Charles Dickens — Mica Doritt V2

CHARLES DICKENS 


CHARLES DICKENS 


MICA DORRII 


Vol. 2 


CUPRINS: 

CARTEA A DOUA BOGĂŢIE. 

I Tovarăşi de drum 7 

Doamna General 26 

La drum 31 

O scrisoare de la Mica Dorrit... 50 

V Undeva, ceva nu merge bine... 55 

VI Undeva, ceva merge bine...73 

VII Mai ales despre prune şi prisme... 92 

VIII Văduva doamnă Gowan îşi dă seama că aşa nu mai 
merge 105 

IX Apariție şi dispariţie 120 

X Visele jupânesei Flintwinch se adună. 140 

XI Scrisoare de la Mica Dorrit... 149 

XII Unde are loc o mare conferinţă politică 156 

Ravagiile unei molime 174 

Umblând după un sfat... 193 

XV Nici un motiv întemeiat sau piedică, pentru care aceste 
două persoane să nu se poată căsători 206 

XVI Lucrurile îşi urmează cursul... 226 

XVII Dispariţia. 235 

XVIII Castele în Spania 247 

XIX Castelul din Spania luat cu asalt... 256 

Introducere la următorul... 274 

Povestea unei fiinţe care se chinuie pe sine. 287 

XXII Oare cine trece pe drum aşa târziu? 298 

Jupâneasa Affery face o promisiune condiţionată în 
legătură cu visele sale 307 

Seara unei zile lungi 322 


Majordomul depune armele.,. 335 în care se culege 
furtună ... 346 

XXVII Pupilul închisorii Marshalsea... 357 

XXVIII O apariţie la Marshalsea ... 375 

XXIX Rugămintea de la Marshalsea... 397 

XXX Se apropie ceasul 408 

XXXI A sosit şi ceasul. 438 

XXXII Ducă-se Ducă-se!... 459 

S-a dus... 472 


CARTEA A DOUA BOGĂŢIE 

Capitolul 1 

TOVARĂŞI DE DRUM 

VENISE toamna. Bezna nopţii se înteţea înspre coamele 
cele mai semeţe ale Alpilor. Culesul era în toi prin văile de 
pe versantul elveţian al Pasului Marele Sf. Bernard şi de-a 
lungul malurilor lacului Geneva. Aerul păstra aroma poamei 
strânse. Coşuri, ciubăre şi butoaie de struguri transportate 
de cu ziuă pe drumuri şi poteci stăteau îngrămădite în 
pragul uşilor umbroase, împiedicând trecerea pe străduţele 
înguste şi în pantă ale satului. Peste tot, pe jos, boabe de 
struguri împrăştiate şi călcate în picioare. Ţăranca 
împovărată, tăbârcindu-se spre casă, îşi domolea copilul, 
legat în braţe, cu câţiva struguri strânşi de pe ici-colo; 
idiotul îşi încălzea la soare guşa imensă, aşezat pe sub 
streaşină cabanei de lemn dinspre cascadă, mestecând la 
poamă de zor; până şi răsuflarea vacilor şi a caprelor 
mirosea a frunză de viţă şi a ciorchini de struguri; lumea 
pretutindeni prin câreiumioare mânca, bea şi vorbea 
despre struguri. Ce păcat că acest generos belşug nu putea 
transmite ceva din savoarea de fruct copt vinului de prin 
partea locului, slab, aspru şi sec, care la urma urmelor tot 
din struguri era făcut! 


Văzduhul fusese cald şi limpede de-a lungul întregii zile 
însorite. Turle de metal scânteietor şi cupolele bisericilor 
îndepărtate, ici şi colo, scăpărau în zare, iar crestele 
munţilor sub nămeţi erau atât de clar conturate încât un 
ochi neexperimentat, făcând abstracţie de întinderile de 
pământ despărţitoare şi uitând de fabuloasă lor înălţime 
dantelată, ar fi socotit distanţa până acolo lesne de parcurs 
în câteva ceasuri. Piscuri de munţi cunoscute-n lung şi-n lat 
prin văi, care luni în şir uneori nici nu ştiai 

Că există cât colea, se dezvăluiau desluşit din zori, pe 
cerul albastru. Şi acum, când la poalele lor năvălise 
întunericul, deşi parcă se retrăgeau solemn, ca nişte năluci 
gata să se facă nevăzute, tot aşa precum purpura 
asfinţitului, stingându-se, le părăseşte reci şi albe, ele se 
conturau distinct în singurătate, peste neguri şi umbre. 

Privită de pe acele meleaguri neumblate şi din Pasul 
Marele Sf. Bernard, unul dintre ele, Noaptea, urcând, 
cotropea treptat muntele ca apele care se umflă. Când 
atinse în cele din urmă zidurile mânăstirii Marele Sf. 
Bernard s-ar fi zis că această clădire, expusă schimbărilor 
vremii, era o altă arcă a lui Noe, plutind în viitoarea 
tenebrelor. 

Întunericul, depăşind câţiva vizitatori pe catâri, năpădise 
zidurile aspre ale mânăstirii, când drumeţii se aflau încă în 
plin urcuş. lar arşiţa zilei fierbinţi, în timp ce poposiră să 
bea apă din şipotul de gheaţă şi zăpada topită, făcuse loc 
frigului pătrunzător al aerului nocturn rarefiat şi frigului 
glacial de pe înălțimile semeţe, aşa cum frumuseţea 
proaspătă a şesului cedase dinaintea unei privelişti sterpe şi 
pustii. Suiau o potecă tăiată-n stânca, pe care catârii 
umblau într-un singur şir, căţărându-se şi cotind din 
bolovan în bolovan, de parcă ar fi urcat treptele dărăpănate 
ale unor ruine uriaşe. Nu se vedea nici un copac, nici fir de 
verdeață, doar nişte sărmane pete de muşchi cafeniu, care 
îngheţa prin crăpăturile pietrelor. Braţe scheletice de lemn 
la marginea cărării vesteau mânăstirea de sus, ca şi cum 


strigoii drumeţilor dinainte prinşi sub zăpadă semănau prin 
preajmă năpasta. Grote cu ţurţuri de gheaţă şi beciuri 
săpate pentru a sluji drept adăpost în timpul furtunilor 
iscate pe neaşteptate şoşoteau parcă despre primejdiile 
locului; trâmbe şi valuri de ceaţă în continuu neastâmpăr 
rătăceau la întâmplare, hăituite de un vânt care gemea, iar 
ninsoarea, duşmanul cel mai aprig al muntelui împotriva 
căruia erau luate toate măsurile de apărare, cădea troiene. 

Şirul de catări istoviţi de cazna zilei urmau agale drumul 
şerpuitor şi cotit pe povârnişul abrupt; cel din frunte era 
condus de o călăuză pe jos (într-o haină dreaptă şi pălărie 
cu boruri largi, purtând pe umăr unul sau două bastoane de 
munte) cu care stătea de vorbă un alt ghid. 

Dar în rândul celor călare nu se vorbea. Frigul aspru, 
oboseala drumului şi o nouă senzaţie de apăsare la respirat, 
ca şi cum ei tocmai ar fi ieşit dintr-o apă foarte limpede şi 
îngheţată şi în acelaşi timp ca şi cum ar fi plâns cu 
sughiţuri, îi făceau să tacă. 

În sf-îrşit, pe creasta scării stâncoase clipea o luminiţă prin 
ceaţă şi ninsoare. Călăuzele dau ghes catârilor, catârii iţesc 
capetele pleoştite, limbile celor călare se dezleagă şi 
deodată, cât pe aici să alunece, se caţără într-un zăngănit, 
cu clinchete şi sporovăială, şi ajung la uşa mânăstirii. 

Alţi catâri sosiți puţin mai înainte, unii cu ţărani în spinare, 
alţii cu mărfuri, călcaseră în picioare zăpada din preajma 
intrării, aşa că peste tot se făcuse o băltoacă noroioasă. Şei 
şi hamuri, samare şi hăţuri cu zurgălăi, catâri şi oameni, 
felinare, torţe, saci, nutreţ, poloboace, brânzeturi, butoiaşe 
cu miere şi unt, snopi de paie şi baloturi de felurite forme se 
adunaseră claie peste grămadă în baltă asta de omăt muiat 
şi pe scări. Aici sus, în nori, totul se vedea printr-un nor şi 
se topea parcă într-un nor. Răsuflarea oamenilor era un nor, 
răsuflarea catârilor era un nor, luminile erau înconjurate de 
un nor, cei care vorbeau între ei, apropiaţi unii de alţii, nu 
se vedeau din pricina norului învăluitor, deşi glasurile şi 
toate celelalte zgomote se auzeau extrem de clar. Catării, în 


şirul lor noros, priponiţi în grabă de verigile din zid, se 
întâmpla să se muşte între ei, ori să-şi ardă câte o copită, şi 
atunci tot norul era răvăşit: lumea se năpustea într-acolo de 
unde venea zbieret de oameni şi animale, dar nimeni dintre 
cei de faţă nu-şi putea da seama ce se petrece. În 
vânzoleala asta, grajdul încăpător al mânăstirii, ocupând 
parterul edificiului, unde se intra pe uşa de jos, dinaintea 
căreia avea loc întreaga harababură, venea cu obolul său 
de nor, de parcă toată această clădire masivă nu conţinea 
nimic altceva şi urma să se năruie de îndată ce s-ar fi golit, 
lăsând zăpada să cadă peste piscul pleşuv al muntelui. 

La vreo şase paşi de zarva şi forfota călătorilor vii, într-o 
casă zăbrelită unde erau adunaţi în tăcere, cu acelaşi nor 
învăluitor şi în bătaia aceloraşi fulgi de zăpadă, se aflau şi 
drumeţii găsiţi fără suliare'1 pe munte. Mama, surprinsă de 
viiseol cu multe ierni în urmă, stă încă în picioare într-un 
ungher, ţinându-şi pruncul la piept; un bărbat care a 
îngheţat de frică sau de foame cu mâna la gură, încă şi-o 
mai apasă pe buzele uscate după ani şi ani. 
Înspăimântătoare societate strânsă misterios laolaltă! Ce 
destin năprasnic; de l-ar fi putut preîntâmpina acea mamă! 
„înconjurată de atâţia şi asemenea oameni pe care 
niciodată nu i-am mai văzut şi nu-i voi mai vedea cândva, eu 
şi copilul meu vom sălăşlui de acum încolo împreună pe 
Marele Sf. Bernard, dâinuind peste generaţiile ce vor veni 
să ne vadă şi nu vor şti nicicând numele nostru, ori vreun 
cuvânt despre povestea vieţii noastre, în afară de fcfârşit.u 

În clipele acelea, călătorii vii se sinchiseau prea puţin sau 
deloc de cei morţi. Nu ştiau cum să ajungă mai iute la uşa 
mânăstirii şi să se încălzească la foc. Smulgându-se din 
tumultul care începea a se domoli pe măsură ce catârii erau 
adăpostiţi în grajd, călătorii, tremurând de frig, se grăbeau 
să urce scările şi să intre mai repede în clădire. Înăuntru se 
simţea un miros, duhnind din duşumea, de vite priponite, 
asemănător celui al animalelor sălbatice dintr-o menajerie. 
Existau nişte galerii solide, arcuite, stâlpi uriaşi de piatră, 


scări largi şi ziduri groase, străpunse de ferestruici 
înfundate - fortificaţii împotriva furtunilor de munte, ca şi 
cum ar fi fost vorba de duşmani în carne şi oase. Apoi nişte 
odăi de dormit, boltite, extrem de reci, dar curate, pregătite 
ospitalier pentru vizitatori. În sfârşit, se mai afla un salon 
pentru oaspeţi, ca aceştia să poată sta şi să ia cina, unde 
masa era aşternută, iar un foc bun, dogoritor, ardea 
vâlvătaie. 

În această încăpere se adunară acum călătorii jur 
împrejurul vetrei, după ce doi călugări tineri le arătară 
camerele unde aveau să rămână peste noapte. Ei alcătuiau 
trei grupuri, dintre care primul, cel mai numeros şi mai 
important, era şi cel mai lent, încât la urcuş se contopise cu 
unul din celelalte. Se compunea din: o doamnă vârstnică, 
doi domni cărunţi, două domnişoare tinere şi fratele lor. 
Erau însoţiţi - fără a mai pomeni despre cele patru călăuze 
- de un comisionar, de doi valeţi şi două cameriste, escortă 
împovărătoare, plasată altundeva, sub acelaşi acoperământ. 
Cei cu care se contopiseră, şi cu care au făcut drumul 
împreună, erau doar trei persoane: o doamnă şi doi domni. 
Al treilea grup, care urcase din vale pe versantul italian al 
trecătoarei şi ajunsese primul, era format din patru 
drumeţi: un profesor particular german, pletoric, înfometat 
şi tăcut, cu ochelari, însoţit de trei tineri, elevii lui, toţi 
pletorici, înfometați şi tăcuţi, şi toţi cu ochelari. 

Călătorii celor trei grupuri, aşezaţi împrejurul focului, se 
uitau mofluji unii la alţii, aşteptând cina. Doar unul singur 
dintre ei, un domn aparţinând grupului de trei, încercă să 
încropească o discuţie. Adresându-se alor săi, se străduia, 
evident, să atragă atenţia căpeteniei tribului mai numeros, 
declarând, pe un ton care permitea tuturor celor de faţă să 
socoată că avuseseră o zi fără sfârşit, că-i părea rău de 
doamne. Una dintre tinerele domnişoare - se temea el - nu 
avea un aer prea viguros şi nici nu părea să fi fost prea 
obişnuită cu călătoriile; arăta extrem de obosită, încă de 
acum două-trei ore, căci de la locul său, de undeva din 


urmă, observase că abia se mai ţinea în şa pe catâr, dând 
semne de extenuare; că în două sau trei rânduri după 
aceea îşi îngăduise libertatea de a întreba pe una dintre 
călăuze cum se mai simţea tânăra domnişoară şi că a fost 
încântat aflând că-şi revenise, fiind vorba doar de o 
indispoziţie vremelnică. Era încredinţat (între timp captase 
privirea căpeteniei şi chiar lui i se adresa) că i se va permite 
să-şi exprime speranţa că domnişoara se simţea acum mai 
bine şi că n-o să regrete această excursie. 

Mulţumesc foarte mult, domnule, răspunse căpetenia, fiica 
mea şi-a revenit perfect şi a interesat-o foarte mult tot ce a 
văzut. 

Poate că muntele e ceva nou pentru dânsa? Întrebă 
insinuant călătorul. 

Muntele e... hm... e ceva nou, zise căpetenia. 

Dar dumneavoastră sunteţi obişnuit, domnule? Se 

Încumetă călătorul, insinuant - 

Eu sunt... hm... destul de obişnuit. Nu în ultimii ani. Nu în 
ultimii ani, preciză căpetenia, făcând un gest maiestuos din 
mină. 

Călătorul cel insinuant, după ce răspunse acestui gest 
inclinând din cap, trecu de la căpetenie la a doua tânără 
domnişoară, căreia nu i se adresase altminteri decât atunci 
când pomenise despre interesul deosebit pe care-l avea 
pentru doamne în general. 

Spuse că nădăjduia să nu fi fost incomodată de oboseala 
zilei. 

Incomodată, fireşte, răspunse tânăra domnişoară, dar nu 
obosită. 

Călătorul insinuant îi aduse un compliment pentru justeţea 
acestei deosebiri. Tocmai asta voise să spună. Orice doamnă 
ar fi fost desigur incomodată având de a face cu acel animal 
proverbial de îndărătnic, catârul. 

A trebuit, fără îndoială, spuse tânăra domnişoară, care era 
destul de rezervată şi trufaşă, să părăsim trăsura şi 
furgonul la Martigny. lar neputinţa de a aduce unele lucruri 


necesare în acest loc inaccesibil, faptul de a fi nevoit să laşi 
în urmă orice confort nu-i câtuşi de puţin plăcut. 

E un loc cumplit, într-adevăr, rosti călătorul insinuant. 

Atunci, doamnă mai în vârstă, un adevărat model în 
privinţa îmbrăcămintei puse impecabil la punct, şi ale cărei 
maniere erau desăvârşite, încât putea fi luată drept un 
resort mecanic, interveni în conversaţie cu o voce domoală, 
blândă. 

Dar ca şi alte locuri incomode, spuse ea, trebuie şi acesta 
văzut. Este necesar să vezi un loc atât de vestit. 

Oh! N-am absolut nimic împotrivă să-l văd, vă asigur, 
doamnă General, rosti celălalt, nepăsător. 

Dumneavoastră, doamnă, spuse călătorul insinuant, aţi 
mai fost pe-aici? 

Da, încuviinţă doamna General, am mai fost pe-aici... Dă- 
mi voie să-ţi aduc aminte, draga mea, se adresă ea primei 
dintre cele două fote, să-ţi fereşti obrazul de dogoarea 
focului, după ce ai stat în bătaia vântului de munte şi a 
ninsorii. Şi dumneata, draga mea, spuse către cealaltă, mai 
tânără, care numaidecât plecă de lingă foc - pe când prima 
zise doar: 

Mulţumesc, doamnă General, mă simt foarte bine aici şi 
prefer să rămân unde sunt. 

Fratele lor, care se ridicase de pe scaun să se ducă la 
pianul aflat în încăpere, îl deschise, fluieră, îl închise la loc 
şi apoi îşi târi paşii înapoi spre cămin, cu monoclul la ochi. 
Purta un desăvârşit echipament de călătorie. S-ar fi zis că 
lumea nu era destul de întinsă ca să-i permită numărul de 
călătorii pe măsura zorzoanelor lui vestimentare. 

Mult le mai trebuie amicilor ăstora pentru cină, spuse el, 
tărăgănat. Mă-ntreb ce ne-or da! Are cineva idee? 

Cred că nu friptură de om, răspunse vocea celui de-al 
doilea domn din grupul de trei. 

Presupun că nu. Ce vreţi să spuneţi? Întrebă el. 

Că deoarece nu veţi fi servit la cina generală, poate că o să 
ne faceţi plăcerea de a nu vă coace la focul general, îi 


întoarse vorba celălalt. 

Această replică îl descumpăni pe tânăr, care se postase 
comod dinaintea focului, cu monoclul pironit trufaş asupra 
celor de acolo, cu spatele la dogoarea jeraticului şi 
pulpanele hainei pe după braţe, aducând întrucâtva cu un 
soi de pasăre gata de frigare; ar fi vrut parcă să mai ceară 
şi alte explicaţii, oând s-a observat - toţi ochii fiind 
îndreptaţi către cel care vorbea - că doamna de lângă el, 
tânăra şi frumoasă, nu lua parte la ce se petrecea, deoarece 
leşinase cu capul pe umărul lui. 

Cred, spuse acesta pe un ton scăzut, că ar trebui s-o 
transport numaidecât în camera ei. Vreţi să chemaţi pe 
cineva să aducă lumină, se adresă tovarăşului său de drum, 
şi să ne arate calea? Nu ştiu dacă m-aş putea descurca în 
clădirea asta întortocheată şi stranie. 

Daţi-mi voie să chem camerista mea! Exclamă cea mai 
înaltă dintre surori. 

Daţi-mi voie să-i umezesc puţin buzele cu apă de aici, zise 
cea mai scundă, care încă nu vorbise. 

Pentru că fiecare trecu la fapte, nu se ducea lipsă de 
asistenţă. Într-adevăr, când cele două cameriste apărură 
(însoţite de comisionar, că nu cumva, dacă li se adresa 
cineva pe drum într-o limbă străină, să creadă că sunt 
mute), erau acum în primejdie să aibă prea mare asistenţă. 
Văzând asta, “după ce spuse câteva cuvinte în acest sens 
celei mai tinere şi mai firave dintre cele două fete, domnul 
în chestiune aşeză un braţ al neveste-şi pe umărul lui, o 
ridică şi o purtă cu sine, ieşind din Încăpere. 

Prietenul lui, rămas singur cu ceilalţi călători, începu să 
măsoare odaia în lung şi în lat, agale, fără a se mai apropia 
de foc, mângâindu-şi dus pe gânduri mustaţa neagră, ca şi 
cum se credea vizat de ultima replică. Pe când cel care 
fusese ţinta, aflat într-un ungher, făcea zimbre, căpetenia se 
adresă acestui domn pe un ton semeţ: 

Prietenul dumneavoastră, domnule, spuse el, este... hm... 
dă puţin semne de nerăbdare; şi în nerăbdarea sa, nu ia 


prea mult seama la ceea ce datorează... hm... tocmai... dar 
o să trecem peste asta, o să trecem “peste asta. Prietenul 
dumneavoastră, domnule, dă puţin semne de nerăbdare. 

Tot ce se poate, domnule, replică celălalt. Dar cum eu am 
avut onoarea să fac cunoştinţă cu dumnealui la un hotel din 
Geneva, unde nu demult am întâlnit lume foarte bună, şi 
cum mai apoi, în diferite excursii, am avut onoarea să 
străbatem drumul şi să stăm de vorbă împreună, n-aş putea 
pleca urechea - nu, nici chiar când e vorba de cineva cu 
înfăţişarea şi rangul dumneavoastră, domnule - la unele 
cuvinte spuse pe seama domniei-sale. 

Nu sunteţi în primejdie, domnule, să auziţi aşa ceva din 
partea mea. Remarcând că prietenul dumneavoastră a dat 
dovadă de- nerăbdare, asta nu înseamnă nimic. Am făcut 
această observaţie, deoarece, nu mai încape îndoială că fiul 
meu, fiind prin naştere şi prin... hm... educaţie... hm... un 
gentleman, s-a plasat numaidecât în postura celui care îşi 
exprimă politicos o dorinţă în chestiunea focului, şi anume, 
să fie deopotrivă accesibil tuturor celor prezenţi aici, 
dorinţă pe care, în principiu, eu... hm... căci în asemenea 
ocazii suntem cu toţi egali... o consider justificată. 

Bine, a fost răspunsul. Şi cu asta am terminat. Sunt 
servitorul supus al fiului dumneavoastră. Îl rog pe fiul 
dumneavoastră să primească asigurarea profundului meu 
respect. Şi acum, domnule, daţi-mi voie să recunosc deschis 
că prietenul meu este uneori sarcastic. 

Doamna este soţia prietenului dumneavoastră, domnule? 

Doamna este soţia prietenului meu, domnule* 

E foarte frumoasă. 

Domnule, neasemuit de frumoasă. Sunt încă în primul lor 
an de căsătorie. Se află în călătorie de nuntă şi totodată 
într-o călătorie de studii artistice. 

Prietenul dumneavoastră e pictor, domnule? 

Acesta răspunse printr-un sărut al degetelor de la mina 

Dreaptă expediat către înaltul cerului, ca şi cum ar fi voit 
să spună: „îl încredinţez puterilor cereşti, ca artist nemuri 


tor ,. 

Dar e un om de familie excelentă, adăuga. Are relaţii 
dintre cele mai sus-puse. E mai mult decât un simplu artist, 
aparţine aristocrației. S-ar putea să-şi fi renegat familia, 
mândru, intolerant, sarcastic - nimic de zis - dar sângele 
apă nu se face. Am înţeles asta din licărul câtorva scântei 
ivite de-a lungul conversaţiei noastre. 

Eh, sper, spuse trufaşul domn, cu aerul că în sfârşit pusese 
la punct chestiunea, că indispoziţia doamnei va fi doar 
vremelnică. 

Sper şi eu, domnule. 

Simplă oboseală, bănuiesc. 

Nu numai simplă oboseală, domnule, căci astăzi catârul pe 
care se afla s-a împiedicat şi dânsa a căzut din şa. A căzut 
uşor şi apoi s-a ridicat fără s-o ajute cineva şi s-a îndepărtat 
de noi râzând; dar spre seară se plângea că o doare într-o 
parte. A pomenit de mai multe ori despre asta, în timp ce 
noi urcam muntele împreună cu însoțitorii dumneavoastră. 

Căpetenia grupului mai numeros, un om curtenitor dar nu 
sociabil, credea acum, pare-se, că fusese destul de 
condescendent. Nu mai spuse nimic şi vreun sfert bun de 
ceas domni tăcerea, până la sosirea cinei. 

Odată cu cina veni şi unul din călugării tineri - după toate 
aparențele nu existau călugări bătrlni - şi se aşeză în capul 
mesei. Cina era aidoma celei din hotelele elveţiene 
obişnuite şi vinul roşu făcut la mânăstire, într-o climă mai 
blândă, nu lipsea. Artistul excursionist reveni şi îşi luă locul 
la masă odată cu ceilalţi, fără a da impresia că-şi mai 
amintea de ciocnirea cu tânărul echipat impecabil. 

Spuneţi-mi, vă rog, întrebă el gazda, în timp ce servea 
supa, mânăstirea dumneavoastră are mulţi asemenea câini 
vestiți în momentul de faţă? 

Trei are, monsieur. 

Am văzut trei în galeria de jos. Fără-ndoială, cei trei în 
chestiune. 


Gazda - un tânăr oacheş, zvelt, cu ochi vioi, politicos, 
înveşmântat într-o sutană neagră, peste ea cu nişte fâşii 
albe încrucişate sub formă de bretele, nu semăna atât cu 
tipul convenţional al călugărilor Sfântului Bernard, cât cu 
rasa convenţională a clinilor Sfântului Bernard - răspunse 
că aceia erau, fără îndoială. 

Şi cred, spuse pictorul excursionist, că am mai văzut unul 
înainte. 

Tot ce se poate. E o rasă de câini destul de răspândită. Ar 
fi posibil ca monsieur să-l fi văzut în vale sau undeva pe 
malul lacului cu vreun călugăr, umblând după ajutoare în 
folosul mânăstirii. 

Asta se întâmpla la anumite epoci din timpul anului, 
presupun? 

Întocmai. Monsieur avea dreptate. 

Şi niciodată fără acest dine. Câinele este foarte important. 

Monsieur avea din nou dreptate. Câinele era foarte 
important. Lumea se interesa pe bună dreptate de acest 
câine, fiind - după cum îşi va da seama şi mademoiselle un 
câine vestit pretutindeni. 

Lui mademoiselle îi trebui cam mult până să-şi dea seama, 
deoarece încă nu se prea pricepea în ale limbii franceze. 
Doamna General vorbi totuşi în locul ei. 

Întreabă-1 dacă a salvat multe vieţi, zise în engleză 
tânărul care mai adineauri fusese pus în încurcătură. 

Gazda nu avu nevoie să i se mai traducă întrebarea. 
Răspunse numaidecât în franceză: 

Nu, acesta nu. 

De ce nu? Întrebă acelaşi domn. 

Pardon, replică amfitrionul calm, trebuie doar să i se dea 
ocazia şi va face acest lucru fără îndoială. De pildă, eu unul 
sunt ferm convins, adăugă, cu un zâmbet liniştit, pe când 
tăia friptura de vițel înainte de a fi servită jur împrejurul 
mesei, adresându-se aceluiaşi tânăr care mai adineauri 
fusese pus în încurcătură, că dacă. Dumneavoastră, 


monsieur, i-aţi da prilejul, s-ar grăbi să-şi ducă misiunea la 
îndeplinire, cu foarte mult zel. 

Pictorul începu să râdă. Călătorul insinuant, care 
manifestă o deosebită grijă să capete partea leului la cină, 
interveni în discuţie, după ce-şi şterse cu un miez de pâine 
câteva picături de vin din mustață. 

Nu-i puţin cam târziu în acest anotimp, părinte, pentru 
excursii? 

Da, e cam târziu. Încă vreo două sau trei săptămâni, cel 
mult, şi rămânem singuri cu nămeţii iernii. 

Şi apoi, zise călătorul insinuant, vin la rând câinii care 
scormonesc zăpada să scoată copiii îngropaţi, ca în poze! 

Scuzaţi-mă, spuse amfitrionul, nu prea înțelegând aluzia. 
Cum adică, vin la rând câinii care scormonesc zăpada să 
scoată copiii îngropaţi ca în poze? 

Pictorul interveni iarăşi, înainte ca altcineva să fi dat vreun 
răspuns. 

Nu ştiaţi că pe meleagurile astea, iarna, nu trec decât 
contrabandişti*? Îl întrebă cu răceală pe tovarăşul lui de 
drum, aşezat de cealaltă parte a mesei. Numai ei umblă pe 
aici după afaceri. 

Ei, fir-ar să fie, nu! Nici n-am mai auzit despre aşa ceva. 
Aşa este, cred. Şi cum ei cunosc destul de precis starea 
vremii, nu prea le dau de lucru clinilor... a căror rasă e pe 

cale să dispară... deşi această casă ospitalieră este bine 
aşezată pentru ei. Mi s-a spus că de obicei îşi lasă copiii 
acasă. Splendidă idee! Exclamă artistul, pe neaşteptate, 
ridicând tonul, plin de entuziasm. E o idee sublimă! Cea mai 
grozavă idee din lume, care te face să-ţi dea lacrimi în ochi, 
pe legea mea! 

Apoi continuă să mănânce, tacticos, friptura de vițel. 

În miezul cuvintelor rostite de el exista destulă zeflemea 
nevinovată ca să pară cam nelalocul lor, deşi părea un om 
cuviincios şi plăcut la înfăţişare, iar ironia era atât de abil 
strecurată încât ar fi fost foarte greu pentru cineva să 
priceapă, sau, chiar dacă pricepea, să se simtă jignit: atât 


de simplu şi de nepătimaş fusese tonul. După ce-şi isprăvi 
friptura, în toiul tăcerii, din nou se adresă prietenului său. 

Priviţi-l pe acest domn din capul mesei, amfitrionul 
nostru, glăsui el pe tonul de mai înainte, nici n-a ajuns în 
floarea vârstei şi se poartă atât de îmbietor, are maniere 
atât de alese şi pline de modestie! Maniere demne de un 
monarh! Luaţi masa la lordul primar al Londrei dacă puteţi 
obţine o invitaţie - şi vă veţi da seama de contrast. Acest 
tânăr simpatic, cu trăsăturile cele mai frumos sculptate pe 
care le-am văzut vreodată, un chip cu o linie desăvârşită, ca 
o cadră, părăseşte o viaţă de trudă ca să urce aici, la nu ştiu 
câţi metri deasupra nivelului mării, fără vreun alt scop pe 
lumea asta (în afară doar de acela, sper, de a se simţi tihnit 
în acest refector somptuos) decât pur şi simplu de a ţine un 
hotel la dispoziţia unor sărmani hoinari ca dumneavoastră 
şi ca mine, şi de a lăsa nota de plată la cheremul conştiinţei 
noastre! Păi, nu este aceasta o frumoasă jertfă? Ce ne mai 
trebuie să ne emoţionăm? Pentru că, timp de opt sati nouă 
luni din douăsprezece, nu vedem oameni salvaţi, mai mult 
sau mai puţin interesanţi, prinşi de gâtul celor mai dibaci 
câini de pe faţa pământului purtând cu ei sticle de lemn, se 
cade să vorbim de rău locurile astea? Oh, Dumnezeu să le 
binecuvânteze. Superbe, magnifice meleaguri! 

Domnul cu păr cărunt, căpetenia grupului mai numeros, 
simţea cum i se umflă pieptul în semn de protest, deoarece 
fusese trecut şi el în tagma sărmanilor hoinari. De îndată ce 
artistul isprăvi de vorbit, luă şi el cuvântul, cu multă 
demnitate, ca şi cum socotea de datoria lui să strungă 
pretutindeni frânele în mină, deşi scurtă vreme neglijase 
această sarcină. 

EI îşi dezvălui cu gravitate părerea faţă de amfitrion, şi 
anume că viaţa acestuia, iarna, trebuie să fie cumplită aici. 
Amfitrionul încuviinţă că este o viaţă puţin monotonă, că 
aerul e greu de respirat când stai aici multă vreme; că 
uneori se lasă un ger groaznic... Trebuie să fii tânăr şi 


puternic să rezişti. Totuşi, dacă eşti tânăr şi puternic şi 
având binecuvântarea Cerului... 

Da, foarte adevărat. „Dar izolarea?u Întrebă domnul cu 
păr cărunt. 

Deseori, chiar şi pe vreme rea, se putea ieşi la plimbare. 
Exista obiceiul de a se croi câte o pârtie şi în felul ăsta 
puteai face puţină mişcare. 

Dar spaţiul, stărui domnul cu păr cărunt. Atât de mic. 
Atât... hm... de limitat! 

Monsieur să nu piardă din vedere că mai erau şi unele 
cabane de vizitat, şi că până acolo trebuiau de asemenea 
făcute pârtii. 

Monsieur mai insistă pe de altă parte asupra spaţiului, că 
era atât de... ha... hm... de îngust. Mai mult chiar, era 
mereu acelaşi, mereu acelaşi. 

Cu un zâmbet de împotrivire, amfitrionul ridică şi apoi 
cobori încet din umeri. Este adevărat, observase, dar să i se 
îngăduie să spună că aproape toate lucrurile pot fi privite 
din diverse unghiuri. Monsieur şi cu el nu privesc această 
biată viaţă a lui din acelaşi unghi de vedere. Monsieur nu e 
obişnuit cu izolarea. 

Eu... hm... da, foarte adevărat, zise domnul cu păr cărunt. 

Primise parcă un cluş rece prin tăria acestui argument. 

Monsieur, ca excursionist englez, cu toate mijloacele la 
îndemâna de a călători în mod plăcut, având avere, fără 
îndoială, echipaje şi servitori... 

Perfect, perfect! Nu mai încape îndoială, spuse 
gentlemanul. 

Monsieur nu s-ar putea plasa lesne în situaţia unei 
persoane care să nu aibă posibilitatea de a alege şi a 
dispune: mâine mă duc aici, sau poimâine dincolo, voi trece 
peste cutare graniţe, voi depăşi cutare limite. Monsieur nici 
nu-şi dă seama, poate, cum se acomodează mintea în 
asemenea împrejurări cu forţa necesităţii. 

E adevărat, spuse monsieur. Inutil... hm... să mai 
continuăm discuţia. Aveţi... hm... nu mă-ndoiesc, perfectă 


dreptate. Să nu mai vorbim despre asta. 

Când cina luă sfârşit, el îşi trase scaunul, în timp ce 
vorbea, la locul de mai înainte, lingă foc. Deoarece era 
foarte frig aproape peste tot în jurul mesei, ceilalţi oaspeţi 
de asemenea îşi reluară locurile din preajma focului, cu 
intenţia să se prăjească bine până se vor duce la culcare. 
Ridicându-se de la masă, amfitrionul îi salută, le ură tuturor 
noapte bună şi se retrase, dar nu înainte ca insinuantul să fi 
întrebat dacă era posibil să capete puţin vin fiert. Cum 
amfitrionul răspunse afirmativ, iar vinul fu adus 
numaidecât, călătorul insinuant, aşezat în centrul grupului 
şi în plină dogoare a focului, începu să le servească vin şi 
celorlalţi. 

În timpul acesta, cea mai tânără dintre cele două surori, 
care din ungherul întunecat unde se afla (focul fiind singura 
sursă de lumină în odaia sumbră, căci lampa fumega şi era 
înceţoşată) ascultase atent ce se spusese despre tânăra 
doamnă absentă, se strecură afară din încăpere. Nu ştia 
încotro s-o apuce când închise încet uşa; dar, după o clipă 
de şovâăire pe coridoarele pline de ecouri şi direcţiile 
numeroase în care se putea îndrepta, ajunse într-o odaie pe 
acelaşi culoar, unde servitorii luau cina. Aici i se dădu o 
lampă şi suficiente indicaţii ca să poată nimeri în camera 
bolnavei. 

Odaia se afla la capătul unei scări spaţioase, un etaj mai 
sus. Pereţii albi şi goi erau ici-colo străpunşi de nişte gratii 
de fier şi feţei i se păru, mergând, că locul acesta aduce a 
închisoare. Uşa boltită a odăii sau a celulei nu era închisă 
perfect; după ce bătu de două sau trei ori fără să primească 
vreun răspuns, o împinse uşor şi privi înăuntru. 

Tânăra doamnă stătea întinsă pe patul nedesfăcut, 
acoperită, ca să nu-i fie frig, cu păturile şi şalurile în care o 
înfăşuraseră când îşi revenise din leşin. O lampă slabă, 
aşezată pe pervazul adânc al ferestrei, nu izbutea să 
lumineze prea mult odaia boltită. Vizitatoarea se apropie 
sfioasă de pat şi murmură domol: 


Te simţi mai bine? 

Tânăra doamnă aţipise şi murmurul fusese prea încet ca s- 
o fi trezit. Vizitatoarea, absolut nemişcată, o privea atentă. 

„Ce frumoasă e, îşi spuse. N-am mai văzut niciodată un 
chip atât de fermecător. Cită deosebire faţă de mine! , 

Ciudate cuvinte, dar ele aveau un tâlc ascuns, căci i se 
umplură ochii de lacrimi. 

„Ştiu că nu mă-nşel. Ştiu că despre ea mi-a vorbit atunci, 
seara. În orice altă situaţie aş putea greşi foarte lesne, dar 
nu de astă dată, nu de astă dată! , 

Cu o mina uşoară şi blândă, dădu la o parte o viţă rebelă 
din părul celei care dormea, şi apoi atinse mâna aşezată pe 
cuvertură. „îmi place s-o privesc, îşi spuse, şoptit. Îmi place 
să mă uit la fiinţa care pentru el a însemnat atât de mult. , 

Încă nu-şi retrăsese mâna când cea care dormea deschise 
ochii şi tresări. 

Să nu te sperii, te rog. Fac parte din grupul călătorilor 
aflaţi în încăperea de jos. Am venit să te-ntreb dacă ţi-e mai 
bine, şi dacă aş putea să-ţi fiu de vreun folos. 

Cred că dumneata ai avut bunătatea să trimiţi slujnicele ca 
să mă ajute? 

Nu, nu eu, sora mea. le simţi mai bine? 

Mult mai bine. N-am decât un fleac de zgârietură, dar 
pentru că am fost foarte bine îngrijită, aproape că nu mă 
mai doare. De aceea mi-am pierdut cunoştinţa câteva clipe. 
Întâi m-a durut, dar până la urmă dintr-o dată n-am mai 
ştiut ce-i cu mine. 

Îmi dai voie să rămân cu dumneata aici, până va veni 
altcineva? Ţi-ar face plăcere? 

Mi-ar face mare plăcere, căci mi-e urât aici; dar mă tem c- 
o să-ţi fie prea frig. 

Nu mă plâng niciodată de frig. Nu sunt plăpândă, chiar 
dacă dau impresia asta, zise, apropiind repede unul din cele 
două scaune butucănoase de căpătâiul patului. 

Bolnavă trase la fel de repede o parte din pledul său de 
călătorie cu care era învelită şi o acoperi, încât braţul, 


petrecut pe după ea, era pe umărul fetei. 

Ce mult semeni cu o îngrijitoare de bolnavi delicată, spuse 
aceasta zâmbindu-i; parc-ai fi venit de la mine <Je-acasă. 

Mă bucur foarte mult. 

Când m-am trezit adineauri, visam tocmai că sunt acasă. E 
vorba de casa unde am stat înainte de-a mă căsători. 

Şi până să fi plecat atât de departe. 

Am fost plecată şi mult mai. Departe; dar atunci aveam 
alături de mine ce-mi era mai drag din casă, şi nu-mi lipsea 
nimic. Mă simţeam singură când am aţipit şi îi duceam puţin 
dorul, eram cu gândul acasă. 

În glasul ei era un amestec de melancolie şi regrete, din 
care cauză, o clipă, vizitatoarea privi în altă parte. 

— Ce întâmplare ciudată, să ne aflăm în fine amândouă 
sub pledul cu care m-ai acoperit! Rosti vizitatoarea după o 
pauză; pentru că, ştii, de câtva timp te caut. 

Pe mine? 

Cred că mai am aici biletul pe care trebuia să ţi-l înmânez 
când aş fi dat de dumneata, “ată-l. Dacă nu mă-nşel, 
dumitale îţi este adresat, nu-i aşa? 

Tânăra doamnă se uită la bilet şi încuviinţă; apoi îl citi. 
Vizitatoarea o urmări din priviri în tot acest timp. O 
însemnare foarte scurtă. Roşi uşor când îşi apropie buzele 
de obrazul vizitatoarei; îi strânse mâna. 

Scrie că tânăra şi bună prietenă căreia mă prezintă mi-ar 
putea fi cândva o mângâiere. Şi într-adevăr a fost o 
mângâiere pentru mine chiar din momentul când aveam s-o 
cunosc. 

Poate nu ştii, zise vizitatoarea, şovăind... poate nu ştii 
povestea vieţii mele? Poate nu ţi-a istorisit-o niciodată? 

Nu. 

J 

Oh, nu! Ce rost ar fi avut! Abia dacă eu însămi am dreptul 
acum să depăn povestea vieţii mele, fiindcă am fost rugată 
să nu fac acest lucru. N-am prea multe de spus, dar poate 
vei înţelege de ce-ţi cer să nu vorbeşti despre scrisoarea de 


aici. Presupun că i-ai văzut cu mine pe cei din familia mea? 
O parte dintre ai mei... îţi destăinui asta numai dumitale... 
sunt cam mândri şi au unele prejudecăţi. 

Ia scrisoarea înapoi, rosti cealaltă, în felul ăsta sunt sigură 
că soţul meu n-are s-o vadă. Altminteri, din întâmplare s-ar 
putea să dea de ea şi să-mi ceară amănunte. Vrei s-o 
ascunzi din nou în sân, pentru mai multă siguranţă? 

Fata vru să facă acest lucru cu multă băgare de seamă, 
încă mai avea scrisoarea în mâna ei micuță şi delicată când 
se auziră paşi pe coridor., l-am promis, reluă vizitatoarea, 
ridicându-se, că-i voi scrie după ce ne vom întâlni... tot 
trebuia să ne-ntâlnim, mai curând sau mai târziu... ca să-i 
spun dacă te simţi bine şi dacă eşti fericită. Pot să-i spun că 
te simţi bine şi că eşti fericită? 

Da, da, da! Spune-i că mă simt foarte bine şi că sunt foarte 
fericită. Şi că-i mulţumesc din inimă, că niciodată n-o să-l 
uit. 

Ne revedem mâine dimineaţă. Acum suntem sigure 

Că ne vom reîntâlni curând. Noapte bună!, Noapte bună. 
Mulţumesc, mulţumesc. Noapte bună, draga mea! 

Erau tulburate când îşi luară în grabă rămas bun şi când 
vizitatoarea ieşi din odaie. Se aştepta să vadă apropiindu-se 
soţul tinerei doamne, însă persoana de pe coridor era 
călătorul care-şi curăţase picăturile de vin din mustață cu 
un miez de pâine. Auzind zgomot de paşi îndărătul lui, se 
întoarse - altminteri s-ar fi cufundat în întuneric. 

Din cale-afară de politicos, nici nu voia să admită că 
domnişoara să-şi lumineze singură drumul, ori să coboare 
scara neînsoţită. Luă lampa pe care o avea ea în mină, O 
ridică astfel ca să-i lumineze cât mai bine treptele de piatră 
şi o urmă tot drumul până în încăperea unde cinaseră. Fata 
cobori scara şi cu greu putea ascunde că ar fi fost gata-gata 
să se furişeze undeva, tremurând din tot corpul; căci 
înfăţişarea acestui călător îi era în mod special antipatică. 
Înainte de cină, stând liniştită în ungherul ei, încercase să-şi 
închipuie ce rol ar fi jucat omul ăsta în împrejurările şi 


locurile legate de viaţa ei din trecut, până când îi trezi un 
dezgust care-l făcea să devină aproape înspăimântător în 
ochii ei. 

O conduse până în încăperile de jos, zâmbind politicos tot 
timpul; intră în urma ei şi apoi îşi reluă locul cel mai bun de 
lângă foc. Acolo, în odaia întunecată, în vreme ce flacăra 
focului de lemne, care începuse să ardă măi mocnit, creştea 
sau scădea, se aşeză cu picioarele răşchirate ca să şi le 
încălzească şi îşi bea vinul fiert până la ultimul strop, iar o 
umbră monstruoasă îi. Repeta imaginea pe perete şi în 
tavan. 

Obosiţi, călătorii plecaseră la culcare, toţi în afară de tatăl 
domnişoarei, care dormita în jilţul lui de lângă foc. Călătorul 
fusese nevoit să facă drumul acela lung până sus, în odaia 
lui de dormit, ca să-şi aducă sticla de buzunar cu coniac, 
după spusele lui, când turnă conţinutul în vinul rămas, bând 
cu o înnoită plăcere. 

Îmi daţi voie să vă-ntreb, domnule, dacă sunteţi în drum 
spre Italia? 

Gentlemanul cu păr cărunt se trezise şi se pregătea să se 
retragă. Îi răspunse afirmativ. 

Şi eu la fel! Rosti călătorul. Sper că voi avea onoarea de a 
vă prezenta omagiile mele pe meleaguri mai frumoase şi în 
împrejurări mai plăcute decât prin coclaurile astea sinistre 
de munte. 

Gentlemanul se înclină, destul de distant, spunând că-i 
rămâne îndatorat. 

Noi, cei săraci, domnule, zise călătorul, ştergându-şi 
mustaţa pentru că şi-o mulase în amestecul de vin şi coniac, 
noi, cei săraci, nu călătorim ca nişte prinți, iar politeţea şi 
buna-cuviinţă în viaţă sunt lucruri preţioase pentru noi. În 
sănătatea dumneavoastră, domnule!: 

— Mulţumesc, domnule. 

În sănătatea distinsei dumneavoastră familii... a 
frumoaselor domnişoare, fiicele dumneavoastră! 


Mulţumesc încă o dată, domnule. Vă urez noapte bună... 
Draga mea... hm... oamenii noştri ne aşteaptă? 

Permiteţi-mi! Rosti călătorul, care se ridică şi ţinu uşa 
deschisă, în timp ce domnul în vârstă străbătea încăperea la 
braţul fiicei sale. Somn uşor! O să-mi facă plăcere să ne 
revedem! Pe mâine! 

Când îşi sărută mâna cum nu se poate mai elegant, în 
semn de omagiu, însoţind gestul de zâmbetul cel mai 
mieros, tânăra domnişoară se strânse mai aproape de tatăl 
ei şi trecu pe lângă străin ferindu-se, de teamă să nu-l 
atingă. 

Hm! Exclamă călătorul insinuant, rămas singur; se 
lepădase de manierele frumoase, iar vocea îi era stinsă. Pe 
legea mea, dacă toţi se duc la culcare, atunci şi eu trebuie 
să mă duc, n-am încotro. Ce naiba s-or fi grăbind aşa? Parcă 
nu le-ar ajunge cât e noaptea de lungă în singurătatea şi-n 
tăcerea asta de gheaţă, dacă s-ar culca două ceasuri mai 
târziu. 

Cu o smucitură a capului îndărăt, goli paharul, apoi îşi 
aruncă ochii pe registrul călătorilor aflat deschis pe pian, cu 
tocuri şi cerneală la îndemână, încât s-ar fi zis că numele 
celor veniţi de cu seară fuseseră trecute în lipsa lui. Luă 
registrul în mină şi citi: 

Şi însoțitorii lor. Vin din Franţa, în drum spre Italia. 

Domnia-sa, domnul William Dorrit Domnia-sa, domnul 
Frederick Dorrit Domnia-sa, domnul Edward Dorrit 
Domnişoara Dorrit Domnişoara Amy Dorrit Doamna 
General 

Domnul şi doamna Henry Gowan. Vin din Franţa, în drum 
spre Italia. 

Cu un scris mărunt şi întortocheat, terminând cu o parafă 
lungă, subţiratică, destul de asemănătoare unui laşo 
aruncat în jurul tuturor celorlalte nume, adăugă: 

Blandois. Paris. Vine din Franţa, în drum spre Italia. F 
Apoi, nasul lăsându-i-se în jos peste mustață, mustaţa 


zbârlitâ-n sus sub nas, porni spre chilia care îi fusese 
repartizată. 

Capitolul Il 

DOAMNA GENERAL 

ESTE absolut necesar de a prezenta doamna desăvârşită, 
care ocupa în suita familiei Dorrit un loc destul de 
important ca să i se acorde, anume pentru ea, un rând, în 
registrul călătorilor. 

Doamna General era fiica unui demnitar ecleziastic, dintr- 
un oraş reşedinţă episcopală, unde a dat tonul modei până 
la vreo patruzeci şi cinci de ani, în calitate de celibatară. Un 
ofiţer de intendenţă, scorţos, de şaizeci de ani, căruia i se 
dusese faima de zbir ce era, s-a îndrăgostit pe atunci de 
felul grav în care îşi strunea ea atelajul convenienţelor, tras 
de patru cai, în societatea distinsă din oraşul reşedinţă 
episcopală şi a rugat-o să fie luat alături de dumneaei pe 
capră acestei trăsuri imperturbabile de ceremonii, unde 
erau înhămaţi telegarii. Cererea lui în căsătorie fiind 
acceptată, ofiţerul de intendenţă şi-a ocupat cu mare 
pompă locul la cârma „convenienţelor şi doamna General a 
continuat să ţină frâul până când intendentul se stinse din 
viaţă. De-a lungul călătoriei lor în comun, au trecut peste 
mulţi oameni care se puseseră de-a curmeziş în calea 
convenienţelor; dar totdeauna cu nobleţe şi sânge rece. 

După ce ofiţerul de intendenţă a fost îngropat cu toată 
pompa de rigoare (echipajul complet al convenienţelor a 
fost înhămat la dric, toţi cu panaşe, cu valtrapuri din catifea 
neagră împodobite cu blazonul lui la colţuri), doamna 
General a început să se intereseze de cantitatea de colb şi 
cenuşă depusă la bancă. S-a dat în vileag atunci că ofiţerul 
de intendenţă tăiase craca de sub picioarele doamnei 
General, plasându-şi fondurile sub forma unei rente 
viagere, şi, păstrând numai pentru el acest amănunt, îi 
spusese, în perioada cererii în căsătorie, că veniturile lui 
reprezentau dobânzile de pe urma capitaluluisău. Doamna 


General îşi văzu prin urmare resursele atât de mult 
micşorate, încât dacă n-ar fi avut mintea absolut întreagă, 
ar fi fost în stare să conteste adevărul acelei părţi din slujba 
religioasă unde se afirmă că ofiţerul de intendenţă nu lua 
nimic cu sine pe lumea cealaltă. 

În situaţia aceasta, doamnei General îi veni ideea că ar 
putea „modela spiritul „şi cizela manierele unei tinere din 
lumea bună; sau să înhame convenienţele la echipajul 
vreunei bogate moştenitoare ori al vreunei văduve, spre a 
deveni vizitiu şi totodată să aibă un ochi de veghe asupra 
acestui vehicul în trecere prin labirintul monden. Când 
doamna General împărtăşi ideea cunoştinţelor sale de pe 
tărâm ecleziastic şi militar, acestea o aprobară aşa de 
călduros încât, fără meritele neîndoielnice ale doamnei, s-ar 
fi putut crede că voiau să scape de ea. Mărturii, 
prezentând-o pe doamna General drept un fenomen al 
evlaviei, culturii, virtuţii şi distincţiei, i-au fost oferite din 
belşug de către cercurile cele mai influente; iar un 
arhidiacon venerabil merse până acolo încât vărsă lacrimi 
când aduse în scris dovezi asupra perfecţiunilor ei (din 
descrierea făcută de persoane demne de încredere), deşi 
nu avusese niciodată cinstea şi nici satisfacția morală de a fi 
dat cândva ochi cu doamna General. 

Astfel trimisă în misiune, ca să spunem aşa, de către 
Biserică şi Stat, doamna General, care totdeauna ocupase 
un rang de seamă, se simţea în măsură să şi-l menţină şi 
începu prin a stabili un preţ foarte ridicat. Trecu o bună 
bucată de timp fără ca cineva să o fi solicitat pe doamna 
General. În cele din urmă, un văduv din provincie, cu o fată 
de paisprezece ani, porni negocierile cu doamna; şi, fie 
dintr-o demnitate firească, fie din abilitatea diplomatică a 
doamnei General (cu siguranţă una din două) de a se 
comporta ca şi *cum era nevoie de ea cu mult mai mult 
decât avea ea nevoie de alţii, văduvoiul se ţinu de capul 
doamnei General până izbuti s-o convingă să se ocupe de 
modelarea spiritului şi manierelor fiicei sale. 


Îndeplinirea acestei misiuni de încredere îi luă doamnei 
General cam şapte ani, vreme în care ea făcu turul Europei 
şi văzu majoritatea nenumăratelor minunăţii, pe care, ca 
orice persoană cu o cultură aleasă, era absolut esenţial să 
le vadă cu ochii altora şi niciodată cu ai săi. După ce îşi duse 
sarcina la bun sfârşit, se fixă data căsătoriei nu numai a 
feţei, ci şi a tatălui, deopotrivă. Văduvoiul, atunci, găsind 
prezenţa doamnei General pe cât de stânjenitoare pe atât 
de scumpă, se trezi subit mişcat de meritele ei precum 
fusese arhidiaconul şi se apucă să vânture asemenea laude 
despre valoarea-i inegalabilă, pretutindeni unde credea că 
va găsi prilejul să-şi cedeze altcuiva podoabă, încât 
reputaţia doamnei General spori în onorabilitate mai mult 
ca oricând. 

Această pasăre Phoenix, cocoţată pe stinghia de sus, era 
deci disponibilă când domnul Dorrit, care tocmai intrase în 
posesia averii sale, îşi informase bancherii că dorea să 
găsească o femeie distinsă, cultivată, de familie bună, 
obişnuită cu înalta societate, capabilă să completeze 
educaţia fiicelor sale şi totodată să le fie doamnă de 
companie. Bancherii domnului Dorrit, care erau şi ai 
văduvoiului din provincie, spuseră numaidecât: 

Doamna General! 

Urmărind raza de lumină peste care avusese norocul să 
nimerească şi descoperind că mărturiile puse faţă în faţă de 
la toate cunoştinţele doamnei General erau de natura 
patetică despre care s-a pomenit, domnul Dorrit îşi dădu 
osteneala să se ducă în districtul văduvoiului provincial, 
pentru a se întâlni cu doamna General, în care el găsi o 
persoană de o calitate depăşind cele mai exigente aşteptări. 

V-aş ruga să mă scuzaţi, spuse domnul Dorrit, că vă întreb 
ce remune... 

De fapt, interveni doamna General, întrerupându-l, 
aceasta e o chestiune în care aş prefera să nu intru. 
Niciodată nu m-am ocupat de acest lucru, când a fost vorba 
despre prietenii mei de aici, şi <nu pot trece, domnule 


Dorrit, peste îngăduinţa cu care totdeauna am privit acest 
subiect. Nu sunt, după cum sper să ştiţi, o guvernantă... 

Oo, vai de mine, nu! Exclamă domnul Dorrit. Vă rog, 
doamnă, nu care cumva să vă-nchipuiţi, măcar o clipă, că 
am putut crede asta. 

Îi venea să roşească la gândul că putea fi bănuit de aşa 
ceva. 

Doamna General înclină din cap cu gravitate. 

N-aş putea, de aceea, să fixez un preţ asupra unor servicii 
care pentru mine sunt o adevărată plăcere să le fac, atunci 
când le pot face în chip spontan, dar de care mi-ar fi 
imposibil să m-achit, fiind vorba de o simplă chestiune 
pecuniară. Dealtminteri, n-aş şti nici cum, Nici unde să dau 
de un caz deopotrivă eu al meu. E ceva ciudat. 

Nu mai încape îndoială. Dar atunci (insinuă domnul Dorrit, 
nu fără oarecare dreptate) cum am putea discuta 
chestiunea? 

— N-aş avea nimic împotrivă, sugeră doamna General... 
deşi îmi este puţin dezagreabil... dacă domnul Dorrit s-ar 
interesa, confidenţial, aici, la prietenii mei, despre suma pe 
care obişnuiau s-o depună, la fiecare trimestru, în contul 
meu, la Bancă. 

Domnul Dorrit se înclină, mulţumind pentru această 
informaţie. 

Daţi-mi voie să adaug, rosti doamna General, că asupra 
acestui punct nu mai am nimic de spus. De asemenea, că n- 
aş putea accepta o poziţie secundară ori inferioară. Dacă va 
trebui să am onoarea de a fi prezentată familiei domnului 
Dorrit... cred că mi s-a vorbit despre două fiice?... 

Două fiice. 

N-aş putea accepta decât numai în condiţii de per-: fectă 
egalitate, ca doamnă de companie, protectoare, ca 

Îndrumătoare şi prietenă. 

Domnul Dorrit, cu tot sentimentul pe care-l avea despre 
propria lui importanţă, socoti că din partea aces- | tei 


doamne era un act de mare bunătate, şi că trebuia să 
accepte, oricare ar fi fost condiţiile. Cam aşa îi şi spuse. 

Mi se pare, repetă doamna General, că e vorba de două 
fiice? 

Două fiice, zise din nou domnul Dorrit. 

— În cazul acesta, reluă doamna General, va fi ne- 

|cesar să adăugaţi o treime la această sumă (oricare ar P), 
pe care prietenii mei de aici obişnuiau s-o depună iân contul 
meu la Bancă. 

Domnul Dorrit se grăbi să repete întrebarea delicată 
văduvoiului provincial şi, aflând că obişnuia să verse trei 
sute de lire sterline pe an în contul doamnei General, 
ajunse la concluzia, fără calcule de aritmetică prea 
anevoioase, că el însuşi urma să-i plătească patru sute. Cum 
doamna General era unul din acele articole sclipitoare pe 
dinafară, care te îndeamnă să crezi că merită orice sumă, 
domnul Dorrit îi propuse, în modul cuvenit, să-i facă cinstea 
şi plăcerea de a se număra printre membrii familiei sale. 
Doamna General catadicsi să-i acorde acest înalt privilegiu 
şi iată că acum se afla aici. 

Ca persoană fizică, doamna General, punând la socoteală 
şi fustele care jucau rolul lor deplin, era o apariţie demnă şi 
impozantă: amplă, foşnitoare, voluminoasă şi gravă, veşnic 
proţăpită dinapoia atelajului de convenienţe. Putea fi 
dusăcum şi fusese - până în vârful Alpilor şi în fundul 
ruinelor de la Herculanum, fără să se strice o cută măcar de 
la rochie, fără să i se schimbe din loc un ac măcar. Dacă 
obrazul şi părul arătau ca fiind date cu făină, de parcă trăia 
în cine ştie ce moară distinsă şi din alte sfere, asta mai 
curând pentru că avea un ten ca de cretă decât că şi-l 
ascundea sub un strat de pudră violacee, sau că începuse să 
încărunţească. Dacă ochii ei n-aveau nici o expresie, asta 
fiindcă probabil n-aveau ce exprima. Dacă avea puţine 
riduri, asta pentru că mintea nu-i brăzdase pe chip nici o 
urmă. Era o femeie rece, un soi de opaiţ stins care niciodată 
nu luminase ca lumea. 


Doamna General n-avea opinii. Felul ei de a modela un 
suflet consta în a-l împiedica să-şi formuleze opinii. Avea un 
joc micuţ, circular, cu şanţuri sau şine mintale, pe unde 
lansa nişte trenuleţe, încărcate cu părerile altora, care nu 
se întâlneau niciodată şi nu ajungeau nicăieri. Chiar şi cu 
simţul său exagerat al convenienţelor, nu putea contesta 
existenţa unor inconvenienţe pe lume, dar felul ei de a se 
debarasa de aşa ceva consta în a scoate acel ceva din 
câmpul vizibilităţii şi de a-i face şi pe ceilalţi să creadă că 
nici pomeneală de asemenea lucruri. Un alt chip dea 
modela suflete era să înghesuie toate chestiunile dificile în 
fundul unui dulap, să le pună sub cheie şi să spună că nu 
există. Era desigur calea cea mai lesnicioasă şi, fără 
îndoială, cea mai convenabilă. 

În faţa doamnei General nu se cădea să vorbeşti despre 
lucruri dezagreabile. Nu era îngăduit să pomeneşti în 
prezenţa sa despre accidente, nenorociri şi despre acte de 
violenţă. Mânia trebuia să adoarmă dinaintea doamnei 
General, iar sângele să se prefacă în lapte tăiat cu apă 
chioară. Odată aceste edulcorări operate, nu-i mai rămânea 
atunci doamnei General decât să aplice o spoială peste 
puţinul care mai rămânea pe lume. Pentru a-şi duce la 
îndeplinire sistemul, care era al ei, personal, afunda cea 
mai minusculă pensulă posibil în cel mai mare vas posibil, şi 
spoia orice obiect îi cădea în mina; cu cât acesta era mai 
crăpat, cu atât doamna General îl spoia mai abitir. 

Era o spoială în vocea doamnei General, spoială în 
gesturile doamnei General, o atmosferă de spoială jur 
împrejurul făpturii doamnei General. Visele doamnei 
General (dacă visa vreodată) trebuiau să fie spoite; se 
vedea dormind în braţele bunului Sf. Bernard, cu ninsoarea 
pufoasă care cădea peste acoperişul casei sale ospitaliere. 

Capitolul III 

LA DRUM 

SOARELE strălucitor al dimineţii te orbea, ninsoarea 
încetase să mai cadă, ceața se risipise, aerul de munte era 


atât de curat şi limpede încât respirându-l aveai senzaţia 
că-ţi dă viaţă. Pentru a spori iluzia, până şi pământui solid 
părea să fi dispărut, iar muntele, pustiu scăpărător alcătuit 
din imense aglomerări de mase albe, era, s-ar Li zis, o mare 
de nori plutind între cerul albastru de sus şi pământul 
îndepărtat de jos. 

Petele întunecate de zăpadă, ca nişte noduri pe un fir, 
începând din uşa mânăstirii şi coborând versantul în zigzag 
neregulat, şi care nu se uniseră încă între ele, indicau 
punctele diverse unde călugării lucrau la curățirea potecii. 
Zăpada începuse să se topească iarăşi în preajma uşii, sub 
picioare. Catârii erau scoşi afară în mare pripă, legaţi de 
verigile din zid şi împovăraţi; salbele cu zurgălăi erau 
încătărămate, se aşezau poverile, glasurile călăuzelor şi ale 
călăreţilor răsunau melodioase. Câţiva călători foarte 
matinali porniseră din vreme la drum şi, atât pe înălţimea 
netedă din dreptul ochiului de apă sumbră de lângă 
mânăstire, rit şi pe povârnişul urcat în ajun, siluete 
minuscule de oameni şi catâri în mişcare, miniaturizate de 
imensitatea înconjurătoare, înaintau în clinchetul zgomotos 
al clopoţeilor şi în. Sunetul plin de îmbietoare armonie al 
vocilor. 

În refectorul din seara trecută, un foc întețit proaspăt, 
peste cenuşa pufoasă a celui vechi, lumina cele aduse 
pentru micul dejun simplu: pâine, unt şi lapte. Totodată îl 
lumină pe comisionarul familiei Dorrit, ocupat cu pregătirea 
ceaiului pentru grupul său, dintr-o provizie adusă cu sine, 
deopotrivă cu alte mici rezerve luate mai cu seamă pentru 
cazuri de forţă majoră. Domnul Gowan şi Blandois din Paris 
serviseră gustarea de dimineaţă şi se plimbau în sus şi-n jos 
pe malul lacului, fumându-şi trabucele. 

Gowan, da? Murmură Tip, altfel zis domnia-sa domnul 
Edward Dorrit, frunzărind registrul de oaspeţi, după ce 
comisionarul plecase să ia gustarea de dimineaţă. Atunci 
Gowan este numele unui maimuţoi, iată tot ce pot spune! 
Dacă ar merita osteneala, l-aş trage de urechi. Dar nu 


merită să-mi pierd vremea cu asta... norocul iui. Cum se 
mai simte nevastă-sa, Amy? Presupun că ştii. Tu în general 
eşti la curent cu astfel de lucruri. 

Îi este mai bine, Edward. Dar nu pleacă azi. 

Oh! Nu pleacă azi! Norocul lui, de asemenea, zise. Tip, 
altminteri ne-am fi ciocnit, el şi cu mine. 

S-a socotit că e mai bine să se odihnească şi astăzi în 
tihnă, şi să evite până mâine oboseala şi hurducăturile 
călăritului. 

Din partea mea să rămână. Dar tu vorbeşti ca şi cum ai fi 
stat la căpătâiul ei. Nu cumva ţi-ai reluat (doamna General 
nu-i aici) vechile tale apucături... oare, Amy? 

Îi pusese această întrebare aruncând o căutătura, şireată, 
ca să atragă atenţia domnişoarei Fanny şi în acelaşi timp 
tatălui său. 

M-am dus s-o întreb doar dacă n-aş putea să-i fiu de vreun 
folos, Tip, rosti Mica Dorrit. 

Nu-i nevoie să-mi spui Tip, fetiţo, replică tânărul, 
încruntându-se, ăsta-i un vechi obicei de care ar trebui să te 
dezbări. 

N-am vrut să-ţi spun aşa, Edward dragă. Am uitat. 
Altădată mi se părea atât de firesc, încât m-a luat gura pe 
dinainte. 

Aa, da! Interveni domnişoara Fanny. Fireşte, te-a luat gura 
pe dinainte... altădată, şi aşa mai departe! Fleacuri, 
prostuţo! Eu ştiu perfect de bine de ce te interesează atât 
de mult această doamnă Gowan. Nu mă poţi orbi tu pe 
mine. 

Nici nu încerc acest lucru, Fanny dragă. Nu te supăra. 

Oh, să mă supăr! Replică tânăra, tresărind brusc, iritată. 
Am ajuns la capătul râăbdaării (ceea ce era cu totul adevărat). 

Te rog, Fanny, rosti domnul Dorrit, ridicând din sprâncene, 
ce vrei să spui? Explică-mi! 

Oh! Nu-i nimic, papa, răspunse domnişoara Fanny, n-are 
prea mare importanţă. Amy o să mă-nţeleagă. Pe această 
doamnă Gowan, Amy o cunoştea sau auzise vorbându-se 


despre ea, până s-o fi văzut aici ieri, şi ar face bine să 
încuviinţeze asta. 

Copila mea. Zise domnul Dorrit, întorcându-se către fiica 
lui mai mică, sora ta... hm... are vreun motiv temeinic să 
facă această observai ie cur ioasă? 

— Oricât de umili am fi, interveni domnişoara Fanny, mai 
înainte ca cealaltă să răspundă, nu te strecori în camera 
oamenilor, din creierul munţilor ăstora reci, şi nu rămâi 
acolo să te prăpădeşti de frig, decât dacă-i cunoşti puţin 
dinainte pe aceşti oameni. Nu-i greu să ghiceşti prietena 
cui/era doamna Gowan. 

Prietena cui? Întrebă tatăl. 

Papa, îmi pare rău că trebuie să-ţi spun, replică 
domnişoara Fanny (care între timp izbutise să se întărite, 
făcând pe ofensata şi pe chinuită, ceea ce presupunea 
destulă caznă din partea ei), dar am impresia că e prietena 
acelei persoane puţin recomandabile şi foarte antipatice, 
care, cu o lipsă totală de delicateţe, deşi, cu experienţa 
noastră, ar fi trebuit să ne aşteptăm la aşa ceva, ne-a 
insultat şi ne-a rănit în chip a) tit de direct şi de voit, într-o 
împrejurare la care ne-am înţeles să nu mai facem aluzie. 

Amy, copila mea, zise domnul Dorrit, pe un ton de blândă 
severitate, domolit de o afecţiune demnă, astfel stau 
lucrurile? 

Mica Dorrit răspunse încet, da. 

Da, întocmai! Exclamă domnişoara Fanny. Bineînţeles! Am 
spus eu! Şi acum, tată, declar, o dată pentru totdeauna 
(această fată avea obiceiul să declare acelaşi lucru, o dată 
pentru totdeauna, zilnic şi chiar de mai multe ori pe zi), că e 
o adevărată ruşine! Declar, o dată pentru totdeauna, că ar 
trebui să se pună capăt situaţiei ăsteia. Nu-i de-ajuns că am 
îndurat ceea ce numai noi ştim că am îndurat, dar ne mai şi 
aruncă acest lucru în obraz, stăruitor, sistematic, tocmai ea, 
care mai mult ca oricine ar trebui să ne cruţe! Suntem noi 
oare datori să ne vedem expuşi fără încetare acestei purtări 


nefireşti? Oare niciodată n-o să ne fie îngăduit să uităm? 
Repet, este absolut o infamie! 

Crede-mă, Amy, interveni fratele ei, clătinând din cap, ştii 
foarte bine că mai totdeauna ţi-am luat apărarea, ori de 
câte ori mi-a stat în putinţă. Dar trebuie să-ţi spun, zău, că 
mi se pare un fel ciudat de a-ţi arăta dragostea de soră, 
dacă te preocupă un om care m-a tratat cum nu se poate 
mai necavaleresc şi care trebuie să fie un ticălos ordinar - 
adăugă pe un ton convingător - ştii, altminteri nu se purta 
cum s-a purtat. 

Şi atunci, spuse domnişoara Fanny, vezi care e rezultatul! 
Mai putem spera noi oare ca servitorii să ne respecte? 
Niciodată. Avem aici două cameriste, valetul lui papa, un 
lacheu, un comisionar şi fel de fel de alte ajutoare, şi cu 
toate astea cineva din rândul nostru dă buzna cu paharul 
de apă, ca -6 slugă! Păi, continuă domnişoara Fanny, dacă 
unui cerşetor i-ar veni rău pe stradă, agentul de poliţie nu 
face altceva decât să se repeadă la el cu un pahar de apă, 
aşa cum a procedat aseară această biată Amy, chiar în odaia 
asta, sub ochii noştri! 

Nu de asta fac eu caz, mai ales când se întâmplă o dată, 
reluă domnul Edward, dar acest Clennam, cum crede el de 
cuviinţă să-şi spună, este cu totul altceva. 

E unul şi acelaşi lucru, o parte din tot restul, replică 
domnişoara Fanny. El s-a vârât de la început în sufletul 
nostru. Noi n-am avut niciodată nevoie de el. Eu, una, 
totdeauna i-am arătat că mă pot dispensa eu cea mai mare 
plăcere de prezenţa lui. Pe urmă ne-a aruncat în faţă acea 
jignire gravă, şi nu ne-ar fi adus-o niciodată, dacă nu ţinea 
să ne facă de râsul lumii, iar acum tot noi trebuie să ne 
înjosim, slugărindu-i prietenii! Păi, nu mă mai mir că 
domnul Gowan se poartă astfel cu tine. La ce te poţi aştepta 
de la cineva care s-a bucurat de nenorocirea noastră din 
trecut... care pe atunci era în culmea desfătării! 

Tată... Edward... nu-i adevărat! Exclamă Mica Dorrit. 
Domnul şi doamna Gowan n-au auzit niciodată 


pronunţându-se numele nostru. N-au ştiut şi nici nu ştiu 
nimic din povestea vieţii noastre. 

Cu atât mai rău, se răsti Fanny, hotărâtă să nu accepte 
nicidecum circumstanţe atenuante, atunci tu n-ai nici o 
scuză! Dacă ştiau cine suntem, te-ai fi putut socoti 
îndreptăţită să cauţi să-i împaci cu noi. Asta ar fi fost o 
greşeală cusută cu aţă albă şi ridiculă, şi deşi eu sunt în 
stare să respect o greşeală, nu pot avea respect pentru o 
înjosire voită şi calculată dâri partea celor care trebuiau să 
fie faţă de noi oamenii cei mai apropiaţi şi mai dragi. 

Nu. Eu nu pot avea respect pentru aşa ceva. Tot ce pot 
face este să dau lucrurile în vileag. 

Niciodată nu te-am jignit cu bună ştiinţă, Fanny, zise Mica 
Dorrit, cu toate că eşti atât de aspră cu mine. 

Atunci, ar trebui să fii mai atentă, Amy, replică sora ei. 
Dacă întâmplător faci asemenea lucruri, ar trebui să fii mai 
atentă. Dacă se întâmpla să mă nasc şi eu într-un loc ciudat 
şi în împrejurări ciudate, care să umbrească principiile 
mele despre convenienţe, cred că mă vedeam silită să 
cântăresc fiecare pas: „Nu cumva, fără să-mi dau seama, 
compromit vreo rudă apropiată şi dragă? „Aşa cred că aş fi 
făcut dacă eyram eu în locul tău. 

Domnul Dorrit interveni deodată, pentru a pune capăt, cu 
autoritatea sa, acestui subiect penibil şi pentru a sublinia 
latura morală, graţie înţelepciunii lui. 

Draga mea, se adresă el fiicei mai mici, te rog să... hm... să 
nu mai continui. Sora ta Fanny vorbeşte cu străşnicie, dar 
are multă dreptate. Tu ocupi acum... hm... o poziţie 
importantă. Această poziţie nu este numai a ta, ci şi... hm... 
a mea, şi... hm... a noastră. Noi... Or, se cuvine ca toţi 
oamenii care se află într-o asemenea situaţie superioară, şi 
îndeosebi familia noastră, din motive asupra cărora eu... 
hm... nu voi stărui, să se facă stimaţi. Să vegheze spre a fi 
stimaţi. Pentru ea cei care depind de noi să ne stimeze, th. 
Ebuie... hm... să-i ţinem la distanţă şi... hm... să-i punem la 
punct. Da, să-i punem la punct. De aceea... hm... este foarte 


important să nu te expui şi să provoci observaţiile 
servitorilor noştri, dându-le impresia că te-ai putea 
dispensa vreodată de serviciile lor, pe care să le faci şi 
singură. 

Păi, nici nu mai încape îndoială! Exclamă domnişoara 
Fanny. Asta-i esenţial. 

Fanny, replică tatăl pe un ton pompos, dă-mi voie, scumpa 
mea. Ajungem acum şi la... hm... la domnul Clennam. Îmi 
îngădui să spun, Amy, că nu împărtăşesc sentimentele sorei 
tale... vreau să zic, întru totul... hm... întru totul... cu privire 
la domnul Clennam. Mă mulţumesc să-l consider un om 
care... hm... în general... s-a purtat frumos. Hm. Un om 
care s-a purtat frumos. Şi n-o să mă întreb dacă domnul 
Clennam s-a vârât vreodată... hm... în sufletul meu. El ştia 
că... hm... societatea mea era căutată şi putea aduce în 
sprijinul lui faptul că mă socotea o personalitate publică. De 
cunoaşterea mea... hm... superficială... foarte superficială... 
a domnului Clennam se legau însă anumite împrejurări, 
care (aici domnul Dorrit deveni extrem de grav şi de 
impunător) ar fi pus într-o lumină extrem de delicată orice 
încercare din partea domnului Clennam... hm... de a reînnoi 
relaţiile cu mine ori cu vreunul din membrii familiei mele în 
împrejurările actuale. Dacă are suficient tact pentru a 
vedea neajunsurile unei asemenea încercări, atunci eu, ca 
un gentleman conştient de responsabilitatea mea... hm... 
voi ţine cont de acest tact al său. Dacă, dimpotrivă, domnul 
Clennam nu va avea acest tact, eu nu voi putea, 
deocamdată... hm... întreţine relaţii cu un... hm... asemenea 
ins grosolan. În amândouă cazurile, este limpede că domnul 
Clennam va fi cu totul în afara oricărei discuţii şi că nu 
avem nimic comun cu el, nici el cu noi. Hm... doamna 
General! 

Apariţia acestei doamne, care venise să ia loc la masă 
întinsă pentru gustarea de dimineaţă, puse capăt discuţiei. 
Puțin după aceea, comisionarul aduse vestea că valetul, 
lacheul. 


— Cele două cameriste, călăuzele, patru la număr, cei 
paisprezece catâri - erau gata; astfel, comesenii părăsiră 
refectorul ca să se lăture cavalcadei la uşa mânăstirii. 

Domnul Gowan stătea deoparte cu trabucul şi condeiul lui, 
dar domnul Blandois se afla acolo să prezinte omagii 
doamnelor. Când, galant, îşi luă de pe cap pălăria moale cu 
boruri largi, salutând-o pe Mica Dorrit. Ea se gândi că omul 
ăsta oacheş, înfăşurat în pelerină, avea un aer şi mai 
sinistru pe zăpadă, decât în ajun, la lumina focului. Cum 
însă atât tatăl, cât şi sora primiră omagiile cu oarecare 
bunăvoinţş, ea se feri să se arate neîncrezătoare, de teamă 
ca aceasta să nu pară o nouă dovadă a metehnei ei datorată 
închisorii unde se născuse. 

Totuşi, când coborau poteca întortocheată, de unde 
mânăstirea încă se mai vedea, Mica Dorrit, întorcându-se 
deseori să privească în jur, îl zări pe domnul Blandois, 
îndărătul căruia fumul din hogeagurile mânăstirii se înălța 
drept în sus, ca o dâră aurie, cum se oprea mereu pe vreo 
ridfcătură şi-i urmărea din ochi. Mult timp după ce nu se 
mai vedea decât doar ca un punct negru pe zăpadă, i se 
părea că încă îl mai vede zâmbind, cu nasul lui coroiat şi 
ochii aceia prea apropiaţi de nas. Chiar şi după ce 
mânăstirea dispăruse şi pâlcul de nori uşori ai dimineţii 
învăluiau trecătoarea din vale, braţele hidoase, scheletice 
ale stâlpilor indicatori din marginea drumului, toate arătau 
parcă spre el. 

Mai înşelător ca zăpada, poate, cu o inimă mai rece şi mai 
greu de topit, Blandois din Paris dispăru treptat din mintea 
ei când ajunseră în regiuni mai blânde. Soarele strălucea 
iarăşi cald, pâraiele coborând din ghețari şi de prin grotele 
de zăpadă ofereau iarăşi o apă înviorătoare de băut, 
călătorii ajunseră din nou prin păduri de pini, pe lângă 
şipote care se prăvăleau pe stânci, treceau pe lângă 
înălțimile şi văile îmbrăcate în verdeață, presărate cu 
cabane de lemn şi garduri rustice în zigzag, elveţiene. 
Uneori drumul se lărgea atât de mult încât fata putea călări 


alături de taică-său. Atunci se mulțumea să-l privească, 
îmbrăcat frumos în blănuri şi stofe fine, bogat, liber, urmat 
şi slujit de un personal numeros, cum îmbrăţişa din ochi 
priveliştea vastă, magnifică, fără că vreun zid trist să-i 
întunece vederea sau să-l acopere cu umbra sa. 

Unchiul fetei scăpase şi el de acea umbră din trecut, căci 
purta hainele ce-i fuseseră date, iar de hatârul familiei se 
mai şi spăla uneori; el mergea acolo unde era dus, cu un soi 
de bucurie animalică prin care exprima poate că aerul şi 
schimbarea îi făceau bine. În toate celelalte privinţe, cu o 
singură excepţie, el nu strălucea decât prin lumina 
răsfrânta de la fratele lui. Măreţia, “averea, libertatea, 
grandoarea fratelui său îi plăceau, absolut dezinteresat. 
Tăcut şi rezervat, nu simţea nevoia să spună ceva când îl 
auzea pe fratele lui vorbind; nu dorea să fie servit, aşa că 
slugile se ocupau numai de frate-său. Singura schimbare 
deosebită care se petrecuse cu el era atitudinea diferită 
faţă de nepoata lui cea mică. Zilnic se purta tot mai 
respectuos cu ea, cum se întâmpla foarte rar cu oamenii în 
vârstă când e vorba de tineret, şi, cu 

Mult mai rar, dacă s-ar putea spune, atât de potrivit, ca în 
acest caz. Pe atunci, de câte ori domnişoara Fanny „declara 
o dată pentru totdeauna*4, se folosea de primul prilej să se 
descopere, cărunt cum era, în faţa nepoatei lui mai mici, 
ajutând-o să coboare, sau oferindu-i braţul, şi o conducea 
până la trăsură, sau îi arăta cine ştie ce altă atenţie 
manifestată cu cea mai mare cuviinţă. Gestul nu părea 
niciodată deplasat, era totdeauna simplu şi din inimă, 
spontan, firesc. N-ar fi consimţit nici în ruptul capului, chiar 
şi la rugămintea fratelui său, de a se lăsa servit înaintea 
nepoatei lui, ori de a trece primul în vreo împrejurare. 
Ţinea atât de mult ca toţi s-o stimeze, încât, chiar în timpul 
coborâşului de la Marele Sf. Bernard, la un moment dat se 
făcu foc şi pară pe un valet care neglijase să-i ţină scăriţa la 
descălecat, deşi acesta se aflase în imediata ei apropiere; 
întreg grupul fusese nespus de mirat când bătrânul, călare 


pe un catâr îndărătnic, se năpustise asupra servitorului, 
alungându-1 într-un colţ, cât pe-aci să4 calce în picioare. 

Erau o societate aleasă, şi toţi hangiii le făceau temenele 
până în pământ. Oriunde s-ar fi îndreptat, li se ducea vestea 
dinainte prin comisionarul lor, care pleca din vreme ca să se 
asigure că fuseseră pregătite odăile cele mai bune. Acesta 
era crainicul procesiunii de familie. Venea apoi trăsura 
spațioasă de călătorie, unde se aflau domnul Dorrit, 
domnişoara Dorrit, domnişoara Amy Dorrit şi doamna 
General; pe imperială, câţiva membri din suită şi, când era 
frumos afară, domnia-sa domnul Edward Dorrit, care avea 
locul cel mai bun rezervat pe capră. Urma o trăsură mai 
mică cu domnia-sa domnul Frederick Dorrit, iar locul liber, 
când ploua, era ocupat de domnia-sa domnul Edward 
Dorrit. Venea apoi furgonul cu restul suitei, cu bagajele 
grele şi tot noroiul şi colbul străzii lăsat în urmă de celelalte 
vehicule. 

Aceste echipaje împodobeau curtea hotelului din Martigny, 
la întoarcerea familiei din excursia făcută în munţi. Se mai 
aflau acolo şi alte vehicule, căci era o rută foarte 
frecventată, de la vettura italiană, numai petece - un fel de 
balansoar de prin bâlciurile englezeşti, aşezat pe un platou 
din lemn cu roţi, şi cu un alt platou din lemn fără roţi pus 
deasupra - până la trăsurile cochete englezeşti. Dar mai 
existau la hotel şi alte podoabe pe care domnul Dorrit nu 
contase. Doi călători necunoscuţi care îi înfrumuseţau una 
din odăile reţinute. 

În curte, hotelierul, cu pălăria în mină, jura dinaintea 
comisionarului că era pierdut, că era dezolat, că era 
nenorocit, că se socotea bruta cea mai mizerabilă şi mai 
nefericită de pe lume, că parcă ar fi fost lovit cu un retevei 
în frunte. N-ar fi trebuit nicidecum să facă această concesie, 
spunea, dar doamna aceea foarte delicată îl rugase atât de 
stăruitor să-i pună încăperea la dispoziţie doar pentru o 
jumătate de oră, ca să ia masa, că n-a putut s-o refuze. 
Jumătatea de oră trecuse, doamna şi domnul tocmai luau 


desertul şi serveau cafeaua, nota fusese plătită, caii 
înhămaţi şi urmau să plece numaidecât; dar, culmea 
ghinionului şi blestemul Cerului, ei încă mai erau acolo! 

Indignarea domnului Dorrit nu mai cunoştea margini când 
se întoarse la piciorul scării auzind scuzele acestea. Simţea 
că o mina criminală atentase la demnitatea familiei. 
Sentimentul pe care-l avea despre această demnitate lua 
formele cele mai meşteşugite. El vedea o ameninţare chiar 
şi atunci când nimeni habar nu avea în afară de el. Viaţa 
ajunsese un chin din pricina numeroaselor pumnale pe care 
le simţea fără întrerupere sfârtecându-i demnitatea. 

Cum se face, domnule, rosti domnul Dorrit, din ce în ce 
mai aprins la faţă, că ai avut îndrăzneala... hm... să pui la 
dispoziţia altcuiva una din odăile mele? 

Mii de scuze! Hotelierul avusese marele nenoroc de a se fi 
lăsat convins de prea nobilă doamnă. Îl imploră pe 
monsenior să nu se mânie. Se aruncă la picioarele 
monseniorului cerându-i iertare. Dacă monseniorul ar avea 
distinsa amabilitate de a ocupa celălalt salon rezervat 
anume lui, doar pentru câteva minute, totul se va aranja. % 

Nu, domnule, se împotrivi domnul Dorrit. N-am să ocup 
nici un salon. Voi părăsi casa dumitale fără să iau masa, şi 
fără să-ţi calc pragul. Cum îndrăzneşti să te porţi astfel? Ce 
sunt eu să mă separi... hm... de ceilalţi domni? 

Vai şi amar! Hotelierul luă drept martor întregul univers 
că monseniorul era cel mai amabil dintre toţi membrii 
nobilimii, cel mai însemnat, cel mai respectabil, cel mai 
onorat. Dacă îl separa pe monsenior de ceilalţi, făcea acest 
lucru pentru că era mai distins, mai iubit, mai generos şi 
mai ilustru. 

Nu mă lua pe mine cu de-alde astea, domnule; replică 
domnul Dorrit, peste măsură de înfierbântat Mi-ai adus un 
afront. M-ai insultat din cale-afară. Cum îndrăzneşti? 
Explică-mi! 

Ah! Cerule mare! Ce putea să mai explice hotelierul, când 
nu avea ce explica şi când nu-i mai rămânea altceva decât 


să-şi ceară iertare şi să se încredinţeze binecunoscutei 
mărinimii a monseniorului! 

Iar eu îţi spun, domnule, adăugă domnul Dorrit, * gâfâind 
de mânie, dumneata vrei să mă separi... hm... de ceilalţi 
domni; dumneata faci o deosebire întremine şi celelalte 
persoane bogate şi sus-puse. Şi eu te întreb: de ce? Vreau 
să ştiu... hm... cu ce drept, cine-ţi permite? Răspunde, 
domnule. Explică. Spune, de ce? 

Hangiul rugă să i se îngăduie de a spune cu toată 
smerenia domnului comisionar, că monseniorul, atât de 
binevoitor de obicei, se înfuriase fără motiv. Nu exista nici 
un „de ce „. Domnul comisionar să binevoiască a explica 
monseniorului că se înşelase că ar mai exista vreun alt „de 
ce „decât acela pe care servitorul lui devotat a şi avut 
cinstea să i-l prezinte. Prea nobilă doamnă... 

Tăcere! Strigă domnul Dorrit. Ţine-ţi gura! Să nu mai aud 
de prea nobilă doamnă; să nu mai aud de dumneata! Uită-te 
la această familie - familia mea - o familie mai distinsă 
decât oricare. Dumneata te-ai purtat nerespectuos faţă de 
această familie; ai fost insolent cu această familie. Am să te 
ruinez. Hm... trimite după cai, să se încarce bagajele, n-o să 
mai pun altă dată piciorul în casa omului ăstuia! 

Nimeni nu s-a amestecat în ceartă, care depăşea putinţa 
de exprimare în franceză a domniei-sale domnului Edward 
Dorrit, ca şi dealtfel a doamnelor. Totuşi domnişoara Fanny 
îl sprijini pe taică-su cu multă amărăciune, declarând în 
limba ei natalăj că era limpede că în impertinenţa omului 
ăstuia exista un motiv, şi că i se părea important să-l 
silească, într-un fel sau altul, să dea în vileag motivul pentru 
care făcuse deosebire între propria lor familie şi alte familii 
înstărite. Nu înţelegea care puteau fi cauzele, dar trebuie 
să fi fost unele cauze, şi era neapărat necesar să le afle. 

Toate călăuzele, toţi conducătorii de catâri şi toţi pierde- 
vară de prin curte, martori la acest schimb de cuvinte 
furioase, erau foarte impresionați de strădaniile 
comisionarului de a scoate trăsurile. Ajutat cam de o duzină 


de oameni pentru fiecare roată, s-a făcut şi treaba asta cu 
multă zarvă; a urmat încărcarea bagajelor până să fie aduşi 
caii de poştă. 

Dar cum şareta englezească a prea nobilei doamne, 
pregătită, cu caii înhămaţi, se şi afla dinaintea porţii 
hotelului, hotelierul se strecură pe scări în sus până în salon 
ca să-şi apere situaţia. Cei din curte pricepură, văzându-l 
cum coboară scara după domnul şi doamna cu pricina, 
cărora le făcea semne cu un gest semnificativ către 
maiestatea ofensată a domnului Dorrit. 

Să-mi fie cu iertare, spuse gentlemanul, părăsind-o pe 
doamnă şi înaintând. Mie nu-mi place vorba multă şi-s cam 
stângaci când e să dau lămuriri... dar doamna de aci stăruie 
grozav să nu se facă scandal. Doamna... maică-mea de 
fapt... vrea să vă spună că speră să nu se facă scandal. 

Domnul Dorrit, chinuit încă de afrontul primit, îl salută pe 
gentleman şi o salută şi pe doamnă, într-un fel distant, 
scurt, neînduplecat. 

Nu, zău, nu... hei, bătrâne, dumneata I Acesta era modul 
acestui domn de a se adresa domniei-sale domnului Edward 
Dorrit, asupra căruia se năpusti ca şi cum ar fi dat de un 
sprijin providenţial. Hai să-noercăm, dumneata şi cu mine, 
să aranjăm lucrurile. Doamna ţine aşa de mult să nu se facă 
scandal. 

Domnia-sa domnul Edward Dorrit, tras de un nasture o 
clipă deoparte, luă un aer diplomatic, când răspunse: 

Păi, trebuie să recunoşti că atunci când reţii un număr de 
camere dinainte, şi îţi aparţin, nu prea-i plăcut să găseşti pe 
altcineva instalat înăuntru. 

Nu, zise celălalt, ştiu că nu-i plăcut. Sunt de acord. Totuşi, 
hai să-ncercăm, dumneata şi cu mine, să aranjăm lucrurile 
fără scandal. Vina nu-i deloc a omului ăstuia, ci a măică-mi. 
Fiind o femeie remarcabil de delicată fără fumuri afurisite-n 
cap... şi binecunoscută, unde mă pui... l-a dat gata pe bietul 
om. L-a vârât pur şi simplu în buzunar. 


Dacă aşa stă treaba... începu domnia-sa domnul Edward 
Dorrit. 

Te asigur, pe onoarea mea, aşa stă treaba. Prin urmare, 
adăugă celălalt domn, revenind la poziţia principală: de ce 
să se facă scandal? 

Edmund! Strigă doamna din pragul uşii. Sper că ai 
explicat sau eşti acum pe cale să explici, spre satisfacția 
acestui gentleman şi a familiei sale, că omul ăsta 
cumsecade, stăpânul hotelului, n-are nici o vină? 

Fii sigură, doamnă, explică Edmund, am amorţii de-a 
binelea de când tot încerc să fac asta. Apoi se U'tă fix la 
domnia-sa domnul Edward Dorrit, câteva clipe, după care 
adăugă brusc, plin de încredere: Ei, bătrâne? Ce zici, e-n 
ordine? 

La urma urmelor, nu ştiu, rosti doamna, înaintând cu 
graţie un pas sau doi către domnul Dorrit, dacă n-ar fi mai 
bine să vă spun chiar eu, fără ocolişuri, că i-am făgăduit 
acestui om cumsecade să iau asupra mea întreaga 
răspundere, ocupând una din odăile unui străin care lipsea, 
doar cât dura (mult sau puţin) masa. Nu-mi închipuiam că 
ocupantul de drept avea să revină atât de repede, şi nici 
prin gând nu mi-ar fi trecut că s-a şi întors, altminteri m-aş 
fi grăbit să restitui odaia luată pe nedrept şi să-mi prezint şi 
scuzele odată cu această explicaţie. Am credinţa că 
mărturisind aceasta... 

Doamna rămase un moment cu lornieta la ochi, împietrită, 
fără să mai scoată o vorbă, dinaintea celor două domnişoare 
Dorrit. În acelaşi moment, domnişoara Fanny, în prim-planul 
unui măreț tablou grațios compus, alcătuit din membrii 
familiei, din echipajele familiei şi din slujitorii familiei, o 
prinse strâns pe soră-sa cu un braţ, ca s-o ţină lângă ea, iar 
cu celălalt îşi făcea vânt cu evantaiul, plină de distincţie, 
măsurând-o pe doamnă din cap până-n picioare, 
indiferentă. 

Stăpânindu-se îndată - căci era doamna Merdle - doamna 
se grăbi să adauge că, spunând aceasta, spera să-i fie 


scuzată îndrăzneala, iar hotelierului cumsecade să-i fie 
restituită bunăvoința celorlalţi, atât de prețioasă lui. 
Domnul Dorrit, pentru care toate acestea fuseseră ca un 
prinos adus pe altarul demnităţii sale, răspunse prin câteva 
cuvinte amabile, declarând că oamenii săi... hm... vor 
contramanda caii, iar el... hm... va trece cu vederea ceea ce 
la început i se păruse un afront, dar acum considera o 
onoare. Apoi, pieptul se înclină în faţa lui, iar cea căreia îi 
aparţinea, dând dovadă de o uimitoare stăpânire, adresă 
surorilor un surâs cuceritor de adio, două domnişoare cu 
avere, de graţia cărora fusese dinainte* fermecată şi pe 
care, din păcate, nu avusese plăcerea să le mai fi întâlnit 
vreodată. 

Totuşi, n-a fost chiar aşa şi cu domnul Sparkler. Acest 
domn, înmărmurit în aceeaşi clipă cu maică-sa, era în 
absolută imposibilitate de a face vreo mişcare şi rămase 
acolo imobil, cu ochii pironiţi la tabloul cu domnişoara 
Fanny în prim-plan. Când maică-sa spuse: „Edmund, 
suntem gata, vrei să-mi dai braţul?” el părea, după arcuirea 
„inizelor, că încerca, sub forma obişnuită strălucitei lui 
elocinţe, să articuleze un răspuns, dar nici un muşchi nu 
acţiona. Stătea atât de neclintit. Încât ar fi fost destul de 
anevoie să se îndoaie suficient ca să poată intra pe portiera 
trăsurii, dacă nu primea la timp ajutorul mamei, care-l 
smuci înăuntru. Abia dacă apucă să se aşeze bine, că 
pavăza de la ferestruica dindărătul trăsurii se şi dădu în 
lături, ochiul tinărului luându-i locul. Rămase acolo aşadar 
timpul cât un lucru atât de mic se putea vedea şi poate şi 
mai mult, privind fix ca un morun căruia i s-ar fi întâmplat 
ceva nemaipomenit, sau ca un ochi prost executat într-un 
medalion prea mare. 

Această întâlnire îi făcu atât de mare plăcere domnişoarei 
Fanny, oferindu-i multe subiecte la care să se gândească 
mai apoi cu mândrie, încât toată amărăciunea i se potoli ca 
prin minune. A doua zi, când alaiul porni iarăşi la drum, îşi 


reluă locul, mai veselă ca înainte. Era într-adevăr atât de 
bine dispusă, că doamna General părea nedumerită. 

Mica Dorrit se bucura că nu i se mai găsea nici un cusur şi 
că soră-sa era veselă; rolul ei în cadrul procesiunii era însă 
un rol liniştit şi de meditaţie. Aşezată dinaintea tatălui ei în 
trăsura de călătorie şi amintindu-şi de vechea odaie din 
închisoarea Marshalsea, existenţa de acum i se părea un 
vis. Tot ce vedea era nou şi minunat, dar ireal; avea 
impresia că priveliştile cu munţi şi ţări pitoreşti aveau să 
dispară dintr-o clipă într-alta, iar trăsura, la un cot brusc al 
drumului, se va opri cu o hurducătură tocmai la vechea 
poartă a închisorii Marshalsea. 

Ce ciudat, să n-aibă nimic de făcut, dar şi mai ciudat încă, 
să se strecoare în câte un ungher unde să nu trebuiască să 
se preocupe de nimeni, să nu facă planuri, proiecte şi nici 
să se împovăreze cu grijile altora. Dar mult mai straniu 
decât orice era golul creat între ea şi taică-său, gol pe care 
alţii îl ocupau purtându-i de Lrija ţi unde ea nu mai avea ce 
căuta. La început, asta i s-a părut ceva atât de deosebit faţă 
de experienţa de odinioară şi chiar faţă de munţii înşişi, 
încât n-a fost în stare să renunţe la ea şi a încercat să-şi 
ocupe iarăşi locul de altădată în preajma lui. Dar eli-a 
vorbit între patru ochi, spunându-i că lumea... hm... lumea 
bună, draga mea, trebuie să ceară foarte atent un respect 
riguros din partea servitorilor săi şi că în cazul ei, fiica lui, 
domnişoara Amy Dorrit, singurul vlăstar rămas din ramura 
familiei Dorrit din Dorsetshire... hm... dacă s-ar afla cumva 
că a îndeplinit obligaţiile unei... hm... cameriste, ar fi 
incompatibil cu acest respect. De aceea, draga mea, el... 
hm... se vedea silit să se slujească de autoritatea 
părintească pentru a-i aminti că este o domnişoară din 
lumea bună, care trebuie să se comporte cu... hm... cu 
mândria cuvenită şi să-şi păstreze cu sfinţenie acest rang; 
în consecinţă, O ruga să se abţină de a face ceva care ar 
putea da prilej la observaţii dezagreabile şi nepoliticoase. 
Ea se suţmse fără să crâcnească. Astfel se explică faptul că 


acum stăV ţea în colţul ei din trăsura luxoasă, cu mâinile-i 
tnicuţe şi răbdătoare încrucişate în poală, absolut 
îndepărtată chiar şi din ultimul punct de pe tărâmul vieţii 
de odinioară, unde îşi purtase îndelung paşii. 

Din această poziţie tot ce vedea îi părea ireal; cu cât 
priveliştea era mai surprinzătoare, cu atât se apropia mai 
mult de irealitatea propriei vieţi lăuntrice, pe măsură ce-i 
străbătea locurile pustii în timpul zilei. Cheile Simplonului, 
cu prăpăstii uriaşe şi căderi de apă tunătoare, drumul 
minunat, punctele primejdioase unde ar fi însemnat pieirea 
dacă se desprindea o roată sau dacă făcea un pas greşit 
calul, coborâşul în Italia, revelaţia acestei ţări frumoase, de 
parcă lanţul dantelat de munţi cu pante abrupte şi adânci s- 
ar fi lărgit, lăsându-i parcă liberi dintr-o temniţă tristă şi 
întunecată - totul nu era decât un vis, numai vechea şi 
sordidă închisoare Marshalsea era realitate. Mai mult decât 
atât, chiar şi vechea şi sordidă închisoare Marshalsea părea 
zguduită din temelii când fata şi-o închipuia fără prezenţa 
tatălui ei. Aproape nu-i venea să creadă că deţinuţii mai 
umblau prin curtea îngustă, că fiecare din odăile mizerabile 
mai erau locuite, şi că temnicerul se mai afla în ghereta lui, 
lăsând lumea să intre şi să iasă, întocmai aşa cum ştia foarte 
bine că se petrec lucrurile de fapt. 

Obsedată de amintirea vieţii de odinioară a tatălui ei în 
închisoare, ca de refrenul unui cântec trist, Mica Dorrit se 
deşteptă dintr-un vis care o chinui toată ziua, legat de locul 
său de naştere. Începea în odaia zugrăvită unde se trezise, 
deseori o încăpere odată somptuoasă dintr-un palat în 
ruină, cu geamurile acoperite aproape de viţă sălbatică, cu 
frunze înroşite de toamnă, cu portocalii aliniaţi pe terasa 
albă cu lespezile crăpate, în faţa ferestrelor; un grup de 
călugări şi ţărani pe străduţa de dedesubt, mizeria şi 
măreţia luptând jur împrejur, cât vedeai cu ochii, pe fiecare 
palmă de loc, oricât de divers era peisajul, şi mizeria 
învingând măreţia cu puterea destinului. 


— Acestui tablou îi urmă un labirint de coridoare pustii şi 
de galerii cu pilaştri, cu caravana familiei gata de plecare în 
curtea pătrată de jos, printre trăsuri şi bagajele strânse 
laolaltă de servitori, pentru călătoria din timpul zilei. Pe 
urmă gustarea de dimineaţă într-o altă încăpere zugrăvită, 
numai pete de igrasie de dimensiuni dezolante; apoi 
pornirea la drum, şi atunci, din timiditate şi de teamă că nu 
va fi ia înălţimea rolului ce trebuia să-l joace în timpul 
ceremoniei, se simţea de fiecare dată stânjenită. Apoi 
comisionarul (care la închisoarea Marshalsea fusese un 
străin foarte distins) se prezentă pentru a anunţa că totul 
era gata; pe urmă valetul îl înfăşură pe tatăl său în pelerină 
de călătorie; apoi camerista lui Fanny şi propria ei 
cameristă (adevărată povară pe capul Micuţei Dorrit - la 
început o făcuse pur şi simplu să plângă, căci nu prea ştia 
cum s-o folosească) aşteptau să dispună de ele; în sfârşit, 
lacheul fratelui său punea la punct echipamentul 
stăpânului; tatăl ei dădu braţul doamnei General; unchiul 
Frederick oferi braţul Micuţei Dorrit, şi, escortaţi de 
hotelier şi de oamenii acestuia, coborau maiestuos pe scară. 
Acolo se adunase mulţimea să-i vadă urcând în trăsuri, ceea 
ce şi făcură, şi, în toiul plecăciunilor, rugii cerşetorilor, în 
tropot de cai, pocnet de bici şi uruit de roţi, porniră la 
drum; astfel, năpustindu-se nebuneşte pe străzi înguste şi 
scârboase, trecură bariera oraşului într-un iureş. 

Mica Dorrit, în acest vis cu ochii deschişi, văzu apoi şosele 
pe unde cale de multe leghe viţa-de-vie cu frunze de un 
roşu aprins se împletea în ghirlande pe după copaci; păduri 
de măslini; sate şi oraşe albe presărate pe povârnişuri, 
încântătoare pe dinafară, dar înăuntru groaznic de 
murdare şi de sărace, cruci la marginea drumului; lacuri de 
un albastru puternic, cu insule feerice şi roiuri de bărci cu 
tende în culori vii şi vele graţioase; edificii imense căzute în 
ruină; grădini suspendate, unde bălăriile creşteau cu atâta 
forţă încât tijele lor, ca nişte pene înfipte, făceau să se 
despice arcadele şi să se spargă zidul; cărări în terase 


podite cu piatră, din crăpăturile cărora se iveau şopârle şi o 
zbugheau; peste tot cerşetori, fel de fel: jalnici, pitoreşti, 
flămânzi, veseli; copii cerşetori şi cerşetori în vârstă. 
Adesea, la staţiile de poştă şi prin alte locuri de popas, 
aceste nenorocite făpturi i se păreau singurele realităţi ale 
zilei; de multe ori, după ce împărțea toţi banii aduşi anume 
să-i dea lor, rămânea cu mâinile împreunate, privind 
gânditoare la câte o fetiţă care-şi conducea tatăl cu păr 
cărunt, şi parcă îi amintea de ceva din trecut. 

Dealtfel, erau locuri unde poposeau uneori câte o 
săptămână întreagă, în încăperi splendide. Zilnic dădeau 
banchete, vizitau cu trăsura fel de fel de minunăţii, 
parcurgeau palate cale dfe leghe în şir, se odihneau în 
unghere sumbre din biserici vaste, unde candelabre de aur 
şi argint pâlpâiau printre coloane şi bolți; ici-colo siluete în 
genunchi dinaintea jilţurilor de spovedanie şi pe lespezile 
de piatră, nori şi parfum de tămâie, tablouri, imagini 
fantastice, altare somptuoase, înălţimi uriaşe şi spaţii vaste 
- totul scăldat într-o lumină dulce, filtrată prin vitralii şi prin 
perdele greoaie care atârnau peste portaluri. De aici 
continuau călătoria pe drumuri tivite cu butuci de vie şi 
măslini, trecând grin sate mizerabile, unde nu vedeai 
cocioabă fără vreo spărtură în pereţii infecţi, nu vedeai 
fereastră care să fi avut intact un centimetru de geam sau 
hârtie, unde parcă nu exista nimic care să întreţină viaţa, 
nimic de mâncat, nimic de fabricat, nimic de cultivat, nimic 
de nădăjduit, nimic de făcut, doar să mori. 

Apoi iarăşi ajungeau în oraşe pline de palate - ale căror 
proprietari legitimi fuseseră cu' toţii izgoniți - transformate 
toate în cazărmi: trupe formate din soldaţi trândavi aplecaţi 
peste ferestrele somptuoase îşi întindeau echipamentul la 
uscat pe cornişele de marmură, amintind de o puzderie de 
şobolani ocupați (din fericire) să roadă temeliile clădirilor 
care curând aveau să se năruie peste alte pâlcuri de soldaţi, 
peste pâlcuri de preoţi, peste pâlcuri de iscoade, alcătuind 


populaţia hida a străzilor din vale, rămasă pentru a fi 
nimicită.2 

Pe lângă asemenea privelişti trecea procesiunea de familie 
în drum către Veneţia. Aici, ea se împrăştie un timp, căci 
membrii săi intenționau să petreacă vreo câteva luni într-un 
palat (de şase ori mai mare decât întreaga Marshalsea) de 
pe Canale Grande. 

În acest vis mai ireal decât cele precedente, unde străzile 
erau pavate cu apă şi unde tăcerea funebră a zilelor şi 
nopţilor n-o destrăma decât dangătul stins al clopotelor de 
biserică, clipocitul apei şi strigătele gondo 

Lierilor când coteau pe străzile curgătoare, Mica Dorrit, 
dezorientată, căci sarcina de toate zilele fusese îndeplinită, 
se aşeză dusă pe gânduri. Membrii familiei începură să 
ducă o viaţă plină de veselie, mergeau încoace şi încolo, 
făceau din noapte zi; dar ea, prea sfioasă pentru a lua parte 
la distracţiile lor, doar atât cerea, îngăduinţa să fie lăsată în 
pace. 

Când reuşea să scape uneori de serviciile cameristei, care 
o tiraniza, de fapt stăpâna ei, şi încă o stăpână foarte aspră, 
se urca într-una din gondolele care totdeauna aşteptau 
priponite de stâlpii pictaţi din faţa uşii, şi umbla peste tot 
prin acest oraş ciudat. Lumea mondenă din celelalte 
gondole începu să se întrebe cine putea fi fetiţa singuratică 
pe lângă care trecea, aşezată în barcă şi cu mâinile 
împreunate, privind în jur atât de gânditoare şi de mirată. 
Dar Mica Dorrit, care nu-şi putea închipui că ar fi cineva în 
stare de a se osteni să dea cât de cât atenţie gesturilor şi 
faptelor ei, continuă totuşi să străbată oraşul în felul ei 
discret, timid, închisă în sine. 

Locul ei preferat era balconul camerei unde stătea, dând 
spre canal, cu alte balcoane dedesubt şi niciunul deasupra. 
Făcut din piatră masivă înnegrită de vreme, fusese construit 
într-un stil oriental extravagant, ca să îmbogăţească 
această colecţie de extravaganţe; Mica Dorrit părea într- 
adevăr micuță, când, sprijinită pe balustradă lată, se uita în 


jos. Cum locul ăsta îi plăcea mai cu seamă seara, curând 
începu să fie urmărită din priviri; aşa că mulţi ochi se 
înălţau din gondolele în trecere, iar numeroşi oameni 
spuneau: „lat-o pe englezoaica micuță care e mereu 
singură”. 

Dar pentru micuța englezoaică asemenea trecători nu 
erau reali; toţi rămâneau pentru ea nişte necunoscuţi. Ea 
contempla asfinţitul soarelui cu dărele prelungi purpurii şi 
violacee, cu limbile de foc ajungând până în crugul cerului, 
vâlvătaia aceasta care învăluia clădirile şi le lumina 
contururile, dând impresia că pereţii lor puternici ar fi fost 
străvezii şi că străluceau dinăuntru. Privea cum se sting 
aceste splendori şi apoi, după ce se uită Ia gondolele negre 
dedesubt, care-i luau pe invitaţi la conr cert şi la bal, ea 
înălţă ochii către stelele scânteietoare. Oare nu mai 
scăpăraseră şi în alte vremuri, când dăduse şi ea o 
petrecere? Ah, când se gândea la poarta aceea de altădată! 

Se gândea la poarta de altădată şi se revedea aşezată 
acolo, în toiul nopţii, cu capul lui Maggy în poală; revedea şi 
alte locuri, şi alte scene legate de acele vremuri deosebite. 
Atunci, se apleca peste balcon şi privea apa, ca şi cum într- 
însa zăcea cufundat totul. Pe urmă o urmărea dusă pe 
gânduri cum curge, de parcă în plăsmuirea visului avea să 
se reverse, să sece şi să-i dea la iveală din nou închisoarea, 
şi pe ea însăşi, şi pe vechii deţinuţi, şi pe vechii vizitatori: 
singurele realităţi statornice, care nu se schimbau 
niciodată. 

Capitolul IV 

O SCRISOARE DE LA MICA DORRIT 

DRAGĂ DOMNULE CLENNAM, Iţi scriu din camera mea 
de la Veneţia, cu credinţa că te vei bucura primind veşti de 
la mine. Dar ştiu că nu poţi fi la fel de bucuros primind veşti 
de la mine precât sunt eu scriindu-ţi; căci totul în jurul 
dumitale a rămas aşa cum ai fost obişnuit să fie, nu-ţi 
lipseşte nimic în afară poate de mine, dar asta pentru foarte 


puţină vreme, când şi când - în timp ce toiul în viaţa mea 
este atât de straniu, şi îmi lipsesc atât de multe. 

Fiind în Elveţia - parcă au trecut ani de atunci, deşi nu s- 
au scurs decât doar câteva săptămâni - m-am întâlnit cu 
tânăra doamnă Gowan, care, ca şi noi, făcea o 

Excursie în munţi. Mi-a spus că o duce foarte bine şi că e 
foarte fericită. M-a rugat să-ţi transmit că îţi mulţumeşte 
din suflet şi că nu te va uita niciodată. Mi-a arătat multă 
încredere şi am început să ţin la ea de cum am văzut-o. Dar 
asta nu înseamnă mare lucru; cine nu iubeşte o asemenea 
făptură frumoasă şi fermecătoare! Nu mă mir că toată 
lumea ţine la ea. Nu, pe drept cuvânt. 

Nu te neliniştesc, sper, dacă-ţi voi spune în legătură cu 
doamna Gowan, căci îmi aduc aminte că mi-ai povestit că ţii 
la dânsa ca la o adevărată prietenă, că aş fi dorit să se 
mărite cu cineva mai pe măsura ei. Domnul Gowan pare să 
ţină la ea, şi fireşte ea ţine foarte mult la el, dar cred că nu-i 
de-ajuns de serios - nu numai în sensul sentimentelor lui, în 
general. Oricum, dacă eram eu doamna Gowan (ce 
schimbare, cât ar fi trebuit să mă transform ca să ajung ca 
dânsa!), m-aş simţi destul de singură şi de părăsită, din 
pricina lipsei unui om hotărât şi statornic în intenţii. Mi s-a 
părut chiar că ea simte această lipsă aproape fără să-şi dea 
seama. Dar nu te lăsa chinuit de asta, pentru că „o duce 
foarte bine şi e foarte fericită((. Şi ce frumoasă poate fi! 

Sper s-o întâlnesc în curând, căci de câteva zile aştept să 
ne revedem aici. Datorită dumitale îi voi fi totdeauna 

O bună prietenă, atât cât pot eu. Dragă domnule Clennam, 
dumneata consideri puţin lucru, cred, că mi-ai fost prieten 
când. N-aveam pe nimeni altcineva (nici astăzi n-am pe 
nimeni, nu mi-am făcut prieteni noi), dar mă gândesc mult 
la acest lucru şi nu voi putea uita niciodată. 

Aş vrea să ştiu - deşi ar fi mai bine ca nimeni să nu-mi 
scrie - dacă domnul şi doamna Plornish se descurcă în 
afacerile înlesnite de iubitul meu tată şi dacă domnul Nandy 
locuieşte iarăşi fericit alături de ei şi de cei doi nepoți şi le 


mai cânta toate melodiile acelea. Abia îmi pot stăpâni 
lacrimile când mă gândesc la biata mea Maggy şi la golul pe 
care trebuie să-lji simţit la început, fără măicuţa ei, oricât 
de frumos s-ar purta oamenii cu ea. Vrei să-i spui, absolut în 
taină şi transmiţându-i salutări din partea mea, că nu poate 
regreta despărţirea noastră mai mult decât o regret eu? 
Vrei să le spui tuturor că mi-e gândul zilnic la ei şi că le voi 
rămâne credincioasă din inimă, oriunde m-aş afla? Oh, dac- 
ai putea şti cât de credincioasă sunt faţă de ei, aproape că 
mi-ai plânge de milă, fiind atât de departe şi ducând o viaţă 
atât de fastuoasă! 

Te vei bucura, sunt sigură, dacă îţi scriu că scumpul meu 
tată o duce foarte bine cu sănătatea, că toate aceste 
schimbări i-au făcut cât se poate de bine, şi că e într-adevăr 
alt om, nu mai este cel de pe vremea când obişnuiai să-l 
vizitezi. Cred că şi unchiul meu se simte mai bine, deşi nici 
în trecut nu s-a plâns niciodată de nimic, aşa cum nici în 
prezent nu manifestă vreo bucurie. Fanny este foarte 
sprintenă, vioaie şi spirituală. Pentru ea e ceva firesc să se 
poarte ca o doamnă; s-a adaptat noii noastre situaţii cu o 
uimitoare uşurinţă. 

Asta-mi aduce aminte că n-am fost în stare să fac la fel şi 
uneori mă cuprinde aproape deznădejdea că nu voi fi în 
stare niciodată. Îmi dau seama că nu pot învăţa. Doamna 
General e tot timpul cu noi; vorbim în franceză şi italiană şi 
se chinuie să ne formeze în multe direcţii. Când spun 
vorbim în franceză şi italiană, înţeleg ceilalţi. Cât despre 
mine, sunt atât de înceată încât abia dacă o scot la capăt. 
De cum mă apuc să-mi fac planuri, să chibzuiesc, să mă 
strădui, toate planurile, chibzuiala, strădania pornesc pe 
vechiul făgaş şi încep grijile în legătură cu cheltuielile zilei, 
cu tatăl meu drag, cu munca meay şi atunci îmi aduc 
aminte, tresărind, că am scăpat de asemenea griji, iar asta 
e ceva atât de nou şi de neobişnuit încât iarăşi o iau razna 
gândurile. 


— Altcuiva în afară de dumneata n-aş fi avut curajul să 
pomenesc despre toate astea. 

La fel şi cu toate ţările acestea noi şi priveliştile minunate. 
Sunt extrem de frumoase şi mă uimesc, dar nu mi-am 
recăpătat îndeajuns echilibrul - nu m-am împăcat îndeajuns 
cu mine, dacă poţi înţelege ce vreau să spun - ca sămă 
bucur din plin, cât aş dori. Tot ce ştiam înainte se amestecă 
în chip atât de curios cu ceea ce cred acum. De pildă, când 
eram în munţi, deseori mi se părea (până şi dumitale, dragă 
domnule Clennam, nu-mi vine să-ţi povestesc asemenea 
nerozii) că Marshalsea se ascunde dinapoia acelui masiv 
uriaş, sau că odaia doamnei Clennam, unde de atâtea ori 
am lucrat şi unde te-am văzut pentru prima dată pe 
dumneata, trebuie să se afle dincolo de nămeţii aceia. Îţi 
mai aduci aminte de seara când am venit cu Maggy la 
locuinţa dumitale din Covent Garden? Încăperea aceea de 
câte ori nu mi s-a părut, când priveam pe geamul portierei, 
după căderea întunericului, că o văd înaintea ochilor, 
călătorind alături de trăsura noastră, cale de leghe în şir! În 
noaptea aceea am găsit închisoarea ferecată şi n-am mai 
putut intra; am rămas pe dinafara porţilor de fier şi ne-am 
plimbat prin preajmă până dimineaţă. Deseori mi se 
întâmpla să privesc în sus spre stele, chiar şi din balconul 
acestei odăi, şi iarăşi mi se pare că mă aflu pe stradă cu 
Maggy, încuiată pe dinafară. La fel se petrece şi cu alţi 
oameni pe care i-am lăsat în Anglia. 

Când umblu aici cu gondola mă surprind cum mă uit la 
alte gondole, în speranţa că i-aş putea vedea. Ce bucurie 
copleşitoare ar fi să-i întâlnesc, dar nu cred că în primul 
moment m-ar surprinde prea mult. În clipele mele de visare 
îmi închipui că i-aş putea găsi oriunde şi aproape că m- 
aştept să le revăd chipurile dragi pe poduri sau pe cheiuri. 

Mai am o dificultate care ţi se va părea foarte ciudată. 
Pare foarte ciudată oricui, în afară de mine, şi chiar şi mie 
mi se pare ciudată: deseori resimt mila aceea chinuiioare 
de altădată pentru - inutil să-i mai spun numele - pentru el. 


Oricât de schimbat ar fi şi oricât de nespus de fericită şi de 
recunoscătoare aş fi eu constatând acest lucru, vechiul 
simţământ dureros de compasiune mă cuprinde uneori cu 
atâta tărie, încât îmi vine să-mi petrec braţele pe după gălul 
lui, să-i spun cât de mult îl iubesc şi să plâng puţin la pieptul 
lui. Mi-ar părea bine după asta, aş fi mândră şi fericită, dar 
ştiu că nu trebuie să fac aşa ceva; că lui nu i-ar place, că 
Fanny s-ar supăra, că doamna General ar fi uimită; aşa că 
mă liniştesc. Dar resemnându-mă, eu lupt împotriva 
sentimentului că mă îndepărtez de el şi că, deşi înconjurat 
de slugi şi însoțitori, e părăsit şi are nevoie de mine. 

Dragă domnule Clennam, ţi-am scris o sumedenie despre 
mine, dar mai am de adăugat ceva, altfel ceea ce aş dori 
mai mult decât orice să-ţi spun în această biată scrisoare ar 
rămâne neîmpărtăşit. Printre toate gândurile acestea 
neroade ale melţ, pe care am avut îndrăzneala să ţi le 
mărturisesc, deoarece ştiu că mă vei înţelege, dacă există 
cineva care să le poată înţelege, iar dacă nu, vei fi mai 
îngăduitor cu mine ca oricine altul - printre toate aceste 
gânduri, se află unul care nu-mi iese din minte, deloc, 
niciodată, şi anume acela că dumneata, sper, câteodată, în 
clipele de răgaz, te gândeşti la mine. Trebuie să-ţi spun că 
de când am plecat simt mereu o nelinişte pe care abia 
aştept s-o înlătur. Mi-a fost teamă că mă vei privi într-o 
lumină nouă, sau într-un mod cu totul diferit. Să nu faci asta 
- aş fi mai nefericită decât îţi poţi închipui. M-ar mâhni 
gândul că mă vezi într-alt chip, într-un chip care m-ar 
înfăţişa altfel decât eram pe vremea când ai fost atât de bun 
cu mine. 

Ceea ce aş dori să te rog, să te implor este că niciodată să 
nu te gândeşti la mine ca la fiica unui om bogat; niciodată 
să nu te gândeşti la mine ca la cineva care se îmbracă mai 
frumos, ori trăieşte mai bine decât pe vremea când m-ai 
văzut pentru prima dată. Să-ţi aminteşti de mine doar ca de 
fetiţa sărăcăcios îmbrăcată, pe care ai ocrotit-o cu atâta 
căldură, pe care în rochia ponosită ai apărat-o de ploaie şi 


ale cărei picioare ude le-ai uscat la focul din căminul 
dumitale. Gândeşte-te la mine (dacă se va întâmpla cândva), 
la afecțiunea mea credincioasă şi la recunoştinţa mea 
devotată, care niciodată nu se vor schimba - la sărmana 
dumitale. Copilă. 

MICA DORRIT 

P S. Nu uita mai cu seamă că nu trebuie să-ţi faci griji în 
privinţa doamnei Gowan. Propriile ei cuvinte au fost: „O duc 
foarte bine şi sunt foarte fericită'1. Şi ce frumoasă era! 

Capitolul V 

UNDEVA, CEVA NU MERGE BINE 

FAMILIA se afla la Veneţia de o lună sau două, când 
domnul Dorrit, care se învârtea numai printre conți şi 
marchizi de nu prea mai avea vreme nici să răsufle, îşi 
rezervă o oră într-o anumită zi ca să stea puţin de vorbă cu 
doamna General. 

Când sosi momentul fixat în minte, trimise valetul, pe 
domnul 'Tinkler, în odaia doamnei General (care ocupa cam 
o treime din suprafaţa închisorii Marshalsea), să prezinte 
acestei doamne complimente din partea stăpânului său şi 
să-i solicite favoarea unei întrevederi. Fiind dimineaţă, 
tocmai timpul când diferiţi membri ai familiei serveau 
cafeaua în odăile lor respective, o oră-două înainte de a se 
aduna pentru micul dejun într-un salon vast, când va 
somptuos, acum ofilit, praclă aburilor din lagună şi unei 
melancolii statornice, doamna General putu sta de vorbă cu 
valetul. Acesta o găsi instalată pe un covoraş pătrat, de 
dimensiuni atât de reduse în comparaţie cu lespezile de 
piatră şi marmură ale pardoselii, încât s-ar fi zis că-l 
aşternuse acolo pentru a încerca o pereche de pantofi de 
gata, sau că intrase în posesia unei bucăţi din covorul 
fermecat, cumpărat la preţul de patruzeci pungi de aur de 
către unul din cei trei prinți din O mie şi una de nopţi, şi că 
fusese purtată pe sus, după dorinţa ei, până în salonul unui 
palat cu care nu avea nici o legătură. 


Doamna General răspunse emisarului, punând jos ceaşca 
goală de cafea, că era gata să pornească numaidecât spre 
camera domnului Dorrit ca să-l scutească de osteneala de a 
veni dumnealui la ea, aşa cum propusese domnia-sa, din 
curtoazie. Emisarul deschise uşa şi o escortă pe doamna 
General în audienţă. Era un drum lung de făcut până acolo, 
pe coridoare şi scări misterioase, din odaia doamnei 
General (umbrită de o străduţă lăturalnică îngustă, cu un 
podeţ 1scund, trist, şi de clădirile ca o temniţă, de peste 
drum, cu ziduri mânjite de mii de pete şi dăâre, de parcă 
toate fisurile din pereţii dărăpănaţi vărsau de veacuri 
lacrimi de putreziciune în Adriatică) până în cea a domnului 
Dorrit, având un front de ferestre ca la casele englezeşti, o 
privelişte cu turle frumoase de biserică înălțându-se drept 
din apa care le reflectă către cerul albastru, şi murmurul 
molcom al Marelui Canal scăldând porţile de la intrare unde 
gondolele sale şi gondolierii - în legănat aromitor, într-o 
mică pădure de piloţi - aşteptau un semn de-al stăpânului. 

Domnul Dorrit, îmbrăcat în haină de casă şl tichie 
splendide - crisalidă adormită care atâta vreme şi-a 
aşteptat în închisoare ceasul să se metamorfozeze într-un 
fluture rar se ridică s-o întâmpine pe doamna General. 

Un jilţ pentru doamna General. Un jilţ comod, domnule; ce 
faci, ce-ţi închipui, ce-nseamnă asta? Şi acum, lasă-ne 
singuri!... Doamnă General, spuse domnul Dorrit, mi-am 
îngăduit... 

Aa, bineînţeles, interveni doamna General. Sunt cu totul la 
dispoziţia dumneavoastră. locmai terminasem cafeaua. 

Mi-am îngăduit, repetă domnul Dorrit, cu acel suprem 
sânge rece al omului mai presus de orice cusur, să vă cer 
favoarea unei scurte întrevederi particulare cu 
dumneavoastră, pentru că sunt puţin neliniştit în legătură 
cu... hm... fiica mea mai mică. Aţi remarcat fireşte, doamnă, 
o mare deosebire de temperament între cele două fiice ale 
mele? 


Da, există o mare deosebire, răspunse doamna General, 
încrucişându-şi mâinile înmănuşate - nu umbla niciodată 
fără mănuşi şi niciodată nu făceau cute, totdeauna erau 
potrivite. 

Aş piitea să vă rog să-mi împărtăşiţi părerea 
dumneavoastră în acest sens? Întrebă domnul Dorrit, cu un 
.1Nu poate fi o referire la Podul Suspinelor din Veneţia, 

deoarece domnul Dorrit locuia pe Marele Canal; totuşi, 
intenţia lui Dickens de a identifica locuinţa domnului Dorrit 
cu închisoarea din Veneţia este evidentă. 

Respect care nu era incompatibil cu seninătatea 
maiestuoasă. 

Fanny, replică doamna General, are forţă de caracter şi 
încredere în sine. Amy, niciuna, nici alta. 

„Niciuna, nici alta? Oh, doamnă General! Întrebaţi! 
pietrele şi gratiile închisorii Marshalsea. Oh, doamnă 
General, întrebaţi modista care a învăţat-o să lucreze şi pe 
maestrul de dans care a învăţat-o pe sora ei să danseze. Oh, 
doamnă General, doamnă General, întrebaţi-mă pe mine, 
tatăl ei, cât îi datorez, şi ascultați mărturia mea asupra 
vieţii acestei micuţe făpturi desconsi-, derate, încă din 
copilărie!u 

Dar asemenea rugăminte stăruitoare nu intra în modul de 
a judeca al domnului Dorrit. Se uită la doamna General, 
care, în felul ei obişnuit, trona rigidă pe capră trăsurii 
convenienţelor şi rosti, dus pe gânduri): 

Este adevărat, doamnă. 

N-aş vrea să se-nţeleagă, continuă doamna General, luaţi 
aminte, că n-ar mai fi nimic de îmbunătăţit la Fanny. Ea are 
însă stofă... de fapt, poate prea mult chiar. 

Vreţi să aveţi bunătatea, doamnă, zise domnul Dorrit, 

” de a fi... hm... mai explicită? Nu prea pricep cum de fiică 

Mea mai mare... hm... ar avea prea multă stofă. Despre ce 
stofă e vorba? 

Fanny, reluă doamna General, îşi face deocamdată prea 
multe păreri. Educaţia desăvârşită nu constă în a-ţi face 


păreri şi nici a le demonstra. 

Că nu cumva doamna General să creadă că el nu ştia ce 
înseamnă educaţia desăvârşită, domnul Dorrit se grăbi să 
răspundă: 

Fără îndoială, doamnă, aveţi dreptate. 

Doamna General replică pe tonul său rece şi iilexpresiv: 

Cred şi eu. 

Dar sunteţi la curent, dragă doamnă, spuse domnul Dorrit, 
că fiicele mele au avut nenorocul să-şi piardă, încă de foarte 
mici, regretata lor mamă, şi apoi, din 

“pricină că n-am intrat în posesia averii decât în ultima 
vreme, au trăit retrase, alături de tatăl lor, care, deşi 

Relativ sărac, totdeauna şi-a păstrat mândria... hm... de 
gentleman! 

N-am pierdut din vedere această împrejurare, zise 
doamna General. 

Doamnă, adăugă domnul Dorrit, de fiică-mea Fanny, aşa 
cum este ea acum îndrumată şi cu un asemenea exemplu în 
faţă (doamna General închise ochii)... nu mă doare capul. 
Dar fiică-mea mai mică, doamnă General, mă cam 
îngrijorează şi mă mâhneşte. Totdeauna a fost preferata 
mea, trebuie să vă informez. 

Nu putem explica, spuse doamna General, preferinţele de 
acest soi. 

Aa, nu, aşa este, încuviinţă domnul Dorrit. Nu. Or, faptul că 
Amy nu este, doamnă, de-a noastră, ca să zic aşa, mă 
îngrijorează. Nu ţine să iasă cu noi, se simte înstrăinată în 
societatea.pe care o frecventăm noi aici; gusturile noastre 
nu sunt şi ale ei, evident. Asta înseamnă, continuă domnul 
Dorrit, rezumând cu gravitatea unui jude, cu alte cuvinte, 
că ceva nu-i în ordine cu... hm... Amy. 

Nu s-ar putea presupune, rosti doamna General, aplicând 
o idee de spoială, că aceasta ţine în parte de noutatea 
situaţiei? 

Îmi cer scuze, doamnă, replică domnul Dorrit, pe un ton 
destul de pripit. Fiica unui gentleman... hm... deşi la un 


moment dat era departe de îndestulare... comparativ... şi 
deşi crescută... hm... în izolare, n-ar trebui neapărat să 
considere chiar atât de nouă această situaţie. 

E adevărat, zise doamna General, e adevărat. 

De aceea, doamnă, spuse domnul Dorrit, mi-am îngăduit 
(repetă, punând accentul pe aceste cuvinte, ca şi cum ar fi 
dat de înţeles, cu fermitate curtenitoare, că nu trebuia să-l 
mai contrazică), mi-am îngăduit să vă solicit această 
întrevedere ca să discutăm despre asta şi să vă cer un sfat. 

Domnule Dorrit, rosti doamna General, am stat de vorbă 
cu Amy în mai multe rânduri, de când suntem aici, despre 
modul de comportament. Mi-a mărturisit că Veneţia a vrăjit- 
o. l-am spus că e mai bine să nu se lase vrăjită, amintindu-i 
că celebrul domn Eustace3, turistul clasic, „care nu prea a 
făcut caz de Veneţia, susţinea că Rialto este mult mai prejos 
în comparaţie cu Podurile Westminster şi Blackfriars. Nu-i 
nevoie să adaug, după cele rostite de dumneavoastră, că 
până acum argumentele mele nu i-au stârnit nici o 
impresie. Îmi faceţi onoarea de a-mi cere un sfat. Totdeauna 
mi s-a părut vă rog să mă scuzaţi dacă presupunerea mea 
are să vi se pară neîntemeiată -” că dumneavoastră, 
domnule Dorrit, aţi exercitat de obicei o influenţă asupra 
felului celorlalţi de a gândi. 

Hm... doamnă!. Exclamă domnul Dorrit. Am fost în fruntea 
unei... hm... unei comunităţi considerabile. Aveţi dreptate 
să presupuneţi că sunt obişnuit să ocup 0... poziţie 
influentă. 

Mă bucur, sublinie doamna General, că întăriţi spusele 
mele. De aceea recomand cu mai multă încredere ca 
domnul Dorrit să stea primul de vorbă cu Amy, căreia să-i 
comunice observaţiile şi dorinţele sale. Fiind, pe de altă 
parte, preferata lui şi, desigur, foarte legată de dânsul, va fi 
şi mai dispusă să cedeze înrâuririi sale. 

Am prevăzut propunerea dumneavoastră, doamnă, spuse 
domnul Dorrit, dar... hm... nu eram sigur că n-am să 
încalc... 


Terenul meu, domnule Dorrit? Întrebă doamna General, cu 
graţie. Nici vorbă. 

Atunci cu permisiunea dumneavoastră, doamnă, reuă 
domnul Dorrit, sunând clopoţelul ca să-şi vestească/aletul, 
voi trimite numaidecât după Amy. 

Domnul Dorrit ar vrea să rărnân şi eu? 

Poate, dacă n-aveţi nimic împotrivă, în măsura în îare nu 
vă rețin de la alte treburi, să rămâneţi un minut iau două... 

Bineînţeles. 

Astfel, Tinkler valetul a fost instruit să o găsească >e 
camerista domnişoarei Amy şi să-i ceară acestei slujLice de 
a o înştiinţa pe stăpâna Sa că domnul Dorrit [oreşte s-o 
vadă în camera dumnealui. Dând acest ordin 

Lui Tinkler, domnul Dorrit îl fixă şi stărui, privindu-l cu 
pizmă, până când ieşi pe uşă, de parcă l-ar fi bănuit că avea 
ceva în minte care putea să prejudicieze demnitatea 
familiei; cine ştie dacă înainte de a-şi lua slujba în primire 
nu-i ajunsese cumva ia ureche vreo glumă de pe la deţinuţi, 
şi pe care, în batjocură, tocmai căuta să şi-o reamintească. 
Dacă Tinkler se întâmpla să schiţeze un zâmbet, cât se 
poate de simplu şi de nevinovat, domnul Dorrit nu s-ar fi 
lăsat convins pentru nimic în lume, până în ceasul din urmă, 
că lucrurile nu stau astfel. Cum însă întâmplarea făcea, din 
fericire pentru el, ca Tinkler să aibă o expresie serioasă şi 
netulburată, scăpă de primejdia secretă care-l ameninţa. 
Când, la întoarcere, iarăşi urmărit de ochii domnului Dorrit, 
anunţă pe asemenea ton sosirea domnişoarei Amy, de parcă 
fata venise la înmormântare, lăsă stăpânului său vaga 
impresie a unui tânăr foarte bine educat, pe care o mamă 
rămasă văduvă îl crescuse în spiritul catehismului. 

Amy, începu domnul Dorrit, tocmai acum vorbeam despre 
tine cu doamna General. Amândoi am fost de aceeaşi 
părere, că nu prea te simţi la largul tău aici. Hm... cum se 
face? 

Pauză. 

Tată, cred că am nevoie de oarecare timp... 


E preferabil să te adresezi cu „papa „, interveni doamna 
General..., Iată „sună cam vulgar, draga mea. Dealtminteri, 
cuvântul „papa „dă o formă mai frumoasă buzelor. Papa, 
poame, păsări, prune şi prisme - toate acestea sunt cuvinte 
excelente pentru buze; mai ales prune şi prisme. Vei vedea 
cât de necesar este în adoptarea unei atitudini în „societate 
- intrând într-un salon, de pildă - dacă spui încet: papa, 
poame, păsări, prune şi prisme, prune şi prisme. 

Te rog, copila mea, spuse domnul Dorrit, fii atentă la... 
hm... la preceptele doamnei General. 

Biata Mica Dorrit, cu nişte priviri oropsite, îndreptate 
către eminenta spoitoare, făgădui să încerce. 

După cum spui, Amy, reluă domnul Dorrit, socoteşti că ai 
nevoie de timp. limp pentru ce? 

Altă pauză. 

Să mă acomodez cu noua mea viaţă, atât am vrut să spun, 
explică Mica Dorrit, cu ochii plini de afecţitine aţintiţi 
asupra tatălui ei, căruia aproape îi adresă, ca să se supună 
dorinţei doamnei General şi să-i facă plăcere lui, cuvântul 
„păsări „, dacă nu şi „prune şi prismecc. 

Domnul Dorrit se încruntă; nu se arăta deloc mulţumit. 

Amy, rosti el, mi se pare că ai avut timp berechet pentru 
aşa ceva. Fanny a ştiut să învingă toate aceste mici 
dificultăţi, şi atunci... hm... de ce n-ai face şi tu la fel? 

Curând sper să meargă mai bine, zise Mica Dorrit. 

Sper şi eu, replică tatăl ei. Eu unul... hm... sper din toată 
inima, Amy. le-am chemat ca să-ţi spun... hm... să-ţi spun 
răspicat, în prezenţa doamnei General, cărcia cu toţii îi 
suntem îndatoraţi că a avut bunăvoința să! 

Stea cu noi... hm... astăzi, precum şi în alte ocazii 
(doamnaânchise ochii), că nu sunt... hm... mulţumit de tine. 
Răspunzi în chip nerecunoscător faţă de strădania doamnei 
General. Tu... hm... mă nedumereşti grozav. Iotdeauna ai 
fost, după cum îi spuneam şi doamnei General, copilul meu 
preferat; am făcut din tine totdeauna... hm... un prieten şi 
un camarad; în schimb te rog... hm... te rog stăruitor să te 


adaptezi mai deplin... hm... împrejurărilor şi să-ţi faci 
datoria care decurge din... din rangul tău. 

Domnul Dorrit vorbea şi mai poticnit ca de obicei, tulburat 
cum era din pricina subiectului şi preocupat să fie deosebit 
de energic. 

Te rog stăruitor, repetă el, să acorzi importanţă acestui 
lucru, să-ţi dai multă osteneaţă de a te purta deopotrivă 
frumos şi conform rangului ocupat de... hm... domnişoara 
Amy Dorrit, şi care să ne satisfacă pe mine şi pe doamna 
General. 

Aceasta din urmă închise iar ochii, deoarece din nou se 
pomenise despre ea; apoi, deschizând încet ochii şi 
ridicându-se, adăugă următoarele cuvinte: 

Dacă domnişoara Amy Dorrit îmi va da toată atenţia şi va 
accepta umilul meu sprijin în formarea unei purtări 
convenabile, domnul Dorrit nu va mai avea de ce/se teme. 
Îmi permiteţi să profit de acest prilej spre a aduce îh 
discuţie un exemplu adecvat, şi anume că e aproape 
indecent să te uiţi la derbedei cu atenţia acordată de 

Căire o ioane ouna prietenă de-a mea Y JNici nu trebuie 
să-i vezi. Niciodată nu se cade să te uiţi la lucruri 
dezagreabile. În afară de faptul că un asemenea obicei se 
împotriveşte echilibrului grațios exterior care denotă bună 
creştere, nici nu se prea împacă, pare-se, cu însuşirile 

Unui spirit ales. Un spirit cu adevărat ales totdeauna va 

Avea aerul că ignorează tot ceea ce nu este perfect 
potrivit, paşnic şi plăcut. 

După ce proferă aceste precepte înălţătoare, doamna 
General făcu o reverență până la pământ şi se retrase, 
Mişcând buzele într-un fel care amintea de prune şi 

Prisme. 

În tot acest timp, Mica Dorrit, fie că vorbea sau tăcea, îşi 
păstrase seriozitatea calmă şi privirea afectuoasă. O clipă 
doar se întunecase până atunci. Când însă rămase singură 
cu taică-său, mârnile ei uşor împreunate începură să 
freamăte, iar trăsăturile feţei exprimau o emoție înăbuşită. 


Nu la ea însăşi se gândea. Se simţea oarecum rănită, dar 
nu era preocupată de ea. Gândurile, ca totdeauna, spre 
tatăl ei se îndreptau. O teamă nedesluşită care încolţise de 
când familia ajunsese bogată, ideea că şi de acum încolo, 
Chiar, nu-i va mai fi dat să-l vadă niciodată pe taică-său aşa 
cum fusese înainte de închisoare începuse, treptat, să 
capete contur în mintea ei. Simţea, din ceea ce tocmai îi 
spusese, ca şi din întreaga-i atitudine faţă de ea, ridicându- 
se binecunoscuta umbră a zidului închisorii Marshalsea. 
Aceasta luase o formă nouă, dar era tot umbra tristă de 
odinioară. Începuse să accepte lăuntric, deşi cu o dureroasă 
cerbicie, că n-avea îndeajuns tăria de a înlătura temerile 
cum că nu există perioadă în viaţa omului în stare să 
şteargă sfertul de veac îndurat dincolo de gratiile unei 
temnițe. De aceea, nu-i lua nimic în nume de rău tatălui ei, 
nimic nu-i reproşa, iar în inima ei credincioasă nu nutrea 
nici un alt simţământ decât o mare compasiune şi o duioşie 
neţărmurită. 

lată de ce, stând aşezat dinainte-i pe divanul lui, scăldat în 
lumina vie a soarelui într-o superbă zi italiană, înconjurat 
de minunatul oraş dinafară şi de splendorile străvechiului 
palat dinăuntru, ea îl revedea în semiobscuritatea odăii lui 
din Marshalsea, atât de îndelung familiară, şi ar fi vrut să-şi 
reia locul lângă el, să-l menajeze, să-şi redobândească toată 
încrederea în el şi să-i fie iarăşi de folos. Dacă ghicea ce era 
în mintea ei, gândurile lui n-ar fi fost aceleaşi cu ale ei. 
După ce se mai foi puţin stingher pe locul unde se afla, el se 
ridică şi începu să umble de colo-colo, cu un aer foarte 
nemulţumit. 

Mai ai ceva să-mi spui, tată dragă? 

Nu, nu. Nimic altceva. 

Îmi pare rău că ţi-am pricinuit neplăceri, tată. Cred că n-o 
să fii supărat pe mine. Voi căuta, mai mult ca oricând, să mă 
adaptez după cum doreşti dumneata faţă de tot ce mă- 
ncoiyoară... deşi mereu am încercat, fără să izbutesc, ştiu... 


Amy, replică el, întorcându-se brusc spre ea. Tu... hm... mă 
superi tot timpul. 

Te supăr, tată! Eu? 

Există... hm... un subiect, rosti domnul Dorrit, uitându-se 
tot timpul în tavan şi nu la chipul atent, mâhnit, dar fără să 
se plângă, un subiect penibil, o serie întreagă de întâmplări 
de care... hm... nici nu vreau să-mi mai iduc aminte. Sora ta 
a înţeles despre ce-i vorba şi ţi-a fi făcut observaţii în 
prezenţa mea; şi fratele tău a înţeles; oricine... hm... 
înzestrat cu sensibilitate şi delicateţe a înţeles, în afară de 
tine... hm... îmi pare rău îă trebuie să spun, în afară de tine. 
Tu, Amy... hm... numai) i numai tu... faci mereu să se reia 
în discuţie acest >ubiect, deşi nu prin vorbe. 

Ea îi puse mâna pe braţ. Nimic altceva. Îl atinse ncetişor. 
Poate că mâna aceasta care tremura spunea lesluşit: 
„Gândeşte-te la mine, gândeşte-te la tot ce am acut, 
gândeşte-te la to”te grijile mele! „Dar Amy nu coase un 
cuvânt. 

În această atingere uşoară era un reproş adresat lui, >e 
care ea nu-l prevăzuse, altfel şi-ar fi retras mina. 31 începu 
să se justifice pe un ton mânios, violent, poticlindu-se, care 
înlătură reproşul. 

Am stat acolo toţi aceşti ani! Am fost... hm... „ideobşte 
recunoscut drept şeful acelui loc. Eu sunt cauza...; m... 
datorită mie, Amy, ai fost tu respectată acolo. Eu... m... 
datorită mie, familia mea a câştigat o poziţie acolo. Ierit 
ceva în schimb. Cer ceva în schimb, şi anume, să 

Ştergi cu buretele trecutul şi să începi totul de la capăt. 
Cer prea mult? Te întreb, cer prea mult? 

Nu se uită la ea niqi măcar o dată, tot măsurând încăperea 
în lung şi în lat, dar gesticula şi predica în gol. 

Am suferit! Ştiu mai bine ca oricine probabil cât de mult 
am suferit... hm... aşa cum spun, ştiu mai bine ca oricine! 
Dacă eu pot şterge totul cu buretele, dacă eu sunt în stare 
să uit tot ce am îndurat şi mai pot scoate capul în lume... ca 
un... hm... gentleman fără nici un cusur, fără nici o pată... 


atunci, iarăşi spun, cer prea mult... repet, cer prea mult... 
dacă aştept de la propriii mei copii... hm... să procedeze la 
fel şi să şteargă cu buretele de pe faţa pământului 
experienţa aceea blestemată? 

În ciuda faptului că era înfierbântat, el făcuse toate aceste 
exclamaţii pe un ton reţinut, cu grijă, că nu cumva să-i audă 
valetul. 

Ceilalţi dau ascultare dorinţei mele. Sora ta. Fratele tău. 
Tocmai tu, fiica mea preferată, pe care te-am făcut prietenă 
şi tovarăşă a vieţii mele încă de când nu erai pur şi simplu... 
hm... decât un prunc, tocmai tu să nu-i dai ascultare! Doar 
tu ai spus că nu poţi face asta. Ţi-am oferit un ajutor preţios 
în acest scop. Pentru a izbuti, ţi-am pus la îndemâna o 
doamnă cu o educaţie deosebit de aleasă... hm... doamna 
General. Atunci mai e de mirare că nu sunt mulţumit? Mai 
este nevoie să-mi justific nemulţumirea? Nu! 

Continuă totuşi să se justifice, fără ca tulburarea să fi 
părut că-i scade. 

Am avut grijă să cer avizul acestei doamne, înainte de a-mi 
fi exprimat cât de cât nemulţumirea. Am făcut acest apel 
respectând în mod necesar anumite limite, altfel... hm... i-aş 
fi dat de înţeles doamnei în chestiune că vreau să şterg 
totul cu buretele. Înseamnă asta oare egoism din partea 
mea? Mă plâng eu cumva în ce mă priveşte? Nu, nu. 
Importantă este... hm... situaţia ta, Amy. 

Această observaţie finală, din felul cum o exprimase, părea 
limpede că-i venise chiar atunci în minte. 

Ţi-am spus că am fost supărat. Mai sunt şi acum. Şi sunt... 
hm... hotărât să fiu supărat, oricâtă împotrivire aş 
întâmpina. Sunt supărat, deoarece fiică-mea, acum când... 
hm... i-a ieşit norocul în cale, face nazuri, se retrage şi se 
consideră astfel mai prejos decât destinul ei. Sunt supărat 
că tocmai ea... hm... reînvie sistematic ceea ce noi ceilalţi 
vrem să ştergem cu buretele; gata parcă... hm... - Am mai 
spus, pur şi simplu nerăbdătoare aproape - să anunţe 
lumea bogată şi distinsă că s-a născut şi a crescut în... hm... 


într-un loc pe care eu însumi refuz să-l numesc. Dar nu 
există nimic ilogic... hm... absolut nimic, pentru că mă simt 
supărat şi că mă plâng mai ales spre binele tău, Amy. Ei da, 
repet, spre binele tău mă plâng. Spre binele tău aş dori să 
dobândeşti, sub îndrumarea doamnei General... hm... 
lustrul necesar. Spre binele tău aş dori să te văd... hm...un 
suflet cu adevărat distins, care să ignoreze (după cuvintele 
remarcabile ale doamnei General) tot ce nu este „perfect 
potrivit, paşnic şi plăcut ,. 

Rostise ultimele propoziţii poticnindu-se, ca un ceas 
deşteptător prost reglat. Fiică-sa ţinea mai departe mâna 
pe braţul lui. El se cufundă în tăcere şi după ce, scurt timp, 
se uită din nou în tavan, îşi îndreptă privirile asupra ei. Ea 
avea capul aplecat, încât nu-i putea vedea chipul, dar 
apăsarea uşoară de pe braţul lui exprima o afecţiune 
liniştită, iar obrazul ei deprimat nu trăda nici un reproş - 
nimic altceva decât iubire. Începu apoi să se jeluiască, aşa 
cum făcuse noaptea aceea în închisoare, când fata 
rămăsese la căpătâiul lui până dimineaţă;? ] plângea că nu 
era decât o biată ruină, o sărmană epavă în mijlocul averii 
sale, şi o cuprinse cu braţele. 

Sst, sst, dragul meu! Sărută-mă! 

Doar atât spuse. El îşi şterse repede lacrimile, mult mai 
repede decât rândul trecut şi câteva clipe mai târziu se 
adresă valetului, foarte de sus, să se reabiliteze în propriii 
săi ochi pentru că plânsese. 

Cu o mică excepţie remarcabilă, despre care se va pomeni 
la momentul cuvenit, aceasta a fost singura dată, de-a 
lungul vieţii lui în libertate şi bogăţie, când a stat de vorbă 
cu fiică-sa Amy asupra vremurilor de odinioară. 

Dar iată că sosi şi ora gustării de dimineaţă; apăru ţi 
domnişoara Fanny totodată, din camera ei, precum şi 
domnul Edward dintr-a lui. Amândouă aceste tinere 
persoane distinse erau puţin prost dispuse din pricina 
orelor târzii la care se odihneau. Cât despre domnişoara 
Fanny, ea ajunsese victima unei mânii neistovite a ceea ce 


numea „a merge în societate”, unde s-ar fi precipitat cu 
capul înainte de câte cincizeci de ori de la asfinţit până în 
zori, dacă tot de atâtea ori i se ivea prilejul. Domnul 
Edward, care la rândul său avea sumedenie de cu oştinţe, 
era în general ocupat cea mai mare parte a n pţii cu partide 
de zaruri sau ceva asemănător. Pentru că acest gentleman, 
când s-a petrecut schimbarea în destinul său, se şi bucura 
de marele avantaj de a fi fost pregătit? Ă se învârtă în 
cercurile cele mai sus-puse, unde nu prea avea ce să înveţe: 
atât de îndatorat era el întâmplării fericite, prin care făcuse 
cunoştinţă cu negoţul de cai şi jocul de biliard. 

Domnul Frederick Dorrit îşi făcu şi el apariţia la gustarea 
de dimineaţă. Cum bătrânul domn stătea la catul cel mai de 
sus al palatului, unde putea exersa tirul cu pistoltil fără a fi 
prea în primejdie de a-1 descoperi ceilalţi locatari, nepoata 
lui mai mică avusese curajul să vină cu ideea de aise 
restitui clarinetul, confiscat la porunca domnului Dorrit, şi 
pe care ea cutezase să-l păstreze. În pofida unor obiecţii 
ridicate de domnişoara Fanny, cum că ar fi un instrument 
vulgar, al cărui sunet îl detestă, i se făcu această concesie. 
Abia atunci s-a descoperit că se săturase de clarinet şi n-a 
mai cântat la el de când nu mai reprezenta mijlocul de a-şi 
câştiga pâinea. Deprinsese pe nesimţite un nou obicei, acela 
de a-şi târi paşii prin galeriile de tablouri, ţinând tot timpul 
în mina cornetul lui de tutun (spre marea indignare a 
domnişoarei Fanny, care avu ideea să i se cumpere o 
tabacheră de aur, că nu cumva familia să fie discreditată, şi 
pe care el refuză cu îndărătnicie s-o poarte după ce îi 
fusese cumpărată), şi de a-şi petrece ore în. Şir dinaintea 
portretelor unor venețieni iluştri. Niciodată nu s-a ştiut ce 
desluşeau în ele ochii lui hăbăuci, daeă-l interesau doar ca 
tablouri, sau dacă le asocia haotic de o glorie apusă precum 
vigoarea sleită a propriei sale minţi. În orice caz, vizita 
aceste galerii cu mare punctualitate şi îi făcea plăcere, 
evident. După primele câteva zile, într-o dimineaţă, Mica 
Dorrit asistă întâmplător la una din 


Vizite. Satisfacţia bătrânului era atât de mare, încât după 
aceea l-a însoţit deseori, iar bucuria cea mai profundă pe 
care a arătat-o bătrânul de când decăzuse izvora chiar din 
aceste expediţii, când umbla din tablou în tablou cu un 
scaun pentru nepoata sa şi rămânea în picioare îndărătul ei 
- deşi faţa protesta - prezentând-o, în tăcere, nobililor 
venețieni. 

El pomeni într-o doară, în timpul gustării de dimineaţă, că 
îi văzuse în ajun pe doamna şi pe domnul întâlniți la Marele 
Sf. Bernard. 

Nu-mi mai amintesc numele, spuse el. Poate îţi mai 
aminteşti tu de ei, William. Sau poate tu, Edward? 

Eu mi-i amintesc destul de bine, zise acesta din urmă. 

Cred şi eu, interveni domnişoara Fanny, făcând o mişcare 
din cap şi uitându-se la soră-sa. Dar presupun că niciunul 
dintre noi nu s-ar fi dus cu gândul la ei, dacă unchiul 
Frederick nu se-mpotmolea în subiectul ăsta. 

Ce expresie ciudată, draga mea, rosti doamna General. N- 
ar fi fost mai potrivit să spui: dacă unchiul Frederick nu 
aducea vorba, sau nu făcea întâmplător aluzie? 

Mulţumesc foarte mult, doamnă General, replică tânăra 
domnişoară. Nu, nu cred. De obicei prefer propriul meu 
mod de exprimare. 

Acesta era totdeauna felul domnişoarei Fanny de a primi o 
sugestie din partea doamnei General, dar totdeauna ţinea 
seamă de ele, le înregistra în minte şi le folosea cu alt prilej. 

Aş fi pomenit că m-am întâlnit cu domnul şi doamna 
Gowan, Fanny, zise Mica Dorrit, chiar dacă unchiul n-ar fi 
spus nimic. Dar ştii, abia acum ne-am văzut de atunci. 
Voiam să vorbesc despre asta la micul dejun, căci am de 
gând să-i fac o vizită doamnei Gowan, s-o cunosc mai bine, 
dacă papa şi doamna General n-au nimic împotrivă. 

Aşa, Amy, zise Fanny, sunt foarte bucuroasă că te-aud 
spunând în fine că vrei să cultivi cunoştinţa cuiva din 
Veneţia. Rămâne de hotărât dacă domnul şi doamna Gowan 
sunt persoanele cele mai indicate. 


Eu am vorbit numai de doamna Gowan, draga mea. 

— Desigur, încuviinţă Fanny, dar n-o poţi separa de soţul 
ei, pare-mi-se, fără intervenţia legii. 

Papa, crezi şi dumneata, spuse Mica Dorrit cu sfială şi pe 
un ton şovăielnic, că s-ar ivi vreo piedică făcând această 
vizită? 

De fapt, răspunse el, eu... hm... care-i părerea doamnei 
General? 

Părerea doamnei General era aceea că, neavând onoarea 
să-i fi cunoscut pe doamna şi domnul în discuţie, nu se afla 
în situaţia de a spoi prezentul articol. Putea doar să 
menţioneze, ca un principiu general remarcat de-a] ungul 
acţiunii de spoire, că totul depindea, în mare măsură, de 
felul cum va fi recomandată doamna în chestiune unei 
familii care ocupa un loc atât de important în templul lumii 
bune precum familia Dorrit. 

La această observaţie, chipul domnului Dorrit se întunecă 
vădit. Dându-şi seama că recomandarea se lega de o 
persoană inoportună cu numele de Clennam, despre care 
îşi amintea vag, dintr-o fază anterioară a existenţei lui, se 
pregătea să întoarcă spatele pentru totdeauna numelui de 
Gowan, când domnia-sa domnul Edward Dorrit, cu 
monoclul la ochi, se amestecă în vorbă, după ce rosti 
observaţia introductivă: „la ascultați... voi de colo! Lăsaţi-ne 
singuri dacă vreţi! „- adresată celor doi servitori care 
aduceau bucatele la masă, un fel politicos de a-i face să 
priceapă că se puteau dispensa vremelnic de serviciile lor. 

După ce aceştia dădură ascultare dispoziţiei, domnia-sa 
domnul Edward Dorrit continuă: 

Poate că e o chestiune de tact să vă înştiinţez că aceşti 
Gowani - faţă de care, cel puţin în privinţa soţului, nu pot fi 
suspectat că i-aş vedea cu ochi prea buni - au relaţii cu 
oameni de vază şi distinşi, dacă asta schimbă ceva. 

După părerea mea, interveni maestră în spoială, asta 
schimbă radical lucrurile, aş spune. Dacă relaţiile în 
chestiune sunt într-adevăr nişte oameni de vază şi distinşi... 


Cât despre asta, rosti domnia-sa domnul Edward Dorrit, vă 
las să judecaţi şi singuri. Cunoaşteţi, poate, vestitul nume 
Merdle? 

M 

— Marele Merdle?! Exclamă doamna General. 

— Unicul Merdle, zise domnia-sa domnul Edward 

| Dorrit. Gowanii îl cunosc. Doamna Gowan - vreau săj; 
spun văduva, mama plicticosului meu prieten - este j, * 
prietenă cu doamna Merdle şi ştiu că cei doi fac parte | din 
lista lor de oaspeţi. 

— Dacă-i aşa, ce altă chezăşie mai de netăgăduit s-ar 

ŞI putea cere, se adresă doamna General domnului 
Dorrit,! 

Ridicând mănuşile şi aplecându-şi capul, ca şi cum ar fi f 
adus un omagiu cine ştie cărui chip cioplit vizibil. 

I - Daţi-mi voie să-l întreb pe fiul meu, din... hm... lpură 
curiozitate, spuse domnul Dorrit, cu o schimbare bruscă a 
atitudinii, cum de a intrat în posesia acestor...; 

Hm... informaţii oportune? 

Povestea nu-i prea lungă, replică domnia-sa dom-:nul 
Edward Dorrit, şi am să v-o istorisesc îndată. Ţin 

Să vă spun din capul locului, doamna Merdle este 
persoana cu care ai avut schimbul de cuvinte la... zi-i pe 
nume. 

Martigny, interveni domnişoara Fanny, cu un aer extrem 
de plictisit. 

Martigny, încuviinţă fratele ei, dând uşor din cap şi făcând 
cu ochiul; la care Fanny păru nedumerită, începu să râdă şi 
roşi. 

Cum aşa, Edward? Se miră domnul Dorrit. Mi-ai spus că 
numele domnului cu care-ai stat de vorbă era... lun... 
Sparkler. Mi-ai arătat şi cartea lui de vizită. Hm... Sparkler. 

Într-adevăr, “tată; dar asta nu-nseamnă că şi numele 
maică-şi trebuie să fie neapărat acelaşi. Este fiul doamnei 
Merdle dintr-o căsătorie anterioară. Se află acum la Roma, 
unde probabil vom mai auzi despre dânsa, de vreme ce ai 


hotărât că petreci iarna acolo. Chiar acum a sosit aici şi 
Sparkler. Seara de ieri am petrecut-o împreună cu el. E un 
băiat foarte bun, în mare, dar cam pisălog oarecum, pentru 
că-i mort după o anumită domnişoară tânără. (Aici domnia- 
sa domnul Edward Dorrit se uită prin monoclu peste masă 
la domnişoara Fanny.) Aseară am comparat întâmplător 
notele noastre de călătorie, şi informaţia aceasta am 
obținut-o chiar de la Sparkler. 

Tăcu apoi, continuând s-o privească pe domnişoara Fanny 
prin monoclu cu o schimonositură prea puţin decorativă, 
datorită în parte efortului de a-şi menţine monoclul la, ochi 
şi în parte tâlcului subtil al zâmbetului său. 

În aceste împrejurări, glăsui domnul Dorrit, cred că 
exprim simţămintele... hm... doamnei General, nu mai puţin 
şi ale mele, când spun că nu există nici o piedică... hm... ba 
dimpotrivă... în îndeplinirea dorinţei tale, Amy. Sper că 
pot... hm... salută această dorinţă ca un semn de bun augur, 
adăugă domnul Dorrit pe un ton încurajator şi plin de 
îngăduinţă. E bine să-i cunoşti pe-aceşti oameni. Este chiar 
foarte nimerit. Domnul Merdle se bucură... hm... deo 
reputaţie mondială. Întreprinderile sale sunt imense. Ele îi 
aduc sume atât de vaste încât sunt considerate... hm... 
drept venituri naţionale. Domnul Merdle este omul la 
ordinea zilei. Numele domnului Merdle este numele 
secolului. 'Te rog, din partea mea, fă tot ce se cuvine faţă de 
domnul şi doamna Gowan, căci noi... hm... ne vom ocupa de 
ei cu siguranţă. 

Această măreaţă încuviinţare a domnului Dorrit puse 
lucrurile la punct. Nimeni nu observase că unchiul îşi 
dăduse farfuria în lături şi uitase de masă; nimeni însă nu-l 
prea luase în seamă, în afară de Mica Dorrit. Fură chemaţi 
din nou servitorii şi micul dejun luă sfârşit. Doamna General 
se ridică şi părăsi masa. Mica Dorrit se ridică şi ea şi părăsi 
masa. Cum nu mai rămăseseră decât Edward şi Fanny, care 
şoşoteau de o parte şi de alta a mesei, şi domnul Dorrit, 
care mânca smochine, ci- * tind un ziar franțuzesc, unchiul 


atrase brusc atenţia celor trei, sculându-se de pe scaun, 
lovind cu pumnul în masă şi spunând: 

Frate, protestez! 

Dacă făcea o declaraţie într-o limbă necunoscută şi 
numaidecât după aceea îşi dădea duhul, cei de faţă n-ar fi 
fost mai uluiţi. Ziarul căzu din mâna domnului Dorrit, care 
rămase înmărmurit, cu o smochină la jumătatea drumului 
spre gură. 

Frate! Exclamă bătrânul, cu o surprinzătoare energie în 
glasul lui tremurat. Protestez! Te iubesc; tu ştii cât de mult 
te iubesc. În cursul acestor ani numeroşi 

Niciodată n-am fost nesincer faţă de tine, măcar cu un 
singur gând. Aşa slab cum sunt, m-aş fi bătut oricând cu 
cineva care ar fi vorbit urât pe socoteala ta. Insă, frate, 
frate, frate, protestez! 

Era extraordinar să vezi asemenea acces de vioiciune la 
un om atât de dărâmat. Ochii îi scăpărau, părul cărunt* i se 
zbârlise pe cap, semnele unei hotărlri ferme, care de 
douăzeci şi cinci de ani dispăruseră de pe frunte şi de pe 
obraz, se iveau iarăşi, şi avea o forţă în pumn care dădea 
gestului vigoarea de altădată. 

Dragă Frederick! Exclamă domnul Dorrit, abia. Ce este? 
Ce s-a întâmplat? 

Cum îndrăzneşti, spuse bătrânul, întorcându-se către 
Fanny, cum îndrăzneşti să faci una ca asta? Ţi-ai pierdut 
minţile? N-ai pic de inimă? 

Unchiule, strigă Fanny, speriată şi izbucnind în plâns, de 
ce eşti aşa de pornit împotriva mea? Ce-am făcut? 

Ce-ai făcut? Îi întoarse vorba bătrânul, îndreptând degetul 
spre locul unde stătuse sora ei. Unde ţi-e prietena 
afectuoasă şi nepreţuită? Unde ţi-e ocrotitoarea devotată, 
mai ceva decât o mamă? Cum îndrăzneşti să-ţi dai aere de 
superioritate faţă de sora ta, care întruneşte toate aceste 
roluri? Să-ţi fie ruşine, soră denaturată, să-ţi fie ruşine! 

O iubesc pe Amy, strigă domnişoara Fanny, plângând în 
hohote, aşa cum iubesc propria-mi viaţă... şi mai mult chiar. 


Nu merit să fiu astfel tratată. Am pentru Amy cum nu se 
poate mai multă recunoştinţă şi afecţiune. Oh, aş vrea să 
mor. Niciodată n-am fost atât de groaznic de 

Nedreptăţită. Şi asta numai pentru că ţin la prestigiul 
familiei. 

Ducă-se naibii prestigiul familiei! Strigă bătrânul, plin de 
dispreţ şi indignare. Frate, protestez împotriva orgoliului. 
Protestez împotriva ingratitudinii. Protestez împotriva 
oricărei încercări a vreunuia dintre noi, care, ştiind ce ştim 
noi şi văzând ce am văzut noi, şi-ar îngădui o clipă măcar s- 
o pună pe Amy în umbră, ori să-i pricinuiască până şi cel 
mai mărunt neajuns. Nu-i greu să ne dăm seama căeo 
încercare josnică, fiindcă are un astfel de efect. Ar trebui să 
atragă după sine judecata divină. Frate, protestez în 
numele lui Dumnezeu! 

Când ridică mâna deasupra capului şi o lăsă să-i cadă pe 
masă, parcă era lovitură dată de un fierar cu ciocanul. După 
câteva clipe de tăcere, mână îşi reluă starea de slăbiciune 
obişnuită. Cu pasul lui târşiit, făcu ocolul încăperii până la 
frate-său, puse mâna pe umărul lui şi-i zise cu o voce mai 
blândă: 

Dragă William, m-am simţit obligat să-ţi spun; iartă-mă, 
dar trebuia neapărat să-ţi spun! 

Apoi ieşi din marea sală a palatului, încovoiat, la fel cum ar 
fi ieşit din odaia de la Marshalsea. 

În tot acest timp, Fanny nu încetase să plângă în hohote, 
ca şi acum, dealtminteri. Edward nu mai apucă să deschidă 
gura de uimire şi rămase cu buzele strânse, nefiind în stare 
să facă altceva decât să se holbeze. Domnul Dorrit era şi el 
absolut descumpănit, incapabil să-şi impună autoritatea 
într-un mod sau altul. Tot Fanny vorbi prima. 

Niciodată, niciodată, niciodată n-am fost tratată astfel! 
Exclamă ea printre lacrimi. N-am mai pomenit ceva atât de 
aspru, de nedrept, de o violenţă atât de dizgraţioasă şi 
crudă! Dragă, bună, micuța şi blânda mea Amy, ce-ar spune 
dacă ar şti că ea e cauza nevinovată pentru faptul că am 


fost supusă unui asemenea tratament! N-am să-i spun însă 
niciodată! Nu, scumpa de ea, n-am să-i spun niciodată! 

Acest început îl făcu pe domnul Dorrit să destrame tăcerea 
în care se învăluise. 

Draga mea, rosti el, eu... hm... aprob hotărârea luată. Va 
fi... hm... mult mai bine să nu vorbim despre asta cu Amy. S- 
ar putea... hm... s-ar putea s-o mâhnească. Hm. Fără 
îndoială, asta ar mâhni-o grozav. Aşa se cuvine şi este drept 
să evităm acest lucru. Vom păstra taina... hm... pentru noi. 

Dar câtă cruzime din partea unchiului! Exclamă 
domnişoara Fanny. Oh, niciodată n-o să pot ierta cruzimea 
absurdă a unchiului. 

Draga mea, zise domnul Dorrit, pe tonul lui obişnuit, deşi 
rămăsese extrem de palid, trebuie să te rog să nu vorbeşti 
astfel. Nu uita că unchiul tău... hm... nu mai 

Este ca înainte. Nu uita că starea unchiului tău cere... 
hm... multă indulgență din partea noastră, multă 
indulgență. 

Desigur! Exclamă Fanny pe un ton jalnic. Numai că trebuie 
să recunoaştem, cu părere de rău, că undeva, ceva nu 
merge bine în privinţa lui, altfel nu m-ar fi atacat în halul 
ăsta, tocmai pe mine, din toată lumea de pe pământ. 

Fanny, reluă domnul Dorrit cu un glas plin de o profundă 
milă frăţească, tu ştii, cu toate numeroasele lui calităţi, ce... 
hm... ce epavă este unchiul tău, şi te implor, în numele 
afecțiunii pe care o am pentru el şi a fidelității pe care ştii 
că totdeauna i-am arătat-o, să... hm... să tragi propriile tale 
concluzii şi să-mi cruţi simţămintele de frate. 

Aceste cuvinte au pus capăt scenei; domnia-sa domnul 
Edward Dorrit, care nu deschisese deloc gura, rămase până 
la sfârşit buimac şi bănuitor. Domnişoara Fanny stârni 
nelinişti afectuoase în sufletul sorei ei, petrecându-şi mai 
toată ziua când în crize violente de îmbrăţişări, când în a-i 
dărui broşe, ori dorindu-şi moartea. 

Capitolul VI 

UNDEVA, CEVA MERGE BINE 


A FI în starea precară a domnului Gowan, să părăseşti un 
câmp de acţiune din dezgust, să nu ai calităţile necesare de 
a te ridica în altul, şi să te vezi pe cale de a umbla abătut pe 
un teren neutru, blestemându-le pe amândouă; înseamnă 
să te afli într-o stare sufletească neprielnică, N 

Cu puţine şanse de îmbunătăţire de-a lungul timpului. Cel 
mai păcătos calcul făcut în lumea de toate zilele este 
efectuat de către aritmeticieni bolnăvicioşi, care niciodată 
nu uită să facă o scădere acolo unde e vorba de meritele şi 
succesele altora, şi totdeauna o adunare când e vorba de 
ale lor. 

Este, deopotrivă, un obicei păcătos acela de a aştepta cine 
ştie ce răsplată atunci când te lauzi cu amărăciune că te 
simţi dezamăgit. De aici rezultă curând o anumită nepăsare 
stupidă şi o lipsă totală de consecvență. A nesocoti ceea ce e 
valoros ca să ridici în slăvi ceea ce este lipsit de valoare, 
aceasta face parte din rândul bucuriilor deformate; nu 
există joc unde să iei în glumă adevărul şi care să nu iasă 
prost. 

Când Gowan îşi exprima părerea asupra unor manifestări 
artistice absolut fără valoare, el era judecătorul cel mai 
generos din lume. Declară că cutare artist avea mai mult 
talent (cu condiţia să nu fi avut deloc) la degetul cel mic 
decât un altul (cu condiţia să fi avut berechet) din cap până- 
n picioare. Dacă i se atrăgea atenţia că lucrarea lăudată de 
el era bună de aruncat la gunoi, răspundea în numele artei 
lui: 

Dragă prietene, ce altceva Lacem noi decât lucrări bune 
de aruncat la gunoi? Eu, unul, nu fac altceva, şi îţi dăruiesc 
această mărturisire. 

Să facă totdeauna caz de sărăcia lui era o altă trăsătură a 
stării sale de ipohondrie, de parcă intenţionat arăta că 
trebuia să fi fost bogat, întocmai după cum îi lăuda şi-i 
denigra pe Lipitori în public, că nu cumva să se uite că 
aparţinea acestei familii. Oricum, aceste două subiecte erau 
mereu pe buzele lui; el le dezvolta cu atâta iscusinţă încât 


se putea făli chiar şi o lună încheiată, fără a face din sine un 
personaj pe jumătate atât de important, precât ar fi făcut 
dacă punea binişor în cumpănă propriile pretenţii, în 
atenţia lumii întregi. 

Tot din această sporovăială uşuratică nu întârzie să se 
tragă concluzia, pretutindeni unde se ducea împreună cu 
nevastă-sa. Că se însurase împotriva voinţei rudelor sale 
aristocratice şi că s-a zbătut mult până să-i determine s-o 
accepte pe soţia lui. Niciodată n-a luat chestiunea 

În serios, ci dimpotrivă, dădea impresia că râde zeflemitor 
despre ideea asta, dar din întâmplare, deşi se chinuia din 
cale-afară să se subaprecieze, rămânea totdeauna pe o 
poziţie superioară. Chiar din primele zile ale lunii lor de 
miere, Minnie Gowan îşi dădu seama că în general trecea 
drept soţia unui bărbat care făcuse o mezalianţă, dar că 
iubirea acestuia plină de cavalerism nivelase inegalitatea. 

Monsieur Blandois din Paris îi însoţise până la Veneţia, iar 
în Veneţia monsieur Blandois din Paris era foarte des în 
societatea familiei Gowan. Când l-au întâlnit pentru prima 
dată pe acest domn galant, Gowan nu prea ştia dacă să-l 
alunge ori să-l încurajeze, şi timp de vreo douăzeci şi şapte 
de ore fusese atât de nehotărât în a pune lucrurile la punct 
în chip satisfăcător, încât se gândi să dea cu banul, slujindu- 
se de o piesă de cinci franci: dacă avea să cadă capul, 
însemna să-l alunge, iar marca, să-l încurajeze şi astfel să se 
supună vocii oracolului. Din întâmplare, totuşi, soţia lui nu 
prea 11 înghiţea pe seducătorul Blandois, iar majoritatea 
celor din hotel era împotriva acestuia. De aceea, Gowan 
decise să-l încurajeze. 

De ce atâta răutate dacă nu era în cauză un act generos 
din partea lui? De ce Gowan, atât de superior lui Blandois 
din Paris şi perfect în stare să-l demonteze bucată cu 
bucată ca să vadă din ce material era făcut, îşi pierdea 
vremea cu un asemenea om? În' primul rând, el se 
împotrivea întâiului impuls manifestat de nevastă-sa, pentru 
că tatăl ei îi achitase datoriile şi socotea nimerit să se 


folosească de cel dintâi prilej ivit spre a-şi afirma 
independenţa. În al doilea rând, el se ridică împotriva 
opiniei generale, pentru că, deşi avea înclinații să fie altfel, 
era un om nemanierat. Îi făcea plăcere să declare că, în 
orice ţară civilizată, un curtezan înzestrat cu manierele 
rafinate ale lui Blandois putea aspira la cele mai înalte 
distincţii. Se amuza prezentându-l pe Blandois drept 
arbitrul eleganţei şi făcând din el satira vie a celor care se 
umflau în pene cu talentele lor. El afirma cu tărie “că 
plecăciunea lui Blandois când saluta era impecabilă, că era 
irezistibil când vorbea şi că purtarea plină de pitoresc a lui 
Blandois ar fi fost dată ieftin pe o sută de mii de franci, dacă 
asemenea daruri puteau fi vândute cumva. 

Exagerarea în comportament a acestui om, remarcată la el 
şi la toţi cei de teapa lui, oricare ar fi fost educaţia iniţială — 
căci le aparţine la fel precum soarele aparţine sistemului 
nostru planetar - Gowan o accepta drept o caricatură 
socotită de el un caraghioslăc, având-o mereu sub ochi ca 
să ia în derâdere sumedenie de oameni, care nu se puteau 
da în lături să facă ceea ce Blandois exagera. 

Aşa că îşi pierdea vremea cu el; apoi, din nepăsare, lăsase 
ca această înclinaţie să capete forţa unui obicei, şi găsind, 
nepăsător, cine ştie ce divertisment în vorbăria lui Blandois, 
făcuse din el, fără să-şi dea seama, un camarad, deşi bănuia 
că nu trăia decât din dexteritate la jocul de cărţi şi din alte 
expediente deopotrivă; deşi bănuia că nu-i decât un laş, 
când pe el însuşi se vedea plin de curaj, întreprinzător; deşi 
ştia foarte bine că Minnie nu-l putea suferi şi, la urma 
urmelor, nici el nu prea-1 înghiţea, încât, dacă Blandois îi 
dădea Minniei chiar şi cel mai neînsemnat motiv spre a-şi 
justifica repulsia, el n-ar mai fi avut nici un scrupul în a-l 
azvârli de la cea mai înaltă fereastră în cel mai adânc canal 
din oraş. 

Mica Dorrit s-ar fi bucurat să se ducă singură în vizită la 
doamna Gowan, dar Fanny, care nu-şi revenise încă după 
protestele unchiului ei, deşi se scurseseră douăzeci şi patru 


de ore de atunci, se oferi stăruitor s-o însoţească. Cele două 
surori se urcară într-una din gondolele de sub fereastra 
domnului Dorrit şi, escortate de comisionar, se lăsară 
conduse cu mare ceremonie la locuinţa doamnei Gowan. De 
fapt, ceremonia întrecea cu mult locuinţa, care era, după 
cum se plânse Fanny, „groaznic de peste mâna „, şi unde nu 
ajunseră decât străbătând o mulţime de canale înguste, pe 
care aceeaşi tânără persoană le diseredită numindu-le 
„simple şanţuril4. 

Casă, de pe o insuliţă pustie, dădea impresia că s-ar fi rupt 
din altă parte şi ar fi plutit întâmplător până la locul unde se 
afla acum, în tovărăşia unei vii deopotrivă de părăsite ca şi 
creaturile mizerabile care zăceau întinse la umbra 
frunzelor ei. Elementele priveliştii înconjurătoare erau o 
biserică împrejmuită cu un gard şi numai schele peste tot, 
iar pretinsa reparaţie părea să dureze de atâta vreme, că 
materialele, vechi de o sută de ani, căzuseră în ruină; 
sumedenie de rufe spălate întinse la soare; o adunătură de 
case mohorâte claie peste grămadă şi în chip grotesc, 
calcând legile echilibrului, ca brânzeturile preistorice 
putrede, tăiate în forme fantastice şi colcăind de gâze; şi o 
harababură smintită de ferestre, cu storurile atârnând 
toate într-o rână, în dreptul cărora mai pretutindeni 
spânzurau nişte zdrenţe murdare. 

La primul cât al clădirii se găsea o Bancă - fapt 
surprinzător pentru orice om priceput în afaceri, care 
aducea din oraşul său britanic legi comerciale pentru toată 
suflarea omenească - unde doi funcţionari slabi şi bărboşi, 
semănând cu nişte carabinieri uscați, pe cap cu tichii verzi 
de catifea, împodobite cu ciucuri aurii, stăteau în picioare 
dinapoia unei tejghele micuţe, într-un birouaş, în care nu se 
vedeau alte obiecte decât o casă de bani goală, cu uşa 
deschisă, un ulcior de apă şi tapetul de pe pereţi în 
ghirlande de trandafiri; dar aceşti slujbaşi, la cererea 
legală, puteau face să răsară, lansând pur şi simplu mâna 
într-un ungher invizibil, mormane inepuizabile de piese de 


cinci franci. Sub Bancă se afla un şir de trei sau patru 
încăperi, cu zăbrele la ferestre, aidoma unei temnițe pentru 
şobolanii infractori. Deasupra Băncii era locuinţa doamnei 
Gowan. 

În pofida pereţilor coşcoviţi, ca nişte hărţi pentru 
misionari, conturate să împărtăşească ştiinţa geografiei; în 
pofida mobilierului straniu, uzat la culme şi searbăd, în 
pofida mirosului extrem de puternic, veşnic venețian, de 
apă stătută şi de alge lăsate la mal de reflux - casa arăta pe 
dinăuntru mai îmbietor decât s-ar fi crezut. Un bărbat 
zâmbitor, care avea aerul unui ucigaş adus pe calea cea 
bună - servitor vremelnic - le deschise şi le pofti în odaia 
unde şedea doamna Gowan, vestind-o că două frumoase 
tinere englezoaice veniseră în vizită la stăpâna sa. 

Doamna Gowan, care cosea ceva, puse lucrul deoparte, 
într-un coş acoperit, şi se ridică puţin grăbită. Domnişoara 
Fanny se purtă grozav de politicos şi debită obişnuitele 
nimicuri cu iscusinţa unei mondene inveterate. 

Lui papa i-a părut extrem de rău, continuă Fanny, că a fost 
reţinut astăzi (e atât de prins aici, dat fiind numărul cumplit 
de mare al cunoştinţelor noastre!) şi mi-a cerut în mod 
special să-i las cartea sa de vizită pentru domnul Gowan. Ca 
să fiu sigură că mă achit de acest comision de care mi-a 
reamintit de cel puţin zece ori, daţi-mi voie s-o pun 
numaidecât pe masă ca să-mi uşurez conştiinţa. 

Zis şi făcut, cu un gest de inveterată uşurinţă. 

Am fost încântați, spuse Fanny, aflând că dumneavoastră 
cunoaşteţi familia Merdle. Să sperăm că acesta va fi un alt 
mijloc care să ne apropie. 

Sunt prieteni cu familia domnului Gowan, preciză doamna 
Gowan, eu n-am avut încă plăcerea să fiu prezentată 
doamnei Merdle, dar sper să fac cunoştinţă la Roma cu 
dânsa. 

Într-adevăr? Replică Fanny, dând impresia că-şi înăbuşă 
amabil superioritatea. Cred că o să vă placă. 

O cunoaşteţi foarte bine? 


Păi, ştiţi, zise Fanny, cu o mişcare degajată din umerii ei 
frumoşi, la Londra toată lumea se cunoaşte. Am întâlnit-o în 
cursul călătoriei noastre aici, şi, la drept vorbind, tata a fost 
la început cam supărat pe ea, fiindcă ne-a luat una din 
camerele reţinute pentru noi de oamenii noştri. Dar, 
desigur, norul s-a risipit curând şi acum suntem iarăşi cu 
toţii buni prieteni. 

Deşi această vizită nu-i dăduse încă prilej Micuţei Dorrit să 
stea de vorbă cu doamna Gowan, între ele două se crease o 
înţelegere tacită care înlocuia cuvintele. Se uită la doamna 
Gowan cu un interes profund şi neabătut; timbrul glasului 
ei o impresiona; nimic nu-i scăpa Micuţei Dorrit din cele 
aflate lângă ea, în jurul ei, sau legate cât de cât de ea. Era 
mai promptă în a pătrunde cea mai slabă undă de emoție la 
ea, decât în cazul oricui altcineva - cu excepţia unei singure 
persoane. 

Te simţi bine, zise ea, din seara aceea? 

Destul de bine, draga mea. Şi dumneata? 

Oh, eu mă simt totdeauna bine, spuse Mica Dorrit, sfioasă. 
Eu... da, mulţumesc. 

N-avea nici un motiv să şovăie şi să se poticnească, doar că 
doamna Gowan îi atinsese mina vorbind cu ea, iar privirile li 
se întâlniseră. Ceva, ca un gând neliniştitor din ochii aceia 
mari şi blânzi, o făcu pe Mica Dorrit să se întrerupă brusc. 

Ştiai că soţul meu ţine foarte mult la dumneata, încât 
aproape că ar trebui să fiu geloasă pe dumneata? Spuse 
doamna Gowan. 

Mica Dorrit scutură din cap, roşind. 

Dacă ar repeta ce mi-a spus mie, ai afla că eşti cea mai 
calmă şi mai. Promptă fiinţă de pe lume, din oamenii pe 
care i-a cunoscut, care a sărit vreodată în ajutorul cuiva. 

Vorbeşte cu mult prea multă indulgență despre mine, rosti 
Mica Dorrit. 

De asta mă-ndoiesc; dar nu mă-ndoiesc că trebuie să-i 
spun că sunteţi aici. Nu m-ar ierta dacă ar fi să vă las să 
plecaţi pe dumneavoastră şi pe domnişoara Dorrit, fără a-i 


da de veste. Îmi permiteţi? Veţi putea scuza dezordinea şi 
lipsa de comoditate din atelierul unui pictor? 

Întrebările erau adresate domnişoarei Fanny, care 
răspunse cu graţie că nimic n-ar interesa-o şi n-ar încânta-o 
mai mult. Doamna Gowan se apropie de o uşă, privi într-o 
altă încăpere şi se întoarse. 

Faceţi-i plăcerea lui Henry şi intraţi, spuse ea, ştiu că se va 
bucura! 

Când păşi înăuntru, Mica Dorrit dădu mai întâi cu ochii de 
Blandois din Paris - înfăşurat într-o pelerină largă, şi cu o 
pălărie cu boruri mari lăsate pe ochi - în picioare, cocoţat 
pe o estradă dintr-un ungher al odăii, la fel oum stătuse pe 
Marele Sf. Bernard, când braţele indicatoare din marginea 
drumului parcă toate făceau semn în sus către el. Fata se 
dădu înapoi la vederea acestei apariţii, iar el îi zâmbi. 

Nu vă speriaţi, spuse Gowan, părăsind şevaletul dindărătul 
uşii. Nu-i decât Blandois. Îmi slujeşte drept model astăzi. 
Schiţez un studiu după el. Fac economie de bani dacă-l 
folosesc pentru ceva util. Săracii de noi, pictorii, banii nu ne 
dau afară din casă. 

Blandois din Paris îşi ridică pălăria cu boruri pleoştite şi 
salută domnişoarele, fără să iasă din colţul lui. 

Mii de scuze! Zise el. Dar acest professore de colea se 
poartă atât de cumplit cu mine, că mi-e şi frică să mă mişc. 

Atunci nu te mişca, spuse Gowan cu răceală, când cele 
două surori se apropiau de şevalet. Îngăduie domnişoarelor 
să vadă originalul mâzgălelii, ca să ştie măcar ce 
reprezintă. lată-1, vedeţi. Un bravo aşteptându-şi prada, un 
nobil cu vază gata să-şi salveze patria, duşmanul comun 
pândind ocazia să facă un rău cuiva, un mesager ceresc 
pregătindu-se să facă un bine cuiva... poate fi orice socotiți 
că seamănă mai mult! 

Professore mio, hai să zicem un biet gentleman aşteptând 
momentul să-şi prezinte omagiile eleganţei şi frumuseţii, 
interveni Blandois. 


Sau mai degrabă un Cattivo soggetto mio, replică Gowan, 
atingând cu penelul chipul pictat, acolo unde cel al 
modelului se mişcase, adică un ucigaş, după săvârşirea 
faptei. Descoperă-ţi obrazul din pelerină. Stai nemişcat. 

Mâna lui Blandois tremura, dar râse, de aceea se mişcă, 
bineînţeles. 

Observaţi că mai înainte se cam încăierase cu un alt ucigaş 
sau cu vreo victimă, spuse Gowan, pictându-i semne pe 
mâna, cu o tuşă iute, nerăbdătoare, stângace. Astea-s 
urmele scărmănelii. leşi de sub pelerină, omule!... Corpo di 
San Marco, la ce te gândeşti? 

Blandois din Paris se scutură iarăşi din tot trupul râzând, 
astfel că mâna îi tremura şi mai mult; şi, ba o ducea în sus 
ca să-şi răsucească mustaţa, care părea umedă, ba se ridica 
în picioare, în poziţia cerută, din nou fălindu-se puţin. 

Avea faţa îndreptată spre locul unde Mica Dorrit stătea în 
picioare lângă şevalet şi o privea tot timpul. Odată atrasă de 
căutătura asta ciudată, ea nu-şi mai putu întoarce ochii, şi 
se fixau reciproc, neîntrerupt. Ea începu să tremure acum. 
Gowan, dându-şi seama şi crezând că-i era teamă de câinele 
mare de lângă el, pe care fata îl mângâia cu mâna pe cap şi 
acesta tocmai scosese un mârâit surd, o privi şi-i spuse: 

Nu vă face nimic, domnişoară Dorrit. 

Nici nu mi-e teamă de el, replică ea într-un suflet, Inelar 
uitaţi-vă la el. 

Ţ;. Cât ai clipi, Gowan aruncă penelul şi prinse câinele cu | 
amândouă mâmile de zgardă. 

F; - Blandois, cum poţi fi atât de stupid încât să-l 

Provoci! Pentru Dumnezeu... fir-ar să fie, are să te sfâşie 
bucăţi! Culcat, Leu! N-auzi, sălbaticule! 

Câinele mare, fără să-i pese că aproape era strâns de * gât 
cu zgarda, se trăgea îndărăt, cu toată puterea, ca să scape 
din mina stăpânului, şi până la urmă izbuti să ajungă în 
celălalt capăt al atelierului. Tocmai se pregătea să facă un 
salt, când stăpânul lui îl înşfăcă. 


Leu! Leu! Câinele se ridicase în două labe şi se dădu o 
luptă între stăpân şi câine. Înapoi! Culcat, Leu! Pleacă din 
faţa lui, Blandois! Ce diavol ai stârnit în câinele ăsta! 

Eu nu i-am făcut nimic. 

Pleacă din faţa lui, altminteri nu mai pot stăpâni fiara asta 
sălbatică! leşi din cameră! Pe Dumnezeul meu, are să te 
sfâşie! 

Câinele, cu un lătrat feroce, încă se mai zbătea când 
Blandois dispăru; apoi, în clipa în care animalul se potoli, 
stăpânul, doar întrucâtva mai puţin furios decât câinele, îi 
trase o lovitură în cap şi, dominându-l, îl izbi de mai multe 
ori plin de cruzime cu călcâiul cizmei, încât acum începu să- 
i curgă sânge din gură. 

Acum marş la colţ, zise Gowan, şi culcat, altfel te duc afară 
şi te-mpuşc. 

Leu făcu aşa cum i se poruncise şi se culcă la pământ, 
lingându-şi botul şi pieptul. Stăpânul său se opri o clipă să- 
şi tragă răsuflarea şi apoi, recăpătându-şi obişnuitul sânge- 
rece, se întoarse să stea de vorbă cu nevastă-sa şi cu 
vizitatoarele ei. Toată scena nu durase probabil mai mult de 
două minute. 

Haide, haide, Minnie! Ştii foarte bine că e totdeauna în 
toane bune şi ascultător. Blandois trebuie să-l 

YM iritat... s-a strâmbat la el. Câinele are şi el simpatiile şi 
Antipatiile lui, iar pe Blandois nu prea-l înghite. Dar sunt 
ffoigur că recunoşti şi tu, Minnie, niciodată nu s-a mai pur- 
*tet aşa. 

Minnie era prea tulburată ca să mai poată spune ceva 
drept răspuns; Mica Dorrit se şi străduia s-o liniştească; 
Fanny, care ţipase o dată sau de două ori, se agăţase de 
braţele lui Gowan după apărare; Leu, grozSv de ruşinat că 
le pricinuise atâta spaimă, veni târându-se pe podea la 
picioarele stăpânei sale. 

Brută furioasă! Exclamă Gowan, lovindu-l iarăşi cu 
piciorul. Am să te pedepsesc pentru asta. 

Şi din nou îl lovi o dată şi încă o dată. 


Oh, vă rog, nu-l mai pedepsiţi! Strigă Mica Dorrit. Nu-l 
mai loviți. Uitaţi-vă ce cuminte e! 

La rugămintea ei stăruitoare, Gowan îl cruţă şi merita 
intervenţia ei, căci într-adevăr acum era supus, îi părea rău 
şi se simţea nenorocit, atât cât te poţi aştepta de la un 
câine. 

Nu era uşor să-şi revină după o asemenea emoție şi să 
continue vizita fără un sentiment de constrângere, 
presupunând chiar că prezenţa lui Fanny n-ar fi fost, chiar 
şi în cele mai bune împrejurări, oarecum o piedică. De-a 
lungul conversaţiei care urmă înainte ca cele două surori 
să-şi ia rămas bun, Micuţei Dorrit i se păru că domnul 
Gowan prea îşi trata soţia, în puternica lui afecţiune, ca pe 
un copil frumos. EI R. U se prea sinchisea, pare-se, de 
profunzimea simţămintelor neveste-şi, despre care Mica 
Dorrit ştia că depăşeau nivelul de suprafaţă, şi se îndoia că 
sentimentele lui atingeau o asemenea adâncime. Se întreba 
dacă nu cumva aici trebuie căutată cauza lipsei lui de 
seriozitate, şi dacă nu se întâmplă cu oamenii, la fel ca şi cu 
vapoarele, care, navigând pe ape prea puţin adânci şi 
numai stânci peste tot, ancora lor nu prinde nicăieri, aşa că 
plutesc anapoda, în derivă. 

Gowan cobori scara împreună cu ele, cerându-şi scuze pe 
un ton hazliu de locuinţa umilă, unde nişte sărmane 
creaturi ca ei trebuiau să se limiteze, adăugind că dacă 
nobilii şi puternicii Lipitoare, rudele sale, cărora le-ar fi 
îngrozitor de ruşine văzând în ce sărăcie se zbat, le-ar oferi 
ceva mai bun, ar accepta să stea în condiţii mai comode, şi 
asta numai ca să-i oblige. La marginea canalului, ele au fost 
salutate de Blandois, destul de palid încă fdin pricina 
aventurii prin care trecuse nu demult, deşi lua totul în 
glumă, râzlnd când cineva pomeni de Leu. 

Părăsindu-i pe cei doi bărbaţi dinaintea casei, sub viţa-de- 
vie firavă, din care Gowan culegea frunze şi le împrăştia 
nepăsător în apă, pe când Blandois îşi aprindea o ţigară, 
surorile se îndepărtară în gondolă cu aceeaşi ceremonie 


precum veniseră. Trecuseră doar câteva minute de când 
pluteau pe apă, când Mica Dorrit observă că Fanny îşi 
dădea aere mai mult decât era necesar în împrejurările 
acelea şi, cercetând motivul în jur pe fereastră şi prin uşa 
deschisă, văzu limpede că le urmărea o altă gondolă. 

Această gondolă le urmărise şi înainte, făcând tot soiul de 
manevre: uneori pornea în faţă, apoi se oprea ca să le lase 
să treacă; alteori, când canalul era îndeajuns de larg, venea 
chiar lângă ambarcaţiunea lor, mergând cot la cot cu ele, şi, 
în fine, alteori, urmându-le foarte aproape. Dar cum Fanny, 
treptat, nu se mai feri să ascundă faptul că se fandosea spre 
a atrage atenţia cuiva din cealaltă gondolă, prefăcându-se 
totodată că habar nu are de existenţa acelei persoane, Mica 
Dorrit sfârşi prin a o întreba cine era. 

Nătărăul ăla, spuse Fanny, laconic. 

Cine? Se miră Mica Dorrit.; - Copila mea dragă, replică 
Fanny (pe un ton care 

Dădea de înţeles că înainte de protestul unchiului ei ar fi 
spus: „Zău, ce proastă mai eşti „), ce greu pricepi tu! 
Tânărul Sparkler. 

Lasă în jos geamul din dreptul ei şi, rezemându-se pe 
spate, îşi sprijini indiferentă cotul de pervazul ferestrei şi 
începu să-şi facă vânt cu un superb evantai spaniol negru şi 
auriu. După ce gondola însoţitoare trecu iute iarăşi în faţă, 
făcând să se zărească un ochi la fereastră, Fanny izbucni 
într-un râs plin de cochetărie şi zise: 

Ai mai văzut un asemenea imbecil, scumpa mea? 

Crezi că are de gând să te urmărească tot drumul? 
Întrebă Mica Dorrit. 

Scumpa mea, replică Fanny, mi-e cu neputinţă să Spun ce 
e în stare să facă un idiot la disperare, cine mai Jitie! 
Distanţele nu-s prea mari aici. Ar putea străbate toată 
Veneţia, îmi închipui, dacă moare de dor să mă vadă. 

Şi chiar moare de dor? Întrebă Mica Dorrit, cu o 
desăvârşită sinceritate. 


Ei, iubita mea, ăsta-i pe drept cuvânt o întrebare 
stânjenitoare pentru mine, spuse sora ei. Cred că da. 
Întreabă-l mai bine pe Edward. Mi se pare că i-a spus lui 
acest lucru. După câte am auzit, se dă în spectacol la Cazino 
şi în alte locuri vorbind despre mine. Dar mai bine 
întreabă-l pe Edward, dacă vrei să afli. 

Mă mir că nu ne face o vizită, rosti Amy, după ce se gândio 
clipă. 

Dragă Amy, nedumerirea ta curând va înceta dacă 
informaţiile mele sunt exacte. N-aş fi deloc surprinsă dacă 
ar veni chiar astăzi. Bietul de el, cred că a aşteptat doar să 
mai prindă puţin curaj. 

Ai să-l mai vezi? 

De fapt, draga mea, spuse Fanny, depinde de împrejurări. 
Iar a venit. Uite-1. Ah, ce nătâng eşti! 

Domnul Sparkler arăta, desigur, ca vai de capul lui, cu 
ochiul în fereastră ca o bulă de aer în geam, gata să 
oprească brusc gondola, deşi n-avea nici un motiv, în afară 
de cel pe care-l bănuim. 

Când m-ai întrebat dacă o să-l mai văd, draga mea, spuse 
Fanny, aproape la fel de calmă în atitudinea ei de graţioasă 
nepăsare ca şi doamna Merdle în persoană, ce voiai să 
spui? 

Vreau să spun, rosti Mica Dorrit... cred că vreau să spun... 
tu ce zici, dragă Fanny? 

Fanny izbucni din nou în râs, cu un aer condescendent, 
viclean şi amabil, deopotrivă; apoi, petrecându-şi braţul pe 
după sora ei, într-un fel zglobiu şi plin de afecţiune, glăsui: 

Ia spune-mi acum, micuța mea: când ne-am întâlnit cu 
femeia aceea la Martigny, cum ţi s-a părut că s-a descurcat? 
Ai văzut ce hotărâre a luat, cât ai bate din palme? 

Nu, Fanny. 

Atunci să-ţi spun eu, Amy. Şi-a zis în sinea ei: „N-am să fac 
niciodată aluzie la întâlnirea precedentă în împrejurări cu 
totul deosebite şi n-o să dau impresia că mi-aş închipui 
cumva că-s aceleaşi fete”. lată felul ei de ft ieşi dintr-o 


încurcătură. Ce ţi-am spus eu când am plecat din casa 
aceea de pe strada Harley? Este femeia cea mai insolentă şi 
mai prefăcută din lume. Dar în privinţa obrăzniciei, scumpa 
mea, s-ar putea să-şi găsească naşul. 

Şi, cu o mişcare plină de tâlc din evantaiul spaniol către 
propriul său piept, Fanny indica destul de limpede unde 
trebuia căutat un asemenea exemplar. 

Dar nu numai atât, continuă Fanny, ea face aceleaşi 
recomandări şi tinărului Sparkler, şi nu-i dă voie să umble 
după mine, până nu-i vira în dovleacul lui cum nu se poate 
mai caraghios (căci aşa ceva numai cap nu poţi numi) să 
facă în aşa fel încât să se creadă că i-am căzut cu tronc 
pentru întâia oară în curtea aceea de han. 

De ce? Întrebă Mica Dorrit. 

De ce? Doamne-sfinte, draga mea! (iarăşi pe tonul: * 
„Proastă mai eşti! „) Cum poţi să pui o asemenea întrebare? 
Nu vezi că între timp am devenit o partidă destul de bună 
pentru un asemenea nătărău? Şi nu vezi, de asemenea, că 
ne pune comedia asta în spinare şi se preface - lepădând-o 
de pe umerii ei (foarte buni umeri, ce-i drept), adăugă 
Fanny, uitându-se cu plăcere la ai săi - că se poartă astfel 
din consideraţie pentru sensibilitatea noastră? 

Noi însă putem oricând restabili adevărul. 

Da, dar, dacă-mi dai voie, tocmai asta nu vrem noi, replică 
Fanny. Nu, Amy, aşa ceva nu voi îngădui să se facă. Nu eu 
am inventat acest pretext, ci ea; când are să se sature, vom 
vedea atunci. 

Ameţită de triumful simţămintelor ei, domnişoara Fanny, 
folosind evantaiul cu o mână, o strângea de mijloc cu 
cealaltă pe soră-sa, de parcă ar fi strivit-o pe doamna 
Bferdle. 

Nu, repetă Fanny. Să-şi dea seama că merg pe aceeaşi cale 
cu ea. Ea mi-a deschis ochii şi eu îmi văd de drum. Şi, cu 
binecuvântarea soartei şi a norocului, voi continua să cultiv 
cunoştinţa cu femeia asta până ce-i Voi fi dat cameristei 
sale, sub ochii stăpânei, lucruri de la croitoreasa mea, de 


zece ori mai frumoase şi mai scumpe ţJecât cele primite 
altădată de la a ei! 

Mica Dorrit tăcu; ştia că nu avea nici un cuvânt de Şi>us 
în chestiunea demnităţii de familie şi nu voia să 

Irosească fără rost favoarea surorii sale, de scurtă vreme 
recâştigată şi în chip atât de neaşteptat. Ea nu putea fi de 
acord, dar tăcu. Fanny îşi dădu foarte bine seama ce 
gândea ea, atât de bine încât puţin după aceea o întrebă, 
iar răspunsul Micuţei Dorrit a fost: 

Ai intenţia să-l încurajezi pe domnul Sparkler, Fanny? 

Să-l încurajez, dr*aga mea? Spuse sora ei, zâmbând 
dispreţuitoare. Depinde ce înţelegi tu prin „a încuraja”. Nu, 
nu vreau să-l încurajez, dar am să fac din el un sclav. 

Mica Dorrit o privi cu o expresie plină de seriozitate şi de 
îndoieli, dar Fanny nu putea fi oprită în felul acesta, îşi 
strânse evantaiul negru şi aurit şi atinse cu el nasul soră-şi, 
cu aerul unei frumuseți orgolioase, conştiente de 
superioritatea sa, care se amuză instruind o prietenă 
neajutorată. 

Am să-l fac, dragă, să stea sluj în faţa mea, am să mi-l 
subjug. Şi dacă n-o voi subjuga şi pe maică-sa. Nu e vina 
mea. 

Crezi - dragă Fanny, nu te supăra, acum suntem atât de 
bune prietene - crezi că poţi vedea destul de bine ce se va 
întâmpla până la urmă? 

Deocamdată n-aş putea spune, draga mea, că m-am gândit 
prea mult la acest lucru, răspunse Fanny, cu supremă 
indiferenţă, totul la timpul cuvenit. Astea-s intenţiile mele. 
Şi, de fapt, mi-a trebuit atâta timp ca să ţi le spun, că am şi 
ajuns acasă. lar la uşă, iată-l pe tânărul Sparkler întrebând 
dacă e cineva înăuntru. Totul, desigur, pur şi simplu din 
întâmplare! 

Într-adevăr, îndrăgostitul se afla în picioare în gondola lui 
cu portvizitul în mină, afectând că pune o întrebare unui 
servitor. Acest concurs de împrejurări îl determină o clipă 
mai apoi să se prezinte celor două domnişoare într-o 


postură care, mai demult, n-ar fi fost considerată de bun 
augur pentru reputaţia sa; căci gondolierii domnişoarelor, 
destul de stânjeniţi de urmărire, provocaseră atât de iscusit 
o ciocnire cât se poate de lină cu barca domnului Sparkler, 
că tânărul nostru căzu de-a berbeleacul peste bord, ca un 
popic de dimensiuni mai mari, făcân- $ du-1 să-şi arate 
tălpile încălţărilor subiectului pasiunii sale | înflăcărate, pe 
când cea mai nobilă parte a anatomiei lui ] se zbătea în 
fundul ambarcaţiunii, în braţele unuia din; oamenii săi. 

Totuşi, deoarece domnişoara Fanny întrebă cu mult interes 
dacă domnul s-a lovit cumva, domnul Sparkler se ridică de 
jos într-o stare mai bună decât era de aşteptat şi îngăimă, 
roşind: 

Nu, câtuşi de puţin. 

Domnişoara Fanny nu-şi amintea să-l mai fi întâlnit 
vreodată până atunci şi îşi văzu de drum cu o mişcare 
distantă din cap, când el îşi rosti numele. Chiar şi atunci ea 
era stânjenită că numele acesta nu-i spunea nimic, până ce 
el declară că avusese onoarea s-o mai fi cunoscut la 
Martigny. Ea îşi aduse aminte apoi, exprimându-şi speranţa 
că doamna mama lui se simţea bine. 

Mulţumesc, bolborosi domnul Sparkler, se simte 
nemaipomenit de bine... Vreau să zic, destul de rău. 

E în Veneţia? Întrebă domnişoara Fanny. 

La Roma, răspunse domnul Sparkler. Eu sunt singur. Aici, 
singur. Am venit să-i fac o vizită domnului Edward 

Dorrit. De fapt şi domnului Dorrit. La drept vorbind, 
întregii familii. 

Întorcându-se graţioasă către servitori, domnişoara Fanny 
întrebă dacă tatăl şi fratele ei erau acasă. La răspunsul lor 
afirmativ, domnul Sparkler îi oferi, umil, braţul domnişoarei 
Fanny, care îl acceptă şi urcă scara principală alături de 
tânăr; dacă acesta încă ar mai fi crezut (şi nu exista nici un 
motiv de a se îndoi) că ea era o fată fără fumuri în cap, se 
cam înşela. 


Ajungând într-un salon igrasios, unde tapetele decolorate, 
de un verde marin trist, erau atât de uzate şi de vechi încât 
s-ar fi putut spune că se înrudeau cu smocurile de alge de 
mare care pluteau de colo-colo pe sub ferestre sau se 
agăţau pe ziduri vărsând lacrimi pentru rubedeniile lor 
întemniţate, domnişoara Fanny trimise mesageri în 
căutarea tatălui şi a fratelui ei. Între timp, până să apară, 
ea luă o poziţie extrem de avantajoasă pe canapea, 
desăvârşind cucerirea domnului Sparkler prin câteva 
observaţii despre Dante - cunoscut tinărului drept un om 
excentric, un fel de ghiuj şiret, care avea obiceiul să poarte 

O cunună de frunze pe cap şi să se aşeze pe un taburet la 
intrarea în catedrala din Florenţa, nimeni nu ştie de ce. 

Domnul Dorrit îl întâmpină pe oaspete cu cea mai mare 
bună-cuviinţă şi cele mai distinse maniere. Se interesă 
îndeosebi de doamna Merdle. Se interesă îndeosebi de 
domnul Merdle. Domnul Sparkler spuse, sau mai degrabă i 
se scoteau cuvintele cu cleştele, că doamna Merdle se 
plictisise de casa de la ţară şi de vilă din Brighton şi, ştiţi, 
neputând rămâne la Londra, când nu se mai afla ţipenie de 
om acolo şi pentru că anul ăsta nu prea avea chef să facă 
vizite altora, s-a hotărât să dea o raită pe la Roma, unde o 
femeie ca dânsa, proverbial de frumoasă şi fără fumuri în 
cap, era bineînţeles o mare achiziţie pentru lumea bună. 
Cât despre domnul Merdle, oamenii de afaceri din centrul 
Londrei şi de prin alte locuri deopotrivă aveau atât de mare 
nevoie de el şi era un fenomen atât de nemaipomenit în 
materie de Bursă şi Bancă, încât domnul Sparkler se îndoia 
că sistemul financiar al ţării se putea lipsi de el, deşi povara 
de pe umerii lui (domnul Sparkler nu ascundea acest lucru) 
era uneori cu mult prea grea, şi că i-ar fi făcut desigur bine 
dacă schimba din când în când mediul şi clima. Asupra lui 
însuşi, domnul Sparkler comunică gazdelor că se va duce, 
din motive personale, peste tot unde se va afla familia 
Dorrit. 


Acest uriaş efort de conversaţie ceru un anumit timp, dar 
a fost îndeplinit până la urmă. Odată adus la îndeplinire, 
domnul Dorrit îşi exprimă nădejdea că domnul Sparkler le 
va face plăcerea să ia curând masa împreună cu ei. Domnul 
Sparkler primi invitaţia cu atâta bunăvoință, încât domnul 
Dorrit îl întrebă ce avea de gând să facă, de pildă, în ziua 
aceea. Cum în ziua aceea nu avea nimic de făcut 
(îndeletnicirea lui de predilecție şi cea pentru care era 
anume calificat), l-au reţinut, fără nici o amânare; el s-a 
angajat chiar să conducă domnişoarele la Operă în seara 
aceea. 

La ora mesei, domnul Sparkler răsări din ape precum fiul 
lui Venus, imitând-o pe maică-sa, şi îşi făcu o splendidă 
apariţie urcând scara principală. Dacă Fanny fusese 
fermecătoare dimineaţă, acum era de trei ori mai 
fermecătoare, foarte frumos îmbrăcată, în culorile care-i 
veneau 

Cel mai bine, şi cu un aer de indiferenţă ce dublă şi nituia 
lanţurile domnului Sparkler. 

Aud că sunteţi în relaţii, domnule Sparkler, spuse gazdă în 
timpul mesei, cu... hm... domnul Gowan, domnul Henry 
Gowan? 

Foarte bune, domnule, replică domnul Sparkler. Mama lui 
şi maică-mea sunt prietene intime, de fapt. 

Dacă mă gândeam mai devreme la acest lucru, Amy, reluă 
domnul Dorrit, pe un ton protector la fel de magnific 
precum cel al lordului Decimus în persoană, le puteai lăsa 
soţilor Gowan un bilet că să-i pofteşti astăzi la masă. Câţiva 
dintre oamenii noştri ar fi putut... hm... să-iia şi să-i 
conducă înapoi acasă. Le puteam pune... hm... o gondolă la 
dispoziţie în acest scop. Îmi pare rău că am uitat. Te rog să- 
mi aminteşti mâine despre dânşii. 

Mica Dorrit avea unele îndoieli în legătură cu felul cum 
domnul Henry Gowan va primi acest act de condescendenţă 
venit din partea lor, dar ea îi făgădui să nu piardă din 
vedere de a-i aduce aminte. 


Spuneţi-mi, vă rog, domnul Henry Gowan pictează... hm... 
portrete? Întrebă domnul Dorrit. 

Domnul Sparkler era de părere că picta orice, numai să i 
se fi comandat. 

Nu merge pe o cale anumită? Mai spuse domnul Dorrit. 

Domnul Sparkler, pe care dragostea îl făcea să fie mai 
scânteietor4 ca de obicei, răspunse că pentru a merge pe o 
cale anumită omul are nevoie de o anumită pereche de 
încălţăminte; de pildă, pentru vânătoare, încălţăminte de 
vânătoare, pentru cricket, încălţăminte de cricket, în vreme 
ce domnul Henry Gowan, după cum credea el, n-avea o 
pereche anumită de pantofi. 

Nici o specialitate? Întrebă din nou domnul Dorrit. 

Acest cuvânt fiind prea lung pentru domnul Sparkler, Cu 
mintea istovită din pricina ultimului efort, răspunse: 

Nu, mulţumesc. Rareori servesc aşa ceva. 

Ei bine! Exclamă domnul Dorrit. Mi-ar face mare plăcere 
să ofer unui gentleman cu asemenea relaţii... 

Hm... o mărturie a dorinţei pe care o am de a contribui la 
succesul şi dezvoltarea... hm... germenilor geniului său. 
Cred că trebuie să-l angajez pe domnul Gowan să-mi facă 
portretul. Dacă rezultatul va fi... hm... satisfăcător, pentru 
ambele părţi, s-ar putea apoi să-l angajez să-şi încerce 
talentul şi cu ceilalţi din familia mea. 

Atunci îi veni domnului Sparkler în minte gândul original şi 
îndrăzneţ că era momentul să spună că exista un anuviit 
membru în familie (accentuând în mod special anumit) pe 
care nici un pictor nu l-ar putea reda cum se cuvine. Dar 
deoarece îi lipseau cuvintele potrivite pentru a-şi exprima 
ideea, praful se alese de ea. 

Aceasta cu atât mai regretabil cu cât domnişoara Fanny 
aplauda enorm planul cu portretul, stăruind ca tatăl ei să-l 
şi pună în aplicare. Presupunea, după cum spuse /ea, că 
domnul Gowan îşi jertfise o carieră strălucită căsătorându- 
se cu drăgălaşa lui soţie, iar dragostea într-o colibă, pictând 
tablouri ca să-ţi plăteşti masa, totul i se părea atât de 


interesant, de încântător, încât îl rugă pe tatăl ei să-i facă 
această comandă, fie că ar fi fost sau nu în stare dea 
executa un portret care să semene cu realitatea; deşi ea şi 
Amy ştiau că va fi în stare, căci, văzuseră în dimineaţa 
aceea pe şevaletul lui un portret expresiv, pe care au avut 
prilejul să-l compare cu originalul. Aceste observaţii l-au 
făcut pe domnul Sparkler să-şi iasă aproape din minţi 
(poate că asta era şi intenţia), căci, în vreme ce, pe deo 
parte, dădeau de înţeles că domnişoara Fanny părea 
susceptibilă la pasiuni duioase, pe de altă parte, ea însăşi se 
arăta atât de nevinovat inconştientă de admiraţia stârnită în 
el, încât tânărul simţea că-i ies ochii din cap de gelozie 
pentru un rival necunoscut. 

După masă, toţi coborâră iarăşi pe mare, apoi urcară de 
acolo scara Operei - precedaţi de unul din gondolierii lor, 
triton înarmat cu un felinar mare - şi intrară în loja familiei, 
iar pentru domnul Sparkler începu o seară de tortură. Cum 
sala era cufundată în întuneric, iar loja luminată, mai mulţi 
tineri tot dădeau târcoale pe acolo în timpul reprezentaţiei; 
pe Fanny, aceşti tineri o interesau atât de mult şi lua 
atitudini atât de fermecătoare de-a lungul conversaţiei cu 
ei, când le făcea mici confidenţe şi când se ciorovăiau 
asupra identităţii persoanelor din lojile mai îndepărtate, 
încât sărmanul Sparkler simţea că urăşte întreaga omenire. 
La sfârşitul spectacolului, eî a avut însă o dublă consolare. I- 
a dat să-i ţină evantaiul în vreme ce-şi potrivea pelerina, 
apoi i-a acordat binecuvântatul privilegiu de a-i oferi braţul 
când să coboare scară din nou. Aceste fărâme de 
încurajare, gândea domnul Sparkler, îl ajutau doar ca să nu- 
şi piardă cumpătul; şi nu este exclus ca şi domnişoara 
Dorrit să fi gândit la fel. 

Tritonul cu felinarul aştepta la uşa lojii; alţi tritoni cu alte 
felinare aşteptau la multe alte uşi. Tritonul familiei Dorrit 
lăsase în jos felinarul ca să lumineze scara, şi domnul 
Sparkler nu făcu decât să mai adauge un rând de lanţuri pe 
lângă celelalte, când privi picioruşele splendide coborând 


scânteietoare treptele alături de el. Printre cei care tot 
dădeau târcoale prin preajmă se afla şi Blandois din Paris. 
El spuse câteva cuvinte şi apoi merse mai departe alături de 
Fanny. 

Mica Dorrit era în faţă cu fratele ei şi doamna General 
(domnul Dorrit rămăsese acasă); dai la marginea cheiului 
se reîntâlniră cu toţii. Amy tresări văzându-l atât de 
aproape de ea, ajutând-o pe Fanny să urce în gondolă. 

Gowan a avut o pierdere, spuse el, de când i-a fost dată 
fericirea să primească astăzi vizită a două domnişoare 
frumoase. 

O pierdere? Repetă Fanny (pe care nefericitul Sparkler o 
părăsise), luându-şi locul în barcă. 

O pierdere, zise Blandois. Câinele lui, Leu. 

Mina Micuţei Dorrit se afla într-a lui când rostise aceste 
cuvinte. 

E mort, adăugă Blandois. 

Mort? Se auzi ca un ecou glasul Micuţei Dorrit. Câinele 
acela nobil? 

Pe cuvântul meu, dragele mele domnişoare! Exclamă 
Blandois zâmbind şi ridicând din umeri, cineva a otrăvit 
câinele acela nobil. E mort... mort ca şi dogii K 

Capitolul VII 

MAI ALES DESPRE PRUNE ŞI PRISME 

” DOAMNA General, totdeauna pe capră, ţinând zdravăn 
frâul convenienţelor, se străduia să aplice o spoială 
prietenei sale tinere şi foarte dragi, iar prietena sa tânăra şi 
foarte dragă îşi dădea osteneala să se supună. Oricât de 
greu i-ar fi fost în cursul vieţii ei trudnice de a atinge 
felurite țeluri, niciodată nu-i fusese greu ca acum, când se 
lăsa poleită de către doamna General. Ce-i drept, trăia clipe 
de nelinişte şi stânjeneala simțind la lucru mâna ei atentă. 
Dar se resemnă în faţa trebuinţelor pe care le avea familia, 
în epoca sa de măreție, aşa cum se resemnase dinaintea 
trebuinţelor familiei în epoca sa de mizerie, cedând 
propriilor ei porniri nicidecum mai mult spaţiu decât cedase 


odinioară senzaţiei de foame, pe vremea când îşi punea 
deoparte masa de prânz ca să aibă ce-i dă tatălui ei la cină. 

De-a lungul caznei impuse de doamna General exista o 
singură mângâiere care-i venea în ajutor şi o susţinea, 
făcând-o mai recunoscătoare decât ar fi judecat că se 
cuvenea un suflet mai puţin devotat, mai puţin afectuos şi 
mai puţin obişnuit cu lupta şi sacrificiul; de fapt, cum se 
întâmpla adesea în viaţă, spirite ca cel al Mâcăi Dorrit nu 
par să judece nici pe departe atât de atent ca cei care 
profită de pe urma lor. Această mângâiere a Mâcăi Dorrit 
era bunăvoința continuă a surorii ei. Deoarece pentru ea n- 
avea importanţă faptul că bunăvoința aceasta se manifesta 
sub forma unei ocrotiri îngăduitoare, până la urmă s-a 
obişnuit. Ce importanţă avea dacă astfel ocupa o poziţie 
subordonată şi făcea din ea domnişoara de onoare din suita 
lui Fanny, în carul triumfal unde aceasta trona, aşteptând 
osanale; nici nu dorea un loc mai bun. Totdeauna plină de 
admiraţie pentru frumuseţea, graţia şi spontaneitatea lui 
Fanny, fără să întrebe cât revenea propriei sale inimi din 
profundă afecţiune pentru sora ei 

Şi cât revenea inimii lui Fanny, îi acorda întreaga duioşie 
de soră, zăgăzuită în sufletul ei mare. 

Cantitatea enormă de prune şi prisme cu care doamna 
General împresura viaţa de familie, laolaltă cu veşnicele 
salturi făcute de Fanny în lumea bună nu lăsau decât nişte 
sărmane resturi de naturaleţe la fundul amestecului. lată 
de ce faptul de a schimba confidenţe cu Fanny era îndoit de 
preţios pentru Mica Dorrit, sporind savoarea prilejuită. 

Amy, zise Fanny într-o seară când rămaseră sin 

Gure, după o zi obositoare, încât. Mica Dorrit se simţea 
istovită, iar Fanny se mai avântase o dată în societate cu 
neţărmurită plăcere, vreau să-ţi împărtăşesc o taină, pe 
care s-o păstrezi în căpşorul tău. Cred că nu ghiceşti ce-ar 
putea fl. X 

Aşa cred şi eu, draga mea, spuse Mica Dorrit. 


Poftim, îţi dau şi cheia enigmei, fetiţo, reluă Fanny. 
Doamna General. 

Prune şi prisme în mii de combinaţii, plicticos vânturate 
ziulica întreagă - când totul nu era decât suprafaţă, spoială 
şi umbră fără substanţă. Mica Dorrit făcea impresia că 
speră să fie vorba de doamna General, care se urcase 
frumuşel în pat pentru câteva ceasuri. 

Acum, poţi ghici, Amy? Întrebă Fanny. 

Nu, dragă. Dacă nu cumva am făcut ceva, zise Mica Dorrit, 
puţin speriată la gândul că spoiala ar fi putut crăpa şi 
suprafaţa s-ar fi asprit. 

Fanny era atât de amuzată de această temere, încât îşi luă 
evantaiul favorit (se aşezase la masa de toaletă, jur 
împrejur cu un arsenal de instrumente fioroase, care 
majoritatea mai fumegau încă de sângele din inima lui 
Sparkler) şi o atinse cu el pe soră-sa peste nas, de câteva 
ori, rizând tot timpul. 

Oh, micuța noastră Amy, micuța noastră Amy! Exclamă 
Fanny. Ce timidă gâsculiţa mai e şi micuța noastră Amy! Dar 
nu-i nimic de râs. Dimpotrivă, sunt foarte supărată, draga 
mea. 

Dacă eu n-am nici un amestec, atunci mi-e totuna, replică 
sora ei, zâmbind. 

Ah, mie însă nu mi-e totuna, spuse Fanny, şi nici ţie, 
drăgălaşo, când te voi pune la curent. Amy, nu te-a mirat 
niciodată văzând că cineva este cumplit de politicos cu 
doamna General? 

Toată lumea e politicoasă cu doamna General, zise Mica 
Dorrit. Pentru că... 

Pentru că de atâta răceală lumea devine politicoasă în faţa 
ei? O întrerupse Fanny. Nu asta vreau să spun, ci cu totul 
altceva. la să vedem! Nu te-a izbit niciodată, Amy, politeţea 
cumplită a tatii faţă de doamna General? 

Amy murmură „nu „, şi părea complet zăpăcită. 

Nu, cred şi eu. Dar aşa este, rosti Fanny. Aşa este, Amy. Şi 
nu uita vorbele mele. Doamna General are planuri cu tata! 


Dragă Fanny, îţi închipui tu că doamna General ar putea să 
aibă planuri cu cineva? 

Dacă-mi închipui? Replică Fanny. lubita mea, ştiu sigur. 
Ascultă ce-ţi spun eu, are anumite planuri cu tata. Şi mai 
mult decât atât, susţin că tata o socoteşte o adevărată 
minune', un fenomen al distincţiei şi o nemaipomenită 
achiziţie a familiei noastre, încât e gata, în orice clipă, să se 
lase fermecat de ea. Nostimă perspectivă pentru viitor! Ia 
gândeşte-te, mă vezi cu doamna General drept mamă?... 

Mica Dorrit nu răspunse la „mă vezi cu doamna General 
drept mamă? „dar părea neliniştită că o făcuse pe Fanny să 
ajungă la asemenea concluzii. 

Dumnezeule sfinte, draga mea! Exclamă Fanny acru. le 
pomeneşti c-o să mă-ntrebi şi cum de ştiu când cineva se 
îndrăgosteşte de mine! Păi, sigur că ştiu. Asta se-ntâmplă 
destul de des şi eu ştiu totdeauna. Cam la fel este şi cu ceea 
ce spun eu, cred. În orice caz, îmi dau seama. 

L-ai auzit vreodată pe tata spunând ceva? 

Dacă l-am auzit spunând ceva? Repetă Fanny. Scumpa 
mea fetiţă, ce rost avea să fi spus ceva până acum? 

Dar pe doamna General ai auzit-o vreodată spunând ceva? 

Dumnezeule mare, Amy! Replică Fanny. Ţi-ai şi găsit cine 
să vorbească despre aşa ceva! Nu-i absolut limpede, ca 
lumina zilei, că n-are altceva mai bun de făcut, deocamdată, 
decât să se ţină dreaptă ca un par, cu mâinile veşnic 
înmănuşate, exasperant, şi să umble maturând duşumeaua 
cu fustele? Mai zi ceva! Dacă are în mina asul de atu la 
whist, nu mai este nevoie să spună o iotă. S-ar fi dat de gol 
în timpul jocului. 

Recunoaşte cel puţin că poate te-nşeli, Fanny. la să vedem, 
nu-i posibil? 

Ba da, ar fi posibil, rosti Fanny, dar nu mă-nşel. Totuşi, mă 
bucur că întrevezi o asemenea scăpare, draga mea, şi mă 
bucur că poţi lua lucrurile cu destul sânge rece ca să crezi 
într-o astfel de posibilitate. Asta îmi dă ghes să sper că vei 
putea suporta această legătură. Eu, una, n-aş putea suporta 


aşa ceva, şi nici n-aş încerca. Mai degrabă m-aş căsători cu 
tânărul Sparkler. 

Oh, Fanny, să nu te căsătoreşti niciodată cu el, orice-ar fi! 

Pe cuvântul meu, draga mea, replică tânăra domnişoară, 
extrem de indiferentă, n-aş pune mâna-n foc nici pentru 
asta. Nimeni nu ştie ce se poate întâmpla. Mai ales că 
atunci aş avea deseori prilejul să-i plătesc acestei femei cu 
aceeaşi monedă. Şi sunt absolut hotărâtă, Amy, să mă 
slujesc din plin de ocazia asta. 

Aici se termină convorbirea dintre surori; dar mărturisirile 
făcute asupra celor două subiecte, doamna General şi 
domnul Sparkler, ocupau un loc deosebit de important în 
mintea Mâcăi Dorrit, de aceea îi dădeau mult de gândit. 

De multă vreme doamna General îşi compusese în 
atitudinea sa o pavăză de apărare atât de desăvârşită, încât 
nu se putea observa ce se ascundea dincolo de această 
pavăză, admițând că ar fi existat ceva. Domnul Dorrit era, 
fără tăgadă, foarte politicos cu doamna General şi avea 
despre dânsa o părere excelentă; Fanny însă, mai 
totdeauna nestăvilită, putea lesne greşi de aceea. 
Chestiunea Sparkler, dimpotrivă, se prezentă cu totul 
diferit, astfel că oricine îşi putea da seama ce se petrece, iar 
Mica Dorrit a înţeles şi ea, cumpănind lucrurile, chinuită de 
fel de fel de îndoieli şi semne de întrebare. 

Devotamentul domnului Sparkler nu putea fi egalat decât 
de toanele şi cruzimea celei care-l înrobise. Uneori îl 
copleşea prin atenţii, că de bucurie” chicotea cu glas tare; 
a doua zi, sau un ceas mai apoi, îl neglija cu totul şi cu totul, 
lăsându-l să cadă într-o beznă abisală, încât trebuia să-şi 
ascundă gemetele, prefăcându-se, stângaci, că tuşeşte. 
Prezenţa lui statornică n-o mişca deloc pe Fanny, cu toate 
că era nedespărţit de Edward, încât, ' atunci când acest 
tânăr dorea să-şi mai schimbe compania, se vedea în 
situaţia plicticoasă de a dispărea ca un răufăcător, pe uşi 
secrete, pe căi dosnice şi cu bărci tăinuite; era totuşi 
grijuliu să afle cum se simţea domnul Dorrit şi venea din 


două în două zile să se intereseze, * ca şi cum domnul Dorrit 
ar fi zăcut pradă unei febre intermitente; se plimba cu 
gondola în sus şi în jos, prin faţa ferestrelor principale, de 
parcă făcuse un-pariu straşnic să străbată pe apă o mie de 
leghe într-o mie de ore5; însă de fiecare dată când gondola 
iubitei lui părăsea poarta, gondola domnului Sparkler 
ţâşnea din vreo ascunzătoare acvatică şi pornea în 
urmărire, ca şi cum ea ar fi fost o frumoasă contrabandistă, 
iar el vameşul. Cine ştie dacă totul nu se datora faptului că 
robusta lui constituţie naturală se fortifica şi mai mult 
expunându-se atât de îndelung la aerul sărat al mării, încât 
de aceea domnul Sparkler, fiziceşte, nu părea să sufere; dar 
oricare ar fi fost pricina, el avea prea puţine şanse de a 
înduioşa inima iubitei sale printr-o sănătate îngrijorătoare, 
căci se făcea tot mai rotofei, iar această particularitate în 
înfăţişarea lui, aducând mai degrabă a băiat umflat decât a 
tânăr, se accentua nemaipomenit şi sfârşi prin a ajunge un 
om puhav, roşu la chip. 

Blandois veni să-şi prezinte omagiile domnului Dorrit, care 
îl primi binevoitor, ca pe un prieten de-al domnului Gowan 
şi pomeni despre ideea de a-i face o comandă domnului 
Gowan, prin care numele lui să fie transmis generaţiilor 
viitoare. Blandois salutând ideea cu entuziasm, domnul 
Dorrit se gândi că poate domnului Blandois i-ar face plăcere 
să comunice prietenului său marea ocazie 

Iscare i se oferea. Domnul Blandois acceptă însărcinarea 
|fin felul lui elegant şi degajat şi se jură că o va duce la 
“îndeplinire până cel mult într-un ceas. 

Când îi aduse vestea lui Gowan, maestrul îl trimise “eu 
multă generozitate pe domnul Dorrit la naiba de 
vreo:;.'zece ori (căci nu putea suferi mecenatul, la fel cum 
nu:putea suferi nici lipsa mecenatului), cât pe aici să se 
certe rcu prietenul lui, pentru că-i adusese mesajul. 

Poate că văd eu greşit lucrurile, Blandois, spuse el, „ dar, 
zău, nu pricep de ce te amesteci tu în treaba asta! 


Să mor dacă pricep, replică Blandois. Doar atât, fac un 
serviciu prietenului meu. 

Vârându-mi în buzunar bani de la un parvenit? Jreluă 
Gowan, încruntându-se. Asta ai vrut? Spune-i celuilalt 
prieten al tău să-şi comande portretul la un pictor de firme 
şi să-l folosească drept firmă pentru o cârciumă. Dar cine 
crezi că sunt, şi cine e el? 

Professore, replică emisarul, şi cine e Blandois? 

Fără să pară câtuşi de puţin interesat de cea de-a doua 

Întrebare, Gowan începu să fluiere supărat ca să-l alunge 
pe domnul Dorrit din minte. Dar a doua zi, chiar el relua 
chestiunea, spunând pe un ton indiferent şi cu un râs 
dispreţuitor: 

— Ei, Blandois, când urmează să ne ducem la acest 
mecena al tău? Noi, muncitorii zilieri, trebuie să folosim 
prilejul când ni se iveşte în cale. Când mergem să ne 
ocupăm de treaba asta? 

Când vrei, răspunse Blandois jignit, când îţi face plăcere. 
Ce mă priveşte pe mine? Ce am eu cu asta? 

Îţi pot spune că mă priveşte pe mine. Pentru mine 
înseamnă pâine şi brânza. Omul trebuie să mănânce. Aşa 
că, hai, bunul meu Blandois. 

Domnul Dorrit îi primi în prezenţa fiicelor sale şi a 
domnului Sparkler, care, printr-o surprinzătoare întâm- - 
plare, tocmai atunci era în vizită acolo. 

Ce mai faci, Sparkler? I se adresă Gowan nepăsător. Când 
ţi-e dat să trăieşti de pe urma agerimi i tale, băiete, te 
descurci mai bine decât mine, sper. 

” Domnul Dorrit îşi prezentă apoi propunerea. 

— Domnule, zise Gowan, râzând, după ce ascultă cu un 

&er destul de binevoitor. Sunt nou în meserie şi încă puţin 
iniţiat în misterele ei. Cred că va trebui să vă privesc din 
mai multe unghiuri, să vă spun că sunteţi un model excelent 
şi să văd când voi fi destul de liber ca să mă consacru cu tot 
entuziasmul necesar portretului frumos pe care intenţionez 
să vi-l fac. Vă asigur (şi din nou râse) că mă simt ca un 


trădător în lumea unor fiinţe dragi, înzestrate, bune, nobile, 
confrații mei artişti, pentru că nu pot face n? Ai bine acest 
hocus-pocus. Dar eu n-am fost crescut de mic în acest spirit, 
şi acum e prea târziu să mai învăţ. Or, la drept vorbind, sunt 
un foarte prost pictor, dar, în general, nu cu mult mai prost 
decât ceilalţi. Dacă aveţi de gând să risipiţi o sută de 
galbeni, cum eu sunt tot aşa de sărac precum de obicei cea 
mai mare parte a rudelor sărace de familie bună, vă voi 
rămâne foarte îndatorat dacă-i veţi cheltui în favoarea mea. 
Pentru aceşti* bani voi căuta să mă întrec pe mine însumi, 
iar dacă rezultatul va fi prost, ei bine, dumneavoastră vieţi 
avea probabil un tablou prost, semnat de un nume mărunt, 
în locul unui portret prost, semnat de un nume mare. 

Deşi tonul nu era cel la care se aşteptase domnul Dorrit, în 
general nu-i displăcu, dimpotrivă. Aceasta dovedea că avea 
de-a face cu un gentleman cu rude suspuse şi nu cu un 
simplu meseriaş, faţă de care să se simtă obligat. Îşi 
exprimă satisfacția lăsându-se pe mâinile domnului Gowan, 
cu credinţa că spera să aibă plăcerea de a se cunoaşte mai 
bine şi în particular. 

Sunteţi foarte amabil, spuse Gowan. N-am renunţat la 
societate de când am intrat în breasla mânuitorilor 
penelului (oamenii cei mai încântători de pe faţa 
pământului), şi mă bucur când uneori mai simt mirosul fin, 
de odinioară, al prafului de puşcă de pe câmpul de luptă, 
deşi până la urmă am nimerit tocmai în profesiunea actuală. 
Să nu credeţi cumva, domnule Dorrit (şi iarăşi râse în 
chipul cel mai degajat), 'că intru în francmasoneria 
corporației - deoarece nu-i aşa; pe cuvântul meu, nu mă pot 
abţine să n-o trădez oriunde m-aş duce... pe dumnezeul 
meu, o iubesc şi respect din toată inima corporaţia asta - 
dacă vă propun o dată şi un loc. 

Ah! Domnul Dorrit nu putea avea... hm! Asemenea 
bănuie]i, în faţa sincerităţii domnului Gowan. 

Sunteţi din nou foarte amabil, zise Gowan. Domnule 
Dorrit, am auzit că plecaţi la Roma. Şi eu mă duc la Roma;; 


am nişte prieteni acolo. Daţi-mi voie să încep nedreptatea 
pe care am conspirat să v-o fac, acolo... nu, aici. Cu toţii 
vom fi hăituiţi către sfârşitul şederii noastre aici, şi deşi nu 
există în toată Veneţia om mai sărac decât mine printre cei 
care mai au mâneci întregi la haină, încă n-am ucis cu 
desăvârşire ama corul din mine... iată că, din nou îmi 
compromit bresla!... şi nu mă pot apuca în graba de lucru 
numai de hatărul câtorva gologani. 

Aceste observaţii n-au fost mai puţin favorabil primite ca 
cele dinainte. Ele au însemnat preludiul primei invitaţii a 
domnului şi doamnei Gowan la masă; ele l-au situat pe 
Gowan cu dibăcie pe făgaşul lui obişnuit în această nouă 
familie. 

Aceste observaţii îi situară şi soţia pe făgaşul ei obişnuit. 
Domnişoara Fanny înţelese, cu deosebită limpezime, că 
farmecul doamnei Gowan îl costase foarte scump pe 
bărbatul său, că din pricina ei avuseseră loc mari tulburări 
în familia Lipitoare şi că văduva doamnă Gowan, cu inima 
zdrobită aproape, se împotrivise cu hotărâre la căsătorie, 
dar că până la urmă dragostea maternă învinsese. Doamna 
General înţelese nu mai puţin desluşit că această alianţă 
adusese multă tristeţe şi discordii în familie. Despre onestul 
domn Meagles nu se prea vorbea; doar că era destul de 
firesc ca un asemenea om să fi dorit să-şi ridice fiica din 
poziţia obscură în care se afla el, aşa că nimeni nu-l putea 
învinui că a făcut tot ce i-a stat în putere ca să-şi atingă 
scopul. 

Interesul pe care Mica Dorrit îl avea faţă de fermecătorul 
subiect al acestei istorii lesne acceptate era prea sincer şi 
iprea plin de precauţie că să n-o determine să “vadă 
lucrurile în adevărata lor lumină. Ea înţelegea, în parte, că 
umbra de tristeţe în care trăia doamna Gowan trebuia 
atribuită legendei în chestiune; avea convingerea chiar, 
intuitiv, că nu conţinea nici un pic de adevăr. Dar de aici s- 
au ivit unele piedici în raporturile mai strânse cu doamna 
Gowan, căci şcoala convenienţelor, a „prunelor şi 


prismelor”, îi arăta o politeţe excesivă, fără a fi prea 
apropiată de ea, iar Mica Dorrit, bursieră 

Tu de-a sila a acestei instituţii, era obligată să se supună 
cu smerenie regulilor în vigoare. 

Totuşi, între ele se şi statornicise o înţelegere plină de 
simpatie care le înlesnea trecerea peste cele mai mari 
dificultăţi şi schimbase în prietenie relaţii mai restrânse. Şi, 
ca şi cum întâmplarea părea să le fie favorabilă, ele se 
simțeau atrase reciproc prin aversiunea pe care fiecare 
părea să o observe la cealaltă faţă de Blandois din Paris, 
aversiune vecină cu repulsia, cu antipatia naturală şi 
oroarea stârnită de creaturile odioase din lumea reptilelor. 

Pe lângă afinitatea aceasta spirituală activă dintre ele, mai 
exista o alta, pasivă. Faţă de amândouă, Blandois se purta în 
exact acelaşi fel, dar atitudinea lui în raport cu ele două 
avea invariabil ceva deosebit de atitudinea faţă de Kestul 
lumii. Deosebirea, privită dinafară, era prea neînsemnată ca 
să fie desluşită de alţii, lor însă nu le scăpa. O simplă clipire 
din ochii lui răi, un simplu gest din mâna lui albă şi netedă, 
o simplă idee, o adăugire, cât de cât, în mişcarea nasului 
care se lăsa în jos şi a mustăţii care se zbârlea, mişcare atât 
de des vizibilă pe chipul său, le comunica amândorura 
aceeaşi mostră de lăudăroşenie, adresată anume lor, ca şi 
cum ar fi spus: „Eu am o putere secretă în această direcţie. 
Ştiu eu ce ştiu.” 

Niciuna, nici cealaltă nu şi-au dat seama despre asta 
destul de bine, n-au fost perfect conştiente decât în ziua 
când el veni la domnul Dorrit să-şi ia răms bun înainte de a 
părăsi Veneţia. Apăruse şi doamna Gowan în acelaşi scop, şi 
el le găsi pe cele două prietene singure, ceilalţi ai casei fiind 
plecaţi. Ele nu apucaseră să fie împreună nici cinci minute, 
când, cu expresia lui ciudată, şi părea să spună: „Aveaţi de 
gând să vorbiţi despre mine. Ah! lată-mă, aici sunt, ca să vă 
împiedic! , 

Vine şi Gowan aici? Întrebă Blandois cu un zâmbet. 

Doamna Gowan răspunse că nu vine. 


Nu vine! Exclamă Blandois. Îngăduiţi servitorului 
dumneavoastră devotat, când plecaţi de aici, să vă conducă 
până acasă. 

Mulţumesc; dar nu merg acasă. 

Nu mergeţi acasă?! Se miră Blandois. Atunci sunt de 
prisos. 

Poate astfel şi era; dar nu se simţea chiar aşa de prisos 
Vreme ce nu-şi luă tălpăşiţa să le lase singure. Rămase şi 
făcu risipă de complimente delicate, adresate lor, în cuvinte 
dintre cele mai alese; dar în tot acest timp, parcă repeta 
întruna: „Nu, nu, nu, dragele mele doamne, lată-mă, aici 

sunt, am picat anume ca să vă împiedic.14 

EI le dădea atât de limpede de înţeles acest lucru, atât 'de 
diabolic stăruia să rămână, că în cele din urmă doamna 
Gowan se ridică să piese. Deoarece el întinse mâna s-o 
coniducă pe doamna Gowan pe scări în jos, reţinu mina 
Mâăcăi Dorrit într-ale ei, strângându-i-o în semn de 
avertisment, şi spuse: 

Nu, mulţumesc. Dar dacă vreţi să fiţi atât de amabil să 
vedeţi dacă gondolierul meu mă aşteaptă, v-aş fi îndatorată. 

*'” Nu mai avu încotro, trebui să coboare înaintea lor. 
Când se îndepărtă, cu pălăria în mină, doamna Gowan 
spuse în şoaptă: 

EI a ucis câinele. 

— Ştie şi domnul Gowan asta? Întrebă Mica Dorrit, de 
asemenea în şoaptă. 

Nimeni nu ştie. Nu te uita la mine, uită-te spre el. Are să 
se-ntoarcă într-o clipă. Nimeni nu ştie, dar eu sunt sigură 
de asta. Dumneata nu crezi? 

Ba da... şi eu cred, răspunse Mica Dorrit. 

Henry ţine la el şi nu-1 vede niciodată cu ochi răi. E atât 
de generos şi de sincer. Dar sunt sigură că dumneata şi cu 
mine ştim câte parale face. L-a convins pe 

” Henry că bietul câine fusese otrăvit dinainte, când se 
schimbase atât de mult încât a sărit asupra lui. Henry crede 


asta, dar noi nu. Văd că trage cu urechea, însă nu ne pcale 
au? Il. La revedere, scumpa mea. La revedere! 

Rosti cu glas tare ultimele cuvinte, când vigilentul Blandois 
se opri, întoarse capul, ca să le privească de jos. În clipa 
aceea, cu toată politeţea lui extremă, arăta, în aşa hal, încât 
un adevărat filantrop n-ar fi avut desigur; nimic altceva mai 
bun de făcut decât să-i lege un bolovan de gât şi să-i dea un 
brânci în apa care clipocea la picioi; rul bolţii întunecoase 
unde se afla el. Nefiind însă prin preajmă un asemenea 
oblăduitor al omenirii, o ajută pe doamna Gowan să urce în 
barcă şi zăbovi acolo până ce dispăruse din vedere pe 
canalul îngust, după care se ajută singur să intre în propria 
lui barcă, şi plecă la rându-i. 

Mica Dorrit îşi spunea uneori, ca şi de astă dată, că el prea 
pătrunsese lesne în casa tatălui ei. Dar atât de muiţi oameni 
şi aşa de diferiţi făceau la fel de când taică-său începuse să 
deprindă maniile mondene ale fiicei lui mai mari, încât cazul 
acestuia rfti era ceva excepţional. Casa Dorrit fusese 
cuprinsă de o adevărată furie în a-şi crea cunoştinţe, faţă de 
care să-şi impună averea şi importanţa. 

Mâcăi Dorrit i se părea, în general, că lumea în care trăiau 
semăna cu un soi de Marshalsea, de o categorie superioară. 
Numeroşi oameni plecau în străinătate aproape din aceleaşi 
motive pentru care ceilalţi intrau în închisoare - unii din 
pricina datoriilor, alţii ca să-şi omoare vremea, ori din 
motive de familie, din curiozitate sau pur şi simplu fiindcă 
nu erau în stare să facă nimic la ei acasă. În oraşele astea 
străine erau daţi în grija unor comisionari şi a însoţitorilor 
locali, ca şi datornicii aduşi în închisoare. Colindau prin 
biserici şi muzee, aidoma aproape ca odinioară datornicii, în 
felul acela jalnic, prin curtea închisorii. Erau gata de obicei 
să plece a doua zi sau săptămâna următoare, dar rareori 
$tiau ce avea să se întâmple, şi aproape niciodată nu făceau 
ceea ce hotărau, ori nu se duceau acolo unde spuneau că se 
duc - şi aici se asemănau mult cu deţinuţii pentru datorii. 
Plăteau scump ca să se instaleze în condiţii sărăcăcioase şi 


discreditau locuri unde pretindeau că s-au simţit bine: exact 
obiceiul de la Marshalsea. Când plecau, stârneau invidii 
printre cei care rămâneau, dând impresia că nu vor să 
plece: iarăşi acelaşi obicei statornicit la Marshalsea. 
Totdeauna aveau pe buze un anumit număr de cuvinte şi 
expresii, limbajul turiştilor, dar care aparţinea şi 
pensionarilor din salonul-cafenea al temniţei. Erau 
deopotrivă de neputincioşi să se apuce de vreo treabă; se 
corupeau reciproc, la fel ca şi deţinuţii; se îmbrăcau 
neglijent şi duceau o viaţă de azi pe mâine - iarăşi întocmai 
ca cei de la Marshalsea. 

A, Veni ţi timpul când ţederea familiei Dorrit la Veneţia 
ajunsese la capăt, şi când întreaga caravană porni spre 
Roma. Spectacolul italian de la începutul călătoriei li se 3 
înfăţişă din nou ochilor, devenind mai murdar şi mai dezoP 
lant pe măsură ce înaintau, şi, trecând în cele din urmă: 
prin locuri unde şi aerul era stricat, ajunseră la destinaţie. 
Li se reţinuse o reşedinţă splendidă pe Corso şi acolo se 
instalară, într-un oraş unde totul se străduia parcă să 
rămână de-a pururi imobil pe ruinele trecutului, în afară de 
apă, care, urmând legile eterne, sărea şi se revărsa în valuri 
din sumedenie de fântâni superbe. 

Aici, Mâcăi Dorrit i se păru că se petrecuse o schimbare în 
spiritul de Marshalsea al lumii lor şi că „prunele şi 
prismele” aveau întâietate. Toată lumea străbătea biserica 
Sf. Petru şi Vaticanul cu picioarele altora şi trecea orice 
obiect vizibil prin sită altcuiva. Nimeni nu spunea ce gândea 
despre un lucru, ci ceea ce spunea doamna General, 
domnul Eustace sau altcineva despre acel lucru, întreaga 
suflare a călătorilor părea să fie o adunare de victime 
omeneşti legate fedeleş şi predate de bunăvoie domnului 
Eustace şi acoliţilor săi, pentru a le reorganiza Inecanismul 
de gândire după gustul acestei confrerii blagoslovite. Peste 
rămăşiţele dărăpănate ale templelor, mormintelor, 
palatelor, sălilor senatoriale, ale teatrelor şi amfiteatrelor 
antichităţii, puzderie de moderni eu limbile înnodate şi 


legaţi la ochi umblau pe bâjbâite, repetind fără încetare 
„prune şi prisme44 în strădania de a-şi potrivi buzele după 
tipicul cuvenit. Doamna General era într-adevăr în 
elementul său. Nimeni nu avea nici un punct de vedere. 
Pretutindeni în jurul ei, pe o rază uluitor de mare, fiecare îşi 
alcătuia o suprafaţă poleită, şi nu exista suflet de om cu un 
strop de curaj care să spună cinstit şi direct ce gândea. 

Foarte scurt timp după sosirea lor, Mica Dorrit observă o 
nouă schimbare pe tema prunelor şi prismelor. 

— Primiră curând vizita doamnei Merdle, care iarna aceea 
dădea tonul în lumea bună din Cetatea Eternă; iar. Partidă 
iscusită de scrimă pe care o purtară ea şi Fanny cu acest 
prilej o făcu pe sora cea paşnică să închidă ochii, ca de 
scăpărarea unor florete. 

VIL. - 

Sunt încântată, spuse doamna Merdle, să reînnoiesc o 
cunoştinţă care a început sub auspicii atât de nefavorabile, 
la Martigny. 

La Martigny, desigur, rosti Fanny Mă bucur într-adevăr 
foarte mult. 

Am aflat de la fiul meu, Edmund Sparkler, zise doamna 
Merdle, că ela şi profitat de această fericită întâmplare. S-a 
întors entuziasmat de Veneţia. 

Într-adevăr? Replică Fanny nepăsătoare. A stat mult 
acolo? 

Aş îndrepta această întrebare domnului Dorrit, spuse 
doamna Merdle, întorcându-se cu pieptul către acest 
gentleman; căci dumnealui îi datorează în mare măsură 
Edmund şederea atât de agreabilă. 

Oh, vă rog, nu mai vorbiţi despre asta, spuse Fanny. Cred 
că papă a avut plăcerea să-l învite pe domnul Sparkler de 
două sau trei ori... dar asta nu înseamnă nimic. Am avut 
atâta lume în jurul nostru şi am ţinut casă deschisă tuturor, 
încât dacă s-a simţit bine, asta înseamnă mai puţin decât 
nimic. 


Doar că, draga mea, interveni domnul Dorrit, doar că... 
hm... am fost extrem de bucuros de... hm... a-i arăta, prin 
orice mijloace, deşi firav şi neînsemnat... hm... stima imensă 
pe care... hm... alături de restul lumii, o am faţă de un 
caracter atât de distins şi de princiar ca al domnului 
Merdle. 

Pieptul primi acest omagiu în felul său fermecător. 

Trebuie să vă spun, doamnă Merdle, remarcă Fanny, 
chipurile pentru a-1 înlătura pe domnul Sparkler din 
centrul atenţiei, că domnul Merdle este unul din subiectele 
favorite ale lui papa. 

Am fost... hm... dezamăgit, doamnă, spuse domnul Dorrit, 
aflând de la domnul Sparkler că este... hm... foarte puţin 
probabil ca domnul Merdle să vină aici. 

Da, într-adevăr, încuviinţă doamna Merdle, e atât de 
ocupat şi de prins în toate părţile, încât mi-e teamă că nu va 
fi cu putinţă. De ani de zile nu mai poate pleca în 
străinătate. Dumneata, domnişoară Dorrit, cred că te afli de 
multă vreme continuu în străinătate. 

Ah, Dumnezeule, da, zise Fanny pe un ton tărăgănat şi 
foarte cutezător. De un număr incomensurabil de ani. 

— Aşa bănuiam şi eu, recunoscu doamna Merdle. 

— Întocmai, adăugă Fanny. 

Nădăjduiesc totuşi, reluă domnul Dorrit, că dacă n-o să 
am... hm... marele avantaj de a face cunoştinţă cu domnul 
Merdle de partea asta a Alpilor sau a Mediteranei, voi avea 
această onoare la întoarcerea mea în Anglia. Este o cinste 
pe care o doresc şi o apreciez cu totul special. 

Domnul Merdle, rosti doamna Merdle, care o privea pe 
Fanny cu admiraţie prin lornietă, n-o va aprecia mai puţin, 
sunt convinsă. 

Mica Dorrit, mereu gânditoare şi stingheră ca de obicei, 
deşi nu mai trăia retrasă, la început crezu pur şi simplu că 
era vorba de prune şi prisme. Dar cum tatăl ei, după ce 
fusese la o splendidă recepţie dată de doamna Merdle, 
repetă la gustarea de dimineaţă familială că doreşte să-l 


cunoască pe domnul Merdle şi că speră în mod expres să 
beneficieze de sfatul acestui om minunat în privinţa plasării 
averii sale, fata începu să creadă că faptul avea o 
însemnătate reală şi era curioasă, la rându-i, să-l vadă pe 
strălucitul purtător al torţei timpului. 

Capitolul VIII 

VĂDUVA DOAMNA GOWAN ÎŞI DĂ SEAMA CĂ AŞA NU 
MAI MERGE 

ÎN VREME CE apele Veneţiei şi ruinele Romei se nsoreau 
pentru plăcerea familiei Dorrit şi erau zilnic chiţate de 
către condeiele nenumăraţilor călători, fără ă le pese deloc 
de proporţia pământeană, de formă sau de asemănare, 
firma Doyce şi Clennam din Curtea-lnimii-Insângerate făcea 
să răsune de-a lungul orelor de muncă clinchetul puternic 
al fierului pe fier. 

Asociatul mai tânăr statornicise acum afacerile pe un făgaş 
foarte bun; cel vârstnic, văzându-se liber să-şi urmărească 
propriile planuri ingenioase, contribuise substanţial la 
dezvoltarea fabricii. În calitatea lui de om inventiv, a trebuit 
să întâmpine neapărat tot soiul de piedici descurajatoare pe 
care forţa diriguitoare fusese capabilă atâta vreme să le 
ridice, prin orice mijloace, în calea acestei categorii de 
răufăcători; clar asta nu era decât o chestiune de legitimă 
apărare judicioasă din partea forţei publice, dat fiind că 
arta de a face ceva trebuie bineînţeles considerată drept 
duşmanul firesc şi de moarte al artei de a nu face nimic. 
Aceasta era baza sistemului înţelept, apărat cu dinţii şi 
ghearele de către Ministerul Digresiunilor şi care constă în 
a-l preveni pe orice supus britanic ingenios asupra 
primejdiei ingeniozităţii sale; a-l hărţui, a-i pune beţe-n 
roate, a-i îndemna pe hoţi să-l prade, făcându-i 
descoperirea nesigură, anevoioasă şi costisitoare, şi chiar, 
în cel mai fericit caz, a i se confisca bunurile după o scurtă 
perioadă de desfătare, ca şi cum spiritul de inventivitate ar 
fi mers mina în mână cu crima. Sistemul era întru totul în 
favoarea Lipitorilor, şi la urma urmelor astfel se şi cădea să 


fie, căci cine face o invenţie valoroasă mai trebuie şi luat în 
serios, adică exact ceea ce Lipitorile detestau şi se temeau 
mai mult. Aceasta iarăşi era ceva foarte rezonabil, pentru 
că într-o ţară suferind cu ghiotura de meteahna seriozităţii, 
într-un timp extrem de scurt se putea întâmpla să nu mai 
existe un post măcar unde să se aciueze vreunul din familia 
Lipitoare. 

Daniel Doyce făcea faţă situaţiei sale, precum şi chinurilor 
şi pedepselor care decurgeau de aici şi îşi vedea liniştit de 
muncă, de dragul meseriei. Clennam, încurajându-l printr- 
o colaborare cordială, era pentru el un sprijin moral, pe 
lângă că făcea treabă bună pe tărâmul afacerilor. Firma 
prosperă, iar cei doi asociaţi erau prieteni la cataramă. 

Dar Daniel nu putea uita vechiul proiect la care muncise 
timp de atâţia ani. Nici n-ar fi fost drept să se fi aşteptat să 
uite; dacă putea renunţa la proiect atât de lesne, atunci nici 
nu-l concepea, nu avea răbdarea şi perseverenţa să-l 
alcătuiască. Astfel gândea Clennam când uneori se întâmpla 
să-l observe, seara, examinându-şi mulaijele şi desenele şi 
se consolă singur mormăind, cu un oftat, înainte de a le 
pune iarăşi la loc, că lucrul rămânea la fel de valabil. Ţ 

Să nu manifeste nici pic de simpatie pentru atâta 
strădanie şi dezamăgire ar fi însemnat să abdice de la ceea 
ce Clennam socotea drept ceva de la sine înţeles, 
obligatoriu. În asocierea lui cu Doyce. Simţământul acesta 
reînvie în el interesul vremelnic pe care invenţia lui Daniel 
i-1 stârnise, întâmplător, în uşa Ministerului Digresiunilor. 
E îi ceru asociatului său să-i explice despre ce era vorba şi-l 
rugă totodată „să fie îngăduitor cu el, nefiind de meserieu. 

Nu eşti de meserie? Zise Doyce. Ai fi fost un meseriaş 
destoinic dacă-ţi dădeai osteneala. N-am întâlnit până acum 
un cap mai bun pentru a înţelege asemenea lucruri. 

Dar absolut needucat, îmi pare rău că trebuie să adaug, 
zise Clennam. 

Asta nu ştiu, replică Doyce, şi n-aş vrea să te mai aud 
vorbind astfel. Un om cu bun simţ, care a primit o educaţie 


generală şi care s-a perfecţionat el însuşi, nu se poate numi 
absolut needucat, în orice caz. Mie nu prea-mi plac 
misterele. Puțin îmi pasă dacă cel care mă judecă după o 
explicaţie deschisă şi clară aparţine unei categorii sau 
alteia, atât numai să aibă însuşirea despre care am 
pomenit. 

Mi se pare mie, spuse Clennam, că am cam început să ne 
facem complimente unul altuia, dar noi ştim că nu e cazul... 
aşa că voi avea privilegiul să ascult cea mai amolă explicaţie 
care poate fi dată. 

Bun, exclamă Daniel, pe tonul lui ho-tărit şi egal. Aşa voi 
încerca să fie. 

Avea darul, adesea întâlnit la oameni de categoria lui, de a 
explica ceea ce vedea şi gândea cu aceeaşi forţă şi 
limpezime în care se înlănţuiau lucrurile în mintea lui. Felul 
de a demonstra era atât de ordonat, de clar şi de simplu, 
încât ar fi fost greu să nu-l înţelegi. Pare aproape hazliu să 
se pretindă împăcarea prejudecăţii convenţionale cum că el 
trebuie să fie şi un vizionar, cu precizia şi agerimea graţie 
car(ora ochiul lui şi degetul cel mare urmăreau planurile, 
oprindu-se răbdător în anumite puncte, revenind atent la 
altele unde mici ramificații explicative trebuiau trasate, în 
preocuparea constantă de a lămuri totul temeinic, la fiecare 
treaptă importantă a expunerii, până a-şi conduce auditorul 
un pas mic înainte. Modul în care făcea abstracţie de sine 
de-a lungul descrierii nu era mai puţin remarcabil. 
Niciodată nu spunea: eu am descoperit cutare aplicare sau 
eu am inventat cutare combinaţie; ci expunea lucrurile ca şi 
cum ar fi fost vorba de opera arhitectului divin pe care din 
întâmplare o descoperea. Era atât de modest, prezenta 
lucrurile cu atâta respect şi totodată cu admiraţie potolită, 
dezvăluindu-şi convingerea că descoperirea se întemeia pe 
legi incontestabile. 

Nu numai în seara aceea, ci multe seri mai apoi, Clennam 
găsea o desfătare deosebită în aceste investigaţii. Cu cât 
pătrundea mai în amănunt, cu cât urmărea mai atent capul 


cărunt aplecat peste planuri şi ochiul ager scânteind cu 
plăcere şi dragoste privindu-le - deşi pentru el fuseseră 
timp de doisprezece ani lungi un instrument de tortură - cu 
atât mai puţin putea să se resemneze, el, a cărui energie 
era încă tânără, şi să lase totul baltă fără să mai facă un 
ultim efort. În sfârşit spuse: 

Aşadar, Doyce, până la urmă s-a ajuns la concluzia că 
afacerea trebuie îngropată împreună cu Dumnezeu ştie cât 
de numeroase alte epave, ori să se ia totul de la capăt? 

Da, încuviinţă Doyce, aici au ajuns domnii aceia nobili după 
doisprezece ani. 

Grozavi tipi! Exclamă Clennam cu amărăciune. 

Vechea poveste, rosti Doyce. Să nu fac pe martirul, pentru 
că mai sunt o sumedenie în situaţia mea. 

Renunţi, sau iei totul de la capăt? Întrebă Clennam, dus pe 
gânduri. 

Ei, tocmai aici e aici, zise Doyce. 

Atunci, prietene, strigă Clennam, sărind în picioare şi 
luându-i mâna asprită de muncă, vom începe totul de la 
capăt. 

Doyce părea speriat şi-i răspunse cu o vioiciune 
neobişnuită în cazul lui: 

Nu, nu. Mai bine las-o baltă. Mult mai bine. O să mai auzim 
despre asta într-o bună zi. Eu am şi lăsat-o baltă. Dumneata 
uiţi, dragul meu Clennam, că eu am lăsat-o baltă. Totul s-a 
sfârşit. 

Da, Doyce, îi întoarse vorba Clennam, totul s-a sfârşit în 
privinţa eforturilor şi a refuzurilor dumitale, recunosc, dar 
nu şi în privinţa mea. Eu sunt* mai tânăr ca dumneata. N- 
am călcat decât o singură dată în podoaba aceea de 
minister şi sunt o pradă nouă pentru ei. Haide! O să-i pun la 
încercare. Dumneata vei face exact ce-ai făcut şi până acum 
de când lucrăm împreună. Eu pot lesne adăuga la 
activitatea mea obişnuită demersurile necesare ca să ţi se 
facă oficial dreptate, şi, doar în cazul în care îţi voi aduce la 


cunoştinţă vreo izbândă, altminteri nu vei mai auzi o vorbă 
despre asta. 

Daniel Doyce şovăia încă în a-şi da consimţământul şi 
stărui în câteva rânduri că ar fi mai bine să lase totul baltă. 
Dar, fireşte, treptat-treptat el trebui să cedeze insistențelor 
lui Clennam. Zis şi făcut. Arthur porni de la capăt truda 
îndelungă şi desperată în strădania de a o scoate la liman 
cu Ministerul Digresiunilor. 

Curând deveni unul din familiarii anticamerelor în acest 
minister, unde în general uşierii îl primeau aproape la fel 
cum hoţul de buzunare este primit la poliţie; deosebirea 
principală fiind că poliţia are scopul să-l reţină pe pungaş, 
în vreme ce Ministerul Digresiunilor nu ştia cum să scape 
de Clennam. El însă era hotărât să se ţină scai de 
oficialități, astfel că pacostea de a completa formulare, de a 
întocmi scrisori, procese-verbale, memorii, semnarea 
hârtiilor, contrasemnarea, contracontrasemnarea lor, de a 
se referi anterior, ulterior, lateral, cruciş şi în zigzag - 
reîncepea. 


Aici avea să apară o particularitate a Ministerului 
Digresiunilor despre care nu s-a pomenit până acum în 
această povestire. Când admirabila instituţie ajungea la 
ananghie şi vreun membru în Parlament, exasperat, pe care 
cei din familia Lipitoare, mai neînsemnaţi, aproape îl 
suspectau că ar fi posedat de diavol, o atacau nu ca pe un 
caz particular, ci ca făcând parte dintr-o administraţie 
îngrozitore, un adevărat ospiciu de nebuni - atunci nobilul 
sau preaonorabilul domn Lipitoare, care reprezenta 
Ministerul în Cameră, se năpustea asupra membrului din 
Parlament şi-l nimicea printr-un raport privind cantitatea 
de afaceri de serviciu (pentru a preveni executarea lor) 
realizate de Ministerul Digresiunilor. Apoi, nobilul sau 
preaonorabilul Lipitoare lua o hârtie în mina conţinând 
nişte cifre, asupra cărora, cu permisiunea Camerei, avea să 
atragă atenţia. Atunci, cei din familia Lipitoare mai 
neînsemnaţi exclamau, supunându-se ordinului:, Bravo! 
Bravo! Bravo! „şi, Citiţi! ,, 

Pe urmă, nobilul sau preaonorabilul Lipitoare îşi dădea 
seama, domnule, din acest mic document pe care-l socotea 
în stare să convingă până şi minţile cele mai deformate 
(râsete ironice şi aclamații dinspre plevuşcă Lipitorilor) că, 
în timpul scurtei perioadă a precedentului semestru 
financiar, această instituţie atât de calomniată (aplauze) a 
întocmit şi a primit cincisprezece mii de scrisori (aplauze 
zgomotoase), a redactat douăzecişipatrumii de procese 
verbale (aplauze şi mai zgomotoase) şi 
treizecişidouămiicincisuteşaptezeci memorii (aplauze 
vehemente). Pe lângă asta, un om învăţat, legat de acest 
minister şi funcţionar de valoare, îi făcuse hatârul să 
efectueze un ciudat calcul, şi anume, cantitatea de hârtie şi 
articolele de birou irosite acolo în aceeaşi perioadă. 
Calculele făceau parte din documentul scurt menţionat, de 
unde reieşea faptul remarcabil că foile de hârtieconcept 
destinate publicului ar fi putut acoperi amândouă 
trotuarele pe toată lungimea străzii Oxford de la un capăt la 


altul, şi că tot mai prisosea vreun sfert de milă pentru parc 
(aplauze frenetice şi râsete); cât despre şnur - şnurul roşu - 
se folosise destul ca să ajungă pentru a înşira un feston 
grațios între Hyde-Park Corner şi Poşta Centrală. Atunci, în 
toiul uralelor ministeriale entuziaste, nobilul sau 
preaonorabilul Lipitoare lua loc, lăsând pe câmpul de bătaie 
membrul din Parlament sfârtecat în bucăţi. După această 
nimicire slujind drept pildă, nimeni nu mai avu cutezanţa să 
dea de înţeles următoarele: cu cât făcea mai mult 
Ministerul Digresiunilor, cu atât era mai puţin făcut, şi că 
cea mai mare binefacere adresată unui public nefericit ar fi 
fost să nu se mai facă nimic. 

Destul de ocupat, acum când îşi asumase şi acea sarcină 
suplimentară - sarcină pentru care muriseră până atunci 
mulţi oameni destoinici din ţară - Arthur Clennam ducea o 
viaţă cu puţine variaţii. Singurele schimbări în decurs de 
luni întregi erau vizitele pe care le făcea cu regularitate în 
odaia sumbră de bolnavă a maică-şi şi cele nu mai puţin 
regulate la Twickenham, domnului Meagles. 

Mica Dorrit îi lipsea îngrozitor. Era pregătit că o să-i 
lipsească foarte mult, dar nu atât de mult chiar. Ştia perfect 
de bine numai din experienţă ce gol imens îi rămăsese în 
suflet când micuța siluetă familiară dispăruse din viaţa lui. 
Înţelegea, de asemeni, că trebuia să renunţe de-a o vedea 
reapărând, căci cunoştea îndeajuns caracterul familiei 
pentru a fi sigur că pe el şi pe ea îi separa o prăpastie de 
netrecut. Interesul pe care-l avusese odinioară faţă de ea, 
încrederea ei de atunci în el căpătaseră o nuanţă 
melancolică în inima lui; atât de repede şi pe neobservate 
căzuseră pradă schimbării, atât de repede se furişaseră în 
trecut, laolaltă cu alte duioşii tăinuite. 

A fost foarte mişcat primind scrisoarea ei, dar totodată a 
simţit că era separată de el nu doar pur şi simplu printr-o 
distanţă materială. Aceasta îl ajută să priceapă mai clar şi 
mai dureros locul acordat lui de către familie. Îşi dădea 
seama că faţa îi păstra în taină o amintire plină de 


recunoştinţă, dar că ceilalţi din familie îl asociau cu 
resentimentele lor pentru închisoare şi tot ce se lega de ea. 

În toiul tuturor acestor meditații, care în fiecare zi îl 
năpădeau, o vedea cu aceiaşi ochi de odinioară. Era 
prietena lui inocentă, copila lui gingaşă, scumpa lui Mică 
Dorrit. Chiar şi schimbarea aceasta de împrejurări se 
potrivea, curios, cu obiceiul deprins din seara când văzuse 
plutind trandafirii, de a se socoti un om mult mai bătrân 
decât era în realitate, ca vârsta. El o privea într-un fel, fără 
să-şi dea seama de la distanţă, oricât de plin de afecţiune, 
că-i va pricinui Mâcăi Dorrit o suferinţă nespus de mare. Se 
gândea la destinul ei în viitor, la soţul pe care-l va lua, cu o 
dragoste ce-i zdrobea inima, irosindu-i şi cel mai scump 
licăr de speranţă. 

Tot ce-l înconjura contribuia să-i întărească ideea că era 
destul de bătrân şi că îşi luase demult rămas bun de la 
aspirații ca cele cu care s-a luptat în cazul lui Minnie 
Gowan, deşi nu trecuse prea multă vreme de atunci, 
socotind în luni şi anotimpuri. Raporturile lui cu tatăl şi 
mama ei erau acelea pe care le-ar fi putut avea un ginere 
văduv. Dacă sora geamănă care murise trăia până a ajunge 
o femeie în floarea vârstei, iar el era soţul ei, aceleaşi 
raporturi ar fi existat probabil între el şi domnul şi doamna 
Meagles. Asta tindea să întreţină în el în chip imperceptibil 
impresia, de acum înainte devenită obişnuită, că încheiase 
cu acest capitol al vieţii. 

Află de la domnul şi doamna Meagiles, invariabil, că Minnie 
în scrisorile ei le spunea ce fericită era şi cât de mult îşi 
iubea soţul, dar totdeauna când venea vorba despre acest 
subiect vedea, la fel de invariabil, apărând vechiul nor pe 
faţa domnului Meagles. Niciodată n-a mai fost atât de vesel 
ca înainte de căsătorie. Încă nu-şi revenise după 
despărţirea de Pet. Era la fel de bine dispus, de deschis; 
dar, ca şi cum trăsăturile chipului, din cauză că privise prea 
mult portretele celor doi copii ai săi, care nu-i puteau 
dezvălui decât o singură expresie, adoptaseră, inconştient, 


o caracteristică desprinsă din ele, mereu prezentă cu toate 
schimbările de fizionomie, şi anume o expresie de frustrare. 

Într-o sâmbătă de iarnă, când Clennam se afla la vilă, 
văduva doamnă Gowan sosi de la Hampton Court cu 
trăsura, care trecea drept echipajul particular, rând pe 
rând, al atâtor proprietari. Cobori la umbra marelui ei 
evantai verde, ca să-i onoreze pe domnul şi doamna 
Meagiles cu o vizită. 

Cum o mai duceţi amândoi. Papa şi mama Meagles? Se 
interesă ea, pentru a-şi încuraja umilele sale rude. Când aţi 
avut ultima oară veşti de la sau despre bietul meu băiat? 

“ „Bietul meu băiat „era fiul ei; şi acest mod de a se 
exprima întreținea, fără să supere pe nimeni, amăgirea că 
fusese victima şiretlicurilor familiei Meagles. 

Dar despre scumpă şi frumoasa noastră? Întrebă doamna 
Gowan. Aveţi veşti mai recente ca mine? 

Ceea ce din nou era un fel delicat de a da de înţeles că fiul 
său fusese captivat doar de frumuseţea fetei, şi din pricina 
acestei fascinaţii el a trebuit să renunţe la tot soiul de 
avantaje mondene. 

Sunt sigură, spuse doamna Gowan, fără să-şi dea 
osteneala să asculte răspunsurile primite, este o mângâiere 
nespus de mare ştiindu-i mereu fericiţi. Bietul meu băiat 
are o fire atât de neastâmpărata şi a fost aşa de obişnuit să 
umble de colo-colo, să fie nestatornic şi popular cu toată 
lumea, încât asta-i cea mai mare mângâiere din lume. Mi se 
pare că-s săraci ca şoarecii de biserică, papa Meagles?! 

Domnul Meagles, iritat de întrebare, răspunse: 

Sper că nu, doamnă. Nădăjduiesc că o scot la capăt cu 
micul lor venit. 

Oh! Scumpe domnule Meagles! Replică doamnă, lovindu-l 
uşor cu evantaiul verde peste braţ, apoi ridicându-l cu 
îndemânare ca să-şi ascundă un căscat faţă de cei prezenţi. 
Cum se poate ca tocmai dumneata, om de lume şi unul 
dintre cei mai destoinici afacerişti - deoarece ştii că eşti 
afacerist şi încă unul mult prea abil faţă de noi ceilalţi, care 


nu suntem (această replică avea drept scop, ca şi observaţia 
precedentă, de a prezenta pe domnul Meagles în lumina 
unui intrigant viclean) - cum poţi spune dumneata c-o scot 
la capăt cu micul lor venit? Scumpul şi bietul meu băiat! 
Auzi, s-o scoată la capăt cu câteva sute. Şi în plus cu dulcea 
şi frumoasa făptură. Cum s-o scoată la capăt! Papa 
Meagles! Asta nu! 

Ei bine, doamnă, rosti domnul Meagles, grav, îmi pare rău 
că trebuie să recunosc, atunci Henry depăşeşte mijloacele 
de care dispune. 

Omule dragă - nu mă mai formalizez cu dumneata, pentru 
că suntem un fel de rude - într-adevăr, mama Meagles, 
continuă doamna Gowan veselă, ca şi cum această 
coincidenţă năstruşnică abia acum o descoperea pentru 
prima oară, suntem un fel de rude! Omule dragă, în lumea 
asta nimeni nu poate avea totul după pofta inimii. 

Din nou o aluzie, ca mai înainte, rostită cu toată politeţea 
posibilă, cum că până acum domnul Meagles izbutise 
strălucit în planurile sale temeinice. Doamna Gowan 
considera lovitura atât de bună, încât stărui, repeţind: 

Nu poţi avea totul... nu, nu; în lumea asta nu te poţi 
aştepta să ai totul, papa Meagles. 

Îmi daţi voie să vă întreb, doamnă, replică domnul 
Meagles, îmbujorându-se puţin la faţă, cine aşteaptă să aibă 
totul? 

Aa, nimeni, nimeni! Exclamă doamna Gowan. Voiam să 
spun... dar m-ai întrerupt. M-ai întrerupt, papa... Ce voiam 
să spun? 

Lăsând în jos marele ei evantai verde, se uita la domnul 
Meagles dusă pe gânduri, căutând să-şi aducă aminte ce 
voise să spună, atitudine care nu contribui la domolirea 
acestui gentleman destul de iritat. 

Ah! Da, asta e! Rosti doamna Gowan. Trebuie să-ţi 
aminteşti că bietul meu băiat era obişnuit cu speranţele. 
Poate i s-au împlinit, poate nu i s-au împlinit... 


Atunci, hai să spunem că nu i s-au împlinit, glăsui domnul 
Meagles. 

Văduva doamnă îi aruncă o privire plină de mânie, care se 
risipi însă, printr-o mişcare a capului şi a evantaiului, şi îşi 
urmă pe acelaşi ton firul gândurilor. 

N-are nici o importanţă. Bietul meu băiat se obişnuise cu 
astfel de lucruri şi, desigur, dumneata ştiai asta şi te 
aşteptai la asemenea consecinţe. În ce mă priveşte, şi eu am 
prevăzut limpede consecinţele, şi nu sunt surprinsă. Nici 
dumneata nu trebuie să fii surprins. De fapt, nici nu te 
poate surprinde. Trebuie că te aşteptai la aşa ceva. 

Domnul Meagles se uită la soţia lui şi la Clennam; îşi 
muşcă buzele şi tuşi. 

Şi acum, continuă doamna Gowan, Jată că bietului meu 
băiat i se aduce vestea că urmează să aibă un copil, şi în 
plus toate cheltuielile care se adaugă la această sporire a 
familiei! Sărmanul Henry! Dar acum nu mai e nimic de 
făcut; e prea târziu acum. Numai nu veni să-mi spui că 
depăşeşte mijloacele de care dispune, papa Meagles, ca şi 
cum ai face o descoperire, pentru că asta ar fi prea de tot. 

Prea de tot, doamnă? Zise domnul Meagles, de parcă ar fi 
căutat o explicaţie. 

Aa, aşa! Exclamă doamna Gowan, punându-l la locul lui, 
inferior, cu o mişcare sugestivă a mâinii. Ar fi prea de tot 
pentru mama bietului meu băiat în clipa de faţă. S-au 
căsătorit în lege şi nu mai pot fi despărțiți. Aşa, aşa! Ştiu 
asta! Nu trebuie să-mi spui dumneata, papa Meagles. Ştiu 
asta foarte bine. Ce spuneam adineauri? Că e o mare 
mângâiere că sunt mai departe fericiţi. Şi să sperăm că fata 
asta frumoasă va face tot posibilul că bietul meu băiat să fie 
fericit şi-i va aduce mulţumirea sufletească. Mai bine să nu 
mai vorbim despre asta, papa şi mama Meagles. Noi n-am 
privit niciodată chestiunea din acelaşi unghi de vedere, şi 
nici n-o vom privi vreodată. Aşa, aşa! Acum am terminat. 

Într-adevăr, deoarece între timp spusese tot ce putea 
spune că să-şi menţină poziţia minunat de fictivă şi să-l 


avertizeze pe domnul Meagles că nu trebuie să-şi închipuie 
că va scăpa atât de ieftin de onorurile unei asemenea 
alianţe, doamna Gowan era dispusă să renunţe la “est. 
Dacă domnul Meagles ceda în faţa căutăturii imploratoare a 
doamnei Meagles şi gestului expresiv al lui Clennam, ar fi 
lăsat-o să se bucure nestânjenita de această stare de spirit. 
Dar Pet era mândria scumpă a inimii lui, şi dacă i-ar fi fost 
cu putinţă s-o apere cu şi mai mult devotament ori s-o 
iubească mai mult decât pe vremea când fusese lumina 
soarelui în casa lui, atunci acest lucru se petrecu în clipa 
aceea, când căminul era frustrat de gingăşia şi farmecul ei 
de toate zilele. 

Doamnă Gowan, începu domnul Meagles. Eu am fost 
totdeauna în viaţă un om deschis. Dacă mă apucam să fac 
cine ştie ce mistificări subtile - spre a mă înşela pe mine, ori 
pe altcineva, sau pe amândoi - prolxibil n-aş fi izbutit să 
realizez nimic. 

Papa Meagles, replică văduva doamnă, cu un zâm* bet 
mieros - în vreme ce rumeneala obrajilor se înviorase mai 
mult ca de obicei faţă de suprafaţa învecinată, care 
devenise mai palidă - probabil că nu. 

De aceea, buna mea doamnă, rosti domnul Meagles, care 
abia îşi mai păstra cumpătul, sper că-mi va fi îngăduit, fără 
să vă ofensez, de-a vă ruga să nu-mi aruncaţi în spinare 
asemenea mistificări. 

Mama Meagles, zise doamna Gowan, iubitul dumitale soţ e 
de neînțeles. 

Se adresa acestei doamne vrednice de laudă că s-o 
îndemne să ia parte la discuţie, să se certe cu ea şi s-o 
înfrângă. Domnul Meagles interveni ca să împiedice acest 
deznodământ. 

Mamă, spuse el, tu nu ai experienţă, draga mea, şi lupta n- 
ar fi egală. Dă-mi voie să te rog să stai liniştită. Haide, 
doamnă Gowan, haide! la să-ncercăm s-avem puţin bun- 
simţ şi să punem lucrurile la punct cinstit, cum se cuvine. 
Nu-l mai plânge pe Henry şi eu n-am s-o mai plâng pe Pet. 


Nu căuta să fii părtinitoare, draga mea doamnă, nu-i 
frumos, nu se cade aşa. Să nu mai spunem că sperăm ca Pet 
să-l facă fericit pe Henry, şi nici chiar că sperăm ca Henry s- 
o facă fericită pe Pet (domnul Meagles n-avea nici el aerul 
unui om fericit rostind aceste cuvinte), ci să sperăm că se 
vor face unul pe altul fericiţi. 

Da, desigur, şi să ne oprim aici, tată, interveni blândă şi 
binevoitoarea doamnă Meagles. 

Nu, mamă, nu, se împotrivi domnul Meagles, să nu ne 
oprim tocmai aici. Nu pot lăsa lucrurile astfel; vreau să mai 
adaug doar câteva cuvinte. Doamnă Gowan, sper că nu sunt 
prea sensibil. Cred că n-am aerul ăsta. 

Bineînţeles că nu, răspunse doamna Gowan, scuturând 
capul şi evantaiul laolaltă, pentru a da mai multă gravitate 
vorbelor. 

Mulţumesc, doamnă; foarte bine. Totuşi, eu mă simt 
puţin... nu vreau să folosesc un termen prea tare... să spun: 
puţin rănit? Întrebă domnul Meagles cu francheţe şi 
moderat în acelaşi timp, şi pe un ton împăciuitor. 

— Spune cum îţi place, rosti doamna Gowan. Îmi este 

Perfect indiferent. 

Nu, nu, nu spune asta, stărui domnul Meagles, pentru că 
nu-i un răspuns amabil. Mă simt puţin rănit când te aud 
zicând că urmările erau de prevăzut, şi că e prea târziu 
acum, şi aşa mai departe. 

Serios, papa Meagles? Rosti doamna Gowan. Nu mă mir. 

Ei bine, doamnă, replică domnul Meagles, speram să fii 
măcar surprinsă, căci nu-i deloc un act de mărinimie din 
partea dumitale să mă răneşti gratuit, pe o temă | atât de 
delicată. 

Eu, una, nu răspund, zise doamna Gowan, pentru 
conştiinţa dumitale, îţi dai seama. 

Sărmanul domn Meagles rămase împietrit de uimire. 

Dacă din păcate sunt silită să port”o bonetă care-ţi 
aparţine şi ţi se potriveşte, continuă doamna GoWan, nu 
mă-nvinui pe mine pentru forma ei, papa Meagles, te rog! 


Păi, sfinte Dumnezeule, doamnă! Izbucni domnul Meagles. 
Vrei să spui, cu alte cuvinte... 

Ascultă, papa Meagles, papa Meagles - reluă doamna 
Gowan, care devenea extrem de calmă şi degajată în 
gesturi de îndată ce domnul Meagles se înfierbântă cât de 
cât - pentru a evita orice confuzie, ar fi mai bine poate să 
spun eu însămi ce gândesc, decât să-ţi baţi dumneata capul 
de a vorbi în locul meu. Dacă îmi dai voie, am să termin eu 
fraza. Vreau să spun, cu alte cuvinte - deşi n-am intenţia să 
insist, nici să-ţi reamintesc, căci acum n-ar mai sluji la 
nimic, că singura mea dorinţă este să mă acomodez cât mai 
bine împrejurărilor că de la început până la sfârşit, 
totdeauna m-am opus acestei căsătorii puse la cale de 
dumneata şi că foarte târziu mi-am dat consimţământul, şi 
asta împotriva voinţei mele. 

Mamă! Strigă domnul Meagles. Ai auzit! Arthur, ai auzit şi 
dumneata! 

Cum odaia este de dimensiuni potrivite, spuse GoWan, 
privind în jur şi făcându-şi vânt cu evantaiul, şi adaptată de 
minune pentru conversaţie, îmi închipui că pot fi auzită din 
orice parte. 

Trecură câteva clipe de tăcere înainte ca domnul Meagles 
să se fi putut prinde în scaun cu destulă tărie, că nu cumva 
să sară din el la primul cuvânt pe care avea să-l rostească. 
În cele din urmă spuse: 

Doamnă, îmi pare foarte rău că sunt silit, dar trebuie s-o 
fac, să vă reamintesc care au fost tot timpul părerile şi 
atitudinea mea asupra acestui subiect nefericit. 

Oh, domnul meu drag! Exclamă doamna Gowan, zâmbind 
şi clătinând din cap cu un aer de înţelegere acuzatoare. 
Ştiu foarte bine care au fost, te asigur! 

Înainte de această perioadă, doamnă, zise domnul 
Meagles, niciodată n-am cunoscut suferinţa şi nici 
neliniştea. Pentru mine a fost un timp plin de atâta 
tristeţe... 


Domnul Meagles nu mai putu continua, într-adevăr, ci îşi 
acoperi faţa cu batista. 

Am priceput întreaga poveste, rosti doamna Gowan, 
privind liniştită pe deasupra evantaiului. Deoarece 
dumneata ai făcut apel la domnul Clennam, dă-mi voie să 
apelez şi eu. Dânsul ştie dacă spun adevărul sau ba. 

Este împotriva voinţei mele, începu domnul Clennam, 
către care toţi ochii erau îndreptaţi, să iau parte la această 
discuţie, mai cu seamă fiindcă doresc să păstrez o 
desăvârşită înţelegere şi relaţiile cele mai netulburate cu 
domnul Henry Gowan. Am pe drept cuvânt motive foarte 
puternice să doresc acest lucru. Într-o convorbire avută cu 
mine anterior, doamna Gowan a atribuit prietenului meu 
Meagles anumite intenţii în vederea punerii la cale a 
căsătoriei, iar eu m-am străduit să-i arăt că se înşeală. Am 
încredinţat-o atunci că ştiu, după cum ştiu şi acum, că 
domnul Meagles s-a împotrivit cu trup şi suflet căsătoriei. 

Ai văzut? Sări doamna Gowan, întorcând palmele mâinilor 
spre domnul Meagles, de parcă ea era Justiţia în carne şi 
oase, venită să-i demonstreze că ar face mai bine dacă ar 
mărturisi, dat fiind că nu mai avea nici un argument care să 
stea în picioare. Vezi? Foarte bine! Acum, papa şi mama 
Meagles, amândoi! (Aici se ridică de pe scaun.) Daţi-mi voie 
să pun capăt acestei formidabile controverse. Nu voi mai 
spune nici un cuvânt în plus. Doar atât, că asta-i încă o 
dovadă care se adaugă la ceea ce experienţa m-a învăţat, şi 
anume, că acest soi de lucruri n-ajunge niciodată să dea 
roade... nu merită osteneala, după cum ar spune bietul meu 
băiat... într-un cuvânt, că aşa nu mai merge. 

Domnul Meagles întrebă: 

Despre ce soi de lucruri e vorba? 

În zadar, reluă doamna Gowan, încearcă să se înţeleagă 
unii pe alţii oameni cu un trecut atât de diferit, care, dintr-o 
întâmplare bizară, sunt aruncaţi unul în braţele celuilalt, 
matrimonial, şi care nu mai pot privi în aceeaşi lumină 


împrejurările năstruşnice ce i-au unit. Nu, aşa nu mai 
merge. 

Dă-mi voie să spun, doamnă... începu domnul 

Meagles. | 

Nu, nu, îl întrerupse doamna Gowan. Ce rost mai are! Este 
un fapt stabilit! Aşa nu mai merge. De aceea, dacă îmi daţi 
voie, îmi voi vedea de drumul meu, iar dumneavoastră de-al 
dumneavoastră. Voi fi totdeauna fericită s-o primesc pe 
frumoasa soţie a bietului meu băiat şi-mi voi face un 
principiu din a rămâne totdeauna în termenii cei mai 
afectuoşi cu ea. Cât despre relaţiile astea jumătate de 
familie, jumătate străine, în care ba eşti luat în coarne, ba 
te plictiseşti, ele duc la o stare anormală de lucruri, pur şi 
simplu hazlie. Vă asigur, aşa nu mai merge. 

Văduva doamnă aici se înclină surâzătoare, adresându-se 
mai mult pereţilor ctecât cuiva din odaie, şi astfel îşi luă 
rămas bun de la papă şi mama Meagles. Clennam se ridică 
s-o conducă până la trăsură, aşa-numita „cutie de pilule”, 
care slujea de obicei tuturor pilulelor din Hampton Court 
Palace; apoi doamna Gowan se urcă în vehicul cu o 
seninătate distinsă şi porni la drum. 

De atunci văduva doamnă deseori istorisise cunoştinţelor 
mai apropiate, pe un ton de şagă uşoară şi inofensivă, cum, 
după eforturi penibile, băgase de seamă că era cu 
neputinţă să frecventeze părinţii soţiei lui Henry, care Se 
dăduseră peste cap să pună mâna pe fiul ei. Dacă *jnşese 
dinainte la concluzia că faptul de a se scutura de ei ar da 
mofturilor sale preferate un aspect mai de Doamneajută, 
scutind-o de unele neplăceri ocazionale, fără riscul de a 
pierde ceva (de vreme ce frumoasă făptură era căsătorită în 
lege, iar tatăl ei o adora) - răspunsul îl ştia numai şi numai 
ea, deşi autorul acestei povestiri are părerea sa, deopotrivă, 
şi anume se pronunţă hotărât în favoarea afirmativului. 

Capitolul IX 

APARIȚIE ŞI DISPARIŢIE 


ARTHUR, băiete dragă, spuse domnul Meagles, a doua zi 
seara, mama şi cu mine am întors chestiunea pe toate feţele 
şi nu ne simţim la larg câtă vreme lăsăm lucrurile să 
rămână astfel. Distinsa noastră rubedenie... scumpă 
doamnă care a fost aici ieri... înţeleg, zise Arthur. 

Până şi această binevoitoare podoabă a societăţii, care 
umblă cu nasul pe sus, continuă domnul Meagles, mă tem c- 
ar putea să ne încondeieze într-o lumină falsă. De dragul 
fiicei noastre, Arthur, am fi în stare să îndurăm multe, dar 
cred că aşa ceva nu putem îndura, chiar dacă ei i-ar fi 
totuna. 

Bun, zise Arthur, continuă. 

Vezi, reluă domnul Meagles, asta ar putea să ne pună rău 
cu ginerele nostru, chiar şi cu fiica noastră, şi ar putea 
atrage după sine o sumedenie de neplăceri în casă. Înţelegi, 
nu-i aşa? 

Da, desigur, replică Arthur, e mult adevăr în ceea ce spui. 

Tocmai se uitase la doamna Meagles, care, ca de obicei, 
era de partea cumsecădeniei şi a bunului-simţ; acest chip 
cinstit oglindea o rugăminte: aceea că el să-l sprijine pe 
domnul Meagles în proiectele lui actuale. 

Aşa că suntem îndemnați, mama şi cu mine, spuse domnul 
Meagles, să ne facem bagajul şi să ne mai întoarcem o dată 
printre marsiliezi, adică, vreau să zic, tare ne vine s-o 
pornim întins prin Franţa spre Italia, s-o vedem pe Pet a 
noastră. 

lar eu cred că nu ai putea face ceva mai bun, replică 
Arthur, mişcat de expresia de anticipată bucurie maternă 
de pe faţa doamnei Meagles (trebuie să fi semănat foarte 
mult cu fiica ei cândva). Şi pentru că-mi ceri sfatul, eu zic să 
plecaţi mâine. 

Aşa crezi, într-adevăr? Rosti domnul Meagles. Mamă, iată 
ce numesc eu a încuraja un proiect! 

Mama, mulţumindu-i din priviri lui Clennam într-un fel 
care-i făcea plăcere acestuia, interveni: 

Da, pe drept cuvânt. 


Şi apoi, fapt este, reluă domnul Meagles, norul de altădată 
întunecându-i obrazul, că ginerele meu s-a şi înglodat din 
nou în datorii, aşa că va trebui, mi se pare, să i le lichidez 
iarăşi. Chiar şi în cazul ăsta nu strică să fac câţiva paşi până 
acolo şi să trec pe la el în calitate de prieten. Şi pe urmă, 
uită-te la mama ce groaznic de neliniştită este (şi-i destul de 
firesc) asupra sănătăţii lui Pet. Se teme că nu cumva să fie 
lăsată să se simtă singură în situaţia de faţă. Este, nimic de 
zis, tare departe, Arthur, şi sărmana fetiţă trebuie să se 
simtă înstrăinată acolo în clipele astea. Chiar dacă ar fi 
îngrijită bine, ca cea mai distinsă doamnă din ţara aceea, şi 
tot departe se află. Cu toate că Borna e Roma, tot mai bine-i 
acasă. 

— Asta-i perfect adevărat, rosti Arthur, şi aveţi suficiente 
motive de a porni la drum. 

Mă bucur că judeci astfel; m-am hotărât. Mamă, draga 
mea, poţi să te pregăteşti. Am pierdut drăgălaşa noastră 
interpretă (vorbeşte frumos trei limbi străine, Arthur; ai 
auzit-o de multe ori), şi acum tu va trebui, mamă, să mă 
scoţi din încurcături, cum vei putea mai bine. Totdeauna am 
nevoie de cineva care să mă scoată din bucluc, Arthur, 
continuă domnul Meagles, clătinând din cap, totdeauna am 
nevoie. Mă poticnesc mereu când nu e vorba de un 
substantiv... mă împiedic eu şi la substantiv, dacă-i unul mai 
greoi. 

Mi-a venit o idee, sugeră Clerlnam, îl avem pe Cavalletto. 
Dacă vă face plăcere, are să vă-nsoţească. N-aş vrea să-l 
pierd, dar ştiu că îl veţi aduce teafăr înapoi. 

Ei bine, îţi rămân foarte îndatorat, băiete dragă, spuse 
domnul Meagles, după ce chibzui puţin, dar nu cred că voi 
accepta. Nu, cred c-am s-o scot la capăt cu mama. 
Cavalluro... (m-am împotmolit chiar şi la numele lui, halal 
început! Parc-ar fi refrenul unui cântec comic) îţi este atât 
de necesar, că nu mă-mpac cu gândul de a ţi-1 lua. Mai mult 
decât atât, n-aş putea spune când ne vom întoarce, şi nu ţi- 
ar conveni să te lipseşti de el pentru un timp nedeterminat. 


Căsuţa noastră nu mai e ce-a fost. Nu mai adăposteşte două 
persoane tinere ca altădată, pe Pet şi pe nefericita 
cameristă Tattycoram; de aceea, casa mi se pare pustie 
acum. Odată plecaţi, cine ştie când ne-om mai întoarce! 
Lasă, Arthur, are să mă scoată marna din încurcătură. 

Clennam se gândi că la urma urmelor se vor descurca 
poate mai bine singuri - aşa că nu stărui să-şi impună 
propunerea lâcută. 

În schimb, dacă ai voi să stai aici uneori când n-o să te 
deranjeze, reluă domnul Meagles, aş fi bucuros - ca şi 
mama, sunt sigur - la gândul că vii să mai înviorezi puţin 
căsuţa noastră bătrână cu un strop de viaţă, ca atunci când 
era plină de lume, şi când cele două fetiţe de colo, de pe 
perete, se uitau câteodată cu un ochi binevoitor. Dumneata 
aparţii atât de mult casei, Arthur, nouă tuturor, şi am fi fost 
fericiţi, fiecare din noi, dacă se întâmplă... dar, ia să 
vedem... ce vreme vom avea pe drum? 

Domnul Meagles se întrerupse brusc. Îşi drese glasul şi se 
ridică să privească pe fereastră. Toţi au fost de acord că 
vremea avea să fie foarte promițătoare; Clennam menţinu 
conversaţia asupra acestui subiect inofensiv până ce trecu 
primejdia; apoi, încetul cu încetul, aduse vorba de Henry 
Gowan, despre vioiciunea şi calităţile sale agreabile pe care 
le dovedea când te purtai frumos cu el; stărui de asemenea 
asupra afecțiunii de netăgăduit pentru soţia lui. Clenrxam 
izbuti să producă efectul scontat asupra bunului domn 
Meagles, căruia aceste laude îi făcură mare bucurie şi care 
o luă pe mama ca martor cum că singura lui dorinţă 
sinceră, din inimă, în legătură cu soţul fiicei lor era de a trăi 
în armonie şi de a împărtăşi sentimente de încredere şi 
prietenie reciprocă. În câteva ore mobilierul vilei a fost 
acoperit, „pentru proteguire, cât timp lipsea familia - sau, 
aşa cum se exprimase domnul Meagles, casa începea să-şi 
pună părul pe moaţe - şi după câteva zile, tata şi mama 
erau plecaţi, doamna Tickit şi cartea doctorului Buchan îşi 
luau postul în primire, ca altădată, dinapoia storurilor din 


salon, iar paşii solitari ai lui Arthur făceau să foşnească 
frunzele moarte pe aleile grădinii. 

Dat fiind că locurile acestea îi plăceau, rareori trecea o 
săptămână fără să vină pe aici. Câteodată se ducea singur şi 
rămânea de sâmbătă până luni, uneori îl însoțea şi asociatul 
lui, alteori pur şi simplu rătăcea vreun ceas sau două prin 
casă şi prin grădină şi, după ce se asigura că totul era în 
ordine, se întorcea la Londra. De fiecare dată şi la orice oră 
ar fi venit, totdeauna o găsea pe doamna Tickit cu cununa ei 
de bucle negre şi cu doctorul Buchan, aşezată la fereastra 
salonului şi pândind întoarcerea familiei. 

Într-una din aceste vizite, doamna Tickit îl întâmpină cu 
cuvintele: 

Am ceva să vă spun, domn Clennam, care o să vă mire. 

Atât de surprinzător era acel ceva în chestiune, încât 
doamna Tickit îşi părăsise postul de le fereastră şi se afla 
acum pe aleea principală din grădină când Clennam intră 
pe poartă, deschisă anume pentru el. 

Ce s-a întâmplat, doamnă Tickit? O întrebă el. 

Domle, răspunse credincioasa menajeră, după ce îl pofiti în 
salon şi închise uşa, dacă vreodată în viaţă am văzut copila 
asta pierdută şi amăgită, apoi să ştiţi că ieri-seară a fost 
asta, când am văzut-o în carne şi oase. 

Nu cumva vrei să spui de Iatty... 

Coram, întocmai! Exclamă doamna Tickit; dând lucrurile în 
vileag dintr-odată. / 

Unde? 

Domn Clennam, reluă'doamna Tickit, ochii mi-era niţeluş 
cam grei, fiindcă aşteptam mai îndelung ca îndeobşte 
ceaşca de ceai pe care tocmai mi-o pregătea Mary Jane. Nu 
dormeam, şi nici nu se putea zice că aţipisem. Stăteam, ca 
să mă esprim mai precis, de veghe cu ochii închişi. 

Fără a cere explicaţii mai amănunțite despre o stare atât 
de curioasă, de anormală, Clennam spuse: înţeleg. Şi pe 
urmă? 


Pe urmă, domle, continuă doamna Tickit, mă gândeam ba 
la una, ba la alta; la fel cum aţi face şi-mneavoastră... la fel 
ca toată lumea. 

Absolut, încuviinţă Clennam. Şi pe urmă? 

Şi când mă gândesc ba la una, ba la alta, reluă doamna 
Tickit, nu mai e nevoie să spun, domn Clennam, că mi-e 
gându la famelie. Căci, bineînţeles, gândurile omului, 
adăugă ea, pusă pe explicaţii filosofice, oricât ar lua-o 
razna, ele se-nvârte mai mult sau mai puţin în jurul a ceea 
ce ai în minte. Asta face ele, şi omu nu le poate împiedica. 

Arthur moţăi din cap încuviinţând această descoperire. 

Şi-mneavoastră v-aţi dat seama de asta, mă-ncumet să zic, 
rosti doamna Tickit, cu toţii ne dăm seama de asta. Nu 
sitoaţia noastră în viaţă ne schimbă, domn Clennam; 
gândurile e libefe!... Cum spun, mă gândesc ba la una, ba la 
alta, şi mai cu seamă la famelie. Nu numai la famelia de- 
aeu, ci şi la famelia de aldată... Căci, când apuci să te 
gândeşti ba la una, ba la alta în felu ăsta, şi afară începe să 
se-ntunece, ce vreau eu să zic este că toate timpurile pare 
să fie prezente, şi trebe să te smulgi din starea asta şi să 
judeci până să poţi descurca iţele. 

El dădu iarăşi din cap, ferindu-se să mai spună vreo vorbă, 
că nu cumva să-i deschidă doamnei Tickit pofta pentru a-şi 
revărsa un nou val de explicaţii. 

Drept care, continuă doamna Tickit, când mijesc ochii şi o 
văz pe ea în carne şi oase uitându-se înăuntru prin poartă, îi 
închid din nou fără măcar să tresar, căci făptura asta în 
came şi oase se potrivea cu cea care aparținuse casei, ca şi 
mine ori ca mneavoastră, aşa că nici vorbă să mă fi gândit la 
clipa când îşi luase tălpăşiţa. Dar, domle, când mijesc iarăşi 
ochii şi văz că nu mai e acolo, atunci mă apucă groaza şi 
sării ca arsă. 

Ai fugit afară numaidecât? Întrebă Clennam. 

Am fugit afară, încuviinţă doamna Tickit, cât m-a dus 
picioarele de iute, şi n-o să mă credeţi, domn Clennam, dar 
nicăieri pe bolta cerească nici ţipenie de fată. 


Trecând cu vederea absenţa acestei noi constelații de pe 
firmament, Arthur o întrebă pe doamna Tickit dacă ea 
însăşi depăşise pragul porţii. 

M-am dus încoace şi-ncolo, în sus şi-n jos, zise doamna 
Tickit, dar nici picior de fată! 

Apoi o întrebă pe doamna Tickit cam cât timp socotea că 
se scursese între cele două serii de mijiri din ochi despre 
care pomenise. Doamna Tickit, deşi extrem de meticuloasă 
în răspunsul pe care-l dădu, şovăi între cinci secunde şi 
zece minute. Această parte a întâmplării părea atât de 
tulbure în mintea ei, iar că sărise brusc din somn nu mai 
încăpea nici o îndoială, încât Clennam era foarte înclinat să 
creadă că apariţia fusese de fapt un vis. 

Spre a nu răni sensibilitatea doamnei Tickit cu această 
rezolvare crudă a misterului, el părăsi vila fără să se 
destăinuie, şi probabil ar fi păstrat veşnic după aceea 
secretul, dacă o împrejurare nu-l făcea să-şi schimbe 
curând părerea. 

Trecea pe Ştrand 6la căderea întunericului, câţiva paşi 
îndărătul unui lampagiu, la apropierea căruia felinarele 
estompate în ceaţă se aprindeau unul câte unul, ca atâtea şi 
atâtea sora-soarelui în flăcări, înflorite toate deodată - când 
întreruperea circulaţiei pe trotuar din pricina unui şir de 
cărucioare încărcate cu cărbuni, urcând anevoie din 
docurile de pe malul fluviului, îl sili să stea locului. Arthur 
mersese repede până atunci, dus pe gânduri, iar 
întreruperea bruscă a mişcărilor şi a înlănţuirii gândurilor îl 
îndemnă să privească în jur, mirat, aşa cum fac oamenii de 
obicei în astfel de cazuri. 

La oarecare distanţă - separați de câteva persoane, dar 
destul de aproape totuşi încât îi putea ajunge dacă ar fi 
întins mâna - o văzu îndată pe Tattycoram şi un bărbat 
străin, eu o înfăţişare izbitoare: un tip ţanţoş, cu nas mare, 
mustăţi negre, cănite, deopotrivă cu ochii, şi ei. Falşi ca 
expresie, şi care-şi purta pelerina amplă cu aerul unui 
străin. După îmbrăcăminte, în general după felul cum arăta, 


părea un om aflat într-o călătorie, dând impresia că se 
întâlnise cu fata aceasta de foarte puţină vreme. Aplecându- 
se înspre ea - fiind mult mai înalt - ca să poată prinde tot 
ce-i spune, el privea peste umăr cu ochii bănuitori ai omului 
obişnuit să-i fie teamă că-l urmăreşte cineva. Atunci îi văzu 
Clennam faţa, tocmai când străinul coborâse privirile către 
lumea strânsă îndărătul lui, fără a stărui pe chipul lui 
Clennam sau asupra altcuiva. 

Nu apucase să întoarcă bine capul, încă aplecat, atent la 
fată, când îmbulzeala se termină, iar şuvoiul întrerupt al 
mulţimii se deszăgăzui. Mereu cu capul aplecat şi ascultând 
ce spunea fata, necunoscutul îşi văzu de drum lângă ea, 
urmăriţi de Clennam, care era hotărât să ducă jocul până la 
capăt şi să vadă încotro se îndreptau. 

Abia luase această hotărâre (şi nu i-a trebuit mult până s-o 
ia), când deodată se trezi silit să se oprească la fel de brusc 
că şi prima oară. Cei doi cotiră pe neaşteptate spre 
Adelphi? - fata conducea drumul, evident - şi mergeau 
drept înainte, de parcă s-ar fi dus la Terasa care străjuie 
fluviul. 

Şi astăzi, în acest loc, tumultul marii artere de circulaţie 
cunoaşte aici o întrerupere subită. Zgomotele de tot soiul se 
aud aici cum nu se poate mai înfundat, de parcă ţi-ai pune 
vată în urechi, ori ai avea capul bine înfofolit, atât de mare e 
deosebirea. Pe vremea aceea contrastul era şi mai izbitor. 
Nu existau vapoare mici pe fluviu, nici debarcadere, ci doar 
nişte scări din lemn şi trotuare alunecoase, nici tu cale 
ferată pe celălalt mal, nici tu pod suspendat ori piaţă de 
peşte prin preajmă, nici tu forfotă pe cel mai apropiat pod 
de piatră'8, nimic altceva care să plutească pe fluviu în 
afară-de bărcile localnicilor riverani şi de nişte şlepuri de 
cărbuni. Convoiul lung, masiv al acestor şlepuri acostate 
zdravăn în mâl, ca şi cum n-aveau să se mai urnească din 
loc în veci, dădeau cheiului după căderea întunericului un 
aspect funebru şi tăcut şi împingeau hăt, departe, către 
mijlocul curentului, puţina mişcare făcută pe apă. La orice 


oră după asfinţit - şi nu mai puţin la ora când majoritatea 
celor care au ceva de mâncat se duc acasă să mănânce şi 
când cei mai mulţi dintre cei care n-au nimic de mâncat 
abia încep să se furişeze ca să meargă la cerşit ori să fure - 
era un loc pustiu, legat de nişte împrejurimi şi mai pustii. 

Tocmai la un asemenea ceas se opri Clennam în colţ şi 
văzu cum fata şi necunoscutul coborau strada. Paşii 
bărbatului răsunau atât de puternic pe pietrele 
caldarâmului, încât lui Arthur nu-i venea să mai adauge şi 
zgomotul paşilor săi. Dar când cei doi cotiră şi acum se 
aflau în umbra colţului întunecat, ducând spre Terasă, el 
porni în urma lor, luând, cât putu mai bine, aerul unui 
trecător oarecare. 

Când dădu colţul întunecat la rându-i, cei doi se apropiară, 
pe malul Terasei, de o siluetă care venea înspre ei. Dacă o 
întâlnea singură, în condiţiile acelea - la lumina gazului, pe 
ceaţă, şi la acea distanţă - nu şi-ar fi dat seama la prima 
vedere cine era, prezenţa fetei însă îl ajută să o recunoască 
numaidecât pe domnişoara Wade. 

EI se opri la colţ şi se uită îndărăt, prefăcându-se că ar 
avea întâlnire acolo cu cineva care urma să apară din 
cealaltă parte a străzii; nu-i pierdea însă din ochi pe cei trei. 
În clipa când se întâlniră, necunoscutul îşi luă pălăria de pe 
cap şi se înclină dinaintea domnişoarei Wade. Tattycoram 
spunea parcă ceva, ca şi cum ar fi prezentat-o acestuia, sau 
se scuza că întârziase ori că venise prea devreme, sau cine 
ştie ce altceva; apoi rămase în urmă un pas sau doi. 
Domnişoara Wade şi necunoscutul începură să se plimbe în 
sus şi în jos; bărbatul părea extrem de curtenitor şi de 
politicos, iar domnişoara Wade părea extrem de semeaţă. 

Când ajunseră la colţul străzii şi cotiră, ea tocmai spunea: 

Dacă mă privez astfel, domnule, asta e treaba mea. Ocupă- 
te de treburile dumitale şi nu-mi mai pune întrebări. 

Cerule mare, doamnă, răspunse, făcându-i o nouă 
plecăciune, era din respectul profund pe care-l am pentru 


forţa dumneavoastră de caracter şi din admiraţie pentru 
frumuseţea dumneavoastră. 

Nu cer nimic de la nimeni, spuse ea, şi în orice caz mai 
puţin de la dumneata decât de la oricine. Continuă raportul. 
Dar m-aţi iertat? Întrebă politicos şi întrucâtva stânjenit. 

Dumneata eşti plătit, spuse ea, şi asta-i tot ce doreşti. 

Clennam nu-şi putea da seama dacă fata rămăsese în 

Urmă pentru că n-o interesa chestiunea sau pentru că ştia 
despre ce e vorba. De fiecare dată când făceau 
caleaântoarsă, se întorcea şi ea. Mergea privind fluviul, cu 
mâinile împreunate dinainte; iată tot ce putea desluşi 
Clennam, fără să-şi arate faţa. Dintr-o fericită întâmplare, 
se mai afla pe acolo un hoinar care într-adevăr aştepta pe 
cineva; acesta se uita uneori peste parmaclăc în apă şi 
alteori se apropia de colţul umbros şi privea strada, aşa 
încât prezenţa lui Arthur nu mai atrăgea atât de mult 
atenţia. 

| Când domnişoara Wade şi necunoscutul făcură din nou 

| calea-intoarsă, ea spunea: 

— Trebuie s-aştepţi până mâine. 

Mii de scuze! Exclamă el. Zău! Astă-seară nu se poate? 

Nu. 'Ţi-am mai spus, trebuie întâi să obţin eu acest lucru ca 
să ţi-l pot da. 

Ea se opri în drum, ca să pună capăt conversaţiei; parcă. 
Şi el se opri, desigur; şi faţa la fel. 

Sunt puţin stânjenit, spuse necunoscutul. Puțin, dar fie ce- 
o fi! Riscurile meseriei. În seara asta am rămas din 
întâmplare fără bani. Am eu un bancher bun în acest ' oraş, 
însă n-aş vrea să apelez la el decât pentru „o sumă rotundă. 

Harriet, zise domnişoara Wade, stabileşte cu dânsul;: cu 
acest domn... să-i trimiţi ceva bani mâine. 

Trecu repede peste cuvântul domn, lăsând astfel o 
impresie de dispreţ mai vădit decât dacă îl accentuă, şi îşi 
văzu mai departe, agale, de drum. 

Necunoscutul aplecă iarăşi capul şi faţa îi spuse ceva, în 
timp ce amândoi o urmau pe domnişoara Wade. Clennam se 


încumetă să se uite la Tattycoram, în vreme ce tustrei se 
îndepărtau. Putu observa că ochii ei negri şi strălucitori, cu 
o expresie iscoditoare, erau pironiţi asupra necunoscutului, 
pe care-l ţinea la oarecare distanţă, mergând unul lângă 
altul, către celălalt capăt al lerasei. 

Un zgomot puternic şi deosebit de paşi pe caldarâm îl 
preveni, până să poată desluşi ce se petrece, că 
necunoscutul se întorcea singur. Clennam făcu doi-trei paşi 
spre parmaclăc, iar necunoscutul trecu pe lângă el iute şi 
sprinten, cu capătul pelerinei aruncat peste umăr, 
fredonând un crâmpei dintr-un cântec franțuzesc. 

De la un capăt la altul al Terasei acum nu mai era nimeni, 
în afară de Clennam. Hoinarul dispăruse, nici 

Urmă de domnişoara Wade şi de Tattycoram. 

Arthur, vrând să ştie mai mult ca oricând ce se petrecuse 
cu ele, ca să-i poată da unele indicaţii bunului său prieten 
Meagles, se îndreptă către extremitatea opusă a Terasei şi 
îşi roti privirile atent. Îşi spuse, şi pe drept 

— Mica Dorrit, voi. Il cuvânt, că la început aveau să se 
ducă în cealaltă direcţie faţă de însoţitorul lor de adineauri. 
Îndată le descoperi pe o străduţă lăturalnică, înfundată: 
voiau, evident, să-i lase destul timp necunoscutului ca să-şi 
vadă de drum şi să se depărteze de ele. Se plimbau în tihnă, 
braţ la braţ, pe o parte a străzii, apoi reveniră pe trotuarul 
celălalt. Când se întoarseră la colţul străzii, ele schimbară 
pasul, mergând ca cineva care are o ţintă precisă şi un 
anumit traseu de străbătut, aşa că se aşternură la drum. 
Clennam, potrivindu-şi pasul după al lor, nu le pierdea din 
ochi. 

Trecură pe Ştrand, prin Covent Gavden (pe sub ferestrele 
vechii lui locuinţe, unde scumpa de Mica Dorrit venise într-o 
seară), o apucară apoi spre nord-est şi, după ce lăsară în 
urmă marele edificiu de unde Tattycoram îşi trăgea numele, 
cotiră pe Gray's Inn Road. Aici Clennam se simţea acum pe 
deplin acasă, în cartierul unde stătea Flora, fără a mai vorbi 
despre patriarh şi de Pancks, aşa că le urmărea lesne din 


ochi. Începuse să se întrebe Încotro puteau s-o apuce, când 
nedumerirea făcu loc uimirii, văzându-le că intră pe strada 
patriarhului; uimirea i-a fost încă şi mai mare când le văzu 
că se opresc la uşa patriarhului chiar. O dublă lovitură a 
ciocănaşului sclipitor de alamă, o dâră de lumină pe drum 
când uşa se deschise, o pauză scurtă cât să pui o întrebare 
şi să primeşti un răspuns şi uşa se închise cu cele două 
vizitatoare înăuntru. 

După ce se uită în jur ca să se asigure că nu se lăsase furat 
de un vis straniu, şi după ce mai făcu doi-trei paşi, 
apropiindu-se de casă, Arthur bătu la uşă. Îi deschise 
obişnuita servitoare, care-l conduse numaidecât, cu 
obişnuita-i iuţeală, în salonul Florei. 

În încăpere nu se mai afla altcineva în afară de Flora şi de 
mătuşa domnului F.; respectabilă doamnă, scăldată în 
aburul Înmiresmat de ceai şi pâine prăjită, se retrăsese 
Într-un jilţ lângă foc, având o măsuţă în imediata sa 
apropiere şi o batistă albă, curată, întinsă în poală, pe care 
se aflau două felii de pâine prăjită, aşteptând să li se facă de 
petrecanie. Aplecată asupra unui ceainic, uitându-se prin 
abur şi suflând aburul la o parte, ca o vrăjitoare chinezoaică 
rea, ocupată să săvârşească ritualuri păgâne, mătuşa 
domnului F. Puse jos ceaşca ei mare de ceai şi exclamă: 

Fir-ar el să fie, iar a venit! 

La această exclamaţie s-ar fi putut crede că implacabila 
rudă a regretatului domn F., măsurând timpul nu după 
mersul orologiului, ci numai după acuitatea impresiilor sale, 
îl suspecta pe Clennam că plecase doar câteva clipe mai 
înainte, dar în realitate se scursese un sfert de an de când 
el avusese cutezanţa să-i iasă în cale. 

Doamne sfinte, Arthur! Strigă Flora, ridicându-se şi 
întâmpinându-l cu căldură. Doyce şi Clennam ce surpriză şi 
ce m-am speriat căci deşi fabrica şi turnătoria nu sunt 
departe şi ai putea trece uneori pe aici dacă nu la altă oră 
spre prânz când un pahar de Xeres şi un biet sandviş cu 
orice fel de carne rece s-ar găsi în cămară n-o să-ţi cadă rău 


şi nici n-o să aibă un gust mai prost pentru că ţi se serveşte 
din toată inima ştii foarte bine că astea le cumperi 
totdeauna de undeva şi de oriunde-ai cumpăra trebuie să 
fie şi un profit că altfel la ce bun să mai ţină prăvălia că nu 
există cauză fără motiv şi totuşi nu te mai vede nimeni şi ne- 
am învăţat să nu te mai aşteptăm, căci aşa cum spunea 
domnul F. În persoană trebuie să vezi ca să crezi dar chiar 
dacă nu vezi tot crezi şi îţi închipui că ochii care nu se văd 
se uită totdeauna şi de ce m-aş aştepta ca dumneata Arthur 
Doyce şi Clennam să-ţi mai aminteşti de mine de ce-aş face- 
o de vreme ce zilele acelea au trecut şi mai bine s-aduc încă 

O ceaşcă de ceai aici numaidecât şi să mai cer nişte pâine 
proaspăt prăjită şi te rog vino şi aşază-te lângă foc. 

Arthur ardea de nerăbdare să explice scopul vizitei sale, 
dar era deocamdată împiedicat, împotriva voinţei lui, de 
aceste cuvinte cu un sens dojenitor din câte putea înţelege 
şi de plăcerea sinceră pe care ea o manifestă vâzându-]. 

Şi acum te rog spune-mi câte ceva din tot ce ştii, reluă PI 
ora, apropiind u-şi scaunul de cel pe care se afla Clennam, 
despre micuța bună scumpă tăcuta noastră prietenă şi 
despre toate schimbările norocoase acum umblă cu trăsura 
desigur şi are cai cu duiumul ce romantic fără îndoială cu 
blazon eu fiare sălbatice slând pe labele dindărăt arătând 
spre blazon ca şi cum ar fi un tablou făcut de ele cu guri 
căscate până la urechi Doamne sfinte, şi e sănătoasă fiindcă 
asta contează la urma urmelor căci ce înseamnă bogăţia 
fără sănătate după cum spunea deseori domnul F. Când 
începuse să-l chinuie podagra că e de o mie de ori mai bine 
să n-ai decât câţiva gologani pe zi şi să te ocupi singur de 
masă dar fără gută nu că ar fi putut trăi cu atât de puţin ori 
că micuța de care am pomenit mai înainte deşi poate că-i o 
expresie mult prea familiară acum oare nu dădea semne să 
sufere de ceva că prea era firavă şi mică şi părea atât de 
plăpândă Dumnezeu s-o aibă-n pază lui? 

Mătuşa domnului F. Mâncase o bucată de pâine prăjită 
până la coajă şi îi întinse Florei solemn această coajă, care o 


mânca, de parcă era ceva de la sine înţeles. Mătuşa 
domnului F. Îşi linse, tacticos, unul după altul, cele zece 
degete şi le şterse, exact în aceeaşi ordine, cu batista albă 
din poală; apoi luă încă o felie de pâine prăjită şi se puse pe 
treabă. În vreme ce executa aceste gesturi de rutină, se 
uită la Clennam cu atâta severitate, încât el se simţi obligat 
s-o privească la rându-i, deşi nu ţinea deloc. 

E în Italia, Flora, împreună cu întreaga familie, răspunse 
el, când cumplita doamnă îşi reluă ocupaţia. 

În Italia e într-adevăr? Zise Flora. Unde strugurii cresc 
pretutindeni cu coliere şi brățări din lavă ţara aceea plină 
de poezie cu munţi de foc pitoreşti care întrec orice 
aşteptări deşi flaşnetarii fug de locurile astea că nu cumva 
să se ardă şi nu-i de mirare sunt aşa tineri şi dacă aduc cu 
ei şoriceii aceia albi e cât se poate de omeneşte din partea 
lor şi se plimbă ea într-adevăr prin ţara asta privilegiată 
unde nu vezi decât cer albastru gladiatori murind şi 
belvederi deşi domnul F. În ce-1 priveşte niciodată n-a 
crezut chiar şi în clipele lui de bună dispoziţie spunea că 
piesele astea nu puteau fi autentice deoarece nu există 
nimic intermediar între risipa luxoasă de pânzeturi prost 
călcate şi numai cute şi lipsa lor cu ciesâvlrşire ceea ce 
desigur nu. Pare deloc probabil cu toate că aceasta ar fi 
posibil să se explice poate ca o urmare a bogăției şi sărăciei 
extreme. 

Arthur încerca să strecoare şi el un cuvânt, dar Flora se 
repezea cu vioiciune: 

Şi Veneţia salvată'9, continuă ea, cred că ai fost acolo dar 
s-a salvat ori nu pentru că părerile oamenilor diferă mult 
iar macaroanele dacă e adevărat că le mănâncă la fel ca 
nişte prestidigitatori de ce nu le taie mai scurte, cred că ştii 
Arthur... dragă Doyce şi Clennam ba nu dragă şi oricum 
mai cu seamă nu Doyce căci n-am avut plăcerea... dar te 
rog să mă scuzi... ai auzit cred despre Mantua şi ce 
legătură are cu mantia fiindcă n-am fost niciodată în stare 
să pricep? 


Eu cred că nu există, Flora, nici o legătură între ele, 
începu Arthur, dar ea îl întrerupse iarăşi. 

Pe cuvântul dumitale că nu este nu mi-aş fi închipuit dar 
aşa-s eu când îmi intră în cap câte o idee şi cum nu-mi 
prisoseşte niciuna o păstrez vai era o vreme dragă Arthur 
adică fireşte nu dragă nici Arthur dar dumneata mă-nţelegi 
când un singur gând luminos îţi aureşte zi-i pe nume zarea 
et cetera dar acum nori negri l-au întunecat şi totul s-a 
sfârşit. 

Între timp dorinţa crescândă a lui Arthur de a vorbi 
despre ceva cu totul diferit se întipărise atât de limpede pe 
chipul lui, încât Flora se opri şi, aruncându-i o ocheadă 
afectuoasă, îl întrebă ce voia să-i spună. 

Ţin neapărat, Flora, să stau de vorbă cu cineva care se află 
acum în această casă... la domnul Casby, fără îndoială. 
Cineva care am văzut că a intrat aici şi care, sub o învinuire 
nefastă, a părăsit în condiţii deplorabile casa unui prieten 
de-al meu. 

La papă vin atât de mulţi şi atât de ciudaţi asemenea 
oameni, zise Flora, ridicându-se, încât nu m-aş încumeta să 
cobor pentru nimeni altcineva în afară de dumneala însă 
pentru dumneata aş cobori bucuroasă într-un clopot 
cufundător darmite în sufragerie şi mă-ntorc numaidecât 
dacă în acelaşi timp n-ai avea nimic împotrivă să veghezi 
asupra mătuşii domnului F. Cât sunt eu plecată. 

Cu aceste cuvinte, însoţite de o ocheadă la plecare, Flora 
ieşi iute, lăsându-l pe Clennam pradă unei cumplite 
îngrijorări pricinuite de teribilă sarcină. 

Prima schimbare care se manifestă în atitudinea mătuşii 
domnului F. Când îşi isprăvi bucata ei de pâine prăjită a fost 
un smiorcăit îndelung şi sonor. Socotind această 
demonstraţie imposibil de interpretat altfel decât ca un 
suprem dispreţ, de a cărui semnificaţie sinistră nu se putea 
înşela, Clennam se uita cu jale la excelenta doamnă - 
excelentă, dar nu lipsită de prejudecăţi - în speranţa că o va 
dezarma printr-un aer de supunere umilă. 


Nu te zgâi aşa la mine, spuse mătuşa domnului F., 
tremurând de atâta duşmănie. la asta! 

„Asta44 era coaja feliei de pâine prăjită. Clennam primi 
darul şi-l ţinu în mina puţin stânjenit, cu un aer de 
recunoştinţă, de care nu se despovără nicidecum când 
mătuşa domnului F., ridicând glasul, ţipă din răsputeri: 

Are stomac fudul băiatul! E prea fudul băiatul ca s-o 
mănânce! 

Şi, sculându-se din jilţ, se apropie şi începu să-şi scuture 
pumnul venerabil chiar în naşul lui, încât i-l atingea uşor. 
Noroc că Flora se şi întoarse şi-l găsi în situaţia asta dificilă, 
altminteri cine ştie care ar fi fost urmările. Câtuşi de puţin 
descumpănită ori surprinsă, Flora o felicită pe bâtrlna 
doamnă, pe un ton de încuviinţare, pentru vioiciunea sa 
deosebită din seara aceea şi o ajută să se ducă din nou la 
jilţul ei. 

Are stomac fudul băiatul! Repetă rubedenia domnului F., 
după ce iarăşi se instală. Dă-i un terci de şişcă! 

Oh! Nu cred că i-ar plăcea, mătuşico, răspunse Flora. 
Dă-i un terci de şişcă, îţi spun! Mai strigă o dată mătuşa 
domnului F., aplecându-se dinapoia Florei, ca să-şi fulgere 

vrăjmaşul din priviri. E singurul leac pentru un 

Stomac fudul. D&-i-l să-l mănânce pân” la ultimul strop. 
Lua-l-ar naiba, dă-i un terci de şişcă! 

Prefăcându-se că-l duce să ia acest reconfortant, ea îl 
scoase afară din odaie pe palier; mătuşa domnului FE. Şi 
atunci continuă să repete tot timpul, cu nespusă 
înverşunare, că băiatul avea stomac fudul - mereu, mereu - 
stăruind să i se servească merticul cabalin comandat de ea 
cu atâta străşnicie. 

Scara asta e atât de incomodă şi de întortocheată, spuse 
Flora în şoaptă, ai avea ceva împotrivă să-ţi petreci braţul 
pe după mine sub pelerină? 

Nu fără a-şi da seama de ridicolul situaţiei, Clennam 
cobori scara aşa cum îi ceruse Flora şi lăsă liberă frumoasa 
povară doar la uşa sufrageriei; de fapt chiar şi acolo i-a fost 


destul de greu să scape, căci ea continua să se sprijine de 
el, murmurând: 

Arthur pentru numele lui Dumnezeu o vorbă să nu-i sufli 
lui papa! 

Ea îl însoţi pe Arthur în odaie, unde patriarhul, singur, 
stătea într-un jilţ, cu papucii de pâslă în cenuşar, răsucindu- 
şi de zor degetele mari de la mână, ca şi cum tot timpul n-ar 
fi făcut decât asta. Patriarhul cel tânăr, în vârstă de zece 
ani, privea de sus, din ramă, cu un aer nu mai netulburat ca 
el. Amândouă capetele netede erau la fel de radioase, de 
obtuze şi boccii. 

Domnule Clennam, mă bucur că te văd! Sper că o duci 
bine cu sănătatea, domnule. Sper că o duci bine cu 
sănătatea. Te rog, ia loc, te rog, ia loc. 

Nădăjduiam, domnule, spuse Clennam, aşezându-se şi> 
rotindu-şi privirile cu o expresie de vădită dezamăgire, să 
nu vă găsesc singur. 

Aa, într-adevăr? Rosti patriarhul, amabil. Aa, într-adevăr? 

Ţi-am şi spus papa ştii asta! Exclamă Flora. 

Aa, da, aşa este! Replică patriarhul. Da, da, întocmai. Aa, 
aşa este! 

Vă rog, domnule, domnişoara Wade a plecat? Întrebă 
Clennam, neliniştit. 

Domnişoara...? Oh! Dumneata îi spui Wade, răspunse 
domnul Casby. Grozav de potrivit. 

Dumneavoastră cum îi spuneţi? Întrebă Arthur repede. 

Wade, zise domnul Casby. Oh, tot Wade. 

După ce privi preţ de câteva clipe obrazul filantropic şi 
părul alb, mătăsos, în care timp domnul Casby îşi rotea mai 
departe degetele, zâmbind la foc, de parcă în bunăvoința lui 
ar fi dorit să-l facă scrum ca să-l poată ierta, Arthur începu: 
îmi cer scuze, domnule Casby... 

Nu, nu, nu, se împotrivi patriarhul, n-ai pentru ce. 

„.. Dar domnişoara Wayde era însoţită de cineva... o fată 
tânără crescută de nişte prieteni de-ai mei şi asupra căreia 
influenţa acesteia nu-i socotită de prea bun augur; m-aş fi 


bucurat dacă aveam prilejul de-a o asigura că n-a pierdut 
încă bunăvoința protectorilor săi. 

Într-adevăr, într-adevăr? Replică patriarhul. 

Vreţi aşadar să fiţi atât de bun şi să-mi daţi adresa 
domnişoarei Wade? 

Vai de mine şi de mine! Exclamă patriarhul. Mare păcat! 
Dacă trimiteai pe cineva la mine când mai erau încă aici!... 
Am observat-o pe fata aceea tânără, domnule Clennam. O 
fată tânără şi frumoasă, cu un obraz viu colorat, domnule 
Clennam, cu un păr foarte negru şi nişte ochi foarte negri... 
dacă nu mă-nşel, dacă nu mă-nşel? 

Arthur încuviinţă şi repetă cu o stăruinţă sporită: 

Dacă aţi fi atât de bun să-mi daţi adresa. 

Vai de mine şi de mine! Exclamă patriarhul, cu uri- aer de 
regret blajin. Ţţţ! Ce păcat, ce păcat! N-am nici o adresă, 
domnule. Domnişoara Wade stă cea mai mare parte a 
timpului în străinătate, domnule Clennam. Astfel 
procedează de câţiva ani încoace şi este, dacă mi-e îngăduit 
să vorbesc aşa despre o semenă de-a mea şi o doamnă, 
capricioasă şi peste măsură de impulsivă, domnule 
Clennam. S-ar putea să treacă mult, mult timp până s-o 
revăd. S-ar putea să n-o mai revăd niciodată. Ce păcat, ce 
păcat! 

“ Clennam îşi dădu seama acum că avea aceleaşi şanse să 
scoată ceva de la tablou ca şi de la patriarh, dar spuse 
totuşi: 

Domnule Casby, aţi putea, pentru liniştea prietenilor 
despre care am pomenit, şi sub pecetea tainei, dacă socotiți 
de datoria dumneavoastră să impuneţi această condiţie, să- 
mi daţi unele informaţii, cât de cât, despre domnişoara 
Wade? Am întâlnit-o în străinătate şi am întâlnit-o şi aici, 
dar nu ştiu nimic despre dânsa. Mi-aţi putea da unele 
amănunte în legătură cu dânsa? 

Niciunul, replică patriarhul, clătinând din capul lui mare, 
cu aerul cel mai binevoitor. Absolut niciunul. Vai de mine şi 
de mine! Ce păcat, într-adevăr, că a stat aşa puţin, iar 


dumneata ai întârziat! În calitatea mea de agent de 
încredere în afaceri, de agent de încredere, am remis 
uneori acestei doamne sume de bani; dar la ce-ţi poate sluji, 
domnule, să ştii aşa ceva? 

Absolut la nimic, fireşte, spuse Clennam. 

Fireşte, încuviinţă patriarhul, al cărui obraz strălucitor 
adresa focului un zâmbet filantropic, absolut la nimic, 
domnule. lată un răspuns înţelept, domnule Clennam. 
Fireşte, absolut la nimic, domnule. 

Felul său de a-şi roti degetele mari şi netede unul în jurul 
celuilalt, aşezat acolo în jilţ, era pentru Clennam un indiciu 
deosebit de modul în care ar fi învârtit chestiunea, odată 
strâns cu uşa, fără a lămuri lucrurile şi fără a înainta cu 
vreun pas, convins de zădărnicia trudei lui. Ar fi putut să-şi 
acorde oricât de îndelung timp de gândire, căci domnul 
Casby, foarte obişnuit să iasă din încurcături lăsând totul pe 
seama boselor şi a părului său alb, ştia că taina puterii sale 
stătea în tăcere. De aceea rămânea Casby în jilţ, răisucindu- 
şi de zor degetele mari şi făcând ca fiecare bosă a craniului 
lucios să pară grozav de binevoitoare. 

Dinaintea unei asemenea scene, Arthur se ridică să plece, 
când, din docul interior, unde bunul remorcher Pancks era 
ancorat când nu se afla în vreo croazieră, se auzi venind un 
zgomot, semn că vaporul se îndrepta anevoie spre ei. 
Arthur băgă de seamă că zgomotul începuse anume să se 
desluşească de la mare distanţă, ca şi cum domnul Pancks 
căuta să atragă atenţia, oricui s-ar fi întâmplat să se 
gândească la aşa ceva, că îşi făcea manevrele Ia depărtare, 
în afara posibilităţii de a auzi ce se vorbeşte. 

Domnul Pancks dădu mâna cu Arthur şi-i întinse 
patronului său una sau două scrisori pentru a fi semnate. 
După ce-i strânse mâna, domnul Pancks se scărpină la 
sprâncene cu degetul arătător şi pufni o dată, dar Clennam, 
care-l înţelegea acum mai bine ca înainte, pricepu că îşi 
cam terminase treburile din seara aceea şi dorea să-i spună 
ceva afară. De aceea, când îşi luă rămas bun de la domnul 


Casby, şi ceva mai anevoie de la Flora, porni pe drumul pe 
care-l făcea domnul Pancks. 

Aşteptă puţin până, să apară domnul Pancks. Cum acesta îi 
strânse iarăşi mâna cu un nou smiorcăit plin de tâlc şi 
luându-şi pălăria de pe cap ca să i se zbârlească părul, 
Arthur crezu că era un semn că putea sta de vorbă cu el, la 
fel cum ar fi vorbit cu cineva la curent cu cele petrecute mai 
adineauri. De aceea i se adresă fără nici o introducere: 

Crezi că erau într-adevăr plecate, Pancks? 

Da, răspunse Pancks, erau într-adevăr plecate. 

Ştie unde ar putea da de persoana aceea? 

N-aş putea spune. Îmi închipui că da. 

Dar domnul Pancks nu ştia? Nu, domnul Pancks habar n- 
avea. Dai' domnul Pancks ştia ceva despre ea? 

Cred că ştiu despre ea tot atât cât ştie şi ea despre sine, 
rosti Pancks. Este fiica cuiva... a unui oarecare... a nimănui. 
Instaleaz-o într-un salon la Londra, cu o jumătate duzină de 
oameni destul de vârstnici ca să poată trece drept părinţii 
ei, şi n-o să spună că nu-i cu adevărat în prezenţa lor. Ei s- 
ar putea afla în orice casă care i-ar ieşi în cale, s-ar putea 
afla în orice cimitir pe lângă care trece ea, s-ar putea ciocni 
de ei în orice stradă, ar putea face oricând cunoştinţă cu ei, 
fără să-şi dea seama. Nu ştie nimic despre ei. Nu ştie nimic 
despre nici o rudăt Nu ştie şi nici n-are să ştie vreodată. 

Domnul Casby n-ar putea-o oare lămuri? 

Poate, zise Pancks. Aşa cred, dar nu-s sigur. A primit nişte 
bani, acum multă vreme - nu prea mulţi, din câte ştiu - pe 
care trebuie să-i pună ei la dispoziţie, sub forma unor sume 
mici, atunci când e la ananghie. Uneori rămâne timp 
îndelungat fără să se atingă de bani, din mândrie; alteori e 
atât de săracă, încât are neapărat nevoie de bani. Duce o 
viaţă chinuită. N-am văzut femeie mai mânioasă, mai 
pătimaşă, mai crudă şi răzbunătoare ca ea. În seara aista a 
venit după bani. Spunea că-i trebuie urgent, într-un anumit 
Scop. 


Cred că, din întâmplare, ştiu în ce scop, zise Clennam, dus 
pe gânduri, adică în al cui buzunar vor intra. 

Serios? Se miră Pancks. Când e vorba de un contract, eu 
sfătuiesc partea cealaltă să respecte clauzele. Nu m-aş 
încrede în femeia asta, aşa tânăra şi frumoasă cum este, 
chiar dac-aş nedreptăţi-o; nici pentru de două ori banii 
patronului meu! Doar dacă - adăugă Pancks, sub forma 
unei clauze salvatoare - aş suferi de o boală incurabilă şi nu 
mi-ar mai păsa de nimic. 

Arthur, trecând repede în revistă observaţiile proprii, îşi 
dădu seama că se potrivesc pe de-a-ntregul aproape cu 
vederile domnului Pancks. 

Ce mă miră pe mine, continuă Pancks, este faptul că ea n- 
a-ncercat niciodată să-i facă de petrecanie patronului meu, 
fiind singurul om la curent cu povestea ei şi pe care l-ar fi 
putut înhăţa. Şi pentru că veni vorba, ţi-aş putea mărturisi, 
între noi fie spus, că uneori sunt şi eu ispitit să-i fac de 
petrecanie. 

Arthur tresări şi exclamă: 

Doamne sfinte, Pancks, nu vorbi aşa! 

Trebuie să mă-nţelegi bine, rosti Pancks, punându-şi cinci 
degete murdare de cărbune, cu unghiile roase, pe braţul lui 
Arthur. Nu vreau să spun că i-aş reteza gâtul, dar, pe tot ce 
am mai scump, dacă duce prea departe lucrurile, zău că-i 
retez pletele! 

După ce se prezentă în această nouă lumină, proferând 
cumplita ameninţare, domnul Pancks luă o mină plină de 
gravitate, pufni de câteva ori şi se îndepărtă într-un nor de 
aburi, Capitolul X 

VISELE JUPÂNESEI FLINTWINCH SE ADUN/Apar ÎN 
ANTICAMERELE sumbre din Ministerul Digresiunilor, unde 
îşi trecea o bună parte din timp în tovărăşia altor diferiţi 
răufăcători recalcitranţi, care erau pedepsiţi să fie traşi de 
vii pe aceeaşi roată, Arthur Clennam avu destul răgaz, 
vreme de vreo trei sau patru zile la rând, să se gândească 
până în pânzele albe la ultima dată când le zărise fugitiv pe 


domnişoara Wade şi pe Tattycoram. Nu fusese în stare să 
afle nimic în plus, nimic în minus, şi în această situaţie 
nesatisfăcătoare trebui să lase totul baltă, n-avu încotro. 

De-a lungul acestei perioade nu se mai arătase nici în casa 
veche, lugubră a maică-şi. Dar venind una din serile când 
avea obicei să se ducă pe acolo, el părăsi pe la nouă 
locuinţa şi pe asociatul său şi porni agale către tristul 
leagăn al copilăriei lui. 

Totdeauna îl impresiona casa asta ca ceva urgisit, 
misterios şi trist; şi închipuirea lui era îndeajuns de 
sensibilă ca să vadă totul în preajmă învăluit în zăbranicul 
sinistru aruncat de umbra ei. În timp ce mergea, într-o 
seară groaznică, străzile pe unde trecea, slab luminate, 
păreau să ascundă tot soiul de taine chinuitoare. Birourile 
puştii cu tainele registrelor şi documentelor secrete 
încuiate în lăzi şi seifuri; băncile cu secretele lor ferecate în 
camere şi pivnițe blindate, ale căror chei se aflau în doar 
câteva buzunare secrete de la piept; secretele întregului 
angrenaj viu, dispersat, al acestei vaste mori unde mişunau 
fel de fel de pungaşi, de falsificatori, de impostori, pe care 
zorile oricărei dimineţi îi puteau da în vileag. Arthur avea 
sentimentul că toate aceste lucruri ascunse împovărau 
văzduhul. Umbrele înteţindu-se pe măsură ce se apropia de 
sursa lor, el se gândea la tainele criptelor solitare din 
biserici, unde cei care adunaseră averi erau la rându-le 
adunaţi deopotrivă, dar fără a înceta de a mai face încă rău; 
se gândea la tainele fluviului rostogolindu-şi apele tulburi 
între două labirinturi de secrete sumbre, revărsându-se 
maioş, cale de mile întregi, şi răscolind aerul pur şi câmpiile 
senine străbătute de vânt şi de zborul păsărilor. 

Apropiindu-se de casă, umbrele se întunecau din ce în ce 
şi în minte îi răsări odaia melancolică ocupată cândva de 
taică-său, bântuită de chipul implorator pe care chiar el l-a 
văzut stingându-se când îl veghease singur la căpătâiul 
patului. Aerul închis al încăperii era secret, întunericul, 
mucegaiul şi colbul din toată locuinţa erau secrete. În inima 


tuturor acestora trona maică-sa, cu obrazul împietrit, cu o 
voinţă de neînduplecat, păstrând, dârza, toate tainele din 
viaţa ei şi din viaţa tatălui lui, ducând o luptă austeră, corp 
la corp, cu marea taină din urmă a oricărei existenţe. 

Tocmai dăduse colţul străzii înguste şi în pantă, unde se 
deschidea curtea împrejmuitoare a casei părinteşti, când 
auzi zgomotul paşilor altcuiva cotind într-acolo şi venind 
atât de aproape îndărătul lui, încât se trezi proiectat de 
perete. Fiind absorbit de aceste gânduri, ciocnirea îl 
surprinse absolut nepregătit, astfel că celălalt trecător avu 
timpul să spună, în gura mare: „Scuzaţi! Nu-i vina mea! „şi 
să-şi vadă de drum, înainte de a-şi da prea bine seama 
despre ceea ce se petrecea. După ce se mai dezmetici 
puţin, observă că omul care mergea cu paşi mari dinaintea 
lui era tocmai cel la care atât de mult se gândise în ultima 
vreme. Nu putea fi vorba de o asemănare întâmplătoare 
subliniată de impresia puternică făcută de omul ăsta asupra 
lui. El era, cel pe care îl urmărise după întâlnirea cu 
Tattycoram şi pe care-l auzise adresându-se domnişoarei 
Wade. 

Strada, în pantă abruptă, făcea şi un cot, iar omul acesta, 
deşi nu beat, părea ameţit de alcool, mergea atât de iute, 
încât Clennam îl pierdu din ochi până să se uite iarăşi după 
el. Fără a fi hotărât să-l urmărească, însă dornic să nu-l 
scape din ochi încă puţin, Clennam grăbi pasul, să treacă de 
cotul care-l ascundea pe necunoscut privirilor lui. 
Ajungând acolo, ia-1 de unde nu-i! 

Aflat acum chiar în faţa porţii casei părinteşti, se uită de-a 
lungul străzii: nici ţipenie de om! Nu exista umbră 
proiectată destul de mare ca să-l ascundă pe necunoscut, 
nici cotitură unde să fi dispărut şi nici nu auzise zgomotul 
făcut de deschiderea şi închiderea unei uşi. El ajunse totuşi 
la concluzia că necunoscutul trebuie să fi avut o cheie la 
îndemână, cu care deschisese una din numeroasele uşi, 
unde şi intrase. 


Tot depanând în minte această apariţie stranie, această 
stranie întâmplare, Clennam pătrunse în curtea casei. Când 
ridică instinctiv ochii spre ferestrele slab luminate din odaia 
maică-şi, privirea-i căzu pe silueta celui pe care îl pierduse 
adineauri, stând în picioare, rezemat în grilajul de fier al 
micuţei curţi lăsate în paragină, uitându-se şi el în sus şi 
râzând de unul singur. Câteva din sumedenia de pisici fără 
stăpân care dădeau totdeauna târcoale noaptea pe acolo, 
speriate la vederea lui, parcă stăteau locului când şi el se 
oprise şi-l priveau de sus, de sub streşini, de sub portaluri şi 
de prin alte cotloane sigure, cu nişte ochi deloc deosebiți de 
ai lui. Rămăsese locului o clipă doar ca să se amuze astfel; 
numaidecât apoi înaintă, aruncând capetele pelerinei pe 
umăr, urcă treptele dărăpănate şi bătu în uşă cu putere. 

Nedumerirea lui Clennam n-a fost atât de mare încât să-l 
împiedice de a lua o hotărâre fără să şovăie. Se apropie şi el 
de uşă, urcă şi el scara. Străinul îl privea trufaş şi începu să 
fredoneze ca pentru sine: 

Oare cine trece pe drum aşa târziu? 

Cavalere Măghiran! 

Oare cine trece pe drum aşa târziu? 

Vesel, vesel, tot chefliu! 

Pe urmă din nou bătu. 

Sunteţi grăbit, domnule, spuse Arthur. 

Aşa e, să mor, domnule, replică străinul, aşa-s eu grăbit 
din fire! 

Zuruitul lanţului, fixat cu precauţie de jupâneasa Affery 
înainte de a deschide uşa, îi făcu pe cei doi să privească 
într-acolo. Affery întredeschise abia uşa, în mână cu o 
lumânare care pâlpâia, şi întrebă cine bătea aşa tare la 
asemenea oră. 

Păi cum, Arthur! Adăugă, uimită* văzându-l pe el întâi. 
Dumneata, fără doar şi poate! Ah, Doamne apără-ne! Nu! 
Strigă ea, dând cu ochii de celălalt. Iar a veniti 

Aşa este! Iar a venit, dragă madame Flintwinch î replică 
străinul. Deschide uşa şi dă-mi voie să-l strâng în braţe pe 


bunul meu prieten Jeremiah! Deschide uşa, căci mă grăbesc 
să-l îmbrăţişez pe dragul meu Flintwinch! 

Nu-i acasă, strigă Affery. 

Caută-l! Exclamă străinul. Caută-l pe Flintwinch al meu! 
Spune-i că e vechiul lui prieten Blandois, care tocmai a sosit 
în Anglia; spune-i că e micuțul lui băiat, lumina ochilor săi, 
prietenul lui mult iubit. Deschide uşa, frumoasă madame 
Flintwinch şi lasă-mă între timp să mă duc sus, să-mi 
prezint omagiile... omagiile lui Blandois... doamnei mele! 
Doamna mea mai trăieşte? Bine! Deschide atunci! 

Spre marea surprindere a lui Arthur, jupâneasa, holblnd 
ochii spre el ca şi cum ar fi vrut să-l avertizeze nu care 
cumva să aibă de a face cu acest domn, dădu lanţul la o 
parte şi deschise uşa. Străinul, fără nici un fel de 
ceremonie, intră în vestibul, lăsându-l pe Arthur în urma 
lui. 

Atunci repede! Dă fugă atunci! Adu-mi-l pe Flintwinch! 
Anunţă-mă doamnei mele! Strigă străinul, tropăind pe 
duşumeaua de piatră. 

Spune-mi, te rog, Affery, zise Arthur tare şi pe un ton 
sever, măsurându-l indignat din cap până-n picioare pe 
străin, cine-i acest domn? 

Spune-mi, te rog. Affery, repetă străinul la rându-i* cine... 
ha, ha, ha!... cine-i acest domn? 

Glasul doamnei Clennam strigând din odaia de deasupra 
se auzi cum nu se poate mai bine. 

Affery, dă-le voie la amândoi să vină sus. Arthur, vino 
numaidecât la mine! 

Arthur î? Exclamă Blandois, luându-işi pălăria de pe cap şi 
ţinând-o întinsă, cât îi îngăduia lungimea braţului. Apoi lovi 
călcâiele unul de altul din poziţia picioarelor larg desfăcute, 
făcând o plecăciune până la pământ. Fiul doamnei mele? 
Sunt prea devotatul servitor al fiului doamnei mele! 

Arthur se uită iarăşi la el, într-o atitudine nu mai 
măgulitoare ca înainte şi, răsucindu-se pe căleâie, fără să 
răspundă ceva, porni pe scară în sus. Oaspetele îl urmă. 


Jupâneasa Affery luă cheia aflată după uşă şi se strecură 
afară cu abilitate, plecând în căutarea domnului şi 
stăpânului său. 

Un spectator, martor la apariţia precedentă a lui monsieur 
Blandois în odaia aceea, ar fi observat o deosebire în felul 
doamnei Clennam de a-l primi. Nu chipul ei avea s-o 
trădeze, iar fizionomia impasibilă, vocea domoală se aflau, 
de asemenea, cu totul sub imperiul său. Schimbarea consta 
numai în faptul că, din clipa în care străinul intrase în odaie, 
ea nu-l mai slăbise deloc din ochi, şi în două sau trei rând 
uri, când acesta ridicase prea mult glasul, ea se aplecase 
foarte puţin înainte din jilţul unde stătea dreaptă, cu 
mâinile nemişcate sprijinindu-se în coate, de parcă ar fi vrut 
să-l asigure că o să-i dea ascultare oricât de îndelung dorea. 
Lui Arthur nu-i scăpase acest lucru, deşi nu era în măsură 
să aprecieze deosebirea dintre primirea anterioară şi cea 
din momentul de faţă. 

Doamnă, spuse Blandois, faceţi-mi cinstea de $ mă 
prezenţa domnului, fiul dumneavoastră. Mi se pare, 
doamnă, că domnul acesta, fiul dumneavoastră, e dispus să 
se plângă împotriva mea. Nu-i politicos. 

Domnule, zise Arthur, cu vioiciune, oricine ai fi şi oricare 
ar fi motivul venirii dumitale aici, dacă aş fi stăpânul acestei 
case n-aş pierde o clipă şi te-aş da pe uşă afară. 

Dar nu eşti, interveni maică-sa. Fără să se uite la el. Din 
păcate, Arthur, nu eşti tu stăpân ca să-ţi satisfaci firea 
nechibzuită. 

Nici n-am pretenţia să fiu, mamă. Dacă protestez 
împotriva felului acestui individ de a se purta aici - şi o fac 
cu atâta vehemenţă, încât dacă aş avea cât de cât autoritate 
aici nu l-aş tolera nici un minut în plus - protestez pentru 
dumneata. 

Dacă ar exista vreun motiv de protest, replică ea, aş putea 
s-o fac şi singură. Şi poţi fi convins c-aş face-o. 

Cel pentru care se certau ei şi care luase loc se porni pe 
un râs zgomotos, lovindu-se cu palma peste coapse. 


N-ai nici un drept, reluă doamna Clennam, cu ochii pironiţi 
asupra lui Blandois, deşi se adresa fiului ei direct, să 
vorbeşti pe socoteala cuiva, mai cu seamă pe socoteala 
cuiva dintr-o altă ţară, şi asta fiindcă obiceiurile lui nu se 
potrivesc cu ale tale, ori fiindcă nu-şi modifică purtarea 
după principiile tale. Se prea poate că acest domn, pentru 
aceleaşi temeiuri, să aibă şi el ceva de spus împotriva ta. 

Sper asta, replică Arthur. 

Dumnealui, continuă doamna Clennam, ne-a adus, cu altă 
ocazie, o scrisoare de recomandare de la persoane extrem 
de respectabile şi demne de toată încrederea, cu care 
suntem în corespondenţă. Nu cunosc absolut deloc scopul 
vizitei sale de astăzi. N-am nici cea mai vagă idee şi nu se 
poate nicidecum presupune că aş fi în stare, cât de cât, să-i 
ghicesc sensul (spunând aceasta, căutătura ei încruntată se 
accentuă, rostind foarte încet şi din cale-afară de răspicat 
fiecare cuvânt); dar când dumnealui îşi va fi explicat scopul 
vizitei, după cum am să-l şi rog să aibă amabilitatea de a 
face în faţa mea şi a lui Flintwinch, când s-o întoarce 
Flintwinch, se va vedea, desigur, că e vorba de ceva mai 
mult sau mai puţin legat de afacerile noastre, ca îndeobşte, 
şi va fi de datoria noastră şi în acelaşi timp o plăcere pentru 
noi să punem totul la punct. Altceva n-ar putea fi în joc. 

Vom vedea, madame, spuse omul de afaceri. 

Vom vedea, încuviinţă ea. Domnul îl cunoaşte pe 
Flintwinch şi când a fost ultima oară la Londra, mi-aduc 
aminte că am auzit, dumnealui şi Flintwinch au petrecut 
împreună o seară foarte amicală. Nu sunt la curent cu. Ce 
se întâmplă în afara acestei odăi şi zarva nimicurilor din 
lume nu mă prea interesează; dar îmi aduc aminte că mi-a 
ajuns la urechi asta. 

Aşa este, doamnă. E adevărat, rosti el şi din nou râse; 
începu apoi să fluiere melodia pe care o fredonase la uşă. 

Aşadar, Arthur, reluă maică-sa' domnul vine aici în calitate 
de cunoştinţă, nu.ca un străin, şi este foarte regretabil că 
tu, cu firea ta nesăbuită, a trebuit să-i găseşti pricină. Îmi 


pare rău, şi ţin să-i împărtăşesc asta acestui domn. Ştiu că 
tu n-ai să-i spui acest lucru, de aceea îi spun eu în numele 
meu şi al lui Flintwinch, de vreme ce domnul eu noi doi are 
treabă. 

De jos, de la intrare, se auzi cheia răsucindu-se în broască 
şi apoi cum uşa se deschide şi se închide. Îndată după aceea 
apăru şi domnul Flintwinch; cum intră, oaspetele se ridică 
de pe scaun, rizând tare, şi-l strânse pe noul venit vârtos în 
braţe. 

Ce mai faci, prea bunul meu prieten! Exclamă. Cum merg 
treburile-n lume, dragă Flintwinch? Ca pe roate? Cu atât 
mai bine, cu atât mai bine! Ah, dar ce minunat arăţi! Ah, ce 
tânăr şi proaspăt arăţi, că florile de primăvară! Ah, bunul şi 
micuțul meu băiat! Straşnic băiat, straşnic băiat! 

În timp ce-l copleşea pe domnul Flintwinch cu aceste 
complimente, gata să-l doboare, punându-i câte o mână pe 
fiecare umăr, până când mişcările nesigure ale acestuia 
care, în împrejurarea de faţă, era şi mai uscat, şi mai 
strâmb ca de obicei - păreau ale unui titirez pe punctul să 
se oprească. 

Ultima oară când ne-am întâlnit, am avut presentimentul 
că ar trebui să ne cunoaştem mai bine, mai îndeaproape. 
Simţi şi dumneata asta, Flintwinch? Simţi şi dumneata asta? 

Păi nu, domnule, răspunse domnul Flintwinch. Nu prea. N- 
ar fi mai bine să luaţi loc? Îmi închipui că aţi trecut pe-aici 
să mai gustaţi puţin din vinul acela de Porto, domnule? 

— Ah, şmechere. Mare chefliu mai eşti! Strigă oaspetele. 
Ha, ha, ha, ha! 

Şi, azvârlindu-l pe domnul Flintwinch cât colo, ca o 
încununare a acestui joc ironic de artificii, luă iarăşi loc pe 
st'aun. 

Uimirea, mânia, neîncrederea şi ruşinea cu care Arthur 
asistă la tot acest spectacol îl făcură incapabil să mai scoată 
o vorbă. Domnul Flintwinch, care se împleticise vreo doi- 
trei paşi îndărăt de brânciul primit puţin mai înainte, îşi 
recăpătă cumpătul, păstrând absolut acelaşi obraz 


împietrit, doar că răsufla mai iute şi avea ochii aţintiţi 
asupra lui Arthur. Nu era nici cât negru sub unghie mai 
puţin tăcut ori mai puţin searbăd, privit dinafară, singura 
deosebire care se putea desluşi la el fiind nodul de cravată: 
în general aflat în dreptul urechii, acum se răsucise, 
ajungând la ceafă, şi luase aspectul unei podoabe capilare, 
un soi de perucă, dându-i astfel o înfăţişare oarecum 
curtenească. 

Deoarece doamna Clennam în tot acest timp nu-l scăpase 
din ochi pe Blandois (asupra căruia ei aveau oarecare efect, 
aşa cum are privirea aţintită asupra unei jigodii de câine), 
la fel şi Jeremiah nu-şi desprinse o clipă ochii de pe chipul 
lui Arthur. Era ca şi cum s-ar fi înţeles să se ocupe fiecare 
de domeniul lui. Astfel, în timpul tăcerii care se aşternuse, 
Jeremiah rămase în picioare, frecându-şi bărbia, cu ochii la 
Arthur, de parcă se străduia să-i smulgă gândurile cu un 
instrument. 

Nu după multă vreme, oaspetele, căruia tăcerea i se părea 
stânjenitoare, se ridică de jos şi veni nerăbdător să se aşeze 
cu spatele la focul sacru, care de atâţia ani ardea întruna. 
Atunci, doamna Clennam mişcă pentru prima oară una din 
mâini, făcând un gest abia perceptibil de îndepărtare, şi 
zise: 

Te rog. Să ne laşi să ne ocupăm de treburile noastre, 
Arthur. 

Da, mamă, fac acest lucru împotriva voinţei mele. 

N-are importanţă cum, replică ea. Te rog, lasă-ne singuri. 
Revino altă dată, când vei socoti de datoria ta, poate, să-ţi 
iroseşti aici o jumătate de oră plicticoasă. Noapte bună! 

Îi întinse degetele înfofolite ca să i le atingă el cu mâna, 
după cum se obişnuise; se aplecă peste jilţul pe roate ca s-o 
sărute. Se gândi atunci că obrazul îi era mai încordat ca de 
obicei şi mai rece. Când se îndreptă iarăşi din spate, urmări 
direcţia ochilor ei pironiţi pe prietenul domnului Flintwinch. 
Domnul Blandois pocni tare din degete, cu un gest plin de 
dispreţ. 


Domnule Flintwinch, spuse Clennam, te las, împotriva 
voinţei mele şi stăpânit de o mare nedumerire, împreună cu 
cunoştinţa dumitale de afaceri, în odaia maică-mi. 

Persoana în chestiune pocni iarăşi din degete. 

Noapte bună, mamă. 

Noapte bună. 

Odată am avut un prieten, scumpe Flintwinch, rosti 
Blandois, stând cu picioarele răşchirate dinaintea focului 

Şi spunând ăsta evident ca să-l facă pe Clennam, care 
pornise agale spre uşă, să rămână locului. Am avut odată un 
prieten, care auzise atâtea istorii cumplite despreacest 
mare oraş şi despre tot ce se-ntâmplă aici, încât nu s-ar fi 
încumetat nici în ruptul capului să stea singur noaptea cu 
doi oameni care ar fi avut interes să-i facă de petrecanie... 
pe legea mea! Nici chiar într-o casă respectabilă ca asta... 
doar dacă se simţea mai vânjos ca ei. Bah! Ce fricos, 
scumpe Flintwinch! Nu-i aşa? 

O potaie, domnule! 

Într-adevăr! O potaie. Dar nu s-ar fi aventurat, Flintwinch, 
decât dacă ştia că ceilalţi n-aveau forţa necesară, deşi 
doreau acest lucru, de a-l reduce la tăcere. Nu s-ar fi atins 
nici măcar de un pahar cu apă în asemenea împrejurări... 
chiar şi într-o casă respectabilă ca aceasta, Flintwinch... 
doar dacă vedea pe altcineva bând înainte şi cu poftă, unde 
mai pui! 

Clennam, refuzând dispreţuitor să mai spună ceva şi 
dealtfel nefiind în stare, căci simţea că se sufocă, se 
mulţumi să-l privească pe oaspete când trecu prin dreptul 
lui spre ieşire. Acesta îl salută cu o altă pocnitură din 
degete în semn de rămas bun, şi nasul i se pleoşti peste 
mustață, iar mustaţa se zbârli în sus spre nas, într-un rânjet 
sinistru de piază-rea. 

Pentru numele lui Dumnezeu, Affery - spuse Clennam în 
şoaptă, când jupâneasa îi deschise uşa care dădea în 
vestibulul cufundat în întuneric, iar el mergea pe bâjbâite, 
până dădu cu ochii de cerul nopţii - ce se întâmplă aici? 


Şi înfăţişarea ei era destul de fantomatică, stând pe 
întuneric cu şorţul tras peste cap şi vorbind de dedesubt, cu 
un glas stins, înăbuşit: 

Nu mă-ntreba nimic, Arthur, de-atâta vreme o duc numai 
într-un vis. Du-te cu Dumnezeu! 

Plecă şi ea închise uşa în urma lui. Se uită sus către 
ferestrele de la odaia maică-şi, şi lumină tulbure, care se 
strecură prin storurile galbene, parcă repeta după Affery, 
murmurat: „Nu mă-ntreba nimic. Du-te cu Dumnezeu! , 

Capitolul XI 

SCRISOARE DE LA MICA DORRIT 

DRAGĂ DOMNULE CLENNAM, După cum îţi spuneam în 
scrisoarea mea anterioară, cel mai bun lucru ar fi ca nimeni 
să nu-mi scrie, prin urmare faptul că-ţi îrimit încă o misivă 
n-are să-ţi dea altă bătaie de cap decât aceea de-a o citi 
(poate nici chiar pentru asta nu vei avea răgaz, deşi sper ca 
într-o zi să ai, totuşi). Acum am să-mi petrec o oră scriindu- 
ţi din nou, de astă dată de la Roma. 

Am părăsit Veneţia înaintea domnului şi a doamnei Gowan, 
dar ei n-au întârziat atât de mult pe drum ca noi, au pornit 
pe o altă rută, aşa că la sosirea noasiră aici i-am şi găsit 
instalaţi pe o stradă numită Via Gregoriană. O ştii, fără 
îndoială. 

Acum am să-ţi spun tot ce pot despre ei, fiindcă ştiu că 
asta doreşti mai mult să afli. Locuinţa lor nu e prea 
confortabilă, dar s-ar putea să mi se fi părut mie mai puţin 
agreabilă când am văzut-o pentru întâia oară, nu acelaşi 
lucru s-ar fi întâmplat cu dumneata, care ai fost prin atâtea 
ţări diferite şi ai întâlnit sumedenie de obiceiuri diferite. 
Desigur, e mult mai bine la ei, de un milion de ori mai bine 
decât cu tot ce am fost obişnuită până nu de mult; am 
impresia că nu privesc locuinţa asta * cu propriii mei ochi, ci 
cu cei ai doamnei Gowan. Căci se vede bine că a trăit 
totdeauna şi a crescut într-o casă fericită şi plină de 
afecţiune şi aş fi înţeles chiar dacă nu-mi vorbea despre 
asta cu atâta dragoste. 


Ei bine, locuinţa, aproape goală, unde ajungi pe o scară 
comună, cam întunecată, se rezumă aproape numai la o 
încăpere spațioasă şi tristă, în care domnul Gowan 
N“pictează. Ferestrele, pe unde s-ar putea privi afară, sunt 
astupate, iar pe pereţi, numai dâre de cretă şi cărbune 

Lăsate de cei care au locuit mai înainte, cine ştie cu câţi 
ani în urmă! Încăperea este despărțită în două printr-o 
perdea, cândva roşie, dar acum de culoarea colbului; 
spaţiul aflat dincolo de perdea slujeşte drept salon. Când 
am văzut-o pe doamna Gowan acolo pentru prima dată era 
singură, lucrul i-a căzut din mână şi şi-a înălţat privirile 
spre cer, zărit prin partea de sus a ferestrelor. Te rog să nu 
te nelinişteşti dacă-ţi spun, dar locuinţa nu părea atât de 
aerisită, de luminoasă, de veselă şi nici atât de tinerească şi 
îmbietoare cum mi-ar fi plăcut să fie. 

Deoarece domnul Goivan face portretul lui papa (însă 
trebuie să-ţi mărturisesc, nu-s convinsă c-aş fi ştiut că-i el 
dacă nu-l vedeam pictându-l), am avut prilejul să mă aflu 
mai des cu ea decât fără această fericită şansă. E foarte 
mult timp singură. Într-adevăr, mult prea mult. 

Să-ţi povestesc despre a doua vizită pe care i-am făcut-o? 
M-am dus într-o bună zi, când s-a nimerit să pot ieşi 
singură, pe la patru sau cinci după amiază. Tocmai lua 
masa, singură (îi fusese adusă de undeva dinafară, într-un 
fel de vas cu cărbuni aprinşi) şi nu mai avea pe nimeni şi 
nici nu'aştepta pe cineva, după cum mi-am dat seama; nu 
era acolo decât bătrânul care venise cu masa. El începuse 
să-i istorisească o poveste lungă - despre nişte tâlhari la 
drumul mare prinşi în afara zidurilor oraşului de către 
statuia de piatră a unui sfânt - ca s-o mai înveselească 
puţin, aşa cum mi-a spus când plecăm, „pentru că are şi el o 
fiică, deşi nu atât de frumoasă<(. 

Acum s-ar cuveni să amintesc şi de domnul Gowan înainte 
de a-ţi relata puţinul pe care-l am de spus despre soţia sa. 
Trebuie că-i admiră frumuseţea şi trebuie să fie mândru de 
ea, căci toată lumea o laudă, şi trebuie că ţine la ea, nu mă- 


ndoiesc de asta - dar în felul lui. Ştii în ce fel, iar dacă şi 
dumneata îl vezi tot atât de indiferent şi de veşnic 
nemulţumit că şi mine, cred că nu mă-nşel socotind că nu se 
prea potriveşte cu ea. Dacă nu eşti de aceeaşi părere cu 
mine, atunci desigur greşesc; fiindcă sărmana dumitale 
copilă, care nu s-a schimbat, are încredere în judecată şi 
bunăvoința dumitale mai mult decât poate exprima în 
cuvinte, dacă ar încerca. Dar, nu te teme, nici n-are să 
încerce, Tocmai din cauza asta (cred, dacă şi dumneata 
crezi), din pricina fehdui domnului Gowan de a fi, 
nestatornic şi veşnic nesatisfăcut, se consacră el atât de 
puţin profesiunii sale. Nu face nimic temeinic şi pe îndelete; 
începe un lucru, apoi îl lăsă baltă, încearcă să-l ducă până la 
capăt sau îl abandonează neterminat, fără să se 
sinchisească. În timpul şedinţelor când tata îi poză pentru 
portret l-am auzit vorbind; stăteam şi mă întrebam dacă nu 
cumva din pricina lipsei de încredere în sine n-avea el 
încredere în ceilalţi oameni. Oare aşa să fie? Aş vrea să ştiu 
ce vei spune citind aceste rânduri! Ştiu ce mină vei face şi 
aproape aud tonul cu care mi-ai vorbi pe Podul de Fier. 

Domnul Gowan frecventează mult ceea ce se cheamă aici 
înalta societate, deşi s-ar părea că nu-l amuză, nu-i place, şi 
uneori îl însoţeşte şi doamna Gowan, dar în ultima vreme 
dânsa n-a prea ieşit. Cred că am observat că se vorbesc 
lucruri neîntemeiate pe socoteala ei, cum că ar fi avut un 
mare succes interesat căsătorindu-se cu domnul Gowan, şi 
asta o spun aceleaşi persoane cărora nici prin gând nu le-ar 
fi trecut să-l ia de bărbat ori să şi-l facă ginere. CUeodată se 
mai duce şi la ţară, în căutare de subiecte pentru schiţe, şi 
oriunde se află vizitatori este foarte bine cunoscut şi are 
sumedenie de relaţii. Şi unde mai pui, are şi un prieten, 
care e mereu cu el, acasă şi în afară de casă, deşi îi tratează 
cu destulă răceală şi-i foarte nesigur în privinţa atitudinii 
faţă de el. Ştiu, pentru că mi-a spus chiar dânsa, că doamna 
Gowan nu-l poate suferi pe acest prieten. Şi mie îmi calcă 
pe nervi, încât acum, când e plecat de aici, mi s-a luat o 


piatră de pe inimă. Dar ce bine trebuie să se simtă doamna 
Gowan! par Ceea ce ţin insă în mod deosebit să aflu - şi de 
ce oare m-am hotărât să-ţi spun, de vreme ce mi-e teamă că 
n-o să-ţi cadă prea bine - sunt următoarele: doamna Gowan 
e atât de credincioasă, atât de devotată şi îşi dă pe deplin 
seama că dragostea şi îndatoririle ei sunt închinate lui 
pentru totdeauna, că poţi fi sigur că-l va iubi, U va admira, îi 
va aduce laude şi-i va ascunde toate cusururile, până în 
ceasul morţii. Cred că le ascunde şi le va ascunde 
totdeauna, chiar şi faţă de ea însăşi. I-a dăruit inima şi 
niciodată nu şi-o va retrage; orice-ar face el, afecțiunea ei 
va rămâne aceeaşi. Ştii ăsta, aşa precum ştii totul cu mult 
mai bine decât mine; dar n-am încotro, trebuie să-ţi spun ce 
suflet nobil are şi că niciodată nu poţi gândi prea bine 
despre ea. 

N-am folosit pină acum numele ei mic în scrisoare, dar 
suntem prietene atât de bune încât numai astfel îi spun 
când ne aflăm împreună în tihnă, şi ea deopotrivă... adică 
nu numele de botez, ci cel pe care mi l-ai dat dumneata. 
Când a început să-mi spună Amy, i-am istorisit povestea 
scurtă a vieţii mele, şi că dumneata totdeauna “mi-ai spus 
Mica Dorrit, că şi mie acest nume îmi este mult mai drag 
decât oricare altul, aşa că şi ea mă strigă Mica Dorrit. Poate 
că n-ai primit încă veşti de la tatăl şi mama ei şi nu ştii că 
are un băieţel. S-a născut chiar acum două zile, exact o 
săptămână după venirea domnului şi doamnei Meagles. Ce 
fericiţi au fost! Trebuie să-ţi spun, totuşi, fiindcă ţin 
neapărat să-ţi spun totul, că am impresia că-s puţin 
stânjeniţi de domnul Gowan, că se simt ca şi cum atitudinea 
lui zeflemitoare la adresa lor ar fi în acelaşi timp un afront 
adus dragostei lor pentru ea. leri, de pildă, mă aflam acolo 
când l-am văzut pe domnul Meagles cum s-a schimbat la 
faţă, s-a sculat şi a plecat, singura cale parcă de anu 
destăinui ce avea pe suflet. Şi totuşi, sunt convinsă că 
amândoi se poartă atât de atent, de binevoitor şi chibzuit, 


încât el s-ar cuveni să-i cruţe. E o cruzime din partea lui că 
nu se gândeşte ceva mai mult la ei. 

M-am oprit la ultimul paragraf ca să citesc totul de la 
început. Mai întâi mi s-a părut că înţeleg şi explic atâtea 
lucruri, încât era cât pe aici să nu-ţi mai trimit scrisoarea. 
Dar după ce m-am gândit mai bine, am sperat că-ţi vei da 
seama că numai pentru dumneata am fost atât de atentă cu 
tot ce se întâmpla în jur, şi că numai interesul dumitale în 
acest sens m-a îndemnat să fac toate observaţiile pe care le- 
am făcut. Te asigur că ăsta e adevărul. Dar iată că am 
terminat cu obiectul principal al scrisorii mele de astăzi, şi 
nu-mi mai rămân prea multe de spus. 

Noi suntem cu toţii bine; Fanny face zilnic progrese. Nici 
nu-ţi poţi închipui ce frumos se poartă cu mine şi cât de 
mult îşi bate capul din pricina mea. Are un admirator care a 
venit după ea, mai întâi tot drumul din Elveţia până la 
Veneţia şi apoi până aici, şi care tocmai mi-a mărturisit că 
are de gând s-o urmeze pretutindeni. M-am simţit prost 
când mi-a vorbit despre asta, dar a ţinut cu tot dinadinsul. 
N-am ştiut ce să-i răspund, dar în cele din urmă i-am spus 
să nu facă una ca asta, căci Fanny (asta nu i-am spus) e cu 
mult mai vioaie şi mai deşteaptă faţă de el. Totuşi a declarat 
că nu renunţă. Cât despre mine, n-am desigur nici un 
adorator. 

Dacă te vei încumeta să citeşti scrisoarea asta până aici, îţi 
vei spune probabil: fireşte, Mica Dorrit n-are să încheie fără 
să spună câte ceva şi despre călătoria ei, şi bineînţeles e şi 
timpul. Într-adevăr, aşa cred şi eu, dar nu ştiu ce să-ţi spun. 
De când am plecat din Veneţia, am vizitat o sumedenie de 
locuri minunate, printre care Genova, Florenţa şi am văzut 
atâtea locuri grandioase, încât sunt aproape ameţită când 
mă gândesc la mulţimea lor. Dar dumneata îmi poţi spune 
mult mai mult despre ele decât aş putea-o face eu; şi atunci 
de ce te-aş mai plictisi cu relatările şi descrierile mele? 

Dragă domnule Clennam, pentru că am avut curajul să-ţi 
mărturisesc care au fost cele mai adesea dificultăţile 


întimpinate în sufletul meu de-a lungul călătoriei, acum nu 
vreau să fiu laşă. Unul din gândurile care m-au preocupat 
îndeobşte este acesta: străvechi precum sunt oraşele astea, 
vârsta lor nu-mi pare chiar atât de curioasă cât faptul că au 
dăinuit, jiecare la locul său, în toate zilele acelea, când nici 
măcar nu aflasem decât de existenţa a două sau trei dintre 
ele, şi cina abia dacă ştiam ce se petrece în afara zidurilor 
groase unde ne găseam odinioară. Gândul acesta mă 
întristează şi nu ştiu de ce. Când ne-am dus să vizităm 
celebrul turn înclinat de la Pisa era o zi frumoasă, însorită, 
iar turnul şi clădirile din preajmă păreau atât de vechi, iar 
pământul şi cerul atât de tinere, şi umbra lui pe sol era atât 
de dulce, de sfioasă! La început nu mi-am putut da seama 
ce frumos era, ori ce ciudat, dar mă gândeam: Oh, de câte 
ori când umbra zidului se aşternea peste odaia noastră şi 
când zgomotul mohorât de paşi se auzea tropăind în sus şi 
în jos prin curte... Oh, de câte ori locul acela nu mi se părea 
tot aşa de calm şi de măreț ca cel de astăzi! Mă simţeam 
pur şi simplu copleşită. Inima-mi era atât de împovărată 
încât mă podideau lacrimile, deşi făceam tot ce-mi stătea în 
putere să mă stăpânesc. Deseori... deseori mă cuprinde 
acelaşi simţământ. 

Ştii că de la schimbarea destinului nostru - deşi acum mi 
se pare că visez mai mult ca oricând - totdeauna m-am visat 
foarte tânără! Nu sunt prea în vârstă, vei spune. Desigur, 
dar nu asta vreau să spun. Deseori mă visez copil, învățând 
să cos. Deseori visez că mă aflu iar acolo, că văd în curte 
feţe de oameni puţin cunoscute şi pe care îmi închipuiam că 
le-am uitat cu desăvârşire; când şi când mă văd aici în 
străinătate... în Elveţia, ori în Franţa sau Italia... undeva pe 
unde am trecut... şi totdeauna sunt aceeaşi fetiţă însă. Am 
visat că mă duceam la doamna General în prima mea 
rochie, numai petice, de care-mi amintesc că am purtat-o. 
Mereu am visat că mă găsesc pe locul meu la masă, în 
Veneţia, când aveam foarte mulţi musafiri, într-o rochie de 
doliu după mama, când eram de opt ani, şi pe care am 


purtat-o multă vreme mai apoi, până s-a uzat într-atât că nu 
se mai putea cârpi. Ce tristeţe pe mine gândul că toţi 
comesenii vor socoti îmbrăcămintea mea nepotrivită cu 
bogăţia tatei, şi cum 

O să le displacă şi o să se simtă dezonoraţi, el, Fanny şi 
Edward, pentru că dezvăluiam atât de direct ceea ce ei 
voiau să ţină în secret! Dar în timp ce mă gândeam la asta 
tot copil rămăsesem, şi în aceeaşi clipă am visat că stăteaM. 
La masă şi că mă cuprinde spaima calculând cheltuielile 
banchetului şi-mi pierdusem aproape minţile întrebându- 
mă cum o s-ajung să le plătesc. Niciodată n-am visat 
schimbarea petrecută în destinul nostru; nu te-am visat nici 
pe dumneata când te-ai întors cu mine în diMimata aceea 
memorabilă „aclucind tatei vestea cea mare. Pe dumneata 
nu te-am visat dealtfel niciodată. 

Dragă domniile Clennam, s-ar putea să mă gândesc la 
dumneata - şi lu alic persoane - atât de mult ziua, încât să 
nu-mi mai rănii: iă gânduri pe care să ţi le închin în somn. 
Cuci acum, trebuie să-ţi mărturisesc, mi-e dor de casă... mi- 
e tare dor, sincer, de casă, în aşa hal, că uneori, când nu. Mă 
vede nimeni, mă sfâşie tristeţea. Nu mai pot suporta ideea 
de a mai rămâne departe. De fiecare dată când ne 
apropiem de ţară, fie şi pentru câteva mile numai, îmi. Simt 
inima mai uşoară, chiar dacă ştiu că ne vom îndepărta 
iarăşi, curând. Atât de mult iubesc locurile unde am suferit 
în sărăcie şi unde am cunoscut bunăvoința dumitale. Cât de 
mult le iubesc, oh, cât de mult! 

Dumnezeu ştie când vă redea sărmana dumitale copilă din 
nou Anglia. Viaţa pe care o ducem aici ne place la toţi (cu 
excepţia mea) şi nici vorbă de întoarcere. Scumpul meu tată 
pomeneşte despre o revenire la Londra către sfârşitul 
primăverii viitoare, pentru a pune la punct chestiuni legate 
de averea lui, dar n-am nici o speranţă că mă va lua cuel. 

Am încercat să profit puţin de pe urma învăţămintelor 
căpătate de la doamna General şi, sper, nu mai sunt chiar 
atât de neajutorată ca înainte. Am începui să înţeleg şi să 


vorbesc, aproape cu uşurinţă, limbile despre care am 
pomenit. Când ţi-am scris ultima dată nu-mi aminteam că 
dumneata le cunoşti pe amândouă; după aceea mi-am adus 
aminte şi asta m-a ajutat. Dumnezeu să te aibă în paza lui, 
dragă domnule Clennam. Nu mă uita. 

A dumitale veşnic recunoscătoare şi afectuoasă 

MICA DORRIT 

P. S. Nu uita mai cu scamă că Minnie Gowan merită cea 
mai frumoasă amintire pe care i-o poţi păstra. Nu există 
gând îndeajuns de generos şi de nobil pentru ea., Am uitat 
de domnul Pancks ultima dată. Te rog, dacă-l vezi cumva, 
transmite-i salutări din partea mea. A fost foarte bun cu 
Mica Dorrit. 

Capitolul XII 

UNDE ARE LOC O MARE CONFERINŢA POLITICĂ 

FAIMOSUL. nume Merdle devenea din ce în ce mai faimos 
în ţară. Nimeni nu ştia dacă acest Merdle atât de vestit 
făcuse vreodată un pustiu de bine cuiva, viu sau moft, fiinţă 
sau lucru de pe pământul ăsta; nimeni nu ştia dacă avea şi 
el cea mai măruntă capacitate de exprimare ori cel mai 
neînsemnat lucru de spus, care să aducă în sprijinul vreunei 
făpturi, oricare ar fi fost, cea mai firavă rază de lumină pe 
calea datoriei sau a plăcerii, a durerii sau bucuriei, a trudei 
ori repaosului, a realităţii sau închipuirii, în toiul labirintului 
nenumăratelor căi bătute de fiii lui Adam; nimeni n-avea 
nici cel mai neînsemnat motiv să creadă că lutul din care 
fusese plămădită această divinitate nu era decât lutul cel 
mai ordinar, cu o feştilă glodoasa arzând abia pâlpâit 
înăuntru, Atât cât un chip omenesc să nu se fărâme bucăţi. 
Toată lumea ştia (ori credea că ştie) că strânsese o avere 
imensă, şi numai din pricina asta se prosterna la picioarele 
lui, mai înjositor şi mai puţin scuzabil decât ar fi făcut-o 
sălbaticul cel mai înapoiat care s-ar târi din bordeiul lui de 
sub pământ să aducă jertfă vreunui ciot sau reptilă, ca să 
împace divinitatea cu sufletul lui cufundat în beznă. 


Mai mult decât atât! Însăşi existenţa acestui om era; 
pentru marii preoţi ai cultului său, protestul viu înapoi triva 
josniciei lor. Mulţimile îl adorau bizuindu-se pe 

Cuvântul altora - deşi totdeauna ştiau foarte bine de 

Ce - dar cei care aduceau prinos dinaintea altarului aveau 
de obicei imaginea omului în faţa ochilor. Ei luau loc la masa 
lui, iar ella a lor, totdeauna însoţit de un spectru, care le 
spunea acestor mari preoţi: „Oare acestea-s însemnele pe 
care vă întemeiaţi încrederea şi vă place să le onoraţi? 
Acest cap, aceşti ochi, acest mod de a vorbi* tonul şi 
manierele acestui om? Voi sunteţi stâlpii Ministerului 
Digresiunilor şi stăpânii oamenilor. Dacă o jumătate de 
duzină dintre voi se iau la gâlceava, s-ar crede că pământul- 
mamă ar fi neputincios să mai dea naştere şi altor căpetenii 
spre a-i înlocui. Nu cumva superioritatea voastră stă tocmai 
într-o mai bună cunoaştere a omenirii, care-l acceptă, îl 
laudă şi caută să intre în grațiile acestui om? Sau, dacă 
sunteţi în stare să judecaţi cum se cuvine semnele pe care 
niciodată nu pierd din vedere să vi le arăt când vine el 
printre voi, să fie oare marea voastră cinste care vă aduce 
superioritatea? „lată două întrebări destul de urâte ce-l 
urmăreau pe domnul Merdle pretutindeni prin oraş şi care, 
printr-o înţelegere mutuală, trebuiau înăbugşite. 

Pe timpul absenței doamnei Merdle în străinătate, domnul 
Merdle ţinu totuşi casa deschisă spre a lăsa să 

Se perinde prin ea valuri de musafiri. Câţiva dintre 

Aceştia puseră frumuşel stăpânire pe gospodărie. Trei sau 
patru doamne distinse şi pline de vioiciune obişnuiau să-şi 
spună una alteia: „Ce-ar fi să luăm masa joia viitoare la 
scumpul nostru Merdle? Pe cine să mai invităm? „Scumpul 
de Merdle primea atunci instrucţiuni, apoi venea să se 
aşeze greoi printre comeseni, umbla hăbăuc pe urmă prin 
saloanele sale şi nu părea să aibă altă legătură cu zaiafetul 
decât să strice cheful celorlalţi. 

Majordomul, spiritul răzbunător din viaţa acestui mare 
om, nu renunţa câtuşi de puţin la severitate. Ochii lui îl 


ucideau pe domnul Merdle, că ai unui vasilisc. Era un om 
dur, care nu reducea serviciul Lu o uncie măcar 

De argintărie ori cu o sticlă de vin. Nu îngăduia să se 

Dea un dineu dacă nu răspundea pretențiilor sale. Se 
punea masa numai de hatârul demnităţii lui. Dacă 
oaspeţilor le făcea plăcere să guste din ce li se servea, el n- 
avea nimic împotrivă, dar totul era oferit numai pentru a-şi 
menţine prestigiul. Când stătea în picioare lângă bufet, 
parcă ar fi spus: „Am acceptat sarcina de a supraveghea tot 
ce se află în faţa mea, nici un grăunte mai puţin „. Dacă 
simţea lipsa Pieptului în capul mesei, era pentru că se 
vedea văduvit vremelnic, într-un caz de forţă majoră, de o 
parte importantă a măreției funcţiei sale. La 

Fel cum ar fi simţit lipsa unui vas ornamental, sau a unei 
frapiere splendide, puse la adăpost în Bancă. 

Domnul Merdle trimise invitaţii pentru un dineu în cinstea 
Lipitorilor. Lordul Decimus trebuia să ia parte, la fel şi 
domnul 'Ţâţe Lipitoare, plăcutul tânăr Lipitoare, şi corul 
Lipitorilor din Parlament, care cutreieră provincia când 
Parlamentul era în vacanţă, ridicând osanale şefului lor - de 
asemenea trebuia să fie reprezentat. Urma să fie un dineu 
de zile mari. Domnul Merdle avea să intre în rândurile 
Lipitorilor. S-au întreprins unele delicate negocieri între el 
şi nobilul lord Decimus - tânărul Lipitoare cu maniere 
plăcute ca intermediar. Domnul Merdle hotărâse să arunce 
în talerele balanței Lipitorilor povara marii lui probităţi şi a 
imensei lui averi. Răuvoitorii îl bănuiau de abuz de putere, 
poate deoarece era de netăgăduit că dacă Lipitorile îşi 
puteau asigura adeziunea Necuratului în persoană printr-o 
mică sinecură, ci nu s-ar fi dat în lături s-o facă - pentru 
binele ţării, pentru binele ţării. 

Doamna Merdle îi scrisese magnificului ei soţ, pe care ar fi 
fost o pură erezie să-l socoată mai prejos decât marii 
neguţători britanici de la Whittington10 încoace, 
înmănuncheaţi într-un singur om - aşadar, îi scrisese soţului 
ei mai multe scrisori din Roma, unele după altele, stăruind 


că acum era momentul său niciodată să-l pună-n pâine pe 
Edmund Sparkler. Doamna Merdle îi arătase că situaţia lui 
Edmund era urgentă şi că ar fi putut decurge avantaje 
infinite dacă i se găsea numaidecât ceva ca lumea, în 
gramatică doamnei Merdle verbele din acest important 
capitol n-aveau decât un singur mod: imperativul, iar acest 
mod nu conţinea decât un singur timp, prezentul. Doamna 
Merdle îşi oferea verbele sale de conjugat domnului Merdle 
în chip atât de grabnic, încât sângele lui leneş începuse să-i 
clocotească în vine, iar manşetele-i lungi să freamăte. 

În starea asta de agitaţie, domnul Merdle, uitându-se într- 
o doară la încălţările majordomului său, fără a cuteza să-şi 
ridice ochii până la nivelul centrului cugetător al 
nemaipomenitului personaj, acesta i-a dat de Înţeles că 
intenţiona să pună la cale un dineu excepţional: nu cu prea 
multă lume, dar un dineu excepţional. Majordomul a mai 
dat de înţeles, dealtminteri, că n-avea nimic împotrivă să 
vegheze ca lucrurile să fie puse la punct în condiţiile cele 
mai costisitoare cu putinţă; iată însă că ziua dineului şi 
sosise. 

Domnul Merdle stătea într-unul din saloane, cu spatele la 
foc, aşteptând sosirea oaspeţilor lui de vază. Rareori, sau 
mai exact niciodată, nu-şi îngăduia libertatea de a sta cu 
spatele la foc, poate doar atunci când era absolut singur. În 
prezenţa majordomului n-ar fi putut nicidecum face una ca 
asta. Dacă în clipa aceea apărea în încăpere servitorul lui 
tiranic, domnul Merdle s-ar fi apucat zdravân de 
încheieturile mâinilor, ca un poliţist, şi ar fi pornit să 
măsoare-n lung şi-n lat covorul din faţa căminului, ori ser 
strecura sfios printre mobilele fastuoase. Umbrele jucăuşe, 
care parcă ţâşneau din ascunzătoarea lor când flacăra 
creştea şi se repezeau înapoi când scădea, erau suficiente 
mărturii despre libertatea pe care şi-o luase, şi chiar mai 
mult decât suficiente, dacă privirile lui stânjenite, 
îndreptate într-acolo, se putea crede că ar fi avut vreo 
semnificaţie. 


Domnul Merdle ţinea în mâna dreaptă ziarul de seară, şi 
ziarul de seară era plin de domnul Merdle. Spiritul său 
prodigios de întreprinzător, prodigioasa lui bogăţie, 
prodigioasa lui Bancă constituiau calul de bătaie al ziarului 
din seara îceea. Prodigioasa Bancă, al cărei creator, 
administrator şi director era, reprezenta cea mai recentă 
din numeroasele minuni Merdle. Aşa de modest părea 
domnul Merdle totuşi, în mijlocul atâtor Înfăptuiri 
splendide, că avea mai curând aerul omului care aşteaptă 
să i se pună sechestrul pe lucrurile din casă. Decât al 
colosului financiar, tronând pe covorul din faţa căminului, în 
timp ce micuţele corăbii veneau din toate părţile la dineu. 

Priviţi vasele cum intră în port! Amabilul Lipitoarejunior a 
sosit primul. Dar avocatul l-a luat în primire pe scară. 
Avocatul, înarmat ca de obicei cu ochelarii lui şi cu 
plecăciunea scurtă destinată juraţilor, nu mai putu de 
bucurie văzându-l pe amabilul Lipitoare cel tânăr; el îşi 
exprimă părerea că vor fi în plen, „în banco, cum spunem 
noi, avocaţii, când pledăm o cauză cu totul specială ,. 

Daa?! Se miră sprintenul Lipitoare cel tânăr, al cărui nume 
era Ferdinand. Cum aşa? 

Haide, haide! Exclamă avocatul, zâmbind. Dacă dumneata 
nu ştii, de unde să ştiu eu? Dumneata eşti chiar în inima 
sanctuarului; eu sunt unul din gloata spectatorilor 
admiratori, aflat în piaţa de-afară. 

Avocatul ştia să adopte un ton glumeţ sau grav, după 
clientul cu care avea de-a face. Cu Ferdinand Lipitoare era 
sprinţar ca un funigel. Avocatul era de asemenea totdeauna 
modest şi umil - în felul lui. Era un om cu resurse extrem de 
variate; dar întâlnea mereu acelaşi fir conducător în 
țesătura tuturor modelelor sale. Orice om cu care avea el 
de a face era un jurat în ochii lui şi trebuia negreşit să-l 
câştige de partea sa. 

Ilustrul nostru amfitrion şi prieten, zise avocatul, steaua 
noastră sclipitoare pe tărâm financiar... intră în politică? 


Dacă intră? De câtva timp e în Parlament, ştii, replică 
amabilul tânăr Lipitoare. 

E adevărat - spuse avocatul, cu un râs de comedie bufă, 
rezervat unor juraţi speciali, care nu semăna câtuşi de 
puţin cu râsul de un comic gţos destinat juraţilor de rând ai 
negustoraşilor hazlii - de câtva timp e în Parlament. Totuşi, 
până acum, steaua noastră a fost şovăielnică şi nesigură? 
Aş! 

Un martor oarecare, auzind acest „aş „delicat, ar fi fost 
ispitit să dea un răspuns afirmativ. Dar Ferdinand Lipitoare 
se mulţumi să se uite cu tâlc la avocat, în vreme ce urca 
scara, şi nu-i dădu nici un fel de răspuns. 

Întocmai, întocmai, reluă avocatul, încuviinţând din cap, 
căci nu se lăsa cu una, cu două, de aceea am spuscă ne 
aflăm în banco atunci când pledăm o cauză cu totul 
specială... altfel zis, este vorba de o ocazie mare şi solemnă, 
când, după expresia căpitanului Macheath11:;, Judecătorii-s 
toţi în păr - cumplit spectacol! „Noi, avo-' păţii, avem vederi 
destul de largi, ştii, ca să citez cuvintele căpitanului, deşi 
căpitanul e sever cu noi. Totuşi; cred că aş putea da în 
vileag o declaraţie a căpitanului, adăugă avocatul, legănând 
capul şăgalnic, căci în peroraţia lui juridică face mereu 
impresia că-şi bate joc de sine chiar, cu cea mai frumoasă 
graţie din lume, o declaraţie în care căpitanul recunoaşte 
că legea, în mare, are măcar intenţia de a fi imparţială. De 
fapt, iată ce spune căpitanul, dacă voi fi în stare să-l citez ca 
lumea... dacă nu (cu un gest de comedie bufă, îşi atinse 
prietenul pe umăr cu ochelarii), amicul meu învăţat o să mă 
corecteze: 

De vreme ce legile-s pentru toţi făcute Răul din alţii să-l 
smulgă, ca şi din mine, iute, La spânzurătoare când am 
ajuns, mă mir, Că n-am avut şi eu un chilipir!12 

Rostind aceste cuvinte, ajunseră în salonul unde domnul 
Merd.le stătea în picioare dinaintea focului. Domnul Merdle 
fu atât de uimit când intră avocatul cu asemenea versuri pe 


buze, încât avocatul trebui să-i explice că tocmai recita din 
Gay. 

Desigur, nu face parte din rândul autorităţilor noastre de 
la Westminster Hali, zise el, dar totuşi nu poate fi disprețuit 
de către un om ca dumneavoastră, domnule. Merdle, care 
posedă vaste cunoştinţe practice despre lume. 

Domnul Merdle avu aerul că voia să spună ceva, dar apoi, 
parcă s-ar fi răzgândit. Între timp a fost anunţată sosirea 
episcopului. 

Episcopul intră cu smerenie, însă cu un pas ferm şi grăbit 
totuşi, de parcă ar fi dorit să-şi încalţe cizmele lăcuite (de 
şapte leghe, din poveste) şi să facă înconjurul lumii, ca să fie 
sigur că totul era în ordine. Nici prin gând nu-i trecea că 
această reuniune avea o semnificaţie aparte. Aceasta era 
trăsătura caracteristică a comportamentului său. Era vioi, 
plin de prospeţime, vesel, binevoitor, blând, dar grozav de 
ageamiu. 

Avocatul se strecură lângă el ca să se intereseze, pe -un 
ton cum nu se poate mai politicos, de sănătatea doam 

Nei episcop. Doamna episcop avusese ghinionul să capete 
un guturai la o confirmare, altminteri era bine. Domnul 
episcop-junior se simţea de asemenea bine. Plecase, 
împreună cu tinăra lui soţie şi copiii, la biserică. 

Următorii apărură reprezentanţii corului Lipitorilor şi 
după ei doctorul domnului Merdle. Avocatul, care se uita 
totdeauna cu coada ochiului şi îşi potrivea ochelarii de 
fiecare dată când apărea cineva pe uşă, indiferent cu cine 
stătea de vorbă sau ce vorbea, gEsea oricând un mijloc 
iscusit de a se apropia de noir veniţi, fără ca cineva să bage 
de seamă manevra, şi-i atingea la coarda simţitoare, rând 
pe rând, pe toţi membrii juriului. Cu unii din cor lua în 
zeflemea deputatul pe jumătate adormit care, seara 
trecută, la Cameră, ieşise pe culoar şi votase anapoda; cu 
alţii deplângea acel spirit de inovaţie al epocii care merge 
atât de departe încât se amestecă de-a dreptul nefiresc în 
afacerile publice şi în finanţele publice; medicului avu să-i 


spună câteva cuvinte despre starea sănătăţii în general; 
dorea, de asemenea, să capete mici informaţii despre unul 
din colegii acestuia, de o erudiție incontestabilă şi cu 
maniere extrem de distinse - dar ale căzui calităţi 
dezvoltate până la cel mai înalt grad erau, socotea el, 
apanajul şi altor maeştri ai artei de-a însănătoşi (plecăciune 
către juraţi) -. Pe care îl văzuse întâmplător alaltăieri în 
boxa martorilor şi de la care izbutise să afle, în timpul 
interogatoriului, că pretindea a fi unul din promotorii unui 
nou mod de tratament, iar avocatul... eh?... ei bine, 
avocatul tocmai asta credea; avocatul credea şi spera că 
doctorul o să fie de aceeaşi părere. Fără a se încumeta să 
decidă asupra unor fapte cu care medicii nu se puseseră de 
acord, avocatului îi făcea impresia, privind lucrurile ca o 
chestiune de bun-simţ şi nu din punct de vedere juridic, că 
noul sistem se prezenta - tot ce se poate, alături de o 
asemenea somitate - să zicem, ca o şarlatanie? Ah! 
Încurajat astfel, el îndrăznea să-i spună şarlatanie; şi acum, 
avocatului se luase o piatră de pe inimă. 

If Domnul Ţâţe Lipitoare, care, aidoma vestitului prieten 
i*1 doctorului Jonhson1, n-avea decât o singură idee în S- 
cap, şi încă una eronată, între timp îşi făcu şi el apariţia. 

Acest eminent gentleman şi domnul Merdle, aşezaţi spate 
1; în spate pe un divan galben în preajma focului, duşi pe ? 
gânduri, dar fără să scoată o vorbă unul cu altul, semănau 
grozav cu cele două vaci din tabloul lui Cuyp, atârnat 
deasupra căminului. K Dar deodată sosi şi lordul Decimus. 
Majordomul, care „până atunci se mărginise să-şi 
îndeplinească doar o parte din serviciul său, şi anume să-i 
măsoare pe oaspeţi, de; cum intrau, cu un aer mai mult 
dispreţuitor decât de bun venit, catadicsi să se deranjeze de 
a urca scara împreună cu el şi de a-l anunţa. Lordul 
Decimus fiind pair atotputernic, un tinerel sfios, membru în 
Camera Comunelor „ - penultimul peştişor prins de Lipitori 
- invitat şi el ca să se serbeze capturarea lui, închise ochii la 
intrarea excelenţei-sale. 


Lordul Decimus se bucură, totuşi, dând cu ochii de tânărul 
deputat. De asemenea se bucură văzându-l 

Pe domnul Merdle, se bucură văzându-l pe episcop, se 
bucură văzându-l pe avocat, se bucură văzându-l % pe 
medic, se bucură văzându-l pe Ţâţe Lipitoare, se bucură 
văzând corul, se bucură văzându-l pe Ferdi 

Nand, secretarul său particular. Lordul Decimus, deşi una 
din cele mai vestite somităţi de pe faţa pământuiui, nu prea 
strălucea datorită manierelor cuviincioase, dar Ferdinand îl 
dăduse aşa de bine pe brazdă, încât luă notă de toţi cei 
prezenţi, spunându-le că se bucură de prilejul de a-i vedea. 
După ce îndeplini această minune de vioi-. Ciune şi 
condescendenţă, excelenţa-sa luă locul celei de-a; treia vaci 
din tabloul lui Cuyp. * 

Avocatul, simțind că-i are în buzunar pe toţi membrii * 
juriului şi că acum trebuie să pună mâna şi pe primul jurat, 
se furişă repede, cu ochelarii în mina. Avocatul su- 

& puse atenţiei primului jurat vremea, un subiect care nu! 
%; [prea avea de-a face cu secretele de serviciu. Avocatul 
susţinea că-i ajunsese la urechi (aşa cum se întâmpla 

A - “f 1Aluzie la prietenul şi biograful doctorului Johnson - 
James ţ” Boswell, care a scris Viaţa lui Samuel Jofnison 
(1791). 

Totdeauna cu oricine, deşi niciodată nu afli cine a lansat 
zvonul şi de ce) că anul ăsta va fi o recoltă proastă de fructe 
de pomi pe spalier. Lordul Decimus nu auzise nimic rău 
despre piersicile sale, dar se temea, dacă cele spuse se 
adevereau, că nu vor fi mere. Nu vor fi mere? Avocatul era 
uimit şi îngrijorat. La drept vorbind, ce importanţă avea 
pentru el faptul că nu mai exista nici pic de măr pe 
suprafaţa pământului; totuşi, interesul pe care-l arăta el în 
această chestiune era pur şi simplu înduioşător. „Dar, lord 
Decimus - căci aşa suntem noi, avocaţii, incomozi, ne dăm 
în vânt după a culege informaţii, şi niciodată nu ştim cât de 
necesare ne pot fi ele la un moment dat - care o fi cauza, 
lord Decimus? „Lordul Decimus nu se poate angaja să emită 


vreo teorie în acest sens. Acest răspuns ar fi redus pe 
oricine la tăcere, dar avocatul, ţinându-se scai de el, spuse, 
cu forţe mai reîmprospătate ca niciodată: 

Şi cu perii cum stăm, milord? 

Multă vreme după ce avocatul a fost făcut procuror 
general, întrebarea mai era încă citată ca o lovitură de 
maestru. Lordul Decimus îşi amintea de un anume păr care 
creştea cândva într-o grădină situată în spatele casei 
menajerei lui de la Eton, pom în care a înflorit veşnic unica 
glumă din viaţa lui. Era o glumă de format redus şi 
portabilă, referitoare la deosebirea dintre perii din Eton şi 
pairii parlamentari; o glumă însă atât de fină, încât lordul 
Decimus nu credea că cei care o auzeau ar fi putut aprecia 
vreodată întreaga ei savoare fără cunoaşterea atentă şi în 
amănunt a pomului cu pricina. lată de ce, domnule, 
anecdota îşi avea originea înainte de existenţa pomului; 
atunci, treptat-treptat, a fost descoperit iarna, ajutat să 
treacă anotimpurile schimbătoare, a fost văzut înmugurit, 
înflorit, plin de rod, încărcat de fructe coapte, pe scurt, 
pomul a fost cultivat cu atâta hărnicie şi meticulozitate 
înainte ca cineva să se fi furişat pe fereastra dormitorului şi 
să-i şterpelească fructele, încât ascultătorii întârziaţi se 
închinau cu toate mâinile că părul fusese plantat şi altoit 
până să apară lordul Decimus la Eton. Interesul avocatului 
pentru mere fusese într-atât depăşit de atenţia concentrată 
până la extaz cu 

Care urmărise fazele de evoluţie ale perelor, din clipa când 
lordul Decimus începuse solemn prin a spune: „Fiindcă ai 
adus vorba de peri, mi-ai amintit de un păr... „şi aşa mai 
departe, până la concluzia profundă: „Astfel, de-a lungul 
diferitelor vârste ale vieţii, trecem şi noi de la perii din 
Eton, la pairii din Parlamentu, încât a trebuit să coboare cu 
lordul Decimus în sufragerie şi chiar să se aşeze lângă el la 
masă, ca să poată auzi sfârşitul anecdotei. În acel moment, 
avocatul şi-a dat seama că-l câştigase de partea lui pe 


primul-jurat, aşa că putea înfuleca bunătăţile cu o poftă de 
lup. 

Era un dineu care-ţi stârnea pofta de mâncare chiar dacă 
n-ai fi avut deloc. Bucăţele cele mai alese, gătite somptuos 
şi servite somptuos; fructele cele mai rare; vinurile cele mai 
delicioase; capodopere de orfăurărie din aur şi argint, 
porţelanuri şi cristaluri, nenumărate obiecte menite să 
încânte gustul, mirosul, văzul - totul se îmbina într-un 
ansamblu armonios. Oh! Ce minunat om Merdle acesta, ce 
om măreț, ce maestru, pur şi simplu copleşit de harurile 
cele mai preţioase şi mai de invidiat ale soartei - într-un 
cuvânt, ce om bogat! 

Servi ca de obicei cei câţiva gologani de hrană, ca de 
obicei în maniera lui indigestă, şi avu atât de puţin de spus 
ea orice om prodigios. Din fericire, lordul Decimus era unul 
dintre acei oameni sublimi care n-au nevoie să li se 
vorbească, fiind totdeauna destul de ocupați în a-şi 
Contempla propria lor grandoare. De aceea, tânărul 
deputat sfios putu să ţină ochii deschişi îndeajuns de mult 
timp, ca să vadă ce mânca. Dar, ori de câte ori deschidea 
gura lordul Decimus, el iarăşi îi închidea. 

Amabilul Lipitoare-junior şi avocatul erau cei care făceau 
conversaţie. Episcopul ar fi fost şi el grozav de agreabil 
dacă nu era atât de ageamiu, şi asta-l împiedica. Aşa că a 
fost curând lăsat în plata Domnului. De îndată ce se făcea 
vreo aluzie oarecare la cine ştie ce, se pierdea numaidecât. 
Chestiunile mondene îl dădeau peste cap, nu înţelegea nici 
măcar o iotă din ele. 

Asta s-a observat când avocatul a spus, într-o doară; că era 
fericit auzind că „vom avea curând prilejul de a ne înrola 
pentru o cauz” bună: solidă şi modestă înţelep 

Ciune - nu indiscretă şi ostentativă, ci profund sănătoasă 
şi practică - a prietenului nostru, domnul Sparkler ,. 

Ferdinand Lipitoare pufni în râs şi spuse: 

Ah, da, vă cred. Votul e vot şi totdeauna binevenit. 

Avocatul regreta că astăzi n-avea să-l vadă „pe bunul 


Nostru prieten Sparkler, domnule Merdleu. 

E plecat cu doamna Merdle, replică gentlemanul, 
revenindu-şi încet dintr-o îndelungă reverie, în care timp îşi 
vârâse o lingură pe mânecă. Nu-i absolut necesar să fie de 
faţă. 

Numele magic de Merdle, zise avocatul cu o plecăciune 
către juraţi, ajunge desigur cu vârf şi îndesat. 

Păi... da... presupun, încuviinţă domnul Merdle, punând 
lingura la o parte şi ascunzându-şi stângaci fiecare mâna în 
manşeta celeilalte. Cred că oamenii de acolo, asupra cărora 
am oarecare influenţă, nu vor ridica nici un fel de piedici. 

Nişte alegători model! Exclamă avocatul. 

Mă bucur că sunteţi de acord cu ei, spuse domnul Merdle. 

Şi alegătorii din celelalte două puncte? Reluă avocatul, ai 
cărui ochi ageri scăpărau puternic în momentul când se 
întoarse uşor spre magnificul său vecin. Noi, avocaţii, 
suntem mereu curioşi, mereu iscoditori, mereu puşi să 
culegem crâmpeie de ştiri ca să ne înzestrăm mintea cu 
toate celea, pentru că m'Ise ştie în ce ocazie ai nevoie de ele 
- dar cum rămâne, zic, cu alegătorii din celelalte două 
puncte? Cedează ei oare atât de lăudabil în faţa influenţei 
vaste şi absorbante a unui asemenea spirit întreprinzător şi 
a unei asemenea glorii? Se lasă oare aceste pârâiaşe 
cuprinse lesne şi calm - atât de frumos, ca sub înrâurirea 
legilor naturii - în viitoarea maiestuosului şuvoi care-şi 
urmează calea prodigioasă îmbogăţind pământurile din 
preajmă, în aşa fel că s-ar putea prevedea desluşit, s-ar 
putea calcula perfect cursul pe care-l vor lua? 

Domnul Merdle, tulburat oarecum de elocinţa avocatului, 
se uită câteva clipe cu priviri rătăcite către solniţa cea mai 
la îndemână şi apoi spuse şovăind: 

Ei îşi dau perfect de bine seama, domnule, care le sunt 
îndatoririle faţă de înalta societate; vor alege persoana 
desemnată de mine în acest scop. 

Foarte îmbucurător, zise avocatul, Foarte îmbucurător. 


Cele trei puncte erau trei cotloane mici şi păcătoase de pe 
insula noastră, cu trei circumscripţii de alegători ignoranţi, 
beţivi, hulpavi, spurcaţi, pierdute undeva la capătul 
pământului, care încăpuseră în buzunarul domnului 
Merdle. Ferdinand Lipitoare râse în felul lui nepăsător şi 
spuse, simplu, că erau nişte tipi grozavi. Episcopul, 
plimbându-se cu mintea pe cărările păcii, era furat de 
gânduri şi dus departe. 

Spuneţi-mi, vă rog, rosti lordul Decimus, rotindu-şi 
privirile în jurul mesei, cum e cu istoria aceea pe care am 
auzit-o despre un gentleman care, după ce a stat vreme 
îndelungată într-o închisoare pentru datornici, dovedindu- 
se că e moştenitorul unei familii bogate, ajunge să intre în 
posesia unor sume mari de bani? Am auzit deseori 
pomenindu-se despre acest caz. Ştii ceva de asta, 
Ferdinand? 

Ştiu doar atât, răspunse Ferdinand, că a pricinuit 

Ministerului din care am onoarea să fac parte - acest 

Scânteietor tânăr Lipitoare aruncă vorbele pe un ton de 

Şagă, ca şi cum ar fi vrut să spună: ştim noi câte parale 

Fac formulele astea de exprimare, dar trebuie să le 
folosim, nu-i chip altfel, ca să salvăm aparențele - multă 
bătaie de cap şi ne-a vârât în nenumărate belele. 

— RBelele? Repetă lordul Decimus, făcând o pauză şi 

Cântărind cuvântul, încât deputatul sfios se văzu nevoit să 
ţină ochii strâns închişi. Belele? 

Într-adevăr, o treabă foarte încâlcită, interveni domnul 
Ţâţe Lipitoare, cu un aer de profundă nemulţumire. 

Şi despre ce afacere era vorba, întrebă lordul Decimus, de 
ce natură erau aceste... belele, Ferdinand? 

Aa, e o poveste întreagă, straşnică în felul ei, replică 
tânărul. Acest domn Dorrit - aşa se numeşte - semnase un 
contract la noi, cu mult înainte ca, zâna „să fi venit din 
Bancă şi să-i fi dat averea, pe care nu l-a respectat. Era 
asociat într-o afacere pe picior mare - cu spirtoas-e, sau 
nasturi, sau vin, sau cremă de ghete, sau făină de ovăz, sau 


lină, sau carne de porc, sau copci, sau cu fier, sau cu 
melasă, sau cu încălţăminte, sau mai ştiu şi eu cu ce marfă 
necesară armatei, ori marinei, ori altcuiva - şi firma a dat 
faliment, iar cum noi făceam parte din rândul creditorilor, l- 
am pus sub urmărire în numele Coroanei, după metodele 
cele mai ştiinţifice şi aşa mai departe. Când a apărut „zâna 
„„ şi el a vrut să-şi plătească datoriile faţă de noi, Doamne- 
sfinte, în ce bucluc am mai intrat cu verificări şi 
paraverificări, semnături şi parasemnături, încât ne-au 
trebuit şase luni până să aflăm pe ce bază puteam încasa 
banii, ori cum să-i eliberăm o chitanţă în schimb. A fostun 
adevărat triumf administrativ, adăugă chipeşul tânăr 
Lipitoare râzând cu poftă. În viaţa dumneavoastră n-aţi 
văzut un asemenea noian de formulare. Păi - mi-a spus într- 
o bună zi avocatul - dacă aş veni să vă cer două sau trei mii 
de lire sterline în loc de a vi le rambursa, cred că n-aş avea 
în cazul ăsta mai mare durere de cap. Ai dreptate, bătrâne, 
i-am spus eu, şi pe viitor vei ştii că aici avem de furcă, nu 
glumă. 

Amabilul tânăr Lipitoare termină istorisirea, deodată 
rizând iarăşi cu poftă. Era într-adevăr un tânăr foarte 
plăcut şi simplu, cu maniere extrem de atrăgătoare. 

Domnul Ţâţe Lipitoare nu vedea lucrurile într-o lumină 
atât de superficială. Îi lua în nume de rău domnului Dorrit 
faptul că deranjase astfel birourile încăpăţinându-se să 
ramburseze datoria şi considera o grosolană încălcare a 
regulamentului de a face acest lucru după atâţia ani. 
Domnul Ţâţe Lipitoare era însă un om încheiat până sus, şi 
prin urmare un om cu greutate. Toţi oamenii încheiaţi până 
sus sunt cu greutate. Părerea tuturor oamenilor încheiaţi 
până sus este respectată. Oare să fie din pricina facultăţii 
de a se descheia, pe care şi-o rezervă să fie exercitată de ei, 
dar niciodată nu este exercitată, care-i face să se impună în 
faţa omenirii? Sau mai degrabă se presupune că 
înţelepciunea se concentrează şi sporeşte când e încheiată, 
evaporându-se dacă e descheiată? Oricum ar fi, un lucru e 


sigur, şi anume că numai oamenilor încheiaţi până sus li se 
acordă 

Importanță. Domnul Ţâţe Lipitoare îşi pierdea jumătate 
din valoarea sa curentă, dacă n-avea haina totdeauna 
încheiată până în dreptul cravatei lui albe. 

Îmi daţi voie să întreb, reluă lordul Decimus, dacă domnul 
Dorrit... sau simplu Dorrit... are familie? 

Deoarece nimeni nu răspundea, amfitrionul spuse: 

Are două fiice, milord. 

Ah! Îl cunoşti? Întrebă lordul Decimus. 

Doamna Merdle îl cunoaşte. Domnul Sparkle, de 
asemenea. De fapt, preciză domnul Merdle, eu cred că, Una 
din cele două tinere domnişoare a făcut o deosebită 
impresie asupra lui Edmund Sparkler. E foarte sensibil şi... 
cred că... l-a cucerit... 

Domnul Merdle se opri şi începu să fixeze faţa de masă, 
aşa cum proceda de obicei când îşi dădea seama că era 
privit sau ascultat. 

Avocatul părea absolut încântat auzind că familia Merdle 
se şi află în contact cu familia în chestiune. El mărturisi 
episcopului pe un ton scăzut, peste masă, că după părerea 
lui aceasta era un soi de ilustrare analogă cu acele legi 
naturale conform cărora banul la ban trage. El considera 
această putere de atracţie a bogăției asupra bogăției ceva 
extrem de curios şi interesant, ceva care se înrudea într-un 
mod greu de definit cu legea atracției magnetice şi 
gravitaționale. Episcopul, care coborâse încetişor din nou 
pe pământ tocmai când se discuta tema aceasta, îşi dădu 
încuviințarea. El spuse că era într-adevăr de cea mai mare 
însemnătate pentru societate ca un om care se află în 
situaţia extrem de stânjenitoare de a se trezi învestit brusc 
cu puterea de a face bine sau rău în societate să se vadă, ca 
să spunem aşa, contopit într-o putere superioară, de origine 
mai legitimă şi de cea mai mare anvergură, a cărei influenţă 
(ca în cazul prie- * tenului nostru la maisa căruia suntem) se 
exercită de obicei mina în mână cu interesele majore ale 


societăţii. Astfel, în locul a două flăcări potrivnice, în luptă 
aprigă,; 

Una mare şi altă mică, fiecare răspândind un licăr palid; şi 
jiesigur, vom avea un amestec molcom de lumină, ale cărei 
raze binefăcătoare ar împrăştia pe tot întinsul ţării o 
căldură uniformă. Episcopul părea foarte satisfăcut de 

Felul în care prezentase cazul şi stărui întrucâtva; 
avocatul, pe de altă parte (ca să nu-şi piardă vreun jurat), 
stătea parcă prosternat la picioarele acestuia, sorbindu-i 
preceptele cu nesaţ. 

Masa, cu desert cu tot, durase trei ore; deputatul sfios mai 
mult s-a răcorit la umbra lordului Decimus decât să se- 
ncălzească bând şi mâncând, şi-l apucase tremuriciul. 
Lordul Decimus, asemenea unui turn înalt în mijlocul unei 
câmpii, îşi proiecta parcă silueta de la un capăt la altul al 
mesei, stând în lumina onorabilului deputat, îngheţându-l 
pe onorabilul deputat până-n măduva oaselor şi dându-i o 
sinistră senzaţie de distanţă. Când îl pofti pe acest nefericit 
rătăcitor să ia un pahar de vin, învălui paşii şovăielnici ai 
sărmanului om cu umbra cea mai posacă şi apoi spuse: „în 
sănătatea dumitale, domnule! „Totul în jurul lui nu era 
decât pustiu şi dezolare. 

Într-un târziu, lordul Decimus, cu o ceaşcă de cafea în 
mină, începu să planeze de colo-colo printre tablouri, dând 
ghes tuturor spiritelor de a se angaja în speculaţii 
interesante despre probabilitatea încetării acestei planări 
de colo-colo, spre a permite păsărilor mai mărunte de a-şi 
lua şi ele zborul pe scări în sus; dar asta nu se putea 
întâmpla cu decenţă, până ce el nu bătea din nobilele-i aripi 
în direcţia aceea. După oarecape timp şi câteva bătăi 
zadarnice din aripi, se săltă până în salon. 

Aici însă se ivi o dificultate, totdeauna prezentă ori de câte 
ori două persoane sunt aduse anume la un dineu pentru a 
trata împreună. Toţi cei de faţă (cu excepţia episcopului, 
care habar n-avea) ştiau perfect de bine că dineul fusese 
dat anume ca lordul Decimus şi domnul Merdle să aibă 


prilejul de a sta de vorbă împreună cinci minute. Ocazia 
pregătită cu atâta grijă se oferea acum, dar s-ar fi zis că 
până şi cele mai ingenioase manevre nu-i puteau face pe cei 
doi magnați să se întâlnească în aceeaşi încăpere. Domnul 
Merd.le şi nobilul său oaspete se încăpăţânau să umble de 
colo-colo, fiecare în celălalt capăt al încăperii. În zadar s-a 
străduit amabilul Ferdinand să-l facă pe lordul Decimus să 
se uite la caii de bronz din preajma domnului Merdle. 
Atunci domnul Merdle a 

Şters-o, * a ieşit din odaie. Degeaba a încercat să-l facă pe 
domnul Merdle să-i relateze lordului Decimus povestea 
unor vaze unice de Meissen. Atunci lordul Decimus a şters- 
O, a ieşit din odaie, tocmai când Ferdinand venea cu omul 
lui la locul întâlnirii. 

Ai mai pomenit vreodată una ca asta? Îl întrebă Ferdinand 
pe avocat, după ce dăduse greş de vreo douăzeci de ori. 

Adesea, replică avocatul. 

Nu-mi rămâne decât să-l ţintuiesc locului într-un colţ pe 
unul dintre ei, iar dumneata pe celălalt, spuse Ferdinand, 
altminteri n-o scoatem la capăt. 

Foarte bine, încuviinţă avocatul. Eu mă ocup de Merdle, 
dacă vrei, nu de milord. 

Ferdinand, deşi necăjit, începu să râdă. 

Naiba să-i ia pe amândoi! Exclamă, uitându-se la ceas. Aş 
vrea să plec. De ce Dumnezeu nu s-or fi întâlnind? Amândoi 
ştiu ce doresc şi ce au de gând să facă. Priveşte-i! 

Ei se ţineau la câte un capăt al salonului, fiecare dând 
impresia absurdă că nu se sinchisea de celălalt, lucru 
absolut ridicol, căci gândurile parcă le erau scrise cu cretă 
pe spate. Episcopul care o clipă mai înainte venise lângă 
avocat şi Ferdinand, dar care din inocenţă rămăsese iarăşi 
în afara recentei lor conversații, se apropie plin de suavitate 
de lordul Decimus ca să intre în vorbă cu el. 

Cred că va trebui să-i cer doctorului lui Merdle să-l înhaţe 
şi să-l ţină locului, spuse Ferdinand; după aceea pun eu 


mâna pe ilustrul meu văr şi-l atrag dacă pot... de nu, îl 
târăsc, vrând-nevrând... la conferinţă. 

Fiindcă mi-ai făcut cinstea, zise avocatul, cu un zâmbet cât 
se poate de şiret, de a-mi cere umilul meu sprijin, îţi stau la 
dispoziţie cu cea mai mare plăcere. Treaba asta n-ar putea 
fi făcută, cred. Numai de un singur om, dar dacă vrei să iei 
asupra dumitale sarcina de a-1 încolţi pe milord în salonul 
acela îndepărtat unde e acum atât de ocupat, eu mă oblig 
să-l aduc acolo pe scumpul nostru Merdle, nu-l las să-mi 
scape nicicum. 

S-a făcut, zise Ferdinand. 

— S-a făcut! Îi ţinu isonul şi avocatul. 

Era o scenă nemaipomenită, derrmă de a fi văzută, când 
avocatul, fluturându-şi cu un aer degajat ochelarii prinşi 
într-o panglică şi făcând o plecăciune către un univers de 
juraţi, se pomeni alături de domnul Merdle. În mod cu totul 
accidental; el se sluji de prilej pentru a-i vorbi despre o 
chestiune măruntă asupra căreia dorea să fie lămurit 
tocmai de un om atât de experimentat că domnia sa. 
(Spunând aceasta, îl luă pe domnul Merdle de braţ şi porni 
cu el încetişor la plimbare.) Un bancher, pe care l-am putea 
numi A. B., a avansat o sumă imensă de bani, să zicem 
cincisprezece mii de lire sterline, unuia din clienţii lui 
obişnuiţi, pe care l-am putea numi P Q. (Acum, pe măsură 
ce se apropiau de lordul Decimus, îl prindea pe domnul 
Merdle şi mai strâns de braţ.) Ca o garanţie în rambursarea 
acestei sume avansate lui P Q., să zicem o văduvă din lumea 
bună, au fost plasate în mâinile lui A. B. Titlurile de 
proprietate ale unui domeniu liber de orice angarale, pe 
care-l vom numi Blinkiter Doddles. Or, lucrurile stăteau 
astfel: fiul văduvei P Q., numit de noi X. Y., care depăşise 
vârsta majoratului, avea anumite drepturi limitate de abataj 
şi de tăiere a crăcilor uscate în pădurea din Blinkiter 
Doddles - dar, desigur, asta era prea de tot! În prezenţa 
lordului Decimus, să-l acaparezi pe amfitrion împuindu-i 
capul cu verzi şi uscate de-ale noastre, de-ale celor din 


tagma oamenilor legii, asta era într-adevăr prea de tot! Dar 
să mai lăsăm şi pe altă dată! Avocatul avea pe drept cuvânt 
remuşcări şi nu voia nici să mai crâcnească. Oare n-ar fi 
vrut să-l miluiască episcopul cu vreo jumătate duzină de 
vorbe? (Tocmai îl instalase pe domnul Merdle într-o 
canapea, chiar în coasta lordului Decimus, şi trebuiau să 
înceapă, acum ori niciodată.) 

Dar iată că restul celor de faţă, mişcaţi şi interesaţi la 
culme - cu excepţia episcopului, care habar n-avea că se 
întâmpla ceva - se adunaseră în salonul vecin jur împrejurul 
focului, vrând să dea impresia că sporovăiau nepăsători 
despre sumedenie de fleacuri, în vreme ce gândurile şi ochii 
tuturor rătăceau în taină spre cei doi care* se izolaseră. 
Corul era extrem de agitat, poate de teama cumplită că nu 
cumva să fie păgubit de cine ştie ce pleaşcă. Numai 
episcopul vorbea liniştit, tot timpul. Discută cu doctorul 
despre acea răguşeală de care sufereau prea adesea preoţii 
tineri şi despre mijlocul cel mai eficace de a limita ravagiile 
acestei molime clericale. Doctorul declară că, de regulă, cea 
mai bună cale de a evita meteahna cu pricina era să înveţi 
temeinic să citeşti înainte de a face din asta o profesiune. 
Episcopul îl întrebă, bănuitor, dacă aceasta-i era într-adevăr 
părerea. Doctorul îi răspunse că da, categoric. 

Ferdinand, între timp, era singurul din cei prezenţi care 
dădea târcoale grupului; se ţinea cam la jumătatea distanţei 
dintre el şi cei doi, ca şi cum lordul Decimus ar fi fost cât pe 
ce să-i facă domnului Merdle o operaţie chirurgicală, sau 
domnul Merdle domnului Decimus, şi că în orice moment 
putea fi nevoie de serviciile lui ca infirmier. De fapt, după 
vreun sfert de ceas, lordul Decimus îl strigă „Ferdinand! 
„iar tânărul se duse şi luă parte la conferinţă încă 
aproximativ cinci minute. Apoi corul scoase un oftat pe 
jumătate stăpânit, căci lordul Decimus se ridicase să-şi ia 
rămas bun. Din nou dresat de Ferdinand, în scopul de a se 
face popular, el dădu mâna cu toţi invitaţii în chipul cel mai 
strălucit, şi chiar îi spuse avocatului: „Sper că nu te-am 


plictisit prea mult cu perii mei? „La care avocatul răspunse: 
„Cei din Eton, milord, ori cei din Parlament?tţ Arătându-i 
limpede că reţinuse glumă şi dând de înţeles totodată, cu 
fineţe, că n-are s-o uite cât va trăi. 

Toată importanţa solemnă încheiată până sus, sub haina 
domnului "Ţâţe Lipitoare, dispăru deîndată; urmă apoi 
Ferdinand, care se ducea la Operă. Câţiva dintre ceilalţi mai 
întârziară puţin, lăsând pe mesele cu intarsii pecetea 
paharelor de lichior ca nişte rotocoale lipicioase, în 
nădejdea de a-l auzi pe domnul Merdle spunând în fine 
ceva. Dar Merdle, ca de obicei, îşi tira paşii apatic şi stupid 
prin salon, fără a scoate un cuvânt. 

O zi sau două mai târziu, întreg oraşul a fost anunţat că 
domnia-sa domnul Edmund Sparkler, al cărnii tată vitreg 
era domnul Merdle, vestit pretutindeni în lume, fusese 
ridicat la rangul de lord în Ministerul Digresiu 

Nilor, şi s-a dat sfoară în ţară, ca să îfle toţi adevărații 
credincioşi, că această numire demnă de toată admiraţia 
trebuia salutată drept un amabil şi distins omagiu adus de 
către amabilul şi distinsul Decimus intereselor sale 
comerciale, care, într-o ţară comercială, totdeauna 
trebuie... şi aşa mai departe, cu surle şi trâmbiţe. Astfel, 
susţinute de acest omagiu al guvernului, minunata Bancă şi 
toate celelalte splendide aşezăminte prosperau din ce în ce 
mai mult, iar droaia de gură-cască veneau în strada Harley, 
Cavendish Square doar pentru a privi casa unde locuia 
minunea poleită în aur. 

Şi când dădeau cu ochii de majordom, uitându-se afară pe 
uşa vestibulului în momentele lui de condescendenţă, toţi 
gură-cască spuneau: „Ce bogat pare44 şi se întrebau câţi 
bani o fi având în Banca minune. Dar dacă o cunoşteau mai 
bine pe respectabila Nemesis nu-şi mai puneau această 
întrebare, ci ar fi putut aprecia suma cu cea mai mare 
exactitate. 

Capitolul XIII 

RAVAGIILE UNEI MOLIME 


ESTE cel puţin tot atât de greu să pui capăt unor epidemii 
morale, precât e de greu să stârpeşti o epidemie fizică; o 
boală de acest soi se întinde cu înverşunarea şi 
repeziciunea ciumei. Molipsirea, odată stabilită, nu cruţă 
nici o meserie ori stare socială, ci se încuibează în oameni 
sănătoşi tun, se dezvoltă la indivizii cu o constituţie cum nu 
se poate mai nesusceptibilă s-o contracteze - iată un fapt 
demonstrat cu tărie de. Experienţă, aşa cum este evident că 
noi, fiinţele umane, respirăm aer. Ar fi o binefacere de 
nepreţuit pentru omenire să-i prindem numaidecât şi să-i 
izolăm perfect (ca să nu spunem să-i desfiinţăm, pur şi 
simplu) pe toţi cei infectați - la care slăbiciunea şi 
perversitatea au înlesnit răspândirea acestor flagele 
virulente - până să se molipsească şi alţii. 

La fel cum un imens incendiu umple văzduhul până 
departe cu un vuiet, tot aşa flacăra sacră în care suflau 
puternicii din familia Lipitoare făcea să răsune din ce în ce 
mai vârtos aerul cu numele lui Merdle. Era pe toate buzele, 
ajunsese la urechile tuturor. N-a existat niciodată, nu 
existase niciodată, niciodată nu va mai exista un om ca 
Merdle. Nimeni, după cum am mai spus, n-a ştiut ce făcuse 
el; toţi ştiau însă că era cel mai măreț om care a fost cândva 
pe faţa pământului. 

În fundul Curţii-Inimii-Insângerate, unde un ban nu găseai 
care să nu fie întrebuințat, lumea se interesa la fel de mult 
despre acest om model ca şi cei de la Bursă. Doamna 
Plornish - care făcea acum un mic comerţ cu articole de 
băcănie şi alte produse de utilitate generală, într-o 
prăvălioară comodă de la capătul cel mai distins al Curţii, 
cocoţată sus pe scări, cu bătrânelul de taică-său şi Maggy 
lucrând ca vânzători - de obicei nu vorbea cu clienţii 
altceva, din dosul tejghelii, decât despre omul cel mare. 
Domnul Plornish, care se asociase cu un mic antreprenor de 
binale din preajmă, susţinea, cu mistria în mină, din vârful 
schelelor şi de pe acoperişul cu olane al caselor unde lucra, 
c-a auzit el că „domnu Merdle era singuru om, luaţi aminte, 


în stare să ne facă să căpătăm pe tavă tot ce ne doreşte 
inima, să ne aducă acasă tot ce ne trebuie şi cât ne trebuie, 
luaţi aminte, şi să ne-nţolească din cap până-n picioare”. - 

Se zvonea, în şoaptă, că domnul Baptist, unicul chiriaş al 
domnului şi doamnei Plornish, punea deoparte toţi banii pe 
care viaţa lui simplă şi moderată îi îngăduia să-i 
agonisească, pentru a şi-i plasa într-una din antreprizele 
sigure ale domnului Merdle. Când locatarele din 
Curtealnimii-Insângerate veneau după câteva grame de 
ceai şi o tonă de bârfa, îi împărtăşeau doamnei Plornish 
vestea cum că „verişoara Mary Ann. Care era de meserie, 
le-a spus, madam, că rochiile lu madam Merdle ar umple 
trei cotigi44. Pe urmă, „că nu ezistă femeie mai chipeşă ca 
ea, oriunde te-ai duce44, şi că „avea pieptu ca de 
marmoră44. Că, „după cum a aflat ele, madam, fiu-su din 
prima căsătorie a intrat în guvern44; că „primu ei bărbat a 
fost ghinărar şi unde mai pui că a şi luptat şi a câştigat 
bătălii, dacă e să crezi, madam, toate câte se spune44. Că 
„se mai vorbeşte cum că madam Merdle ar fi zis cu gura ei 
că de merită truda să i se dea pe mâna tot guvernu, el l-ar fi 
acceptat fără să se gândească la vreun profit, da' să-l ia şi 
să mai şi piardă de pe urma lui, asta nu putea face44. Că 
„nu trebuie să s-aştepte, madam, că o să iasă-n pierdere, că 
fincă el calcă pe-un drum pardosit cu aur, zău dacă te mint, 
da” ce păcat că nu s-a făcut nici o brânză cu asta, că tare-ar 
mai fi meritat osteneala, că numai şi numai de-alde-ăştia 
ştie cât de mult s-a scumpit pâinea şi carnea, şi numai şi 
numai de-alde-ăştia poate şi vrea să le ieftenească iarăşi44. 

Atât de aprig şi de violent crescuse febra în Curtealnimii- 
Însângerate, încât chiar şi vizitele domnului Pancks pentru 
strângerea chiriei nu avură asupra bolnavilor un efect 
domolitor. În asemenea ocazii boala lua o formă ciudată, 
făcându-i pe cei molipsiţi să găsească scuze şi consolări 
inexplicabile în anumite aluzii la adresa numelui magic. 

Haide, haide! Îi spunea domnul Pancks câte unui locatar 
rămas în urmă cu chiria. la plăteşte! Scoate banii! 


N-am bani, domnule Pancks, răspundea cel în cauză. Asta-i 
adevărul adevărat, domnule; n-am nici cinci gologani în 
buzunar. 

Nu mai merge aşa, replica domnul Pancks. Să nu-ţi 
închipui că mai merge aşa, nu, nu! 

Aşa o fi, domnule, încuviinţa neplatnicul, necăjit, care nici 
el nu se aştepta să mai meargă astfel. 

Proprietarul meu n-o să-nghită una ca asta, continua 
domnul Pankcs. De ce crezi că m-a trimis pe mine aici? 
Haide, plăteşte! 

Ah, domnule Pancks! Exclamă locatarul rămas în. Urmă cu 
chiria. Dacă aş fi bogat ca domnul acela al cărui nume e pe 
buzele tuturor.,: dacă m-aş numi Merdle; domnule... aş plăti 
îndată, şi asta mi-ar face plăcere. 

Dialogurile asupra chiriei aveau loc de obicei în uşa de la 
intrare ori în poarta casei şi în prezenţa mai multora dintre 
cei profund interesaţi din Curtea-Inimii-Însângerate. Ei 
totdeauna primeau aluziile de acest soi cu un murmur de 
aprobare, ca şi cum era un argument convingător, iar 
locatarul rămas în urmă cu chiria, oricât de cătrănit şi de * 
descurajat ar fi fost mai înainte, se simţea întrucâtva 
împăcat dând acest răspuns. 

Dacă aş fi fost eu, domnule, în locul domnului Merdle, 
atunci nu te-ai mai plânge de mine. Nu, crede-mă! Continua 
să spună locatarul rămas în urmă cu chiria, scuturând din 
cap. Atunci aş plăti atât de repede, domnule Pankcs, că n-ar 
mai fi nevoie să-mi ceri dumneata banii. 

Răspunsul de încuviinţare din nou se făcea auzit, ca 
pentru a-i sugera domnului Pancks că ceva mai bun nu s-ar 
fi putut spune, egalând aproape cu plata banilor. 

Domnul Pancks n-avea încotro, trebuia să spună, în timp 
ce înscria întârzierea în carnet: 

Bine! O să vină portărelul să te scoată afară din casă; asta 
are să se-ntâmple. Degeaba-mi vorbeşti mie de domnul 
Merdle. Dumneata nu eşti domnul Merdle, cum nici eu nu 
sunt. 


Nu, domnule, răspundea locatarul neplatnic. Dacă erai 
dumneata, domnule... 

Cuvintele se auzeau repetate numaidecât în cor, într-un 
murmur însufleţit: „Dacă erai dumneata, domnule44. 

Te-ai ii purtat mai cumsecade cu noi, domnule; dacă erai 
dumneata domnul Merdle, continua locatarul neplatnic, 
prinzând curaj, ar fi fost mai bine pentru toată lumea. Mai 
bine pentru noi, mai bine pentru dumneata; de asemenea, 
domnule. N-ar mai fi fost nevoie să sâcâi pe nimeni atunci, 
domnule. N-ar mai fi fost nevoie să vii să ne sâcâi pe noi, n- 
ar mai fi fost nevoie să te sâcâi nici pe dumneata. Ai fi fost 
mai liniştit, domnule, şi-i lăsai şi pe alţii în pace, zău, dacă 
erai dumneata domnul Merdle. 

Domnul Pancks, pe care aceste complimente impersonale 
îl stânjeneau grozav, cu greu îşi recăpăta cumpătul după 
asemenea atacuri. Se mulțumea să-şi roadă unghiile şi să se 
îndrepte, pufnind, către următorul locatar rămas în urmă 
cu plata chiriei. Celelalte Inimi-Însângerate se adunau cu 
simpatie în jurul locatarului pe care domnul Pancks tocmai 
îl părăsise, pentru ca apoi să circule printre ei cele mai 
extravagante zvonuri, spre marea lor satisfacţie, asupra 
sumei de bani lichizi în posesia domnului Merdle. 

După una din numeroasele înfrângeri de acest fel, într-una 
din numeroasele zile de strângere a chiriei, domnul Pancks, 
la sfârşitul trudei zilnice, se îndrepta, cu carnetul 
subsuoară, către colţul unde se află locuinţa familiei 
Plornish. Nu se ducea acolo din motive de afaceri, ci era o 
vizită de politeţe. Avusese o zi grea şi voia să se destindă 
puţin. Se afla în termeni amicali cu familia Plornisfi; deseori 
trecea pe acolo ca în ziua aceea, pentru a evoca, în 
prezenţa lor, amintirea domnişoarei Dorrit. 

Salonaşul doamnei Plornish de lângă prăvălie fusese 
zugrăvit chiar sub îndr>umarea ei şi prezenţa în latura 
dinspre prăvălie o mică născocire de care doamna Plornish 
se bucura nespus de mult. Acest decor poetic al salonului 
consta dintr-o pictură murală reprezentând exteriorul unei 


colibe acoperite cu stuf, în care pictorul păstrase (în aşa fel 
încât să producă efectul îngăduit de dimensiunile 
disproporţionate la culme) uşa şi fereastra existente. 
Modeste floarea-soarelui şi nalbe erau zugrăvite în 
puzderie de flori năpădind locuinţa rustică, iar fumul gros 
care ieşea pe hogeag vestea că înăuntru se trăia bine şi 
poate, deopotrivă, că nu fusese de mult curăţat. Se mai 
vedea un câine credincios sărind din prag la picioarele 
oaspetelui binevoitor, iar un porumbar rotund, învăluit într- 
un nor de porumbei, se înălța îndărătul gardului dinspre 
grădină. Pe uşă (când era închisă) se desluşea parcă o placă 
de alamă, având inscripţia: Cuibul Fericirii T. Şi M. Plornish 
- asociere dintre soţ şi soţie. 

Niciodată Poezia, niciodată Arta n-au vrăjit când va într- 
atât închipuirea cuiva ca în cazul doamnei Plornish unirea 
amândorura în această cofibă miniaturală. Nu-i păsa că 
Plornish avea obiceiul să se rezeme chiar acolo când îşi 
luma pipa la sfârşitul lucrului, că pălăria lui îi ascundea 
porumbarul şi toţi porumbeii, că acoperea cu spinarea 
întreaga căsuţă, şi când, cu mâinile în buzunare, îi smulgea 
din rădăcină plantele înflorite din grădină şi-i pustia terenul 
din preajmă. Pentru, doamna Plornish rămânea totuşi cea 
mai frumoasă căsuţă, cea mai vie iluzie; ce importanţă avea 
dacă ochii domnului Plornish ajungeau câţiva centimetri 
deasupra ferestrei cu cornişa dormitorului de sub 
acoperişul din stuf. Să se ducă în salonaş după închiderea 
prăvăliei şi să-l audă pe tatăl ei cântând dinăuntrul căsuţei 
era pentru ea o adevărată scenă câmpenească, reînvierea 
epocii de aur. De fapt, dacă faimoasa epocă ar fi reînviat - în 
cazul că a existat vreodată - cine ştie dacă ar fi creat fiice în 
stare să-şi admire părinţii cu mai multă sinceritate decât 
această biată femeie. 

Vestită de clinchetul clopoţelului fixat în uşa prăvăliei că 
venise cineva, doamna Plornish ieşi din Cuibul Fericirii să 
vadă cine este. 


Am bănuit eu că eşti mneaţa, domn Pancks, îl întimpina ea, 
că asta-i seara, mi se pare, când vii de obicei, nu-i aşa? Uite- 
1 pe tata, vezi, ieşind la sunetu clopoţelului, iute ca un tânăr 
prăvăliaş. Nu-i aşa c-arată bine? Iata se bucură mai mult că 
te vede decât dac-ai fi muşteriu, fincă-i place să stea la 
taclale, iar când e vorba de domnişoara Dorrit, atunci şi mai 
şi. Niciodată nu l-ai auzit pe tata mai în voce ca acu, adăugă 
doamna Plornish, propriul ei glas tremurându-i de mândrie 
şi plăcere. Aseară ne-a cântat aşa frumos Strephon că 
Plornish se ridică şi-i ţine cuvântarea asta peste masă: 
„John Edward Nandy „, zice Plornish lu tata, „niciodată nu 
te-am auzit scoțând triluri cum te-am auzit scoțând triluri în 
seara asta „. Nu-ţi face asta plăcere, domn Pancks, zău, nu-i 
aşa? 

Domnul Pancks, care se smiorcăise către bătrân în felul lui 
cel mai binevoitor, răspunse afirmativ, şi întrebă în treacăt 
dacă tânărul acela vesel, Altro, nu venise cumva acasă. 
Doamna Plornish răspunse că nu, nu venise încă, deşi a 
plecat în cartierul West-End cu ceva treburi şi spunea că o 
să se întoarcă până la ora ceaiului. Domnul Pancks a fost 
apoi rugat cu ospitalitate să poftească în Cuibul Fericirii, 
unde îl văzu pe cel mai mare dintre copiii Plornish, care 
tocmai venise de la şcoală. Întrebând acest micuţ şcolar, în 
fugă, despre progresele făcute de el ziua aceea pe tărâmul 
educaţiei, află că elevii mai avansați, care ajunseseră la 
majuscule şi la litera M, au avut de scris: „Merdle, 
Milioane”. 

Fiindcă veni vorba despre milioane, spuse Pancks, cum 
mai merg treburile dumitale, doamnă Plornish? 

Foarte bine, domle, ce-i drept, replică doamna Plornish. 
Tată dragă, mneaţa, care ai atâta gust, vrei s-arenjezi un pic 
vitrină, pina-i gata ceaiul? 

John Edward Nandy, grozav de măgulit, se duse în pas 
mărunt să îndeplinească dorinţa fiicei lui. Doamna Plornish, 
care totdeauna se ferea cumplit să pomenească de 
chestiuni băneşti în faţa bătrânului, că nu cumva la vreo 


mărturisire făcută de ea să-l tulbure şi să-l determine de a 
se întoarce la azil, avea acum prilejul să stea de vorbă în 
voie, confidenţial, cu domnul Pancks. 

E foarte adevărat că treburile merge strună, spuse 
doamna Plornish pe un ton mai scăzut, şi avem o clientelă 
pe cinste. Singura chestie care ne încurcă, domle, e 
vânzarea pe datorie. 

Acest neajuns, de pe urma căruia aveau de suferit 
majoritatea celor angrenaţi în raporturi comerciale cu 
locatarii din Cyrtea-lnimii-însingerate, era marea piedică 
din calea afacerilor întreprinse de doamna Plornish. Când 
domnul Dorrit o instalase la conducerea prăvăliei, cei cu 
Inimile-Însângerate fuseseră foarte emoţionaţi şi îşi 
manifestaseră hotărârea s-o susţină, într-un fel care făcea 
cinste speţei umane. Dându-şi seama că o fiinţă care atâta 
vreme fusese dintre ai lor avea dreptul la bunăvoința lor, s- 
au angajat din tot sufletul să cumpere numai de la doamna 
Plornish, orice s-ar întâmpla, şi să nu favorizeze nici o altă 
firmă. Sub impulsul acestor simţăminte nobile, ei s-au lăsat 
antrenați ca niciodată să facă unele mici cumpărături de 
lux, pe linie de coloniale şi unt, cu care erau neobişnuiţi, 
spunându-şi unii altora că închideau ochii la acest sacrificiu 
pentru a veni în ajutorul unui vecin şi prieten, căci pentru 
cine se cuvine să te 

Sacrifici dacă nu pentru un vecin şi prieten? Cu un astfel 
de sprijin, treaba mergea strună, iar stocul de marfă se 
vindea iute ca pâinea caldă. Pe scurt, dacă Inimile- 
Insângerate plăteau, afacerile ar fi mers ca pe roate; dar 
cum clientela se mărginea să cumpere numai pe datorie, 
profiturile realizate de fapt nu ajunseseră încă să figureze 
în registre. 

Domnul Pancks, la auzul acestei stări de lucruri, făcuse din 
el însuşi un adevărat arici, tot umblând cu mâna prin păr, 
când domnul Nandy, reintrând în colibă cu un aer misterios, 
îi rugă să vină să vadă purtarea ciudată a domnului Baptist, 
care părea speriat de ceva. Tustrei intrară în prăvălie şi, 


privind pe geam, dădură cu ochii de domnul Baptist, care, 
palid şi agitat, lua următoarele poziţii nemaipomenite: mai 
întâi, îl văzură cum se ascundea în vârful scărilor care 
duceau în curte, de unde se uita în sus şi în jos pe stradă, cu 
capul lipit precaut de uşa prăvăliei. După ce scrută neliniştit 
prin preajmă, ieşi din ascunzătoare, apoi cobori repede 
strada, ca şi cum ar fi vrut să plece de-a binelea şi făcând 
deodată stânga împrejur, porni în acelaşi pas, şi folosind 
acelaşi truc, în susul străzii. Când reveni în punctul de unde 
plecase, traversă drumul şi dispăru. '[inta acestei ultime 
manevre era doar un truc şi se explică abia când italianul 
intră în dugheană cu o răsucire bruscă, venind iarăşi de pe 
scară,. Ceea ce presupunea că făcuse un circuit vast, pe 
furiş, trecând prin celălalt capăt al curaţii - extremitatea 
Doyce şi Clennam -, apoi străbătuse curtea, după care 
dăduse buzna în prăvălie. Acum răsufla anevoie, 
bineînţeles, iar inima părea că-i bate mai iute decât 
clopoţelul prăvăliei, xcare tremura şi zdrăngănea îndărătul 
lui, după ce trântise uşa, grăbit. 

— Alo, bătrâne! Îl întâmpină domnul Pancks. Altro, 
bătrâne! Ce s-a-ntâmplat? 

t Domnul Baptist, sau signor Cavalletto, înţelegea acum “ 
englezeşte la fel de bine ca şi domnul Pancks şi putea?” 
vorbi foarte binş, de asemenea. Doamna Plornish totuşi, * 
dintr-o vanitate scuzabilă a talentului de interpretă, care; 
făcuse din ea aproape o italiancă, se grăbi cu tălmăcitul. 

El vrea ştie, începu doamna Plornish, ce nu e bine? 

Haideţi înăuntru, padrona, în Cuibul Fericirii, replică 
domnul Baptist, făcând mişcarea preferată din arătătorul 
întors de la dreapta, cu un aer mai misterios ca de obicei. 
Veniţi pe aici! 

Doamna Plornish era mândră de titlul de padrona pe care 
îl socotea că înseamnă nu atât,. Stăpâna casei „cât mai 
curând „stăpâna a limbii italieneu. Ea se supuse 
numaidecât dorinţei domnului Baptist, şi intrară cu toţii în 
colibă. 


El speră mneaţa nu speriat, zise apoi doamna Plornish, cu 
obişnuita ei rodnicie de resurse. Ce întâmplat? Padrona 
trebuie ştie! 

Am văzut pe cineva, răspunse Baptist. L-am rinconirato pe 
el. 

Pe el? Pe cine el? Întrebă doamna Plornish. 

Un om rău. Cel mai rău om. Speram să nu-l mai întâlnesc 
niciodată. 

De unde mneaţa ştii el rău? Întrebă din nou doamna 
Plornish. 

N-are importanţă, padrona. Ştiu asta prea bine. 

El văzut pe mneaţa? 

Nu. Sper că nu. Cred, cel puţin. 

El spune, tălmăci apoi doamna Plornish, adresându-se 
tatălui ei şi lui Pancks, cu blânda condescendenţă, că s-a 
întâlnit c-un om rău, dar speră că omu rău nu l-a văzut... De 
ce, întrebă doamna Plornish, dând-o iar în italiană, de ce 
speri om rău nu văzut mneaţa? 

Padrona scumpă, replică micuțul străin, pe care ea îl 
ocrotea cu atâta atenţie, nu mă întreba, te rog. Încă o dată 
spun, n-are importanţă. Mă tem de omul ăsta. Nu vreau să-l 
văd, nu vreau să mă recunoască... niciodată! Destul, 
bellissima. Să lăsăm asta. 

Subiectul acesta îi era atât de neplăcut şi îi alungase în aşa 
hal obişnuita lui bună dispoziţie, încât doamna Plornish se 
abţinu să mai insiste, încămite că ceaiul se afla de câtva 
timp pregătit pe prichiciul căminului. Dar dacă nu punea 
întrebări, nu însemna că era mai puţin nedumerită şi mai 
puţin curioasă; la fel şi domnul Pancks, a cărui răsuflare 
expresivă şuiera din greu, de când intrase micuțul italian, 
ca o locomotivă zdravăn încărcată, urcând o pantă abruptă. 
Maggy, mai bine îmbrăcată acum ca înainte, deşi 
credincioasă bonetei sale de formă uriaşă, stătea în fundul 
odăii, cu gura căscată şi ochii holbaţi, fără a-şi pierde aerul 
de buimăceală, când se renunţă prematur la acest subiect. 


Deşi nu s-a spus nimic pe tema asta, toţi făceau însă 
impresia că nu se gândeau la altceva, chiar şi cei doi copii 
Plornish, care luau cina ca şi cum pâinea şi untul li se 
păreau de prisos aproape, dat fiind probabilitatea 
dureroasă că omul cel rău va veni curând şi-i va mânca 
până şi pe ei. Domnul Baptist începu să fie ceva mai vesel, 
dai' fără să se urnească din scaunul unde se afla, după uşă 
şi chiar în dreptul ferestrei, cu toate că nu era locul lui 
obişnuit. Ori de câte ori suna clopoţelul tresărea şi se uită 
afară în taină, ţinând un capăt al perdeluţei în mină, iar cu 
restul acoperindu-şi faţa; se vedea cât de colo că nu era 
deloc convins că omul de care se temea atât de mult nu 
venise cumva pe urmele lui, ca un copoi îngrozitor mergând 
la sigur, cu toate ocolişurile şi şiretlicurile sale. 

Intrarea, la răstimpuri, a doi sau trei muşterii şi a 
domnului Plornish dădu destul de furcă domnului Baptist, 
făcându-i pe cei de faţă să fie tot mereu atenţi la el. Ceaiul 
luă sfârşit, copiii se culcaseră şi doamna Plornish nu ştia 
cum să facă de a-l determina cu sfială pe taică-său să le 
cânte Chloe, când din nou se auzi clopoţelul şi apăru 
domnul Clennam. 

Clennam întârziase asupra registrelor şi a corespondenţei, 
căci îşi irosise cumplit timpul prin sălile de aşteptare din 
Ministerul Digresiunilor. Pe lângă asta, şi mai ales, era 
deprimat şi se simţea prost după scena care avusese recent 
loc la maică-sa. Dădea impresia că era obosit şi singur, şi 
chiar se simţea astfel. Totuşi, în drum spre casă de la birou, 
trecuse pe aici să le aducă vestea că mai primise o scrisoare 
de la Mica Dorrit. 

Această noutate produse oarecare senzaţie în căsuţă, 
abătând atenţia generală de la domnul Baptist. Maggy, care 
îşi făcu numaidecât loc în faţă, părea gata să devoreze 
ştirile de la măicuţa ei, deopotrivă cu urechile, cu nasul, cu 
gura şi ochii, dacă aceştia din urmă n-ar fi fost plini de 
lacrimi. Era încântată, în special când Clennam o asigură că 
la Roma existau spitale şi încă foarte binevoitor conduse. 


Domnul Pancks crescu în ochii tuturor, căpătând o distincţie 
nouă, din pricină că fusese în mod special menţionat în 
scrisoare. Toţi erau mulţumiţi şi curioşi, iar domnul 
Clennam a fost din plin răsplătit pentru truda lui. 

Da' steţi obosit, domle. Daţi-mi voie să vă pregătesc o 
ceaşcă de ceai, îl îmbie doamna Plornish. Poate c-o să 
binevoiţi să luaţi ceva la noi; şi vă suntem recunoscători, 
zău, că aveţi bunătatea să nu ne uitaţi. 

Domnul Plornish socotind de datoria lui, în calitate de 
gazdă, să adauge mulţumirile sale personale, făcu asta sub 
acea formă în care totdeauna îşi exprima supremul său 
ideal într-o îmbinare de ceremonie şi sinceritate. 

John Edward Nandy, rosti domnul Plornish, adresându-se 
bătrânului. Nu prea se-ntâmpla des, domle, să vezi că se fac 
fapte fără ifose şi fără un strop de trufie, de-aia când vezi 
aşa ceva trebuie să-ţi dovedeşti recunoştinţa faţă de ele şi 
să-ţi ridici pălăria, fincă alminteri, dacă nu, şi ajungi la 
ananghie, atunci aşa-ţi trebe. 

La care, domnul Nandy răspunse: 

Sunt din toată inima de părerea ta, Thomas, şi cum 
părerea ta e aceeaşi cu-a mea, de-aia ce rost mai are 
vorbele, şi ca să nu rămân de căruţă cu părerea asta, eu îţi 
spun: Da, Thomas, da, e o părere de care tu şi cu mine 
trefye todeauna să fim o apă şi-un pământ cu toată lumea, 
că unde nu-i deosebire de păreri acolo nu poate fi decât 
numai şi numai o părere, aşa că hotărât, nu, Thomas, 
Thomas, nu! 

Arthur, mai puţin ceremonios, răspunse că era foarte 
măgulit de înalta lor apreciere faţă de atenţia neînsemnată 
din partea lui; cât despre ceai, îi explică doamnei Plornish 
că deoarece nu luase încă masa de seară, se ducea întins 
acasă să se mai învioreze după truda unei zile lungi, altfel 
ar fi primit bucuros invitaţia sa ospitalieră. Cum domnul 
Pancks se punea destul de zgomotos sub presiune, gata de 
plecare, sfârşi prin a-l întreba dacă n-ar voi să-l însoţească. 


Domnul Pancks răspunse: „Cu/'cea mai mare plăcerew, şi 
cei doi îşi luară rămas bun de la Cuibul Fericirii. 

Dacă vrei să vii până la mine, Pancks, zise Arthur, Când 
ajunseră în stradă, şi să cinezi cu mine, ai face Aproape o 
faptă bună, căci astă-seară sunt istovit şi nu-s în apele mele. 

Cere-mi mai mult decât atât, spuse Pancks, şi-ţi stau la 
dispoziţie când doreşti. 

Din ziua în care domnul Pancks jucase capra cu domnul 
Rugg în curtea închisorii Marshalsea, între excentricul 
personaj şi Clennam se statornicise o înţelegere mutuală şi 
o simpatie mereu sporite. Când pornise trăsura în acea zi 
memorabilă la plecarea familiei Dorrit, Pancks şi Clennam o 
urmăriseră din priviri şi apoi se îndepărtaseră agale 
împreună. Când a primit prima scrisoare de la Mica Dorrit, 
nimeni n-a ascultat veştile cu mai mult interes ca Pancks. În 
a doua scrisoare, care se afla în. Clipa aceea asupra lui 
Clennam, în buzunarul de la piept, numele acestuia era 
menţionat special. Deşi niciodată nu-i făcuse vreo 
destăinuire şi ceea ce spusese adineauri era destul de 
puţin, Clennam simţise de multă vreme că; domnul Pancks, 
în felul lui bizar, se ataşase de el. Toate luceşte fire subţiri 
împletite făceau din Pancks un adevărat cablu pentru a 
arunca ancora în seara aceea. 

Sunt absolut singur, îi explică Arthur, mergând mai 
departe. Asociatul meu e plecat, extrem de ocupat cu 
partea din antrepriza noastră care-l priveşte anume, şi de 
aceea te poţi simţi ca acasă. 

Mulţumesc. Nu prea l-ai băgat în seamă pe micul Îlţro 
adineauri; nu-i aşa? Întrebă Pancks. 

Nu. De ce? 

E un băiat dezgheţat şi ţin la el, continuă Pancks. Astăzi i 
s-a-ntâmplat ceva care l-a dat peste cap. Ai „vreo idee 
despre ce ar putea fi? 

V... - Mă nedumereşti! Nu, absolut niciuna. 

W Domnul Pancks îi lămuri tâlcul întrebării. Arthur, Şuat 
cu totul prin surprindere, era incapabil de a sugera tyreo 


explicaţie. 

— Poate c-o să-l întrebi dumneata, zise Pancks, dat fiind 
că-i străin? 

Să-l întreb ce anume? 

Ce are pe suflet. 

Ar trebui mai întâi să fiu sigur că are ceva pe suflet, cred, 
rosti Clennam. Totdeauna mi-a părut un om atât de harnic, 
atât de recunoscător (pentru nimica toată) şi atât de demn 
de încredere, încât s-ar putea să-şi închipuie că-l 
suspectez. Şi asta ar fi foarte nedrept din partea mea. 

Adevărat, încuviinţă Pancks. Dar ascultă ce-ţi spun eu! 
Dumneata, domnule Clennam, n-ar trebui să fii patronul 
nimănui. Eşti mult prea delicat. 

În privinţa asta, glăsui Clennam, râzând, nu prea am 
drepturi de patron asupra lui Cavalletto. Cu sculptură în 
lemn îşi câştigă existenţa. Ţine cheile de la fabrică şi stă de 
pază acolo din două în două nopţi; în general e un fel de 
administrator; dar nu prea avem ce-i da de lucru pe linia 
talentului său, totuşi îi dăm şi noi ce putem. Nu, eu îi sunt 
un fel de sfătuitor mai curând decât patron. Ar fi mai 
aproape de adevăr dacă m-ai numi consilierul şi bancherul 
său permanent. Pentru că veni vorba de bancher, nu e 
curios când te gândeşti, Pancks, că toate speculaţiile care 
tulbură minţile atâtor oameni acum îl frământa până şi pe 
micul Cavalletto? 

Speculaţii? Repetă Pancks, cu un smiorcăit. Ce speculaţii? 

Antreprizele lui Merdle. 

Oh! Investiţiile astea, spuse Pancks. Da, da! Nu ştiam că 
vorbeşti despre investiţii. 

Felul brusc în care-i răspunse îl făcu pe Clennam să aibă 
îndoieli, nu cumva Pancks mergea mai departe cu gândul 
decât se dezvăluia? Cum urmă o iuţire a pasului în acelaşi 
timp cu funcţionarea* mecanismului său, Arthur nu mai 
continuă conversaţia şi curând ajunseră la el acasă. 

O cină compusă din supă şi pateu de porumbel, servită pe 
o măsuţă rotundă dinaintea focului şi stropită cu o sticlă de 


vin bun, unse cât se poate de eficace angrenajul domnului 
Pancks. Astfel, când Clennam aduse 

O narghilea şi-i înmână o altă narghilea domnului Pancks, 
acesta se simţea perfect la largul său. 

Fumară o vreme tăcuţi, domnul Pancks aidoma unui 
vapor favorizat de vânt, maree, ape calme, şi toate celelalte 
condiţii prielnice. El începu să vorbească primul: j.; - Da, 
investiţii, ăsta-i cuvi”tul. 

F; - Ah! Exclamă Clennam, cu aceeaşi privire bănui 

Toare. 

Vezi, am revenit la această chestiune, zise Pancks. 

Da, văd că ai revenit la asta, rosti Clennam, înâtrebându- 
se de ce. 

Nu-i curios ca asemenea gânduri să-l frământe pe micuțul 
Altro? Ei, ce zici? Rosti Pancks, în timp ce fuma. Astfel ai 
spus, nu-i aşa? 

Da, exact. 

Bun, dar gândeşte-te că întreaga Curte n-are decât * asta 
în minte. Gândeşte-te că nu mi se vorbeşte despre 

Altceva în zilele când vin să strâng chiria, aici, dincolo, * 
pretutindeni. Fie că plătesc, fie că nu, acelaşi refren: 
Merdle, Merdle, Merdle. Totdeauna Merdle. 

V, 

— E de mirare cum zăpăceala asta îi cuprinde pe:toţi, 
spuse Arthur. 

Nu-i aşa? Replică Pancks. După ce fumă câteva gxninute, 
continuă pe un ton mai sec decât s-ar fi cuvenit 

Urma recentei ungeri, adăugind: Pentru că, vezi 
durnvi&eata, oamenii ăştia nu înţeleg nimic. 

Absolut nimic, încuviinţă Clennam. 

SiT - Absolut nimic! Exclamă Pancks. Nu se pricep deloc 
Sla cifre. Habar n-au de chestiuni financiare. În viaţa rlor n- 
au făcut un calcul. În viaţa lor n-au studiat chestiunea, 
domnule! 

Dacă ar fi făcut-o... continuă Clennam, dar domnul Pancks, 
fără să-şi schimbe expresia chipului, scoase un zgomot care 


depăşea toate eforturile sale obişnuite, natale sau guturale, 
încât se opri. 

]- - Dacă ar fi făcut-o? Repetă Pancks pe un ton 

liitscoditor. 

H - Mi s-a părut că... ai spus ceva, îi explică Arthur, 
Il/lieştiind exact cauza întreruperii. 

Aa, nu, câtujşi de puţin, zise Pancks. Încă nu. Mai Încolo. 
Dacă ar fi făcut-o? 

— Dacă ar fi făcut-o, continuă Clennam, oarecum Încurcat, 
pentru că nu-şi dădea seama cum să-şi ia prietenul, ei da, 
cred că ar fi înţeles şi ei mai bine cum stau lucrurile. 

Cum aşa, domnule Clennam? Întrebă Pancks repede; 
făcând impresia ciudată că de la începutul convorbirii lor 
fusese încărcat cu o grea povară, de care acum scăpase. Ei 
au dreptate, ştii. Nu-şi dau seama, dar au dreptate. 

Au dreptate ţinând isonul lui Cavalletto în pornirea 
acestuia de a face speculaţii cu Merdle? 

Per-fect, domnule, încuviinţă Pancks. Am cercetat 
lucrurile. Am făcut calcule. Am studiat chestiunea 
amănunţit. E o afacere sigură şi cinstită. 

Despovărat că ajunsese aici, domnul Pancks trase din 
narghilea adânc în piept, atât cât îi permiteau plămânii, şi 
se uită îndelung, cu nişte ochi pătrunzători la Clennam, în 
timp ce aspiră şi dădea afară fumul. 

În clipele acelea domnul Pancks începuse să răspândească 
primejdioşii microbi pe care-i purta cu sine; căci astfel se 
împrăştie molimele astea. lată modul subtil în care se 
transmit. 

Nu cumva vrei să spui, bunul meu Pancks, întrebă răspicat 
Clennam, că-ţi vei plasa, să zicem, cele o mie de lire sterline 
pe care le ai, de pildă, în acest soi de afaceri? 

Bineînţeles că da, răspunse Pancks. Am şi făcut asta, 
domnule. 

Domnul Pancks mai trase o dată fum îndelung în piept, 
apoi îl dădu afară, şi din nou se uită pătrunzător la 
Clennam. 


Iţi repet, domnule Clennam, am şi plasat banii, spuse 
domnul Pancks. Este un om cu imense resurse... enorm 
capital... cu influenţă asupra guvernului. Sunt cele mai 
bune speculaţii care se pot face în momentul de faţă, Sunt 
temeinice. Sunt sigure. 

Ei bine, mă nedumereşti! Exclamă Clennam, mai întâi 
uitându-se cu o expresie gravă la interlocutorul său, apoi, la 
fel de grav, spre foc. 

Bah! Exclamă Pancks. Nu vorbi aşa, domnule. Asta ar 
trebui să faci şi dumneata. De ce nu procedezi ca mine? 

Domnul Pancks nu putea spune de la cine luase boala, 
întocmai ca atunci când s-ar fi trezit că are febră, pe 
nesimţite. La fel că numeroase boli fizice, care la început 
apar din pricina viciilor omeneşti şi se răspândesc apoi 
datorită ignoranței oamenilor, aceste molime, după o 
perioadă, se transmit unei sumedenii de nenorociţi, care nu 
sunt nici ignoranţi, nici vicioşi. Domnul Pancks s-ar putea să 
fi luat boala de la unul din această tagmă, sau poate nu; 
oricum, în starea asta apăru el dinaintea lui Clennam, şi 
posibilităţile de molipsire erau şi mai virulente. 

Şi zici că ţi-ai plasat într-adevăr mia dumitale de lire 
sterline, Pancks? Îl întrebă Clennam, care şi adoptase 
expresia. 

Desigur, domnule! Răspunse Pancks mândru, lansând un 
nor de fum. Ce păcat că n-am zece mii! 

Or, în seara aceea, Clennam avea două subiecte 
apăsătoare care-i frământau mintea solitară: speranţele 
atât de î îndelung amânate ale asociatului său, şi cele 
văzute şi |: auzite în casa maică-şi. Uşurat că lângă el se afla 
cineva î în care se putea încrede, trecu la aceste două 
subiecte, care, amândouă, îl aduseră din nou, cu o forţă 
sporită şi v accelerată, la punctul de unde plecase. 

I Asta s-a petrecut cât se poate de simplu. Abandonând 

S'subiectul investirii banilor, după ce privi un timp focul, 
dus pe gânduri, prin fumul lăsat de narghilea, îi spuse lui fi 


Pancks cum şi de ce avea de a face cu marea instituţie: 
naţională, Ministerul Digresiunilor. 

A fost şi mai este încă o treabă grea pentru Doyce; zise el 
în sfârşit, cu onesta indignare stârnită în el de acest subiect. 

— Grea, într-adevăr, încuviinţă Pancks. Dar dum-! 

Neaţa conduci totul în locul lui, domnule Clennam? 

Cum adică? 

— Dumneata conduci partea financiară a afacerii? 

— Da. Fac şi eu ce pot. 

Atunci caută, domnule, şi fă mai bine, zise Pancks. 
Recompensează-l pentru trudă şi dezamăgirile sale. Lasă-l 
să profite de posibilităţile pe care timpul i le oferă. 
Niciodată n-are să se pricopsească în felul ăsta, ca muncitor 
trudind cu răbdare şi mereu frământat. Pe dumneata se 
bizuie, domnule. 

Mă străduiesc şi eu din răsputeri, Pancks, rosti Clennam. 
Puţin stânjenit. Dar nu prea cred că aş fi în stare de a 
cântări şi examina cum se cuvine noile antreprize în care n- 
am nici pic de experienţă. Încep să-mbătrinesc. 

Să-mbătrâneşti?! Exclamă Pancks. Ha, ha! 

Era fără îndoială ceva atât de autentic în hohotul acesta de 
râs, în şirul de smiorcăieli şi pufnituri provocate de mirarea 
lui Pancks la ideea asta şi energia cu care o înlătura. Încât 
ar fi fost cu neputinţă să mai pui în cumpănă sinceritatea 
lui. 

Să-mbătrâneşti?! Strigă Pancks. Bravo! Bravo, bravo! 
Bătrân! Bravo lui! Bravo lui! 

Refuzul lui Pancks de a admite, chiar şi numai pentru o 
clipă, asemenea idee, categoric exprimat printr-o serie 
continuă de smiorcăieli şi nu mai puţin prin exclamaţii, îl sili 
pe Clennam să renunţe şi el la gândul ăsta. De fapt, se 
temea ca Pancks să nu păţească ceva în violentul conflict 
dintre aerul pe caţe-l sufla afară cu putere şi fumul tras cu 
nădejde într-însul. Abandonarea aceasta a celui de-al doilea 
subiect îl duse la al treilea. 


Tânăr, bătrân sau între două vârste, Pancks, zise el, când 
se aşternu o pauză prielnică, mă aflu într-o stare de mare 
nelinişte şi de îndoieli, într-o stare de spirit care mă face să 
mă întreb chiar, dacă ceva din ceea ce pare că-mi aparţine, 
îmi aparţine cu adevărat. Să-ţi spun despre ce e vorba? Să 
am atât de mare încredere în dumneata? 

— Da, domnule, dacă mă socoteşti demn de aşa ceva, * 
spuse Pancks. 

Te socotesc. 

Atunci poţi s-o faci, domnule! 

Îndemnul scurt şi vioi al lui Pancks, întinzându-i, ca Un 
corolar, mina înnegrită de cărbuni, a fost cât se poate de 
sugestiv şi de convingător. Arthur îi strânse mâna cu 
căldură. 

Atunci Clennam, îndulcind pe cât posibil natura temerilor 
lui de odinioară, rămânând totuşi inteligibil, şi fără să 
pomenească numele maică-şi, ci vorbind vag, t doar ca 
despre o rudă de-a lui, îi oferi domnului Pancks 

O idee în linii mari asupra neliniştii de care era stăpânit; şi 
asupra întrevederii unde fusese martor. Domnul Pancks îl 
asculta cu atâta interes, încât, insensibil la desfătarea 
prilejuită de pipă orientală, o aşezase în cenuşar. Alături de 
cleşte şi vătrai, cu mâinile ocupate în acest răstimp să-şi 
zbârlească din toate părţile şuviţele de păr din cap, astfel 
că, la sfârşitul istorisirii, arăta ca un Hamlet-ucenic stând de 
vorbă cu năluca tatălui său. 

Asta mă face să revin, domnule, spuse el apoi, atingând 
fără voie genunchiul lui Clennam încât acesta 

Hresări, asta mă conduce iarăşi la chestiunea plasării 
banilor! Că vrei să ajungi la sapă de lemn pentru a repara o 
nedreptate pe care dumneata niciodată n-ai săvârşit-o, n- 
am nimic împotrivă. Asta-i treaba dumitale. Omul trebuie să 
fie el însuşi. Dar iată ce vreau să-ţi spun: de vreme ce te 
temi că nu cumva să ai nevoie de bani spre a-ţi salva 
propriul neam de la ruşine şi dezonoare... strânge cât mai 
mulţi bani cu putinţă! 


Arthur scutură din cap, dar se uită la el dus pe gânduri, 
deopotrivă. 

Îmbogăţeşte-te cât poţi de mult, domnule, îl imploră ” 
Pancks, concentrându-şi toată energia în acest sfat. 
Îmbogăţeşte-te cât poţi de mult, prin metode cinstite. Eşti 
dator să faci asta. Nu pentru dumneata, ci pentru ceilalţi. 
Nu pierde prilejul. Bietul domn Doyce, care într-adevăr a 
început să-mbătrânească, depinde de dumneata. Rudele 
dumitale tot de dumneata depind. Nici nu ştii câte depind 
de dumneata. 

Bine, bine, bine! Răspunse Arthur. Destul pentru seara 
asta. 

Încă un cuvânt, domnule Clennam, şi-apoi destul pentru 
seara asta, stărui Pancks. De ce-ar trebui să-ţi laşi tot 
câştigul pe mina hrăpăreţilor, ticăloşilor şi impostorilor? De 
ce-ar trebui să-ţi laşi tot câştigul posibil pe mâna patronului 
meu şi a altora ca el? Şi totuşi dumneata numai asta faci 
mereu. Când spun dumneata, mă refer la cei aidoma 
dumitale. Ştii foarte bine că asta faci. Păi, nu-i zi de la 
Dumnezeu să nu văd asta. Altceva nu mai văd. Asta mi-e 
meseria, să văd. De aceea spun, îl îndemnă Pancks, aşază-te 
pe câştigat! 

Dar dacă pierd? Zise Arthur. 

Imposibil, domnule, replică Pancks. M-am interesat 
îndeaproape. Un nume cunoscut pretutindeni... resurse 
imense... enorm capital... poziţie înaltă... relaţii până sus... 
sprijinul guvernului. Im-po-si-bil! 

La sfârşitul acestei expuneri, domnul Pancks se linişti 
încetul cu încetul, lăsă părul să-i cadă pe deplin în voie, îşi 
luă pipa din cenuşar, o umplu iarăşi şi fumă până la ultimul 
fir de tutun. Au mai vorbit puţin după aceea; dar şi-au ţinut 
de urât, depanând mai departe în gând aceleaşi subiecte, şi 
nu s-au despărţit decât la miezul nopţii. Luându-şi rămas 
bun, domnul Pancks, după ce dădu mâna cu Clennam, se 
învârti jur împrejurul lui înainte de a trece pragul uşii, cu 
motoarele duduind din plin. Arthur interpretă această 


demonstraţie drept o asigurare că se putea bizui neapărat 
pe Pancks, în cazul când avea nevoie de sprijin, fie în 
vreuna din afacerile despre care au discutat în seara aceea, 
ori în vreo altă chestiune legată de ele, cât de cât. 

Toată ziua următoare, chiar când mintea îi zbură la alte 
lucruri, se gândi mereu la felul cum îşi plasase Pancks mia 
lui de lire sterline, şi la asigurarea că „studiase chestiunea 
„. Îşi aminti că domnul Pancks, puţin optimist în general, 
privea această afacere cu atâta optimism. Se gândea la 
marele Minister al Digresiunilor şi la plăcerea care i-ar face 
dacă l-ar vedea pe Doyce într-o situaţie mai bună. Revedea 
întunecata şi ameninţătoarea locuinţă, asociată în memorie 
de numele de casă părintească, şi umbrele care se înteţeau, 
făcând-o mai sumbră, mai amenințătoare ca altădată. 
Observă din nou că oriunde se ducea vedea, sau auzea, ori 
atingea chiar, faimosul nume Merdle; nu apucă să rămână 
nici măcar un ceas-două la biroul său, fără 

Ca acest nume să nu i se prezinte unuia din simţurile gale, 
într-un fel sau altul. Începuse să i se pară ciudat că numele 
ăsta se afla peste tot şi că nimeni în afară de el nu-l privea 
cu oarecare neîncredere. Cu toate că de fapt îşi mai 
amintea, de asemeni, ajungând la acest punct, că nici el 
chiar nu-l privea cu neîncredere; doar că întâmplarea 
făcuse să se afle departe de numele ăsta. 

Asemenea simptome, când o molimă de acest soi începe să 
facă ravagii, sunt de obicei semnele îmbolnăvirii. 

Capitolul XIV, UMBLÂND DUPĂ UN SFAT7 

Când britanicii de pe malul Tibrului galben aflară că 
inteligentul lor compatriot, domnul Sparkler, ajunsese unul 
din lorzii Ministerului Digresiunilor, ei primiră vestea fără a- 
i acorda mai multă atenţie decât oricărei alte veşti - fie 
accident ori crimă - apărută în ziarele engleze. Unii râdeau; 
alţii spuneau, ca o supremă justificare, că postul era de fapt 
o sinecură şi că orice nătărău care putea să-şi silabisească 
măcar numele ar fi fost destul de bun pentru aşa ceva; în 
sfârşit, alţii, şi anume cei din tagma oracolelor politice 


solemne, declarau că Decimus ar face mai bine să-şi 
consolideze poziţia, că tonica rațiune constituţională a 
tuturor posturilor la dispoziţia lui Decimus era să-şi 
consolideze poziţia. Existau şi câţiva britanici mai 
năbădăioşi care refuzau să subscrie la acest articol de 
credinţă; obiecțiile lor însă erau pur şi simplu teoretice. Din 
punct de vedere practic, ei ' se dezinteresau absolut de 
chestiunea asta, fiind treaba altor britanici necunoscuţi, de 
undeva sau de nicăieri. 

“ De asemenea, în Anglia, un mare număr de britanici 
susțineau vreme de douăzeci şi patru ore consecutiv că acei 
britanici invizibili şi anonimi „trebuiau să pună piciorul în 
pragw, iar dacă se făceau complici prin tăcerea lor, cu atât 
mai rău pentru ei, îşi meritau soarta. Dar cărei clase 
aparţineau aceşti britanici care nu-şi făceau datoria? Unde 
se ascundeau nefericiţii ăştia? De ce se ascundeau şi cum se 
explica nepăsarea lor faţă de propriile interese, când atâţia 
alţi britanici habar n-aveau de ce nu-şi vedeau de interesele 
lor? Iată întrebări cărora atât pe ţărmul Tibrului galben cât 
şi pe ţărmul Tamisei negre nimeni, pare-se, nu putea oferi 
un răspuns. 

Doamna Merdle dădu sfoară în ţară de îndată ce primi 
felicitări în acest sens, cu o graţie nepăsătoare, care o 
avantaja, aşa cum montura pune în valoare juvaerul. „Da, 
spunea, Edmund a acceptat postul. Domnul Merdle dorise 
să-l accepte şi el a consimţit.44 Spera că Edmund avea să 
fie mulţumit, dar de fapt nu ştia nimic. Îl va reţine la oraş 
cea mai mare parte a timpului şi el prefera viaţa la ţară. 
Oricum, rău nu era... era o situaţie. Nu se putea tăgădui că 
numirea asta reprezenta un omagiu adus domnului Merdle, 
şi pentru Edmund nu era ceva rău, numai să-i placă lui. 
Slavă Domnului, avea ceva de făcut, şi unde mai pui, primea 
ceva pentru asta. Rămânea de văzut dacă această situaţie îi 
va plăcea lui Edmund mai mult decât cariera armelor. 

Astfel se exprima Pieptul, maestră în arta de a face, 
chipurile, puţin caz de unele lucruri, ca tocmai aşa să le 


pună şi mai mult în valoare. În vremea asta Henry Gowan, 
pe care Decimus îl îndepărtase, făcea vizite la toate 
cunoştinţele, rând pe rând, din Poarta Poporului până în 
AlbanoA, având aproape (dar nu pe deplin) lacrimi în ochi şi 
jurând că Sparkler era omul cel mai blând, mai copilăros, 
într-un cuvânt cel mai cumsecade dobitoc care a păscut 
cândva pe pajiştile statului, că există doar un singur lucru 
care l-ar fi bucurat mai mult (pe Gowan) 

1 Porta del Popolo, în nordul Romei; Albano este un cartier 
luxos şi retras din sudul aceluiaşi oraş. 

IPerft numirea lui (a dobitocului cumsecade), şi asta ar 

Fost propria sa numire (a lui Gowan) în acest post.;E1 
spunea că postul i se potrivea lui Sparkler ca o mănuşă, şilu 
avea nimic de făcut, şi el se va descurca admirabil; |ya 
căpăta un salariu frumos, pe care-l va lua în chip înf 
Cântător. Ce fermecătoare numire, potrivită, splendidă; 
că-l ierta pe protectorul său că-l îndepărtase, de bucurie 
că vedea măgarul ăsta drag, pentru care avea >o mare 
afecţiune, atât de admirabil căpătuit. Bunăvoinţa lui nu se 
oprea aici. Îşi dădea osteneala, de câte ori i se ivea prilejul, 
să atragă atenţia lumii asupra domnului 

Sparkler, dar deşi fapta lăudabilă a lui Gowan totdeauna 
avea drept rezultat să-l oblige pe tânărul gentleman de „a 
face jalnica dezvăluire a sărăciei lui intelectuale, injtenţia 
prietenească nu putea fi pusă totuşi în cumpănă. 

Numai aleasa inimii domnului Sparkler s-ar fi putut “. 
Întâmpla să fie pusă în cumpănă. Domnişoara Fanny era 
acum într-o situaţie dificilă: toată lumea o vedea în această 
lumină, şi apoi, că nu se descotorosise de domnul Sparkler, 
oricât de capricios s-ar fi purtat cu el. Era îndeajuns de 
mult în legătură cu acest domn ca să nu se simtă 
compromisă, ori de câte ori îşi dădea el şi mai mult ca de 
obicei în petic; de asemeni, pentru că nefiind deloc lipsită 
de agerime, uneori îi venea în ajutor împotriva lui Gowan, şi 
atunci grozav serviciu îi mai făcea. Dar, procedând astfel, îi 
era ruşine de el; încă nu se hotărâse să termine ori să-l 


încurajeze mai departe, cuprinsă de teama că din zi în zi se 
încurcă tot mai mult în marasmul incertitudinilor, chinuită 
de bănuiala că doamna Merdle triumfa din pricina 
frământărilor ei. Nu e deci de mirare Că domnişoara Fanny, 
într-o seară, pradă acestui zbucium, se întoarse tulburată 
acasă de la un concert urmat de bal, care avusese loc în 
reşedinţa doamnei Merdle şi că dădu la o parte de la 
măsuţa de toaletă pe sora ei, care încerca s-o îmbuneze, 
plină de afecţiune şi se aşeză furioasă, gata s-o podidească 
plânsul, cu pieptul fremătând, declarând că urăşte pe toată 
lumea, şi “că mai bine ar fi murit. 

Dragă Fanny, ce s-a-ntâmplat? Spune-mi. 

„7” “e s-a-ntâmplat, Orbete mic ce eşti! Se răsti Fanny. 
Dacă n-ai fi cea mafi oarbă dintre toţi orbii, ce rost ar avea 
să mă-ntrebi. Cum de-ndrăzneşti să pretinzi că ai ochi în 
cap, dacă-mi mai pui o asemenea întrebare; auzi, ce s-a- 
ntâmplat! 

E ceva cu domnul Sparkler, dragă? 

Domnul Spar-kler! Repetă Fanny, cu neţărmurit dispreţ, ca 
şi cum era ultimul lucru sub soare la care s-ar fi putut 
gândi. Nu, domnişoară liliac, nu-i nimic cu el! 

Numaidecât după aceea avu remuşcări că vorbise urât cu 
sora ei, îngăimând printre suspine că ştie că se poartă 
detestabil, dar că toată lumea este de vină. 

În seara asta nu eşti în apele tale, mi se pare, dragă Fanny. 

Prostii şi iar prostii! Exclamă tânăra domnişoară, * 
înfuriindu-se iarăşi. Mă simt la fel de bine ca şi tine. Poate 
mai bine, fără să mă laud. 

Biata Mica Dorrit, negăsind nici o cale de-a o mângâia prin 
cuvinte fără să se vadă repezită, socoti mai Înţelept să tacă. 
La început Fanny luă şi asta în nume de rău; protestă în 
oglindă că dintre toate surorile plicticoase pe care le putea 
avea o fată, cea mai exasperantă era o soră apatică. Ştia că 
uneori se purta insuportabil, că devenea nesuferită, dar 
atunci când era nesuferită, nimic nu i-ar face mai bine decât 
să i se spună acest lucru. Ea însă avusese parte de o soră 


apatică şi niciodată nu i s-a spus, iar rezultatul: totdeauna s- 
a simţit ispitită, împinsă să se poarte urâcios. Dealtminteri 
(se adresă ea mânioasă oglinzii), nici nu ţinea să fie certată. 
N-ar fi fost o pildă bună ca tot mereu să se ploconească şi 
să ceară scuze surorii sale mai mici. De aceea se vedea 
pusă mereu în situaţia de a trebui să fie iertată, vrând- 
nevrând. În sfârşit, izbucni într-un plâns cu hohote, şi când 
sora ei veni şi se aşeză aproape de ea s-o consoleze, 
exclamă: 

Amy, tu eşti un înger!... Dar să-ţi spun ceva, scumpo, 
adăugă Fanny, după ce sora ei, cu blândeţe, o calmă. Uite 
cum stau lucrurile: aşa nu mai merge şi nu trebuie să mai 
meargă aşa. Trebuie să se sfârşească odată, într-un fel sau 
altul. 

Cum cuvintele ei erau vagi, deşi rostite pe un ton 
categoric, Mica Dorrit răspunse: 

Hai să stăm de vorbă. 

Chiar aşa, dragă, încuviinţă Fanny, ştergându-se la ochi. 
Hai să stăm de vorbă. Mi-am” recăpătat cumpătul, şi tu va 
trebui să-mi dai un sfat. Vrei să-mi dai un sfat, micuța mea 
copilă? 

Ideea asta o făcu şi pe Amy să zâmbească. 

Da, Fanny, mă voi strădui din inimă. 

Mulţumesc, scumpo, replică Fanny, sărutând-o. Tu jBfti 
ancora mea salvatoare. 

După ce îşi îmbrăţişă ancora salvatoare cu multă 
afecţiune, Fanny luă de pe masa de toaletă o sticluţă de 
parfum şi îşi chemă camerista ca să-i ceară o batistă fină. 
Apoi îngădui slujnicei să se retragă peste noapte, iar ea 
continuă să primească sfaturi; îşi tampona ochii şi fruntea 
din când în când, să se mai răcorească. 

Scumpa mea, începu Fanny, caracterele şi vederile noastre 
sunt destul de deosebite (mai sărută-mă o dată, “draga 
mea), încât probabil o să te surprindă ce am eu de gând să 
spun. Ce am eu de gând să spun, draga mea, este că, în 


ciuda averii noastre, noi ne zbatem, vorbind din punct de 
vedere social, într-o poziţie dezavantajoasă. Nu: 

Fprea înţelegi ce vreau să spun, nu-i aşa, Amy? 

După câteva cuvinte încă, rosti Amy cu blândeţe, *> să te- 
nţeleg, desigur. 

Ei bine, draga mea, ce vreau eu să spun este că, %i fond, 
noi tot nişte parveniţi rămânem pentru lumea „bună... 

Sunt convinsă, Fanny, o întrerupse Mica Dorrit,. Ăn 
admiraţia ei înflăcărată, nimeni n-ar putea spune asta 
“despre tine. 

Ei bine, scumpa mea copilă, poate că nu, zise Fanny; foarte 
drăguţ din partea ta, micuța mea, că-mi spui asta., I (Începu 
acum să-şi tamponeze soră pe frunte, suflând “tişor, s-o 
învioreze.) Toată lumea ştie, reluă Fanny, că *tu eşti cea mai 
scumpă surioară care a existat vreodată! [Dar să revenim, 
copila mea. Papa are întru totul manierele şi educaţia unui 
gentleman, este însă în unele privinţe oarecum deosebit 
faţă de alţi gentlemeni de rangulău. În parte din pricina 
tuturor celor prin câte a trecut, sărmanul de el, şi în parte, 
cred, pentru că îşi închipuie deseori că oamenii se gândesc 
la asta tocmai când stau de vorbă cu el. Iubitul meu unchi 
nu <5 deloc prezentabil. Deşi e un om drăguţ, la care ţin 
enorm, el este, pe plan social vorbind, pur şi simplu 
respingător. Edward e groaznic de cheltuitor şi frivol. N-aş 
vrea să spun că se poartă nedelicat, în sine... nu, departe de 
mine gândul ăsta... ceea ce vreau să spun eu arfică n-are 
stil, că nu e la înălţimea banilor pe care-i aruncă în stânga 
şi-n dreapta. 

Sărmanul Edward! Exclamă Mica Dorrit, oftând pentru 
întreaga istorie a familiei. 

Da! Şi sărmana de tine, sărmana de mine, deopotrivă! Îi 
ţinu isonul Fanny, cu oarecare asprime. Foarte adevărat. Şi 
apoi, draga mea, noi n-avem mamă, noi avem o doamnă 
General. Şi îţi repet, draga mea, dacă mi-e îngăduit să 
întorc proverbul cunoscut şi să-l adaptez la ea, doamna 
General e o mită cu mănuşil13 care va prinde şoareci. 


Femeia asta, sunt sigură, sunt convinsă, va fi mama noastră 
vitregă. 

Nu prea-mi vine să cred, Fanny. 

Sora ei o întrerupse. 

Haide, nu mă contrazice, Amy, spuse ea, pentru că sunt 
mai bine informată decât tine. (Simţind că iarăşi fusese 
aspră cu soră-sa, din nou o tamponă pe frunte şi din nou 
suflă să se mai răcorească.) Dar să revenim, draga mea. 
lată cum se prezintă chestiunea în ce mă priveşte: eu* sunt 
mândră şi iute, Amy, poate într-o măsură prea mare, după 
cum bine ştii, şi atunci, trebuie oare să mă hotărăsc să iau 
asupra mea sarcină de a apăra onoarea familiei? 

Şi în ce fel? Întrebă sora ei îngrijorată. 

N-am să suport, spuse Fanny, fără să răspundă la 
întrebare, ca doamna General să-mi fie mamă vitregă, şi 
nici n-am să suport, sub nici un motiv, să fiu patronată ori 
chinuită de doamna Merdle. 

Wk Mica Dorrit, cu o privire şi mai îngrijorată, puse mâna 
Jlfjpe sticluţa de parfum. Fanny, care acum îşi pedepsea 
păfruntea tamponându-se vehement, continuă pătimaşă: 

Nimeni nu poate tăgădui că Sparkler, într-un fel sau altul - 
n-are importanţă prin ce mijloace - a ajuns vsă ocupe o 
foarte bună poziţie. Nimeni nu poate tăgădui <iă eo 
partidă foarte bună. Cât despre întrebarea dacă este sau nu 
inteligent, mă îndoiesc grozav că un bărbat inteligent s-ar 
potrivi cu mine. N-aş putea suporta. N-aş în stare să mă 
supun îndeajuns unui bărbat. 

Oh, draga mea Fanny! Exclamă Mica Dorrit, pe un ton de 
reproş, cuprinsă treptat de oarecare teamă, ' dându-şi 
seama ce voia să spună sora ei. Dacă ai iubi pe cineva n-ai 
mai fi tu însăţi, ai uita complet de tine pentru a te devota 
lui. Dacă l-ai iubi, Fanny... 

Fanny încetă de a se mai tampona şi o privi ţintă. 

Oh, într-adevăr! Strigă Fanny. Serios? Zău, ce mult se 
pricep unele persoane la anumite lucruri! Se spune că 
fiecare din noi are subiectul său de predilecție, şi eu, Amy, 


s-ar părea că am nimerit întâmplător peste al tău. Haide, 
haide, fetiţo, glumeam şi eu (tampona fruntea soră-şi); hai, 
fii copil cuminte şi nu vorbi despre nişte $Ş lucruri cu totul şi 
cu totul imposibile. Haide, să ne întoarcem la ce mă 
priveşte. 

Dragă Fanny, mai întâi dă-mi voie să-ţi spun că aş prefera 
de mii de ori să te văd muncind din nou ca să-ţi 

V câştigi anevoie existenţa, decât să te ştiu bogată şi 
căsătorită cu domnul Sparkler. 

Să-ţi dau voie să spui, draga mea, replică Fanny. Păi, sigur 
că-ţi dau voie să spui tot ce vrei. Eşti absolut liberă, sper. 
Suntem aici împreună să stăm de vorbă. Cât despre 
căsătoria cu domnul Sparkler, nici prin gând nu-mi trece să 
fac acest lucru în seara asta şi nici mâine dimineaţă. 

Dar mai târziu?! 

— Niciodată, cel puţin aşa cred astăzi, răspunse Fanny* 

Cu indiferenţă. Apoi, schimbând deodată indiferența într-o 
î indiferenţă cumplită, adăugă: Tu vorbeşti despre bărbaţi £ 
inteligenţi, copila mea! Toate-s bune şi frumoase, dar | 
unde-s bărbaţii ăştia inteligenţi? Eu, una, nu-i văd nicăieri 
în preajma mea! 

Dragă Fanny, într-un timp atât de scurt...” 

Scurt său lung, o întrerupse Fanny. M-am săturat de 
situaţia în care ne aflăm. Nu-mi place situaţia noastră şi n- 
ar fi mare lucru s-o schimb. Alte fete, altfel educate şi oare 
trăiesc în condiţii cu totul deosebite, s-ar mira de ceea ce 
spun eu ori de ceea ce aş putea face - treaba lor. Ele sunt 
influențate de viaţa pe care o duc şi de caracterul lor; ca şi 
mine, în felul meu. 

Fanny, draga mea Fanny, ştii foarte bine că tu ai calităţi 
care te fac demnă de vin soţ cu mult mai presus de domnul 
Sparkler. 

— Amy, draga mea Amy, replică Fanny, luându-i vor 

Bele în zeflema, ceea ce ştiu este că aş dori să am o poziţie 
mai limpede, mai bine definită, care să-mi îngăduie să mă 
impun cu mai mult efect în faţa acestei femei insolente. 


Dar pentru asta, iartă-mă că te-ntreb, Fanny, te-ai mărita 
cu fiul ei? 

Eh, poate, răspunse Fanny, cu un zâmbet triumfător. S-ar 
putea să existe multe căi de a-ţi atinge scopul, * mai fără 
perspectivă decât aceasta. Impertinenta asta şi-ar putea 
spune acum că ar fi o mare izbânda dacă s-ar descotorosi 
de fiul ei, lăsându-mi-l mie pe cap, iar pe mine să mă treacă 
astfel pe linie moartă. Dar probabil habar n-are că i-aş plăti 
cu aceeaşi monedă dacă mă mărit cu fiu-său. M-aş împotrivi 
ei în toate privinţele şi i-aş fi rivală. Aş face din ăsta scopul 
vieţii mele. 

Spunând acestea, Fanny puse jos sticluţa şi începu să se 
plimbe prin odaie; se oprea mereu, fără să se aşeze. Apoi 
continuă: 

— Un lucru aş putea face cu certitudine, copila mea: pot 
să-i scot peri albi. Şi am s-o fac! 

Din nou umbla încoace şi încolo. 

Totdeauna am să vorbesc de ea ca despre o babă. Fc) să 
mă prefac că ştiu - chiar dacă nu ştiu, dar aflu eu ide la fiu- 
său - vârsta ei exactă, şi are să mă audă spunând, Amy, cu 
multă afecţiune şi respect: Ce bine arată pentru vârsta ei! O 
voi face să pară deodată mai bătrână decât este, numai 
pentru că eu sunt mult mai tânără. Poate că nu-s la fel de 
frumoasă ca ea; nu sunt, cred, un judecător drept în 
privinţa asta. Ştiu însă că-s destul de frumoasă ca să-i fiu un 
ghimpe în coastă. Şi voi fi! 

Draga mea soră, ai fi în stare pentru aşa ceva să te 
condamni la o viaţă nefericită? 

N-ar fi o viaţă nefericită, Amy. Ar fi viaţa care mi s-ar 
potrivi cel mai bine. Puțin interesează dacă e din pricina 
firii mele sau a împrejurărilor; viaţa asta mi-ar conveni mai 
mult decât aproape oricare alta. 

Era un strop de amărăciune în aceste cuvinte; dar, 'cuun 
râs scurt, orgolios, îşi reluă plimbarea. Se opri apoi când 
trecu prin faţa unei oglinzi mari. 


Prestanţă, Amy, prestanţă! Femeia asta are multă 
prestanţă, ce-i drept, e drept, nu pot tăgădui. Dar îi întrece 
ea chiar atât de mult pe toţi ceilalţi încât să fie cu neputinţă 
să rivalizezi cu ea? Pe cuvântul meu, nu prea sunt sigură de 
asta. Oferă unei femei mult mai tinere, măritate, prilejul de 
a se îmbrăca la fel cu ea şi o să vezi atunci, draga mea! 

Ceva din gândul ăsta care era plăcut şi măgulitor o făcu să 
ia loc din nou, mai bine dispusă. Cuprinse mâinile surorii 
sale într-ale ei şi începu să le lovească unele de altele pe 
toate patru, ridicându-le deasupra capului, cu ochii la soră- 
sa, râzând: 

Dar dansatoarea, Amy, pe care a dat-o cu totul uitării - 
dansatoarea care nu-mi seamănă deloc, şi de care niciodată 
nu i-am amintit, oh, nu, Doamne fereşte, nu! 

— Toată viaţa o să-i danseze dinaintea ochilor, mereu, o să 
danseze în felul ei, pe o melodie care s-o tulbure puţin în 
nepăsarea-i insolentă. Puţin numai, draga mea Amy, numai 
puţin! 

Întâlnind privirea serioasă şi imploratoare a lui Amy; ea 
lăsă în jos cele patru mâini şi duse una de-a sa la buzele lui 
Amy. 

Şi acum să nu mi te-mpotriveşti, fetiţo, spuse pe 

Un ton mai grav, pentru că n-are nici un rost. Eu mă 
pricep la lucrurile astea mult mai bine decât tine. N-am luat 
încă nici o hotărâre, dar s-ar putea să vină şi asta. Acum, 
după ce-am privit chestiunea sub toate aspectele, putem 
merge la culcare. Noapte bună, micuțul şi dragul meu 
şoricel!, Cu aceste cuvinte, Fanny ridică ancora şi - după ce 
primise atâtea sfaturi - renunţă de a mai fi sfătuită 
deocamdată. 

Din ziua aceea, Amy observa felul în care sora ei îl trata pe 
domnul Sparkler, căci avea noi motive de a acorda 
importanţă tuturor celor petrecute între ei. Erau momente 
când părea incapabilă să mai suporte bicisnicia 
pretendentului ei, ducând-o de-a dreptul la exasperare, 
încât n-ar mai fi lipsit mult până să termine cu el definitiv. 


Alteori se înțelegeau mult mai bine; o amuza, şi atunci 
sentimentul ei de superioritate părea să contrabalanseze 
ceea ce îi lipsea partenerului ei. Dacă domnul Sparkler nu 
era cel mai credincios şi mai supus dintre îndrăgostiţi, 
atunci chinurile lui ar fi fost îndeajuns de aprige pentru a-l 
izgoni de pe scena strădaniilor sale şi de a ridica stavilă 
între el şi cea care-l vrăjise de-a lungul călătoriei dintre 
Roma şi Londra. El însă n-avea mai multă voinţă decât un 
vas remorcat de un vapor; îşi urma cruda stăpâna, pe 
vreme frumoasă şi pe furtună, târât de o forţă egală. 

În tot acest timp, doamna Merdle vorbea puţin cu Fanny, 
dar spunea multe despre ea. Era, pare-se, silită s-o 
privească prin lornietă, îngăduind irezistibilei frumuseți a 
tinerei fete să-i smulgă cuvinte de laudă în ţoiul 
conversaţiei. Aerul dispreţuitor cu care Fanny asculta 
aceste elogii (cum în general se întâmpla) nu lăsa să se 
creadă că ar fi dispusă să facă unele concesii Pieptului 
“imparţial. Dar cea mai cruntă răzbunare pe care şi-a 
permis-o Pieptul a fost să spună, cu glas tare: „O frumuseţe 
răsfăţată - dar cu chipul şi silueta ei, mai e de mirare? , 

O lună sau cam şase săptămâni după seara în care Fanny 
s-a sfătuit cu sora ei, Mica Dorrit a început să aibă impresia 
că descoperă un nou soi de înţelegere între domnul 
Sparkler şi Fanny. Domnul Sparkler, ca şi cum s-ar fi supus 
clauzelor unui contract, aproape nu deschidea gura fără ca 
mai întâi să se uite la Fanny pentru a-i cere voie să 
vorbească. Tânăra domnişoară era mult prea discretă ca să 
răspundă privirilor lui; dar, dacă domnului Sparkler i se 
îngăduia să spună ceva, tăcea ea, dacă nu, atunci ea lua 
cuvântul. În afară de asta, ori de câte ori Henry Gowan îşi 
reînnoia una din încercările de a-1 scoate pe Sparkler în 
evidenţă, reieşea limpede că n-ar fi trebuit să se lase dus. 
Dar nu numai atât, Fanny, fără cea mai mică intenţie şi 
absolut ca din întâmplare, făcea nişte observaţii atât de 
usturătoare, încât Gowan se retrăgea, de parcă ar fi vârât 
mâna într-un viespar. 


O altă împrejurare, deşi destul de nesemnificativă în sine, 
veni să confirme temerile Micuţei Dorrit. Atitudinea 
domnului Sparkler faţă de ea se schimbă. Se purta ca un 
frate. Uneori, când stătea mai deoparte la vreo reuniune 
dată în locuinţa lor sau a doamnei Merdle, ori altundeva - 
simţea braţul domnului Sparkler furişându-se pe după 
mijlocul ei ca pentru a o susţine. Domnul Sparkler nu 
explică niciodată în vreun fel atenţia aceasta, ci pur şi 
simplu zâmbea, cu un aer timp, mulţumit, cumsecade, iar 
gestul ăsta, la un om atât de greoi, era de rău augur. 

Mica Dorrit era acasă într-o zi şi se gândea la FannY. Cu 
inima împovărată. Cele două surori ocupau la extremitatea 
şirului de saloane o încăpere cu o latură alcătuită aproape 
în întregime dintr-9 nişă cu fereastră arcuită, care dă la 
stradă şi de unde se vedea, în dreapta şi în stânga, toată 
forfota plină de însufleţire şi pitoresc de pe Corso. La 
ceasurile trei sau patru după amiază, ora Angliei, vederea 
pe care o aveai de la această fereastră era foarte animată şi 
curioasă, iar Mica Dorrit obişnuia să stea aici cufundată în 
gânduri, aproape ca odinioară, când îşi petrecea vremea pe 
balconul din Veneţia. Stând astfel, într-o bună zi simţi că 
cineva o atinge uşor pe umăr, şi Fanny spuse: 

Ce mai faci, Amy dragă? Şi se aşeză lângă ea. 

Bancheta pe care se aflau făcea parte din fereastră. Când 
avea loc vreo procesiune, obişnuiau să pună nişte carpete 
viu colorate, care atârnau afară pe fereastră şi se aşezau 
ori îngenuncheau în culcuşul ăsta, privind de acolo, de pe 
fundalul acesta scânteietor. Dar în ziua aceea n-avea loc nici 
o procesiune, şi Mica Dorrit se miră oarecum că Fanny se 
afla acasă la acea oră, când atunci, de obicei, îşi făcea 
plimbarea călare. 

Cum te mai simţi, Amy? Rosti Fanny. La ce te gândeşti, 
fetiţo? 

La tine mă gândeam, Fanny. 

Serios? Ce coincidenţă! Dar mai e cineva. Nu te gândeai şi 
la acel cineva... nu cumva, Amy? 


Amy se gândea şi la acel cineva, căci era domnul Sparkler. 
Nu spuse totuşi nimic şi îi întinse mâna. Domnul Sparkler 
veni şi se aşeză de cealaltă parte, şi simţi sprijinul frăţesc 
furişându-se îndărătul ei, întinzându-se până la Fanny. 

Ei bine, surioara mea, spuse Fanny cu un oftat, cred că ştii 
despre ce-i vorba? 

E la fel de frumoasă pe cât de adorată, se bâlbâi domnul 
Sparkler şi fără fumuri în cap... totul e aranjat. 

Nu-i nevoie să dai explicaţii, Edmund, zise Fanny. 

Nu, iubita mea, se supuse domnul Sparkler. 

Pe scurt, drăguţo, reluă Fanny, ce mai încoace şi-n colo, 
suntem logodiţi. Trebuie să-i spunem lui papă în seara asta 
ori mâine, după împrejurări. Şi-apoi, totul e pus la punct şi 
nu mai rămâne prea mult de spus. 

Draga mea Fanny, rosti domnul Sparkler, respectuos, aş fi 
vrut să-i spun un cuvânt lui Amy. 

Bine, bine! Spune-i odată, pentru numele lui Dumnezeu, 
replică tânăra domnişoară. 

Sunt convins, draga mea Amy, continuă domnul Sparkler, 
că, dacă există vreo fată în afara sorei dumitale, extrem de 
înzestrată şi de frumoasă, care să n-aibă fumuri în cap... 

Ştim toate astea, Edmund, îl întrerupse domnişoara Fanny. 
Lasă astea. Te rog, mai spune şi altceva, pe lângă faptul că 
n-avem fumuri în cap. 

Da, iubita mea, încuviinţă domnul Sparkler. Şi te asigur, 
Amy, că nu există fericire mai mare pentru mine, pentru 
mine... în afară de fericirea de a fi astfel atât de onorat prin 
alegerea unei fete încântătoare, care n-are nici un dram 
de... 

Te rog, Edmund, te rog! Îl întrerupse Fanny iarăşi, bătând 
uşor în duşumea cu piciorul ei drăguţ. 

Iubita mea, ai perfectă dreptate, zise domnul Sparkler, şi 
ştiu că ăsta-i obiceiul meu. Ce voiam să spun este că nu 
există fericire mai mare pentru mine, pentru mine - în afară 
de fericirea de a fi unit cu perla celor mai minunate fete - 
decât de a avea fericirea să leg relaţii afectuoase cu Amy. S- 


ar putea, adăugă domnul Sparkler cu bărbăţie, să nu prea 
fiu la înălţime în anumite chestii, mai ales dacă nu le cunosc 
mai bine dinainte, şi sunt sigur că dac-ai cere părerea 
societăţii, opinia generală ar fi că nu-s; dar ca s-o apreciez 
pe Amy, SUNT la înălţime! 

Domnul Sparkler o sărută drept mărturie. 

Un cuţit, o furculiţă şi o odaie, reluă domnul Sparkler, 
devenind din ce în ce mai împrăştiat decât fusese în 
pledoariile sale anterioare, se vor găsi totdeauna la 
dispoziţia lui Amy. Bătrânul meu, sunt sigur, are să fie 
totdeauna mândru să primească o persoană pe care eu 

O stimez atât de mult. Cât despre mânia, adăugă domnul 
Sparkler, care-i o femeie grozav de frumoasă, cu... 

Edmund, Edmund! Exclamă domnişoara Fanny, ca mai 
înainte. 

Cu îngăduinţa ta, iubito, se scuză domnul Sparkler. Ştii că- 
i un obicei de-al meu şi îţi mulţumesc foarte mult, adorata 
mea fată, că-ţi dai osteneala să mă corectezi, dar toată 
lumea recunoaştev că-i o femeie grozav de frumoasă, şi cu 
siguranţă că n-are... 

Poate că da, poate că nu, replică Fanny, dar, te rog, să nu 
mai vorbim despre asta. 

Îţi promit, iubita mea, zise domnul Sparkler. 

Atunci, de fapt, nu mai ai nimic de spus, Edmund, “nu-i 
aşa? Întrebă Fanny. 

Desigur, nu, adorabila mea fată, răspunse domnul 
Sparkler; îmi cer scuze că am vorbit atât de mult. 

Domnul Sparkler înţelese, printr-un soi de inspiraţie, “că 
întrebarea vroia să spună: „N-ar fi mai bine să pleci? „De 
aceea, îşi retrase sprijinul frăţesc şi zise molcom că ar dori 
să-şi ia rămas bun, cu permisiunea lor. Nu plecă fără să fi 
fost felicitat de Amy, care se achită de această îndatorire cât 
putu mai bine, în starea de agitaţie şi tristeţe în care se afla. 

După ce plecă, ea exclamă: 

Oh, Fanny, Fanny! Şi se întoarse spre sora ei din fereastră, 
căzu la pieptul ei şi începu să plângă. Fanny râse de ea, dar 


curând îşi apropie faţa de a surorii sale şi se porni şi ea pe 
plâns - puţin. Era pentru ultima oară când lasă să se 
întrevadă ceva din lupta pe care o dădea împotriva 
sentimentelor ei intime în legătură cu această cas:ătorie. 
Din clipa aceea, ea urmă, cu pasul ei arogant şi plin de 
îndărătnicie, drumul ales şi care se întindea în faţa sa. 

NICI UN MOTIV ÎNTEMEIAT SAU PIEDICA, PENTRU 
CARE ACESTE DOUĂ PERSOANE SĂ NU SE POATĂ 
CĂSĂTORI 

CÂND domnul Dorrit află de la fiica lui mai mare că 
acceptase cererea în căsătorie a domnului Sparkler şi că se 
logodise, primi îndată vestea cu multă demnitate şi cu un 
imens orgoliu patern. Demnitatea sa creştea în faţa 
perspectivei unui vast cimp favorabil noilor relaţii, iar 
orgoliul patern se dezvolta odată cu dovada domnişoarei 
Fanny de nemijlocită simpatie pentru ceea ce însemna 
marele scop al existenţei lui. Îi dădu de înţeles că nobila ei 
ambiţie trezea în sufletul lui ecouri armonioase şi îi acordă 
bineeuvântarea, ca unui copil pe deplin devotat ce respectă 
bunele principii şi care îşi închină viaţa ridicării numelui 
familiei sale. 

Domnului Sparkler prezentându-se doar când domnişoara 
Fanny îl autoriză să apară, domnul Dorrit îi dezvălui 
hotărârea de a nu-i ascunde că alianţa prin care domnia-sa 
a avut bunăvoința să-l onoreze îi era infinit de agreabilă, 
pentru dublul motiv: se acorda cu afecțiunea spontană a 
fiicei sale, Fanny, şi deschidea posibilitatea unor relaţii 
măgulitoare de familie cu domnul Merdle, spiritul călăuzitor 
al epocii. Despre doamna Merdle vorbi de asemenea în 
termeni foarte laudativi: 

O doamnă care dădea tonul în privinţa distincţiei, a 
eleganţei, graţiei şi frumuseţii. Socotea de datoria lui să 
remarce (era sigur că un gentleman având fineţea 
domnului Sparkler îi va interpreta cuvintele cu toată 
delicateţea) că nu consideră această propunere definitiv 
acceptată până nu va avea privilegiul de a intra în 


corespondentă cu domnul Merdle şi de a se asigura că 
acest eminent gentleman este dispus s-o privească pe fiica 
lui (a domnului Dorrit) în modul în care poziţia ei socială, 
zestrea şi speranţele ei îl îndreptăţesc să ceară - fără a 
putea fi învinuit că este stăpânit de spiritul mercantil - ca 
ea să fie în stare să-şi păstreze poziţia în ochii lumii bune. 
Exprimându-se astfel, în dubla calitate de tată şi de 
gentleman cu oarecare rang, nu voia să fie atât de diplomat 
încât să ascundă că cererea pe care o acceptă condiţionat 
răspunde năzuinţelor sale şi îi mulţumeşte domnului 
Sparkler pentru cinstea făcută lui şi familiei lui. Încheie prin 
alte câteva observaţii mai generale despre... hm... situaţia 
sa de gentleman independent şi* de tată poate prea... hm... 
părtinitor în admiraţia faţă de fiica lui. Pentru a rezuma 
lucrurile, primea cererea domnului Sparkler aproape la fel 
cum odinioară ar fi primit din partea lui trei sau patru 
galbeni. 

Domnul Sparkler, absolut zăpăcit de valul cuvintelor care-i 
năpădeau mintea inofensivă, dădu un răspuns laconic, dar 
foarte cuprinzător, explicând pur şi simplu că de multă 
vreme observase că domnişoara Fanny n-avea fumuri în cap 
şi că, fără îndoială, totul va merge strună cu Şeful. La acest 
punct al discursului, aleasa inimii sale îi astupă gura ca pe o 
cutie având capac cu resort, şi-l expedie. 

Domnul Dorrit se duse puţin mai apoi să-şi prezinte 
omagiile Pieptului, care-l primi cu cea mai mare 
consideraţie. Edmund îi destăinuise totul. Doamna Merdle 
fusese mai întâi surprinsă, pentru că nu şi-ar fi îhchipuit că 
Edmund se gândea la însurătoare. Lumea bună, de 
asemeni, n-ar fi crezut că Edmund se gândea la 
însurătoare. Doamna Merdle însă văzuse desigur, ca femeie 
(noi 

Femeile vedem din instinct aceste lucruri!) că Edmund era 
cu totul şi cu totul captivat de domnişoara Dorrit, şi spusese 
fără înconjur că domnul Dorrit îşi asumă o mare 


răspundere, ducând în străinătate o fată atât de 
fermecătoare, care va suci capul compatrioţilor săi. 

Pot avea onoarea de a conchide, doamnă, zise domnul 
Dorrit, că dumneavoastră... hm... sunteţi de acord cu 
alegerea făcută de domnul Sparkler? 

Vă asigur, domnule Dorrit, că eu, personal, sunt încântată. 

Domnul Dorrit se simţi foarte măgulit. 

Personal, repetă doamna Merdle, încântată. 

Repetarea cuvântului, personal „îl îndemnă pe domnul 

Dorrit să-şi exprime speranţa că domnul Merdle îşi va da, 
de asemeni, consimţământul. 

Nu m-aş putea încumeta, spuse doamna Merdle, să 
răspund pozitiv în numele domnului Merdle; gentlemenii, 
mai cu seamă cei pe care înalta societate îi numeşte 
capitalişti, au adesea propriile lor idei asupra acestor 
chestiuni. Dar eu cred - îmi exprim doar părerea, domnule 
Dorrit - eu cred că domnul Merdle va fi, în general (aici se 
inspectă pe sine, înainte de a adăuga pe îndelete), cât se 
poate de încântat. 

Pomenind despre gentlemenii pe care înalta societate îi 
numeşte capitalişti, domnul Dorrit tuşise, ca şi cum nu şi-ar 
fi putut stăpâni cine ştie ce protest lăuntric. Doamna 
Merdle îşi dădu seama şi reluă, de parcă ar fi răspuns unei 
aluzii: 

De fapt, domnule Dorrit, nu prea era nevoie să fac această 
observaţie, am făcut-o totuşi pur şi simplu din sinceritate şi 
din dorinţa de a spune esenţialul cuiva pentru care am o 
atât de înaltă stimă, şi cu care, sper, voi avea plăcerea să 
leg relaţii şi mai agreabile. Deoarece presupun că, foarte 
probabil, priviţi chestiunea din acelaşi unghi ca şi domnul 
Merdle, cu singura deosebire că împrejurările au făcut ca 
domnul Merdle, spre fericirea sau nenorocul lui, să se 
ocupe de operaţii financiare, care, oricât de serioase ar fi, i- 
au îngustat întrucâtva orizontul, poate. Cât despre afaceri, 
adăugă doamna Merdle, sunt neştiutoare ca un copil, dar 


mi-e teamă, domnule Dorrit, că şi afacerile pot avea această 
tendinţă. 

Acest iscusit joc de scrânciob al domnului Dorrit şi 
iioamnei Merdle, în care, rând pe rând, fiecare îl făcea pe 
celălalt să urce şi să coboare, fără ca vreunul din ei să fie 
avantajat, acţionă ca un calmant în tuşea domnului Dorrit. 
El remarcă pe tonul cel mai politicos că îşi îngăduie să 
protesteze împotriva presupunerii, chiar şi faţă de 
graţioasa şi desăvârşita doamnă Merdle (ea se înclină la 
auzul acestui compliment), că acţiunile domnului Merdle, 
atât de deosebite de antreprizele meschine din restul lumii, 
ar fi putut avea şi alte consecinţe decât acelea de a 
îmbogăţi şi înălța spiritul în care fuseseră concepute. 

Sunteţi mărinimia întruchipată, replică doamna Merdle, 
adresându-i cel mai frumos zâmbet posibil. Să „sperăm că 
aşa este. Dar vă mărturisesc că sunt aproape. 
Superstiţioasă în ideile mele despre afaceri. 1 

Domnul Dorrit mai veni cu un compliment, protestând că 
afacerile, ca şi timpul atât de preţios în sine, erau făcute 
pentru sclavi şi nu pentru doamna Merdle, care suverană 
supremă asupra tuturor inimilor - nu avea “nimic de-a face 
cu ele. Doamna Merdle începu să râdă, fifiar domnului 
Dorrit i se păru că Pieptul se îmbujorează - Munul din 
efectele sale cele mai bune. 

Ir - V-am spus asta, explică ea apoi, numai pentru că 
ppâornnul Merdle a arătat totdeauna cel mai mare interes 
Jlfaţă de Edmund şi totdeauna şi-a manifestat dorinţa cea 
pmai vie de a-l sprijini în planurile sale de viitor. Ştiţi, P 
Cred, poziţia lui Edmund în societate. Situaţia lui pe plan Ş? 
Particular depinde numai de domnul Merdle. Din pricina % 
nepriceperii mele în afaceri, trebuie să vă spun că altceva 
nu mai ştiu. 

Domnul Dorrit declară din nou că, după el, afacerile „erau 
cu totul sub demnitatea acelora care vrăjeau şi înrobeau 
inimile. Apoi îşi exprimă intenţia, în calitate de. Gentleman 
şi părinte, să-i scrie domnului Merdle. Doamna Merdle 


încuviinţă din toată inima - sau mai bine zis cu toată arta, 
ceea ce era absolut acelaşi lucru - şi ea; i însăşi expedie 
neîntârziat o misivă pregătitoare, adresată Acelei de-a opta 
minuni a lumii. * 

În comunicarea lui epistolară, ca şi în dialogurile şi 
„discursurile referitoare la marea întrebare, domnul Dorrit 

Împodobea subiectul cu Înflorituri, aşa cum belferii de 
caligrafie înfrumuseţează caietele de scris şi de calcul, unde 
titlurile regulilor elementare de aritmetică iau forme de 
lebede, vulturi, grifoni şi alte divertismente caligrafice, şi 
unde literele mări se pierd cu totul în deliruri din peniță şi 
cerneală. HI se exprimă totuşi destul de desluşit asuipra 
obiectului scrisorii sale pentru a permite domnului Merdle 
să pretindă, decent, că aflase vestea din această sursă. În 
sensul ăsta îi răspunse domnul Merdle. Domnul Dorrit 
trimise o scrisoare de răspuns domnului Merdle; domnul 
Merdle trimise o scrisoare de răspuns domnului Dorrit şi 
curând se dădu de veste că puterile corespondente 
ajunseseră la o înţelegere satisfăcătoare. 

Atunci, şi nu mai înainte, ţâşni şi domnişoara Fanny în 
scenă, împodobită din cap până-n picioare pentru noul ei 
rol. Atunci, şi nu mai înainte, îl absorbi pe domnul Sparkler 
complet în lumina ei şi străluci pentru amândoi şi chiar 
pentru douăzeci. Desipovărată în fine de sentimentul atât 
de penibil că n-avea nici rang, nici poziţie socială definită, 
corabia această frumoasă începu să se îndrepte cu hotărâre 
într-o direcţie bine stabilită şi să navigheze cu o încărcătură 
şi un echilibru care nu făceau decât să-i dezvolte dibăcia în 
manevrarea pânzelor. 

Pregătirile fiind puse la punct în chip atât de satisfăcător, 
cred că acum, draga mea, rosti domnul Dorrit, o voi 
anunţa... hm... oficial pe doamna General... 

Papa, îl întrerupse Fanny cu vioiciune, de îndată ce 
pronunţase acest nume, nu văd ce amestec ar putea avea 
aici doamna General. 


Draga mea, spuse domnul Dorrit, e un act de politeţe faţă 
de... hm... o doamnă distinsă şi de familie bună... 

Oh! Mi s-a făcut lehamite, papa, de distincţia şi de familia 
bună a doamnei General, zise Fanny. Sunt sătul$ d*e 
doamna General. 

Sătulă, repetă domnul Dorrit, pe un ton de dojană şi 
nedumerire, de... hm... doamna General! 

Mi-e pur şi simplu silă de ea, papa, spuse Fanny. Zău, nu 
înţeleg ce o priveşte pe ea căsătoria mea. Să-şi vadă de 
propriile ei proiecte de măritiş... dacă are cumva. 

Fanny, binevoieşte, te rog, să-mi explici... hm... ce ţ yrei să 
spui, replică domnul Dorrit cu un glas grav şi | apăsat, în 
contrast izbitor cu tonul uşuratic al fiicei lui. 4- Vreau să 
spun, papa, rosti Fanny, că dacă din în-: 

Tâmplare doamna General ar avea şi dânsa unele proiecte 
_matrimoniale, îi ajung, îmi închipui, să-i răpească pe de- „— 
<plin tot timpul liber. Dacă însă nu are, cu atât mai bine; 
oricum, nu vreau să am onoarea a-i aduce această veste. 

De ce nu? Dă-mi voie să te-ntreb, Fanny? 

Pentru că poate afla şi singură, papa, despre logodna mea, 
replică Fanny. E destul de ageră, aş zice. Cred 

Fcă nu mă-nşel. Las-o să afle şi singură. Dacă nu, va afla 
când mă căsătoresc. Şi sper că n-o să mă învinuieşti de lipsă 
de afecţiune faţă de dumneata, papa, dacă spun că acest 
lucru se va întâmpla destul de repede în cazul: > doamnei 
General. 

Fanny, reluă domnul Dorrit, această... hm... ostilitate 
capricioasă şi de neînțeles faţă de... hm... doamna 

r. General mă uimeşte şi mă umple de amărăciune.! 

— Papa, nu vorbi dacă vrei de ostilitate, replică Fanny, P 
căci nu consider că doamna General merită ostilitatea” 
anea, te asigur. 

III' La auzul acestor cuvinte, domnul Dorrit se sculă de 
Srpe scaun cu o căutătură împietrită, grea de un reproş 
server, şi rămase în picioare, cu demnitatea lui, dinaintea 


J$fiică-şi. Aceasta, răsucindu-şi brăţara de zor, ba uitânH 
du-se la el, ba privind în altă parte, spuse: 

— Foarte bine, papa. Îmi pare grozav de rău că te ne-; * 
mulţumesc. Dar ce pot face? Nu sunt un copil şi nici Amy nu 
mă cheamă; trebuie să spun ce am pe suflet. 

Fanny! Exclamă domnul Dorrit gâfâind, după o linişte 
maiestuoasă. Dacă te rog să rămâi aici, în vreme ce eu o 
anunţ oficial pe doamna General, această doamnă 
exemplară, care... hm... se bucură de încrederea noastră 

fica un membru al familiei... despre schimbarea 
proiectată... S hm... nu numai că te rog, ci... hm... stărui 
ca... 

Oh, papa! Îl întrerupse Fanny cu tâlc. Dacă ţii atât ”/de 
mult la acest lucru, sunt datoare să te ascult. Sper | totuşi 
că-mi este îngăduit să am şi eu părerile mele, pentru că 
astfel n-am încotro, în împrejurările de faţă. 

Fanny se aşeză, deci, cu un aer supus care aducea 

Extremele se ating - mai curând a sfidare; tatăl ei, fie că 
nu catadicsea să răspundă, fie că nu ştia ce să mai spună, 
11 sună pe domnul Tinkler. 

Doamna General! 

Domnul Tinkler, neobişnuit să primească asemenea ordine 
scurte în legătură cu amabila „spoitoare”, zăbovi puţin. 
Domnul Dorrit, văzând în această zăbavă întreaga 
Marshalsea şi toate atenţiile ei, tăbări asupra lui, strigând: 

Cum îţi permiţi? Ce înseamnă asta? 

Îmi cer iertare, domnule, se împotrivi domnul Tinkler, 
voiam să ştiu... 

Nu voiai să ştii nimic, domnule, strigă domnul Dorrit, 
aprins de mânie. Nu-mi spune mie asta. Hm. Iţi baţi joc de 
mine, domnule. 

Domnule, vă asigur... începu domnul Tinkler. 

Nu mă asigura pe mine! Se răsti domnul Dorrit.' Nu ţin să 
fiu asigurat de o slugă. Îţi baţi joc de mine. Ar trebui să te 
dau afară... hm... pe toţi servitorii ar tre- “bui să-i dau 
afară. Ce mai aştepţi? 


Numai ordinul dumneavoastră, domnule.” 

Asta nu-i adevărat, zise domnul Dorrit, ţi-am porruncit o 
dată. Ha!... Hm. Complimente din partea mea 

Doamnei General şi roag-o să vină aici pentru câteva 
minute, dacă n-o deranjează. lată ce-ţi poruncesc. 

În executarea misiunii sale domnul Tinkler se expri- 
*imase poate că domnul Dorrit era mânios foc. Oricum; 
foşnetul fustelor doamnei General se auzi repede pe 
coridor, apropiindu-se - s-ar fi putut spune mai degrabă... 
dând buzna - cu o nemaipomenită iuţeală. Dar la uşă Kse 
domoli şi intră în odaie cu obişnuitul sânge rece. 

Doamnă General, spuse domnul Dorrit, luaţi loc. 

Doamna General, mulţumind cu o plecăciune graţioasă, Se 
aşeză pe scaunul oferit de domnul Dorrit. 

Doamnă, continuă gentlemanul, deoarece aţi avut 
bunăvoința de a vă lua sarcina... hm... educării fiicelor 
mele, şi cum sunt convins că nimic din ceea ce se leagă 
îndeaproape de ele nu vă poate... hm... fi indiferent... 

Absolut imposibil, îl întrerupse doamna General cât ge 
poate de calm... - ... Am vrut de aceea să vă anunţ, doamnă, 
că fiică] mea aici de faţă...; 

V Doamna General dădu uşor din cap câtre Fanny, care 
înclină şi mai uşor capul către doamna General şi reveni, 
trufaşă, la vechea poziţie. 

Că fiica mea, Fanny... hm... s-a logodit cu domnul Sparkler, 
pe care-l cunoaşteţi. Astfel, doamnă, veţi scăpa de jumătate 
din sarcina dumneavoastră dificilă... hm... dificilă sarcină, 
repetă domnul Dorrit, aruncând spre Fanny nişte ochi plini 
de mânie. Dar asta, sper... hm... nu va schimba în nici un 
fel, direct sau indirect, locul pe care aţi avut bunătatea să-l 
ocupați în familia mea. 

— Domnul Dorrit, replică doamna General, mâinile 
înMănuşate puse una peste alta cu un calm exemplar, este 
totdeauna atent şi apreciază totdeauna prea mult serviciile 
mele prieteneşti. 


14Domnişoara Fanny tuşi, de parcă ar fi vrut să spună: J, 
Aveţi dreptate”.) 

Domnişoara Dorrit a dat fără îndoială dovadă, atât 

Îi îngăduie împrejurările, de cea mai mare discreţie, lâgşi 
am credinţa că-mi va permite să-i prezint sincerele Işinele 
felicitări. Când se va elibera de mrejele pasiunii Jpdoamna 
General închise ochii la aceste cuvinte, ca şi f-ycum n-ar fi 
trebuit să le rostească şi s-o vadă cineva); ||eând va avea 
încuviințarea rudelor apropiate şi când va iffi chemată să 
cimenteze semeţul edificiu al unei nobile pfamilii, asemenea 
evenimente sunt îndeobşte de bun augur. PAm credinţa că 
domnişoara Dorrit îmi va îngădui să-i f? Aduc cele mai bune 
urări. 

Aici doamna General se opri şi adăugă în sinea ei, pentru a 
conferi trăsăturilor chipului său demnitatea neţi cesară: 
„papa, poame, păsări, prune şi prisme11. 

Domnul Dorrit, adăugă ea cu glas tare, este totdeauna 
cum nu se poate mai îndatoritor, şi, pentru aten- 

.(Ţia pe care mi-o acordă şi aş mai spune pentru onoarea 
jt”e care mi-o face de a-mi împărtăşi atât de timpuriu 
această veste în prezenţa domnişoarei Dorrit, vă rog să 
pcceptaţi prinosul mulţumirilor mele. Mulţumirile şi 
felicitările mele se adresează deopotrivă domnului Dorrit şi 
domnişoarei Dorrit. 

Pentru mine sunt grozav de binevenite, zise domnişoara 
Fanny, nespus de binevenite. Aflând că n-aveţi nimic 
împotrivă, vă asigur, doamnă General, mi s-a luat 


O piatră de pe inimă. Nu prea ştiu ce aş fi făcut, doamnă 
General, dacă aţi fi ridicat vreo obiecţiune. 

Doamna General schimbă poziţia mâinilor înmănuşate; cu 
un zâmbet de prune şi prisme puse mănuşa dreaptă peste 
mănuşa stingă. 

Să merit încuviințarea dumneavoastră, doamnă General, 
spuse Fanny, întorcându-i zâmbetul cu un alt zâmbet fără 
de asemenea ingrediente, va rămâne desigur totdeauna 
preocuparea cea mai înaltă a vieţii mele de soţie, căci dacă 
aş pierde-o, ar fi o adevărată nenorocire pentru mine. Sunt 
sigură că veţi fi atât de amabilă să mă scu-i zaţi şi sper că 
papă mă va scuza totuşi dacă-mi îngădui de a corecta o 
mică greşeală făcută de dumneavoastră. Şi cei mai buni 
dintre noi suntem supuşi greşelii, încât chiar şi 
dumneavoastră, doamnă General, aţi săvârşit o, mică 
eroare. V-aţi exprimat în mod atât de sugestiv despre 
atenţia şi onoarea arătate, ca o dovadă de încredere, în 
termenii cei mai măgulitori şi mai agreabili, fără în” doială, 
dar eu n-am nici un amestec în asta. Dacă vă consultăm în 
această privinţă, aş fi avut un merit prea mare, încât sunt 
silită să mărturisesc că nu-mi revine câtuşi de puţin. Totul îi 
aparţine lui papa. Vă rămân profund îndatorată pentru 
încurajările şi bunăvoința dumnea-. Voastră, dar papa vi le-a 
solicitat. Trebuie să vă mulţumesc, doamnă General, că m- 
aţi uşurat de o povară apă-* sătoare, dându-vă cu atâta 
generozitate oonsimţământul pentru căsătoria mea; 
dumneavoastră însă n-aveţi nici un motiv de a-mi mulţumi. 
Sper să continui a merita aprobarea dumneavoastră şi după 
ce voi fi părăsit casa părintească şi că sora mea va avea 
parte, doamnă General, mult timp încă de oblăduirea 
dumneavoastră. 

În urma acestei tirade rostite pe tonul cel mai politicos, 
Fanny părăsi încăperea cu eleganţă şi bună dispo-> zitie; 
dar de îndată ce se convinse că nu mai putea fi auzită, dădu 
buzna pe scări în sus, îmbujorată la faţă, tăbări asupra soră- 
şi, pe care o făcu „marmotă mică”, O Escutură ca să 


deschidă ochii mai bine, şi după ce-i po-” Kivesti ce se 
petrecuse în salonul tatălui ei, o întrebă ce pă-i Erere are 
acum despre papa. 

W Faţă de doamna Merdle tânăra domnişoară se purta 
$Acu multă independenţă şi stăpânire de sine; dar nu tre-i | 
cuse încă la ostilităţi definitive şi directe. Câteodată se | mai 
încăiera uşor, atunci când i se părea lui Fanny că viitoarea 
ei soacră o lua drept o copiliţă, ori când doamna Merdle 
arăta mai bine şi mai tânără ca de obicei; doamna Merdle 
punea totdeauna capăt zăngănitului de arme, cui, 
fundându-se în perne cu cea mai graţioasă nepăsare, sau ş: 
dând impresia că e preocupată de altceva, jj; Lumea bună 
(pentru că această misterioasă creatură trona şi peste cele 
Şapte Coline) găsea că domnişoara? Fanny se schimbase 
enorm în bine după logodnă. Devenise mai comunicativă, 
mai deschisă, mai plăcută şi mult mai puţin arogantă; în aşa 
fel încât acum era în-, conjurată de o droaie de admiratori şi 
de tineri care-i făceau curte, spre indignarea plină de 
amărăciune a doamnelor cu fiice de măritat, răzvrătite 
împotriva înaltei societăţi părtinitoare în sprijinul 
domnişoarei Dorrit “Mi arborând stindardul rebeliunii. 
Amuzată de vâlvă pe care stârnea, domnişoara Dorrit nu 
numai că umbla prin lumea bună dându-şi ifose, dar îl mai şi 
purta cu sine pe domnul Sparkler, plină de trufie şi chiar 
ostentativ, “făcând impresia că spune tuturor: „Dacă 
socotesc potri]/viţ să merg alături de voi într-o procesiune 
triumfală, ]'toisoţită de prăpăditul ăsta de captiv în lanţuri, 
mai deîgrabă decât cu unul mai viguros, asta-i treaba mea. 
Aşa-mi ţ>lace mie şi asta-i de-ajuns! „Domnul Sparkler, pe 
de altă parte, nu punea nici un fel de întrebări, ci se ducea 
oriunde era purtat şi făcea tot ce i se cerea, simțind că 
atenţia acordată viitoarei lui soţii îi oferea prilejul cel mai 
tihnit de a fi luat în seamă, foarte recunoscător că-l 
vacceptau în chip atât de evident. 


Jkân vreme ce aceste evenimente se succedau şi iarna ;fie 
pregătea să cedeze locul primăverii, domnul Sparkler se 
văzu. Nevoit să revină în Anglia, să-şi ia în primire Postul şi 
să joace rolul acordat, ca o expresie şi sub în 

Drumarea geniului, ştiinţei, comerţului, spiritului de 
iniţiativă şi bunului-simţ al ţării. Patria lui Shakespeare, 
Milton, Bacon, Newton, Watt, patria unei sumedenii de 
filosofi profunzi şi fizicieni din trecut şi prezent, care au 
subjugat Natura şi Arta sub multiplele lor forme, făcea apel 
la domnul Sparkler să vină s-o ocrotească, de teamă că nu 
cumva să piară. lar domnul Sparkler, care nu putu rezista 
la strigătul cumplit de dureros ieşit din adâncul sufletului 
țarii sale, declară că trebuie să plece. 

Astfel, întrebarea care se punea acum era de a şti unde, 
când şi cum se va însura domnul Sparkler cu cea mai 
frumoasă fată din lume şi fără fumuri în cap. După câteva 
întâlniri discrete şi misterioase, domnişoara Fanny în 
persoană veni să-i anunţe surorii ei soluţia problemei. 

Ascultă, copila mea, rosti ea într-o zi, ducându-se în 
camera soră-şi, am să-ţi dau o veste; chiar în clipa asta s-a 
hotărât şi, fireşte, m-am grăbit să ţi-o aduc cihiar în clipa în 
care s-a hotărât. 

Căsătoria ta, Fanny? 

Scumpa mea copilă, zise Fanny, nu mi-o lua înainte. Dă-mi 
voie să-ţi împărtăşesc taina în felul cum înţeleg eu, micuță 
agitată. Cât despre ce ai ghicit tu, ca să-ţi răspund absolut 
corect, ar trebui să spun nu. Căci, de fapt, mai mult despre 
căsătoria lui Edmund e vorba decât despre a mea. 

Mica Dorrit părea nedumerită, şi poate nu fără a avea 
dreptate, în faţa unei asemenea nuanţe subtile. 

Nu eu sunt strânsă cu uşa! Exclamă Fanny. Nu eu mă 
grăbesc. Nu de mine e nevoie în vreun minister şi nici să-mi 
dau votul undeva. Ci de Edmund. Edmund e foarte necăjit 
de ideea să plece singur şi, de fapt, nu-mi place să-l ştiu de 
capiii lui, căci dacă e vorba de făcut vreo prostie - şi în 
general aşa se întâmpla - nu încape îndoială că o va face. 


După ce încheie acest rezumat imparţial despre 
încrederea care cu siguranţă se putea avea în viitorul ei soţ, 
îşi luă pălăria de pe cap cu aerul unui om de afaceri şi 
începu s-o legene, ţinând-o de bride, deasupra part doselii. 

De aceea, e în joc situaţia lui Edmund mult mai mult decât 
a mea. Dar, să nu mai vorbim despre asta. Lucrurile sunt 
limpezi ca lumina zilei. Aşadar, scumpa mea Amy, 
chestiunea de a şti dacă pleacă singur sau nu ridică oa 
doua întrebare: oare ne căsătorim aici, şi în scurt timp, ori 
ne vom căsători în Anglia, după câteva luni? 

Văd că sunt pe cale să te pierd, Fanny. 

Ce copilă eşti, totdeauna mă întrerupi, exclamă Fanny, 
jumătate indulgentă, jumătate nerăbdătoare. 'Te rog, draga 
mea, ascultă-mă până la capăt. Femeia aceea (vorbea de 
doamna Merdle, desigur) rămâne la Roma până după Paşti. 
Astfel, în cazul că mă mărit aici şi apoi revin la Londra cu 
Edmund, o iau înaintea ei. Şi asta e ceva. Mai departe, Amy. 
Odată femeia asta înlăturată din cale, nu prea ştiu dacă m- 
aş mai împotrivi prea mult propunerii făcute de domnul 
Merdle tatii, ca Edmund şi Gmine să locuim în casa aceea - 
ştii tu - unde ai fost cândva cu o dansatoare, draga mea, 
până când propria noastră casă să fi fost aleasă şi mobilată. 
Încă ceva, Amy:; 

Cum papa a avut totdeauna intenţia să fie în primăvară la 
Londra - vezi, dacă Edmund şi cu mine ne căsătorim | aici, 
putem pleca la Florenţa, unde papa ar veni să ne; ia, şi de 
acolo am putea călători tustrei spre ţară. Domnul Merdle l-a 
rugat stăruitor pe papa să locuiască în aceeaşi casă despre 
care am pomenit, şi cred că el are să accepte. Darele 
stăpân pe propriile sale acţiuni şi în privinţa asta (fără prea 
mare importanţă) nu pot spune nimic precis. 

Felul cum Fanny prezenta situaţia făcea să reiasă în chip 
izbitor deosebirea dintre paipa, care era stăpân pe propriile 
sale acţiuni şi domnul Sparkler care nu era deloc. Sora ei 
însă nu băgă de seamă acest lucru, căci se perpelea între 
părerile de rău pentru apropiata despăr-. Ţâre şi dorinţa 


sfioasă de a fi cuprinsă şi ea în proiectul de călătorie în 
Anglia. 

— Prin urmare astea sunt aranjamentele, Fanny dragă? 

Aranjamente? Repetă Fanny. Zău, fetiţo, eşti puţin 
enervantă. Iu ştii că totdeauna am vegheat mai ales că nu 
cumva vorbele mele să ducă la o asemenea idee. Ceea 

Ce am spus este că s-au ivit unele chestiuni, iar eu n-am 
făcut decât să ţi le prezint. 

Ochii meditativi ai Micuţei Dorrit se îndreptară afectuoşi şi 
plini de duioşie către ai surorii ei. 

Şi acum, fetiţă scumpă, zise Fanny, bălăbănindu-şi pălăria 
de baiere, cu un gest impacient, n-are rost să te zgâieşti la 
mine ca o bufniţă. Am venit să-ţi cer un sfat, Amy. Ce mă 
sfătuieşti să fac? 

Nu crezi, întrebă Mica Dorrit după o scurtă ezitare, pe un 
ton convingător, nu crezi, Fanny, dacă ai amâna căsătoria cu 
câteva luni, că ar fi mai bine în toate privinţele? 

Nu, prostuţă mică, replică Fanny, cu multă asprime. Nici 
vorbă de aşa ceva. 

Aruncă atunci pălăria cât colo şi se lăsă să cadă într-un jilţ. 
Dar redevenind aproape numaidecât afectuoasă, iarăşi o 
zbughi şi de acolo, îngenunche pe covor şi o luă pe sora ei 
în braţe eu scaun cu tot. 

Să nu crezi că-s repezită ori răutăcioasă, dragă, pentru că 
nu sunt, în fond. Dar tu eşti o mică ciudăţenie. Faci pe 
cineva să-ţi smulgă părul din cap, când de fapt omul vrea să 
fie cât se poate de cumsecade. Nu ţi-am spus, papă-lapte, 
că nu poţi avea încredere să-l laşi singur pe Edmund? Nu 
ştii că aşa e? 

Da, da, Fanny. Ai spus asta, ştiu. 

Ştiu că ştii, replică Fanny. Eh, copila mea scumpă, dacă nu 
poţi avea încredere să-l laşi singur, atunci urmează, 
presupun, că trebuie să mă duc cu el? 

Cred... că da, dragă Fanny, încuviinţă Mica Dorrit. 

De aceea, cum ai auzit care sunt paşii ce urmează să fie 
făcuţi în acest sens, trebuie să deduc de aici, scumpă Amy, 


că în general tu mă sfătuieşti să procedez ca atare? 

Cred... că da, dragă Fanny, zise din nou Mica Dorrit. 

Foarte bine! Exclamă Fanny, pe un ton de resemnare. 
Atunci, presupun, nu-mi rămâne altceva de făcut! Am venit 
la tine după un sfat, scumpa mea, de îndată ce am simţit că 
am unele îndoieli şi trebuie neapărat să iau o hotărâre. 
Acum m-am hotărât. Fie ce-o fi! 

După ce se supuse în acest mod exemplar sfaturilor surorii 
sale şi forţei împrejurărilor, Fanny se îmbuna de-a binelea, 
ca şi cum, punându-şi preferinţele personale la picioarele 
unei prietene foarte dragi, îşi simţea conştiinţa împăcată 
pentru că făcuse acest sacrificiu. 

La urma urmelor, draga mea Amy, zise ea, eşti cea mai 
bună surioară, plină de bun-simţ şi nu ştiu ce o să mă fac 
fără tine! 

Rostind aceste cuvinte, o strânse şi mai mult în braţe, cu 
afecţiune sinceră. 

Nici nu mă gândesc să stau fără tine, Amy, ba dimpotrivă, 
sper să fim totdeauna că şi inseparabile. Şi acum, fetiţa 
mea, am să-ţi dau un. Sfat. Când o să rămâi aici singură cu 
doamna General... 

O să rămân singură aici cu doamna General? Spuse Mica 
Dorrit, liniştită. 

Păi, bineînţeles, scumpa mea, până se-ntoarce papa! Doar 
dacă-ţi închipui că Edward are să-ţi ţină de urât, ceea ce nu 
e cazul, chiar dacă se află aici, şi cu atât mai puţin când nu 
este, când se duce la Neapole ori în Sicilia. Voiam să spun... 
dar în viaţa mea n-am mai întâlnit o asemenea micuță 
creatură care să calce-n străchini în halul ăsta... când o să 
rămâi aici singură cu doamna General, Amy, nu te lăsa 
prinsă de şiretenia ei şi să ajungi la o înţelegere, cum că, 
pasă-mi-te, ai observat că ea se ţine după papa, ori că papă 
se ţine după ea. O să facă tot ce va fi cu putinţă în sensul 
ăsta. Cunosc eu felul ei viclean de a-şi netezi drumul cu 
mâinile sale înmănuşate! Dar fă-te că nu bagi de seamă. Şi 
dacă papa, la întoarcere, îţi spune că are de gând să facă 


din doamna General mama ta (ceea ce n-o să fie nicidecum 
mai puţin probabil din pricina plecării mele), sfatul pe care 
ţi-l dau eu este să-i spui îndată: „Papa, îngăduie-mi să mă 
opun cu toată tăria. Fanny m-a avertizat în privinţa asta; ea 
se împotriveşte, şi eu mă împotrivesc/4Nu-mi închipui că 
cine ştie ce obiecţie venind din partea ta, Amy, ar putea 
avea cât de cât vreun efect, ori că aş crede că vei fi în stare 
să formulezi un protest cu energia necesară. Dar există aici 
un principiu filial - şi te implor să n-o laşi pe doamna 
General să facă pe mama vitregă cu tine, fără a respecta 
principiul în chestiune şi anume să faci viaţa imposibilă 
tuturor celor din jurul tău. 

N-aştept de la tine să ajungi până acolo - de fapt, ştiu că 
nu vei face asta, de vreme ce este amestecat papa - dar aş 
vrea măcar să stârnesc în tine simţul datoriei. Din parte-mi 
totdeauna te poţi bizui pe sprijinul meu, totdeauna mă voi 
împotrivi unei asemenea legături, nu te voi lăsa la ananghie, 
iubita mea. Toată influenţa care decurge din poziţia mea de 
femeie măritată şi nu pe de-a-ntregul lipsită de farmec - 
poziţie de care mă voi sluji ca să-i fac zile fripte femeii 
acesteia - o voi pune la bătaie, poţi fi sigură, pe capul şi pe 
părul fals (căci sunt încredinţată că nu-i părul ei adevărat, 
urât cum e şi nefiresc după cum pare că un om cu mintea 
întreagă să arunce banii pe fereastră eumpărând aşa ceva) 
al doamnei General. 

Mica Dorrit primi acest sfat fără a se încumeta să se 
împotrivească, dar, de asemenea, fără a-i da lui Farny vreun 
motiv să creadă că avea intenţia să-l urmeze. Sora mai 
mare, după ce acum, să spunem aşa, îşi încheia viaţa de fată 
şi îşi pusese la punct treburile practice, purcese apoi, cu 
vioiciunea care o caracteriza, să se pregătească pentru 
serioasă schimbare a condiţiei sale. 

Pregătirile constau în trimiterea cameristei la Paris sub 
ocrotirea comisionarului, pentru a cumpăra ansamblul de 
accesorii vestimentare necesare miresei, cărora în cadrul 
acestei povestiri ar fi trivial să li se dea nume englezeşti; de 


aceea (spre a respecta principiul de a rămâne la limba în 
care este scrisă cartea), nu se va face apel nici la 
denumirile din franceză. Bogată şi frumoasa garderobă 
cumpărată de aceşti emisari după săptămâni de alergătură 
prin ţara intermediară, cu puncte de vamă unde te 
întorceai, străjuite de o uriaşă armată de cerşetori amărâţi 
în uniformă, care se milogeau fără întrerupere, ca şi cum 
fiecare dintre aceşti războinici era câte un bătrân Belizarie 
14ân carne şi oase, legiuni întregi cărora, dacă ingeniosul 
curier nu le împărțea o baniţă şi jumătate de arginţi pentru 
a le mai îndulci mizeria, ar fi uzat trusoul tot sueindu-l pe o 
parte şi pe alta, până să ajungă la Roma. Scăpă însă de 
toate aceste primejdii, Urmărit pas cu pas în marşul său 
triumfal, pentru a sosi, la capătul călătoriei, în perfectă 
stare. 

Acolo, a fost expus unor grupuri alese de privitoare, în al 
căror suflet gingaş trezi simţăminte de cumplită vrăjmăşie. 
Totodată se făceau pregătiri asidui pentru ziua în care 
unele din aceste minunăţii urmau să fie etalate în public. 
Jumătate din colonia engleză aflată în cetatea lui Romulus 
primi invitaţii la masa de nuntă, cealaltă jumătate se 
stabilise să stea sub arme, în calitate de critici voluntari, din 
diversele puncte periferice ale solemnităţii. Prea-înaltul şi 
ilustrul signor englez Edgardo Dorrit sosi cu un poştalion 
special, prin stratul gros de mocirlă şi făgaşele adânci 
(tocmai se cizelase sub înrâurirea bunelor maniere ale 
nobilimii napolitane) să onoreze ceremonia. Fusese reţinut 
cel mai bun hotel, iar maeştrii bucătari erau ocupați cu 
pregătirea ospăţului sărbătoresc. Cecurile domnului Dorrit 
pricinuiseră aproape o criză la Banca Torlonia. De-a lungul 
întregii sale cariere, consulul britanic nu mai luase parte la 
o asemenea nuntă. 

Ziua cea mare veni şi Lupoaică din Capitoliu ar fi fost în 
stare să scrâşnească din dinţi de ciudă, văzând cum 
sălbaticii insulari puneau pe atunci la cale asemenea 
serbări. Statuile cu capete ucigaşe ale blestemaţilor de 


împăraţi-soldaţi, pe care sculptorii n-au fost în stare să-i 
flateze lepădându-i de trăsăturile lor odioase de asasini, ar 
fi putut cobori de pe socluri, să răpească mireasa. Fântâna 
străveche înfundată, unde odinioară se spălau gladiatorii, 
avea poate să revină la viaţă în onoarea serbării. Templul 
închinat zeiţei Vesta putea răsări din ruine pentru a da 
strălucire acestui eveniment. 

Desigur, toate acestea se puteau întâmpla, dar nu s-au 
întâmplat. Aidoma fiinţelor însufleţite - la fel chiar că şi 
domnii şi doamnele din înalta societate - care puteau face 
multe, dar nu făceau nimic. Ceremonia se desfă- * şură cu o 
pompă admirabilă; călugări în odăjdii negre, în odăjdii albe, 
în odăjdii ruginii se opreau să urmărească din priviri 
echipajele; ţărani pierde-vară, învesmântaţi 

În cojoace de oaie, cântau din fluier şi cerşeau un ban pe 
sub ferestrele casei unde se ţinea nunta; voluntarii englezi 
defilau. Veni şi ceasul vecerniei, când festivitatea se apropia 
de sfânşit, când miile de biserici băteau clopotele fără vreo 
legătură cu ceremonia, iar Sf. Petru tăgăduia că ar fi avut 
ceva de a face cu aceasta. 

Cam pe la ora aceea mireasa se află către sfârşitul primei 
zile de călătorie spre Florenţa, iar ciudăţenia acestei nunţi 
era că totul se învârtea numai în jurul miresei. Nimeni nu-l 
lua în seamă pe mire. Nimeni n-o lua în seamă pe prima 
domnişoară de onoare. Puţini ar fi putut s-o vadă pe 
domnişoara Dorrit (care juca acest rol), chiar dacă o căutau 
anume, din pricina fastului. Mireasa urcă deci în caleaşca ei 
elegantă, însoţită din întâmplare de mire; după ce merseră 
câteva minute încetişor pe suprafaţa netedă a pavajului, 
numai ce începură să se hurduce peste o Mlaştină a 
Desperării *, pe un drum extrem de lung, mărginit de epave 
şi numai ruine. Şi alte echipaje nupţiale au străbătut, se 
spune, şi încă străbat acelaşi drum. 

Dacă Mica Dorrit se simţea în seara aceea singură şi 
abătută, nimic n-ar fi putut s-o bucure mai mult decât de a 
avea prilejul să muncească pentru tatăl ei, ca altădată, să-l 


ajute să ia masa de seară, să-i facă patul. Dar ce rost avea 
să se mai gândească la toate astea, acum când erau 
instalaţi într-un echipaj luxos, cu doamna General pe capră! 
Cât despre masa de seară... Dacă domnul Dorrit dorea să 
cineze, îi stăteau la dispoziţie un bucătar italian şi un 
cofetar elveţian, care trebuiau să-şi pună pe cap nişte 
bonete înalte cât mitra papei, pentru a se deda tainelor 
alchimiei, într-un laborator subteran, plin, de tingiri de 
aramă, înainte să i se servească masa. 

În seara aceea, domnul Dorrit era sentenţios şi didactic. 
Mica Dorrit s-ar fi simţit mult mai bine dacă ar fi fost pur şi 
simplu afectuos; ea însă îl accepta aşa cum era - când nu l-a 
acceptat ea aşa cum era! 

— Şi se purtă cât se poate de frumos cu el. Doamna 
General se retrase, în sfârşit. Felul ei de a se duce seara la 
culcare era totdeauna ritualul ei cel mai glacial, ca şi cum i 
se părea necesar de a preface în stană de piatră imaginaţia 
semenilor săi, de teamă să n-o urmărească. După ce 
îndeplinea nişte preliminarii rigide, un soi de paradă 
militară aristocratică, părăsea încăperea. Apoi Mica Dorrit 
îşi petrecea braţul în jurul gâtului tatălui ei şi-i ura noapte 
bună. 

Amy, draga mea, spuse domnul Dorrit, luând-o de mână, 
iată sfârşitul unei zile care... hm... m-a impresionat şi m-a 
bucurat grozav de mult. 

Şi te-a obosit puţin, dragă? 

Nu, răspunse domnul Dorrit, nu simt oboseala, atunci când 
se datorează unui eveniment... hm... plin de cele mai pure 
satisfacţii. 

Mica Dorrit se bucură găsindu-1 atât de bine dispus şi-i 
zâmbi din toată inima. 

Draga mea, continuă el, ăsta e un eveniment... hm...: care 
constituie o pildă excelentă. O excelentă pildă... hm... 
pentru tine, fetiţa mea preferată, plină de devotament. 

Tulburată de aceste cuvinte, Mica Dorrit nu ştia ce să 
spună; el se opri de parcă aştepta s-o audă spunându-i 


ceva. 

Amy, reluă el, sora ta iubită, Fanny a noastră, a realizat... 
hm... o căsătorie extrem de potrivită pentru a extinde 
cercul... hm... relaţiilor noastre, şi... hm... a consolida 
poziţia noastră în societate. Iubita mea, sunt încredinţat că 
nu e prea departe timpul când îţi vei găsi şi tu... hm...o 
partidă acceptabilă. 

Oh, nu! Lasă-mă să rămân cu dumneata. Te rog, te implor, 
dă-mi voie să stau cu dumneata şi să te îngrijesc! 

Părea alarmată, subit. 

Nu, Amy, nu, se împotrivi domnul Dorrit. Asta-i o dovadă 
de slăbiciune... ce copilărie! Poziţia pe care o ocupi... hm... 
îţi impune o anumită răspundere. Trebuie să îmbunătăţeşti 
această poziţie şi să te arăţi... hm...: demnă de ea. Cât 
despre a avea grijă de mine... hm... asta pot s-o fac şi 
singur. Sau, adăugă el după o clipă, dacă aş avea nevoie de 
îngrijire, aş putea... hm... cu ajutorul Providenţei, să găsesc 
pe cineva care să facă acest lucru. Nici nu mă gândesc, 
draga mea copilă, să te acaparez şi... hm... ca să zic aşa, să 
te sacrific. 

Oh! Venise timpul de a începe să se facă profesiune de 
abnegaţie, de a se exprima ca şi cum ai fi fost mândru de 
cele spuse şi de a şi crede, dacă era cu putinţă! 

Nici un cuvint, Amy! Iţi repet, n-aş putea face una ca asta. 
Nu trebuie... hm... să fac una ca asta. M-ar mustra... hm... 
conştiinţa. De aceea, iubita mea, mă slujesc de prilejul oferit 
de acest eveniment îmbucurător şi emoţionant... hm... de a- 
ţi spune cu toată gravitatea cuvenită, că dorinţa şi țelul meu 
cel mai scump ar fi să te văd... hm... măritată acceptabil, 
repet, acceptabil. 

Oh, nu, dragă tată, te rog! 

Amy, spuse domnul Dorrit, sunt absolut convins că dacă 
am supune chestiunea în faţa unei persoane care posedă o 
cunoaştere superioară a lumii, o persoană cu un superior 
bun-simţ şi delicateţe... să zicem, de exemplu, în faţa... 
hm... doamnei General... n-ar putea decât să recunoască... 


hm... caracterul afectuos şi perfecta justeţe a gândurilor 
mele. Dar deoarece îţi ştiu din experienţă... hm... firea 
duioasă şi plină de devotament, sunt foarte mulţumit că nu-i 
nevoie să mai adaug nimic. N-am... hm... să-ţi propun nici 
un soţ, draga mea, deocamdată; nici măcar n-am în vedere 
vreunul. Doresc doar atât... hm... să ne-nţelegem unul cu 
altul. Hm. Noapte bună, draga mea şi singura fiică ce mi-a 
mai rămas. Noapte bună şi Dumnezeu să te binecuvânteze! 

Dacă Mâcăi Dorrit îi trecu prin minte cumva în seara 
aceea că tatăl ei s-ar fi putut separa de ea cu uşurinţă, 
acum când era bogat şi când avea de gând s-o înlocuiască 
printr-o a doua soţie, ea înlătură această idee. Credincioasă 
încă celui pe care ea singură l-a susţinut în epoca lor de 
mizerie, nici nu voia să se gândească la aşa ceva; 

De-a lungul nopţii de insomnie şi plâns, cea mai cru:; ă 
reflecţie a fost pur şi simplu aceea că el vedea totul acum 
prin prisma averii lor, muncit de grijă cum s-o păstreze şi s- 
o sporească. 

Timp de încă trei săptămâni rămaseră în echipajul pompos 
cu doamna General pe capră; apoi domnul Dorrit porni spre 
Florenţa, s-o întâlnească pe Fanny. Mica Dorrit s-ar fi 
bucurat să-l însoţească, chiar şi numai din afecţiune pentru 
el, şi pe urmă, cu gândul la iubita ei Anglie, să revină 
singură. Dar, cum comisionarul era plecat cu mireasa, 
venea valetul la rând; nu putfea fi vorba de Mica Dorrit, 
atâta vreme cât exista cineva care să facă acest lucru 
primind o sumă de bani. 

Doamna General lua viaţa în mod degajat - la fel de 
degajat cum lua dealtminteri orice - când rămaseră singure 
în casa romană. Mica Dorrit ieşea deseori în trăsura de 
piaţă care le fusese lăsată şi rătăcea singură printre 
vestigiile Romei antice. Ruinele vastelor amfiteatre 
străvechi, ale templelor străvechi, ale străvechilor arcuri de 
triumf, ale străvechilor străzi mult umblate, * ale 
mormintelor străvechi pentru ea deveneau (fără a înceta de 
a fi ceea ce erau totuşi) ruinele străvechii închisori 


Marshalsea, ruinele propriei sale vieţi de odinioară, ruinele 
chipurilor şi ale siluetelor care o populau când va, ruinele 
afecţiunilor, grijilor şi bucuriilor ei. Două sfere de activitate 
şi de suferinţă în ruină se aflau dinaintea fetei rămase 
singură, aşezată adesea pe vreun crâmpei de coloană; şi în 
locuri singuratice, sub cerul albastru, ea le vedea mereu 
împreună. 

Atunci îşi făcea apariţia şi doamna General, care venea să 
spălăcească orice lucru, aşa cum Natura şi Arta 

O spălăciseră pe ea însăşi; scriind „prune şi prisme „în 
textul domnului Eustace pe oriunde punea mâna, pretu-; 
tindeni cu ochii după domnul Eustace şi nevăzând nimic 
altceva; scormonind oasele cele mai mici şi mai uscate din 
antichitate şi înfulecându-le pe toate fără pic de milă - ca un 
vârcolac înmănuşat. 

Capitolul XVI 

LUCRURILE ÎŞI URMEAZĂ CURSUL 

TINERII însurăţei, la sosirea lor în strada Harley, 
Cavendish Square, din Londra, au fost întimpinaţi de 
majordom. Acest personaj important nu se sinchisea de ei, 
dar îi tolera. Trebuie ca oamenii să continue să se 
căsătorească, altminteri ce nevoie ar mai fi de majordomi. 
Aşa cum populaţia există ca să plătească impozite, tot astfel 
familiile există ca să aibă majordomi. Majordomul îşi 
spunea, desigur, că e natural ca familiile bogate să se 
răspândeiască de hatlrul lui. 

De aceea el catadicsi să se uite la trăsură, din uşa 
vestibulului, şi să exclame, fără a se încrunta, într-un mod 
extrem de binevoitor, adresându-se unuia dintre servitori: 

Thomas, ajută la bagaje! 

EI a escortat chiar şi mireasa până în salonul de sus, unde 
aştepta domnul Merdle, gestul trebuie însă luat drept un 
omagiu adus sexului frumos (toată lumea ştia că-şi pierduse 
capul după o anume ducesă fermecătoare), şi nu ca un 
compromis faţă de familie. 


Domnul Merdle se afla, neajutorat, pe covorul de dinaintea 
căminului, aşteptând să-i ureze bun sosit doamnei Sparkler. 
Când veni în întâmpinarea ei, mina parcă se retrăsese pe 
mânecă în sus, încât îi întinse un vraf de manşete, că s-ar fi 
zis că fusese primită de momâia lui Guy Fawkes4. Dealtfel, 
după ce o îmbrăţişă, se apucă el însuşi de încheieturile 
mâinilor şi se retrase printre divane, scaune şi mese, de 
parcă era propriul său poliţist, spunându-şi sieşi: „Haide, 
lasă astea! Vino! 

Te-am prins, vezi, şi ai face mai bine să pofteşti frumuşel 
cu mine! , 

Doamna Sparkler, instalată în odăile fastuoase - în inima 
sanctuarului de puf, mătăsuri, cretoane şi pânzeturi fine -, 
îşi dădea seama că până aici triumful ei era fără cusur şi că 
drumul i se deschidea pas cu pas. În ajunul nunţii, ea 
oferise cameristei doamnei Merdle, arborând un aer de 
graţioasă nepăsare şi în prezenţa doamnei Merdle, o mică 
amintire: brățară, pălărie, două rochii, toate noi-nouţe şi die 
vreo patru ori mai scumpe decât cadoul oferit ei cândva de 
către doamna Merdle. Locuia chiar în odăile doamnei 
Merdle, la care fuseseră aduse unele modificări 
neînsemnate, ca să fie făcute mai demne de noua ocupantă. 
Umblând de colo-colo, înconjurată de tot soiul de accesorii 
luxoase, care se pot obţine cu bani, ori prin metode 
inventive, vedea cu ochii minţii superbul piept care bătea la 
unison cu gândurile ei întraripate, rivalizând cu pieptul 
timp atât de îndelungat celebru, eclipsându-1, detronându- 
1. Fericită? Fanny trebuie să fi fost fericită. Acum nu mai 
voia să fi murit. 

Comisionarul se împotrivise ca domnul Dorrif să locuiască 
la un prieten şi a preferat să-l instaleze într-un hotel din 
stradă Brook Grosvenor Square. Domnul Merdle comandă 
trăsura pentru a doua zi dimineaţă, ca să facă o vizită 
domnului Dorrit îndată după micul dejun. 

Superbă trăsură! Bidiviii luceau de curăţenie, hamurile 
sclipeau în soare, livrelele vizitiilor ce trainice şi luxoase 


arătau! Un echipaj bogat, reprezentativ, cu adevărat demn 
de un Merdle. Trecătorii matinali se uitau după trăsura 
care se auzea uruind pe străzi şi spuneau pe un ton 
respectuos şi cu răsuflarea tăiată: „la te uită cine vine!u 

Şi-a continuat drumul până pe strada Brook, unde s-a 
oprit. Apoi, din magnificul sipet ieşi juvaerul, care n-avea 
nimic strălucitor în sine, ci dimpotrivă. 

Mare fierbere la recepţia hotelului. Merdle! Patronul în 
persoană, deşi un domn cu vază, care tocmai sosise la 
Londra conducând singur o pereche de telegari pursânge, 
se oferi să-l însoţească până sus. Funcţionarii şi servitorii se 
duceau pe coridoarele de serviciu şi întârziau din 
întâmplare prin praguri de uşi şi unghere ca să-l poată 
vedea. Merdle! Oh, soare, lună şi stele, marele om! Bogatul, 
care a corectat într-un fel Noul Testament şi a şi intrat în 
împărăţia Cerurilor! Omul care putea sta la masă cu oricine 
poftea şi care strânsese atâta bănet! Pe când urca scara, 
lumea se şi postase pe treptele de jos, pentru ca umbra lui 
să poată cădea peste ei când avea să coboare. Astfel erau 
aduşi bolnavii spre a fi puşi pe drumul Apostolului - cei care 
nu făceau parte din înalta societate şi nu adunaseră bănet. 

Domnul Dorrit, în haină de casă şi cu ziarul în mină, servea 
gustarea de dimineaţă. Comisionarul, cu un tremur în glas 
de emoție, anunţă: 

Domn Meerdeel! 

Domnul Dorrit se ridică dintr-o săritură, cu inima 
săltându-i în acelaşi timp. 

Domnule Merdle, ce... hm... mare cinste. Daţi-mi voie să vă 
spun... hm... cât de mult apreciez... hm... atenţia 
dumneavoastră măgulitoare. Sunt convins, domnule, că 
timpul nu vă aparţine şi... hm... că are o valoare enormă. 
(Domnul Dorrit nu izbutise să dea cuvântului, enorm 
„rotunjimea dorită de el.) Când mă gândesc... hm... că la 

O oră atât de matinală îmi acordaţi câteva minute din 
timpul dumneavoastră preţios, aceasta este... hm... în ochii 


mei un compliment pentru care vă mulţumesc cu toată 
stimă. 

Domnul Dorrit pur şi simplu tremura adresându-se 
marelui om. 

Domnul Merdle scoase câteva sunete nedesluşite, vagi, cu 
glasul lui reţinut şi şovăielnic, care n-aveau absolut pici o 
noimă; în cele din urmă spuse: 

— Sunt bucuros să vă văd, domnule. 

Foarte amabil din partea dumneavoastră, rosti Bomnul 
Dorrit. Într-adevăr! (între timp oaspetele luase ioc şi îşi 
trecea mina lui mare peste fruntea istovită.) |Vă simţiţi bine, 
sper, domnule Merdle? 

Da, mă simt bine ca... nu mă simt mai rău azi ca de obicei, 
răspunse domnul Merdle. 

Trebuie să fiţi imens de ocupat. 

— Da, cam aşa este. Dar... Oh, Doamne | Altminteri: mă 
simt bine, zise domnul Merdle, rotindunşi privirile prin 
încăpere. 

Puţină dispepsie? Sugeră domnul Dorrit. 

S-ar putea. Dar... Oh, mă simt destul de bine, repetă 
domnul Merdle. 

La comisura buzelor avea nişte urme negre, de parcă 
acolo luase foc niţică pulbere şi arăta ca un om care, dacă 
era iute din fire, în dimineaţa aceea era spirt. Aceasta şi 
gestul greoi prin care aşi trectise mâna peste frunte îi 
stârniră solicitudinea domnului Dorrit. 

Pe doamna Merdle, continuă domnul Dorrit pe un ton 
insinuant, am lăsat-o, după cum desigur vă şi aşteptaţi, ca 
pe... hm... cea mai frumoasă şi mai admirată “dintre toate 
doamnele... punctul central al fascinaţiei şi farmecului din 
înalta societate romană. Arăta minunat de bine când am 
plecat eu. 

Doamna Merdle, spuse domnul Merdle, trece în general 
drept o femeie foarte atrăgătoare. Şi aşa şi este, fără 
îndoială. Îmi dau perfect de bine seama. 

— Dar cum ar putea fi altfel? Rosti domnul Dorrit. 


Domnul Merdle răsuci limba în gura închisă - o limbă 
ţeapănă şi rebelă, pare-se - îşi umezi buzele, trecu din nou 
cu mâna peste frunte şi se uită iarăşi roată prin odaie, mai 
cu seamă pe sub scaune. 

R” - Dar, spuse el, privindu-l pe domnul Dorrit pentru 
prima oară în faţă şi numaidecât după aceea lăsând ochii-n 
jos spre nasturii de la jiletca domnului Dorrit, fiindcă veni 
vorba despre atracţii, fiica dumneavoastră ar trebui să fie 
subiectul conversaţiei dintre noi. Este extrem de frumoasă. 
Absolut excepţională, la chip şi că siluetă. Când au venit 
aseară tinerii, am fost de-a dreptul uluit văzând atâta 
farmec. 

Domnul Dorrit, grozav de măgulit, declară că... hm...', nu 
se putea abţine să nu-i exprime prin viu grai, deschis, 
domnului Merdle, aşa cum a făcut-o şi în scrisori, cât de 
onorat şi de fericit se simţea cu prilejul unirii familiilor lor. 
Şi îi întinse mâna. Domnul Merdle se uită 

La mina scurt timp, o luă într-a sa o clipă ca şi cum ar fi 
pus-o pe o tavă galbenă ori pe o lopăţică de servit peşte şi 
apoi i-o dădu înapoi domnului Dorrit. 

M-am gândit să-mi încep drumurile trecând întâi pe la 
dumneavoastră, rosti domnul Merdle, să vă ofer serviciile, 
în caz că v-aş putea fi util cu ceva, şi să vă spun că sper că- 
mi veţi face cel puţin onoarea de a lua astăzi masa cu mine, 
şi oricând nu veţi fi reţinut în altă parte, pe timpul şederii 
dumneavoastră la Londra. 

Domnul Dorrit era în al nouălea cer de aceste atenţii. 

Rămâneţi multă vreme aici, domnule? 

Deocamdată nu cred să... hm... să depăşesc două 
săptămâni, răspunse domnul Dorrit. 

Asta înseamnă foarte puţin, după o călătorie atât de lungă, 
replică domnul Merdle. 

Hm, da! Încuviinţă domnul Dorrit. Dar, la drept vorbind... 
hm... dragă domnule Merdle, viaţa pe care o duc în 
străinătate îmi prieşte de minune, atât ca sănătate, cât şi ca 
preferinţe, de aceea... hm... în momentul de faţă n-am... 


hm... decât două motive de a rămâne la Londra, în primul 
rând... hm... distinsa onoare şi... privilegiul de care mă 
bucur şi-l apreciez acum; în al doilea rând, 
aranjamentele... hm... de plasare, adică de investire în cele 
mai bune condiţii... hm... a banilor mei. 

Ei bine, domnule, zise domnul Merdle, după ce îşi mai 
răsuci o dată limba în gură, dacă v-aş putea fi de vreun folos 
în acest sens, vă stau la dispoziţie. 

Domnul Dorrit se codise mai mult ca de obicei abor-, dând 
acest subiect delicat, căci nu prea ştia cum va privi un 
asemenea potentat lucrurile. Se temea că o chestiune de 
avere particulară să nu-i pară cumva magnatului angrosist 
o afacere meschină. Grozav de uşurat prin oferta afabilă a 
domnului Merdle de a-1 sprijini, nu lăsă să-i scape ocazia şi- 
Il copleşi cu o ploaie de mulţumiri. 

Nu ştiu dacă aş fi îndrăznit, zise domnul Dorrit, Să sper că 
mă voi bucura de avantajul de a primi nemijlocit sfaturi şi 
ajutor din partea dumneavoastră. Deşi, bineînţeles... hm... 
în orice. Caz aş fi imitat restul lumii civilizate şi aş fi mers 
pe urmele domnului Merdle. ” 

Dumneavoastră ştiţi că suntem aproape rude, domnule, 
adăugă domnul Merdle ocupat să cerceteze plin de 
curiozitate desenul covorului, şi de aceea, puteţi considera 
că vă stau la dispoziţie. 

Hm, foarte amabil, într-adevăr! Exclamă domnul Dorrit. 
Cât se poate de amabil! 

N-ar fi lesne, în momentul de faţă, zise domnul Merdle, 
pentru cineva pe care eu l-aş socoti un profan în materie de 
finanţe, să se angreneze într-o afacere temeinică... fireşte, 
vorbesc despre propriile mele afaceri temeinice... 

Natural, natural! Strigă domnul Dorrit, pe un ton care 
dădea de înţeles că alte afaceri temeinice nu mai existau. 

... Doar contra unei sume mari, ceea ce noi la Bursă 
numim o cifră lungă. 

Domnul Dorrit râse, tulburat la culme. 


Ha, ha, ha! Cifră lungă. Bun. Ha! Foarte expresiv, ce-i 
drept! 

Totuşi, rosti domnul Merdle, în general îmi rezerv dreptul 
de a exercita unele preferinţe - pe care lumea le-ar numi cu 
plăcere favoruri - un soi de recunoaştere a grijii şi trudei 
mele. 

Dar şi pentru spiritul universal şi geniul dumneavoastră, 
sugeră domnul Dorrit. 

Domnul Merdle, eu o încordare a gâtului său uscat, de 
parcă ar fi înghiţit aceste calităţi ca pe o pilulă, adăugă 
apoi: 

Ca un soi de răsplată. Cu îngăduinţa dumneavoastră voi 
vedea cum aş putea să-mi exercit această putere limitată - 
în avantajul dumneavoastră. 

Sunteţi foarte bun, răspunse dbmnul Dorrit. Sunteţi foarte 
bun. 

— Desigur, rosti domnul Merdle, în acest gen de tranzacţie 
trebuie să existe cea mai riguroasă integritate şi 
corectitudine, trebuie să dăinuie de la om la om o 
bunăcredinţă absolută, încrederea între părţi trebuie să fie 
neîntinată şi mai presus de orice bănuială, altminteri 
afacerile nu pot fi duse la bun sfârşit. 

Domnul Dorrit întâmpina cu înflăcărare aceste simţăminte 
generoase. 

De aceea, spuse domnul Merdle, nu vă pot favoriza decât 
până la un anumit punct. 

Înţeleg. Până la anumite limite bine determinate, * 
remarcă domnul Dorrit. 

Bine determinate, repetă domnul Merdle. Dar cu cărţile 
pe faţă. Cât despre sfaturile mele, însă, asta-i o altă 
chestiune. Aşa cum stau lucrurile... 

Oh! Aşa cum stăteau lucrurile! (Domnul Dorrit nu putea 
permite nimănui, nici chiar domnului Merdle însuşi, să 
nesocotească valoarea sfaturilor sale.) 

„.. între mine şi semenii mei nu există nici un angajament, 
în limitele onoarei neprihănite, care să mă împiedice de a le 


împărtăşi cui găsesc eu de cuviinţă. Prin urmare, adăugă 
domnul Merdle, foarte atent acum la un tomberon de gunoi 
care trecea pe sub ferestre, vă stau la dispoziţie cu sfaturi 
ori de câte ori socotiți nimerit. 

Domnul Dorrit din nou îi mulţumi. Domnul Merdle din nou 
îşi trecu mâna peste frunte. Calm şi linişte. Domnul Merdle 
contempla nasturii de la jiletca domnului Dorrit. 

Deoarece timpul îmi este atât de preţios, se scuză domnul 
Merdle, sărind ca ars, brusc, de parcă până atunci 
aşteptase să i se aducă picioarele, care tocmai sosiseră, 
trebuie să mă duc până în centru. Îmi daţi voie să vă conduc 
unde doriţi, domnule? Aş fi fericit să vă las, oriunde, sau să 
vă conduc mai departe. Trăsura mea vă stă la dispoziţie. 

Domnul Dorrit îşi aduse aminte că avea treabă la 
bancherul său şi acesta locuia în centru. Mare noroc; 
domnul Merdle îl va duce până acolo. Dar n-o să-l reţină pe 
domnul Merdle cât timp îşi va pune el haina? Ba da, îl va 
reţine şi trebuia să-l reţină, stărui domnul Merdle. Domnul 
Dorrit se retrase deci în odaia vecină şi, lăsându-se pe 
mâinile valetului său, peste cinci minute se întoarse radios. 

Sprijinit de braţul domnului Merdle, domnul Dorrit cobora 
scara şi vedea adoratorii postați pe trepte, simțind cum 
strălucirea domnului Merdle se răsfrânge şi asupra sa. Apoi 
trăsura şi drumul până în centru, şi lumea care se uita la ei, 
şi pălăriile zburând de pe capetele cărunte; şi plecăciuni şi 
ploconeli din toate părţile în faţa acestui minunat muritor! 
Niciodată nu s-a mai pomenit asemenea prosternare... nu, 
pe toţi zeii din cer, nu! Aceasta trebuie să dea de gândit 
linguşitorilor de toate speţele - din Abația Westminster şi 
Catedrala Sf. Paul, strânşi ciotcă în oricare duminică a 
anului. Pentru domnul Dorrit era un vis fermecător să se 
vadă tronând în acest car triumfal, făcând drumul magnific 
spre destinaţia cuvenită, strada de aur a Lombarzilor.15 

Aici, domnul Merdle stărui să coboare şi să-şi continue 
drumul pe jos, lăsând umilul său echipaj la dispoziţia 
domnului Dorrit. Astfel, visul spori în splendoare când 


domnul Dorrit, ieşind singur din Bancă, lumea se uita la el 
în lipsa domnului Merdle, şi când, cu urechile minţii, auzea 
exclamaţii la tot pasul, în vreme ce trăsura mergea fără 
hurducături: „Irebuie să fie un om cu vază, dacă-i prietenul 
domnului Merdle! |, 

La dineul din ziua aceea, deşi nimic nu fusese prevăzut şi 
nu-se făcuseră pregătiri cu ocazia asta, apăru o strălucită 
societate, alcătuită din nişte oameni plămădiţi nu din lutul 
muritorilor de rând, ci dintr-o substanţă superioară, 
necunoscută până acum, veniţi să-şi dea superba lor 
binecuvântare la căsătoria fiicei domnului Dorrit. Şi chiar 
din acea zi, fiica domnului Dorrit începu să intre pe deplin 
în rivalitate cu „femeia aia „care nu se afla de iată. Atât de 
bine începuse, încât domnul Dorrit putea depune şi 
mărturie sub jurământ, la nevoie, că doamna Sparkler 
fusese legănată întreaga ei viaţă la sânul bogăției şi 
niciodată nu auzise rostindu-se un cuvânt aşa de vulgar în 
limba engleză, precum Marshalsea. 

A doua zi, a treia zi şi toate zilele următoare, alte şi alte 
dineuri, onorate de lumea distinsă, iar cărţile de vizită se 
abăâteau peste capul domnului Dorrit ca o zăpadă artificială 
de teatru. Baroul, Episcopul, Trezoreria, Corul parlamentar, 
Toţi doreau să facă ori să cultive cunoştinţa cu domnul 
Dorrit, în calitatea sa de prieten şi rudă cu ilustrul Merdle. 
Când apărea domnul Dorrit, în interes de afaceri, la 
numeroasele birouri ale domnului Merdle din centrul 
Londrei (ceea ce se întâmplă deseori, căci treaba mergea 
strună), numele de Dorrit slujea totdeauna drept liberă 
trecere până la marele Merdle. Aşa că visul devenea din 
ceas în ceas mai încântător, încât domnul Dorrit îşi dădea 
tot mai mult seama ce mare pas înainte făcuse datorită 
acestei alianţe. 

În toată revărsarea asta lesnicioasă de aur, un singur, 
punct sumbru exista în mintea domnului Dorrit. Şi acesta 
era majordomul. Prodigiosul personaj, în timp ce 
supraveghea oficial masa, îl privea cu nişte ochi care 


domnului Dorrit i se păreau suspecți. Când traversă 
vestibulul ca să urce scara, majordomul îl urmărea cu o 
privire fixă, împietrită, care domnului Dorrit nu-i plăcea. La, 
masă, când se pregătea să bea, domnul Dorrit încă îl mai 
zărea prin cristalul paharului cum îl urmărea cu nişte ochi 
reci, fantomatici. Domnul Dorrit avea presentimentul că 
majordomul trebuie să fi cunoscut “odinioară vreun 
pensionar de la Marshalsea, ori că-l văzuse la Marshalsea - 
poate chiar îi fusese prezentat. Se uită atent la majordom, 
atât cât putea fi cercetat îndeaproape un asemenea ins, şi 
totuşi nu-şi aducea aminte să-l mai fi văzut în altă parte. În 
cele din urmă înclină să creadă că omul ăsta n-avea pic de 
respect, că matahala asta era lipsită de orice simţământ. 
Dar acest lucru nu-l despovără, căci majordomul, orice ar fi 
crezut victima, nu-l slăbea din ochii lui dispreţuitori, chiar şi 
atunci când dădea impresia că nu vede decât argintăria şi 
alte ornamente de pe masă, şi o clipă nu-l pierdea din raza 
sa vizuală. Să se aventureze să-i dea de înţeles că această 
căutătură insistentă îi era neplăcută, ori să-i ceară 
explicaţii, ar fi fost un act prea îndrăzneţ; se purta cu o 
cumplită severitate faţă de stăpânii săi şi de oaspeţii lor şi 
nu le permitea nici cea mai neînsemnată libertate în 
raporturile acestora cu el. 

Capitolul XVII 

DISPARIŢIA 

DOMNUL Dorrit nu mai avea decât două zile de stat la 
Londra şi trebuia să se îmbrace pentru o altă inspecţie a 
majordomului (ale cărui victime totdeauna se îmbrăcau 
anume pentru el), când unul dintre băieţii de la hotel îi 
prezentă o carte de vizită. Domnul Dorrit o luă şi citi: 
„Doamna Finching. , 

Servitorul aştepta într-o linişte plină de respect. 

Băiete, băiete! Exclamă domnul Dorrit indignat la culme. 
Explică-mi pentru ce mi-ai adus o carte de vizită cu numele 
ăsta caraghios. Îmi este cu totul necunoscut. Finching, ai 


spus? Adăugă, poate ca să se răzbune pe înlocuitorul 
majordomului. Hm! Ce vrei să spui prin Finching? 

„Băiatul, băiatul” voia să spună Finching, aşa cum ar fi 
spus orice altceva, căci se retrase urmărit de privirea 
severă a domnului Dorrit. 

E o doamnă, domle. 

O asemenea doamnă nu cunosc, domnule, zise domnul 
Dorrit. la cartea asta de vizită de-aici. Nu cunosc nici un 
Finching, bărbat sau femeie. 

Să-mi fie cu iertare, domle. Doamna a zis că ştie că poate 
n-aţi mai auzit de numele ei. Da m-a rugat pe mine să vă 
spun c-a avut odată cinstea s-o cunoască pe donşoara 
Dorrit. Doamna a zis, pe donşoara Dorrit a mai mică. 

Domnul Dorrit încruntă din sprâncene şi răspunse după o 
clipă. 

Anunţ-o pe doamna Finching, domnule (pronunţă răspicat 
numele, ca şi cum bietul om, fără nici o vină, ar fi fost singur 
răspunzător), că poate să urce până aici. 

Se gândise între timp că dacă nu primea persoana în 
chestiune, aceasta i-ar fi putut lăsa un mesaj sau putea 
spune ceva neplăcut cu privire la situaţia lui de odinioară. 
Abia făcuse această concesie şi numaidecât apăru Flora, 
condusă de băiatul de hotel. 

N-am avut plăcerea, doamnă, să vă cunosc nici după nume 
şi nici personal, spuse domnul Dorrit, în picioare, ţinând 
cartea de vizită în mină, cu un aer care dădea de înţeles că 
n-ar fi fost cine ştie ce mare plăcere dacă o cunoştea. Adu 
un scaun, domnule. 

Băiatul se supuse, dintr-o săritură, şi apoi ieşi în vârâul 
degetelor. 

Flora, tremurând stânjenită, îşi dădu vălul în lături şi se 
prezentă. În aceeaşi clipă se răspândi în odaie un ciudat 
amestec de parfumuri, ca şi cum din greşeală se turnase 
coniac într-o sticluţă cu apă de lavandă, ori ca şi cum din 
greşeală se turnase nişte apă de lavandă într-o sticlă de 
coniac. 


Îmi cer domnule Dorrit mii de scuze dar de fapt n-ar fi nici 
pe departe îndeajuns că am dat buzna şi ştiu că asta poate 
să pară extrem de îndrăzneţ din partea unei femei singure 
pe deasupra însă m-am gândit că totuşi e mai bine aşa la 
urma urmelor în ciuda dificultăţilor şi chiar a 
inconvenienţelor aparente deşi mătuşa domnului F. M-ar fi 
însoţit de bunăvoie şi datorită marii sale forţe de caracter şi 
sufleteşti ar fi făcut probabil impresie asupra unei persoane 
care fără îndoială cunoaşte aşa de bine lumea după cea 
trecut prin atâtea vicisitudini, căci domnul F. Deseori 
spunea că deşi a primit o educaţie aleasă în imediata 
apropiere de Blackheath plătind până la optzeci de galbeni 
ceea ce înseamnă destul de mult pentru părinţii lui şi unde 
s-a păstrat argintăria la plecare dar nu valoarea contează 
cât procedeul meschin şi a învăţat mai mult în primul an 
când a fost voiajor comercial cu un comision mare pentru a 
plasa un anumit articol de care nimeni nu voia să audă 
darmite să-l mai cumpere înainte să se fi apucat de 
comerţul de vinuri care în toţi cei şase ani petrecuţi în acel 
aşezământ condus de un licenţiat burlac deşi nu-nţeleg de 
ce un burlac ar fi mai deştept decât un bărbat căsătorit şi 
nici n-am să-nţeleg vreodată dar vă rog să mă scuzaţi că nu 
despre asta e vorba. 

Domnul Dorrit, înfipt locului pe covor, părea o statuie fa 
mistificării. 

Trebuie să mărturisesc deschis că n-am nici o protecţie, 
reluă Flora, dar cum am cunoscut-o pe scumpa micuță în 
alte împrejurări ar putea să pară indiscret departe însă de 
mine gândul ăsta şi Dumnezeu ştie că n-a fost un cadou de 
a da jumătate de galben pe zi unei lucrătoare atât de 
iscusite ci cu totul altceva cât despre a socoti asta o 
degradare nici vorbă orice tR. Udă merită să fie răsplătită şi 
sunt sigură că aş dori să văd că lucrătorul capătă mai des şi 
mai multă carne şi are mai puţin reumatism în picioare şi 
spate sărmanul. 


Doamnă, spuse domnul Dorrit, redobândindu-şi anevoie 
răsuflarea, în timp ce văduva răposatului domn F. Se oprise 
să tragă puţin aer în piept, doamnă, repetă domnul Dorrit, 
roşu ca racul la faţă, dacă înţeleg bine, dumneavoastră 
faceţi aluzie la... hm... ceva din trecut în legătură cu... hm... 
o fiică de-a mea şi despre o remuneraţie zilnică, doamnă; vă 
rog să luaţi în considerare că... hm... faptul, admițând că... 
hm... este un fapt, nu mi-a fost adus la cunoştinţă. Hm! N-aş 
fi îngăduit una ca asta! Hm! Niciodată! Niciodată! 

Inutil să mai adaug ceva pe tema asta, replică Flora, n-aş fi 
pomenit despre acest lucru dacă nu-mi închipuiam că-mi va 
sluji drept sprijin şi singura scrisoare de recomandare cât 
despre dacă este sau nu un fapt fără îndoială oricum puteţi 
fi sigur şi să nu vă mai bateţi capul căci rochia pe care o am 
pe mine e o dovadă şi-i drăguţ făcută deşi n-aş putea 
tăgădui că ar veni mai bine unei persoane cu o siluetă mai 
frumoasă fiindcă eu sunt mult prea grasă şi nu ştiu cum să 
fac să mai dau jos, vă rog să mă scuzaţi că din nou m-am 
îndepărtat de la subiect. 

Domnul Dorrit se retrase înmărmurit până la scaunul său, 
iar Flora îi aruncă o privire plină de blândeţe, jucându-se cu 
umbreluţa de soare. 

Scumpă şi micuța de ea, continuă Flora, vlăguită se 
înălbise la faţă şi o lua cu rece acasă la mine sau cel puţin în 
casa tatei care nu-i aparţine însă are un contract de 
închiriere pe termen lung în dimineaţa când Arthur prost 
obicei din tinereţea noastră domnul Clennam e cu mult mai 
potrivit în împrejurările actuale mai ales când mă adresez 
unui străin şi unui gentleman totodată de rang superior - 
venise să-i dea vestea cea mare aflată de la o persoană cu 
numele de Pancks asta mi-a dat ghes. 

Auzind cele două nume, domnul Dorrit se încruntă, holbă 
ochii, din nou se încruntă, duse şovăielnic degetele la buze, 
cum obişnuia să şovăie cu multă vreme în urmă, şi exclamă: 

Faceţi-mi favoarea, doamnă... hm... şi spuneţi-mi ce doriţi! 


Domnule Dorrit, reîncepu Flora, sunteţi foarte amabil că- 
mi îngăduiţi şi mi se pare extrem de natural să fiţi amabil cu 
mine căci deşi mai impozant găsesc o anumită asemănare 
cu fiica dumneavoastră abstracţie făcând de faptul*că 
păreţi mai plin fireşte dar o asemănare există, scopul vizitei 
mele neanunţate îmi aparţine pe de-a-ntregul nu m-am 
consultat câtuşi de puţin cu nici o făptură omenească şiân 
orice caz nu cu Arthur vă rog scuzaţi-mă Doyce şi Clennam 
nu ştiu de ce tot pomenesc numai de domnul Clennam - 
căci să poţi scoate pe cineva din necaz o fiinţă legată cu un 
lanţ de aur în şpoca aceea fericită când totul era vaporos 
face cât întreaga răsplată a unui rege fără să am până “şi 
ceai mai slabă idee cam cât ar fi dar vreau să spun că aş da 
tot ce am pe lumea asta şi chiar şi mai mult... 

Domnul Dorrit, fără să pară că dă prea multă atenţie 
acestor cuvinte din urmă, rostite cu căldură şi sinceritate, 
repetă: 

Spuneţi-mi ce doriţi, doamnă! 

Nu prea ştiu nici eu, rosti Flora, dar e posibil şi fiind 
posibil de îndată ce am avut plăcerea să citesc în ziar că aţi 
venit din Italia şi vă întoarceţi acolo m-am hotărât să încerc 
deoarece s-ar putea să daţi de el ori să auziţi ceva despre el 
şi în cazul ăsta ce fericire şi ce uşurare pentru toţi! 

Daţi-mi voie să vă-ntreb, doamnă, spuse domnul Dorrit 
buimăcit de-a dreptul, la cine... hm... * LA CINE, repetă el, 
ridicând tonul, disperat pur şi simplu, faceţi aluzie acum? 

— La străinul din Italia care a dispărut din centrul 

” Londrei după cum aţi citit şi dumneavoastră în ziare * 
fără îndoială că şi mine, preciză Flora, ca să nu mai vorbesc 
de o sursă particulară cu numele de Pancks de la; care afli 
toate ororile pe care oameni rău-intenţionaţi sunt destul de 
hapsini să le răspândească pe şoptite spre neliniştea şi 
indignarea lui Arthur... mă ia gura mereu pe dinainte... 

Din fericire, pentru a ajunge la un rezultat inteligibil, 
domnul Dorrit întâmplător nu auzise şi nici nu citise “nimic 
în acest sens. De aceea, doamna Finching, cerânr du-şi 


scuze în repetate rânduri de dificultăţile fizice întâmpinate 
pentru găsirea buzunarului ascuns printre faldurile rochiei, 
scoase în fine un afiş al poliţiei unde era anunţată dispariţia 
fără urmă a unui domn din străinătate, numit Blandois, de 
curând venit din Veneţia, în cutare şi cutare seară, din 
cutare loc din centrul Londrei; că fusese văzut intrând în 
cutare casă, la cutare oră, că locatarii din menţionata casă 
declarau că a plecat puţin înainte de miezul nopţii şi că de 
atunci nu mai fusese deloc văzut. Domnul Dorrit citi pe 
îndelete toate aceste detalii de timp şi localizare, precum şi 
semnalmentele amănunțite ale străinului care dispăruse în 
chip atât de misterios. 

Blandois! Exclamă domnul Dorrit. Veneţia! Şi 
semnalmentele astea! Îl cunosc pe-acest domn. A fost în 
casa mea. E cunoştinţa apropiată a unui domn de familie 
bună (dar puţin strâmtorat), pe care eu... hm... îl ocrotesc. 

Atunci cu atât mai umilă şi presantă e rugămintea mea, 
zise Flora, ca la întoarcerea dumneavoastră în Italia să 
aveţi bunătatea de a-l căuta pe acest domn Străin pe toate 
străzile pe la toate răspântiile şi să-ntrebaţi de el la toate 
hotelurile pe la culturile de portocali prin vii şi vulcani şi 
prin alte părţi căci trebuie să fie undeva şi de ce nu s-o fi 
arătând să spună că-i acolo şi să limpezească lucrurile? 

Vă rog, doamnă, se interesă domnul Dorrit, referându-se 
iarăşi la anunţ, cine-i Clennam şi Comp.? Hm. Găsesc aici 
pomenit numele în legătură cu locatarii casei unde domnul 
Blandois a fost văzut ieşind: cine e Clennam şi Comp.? Este 
cumva persoana cu care am avut cânava... hm... unele... 
hm... raporturi îndepărtate şi vremelnice şi la care am 
impresia că v-aţi referit? Să fie oare... aceeaşi persoană? 

E de fapt cu totul altcineva, răspunse Flora, fără picioare 
dar În loc de picioare cu roţi cea mai haină femeie deşi 
maică-sa. 

Clennam şi Comp. E... hm... maică-sa! Exclamă domnul 
Dorrit. 

Mai e şi un bătrân pe deasupra, adăugă Flora. 


Domnul Dorrit părea gata-gata să-şi piardă minţile 

Ascultând aceste explicaţii. Şi nu se simţi mai în apele lui 
când Flora se lansă într-o analiză rapidă a cravatei 
domnului Flintwinch, pe care-l descrise fără cea mai slabă 
linie de demarcaţie între el şi doamna Clennam, ca un 
şurub ruginit, încălţat în ghetre. Asemenea combinaţie de 
bărbat şi femeie, fără picioare, cu roţi, şurub ruginit, 
purtare ursuză, haine şi ghetre, îl ului compiet pe domnul 
Dorrit, că-ţi făcea milă văzându-l. 

Dar n-o să vă mai rețin nici o clipă mai mult - rosti Flora, 
asupra căreia starea domnului Dorrit avu efect, cu toate că 
nu-şi dădea câtuşi de puţin seama că ea fusese pricina - 
dacă aţi vrea să fiţi atât de bun să-mi făgăduiţi ca un 
gentleman ce sunteţi că întorcându-vă în Italia chiar şi în 
Italia o să-l căutaţi pe acest domn Blandois în lung şi-n lat şi 
dacă-l găsiţi sau auziţi vorbindu-se de el o să-l faceţi să iasă 
la lumină ca să se lămurească lucrurile. 

Între timp domnul Dorrit îşi revenise atât de bine din 
zăpăceala sa, încât îi putu răspunde cu destulă noimă că 
aceasta va fi pentru el o datorie. Flora, încântată de 
succesul avut, se ridică să-şi ia rămas bun. 

Cu un milion de mulţumiri, rosti ea, adresa mea se află pe 
cartea de vizită în caz că aveţi să-mi comunicaţi ceva 
personal, nu-i voi transmite complimente micuţei mele 
dragi că poate n-o sale primească aşa cum se cuvine şi de 
fapt după o asemenea transformare acum nu mai e aceeaşi 
micuță dragă şi prin urmare de ce s-o fac dar atât eu cât şi 
mătuşa domnului F. Îi dorim numai bine fără a considera 
Doamne fereşte că ar fi în vreun |; fel îndatorată faţă de noi 
puteţi fi sigur că dimpotrivă de tot ce s-a apucat a dus la 
îndeplinire şi unde mai puneţi mai bine decât foarte mulţi 
dintre noi fără să mai f, pomenesc nimic de faptul că făcea 
totul cât se poate de bine începând cu mine care am zis de 
cum m-am restabilit după lovitura cu moartea domnului FE. 
Că o să-nvăţ să cânt la orgă care-mi place la nebunie dar 


mi-e ruşine să spun că până azi nu ştiu o notă măcar bună 
seara! 

După ce domnul Dorrit, care o conduse până la uşa 
încăperii, mai avu puţin răgaz să se reculeagă, îşi dădu 
seama că această întrevedere îi reînviase amintiri vechi, 
incompatibile cu dineurile de la Merdle. El scrise un bilet 
scuzându-se pentru seara aceea şi comandă să se aducă 
masa în apartamentul său din hotel. Mai avea un motiv de a 
proceda astfel. Şederea lui în Londra ajunsese aproape la 
capăt şi timpul îi era dinainte reţinut; făcuse toate 
pregătirile de întoarcere şi îşi spuse că un om cu 
importanţa lui s-ar cuveni să întreprindă unele cercetări 
directe asupra dispariţiei lui Blandois, spre a fi în măsură 
de a comunica domnului Henry Gowan rezultatul propriilor 
sale investigaţii. Hotări deci să profite de această seară 
liberă ca să se ducă la Clennam şi Comp., a cărei adresă era 
uşor de aflat din indicaţiile anunţului de la poliţie, de a 
vedea casa şi de a pune, personal, una sau două întrebări la 
faţa locului. 

După ce servi o masă simplă, atât cât îi îngăduiau hotelul 
şi comisionarul, şi după un pui de somn lângă foc* să se mai 
refacă în urma vizitei doamnei Finching, se urcă singur într- 
o trăsură de piaţă. Sunetul profund al clopotului Catedralei 
Sf. Paul bătea ceasurile nouă când trecea pe sub arcada 
tenebroasă a Barierei Temple 16fără de scăfârlii şi părăsită 
în această epocă degenerată. 

Pe măsură ce se apropia de destinaţie, trecând pe străzi 
lăturalnice şi pe drumuri chiar lângă malul fluviului* 

Partea asta a Londrei i se păru la ora aceea nişte locuri 
mai urâte decât şi-ar fi închipuit. Mulţi ani în şir se 
scurseseră de când nu mai fusese pe aici; nu prea cunoştea 
cartierul şi în ochii lui avea un aspect misterios şi lugubru. 
Atât de puternic impresionat era, încât, atunci când 
birjarul, după ce nu o dată întrebase încotro s-o apuce, se 
oprise şi i se părea că ajunsese, domnul Dorrit rămase 


şovăind cu mâna pe portieră, cam speriat de înfăţişarea 
sumbră a clădirii. 

De fapt, împrejurimile aveau acelaşi aer sinistru ca 
totdeauna. Două alte afişe erau lipite pe zidul de la intrare, 
de o parte şi de alta, şi când felinarul pâlpâia de suflul 
nopţii, treceau umbre peste ele, ca nişte degete care 
urmăreau rândurile. Desigur, poliţia supraveghea regiunea, 
deoarece, când domnul Dorrit se opri, un bărbat venind de 
peste drum se apropie de el, şi un altul, răsărind dintr-un 
ungher întunecat, porni în aceeaşi direcţie; amândoi îl 
priviră trecând prin dreptul lui şi amândoi stătură locului în 
preajmă. 

Dat fiind că o singură casă se afla dincolo de îngrăditură, 
nu mai încăpea nici o îndoială; domnul Dorrit urcă treptele 
de la intrare şi ciocăni. O lumină slabă tremura la două 
ferestre ale primului cât. Uşa scoase un scrâşnet sinistru, a 
gol, ca şi cum casa era pustie; dar nu era pustie, căci se 
vedea o lumină apropiindu-se şi numaidecât se auzi zgomot 
de paşi. Lumina şi zgomotul veneau către uşă; un lanţ 
zornăi şi o femeie cu şorţul dat peste faţă şi peste cap se ivi 
în prag. 

Cine-i acolo? Întrebă ea. 

Domnul Dorrit, uimit de această arătare, răspunse că 
venise din Italia şi că dorea să se intereseze despre cel 
dispărut şi pe care îl cunoştea. 

Hei! Strigă femeia, ridicând un glas spart. Jeremiah! 

La acest apel apăru un bătrân uscăţiv, pe care domnul 
Dorrit îl identifică după ghetre: era şurubul ruginit. Femeii 
se vede că-i era teamă de bătrânul uscăţiv, căci lăsă să-i 
cadă şorţul şi dezvălui un obraz alb ca varul de frică. 

Deschide uşa, toanto! Exclamă bătrânul. Dă-i voie 
domnului să intre. 

Domnul Dorrit, după ce se asigură, dintr-o privire 
aruncată peste umăr, că vizitiul şi birja se aflau acolo, intră 
în vestibulul întunecat. 


Şi acum, domnule, spuse domnul Flintwinch, puteţi întreba 
tot ce vi se pare potrivit; aici nu sunt taine, domnule. 

Până să formuleze un răspuns, se auzi o voce fermă şi 
severă, deşi a unei femei, venind de sus: 

Cine e? 

Cine e? Repetă Jeremiah. Iarăşi cercetări. Un domn din 
Italia. 

Adu-l aici, sus. 

Domnul Flintwinch bolborosi ceva, cum că i se părea inutil; 
dar, întorcându-se spre domnul Dorrit, spuse: 

E doamna Clennam. Aşa vrea ea. Vă arât drumul. 

Apoi urcă scara întunecoasă urmat de domnul Dorrit; 
acesta, tot privind înapoi, după cum era şi firesc, văzu că 
femeia venea îndărătul lor, cu şorţul iarăşi dat peste cap, în 
felul ei fantomatic. 

Doamna Clennam avea pe măsuţa sa cărţile deschise la 
îndemână. 

Oh! Exclamă brusc, uitându-se fix la oaspete. Veniţi din 
Italia, domnule, nu-i aşa? Ei bine? 

Domnul Dorrit deocamdată nu găsi un răspuns mai 
desluşit în afară de: 

Hm... ei bine? 

Unde-i omul care a dispărut? Aţi venit să ne-aduceţi 
informaţii unde se află? Aşa sper. 

Departe de mine acest lucru... eu... hm... am venit să caut 
informaţii. 

Din păcate pentru noi, n-avem ce vă spune. Flintwinch, 
arată domnului afişul. Dă-i câteva să le ia cu dumnealui. 
Ţine luminarea să poată citi. 

Domnul Flintwinch făcu aşa cum i se poruncise şi domnul 
Dorrit citi de parcă n-ar fi văzut anunţul mai înainte, destul 
de bucuros că avea prilejul să-şi recapete cumpătul, 
tulburat puţin de atmosfera casei şi de oamenii dintr-însa. 
Simţea, în timp ce citea, că ochii domnului Flintwinch şi ai 
doamnei Clennam erau aţintiţi asupra 


Lui. Îşi dădu seama, când ridică ochii de pe hârtie, că nu 
se înşelase. 

Acum ştiţi cât ştim şi noi, domnule, spuse doamna 
Clennam. Domnul Blandois vă este prieten? 

Nu... e... hm... o cunoştinţă de-a mea, răspunse domnul 
Dorrit. 

Aveţi poate vreun mesaj de la el? 

Eu? Hm. Absolut nimic. 

Privirea iscoditoare se abătu treptat spre duşumea, după 
ce în drum se oprise pe chipul domnului Flintwinch. Domnul 
Dorrit, descumpănit de faptul că în loc să pună întrebări, el 
era cel întrebat, căuta acum să schimbe această întorsătură 
neaşteptată a lucrurilor. 

Sunt... hm... un gentleman cu avere şi în momentul de faţă 
locuiesc în Italia cu familia, servitorii şi... hm... o suită 
destul de numeroasă. Fiind pentru scurtă vreme la Londra 
cu treburi, legate... hm... de veniturile mele şi auzind 
despre această dispariţie stranie, am vrut să fac eu însumi 
direct cunoştinţă cu împrejurările, deoarece există... hm... 
în Italia un englez pe care fără îndoială îl voi întâlni la 
întoarcerea mea, şi care este în relaţii strânse de vizite 
zilnice cu domnul Blandois. Domnul licnry Gowan. S-ar 
putea să-l ştiţi după nume. 

N-am auzit în viaţa mea de el. 

Doamna Clennam spuse mai întâi acest lucru, iar domnul 
Flintwinch repetă spusele sale. 

Din dorinţa de a face despre acest om o relatare desluşită 
şi cu noimă, rosti domnul Dorrit, îmi daţi voie să pun... trei 
întrebări, să zicem? 

Treizeci, dacă vreţi. 

Îl cunoaşteţi de mult pe domnul Blandois? 

Nici de un an. Domnul Flintwinch aici de faţă ar putea 
consulta registrele ca să vă spună când şi de cine anume 
ne-a fost recomandat de la Paris. Dacă asta, adăugă 
doamna Clennam, poate să v-ajute la ceva. Nouă nu ne prea 
ajută la nimic. 


L-aţi văzut deseori? 

Nu. De două ori. O dată la-nceput şi... 

De astă dată, sugeră domnul Flintwinch. 

— Şi de astă dată. 

Vă rog, doamnă, zise domnul Dorrit, carE. Pe măsură ce-şi 
recăpăta importanţa, începea să creadă că face parte într- 
un fel superior din Consiliul Judecătoriei de Pace, vă rog, 
doamnă, pot întreba, pentru deplina liniştire sufletească a 
celui de care am onoarea să... hm... să mă ocup, ori să-l 
protejez, sau, daţi-mi voie să spun... hm... să-l cunosc... da, 
să-l cunosc... dacă domnul Blandois a venit aici cu afaceri în 
seara indicată pe acest afiş? 

Cu ceea ce el numea afaceri, replică doamna Clennam. 

Scuzaţi... hm... ar putea fi comunicată natura acestor 
afaceri? 

Nu. 

Era, evident, „cu neputinţă de trecut bariera unui 
asemenea răspuns. 

Întrebarea aceasta ni s-a mai pus şi înainte, reluă doamna 
Clennam, şi răspunsul a fost tot nu. N-avem 9biceiul de a 
face publice în tot oraşul tranzacţiile fioastre. De aceea 
răspundem: Nu. 

Voiam, de exemplu, să spun, n-a luat bani? Mai întrebă 
domnul Dorrit. 

De la noi n-a luat bani, domnule, şi nici n-a primit bani de 
aici. 

Presupun că nu vă puteţi explica acest mister? Remarcă 
domnul Dorrit, plimbându-şi |privirile de la doamna 
Clennam la domnul Flintwinch şi de la domnul Flintwinch la 
doamna Clennam. 

De ce presupuneţi asta? Repjică doamna Clennam. 

Derutat de întrebarea pusă cu răceală şi dur, domnul 

Dorrit nu putu oferi nici un motiv pentru care presupunea 
astfel. 

Îmi explic misterul, domnule, continuă ea, după o tăcere 
stânjenitoare pentru domnul Dorrit, deoarece sunt coAvinsă 


că se află în cine ştie ce călătorie, ori se ascunde pe undeva. 

Ştiţi cumva... hm... de ce s-ar ascunde? 

Nu. 

Era exact acelaşi „nu „ca mai înainte, care ridică o altă 
barieră. 

M-aţi întrebat dacă-mi explic eu însămi această dispariţie, 
îi reaminti sever doamna Clennam, şi nu dacă v-o pot 
explica dumneavoastră. N-am pretenţia că v-aş putea da 
explicaţii, domnule, căci, după cum înţeleg, nu-i treaba mea 
s-o fac, aşa cum nu-i nici treaba dumneavoastră de a cere 
explicaţii de la mine. 

Domnul Dorrit, în loc de răspuns, se înclină c: i pentru a-şi 
cere scuze. Când se dădu câţiva paşi îndărăt, pregătindu-se 
să spună că nu mai avea nimic de înlrebat, nu putu să nu 
observe privirea ei sumbră aţintită în pământ, cu un aer de 
îndârjita aşteptare; de asemenea, remarcă aceeaşi expresie 
răsfrânta şi asupra domnului Flintwinch, care stătea în 
picioare la mică distanţă de jilţul doamnei Clennam şi cu 
ochii tot în pământ, iar cu mâna dreaptă frecându-şi domol 
bărbia. 

În clipa aceea, jupâneasa Affery (desigur femeia cu şorţul) 
scăpă 'luminarea pe care o ţinea în mina şi strigă: 

Colo! Oh, Doamne sfinte! lote colo, iar! Ia. Jeremiah! Acu! 

Zgomotul, dacă se auzise cumva, era atât de slab încât 
femeia trebuie că se obişnuise să stea tot timpul cu urechea 
la pândă; domnului Dorrit însă i se păru că aude ceva 
aidoma unui foşnet făcut de frunze uscate care cad. Pentru 
foarte scurt timp spaima femeii se transmise parcă şi 
celorlalţi trei; acum ascultau cu toţii. 

Domnul Flintwinch se mişcă primul. 

Affery, femeie - spuse el, strecurându-se într-acolo cu 
pumnii strânşi, tremurându-i braţele de nerăbdare s-o 
zgâlţâie - te-a apucat din nou vechea ta trăsneală! Iarăşi o 
să umbli prin somn la noapte, femeie, şi o să-ţi faci toate 
tabieturile tale descreierate. Trebuie să iei ceva. După ce-l 


conduc pe domnul când pleacă, O să-ţi pregătesc o doză 
straşnică, femeie, să vezi ce doză straşnică îţi dau! 

Jupâneasa Affery nu părea deloc să se aştepte s-o găsească 
straşnică; dar Jeremiah, fără vreo aluzie la leacul său 
binefăcător, luă o altă lumânare de pe masa doamnei 
Clennam şi spuse: 

— Aşa, domnule; să vă luminez calea până jos? 

Domnul Dorrit răspunse că-i rămâne îndatorat şi cobori 
scara. Domnul Flintwinch, fără a pierde o clipă măcar, îl 
încuie pe dinafară şi fixă lanţul la uşă. Din nou cei doi 
bărbaţi îi tăiară calea venind din direcţii opuse; apoi se urcă 
în trăsura care îl aşteptase şi porni la drum. ' Până să se 
depărteze, birjarul opri ca să-i comunice că, la cererea 
celor doi, îşi dăduse numele, numărul şi adresa, precum şi 
de unde îl luase pe domnul Dorrit, ora la care fusese 
chemat din punctul de staţionare şi drumul parcurs. Acest 
incident nu contribui să calmeze agitația febrilă a domnului 
Dorrit, nici când se afla în preajma focului şi nici” când se 
duse la culcare. Toată noaptea, umblând prin casa lugubră, 
îi vedea pe cei doi inşi aşteptând neliniştiţi, auzea femeia cu 
şorţul peste faţă cum ţipa că desluşeşte un zgomot şi dădea 
de trupul dispărutului Blandois, când îngropat în pivniţă, 
când acoperit cu cărămizi într-un zid. 

Capitolul XVIII 

CASTELE ÎN SPANIA 

MULIE mai sunt grijile bogăției şi ale grq” doarei! 
Satisfacţia domnului Dorrit amintindu-şi că nu fusese 
necesar să-şi dea identitatea la Clennam şi Comp., ori să 
facă vreo aluzie la faptul că avea cunoştinţă de o persoană 
indiscretă cu acest nume se risipi în cursul serii, când încă 
mai era vie, în urma luptei din cugetul lui dacă să treacă ori 
nu pe la închisoarea Marshalsea la întoarcere şi să arunce o 
privire spre porţile acelea vechi. Luă hotărârea să nu facă 
acest lucru şi îl uimi pe vizitiu când se împotrivi cu 
înverşunare la propunerea acestuia de a trece Podul 
Londrei şi de a reveni pe celălalt mal străbătând Podul 


Waterloo - traseu care l-ar fi condus foarte aproape de 
domiciliul lui de odinioară. Cu toate astea, chestiunea 
stârnise în sufletul lui un conflict, şi, dintr-un motiv sau 
altul, ori fără nici un motiv, era întrucâtva abătut. Chiar şi la 
dineul de a doua zi din casa domnului Merdle nu se simţi 
deloc în apele sale din cauza asta, încât continuă, la 
răstimpuri, să întoarcă chestiunea pe toate feţele, într-un 
chip extrem de nepotrivit cu lumea bună din jurul lui. Îl 
apucau furiile gândindu-se ce părere ar fi avut majordomul 
despre el dacă acest ilustru personaj ar fi putut sonda cu 
ochiul lui greoi cursul meditaţiilor sale. 

Banchetul de adio a fost somptuos, o strălucită încoronare 
a vizitei lui. Fanny îmbina laolaltă cu tinereţea şi farmecul ei 
o mare stăpânire de sine, de parcă era măritată de 
douăzeci de ani. Simţea că putea s-o lase să păşească pe 
căile distincţiei, el fiind pe deplin liniştit, şi ar fi dorit - fără 
a se abate de la condescendenţa sa şi fără să uite calităţile 
modeste ale fetiţei lui preferate - să mai fi avut şi o a doua 
fiică la fel. 

Draga mea, spuse el la plecare, familia noastră se bizuie 
pe tine pentru... hm... a-şi menţine rangul. Ştiu că niciodată 
n-ai s-o dezamăgeşti. 

Nu, papa, zise Fanny, cred că poţi fi sigur de asta. Cele mai 
bune urări scumpei mele Amy, şi spune-i că am să-i scriu 
foarte curând. 

Nu mai ai de transmis ceva... hm... nimănui altcuiva? 
Întrebă domnul Dorrit, pe un ton insinuant. 

Papa, rosti Fanny, dinaintea căreia apăru îndată imaginea 
doamnei General, nu, mulţumesc. Eşti foarte bun, papa, dar 
te rog să mă scuzi. Îţi mulţumesc, papa dragă, dar n-am alt 
mesaj de transmis, care să-ţi facă plăcere cât de cât. 

Îşi luară rămas bun într-un salon lăturalnic, unde numai 
domnul Sparkler o însoțea pe doamna lui, aşteptând supus 
momentul când să dea mâna la despărţire, în clipa în care 
domnul Sparkler fu adus la această aul: dienţă de 
încheiere, domnul Merdle se strecură şi el inăi untru, fără 


braţe în mâneci, de parcă ar fi fost frate '* geamăn cu 
domnişoara Biffin şi stărui să-l conducă pe i domnul Dorrit 
pe scări în jos. Toate protestele domnuluifiind*' zadarnice, 
el se bucură de onoarea de a fi [însoţit până la uşa 
vestibulului de către marele financiar, care (după cum 
mărturisise domnul Dorrit strângându-i mâna pe scară) de- 
a dreptul îl copleşişi cu fel de fel de atenţii şi servicii în 
timpul vizitei sale de neuitat. Aşadar:, se despărţiră. 
Domnul Dorrit urcă ţanţoş în trăsură, | câtuşi de puţin 
supărat că, venit să-şi ia bun rămas de la “personalul din 
regiunile inferioare, comisionarul avusese; prilej să fie 
martor la splendoarea acestei plecări. 

Aureola acestei splendori mai stăruia ca un nimb [asupra 
domnului Dorrit când se opri la hotelul unde * locuia. Ajutat 
să coboare din trăsură de comisionar şi de:vreo jumătate de 
duzină din personalul hotelului, trecea Vprin vestibul cu o 
magnifică seninătate, când, vai! Dădu subit cu ochii de 
cineva care-l amuţi, pironindu-1 locului: John Chivery, în 
hainele lui cele mai bune, cu pălăria înaltă subsuoară, cu 
bastonul cu capăt din fildeş jstânjenindu-l la mişcări şi un 
pachet de trabuce în mina! rEi bine, tinere, i se adresă 
portarul. Dumnealui este domnul. Tânărul a insistat să 
aştepte, zicând c-o să vă tbucuraţi când îl veţi vedea. 

Domnul Dorrit îl fulgeră din ochi pe tânăr, îşi drese glasul 
exclamând, pe un ton cum nu se poate mai blând: 

Ah! Tânărul John! Dumneata eşti, cred, tinere John... hm... 
nu-i aşa? 

Da, domnule, încuviinţă tânărul. 

Mi-am... hm... închipuit eu că-i tânărul John! Rosti domnul 
Dorrit. Poate să poftească su$, adăugă, adresându-se 
servitorilor în timp ce trecea pe lângă ei. Da, da, poate să 
poftească sus. Daţi-i voie să mă urmeze. O să vorbesc sus cu 
dânsul. 

Tânărul John venea în urma lui, zâmbind recunoscător. 
Ajunseră la apartamentul domnului Dorrit. Servitorii 
aprinseră luminările şi apoi se retraseră. 


1 Domnişoara Biffin, născuta în 1784 fără braţe şi 
picioare, era vestită pentru desenele pe care le exccuta la 
bâlciuri. 

Şi acum, domnule, strigă domnul Dorrit, repezindu-se la el 
şi apucându-l de guler, când rămaseră absolut singuri. Ce- 
nseamnă toate astea? 

Uimirea şi spaima zugrăvite pe faţa nefericitului John - 
căci se aşteptase mai curând ca domnul Dorrit să-l ia în 
braţe - erau atât de grăitoare, încât domnul Dorrit îşi 
retrase mâna şi îl fixă doar cu nişte ochi scăpărând de 
mânie. 

Cum ai cutezat să faci una ca asta? Se răsti domnul Dorrit. 
Cum ţi-ai permis să vii aici? Cum îndrăzneşti să Tna insulţi! 

Eu vă insult, domnule?! Exclamă tânărul John. Oh! 

Da, domnule! Replică domnul Dorrit. Mă insulţi. Venirea 
dumitale aici e un afront, o impertinenţă, o obrăznicie! 
Dumneata n-ai ce căuta aici. Cine te-a trimis aici? Ce... 
hm... ce naiba cauţi aici? 

Credeam, domnule, spuse tânărul John, cu obrazul cel mai 
palid şi mai tulburat din câte s-au întors cândva Spre 
domnul Dorrit în viaţa sa - chiar şi în viaţa de detenţie - 
credeam, domnule, că n-o să vă împotriviţi, veţi avea 
bunătatea să primiţi un pachet... 

La naiba, domnule, cu pachetele dumitale! Se răsti domnul 
Dorrit, în culmea furiei. Eu... hm... nu fumez! 

Îmi cer umil iertare, domnule. Înainte fumaţi. 

Mai spune asta o dată, strigă domnul Dorrit, scos din 
sărite, şi te iau la goană cu vătraiul! 

John Chivery se dădu îndărăt spre uşă. 

Stai, domnule! Exclamă domnul Dorrit. Stai! Ia loc. Ia loc, 
ce dracu! 

John Chivery se cufundă în jilţul cel mai de lângă uşă şi 
domnul Dorrit începu să umble de colo-colo prin încăpere, 
mai repede la început, apoi mai încet. O dată se duse la 
fereastră şi rămase acolo în picioare, cu fruntea lipită de 
geam, apoi se întoarse brusc şi îl întrebă: 


Pentru ce altceva ai mai venit, domnule? 

Pentru nimic altceva, domnule. Oh, Doamne sfinte! Voiam 
doar atât să vă spun, domnule, că vă simF. Ţiţi bine, sper, şi 
să vă-ntreb numai dacă domnişoara 

Amy e bine. 

Ce te priveşte asta pe dumneata, domnule? Replică 
domnul Dorrit. 

Ce-i drept, asta nu mă priveşte pe mine. Departe 

De mine gândul de a trece vreodată cu vederea distanţa 
care ne separă, vă asigur. Ştiu, domnule, că mi-am permis 
cam mult, dar o clipă nu mi-aş fi închipuit că-mi veţi lua asta 
în nume de rău. Pe cuvântul meu de onoare, domnule, zise 
tânărul John emoţionat. Sunt prea mândru, în 

Felul meu umil, fiţi sigur, să mai fi venit, dac& aş fi 

L crezut aşa ceva; 

Domnului Dorrit îi era ruşine. Se duse din nou la v 
fereastră şi se sprijini un timp cu fruntea de geam. Când 
reveni, avea batista în mina şi se ştergea la ochi cu ea; 
părea un om obosit, care suferă. 

Tinere John, îmi pare foarte rău că m-am răstit la 

Dumneata, dar... hm... există amintiri care nu-mi fac 

Plăcere, şi... hm... ar fi fost mai bine dacă nu veneai. 

Îmi dau seama acum, domnule, rosti John Chivery; dar n- 
am ştiut până în clipa asta şi Cerul mi-e martor, domnule, că 
n-am vrut să vă fac nici un rău. 

Nu, nu, spuse domnul Dorrit, sunt... hm... convins 

De asta. Dă-mi mâna, tinere John, dă-mi voie să-ţi 

L. strâng mâna. 

Tânărul John îi întinse mâna; dar domnul Dorrit îl lrănise 
până în adâncul inimii, şi orice ar fi făcut, nu mai putea să-i 
schimbe paloarea de pe chip şi nici expresia de nedumerire 
din ochi. 

Aşa, zise domnul Dorrit, strângându-i încet mâna. Ia loc 
din nou, tinere John. 

Mulţumesc, domnule... prefer să stau în picioare. 

În schimb, domnul Dorrit se aşeză. După ce îşi ţinu 


Îndurerat capul între mâini câteva clipe, se întoarse către 
oaspetele său şi spuse, silindu-se să ia un aer degajat: 

Şi tatăl dumitale ce mai face, tinere John? Cum se... hm... 
cum se mai simt cu toţii, tinere John? 

Mulţumesc, domnule. Sunt cu toţii destul de bine, 
domnule. În orice caz nu prea au de ce se plânge. 

Hm. Dumneata faci... hm... mai departe comerţ ca 
altădată, după cum văd, John? Întrebă domnul Dorrit, 
aruncând o privire către pachetul jignitor pe care îl 
anatemizase. 

În parte numai, domnule. Fac şi... (John şovăi puţin) treaba 
tatei. 

Aa, într-adevăr! Exclamă domnul Dorrit. 'Te ocupi şi... hm... 
eşti şi... hm... 

Temnicer, domnule? Da, domnule. 

Mult de lucru, John? 

Da, domnule; avem destulă bătaie de cap în prezent. Nu 
ştiu cum se face, dar în general avem destulă bătaie de cap. 

În epoca asta, tinere John? 

Mai tot timpul anului, domnule. Nu ştiu dacă pentru noi 
există vreo deosebire între o epocă sau alta. Vă urez noapte 
bună, domnule. 

Stai o clipă, John... hm... stai o clipă. Hm. Lasă-mi ţigările 
de foi, John, te rog... hm... 

Desigur, domnule, răspunse John, şi le puse pe masă, cu o 
mână tremurândă. 

Stai o clipă, tinere John; mai stai o clipă. Aş fi fericit... 
hm... să pot trimite, printr-un mesager atât de sigur... o 
mică atenţie, care să le fie împărţită... hm... lor... după 
necesităţi. Ai avea ceva împotrivă să faci acest lucru, John? 

Nu, câtuşi de puţin, domnule. Mulţi dintre ei au mare 
nevoie, sunt sigur. 

Iţi mulţumesc, John. Am... hm... am să scriu, John. 

Îi tremura mâna, aşa că-i trebui mult timp până să 

Scrie, şi mâzgăli ceva până la urmă. Era un cec de o sută 
lire sterline. Împături hârtia, i-o puse în mâna tânărului 


John, pe care o strânse într-a sa. 

Sper că ai să... hm... uiţi... hm... ce s-a întâmplat, John? 

Nu mai pomeniţi nici un cuvânt despre asta, domnule, în 
ce mă priveşte. Eu nu port pică nimănui, în nici un caz, vă 
asigur. 

Dar cât timp rămase John acolo, nimic nu mai putu reda 
chipului său culoarea şi expresia firească şi nici să-l facă pe 
John să se poarte ca de obicei. 

V - Şi apoi, John, reluă domnul Dorrit, strângându-i; mina 
pentru ultima oară şi dându-i drumul, suntem de acord... 
hm... sper, că am stat de vorbă confidenţial, şi că o să te 
abţii, plecând de aici, de a spune cuiva... hm... ceva care să 
dea de înţeles, că... hm... odinioară eu... i - Oh! Vă asigur, 
domnule, replică John Chivery, în 

Felul meu umil, domnule, că sunt prea mândru şi sunt un 
om de onoare, domnule, ca să fac una ca asta. 

Domnul Dorrit nu era nici prea mândru şi niciun: om prea 
de onoare că să asculte la uşă, spre a se asigura! Că John 
într-adevăr avea să plece numaidecât, fără a mai; întârzia 
să stea de vorbă cu cine ştie cine. Nu mai încăpea! Nici o 
îndoială că John ieşi întins pe uşa de la intrare; şi porni pe 
stradă în pas iute. După ce rămase singur * vreun ceas, 
domnul Dorrit îl sună pe comisionar, care-1:găsi instalat în 
jilţul său de pe covorul din faţa căminului, cu spatele la uşă. 

Poţi lua, dacă vrei, pachetul ăsta de ţigări de foi şi să le 
fumezi în timpul călătoriei, spuse domnul Dorrit, făcând un 
gest nepăsător din mină. Hm... mi-a fost adus... hm...caun 
mic dar de către... hm... fiul unui arendaş; de-al meu de 
odinioară. 

Soarele de a doua zi văzu echipajul domnului Dorrit ji;.pe 
drumul spre Dover, unde fiecare călăreț înaintaş cu | tunică 
roşie slujea drept firmă la câte un han neîndurător, 
“statornicit pentru a-i jefui fără pic de milă pe călători, ţ 
Singura îndeletnicire a acestei tagme umane, de la Londra 
fela Dover, fiind furtul, domnul Dorrit a fost atras într-o î 


cursă la Dartford, prădat la Gravesend, devalizat la 
Rochester, jecmănit la Sittingbourne şi jefuit la Canterbury. 

I Fiind, totuşi, treaba comisionarului de a-1 liberă din 
mâinile bandiţilor, comisionarul îl răscumpăra la fiecare. 

— Staţie; astfel, tunicile roşii continuau să înveselească 
priveliştea primăvăratieă, săltând şi cOborând cadenţat, 
între domnul Dorrit, tolănit în colţişorul său tihnit şi 
“următoarea colină de calcar de pe şoseaua prăfoasă. 

După încă o zi, soarele îl descoperi la Calais. Şi deoarece 
Canalul Mânecii îl despărţea acum de John Chivery, începu 
să se simtă în siguranţă şi să i se pară?; Că aerul de pe 
continent era mai uşor de respirat decât I cel din Anglia. 

Şi acum, iarăşi pe şoselele anevoioase franţuzeşti, în drum 
spre Paris. Fiindcă îşi recăpătase echilibrul pe de-a-ntregul, 
domnul Dorrit, din colţul său tihnit, călătorind mai departe, 
se puse pe clădit castele în Spania. Era evident că avea în 
minte un castel uriaş. Cât era ziua de lungă dura turnuri, 
năruia turnuri, adăuga o aripă ici, un parapet colo, verifica 
zidurile, întărea meterezele, împodobea interioarele, ce 
mai, făcea în toate privinţele un castel superb. Chipul lui 
preocupat exprima atât de limpede ceea ce-l muncea, încât 
toţi cerşetorii infirmi de prin staţiile de diligenţe, în afară de 
orbi, care întindeau micuța lor cutie tocită de tablă, 
înăuntru, pe fereastra trăsurii, spre a primi pomană în 
numele Cerului, pomană în numele Maicăi Precis ta, 
pomană în numele tuturor sfinţilor, ştiau ce-i aştepta 
deopotrivă de bine, aşa cum compatriotul lor Le Brun 17ar 
fi putut şti, dacă îşi alegea acest călător englez drept 
subiect pentru un tratat special de fizionomie. 

Ajuns la Paris şi rămânând acolo trei zile, domnul Dorrit 
hoinări mult pe străzi de unul singur, uitându-se la vitrinele 
magazinelor şi mai cu seamă la cele de bijuterii. Până la 
urmă, intră la cel mai faimos bijutier şi spuse că voia să 
cumpere un mic dăr pentru o doamnă. 

Se adresase unei femei micuţe şi fermecătoare - plină de 
vioiciune şi îmbrăcată cu un perfect gust - care ieşi să-l 


servească de după un paravan de catifea verde, unde 
tocmai făcea ordine în nişte cochete carnete de conturi, 
despre care cu greu s-ar fi putut crede că erau destinate 
fsă înregistreze altceva mai comercial decât sărutări, pe un 
cochet birouaş sclipitor ca o bomboană. 

Şi ce fel de bijuterie ar dori monsieur? Întrebă micuța 
femeie. Un dar pentru a fi oferit iubitei? 

Domnul Dorrit zâmbi şi spuse: Eh! Ei bine! Poate. Cine 
ştie? Totul era posibil. Pentru sexul frumos. N-ar vrea să-i 
arate câteva? 

Cu cea mai mare plăcere, răspunse micuța femeie. Se 
„simţea măgulită şi încântată să-i prezinte mai multe. Dar, 
pardon! Dacă ar fi atât de bun să observe, de la început, Că 
cele de aici erau cadouri pentru prietena iubită, iar cele de 
dincolo cadouri de nuntă. De pildă, aceşti cercei minunaţi şi 
colierul acesta superb merg împreună şi erau ceea ce se 
cheamă un cadou destinat iubitei. Broşele şi inelele acelea, 
de o frumuseţe atât de graţioasă, divină, erau ceea ce se 
cheamă, cu permisiunea domniei-sale, cadouri de nuntă. 

N-ar fi poate o idee bună, sugeră domnul Dorrit, zâmbind, 
să le cumpere pe amândouă, şi să ofere mai întâi cadoul 
pentru prietena iubită, sfârşind prin a-l dărui pe cel de 
nuntă? 

Ah! Cerule! Exclamă micuța femeie, apropiind unele de 
altele vârful degetelor de la mânuţele ei, ăsta ar fi într- 
adevăr un act de mărinimie, un gest galant, pe drept 
cuvânt! Şi, fără îndoială că doamnei, astfel copleşită de 
daruri, i se vor părea irezistibile. 

Domnul Dorrit nu prea era sigur de asta, dar micuța 
femeie, plină de vioiciune, părea a fi absolut convinsă, după 
cum spunea. Aşa că domnul Dorrit cumpără câte un cadou 
din fiecare soi şi le plăti cu bani frumoşi. Când se întoarse 
apoi agale la hotel, ţinea capul sus: era clar că acum 
castelul său atinsese o înălţime mult mai semeaţă decât cele 
două turle pătrate ale catedralei Notre-Dame. 


Clădind mai departe din răsputeri, dar păstrând planurile 
castelului său numai şi numai pentru desfătarea propriilor 
ochi, domnul Dorrit luă diligenţa spre Marsilia. Construind 
şi iar construind, harnic, fără răgaz, din zori şi până-n 
noapte; adormind şi lăsând în urmă blocuri uriaşe de 
materiale suspendate în aer, din nou trezindu-se şi reluând 
munca pentru a le rândui la locul lor. În acest timp, 
comisionarul, aşezat pe scaunul din spate şi fumând 
trabucele excelente ale tânărului John, lăsa îndărăt o dâră 
subţire şi uşoară de fum - clădind poate şi el un castel sau 
două cu câteva băncuţe răzleţite din banii domnului Dorrit. 

Niciunul din oraşele fortificate pe unde trecuseră de-a 
lungul întregii lor călătorii, niciuna din turlele catedralelor 
pe care le văzuseră nu erau atât de trainice şi nici atât de 
înalte precum castelul domnului Dorrit. Nici apele Saonei, 
nici cele ale Rhonului nu se puteau întrece cu repeziciunea 
construirii acestui edificiu fără pereche; fundul Mediteranei 
nu era mai adânc decât temeliile sale; priveliştile 
îndepărtate dezvăluite prin Cornice, dealurile şi golful 
Genovei Superba nu erau mai frumoase. Domnul Dorrit şi 
castelul său fără de seamăn debarcară lingă căsuţele de un 
alb murdar din Civitavecchia, cu bandiții săi şi mai murdari, 
apoi, de acolo, se lăsară hurducaţi ca vai de lume până la 
Roma, prin gunoaiele care musteau pe drum. 

Capitolul XIX 

CASTELUL. DIN SPANIA LUAT CU ASALT 

SOARELE coborâse la asfinţit de mai bine de patru ore şi 
era prea târziu pentru majoritatea călătorilor de a se mai 
afla în afara zidurilor Romei, când trăsura domnuDorrit 
parcurgea ultima etapă obositoare, uruind peste solitara 
Campagna. Ciobanii trăind departe de civilizaţie şi ţăranii 
aprigi la înfăţişare, care animau drumul pe lumină, acum se 
culcaseră odată cu soarele şi lăsaseră pustii aceste 
meleaguri sălbatice. La unele coturi ale şoselei, Jin licăr 
palid la orizont, ca o aburire a acestui pământ, presărat cu 
ruine, arăta că oraşul era încă departe; dar această 


sărmană mângâiere o aveai rareori şi de scurtă durată. 
Trăsura se cufundă iarăşi într-o văgăună a acestui ocean 
secat al beznei, şi multă vreme nu se mai văzu nimic altceva 
decât talazurile-i încremenite şi cerul sumbru. 

Domnului Dorrit, deşi foarte prins de construirea 
castelului său, nu prea-i era la îndemâna prin aceste locuri; 
neumblate. Se arăta mult mai curios la orice hurducă- 
lu355P;tură a vehiculului şi la fiecare strigăt al surugiilor, 
decât fusese de la plecarea din Londra. Valetul de pe capră 
tre-; mura din toate mădularele. Pe comisionar, aflat pe 
locui din spate al trăsurii, îl treceau toţi fiorii. De fiecare 
dată când domnul Dorrit cobora geamul şi se uita îndărăt la 
el (şi asta se întâmplă deseori) îl vedea fumându-l de zor pe 
John Chivery, ce-i drept, dar, de asemenea, mai totdeauna, îl 
găsea în picioare şi privind în jur, ca un om stăpânit de 
temeri, care stătea la pândă. Apoi, domnul Dorrit trăgea 
iarăşi geamul în sus şi îşi spunea că surugiii aceia arătau ca 
nişte tâlhari şi că făcea mai bine dacă înnopta la 
Civitavecchia şi pornea mai departe a doua zi în zori. Între 
timp, continua totuşi să trudească la castelul său. 

Şi acum, frânturi de împrejmuiri în ruine, găuri de ferestre 
căscate în ziduri dărăpănate, case pustii, puțuri de unde 
apa se scurgea afară, cisterne sparte, chiparoşi fantomatici, 
petece cu viță-de-vie învolburată, şi transformarea şoselei 
într-o potecă lungă, neregulată, prost între.-, ţinută, unde 
totul se năruia, de la înjghebările uricioase, * până la 
drumul desfundat - acestea toate erau un semn că se 
apropiau de Roma. 

Deodată, o smucitură şi oprirea trăsurii îi dădu domnului 
Dorrit de înţeles că sosise vremea bandiţilor şi că-1 vor 
azvârli într-un şanţ, ca să-l jefuiască; dar, lăsând din nou 
geamul şi privind afară, nu se văzu asaltat decât de un 
cortegiu funebru, care înainta psalmodiind mecanic, 
dezvăluind în licărul nedesluşit veşminte soioase, făclii 
palide, cădelniţe pendulând în aer şi o cruce mare, în urma 
” căreia venea un preot. Era un preot hid la lumina făcliei, 


cu o înfăţişare ursuză şi fruntea teşită; când privirea să o 
întâlni pe cea a domnului Dorrit care se uita, cu capul 
descoperit, afară din trăsură, buzele acestuia, continuând 
psalmodierea, păreau că proferă cuvinte de ameninţare la 
adresa importantului călător, iar gestul făcut din mină, care 
nu era altceva decât un răspuns la salutul călătorului, parcă 
ar fi continuat ameninţarea. 

Astfel cugeta domnul Dorrit, cu închipuirea tulburată de 
oboseala călătoriei şi a construirii castelului, când preotul 
trecea pe dinaintea lui, iar cortegiul, cu mort cu tot, se târa 
mai departe. Domnul Dorrit şi alaiul său continuau drumul 
către o destinaţie cu totul diferită; curând, cu încărcătura 
de obiecte de lux din cele două mari capitale europene - 
spre deosebire de goți, care Tăceau cu? Le călea întoarsă - 
băteau la porţile Romei. 

Domnul Dorrit nu mai era aşteptat de ai săi în noaptea 
aceea. Mai întâi îl aşteptaseră, dar până la urmă s-au gândit 
că avea să vină a doua zi, pentru că se îndoiau că va călători 
la ore aşa târzii prin coclaurile acelea. Astfel, când echipajul 
se opri la uşa locuinţei sale. Doar portarul îi ieşi în 
întâmpinare. Domnişoara Dorrit era cumva plecată? 
Întrebă el. Nu. Era acasă. Bun, le spuse domnul Dorrit 
servitorilor care se adunaseră cu toţii; să rămână unde se 
aflau; să dea o mina de ajutor la descărcatul trăsurii; are s- 
o caute singur pe domnişoara Dorrit. 

Urcă deci scara spațioasă, agale, obosit, şi aruncă o privire 
prin diferite odăi goale, până când văzu o lumină venind 
dintr-o încăpere micuță. Era un colţişor cu perdele, ca un 
cort. Între alte două camere; părea tihnit şi viu colorat, pe 
măsură ce se apropia, trecând pe coridorul cufundat în 
întuneric. 

În loc de uşă, odăiţa avea o draperie; când se opri acolo, 
privind fără a fi văzut, simţi o strângere de inimă. Desigur, 
nu din invidie! De ce ar fi fost invidios? Înăuntru nu se afla 
decât fiică-sa şi fratele lul. Cu jilţul dus aproape de cămin, 
bucurându-se de căldura unui foc de lemne; faţă stătea 


aşezată la o măsuţă şi lucra o broderie. Dacă se făcea 
abstracţie de decor, scena semăna destul de mult cu cea de 
odinioară, fratele lui fiind îndeajuns de aidoma lui, pentru a- 
i juca rolul, vremelnic, în compoziţie. Astfel petrecuse el 
multe seri odinioară; aşezat dinaintea unui foc de cărbuni, 
cu fiică-sa alături, devotată lui. Nu vedea nici un motiv care 
să-i stârnească invidia pentru sărăcia cruntă de altădată. Şi 
atunci, de unde venea această strângere de inimă? 

Ştii, unchiule, cred că ai întinerit, Unchiul ei clătină din 
cap şi spuse: 

De când, draga mea, de când? 

Cred, replică Mica Dorrit, lucrând de zor, de i câteva 
săptămâni încoace întinereşti. Ai devenit vesel, Unchiule, 
atât de atent şi de interesat faţă de tot. 

Draga mea copilă... numai datorită ţie. 

Datorită mie, unchiule? 

Da, da. Mi-ai făcut un bine imens. Totdeauna ai; fost atât 
de grijulie, de afectuoasă cu mine, şi atât de delicată, 
căutând să-ţi ascunzi atenţiile faţă de mine, încât. -. 

Ei da, da, da! N-am să uit niciodată, scumpa mea, niciţ 
odată. 

Ţ. 

— Dar toate astea nu-s decât în închipuirea dumitaâe, * 
mai vie acum, zise Mica Dorrit, veselă. 

Bine, bine, bine! Murmură bătrânul. Slavă Domnului! 

Fata se opri o clipă din lucru ca să se uite la el, şi această 
privire reînvia strângerea de inimă din pieptul; tatălui său; 
în sărmanul lui piept slab, atât de plin de * contradicții, de 
şovăieli, de inconsecvenţă, de toate măruntele mizerii 
iritante ale acestei vieţi de ignoranță - neguri pe care 
numai nişte zori fără de noapte le poate risipi. 

Vezi tu. Scumpa mea, reluă bătrânul, cu tine m-am “simţit 
mai nestânjenit de când am rămas singuri. Spun singuri, 
fiindcă n-o pun la socoteală pe doamna General; puţin îmi 
pasă de ea, şi n-are cu mine nici în clin, nici în mânecă. Dar 
ştiu că Fanny nu prea avea răbdare cu mine. Şi nu mă mir, 


nici nu mă plâng, căci îmi dau seama că stau în calea 
tuturor, deşi mă strădui să fiu cât mai la o parte. Ştiu că nu- 
s deloc amuzant în societate. Fratele meu, William, rosti 
bătrânul cu admiraţie, este potrivit pentru nişte capete 
încoronate; dar cu unchiul tău nu e la fel, draga mea. 
Frederick Dorrit nu-i face nici o cinste lui William Dorrit, şi 
el ştie asta destul de bine. Ah! Dar uite-l pe tatăl tău, Amy! 
Dragul meu William, bine-ai venit înapoi! Iubitul meu frate, 
mă bucur eă te revăd! (Întorcând capul în timp ce vorbea, 
dăduse cu ochii de el, stând în uşă.) 

Mica Dorrit, cu o exclamaţie de bucurie, îşi petrecu 
braţele pe după gâtul tatălui ei şi îl sărută de mai multe 

Ori. Domnul Dorrit părea că stă ca pe jăratec şi parcă era 
prost dispus. 

Sunt bucuros că te-am regăsit, Amy, zise el. Hm, sunt într- 
adevăr bucuros... hm... că găsesc pe cineva care să mă 
întâmpine, în sfârşit. Mi se pare... hm... că nu prea am fost 
aşteptat, de aceea, pe onoarea mea... hm... s-ar cuveni să- 
mi cer scuze pentru că... hm... mi-am îngăduit să mă 
reîntorc, în orice caz. 

Se făcuse aşa de târziu, dragul meu William, zise fratele 
său, încât am renunţat să te mai aşteptăm în seara asta. 

Sunt mai puternic decât tine, dragă Frederick, replică, pe 
un ton care era o îmbinare de sentimente frăţeşti dar şi 
severitate, şi sper că pot călători fără nici un neajuns... 
hm... la orice oră consider. 

Desigur, desigur, încuviinţă celălalt, cu impresia că-şi 
ofensase fratele. Desigur, William. 

Mulţumesc, Amy, reluă domnul Dorrit, când ea îl ajută să-şi 
lepede pelerina. Mă descurc şi singur. Nu te mai osteni, 
Amy. Aş putea căpăta o bucată de pâine şi un pahar de vin, 
ori... hm... asta ar însemna prea multă bătaie de cap?, 

— Dragă tată, ţi se va servi cina în câteva minute. 

Mulţumesc, scumpa mea, rosti domnul Dorrit, pe un ton 
rece, plin de dojană; mi-e teamă că... hm... fac prea mult 
deranj... Hm. Doamna General se simte bine? 


Doamna General se plângea că o doare capul şi că e 
obosită, aşa că, atungi când am renunţat de a te mai 
aştepta, ea s-a dus să se culce, dragă tată. 

Poate domnul Dorrit gândea că doamna General 
procedase bine, copleşită de dezamăgirea de a nu-l vedea 
venind. În orice caz, trăsăturile i se destinseră şi spuse cu o 
evidentă satisfacţie: îmi pare extrem de rău că doamna 
General nu sesimte bine. 

Tot timpul acestui scurt dialog, fiica lui nu încetase 'de a-1 
urmări din priviri, mai atentă că de obicei. Părea că-l 
găsSşte schimbat sau îmbătrânit, şi domnul Dorrit simţi 
asta şi se supără, căci spuse şi mai morocănos, după ce îşi 
lepădă pelerina de drum şi se apropie de foc: 

— Amy, ce te tot uiţi? Ce ai văzut la mine care te 

Iface... hm... să-ţi concentrezi toată atenţia asupra mea 
în... hm... felul ăsta atât de ciudat? 

Nu mi-am dat seama, tată; te rog să mă ierţi! 'Mă bucur că 
te am din nou în faţa ochilor; asta-i tot. 

Nu spune asta-i tot, pentru că... hm... asta nu-i tot. Iu... 
hm... tu crezi, stărui domnul Dorrit, subliniind cuvintele pe 
un ton de acuzare, că eu nu arăt bine. 

Mă gândeam că pari puţin obosit, tată dragă. 

Atunci greşeşti, se împotrivi domnul Dorrit. Hm. Nu sunt 
obosit. Hm. Mă simt mult mai vioi decât când am Aplecat. 

F Avea poftă de ceartă, aşa încât ea nu mai spuse ni-;mic 
să se justifice, ci rămase cuminte lângă el, strângându-l de 
braţ. Stând astfel, între fratele şi fiica sa, aţipi mai puţin de 
un minut şi se trezi tresărind. 

Frederick, spuse, întorcându-se către fratele său; te 
sfătuiesc să te duci numaidecât la culcare. 

Nu, William. Aştept până termini cina. 

Frederick, replică el, te rog să te duci la culcare. Eu... 
hm... insist în mod special să te duci la culcare. Trebuia să fi 
fost demult în pat. Eşti foarte slăbit. 

Ha! Exclamă bătrânul, care nu voia altceva decât să-i facă 
pe plac. Bine, bine, bine! Cred că sunt slăbit. 


Dragul meu Frederick, replică domnul Dorrit, pe un ton de 
surprinzătoare superioritate faţă de puterile în declin ale 
fratelui său, nu mai încape îndoială că eşti slăbit. Îmi este 
penibil să te văd atât de dărâmat. Hm. Asta mă-ntristează. 
Hm. Văd că n-arâţi deloc bine. Nu poţi ţine pasul cu astfel 
de viaţă. Ar trebui să ai mai multă grijă, ar trebui să ai 
foarte mare grijă. 

Să mă duc la culcare? Întrebă Frederick. 

Dragă Frederick, stărui € domnul Dorrit, du-te, te implor! 
Noapte bună, frate. Sper să fii mai zdravăn mâine; nu-mi 
place câtuşi de puţin cum arăţi. Noapte bună, băiete dragă! 

După ce scăpă de fratele lui în acest chip amabil, din nou 
aţipi fără ca bătrânul să fi apucat să iasă bine din odaie; şi 
s-ar fi prăvălit cu capul în butucii de lemn, dacă nu-l ţinea 
vârtos fiică-sa. 

Unchiu-tu o ia rău de tot razna, Amy, spuse când se trezi. 
Vorbeşte tot mai fără... hm... tot mai fără noimă, şi 
conversaţia e din ce în ce mai... hm... întretăiată ca... hm... 
ca niciodată. A fost. Cumva bolnav de când am plecat eu? 

Nu, tată. 

Nu... hm... găseşti că s-a schimbat mult, Amy? 

N-am băgat de seamă, tată dragă. 

De-a dreptul dărâmat. Rosti domnul Dorrit. De-a dreptul 
dărâmat. Sărmanul meu Frederick. Atât de afectuos şi de 
debil! Hm. Chiar ţinând seama de cum arăta înainte., este... 
hm... jalnic de dărâmat! 

Cina, adusă acolo şi servită pe măsuţa unde o văzuse pe 
fiica lui lucrând, îi mai distrase atenţia. Se aşeză lângă el ca 
odinioară, pentru prima dată de când se isprăvise cu acele 
zile. Erau singuri şi ea îl servi cu carne şi-i turnă să bea, ca 
pe vremuri, în închisoare. Asta se întâmpla acum pentru 
prima oară de când se îmbogăţiseră. Se temea să se uite la 
el prea stăruitor, ca să nu-l irite, dar în timpul mesei 
observase că, în două rânduri, deodată se uita la ea şi apoi 
în juR. De parcă asociaţia de idei era atât de puternică, 
încât avea nevoie de asigurările văzului spre a se convinge 


că nu se afla în vechea odaie de închisoare. De amândouă 
daţi le dusese mina la cap ca şi cum şi-ar fi căutat vechea 
tichie neagră, deşi fusese” dată în silă cuiva, la Marshalsea. 
Unde nu încetase până în acel ceas de a rătăci prin curte, 
pe capul succesorului său. 

Mânca foarte puţin, dar rămase îndelung la masă, 
revenind deseori la starea sănătăţii în declin a fratelui său. 
Deşi îşi exprima cea mai profundă milă pentru acest om. 
Vorbea despre el cu oarecare amărăciune. Spunea că bietul 
Frederick... hm... bătea câmpii. Asta era expresia potrivită: 
bătea câmpii. Bietul băiat! Ce tristeţe, când se gândea cita 
plictiseală trebuie să fi îndurat Amy în prezenţa lui - toate 
aiurelile şi bâiguiala lui - noroc de doamna General, care-i 
mai aducea o mângâiere. Repetă cu aceeaşi satisfacţie că 
mai înainte cât de dezolat era aflând despre indispoziţia... 
hm... acestei femei superioare. 

Chiar dacă nu avea şi alte motive de a-şi fi amintit despre 
întâmplările din noaptea aceea, Mica Dorrit, în 

S i&fecţiunea ei atentă, îşi aducea aminte şi cel mai nein- 
“semnat cuvânt, şi cel mai mărunt gest schiţat de tatăl |ci. 
Niciodată n-o să uite că atunci când el privea în g juru-i, sub 
puternica înrâurire a vechilor asociaţii de idei, se străduia 
să şi le înlăture din minte, şi poate şi din; cugetul fiicei lui. 
Insistând îndată asupra marilor bogății şi a lumii bune ce-l 
înconjurase în timpul călătoriei, dar: şi asupra poziţiei înalte 
pe care el şi familia lui trebuiau j £-0 menţină. Îşi va aduce 
negreşit aminte că existau două Strădanii paralele, 
prezente în orice cuvânt şi în orice ati- |tudine de-a lui: una 
tinzând să-i arate cât de lesne îi fusese să se lipsească de ea 
şi cât de puţin depindea de |; fea; cealaltă, în care parcă se 
plângea de ea, cu toane şi aproape nedesluşit, ca şi cum l-ar 
fi neglijat în timpul ' absenței lui. 

Descriindu-i luxul din casa domnului Merdle şi mulţimea 
admiratorilor care s-au prosternat dinaintea lui, <' domnul 
Dorrit ţi-ebui, în mod firesc, să vorbească şi des-; pre 
doamna Merdle. Într-adevăr, în mod firesc, deşi era io 


nemaipomenită lipsă de legătură cu majoritatea 
observaţiilor sale, trecu brusc la ea, şi o întrebă cum se mai 
oşimte. 

O duce foarte bine. Pleacă săptămâna viitoare. 

I; - La Londra? Întrebă domnul Dorrit. 

Dijpă o întrerupere de câteva săptămâni pe parcurs, r - Va 
fi o mare pierdere pentru noi aici, zise domnul 

Dorrit. Dar un mare... hm... avantaj acasă. Pentru Fanny 
îşi pentru... hm... hm... restul... hm... lumii bune... 

Mica Dorrit se gândi la rivalitatea care va începe şi 
încuviinţă fără prea multă tragere de inimă. 

Doamna Merdle va da o mare recepţie de adio. Tată dragă, 
şi înainte de asta un dineu. Şi-a exprimat teama că nu te vei 
întoarce la timp. Ne-a invitat pe amândoi, pe dumneata şi 
pe mine, la dineu. 

Foarte... hm... amabil din partea sa. Când va avea loc? 

Poimâine. 

— Scrie-i mâine şi spune-i că m-am întors, şi că voi 

IVeni... hm... încântat. 

Pot să te conduc până sus, în camera dumitale, tată dragă? 
Nu! Răspunse el, privind supărat în jur, căci se pregătea 
să plece, uitând parcă să-i ureze noapte bună. Nu se poate, 

Amy. N-am nevoie de ajutor. Eu sunt tatăl tău, nu unchiu- 
tău infirm! Se întrerupse la fel de brusc precum dăduse şi 
răspunsul: Nu m-ai sărutat, Amy. Noapte bună, draga mea! 
Trebuie să te mărităm... hm... trebuie să te mărităm şi pe 
tine, acum. 

Spunând aceasta plecă, mai încet şi mai obosit; urcă scara 
spre odaia lui. Şi, aproape de cum ajunse acolo, îşi şi 
expedie valetul. Prima lui grijă apoi a fost să umble la 
bagajele cu cumpărături de la Paris şi după ce deschise 
cutiile şi le examină cu luare-aminte, le puse deoparte, sub 
lacăt şi cheie. Pe urmă, tot moţăind şi continuând 
construcţia castelului, se cufundă atât de îndelung în visare, 
că mijeau zorile la geana dinspre răsărit a dezolantei 
Campagna când se furişă în pat. 


Doamna General îi transmise complimente a doua zi, 
devreme; spera că se odihnise bine după o călătorie atât de 
obositoare. El îi transmise la rându-i complimente, 
informând-o că se odihnise într-adevăr foarte bine, şi că se 
simţea excelent. Nu cobori totuşi din odaie decât 
dupăamiaza târziu; şi, deşi îmbrăcase un costum splendid 
ca să facă o plimbare cu trăsura împreună cu doamna 
General şi fiica lui, nu părea deloc la înălţimea descrierii pe 
care şi-o făcuse despre sine. 

Deoarece în ziua aceea nu invitaseră pe nimeni, cei patru 
membri ai familiei luară masa singuri. El o conduse grozav 
de ceremonios pe doamna General până la scaunul din 
dreapta lui; Mica Dorrit, venind în urma lor cu unchiul, 
observă bineînţeles că tatăl ei făcuse iarăşi cheltuieli pe 
îmbrăcăminte şi că purtarea sa faţă de doamna General 
avea ceva absolut deosebit. Lustrul perfect de pe suprafaţa 
acestei doamne desăvârşite făcea cu neputinţă ca un atom 
din spoiala ei aristocratică să-i fie clintit din loc; Micuţei 
Dorrit însă i se păru că desluşeşte un strop de triumf la 
coada ochiului ei îngheţat. 

Indiferent de ceea ce s-ar putea numi în aceste pagini 
tonul de prune şi prisme, la ospăţul familiei, dar tocmai 
când era în toi, domnul Dorrit adormi în câteva rânduri. 
Crizele lui de moţăială erau deopotrivă de neaşteptate ca şi 
în ajun şi la fel de scurte şi de profunde. Când aţipise 
pentru prima oară, doamna General se arătase aproape 
uluită; de fiecare dată când simptomele îi reveneau, ea se 
apucă să-şi depene mătăniile mondene - papa, poame, 
păsări, prune şi prisme - şi ca să repete acest leac infailibil 
cât mai lent, părea să-şi isprăvească rozarul cam în clipa 
când domnul Dorrit tresărea din somn. 

Din nou făcu îndurerat observaţia că fratele lui, Frederick, 
avea deseori tendinţa să moţăie - ceea ce era pură 
închipuire a minţii lui - iar după masă, când Frederick se 
retrăsese, ceru scuze doamnei General, în particular, 
pentru purtarea sărmanului său frate. 


Cel mai demn de respect şi mai afectuos dintre fraţi, spuse 
el, dar... hm... absolut dărâmat. În declin rapid, din 
nefericire. 

Domnul Frederick, domnule, îi ţinu isonul doamna 
General, este mai totdeauna absent şi extrem de şubrezit, 
dar să sperăm că nu-i e chiar atât de rău. 

Domnul Dorrit nu voia să-l lase, aşa, cu una, cu două. 

E într-un declin rapid, doamnă. O epavă. O ruină. Se 
topeşte văzând cu ochii. Hm. Bunul Frederick! 

Sper că aţi lăsat-o pe doamna Sparkler fericită şi 
sănătoasă, zise doamna General, după ce scoase un oftat 
rece pentru Frederick. 

Înconjurată, răspunse domnul Dorrit, de tot ce... hm... 
poate incinta gustul şi... hm... înălța spiritul. Fericită, draga 
mea doamnă, alături de... hm... bărbatul ei. 

Doamna General păru întrucâtva neliniştită, dând impresia 
că înlătură cuvântul cu un gest delicat al mâinii înmănuşate, 
ca şi cum cine ştie unde putea duce. 

Fanny, continuă domnul Dorrit, Fanny, doamnă General, 
are calităţi deosebite. Hm. Ambiţie... hm... voinţă, e 
conştientă de... hm... poziţia sa, şi-i hotărâtă să şi-o 
menţină... hm... are graţie, o nobleţe nativă şi e frumoasă. 

— Fără îndoială, încuviinţă doamna General, ceva mai 
țeapăână ca de obicei. 

Pe lângă toate aceste calităţi, doamnă, zise domnul Dorrit, 
Fanny are... hm... un singur cusur care m-a stânjenit şi... 
hm... trebuie să adaug, m-a supărat; dar care; sper, a 
dispărut până acum şi nu-i mai poate face vreun rău nici ei 
şi nici, fără îndoială... hm... altora. ( 

Oare la ce poate face domnul Dorrit aluzie? Replică 
doamna General, cu mănuşile oarecum în neastâmpăr. Nu 
prea văd... 

Nu spuneţi asta, scumpă doamnă, o întrerupse domnul 
Dorrit. 

Vocea doamnei General se stinse rostind cuvintele: £... la 
ce vă gândiţi ,. 


După care domnul Dorrit aţipi preţ de vreun minut şi apoi 
sări ca ars. 

Mă refer, doamnă General, la acest... hm... spirit de 
contradicţie, ori... hm... mai bine zis... hm... la gelozia din 
sufletul lui Fanny, îndreptată uneori împotriva... hm... 
sentimentului pe care-l nutresc... împotriva pretențiilor 
mele... hm... asupra doamnei cu care am onoarea să stau 
acum de vorbă. 

Domnul Dorrit, replică doamna General, se poartă 
totdeauna prea îndatoritor, mă copleşeşte totdeauna cu 
laudele. Dacă au existat cumva momente când mi-am putut 
închipui că domnişoara Dorrit priveşte într-adevăr cu ochi 
răi părerea favorabilă pe care domnul Dorrit o are despre 
serviciile mele, acea părere prea aleasă este pentru mine o 
consolare şi o răsplată. 

Părerea despre serviciile dumneavoastră, doamnă? Spuse 
domnul Dorrit. 

Despre serviciile mele, repetă doamna General, pe un ton 
de elegantă convingere. 

Numai despre serviciile dumneavoastră, scumpă doamnă? 
Mai întrebă domnul Dorrit. 

Presupun, replică doamna General, pe acelaşi ton 
convingător, că numai despre serviciile mele. Despre ce 
altceva, adăugă doamna General cu un mic gest iscoditor 
din mănuşi, ar putea fi vorba... 

Despre... hm... dumneavoastră, doamnă General. Hm. 
Despre dumneavoastră şi despre meritele dumneavoastră, 
fu răspunsul domnului Dorrit. 

Doamnul Dorrit mă va scuza, spuse doamna General, dacă 
voi face observaţia că nu e nici timpul, nici locul de a purta 
o asemenea conversaţie. Domnul Dorrit mă va scuza dacă-i 
aduc aminte că domnişoara Dorrit se află în camera vecină 
şi că o văd când îi rostesc numele. Domnul Dorrit mă va 
ierta dacă-i fac mărturisirea că sunt tulburată şi că mi se 
pare că există momente când slăbiciunile pe care credeam 
că le-am învins îmi revin cu o îndoită putere. Domnul Dorrit 


îmi va permite să mă retragHm. S-ar putea, eventual, să 
reluăm această... hm... interesantă conversaţie, propuse 
domnul Dorrit, într-un alt moment; numai să nu fie, după 
cum sper... hm... întrucâtva neplăcută... hm... doamnei 
General. 

Domnul Dorrit, zise doamna General, lăsând ochii în jos. 
Când se ridică în picioare cu o plecăciune, va avea 
totdeauna dreptul la respectul şi supunerea mea. 

Doamna General se retrase apoi maiestuoasă, şi nu cu 
agitația de care ar fi dat dovadă o femeie mai puţin 
remarcabilă. Domnul Dorrit, care îşi jucase rolul în acest 
dialog cu o anume condescendenţă pompoasă şi admirativă 
- la fel cum sunt văzuţi unii oameni că se comportă în 
biserică şi iau parte la slujba religioasă - părea în general 
foarte satisfăcut de sine şi de doamna General. Când 
această doamnă apăru din nou la ceai, îşi împrospătase 
nurii cu o idee de pudră şi de pomadă, fără a trece cu 
vederea farmecele de un ordin mai puţin material, care se 
manifestau printr-o atitudine de blândă ocrotire faţă de 
domnişoara Dorrit şi printr-un interes duios pentru domnul 
Dorrit, atât cât îi îngăduiau convenienţele cele mai stricte. 
La sfârşitul serii, când se ridică să se retragă, domnul 
Dorrit o prinse de braţ, ca şi cum ar fi vrut s-o conducă 
afară în Piazza del Popolo şi să danseze un menuet sub clar 
de lună, şi cu mare solemnitate o însoţi până la uşa camerei, 
unde îi duse mâna la buze. După ce se despărţi de ea, 
alegându-se cu un sărut ciolănos, cu miresme de 
sulimanuri, dădu plin de graţie binecuvântarea fiicei lui. Şi, 
lăsând să se înţeleagă astfel că ceva deosebit plutea în aer, 
se duse din nou la culcare. 

A doua zi dimineaţă nu părăsi camera, dar, devreme după- 
amiază îl trimise pe domnul Tinkler cu cele mai bune 
complimente la doamna General, rugând-o s-o 
întovărăşească pe domnişoara Dorrit la plimbare, fără el. 

Fiică-sa, până să apară el, se îmbrăcase pentru dineul de 
la doamna Merdle. Se prezentă înveşmântat în cele mai 


frumoase haine, dar arăta foarte îmbătrânit şi plin de 
zbârcituri. Deoarece părea absolut hotărât să se supere foc 
pe ea dacă l-ar fi întrebat cum se mai simte, ea se aventură 
doar să-l sărute pe obraz, înainte de a pleca împreună la 
doamna Merdle, cu inima împovărată de îngrijorare. 

Drumul era foarte scurt, dar domnul Dorrit se şi afla iarăşi 
la treabă cu construirea castelului, până să străbată 
jumătatea distanţei. Doamna Merdle îl primi cu cele mai 
mari onoruri; Pieptul se ţinea admirabil şi era de o perfectă 
bună dispoziţie, dineul delicios şi societatea foarte aleasă. 

Cei mai mulţi dintre comeseni erau englezi, cu excepţia 
obişnuitului conte francez şi a nelipsitei marchize italiene - 
jaloane mondene decorative pe care totdeauna le găseşti în 
asemenea locuri şi care se deosebesc foarte puţin ca 
înfăţişare. Masa era lungă şi dineul aşijderea; Mica Dorrit, 
plasată la umbra unei imense perechi de favoriţi negri şi a 
unei uriaşe cravate albe, îl pierdea pe tatăl ei complet din 
vedere, până când un servitor îi strecură în mână un bileţel, 
rugând-o, în şoaptă, din partea doamnei Merdle, să-l 
citească numaidecât. Doamna Merdle scrisese cu creionul 
„le rog, vino şi stai de vorbă cu domnul Dorrit; mi-e teamă 
că nu se simte bine ,. 

Se grăbi să se ducă la el, neobservată, când taică-său se 
ridică în picioare şi, aplecându-se peste masă (căci o credea 
la vechiul ei loc), începu s-o strige: 

Amy, Amy, copila mea! 

Gestul era atât de neobişnuit, fără a mai vorbi despre 
înfăţişarea lui stranie şi înverşunată şi de glasul straniu şi 
înverşunat, încât imediat se făcu o linişte mormântală. 

Amy, draga mea, repetă el. Vrei să vezi, te (rog, dacă Bob e 
de serviciu la poartă? 

Ea se afla în apropierea lui şi îl atinse cu mâna, dar el 
stăruia să creadă cu îndărătnicie că era la locul ei şi striga 
de zor, tot aplecat peste masă. 

Amy, Amy. Nu mă prea simt bine. Hm. Nu ştiu ce se- 
ntâmplă cu mine. Vreau neapărat să-l văd pe Bob. Hm. 


Dintre toţi temnicerii, el îmi este la fel de prieten ca şi ţie. 
Du-te şi vezi dacă Bob e în gheretă şi roagă-l feă vină până 
la mine. 

Toţi comesenii, uluiţi, se ridicară în picioare. 

Aa, eşti aici, Amy! Bine. Hm. Bine. Hm. Cheamă-l pe Bob. 
Dacă-i liber şi nu mai e la poartă, spune-i doamnei 
Bangham să-l caute. 

Se străduia cu blândeţe să-l ducă de acolo, dar el se 
împotrivea, nu voia să plece. 

Îţi spun eu, fetiţa mea, strigă iritat, nu pot urca scara asta 
îngustă fără Bob. Hm. Trimite după Bob, cel mai bun dintre 
toţi temnicerii... trimite după Bob! 

Se uita buimăcit în preajmă, şi, dându-şi seama că era 
înconjurat de numeroase feţe, li se adresă: 

Doamnelor şi domnilor, mie-mi revine datoria... hm... dea 
vă ura bun venit la Marshalsea! Bine-aţi venit la 
Marshalsea! Spaţiul este... hm... limitat... limitat... locul de 
plimbare ar putea fi mai încăpător; dar după o vreme are să 
vi se pară că se mai măreşte... după o vreme, doamnelor şi 
domnilor... şi aerul este, la urma urmelor, foarte bun. Vine 
dinspre... hm... dealurile Surrey. Vine dinspre dealurile 
Surrey. Aici e sala de jocuri şi de odihnă. Hm. Susţinută de o 
mică subscripţie a... hm... membrilor colectivităţii. În 
schimb... apă caldă... o bucătărie comună... şi unele 
avantaje gospodăreşti mărunte. Cei care-s obişnuiţi cu... 
hm... Marshalsea au bunătatea să mă numească Tatăl lor. 
Străinii au obiceiul să mă onoreze spunând că-s... hm... 
Tatăl închisorii Marshalsea. Desigur, dacă durata în număr 
de ani a şederii poate constitui un drept asupra... hm... unui 
titlu atât de onorabil, se cuvine să primesc... hm... distincţia 
acordată. Fetiţa mea, doamnelor şi domnilor... Fetiţa mea. 
S-a născut aici! 

Ei nu-i era ruşine nici de spusele lui, nici de el însuşi. Era 
palidă şi speriată, dar avea o singură grijă, aceea de a-l 
calmă şi de a-1 lua de acolo, spre binele lui, dragul de el. 
Stătea între taică-său şi chipurile acelea nedumerite, 


aplecată peste pieptul lui, cu faţa înălţată către faţa lui. O 
apucase strâns cu braţul stâng, şi, la răstimpuri, vocea 

Scăzută a fetei se auzea implorându-1 cu., blândeţe să 
plece împreună. 

Aici s-a născut, repetă el, podidindu-1 plânsul. Aici a 
crescut, doamnelor şi domnilor, fiica mea. Copil al unui tată 
nefericit, dar... hm... totdeauna un gentleman. Sărac, fără 
îndoială, dar... hm... mândru. Totdeauna mândru! A ajuns 
un... hm... obicei nu rareori întâlnit, în rândul... hm... 
admiratorilor mei numai... binevoind să-şi exprime dorinţa 
de a recunoaşte poziţia semioficială pe care o ocup eu aici, 
oferindu-mi... hm... mici danii, care în general iau forma... 
hm... recunoaşterii benevole a umilelor mele strădanii de 
a... hm... menţine tonul aici... tonul, la un... hm... anumit 
nivel... îmi permit să atrag luarea-aminte că, personal, nu 
mă consider compromis. Hm. Nu mă consider compromis. 
Hm. Nu-s un cerşetor. Nu; mă lepăd de numele ăsta! În 
acelaşi timp, departe de mine gândul... hm... dea răni 
sentimentele generoase care-i însufleţesc pe prietenii mei 
de suferinţă, refuzând să admită că ofrandele lor sunt... 
hm... extrem de binevenite. Dimpotrivă, sunt cât se poate 
de binevenite. În numele copilei mele, dacă nu într-al meu, 
recunosc pe deplin, păstrând totodată... hm... să”spun oare, 
demnitatea mea personală? Doamnelor şi domnilor, 
Dumnezeu să vă binecuvânteze pe toţi! 

Cumplita jignire suferită de Piept făcuse între timp să se 
retragă majoritatea musafirilor în încăperile vecine. Puţinii 
care mai întârziaseră îi urmară pe ceilalţi, iar Mica Dorrit şi 
tatăl ei rămăseseră doar cu servitorii. Scumpul şi 
nepreţuitul ei tată are să vină cu ea acum, nu-i aşa? La 
rugăminţile ei fierbinţi, el răspunse că nici vorbă să poată 
urca scara îngustă fără Bob. Unde era Bob? Nimeni n-o să-l 
aducă pe Bob? Sub pretext că se duce să-l caute pe Bob, ea 
îl făcu să iasă printre valul de invitaţi veseli, veniţi la 
recepţie, îl urcă într-o trăsură care tocmai îşi descărca 
povara şi-l conduse acasă. 


În ochii lui vlăguiţi, scara spațioasă din palatul său roman 
se reducea la proporţiile scării înguste din închisoarea 
londoneză; şi nu îngădui nimănui să-l atingă, în afară de 
fiică-sa şi de fratele său. Ei îl duseră până sus, în camera lui, 
fără nici un ajutor, şi-l aşezară în pat. Din ceasul acela, 
sărmanul lui spirit schilodit, amintindu-şi doar de locul 
unde-şi frânsese aripile, destrăma visul în care orbecăise de 
atunci, şi nu mai ştia de nimic altceva decât de Marshalsea. 
Dacă auzea paşi pe stradă, îi lua drept tropăitul greoi şi 
monoton de odinioară al deţinuţilor în curtea închisorii când 
venea ora ferecării porţilor, şi considera că toţi străinii 
trebuiau să plece peste noapte. Iar când venea ora 
redeschiderii porţilor, el abia aştepta să-l vadă pe Bob. 
Încât trebuia să se născocească o poveste, cum că Bob - 
temnicerul ăsta cumsecade murise de mulţi ani - răcise, dar 
speră să poată ieşi a doua zi, ziua următoare, ori 
următoarea, sau mai târziu. 

Nu după mult timp ajunse într-o stare de slăbiciune 
cronică. Încât nici nu mai putea ridica mâna. Continua însă 
să-şi ocrotească fratele, după vechiul lui obicei, spunând, cu 
oarecare satisfacţie, de cincizeci de ori pe zi, când îl vedea 
stând la căpătâiul lui. 

Ia loc, bunul meu Frederick. Eşti atât de slăbit... 

Au încercat să-l mai învioreze aducând-o pe doamna 
General, dar el habar nu avea cine este. Îi stăruia în minte 
bănuiala injurioasă cum că femeia asta voia s-o dea afară pe 
doamna Bangham şi că începuse să bea. O învinuia în 
termeni necontrolaţi şi stărui grozav ca fiica lui să se ducă 
la guvernatorul închisorii să-l implore s-o izgonească, încât 
n-au mai reluat experienţa după primul eşec. 

O dată a întrebat dacă Tip fusese eliberat. Altminteri, 
amintirea celor doi copii absenţi părea să i se fi şters din 
memorie. Dar pe copila care atât de mult făcuse pentru el şi 
fusese aşa de puţin răsplătită nu putea nicidecum s-o uite. 
Nu pentru că ar fi vrut s-o cruţe, ori că se temea să nu se 
prăpădească de atâta veghe şi osteneală; nu era mai 


îngrijorat ca de obicei în privinţa asta. Nu, o iubea în felul 
lui, ca odinioară. Se aflau iarăşi în închisoare, şi-l îngrijea, şi 
avea tot timpul nevoie de ea, nu putea face un pas fără ea. 
EI chiar i-a spus uneori acest lucru, că se bucura că a 
suferit atât de mult pentru ea. Cât despre fiica lui - se 
aplecase peste pat, cu obrazul ei calm lângă cel al tatălui el 
- şi-ar fi jertfit viaţa pentru a-l salva. 

De două-trei zile părea tot mai vlăguit, fără să aibă dureri, 
când ea observă că-l stânjenea ticăitul ceasului lui - un 
ceas pretenţios de aur, care făcea zarvă mare, de parcă 
numai el şi Timpul ar fi mers pe lumea asta. Mica Dorrit îl 
lăsă să meargă până se opri singur, dar el tot neliniştit era, 
şi dădea de înţeles că dorea altceva. În sfârşit, îşi adună 
toate puterile să spună că ar fi vrut că fiică-sa să se ducă să- 
mprumute bani, amanetându-i ceasul. Se simţi fericit când 
fata luă ceasul de acolo, pasămite în acest scop; după 
aceea, vinul şi jeleul servite i s-au părut mai bune ca 
înainte. 

Curând înţelese că asta dorea, căci după încă o zi sau 
două, îi dădu butonii şi inelele de la mina. Simţea o imensă 
satisfacţie încredinţându-i această sarcină şi părea să 
considere că strângea bani albi pentru zile negre. După ce 
isprăvi cu bijuteriile, sau oricum cu cele pe care le avea prin 
preajmă, îşi mută atenţia asupra lucrurilor de 
îmbrăcăminte; probabil că viaţa i-a fost prelungită cu 
câteva zile datorită bucuriei de a le fi trimis rând pe rând 
unui zaraf închipuit. 

Astfel, zece zile în şir Mica Dorrit rămase aplecată peste 
perna lui, cu obrazul lingă obrazul lui. Uneori era atât de 
epuizată, încât timp de câteva minute aţipeau împreună. 
Apoi se trezea ca să-şi aducă aminte - vărsând potop de 
lacrimi în tăcere - de obrazul care-l atingea pe al ei şi să 
vadă furişându-se treptat-treptat asupra chipului iubit o 
umbră mai deasă decât umbra zidurilor închisorii 
Marshalsea. 


Încetul cu încetul, toate liniile planului marelui castel din 
Spania se topeau una după alta. Încetul cu încetul, 
alcătuirea unde liniile se uneau şi se întretăiau deveni 
netedă şi goală. Încetul cu încetul, dispăreau dungile 
zăbrelelor şi zigzagul de fier din vârful zidului împrejmuitor 
al închisorii. Încetul cu încetul, obrazul asemănător celui al 
Mâcăi Dorrit se transformă într-unul cu mult mai tânăr 
decât cel pe care-l văzuse până atunci sub părul cărunt şi 
se cufundă în odihna veşnică. 

La început, unchiul ei îşi pierduse parcă minţile. 

Oh, fratele meu! Oh, William, William. Pleci înaintea mea. 
Pleci fără mine. Pleci şi mă laşi aici! Tu, cu mult mai presus 
ca mine, atât de distins, atât de nobil! Iar eu, biet om inutil, 
bun de nimic, şi a cărui lipsă n-ar fi simţit-o nimeni! 

Mica Dorrit avea acum la cine să se gândească şi de cine 
să aibă grijă. 

Unchiule, dragă unchiule, cruţă-te şi astfel mă cruţi şi pe 
mine! 

Bătrânul n-a fost surd la ultimele ei cuvinte. Când începu 
să se stăpânească, făcu acest lucru s-o cruţe pe ea. Nu deel 
se sinchisea, ci, cu toată forţa de care mai dispunea inima 
asta cinstită, de atâta vreme amorţită, înviorată ca să fie 
sfărâmată, el o stima pe Mica Dorrit şi o binecuvânta. 

Oh, Doamne! Exclamă, înainte de a părăsi încăperea, cu 
mâinile lui zbârcite împreunate deasupra capului ei. Tu vezi 
copila aceasta a iubitului meu frate defunct! Tot ce am privit 
eu, cu propriii mei ochi, înceţoşaţi şi păcătoşi, Tu ai desluşit 
limpede, într-o lumină vie. Nici un fir de păr din capul ei nu 
vei lăsa să-i fie atins. O vei susţine aici până-n ultimul ei 
ceas. Şi ştiu că Tu o vei răsplăti de-a pururi! 

Rămaseră într-o odaie întunecoasă de alături. Sufereau în 
tăcere. Uneori, durerea bătrânului căuta o consolare într-o 
invocaţie ca cea dinainte, dar, în afară că puţina lui forţă 
era mai prejos de strădania sa, nu pierdea niciodată din 
vedere să-şi amintească de spusele ei şi atunci îşi făcea 
reproşuri şi se liniştea. Unica expresie pe care şi-o îngăduia 


în tristeţea lui era să spună deseori că fratele său plecase 
singur, că trăiseră nedespărţiţi totdeauna de la începutul 
vieţii lor, că împreună ajunseseră la ananghie, că în timpul 
anilor, mulţi la număr, de mizerie, suferiseră cot la cot, că 
fuseseră împreună până în acea zi, iar acum fratele lui 
plecase singur-singurel! 

Se despărţiră copleşiţi de durere şi oboseală. Nu 
încuviinţă să-l lase până ce nu-l conduse în odaia lui, unde 
se întinse în pat îmbrăcat cum era şi îl acoperi ea însăşi. 
Apoi se cufundă şi ea în propriul ei pat şi căzu într-un somn 
adânc: somnul epuizării şi al odihnei, dar care n-o 
descătuşa complet de simţământul latent al suferinţei 
cumplite. Dormi, bună Mică Dorrit. Dormi toată noaptea! 

Era o noapte cu lună plină, dar cum luna se afla în ultimul 
pătrar, răsărea târziu. Înălţată sus, în crugul cerului senin, 
răspândea lumină prin jaluzelele trase pe jumătate. În 
încăperea solemnă unde poticnelile şi rătăcirile unei vieţi 
tocmai luaseră sfârşit pe vecie. Două siluete liniştite se aflau 
în odaie: două chipuri deopotrivă de încremenite şi de 
impasibile, separate unul de celălalt prin distanţe de 
netrecut pe pămânfui fremătând de viaţă şi de tot ce 
cuprinde, şi care curând aveau să se odihnească într-însul. 

Una din siluete zăcea în pat; a doua, îngenuncheată pe 
podea, era prăvălită peste cealaltă, cu braţele puse uşor şi 
firesc pe cuvertură, cu faţa aplecată, aşa încât buzele 
atingeau mâna din care zburase ultima suflare. Cei doi fraţi 
erau dinaintea Tatălui lor; mai presus de judecata 
crepusculară din această lume; mai presus de regulile şi 
umbrele ei. 

Capitolul XX 

INTRODUCERE T. A URMĂTORUL 

PASAGERII debarcau din pachebot în portul Calais. O 
localitate aşezată într-o depresiune deprimantă era Calais, 
când apele se retrag în reflux la nivelul lor cel mai scăzut. 
Nu mai există decât exact atâta apă la mal cât să poată 
intra vasul în port, iar bancul de nisip spălat de valurile mici 


ale mării părea aidoma unui monstru marin, leneş., adormit 
pe oglinda apei, a cărui formă abia dacă se mai desluşea. 
De pe farul subţiratic, învesmântat pe de-a-ntregul în alb, 
hăituind ţărmul ca şi cum ar fi fost spectrul unui edificiu 
care avusese cândva culoare şi rotunjimi, se prelingeau 
lacrimi amare în urma ultimului asalt al valurilor. Şiruri 
lungi de piloţi sfrijiţi şi negri, plini de noroi, uzi, bătuţi de 
furtună, cu ghirlande funebre din alge încolăcite în juru-Je 
de ultima maree, sugerau imaginea unui lugubru cimitir 
marin. Orice obiect care putea fi izbit de valuri şi de 
uragane părea atât de jalnic, de mărunt sub cerul uriaş 
cenuşiu, în tumultul vântuiui şi al mării şi dinaintea 
volutelor înspumate care luau totul aprig pe sus, încât te 
mirai că mai rămânea cât de cât ceva din Calais. Şi anume 
porţile joase şi zidurile joase şi acoperişurile scunde şi 
gropile mici şi dunele firave şi digurile pipernicite şi străzile 
netede ca-n palmă, şi că n-au fost înghiţite de multă vreme 
de marea hulpavă şi distrugătoare, precum fortărețele 
făcute pe plajă de copii. 

După ce alunecau ca vai de lume pe platforma noroioasă şi 
printre piloţi, poticnindu-se când să urce scările ude şi 
întâlnind la tot pasul sumedenie de piedici marinăreşti, 
călătorii începeau marşul incomod în lungul cheiului, unde 
toţi vagabonzii francezi şi în-afara-legii englezi din oraş 
(adică jumătate din populaţie) îi escortau, că nu cumva să-şi 
revină din buimăceală. După ce fuseseră cercetaţi din fir în 
păr de toţi englezii, revendicaţi şi răsrevendicaţi de toţi 
francezii că pradă care li se cuvenea de drept, într-o 
încăierare corp la corp cale de trei sferturi de milă 
depărtare, erau liberi să iasă în sfârşit pe străzi şi să se 
ducă apoi care încotro, urmăriţi îndeaproape, pas cu pas. 

Clennam, hărțuit de griji cu duiumul, se găsea printre 
victimele din acest grup. Salvându-i din situaţiile cele mai 
primejdioase pe cei mai neajutoraţi dintre compatrioţii săi, 
mergea acum de unul singur, sau aproape singur pe cât era 
posibil, cu un domn din partea locului într-un costum numai 


pete de grăsime şi şapcă deopotrivă, care venea în urma lui 
la vreo cincizeci de metri, zbierând fără întrerupere: „Hei, 
domnu! Mneaţa, auzi! Oțel frumos! , 

Clennam Izbuti totuşi să se depărteze chiar şi de 
ospitalierul personaj şi să-şi continue nevătămat drumul. 
Oraşul avea un aer potolit după tumultul Mânecii şi de pe 
țărm, iar lipsa asta de însufleţire i se păru plăcută, 
cAomParaţieÂntâlni grupuri noi de compatrioți, mergând în 
debandadă şi amintind de nişte plante firave, care, pentru 
că înfloriseră prea mult, luau înfăţişarea de simple buruieni. 
De asemenea, făceau impresia că hoinăresc într-un cerc 
limitat, mereu acelaşi, zi de zi, evocându-i puternic 
închisoarea Marshalsea. Dar, fără să le mai dea atenţie 
decât doar cât i-au sugerat acest gând, el porni în căutarea 
unei anumite străzi şi număr reţinute în minte. 

„Aşa mi-a spus Pancks - murmură el ca pentru sine, 
oprindu-se în faţa unei case mohcrâte, la adresa pe care o 
căuta - presupun că informaţia lui e corectă, iar 
descoperirea, printre hârtiile răzlețe ale domnului Casby, 
de netăgăduit; altminteri nici prin gând nu-mi trecea însă 
că putea fi aici ,,. 

Un soi de casă cu un aspect mort, cu un zid orb la stradă şi 
o poartă laterală moartă, unde cordonul atârnând în jos al 
unui clopoțel scoase două clinchete moarte, şi un ciocănaş 
produse un sunet mort, surd, pricâjit, care nu avea destulă 
tărie să treacă nici măcar dincolo de poartă numai 
crăpături. Oricum, poarta se deschise prinsă într-un fel de 
balamale moarte şi se închise îndărătul lui când intră într-o 
curte părăsită, undezi se puse stavilă un alt zid orb, în 
dreptul căruia se făcuse încercarea de a planta nişte 
arbuşti agăţători, morţi insă, şi de a înjgheba o mică 
fântână într-o grotă - secată - şi s-o împodobească printr-o 
statuetă dispărută. 

Intrarea în casă se găsea în stânga şi era înzestrată, ca şi 
poarta, de două bilete tipărite, în franceză şi engleză, 
anunțând camere mobilate de închiriat, cu ocuparea lor 


imediată. O ţărancă vânjoasa şi cu înfăţişare veselă, cu o 
fustă destul de scurtă ca să i se vadă din plin ciorapii, 
bonetă albă şi cercei, apăru în pragul întunecat al uşii şi-l 
întrebă pe cine caută, într-o engleză stricată şi dând la 
iveală nişte dinţi frumoşi. 

Clennam îi răspunse în franceză că dorea s-o vadă pe 
doamna englezoaică. 

Intraţi, vă rog, şi veniţi sus, rosti ţăranca tot în franceză. 

Se supuse şi o urmă sus până la capătul unei scări 
întunecoase şi pustii, care ducea către o odaie dosnică, de 
la primul etaj, de unde aveai o jalnică perspectivă a curţii 
părăsite, a arbuştilor morţi, a fântânii secate şi a soclului 
statuii dispărute. 

Domnul Blandois, spuse Clennam. 

Cu plăcere, domnule. 

După care femeia se retrase, lăsându-i răgazu] să se uite 
prin cameră. Era tipul de cameră totdeauna întâlnit în 
asemenea case. Rece, searbădă şi sumbră. Duşumeaua 
ceruită şi foarte alunecoasă. O odaie nu prea încăpătoare 
pentru a patina, dar nici pentru vreo altă îndeletnicire nu 
era lesnicioasă. Ferestrele cu perdele roşii şi albe, o 
rogojină mică pe podea, o măsuţă rotundă, susţinută de o 
tumultuoasă încurcătură de picioare, nişte scaune scâlciate 
de răchită, două fotolii mari în catifea * roşie, unde aveai loc 
berechet ca să nu te simţi tihnit, “un birou, o oglindă pe 
prichiciul căminului, alcătuită din mai multe bucăţi, vrând 
să pară că-i dintr-o singură bucată, două vaze stridente cu 
flori foarte artificiale; între ele, un luptător grec fără coif, 
sacrificând un ceasornic geniului Franţei. 

După un timp, uşa comunicând cu o altă odaie se deschise 
şi intră o doamnă. Păru foarte surprinsă dând cu ochii de 
Clennam şi făcu roată din priviri în căutarea altcuiva. 

Scuzaţi-mă, domnişoară Wade. Sunt singur. 

Nu mi s-a spus numele dumneavoastră. 

Nu, ştiu acest lucru. Scuzaţi-mă. M-a învăţat experienţa că 
numele meu nu vă îndeamnă să mă primiţi; şi am riscat să-l 


folosesc pe cel al persoanei pe care 

O caut. 

N-aţi vrea să-mi spuneţi, replică, făcându-i semn către un 
scaun, cu un gest atât de rece încât el rămase în picioare, 
ce nume aţi dat să se anunţe? 

Am rostit numele Blandois.; 

Blandois? 

Un nume pe care-l cunoaşteţi. 

Ciudat, zise ea, încruntându-se; continuaţi să vă interesaţi 
cu atâta indiscreţie de mine şi de cunoştinţele mele, de 
mine şi de treburile mele, domnule Clennam. Mă întreb ce 
intenţii aveţi. 

Scuzaţi-mă. Cunoaşteţi numele? 

Ce vă interesează numele? Ce mă interesează pe mine 
numele acesta? Ce importanţă poate avea pentru 
dumneavoastră dacă-l ştiu sau nu? Cunosc multe nume şi 
am uitat o sumedenie. Acesta poate face parte dintr-o 
categorie sau alta, ori poate că nici n-am auzit vreodată de 
el. Nu văd nici un motiv să mă interogaţi pe mine, sau să mă 
las interogată de oricine ar fi, în acest sens. 

Dacă-mi daţi voie, rosti Clennam, o să vă spun ce motiv am 
eu de a stărui pe tema asta. Recunosc, insist şi trebuie să vă 
Tog cu toată sinceritatea să mă scuzaţi că procedez astfel. 
Am motive cu totul personale şi nu insinuez că ar putea 
avea vreo legătură cu dumneavoastră. 

— Bine, domnule, replică, repetind întrucâtva cu mai 
puţină aroganță, invitaţia anterioară făcută de a lua loc, la 
care el se supuse de astă dată, după ce se aşezase şi ea. 
Sunt bucuroasă aflând că măcar nu e vorba de o altă roabă 
a vreunuia dintre prietenii dumneavoastră,. Lipsită de 
liberul arbitru şi pe care eu să o fi răpit. Sint gata să ascult 
motivul dumneavoastră, dacă vreţi să mi-l dezvăluiţi, Mai 
întâi, spre a putea identifica persoană despre care vorbesc, 
zise Clennam, daţi-mi voie să menţionez că e persoana pe 
care aţi întâlnit-o la Londra cu câtva timp în urmă. Vă 


aduceţi aminte că v-aţi întâlnit cu un bărbat pe malul 
fluviului... la Adelphi? 

Într-adevăr, vă amestecați în treburile mele în chip cu totul 
nejustificat, răspunse ea, privindu-l drept în faţă, 
nemulțumită la culme. De unde ştiţi acest lucru? 

Vă rog să nu-mi luaţi ăsta în nume de rău. A fost pur şi 
simplu din întâmplare. 

Ce întâmplare? 

Întâmplarea a făcut să dau de dumneavoastră pe stradă şi 
să asist la întâlnire. 

Este vorba despre dumneavoastră sau de altcineva? 

Despre mine. Eu am asistat. 

De fapt, a avut loc în plină stradă, remarcă ea din ce în ce 
mai puţin nervoasă, după ce stătu pe gânduri câteva clipe. 
Cincizeci de oameni puteau să fi asistat. Fără nici un fel de 
importanţă. 

Nici eu nu atribui vreo importanţă faptului că am văzut 
acest lucru - poate doar pentru a vă explica venirea mea 
aici - şi n-are nici o legătură cu scopul vizitei mele, ori cu 
favoarea pe care vreau să v-o cer. 

Oh! Vreţi să-mi cereţi o favoare! Mi s-a părut mie (şi chipul 
frumos îl privi cu o expresie amară) că aţi devenit mai 
blând, domnule Clennam. 

Se mulţumi să facă un gest uşor de protest în tăcere. Apoi 
se referi la dispariţia lui Blandois, despre care auzise 
poate? Oricum i s-ar fi părut, posibil sau nu, ea nu auzise 
despre aşa ceva. N-avea decât să se uite în jur (spuse ea) să 
judece singur dacă multe din veştile de afară era posibil să 
ajungă la urechile unei femei închise aici, mistuindu-se pe 
sine, în vreme ce se petrec anumite lucruri. După ce făcu 
această tăgăduire, pe care Clennam o luă drept bună, ea îl 
întrebă ce înţelegea prin dispariţie. Astfel ajunse el să-i 
povestească împrejurările în amănunt, fără a-şi ascunde 
nerăbdarea de a descoperi ceea ce se petrecuse de fapt cu 
omul acesta, ca să spulbere bănuielile sumbre care planau 
asupra casei părinteşti. Ea îl asculta cu evidentă 


nedumerire şi cu mai mult interes disimulat decât dăduse 
dovadă până atunci, deşi nu schimbase felul de a fi, distant, 
trufaş şi închis în sine. Când termină de vorbit, ea rosti doar 
atât: încă nu mi-aţi spus, domnule, ce amestec am eu aici şi 
nici ce favoare intenţionaţi să-mi cereţi. Vreţi să fiţi atât de 
bun şi să treceţi la chestiune? 

Presupun, zise Arthur, continuându-şi strădania de a 
învinge atitudinea ei dispreţuitoare, că fiind în relaţii 
confidenţiale, dacă pot spune astfel, cu această persoană... 

Puteţi spune, desigur, tot ce doriţi, interveni ea, fără ca eu 
să subscriu presupunerilor dumneavoastră, domnule 
Clennam, sau ale altcuiva. 

„.. Ca fiind măcar în relaţii personale cu el, reluă Clennam, 
schimbând modul de exprimare în nădejdea de a fi mai 
aproape de adevăr, sunteţi în măsură să mă informaţi 
întrucâtva asupra antecedentelor sale, asupra ocupaţiei, 
tabieturilor, domiciliului său obişnuit; îmi puteţi da un 
indiciu mărunt care să-mi permită de a-l regăsi sau de a 
afla ce s-a întâmplat cu el. lată favoarea ce v-o cer, într-o 
stare de deznădejde, de care, sper, veţi ţine cât de cât 
seamă. Dacă aveţi vreun motiv oarecare de a-mi impune 
condiţii, îl voi respecta fără să vă întreb care este. 

Dumneavoastră m-aţi văzut din întâmplare cu acest om pe 
stradă, zise ea, evident mult mai mult preocupată de 
propriile ei gânduri asupra chestiunii în discuţie, decât de 
rugămintea interlocutorului, spre mâhnirea acestuiâ din 
urmă. Atunci dumneavoastră îl cunoşteaţi dinainte? 

Nu, l-am cunoscut după aceea. Nu-l văzusem niciodată 
înainte de seara dispariţiei, când l-am întâlnit iarăşi, de fapt 
în odaia maică-mi. Acolo l-am şi lăsat. Puteţi citi pe această 
hârtie tot ce se ştie despre el. 

Îi întinse unul din afişe şi ea îl citi cu atenţie, calmă. 

Scrie mai mult decât ştiam eu despre el, spuse, dându-i 
hârtia înapoi. 

Trăsăturile lui Clennam exprimau o dezamăgire profundă, 
poate chiar neîncredere, căci ea adăugă, pe acelaşi ton 


nepăsător: 

Nu mă credeţi. Totuşi, aşa este. Cât despre relaţiile lui 
personale, s-ar zice că existau relaţii personale între el şi 
mama dumneavoastră, cu toate că îmi spuneţi c-o credeţi 
pe ea când declară că nu ştie nimic de soarta lui! 

În aceste cuvinte şi în surâsul.de care erau însoţite se 
desluşea o insinuare destul de limpede, ca să-l facă pe 
Clennam să roşească. 

— Ascultaţi-mă, domnule, zise ea, cu o plăcere crudă <de 
a tăia în carne vie, am să fiu cât doriţi dumneavoastră de 
sinceră. Voi mărturisi că dacă mă sinchiseam de 
onorabilitatea mea, ceea ce nu-i cazul, sau dacă trebuia să- 
mi apăr reputaţia, ceea ce iar nu-i cazul, pentru că mi-e 
absolut indiferent dacă e considerată bună ori rea, m-aş fi 
socotit grav compromisă având cât de cât de-a face cu acest 
individ. Totuşi, el nu mi-a trecut niciodată pragul uşii şi 
niciodată n-a stat de vorbă cu mine până la miezul nopţii. 

Îşi lua revanşa pentru vechea ranchiună, îndreptând 
împotriva lui propriu-i subiect. Nu era ea din fire omul care 
să-l cruţe şi n-avea pic de milă. 

Ce rost are să nu vă spun că e un ins josnic, un mercenar 
de cea mai mizerabilă speţă, pe care l-am întâlnit pentru 
prima oară umblând după pradă prin Italia (unde am fost 
nu demult), şi că acolo l-am tocmit pentru că mi s-a părut o 
unealtă potrivită spre a-mi atinge scopul. Pe scurt, merită 
osteneala să-mi fac cheful - şi să-mi satisfac un puternic 
îndemn - de a plăti o iscoadă în stare de orice pentru bani. 
L-am plătit deci pe individul ăsta. Îmi închipui că dacă 
voiam să-i propun un asemenea târg, dacă-l puteam plăti 
cu destui bani, iar dacă el putea lucra din umbră, în afara 
oricărui risc, ar fi luat viaţa oricui cu la fel de puţine 
scrupule precum mi-a luat şi banii. Asta e, în orice caz, 
părerea mea despre el; şi după cum văd nu-i prea deosebită 
de a dumneavoastră. Dar, ca să iau exemplul 
dumneavoastră de a presupune ba una, ba alta, mi se pare 
că părerea mamei dumneavoastră e cu totul diferită. 


Mama, daţi-mi voie să vă amintesc, zise Clennam, a fost 
pusă la început în legătură cu el, din nefericire, cu ocazia 
unor afaceri. 

S-ar părea că, din nefericire, cu ocazia unor afaceri, a fost 
pusă în sfârşit în legătură cu el, replică domnişoara Wade, 
căci în momentul acela ora discuţiilor de afaceri era demult 
depăşită. 

Vreţi să insinuaţi, rosti Arthur, rănit sub aceste lovituri 
date cu sânge-rece şi a căror tărie o mai simţise din plin, că 
a existat ceva... 

Domnule Clennam, îl întrerupse ea calmă, luaţi seama, eu 
nu fac nici un fel de insinuări asupra acestui individ. El este, 
o spun din nou fără înconjur, un ins josnic, un mercenar de 
cea mai mizerabilă speţă. Asemenea tip se duce oriunde 
găseşte un chilipir. Dacă eu nu eram un chilipir pentru el, 
nu ne-aţi fi văzut împreună. 

Chinuit de stăruința cu care căuta să-i pună mereu 
dinainte latura asta sumbră a chestiunii, care-i strecurase 

O umbră în inimă, Clennam rămase tăcut. 

Vorbescvdespre el ca şi cum încă trăieşte, adăugă, dar s-ar 
putea să fi fost suprimat fără ca eu să ştiu ceva, şi fără ca 
mie să-mi pese, totodată, căci nu mai sunt un chilipir pentru 
el. 

Arthur se ridică încetişor, descumpănit şi cu un oftat 
adânc. Ea nu se ridică, ci, după ce-l privise bănuitoare 
între timp, ţinând buzele strânse de supărare, rosti: 

Era tovarăşul nedespărţit al prietenului dumneavoastră 
drag, nu-i aşa? De ce nu-i cereţi prietenului dumneavoastră 
drag să vă ajute? 

Lui Arthur îi stătea pe limbă să-i spună că nu-i fusese 
prieten drag, dar se abţinu, amintindu-şi de luptă de 
odinioară şi de hotărârea luată, şi replică: 

În afară că nu l-a mai revăzut pe Blandois, de când 
Blandois a plecat spre Anglia, domnul Gowan nu ştie nimic 
în plus despre el. A fost o cunoştinţă ocazională, făcută în 
străinătate. 


O cunoştinţă ocazională făcută în străinătate! Repetă ea. 
Da. Prietenul dumneavoastră drag, cu toate cunoştinţele pe 
care şi le putea face, avea mare nevoie de un divertisment, 
ştiind ce soţie are. O urăsc pe soţia lui, domnule. 

Patima cu care spuse asta, cu atât mai evidentă, cu cât era 
mai stăpânită, îi atrase atenţia lui Clennam şi-l ţintui locului. 
Ura asta îi fulgeră în ochii negri, fixaţi asupra lui, făcea să-i 
freamăte nările şi-i înfierbânta până şi răsuflarea; 
altminteri, chipul trăda o seninătate dispreţuitoare, iar în 
atitudine păstra o graţie liniştită şi arogantă, ca şi cum s-ar 
fi aflat într-o dispoziţie de totală nepăsare. 

Tot ce aş mai avea de spus, domnişoară Wade, remarcă el, 
este că n-aţi fi putut primi o provocare vreodată pentru a 
justifica un sentiment pe care nimeni, cred, nu-l 
împărtăşeşte. 

ÎI puteţi întreba, dacă vreţi, pe prietenul dumneavoastră 
drag, replică ea, ce părere are în acest sens. 

Nu sunt în termeni chiar atât de intimi cu prietenul meu 
drag, zise Arthur, în ciuda hotărârii sale, ca să-mi pot 
îngădui să discut aşa ceva cu el, domnişoară Wade. 

Îl urăsc, replică ea. Mai mult ca pe nevastă-sa; pentru că 
altădată m-am lăsat dusă de nas destul, şi am fost îndeajuns 
de nesinceră faţă de mine însămi, ca aproape să mă 
îndrăgostesc de el. Nu m-aţi văzut, domnule, decât în 
situaţii banale, când m-aţi luat, presupun; * drept o femeie 
banală, întrucâtva mai încăpăţânată ca celelalte. Habar n- 
aveţi ce înţeleg eu prin ură, fiindcă nu mă cunoaşteţi prea 
bine; nu puteţi şti până nu veţi afla cu ce grijă m-am studiat 
pe mine şi pe cei din preajma mea. De aceea am fost pe 
punctul de a vă povesti ce fel de viaţă am dus - nu pentru a 
câştiga bună dumneavoastră părere, căci asta nu contează 
în ochii mei, ci ca să puteţi pricepe, când vă veţi gândi la 
prietenul dumneavoastră drag şi la soţia lui dragă, ce 
înţeleg eu prin a urî. Pot să vă dau ceva scris anume şi pus 
deoparte pentru dumneavoastră, ori să mă las păgubaşă? 


Arthur o rugă să-i dea cele scrise. Ea se duse la birou, îl 
descuie şi scoase dintr-un sertar interior câteva foi 
împăturite de hârtie. Fără a încerca să-şi împace vizitatorul 
- abia dacă se uita la el şi vorbindu-i de parcă s-ar fi adresat 
oglinzii ca să-şi justifice îndărătnicia în propriii ei ochi - ea 
zise, când i le înmână: 

Veţi şti acum ce înţeleg eu prin a uri! Dar să lăsăm astea. 
Este de-ajuns, domnule, să daţi de mine la Londra ori la 
Calais într-o casă goală sau într-o locuinţă ieftină cu camere 
mobilate, şi o veţi găsi şi pe Harriet cu mine, V-ar face poate 
plăcere s-o vedeţi înainte de plecare. Harriet, vino încoace! 

Apoi o mai strigă o dată. La al doilea apel apăru şi Harriet, 
cândva Tattycoram. 

lată-l pe domnul Clennam, spuse domnişoara Wade, dar 
n-a venit pentru tine... căci presupun că aţi renunţat acum? 

Neavând calitatea şi nici vreo influenţă... da, încuviinţă 
domnul Clennam. 

Vezi, n-a venit să te caute pe tine; dar cu toate astea, e în 
căutarea cuiva. A venit după Blandois acela. 

Cu care te-am văzut trecând pe Ştrand la Londra, 
ipompletă Arthur. 

— Dacă ştii ceva despre el, Harriet, în afară de faptul 

Fcă venea de la Veneţia, ceea ce cu toţii ştim, spune-i 
tdeschis domnului Clennam. 

Nu ştiu altceva nimic despre el, rosti fata. 

Sunteţi mulţumit? Îl întrebă domnişoara Wade pe Arthur. 

N-avea nici un motiv să nu le creadă, căci atitudinea fetei 
era atât de firească, încât aproape că-l convinsese, 
risipindu-i toate îndoielile de până atunci. 

Trebuie să caut informaţii în altă parte, răspunse el. 

Deşi încă n-ar fi vrut să plece, dar se ridicase în 

Picioare înainte de intrarea fetei, ea crezuse bineînţeles că 
era gata de ducă. Se uită repede la el şi întrebă: 

Se simt bine, domnule? 

Cine? 


Se opri în clipa când să spună „ei toţi „; se uită la 
domnişoara Wade şi adăugă: 

Domnul şi doamna Meagiles. 

Erau bine ultima oară când am avut veşti de la ei. Nu sunt 
acasă. Pentru că veni vorba, dă-mi voie să te-ntreb ceva. E 
adevărat c-ai fost văzută pe-acolo? 

Unde? Unde se spune c-am fost văzută? Replică fata şi lăsă 
posomorită ochii în jos. 

Privind casă prin gardul grădinii. 

Nu, zise domnişoara Wade. Niciodată n-a mai trecut pe- 
acolo. 

Ba nu, te-nşeli, se împotrivi fata. Am trecut pe-acolo ultima 
dată când am fost la Londra. M-am dus într-o după-amiază 
când m-ai lăsat singură. Şi m-am uitat prin gard. 

Sărmana fată! Exclamă domnişoara Wade cu nespus 
dispreţ. Oare întreaga noastră viaţă în comun, toate 
discuţiile noastre, toate plângerile tale din trecut contează 
atât de puţin? 

Nu înţeleg ce rău este dacă priveşti prin gard câteva clipe, 
zise fata. Văzusem după ferestre că familia nu era acasă. 

De ce a trebuit să treci pe-acolo? 

Pentru că voiam să mai văd casa. Pentru că simţeam că 
trebuie s-o mai văd o dată. 

În vreme ce fiecare din cele două chipuri frumoase se 
privea unul pe celălalt, Clennam simţi cât de mult trebuie să 
se fi chinuit reciproc aceste două naturi, fără încetare. 

Oh! E-xclamă domnişoara Wade, stăpânindu-se cu răceală 
şi privind în altă parte. Dacă simţeai nevoia să revezi locul 
unde duceai viaţa din care te-am salvat eu, fiindcă-ţi 
dăduseşi seama cum era - asta-i altceva. Dar asta ţi-e 
sinceritatea faţă de mine, asta ţi-e credinţa faţă de mine? 
Astfel faci tu cauză comună alături de mine? Nu meriţi 
încrederea pe care mi-am pus-o în tine, nu meriţi favoarea 
care ţi'-am acordat-o. Nu valorezi mai mult decât un căţeluş 
şi mai bine te-ai întoarce la cei care s-au purtat mai rău cu 
tine decât dacă te-ar fi biciuit. 


Dacă vorbeşti astfel despre aceşti oameni cu altcineva de 
faţă, mă provoci să le iau apărarea, zise fata. 

Întoarce-te la ei, replică domnişoara Wade. Întoarce-te la 
ei! 

Ştii foarte bine, replică Harriet la rându-i, că nu mă-ntore 
la ei. Ştii foarte bine c-am rupt-o cu ei pentru totdeauna şi 
că nu pot şi nu vreau să mă mai întorc acolo. De aceea lasă-i 
în pace, domnişoară Wade. 

Preferi bunăstarea lor în locul traiului mai restrâns de aici! 
Se răsti ea. Îi ridici în slăvi ca să mă cobori pe mine. Trebuia 
oare să mă fi aşteptat la altceva? Ar fi trebuit să-mi dau 
seama. 

Nu-i adevărat, se împotrivi Harriet, împurpurându-se la 
faţă, şi nu spui ce gândeşti. Îmi dai tot timpul peste nas, 
fără a avea aerul, că n-am pe nimeni în afară de dumneata. 
Şi fiindcă n-am pe nimeni în afară de dumneata, crezi că mă 
poţi determina să fac sau să zic tot ce-ţi place, şi că-mi poţi 
arunca în obraz orice jignire. Eşti la fel de rea ca şi ei în 
toate privinţele. Dar nu mă las eu îmblânzita cu una, cu 
două şi nici călcată în pici oare. Iţi spun încă o dată: m-am 
întors acolo deoarece deseori mă gândeam că mi-ar face 
plăcere să mai revăd casa aceea. O să întreb iarăşi cum se 
simt, pentru că am ţinut la ei cândva şi uneori mă gândesc 
că s-au purtat frumos cu mine. 

Atunci Clennam interveni, spunându-i că era convins că s- 
ar purta şi pe viitor frumos cu ea, dacă ar dori vreodată să 
se întoarcă. 

Niciodată! Strigă fata cu patimă. N-am să fac asta 
niciodată. Nimeni nu ştie acest lucru mai bine ca 
domnişoara Wade, cu toate că râde de mine, fiindcă m-a 
făcut să depind de dânsa. Eu ştiu că sunt astfel şi mai ştiu 
că de-abia aşteaptă ocazia fericită de a-mi aduce aminte de 
asta. 

— Grozavă scuză! Exclamă domnişoara Wade, pe acelaşi 
ton mânios, arogant şi plin de amărăciune. Dar străvezie şi 
cusută cu aţă alba. Sărăci” mea nu poate fi comparată cu 


banii lor. Mai bine întoarce-te r*umaidecât, întoarce-te 
numaidecât mai bine şi isprăveşte odată! 

Arthur Clennam se uită la ele cum stăteau în picioare, la 
oarecare distanţă una de alta, în odaia mică şi searbădă, 
fiecare întărâtându-şi trufaşă propria mânie, fiecare cu 
hotărârea neclintită de a se chinui pe sine şi de-a o chinui şi 
pe cealaltă. El spuse câteva cuvinte de bun rămas, dar 
domnişoara Wade dădu din cap doar. 

— Iar Harriet, afectând umilinţa unei sărmane fiinţe 
dependente, a unei sclave (dar nu fără a fi dispreţuitoare, 
totuşi), se purta ca şi cum era prea măruntă de a face vreo 
observaţie sau de a fi luată în seamă. 

Câennam cobori în curte pe scara sumbră şi întortocheată, 
şi zidul mort i se păru mai jalnic, arbuştii mai veştezi, 
fântâna mai uscată, iar soclul statuetei mai părăsit ca 
înainte, Gândindu-se mult la ceea ce văzuse şi auzise în 
casa aceea, precum şi la eşecul tuturor strădaniilor sale 
pentru a da de urma personajului suspect dispărut, reveni 
la Londra şi în Anglia cu acelaşi vapor cu care se dusese. Pe 
drum, despături foile de hârtie şi citi cele cuprinse în 
capitolul următor. 

Capitolul XXI 

POVESTEA L NLK FI ÎNŢE CARE SE CHINUIE PE SINE 

AM ghinionul să nu fiu proastă. De la o vârstă foarte 
fragedă am descoperit ceea ce credeau că-mi ascund cei 
din jurul meu. Dacă în loc de a vedea îndeobşte lucrurile 
aşa cum sunt. Mă lăsam de obicei călcată în picioare, aş fi 
putut duce probabil o viaţă tihnită ca majoritatea proştilor 
de pe lumea asta. 

Am petrecut copilăria cu o bunică; mai bine zis, cu 

O persoană care-şi atribuia acest grad de rudenie faţă de 
mine şi îşi juca rolul ca atare. N-avea nici un drept în acest 
sens, dar eu - atât de naivă puteam fi - nici n-aş fi bănuit. 
Avea câţiva copii de-ai săi la ea acasă şi alţi copii străini, 
numai fetiţe, zece la număr, printre care eram şi eu. Trăiam 
laolaltă şi primeam aceeaşi educaţie. 


Trebuie să fi fost de vreo doisprezece ani când am început 
să-mi dau seama ce ifose protectoare adoptau fetele acelea 
la adresa mea. Mi se spunea că sunt orfană. Alte orfane nu 
mai existau printre noi, şi atunci am înţeles (primul 
dezavantaj că nu eram proastă) că ele căutau să mă 
împresoare cu mila lor insolentă şi cu superioritatea lor 
ocrotitoare. Nu m-am pripit să iau asta drept bună, ca pe 
cine ştie ce descoperire, până ce nu le-am pus în repetate 
rânduri la încercare. Nu prea am prtut să le fac să se certe 
cu mine. Când izbuteam asta cu vreuna din ele. După un 
ceas, două, mai mult ca sigur, avea să vină, făcând tot 
posibilul să se împace. Mereu-mereu le-am pus la încercare 
şi niciodată nu s-a întâmplat să se ft aşteptat vreodată că eu 
să fac primul pas. Totdeauna m-au iertat, în vanitatea lor 
condescendentă - imagini în mic ale oamenilor maturi! 

Una dintre ele era prietena aleasă de mine. lubeam 
gâsculiţa asta cu o pasiune pe care n-o merită câtuşi de 
puţin, şi de care nu-mi pot aminti fără să-mi fie ruşine, deşi 
eram doar o copilă. Avea ceea ce se cheamă 

O fire plăcută şi afectuoasă. Se pricepea să împartă, şi 
împărțea din plin, priviri şi zâmbete drăgălaşe tuturor. Cred 
că în toată casa nu mai exista o altă fiinţă, în afară de mine, 
care să fi ştiut că făcea asta anume să mă rănească şi să mă 
irite! 

Îmi iubeam totuşi atât de mult prietena asta nedemnă 
încât viaţa-mi ajunsese un calvar. Mereu mă dăscăleau şi 
eram mereu pedepsită pentru că, se spunea, o chinuiam, 
când de fapt eu nu făceam altceva decât să-i dau în vileag 
perfidia şi s-o fac să verse lacrimi, demonstrându-i că 
citeam în inima ei ca-ntr-o carte. Cu toate astea o iubeam 
sincer şi o dată am petrecut vacanţa în familia ei. 

Acasă era mai rea decât la şcoală. Avea o sumedenie de 
veri şi de cunoştinţe care veneau să danseze la ea, ori se 
duceau să danseze în alte familii, şi atât acasă cât şi în afară 
mă făcea să sufăr cumplit. Scopul ei era să se facă îndrăgită 
de toată lumea - iar pe mine să mă scoată din sărite de 


gelozie; să se poarte familiar şi drăguţ cu toţi - ca pe mine 
să mă înnebunească de invidie faţă de ei. Când rămâneam 
singure în“ odaia noastră, seara, îi reproşam dându-i în 
vileag că vedeam perfect de bine cât se purta de josnic; 
atunci începea să plângă, şi plângea spunând că sunt crudă, 
şi o ţineam în braţe până dimineaţa, deseori simțind că, mai 
degrabă decât să mă chinui astfel, mai bine o cuprindeam 
în braţe şi săream împreună în adâncul unui fluviu - unde 
să fi continuat s-o strâng şi după ce muream amândouă. 

Într-o bună zi totul s-a sfârşit, iar în acelaşi timp m-am 
eliberat şi eu. În familie există o mătuşă care nu mă vedea 
deloc cu ochi buni. Dealtminteri, cred că nimeni din casă nu 
mă prea avea la inimă; dar nici nu voiam să ţină la mine, 
fiind atât de legată de prietena mea. Mătuşa aceasta era o 
femeie tânără şi avea felul ei de a mă urmări din ochi cu 
seriozitate. Era o femeie îndrăzneață şi mă privea deschis 
cu compasiune. După una din scenele despre care am 
pomenit, m-am dus într-o seră înainte de micul dejun. 
Charlotte (numele prietenei mele false) coborâse mai 
devreme ca mine şi când am intrat am auzit-o pe mătuşă-sa 
vorbindu-i despre 

Mine. M-am oprit unde mă aflam, ascunsă de frunzişul 
plantelor, şi am tras cu urechea. 

Mătuşa spunea: 

Charlotte, domnişoara Wade te chinuie de moarte,; şi asta 
nu trebuie să mai continue. 

Repet întocmai cuvintele pe care le-am auzit. 

Or, ştiţi ce i-a răspuns Charlotte? Credeţi cumva că i-a zis: 
„Eu sunt cea care o chinuie de moarte, eu care mă port ca 
un gâde, supunând-o la tot soiul de torturi, cu toate astea 
ea îmi repetă seară de seară că mă iubeşte din inimă, deşi 
ştie cât suferă din pricina mea „? Nu. Prima mea experienţă 
pe care n-am s-o uit mi-a confirmat atât ceea ce ştiam 
despre ea, cât şi toate experienţele de mai înainte. S-a 
pornit pe un plâns în hohote (ca să-şi asigure simpatia 
mătuşă-şi) şi spuse: 


Tante dragă, are o fire nenorocită; la şcoală, şi alte fete, nu 
numai eu, încearcă s-o schimbe în bine; toate ne străduim. 

La, mătuşa o mângâiE. Ca şi cum ar fi spus cine ştie ce 
lucru plin de nobleţe şi nu ceva fals şi vrednic de dispreţ, şi 
îi ţinu isonul în această comedie infamă, răspunzând: 

Există însă o limită în orice lucru, scumpa mea, şi văd că 
fata asta mizerabilă îţi pricinuieşte mereu, inutil, supărări, 
şi unde mai pui, după ce tu faci eforturi atât de lăudabile. 

Fata mizerabilă ieşi din ascunzătoare, după cum vă puteţi 
închipui, şi zise: 

Trimiteţi-mă acasă. Nu le-am mai spus nici un alt cuvânt, 
lor sau celorlalţi, ci doar atât: Trimiteţi-mă acasă, ori dacă 
nu, mă-ntorc singură pe jos, chiar de-ar fi să merg o zi şi-o 
noapte! 

Când am ajuns acasă, i-am destăinuit presupusei mele 
bunici că dacă nu mă trimite să-mi termin studiile în altă 
parte, atunci mai bine mă arunc în foc şi-mi ard ochii decât 
să îndur să le mai văd chipurile prefăcute. 

Am trăit apoi printre femei tinere şi mi-am dat seama că 
nu valorau mai mult. Vorbe frumoase, aparenţe frumoase; 
dar eu am pătruns dincolo de aceste măşti, dincolo de 
disprețul lor faţă de mine şi am înţeles că nu sunt nicidecum 
mai bune. Înainte de A. Le părăsi, am aflat că n-aveam nici 
bunică, nici vreo altă rudă adevărată. La lumina acestei 
informaţii am văzut limpede atât trecutul cât şi viitorul. Mi- 
a dezvăluit numeroase ocazii noi în care alţii, sub pretext că 
mă privesc cu respect, ori că-mi fac un serviciu, nu voiau 
altceva decât să triumfe asupră-mi. 

Unui om de afaceri i se dăduse în grijă o mică avere care 
îmi aparţinea. Trebuia să mă fac guvernantă. Am ajuns şi 
guvernantă, şi am intrat în familia unui nobil scăpătat care 
avea două fiice - fetiţe mici, iar părinţii doreau să le 
crească, pe cât posibil, aceeaşi institutoare. Mama era 
tânără şi drăguță. De la început chiar, ea s-a purtat cu mine 
deosebit de delicat. Mi-am păstrat resentimentele în suflet, 
dar ştiam foarte bine că astfel mă făcea să simt că ea era 


stăpână şi că putea să se comporte şi altcum dacă ar fi avut 
chef. 

Am spus că. Nu mi-am dat resentimentele în vileag, şi într- 
adevăr aşa a fost, dar i-am dovedit că înţelegeam totul şi nu 
mă lăsam prinsă în jocul ei. Când mă îmbia să servesc vin, 
eu beam apă. Dacă întâmplător se aflau bucate alese la 
masă, totdeauna le îndrepta spre mine, dar eu refuzam 
mereu şi mă serveam din resturi. Dezamăgirile astea aduse 
dorinţei sale de ocrotire erau o replică aspră, dar eu mă 
simţeam astfel mai independentă, [ineam la fetiţe. Erau 
sfioase şi în general înclinate să se ataşeze de mine. Mai 
exista totuşi în casă şi o doică, o femeie cu obraji trandafirii, 
care mereu voia să dea impresia, cu tot dinadinsul, că era 
veselă şi în toane bune; dânsa le alăptase pe amândouă şi 
câştigase dragostea lor până să fi apărut eu acolo. M-aş fi 
resemnat aproape cu soarta mea dacă nu era femeia asta. 
Şiretlicurile ei pline de dibăcie de a se lua la întrecere cu 
mine în faţa copiilor pe mulţi alţii în locul meu i-ar fi putut 
înşela; eu însă am văzut limpede lucrurile încă de la 
început. Sub pretext că-mi deretică prin odaie, că mă 
serveşte şi se ocupă de garderoba mea, ceea ce şi făcea cu 
sârguinţă, era totdeauna nelipsită. Cel mai ingenios din 
mulţimea trucurilor ei consta să-mi dea de înţeles că-i 
îndeamnă pe copii să ţină mai mult la mine. Îi trimitea să se 
dea bine pe lângă mine. 

Duceţi-vă la bună domnişoară Wade, duceţi-vă la scumpa 
domnişoară Wade, duceţi-vă la drăgălaşa domnişoară Wade. 
Dânsa vă iubeşte foarte mult. Domnişoara Wade e 
inteligentă, a citit o sumedenie de cărţi şi vă poate spune 
mult mai bine ca mine poveşti mai interesante. Haideţi s-o 
ascultați pe domnişoara Wade! 

Cum să le pot capta atenţia când fierbeam de indignare în 
sinea mea din pricina acestor perfidii? Ce rost avea să mă 
mai mir, văzând chipurile lor nevinovate întoarse de la 
mine, iar braţele lor încolăcindu-se pe după gâtul ei şi nu 


după al meu? Atunci mă privea, îndepărtând buclele lor de 
pe faţa ei, şi spunea: 

Or să vină îndată, domnişoară Wade; sunt atât de simple şi 
de afectuoase, domnişoară; nu vă necăjiţi din cauza asta, 
domnişoară... - Triumfând pe seama mea! 

Mai era un lucru pe care-l făcea femeia asta. Uneori, când 
vedea că prin aceste mijloace reuşise să mă cufunde într-o 
stare de neagră tristeţe, atrăgea atenţia copiilor asupra 
mea, ca să le arate ce deosebire mare exista între noi două. 

Şşt! Sărmanei domnişoare Wade nu-i e bine. Nu faceţi 
zgomot, dragele mele, o doare capul. Duceţi-vă s-o 
consolaţi. Duceţi-vă şi întrebaţi-o dacă se simte mai bine; 
duceţi-vă şi spuneţi-i să se odihnească. Sper că n-aveţi 
vreun necaz, domnişoară? Nu fiţi mâhnită, domnişoară! 

Situaţia devenise insuportabilă. Într-o zi, pe când mă aflam 
singură în odaia mea, pradă sentimentului că nu voi mai 
putea îndura starea asta de lucruri, stăpâna mea intră şi 
atunci i-am spus că trebuie să plec. Mă săturasem până 
peste cap de prezenţa femeii aceleia, Dawes. 

Domnişoară Wade! Biata Dawes îţi este atât de devotată; 
ar face orice pentru dumneata! 

Ştiam dinainte că aşa avea să-mi răspundă. Eram 
pregătită pentru asta. l-am replicat doar că nu doresc să-mi 
contrazic stăpâna, dar că trebuie să plec. 

„ Sper, domnişoară Wade, rosti ea, adoptând numaidecât 
tonul de superioritate pe care totdeauna îl mascase 
oarecum, că n-am spus şi nici n-am făcut ceva vreodată, de 
când suntem împreună, care să justifice folosirea acestui 
cuvânt dezagreabil: „stăpâna „. Trebuie să se fi întâmplat, 
în ce mă priveşte, cu totul fără să-mi dau seama. Te rog, 
spune-mi ce se petrece. 

I-am răspuns, că n-am de făcut nici o plângere, nici despre 
stăpâna mea, nici stăpânei mele - dar că trebuie să plec. 

Ea şovăi o clipă, apoi se aşeză lângă mine şi îşi puse o 
mână peste mina mea. Ca şi cum această onoare avea să 
şteargă orice amintire. 


Domnişoară Wade, mă tem că eşti nefericită din motive 
asupra cărora eu n-aş putea să am nici o influenţă. 

Am zâmbit, gândindu-mă la experienţa de care-mi aducea 
aminte acest cuvânt, şi i-am spus: 

Sunt o fire nenorocită, presupun. 

— N-am zis asta. 

Astfel se poate explica lesne orice, i-am răspuns. 

S-ar putea, dar eu n-am spus asta. Eu vreau să-ţi relatez 
cu totul altceva. Soţul meu şi cu mine am stat deseori de 
vorbă în această chestiune, şi ne-am dat seama cu tristeţe 
că nu te simţi la largul dumitale printre noi. 

La largul meu? Oh! Dumneavoastră sunteţi, doamnă, nişte 
persoane de rang atât de înalt, am zis eu. 

Îmi pare rău că am folosit un cuvânt care te poate face - 
aşa cum s-a şi întâmplat - să-l interpretezi cu totul deosebit 
f-aţă de intenţiile mele (nu se aşteptase la răspunsul meu şi- 
i era puţin ruşine). Voiam doar atât să spun, că nu eşti 
fericită alături de noi. E un subiect greu de discutat, dar 
între noi fie spus, poate... pe scurt, ne temeam să nu te laşi 
influenţată de vreo împrejurare de care nimeni să nu poată 
fi mai puţin răspunzător decât dumneata. Dacă aşa stau 
lucrurile, atunci te rugăm, nu te necăji. Şi soţul meu a avut, 
cine nu ştie, o soră foarte îndrăgită, deşi vitregă, dar pe 
care absolut toată lumea o iubea şi o respecta... 

Am înţeles numaidecât că pe mine mă aduseseră în casă în 
amintirea fetei care murise, oricine ar fi fost, ca să se poată 
lăuda faţă de mine şi să aibă acest avantaj asupra mea; am 
înţeles că doica ştia despre asta şi se simţea încurajată să 
mă chinuie, aşa cum procedase; am 

Înţeles de asemenea, din felul cum copiii rămâneau de o 
parte, impresia nedesluşită că nu eram ca alţi oameni. Am 
plecat de-acolo chiar în seara aceea. 

După una sau două scurte şi foarte asemănătoare 
experienţe, relatarea cărora nu şi-ar avea locul în cadrul 
acestei povestiri, am intrat într-o altă familie, unde nu 
exista decât o singură elevă: o fată de cincisprezece ani, 


singură la părinţi, nişte oameni destul de vârstnici, bogaţi, 
cu un anumit rang şi avere. Printre numeroşii musafiri ai 
casei, primeau în mod regulat vizita unui nepot crescut de 
ei şi care începuse să-mi facă o curte asiduă. Eram decisă 
să-l resping, căci hotărâsem, când m-am dus acolo, să nu 
accept nici milă, nici condescendenţă din partea familiei. 
Dar mi-a trimis o scrisoare, în urma căreia am fost de acord 
să ne logodim. 

Avea un an mai puţin ca mine, dar părea şi mai tânăr. 
Venise în concediu din India, unde ocupa un post care 
curând urma să-i procure o foarte bună poziţie. În şase luni 
trebuia să ne căsătorim şi să plecăm spre India. Între timp, 
trebuia să rămân cu familia şi să mă căsătoresc acolo. 
Nimeni n-a avut nimic împotriva acestui proiect. 

Nu pot trece cu vederea faptul că mă admiră; sunt silită să 
recunosc, n-am încotro, altminteri n-aş mai pomeni despre 
asta. Vanitatea n-are nimic de-a face cu - această 
declaraţie, căci admiraţia lui era un chin pentru mine. Nu-şi 
dădea osteneala s-o ascundă; aşa încât mă făcea să mă simt 
printre oamenii ăştia bogaţi de parcă el m-ar fi cumpărat 
pentru felul cum arăâtam şi se lăuda cu această achiziţie 
spre a se justifica. Îmi dădeam seama că mă judecau în 
sinea lor şi erau curioşi să afle care putea fi deplina mea 
valoare. Am hotărât să nu le fac pe plac. Dinaintea lor 
stăteam impasibilă şi mută; m-aş fi lăsat ucisă de oricare din 
ei mai curând decât să mişc un deget pentru a fi în 
asentimentul lor. 

Mi-a spus că eram nedreaptă faţă de mine însămi. l-am 
răspuns că tocmai pentru că-mi dădeam dreptate şi ţineam 
să-mi dau dreptate până la capăt nu m-aş fi înjosit să umblu 
după favoarea nici unuia dintre ei. Se arătă foarte afectat şi 
aproape rănit când am adăugat că preferam să nu facă 
paradă de sentimente faţă de ei; dar 

M-a asigurat că şi-ar sacrifica până şi cele mai sincere 
porniri de afecţiune pentru liniştea mea. 


Sub pretext că se ţine de făgăduială, îmi dădu o ripostă. 
Ore în şir stătea departe de mine, vorbind cu toată lumea, 
în afară de mine. Mi se întâmpla să rămân deoparte, 
singură şi neluată în seamă, câte o jumătate de seară, în 
vreme ce el discuta cu tinăra lui verişoară, eleva mea. În tot 
acest răstimp, citeam în ochii celorlalţi că-i socoteau mult 
mai potriviţi unul cu altul, decât el cu mine. Rămâneam 
acolo, căutând să le ghicesc gândurile, până când am simţit 
că aerul ei plin de prospeţime mă făcea să. Par caraghioasă, 
şi eram furioasă pe mine că mă îndrăgostisem de el. 

Căci îl iubeam! Cu toate că nu merita şi cu toate că atât de 
puţin se gândise la chinurile prin care treceam chinuri care 
ar fi trebuit să mi-l facă pe de-a-ntregul şi cu recunoştinţă 
al meu până la capătul vieţii lui - îl iubeam! Suportam de 
dragul lui ca vară-sa să-l laude în faţa mea, dând impresia 
că-şi închipuie că-mi făcea plăcere, când de fapt ştia foarte 
bine că asta mă învenina şi mai mult. Stând nu departe de 
el, depanam în minte toate jignirile şi nedreptăţile la care 
eram supusă şi mă întrebam dacă n-ar fi trebuit să fug din 
casa aceea şi să nu-l mai văd niciodată... îl iubeam! 

Mătuşă-sa (stăpâna mea, vă rog să nu uitaţi) adăuga 
mereu eu bună-ştiinţă, intenţionat, ceva la întrebările şi 
zbuciumul meu. Marea ei plăcere consta în a descrie pe 
larg felul de viaţă pe care trebuia să-l ducem în India, cum 
aveam să ne instalăm şi lumea pe care urma s-d primim 
când va obţine avansarea. Mă revoltam din mândrie 
împotriva acestui mod insolent de a-mi sublinia contrastul 
dintre viaţa mea de soţie şi poziţia dependentă şi inferioară 
din prezent. Mi-am înăbuşit indignarea; i-am arătat însă că 
intenţiile ei nu-mi scăpaseră şi am răspuns şicanelor sale 
afectând umilinţa. Cele rostite de ea îmi făceau într-adevăr 
mult prea multă onoare, i-am spus. Mi-era teamă că nu voi 
putea suporta o schimbare atât de completă..., Gândiţi-vă, o 
simplă guvernantă, guvernanta 

Fiicei dumneavoastră, să ajungă la o asemenea situaţie 
înaltă! „Se simţea stânjenită, şi ceilalţi erau stânjeniţi, când 


am dat acest răspuns. Vedeau că înţelesesem perfect totul 

Asta se petrecea tocmai în momentul în care zbuciumul 
meu ajunsese la culme, şi când eram mai iritată împotriva 
ingratitudinii şi indiferenţei logodnicului meu faţă de 
suferinţa şi nenumăratele umilinţe îndurate din pricina lui; 
atunci a apărut în casă prietenul dumneavoastră drag, 
demnul Gowan. De multă vreme făcea parte dintre prietenii 
intimi de acolo, dar fusese plecat în străinătate. Pricepu 
situaţia din prima clipă şi mă înţelese. 

Era prima persoană întâinită vreodată în viaţă care mă 
înţelegea. Nu venise decât de trei ori în casă până să simt 
că urmărea pas cu pas frământările din mintea mea. Am 
văzut limpede asta, din uşurinţa şi felul degajat şi rece în 
care se purta cu toţi ceilalţi, cu mine şi cu subiectul în 
chestiune. Am văzut limpede asta, din modul de a-şi 
exprima admiraţia pentru viitorul meu soţ, din entuziasmul 
cu privire la logodnă şi proiectele noastre, din felicitările de 
prosperitate în viitor şi din aluziile descurajate la propria lui 
sărăcie - din tot puştiul, zeflemeaua şi batjocura care mă 
împresurau. Făcea să-mi sporească şi mai mult repulsia şi 
disprețul pentru mine însămi, arătându-mi tot ce mă 
înconjura într-o lumină nouă, odioasă, când pretindea că-mi 
prezintă lucrurile sub aspectul lor cel mai frumos, 
invitându-mă să le admir împreună cu el. Semăna cu 
Moartea înveşmântată din gravurile olandeze: oricui oferea 
braţul, tânăr sau bătrân, frumos sau slut, fie că dansa sau 
cântă, sau se rugă cu el, îl transformă într-un strigoi. 

Veţi înţelege aşadar că atunci când prietenul 
dumneavoastră drag m-a felicitat, îmi transmitea de fapt 
condoleanţe, că atunci când căuta să-mi domolească 
iritarea, îmi dezgolea rănile dureroase pe care le aveam, şi 
când declara că, adoratorul meu credincios'4 era „băiatul 
cel mai afectuos din lume, cu inimă cea mai duioasă care a 
bătut vreodată”, nu făcea decât să-mi stârnească vechile 
temeri că deveneam caraghioasă. Veţi spune că astea nu 
erau cine ştie ce mari servicii' pe care mi le făcea; eu le 


acceptam totuşi, pentru că le vedeam că pe un ecou al 
gindunlor mele şi confirmau ceea ce cunoşteam dinainte. 
Curând am început să prefer societatea prietenului 
dumneavoastră drag tuturor celorlsiţi. 

Când mi-am dat seama (şi asta destul de repede) că 
logodnicul meu era din ce în ce mai gelos, şi mai mult îmi 
plăcea societatea aceasta. Nu fusesem eu chinuită de 
gelozie? Numai eu să sufăr? Nu. Să ştie şi el ce-nseamnă! 
Eram încântată să ştie şi el; eram încântată că suferea şi el 
cu tărie, şi sper că aşa a şi fost. Mai mult decât atât. El era o 
nimicatoată în comparaţie cu domnul Gowan, care ştia cum 
să mi se adreseze, tratându-mă pe picior de egalitate, şi 
cum să disece lumea mizerabilă din jurul nostru. 

Azi aşa, mâine aşa, până când mătuşa, stăpâna mea, şi-a 
asumat răspunderea de a sta de vorbă cu mine. Nici nu 
merită osteneala să mai spună ceva; ştia că n-am intenţii 
rele, se oferise însă singură să-mi dea o sugestie doar şi 
anume că ar fi fost mai bine dacă mă arătam mai puţin 
apropiată faţă de domnul Gowan. 

Am întrebat-o cum putea răspunde ea de intenţiile mele. 
Putea răspunde în orice caz, mi-a replicat, deoarece ştia că 
nu urmăresc nimic rău. l-am mulţumit, dar am adăugat că 
prefer să răspund eu însămi şi faţă de mine însămi. Ceilalţi 
servitori ai săi ar fi poate recunoscători să obţină de la ea 
certificate bune, eu una însă n-aveam nevoie de aşa ceva. 

Din vorbă în vorbă, m-am simţit îndemnată s-o întreb de 
unde ştia că o simplă sugestie ar fi fost de ajuns ca eu să mă 
şi supun. Se bizuia oare pe originea mea, ori pe faptul că 
primeam simbrie? Nu fusesem cumpărată cu trup şi suflet. 
Poate îşi închipuia că distinsul ei nepot îşi cumpărase o soţie 
de la târgul de sclavi. 

Probabil că mai curând sau mai târziu tot s-ar fi ajuns la 
acest deznodământ, dar ea a grăbit lucrurile. Mi-a spus, pe 
un ton de compasiune afectată, că am un temperament 
nefericit. Auzind repetată această insultă răutăcioasă, nu 
m-am mai putut abţine şi am dezvăluit tot ce ştiam despre 


ea, tot ce văzusem la ea şi tot ce îndurasem în tăcere, de 
când ajunsesem în situaţia vrednică de dispreţ de a fi 
logodnica nepotului său. l-am mai spus că societatea 
domnului Gowan mi-era singura alinare pe care o găsisem, 
în starea de degradare îndurată de prea multă vreme şi de 
care mă dezbăram prea târziu; dar că de-acum încolo nu 
voiam să mai dau ochi cu niciunul din ei. Aşa am şi 
procedat. 

Prietenul dumneavoastră drag m-a urmat în refugiul meu 
şi a comentat foarte hazliu ruperea legăturilor, deşi 
totodată îi părea rău de aceşti oameni excelenți (cei mai 
buni, în felul lor, pe care-i întâlnise vreodată), şi deplângea 
nevoia de a chinui nişte insecte inofensive. N-a durat cine 
ştie cât până să protesteze, şi cu mult mai multă sinceritate 
decât aş fi crezut, că nu era demn de a fi agreat de o femeie 
atât de înzestrată şi cu o asemenea forţă de caracter; dar... 
în sfârşit!... 

Prietenul dumneavoastră drag m-a amuzat şi s-a amuzat 
atâta timp cât a fost dispus; apoi îmi aduse aminte că noi 
amândoi cunoaştem ce-nseamnă lumea, că noi amândoi 
înţelegem genul uman, că noi amândoi ştim că viaţa nu-i o 
poveste de dragoste, că trebuie să ne pregătim, ca nişte 
oameni cu bun-simţ ce suntem, să pornim fiecare pe drumul 
lui, în căutarea fericirii şi să cădem de acord, dacă ne vom 
reîntâlni mai târziu, de a rămâne cei mai buni prieteni de 
pe faţa pământului. Acestea au fost vorbele lui şi eu nu l-am 
contrazis. 

Nu după prea multă vreme, am aflat că-i făcea curte 
actualei sale soţii, şi că atunci părinţii au luat-o în 
străinătate ca să scape de.sub înrâurirea lui. Atunci o uram 
la fel cum o urăsc şi acum şi de aceea, bineînţeles, dorinţa 
mea cea mai vie era s-o ia de nevastă. Dar ardeam de 
nerăbdare s-o văd - simţeam o curiozitate irezistibilă, încât 
asta mi se părea una din puţinele bucurii care-mi mai 
rămăseseră pe lume. Am făcut mici călătorii, până ce mi-a 
fost dat să mă aflu în societatea ei şi a dumneavoastră. Pe 


atunci, cred, nu-]. Cunoşteaţi pe prietenul dumneavoastră 
drag; n-avusese încă prilejul să vă ofere acele mărturii 
remarcabile de prietenie pe care le-aţi primit din partea lui. 

În societatea aceea am descoperit o fată, poziţia căreia 
prezenta, în multe privinţe, grozavă asemănare cu a mea; şi 
în firea ei am recunoscut cu interes şi plăcere acelaşi 
sentiment de revoltă, atât de intim legat de propria mea 
fiinţă - împotriva condescendenţei infatuate şi a egoismului 
pe care lumea le etichetează drept bunătate, ocrotire, 
bunăvoință sau alte nume frumoase. Am auzit, de 
asemenea, spunându-se în repetate rânduri că are „un 
temperament nefericit”. Eu înţelegeam perfect ce se 
ascundea îndărătul acestei expresii comode, şi cum doream 
să am o însoţitoare care să ştie ce ştiam şi eu, m-am gândit 
să încerc s-o eliberez pe fata asta de lanţurile sclaviei şi de 
nedreptatea la care era supusă. Nu este cazul să vă relatez 
că am izbutit. 

De atunci am locuit tot timpul împreună, împărțind micile 
mele resurse, Capitolul XXII 

OARE CINE TRECI: PE DRUM AŞA TÂRZIU? 

ARTHUR CLENNAM întreprinsese călătoria inutilă la Ca- 
lais în toiul unor afaceri presante. Un anume stat barbar, 
posedând domenii preţioase pe harta lumii, solicita 
serviciile câtorva ingineri, cu deosebit spirit inventiv şi cu o 
mina forţe în execuţie: oameni practici, în stare să aleagă 
din cele mai bune elemente la îndemâna oamenii şi 
instrumentele necesare şi a căror ingeniozitate să fie 
deopotrivă îndrăzneață şi fertilă, în adaptarea acestor 
eleaaente scopului şi concepţiei însăşi a planului lor. 

Deoarece statul ăsta era o putere barbară, nu avusese nici 
măcar ideea de a îngropa un proiect naţional de anvergură 
într-un Minister al Digresiunilor, aşa cum. S-ar păstra un 
vin excelent într-o pivniţă, la adăpostul luminii, până-şi 
pierde tăria şi buchetul, iar podgorenii care cultivaseră via 
şi storseseră strugurii ajungeau lut de oale. Cu o ignoranță 
caracteristică, ţara asta aplica principiile cele mai drastice 


şi mai energice ale Artei de a face ceva, fără să arate cât de 
cât respect ori grijă pentru marea ştiinţă politică a Artei de 
a nu face nimic. A avut chiar barbaria de a da lovitura de 
graţie acestei arte misterioase, pomenite la urmă, ori de ci 
te ori vreun cap luminat se apucă s-o practice. 

Aşadar, oamenii de care aveau nevoie au fost căutaţi şi 
găsiţi, ceea ce era în sine unul dintre cele mai puţin 
civilizate şi mai neobişnuite procedee. Odată găsiţi, erau 
trataţi cu încredere şi onorabil, dovedind astfel o totală 
ignoranță politică, poftiţi fiind să vină neîntârziat să facă ce 
aveau de făcut. Pe scurt, erau luaţi drept nişte oameni 
minaţi de dorinţa de a duce treaba până la capăt şi care 
aşteptau ca şi alţi oameni bine intenţionaţi să-i ajute. 

Daniel Doyce se afla printre cei aleşi. Nu s-ar fi putut 
prevedea în momentul acela dacă va lipsi luni sau ani. 
Pregătirile de plecare şi tabloul amănunţit făcut despre 
situaţia exactă a întreprinderii lor comune necesitaseră 
multă muncă, într-un interval scurt de timp şi-i dăduseră lui 
Clennam serios de furcă, zi şi noapte. Se slujise de întâiul 
prilej de răgaz ca să pornească pe furiş de cealaltă parte a 
Mânecii şi se reîntoarse tot aşa de iute pentru a-şi lua 
rămas bun de la Doyce. 

Arthur îi expuse atunci asociatului său, cu multă grijă şi 
precizie, situaţia profiturilor şi a pierderilor, precum şi 
responsabilităţile şi perspectivele lor de viitor. Daniel 
urmărea toate acestea cu răbdarea lui obişnuită, fără a-şi 
ascunde admiraţia enormă. Examină conturile ca pe un 
mecanism mult mai ingenios decât toate cele construite de 
el până atunci, şi când isprăvi, continua să se uite în hârtii, 
legănându-şi pălăria pe cap, absorbit parcă în 
contemplarea unei maşini minunate. 

Totul e splendid, Clennam, ce ordine şi corectitudine. Nu 
există ceva mai limpede şi mai bine făcut. 

Îmi pare bine că eşti de acord, Doyce. Acum, în privinţa 
administrării capitalului nostru pe timpul cât lipseşti şi a 


conversiunii anumitor fonduri în măsura în care interesele 
întreprinderii o cer... 

Asociatul său îl opri. 

Cât despre asta şi celelalte afaceri de acest soi, * totul 
rămâne la aprecierea dumitale. Vei continua să te ocupi de 
toate asemenea chestiuni în numele amândorura ca şi până 
acum, şi astfel îmi iei o povară de pe umeri. 

Totuşi, după cum ţi-am spus deseori, răspunse Clennam, îţi 
depreciezi fără nici un temei calităţile de om de afaceri. 

Poate că da, poate că nu, zise Doyce, zâmbind,. Oricum, eu 
practic o meserie mai îndelung studiată decât treburile 
astea şi pentru care am aptitudini mai mari. Am deplină 
încredere în asociatul meu şi sunt convins că va proceda 
cum e mai bine; dacă am vreo prejudecată în privinţa 
banilor şi a cifrelor, continuă el, strecurându-şi degetul cel 
mare, suplu, de meşteşugar, pe după reverul hainei 
asociatului său, asta e numai împotriva speculațiilor. 
Altminteri nu cred că am. Şi dacă întreţin această 
prejudecată, o fac din pricină că niciodată nu mi-am bătut 
capul să studiez chestiunea temeinic. 

Dar n-ar trebui s-o numeşti prejudecată, dragă Doyce, zise 
Clennam. Asta e pur şi simplu bun-simţ. 

Mă bucur că gândeşti astfel, replică Doyce, ai cărui ochi 
verzi străluceau, blânzi. 

Din întâmplare, rosti Clennam, tocmai îi spuneam 
adineauri, cu jumătate de ceas înainte de a veni dumneata 
aici, acelaşi lucru lui Pancks, care s-a abătut pe aici. 
Amândoi am fost de acord când recunoşteam că a risca să 
plasezi banii în afara unor investiţii sigure este una din cele 
mai primejdioase şi totodată mai obişnuite dintre 
nesăbuinţele care adesea ar merita numele de viciu. 

Pancks?! Exclamă Doyce, tuflindu-şi pălăria pe ceafă şi 
încuviinţând din cap cu încredere. Da, da, da! Lată un om 
prudent. 

E într-adevăr un om foarte prudent, replică Arthur. Un 
exemplu de prudenţă, pe drept cuvânt. 


Însuşirea domnului Pancks de a fi precaut părea să le 
ofere un prilej de mai mare satisfacţie decât era explicabil, 
judecând după conversaţia lor de suprafaţă. 

Şi acum, zise Daniel uitându-se la ceas, deoarece timpul şi 
mare, ea pe nimeni n-aşteaptă, vrednicul meu asociat, şi 
cum sunt gata de plecare, iar bagajele se află jos, la poartă, 
dă-mi voie să mai adaug un cuvânt. Vreau să te rog ceva. 

Cere-mi orice doreşti... cu o singură excepţie: aceea de a 
abandona invenţia dumitale. 

Clennam s-a grăbit să formuleze rezervă, pe care chipul 
asociatului său i-o sugerase. 

Tocmai asta voiam să te rog, rosti Doyce. 

Atunci îţi spun, nu. Absolut, nu. Acum că am început, 
trebuie să obţin de la oamenii ăştia un temei precis, o 
explicaţie oficială, ceva care să semene cu un răspuns în 
toată legea. 

N-o să obţii nimic, replică Doyce, scuturând din cap. Ai 
cuvântul meu. N-o să obţii niciodată nimic de la ei. 

Am să încerc măcar, stărui Clennam. Nu păţesc nimic rău 
dacă încerc. 

— De asta nu prea sunt sigur, se împotrivi Doyce şi îşi puse 
mâna pe umărul lui, vrând să-l convingă. Eu unul am păţit 
ceva rău, prietene. M-a îmbătrânit, m-a obosit, m-a scos din 
răbdări, m-a dezamăgit. Nu-i face bine nimănui să-şi iasă 
din răbdări şi să se considere maltratat. Mi se pare că, de 
pe acum chiar, toate aminările şi tergiversările astea inutile 
te-au făcut să-ţi pierzi puţin din sprinteneala dumitale 
obişnuită. 

Plictiselile personale ar putea fi cauza, în momentul de 
faţă, preciză Clennam, nu însă hărţuielile birocratice, Nu, 
încă nu. Nu sunt încă lezat. 

Aşadar, nu vrei să-mi satisfaci rugămintea? 

Hotărât nu, rosti Clennam. Mi-ar fi ruşine dacă m-aş lăsa 
alungat de pe câmpul de bătaie, unde un om mult mai în 
vârstă şi mai susceptibil de a fi lovit direct a luptat cu curaj, 
atât de îndelung. 


Cum nu era chip să se lase înduplecat, Daniel Doyce îi 
strânse mâna la rândul lui. Şi, după ce aruncă o ultimă 
privire de rămas bun când ocoli biroul, coborâră scara 
împreună. Doyce trebuia să se ducă la Southampton pentru 
a se alătura grupului restrâns al tovarăşilor de călătorie; o 
trăsură îl aştepta la poartă cu bagajele încărcate, gata să-l 
conducă până acolo. Lucrătorii se aflau adunaţi să asiste la 
plecare şi erau foarte mândri de el. 

Noroc bun, domle Doyce! Îi ură unul dintre ei. 

Oriunde vă duceţi, or să poată spune că au printre ei un 
om adevărat, care-şi cunoaşte meseria şi meseria-l 
cunoaşte pe el, un om hotărât să facă treabă şi care-i 
capabil s-o facă; şi dacă nici ăsta nu-i om, atunci unde mai 
găseşti oameni? 

Acest mic discurs rostit de un voluntar tăcut, din ultimele 
rânduri, despre care până atunci nimeni n-ar fi bănuit că 
are atâta talent, a fost primit prin trei urale puternice, iar 
oratorul câştiga o mare faimă din ziua aceea. 

În toiul uralelor, Daniel le adresă un: „La revedere, oameni 
buni! „după care trăsura se făcu nevăzută, de parcă o pală 
de vânt o suflase din Curtea-Inimii-Însângerate. 

Domnul Baptist, recunoscător pentru postul de încredere 
pe care-l ocupa, se afla printre lucrători şi contribuise la 
aclamații atât cât putea s-o facă un simplu străin. De fapt, 
nu există pe faţa pământului oameni care să aclame că 
englezii, care să ţină isonul cu trup şi suflet şi să strige din 
răsputeri, încât întreaga istorie a Angliei să pară că se 
perindă în rafale, cu toate stindardele fluturând deodată în 
aer, de la Alfred Saxonul încoace. Domnul Baptist fusese 
luat de furtună, ca să zicem aşa, şi încerca să-şi tragă 
răsuflarea, buimăcit, când Clennam îi făcu semn să-l 
urmeze sus, pentru a pune la loc registrele şi documentele. 

În acalmia care urmă plecării - în tot acel vid care se 
creează după orice despărţire, pref igurând marea 
despărţire care pândeşte neîncetat întreaga suflare 
omenească - Arthur stătea în picioare dinaintea biroului 


său, privind visător o rază de soare. Dar cu atenţia 
descătuşată, numaidecât reveni pentru a suta oară la 
subiectul care-l preocupa îndeosebi, stăruind asupra 
tuturor împrejurărilor care-l impresionaseră atât de mult, 
în seara misterioasă când îl văzuse pe omul acela la maică- 
sa. Din nou îl îmbrânci omul ăsta pe străduţa întortocheată, 
din nou îi merse pe urme şi apoi îl pierdu, din nou veni după 
el şi acum aşteptau unul lângă altul pe scara dinaintea 
intrării: 

Oare cine trece pe drum aşa târziu? 

Cavaler e Măghiran! 

Oare cine trece pe drum aşa târziu? 

Vesel, vesel, tot chefliu! 

Nu era pentru prima oară că-şi amintea cântecul acesta 
din jocul de copii, şi că omul în chestiune fredonase strofa 
asta când se aflau în picioare unul lângă altul, dar nu-şi 
dăduse seama că o repetase cu voce tare, încât tresări când 
auzi strofa a doua! 

E floarea cavalerilor, Cavalere Măghiran! 

E f loarea cavalerilor, Vesel, vesel, tot chefliu! 

Cavalletto îi sugerase, plin de respect, cuvintele şi 
melodia, crezând că s-a oprit pentru că nu ştia să cânte mai 
departe. 

Ei! Cunoşti cântecul, Cavalletto? 

Aa, da, domnule! Cine nu-l ştie în Franţa. L-am auzit 
deseori cântat de copii. Ultima dată când eu auzit pe el, 
adăugă domnul Baptist, adineauri Cavalletto, care revenea 
în mod obişnuit la construcţiile frazei din limba maternă, 
când gândurile îi zburau acasă, era o voce dulce şi firavă. O 
voce firavă, foarte drăguță, foarte inocentă. Altro! 

Ultima dată când l-am auzit eu, replică Arthur, îl cânta un 
glas care n-avea nimic nici drăguţ, nici inocent, ba 
dimpotrivă. 

Vorbea mai mult pentru sine decât să se adreseze celuilalt 
şi adăugă, sieşi, repetând cuvintele lui Blandois: „Să mor, 
domnule, dacă nu-s eu nerăbdător din fire! , 


Poftim! Exclamă Cavalletto uimit şi devenind într-o clipă 
alb ca varul la faţă. 
Ce s-a întâmplat? 

Domnule! Ştiţi unde am auzit cântecul ăsta ultima oară? 
Şi cu gesturi pline de vioiciune italiană, schiţă din mina 
conturul unui nas mare şi coroiat, îşi apropie ochii unul de 
altul, se ciufuli la păr, umflă buza superioară ca să ilustreze 

o mustață stufoasă şi aruncă peste umăr pulpana unei 
pelerine imaginare. Executând totul cu o iuţeală 
nemaipomenită pentru cineva care nu văzuse niciodată un 
ţăran italian, el imită un zâmbet foarte ciudat, sinistru. 
Întreaga metamorfozare se petrecuse fulgerător, şi o clipă 
mai apoi stătea în picioare, palid şi nedumerit, dinaintea 
protectorului său. 

Pentru numele lui Dumnezeu! Exclamă Clennam, ce- 
nseamnă asta? Cunoşti pe cineva cu numele de Blandois? 

Nu! Răspunse domnul Baptist, scuturând din cap. 

Chiar acum ai descris un om care se afla lângă dumneata 
când auziseşi cântecul ăsta; nu-i aşa? 

Ba da! Răspunse domnul Baptist, dând de cincizeci de ori 
din cap. 

Şi nu-l chema Blandois? 

Nu! Zise domnul Baptist. Altro, altro, altro, altro! 

N-avea destulă* putere să înlăture acest nume, capul şi 

Degetul arătător de la mâna dreaptă fiind în frenetică 
mişcare, concomitent. 

Ia stai! Exclamă Clennam, desfăcând afişul pe birou. 

Acesta e cel de care-i vorba? Poţi înţelege dacă citesc cu 
glas tare? 

Absolut. Perfect. 

Dar priveşte în acelaşi timp. Vino-ncoace şi uită-te peste 
umărul meu când citesc. 

Domnul Baptist se apropie; urmări fiecare cuvânt din ochii 
lui vioi, ascultă lectura până la capăt cu cea mai mare 
nerăbdare, apoi puse amândouă mâinile pe afiş, de parcă ar 


fi prins cine ştie ce dihanie primejdioasă şi exclamă, 
privindu-l ţintă pe Clennam: 

El este! Uitaţi-l! 

Pentru mine asta-i jnult mai important, zise Clennam, îfi 
culmea agitaţiei, decât ţi-ai putea Închipui. Spune-mi, unde 
l-ai cunoscut pe omul acesta? 

Domnul Baptist ridică binişor mâinile de pe afiş, destul de 
stânjenit şi dându-se doi-trei paşi înapoi şi făcându-se că-şi 
scutură hainele de praf, răspunse, vădit împotriva voinţei 
sale: 

— La Marsilia. 

Ce făcea acolo? 

Era deţinut, şi... Altro! Cred că da, şi... (domnul Baptist se 
furişă şi mai aproape ca să-i vorbească în şoaptă) ucigaş! 

Clennam se dădu înapoi de parcă acest cuvânt fusese o 
lovitură pentru el, atât de groaznice i se păreau relaţiile 
maică-şi cu acest om. Cavalletto se lăsă să cadă pe un 
genunchi şi îl imploră, cu şi mai multe gesturi, să asculte 
cum de ajunsese într-o asemenea societate păcătoasă. 

Îi poveşti cu cea mai mare sinceritate cum se întâmplase 
totul, din pricină că făcuse puţină contrabandă, şi cum, 
după ce a fost eliberat din închisoare, a întors definitiv 
spatele acestui soi de viaţă. Adăugă apoi cum la Chalon-pe- 
Saone, într-un han cu firma „La revărsatul zorilor „a fost 
trezit din somn, în toiul nopţii, de acelaşi asasin, care pe 
atunci îşi luase numele de Lagnier, deşi înainte se chema 
Rigaud; cum asasinul îi propusese să se asocieze cu el, dar 
că-i inspira atâta teamă şi repulsie, încât a trebuit să fugă 
de el cu noaptea în cap, şi cum de atunci s-a simţit hăituit 
de frică să nu dea iarăşi ochi cu asasinul, acesta pretinzând 
cumva că-l cunoaşte. După ce isprăvi de istorisit, stăruind 
cu tărie, energic, asupra cuvântului „asasin „, care căpăta o 
deosebită “intonaţie în limba lui maternă (iar pentru 
Clennam era nu mai puţin teribil), sări deodată în două 
picioare de pe scaun, se năpusti iarăşi peste afiş, şi, cu o 


violenţă vecină pur şi simplu cu nebunia, pentru oricine în 
afară de meridionali, strigă: 

lată, acelaşi asasin! El este! 

În acest avânt pătimaş, la început uitase că îl văzuse pe 
asasin recent la Londra; reamintindu-şi, îi dădu speranţe lui 
Clennam că întâlnirea putea să fi avut loc după vizita la 
maică-sa, dar Cavalletto ştia absolut precis şi limpede ora şi 
locul, încât Clennam nu se mai îndoia că fusese înainte de 
asta. 

Ascultă, zise Arthur, foarte serios. Omul acesta despre 
care am citit aici a dispărut cu desăvârşire. 

De asta mă bucur grozav! Rosti Cavalletto, înălţând ochii 
cu evlavie. Mulţumesc Cerului de mii de ori! Asasin afurisit! 

Nu aş. Se împotrivi Clennam; căci până nu aflu ce-i cu el. 
N-o să am linişte. 

Destul, binefăcătorul meu; asta-i cu totul altceva. Un 
milion de scuze! 

Acum, Cavalletto, spuse Clennam, prinzându-l de braţ şi 
întorcându-l uşurel ca să fie faţă în faţă, sunt sigur că 
pentru puţinul bine pe care l-am putut face pentru 
dumneata, eşti cel mai recunoscător şi mai sincer dintre 
oameni. 

Jur asta! Exclamă celălalt. 

Ştiu. Dacă l-ai putea găsi pe omul acesta, sau ai afla ce s-a- 
ntâmplat cu el, ori ai putea obţine vreo ştire mai recentă, 
cât de cât, despre el, mi-ai face un serviciu mai presus de 
orice alt serviciu pe care l-aş primi cândva pe lume, şi m-ai 
determina (cum nu se poate mai justificat) să fiu la fel de 
recunoscător faţă de dumneata precum eşti şi dumneata 
faţă de mine. 

Nu ştiu încotro să caut! Exclamă omuleţul, sărutând 
entuziasmat mina lui Clennam. Nu ştiu de unde să încep. 
Nu ştiu unde să mă duc. Dar, curaj! Destul! N-are 
importanţă! Chiar acum plec! 

Nici un cuvânt nimănui, Cavalletto, în afară de mine. 

Al-tro! Strigă Cavalletto, şi se îndepărtă în fuga mare. 


Capitolul XXIII 

JUPÂNEASA AFFERY FACE O PROMISIUNE 
CONDIŢIONATĂ ÎN LEGĂTURĂ CU VISELE SALE 

RĂMAS singur, cu amintirea vie a gesturilor şi privirilor 
expresive ale domnului Baptist, altfel zis Giovanni Baptista 
Cavalletto, Clennam începea o zi obositoare. Degeaba 
încerca el să-şi strunească atenţia, concentrându-se asupra 
unei îndeletniciri de afaceri, sau asupra unui şir de idei; de 
unde! Atenţia îi zbura mereu în jurul unuia şi aceluiaşi 
subiect care-l hărţuia - nici vorbă să se poată apuca de 
altceva. Aidoma unui ucigaş legat în lanţuri pe 

O barcă staţionară din mijlocul unui fluviu limpede şi 
adânc, osândit, oricare ar fi fost cantitatea incalculabilă de 
apă ce se prăvale dinainte-i, să vadă fără întrerupere 
cadavrul semenului său (pe care el l-a înecat) şi care zace 
pe fundul apei, în nemişcare, încremenit, doar dacă 
viitoarea nu-l mai lăţeşte şi-l lungeşte, când dilatând, când 
contractând sinistra arătare, la fel şi Arthur vedea, sub 
puhoiul nestatornic al gândurilor şi închipuirilor sale 
transparente care se succedau fără astâmpăr, singurul 
subiect permanent şi sumbru, pe care nimic nu-l putea urni 
din loc, oricât s-ar fi străduit să-l alunge, şi de care nu putea 
scăpa nici în ruptul capului. 

Certitudinea pe care o avea acum că Blandois, oricare i-ar 
fi fost numele adevărat, era o fiinţă abjectă, îi sporea povara 
temerilor cu prisosinţă. Chiar dacă mâine s-ar fi găsit o 
explicaţie acestei dispariţii, faptul că maică-sa fusese în 
legătură cu un asemenea om rămânea acelaşi. Nădăjduia să 
fie singurul care ştia că relaţiile lor fuseseră tăinuite, şi că 
maică-sa se purtase docil faţă de străin şi se temuse de el; 
dar tocmai pentru motivul că ştia toate astea, putea detaşa 
el oare scena la care asistase de temerile lui de odinioară, 
putea crede el că nu era nimic vinovat în asemenea relaţii? 

Hotărârea maică-şi de a nu discuta chestiunea cu el, 
cunoscând caracterul ei de neînduplecat, îi sporea 
sentimentul propriei lui neputinţe. Era un adevărat coşmar 


să-şi închipuie că ruşinea şi oprobriul planau asupra maică- 
şi şi asupra memoriei tatălui său, ridicând „un zid de 
aramău care-l împiedica să le vină întrajutor. Scopul 
pentru care revenise în ţara de baştină şi pe care de-atunci 
niciodată nu-l abandonase era zădărnicit cu îndărătnicie 
chiar de maică-sa, tocmai în momentul când mai mult ca 
oricând i se părea că trebuia negreşit să-<l atingă. Sfaturile 
lui, energia, activitatea, banii, reputaţia, toate resursele lui, 
fără excepţie, absolut totul devenise inutil. Dacă (maică-sa 
ar fi fost înzestrată cu acea putere legendară de a 
transforma în piatră pe orice punea ochii, nu l-ar fi paralizat 
mai rău pe fiu-său (aşa cel puţin i s-a părut în deznădejdea 
lui) când întorsese spre el faţa-i dârza, aflat în odaia aceea 
lugubră a ei. 

Dar lumina descoperirii din acea zi cazând peste aceste 
consideraţii îl îndemnă să ia măsuri mai ferme. Bizuiri u-se 
pe justeţea intenţiilor sale şi stimulat de simţul primejdiei 
iminente amenințând din toate părţile, el hotări, dacă 
maică-sa continua să refuze de a discuta chestiunea cu el, 
să facă un apel desperat la Affery. Dacă izbutea s-o facă mai 
comunicativă şi s-o determine să destrame vraja tainei care 
învăluia casa, ar fi putut scăpa de amorţeala care cu fiecare 
ceas ce trecea îşi dădea seama că-l cuprinde tot mai mult. 
Aceasta era concluzia unei zile lungi de nelinişte şi aceasta 
a fost hotărârea pe care îşi puse în cap s-o ia odată cu 
căderea întunericului. 

Ajungând la casa părintească, prima dezamăgire a fost 
aceea de a găsi uşa deschisă şi pe domnul Flintwinch 
fumându-şi pipa pe scările de la intrare. În împrejurări 
obişnuite şi favorabile lui, ar fi ciocănit, şi jupâneasa Affery 
îi deschidea uşa. Norocul însă nefiind deloc de partea lui, 
uşa era dată de perete, iar domnul Flintwinch trăgea din 
lulea aşezat pe trepte. 

Bună seara, spuse Arthur. 

Bună seara, spuse domnul Flintwinch. 


Fumul şerpuia rotocoale din gura domnului Flintwinch, de 
parcă ar fi trecut prin tot trupul lui diform până să iasă pe 
beregata diformă şi să se amestece cu fumu vălătucit din 
hogeaguri şi cu negurile fluviului întorto cheat. 

Ai vreo veste? Întrebă Arthur. 

N-am nici o veste, răspunse Jeremiah. 

Vorbesc de străin, explică Arthur. 

Şi eu vorbesc de străin, rosti Jeremiah. 

Arăta atât de hid cum stătea strâmb, cu nodul de Îs 
cravată sub ureche, încât lui Clennam îi trecu prin minte 
gândul - şi nu pentru prima oară - nu cumva Flintwinch 

O fi avut motive personale de a se descotorosi de 
Blandois? Să fi fost oare în joc taina lui, siguranţa lui? Era 
scund şi cocârjat, şi poate nu prea puternic; părea totuşi 
rezistent că lemnul de tisă şi uscat ca un corb bătrân. Un 
om ca acesta, venind în urma altuia, mult mai tânăr şi mai 
viguros, dar hotărât să-i facă de petrecanie fără milă, ar fi 
putut izbuti aproape sigur, într-un loc atât de izolat şi la o 
oră târzie. În vreme ce în starea sa morbidă de spirit 
gândurile astea stăruiau, în pofida celui permanent care 
niciodată nu-i ieşea din minte lui Clennam, domnul 
Flintwinch, cu gâtul răsucit şi cu un ochi închis, se uita la 
casa din faţă, fumând cătrănit mai departe, ca şi cum ar fi 
vrut să muşte capătul lulelei cu dinţii mai curând decât să o 
savureze. Şi totuşi o savură în felul lui. 

Cred că mi-ai putea face un portret, Arthur, data viitoare 
când o să treci pe-aici, zise domnul Flintwinch, sec, 
apleeându-se să scuture cenuşa din pipă. 

Arthur se simţi vinovat şi puţin stânjenit; îşi ceru scuze 
dacă se uitase cumva la domnul Flintwinch oarecum 
nepoliticos. 

Eram atât de absorbit de treaba asta, zise el, încât am 
uitat de mine. 

Ha! Totuşi nu văd, replică domnul FlintwincH. De ce te 
tulbură, Arthur. 

Nu? 


Nu, zise domnul Flintwinch, scurt şi răspicat, ca un câine 
care l-ar fi înşfăcat pe Arthur de mină. 

Crezi că-rhi e totuna dacă văd afişele acelea pretutindeni? 
Crezi că-mi e totuna dacă numele mamei şi casa sunt luate 
cu asalt în fel şi chip şi amestecate în mis”- ierul ăsta? 

Nu văd, rosti domnul Flintwinch, scărpinându-şi obrazul 
scorţos, de ce ar trebui să însemne atât de mult pentru 
dumneata. Dar să-ţi spun eu ce văd, Arthur, adăugă, 
uitându-se în sus la ferestre, văd licărul focului şi al 
luminării în odaia mamei dumitale! 

Şi ce are a face una cu alta? 

Păi, domnule, asta-mi aduce aminte, zise domnul 
Flintwinch, venind mai aproape, pieziş, că, după cum apune 
proverbul, dacă e bine să laşi în pace câinele care doarme, 
este poate la fel de bine să laşi în pace şiţ dinele care s- 
ascunde. Nu-l zădări. lese elpână la urmă destul de repede 
la iveală. 

Făcând această observaţie, domnul Flintwinch se întoarse 
brusc şi intră în vestibulul cufundat în întuneric. Clennam 
rămase locului, urmărindu-l din ochi pe când căuta un 
chibrit în cabinetul micuţ de alături, şi izbuti, după ce 
scăpărase trei sau patru bețe, să aprindă lampa pâcloasa 
din perete. În tot acest răstimp, Clennam se gândea la 
mijloacele - mai mult ca şi cum i-ar fi fost indicate de o 
mână invizibilă, decât să le fi plăsmuit el însuşi - de care se 
putuse sluji domnul Flintwinch în săvârşirea acestei fapte 
urâte, făcând să dispară orice urmă apoi, pe una din căile 
sumbre şi misterioase din preajmă-i. 

Ei, bine, domnule, zise posacul Jeremiah, v-ar face plăcere 
să urcați? 

Mama presupun că e singură? 

Nu-i singură. Domnul Casby şi fiica sa sunt la dumneaei. 
Abia mă apucasem să fumez când au venit şi am rămas aici 
să-mi termin pipa. 

Aceasta era a doua dezamăgire. Arthur nu făcu nici o 
observaţie şi urcă în odaia maică-şi, unde domnul Casby şi 


Flora tocmai serviseră ceai, pastă de anşoa şi pâine prăjită 
cu unt. Vestigiile acestor delicatese nu fuseseră încă 
strânse, nici de pe masă şi nici de pe chipul pârjolit al lui 
Affery, care, tot cu furculiţa cea lungă, de la bucătărie, 
specială pentru prăjit pâine, în mină, semăna cu un soi de 
figură alegorică, doar că se deosebea prin imensul 

Avantaj pe care-l avea faţă de asemenea personaje, în 
general, şi anume acela că era mult mai sugestivă ca 
simbol. 

Flora îşi pusese pe pat pălăria şi şalul, semn că avea 
intenţia de a rămâne timp mai îndelungat. Domnul Casiby, 
la rându-i, radia lângă foc, bosele lui binevoitoare 
strălucind, ca şi cum untul cald de pe pâinea prăjită ar fi 
asudat pe tigva patriarhală, iar faţa îi era rumenă de parcă 
fusese uns pe obrazul patriarhal cu colorantul din pasta de 
anşoa. Această perspectivă îl făcu pe Clennam să ia 
hotărârea, după obişnuitul schimb de salutări, de a sta de 
vorbă cu maică-sa, fără întârziere. Cum doamna Clennam 
nu putea ieşi din odaie, regula de mult statornicită era, 
pentru cei care aveau să-i spună ceva în particular, să 
ruleze fotoliul până la biroul său, unde rămânea aşezată cu 
spătarul jilţului întors spre restul camerei, interlocutorul ei 
stând pe un taburet dintr-un ungher, plasat acolo în acest 
Scop. 

În afară de faptul că de multă vreme mama şi fiul nu mai 
vorbiseră împreună fără ca o a treia persoană să mai fi fost 
de faţă, musafirilor li s-a părut ceva normal să audă că i se 
cerea doamnei Clennam, după câteva cuvinte de scuze că-i 
întrerupe, îngăduinţa de a discuta unele chestiuni de 
afaceri, şi la răspunsul afirmativ, să vadă fotoliul rulând în 
direcţia menţionată. De aceea, când Arthur se scuză faţă de 
oaspeţi şi adresă maică-şi rugămintea, şi îi împinse jilţul 
până în dreptul biroului ca apoi să se aşeze pe taburet, 
Affery începu, simplu, să vorbească mai tare şi mai repede, 
pasămite, în mod delicat, ca să nu-i ajungă nimic la urechi, 


iar domnul Casby îşi mângâia pletele albe cu un calm 
somnolent. 

Mamă, astăzi am aflat despre trecutul omului pe care l-am 
întâlnit aici, ceva ce dumneata nu ştii, sunt convins. 

Nu ştiu nimic din trecutul omului pe care l-ai întâlnit aici, 
Arthur. 

Vorbea tare; fiul ei coborâse glasul, dar ea respingea acest 
ton confidenţial, ca dealtminteri orice, şi continuă cu 
intensitatea obişnuită şi vocea severă obişnuită. 

Această informaţie nu mi-a ajuns pe căi ocolite, ci în mod 
direct. 

Îl întrebă, exact ca mai înainte, dacă venise să i-o 
împărtăşească şi ei. 

Am socotit de datoria mea să te pun la curent. 

Şi ce anume este? 

A fost deţinut într-o închisoare din Franţa. 

Ea răspunse calmă: 

Mi-am închipuit eu, tot ce ise poate. 

Dar într-o temniţă pentru ucigaşi, mamă. Învinuit de 
crimă. 

Ea tresări la acest cuvânt şi capătă o expresie de oroare 
firească. Îl întrebă la fel de tare: 

— De unde ştii? 

De la un om care a fost închis împreună cu el. 

Presupun că nu ştiai trecutul acelui om până să-fi fi spus 
asta? 

Nu. 

— Dar pe el îl cunoşteai? 

Da. 

Întocmai aşa s-a întâmplat cu mine şi cu domnul 
Flintwinch în privinţa celuilalt! Trebuie să spun că 
asemănarea nu e totuşi atât de exactă, căci informatorul 
tău nu ţi-a fost prezentat printr-o scrisoare de la un 
corespondent la care depusese nişte bani? De asta ce zici? 

Arthur n-avu încotro, trebui să mărturisească faptul că pe 
cel care-i adusese informaţia nu-l cunoscuse printr-o 


agenţie, prin scrisori de recomandare ori pe temeiul 
vreunor garanţii oarecare. Chipul încruntat şi atent al 
doamnei Clennam se transformă puţin câte puţin într-o 
căutătură severă de triumf şi-i răspunse subliniind: 

Atunci bagă de seamă, Arthur, cum îi judeci pe alţii. Îţi 
spun în propriul tău interes, spre binele tău, ia seama cum 
îi judeci pe alţii! 

Tonul răspicat se dezvăluia atât din priviri, cât şi din modul 
cum accentua cuvintele. Continua să-l măsoare; şi dacă în el 
ar fi mocnit, când intrase în casă, speranţa de a obţine cât 
de cât ceva, ochii aceştia nu făceau decât să-i spulbere o 
asemenea speranţă. 

Mamă, ce-aş putea face să te-ajut?; 

— Nimic. 

— Nu vrei să-mi încredinţezi nimic, nici o misiune, să-mi 
dai vreo lămurire? Nu vrei să te sfătuieşti cu mine? Nu vrei 
să mă laşi să mă apropii? 

Cum poţi să-mi ceri aşa ceva? Tu eşti cel care s-a rupt de 
afaceri. Nu eu am vrut asta, ci tu. Întrebarea ta n-are nici o 
logică. Ştii foarte bine că m-ai lăsat în grija lui Flintwinch, 
iar el ocupă locul tău. 

Clennam aruncă o privire spre Jeremiah şi văzu doar din 
aspectul ghetrelor sale că-şi concentrase atenţia asupra lor, 
deşi stătea proptit în perete, frecându-şi faţa de zor, vrând 
să dea impresia că o ascultă pe Flora, care sporovăia de-a 
dreptul năucitor despre sumedenie de subiecte, în care 
scrumbiile şi mătuşa domnului F. Pe un balansoar se 
amestecau cu cărăbuşii şi negoţul de vinuri. 

Deţinut într-o închisoare din Franţa, acuzat de crimă, 
repetă doamna Clennam, rezumând calmă spusele fiului 
său. Asta-i tot ce ai aflat de la tovarăşul lui de temniţă? 

În esenţă, tot. 

Şi tovarăşul lui de temniţă îi era şi complice la crimă? Dar, 
desigur, despre sine vorbeşte mai frumos decât despre 
prietenul lui; n-are nici un rost să te mai întreb. Oaspeţii de 


aici vor avea un nou subiect de conversaţie. Casby, Arthur 
mi-a spus... 

Stai, mamă, stai, stai! 

O întrerupse brusc, căci nu-şi închipuia că va da în vileag 
ce-i împărtăşise el. 

Ce este? Întrebă ea, nemulțumită. Ce mai este? 

Vă rog să mă scuzaţi, domnule Casby... şi dumneata, 
doamnă Finching... aş vrea încă un moment s-o rețin pe 
mama... 

Pusese mâna pe jilţul ei, altminteri ea l-ar fi răsucit pe loc, 
apăsând cu vârful piciorului în duşumea. Erau încă faţă în 
faţă. Îl privea, în timp ce el se gândea că faptul de a scoate 
în vileag dezvăluirile lui Cavalletto putea avea consecinţe 
nedorite, la care nu se aştepta şi ajunse numaidecât la 
concluzia că era mai bine să le păstreze în taină; deşi poate 
că nu se călăuzise aici decât de motivul vag că ar fi fost de 
la sine înţeles ca mama lui să păstreze cele aflate doar 
pentru dânsa şi asociatul său. 

Ce este? Mai întrebă o datăj nerăbdătoare. Ce s-a- 
ntâmplat? 

Nu-mi închipuiam, mamă, că o să transmiţi mai departe 
ceea ce ţi-am comunicat. Cred că ar fi mai bine să nu faci 
asta. 

Îmi pui o condiţie? 

Ei bine, da! 

Atunci ia aminte! Tu eşti cel care faci un secret din asta, 
zise ea, ridicând mâna, nu eu. Tu, Arthur, eşti cel care aduci 
aici bănuieli şi suspiciuni şi vii cu implorări pentru 
explicaţii... tu, Arthur, eşti cel care aduci taine aici. Îţi 
închipui că mă interesează pe mine ce a făcut omul ăsta sau 
ce a fost? Ce-mi pasă mie? Lumea întreagă poate să ştie, 
dacă vrea, eu una nici nu mă sinchisesc. Şi-acum, dă-mi voie 
să mă-ntorc. 

Cedă în faţa privirilor ei autoritare, încărcate de orgo-' liu, 
şi bătrâna reveni cu jilţul în locul de unde plecase. Văzu 
atunci şi pe chipul lui Flintwinch o expresie plină de triumf 


care nu era, desigur, efectul bazaconiilor debitate de Flora. 
Felul ăsta de a întoarce împotriva lui veştile aduse de el şi 
toate eforturile făcute a însemnat mai mult chiar decât 
încăpăţânarea de neclintit a maică-şi de a-1 convinge că 
orice strădanie pe lângă ea era zadarnică. Nu-i mai 
rămânea altceva decât să se adreseze vechii lui prietene, 
Affery. 

Dar în această privinţă până şi primii paşi de apropiere 
păreau o treabă cât se poate de puţin promițătoare. Ea era 
atât de complet subjugată de cei doi mintoşi, atât de 
sistematic urmărită şi. De unul şi de celălalt, şi, în plus, se 
mai şi temea să umble singură prin casă, încât, de la bun 
început, părea aproape exclus prilejul de a sta de vorbă cu 
ea numai între patru ochi. Şi, colac peste pupăză, jupâneasa 
Affery căpătase, într-un fel sau altul (este lesne de ghicit 
prin ce metode, cunoscând argumentele energice ale 
domnului şi stăpânului ei), convingerea nestrămutată în 
primejdia de a spune o vorbă despre orice ar fi fost, în 
oricare împrejurare, că, în tot acest timp, rămăsese în 
ungherul ei, apărându-se cu acel instrument simbolic de 
oricine s-ar fi apropiat; aşa încât, atunci când Flora i se 
adresă, ori chiar patriarhul în haine verzi ca sticla, ea îşi 
asigură retragerea din conversaţie de parcă amuţise, 
slujindu-se de furculiţa pentru prăjit pâine. 

După câteva încercări zadarnice de-a o face pe Affery să se 
uite la el, în vreme ce ea strângea masa şi spăla serviciul de 
ceai, Arthur se gândi la un vicleşug pe care Flora să-l pună 
eventual la cale. De aceea, el îi spuse în şoaptă: 

Ai putea cere să vizitezi casa? 

Or, sărmana Flora, care mereu aştepta cu febrilitate 
momentul când Clennam să fi reînnoit nebuniile lor din 
tinereţe, devenind iarăşi îndrăgostit de ea până peste cap, 
întâmpina cu deplină încântare această rugăminte, nu 
numai că era rostită în şoaptă şi că avea un caracter tainic, 
ci fiindcă pregătea terenul unei întâlniri duioase, în care 


Arthur i-ar fi dezvăluit frământarea lui sufletească. En trecu 
numaidecât la acţiune. 

Ah! Doamne sfinte biata odaie ce veche este* începu ea, 
dând ocol din priviri, pare la fel ca totdeauna doamnă 
Clennam sunt emoţionată poate să fie doar puţin mai 
afumată ceea ce e şi de aşteptat cu anii şi la asta trebuie să 
ne aşteptăm cu toţii şi să ne împăcăm cu gândul 
vrândnevrând aşa cum s-a-ntâmplat şi cu mine căci dacă nu 
m-am afumat chiar în schimb m-am îngrăşat groaznic şi-i 
cam acelaşi lucru dacă nu şi mai rău, când mă gândesc la 
zilele când papa avea obiceiul să mă aducă aici şi când nu 
eram decât o fetiţă rebegită de frig şi mă aşezam pe un 
scaun cu picioarele pe grătarul căminului şi mă uitam cu 
ochi mari la Arthur... vă rog, scuzaţi-mă... domnul 
Clennam... pe atunci un băieţel cu tot felul de zorzoane 
îngrozitoare la vestă înainte ca umbra nedesluşită a 
domnului F. Să fi apărut în zare ca să mă copleşească de 
atenţii precum strigoiul binecunoscut din nu ştiu care parte 
a Germaniei care începe cu B 18este o lecţie de morală 
care ne învaţă că toate căile vieţii sunt aidoma celor din 
nordul Angliei acolo unde se extrage cărbunele şi unde se 
făureşte fierul şi unde totul e acoperit cu un strat de 
cenuşă! 

După ce plăti cu un oftat tributul pentru nestatornicia 
alcătuirilor omeneşti, Flora se grăbi să-şi atingă țelul. 

Şi n-ar fi putut spune vreodată, continuă ea, nici chiar cel 
mai îndârjit duşman că era o casă veselă căci niciodată n-a 
fost destinată să fie aşa ceva ci totdeauna a fost foarte 
impresionantă dacă-mi aduc aminte cu emoție de o zi din 
copilăria noastră atunci când n-aveam încă judecata matură 
şi când Arthur... nu mă pot dezobişnui!... domnul 
Clennam... m-a dus undeva pe scări în jos într-o bucătărie 
părăsită şi plină de igrasie şi mi-a propus să mă ascundă 
acolo pentru tot restul vieţii şi să mă hrănească aducându- 
mi ce putea pune deoparte de la masa lui când nu era acasă 
pe timpul vacanței şi cu pâine uscată în zilele de pedeapsă 


ceea ce în epoca aceea fericită se întâmpla prea adesea 
oare v-ar deranja sau ar fi să vă cer prea mult dacă vă rog 
să-mi daţi voie de a-mi împrospăta aceste amintiri şi să 
vizitez casa? 

Doamna Clennam, care răspundea cu o amabilitate silită 
bunăvoinţei de care doamna Finching dăduse dovadă 
venind s-o vadă, deşi vizita ei (anterioară apariţiei 
neaşteptate a lui Arthur) era desigur un act de pură 
generozitate, fără nici un interes egoist, declară că toată 
casă îi stătea la dispoziţie. Flora se ridică şi-l rugă pe Arthur 
s-o însoţească. 

Fireşte, spuse el, tare, împreună cu Affery, dacă ar vrea să 
ne lumineze calea. 

Affery şi începuse să se scuze: 

Mie să nu-mi ceri nimic, Arthur!... 

Dar domnul Flintwinch o întrerupse: 

De ce nu? Affery, ce-i cu tine, femeie? De ce nu, muiere? 

Astfel admonestată, ieşi codindu-se din ungherul său, lăsă 
furculiţa de prăjit pâine în mina soţului ei şi luă luminarea 
care i se dădu. 

Porneşte înainte, proasto! Strigă Jeremiah. Mergeţi sus, 
ori jos, doamnă Finching? 

Jos, răspunse Flora. 

Atunci, ia-o-nainte, Affery, şi coboară, zise. Jeremiah. Şi 
bagă de seamă, altminteri vin pe balustradă şi mă 
rostogolesc peste tine! 

Affery porni în fruntea expediției; Jeremiah încheia grupul. 
Nici prin gând nu-i trecea să-i lase singuri. Clennam se uită 
înapoi şi, văzând că-i urma trei trepte îndărăt, exclamă, pe 
tonul cel mai scăzut, mai rece şi mai cuviincios: 

Oare n-am putea scăpa de el? 

Flora îl linişti, răspunzându-i prompt: 

Ei bine deşi nu se prea cade Arthur şi e ceva Ia care n-aş fi 
îndrăznit să visez în prezenţa cuiva mai tânăr sau a unui 
străin dar n-are a face dacă ţii atât de mult şi dacă o să fii 
aşa de bun să nu mă strângi prea tare. 


Arthur nu avu inima să-i explice că nu asta voia să spună; 
îşi petrecu ocrotitor braţul pe după talia durdulie a Florei. 

Oh Doamne sfinte! Spuse ea, văd că eşti într-adevăr foarte 
cuminte şi te porţi totdeauna că un gentleman şi un om de 
onoare sunt sigură dar totuşi dacă doreşti să mă strângi 
puţin mai tare n-aş socoti asta o indiscreţie. 

În această atitudine caraghioasă, în profund dezacord cu 
neliniştea din sufletul lui, Clennam cobori la subsol şi îşi 
dădu seama că Flora devenea mai împovărătoare de cum se 
făcea mai întuneric şi scădea în greutate când creştea 
lumina. Urcând înapoi scările din cumplita regiune a 
bucătăriei, cum nu se poate mai lugubră, jupâneasa Affery 
intră cu lumânarea în odaia de odinioară a tatălui său şi 
apoi în vechea sufragerie, mergând mereu înainte, ca o 
nălucă pe care nimeni n-o putea ajunge, fără să se întoarcă 
şi fără a răspunde ceva când el îi şopti: 

Aftery, vreau să vorbesc cu dumneata! 

În sufragerie, Flora se simţi cuprinsă de pornirea 
sentimentală de a arunca o privire în alcovul sinistru care 
atât de des îl înghiţise pe Arthur în copilărie - desigur, 
pentru că fiind foarte întunecat, ea vedea un prilej de a se 
lăsa pe el cu toată greutatea. Arthur, aproape copleşit de 
deznădejde, tocmai dădea să intre, când se auziră bătăi în 
uşa de la intrare. 

Jupâneasa Affery, cu un țipăt înăbuşit, îşi aruncă şorţul 
peste cap. 

Ce te-a apucat? Mai vrei o porţie! Exclamă domnul 
Flintwinch. Ai să capeţi, femeie, ai să capeţi, şi încă una 
zdravănă! Oh! Îţi dau eu una bună, de-o să-ţi iasă pe nas... 
mamă, ce mai chelfăneaiă am să-ţi trag! 

Dar până una-alta se duce cineva să desehidă? Întrebă 
Arthur. 

Până una-alta, eu mă duc să deschid, domnule, îi întoarse 
vorba bătrânul, pe un ton feroce, care exprima limpede că 
între două rele se simţea silit să aleagă pe cel mai puţin rău, 
aşa că trebui să se ducă, deşi ar fi preferat să stea locului. 


Nu plecaţi de-aici, între timp! Affery, femeie, dacă faci un 
pas numai, ori dacă-ncepi să-ndrugi verzi şi uscate, zărghită 
cum eşti, află că-ţi dau o porţie întreită! 

De îndată ce plecă, Arthur se desprinse de doamna 
Finching oarecum anevoie, căci neînţelegându-i intenţiile, 
făcea tot ce-i stă în putinţă să o strângă şi mai mult, în loc 
de a se libera din strânsoare. 

Aftery, acum poţi vorbi cu mine*! 

Nu m-atinge, Arthur! Ţipă ea, dându-se înapoi. Nu te 
apropia de mine. Are să te vadă... Jeremiah are să te vadă. 
Nu face asta. 

N-are cum să mă vadă, replică Arthur, dacă suflu în 
lumânare (zis şi făcut). 

O să te-audă! Ţipă Affery. 

N-are cum să mă audă, răspunse Arthur, dacă te duc în 
alcovul ăsta întunecos şi vorbim (iarăşi, zis şi făcut). De ce-ţi 
ascunzi faţa? 

Pentru că mi-e frică să nu văd ceva. 

Nu trebuie să-ţi fie frică, Affery; n-ai ce să vezi în bezna 
asta. 

Ba da, am. Mult mai mult decât dac-ar fi lumină, De ce ţi-e 
frică? 

Casa asta-i plină de taine şi mistere, de-a: a î Pentru că pe 
un' te-ntorci, numai şoapte şi poveţe auzi; pentru că-i plină 
de zgomote. Nici că s-a mai pomenit casă cu zgomote. O să 
mor de frică, dacă Jeremiah nu m-o sugruma cumva înainte. 
Asta parcă văd c-are să facă. 

N-am auzit niciodată zgomote aici de care să merite 
osteneala să vorbeşti. 

Ah, dar ai auzi dac-ai locui în casa asta şi dac-ai fi obligat 
ca mine să umbli peste tot prin ea, zise Affery; şi ai simţi că 
merită osteneala să vorbeşti, în aşa hal că 

Ai fi gata-gata să izbucneşti dacă nu ţi-e îngăduit să 

Scoţi-un cuvânt. Uite-l pe Jeremiah! O să-l faci să mă 

Omoare î 


Buna mea Affery, îţi jur că pot vedea lumina uşii deschise 
pe dalele din vestibul, şi dumneata ai putea s-o vezi dacă nu 
ţi-ai mai acoperi faţa. 

Nu-ndrăznesc să mă uit, spuse Affery, niciodată n-o să- 
ndrăznesc, Arthur. Totdeauna-mi ascund ochii când 
Jeremiah nu-i de faţă şi câteodată şi când este. 

Nu poate închide uşa fără ca eu să-l văd, spuse Arthur. Eşti 
în siguranţă acum cu mine, ca şi când te-ai afla la cincizeci 
de mile depărtare. 

Tare-aş dori să fiu! Exclamă Affery. 

Aftfery, eu vreau să ştiu ce se petrece aici; vreau 

Să arunci un licăr de lumină asupra secretelor din casa 
asta... 

Ţi-am mai spus, Arthur, îl întrerupse ea, zgomotele e 
secretele, foşnetu şi mersu tiptil pe-aici, zdruncinăturile, 
paşii deasupra noastră şi paşii dedesubt. 

Dar nu astea-s toate secretele. 

Nu ştiu, zise Affery. Nu mă mai întreba nimic. Fosta 
dumitale iubită nu-i departe şi-i merge guriţa... 

Fosta lui iubită, care de fapt se afla atât de aproape, încât 
se lăsase pe el, fremătătoare şi alcătuind un unghi de 
patruzeci şi cinci de grade, interveni acum ca s-o asigure pe 
jupâneasa Affery, mai mult cu sinceritate decât cu şir în 
vorbă, că ceea ce auzise nu va spune mai departe, ci va 
păstra negreşit totul pentru sine, „dacă nu pentru altceva, 
de hatârul lui Arthur... iarăşi prea familiară... lui Doyce şi 
Clennam „. 

Affery, te implor, dumneata care eşti una din puţinele mele 
amintiri plăcute de odinioară, în numele maică-mi, în 
numele soţului dumitale, pentru mine, pentru noi toţi! Sunt 
sigur că mi-ai putea spune ceva dacă ai vrea, în legătură cu 
venirea acestui om aici. 

Păi, atunci să-ţi spun. Arthur, replică Affery... dar vine 
Jeremiah! 

Da' de unde, nu vine. Uşa e deschisă şi stă de vorbă în 
prag. 


— Rllai să-ţi spun atunci, zise Affery după ce trase cu 
urechea. Prima oară când a venit a auzit şi el zgomote. 

„Ce-i asta? „zice. „Habar n-am ce-i „, zic, apucându-l de 
braţ, „da' mereu, mereu am tot auzit.44 Şi-n timp ce-i 
spuneam astea el stătea şi se uita la mine şi tremura ca 
vargă, zău. 

A venit deseori aici? 

Numai în seara aia şi ultima seară. 

Ce s-a petrecut în ultima seară” după plecarea mea? 

Cei doi mintoşi l-a păstrat numai pentru ei. Jeremiah a 
venit spre mine pieziş, după ce te-am condus todeauna vine 
spre mine pieziş când are de gând să-mi facă vreun rău - şi 
mi-a spus: „Acu, Affery, zice, o să vin în urma ta, femeie, şi-o 
să te gonesc sus „. Aşa că m-a înşfăcat c-o mina de ceafă de- 
am căscat gura şi apoi m-a îmbrâncit până în pat, şi pe 
drum tot timpu m-a ţinut strâns zdravăn. Asta numeşte el să 
mă gonească sus, zău. Oh, ce om afurisit mai e! 

Şi altceva n-ai mai auzit, ori n-ai văzut, Affery? 

Păi, nu ţi-am spus, Arthur, că m-a espediat în pat? Uite-1! 

Te asigur că-i încă în uşă. Dar şuşotirile şi discuţiile în 
şoaptă, despre care ai pomenit, Affery, alea ce erau? 

De unde să ştiu eu? Nu mă mai întreba nimic despre ei, 
Arthur. Du-te de-aici! 

Dar, dragă Affery, dacă nu izbutesc să pătrund tainele 
astea, în pofida soţului dumitale şi în pofida maică-mi, totul 
e pierdut. 

Nu mă-ntreba nimic, repetă Affery. De-atâta vreme trăiesc 
tot într-un vis. Du-te de-aici, du-te de-aici! 

Mi-ai mai spus asta cândva, replică Arthur. Acelaşi lucru 
mi-ai spus în seara aceea, la uşă, când te-am întrebat ce se 
întâmplă aici. Cum adică trăieşti într-un vis? 


Asta n-am să-ţi spun. Du-te de-aici! Nu-ţi spuneam eu nici 
dacă erai singur, darămite cu iubita de-odinioară alături, 
nici atâta. 

Zadarnic a implorat-o Arthur, zadarnic a protestat Flora. 
Affery, care în tot acest timp tremurase şi se zbătuse, făcu 
urechea toacă la toate rugăminţile, trudindu-se să iasă din 
alcov. 

Mai bine-1 strig pe Jeremiah decât să mai scol un cuvânt 
măcar! Mă duc să-l chem, Arthur, dacă nu isprăveşti să mă 
tot descoşi. Şi-acu, ăsta-i ultimu cuvânt pe care-l mai spun 
până să-l strig: dacă vreodată ai s-ajungi să le vii de hac 
mintoşilor ălora doi, dumneata (aşa trebuia să faci, ţi-am 
mai spus eu asta când ai venit aici prima oară, că nu trăiseşi 
încă destul de mult aici că i, să-ţi fi fost frică de viaţa 
dumitale cum îmi este mie); 

Ei bine, caută şi fă asta în. Faţa mea, şi atunci spune-mi: 

| „Affery, povesteşte visele dumitale! „Poate că în felul ăsta 
ţi le-aş povesti! 

Uşa care se închise îl împiedică pe Arthur să-i răs- 
„fpundă. Fiecare se duse repede la locurile unde-i lăsase | 
Jeremiah; şi Clennam, înaintând când se întoarse bătri- |v 
nul, îi spuse că din întâmplare luminarea se stinsese. 
Domnul Flintwinch se uită jur împrejur când o aprinse 
iarăşi laVâlampa din vestibul şi păstră o tăcere absolută 
asupra persoanei, cu care stătuse de vorbă. Poate că 
arţăgos cum era din fire simţea nevoia să-şi verse nervii pe 
cineva, după ce fusese întrucâtva plictisit de musafirul său; 
oricum, îi sări ţandăra când o văzu pe nevastă-sa cum îşi 
acoperă capul cu şorţul şi, năpustindu-se asupră-i, o” 
prinse de nas, înfăşurat cum era, între degetul cel mare fe 
şi arătător şi îi răsuci nasul, punând parcă în joc întreaga | 
forţă de şurub a persoanei lui. 

|i Floră, a cărei greutate o simţea acum în permanenţă, | 
nu-i dădu pace lui Arthur cu vizitarea casei până nu trecu , 
peste tot. Chiar şi prin odaia lui mansardată de odinioară. 
Alte gânduri îi frământau lui mintea decât acest tur de 


orizont; observă totuşi, în mod special, după cum avea mai 
târziu motive să-şi aducă aminte, că încăperile păstrau un iz 
de aer închis, că paşii lor lăsau urme pe colbul duşumelelor 
la caturile superioare, şi că la una din uşi întâmpinară 
rezistenţă, când s-o deschidă, fapt care o făcu pe Affery să 
țipe ca se afla cineva ascuns şi f continuă să creadă acest 
lucru, deşi căutând, nu era ni- [meni înăuntru. Când în cele 
din urmă reveniră în odaia maică-şi, o găsiră pe doamna 
Clennam cu mâna înfoiV)- ylită streaşină la cap, şi vorbind 
cu glas scăzut patriar- |;hului, care stătea în picioare 
dinaintea focului, cu Rochii lui albaştri, tigva strălucitoare şi 
pletele mătăsoase? 

.V” întorcându-se către ei când intrară - conferind o 
valoare inestimabilă şi un conţinut încărcat de o 
neţărmurită iubire speţei umane în clipa când făcu 
observaţia: 

Aşadar aţi dat o raită prin toată casa, prin toată casa... 
casa... prin toată casa! 

Remarca nu era în sine un juvaer al bunăvoinţei sau 

O înţelepciune, deşi el o luase drept model şi pentru una şi 
pentru alta, din care s-a voit să se păstreze copia. 

Capitolul XXIV 

SEARA UNEI ZILE LUNGI 

BĂRBATUL acesta ilustru, podoaba această măreaţă a 
ţării, domnul Merdle, îşi continuă drumul scânteietor. 
Începuse să devină evident pentru toată lumea că un om 
care făcuse societăţii admirabilul serviciu de a fi câştigat 
atâţia bani de pe urma ei. Nu putea rămâne mai departe un 
oarecare. Se vorbea cu încredere că va fi făcut baronet, 
deseori se menţiona titlul de pair. Se dusese vestea că 
domnul Merdle, cu obrazul său poleit în aur, nici nu voia să 
audă despre titlul de baronet, că declarase deschis lordului 
Decimus că această distincţie de baronet nu era pe măsura 
lui; el spusese: „Nu, ori pair, ori, dacă nu, pur şi simplu 
Merdle „. Acest răspuns, pare-se, îl prăvălise pe lordul 
Decimus într-o prăpastie de îndoieli, atât cât era posibil 


pentru o persoană aşa de suspusă. Deoarece Lipitorile, 
alcătuind un grup cu stea în frunte, considerau că 
asemenea distincţii le erau exclusiv rezervate şi că atunci 
când unui soldat, unui marinar sau 

Unui avocat i se acorda un titlu de nobleţe, îl lăsau să 
pătrundă din condescendenţă pe uşa familiei, după care 

O închideau numaidecât. Se zvonea nu numai că 
frământatul lord Decimus lua parte ereditar la acest mod 
de a vedea lucrurile, ci că ştia deopotrivă că mulţi Lipitori 
ridicau aceeaşi pretenţie care se ciocnea de ambițiile 
marelui om. Adevărat ori ba, zvonul circula foarte stăruitor 
şi lordul Decimus, pentru că era, sau se presupunea că este, 
pe cale să mediteze solemn asupra acestui caz spinos, îl 
confirma adoptând în diferite ocazii publice acel pas de 
elefant prin jungla luxuriantă a vorbăriei goale, 
vânturându-l în vârful trompei sale pe domnul Merdle, 
spiritul întreprinzător gigantic, bogăţia Angliei, 
elasticitatea, creditul, capitalul, prosperitatea şi tot soiul de 
binefaceri. 

Atât de tihnit decurgea strânsul recoltei din străvechea 
coasă a timpului, că trei luni încheiate trecuseră pe 
nesimţite de când cei doi fraţi zăceau în acelaşi mormânt 
din cimitirul străinilor de la Roma. Domnul şi doamna 
Sparkler se instalaseră în casa lor, o locuinţă mai mult de 
tipul celor din categoria reşedinţelor Ţâţe Lipitoare, un 
triumf al incomodităţii, unde aveai tot timpul în nas mirosul 
ciorbei de alaltăieri şi al căilor de la trăsură, dar la un preţ 
exorbitant, fiind situată în buricul pământului. În această 
locuinţă de invidiat (de multă lume pizmuită într-adevăr), 
doamna Sparkler intenţionase să purceadă fără răgaz la 
nimicirea Pieptului, când ostilitățile au fost suspendate de 
sosirea curierului care aducea vestea tristă a morţii. 
Doamna Sparkler, nefiind deloc lipsită de inimă, primise 
vestea cu o imensă durere, care a durat timp de 
douăsprezece ceasuri; se ridicase apoi să se ocupe de 
îmbrăcămintea de doliu, luând toate măsurile de precauţie 


că nu cumva să fie mai prejos decât doamna Merdle. 
Tristeţea se abătuse nu numai asupra unei singure familii 
distinse, după cum anunțau gazetele mondene, şi curierul 
făcu atunci calea întoarsă. 

Domnul şi doamna Sparkler tocmai luaseră masa singuri, 
cufundaţi în mâhnirea lor, şi doamna Sparkler se odihnea 
pe o canapea din salon. Era duminică, într-o seară fierbinte 
de vară. Această reşedinţă situată în buricul pământului 
locuit, totdeauna apăsătoare şi fără aer, de parcă ar fi avut 
un guturai cronic la cap, era în seara aceea deosebit de 
sufocantă. Clopotele încetaseră de a mai face sinistrul 
vacarm în toiul ecourilor nemelodioase de pe stradă, şi 
ferestrele luminate ale bisericilor îşi pierduseră galbenul 
lor în cenuşiul amurgului, stingându-se într-un negru opac. 
Doamna Sparkler, întinsă pe canapea, privea pe fereastra 
deschisă partea opusă a unei străzi înguste, peste ghivecele 
cu rezeda şi alte flori. Se plictisise să se mai uite pe cealaltă 
fereastră, unde soţul ei stătea în balcon. Se săturase până şi 
de ea să se tot vadă în doliu, deşi, fireşte, nu atât de mult ca 
de ceilalţi doi. 

E ca şi cum te-ai afla într-o fântână, zise doamna Sparkler, 
schimbându-şi iritată poziţia. Vai de mine, Edmund, dacă cri 
ceva de spus, de ce nu spui? 

Domnul Sparkler ar fi putut răspunde sincer: * „lubita 
mea, n-am nimic să-ţi spun ,. 

Dar cum această replică nu-i veni în minte, se mulţumi să 
vină din balcon şi să se apropie de canapeaua unde se afla 
nevastă-sa. 

Doamne sfinte, Edmund! Exclamă doamna Sparkler şi mai 
iritată, îţi vâri nasul în rezede! Te rog, nu face asta! 

Domnul Sparkler, într-un moment de uitare de sine mai 
mult în sensul propriu al cuvântului decât ceea ce se 
înţelege prin această expresie - mirosise cu atâta putere o 
rămurică de rezeda. Încât fusese cât pe aici să se facă 
vinovat de fărădelegea în chestiune. 

El zâmbi şi spuse: 


— Te rog, să mă scuzi, draga mea, şi aruncă vrejul pe 
fereastră. 

Îmi dai dureri de cap, Edmund, dacă rămâi proţăpit în 
poziţia asta, rosti doamna Sparkler, ridicând ochii după un 
minut de tăcere, pari atât de groaznic de mare în lumina 
asta... le rog, stai jos. 

Desigur, draga mea, zise domnul Sparkler, aşezându-se pe 
un scaun în acelaşi loc. 

Dacă nu ştiam că ziua cea mai lungă a anului a trecut, 
spuse Fanny, căscând de mama focului, aş fi crezut că e azi. 
Zău, n-am mai avut o asemenea zi! 

Asta-i evantaiul tău, iubito? Întrebă domnul Sparkler, 
luând unul de jos şi întinzându-i-l. 

Edmund, replică soţia lui, şi mai plictisită, nu pune 
întrebări stupide, te implor. Al cui să fie decât al meu? 

Da, mi-am închipuit că-i al tău, zise domnul Sparkler. 

Atunci nici n-ar trebui să mai întrebi, se răsti Fanny. După 
o clipă se răsuci în canapea şi exclamă: Vai de mine şi de 
mine, o asemenea zi fără sfârşit nici c-am mai trăit de când 
sunt î 

După încă o clipă se ridică alene, făcu doi-trei paşi şi 
reveni tot acolo. 

Draga mea, zise domnul Sparkler, fulgerat de o idee, am 
impresia că n-ai deloc astâmpăr. 

Oh, astâmpăr! Repetă doamna Sparkler. Nici vorbă. 

Fetiţa mea adorată, stărui domnul Sparkler, încearcă să te 
dai cu puţin oţet aromat. Deseori am văzut-o pe mama 
folosindu-l şi parcă îşi revenea. Şi este o femeie deosebit de 
frumoasă, după cum prea bine ştii, cred, fără fu... 

Sfinte Dumnezeule! Exclamă Fanny şi din nou sări în 
picioare. Asta te scoate din răbdări! lată cea mai plicticoasă 
zi care şi-a mijit vreodată zorile pe faţa pă” - mântului, sunt 
convinsă! 

Domnul Sparkler o urmări docil din ochi cum umbla prin 
odaie şi părea puţin speriat. Se împiedică de câteva 
bibelouri şi îşi aruncă privirile pe stradă, peste care cădea 


înserarea, prin toate trei ferestrele, şi apoi se întoarse la 
canapeaua ei şi se lăsă să cadă pe perne. 

Haide Edmund, vino mai încoace î Vino mai aproape, 
fiindcă vreau să te pot atinge cu evantaiul, să ţi se 
întipărească mai bine în minte ceea ce-ţi voi spune. Aşa, de- 
ajuns. Acum eşti destul de aproape. Oh, cât de mare pari! 

Domnul Sparkler o rugă să-l scuze, apărându-se că eln- 
avea nici o vină, spunând că „băieţii noştri „, fără să 
precizeze care sunt băieţii ăştia, obişnuiau să-l strige 
Quinbus Flestrin “junior, sau Omul-Munte cel Tânăr. 

Trebuia să-mi fi spus asta mai înainte, se plânse Fanny. 

Draga mea, replică domnul Sparkler, destul de măgulit, n- 
am ştiut că putea să te intereseze, altminteri mi-ar fi făcut 
plăcere să-ţi spun. 

Poftim! Pentru numele lui Dumnezeu, taci din gură, zise 
Fanny, vreau să vorbesc eu, Edmund. Nu trebuie să mai fim 
singuri. Trebuie să iau toate măsurile de precauţie că nu 
cumva să se mai repete starea îngrozitoare de depresiune 
care mă chinuie în seara asta. 

Draga mea, răspunse domnul Sparkler, fiind, aşa după 
cum toată lumea prea bine ştie. O femeie deosebit de 
frumoasă, fără... 

Oh, CERULE mare! Ţipă Fanny. 

Domnul Sparkler era atât de descumpănit de tonUl 
energic în care soţia lui făcuse această exclamaţie, 
ridicându-se brusc de pe canapea şi apoi aşezându-se din 
nou la fel de brusc, încât trecu un minut sau chiar două 
până să fi fost capabil să spună în chip de explicaţie: 

Voiam să zic, draga mea, că toată lumea ştie că eşti făcută 
să străluceşti în societate. 

Făcută să strălucesc în societate, repetă Fanny, scoasă din 
fire, da, într-adevăr! Şi ce se-ntâmplă pe urmă? Nici nu mi- 
am revenit din lovitura primită de moartea sărmanului şi 
scumpului papa şi de cea a bietului meu unchi... deşi nu 
ascund că moartea acestuia din urmă a fost o fericită 


uşurare, căci, dacă nu poţi face faţă în lume, mai bine 
mori... 

Sper că nu faci aluzie la mine, iubita mea? <T întrerupse 
Sparkler, umil. 

Edrnund, Edmund, tu ai putea scoate din răbdaări şi un 
sfânt! N-am spus clar că vorbesc de bietul unchiu-meu? 

Te uitai cu atâta tâlc la mine, draga mea fetiţă, zise domnul 
Sparkler, că m-am simţit cam prost. Mulţumesc, iubito. 

Uite, acum m-ai făcut să-mi pierd şirul, rosti Fanny, cu un 
gest de resemnare din evantai, aşa că mai bine mă duc la 
culcare. 

Nu face asta, iubito, o rugă domnul Sparkler. Mai rămâi 
puţin. 

Fanny mai rămase destul; lăsând capul pe spate, cu ochii 
închişi şi sprâncenele ridicate, cu o expresie deznădăjduită, 
părea să fi renunţat definitiv la toate preocupările 
pământeşti. În cele din urmă, fără nici un fel de 
avertisment, ea-deschise iarăşi oc”“ii şi reluă pe un ton 
răstit, aspru: 

Şi ce se-ntâmplă pe urmă, te întreb? Ce se-ntâmplă? Păi, 
tocmai în clipa în care să strălucesc şi eu mai deosebit în 
societate şi când, din motive dintre cele mai imperioase ţin 
neapărat să strălucesc în societate... mă aflu într-o situaţi- 
care mă împiedică oarecum să ies în lume. Asta-i chiar din 
cale-afară! 

Draga mea, zise domnul Sparkler. Nu cred că din cauza 
asta trebuie să stai acasă. 

Edmund, eşti absolut caraghios, replică Fanny, în culmea 
indignării; îţi închipui că” o femeie în floarea tinereţii şi nu 
complet lipsită de farmec ar putea rivaliza, în asemenea 
împrejurări, cu o femeie care-i este inferioară în toate 
privinţele? Dacă poţi crede una ca asta, înseamnă că prostia 
ta nu are margini. 

Domnul Sparkler sugeră că-şi închipuise că „putea trece 
peste asta ,,. 


Să treci peste asta! Repetă fanny, grozav de 
dispreţuitoare. 

Un timp, adăugă sfios domnul Sparkler. 

Doamna Sparkler nu catadicsi să ia în seamă această 
Ultimă observaţie rostită cu jumătate de glas, şi deciară cu 
amărăciune că asta într-adevăr punea capac la toate, şi că 
pe drept cuvânt era de-ajuns să facă pe cineva să-şi 
dorească moartea! 

Totuşi, adăugă ea (revenindu-şi întrucâtva din sentimentul 
că fusese sacrificată), oricât de exasperant ar fi şi oricât de 
crud ar părea, nu-mi rămâne, presupun, decât să mă 
resemnez. 

Mai cu seamă că era şi de aşteptat, zise domnul Sparkler. 

Edmund, replică nevastă-sa, dacă nu găseşti nimic mai 
bun de făcut decât să cauţi să insulţi femeia care te-a 
onorat acordându-ţi mina, atunci când e la ananghie, cred 
c-ar fi mai bine să te duci tu la culcare! 

Domnul Sparkler, foarte mâhnit de acest reproş, îşi ceru 
scuze în chipul cel mai tandru şi mai sincer. Scuzele i-au 
fost acceptate, dar doamna Sparkler îl rugă să se caimeze, 
aşezându-se de cealaltă parte a canapelei, sub perdelele de 
la fereastră. 

Şi acum, Edmund, rosti ea, întinzând braţul şi atinGindu-1 
cu evantaiul, iată ce voiam să-ţi spun când ai 

Început să mă plictiseşti ca de obicei cu tot soiul de 

Fleacuri: o să mă feresc, nu care cumva să mai rămân 

Singură de-acum înainte, şi, dacă sunt împiedicată de 

Împrejurări să ies în lume după cum doresc, trebuie să 
aranjez ca cineva să-mi ţină totdeauna de urât afci, căci nu 
mai pot, într-adevăr, şi nu mai vreau să trăiesc nici' măcar o 
zivca aceasta. 

Părerea domnului Sparkler fiind, pe scurt, că n-avea nici 
un fel de fumuri, adăugă: 

Şi-apoi, ştii dealtfel că o să vină curând sora ta, probabil... 

Scumpa Amy, da! Exclamă doamna Sparkler cu un oftat 
afectuos. Drăguţa de ea! Totuşi, numai Amy n-o să fie de- 


ajuns. 

Domnul Sparkler era cât pe aci să spună un, Nu? „peun 
ton interogativ, dar simţi primejdia şi zise, încuviinţând: 

Nu, oh, Doamne, nu; n-o să fie de-ajuns. 

Nu, Edmund. Căci calităţile acestei copile preţioase au nu 
numai caracterul acela calm care cere un contrast - ele au 
nevoie să fie înconjurate de viaţă şi mişcare pentru a-şi 
arăta adevărata lor culoare şi spre a le iubi mai presus de 
orice; dar şi ea va trebui să înceapă o viaţă nouă, în multe 
privinţe. 

Asta este, încuviinţă domnul Sparkler. Să ducă o viaţă 
nouă. 

Te rog, Edmund! Mânia asta a ta de a întrerupe fără să ai 
nimic de spus, mă scoate din sărite! Trebuie să te dezbări 
de ea negreşit. Pentru că a venit vorba despre Amy... 
sărmana mea surioară se ataşase cu atâta devotament de 
bietul papa, şi fără îndoială a deplâns nespus de mult 
moartea lui şi trebuie să fi suferit imens. Şi cu mine s-a 
petrecut la fel. Am suferit îngrozitor. Dar Amy trebuie că s-a 
chinuit şi mai mult chiar, căci a stat lângă el tot timpul, l-a 
vegheat pe bietul şi scumpul papa până-n clipă din urmă, 
ceea ce, din păcatex nu s-a-ntâmplat cu mine. 

Aici Fanny se opri, cu ochii scăldaţi în lacrimi şi exclamă: 

Dragul, scumpul, iubitul papa! Un alevărat gentleman! 
Cită deosebire faţă de sărmanul unchiu-meu!... De urmările 
acestei epoci cumplite, continuă ea, va trebui s-o scăpăm pe 
bună mea surioară. Şi apoi de urmările îndelungatei veghe 
la căpătâiul lui Edward, în timpul bolii sale, veghe care 
continuă şi acum şi care ar mai putea dura încă, iar pe noi 
asta ne îngrijorează, căci între timp afacerile bietului şi 
iubitului papa nu pot fi puse la punct. Noroc totuşi că 
hârtiile se află toate sigilate şi sub cheie la agenţii lui 
financiari, aşa cum le-a lăsat papă în urma călătoriei sale 
providenţiale în Anglia, iar afacerile sunt într-o perfectă 
ordine, de aceea mai pot să aştepte până când fratele meu 
Edward se va reface în Sicilia, îndeajuns ca să vină să le 


administreze, ori să-şi îndeplinească sarcina de executor 
testamentar sau mai ştiu şi eu ce altceva e de făcut. 

N-ar fi putut găsi o îngrijitoare mai bună, care să-l pună pe 
picioare, se încumetă domnul Sparkler să spună. 

Ca prin minune, de astă dată sunt de acord cu tine, replică 
soţia lui, întorcând capul şi fluturând languros din pleoape 
înspre el (vorbea de obicei ca şi cum s-ar fi adresat mobilei 
din salon), şi aş putea adopta chiar expresia ta. N-ar fi putut 
găsi o îngrijitoare mai bună care să-l pună pe picioare. Sunt 
momente când biata copilă e puţin plicticoasă pentru un 
spirit activ; dar ca îngrijitoare e perfecțiunea întruchipată. 
“E desăvârşită, scumpa Amy! 

Domnul Sparkler, pe care succesul de mai înainte îl 
îndemnase să fie cutezător, veni cu ideea că Edward a 
băgat-o rău de tot pe mânecă. Zău, fetiţo dragă. 

Dacă „a băgat-o pe mâneca „, replică doamna Sparkler, 
este cumva expresia de mahala pentru a fi bolnav, atunci, 
Edmund, ai dreptate. Altminteri n-am cum să numesc 
limbajul vulgar folosit de tine, când te adresezi surorii lui 
Edward. S-a îmbolnăvit la un moment dat* de malarie” 
undeva, fie călătorind zi şi noapte, în drum spre Roma, 
unde până la urmă a ajuns prea târziu ca să-l mai prindă în 
viaţă pe bietul papa, fie în alte împrejurări neprielnice, iată 
un fapt de netăgăduit, dacă asta ai vrut să spui. Pe de altă 
parte, viaţa ext; em de uşoară pe care a dus-o l-a şubrezit 
mai mult decât orice. 

Domnul Sparkler asemui cazul lui cu cel al unora dintre, 
oamenii noştri „din Antile, care se îmbolnăveau de friguri 
galbene. Doamna Sparkler. Închise iarăşi ochii, refuzând să 
aibă cât de cât de a face cu oamenii noştri din Antile, ori cu 
frigurile galbene. 

Aşadar, Amy, continuă ea, ridicând pleoapele, va trebui să 
fie ajutată să se scuture de efectele multor săptămâni 
obositoare şi pline de nelinişte. Şi îndeosebi, va trebui să se 
dezbare de un simţământ înjositor, care, ştiu foarte bine, 


sălăşluieşte în adâncul inimii ei. Nu mă-ntreba ce este, 
Edmund, fiindcă n-am să-ţi spun. 

Nici n-o s-o fac, draga mea, zise domnul Sparkler. 

Voi avea mult de luciu cu micuța mea, adăugă doamna 
Sparkler, şi niciodată n-am să pot spune că am adus-o prea 
repede în preajma mea pe micuța şi mărinimoasa fiinţă! 
Când vorbesc despre reglementarea afacerilor bietului 
papa, nu sunt mânaiă de un interes prea egoist. Papa s-a 
purtat deosebit de generos cu mine când m-am măritat, aşa 
că mă aştept la puţin sau chiar la nimic. Numai să nu-i fi 
lăsat ceva prin testament doamnei General, asta-i tot ce 
doresc. Dragă papa, dragă papa! 

Din nou o podidi plânsui, dar numele doamnei General a 
fost remediul cel mai bun ca să se potolească; se şterse 
numaidecât la ochi şi spuse: 

Există un fapt extrem de încurajator în boală lui Edward, 
sunt fericită că pot constata, şi care mă face să sper că nu 
şi-a pierdut deloc bunul-simţ şi nici prezenţa de spirit - cel 
puţin le mai avea încă la moartea sărmanului şi scumpului 
meu papa - şi anume că a încheiat socotelile cu doamna 
General şi a expediat-o din casă. 

Îl felicit pentru asta. Aş putea să-i iert o mulţime de lucruri 
pentru că a procedat cu atâta promptitudine, acolo unde şi 
eu însămi aş fi procedat exact aşa! 

Doamna Sparkler tocmai se desfăta din plin, când cineva 
bătu de două ori în uşă. Un mod foarte ciudat de a ciocăni. 
Încet, ca şi cum cel care bătea n-ar fi dorit 

Să facă zgomot şi nici să atragă atenţia. Prelung, de parcă 
cel care bătea era dus pe gânduri tşi uitase să se oprească. 

Poftim! Exclamă domnul Sparkler. Cine o fi? 

Oricum, nu Amy şi Edward, fără să ne fi dat de veste şi 
fără trăsură! Zise doamna Sparkler. Uită-te pe fereastră. 

În odaie era întuneric, dar pe stradă se aprinseseră 
felinarele. Capul domnului Sparkler aplecat peste balcon 
părea atât de mare şi de greoi, cât pe-aci să-şi piardă 
echilibrul şi să cadă, doborându-1l pe necunoscutul de jo-s. 


E o singură persoană, spuse domnul Sparkler. Nu-mi dau 
seama cine-i... totuşi, stai! 

leşi din nou pe balcon şi se mai uită o dată. Când uşa de la 
intrare se deschise, reveni în încăpere şi spuse că se părea 
că zărise „găina lui babacul „. Nu greşise, căci domnul 
Merdle, cu pălăria în mină, a fost poftit înăuntru îndată 
după aceea. 

Luminări! Strigă doamna Sparkler, cerându-şi scuze că 
era întuneric. 

E destulă lumină pentru mine, spuse domnul Merdle. 

Când au fost aduse luminările, domnul Merdle stătea 

În picioare după uşă, muşcându-şi buzele. 

Am venit să vă văd în trecere, zise el. Acum sunt cam 
ocupat, dar pentru că ieşisem să fac o mică plimbare, m-am 
gândit să trec şi pe la voi. 

Cum era în ţinută de seară, Fanny îl întrebă unde luase 
cina. 

Păi, zise domnul Merdle, de fapt n-am cinat nicăieri. 

Totuşi, ai cinat? Îl mai întrebă Fanny. 

Păi... nu, n-am cinat în adevăratul sens al cuvântului, 
preciză domnul Merdle. 

Îşi trecu mâna peste fruntea galbenă şi rămase pe 
gânduri, ca şi cum nu era sigur de asta. I se propuse săi se 
aducă ceva de mâncare. 

Nu, mulţumesc, se împotrivi domnul Merdle. Nu mi-e 
foame. Trebuia să cinez în oraş cu doamna Merdle. Dar cum 
n-aveam poftă să mănânc, am lăsat-o pe doamna Merdle să 
se ducă singură; când să mă urc în trăsură, m-am răzgândit 
şi în schimb am pornit să fac o plimbare pe jos, N-ar vrea să 
servească un ceai sau o cafea? 

Nu, mulţumesc, răspunse domnul Merdle. Am trecut pe la 
club şi am băut o sticlă de vin. 

În clipa aceea, domnul Merdle luă scaunul oferit de 
Edmund Sparkler, şi pe care până atunci îl împinsese înj 
cetişor înainte, ca un om pentru prima oară cu o pereche de 
patine în picioare, neexperimentat, şi care nu se putea 


hotări să pornească. Apoi îşi aşeză pălăria pe un j alt scaun 
din preajmă şi, privind înăuntru de parcă ar j fi avut vreo 
şase metri, adâncime, spuse: 

Vedeţi, m-am gândit să trec pe aici. 

Foarte măgulitor pentru noi, zise Fanny, căci dumneata nu 
prea ai obicei să faci vizite. 

N... nu, replică domnul Merdle. Care între timp pusese 
stăpânire pe sine de după amândouă manşetele hainei, de 
parcă singur s-ar fi arestat. Nu, n-am obicei să 

Fac vizite. 

— Ai prea multe pe cap ca să mai poţi face şi asta, rosti 
Fanny. Pentru cineva care are aşa multe pe cap, lipsa poftei 
de mâncare e un lucru grav şi ar trebui să ai grijă că nu 
cumva să te-mbolnăveşti. 

Aa. Mă simt foarte bine, răspunse domnul Merdle, după ce 
chibzui puţin. Mă simt foarte bine, ca de obicei. Perfect. 
Atât de bine cât aş putea să-mi doresc. 

Marele maestru al secolului, * fidel caracteristicii sale de a 
fi cu orice prilej omul care are cum nu se poate mai puţin 
de spus despre el însuşi şi-l spune foarte anevoie, redeveni 
mut. Domnul Sparkler începu să se Întrebe cât avea oare 
de gând să rămână marele* maestru al secolului. 

Tocmai vorbeam despre bietul papa când ai venit, 
domnule. 

la te uită! Ce coincidenţă! Exclamă domnul Merdle. 

Fanny nu vedea unde era coincidenţa, dar simţi că trebuie 
să continue conversaţia. 

Spuneam, reluă ea, că îmbolnăvirea fratelui meu a adus o 
întârziere în examinarea şi reglementarea averii lui papa. 

Da, încuviinţă domnul Merdle, da. E o întârziere. 

Şi asta nu are nici o importanţă, zise Fanny. 

Nu, spuse şi domnul Merdle, după ce examină cornişa din 
acea parte a odăii, care se găsea înaintea lui; asta nu are 
nici o importanţă. 

Mi-e teamă numai, mărturisi Fanny, că nu cumva doamna 
General să primească ceva. 


N-are să primească nimic, spuse domnul Merdle. 

Fanny era încântată auzindu-l că-şi exprimă această 

Părere. Domnul Merdle, după ce mai aruncă o privire în 
adâncurile pălăriei, dând impresia că vedea ceva la fundul 
ei, îşi trecu mâna prin păr şi adăugă molcom ultimei sale 
observaţii aceste cuvinte de confirmare: 

Oh, Doamne fereşte, nu! Nu! Ea nu. Deloc, probabil. 

Deoarece subiectul părea epuizat, ca şi domnul Merdle, 
Fanny îl întrebă dacă se duce s-o ia pe doamna Merdle şi 
trăsura în drum spre casă. 

Nu, răspunse el. Voi porni pe calea cea mai. Scurtă şi o las 
pe doamna Merdle... (aici începu să-şi contemple palmele 
ambelor mâini, de parcă-şi ghicea lui însuşi viitorul)... să se 
descurce singură. Cred că n-are să-i vină greu. 

Probabil, zise Fanny. 

Urmă o tăcere îndelungată, în care timp doamna Sparkler. 
Întinzându-se iarăşi pe canapea, închise ochii şi ridică din 
sprâncene şi se retrase ca şi mai înainte de la treburile 
astea pământeşti. 

Dar totuşi, rosti domnul Merdle, vă rețin şi pe voi, iar eu 
întârzii. Ştiţi, m-am gândit să trec pe aici doar. 

Sunt încântată, desigur, zise Fanny. 

Aşa că am plecat, adăugă domnul Merdle, sculându-se în 
picioare. Aţi putea să-mi împrumutaţi un cuţitaş? 

Ciudat lucru, remarcă Fanny, zâmbind - ea, care rareori se 
putea hotări să scrie până şi o scrisoare, să ajungă să 
împrumute ceva unui asemenea mare om de afaceri cum 
era domnul Merdle. 

Aţi putea, nu-i aşa? Repetă domnul Merdle. Am nevoie de 
un cuţitaş; ştiu că aţi primit câteva cadouri de nuntă 
conţinând foarfece, pensete şi alte asemenea lucruri. Mâine 
îl primiţi înapoi. 

Edmund, spuse doamna Sparkler, deschide - dar cu multă 
grijă, te rog din suflet, că eşti foarte neîndemânatic - caseta 
de sidef care-i pe măsuţa mea de colo şi dă-i domnului 
Merdle cuţitaşul cu mâner de sidef. 


Mulţumesc, spuse domnul Merdle, dar dacă aţi avea unul 
cu un miner mai închis la culoare, l-aş prefera pe acesta. 

Cuţitaşul cu mâner de baga? 

Mulţumesc, rosti domnul Merdle, da. L-aş prefera pe cel 
din baga. 

Edmund primi instrucţiuni în consecinţă să deschidă 
caseta de baga şi să-i dea domnului Merdle cuţitaşul cu 
mâner de baga. După ce se execută, soţia lui spuse, pe un 
ton plin de graţie, adresându-se marelui maestru: 

O să te iert dacă-l pătezi cu cerneală. 

Voi avea grijă să nu-l pătez cu cerneală, zise domnul 
Merdle. 

Apoi ilustrul oaspete întinse manşeta hainei şi mâna 
doamnei Sparkler, cu încheietură, brățară şi tot restul, se 
făcu nevăzută pentru o clipă. Nu se desluşea unde 
dispăruse propria lui mână, care se ferea de atingerea 
doamnei Sparkler, ca patriotul veteran din Chelsea sau că 
nu mai puţin vrednicul pensionar din Greenwich.19 

Perfect convinsă, în clipa când ieşi el din odaie, că fusese 
cea mai lungă zi din viaţă care în sfârşit se terminase şi că 
n-a existat vreodată femeie care, deşi nu lipsită de farmec, 
să fi fost în halul ăsta chinuită de nişte idioţi fără pic de 
sare, Fanny se duse pe balcon să ia puţin aer. Lacrimi de 
ciudă îi umpleau ochii şi prin ele se păru că ilustrul Merdle, 
coborând în stradă, ţopăia, valsa, făcea piruete, posedat 
parcă de sumedenie de diavoli. 

Capitolul XXV 

MAJORDOMUL DEPUNE ARMELE 

DINEUL avea loc la marele medic. Avocatul era acolo în 
deplină formă. Ferdinand Lipitoare se afla şi el acolo, sub 
înfăţişarea lui cea mai atrăgătoare. Puţine erau căile vieţii 
ascunse medicului, care vizita cele mai întunecate cotloane, 
mai des chiar şi decât episcopul. Existau doamne strălucite 
la Londra, care pur şi simplu se dădeau în vânt după el, 
draga mea, fiind omul cel mai fermecător şi mai delicios din 
lume, care însă s-ar fi îngrozit la gândul că se găseau atât 


de aproape de el dacă aflau asupra căror scene întârziaseră 
ochii lui visători cu un ceas ori două mai înainte, sau la 
căpătâiul cui sau sub ce acoperiş stătuse de veghe făptura 
lui calmă. Dar medicul era un om liniştit, care-şi vedea de 
treaba lui şi nu-şi vâră nasul în treburile altora. Vedea şi 
auzea multe lucruri nemaipomenite şi îşi petrecea viaţa faţă 
în faţă cu nişte contradicții morale dintre cele mai de 
neîmpăcat; totuşi compasiunea lui se asemăna cu cea. A 
maestrului divin al tuturor tămăduitorilor. Se ducea” 
imparţial ca ploaia, printre drepţi şi nedrepţi, făcând tot 
binele de care era în stare, fără să se bată cu pumnii în 
piept din pricina asta prin sinagoge ori pe la colţuri de 
străzi. 

Cum orice om fără prea mare experienţă în alcătuirile 
omeneşti, chiar dacă se poartă cu toată discreţia, nu poate 
da greş în a se înveşmânta de ochii lumii cu interesul 
deosebit legat de stăpânirea unor asemenea cunoştinţe, 
medicul era un om atrăgător. Chiar şi cei mai rafinaţi domni 
şi ctoamne, care habar nu aveau de taină lui şi care şi-ar fi 
pierdut şi picătura de spirit ce le aparţinea dacă îi căşuna 
monstruoasa nepoliteţe de a le spune: „Veniţi şi vedeţi ce 
văd şi eu! „erau de acord că e un om atrăgător. Oriunde se 
afla, exista şi ceva real. După cum 

O jumătate grăunte de realitate, ca o infimă cantitate din 

Anumite produse naturale rare, ajunge să dea savoare 
unei cantităţi uriaşe de lichid., De aceea, dineurile 
restrânse date de medie îi prezentau totdeauna pe 
comeseni într-o lumină cât se poate de puţin convenţională. 
Musafirii îşi spuneau în sinea lor, conştient sau nu:., lată un 
om care într-adevăr ne cunoaşte aşa cum suntem, care este 
zilnic primit de unii dintre noi cu perucile şi sulimanurile 
noastre, care ne aude cum o luăm razna şi ne vede expresia 
firească de pe chip, când nu ne mai putem păstra cumpătul; 
am face mai bine, deci, dacă ne-am apropia de adevăr în 
prezenţa lui, căci omul ăsta are un avantaj asupra noastră 
şi-i prea puternic faţă de noi: „Astfel, oaspeţii medicului 


păreau surprinzător de degajaţi în jurul mesei sale rotunde, 
încât erau aproape naturali. 

Avocatul era un cunoscător ascuţit ca un brici al 
aglomerării pestriţe de juraţi, denumită omenire; dar 
briciul în general nu-i un instrument lesne de mânuit, pe 
când scalpelul simplu şi sclipitor al medicului, deşi mult mai 
puţin tăios, se poate adapta unor scopuri infinit mai 
importante. Avocatul ştia ce uşor puteau fi înşelaţi oamenii 
şi cu câtă plăcere înşelau ei; medicul însă ar fi putut 
prezenta, într-o singură săptămână de umblet, o viziune 
mai aprofundată despre simţămintele lor calde şi 
afectuoase, decât era în stare s-o facă Westminster Hali cu 
toate curţile de juraţi laolaltă în şaptezeci de ani. Avocatul 
avea bănuieli vagi în acest sens şi poate că nici nu-i părea 
rău, ba dimpotrivă, se bucura să pună şi el umărul (căci 
dacă lumea nu era în realitate decât un imens Palat de 
Justiţie, s-ar fi putut crede că ziua judecății de apoi nu se 
afla prea departe); şi astfel, îl simpatiza şi-l stima pe medic, 
absolut deopotrivă cu toţi ceilalţi. 

Absența domnului Merdle lăsase un scaun liber la masă, la 
fel ca cel al lui Banquol; dar, dacă era acolo, ar fi fost 
deopotrivă de taciturn ca şi Banquo, aşa că lipsa lui nu 
constituia nici o pierdere. Avocatul, care adună tot soiul de 
fleacuri de prin Westminster Hal], cum ar fi făcut şi un corb 
dacă ajungea să-şi petreacă atâta vreme pe-acolo, strânsese 
recent o sumedenie de fire de paie, pe care le înşira peste 
tot, ca să vadă din ce parte bătea vântul Merdle. Acum 
schimbă câteva cuvinte pe tema asta cu însăşi doamna 
Merdle, după ce se strecurase spre ea cu ochelarii săi 
(bineînţeles) şi plecăciunea adresată juraţilor. 

O anumită pasăre, spuse avocatul, cu un aer care dădea 
de înţeles că nu putea fi decât o gaiţă, ne-a şoptit nu de 
mult la ureche, nouă, oamenilor legii, că va creşte curând 
numărul persoanelor înnobilate din regat. 

Serios? Zise doamna Merdle. 


Da, rosti avocatul. Oare pasărea asta n-a şoptit şi la alte 
urechi, foarte deosebite de ale noastre... la nişte urechi 
fermecătoare? 

Se uita Ia cercelul cel mai apropiat al doamnei Merdle. 

La mine vă gândiţi? Întrebă doamna Merdle. 

Când spun fermecător, rosti avocatul, la dumneavoastră 
mă gândesc totdeauna. 

Cred că niciodată nu vă gândiţi la ceva, replică doamna 
Merdle (nu nemulțumită). 

Oh, ce crudă nedreptate! Exclamă avocatul. Dar pasărea? 

Sunt ultima persoană din lume care află noutăţile, 
remarcă doamna Merdle, aranjându-şi nepăsătoare 
fortăreaţa. De cine-i vorba? 

Ce martor admirabil aţi fi! Exclamă avocatul. Nici un juriu 
(doar dacă am convoca unul format din orbi) nu v-ar putea 
rezista, chiar dacă ar fi să vă descurcaţi prost, dar 
dumneavoastră v-aţi descurca atât de bine! 

De ce, om ridicol ce sunteţi? Întrebă doamna Merdle, 
râzând. 

Avocatul îşi flutură ochelarii de trei sau patru ori între el şi 
Piept, ca un răspuns ironic, şi întrebă pe un ton cât se poate 
de insinuant: 

Cum mă voi adresa oare celei mai elegante, mai 
desăvârşite şi mai fermecătoare femei peste câteva 
săptămâni, sau poate chiar peste câteva zile? 

Nu v-a spus pasărea cum să vă adresaţi ei? Replică 
doamna Merdle. Întrebaţi-o negreşit mâine, să-mi puteţi 
spune data viitoare când mă veţi vedea. 

Asta dădu loc la o serie de glume inire cei doi; dar 
avocatul, cu toată şiretenia lui, nu mai află nimic altceva. 
Medicul, pe de altă parte, conducând-o pe doamna Merdle 
până la trăsură, după ce o ajutase să-şi pună pelerina, o 
întrebă cu francheţea şi calmul lui obişnuite: îmi daţi voie 
să-ntrebf zise, e adevărat ce se vorbeşte despre Merdle? 

Dragă doctore, replică ea, îmi puneţi tocmai întrebarea pe 
care eram cât pe aici să v-o pun eu. 


Mie? De ce mie? 

Pe onoarea mea, cred că domnul Merdle are mai multă 
încredere în dumneavoastră decât în oricine. 

Dimpotrivă, mie nu-mi spune absolut nimic, nici despre 
cele legate de profesiunea lui. Aţi auzit, desigur, ce se 
vorbeşte? 

Desigur, dar ştiţi cum e domnul Merdle; ştiţi cât de tăcut şi 
de rezervat este. Vă asigur că n-am nici cea mai vagă idee 
cât de mult adevăr poate fi în asta. Aş vrea să fie adevărat, 
de ce-aş tăgădui acest lucru? Ştiţi foarte bine! 

Evident! Zise medicul. 

Dar sunt absolut incapabilă să spun dacă e pe deplin 
adevărat, sau numai în parte, ori pe de-a-ntregul fals. Iată o 
situaţie cum nu se poate mai neplăcută, absurdă chiar; dar 
dumneavoastră îl cunoaşteţi pe domnul Merdle şi nu vă mai 
surprinde. 

Medicul nu era deloc surprins. O ajută să se urce în 
trăsură şi îi ură noapte bună. Întârzie apoi câteva clipe în 
pragul vestibulului, privind cu ochi liniştiţi echipajul elegant 
care se depărta zgomotos. Când reveni sus, ceilalţi oaspeţi 
se împrăştiară curând şi el rămase singur. Fiindcă-i plăcea 
foarte mult să citească orice fel de literatură (slăbiciune de 
care nu căuta să se scuze), se instală tihnit pentru lectură. 

Ceasornicul de pe masa lui de lucru indica miezul nopţii 
fără câteva minute, când clopoţelul de la intrare îi atrase 
atenţia. Om cu obiceiuri simple, îşi trimisese servitorii la 
culcare, aşa că trebui să coboare el însuşi să deschidă. Se 
duse jos şi acolo găsi un bărbat fără pălărie şi fără haină, cu 
mânecile suflecate pină foarte aproape de umeri. O clipă, 
crezu că omul acesta luase parte la 

O încăierare, cu atât mai mult cu cât era foarte agitat şi cu 
răsuflarea tăiată. Uitându-se mai bine la el, văzu că era un 
om deosebit de curat, fără pic de neorânduiala în ţinută, 
decât aşa cum a fost descris. 

— Vin de la baia de aburi, domnule, din stradă învecinată. 

Şi ce s-a-ntâmplat la baia de aburi? 


Vreţi să veniţi neîntârziat, domnule? Am găsit asta pe 
masă. 

Strecură în mâna medicului un petec de hârtie. Doctorul 
examină biletul şi citi numele şi propria sa adresă scrise cu 
creionul - altceva nimic. Se uită mai atent la scris, ridică 
ochii spre cel care adusese mesajul, îşi luă pălăria din cuier, 
puse cheia uşii în buzunar şi plecară iute împreună. 

Când ajunseră la baie, toţi oamenii de acolo îi aşteptau în 
uşă, sau alergau încoace şi încolo pe coridoare. 

Toată ilumea e rugată să se dea la o parte, zise medicul 
tare, adresându-se patronului; te rog să mă conduci, 
prietene, numaidecât unde trebuie (către cel care adusese 
mesajul). 

Acesta porni repede înaintea lui pe un culoar cu multe 
cabine şi, oprindu-se la ultima din ele, privi înăuntru prin 
uşa întredeschisă. Medicul, aflat foarte aproape, sa uită şi el 
prin uşa întredeschisă. 

Într-un ungher se afla o cadă, care fusese golită. În 
această cadă, ca într-un mormânt sau sarcofag, pe jumătate 
acoperit cu un cearceaf şi o pătură aruncate la repezeală 
înăuntru, zăcea cadavrul unui bărbat cu o conformaţie 
greoaie, cap mare, butucănos, grosolan, cu trăsături 
comune. Se deschise o ferestruică pentru a evacua aburul 
care umplea cabina; rămânea însă condensat în stropi de 
apă, prelingându-se pe pereţi, pe chipul şi trupul celui din 
cadă. În încăpere se mai simţea zăpuşeală; marmora cadei 
era caldă încă, iar obrazul şi corpul celui dinăuntru iţi 
dădeau, la atingere, o senzaţie de vâscozitate. Marmora 
albă din fundul cadei era numai dâre roşii, îngrozitoare. Pe 
bordura ei se afla o sticluţă goală de laudanum şi un cuţitaş 
cu prăsele de baga - mânjite, dar nu cu cerneală. 

— Tăierea jugularei... moarte rapidă... a murit de cel puţin 
o jumătate de oră. 

Ecoul vorbelor medicului zbura din gură în gură prin 
cabine şi de-a lungul coridoarelor şi prin toată clădirea, 
când doctorul se îndreptă din mijloc, după ce se aplecase ca 


să poată ajunge până la fundul vanei; acum îşi clătea 
mâinile în apă, care era plină de nişte vinişoare roşii, ca şi 
marmora, până să se amestece şi să capete o culoare. 
Uniformă. 

Întoarse privirile spre îmbrăcămintea aşezată pe canapea; 
se uită la ceasul, banii şi la portvizitul de pe masă. Un bilet 
împăturit, jumătate în portvizit, jumătate afară, îi atrase 
atenţia. Îl privi, puse mâna pe el, îl trase afară de printre 
celelalte lucruri şi spuse calm: 

Mie-mi este adresat. Îl deschise şi citi. 

Nu conţinea nici un fel de instrucţiuni. Cei de acolo ştiau 
ce aveau de făcut. Curând au fost aduse autorităţile 
competente, care puseră stăpânire pe defunct şi pe tot ce 
avea asupra lui, fără că gesturile, şi fizionomia lor să 
dezvăluie mai multă tulburare ca atunci când ar fi întors un 
pendul. Medicul se bucură când plecă afară în aerul 
proaspăt al nopţii - se bucură, în ciuda îndelungatei lui 
experienţe, când se aşeză pentru câteva clipe în pragul uşii, 
atât era de zdruncinat. 

Avocatul era unul din vecinii apropiaţi, şi, când ajunse 
dinaintea locuinţei acestuia, văzu lumină în odaia unde ştia 
că prietenul său rămânea să lucreze până noaptea târziu. 
Cum fereastra acestei încăperi nu era niciodată luminată 
când stăpânul nu se afla acasă, doctorul îşi spuse că 
avocatul sigur nu se culcase încă. De fapt, albina asta 
harnică trebuia să obţină a doua zi un verdict. Împotriva 
mărturiilor şi profită de orele nocturne ca să întindă 
capcane pentru domnii din juriu. 

Ciocănitul medicului în uşă îl nedumeri pe avocat, dar 
bănuind numaidecât că venise cineva să-l prevină că 
altcineva era pe cale să-l jefuiască, ori să profite de pe urma 
lui, se grăbi să coboare fără zgomot. Îşi răcorise capul cu 

O loţiune de apă rece, pregătindu-se astfel să arunce cu 
apă clocotită în capul juraţilor, şi se descheiase larg la 
gulerul cămăşii tot citind, ca să fie mai liber în mişcări când 
va fi să-i sugrume pe martorii părţii adverse. Cobori deci, cu 


un aer hăbăuc. Dând cu ochii de medic, omul la care s-ar fi 
aşteptat cel mai puţin, păru şi mai zăpăcit, exclamând: 

Ce s-a-ntâmplat?! 

M-ai întrebat odată de ce suferă Merdle. 

Ce răspuns ciudat! Da, aşa este. 

Îţi spusesem că nu mi-am dat seama încă. 

Da. Într-adevăr. 

Ei bine! Am aflat. 

Dumnezeule! Exclamă avocatul, dându-se puţin îndărăt şi 
punând o mână pe pieptul celuilalt. Şi eu am aflat! Citesc 
asta pe chipul dumitale. 

Intrară în cea mai apropiată încăpere, unde medicul îi 
dădu scrisoarea. O citi şi o răsciti de vreo şase ori. Nu era 
lungă, dar puţinul pe care-l conţinea cerea o atenţie 
meticuloasă şi susţinută. Nu găsea cuvinte să-şi exprime 
regretul că nu prevăzuse acest lucru. Cel mai slab indiciu, 
afirmă el, era suficient pentru a-1 face stăpân pe situaţie, şi 
ce afacere grozavă ar fi fost, doar s-o fi dat în vileag! 

Medicul se angajă să ducă vestea în strada Harley. 
Avocatul nu se putea întoarce numaidecât la momelile 
pregătite pentru cel mai remarcabil şi mai destoinic juriu 
văzut vreodată în şedinţă, cu care, putea mărturisi asta 
prietenului său învăţat, sofisticăria goală n-avea sorţi de 
izhândă, iar talentul şi iscusinţa avocăţească folosite în 
scopuri abuzive şi nefaste nu puteau avea preponderentă 
(iată felul cum. Voia să înceapă); declară aşadar medicului 
că-1 va însoţi până aproape de casă şi se fva plimba pe 
afară până-şi va îndeplini el trista misiune. Se duseră într- 
acolo pe jos, pentru că aerul proaspăt să-i ajute să-şi 
recapete cumpătul; când doctorul bătea la uşă, aripile 
zorilor alungau umbrele nopţii. 

Un valet înveşmântat în toate culorile curcubeului stătea 
de veghe în aşteptarea stăpânului său - adică dormea dus 
în bucătărie între două luminări şi un jurnal, demonstrând, 
în ciuda numărului mare de şanse potrivnice, probabilitățile 
care existau de a da foc casei printr-un accident. Când 


acest servitor se trezi, medicul trebui să aştepte până să se 
trezească şi majordomul. În sfârşit, apăru în sufragerie şi 
nobilul personaj, într-o haină de casă din flanel şi pâslari, 
dar cu cravată - un majordom din cap până-n picioare. Se 
luminase de ziuă. Medicul, în timp ce aştepta, deschisese 
obloanele de la o fereastră, ca să pătrundă lumina. 

Trebuie chemată camerista doamnei Merdle; să i se spună 
s-o trezească pe doamna Merdle şi s-o prepare cât se poate 
de delicat pentru a mă primi. Am o veste îngrozitoare să-i 
dau, îi zise medicul majordomului. 

Acesta din urmă, care ţinea o lumânare în mină, îşi chemă 
valetul să ducă lumânarea de acolo. Apoi se apropie cu 
demnitate de fereastră, chibzuind vestea aflată, exact cu 
aceiaşi ochi cu care urmărea dineurile chiar din încăperea 
asta. 

A murit domnul Merdle. 

Aş dori, spuse majordomul, să capăt o lună preaviz. 

Domnul Merdle s-a sinucis. 

Domnule, rosti majordomul, e foarte neplăcut pentru un 
om în situaţia mea, căci asta ar putea suscita un prejudiciu; 
aş dori să plec numaidecât. 

Dacă nu eşti consternat, omule, nici măcar surprins nu 
eşti? Întrebă medicul, încălzindu-se. 

Majordomul, drept ca lumânarea şi calm, răspunse în 
aceşti termeni memorabili: 

Domnule, domnul Merdle n-a fost niciodată un gentleman, 
de aceea orice act nedemn de un gentleman din partea 
domnului Merdle nu mă poate surprinde. Ar mai fi cineva 
care ar trebui trimis la dumneavoastră, sau anumite ordine 
de dat înainte de a mă retrage, în legătură cu ceea ce mai 
aveţi de făcut? 

După ce se achită de sarcina sa, medicul îl întâlni în stradă 
pe avocat şi îi spuse doar atât, despre întrevederea cu 
doamna Merdle, că nu-i comunicase încă tot, dar că cele 
împărtăşite le suportase destul de bine. Între timp, avocatul 
îşi petrecuse răgazul ticjuind o capcană cât se poate de 


ingenioasă, pentru a prinde întreg juriul dintr-o singură 
lovitură. După ce îşi rânduise totul în minte, acum era 
foarte lucid la capitolul recentei catastrofe. Se întoarseră 
acasă agale, discutând chestiunea sub toate aspectele. 
Înainte de a se despărţi la uşa locuinţei medicului, amândoi 
ridicară privirile spre cerul însorit al dimineţii, unde, ici- 
colo, fumul câtorva focuri timpurii şi răsuflarea şi glasurile 
câtorva trecători matinali începea să se înalțe paşnic. Apoi 
făcură ocol din ochi peste imensul oraş, spunând: „Dacă 
toate sutele şi miile de oameni săraci lipiţi pământului, care 
dorm încă, ar şti, în vreme ce vorbim noi acum, primejdia 
ce-i paşte, ce vaier înspăimântător împotriva unui suflat 
mizerabil de om s-ar ridica până la ceruri! , 

Vestea despre moartea marelui om se răspândise cu o 
repeziciune uluitoare. La început, îl declaraseră mort de 
tț>aţe bolile cunoscute şi de altele noi-nouţe, născocite cu 
viteza luminii, pentru a face faţă împrejurărilor. Încă de mic 
copil mocnea în el o hidropizie; moştenise de la bunicul lui o 
mare cantitate de lichid în piept şi, timp de optsprezece ani, 
n-a existat dimineaţă în care să nu-şi facă o operaţie; a fost 
victima exploziei unor vine importante, care izbucneau ca 
un foc de artificii; avusese ceva la plămâni, ceva la inimă, 
ceva la creier. Cinci sute de persoane, care se aşezaseră să 
ia gustarea de dimineaţă, absolut neinformate de acest 
subiect, până să fi terminat masă îşi închipuiau că ştiu, în 
chip. Particular şi confidenţial, cum că medicul îi spusese 
domnului Merdle: „Ire-. Buie să fii pregătit că ai să te stingi 
ca o lumânare în- ' tr-una din zilele astea „, iar că domnul 
Merdle ar fi raşi puns medicului: „Omul nu moare decât o 
singură dată „. 1 Pe la unsprezece înainte de amiază, teoria 
favorită era; că avusese ceva la creier; în jurul orei 
douăsprezece, j toată lumea ştia că murise cu certitudine 
din pricina j „tensiunii”. 

Tensiunea satisfăcea pe deplin opinia publică şi părea să 
împace toată lumea, şi ar fi dăinuit ziua întreagă, dacă nu 
explică avocatul la nouă şi jumătate în tribunal adevărata 


faţă a lucrurilor. De acum încolo, de pe la unu după-amiază, 
începu să se răspândească în şoaptă; peste tot la Londra, 
vestea sinuciderii domnului Merdle. Tensiunea, departe de 
a fi detronată din pricina acestei descoperiri, prindea 
rădăcini mai mult ca oricând. Pretutindeni pe stradă se 
vorbea în chip moralizator despre tensiune. Toţi cei care 
încercaseră să facă avere şi nu fuseseră în stare spuneau: 
„Poftim, ai văzut?! Cum începi să umbli cu limba scoasă 
după bani, cum te loveşte damblaua. „Leneşii pi'ofitau de 
ocazie cam în acelaşi fel. „Vezi - ziceau ei - unde duce 
munca nesăbuită? Te zbaţi, munceşti, întreci măsura, dă 
tensiunea peste tine şi-ţi face de petrecanie! „Această 
ipoteză avea adepţi în multe cercuri, dar'nicăieri în aşa 
mare măsură ca asupra funcţionăraşilor şi asociaţilor care 
niciodată nu dăduseră în brânci cu munca. Toţi aceştia, 
până la ultimul, declarau cu evlavie că n-o să uite cât trăiesc 
avertismentul ăsta şi că-şi vor rândui de acum încolo felul 
de viaţă, că nu cumva să dea tensiunea peste ei şi că mulţi 
ani se vor păzi, spre marea mângâiere a prietenilor lor. 

Iar către ora când la Bursă se lucra de zor, tensiunea 
începu să cadă în declin; şoapte înşpăimântăioare circulau 
în est, vest, nord şi sud. Mai întâi se înfiripau timid, 
mărginindu-se la unele întrebări doar, şi anume, dacă 
averea domnului Merdle era chiar atât de uriaşă pe cât se 
zvonea, dacă nu cumva se vor întâmpina vremelnic piedici 
de-a o „calcula „; dacă n-o să fie chiar o suspendare 
temporară a plăţilor la nemaipomenita Banca - să zicem de 
o lună-două. Pe măsură ce şoaptele se înteţeau, adică dintr- 
un minut într-altul, ele deveneau şi mai amenințătoare. Se 
ridicase din nimic, un om care prosperase nefiresc, o 
evoluţie pe care nimeni n-o putea explica; nu fusese, la 
urma urmelor, decât un individ josnic, un ignorant; un tip 
care mergea cu ochii în pământ şi de care nimeni nu se 
putea lăuda că i-a întâlnit privirile; tot soiul de oameni îl 
luaseră în braţe, în mod cu totui inexplicabil; n-a avut 
niciodată propriul său capital, speculaţiile sale bancare au 


fost totdeauna absolut nesăbuite, iar cheltuielile, 
extravagante. Când soarele începu să coboare la asfinţit, 
vorbele sporeau în intensitate şi căpătau contur. 

Lăsase o scrisoare adresată medicului său, iar medicul 

O primise; scrisoarea, urmând să fie prezentată a doua zi 
cu ocazia anchetei judiciare, va fi o adevărată lovitură de 
trăsnet pentru mulţimea celor care fuseseră înşelaţi. 
Sumedenie de oameni, de toate profesiile şi îndeletnicirile, 
aveau să fie ruinaţi, aduşi la sapă de lemn; unora, bătrâni, 
care toată viaţa trăiseră în condiţii de îndestulare, Nu le 
mai rămânea alt loc de refugiu decât azilul de săraci, ca să- 
şi muşte degetele pentru că avuseseră încredere în el; cete 
întregi de femei şi copii îşi vor vedea viitorul distrus de 
mina acestui mare ticălos. 'Toţi cei care luaseră parte la 
serbările magnifice date de el vor fi priviţi drept complicii 
săi în jefuirea căminelor nenumărate; toţi adoratorii servili 
ai banului, care-l ajutaseră să se cocoaţe pe un piedestal, 
mai bine s-ar fi prosternat dinaintea Satanei în persoană. 
Astfel, vorbele deveneau din ce în ce mai zgomotoase, mai 
ample, pe măsură ce erau confirmate mai abitir de ediţiile 
succesive ale ziarelor de seară, atingând la căderea 
întunericului vacarmul unor adevărate mugete, încât s-ar fi 
putut crede că un paznic solitar suit pe galeria de deasupra 
domului Catedralei: Sf. Paul ar fi văzut văzduhul în bezna 
nopţii împovărat de murmurul blestemelor de tot soiul, 
însoţind numele de Merdle. 

Deoarece, cam la ora aceea, se ştia că beteşugul 
răposatului Merdle nu fusese altceva decât înşelăciune şi 
furtişag. EL, ţinta nedemnă a unei adulări în lung şi în lat 
răspândite, oaspetele festinurilor date de magnați, punctul 
de atracţie din saloanele doamnelor din înalta societate, el, 
biruitor în exclusivitate al tuturor orgoliilor, patronul 
patronilor, omul care se târguise cu ministrul care conferă 
titlurile de nobleţe din Ministerul Digresiunilor, omul ce 
obținuse în vreo zece-cincisprezece ani mai multe onoruri, 
pe care Anglia nu le acordase de cel puţin două veacuri 


tuturor binefăcătorilor paşnici de pe tărâm public, sau 
tuturor maeştrilor din sânul Artelor şi al Ştiinţelor, cu întreg 
numărul de opere mărturie în favoarea lor; el, Minunea 
minunilor, noua constelație pe care magii încărcaţi cu 
ofrande trebuiau s-o urmeze, până când se opri deasupra 
unui stârv din fundul unei cade şi dispăru - era nici mai 
mult, nici mai puţin decât cel mai mare escroc şi cel mai 
mare pungaş care a jucat cândva o festă spânzurătoarei. 

Capitolul XXVI 

ÎN CARE SE CULEGE FURTUNĂ 

PRECEDAT de zgomotul paşilor săi iuți şi de răsuflarea 
întretăiată, domnul Pancks dădu buzna în biroul lui Arthur 
Clennam. Ancheta ajunsese la sfârşit, scrisoarea era 
cunoscută de toată lumea, Banca dăduse faliment, celelalte 
alcătuiri-model de paie luaseră foc şi se topiseră în fum. 
Mult admiratul vas pirat sărise în aer în mijlocul unei 
imense flote de vapoare de toate tonajele şi de bărci de 
toate dimensiunile, şi pe mare nu se vedeau decât mine; 
nimic altceva decât carcasele vaselor carbonizate, depozite 
de muniții explodând, tunuri care, răbufneau de la sine, 
sfârtecându-i bucăţi pe prieteni şi vecini, oameni înecaţi 
agăţându-se de capete de catarge, care se scufundau minut 
de minut, înotători epuizați, plutind morţi în derivă, şi 
rechini. 

Hărnicia şi ordinea care domneau de obicei în biroul 
fabricii erau date peste cap. Scrisori nedesfăcute, hârtii de- 
a valma se aflau împrăştiate peste tot pe masa de lucru. În 
mijlocul acestor semne de energie curmată şi de nădejdi 
zădărnicite, stăpânul biroului stătea imobil, cu braţele 
încrucişate pe pupitru şi capul lăsat peste ele. 

Domnul Pancks se năpusti înăuntru, dădu cu ochii de el şi 
rămase pironit locului. Un minut mai târziu, domnul Pancks 
îşi sprijinea capul pe braţele întinse şi o vreme păstrară 
această atitudine, nemişcat şi în tăcere, cu spaţiul 
despărțitor din mica încăpere între ei. 

Domnul Pancks ridică primul capul şi vorbi. 


Eu te-am convins, domnule Clennam, ştiu asta. Poţi să-mi 
spui orice doreşti. Nu-mi poţi spune mai mult decât îmi 
spun eu mie însumi. Nu poţi spune mai mult decât merit. 

Ah, Pancks, Pancks, răspunse Clennam, nu vorbi despre 
merit. Dar eu ce merit atunci? 

Mai mult noroc, zise Pancks. 

Eu, care mi-am ruinat asociatul! Continuă Clennam fără să 
mai ţină seamă de el. Pancks, Pancks, l-am ruinat pe Doyce! 
Pe acest bătrân cinstit, plin de energie, neobosit, care toată 
viaţa a muncit să-şi facă o situaţie, care a luptat împotriva 
atâtor dezamăgiri şi care şi-a făurit cu toate astea o fire 
bună şi generoasă, pe omul acesta, pentru care am o stimă 
atât de mare şi căruia am vrut să-i fiu sincer de folos - l-am 
ruinat... l-am făcut de râsul lumii, l-am dezonorat... 
aducându-l la sapă de lemn, da, la sapă de lemn! 

Chinul în care se zbătea din pricina acestui gând te 
întrista, aşa încât domnul Pancks începu să-şi smulgă părul 
din cap de disperare. 

Aruncă-mi reproşuri în faţă! Exclamă Pancks. Aruncă-mi, 
domnule, reproşuri în faţă, altminteri nu răspund de ceea 
ce-mi voi face mie însumi. Spune-mi că sunt un prost, un 
ticălos. Spune-mi: Dobitocule, cum ai putut face una ca 
asta; brută infamă, de ce ai făcut asta! Insultăr-mă în fel şi 
chip! Ocărăşte-mă cât se poate de aspru! 

În tot acest timp, domnul Pancks nu contenise să se tragă 
de chică în chip nemilos, cât se poate de crud. 

Dacă nu te lăsai furat de mânia asta nefericită, Pancks, 
zise Clennam pe un ton mai mult compătimitor decât de 
răzbunare, ce bine ar fi fost pentru dumneata şi ce bine ar 
fi fost pentru mine! 

Ila-te de mine din nou, domnule! Strigă Pancks, scrâşnind 
din dinţi de remuşcare. la-te de mine din nou! 

Dacă nu făceai calculele alea blestemate şi nu-mi arâtai cu 
o cumplită claritate, spuse Clennam oftând, c<? Urmări 
bune ar fi decurs de aici pentru dumneata şi pentru mine! 


la-te iarăşi de mine, domnule! Exclamă Pancks, renunțând 
să se mai tragă de păr. la-te iarăşi de mine, iarăşi şi iarăşi! 

Clennam, totuşi, văzând că începuse să se domolească, îi 
spuse tot ce avea pe inimă, şi poate mai mult chiar. Îşi 
frângea mâinile, zicând doar atât: 

Orbi care conduc orbi, Pancks! Orbi care conduc orbi! Dar 
Doyce, Doyce, Doyce; sărmanul meu asociat, pe care l-am 
dus de râpă! 

Gândul acesta îl făcu să-şi lase capul din nou pe pupitru. 

Tot Pancks fu cel care interveni şi destrămă tăcerea. 

N-am închis un ochi, domnule, de când a început să circule 
zvonul ăsta. Am alergat pretutindeni, în speranţa că o să 
pot salva ceva, cât de cât, de la pirjol. Dar în zadar. Totul s-a 
dus. Praful s-a ales de tot. 

Ştiu prea bine acest lucru, zise Clennam. 

Domnul Pancks umplu liniştea cu un geamăt din adâncul 
inimii. 

Nu mai demult decât ieri, Pancks, spuse Arthur, chiar ieri 
aveam intenţia fermă să vând, să realizez ceva şi să termin 
odată cu istoria asta. 

Nu pot spune şi despre mine acelaşi lucru, replică Pancks. 
Deşi e uimitor pe câţi i-am auzit că din cele trei sute şaizeci 
şi cinci de zile ale anului, tocmai ieri voiau să vândă, dacă n- 
ar fi fost prea târziu! 

Răsuflarea lui cu efecte totdeauna hazlii, ca pufăitul unei 
maşini de aburi, acum părea tragică de atâta geamăt; iar 
din cap până-n picioare era atât de mânjit, de murdar, de 
neglijent, încât putea fi luat drept imaginea autentică a 
Năpastei, greu de desluşit de atâta murdărie. 

Domnule Clennam, ai pierdut... tot? 

Făcuse un efort să-şi ia inima în dinţi şi să întrebe, iar 
ultimul cuvânt îl rostise foarte anevoie. 

P'-'Totl 

Domnul Pancks se apucă din nou să se tragă de părul 
aspru, cu' atâta forţă, încât îşi smulse câteva viţe. După ce 
le privi miniat la culme, le vâri în buzunar. 


Ar trebui să iau numaidecât o hotărâre, zise Clennam, 
ştergându-şi câteva lacrimi care i se prelingeau încet 

F pe faţă. Va trebui să repar lucrurile în măsura asta 
mizerabilă în care mai pot s-o fac. Va trebui să salvez 
reputaţia nefericitului meu asociat. Nimic nu trebuie să 
păstrez pentru mine. Va trebui să predau, în favoarea 
credito- * rilor, conducerea fabricii de care am abuzat atât 
de mult, 

. Şi va trebui să muncesc tot restul vieţii ca să-mi şterg pe 
cât posibil vina, sau mai degrabă crima. 

Ar fi oare cu neputinţă, domnule, să facem faţă | crizei din 
prezent? 

Exclus! Acum nu mai putem face faţă, Pancks. Cu cât mai 
repede o să pot transmite afacerile în alte mâini, cu atât 
mai bine. Sunt unele angajamente care trebuiesc puse la 
punct săptămâna asta, şi care în câteva zile ar atrage 
catastrofă, chiar şi numai o singură zi de amânare - dacă aş 
duce mai departe treaba şi aş tăinui ceea ce ştiu eu. Astă- 
noapte am chibzuit ce am de făcut; acum nu-mi rămâne 
decât să trec la acţiune. 

Dar nu de unul singur! Zise Pancks, ud pe faţă, de parcă 
aburii săi se prefăceau în stropi de apă, de îndată-ce-i sufla 
jalnic afară. Ia ca ajutor un om al legii. 

Poate ar fi mai bine. 

la-l pe Rugg. 

Nu-i mare lucru de făcut. S-ar putea ocupa şi el de asta la 
fel de bine ca oricare altul. 

Să-l aduc pe Rugg, domnule Clennam? 

Dacă ai avea timp. i-aş rămâne îndatorat. 

Domnul Pancks îşi puse numaidecât pălăria pe cap şi 

Porni, cu toate motoarele în funcţiune, spre Pentonville. 

Cât lipsi de acolo, Arthur nu-şi ridică nici măcar o clipă 
capul de pe pupitru, ci rămase absolut în aceeaşi poziţie. 

Domnul Pancks se întoarse cu prietenul şi consilierul său, 
domnul Rugg. Domnul Rugg avea o experienţă atât de 
vastă, încât, pe drum chiar, îşi dădu seama de starea 


iraţională de spirit din prezent a domnului Pancks, aşa că 
primul lucru pe care-l ceru acestuia a fost să facă bine să 
se retragă. Domnul Pancks, dărâmat şi docil, se supuse. 

E aproape în aceeaşi stare ca şi fiică-mea, domnule, zise 
Rugg, când am început procesul împotriva lui BawkinS. De 
încălcare a promisiunii de căsătorie, când ea era 
reclamantă. Prea pune totul la inimă. Se lasă subjugat de 
sentimente. În profesiunea noastră, domnule, nimic nu faci 
“dacă te laşi subjugat de sentimente. 

În vreme ce-şi scotea mănuşile şi şi le aşeza în pălărie, 
văzu. Dintr-o privire aruncată pieziş, că se produsese o 
mare schimbare cu clientul său. 

Îmi pare rău că observ, domnule, spuse domnul Rugg, că şi 
dumneata te-ai lăsat dominat de sentimente. Haide, te rog, 
nu face asta, capul sus! Pierderile astea sunt deplorabile, 
domnule, dar trebuie să privim lucrurile în faţă. 

Dacă banii pe care i-am sacrificat, domnule Rugg, oftă 
domnul Clennam, erau numai ai mei, n-aş fi fost nici pe 
departe atât de îngrijorat. 

Serios, domnule? Zise domnul Rugg, frecându-şi vesel 
mâinile. Asta mă surprinde, domnule. Ciudat, domnule. De- 
a lungul experienţei mele, mi-am dat în general seama că 
oamenii ţin mai mult la propriii lor bani. l-am văzut pe unii 
pierzând banii altora cu duiumul şi suportând asta foarte 
bine; cu adevărat foarte bine. 

După aceste cuvinte încurajatoare, domnul Rugg se aşeză 
pe unul din taburetele aflate lângă masa de lucru şi trecu la 
treabă. 

Şi acum, domnule Clennam, dacă-mi dai voie, o să 
examinăm chestiunea. Să vedem despre ce e vorba. Cazul e 
simplu: obişnuit, clar, direct, rezonabil. Ce putem face în 
sprijinul nostru? Ce putem face în sprijinul” nostru? 

Nu asta mă preocupă pe mine, domnule Rugg, zise Arthur. 
M-ai înţeles greşit, chiar de la început. Pentru mine, 
chestiunea este: Ce aş putea face pentru asociatul meu, 
cum i-aş putea aduce o despăgubire? 


Mă tern, domnule, ştii, că te laşi încă dominat de 
sentimente, se împotrivi domnul Rugg, stăfuitor. Nu-mi 

Place termenul „despăgubire”, domnule, decât doar atunci 
când slujeşte de pârghie în pledoaria unui avocat. Ai să mă 
scuzi dacă-ţi voi spune cfă socot de datoria mea să te previn 
că nu trebuie să te laşi deloc subjugat de sentimente? 

Domnule Rugg, spuse Clennam, luându-şi inima în dinţi ca 
să ducă la îndeplinire ceea ce hotărâse, spre uimirea 
celuilalt, văzând fermitatea cu care îşi urmărea țelul chiar şi 
în starea lui de deznădejde, îmi face impresia că nu prea 
eşti dispus să adopţi calea pe care cu am decis s-o urmez. 
Dacă dezaprobarea dumitale în acest sens te, Împiedică să 
iei măsurile necesare, atunci, voi fi nevoit, cu părere de rău, 
să-mi caut sprijin în altă parte. Şi te previn din capul locului 
că ar fi inutil să discuţi cu mine în contradictoriu.pe această 
temă. 

Bine. Domnule, încuviinţă domnul Rugg, ridicând din 
umeri. Bine, domnule. De vreme ce chestiunea trebuie să 
intre pe mâinile cuiva, atunci mă voi ocupa eu de ea. Asta a 
fost principiul care m-a călăuzit în procesul Rugg contra 
Bawkins. Asta e principiul care mă călăuzeşte în 
majoritatea cazurilor. 

Atunci Clennam începu să-i arate domnului Rugg în ce 
consta hotărârea lui nestrămutată. Îi spuse domnului Rugg 
că asociatul lui era un om sincer, de o perfectă integritate, 
şi că, în tot ce intenţiona să facă el, avea să se conducă, mai 
presus de toate, de cunoaşterea caracterului asociatului 
său şi de rQspectul pentru sentimentele acestuia. Asociatul 
lui, explică el, lipsea în clipa de faţă, plecat pentru o acţiune 
importantă şi era absolut de datoria lui să ia asupră-şi, în 
mod public, vina unor fapte pripite şi în mod public să-şi 
disculpe asociatul de orice responsabilitate în direcţia asta, 
că nu cumva să primejduiască succesul acelei acţiuni prin 
vreo suspiciune oricât de măruntă, legată pe nedrept de 
onoarea asociatului său şi de renumele acestuia în 
străinătate. Îi spuse domnului Rugg că, pentru a-şi scoate 


asociatul din încurcătură, moralmente, public, pe deplin şi 
fără rezerve, va declara că el, Arthur Clennam, făcând 
parte din firma Doyce şi Clennam, se aventurase să 
investească întreg capitalul iirmei, de la sine putere şi chiar 
în chip expres împotriva atitudinii precaute a asociatului 
său, în nişte speculaţii frauduloase, sortite până la urmă 
pieirii - considera singura cale de ispăşire la tândemină; 
era de asemenea, faţă de un om deosebit ca el, ispăşirea 
cea mai bună, aşa cum n-ar fi fost în raport cu numeroşi alţi 
oameni. lată deci primul lucru pe care trebuia să-l facă. 

În scopul menţionat, avea de gând să dea publicităţii o 
declaraţie tipărită, pe care o şi întocmise; şi în afară că-şi 
propunea să o comunice tuturor celor în legătură cu firma, 
urma să fie inserată şi în paginile ziarelor. Concomitent cu 
această măsură (descrierea căreia îl costă pe domnul Rugg 
nenumărate schimonoseli şi o mare agitaţie a membrelor), 
va adresa o scrisoare tuturor creditorilor, în care îşi va 
disculpa solemn asociatul, aducându-le la cunoştinţă că 
firma îşi va înceta activitatea până vor afla intenţiile 
acestora şi până va primi instrucţiuni de la asociatul său; 
abia atunci se va supune umil hotărârii lor. Dacă, ţinând 
seamă de nevinovăția asociatului său, afacerile vor putea 
ajunge pe un făgaş în care firma să-şi continue activitatea 
profitabil şi să biruie dificultăţile actuale, atunci el îşi va 
abandona partea în favoarea asociatului său, asta fiind 
unica despăgubire ce i-o putea aduce acestuia în bani, 
pentru pierderea şi năpasta pricinuite lui din nefericire, iar 
el va cere doar atât: să slujească firmei ca funcţionar 
credincios, cu un salariu minim, care să-i îngăduie să-şi 
ducă zilele. 

Deşi domnul Rugg vedea limpede că nu şi-ar fi putut abate 
clientul de la hotărârea luată, schimonoselile de pe chipul 
său şi neliniştea membrelor cereau negreşit exprimarea 
unui protest ca să se domolească, aşa că îl formulă: 

Nu mă opun, domnule, şi nici nu discut în contradictoriu 
cu dumneata. Voi proceda ţinând seama de vederile 


clumitale, domnule, dar protestând. 

Domnul Rugg înşiră apoi, nu fără a fi prolix, diferitele 
puncte ale protestului său. De fapt, acestea erau: tot oraşul, 
poate chiar întreaga ţară, se află pradă primei furii stârnite 
de recenta descoperire, şi resentimentul împotriva 
victimelor va fi foarte puternic; cei care nu fuseseră înşelaţi 
vor fi desigur foarte severi cu cei care n-au fost atât de 
precauţi precum ei înşişi, iar cei care fu- 

“seseră înşelaţi nu vor pierde, fireşte, prilejul să găsească 
scuze şi motive în sprijinul lor, refuzând să facă acelaşi 
lucru şi cu ceilalţi năpăstuiţi, deopotrivă, ca să nu mai 
punem la socoteală faptul că, foarte pfobabil, fiecare 
năpăstuit se va convinge, spre marea sa indignare, că, fără 
exemplul rău al celorlalţi năpăstuiţi, n-ar fi ajuns în situaţia 
asta. O declaraţie ca cea a lui Clennam, făcută într-un 
asemenea moment, va atrage cu certitudine asupra sa 
uraganul mâniei înverşunate şi ar zădărnici orice nădejdi 
de a se mai putea bizui pe indulgenţa sau pe acordul una-. 
Nim al creditorilor, expunându-l să devină ţinta unică a , 
focurilor trase din jumătate duzină de părţi dintr-o dată. 

La toate astea, Clennam răspunse pur şi simplu că, 
judecând protestul în întregime, nu vedea nimic în el care 
ar imicşora, ori ar fi putut micşora forţa voinţei lui de a-l 
dezvinovăţi în public pe asociatul său. De aceea el, o dată 

V pentru totdeauna, îl rugă pe domnul Rugg să-l ajute 
neîntârziat şi să-i pună planul în aplicare. După aceea, 
domnul Rugg trecu la treabă. Arthur nu păstră nimic 
altceva, . Decât hainele şi cărţile sale şi o sumă restrânsă de 
bani lichizi; apoi îşi rândui micul său cont personal din 
bancă, laolaltă cu hârtiile firmei. 

Dezvăluirea a avut loc şi furtuna se dezlănţui năprasnic. 
Mii de oameni se holbau frenetic prin preajmă, în căutarea 
unei fiinţe vii pe care s-o poată copleşi cu reproşuri; şi acest 
caz remarcabil avid de publicitate punea mult dorită fiinţă 
vâg” pe un eşafod. Dacă oameni care 

N-ayeau cu istoria aceasta nici în clin nici în mâneca se 


Burzuluiau împotriva mârşăviei ei flagrante, nimeni nu s- 
ar fi aşteptat ca cei care pierduseră bani din pricina asta să 
se poarte mai cu mănuşi. Scrisori pline de acuzări şi 
invective din partea creditorilor curgeau potop, şi domnul 
Rugg, care, aşezat pe scaunul lui înalt, le citea zilnic pe 
toate, îşi informă clientul după o săptămână că se temea că 
nu cumva să se fi emis un mandat de arestare. 

Trebuie să sufăr consecinţele faptelor mele, zise Clennam. 
Mandatul de arestare o să mă găsească aici. 

Chiar a doua zi dimineaţă, dând colţul în Curtea- * Inimii- 
însângerate şi trecând pe lângă prăvălia doamnei 

Plornish, doamna Plornish stătea in prag şi aştepta; îi făcu 
semn pe ascuns să intre în Cuibul Fericirii. Înăuntru îl găsi 
pe domnul Rugg. 

M-am gândit să te aştept aici. Dacă aş fi în locul dumitale, 
domnule, azi-dimineaţă nu m-aş duce la birou. 

De ce nu, domnule Rugg? 

Sunt nici mai mult, nici mai puţin cinci persoane gata să te 
ridice, după cum ştiu. 

Cu cât mai repede, cu atât mai bine, zise, Clennam. Să mă 
ridice numaidecât. 

Da, dar ascultă glasul raţiunii, spuse domnul Rugg, 
aşezându-se între el şi uşă, ascultă glasul raţiunii. Te vor 
ridica destul de curând, domnule Clennam, nu mă-ndoiesc; 
dar ascultă glasul raţiunii. Aproape totdeauna în asemenea 
cazuri se întâmpla ca din pricina vreunei bagatele să se işte 
mare tărăboi. Or, tocmai acum am descoperit că există o 
chestiune măruntă - o simplă bagale] ă - pe baza căreia s-a 
emis mandat de arestare... şi am motivele mele să cred că 
asta se va petrece astăzi. Eu unul, în locul dumitale, nu m- 
aş lăsa luat pe sus pentru aşa ceva. 

De ce nu? Întrebă Clennam. 

— Eu, domnule, m-aş lăsa priponit doar pentru o 

Afacere serioasă, zise domnul Rugg. E bine totdeauna să 
salvezi aparențele. În calitatea mea de jurisconsult angajat 
de dumneata, aş prefera să fii arestat pe baza unui mandat 


emis de Tribunalul Suprem, dacă n-ai nimic împotrivă şi 
vrei să-mi acorzi hatârul ăsta. Face impresie mai bună. 

Domnule Rugg, spuse Arthur descurajat, singura mea 
dorinţă este să se termine odată. Îmi voi vedea de drum, fie 
ce-o fi! 

Îmi dai voie să-ţi mai spun doar un cuvânt logic, domnule! 
Exclamă domnul Rugg. Ascultă-mă, este vorba de o 
atitudine înţeleaptă. Ceea ce-ţi spuneam adineauri ar putea 
fi o chestiune de gust, dar acum - de înţelepciune. Dacă te 
arestează pentru o afacere măruntă, ajungi la Marshalsea. 
Or, ştii foarte bine ce-nseamnă Marshalsea. O închisoare 
foarte înghesuită. Extrem de mică. Pe câtă vreme King's 
Bench *... 

Domnul Rugg făcu un gest larg cu mâna dreaptă, vrând să 
indice un spaţiu mai mare. 

Prefer să fiu dus la Marshalsea decât în orice altă 
închisoare, spuse Clennam. 

Vorbegşti serios, domnule? Replică domnul Rugg. Dacă-i 
aşa, atunci şi asta-i chestiune de gust; putem pleca. 

La început s-a simţit puţin ofensat, dar i-a trecut repede. 
Au pornit împreună pe jos, străbătând Curtea spre, celălalt 
capăt. Inimile-Însângerate îi arătau mai mult interes lui 
Arthur de când se întâmplase catastrofa; îl considerau ca 
fiind unul de-ai lor, care aparţinea locului şi avea dreptul de 
a sta printre ei. Mulţi dintre ei ieşeau să-l privească trecând 
şi-şi spuneau unii altora, cu mare blândeţe, că părea tare 
abătut. Doamna Plornish şi tatăl ei stăteau pe primele 
trepte ale scării, la capătul Curţii, foarte mâhniţi şi 
clătinând din cap. - 

Nimeni nu se vedea că aşteaptă când Arthur şi domnul 
Rugg sosiră la birou. Dar un membru mai vârstnic al 
comunităţii evreieşti, bine conservat în rom, care îi urmărea 
de aproape, îşi vâri capul pe uşa din sticlă mai înainte ca 
domnul Rugg să fi apucat să deschidă prima scrisoare din 
corespondenţa zilei. 


Oh! Exclamă domnul Rugg, ridicând ochii. Bună ziua! 
Poftim înăuntru... Domnule Clennam, cred că ăsta-i omul 
despre care îţi vorbeam. 

Străinul explică motivul venirii sale: 

Ia, o nimica toată de gheşefi... şi îşi exercită funcțiunea 
legală. 

Vrei să te-nsoţesc, domnule Clennam? Îl întrebă domnul 
Rugg, politicos, frecându-şi mâinile. 

Aş prefera să mă duc singur, mulţumesc. Fii atât de bun şi 
trimite-mi lucrurile. 

Domnul Rugg încuviinţă, pe un ton degajat, şi îi strânse 
mâna. Clennam şi cel care-l escorta coborâră scara, urcară 
în prima trăsură ieşită în cale, îndreptându-se spre vechile 
porți. 

„Cine şi-ar fi închipuit, Dumnezeu să mă ierte îşi spuse 
Clennam în sinea lui - că voi ajunge vre? *i3tă în situaţia 
asta! , 

Domnul Chivery era de serviciu şi tânărul John se afla în 
ghereta paznicului - fie că acum terminase slujba, ori că 
acum intra la datorie. Amândoi, văzând cine era nou] lor 
deţinut, păreau mai uimiţi decât ar fi fost de aşteptat din 
partea unor temniceri. Domnul Chiveryuuăl îi strânse mâna, 
stânjenit, şi spuse: 

Nu-mi pot aduce aminte, domnule, să fi fost vreodată mai 
puţin bucuros că vă văd. 

Domnul Chivery-fiul, mai distant, nu-i dădu mâna, dar se 
uită la el îndelung, cu un aer nehotărât, atât “ev. Ubil, 
încât Clennam, deşi cu ochii înceţoşaţi şi inimă tot observă. 
Apoi, tânărul John dispăru în incinta Închisorii. 

Cum Clennam cunoştea îndeajuns de bine obiceiurile 
locului, se aşeză pe un scaun dintr-un ungher, prefăcânc! U- 
se că era absorbit de lectura unor scrisori scoase din 
buzunar. Nu se concentrase aşa de mult încât să nu bage 
ele seamă, cu recunoştinţă, că domnul Chivery-tatăl se 
străduia să-i înlăture pe ceilalţi deţinuţi din gheretă, le 
făcea semn câtorva, cu cheile, să nu intre şi pe alţii îi 


înghiontea cu cotul, să nu agraveze, pe cât posibil, situaţia 
nenorocită în care se afla domnul Clennam. 

Arthur stătea cu ochii pironiţi în pământ, amintindu-şi 
trecutul, chibzuind asupra prezentului, fără a zăbovi nici de 
o parte, nici de alta, când simţi că cinema îl atinge cu mâna 
pe umăr. Era tânărul John, care-i spuse: 

Puteţi veni acum. 

Se ridică de jos şi îl urmă. După ce făcură un pas sau doi 
spre porţile interioare din fier, tânărul John se întoarse 
către el şi-i zise: 

Aveţi nevoie de o cameră. V-am găsit. 

Iţi mulţumesc din inimă. 

Tânărul John se întoarse iarăşi şi-l conduse prin vechea 
intrare, pe vechea scară, în vechea odaie. Arthur îi întinse 
mâna. Tânărul John o privi, se uită la el - sever, trase aer în 
piept, îşi drese glasul şi spusp: 

Nu ştiu dacă pot face asta. Nu, simt că nu pot. Dar m-am 
gândit că v-ar plăcea odaia - şi iată, e a dumneavoastră. 

Nedumerirea lui Arthur, după plecarea lui John (şi asta 
numaidecât), faţă de această purtare inconsecventă făcu loc 
unor simţăminte stârnite în inima lui cernită de încăperea 
goală şi de noianul amintirilor legate de bună şi dulcea 
făptură care o sanctificase. Absența ei la o lovitură atât de 
grea din viaţa lui făcea odaia (şi pe el însuşi aflat acolo) să 
aibă un aspect pustiit prin lipsa acelui chip afectuos şi 
devotat, încât se întoarse către perete şi începu să plângă, 
bolborosind printre suspine, de parcă voia să-şi mai uşureze 
inima: „Oh, “Mica 

Dorrit a mea!u 

Capitolul XXVII 

PUPILUL ÎNCHISORII MARSHALSEA 

SOARELE arzător al zilei, revărsându-şi razele încinse la 
amiaz, aşternea peste închisoarea Marshalsea o tăcere 
neobişnuită. Arthur Clennam se trânti într-un jilţ stingher, 
tot aşa de ponosit ca orice datornic din' temniţă, şi se lăsă 
pradă gândurilor. 


În pacea nefirească pe care o resimțea după ce trecuse 
prin momente groaznice de-a lungul arestării, şi apoi 
ajunsese acolo - singura schimbare sufletească pe care 

O trăieşte mai totdeauna cel întemnițat, în refugiul 
primejdios de unde atâţia alunecă în fel şi chip pe panta 
abruptă a degradării - Clennam îşi putea aduce aminte de 
unele etape din viaţă, aproape ca şi cum ar fi fost separat 
de ele printr-o altă condiţie de existenţă. Ţinând seamă de 
locul unde se afla, motivul care-l adusese aici pentru prima 
oară, atunci când era liber să nu vină, şi plăcuta prezenţă, 
deopotrivă inseparabilă de zidurile şi gratiile din jur, ca şi 
de amintirile impalpabile din viaţa lui de mai târziu, pe care 
nici un fel de ziduri ori gratii nu le-ar fi putut întemniţa, nu 
e de mirare că, orice-ar fi făcut, gândurile i se întorceau 
mereu la Mica Dorrit. Pe ei îl mira nu faptul în sine, ci 
pentru că era conştient ce mare înrâurire exercitase copila 
asta dragă asupra hotărârilor lui mai deosebite, j Niciunul 
din noi nu ştim limpede cărui om sau lucru suntem 
îndatoraţi în acest sens, până când roata vieţii, 

/oprindu-se brusc, nu ne face să ne dumirim. Ni se 
dezvăluie fie prin boală, fie prin amărăciune, ori poate 
pierderea î fiinţei iubite, iată cel mai adesea una din 
urmările folosi-; toare ale vitregiei soartei. În cazul lui 
Clennam, ela! Resimţit ăsta puternic, plin de duioşie, în 
vitregia soartei! Sale. „Când, pentru prima dată, mi-am 
adunat gândurile. 

— Îşi spuse în sinea lui - şi mi-am fixat dinaintea ochilor: 
mei istoviţi ceva aidoma unui ţel, pe cine văd trudind din, 
pentru un scop nobil, fără pic de încurajare, pe > 
neobservate, luptând împotriva unor piedici josnice, care;ar 
fi răsturnat o armată de eroi şi eroine? O fată plăpândă! 

! Când am încercat să-mi birui dragostea neîmplinită şi să j 
mă port cu generozitate faţă de cel care fusese mai noro- * 
coş ca mine, deşi el nu şi-a dat seama de asta şi nici nu î m-a 
răsplătit cu un cuvânt bun, cine mi-a dat exemplul; de 


răbdare, de abnegaţie, de supunere, de milostenie, de | 
generoasă nobleţe afectivă? Aceeaşi fată sărmană! 

| Dacă eu, un om având avantajele, mijloacele şi forţa bărj 
băţului, aş fi înăbuşft glasul inimii care-mi şoptea că prima j 
mea datorie era să ascund vina tatălui meu, în cazul 

În care a greşit, şi să repar răul, ce făptură tânără mi-a 
apărut în faţă, spre ruşinea mea, cu picioarele ei delicate 
aproape goale, umblând pe pământul umed, nvuncind fără 
întrerupere cu mânuţele ei firave, cu trupşorul plăpând, 
abia ocrotit împotriva vremii aspre? Mica Dorrit. „Astfel 
gândea el neîncetat stând singur în jilţul jerpelit. Totdeauna 
era cu gândul numai la Mica Dorrit. Până la urmă se păru 
că-şi primise răsplata pentru că se îndepărtase de ea şi 
îngăduise ca ceva să se interpună între el şi amintirea 
virtuţilor ei. 

Uşa se deschise şi capul domnului Chivery-tatăl se arătă 
puţin de tot, dar fără a se întoarce către el. 

Mi-am isprăvit serviciul, domnule Clennam, şi o să plec. 
Aveţi nevoie de ceva? 

Nu, mulţumesc foarte mult. 

Vă rog să mă scuzaţi c-am deschis uşa, zise domnul 
Chivery; dar nu m-aţi auzit. 

Ai bătut? 

De şase ori. 

Clennam se smulse din visare şi observă că închisoarea se 
trezise din somnolenţa de prânz, că deţinuţii hoinăreau de 
colo-colo prin curtea umbroasă şi că după-amiaza era pe 
sfârşite. Stătuse ore întregi dus pe gânduri. 

V-au sosit şi lucrurile, zise domnul Chivery; o să vi le-aducă 
fiu-meu. Vi le-aş fi trimis sus, dar a stăruit să vi le-aducă el. 
Zău, a vrut să le-aducă el, aşa că n-am putut să vi le trimit 
sus. Domle Clennam, îmi daţi voie să vă spun ceva? 

Te rog, poftim înăuntru, îl îmbie Arthur, deoarece domnul 
Chivery îşi arăta tot atât de puţin capul în uşă şi nu avea 
decât o ureche spre el, în locul ambilor ochi. Pentru domnul 
Chivery aceasta constituia o dovadă de tact, de veritabilă 


politeţe, deşi nu era decât un temnicer, câtuşi de puţin 
gentleman. 

Mulţumesc, domle, răspunse Chivery, fără să înainteze; nu- 
i nevoie să intru. Domle Clennam, să nu-l luaţi în seamă pe 
fiu-meu, dacă vreţi, de-o să vi se pară vreodată curios. Fiu- 
meu are inimă şi-i la locu unde trebuie inima asta. Eu şi cu 
maică-sa ştim unde s-o găsim, şi-o găsim taman la locu ei. 

După aceste cuvinte misterioase, urechea domnului 
Chivery se retrase şi uşa se închise. 

Dacă plecase de vreo zece minute, când îşi făcu apariţia şi 
fiul său. 

Poftiţi valiza dumneavoastră, îi spuse lui Arthur, aşezând-o 
jos, cu grijă. 

Foarte amabil din partea dumitale. Mă simt stânjenit că a 
trebuit să te deranjezi dumneata. 

Dispăruse până să termine Clennam ce avea de spus, dar 
se întoarse îndată, adresându-i-se exact ca mai înainte: 

Poftiţi cufărul negru, pe care de asemeni îl puse jos, cu 
grijă. 

Iţi mulţumesc foarte mult pentru atenţia dumitale. Sper că 
acum putem da mâna, domnule John. 

Tânărul John, totuşi, se retrase şi îşi prinse încheietura 
mâinii drepte între degetul mare şi mijlociul de la stânga şi 
spuse, ca la început: 

Nu cred c-am să pot. Nu, simt că nu pot! 

Pe urmă rămase cu privirile aţintite asupra deţinutului, 
scrutându-l1 sever, deşi cu ochii umeziţi de milă, parcă. 

De ce eşti supărat pe mine, îl întrebă Clennam, şi totodată 
eşti gata să-mi faci aceste servicii amabile? Trebuie să 
existe undeva o neînțelegere între noi. Mi-ar părea rău 
dacă aş şti că eu am vreo vină în asta. 

Nu-i vorba de nici o neînțelegere, domnule, replică John, 
răsucindu-şi mâna din încheietură înapoi şi înainte, ca într-o 
chingă, destul de strâns. Nu-i nici o neînțelegere, domnule, 
în sentimentele pe care le am acum faţă de dumneavoastră! 
Dacă aveam aproximativ aceeaşi greutate cu 


dumneavoastră, domnule Clennam, ceea ce nu este cazul, 
dacă nu eraţi la ananghie, cum sunteţi, şi dacă n-ar fi fost 
împotriva regulamentului din Marshalsea, după cum e 
cazul... sentimentele mele sunt de aşa natură încât m-ar 
împinge să pun capăt situaţiei şi să boxăm chiar aici, până 
una-alta. 

Arthur se uită la el o clipă, oarecum mirat şi puţin necăjit. 

Bine, bine! Exclamă el. O neînțelegere, o neînțelegere! 

Întorcându-se, scoase un oftat greu şi se aşeză iarăşi în 
jilțul ponosit. 

Tânărul John îl urmări din ochi şi, după o scurtă fpauză, 
rosti: îmi cer scuze! 

K - De acord, nu-i nimic! Zise Clennam, făcând un gest 
“vag din mină, fără să rjjdice capul lăsat în jos. Să nu 
mai/vorbim despre asta. Nu merită osteneala. 

Mobila asta îmi aparţine, rosti tânărul John, pe un ion 
blând şi ca o explicaţie. De obicei o închiriez celor 

]$? &re stau în odaia asta, dar care n-au mobilă. Nu e cine 
$jrtie ce de capul ei, dar vă stă la dispoziţie. Gratuit, vreau 
” spun. Nici prin gând nu mi-ar fi trecut să v-o ofer >: |n 
alte condiţii. V-o las cu plăcere pe degeaba. 

Arthur înălţă capul să-i mulţumească şi să-i spună că ŞiU 
putea accepta această favoare. John încă îşi mai 
răsucea/'âncheietura şi continua să lupte cu sine însuşi, 
şovăielnic. 

Ce-avem noi de Împărţit unul cu altul? Întrebă Arthur. 

V- - Refuz să spun, domnule, replică brusc tânărul yjohn, 
pe un ton răspicat şi aspru. Nimic, absolut. 

Arthur se uită din nou la el, căutând zadarnic o explicaţie 
pentru purtarea lui. După un timp întoarse iarăşi ”fcapul 
într-o parte şi John zise atunci, cu multă blândeţe: 

Măsuţa asta rotundă, domnule, chiar de lângă 
dumneavoastră, a fost... ştiţi a cui... cred că nu mai e '-cazul 
să vă spun... a murit ca un adevărat gentleman. Am; 
umpărat-o de la o persoană care o primise în dar de la 
dânsul, şi care a locuit aici după plecarea sa. Persoana asta 


însă nu-i ajungea nici la degetul cel mic. Cei mai inulţi nu 
erau nici pe departe la înălţimea lui.; 

V: Arthur trase măsuţa mai aproape, îşi sprijini braţul şi 
rămase astfel. 

S-ar putea să nu ştiţi, domnule, mărturisi tânărul John, că 
pe când se afla ultima dată la Londra, am avut indiscreţia 
de a mă duce să-l văd. De fapt, a privit asta drept o 
indiscreţie, deşi a fost atât de bun şi m-a poftit, să iau loc; s- 
a interesat de tata şi de toţi ceilalţi prieteni de odinioară... 
adică de cunoştinţele lui umile. Mi s-a părut -. Foarte 
schimbat, şi i-am şi spus asta când să plec. L-am 'ântrebat 
dacă domnişoara Amy se simţea bine... 

— Şi se simţea bine? 

— Eu credeam că dumneavoastră ştiţi şi fără să puneţi 
această întrebare unui om ca mine, replică tânărul John, 
după ce Înghiţise parcă un imens hap invizibil. Fiindcă mi- 
aţi pus întrebarea, îmi pare rău că nu vă pot răspunde. Dar 
adevărul este că el considera întrebarea drept o mare 
libertate pe care mi-o îngăduiam şi mi-a spus: „Ce te 
interesează pe dumneata? „Atunci mi-am dat seama că 
eram indiscret... de asta-mi fusese mie teamă mai înainte. 
Mi-a vorbit totuşi foarte frumos după aceea, foarte frumos... 

Tăcură amândoi timp de câteva minute. Tânărul John însă 
destrămă liniştea care era în toi, ca să repete: 

— Mi-a vorbit şi s-a purtat foarte frumos. 

Iarăşi tăcere şi tot tânărul John a fost cel oare o destrămă, 
întrebând: 

Dacă-mi daţi voie, domnule, cât aveţi de gând să staţi fără 
să mâncaţi şi să beţi? 

Încă n-am simţit nevoia de nimic, zise Clennam. 
Deocamdată nu mi-e foame. 

Cu atât mai mult ar trebui să luaţi ceva, domnule, stărui 
tânărul John. Dacă vă daţi seama că staţi aici ore în şir fără 
să serviţi nimic, pentru că nu vă e foame, păi atunci se 
cuvine şi ar trebui să luaţi ceva, chiar dacă nu vă e foame. 
Mă duc îndată să fac un ceai la mine acasă. Dacă nu-mi 


îngădui prea mult, n-aţi vrea să veniţi să luaţi o ceaşcă de 
ceai? Sau aş putea aduce eu o tavă aici în două minute. 

Convins că îşi va da această osteneală dacă avea să-l 
refuze, vrând totodată să-i arate că nu uitase atât 
rugămintea domnului Chivery-tatăl, cât şi scuzele fiului său, 
Arthur se ridică şi-i spuse că era gata să ia o ceaşcă de ceai 
în locuinţa domnului John. Tânărul John încuie uşa la ieşire 
în locul lui, îi strecură cheia în buzunar cu mare dexteritate 
şi îl conduse pe Clennam spre încăperea să. 

Aceasta se afla la ultimul etaj al casei, lângă poarta 
principală. Era camera unde Clennam alergase în ziua când 
familia, proaspăt îmbogăţită, părăsise închisoarea pentru 
totdeauna, şi unde ridicase de jos fata leşinată pe podea. De 
îndată ce puse piciorul pe prima treaptă, el 

Bahici încotro se duceau. Odaia suferise unele schimbări: 
Bltera tapetată, din nou zugrăvită şi mobilată mult mai 
pponfortabil; dar Clennam şi-o aminti de atunci când o I[?; 
văzuse fugitiv, în clipa în care ridicase faţa de jos şi fe o 
purtase pe braţe până la trăsură. 

P Tânărul John se uita ţintă la el şi îşi muşca unghiile. |) 

— Văd că vă aduceţi aminte, domnule Clennam, de 

| camera asta? 

— Mi-o aduc aminte; Dumnezeu s-o binecuvânteze pe 

Ţcea care o ocupa! 

|, Uitând de ceai, tânărul John continuă să-şi muşte 
unţljghiile cu ochii asupra oaspetelui său, cât timp acesta îşi 

Smţoti privirile prin încăpere. În cele din urmă, făcu un 
salt H|>ina la ceainic, turnă ceai din belşug dintr-o cutie de 
|lftetal şi se duse iute în bucătăria comună să-l umple cu 
gapă fierbinte. 

P' Cameră îi vorbea lui Clennam atât de elocvent în j 
împrejurările schimbate care-l readuceau în închisoarea 
1” Marshalsea; îi vorbea cu atâta tristeţe despre Mica Dorrit 
|”i despre lipsa ei, căreia cu greu ar fi rezistat, chiar dacă 
jlnu era singur. Dar cum era singur, nici n-a încercat. |; puse 
mâna pe zidul nesimţitor, cu duioşie, de parcă pe ||ea ar fi 


atins-o uşor, şi-i rosti numele cu glas scăzut. PStătea la 
fereastră privind peste parapetul închisorii cu pţepuşele 
acelea sinistre în coamă şi trimise în şoaptă o ||ţ) 
rnecuvântare prin zările de vară către ţara îndepărtată 
pUnde ea trăia, bogată şi fericită. 

P: Tânărul John lipsi un timp şi când se întoarse era 
lim]fepede că fusese plecat din închisoare, căci adusese unt 
| proaspăt pe o frunză de varză, câteva feliuţe de jambon pe 
ţo altă frunză de varză şi un coşuleţ cu creson şi salată V”- 
verde. După ce aşeză, mulţumit, toate acestea pe masă, se 
“instalară să ia ceaiul. 

Clennam se strădui să onoreze masa, dar în zadar. Jam-râi 
făcea greață, pâinea avea gust de nisip în gura |? Lui. Abia 
putu să înghită o ceaşcă de ceai. 

Luaţi puţină salată, zise tânărul John, întinzându-d 
“coşuleţul. 

Încercă să ia câteva fire de verdeață şi câte puţin din | 
celelalte alimente, pâinea avea însă gust de nisip mai 

T mult ca niciodată, iar jambonul (deşi foarte bun, de fapt) 
răspândea parcă prin toată temniţa un iz fetid. 

Mai încercaţi puţină verdeață, domnule, şi iarăşi îi întinse 
coşuleţul. 

Era ca şi cum ar fi dat câteva fire de iarbă unei păsări 
triste, închise într-o colivie, în încercarea evidentă a lui John 
de a-i aduce puţină prospeţime în căldura sufocantă a 
pavajului şi cărămizilor din temniţă, încât Clennam spuse, 
zâmbind: 

E foarte frumos din partea dumitale că te-ai gândit să-mi 
întinzi un pic de verdeață printre zăbrele; dar azi nici 
măcar atât nu merge. 

Starea aceasta părea molipsitoare, căci tânărul John îşi 
împinse şi el curând farfuria în lături şi împături frunza de 
varză în care fusese înfăşurat jambonul. După ce o îndoi de 
mai multe ori în palmă, parte peste parte, începu s-o 
preseze între amândouă mâinile, cu ochii ţintă la Clennam. 


Mă întreb, zise el în sfârşit apăsând pacheţelul verde cu 
oarecare tărie, dacă pentru dumneavoastră înşivă nu vă 
gândiţi că merită să vă îngrijiţi, nu cumva ar merita 
osteneala s-o faceţi pentru altcineva! 

La drept vorbind, replică Arthur cu un oftat, zâmbind, nu 
ştiu pentru cine. 

Domnule Clennam, rosti John înfierbântat, mă mir că un 
om de onoare că dumneavoastră poate fi în stare să-mi dea 
un asemenea răspuns. Domnule Clennam, sunt surprins că 
un gentleman cu inima dumneavoastră poate avea 
cruzimea de a se purta cu mine în halul ăsta. Sunt uimit, 
domnule. Sunt pur şi simplu uimit! 

După ce se ridică de jos ca să rostească mai răspicat 
ultimele sale cuvinte, tânărul. John se aşeză din nou şi 
iaeepu $ă răsucească varza împăturită pe piciorul drept, 
fără a-şi lua ochii de la Clennam, cu un aer dojenitor şi 
indignat. 

Mi-am călcat pe suflet, domnule, zise John. Mi-am înfrânt 
sentimentele, ştiind că trebuie neapărat să mi le înfrâng, şi 
am hotărât să nu mă mai gândesc la asta. Şi sper că nu m- 
aş mai fi gândit vreodată, dacă nu eraţi adus în închisoarea 
asta, şi anume într-un ceas nenorocit 

Bentru mine, astăzi! (Din pricina emoţiei, tinărul John 
jţidoptase construcţia viguroasă de fraze a maică-şi.) Când 
iţi dat peste mine, domnule, astăzi, în gheretă, mai mult 
“aidoma unui upasl captiv decât unui insolvabil obiş- |Wit, 
valuri de simţăminte potrivnice iarăşi se dezlănţvţuiseră în 
mine, icu violenţă, maturând în primele clipe %>t ce 
întâlneau În cale, încât mi se părea că aş fi prins tr-un 
vârtej. Dar am scăpat. Am luptat şi am izbutit jjfcă scap. 
Dacă ar fi ultimul cuvânt pe care l-aş avea de Jşpus, aş 
repeta că am luptat din răsputeri împotriva |âcestui vârtej 
şi am izbutit să scap. Mi-am zis că m-am Il” purtat urât şi că 
trebuia să-mi cer scuze, şi mi-am cerut |Ycuze fără teama 
că mă voi dezonora. lar acum, după ce am fâăcut tot ce mi-a 
stat în putinţă să vă arăt că păstrez sp amintire în suflet mai 


presus de orice altceva - tocmai acum dumneavoastră daţi 
bir cu fugiţii, prefăcându-vă |că nu pricepeţi aluzia mea atât 
de delicată, şi mă lăsaţi fjpradă gândurilor mele. Căci să nu 
tăgăduiţi, domnule, Jf adăugă tânărul John, nu fiţi atât de 
josnic să tăgăduiţi ”; că n-aţi dat bir cu fugiţii, şi că nu v-aţi 
prefăcut că nu H;! Pricepeţi! 

Uluit, Arthur se-uita la el neştiind ce să creadă şi îjspuse 
doar atât: 

Ce este? Ce vrei să spui, John? 

Dar John fiind în acea stare de spirit în care, unei “numite 
categorii de oameni, nimic nu-i este mai cu ]jieputinţă decât 
să dea un răspuns, continuă, fără să se Sinchisească: 

|fr - N-am avut, declară el, nu, n-am avut şi nici/iu voi 
ffavea cândva cutezanţa să cred, vă asigur, că mi-ar mai 
pfcămâne vreo speranţă de care să mă agăţ. N-am avut, 
|;nu - de ce n-aş recunoaşte dacă ar fi altfel? 

— Nici cea; mai slabă nădejde că voi fi fericit, mai cu 
seamă după j; schimbul de cuvinte care s-a petrecut între 
noi, nici 1;. Chiar dacă nu s-ar fi ridicat bariere de netrecut! 
Dar “ăsta nu-i un motiv să-mi închipui că n-am memorie, că 
fer 

$);; 1 Arbore funest din lavă, numit şi cinchcir, din care 
băştinaşii 

“prepară venin pentru săgeți. După o legendă ivită*către 
sfârşitul j-Veacului al XVIII-lea, acest copac ar otrăvi 
întreaga regiune din “preajmă. 

N-am rațiune, că n-am nici o amintire sfântă, că n-am 
NIMIC! 

Dar ce vrei să spui! Exclamă Arthur. 

Pentru cineva hotărât să facă o asemenea josnicie, 
domnule, continuă John, luând-o razna peste o prerie de 
cuvinte anapoda, e foarte simplu să calce totul în picioare. E 
foarte simplu să calci în picioare când ai pe ce. Dar când n- 
ai, nu mai poţi călca nimic în picioare. Nu-i demn de un 
gentleman, de un om de onoare, nu există nici o justificare 
de a lăsa pe cineva pradă gândurilor, după ce a făcut atâtea 


sforţări să iasă din sine, ca un fluture. S-ar putea ca lumea 
să râdă de temnicer, dar şi el e om - când nu-i femeie, * 
întrebuințat la închisorile de femei răufăcătoare. 

Oricât de ridicole şi de fără noimă ar fi fost vorbele lui, 
exista însă multă sinceritate în firea naivă şi sentimentală a 
lui John, îmbujorat cum era la faţă, tulburat în glas şi 
gesturi, totul dezvăluind că fusese rănit într-un anumit 
punct sensibil, iar Arthur trebuie că dăduse dovadă de 
cruzime ca să nu fi băgat de seamă. Se întoarse cu gândul 
la momentul iniţial, la acel rău neştiut pe care i-l făcuse. 
Tinărul John, care între timp răsucise în formă de bilă varza 
împăturită, o tăie în trei bucăţi şi le puse pe o farfurie, de 
parcă ar fi fost cine ştie ce delicatesă. 

Este oare cu putinţă, zise Arthur, revenind la conversaţia 
dinainte de salată, să fi făcut cumva vreo aluzie la 
domnişoara Dorrit? 

Este foarte posibil, domnule, replică John Chivery. 

Nu pricep aluzia dumitale. Sper să nu am ghinionul de a te 
face să crezi că iarăşi am vrut să te jignesc, deoarece 
niciodată n-am avut intenţia asta până acum. Dacă voi 
repeta că nu pricep aluzia dumitale. 

Domnule, zise tânărul John, nu cumva aveţi perfidia de a 
tăgădui că ştiaţi, şi încă de multă vreme, că nuâresc pentru 
domnişoara Dorrit nu o dragoste ambițioasă, ci mai 
degrabă un sentiment de adoraţie care merge până la 
sacrificiu? 

De fapt, John, dacă sunt perfid, asta-i fără să |jiiu; dar mă 
întreb de ce mă suspectezi de perfidie. 

3amna Chivery, mama dumitale, nu ţi-“a spus până Ljcum 
că am trecut o dată pe la dumneata? mNu, domnule, 
răspunse John, scurt. Habar n-am gavut despre acest lucru. 

Dar am trecut pe acolo. Nu poţi ghici de ce? 

Nu, domnule, replică John, scurt. Nu pot ghici ie ce. 

Am să-ţi spun eu. Doream să-i asigur fericirea pomnişoarei 
Dorrit; şi dacă aş fi bănuit că domnişoara 

]” Dorrit împărtăşea afecțiunea dumitale... 


Sărmanul John Chivery rpşi până în vârful urechilor. || - 
Domnişoara Dorrit niciodată n-a împărtăşit afec 

Ţiunea mea, domnule. Aş vrea să mă port onorabil şi 
(r)irept, atât cât e posibil pentru unul ca mine, şi m-aş privi 
wfeu dispreţ dacă aş pretinde, o clipă măcar, că a 
împărtăşit Jlpndva sentimentele mele, ori că m-a lăsat 
vreodată să fecred că le-ar împărtăşi; nu, şi în ceasurile 
când chibzuiesc |Şucrurile la rece nici nu sper că ar fi cu 
putinţă una ca ăijtsta. A fost cu mult mai presus ca mine în 
toate privinţele ]|şi în toate împrejurările. La fel ca şi 
distinsă ei familie, Jljadăugă John. 

||f/Sentimentele lui cavalereşti faţă de tot ce o privea îl 
||făceau demn de a fi respectat, în pofida staturii sale joase, 
||E. picioarelor cam slabe, a părului puţin de pe cap şi a Şirii 
sale poetice, încât un Goliat în locul lui putea cere de ||:îa 
Arthur mai puţină consideraţie. 

Vorbeşti ca un adevărat bărbat, John, zise el, cu vădită 
admiraţie. 

Ei bine, domnule, replică John, şi se şterse cu dosul mâinii 
la ochi, aş vrea ca şi dumneavoastră să faceţi la fel. 

Pusese atâta vioiciune în acest răspuns neaşteptat, încât 
Arthur se uită la el din nou cu o expresie de nedumerire 
“ântipărită pe chip. 

S - Dealtfel, reluă John, întinzând mâna peste tava de 
făceai, dacă expresia e prea tare, ătunci îmi retrag 
cuvintele! Dar de ce nu, de ce nu? Când spun, domnule 
Clenftiam, aveţi grijă de dumneavoastră în interesul 
altcuiva, r-k 

De ce n-aţi fi sincer, chiar dacă e vorba.de un temnicer? 
De ce v-am procurat eu camera asta despre care ştiam că o 
să vă placă mai mult decât oricare alta? De ce am ţinut “u 
să v-aduc sus lucrurile? Nu mă plâng, că erau grele cumva, 
nu de asta am adus ou vorba - departe de mine asemenea 
gând. De ce m-am ocupat de dumneavoastră aşa cum am 
făcut eu de azi-dimineaţă? Din pricina propriilor 
dumneavoastră merite? Ei bine, nu. Or fi ele deosebit de 


mari, nu mă-ndoiesc deloc; dar nu din pricina lor. Meritele 
unei alte persoane au mult mai mare greutate în ochii mei. 
Atunci de ce să nu spunem lucrurilor pe nume? 

Îţi spun cu toată sinceritatea, John, rosti Clennam, 
dumneata eşti un băiat atât de bun, şi am atâta stimă 
oentru caracterul dumitale, încât dacă ţi s-a părut cumva că 
nu mi-am dat numaidecât seama, cum s-ar fi cuvenit, Să 
trebuie să atribui serviciile dumitale binevoitoare pe? Are 
mi le-ai făcut astăzi încrederii acordate mie de domnişoara 
Dorrit ca prieten al său - a fost o greşeală, recunosc, şi te 
rog să mă ierţi. 

Ah, de ce să nu spunem lucrurilor pe nume? Repetă John, 
iarăşi dispreţuitor. 

Trebuie să mărturisesc, replică Arthur, că nu te înţeleg. 
Uită-te la mine. Gândeşte-te prin câte am trecut, îţi închipui 
c-aş adăuga cu bună-ştiinţă altor reproşuri pe care şi aşa mi 
le adresez, acela de a fi ingrat sau de a mă fi purtat fără 
loialitate faţă de dumneata? Nu te înţeleg deloc. 

Neîncrederea care se citea pe chipul lui John se 
transformă încetul cu încetul în îndoială. Se ridică, porni 
către fereastră o” ăii mansardate, îi făcu semn lui Arthur să 
se apropie şi-l privi îndelung, dus pe gânduri. 

Domnule Clennam, nu vreţi cumva să spuneţi că nu ştiţi 
NIMIC? 

Ce. John?. 

— Dumnezeule! Exclamă John, oftând către ţepuşele din 
coama zidului. Mai şi întreabă ce! 

Clennam se uită la ţepuşe, se uită la John; se uită la 
ţepuşe, apoi iarăşi la John. 

Mai şi întreabă ce? Şi culmea culmilor! Exclamă John, 
urmărindu-l din ochi ca printr-un zăbranic trist - 

Pare şi de bună-credinţă! Vedeţi fereastra asta, domnule? 

Sigur c-o văd. 

Vedeţi odaia asta? 

Păi sigur c-o văd. 


Zidul ăla din faţă şi curtea aia de jos? Toate astea au fost 
martore, de dimineaţă până seara, de seara până 
dimineaţa, de la o săptămână la alta, de la o lună la alta. De 
câte ori n-am văzut-o eu pe domnişoara Dorrit aici, când ea 
nu mă vedea! 

Martore la ce? Întrebă Clennam. 

La iubirea domnişoarei Dorrit. 

Pentru cine? 

Pentru dumneavoastră, zise John, atingându-i pieptul cu 
dosul mâinii. 

Apoi se retrase spre jilţul lui, unde se aşeză, palid, 
sprijinindu-şi coatele pe rezemătoare şi clătinând din cap 
către el. 

Dacă-i dădea lui Clennam, o lovitură zdravănă cu pumnul, 
în loc să-l atingă uşor, mai puternic nu l-ar fi putut zgudui. 
Rămase în picioare uluit; se uita la John. Avea gura 
întredeschisă, şi din când în când se străduia parcă să 
spună: „Pentru mine! *' dar fără să se audă. Mâinile îi 
atârnau de o parte şi de alta şi întreaga lui înfăţişare era 
aceea a unui om trezit din somn, uluit de 

O veste care depăşeşte puterea sa de înţelegere. 

Pentru mine! Spuse în cele din urmă, tare. 

Ah! Gemu tânărul John. Pentru dumneavoastră! 

Făcu tot ce-i stătea în putere să schiţeze un zâmbet 

Şi replică: 

Pură închipuire. Eşti complet greşit! 

Eu, domnule! Exclamă tânărul John. Eu să greşesc în 
chestiunea asta?! Nu, domnule Clennam, nu-mi spuneţi mie 
aşa ceva. În oricare altă situaţie, poate, dacă vreţi, căci n- 
am pretenţia de a fi un mare observator, şi-mi cunosc bine 
metehnele. Dar eu să greşesc asupra unui lucru care ni-a 
lovit în inimă mai ceva decât o ploaie de săgeți trase de-un 
pâlc de sălbatici? să greşesc într-o chestiune din pricina 
căreia cât pe-aci să ajung pe lumea cealaltă, cum şi doream 
uneori, dacă moartea ar fi mers mină în mână cu negoţul de 
tutun şi ou sentimentele părinţilor mei?! Eu să greşesc într- 


o chestiune care şi astăzi mă mai face să duc batista la ochi 
ca o fată mare, după cum se zice, deşi, zău, nu pricep de ce 
„fată mare” ar fi un termen de doj ană, căci orice bărbat în 
toată firea le iubeşte, fie ele mari sau mici. Nu-mi spuneţi 
mie că nu-i aşa! Nu-mi spuneţi mie că nu-i aşa! 

Deşi în fond absolut respectabil, oricât de absurd era la 
prima vedere, tânărul John scoase batista din buzunar, cu 
acea sinceră lipsă de afectare ori de tăinuire pe care 

O întâlneşti doar la un om cu precădere bun, când îşi 
scoate batista să se şteargă la ochi. După ce-şi şterse ochii 
şi îşi acordă luxul inofensiv al unui suspin şi-al unui 
smiorcăit, o puse din nou în buzunar. 

Arthur avea încă impresia că primise o lovitură zdravănă, 
încât nu putea găsi cuvintele” pentru a pune capăt acestui 
subiect. Îl asigură pe John Chivery, după ce el îşi puse 
batista la loc în buzunar, că dezinteresul şi fidelitatea lui 
faţă de domnişoara Dorrit îl onorau. Cât despre impresia pe 
care tocmai şi-o dăduse în vileag (aici John interveni şi 
spuse: „Nu-i o impresie, ci o certitudine! „)... cât despre 
asta, vor mai vorbi şi altă dată, poate; dar deocamdată de- 
ajuns. Se simţea abătut, obosit, şi, cu permisiunea lui John, 
se va retrage în camera sa, de unde nu va mai ieşi în seara 
aceea. John încuviinţă şi Arthur se furişă în umbra zidului 
până în odaia lui. 

Senzaţia loviturii căpătate era încă atât de puternică, încât 
după plecarea bătrânei murdare, pe care o găsise stând jos 
pe treptele din faţa uşii, aşteptând să-i facă patul, şi care-i 
dăduse de înţeles, în vreme ce-l rânduia, că primise ordin 
de la domnul Chivery „nu de la ăl bătrân, ci de la ăl tânăr 
1”- el se trânti în jilţul ponosit, cu capul în mâini, de-a 
dreptul buimac. Să-l iubească Mica Dorrit! Asta îl tulbura 
mai mult decât nenorocirea lui, mult mai mult. 

Nimic mai puţin probabil. Fusese obişnuit să-i spună 
„copila mea „şi „draga mea copilă „; căutase să-i câştige 
încrederea, subliniind deosebirea de vârstă dintre ei şi 
vorbind despre el însuşi ca despre un om care începe să 


îmbătrânească. 'Iotuşi, poate că ea nu-l socotea bătrân. 
Ceva îi aduse aminte că nici el nu se socotise un om în 

% vârsta, până în ziua când a văzut plutind pe fluviu 
trandafirii. 

Păstra în cufăr cele două scrisori de la ea, printre alte 
hârtii; le scoase şi le citi. | se părea că-i aude vocea dulce, 
cu o notă de duioşie, care nu excludea această nouă 
interpretare. Atunci, deznădejdea mută a răspunsului ei: 
„Nu, nu, nu! „dat lui într-o seară, chiar în această încăpere 
(în seara când întrevăzuse zorii schimbărilor din soarta 
familiei ei şi când şi-au mai spus şi alte cuvinte destinate să 
şi le reamintească în starea asta umilitoare de întemnițat), îi 
veni brusc în minte. 

Nimic mai puţin probabil. 

Totuşi, gândindu-se mai bine, imposibilitatea avea tendinţa 
să devină din ce în ce mai restrânsă, pe măsură ce în inima 
lui lua proporţii o anumită întrebare stranie. În împotrivirea 
de a crede că ea iubea pe cineva, oricine ar fi fost; din 
dorinţa de a lămuri această întrebare, cu conştiinţa pe 
jumătate conturată că era un act de nobleţe dacă sprijinea 
iubirea ei pentru un altul, în toate astea nu exista oare, din 
partea lui, ceva înăbuşit chiar de la bun început? Nu-şi 
spusese niciodată în sinea lui că. Nu trebuie să se aştepte 
că avea să-l iubească vreodată, că nu trebuie să profite de 
recunoştinţa ei, că trebuie să păstreze mereu dinaintea 
ochilor experienţa din trecut drept avertisment şi mustrare, 
că trebuie să considere toate nădejdile din trecut ca fiind 
spulberate, că trebuie să-şi repete neîntrerupt că timpul lui 
se irosise, că acum era prea melancolic, prea în vârstă? 

O sărutase în ziua când a găsit-o leşinată pe duşumea în 
camera ei, atunci când familia o uitase acolo cu desăvârşire. 
Oare aşa cum ar fi sărutat-o dacă. Era conştientă? Fără nici 
o deosebire? 

Întunericul serii îl găsi cufundat în aceste gânduri. Îi găsi 
şi pe domnul şi doamna Plornish bătând la uşa camerei lui. 
I-au adus un coş plin cu alimente alese, care se vindeau atât 


de repede, dar cu un profit atât de mic. Doamna Plornish 
era mişcată până la lacrimi. Domnul Plornish mormăi 
amabil, în felul lui filosofic, dar puţin desluşit, că-n viaţă 
„ezistă suişuri, vedeţi, şi mai ezistă şi coborâşuri, că 
degeaba te-ntrebi de ce suişuri, de ce 

Coborâşuri; ezistă şi pace, ştiţi „. Domnul Plornish auzise 
că, se dă drept un adevăr cum că, având în vedere felu în 
care se-nvârte pământu, căci se-nvârte, nu mai încape- 
ndoială, chiar şi ăi mai de seamă gentelmeni trebuie, când t 
le vine rându, să stea cu capu-n jos şi cu păru zbârlit; 
zburând anapoda în ceea ce se cheamă spaţiu. Foarte bine 
atuncL. „Domnul Plornish voia să spună că era foarte bine 
atunci. „Capu gentelmanului avea să se-aşeze la loc când" îi 
vine rându, păru gentelmanului avea şi el să se netezească 
iarăşi* că era o plăcere să-l priveşti, şi-atunci, foarte bine! , 

S-a mai spus că doamna Plornish, nefiind un spirit filosofic, 
plângea. Întâmplarea a făcut mai departe că doamna 
Plornish, nefiind un spirit filosofic, putea fi înţeleasă. Poate 
că toate astea se datorau cumsecădeniei sale, sau condiţiei 
sexului frumos, ori repeziciunii asocierii de idei în cazul 
femeilor, ori lipsei asocierii de idei în cazul femeilor, oricum, 
ea se dovedi cu atât mai inteligibilă, în măsura în care trecu 
numaidecât la subiectul asupra căruia Clennam medita 
tocmai. 

Dac-aţi şti cum vorbeşte tata despre dumneavoastră, 
domnule Clennam, nici nu v-ar veni să credeţi. Nu-i deloc în 
apele lui, şi de nenorocirea asta şi-a pierdut şi vocea. Ştiţi 
ce frumos cânta tata, dar n-a putut scoate nici măcar 

O notă pentru copii la ceai, dacă vreţi să credeţi ce vă 
spun. 

În timp ce vorbea, doamna Plornish clătina din cap şi se 
ştergea la ochi, examinând odaia, copleşită de amintiri. 

Cât despre domnul Baptist, continuă doamna Plornish, nu 
ştiu, nici nu-mi închipui ce-are să facă dac-o veni şi-o afla. S- 
ar fi înfiinţat până acum, puteţi fi sigur, dacă nu era trimis 
de dumneavoastră într-o treabă ţinută-n taină. Stăruinţa cu 


care se ocupă de. Treaba asta, fără-ntrerupere şi fără 
odihnă, este, zău, aşa cum mereu îi repet, spre marea 
admiraţie a padronei, rosti doamna Plornish, adăugind un 
final în italiană. 

Deşi nu era încrezută, doamna Plornish simţi că întorsese 
cu deosebită eleganţă această propoziţie în toscană. 
Domnul Plornish nu-şi putu ascunde mândria faţă de 
talentele de lingvistă ale soţiei lui. 

L: 

— Dar ce vreau să zic, domnule Clennam, continuă “i 
această femeie cumsecade, că există totdeauna ceva de f 
care să fii recunoscător, sunt sigură că şi dumneavoastră 
încuviinţaţi acest lucru. Şi fiindcă vorbim în odaia asta, cred 
că nu-i greu să ne dăm seama care-i acel ceva în prezent. E 
un lucru pentru care e cazul să fii recunoscător, zău, că 
domnişoara Dorrit nu-i aici şi să fi aflat tot. 

Arthur îşi spuse că ea îl privea într-un chip deosebit de 
expresiv. 

Zău, e ceva pentru care e cazul să fii recunoscător, repetă 
doamna Plornish, că domnişoara Dorrit se găseşte hăt 
departe de-aici. Să sperăm că nici n-are s-audă despre asta. 
Dacă era aici, domnule, nici nu mai încape îndoială 

Ţ că văzându-vă... (doamna Plornish repetă aceste 
cuvinte), v nici nu mai încape îndoială că văzmdu-vd... în 
năpastă şi chin, ar fi fost cam prea de tot pentru inima ei 
duioasă. Nu pot să-mi închipui că ar mai exista ceva în afară 
de asta, care să-i pricinuiască domnişoarei Dorrit atâta rău. 

Absolut sigur, doamna Plornish îl privea de astă dată cu un 
soi de sfidare şovăielnică, în tulburarea ei din prietenie. 

Da! Exclamă ea. Şi asta-nseamnă că tata, în ciuda vârstei 
lui înaintate, observă tot ce se petrece în jur; de-aia îmi zice 
azi după-masă... Şi Cuibul Fericirii ştie că nici nu născocesc 
şi nici nu-nfrumusetez lucrurile... zice: 

: „Mary, trebuie să ne bucurăm că domnişoara Dorrit nu-i 
aici acum. Să vadă ce s-a-ntâmplat'au fost vorbele tatei. De 
fapt tată a zis: „lrebuie să ne bucurăm, Mary, că 


domnişoara Dorrit nu-i aici acum să vadă ce s-a-ntâmplat ,. 
Şi-atunci eu i-am spus tatei, zic: „Iată, ai dreptate! „lată - 
încheie doamna Plornish, cu aerul unui martor foarte 
meticulos în respectarea iegii - iată ce s-a petrecut între 
tată şi mine. Şi nu vă spun decât ce s-a petrecut între mine 
şi tata. 

Domnul Plornish, care era o fire mai laconică, se sluji de 
prilej ca să intervină, că acum ar fi bine să-l lase în pace pe 
domnul Clennam. 

Fiindcă, vezi tu, adăugă domnul Plornish, grav, ştiu eu cam 
cum e treaba, femeie, şi repetă de mai multe ori 

Această prețioasă reflecţie, ca şi cum i se părea că ar 
conţine o mare taină morală. 

În cele din urmă, perechea aceasta demnă plecă, braţ la 
braţ. 

Mica Dorrit, Mica Dorrit, Mereu, ore întregi, Mica Dorrit! 

Din fericire, dacă aşa a fost să fie, acum totul se sfârşise, şi 
cu atât mai bine. Admiţând că ea îl iubea şi el ştia asta şi 
ceda în faţa iubirii pentru ea, pe ce drum ar fi condus-o? Pe 
un drum care o aducea îndărăt, în acest loc aljalei! Trebuia 
să se împace cu gândul că ea părăsise pentru totdeauna 
locul ăsta, că se măritase ori se va mărita curând (zvonuri 
vagi despre proiectele tatălui ei în acest sens ajunseseră 
până la Curtea-Inimiiânsângerate, odată cu vestea 
căsătoriei surorii sale), şi că porţile temniţei Marshalsea 
erau pe veci închise posibilităţii reîntoarcerii unei epoci 
trecute de-a pururi. 

Draga Mica Dorrit! 

Când se uita în urmă, asupra istoriei bietei lui vieţi, O 
vedea totdeauna în zare. 'Toate firele din această 
perspectivă duceau către făptura ei inocentă. Străbătuse 
mii de leghe ca s-o afle; îndoielile şi temerile de odinioară se 
risipiseră dinaintea ei; ea alcătuia centrul interesului din 
viaţa lui; ea era capătul a tot ce exista bun şi plăcut în viaţă; 
în afară de ea, totul nu era decât pustiu şi cer înnegurat. 


La fel de chinuit ca prima dată când dormise între zidurile 
astea groaznice, îşi irosi noaptea frământat de aceste 
gânduri. 

În vremea asta, tânărul John dormea un somn paşnic, cu 
capul pe pernă să, după ce întocmise şi pusese la punct 
următorul epitaf: 

TRECĂTORULE! 

RESPECTĂ MORMÂNTUL LUI JOHN CHIVER Y-FIUL, 
DECEDAT LA O VÂRSTĂ ÎNAINTATA, INUTIL S-O 
PRECIZĂM. 

ÎNTÂLNINDU-ŞI RIVALUL AJUNS LA ANANGHIE, S-A 
SIMŢIT ÎNDEMNAT 

SĂ SE ÎNCAIERE. CU EL; DAR, ÎN AMINTIREA IUBITEI 
LUI, ŞI-A Î-NFRÂNT MINIA ŞI A FOST MARINI MO S. 

Capitolul XXVIII 

O APARIȚIE LA MARSHALSEA 

OPINIA publică dinafara porţilor închisorii nu devenea mai 
favorabilă lui Clennam odată cu trecerea timpului, şi el nu- 
şi făcea prieteni printre cei dinăuntru. Prea deprimat ca să 
se amestece în gloată celor din curte, care se adunau ca să- 
şi mai uite necazurile, prea retras şi prea nefericit că să ia 
parte la jalnicele zaiafeturi 'din cârciumă, rămânea în odaia 
lui şi era privit cu neîncredere. Unii spuneau că e mândru, 
alţii pretindeau că-i morocănos şi tăcut; alţii, în sfârşit, îl 
dispreţuiau considerându-l un biet nenorocit care suferea 
sub povara datoriilor sale. 'Toţi cei de-acolo îl ocoleau, 
învinuindu-l de unul din aceste motive diferite, şi mai cu 
seamă de ultimul, care conţinea un soi de trădare 
domestică, şi curând ajunse un pustnic înveterat, care nu 
ieşea la plimbare decât când clubul se aduna seara în 
cârciumă, ca să cânte, să bea, să închine toasturi 
sentimentale, curtea fiind atunci aproape exclusiv lăsată 
femeilor şi copiilor. 

Detenţia începuse să-l influenţeze. Ştia că leneveşte şi că 
se poartă. Ursuz. Dându-şi seama de influenţa închisorii 
între cei patru pereţi ai odăii pe care o ocupa acum, îi era 


teamă de el însuşi. Se ferea de ochii celorlalţi şi de propriii 
lui ochi, şi începuse să se schimbe temeinic. Oricine putea 
observa că umbra zidurilor închisorii cădea sumbru asupra 
lui. 

Trecuseră poate vreo zece-douăsprezece săptămâni de 
temniţă, când, într-o bună zi, încercând să citească, dar fără 
a izbuti să detaşeze de Marshalsea până şi personajele 
închipuite ale cărţii, auzi un pas oprindu-se la uşă şi pe 
cineva ciocănind. Se ridică şi deschise, iar o voce plăcută îl 
întâmpină în prag cu: 

Bună ziua, domnule Clennam, ce mai faceţi? Sper că vizita 
mea nu vă deranjează? 

Era veselu! tânăr Lipitoare, Ferdinand. Părea grozav de 
prietenos şi de îmbietor, deşi extrem de bine dispus şi de 
degajat, în contrast cu închisoarea sordidă. 

Vă surprinde că mă vedeţi aici, domnule Clennam, spuse, 
luând loc pe scaunul oferit de Clennam. 

Sunt foarte surprins, mărturisesc. 

Dar nu neplăcut, sper? 

Asta nu, în orice caz. 

Mulţumesc. Sincer vorbind, rosti fermecătorul tânăr 
Lipitoare, mi-a părut extrem de rău auzind că a trebuit să 
vă retrageţi vremelnic aici, şi nădăjduiesc (între noi, 
desigur, fie spus) că ministerul nostru n-are*nimic de-a face 
cu asta? 

Ministerul dumneavoastră? 

Da, Ministerul Digresiunilor. 

N-ar avea nici un rost să pun pe socoteala acestei instituţii 
remarcabile nimic din vicisitudinile soartei mele. 

Pe cinstea mea, zise sprinţarul tânăr Lipitoare, mă bucur 
din inimă că aflu asta. Este pur şi simplu o consolare pentru 
mine auzind acest lucru. Aş fi regretat nespus de mult dacă 
ministerul nostru avea cât de cât Yreun amestec în situaţia 
dumneavoastră dificilă. 

Clennam îl asigură din nou că era scutit de orice 
responsabilitate. 


Bine, spuse Ferdinand. Sunt fericit că aud acest lucru. În 
sinea mea mă temeam oarecum, nu care cumva să fi 
contribuit la doborârea dumneavoastră, căci, din păcate, se 
mai întâmpla şi asta cu noi, când şi când. Nu dorim acest 
lucru, dar dacă oamenii vor să se ruineze, păi... n-avem 
încotro. 

8jp' - Fără a încuviinţa spusele dumneavoastră întru 
Iftotul, replică Arthur, posomorăât, vă sunt foarte 
recunoscător pentru interesul pe care mi-l purtaţi, p;. 

— Nu, dar într-adevăr! Exclamă degajatul tânăr Li 

Pitoare. Instituţia noastră este cea mai inofensivă din (|; 
îume. Veţi spune că suntem nişte impostori. Nu vă con-? 
rMLrazic, dar toate treburile astea sunt sortite să fie astfel,. 

Ibuie să rămână aşa. Nu vă daţi seama de asta? 

Nu, zise Clennam. 

Înseamnă că nu priviţi lucrurile dintr-un unghi de lere 
corect. Unghiul de vedere este cu totul esenţial, viţi 
ministerul nostru din punctul nostru de vedere, e este acela 
de a cere să fim pur şi simplu lăsaţi în e, şi atunci suntem 
cel mai admirabil minister din j există. 

— Ăsta-i oare rostul unui minister - de a fi lăsat ' >ace? 
Întrebă Clennam. 

Aţi pus punctul pe i, replică Ferdinand. Da, întoc-, asta-i 
condiţia expresă, de a fi lăsaţi în pace. lată îniga 
semnificaţie. lată menirea ministerului. Există, Lgur, o 
anumită formă care trebuie respectată ea să se idă că 
slujeşte la altceva, dar asta nu-i decât o formă. Cerule mare, 
ce suntem noi altceva decât forme! Gân- -vă la sumedenia 
de formalităţi pe care a trebuit să le „pliniţi fără ca prin 
asta să vă fi apropiat cumva de ml dumneavoastră. | 

Într-adevăr, nu m-am apropiat câtuşi de puţin,1 j Clennam. 

Judecaţi lucrurile aşa cum se cuvine şi veţi vedea t$tă 
avem o funcţie oficială şi eficace. E ca o partidă limi- 4/jfetă 
de cricket. O droaie de amatori care vor să pavSeze 
“iAângea către diverse servicii publice, iar noi le respin-*; 
“|em pasele. 


Clennam întrebă ce s-a ales de jucători. 

Sprintenul tânăr Lipitoare răspunse că obosiseră, se 
"dăduseră bătuţi, ologiseră, se cocârjaseră din şale, 
muriF$tfă sau abandonaseră partida, ori începeau jocul de 
la capăt. 

GV. TŞi asta-mi dă un nou prilej, adăugă el, deamă 
“felicita că ministerul nostru n-are nici un amestec în 

Retragerea dumneavoastră vremelnică. Se putea tot aşa 
de lesne să fi contribuit cu ceva; pentru că este de 
netăgăduit că uneori avem un rol nefast în relaţiile noastre 
cu cei care se încăpăţânează să nu ne lase în pace. Domnule 
Clennam, sunt absolut sincer cu dumneavoastră. Ştiu că 
între noi pot face asta. Eram sigur încă de la început, când 
am observat că v-aţi hotărât să nu ne daţi pace, deoarece 
văzusem că sunteţi neexperimentat şi optimist şi - sper că- 
mi veţi ierta expresia - aveaţi oarecare simplicitate. 

Bineînţeles. 

Da, oarecare simplicitate. De aceea m-am gândit ce păcat 
ar fi să nu vă avertizez, încât am mers atât de departe că v- 
am dat de înţeles (într-un fel care într-adevăr n-are nimic 
oficial, dar trebuie să vă spun că niciodată nu sunt oficial 
dacă se poate altfel) că, dacă eram în locul dumneavoastră, 
nu mi-aş mai fi bătut capul. Acum, nu vă mai chinuiţi. 

Nici nu cred să mai am ocazia, spuse Clennam. 

Ba da, cum să nu! Veţi scăpa de aici. loată lumea scapă de 
aici la un moment dat. Există numeroase căi de a< scăpa de 
aici. Dar atunci să nu mai reveniţi la *ftoi. lată al doilea 
motiv al vizitei mele. Vă rog, nu care cumva să reveniţi la 
noi. Pe onoarea mea, adăugă Ferdinand, pe un ton foarte 
prietenos şi confidenţial, mă voi simţi foarte vexat dacă n-o 
să profitaţi de avertismentul pe care l-aţi primit ca să staţi 
departe de noi. 

Şi invenţia? Întrebă Clennam. 

Dragă prietene, replică Ferdinand, dacă vreţi să-mi scuzaţi 
această familiaritate, nimănui nu-i pasă de invenţia 


dumneavoastră, şi nimeni nu se sinchiseşte să dea nici cinci 
parale pentru asta. 

Nimeni din minister, vreţi să spuneţi? 

— Şi nici din afară. Toată lumea priveşte cu ochi răi şi e 
gata să ia în derâdere orice invenţie. Nu vă daţi seama câţi 
sunt cei care doresc să fie lăsaţi în pace. N-aveţi idee | în ce 
măsură Geniul ţării - scuzaţi turnura frazei pariaj mentare 
şi nu vă iritaţi - tinde să fie lăsat în pace. Credeţi-mă, 
domnule Clennam, rosti sprinţarul tânăr Lipitoare, pe tonul 
cel mai agreabil, ministerul nostru nu e 

Căpcăun afurisit asupra căruia să fie nevoie să te năisteşti 
cu spada în mină, ci doar o moară de vânt, cârc, aăcinând 
imense cantităţi de paie mărunte, îţi arată ifincotro bate 
vântul. 

Dacă aş putea crede că-i aşa, zise Clennam, ar fi sinistră 
perspectivă pentru noi toţi. 

Oh! Nu spuneţi asta! Replică Ferdinand. Totul e-n rdine. 
Trebuie să avem impostorii noştri, tuturor ne lace 
impostura, nu ne putem lipsi de impostură. O mică ipostură, 
şi un făgaş drept, şi totul merge ca pe roatco, acă dai pace 
lucrurilor. 

După această profesiune de credinţă optimistă, în litatea 
sa de şef al generaţiei tinere de Lipitori demnă urmat, la 
adăpostul a sumedenie de cuvinte de ordine ir şi simplu 
călcate în picioare, neluate în seamă, erdinand se ridică. 
Nimic nu putea fi mai plăcut decât pitudinea lui sinceră şi 
politicoasă, sau mai potrivit împrejurărilor acestei vizite 
decât purtarea sa de perfect geneman. 

Îmi daţi voie să vă-ntreb, îi spuse, când Clennam |; întinse 
mâna cu anume recunoştinţă pentru felul sincer 
““ binevoitor al acestuia, dacă-i adevărat că regretatul 
lustru Merdle este cauza neplăcerilor dumneavoastră 

Cătoare? 

Sunt unul din cei mulţi pe care i-a ruinat el. Da. 

Trebuie să fi fost un tip grozav de abil, zise Ferdiid 
Lipitoare. 


Arthur, care n-avea nici un chef să-l ridice în slăvi * răposat 
pentru meritele sale, tăcu. 

Desigur, un escroc patent, spuse Ferdinand, dar/” fcozav 
de abil! Nu se poate să nu-l admiri. Trebuie să '/'fost un 
maestru al imposturii. Se pricepea atât de bin? Ja oameni... 
îi îmbrobodea în aşa hal... încât făcea din c:, tht ce voia! 

Se simţea în elogiile lui dezinvolte o reală admiraţie. 

Sper, rosti Arthur, că exemplul lui şi al celor traşi “pe 
sfoară de el să poată fi un avertisment pentru oameni 

Jsă nu se mai lase duşi de nas. 

— Dragă domnule Clennam, replică Ferdinand, râzând, 

” „inteţi atât de naiv încât să speraţi aşa ceva? Următorul, 
care va avea aceleaşi aptitudini şi aceeaşi înclinaţie pentru 
escrocherie, va izbuti la fel de bine. lertaţi-mă, dar Cred că 
într-adevăr habar n-aveţi despre modul cum albinele 
omeneşti dau năvală în roi când mai ştiu eu cine bate în 
vreun ceainic vechi de tinichea; de fapt, aici stă tot secretul 
artei de a conduce: dacă poţi să-i faci pe oameni să creadă 
că ceainicul e din metal preţios, atunci ai în mână întreaga 
forţă a regretatului nostru răposat şi a tuturor celor de 
teapa lui. Fără îndoială, există uneori, spuse Ferdinand 
politicos, cazuri excepţionale, când oamenii s-au lăsat 
înşelaţi din motive care lor li se păreau mult mai întemeiate 
şi nu trebuie să caut departe ca să dau un exemplu; dar 
asta nu face decât să confirme regulă. La revedere! Sper că 
atunci când voi avea plăcerea să vă întâlnesc din nou, acest 
nor pasager se va fi împrăştiat, lăsând în locul lui să 
strălucească soarele. Vă rog, nu ieşiţi din odaie. Cunosc 
drumul perfect. La revedere! 

Cu aceste cuvinte, cel mai bun şi mai deştept dintre 
Lipitori cobori scara, trecu prin gheretă fredonând,.se urcă 
pe cal (lăsat în curtea exterioară) şi se îndepărtă ducându- 
se la o întâlnire cu nobila sa rubedenie. Acesta avea nevoie 
de puţin antrenament ca să poată răspunde în chip 
triumfător anumitor snobi necredincioşi ce urmau să-i 


interpeleze pe maimarii ţării asupra sistemului lot 
administrativ. 

Trebuie că trecuse pe lângă domnul Rugg la plecare, 
pentru că, un minut sau două după aceea, domnul acesta cu 
păr roşcat apăru în pragul uşii, ca un Phoebus între două 
vârste. 

Bună ziua. Cum te mai simţi astăzi, domnule? Îl întâmpină 
domnul Rugg. Există vreun serviciu cât de mic, domnule, pe 
care ţi l-aş putea face astăzi? 

Nu, mulţumesc. 

Bucuria pe care i-o procurau încurcăturile pecuniare ale 
clientului său era ca bucuria gospodinei în toiul pregătirii 
murăturilor şi a dulceţurilor, ori ca bucuria spălătorese; 
dinaintea rufelor mari, sau ca bucuria măturătorului în faţa 
unei lăzi cu gunoi gata să dea afară, ori ca bucuria oricărui 
muncitor pus faţă în faţă cu o situaţie încâlcită. 

]ţ - Mai dau câte o raită din când în când, domnule, spuse 
jpomnul Rugg, vesel, să văd dacă nu cumva creditorii 
“întârziaţi se strâng pe la poartă. Au cam venit năvală, 
domjjiule; au dat buzna, cum ne şi aşteptam. 

| (Menţionase faptul de parcă se cuvenea să fie felieiH-tat; 
îşi freca iute mâinile, rotindu-şi capul, jp - Au dat buzna, 
repetă domnul Rugg, cum era şi ”Jogic să ne aşteptăm. Au 
năvălit pur şi simplu. Eu nu te |deranjez prea des, acum, 
când dau câte o raită, pentru că Iştiu că vrei să fii singur, 
iar dacă doreşti să mă vezi, |poţi lăsa vorbă paznicului. Sunt 
aici aproape zi de zi, dom- |nule. Oare momentul de a-mi 
îngădui să fac o observaţie |ă fost ales la un ceas nepotrivit? 
Întrebă domnul Rugg,! &e un ton mieros. 

Potrivit ca oricând altădată. 

— Hm! Opinia publică, domnule, reluă, domnul Rugg, 

|fc-a ocupat mult de dumneata. S - Nu mă-ndoiesc. 

;V - N-ar fi recomandabil acum, domnule, zise domnul 
IRugg, pe un ton şi mai mieros, să i se facă opiniei publice 
po concesie cât de cât? Cu toţii procedăm aşa într-un fel 
|sau altul. Fapt este că trebuie, altminteri nu se poate. 


Numă mai pot reabilita în faţa opiniei publice, liomnule 
Rugg, şi nu am dreptul să sper că voi putea $face asta 
cândva. 

— Nu spune asta, domnule, nu spune asta. Cheltuie 

Lile pentru transferul dumitale la King's Bench sunt 
“aproape infime, iar dacă opinia generală doreşte înlr- 
adevăr să te afli acolo, păi... zău... 'Domnule Rugg, zise 
Arthur, mi se pare că ne-am înţeles că hotărârea mea de a 
rămâne aici e o chestiune de gust. 

Bine, domnule, bine! Dar este oare O. Chestiune de bun- 
gust... este oare o chestiune de bun-gust? Asta-i întrebarea. 
Domnul Rugg stăruia cu blândeţe, aproape patetic. Era 
aproape să spună: „este oare bine gândită V6 Afacerea 
aceasta a dumitale este importantă, şi a rămâne. Aici, unde 
omul poate fi închis pentru o nimica toată, se consideră 
drept ceva nelalocul său. Da, ceva nelalocul său. Nu-ţi pot 
spune, domnule, din câte părţi mi-a fost ţfedat să aud 
această remarcă. Nu mai departe aseară, am auzit-o într-un 
salon frecventat de ceea ce aş numi eu elita oamenilor legii, 
dacă nu m-aş duce şi eu când şi când... am auzit făcându-se 
acolo observaţii care m-au durut. M-am simţit rănit venind 
vorba despre dumneata. Azi-dimineaţă “iarăşi, la gustarea 
de dimineaţă. Fiică-mea ei da, ia o femeie, o să spui; dar se 
pricepe la astfel de lucruri şi a câştigat oarecare experienţă 
de când a fost reclamantă în procesul Rugg contra Bawkins 
- şi-a exprimat marea ei nedumerire... marea ei 
nedumerire. Or, în asemenea împrejurări, şi ţinând seamă 
că niciunul din noi nu ne putem plasa deasupra opiniei 
publice, o concesie, cât de cât, făcută opiniei ăsteia... haide, 
domnule, stărui domnul Rugg, apelez la argumentele cele 
mai modeste, şi spun: n-ar fi oare un act de bunăvoință? 

Gândurile lui Arthur îi zburară din nou la Mica Dorrit şi 
întrebarea rămase fără răspuns. 

Câf despre mine, domnule, rosti domnul Rugg, sperând că 
elocinţa'sa îl zdruncinase pe Clennam în hotărârea luată, 
am un principiu şi anume acela de a nu mă gândi la 


interesele mele când în joc sunt preferinţele clientului meu. 
Dar cum ştiu ce caracter chibzuit şi îndatoritor ai, repet, aş 
dori mult mai mult să te văd la King's Bench. Cazul 
dumitale a făcut vâlvă; este o chestiune care face cinste 
avocatului care se ocupă de ea; aş apărea însă într-o lumină 
mai bună în faţa clientelei mele dacă te-ai transfera la 
King's Bench. Dar nu te lăsa influenţat, domnule. Eu expun 
faptul doar. 

Atenţia deţinutului era atât de împrăştiată din pricina 
singurătăţii şi a descurajării, pentru că se obişnuise să 
comunice numai cu o persoană tăcută între pereţii aceia 
veşnic sumbri - de aceea Clennam trebui să se scuture de 
un soi de amorţeală până a se putea uita la domnul Rugg, a 
reface firul convorbirii şi a spune iute: 

Hotărârea mea nu s-a schimbat şi nu se va schimba 
niciodată. Te rog să nu mai vorbim despre asta... să nu mai 
vorbim despre asta! 

Domnul Rugg, fără a-şi ascunde iritarea şi că se simţea 
jignit, răspunse: 

— Oh! Bineînţeles, domnule. Îmi dau seama că mi-am 
depăşit atribuţiile, domnule, făcându-te atent asupra 
acestui lucru, dar, zău, când aud vorbindu-se în diverse 
cercuri, dintre cele mai sus-puse, că oricât de convenabil ar 
putea:fi pentru un străin, pentru un englez adevărat este 
ne- (demn să rămână la Marshalsea când libertăţile 
glorioase:ale insulei lui natale îi îngăduie să se transfere la 
King's; Bench, am crezut că mă pot îndepărta de la limitele 
jfinguste la care suntem îngrădiţi în profesiunea mea, ca |să 
stau de vorbă cu dumneata pe această temă. Personal, 
încheie domnul Rugg, n-am nici o părere în acest sens. În - 
Cu atât mai bine, replică Arthur. 

Ah! Absolut niciuna, domnule! Exclamă domnul ŞRugg. 
Dacă aveam, aş fi fost neplăcut impresionat, cu i-teâteva 
minute în urmă, văzând un client de-al meu vizitat plici de 
către un gentleman de familie nobilă, care a venit; |bălare. 
Dar asta nu-i treaba mea. Altminteri, poate că aş i” fi dorit 


să fiu în măsură de a spune unui alt gentleman, “unui 
gentleman cu înfăţişare rgilitară, care aşteaptă în nghereta 
paznicului, că acestui client al meu nici prin:: gând nu i-ar fi 
trecut să rămână aici, şi că era în pragul plecării sale spre o 
locuinţă mai convenabilă. Dar, de? Fapt, eu nu-s decât o 
maşină legală; asta nu mă priveşte ||>e mile. Ţi-ar face 
plăcere să-l întâlneşti pe acest genlfleman, domnule? 

— Cine ziceai că aşteaptă să stea de vorbă cu mine? 

— Mi-am îngăduit un lucru, domnule, care depăşeşte 
Atribuţiile mele. Mi-am îngăduit un lucru, domnule, care 
||fepăşeşte rolul meu. Aflând că sunt consilierul dumitale ” 
juridic, a binevoit să-mi permită de a-mi îndeplini scurta 
Jmea misiune, înainte de a se prezenta el însuşi. Din 
fericire, mai spuse domnul Rugg, nu mi-am încălcat 
funcțiunea mea oficială, întrebându-l cum se numeşte. 

Presupun că nu-mi rămâne altceva de făcutdecât să-l 
primesc! Exclamă Clennam, cu un oftat de oboseală. 

Prin urmare doreşti să-l vezi, domnule? Îmi faci cinstea de 
a mă autoriza să-i spun asta acestui domn, când „voi trece 
pe acolo la plecare? Da? Mulţumesc, domnule. Îtămâi cu 
bine! 

Zis şi făcut. Îşi luă rămas bun şi ieşi, supărat. 

Domnul acela cu înfăţişarea de militar stârnise atât de 
puţin curiozitatea lui Clennam, în starea sa de spirit, în toiul 
preocupărilor sumbre de care era aproape cu totul 
subjugat, încât uitase pe jumătate că-i fusese anunţată o 
vizită, când un pas greoi pe scară îl smulse din gânduri. 
Necunoscutul nu părea să urce treptele nici prea iute şi nici 
de bunăvoie, ci mai curând într-un pa; rar şi zgomotos, cu 
intenţia de a fi jignitor. Când se opri 

O clipă pe odihnă din faţa uşii, Clennam avu impresia că 
mai auzise pasul ăsta, dar nu-şi mai putea aminti unde. 
Doar un moment i-a fost îngăduit să reflecteze. Uşa se 
deschise numaidecât, dată de perete şi în prag stătea 
dispărutul Blandois, cauza atâtor griji. 


Salve, tovarăş de puşcărie! Exclamă el. Mi se pare că m-ai 
căutat. lată-mă, aici sunt! 

Până ce Arthur să-i fi putut adresa un cuvânt, în 
nedumerirea lui plină de indignare, Cavalletto veni după el 
în odaie. Domnul Pancks se ivi în urma lui Cavalletto. 
Niciunul. Nici celălalt din ultimii doi nu mai trecuse pe acolo 
de când Clennam se afla la Marshalsea. Domnul Pancks, 
suflând din greu, se apropie de fereastră, aşeză pălăria pe 
jos, îşi ciufuli părul cu amândouă mâinile şi îşi încrucişă 
braţele, ca omul care se odihnea după o zi grea de muncă. 
Domnul Baptist, fără să-l slăbească din ochi pe temutul lui 
camarad de odinioară, se aşeză binişor pe podea, cu spatele 
în uşă şi mâinile petrecute pe după glezne; într-un cuvânt, 
reluându-şi atitudinea (cu deosebirea că acum dovedea o 
vigilenţă neabătută) pe care o avusese în faţa aceluiaşi om, 
aflat în umbră mai deasă a unei alte închisori, într-o 
dimineaţă fierbinte la Marsilia. 

Smintiţii ăştia doi sunt martori, zise monsieur Blandois, 
alias Lagnier, alias Rigaud, că vrei să mă vezi, frate de 
suferinţă. lată-mă, am venit! 

Privind în jur dispreţuitor către patul care era ridicat în 
timpul zilei şi sprijinindu-se de cadrul acestuia, fără să-şi fi 
lepăcfâ't pălăria de pe cap, el stătea luând un aer sfidător şi 
indiferent, cu mâinile în buzunare. 

Individ răufăcător şi ticălos! Exclamă Arthur. Ai aruncat 
anume bănuieli îngrozitoare asupra casei maiGp-mi. De ce- 
ai făcut asta? De unde ţi-a venit ideea asta 9ptâernală? 

P- - Asculta-ţi-l pe-acest nobil gentleman) Toată lumea 
KM fie numai urechi... vorbeşte virtutea întruchipată! Gipar 
bagă de seamă! E posibil, prietene, ca vioiciunea pumitale 
să fie puţin compromisă. La naiba! E posibil! Kj' - Signore! 
Interveni Cavalletto, adresându-se tot lui P”rthur. Mai întâi 
ascultaţi-mă pe mine! Mi-aţi dat ordin ffijşă-l găsesc, pe 
Rigaud, nu-i aşa? 

E-adevărat. 


Sr - în consecinţă (doamna Plornish ar fi avut mare 
||%>ătaie de cap dacă i se spunea stăruitor că felul ăsta de- 
a &|ungi cuvintele era greşeala principală din engleza 
lui)!|fină duc întâi şi-ntâi să-mi caut compatrioţii. Îi întreb 
jgpe veşti mai %u despre străinii proaspăt sosiți la Londra. 
||J&poi mă duc printre franţuji. 

— Pe urmă la nemți. Toţi îmi ppun ce ştiu. Cei mai mulţi 
dintre noi ne cunoaştem bine “unii cu alţii, şi toţi îmi spun 
ce ştiu. Dar!... Nimeni nu ” Iştie nimic despre Rigaud. De 
cinşpe ori - continuă Ca- ” Valletto, în trei rânduri 
întinzând mâna stângă cu toate degetele răşchirate, atât de 
iute, încât gestul abia dacă ilVputea fi urmărit din priviri - 
tot întreb de el pretutindeni unde se strâng străinii, şi de 
cinşpe ori (repetă “acelaşi gest rapid) tot nimic nu aflu. 
Dar!... <îjr Vorbea în chipul acela italian de a se opri 
semnilocativ la cuvântul „dar „, agitând uşor, şi cu multă 
prudenţă, arătătorul mâinii drepte, întoarsă cu palma 

|SPre elPp - Dar!... După ce-am căutat îndelung aici, la 
Londra; |$ara să dau de el, cineva îmi spune de-un soldat cu 
păr |alb, da, dar nu cu păr ca ăsta... alb... care locuieşte 
seliâretos într-un loc ascuns. Dar!... (din nou face o pauză 
rostind acest cuvânt) şi că uneori iese după-masa la 
plimbare şi fumează. E nevoie de răbdare, cum se zice în 
Italia, ştiu ei ce spun, săracii de ei. Am răbdare. Întreb 
Unde-i locul ăsta ascuns. Unul crede că-i aici, altul că-i 
tfincolo. Ei bine! Nu-i nici aici, nu-i nici (dincolo. 
Aştept;răbdarissim. Până la urmă dau de locul ăla. Apoi m- 
aşez; pândă, pe urmă stau ascuns până iese la plimbare să 
i/fumeze. E un soldat cu păr cărunt... dar!... (pauza clară, şi 
gestul viguros într-o parte şi alta al degetului! arătător al 
mâinii cu palma întoarsă spre el), când colo, e cel pe care-l 
vedeţi în faţă. 

Şi, lucru remarcabil, ca o rămăşiţă a vechiului obicei de 
supunere dinaintea celui care-şi dădea aere de 
superioritate, tot arătând către el, chiar şi atunci se plecă în 
semn de salut. 


Ei bine, signore! Exclamă el în concluzie, adresându-se din 
nou lui Arthur. Am aşteptat un prilej bun, i-am scris lui 
signor Panco (astfel denumit, domnul Pancks luă un aer de 
nedumerire) să vină şi să-mi dea 

O mina de' ajutor. 1 l-am arătat lui signor Panco pe Rigaud 
la fereastra lui, care deseori stătea de pândă în timpul zilei. 
Am dormit noaptea chiar lângă uşa casei. Până la urmă am 
intrat, abia astăzi, şi acum, iată-l aici! Cum n-a vrut să urce 
în prezenţa avocatului ilustru (domnul Baptist îl onoră cu 
acest titlu pe domnul Rugg), am aşteptat jos, împreună, şi 
signor Panco păzea strada. 

La sfârşitul povestirii, Arthur îşi îndreptă privirile pe 
chipul acelui obraznic sinistru. În momentul când li se 
întâlniră privirile, nasul se lăsă în jos peste mustață şi 
mustaţa i se zbârli spre nas. Când naşul şi mustaţa reveniră 
fiecare la locul său, monsieur Rigaud pocni din degete cu 
zgomort, de vreo şase ori, aplecându-se înainte pentru a-şi 
dirija pocniturile spre Arthur, ca şi cum ar fi fost nişte 
proiectile palpabile, pe care i le aruncă în faţă. 

Şi-acum, filozofule! Ce vrei de la mine? 

Vreau să ştiu, replică Arthur, fără a-şi ascunde repulsia, 
cum ai îndrăznit să abaţi asupra casei maică-mi bănuiala 
unui asasinat? 

Am îndrăznit?! Strigă Rigaud. Ho, ho! Auziţi! (Am 
îndrăznit?! Asta înseamnă îndrăzneală? JCerule, micuțul 
meu băiat, dar eşti puţin imprudent! 

Vreau să se înlăture această bănuială, zise Arthur: Vei fi 
condus până acolo ca să te vadă toată lumea. În afară de 
asta, vreau să aflu ce căutai acolo atunci când eu am simţit 
dorinţa arzătoare să te azvârl pe scări afară. Nu te-ncrunta 
ia mine, omule! Ie cunosc destul ca să-mi dau seama că eşti 
un fanfaron şi un laş. Nu-i nevoie să-mi 

Mgrnai împrospătez memoria cernită din pricina şederii 
mele Eân locul ăsta mizerabil, ca să-ţi spun un lucru atât de 
Ksimplu, pe care dumneata îl ştii perfect. 


||S; Devenit alb ca varul la faţă - că până şi buzele îi 
păliseră - Rigaud îşi mângâie mustaţa, murmurând: 

Cerule mare! Băieţaşul meu, dar văd că vrei s-o 
j];:compromiţi puţin pe milady, respectabila dumitale 
mamă! |t. Câteva clipe păru nehotărât; nu ştia ce să facă. 
Curând Ş insă nehotărârea i se risipi. Se aşeză pe un scaun, 
cu un ţde bravadă, ameninţător, şi spuse: 

V, 

— Dă-mi o sticlă de vin. Aici se poate procura vin. 

Trimite pe unul din nebunii dumitale să-mi aducă o sticlă 
ifde vin. Fără să beau nu-ţi mai scot un cuvânt. Haide! ||fDa, 
ori ba? 

|r - Du-te, Cavalletto, şi adu-i ce”a spus că vrea, îl 
înlpdemnă Arthur, pe un ton dispreţuitor, dându-i şi bani. G- 
- Bestie de contrabandist, adăugă Rigaud, adu-mi vin 

Porto.! Nu beau altceva decât Porto... Porto! JV Cum bestia 
de contrabandist îi asigura pe cei prezenţi, idin degete, plin 
de tâlc, că n-avea de gând să-şi părăsească Ionici în ruptul 
capului postul de la uşă, signor Panco îşi Ş|oferi servicii” Se 
întoarse îndată cu o sticlă de vin, care, S|ţinând seamă de 
obiceiul locului, din pricina rarităţii tiri$p>uşoanelor 
printre deţinuţi (laolaltă cu lipsa multor altor ttlucruri) 
fusese dinainte destupată. 

— Smintitule! Un pahar mare, strigă Rigaud. 

MSignor Panco îi aşeză dinainte un pahar de apă, nu 
jg”fără a lăsa să se vadă conflictul lăuntric, stăpânindu-se it 
să nu i-l arunce în cap. 

F; - Ha! Ha! Exclamă, umflându-se în pene Rigaud. Un 
gentleman tot gentleman rămâne. Un gentleman din cap 
până-n picioare. Ce naiba! Un gentleman trebuie servit, 
sper? E în firea mea să fiu servit! 

Spunând aceasta, îşi umplu paharul până la jumătate şi 
numaidecât îi dădu pe gât conţinutul. 

Ha! Făcu, plescăind din buze. Nu prea-i puşcăriaş vechi 
vinul ăsta! Judecând după mâna dumitale, bravul meu 
domn, detenţia îţi va potoli mai iute sângele decât l-ar 


îndulci vinul ăsta tare. Ai început să te înmoi... 3i pierdut 
din greutate, eşti palid. În sănătatea dumitale! 

Mai goli jumătate de pahar; îl ridica în sus înainte şi după, 
de parcă ar fi vrut să-şi arate mâna mică şi albă, Şi-acum, la 
treabă, continuă el. Să stăm de vorbă. Te-ai arătat a fi mai 
liber la vorbă, domnule, decât eşti la trup. 

Mi-am luat libertatea să-ţi spun ceea ce gândesc despre 
dumneata şi ceea ce dumneata ştii că eşti. Dumneata însuţi 
ştii, aşa cum ştim cu toţii, că eşti cu mult mai rău decât atât. 

Adaugă totdeauna: şi un gentleman, de rest puţin îmi 
pasă. Cu excepţia acestui punct, altminteri suntem cu toţii 
deopotrivă. De pildă, dumneata niciodată n-ai putea fi un 
gentleman, iar eu n-aş putea fi niciodată altceva.” Ce mare 
deosebire! Să mergem mai departe. Vorbele, ' domnule, 
niciodată n-au înrâurit jocul de cărţi, ori felul cum cad 
zarurile. Ştiai asta? Da? Şi eu joc o carte, iar vorbele n-au 
nici o putere. 

Acum când se afla confruntat cu Cavalletto şi ştia că se 
cunoştea povestea vieţii, lăsă să-i cadă masca străvezie pe 
care o purtase şi dezvălui, în toată goliciunea, secătura care 
era de fapt. 

Da, fiul meu, reluă, pocnind din degete, îmi joc cartea 
până la capăt, şi să mor dacă n-am să câştig! Vrei să ştii de 
ce am făcut trucul acela pe care dumneata l-ai întrerupt? 
Află atunci că am avut şi mai am... pricepi?... o marfă de 
vânzare pentru respectabila doamnă, mama dumitale. I-am 
descris preţioasa mea marfă şi am fixat preţul. În timpul 
târgului, admirabila dumitale mamă s-a arătat puţin cam 
prea calmă, prea impasibilă, prea neclintită, ca o statuie, 
într-un cuvânt, admirabila dumitale mamă m-a supărat. Ca 
să aduc puţină variaţie în treburile mele şi să mă mai amuz 
- păi cum! Un gentleman trebuie să se amuze pe socoteala 
cuiva! 

— Am născocit ideea fericită a dispariţiei. E o idee, vezi 
dumneata, pe care energica dumitale mamă şi dragul meu 
Flintwinch le-ar fi făcut mare plăcere s-o ducă singuri la 


îndeplinire. Ţţţ! Ah! Nu mă mai măsura aşa, din cap până-n 
picioare! Îţi repet. S-ar fi bucurat destul, ar fi fost fericiţi, 
încântați până în adâncul inimii lor. Ce expresie mai tare să- 
ţi ofer? 

K Aruncă pe duşumea restul de vin din pahar şi aproape 
P'că-1 stropi pe Cavalletto, iar asta îi atrase parcă din nou 
atenţia asupra lui. Puse jos paharul şi spuse: şi; - Nu eu 
trebuie să-l umplu. Ce-i asta! Hai, Cavalletto, [vino şi 
umple-l! 

$: Omuleţul se uită la Clennam, care nu-l slăbea din; |ochi 
pe Rigaud, şi, nevăzând nici o împotrivire, se ridică; |jde jos 
şi-i umplu paharul. În timp ce turna vinul, supufiijierea lui 
de odinioară se îmbina cu un anumit sentiment i; Jtiazliu, şi 
luptând cu un soi de ferocitate înăbuşită, gata Ş! Să arunce 
foc şi pară cât ai clipi (cum părea să-şi spună i|&i sinea sa 
gentlemanul înnăscut, căci îl privea cu un s|şchi precaut), şi 
apoi uşurinţa cu care toate aceste senti- |j|jnente cedară 
preferinţei lui de totdeauna, fireşti şi nejifpâsătoare, de î se 
aşeza direct pe podea, alcătuiau un “rusamblu de trăsături 
lăuntrice cu adevărat remarcabil. 

Fericită idee, bravul meu domn, reluă Rigaud, era |i|p idee 
fericită din mai multe motive. Pe mine mă amuză, %ş 
plictisea pe iubita dumitale mamă şi pe dragul meu 
” Hintwinch, dumitale îţi călca pe nervi - iată preţul pe 
î$j$Şre-l cer eu pentru o lecţie de politeţe faţă de un 
gentleMaan - iar toate persoanele amabile interesate au 
aflat; ică prea devotatul dumitale servitor este un om de 
temut! 

Sunde mai pui, pe doamna mama dumitale putea s-o ucă la 
realitate... şi astfel, sub presiunea bănuielilor; fsţbia mijite, 
care n-au scăpat înţelepciunii dumitale, să se pase convinsă, 
în fine, de a anunţa, discret, ziarele, cum l|$ă dificultăţile 
ivite datorită unui anumit contract s-ar Ipplana cu condiţia 
apariţiei unui anumit personaj, care:"[Uca un rol însemnat. 
Poate că da, poate că nu. Dar dum]neata ai întrerupt toate 
astea. Şi-acum, ce mai ai de spus? /'Ce mai vrei? 


Niciodată Clennam n-a simţit cu mai multă amără- '““ciune 
faptul că era închis, decât atunci când îl văzu pe dornul ăsta 
în faţa lui şi că nu se putea duce cu el la... locuinţa maică-şi. 
Toate dificultăţile şi primejdiile tainice işjţde care mereu se 
temuse deveniseră mai aprige, acum I' când nu avea 
libertate de mişcare. 

IjjjB; - Poate că, prietene, filozofule, pildă a virtuţii, im- 
$|feecil, şi tot ce mai doreşti... poate că, zise Rigaud, oprin- 

—ifiyr- 

-du-se din băut ca să se uite pe deasupra paharului cu 
zâmbetul lui sinistru, poate că ar fi mai bine să mă laşi în 
pace? 

Nu! Se împotrivi Clennam. Cel puţin acum, să se ştie că 
trăieşti şi că n-ai păţit nimic. Cel puţin n-ai cum să scapi de 
aceşti doi martori, ei te vor putea duce în faţa oricărei 
autorităţi, sau în faţa a sute de oameni. 

Dar n-o să mă'ducă nicăieri, spuse Rigaud, pocnind iarăşi 
din degete, cu un aer de triumf ameninţător. La naiba cu 
martorii dumitale! La naiba cu autorităţile dumitale! La 
naiba cu dumneata! Ce! Ştiu eu ce ştiu! N-am eu pentru 
asta marfă mea de vânzare? Bah, biet datornic! Mi-ai pus 
beţe-n roate. Fie! Şi ce-i cu asta? Ce rezultă de-aici? Pentru 
dumneata, nimic; pentru mine, totul! Să mă dai pe mâna 
autorităţilor, pe mine?! Asta vrei, nu-i aşa? O să mă duc eu 
singur, şi încă foarte iute. Contrabandistule! Dă-mi o pană, 
cerneală şi hârtie. 

Cavalletto se ridică din nou în picioare ca şi prima oară şi îi 
dădu cele cerute cu acelaşi aer ca mai înainte. Rigaud, după 
un zâmbet sinistru, pricinuit de cine ştie ce gânduri 
ticăloase, scrise şi citi cu glas tare cele ce urmează: 

Doamnei Clennam închisoarea Marshalsea, (de la care se 
aşteaptă un răspuns) din camera fiului dum 

Neavoastră. 

Dragă doamnă, Îmi pare extrem de rău aflând astăzi de la 
deţinutul nostru de aici (care a avut bunăvoința să pună 
iscoade în căutarea mea, dat fiind că trăieşte acum retras 


din motive politice), că aţi fost îngrijorată în privinţa 
securităţii mele. Eu sunt bine sănătos şi constant 
principiilor de totdeauna. 

Aş zbura cu cea mai mare nerăbdare spre dumneavoastră 
dacă ar fi posibil, în împrejurările de faţă, dar prevăd că n- 
aţi luat nici o hotărâre în legătură cu propunerea mea 
neînsemnată, pe care am avut cinstea să v-o fac. Vă 
informez că vă voi face o ultimă vizită de azi într-o 
săptămână, zi în care veţi accepta necondiţâoţnat sau 
refuză propunerea mea, cu toate consecinţele de irigoare. 

Îmi înăbuş dorinţa puternică de a vă îmbrăţişa şi de a | 
14pune capăt acestei interesante afaceri, ca să puteţi avea 
|lrăgazul de a duce la îndeplinire amănuntele, pentru 
deisăvârşita noastră mulţumire reciprocă. 

Totodată, nu cred că sunt prea exigent (deoarece de-! 
linutul nostru mi-a dat peste cap aranjamentele domesiice), 
dacă vă rog să achitaţi cheltuielile de şedere la |tm hotel şi 
masa. 

Primiţi, vă rog, dragă doc*nnă, asigurarea consideratei 
mele celei mai înalte şi mai distinse. 

RIGAUD BLANDOIS 

Mii de salutări prieteneşti dragului meu Flintwinch. Jdrut 
mina lui madame FE. 

După ce termină scrisoarea, o împături şi, cu un gest rg, o 
azvârli la picioarele lui Clennam. 

Hei, voi ceilalţi! Fiindcă veni vorba de dare pe |jhâna 
autorităţilor, să dea cineva asta în mâinile adresantului şi 
să-mi aducă şi răspunsul aici. 

Cavalletto, zise Arthur, vrei să duci scrisoarea individului 
ăstuia? 

Dar Cavalletto îi dădu de înţeles cu ajutorul degetului 
arătător că menirea lui era să păzească uşa de Ri- |gaud, 
acum când abia îl găsiseră, după atâta bătaie de pap, şi că 
datoria lui în această funcţiune era să stea pe |podea, cu 
spatele în uşă, să-l privească şi să se ţină de Iglezne. Signor 
Panco îşi oferi din nou serviciile. Servi- ||ciile fiindu-i 


acceptate, Cavalletto întredeschise uşa atât jffCât Pancks să 
se poată strecura afară, şi îndată o şi în” chise în urma lui. 

Atinge-mă cu un deget sau cu un epitet, contestă-mi | 
Superioritatea în vreme ce mă aflu aşezat aici la un pajp*ar 
de vin pe care-l beau cu plăcere, zise Rigaud, că |*nă şi duc 
pe urmele scrisorii şi anulez săptămâaa de 'jrăgaz acordată. 
Voiai să mă vezi? Poftim, ai dat de mine! 

Ştii foarte bine, răspunse Clennam, că te-am căutat pe 
când nu eram în închisoare. 

La naiba cu dumneata şi închisoarea dumitale, replică 
Rigaud, pe îndelete, scoțând dm buzunar o cutie care 
conţinea cele necesare de făcut ţigări şi utilizându-şi 
mâinile agile spre a răsuci câteva pentru folosire imediată. 
Puţin îmi pasă de voi. Cont“ abandistule! Un foc. 

Cavalletto din nou se ridică şi-i dădu ce ceruse. Era ceva 
îngrozitor în iscusinţa tăcută a acestor mâini reci şi albe, cu 
degetele care se îndoiau şi se împleteau unele peste altele, 
ca nişte şerpi. Pe Clennam îl trecu un fior fără să vrea, de 
parcă ar fi nimerit cu ochii într-un cuib de vipere. 

Hei, porcule! Strigă Rigaud, îmboldindu-1 cu un răcnet, ca 
şi cum Cavalletto ar fi fost un cal sau un măgar italian. la zi! 
Puşcăria aia infernală şi veche era ceva respectabil pe 
lângă asta. Gratiile şi lespezile de piatră erau pline de 
demnitate acolo. Era o temniţă pentru bărbaţi. Asta însă! 
Bah! Un ospiciu pentru imbecili! 

Îşi fumă ţigareta până la capăt, cu zâmbetul acela hid 
împietrit pe chip, încât dădea impresia că fumează cu nasul 
coroiat ca un cioc de pasăre, şi nu cu gura; aidoma unei 
plăsmuiri năstruşnice dintr-un tablou fantomatic. Când îşi 
aprinse a doua ţigară de la capătul aprins al celeilalte, îi 
spuse lui Clennam: 

Trebuie să-ţi petreci într-un fel timpul cât lipseşte nebunul 
ăla. Trebuie să vorbim. Nu poţi bea vin tare cât e ziulica de 
lungă, altminteri mai iau o sticlă. Frumoasă mai e, domnule! 
Deşi nu-i pe gustul meu, totuşi, mii de trăsnete şi fulgere, e 
frumoasă! Te felicit pentru admiraţia pe care o ai! 


Nu ştiu şi nici nu întreb de cine vorbeşti, rosti Clennam. 

Della bella Gowana, domnule, după cum i se spune în 
Italia. Despre Gowan, frumoasa Gowan.: 

— Făceai parte din... suita soţului său, mi se pare? 

Din suita lui, domnule? Sunteţi un insolent. Eram prietenul 
lui. 

Totdeauna îţi vinzi prietenii? t 9 

Rigaud îşi luă ţigara din gură şi-l privi cu un aer 
„dezvăluind o nedumerire trecătoare. Dar o duse din nou la 
buze, când răspunse cu sânge rece: 

Vând tot ce are preţ. Din ce trăiesc avocaţii dumitale, 
politicienii dumitale, intriganţii dumitale şi agenţii dumitale 
de bursă? Dumneata din ce trăieşti? Cum se face c-ai ajuns 
aici? Nu cumva ţi-ai vândut un prieten? Madonna mia! Cred 
că da! 

Clennam îi întoarse spatele, ducându-se la fereastră, unde 
rămase să privească zidul de afară. 

La drept vorbind, domnule, societatea se vinde pe sine, m- 
a vândut pe mine şi eu o vând pe ea. Din câte: am aflat, 
dumneata mai cunoşti o doamnă. Tot frumoasă. 

Înzestrată cu o fire energică. Ia să vedem, cum îi zice?...; 
Wade! 

U Nu primi nici un răspuns, dar îşi putea da lesne seama; 
că lovise în plin. 

Dar, continuă el, frumoasa doamnă energică din fire mi se 
adresează pe stradă, şi eu nu sunt un insensibil. Îi răspund. 
Frumoasa doamnă energică din fire îmi face cinstea să-mi 
mărturisească, în deplină confidenţă: „Sunt curioasă şi am 
necazurile mele. Dumneata nu eşti. Poate mai onorabil 
decât sunt oamenii îndeobşte?w Eu îi declar: „Doamnă, sunt 
gentleman din naştere şi voi răinâne gentleman până la 
moarte; dar nu sunt mai onorabil ca îndeobşte. M-aş 
dispreţui dac-aş avea o asemenea slăbiciune. * La care 
dânsa simte plăcerea să-mi facă un compliment. 
„Deosebirea dintre dumneata şi ceilalţi, răspunde ea, este 
că recunoşti acest lucru.u Căci se pricepe la lume. Accept 


complimentele sale, politicos şi galant. JPoliteţea şi micile 
galanterii sunt inseparabile în firea mea. Apoi îmi face o 
propunere, legată de faptul că ne-a văzut deseori 
împreună; că i se pare că deocamdată sunt obişnuitul casei, 
un prieten de-al familiei; or, curiozitatea şi necazurile sale 
au îndemnat-o să se pună la curent cu orice mişcare a lor, 
să ştie ce fel de viaţă duc, Cât de iubită este frumoasa 
Gowana, cât de admirată este frumoasa Gowana, şi aşa mai 
departe. Nu-i bogată, dar îmi oferă drept răsplată atât şi 
atât pentru trudă şi deranjul pricinuite de aceste servicii; 
iar eu, plin de graţie să îndeplinesc totul cu graţie face 
parte din firea mea - consimt să accept recompensa. Ei, da! 
Asta-i lumea. Asta-i moda. 

Deşi Clennam stătea întors cu spatele în timp ce el vorbea, 
şi. Aşa rămase până la sfârşitul întrevederii, Rigaud 
continua să-l fixeze cu ochii aceia scăpărători, prea 
apropiaţi unul de altul, şi, pe măsură ce trecea de la un 
amănunt la altul cu cinica lui lăudăroşenie, se vedea 
limpede, din felul cum ţinea Clennam capul, că nu-i spunea 
nimic despre care el să nu fi ştiut dinainte. 

Uf! Frumoasa Gowana! Exclamă, aprinzându-şi o a treia 
ţigară cu un zgomot uşor, ca şi când cu cea mai slabă 
suflare ar fi putut s-o facă să dispară. Fermecătoare, dar 
imprudentă! Pentru că n-a fost bine din partea frumoasei 
Gowana să facă o taină din scrisorile foştilor iubiţi şi să le 
ascundă în camera ei de la munte, ca să nu le vadă bărbatu- 
său. Nu, nu. Asta n-a fost bine. Uf! Aici a greşit Gowana. 

Sper din toată inima, strigă Arthur, că Pancks nroO să mai 
întârzie mult, căci prezenţa acestui om îmbâcseşte aerul 
odăii. 

Ah! Dar el va triumfa aici, ca pretutindeni, zise Rigaud, cu 
o expresie radioasă şi pocnind din degete. Totdeauna a fost 
aşa, şi aşa va fi totdeauna! 

Apoi se întinse pe singurele trei scaune aflate în odaie, de 
parcă el ar fi fost personajul galant din cântec: 

Oare cine trece pe drum aşa târziu? 


Cavalere Măghiran! 

Oare cine trece pe drum aşa târziu? 

Vesel, vesel, tot chefliu 1 

Cânta refrenul, porcule! Cândva ştiai să-l cânţi, în cealaltă 
puşcărie! Cânta! Că de nu, pe toţi sfinţii şi martirii, o să mă 
simt jignit, şi dau cărţile pe faţă, şi-atunci unii care nu-s 
morţi încă, mai bine aveau şi ei parte de inartiriu! 

E floarea cavalerilor, Cavalere Măghiran! 

Vv E floarea cavalerilor, Vesel, vesel, tot chefliu! 

În parte, datorită supunerii lui de odinioară, în parte 
pentru că se temea că nu cumva, abţinându-se, să-i 
pricinuiască vreun rău binefăcătorului său - poate fiindu-i 
totuna să cânte sau să facă orice altceva - Cavalletto îi ţinu 
isonul. Rigaud se porni pe râs şi continuă să fumeze cu ochii 
închişi. 

S-ar putea să mai fi trecut încă un sfert de ceas până să se 
audă pe scări pasul lui Pancks, dar pentru Clennam 
aşteptarea fusese, pare-se, insuportabil de lungă. Pasul lui 
Pancks era însoţit de un altul, iar când Cavalletto deschise 
uşa, apăru domnul Pancks, urmat de domnul Flintwinch, 
care nu intrase bine, că Rigaud se şi năpusti asupra lui, 
îmbrăţişându-l cu mare tărăboi. 

Ce mai faci, domnule? Îl întrebă domnul Flintwinch, de 
cum se putu descotorosi de el, cu forţa şi fără pic de 
ceremonie. Nu, mulţumesc; mi-ajunge, adăugă el, drept 
răspuns la o altă ameninţare de demonstraţie afectivă din 
partea prietenului său regăsit. Ei bine, Arthur. Îţi mai aduci 
aminte ce-ţi spuneam eu despre câinii care * dorm şi despre 
cei care se ascund? Vezi că nu m-am înşelat. 

Era, după toate aparențele, imperturbabil ca de obicei şi 
dădea din cap cu un aer moralizator, rotindu-şi privirile prin 
încăpere. 

Aşadar asta-i închisoarea Marshalsea pentru datornici! 
Spuse” domnul Flintwinch. Ha! Rău ai mai ales târgul, 
Arthur, unde să-ţi vinzi porcii! 


Dacă Arthur avea răbdare, Rigaud n-avea însă. Îl apucă pe 
micuțul lui Flintwinch de reverele hainei şi începu să-l 
zgâlţâie, făcând haz, sinistru. 

Naiba să-l ia de târg, strigă el, naiba să-i ia de porci, naiba 
să-i ia pe negustorii de porci! Haide! Dă-mi răspunsul la 
scrisoarea mea. 

Dacă vrei, lasă-mă o clipă, domnule, replică domnul 
Flintwinch, să-i înmânez mai întâi domnului Arthur un 
bileţel care mi-a fost dat pentru dânsul. 

Asta şi făcu. Era scrisul maică-şi, cu o mina aproape 
paralitică, pe un petec de hârtie, conţinând numai aceste 
cuvinte: „Sper că-ţi ajunge că te-ai ruinat. Mulţumeşte-te cu 
atât şi nu încerca să-i mai ruinezi şi pe alţii. Jeremiah 

Flintwinch este mesagerul şi reprezentantul meu. Cu 
afecţiune, ata M.C., 

Clennam citi biletul de două ori, în linişte, şi apoi îl rupse 
bucățele. În timpul ăsta Rigaud se cocoţă într-un fotoliu, 
aşezându-se pe spetează, cu picioarele în partea unde se 
stă. 

Haide, Flintwinch, craiule, zise el, după ce se uitase atent 
la Clennam, care rupea biletul, unde-i răspunsul la 
scrisoarea mea? 

Doamna Clennam n-a scris nimic, domnule Blandois, 
mâinile-i erau amorţite, dar s-a gândit că-i la fel de bine să- 
ţi transmită ceva verbal, prin mine, rosti domnul Flintwinch, 
care păru să smulgă aceste cuvinte dintr-însul, căznindu-se 
şi împotriva voinţei sale: îţi trimite complimente şi declară 
că, în mare, nu socoteşte condiţiile dumitale nerezonabile, 
aşa că e de acord. Dar fără prejudiciul întâlnirii care va 
avea loc de azi într-o săptămână. 

Domnul Rigaud, după ce-şi îngădui un hohot de râs; cobori 
de pe tronul său, spunând: 

Bun! Mă duc să caut un hotel! 

Dar în clipa aceea întâlni ochii lui Cavalletto, care încă se 
afla la postul lui. 


Vino, porcule! Adăugă el. le-am luat în escortă împotriva 
voinţei mele; acum ai să mă urmezi împotriva voinţei tale. 
Vă spun eu, micile mele reptile, m-am născut să fiu servit. 
Am nevoie de serviciile acestui contrabandist, ca servitor, 
pe timpul săptămânii ăsteia. 

Drept răspuns lui Cavalletto care-l întreba din priviri, * 
Clennam îi făcu semn să se ducă, dar adăugă, tare; 

Dacă nu cumva ţi-e frică de el. 

Cavalletto răspunse printr-un gest negativ şi foarte 
categoric din degetul arătător. 

Nu, stăpâne, nu mi-e frică de dânsul, acum când nu mai e 
nevoie să păstrez în secret că a fost odată camaradul meu. 

Rigaud nu luă în seamă câtuşi de puţin niciuna din aceste 
observaţii până îşi aprinse ultima ţigară. Era gata de 
plecare. 

— Teamă de el! Exclamă apoi, plimbându-şi privirile 
asupra tuturor. Uf! Copiii mei, bebeluşii mei, păpuşelele 
mele, vouă la toţi vă e teamă de el. Aici îi daţi sticla lui de 
vin, îi daţi de mâncare, de băut, şi colo îl adăpostiţi; nu 
cutezaţi să-l atingeţi cu un deget ori cu o vorbă. Nu! E în 
firea lui să triumfe. Uf! 

El e floarea cavalerilor, Şi-i mereu vesel şi chefliu 1 

După ce adaptă refrenul la propria lui persoană, ieşi cu 
paşi mari din încăpere, urmat de aproape de Cavalletto; 
poate că-i ceruse serviciile pentru că ştia destul de bine că 
nu-i va fi lesne să se descotorosească de el. Domnul 
Flintwinch, după ce îşi frecă bărbia, dădu din cap către 
Arthur şi plecă şi el. Domnul Pancks, încă plin de remuşcări 
şi abătut, îi urmă deopotrivă, după ce ascultase cu mare 
atenţie câteva instrucţiuni secrete primite de la Arthur, şi-i 
răspunsese în şoaptă că era hotărât să ducă lucrurile până 
la capăt. Deţinutul rămase iarăşi singur, cu sentimentul că 
era mai disprețuit, mai batjocorit, mai părăsit, mai 
neajutorat, mai mizerabil şi mai decăzut ca niciodată. 

CaDitolul XXIX 

RUGĂMINTEA DE LA MARSHALSEA 


NELINIŞTEA şi remuşcările chinuitoare sunt răi tovarăşi 
în temniţă. Să-ţi treci cât e ziua de lungă ros de gmduri, iar 
noaptea abia să te poţi odihni foarte puţin, Nu-i deloc un 
mijloc de înarmare împotriva acestei năpaste. Dimineaţa 
următoare, Clennam simţi că o ducea prost cu sănătatea; 
curajul îl lăsase şi era tot mai copleşit de povara pe care o 
purta asupra sa. 

Noapte de noapte se dădea jos din pat, de silă, pe la 
ceasurile douăsprezece sau unu, şi se aşeza la fereastră, de 
unde privea lămpile bolnăvicioase din curte, înălța ochii 
spre cer în căutarea primelor licăriri ale zorilor, ore întregi 
înainte de vremea când aveau să mijească. Acum, la venirea 
nopții, nici măcar nu se putea hotări să se dezbrace. 

Fiindcă un neastâmpăr febril îl mistuia, închisoarea 
ajunsese pentru el un chin intolerabil, şi convingerea că se 
va frânge inima şi va muri acolo îi pricinuia o suferinţă de 
nedescris. Avea faţă de închisoarea asta o ură şi un dezgust 
atât de aprige, încât îi venea greu să-şi tragă răsuflarea. 
Senzaţia că se sufoca era atât de puternică, încât stătea la 
fereastră, ţinându-se de gât şi gâfâind. Tot”- odată dorul de 
a respira un alt aer, tânjind să treacă dincolo de zidul acela 
gol şi pustiu, îi dădea impresia că dorinţa aceasta arzătoare 
avea să-l facă să-şi piardă minţile. 

Numeroşi alţi deţinuţi trăiseră aceeaşi experienţă în 
condiţia asta, înaintea lui, iar violenţa şi continuitatea în 
timp se perimase de la sine în cazul lor, ca şi într-al său. 
După două nopţi şi o zi criza se mai domolise, li revenea sub 
forma unor accese bruşte din ce în ce mai slabe şi mai la 
răstimpuri. Urmă un calm dezolant şi că* tre mijlocul 
săptămânii îl dobori o febră mocnită şi apăsătoare. 

Cavalletto şi Pancks se aflau acum departe, aşa că n-avea 
să se teamă de alţi oaspeţi, în afară doar de domnul şi 
doamna Plornish. Tot ce dorea în legătură cu perechea asta 
demnă era să stea cât mai departe de el, căci* în starea lui 
morbidă de nervi, altceva nu voia decât să fie lăsat singur, 
să nu se vadă cât se simţea de slab, de covârşit. Ii scrise un 


bilet doamnei Plornish, ca să-i spună că, fiind foarte ocupat 
cu treburile lui, se vedea silit de a şe lipsi o vreme de 
plăcuta mângâiere pe care i-o aducea chipul ei prietenos. 
Cât despre tânărul John, care zilnic îşi făcea apariţia la o 
anumită oră, după ce 

Avea loc schimbarea temnicerilor, ca să-l întrebe dacă n- 
are nevoie de ceva, totdeauna îi dădea de înţeles că era 
ocupat cu scrisul şi-i răspundea vesel: „Nu „. Niciodată 
n” au mai reluat singurul lor subiect de conversaţie 
îndelungată, pe care l-au avut cândva, deşi Clennam nu-l 
uitase câtuşi de puţin, de-a lungul tuturor frământărilor 
sale nefericite. 

A şasea zi a săptămânii cu pricină a fost o zi umedă, caldă, 
pâcloasa. S-ar fi zis că sărăcia, neglijenţa şi murdăria 
sporiseră în atmosfera înăbuşitoare a temniţei. Clennam 
aşteptase să se sfârşească odată noaptea aceea groaznică, 
ascultând ploaia picurând pe pavajul din curte; îl durea 
capul, era plictisit şi se gândea ce molcom cădea ploaia pe 
pământul de ţară. Un nimb difuz, galben de ceaţă se 
ridicase pe* cer în chip de soare, şi Arthur privea pata asta 
de pe zid ca un petec din zdrenţele închisorii. Auzi porţile 
deschizându-se şi intrând, cu un pas târşiit, oameni cu 
încălţăminte proastă, care aşteptaseră afară, apoi 
măturatul, pompatul, tropăitul încoace şi încolo începu, 
semn că încă o dimineaţă îşi arăta zorile în temniţă. Era 
atât de vlăguit şi de bolnav, încât trebui să se întrerupă de 
mai multe ori în timp ce se spăla; în sfârşit, se târi până la 
jilţul de lângă fereastra deschisă şi acolo aţipi, pe când 
bătrână care deretica prin odaie îşi vedea de treburile ei 
matinale. 

Ameţit de nesomn şi lipsă de mâncare (poftă şi chiar simţul 
gustului îl părăsiseră), în două sau trei rânduri şi-a dat 
seama, de-a lungul nopţii, că delirase. În văzduhul fierbinte 
auzise frânturi de melodii şi de cântece, inexistente de fapt, 
ştia acest lucru. Acum când picotea istovit iarăşi le auzea; 


desluşea parcă glasuri adresându-i-se şi le răspundea, 
tresărind. 

Pe jumătate adormit şi visând, fără a avea forţa să 
socotească trecerea timpului, încât un minut putea să-i pară 
o oră şi o oră un minut, avu impresia stăruitoare că se afla 
într-o grădină - o grădină numai flori, cu miresmele lor 
adiate de un vânticel umed şi cald. Trebui să facă un efort 
atât de dureros când să ridice capul să se lămurească în 
acest sens, sau în general să se intereseze de orice, încât, 
privind în jur, impresia devenise ceva perimat, inoportun. 
Pe masă, lângă ceaşca de ceai; 

Văzu apoi un bucheţel de flori, minunate, dintre cele mai 
alese şi mai frumoase. 

Nimic nu i s-a părut vreodată ceva atât de îmbietor 
ochiului. Luă florile şi trase în piept parfumul, le ridică până 
la capul său înfierbântat, apoi aşeză jos buchetul şi îşi 
apropie mâinile sleite de vlagă, aşa cum întinzi mâinile 
îngheţate la căldura unui foc înviorător. Abia după ce se 
bucură de ele un timp se întrebă cine i le trimisese şi 
deschise uşa, vrând să afle de la bătrâna, care trebuie căi 
le pusese acolo, cum de ajunseseră în mâinile ei. Plecase 
însă de multă vreme, după cum se părea, căci ceaiul pe 
care i-1 lăsase pe masă era rece. Încercă să bea puţin, dar 
nici mirosul nu-l putea suporta, aşa că se târî înapoi la jilţul 
de lângă fereastra deschisă şi aşeză florile pe măsuţa 
rotundă, de odinioară. 

Când prima senzaţie de slăbiciune pricinuită de mişcările 
astea se risipi, el se cufundă în starea de mai înainte. Una 
din melodiile pe care le auzise noaptea stăruia în văzduh, 
când uşa camerei se deschise parcă, la 

O uşoară atingere şi, după o clipă de răgaz, o siluetă 
liniştită se ivi în prag, înfăşurată într-o pelerină neagră, îşi 
lepădă parcă pelerina, lăsând-o să cadă în jos, şi Clennam 
avu impresia că o recunoaşte pe Mica Dorrit, îmbrăcată în 
rochia ei ponosită de odinioară. Ea tremură parcă, îşi 
împreună mâinile zâmbind şi apoi izbucni în lacrimi. 


E] se trezi şi o strigă. Atunci văzu pe chipul drag al acestei 
făpturi afectuoase, triste şi cuprinse de milă, ca-ntr-o 
oglindă, cât era de schimbat; se apropie de el, şi, punându-i 
mâinile pe piept ca să” împiedice să se ridice, îngenunche 
pe duşumea la picioarele lui, cu buzele întinse să-l sărute, şi 
cu lacrimile picurând peste el, precum ploaia venită din cer 
udă florile. Mica Dorrit, în carne şi oase, îl strigă pe nume. 

Oh! Prietenul meu cel mai bun! Dragă domnule Clennam, 
să nu te văd plângând! Doar dacă plângi cumva de bucurie 
că mă revezi; şi sper că aşa este. Sărmana dumitale copilă 
s-a reîntors! 

Atât de credincioasă, de plină de afecţiune, atât de 
neschimbată din pricina bogăției! În timbrul glasului, în 
lumina ochilor, în atingerea mâinilor ei, atât de angelic f' de 
sinceră şi de reconfortantă! 

Când îl îmbrăţişă, rosti: 

Nu mi s-a spus niciodată că eşti bolnav... şi petrecându-şi 
braţul binişor pe după gâtul lui, îl cuprinse şi-4 lipi de 
pieptul ei, puse o mână pe capul lui şi odihnindu-şi obrazul 
pe mâna aceasta, îl legăna cu atâta dragoste şi numai 
Dumnezeu ştie cu câtă inocenţă, aşa cum îl legănase pe 
tatăl ei în aceeaşi odaie, atunci când nu era decât 

O copiliţă, având nevoie de toată grija celorlalţi, cum avea 
şi ea grijă de alţii. 

Y JBe îndată ce putu să vorbească, el zise: 

— Este cu putinţă oare să fi venit la mine? Şi încă 

Ţ în rochia asta? 

Speram că mai mult o să-ţi placă să mă vezi în rochia asta 
decât în oricare alta. Totdeauna am păstrat-o “la mine ca 
amintire, deşi nu voiam să-mi mai aduc aminte... Dar după 
cum vezi, nu sunt singură. Am venit cu o veche prietenă. 

Uitându-se în jur, dădu cu ochii de Maggy, pe cap cu 
pălăria aceea mare, de multă vreme lăsată la o parte, cu un 
coş de braţ ca altădată, chicotind în culmea desfătării. 

— Abia aseară am sosit la Londra, împreună cu fra-; 


Tele meu. Am trimis pe cineva la doamna Plornish aproape 
fde cum am venit, ca să pot căpăta veşti despre dumneata şi 
să afli că m-am întors. Apoi am auzit că eşti $aici. Nu te-ai 
gândit la mine noaptea trecută cumva? Eram aproape 
sigură că trebuie să te fi gândit puţin la; mine. Eu m-am 
gândit cu atâta nelinişte la dumneata şi mi s-a părut atât de 
mult până dimineaţă. 

M-am gândit la dumneata... 

Nu ştia cum să i se adreseze. Ea îşi dădu seama 
numaidecât. 

Nu mi-ai rostit încă numele meu adevărat. Ştii care-i 
numele meu adevărat pentru dumneata. 

M-am gândit la dumneata, Mica Dorrit, în fiecare zi, în 
fiecare ceas, în fiecare minut, de când sunt aici. 

Serios? Serios? 

Îl cuprinse un sentiment de ruşine văzând chipul ei 
înbujorându-se, luminat de plăcere. El, un puşcăriaş 
dobori t la pământ, ajuns la sapă de lemn, bolnav, dezonorat 

M 

— Eram aici înainte că porţile să se fi deschis, dar m-am 
temut să vin direct la dumneata. În primul moment ţi-aş fi 
făcut mai mult rău decât bine; căci închisoarea mi se părea 
atât de familiară şi totuşi atât de stranie, şi îmi trezeşte 
atâtea amintiri despre bietul meu tată şi despre dumneata 
de asemeni, că la-nceput m-am simţit copleşită. Dar ne-am 
dus la domnul Chivery până să ne fi prezentat la poartă, şi 
ne-a condus el înăuntru; ne-a poftit în odaia lui John - 
sărmana mea cameră de odinioară, ştii - şi am aşteptat 
acolo puţin. Am adus florile la uşa camerei dumitale, însă nu 
m-ai auzit. 

Părea ceva mai împlinită, mai feminină decât înainte de 
călătorie, şi soarele puternic al Italiei îi pârguise obrazul. 
Dar, altminteri, era neschimbată. Vedea aceeaşi sinceritate 
profundă şi sfioasă pe care totdeauna o desluşise la ea şi 
care totdeauna îl emoţionase. Dacă acest sentiment avea 


acum un sens nou, care îi strângea inima, schimbarea nu 
era în ea, ci numai în el. 

Îşi scoase pălăriuţa veche, pe care o agăţă în locul ei de 
altădată, apoi, cu ajutorul lui Maggy, se apucă, pe tăcute, 
să-i facă odaia cât mai curată şi mai îngrijită posibil, 
pulverizând o apă plăcut mirositoare. După aceea, goli 
coşul plin cu struguri şi alte fructe, şi întreg conţinutul a 
fost rânduit în linişte. Pe urmă, un cuvânt şoptit la urechea 
lui Maggy o zori să zorească la rându-i pe altcineva de a 
umple iarăşi coşul; acesta reveni îndată încărcat cu noi 
provizii, de unde fură extrase deocamdată băuturi 
răcoritoare şi jeleuri, iar pentru mai târziu pui fript şi vin 
îndoit cu apă. Aceste diverse pregătiri odată isprăvite, Mica 
Dorrit scoase vechea ei cutie cu cele trebuitoare pentru 
cusut, ca să-i facă o perdea pentru geam; şi astfel, pe când 
în încăpere domnea tihna, răspândita parcă şi peste restul 
închisorii gălăgioase, Clennam se trezi aşezat comod în jilţul 
său, cu Mica Dorrit lucrând lângă el. 

Faptul că vedea capul acesta modest aplecat din nou peste 
lucru şi degetele iscusite cosind de zor ca odinioară - deşi 
nu era chiar atât de absorbită încât să nu-şi ridice deseori 
ochii compătimitori, care se umpleau de lacrimi de fiecare 
dată când îi lăsa în jos - sentimentul 

De a fi astfel consolat şi îngrijit cu devotament, gândul că 
toată dăruirea acestei naturi nobile se revărsa asupra lui, 
ajuns la ananghie, spre a-l copleşi cu bogăţia neţărmurită a 
bunătăţii sale, nu-l făceau să-şi stăpânească vocea ori mina 
care-i tremurau, sau să-i micşoreze slăbiciunea. Toate 
acestea îi insuflau o forţă lăuntrică însă, care sporea odată 
cu dragostea lui. Iar cât de mult o iubea, acum, nu s-ar fi 
putut exprima în cuvinte! 

Stând astfel unul lângă altul în umbra zidului, umbra 
aceasta cădea pe el ca o lumină. Mica Dorrit nu-i dădea 
Vyoie să vorbească mult, iar el, rezemat în jilţ, o privea. 
Ijjpin când în când, ea se ridica să-i întindă paharul să bea 
|sau îi netezea locul unde îşi sprijinea el capul; apoi se 


|laşeza iarăşi pe scaun lângă el şi îşi vedea de lucru mai 
“departe. 

Umbră se schimbă cu soarele, faţă însă nu-şi schimba 
locul de lângă el decât ca să-l servească. Soarele coborâse 
la asfinţit, dar Mica Dorrit mai era încă acolo. Acum 
“terminase lucrul şi mâna ei, tremurând pe braţul jilţului 
Liui, întârzie încă ezitantă de la ultima oară când se 
ocupase $de el. Îşi aşeză mâna peste mâna ei, şi fata o 
strânse, tre- |murind, rugându-l: 

— Dragă domnule Clennam, trebuie să-ţi spun ceva 

“înainte de plecare. Am tot amânat din oră în oră, dar 
trebuie să-ţi spun. 

Ş - Şi eu, dragă Mica Dorrit, am tot amânat ce trebuie Işă- 
ţi spun. 

| Ea ridică neliniştită mâna către buzele lui, ca pentru |&-1 
opri să vorbească; apoi o lăsă în jos, tremurând, pe $ocul 
unde se aflase înainte. 

S'v - Nu mai plec în străinătate. Fratele meu dă, eu) nsă 
nu. M-am simţit totdeauna legată de el, şi acum îmi este 
atât de recunoscător, doar pentru că s-a întâmplat să stau 
cu el când era bolnav. Mi-a spus că sunt liberă să stau unde- 
mi place şi să fac ce-mi place. Doreşte doar atât, zice el, să 
mă ştie fericită. 

O singură stea scăpăra pe cer. Fata o privea, vorbind, de 
parcă vedea cum străluceşte deasupră-i dorinţa cea mai 
arzătoare din inima ei. 

Ai înţeles, cred, şi fără să-ţi spun eu, că fratele meu a venit 
în Anglia în căutarea testamentului lăsat de scumpul meu 
tată, şi pentru a intra în posesia averii. Zice că dacă există 
un testament, voi fi cu siguranţă bogată, iar dacă nu există, 
mă va face el bogată. 

Ar fi vrut să spună ceva, dar ea ridică din nou mâna 
tremurândă, şi tăcu. 

N-am nevoie de bani şi nici nu ţin la bani. În ochii mei n-au 
nici o valoare, doar pentru a-ţi fi dumitale de folos. Nu pot fi 
bogată, iar dumneata aici. M-aş simţi totdeauna mai rău 


decât săracă, ştiindu-te pe dumneata în năpastă. Îmi dai 
voie să-ţi împrumut tot ce am? Îmi dai voie să-ţi dăruiesc 
totul? Îmi dai voie să-ţi arăt că n-am uitat, că nu voi putea 
uita vreodată cât de mult m-ai ocrotit atunci când 
închisoarea asta era căminul meu? Domnule Clennam, 
acordă-mi cea mai mare fericire din lume spunându-mi „da 
„. Dă-mi prilejul să fiu cât pot fi eu de fericită plecând de 
aici; nu-mi spune nimic în seara asta, dar dă-mi speranţa că 
vei reflecta asupra propunerii mele cu bunăvoință şi că spre 
binele meu - nu al dumitale, spre-al meu, numai şi numai al 
meu! 

— Îmi vei face cea mai mare bucurie de pe fă>a 
pământului, bucuria de a şti că ţi-am putut fi de folos şi că 
am putut plăti o părticică neînsemnată din marea mea 
datorie de afecţiune şi de recunoştinţă. Nu pot spune tot ce- 
aş dori să spun. Mi-e cu neputinţă să vin să te văd aici, unde 
am trăit timp atât de îndelungat. Nu pot să mă gândesc la 
dumneata fiind aici, unde am văzut atâtea şi atâtea, şi să 
rămân calmă şi încrezătoare cum s-ar cuveni. Mă podidesc 
lacrimile fără să vreau. Nu le mai pot stăpâni. Dar, te rog, te 
implor, nu-ţi întoarce faţa de la Mica Dorrit, acum, când eşti 
la necaz. Te rog, te implor din toată inima mea cernită, 
prietenul meu... dragul meu!... ia tot ce-mi aparţine şi fă 
aşa fel ca averea mea să ajungă o binecuvântare pentru 
mine! 

Până atunci teama luminase chipul ei, dar Mica Dorrit îşi 
lăsă capul să-i cadă peste mâinile lor unite. 

Se făcuse mai întuneric când Arthur îşi petrecu braţul pe 
după ea şi-i răspunse, încet: 

Nu, draga mea Mică Dorrit. Nu, copila mea. Nu se cuvine 
să aud despre un asemenea sacrificiu. Libertatea şi 
speranţa ar fi atât de scump plătite, la un preţ atât de 
[ridicat, că n-aş putea nicicum suporta povara lor şi nici n- 
a$ fi în stare să îndur remuşcările de-a le vedea astfel 
câştigate. Îmi iau drept martor Cerul pentru recunoştinţa 
fierbinte şi dragostea cu care-ţi spun aceasta! 


Şi totuşi nu vrei să-mi îngădui de a-ţi rămâne credincioasă 
la nenorocire? 

Spune, mai degrabă, scumpa mea Mică Dorrit, că eu sunt 
cel care se cade să-ţi fiu credincios. Dacă, pe vremea când 
odaia asta îţi era cămin, când altă rochie n-aveai decât 
aceasta, mă înţelegeam mai bine pe mine însumi (vorbesc 
numai despre mine) şi dacă ştiam că citesc tfnai limpede 
tainele din propria mea inimă; dacă, prin prezerva şi lipsa 
mea de încredere în mine, puteam desŞluşi lumina pe care 
o văd strălucind astăzi, când s-a depărtat mult de mine şi 
când paşii mei nesiguri n-o vor mai 

Ajunge niciodată; dacă mă pricepeam atunci să-ţi 
destăinui că te iubesc şi te stimez, nu ca pe o sărmană 
copilă, cum obişnuiam să te numesc, ci ca pe o femeie a 
cărei mina sinceră m-ar ridica mult mai presus de mine 
însumi şi m-ar face mult mai bun şi mai fericit; dacă ştiam 
să mă slujesc de ocazia care nu mi se va mai oferi niciodată 
oh, cum aş dori să n-o fi pierdut! 

— Şi dacă vreo piedică ne stătea în cale atunci când mă 
aflam într-o situaţie oarecum prosperă, iar dumneata erai 
săracă, ţi-aş putut răspunde nobilei dumitale propuneri de 
a-mi oferi '[. Averea, scumpa mea prietenă, în alţi termeni 
decât o fac:acum, şi tot aş fi roşit acceptând-o. Dar în 
situaţia actuală îmi este cu neputinţă să accept. Nu, nu voi 
accepta asta niciodată! 

Îl imploră cu mâinile ei mici, într-un chip mai însufleţit, mai 
stăruitor decât ar fi putut s-o facă prin cuvinte. 

Sunt şi aşa destul de dezonorat, draga mea Mică Dorrit. 
Nu trebuie să mă afund într-atât încât să te târăsc în jos şi 
pe dumneata - care eşti aşa de scumpă, de generoasă, de 
bună - odată cu mine. Domnul să te binecuvânteze, Domnul 
să te răsplătească! S-a sfârşit. 

O luă în braţe, ca şi cum ar fi fost fiica lui. 

Sunt mult mai în vârstă, mult mai aspru, mult mai puţin 
demn ca altădată, încât amândoi trebuie să uităm 

Ceea ce am fost şi trebuie să mă vezi doar aşa cum sunt 


„De aceea îţi dau acest sărut de adio pe obraz, copila mea 
- dumneata care puteai fi mai apropiată de mine fără a-mi fi 
fost mai dragă - eu, un om ruinat, îndepărtat de dumneata, 
separat de dumneata pentru totdeauna, a cărui viaţă s-a 
încheiat în vreme ce a dumitale abia începe. N-am curajul 
să-ţi cer să mă uiţi în umilinţa mea; dar îţi cer să mă vezi 
aşa cum sunt numai. 

Clopotul, care-i vestea pe vizitatori că era timpul să plece, 
începu să bată. 

Îi luă pelerina din cui şi o ajută, afectuos, să şi-o pună. 

Încă un cuvânt am să-ţi mai spun. Draga mea Mică Dorrit. 
Mi-e greu să-l rostesc, dar e necesar. Vremea când aveai 
ceva în comun cu închisoarea asta demult a trecut. Mă 
înţelegi? 

Oh! Să nu-mi spui niciodată, exclamă ea, plângând 
amarnic şi înălţând a rugă mâinile împreunate, că nu 
trebuie să mai vin aici! N-o să mă părăseşti, desigur, astfel! 

Ţi-aş spune, dac-aş putea; dar n-am curajul să înlătur cu 
totul chipul acesta drag şi să renunţ la nădejdea unei 
reîntâlniri. Dar nu reveni curând, nu veni prea des! Asta-i 
un loc stigmatizat şi ştiu foarte bine că stigmatul lui îl port 
şi eu. Dumneata aparţii unei lumi mai bune şi mai 
luminoase. Nu trebuie să priveşti înapoi, aici, draga mea 
Mică Dorrit. 'Trebuie să-ţi îndrepţi ochii spre căi cu totul 
diferite şi mult mai pline de fericire, încă o dată, Domnul să 
te binecuvânteze! Domnul să te răsplătească! 

Maggy, care se întristase grozav, începu şi ea să plângă 
atunci: 

Oh! Du-1 la spital, măicuţă, te rog, du-l1 la spital! N-are să 
se mai facă bine niciodată dacă n-o să fie dus la spital. Şi 
atunci, femeia aceea micuță, care răsuceşte întruna firu la 
roată, se poate duce la dulap cu prinţesa şi să-i spună: „De 
ce ţii puii aici? „Şi-apoi o să-i scoată din dulap şi-o să-i dea 
lui, şi pe urmă toată lumea are să fie fericită! 

Această întrerupere sosise la timp, deoarece clopotul 
aproape. Încetase să mai bată. După ce din nou îi petrecu 


afectuos pelerina peste umeri, Arthur, dându-i braţul (deşi 
înainte de a-1 vizita era prea slăbit aproape, ca să poată 
umbla), cobori scara împreună cu Mica Dorrit, Era ultimul 
vizitator care trecea prin gheretă, şi poarta se ferecă 
scrâşnind în urma ei, greoi şi fără de speranţă, v Ecoul 
funest stârnit în sufletul lui Arthur îi aduse iarăşi o senzaţie 
de sfârşeală. A fost un drum lung şi chinuitor ele a urca 
scările înapoi în odaia lui şi de a se | ' vedea din nou în 
starea sumbră şi în singurătatea unei mi- -zerii 
indescriptibile. Ţ; Era aproape miezul nopţii şi închisoarea 
de mult se Scufundase în tăcere, când se auzi scârţâit de 
paşi furişaţi fe“ ureând scara şi un ciocănit uşor şi precaut 
în uşă cu o cheie. Era tânărul John. Se strecură înăuntru 
numai în ” ciorapi şi închise uşa în urma lui, vorbind în 
şoaptă: 

Ce fac eu e contrar tuturor regulilor, dar nici nu II mă 
interesează. Eram hotărât să străbat toată închisoarea 

Şi să vin la dumneavoastră* 

— Ce s-a-ntâmplat? 

— Nu s-a-ntâmplat nimic, domnule. O aşteptam în 

% curte pe domnişoara Dorrit când a ieşit. Credeam că o 
să: vă bucuraţi ştiind că a condus-o cineva... - Mulţumesc, 
mulţumesc! Ai dus-o * până acasă, 

| John? 

— Am fost cu dânsa până la hotel. Acelaşi hotel unde 

|ra stat şi domnul Dorrit. Domnişoara Dorrit a făcut tot 
drumul pe jos şi mi-a vorbit cu atâta bunăvoință încât fm-a 
uimit. De ce credeţi că a mers pe jos în loc să ia Ş jtrăsura? 

Nu ştiu, John. 

Ca să vorbească despre dumneavoastră. Mi-a spus: „John, 
dumneata ai fost totdeauna un om de onoare şi dacă-mi vei 
făgădui că o să ai grijă de el şi n-o să-l laşi niciodată fără 
sprijin şi consolare când nu sunt eu aici, mă voi simţi 
împăcată”. l-am făgăduit. Şi voi fi veşnic lângă 
dumneavoastră, adăugă John Chivery. 


Foarte mişcat, Clennam îi întinse mâna acestui tânăr 
cinstit. 

Înainte de-a o lua, zise John privind-o, fără să se depărteze 
de uşă, ghiciţi ce comision mi-a dat domnişoara Dorrit. 

Clennam scutură din cap. 

Spune-i, repetă John, cu un tremur în glas, dar desluşit, că 
„Mica Dorrit a lui îl va iubi de-a pururi”. Acum mi-am 
îndeplinit misiunea. M-am purtat onorabil, domnule? 

Absolut, absolut! 

Îi veţi transmite domnişoarei Dorrit că m-am purtat 
onorabil, domnule? 

Bineînţeles. 

Acum vă-ntind şi eu mâna, domnule, rosti John; şi vă voi fi 
veşnic devotat! 

După ce îşi strânseră cu căldură mina, el dispăru, 
coborând la fel de precaut scara şi furişându-se numai în 
ciorapi pe pavajul din curte, şi, ferecând porţile în urma lui, 
se duse în clădirea din faţă unde îşi lăsase pantofii. Dacă 
acelaşi drum ar fi fost pardosit cu brăzdare de plug încinse 
în foc 20nu este deloc exclus că John l-ar fi străbătut în 
acelaşi scop şi cu acelaşi devotament. 

Capitolul XXX 

SE APROPIE CEASUL 

ULTIMA zi din săptămâna acordată de Rigaud îşi revărsa 
zorile peste zăbrelele porţii de la Marshalsea. Negre, tot 
timpul nopţii, de când poarta se trântise în urma Mâcăi 
Dorrit, gratiile de fier pe care cădea soarele 

Matinal se prefăcuseră în vergele de aur. Razele lungi, 
strălucitoare, proiectate pieziş peste oraş, peste încăierarea 
de acoperişuri şi prin pietrele dantelate ale turlelor de la 
biserici, alcătuiau alte zăbrele de închisoare în lumea asta. 

Toată ziua, vechea casă Clennam, cu grădină în fată, n-a 
fost tulburată de nici un oaspete. Dar, când soarele cobora 
la asfinţit, trei bărbaţi treceau porticul de la intrare şi îşi 
croiau drum spre clădirea dărăpănată. 


Rigaud mergea înainte şi fuma. Venea apoi domnul 
Baptist, foarte aproape după el, şi nu-l scăpa din ochi. 
Domnul Pancks era al treilea; îşi ducea pălăria sub braţ, 
pentru a lăsa să-i fluture în voie părul rebel, căci se făcuse 
mare zăpuşeală. Ajunseră toţi trei pe peronul din faţa uşii. 

Hei, voi, pereche de zănateci! Exclamă Rigaud. Încă nu 
plecaţi! 

Nici n-avem intenţia asta, rosti domnul Pancks. 

Rigaud îi aruncă o privire întunecată drept răspuns 

Şi bătu zgomotos în uşă. Băuse vârtos pentru a-şi juca 
rolul şi era nerăbdător să înceapă. Abia terminase de bătut 
o dată, îndelung şi răsunător, că se şi întoarse iarăşi spre 
ciocănaş ca să o ia de la capăt. Încă nu sfârşise de astă dată, 
când Jeremiah Flintwinch deschise uşa. Toţi trei intrară şi 
paşii lor bocăneau pe lespezile de piatră din vestibul. 
Rigaud, împingându-l pe domnul Flintwinch într-o parte, 
porni întins să urce scara. Cei doi însoțitori veneau după el, 
urmaţi de domnul Flintwinch, şi grupul pătrunse în odaia 
liniştită a doamnei Clennam. Încăperea avea aspectul 
obişnuit, doar că una din ferestre era larg deschisă, iar 
Affery şedea pe bancheta de modă veche din dreptul 
geamului şi cârpea un ciorap. Obiectele nelipsite se aflau la 
locul lor pe măsuţă, acelaşi foc aproape stins mocnea în 
cămin; patul era acoperit cu obişnuitul linţoliu, iar stăpâna 
tuturor acestor lucruri se afla aşezată pe canapeaua neagră 
în formă de coşciug, sprijinită în sulul de căpătâi negru şi 
colţuros, ca un butuc de execuţie. 

În odaie domnea totuşi o atmosferă de pregătiri, de parcă 
totul era în fierbere cu un anumit prilej. De unde 

Venea oare această impresie, dat fiind că bruma de lucruri 
se găseau la locul lor ocupat de ani de zile? Nimeni nu 
putea spune până să se fi uitat cu atenţie la stăpâna casei, 
dar în plus ar mai fi trebuit să-i cunoască puţin trăsăturile şi 
dinainte. Deşi fiecare cută a eternei sale rochii negre era cu 
exactitate aceeaşi ca totdeauna şi ea însăşi păstra cu 
rigurozitate atitudinea-i impasibilă, o uşoară încordare a 


expresiei, şi încruntare a frunţii ei sumbre erau atât de 
puternic marcate, încât totul în jur purta aceeaşi pecete. 

Cine sunt oamenii ăştia? Întrebă ea nedumerită, văzându-i 
pe cei doi însoțitori intrând. Ce caută aici? 

Cine sunt ei, dragă doamnă, nu-i aşa? Replică Rigaud. Pe 
legea mea, sunt prietenii fiului dumneavoastră închis. Ce 
caută ei aici, nu-i aşa? Să mor dacă ştiu, doamnă. Aţi face 
bine să-i întrebaţi chiar pe ei. 

Ştii că ne-ai spus la uşă să nu plecăm încă, zise Pancks. 

Şi ştii că mi-ai spus la uşă că nici n-aveai de gând să faci 
acest lucru, replică Rigaud. Într-un cuvânt, madame, 
îngăduiţi-mi să vă prezint două iscoade de-ale deţinutului 
dumneavoastră... nişte zănatici, dar iscoade. Dacă doriţi să 
rămână aici de-a lungul scurtei noastre discuţii, n-aveţi 
decât s-o spuneţi. Mie îmi e totuna. 

De ce-aş dori să rămână aici? Rosti doamna Clennam. Ce 
am eu de a face cu ei? 

Atunci, scumpă doamnă, zise Rigaud, aruncându-se greoi 
într-un jilţ, încât bătrâna odaie se zgudui din temelii, ar fi 
bine să vă descotorosiţi de ei. Asta e treaba dumneavoastră. 
Nu sunt iscoadele mele, nu sunt pungaşii mei. 

Ascultă, Pancks, rosti doamna Clennam, încruntându-se 
furioasă la el, dumneata, conţopistul lui Casby! Vezi-ţi de 
treburile stăpânului şi de-ale dumitale. Pleacă de-aici, ia-1 şi 
pe omul ăsta cu dumneata. 

Mulţumesc, doamnă, răspunse domnul Pancks. Vă pot 
spune cu bucurie că n-avem nimic împotrivă să ne retragem 
amândoi. Am făcut tot ce ne-am angajat să facem faţă de 
domnul Clennam. Neliniştea lui continuă, care a sporit 
odată cu detenţia, a fost ca acest domn simpatic să fie adus 
înapoi, aici, de unde dispăruse. Poftiţi... l-am adus înapoi. Şi 
aş mai spune, adăugă domnul Pancks, chiar în faţa lui slută, 
că, după părerea mea, lumea n-ar fi dus-o mai rău dacă 
dispărea de-a binele. 

Nu ţi s-a cerut părerea, răspunse doamna Clennam. 
Pleacă! 


Îmi pare rău, doamnă, că nu vă las într-o mai bună 

Companie, zise Pancks, şi de asemenea îmi pare rău că nu- 
i şi domnul Clennam de faţă. Şi asta numai din vina mea. | 

Adică dintr-a lui, replică ea. 

Nu, e vina mea, doamnă, repetă Pancks, căci din 
nenorocire eu l-am împins să-şi vâre banii într-o afacere 
care l-a dus de râpă. (Domnul Pancks ţinea morţiş la acest 
cuvânt şi n-ar fi folosit expresia „speculație financiară”.) 
Deşi aş putea dovedi prin cifre că putea fi o bună investiţie, 
adăugă el, zelos. Am reluat calculele zilnic, de când s-a 
ruinat, şi, din punct de vedere cifric, rezultatul este 
triumfal. Dar nu-i nici momentul, nici locul, continuă domnul 
Pancks, aruncând o privire galeşă în fundul pălăriei, unde-şi 
păstra calculele, să intrăm în cifre; deşi cifrele sunt 
incontestabile. Domnul Clennam trebuia în clipa asta să se 
fi aflat în trăsura lui cu doi telegari, iar mie mi s-ar fi 
cuvenit trei până la cinci mii lire sterline. 

Domnul Pancks îşi zbârli părul cu încredințarea care de 
nimic nu putea fi depăşită că şi avea suma aceea de bani în 
buzunar. De când îşi pierduse banii, aceste cifre 
neconvertibile îi răpiseră orice clipă de răgaz şi erau sortite 
să-i slujească drept mângâiere până la capătul zilelor sale. 

Dar, destul cu toate astea, rosti domnul Pancks. Altro, 
băiete, ai văzut şi tu cifrele şi ştii ce-nseamnă. 

Domnul Baptist, care nu se pricepea câtuşi de puţin la 
aritmetică spre a-i servi drept consolare, încuviinţă din cap, 
arătându-şi dinţii albi. 

Domnul Flintwinch, privindu-l, îşi aduse aminte de el şi-i 
spuse: 

— Ah, dumneata eşti! Mi se părea mie că te cunosc de 
undeva, dar n-am fost sigur decât când ţi-am văzut dinţii. 
Ah, da, bineînţeles, continuă el, adresându-se doamnei 
Clennam. E refugiatul acela săritor care, în seara când 
Arthur şi Gură-spartă se aflau aici, a venit şi a bătut la uşă 
şi mi-a pus un catehism întreg de întrebări despre domnul 
Blandois. 


Este adevărat, recunoscu domnul Baptist, vesel. Şi poftiţi, 
padrone! Am dat de el, după cum se vede. 

Nu mi-ar fi părut rău, replică domnul Flintwinch, dacă 
între timp îţi rupeai gâtul. 

Şi acum, reluă domnul Pancks, ai cărui ochi deseori se 
furişau până la bancheta de lângă fereastră unde se 
cârpeau ciorapi, mai am o singură vorbă de adăugat înainte 
de a pleca. Dacă domnul Clennam era aici... dar din păcate 
nu este, el e bolnav şi în închisoare, bietul de el, şi totuşi 
până la urmă nu s-a lăsat şi l-a silit pe domnul ăsta grozav 
să vină aici împotriva voinţei lui, dar dacă era aici... - Rosti 
domnul Pancks, făcând un pas spre bancheta de la fereastră 
şi punând o mână pe ciorapul pe care-l cârpea doamna 
Flintwinch - ... ar fi zis: „Affery, ia povesteşte-mi visele 
dumitale! „” 

Domnul Pancks ridică degetul arătător de la dreapta, „ în 
dreptul naşului său şi înspre ciorapul din mina jupânesei, cu 
un aer fantomatic, ameninţător; apoi se întoarse şi porni 
dând drumul aburilor şi remorcându-l pe domnul Baptist 
după el. Uşa de la intrare se auzi închizându-se în urma lor, 
apoi paşii răsunară pe pavajul întunecat din curtea 
străbătută de ecouri, şi nimeni nu mai scoase o vorbă. 
Doamna Clennam şi Jeremiah schimbară o privire, apoi 
amândoi se uitară către Affery* care-şi vedea de cârpit 
ciorapi cu multă asiduitate. 

Haide! Strigă în cele din urmă domnul Flintwinch, care 
înainta înscriind o spirală în direcţia banchetei de la 
fereastră şi frecându-şi palmele de pulpana redingotei, de 
parcă şi le pregătea pentru a face ceva anume. Ar fi bine să 
începem discuţia fără pic de zăbavă şi să spunem tot ce 
avem de spus... Aşa că, Affery, muiere, ia-ţi catrafusele de- 
aici! 

Affery aruncă îndată ciorapul cât colo, pe jos, se ridică 
dintr-un salt, se prinse cu mâna dreaptă de marginea 
banchetei din fereastră, îşi propti genunchiul drept 


În banchetă, iar pe stânga o flutură în aer, lovind 
eventualul agresor care s-ar fi apropiat de ea. 

Nu, n-am să plec de-aici, Jeremiah... nu, n-am să plec... nu, 
n-am să plec! N-am să plec! O să stau aici. Vreau să aud tot 
ce nu ştiu şi să spun tot ce ştiu. Asta vreau, în sfârşit, chiar 
dac-ar fi să mor! Asta vreau, asta vreau, asta vreau! 

Domnul Flintwinch, înţepenit de indignare şi mânie, îşi 
umezi degetele de la o mina trecându-şi-le peste buze, 
descrise cu ele încetişor un cerc în palma celeilalte mâini şi 
îşi continuă mersul pieziş spre nevastă-sa, cu un rânjet 
ameninţător, şuierând, pe când se apropia de ea, cine ştie 
ce observaţii pe care mânia îl împiedica să le articuleze şi 
din care se auzeau doar cuvintele: „Ah, ce mai porţie! , 

Nu mai veni încoace, Jeremiah, nici un pic! Strigă Affery, 
fără a înceta să lovească vârtos în aer. Nu te mai apropia, 
nici un pas măcar, că de nu, ridic în picioare toţi vecinii. M- 
arunc pe fereastră. Ţip: foc şi crimă! [i 

. Trezesc şi pe morţi! Opreşte-te un' te afli, că de nu zbier 
că o să se scoale şi morţii! 

Vocea categorică a doamnei Clennam se auzi: 

Opreşte! 

Jeremiah se şi oprise. 

A sosit ceasul, Flintwinch. Dă-i pace. Affery, te răzvrăteşti 
împotriva mea după atâţia ani? 

Da, mă răzvrătesc împotriva mneavoastră, să aud ce nu 
ştiu şi să spun ce ştiu. Am izbucnit acu şi nu mă mai pot 
reţine. Sunt hotărâtă s-o fac. Şi-am să continui, da, da, da! 
Dacă asta înseamnă să mă răzvrătesc împotriva 
mneavoastră, ei bine, da, mă răzvrătesc împotriva celor doi 
mintoşi-, laolaltă. I-am spus eu lu Arthur de când a venit aici 
să pună picioru-n prag. l-am spus eu că n-are nici un rostcă 
şi mie mi-e o frică de moarte de mneavoastră şi că la fel o să 
păţească şi el. De-atunci s-a petrecut tot soiu de lucruri, şi 
nu mai vreau ca Je-; 

Temiah să se năpustească asupra mea să mă bată, nici să 
iau cimpii de frică şi nici să fiu părtaşă la mai ştiu eu ce. Nu, 


s-a isprăvit cu asta. Nu mai vreau, nu mai yre” iu, nu mai 
vreau! Vreau să-i iau apărarea lu Arthur, Acuma când a 
pierdut tot, şi e bolnav, şi-n temniţă, şi nu se poate apăra 
singur. Da, asta o să fac, asta o să fac, asta o să fac! 

De unde ştii tu, minte zăpăcită, că făcând ceea ce faci 
acum, îi vii cumva în ajutor lui Arthur? Întrebă doamna 
Clennam, cu severitate. 

Nu ştiu nimic cum trebuie despre nimic, se plânse Affery, 
şi dacă vreodată aţi spus un adevăr în viaţa mneavoastră, 
atunci asta-i acuma, când mi-aţi zis că-s minte zăpăcită, 
fincă mneavoastră doi mintoşi aţi făcut tot ce-aţi putut să m- 
aduceţi în halu ăsta. M-aţi pus să mă mărit, vrând-nevrând, 
şi de-atunci am dus-o grozav, ce să zic, ca-ntr-un vis urât, cu 
frica-n sin tot timpu, ce nu s-a mai pomenit... şi-atuncea 
cum să nu fiu zăpăcită de cap? Mneavoastră aţi vrut să fiu 
aşa, şi-aşa am şi ajuns, da' de-acu nu mă mai laş; nu, nu mai 
vreau, nu mai vreau, nu mai vreau! 

Continua să lovească în aer cu mâinile, împotriva oricui s- 
ar fi apropiat de ea. 

După ce o privi în linişte, doamna Clennam se întoarse 
şpre Rigaud. 

O vedeţi şi-o auziţi pe descreierata asta. Aveţi ceva 
împotrivă ca asemenea trăsnită să rămână unde e acum? 

Eu, doamnă, răspunse, eu? Dar asta-i treaba 
dumneavoastră. 

Mi-e totuna, rosti ea, posomorită. Acum nu prea am 
încotro. Flintwinch, a sosit momentul. 

Domnul Flintwinch răspunse printr-o căutătură de 
crâncena răzbunare către nevastă-sa, şi apoi, ca şi cum s-ar 
fi abținut să nu sară asupra ei, îşi înfundă braţele 
încrucişate în piepţii jiletcii, cu bărbia foarte aproape de 
coate, şi, în picioare, într-un ungher al odăii, îl supraveghea 
pe Rigaud în această poziţie cât se poate de năstruşnică. 
Rigaud, la rându-i, se ridică din jilţul său şi se aşeză pe 
masă, bălăbănindu-şi picioarele. În această atitudine 


comodă, îşi fixă ochii pe chipul încremenit al doamnei 
Clennam; mustaţa se zbârlise în sus şi nasul se lăsase în jos. 

Doamnă, eu sunt un gentleman... 

Despre care-am auzit vorbindu-se, îl întrerupse, pe tonul 
ei categoric, lucruri compromiţătoare în legătură cu o 
închisoare franceză şi învinuirea de asasinarea cuiva. 

EI îi trimise un sărut al mâinii cu o curtoazie exagerată. 

Perfect. Întocmai. Şi încă a unei femei! Ce absur 

Ditate! De necrezut! Am avut onoarea să ies cu mare 
succes atunci, şi sper să am onoarea de-a ieşi şi acum cu 
mare succes. Vă sărut mâinile, doamnă; sunt un gentleman, 
după cum spuneam, care, când zice: „Vreau să termin 
cutare şi cutare afacere, pe loc „, atunci o şi termin, cât ai 
bate din palme. Vă anunţ că am ajuns la 

Ultimă întrevedere în mica noastră afacere. Îmi faceţi 

Hatârul de a mă urmări şi dea mă înţelege? 

5 Era cu ochii ţintă la el, încruntată.: 

— Da! Încuviinţă ea. 

Mai departe; sunt un gentleman căruia târgurile pur 
mercantile îi sunt indiferente, dar pentru care banii 
totdeauna-s bine-veniţi, drept un mijloc de a-şi îngădui 
toate plăcerile. Îmi faceţi hatârul de-a mă urmări şi de-a mă 
înţelege? 

Mi se pare că nici nu mai e necesar să-ntrebaţi asta. Da. 

Mai departe; sunt un gentleman cum nu se poate mai 
blând şi mai amabil, dar mă înfurii când îmi dau seama că-s 
luat peste picior. Firile nobile îşi ies din pepeni în asemenea 
situaţii. Eu am o fire nobilă. Când trezeşti leul din somn... 
adică, atunci când mă înfurii, satisfacția răzbunării e la fel 
de binevenită ca şi banii, îmi faceţi şi de acum încolo hatârul 
de-a mă urmări şi de-a mă înţelege? 

Da, răspunse ea, ceva mai tare ca înainte. 

Să nu vă lăsaţi stânjenită de mine; vă rog, fiţi calmă. 
Spuneam că am ajuns la ultima noastră întâlnire. Îngăduiţi- 
mi să vă aduc aminte de celelalte două dinainte. 

Nu-i nevoie. 


Să mor eu, doamnă, izbucni el, dacă mie nu-mi face asta 
plăcere! Şi-apoi, netezeşte calea. Prima întâlnire a fost 
scurtă. Am avut cinstea să fac cunoştinţă cu 
dumneavoastră, prezentându-vă scrisoarea de 
recomandare - sunt un aventurier în slujba dumneavoastră, 
doamnă, însă manierele mele rafinate mi-au adus un mare 
succes ca profesor de limbi străine printre compatrioţii 
dumneavoastră, ţepeni unii faţă de alţii ca şi gulerele lor 
scrobite, deşi totdeauna gata să devină mai supli cu un 
străin manierat şi politicos - şi de a observa unul sau două 
lucruri mărunte (îşi roti privirile prin odaie şi zâmbi) în 
legătură cu această casă onorabilă, pe care îmi era necesar 
s-o ştiu, pentru a mă asigura şi a mă convinge că avusesem 
distinsa plăcere să fac cunoştinţă cu doamnă ce o căutam. 
Am izbutit. I-am dat cuvântul de onoare scumpului nostru 
Flintwinch că mă voi întoarce, şi m-am retras după 
cuviinţă.* 

Trăsăturile chipului ei nu exprimau nici încuviinţare; nici 
tăgadă. Fie că Rigaud vorbea ori tăcea, ea rămase 
impasibilă, mereu încruntată şi atentă, cu aceeaşi fixitate 
sumbră despre care s-a mai pomenit, dovedind că era 
încordată cu prilejul acestei întâlniri. 

Am spus că m-am retras după cuviinţă, pentru că se 
cuvenea să plec grațios, fără a pricinui nelinişte unei 
doamne. Graţia morală că şi cea fizică fac parte din firea lui 
Rigaud Blandois. Era cuviincios, de asemenea, să nu las să 
planeze asupra dumneavoastră oarecare grijă privind 
viitoarea mea vizită, pe care o aşteptaţi la o dată ce nu 
fusese stabilită. Dar servitorul dumneavoastră supus este 
cuviincios. Da, doamnă, e cuviincios! Dar să revenim. La 
data aceea care nu fusese stabilită, am avut din nou cinstea 
să mă prezint în casa dumneavoastră. Vă dau de înţeles că 
am ceva de vândut, care s-ar putea, dacă doamna nu-l va 
cumpăra, să vă compromiteţi, dumneavoastră faţă de care 
am o deosebită stimă. Aduc unele explicaţii în linii mari. 


Solicit... cred că era vorba de o mie de lire sterline. Vreţi 
să-mi spuneţi dacă e corect? 

Silită astfel să vorbească, răspunse împotriva voinţei sale: 

Aţi cerut suma de o mie de lire sterline. 

Acum vă cer două mii. Astea-s neajunsurile tergiversărilor. 
Dar să revenim din nou. Nu ne-am pus de: 

Acord; nu ne înţelegeam în acea împrejurare. Sunt vesel; 
veselia face parte din firea mea binevoitoare. Ca să fac 

O glumă, mă dau drept asasinat şi dispar. Doamna ar fi 
putut socoti că asta valora jumătate din sumă, numai să 
scape de bănuielile stârnite de ideea mea năstruşnică. I- 
Intâmplarea şi iscoadele se amestecă în glumă mea şi strică 
fructul, poate - cine ştie? Numai dumneavoastră, şi 
Flintwinch - tocmai când să fie bun de cules. Aşadar, 
“doamnă, mă aflu aici pentru ultima oară. Luaţi seama! 
JiAbsolut pentru ultima oară. 

Lovea partea prelungitoare a mesei cu călcâiul cizmelor şi 
răspunzând privirilor încruntate ale doamnei Clen-;jham cu 
o căutătură plină de insolenţă, reluă, pe un ton aprig: 

Bah! O clipă. Să înaintăm pas cu pas. Conform ” înţelegerii 
noastre, aveţi aici nota de plată de la hotel, ipeste cinci 
minute s-ar putea să fim la cuțite. N-o să “aştept până 
atunci, ori să fiu tras pe sfoară. Haideţi, plătiţi. Banii jos! 

— Ia hârtia aceea şi plăteşte-i, Flintwinch, zise doamna “ 
Clennam. 

Îi azvârli hârtia în obraz, când domnul Flintwinch veni <S- 
o ia şi, întinzând mâna, repetă întruna gălăgios: 

V, 

— Plata! Socoteala! Banii jos! Bani buni! 

Jeremiah ridică nota de jos, se uită la total cu ochii ilui 
injectaţi, scoase o punguţă de pânză din buzunar, şi numără 
suma de bani în mâna celuilalt. 

Rigaud zornăi banii, îi cântări în mină, îi aruncă în sus şi-i 
prinse, apoi îi zornăi din nou. 

Clinchetul monezilor ăstora pentru semeţul Ri-, gaud 
Blandois este că gustul de carne proaspătă pentru un tigru. 


Ei bine, doamnă. Cât? 

Se întoarse brusc spre ea, cu un gest ameninţător din 
pumnul strâns în care ţinea banii, ca şi cum ar fi, fost gata- 
gata s-o lovească. 

Vă repet, ceea ce v-am mai spus şi înainte, ca noi nu 
suntem atât de bogaţi după cum vă-nchipuiţi şi Lă 
pretenţiile dumneavoastră sunt excesive. În clipa de faţă nu 
am mijloacele necesare de a putea răspunde, unor 
asemenea pretenţii, chiar dacă aş avea cea mai talare 
bunăvoință. 

ÎDacă! Strigă Rigaud. Ascultaţi-o pe doamna aceasta cu, 
dacă „al său! Cutezaţi să spuneţi că nu aţi fi avut 
bunăvoință? 

Voi spune ceea ce socotesc eu că trebuie să spun, nu ceea 
ce socoteşti dumneata. 

Atunci spuneţi aşa. Cât despre bunăvoință... lute! Aveţi 
această bunăvoință ca să ştiu şi eu ce fac. 

Ea nu răspunse nici mai repede, nici mai încet ca înainte. 

— S-ar părea că dumneata te afli în posesia unei 

Hârtii - sau a mai multor hârtii - pe care eu, desigur, vreau 
să le redobândesc.; 

Rigaud, râzând zgomotos, bătu iarăşi darabana cu 
călcâiele în masă şi îşi zornăi banii. 

— Îmi închipui! Aici vă cred! 

— Hârtia asta ar putea valora, pentru mine, o anumită 
Sumă de bani. N-aş putea spune cât de mare sau cât de 
restrânsă. 

Ce, naiba! Exclamă el, furios. Nici chiar după o săptămână 
de păsuire pe care v-am dat-o să vă gândiţi? 

Nu! Din puţinele mele resurse - căci o spun din nou, noi 
cei de-aici suntem săraci, nu bogaţi - nu voi oferi cine ştie 
cât pentru un document despre care habar n-am cât de 
mult anume mi-ar putea dăuna. Aceasta o a treia oară când 
vii cu înscenări şi mă ameninţi. Trebuie să vorbeşti mai 
limpede, ori dacă nu, te poţi duce unde vrei şi să faci ce 


vrei. Mai bine sfâşiat dintr-o dată, decăt să ajungi ca un 
şoarece la cheremul unei asemenea pisici. 

Se uita atât de atent la ea, cu ochii aceia prea apropiaţi, 
încât privirile lor, întâlnindu-se, făceau parcă să se 
încovoaie de tot puntea nasului lui coroiat. După ce o 
cercetă îndelung, spuse, subliniind cuvintele cu zâmbetul 
lui diabolic: 

Sunteţi o femeie curajoasă! 

— Sunt o femeie hotărâtă. 

Astfel aţi fost totdeauna. Cum? Astfel a fost totdeauna; nu-i 
aşa, micuțul meu Flintwinch? 

Flintwinch, să nu-i răspunzi. Lasă-l pe el să spună; aici şi 
acum, toi ce arr de spufi; ori să plece şi să facă ce i-o sta în 
putinţă. Ştii foarte bine că asta e hotărârea noastră. Lasă-l 
să procedeze cum crede de cuviinţă. 

Ea nici nu clipi sub căutătura lui răutăcioasă, şi nici n-o 
ocoli. Îşi întoarse ochii din nou spre ea, dar ea rămase 
neclintită în poziţia pe care se fixase. Se dădu jos de pe 
masă, duse un scaun chiar alături de canapea, se aşeză, 
atingând braţul doamnei Clennam. Era la fel de încruntată, 
de atentă şi calmă. 

— Aşadar, vă face plăcere, doamnă, să istorisesc o 

“pagină din povestea familiei, dinaintea acestei mici 
adunări ge familie, zise Rigaud, avertizând-o prin jocul 
degetelor Mini suple pe braţul bătrânei doamne. Eu sunt şi 
puţin llţnedic. Daţi-mi voie să vă iau pulsul. 

|| îl lăsă s-o prindă de încheietura mâinii. Ţinând-o Wastfel, 
el continuă: 

W - Povestea unei căsătorii ciudate, a unei mame 
ciuŞ “date, a unei răzbunări şi a unei taine... Ei, ei, ei? Ce 
fgpurios bate pulsul ăsta! Mi se pare că bate încă o dată 
“mai iute de când îl iau eu. Sunt astea oare schimbările |p: 
bbişnuite ale maladiei dumneavoastră, doamnă? 

—f Dădu o luptă să-şi smulgă braţul din mâna lui, luptă y 
care nu se oglindi câtuşi de puţin pe chip. El zâmbea mai 
llieparte. 


Am dus o viaţă zbuciumată. Am o fire de avenmurier. Am 
cunoscut mulţi aventurieri, oameni interesanţi... j||) lăcută 
societate! Unuia din ei îi datorez faptul că am Ipijuns să aflu 
fermecătoarea istorioară de familie pe care i|voi începe să 
v-o povestesc şi despre care am dovezi... reJfâpet, stimată 
doamnă... do-vezi. O să fiţi încântați. Dar, bah! Fe jEra să 
uit: trebuie să-i dăm un nume. Să-i spun oare “povestea 
unei case? Dar încă o dată, bah! Există atâtea f case. Oare 
ce-ar fi să-i spun povestea acestei case? 

]/. Sprijinit de canapea, legănându-se pe două picioare 
jfale scaunului şi în cotul stâng, deseori bătând-o uşor Ope 
braţ ca să-şi sublinieze cuvintele; picior peste picior, ffmâna 
dreaptă trecându-şi-o prin păr uneori, când şi când 
|pnetezindu-şi mustaţa sau ciocânindu-şi nasul, orice ar j&] 
ft făcut, mereu o ameninţa pe doamna Clennam, grosolan, || 
ţ) braznic, rapace, crud, şi, cigur de forţa lui, îşi continua 
Slâpovestirea în tihnă. 

Am să-i spun, ' deci, povestea acestei case. Aşadar încep: 
Să presupunem că trăia aici un unchi cu nepotul lui. 
Unchiul, un domn bătrân şi rigid, cu o mare forţă de 
caracter; nepotul, fire timidă şi retrasă, ţinut din scurt. 

Jupâneasa Affery, atentă şi neclintită pe bancheta din 
dreptul ferestrei, îşi muşca de zor capătul şorţului mototolit 
şi, tremurând din cap până-n picioare, ţipă deodată: 

Jeremiah, nu te-apropia de mine! Am auzit, în visele mele, 
despre tata lu Arthur şi despre unchiu-su. De ei pomeneşte. 
Asta era înainte să fi venit eu aicea; da, am auzit în visele 
mele că tat-su a fost un om sărac, nehotărât şi fricos, care 
atâta l-au tot speriat în copilăria lui de orfan, încât abia 
dacă a mai avut atâta vigoare că iSă trăiască; nu l-au lăsat 
nici măcar să-şi aleagă singur nevasta, unchiu-su a ales-o 
pentru el. Uite-o colo! Am auzit toate astea în vis cum i le 
spuneai tu chiar ei. 

Deoarece domnul Flintwinch o ameninţa cu pumnul, iar 
doamna Clennam o privea, Rigaud îi trimise un sărut. 


Absolut exact, dragă madame Flintwinch. Ai nişte vise de-a 
dreptul geniale. 

— Nu-mi trebe mie laudele mnealale, replică Affery. 

Nu vreau să am de-a face cu mneaţa deloc. Da Jeremiah 
mi-a zis că e vise, aşa că eu le repet aidoma! 

Apoi din nou îşi vâri şorţul în gură, de parcă ar fi astupat 
gura altcuiva - poate a lui Jeremiah, căruia-i clănţăneau 
dinţii de teamă, ca şi cum cine ştie ce frig cumplit era. 

La iubita noastră madame Flintwinch. Zise Rigaud, se 
dezvoltă brusc o sensibilitate şi o perspicacitate de-a 
dreptul nemaipomenite. Da. Într-adevăr, aşa stau lucrurile. 
Musiu unchiul ordonă nepotului să se însoare. Musiu îi 
spune: „Nepoate, îţi prezint o tânără înzestrată, ca şi mine, 
cu o mare tărie de caracter; o domnişoară hotărâtă, severă, 
cu o voinţă în stare să-i facă praf pe cei slabi; o fată 
nemiloasă, care nu ştie ce-i dragostea, de neînduplecat, 
răzbunătoare, rece ca piatra, dar furibundă ca focul. „Ah! 
Ce forţă morală. Ce putere intelectuală superioară î Ce 
caracter cu adevărat mândru şi no-; 

Bil, pe care-1 descriu împrumutând cuvintele folosite de 
musiu unchiul. Ha, ha, ha! Să mor, o iubesc pe 
fermecătoarea doamnă! 

Chipul doamnei Clennam se schimbase. O umbră deosebit 
de întunecată i se aşternuse pe obraz, şi sprâncenele îi erau 
şi mai încruntate. 

Doamnă, doamnă, spuse Rigaud, bătând-o uşor pe braţ, de 
parcă inima lui plină de cruzime cânta la un instrument 
muzical. Observ că v-am stârnit interesul pentru mine. 
Observ că v-am trezit simpatia. Să mergem mai departe. 

Înainte de a continua, trebui totuşi să-şi ascundă cu 
“anina lui albă nasul care cobora şi mustaţa care se 
zbârlea, atât de multă bucurie îi făcuse efectul produs. 

Nepotul fiind, aşa cum a remarcat cu deşteptăAciune 
madame Flintwinch a noastră, o biată fiinţă, ca/vai de capul 
lui, căruia nu-i fusese lăsată decât viaţa de 


Orfan, în urma teroarei şi a privaţiilor, coboară capul în 
piept şi răspunde: „Unchiule, nu-ţi rămâne decât să-mi. 
Comanzi. Fă totul după voia dumitale! „Musiu unchiul a 
făcut totul după voia lui. Ca totdeauna dealtfel. Are: loc 
nunta fericită; tinerii însurăţei se duc acasă, în 
fervmecătoarea lor locuinţă; doamna este întimpinata, hai 
isă presupunem, de Flintwinch. Hei, bătrâne intrigant! 

Jeremiah, cu ochii ţintă la stăpâna lui, nu răspunse. 
Rigaud, privind când la unul când la altul, îşi lovi cu mâna * 
nasul urât şi plescăi din limbă. 

Curând, doamna face o tulburătoare şi ciudată 
descoperire. Drept care, miniata la culme, roasă de gelozie 
Şi plină de ură, ticluieşte - atenţie, doamnă! 

— Un plan 

Ide răzbunare, pus la cale cu ingeniozitate pe spinarea 
prăpăditului de soţ; el urma să facă totul împotriva 
vrăjmaşei ei. Ce inteligenţă superioară! 

Opreşte-te, Jeremiah! 'Ţipă Affery tremurând ca 1'Varga şi 
scoțând din nou capătul de şorţ din gură. Da* Htot într-un 
vis de-al meu îi spuneai când te certai cu ea într-o seară de 
iarnă, pe întuneric - colo stătea ea şi tu o priveai - că nu 
trebuie să-l lase pe Arthur când a pvenit acasă, ce mai, să-şi 
bănuiască tata, că dânsa a avut “todeauna tărie şi 
autoritate şi că ar fi trebuit să ia apărarea tatălui în faţa lu 
Arthur. În acelaşi vis i-ai spus că ea nu era... nu ştiu ce, 
fincă ea a izbucnit de mânie, groaznic, şi te-a oprit. Cunoşti 
visu ăsta la fel de bine ca mine, era când ai venit jos la 
bucătărie cu lumânarea-n mină; mi-ai smuls şorţu de pe cap 
şi ai zis că visez şi nu voiai să crezi că se auzea zgomote... 

După această explozie, Affery duse din nou şorţul la gură, 
cu mâna tot pe pervazul geamului şi cu un genunchi pe 
bancheta de lângă fereastră, gata să zbiere după ajutor sau 
să se arunce afară, dacă domnul şi stăpânul ei s-ar fi 
apropiat. 

Rigaud nu pierduse o vorbă din toate astea. 


Ha, ha! Strigă el, ridicând din sprâncene şi lăsându-se pe 
spate în jilţ, cu braţele încrucişate. Hotărât lucru, madame 
Flintwinch e un adevărat oracol! Cum să interpretăm 
oracolul, dumneavoastră, eu şi intrigantul bătrân? Ela spus 
că nu eraţi...? Dar dumneaei a izbucnit şi l-a întrerupt! Ce 
anume nu eraţi? Ce nu sunteţi? Spuneţi acum, doamnă! 

Din pricina acestui ton din cale-afară de zeflemitor, 
răsuflarea doamnei Clennam devenise şuierătoare şi gura 
se schimonosise. Buzele îi tremurau, întredeschise, în ciuda 
eforturilor extreme pe care le făcea că! să le ţină strânse. 

Haideţi, doamnă, vorbiţi! Bătrânul nostru intrigant spunea 
că nu eraţi... şi l-aţi oprit. Era pe punctul să spună că nu 
eraţi... ce anume? Eu ştiu de pe acum, dar aştept un strop 
de încredere din partea dumneavoastră. Ei bine? Nu eraţi, 
ce anume? 

Ea din nou încercă să se stăpânească, dar izbucni cu 
vehemenţă: 

— Nu sunt mama lui Arthur! 

Bun! Exclamă Rigaud. Aşa mai merge! 

Dar izbucnirea furibundă a doamnei Clennam a smuls 
masca de nepăsare de pe chip şi din fiecare cută ţişnea 
“focul care de atâta vreme mocnea şi ţipă: 

Voi povesti eu însămi. Nu vreau s-aud acest fapt din gura 
dumitale, împroşcând peste tot infamie. Dacă e vorba să se 
afle, atunci să se afle în lumina în care am văzut eu 
lucrurile. Nici o vorbă mai mult. Ascultaţi-mă! 

Dacă nu cumva sunteţi mai îndărătnică şi mai îndârjită 
decât vă cunosc eu, interveni domnul Flintwinch; aţi face 
mai bine să-l lăsaţi pe domnul Rigaud, Blandois sau 
Belzebut să povestească în felul lui. Ce importanţă îitai are, 
dacă şi aşa ştie tot? 

Nu ştie tot..., Ştie tot ce ţine să ştie, replică domnul 
Flintwinci, Ursuz. 

Pe mine nu mă ştie. 

— Credeţi că-i pasă lui de dumneavoastră, înfumurată 


Ce sunteţi? Rosti domnul Flintwinch.: v - i-am spus, 
Flintwinch, că vreau să vorbesc. Repet, fiindcă s-a ajuns 
până aici, că vreau să povestesc eu însămi lucrurile şi să mă 
arăt aşa cum sunt cu acest prilej. Ce, n-am suferit nimic în 
odaia asta, nici lipsuri, nici captivitate, încât să pot catadicsi 
până la urmă să nu mă privesc decât într-o astfel de 
oglindă? Îl vedeţi pe omul ăsta? Îl auziţi? Dacă soţia 
dumitale ar fi de o sută de ori mai nerecunoscătoare decât 
este, iar eu aş avea “de o mie de ori mai puţine speranţe de 
a o putea reduce la tăcere, după ce-l voi fi făcut să tacă pe 
acest individ, tot aş prefera să povestesc lucrurile eu 
însămi, decât să îndur chinul de a le asculta din gura lui. 

Rigaud împinse scaunul puţin îndărăt, îşi răşchiră 
picioarele în faţa lui şi rămase cu braţele încrucişate 
dinaintea doamnei Clennam. 

Nu ştii ce-nseamnă, continuă ea, adresându-se lui Rigaud, 
să fii educat sever şi riguros. Astfel am fost eu educată. N- 
am avut o tinereţe uşoară, plină de veselie şi plăceri frivole. 
Îmi duceam zilele într-o sfântă constrângere, penitenţă şi 
teamă. Coruperea inimilor noastre, păcătoşenia căilor 
noastre, blestemul care ne apasă, teroarea care ne ia cu 
asalt din toate părţile - iată miezul copilăriei mele. Mi-au 
format caracterul şi m-am umplut de oroare pentru toţi 
răufăcătorii. Când bătrânul domn Gilbert Clennam îşi 
propuse nepotul orfan tatălui meu ca să-mi fie soţ, tatăl 
meu mă asigură că educaţia lui fusese la fel de severă ca şi 
a mea. Mi-a spus că în afară de disciplina la care fusese 
supus, trăise într-o casă austeră, unde huzurul şi veselia nu 
se cunoşteau şi unde fiecare zi era o zi de trudă şi încercări, 
ca cea din ajun. Mi-a mai spus că atinsese vârsta bărbăţiei 
cu mult înainte ca unchiul lui să fi consimţit să-l trateze ca 
atare; şi că, încă de pe băncile şcolii şi până în epoca aceea, 
casa unchiului lui fusese un sanctuar pentru el, ferit de 
corupţia necredinţei şi a desfrânării. Când, vreun an după 
căsătoria noastră, am descoperit că soţul meu, deşi tata îmi 
vorbise despre el în aceşti termeni, păcătuia împotriva lui 


Dumnezeu, iar pe mine mă ultragia printr-o legătură cu o 
fiinţă vinovată, mă mai puteam eu îndoi oare că-mi fusese 
dat să fac dezvăluirea asta şi să fiu mâna care pedepseşte 
această creatură a perdiţiei? Trebuia oare să fi renunţat 
dintr-o dată, nu de a mă răzbuna pentru neajunsurile 
pricinuite mie - căci ce eram eu! -, ci pentru toată oroarea 
pe care o aveam faţă de păcătuirea în sine şi pentru lupta 
pe care o duceam împotriva păcatului, după cum fusesem 
crescută? 

Puse mâna furioasă pe ceasul aflat pe masă. 

Nu! „Să nu uiţi „. Iniţialele acestor cuvinte sunt înscrise 
aici acum şi erau înscrise aici atunci. Îmi fusese dat să 
găsesc odată cu ceasul, într-un sertar secret, scrisoarea 
veche care făcea aluzie la inițialele astea şi de unde am 
aflat tâlcul lor, cine le brodase şi cui erau destinate. Dacă 
nu-mi era mie dat, n-aş fi putut face această dezvăluire. „Să 
nu uiţi”. Aceste cuvinte îmi păreau că o voce venită dintr-un 
nor al mâniei. Să nu uiţi păcatul mortal, să nu uiţi 
descoperirea care mi-a fost dat s-o fac, să nu uiţi suferinţa 
hărăzită s-o îndur. N-am uitat. Dar îmi aduceam eu oare 
aminte de propriile mele neajunsuri? Ale mele?! Dar eu nu 
eram decât o slugă şi un instrument. Ce putere aveam eu 
asupra lor decât aceea că erau ferecaţi în lanţurile 
păcatului lor şi predaţi în mâinile mele! 

Mai mult de patruzeci de ani trecuseră peste capul cărunt 
al acestei femei dârze, din epoca de când îşi aducea ea 
aminte. Mai bine de patruzeci de ani de strădanie şi luptă 
împotriva glasului lăuntric, care-i şoptea că oricare era 
numele dat de ea orgoliului ei răzbunător şi mâniei, 

; Nimic n-ar fi putut cândva, chiar şi în veşnicie, să-i 
schimbe firea. Totuşi, deşi trecuseră mai bine de patruzeci 
de ani, în ciuda prezenţei acelei Nemesis care o privea 
acum în faţă, ea încă. Stăruia în nelegiuirea de odi- | nioară 
- continua să răstoarne ordinea Creaţiei, insufijr flând 
propria răsuflare chipului de lut al Creatorului. De Ţ. Fapt, 
călătorii au văzut mulţi idoli monstruoşi prin multe “i ţări, 


dar nu există ochi omenesc care să fi văzut vreodată | 
chipuri ale Divinităţii mai îndrăzneţe, mai grosolane şi | mai 
respingătoare decât cele făcute de noi, cei creaţi din r 
țarina, după chipul şi asemănarea noastră, aidoma păâţiM 
milor noastre urâte. 

Când l-am silit să-mi dea numele şi adresa ei, reluă 
doamna Clennam în culmea indignării, apărându-se, 

| când am acuzat-o şi s-a aruncat la picioarele mele, 
ascunzându-şi faţa, era oare răul pricinuit mie pe care-l , 
reproşam, sau îi aruncăm în obraz propriile mele mustrări? 

I; Cei din timpuri străvechi hărăziţi să se ducă la regii în-. 
Tunericului să-i acuze nu erau ei oare nişte instrumente, 

” nişte servitori? lar eu, atât de nedemnă, atât de maiiijf. 
Prejos ca ei, n-aveam voie să denunţ şi eu un păcat? 

]” “Când şi-a luat drept pavăză tinereţea ei şi viaţa demnă şi 
mizerabilă pe care o ducea el (aceasta a fost expresia H? Să 
pentru a caracteriza educaţia virtuoasă primită de “i el), 
căsătoria profanatoare prin care se legaseră în secret | unul 
de celălalt, groaza cumplită de a da piept cu mizeria şi 
oprobriul, atunci când mi-a fost hărăzit să fiu instrumentul 
întru pedepsirea lor, şi dragostea - căci ăsta j era cuvântul 
ce mi l-a spus, aruncându-se la picioarele mele - pe care o 
avea pentru el când l-a părăsit, lăsându-mi-l mie, să fi fost 
oare vrăjmaşa mea pe care o călcam în picioare, era oare 
glasul mâniei mele care o făcea să pălească şi să tremure?! 
Să nu mi se atribuie mie această putere, nici chinul ispăşirii. 

Mulţi ani se perindaseră de când nu mai putea să mişte 
nici măcar degetele; dar, ciudat, de câteva ori lovise din 
răsputeri cu pumnul strâns în masă şi, rostind aceste 
cuvinte, a ridicat chiar braţul în aer, de parcă ar fi fost un 
gest obişnuit de-al ei. 

— Şi care-a fost penitenţa smulsă din inima asta înăsprită 
şi depravată? Eu, răzbunătoare şi de neînduplecat? S-ar 
putea să fie aşa, pentru unii ca voi, care nu ştiţi ce-nseamnă 
justeţea, care nu cunoaşteţi alte comandamente decât cele 
ale Satanei. Râdeţi, dar vreau să mă cunoaşteţi precum mă 


cunosc eu însămi şi aşa cum mă cunoaşte Flintwinch, deşi 
de faţă eşti numai dumneata şi iemeia asta redusă la minte. 

Puneţi-vă şi pe dumneavoastră la socoteală, doamnă, zise 
Rigaud. Am micile mele bănuieli că doamna încearcă mai 
degrabă să se justifice faţă de sine. 

Este fals. Nu-i adevărat. N-am nevoie de aşa ceva, ' spuse, 
cât se poate de răspicat şi cu mânie. 

Serios? Replică Rigaud. Ha! 


Întreb: care a fost ispăşirea care i s-a cerut., Ai un copil; 
eu n-am niciunul. Îţi iubeşti copilul ăsta. Dă-mi-l mie. Se va 
considera fiul meu şi toată lumea îl va lua drept fiul meu. Ca 
să te scutesc de divulgare în public, tatăl lui va trebui să 
jure că nu te va mai revedea niciodată şi nici nu va mai ţine 
legătura cu dumneata; în acelaşi timp, spre a-l salva ca 
unchiul lui să nu-l dezmoştenească şi de a-ţi feri fiul că nu 
cumva într-o zi să ajungă cerşetor, dumneata va trebui să 
juri că nu-i vei mai revedea niciodată şi nici nu vei mai ţine 
legătura cu vreunul din ei. În sfârşit, vei renunţa la 
mijloacele materiale obţinute de la soţul meu, iar eu mă 
oblig să te întreţin. Ţinând în ascuns locul unde te vei 
retrage, vei putea, dacă doreşti, să dispari, trecând drept o 
femeie cinstită în ochii tuturor, în afară de ai mei, fără ca eu 
să contrazic cumva această minciună. „Asta a fost tot. Ea a 
trebuit să-şi jertfească dragostea stigmatizată de păcat şi 
ruşinoasă; altceva nimic. A fost liberă apoi să-şi poarte în 
taină povara vinovăţiei sale, să-şi frângă inima de durere în 
taină şi să-şi răscumpere, graţie mizeriei vremelnice (destul 
de uşoară pedeapsă pentru greşeala ei, cred!), izbăvirea 
veşnică, dacă va putea. Dacă am pedepsit-o aici, nu i-am 
deschis eu oare o cale în eternitate? Dacă s-a trezit 
împresurată din toate părţile de o răzbunare nesăţioasă şi 
de plăceri mistuitoare, ce vină am eu? Dacă am 

Ameninţat-o, atunci şi mai târziu, cu ororile care o 
aşteptau, în definitiv, le aveam cumva în mâna mea 
dreaptă? 

Ea întoarse ceasul aflat pe masă şi-l deschise, apoi, fără că 
trăsăturile chipului să i se fi îmbunat, privi literele brodate 
în interior. 

N-am uitat. E în firea lucrurilor ca în asemenea cazuri 
păcătoşii de acest soi să nu poată să uite. Dacă prezenţa lui 
Arthur era o dojană zilnică pentru tatăl lui, iar dacă absenţa 
lui Arthur era un chin zilnic pentru maică-sa - iată judecata 
dreaptă a lui Jehova. Puteam fi învinuită la fel de bine că am 
făcut-o să-şi piardă min-; ţile, când de fapt nebunia ei se 


datora mustrărilor con- 5 ştiinţei sale trezite la realitate, iar 
din voinţa Atotputernicului trebuia să îndure starea asta 
timp de mulţi [ani. M-am consacrat salvării copilului, care, 
altminteri, ar fi fost sortit pieirii; am procedat în aşa fel, ca 
să se ştie îndeobşte că are o origine onestă, l-am crescut cu 

__ frica în Dumnezeu şi l-am făcut să ducă practic o viaţă. 
De constrângeri în privinţa păcatelor care apăsau greu 
asupra capului lui, mai înainte ca el să fi păşit în lumea asta 
blestemată. Să fi fost oare un act de cruzime din partea 
mea? Nu eram şi eu pedepsită oare de urmările funei 
greşeli cu care n-aveam nici în clin, nici în mânecă? 

Tatăl lui Arthur şi cu mine am trăit apoi mai separați 
imunul faţă de altul decât dacă jumătate de glob s-ar fi 

Aflat între noi, deşi locuiam amândoi în această casă. Ela 
murit şi mi-a trimis înapoi ceasul cu acel, Să nu uiţi”. Eu N- 
AM uitat, cu toate că nu interpretez ca el cuvintele astea. 
Eu înţeleg prin ele că mi-a fost dat să procedez aşa cum am 
procedat. Asta-i sensul pe care l-am dat acestor trei litere, 
de când le-am avut acolo pe masă; astfel le-am interpretat, 
cu aceeaşi limpezime şi atunci când erau la mii de leghe 
depărtare. 

Când luă cutia ceasului în mină, cu această nouă libertate 
în gesturi de care parcă nici nu-şi dădea seama, aplecându- 
şi ochii asupră-i ca şi cum dispreţuia faptul că era 
emoţionată, Rigaud strigă, tare şi în zeflemea, pocnind 
zgomotos din degete: 

Haideţi, doamnă. Timpul zboară. Haideţi, smerită doamnă, 
trebuie să ajungeţi şi aici! Nimic nu puteţi spune 

Despre care eu să nu ştiu. Haideţi, vorbiţi şi despre banii 
furaţi, altfel povestesc eu totul! Să mor dacă nu m-am 
săturat de poliloghia asta. Treceţi la furtul banilor. 

Mizerabil ce eşti, răspunse ea, cuprinzându-şi capul cu 
amândouă mâinile, ce eroare fatală, ce neglijenţă din 
partea lui Flintwinch, singura persoană care mă ajuta în 
treburile astea şi căruia-i fuseseră încredințate... prin ce 
refacere a unei hârtii arse ai ajuns în posesia acelui codicil, 


nu ştiu, după cum nu ştiu nici în ce chip ai obţinut restul 
puterii dumitale aici... 

Şi totuşi, o întrerupse Rigaud, printr-o ciudată întâmplare, 
am norocul să fiu în posesia unui document într-un loc bine 
pus la adăpost, despre care numai eu ştiu, acelaşi mic 
adaus la testamentul lui musiu Gilbert Clennam, scris de 
mâna unei doamne şi autentificat de aceeaşi doamnă şi de 
bătrânul nostru intrigant! Ah! Bah! Intrigant bătrân, 
păpuşică schiloadă! Doamnă, să continuăm. Timpul trece. 
Cine povesteş (e restul, dumneavoastră ori eu? 

Eu! Exclamă ea, pe un ton şi mai categoric, dacă era cu 
putinţă. Eu, fiindcă n-aş suporta să fiu dezvăluită sau să mă 
dezvălui eu însămi cuiva sub înfăţişarea groaznic deformată 
de dumneata. Dumneata, cu experienţa dumitale infamă a 
închisorilor şi galerelor străine, vei spune că am făcut totul 
numai pentru bani, dar n-a fost pentru bani. 

Bah, bah, bah! Las deoparte politeţea deocamdată şi zic: 
Minciuni, minciuni, minciuni! Ştiţi foarte bine că aţi dosit 
documentul şi aţi păstrat banii. 

Nu de dragul banilor, rhizerabile! Strigă ea, făcând parcă 
un efort să se ridice de jos, ca şi cum, în mânia să, ar fi 
izbutit să se ţină pe picioarele ei neputincioase. Dacă 
Gilbert Clennam, ajuns la senilitate, a socotit de cuviinţă, pe 
patul de moarte, să se arate mărinimos faţă de o fată pe 
care nepotul lui o iubise şi la care îl silise să renunţe, şi de 
aceea ea a tânjit de tristeţe, departe de toţi cei care o 
cunoşteau - dacă, în starea asta de senilitate, el mi-a dictat 
mie, ducând o viaţă În umbră din vina lui, hărăzită să aflu 
despre netrebnicia acesteia chiar din mână şi din propria ei 
gură, o clauză prin care i se conferea o recompensă pentru 
nişte suferinţe pretinse a fi nemeritate, nu există oare nici o 
deosebire între disprețul meu în raport cu nelegiuirea asta 
şi simpla poftă de bani un lucru pe care dumneata şi 
tovarăşii dumitale de puşcărie îl furaţi de la te miri cine? 

Timpul zboară, doamnă. Luaţi seama! 


Dacă, să zicem, casa asta ar fi să ia foc şi să ardă de sus şi 
până-n temelie, replică ea, eu aş rămâne înăuntru ca să mă 
justific, pentru a vă împiedica să clasaţi motivele mele 
drepte alături de cele ale asasinilor şi pungaşilor. 

Rigaud pocni din degete batjocoritor către obrazul ei. 

O mie de galbeni pentru frumoasă micuță pe care ai 
chinuit-o pe îndelete până la moarte. O mie de galbeni pe 
care protectorul ei de cincizeci de ani tot i-ar fi căpătat 
pentru fiica lui cea mai mică, ori, dacă n-avea niciuna, 
pentru fiica cea mai mică a fratelui său, la vârsta 
majoratului „drept dovadă de recunoştinţă pentru ocrotirea 
dezinteresată acordată unei sărmane orfeline abandonate”. 
Două. Mii de galbeni. Cum! N-o s-aveţi niciodată banii 
ăştia? 

Protectorul acesta... continuă ea cu vehemenţă, dar 
Rigaud o întrerupse. 

Numele său. Spuneţi-i deci domnul Frederick Dorrit. Să 
nu ne mai dăm după deget. 

Acest Frederick Dorrit a pus capac la toate. Dacă omul 
ăsta ajungea să cânte la un instrument muzical, dacă în 
tinereţe, bogat fiind, nu ţinea casă deschisă cântăreților şi 
muzicienilor ălora şi altor asemenea adepţi ai Satanei, care 
se întorceau cu spatele la Lumină şi stăteau cu faţa înspre 
Tenebre, fata ar fi rămas poate în situaţia ei modestă, în loc 
s-o ridice şi apoi s-o doboare' la pământ. Însă cum diavolul a 
intrat în acel Frederick Dorrit şi l-a sfătuit că ar face o faptă 
bună dacă ar învăţa să cânte o sărmană fată cu voce 
frumoasă; şi a început s-o înveţe. Atunci tatăl lui Arthur. 
Care, mergând de zor pe făgaşul virtuţii austere, totdeauna 
tânjise după acele momeli afurisite ce se cheamă Arte, face 
cunoştinţă cu ea. Şi astfel, prin intermediul acelui Frederick 
Dorrit, o orfană dizgraţioasă, educată să devină cântăreaţă, 
este cauza umilinţei şi a trădării mele! Nu, “dică nu a mea, 
adăugă iute, îmbujorându-se la chip, cineva mai presus 
decât mine. Ce sunt eu? 


Jeremiah Flintwinch, care se tot apropiase, pieziş, de 
doamna Clennam, încât se afla chiar în preajmă-i, fără ca 
ea/să-şi fi dat seama, făcu o schimonositură specială de 
împotrivire când o auzi rostind aceste cuvinte, ca şi cum 
mofturile bătrânei doamne erau pentru el tot atâţia ţepi 
înfipţi în pulpele picioarelor. 

În sfârşit, continuă ea, căci am ajuns la capătul povestirii 
mele, iar eu nu voi mai pomeni despre lucrurile astea, nici 
dumneata, de asemenea, nu ne mai rămâne decât să 
hotărâm dacă vom păstra cele istorisite între noi, care ne 
aflăm prezenţi aici; în fine, atunci când am suprimat 
documentul acela, cu ştirea tatii lui Arthur... 

Dar, ştiţi, nu cu încuviințarea lui, interveni domnul 
Flintwinch. 

Dar cine a spus cu încuviințarea lui? Tresări văzându-d 
atât de aproape şi îşi retrase capul, uitându-se Ia el cu 
sporită neîncredere. Te-ai aflat deseori între noi, reluă ea, 
când voia să dea curs documentului, iar eu mă împotriveam, 
ca să mă fi putut contrazice dacă spuneam cu încuviințarea 
lui. Repet, când am suprimai documentul acela, nici nu mi- 
am bătut capul să-l distrug, ci l-am ţinut la mine, aici în casa 
asta, mulţi ani. Deoarece restul averii lui Gilbert trecuse în 
posesia tatii lui Arthur, puteam oricând, fără a avea altceva 
de sacrificat decât aceste două sume, să prtind că aş fi dat 
din întâmplare de acest codicil. Dar, în afară că trebuia să 
sprijin această viclenie printr-o minciună directă (o mare 
responsabilitate pentru mine), n-am văzut, în timpul cât a 
ţinut această încercare îndelungată pe care am îndurat-o 
aici, nici un alt motiv de a da totul în vileag. Era un fel de a 
răsplăti păcatul, fructul nefast al unei trădări. Am făcut 
ceea ce am fost hărăzită să fac, aşa cum am îndurat între 
aceşti patru pereţi ceea ce am fost hărăzită să îndur. Când 
în cele din urmă hârtia a fost distrusă - după cum credeam 
eu - în prezenţa mea, femeia aceasta demult murise, iar 
protectorul ei, Frederick Dorrit, demult se ruinase şi 
ajunsese un ramolit, aşa cum şi merită. N-avea nici o fiică. I- 


am descoperit nepoata încă dinainte şi ce am făcut eu 
pentru ea valora mult mai mult decât banii, care nu i-ar fi 
ajutat la nimic. După o clipă de tăcere, adăugă, ca şi cum s- 
ar fi adresat ceasornicului: Şi fata asta era nevinovată, aşa 
că probabil n-aş fi uitat să i-1 las la moartea mea. 

Continuă să se uite la ceas. 

Ce-ar fi să vă amintesc ceva, stimată doamnă? Zise Rigaud. 
Hârtiuţa despre care vorbeaţi se afla aici, în casa asta, în 
seara când deţinutul - dragul meu tovarăş de puşcărie - se 
întorcea acasă din ţări străine. Să vă mai amintesc încă 
ceva? Micuţa pasăre cântătoare, căreia nu i s-a dat drumul 
niciodată să zboare, a fost îndelung ţinută în colivie de către 
un paznic pus de dumneavoastră, destul de binecunoscut 
intrigantului nostru bătrân, aici de faţă. Să-l rugăm pe 
intrigantul nostru bătrân să ne spună când l-a văzut pentru 
ultima oară? 

Să vă spun eu! Strigă Affery, destupându-şi gura.” Am visat 
eu, primu din toate visele mele. Jeremiah, dacă un pic te 
mai apropii acuma, să ştii că ţip de-o să s-audă pân la 
catindrala Sf. Paul! Omu despre care-a pomenit mnealui era 
tocmai fratele geamăn a lu Jeremiah; a fost aicea în puterea 
nopţii, chiar în noaptea când a venit Arthur acasă, şi 
Jeremiah cu mâinile lui i-a dat hârtia şi cu încă ceva, nu ştiu 
ce, şi ălălant l-a vârât într-o casetă de fier... Ajutor! U- 
cigaşu! Scăpaţi-mă de Jere-?? li-ah! 

Domnul Flintwinch se repezise la ea, dar Rigaud îl prinse 
în braţe la jumătatea drumului. După ce se luptă cu el 
câteva clipe, Jeremiah se dădu bătut şi îşi vâri mâinile în 
buzunare. 

Cum! Strigă Rigaud, pe un ton batjocoritor, lovindu-l şi 
înghiontindu-l îndărăt cu coatele. Cum! Să te năpusteşti 
asupra unei femei care are atât de mare talent la visat! Ha, 
ha, ha! Păi, ar fi o avere pentru dumneata dacă ai arăta-o-n 
public! 'Iot ce visează ea se împlineşte. Ha, ha, ha! Ce bine 
semeni cu frate-tu, Flintwinchel! Îi semeni atât de bine, 
parcă-l văd când l-am cunoscut - la început, atunci când i- 


am slujit de interpret pe lângă hangiu - în birtul, La trei 
biliarde”, de pe străduţa aceea cu acoperişuri înalte, 
aproape de chei, la Anvers! Ah, dar ce mai trăgea la măsea 
băiatul! Dar din trabuc ce mai pufăia! Locuia într-o 
garsonieră delicioasă - mobilată; la etajul cinci, deasupra 
unei prăvălii de lemne şi cărbuni, a unei croitorii, a unei 
tâmplarii şi a unei dogării -, unde l-am văzut de asemenea şi 
unde, între coniacul şi mahorca lui, trăgea de vreo 
douăsprezece ori pe zi la aghioase şi cu câte o criză, până a 
avut o criză în plus şi duş a fost. Ha, ha, ha! Ce interesează 
cum am pus eu mâna pe hârtiile din caseta lui de fier? Poate 
că mi-a dat casetă să v-o aduc, poate că era încuiată şi 
chinuit de curiozitate poate c-am dosit-o. Ha, ha, ha! Ce 
importanţă are? Ei şi dac-am pus-o la adăpost într-un loc 
sigur? Noi nu facem mofturi aici, nu-i aşa, Flintwinch? Noi 
nu facem mofturi aici, nu-i aşa, doamnă? 

Retrăgându-se din faţa lui şi înghiontindu-l1 la rându-i 
răutăcios eu coatele, domnul Flintwinch se întoarse în colţul 
său, unde rămase în picioare ţinând mâinile în buzunare, 
trase aer în piept şi răspunse căutăturii nedumerite a 
doamnei Clennam. 

Ha, ha, ha! Dar ce înseamnă asta? Strigă Rigaud. S-ar 
părea că nici nu vă cunoaşteţi unul pe altul. Daţi-mi voie, 
doamnă Clennam, care dosiţi lucrurile, să vi-l prezint pe 
domnul Flintwinch care ţese intrigi. 

Domnul Flintwinch, scoțând o mână din buzunar ca să-'şi 
frece bărbia, înaintă un pas, doi în atitudinea asta şi, cu 
ochii ţintă la doamna Clennam, i se adresă astfel: 

Acum ştiu eu ce vreţi să spuneţi când vă uitaţi cu ochii 
holbaţi la mine, dar e pierdere de vreme, pentru că mie 
puţin îmi pasă. De ani de zile vă tot repet că sunteţi cea mai 
îndărătnică, cea mai încăpăţânată femeie. Asta sunteţi. Vă 
place să vă numiţi o umilă păcătoasă, dar când colo sunteţi 
cea mai îngâmfata femeie care există sub soare. Asta 
sunteţi. De câte ori nu v-am spus şi-am tot repetat de sute 
de ori când ne dondăneam, că dumneavoastră vreţi ca toată 


lumea să vă cadă la picioare, dar eu n-o să stau sluj în faţa 
dumneavoastră, v-am mai spus eu că vreţi să acaparaţi tot 
ce-i viu, dar pe mine n-o să mă acaparaţi de viu. De ce n-aţi 
distrus hârtia aceea când v-a căzut întâia dată în mina? Eu 
v-am sfătuit s-o faceţi; dar ţi-ai găsit cine să primească un 
sfat. Trebuia, bineînţeles... păstrată. Poate că, mai ştii, 
aveaţi să trageţi foloasele mai târziu. Ca şi cum nu v-aş fi 
cunoscut eu mai bine! Vă şi vedeam trăgând foloasele, 
trufaşă cum sunteţi, chiar cu riscul de-a fi bănuită că aţi 
păstrat documentul pentru dumneavoastră. Dar în felul ăsta 
v-aţi înşelat. Tot aşa cum v-aţi înşelat pretinzând că nu 
fiindcă aţi fi o femeie aspră, dispreţuitoare, pizmaşă şi 
neînduplecată, ci pentru că aţi fost o unealtă şi o 
executoare vi s-a hărăzit să faceţi toate astea. Dar cine 
sunteţi spre a fi astfel hărăzită? Asta s-ar putea să fie crezul 
dumneavoastră, dar în ochii mei nu-i decât o balivernă. Şi 
ca să vă spun tot adevărul, pentru că veni vorba, zise 
domnul Flintwinch, încrucişându-şi braţele şi devenind pur 
şi simplu imaginea îndărătniciei ţâfnoase, iată, au trecut 
patruzeci de ani de când îmi călcaţi pe nervi, dându-vă tot 
timpul aere, chiar şi cu mine, care vă ştiu, slavă Domnului, 
câte parale faceţi, şi asta numai şi numai să mă reduceţi cu 
nepăsare la zero. Vă admir foarte mult; sunteţi o femeie cu 
mult cap, înzestrată cu un mare talent, dar şi cel mai grozav 
cap, şi cel mai mare talent n-ar putea scoate din răbdare un 
om fără să sfârşească prin a-l da gata. Aşa că puţin îmi 
pasă că acum nu mă slăbiţi din ochi, dar am ajuns şi la 
codicil şi luaţi bine seama ce spun. L-aţi dosit undeva şi aţi 
păstrat în taină locul. Pe atunci eraţi însă o femeie vioaie şi 
vă puteaţi duce oricând să-l luaţi, dacă doreaţi. Dar băgaţi 
bine de seamă. A venit o vreme când aţi fost lovită de 
paralizie, aşa cum sunteţi şi acum, şi dacă voiaţi să luaţi 
documentul nu mai era cu putinţă. Astfel că a zăcut în 
ascunzătoarea aceea ani de zile. În sfârşit, când îl tot 
aşteptam pe Arthur zi de zi, să se întoarcă în ţară şi putea 
să pice ba azi, ba mâine, neştiind dacă n-o să cotrobăie 


pretutindeni prin casă, v-am spus de mii de ori, fiindcă 
singură nu mai eraţi în stare să-l luaţi, să mă duc eu să-l iau 
şi să-l bag pe foc. Dar de unde... nimeni în afară de 
dumneavoastră nu ştia unde se află documentul, 
dumneavoastră însă trebuia să vă păstraţi puterea 
neştirbită! Numiţi-vă oricum, în ochii mei rămâneţi însă 
femeia lui Lucifer cu pofta dumneavoastră de putere! Într-o 
duminică seara, Arthur se întoarce acasă. N-au trecut nici 
zece minute de când se afla în odaia asta, că şi începe să 
vorbească despre ceasul lui taică-său. Ştiţi foarte bine că pe 
vremea când taică-său vă trimitea ceasul, „Să nu uiţi „nu 
putea însemna altceva, restul istoriei fiind pe atunci demult 
dus pe copcă şi îngropat. „Să nu uiţi”, sfeteriseala. Restituie 
tot ce a fost luat cu japca! Purtarea lui Arthur v-a cam 
speriat, şi documentul trebuia scos până la urmă. Aşa că, 
înainte ca muierea asta descreierată (domnul Flintwinch 
rânji spre nevastă-sa) să se ducă la culcare, îmi spuneţi în 
sfârşit unde-aţi ascuns documentul, printre nişte hârţoage 
vechi din pivniţă, unde Arthur avea să scotocească a doua zi 
dimineaţă chiar. Dar nu se cade să fie ars într-o duminică 
seara. Nu, dumneavoastră sunteţi evlavioasă nevoie mare. 
Trebuie s-aşteptăm până după miezul nopţii, atunci e luni. 
Ei bine, felul ăsta de-a mă ucide cu zile îmi calcă mie pe 
nervi; de aceea, fiind cam iritat, şi pentru că nu-s evlavios 
ca dumneavoastră, mă mai uit o dată la document înainte 
de miezul nopţii, ca să-mi împrospătez memoria, 
împăturesc una din numeroasele hârtii îngălbenite aflate în 
pivniţă şi care se asemănau, apoi, când se face luni 
dimineaţă şi trebuie, la licărul lămpii dumneavoastră, să 
trec tiptil pe lângă patul unde staţi întinsă spre cămin, fac o 
mică schimbare ca un scamator şi ard documentul cel fals. 
Frate-miu Ephraim, paznic la ospiciul de nebuni - nu strică 
să fi stat chiar el într-o cămaşă de forţă - mai făcuse şi alte 
treburi până să-i fi încredinţat dumneavoastră misiunea 
aceea de lungă durată, dar fără reuşită. Soţia lui murise - 


n-a fost mare nenorocire; mai bine murea nevastă-mea în 
locul ei, mare pagubă-n ciuperci! 

— Făcuse fel de fel de experienţe îndrăzneţe, cu rezultate 
nesatisfăcătoare şi a intrat în bucluc fiindcă a prăjitj, puţin 
cam prea mult, un bolnav ca să-i revină judecata, şi s-a 
îndatorat până peste cap. Cu ce mai putuse salva de la 
dezastru şi cu o mică sumă dată de mine, el avea să plece 
din ţară. Se afla aici luni dis-de-dimineaţă în aşteptarea 
mareei; pe scurt, se ducea spre Anvers, unde, puţin mai 
târziu îmi pare rău că vă jignesc, dar cum să spun: naiba să- 
lia! 

— Trebuia să facă cunoştinţă cu acest domn. Ve- 

1 Tratament al bolnavilor mintali din accj epocă şi din 
timpuri mai vechi. 

Nea de departe, şi, mi-am închipuit eu atunci, îi era doar 
somn; dar astăzi cred că era beat. Când mama lui Arthur a 
fost dată în grija lui şi a nevesti-şi, îşi petrecea tot timpul 
scriind, scria fără încetare, cel mai adesea scrisori în care 
vă făcea confesiuni şi vă ruga s-o iertaţi. Frate-miu îmi 
aducea din când în când teancuri de asemenea scrisori. Am 
socotit că ar fi bine să le păstrez eu, decât să; le las să fie şi 
ele îngropate de vii; aşa că le-am ţinut? 

Într-o casetă şi le răsfoiam când aveam chef. Convins că 

Era prudent să nu ţin codicilul în casă, că nu cumva să dea 
Arthur de el, l-am pus în aceeaşi casetă pe care am ferecat- 
o cu două încuietori şi am încredinţat-o fral ţelui meu s-o ia 
şi s-o ţină la el, până când o să-i scriu 

Ţ eu. l-am scris despre asta în mai multe rânduri, dar n-am 

Primit nici un răspuns. Nu ştiam ce să cred, până în clipă; 
în care acest domn ne-a onorat cu prima sa vizită. Fireşte, 
Am început să bănuiesc atunci ce se petrecuse; nu-i nevoie 
să-mi spună dânsul ca să-mi dau seama în ce chip şi-a v 
procurat informaţiile pe care le deţine din hârtiile mele,: 

Din hârtiile dumneavoastră şi din pălăvrăgeala fratelui 

I”. Meu, la un coniac şi un trabuc... ah, dacă-şi punea 
căluş; 


La gură! Şi-acum, nu mai am decât un singur lucru de 

Spus, femeie îndărătnică ce sunteţi, şi anume, că nu m-am 
hotărât definitiv dacă să vă dau sau nu bătaie de cap cu 
codicilul ăsta. Cred că nu; doar atât, mi-ar fi fost îndeajuns 
să ştiu că v-am venit de hac şi că-s mai puternic decât 
dumneavoastră. În situaţia în care ne aflăm, nu mai am nici 
o explicaţie să vă dau până mâine seară la aceeaşi oră. Aşa 
că aţi face bine, zise domnul Flintwinch, isprăvându-şi 
discursul printr-o mişcare în spirală, să vă ţineţi ochii fixaţi 
asupra altcuiva, căci ce rost are să vă uitaţi ţintă la mine. 

Doamna Clennam îşi întoarse binişor privirile după ce 
termină el şi îşi lăsă capul pe mână. Cealaltă mână o apăsa 
puternic în masă, şi din nou avu pornirea aceea ciudată, 
vizibilă, de parcă ar fi vrut să se ridice de jos. 

Caseta asta nu ţi-ar putea aduce în altă parte preţul care ţi 
se va da aici. Această taină nu-ţi poate aduce acelaşi profit 
vândută unei alte persoane decât mie. Dar în clipa de faţă 
n-am de unde scoate suma cerută 

De dumneata. N-am făcut avere. Cât trebuie să-ţi dau 
acum şi cât altă dată, şi de unde pot fi eu sigură de tăcerea 
dumitale? 

Îngeraşul meu, rosti Rigaud, v-am spus cât vreau şi timpul 
ne presează. Înainte de a veni aici, am lăsat copii după cele 
mai importante dintre aceste hârtii în mâinile unei terţe 
persoane. Amânaţi plata până când se închid porţile 
închisorii Marshalsea peste noapte, şi atunci va fi prea 
târziu să mai tratăm. Deţinutul le va fi citit până atunci. 

Ea duse iarăşi amândouă mâinile la cap, scoase o 
exclamaţie violehtă şi sări în picioare. Se clătină o clipă, 
gata-gata să cadă, apoi rămase pironită locului. 

Ce vrei să spui?! Ce vrei să spui, omule! 

Dinaintea acestei siluete fantomatice, care de atâta 

Vreme îşi pierduse obiceiul de a se ţine pe picioare, 
Rigaud se retrase şi cobori glasul. Pentru cei trei aflaţi de 
faţă, era aproape ca şi cum o femeie moartă se sculase din 
groapă. 


Domnişoara Dorrit, răspunse Rigaud, nepoata lui 

Musiu Frederick, pe care am cunoscut-o în străinătate, îl 
iubeşte pe deţinut. Domnişoara Dorrit, nepoata lui musiu 
Frederick, veghează în clipa asta la căpătâiul deţinutului, 
care e bolnav. Pentru că i-am lăsat cu propriile mele mâini, 
înainte de a veni încoace, un pachet însoţit de o scrisoare cu 
instrucţiuni: „spre binele lui „ ar fi gata să facă orice spre 
binele lui - cerându-i să-l păstreze fără a rupe sigiliul, în 
cazul că va veni cineva să i-l ceară până la ora închiderii, şi, 
dacă nu vine nimeni după ce bate ultima oară clopotul 
închisorii, să i-l dea deţinutului; adăugind că pachetul mai 
conţine o copie a documentelor destinată ei, pe care 
deţinutul va trebui să i-o înmâneze. Acum că am ajuns atât 
de departe, nu m-aş încumeta să rămân singur alături de 
voi, fără a fi încredinţat că taina mea va supravieţui. Cât 
despre a pretinde că nu voi putea obţine în altă parte preţul 
“pe care l-aş căpăta aici, ia spuneţi-mi, doamnă, credeţi oare 
că aţi fi în stare să apreciaţi suma ce mi-ar da-o nepoţica - 
spre binele lui - ca să păstreze secretul? Încă o dată vă 
spun, timpul ne presează. Dacă pachetul nu e cerut până ce 
sună clopotul 

În seara asta, nu veţi mai putea cumpăra. Iar eu, atunci, îl 
vând fetei! 

Din nou se dădu în ea luptă aceea aprigă, apoi deodată 
alergă către un dulap, îl deschise larg, luă de acolo o 
broboadă sau un şal şi îl înfăşură peste cap. Affery, care o 
urmărise îngrozită din priviri, se năpusti spre ea în mijlocul 
odăii, o prinse de rochie şi se aruncă în genunchi dinainte-i. 

Staţi, staţi, staţi! Ce vreţi să faceţi? Unde vă duceţi? 
Sunteţi o femeie cumplită, dar eu nu vă vreau răul. Acuma 
nu-i mai pot face nici un bine lu' Arthur, văd eu; şi nu trebe 
să vă fie teamă de mine. Am să păstrez sicretu 
mneavoastră. Nu plecaţi, o să cădeţi moartă pe stradă. 
Făgăduiţi-mi doar atât, că dacă sărmana făptură e ţinută 
aicea în taină, o să mi-o daţi mie s-o am în pază şi s-o 


îngrijesc. Făgăduiţi-mi doar atâta, şi să nu vă fie teamă 
niciodată de mine. 

Doamna Clennam rămase o clipă ţintuită locului, în toiul 
grabei sale, şi spuse, pe un ton sever, uimită totodată: 

Ţinută aici? Dar a murit acum douăzeci de ani şi mai bine. 
Întreabă-1 pe Flintwinch... înt”eabă-1 pe el. Amândoi o să- 
ţi spună că a murit când Arthur a plecat în străinătate. 

Cu-atât mai rău, zise Affery, cu un fior, căci atunci ea e cea 
care umblă că un strigoi prin casă. Cine altu dacă nu ea 
foşneşte peste tot şi dă nişte semnale presărând colb 
încetişor? Cine altu dacă nu ea vine şi pleacă şi trage pe 
pereţi nişte linii lungi, şerpuitoare, când suntem cu toţii în 
pat? Cine altu dacă nu ea ţine câteodată uşa de n-o poţi nici 
închide, nici deschide? Da' nu plecaţi, nu plecaţi! Stăpâna, o 
să muriţi pe stradă! 

Stăpâna ei îşi desprinse poalele rochiei din mâinile 
imploratoare ale slujnicei sale şi se adresă lui Rigaud: 

Aşteaptă aici până mă-ntorc! Şi ieşi pe uşă, alergând. 

De la fereastră o vedeau străbătând curtea în fugă şi 
ieşind pe poartă. 

Rămaseră cu toţii câteva clipe încremeniţi. Affery a fost 
prima care se mişcă, şi, frângându-şi mâinile, alergă după 
stăpână-sa. Urmă Jeremiah Flintwinch, care se dădu înapoi 
spre uşă, cu o mină în buzunar şi cu cealaltă frecându-şi 
bărbia, şi se furişă pieziş afară, rezervat ca de obicei, fără 
să scoată o vorbă. Rămas singur, Rigaud se instală pe 
pervazul ferestrei deschise, în poziţia lui favorită din 
închisoarea marsilieză. Puse lângă el, la îndemână, 
ţigaretele şi cutia de chibrituri şi începu să fumeze. 

„Uf! Aproape la fel de rău ca în porcăria aia veche şi 
afurisită. Mai cald, însă aproape la fel de sinistru. S-aştept 
până se-ntoarce ea? Dar fireşte; dar unde s-o fi dus, şi cât 
de mult o lipsi? Eh, nu-i nimic! Rigaud Lagnier Blandois, 
bunul meu flăcău, vei pune mâna pe bani. Ai să te- 
mbogăţeşti. Ai trăit ca un domn, o să mori ca un domn. Ai 
triumfat, băiete; dar e-n firea ta să triumfi. Uflw 


În ceasul triumfului, mustaţa i se zbârâise în sus, iar nasul 
i se lăsase în jos; privea cu deosebită plăcere o bârnă 
groasă de deasupra capului său. 

Capitolul XXXI 

A SOSIT ŞI CEASUL 

SOARELE coborâse la asfinţit şi amurgul prăfos învăluia 
străzile, când, o siluetă de multă vreme străină, mergea în 
pas zorit. În ime*Yata apropiere a casei vechi nu prea 
atrăsese atenţia, căci rareori trecea pe acolo cineva ca s-o fi 
putut remarca; dar depărtându-se de fluviu, pe străzile 
întortocheate care duceau spre Podul Londrei pentru a 
ajunge la marea arteră de circulaţie, a fost înconjurată din 
toate părţile de nedumerire. 

Îndârjită şi cu priviri aprige, iute de pas şi totuşi slabă şi 
nesigură pe picioare, bizară în rochia ei neagră şi cu 
broboada luată pe cap în pripă, sfrijită, numai piele şi os şi 
de o paloare cadaverică, mergea grăbită înainte, fără să-i 
pese de gură-cască mai mult decât unei somnambule. Mai 
izbitoare prin contrastul dintre ea şi mulţimea străzii, ca şi 
cum s-ar fi aflat pe un piedestal, bătrâna atrăgea toate 
privirile. Hoinarii se simțeau îndemnați să se uite la ea, 
oamenii grăbiţi cu care se întâlnea în cale încetineau pasul 
şi întorceau capul; trecătorii perechi stând locului şi dându- 
se la o parte îşi spuneau în şoaptă unii altora: „Priveşte 
apariţia asta spectrală care vine spre noi „. Şi perindarea ei 
rapidă stârnea parcă un vârtej, trăgându-i după sine pe cei 
mai trândăvi şi mai curioşi. 

Buimăcită de năvala furtunoasă a acestei mulţimi de 
chipuri care se holbau la ea - după atâţia ani de singurătate 
- de senzaţia derutantă că se afla sub cerul liber şi de 
senzaţia şi mai derutantă că umbla pe propriile sale 
picioare, de schimbările neaşteptate ale lucrurilor pe 
jumătate uitate şi de neasemănarea dintre imaginile 
controlabile - închipuite adesea - despre viaţa de care se 
izolase şi iureşul copleşitor al realităţii, îşi vedea de drum 
de parcă era împresurată de gânduri bezmetice mai 


degrabă decât de o liotă de indiscreţi. Dar, după ce trecu 
podul şi merse un timp drept înainte, îşi aminti că trebuia 
să întrebe încotro s-o apuce, abia atunci, oprindu-se locului 
şi privind în toate părţile, vrând să se intereseze undeva, se 
trezi încolţită de un roi de chipuri încordate de curiozitate. 

De ce vă ţineţi după mine? Întrebă ea, tremurând. 

Niciunul din cei aflaţi în imediata apropiere nu 

Răspunse; însă o voce piţigăiată, din rândurile celor mai 
îndepărtați, ţipă: 

Fiindcă eşti nebună! 

Sunt la fel de întreagă la minte ca oricare altul dintre voi. 
Caut închisoarea Marshalsea. 

Ce-am zis eu, e nebună de legat, ce caută-i chiar peste 
drum! 

În mijlocul zbieretelor care au urmat acestui răspuns, “un 
tânăr mărunţel, cu înfăţişare blândă şi liniştită, îşi croi drum 
către ea şi-i spuse: 

Căutaţi închisoarea Marshalsea? Eu mă duc să-mi îau 
serviciul în primire acolo. Veniţi cu mine. 

Îşi puse mâna pe braţul tânărului şi trecură strada 
împreună; mulţimea, oarecum necăjită că avea s-o piardă 
curând, înghesuindu-se înainte, îndărătul lor şi din 
amândouă laturile, le recomandă să facă o plimbare până la 
Bedlam După un vălmăşag vremelnic în curtea exterioară, 
poarta temniţei se deschise şi apoi se închise în urma lor. În 
gheretă, care prin contrast cu zarva de afară părea un 
refugiu paşnic, licărul gălbinicios al unei lămpi se şi luptă cu 
umbrele din închisoare. 

Ia spune, John! Îl întâmpină temnicerul care le dăduse 
drumul înăuntru. Ce s-a întâmplat? 

Nimic, tată; doar că doamna nu cunoştea drumul şi băieţii 
de pe stradă nu i-au dat pace. La cine aţi venit, doamnă? 

La domnişoara Dorrit. E aici? 

Tânărul manifestă şi mai mult interes. 

Da, e aici. Cum vă numiţi? 

Doamna Clennam. 


Mama domnului Clennam? Întrebă tânărul. 

Ea strânse buzele şi şovăi. 

Da. Spuneţi-i mai bine că e mama lui. 

Ştiţi, explică tânărul, deoarece familia mareşalului-“ 
guvernator e în prezent plecată la ţară, mareşalul i-a pus 
domnişoarei Dorrit la dispoziţie o odaie din apartamentul 
său. Nu credeţi c-ar fi mai bine să urcați până acolo şi s-o 
aduc pe domnişoara Dorrit la dumneavoastră? 

Ea îi făcu semn că e de acord; tânărul descuie o uşă şi o 
conduse pe o scară lăturalnică până în locuinţa de 
deasupra, unde o pofiti într-o cameră care se întuneca 
treptat, odată cu înserarea, şi apoi plecă. Încăperea dădea 
în curtea închisorii din ce în ce mai cotropită de întuneric, 
unde câţiva deţinuţi hoinăreau încoace şi încolo; în vreme 
ce alţii se aplecau peste pervazul ferestrelor, 

1 De fapt Bethlem Hospital, pentru alienaţi mintali. 

Stând de vorbă cât mai aparte cu prietenii care aveau să-i 
părăsească, şi în general, omorându-şi timpul de detenţie 
cum se pricepeau şi ei mai bine, în seara aceea de vară. 
Atmosfera era apăsătoare şi încinsă, locul ăsta strâmt, 
sufocant; de afară se auzea un freamăt de zgomote 
nestăvilite, ca amintirea chinuitoare a unor asemenea 
lucruri când te doare capul şi inimă. Doamna Clennam 
stătea zăpăcită în picioare, la fereastră, uitându-se jos în 
această închisoare, de parcă privea din propria ei temniţă, 
deosebită - când o exclamaţie de surpriză o făcu să tresară. 
Mica Dorrit se afla dinaintea ei. 

Doamnă Clennam, e oare cu putinţă să aveţi fericirea de-a 
vă fi însănătoşit... 

Mica Dorrit se opri, căci nu se citea nici fericire, nici 
sănătate pe chipul întors spre ea. 

Asta nu-i însănătoşire, nu-i putere... nici eu nu ştiu ce este! 
Exclamă, punând capăt acestui subiect cu o fluturare 
nervoasă a mâinii. Ţi-a fost lăsat un pachet pe care trebuia 
să-l fi dat lui Arthur, dacă nu ţi se cerea înainte de 
închiderea porţii, astă seară. 


Da. 

Am venit să-l cer. 

Mica Dorrit îl scoase de la piept şii-1 dădu în mâna 
doamnei Clennam, care rămase cu braţul întins şi după ce-l 
primise. 

Ai idee ce conţine? 

Îngrozită că o vedea acolo, cu acea nouă libertate de 
mişcare într-însa, care după cum ea însăşi spunea nu se 
datora vigoarei şi care părea tot atât de ireală privind-o, 
precum o pictură sau o statuie însufleţită brusc, Mica Dorrit 
răspunse: 

Nu. 

Citeşte! 

Mica Dorrit luă pachetul din mâna încă întinsă şi rupse 
sigiliul. Doamna Clennam îi dădu atunci plicul adresat ei şi 
păstră restul. Umbra zidului şi a clădirilor închisorii, care 
întuneca încăperea chiar şi în plină zi, o făcea să fie prea 
sumbră, acum că amurgul se tot înteţea, ca să mai poată citi 
acolo, doar dacă venea lângă fereastră. Mica Dorrit se duse 
deci şi citi la fereastră, unde mai stăruia licărul cerului 
luminos de vară. După câteva exclamaţii întretăiate de 
uimire şi groază, continuă să citească în tăcere. Când 
termină, se întoarse; fosta ei stăpâna schiţă o plecăciune 
dinainte-i. 

Acum ştii ce-am făcut. 

Cred că da. Mi-e teamă că da, deşi sunt atât de năucită, 
atât de tristă şi mi-e atât de milă, că n-am fost în stare să 
urmăresc tot ce-am citit, zise Mica Dorrit cu glas tremurat. 

Îţi voi restitui tot ce ţi-am luat. lartă-mă. Ai putea să mă 
ierţi? 

Da, şi Cerul ştie acest lucru! Nu-mi sărutaţi rochia şi nu 
îngenuncheaţi în faţa mea; sunteţi prea bătrână ca să- 
ngenuneheaţi în faţa mea; vă iert din toată inima şi fără 
asta. 

Vreau să te mai rog ceva. 


Dar nu din poziţia aceasta, zise Mica Dorrit. E nefiresc să 
vă văd capul cărunt plecat înaintea mea. Vă rog, ridicaţi-vă; 
daţi-mi voie să vă ajut. 

Spunând aceste cuvinte, o ridică de jos şi rămase în 
picioare, dându-se puţin înapoi de lângă ea, dar privind-o În 
faţă. 

Marea favoare pe care o cer de la dumneata - şi de aici 
decurge o alta - marea rugăminte pe care o adresez inimii 
dumitale miloase şi delicate este să nu-i dezvălui nimic din 
toate astea lui Arthur până la moartea mea. Dacă, după un 
timp de chibzuinţă, crezi că i-ar sluji la ceva să afle taina cât 
încă mai trăiesc, atunci spune-i tot. Dar n-o să ajungi la o 
asemenea concluzie şi, în acest caz, vrei să-mi făgăduieşti 
că vei păstra secretul până după moartea mea? 

Îmi pare atât de rău, ceea ce am citit adineauri m-a 
tulburat în aşa măsură, replică Mica Dorrit, încât nu prea 
pot să vă dau un răspuns temeinic. Dacă aş fi absolut sigură 
că aflând tot, domnului Clennam nu i-ar sluji la nimic... 

Ştiu că-l iubeşti şi că în primul rând te gândeşti la el. E şi 
drept să te gândeşti în primul rând la el. Nici nu doresc 
altceva. Dar, după ce te-ai gândit la binele lui şi dacă totuşi 
crezi că m-ai putea cruța pentru timpul scurt cât mai am de 
trăit, vrei să faci acest lucru? 

Da! 

Domnul să te binecuvânteze! 

Stătea în picioare în umbră, iar Mâcăi Dorrit, care se afla 
în lumină, îi părea o siluetă în văluri; dar vocea ei rostind 
aceste patru cuvinte de recunoştinţă era pătimaşă şi 
întretăiată - întretăiată de o emoție la fel de neobişnuită 
ochilor ei de gheaţă, precum mişcarea, pentru membrele ei 
înţepenite. 

Poate te miri, spuse ea pe un ton mai apăsat, că-s în stare 
mai degrabă să suport de a mă arăta aşa cum sunt, 
dumitale, pe care te-am nedreptăţit, decât fiului duşmancei 
mele, care m-a nedreptăţit pe mine. Căci ea mi-a făcut un 
mare rău. Nu numai că a păcătuit în chip odios faţă de 


Dumnezeu, dar mi-a pricinuit şi mie un rău. Ea a făcut din 
tatăl lui Arthur ceea ce a fost el pentru mine. Chiar din ziua 
căsătoriei noastre, am fost pentru el o spaimă, şi asta numai 
din cauza ei. Am fost o pacoste pentru amândoi, şi asta din 
vina ei. Îl iubeşti pe Arthur - văd asta din roşeaţa de pe 
chipul dumitale; aş dori să fie zorile unor zile mai fericite 
pentru amândoi! 

— Şi te-ai şi gândit că-i deopotrivă de milos şi de bun ca şi 
dumneata, şi trebuie că te-ai întrebat de ce nu am 
încredere în el aşa cum am în dumneata. Nu te-ai gândit la 
asta? 

Nici un gând, răspunse Mica Dorrit, ivit de recunoaşterea 
că domnul Clennam este un om pe care te poţi bizui, fiind 
amabil, generos şi bun, nu-mi este cu totul străin. 

Desigur, totuşi Arthur e singura persoană din lume faţă de 
care ţin să ascund secretul acesta cât timp voi trăi. Când 
era copil, din primele zile de care îşi poate aduce aminte, 
am avut asupra lui o mina strictă, gata să-i aplice o 
pedeapsă. Am fost severă cu el, ştiind că păcatele părinţilor 
se răsfrâng asupra progeniturilor lor, şi că de la naştere 
chiar a fost însemnat cu stigmatul mâniei cereşti. M-am 
aşezat între el şi taică-său, care din slăbiciune ardea de 
nerăbdare să-mi domolească severitatea, dar am refuzat 
acest îndemn, aşa încât copilul să-şi câştige salvarea prin 
înrobire şi vicisitudini. L-am văzut, cu chipul leit maică-sa, 
ridicând speriat ochii spre mine, din cărţişoarele lui, 
încercând să mă îmbuneze în felul maică-şi; dar asta nu 
făcea decât să mă înăsprească. 

Sfiala din expresia ascultătoarei sale puse capăt o clipă 
torentului de cuvinte rostite cu glas sumbru, încărcat de 
amintiri. 

Spre binele lui. Nu pentru a-mi da satisfacţie jignirii mele. 
Ce sunt eu şi ce mai conta răul pricinuit mie pe lângă 
blestemul cerului? L-am văzut pe copilul ăsta crescând nu 
în evlavia celor aleşi - păcatul maică-şi apăsa prea mult pe 
umerii lui - ci în corectitudine şi dreptate, şi în supunere 


faţă de mine. Nu m-a iubit niciodată - deşi o dată am sperat 
oarecum - atât suntem de slabi şi astfel luptă pornirile 
corupte ale cărnii împotriva îndatoririlor încredințate nouă; 
dar m-a respectat totdeauna şi şi-a făcut datoria faţă de 
mine. Chiar şi astăzi încă. Cu un gol în suflet, al cărui sens 
niciodată nu l-a înţeles, s-a îndepărtat de mine ca să-şi 
urmeze drumul ales; dar chiar şi asta a făcut-o cu grijă, 
cruţându-mă. Acestea au fost relaţiile lui cu mine. Ale 
noastre au fost mult mai superficiale şi au durat mult mai 
puţin. Când te aşezai la cusut în odaia mea, ţi-era teamă de 
fnine, dar îţi închipuiai că-ţi fac un serviciu; acum eşti mai 
bine informată şi ştii ce rău ţi-am făcut. Chiar dacă ai vedea 
şi ai înţelege cu ochi răi cauzele care m-au determinat să 
urmez această cale, mi-e mai uşor de îndurat astăzi decât 
dacă ar fi vorba de Arthur. N-aş vrea pentru nimic în lume 
să mă schimbe la un moment dat, oricât de orbit ar fi, din 
locul ocupat de mine în ochii lui de-a lungul întregii sale 
vieţii, şi să nu mă mai respecte, considerându-mă o fiinţă 
prinsă asupra faptului, expusă oprobriului. Dacă tot trebuie 
să fie aşa într-o zi, să se întâmple când nu mai sunt aici să 
văd. Să nu simt cumva, cât trăiesc, că nu mai exist cu 
desăvârşire pentru el, ca şi cum aş fi mistuită în flăcări de 
un trăsnet şi înghițită în măruntaiele pământului. 

Vorbind astfel, orgoliul puternic şi vechea ei patimă o 
făceau să sufere fcumplit. Nu mai puţin când adăugă: 

Chiar şi acum văd că te dai înapoi de lângă mine, de parcă 
m-aş purta crud cu dumneata. 

Mica Dorrit nu putea tăgădui acest lucru. Încerca să nu 
arate, dar se ferea grozav de o stare de spirit care arsese 
cu atâta viitoare, durase atât de îndelung şi se prezentă în 
toată goliciunea, fără nici un fel de artificiu. 

— Am făcut, zise doamna Clennam, ceea ce mi-a fost dat să 
fac. Am luptat împotriva răului, nu împotriva binelui. N-am 
fost decât un instrument sever care pedepseşte păcatul. 
Oare n-au fost totdeauna alese simple păcătoase ca mine 
să-l pedepsească? 


Totdeauna? Repetă Mica Dorrit. 

Chiar dacă răul care mi s-a făcut mă domina, îndemnată 
de propria mea răzbunare, oare n-aş fi putut găsi nici o 
justificare? Nici chiar în timpurile străvechi, când 
nevinovaţii piereau odată cu vinovaţii în proporţie de o mie 
la unul? Când minia celor care-i urau pe cei răi nu se putea 
potoli nici prin vărsare de sânge, şi totuşi găseau îndurare? 

Oh, doamnă Clennam, doamnă Clennam, mânia şi 
răzbunarea nu pot fi un exemplu şi o mângâiere nici pentru 
dumneavoastră, nici pentru mine. Firul vieţii mele s-a 
depănat în închisoarea asta mizerabilă şi educaţia mea lasă 
mult de dorit; dar vă rog, gândiţi-vă la o epocă mai puţin 
îndepărtată şi mai fericită. Nu vă lăsaţi îndrumată decât de 
cel care vindecă bolnavii şi învie morţii, prietenul tuturor 
celor năpăstuiţi şi părăsiţi, stăpânul răbdător care a vărsat 
lacrimi de compasiune pentru metehnele noastre. Nu 
putem greşi dacă, lăsând orice la o parte, vom face totul în 
amintirea lui. El nu cunoaşte nici răzbunare, nici pedeapsa 
necruțătoare. Şi, sunt sigură, mergând pe urmele paşilor 
lui, nu te poţi rătăci. 

În lumina blândă a ferestrei, de unde ochii ei tocmai 
părăsiseră teatrul încercărilor din copilărie pentru a şi-i 
înălța spr, e cerul senin, nu alcătuia cu silueta neagră 
cufundată în umbră un contrast mai accentuat decât cel 
existent între viaţa şi crezul pe care se sprijinea ea şi 
povestea acestei siluete. Aceasta din nou cobori capul fără 
să scoată o vorbă. Rămase astfel până când răsunară 
primele bătăi ale clopotului, vestindu-i pe vizitatori să se 
retragă. 

Ascultă! Exclamă doamna Clennam, tresărind. Ţi-am spus 
că mai am o rugăminte, care nu poate suferi nici o 
amânare. Cel care ţi-a adus acest pachet şi în mâinile căruia 
se află dovezile aşteaptă acum la mine acasă să-i cumpăr 
tăcerea. Doar cumpărându-l pot împiedica să Jiu ajungă 
totul la urechile lui Arthur. Cere însă o sumă mare, mai mult 
decât aş putea strânge eu într-un timp atât de scurt. Nu 


vrea să lase din preţ orice-ar fi şi mă ameninţă că dacă nu 
se-nţelege cu mine, are să vină la dumneata. Vrei să mă 
însoţeşti la întoarcere şi să-i dovedeşti că ştii totul? Vrei să 
vii cu mine ca să-i dejoc planul? Vrei să vii cu mine ca sămă 
descotorosesc de el? Nu-mi refuza ceea ce-ţi cer în numele 
lui Arthur, deşi n-aş îndrăzni să-ţi cer acest lucru de dragul 
lui Arthur! 

Mica Dorrit consimţi din toată inima. Dispăru în închisoare 
câteva clipe, se întoarse şi spuse că este gata de plecare. 
Coborâră pe o altă scară, ocolind ghereta paznicului, şi 
ajungând în curtea principală, acum calmă şi pustie, ieşiră 
în stradă. 

Era una din acele seri de vară în care noaptea-i un amurg 
îndelungat. Strada şi podul se desluşeau limpede, iar cerul 
era senin şi frumos. Oamenii stăteau în picioare sau aşezaţi 
pe scaune prin faţa uşilor şi se jucau cu copiii, bucurându- 
se de această seară; mulţi se plimbau ca să mai ia puţin aer. 
Oboseala zilei se risipise aproape pe de-a-ntregul, şi poate 
că nu mai era nimeni care să se grăbească în afară de ele. 
Când treceau podul, turlele cu contururi clare de la 
sumedenie de biserici păreau să fi scăpat de boarea vânata 
care le învăluia îndeobşte, şi că veniseră mult mai aproape. 
Fumul care se învolbura spre cer îşi pierduse aspectul 
murdar, căpătând o strălucire a sa. Splendoarea asfinţitului 
nu se scuturase de spuza norilor, plutind în dâre prelungi şi 
vaporoase paşnic în zare. Mari fascicole de raze luminoase, 
pornind dintr-un punct din crugul firmamentului de unde 
iradiau; străbătându-l pe toată întinderea, treceau printre 
întiile stele, ca nişte semne ale binecuvântatei făgăduieli de 
pace şi speranţă care a prefăcut cunună de spini într-o 
aureolă de glorie. 

Mai puţin luată la ochi, acum când nu era singură şi se 
făcuse mai întuneric, doamna Clennam se grăbea 
nestânjenita alături de Mica Dorrit. Părăsiseră artera 
principală, dând colţul pe unde venise bătrâna doamnă şi îşi 
văzură de drum pe nişte străduţe intermediare liniştite şi 


fără lume. Tocmai ajunseseră la poarta casei, când deodată 
se auzi un bubuit ca de tunet. 

Ce a fost asta? Hai să intrăm repede! Strigă doamna 
Clennam. 

Acum se aflau în poartă. Mica Dorrit scoase un țipăt 
puternic şi o trase înapoi pe doamna Clennam. 

O clipă doar văzură dinaintea ochilor casa veche, unde un 
bărbat fuma cocoţat pe pervazul unei ferestre; încă un 
bubuit ca de tunet şi clădirea se clătină, se aplecă înainte, 
se crăpă în cincizeci de locuri careâncotro şi se prăbuşi la 
pământ. Asurzite de zgomot, înecându-se, sufocate, orbite 
de praf, îşi ascundeau faţa în mâini, rămânând pironite 
locului. Vârtejul de praf care se ridica între ele şi cerul calm 
se destrămă o clipă, dezvăluindu-le stelele. Când înălţară 
privirile, strigând după ajutor din răsputeri, masa enormă a 
hogeagurilor rămase singure în picioare, ca un turn în toiul 
unui uragan, tremură, se sfărâmă şi se prăvăli peste 
mormanul de ruine, ca şi cum fiecare bucată care cădea ar 
fi avut rostul să-l îngroape şi mai adânc pe ticălosul făcut 
una cu pământul. 

Înnegrite de nerecunoscut din pricina colbului împrăştiat 
peste tot, ele se retraseră iute din poartă în stradă, ţipând 
şi plângând. Doamna Clennam căzu brusc pe pietrele 
trotuarului şi niciodată, din ceasul acela, n-a mai putut nici 
mişca un deget măcar şi nici rosti un cuvânt. Vreme de mai 
bine de trei ani, ea zăcu în jilţul ei pe roate, uitându-se 
atentă la cei din jur şi dând impresia că înţelegea ce 
spuneau; dar tăcerea îndărătnică atât de îndelung impusă 
sieşi avea s-o învăluie veşnic de atunci, împotriva voinţei 
sale; şi, în afară că putea mişca ochii şi exprima un, da „sau 
un, nu „printr-o mişcare imperceptibilă din cap, ea a trăit şi 
a murit ca o stană de piatră. 

Affery, care fusese în căutarea lor la închisoare, le văzuse 
de departe pe pod. Sosise tocmai la timp ca s-o prindă în 
braţe pe stăpâna ei şi s-o ajute să ajungă într-o casă vecin? 
* unde o îngriji cu credinţă. Misterul zgomotelor era acum 


dezlegat; Affery, la fel ca unii oameni mai importanţi, a avut 
totdeauna dreptate în privinţa faptelor, dar greşea 
totdeauna când era vorba de teoriile sale decurgând de 
aici. 

Când norul de praf se spulberă şi noaptea de vară îşi 
recăpătă pacea, sumedenie de oameni se îngrămădeau 
împiedicând trecerea pe străzile din preajmă; se alcătuiseră 
echipe de lucrători pentru a face săpături printre 
dărâmături. O sută de oameni fuseseră surprinşi înăuntru 
când se prăbugşise casa... ba cincizeci, ba cincisprezece... ba 
doi. Zvonul se oprise în cele din urmă la numărul de doi: 
străinul şi domnul Flintwinch. 

Muncitorii au săpat tot timpul de-a lungul acestei nopţi 
scurte la flăcăruia pâlpâitoare a gazului, după aceea la 
nivelul soarelui din zori de zi, apoi din ce în ce mai adânc 
sub el, pe măsură ce se înălța spre zenit, apoi pieziş faţă de 
el când se afla în declin, pe urmă iarăşi la nivelul lui, către 
asfinţit. Săpăturile au continuat cu îndârjire; se căra 
molozul cu lopata, în cărucioare, roabe, coşuri, zi şi noapte, 
fără întrerupere; dar abia în seara celei de-a două zile a 
fost dezgropată grămada spurcată de gunoi cu rămăşiţele 
străinului: capul îi era făcut zob de grinda cea mare care-l 
zdrobise, cazând peste el. 

Dar de Flintwinch tot n-au dat; aşa că săpatul cu îndârjire, 
lopătatul şi căratul a continuat zi şi noapte, fără zăbavă. Se 
zvonea că această casă avusese nişte pivnițe faimoase (ceea 
ce era absolut adevărat) şi că Flintwinch se aflase în 
momentul catastrofei într-una din ele, sau că a avut timp să 
se refugieze într-acolo, ori că rămăsese viu şi nevătămat 
sub o boltă a beciului. 

Fusese auzit chiar strigând cu un glas cavernos, surd, 
sugrumat:, Aici sunt!ct 

În celălalt capăt al oraşului se ştia chiar că săpătorii 
izbutiseră să comunice cu el printr-o conductă, şi pe 
această cale primise ciorbă şi rachiu, că spusese cu un curaj 
demn de admiraţie că totul mergea bine, băieţi, cu excepţia 


claviculei. Dar săpatul, lopătatul şi căratul continuară fără 
întrerupere, până ce toate dărâmăturile au fost evacuate şi 
pivniţa scoasă la lumină; dar nici picior de Flintwinch, viu 
sau mort, teafăr sau beteag, n-a ieşit la iveală în urma 
loviturilor de târnăcop şi de cazma. 

Începuse să se vânture ideea că Flintwinch nu se aflase 
acolo în momentul prăbuşirii; se zvoni atunci că fusese 
ocupat altundeva, pe cale să-şi convert-ea&iîă valorile în tot 
atâţia kani lichizi, cât putuse isce rost la repezeală, Şi, 
profitând de autoritatea sa de asociat al doamnei Clennam, 
îşi însuşise integral fondurile firmei. Affery, aducându-şi 
aminte că mintosul ei spusese că va da lămuriri în timp de 
douăzeci şi patru de ore, ajunsese la încheierea, în ce o 
privea, că dispariţia lui, odată cu tot ce putuse înşfăca, era, 
în sfârşit, rezumatul satisfăcător al explicaţiei promise; dar 
ea nu suflase o vorbă, fiind prea recunoscătoare Cerului că 
scăpase de el. Deoarece părea logic să se conchidă că 
niciodată un om care nu fusese îngropat nu putea fi 
dezgropat, se lăsară păgubaşi de a-l mai găsi după ce 
isprăviseră treaba, şi n-au mai continuat să scotocească 
până în măruntaiele pământului. 

Hotărârea aceasta a fost luată în nume de rău de cea mai 
mare parte a oamenilor, care stăruiau să creadă morţiş că 
Flintwinch tăcea undeva prin straturile geologice ale 
Londrei. Părerea lor nu prea a fost zdruncinată de o 
anumită ştire repetată de-a lungul timpului, cum că un 
bătrân care purta cravata de obicei când sub o ureche, 
când sub cealaltă, şi despre care se ştia foarte bine că era 
englez, conlucra cu olandezii pe țărmurile pitoreşti ale 
canalelor din Haga şi prin cabaretele din Amsterdam, sub 
numele de Mynheer van Flyntevynge. 

Capitolul XXXII 

DUCĂ-SE 

ARTHUR continua să fie foarte bolnav în închisoarea 
Marshalsea, şi domnul Rugg nu vedea ivindu-se la orizontul 
legii nici o speranţă de a-l pune în libertate. 


Domnul Pancks avea cumplite remuşcări. Dacă nu erau 
cifrele alea infailibile care demonstrau că în loc să zacă în 
temniţă Arthur trebuia să se plimbe într-o trăsură cu doi 
cai, iar domnul Pancks în loc de a fi redus la simbria lui 
sărăcăcioasă de oonţopist trebuia să aibă între trei şi cinci 
mii lire sterline capital, nefericitul calculator s-ar fi vârât 
fără îndoială în pat, adăugind încă o victimă la numărul 
acelor creaturi obscure, care, cu faţa întoarsă la perete, 
mureau de alean, ultimă jertfă pe altarul măreției apuse a 
răposatului domn Merdle. 

Susţinut doar de cifrele lui incontestabile, domnul Pancks 
ducea o viaţă nenorocită şi agitată, purtând cu sine peste 
tot calculele sale, în pălărie, şi nu numai că le verifica 
singur ori de câte ori avea prilejul, dar îi mai şi rugă pe toţi 
cei care-i cădeau în mâna să le verifice împreună cu el, ca 
să vadă cât de simplă era situaţia, în Curtea-lnimii- 
Însângerate nu exista locatar aproape pe care domnul 
Pancks să nu-l fi pus la curent cu demonstraţia sa, şi, cum 
cifrele sunt molipsitoare, printre cei din partea locului 
izbucni un soi de pojar cifric, sub a cărui înrâurire toată 
Curtea o cam lua razna din pricina febrei. 

Cu cât domnul Pancks se frământa mai mult, cu atât 
patriarhul devenea mai impacientat. De-a lungul ultimelor 
întrevederi cu proprietarul, smiorcăielile lui căpătaseră un 
sunet iritant şi nu prevesteau nimic bun patriarhului; 
totodată, domnul Pancks în câteva ocazii examinase bosele 
patriarhale chiar mai atent decât s-ar fi cuvenit pentru 
cineva care nu era nici pictor, nici peruchier în căutarea 
unui model viu. 

În orice caz, intra şi ieşea în viteză, în şi din micuțul bazin 
dosnic, după cum trebuia sau nu să apară dinaintea 
patriarhului şi afacerile îşi urmau cursul lor obişnuit. 
Curtea-lnimii-Însângerate fusese grăpată de domnul 
Pancks, iar domnul Casby culegea roadele, la timpul 
cuvenit. Domnul Pancks avea drept parte a lui toată truda, 
toate neajunsurile meseriei; încasa toate profiturile, toată 


fanfaronada şi toate ifosele drept partea lui, şi, repetind 
expresia folosită în general de cel care cheltuia zâmbete 
binevoitoare, în zilele de sâmbătă seara, când îşi răsucea 
degetele mari şi dolofane, după ce făcuse balanţa 
săptămânii: „lotul a decurs satisfăcător pentru toată 
lumea... toată lumea... satisfăcător, domnule, pentru toată 
lumea”. 

Docul remorcherului Pancks avea un acoperiş de plumb, 
care, frigându-se la soarele încins, s-ar putea să fi 
supraîncălzit vasul. Oricum, într-o sâmbătă seară de amşiţă, 
remorcherul, strigat de şlepul greoi, verde ca sticla, ieşi din 
doc înfierbântat la culme. 

Domnule Pancks, rosti patriarhul, eşti neglijent de-o 
vreme, eşti neglijent, domnule. 

Ce vreţi să spuneţi? A fost răspunsul laconic. 

Patriarhul, care totdeauna era într-o stare de linişte 

Şi tihnă perfecte, părea în seara aceea de o seninătate 
atât de deosebită, încât îţi călca pe nervi. Toţi, în lung şi-n 
lat, mureau de căldură, numai patriarhului îi era cu 
desăvârşire rece. Tuturor le era sete, dar patriarhul bea. 
Un parfum de tei sau de lămâie plutea în juru-i; şi el îşi 
turnă un pahar mare de vin auriu de Xeres, care scânteia 
de parcă ar fi băut razele soarelui la asfinţit. Toate astea 
erau lucruri neplăcute, nu însă cele mai neplăcute. Lucrul 
cel mai neplăcut era că, graţie ochilor lui mari şi albaştri, 
capului său lucios, pletelor lungi şi albe, şi a picioarelor 
verzi ca sticla, răşchirate dinaintea lui, sfârşind în nişte 
papuci prinşi uşor la glezne, avea un aer atât de radios, 
încât făcea impresia, în extrema lui bunăvoință, că 
pregătise o băutură pentru toată suflarea omenească, 
mulţumindu-se, în ce-l privea, doar cu laptele propriei sale 
bunătăţi*. 

lată de ce domnul Pancks întrebă: 

Ce vreţi să spuneţi? Şi îşi zbârli părul cu amândouă 
mâinile, într-un chip cât se poate de rău prevestitor. 


Vreau să spun, domnule Pancks, că ar trebui să fii mai 
aspru cu oamenii, mai aspru cu oamenii, mult mai aspru cu 
oamenii, domnule. Nu-i presezi de-ajuns, domnule. Nu-i 
presezi de-ajuns. Încasările dumitale nu ating suma dorită. 
Trebuie să-i presezi, domnule, altminteri raporturile dintre 
noi nu vor putea continua să fie atât de satisfăcătoare pe 
cât aş vrea eu să fie pentru ambele părţi... Pentru ambele 
părţi. 

Nu-i presez destul, domnule? Replică domnul Pancks. Dar 
eu ce fac atunci? 

Dumneata numai asta ar trebui să faci, domnule Pancks. 
Dumneata eşti pus aici să-ţi faci datoria, dar dumneata nu-ţi 
faci datoria. Dumneata eşti plătit să faci presiuni, şi trebuie 
să faci presiuni ca să fii plătit. Patriarhul era atât de 
surprins de întorsătura verbală strălucită gen Dr. 
Johnson21, la care nu se aştepta câtuşi de puţin şi n-o 
rostise intenţionat, încât râse în hohote, şi repetă, foarte 
mulţumit de sine, răsucindu-şi degetele mari şi adresând un 
mic semn din cap portretului său de copil: Eşti plătit să faci 
presiuni, domnule, şi trebuie să faci presiuni ca să fii plătit. 

Oh! Exclamă Pancks. Mai e ceva? 

Da, domnule, da, domnule. Mai e ceva. Te vei întoarce 
dacă vrei, domnule Pancks, să faci din nou presiuni în 
Curte, luni dimineaţă, primul lucru. 

Oh! Exclamă Pancks. Nu-i prea devreme? I-am stors destul 
astăzi. 

Fleacuri, domnule. Nu-i de-ajuns, nu-i de-ajuns. 

Oh! Exclamă Pancks, urmărindu-l din ochi cum dădea 
binevoitor pe gât o duşcă bună din băutura sa. Mai e ceva? 

Da, domnule, da, domnule, mai e ceva. Nu-s deloc 
mulţumit, domnule Pancks, de fiică-mea; nu-s deloc 
mulţumit. Nu numai că se duce mult prea des să se 
intereseze de doamna Clennam, doamna Clennam, a cărei 
situaţie din prezent e departe, oricum... de a fi 
satisfăcătoare tuturor părţilor, se mai duce, domnule 


Pancks, dacă nu mă-nşel, să se intereseze şi de domnul 
Clennam în închisoare. În închisoare. 

Zace în pat, ştiţi, spuse Pancks. O face poate din prietenie. 

Ph, ph, domnule Pancks. Ce o priveşte pe ea asta, ce-are a 
face! Nu pot să-ngădui acest lucru. Să-şi plătească datoriile 
şi să iasă de-acolo, să iasă de-acolo; să-şi plătească datoriile 
şi să iasă de-acolo. 

Deşi părul domnului Pancks stătea zbârlit ca nişte fire 
lungi de sârmă, el îi mai dădu un impuls în sus cu amândouă 
mâinile şi zâmbi la proprietarul său în chip cum nu se poate 
mai hidos. 

Vei fi aşa de bun să-i spui fiică-mi, domnule Pancks, că nu 
pot îngădui acest lucru, zise patriarhul cu blândeţe. 

Oh! Exclamă Pancks. N-aţi putea să-i spuneţi 
dumneavoastră asta? 

Nu, domnule, nu; dumneata eşti plătit să-i spui 

Şi trebuie să-i spui ca să fii plătit, să-i spui că să fii 

Plătit. 

Bătrânul neghiob nu putu rezista ispitei de a-şi mai 
încerca norocul o dată. 

Oh! Exclamă Pancks. Mai e ceva? 

Da, domnule. Mi se pare, domnule Pancks, că şi 

Dumneata te-nvârţi prea mult şi prea des prin direcţia 

Aceea. Îţi recomand, domnule Pancks, să-ţi alungi din 
minte atât pierderea dumitale personală de bani, cât şi a 
celorlalţi ca dumneata, şi să-ţi vezi de treabă, să-ţi vezi de 
treabă. 

Domnul Pancks primi această recomandare cu o 
exclamaţie atât de nemaipomenit de abruptă, de scurtă şi 
de tare a monosilabei „Oh!w Încât până şi împiedicatul 
patriarh întoarse ochii spre el, într-un soi de grabă. Domnul 
Pancks, cu un smiorcăit nu mai puţin intens, adăugă apoi: 

Mai e ceva? 

Deocamdată, nu, domnule, deocamdată, nu. Plec să fac o 
mică plimbare, o mică plimbare, zise patriarhul, isprăvindu- 
şi băutura şi ridicându-se cu un aer binevoitor. Poate că te 


mai găsesc aici când mă-ntorc. Dacă nu, domnule, la 
datorie, la datorie; stoarce, stoarce, stoarce, luni; stoarce, 
luni! 

Domnul Pancks, după ce îşi zbârli iarăşi părul, îl examină 
cu un aer jumătate hotărât, jumătate ofensat pe patriarh 
care tocmai îşi punea pălăria cu gardini largi. Îi era şi mai 
cald ca la început şi răsufla şi mai anevoie. Dar îl lăsă pe 
domnul Casby să iasă fără a face vreo observaţie, apoi se 
uită la el în taină, pe deasupra storurilor verzi de la 
fereastră. 

„Mi-am închipuit eu, îşi spuse. Ştiam eu încotro ai s-o 
apuci. Bun! , 

Se duse apoi îndărăt la docul său, făcu ordine pe acolo, îşi 
luă pălăria dintr-un cui, se uită în jur, spuse „Adio! „şi porni 
pe cont propriu. Se îndreptă direct spre capătul din Curtea- 
Inimii-Însângerate, unde avea prăvălia doamna Plornish şi 
ajunse acolo, în vârful scării, mai înfierbântat ca niciodată. 

Pe treapta cea mai de sus a scării, rezistând invitaţiilor 
doamnei Plornish să vină şi să ia loc alături de tatăl ei în 
Cuibul Fericirii - care spre consolarea lui n-au fost atât de 
stăruitoare ca în oricare zi, dat fiind că sâmbăta seara 
muşteriii, care blagosloveau prăvălia cu orice în afară de 
bani; dădeau buzna să facă comenzi cu nemiluita - pe 
treapta cea mai de sus, domnul Pancks rămase până când 
zări patriarhul, apărând totdeauna prin celălalt capăt şi 
înaintând agale, numai zâmbete, înconjurat de oameni cu 
jalbă-n proţap. Atunci cobori domnul Pancks şi se avânta 
spre el, dând presiune straşnică aburilor. 

Patriarhul, apropiindu-se cu obişnuita lui bunăvoință, a 
fost surprins văzându-l pe domnul Pancks, dar bănui că 
dojana lui îl stimulase să vină numaidecât să facă “presiuni 
asupra oamenilor, în loc să amâne operaţia până luni. 
Locatarii Curţii erau miraţi de această întâlnire, căci cele 
două puteri niciodată nu fuseseră văzute acolo împreună, 
de când se ştiau cei mai bătrâni din Lnimaânsângerată. Dar 
mirarea le-a fost copleşită de o nespusă uimire când domnul 


Pancks, venind alături de cel mai venerabil dintre toţi 
oamenii şi oprindu-se dinaintea jiletcii verzi ca sticla, 
alătură degetul mare de arătător ca pentru a da un 
bobârnac, le apropie de pălăria cu gardini largi şi, cu o 
îndemânare şi precizie neobişnuite, o zbură cât colo de pe 
caipul lucitor ca o bilă mare. 

După ce îşi îngădui această mică libertate cu persoana 
patriarhului, domnul Pancks continuă să uimească şi să 
atragă Inimile-Însângerate, spunând cu glas tare şi 
răspicat: 

Haide, pungaş bătrân şi zaharisit, vreau să închei 
socotelile cu tine. 

Îndată, domnul Pancks şi patriarhul au fost înconjurați de 
o sumedenie de oameni, numai ochi şi urechi; ferestrele se 
deschideau larg, iar pragurile caselor erau înţesate. 

Dar cine te crezi, mă rog? Zise domnul Pancks. Ce 
urmăreşti? Pentru ce virtute pozezi? Pentru mărinimie, nu-i 
aşa? Tu, şi mărinimos! 

Aici, domnul Pancks, aparent fără a avea intenţia să-l 
lovească, ci numai să-şi uşureze inima şi să risipească puţin 
din forţa sa de prisos, printr-un exerciţiu salutar, întinse un 
pumn către capul bulbucat, care se feri în lături. Repetă 
mişcarea aceasta stranie, spre admiraţia sporită a 
spectatorilor, la sfârşitul fiecărui punct din discursul 
domnului Pancks, după cum urmează: 

M-am concediat singur, începu Pancks, ca să-ţi pot spune 
pe şleau cine eşti. Faci parte din cea mai rea tagmă a 
escrocilor din câte există. Ca unul care sunt victima şi a 
unuia şi a altuia, nu ştiu dacă n-aş prefera tagma lui Merdle 
decât a ta. Eşti un vătaf de sclavi deghizat, unul în stare să 
jupoi oamenii de vii, un satrap care stoarce lumea până la 
ultima picătură de vlagă, dar totul făaut cu mâna altuia. Eşti 
un făţarnic de filantrop, un şarlatan josnic! 

Repetarea reprezentaţiei la acest punct a fost primită cu 
hohote de râs. 


Întreabă-i pe oamenii aceştia cumsecade, care din noi doi 
e mai aspru. Îţi vor spune Pancks, cred. 

Cuvintele lui au fost confirmate prin strigăte de „Fireşte” 
şi „Bravo! ,, 

Dar am să vă spun eu, oameni buni, cine este... Casby! 
Acest munte de blândeţe, blocul ăsta de mărinimie, 
zâmbăreţul ăsta îmbrăcat în verde ca sticla, ăsta-i tiranul 
vostru! Exclamă Pancks. Dacă vreţi să-l vedeţi pe cel care v- 
ar jupui de vii... iată-l! Să nu vă-nchipuiţi că-s eu, cu 
treizeci de şilingi simbrie pe săptămână, ci căutaţi-l în 
Casby, habar n-am cât anume primeşte pe timp de un an! 

Bine! Strigară mai multe glasuri. Ascultaţi-l pe domnul 
Pancks! 

Să-l asculte pe domnul Pancks? Strigă şi acesta din urmă 
(după ce repetă jocul, de o mare popularitate). Da, Vă cred! 
Aproape că a sosit timpul să-l ascultați pe domnul Pancks! 
Domnul Pancks a venit astă-seară pe străduţa voastră ca să- 
| ascultați. Pancks nu-i decât o unealtă, iată-1 pe cel care o 
manevrează! 

Auditoriul, bărbaţi, femei şi copii, s-ar fi dat cu toţii de 
partea domnului Pancks, ca un singur om, dacă nu erau la 
mijloc pletele lungi, argintii, mătăsoase şi pălăria cu gardini 
largi. 

Tonul face muzica, reluă Pancks. Şi aici e o singură 
muzică: asupreşte, asupreşte, asupreşte! Colo-i 
proprietarul şi aici e cel care scoate bani şi din piatră seacă. 
Păi, oameni buni, când vine aici la voi, băzâind întruna că o 
sfârlează ce se învârte încet, binevoitor, şi când vă-nghesuiţi 
în jurul lui să vă plângeţi de cel care scoate bani şi din 
piatră seacă, nu ştiţi ce mişel e proprietarul ăsta! Ce-aţi 
crede despre el dacă vă spun că şi-a făcut apariţia seara 
asta aici numai ca să dea toată vina pe mine luni? Ce-aţi 
crede dacă vă spun că astă-seară m-a pus pe jăratic fiindcă 
nu vă storc îndeajuns? Şi dacă v-aş spune că în momentul 
de faţă chiar mi-a poruncit anume să vă storc pmă la ultimul 
strop de vlagă, luni? 


Răspunsul dat a fost un murmur: „Ce ruşine! „şi „Ce 
ticăloşie! |, 

Ce ticăloşie? Replică Pancks cu un smiorcăit. Da, cred şi 
eu! Tagma din care face parte Casby al vostru este cea mai 
ticăloasă dintre toate. Îşi iau în slujba lor oameni care scot 
banii şi din piatră seacă, cu o simbrie de mizerie şi fac un 
lucru de care le e ruşine şi teamă şi pe care nu vor să-l facă, 
dar nu le dă pace şi până la urmă tot trebuie să-l facă! Vă 
silesc să aruncaţi întreaga vină în spinarea agentului, în 
vreme ce ei trag foloasele! Păi, cel mai aprig pungaş din tot 
oraşul ăsta, care vă trage pe sfoară cu optsprezece pence, 
nu-i nici pe jumătate atât de ticălos ca acest Casby de-aici! 

Strigăte de: „Aşaeste „şi „Să nu mai fie aşa! , 

Vedeţi la ce vă puteţi aştepta de la asemenea inşi, zise 
Pancks. Vedeţi la ce vă mai puteţi aştepta de la asemenea 
titireze grozave, care se învârt în jurul vostru atât de plăcut 
că habar n-aveţi ce pun la cale. Aş vrea să vă atrag o clipă 
atenţia la mine. N-am o înfăţişare prea acătării, ştiu foarte 
bine asta. 

Cei de faţă manifestau păreri diferite; mulţi strigau mai 
răspicat: „Nu, nu ai „, alţii, mai politicoşi: „Ba da,ai,,. 

În general, continuă domnul Pancks, sunt un om dur, sicii 
tor, trist, care trudesc din greu şi scot banii şi din piatră 
seacă. lată cum este umilul vostru servitor. Aveţi aşadar 
chipul său în mărime naturală, pictat de el şi prezentat 
vouă, asemănarea garantată! Dar cum vreţi să fiu altfel cu 
un om ca ăsta drept proprietar? La ce te poţi aştepta din 
partea lui? I-a fost dat oare cuiva să vadă vreodată rasol de 
berbec cu sos de capere crescând într-o nucă de cocos? 

Vioiciunea răspunsului lor dovedea că nimeni dintre 
Inimile-însângerate nu văzuse cândva asemenea bazaconie. 

Ei bine, zise domnul Pancks, atunci să nu vă aşteptaţi 
vreodată că o să găsiţi la un agent ca mine, în slujba unui 
patron ca el, cine ştie ce calităţi alese. Am trudit din greu 
de când mă cunosc. Şi ce viaţă am dus? Mi-am rupt oasele 
muncind şi luând pielea de pe alţii, de dimineaţa până seara 


târziu, iarăşi şi iarăşi. N” am fost agreabil cu mine însumi şi 
pesemne că nimănui nnam fost deloc agreabil. Dacă în zece 
ani i-am adus un şiling mai puţin pe săptămână, pungaşul 
ăsta îmi reţinea din simbrie un şiling pe săptămână, iar 
dacă ar fi găsit pe cineva să-i facă aceeaşi treabă cu şase 
pence mai puţin, îl angaja în locul meu ca să-i dea şase 
pence în minus. Cumpără ieftin şi vinde scump, iată 
principiile statornicite! Faimoasă firmă, „La binevoitorul 
Casby „, rosti domnul Pancks urmărindu-l din ochi cu o 
expresie care n-avea nimic admirativ; dar adevăratul nume 
al casei este „La Pungaşul „. Deviza sa: „Dă-i mereu de 
furcă celui care scoate banii şi din piatră seacă „. Există 
cineva aici, adăugă domnul Pancks, întrerupându-se brusc 
şi rotindu-şi privirile, care să se priceapă bine la gramatica 
engleză? 

Curtea-Inimii-Însângerate se sfia să pretindă că ar avea 
asemenea cunoştinţe. 

Nu face nimic, zise domnul Pancks. Voiam să remarc doar 
că sarcină impusă mie de acest proprietar niciodată n-a 
încetat să se conjuge la imperativul prezent al verbului a da 
în brânci de muncă, fără zăbavă: Dă tu în brânci de muncă, 
fără zăbavă, dea el în brânci de muncă, fără zăbavă, dăm 
noi în brânci de muncă, fără zăbavă, daţi voi în brânci de 
muncă, fără zăbavă, dea ei în brânci de muncă, fără zăbavă. 
lată cine e binevoitorul vostru patriarh Casby şi legea lui de 
aur. Îţi face grozav de bine să-l vezi, mie însă nu, deloc. E 
dulce ca mierea, dar eu-s rău ca o apă stătută. Îmi aduce 
smoala şi eu o manevrez, dar se lipeşte de mine. Şi acum, 
zise domnul Pancks, apropiindu-ise iarăşi de fostul lui 
patron, căci se îndepărtase puţin de el ca să-l expună mai 
bine privirilor celor din Curte; cum nu prea sunt obişnuit să 
vorbesc în public, şi am ţinut un discurs cam lung, având în 
vedere împrejură*- rile, am să închei ce doream să spun 
poftindu-te să-ţi iei tălpăşiţa de-aici. 

Ultimul dintre patriarhi era atât de tulburat, fiind luat cu 
asalt prin surprindere, şi îi trebuia atât de mult timp să-şi 


adune gândurile şi să formuleze o idee, încât nu găsi nici un 
cuvânt de spus. Părea că pune la cale cine ştie ce vicleşug 
patriarhal spre a ieşi din poziţia asta delicată, când domnul 
Pancks, dându-i deodată un nou bobârnac, făcu să-i zboare 
pălăria cât colo, cu aceeaşi îndemânare. Prima dată când s- 
a întâmplat asta, unul sau doi dintre locatarii Curţii-Inimii- 
Însângerate se grăbiseră slugarnici să-i dea pălăria de jos, 
înmânând-o posesorului ei; dar domnul Pancks produsese o 
impresie atât de puternică asupra celor care-l ascultau, 
încât patriarhul trebui să se întoarcă şi să şi-o ridice singur. 

Iute ca trăsnetul, domnul Pancks, care de câteva clipe 
ţinea mâna dreaptă în buzunarul de la haină, scoase brusc 
o pereche de foarfece şi, sărind dindărăt asupra 
patriarhului, îi tăie scurt pletele sacre care i se revărsau 
peste umeri. Într-un acces de mânie şi ură, smulse pălăria 
cu gardini largi din mina patriarhului uluit, îi reteză jos 
borul, dându-i o formă de cratiţă şi o înfundă pe capul 
patriarhului. 

Domnul Pancks se retrase consternat de rezultatul 
groaznic al acestui gest de desperare. În faţa lui se afla 
acum un bătrân greoi, cu un cap mare, pleşuv, cu nişte ochi 
cât cepele, holbaţi, fără nimic impresionant ori venerabil, 
care parcă răsărise din pământ ca să întrebe ce se 
petrecuse cu Casby. După ce se uită şi el la această nălucă, 
într-o tăcere copleşitoare, domnul Pancks aruncă foarfecele 
şi o luă la sănătoasa cât îl ţineau picioarele, în căutarea unei 
ascunzători, unde să fie la adăpost de urmările fărădelegii 
sale. Socoti prudent să alerge de-i scăpărau călcâiele. Rieşi 
nimic altceva nu-l urmărea, doar hohotele de râs din 
Curtea-lnimii-Însângerate, zburând prin văzduh şi 
repetându-se în torente. 

Capitolul XXXIII 

DUCĂ-SE! 

SCHIMBĂRILE din odaia unui om care zace doborât de 
fierbinţeală sunt lente şi nestatornice, pe câtă vreme 


schimbările care frământa lumea noastră înfierbântată sunt 
rapide şi irevocabile. 

Aşa a fost soarta Mâcăi Dorrit să asiste la aceste două 
soiuri de schimbări. O bună parte din fiecare zi, zidurile 
închisorii Marshalsea o învăluiau din nou în umbrele lor, ca 
pe-un copil de-al lor, iar ea avea grijă de el, lucra pentru el, 
veghea la căpătâiul lui şi nu-l părăsea decât ca să se 
temniţei îi impunea destule exigenţe, dar răbdarea ei 
neobosită o ajuta să facă faţă la toate. 

Mai întâi era vorba de Fanny, trufaşă, vanitoasă, plină de 
toane, bizară, într-o stare sufletească nepotrivită cu apariţia 
în lume, atât de zdruncinată rămăsese din seara 

Cuţitaşului cu plăsele de baga; mereu avea nevoie să fie 
consolată, dar era hotărâtă să nu se lase consolată, era 
hotărâtă să-i acuze pe alţii că o nedreptăţeau profund, 
refuzând însă oricui cutezanţa de a gândi una ca asta 
despre ea. 

Era apoi fratele său, un om slab şi mândru, mereu ameţit 
de băutură, un tânăr îmbătrânit înainte de vreme, care 
tremura din tot trupul, îngăimând totdeauna ceva 
nedesluşit, ca şi cum limba-i fusese împovărată cu o parte 
din banii cu care se împăuna şi nu-i mai putea scoate afară, 
incapabil să se descurce singur în oricare situaţie din viaţă, 
deşi îşi lua aere de protector asupra soră-şi, pentru care 
avea o afecţiune egoistă (dar când, mă rog, nu dăduse el 
dovadă de acest merit negativ, nefericitul şi împiedicatul 
ăsta de Tip!), fiindcă voia să fie condus de ea. 

Mai era şi doamna Merdle, în voalurile sale de doliu 
(pălăriuţa primei toalete de doliu sfâşiata probabil bucăţi 
într-un acces violent de supărare, înlocuită desigur cu un 
articol care-i venea grozav, după ultima modă pariziană), pe 
picior de război cu Fanny, căreia nu exista ceas de la 
Dumnezeu să nu-i opună pieptul ei dezolat. 

Dar sărmanul domn Sparkler, care nu ştia cum să menţină 
pacea între ele şi le repeta că după umila lui părere n-aveau 


încotro, trebuiau să recunoască, amândouă, că erau nişte 
femei magnifice, fără fumuri în cap niciuna, nici cealaltă - 
iar pentru această delicată recomandare ele îşi dădeau 

mâna ca să tabere asupra lui de ţi se făcea mai mare milă! 

Nu trebuie uitată, apoi, doamna General, întoarsă acasă 
de pe meleaguri străine, care mereu cerea în scrisori 
trimise prin poştă din două în două zile, conţinând ba o 
prună, ba o prismă, noi certificate de recomandare pentru 
cine ştie ce post vacant. Se cuvine să se mai adauge înainte 
de a încheia despre această femeie superioară şi distinsă, 
că nu s-a mai pomenit o altă persoană ale cărei aptitudini să 
fi depăşit cu prisosinţă exigenţele oricărui post vacant de pe 
faţa pământului şi de care atâţia şi atâţia oameni (după cum 
se consemna cu căldură în certificatele sale) să se fi 
declarat perfect satisfăcuţi - ori care să fi avut marele 
ghinion de a fi înconjurată de un imens cerc de admiratori 
înflăcăraţi şi distinşi, care însă nu se întâmplase niciodată 
să aibă nevoie în vreun fel de serviciile ei. 

Îndată după tărăboiul pricinuit de moartea eminentului 
domn Merdle, multe persoane cu vază nu puteau să se 
hotărască dacă s-o rupă definitiv cu doamna Merdle, ori să 
se ducă s-o consoleze. Totuşi, cum părea esenţial, pentru a- 
şi susţine propria lor cauză, să admită că ea fusese înşelată 
cumplit, au procedat ca atare şi continuau s-o frecventeze. 
În consecinţă, doamna Merdle, femeie de lume şi cu 
educaţie aleasă, sacrificată în urma vicleşugurilor unui om 
grosolan şi vulgar (căci astfel a fost el privit din cap până-n 
picioare, din clipa când s-a descoperit că în buzunarele sale 
bătea vântul), trebuia apărată cu înverşunare de clasa din 
care făcea parte, în chiar interesul acestei clase. Doamna 
Merdle răspunse loialității lor dându-le de înţeles că ea 
însăşi era mai iritată că oricine da umbra nelegiuirilor 
răposatului; astfel că, în mare, ieşi basma curată din toată 
tevatura asta, şi bine a făcut. 

Titlul de lord al domnului Sparkler era din fericire una din 
acele sinecuri acordate pe viaţă unui gentleman, cu condiţia 


să nu se ivească vreun motiv de a-l cocoţa cu macaraua 
Lipitorilor într-o funcţie superioară şi mai lucrativă. Acest 
slujbaş patriot se cramponă deci de culorile sale (stindardul 
celor patru trimestre) pe care le pironea de catarg ca un 
adevărat Nelson. Graţie rezultatelor vitejiei sale, doamna 
Sparkler şi doamna Merdle, locuind la etaje diferite în 
nobilul templu micuţ al incomodităţii, unde mirosul ciorbei 
de alaltăieri şi al căilor de la trăsură era nelipsit precum 
moartea în viaţa omului, se înarmau până-n dinţi pentru a 
intra în arenă societăţii, vrăjmaşe jurate una faţă de 
cealaltă. Şi Mica Dorrit, care vedea evoluând toate aceste 
simptome, nu putu să nu se întrebe, cu nelinişte, în ce 
ungher dosnic al nobilei locuinţe vor fi mătrăşiţi copiii lui 
Fanny cu timpul şi cine va avea grijă de acele micuţe 
victime când vor veni pe lume. 

Arthur era mult prea bolnav ca să i se vorbească despre 
subiecte care puteau să-i cauzeze emoție sau nelinişte, iar 
cum însănătoşirea lui depindea mai cu seamă de odihnă, 
singura speranţă în această perioadă dificilă Mica Dorrit şi- 
o punea în domnul Meagles. Era încă în străinătate; dar 
îndată după prima vizită făcută lui Arthur în închisoare, ea 
îi scrisese prin fiică-sa şi de atunci mereu îşi destăinuise 
temerile asupra unor puncte care o chinuiau îndeosebi, şi în 
primul rând asupra unuia dintre ele, şi anume, despre 
absenţa îndelungată a domnului Meagles, a cărui apariţie 
consolatoare la Marshalsea ar fi fost salutară. 

Fără a fi dezvăluit natura exactă a documentelor căzute în 
mâinile lui Rigaud, Mica Dorrit îi încredinţase în linii mari 
istoria asta, relatându-i de asemenea şi despre sfârşitul 
tragic al acestuia. Vechile obiceiuri pline de precauţie ale 
celui care, ca bancher, se slujise îndelung de balanţa şi 
lopăţica pentru aur îi arătară numaidecât cât de important 
era să dea de documentele originale; îi răspunse deci 
Micuţei Dorrit aprobând cu tărie solicitudinea exprimată în 
acest sens şi adăugind că până va reveni în Anglia „va face 
el însuşi unele încercări de a umbla pe urma lor ,,. 


În timpul acesta, domnul Henry Gowan ajunsese la 
concluzia că ar fi fost mai plăcut să rupă orice legătură cu 
domnul şi doamna Meagles. El avu măcar atâta grijă încât 
să nu-i pună nimic special în vedere soţiei lui; dar domnului 
Meagles îi spusese că, personal, nu i se părea că se puteau 
înţelege împreună, aşa că socotea mai nimerit dacă - în 
chip civilizat şi fără scene, ori ceva asemănător - ar fi căzut 
de acord că erau oamenii cei mai cumsecade din lume şi cu 
atât mai mult dacă rămâneau izolaţi. Bietul domn Meagles, 
care de multă vreme pricepuse că prin atitudinea lui 
totdeauna dispreţuitoare în prezenţa fiică-şi nu contribuia 
câtuşi de puţin la fericirea ei, spuse: 

Bine, Henry! Eşti soţul lui Pet a mea; ai luat locul meu, 
după cum e şi firesc... bine, fă cum vrei! 

Rezultatul acestui aranjament (neprevăzut poate de 
domnul Henry Gowan) a fost că domnul şi doamna 

Meagles se arătară mai generoşi ca înainte faţă de fiica 
lor, de când nu mai erau în legătură decât cu ea şi copilul ei, 
iar spiritul lui semeţ se vedea mai bine chivernisit cu bani, 
dar fără să simtă nevoia degradantă de a afla de unde 
veneau. 

În asemenea împrejurări domnul Meagles se grăbi, 
desigur, să-şi găsească o ocupaţie. Ştia de la fiica lui 
diversele oraşe prin care umblase Rigaud şi diferitele 
hoteluri unde locuise cu câtva timp în urmă. Ocupaţia de 
care se apucă a fost să viziteze aceste locuri iute şi cu 
discreţie, şi, în cazul că descoperea undeva vreo notă 
neachitată şi vreo casetă sau pachet lăsat drept gaj, să 
plătească notă şi să ia cu sine caseta ori pachetul. 

Fără alt însoțitor decât mama, domnul Meagles porni în 
pelerinaj şi avu un număr de peripeții. N-a fost cea mai 
măruntă piedică faptul că niciodată nu pricepea ce i se 
spunea, şi că punea o sumedenie de întrebări unor oameni 
care habar n-aveau ce le spunea el. Totuşi, cu încrederea 
nestrămutată că engleza era limba maternă a lumii întregi, 
doar că oamenii erau prea proşti ca s-o înţeleagă, domnul 


Meagles continuă să-i hărţuiască pe hotelieri în chipul cel 
mai volubil, intra în explicaţii zgomotoase şi dintre cele mai 
încâlcite şi refuza pur şi simplu răspunsuri în limba ţării, 
sub pretext că nu erau decât nişte fleacuri. Uneori se făcea 
apel la interpreţi, cărora domnul Meagles li se adresa în 
termeni atât de rari, încât îi reducea pe aceşti nefericiţi 
numaidecât la tăcere, iar lucrurile mergeau şi mai rău. La 
urma urmelor, totuşi, mare lucru n-“a pierdut; căci deşi nu 
găsi nimic care să-i fi aparţinut, peste tot dădu de datorii cu 
duiumul şi de o mulţime de zvonuri asociate de acest nume 
propriu, singurul cuvânt rostit inteligibil, şi pretutindeni 
aproape a fost copleşit de acuzaţii injurioase. În cel puţin 
patru ocazii s-a chemat poliţia, fiind denunţat că e un 
escroc, un om de nimic şi un hoţ; dar el îndură acest limbaj 
împovărat de oprobriu cu perfectă bună dispoziţie (habar 
nu avea ce însemnau toate astea) şi se lăsă condus înapoi în 
modul cel mai umilitor, escortat până la pachebot sau la 
diligenţă, ca un indezirabil, iar el vorbind tot timpul, englez 
vesel şi volubil ce era, cu mama la braţ. 

R Dar în propria lui limbă şi în capul lui gândurile se 
înlănţuiau inteligent chiar, cu perseverenţă. Când, după un 
pelerinaj îndelungat, reveni la Paris fără să fi avut cât de cât 
succes, nu se simţea descurajat. 

Vezi tu, mamă, îi spuse el neveste-şi, pe măsură ce mă 
apropii de Anglia cu urmărirea asta a lui, am tot mai mari 
şanse să dau de hârtiile acelea, fie că voi pun” sau nu mâna 
pe ele. Pentru că există toate motivele să conchidem că le-a 
depozitat într-un loc unde erau ferite de anumiţi oameni din 
Anglia şi unde i-ar fi fost numai lui accesibile, pricepi, 
mamă? 

La Paris, domnul Meagles găsi o scrisoare care îl aştepta 
din partea Mâăcăi Dorrit. 11 anunţa că a putut sta de vorbă 
câteva clipe cu domnul Clennam despre omul în chestiune 
şi că atunci când i-a spus domnului Clennam că prietenul 
său, domnul Meagles, care se întorcea în Anglia să-l 
viziteze, dorea să culeagă unele informaţii asupra 


defunctului, Clennam o rugase să-i comunice domnului 
Meagles că domnişoara Wade îl cunoscuse şi ea locuia în 
momentul de faţă pe cutare stradă şi la cutare număr, la 
Calais. 

Da, da! Exclamă domnul Meagles. 

Cu toată iuţeala posibilă în epoca aceea a diligenţei, 
domnul Meagles sună clopoţelul spart de la poarta 
dărăpănată, care se deschise cu un scârţâit, şi se trezi 
dinaintea ţărăncii stând în pragul umbros, care-l întrebă 
într-o engleză stricată pe cine căuta. Drept răspuns, 
domnul Meagles îşi spuse că cei din Calais erau nişte 
oameni cu bun-simţ, care într-adevăr înțelegeau ce vrei de 
la ei, şi adăugă cu glas tare: 

Domnişoara Wade, draga mea. 

A fost condus numaidecât în prezenţa dtImnişoarei Wade. 

A trecut mult de când nu ne-am mai văzut, zise domnul 
Meagles, dregându-şi glasul. Sper că aţi dus-o bine cu 
sănătatea în tot acest timp, domnişoară Wade? 

Domnişoara Wade, fără a catadicsi să spere că el sau 
altcineva a dus-o bine cu sănătatea, îl întrebă cărei cauze 
datora onoarea acestei revederi. Între timp, domnul * 
Meagles se şi uitase peste tot în încăpere, dar nu observă 
nimic de forma unei casete. 

Păi, adevărul este, domnişoară Wade, răspunse domnul 
Meagles pe un ton amabil, molcom, aproape linguşitor, că 
dumneavoastră s-ar putea să fiţi în măsură de a mă ajuta să 
lămuresc o mică treabă care acum e destul de obscură. 
Sper că ceea ce a fost dezagreabil între noi s-a şi uitat. Nu 
se mai poate face nimic. Vă amintiţi de fiica mea? Timpurile 
s-” au schimbat. Acum e mamă! 

În candoarea sa, domnul Meagles n-ar fi putut atinge un 
subiect mai nepotrivit. Făcu o pauză, aşteptând o vorbă de 
încuviinţare, dar în zadar. 

Nu pentru asta aţi dorit să veniţi aici, zise ea după o 
tăcere de gheaţă. 


Nu, nu, replică domnul Meagles. Nu, mă bizuiam pe 
bunăvoința dumneavoastră pentru... 

Credeam că ştiţi, îl întrerupse cu un zâmbet, că 
bunăvoința mea nu este ceva pe care să te poţi bizui. 

Nu spuneţi acest lucru, rosti domnul Meagles, sunteţi 
nedreaptă cu dumneavoastră. Totuşi, iată despre ce e vorba 
(căci îşi dădea seama că nu câştigase nimic mergând pe 
ocolite). Am auzit de la prietenul meu Clennam, despre 
care, desigur, o să vă pară rău aflând că a fost şi este încă 
“foarte bolnav... 

Iarăşi făcu o pauză şi din nou ea nu scoase un cuvânt.” 

„„„ că aţi cunoscut pe cineva numit Blandois, mort recent la 
Londra într-un groaznic accident. Dar, vă rog, să nu mă- 
nţelegeţi greşit! Ştiu că-l cunoşteaţi puţin, adăugă domnul 
Meagles, parând cu iscusinţă o întrerupere violentă, gata- 
gata să izbucnească. Sunt absolut sigur de asta. Îl 
cunoşteaţi puţin, ştiu. Dar chestiunea este să aflu (şi 
domnul Meagles din nou o luă cu binişorul) dacă la 
întoarcerea lui în Anglia nu v-<a încredinţat o casetă 
conţinând nişte documente, ori un pachet cu documente, 
sau nişte hârtii oarecare, într-om plic oarecare, sau... orice 
fel de hârtii... rugându-vă să le păstraţi aici scurtă vreme, 
până când va avea nevoie de ele? 

Chestiunea este? Repetă ea. Cine se interesează de asta? 

Eu, zise domnul Meagles. Dar nu numai eu, ci şi Clennam, 
şi încă altă lume. Acum sunt sigur, continuă domnul 
Meagles cu inima plină de afecţiune pentru Pet, că nu 
puteaţi avea vreun resentiment faţă de fiică-mea; imposibil. 
Ei bine! Şi pe ea o interesează, căci e ceva care priveşte 
îndeaproape o bună prietenă de-a ei. De aceea am venit eu 
aici. Drept să vă spun asta e chestiunea, şi acum vă-ntreb, a 
lăsat el ceva sau nu? 

Am impresia, zău, că am ajuns un punct de reper pentru 
toţi cei care au avut de-a face cu câte cineva de care eu m- 
am slujit de serviciile sale, l-am plătit şi gata! 


Dar, vă rog, nu vă supăraţi, căută domnul Meagles s-o 
îmbuneze, nu vă supăraţi, pentru că e întrebarea cea mai 
simplă din lume şi poate fi pusă oricui. Documentele la care 
mă refer nu-i aparţineau, şi le însuşise pe nedrept, şi odată 
s-ar putea să pricinuiască neplăceri persoanei nevinovate 
care le are în păstrare, fiind căutate de cei cărora le aparţin 
într-adevăr. A trecut prin Calais în drum spre Londra, şi 
existau motive de a nu lua cu sine aceste hârtii, ci de a le 
lăsa într-un anumit loc, unde să fi putut lesne pune mâna pe 
ele - dar nu la cineva de teapa lui. Le-a lăsat cumva aici? Vă 
asigur, dacă aş şti cum să fac să nu vă jignesc, mi-aş da 
toată silinţa să evit acest lucru. Vă pun o scurtă întrebare, 
cu totul şi cu totul personal, deşi nu are nimic personal într- 
însa. Aş putea s-o adresez oricui, am şi adresat-o unui 
număr destul de mare de oameni. Le-a lăsat aici? A lăsat el 
ceva aici? 

Nu. 

Atunci, domnişoară Wade, nu ştiţi nimic din păcate despre 
hârtiile astea? 

Nu ştiu nimic despre ele. V-am răspuns acum întrebărilor 
dumneavoastră bizare. N-a lăsat nimic aici, şi nu ştiu nimic 
de nici un fel de documente. 

Aşa! Exclamă domnul Meagles, ridicându-se. Îmi pare 
rău... chestiunea e închisă, şi sper că nu v-am sâcâit prea 
mult... Tattycoram e bine, domnişoară Wade? 

Harriet? Oh, da! 

lar am călcat în străchini, se scuză domnul Meagles, 
corectându-se. Nu se poate să nu calc eu în străchini, s-ar 
zice. Dacă mă gândeam puţin, nu-i dădeam poate numele 
ăsta strident. Dar când vrei să fii drăguţ şi vesel eu copiii, 
nu prea stai mult pe gânduri. Bătrânul ei prieten îi trimite 
salutări, dacă socotiți nimerit să-i transmiteţi asta, 
domnişoară Wade. 

Nu-i răspunse nimic, şi domnul Meagles, întorcându-şi 
chipul onest şi ieşind din încăperea tristă în care strălucise 
ca un soare, porni spre hotel, unde o lăsase pe doamna 


Meagles, şi căreia îi spuse: învinşi, R. lamă... nici un 
rezultat! 

Se îmbarcară pe pachebotul de Londra care plecă în 
noaptea aceea şi, odată ajunşi, se duseră direct la 
Marshalsea. 

Credinciosul John era de serviciu când tata şi mama 
Meagles se prezentară la poarta închisorii tocmai când 
cădea întunericul. Domnişoara Dorrit nu era atunci acolo, le 
spuse el, dar fusese dimineaţă şi se întorcea totdeauna 
seara.' Domnul Clennam se mai întremase puţin; Maggy, 
doamna Plornish şi domnul Baptist îl îngrijeau cu rândul. 
Domnişoara Dorrit se întorcea sigur până să bată clopotul 
de seară. Dacă voiau s-o aştepte, se puteau duce sus în 
camera pusă ei la dispoziţie de către mareşalul-guvernator. 
Temându-se că nu cumva sosirea lor neaşteptată să fie 
primejdioasă pentru sănătatea lui Arthur, domnul Meagles 
acceptă invitaţia şi se treziră închişi într-o odaie de unde 
puteau vedea, prin zăbrelele de la fereastră, interiorul 
temniţei. 

Spaţiul îngust al închisorii avu un asemenea efect asupra 
doamnei Meagles, încât începu să plângă, şi un asemenea 
efect asupra domnului Meagles, că începu să gâfâie din 
lipsă de aer. Se plimba în sus şi-n jos prin încăpere, trăgând 
anevoie aer în piept şi agravându-şi starea pentru că îşi mai 
şi făcea vânt cu batista, când se întoarse spre uşă. 

Hm! Sfinte Dumnezeule! Exclamă domnul Meagles, dar 
dânsa nu e domnişoara Dorrit! Ei, ia priveşte, mamă! 
Tattycoram! 

În carne şi oase! Tattycoram ţinea în braţe o casetă 
metalică, de formă pătrată, având cam cincizeci de 
centimetri latură. O casetă asemănătoare văzuse Affery 
FlintWinch, de-a lungul primului ei vis, scoasă subsuoară 
din bătrâna casă, în puterea nopţii, de dublura lui 
Flintwinch. Tattycoram o depuse jos, la picioarele fostului ei 
stăpân, şi, căzând în genunchi şi lovindu-se cu amândouă 


mâinile, izbucni în lacrimi de bucurie şi desperare totodată, 
râzând şi plângând în acelaşi timp. 

lertaţi-mă, stăpâne dragă, strigă ea; luaţi-mă înapoi, 
stăpâna dragă! Aceasta e caseta! 

Tatty! Exclamă domnul Meagles. 

Aţi căutat-o! Zise Tattycoram. E aici! Mă încuiase în odaia 
vecină să nu dau ochi cu dumneavoastră. Am auzit cum aţi 
întrebat-o despre casetă şi cum ea v-a spus că nu i-a fost 
dată; eram de faţă când i-a adus-o şi am luat-o cu mine 
aseară înainte de culcare, şi acum am adus-o. Aceasta este! 

Dar, draga mea fată, rosti domnul Meagles, abia răsuflând, 
mai anevoie ea înainte, cum ai ajuns până aici? 

Am venit în acelaşi vapor cu dumneavoastră. Am stat 
înfăşurată în pelerină, la celălalt capăt. Când aţi luat o birjă 
la debarcader, m-am urcat şi eu într-una şi v-am urmărit. 
Nu v-ar fi dat caseta nici în ruptul capului, după ce i-aţi 
spus că o căutaţi; ar fi aruncat-o în mare mai degrabă, ori 
ar fi ars-o. Dar, aceasta este! 

Cu ce mândrie şi însufleţire striga fata: „Aceasta este! , 

Trebuie să recunosc, ce-i drept, că totdeauna s-a 
împotrivit să-i fie încredinţată, dar până la urmă tot i-a 
lăsat-o şi sunt convinsă că după cele spuse ei şi după ce 
tăgăduise, nu v-ar mai fi dat-o nicicând. Dar acum e aici. 

Tata şi mama Meagles niciodată nu şi-au meritat mai mult 
acest nume, ca atunci când luară din nou sub ocrotirea lor 
fată găsită, aşa de îndărătnică. 

Oh! Am fost atât de nenorocită! Strigă Tattycora. M 
printre lacrimile care-i curgeau şi mai abitir. Iotdeauna am 
fost atât de nefericită, am avut atâtea remuşcări! Mi-a fost 
teamă de ea din prima clipă când am văzut-o. Simţeam că 
are asupra mea puterea de a desluşi cu limpezime ce e rău 
în sufletul meu. Era un fel de nebunie în minE. Pe care ea o 
putea stârni ori de câte ori ar fi dorit. Când mă aflam în 
starea asta, mi se părea că toată 

Lumea era împotrivă-mi din pricina originii mele; şi cu cât 
oamenii îmi arătau mai mare bunăvoință, cu atât mai mult 


le luăm în nume de rău. Îmi închipuiam că ceilalţi voiau să 
mă domine şi să mă facă să-i invidiez, deşi ştiu - şi-mi 
puteam da seama chiar şi atunci - că lor puţin le păsa de 
aşa ceva. Dar frumoasa şi tânăra mea stăpână, departe de a 
fi atât de fericită precum ar merita, am părăsit-o! Trebuie 
că mă socoteşte o mare răutăcioasă! Dar veţi pune o vorbă 
bună pentru mine, şi o veţi ruga să mă ierte, aşa cum şi 
dumneavoastră m-aţi iertat? Pentru că nu mai sunt atât de 
rea ca înainte, adăugă Tattycoram pe un ton implorator; 
sunt încă destul de rea, dar, zău, nu aşa cum am fost. Am 
avut-o pe domnişoara Wade tot acest timp în faţa ochilor 
mei, şi mi se părea că văd într-însa ceea ce urma să ajung şi 
eu mai târziu - să privesc totul anapoda şi să schimb orice e 
bun în rău. Am avut-o tot timpul ăsta dinaintea ochilor, şi nu 
găsea altă plăcere decât să mă facă şi pe mine la fel de 
nefericită, de bănuitoare şi de crudă ca şi ea. N-a trebuit să- 
şi bată prea mult capul cu asta, nu, continuă Iattycoram, 
izbucnind iarăşi de amărăciune într-un plâns în hohote, căci 
eram cât se poate de rea. Voiam doar atât să spun, că după 
ce am îndurat prin câte am trecut, sper să nu mai fiu 
niciodată chiar aşa de rea, ci dimpotrivă, voi deveni, puţin 
câte puţin, din ce în ce mai bună. Îmi voi da toată silinţa. N- 
o să mă opresc la douăzeci şi cinci, domnule, voi număra 
douăzeci şi cinci de sute, douăzeci şi cinci de mii! 

Uşa se deschise iarăşi; Iattycoram se domoli, şi Mica 
Dorrit intră în odaie, iar domnul Meagles, mândru şi 
bucuros, îi arătă caseta; faţa lui bună se lumină de fericire 
şi recunoştinţă. Secretul se afla acum în siguranţă! Putea 
deci să-i ascundă lui Arthur partea care se referea la ea; nu 
va trebui să afle însă ceea ce pierduse ea; la timpul cuvenit, 
el va afla tot ce-l interesează direct, dar nu va trebui să afle 
tot ce o privea numai pe ea. Toate astea trecuseră... totul 
era uitat, iertat. 

Şi acum, draga mea Mică Dorrit, zise domnul Meagles, eu 
sunt un om de afaceri - sau cel puţin am fost - de aceea am 


să iau imediat toate măsurile. Ce crezi, ar fi bine să-l văd pe 
Arthur în seara asta? 

Cred că în seara asta, nu. O să mă duc la el să mă conving 
în ce stare se află, dar cred că ar fi bine să nu-l vedeţi în 
seara asta. 

Sunt cu totul de părerea dumitale, draga mea, spuse 
domnul Meagles; iată de ce nu m-am apropiat până acum 
de odaia asta sinistră. Atunci s-ar putea să mai treacă puţin 
timp până să-l văd. Am să-ţi explic ce vreau să spun după ce 
te vei întoarce. 

Ea părăsi camera. Domnul Meagles, privind prin gratiile 
de la fereastră, o văzu ieşind din ghereta paznicului şi 
pătrunzând în curtea închisorii. Spuse încetişor: 

Tattycoram, vino aici o clipă, buna mea copilă. 

Ea se apropie de fereastră. 

Vezi faţa care a fost aici adineauri, Iatty... făptura aceea 
micuță, liniştită, plăpândă, ducându-se acum încolo? Uite 
cum se dau oamenii în lături ca s-o lase să treacă. Bărbaţii - 
bieţii, ajunşi la ananghie - îşi ridică, politicos, pălăria de pe 
cap în faţa ei, dar acum dispare pe uşa aceea. Ai văzut-o, 
Tattycoram? 

Da, domnule. 

Am auzit spunându-se, Tatty, că odinioară era îndeobşte 
cunoscută drept fetiţa închisorii. S-a născut aici şi a trăit 
aici mulţi ani. lar eu nici nu pot respira aici. Trist loc în care 
să te naşti şi să creşti, nu-i aşa, Tattycoram? 

Da, domnule, într-adevăr! 

Dacă se gândea mereu numai la ea şi” îşi închipuia că toată 
lumea îi reproşa locul unde s-a născut şi-i scotea ochii cu 
asta, ar fi dus o viaţă plină de hărţuieli şi probabil inutilă. Şi 
totuşi, am auzit spunându-se, Tattycoram, că încă de la o 
vârstă fragedă, existenţa ei n-a fost decât un lanţ întreg de 
acte de resemnare activă, de bunătate şi de nobil 
devotament. Vrei să-ţi împărtăşesc ce cred eu că a avut 
totdeauna înaintea ochilor săi, ca să ajungă astăzi să aibă 
expresia aceasta? 


Da, vă rog, domnule. 

Datoria, Tattycoram. Începe de timpuriu şi fă-ţi datoria 
temeinic. Nu există antecedente, oricare ar fi originea şi 
rangul nostru, care să so ridice împotriva noastră în faţa 
Atotputernicului şi în propriii noştri ochi. 

Rămaseră la fereastră. Mama se apropie şi dânsa şi începu 
să-i deplângă pe deţinuţi, când o văzură pe Mica Dorrit 
întorcându-se. Puțin mai apoi apăru în odaie şi-i sfătui să nu 
se ducă în seara aceea la Arthur, pe care îl lăsase liniştit şi 
în tihnă. 

Bine! Încuviinţă domnul Meagles, vesel. Nu mă-ndoiesc că 
aşa e cel mai bine. Îţi încredinţez, deci, gingaşa mea 
infirmieră, grijă de a-i transmite salutări din parte-mi; şi 
ştiu prea bine, în mâini mai nimerite nici că s-ar putea! 
Mâine dimineaţă trebuie să pornesc iar la drum. 

Mica Dorrit, mirată, îl întrebă încotro anume. 

Draga mea, zise domnul Meagles, nu pot trăi fără să 
respir. Închisoarea asta mi-a tăiat răsuflarea şi nu mi-o voi 
redobândi până când Arthur nu va ieşi de aici. 

Şi ăsta-i un motiv să plecaţi mâine dimineaţă din nou? 

Ai să pricepi îndată, îi spuse domnul Meagles. Astăseară 
noi trei ne instalăm într-un hotel din centrul Londrei. Mâine 
dimineaţă, mama împreună cu attycoram se vor duce la 
Twickenham, unde madam Tickit, aşezată la fereastra 
salonului în tovărăşia doctorului Buchan, o să creadă că are 
vedenii; iar eu plec în căutarea lui Doyce. Trebuie să-l avem 
şi pe Daniel aici, căci, îţi spun eu, scumpa mea, n-are 
absolut nici un rost să-i scriu, să fac planuri şi speculaţii 
asupra cutărui sau cutărui lucru, de la distanţă şi la 
răstimpuri incerte; aşa că trebuie să-l avem pe Doyce aici. 
Mâine în zori pornesc la drum ca să-l aduc aici pe Doyce. 
Pentru mine nu contează să plec şi să dau de el. Călătoresc 
de multă vreme, şi toate limbile străine şi obiceiurile sunt 
totuna pentru mine - nu mă pricep câtuşi de puţin la aşa 
ceva. De aceea, nici nu mă incomodează. Trebuie să plec 
numaidecât, e logic, fiindcă nu pot trăi fără să respir în 


voie; şi nu se poate să respir în voie până ce nu-l văd pe 
Arthur scăpat de la Marshalsea. Mă sufoc în clipa asta, abia 
dacă mai am atâta suflu cât să rostesc aceste cuvinte şi să 
duc până jos caseta asta a dumitale. 

Erau pe stradă în momentul când începuse să bată 
clopotul, domnul Meagles cu caseta în mina. N-o aştepta 
aici o trăsură pe Mica Dorrit - fapt care-l surprinse. Strigă 
o trăsură pentru ea şi faţă urcă; puse caseta lângă ea, după 
ce o văzu că se aşază. De bucurie şi recunoştinţă ea îi 
sărută mâna. 

Nu-mi place asta, draga mea, zise domnul Meagles. Este 
contrar sentimentului meu despre justeţe; auzi, să-mi aduci 
dumneata un omagiu mze... şi unde mai pui, chiar în poarta 
închisorii Marshalsea! 

Se aplecă înainte şi-l sărută pe obraz. 

Mă faci să mă gândesc la zilele de odinioară... r spuse 
domnul Meagles, întunecându-se deodată... dar îl iubeşte 
mult şi-i ascunde metehnele, şi îşi închipuie că nu-i vede 
nimeni... Da, el se trage dintr-o familie foarte bună, cu 
relaţii sus-puse. 

Era singura mângâiere pe care a avut-o de când îşi 
pierduse fiica, şi dacă încerca s-o exploateze, cine ar fi 
putut să-i ia asta în nume de rău? 

Capitolul XXXIV, S-A DUS 

ÎNTR-O zi de toamnă înviorătoare, deţinutul din 
Marshalsea, slab, dar altminteri restabilit, asculta o voce 
care-i citea; într-o zi de toamnă înviorătoare, când ogoarele 
fuseseră culese de roade şi din nou arate, când fructele 
coapte ale verii dispăruseră, când spicele verzi de hamei 
din lanuri fuseseră doborâte de harnicii culegători, când 
merele de pe crengile încărcate din livezi erau roşcovane, şi 
boabele de munte ale frasinului erau stacojii în frunzişul de 
aur. În păduri se şi zăreau semnele iernii cutezătoare care 
se apropia răscolind spărturi neobişnuite prin ramuri, pe 
unde priveliştea se căsca, desluşit şi precis, despuiate de 
vălul boarei din somnolenta vară care se lăsase 


pretutindeni ca bruma de pe prune. La fel şi oceanul de pe 
țărm nu mai părea adormit sub arşiţă, ci miriadele de ochi 
scânteietori erau deschişi şi întreaga sa întindere sălta de 
bucurie, de la nisipul reavăn al plajei, până la pânzele 
micuţe care se pierdeau în zare, purtate spre larg ca 
frunzele ruginite ale toamnei smulse din arbori şi duse 
departe. 

Neschimbată şi sterilă, zgâindu-se cu un ochi timp la toate 
anotimpurile cu acelaşi obraz măcinat de sărăcie şi griji, 
închisoarea nu oferea nici urmă din vreuna dintre aceste 
frumuseți. Înflorească orice, cărămizile şi gratiile sale de 
fier zămisleau totdeauna acelaşi fruct mort. Totuşi Clennam, 
ascultând glasul care-i citea, auzea în el tot ce marea 
Naiură desăvârşeşte, auzea toate melodiile ei odihnitoare 
cântate omului. În copilăria lui nu fusese legănat pe alţi 
genunchi materni în afară de cei ai Naturii pentru a visa la 
nădejdi promițătoare, la fantezii năstruşnice, la roadele 
duioşiei şi ale umilinţei care zac tăinuite în sămânţa precoce 
a imaginaţiei; la stejarii care se feresc de vânturile 
nimicitoare cu rădăcinile lor vânjoase în incubator de 
ghinde. Dar în modulaţiile glasului care-i citea se aflau 
amintiri ale unor vechi simţăminte despre asemenea lucruri 
şi ecourile fiecărei şoapte afectuoase or]L. de compasiune 
strecurate cândva în inimă de-a lung al vieţii sale. 

Când vocea tăcu, duse mâna la ochi şi spuse, într-un 
murmur, că era prea multă lumină. 

Mica Dorrit puse cartea deoparte şi se ridică fără zgomot 
să tragă perdeaua. Maggy, aşezată pe locul ei de odinioară, 
cosea de zor. Lumina se domoli, şi Mica Dorrit îşi aduse 
scaunul mai aproape de căpătâiul lui. 

Ai să scapi curând, dragă domnule Clennam. Nu numai 
scrisorile trimise de domnul Doyce sunt pline de cuvinte 
prieteneşti şi încurajatoare, dar domnul Rugg spune că şi 
cele pe care le primeşte el sunt de un ajutor preţios, şi că 
toată lumea (acum, când prima furie a trecut) e atât de 


atentă şi vorbeşte aşa frumos despre dumneata, încât ai să 
scapi curând. 

Fetiţa mea dragă. Sufletul meu. Îngerul meu bun. 

Pentru mine e o mare plăcere să te aud rostind aceste 
cuvinte cu atâta pasiune, zise Mica Dorrit, îndreptându-şi 
ochii spre ai lui, şi... să-mi dau seama ce sincer eşti, încât 
nu-ţi pot spune: nu mai vorbi astfel. 

Arthur apropie de buzele sale micuța ei mâna. 

Ai fost aici de multe, multe ori fără ca eu să te văd, nu-i 
aşa, Mica Dorrit? 

Da, am fost uneori aici, dar n-am intrat în odaie. 

Foarte des? 

Destul de des, răspunse Mica Dorrit, timid. 

RZilnic? 

Cred, zise ea, ezitând, că am venit cel puţin de două ori în 
fiecare zi. 

EI ar fi putut să-i dea drumul minutei ei delicate, după ce i- 
o mai sărută cu însufleţire; dar mâna aceasta atât de 
delicată întârzie acolo unde se afla şi părea să ceară s-o mai 
reţină încă. Elo luă cu amândouă mâinile şi o puse încetişor 
pe piept. 

Dragă Mica Dorrit, nu numai detenţia mea se va sfârşi 
curând, dar va trebui să pun capăt şi sacrificiului dumitale. 
Trebuie din nou să ne deprindem de a trăi separați, de a 
merge mai departe fiecare pe drumul său. N-ai uitat ce am 
vorbit împreună când te-ai întors în Anglia? 

Oh, nu, n-am uitat. Dar s-a-ntâmplat ceva... Azi te simţi 
destul de în putere, nu-i aşa? 

Perfect. 

Mâna pe care o ţinea se furişă puţin mai aproape de 
obraz. 

Te simţi destul de în putere pentru a afla ce avere am 
căpătat? 

Mă bucur foarte mult că aud acest lucru. Nici o avere nu 
poate fi prea mare şi totdeauna e binevenită pentru Mica 
Dorrit. 


Am aşteptat cu nerăbdare clipa de a-ţi spune. De cirid tot 
doresc să-ţi spun. Eşti sigur că nu vrei s-o accepţi? 

Niciodată! 

Eşti absolut sigur că nu vrei nici jumătate? 

Niciodată, dragă Mica Dorrit! 

În timp ce-l privea, tăcută, el citi ceva pe chipul ei 
afectuos, ceva ce nu putea înţelege prea bine: s-ar fi spus 
că părea gata-gata să izbucnească în plâns, şi totuşi era 
fericită şi mândră. 

Te vei necăji auzind ce am să-ţi spun despre Fanny. Biata 
Fanny a pierdut tot. Nu i-a rămas decât venitul soţului ei. 
Tot ce i-a dat papa ca zestre la căsătorie s-a dus, aşa cum şi 
banii dumitale s-au dus. Averea ei se afla în aceleaşi mâini, 
şi nimic n-a mai rămas. 

Arthur era mai mult întristat decât surprins. 

Am nădăjduit că n-o să iasă atât de rău, spuse el, dar 
cunoscând legătura de rudenie dintre soţul ei şi falit, mă 
temeam că o să fie la mijloc pierderi importante. 

Da. S-a dus totul. Îmi pare foarte rău pentru Fanny; foarte, 
foarte rău... biata Fanny! Şi bietul meu frate, de asemenea! 

Şi averea lui a fost în aceleaşi mâini? 

Da! Şi totul s-a dus... La cât crezi că se ridică marea mea 
avere? 

Deoarece Arthur se uita nedumerit la ea, iarăşi fiindu-i 
teamă, Mica Dorrit îşi retrase mâna şi în locul unde aceasta 
se odihnise aşeză obrazul. 

Nu mai am nimic pe lumea asta. Sunt la fel de nevoiaşă ca 
atunci când locuiam aici. Când papa a venit între timp în 
Anglia, a încredinţat tot ce a avut aceloraşi mâini şi-acum 
întreaga avere s-a dus de râpă. Oh, scumpul şi nepreţuitul 
meu prieten, eşti absolut sigur acum că nu vrei să împărţi 
cu mine averea mea? 

Prinzind-o în braţe, o strânse la piept, lăsând să-i curgă 
lacrimile lui de bărbat pe obrazul ei; ea îşi petrecu o mina 
uşoară pe după gâtul lui şi o împreună cu cealaltă. 


Nu ne vom mai despărţi niciodată, scumpul meu Arthur; 
niciodată, până în ceasul din urmă! Niciodată n-am fost 
bogată, niciodată n-am fost mândră, niciodată n-am fost 
fericită ca astăzi; sunt bogată pentru că mă accepţi, mândră 
că m-ai refuzat când eram bogată, fericită fiindcă mă aflu 
alături de tine în temniţa asta, aşa cum* aş fi fost fericită de 
a mă întoarce aici cu tine, dacă aceasta era voinţa divină, să 
te consolez şi să-ţi fiu de folos, cu toată dragostea şi cu 
toată sinceritatea. Sunt a ta oriunde te-ai afla, pentru 
totdeauna! Te iubesc din tot sufletul! Aş prefera să-mi duc 
toată viaţa aici cu tine şi să ies în fiecare zi, muncind pentru 
o bucată de pâine, decât să am cea mai grozavă avere de pe 
lume şi să fiu cea mai distinsă şi mai respectată doamnă. 
Ah, dacă sărmanul meu tată ar şti măcar cât sunt de 
fericită, în sfârşit, în odaia asta, unde el atâţia ani în şir a 
suferit! 

Chiar de la început, Maggy se uita cu ochi mari şi demult 
se pornise pe un plâns în hohote. Maggy se simţea acum în 
al nouălea cer, încât, după ce îşi îmbrăţişă măicuţa din 
răsputeri, cobori scara, ţopăind cu încălţările ei greoaie, în 
căutarea cuiva căruia să împărtăşească bucuria. Dar de 
cine să dea Maggy decât de Flora şi de mătuşa domnului F., 
sosind tocmai la timp? Şi cine altcineva, după această 
întâlnire, o aştepta pe Mica Dorrit când două-trei ore bune 
mai târziu pleca, la rându-i? 

Flora avea ochii puţin roşii şi părea cam abătută. Mătuşa 
domnului FE. Era atât de ţeapănă, încât dădea impresia că 
nu s-ar mai fi putut curba fără ajutorul unui mecanism 
puternic. Pălăria o avea tuflită îndărăt în chip 
înspăimântător, iar poşeta ei croşetată, tare ca piatra, era 
deopotrivă de rigidă de parcă ar fi fost prefăcută în 
cremene de capul Meduzei, şi că de-atunci aşa rămăsese. 
Cu aceste atribute impunătoare, mătuşa domnului F., 
aşezată în văzul tuturor pe scara care ducea la reşedinţa 
oficială a mareşalului-guvernator, fusese, de-a lungul celor 
două sau trei ore de răgaz, un adevărat deliciu pentru 


locuitorii mai tineri din cartier, de şotiile cărora se cam 
înfierbântase, trebuind din când în când să le ţină piept cu 
vârful umbrelei. 

Îmi dau seama cu durere, domnişoară Dorrit, te asigur, 
spuse Flora, că a propune o întâlnire într-un loc “oarecare 
unei persoane atât de mai presus ca mine prin avere şi fiind 
atât de căutată şi de răsfăţată de societatea cea mai 
strălucită s-ar putea să pară o indiscreţie din partea mea 
chiar dacă n-ar fi vorba despre o plăcintărie atât de mai 
prejos de situaţia dumitale actuală şi de un salon dosnic şi 
cu toate că patronul este un om foarte politicos dar dacă în 
interesul lui Arthur - nu mă pot abţine deşi se pare că-i mai 
nepotrivit acum ca oricând fostul Doyce şi Clennam - încă o 
ultimă observaţie aş dori să fac o ultimă explicaţie aş dori să 
dau poate că bunătatea dumitale firească va scuza locul 
umil de conversaţie luând ca pretext trei plăcinte cu rinichi. 

Mica Dorrit, tălmăcind corect această vorbărie destul de 
fără noimă, răspunse Florei că-i stătea cu totul la dispoziţie. 
Aşadar, Flora porni înainte, trecând strada, în drum spre 
plăcintăria cu pricina; mătuşa domnului FE. Traversă ţanţoşă, 
ultima, punându-se în primejdie de a fi accidentată la tot 
pasul, cu o perseverenţă demnă de o cauză mai bună. 

Când cele trei plăcinte cu rinichi, pretextul conversaţiei, 
au fost aşezate dinaintea lor pe trei farfurioare de cositor, 
fiecare plăcintă la mijloc cu câte o gaură în care politicosul 
patron turna sos fierbinte dintr-un bidon cu gât, de parcă 
umplea trei lămpi cu gaz, Flora îşi scoase batista. 

Dacă visurile frumoase ale închipuirii, începu ea, m-au 
făcut vreodată să sper că atunci când Arthur - nu mă pot 
stăpâni scuză-mă te rog - îşi va recăpăta libertatea nu s-ar 
încumeta să primească din mina sincer devotată nici măcar 
o plăcintă aşa de puţin pufoasă cum este asta şi atât de fără 
rinichi nici cât o nucşoară tăiată mărunt asemenea visuri s- 
au spulberat pentru totdeauna şi totul s-a terminat dar 
ştiind că relaţii mai afectuoase sunt pe cale să se dezvolte te 
rog să-mi dai voie să vă fac la amândoi urări din inimă şi să- 


ţi spun că nimănui nu găsesc nici o vină nici unuia nici altuia 
câtuşi de puţin, ba chiar mă ucide gândul că înainte ca 
Timpul să mă fi făcut să ajung atât de puţin zveltă şi să fiu 
groaznic de roşie la cel mai mic efort mai cu seamă după 
masă când ştiu foarte bine că se face ca o erupție putea să 
fie altfel dar n-a fost nu din pricina intervenţiei părinţilor şi 
a urmat o amorţire mintală până când mătuşa domnului F. A 
adus în taină soluţia şi totuşi n-aş vrea să fie într-atât legată 
de generozitate faţă şi de unul şi de altul şi să urez numai 
bine la amândoi. 

Mica Dorrit îi luă mâna, mulţumindu-i pentru toată 
bunăvoința ei. 

Nu vorbi despre bunăvoință, replică Flora, sărutând-o cu 
sinceritate, căci dumneata ai fost totdeauna cea mai bună şi 
mai dragă fată care a existat dacă îmi pot îngădui să mă 
exprim astfel şi chiar din punct de vedere bănesc ai fost 
econoamă fiind conştiinţa întruchipată deşi trebuie să 
adaug mult mai agreabilă decât în cazul meu deşi sper nu 
mai împovărată ca a altor oameni şi cu toate astea s-a 
dovedit mai dispusă să mă chinuie decât să mă consoleze şi- 
i face evident mare plăcere în acest sens dar văd că bat 
câmpii şi îmi mai rămâne încă o dorinţă “să-mi exprim până 
să cadă cortina asupra ultimei scene şi anume să sper că în 
amintirea vremurilor de altădată şi a sincerităţii mele de 
totdeauna Arthur îşi va da seama că nu l-am părăsit la 
nenorocire şi că am venit fără încetare să întreb dacă n-aş 
putea să-i fiu de vreun folos şi că am stat în plăcintăria asta 
unde foarte amabil mi se aducea un pahar mare de ceva 
cald de la hotelul din preajmă şi am petrecut ore după ore 
într-adevăr foarte frumoase ca să-i ţin companie de la 
distanţă fără ştirea lui. 

Flora avea într-adevăr lacrimi în ochi acum şi acest lucru 
nu 0 dezavantaja. 

Dar mai presus de orice, reluă Flora, te rog din tot sufletul 
ca pe cea mai dragă fiinţă care a existat vreodată dacă vrei 
să scuzi familiaritatea cuiva care aparţine unei clase 


complet diferite să-i spui lui Arthur că nu ştiu dacă la urma 
urmei n-a fost decât o copilărie între noi ceva foarte plăcut 
la epoca aceea cu toate că destul de trist de asemenea şi 
desigur că domnul F. A creat o schimbare vraja fiind 
destrămată nu te puteai aştepta să se petreacă ceva fără a 
ţese totul de la capăt dar concursul de împrejurări n-a 
îngăduit din care nu cea mai lipsită de importanţă fiind că 
n-a fost să fie, nu vreau să spun că dacă asta a putut să-i 
placă lui Arthur şi că totul s-a întâmplat bineînţeles de la 
început nu m-aş fi bucurat prea mult căci eu sunt veselă din 
fire şi mă plictisesc acasă unde papa e fără doar şi poate 
fiinţa cea mai exasperantă din toţi bărbaţii şi situaţia lui nu 
s-a ameliorat de când i-a fost tăiat părul de mina afurisitului 
aceluia şi transformat în ceva care nu seamănă cu nimic din 
ce-am văzut eu vreodată însă cu toate defectele mele nu 
sunt o fire geloasă şi nu doresc nimănui răul. 

Fără să fi fost în stare s-o urmărească pe doamna Finching 
în tot acest labirint, Mica Dorrit înţelese cam despre ce era 
vorba şi acceptă misiunea cu dragă inimă. 

Ghirlanda veştejită draga mea, zise Flora cu enormă 
satisfacţie, este acum distrusă coloana s”a prăbuşit iar 
piramida s-a răsturnat cu vârful în jos pe zi-i pe nume nu 
spune că sunt zăpăcită, nu spune că-i slăbiciune ori nebunie 
trebuie să duc de acum o viaţă retrasă şi să nu mai 
răscolesc în gând cenuşa unor bucurii irosite ci luându-mi o 
ultimă libertate am să plătesc plăcintele care au servit 
drept umil pretext convorbirii noastre şi vă spun pentru 
totdeauna adio! 

Mătuşa domnului F., care-şi mâncase plăcinta cu un aer 
extrem de grav şi care ticluise în minte un plan groaznic de 
răzbunare, din clipa când ocupase o poziţie oficială pe 
treptele casei mareşalului-guvernator, se sluji de prilej 
pentru a adresa văduvei defunctului ei nepot această 
sibilică apostrofă: 

Adu-1 încoa să-l azvârl eu pe geam afară! 

Zadarnic se strădui Flora s-o domolească pe excelența 


Femeie, explicându-i că trebuiau să plece acasă să ia 
dejunul. Mătuşa domnului F. Spunea una şi bună: 

Adu-1 încoa să-l azvârl eu pe geam afară! 

După ce repetă această pretenţie de nenumărate ori, cu 
ocheade pline de respect la adresa Măcăi Dorrit, mătuşa 
domnului F. Îşi încrucişă braţele şi se aşeză într-un ungher 
din salonul patiseriei, refuzând cu îndârjire să se clintească 
din loc până când el nu-i va fi adus „încoa „şi soarta lui de a- 
1 azvârli „pe geam afară „îndeplinită. 

În această situaţie, Flora îi mărturisi Mâcăi Dorrit că de 
săptămâni de zile n-o mai văzuse pe mătuşa domnului F. 
Atât de energică şi plină de viaţă; că va fi necesar să 
întârzie acolo „ore în şir poate „, până ce neînduplecata 
bătrâna să se potolească şi că s-ar descurca mai bine dacă o 
să rămână singură. Se despărţiră, de aceea, în modul cel 
mai prietenos şi cu sentimentele cele mai călduroase din 
amândouă părţile. 

Mătuşa domnului F., rezistând tuturor asalturilor ca o 
cumplită fortăreață, şi Flora simțind nevoia unui 
reconfortant, un mesager a fost trimis la hotel după paharul 
pe care-l şi ochise şi care apoi a fost umplut din nou. Graţie 
acestui întăritor, însoţit de un jurnal şi dând iama prin 
pateurile cele mai alese din prăvălie, Flora îşi petrecu restul 
zilei într-o perfectă bună dispoziţie, cu toate că uneori era 
stânjenită de consecinţele unui zvon absurd care circulă în 
rândul copiilor creduli din partea locului, cum că bătrâna 
doamnă s-ar fi vândut plăcintarului ca să se facă plăcinte 
din ea, dar că bătrâna şedea în salonul plăcintăriei refuzând 
să-şi respecte angajamentul. Vestea asta atrase droaie de 
copilandri de ambele sexe, şi, când umbrele serii începură 
să cadă, se făcuse atâta tărăboi, care dăuna vânzării, încât 
patronul stărui mult asupra propunerii ca mătuşa domnului 
F. Să fie negreşit luată de acolo. Ca urmare, s-a adus o 
trăsură până la uşă, iar datorită eforturilor comune ale 
negustorului şi ale Florei, remarcabilă femeie a fost 
convinsă în sfârşit să se urce; cu toate că, nu fără a scoate 


capul pe fereastră şi a cere să-i fie chemat preopinentul în 
scopul menţionat. Cum se observă că întorcea nişte ochi 
furibunzi în direcţia închisorii Marshalsea, s-a presupus că 
această femeie de o admirabilă consecvență, prin „el „se 
gândea la Arthur Clennam. Aceasta nu-i decât o simplă 
presupunere, căci nimeni nu va şti cândva cu certitudine 
cine era cel care trebuia adus pentru a i se face pe plac 
mătuşii domnului F. Şi care niciodată n-a fost adus. 

Zilele toamnei se perindau întruna şi Mica Dorrit nu mai 
venea acum la Marshalsea fără să-l vadă pe Arthur. Nu, nu, 
nu. 

Într-o dimineaţă, pe când Arthur trăgea cu urechea să 
desluşească pasul uşor care în fiecare dimineaţă urca în 
zbor până la el, aducând strălucirea cerească a unei noi 
iubiri în odaia unde vechea iubire fusese atât de chinui*î 
toare şi de adevărată; într-o dimineaţă, pe când era numai 
urechi, o auzi venind, dar nu singură. 

Dragă Arthur, spuse de afară, cu vocea ei veselă, am venit 
cu cineva. Pot să-l poftesc înăuntru? 

| După pas, el se gândea că erau două persoane. Răst; 
punse: „Da „, şi fata intră însoţită de domnul Meagles. Era; 
bronzat şi bine dispus; îşi desfăcu braţele şi-l cuprinse pe 
Arthur, ca un părinte fericit. 

Acum totul e în ordine, zise domnul Meagles, după câteva 
clipe. Acum s-a terminat. Dragul meu Arthur, mărturiseşte 
numaidecât că m-ai aşteptat mai demult. 

E-adevărat, răspunse Arthur, dar Amy mi-a spus... 

Mica Dorrit. Niciodată un alt nume, rosti ea, în şoaptă. 
Dar Mica Dorrit a mea îmi spusese, fără a-i cere vreo altă 
explicaţie, că nu trebuia să te aştept până nu te-oi vedea cu 

ochii. 

Şi-acum mă vezi, băiatul meu, zise domnul Meagles, 
strângându-i mâna cu tărie; şi acum vei putea da orice 
explicaţie, toate explicaţiile pe care le voi cere. De fapt, eu 
am mai fost aici... venind direct din ţara marsiliezei, , 
altminteri n-aş fi îndrăznit să dau astăzi ochi cu tine; idar 


nu erai în stare să primeşti vizite în momentul acela, faşa că 
am pornit iarăşi la drum să pun mâna pe Doyce. IBietul 
Doyce! Exclamă Arthur cu un oftat. 

Nu-i atribui epitete pe care nu le merită, spuse domnul 
Meagles. Nu-i deloc biet; o duce destul de bine. Se simte 
minunat acolo. 'Te asigur că acolo arată el ce poate. A căzut 
pe picioarele lui, Daniel. Într-o ţară unde nu poţi face nimic, 
dacă cineva vrea să facă ceva, omul ăsta se simte ca şi cumi 
s-ar fi tăiat picioarele; dar într-o ţară unde poţi face ceva şi 
ţi se cere să faci ceva, parcă eşti pe picioarele tale. N-o să 
mai fie nevoie să-i stânjeneşti pe cei din Ministerul 
Digresiunilor, căci, dă-mi voie să-ţi spun, Daniel a scos-o la 
capăt şi fără ei! 

Ce povară îmi iei de pe suflet! Exclamă Arthur.; 

Ce fericit m-ai făcut! 

Fericit? Replică domnul Meagles. Nu vorbi despre fericire 
până nu-l vezi pe Daniel. Te asigur că Daniel conduce şi 
execută acolo lucrări uluitoare, pe care, văzându-le, ţi s-ar 
face părul măciucă. Nu mai este acum un duşman public, 
slavă Domnului! A fost decorat, a primit eşarfe, stele, cruci 
şi câte şi mai câte, ca un aristocrat. Dar să nu mai vorbim 
despre asta aici. 

De ce nu? 

Doamne sfinte! Strigă domnul Meagles, clătinând din cap 
foarte serios. Va trebui să dosim toate astea sub cheie şi 
lacăt când are să revină în ţară. Cei de aici nici nu vor să 
audă. În privinţa asta Britannia este precum câinele 
grădinarului care, pentru că nu mănâncă varză, nu-i lasă 
nici pe alţii să mănânce. Dacă Britannia nu vrea să acorde 
propriilor ei copii asemenea distincţii, ea nu le îngăduie nici 
măcar să şi le arate atunci când le primesc din alte ţări. Aşa 
ceva nu se cade la noi! 

Dacă mi-ai fi adus încă o dată suma pierdută, rosti Arthur, 
nu-mi făceai mai mare plăcere decât dându-mi vestea asta! 

Păi, sigur, sigur, încuviinţă domnul Meagles. Sigur, ştiu 
acest lucru, bunul meu prieten, de aceea am început cu 


asta. Acum, ca să revenim la Doyce. Am pus aşadar mâna pe 
el. Am dat de el în mijlocul unui grup de oameni murdari, cu 
piele brună - care purtau nişte scufe de noapte ca femeile, 
mult prea mari pentru capetele lor - şi care se numesc mai 
ştiu eu cum, tot soiul de neamuri cu limbi nedesluşite. Ştii 
ce vreau să spun! Bine! Doyce vine întins spre mine, iar eu 
mă duc întins la el, aşa că ne-am întors împreună. 

Doyce e în Anglia! Exclamă Arthur. 

Întocmai! Rosti domnul Meagles, desfăcându-şi larg 
braţele. Sunt omul cel mai nepriceput din lume când e 
vorba despre astfel de lucruri. Nu ştiu ce m-aş fi făcut dacă 
eram în diplomaţie... poate nu greşeam! Pe scurt, Arthur, 
amândoi suntem de două săptămâni în Anglia. Şi dacă o să 
mă-ntrebi unde-i Doyce în clipa de faţă, ei bine, am să-ţi 
răspund pur şi simplu... e aici! Şi acum pot răsufla iarăşi 
uşurat, în fine! 

Doyce dădu buzna pe uşă, de afară, îl prinse pe Arthur de 
amândouă mâinile şi povesti el însuşi mai departe. 

Sunt numai trei puncte în subiectul pe care vrea ii să-l 
ating în cele ce voi spune, rosti Doyce, începând şi le 
macine cu degetul lui mare şi sprinten, în podul palmei, şi 
va merge repede. Mai întâi, nici un cuvânt din partea ta 
despre trecut. În calculele tale a existat o greşeală. Ştiu 
care anume. De aici întregul mecanism a avut de suferit, iar 
rezultatul a fost un eşec. Vei trage învăţăminte din această 
greşeală, pe care o vei înlătura altădată. Şi eu am păţit 
deseori la fel în construcţiile mele, din orice greşeală aveam 
de învăţat ceva şi tu eşti un om prea inteligent ca să nu 
tragi de aici o învăţătură. Atât pentru primul punct. Al 
doilea. Mi-a părut rău că ai pus totul la inimă în aşa hal, şi 
că ţi-ai făcut reproşuri atât de severe. În drum spre casă am 
avut răgaz o zi şi o noapte ca să pun lucrurile în ordine, 
ajutat de prietenul nostru, după ce ne-am întâlnit aşa cum 
v-a informat. Al treilea. Am căzut amândoi de acord că după 
toate câte ai îndurat, după deznădejdea prin care ai trecut 
şi după boala ta, ar fi o surpriză plăcută dacă vom aranja 


totul perfect şi în ordine, fără ştirea ta, şi de a veni apoi să- 
ţi aducem vestea că afacerile merg ca pe roate, că fabrica 
are nevoie de tine mai mult ca oricând, şi că o carieră nouă 
şi prosperă ne aşteaptă pe tine şi pe mine că asociaţi. 
Acesta a fost al treilea punct. Ştii însă că totdeauna noi am 
lăsat loc şi pentru neprevăzut; aşa am procedat şi eu în 
încheiere. Dragul meu Clennam, am cea mai mare 
încredere în tine. Poţi să fii la fel de util, aşa cum şi eu îţi pot 
fi ori ţi-am fost util până acum. Vechea ta slujbă te aşteaptă 
şi-ţi simte foarte mult lipsă. Nu mai există nimic care să te 
poată reţine aici, nici măcar jumătate de oră în plus. 

Se făcuse o tăcere neîntreruptă, atât cât Arthur rămase o 
vreme în picioare, la fereastră, cu spatele spre ei, când 
viitoarea lui soţie se apropie de el. 

Am făcut adineauri o observaţie, zise Daniel Doyce apoi, 
care mi se pare eronată. Spuneam că nu mai există nimic 
care să te poată reţine aici, Clennam, nici măcar jumătate 
de oră în plus. Greşesc cumva presupunând că n-ai vrea să 
pleci de aici decât mâine dimineaţă? Oare aş putea ghici, 
fără a fi prea iscusit, unde ai dori să te duci, direct, de cum 
vei părăsi camera şi zidurile astea? 

Ai ghicit bine, replică Arthur. Aceasta e dorinţa noastră 
cea mai scumpă. 

Foarte bine! Spuse Doyce. Atunci, dacă tânăra domnişoară 
are să-mi facă cinstea de a mă lua drept tată pentru 
douăzeci şi patru de ore şi o să meargă în trăsură cu mine 
înspre Catedrala Sf. Paul cred că ştiu de ce ne ducem acolo. 

Mica Dorrit şi Doyce ieşiră împreună puţin după aceea, iar 
domnul Meagles întârzie câteva clipe să mai spună două 
cuvinte prietenului său. 

Eu cred, Arthur, că mâine dimineaţă nu vei avea nevoie de 
mine şi n-o să trecem pe aici. S-ar putea ca mama să se 
gândească mult la Pet, e o femeie atât de duioasă... Cel mai 
bun lucru este să rămână acasă şi eu o să-i ţin de urât. 

Se despărţiră apoi. Ziua luă sfârşit, noaptea trecu, se făcu 
şi dimineaţă, iar Mica Dorrit, îmbrăcată simplu ca de obicei 


şi însoţită numai de Maggy, veni la închisoare odată cu 
soarele. În încăperea sărăcăcioasă domnea fericirea în 
dimineaţa aceea. Unde, pe lumea asta, să mai fi existat o 
cameră atât de binecuvântată de o bucurie paşnică! 

Iubita mea, de ce mai aprinde Maggy focul? O să plecăm 
numaidecât. 

Eu am rugat-o să facă asta. Mi-a venit o idee ciudată în 
minte. Vreau să te rog să arzi ceva în locul meu. 

Ce anume? 

Hârtia asta împăturită numai. Dac-ai vrea s-o arunci în foc 
cu mâinile tale, aşa cum este, aş fi împăcată. 

Eşti superstiţioasă, micuța mea? Sunt farmece? 

Este tot ce doreşti, scumpul meu, răspunse, râzând cu 
nişte ochi scânteietori; dacă vrei, fă-mi plăcerea asta când 
s-o aprinde focul. 

În apropiere de Catedrala Sf. Paul exista aşa-numita 
Doctors' Commons, Colegiul Doctorilor în Drept, unde se 
încheiau anumite contracte, printre care cele matrimoniale. 
Colegiul s-a desfiinţat în 1357, iar clădirea a fost demolată 
în 1867. 

Rămaseră astfel dinaintea focului, aşteptând: Clennam cu 
braţul petrecut pe după mijlocul ei, şi focul oglindindu-se, 
ca în atâtea rânduri, în ochii Măcăi Dorrit. 

Arde cu flacără acum? 

Arde destul de bine, zise Mica Dorrit. 

Trebuie spus ceva pentru aceste farmece? Rosti Arthur, 
ţinând hârtia deasupra flăcării. 

Poţi spune (dacă n-ai nimic împotrivă) te iubesc! Răspunse 
Mica Dorrit. 

EI rosti aceste cuvinte şi hârtia se făcu scrum. 

Trecură foarte liniştiţi prin curte, căci nu se vedea nimeni, 
deşi multe capete priveau pe furiş la ferestre, în gheretă nu 
era decât un singur om, de atâta vreme familiar. 

După ce amândoi îi adresară o seamă de cuvinte 
binevoitoare, Mica Dorrit se mai întoarse pentru ultima 
dată, cu mâna întinsă, spunându-i: 


Adio, bunul meu John! Îţi doresc multă fericire, om bun ce 
eşti! 

Urcară apoi scările bisericii Sf. Gheorghe din vecinătate şi 
se apropiară de altar, unde Daniel Doyce îi aştepta în rolul 
lui de tată. Se mai afla de faţă şi vechiul prieten al Mâcăi 
Dorrit, care-i dăduse catastiful de decese să-i slujească 
drept pernă; nu mai putea de bucurie că revenise să se 
mărite în acelaşi lăcaş. 

S-au căsătorit, scăldaţi în soarele care-şi trimitea razele 
prin chipul Domnului pictat pe vitralii. Intrară chiar în 
încăperea unde Mica Dorrit dormise după petrecerea ei, să 
sernneze în registrul de căsătorii. Acolo, domnul Pancks 
(numit funcţionar principal al firmei Doyce şi Clennam, şi 
mai târziu asociat) - îl uitase pe monstru şi-l transformase 
într-un prieten cumsecade - asista din uşă la semnare, 
susţinând-o galant pe Flora cu un braţ, iar cu celălalt pe 
Maggy, în vreme ce îndărătul lor stăteau John Chivery şi 
tatăl lui, împreună cu alţi temniceri care dăduseră o fugă 
până acolo, ca să mai vadă o dată copila fericită a închisorii 
Marshalsea. Flora, dealtfel, în ciuda declaraţiei făcute 
recent, nu dădea câtuşi de puţin semne că trăieşte retrasă, 
ci, dimpotrivă, de o eleganţă 

Surprinzătoare, ea s-a bucurat de întreaga ceremonie, 
deşi cu oarecare nervozitate. 

Vechiul prieten al Măcăi Dorrit ţinea călimara în timp ce 
ea semna, iar sacristanul se opri o clipă să dea la o parte 
sutana bunului pastor, şi toţi cei de faţă se uitau cu un 
deosebit interes. 

Pentru că, vedeţi, rosti vechiul prieten al Mâcăi Dorrit, 
această tânără domnişoară este una din curiozităţile 
noastre; acum a ajuns la al treilea volum al catastifelor 
noastre. Naşterea i-a fost înscrisă în ceea ce numesc eu 
volumul întâi; a dormit, chiar pe această duşumea, cu cel 
de-al doilea volum sub căpşorul ei, iar acum îşi înscrie 
numele ei micuţ de soţie pe ceea ce numesc eu volumul al 
treilea. 


Toţi s-au dat în lături după semnare, şi Mica Dorrit 
împreună cu soţul ei ieşiră din biserică. Rămaseră o clipă 
sus pe scări, sub portal, privind priveliştea înviorătoare a 
străzii în acea dimineaţă însorită de toamnă; apoi coborâră. 

Coborau într-o viaţă modestă, folositoare şi fericită. 
Coborau să învăluie cu o grijă maternă, ani în şir, copiii 
neglijaţi ai lui Fanny nu mai puţin decât propriii lor copii, ca 
să-i îngăduie acestei doamne să se ocupe veşnic de lumea 
bună. Coborau să-l îngrijească pe Tip, câţiva ani, ca o 
mamă, ca o prietenă, căruia niciodată nu i-a Juat în nume 
de rău pentru tot ce a cerut de la ea, în schimbul averii ce i- 
ar fi dat-o dacă se întâmpla să o aibă, şi care a închis cu 
afecţiune ochii fratelui ei peste Marshalsea şi peste toate 
roadele înveninate ale acestei închisori. Inseparabili şi 
binecuvântaţi, ei coborau liniştiţi în viitoarea străzii; şi în 
vreme ce treceau prin lumina soarelui şi prin umbră, 
mulţimea zgomotoasă, avidă, îngâmfata, capricioasă şi plină 
de vanitate se vânzolea mai departe, înfierbântându-se, în 
toiul vacarmului obişnuit. 


SFÂRŞIT 


1 Camera mortuară de la mânăstirea Marele Sf. Bernard 
văzută de Pickens în 1846 a fost descrisă într-o scrisoare 
adresată lui John Forster, la 6 septembrie 1846. 

2 Dickens descrie aici aspecte din nordul Italiei sub 
ocupaţia militară austriacă, după 1815. 

3 John Chatwoode Eustace, autorul cărţii A classical tour 
xrough Italy în 1802, apărută în 4 volume (1817). 

4 Joc de cuvinte. Numele Sparkler vine de la cuvântul 
sparkle, în traducere scânteie. 

5 In 1851, un anume Searle străbătuse cu piciorul o mie 
de leghe într-o mie de ore, fără întrerupere (la Red House, 


Buttersea). 

6 The Ştrand, arteră londoneză denumită astfel pentru că 
se întinde paralel cu Tamisa, orientată către răsărit, 
începând din Trafalgar SquarE. În epoca Tudorilor şi a 
Stuarţilor (sec. XVXVIII), aici se înălţau reşedinţe fastuoase, 
ale căror grădini ajungeau până la fluviu. De atunci până 
astăzi, The Ştrand a rămas o cale principală de acces dintre 
West End şi Centrul comeTâial, una din cele mai aglomerate 
artere din metropola britanica. 

7 'The Adelphi (în greacă cdelfoi = fraţi), de la cei patru 
fraţi Adam, care între 1768-1774 au construit ansamblul de 
construcţii cunoscut sub acest numE. În general, clădirile 
acestea au fost demolate şi înlocuite cu edificii moderne, 
dar a rămas totuşi un exemplu al operei lui Robert Adam: 
clădirea de pe strada John Adam nr. 8, astăzi Society of 
Arts. Peste drum se află masivul Adelphi, un bloc uriaş cu 
birouri, ridicat în 1938, în locul Terasei Adelphiy cu vedere 
la Tamisa - despre care pomeneşte Dickens - fosta 
reşedinţă a actorului David Garrick (care a murit aici în 
1779), a scriitorilor Thomas Hardy şi Bernard Shaw. 

8 Aluzie la vestitul Pod YVaterloo, din piatră, opera 
arhitectului John Rennie, construit în 1617, astăzi înlocuit 
de cel proiectat de Giles G. Scott, din otel şi beton, ridicat în 
1939, dar inaugurat oficial abia în 1945. 

9 Veneţia salvată (Venice preserved), tragedia lui Thomas 
Otway (1651-1685), publicată în 1G82, a fost foarte 
populară şi în secolul al XIX-lea. 

10 Richard Whittington (sec. XIV), tânăr ucenic, care, 
după cum spune legenda, ar fi făcut avere datorită pisicii 
sale şi ar fi ajuns In cele din urmă lordul primar al Londrei. 

11 Căpitanul Macheath, tâlhar la drumul mare, este eroul 
din faimoasa Opera cerşetorului (1728) de John Gay (1685- 
1732). 

12 Citat din Opera cerşetorului, de John Gay. 

13 Aluzie la proverbul englezesc: o mată cu mănuşi nu 
prinde şoareci (A cat în gloves catches no mice). 


14 General din timpul lui Justinian, care, după cum spune 
legenda, căzând în dizgrație, ar fi murit cerşetor. 

15 Strada Lombard este centrul bancar şi financiar al 
Londrei, încă din evul mediu, al cărei nume se trage de la 
neguţătorii lombarzi din nordul Italiei, stabiliţi aici din 
veacul al XII-lea ca zarafi, după expulzarea evreilor din acea 
epocă. 

16 Bariera lemple (astăzi dispărută), un soi de poartă 
marcând intrarea spre centrul Londrei, îşi are originea în 
veacul al XII-lea. Pe vergelele din vârful acesteia erau 
înfipte capetele trădătorilor şl ale criminalilor executaţi. 
(Aici, în 1703, a fost legat Daniel ” Defoe la stâlpul 
infamiei.) Ultimele capete înfipte, ale unor jacobiţi, 

O doi la număr, au rămas până în 1772, când au fost 
dislocate în timpul unei furtuni. 

17 Charles Le Brun (1619-1690), pictor istoric vestit şi 
autorul unei cunoscute lucrări asupra expresiei şi emoţiilor. 

18 Brocken, piscul munţilor Harz. 

19 Veterani din armată şi marină; purtau mâneci foarte 
lungi la haine ca să nu li se vadă mâinile amputate (de cele 
mai multe ori dreapta). 

20 „Proba focului”, din timpuri străvechi, prin care 
acuzatul îşi putea apăra onoarea mergând desculţ peste 
brăzdare de plug înroşite la foc. 

21 A se vedea Macbeth, I, V, 16.