte în câteva 
dintre cele mai absurde gări de pe traseu. Perfect. La 
King's Marston te va aşetpta Horace. 

— Aşadar, mai e încă acolo? 

— Fireşte că mai e aici. 

— Bănuiam. 

Horace, pe vremuri grăjdar, apoi vizitiu, supravieţuise ca 
şofer şi se părea că încă supravieţuia. „Irebuie să aibă pe 
puţin optzeci de ani”, îşi spuse zâmbind sir Stafford. 


6. Portretul unei doamne 

— Arăţi foarte bine aşa bronzat, dragă, spuse mătuşa 
Matilda cercetându-l admirativ. Asta-i Malaya, presupun. În 
Malaya te-ai dus, parcă. Sau în Siam sau Thailanda? Toate 
locurile astea îşi schimbă numele şi zău dacă te mai 
descurci. Oricum, n-a fost Vietnam, nu-i aşa? Ştii, nu-mi 
place deloc cum sună Vietnam. Toate sunt foarte încurcate, 
Vietnamul de Nord şi Vietnamul de Sud şi Viet-Cong şi Viet- 
care-o-mai fi şi celălalt şi toate vor să se bată între ele şi 
nimeni nu vrea să se oprească. Nu vor să meargă la Paris 
sau unde s-o ţine treaba asta şi să se aşeze, la masă ca să 
discute ca oamenii de bun simţ. Zău, dragă, nu crezi că - m- 
am tot gândit la asta şi am găsit că ar fi o soluţie foarte 
drăguță - s-ar putea face o mulţime de terenuri de fotbal 
unde să se ducă toţi şi să se bata între ei, dar cu arme mai 
puţin mortale? Nu cu substanţa aia scârboasă care ia foc, 
palm sau cum i s-o zice, ştii tu. Doar să se pocnească între 
ei, şi să-şi dea pumni, şi tot tacâmul. Le-ar plăcea, tuturor 
le-ar plăcea, şi s-ar putea institui şi o taxă de intrare să vină 
lumea să se uite la ei cum se bumbăcesc. Am ajuns cu 
adevărat să cred că nu înţelegem să le dăm oamenilor 
lucrurile pe care chiar le vor. 

— Cred că ideea dumitale e grozavă, mătuşă Matilda, 
spuse sir Stafford sărutându-i obrazul rozaliu şi zbârcit, 
plăcut parfumat. Cum te mai simţi? 

— Păi, sunt bătrână, răspunse lady Matilda Cleckheaton. 
Da, sunt bătrână. Fireşte că tu nu ştii ce înseamnă să fii 
bătrân. Dacă nu-i una, e alta. Reumatism sau artrită sau 
niţică astmă scârboasă, sau te doare în gât, sau îţi 
scrânteşti o gleznă. Întotdeauna e ceva, să ştii. Nimic foarte 
important. Dar este. De ce ai venit să mă vezi, dragă? 

Francheţea întrebării îl luă prin surprindere pe sir 
Stafford. 

— De obicei când mă întorc din străinătate vin să te văd. 

— Va trebui să vii un scaun mai aproape, spuse mătuşa 
Matilda. Sunt niţel mai surdă decât m-ai văzut ultima oară. 


Arăţi altfel. De ce arăţi altfel? 

— Pentru că sunt mai ars de soare. Dumneata ai spus-o. 

— Prostii, nu mă refer deloc la asta. Să nu-mi spui că, în 
sfârşit, e vorba de-o fată. 

— O fată? 

— Ei bine, întotdeauna am considerat că s-ar putea să fie 
una într-o bună zi. Necazul e că ai prea mult simţ al 
umorului. 

— De ce ai crede asta? 

— Păi, aşa gândeşte lumea despre tine. Oh, ba da, o 
gândeşte. Şi mai spun că simţul umorului îţi stă în calea 
carierei. Ştii, tot timpul vii în contact cu oamenii ăia, 
diplomaţi şi politicieni. Şi cu toate partidele alea diferite. 
Zău, cred că e o prostie să ai prea multe partide. În primul 
rând, groaznicii, înspăimântătorii de laburişti. Îşi ridică în 
vânt nasul conservator. Vai, când eram fată, nu exista aşa 
ceva, un Partid Laburist. Nimeni n-ar fi ştiut ce înseamnă 
asta. Ar fi spus „prostii!”. Păcat că, într-adevăr, n-au fost 
„prostii”. Şi, fireşte, mai sunt şi liberalii, dar ei sunt teribil 
de tineri şi neexperimentați. Apoi mai sunt torii, sau cum îşi 
spun din nou acum, conservatorii. 

— Şi care-i problema cu conservatorii? Întrebă sir 
Stafford, zâmbind uşor. 

— Prea multe femei serioase. Le lipseşte veselia, să ştii. 

— Oh, păi în ziua de azi nici un partid politic nu se dă în 
vânt după veselie. 

— Chiar aşa, spuse mătuşa Matilda. Or tocmai aici greşeşti 
tu. Tu vrei să mai înveseleşti lucrurile, vrei puţină veselie, şi 
te amuzi pe seama oamenilor, şi fireşte că lor nu le place. Ei 
spun la fel ca omul din povestea cu pescuitul: „Ce n'est pas 
un gargon serieux”. 

Sir Stafford Nye râse. Ochii i se plimbau în jurul camerei. 

— La ce te uiţi? Întrebă mătuşa Matilda. 

— La tablourile dumitale. 

— Doar nu vrei să le vând, nu-i aşa? În ziua de azitoată 
lumea pare să-şi vândă tablourile. Îl ştii pe bătrânul lord 


Grampion. Şi-a vândut Turnerii, precum şi unii din strămoşi. 
Şi Geoffrey Gouldman. Toţi caii ăia frumoşi ai lui. De Stubbs, 
nu-i aşa? Ceva în genul ăsta. Vai, ce preţuri se pot obţine! 
Dar eu nu vreau să-mi vând tablourile, îmi plac. Majoritatea 
celor din camera asta sunt cu adevărat valoroase că sunt 
ale strămoşilor. Ştiu că în ziua de azi nimeni nu mai vrea 
strămoşi, dar eu sunt de modă vechea. Îmi plac strămoşii. 
Strămoşii mei, adică. La ce te uiţi? Pamela? 

— Da. Mă gândeam la ea zilele trecute. 

— Uimitor cât de bine semănaţi. Adică, nu e ca şi cum aţi fi 
fost gemeni, deşi se spune că gemenii de sexe diferite, chiar 
dacă sunt gemeni, nu pot fi identificaţi dacă ştii ce vreau să 
spun. 

— Aşadar, Shakespeare trebuie să fi făcut o greşeală în 
privinţa Violei şi a lui Sebastian. 

— Ei bine, surorile şi fraţii obişnuiţi pot semăna, nu-i aşa? 
Tu şi Pamela semănaţi foarte binE. La prima vedere, vreau 
să spun. 

— Nu şi în alte privinţe? Nu crezi că semănăm la caracter? 

— Nu, câtuşi de puţin. Asta-i partea amuzantă. Dar, fireşte, 
tu şi Pamela aveţi ceea ce numesc eu o faţă de familie. Nu o 
faţă Nye. Mă refer la faţa Baldwen White. 

Sir Stafford Nye nu fusese niciodată în stare să o 
contrazică atunci când era vorba de o problemă de 
genealogie. 

— Întotdeauna am considerat că tu şi Pamela vă aruncaţi 
în partea Alexei, continuă ea. 

— Cine a fost Alexa? 

— Stră-stră - cred că mai e o stră-străbunica ta. 
Unguroaică. Contesa sau baroneasă, sau aşa ceva. Stră- 
stră-străbunicul tău s-a îndrăgostit de ea când era la Viena, 
la ambasadă. Da, unguroaică. Asta era. În plus, foarte 
sportivă. Sunt sportive, să ştii, unguroaicele. Vâna călare cu 
câini de vânătoare, călărea grozav. 

— E şi ea în galeria familiei? 

— E pe primul palier în capătul scărilor, puţin la dreapta. 


— Trebuie să mă duc să mă uit la ea, când mă duc la 
culcare. 

— De ce nu te duci acum, şi pe urmă să vii înapoi şi să 
vorbim despre ea? 

— Mă duc, dacă vrei. Îi zâmbi. 

leşi repede din cameră şi o luă pe scări. Da, avea ochiul 
ager, bătrâna Matilda. Ăsta era chipul. Ăsta era chipul pe 
care îl văzuse şi pe care şi-l amintea. Nu pentru 
asemănarea lui cu el, nici chiar pentru asemănarea lui cu 
Pamela. O fată chipeşă adusă acasă de stră-stră-străbunicul 
lui ambasador. Avusese înjur de douăzeci de ani pe atunci. 
Venise aici şi fusese foarte elevată, şi călărise magnific şi 
dansase divin, şi bărbaţii se îndrăgostiseră de ea. Dar, după 
cum întotdeauna se spusese, îi fusese credincioasă stră- 
stră-străbunicului, un membru foarte serios şi sobru al 
serviciului diplomatic. Plecase cu el la ambasade în 
străinătate şi se întorsese aici, şi avusese copii. Trei sau 
patru, parcă. Printrunul din aceşti copii îi moşteniseră el şi 
Pamela chipul, nasul, poziţia capului. Se întrebă dacă 
tânăra care îi pusese drogul în bere şi îl forţase să-i 
împrumute pelerina şi se descrisese ca fiind în pericol de 
moarte n-ar putea fi o verişoară de-a cincea sau de-a şasea 
înlăturată, o descendentă a femeii din tabloul la care se 
uita. Ei bine, era posibil. Probabil că erau de aceeaşi 
naţionalitate. În orice caz, chipurile lor semănau foarte 
mult. Aceeaşi poziţie dreaptă, acelaşi profil, acelaşi nas 
subţire, uşor acvilin. Şi chiar şi acelaşi aer. 

— Se potriveşte? Întrebă lady Matilda când nepotul său 
reveni în salonul alb, cum obişnuia ea să-l numească. 
Interesant chip, nu-i aşa? 

— Da, şi foarte arătos. 

— E mult mai bine să fii interesant decât arătos. Dar n-ai 
fost în Ungaria sau Austria, nu? Nu aveai cum să întâlneşti 
în Malaya pe cineva ca ea. N-ar fi stat la vreo masă făcându- 
şi mici însemnări sau corectând discursuri, sau altceva de 
genul ăsta. Din cât se povesteşte, era o făptură sălbatică, 


neînfrânată. Maniere încântătoare şi tot tacâmul, dar 
sălbatică. Sălbatică precum o pasăre sălbatică. Nu ştia ce 
înseamnă pericolul. 

— De unde ştii atâtea despre ea? 

— Oh, recunosc că n-am fost contemporană cu ea. M-am 
născut abia la câţiva ani după moartea ei. Oricum, 
întotdeauna m-a interesat persoana ei. Era o fire 
aventuroasă, să ştii. Foarte aventuroasă. S-au spus despre 
ea poveşti foarte ciudate, tot felul de lucruri în care a fost 
amestecată. 

— Şi cum a reacţionat la asta stră-stră-străbunicul meu? 

— Presupun că l-au necăjit de moarte. Deşi se spune că îi 
era devotat. Apropo, Staffy, ai citit vreodată „Prizonierul 
Zendei”? 

— Prizonierul Zendei”? Îmi sună foarte familiar. 

— Fireşte că e familiar, e o carte. 

— Da, îmi dau seama că e o carte. 

— Îmi închipui că n-ai cum să ştii de ea. Nu e de pe vremea 
ta. Când eram fată. A fost cam primul lucru care ne-a 
deschis gustul romantismului. Nu cântăreții pop sau 
Beatles-ii. Doar un roman de dragoste. Când eram tânără, 
nu ni se permitea să citim romane. Oricum, nu dimineaţa. 
Le puteam citi doar după-amiaza. 

— Ce reguli ciudate! Ce e rău să citeşti romane dimineaţa 
şi nu după-amiaza? 

— Ei bine, vezi tu, se presupunea că dimineaţa fetele 
trebuiau să facă ceva util. Să culeagă flori ori să lustruiască 
ramele de argint ale fotografiilor. Toate lucrurile pe care le 
făceam noi, fetele. Un pic de studiu cu guvernanta. Tot felul 
de lucruri de genul ăsta. După-amiază ni se permitea să 
stăm şi să citim o carte, şi de regulă prima care ne ieşea în 
cale era „Prizonierul Zendei”. 

— O poveste foarte drăguță şi respectabilă, nu-i aşa? Parcă 
îmi amintesc ceva despre ea. Probabil am citit-o. Totul 
foarte pur, presupun. Nu prea sexy. 


— Categoric nu. Noi nu aveam cărţi sexy. Aveam cărţi 
romantice. „Prizonierul Zendei” era foarte romantică. De 
regulă te îndrăgosteai de erou, Rudolf Rassendyll. 

— Parcă şi numele ăsta mi-l amintesc. Niţel cam pompos, 
nu? 

— Ei bine, încă mai cred că era un nume destul de 
romantic. Trebuie că aveam doisprezece ani. M-a făcut să 
mă gândesc la cartea asta faptul că te-ai dus să te uiţi la 
tabloul ăla. Prinţesa Flavia. 

Stafford Nye îi zâmbi. 

— Arăţi tânără şi rozalie şi foarte sentimentală, spuse el. 

— Ei bine, chiar aşa mă simt. Fetele de azi nu simt asta. 
Ele leşină din dragoste, sau se înmoaie când cineva 
zdrăngăne la chitară sau cântă cu glas tare, dar nu sunt 
sentimentale. Dar eu n-am fost îndrăgostită de Rudolf 
Rassendyll. Eram îndrăgostită de celălalt. De dublura lui. 

— Avea o dublură? 

— Oh, da, un rege. Regele Ruritaniei. 

— Ah, fireşte, acum ştiu. Deci de aici provine cuvântul 
Ruritania, pe care-l aruncă toată lumea. Da, cred că am 
citit cartea. Regele Ruritaniei, iar Rudolf Rassendyll 1-a 
înlocuit pe rege şi s-a îndrăgostit de prinţesa Flavia, cu care 
era regele oficial logodit. 

Lady Matilda mai scoase câteva oftaturi adânci. 

— Da. Rudolf Rassendyll îşi moştenise părul roşu de la o 
străbunică, şi undeva în carte se înclină în faţa tabloului ei 
şi spune ceva despre. Nu mai ţin minte numele. Contesa 
Amelia sau aşa ceva, de la care a moştenit el chipul. Aşa că 
m-am uitat la tine şi m-am gândit că eşti Rudolf Rassendyll 
şi că te-ai dus să te uiţi la tabloul cuiva care putea să-ţi fi 
fost străbunică şi să vezi dacă îţi aminteşte de cineva. 
Aşadar eşti amestecat într-o idilă, nu-i aşa? 

— Ce naiba te face să spui asta? 

— Ei bine, în viaţă nu sunt chiar atât de multe tipare, să 
ştii. Le recunoşti pe măsură ce apar. Este ca o carte despre 
tricotat. În jur de şaizeci şi cinci de modele. Când vezi un 


model, îl recunoşti. Aş spune că, în momentul de faţă, 
modelul tău e o aventură romantică. Oftă. Presupun, însă, 
că n-ai să-mi vorbeşti despre asta. 

— Nu e nimic de spus. 

— Întotdeauna ai fost un mincinos desăvârşit. În fine, nu 
contează. Cândva ai s-o aduci la mine. Asta e tot ce-mi 
doresc înainte ca doctorii să reuşească să-mi vină de hac cu 
încă un soi de antibiotic pe care abia l-am descoperit. 

— Nu ştiu de ce spui „ea” şi „pe ea”. 

— Serios? Ei bine, ştiu că e o ea când dau peste o ea. 
Undeva în viaţa ta e o ea care se eschivează. Ce mă 
depăşeşte este cum ai găsit-o. În Malaya, la conferinţa din 
jurul mesei rotunde? Vreo secretară arătoasă din zestrea 
ambasadei? Fiica ambasadorului sau fiica ministrului? Nu, 
niciuna nu pare să se potrivească. Pe vapor, în drum spre 
casă? Nu, în ziua de azi nu mai foloseşti vaporul. Avion, 
probabil. 

— Încetişor, încetişor te apropii, nu se putu abţine să nu 
spună sir Stafford Nye. 

— Ah! Vreo hangiţă din avion? 

EI clătină din cap. 

— Bine. Păstrează-ţi secretul. Am să descopăr eu, să ştii. 
Întotdeauna am avut un nas bun pentru lucrurile care te 
privesc. Şi pentru toate celelalte. Fireşte, sunt pe dinafară 
când e vorba de evenimentele din ziua de azi, dar din când 
în când mă întâlnesc cu vechii mei prieteni şi e foarte uşor, 
să ştii, să prind câte un indiciu sau două de la ei. Oamenii 
sunt îngrijoraţi. Pretutindeni. Sunt îngrijoraţi. 

— Vrei să spui că există un soi de nemulţumire generală. 
De supărare? 

— Nu, nu mă refeream deloc la asta. Vreau să spun că 
mahării sunt îngrijoraţi. Îngrozitorii noştri guvernanţi sunt 
îngrijoraţi. Dragul şi adormitul nostru Minister de Externe 
este îngrijorat. Se petrec lucruri care n-ar trebui să se 
petreacă. Există nelinişte, agitaţie. 

— Agitaţia studenţească? 


— Oh, agitația studenţilor e doar o floare dintr-un pom. 
Înfloreşte oricum şi în orice ţară, sau aşa pare. Ştii, am o 
fată care vine şi-mi citeşte ziarele. Eu nu mai pot să le citesc 
ca lumea. Are o voce plăcută. Îmi aduce scrisorile şi îmi 
citeşte articolele din ziar şi e o fată blândă, bună. Îmi citeşte 
lucrurile pe care vreau să le ştiu, nu pe cele pe care crede 
ea că e potrivit să le ştiu. Da, din câte mi-am dat seama, 
toată lumea e îngrijorată şi asta, reţine, mi-a confirmat-o 
într-o oarecare măsură un foarte bun prieten al meu. 

— Unul din vechii dumitale prieteni militari? 

— E general maior, dacă la asta te referi, trecut în rezervă 
cu mulţi ani în urmă, dar încă în temă cu tot ce se petrece. 
Tinereţea este ce s-ar putea numi vârful de suliță a tuturor 
acestora. Dar nu asta e atât de îngrijorător. Ei - oricare ar fi 
aceşti ei - lucrează prin tineri. Tinerii din toate ţările. Tineri 
îmboldiţi. Tineri care scandează sloganuri. Sloganuri ce 
sună incitant, deşi nu întotdeauna ştii ce înseamnă. Este 
atât de uşor să porneşti o revoluţie. Pentru tineri e ceva 
natural. Tinerii au fost întotdeauna rebeli. Eşti rebel, 
dărâmi, vrei ca lumea să fie altfel de cum e. Dar eşti şi orb. 
Tinerii sunt legaţi la ochi. Nu văd unde-i duc lucrurile. Ce se 
petrece mai departe? Ce se află în faţa lor? Şi cine e în 
spatele lor, îmboldindu-i? Asta-i partea înspăimântătoare în 
toată treaba asta. Ştii, cineva ţine un morcov să facă 
măgarul să vină la el, şi, în acelaşi timp, în spatele 
măgarului este cineva care îl îmboldeşte cu o nuia. 

— Ai nişte închipuiri extraordinare. 

— Nu-s doar închipuiri, băiete dragă. Asta e ceea ce 
spunea lumea despre Hitler. Hitler şi Tinerii hitlerişti. Dar a 
fost o pregătire atentă, de lungă durată. A fost un război 
care a elaborat totul în detaliu. A fost o coloană a cincea 
implantată în diferite ţări, la îndemână pentru supermani. 
Supermanii urmau să fie, floarea naţiunii germane. Asta 
gândeau şi în asta credeau cu pasiune. S-ar putea ca acum 
altcineva să creadă ceva asemănător. Este un crez pe care 


sunt gata să-l accepte. Dacă li se oferă suficient de 
inteligent. 

— Despre cine vorbeşti? Te referi la chinezi sau la ruşi? Ce 
vrei să spui? 

— Nu ştiu. N-am nici cea mai mică ideea. Dar există ceva 
undeva, şi acest ceva se îndreaptă în aceleaşi direcţii. Iarăşi 
un şablon, înţelegi? Şablon! Ruşii? Îndobitociţi de 
comunism, aş crede că sunt consideraţi demodaţi. Chinezii? 
Cred că şi-au pierdut calea. Poate prea mult Mao. Nu ştiu 
cine sunt cei care plănuiesc. Cum spuneam mai înainte, se 
pune problema de ce şi unde şi când şi cine. 

— Foarte interesant. 

— Este atât de înspăimântător că întotdeauna reînvie 
aceeaşi idee! Istoria se repetă. Tânărul erou, supermanul 
de aur pe care toţi trebuie să-l urmeze. Se opri, apoi spuse: 
Aceeaşi idee, să ştii. Tânărul Siegfried. 

7. Sfatul mătuşii Matilda. 

Mătuşa Matilda se uită la el. Avea privirea ageră şi 
pătrunzătoare. Stafford Nye observase asta înainte. O 
observă în special în acest moment. 

— Aşadar ai mai auzit termenul ăsta, spuse ea. Înţeleg. 

— Ce înseamnă? 

— Nu ştii? Îşi înălţă sprâncenele. 

— Merg la moarte cu crucea pe inimă, spuse sir Stafford în 
limbajul infirmierelor. 

— Da, aşa spuneam noi cândva. Chiar înţelegi ce spui? 

— Nu cunosc nimic despre asta. 

— Dar ai mai auzit termenul. 

— Da. Mi 1-a spus cineva. 

— Cineva important? 

— Ar putea fi. Presupun că ar putea fi. Ce înţelegi prin 
„cineva important”? 

— Ei bine, în ultimul timp ai luat parte la diferite misiuni 
guvernamentale, nu-i aşa? Ai reprezentat cât de bine ai 
putut această sărmană, mizerabilă ţară, stând la masa 
verde şi discutând, şi nu m-aş mira dacă n-ai făcut-o mai 


bine decât mulţi alţii. Nu ştiu dacă din treaba asta iese 
ceva. 

— Probabil că nu, spuse Stafford Nye. În definitiv, când 
intri în astfel de lucruri nu eşti optimist. 

— Îţi dai toată silinţa, îl corectă mătuşa Matilda. 

— Un principiu foarte creştinesc. Ce înseamnă toate astea, 
mătuşă Matilda? 

— Nu cred că ştiu, răspunse mătuşa Matilda. 

— Dumneata, foarte adesea, chiar ştii cum stau lucrurile. 

— Nu chiar. Culeg de ici, de colo, câte ceva. 

— Şi? 

— Mi-au mai rămas nişte vechi prieteni, să ştii. Prieteni 
care sunt la curent cu ce se petrece. Fireşte că cei mai 
mulţi dintre ei sunt fie practic surzi-bâtă sau pe jumătate 
orbi, ori niţel plecaţi cu sorcova sau nu-s în stare să meargă 
drept. Dar ceva tot mai funcţionează. Să spunem, ceva aici, 
sus. Îşi duse mâna la frunte. Există în jur multă panică şi 
deznădejde. Mai multă decât de obicei. Asta e unul din 
lucrurile pe care le-am prins. 

— Nu există oare întotdeauna? 

— Ba da, ba da, dar asta e niţel mai mult. S-ar putea spune 
că e ceva activ, nu pasiv. De mult timp, cum am observat eu 
din afară şi tu, fără îndoială, din interior, am simţit că 
lucrurile sunt în încurcătură. O încurcătură destul de urâtă. 
Dar acum am ajuns într-un punct în care considerăm că 
poate s-ar putea face ceva în privinţa încurcăturii. Există un 
element de pericol în ea. Se petrece ceva. Se coace ceva. 
Nu doar într-o singură ţară. Într-o grămadă de ţări. Ele şi- 
au recrutat un serviciu al lor, propriu, iar pericolul constă în 
aceea că e un serviciu de oameni tineri. Genul de oameni 
care doresc să meargă oriunde, să facă orice şi, din 
nefericire, cred orice, şi atâta timp cât li se promite o 
anumită doză de dărâmat, spart, distrus, ei cred că această 
cauză trebuie să fie bună şi că lumea va arăta altfel. Nu 
sunt creativi, ăsta-i necazul. Sunt distructivi. Tinerii creatori 
scriu poezii, cărţi, probabil compun muzică, pictează, exact 


cum au făcut-o întotdeauna. Cu ei nu va fi nici o problemă. 
Dar o dată ce lumea a învăţat să iubească distrugerea de 
dragul distrugerii, căpeteniile răului profită de şansă. 

— La cine te referi când spui „ei”? 

— Aş vrea să fi ştiut. Da, aş vrea să fi ştiut. Chiar foarte 
mult. Dacă aud ceva util, am să-ţi spun. Atunci poţi face 
ceva în privinţa asta. 

— Din nefericire, eu n-am pe nimeni căruia să-i spun, adică 
cui să-i transmit. 

— Da, nu poţi transmite oricui. Nu poţi avea încredere în 
oameni. Să nu transmiţi nici unuia dintre idioţii ăia din 
guvern, sau care au legătură cu guvernul, sau care speră să 
ajungă la guvernare după plecarea clicii de acum. 
Politicienii n-au timp să se uite la lumea în care trăiesc. Ei 
văd ţara în care locuiesc ca pe-o vastă platformă electorală. 
Asta le ajunge deocamdată. Chiar fac lucruri despre care 
cred sincer că vor face treaba să meargă mai bine, sunt 
miraţi că nu merge, şi asta pentru că lucrurile făcute de ei 
nu-s ceea ce vor oamenii. Şi nu te poţi abţine să nu tragi 
concluzia că politicienii au sentimentul că au un soi de 
drept divin să mintă pentru o cauză bună. Nu a trecut chiar 
atât de mult de când domnul Baldwin făcea faimoasa lui 
remarcă: „Dacă aş fi spus adevărul, aş fi pierdut alegerile”. 
Prim-miniştrii încă mai cred şi mai gândesc aşa. Slavă 
Domnului că, din când în când, avem un om mare. Dar rar. 

— Ei bine, ce propui că ar trebui făcut? 

— Îmi ceri sfatul? Sfatul meu? Ştii câţi ani am? 

— Mergi pe nouăzeci. 

— Nu-s chiar atât de bătrână, spuse lady Matilda, uşor 
ofensată. Aşa arăt, băiete dragă? 

— Nu, draga mea. Arâţi ca o drăguță doamnă de şaizeci şi 
şase de ani. 

— Aşa mai merge. Total neadevărat, dar merge. Dacă 
prind ceva de la dragii mei amirali, sau chiar de la vreun 
general bătrân sau, posibil, chiar şi de la un mareşal al 
aerului. Ei aud multe, să ştii, şi încă mai sunt prieteni şi se 


adună şi stau de vorbă. Şi uite aşa se duce vorba. 
Întotdeauna a existat vin, şi încă mai există vin, indiferent 
de câţi ani au oamenii. Tânărul Siegfried. Ne trebuie un 
indiciu cu privire la ce înseamnă. Nu ştiu dacă e o persoană, 
sau o parolă, sau numele unui club, sau un nou Mesia, sau 
un cântăreţ pop. Dar termenul ascunde ceva. De asemenea, 
este un motiv muzical. Mi-am cam uitat zilele wagneriene. 
Glasul ei bătrân cârâi o melodie parţial recognoscibilă. 
Chemarea cornului lui Siegfried, nu-i aşa? Fă-ţi o 
înregistrare, de ce nu-ţi faci? Ştii la ce mă refer? Nu mă 
refer la un disc pe care îl pui la gramofon, mă refer la 
chestiile alea pe care le folosesc şcolarii. Magnetofoane, 
parcă. Foarte interesant. Da, ia-ţi un magnetofon şi 
înregistrează-te suflând chemarea cornului lui Siegfried. Ai 
talent muzical, mereu ai avut. Sper că reuşeşti să faci asta, 
nu? 

— Ei bine, se pare că e un foarte mic rol de jucat în 
salvarea lumii, dar aş îndrăzni să spun că aş putea reuşi. 

— Şi să ai chestia asta la îndemână. Pentru că, vezi tu. 
Bătu în masă cu tocul de ochelari, ai putea să vrei să-i 
impresionezi cândva pe cei incorecţi. 'Ți-ar putea fi util. Ei 
te-ar întâmpina cu braţele deschise şi atunci ai putea afla 
câte ceva. 

— Categoric, ai idei, spuse cu admiraţie sir Stafford. 

— Ce altceva poţi avea la vârsta mea? Nu poţi să umbli. Nu 
prea te mai poţi întâlni cu lumea. Nu poţi să grădinăreşti. 
Tot ce poţi este să stai pe scaun şi să ai idei. Aminteşte-ţi 
asta peste vreo patruzeci de ani. 

— Una din remarcile dumitale mi-au stârnit interesul. 

— Numai una? Cam puţin faţă de ce mult am vorbit. Care 
anume? 

— Ai sugerat că i-aş putea impresiona pe cei incorecţi cu 
înregistrarea mea. Vorbeai serios? 

— Păi, e un mijloc, nu-i aşa? Oamenii corecţi nu contează. 
Dar cei incorecţi. Trebuie să afli câte ceva, nu? Trebuie să 
pătrunzi în miezul lucrurilor. Cam ca un ciocan-capcană 


împotriva hoţilor, spuse mătuşa Matilda gânditoare. Am 
avut cândva unul în aripa de est. A costat foarte mult să-l 
instalăm cum trebuie. Aş spune că tot atât va costa să 
îndrepţi lumea. 

— De fapt, mult mai mult, spuse Stafford Nye. 

— Asta nu va conta. Oamenii n-au nimic împotrivă să 
cheltuiască mult. Asta îi impresionează. Numai când vrei să 
faci ceva drăguţ şi economic nu vor plăti. Suntem aceiaşi 
oameni, să ştii. În ţara asta, adică. Suntem aceiaşi oameni 
care am fost întotdeauna. 

— Ce vrei să spui cu asta? 

— Suntem capabili să facem lucruri mari. Am fost buni să 
clădim un imperiu. N-am fost buni să-l păstrăm în funcţiune, 
dar nu mai aveam nevoie de un imperiu. Şi am recunoscut- 
o. E prea greu să-l păstrezi. Robbie m-a făcut să înţeleg 
asta. 

— Robbie? Numele suna vag familiar. 

— Robbie Shoreham. Robert Shoreham. E un foarte vechi 
prieten de-al meu. Are partea stângă paralizată de la mijloc 
în jos. Dar poate încă vorbi şi are un aparat auditiv bunicel. 

— Pe lângă faptul că e unul dintre cei mai renumiţi fizicieni 
din lume, spuse Stafford Nye. Aşadar, el e un alt prieten de- 
al dumitale. 

— Îl cunosc de când era copil. Te surprinde că suntem 
prieteni, că avem multe în comun şi că ne face plăcere să 
discutăm? 

— Ei bine, n-aş fi crezut că. 

— Că avem despre ce vorbi? E drept că eu nu m-am 
priceput niciodată la matematică. Din fericire, când eram 
fată, nici măcar nu încercai. Matematica era uşoară pentru 
Robbie încă de pe când avea patru ani, parcă. În ziua de azi 
se spune că asta e perfect natural. El are o mulţime de 
lucruri despre care să vorbească. Mă plăcea pentru că 
eram zăpăcită şi-l făceam să râdă. Şi, în plus, sunt o bună 
ascultătoare. Şi zău, uneori spune nişte lucruri foarte 
interesante... 


— Îmi închipui, spuse sec Stafford Nye. 

— Nu face pe superiorul. Molicre s-a însurat cu menajera 
lui şi a făcut un mare succes din treaba asta. Dacă de 
Molicre e vorba, adică. Dacă un bărbat are creier cu carul, 
nu prea vrea să discute cu o femeie care şi ea are creier din 
belşug. Ar fi istovitor. Ar prefera o prostănacă drăguță care 
să-l facă să râdă. Eu nu arătam rău când eram tânără, 
spuse încântată de sine mătuşa Matilda. Ştiu că n-am nici 
un merit academic. Nu sunt câtuşi de puţin intelectuală. 
Dar Robert întotdeauna a spus că am o mare doză de bun 
simţ, de inteligenţă. 

— Eşti o persoană delicioasă, spuse sir Stafford Nye. Îmi 
place să vin să te văd şi să plec amintindu-mi tot ce mi-ai 
spus. Am impresia că ai putea să-mi spui mult mai multe, 
dar e evident că n-ai s-o faci. 

— Nu până la momentul potrivit, dar ţin cont de interesele 
tale. Anunţă-mă din când în când ce faci. Săptămâna 
viitoare iei cina la ambasada americană, nu-i aşa? 

— De unde ştii? Am fost invitat. 

— Şi am înţeles că ai acceptat. 

— Ei bine, face parte din îndatoririle mele. O privi curios. 
Cum reuşeşti să fii atât de bine informată? 

— Oh, mi-a spus Milly. 

— Milly? 

— Milly Jean Cortman. Soţia ambasadorului american. O 
făptură cât se poate de atrăgătoare, să ştii. Micuţă şi tare 
arătoasă. 

— 'Te referi la Mildred Cortman? 

— A fost botezată Mildred, dar preferă să i se spună Milly 
Jean. Vorbeam cu ea la telefon despre nu ştiu ce spectacol 
de caritate. Ea e ceea ce obişnuiam să numim o Venus de 
buzunar. 

— O expresie cât se poate de drăguță, spuse Stafford Nye. 

8. O cină la ambasadă. 

În timp ce doamna Cortman venea spre el cu mâna întinsă, 
Stafford Nye îşi aminti expresia folosită de mătuşa sa. Milly 


Jean Cortman era o femeie între treizeci şi cinci şi patruzeci 
de ani. Avea trăsături delicate, ochi mari, albastru-cenuşii, 
un cap frumos modelat cu un păr vopsit într-o nuanţă 
albastră-cenuşie, coafat, dichisit. Era foarte populară în 
Londra. Soţul ei, Sam Cortman, era un bărbat masiv, greoi, 
uşor supraponderal. Era foarte mândru de soţia lui. 
Personal, era unul din acei vorbitori lenți, cu o vorbire 
destul de emfatică. Oamenii se pomeneau că atenţia le-o lua 
din când în când razna când el explica pe larg un aspect 
care nu prea avea nevoie de explicaţii. 

— V-aţi întors din Malaya, nu, sir Stafford? Trebuie să fi 
fost foarte interesant să mergeţi acolo, deşi n-ar prea fi 
perioada anului cea mai potrivită. Ne bucurăm ca v-aţi 
întors. Ia să vedem. Îi cunoaşteţi pe lady Aldborong şi sir 
John, pe herr von Roken şi frau von Roken. Domnul şi 
doamna Staggenham. 

Într-o măsură mai mare sau mai mică, toată lumea îi era 
cunoscută lui Stafford Nye. Doar pe neamţ şi pe soţia lui nu- 
i mai întâlnise, deoarece abia îşi preluaseră misiunea. 
Staggenham era ministrul protecţiei sociale. Întotdeauna 
fusese de părere că el şi soţia lui formau un cuplu 
interesant. 

— Şi contesa Renata Zerkowski. Parcă spunea că v-a mai 
întâlnit. 

— Trebuie să fi trecut cam un an de atunci, spuse contesa. 
Când am fost ultima oară în Londra. 

Şi iat-o din nou pe ea, pasagera din Frankfurt. Stăpână pe 
ea, degajată, minunat îmbrăcată în gri-albăstriu, cu o 
garnitură de şinşilă. Avea părul pieptănat într-o coafură 
înaltă, şi la gât o cruce cu rubine cu un model antic. 

— Signora Gasparo, contele Reitner, domnul şi doamna 
Arbuthnot. 

În total, cam douăzeci şi şase. La masă, Stafford Nye stătu 
între întunecata doamnă Staggenham şi signora Gasparo. 
Renata Zerkowski stătea chiar vizavi. 


Un dineu la ambasadă. Un dineu ca atâtea altele la care 
participase, întrunind cam aceiaşi oaspeţi. Diverşi membri 
ai corpului diplomatic, miniştri de rang inferior, unu sau doi 
industriaşi, o stropeală de oameni de societate invitaţi 
pentru că erau buni consilieri, oameni fireşti, plăcuţi, deşi 
unii din ei, gândi Stafford Nye, unul sau doi, se putea să fi 
fost altfel. Chiar în timp ce era angajat într-o conversaţie 
susţinută cu signora Gasparo, o persoană fermecătoare, o 
interlocutoare vorbăreaţă, cu o undă de flirt în 
comportament, mintea îi fugea în acelaşi loc în care îi 
alunecau şi ochii, deşi acest al doilea lucru nu era prea 
evident. În timp ce privirea îi rătăcea în jurul mesei, n-ai fi 
zis că mintea lui trăgea concluzii. Fusese invitat aici. De ce? 
Dintr-un motiv anume, sau din nici un motiv. Poate pentru 
că numele lui ajunsese automat pe lista pe care secretarele 
o verificau din când în când şi-i bifau pe cei cărora le venise 
rândul să-şi facă datoria de a fi prezenţi la astfel de dineuri. 
Sau poate fusese nevoie de un bărbat în plus pentru o 
femeie în plus pentru a echilibra masa. Întotdeauna fusese 
solicitat când era vorba de o femeie în plus. 

„Oh, da, ar fi spus o gazdă aparţinând corpului diplomatic, 
Stafford Nye se va descurca de minune. Îl vom aşeza lângă 
madame Cutare, sau lângă lady Cutărică”. 

Probabil acesta fusese motivul pentru care se trezise 
invitat. Şi totuşi, îşi punea întrebări. Ştia din experienţă că 
existau şi alte motive. De aceea, privirea lui, cu aerul ei 
nepăsător amabil care pare să privească în jur fără să caute 
ceva anume, era preocupată. 

Probabil că printre acei oaspeţi era cineva care dintr-un 
anumit motiv conta, era important. Cineva care fusese 
invitat nu de umplutură, dimpotrivă, ceilalţi fuseseră invitaţi 
să umple golul din jurul lui. Sau al ei. Cineva care conta. Se 
întreba care din ei putea fi. 

Cortman ştia, fireşte. Probabil şi Lilly Jean. Cu nevestele 
nu ştii niciodată. Unele erau diplomaţi mai buni decât soţii 
lor. 


Pe unele te puteai baza pur şi simplu datorită farmecului 
lor, a adaptabilităţii lor, a bunăvoinţei de a plăcea, a lipsei 
lor de curiozitate. Altele erau un dezastru în ceea ce îi 
privea pe bărbaţii lor. Gazde care, deşi poate aduseseră 
bani şi prestigiu în mariajul lor diplomatic, erau totuşi în 
stare în orice moment să spună sau să facă ce nu trebuia şi 
să creeze o situaţie penibilă. Dacă aşa ceva trebuia 
prevenit, era nevoie de un invitat, sau doi, sau chiar trei, 
care să joace rolul a ceea ce se chema împăciuitori de 
profesie, specialişti în calmarea lucrurilor. 

Să fi însemnat dineul din seara asta altceva decât un 
eveniment social? Privirea lui rapidă şi atentă făcuse deja 
înconjurul mesei alegând câteva persoane asupra cărora nu 
era încă pe deplin edificat. Un om de afaceri american. 
Plăcut, nu sclipitor socialmente. Un profesor de la o 
universitate din vest. Un cuplu căsătorit, soţul neamţ, soţia 
predominant, aproape agresiv, americană. Şi foarte 
frumoasă. Din punct de vedere sexual, extrem de 
atrăgătoare, gândi sir Stafford. Era vreunul din ei 
important? Prin minte îi pluteau iniţiale. FBI. CIA. Poate că 
afaceristul era omul CIA, aflat aici cu un scop. Aşa stăteau 
lucrurile în ziua de azi. Nu ca pe vremuri. Cum dispăruse 
formula? Marea putere te urmăreşte, puterea nevăzută a 
statului tău, fireşte. Ei bine, s-a mers mai departe. Acum te 
urmăreşte vărul de peste ocean. Şi marea putere financiară 
din centrul Europei te urmăreşte. Cineva care prezintă o 
problemă diplomatică a fost invitat aici ca să-l urmăreşti tu 
pe el. Oh, da, în ziua de azi, în spatele lucrurilor se 
ascundeau multe. Dar era doar o altă formulă, o altă modă? 
Putea, oare, să însemne mai mult de atât, ceva vital, ceva 
real? Cum ai putea vorbi despre evenimentele din Europa 
de azi? Piaţa Comună. Ei bine, asta era ceva destul de 
cinstit, ceva care se ocupa cu comerţul, cu economia şi cu 
relaţiile dintre ţări. 

Ce se petrecea? Ce se petrecea în lumea mare şi în 
culisele ei? Sir Stafford se tot întreba. 


Unele lucruri le ştia, unele le ghicea, iar despre unele, 
gândi el, nu ştiu nimic şi nimeni nu vrea să ştiu ceva despre 
ele. 

Ochii îi poposiră pe femeia de peste drum de el. Bărbia 
ridicată, gura schiţând un zâmbet politicos. Ochii li se 
întâlniră. Ochii aceia nu-i spuneau nimic, zâmbetul nu-i 
spunea nimic. Ce căuta ea aici? Era în elementul ei, se 
încadra în decor, cunoştea această lume. Da, aici era acasă. 
Se gândi că putea afla fără dificultate cum figura ea în 
lumea diplomatică, dar oare asta i-ar fi spus care era 
adevăratul ei loc? 

Tânăra la ananghie din Frankfurt, care i se adresase pe 
neaşteptate, avea o faţă ageră, inteligentă. Aceasta era 
adevărata femeie, sau sub masca asta se ascundea 
adevărata femeie? Era una din acele personalităţi menite să 
joace un rol? Şi dacă da, ce rol? 

Se putea ca aici să fie mai mult de două personalităţi. Se 
tot întreba şi vroia să afle. 

Faptul că fusese invitat şi o întâlnise să fi fost oare pură 
coincidenţă? Milly Jean se ridică. Celelalte doamne se 
ridicară şi ele. Atunci, într-un mod neaşteptat, se iscă o 
rumoare. O zarvă venind din afara casei. Strigăte. Ţipete. 
Zgomotul unui geam spart. Împuşcături. Sigur focuri de 
pistol. Signora Gasparo se agăţă de braţul lui Stafford Nye. 

— Iarăşi! Exclamă ea. Dio! Iarăşi studenţii ăştia cumpliţi. 
La fel e şi la noi. De ce atacă ambasadele? Se bat, se opun 
poliţiei. Mărşăluiesc strigând chestii idioate, se culcă de-a 
curmezişul străzilor. Si, si. Îi avem la Roma, la Milano. îi 
găsim peste tot în Europa, ca o ciumă. De ce nu sunt ăştia 
niciodată mulţumiţi? Ce vor? 

Stafford Nye îşi sorbi coniacul şi ascultă accentele apăsate 
ale domnului Charles Staggenham devenit pontifical şi 
didactic. Zarva se potolise. Se părea că poliţia îi împrăştiase 
pe turbulenţii încinşi. Era una din acele întâmplări care 
odată ar fi fost considerate extraordinare şi chiar 
alarmante, dar care acum era luate ca nişte lucruri fireşti. 


— O forţă poliţienească mai numeroasă. lată ce ne trebuie. 
Mai mulţi poliţişti. Tipii ăştia de acum nu fac faţă. Se spune 
că aşa e peste tot. Vorbeam zilele trecute cu herr Lurwitz. 
Şi ei au problemele lor, la fel şi francezii. Mai puţine sunt în 
țarile scandinave. Ce vor cu toţii. Doar să provoace 
necazuri? Vă spun, dacă era după mine. 

Stafford Nye îşi mută mintea asupra altui subiect, în timp 
ce se prefăcea în continuare atent la explicaţiile lui Charles 
Staggenham despre ce-ar fi făcut dacă ar fi fost, după el, 
ceea ce era oricum foarte uşor de anticipat. 

— Strigă tot timpul de Vietnam. Ce ştiu ei despre Vietnam? 
Niciunul n-a fost acolo, nu-i aşa? 

— E puţin probabil, spuse sir Stafford Nye. 

— Astă seară, ceva mai devreme, cineva îmi povestea că au 
avut o mulţime de probleme în California. În universităţi. 
Dacă aveam o politică înţeleaptă. 

La un moment dat, bărbaţii li se alăturară femeilor în 
salon. Stafford Nye, mişcându-se cu acea graţie degajată, 
cu aerul acela al lipsei complete de scop, pe care le găsea 
foarte folositoare, se aşeză lângă o femeie guralivă cu părul 
auriu pe care o cunoştea binişor, şi despre care avea 
garanţia că rar spunea ceva ce să merite a fi ascultat 
privitor la idei, dar care deţinea cunoştinţe excesive despre 
toate tovarăşele ei de sex feminin din cercul cunoştinţelor 
sale. Stafford Nye nu întrebă nimic direct, dar la un 
moment dat, fără ca doamna să-şi dea seama că el era cel 
care îndruma subiectul conversaţiei, auzi câteva remarci 
despre contesa Renata Zerkowki. 

— Totuşi, arată foarte bine, nu? În ziua de azi nu vine prea 
des pe aici. În majoritatea timpului e la New York, sau în 
insula aia minunată. Ştiţi la care mă refer. Nu Minorca. Una 
din Mediterana. Sora ei s-a măritat cu regele ăla al 
săpunului, cel puţin aşa cred eu, că-i un rege al săpunului. 
Nu cel grec. Suedez parcă. Se scaldă în bani. Şi apoi, 
fireşte, îşi petrece o grămadă de timp într-un castel din 


Dolomiţi. Sau lângă Munchen. Şi e moartă după muzică. 
Spunea că v-a mai întâlnit, aşa e? 

— Da. Acum un an sau doi, parcă. 

— Oh, da, presupun că atunci când a mai fost în Anglia. Se 
spune că e amestecată în afacerea din Cehoslovacia. Sau 
problema din Polonia? Vai, e atât de dificil, nu-i aşa? Toate 
numele astea, adică. Au atât de multe z-uri şi k-uri. Sunt 
extrem de ciudate şi greu de pronunţat. E şi foarte literată. 
Ştiţi, îi face pe oameni să semneze petiţii ca scriitorii să 
primească aici azil. Nu că cineva ar acorda prea multă 
atenţie. Vreau să spun, la ce altceva se poate gândi omul în 
ziua de azi decât cum să facă să-şi plătească taxele? Libera 
circulaţie îmbunătăţeşte puţin lucrurile, dar nu foarte mult. 
Adică, trebuie să faci rost de bani, nu-i aşa, înainte să-i poţi 
lua în străinătate. Nu ştiu cum reuşeşte cineva să aibă bani 
acum, dar sunt o grămadă. Oh, da, sunt o grămadă de bani 
pe aici. 

Se uită cu un aer satisfăcut la mâna ei strângă pe care 
avea două inele, unul cu diamant, altul cu rubin, ceea ce 
părea să probeze că o sumă considerabilă se cheltuise şi pe 
ea. 

Seara se apropia de sfârşit. Acum cunoştea ceva mai mult 
despre pasagera din Frankfurt. Ştia că avea o faţadă, aşa i 
se părea lui, o faţadă cu multe fațete, dacă se putea spune 
aşa. O interesa muzica. Ei bine, o întâlnise la Festival Hall, 
nu-i aşa? Îi plăceau sporturile în aer liber. Avea rude bogate 
care stăpâneau insule în Mediterana. Îi susţinea pe literați. 
De fapt, cineva cu relaţii şi care avea acces la sfera socială. 
Aparent, nu foarte implicată în politică şi totuşi, probabil 
discret, afiliată vreunui grup. Cineva care se mişca dintr-un 
loc în altul, din ţară în ţară. Se mişca printre bogătaşi, 
printre talente, în lumea literară. 

Câteva clipe se gândi la spionaj. Era răspunsul cel mai 
probabil. Şi totuşi, nu era pe deplin satisfăcut de el. 

Dineul se încheia. Îi veni, în sfârşit, rândul să fie abordat 
de gazda sa. Milly Jean se pricepea foarte bine la asta. 


— De secole tânjeam să stau de vorbă cu dumneavoastră. 
Vroiam să aud despre Malaya. Sunt atât de proastă când e 
vorba de locurile astea din Asia! Le încurc înfiorător. 
Spuneţi-mi, ce s-a întâmplat acolo? Ceva interesant, sau 
ceva cumplit de plictisitor? 

— Sunt sigur că la asta puteţi ghici răspunsul. 

— Ei bine, aş zice că a fost foarte plictisitor. Dar, probabil, 
nu vă este permis să spuneţi că aşa a fost. 

— Ba da, pot s-o gândesc şi pot s-o spun. Ştiţi, n-a fost 
chiar genul meu. 

— Atunci de ce v-aţi dus? 

— Îmi place la nebunie să călătoresc, să văd ţări noi. 

— În multe privinţe sunteţi o persoană care intrigă. Serios, 
toată viaţa asta diplomatică e foarte plictisitoare, nu-i aşa? 
N-ar trebui s-o spun. V-o spun numai dumneavoastră. 

Ochi foarte albaştri. Albaştri precum campanulele. Aşa 
cum stătea, cu ochii uşor măriţi şi sprâncenele negre vag 
încruntate, semăna cu o frumoasă pisică persană. Se 
întrebă cum era de fapt Milly Jean. Avea glasul moale şi 
liniştitor, capul frumos modelat, profilul perfect, ca de 
medalie. Cum era în realitate? Deloc proastă, gândi. O 
persoană care ar fi folosit la nevoie armele sociale, care ar 
fi vrăjit dacă aşa dorea, care s-ar fi retras într-un nor 
enigmatic, dacă i se părea necesar. Dacă ar fi dorit ceva de 
la cineva, s-ar fi dat peste cap să obţină. Remarcă 
intensitatea cu care îl privea acum. Vroia oare ceva de la el? 
Nu ştia. Nu i se părea probabil. 

— L-aţi. Cunoscut pe domnul Staggenham? Întrebă Milly 
Jean. 

— Da, am stat de vorbă în timpul mesei. Nu ne-am mai 
întâlnit până azi. 

— Se spune că e o persoană foarte importantă. După cum 
ştiţi, e preşedintele PB.FE. 

— Toate astea ar trebui ştiute, spuse Stafford Nye. PB.FE. 
Şi D.C. Y. L. Y. H. Şitoată lumea iniţialelor. 


— Groaznic, spuse Milly Jean. Groaznic. Toate inițialele 
astea, fără personalităţi, fără oameni. Doar iniţiale. Ce lume 
groaznică! La asta mă gândesc uneori. Ce lume groaznică! 
Vreau să fie altfeL. Cu totul, absolut cu totul altfel. 

Oare vorbea serios? Se gândi o clipă şi îşi spuse că, 
probabil, da. Interesant. 

Grosvenor Square era liniştea însăşi. Pe trotuar mai erau 
încă cioburi de geam. Erau chiar şi ouă, roşii fleşcăite şi 
fragmente de metal strălucitor. Dar deasupra, stelele erau 
paşnice. 

Maşină după maşină trăgea la uşa ambasadei să adune 
oaspeţii care plecau. În colţurile scuarului se aflau poliţişti, 
dar nu ostentativ. Totul era sub control. Unul dintre oaspeţi 
vorbi cu un poliţist, apoi se întoarse murmurând: 

— N-au fost prea multe arestări. Opt. Dimineaţă vor fi în 
Bow Street. Cam acelaşi grup ca de obicei. Au fost aici 
Petronella, şi Stephen cu gaşca lui. În fine, într-o zi se vor 
plictisi. 

— Locuiţi nu departe de aici, nu? Auzi sir Stafford Nye un 
glas lângă urechea sa. Un glas adânc, cu tonalitate de 
contralto. Pot să vă las în drumul meu. 

— Nu, nu, merg foarte bine pe jos. Nu fac decât zece 
minute. 

— Nu va fi o problemă pentru mine, vă asigur, spuse 
contesa Zerkowski. Stau la St. James's lower. 

St. James's 'Tower era unul din hotelurile noi. 

— Sunteţi foarte amabilă. 

Îi aştepta o maşină mare, luxoasă. Şoferul deschise 
portiera, contesa Renata urcă, iar sir Stafford Nye o urmă. 
Ea îi dădu şoferului adresa lui sir Stafford Nye. Maşina 
porni. 

— Aşadar ştiţi unde locuiesc, spuse Stafford Nye. 

— De ce nu? 

Se întrebă ce putea să însemne „De ce nu?” 

— Într-adevăr, de ce nu, spuse. Cunoaşteţi foarte multe, 
nu-i aşa? Apoi adăugă, renunțând la pronumele de politeţe: 


A fost drăguţ din partea dumitale să-mi returnezi 
paşaportul. 

— M-am gândit că v-aş putea salva de anumite 
inconveniente. Ar fi fost mai simplu să-l fi ars. Vi s-ar fi 
eliberat unul nou, presupun. 

— Presupui corect. 

— Pelerina o veţi găsi în sertarul de jos al scrinului. A fost 
pusă acolo în noaptea asta. M-am gândit că poate 
procurarea alteia nu v-ar satisface, şi chiar că n-ar fi posibil 
să găsiţi una la fel. 

— Acum că a trecut prin anumite. Aventuri, va însemna 
mai mult pentru mine. Şi-a servit scopul. 

Maşina torcea în noapte. 

Contesa Zerkowski spuse: 

— Da. Şi-a îndeplinit scopul, din moment ce mă aflu aici. 
Vie. 

Sir Stafford Nye nu spuse nimic. Presupunea, pe drept sau 
nu, că ea ar fi vrut ca el să-i pună întrebări, să insiste, să 
ştie mai multe despre ce făcea, din ce bucluc scăpase. Ar fi 
vrut ca el să se arate curios, dar sir Stafford Nye nu avea de 
gând să manifeste curiozitate. Îi făcea chiar plăcere să nu 
se arate curios. Îi auzi râsul uşor. Îşi imagină, cu destulă 
surprindere, că era un râs mulţumit, un râs de satisfacţie, 
nu iritat. 

— V-aţi distrat bine în seara asta? Întrebă ea. 

— O petrecere reuşită, cred, dar Milly Jean întotdeauna dă 
petreceri reuşite. 

— Deci o cunoaşteţi bine. 

— O cunosc de dinainte să se fi măritat, din New York. O 
Venus de buzunar. 

Îl privi uşor surprinsă. 

— Aşa îi spuneţi? 

— De fapt, nu. Expresia asta mi-a fost spusă de o rudă în 
vârstă. 

— Da, nu este o descriere pe care s-o auzi des în ziua de 
azi. Cred că i se potriveşte foarte bine. Doar că. 


— Doar că ce? 

— Venus e seducătoare, nu-i aşa? Şi, de asemenea, 
ambițioasă. 

— Crezi că Milly Jean Cortman e ambițioasă? 

— Oh, da. Asta mai presus de toate. 

— Şi crezi că a fi soţia ambasadorului la St. James nu-i 
satisfăcător? 

— Nu, spuse contesa. Asta-i doar începutul. 

Sir Stafford nu răspunse. Se uită pe fereastra maşinii, 
începu să apoi se opri. Observă privirea ei rapidă, dar şi ea 
rămase tăcută. Treceau pe un pod peste Tamisa, el vorbi: 

— Aşadar nu mă laşi acasă, şi nu te întorci la St. James's 
Tower. Tamisa. Ne-am mai întâlnit o dată, traversând un 
pod. Unde mă duci? 

— Aveţi ceva împotrivă? 

— Cred că da. 

— Da, văd că aveţi. 

— Ei bine, fireşte că eşti în ton cu moda. Deturnarea e la 
modă azi, nu-i aşa? M-ai deturnat. De ce? 

— Pentru că, la fel ca înainte, am nevoie de 
dumneavoastră. Şi alţii au nevoie de dumneavoastră. 

— Nu mai spune! 

— Văd că nu vă place. 

— Mi-ar fi plăcut mai mult să fi fost întrebat. 

— Dacă vă întrebam, aţi fi venit? 

— Poate da, poate nu. 

— Îmi pare rău. 

— Mira-m-aş. 

Călătoreau prin noapte în tăcere. Nu era un drum 
singuratic de ţară; se aflau pe o şosea principală. Din când 
în când lumina farurilor cădea pe câte un indicator, astfel că 
Stafford Nye vedea foarte clar ce rută urmau. Treceau prin 
Surrey şi prin primele zone locuite din Sussex. Din când în 
când avea impresia că o luau pe un drum lateral, care nu 
era ruta cea mai scurtă, dar nici de asta nu putea fi sigur. 
Aproape că îşi întrebă însoţitoarea dacă făceau asta pentru 


că s-ar fi putut să fie urmăriţi de la Londra. Dar era hotărât 
să-şi ducă tăcerea până la capăt. Era la latitudinea ei să 
vorbească, să dea informaţii. Chiar şi cu plusul de informaţii 
pe care-l obținuse, o găsea o făptură enigmatică. 

Călătoreau spre cine ştie ce sat după un dineu la Londra. 
Se aflau, de asta era foarte sigur, într-o maşină închiriată, 
foarte scumpă. Totul era ceva planificat dinainte. Îşi 
imagina că în curând avea să afle încotro mergeau. Doar 
dacă nu se îndreptau spre coastă. Şi asta era posibil, gândi. 
Văzu un indicator pe care era scris Haslemere. Acum 
ocoleau Godalming-ul. Totul deschis, pe faţă. O suburbie 
bogată într-un peisaj grozav. Pâlcuri de copaci încântătoare, 
locuinţe arătoase. Luară câteva curbe, apoi maşina încetini. 
Părea că ajunseseră la destinaţie. Porţi. Lângă porţi, o 
căsuţă albă, a portarului. Dincolo de ea un drum cu 
rododendroni bine întreţinuţi de o parte şi de alta. Făcură o 
curbă şi traseră în faţa unei case. „Stockbroker Tudor” 
îngână în surdină sir Stafford Nye. Însoţitoarea sa se 
întoarse întrebătoare spre el... 

— Doar un comentariu, spuse Stafford Nye. Nu mă băga în 
seamă. Să înţeleg că am ajuns la destinaţia aleasă de 
dumneata? 

— Nu prea admiraţi priveliştea. 

— Domeniul pare bine întreţinut, spuse Stafford Nye 
urmărind lumina farurilor. E nevoie de bani ca să întreţii 
cum se cuvine un loc ca ăsta. Aş spune că e confortabil să 
trăieşti într-o asemenea casă. 

— E confortabilă, dar nu frumoasă. Cel care locuieşte aici 
preferă confortul, nu frumuseţea. 

— Probabil în mod înţelept. Şi totuşi, în unele privinţe, este 
un mare admirator al frumuseţii, al anumitor tipuri de 
frumuseţe. 

Maşina opri în sfârşit în faţa unei verande bine luminată. 
Sir Stafford cobori şi întinse mâna să-şi ajute însoţitoarea. 
Şoferul urcase treptele şi apăsa pe butonul soneriei. 
Coborând, se uită întrebător la clientă. 


— Mai aveţi nevoie de mine în noaptea asta? 

— Nu. Asta-i tot, deocamdată. Vom telefona dimineaţă. 

— Noapte bună. Noapte bună, domnule. 

Înăuntru se auziră paşi şi uşa se deschise. Sir Stafford se 
aştepta la vreun soi de valet, dar în loc de asta văzu un 
zdrahon de servitoare. Înaltă, cu părul cărunt, cu buzele 
strânse, extrem de competentă şi de încredere. O achiziţie 
valoroasă, greu de găsit în ziua de azi. Devotată, în stare să 
fie fioroasă. 

— Mă tem că am întârziat puţin, spuse Renata. 

— Stăpânul e în bibliotecă. A cerut ca dumneavoastră şi 
domnul să fiţi conduşi la el când ajungeţi. 

9. Casa din apropiere de Godalming. 

O luă în sus pe scara largă şi cei doi o urmară. Da, gândi 
Stafford Nye, o casă foarte confortabilă. Un tapet iacobin, o 
scară de stejar cât poate urât lucrată, dar cu trepte plăcut 
de urcat. 

Tablouri drăguţ alese, dar fără nici o valoare artistică 
anume. 

O casă de om bogat, gândi. Un om, nu de prost gust, un 
om cu gusturi convenţionale. Un covor gros şi bun, de 
culoarea prunei. 

La primul etaj servitoarea jandarm merse la prima uşă. O 
deschise şi le făcu loc să treacă, dar nu anunţă nici un 
nume. Contesa intră prima, şi sir Stafford Nye o urmă. Auzi 
uşa închizându-se fără zgomot în urma lui. 

În cameră se aflau patru persoane. În spatele unui birou 
mare, acoperit în întregime cu hârtii, documente, o hartă 
desfăcută şi probabil şi alte hârtii ce urmau a fi discutate, 
stătea un bărbat masiv, gras, cu o faţă galbenă. Era o faţă 
pe care sir Stafford Nye o mai văzuse, deşi pe moment nu-i 
putea atribui un nume. Era un om pe care îl întâlnise doar 
întâmplător, şi totuşi ocazia fusese una importantă. Trebuia 
să ştie, da, hotărât, trebuia să ştie. Dar de ce. Dece nu-i 
venea în minte numele? 


Cu un uşor efort, silueta din spatele biroului se ridică şi luă 
mâna întinsă a contesei. 

— Aţi ajuns, spuse el. Splendid. 

— Da. Daţi-mi voie să vi-l prezint pe sir Stafford Nye, deşi 
cred că îl cunoaşteţi deja. Domnul Robinson. 

Desigur. În creierul lui sir Stafford Nye clipi ceva ca un 
blitz. lar acel ceva îi mai aduse în minte un nume - 
Pikeaway. Nu putea spune că ştia totul despre domnul 
Robinson. Ştia tot ce domnul Robinson permitea să se ştie. 
Numele lui, din cât ştia toată lumea, era Robinson, deşi 
putea să fi fost orice nume de origine străină. Nimeni nu 
sugerase vreodată ceva de genul ăsta. Era uşor să-l 
recunoşti şi după înfăţişare. Fruntea înaltă, ochii negri, 
melancolici, gura mare cu dinţi puternici şi albi - dinţi falşi, 
probabil, dar, în tot cazul, dinţi de care s-ar fi putut spune, 
ca în Scufiţa Roşie, „ca să te mănânc mai bine, copilă”. 

Şi mai ştia şi ce reprezenta domnul Robinson. Acest lucru 
putea fi descris într-un singur cuvânt. Domnul Robinson 
reprezenta Banii cu B mare. Banii sub toate aspectele lor. 
Bani internaţionali, bani mondiali, finanţe particulare 
interne, operaţiuni bancare, guverne străine, proiecte 
industriale. Reprezenta banii nu în felul în care îi privea un 
om de rând. Niciodată nu te gândeai la el ca la un om foarte 
bogat. Fără îndoială, era un om foarte bogat, dar nu asta 
era important. Era unul din cei ce manevrau banii, marele 
clan al bancherilor. Gusturile lui personale chiar puteau să 
fi fost simple, dar sir Stafford Nye se îndoia că erau. Modul 
de viaţă al domnului Robinson era un nivel rezonabil de 
confort, chiar cu o tentă de lux, dar nu mai mult. Aşadar, în 
spatele acestei afaceri misterioase stătea puterea banilor. 

— Am auzit de dumneavoastră chiar zilele trecute de la 
prietenul nostru Pikeaway, spuse domnul Robinson 
strângându-i mâna. 

Asta se potrivea, gândi Stafford Nye, pentru că acum îşi 
amintea că, în acea unică ocazie când el îl mai întâlnise pe 
domnul Robinson, colonelul Pikeaway fusese de faţă. 


Horsham, îşi aminti el, vorbise despre domnul Robinson. 
Aşadar, să înţeleagă că era o legătură între Mary Ann (sau 
contesa Zerkowski?), colonelul Pikeaway şi domnul 
Robinson? Iar în spatele ei, undeva în stoc, o sumă mare de 
bani. Privirea i se îndreptă spre celelalte trei persoane din 
cameră. Vroia să vadă dacă le cunoştea şi ce reprezentau, 
sau dacă putea ghici. 

În două cazuri nu trebui să ghicească. Bărbatul care 
stătea în scaunul cu spetează înaltă de lângă cămin, o 
siluetă în vârstă încadrată de speteaza scaunului ca un 
tablou, era un chip care fusese bine cunoscut în întreaga 
Anglie. Încă mai era bine cunoscut, deşi în ziua de azi rar 
mai putea fi văzut. Un bărbat bolnav, invalid, care îşi făcea 
scurte, foarte scurte apariţii, dar şi atunci, se spunea, cu 
preţul durerii fizice. Lordul Altamount. O faţă subţire, 
suptă, un nas proeminent, păr cărunt, cu un început de 
chelie în frunte şi căzând spre spate într-o coamă deasă, 
căruntă; urechi oarecum proeminente, pe care creatorii de 
desene animate le folosiseră la vremea lor, şi o privire 
adâncă, pătrunzătoare, care nu atât observa cât sonda. 
Sonda ceea ce privea. În momentul acela îl privea pe sir 
Stafford Nye. Strânse mâna întinsă de Stafford Nye. 

— Nu mă ridic, spuse lordul Altamount. Glasul îi era slab, 
glasul unui bătrân, un glas ca venind de departe. Nu-mi 
permite spatele. Tocmai te-ai întors din Malaya, Stafford 
Nye, nu-i aşa? 

— Da. 

— A meritat să te duci? Mă aştept să crezi că nu şi, 
probabil, ai dreptate. Totuşi, trebuie să avem aceste 
excrescenţe, aceste adausuri ornamentale pentru a 
împodobi cel mai bun gen de minciuni diplomatice. Mă 
bucur că ai, venit, sau ai fost adus aici în noaptea asta. E 
opera lui Mary Ann, presupun? 

Aşadar, aşa o numea el, îşi zise Stafford Nye. Aşa o numise 
şi Horsham. Deci, fără îndoială, era în relaţii bune cu ei. Cât 
despre Altamount, el reprezenta. Ce reprezenta el în ziua 


de azi? Reprezintă Anglia, gândi Stafford Nye. Încă mai 
reprezintă Anglia, până când va fi îngropat la Westminster 
Abbey sau în vreun mausoleu din ţară, unde o alege. Este 
Anglia, şi cunoaşte Anglia, şi aş spune că cunoaşte foarte 
bine valoarea fiecărui politician şi guvern oficial, chiar dacă 
n-a vorbit niciodată cu ei. 

Lordul Altamount spuse: 

— Acesta este colegul nostru, sir James Kleek. 

Stafford Nye nu-l cunoştea pe Kleek. Nu credea să fi auzit 
măcar de el. Un tip agitat, nervos. Priviri ascuţite, 
bănuitoare, care nu adăstau mult într-un loc. Avea 
nerăbdarea unui câine de vânătoare care aştepta comanda, 
gata să pornească la primul semn din ochi al stăpânului. 

Dar cine era stăpânul lui? Altamount sau Robinson? 

Privirea lui Stafford Nye alunecă spre al patrulea bărbat. 

Se ridicase de pe scaunul de lângă uşă, pe care stătuse. 
Mustaţă stufoasă, sprâncene ridicate, atent, reţinut, 
reuşind într-un fel să rămână familiar şi totuşi aproape 
necunoscut. 

— Aşadar, dumneata eşti, spuse sir Stafford Nye. Ce mai 
faci Horsham? 

— Sunt încântat să vă văd aici, sir Stafford. 

O adunare foarte reprezentativă, gândi sir Stafford Nye. 
Renatei i se oferi un scaun nu departe de foc şi de lordul 
Altamount. Ea întinsese mâna - mâna stângă, observă el - şi 
lordul i-o luă în ale sale, i-o ţinu o clipă, apoi îi dădu drumul, 

spunând: 

— Rişti, copilă; rişti prea mult. 

Privindu-l, ea spuse: 

— Dumneavoastră m-aţi învăţat asta, şi e singura cale în 
viaţă. 

Lordul Altamount îşi întoarse capul spre sir Stafford Nye. 

— Nu eu te-am învăţat să-ţi alegi omul. În privinţa asta, din 
fire eşti un geniu. Apoi, uitându-se la Stafford Nye, spuse: O 
cunosc pe mătuşa dumitale. Sau e strămătuşă? 

— Mătuşa Matilda, răspunse imediat Stafford Nye. 


— Da. Ea e. Unul din tunurile de forţă victoriene. Trebuie 
să aibă acum aproape nouăzeci de ani. N-o văd prea des. 
Poate o dată sau de două ori pe an! Dar de fiecare dată mă 
izbeşte vitalitatea aia a ei care supravieţuieşte rezistenţei 
corpului. Au un secret al lor în privinţa asta, aceste 
tumultoase victoriene, ca şi unele edwardiene. 

Sir James Kleek spuse: 

— Să-ţi aduc ceva de băut, Nye? Ce preferi? 

— Gin şi apă tonică, dacă se poate. 

Contesa refuză cu o uşoară mişcare din cap. 

James Kleek îi aduse lui Nye băutura şi o puse pe masă în 
apropiere de domnul Robinson. Stafford Nye nu avea de 
gând să vorbească primul. O clipă, ochii negri din spatele 
biroului îşi pierdură melancolia. Un licăr hâtru apăru pe 
neaşteptate în ei. 

— Vreo întrebare? Spuse. 

— Prea multe, răspunse sir Stafford Nye. N-ar fi mai bine 
să am mai întâi explicaţia, şi pe urmă să pun întrebările? 

— Aşa doriţi? 

— Ar simplifica lucrurile. 

— Ei bine, să începem cu câteva stări de fapt simple: Aţi 
fost, sau poate n-aţi fost, invitat să veniţi aici. Dacă nu, 
faptul s-ar putea să vă irite puţin. 

— Întotdeauna preferă să fie invitat, spuse contesa. Mi-a 
spus-o limpede. 

— Normal, spuse domnul Robinson. 

— Am fost deturnat, spuse Stafford Nye. Foarte modern, 
ştiu. 

Vorbea pe un ton uşor amuzat. 

— Ceea ce, în mod sigur, vă stârneşte o întrebare, spuse 
domnul Robinson. 

— Doar una mică, din patru litere. De ce? 

— Chiar aşa. De ce? Vă admir economia la vorbe. Acesta 
este un comitet privat. Un comitet de cercetare. O 
cercetare cu semnificaţie mondială. 

— Sună interesant, spuse Stafford Nye. 


— E mai mult decât interesant. E aspru şi imediat. În 
noaptea asta, în această cameră sunt reprezentate patru 
moduri diferite de viaţă, spuse lordul Altamount. Noi 
reprezentăm diferite domenii. Eu m-am retras din 
participarea activă la treburile acestei ţări, dar mai sunt 
încă o autoritate care este consultată. Am fost consultat şi 
invitat să prezidez această deosebită cercetare, sau 
anchetă, privitoare la ce se petrece în lume în acest an de 
graţie, pentru că ceva se petrece. James are propria sa 
sarcină specială. Este mâna mea dreaptă. De asemenea, 
purtătorul nostru de cuvânt. Dacă vrei, Jamie, explică-i lui 
sir Stafford despre ce e vorba în general. 

Stafford Nye avu impresia că omul-ogar tremură. În 
sfârşit! Părea să spună nerăbdarea lui. În sfârşit pot să-i 
dau drumul, pot vorbi! Se aplecă uşor în scaun. 

— Dacă în lume se întâmplă ceva, trebuie să cauţi cauzele. 
Semnele exterioare sunt întotdeauna uşor de văzut, dar 
pentru preşedintele nostru - se înclină spre lordul 
Altamount - şi pentru domnul Robinson şi pentru domnul 
Horsham, cred, ele nu sunt importante. Întotdeauna a fost 
la fel. Ia o forţă a naturii, o mare cascadă care îţi va da 
puterea turbinei. la descoperirea uraniului, şi asta îţi va da 
la timpul potrivit o putere, o forţă nucleară la care nici nu s- 
a visat. Când ai găsit cărbuni şi minerale, ele ţi:au dat 
transport, putere, energie. Există întotdeauna forţe în 
acţiune care îţi dau anumite lucruri. Dar în spatele fiecărei 
din ele există cineva care o controlează. Trebuie să afli cine 
controlează forţele care, încetişor, câştigă ascendent în 
practic fiecare ţară din Europa, şi până hăt departe, în 
părţile Asiei. Mai puţin, probabil, în Africa, dar sigur pe 
continentul american, atât în nord cât şi în sud. Trebuie să 
pătrunzi în spatele lucrurilor care se petrec şi să descoperi 
forţa motrice care le pune în mişcare. Un lucru care face 
lucrurile să se petreacă sunt banii. 

Dădu din cap spre domnul Robinson. 


— Domnul Robinson cunoaşte despre bani tot ce se poate 
cunoaşte, presupun. 

— E foarte simplu, spuse domnul Robinson. Există în 
acţiune mari mişcări de mase. În spatele lor trebuie să 
existe bani. Noi trebuie să descoperim de unde provin 
aceşti bani. Cine îi manevrează? De unde îi obţin? Unde îi 
trimit? De ce? E foarte adevărat ce spune James: ştiu o 
grămadă despre bani! Atât cât poate şti cineva în ziua de 
azi. Apoi există ceea ce se poate numi curente. Este un 
cuvânt foarte folosit în ziua de azi. Curente sau tendinţe. 
Există nenumărate cuvinte pentru ele. Nu înseamnă chiar 
acelaşi lucru, dar sunt în relaţie unele cu celelalte. Să 
spunem că apare o tendinţă spre rebeliune. Să privim 
înapoi, în istorie. O vom găsi apărând iar şi iar, repetându- 
se ca un tabel periodic, repetând un şablon. Nu este un 
lucru specific unei anumite ţări. Dacă se iveşte într-o ţară, 
se va ivi şi în celelalte ţări, într-o măsură mai mare sau mai 
mică. Asta vreţi să spuneţi, domnule? Se întoarse pe 
jumătate spre lordul Altamount. Cam aşa mi-aţi expus mie 
problema. 

— Da, explici foarte bine. 

— Da, e un şablon, un şablon care apare şi care pare 
inevitabil. Îl recunoşti oriunde îl găseşti. A fost o perioadă 
când gustul cruciadelor a măturat ţări întregi. Pe tot 
cuprinsul Europei oamenii se îmbarcau în corăbii şi plecau 
să izbăvească Ţinutul Sfânt. Totul foarte clar, un model 
perfect de comportare determinată. Dar de ce plecau? Asta 
este ceea ce e interesant în istorie. Să înţelegi de ce apar 
aceste dorinţe şi şabloane. Nu întotdeauna răspunsul e 
materialist. O rebeliune poate fi cauzată de tot felul de 
lucruri - dorinţa de libertate, libertatea de exprimare, 
libertatea religiei, iarăşi o serie de şabloane strâns 
înlănţuite. Asta făcea oamenii să emigreze spre alte ţări, să 
întemeieze noi religii foarte adesea la fel de tiranice ca cele 
pe care le abandonaseră. Dar în toată treaba asta, dacă 
priveşti cu atenţie, dacă faci destule investigaţii, poţi vedea 


ce anume a determinat invazia acestor şi a multor altora - 
s-a folosim acelaşi cuvânt - şabloane. În unele privinţe este 
ca o boală virală. Virusul poate fi purtat prin întreaga lume, 
pe mări, sus în munţi. El merge şi infectează, aparent fără a 
fi pus în mişcare. Dar chiar şi-acum, nu poţi fi sigur că asta 
este întotdeauna foarte adevărat. Puteau să fi fost cauze. 
Cauze care au făcut ca lucrurile să se întâmple. Poţi merge 
puţin mai departe. Există oameni. O persoană. Zece 
persoane. Câteva sute de persoane care sunt capabile să 
pună în mişcare o cauză. Aşa că lucrul după care trebuie să 
te uiţi nu este procesul final. Sunt primii oameni care au 
pus în mişcare cauza. Îi ai pe cruciați, îi ai pe fanaticii 
religioşi, ai dorinţa de libertate, ai toate celelalte şabloane, 
dar trebuie să mergi şi mai înapoi. Mai înapoi spre un 
hinterland. În spatele rezultatelor materiale există idei. 
Viziuni, visuri. Profetul Joel ştia asta când a scris: „Bătrânii 
noştri vor visa visuri, tinerii vor vedea viziuni”. Dar dintre 
aceste două viziuni, care e mai puternică? Visurile nu sunt 
distructive. Dar viziunile îţi pot deschide lumi noi. Şi tot 
viziunile pot distruge lumile care deja există. 

James Kleek se întoarse brusc spre lordul Altamount. 

— Nu ştiu dacă are legătură, domnule, dar mi-aţi spus 
cândva o poveste despre cineva de la ambasada din Berlin. 
O femeie. 

— Ah, aceea? Da, la momentul acela mi s-a părut 
interesantă. Da, are o legătură cu ceea ce discutăm acum. 
O soţie de ambasador isteaţă, o femeie inteligentă, bine 
educată. Dorea foarte mult să meargă să-l audă pe Fuhrer 
vorbind. Fireşte, vorbesc despre perioada care a precedat 
războiul din '39. Era curioasă să ştie ce făcea oratorul de 
toată lumea era „Este extraordinar, n-aş fi crezut! Desigur, 
nu înţeleg foarte bine germana, dar şi eu m-am lăsat dusă 
de val. Acum înţeleg de ce sunt atât de înflăcăraţi toţi. 
Adică, ideile lui erau minunate. Îţi dădeau aripi. Spunea 
lucrurile astfel încât simţeai că nu exista şi un alt mod dea 
gândi, că dacă doar unul l-ar fi urmat, lumea s-ar fi 


schimbat. Nu pot să explic cum trebuie. Am de gând să 
scriu tot ce îmi amintesc, şi aşa veţi înţelege mai bine 
efectul pe care 1-a avut discursul lui.” I-am spus că e o idee 
bună. A doua zi a venit la mine şi mi-a spus: „Nu ştiu dacă 
veţi crede. Am început să scriu lucrurile pe care le spusese 
Hitler, ce însemnau ele. Dar. A fost cumplit. Nu era absolut 
nimic de scris. N-am fost în stare să-mi amintesc un singur 
lucru, o singură frază stimulatoare sau incitantă. Am scris 
câteva cuvinte, dar nu par să însemne același lucru când 
sunt scrise. Sunt pur şi simplu. Oh, sunt pur şi simplu fără 
înţeles. Nu înţeleg”. Asta îţi arată unul din marile pericole 
pe care omul nu întotdeauna şi le aminteşte, dar ele există. 
Există oameni capabili să comunice celorlalţi un entuziasm 
sălbatic, un gen de viziune asupra vieţii şi a întâmplărilor. O 
fac ca şi cum asta n-ar fi cuprinsă în ceea ce spun, nu sunt 
cuvintele pe care le auzi, nici măcar ideea descrisă. Este 
altceva. Este forţa magnetică pe care foarte puţini oameni o 
au de a porni ceva, de a produce o viziune. Probabil prin 
magnetismul lor personal, prin tonul vocii, probabil prin 
vreo emanaţie puternică a cărnii. Nu ştiu, dar există. 
Asemenea oameni au puterea. Marii dascăli religioşi aveau 
puterea, şi tot aşa şi un spirit malefic are putere. Credinţa 
poate crea o anumită mişcare, poate face anumite lucruri, 
lucruri care vor avea ca rezultat un nou cer şi un nou 
pământ, iar oamenii vor crede acest lucru, se vor lupta 
pentru el, vor muri pentru el. 

Cobori glasul şi spuse: 

— Jan Smuts a exprimat toate acestea într-o singură frază. 
El a spus: „Darul de a conduce, pe lângă faptul de a fi o 
mare forţă creatoare, poate fi diabolic”. 

Sir Stafford Nye se mişcă în scaun. 

— Înţeleg ce vreţi să spuneţi. E interesant. Probabil că ar 
putea fi şi adevărat. 

— Dar, fireşte, crezi că e o exagerare. 

— Nu ştiu dacă asta cred. Lucrurile care sună exagerat 
foarte adesea nu-s deloc exagerate. Sunt doar lucruri pe 


care nu le-ai mai auzit sau la care nu te-ai gândit înainte. Şi 
de aceea ţi se par atât de neobişnuite şi nu prea poţi face 
nimic în privinţa lor, decât să le accepţi. Apropo, pot să pun 
o întrebare simplă? Ce se face în privinţa lor? 

— Dacă ai bănuiala că acest gen de lucruri se petrece, 
trebuie să descoperi ce-i cu ele, răspunse lordul Altamount. 
Trebuie să faci ca mangusta lui Kipling: să mergi şi să 
descoperi. Descoperă de unde provin banii, şi de unde 
provin ideile, şi de unde provine, dacă pot spune aşa, 
maşinăria. Cine dirijează maşinăria? Există un şef al 
personalului, după cum există şi un comandant şef. Asta e 
ceea ce încercăm noi să facem. Ne-ar plăcea să vii să ne 
ajuţi. 

Era una din rarele ocazii din viaţa lui când sir Stafford Nye 
era luat pe nepregătite. Indiferent ce simţise în ocaziile 
precedente, reuşise să ascundă faptul. Dar de data asta era 
altfel. 

Se uită la cei patru bărbaţi din încăpere. La domnul 
Robinson, cu faţa lui galbenă şi impasibilă şi gura care-şi 
arăta toţi dinţii; la sir James Kleek, pe care îl considera un 
vorbitor oarecum obraznic, dar care evident îşi avea 
întrebuinţările lui; câinele stăpânului, îl numi în gând sir 
Stafford Nye. Se uită la lordul Altamount, cu capul încadrat 
ca un tablou de speteaza scaunului. Camera nu era 
puternic luminată, astfel că, privindu-l, sir Stafford Nye 
avea imaginea unui sfânt din nişa unei catedrale. Ascet. 
Secolul al paisprezecelea. Un mare om. Da, Altamount 
fusese unul din marii oameni ai trecutului. Stafford Nye nu 
avea nici o îndoială în privinţa asta, numai că acum era un 
om foarte bătrân. De aici, presupuse el, necesitatea lui sir 
James Kleek. Se uită apoi la făptura enigmatică, detaşată, 
care îl adusese aici; contesa Renata Zerkoweki, alias Mary 
Ann, alias Daphne Theodofanous. 

Faţa ei nu-i spunea nimic. Nici măcar nu se uita la el. În 
sfârşit, ochii lui poposiră asupra domnului Henry Horsham 
de la securitate. 


Uşor surprins, observă că Henry Horsham rânjea la el. 

— Dar ia staţi, spuse Stafford Nye lăsând baltă limbajul 
formal şi vorbind ca elevul de optsprezece ani care fusese o 
dată. Dar unde naiba intervin eu în treaba asta? Ce ştiu eu? 
Foarte cinstit, nu m-am distins în nici un fel în profesia mea, 
să ştiţi. La F. O. Nu se prea gândesc la mine. Niciodată nu s- 
au gândit. 

— Ştim asta, spuse lordul Altamount. 

Era rândul lui sir James Kleen să rânjească şi o făcu. 

— Probabil că tot răul e spre bine, remarcă el şi adăugă 
scuzându-se, în timp ce lordul Altamount se încrunta la el: 
îmi pare rău, domnule. 

— Acesta este un comitet de investigare, spuse domnul 
Robinson. Nu se pune problema ce aţi făcut în trecut, sau 
care e părerea altora despre dumneavoastră. Ceea ce 
facem noi este să recrutăm un comitet care să investigheze. 
În acest moment nu suntem prea mulţi în acest comitet. Vă 
cerem să vă alăturaţi nouă pentru că noi considerăm că 
aveţi anumite calităţi care pot ajuta într-o investigaţie. 

Stafford Nye întoarse capul spre omul securităţii. 

— Ce părere ai, Horsham? Întrebă el. Nu pot crede că eşti 
de acord cu asta. 

— De ce nu? Răspunse Horsham. 

— Serios? Şi care sunt „calităţile” mele, mă rog? Ca să fiu 
foarte sincer, n-am încredere în mine. 

— Nu sunteţi un adorator orb, răspunse Horsham. lată de 
ce. Sunteţi genul de om care citeşte impostura. Nu cântăriţi 
oamenii după propria lor evaluare sau după cum îi 
evaluează ceilalţi. Aveţi un sistem propriu de valori, după 
care îi judecaţi. 

Ce n'est pas un gargon serieux. Cuvintele se învârteau 
prin mintea lui sir Stafford Nye. Un ciudat motiv de a fi ales 
pentru o treabă exactă şi dificilă. 

— Trebuie să vă avertizez că principalul meu defect, unul 
care s-a observat în mod frecvent şi care m-a costat câteva 


posturi bune, este, cred eu, bine cunoscut. Aş spune că sunt 
un tip nu suficient de serios pentru o sarcină ca asta. 

— Credeţi sau nu, ăsta e unul din motivele pentru care vă 
vor, spuse domnul Horsham. Am dreptate, nu? Întrebă 
uitându-se la lordul Altamount. 

— Serviciul public! Spuse lordul Altamount. Dă-mi voie 
să:ţi spun că foarte adesea unul dintre cele mai grave 
dezavantaje în viaţa publică este atunci când oamenii cu o 
funcţie publică se iau prea în serios pe ei înşişi. Noi 
considerăm că dumneata nu. Oricum, aşa crede Mary Ann. 

Sir Stafford Nye întoarse capul. Aşadar, iată, nu mai era 
contesă. Redevenise Mary Ann. 

— Dacă nu te deranjează întrebarea mea, cine eşti de 
fapt? Întrebă el. Adică, eşti cu adevărat contesă? 

— Absolut. Geboren, cum spun germanii. Tatăl meu era un 
om cu pedigree, bun sportiv, vânător grozav, şi avea un 
castel foarte romantic, dar întrucâtva dărăpănat, în 
Bavaria. Mai există încă. După cum stă treaba, am legături 
cu acea mare parte a lumii europene care încă mai dă 
dovadă de un puternic snobism în ceea ce priveşte originea. 
O contesă săracă şi ponosită este poftită prima la masă, în 
timp ce un american bogat, cu o fabuloasă avere în bancă, 
este lăsat să aştepte. 

— Ce e cu Daphne Theodofanous? Care e amestecul, sau 
rolul ei? 

— Un nume folositor pentru paşaport. Mama a fost 
grecoaică. 

— Şi Mary Ann? 

Era primul zâmbet pe care sir Stafford Nye îl vedea pe 
faţa ei. Ochii ei se îndreptară spre lordul Altamount, apoi 
spre domnul Robinson. 

— Probabil pentru că sunt un fel de fată în casă bună la 
toate, care merge prin case, duce un lucru dintr-o ţară în 
alta, mătură sub preş, face orice, merge oriunde, curăţă 
mizeria. Se uită iarăşi la lordul Altamount: Am dreptate, 
unchiule Ned? 


— Mare dreptate, draga mea. Pentru noi eşti şi vei fi 
mereu Mary Ann. 

— Privitor la planul ăsta, duceai ceva? Vreau să spun, 
duceai ceva important dintr-o ţară în alta? 

— Da. Se ştia că duceam. Dacă nu mi-aţi fi venit în ajutor, 
dacă n-aţi fi băut berea aceea cu somnifer şi nu mi-aţi fi 
împrumutat pelerina. Ei bine, uneori se mai întâmplă şi 
accidente. Acum n-aş fi fost aici. 

— Ce duceai. Sau n-am voie să întreb? Există lucruri pe 
care n-am să le ştiu niciodată? 

— Există o mulţime de lucruri pe care nu le veţi şti 
niciodată. Există o mulţime de lucruri despre care nu vă 
este permis să întrebaţi. Dar la întrebarea aceasta cred că 
pot să vă răspund. Dacă mi se permite. 

Se uită iar la lordul Altamount. 

— Am încredere în judecata ta, spuse lordul Altamount. 
Mergi înainte! 

— Dă-i hapul, spuse ireverenţios James Kleek. 

Domnul Horsham spuse: 

— Presupun că trebuie să ştiţi. Eu nu v-aş fi spus, dar eu 
sunt omul securităţii. Dă-i înainte, Mary Ann. 

— Pe scurt, duceam un certificat de naştere. Atâta tot. Mai 
mult nu vă spun, şi nu are rost să mă mai întrebaţi ceva. 

Stafford Nye privi circular adunarea. 

— Perfect. Mă voi alătura acestui comitet. Mă simt flatat că 
mi-aţi cerut-o. Unde mergem de aici? 

— Dumneavoastră şi cu mine plecăm de aici mâine. 
Mergem pe continent. Poate aţi auzit sau aţi citit că are loc 
un festival muzical în Bavaria. E ceva foarte nou, care a luat 
fiinţă abia cu doi ani în urmă. Are un frumos nume german 
care înseamnă „Compania Tinerilor Cântăreţi” şi este 
sprijinit de guvernele diferitelor ţări. Este opus 
festivalurilor şi spectacolelor tradiţionale de la Bayreuth. 
Muzica în mare parte este modernă. Compozitorii tineri au 
şansa să-şi prezinte compoziţiile. În timp ce unii îl 


repudiază cu îndârjire, alţii sunt foarte încântați de acest 
festival. 

— Da, spuse Stafford Nye. Am citit despre el. Mergem să 
participăm la el? 

— Avem bilete rezervate pentru două spectacole. 

— Festivalul ăsta are vreo semnificaţie deosebită ori 
investigația noastră? 

— Nu, spuse Renata. E mai mult de natură 
extraconvenţională. Mergem acolo de ochii lumii, ca apoi, la 
timpul potrivit, să-l părăsim pentru a face următorul pas. 

Stafford Nye privi în jur. 

— Vreo instrucţiune? Primesc vreun ordin de plecare? 
Urmează să fiu instruit? 

— Aceşti termeni nu-s în intenţia noastră. Dumneata pleci 
într-o călătorie de explorare. Pe drum, vei învăţa. Vei pleca 
aşa cum eşti, cunoscând doar ce cunoşti în prezent. Mergi 
ca un iubitor de muzică, ca un diplomat uşor dezamăgit 
care a sperat să obţină în ţara lui un post care nu i s-a dat. 
În rest, nu vei cunoaşte nimic. E mai sigur aşa. 

— Dar care este suma activităţilor în prezent? Germania, 
Bavaria, Austria, 'Tirolul. Partea asta a lumii? 

— E unul din centrele de interes. 

— Nu e singurul? 

— Nu chiar principalul. Există şi alte puncte pe glob, 
variind ca importanţă şi interes. Ceea ce trebuie să 
descoperim e cât de important e fiecare. 

— Şi nu ştiu, sau nu mi se spune, nimic despre aceste 
celelalte centre? 

— Doar la modul general. Unul din ele, credem noi cel mai 
important, îşi are sediul în America de Sud. Mai există două, 
unul cu sediile în Statele Unite ale Americii, unul în 
California, celălalt în Baltimore. Există unul în Suedia, unul 
în Italia. În acesta din urmă, lucrurile au devenit foarte 
active în ultimele şase luni. Portugalia şi Spania au, de 
asemenea, centre mai mici. Şi Parisul, fireşte. Există şi alte 


puncte interesante, abia „intrate în producţie”, ca să zic 
aşa. Încă nu sunt pe deplin dezvoltate. 

— Vă referiţi la Malaya sau Vietnam? 

— Nu. Toate astea îşi au rădăcinile în trecut. A existat un 
bun strigăt mobilizator pentru violenţă şi indignarea 
studenţilor şi pentru multe altele. Trebuie să înţelegi că 
ceea ce se promovează este creşterea organizării tinerilor 
de pretutindeni împotriva modului de guvernare, împotriva 
obiceiurilor părinteşti, foarte adesea împotriva religiilor în 
care au fost crescuţi. Există un insidios cult al toleranţei, un 
cult tot mai sporit al violenţei. Violenţa nu ca mijloc de a 
câştiga bani, ci violenţa de dragul violenţei. Acest lucru este 
mai ales accentuat, iar pentru oamenii implicaţi motivele 
care duc la el sunt unul din lucrurile cele mai importante şi 
cu o semnificaţie maximă. 

— 'Toleranţa, asta-i important? 

— Asta-i un mod de viaţă, nu mai mult. Ea se pretează la 
anumite abuzuri, dar nu nejustificat. 

— Cum rămâne cu drogurile? 

— Cultul drogurilor a fost promovat şi alimentat în mod 
deliberat. Pe calea asta s-au făcut sume imense de bani, dar 
acest lucru nu este activat în totalitate, sau aşa credem noi, 
de motivul banului. 

Toţi se uitară la domnul Robinson care clătină încetişor din 
cap. 

— Nu, spuse el, aşa pare. Există oameni care sunt prinşi şi 
aduşi în faţa justiţiei. Cei care distribuie drogurile vor fi 
urmăriţi. Dar în spatele afacerii drogurilor se află mai mult 
decât drogurile înseşi. Drogurile sunt un mijloc, un mijloc 
diabolic de a face bani. Dar nu numai atât. 

— Dar cine. Stafford Nye se opri. 

— Cine şi ce şi de ce şi unde? Asta e misiunea 
dumneavoastră, sir Stafford, spuse domnul Robinson. Asta e 
ceea ce trebuie să descoperiţi. Dumneavoastră şi Mary Ann. 
Nu va fi uşor, iar unul din cele mai grele lucruri din lume, 
nu uitaţi, este să-ţi păstrezi secretele. 


Stafford Nye privi cu interes faţa galbenă şi grasă a 
domnului Robinson. Probabil chiar ăsta era secretul 
dominaţiei domnului Robinson în lumea financiară. Secretul 
lui era că-şi păstra secretul. Gura domnului Robinson zâmbi 
din nou. Dinţii mari străluciră. 

— Când ştii un lucru, eşti foarte tentat să arăţi că-l ştii, 
spuse el. Altfel spus, să vorbeşti despre el. Nu pentru că 
vrei să dai informaţii, nu pentru că eşti plătit să dai 
informaţii, ci pentru că vrei să arăţi cât de important eşti. 
Da, doar din cauza asta, simplă. De fapt, totul în lumea asta 
este atât de simplu, atât de foarte simplu! Asta nu înţeleg 
oamenii. 

Contesa se ridică şi sir Stafford Nye îi urmă exemplul. 

— Sper să dormiţi bine şi confortabil, spuse domnul 
Robinson. Casa asta este destul de confortabilă, consider 
eu. 

Stafford Nye îngână că era foarte sigur de asta, şi nu după 
mult timp avea să se convingă că avusese dreptate. Îşi puse 
capul pe pernă şi adormi imediat. 

— Sfârşitul cărţii întâiCartea 2 

CĂLĂTORIE SPRE SIGFRIED 

10. Femeia din Schloss. 

leşiră din teatrul festivalului tineretului în aerul proaspăt 
al nopţii. Sub ei se afla un restaurant luminat. Pe coama 
dealului se afla altul, mai mic. Restaurantele variau uşor ca 
preţ, deşi niciunul din ele nu era ieftin. Renata era într-o 
rochie de seară de catifea neagră, sir Stafford Nye era în 
ţinuta de gală cu cravată albă. 

— Un auditoriu foarte distins, îi murmură Stafford Nye 
însoţitoarei sale. S-au băgat o mulţime de bani aici. În 
mare, un auditoriu tânăr. N-ai crede că şi-au putut permite. 

— Oh, asta se poate aranja. S-a aranjat. 

— O subvenție pentru elita tinerilor? Aşa ceva? 

— Da. 

Se îndreptau spre restaurantul aflat pe coama dealului. 

— "i se dă o oră pentru masă. Aşa e? 


— Tehnic, o oră. În realitate, o oră şi un sfert. 

— Auditoriul acela, în majoritatea lui, aproape în totalitate 
aş spune, este compus din adevăraţi iubitori de muzică. 

— În majoritate, da. E important, să ştiţi. 

— Ce înţelegi prin. Important? Întrebă Stafford Nye. 

— Că entuziasmul trebuie să fie autentic. La ambele 
capete ale scării. 

— Mai exact, ce înţelegi prin asta? 

— Cei care practică şi organizează violenţa trebuie să 
iubească violenţa, trebuie s-o vrea, trebuie să tânjească 
după ea. Pecetea extazului în orice act de lovire, de rănire, 
de distrugere. Acelaşi lucru e cu muzica. Urechile trebuie 
să aprecieze în orice clipă armonia şi frumuseţea. În acest 
joc nu poate fi nici o prefăcătorie. 

— Poţi dubla rolurile. Vrei să spui că poţi combina violenţa 
cu iubirea de muzică sau iubirea de artă? 

— Nu e întotdeauna uşor, cred eu, dar da. Există mulţi 
care pot, în fapt, e mai sigur dacă nu trebuie să combine 
rolurile. 

— E mai bine să rămână cât mai simplu, cum ar spune 
prietenul nostru Robinson? Lasă-i pe iubitorii de muzică să 
iubească muzica, iar pe cei care practica violenţa să 
iubească violenţa. Asta vrei să spui? 

— Aşa cred. 

— Îmi place, foarte mult treaba asta. Cele două zile 
petrecute aici, cele două nopţi de muzică de care ne-am 
bucurat. Nu mi-a plăcut toată muzica pentru că, probabil, 
gusturile mele nu sunt suficient de moderne. Găsesc foarte 
interesantă îmbrăcămintea. 

— Vă referiţi la punerea în scenă? 

— Nu, vorbeam de auditoriu. Dumneata şi cu mine, 
puritanii, demodaţii. 

Dumneata în rochia dumitale de societate, eu cu cravata 
albă şi frac cu coadă. Nu eo ţinută confortabilă, niciodată 
n-a fost. Şi apoi ceilalţi, mătăsurile, catifelele, cămăşile cu 
volane ale bărbaţilor, dantelă veritabilă, am observat. Şi 


pluşul şi coafurile şi luxul de avant-garde, luxul anilor 1800 
sau, s-ar putea spune, al epocii elisabetane sau al picturilor 
lui Van Dyck. 

— Da, aveţi dreptate. 

— Totuşi, nu sunt mai aproape de ce înseamnă toate astea. 
N-am aflat nimic, n-am descoperit nimic. 

— Nu trebuie sa fiţi nerăbdător. Acesta este un spectacol 
costisitor, susţinut, cerut, impus de tineret şi furnizat de. 

— De către cine? 

— Încă nu ştim. O să ştim. 

— Mă bucur mult că eşti sigură de asta. 

Intrară în restaurant şi se aşezară. Mâncarea era bună, 
dar nicicum ornată pretenţios sau luxuriantă. O dată sau de 
două ori fură abordaţi de o cunoştinţă sau un prieten. 

Doi oameni care îl recunoscură pe sir Stafford Nye îşi 
exprimară plăcerea şi surpriza de a-l vedea. Renata avea un 
cerc mai larg de cunoştinţe, din moment ce cunoştea mai 
mulţi străini - femei bine îmbrăcate, câţiva bărbaţi, în 
majoritate nemți sau austrieci, gândi sir Stafford Nye, 
câţiva americani. Cuvinte de complezenţă, nimic mai mult. 
De unde veneau, unde mergeau, critici sau admiraţie faţă 
de spectacolul muzical. Nimeni nu pierdea prea mult timp, 
întrucât pauza de masă nu era prea lungă. 

Se întoarseră la locurile lor pentru cele două oferte 
muzicale de final. Un poem simfonic „Dezintegrarea în 
bucurie”, de un tânăr compozitor Solukonov, şi apoi 
solemna grandoare a Marşului din Meistersinger. 

leşiră din nou în noapte. Maşina care era zilnic la 
dispoziţia lor îi aştepta să-i ducă la micul dar selectul hotel 
la care stăteau. Stafford Nye îi spuse Renatei noapte bună. 
Coborându-şi glasul, ea spuse: 

— Patru a.m. Fiţi gata. 

Apoi se duse direct în camera ei şi închise uşa, iar el se 
îndreptă spre a sa. 

O bătaie uşoară în uşa lui se auzi exact cu trei minute 
înainte de ora patru dimineaţa. Deschise uşa, gata de 


plecare. 

— Maşina aşteaptă. Veniţi. 

Luară masa la un mic han montan. Vremea era bună, 
munţii minunaţi. Din când în când, Stafford Nye se întreba 
ce naiba căuta el aici. Îşi înţelegea din ce în ce mai puţin 
tovarăşa de călătorie. Ea vorbea puţin. Se pomeni 
urmărindu-i profilul. Unde îl ducea? Care era adevăratul ei 
motiv? În cele din urmă, în timp ce soarele aproape apunea, 
spuse: 

— Unde mergem? Pot să întreb? 

— Da, puteţi întreba. 

— Dar nu-mi răspunzi. 

— V-aş putea răspunde. V-aş putea spune multe, dar ar 
însemna ele ceva? Îmi închipui că dacă ajungeţi acolo unde 
mergem fără să fiţi pregătit în prealabil de explicaţiile pe 
care vi le-aş da eu, prima dumneavoastră impresie va avea 
mai multă forţă şi semnificaţie. 

Se uită gânditor la ea. Purta un palton de tweed garnisit 
cu blană, o ţinută corectă de călătorie, cu croială şi de 
fabricaţie străină. 

— Mary Ann, rosti el gânditor. 

În glas se citea o uşoară întrebare. 

— Nu, spuse ea, deocamdată nu. 

— Ah! Încă eşti contesa Zerkowski. 

— Deocamdată încă mai sunt contesa Zerkowski. 

— Eşti prin părţile dumitale? 

— Oarecum. Am crescut în această parte de lume. O bună 
parte din an, veneam de fiecare dată la un Schloss nu foarte 
departe de aici. 

El zâmbi şi spuse gânditor. 

— Ce cuvânt drăguţ! Un Schloss*. Cu o aşa rezonanţă! 

— Schlossele nu mai sunt atât de solide în ziua de azi. 
Majoritatea sunt dărăpănate. 

— Asta e ţara lui Hitler, nu? Nu suntem departe, nu-i aşa, 
de Berchtesgaden? 

— Se întinde încolo, spre nord-est. 


— Rudele dumitale, prietenii. Îl acceptau pe Hitler, 
credeau în el? Probabil nu s-ar cuveni să întreb aşa ceva. 

— Nu-l puteau suferi nici pe el, nici tot ce reprezenta. Dar 
spuneau „Heil Hitler”. Se resemnaseră faţă de ce se 
întâmplase cu ţara lor. Ce altceva puteau face? Ce altceva 
ar fi putut face cineva la ora aceea? 

— Mergem către Dolomiţi, nu-i aşa? 

— Contează unde suntem, sau pe ce drum mergem? 

— Păi, ăsta-i un voiaj de explorare, nu? 

— Da, dar explorarea nu e geografică. Mergem să vedem o 
personalitate. 

— Mă faci să mă simt. Stafford Nye îşi înălţă privirea spre 
munţii semeţi care atingeau cerul. Mă simt ca şi cum aş 
merge să-l vizitez pe faimosul Bătrân al Munţilor. 

— Stăpânul Asasinilor, vreţi să spuneţi, care îşi ţinea 
adepţii sub influenţa drogurilor, astfel încât îşi dădeau cu 
dragă inimă viaţa pentru el, astfel încât ucideau, ştiind că şi 
ei la rândul lor vor fi ucişi, dar crezând că vor ajunge 
imediat în paradisul musulman - femei frumoase, haşiş şi 
visuri erotice - perfect şi veşnic fericit. 

Făcu o scurtă pauză, apoi spuse: 

— Vorbitori fascinanţi! Presupun că au existat în toate 
secolele. Oameni care te fac să crezi în ei, astfel încât eşti 
gata să-ţi dai viaţa pentru ei. Nu doar Asasinii. Au murit şi 
creştinii. 

— Sfinţii martiri? Lordul Altamount? 

— De ce spuneţi Lordul Altamount? 

— Aşa l-am văzut eu, pe neaşteptate, în seara aceea. 
Sculptat în piatră. Într-o catedrală din secolul al 
treisprezecelea, probabil. 

— S-ar putea ca unul din noi să trebuiască să moară. Poate 
mai mulţi. 

El vru să spună ceva, dar ea îl opri. 

— Mai există un lucru la care mă gândesc uneori. Un 
verset din Noul lestament. Luca, parcă. Hristos la Cina Cea 
de Taină spunându-le ucenicilor săi: „Voi sunteţi tovarăşii 


mei şi prietenii mei, totuşi unul din voi este diavol”. Tot aşa, 
după toate probabilitățile, unul dintre noi e un diavol. 

— Crezi că e posibil? 

— Aproape sigur. Cineva în care avem încredere şi pe care 
îl cunoaştem, dar care se culcă noaptea nu visând la 
martiraj ci la treizeci de arginţi, şi care se trezeşte cu 
senzaţia lor în palmă. 

— Dragostea de bani? 

— Ambiţia e un cuvânt mai potrivit. Cum să recunoşti un 
diavol? De unde să ştii? Un diavol s-ar detaşa în mulţime, ar 
incita, şi-ar face reclamă, ar conduce. 

Rămase tăcută o clipă, apoi rosti cu un glas îngândurat: 

— Cândva am avut o prietenă în serviciul diplomatic, care 
mi-a povestit cum îi spusese ea unei nemţoaice cât de 
mişcată fusese la spectacolul de la Oberammergau: 
„Dumneavoastră nu înţelegeţi. Noi, germanii, nu avem 
nevoie de Iisus Hristos! Noi îl avem pe Adolf Hitler al 
nostru. El e mai măreț decât orice lisus care a trăit 
vreodată”. Era o femeie cumsecade, de rând. Dar asta 
simţea ea. Hitler era un vorbitor care fascina. El vorbea şi 
masele îl ascultau. Şi acceptau sadismul, camerele de 
gazare, schingiuirile Gestapoului. 

Se cutremură, apoi rosti cu glasul normal: 

— În tot cazul, e ciudat ce aţi spus adineaori. 

— Ce anume? 

— Despre Bătrânul Munţilor. Căpetenia Asasinilor. 

— Vrei să spui că există aici un Bătrân al Munţilor? 

— Nu, nu un Bătrân al Munţilor, dar s-ar putea să fie o 
Bătrână a Munţilor. 

— O Bătrână a Munţilor. Cum arată? 

— Veţi vedea în seara asta. 

— Ce facem în seara asta? 

— Mergem în societate, răspunse Renata. 

— Pare că a trecut mult de când erai Mary Ann. 

— Va trebui sa aşteptaţi până vom face iar o călătorie cu 
avionul. 


— Presupun că, să trăieşti în vârful lumii dăunează 
moralei. 

— Vorbiţi din punct de vedere social? 

— Nu. Geografic. Dacă trăieşti într-un castel de pe piscul 
unui munte care domină lumea de sub tine, ei bine, asta te 
face să dispreţuieşti oamenii de rând, nu-i aşa? Tu eşti cel 
din vârf, cel măreț. Asta e ceea ce simţea Hitler în 
Berchtesgaden, asta probabil simt mulţi oameni care 
escaladează munţii şi se uită de sus la semenii lor rămaşi în 
vale. 

— Trebuie să aveţi grijă diseară, îl avertiză Renata. O să 
fie o treabă delicată. 

— Ceva instrucţiuni? 

— Sunteţi un nemulţumit. Sunteţi împotriva Instituţiei, 
împotriva lumii convenţionale. Sunteţi un rebel secret. 
Puteţi s-o faceţi? 

— Pot încerca. 

Peisajul devenise mai sălbatic. Maşina lua curbe una după 
alta, trecea prin sate de munte. Din când în când, jos în 
vale, la o distanţă incredibilă, se zărea câte o turlă de 
biserică. 

— Unde mergem, Mary Ann? 

— Spre Cuibul Vulturului. 

Drumul făcu o ultimă curbă şi se afundă în pădure. 
Stafford Nye zărea când şi când un cerb sau alt animal. Tot 
când şi când se zăreau şi bărbaţi în jachete de piele şi cu 
arme. Paznici, gândi Stafford Nye. Şi apoi, avură în sfârşit 
priveliştea unui enorm Schloss stând pe o creastă. O parte 
din el era ruinată, dar marea parte fusese restaurată. Era 
atât masiv cât şi magnific, dar mesajul pe care îl conţinea 
nu avea nimic nou. 

Reprezenta puterea trecută - forţa purtată prin anii ce se 
scurseseră. 

— Acesta a fost iniţial Marele Ducat de Liechtenstolz. 
Schloosul a fost construit de Marele Duce Ludwing, în 
secolul al optsprezecelea, pe la 1790, spuse Renata. 


— Cine locuieşte acum acolo? Actualul Mare Duce? 

— Nu. S-au dus cu toţii. S-au stins. 

— Şi-atunci, cine locuieşte în el? 

— Cineva care are puterea din ziua de azi. 

— Bani? 

— Da. Foarte mulţi. 

— O să-l întâlnim pe domnul Robinson, ajuns dinainte în 
zbor ca să ne întâmpine? 

— Vă pot asigura că ultima persoană pe care o veţi întâlni 
aici va fi domnul Robinson. 

— Păcat, spuse Stafford Nye. Îmi place domnul Robinson. 
E cu adevărat cineva, nu-i aşa? Cine e de fapt. Ce 
naţionalitate are? 

— Nu cred să fi ştiut vreodată cineva. Fiecare spune 
altceva. Unii spun că e turc, unii că e american, unii că e 
olandez, iar unii că e englez get-beget. Alţii spun că mama 
lui era o sclavă circasiană, o mare ducesă rusoaică, o 
prinţesă indiană, şi aşa mai departe. Nimeni nu ştie. Cineva 
mi-a spus că mama lui era o oarecare domnişoară Mcilellan 
din Scoţia. După părerea mea, şi asta e posibil. 

Trăseseră sub un mare portic. Doi servitori în livrea 
coborau treptele. Întâmpinară oaspeţii cu plecăciuni 
ostentative. Bagajul fu luat; aveau o mulţime de bagaje la 
ei. Lia început, Stafford Nye se întrebase de ce i se spusese 
să ia atâtea bagaje, dar acum începea să înţeleagă că, din 
timp în timp, era nevoie de ele. Avea să fie nevoie şi în seara 
asta, gândi el. Câteva mici întrebări puse însoţitoarei sale 
care îi confirmară că aşa era. 

Se întâlniră înainte de cină, chemaţi de sunetul rezonant 
al unui gong. Trecând prin hol, Stafford Nye o aşteptă pe 
Renata să coboare scările. În seara asta, Renata purta o 
rochie de seară sofisticată dintr-o catifea de un roşu închis, 
rubine la gât, iar pe cap o diademă cu rubine. Un servitor 
înaintă şi îi conduse. Deschizând larg uşa, anunţă: 

— Grăfin Zerkowski, sir Stafford Nye. 

„lată-ne, şi sper să ne prindă rolul”, îşi spuse Stafford Nye. 


Se uită satisfăcut la butonii din safire şi diamante de pe 
pieptul cămăşii. O clipă mai târziu îşi ţinu respiraţia cu un 
icnet uluit. Orice se aştepta să vadă, numai asta nu. Era o 
cameră imensă, în stil rococo, cu scaunele şi sofalele 
acoperite cu cele mai fine brocarturi şi catifele. Pe pereţi se 
aflau tablouri pe care nu le putu recunoaşte în totalitate pe 
loc, dar pe unele le remarcă aproape imediat, pentru că era 
pasionat de pictură. Un Cezanne, un Matisse, posibil un 
Renoir. Picturi de o inestimabilă valoare. 

Stând pe un scaun imens, ce părea să sugereze un tron, se 
afla o femeie enormă. O balenă de femeie, gândi Stafford 
Nye, şi chiar că nu exista cuvânt ca s-o descrie mai bine. O 
femeie mare, masivă, pieptoasă, înotând în grăsime. Bărbii 
duble, triple, aproape cvadruple. Purta o rochie băţoasă din 
satin orange. Pe cap avea o tiară ca o coroană, din pietre 
preţioase. Mâinile care odihneau - pe braţele îmbrăcate în 
brocart erau de asemenea enorme. Mâini mari, grase, cu 
degete mari, grase, fără formă. Pe fiecare deget avea un 
inel, iar fiecare inel avea o piatră veritabilă. Un rubin, un 
safir, un smarald, un diamant, o piatră de un verde pal pe 
care el n-o cunoştea, o crisofrasă, probabil, o piatră 
galbenă, care dacă nu era topaz era un diamant galben. 
Era oribilă, gândi Stafford Nye. Se bălăcea în propria ei 
grăsime. O masă imensă, curgândă, de grăsime albă şi 
încreţită îi ţinea loc de faţă. Iar pe ea, asemeni stafidelor pe 
un uriaş chec, se aflau doi ochi mici, negri. Ochi foarte 
isteţi, privind lumea, evaluând-o, evaluându-l pe el, 
neevaluând-o pe Renata, îşi spuse Stafford Nye. Pe Renata 
o ştia. Renata era aici la comandă, era, programată. Cum 
vrei s-o iei. Renatei i se spusese să-l aducă pe el aici. Se 
întrebă de ce. Nu prea putea spune de ce, dar era sigur de 
asta. Acum se uită la el. Îl evalua, îl trecea în revistă. Era 
oare ceea ce îşi dorea ea? Era, da, putea s-o spună şi aşa, 
ceea ce comandase, clientul? 

Trebuie să mă asigur că ştiu ce vrea ea, gândi. Trebuie să- 
mi dau toată silinţa, altfel. Altfel, şi-o închipui ridicând o 


mână grasă şi inelată şi spunând unuia din valeţii înalţi şi 
musculoşi: „Luaţi-l şi aruncaţi-l peste metereze”. E 
caraghios, gândi Stafford Nye. Asemenea lucruri nu se mai 
întâmplă în ziua de azi. Unde mă aflu? La ce mascaradă, 
paradă sau spectacol teatral iau parte? 

— Eşti foarte punctuală, copilă. 

Avea un glas astmatic, răguşit, care avusese cândva o 
nuanţă de limpezime, poate chiar de frumuseţe. Toate 
dispăruseră acum. 

Renata înaintă şi făcu o uşoară reverență. Luă mâna grasă 
şi depuse pe ea un sărut de curtoazie. 

— Daţi-mi voie să vi-l prezint pe sir Stafford Nye. Grăfin 
Charlotte von Waldsausen. 

Mâna grasă se întinse spre el. Se aplecă asupra ei după 
moda străină. Apoi, femeia spuse ceva care îl surprinse. 

— O cunosc pe mătuşa dumitale. 

El păru înmărmurit şi văzu imediat că asta o amuza, dar 
mai văzu şi că se aşteptase să-l surprindă. Ea râse. Un râs 
ciudat, mulţumit, deloc atractiv. 

— Să zicem că am cunoscut-o cândva. Sunt mulţi, foarte 
mulţi ani de când n-am mai văzut-o. Când eram fete, am fost 
împreună în Elveţia. Matilda. Lady Matilda Baldwen-White. 

— Cu ce veste minunată voi pleca acasă! Spuse Stafford 
Nye. 

— E mai bătrână decât mine. E sănătoasă? 

— Pentru vârsta ei, e foarte sănătoasă. Trăieşte liniştită, la 
ţară. Are artrită, reumatism. 

— Ah, da, toate bolile bătrâneţii. Ar trebui să facă injecții 
cu procaină. Aici, la altitudinea asta, doctorii fac aşa. Sunt 
foarte bune. Ştie că mă vizitezi? 

— Cred că nu are nici cea mai mică idee. Ştie doar că am 
venit la festivalul ăsta al muzicii moderne. 

— Care ţi-a placut, sper? 

— Oh, enorm. E o sală de operă grozavă, nu-i aşa? 

— Una din cele mai grozave. Asta face ca cea veche din 
Bayreuth să pară o biată şcoală. Ştii cât a costat construcţia 


acestei opere? 

Menţionă o sumă cu şase zerouri. Sir Stafford simţi că i se 
taie răsuflarea, dar nu găsi că era nevoie s-o ascundă. 
Femeia păru încântată de efectul pe care îl avuseseră 
vorbele ei. 

— Cu bani, dacă cunoşti, dacă ai abilitate, dacă ai 
discernământ, ce nu se poate face cu bani? Ei îţi dau tot ce 
e mai bun. 

Ultimele două cuvinte le spusese cu o bucurie groasă, cu 
un fel de plescăit din buze, atât neplăcut dar şi uşor 
sinistru. 

— Văd asta aici, spuse Stafford Nye uitându-se în lungul 
pereţilor. 

— 'Te pasionează arta? Da, văd. Acolo, pe peretele estic, 
este cel mai frumos Cezanne din lume. Unii spun că. Oh, i- 
am uitat numele pe moment, cel de la Metropolitan din New 
York este mai frumos. Nu e adevărat. Cele mai bune 
Matisse, cele mai bune Cezanne, cele mai bune dintre toate 
tablourile marii şcoli de artă sunt aici. Aici, în creştetul 
munţilor. 

— E minunat. Absolut minunat. 

Fură aduse băuturile. Sir Stafford observă că Bătrâna 
Munţilor nu bău nimic. Era posibil să se fi temut să-şi asume 
riscul problemelor cu tensiunea, având în vedere greutatea 
ei, gândi sir Stafford Nye. 

— Şi unde ai cunoscut-o pe copila asta? Întrebă dragonul 
montan. 

— La ambasada americană din Londra. 

— Ah, da, aşa am auzit şi eu. Şi cum arată. Ah, i-am uitat 
numele. Ah, da, Milly Jean, moştenitoarea noastră din sud? 
Atrăgătoare, nu crezi? 

— Absolut fermecătoare. Are mare succes la Londra. 

— Şi bietul plicticos Sam Cortman, ambasadorul Statelor 
Unite? 

— E un bărbat înţelept, răspunse politicos Stafford Nye. 

Femeia chicoti. 


— Ah, ai tact, nu:i aşa? Ei bine, se descurcă binişor. Face 
ce i se spune, cum ar trebui să facă un bun politician. Şi e 
plăcut să fii ambasador la Londra. A putut face asta pentru 
el Milly Jean. Ah, cu poşeta aia a ei bine garnisită, ar putea 
să-l facă ambasador oriunde în lume. Tatăl ei stăpâneşte 
jumătate din petrolul din Texas, stăpâneşte terenuri de golf, 
pământ, tot. Un om grosolan, de o urâţenie unică. Dar ea 
cum arată? O mică aristocrată blajină. Nu ţipătoare, nu 
bogată. Asta-i deşteptăciunea ei, nu-i aşa? 

— Uneori asta nu prezintă nici o dificultate, răspunse sir 
Stafford Nye. 

— Şi dumneata? Nu eşti bogat? 

— Aş dori să fi fost. 

— Ministerul de externe din ziua de azi nu e, să zicem, 
foarte darnic? 

— Oh, eu n-aş lua-o aşa. În definitiv, intri în anumite case, 
cunoşti oameni amuzanţi, vezi lumea, mai vezi câte ceva din 
ce se petrece. 

— Ceva, da. Dar nu tot. 

— Ar fi foarte greu. 

— "Ţi-ai dorit vreodată să vezi ce. Cum să mă exprim. Ce se 
petrece în culisele vieţii? 

— Câteodată ai o idee. Îşi făcu vocea indiferentă. 

— Am auzit spunându-se că asta ţi se potriveşte, că ai 
uneori idei despre lucruri. Probabil nu idei convenţionale? 

— Au fost perioade când am fost făcut să mă simt băiatul 
rău al familiei, răspunse Stafford Nye râzând., Bătrâna 
Charlotte chicoti. 

— Nu te deranjează să recunoşti anumite lucruri din când 
în când, nu? 

— De ce să mă prefac? Lumea ştie întotdeauna ce ascunzi. 

Zdrahonul îl privi. 

— Ce doreşti de la viaţă, tinere? 

El ridică din umeri. larăşi trebuia să joace după ureche. 

— Nimic, răspunse. 

— Ei hai, hai, vrei să te cred? 


— Da, mă puteţi crede. Nu sunt ambițios. Par ambițios? 

— Nu, trebuie să recunosc asta. 

— Nu cer decât să mă amuz, să trăiesc confortabil, să 
mănânc, să beau cu moderație, să am prieteni care să mă 
distreze. 

Bătrâna se aplecă. Clipi din ochi de trei sau patru ori. Apoi 
vorbi cu un glas destul de diferit. Era ca un şuierat. 

— Poţi uri? Eşti capabil de ură? 

— Să urăşti e o pierdere de timp. 

— Înţeleg. Pe chipul dumitale nu e nici o cută de 
nemulţumire. Asta e foarte adevărat. În tot cazul, cred că 
eşti gata s-o apuci pe o anumită potecă ce te va duce într-un 
anumit loc, şi vei merge pe ea zâmbind, ca şi cum nu ţi-ar 
păsa, dar în final, dacă găseşti sfetnici, ajutoare potrivite, ai 
putea obţine ceea ce vrei, dacă eşti în stare să urci. 

— Cine n-ar vrea? Spuse Stafford Nye şi dădu încetişor din 
cap. Vedeţi prea multe. Mult prea multe. 

Valetul deschise o uşă. 

— Cina e servită. 

Urmă o adevărată ceremonie oficială, cu o notă aproape 
regală. Uşile din celălalt capăt al încăperii fură deschise 
larg, lăsând să se vadă o sufragerie strălucitor luminată, cu 
tavanul pictat şi trei candelabre enorme. Două femei între 
două vârste se apropiară de grăfin, încadrând-o. Purtau 
rochii de seară, aveau părul cărunt adunat cu grijă în vârful 
capului, şi fiecare avea o broşă cu diamante! În tot cazul, 
pentru sir Stafford Nye ele aduceau vag a paznice. Erau, 
gândi el, nu atât gărzi de corp, cât însoţitoare-infirmiere de 
înaltă clasă, însărcinate cu sănătatea, toaleta şi alte detalii 
intime ale existenţei lui grăfin Charlotte. După plecăciuni 
respectuoase, fiecare îşi strecură braţul sub umărul şi cotul 
femeii şezândă. Cu uşurinţa unei practici îndelungate, 
ajutată de efortul maxim pe care ea îl putea face, o ridicară 
în picioare de-o manieră demnă. 

— Acum vom merge la cină, spuse Charlotte. 


Încadrată de cele două femei, o luă într-acolo. În picioare, 
părea chiar şi mai mult o masă de jeleu tremurător, totuşi 
rămânea formidabilă. Nu-ţi puteai debarasa mintea de ea, 
doar ca de-o bătrână grasă. Era cineva, ştia că e cineva, 
intenţiona să fie cineva. După cele trei, urmau el şi Renata. 

În timp ce intrau pe portalurile sufrageriei, se simţi mai 
degrabă ca într-o sală de banchet decât ca într-o 
sufragerie. Aici se afla o gardă de corp. Tineri înalţi, blonzi, 
frumoşi. Purtau un fel de uniforme. La intrarea bătrânei, ca 
la un semn, îşi scoaseră săbiile. Le încrucişară deasupra 
capului pentru a face un culoar, iar Charlotte, cătinel, 
cătinel, trecu prin culoar, eliberată de însoţitoarele sale şi 
avansând singură spre un vast scaun sculptat, cu 
ornamente aurii şi spătarul îmbrăcat în brocart auriu, aflat 
în capătul unei mese lungi. Era cam ca o procesiune de 
nuntă, gândi Stafford Nye. Una militară, sau navală. În 
orice caz, sigur militară, strict militară. Dar fără mire. 

Toţi tinerii aveau un super-fizic. Niciunul, îşi spuse el, nu 
avea mai mult de treizeci de ani. Arătau bine, sănătatea lor 
era evidentă. Nu zâmbeau, erau complet serioşi, erau. 
Căută un cuvânt pentru asta. Erau, da, dăruiţi. Poate nu 
atât o procesiune militară, cât una religioasă. Apărură 
servitorii, servitori de modă veche aparţinând, gândi el, 
Schloss-ului trecut, unei perioade de dinaintea războiului 
din 1939. Era ca o superproducţie a unei piese istorice. lar 
domnind peste toate, şezând în scaunul, sau tronul, sau 
cum vroiai să-i spui, din capătul mesei, nu era o regină sau 
o împărăteasă, ci o bătrână remarcabilă în principal prin 
tonajul ei şi prin extraordinara şi puternica ei urâţenie. 
Cine era? Ce făcea aici? De ce? 

De ce toată această mascaradă, de ce această gardă de 
corp, o gardă de corp pentru securitate, probabil? Veniră şi 
alţi meseni. Se înclinară în faţa monstruozităţii de pe tron şi 
îşi ocupară locurile. Purtau îmbrăcăminte de seară, banală. 
Nu se făcu nici o prezentare. 


Stafford Nye îi cântări cu experienţa lui îndelungată de a 
cântări oameni. Tipuri diferite. Multe tipuri diferite. Oameni 
ai legii, era sigur. Câţiva avocaţi. Posibil câţiva contabili sau 
finanţişti; unul sau doi ofiţeri de armată în haine civile. Erau 
de-ai casei, gândi, dar erau şi cei care în vechiul sens 
feudal, erau „puşi în saramură”. 

Mâncarea sosi. Un imens cap de mistreţ în aspic, carne de 
căprioară, un şerbet răcoritor de lămâie, un magnific castel 
din produse de patiserie - un super millefeuille ce părea 
incredibil de savuros. 

Zdrahonul de femeie mâncă. Mâncă cu lăcomie, flămândă, 
bucuroasă că mănâncă, savurând mâncarea. De afară veni 
un sunet nou. Sunetul motorului puternic al unei super- 
maşini sport. Trecu prin faţa ferestrelor ca o fulgerare albă. 
Garda din cameră strigă într-un glas. Un strigăt puternic de 
„Heil! Heil! Heil! Franz!” 

Tinerii din gardă se mişcară cu uşurinţa manevrelor 
militare ştiute pe dinafară. Toată lumea se ridică în picioare. 
Doar bătrâna rămase pe scaun nemişcată, cu capul sus. 
Camera fu străbătută de o nouă agitaţie. 

Ceilalţi oaspeţi, sau membri ai casei, ce or fi fost ei, 
dispăruse într-un mod care îi aminti lui Stafford Nye de 
şopârlele dispărând în crăpăturile unui perete. Băieţii cu 
părul auriu formară o nouă figură, săbiile lor zburară în aer, 
îşi salutară patroana, ea făcu un semn din cap, săbiile îşi 
luară locul în teacă, iar ei, odată permisiunea dată, părăsiră 
mărşăluind camera. Ochii ei îi urmăriră, apoi merseră la 
Renata şi după aceea la Stafford Nye. 

— Ce ziceţi de ei? Întrebă. Băieţii mei, trupa mea tânără, 
copiii mei. Da, copiii mei. Sir Stafford, ai vreun cuvânt care 
să-i descrie? 

— Cred că da. Magnifici. Vorbea ca şi cu un cap încoronat. 
Magnifici, doamnă. 

— Ah! Îşi înclină capul. Zâmbi, încreţiturile înmulţindu-se 
pe toată faţa. Asta o făcea să arate exact ca un crocodil. 


O femeie teribilă, gândi el. O femeie teribilă, imposibilă, 
dramatică. Era real tot ce se întâmpla? Nu putea crede că 
era. Ce altceva putea fi decât o altă sală de teatru în care se 
dădea un spectacol? 

Uşa se deschise din nou. Banda blondă a tinerilor 
supermani intră în marş, ca şi înainte. De data asta nu-şi 
agitau săbiile; în schimb, cântau. Cântau cu glasuri 
neasemuit de frumoase. 

După mulţi ani de muzică pop, Stafford Nye simţi o 
plăcere incredibilă. Erau voci antrenate. Nu ţipete 
stridente. Instruite de maeştri în arta cântului. Nu-şi 
permiteau să-şi chinuie corzile vocale. Poate că erau eroi ai 
unei lumi noi, dar ceea ce cântau nu era o muzică nouă. Era 
o muzică pe care el o mai auzise. Un aranjament al 
Preislied-ului, trebuie să fi fost undeva o orchestră, gândi el, 
o orchestră într-o galerie de sus. Era un aranjament sau o 
adaptare a diferitelor teme wagneriene. Trecea de la 
Preislied la ecourile distante ale muzicii Rinului. 

Corpul de elită făcu din nou un cordon dublu, aşteptând 
intrarea cuiva. De data asta nu era bătrâna împărăteasă. Ea 
stătea pe estrada ei aşteptându-l pe acel cineva. 

Şi, în sfârşit, el veni. La sosirea lui, muzica se schimbă. Era 
acum acel motiv pe care deja Stafford Nye ajunsese să-l ştie 
pe dinafară. Melodia tânărului Siegfried. Chemarea 
cornului lui Siegfried, înălțându-se în tinereţea şi triumful 
ei, în stăpânirea unei lumi noi pe care tânărul Siegfried 
venea s-o cucerească. 

Pe uşă, mărşăluind între şirurile formate de cei care erau 
clar adepţii săi, intră unul dintre cei mai chipeşi tineri pe 
care îi văzuse vreodată Stafford Nye. Păr auriu, ochi 
albaştri, perfect proporţionat, invocat ca de bagheta unui 
magician, el înainta ca dintr-o lume de mit. Mit, eroi, 
reînviere, renaştere - toate la un loc. Frumuseţea lui, 
robusteţea lui, incredibila lui siguranţă de sine şi aroganţa. 

Trecu prin cordonul dublu al gărzii de corp până ajunse în 
faţa hidosului munte de femeie ce stătea pe tron; 


îngenunche într-un genunchi, îi duse mâna la buze, apoi, 
ridicându-se, îşi aruncă braţul într-un salut şi scoase un 
strigăt pe care Stafford Nye îl auzise de la ceilalţi: „Heil!” 
Germana lui nu era foarte clară, dar Stafford Nye crezu că 
distinge cuvintele: „Heil pentru măreaţa mamă!” 

Apoi frumosul erou se uită dintr-o parte în alta. În ochii săi 
apăru o uşoară recunoaştere, deşi lipsită de interes, a 
Renatei, dar când privirea i se întoarse la Stafford Nye, ea 
exprima un interes clar şi evaluare. Atenţie, gândi Stafford 
Nye. Atenţie! Acum trebuia să-şi joace rolul. Dar. Care naiba 
era acel rol? Ce căuta el aici? Ce trebuiau să facă el şi fata? 
De ce veniseră? 

Eroul vorbi. 

— Aşadar, avem oaspeţi! Spuse el şi adăugă surâzând cu 
aroganţa unui tânăr care ştie că e infinit superior oricărei 
persoane din lume: Bun venit, oaspeţilor, bun venit 
amândurora. 

Undeva în adâncurile Schloss-ului, un clopot mare începu 
să bată. 

Sunetul lui nu avea nimic funebru, dar avea o notă 
disciplinară. Senzaţia de mănăstire care îşi cheamă locatarii 
la sfânta slujbă. 

— Acum trebuie să dormim, spuse bătrâna Charlotte. Să 
dormim. Ne vom întâlni mâine dimineaţă, la unsprezece. 

Se uită spre Renata şi sir Stafford Nye. 

— Veţi fi conduşi în camerele voastre. Sper să dormiţi bine. 

Era o concediere regească. 

Stafford Nye văzu braţul Renatei zburând într-un salut 
fascist, dar el nu-i era adresat lui Charlotte, ci băiatului cu 
păr de aur. Il se păru că o aude spunând: „Heil Franz 
Joseph”. Îi copie şi el gestul şi spuse: „Heil!” 

Charlotte le vorbi. 

— V-ar plăcea să vă începeţi ziua de mâine cu o plimbare 
călare prin pădure? 

— Mai mult ca orice, spuse Stafford Nye. 

— Dar tu, copilă? 


— Da, şi mie. 

— Foarte bine. Se va aranja. Noapte bună. Mă bucur că aţi 
venit. Franz Joseph, dă-mi braţul. Vom merge în budoarul 
chinezesc. Avem multe de discutat, iar tu va trebui să pleci 
la timp mâine dimineaţă. 

Servitorii îi escortară pe Renata şi Stafford Nye până la 
camerele lor. Nye ezită o clipă în prag. Ar fi fost posibil să 
schimbe între ei câteva vorbe? Decise că nu. Atât timp cât 
erau înconjurați de pereţii castelului, era mai bine să fie 
atenţi. Nu puteai şti. Fiecare cameră putea avea câte un 
microfon. 

Mai devreme sau mai târziu, trebuia să pună întrebări. 
Anumite lucruri îi deşteptau în minte o nouă şi sinistră 
înţelegere. 

Era momit, ademenit în ceva. Dar în ce? Şi a cui lucrătură 
era? 

Dormitorul era frumos, totuşi apăsător. Husele bogate din 
satin şi catifea, unele dintre ele antice, dădeau un uşor iz de 
putred, temperat de mirodenii. Se întrebă de câte ori mai 
stătuse Renata aici. 

11. Tineri şi încântători. 

După ce luă micul dejun într-o încăpere nu prea spațioasă 
de la parter, Stafford Nye o găsi pe Renata aşteptându-l. 
Caii erau la uşă. 

Amândoi îşi aduseseră costume de călărie. Se părea că 
totul, de ce putea fi nevoie, fusese anticipat cu inteligenţă. 

Încălecară şi o luară pe drumul de la castel în jos. Renata 
vorbi cu grăjdarul aflat la o oarecare depărtare. 

— M-a întrebat dacă am vrea să ne însoţească, dar i-am 
spus că nu. Cunosc foarte bine locurile. 

— Înţeleg. Ai mai fost aici? 

— În ultimii ani, nu foarte des. Pe vremuri cunoşteam 
foarte bine locul ăsta. 

El îi aruncă o privire pătrunzătoare. Ea nu i-o întoarse. În 
timp ce călărea lângă ea, îi observă profilul - nasul subţire, 


acvilin, capul purtat cu mândrie pe gâtul zvelt. Călărea 
bine. 

În tot cazul, în dimineaţa asta nu se simţea în largul lui. Nu 
prea ştia de ce. 

Gândul i se întoarse la sala de aşteptare a aeroportului. 
Femeia care venise să se aşeze lângă el. Paharul de bere de 
pe masă. Nimic din toate astea n-ar fi trebuit să se 
întâmple. Nici atunci, nici mai târziu. Un risc pe care şi-l 
asumase. De ce, când toate astea trecuseră demult, se 
simţea acum neliniştit? 

O luară pe scurtătură. O proprietate frumoasă, copaci 
frumoşi. În depărtare se zăreau animale cu coarne. Un 
paradis pentru vânători, un paradis pentru vechiul mod de 
viaţă, un paradis care conţinea. Ce? Un şarpe? Cum a fost 
la începutul-începuturilor - un paradis şi un şarpe. Era 
singur cu Renata - nu microfoane, nu pereţi cu urechi. 
Venise vremea să-şi pună întrebările. 

— Cine e ea? Întrebă nerăbdător. Ce e ea? 

— E simplu de răspuns. Atât de simplu că e greu de crezut. 

— Ei bine? 

— Ea e petrolul. Cuprul. Minele de aur din Africa de Sud. 
Armamentul din Suedia. Depozitele de uraniu din nord. 
Progresul nuclear, imensele zăcăminte de cobalt. E toate 
acestea. 

— Şi totuşi, nu auzisem de ea, nu-i ştiam numele, nu ştiam. 

— Nu vroia ca lumea să ştie. 

— Poţi păstra secrete astfel de lucruri? 

— Uşor, dacă ai destul cupru şi petrol şi depozite nucleare 
şi armament şi tot restul. Banii pot face reclamă, şi tot banii 
pot închide gurile. 

— Dar, cine e, de fapt? 

— Bunicul ei era american. Avea în principal căile ferate, 
parcă. Probabil şi grosul afacerilor din Chicago din acea 
vreme. S-a însurat cu o nemţoaică. Cred că ai auzit de ea. 
Era botezată Belinda cea mare. Armament, vapoare, 


întreaga bogăţie industrială a Europei. Ea era 
moştenitoarea tatălui ei. 

— Ei doi au acumulat o incredibilă avere, spuse Stafford 
Nye. Şi, în felul acesta, putere. Asta vrei să-mi spui? 

— Da. Charlotte n-a moştenit doar lucruri, să ştiţi. A făcut 
şi bani. Moştenise minte, a fost ea însăşi un mare om de 
afaceri. Tot ce atingea se înmulţea, se transforma în sume 
de bani incredibile, pe care le investea. Primea sfaturi, ţinea 
cont de părerea altora, dar în final întotdeauna o ţinea pe-a 
ei. Şi întotdeauna prospera. Îşi sporea mereu averea astfel 
încât ajunsese prea fabuloasă ca să fie crezută. Banii crează 
bani. 

— Da, înţeleg asta. Dacă este alimentată, bogăţia trebuie 
să crească. Dar. Ce vroia ea? Ce a obţinut? 

— Aţi spus adineaori. Putere. 

— Şi trăieşte aici? Sau. 

— Vizitează America şi Suedia. Oh, da, face vizite, dar nu 
des. Ei aici îi place să fie, în mijlocul plasei, ca un uriaş 
păianjen care controlează toate firele. Firele finanţelor. Şi 
alte fire. 

— Când spui alte fire. 

— Artele. Muzica, pictura, literatura. Fiinţele umane - 
tinerele fiinţe umane. 

— Da. Se poate vedea. Tablourile alea, o colecţie 
formidabilă. 

— Există galerii la etaj, în Schloss. Găseşti acolo Rembrand 
şi Giotto şi Rafael, şi mai găseşti şi casete cu bijuterii. Unele 
din cele mai splendide bijuterii din lume. 

— Şi toate aparţinând unei singure femei, urâtă şi 
grosieră. E satisfăcută? 

— Nu încă, dar este pe cale de a fi. 

— Încotro se îndreaptă, ce vrea să facă? 

— lubeşte tineretul. Asta e modul ei de a deţine puterea. 
Să controleze tineretul. În momentul de faţă lumea e plină 
de tineri rebeli. Această stare rebelă a fost alimentată. 


Filosofie modernă, gândire modernă, scriitori şi alţii pe care 
îi finanţează şi-i controlează. 

— Dar cum poate. Se opri. 

— Nu vă pot spune, pentru că nu ştiu. E o ramificaţie 
enormă. Într-un sens, ea stă în spatele tuturor acestora, 
sprijină acţiuni de caritate destul de ciudate, îi susţine pe 
filantropi şi idealişti, dă nenumărate burse studenţilor, 
artiştilor şi scriitorilor. 

— Şi totuşi spui că nu. 

— Nu, nu e încă totul terminat. Ceea ce s-a plănuit este o 
mare prefacere socială. Se crede în ea, este noul rai şi noul 
pământ. Este ceea ce au promis de sute de ani conducătorii. 
Ceea ce au promis religiile, susţinătorii diverşilor Mesia, cei 
care au început să predea din nou legea, ca Buddha. Ceea 
ce au promis politicienii. În aşa ceva au crezut Asasinii, şi, 
din punctul lor de vedere, Bătrânul Munţilor le-a dat. 

— Ea stă şi în spatele drogurilor? 

— Da. Fără convingere, fireşte. Doar ca mijloc de a face 
oamenii să se plece în faţa ei. De asemenea, e o cale dea 
distruge oamenii. Pe cei slabi. Pe cei pe care ea nu-i 
consideră buni, deşi cândva au promis. Personal, ea nu ia 
droguri - se ţine tare. Dar drogurile distrug oamenii mai 
uşor şi mai natural decât orice altceva. 

— Şi forţa? Ce-i cu forţa? Nu poţi face doar cu 
propaganda. 

— Nu, fireşte că nu. Propaganda e primul stadiu, iar în 
spatele ei se stivuieşte un uriaş stoc de armament. Arme de 
care ţările sunt private şi apoi iau alt drum. Tancuri şi puşti 
şi arme nucleare care pleacă spre Africa şi Mările Sudului şi 
America de Sud. O mare parte din planul ăsta se 
perfecţionează în America de Sud. Se instruiesc armate 
întregi de tineri şi tinere. 

— E un coşmar! De unde ştii toate astea, Renata? 

— În parte, pentru că mi s-a spus, şi în parte prin 
informaţiile pentru care am fost instruită să le obţin şi să le 
transmit mai departe. 


— Dar dumneata. Dumneata şi ea? 

— Întotdeauna în spatele unor uriaşe proiecte se află şi 
ceva tâmpit. Râse brusc. Vedeţi, cândva a fost îndrăgostită 
de bunicul meu. O poveste prostească. El trăia prin părţile 
astea. Avea un castel cam la o milă sau două de aici. 

— Era un om de geniu? 

— Câtuşi de puţin. Dar era un foarte bun sportiv. Chipeş, 
dezinvolt, cu trecere la femei. Şi, din cauza asta, într-un fel 
e protectoarea mea. Eu sunt una din cohortele ei de sclave. 
Îi găsesc oameni. Îi duc ordinele în diferite părţi ale lumii. 

— Serios? 

— Ce vreţi să spuneţi? 

— Mă întrebam şi eu. 

Nu se întreba. Se uita la Renata şi se gândea din nou la 
aeroport. Lucra pentru Renata, lucra cu Renata. Îl adusese 
la acest Schloss. Cine-i spusese să-l aducă aici? Uriaşa, 
grotesca Charlotte din mijlocul pânzei ei de păianjen? În 
anumite cercuri diplomatice el avusese reputaţia de a fi 
lipsit de înţelepciune. Probabil putea să le fie util acestor 
oameni, dar util într-un fel mărunt şi destul de umilitor. 
Brusc, ca într-o ceaţă de semne de întrebare, gândi: 
Renata? Pe aeroportul din Frankfurt am riscat cu ea. Dar 
am avut dreptate. A ţinut. Nu mi s-a întâmplat nimic. Totuşi, 
gândi, cine e ea? Ce e ea? Nu ştiu. Nu pot fi sigur. Nimeni 
din lume nu poate fi sigur de cineva. Absolut de nimeni. 
Probabil i s-a spus să pună mâna pe mine. Să mă aibă la 
degetul mic, aşa că afacerea de la Frankfurt putea foarte 
bine să fi fost gândită cu cap. Se potrivea cu plăcerea mea 
de a risca, şi mă făcea să am încredere în ea. 

— Să facem un popas, spuse Renata. Caii au mers prea 
mult. 

— Te-am întrebat ce rol ai dumneata în toate astea. 

— Primesc ordine. 

— De la cine? 

— Există o opoziţie. Întotdeauna există o opoziţie. Există 
oameni care bănuiesc ce se petrece, de cine urmează să fie 


schimbată lumea, de la cine vin banii, bogăţia, armamentul, 
idealismul, trâmbiţarea puterii a ceea ce va să vină. 

— Şi dumneata eşti cu ei? 

— Aşa spun. 

— Ce înţelegi prin asta, Renata? 

— Am spus: eu aşa spun. 

— Tânărul de aseară. 

— Fanz Joseph? 

— Asta e numele lui? 

— E numele sub care este cunoscut. 

— Dar are un alt nume, nu-i aşa? 

— Aşa credeţi? 

— Este tânărul Siegfried, nu? 

— În felul acesta l-aţi văzut? V-aţi dat seama că asta era, că 
asta reprezintă? 

— Aşa cred. Tineretul. Tineretul eroic. Tineretul arian, în 
partea asta a lumii trebuie să existe tineret arian. Aici mai 
stăruie încă acest punct de vedere. O rasă superioară, 
supermenii. Ei trebuie să fie de descendență ariană. 


— Oh, da, asta durează de pe timpul lui Hitler. Nu s-a prea 
făcut pe faţă, iar în unele părţi ale lumii nu s-a pus mare 
accent pe asta. Cum spuneam, America de Sudeo 
fortăreață. Şi Peru şi Africa de Sud. 

— Ce face tânărul Siegfried? Ce face pe lângă faptul că 
arată bine şi că sărută mâna protectoarei sale? 

— Oh, e un orator grozav. El vorbeşte, iar adepţii lui îl 
urmează până la moarte. 

— E adevărat? 

— Elo crede. 

— Dar dumneata? 

— Cred că aş putea crede. Oratoria este ceva 
înspăimântător, să ştiţi. E înspăimântător ce poate face un 
glas, ce pot face nişte cuante, şi nu cuvinte deosebit de 
convingătoare. Felul în care sunt spuse. Glasul lui răsună ca 
un clopot, femeile plâng şi ţipă şi leşină când el li se 
adresează. Veţi vedea şi singur. Aţi văzut garda de corp a lui 
Charlotte, costumată toată. În ziua de azi oamenilor le place 
să se costumeze. Îi vezi şi în alte părţi ale lumii, unii cu 
părul lung şi cu bărbi, femeile în cămăşi albe de noapte, 
vaporoase, vorbind despre pace şi frumuseţe, şi lumea 
minunată care e lumea tinerilor şi care va fi a lor după ce se 
va fi distrus suficient din vechea lume. Originara Ţară a 
Tinerilor a fost în vestul Mării Irlandei, nu-i aşa? Era un loc 
foarte simplu, o '[ară a Tinerilor diferită de cea pe care o 
plănuim acum. Era un tărâm al nisipurilor de argint, al 
soarelui şi a cântecului purtat de valuri. Dar acum vrem 
anarhie, vrem să dărâmăm şi să distrugem. Numai anarhia 
poate aduce profit celor care se află în spatele tuturor 
acestora. Este înspăimântător, este şi minunat. Din cauza 
violenţei, a durerii şi a suferinţei aduse. 

— Aşadar, aşa vezi dumneata lumea de azi? 

— Uneori. 

— Şi eu ce urmează să fac? 

— Să mergeţi cu ghidul dumneavoastră. Eu sunt ghidul 
dumneavoastră. Asemeni lui Virgiliu şi Dante, vă voi duce în 


iad, vă voi arăta filmele sadice parţial copiate după vechiul 
SS, vă voi arăta cum sunt adulate cruzimea, durerea şi 
violenţa. Şi vă voi arăta măreţele vise ale paradisului de 
pace şi frumuseţe. Nu veţi şti care e care. Dar vă veţi 
hotări. 

— Pot avea încredere în dumneata, Renata? 

— Asta veţi alege dumneavoastră. Puteţi fugi de mine dacă 
vreţi, sau puteţi rămâne cu mine să vedeţi noua lume - noua 
lume care este în facere. 

— Cartoane! Rosti cu violenţă Stafford Nye. 

Ea îl privi întrebător. 

— Ca Alice în Ţara Minunilor. Cărţi de joc, cărţi de joc din 
carton ridicate în aer. Zburând de jur împrejur. Regi şi 
regine şi valeţi. 'Tot felul de lucruri. 

— Vreţi sa spuneţi. Ce vreţi să spuneţi de fapt? 

— Vreau să spun că nu e real. Este o prefăcătorie. loată 
treaba asta afurisită este o prefăcătorie. 

— Într-un fel, da. 

— Oameni costumaţi jucându-şi rolurile, punând în scenă 
un spectacol. Mă apropii de înţelesul acestor lucruri? 

— Într-un sens, da, în alt sens, nu. 

— Aş mai vrea să ştiu un lucru. De ce ţi-a ordonat marea 
Charlotte să mă aduci la ea? Ce ştia despre mine? Ce 
întrebuințare s-a gândit să-mi dea? 

— Nu prea ştiu. Probabil un fel de eminenţă cenuşie, 
lucrând din umbră. Asta vi se potriveşte destul de bine. 

— Dar nu ştie absolut nimic despre mine! 

— Oh, asta! Renata izbucni într-o cascadă de râs. E atât de 
ridicol, zău. lar şi iar aceeaşi veche prostie. 

— Nu te înţeleg, Renata. 

— Nu, pentru că e atât de simplu. Domnul Robinson ar fi 
înţeles. 

— Vrei să fii amabilă şi să-mi explici despre ce vorbeşti? 

— E aceeaşi poveste veche. Nu e vorba de ceea ce sunteţi, 
ci pe cine cunoaşteţi. Mătuşa dumneavoastră Matilda şi 
Charlotte au făcut şcoala împreună. 


— Vrei de fapt să spui. 

— Au copilărit împreună. 

O privi lung. Apoi îşi dădu capul pe spate şi râse din toată 
inima. 

12. Bufonul de curte. 

Părăsiră Schloss-ul la prânz, luându-şi la revedere de la 
gazda lor. După ce coborâră serpentinele, lăsând în urmă 
Schloss-ul, undeva sus, după multe ore de mers ajunseră în 
cele din urmă la o fortăreață din Dolomiţi - un amfiteatru în 
munţi unde se ţineau întruniri, concerte, mitinguri ale 
diverselor grupuri de tineri. 

Renata, ghidul lui, îl adusese aici, şi, de pe locul său de 
piatră goală, urmărise ce se petrecea şi ascultase. Înţelese 
ceva mai bine ce îi spuse ea în acea dimineaţă. Această 
mare adunătură de oameni, animată ca toate adunările de 
mase, fie că sunt convocate de un conducător evanghelist în 
Madisqn Square Garden din New York, sau în umbra unei 
biserici galeze, sau de un meci pe un stadion, sau o super 
demonstraţie care atacă ambasadele şi poliţia şi 
universităţile, această mare agitată îl făcu să priceapă ceva. 

Renata îl adusese aici să-i arate semnificaţia acelei singure 
sintagme: „Iânărul Siegfried”. 

Franz Joseph, dacă ăsta era adevăratul lui nume, se 
adresase mulţimii. Glasul lui, înălțându-se, prăvălindu-se, cu 
ciudata lui calitate incitantă, cu atracţia lui emoţională, 
stăpânise gloata mormăindă, aproape gemândă, formată 
din tinere şi tineri. Fiecare cuvânt pe care-l rostise păruse 
impregnat cu un înţeles evident, fusese incredibil de 
electrizant. 

Gloata răspunse ca o orchestră. Vocea lui fusese bagheta 
dirijorului. Şi totuşi, ce spusese băiatul? Care fusese 
mesajul tânărului Siegfried? Nu-şi mai amintea nici un 
cuvânt, dar ştia că fusese emoţionat, că promisese, că 
vibrase de entuziasm. lar acum totul dispăruse. Mulțimea 
luase cu asalt platforma de piatră, strigând, aclamând. 
Unele fete ţipaseră de entuziasm. Altele leşinaseră. Ce lume 


există în ziua de azi, gândi. Nu se precupeţea nimic pentru 
a stârni emoție. Disciplină? Reţinere? Niciuna nu mai conta. 
Nimic nu mai conta în afară de a simţi. 

Ce fel de lume putea ieşi din asta? Se întrebă Stafford 
Nye. 

Ghidul lui îi atinsese braţul şi se desprinseseră din 
mulţime. 

Îşi găsiseră maşina, iar şoferul, care se vedea că era bun 
cunoscător al locurilor, îi duse la un han dintr-un orăşel de 
pe panta muntelui, unde li se rezervaseră camere. 

La un moment dat părăsiră hanul şi urcară pe o potecă 
bine pietruită până ajunseră la un popas. Se aşezară şi 
rămaseră tăcuţi câteva clipe. Apoi Stafford Nye spuse din 
nou: 

— Cartoane. 

După un timp, Renata întrebă: 

— Ei bine? 

— Ce anume? 

— Ce credeţi despre ceea ce v-am arătat până acum? 

— Nu sunt convins, răspunse Stafford Nye. 

Ea oftă. Un oftat adânc, neaşteptat. 

— Asta speram să spuneţi. 

— Nimic din toate astea nu-i adevărat, nu? E un spectacol 
uriaş. Un spectacol pus în scenă de un producător. Probabil 
un întreg grup de producători. Femeia asta monstruoasă 
plăteşte producătorul, închiriază producătorul. Ceea ce am 
văzut azi este eroul principal, starul. 

— Ce credeţi despre el? 

— Nici el nu e real, spuse Stafford Nye. E doar un actor. 
Un actor pe prima mână, superb. Îl surprinse un zgomot. 
Era Renata care râdea. Fata se ridică. Arăta brusc 
emoţionată, fericită şi, în acelaşi timp, uşor ironică. 

— Ştiam, spuse ea. Ştiam că veţi înţelege. Ştiam că veţi fi 
cu picioarele pe pământ. Întotdeauna aţi ştiut totul despre 
tot cu ce v-aţi confruntat în viaţă, nu-i aşa? Aţi recunoscut 
mistificarea, aţi ştiut cine e în realitate. Nu e nevoie să 


mergeţi la Stratford şi să vedeţi piesele lui Shakespeare ca 
să ştiţi cărui rol aţi fost destinat. Regii şi marii oameni 
trebuie să aibă un bufon - bufonul regelui care îi spune 
acestuia adevărul, şi discută lucruri de bun simţ şi râde de 
toate lucrurile pe care alţii le iau în serios. 

— Aşadar, asta sunt eu? Un bufon de curte? 

— Nu vă puteţi simţi aşa? Noi asta vrem. De asta avem 
nevoie. Aţi spus „Cartoane”. „Cărţi de joc din carton”. Un 
splendid fals bine regizat. Şi câtă dreptate aveţi! Dar 
oamenii cred îl el. Ei gândesc că e ceva minunat, sau 
gândesc că e ceva diavolesc, sau că e teribil de important. 
Bine-nţeles că nu E. Doar că. Doar că trebuie găsit cum să 
arătăm oamenilor că toată treaba, absolut toată, e doar o 
prostie. Doar o prostie afurisită. lată ce urmează să facem, 
dumneavoastră şi cu mine. 

— Crezi că în final vom demasca toate astea? 

— Pare extrem de puţin probabil, recunosc. Dar ştiţi că o 
dată ce oamenilor li se arată că ceva nu este real, că e doar 
o imensă păcăleală. 

— Propui să predicăm evanghelia bunului simţ? 

— Fireşte că nu. Nimeni n-ar sta s-o asculte, nu? 

— Nu în momentul de faţă. 

— Nu. Va trebui să le dăm dovezi. Fapte. Adevărul. 

— Avem asemenea lucruri? 

— Da. E ceva ce am adus cu mine de la Frankfurt. Ceea ce 
m-aţi ajutat să aduc cu bine în Anglia. 

— Nu înţeleg. 

— Nu încă. Veţi şti mai târziu. Deocamdată trebuie să 
jucăm un rol. Suntem gata şi dornici să fim îndoctrinaţi. 
Adorăm tineretul. Suntem adepţii şi credincioşii tânărului 
Siegfried. 

— Dumneata poţi s-o scoţi la capăt, nu mă îndoiesc. În 
privinţa mea, nu sunt atât de sigur. Niciodată n-am reuşit să 
ador ceva. Bufonul regelui n-o face. El e marele 
demascator. Nimeni n-o să prea aprecieze asta în momentul 
de faţă, nu? 


— Fireşte că nu. Nu. Nu veţi lăsa să vi se vadă latura asta. 
Exceptând, fireşte, atunci când vorbiţi despre stăpânii 
dumneavoastră, politicieni şi diplomaţi, Ministerul de 
Externe şi toate celelalte. Atunci puteţi fi amărât, maliţios, 
muşcător, uşor crud. 

— Totuşi, nu-mi văd rolul în cruciada lumii. 

— E un rol foarte vechi, unul pe care toată lumea îl 
înţelege şi îl apreciază. Pe linia asta veţi merge. În trecut n- 
aţi fost apreciat, dar tânărul Siegfried şi tot ce reprezintă el 
vă va reda speranţa răsplatei. Pentru că dumneavoastră îi 
veţi da toate informaţiile secrete despre ţara 
dumneavoastră pe care le vrea, el vă va promite funcţii cu 
putere în acea ţară în vremurile bune ce vor să vină. 

— Insinuezi că e o mişcare mondială. E adevărat? 

— Bine-nţeles. Cam ca unul din uraganele acelea care au 
nume. Flora sau mica Annie. Ele apar din sud, sau din nord, 
sau din est sau din vest, dar apar din senin şi distrug totul. 
Asta vrea fiecare. În Europa şi Asia şi America. Poate şi în 
Africa, deşi acolo nu va fi prea mult entuziasm. Oh, da, este 
o mişcare la scară mondiala. Condusă de tineret şi de 
puternica vitalitate a tineretului. Tinerii nu au cunoştinţe şi 
experienţă, însă au viziune şi vitalitate, şi sunt susținuți de 
bani. Râuri şi râuri de bani se varsă în treaba asta. Există 
prea mult materialism, aşa că am cerut altceva şi am 
obţinut. Dar cum asta se bazează pe ură, nu poate duce 
nicăieri. Nu poate mişca pământul. Vă aduceţi aminte că în 
1919 toată lumea spunea că răspunsul la toate astea era 
Comunismul. Acea doctrină marxistă trebuia să aducă raiul 
pe pământ. Atâtea idei nobile pluteau în aer. Dar cu cine 
trebuiau să fie puse în practică ideile? În definitiv 
întotdeauna există aceleaşi fiinţe umane. Poţi crea acum oa 
treia lume, sau aşa crede fiecare, dar această a treia lume 
va avea aceiaşi oameni ca şi prima lume sau a doua lume. 

lar când aceiaşi oameni conduc lucrurile, ei le vor conduce 
în acelaşi fel. Nu trebuie decât să privim în urmă în istorie. 

— Îi mai pasă cuiva în ziua de azi de istorie? 


— Nu. Preferă mai degrabă să privească înainte spre un 
viitor imprevizibil. Cândva, ştiinţa urma să fie răspunsul la 
toate. 

Stafford Nye o întrerupse: 

— Vreau să ştiu ceva. 

— Ce anume? 

— Unde mergem în continuare? 

— America de Sud. Posibil Pakistan sau India în drum. Şi 
trebuie în mod sigur să mergem în SUA. Acolo se petrec o 
mulţime de lucruri foarte interesante. Mai ales în California. 

— În universităţi? Sir Stafford oftă. Ajungi să te plictiseşti 
foarte tare de universităţi. Se tot repetă. 

Rămaseră câteva clipe tăcuţi. În lumina împuţinată, piscul 
muntelui se vedea uşor înroşit. 

Stafford Nye spuse pe un ton nostalgic:- Dacă am fi avut 
ceva mai multă muzică acum, în momentul ăsta, ştii ce aş fi 
comandat? 

— Tot Wagner? Sau v-aţi săturat de Wagner? 

— Nu, ai dreptate - tot Wagner. L-aş asculta pe Hans 
Sachs stând sub bătrânul său pom şi spunând lumii: 
„Nebuni, nebuni, toţi nebuni.” 

— Da. E foarte expresiv. E frumoasă şi muzica. Dar noi nu 
suntem nebuni. Suntem sănătoşi la minte. 

— Fantastic de sănătoşi, spuse Stafford Nye. Asta va fi 
partea cea grea. Vreau să te mai întreb ceva. 

— Ce? 

— Probabil nu-mi vei spune. Dar trebuie să ştiu. Ne vom 
alege cu ceva amuzant din toată nebunia asta? Are ceva 
amuzant? 

— Fireşte că are. De ce nu? 

— Nebuni, nebuni, toţi nebuni. Dar ne va plăcea foarte 
mult. Vom trăi mult, Mary Ann? 

— Probabil că nu. 

— Asta-i spiritul. Sunt cu dumneata, tovarăşa mea, ghidul 
meu. O să obţinem o lume mai bună ca urmare a eforturilor 
noastre? 


— N-aş crede, dar s-ar putea sa fie mai blândă. E plină, în 
prezent, de crezuri fără blândeţe. 

— Foarte bine, spuse Stafford Nye. Tot înainte! 

— Sfârşitul cărţii a douaCartea 3 

ACASĂ ŞI PESTE HOTARE 

13. Conferinţă la Paris. 

Într-o cameră din Paris se aflau cinci bărbaţi. Era o 
cameră care mai văzuse întruniri istorice. Destul de multe. 
Întrunirea aceasta era în multe privinţe de un alt tip, totuşi 
nu mai puţin istorică. 

Monsieur Grosjean prezida. Era un bărbat îngrijorat care 
îşi dădea toată silinţa să se strecoare printre lucruri cu o 
uşurinţă şi o purtare fermecătoare care adesea, în trecut, îl 
ajutaseră. În prezent, simţea că nu-l mai ajutau prea mult. 

Signor Vitelli sosise cu o oră mai înainte din Italia, cu 
avionul. Gesturile îi erau febrile, purtarea dezechilibrată. 

— E dincolo de tot ce ţi-ai fi putut imagina, spunea el. 

— Studenţii ăştia. Oare nu suferim cu toţii? Spuse 
monsieur Grosjean. 

— Nu e vorba numai de studenţi. E mai mult de atât. Cu ce 
poţi s-o compari? Un roi de albine. Un dezastru al naturii, 
intensificat. Intensificat dincolo de orice închipuire. 
Mărşăluiesc. Au arme. Undeva au achiziţionat avioane. Îşi 
propun să ia în stăpânire tot nordul Italjei. Dar asta-i o 
nebunie! Sunt nişte copii - nimic mai mult. Şi totuşi au 
bombe, explozibil. Doar în Milano numărul lor îl depăşeşte 
pe al poliţiştilor. Ce putem face, vă întreb? Şi armata e în 
revoltă. Spune că e cu les jeunes. Spune că singura salvare 
a omenirii e anarhia. Vorbesc despre ceva căruia îi spun A 
Treia Lume, dar asta pur şi simplu nu poate să se întâmple. 

Monsieur Grosjean oftă. 

— Anarhia e foarte populară în rândul tinerilor, spuse el. 
Credinţa în anarhie. Ştiu asta din perioada algeriană, din 
toate necazurile cu care s-a confruntat ţara noastră şi 
imperiul nostru colonial. Şi ce putem face? Militarii? În final 
ei îi sprijină pe studenţi. 


— Studenţii, ah, studenţii! Spuse monsieur Poissonier. 

Era membru în guvernul francez pentru care cuvântul 
„student” era o anatemă. Dacă ar fi fost întrebat, ar fi 
recunoscut că ar prefera gripa asiatică sau o epidemie de 
ciumă bubonică. În mintea lui, orice era preferabil activităţii 
studenţilor. O lume fără studenţi! La asta visa uneori 
monsieur Poissonier. Ce vise frumoase! Păcat că nu se 
împlineau prea des. 

— Cât despre magistrați, ce s-a întâmplat cu sistemul 
nostru juridic? Spuse monsieur Grosjean. Cu autorităţile 
judecătoreşti? Poliţia - da, ea e încă loială, dar judecătorii. 
Ei nu vor pronunţa sentinţe, nu asupra tinerilor care sunt 
aduşi în faţa lor, tineri care au distrus proprietatea, 
proprietatea guvernului, proprietatea particulară. 
Proprietate de orice fel. Şi de ce nu, ai vrea să ştii? În 
ultimul timp am făcut cercetări. Prefectura mi-a sugerat 
anumite lucruri. E nevoie de o creştere a standardului de 
viaţă a autorităţilor judecătoreşti, spun cei de la prefectură, 
mai ales în zonele din provincie. 

— Ei hai, hai, trebuie să aveţi grijă ce propuneţi, spuse 
monsieur Poissonier. 

— Ma foi, de ce aş avea grijă? Lucrurile trebuie date pe 
faţă. Am mai avut fraude, fraude uriaşe, iar acum sunt în 
circulaţie o grămadă de bani. Bani despre care nu ştim de 
unde provin, dar cei de la prefectură mi-au spus - şieu o 
cred - că încep să aibă o idee despre unde merg. Putem 
contempla cu mâinile în sân un stat corupt, subvenţionat 
din surse din afară? 

— La fel şi în Italia, spuse signor Vitelii, şi în Italia la fel. 
Ah, v-aş putea spune nişte lucruri! Da, v-aş putea spune ce 
bănuim noi. Dar cine, cine corupe lumea noastră? Un grup 
de industriaşi, un grup de magnați? Cum se poate face aşa 
ceva? 

— Afacerea aceasta trebuie oprită, spuse monsieur 
Grosjean. Trebuie întreprinse acţiuni. Acţiuni militare. 


Acţiuni ale forţelor aeriene. Aceşti anarhişti, aceşti pirați 
provin din toate clasele. Treaba asta trebuie curmată. 

— Controlul cu gaz lacrimogen a avut destul succes, spuse 
cu îndoială monsieur Poissonier. 

— Gazul lacrimogen nu e suficient, replică monsieur 
Grosjean. Acelaşi rezultat s-ar putea obţine punând 
studenţii să cojească mormane de ceapă. Lacrimile le-ar 
curge în valuri. E nevoie de mai mult. 

Monsieur Poissonier rosti cu glas şocat: 

— Doar nu sugeraţi folosirea armelor nucleare? 

— Arme nucleare? Quel blague! Ce putem face cu armele 
nucleare? Ce s-ar alege de pământul Franţei, de aerul 
Franţei, dacă am folosi arme nucleare? Putem distruge 
Rusia, ştiu asta. Ştiu şi că Rusia ne poate distrugere noi. 

— Doar nu sugeraţi că grupuri de studenţi care 
mărşăluiesc şi demonstrează ar putea distruge forţele 
autorităţilor? 

— Exact asta sugerez. Am fost avertizat în privinţa acestor 
lucruri. În privinţa stocării de arme şi a diferitelor 
substanţe chimice de război şi a multor altora. Am primit 
rapoarte de la unii din savanții noştri de frunte. Secretele 
sunt cunoscute. Depozite secrete, arme de război furate. Ce 
urmează să se mai întâmple? Asta vă întreb. Ce se va 
întâmpla mai departe? 

Întrebarea primi un răspuns neaşteptat şi mai rapid decât 
se aşteptase monsieur Grosjean. Uşa se deschise şi 
secretarul său se apropie de el cu o faţă adânc îngrijorată. 
Monsieur Grosjean îl privi nemulţumit. 

— N-am spus că nu vreau să fiu deranjat? 

— Ba da, monsieur le president, dar e ceva deosebit. Se 
aplecă la urechea stăpânului său. Mareşalul e aici. Cere să 
intre. 

— Mareşalul? Vrei să spui. 

Secretarul dădu cu putere din cap de câteva ori. Monsieur 
Poissonier se uită perplex la colegii săi. 

— Cere să intre. Nu va accepta un refuz. 


Ceilalţi doi bărbaţi din cameră se uitară mai întâi la 
Grosjean, apoi la agitatul italian. 

— N-ar fi mai bine dacă.? Începu monsieur Cain, ministrul 
de interne. 

Se opri la „dacă”, deoarece uşa se deschise larg şi în 
cameră păşi un bărbat. Un om foarte binecunoscut. Un om 
al cărui cuvânt fusese ani de zile în Franţa nu doar legea, ci 
deasupra legii. A-l vedea în acest moment acolo, era o 
surpriză neplăcută pentru cei din cameră. 

— Mă bucur să vă văd, dragi colegi, spuse mareşalul. Am 
venit să vă ajut. Ţara noastră e în pericol. Trebuie 
întreprinse acţiuni - acţiuni imediate! Am venit să mă pun 
în serviciul vostru. Îmi asum toată responsabilitatea de a 
acţiona în acest moment de criză. S-ar putea să fie 
periculos. Ştiu că este, dar onoarea e mai presus de pericol. 
Salvarea Franţei e mai presus de pericol. Acum se 
îndreaptă în marş încoace. O hoardă uriaşă de studenţi, de 
criminali care au fost eliberaţi din închisoare, dintre care 
unii au comis crime de omucidere. Oameni care au 
incendiat. Strigă nişte nume. Cântă cântece. Strigă numele 
dascălilor lor, ale filosofilor lor, ale celor care i-au condus pe 
poteca acestei insurecţii. Ale celor care vor duce Franţa la 
dezastru dacă nu se face ceva. Voi staţi aici, discutaţi, 
deplângeţi situaţia. Trebuie făcut mai mult de atât. Am 
chemat două regimente. Am alertat forţele aeriene, am 
trimis telegrame cifrate vecinilor noştri aliaţi, prietenei 
mele din Germania, căci în criza de acum ea e aliata 
noastră! Răzmeriţa trebuie înăbuşită. Rebeliunea! 
Insurecția! Pericolul pentru bărbaţi, pentru femei şi copii, 
pentru proprietate. Merg acum să potolesc insurecția, să le 
vorbesc răzvrătiţilor ca un tată, ca un conducător. Aceşti 
studenţi, aceşti criminali chiar, sunt copii mei. Ei sunt 
tineretul Franţei. Merg să le vorbesc despre asta. Or să mă 
asculte, guvernul va fi revizuit, studiile lor vor fi reluate sub 
propriile lor auspicii. Bursele lor au fost insuficiente, viaţa 
lor a fost despuiată de frumuseţe, de scop. Merg să le 


promit toate astea. Vorbesc în numele meu. Am să vorbesc 
şi în numele vostru, în numele guvernului, voi v-aţi dat toată 
silinţa, aţi acţionat cât de bine aţi ştiut. Dar acum e nevoie 
de o conducere mai puternică. E nevoie de conducerea 
mea. Acum plec. Am lista altor telegrame cifrate ce trebuie 
trimise. În locuri nefrecventate pot fi acţionate substanţe 
nucleare preventive într-o formă atât de modificată încât s- 
ar putea să producă teroare în rândul gloatei, dar noi o să 
ştim că nu există nici un pericol real. M-am gândit la toate. 
Planul meu va merge. Veniţi, prietenii mei loiali, însoţiţi-mă. 

— Mareşale, nu putem permite. Nu vă puteţi primejdui 
viaţa. Noi trebuie. 

— Nu vreau să aud nimic. Îmi îmbrăţişez soarta, destinul. 

Mareşalul păşi spre uşă. 

— Staff-ul meu e afară. Garda mea de corp, aleasă pe 
sprânceană. Merg acum să le vorbesc acestor tineri rebeli, 
acestei tinere flori a frumuseţii şi terorii, să le spun în ce 
constă datoria lor. 

Dispăru pe uşă cu grandoarea unui actor principal care îşi 
juca rolul preferat. 

— Bon dieu, chiar a vorbit serios! Spune monsieur 
Poissonier. 

— Îşi va risca viaţa, spuse signor Vitelli, Cine ştie? E 
curajos, e un bărbat foarte curajos. E o galanterie, da, dar 
ce o să se întâmple cu el? În starea de spirit în care sunt les 
jeunes acum, s-ar putea să îl omoare. 

De pe buzele lui monsieur Poissonier scăpă un oftat de 
plăcere. S-ar putea să fie adevărat, gândi el. Da, ar putea fi 
adevărat. 

— Nimeni nu doreşte asta, desigur, spuse prudent 
monsieur Grosjean. 

Monsieur Grosjean o dorea. O spera, deşi pesimismu-i 
natural îl duse cu gândul la faptul că foarte rar se întâmplă 
ca lucrurile să iasă cum vrei tu. Într-adevăr, se confrunta cu 
o perspectivă mult mai cumplită. Era foarte posibil, şi în 
tradiţia acţiunilor trecute ale mareşalului, ca într-un fel sau 


altul să reuşească să facă studenţimea exaltată şi însetată 
de sânge să-l asculte, să creadă în promisiunile lui, şi să 
insiste să-i redea puterea pe care o deținuse cândva. Era 
genul de lucruri care se mai întâmplaseră o dată sau de 
două ori în cariera mareşalului. Magnetismul lui personal îi 
mai făcuse pe politicieni să cunoască înfrângerea când se 
aşteptaseră mai puţin. 

— Trebuie să-l oprim, strigă el. 

— Da, da, spuse signor Vitelli, nu poate fi pierdut pentru 
omenire. 

— Ajungi să te temi, spuse monsieur Poissonier. Are atâţia 
prieteni în Germania, atâtea contacte, şi se ştie cât de 
repede se mişcă nemţii în probleme militare. S-ar putea să 
profite de ocazie. 

— Bon dieu, bon dieu! Exclamă monsieur Grosjean, 
ştergându-şi fruntea asudată. Ce ne facem? Ce putem face? 
Ce e zgomotul ăsta? Se aud puşti, nu-i aşa? 

— Nu, nu, îl linişti monsieur Poissonier. Ceea ce auziţi sunt 
tăvile de cafea de la bufet. 

— Aş putea folosi un citat, spuse monsieur Grosjean, care 
era mare iubitor de dramă. Un citat din Shakespeare: „Nu 
vrea nimeni să mă scape de acest. 

— Preot turbulent”, continuă monsieur Poissonier. E din 
Becket. 

— Un nebun ca mareşalul e mai rău decât un preot. Un 
preot ar fi măcar inofensiv, deşi chiar sfinţia sa Papa a 
primit chiar ieri o delegaţie de studenţi. I-a binecuvântat. I- 
a numit copii lui. 

— Un gest creştinesc, totuşi, spuse cu îndoială monsieur 
Coin. 

— Nu poţi merge prea departe nici chiar cu gesturile 
creştineşti, spuse monsieur Grosjean. 

14. Conferinţă la Londra. 

În cabinetul din Downing Street 10, domnul Cedric 
Lazenby, primul ministru, stătea în capul mesei şi îşi privea 
cabinetul întrunit fără nici o plăcere evidentă. Expresia 


feţei lui era întunecată, ceea ce, într-un fel, îi permitea o 
anumită uşurare. Începea să creadă că doar în intimitatea 
întrunirilor cabinetului său putea să-şi relaxeze faţa într-o 
expresie de nefericire, îşi putea abandona acea privire pe 
care o prezenta de obicei lumii, o privire înţeleaptă şi 
optimistă care îl slujise atât de bine în diferitele momente 
de criză din viaţa sa politică. 

Se uită la Gordon Chetwynd, care se încrunta; la sir 
George Packham care era vizibil îngrijorat, gânditor ca de 
obicei; la imperturbabilitatea de militar a colonelului 
Munro; la mareşalul aerului, Kenwood, un om tăcut care 
nu-şi dădea osteneală să-şi ascundă profunda neîncredere 
în politicieni. Mai era prezent şi amiralul Blunt, un bărbat 
masiv, formidabil, care tamburina masa cu degetele şi 
aştepta să-i vină rândul. 

— Nu e bine de loc, spunea mareşalul aerului. Trebuie să 
recunoaştem. Doar în ultima săptămână au fost deturnate 
patru avioane ale noastre. Îndreptate spre Milano. 
Pasagerii întorşi din drum şi duşi în altă parte. În Africa, de 
fapt. Aveau piloţi care aşteptau acolo. Negri. 

— Puterea Neagră, spuse gânditor colonelul Munro. 

— Sau Puterea Roşie? Sugeră Lazenby. Simt că toate 
problemele noastre ar putea veni de la îndoctrinarea 
rusească. Dacă s-ar putea intra în contact cu ruşii. Chiar mă 
gândesc la o vizită personală la vârf. 

— Opriţi-vă aici, domnule prim-ministru, spuse amiralul 
Blunt. Nu începeţi iar cu ruşii. Tot ce vor ei în momentul de 
faţă este să stea departe de toată mizeria asta. Ei n-au avut 
atâtea probleme cu studenţii lor câte avem noi. Tot ce-i 
interesează e să stea cu ochii pe chinezi ca să vadă ce mai 
pun la cale. 

— Eu chiar cred că influenţa personală. 

— Rămâneţi aici şi vedeţi-vă de ţara dumneavoastră, spuse 
amiralul Blunt. 

— N-ar fi fost mai bine să auzim. Să avem un raport 
corespunzător a ceea ce se întâmplă? Întrebă Gordon 


Chetwynd cu ochii la colonelul Munro. 

— Vreţi fapte? Foarte bine. Toate sunt destul de 
nedigerabile. Presupun că vreţi să ştiţi nu atât ce se 
întâmplă aici cât situaţia generală din lume? 

— Chiar aşa... 

— Ei bine, în Franţa mareşalul e încă în spital. Are două 
gloanţe în braţ. În cercurile politice iadul continuă. Mari 
întinderi din ţară sunt controlate de ceea ce ei numesc 
trupele Puterii Tineretului. 

— Vreţi să spuneţi că au arme? Întrebă Gordon Chetwynd 
pe un ton îngrozit. 

— Au a dracului de multe, răspunse colonelul. Nu ştiu cu 
adevărat de unde le au. Există anumite idei în privinţa asta. 
O mare cantitate de arme a fost trimisă din Suedia spre 
Africa de Vest. 

— Ce treabă avem noi cu asta? Spuse domnul Lazenby. Ce 
ne pasă? Lasă-i să aibă câte arme vor, acolo, în Africa de 
Vest. Pot să continue să se împuşte între ei. 

— Ei bine, din rapoartele serviciului nostru secret reiese 
că e ceva niţel cam ciudat în treaba asta. Iată o listă a 
armamentului care a fost trimis în Africa de Vest. Partea 
interesantă e că au fost trimise acolo, dar de acolo au plecat 
din nou. Au fost acceptate, s-a semnat de primire, plata s-a 
făcut sau nu s-a făcut, dar în cinci zile au ieşit din ţară. Au 
fost retrimise în altă parte. 

— Şi care-i ideea? 

— Ideea pare să fie că niciodată n-au fost destinate Africii 
de Vest, răspunsese colonelul Munro. S-a plătit şi au fost 
trimise în altă parte. E posibil să fi plecat din Africa în 
Orientul Apropiat. Spre Golful Persic, spre Grecia şi spre 
Turcia. De asemenea, un lot de avioane a fost trimis în 
Egipt. Din Egipt au fost trimise în India, din India în Rusia. 

— Credeam că au fost trimise din Rusia. 

— lar din Rusia au plecat la Praga. Toată treaba e o 
nebunie. 

— Nu înţeleg, spuse sir George. Te întrebi. 


— Se pare că există undeva o organizaţie centrală care 
dirijează aprovizionarea cu diverse lucruri. Avioane, 
armament, bombe, atât explozive cât şi cele folosite în 
strategia microbiană. Toate aceste transporturi iau direcţii 
neaşteptate. Sunt livrate pe diferite rute ce străbat ţara 
către punctele fierbinţi, şi folosite de lideri şi regimente - 
dacă vreţi să le spuneţi aşa - ale Puterii Tinere. Majoritatea 
merg la liderii mişcărilor tinere de gherilă, anarhişti 
profesionişti care predică anarhia. 

— Vreţi să spuneţi că ne confruntăm cu ceva asemănător 
unui război la scară mondială? Cedric Lazenby era şocat. 

Bărbatul blând cu chip de asiatic care stătea în capătul 
îndepărtat al mesei, şi care nu vorbise încă, îşi ridică faţa cu 
zâmbet de mongol şi zise: 

— Asta e ceea ce omul e forţat să creadă acum. 
Observațiile noastre ne spun. 

Lazenby interveni. 

— Trebuie să vă opriţi să mai observați. ONU însuşi va 
prelua armele şi va înăbuşi toată treaba asta. 

Chipul liniştit rămase nemişcat 

— Asta ar fi împotriva principiilor noastre, spuse el. 

Colonelul Munro ridică glasul şi îşi continuă rezumatul. 

— În unele părţi din fiecare ţară existe lupte. Asia de sud- 
est şi-a declarat independenţa acum mult timp, există 
patru, cinci diviziuni diferite de putere în America de Sud, 
Cuba, Peru, Guatemala şi aşa mai departe. Cât despre 
Statele Unite, ştiţi că Washington-ul a fost practic mistuit, 
vestul este invadat de forţele armate ale Puterii Tinere. 
Chicago e sub legea marţială. Aţi aflat despre Sam 
Cortman? A fost împuşcat noaptea trecută pe treptele 
ambasadei americane de aici. 

— Trebuia să participe şi el azi, aici, spuse Lazeiiby. Urma 
să ne expună punctul lui de vedere asupra situaţiei. 

— Nu cred că asta ne-ar fi ajutat prea mult, spuse 
colonelul Munro. Un tip foarte cumsecade. Dar cam molâu. 


— Dar cine se află în spatele tuturor acestora? Întrebă 
iritat Lazenby. Ar putea fi ruşii, fireşte. Se uită plin de 
speranţă înjur. Încă se mai visa zburând spre Moscova. 

Colonelul Munro clătină din cap. 

— Mă îndoiesc, spuse el. 

— Un apel personal, zise Lazenby. Pe faţa lui strălucea 
speranţa. O sferă de influenţă complet nouă. Chinezii.? 

— Nici chinezii, spuse colonelul Munro. Dar ştiţi că în 
Germania are loc o puternică recrudescenţă a neo- 
fascismului. 

— Doar nu credeţi că e posibil ca nemţii. 

— Nu cred că neapărat ei se află în spatele tuturor 
acestora, dar când spuneţi posibil. Da, cred că e posibil să 
se afle. Au mai făcut-o. Au pregătit lucrurile cu ani înainte, 
le-au plănuit, totul e gata, aşteptând cuvântul START. Buni 
planificatori, foarte buni. Staff-ul lucrează excelent. Îi 
admir, să ştiţi. Nu mă pot abţine să nu-i admir. 

— Dar Germania părea atât de paşnică şi bine condusă! 
— Da, fireşte că e, până la un punct. Dar daţi-vă seama, 
America de Sud e practic plină de nemți, de neofascişti, şi 

au acolo o mare federaţie a tineretului. Îşi spun super- 
arieni, sau aşa ceva. Mai există încă o părticică din vechiul 
staff, svastici, şi saluturi, şi cineva care conduce treaba asta, 
numit tânărul Wotan, sau Ţânărul Siegfried, sau aşa ceva. O 
grămadă de prostii ariene. 

Se auzi o bătaie în uşă şi intră secretarul. 

— Profesorul Eckstein e aici, domnule. 

— Am face bine să-l primim, spuse Cedric Lazenby. În 
definitiv, dacă există cineva care să ne spună care sunt 
ultimele noastre cercetări cu privire la armament, el e 
acela. Am putea avea ceva în manşetă care să poată pune 
capăt tuturor acestor prostii. 

Pe lângă faptul ca era un călător profesionist pe post de 
pacificator, domnul Lazenby avea o rezervă de optimism 
incurabil, rareori justificat de rezultate. 


— Am putea rezolva cu o armă secretă, spuse încrezător 
mareşalul aerului. 

Profesorul Eckstein, considerat de mulţi savantul de vârf al 
Marii Britanii, era la prima vedere un om total neimportant. 
Era un omuleţ cu o bărbiţă de ţap de modă veche şi o tuse 
astmatică. Avea purtarea unui, om care se scuză în 
permanenţă că există. Emise nişte sunete precum „ah”, 
„hrrumph”, „mrrh”, îşi suflă nasul, tuşi din nou, şi strânse 
timid mâna celorlalţi, când le fu prezentat. Pe mulţi din ei îi 
cunoştea deja şi îi salută cu mişcări scurte şi nervoase ale 
capului. Se aşeză pe scaunul arătat şi privi în jur vag. Îşi 
duse mâna la gură şi începu să-şi roadă unghiile. 

— Şefii serviciilor sunt aici, spuse sir George Packham. 
Suntem nerăbdători să vă aflăm părerea în legătură cu ce 
se poate face. 

— Oh, ce se poate face? Spuse profesorul Eckstein. 

Urmă o tăcere. 

— Lumea intră rapid într-o stare de anarhie, spuse sir 
George. 

— Aşa pare, nu? Cel puţin, din ce am citit în ziare. Nu că 
aş avea încredere în ele. Jurnaliştii scornesc o grămadă de 
lucruri. Declaraţiile lor nu sunt niciodată corecte. 

— Am înţeles că în ultimul timp aţi făcut nişte descoperiri 
extrem de interesante, domnule profesor, spuse încurajator 
Cedric Lazenby. 

— Ah, da, am făcut. Am făcut. Profesorul Eckstein se mai 
înveseli puţin. Am pus la punct o substanţă chimică foarte 
scârboasă. O armă de luptă microbiană, ştiţi, o chestie 
biologică, un gaz care iese prin orificii ca şi gazul normal, 
poluează aerul şi otrăveşte apa. Da, dacă vreţi, presupun că 
am putea omori o jumătate din populaţia Angliei în trei zile. 
Îşi frecă mâinile. Asta vreţi? 

— Nu, nu. Oh, fireşte că nu. Domnul Lazenby era îngrozit. 

— Ei bine, asta vreau să spun. Nu se pune problema că nu 
avem destule arme mortale. Avem prea multe. Tot ce avem 
este mortal. Dificultatea ar fi să păstrăm pe toată lumea în 


viaţă, inclusiv pe noi. Eh? Ştiţi, toţi oamenii de la vârf. Pe 
noi, de exemplu. Chicoti subţire, fericit. 

— Dar noi nu asta vrem, insistă domnul Lazenby. 

— Nu e vorba de ceea ce vreţi dumneavoastră. E vorba de 
ceea ce avem. ot ce avem este cumplit de letal. Dacă vreţi 
să-i curăţaţi de pe hartă pe toţi cei sub treizeci de ani, cred 
că o puteţi face. Reţineţi, aţi curăța totodată şi o mulţime 
din cei mai în vârstă. E dificil să separi un lot de altul, să 
ştiţi. Personal, aş fi împotriva soluţiei astea. Avem nişte 
cercetători tineri foarte buni. Cu intenţii sângeroase, dar 
deştepţi. 

— Ce se întâmplă cu lumea? Întrebă pe neaşteptate 
Kenwood. 

— Asta-i problema, spuse Eckstein. Nu ştim. De pe poziţia 
noastră nu ştim, deşi cunoaştem multe despre orice altceva. 
Cunoaştem câte ceva în plus despre lună, despre biologie, 
putem transplanta inimi, ficat; mă aştept ca în curând să 
putem realiza şi transplanturi de creier, deşi nu ştiu cum va 
funcţiona treaba asta. Cât despre ce se întâmplă acum, nu 
ştim cine face asta. Cineva o face, să ştiţi. E o chestie 
sprijinită de o înaltă putere. Un grup puternic, dirijat din 
umbră de câteva creiere bune, isteţe. S-a mai întâmplat în 
această ţară, sau în alta, din când în când la scară 
europeană. Dar acum se întinde ceva mai departe, spre alte 
părţi ale globului - în emisfera sudică. Mă aştept să coboare 
până la cercul antarctic. Păru încântat de diagnosticul său. 

— Oameni răuvoitori. 

— Ei bine, s-ar putea spune şi aşa. Răuvoitori de dragul 
releixvoinţe sau răuvoitori de dragul banilor sau al puterii. 
E greu să ajungi la esenţa lucrurilor. Nici chiar câinii de 
pază nu ştiu. Ei vor violenţă, le place violenţa. Nu le place 
lumea, nu le place atitudinea noastră materialistă. Nu le 
plac o mulţime din modurile noastre murdare de a face 
bani, nu le plac o mulţime din sforile pe care le tragem. Nu 
le place să vadă sărăcia. Vor o lume mai bună. Ei bine, 
probabil că ar putea face o lume mai bună. Dar problema e 


că dacă iei ceva, trebuie să pui altceva în loc. Natura nu 
acceptă un vid. La naiba, e ca un transplant de inimă. Scoţi 
o inimă, dar trebuie să pui alta în loc. Una care să 
funcţioneze. lar de inima asta te ocupi înainte de a o scoate 
pe cea care nu mai e bună. De fapt, cred că multe din 
lucrurile astea ar fi mai bine să fie lăsate complet în pace, 
dar cred că nimeni nu m-ar asculta. Şi, oricum, nu e 
specialitatea mea. 

— Un gaz? Sugeră colonelul Munro. 

Profesorul Eckstein se lumină. 

— Oh, avem tot felul de gaze în stoc. Reţineţi, unele din ele 
sunt rezonabil inofensive. Preventivi blânzi, să spunem. 
Avem toate a:stea. Zâmbi ca un negustor bine aprovizionat. 

— Arme nucleare? Sugeră domnul Lazenby. 

— Nu glumiţi cu asta! Doar nu vreţi o Anglie radioactivă, 
sau un continent radioactiv, nu-i aşa? 

— Deci, nu ne puteţi ajuta, spuse colonelul Munro. 

— Nu până când cineva descoperă ceva mai mult despre 
toate astea, spuse profesorul Eckstein. Îmi pare rău. Dar 
trebuie să vă atrag atenţia că majoritatea armelor la care 
lucrăm în prezent sunt primejdioase. Cu adevărat 
primejdioase. 

Se uită neliniştit la ei, cum s-ar uita un unchi nervos la un 
grup de copii lăsaţi să se joace cu chibriturile, gata în orice 
moment să dea foc casei. 

— Vă mulţumim, profesore Eckstein, spuse domnul 
Lazenby. Nu părea deosebit de mulţumit. 

Profesorul, pricepând că era concediat, zâmbi spre fiecare 
şi părăsi camera. 

Domnul Lazenby abia aşteptă ca uşa să se închidă pentru 
a-şi da frâu liber simţămintelor. 

— Savanţii ăştia sunt toţi o apă şi-un pământ, spuse cu 
amărăciune. N-au nici un folos practic. Nu vin cu nimic de 
bun simţ. Tot ce fac e să disece atomul. Şi apoi să ne spună 
nouă să nu ne jucăm cu el! 


— Ca şi cum n-am mai fi făcut-o, spuse dintr-o bucată 
amiralul Blunt. Ceea ce vrem noi e ceva simplu şi domestic, 
ca un fel de stârpire a buruienilor care. Se opri brusc. Ce 
dracu.? 

— Da, amirale? Îl îmbie politicos primul-ministru. 

— Nimic. Mi-a amintit de ceva. Nu ştiu ce. 

Primul-ministru oftă. 

— Mai aşteaptă vreun savant la uşă? Întrebă Gordon 
Chetwynd, uitându-se cu speranţă la ceas. 

— Cred că bătrânul Pikeaway e aici, spuse Lazenby. Are un 
tablou. Sau un desen. Sau o hartă, sau nu ştiu ce, sâne 
arate. 

— Despre ce e vorba? 

— Nu ştiu. Par să fie nişte baloane, spuse vag domnul 
Lazenby. 

— Baloane? De ce baloane? 

— Habar n-am. Dar, mai bine ne-am uita. 

— E şi Horsham aici. 

— El s-ar putea să aibă ceva nou să ne spună, zise 
Chetwynd. 

Colonelul Pickeaway intră. Ducea un sul mare, care cu 
ajutorul lui Horsham fu desfăcut şi proptit în aşa fel încât să 
fie văzut de toţi cei care stăteau în jurul mesei. 

— Nu e chiar la scară, dar oferă o idee generală, spuse 
colonelul Pikeaway. 

— Ce reprezintă, dacă reprezintă ceva? 

— Baloane? Îngână sir George. Îi veni o idee. E un gaz? Un 
gaz nou? 

— Ar fi mai bine să explici dumneata, Horsham, spusfe 
Pikeaway. Dumneata cunoşti ideea generală. 

— Eu cunosc doar ce mi s-a spus. Este o diagramă 
aproximativă a unei asociaţii de control al lumii. 

— De către cine? 

— De către grupuri care stăpânesc sau controlează 
sursele de putere - materia primă a puterii. 

— Şi literele alfabetului? 


— Reprezintă o persoană sau un nume de cod pentru un 
grup special. Ele intersectează cercuri care la vremea asta 
acoperă globul. Cercul acela marcat cu „A” reprezintă 
armamentul. Cineva, sau un anume grup, are controlul 
armamentului. 'Toate tipurile de armament. Explozibili, 
mitraliere, puşti. Pe tot globul armamentul este produs 
conform planului, livrat ostentativ ţărilor subdezvoltate, 
naţiunilor înapoiate care se află în război. Dar armamentul 
nu rămâne acolo unde a fost trimis. El este redirijat 
aproape imediat. Forţelor de gherilă din America de Sud, 
revoltelor şi bătăilor din SUA, depozitelor Puterii Negre, 
diverselor ţări din Europa. „D” reprezintă drogurile. O 
reţea de furnizori le dirijează spre anumite depozite. Tot 
soiul de droguri, de la varietățile cele mai inofensive la cele 
mortale. Cartierele generale par să fie situate cel mai 
probabil în Levant, de unde trec prin Turcia, Parkistan, 
India şi Asia Centrală. 

— Scot bani din asta? 

— Sume enorme. Dar e mai mult decât doar o asociaţie de 
traficanţi. Treaba asta are o latură mai sinistră. E folosită 
pentru a-i termina pe cei slabi dintre tineri, să zicem, să-i 
înrobească total, să-i facă sclavi, astfel încât să nu poată trăi 
sau munci pentru patronii lor fără o doză de droguri. 

Kenwood fluieră. 

— Urât spectacol, nu-i aşa? Nu ştii chiar deloc cine sunt 
aceşti aţâţători ai consumului de droguri? 

— Pe unii din ei, da, îi ştiu. Dar sunt plevuşcă. Nu 
adevărații coordonatori. După mintea noastră, cartierele 
centrale ale drogurilor sunt în Asia Centrala şi în Levant. De 
acolo sunt livrate în anvelopele maşinilor, în ciment, în 
beton, în tot felul de utilaje şi produse industriale. Sunt 
livrate în toată lumea şi trec drept bunuri de consum până 
ajung la destinaţie. „F” reprezintă finanţele. Banii! În 
centrul afacerii ăsteia e pânza păianjenului numit ban. Va 
trebui să mergeţi la domnul Robinson să vă povestească 
despre bani. Conform unei note de aici, banii provin în mare 


măsură din America, şi mai există un sediu, sau cartier 
general, în Bavaria. O uriaşă rezerva există în Africa de 
Sud, bazată pe aur şi diamante. Unul din principalii 
controlori, dacă mă pot exprima aşa, este o femeie foarte 
puternică şi talentată. Acum e bătrână. Trebuie să fie 
aproape în pragul morţii, ca vârstă. Dar e încă puternică şi 
activă. Numele ei e Charlotte Krapp. Tatăl ei stăpânea 
marile fabrici Krapp din Germania. Ea însăşi a fost un geniu 
al finanţelor şi a operat în Wall Street. Prin investiţii a 
acumulat avere după avere în toate părţile lumii. 
Stăpâneşte transporturi, stăpâneşte instalaţii, stăpâneşte 
concerne industriale. Toate lucrurile astea. Trăieşte într-un 
mare castel din Bavaria. De acolo dirijează scurgerea 
banilor spre diferitele părţi ale lumii. „S”reprezintă ştiinţa, 
noile cunoştinţe privind arma chimică şi biologică. Diverşi 
savanţi tineri au dezertat. Există un nucleu al lor în Statele 
Unite, credem noi, dedicat cauzei anarhiei. 

— Să lupţi pentru anarhie? E o contradicţie de termeni. 
Poate exista aşa ceva? 

— Când eşti tânăr, crezi în anarhie. Vrei o lume nouă şi, 
pentru început, trebuie s-o dărâmi pe cea veche - exact 
cum dărâmi o casă veche înainte de a construi una nouă în 
locul ei. Dar dacă nu ştii încotro te îndrepţi, dacă nu ştii 
încotro eşti ademenit sau chiar împins, cum va arăta noua 
lume, şi unde vor fi cei care cred în ea, atunci când o vor 
obţine? Unii din ei sclavi, unii orbiţi de ură, unii de violenţă 
şi sadism, ambele predicate şi practicate. Unii din ei - 
Dumnezeu să-i aibă în pază - încă idealişti, încă încrezători, 
aşa cum a fost poporul francez în timpul Revoluţiei 
Franceze care credea că revoluţia aceea avea să le aducă 
prosperitate, pace, fericire şi mulţumire. 

— Şi ce facem noi legat de toate astea? Ce ne propunem 
să facem? Întrebă amiralul Blunt. 

— Ce facem? Tot ce putem. Vă asigur că facem tot ce 
putem. Avem în fiecare ţară oameni care lucrează pentru 


noi. Avem agenţi, investigatori, oameni care culeg informaţii 
şi le aduc aici. 

— Ceea ce este foarte necesar, spuse colonelul Pikeaway. 
În primul rând trebuie să ştim - să ştim cine e cine, cine e 
cu noi şi cine e împotriva noastră. După aceea trebuie să 
vedem ce e de făcut, dacă e ceva de făcut. 

— Numele pe care l-am dat noi acestei diagrame este 
Cartelul. Iată o listă cu ceea ce cunoaştem despre liderii 
Cartelului. Cei cu un semn de întrebare înseamnă că le 
cunoaştem doar numele sub care trec, sau pe care doar îi 
bănuim că sunt cei pe care îi vrem. 

CARTELUL. 

F. Marea Charlotte - Bavaria. 

A. Eric Olafsson - Suedia, Industriaş, Armament. 

D. Spus a trece sub - Smyrna, Droguri numele de 
Demetrios. 

S. Dr. Sarolensky - Colorado, SUA, Fizician-chimist. 

Doar bănuială. 


— O femeie. Trece sub numele codificat Juanita. Se spune 
că ar fi periculoasă. Nu se cunoaşte nimic despre adevărata 
ei identitate. 

15. Mătuşa Matilda face o cură 

— O cură, ceva? Se hazardă lady Matilda. 

— O cură? Repetă dr. Donaldson. O clipă păru încurcat, 
pierzându-şi aerul medical atotştiutor care, după părerea 
lui lady Matilda, era un dezavantaj în plus pe lângă acela de 
a avea un doctor mai tânăr s-o îngrijească în locul 
specimenului bătrân cu care fusese obişnuită atâţia ani. 

— Aşa le spuneam pe vremuri, explică lady Matilda. Ştiţi, 
în tinereţea mea, te duceai să faci o cură. Marienbad, 
Carlsbad, Baden-Baden, şi tot restul. Chiar zilele trecute 
citeam în ziar despre locul ăsta nou. Foarte nou şi modern. 
Se spunea că e conceput pe idei noi. Nu că m-aş da în vânt 
după ideile noi, dar nici nu mi-ar fi frică de ele. Adică, 
probabil că sunt aceleaşi lucruri preluate iar şi iar. Apa cu 


gust de ouă stricate şi ultimul tip de dietă, şi mersul pe jos 
să-ţi iei cura, sau apa, sau cum le-o mai fi spunând acum, la 
o oră de dimineaţă destul de neconvenabilă. Şi mă aştept 
să-ţi facă masaj sau ceva. Pe vremuri îţi puneau alge. Dar 
locul ăsta este undeva în munţi. Bavaria ori Austria, sau aşa 
ceva. Aşa că îmi închipui că nu vor fi alge. Muşchi lăţos, 
probabil. Sună a câine. Şi probabil o apă minerală foarte 
plăcută ca şi cea sulfurată cu gust de ou, adică. Clădiri 
superbe, am înţeles. Singurul lucru neliniştitor în ziua de 
azi e, se pare, că nu pun niciodată balustrade în vreo 
clădire modernă. Trepte de marmură şi tot tacâmul, dar 
nimic de care să te agăţi. 

— Cred că ştiu la ce loc vă referiţi, spuse dr. Donaldson. ] 
s-a făcut mare publicitate în presă. 

— Ei bine, ştii cum e omul la vârsta mea. Îi place să 
încerce lucruri noi. Cred că doar ca să se amuze. Nu că l-ar 
face să se simtă mai sănătos. Totuşi, n-ar fi o idee rea, nu 
crezi, doctore Donaldson? Dr. Donaldson se uită la ea. Nu 
era chiar atât de tânăr precum îl etichetase în gând lady 
Matilda. Se apropia de patruzeci de ani şi era un bărbat 
amabil şi plin de tact, dornic să le facă pe plac pacienţilor în 
vârstă în măsura în care ceea ce doreau ei nu prezenta un 
pericol real pentru sănătatea lor. 

— Sunt sigur că n-o să vă facă deloc rău, spuse el. S-ar 
putea să fie o idee foarte bună. Fireşte, călătoria e un pic 
obositoare, deşi în ziua de azi se ajunge repede şi uşor cu 
avionul. 

— Repede, da. Uşor, nu. Rampe şi scări rulante, şi urcă şi 
coboară din autobuze de la aeroport la avion, şi zboară spre 
alt aeroport şi de la aeroport la alt autobuz. Ştiu toate 
astea. Dar am înţeles că în aeroporturi poţi avea scaune pe 
roţi, cărucioare. 

— Fireşte. O idee excelentă. Dacă promiteţi că aşa veţi 
face şi că nu vă gândiţi să mergeţi pe jos în tot locul...,. 

— Ştiu, ştiu, îl întrerupse pacienta. Înţeleg foarte bine. Eşti 
un om foarte înţelegător. Omul are mândria lui, să ştii, şi 


dacă te învârţi şchiopătând în baston sau sprijinit este 
pentru că nu vrei să pari absolut olog sau țintuit la pat sau 
aşa ceva. Ar fi fost mai simplu dacă eram bărbat, îngână ea. 
Adică, îţi poţi lega piciorul cu un bandaj din acela enorm şi 
să zici că ai gută. Vreau să spun că guta merge de minune 
la sexul masculin. Nimeni nu gândeşte nimic rău despre 
bărbaţii cu gută. Poate unii din vechii lor prieteni să se 
gândească că au băut prea mult Porto, pentru că asta era 
ideea, dar eu cred că nu e deloc adevărată. Nu faci gută de 
la vinul de Porto. Da, un scaun cu rotile şi aş zbura spre 
Munchen sau ceva asemănător. La celălalt capăt îţi poţi 
aranja să te ia o maşină. 

— Desigur, o veţi lua cu dumneavoastră şi pe domnişoara 
Leatheran. 

— Pe Amy? Oh, bine-nţeles. Nu m-aş putea descurca fără 
ea. În tot cazul, credeţi că n-o să-mi facă rău, nu? 

— Cred că vă va face numai bine. 

— Eşti un om cu adevărat drăguţ, doctore. 

Ochii lui lady Matilda râdeau în felul acela hâtru cu care 
era deja obişnuit. 

— Te gândeşti că va fi amuzant pentru mine să merg într- 
un loc nou şi să văd chipuri noi şi, desigur, ai dreptate. Dar 
îmi place să cred că mă duc să mă tratez, deşi n-am nimic 
care să fie tratat. Cu excepţia bătrâneţii, fireşte. Din 
nefericire, bătrâneţea nu se tratează, ea merge înainte, nu-i 
aşa? 

— Problema este, chiar vă veţi distra? Ei bine, eu cred că 
da. Apropo, când faceţi ceva şi obosiţi, opriţi-vă. 

— Am să beau multe pahare de apă dacă apa are gust de 
ouă stricate. Nu că mi-ar plăcea sau pentru că aş crede 
sincer că-mi face vreun bine. Dar îţi dă un fel de sentiment 
al chinului. Asta îmi aminteşte de bătrânele de pe vremuri 
din satul meu. Ele întotdeauna vroiau un medicament 
puternic, colorat fie în negru sau purpuriu sau roz aprins şi 
mirosind puternic a mentă. Credeau că asta le făcea mult 


mai bine decât o pastiluţă drăguță sau o sticlă ce părea 
plină doar cu apă chioară, fără nici o culoare exotică. 

— Ştiţi prea multe despre natura umană. 

— Eşti prea drăguţ. Apreciez asta. Amy! 

— Da, lady Matilda? 

— Adu-mi un atlas, te rog. Nu mai ştiu pe unde e Bavaria. 

— Staţi să văd. Un atlas. Trebuie să fie unul în bibliotecă. 
Unul vechi, de pe la 1920, cred. 

— Mă întreb dacă nu avem altul puţin mai modern. 

— Atlas, repetă Amy, reflectând adânc. 

— Dacă nu, cumpără unul nou şi adu-l aici mâine 
dimineaţă. O să fie foarte dificil pentru că numele sunt 
diferite, ţările sunt diferite, şi n-am să ştiu pe unde sunt. 
Dar mă vei ajuta tu. Găseşte-mi şi o lupă puternică, te rog. 
Am impresia că a căzut între pat şi perete zilele trecute 
când citeam în pat. 

Cerinţele ei luară ceva timp să fie satisfăcute, dar atlasul, 
lupa şi atlasul cel vechi fură în cele din urmă aduse şi Amy, 
drăguță cum era, se dovedi a fi de mare ajutor. 

— Da, aici e. Se pare că încă se mai numeşte Monbriigge 
sau ceva în genul ăsta. E fie în Tirol, fie în Bavaria. Toate 
par să-şi fi schimbat locul şi să fi primit alte nume. 

II 

Lady Matilda îşi plimbă privirea prin dormitorul ei din 
Gasthaus. Era bine dotat. Era foarte scump. Combina 
confortul cu o aparenţă de austeritate care putea duce 
ocupanta să se identifice cu un curs ascetic de exerciţii 
fizice, dietă şi, posibil, şedinţe dureroase de masaj. Modul în 
care era mobilat părea interesant, îşi zise lady Matilda. 
Satisfăcea toate, gusturile. Pe un perete se găsea o 
inscripţie de mână, cu litere gotice, prinsă într-o ramă 
mare. Germana lui lady Matilda nu mai era tot atât de bună 
ca în zilele adolescenţei, dar îi sugera încântătoarea idee a 
întoarcerii la tinereţe. Nu doar tinerii aveau în mâini 
viitorul, dar şi cei bătrâni erau frumuşel îndoctrinaţi să 


creadă că ei înşişi ar putea cunoaşte o a doua înflorire de 
aur. 

Lângă pat era Biblia Gideon, la fel cum lady Matilda 
întâlnise de atâtea ori în călătoriile ei prin Statele Unite, în 
camerele de hotel. O luă, o deschise la întâmplare şi îşi puse 
degetul pe un verset. Îl citi, dădu mulţumită din cap, şi făcu 
un scurt rezumat pe o foaie de însemnări aflată pe masa de 
lângă pat. În decursul vieţii ei făcuse adesea asta, era 
modul ei de a obţine îndrumarea divină. 

Am fost tânără, acum sunt bătrână, totuşi nu i-am văzut pe 
cei drepţi părăsiţi. 

Cercetă mai departe camera. Plasat la îndemână, dar nu 
prea ostentativ, se afla un „Almanach de Gotha”, modest 
situat pe raftul de jos al toaletei de lângă pat. O carte 
nepreţuită pentru cei ce doreau să se familiarizeze cu 
straturile înalte ale societăţii mergând în urmă cu câteva 
sute de ani şi care mai erau încă observate şi notate şi 
verificate de cei aparţinând liniei aristocratice sau 
interesaţi de aceasta. Nu-i strica s-o citească. 

În apropierea biroului, lângă soba de faianţă, se găseau 
broşuri ale anumitor profeţi moderni ai lumii, ale căror 
crezuri erau studiate şi împărtăşite de tinerii adepţi raşi în 
creştetul capului, cu veşminte ciudate şi inimi 
nerăbdătoare. Marcuse, Guevara, Levi-Strauss, Fanon. 

În cazul că avea să întreţină vreo conversaţie cu tineretul 
de aur, ar fi fost bine să citească puţin şi din ele. 

În clipa aceea auzi o bătaie timidă în uşă. Uşa se deschise 
uşor şi de după ea apăru chipul credincioasei Amy. Amy 
avea să arate peste zece ani exact ca o oaie, medită rapid 
lady Matilda. Deocamdată, gândi bucuroasă lady Matilda, 
încă semăna cu un miel foarte drăguţ, cu păr buclat, cu ochi 
blânzi şi gânditori, în stare mai degrabă să behăie blând 
decât să se întunece. 

— Sper că aţi dormit bine. 

— Da, draga mea, am dormit excelent. Mi-ai adus chestia 
aia? 


Amy ştia întotdeauna ce vroia să spună stăpâna ei. l-o 
înmână. 

— Ah, foaia dietei mele. O parcurse, apoi spuse: Incredibil 
de neatrăgătoare! Cum e apa asta pe care se presupune că 
trebuie s-o bei? 

— Nu are un gust prea plăcut. 

— Nu, nici nu mă aşteptam să aibă. Revino peste o 
jumătate de oră. Am o scrisoare pe care vreau s-o pui la 
poştă. 

Dând la o parte tava cu micul dejun, se îndreptă spre 
birou. Se gândi câteva clipe, apoi scrise scrisoarea. 

— Ar trebui să-şi atingă scopul, murmură ea. 

— Poftim? Ce aţi spus, lady Matilda? 

— Îi scriam vechii mele prietene de care ţi-am vorbit. 

— Cea pe care spuneaţi că n-aţi mai văzut-o de cincizeci 
sau şaizeci de ani? 

Lady Matila dădu din cap. 

— Sper. Vorbele lui Amy sunau tot mai slab. Vreau să spun. 
Eu. A trecut atâta timp. În ziua de azi oamenii au memoria 
scurtă. Sper să-şi aducă aminte de dumneavoastră şi de 
toate. 

— Fireşte că îşi va aminti. Oamenii pe care nu-i uiţi sunt 
oamenii pe care i-ai cunoscut când aveai între zece şi 
douăzeci de ani. Ei îţi rămân în minte pentru totdeauna. Îţi 
aminteşti ce pălării purtau, felul în care râdeau, greşelile şi 
calităţile lor şi totul despre ei. Pe niciunul pe care l-am 
întâlnit acum douăzeci de ani, să zicem, nu-l mai ţin minte, 
fie că mi s-a vorbit de el, fie că l-am văzut. Oh, da, îşi va 
aminti de mine şi totul despre Elveţia. Uite scrisoarea şi 
pune-o la poştă. Eu trebuie să-mi fac nişte teme. 

Luă „Almanach de Gotha”, se întoarse cu el în pat şi studie 
serios câteva subiecte care se puteau dovedi utile. Unele 
relaţii de familie şi diferite alte înrudiri. Cine cu cine se 
căsătorise, unde trăise, ce nenorociri se abătuseră asupra 
lor. Nu că persoana pe care o avea în minte s-ar fi găsit în 
„Almanach de Gotha”. Dar ea locuia în această parte a 


lumii, venise în mod deliberat să locuiască într-un Schloss 
care aparținuse iniţial unei familii nobile, şi câştigase 
respectul şi adoraţia mai ales a acelor de neam bun. Ea 
personal nu avea nici o pretenţie de nobleţe, după cum bine 
ştia lady Matilda. Trebuie s-o fi făcut cu bani. Cu oceane de 
bani. Cu sume incredibile. 

Lady Matilda Cleckheaton nu avea absolut nici o îndoială 
că ea, fica unui al optulea duce, avea să fie invitată la o 
festivitate de un anumit gen. Cafea, probabil, delicioase 
prăjituri cu cremă. 

III 

Lady Matilda Cleckheaton îşi făcu intrarea în una din 
marile săli de recepţie ale Schloss-ului. Fusese un drum de 
cinsprezece mile. Se îmbrăcase cu o anumită grijă, deşi 
oarecum dezaprobată de Amy. Amy rareori îşi oferea sfatul, 
dar era atât de doritoare ca cea pe care o însoțea să 
reuşească în tot ce întreprindea încât se aventurase de data 
asta în nişte reproşuri moderate. 

— Nu credeţi că rochia roşie e puţin uzată, dacă înţelegeţi 
ce vreau să spun? Adică, doar sub braţ şi, ei bine, două trei 
pete foarte lucioase. 

— Ştiu, draga mea, ştiu. Este o rochie ponosită, totuşi e un 
model Patou. Este veche, dar a fost enorm de scumpă. Nu 
încerc să arăt bogată sau extravagantă. Sunt o membră 
scăpătată a unei familii aristocrate. Nu mă îndoiesc că toţi 
cei sub cincizeci de ani m-ar dispreţui. Dar gazda mea 
trăieşte şi a trăit un număr de ani într-o parte a lumii unde 
bogaţii vor fi lăsaţi să-şi aştepte prânzul în timp ce gazda va 
dori s-o aştepte pe bătrâna ponosită cu descendență 
impecabilă. Tradițiile de familii nu se pierd uşor. Apropo, 
vezi că în cufărul meu e o eşarfa de pene. 

— Vă puneţi o eşarfa de pene? 

— Da. Una de struţ. 

— Vai, trebuie să fie tare veche. 

— Este, dar a fost bine păstrată. Vezi tu, Charlotte va 
recunoaşte ce e. Va gândi că una din cele mai bune familii 


din Anglia a fost nevoită să-şi poarte hainele vechi, pe care 
le-a păstrat cu grijă ani de zile. Şi am să-mi pun şi haina din 
piele de focă. E puţin uzată, dar ce haina frumoasă a fost la 
vremea ei! 

Amy veni cu ea ca o însoţitoare bine îmbrăcată, dar de-o 
eleganţă cuminte. 

Matilda Cleckheaton era pregătită pentru ceea ce văzu. O 
balenă, după cum îi spusese Stafford. Un munte de carne 
revărsată, o bătrână hidoasă înconjurată de tablouri 
valorând o avere. Ridicându-se cu o oarecare greutate de 
pe scaunul semănând cu un tron care ar fi putut figura pe o 
scenă reprezentând palatul vreunui prinţ magnific din 
oricare veac de la Evul Mediu în jos, balena exclamă: 

— Matilda! 

— Charlotte! 

— Ah, după atâţia ani! Ce ciudat pare! 

Schimbară cuvinte de salut şi plăcere, vorbind parţial în 
germană, parţial în engleză. Germana lui lady Matilda era 
uşor stâlcită. Charlotte vorbea o germană excelentă, o 
engleză la fel de excelentă, deşi cu un puternic accent 
gutural, şi, din când în când, cu un accent american. Era 
într-adevăr, splendid hidoasă, gândi lady Matilda. O clipă 
simţi o duioşie datând din trecut, deşi în momentul următor 
reflectă că Charlotte fusese o fată extrem de nesuferită. 
Nimeni nu o plăcuse cu adevărat, ea în nici un caz. Nu ştia 
dacă Charlotte o plăcuse sau nu pe ea. Dar din câte îşi 
amintea, Charlotte i se băgase în mod sigur sub piele. Era 
posibil să se fi visat stând într-un castel ducal din Anglia. 
Tatăl lui lady Matilda, deşi dintr-o ramură extrem de 
merituoasă, fusese unul din cei mai săraci duci englezi. 

Averea lui fusese ţinută laolaltă de soţia bogată cu care se 
însurase, pe care o tratase cu o curtoazie desăvârşită şi 
care îşi făcuse o plăcere din a-l teroriza ori de câte ori avea 
ocazia. Lady Matilda avusese norocul să-i fie fiică din a doua 
căsnicie. Mama ei fusese o femeie extrem de agreabilă şi, 


de asemenea, o actriţă de succes, capabilă să joace rolul 
unei ducese mai bine decât ar fi făcut-o o ducesă adevărată. 

Îşi amintiră de vremurile trecute, de chinurile la care le 
supuseseră pe unele din profesoarele lor, de căsniciile 
fericite sau nefericite ale unora dintre colegele lor de 
şcoală. Matilda făcu câteva menţiuni la adresa anumitor 
alianţe culese din paginile acelui „Almanach de Gotha” din 
camera ei, „dar fireşte că pentru Elsa trebuie să fi fost un 
mariaj cumplit. Una din familia Bourbon de Parme, nu-i aşa! 
Da, da, se ştie la ce duce asta. O treabă cât se poate de 
nefericită.” 

Fu adusă cafeaua, o cafea delicioasă, platouri cu aluaturi 
millefeuille şi delicioase prăjituri cu cremă. 

— N-ar trebui să mă ating de nimic, strigă lady Matilda. 
Serios. Doctorul meu este extrem de sever. Mi-a spus că 
trebuie să-mi respect cu stricteţe cura cât timp sunt aici. 
Dar, în definitiv, astăzi e sărbătoare, nu-i aşa? Sărbătoarea 
reînvierii tinereţii. Asta e ceea ce mă interesează atât de 
mult. Nepotul meu care te-a vizitat nu de mult. Am uitat 
cine 1-a adus aici, contesa,., ah, începe cu Z, nu-mi amintesc 
numele ei. 

— Contesa Renata Zerkowski. 

— Ah, ăsta era numele, da. O tânără foarte fermecătoare. 
Şi ea 1-a adus în vizită la tine. Foarte drăguţ din partea ei. 
A fost atât de impresionat! L-au impresionat frumoasele 
bunuri pe care le posezi, modul în care trăieşti şi lucrurile 
minunate pe care le-a auzit despre tine. Cum ai o întreagă 
mişcare de. Oh, nu ştiu care e termenul potrivit. O galaxie 
de tineret. Tineri de aur, frumoşi. Roiesc în jurul tău. Te 
adoră. Ce viaţă minunată trebuie să trăieşti! Nu că eu aş 
putea suporta o asemenea viaţă. Eu trebuie să trăiesc 
foarte liniştit. Artrită reumatismală. În plus, dificultăţi 
financiare. Dificultăţi de a păstra casa familiei. Ah, ştii cum 
e în Anglia. Ce probleme avem cu taxele. 

— Da, îmi amintesc de nepotul tău. Era agreabil, un tânăr 
foarte agreabil. Am înţeles că lucrează în diplomaţie, aşa e? 


— Da. Dar. Ştii, nu pot să nu mă gândesc că talentele lui 
nu sunt recunoscute cum se cuvine. El nu spune prea 
multe. Nu se plânge, dar simte că E. Ei bine, simte că nu 
este apreciat cum ar trebui de cei care conduc în prezent. 

— Canaille! Exclamă Marea Charlotte. 

— Intelectuali fără nici un haz. Acum cincizeci de ani era 
altfel, dar azi promovarea lui e împiedicată. Şi îţi mai spun, 
ca un secret, fireşte, că nu au încredere în el. Îl suspectează 
că e de partea. Cum să-i spun? Tendinţelor revoluţionare, 
rebele. Şi totuşi trebuie să-ţi dai seama că viitorul va fi al 
celui cu vederi avansate. 

— Vrei să spui că nu e, cum spuneţi voi în Anglia, 
simpatizat de Instituţie? 

— Sst, nu trebuie să spunem astfel de lucruri. Cel puţin, eu 
nu trebuie să spun. 

— Mă interesează ceea ce spui, rosti Charlotte. 

Matilda Cleckheaton oftă. 

— Pune-o pe seama afecțiunii unei bătrâne mătuşi, dacă 
vrei. Staffy a fost întotdeauna preferatul meu. Are minte şi 
farmec. Cred că are şi idei. El prevede viitorul, un viitor 
mult diferit faţă de ceea ce trăim în prezent. Vai, din punct 
de vedere politic, ţara noastră este într-o stare foarte tristă. 
Stafford pare să fie tare impresionat de ceea ce i-ai spus 
sau i-ai arătat. Am înţeles că ai făcut atât de multe pentru 
muzică. Nu pot decât să cred că ceea ce avem nevoie este 
idealul unei rase superioare. 

— Trebuie şi poate să fie o rasă superioară, spuse 
Charlotte. Adolf Hitler a gândit corect. A fost un om fără 
nici o importanţă luat ca atare, dar caracterul lui a avut 
elemente artistice. Şi, indiscutabil, avea forţa 
conducătorului. 

— Ah, da. Un conducător, asta ne trebuie. 

— În ultimul război n-am avut aliaţi buni, draga mea. Dacă 
Anglia şi Germania ar fi fost alături, dacă ar fi avut aceleaşi 
idealuri, două naţiuni cu idealuri juste, gândeşte-te unde ar 
fi ajuns astăzi ţara ta şi a mea. Totuşi, s-ar putea ca chiar şi 


ăsta să fie un punct de vedere prea îngust. În unele 
privinţe, comuniştii şi ceilalţi ne-au dat o lecţie. Proletari din 
toate ţările uniţi-vă! Dar asta înseamnă să priveşti prea jos. 
Muncitorii sunt doar materialul nostru. Corect este 
„Conducători din toate ţările, uniţi-vă!” Tineri cu darul 
conducerii, cu sânge bun. Noi trebuie să pornim nu cu 
oameni între două vârste care o ştiu pe a lor, care se repetă 
ca o placă stricată. Trebuie să căutăm în masa studenţilor 
tineri cu inimi curajoase, cu idei măreţe, dornici să 
înainteze, dornici să fie ucişi dar să şi ucidă. Să ucidă fără 
nici o remuşcare. Pentru că este sigur că fără agresivitate, 
fără violenţă, fără atac, nu poate exista victorie. 

Cu destule opinteli reuşi să se ridice în picioare. Lady 
Matilda urmă suita accentuându-şi greutatea la mers, care 
nu era chiar atât de mare precum o afişa ea. 

— Era în 1940 când tineretul hitlerist a intrat în al doilea 
stadiu al său. Când Himmler a obţinut de la Hitler o cartă. 
Carta faimosului SS. El a fost format pentru distrugerea 
popoarelor din est - sclavii, sclavii desemnaţi ai lumii. El 
avea să deschidă calea rasei stăpâne, rasa germană. Atunci 
a luat fiinţă instrumentul executiv SS. Glasul îi cobori puţin, 
păstrând o clipă un fel de adoraţie religioasă. 

Lady Matilda fu cât pe ce să-şi facă cruce din greşeală. 

— Ordinul Capului de Mort, spuse Marea Charlotte. 

Păşi încetişor şi penibil spre peretele pe care, înrămat în 
aur şi străjuit de un craniu, atârna Ordinul Cap de Mort. 

— Vezi, e cea mai iubită comoară a mea. Atârnă aici, pe 
peretele meu. Tânăra mea bandă de aur o salută când vine 
aici. lar în arhiva noastră din castel există pagini întregi ale 
cronicii acestui ordin. Unele nu pot fi citite decât de cei cu 
stomacul rezistent, dar trebuie să înveţi să accepţi aceste 
lucruri. Camerele de gazare, celulele de tortură, procesele 
de la Nuremberg vorbesc cu venin de toate aceste lucruri. 
Dar a fost o tradiţie măreaţă. Întărirea prin durere. Băieţii 
au fost instruiți de tineri, astfel încât să nu ezite, să nu dea 
bir cu fugiţii sau să sufere de vreo slăbiciune. Chiar Lenin, 


predicatorul doctrinei marxiste, a spus: „Afară cu 
slăbiciunea!” Asta a fost una din primele lui reguli pentru 
crearea unui stat perfect. Dar noi am fost prea înguşti. Am 
vrut să ne limităm măreţul nostru vis numai la rasa stăpână 
germană. Dar există şi alte rase. Şi ele pot atinge darul de a 
stăpâni prin suferinţă şi violenţă şi prin practicarea 
anarhiei. Noi trebuie să dărâmăm toate instituţiile moi. Să 
dărâmăm formele de religie mai umile. Există o religie a 
tăriei, vechea religie a poporului viking. Şi noi avem un 
lider care, deşi tânăr, cu zi ce trece devine tot mai puternic. 
Ce a spus un mare om cândva? Daţi-mi uneltele şi am să fac 
treaba. Ceva în genul ăsta. Liderul nostru are deja uneltele. 
Va avea şi mai multe. Va avea avioane, bombe, armament 
chimic. Va avea oameni care să lupte. Va avea transportul, 
va avea nave şi petrol. Va avea ce s-ar putea numi duhul lui 
Aladdin. Freci lampa şi duhul apare. Totul e în mâinile tale. 
Mijloacele de producţie, mijloacele de bogăţie şi tânărul 
nostru lider, un lider atât prin naştere cât şi prin caracter. 
El are toate astea. 

Şuieră şi tuşi. 

— Dă-mi voie să te ajut. 

Lady Matilda o susţinu până se întoarse la locul ei. 
Charlotte icni uşor când se aşeză. 

— E trist să fii bătrân, dar am s-o duc destul de mult. 
Suficient ca să văd triumful unei lumi noi, o nouă creaţie. 
Asta este ceea ce vreau pentru nepotul tău. Voi avea grijă 
de asta. Putere în propria lui ţară, asta vrea el, nu-i aşa? Ai 
fi gata să încurajezi asta acolo? 

— Am avut influenţă cândva. Dar acum. Lady Matilda dădu 
din cap cu tristeţe. Ioate astea s-au dus. 

— Vor reveni, draga mea. Ai avut dreptate să vii la mine. 
Eu am o anumită influenţă. 

— Este o cauză măreaţă, spuse lady Matilda. Oftă şi 
îngână. Tânărul Siegfried. 

— Sper că v-a făcut plăcere întâlnirea cu vechea 
dumneavoastră prietenă, spuse Amy în timp ce se întorceau 


la Gasthaus. 

— Dacă ai fi auzit toate prostiile pe care le-am spus, nu ţi- 
ar fi venit să crezi, spuse lady Matilda Cleckheaton. 

16. Pikeaway vorbeşte 

— Veştile din Franţa sunt foarte proaste, spuse colonelul 
Pikeaway, îndepărtând un nor de scrum de ţigară de pe 
haină. L-am auzit pe Winston Churchill spunând asta în 
ultimul război. Era un om care putea vorbi în cuvinte simple 
şi era suficient. Treaba asta era foarte impresionantă. Ne 
spunea ce aveam nevoie să ştim. Ei bine, a trecut mult de 
atunci, dar o repet şi eu azi. Veştile din Franţa sunt foarte 
proaste. 

Tuşi, şuieră şi îşi mai scutură nişte scrum de pe haină. 

— Veştile din Italia sunt foarte proaste, spuse el. Îmi 
închipui că şi veştile din Rusia ar putea fi foarte proaste 
dacă le-ar lăsa să transpire. Au şi ei acolo o mulţime de 
probleme. Grupuri de studenţi ce mărşăluiesc pe străzi, 
vitrine sparte, ambasade atacate. Veştile din Egipt sunt 
foarte proaste. Veştile din Ierusalim sunt foarte proaste. 
Veştile din Siria sunt foarte proaste. Asta-i mai mult sau mai 
puţin normal, aşa că nu prea avem de ce să ne facem griji. 
Veştile din Argentina sunt ceea ce aş numi ciudate. Chiar 
foarte ciudate. Argentina, Brazilia, Cuba, toate merg mână- 
n mână. Îşi spun Federaţia Statelor Tineretului de Aur, sau 
aşa ceva. Au şi o armată. Bine instruită, bine înarmată, bine 
comandată. Au avioane, au bombe, şi Dumnezeu ştie ce mai 
au. Şi majoritatea lor ştie ce să facă cu ele, ceea ce 
înrăutăţeşte treaba. Se pare că au şi o gloată care cântă. 
Cântece pop, melodii populare locale, şi imnuri de luptă din 
trecut. Merg pe drum cam cum făcea pe vremuri Armata 
Salvării. Nu-i nici o blasfemie, nu bârfesc Armata Salvării. 
Întotdeauna a făcut treabă bună. Iar fetele. Drăguţe ca 
păpuşile, cu bonetele lor. 

Continuă: 

— Am auzit că ceva pe linia asta se petrece în ţările 
civilizate, începând cu noi. Presupun că unii dintre noi mai 


pot fi încă numiţi civilizaţi, nu-i aşa? Îmi amintesc că zilele 
trecute unul din politicienii noştri spunea că am fi o naţiune 
splendidă, în principal pentru că am fi toleranţi, am avea 
demonstraţii, am sparge lucruri, am bate pe oricine dacă n- 
am avea altceva mai bun de făcut, am scăpa de spiritul 
nostru superior dovedind violenţă şi de puritatea noastră 
morală scoţându-ne majoritatea hainelor. Nu ştiu la ce se 
gândea el când spunea asta - politicienii rareori gândesc - 
dar putea face ca lucrurile să sune firesc. De asta există 
politicieni. Se opri şi se uită la bărbatul cu care discuta. 

— Jalnic. 'Teribil de jalnic, spuse sir George Packham. Greu 
de crezut. Te întrebi dacă. Astea-s toate veştile pe care le 
aveţi? Întrebă direct. 

— Nu-i destul? Sunteţi greu de mulţumit. Anarhia 
mondială e pe drum - asta am înţeles. Încă mai şovăie. Nu e 
stabilă complet, dar e foarte aproape de asta, chiar foarte 
aproape. 

— Dar trebuie întreprinse acţiuni împotriva acestui lucru! 

— Nu e aşa de simplu precum credeţi. Gazul lacrimogen 
pune capăt zarvei pentru un timp, dând poliţiei răgaz să 
respire. Şi normal că avem o mulţime de arme biochimice şi 
bombe nucleare şi alte jucărioare nostime. Ce credeţi că s- 
ar întâmpla dacă le-am folosi? O masacrare în masă a 
fetelor şi băieţilor care mărşăluiesc, şi a gospodinelor care 
sunt pe la cumpărături, şi a pensionarilor bătrâni care stau 
acasă, şi a unei bune părţi a pompoşilor noştri politicieni că 
şi-aşa ne spun ei că nu ne-am priceput niciodată la asta, şi, 
în plus, a dumneavoastră şi a mea. Ha ha! În tot cazul, dacă 
doar veştile vă interesează, am înţeles că dumneavoastră 
personal aţi primit azi nişte veşti. Strict secret, din 
Germania, herr Heinrich Spiess în persoană. 

— Cum naiba aţi auzit? Trebuia să fie strict. 

— Noi aici ştim totul, spuse colonelul Pikeaway folosind 
fraza preferată. De asta suntem puşi aici. Am înţeles că a 
adus cu el şi un doctor, adăugă. 


— Da, un anume dr. Reichardt. Un savant de frunte, 
presupun. 

— Nu. Doctor medic. De glumeţi. 

— Oh, vai. Psihiatru? 

— Probabil. Cei ce conduc balamucurile cam asta sunt în 
marea lor majoritate. Am avut ceva noroc că a fost adus 
aici, aşa că poate îi examinează la cap pe tinerii noştri 
înflăcăraţi. Sunt îndopaţi cu filosofie germană, cu filosofia 
Puterii Negre, cu filosofia scriitorilor francezi decedați, şi 
aşa mai departe. S-ar putea să-l lase să examineze şi unele 
capete luminate care prezidează tribunalele noastre şi care 
spun că trebuie să avem mare grijă să nu aducem vreun 
prejudiciu ego-ului tinerilor, pentru că s-ar putea să 
trebuiască să-şi câştige existenţa. Am fi mult mai siguri 
dacă ar fi trimişi cu toţii la Asistenţa Naţională să le dea ea 
din ce să trăiască, şi apoi să se întoarcă în camerele lor, să 
nu facă nimic, şi să se distreze citind şi mai multă filosofie. 
Totuşi, eu sunt demodat. O ştiu. Nu e nevoie să mi se spună. 

— Trebuie să se ţină seama de noul mod de a gândi, spuse 
sir George Packham. Se consideră, vreau să spun se speră. 
Ei bine, e atât de greu de spus. 

— Trebuie să fie foarte supărător pentru dumneavoastră 
faptul că găsiţi că e atât de greu de spus. 

Sună telefonul. Colonelul Pikeaway ridică receptorul, 
ascultă, apoi i-l întinse lui sir George. 

— Da? Spuse sir George în receptor. Da? Oh, da. Da. De 
acord. Cred. Nu, nu. Nu Ministerul de Interne. Îl voi aduce 
pe Pikeaway. Oh, da, desigur. Da, da. Îi transmit. Da, îi spun 
că ţineţi neapărat să vină, dar să reţină că întâlnirea 
noastră trebuie să fie strict particulară. 

— Deci nu putem lua maşina mea, spuse Pikeaway. E mult 
prea cunoscută. 

— Va veni să ne ia Henry Horsham cu Volkswagen-ul. 

— Grozav. Foarte interesante toate astea, să ştiţi. 

— Nu credeţi.? Întrebă sir George şi ezită. 

— Ce să cred? 


— Vroiam să spun doar că. Ei bine, eu. Adică, v-ar deranja 
dacă v-aş sugera O. Perie de haine? 

— Oh, asta. Colonelul Pikeaway se lovi uşor pe umăr şi un 
nor de scrum de ţigară îl făcu pe sir George să se înece. 

— Nanny! Strigă colonelul Pikeaway şi bătu cu pumnul în 
soneria de pe birou. 

La chemarea lui, cu repeziciunea duhului din lampa lui 
Aladin, apăru o femeie între două vârste cu o perie de 
haine. 

— Vă rog, sir George, ţineţi-vă respiraţia, spuse ea. S-ar 
putea să fie puţin înecăcios. 

Sir George preferă să părăsească încăperea. În timp ce 
femeia îl peria, colonelul Pikeaway tuşea şi se văita: 

— A naibii pacoste sunt şi oamenii ăştia. Întotdeauna vor 
să fii ca scos din cutie. 

— N-aş zice că arătaţi chiar aşa, domnule colonel. Şi ştiţi 
că ministrul de interne suferă de astm. 

— Ei bine, asta-i vina lui. N-a avut grijă să îndepărteze 
cum se cuvine poluarea de pe străzile Londrei. Haideţi, sir 
George, să auzim ce are să ne spună prietenul nostru 
neamţ. Sună ca şi cum ar fi ceva urgent. 

17. Herr Heinrich Spiess. 

Herr Heinrich Spiess era un om îngrijorat. Nu căuta s-o 
ascundă. Recunoştea făţiş că situaţia despre care 
ajunseseră să discute aceşti cinci bărbaţi era una gravă. În 
acelaşi timp, aducea cu el acea senzaţie liniştitoare care 
fusese principalul său dar în confruntarea cu recentele 
dificultăţi din viaţa politică din Germania. Era un om cu 
picioarele pe pământ, un om care gândea, un om care 
putea aduce bun simţ oricărei întruniri la care participa. Nu 
dădea nici un semn că ar fi un om sclipitor, fapt care prin 
sine însuşi era un lucru liniştitor. Politicienii sclipitori 
fuseseră răspunzători pentru aproape două treimi din 
starea naţională de criză din mai multe ţări. Cealaltă treime 
fusese determinată de acei politicieni care nu erau în stare 
să ascundă faptul că, deşi aleşi în mod corespunzător de 


guverne democratice, fuseseră incapabili să-şi ascundă 
extrem de slaba putere de judecată, lipsa de bun simţ şi, de 
fapt, lipsa oricărei calităţi ce ţinea de minte. 

— Această vizită nu e în nici un sens o vizită oficială, 
înţelegeţi, spuse cancelarul. 

— Da, foarte bine. 

— Deţin o anume informaţie pe care m-am gândit că este 
esenţial să v-o împărtăşesc. Ea aruncă o lumină destul de 
interesantă asupra anumitor întâmplări care ne-au 
nedumerit şi întristat totodată. Acesta este dr. Reichardt. 

Fură făcute prezentările. Dr. Reichardt era un bărbat solid 
şi plăcut ca înfăţişare, care avea obiceiul ca din când în 
când să spună „Ach, aşa”. 

— Dr. Reichard este la conducerea unui mare stabiliment 
din apropiere de Karlsruhe. Acolo tratează pacienţi cu boli 
mintale. Cred că nu greşesc dacă spun că trataţi acolo între 
cinci şi şase sute de pacienţi, nu-i aşa? 

— Ah, aşa, spuse dr. Reichardt. 

— Înţeleg că aveţi acolo diverse forme de boli mintale, da? 

— Ah, aşa. Am acolo diverse forme de boli mintale, totuşi 
pe mine mă interesează şi tratez o anumită problemă 
mintală. O luă pe nemţeşte şi, la un moment dat, her Spiess 
oferi o scurtă traducere pentru cazul în care colegii săi 
englezi n-ar fi înţeles despre ce era vorba. Fu un lucru atât 
necesar cât şi plin de tact. Doi din ei înțelegeau parţial, unul 
hotărât nu, iar ceilalţi doi erau de-a dreptul nedumeriţi. 

— Dr. Reichardt a înregistrat mari succese în tratarea a 
ceea ce eu, ca om al legii, o descriu ca megalomanie. 
Credinţa că eşti altceva decât eşti. Impresia că eşti mai 
important decât eşti. Ideea că dacă ai mania persecuției. 

— Ah, nu! Îl întrerupse dr. Reichardt. Mania persecuției, 
nu, asta chiar n-o tratez. În clinica mea nu există mania 
persecuției. Nu în cadrul grupului care mă interesează în 
mod special. Dimpotrivă, ei trăiesc cu iluzia cu care trăiesc 
pentru că doresc să fie fericiţi. Şi sunt fericiţi, şi eu pot să-i 
menţin fericiţi. Dar, vedeţi dumneavoastră, dacă îi vindec, 


nu vor mai fi fericiţi. Aşa că trebuie să găsesc un tratament 
care să le redea sănătatea mintală, şi totuşi să fie la fel de 
fericiţi ca acum. Noi numim această stare aparte a minţii. 

Pronunţă un cuvânt lung, cu o cumplită rezonanţă 
germană, format din cel puţin opt silabe. 

— Pentru ca să le fie mai uşor prietenilor noştri englezi, 
voi folosi totuşi termenul de megalomanie, deşi ştiu că nu se 
mai foloseşte azi, spuse cam repede herr Spiess. Aşadar, dr. 
Reichardt, aveţi în clinica dumneavoastră şase sute de 
pacienţi. 

— Iar într-o perioadă, la care urmează să mă refer, am 
avut opt sute. 

— Opt sute! 

— A fost interesant. Foarte interesant. 

— Aveţi asemenea persoane. Pentru a începe cu începutul. 

— Îl avem pe Dumnezeu cel Atotputernic, explică dr. 
Reichardt. Înţelegeţi? 

Domnul Lazenby arăta uşor năuc. 

— Oh. Ăă. Da. Ăă. Da. Foarte interesant, nu mă îndoiesc. 

— Desigur, există doi sau trei tineri care se cred lisus 
Hristos. Dar asta nu e ceva atât de răspândit ca 
Atotputernicul. Şi apoi sunt ceilalţi. În perioada la care am 
să mă refer am avut douăzeci şi patru de Adolf Hitler. 
Trebuie să înţelegeţi că asta se întâmpla pe vremea când 
Hitler trăia. Da, douăzeci şi patru sau douăzeci şi cinci de 
Adolf Hitler. Îşi consultă carneţelul scos din buzunar. Mi-am 
făcut câteva însemnări aici. Da, cincisprezece Napoleoni. 
Napoleon e întotdeauna simpatizat; zece Mussolini; cinci 
reîncarnări ale lui Julius Caesar; şi multe alte cazuri, foarte 
ciudate şi foarte interesante. Dar nu vreau să vă plictisesc 
cu asta. Nefiind specialişti în medicină, nu v-ar interesa. Am 
să trec la incidentul care ne interesează. 

Dr. Reichardt o luă din nou pe nemţeşte dar mai pe scurt, 
iar herr Spiess continuă să traducă. 

— Într-o zi a venit la el o oficialitate din guvern. La vremea 
aceea era considerat un om important de către guvernul de 


la conducere - asta se întâmpla în timpul războiului, 
reţineţi. Îl vom numi deocamdată Martin B. Veţi şti la cine 
mă refer. El şi-a adus cu sine şeful. De fapt, l-a aduscuel. 
Ei bine, de ce s-o mai dăm cotită, 1-a adus pe însuşi Fuhrer- 
ul. 

— Ah, aşa, spuse dr. Reichardt. 

— Era o mare onoare, înţelegeţi, că a venit în inspecţie, 
continuă herr Spiess relatarea doctorului, de data asta la 
persoana întâi. A fost amabil, mein Fuhrer. Mi-a spus că 
auzise numai lucruri bune despre succesele mele. Mi-a spus 
că în ultimul timp existau nişte probleme. Cazuri din cadrul 
armatei. Erau unii care se credeau Napoleon, alţii mareşali 
ai lui Napoleon care uneori, mă înţelegeţi, se comportau 
corespunzător şi dădeau comenzi militare care provocau 
încurcături de ordin militar. Aş fi fost fericit să-i dau nişte 
sfaturi profesionale care i-ar fi putut fi de folos, dar Martin 
B., care îl însoțea, mi-a spus ca nu era nevoie. Oricum, 
marele nostru Fuhrer nu vroia să-şi bată capul cu 
asemenea detalii. Martin B. Mi-a spus că, fără îndoială, ar fi 
fost mai bine dacă oamenii cu calificare medicală şi ceva 
experienţă ca neurologi ar veni să se consulte cu mine. Ce 
vroia el de fapt era. Ei bine vroia să se uite pe-acolo, şi 
curând am descoperit ce îl interesa să vadă. N-ar fi trebuit 
să mă surprindă. Oh, nu, pentru că, vedeţi dumneavoastră, 
era un simptom pe care îl recunoşti. Zbuciumul vieţii 
începea deja să-şi pună amprenta pe Fihrer. 

— Presupun că la vremea aceea începea el însuşi să se 
creadă Atotputernicul Dumnezeu, spuse pe neaşteptate 
colonelul Pikeaway şi chicoti. 

Dr. Reichardt păru şocat. Continuă: 

— Mi-a cerut să-i spun anumite lucruri. Mi-a spus că 
Martin B. Îi spusese că, de fapt, aveam mulţi pacienţi care 
se credeau Adolf Hitler. I-am explicat că nu era ceva 
neobişnuit, că datorită respectului şi veneraţiei faţă de 
Hitler era absolut normal să dorească să fie ca el, sfârşind 
la un moment dat să se identifice cu el. Eram puţin neliniştit 


când am spus asta, dar am fost încântat să descopăr că 
dădea semne de mare satisfacţie. Sunt mulţumit s-o spun, el 
a luat această dorinţă de identificare cu persoana lui, 
dorinţă pasionată, ca pe un compliment. Apoi m-a întrebat 
dacă s-ar putea întâlni cu un număr reprezentativ de 
persoane suferind de această deosebită afecţiune. Ne-am 
consultat puţin. Martin B. Părea îndoit, dar m-a luat de o 
parte şi m-a asigurat că herr Hitler dorea cu adevărat să 
aibă această experienţă. Singurul lucru care îl preocupa 
era ca herr Hitler. Ei bine, pe scurt, ca pe herr Hitler să nu-l 
pândească nici o primejdie. Dacă unul din aceşti aşa-zişi 
Hitleri era înclinat să devină violent sau periculos. L-am 
asigurat că nu are de ce să-şi facă griji. Am propus să 
selecţionez un grup din cei mai blânzi Hitleri ai noştri şi să-i 
adun ca să-i cunoască. Herr B. A ţinut să-mi spună că 
Fuhrer-ul era foarte nerăbdător să se amestece printre ei şi 
să le pună întrebări fără ca eu sa fiu prezent. Pacienţii nu s- 
ar fi comportat firesc, spunea el, dacă ar fi văzut că şeful 
spitalului era de faţă, şi dacă tot nu era nici un pericol. L-am 
asigurat că nu era nici un pericol. l-am spus că aş fi fost 
bucuros, totuşi, dacă ar sta şi el prin preajmă. Totul s-a 
aranjat. Le-am trimis vorbă Fuhrerilor să se adune într-o 
cameră pentru a se întâlni cu un oaspete foarte distins care 
era nerăbdător să schimbe cu ei impresii. Ah, aşa. Martin B. 
Şi Fuhrerul au fost introduşi în acea cameră. M-am retras, 
închizând uşa, şi am stat la taclale cu cei doi aghiotanţi care 
îl însoţiseră. Le-am spus că Fuhrerul părea într-o stare 
deosebit de agitată. Fără îndoială, avusese multe probleme 
în ultimul timp. Trebuie să spun că asta era cu foarte puţin 
înainte de sfârşitul războiului când lucrurile, s-o spunem 
cinstit, stăteau foarte prost. Fuhrerul însuşi, mi-au spus ei, 
fusese foarte abătut în ultimul timp, dar era convins că 
putea asigura victoria dacă staff-ul lui îi accepta prompt 
ideile şi acţiona în baza lor. 

— Presupun că Fuhrerul era la aceea vreme. Vreau să 
spun. Nu încape Îndoială că era într-o stare. Sir George 


Packham ezită. 

— Nu e nevoie să insistăm pe aspectul ăsta, spuse herr 
Spiess. Nu mai era deloc el însuşi. Trebuise să i se ia 
puterea de decizie în mai multe privinţe. Dar cu siguranţă 
cunoaşteţi toate astea din cercetările pe care le-aţi făcut în 
ţara noastră. 

— Se ştie că la procesul de la Nuremberg. 

— Nu e nevoie să ne referim la procesul de la Nuremberg, 
spuse cu hotărâre domnul Lazenby. Toate astea au rămas în 
urmă. Acum privim înainte spre un măreț viitor în Piaţa 
Comună cu ajutorul guvernului dumneavoastră, cu 
guvernul lui monsieur Grosjean şi cu alţi colegi europeni ai 
dumneavoastră. Trecutul e trecut. 

— Chiar aşa, spuse herr Spiess. lar ceea ce discutăm noi 
acum este de domeniul trecutului. Discutăm despre trecut. 
Martin B. Şi herr Hitler au rămas foarte puţin în camera 
aceea. Au ieşit după şapte minute. Herr B. S-a exprimat în 
faţa doctorului Reichardt ca fiind foarte satisfăcut de 
experienţa avută. Maşina îi aştepta, şi au plecat în mare 
grabă. 

Se lăsă tăcerea. 

— Şi pe urmă? Întrebă colonelul Pikeaway. S-a întâmplat 
ceva? Sau deja se întâmplase? 

— Comportarea unuia din Hitlerii noştri era neobişnuită, 
spuse dr. Reichardt. Era un om care semăna deosebit de 
bine cu herr Hitler, ceea ce îi dăduse întotdeauna o 
încredere aparte îl el însuşi, în faptul că era Hitler. Acum 
insista cu şi mai multă înflăcărare că era Fuhrerul, că 
trebuie să plece imediat la Berlin, că trebuie să prezideze 
un consiliu al Statului Major. De fapt, purtarea lui nu mai 
avea nici urmă din uşoara ameliorare pe care o dovedise 
anterior starea lui. Nu mai era deloc el însuşi, iar eu nu 
înţelegeam ce era cu schimbarea asta atât de bruscă. Chiar 
m-am simţit uşurat când, după două zile, rudele lui l-au luat 
acasă să-i continue tratamentul acolo. 

— Şi dumneavoastră l-aţi lăsat să plece, spuse herr Spiess. 


— Normal că l-am lăsat să plece. Aveau cu ei un doctor 
responsabil, era un pacient voluntar, nu adus cu forţa, prin 
urmare era în drepturile lui. Aşa că a plecat. 

— Nu văd. Începu sir Geroge Packham. 

— Herr Spiess are o teorie. 

— Nu eo teorie, spuse Spiess. Ceea ce vă spun e un fapt. 
Ruşii l-au ascuns, noi l-am ascuns. Au fost o mulţime de 
probe şi mărturii. Hitler, Fuhrerul nostru, a rămas cu 
consimţământul lui în azil în ziua aceea, iar un bărbat care 
semăna foarte bine cu ela plecat cu Martin B. Corpul 
aceluia a fost cel găsit în bunker. N-am s-o iau pe ocolite. 
Nu e nevoie să intrăm în detalii inutile. 

— Trebuie să cunoaştem tot adevărul, spuse Lazenby. 

— Adevăratul Fuhrer a fost scos printr-un tunel subteran 
pregătit dinainte şi dus în Argentina unde a mai trăit câţiva 
ani. Acolo a avut un fiu de la o frumoasă ariană de familie 
bună. Unii spun că era englezoaică. Starea mintală a lui 
Hitler s-a înrăutățit, şi a murit nebun, crezându-se la 
comanda armatelor lui. Era singurul plan prin care putea să 
fugă din Germania. L-a acceptat. 

— Şi vreţi să spuneţi că în toţi anii ăştia n-a transpirat 
Nimic, nu s-a ştiut nimic? 

— Au existat zvonuri, întotdeauna există zvonuri. Dacă vă 
amintiţi, s-a spus şi despre o fiică a ţarului din Rusia că a 
scăpat de masacrul în care i-a pierit toată familia. 

— Dar asta a fost. George Packham se opri. Fals, absolut 
fals. 

— Un grup de oameni au spus că era fals, alţii au zis că era 
adevărat, şi unii şi alţii o cunoscuseră. Unii au spus că 
Anastasia era chiar Anastasia, alţii că Anastasia, marea 
ducesă a Rusiei nu era decât o ţărancă. Care poveste era 
adevărată? Zvonuri! Cu cât merg mai departe, cu atât sunt 
mai puţin crezute, cu excepţia celor cu minţi romantice, 
care continuă să le creadă. Au fost destul de multe zvonuri 
că Hitler nu era mort, că trăia. Nu există nimeni care să fi 


spus vreodată cu certitudine că i-a fost examinat cadavrul. 
Aşa au declarat ruşii. Totuşi, n-au adus nici o dovadă. 

— Chiar vreţi să spuneţi. Dr. Reichardt, dumneavoastră 
susţineţi această poveste fantastică? 

— Ah! Exclamă dr. Reichardt. Dumneavoastră mă 
întrebaţi, dar eu v-am spus partea mea. Cel care a venit la 
sanatoriul meu a fost în mod cert Martin B. Martin B. A fost 
cel care 1-a adus pe Fuhrer. Martin B. A fost cel care 1-a 
tratat ca pe Fuhrer, care a vorbit cu el cu deferenţa cu care 
se vorbeşte unui Fuhrer. Cât despre mine, eu am trăit deja 
cu câteva sute de Fuhreri, Napoleoni şi Julius Caesar. 
Trebuie să înţelegeţi că Hitlerii care trăiau în sanatoriul 
meu arătau la fel, puteau să fie, aproape toţi puteau să fie 
Adolf Hitler. Nu s-ar fi putut crede cu pasiunea, cu 
vehemenţa cu care se credeau Hitler, dacă n-ar fi avut la 
bază o asemănare care ajutată de machiaj, de 
îmbrăcăminte, îi făcea să-şi joace foarte bine rolul. Nu mă 
mai întâlnisem niciodată personal cu herr Adolf Hitler. Îi 
vedeai pozele în ziare, ştiai în mare cum arată marele 
geniu, dar ştiai numai imaginea care dorea el să fie văzută. 
Martin B., omul cel mai în măsură să ştie, a spus că era 
Fuhrerul, că venise cu Fuhrerul. Nu, n-am avut nici un 
dubiu. Am executat ordinele. Herr Hitler a dorit să intre 
singur în cameră şi să se întâlnească cu. Cum să le spun? 
Copiile lui la indigo. A intrat. A ieşit. Cel care a ieşit era el 
sau una din sosiile lui? A fost luat în mare grabă de Martin 
B. Şi dus departe, în timp ce adevăratul Hitler putea să fi 
rămas acolo şi să se distreze jucându-şi rolul, ştiind că doar 
aşa, şi numai aşa, putea reuşi să evadeze din ţara care în 
orice clipă ar fi putut fi cotropită. Deja avea mintea 
tulburată, afectată de mânia şi supărarea că ordinele 
absolut fantastice pe care le dădea nu erau ascultate de cei 
din comandamentul său. Se poate să fi simţit deja că nu mai 
era comandantul suprem. Dar mai avea încă o mână de 
oameni loiali care aveau un plan ca să-l scoată din ţară, din 
Europa, să-l ducă pe un alt continent unde i-ar fi putut 


aduna în jurul lui pe tinerii adepţi ai nazismului, cei care 
credeau cu atâta patimă în el. Zvastica avea să fie din nou la 
loc de cinste acolo. Şi-a jucat rolul. L-a savurat, fără 
îndoială. Dar aşa ceva era pe măsura unui om a cărui minte 
o luase deja razna. Avea să le arate el celorlalţi că putea 
juca mai bine ca ei rolul lui Adolf Hitler. Doctorii, surorile, 
puteau să remarce o uşoară schimbare în comportamentul 
unui pacient, dar nu era ceva neobişnuit. Aşa ceva se 
întâmplă mereu când ai de-a face cu Napoleoni, cu zeci de 
Julius Caesar, şi mulţi alţii. În unele zile, cum ar spune un 
om al legii, sunt mai nebuni decât de obicei. Este singurul 
mod în care pot pune problema. Aşa că acum e la 
latitudinea lui herr Spiess să se pronunţe. 

— Fantastic! Spuse ministrul de interne. 

— Da, fantastic, spuse răbdător herr Spiess, dar lucrurile 
fantastice se pot întâmpla, să ştiţi. În istorie, în viaţa reală, 
indiferent cât de fantastice ar părea. 

— Şi nimeni n-a bănuit, nimeni n-a ştiut? 

— Totul a fost bine plănuit. Bine plănuit, bine gândit. 
Calea, traseul evadării era gata, detaliile exacte nu sunt 
bine cunoscute, dar se poate face o recapitulare destul de 
bună a ceea ce s-a întâmplat cu adevărat. Din cercetările 
privind perioada aceea, unele din persoanele implicate, 
care sub diferite deghizări au trecut drept altele, n-au trăit 
cât ar fi putut să trăiască. 

— Pentru că ar fi putut trăda secretul, ori că ar fi putut 
vorbi prea mult? 

— A avut grijă de asta SS-ul. Recompense bogate, premii, 
promisiuni de funcţii înalte în viitor şi pe urmă. Moartea e o 
soluţie mult mai simplă. lar SS-ul era obişnuit cu moartea. 
Ştia cum s-o provoace, cum să scape de cadavre. Oh, da, 
toate astea au fost cercetate, domnilor. Puțin câte puţin 
adevărul a ieşit la iveală. Este absolut sigur că Adolf Hitler a 
ajuns în Argentina. Se spune că a avut loc o cununie, că s-a 
născut un copil. Copilul a fost marcat pe picior cu semnul 
zvasticii, chiar după naştere. Am stat de vorbă cu agenţi de 


încredere care au văzut piciorul cu zvastica în America de 
Sud. Copilul a fost crescut acolo, a fost păzit cu grijă, 
apărat, pregătit. Pregătit ca un Dalai Lama pentru măreţul 
lui destin. Asta a fost scopul pentru care s-a întreţinut 
fanatismul tinerilor, un scop mai măreț decât ideea cu care 
porniseră tinerii fanatici. Nu era doar reînvierea 
nazismului, a unei noi rase superioare. Mai erau multe alte 
lucruri. Era ideea de a uni tineretul multor altor naţiuni, 
rasa superioară a tinerilor din aproape toate ţările Europei, 
de a-i face să iubească anarhia, să vrea să distrugă vechea 
lume, lumea materialistă, era ideea de a aduna acest tineret 
într-o nouă şi mare bandă de ucigaşi, canalizaţi mai întâi pe 
distrugere şi apoi pe preluarea puterii. lar acum aveau şi 
un lider. Un lider cu sânge albastru, un lider care, deşi nu 
semăna deloc la aspect cu tatăl său mort, erA. Ba nu, este 
un tânăr nordic cu părul blond, semănând probabil cu 
mama lui. Un băiat pe care întreaga lume putea să-l 
accepte. Nemţii şi austriecii în primul rând, pentru că ăsta 
era marele obiect al credinţei lor, al muzicii lor, Tânărul 
Siegfried. Aşa că a crescut ca Tânărul Siegfried care avea 
să-i conducă pe toţi, care avea să-i ducă în ţinutul făgăduit. 
Nu în ţara făgăduinţei a evreilor, pe care îi dispreţuiau, 
unde şi-a dus Moise adepţii. Evreii erau morţi sub pământ, 
ucişi sau omorâţi în camerele de gazare. Acesta urma să fie 
un ţinut al lor propriu, un tărâm câştigat prin propriul lor 
curaj. 'Ţările din Europa urmau să se adune laolaltă cu ţările 
din America de Sud, Ele aveau deja vârfurile lor de lance, 
anarhiştii lor, profeţii lor, îşi aveau Guevara şi Castro ai lor, 
gherilele, adepţii, un antrenament îndelungat în cruzime şi 
tortură şi violenţă şi moarte, şi după asta o viaţă glorioasă. 
Libertate. Conducători ai Statului Lumii Noi. Cuceritorii 
aleşi. 

— Prostii absurde, spuse domnul Lazenby. O dată ce 
acestui lucru i se pune capăt, toată treaba va muri. loate 
astea sunt absolut ridicole. Ce pot să facă? Glasul lui Cedric 
Lazenby suna cârcotaş. 


Herr Spiess clătină din cap. 

— Am să vă răspund - ei nu ştiu. Nu ştiu încotro se 
îndreaptă. Nu ştiu ce se va alege de ei. 

— Vreţi să spuneţi că nu ei sunt adevărații conducători? 

— Ei sunt tinerii eroi care mărşăluiesc şi îşi croiesc drum 
spre glorie, urcând treptele violenţei, ale durerii, ale urii. 
Acum au adepţi nu doar în America de Sud şi Europa. 
Cultul s-a extins spre nord. Şi în Statele Unite există tineri 
care mărşăluiesc, care urmează stindardul Tânărului 
Siegfried. Ei sunt învăţaţi să ucidă, să le placă durerea, li se 
predau legile Capului de Mort, legile lui Himmler. Vedeţi 
dumneavoastră, sunt antrenați, sunt îndoctrinaţi în secret. 
Ei nu ştiu pentru ce sunt antrenați. Dar noi ştim, cel puţin 
unii dintre noi. Dar dumneavoastră, cei din ţara asta? 

— Patru sau cinci dintre noi, probabil, spuse colonelul 
Pikeaway. 

— În Rusia se ştie, în America a început să se ştie. Se ştie 
că există adepţi ai Tânărului Erou, Siegfried, luat din 
legendele nordice, şi că liderul este un tânăr Siegfried. Că 
asta este noua lor religie. Religia băiatului glorios, triumful 
tineretului de aur. În el au renăscut vechii zei nordici. 

— Dar asta, desigur, nu este adevărul simplu, prozaic, 
continuă herr Spiess coborând glasul la un ton normal. În 
spate există câteva personalităţi puternice. Oameni răi cu 
mintea ascuţită ca briciul. Un finanţist de primă clasă, un 
mare industriaş, cineva care controlează minele, petrolul, 
depozitele de uraniu, care are savanţi de frunte. Ei, acest 
comitet, nu par ieşiţi din comun sau deosebit de interesanţi, 
şi totuşi deţin controlul. Ei controlează sursele de putere şi, 
prin anumite mijloace ale lor, îi controlează pe tinerii care 
ucid şi pe tinerii care sunt sclavi. Sclavii şi-i procură prin 
controlul drogurilor. În fiecare ţară au sclavi care, puţin 
câte puţin, trec de la drogurile uşoare la cele puternice, şi 
care devin apoi complet dependenţi de oameni pe care nici 
măcar nu-i cunosc, dar cărora şi-au vândut sufletul şi 
trupul. Nevoia de un anumit drog, o nevoie imperioasă, îi 


face sclavi, iar la timpul potrivit aceşti sclavi se dovedesc a 
nu mai fi buni de nimic din cauza dependenţei lor de 
droguri. 'Tot ce vor putea face va fi să zacă în apatie visând 
visuri dulci, sau vor fi lăsaţi să moară, sau chiar ajutaţi să 
moară. Eu nu vor moşteni acel regat în care cred. Li se 
prezintă în mod deliberat religii ciudate. Zeii deghizați ai 
vremurilor de odinioară. 

— Presupun că şi toleranța faţă de sex joacă un rol, nu? 

— Sexul se poate distruge pe sine. În vechea Romă, 
bărbaţii care păşeau pe calea viciului, care se suprasaturau 
de sex până când se săturau şi se plictiseau de sex, adesea 
se lepădau de toate şi plecau în pustiu şi se făceau pustnici 
ca Sfântul Simeon Stilites. Sexul se va epuiza pe sine. Asta e 
o treabă care ţine deocamdată, dar care nu te stăpâneşte 
aşa cum te stăpânesc drogurile. Drogurile şi sadismul şi 
dorinţa de putere şi ura. Plăcerea de a cauza durere de 
dragul durerii. Sunt învăţaţi să le placă răul. O dată ce 
plăcerea de a face rău pune stăpânire pe tine, nu mai poţi 
da înapoi. 

— Dragul meu cancelar. Zău că nu pot să vă cred. Adică, ei 
bine. Vreau să spun că dacă există asemenea tendinţe, 
trebuie să li se pună capăt prin măsuri ferme. Adică. Nu se 
poate continua starea de nepăsare faţă de lucrurile astea. 
Trebuie adoptată o poziţie fermă. O poziţie fermă. 

— Taci, George. Domnul Lazenby îşi scoase pipa, se uită la 
ea, apoi o băgă din nou în buzunar. Cred că cel mai bun 
plan ar fi să mă duc în Rusia. Am înţeles că. Ei bine, că 
faptele astea sunt cunoscute în Rusia. 

— Se cunosc suficient, spuse herr Spiess. Cât vor 
recunoaşte că ştiu, asta e greu de spus. Nu e deloc uşor să-i 
faci pe ruşi să vorbească deschis. Au propriile lor probleme 
la graniţa cu chinezii. Probabil nu cred că lucrurile au ajuns 
atât de departe cum credem noi. 

— Ar putea fi misiunea mea specială. 

— În locul dumitale, Cedric, aş sta aici. 


Vocea liniştită a lordului Altamount venea dinspre scaunul 
în care stătea destul de istovit. 

— Avem nevoie de dumneata aici, continuă el cu un glas în 
care se citea o autoritate blajină. Dumneata eşti capul 
guvernului nostru, trebuie să rămâi aici. Avem agenţii noştri 
instruiți, emisarii noştri calificaţi pentru misiuni externe. 

— Agenţi? Întreabă cu îndoială sir George. Ce pot face în 
acest stadiu agenţii? Trebuie să avem un raport de la. Ah, 
Horsham, aici erai. Nu te-am observat. Spune-ne, ce agenţi 
ai? Şi ce ar putea să facă? 

— Avem câţiva agenţi foarte buni, spuse liniştit Henry 
Horsham. Agenţii care vă aduc informaţii. Şi herr Spiess v-a 
adus informaţii. Informaţii pe care agenţii lui le-au obţinut 
pentru el. Necazul e că întotdeauna a fost aşa, nu trebuie 
decât să citiţi despre ultimul război, nimeni nu doreşte să 
creadă veştile aduse de agenţi. 

— Desigur. Inteligența. 

— Nimeni nu vrea să accepte ca agenţii sunt inteligenţi. 
Dar sunt, să ştiţi. Sunt foarte bine instruiți, iar rapoartele 
lor, în nouă cazuri din zece, sunt adevărate. Atunci ce se 
întâmplă? Cei de sus refuză să le creadă, nu vor să le 
creadă, ba merg mai departe şi refuză să acţioneze în baza 
lor în vreun fel. 

— Zău, dragul meu Horsham, nu pot. 

Horsham se întoarse spre neamţ. 

— Chiar şi în ţara dumneavoastră, domnule, nu s-a 
întâmplat aşa? Nu s-au adus rapoarte adevărate care n-au 
fost băgate în seamă? Oamenii nu vor să ştie, dacă adevărul 
e greu de digerat. 

— Trebuie să recunosc că. E posibil şi chiar se întâmplă. 
Nu foarte des, de asta vă asigur. Dar uneori, da, se 
întâmplă. 

Domnul Lazenby îşi făcu din nou de lucru cu pipa. 

— Să nu ne certăm pe tema informaţiilor. Se pune 
problema să acţionăm pe baza informaţiilor pe care le 
avem. Nu e doar o criză naţională - e o criză internaţională. 


Trebuie luate decizii la nivel înalt, trebuie să acţionăm. 
Munro, poliţia trebuie sprijinită de armată, trebuie puse în 
mişcare măsuri militare. Herr Spiess, dumneavoastră aţi 
fost întotdeauna o mare naţiune milităroasă. Rebeliunile 
trebuie înăbuşite de forţe armate înainte de a le scăpa din 
mână. Sunt sigur că sunteţi de acord cu această politică... 

— Politica, da. Dar aceste insurecţii sunt deja „scăpate din 
mână”, ca să folosesc termenii dumneavoastră. Au unelte, 
puşti, tunuri, explozibil, grenade, bombe, arme chimice şi 
alte gaze. 

— Dar cu armele noastre nucleare. Doar să-i ameninţăm 
cu armamentul nuclear. Şi. 

— Nu e vorba doar de şcolari. Această armată a tineretului 
are de partea ei oameni de ştiinţă. Tineri biologi, chimişti, 
fizicieni. Să porneşti sau să atragi Europa într-un război 
nuclear. Herr Spiess clătină din cap. Deja au avut o 
tentativă de otrăvire a apei la Cologne. Tifoidă. 

— Întreaga situaţie e incredibilă! Cedric Lazenby se uită 
cu speranţă înjur. Chetwynd. Munro. Blunt? 

Întrucâtva spre surpriza domnului Lazenby, amiralul Blunt 
fu singurul care răspunse. 

— Nu ştiu ce treabă are amiralitatea. Nu e chiar 
porumbelul nostru. Te-aş sfătui, Cedric, dacă vrei să faci cel 
mai bun lucru pentru dumneata, să-ţi iei pipa şi o provizie 
mare de tutun, şi să pleci cât mai departe de 
bombardamentul nuclear la care te gândeşti Du-te şi 
instalează-te în Antarctica sau undeva unde radioactivităţii 
îi va lua mult timp să te ajungă. După cum ştii, profesorul 
Eckstein ne-a avertizat, şi el ştie ce spune. 

18. Post scriptumul lui Pikeaway. 

În acest punct, întrunirea se sparse. Se formară două 
grupuri distincte. 

Cancelarul german, primul ministru, sir George Packham, 
Gordon Chetwynd şi dr. Reichard plecară să ia masa în 
Downing Street. 


Amiralul Blunt, colonelul Munro, colonelul Pikeaway şi 
Henry Horsham rămaseră să comenteze cu mai multă 
libertate decât şi-ar fi permis în prezenţa VIP-urilor. 

Primele remarci fură întrucâtva dezlânate. 

— Slavă Domnului că l-au luat cu ei pe George Packham, 
spuse colonelul Pikeaway. Îngrijorare, fâţâială, mirare, 
presupunere. Asta mă dărâmă uneori. 

— Ar fi trebuit să pleci cu ei, amirale, Spuse colonelul 
Munro. Nu-i văd în stare pe Gordon Chetwynd sau pe 
George Packhame să-l oprească pe Cedric al nostru de la o 
călătorie de consultaţii la vârf cu ruşii, cu chinezii, cu 
etiopienii, cu argentinienii sau cu oricare alţii, după cum i 
se năzare. 

— Am alte zmee de înălţat, spuse ursuz amiralul. Trebuie 
să plec la ţară să văd o veche prietenă. Se uită cu o 
oarecare curiozitate la colonelul Pikeaway. Afacerea cu 
Hitler chiar te-a surprins, Pikeaway? 

Colonelul Pikeaway clătină din cap. 

— Nu chiar. Ştiam totul despre zvonurile legate de apariţia 
lui Adolf al nostru în America de Sud şi despre fluturarea 
zvasticii acolo. Există cincizeci la sută şanse ca treaba să fie 
adevărată. Oricine ar fi fost tipul, nebun, actor impostor sau 
omul adevărat, a mierlit-o curând. Şi asta a fost o poveste 
scârboasă. El n-a fost o comoară pentru suporterii lui. 

— Al cui cadavru era în bunker rămâne un subiect bun de 
discuţie, spuse Blunt. Niciodată nu s-a făcut o identificare 
clară. Au avut ruşii grijă de asta. 

Se ridică, dădu din cap spre ceilalţi, şi se îndreptă spre 
uşă. 

Munro spuse gânditor: 

— Presupun că dr. Reichardt cunoaşte adevărul. Deşi a 
fost evaziv. Ce ziceţi de cancelar? 

— Un om raţional, mormăi amiralul întorcând capul din 
prag. Îşi conducea ţara cum vroia el, când această afacere 
cu tineretul a început să facă fiţe ţărilor civilizate. Păcat! 

Se uită pătrunzător la colonelul Munro. 


— Ce-i cu minunea cu păr auriu? Fiul lui Hitler? Se 
cunoaşte totul despre el? 

— Nu avem de ce să ne facem griji, spuse pe neaşteptate 
colonelul Pikeaway. 

Amiralul dădu drumul clanţei, se întoarse şi se aşeză. 

— Curată tâmpenie, spuse colonelul Pikeaway. Hitler n-a 
avut nici un fiu. 

— Nu poţi fi sigur. 

— Suntem siguri. Franz Joseph, Tânărul Siegfried, liderul 
idolatrizat, este o gogoriţă, un impostor de rând. Este fiul 
unui tâmplar argentinian, un blond arătos, un cântăreţ 
mărunt de la opera germană, care şi-a moştenit înfăţişarea 
şi vocea de la mama sa. A fost ales cu grijă pentru rolul pe 
care urma să-l joace, dichisit pentru imaginea de vedetă. La 
începutul tinereţii a fost actor profesionist. A fost marcat pe 
picior cu zvastică, o poveste menită să-l îmbrace într-un văl 
de romantism. A fost tratat ca un consacrat Dalai Lama. 

— Şi ai dovada acestui lucru? 

— Documentaţie completă, rânji colonelul Pikeaway. 
Întocmită de unul din cei mai buni agenţi ai mei. Declaraţii 
sub jurământ, fotografii, declaraţii semnate, inclusiv una de 
la mama lui, şi dovada medicală cu privire la vârsta 
cicatricei, copia certificatului de naştere al lui Karl 
Aquileros. Şi dovada semnată a identităţii lui cu aşa numitul 
Franz Joseph. Un întreg sac de trucuri. Agenta mea, căci e 
o ea, a plecat la timp cu toate documentele. Erau pe urmele 
ei, şi poate ar fi pus mâna pe ea dacă n-ar fi avut un pic de 
noroc la Frankfurt. 

— Şi unde sunt acum aceste documente? 

— La loc sigur. Aşteaptă momentul potrivit pentru 
demascarea spectaculoasă a acestui impostor de primă 
clasă. 

— Guvernul ştie de asta? Primul ministru? 

— Niciodată nu le spun politicienilor tot ce ştiu, decât dacă 
n-am încotro, sau până nu sunt foarte sigur că vor face ceea 
ce trebuie. 


— Eşti un drac împieliţat, Pikeaway, spuse colonelul 
Munro. 

— Cineva trebuie să fie, spuse cu tristeţe colonelul 
Pikeaway. 

19. Sir Stafford Nye are oaspeţi. 

Sir Stafford Nye îşi întreținea oaspeţii. Erau oaspeţi pe 
care nu-i cunoscuse în prealabil, cu excepţia unuia pe care 
îl cunoştea binişor din vedere. Erau tineri arătoşi, serioşi şi 
inteligenţi, sau aşa ar fi zis el. Aveau părul pieptănat cu 
grijă, hainele bine croite, deşi cu o notă plăcută de 
demodat. Uitându-se la ei, Stafford Nye nu putea nega că îi 
plăcea înfăţişarea lor. În acelaşi timp, se întreba ce vroiau 
de la el. Cel pe care îl cunoştea era fiul unui rege al 
petrolului. Un altul, de când părăsise universitatea, se 
interesa de politică. Avea un unchi care stăpânea un lanţ de 
restaurante. Cel de al treilea era un tânăr cu sprâncene 
zburlite, încruntat, şi pentru care continua suspiciune 
părea să fie a două natură. 

— E foarte amabil din partea dumneavoastră că ne-aţi 
permis să venim, sir Stafford, spuse cel ce părea liderul 
blond al celor trei. 

Avea un glas plăcut. Se numea Clifford Bent. 

— Acesta este Roderick Ketelly, iar acesta este Jim 
Brewster. Pe toţi ne nelinişteşte viitorul. Pot să mă exprim 
aşa? 

— Presupun că răspunsul la asta este, care nu ne 
nelinişteşte pe toţi? Spuse sir Stafford Nye. 

— Nu ne place cum merg lucrurile, spuse Clifford Bent. 
Rebeliune, anarhie, toate astea. Ei bine, ca filosofie e în 
ordine. Cinstit, cred că putem spune că trecem cu toţii 
printr-o fază a ei, dar unii chiar întrec măsura. Noi vrem ca 
oamenii să poată să-şi urmeze carierele academice fără să 
fie întrerupţi. Vrem suficiente demonstraţii, dar nu 
demonstraţii de huliganism şi violenţă. Vrem demonstraţii 
inteligente. Şi ceea ce vrem, foarte cinstit, e un nou partid 
politic. Jim Brewster, aici de faţă, a dat o atenţie serioasă 


tuturor ideilor noi şi planurilor referitoare la problemele 
uniunii comerciale. Au încercat să-i închidă gura şi să-l 
convingă să renunţe, dar el continuă să vorbească, nu-i aşa, 
Jim? 

— Nişte proşti cu capete pătrate, majoritatea din ei, spuse 
Jim Brewster. 

— Vrem o politică serioasă şi de bun simţ pentru tineret, o 
metodă de guvernare mai economică. Vrem ca prin 
educaţie să se obţină alte idei, dar nimic fantastic sau 
eronat. Şi o să vrem, dacă vom câştiga locuri şi dacă vom fi 
în stare să formăm un guvern, şi nu văd de ce n-am fi, o să 
vrem să punem în aplicare aceste idei. În mişcarea noastră 
sunt o mulţime de oameni. Noi reprezentăm tineretul tot 
aşa de bine ca şi ceilalţi, să ştiţi, ca şi cei violenţi. Noi 
reprezentăm moderaţia şi intenţionăm să avem o guvernare 
raţională, cu un număr redus de membri în parlament. 
Căutăm oameni care sunt deja în politică, indiferent ce 
convingeri personale au, dar pe care noi să-i considerăm 
oameni cu scaun la cap. Am venit aici să vedem dacă 
ţelurile noastre vă interesează. În momentul de faţă suntem 
într-o stare de flux, dar am ajuns până acolo încât ştim ce 
oameni vrem. Aş putea spune că nu-i vrem pe cei pe care îi 
avem în prezent, şi nu-i vrem pe cei care ar putea fi puşi în 
loc. Cât priveşte al treilea partid, se pare că a murit în 
cursă, deşi existau acolo câţiva oameni buni care suferă 
acum din cauza faptului că sunt în minoritate, dar cred că ei 
ar îmbrăţişa modul nostru de a gândi. Vrem interesul 
dumneavoastră. Vrem pe cineva care să înțeleagă şi să 
promoveze o politică externă adecvată, de succes. Restul 
lumii este într-o încurcătură mai mare decât cea în care 
suntem noi acum. Washingtonul e la pământ. Europa are 
continuu acţiuni militare, demonstraţii, dărâmări de 
aeroporturi. Ei bine, nu e nevoie să vă fac un rezumat al 
ultimelor şase luni, dar scopul nostru nu e atât să punem 
Europa pe picioare, cât să punem din nou Anglia pe 
picioare. Ne trebuie oameni potriviţi care s-o facă. Vrem 


tineri, mulţi ţineri; şi avem mulţi tineri care nu sunt 
revoluționari, nu sunt anarhişti, care vor vrea să încerce să 
conducă ţara în mod profitabil. Şi vrem şi nişte oameni mai 
în vârstă - nu mă refer la cei de şaizeci de ani, ci la cei de 
patruzeci, cincizeci de ani - şi am venit la dumneavoastră 
pentru că, ei bine, am auzit nişte lucruri despre 
dumneavoastră. Ştim destule despre dumneavoastră şi 
sunteţi genul de om pe care îl vrem. 

— Credeţi că sunteţi înţelepţi? Întrebă sir Stafford. 

— Ei bine, noi credem că suntem. 

Al doilea tânăr râse uşor. 

— Sperăm că aici veţi fi de acord cu noi. 

— Nu sunt sigur că sunt. Vorbiţi foarte liber în această 
cameră. 

— Este camera dumneavoastră de zi. 

— Da, e apartamentul meu şi camera mea de zi. Dar ceea 
ce spuneţi, de fapt ceea ce aţi putea continua să spuneţi, s- 
ar putea să fie neînţelept. Mă refer atât la voi cât şi la mine. 

— Oh! Cred că înţeleg încotro bateţi. 

— Îmi oferiţi ceva. Un mod de viaţă, o carieră nouă, şi 
propuneţi sfărâmarea anumitor legături. Propuneţi o formă 
de încălcare a loialității. 

— Nu vă propunem să deviaţi spre o altă ţară, dacă la asta 
vă referiţi. 

— Nu, nu, nu e o invitaţie în Rusia, sau în China, sau în alte 
locuri menţionate în trecut, dar cred că e o invitaţie legată 
de nişte interese străine. M-am întors de curând din 
străinătate. O călătorie foarte interesantă. Am petrecut 
ultimele trei săptămâni în America de Sud. Aş vrea să vă 
spun ceva. De când m-am întors în Anglia am fost conştient 
că sunt urmărit. 

— Urmărit? Nu credeţi că e doar o impresie? 

— Nu, nu cred că e o impresie. Sunt lucruri pe care am 
învăţat să le observ de-a lungul carierei mele. Am fost în 
unele părţi ale lumii îndepărtate şi. S-o spunem? 
Interesante. Aţi venit la mine să-mi aflaţi părerea în 


legătură cu o propunere. Ar fi fost mai sigur, totuşi, dacă 
ne-am fi întâlnit în altă parte. 

Se ridică, deschise uşa de la baie şi lăsă robinetele să 
curgă. 

— Cu ani în urmă am văzut în filme că dacă vrei să-ţi 
maschezi conversaţia într-o cameră în care sunt ascunse 
microfoane deschizi robinetele. Nu mă îndoiesc că sunt cam 
de modă veche şi că în prezent există metode mai bune ca 
să rezolvi treaba asta. În orice caz, probabil că acum am 
putea vorbi un pic mai clar, deşi chiar şi aşa cred că ar 
trebui să avem grijă. America de Sud este un continent 
foarte interesant. Federaţia Statelor Sud-Americane 
include Cuba,Argentina, Brazilia, Peru şi alte câteva ţări nu 
foarte aşezate, dar pe cale de a deveni. Da, un continent 
foarte interesant. 

— Şi care e părerea dumneavoastră despre tema noastră? 
Întrebă bănuitorul Jim Brewster. Ce aveţi de spus? 

— Am să continui să fiu grijuliu, spuse sir Stafford. Veţi 
avea mai multă încredere în mine dacă n-aş vorbi în mod 
imprudent. Dar cred că asta se poate face foarte bine după 
ce închid apa în baie. 

— Închide-o, Jim, spuse Cliff Bent. 

Jim rânji brusc şi se supuse. 

Stafford Nye deschise un sertar de la masă şi scoase un 
mic aparat de înregistrat. 

— Nu-i un înregistrator prea rodat, spuse el. 

Îl puse la buze şi începu să fredoneze. Jim Brewster reveni 
şi bombăni: 

— Ce-i asta? Ne pregătim de concert? 

— Taci, spuse Cliff Bent. Ignorantule, nu ştii nimic despre 
muzică. 

Stafford Nye zâmbi. 

— Înţeleg că împărtăşeşti preferința mea pentru muzica 
lui Wagner, spuse el. Am fost anul ăsta la Festivalul 
Tineretului şi mi-au plăcut foarte mult concertele de acolo. 

Repetă melodia. 


— Nu-i o melodie pe care s-o ştiu, spuse Jim Brewster. S-ar 
putea să fie Internaționala, sau Drapelul Roşu, sau 
Dumnezeu să-l salveze pe rege, sau Yankee Doodle, sau 
Steagul înstelat. Ce dracu e? 

— E un motiv dintr-o operă, spuse Ketelly. Şi taci din gură. 
Ştim tot ce vrem să ştim. 

— Chemarea cornului unui tânăr erou, spuse Stafford Nye. 

Îşi ridică mâna într-un gest rapid, gestul în trecut 
însemnase „ Heil Hitler”. Îngână foarte uşor: 

— Noul Siegfried. 

Toţi trei se ridicară. 

— Aveţi mare dreptate, spuse Clifford Bent. Cred că 
trebuie să fim cu toţii foarte atenţi. 

Stafford Nye dădu mâna cu ei. 

— Ne bucurăm să ştim că veţi fi cu noi. Unul din lucrurile 
de care va avea nevoie ţara asta în viitor - într-un viitor 
măreț, sper - va fi un ministru de externe de primă clasă. 

leşiră din cameră. Stafford Nye îi urmări prin uşa uşor 
întredeschisă cum intră în lift şi coboară. Zâmbi ciudat, 
închise uşa, se uită la ceasul de pe perete şi se aşeză într-un 
scaun să aştepte. 

Mintea i se întoarse la ziua când, cu o săptămână în urmă, 
el şi Mary Ann plecau spre destinaţii diferite de pe 
aeroportul Kennedy. Stăteau acolo, fiecăruia din ei fiindu-i 
greu să vorbească. Stafford Nye rupsese primul tăcerea. 

— Crezi că ne vom mai întâlni? Mă întreb. 

— Există vreun motiv pentru care nu ne-am reîntâlni? 

— 'Toate motivele, aş zice. 

Ea îl privi, apoi îşi mută repede privirea. 

— Întâlnirile astea trebuie să aibă loc. Fac parte din. 
Slujbă. 

— Slujba! Întotdeauna te gândeşti la slujbă, nu? 

— Aşa trebuie să fie. 

— Dumneata eşti profesionistă. Eu sunt amator. Eşti. Se 
opri. Ce eşti? Cine eşti? Nu ştiu cu adevărat, nu-i aşa? 

— Nu. 


Se uită la ea. Îşi zise că pe faţa ei se putea citi tristeţea. 
Ceva semănând aproape cu durerea. 

— Aşadar, eu trebuie. Mă întreb. Crezi că s-ar cuveni să 
am încredere în dumneata, nu? 

— Nu. Ăsta e unul din lucrurile pe care l-am învăţat, viaţa 
m-a învăţat. Nu poţi avea încredere în nimeni. Să ţineţi 
minte asta. 

— Deci, asta e lumea dumitale? O lume a neîncrederii, a 
fricii, a pericolului? 

— Doresc să rămân în viaţă. Sunt în viaţă. 

— Ştiu. 

— Şi vreau ca şi dumneavoastră să rămâneţi în viaţă. 

— Am avut încredere în dumneata. În Frankfurt. 

— Aţi riscat. 

— A fost un risc care a meritat. Ştii asta la fel de bine ca 
mine. 

— Vreţi să spuneţi pentru că. 

— Pentru că am fost împreună. lar acum. Prieteniei 
noastre i-a fost dat să înceapă pe un aeroport şi să 
sfârşească pe altul? Unde pleci? Ca să faci. Ce? 

— Să fac ce trebuie să fac. În Baltimore, în Texas, în 
Washington. Să fac ce mi s-a spus să fac. 

— Şi eu? Mie nu mi s-a spus nimic. Am să mă întorc la 
Londra. Şi ce fac acolo? 

— Aşteptaţi. 

— Ce să aştept? 

— Avansurile care, aproape în mod cert, vă vor fi făcute. 

— Şi ce va urma să fac atunci? 

Ea îi zâmbi cu acel zâmbet brusc şi şmecheresc pe care îl 
cunoştea atât de bine. 

— Să jucaţi după ureche. Veţi şti mai bine ca nimeni altul 
cum s-o faceţi. Vă vor plăcea oamenii care vă vor aborda. 
Vor fi bine aleşi. Este important, foarte important că ştim 
cine sunt. 

— Au anunţat zborul meu, trebuie să plec. La revedere, 
Mary Ann. 


— Auf Wiedersehen. 

În apartamentul din Londra sună telefonul. Exact la 
momentul potrivit, gândi sir Stafford. „Auf Wiedersehen”, 
îngână el ridicându-se şi îndreptându-se spre telefon, „aşa 
să fie”! 

Se auzi un glas cu acele accente şuierate greu de 
confruntat. 

— Stafford Nye? 

Dădu răspunsul corespunzător: 

— Nu iese fum fără foc. 

— Doctorul meu mi-a spus că ar trebui să mă las de fumat. 
Bietul de el, ar trebui să-şi ia gândul, spuse colonelul 
Pikeaway. Ceva noutăţi? 

— Oh, da. Treizeci de arginţi. Promişi, ca să spun aşa. 

— Porcii dracului! 

— Da, da, păstraţi-vă calmul. 

— Şi ce le-aţi spus? 

— Le-am fredonat o melodie. Motivul cornului lui 
Siegfried. Am urmat sfatul unei mătuşi bătrâne. A picat 
foarte bine. 

— Mie îmi sună a nebunie! 

— Cunoaşteţi un cântec numit Juanita? Trebuie să-l învăţ şi 
pe ăsta, în caz că va fi nevoie. 

— Ştiţi cine e Juanita? 

— Aşa cred. 

— Hm, mă întreb. Ultima oară s-a auzit de ea în Baltimore. 

— Cum e cu grecoaica, Daphne Theodofanous? Unde e ea 
acum? 

— Probabil în vreun aeroport din Europa, aşteptându-vă. 
— Majoritatea aeroporturilor din Europa sunt închise din 
cauză că au fost aruncate în aer sau mai mult sau mai puţin 

avariate. Explozibile puternice, deturnări, tămbălău. 

Haideţi băieţi şi fete, ieşiţi să vă jucaţi, De somn şi de 
mâncare e timpul să uitaţi. 

Pe cerul nopţii luna aşteaptă să vă vadă. 

Haideţi băieţi şi fete, veniţi cu toţi în stradă. 


— Nu că aş şti multe despre ea. N-o ştiu decât pe cea 
pornită de Richard Inimă de Leu. Dar, într-un fel, toată 
afacerea asta seamănă destul de mult cu Cruciada Copiilor. 
Pornind cu idealism, pornind cu măreţele idei ale lumii 
creştine de a elibera oraşul sfânt de păgâni, şi sfârşind cu 
moarte, moarte şi iar moarte. Aproape toţi copiii au murit, 
sau au fost vânduți ca sclavi. Treaba asta va sfârşi la fel 
dacă nu găsim nişte mijloace ca să-i scoatem din ea. 

20. Amiralul vizitează o veche prietenă 

— Credeam că aţi murit cu toţii aici, spuse amiralul Blunt 
cu un fornăit. 

Remarca lui nu i se adresa soiului de valet pe care i-ar fi 
plăcut să-l vadă deschizând uşa principală, ci tinerei femei 
al cărui nume de familie nu şi-l amintea niciodată, dar al 
cărei nume de botez era Amy. 

— Am sunat de cel puţin patru ori săptămâna trecută. 
Plecate în străinătate, mi s-a spus. 

— Am fost în străinătate. Abia ne-am întors. 

— Matilda n-ar trebui să bată străinătăţile. Nu la vârsta ei. 
O să moară de tensiune sau infarct sau ceva pe unul din 
aeroporturile astea moderne pline de explozive puse de 
arabi sau israeliți sau de cine mai ştie cine. Nu mai sunt 
sigure deloc. 

— Doctorul i-a recomandat să plece. 

— Oh, ştim cu toţii cum sunt doctorii. 

— Şi s-a întors într-o stare de spirit foarte bună. 

— Şi-atunci, unde a fost? 

— Oh, a făcut o cură. În Germania sau. Nu pot să ţin minte 
dacă Germania sau Austria. A fost un loc nou, să ştiţi, 
Golden Gasthaus. 

— Ah, da. Cunosc locul la care te referi. le seacă la 
buzunar, nu? 

— Ei bine, se spune că dă rezultate remarcabile. 

— Probabil e doar un alt mod a-ţi pune capăt zilelor mai 
repede, spuse amiralul Blunt. Dumitale cum ţi-a plăcut? 

— Păi, nu foarte mult. Peisajul a fost foarte drăguţ, dar. 


O voce imperioasă se auzi de la etajul de deasupra. 

— Amy! Amy! Ce tot vorbeşti acolo în hol de atâta timp? 
Adu-l sus pe amiralul Blunt. Îl aştept. 

— Cam umbli haihui, spuse amiralul Blunt după ce îşi 
salută vechea prietenă. Aşa ai să te omori în una din zilele 
astea. "Ţine minte vorbele mele. 

— Nu, n-am să mor. În ziua de azi nu e greu deloc să 
călătoreşti. 

— Îţi dai sufletul tropotind prin aeroporturile astea, pe 
rampe, pe scări, după autobuze. 

— Ba deloc. Am avut un scaun cu rotile. 

— Acum un an sau doi ziceai că nici nu vrei să auzi de aşa 
ceva. Spuneai că eşti prea mândră ca să recunoşti că ai 
nevoie de el. 

— Ei bine, în ziua de azi am mai renunţat la mândrie, 
Philip. Vino şi ia loc aici şi spune-mi de ce ai ţinut atât de 
mult să mă vezi aşa, dintr-odată. De un an m-ai neglijat 
total. 

— Nu m-am simţit prea bine. În plus, m-am ocupat de nişte 
lucruri. Cunoşti genul ăsta de lucruri în care ţi se cere 
sfatul, dar nimeni n-are intenţia să ţi-l urmeze. Nu pot lăsa 
marina în pace. Continuă să se joace cu ea, dracu' să-i ia! 

— Mie mi se pare că arăţi foarte bine, spuse lady Matilda. 

— Nici tu nu arăţi chiar rău, draga mea. Ai o licărire 
drăguță în ochi. 

— Sunt mai surdă decât eram ultima data când ne-am 
văzut. Va trebui să vorbeşti mai tare. 

— Perfect. Voi vorbi mai tare. 

— Ce vrei, gin şi apă tonică, sau whisky, sau rom? 

— Pari gata să te lipseşti de nişte tării. Dacă ţi-e totuna, 
am să beau nişte gin cu apă tonică. 

Amy se ridică şi ieşi din cameră. 

— Când îl aduce, scapă de ea, te rog, spuse amiralul. 
Vreau să discut cu tine. Adică, între patru ochi. 

Băutura fiind adusă, lady Matilda făcu un gest de 
expediere iar Amy ieşi cu aerul unei persoane care îşi face 


sieşi o plăcere, nu stăpânei. Era o tânără care avea mult 
tact. 

— Drăguţă fată, spuse amiralul Blunt, foarte drăguță. 

— De asta mi-ai cerut să scap de ea şi să am grijă să 
închidă uşa? Ca să nu te audă că spui ceva drăguţ despre 
ea? 

— Nu. Vroiam să mă consult cu tine. 

— Despre ce? Despre sănătatea ta, sau de unde să faci 
rost de nişte servitori noi, sau despre ce să semeni în 
grădină? 

— Vreau să discutăm foarte serios. M-am gândit că s-ar 
putea să-ţi aminteşti ceva care mă interesează. 

— Dragă Philip, ce înduioşător să crezi că eu mi-aş putea 
aminti de ceva! Cu fiecare an memoria mă lasă şi mai mult. 
Am ajuns la concluzia că singurul lucru de care îmi 
amintesc este ceea ce se cheamă „prietenii din tinereţe”. 
Chiar şi de fetele cumplite cu care am fost la şcoală îmi 
amintesc, deşi nu vreau. 

lată unde am ajuns, de fapt. 

— Unde ai fost? Ai vizitat şcoli? 

— Nu, nu, m-am dus să-mi văd o colegă de şcoală pe care 
n-o mai văzusem de treizeci. Patruzeci. Cincizeci. Cam 
numărul ăsta de ani. 

— Cum arăta? 

— Cumplit de grasă şi chiar mai nesuferită şi oribilă decât 
mi-o aminteam. 

— Trebuie să spun că ai gusturi foarte ciudate, Matilda. 

— Ei bine, dă-i drumul, spune-mi. Spune-mi cam ce vrei să- 
mi amintesc! 

— Mă întrebam dacă îţi aminteşti de un alt prieten al tău. 
Robert Shoreham. 

— Robbie Shoreham? Fireşte că îmi amintesc. 

— E savant. Un savant de frunte. 

— Desigur. Nu era genul de om pe către să-l uiţi. Mă 
întreb ce ţi-a venit să te gândeşti la el. 

— Nevoia publică. 


— Ciudat că spui asta. La fel gândeam şi eu zilele trecute. 

— La ce te gândeai? 

— Că cineva avea nevoie de el. Sau că-l place cineva. Dacă 
există cineva care să-l placă. 

— Nu există. Ascultă, Matilda. Oamenii stau de vorbă cu 
tine. Îţi spun anumite lucruri. Chiar şi eu ţi-am spus. 

— Întotdeauna m-am întrebat de ce, pentru că în realitate 
nu crezi că le înţeleg sau că sunt în stare să le descriu. Şi 
treaba asta e şi mai valabilă în cazul lui Robbie. 

— Eu nu-ţi spun secretele marinei. 

— Nici el nu-mi spune secrete ştiinţifice. Adică, doar într- 
un mod foarte general. 

— Dar obişnuia să-ţi vorbească despre ele, nu-i aşa? 

— Ei bine, îi plăcea să-mi spună lucruri care să mă 
uluiască. 

— Perfect, am ajuns unde vroiam. Aş vrea să ştiu dacă ţi-a 
vorbit vreodată, pe vremea când putea vorbi ca lumea, 
bietul de el, despre ceva numit Proiectul B. 

— Proiectul B, repetă gânditoare lady Matilda. Îmi sună 
vag familiar. Obişnuia să vorbească uneori despre proiectul 
ăsta sau ălălalt, ori despre operaţiunea asta sau aialaltă. 
Dar trebuie să înţelegi că, pentru mine, niciunul nu avea 
nici o logică, şi el ştia asta. Dar îi plăcea. Cum să-ţi spun? Îi 
cam plăcea să mă şocheze, să ştii. Cam cum ar putea să-ţi 
descrie un scamator cum scoate el trei iepuri dintr-o pălărie 
fără ca de fapt să ştii cum o face. Proiectul B? Da, asta a fost 
acum mult timp. Era extrem de emoţionat pentru mai nimic. 
Îl mai întrebam câteodată: „Cum merge Proiectul B?” 

— Ştiu, ştiu, eşti o femeie cu tact. Întotdeauna ţii minte ce 
făcea lumea sau ce o interesa. Şi chiar dacă nu ştii o boabă 
din treaba respectivă, tot te arăţi interesată. [i-am descris o 
dată un nou tip de tun pentru nave şi trebuie să te fi plictisit 
de moarte. Dar ai ascultat cu atâta încântare de parcă era 
lucrul pe care de-o viaţă aşteptai să îl auzi. 

— După cum spui, am fost o femeie cu tact şio bună 
ascultătoare, chiar dacă n-am stat grozav cu inteligenţa. 


— Ei bine, aş vrea să aud ceva mai mult din ce spunea 
Robbie despre Proiectul B. 

— Spunea. Ei bine, e foarte greu să îmi amintesc după 
atâta timp. A pomenit de el după ce am discutat despre nu 
ştiu ce operaţie, pe creier, ce se făcea înainte. Ştii, era 
vorba de oameni care erau cumplit de melancolici, şi care 
se gândeau la sinucidere, şi care erau atât de îngrijoraţi şi 
neurastenici că aveau nişte complexe de anxietate 
înfiorătoare. Chestii de genul ăsta, soiul de lucruri despre 
care discută oamenii când vine vorba de Freud. Iar el 
spunea că efectele secundare era imposibil să apară, că 
oamenii erau foarte fericiţi şi blânzi şi docili şi nu-şi mai 
făceau griji, nici nu se mai gândeau la sinucidere. Ei bine, 
vreau să spun că nu-şi mai făceau griji în de-ajuns, şi de 
aceea o luau razna şi tot felul de lucruri de genul ăsta, 
pentru că nu se gândeau la nici un pericol şi nu-l observau. 
M-am exprimat cum nu se poate mai aiurea, dar tu înţelegi 
ce vreau să spun. Şi, oricum, el spunea că, după părerea lui, 
aveau să fie probleme cu Proiectul B. 

— ȚŢi l-a descris cât de cât mai în profunzime? 

— Spunea că eu i-am dat ideea. 

— Poftim? Vrei să spui că un savant. Un savant de primă 
mână ca Robbie ţi-a spus că, de fapt, tu i-ai dat o idee minţii 
lui de savant? Tu habar n-ai de ştiinţă. 

— Fireşte că n-am. Dar încercam să transmit oamenilor o 
fărâmă de bun simţ. Cu cât sunt mai deştepţi, cu atât au 
mai puţin bun simţ. Vreau să spun că oamenii care într- 
adevăr contează sunt cei care se gândesc la lucruri simple, 
precum perforarea timbrelor poştale sau care sunt ca unul 
Adam sau cum l-o fi chemat. Nu, Mcadam din S. U. A., care 
a pus pe drumuri nu ştiu ce chestie neagră, încât fermierii 
au putut să-şi ducă recolta de la fermă pe coastă şi să 
scoată un profit mai mare. Vreau să spun că de pe urma 
oamenilor ăstora te alegi cu mai mult decât de pe urma 
savanților de frunte. Savanţii nu se pot gândi decât la 
lucruri care să te distrugă. Ei bine, cam aşa ceva i-am spus 


lui Robbie. Foarte drăguţ, desigur, ca un fel de glumă. 
Tocmai îmi spunea că nu ştiu ce lucruri splendide se 
făcuseră în lumea ştiinţei în legătură cu arma chimică şi 
experienţe de biologie şi ce poţi să faci ca să nu naşti copii 
dacă i-ai făcut prea devreme. Şi încă ceva despre nişte gaze 
deosebit de scârboase şi neplăcute şi spunea că oamenii 
proşti aveau să protesteze împotriva bombelor nucleare 
când, de fapt, ele erau o adevărată binecuvântare faţă de 
celelalte lucruri inventate până atunci. Şi aşa am ajuns eu 
să spun că ar fi fost mult mai la obiect dacă Robbie, sau 
altcineva deştept ca Robbie, s-ar fi gândit la ceva cu 
adevărat înţelept. Şi el s-a uitat la mine cu licărul ăla din 
ochi pe care îl avea uneori şi m-a întrebat: „Şi cam ce ai 
considera tu înţelept?” Iar eu i-am spus: „În loc să inventaţi 
toate armele alea chimice şi gazele alea scârboase şi toate 
celelalte, de ce n-aţi inventa ceva care să-i facă pe oameni 
să se simtă fericiţi?” Am spus că n-ar fi trebuit să fie ceva 
foarte greu de făcut. l-am spus: „Ai vorbit despre această 
operaţie în care se scoate un pic din partea din faţă a 
creierului, parcă spuneai, sau din partea din spate. În tot 
cazul, treaba asta schimbă foarte mult dispoziţia oamenilor. 
Devin cu totul alţii. Nu-şi mai fac atâtea griji şi nu se mai 
gândesc să se sinucidă. Dar, dacă poţi schimba oamenii în 
felul acesta scoţându-le o bucăţică de os, sau de muşchi, sau 
de nerv, sau scoțând o glandă, ori mai adăugând ceva la ea, 
de ce nu inventezi ceva care să-i facă pe oameni mai plăcuţi 
sau măcar mai somnoroşi? Să presupunem că le-ai da ceva, 
nu un somnifer, care să-i facă să se aşeze pe un scaun şi să 
viseze frumos. Să viseze douăzeci şi patru de ore din 
douăzeci şi patru şi să se trezească doar pentru a fi 
alimentaţi când şi când. Asta ar fi o idee mult mai bună”. 

— Şi ăsta a fost Proiectul B.? 

— Fireşte că nu mi-a spus niciodată precis ce era Proiectul 
B. Dar îl entuziasma o idee despre care spunea că eu i-am 
dat-o şi m-am gândit că trebuie să fi fost ceva destul de 
plăcut, nu-i aşa? Adică, eu nu-i sugerasem niciodată vreo 


idee în legătură cu vreun mijloc scârbos de a ucide oamenii, 
şi nici măcar nu vroiam ca ei să plângă, cum e cazul cu 
gazele lacrimogene şi alte lucruri din astea. Poate să râdă. 
Da, cred că am pomenit despre un gaz de râs. l-am spus că 
putea inventa un gaz care să facă oamenii să râdă, şi care 
să fie tot atât de eficient ca celălalt, doar că să dureze ceva 
mai mult. Pentru că eu cred că gazul de râs durează doar în 
jur de cincizeci de secunde, nu-i aşa? Ştiu asta pentru că 
fratele meu a avut odată nevoie să-şi scoată nu ştiu ce dinte. 
Scaunul dentistului era foarte aproape de fereastră, iar 
fratele meu a râs atât de tare când era sub anestezie încât 
a întins piciorul şi a intrat cu el drept în fereastra 
dentistului şi tot geamul a căzut în stradă, iar dentistul a 
făcut mare tâămbălău pe tema asta. 

— Istorioarele tale au întotdeauna o latură picantă, spuse 
amiralul. În orice caz, Robbie Shoreham ţi-a urmat sfatul şi 
a obţinut ceva de genul ăsta. 

— Nu ştiu exact ce a obţinut. Vreau să spun, nu credcă a 
fost ceva de dormit sau de râs. 

— Oricum, ceva a fost. N-a fost chiar Proiectul B. Avea alt 
nume. 

— Ce nume? 

— Ei bine, mi l-a menţionat, parcă, o dată sau de două ori. 
Ceva cam ca Benger's Food. 

— Vreo substanţă calmantă pentru digestie? 

— Nu cred că avea vreo legătură cu digestia. Cred mai 
degrabă că era ceva ce se trage pe nas, probabil era o 
glanda. Ştii, discutam de atâtea lucruri încât niciodată nu 
prea ştiai despre ce vorbeşte la un moment dat. Benger's 
Food. Ben. Ben. Chiar începea cu Ben. Şi exista un cuvânt 
drăguţ pe care-l asociai cu el. 

— E tot ce poţi să-ţi aminteşti? 

— Aşa cred. Adică, asta a fost doar o discuţie pe care o 
avusesem odată, iar apoi, după mult timp, mi-a spus că-i 
dădusem o idee pentru nu ştiu ce Proiect Ben. lar după 
aceea, dacă din când în când îmi aduceam aminte de asta, îl 


întrebam dacă încă mai lucra la Proiectul Ben, şi uneori era 
foarte exasperat şi spunea că nu, că se împotmolise şi-l 
lăsase deoparte pentru că acum se ocupa de. Ei bine, 
următoarele opt cuvinte erau jargon pur şi nu mi le-aş 
putea aminti, iar dacă ţi le-aş spune nu le-ai înţelege. Dar, în 
final. Oh, vai, oh, vai, asta a fost cam acum opt sau nouă 
ani., în final a venit într-o zi şi mi-a spus: „Îţi aminteşti de 
Proiectul Ben?” „Fireşte că îmi amintesc, am răspuns. Mai 
lucrezi şi acum la el?” Şi el mi-a spus că nu, că era hotărât 
să-l lase complet deoparte. l-am spus că îmi părea rău că 
renunţase, iar el mi-a răspuns: „Nu e vorba doar că nu pot 
obţine ce căutam. Acum ştiu că ar putea fi obţinut. Ştiu 
unde am greşit. Ştiu precis care a fost greşeala şi ştiu cum 
s-o îndrept. Am făcut-o pe Lisa să lucreze cu mine la treaba 
asta. Da, ar putea funcţiona. Ar necesita nişte 
experimentări, dar ar putea funcţiona”. „Ei bine, şi ce te 
nelinişteşte”? L-am întrebat, iar el mi-a răspuns: „Gândul că 
nu ştiu cu adevărat ce le-ar face oamenilor”. I-am spus ceva 
despre faptul că îi era frică de ideea că investiţia lui ar 
putea ucide oameni sau i-ar putea lăsa mutilaţi pe viaţă. 
„Nu, nu e asta”, mi-a răspuns. Mi-a spus că e un. Oh, 
desigur, acum îmi amintesc. L-a numit Proiectul Benvo. Da. 
Şi asta pentru că avea legătură cu benevolence. 

— Bunăvoinţă! Exclamă foarte surprins amiralul. 
Bunăvoinţă? Te referi la caritate? 

— Nu, nu. Cred că vroia să spună pur şi simplu că ai putea 
face oamenii să devină binevoitori. Să se simtă binevoitori. 

— Să dorească pacea şi binele celorlalţi? 

— Ei bine, nu s-a exprimat chiar aşa. 

— Nu, asta-i ceva rezervat liderilor religioşi care îţi spun 
că dacă ai face ceea ce predică ei, lumea ar fi fericită. Cred 
însă că Robbie nu predica. El îşi propunea să facă ceva în 
laborator care să aibă acelaşi rezultat prin metode pur 
fizice. 

— Cam aşa ceva: Şi spunea că nu poţi spune niciodată 
când lucrurile sunt benefice pentru om sau când nu sunt. 


Într-un fel sunt, dar în alt fel nu sunt. Şi a spus ceva despre. 
Oh, penicilină şi sulfamidă şi transplanturi de inimă şi pilule 
pentru femei, deşi pe atunci nu aveam anticoncepţionale. 
Dar să ştii, lucrurile care par în regulă şi sunt leacuri 
minune sau gaze minune sau nu mai ştiu ce minune au ceva 
care le fac să meargă în acelaşi timp şi prost, şi-ţi doreşti să 
nu fi existat şi să nu se fi gândit niciodată nimeni la ele. Ei 
bine, cam aşa ceva încerca să-mi transmită. Era destul de 
greu de priceput. l-am spus: „Vrei să spui că nu-ţi place să 
rişti?”, iar el mi-a răspuns: „Ai dreptate. Nu-mi place să 
risc. lar necazul e că nu ştiu câtuşi de puţin care va fi riscul. 
Asta se întâmplă cu noi, sărmanii oameni de ştiinţă. Asta ne 
e soarta. Ne asumăm riscuri, iar riscurile nu constau în 
ceea ce am descoperit. Este riscul a ceea ce vor trebui să 
spună oamenii că vor face cu ceea ce am descoperit noi”. I- 
am spus: „Acum vorbeşti iar despre armele nucleare şi 
bombele atomice.” „Oh, să vorbesc despre arme nucleare şi 
bombe atomice! Am trecut cu mult de ele”, mi-a răspuns el. 
L-am întrebat: „Dar dacă ai de gând să faci ca oamenii să fie 
blajinii şi binevoitori, de ce îţi mai faci probleme?” „Nu 
înţelegi, Matilda. Nu vei înţelege niciodată. După toate 
probabilitățile, nici colegii mei, savanții, nu vor înţelege. Şi 
nici un politician n-ar înţelege vreodată. Şi astfel, vezi tu, 
riscul e prea mare ca să fie asumat. În orice caz, ar necesita 
mult timp de gândire”. „Dar ai putea face ca oamenii să iasă 
din starea lor depresivă exact cum ar face-o un gaz de râs, 
nu-i aşa? Adică, i-ai putea face binevoitori doar pentru scurt 
timp, după care să se facă bine iar - sau iar să li se facă rău, 
depinde cum priveşti.” Şi Robbie mi-a răspuns: „Nu. Vezi tu, 
asta va fi ceva permanent. Absolut permanent, pentru că 
afectează.” şi aici iar a dat-o pe jargon. Cifre şi cuvinte 
lungi. Formule, sau schimbări moleculare. Ceva în genul 
ăsta. Ma gândesc că trebuie să fie cam ca ceea ce li se face 
cretinilor să nu mai fie cretini, cum ar fi, de pildă, să le dai 
tiroidă sau să le-o scoţi. Am uitat care din ele. Ceva în genul 
ăsta. Dar, după aceea, oamenii sunt permanent. 


— Permanent binevoitori? Eşti sigură ca ăsta e cuvântul? 
Bunăvoinţă? 

— Da, pentru că de asta 1-a poreclit Benvo. 

— Dar, mă întreb, ce-au gândit colegii lui despre această 
renunțare? 

— Nu cred că ştiau mulţi. Ştia Lisa-nu-mai-ştiu-cum, 
australianca, pentru că lucrase cu el. Şi mai ştia un tânăr pe 
nume Leadenthal sau aşa ceva, dar a murit de tuberculoză. 
Şi Robbie vorbea ca şi cum cei care lucrau cu el erau simpli 
asistenţi şi nu ştiau exact ce făcea el sau încerca să facă. 
Înţeleg unde baţi, spuse brusc Matilda. Nu cred să fi spus 
vreodată cuiva. Te gândeşti că a distrus formulele sau 
însemnările sau ce-or fi fost şi a renunţat definitiv la idee. 
lar apoi a avut atacul şi s-a îmbolnăvit, şi acum, bietul de el, 
nu vorbeşte deloc bine. E paralizat pe o parte. Dar aude 
binişor. Ascultă muzică. La atât se reduce acum viaţa lui. 

— Crezi c-a terminat-o cu munca? 

— Nu-şi vede nici măcar prietenii. Cred că e dureros 
pentru el să-i vadă. Întotdeauna găseşte scuze. 

— Dar e în viaţă, spuse amiralul Blunt. E încă în viaţă. Ai 
adresa lui? 

— E pe undeva în agenda mea. Stă tot acolo. În nordul 
Scoției, parcă. Ce bărbat minunat a fost odată! Acum nu 
mai e. E doar. E aproape mort. Din toate punctele de 
vedere. 

— Întotdeauna există speranţă, spuse amiralul. Şi 
încredere, adăugă el. Credinţă. 

— Şi bunăvoință, presupun, spuse lady Matilda. 

21. Proiectul Benvo. 

Profesorul John Gottlieb stătea în scaunul său şi se uita cu 
luare aminte la tânăra arătoasă din faţa lui. Îşi scărpina 
urechea cu un gest de maimuţă, gest care îi era 
caracteristic. 

De fapt, chiar semăna cu o maimuţă. Mazxilarul 
proeminent, capul lung, cu trăsături contrastante, fruntea 
îngustă şi încreţită. 


— Nu în fiecare zi se întâmplă ca o tânără doamnă să-mi 
aducă o scrisoare. De la preşedintele Statelor Unite, spuse 
profesorul Gottlieb. Totuşi, nu întotdeauna preşedinţii ştiu 
precis ce vor. Despre ce e vorba? Îmi închipui că aţi fost 
investită cu puteri depline. 

— Am venit să vă întreb ce ştiţi sau ce-mi puteţi spune 
despre ceva numit Proiectul Benvo. 

— Chiar sunteţi contesa Renata Zerkovski? 

— Tehnic, da. Cel mai adesea, însă, sunt cunoscută ca 
Mary Ann. 

— Da, aşa scria sub coperta separată a plicului pe care mi 
l-au trimis. Şi vreţi să ştiţi despre Proiectul Benvo. Ei bine, a 
existat aşa ceva. Acum e mort şi îngropat şi îmi închipui că 
şi omul care 1-a gândit e la fel. 

— Vă referiţi la profesorul Shoreham. 

— Aşa-i. Robert Shoreham. Unul din cei mai mari savanţi 
ai erei noastre. Einstein, Niels Bohr şi câţiva încă. Dar 
Robert Shoreham n-a dăinuit pe cât ar fi trebuit. O mare 
pierdere pentru ştiinţă. Cum spunea Shakespeare despre 
lady Macbeth? 

Trebuia să fi murit mai târziu. 

— Nu a murit, spuse Mary Ann. 

— Oh. Sunteţi sigură? Nu s-a mai auzit de mult nimic 
despre el. 

— E invalid. Trăieşte în nordul Scoției. E paralizat, nu 
poate vorbi prea bine, nu poate merge bine. Majoritatea 
timpului stă şi ascultă muzică. 

— Da, îmi închipui cum e. Ei bine, mă bucur de asta. Dacă 
poate face lucrul ăsta, nu e prea nefericit. Altfel ar fi fost un 
chin pentru un om care a fost odată sclipitor. 

— Proiectul Benvo a existat cu adevărat?1 

— Da, şi el ţinea foarte mult la acest proiect. 

— V-a vorbit despre el. 

— Pe la începutul lui, ne-a vorbit unora din noi despre el. 
Presupun că nu sunteţi om de ştiinţă şi dumneavoastră? 

— Nu, eu suni. 


— Doar o agentă, presupun. Sper că sunteţi de partea cea 
dreaptă. Încă mai sperăm să se întâmple miracole în zilele 
astea, dar nu cred că veţi scoate ceva din Proiectul Benvo. 

— De ce nu? Spuneaţi că a lucrat la el. Ar fi fost o foarte 
mare invenţie, nu-i aşa? Sau descoperire, sau cum le 
spuneţi dumneavoastră acestor lucruri. 

— Da, ar fi fost una din cele mai mari descoperiri ale 
epocii. Nu ştiu exact ce n-a mers. S-a mai întâmplat şi 
înainte. Un lucru merge ca pe roate, dar în ultimele stadii 
apare ceva şi nu mai face clic. Capotează. Nu face ce te-ai 
aşteptat de la el să facă şi, disperat, renunţi. Sau faci ce a 
făcut Shoreham. 

— Adică? 

— L-a distrus. Până la ultima bucăţică. El însuşi mi-a spus- 
0. A dat foc tuturor formulelor, tuturor hârtiilor referitoare 
la el, tuturor datelor. Trei săptămâni mai târziu a avut 
atacul. Îmi pare rău că nu pot să să ajut. Niciodată n-am 
cunoscut vreun detaliu, nimic în afara ideii generale. Nici 
măcar asta nu mi-o amintesc, cu excepţia unui singur lucru. 
Benvo reprezenta Bunăvoinţă. 

22. Juanita. 

Lordul Altamount dicta. 

Vocea care fusese cândva răsunătoare şi dominatoare se 
reducea acum la o blândeţe care mai avea încă o atracţie 
deosebită. Părea să se desprindă blând din umbrele 
trecutului, dar cu o duioşie emoţionantă pe care un ton mai 
autoritar nu ar fi avut-o. 

James Kleek scria cuvintele pe măsură ce veneau, cu 
pauze când şi când, aşteptând răbdător să treacă 
momentele de ezitare. 

Lordul Altamount dictă: 

— Idealismul poate apărea, şi chiar o şi face de obicei, 
atunci când se iveşte o împotrivire firească faţă de 
nedreptate. Este reversul firesc al materialismului cras. 
Idealismul firesc al tineretului este alimentat tot mai mult 
de dorinţa de a distruge aceste două faze ale vieţii 


moderne, injustiţia şi materialismul cras. Acea dorinţă de a 
distruge ceea ce este rău conduce uneori la plăcerea de a 
distruge de dragul distrugerii. Acest lucru poate conduce la 
iubirea violenţei şi plăcerea de a cauza durere. Toate 
acestea pot fi alimentate şi susţinute din afară de cei care 
sunt dăruiţi de natură cu puterea de a conduce. Acest 
original idealism apare într-un stadiu preadult. El ar trebui 
şi ar putea duce la dorinţa pentru o lume nouă. De 
asemenea, ar trebui să conducă la iubirea faţă de toate 
făpturile umane, la bunăvoința faţă de ele. Dar cei care au 
învăţat cândva să iubească violenţa de dragul violenţei nu 
vor deveni niciodată adulţi. Ei vor rămâne fixaţi pe tot 
restul vieţii în stadiul lor de dezvoltare retardat. 

Se auzi ţârâitul interfonului. Lordul Altamount făcu un 
gest şi James Kleek răspunse: 

— Ce e? Întrebă el. 

— A venit domnul Robinson. 

— Ah, da. Adu-l aici. Putem continua treaba asta mai 
târziu. 

James Kleek se ridică, lăsând la o parte carnetul de 
însemnări şi creionul. 

Domnul Robinson intră. James Kleek îi oferi un scaun pe 
măsura dimensiunilor lui impresionante. Domnul Robinson 
zâmbi în semn de mulţumire şi se aşeză lângă lordul 
Altamount. 

— Ei bine? Întrebă lordul Altamount, Aveţi ceva nou 
pentru noi? Diagrame? Cercuri? Baloane? 

Părea uşor amuzat. 

— Nu chiar, răspunse imperturbabil domnul Robinson. 
Este mai degrabă ca şi cum ai programa cursul unui râu. 

— Râu? Întrebă lordul Altamount. Ce fel de râu? 

— Un râu de bani, răspunse domnul Robinson pe un uşor 
ton de scuză pe care obişnuia să-l folosească atunci când se 
referea la specialitatea sa. Banii sunt chiar ca un râu. Vin de 
undeva şi merg altundeva. E foarte interesant. Adică, dacă 


te interesează treburile astea. Înţelegeţi, ei îşi deapănă 
povestea. 

James Kleek arăta de parcă nu înţelegea, dar Altamount 
spuse: 

— Înţeleg. Continuaţi. 

— Curg dinspre Scandinavia. Dinspre Bavaria. Dinspre 
SUA. Dinspre sud-estul Asiei. Alimentaţi în drum de 
tributari mai mărunți. 

— Şi merg. Unde? 

— În principal spre America de suD. Ca să satisfacă 
cererea de acum binestabilitului Cartier al Tineretului 
Militant. 

— Şi reprezentând patru sau cinci cercuri interesante pe 
care ni le-aţi arătat 

— Armament, Droguri, Arme chimice şi biologice precum 
şi Finanţele? 

— Da. Credem că acum cunoaştem cu destulă precizie cine 
controlează aceste diferite grupări. 

— Şi cum e cu cercul] - Juanita? Întreabă James Kleek. 

— Aici încă nu putem fi siguri. 

— James are anumite idei referitor la asta, spuse lordul 
Altamount. Sper să se înşele. Da, asta sper. Iniţiala ] este 
interesantă. Ce reprezintă? Justiţia? Judecata.? 

— Ucigaşul împătimit. Femela acestei specii e mai 
primejdioasă decât masculul. 

— Există precedente istorice, admise lordul Altamount. 
Judith executându-l pe Holofernes, şi aplaudată de 
conaţionalii ei. Sisera omorându-l pe Jael. Da, s-ar putea să 
fie ceva în treaba asta. 

— Aşadar, dumneata crezi că ştii cine e Juanita, nu-i aşa? 
Întrebă domnul Robinson. Interesant. 

— Probabil greşesc, dar anumite lucruri mi-au dat de 
gândit. 

— Da, cu toţii am fost nevoiţi să gândim, nu? Spuse 
domnul Robinson. Spune mai bine cine crezi că e, James. 

— Contesa Renata Zerkowski. 


— Ce te-a făcut să te opreşti asupra ei? 

— Locurile în care a fost, oamenii cu care a venit în 
contact. Au fost prea multe coincidenţe în felul în care 
apărea în diverse locuri, şi multe altele. A fost în Bavaria. 
Acolo a vizitat-o pe Marea Charlotte. Ba mai mult, 1-a luat 
cu ea şi pe Stafford Nye. Cred că lucrul ăsta e semnificativ. 

— Crezi că lucrează mână-n mână? Întrebă Altamount. 

— N-aş vrea să spun asta. Nu ştiu destule despre el, dar. 
Se opri. 

— Da, au existat nişte dubii în privinţa lui. A fost bănuit 
dintr-un bun început. 

— De către Henry Horsham? 

— Henry Horsham în primul rând. Colonelul Pikeaway nu e 
sigur, îmi închipui. Este ţinut sub observaţie şi, probabil, o şi 
ştie. Nu e deloc prost. 

— Altul! Spuse cu disperare James Kleek. Fantastic cum îi 
creştem, cum ne încredem în ei, le spunem secretele 
noastre, le dăm de ştire ce facem şi continuăm să spunem: 
„Dacă există o persoană de care sunt absolut sigur, aceasta 
E. Oh, Mclean, sau Burgess, sau Philby, sau oricare din ei.”! 
lar acum - Stafford Nye. 

— Stafford Nye îndoctrinat de Renata, alias Juanita, spuse 
domnul Robinson. 

— A fost afacerea aia ciudată de pe aeroportul din 
Frankfurt, iar apoi vizita la Charlotte, spuse Kleek. Cred că 
după aceea a fost cu ea şi în America de Sud. Cât despre ea. 
Ştim noi unde e ea acum? 

— Aş spune că domnul Robinson ştie, spuse lordul 
Altamount. Nu-i aşa, domnule Robinson? 

— E în Statele Unite. Am auzit că, după ce a stat la nişte 
prieteni în Washington sau în apropiere, s-a dus la Chicago, 
apoi în California, şi pe urmă la Austin să viziteze un savant 
de renume. Ăsta e ultimul lucru pe care l-am auzit. 

— Ce face acolo? 

— Se poate presupune că încearcă să obţină informaţii, 
răspunse domnul Robinson. 


— Ce informaţii? 

Domnul Robinson oftă. 

— Oricine şi-ar dori să ştie asta. Se presupune că sunt 
aceleaşi informaţii pe care suntem şi noi nerăbdători să le 
obţinem, şi că o face pe cont propriu. Dar, nu se ştie. S-ar 
putea să fie de partea cealaltă. 

Se întoarse şi se uită la lordul Altamount. 

— Am înţeles că la noapte plecaţi în Scoţia. Aşa e? 

— Da. 

— Nu cred că ar trebui s-o faceţi, domnule, spuse James 
Kleek. Chipul său trăda o vie nelinişte. În ultima vreme nu 
v-aţi simţit prea bine, domnule. Oricum aţi merge, cu 
avionul sau cu trenul, e o călătorie foarte obositoare. Nu 
puteţi lăsa treaba asta în grija lui Munro sau Horsham? 

— La vârsta mea e o pierdere de timp să-ţi porţi de grijă, 
spuse lordul Altamount. Dacă pot fi util, prefer să mor în 
ham, cum se spune. 

Îi zâmbi domnului Robinson. 

— Ar fi bine să veniţi cu noi, domnule Robinson. 

23. Călătorie în Scoţia. 

Comandantul escadrilei se mira oarecum de ceea ce se 
petrecea. Era obişnuit să fie lăsat doar parţial să asiste la 
spectacol. Asta era treaba Securităţii, presupunea el. Să nu 
rişte nimic. Mai făcuse treburi de genul ăsta, şi nu o dată. 
Condusese un avion spre locuri neverosimile, cu pasageri 
neverosimili, având grijă să nu pună nici o întrebare, cu 
excepţia celor care erau de natură strict tehnică. Pe unii 
dintre pasagerii acestui zbor îi cunoştea, nu însă pe toţi. Îl 
recunoştea pe lordul Altamount. Un om bolnav, gândi el, un 
om foarte bolnav care se ţinea în viaţă numai prin voinţă. 
Bărbatul cu faţă de şoim care îl însoțea era, probabil, 
câinele lui de pază. Un câine de pază pe care nu-l interesa 
atât siguranţa stăpânului său cât binele acestuia. Un câine 
credincios care nu se dezlipea de lângă stăpân. Avea la el 
întăritoare, stimulente, tot felul de medicamente, de asta 
puteai fi sigur. Comandantul escadrilei se întrebă de ce nu 


luaseră şi un doctor. Ar fi fost o precauţie în plus. Bătrânul 
arăta ca un cap de mort. Un cap de mort nobil. O sculptură 
în marmură dintr-un muzeu. Pe Henry Horsham 
comandantul escadrilei îl cunoştea foarte bine. Cunoştea 
mai mulţi tipi de la Securitate. Era acolo şi colonelul Munro, 
arătând o idee mai puţin fioros decât de obicei, mai de 
grabă mai îngrijorat. Pe total, nu prea fericit. Mai era un 
bărbat masiv, galben la faţă. Putea să fie un străin. Asiatic? 
Ce căuta el în avionul care zburase spre nordul Scoției? 
Comandantul escadrilei i se adresă respectuos colonelului 
Munro: 

— S-a dat jos totul, domnule? Maşina aşteaptă. 

— Care-i distanţa exactă? 

— Şaptesprezece mile, domnule; drumul e cam denivelat, 
dar nu prea rău. În maşină sunt pături în plus. 

— Îţi cunoşti ordinele? Repetă te rog, dacă vrei, 
comandante Andrews. 

Comandantul escadrilei repetă, iar colonelul dădu 
mulţumit din cap. Când maşina porni din loc în cele din 
urmă, comandantul escadrilei se uită după ea întrebându-se 
de ce naiba străbăteau oamenii aceştia ciudaţi drumul 
singuratic prin stepa ierboasă până la un castel venerabil în 
care trăia ca un pustnic un om bolnav, fără prieteni şi fără 
oaspeţi de rang înalt. Horsham ştia, presupuse 
comandantul. Horsham ştia, cu siguranţă, o mulţime de 
lucruri ciudate. Ei bine, puţin probabil ca Horsham să-i 
spună ceva. 

Maşina era condusă bine şi cu grijă. În cele din urmă intră 
pe un drum acoperit cu pietriş şi trase în faţa portalului 
unei clădiri grele din piatră, cu turnuri. De o parte şi de alta 
a uşii masive atârnau felinare. Uşa se deschise înainte ca 
cineva să sune sau să bată. 

În prag apăru o scoțiană de vreo şaizeci de ani, cu o faţă 
sobră. Şoferul îi ajută pe ocupanţii maşinii să coboare. 

James Kleek şi Horsham îl ajutară pe lordul Altamount să 
iasă şi îl sprijiniră pe scări. Bătrâna scoțiană se dădu la o 


parte şi făcu o plecăciune respectuoasă. Spuse: 

— Bună seara, Excelenţa voastră. Stăpânul vă aşteaptă. 
Ştie că aţi sosit; am pregătit camerele şi am făcut focul în 
toate. 

O altă siluetă apăru acum în hol. Era o femeie înaltă şi 
subţire, între cincizeci şi şaizeci de ani, încă frumoasă. Avea 
părul pieptănat cu cărare pe mijloc, fruntea înaltă, nasul 
acvilin şi pielea arsă de soare. 

— Domnişoara Neumann o să se ocupe de dumneavoastră, 
spuse scoţiana. 

— Mulţumesc, Janet, zise domnişoara Neumann. Ai grijă să 
ardă mereu focul în dormitoare. 

— Aşa voi face. 

Lordul Altamount întinse mâna. 

— Bună seara, domnişoară Neumann. 

— Bună seara, lord Altamount. Sper că nu v-a obosit prea 
tare călătoria. 

— Am avut un zbor bun. Acesta este colonelul Munro. lar 
aceştia sunt domnul Robinson, sir James Kleek şi domnul 
Horsham de la Departamentul Securităţii Statului. 

— Pe domnul Horsham l-am cunoscut acum câţiva ani, 
parcă. 

— Uitasem, spuse Henry Horsham. A fost la Fundaţia 
Leveson. La vremea aceea eraţi deja secretara profesorului 
Shoreham, nu? 

— Mai întâi i-am fost asistenta în laborator şi, după aceea, 
secretară. Îi mai sunt încă secretară, în măsura în care are 
nevoie de una. Îi mai trebuie şi o infirmieră care să 
locuiască aici mai mult sau mai puţin permanent. Din când 
în când trebuie să facem schimbări. Domnişoara Ellis, care 
e acum aici, i-a luat locul doar de două zile domnişoarei 
Bude. Mi-am îngăduit să-i spun să stea în apropierea 
camerei în care vom merge. M-am gândit că veţi prefera să 
aveţi intimitate, dar nici să nu fie prea departe în cazul în 
care va fi nevoie de ea. 


— Sănătatea profesorului e foarte proastă? Întrebă 
colonelul Munro. 

— De fapt, nu îl doare nimic, dar ar trebui să fiţi pregătiţi 
dacă nu l-aţi văzut de mult. E doar ce a mai rămas dintr-un 
om. 

— Încă ceva. Mintea nu i-a fost afectată prea rău, nu? 
Înţelege ce i se spune? 

— Oh, da, înţelege perfect, dar e semiparalizat, nu 
vorbeşte cu destulă claritate, deşi lucrul ăsta variază, şi nu 
poate merge fără se fie ajutat. După părerea mea, mintea i- 
a rămas la fel de bună ca altădată. Singura diferenţă este 
că acum oboseşte foarte uşor. Aţi dori mai întâi ceva 
răcoritor? 

— Nu, răspunse lordul Altamount. Nu, nu vreau să aştept. 
Problema care m-a adus aici e destul de urgentă, aşa că du- 
ne acum la el. Am înţeles că ne aşteaptă. 

— Da, vă aşteaptă, spuse Lisa Neumann. 

Îi conduse pe nişte scări, apoi în lungul unui coridor. 
Deschise uşa unei camere de mărime mijlocie. Pe pereţi se 
aflau trofee de vânătoare. Capete de cerbi priveau în jos la 
ei. Cândva fusese un cabinet de vânătoare. Nu se prea 
făcuseră schimbări în felul în care era mobilat şi aranjat. 
Într-o parte a camerei se afla un magnetofon mare. 

Un bărbat înalt stătea în scaunul de lângă foc. Capul îi 
tremura uşor, la fel şi mâna stângă. Pe o parte a feţei, pielea 
în atârna. Fără ocolişuri, putea fi descris într-un singur mod 
- era doar epava unui bărbat. Un bărbat care fusese odată 
înalt, bine legat, puternic. Avea o frunte frumoasă, ochii 
adânciţi în orbite, şi o bărbie bine conturată, de om hotărât. 
Sub sprâncenele grele, ochii îi erau inteligenţi. Spuse ceva. 
Glasul nu îi era slab, se auzea destul de clar, dar sunetele 
nu erau întotdeauna recognoscibile. Facultatea vorbirii îi 
dispăruse doar parţial, mai putea fi încă înţeles. 

Lisa Neumann se duse lângă el şi îi urmări buzele, ca să 
poată traduce, dacă era nevoie, ceea ce spunea. 


— Profesorul Shoreham vă spune bun venit. E încântat să 
vă vadă aici. Vrea să vă spună că are auzul destul de bun. E 
în stare să audă tot ce-i veţi spune. Dacă intervine ceva, pot 
să-l ajut. Vă va transmite prin mine ce are de spus. Dacă îi 
va veni greu să articuleze, pot să-i citesc de pe buze sau 
putem conversa prin semne. 

— Am să încerc să nu-ţi consum timpul şi nici să te obosesc 
prea mult, profesore Shoreham, spuse colonelul Munro. 

Bărbatul din scaun înclină capul în semn că a înţeles 
cuvintele. 

— Unele întrebări i le pot pune domnişoarei Neumann. 

Mâna lui Shoreham făcu un gest uşor spre femeia de lângă 
el. Rosti câteva cuvinte, mai degrabă nişte sunete 
neînţelese, care Lisa Neumann le traduse repede. 

— Spune că se bizuie pe mine să transcriu tot ce vreţi să-i 
spuneţi. 

— Cred că ai primit deja scrisoarea de la mine, spuse 
colonelul Munro. 

— Aşa e, spuse domnişoara Neumann. Profesorul 
Shoreham a primit scrisoarea dumneavoastră şi îi cunoaşte 
conţinutul. 

O infirmieră crăpă uşa, dar nu intră. Întrebă în şoaptă: 

— Pot să fac ceva pentru vreunul din oaspeţi sau pentru 
profesorul Shoreham, domnişoară Neumann? 

— Deocamdată nimic, mulţumesc domnişoară Ellis. Totuşi, 
m-ar bucura să ştiu că te afli în camera dumitale de alături 
în caz că va fi nevoie de ceva. 

— Desigur. Am înţeles. Se retrase închizând uşor uşa. 

— Nu vrem să pierdem timpul, spuse colonelul Munro. Nu 
încape îndoială că profesorul Shoreham e la curent cu 
problemele zilei. 

— În măsura în care îl interesează, e complet la curent, 
spuse domnişoara Neumann. 

— Păstrează legătura cu progresele ştiinţei şi lucruri de 
genul ăsta? 


Robert Shpreham clătină din cap într-o parte şi-n alta. 
Răspunse singur: 

— Am terminat cu toate astea. 

— Dar cunoşti în mare situaţia în care se află lumea? 
Succesul a ceea ce se cheamă Revoluţia Tinerilor. Luarea 
puterii de către forţele tinere, bine echipate. 

Domnişoara Neumann răspunse: 

— E la curent cu tot ce se petrece. În sens politic. 

— Lumea e dată pe mâna violenţei, a durerii, a principiilor 
revoluţionare, a unei ciudate şi incredibile filosofii de 
guvernare, de către o minoritate anarhistă. 

Pe chipul sfrijit trecu o undă de nelinişte. 

— Ştie toate astea, spuse pe neaşteptate domnul 
Robinson. Nu e nevoie să reluăm o groază de lucruri. E un 
om care ştie tot. 

Apoi se adresă profesorului. 

— Vă amintiţi de amiralul Blunt? 

Capul se înclină din nou. Pe buzele contorsionate apăru 
ceva asemănător unui zâmbet. 

— Amiralul Blunt şi-a amintit că aţi lucrat la un proiect. 
Cred că aşa numiţi dumneavoastră lucrurile astea. Proiectul 
Benvo. 

Văzură cu toţii privirea alertată din ochii profesorului. 

— Proiectul Benvo, spuse domnişoara Neumann. A trecut 
prea mult timp de atunci, domnule Robinson. 

— A fost proiectul dumneavoastră, nu-i aşa? 

— Da, a fost proiectul lui, răspunse domnişoara Neumann 
care acum vorbea în locul lui mai uşor, pe un ton firesc. 

— Nu putem folosi armament nuclear, nu putem folosi 
explozibile, sau gaze, sau arme chimice, dar proiectul 
dumneavoastră, profesore Shoreham, l-am putea folosi. 

Se lăsă tăcerea. Nimeni nu vorbea. Apoi, de pe buzele 
profesorului se auziră nişte sunete ciudat distorsionate. 

— Spune că, fireşte, proiectul Benvo ar putea fi folosit cu 
succes în condiţiile în care vă găsiţi. 

Bărbatul din scaun se întoarse spre ea şi îi spuse ceva. 


— Vrea să vi-l explic, spuse domnişoara Neumann. 
Proiectul B, numit mai târziu Proiectul Benvo, a fost ceva la 
care a lucrat mulţi ani, dar pe care 1-a lăsat deoparte din 
motive personale. 

— Pentru că a eşuat să-l materializeze? 

— Nu, n-a eşuat, spuse domnişoara Neumann. N-am eşuat. 
Am lucrat cu el la proiectul acesta. A renunţat la el din 
anumite motive, dar nu a eşuat. A reuşit. A fost pe drumul 
bun, l-a dezvoltat, 1-a testat în diferite experienţe de 
laborator, şi a mers. Se întoarse iar spre profesorul 
Shoreham, făcu nişte semne din cap, îşi atinse buzele, 
urechea, gura într-un fel de vorbire prin semne, codificată. 

— Îl întreb dacă vrea să vă explic ce face Benvo. 

— Chiar vrem să ne explici. 

— Şi vrea să ştie de unde aţi aflat de el. 

— Am aflat de el printr-o veche cunoştinţă de-a dumitale, 
profesore Shoreham, spuse colonelul Munro. Nu amiralul 
Blunt; el nu prea şi-a amintit, ci cealaltă persoană căreia i-ai 
vorbit despre proiect, lady Matilda Cleckheaton. 

Domnişoara Neumann se întoarse din nou spre el şi îi 
urmări buzele. Zâmbi uşor. 

— Spune că credea că Matilda a murit de mult. 

— E cât se poate de vie. Şi a vrut ca noi să ştim de 
descoperirea profesorului Shoreham. 

— Profesorul vă va spune punctele principale despre ceea 
ce vreţi să cunoaşteţi, deşi trebuie să vă avertizeze că nu vă 
vor folosi la nimic. Formulele, hârtiile, relatările şi dovezile 
acestei descoperiri au fost distruse. Dar din moment ce 
singura cale de a vă satisface întrebările este să aflaţi ideea 
generală a Proiectului Benvo, pot să vă spun eu cu destulă 
claritate din ce constă. Cunoaşteţi utilizările şi scopul 
gazului lacrimogen aşa cum este el folosit de poliţie pentru 
a controla mulţimea turbulentă, demonstrațiile violente, şi 
aşa mai departe. El produce o criză de plâns, lacrimi 
dureroase şi inflamarea sinusurilor. 

— Şi asta e ceva de acelaşi gen? 


— Nu, nu e câtuşi de puţin de acelaşi gen, dar poate fi 
folosit în acelaşi scop. Savanţilor le-a intrat în cap că pot 
schimba nu numai principalele reacţii şi emoţii ale omului, 
ci şi caracteristicile mentale. Că poţi să schimbi caracterul 
omului. Calitățile afrodisiacelor sunt binecunoscute. Ele 
conduc la o dorinţă sexuală. Există diferite doctorii, sau 
gaze, sau operaţii de glandă - profesorul Shoreham nu vă 
va spune care din ele - dar există ceva care poate schimba 
viziunea omului asupra vieţii, îi poate schimba reacţiile faţă 
de oameni şi de viaţă în general. El poate fi într-o stare de 
furie ucigătoare, poate fi violent din punct de vedere 
patologic, şi totuşi, sub influenţa Proiectului Benvo se 
transformă în ceva, sau mai degrabă în cineva complet 
diferit. Devine - există un cuvânt pentru asta, cuvânt care e 
cuprins în numele proiectului - devine binevoitor. Doreşte 
să facă bine celorlalţi. Emană amabilitate. Are oroare de 
durere şi violenţă. Benvo poate fi răspândit pe o zonă largă, 
el poate afecta sute, mii de oameni dacă este fabricat în 
cantităţi suficiente şi dacă e distribuit cu succes. 

— Cât durează? Întrebă colonelul Munro? Douăzeci şi 
patru de ore? Mai mult? 

— N-aţi înţeles, spuse domnişoara Neumann. E 
permanent. 

— Permanent? Aţi schimbat firea omului, aţi modificat o 
componentă fizică, desigur, a fiinţei lui, ceea ce a produs 
efectul unei schimbări permanente în firea lui. Şi nu se mai 
poate reveni asupra acestui lucru? Nu mai poate fi omul 
care a fost odată? Trebuie s-o accepte ca pe-o schimbare 
permanentă? 

— Da. La început a fost, probabil, mai mult o descoperire 
de interes medical, dar profesorul Shoreham a conceput-o 
ca pe un preventiv care să poată fi folosit în război, în 
mişcări de masă, revoluţii, răscoale, în situaţii de anarhie. 
Nu s-a gândit la ea doar din punct de vedere medical. 
Această invenţie nu-i induce subiectului fericire, ci numai 
dorinţa de a-i face pe alţii fericiţi. Este o stare pe care 


fiecare o simte într-un anumit moment al vieţii sale. Şi dacă 
oamenii chiar simt că vor să-i vadă pe alţii fericiţi şi 
sănătoşi, amândoi am fost convinşi că trebuie să existe în 
corpul lor o componentă care controlează această dorinţă şi 
că, dacă o pui în funcţiune, ea poate lucra perpetuu. 

— Minunat, spuse domnul Robinson. 

Vorbea mai degrabă îngândurat decât entuziasmat. 

— Minunat! Ce lucru de descoperit! Dar de ce? 

Capul ce se odihnea pe spătarul scaunului se întoarse 
încetişor spre domnul Rbbinson. Domnişoara Neumann 
spuse: 

— Spune că dumneavoastră aţi înţeles mai bine ca ceilalţi. 

— Dar asta-i răspunsul! Spuse James Kleek. Este exact 
răspunsul! E minunat! Chipul îi era transfigurat de emoție. 

Domnişoara Neumann clătină din cap. 

— Proiectul Benvo nu e nici de vânzare, nici de dăruit. S-a 
renunţat la el. 

— Ne spuneţi că răspunsul e nu? Întrebă neîncrezător 
colonelul Munro. 

— Da. Profesorul Shoreham spune că răspunsule nu. Ela 
hotărât că era împotriva. Se opri o clipă şi se uită la 
bărbatul din scaun. Acesta făcu câteva gesturi cu capul, cu 
o mână, şi din gura lui ieşiră câteva sunete guturale. 
Femeia aşteptă, apoi spuse: V-o spune singur, i-a fost frică. 
Frică de ceea ce a făcut ştiinţa în perioada ei de glorie cu 
lucrurile pe care le-a descoperit şi le-a dat lumii. 
Medicamentele minune care nu întotdeauna au fost 
medicamente minune, penicilina care a salvat vieţi şi 
penicilina care a luat vieţi, transplanturile de inimă care au 
adus deziluzie şi dezamăgirea unei morţi care nu era 
aşteptată. Ela trăit în perioada fisiunii nucleare, a noilor 
arme care au ucis. A văzut tragediile radioactivităţii, 
poluarea pe care noile descoperiri în industrie au adus-o cu 
ele. I-a fost frică de ceea ce ar putea face ştiinţa atunci când 
descoperirile sunt folosite nediscriminatoriu. 


— Dar asta este o binefacere! O binefacere pentru toată 
lumea! Strigă Munro. 

— Aşa au fost multe lucruri. Întotdeauna au fost salutate 
ca mari binefaceri pentru umanitate, ca adevărate minuni. 
Şi apoi au venit efectele secundare, şi, mai rău de atât, 
faptul că uneori ele n-au adus binefacerea, ci dezastrul. Şi 
aşa a hotărât că trebuie să renunţe. El spune. Începu să 
citească de pe foaia pe care o ţinea în mână. „Sunt 
satisfăcut că am făcut ce mi-am propus să fac, că mi-am dus 
la capăt descoperirea. Dar am hotărât să n-o pun în 
circulaţie. Trebuia distrusă. Aşa că a fost distrusă. Aşa că 
răspunsul pe care îl aşteptaţi e nu. Nu există nici o 
bunăvoință de la robinet. Ar fi putut fi cândva, dar acum 
toate formulele, toată procedura, toate însemnările mele s- 
au dus. S-au făcut scrum. Mi-am distrus copilul minţii , 

Robert Shoreham se lansă într-o vorbire chinuită, greoaie. 

— Mi-am distrus copilul minţii şi nimeni din lume nu ştie 
cum am ajuns la el. Un singur om m-a ajutat, dar e mort. A 
murit de tuberculoză la un an după ce reuşiserăm. Trebuie 
să plecaţi. Nu vă pot ajuta. 

— Dar aceste cunoştinţe ar putea salva lumea! 

Bărbatul din scaun făcu un zgomot ciudat. Era un râs. 

Râsul unui schilod. 

— Să salvez lumea! Să salvez lumea! Ce frază! Asta-i ceea 
ce fac tinerii voştri, ce cred ei că fac! Merg înainte în 
violenţă şi ură să salveze lumea. Dar nu ştiu cum! Vor trebui 
s-o afle singuri, s-o facă după inima lor, după mintea lor. Nu 
le putem da un mijloc artificial ca s-o facă. Nu. O bunătate 
artificială? O amabilitate artificială? Niciuna din ele. N-ar fi 
real. N-ar însemna nimic. Ar fi împotriva naturii. Împotriva 
lui Dumnezeu, adăugă el încetişor: 

Ultimele trei cuvinte veniră cu o claritate neaşteptată. 

Se uită la cei ce îl ascultau. Era ca şi cum îi implora să 
înţeleagă, dar, în acelaşi timp, nu avea nici o speranţă că va 
fi înţeles. 

— Aveam dreptul să distrug ceea ce creasem. 


— Mă îndoiesc foarte tare, spuse domnul Robinson. 
Cunoaşterea e cunoaştere. Nu trebuia să distrugeţi ceva 
căruia îi dăduserăţi naştere, căruia îi dăduserăţi viaţă. 

— Aveţi dreptul la opinie, dar va trebui să acceptaţi faptul. 

— Nu. Cuvântul domnului Robinson ieşise cu forţă. 

Lisa Neumann se întoarse mânioasă spre el. 

— Ce vreţi să spuneţi prin „Nu”? 

Ochii ei scoteau flăcări. O femeie frumoasă, gândi domnul 
Robinson. O femeie care, probabil, îl iubise toată viaţa pe 
Robert Shoreham. Îl iubise, lucrase cu el, iar acum trăia 
alături de el, ajutându-l cu intelectul ei, dăruindu-i 
devotamentul în forma lui cea mai pură, fără milă. 

— Există unele lucruri pe care ajungi să le ştii pe 
parcursul vieţii, spuse domnul Robinson. Nu cred că viaţa 
mea va fi lungă. În primul rând pentru că port o greutate 
prea mare. Oftă şi se uită în jos la burtă. Dar am ajuns să 
ştiu unele lucruri. Am dreptate, să ştiţi, profesore 
Shoreham. Va trebui să recunoaşteţi că am dreptate. 
Sunteţi un om cinstit. Nu v-aţi fi distrus munca. O aveţi încă 
undeva, încuiată bine, ascunsă, probabil nu în această casă. 
Presupun, nu fac decât să presupun, că o aveţi într-un 
depozit sigur sau la bancă. lar domnişoara Neumann ştie că 
încă o mai aveţi. Aveţi încredere în ea. Este singura 
persoană în care aveţi deplină încredere. 

De data asta glasul lui Shoreham sună aproape distinct. 

— Cine eşti dumneata? Cine dracu eşti? 

— Sunt un om care cunoaşte aproape totul despre bani, şi 
despre lucrurile care pornesc de la bani. Despre oameni şi 
idiosincraziile lor şi despre şmecheriile lor. Dacă aţi vrea, 
aţi putea pune mâna pe lucrarea pe care aţi pus-o 
deoparte. Nu spun că acum aţi mai putea face aceeaşi 
treabă, dar totul se află încă undeva. Ne-aţi spus punctul 
dumneavoastră de vedere şi n-aş spune că e în întregime 
greşit. Probabil aveţi dreptate. Binefacerea faţă de 
umanitate are riscurile ei. Sărmanul Beveridge, cum credea 
el că eliberarea de dorinţă, eliberarea de teamă, eliberarea 


de nu mai ştiu ce, putea să aducă raiul pe pământ! Dar nu 
1-a adus, şi nu cred că o să-l aducă nici Benvo al 
dumneavoastră sau cum îi spuneţi (sună ca un patent 
alimentar). Bunăvoinţa îşi are pericolele ei la fel ca orice 
altceva. Ce va face ea este să salveze lumea de multă 
suferinţă, de durere, violenţă, anarhie, înrobire faţă de 
droguri. Da, va împiedica multe lucruri rele să se întâmple, 
şi ar putea face ceva important. Ar putea - doar ar putea - 
să schimbe oamenii. Oamenii tineri. Acest Benvo al 
dumneavoastră îşi propune să facă oamenii binevoitori, şi 
voi admite că, probabil, îi va face condescendenţi, încântați 
de ei înşişi, dar există şi şansa că, dacă schimbi cu forţa 
firea oamenilor şi ei trebuie să folosească acest tip aparte 
de fire până când mor, unul sau doi dintre ei, nu mulţi, ar 
putea descoperi că au o vocaţie naturală pentru ceea ce au 
fost forţaţi să facă. Vreau să spun că se schimbă cu 
adevărat înainte să moară. Nu sunt capabili să iasă din noul 
obicei pe care l-au învăţat. 

Colonelul Munro spuse: 

— Nu înţeleg despre ce dracu vorbiţi. 

Domnişoara Neumann spuse: 

— Vorbeşte prostii. Trebuie să acceptaţi răspunsul 
profesorului Shoreham. El va face ce-i place cu 
descoperirile lui. Nu-l puteţi constrânge. 

— Nu, spuse lordul Altamount. Nu avem de gând să te 
constrângem sau să te torturăm, Robert, sau să te forţăm 
să ne spui unde e ascunzătoarea. Vei face ce crezi că e 
corect. Asta rămâne stabilit. 

— Edward? Rosti Robert Shoreham. Glasul i se stinse iar şi 
făcu cu mâinile nişte gesturi. Domnişoara Neumann traduse 
rapid. 

— Edward? Întreabă dacă sunteţi Edward Altamount. 

Shoreham vorbi din nou şi ea îi preluă cuvintele. 

— Vă întreabă, lord Altamount, dacă îi cereţi cu toată 
inima şi cu toată mintea să-şi pună Proiectul Benvo în 
mâinile dumneavoastră. Spune că sunteţi singurul om din 


viaţa publică în care a avut vreodată încredere. Dacă asta e 
dorinţa dumneavoastră. 

James Kleek sări brusc în picioare. Neliniştit, mişcându-se 
ca fulgerul, ajunse lângă scaunul lordului Altamount. 

— Să vă ajut, domnule. Sunteţi bolnav. Nu vă e bine. Vă 
rog să vă daţi puţin în spate, domnişoară Neumann. Eu. Eu 
trebuie să-l ajut. Am. Am aici leacurile lui. Ştiu ce să fac. 

Îşi băgă mâna în buzunar şi scoase o seringă. 

— Dacă nu-i fac acum injecţia, va fi prea târziu. 

Prinse braţul lordului Altamount, îi suflecă mâneca şi i 
apucă între degete carnea. Era pregătit să înfigă acul. 

Dar altcineva fu mai rapid. Horsham traversă camera într- 
o fracțiune de secundă împingându-l pe colonelul Munro, 
mâna lui se încleştă peste cea a lui James Kleek, spărgând 
seringa. Kleek se zbătu, dar Horsham era prea puternic 
pentru el. Şi mai venise şi Munro. 

— Aşadar tu erai, James Kleek! Spuse el. Tu erai 
trădătorul, discipolul credincios care era în realitate o 
viperă. 

Domnişoara Neumann alergase la uşă, o deschise şi strigă: 

— Soră! Vino repede! Vino! 

Infirmiera apăru. Aruncă o privire rapidă spre profesorul 
Shoreham, dar acesta îşi flutură mâna în direcţia în care 
Horsham şi Munro îl ţineau pe Kleek, care se zbătea. Mâna 
infirmierei alunecă în buzunarul uniformei. 

Shoreham bâlbâi: 

— E Altamount. Atac de inimă. Se opri. 

— 'Ţine-l pe tip, spuse Horsham şi înaintă în lungul 
camerei. Doamna Cortman? De când te-ai făcut infirmieră? 
Te-am cam pierdut din vedere de când ne-ai alunecat 
printre degete în Baltimore. 

Milly Jean îşi mai frământa încă buzunarul. Acum scoase 
mâna, iar în ea ţinea un revolver. Se uită spre Shoreham, 
dar Munro era în drumul ei, iar Lisa Neumann stătea în faţa 
scaunului lui Shoreham. 

James Kleek ţipă: 


— la-l pe Altamount, Juanita! Repede, ţinteşte-l pe 
Altamount! 

Braţul ei zbură în sus şi trase. 

James Kleek spuse: 

— A dracului de bună lovitură! 

Lordul Altamount avusese o educaţie clasică. Murmură 
uşor, uitându-se la James Kleek: „Jamie? Et tu, Brute” şi se 
prăbuşi peste speteaza scaunului. 

II 

Doctorul Mcculloch se uită în jur, neştiind prea bine ce să 
spună sau să facă. Pentru el seara fusese o experienţă 
întrucâtva neobişnuită. Lisa Neumann veni spre el şi-i puse 
alături un pahar. 

— O zi încinsă, spuse ea. 

— Întotdeauna am ştiut că eşti o femeie pe cinste, Lisa. 

Sorbi recunoscător din pahar. 

— Trebuie să recunosc că mi-ar plăcea să ştiu ce-au fost 
toate astea. Dar presupun că e genul de lucru atât de 
secret încât nimeni nu-mi va spune nimic. 

— Profesorul. N-are nimic, nu-i aşa? 

— Profesorul? Se uită cu blândeţe la faţa ei neliniştită. 
Profesorul e bine. După părerea mea, asta i-a făcut cel mai 
mare bine. 

— Credeam că poate şocul. 

— Mă simt perfect, spuse Shoreham. Tratamentul cu 
şocuri era ceea ce îmi trebuia. Mă simt. Cum să spun? 
Iarăşi viu. 

Părea surprins. 

Mcculloch îi spuse Lisei: 

— Observi cât de puternică îi e vocea? În asemenea cazuri 
adevăratul duşman este apatia. Acum nu vrea decât să 
lucreze din nou. Să-şi stimuleze creierul. Muzica a fost 
foarte bună, 1-a ţinut liniştit şi i-a dat posibilitatea să se 
bucure parţial de viaţă. Dar e un om cu o mare putere 
intelectuală şi-i lipseşte activitatea mentală care, pentru el, 
a fost esenţa vieţii. Fă-l s-o pornească din nou, dacă poţi. 


Dădu încurajator din cap în timp ce ea îl privea cu 
îndoială. 

— Mceculloch, consider că îţi datorăm câteva explicaţii 
referitor la ceea ce s-a întâmplat în seara asta, deşi, după 
cum ai presupus, lucrurile cer o politică de muşamalizare. 
Moartea lordului Altamount. Ezită. 

— Nu glontele 1-a ucis, spuse doctorul. Moartea s-a 
datorat şocului. Injecţia ar fi dus treaba la capăt - stricnină. 
Tânărul. 

— N-am făcut decât s-o îndepărtez la timp, spuse 
Horsham. 

— A fost tot timpul indianul din stiva de lemne? Întrebă 
doctorul. 

— Da. Privit cu încredere şi afecţiune timp de peste şapte 
ani. Era fiul unuia dintre cei mai buni prieteni ai lordului 
Altamount. 

— Se întâmplă. Şi doamna. Am înţeles că erau mână în 
mână? 

— Da. A obţinut postul de aici prin referinţe false. E 
căutată de poliţie pentru crimă. 

— Crimă? 

— Da. Şi-a omorât soţul, Sam Cortman, ambasadorul 
american. L-a împuşcat pe treptele ambasadei, şi a înşirat 
un basm despre nişte tineri mascaţi care l-au atacat. 

— Ce a avut cu el? Ceva de ordin politic sau personal? 

— Noi credem că el îi descoperise unele din activităţi, 
spuse Munro. 

— Aş spune că o suspecta de infidelitate, spuse Horsham. 
În loc de asta, a dat peste un viespar de spioni şi 
conspiratori, iar în fruntea tuturor, conducând spectacolul, 
era chiar soţia lui. Nu prea a ştiut cum să înfrunte situaţia. 
Era un tip cumsecade, dar încet la minte, iar ea a avut 
curajul să acţioneze rapid. Ce grozav a mimat durerea la 
slujba memorială! 

— Memorială. Rosti profesorul Shoreham. 

Toată lumea tresări uşor şi îşi mută privirea la el. 


— Memorial e un cuvânt greu de rostit. Dar ştiu ce spun. 
Lisa, tu şi cu mine va trebui să ne apucăm din nou de lucru. 

— Dar, Robert. 

— Sunt iarăşi viu. Întreabă doctorul dacă s-ar cuveni să 
iau lucrurile cu uşurelul. 

Lisa îşi întoarse privirea întrebătoare spre Mceculloch. 

— Dacă o faceţi, vă veţi scurta viaţa şi veţi cădea iar în 
apatie. 

— Bravo, spuse Shoreham. În ziua de azi asta-i moda în 
medicină. Să-i faci pe toţi, chiar dacă sunt în pragul morţii, 
să-i dea înainte cu munca. 

Dr. Mceculloch râse şi se ridică. 

— Nu greşiţi prea mult. Vă voi trimite nişte pastile care vă 
vor ajuta. 

— N-am să le iau. 

— Ba da. 

La uşă, doctorul se opri. 

— Vreau doar să ştiu. Cum a apărut poliţia atât de repede? 
— Comandantul de escadrilă Andrews s-a ocupat de asta, 
spuse Munro. A ajuns la fix. Noi ştiam că femeia e pe aici pe 

undeva, dar habar n-aveam că era deja în casă. 

— Ei bine, am plecat. Mă simt ca şi cum trebuie să mă 
trezesc din clipă în clipă din somnul în care am picat în timp 
ce citeam un roman poliţist. Spioni, crime, trădători, 
savanţi. 

leşi. 

Se lăsă tăcerea. 

Profesorul spuse încetişor şi cu grijă: 

— Înapoi la muncă. 

Lisa spuse ceea ce ar fi zis toate femeile: 

— Trebuie să ai grijă, Robert. 

— Nu - fără grijă. S-ar putea ca timpul să fie scurt. 
Repetă: Memorial. 

— Ce vrei să spui? Ai mai spus asta. 

— Memorial? Da. În memoria lui Edward. Întotdeauna am 
considerat că avea chipul unui martir. 


Shoreham păru să cadă pe gânduri. 

— Mi-ar plăcea să pun mâna pe Gottlieb. Se poate să fi 
murit. E un om cu care se poate lucra bine. Cu el şi cu tine, 
Lisa. Scoate materialul de la bancă. 

— Profesorul Gottlieb e în viaţă. Lucrează la Baker 
Foundation, în Austin, Texas, spuse domnul Robinson. 

— Ce spui că vrei să faci? Întrebă Lisa. 

— Proiectul Benvo, fireşte! În memoria lui Edward 
Altamount. A murit pentru el, nu-i aşa? Nimeni n-ar trebui 
să moară zadarnic. 

Epilog. 

Sir Stafford Nye scria pentru a treia oară un mesaj 
telegrafic. 

2P354XB 91 DEP S.X. 

ARANJAT CEREMONIE NUNTĂ MARŢEA VIITOARE 2:30 
P M. LA STI. CHRISTOPHER DIN YALE LOWER SIAUNTON 
STOP BISERICĂ NORMALĂ DE CULT ANGLICAN DACĂ R. 
C. SAU GREACO-ORTODOXĂ DE ACORD STOP ROG 
TRIMITE INSTRUCŢIUNI STOP UNDE EŞII ŞI CE NUME 
DOREŞTI SĂ FOLOSEŞTI LA CEREMONIA DE NUNTĂ 
STOP NEPOATĂ A MEA CINCI ANI OBRAZNICĂ ŞI FOARTE 
NEASCULTĂTOARE DOREȘTE PARTICIPARE CA 
DOMNIŞOARĂ DE ONOARE DESTUL DE DULCE ÎN 
REALITATE NUMELE DE SYBIL STOP LUNĂ DE MIERE LA 
DOMICILIU CĂCI CONSIDER CĂ AM CĂLĂTORIT DESTUL 
ÎN ULTIMA VREME STOP SEMNAT PASAGER SPRE 
FRANKFURI. 

CĂTRE STAFFORD NYE BXY 42698 

ACCEPT SYBIL CA DOMNIŞOARĂ ONOARE PROPUN 
MĂTUŞĂ MATILDA INVITATĂ ONOARE STOP ACCEPT ŞI 
CEREREA ÎN CĂSĂTORIE DEŞI NU FĂCUTĂ OFICIAL 
STOP C DE LA E FOARTE SATISFĂCĂTOARE. TOT AŞA 
ARANJAMENTE LUNĂ MIERE STOP INSIST SĂ FIE ŞI 
PANDA PREZENT STOP N-ARE ROST SPUS UNDE SUNI 
CĂCI N-AM SĂ MAI FIU CÂND PRIMEŞTI ASTA STOP 
SEMNAT MARY ANN. 


— Arăt ca lumea? Întrebă nervos Stafford Nye răsucindu- 
şi capul ca să se uite în oglindă. 

Făcea o repetiţie costumată pentru nuntă. 

— Nu mai rău decât orice alt mire, spuse lady Matilda. 
Mirii întotdeauna sunt nervoşi. Nu ca miresele care, de 
obicei, sunt zgomotos de euforice. 

— Dar presupunând că nu vine? 

— O să vină. 

— Mă simt. Mă simt. Cam ciudat pe dinăuntru. 

— Asta-i din cauză că ai mai luat o porţie de pâte de foie 
gras. N-ai decât emoţii de mire. Nu te mai agita atât, Staffy. 
Ai să fii bine mersi la noapte. Vreau să spun că ai să fii în 
formă când te duci la biserică. 

— Asta îmi aminteşte. 

— Ai uitat să cumperi inelul? 

— Nu, nu. Am uitat doar să-ţi spun că am un cadou pentru 
dumneata, mătuşă Matilda. 

— Asta-i foarte drăguţ din partea ta, băiete dragă. 

— Spuneai că organistul a plecat. 

— Da, slavă Domnului. 

— Ţi-am adus un nou organist. 

— Zău, Stafty, ce idee fantastică! De unde l-ai luat? 

— Din Bavaria. Are o voce de înger. 

— N-avem nevoie să ne cânte din gură. Va trebui să cânte 
la orgă. 

— Face şi asta. E un muzicant foarte talentat. 

— Şi de ce a plecat din Bavaria şi a venit în Anglia? 

— I-a murit mama. 

— Oh, vai! Asta i s-a întâmplat şi organistului nostru. Se 
pare că mamele organiştilor sunt foarte plăpânde. Are 
nevoie de mămeală? Nu sunt prea bună la asta. 

— Aş spune că nu i-ar strica puţină mătuşeală. 

Uşa se dădu brusc în lături şi o copilă cu înfăţişare 
angelică într-o pijama roz presărată cu boboci de trandafiri 
îşi făcu o intrare spectaculoasă şi rosti cu tonul suav al 
cuiva care se aşteaptă la o primire entuziastă: 


— Eu suni. 

— Sybil, de ce nu eşti în pat? 

— În camera mea nu e prea plăcut. 

— Asta înseamnă că ai fost obraznică şi că Nannie nu e 
mulţumită de tine. Ce ai făcut? 

Sybil se uită în tavan şi începu să gângurească. 

— A fost o omidă. Una păroasă. Am pus-o pe Nannie şi s-a 
dus în jos, aici. 

Degetul lui Sybil indică un punct în mijlocul pieptului care 
în limbaj croitoresc se numeşte îmbinarea sânilor. 

— Nu e de mirare că Nannie s-a supărat, spuse mătuşa 
Matilda. 

În acel moment intră Nannie şi spuse că domnişoara Sybil 
era suprasurescitată, nu vroia să-şi spună rugăciunile şi nu 
vroia să se culce. 

Sybil se furişă lângă mătuşa Matilda. 

— Vreau să-mi spun rugăciunile cu tine, Tilda. 

— Foarte bine, dar după aceea te duci direct la culcare. 

— Oh, da, Tilda. 

Sybil căzu în genunchi, îşi împreună mânuţele şi emise 
diferite zgomote ciudate care păreau să fie preludiul 
necesar apropierii de Atotputernicul în rugăciune. Oftă, 
gemu, mârâi, scoase un ultim pufnet pe nas şi se lansă: 

— Te rog, Doamne, binecuvântează-i pe tati şi pe mami în 
Singapore, şi pe mătuşa Tilda, şi pe unchiul Staffy, şi pe 
Amy, şi pe bucătăreasă, şi pe Ellen, şi pe Thomas, şi toţi 
câinii, şi pe poneiul meu Grizzle, şi pe Margaret şi pe Diana, 
cele mai bune prietene ale mele, şi pe Joan, ultima dintre 
prietenele mele, şi fă-mă fetiţă cuminte, în numele lui Iisus, 
amin. Şi te rog, Doamne, fă-o pe Nannie drăguță. 

Sybil se ridică, se uită la Nannie asigurându-se că 
repurtase o victorie, spuse noapte bună şi dispăru. 

— Cineva trebuie să-i fi spus despre Benvo, zise lady 
Matilda. Apropo, Staffy, cine îţi va fi cavaler de onoare? 

— Am uitat de tot de asta. Chiar îmi trebuie unul? 

— Aşa se obişnuieşte. 


Sir Stafford Nye ridică un mic animal de blană. 

— Panda va fi cavalerul meu de onoare. Zică ce-or vrea 
Sybil şi Mary Ann. Şi de ce nu? Panda a fost dintr-un bun 
început în afacerea asta, chiar din Frankfurt. 


SFÂRŞIT