Charles Dickens — Povestiri

CHARLES DICKENS 
POVESTIRI 


CHARLES DICKENS 
POVESIIRI 


CEI ŞAPTE DRUMEŢI SĂRMANI 


_ Capitolul 1 
IN VECHIUL ORAŞ ROCHESTER 


La drept vorbind, erau numai şase drumeţi sărmani, însă 
fiind eu însumi un drumeţ, deşi unul dintr-aceia care umblă 
la întâmplare, şi fiind pe deasupra tot atât de nevoiaş pe cât 
îmi închipui că sunt, am ridicat numărul drumeţilor la şapte. 
Explicaţia aceasta se cuvine a fi dată pe loc întrucât iată ce 
spunea inscripţia de pe uşa veche şi ciudată: 


RICHARD WATTS, Esg.i1+ 


Prin testamentul acestuia din data de 22 august 1579 
s-a fondat prezentul aşezământ de binefacere 
pentru şase călători sărmani, 
care, nefiind RĂUFĂCĂTORI sau ADUNĂTORI DE 

POMENI, 
pot primi gratuit pentru o noapte, 
găzduire, întreţinere 
şi câte patru pence de fiecare. 


Stăteam şi citeam această inscripţie de pe uşa veche şi 
ciudată de care am vorbit. Aceasta se întâmpla într-o bună 
zi în străvechiul orăşel Rochester din ţinutul Kent, şi anume 
în ajunul sărbătorilor de iarnă. M-am învârtit puţin pe lângă 
catedrala învecinată şi am văzut mormântul lui Richard 
Watts cu efigia venerabilului nobil, proiectându-se în afară, 
întocmai ca figura din capul unei corăbii şi am simţit, pe 
când îi dădeam ce i se cuvenea paracliserului, că nu puteam 
face altceva decât să întreb pe unde ajung la Aşezământul 
lui Watts. Drumul fiind foarte scurt şi drept, am ajuns cu 
bine la inscripţia şi la uşa veche şi ciudată. 

„Ei, îmi spuneam eu, pe când mă uitam la ciocănelul de 
pe uşă, de bine de rău nu arăta cerşetor şi mă întreb dacă 
aş putea să par un răufăcător. “ 


Analizând toate ipotezele, am ajuns la concluzia că nu 
puteam fi luat drept un răufăcător - deşi în conştiinţa mea 
îmi apăreau două-trei figuri destul de simpatice, care s-ar fi 
lăsat atrase de un Goliat moral mult mai puţin decât de 
mine, care, din acest punct de vedere, nu eram decât un 
Tom Degețel: - totuşi, mi-am zis că nu păream un 
răufăcător. Aşa că, începând să privesc aşezământul, 
oarecum ca pe o proprietate a mea, lăsată mie şi diverşilor 
colegatari, în părţi egale, de onorabilul Richard Watts, am 
făcut câţiva paşi înapoi spre drum, ca să am o vedere cât 
mai cuprinzătoare a moştenirii mele. 

Era o casă albă, curată, cu un aspect plăcut şi 
respectabil, cu o uşă veche, boltită, pe care am mai 
pomenit-o până acum de trei ori, cu ferestre zăbrelite mici, 
lungi, elegante la catul de jos şi cu un acoperiş cu trei 
frontoane. Liniştita Strada Mare din Rochester era plină de 
astfel de frontoane, cu grinzi şi lemnărie sculptate în figuri 
stranii. Şi, lucru curios, strada era împodobită cu un 
ceasornic vechi şi ciudat care se înălța peste pavaj, de pe o 
clădire de cărămizi roşii, ca şi când Timpul ar fi avut de 
lucru pe acolo şi şi-ar fi pus la vedere emblema sa. La drept 
vorbind a avut destule treburi în Rochester, în zilele de 
demult ale romanilor, ale saxonilor şi ale normanzilor şi 
până în timpul regelui loan, când castelul cu liniile lui 
colţuroase - nu mai spun câte sute de ani avea pe atunci -a 
fost lăsat în seama secolelor de intemperii care i-au 
desfigurat în aşa hal lucarnele din ziduri, încât ruina arăta 
de parcă ciorile şi stăncuţele i-ar fi scos ochii cu ciocurile 
lor. 

Eram foarte încântat, atât de ceea ce consideram că e 
proprietatea mea, cât şi de felul cum era aşezată. Pe când o 
priveam cu o mulţumire crescândă, am descoperit, la etaj, 
la una dintre ferestrele zăbrelite, care era deschisă, o 
persoană cu înfăţişarea unei matroane voinice şi 
cumsecade, ai cărei ochi, după cum am observat, erau 
îndreptaţi întrebător înspre mine. Îmi spuneau atât de clar: 
„Doriţi să vedeţi casa?” încât am răspuns cu voce tare: 


— Da, dacă nu vă deranjează. 

Şi într-o clipă uşa veche s-a deschis şi, plecându-mi capul, 
am coborât două trepte în vestibul. 

— Acesta, îmi spuse respectabila persoană introducându- 
mă într-o cameră joasă din dreapta, este locul unde 
călătorii stau la foc şi gătesc puţinul pe care îl pot cumpăra 
pentru cină cu cele patru pence. 

— O! Dar atunci înseamnă că nu au întreţinere gratuită? 
spusei eu. Pentru că inscripţia de pe uşa de la intrare încă 
îmi mai umbla prin cap şi continuam să repet în minte, ca 
pe o melodie: Găzduire, întreţinere şi câte patru pence de 
fiecare! 

— Au la dispoziţie un foc care se face pentru ei, şi vasele 
pentru gătit, explică mai departe intendenta - o persoană 
grozav de politicoasă şi, cum am putut să descopăr, nu prea 
bine plătită. lar ceea ce stă scris pe tăbliţa de lemn sunt 
reguli de comportare. Ei capătă cele patru pence când îşi 
iau şi biletele de intrare de la administratorul de peste 
drum - pentru că nu eu am căderea să-i primesc. Trebuie 
să-şi ia mai întâi biletele - şi uneori unul cumpără o felie de 
slănină, altul o scrumbie, un altul câţiva cartofi şi mai ştiu 
eu ce. Uneori doi sau trei dintre ei pun la un loc cele patru 
pence ale fiecăruia şi alcătuiesc în felul acesta o cină. Însă 
nu poţi avea mare lucru pentru patru pence, astăzi, când 
merindele sunt aşa de scumpe! 

— Într-adevăr, aşa e! am spus eu. Apoi m-am uitat de jur 
împrejur la cameră, admirând locul tihnit de lângă gura 
căminului de la capătul din fund, priveliştea străzii prin 
fereastra plumbuită, şi grinzile din tavan. 

— Este foarte comodă, am spus eu. 

— Neconfortabilă, observă respectabila persoană. 

Mi-a făcut plăcere s-o aud spunând aşa, pentru că 
aceasta arăta o lăudabilă grijă pentru îndeplinirea, într-un 
spirit lipsit de zgârcenie, a intenţiilor onorabilului Richard 
Watts. Insă camera era într-adevăr atât de bine adaptată 
scopului ei, încât am protestat, nefiind de acord cu aspectul 
defavorabil sub care o prezenta. 


— Nu sunt de aceeaşi părere! Sunt sigur că este 
călduroasă iarna şi răcoroasă vara. Are un aer foarte 
primitor şi oferă un loc liniştit de odihnă. Gura căminului 
este astfel aşezată, încât numai sclipirile flăcărilor văzute 
din stradă sunt de ajuns ca să încălzească tot centrul 
Rochesterului pe o noapte de iarnă. Iar în ce priveşte faptul 
dacă oferă sau nu confort celor şase călători... 

— Nu pe ei îi am eu în vedere, răspunse persoana. Spun 
că este neconfortabilă pentru mine şi pentru fiica mea, care 
nu avem altă cameră în care să stăm peste noapte. 

Era destul de adevărat, însă am văzut că mai era o altă 
cameră, destul de ciudată, de dimensiuni corespunzătoare, 
de partea opusă a vestibulului. Aşa că m-am îndreptat spre 
ea, prin uşile deschise ale ambelor încăperi şi am întrebat la 
ce servea această cameră. 

— Aceasta, explică persoana, este sala de mese unde se 
întrunesc domnii când vin aici. 

„la să văd, mi-am zis, căci eu ştiam că numărasem din 
stradă şase ferestre la catul de sus, pe lângă acestea de la 
catul de jos.“ Nedumerit, am făcut o socoteală în capul meu, 
şi am întrebat: 

— Atunci cei şase călători dorm la etaj? 

Noua mea prietenă clătină din cap. 

— Ei dorm, răspunse ea, în două săliţe din spate, în care 
paturile lor au fost aşezate chiar de când a fost întemeiat 
aşezământul. Iar starea de lucruri din prezent fiind foarte 
neconvenabilă pentru mine, domnii sunt pe cale să ia o 
bucăţică din curtea din spate şi să zidească acolo o 
cămăruţă pentru ei, unde să stea înainte de a merge la 
culcare. 

— Şi atunci cei şase călători nevoiaşi, am observat eu, or 
să fie cu totul în afara casei. 

— Cu totul în afara casei, confirmă persoana, frecându-şi 
liniştită mâinile. Lucru care este socotit mult mai bun 
pentru toate părţile şi mult mai convenabil. 

In catedrală, mă izbise oarecum trufia cu care efigia 
onorabilului Richard Watts se profila peste mormânt şi 


începeam să cred că ar fi fost de aşteptat ca, într-o noapte 
furtunoasă, să treacă Strada Mare şi să facă aici puţin 
scandal. 

Mi-am păstrat însă gândurile pentru mine şi am 
întovărăşit-o în tăcere pe doamnă mai departe, către 
săliţele din fund. Erau de proporţii reduse, ca săliţele din 
vechile hanuri, dar foarte curate. In timp ce le priveam, 
intendenta mi-a dat să înţeleg că numărul prevăzut de 
drumeţi ce fi puteau fi primiţi se completa noapte de 
noapte, de la un capăt la altul al anului şi că astfel paturile 
erau întotdeauna ocupate. După întrebările mele şi 
răspunsurile ei, ne-am întors în sala de mese atât de 
esenţială pentru demnitatea domnilor, unde mi-a arătat 
bilanţurile tipărite ale aşezământului, agăţate la fereastră. 
Din ele am înţeles că cea mai mare parte a proprietăţii 
lăsate de onorabilul Richard Watts pentru menţinerea 
acestui aşezământ, era, la vremea când a decedat, numai 
un ţinut mlăştinos, dar că în decursul timpului a fost asanat 
şi s-au făcut clădiri pe el, astfel încât valoarea i-a crescut în 
mod considerabil. Am aflat, de asemenea, că a treizecea 
parte a venitului anual era acum destinată scopurilor 
amintite în inscripţia de deasupra uşii, restul fiind cu 
largheţe repartizat pentru întreţinere, cheltuieli legale, 
investiţii,  colecte, comisioane şi alte accesorii ale 
administraţiei, cu totul nefolositoare celor şase călători 
nevoiaşi pentru care fusese creat acest aşezământ de 
binefacere. Pe scurt, am făcut descoperirea, nu cu totul 
nouă că, despre o instituţie ca aceasta, în draga şi bătrâna 
noastră Anglie, se poate spune, ca şi despre stridia cea 
grasă din istorioara americană, că este nevoie de mulţi 
oameni ca s-o poată înghiţi toată. 

— Şi vă rog, doamnă, am spus eu, conştient de faptul că 
figura mea începuse să se însenineze la acest gând: Poate 
cineva să-i vadă pe aceşti drumeţi? 

— Păi, nu! răspunse ea cu îndoială. 

— Nici în seara asta, de exemplu? 


— Ei bine! răspunse ea mai ferm, nu. Nimeni nu a cerut 
vreodată să-i vadă şi nimeni nu i-a văzut. 

Cum eu nu mă descurajez uşor când urmăresc un scop, 
am insistat pe lângă buna doamnă spunându-i că este 
ajunul Crăciunului, că această sărbătoare vine doar o dată 
pe an - lucru care din nefericire este adevărat, deoarece 
dacă s-ar instala la noi întregul an, am face din pământ un 
loc cu totul diferit - că eram stăpânit de dorinţa de a-i invita 
pe călători la o cină şi la un modest pahar de punci cald, că 
vocea destinului s-a făcut auzită în acest ţinut, confirmând 
îndemânarea mea în a pregăti un punci cald, că dacă mi s- 
ar permite să organizez serbarea, aş dovedi că ştiu să 
respect cumpătarea, sobrietatea şi ora convenabilă; într-un 
cuvânt, că puteam fi eu însumi bine dispus şi cumpătat şi că 
eram cunoscut că, la nevoie, pot să-i determin şi pe alţii să 
fie tot astfel, deşi nu sunt decorat cu niciun ordin sau 
medalie şi nu sunt călugăr, orator, apostol, sfânt sau profet 
al nici unei credinţe religioase. In cele din urmă am reuşit, 
spre marea mea bucurie. S-a stabilit ca în noaptea aceea, la 
ora nouă, un curcan şi o bucată de friptură de vacă să 
fumege pe masă, şi ca eu, pentru o zi, sa joc rolul de slujitor 
sfios şi umil al onorabilului Richard Watts, prezidând 
totodată ca gazdă cina de sărbătoare pentru cei şase 
drumeţi. 

M-am întors la han să dau poruncile necesare în ce 
priveşte curcanul şi friptura de vacă şi, în tot restul zilei, nu 
m-am mai ocupat cu nimic altceva, gândindu-mă doar la cei 
şase drumeţi nevoiaşi. Pe când vântul sufla cu putere în 
ferestre - era o zi friguroasă cu rafale întunecate de 
măzăriche alternând cu perioade de luminozitate aspră, ca 
şi când anul ar fi murit în convulsii - mi i-am închipuit pe 
durmeţii nevoiaşi înaintând către azilul lor de-a lungul 
diferitelor drumuri îngheţate şi mi-a făcut o nespusă 
plăcere gândul că ei nu bănuiau câtuşi de puţin ce surpriză 
îi aşteaptă. Le-am schiţat portretele în mintea mea şi mi-am 
îngăduit plăcerea de a mi-i imagina cu trăsături exagerat de 
mişcătoare. li vedeam cu picioare îndurerate, epuizați, 


cărând poveri şi boccele, mi-i imaginam oprindu-se la stâlpii 
indicatori şi la pietrele de marcaj, aplecându-se pe toiegele 
lor curbate şi uitându-se cu atenţie la ce era scris pe ele, 
rătăcind drumul, şi le umpleam cele cinci simţuri cu temeri 
că vor rămâne afară toată noaptea şi vor muri degeraţi. În 
cele din urmă, mi-am luat pălăria şi am ieşit. M-am urcat în 
turnul castelului cel vechi şi am privit peste colinele bătute 
de vânt care coborau în pantă abruptă către Medway, 
sperând să pot zări de la depărtare pe vreunul din călători. 
După ce se lăsă întunericul şi se auzi clopotul catedralei din 
clopotniţă - o boltă acoperită cu promoroacă, cum o 
văzusem mai înainte - bătând cinci, şase, şapte, am devenit 
atât de obsedat de călătorii mei încât n-am putut să iau 
masa de seară; îi vedeam parcă şi în jăraticul roşu care 
ardea în sobă. La vremea asta, mă gândeam eu, ei trebuie 
să fi primit biletele şi trebuie să fi şi intrat. Aici plăcerea 
mea era tulburată de gândul că s-ar fi putut ca unii dintre 
călători să fi venit prea târziu şi, găsind uşa încuiată, să fi 
rămas pe afară. 

După ce clopotul catedralei a bătut opt, nările mi-au fost 
gâdilate de mirosul delicios al curcanului şi al fripturii de 
vacă, răzbind prin fereastra dormitorului meu. Această 
fereastră dădea în curtea hanului, tocmai în locul unde 
luminile de la bucătărie aruncau reflexe roşii asupra unui 
masiv fragment din zidul castelului. Era timpul potrivit să 
prepar punciul. De aceea am adus sus materialele (al căror 
nume, dimpreună cu proporţiile şi combinaţiile, mă voi feri 
să le comunic, ca fiind singurul meu secret pe care se ştie 
că îl păstrez) şi am făcut o băutură grozavă. Nu am turnat 
băutura într-un castron, pentru că un castron, oriunde ar fi, 
doar dacă nu e aşezat pe un raft, şi aceasta nu este o 
prejudecată, e întotdeauna în pericol să se răcească sau să 
se verse, ci într-un ulcior cafeniu de lut ars, pe care după ce 
l-am umplut, l-am înfăşurat cu grijă cu o învelitoare groasă. 
Fiind acum aproape ora nouă, am pornit-o către 
Aşezământul lui Watts, purtând în mâinile mele preţiosul 
ulcior de lut. I-aş fi încredinţat acest aur nepreţuit lui Ben, 


ospătarul, însă există în inima omului coarde care nu 
trebuiesc atinse de un altul şi băuturile pe care le fac eu 
însumi sunt astfel de coarde pentru mine. 

Drumeţii se adunaseră, faţa de masă era pusă şi Ben 
adusese un butuc mare şi îl aşezase cu meşteşug peste foc, 
astfel încât o lovitură sau două cu vătraiul, după cină, să 
stârnească o vâlvătaie cu pocnituri. După ce am aşezat 
dragul meu ulcior într-un colţ al căminului, înăuntrul 
apărătoarei de la vatră, unde a început în curând să cânte 
ca un greier venit din cer, împrăştiind în acelaşi timp 
mireasmă de struguri copţi, de codri cu arome şi de livezi 
de portocali - după ce am aşezat ulciorul la loc sigur şi 
potrivit - m-am prezentat oaspeţilor mei, strângând mâinile 
de jur împrejur şi urându-le un cald bun-venit. ă 

Mica societate era astfel alcătuită: mai întâi, eu. In al 
doilea rând, un om tare cuviincios, cu braţul drept într-o 
eşarfă şi care răspândea un miros reavăn, plăcut, de lemn, 
din care am dedus că are de-a face, într-un fel oarecare, cu 
construcţia de vase. Al treilea, un ucenic marinar mititel, 
aproape un copil, cu păr bogat şi castaniu şi cu ochi adânci, 
ca ochii de femeie. Al patrulea, un personaj onorabil dar 
jerpelit, îmbrăcat într-un costum negru, uzat. Acest om 
părea a fi trecut prin zile grele şi avea o privire uscată şi 
bănuitoare. Nasturii lipsă de la sacou erau înlocuiţi cu şiret 
roşu, iar o legătură de acte, cu totul zdrenţuite, îi ieşea din 
buzunarul dinăuntru de la piept. Al cincilea, un străin prin 
origine, însă englez după vorbă, purtându-şi pipa în 
panglica de la pălărie, nu a lăsat să treacă mult timp până 
să-mi spună, într-un mod simplu şi atrăgător, că era 
ceasornicar din Geneva şi călătorea pe tot continentul, mai 
mult pe jos, lucrând ca om cu ziua şi vizitând astfel ţări noi. 
E posibil (m-am gândit) că trece din când în când, prin 
contrabandă câte un ceas sau cam aşa ceva. Al şaselea, un 
văduv, mic de statură care fusese foarte frumos şi era încă 
foarte tânăr, dar a cărui frumuseţe se ofilise într-o mare 
nenorocire, şi a cărui purtare era vizibil timidă, temătoare 
şi însingurată. Al şaptelea şi ultimul, un călător de un gen 


care-mi fusese foarte familiar în adolescenţa mea, însă 
acum demodat - un vânzător de cărţi, care avea cuelo 
mulţime de broşuri şi lucrări în versuri, şi care se lăuda că 
putea să recite mai multe versuri într-o noapte decât putea 
să vândă în douăsprezece luni. 

I-am descris în ordinea în care erau aşezaţi la masă. Eu 
mă aflam în fruntea mesei, şi persoana respectabilă stătea 
în faţa mea. N-am zăbovit mult să ne aşezăm pe locurile 
noastre pentru că mâncărurile sosiseră odată cu mine, 
înşirate astfel: 

Eu cu ulciorul 
Ben cu berea. 
Un băiat zăpăcit cu farfurii calde. 

CURCANUL.. 

O femeie aducând sosurile pentru a fi încălzite pe loc. 

Friptura de vacă. 
Un om cu o tavă pe cap conţinând legume şi diverse. 
Un ospătar de la han, venit de bună voie, 
rânjind şi nedând niciun ajutor. 


Pe când traversam, ca o cometă Strada Mare de la han 
spre Aşezământul lui Watts, lăsam în urma noastră o coadă 
lungă de arome care oprea în loc trecătorii făcându-i să 
adulmece, minunându-se. Lăsasem mai înainte la colţul 
hanului un tânăr cu albeaţă la un ochi, învăţat cu şuierul 
fluierului pe care Ben îl purta întotdeauna în buzunar şi 
care avea instrucţiuni ca, îndată ce ar auzi şuieratul lui Ben, 
să se repeadă în bucătărie să ia şi budinca de prune şi 
plăcinta de carne, iar apoi să vină în grabă la aşezământ, 
unde acestea vor fi primite de femeia care adusese sosurile 
şi apoi stropite cu spirt ce urma să fie aprins şi să ardă cu 
flăcări albastre. 

Toate aranjamentele acestea au fost executate cu cea mai 
mare exactitate şi de o manieră ireproşabilă. Nu am văzut 
niciodată un curcan mai bun, o friptură mai bună şi o mai 
mare risipă de sosuri şi sucuri, iar călătorii mei au onorat 
cum se cuvine toate câte au fost puse în faţa lor. Inima mea 


se umplea de bucurie când vedeam cum feţele lor asprite 
de vânt şi ger se îndulceau la clinchetul farfuriilor, cuţitelor 
şi furculiţelor şi deveneau blânde la căldura focului şi la 
gândul că vor mânca. Pălăriile, căciulile şi fularele lor 
agăţate, câteva boccele mici pe jos într-un colţ şi, în alt colţ, 
trei sau patru toiege cu capătul de jos uzat, toate acestea 
păreau că leagă cu un lanţ de aur interiorul plăcut cu 
întunericul de afară. 

Când cina s-a sfârşit şi scumpul meu ulcior a fost pus pe 
masă, toţi m-au rugat să iau loc în colţul de lângă foc, lucru 
care m-a făcut să mă gândesc, cu destulă plăcere, cât de 
mult apreciau prietenii mei un foc. Oare de când n-am mai 
prețuit eu colţul de lângă foc? Poate că din zilele în care-l 
asociam cu Jack Horner? Întrucât nu am acceptat această 
favoare, Ben, care ştia să aranjeze lucrurile, a tras masa 
mai la o parte şi, cerând călătorilor să se aşeze la dreapta şi 
la stânga mea, împrejurul focului, închise cercul cu mine şi 
cu scaunul meu, păstrând ordinea în care eram aşezaţi la 
masă. Intre timp, pe nesimţite, tot Ben îl înghiontise pe 
băiatul zăpăcit şi îl scosese afară din cameră, iar apoi, după 
ce o expedie în grabă pe femeia cu sosurile, dispăru cu 
discreţie, închizând încetişor uşa în urma lui. 

Venise timpul ca butucul de lemn să fie lovit cu vătraiul. 
L-am lovit uşor de trei ori, ca pe un talisman fermecat, şi un 
roi strălucitor de scântei jucăuşe izbucniră din el şi se 
răspândiră din cămin până în mijlocul încăperii, într-un 
aprig dans popular, tot săltând în sus şi nelăsându-se nicio 
clipă în jos. În acest timp, la lumina lor scânteietoare, care a 
pus în umbră lampa, am umplut paharele şi le-am urat 
călătorilor mei sărbători fericite. Era ajunul Crăciunului, 
când prietenii mei, păstorii, care în felul lor erau şi ei nişte 
drumeţi nevoiaşi, au cântat: 

„Pace pe pământ şi între oameni bună învoire!“ 

Nu ştiu cine a fost primul dintre noi căruia să-i fi trecut 
prin minte să ne prindem mâinile în cinstea cuvintelor 
spuse, sau măcar dacă vreunul dintre noi avusese primul 
acest gând, însă în orice caz am făcut-o cu toţii. Apoi am 


băut în memoria bunului patron Richard Watts şi am făcut 
urarea ca spiritul său să se bucure întotdeauna, sub acest 
acoperământ, de prețuirea pe care a avut-o din partea 
noastră. 

Sosise timpul fascinant de povestiri la gura sobei. 

— Intreaga noastră viaţă - spusei eu - este o povestire 
care poate fi înţeleasă mai mult sau mai puţin, în general 
mai puţin, şi pe care o vedem într-o lumină mai clară, abia 
pe la sfârşit. Cât despre mine, eu sunt atât de împărţit în 
noaptea asta între realiate şi închipuire, încât abia de mai 
ştiu care-i una şi care-i alta. Să încerc să păcălesc timpul, 
înşirându-vă o istorisire cât stăm aici? 

Toţi au răspuns, da. Nu prea aveam mult de povestit, însă 
mă simţeam legat de propria mea propunere. De aceea, 
după ce am privit câteva clipe la coloana de aburi care se 
ridica în spirală din nepreţuitul meu ulcior şi prin care 
aproape că puteam jura că văd efigia onorabilului Richard 
Watts, mai puţin neliniştită ca de obicei, am început. 


Capitolul Il 
POVESTIRE DESPRE RICHARD DOUBLEDICK 


În anul o mie şapte sute nouăzeci şi nouă, o rudă dea 
mea sosi pe jos, şchiopătând, în oraşul acesta, din Chatham. 
li spun oraşul acesta, pentru că dacă vreunul din cei 
prezenţi ştie cu exactitate unde sfârşeşte Rochester şi unde 
începe Chatham, asta este mai mult decât pot să fac eu. Era 
un călător nevoiaş, fără un sfanţ în buzunar. Stătea la foc 
chiar în această cameră şi a dormit o noapte într-un pat 
care o să fie ocupat, în noaptea asta, de cineva de aici. 

Ruda mea venise la Chatham ca să se înroleze într-un 
regiment de cavalerie, dacă un regiment de cavalerie l-ar fi 
primit: dacă nu, era gata să încaseze şilingul Regelui 
George de la orice caporal sau sergent, care i-ar fi pus 
legătura de panglică la pălărie. [elul său era să fie 
împuşcat, însă se gândea că putea foarte bine să meargă 
călare la moarte, decât să se obosească mergând pe jos. 


Numele de botez al rudei mele era Richard, însă era mai 
bine cunoscut sub acela de Dick. Şi-a făcut pierdut pe drum 
numele de familie şi l-a luat pe acela de Doubledick. A fost 
trecut în registre ca Richard Doubledick. Vârsta, douăzeci şi 
doi. Inălţimea, cinci picioare şi zece. Locul de naştere 
spunea că e Exmouth, dar de acesta nu se apropiase în 
viaţa lui. Nu exista niciun regiment de cavalerie în Chatham 
şi, după ce trecu pe aici şchiopătând, peste pod, cu o 
jumătate de gheată pe piciorul prăfuit, s-a înrolat într-un 
regiment de linie şi a fost foarte bucuros să se îmbete şi să 
uite totul. 

Trebuie să ştiţi că ruda asta a mea făcuse o greşeală de 
neiertat şi umbla acum ca un năuc. Inima lui era la locul ei, 
însă închisă la orice sfat. Fusese logodit cu o fata bună şi 
frumoasă pe care a iubit-o mai mult decât credea ea sau 
chiar el. Dar într-un ceas rău îi pricinuise o dezamăgire atât 
de mare încât fata îi spusese hotărât: „Richard, niciodată nu 
mă voi mărita. Voi trăi singură, aşa că poţi fi împăcat în 
această privinţă, însă gura lui Mary Marshall - numele ei 
era Mary Marshall - nu-ţi va mai adresa niciodată vreo 
vorbă pe acest pământ. Du-te, Richard! Fie ca cerul să te 
ierte!“ Asta l-a dat gata. Asta l-a adus la Chatham. Asta l-a 
făcut apoi pe soldatul Richard Doubledick să fie obsedat de 
gândul de a se lăsa împuşcat. Nu exista, în anul una mie 
şapte sute nouăzeci şi nouă, în bărăcile din Chatham, un 
soldat mai împrăştiat şi mai nesocotit decât soldatul 
Richard Doubledick. Se întovărăşise cu alţii care erau 
drojdia regimentelor, rareori era treaz şi întotdeauna avea 
de executat o pedeapsă. Devenise lucru sigur pentru toate 
bărăcile că soldatul Richard Doubledick o să fie foarte 
curând biciuit. 

Căpitanul companiei lui Richard Doubledick era un tânăr 
cu cel mult cinci ani mai în vârstă decât el, ai cărui ochi 
aveau o expresie ce îl impresionase pe soldatul Richard 
Doubledick într-un fel deosebit. Căpitanul avea ochi negri, 
strălucitori şi frumoşi - ochi care zâmbesc şi care, atunci 
când sunt serioşi, sunt mai curând fermi decât severi - şi, 


aşa cum erau, erau singurii din lumea îngustă a soldatului 
Richard Doubledick pe care acesta nu-i putea înfrunta. Deşi 
nepăsător la notările rele şi la pedepse, sfidând pe oricine, 
de cum ştia că cei doi ochi privesc la el un moment, se 
simţea ruşinat. Nu putea nici să-l salute pe stradă pe 
căpitanul Taunton ca pe orice alt ofiţer. Se simţea stânjenit, 
încurcat şi tulburat numai la simpla posibilitate ca privirea 
căpitanului să se îndrepte către el. În clipele cele mai rele 
ale decăderii sale, s-ar fi întors mai bine din drum şi s-ar fi 
îndepărtat oricât numai să nu întâlnească privirea ochilor 
acelora negri, frumoşi şi strălucitori. 

Intr-o zi, când soldatul Richard Doubledick ieşea de la 
carceră, unde petrecuse ultimele patruzeci şi opt de ore şi 
în care loc de altfel îşi trecea o bună parte din timpul său, a 
primit ordin să se ducă la biroul căpitanului Taunton. In 
starea de mizerie şi murdărie a unui om ieşit de la carceră, 
avea mai puţin chef ca oricând să fie văzut de către căpitan, 
însă nu era chiar aşa de nebun să nu asculte de ordine. Aşa 
că se duse pe terasa de lângă terenul de paradă, unde se 
găseau birourile ofiţerilor, sucind şi rupând în mâini, pe 
când mergea, o bucată de pai care făcuse parte din 
mobilierul decorativ al carcerei. 

— Intră! îi spuse căpitanul, când el bătu în uşă. 

Soldatul Richard Doubledick îşi trase şapca de pe cap, 
înaintă cu un pas şi îşi dădu seama că se găseşte sub 
privirea celor doi ochi negri, strălucitori. 

Urmă o pauză lungă. Soldatul Richard Doubledick îşi 
puse paiul în gură şi îl răsuci încet, încet. 

— Doubledick, spuse căpitanul, ştii tu unde mergi? 

— La dracu, domnule! spuse cu voce şovăitoare Richard. 

— Da, răspunse căpitanul. Şi foarte repede. 

Soldatul Richard Doubledick învârti mai departe în gură 
paiul luat din carceră şi execută un trist salut de acceptare. 

— Doubledick, urmă căpitanul, de când am intrat în 
serviciul Maiestăţii Sale - eram pe atunci un băiat de 
şaptesprezece ani - am fost adeseori îndurerat să văd 
oameni care alunecau pe calea aceasta, însă niciodată nu 


am fost atât de mâhnit ca atunci când te-am văzut, încă de 
când ai intrat în regiment, atât de hotărât să mergi pe 
făgaşul degradării. 

Soldatul Richard Doubledick începu să desluşească o 
ceaţă uşoară furişându-se pe pardoseala la care se uita şi să 
zărească picioarele mesei căpitanului încovoindu-se, de 
parcă le-ar fi văzut prin apă. 

— Eu sunt un soldat de rând, domnule, spuse el, şi pe 
nimeni nu interesează ce se întâmplă cu o biată fiinţă 
grosolană. 

— Tu eşti un om, ripostă căpitanul, profund indignat, ai 
educaţie şi calităţi superioare şi dacă îţi dai seama de ceea 
ce spui înseamnă că ai decăzut mai jos decât am crezut eu. 
Cât de jos trebuie să fie, te las pe tine să socoteşti, ştiind 
ceea ce ştiu despre dezonoarea ta şi văzând ceea ce văd. 

Picioarele mesei deveneau tot mai încovoiate, iar 
Doubledick, ridicându-şi privirea spre a-şi limpezi vederea, 
întâlni ochii care aveau o influenţă atât de puternică asupra 
lui. Îşi puse o mână înaintea ochilor, şi pieptul tunicii lui de 
puşcăriaş se umflă gata să plesnească. 

— Sunt mai fericit, spuse tânărul căpitan, să văd 
zbuciumul ăsta care e acum în tine, Doubledick, decât dacă 
aş vedea cinci mii de guinee numărați pe masa asta, cadou 
pentru buna mea mamă. lu ai o mamă? 

— Sunt bucuros să spun că a murit, domnule. 

— Dacă laudele pe care ţi le-ai fi putut atrage, răspunse 
căpitanul, ar fi fost purtate din gură în gură în tot 
regimentul, în toată armata, în tot ţinutul, ai fi dorit să fie în 
viaţă ca să poată spune, cu mândrie şi bucurie: „Acesta este 
fiul meu!“ 

— Fie-vă milă, domnule, spuse Doubledick. Nu ar fi putut 
auzi nimic bun despre mine. Nu ar fi avut nicio mândrie sau 
bucurie spunându-şi că este mama mea. Ar fi putut să aibă 
dragoste şi compătimire şi ştiu că totdeauna le-a avut, însă 
nu... Aveţi înţelegere, domnule! Sunt un mizerabil şi o 
ruină, faceţi cu mine ce credeţi. 


Îşi întoarse faţa către zid şi îşi întinse mâinile într-un gest 
de implorare. 

— Prietene... începu căpitanul. 

— Cerul să vă binecuvânteze, domnule! spuse plângând 
soldatul Richard Doubledick. 

— "Te găseşti la un punct de criză a destinului tău, dacă 
vei menţine felul tău de viaţă neschimbat, ştii ce va trebui 
să se întâmple. Şi sunt convins chiar mai mult decât îţi poţi 
închipui, că după ce se va întâmpla, vei fi un om pierdut. 
Niciun om în stare să verse lacrimi ca acestea, nu va putea 
suporta semnele biciuirii. 

— Sunt convins de asta, domnule, spuse soldatul Richard 
Doubledick cu o voce scăzută şi tremurătoare. 

— Însă un om aflat în orice stare poate să-şi facă datoria, 
continuă tânărul căpitan, şi, prin asta, să-şi câştige 
respectul de sine, chiar dacă situaţia sa ar fi atât de 
nenorocită şi de neobişnuită încât el nu ar putea câştiga şi 
respectul altor oameni. Un soldat de rând, o fiinţă 
grosolană cum ai numit-o chiar tu mai acum, are avantajul, 
în timpurile furtunoase în care trăim, că îşi poate face 
datoria în faţa unei mulţimi de martori care să-l privească 
cu simpatie. Te îndoieşti că poate să-şi facă datoria astfel 
încât să fie lăudat în tot regimentul, în toată armata, în 
toată ţara? Schimbă-te, cât mai poţi încă îndrepta trecutul 
tău. Încearcă! 

— Voi încerca! Dar vreau să am numai un singur martor, 
domnule, strigă Richard, din tot sufletul. 

— Te înţeleg. Voi fi un martor atent şi de credinţă. 

Am auzit din gura soldatului Richard Doubledick că a 
căzut în genunchi, a sărutat mâna ofițerului, apoi s-a ridicat 
şi a plecat de sub privirea ochilor negri şi strălucitori, un 
om schimbat. 

In acel an, una mie şapte sute nouăzeci şi nouă, francezii 
se răspândiseră în Egipt, în Italia, în Germania şi unde nu? 
Napoleon Bonaparte începuse, se pare, să facă agitaţie 
împotriva noastră în India şi mulţi oameni puteau să 
citească semnele marilor furtuni care se iveau. Chiar în 


anul următor, când am încheiat o alianţă cu Austria 
împotriva lui, regimentul căpitanului Taunton se afla în 
India. Şi nu se găsea în regiment şi nici în întreaga linie - 
un subofițer mai bun decât caporalul Richard Doubledick. 

In o mie opt sute unu, armatele indiene se găseau pe 
Coasta Egiptului. Anul următor a fost anul unei păci de 
scurtă durată şi armatele au fost rechemate. Şi mii de 
oameni ştiau atunci că oriunde conducea căpitanul Iaunton, 
cel cu ochi negri, scânteietori, acolo era de găsit, în mod 
sigur, în imediata lui apropiere, chiar lângă el, tare ca 
stânca, credincios ca soarele şi viteaz ca Marte, acel vestit 
ostaş, acum sergentul Richard Doubledick. 

O mie opt sute cinci, pe lângă că a fost marele an al luptei 
de la Trafalgar, a fost şi anul unor lupte aprige în India. 
Anul acesta a fost martor al miracolelor săvârşite de un 
sergent major, care, singur, fără niciun alt ajutor, şi-a tăiat 
drum printr-o masă compactă de duşmani, a recucerit 
drapelul regimentului său, ce fusese smuls din mâna unui 
biet băiat împuşcat în inimă şi şi-a salvat căpitanul rănit, 
care fusese doborât într-o îngrămădeală de copite de cai şi 
săbii. Şi astfel, sublocotenentul Richard Doubledick s-a 
ridicat din categoria soldaţilor de rând. 

Regimentul său, cu pierderi dureroase în fiecare luptă, 
însă întotdeauna întărit cu cei mai viteji oameni - pentru că 
onoarea de a urma vechiul drapel, ciuruit de gloanţe, pe 
care îl salvase sublocotenentul Richard Doubledick, umplea 
de elan toate piepturile - acest regiment şi-a deschis 
drumul în războiul peninsular, până a ajuns la Badajos, în o 
mie opt sute doisprezece. Mereu şi mereu a fost lăudat în 
rândurile armatei britanice, până când ochii oamenilor 
lăcrimau numai la auzul numelui său, atât de sus era în 
prețuirea lor. Şi nu se găsea toboşar care să nu cunoască 
legenda că oriunde s-ar fi îndreptat cei doi prieteni, maiorul 
Taunton, cel cu ochii negri şi strălucitori şi sublocotenentul 
Richard Doubledick, care îi era devotat, acolo doreau să-i 
urmeze cele mai mândre suflete din armata engleză. 


Într-o zi, la Badajos - nu într-un asalt de proporţii, ci doar 
respingând o încercare de atac a celor asediați împotriva 
oamenilor noştri care lucrau în tranşee şi care cedaseră - 
cei doi ofiţeri se găsiră în situaţia de a înainta cu 
repeziciune împotriva unei unităţi de infanterie franceză, 
care opunea rezistenţă. In fruntea ei se afla un ofiţer care 
îşi încuraja oamenii - un ofiţer şi el plin de curaj, frumos, 
viteaz, de vreo treizeci şi cinci de ani, pe care Doubledick |- 
a văzut o clipă în grabă, însă a cărui figură a reţinut-o. În 
mod deosebit i-a rămas întipărit momentul în care acest 
ofiţer, agitându-şi sabia, şi-a grupat oamenii în jurul său cu 
un strigăt aspru şi violent, iar aceştia, ascultând comanda, 
au deschis focul în care maiorul Taunton a căzut. 

Lupta s-a terminat în mai puţin de zece minute şi 
Doubledick s-a întors la locul unde îl aşezase, pe o manta 
întinsă pe pământul ud, pe cel mai bun prieten pe care un 
om îl poate avea. Uniforma maiorului 'Taunton era deschisă 
la piept şi pe cămaşă se iviseră trei pete mici de sânge. 

— Dragă Doubledick, spuse el, eu mor. 

— O, cerule, nu! exclamă celălalt, îngenunchind lângă el 
şi trecându-i braţul pe după gât ca să-i ridice capul. 
Taunton, salvatorul meu, îngerul meu păzitor! Cea mai 
dragă, mai credincioasă şi mai bună dintre fiinţele 
omeneşti! Ilaunton! Pentru numele lui Dumnezeu! 

Ochii strălucitori şi negri, din ce în ce tot mai negri, pe 
faţa palidă, deveniră surâzători uitându-se la el, iar mâna, 
pe care o sărutase cu treisprezece ani în urmă, i se aşeză 
cu tandreţe pe piept. 

— Scrie mamei mele. Tu vei ajunge în ţară. Spune-i cum 
am devenit noi doi prieteni. Asta o va întări aşa cum mă 
întăreşte şi pe mine. 

N-a mai putut vorbi, însă. Cu un gest slab a arătat spre 
părul lui care flutura în vânt. Sublocotenentul pricepu 
imediat. Maiorul surâse din nou când îşi dădu seama că 
fusese înţeles şi, uşor, întorcându-şi faţa spre braţul care-l 
sprijinea, ca şi cum ar fi vrut să adoarmă, îşi dădu ultima 


suflare, ţinându-şi mâna pe pieptul în care, de mult, făcuse 
să reînvie un suflet. 

Toţi ochii au lăcrimat când l-au privit pe sublocotenentul 
Richard Doubledick în acea zi dureroasă. 

Îşi îngropă prietenul în câmp şi de atunci deveni un om 
însingurat şi cufundat în tristeţe. În afară de îndatoririle 
sale de serviciu, se părea că nu i-au mai rămas decât două 
griji în viaţă: să păstreze şuviţa de păr pe care trebuia să o 
dea mamei lui Taunton şi să-l întâlnească pe ofiţerul francez 
care adunase oamenii sub al căror foc căzuse Taunton. Şi o 
nouă legendă începu să circule printre trupele noastre, şi 
anume că atunci când sublocotenentul Doubledick şi 
ofiţerul francez vor ajunge din nou faţă în faţă, plânsul şi 
jalea îşi vor găsi de astă dată loc în Franţa. 

Războiul continuă - şi odată cu el, de o parte a frontului, 
imaginea ofițerului francez continua să obsedeze gândul lui 
Doubledick, iar de cealaltă parte, continua realitatea lui 
trupească - până s-a dat bătălia de la Toulouse. In 
rapoartele de pe front trimise în ţară se spunea: 
„Locotenentul Richard Doubledick, rănit grav, dar în afară 
de orice pericol” *. 

Pe la mijlocul verii, în anul o mie opt sute paisprezece, 
locotenentul Richard Doubledick, acum un ostaş ars de 
soare, în vârstă de treizeci şi şapte de ani, se înapoia în 
Anglia, ca invalid. Aducea cu el şuviţa de păr, la piept, lângă 
inima sa. Mulţi ofiţeri francezi văzuse el din ziua aceea. In 
multe nopţi întunecate, căutându-şi pe front răniții, cu 
oameni şi cu lanterne, ajutase şi ofiţerii francezi care 
zăceau neputincioşi; însă imaginea din mintea lui nu şi-a 
găsit niciodată originalul. 

Cu toate că era slăbit şi avea dureri, nu a pierdut o clipă 
în graba de a ajunge la Frome, în Somersetshire, unde 
locuia mama lui Taunton. Ce cuvinte duioase şi pline de 
compătimire îi apăreau în minte în această noapte: Taunton 
fusese singurul fiu al mamei sale, care era văduvă. Era într- 
o duminică seara şi stăpâna casei stătea liniştită la fereastra 
care dădea în grădină, citind biblia şi rostind pentru ea cu o 


voce tremurătoare, chiar acest pasaj, după cum a povestit 
chiar el că l-a auzit: „Linere, îţi spun, scoală-te!” 

A trecut pe lângă fereastră şi i s-a părut că ochii 
strălucitori şi negri, din vremea când decăzuse, se uitau din 
nou la el. Inima mamei îi spuse cine era ofiţerul. Se duse 
repede la uşă şi căzu la pieptul lui. 

— El m-a salvat de la ruină, m-a făcut o fiinţă omenească 
şi m-a scos dintr-o viaţă josnică şi ruşinoasă. O, Doamne, 
binecuvântează-l pentru totdeauna. Cum va vrea Cel de 
Sus, aşa va fi! 

— Aşa va fi! răspunse mama. Eu ştiu că el este acum în 
ceruri! Apoi suspină cu jale: Ah, dragul meu băiat, dragul 
meu băiat! 

Din ziua în care soldatul Richard Doubledick se înrolase 
la Chatham, niciodată soldatul, caporalul, sergentul, 
sergentul-major, sublocotenentul şi locotenentul nu a suflat 
un cuvânt despre numele lui adevărat, sau despre numele 
lui Mary Marshall, sau despre povestea vieţii lui; nimănui cu 
excepţia celui care l-a adus pe calea dreaptă, însă acel 
capitol din viaţa lui era închis. Hotărâse cu tărie că 
ispăşirea sa trebuie să constea în a trăi anonim, ca să nu 
tulbure pacea şi uitarea care se aşternuseră peste vechile 
lui greşeli. Voia să lase să se descopere, doar când va fi 
încetat din viaţă, că s-a trudit şi a suferit şi că nu a uitat 
niciodată trecutul. Şi atunci, dacă lumea va putea să-l ierte 
şi să-l creadă - ei bine, va fi destul timp pentru asta, destul 
timp! 

Insă în seara aceasta - amintindu-şi de cuvintele pe care 
le ţinuse în inimă timp de doi ani - „spunei-i cum am devenit 
noi doi prieteni. Asta o va întări, aşa cum mă întăreşte şi pe 
mine“ - îi povesti totul mamei. Şi treptat, îi păru că la vârsta 
lui şi-a găsit din nou o mamă şi, treptat îi păru şi ei, în 
starea în care se afla, că ar fi găsit un fiu. În timpul cât a 
stat în Anglia, grădina liniştită în care pătrunsese ca un 
străin, chinuit şi şovăind, a început să facă parte din 
căminul său. Când în primăvară s-a simţit în stare să se 
întoarcă din nou la regimentul lui, părăsi grădina, 


gândindu-se că de data asta era într-adevăr prima oară 
când îşi îndrepta ochii spre vechile culori ale drapelului 
însoţit de binecuvântarea unei femei. 

A escortat vechile culori - aşa zdrenţuite, ciuruite de 
gloanţe că abia se mai ţineau împreună - la Quatre Bras şi 
la Ligny. A stat neclintit alături de ele, în tăcerea apăsătoare 
a multor oameni, întunecaţi în ceața şi ploaia măruntă a 
unei după-amiezi de iunie umede, pe câmpia de la Waterloo. 
Şi până la acea oră, imaginea ofițerului francez din mintea 
sa nu a putut fi comparată cu realitatea. 

Vestitul regiment a pornit la atac la începutul bătăliei şi a 
fost oprit în anul acela plin de evenimente, iar Doubledick a 
fost văzut căzând. Insă regimentul şi-a croit drum mai 
departe ca să-l răzbune, lăsând în urma lui o fiinţă care, 
rănită fiind, îşi pierduse cunoştinţa: locotenentul Richard 
Doubledick. 

Prin gropi cu noroi şi bălți de ploaie, de-a lungul 
şanţurilor adânci, peste drumuri arate şi făcute fărâme de 
artilerie, de căruţe grele, de tropăitul oamenilor şi al cailor, 
în atmosfera de luptă ce se da pentru fiecare obiect cu 
roate în stare să transporte soldaţi răniţi, zdruncinat între 
muribunzi sau morţi, atât de desfigurat de sânge şi noroi 
încât abia dacă putea fi recunoscut, netulburat de vaietele 
răniților şi de nechezatul cailor care, de curând luaţi de la 
treburile lor paşnice, nu puteau să suporte vederea 
oamenilor rătăciţi, lungiţi pe marginea drumului, care nu se 
mai gândeau s-o pornească din nou în obositoarea 
călătorie; mort, din punctul de vedere al simţurilor, totuşi în 
viaţă, trupul care fusese locotenentul Richard Doubledick, a 
cărui faimă stârnise ecou în Anglia, a fost dus la Bruxelles. 
Acolo a fost internat cu grijă la un spital, unde a rămas 
săptămână după săptămână, în zilele lungi de vară, 
strălucitoare, până ce recolta, nevătămată de război, s-a 
copt şi a fost strânsă. 

De nenumărate ori a răsărit şi a apus soarele deasupra 
oraşului aglomerat. De nenumărate ori nopţile cu lună se 
aşterneau liniştite pe câmpiile de la Waterloo. Şi în tot acest 


timp, nu se ştia nimic despre soarta locotenentului Richard 
Doubledick. Trupe vesele intrau şi ieşeau din Bruxelles. 
Fraţi şi părinţi, surori, mame şi soţii, veneau îngrămădindu- 
se aici, trăgeau lozul lor de bucurie sau durere şi plecau; de 
atâtea ori feţele marilor clădiri s-au schimbat. De atâtea ori 
luminile au izbucnit în amurg. Atât de mulţi erau paşii care 
se perindau de colo până colo pe pavaj, atât de multe ore de 
somn şi aer răcoros de noapte se succedau! Indiferentă la 
toate, o faţă de marmură zăcea pe un pat, ca faţa unei 
statui culcate pe mormântul în care ar fi zăcut locotenentul 
Richard Doubledick. 

În cele din urmă, înaintând încet printr-un coşmar lung şi 
apăsător, cu locuri şi timpuri învălmăşite, readucând în 
amintire chipurile şterse ale unor medici militari pe care îi 
cunoscuse, laolaltă cu figuri care îi fuseseră familiare în 
tinereţea sa - cea mai dragă şi mai gingaşă dintre ele, 
aceea a lui Mary Marshall, cu îngrijorarea întipărită pe faţă, 
semănând mai mult cu realitatea decât orice altceva - în 
cele din urmă, locotenentul Richard Doubledick s-a reîntors 
la viaţă. La viaţa frumoasă a unui calm asfinţit de soare, 
toamna, la viaţa tihnită a unei camere liniştite cu aer 
proaspăt şi cu o fereastră mare, deschisă. Dincolo de ea un 
balcon în care se legănau frunze şi flori parfumate şi, mai 
departe, cerul senin cu soarele în plinătatea lui, 
revărsându-şi razele de aur pe pat. 

Totul era atât de liniştit şi atât de fermecător, încât crezu 
că a trecut în altă lume. Şi spuse cu o voce slabă: 

— Taunton, eşti şi tu lângă mine? 

O figură se aplecă asupra sa. Nu a lui launton, ci a 
mamei acestuia. 

— Am venit să te îngrijesc. Noi te-am îngrijit de mai multe 
săptămâni. Ne-am mutat aici de mult. Nu-ţi aminteşti de 
Nimic? 

— De nimic. 

Mama lui Taunton îl sărută pe obraz şi îi ţinu mâna, 
mângâindu-l. 


— Unde este regimentul meu? Ce s-a întâmplat? Lasă-mă 
să-ţi spun mamă. Ce s-a întâmplat, mamă? 

— O mare victorie, dragul meu. Războiul s-a terminat şi 
regimentul tău a fost cel mai viteaz pe timpul de bătălie. 

Ochii lui scânteiară, buzele îi tremurară, scoase un suspin 
şi lacrimile începură să i se prelingă pe faţă. Era slab, prea 
slab ca să-şi mişte mâna. 

— S-a întunecat acum? întrebă el în clipa următoare. 

— Nu. 

— S-a făcut întuneric numai pentru mine? Ceva a trecut 
prin faţa mea, ca o umbră întunecată. Dar după ce a 
dispărut, soarele - binecuvântatul soare, ce frumos este! - a 
apărut iarăşi. Mi s-a părut că văd ceva ca un nor alb care 
aluneca afară din cameră. A ieşit cineva din cameră? 

Doamna Taunton clătină din cap şi după puţin timpel 
adormi, în timp ce ea încă îi mai ţinea mâna, mângâindu-l. 

Din acea zi a început, să se însănătoşească, cu încetul, 

pentru că fusese rănit foarte grav la cap, pe lângă rănile de 
pe corp, însă zi de zi a făcut progrese. Când îşi adună 
destule puteri ca să susţină o convorbire, în timp ce 
continua să stea în pat, observă curând că doamna Taunton 
aducea întotdeauna vorba despre propria lui viaţă. Atunci 
îşi reaminti de vorbele pe care le spusese salvatorul său 
când era pe moarte: Aceasta o va întări. 
__ Intr-o zi, se trezi din somn, odihnit, şi ceru să-i citească. 
Insă perdeaua patului care îndulcea lumina, şi pe care 
doamna Taunton întotdeauna o trăgea când el se deştepta, 
ca să-l poată vedea de la masa de lângă pat unde ea lucra, 
rămase netrasă. Auzi o voce de femeie, care nu era a ei. 

— Poţi suporta să vezi o persoană străină? întrebă 
aceasta cu blândeţe. i-ar face plăcere să vezi o străină? 

— O străină! repetă el. Vocea îi redeştepta vechi amintiri, 
de dinaintea zilelor soldatului Richard Doubledick. 

— Străină acum, dar nu străină cândva, de mult, spuse 
vocea cu un ton care îl făcu să se înfioare - Richard, dragă 
Richard, pierdut de atât de mulţi ani, numele meu... 


— Este Mary, strigă el, iar ea îl îmbrăţişă şi Richard îşi 
lăsă capul pe pieptul ei. 

— Eu nu îmi încalc acum un vechi jurământ. Nu este gura 
lui Mary Marshall aceea care îţi vorbeşte. Acum am alt 
nume. 

Era măritată. 

— Acum am un alt nume. Ai auzit despre asta? 

— Nu, niciodată. 

li privi faţa atât de frumoasă şi îngândurată şi se miră de 
zâmbetul care răzbătea prin lacrimi. 

— Gândeşte-te bine, Richard. Eşti sigur că nu ai auzit 
niciodată noul meu nume? 

— Nu, niciodată. 

— Nu-ţi întoarce capul ca să te uiţi la mine, dragul meu 
Richard. Stai liniştit, în timp ce îţi voi spune povestea mea. 
Am iubit un om generos şi nobil. L-am iubit din toată inima. 
L-am iubit ani şi ani de zile. L-am iubit cu credinţă şi 
devotament, l-am iubit, neştiind nimic de marile lui însuşiri 
şi nemaiştiind chiar dacă era în viaţă. Era un soldat viteaz. 
Era cinstit şi prețuit de mii şi mii de oameni, când mama 
prietenului lui cel mai bun m-a găsit, mi-a arătat că în 
marile lui succese, el niciodată nu m-a uitat. A fost rănit 
apoi într-o mare bătălie. A fost adus aici, pe moarte, în 
Bruxelles. Am venit să-i fiu de ajutor şi să-l îngrijesc şi 
pentru aceasta m-aş fi dus şi până la capătul pământului. 
Nu recunoştea pe nimeni, numai pe mine. Când îl apucau 
durerile, le suporta murmurând doar, mulţumit să-şi lase 
capul acolo unde stă acum capul tau. Când a fost în pericol 
să moară, s-a căsătorit cu mine ca să-mi poată spune soţie, 
înainte de a muri. Şi numele pe care l-am luat în noaptea 
aceea uitată... 

— Acum îl ştiu! suspină el. Amintirea înceţoşată se 
limpezeşte. Revine cu totul. Mulţumesc cerurilor că mintea 
mea s-a restabilit. Dragă Mary, sărută-mă, leagănă-mi capul 
acesta obosit ca să se liniştească, altfel am să mor de 
emoție. Ultimele cuvinte ale lui Taunton s-au îndeplinit: îmi 
voi vedea din nou ţara. 


Apoi a urmat o convalescenţă lungă, însă în tot acest timp 
au fost fericiţi. Zăpada se topise pe pământ şi păsărelele 
cântau în boschetele încă desfrunzite ale unei primăveri 
târzii, când cei trei s-au simţit în stare să iasă împreună la 
aer şi când lumea se aduna în jurul trăsurii deschise ca să-l 
salute şi să-l felicite pe căpitanul Richard Doubledick. 

A fost totuşi nevoie ca, în loc să se întoarcă în Anglia, să-şi 
desăvârşească însănătoşirea în climatul din sudul Franţei. 
Au găsit cu toţii un loc pe malul Ronului, în imediata 
apropiere a vechiului oraş Avignon, cu vedere spre ruinele 
podului. Locul acesta era tot ce-şi puteau dori. Au rămas 
acolo împreună vreme de şase luni. Apoi s-au întors în 
Anglia. Doamna Taunton, înaintând în vârstă - nu însă aşa 
de mult ca strălucirea ochilor ei negri să se înceţoşeze - 
amintindu-şi că schimbarea îi priise şi o întărise fiziceşte, 
luă hotărârea să se întoarcă pentru un an în locurile acelea. 
Plecă însoţită de o femeie credincioasă, care în tinereţe îl 
purtase pe fiul ei în braţe. La sfârşitul anului urma să fie 
luată şi condusă acasă de căpitanul Richard Doubledick. 

Scria cu regularitate copiilor ei (aşa cum îi numea ea 
acum) şi aceştia la rândul lor îi răspundeau. S-a mutat apoi 
în vecinătatea oraşului Aix şi acolo a devenit prietenă 
apropiată a unei familii din acea parte a Franţei, care îşi 
avea castelul în împrejurimile casei ţărăneşti pe care o 
închiriase. Apropierea dintre ei începuse prin dese întâlniri, 
în văile pe unde se plimba, cu o copilă drăguță, o fată 
sensibilă şi generoasă, care nu obosea niciodată ascultând 
povestirile solitarei doamne engleze despre bietul ei fiu şi 
despre războaiele pline de cruzime. Familia s-a arătat atât 
de prietenoasă ca şi copila şi, cu timpul, ajunsese să-i 
cunoască atât de bine, încât primi ca ultima lună a şederii ei 
în străinătate să o petreacă sub acoperişul lor. Le scria 
celor de acasă, din când în când, şi puţin câte puţin, despre 
înfiriparea acestei prietenii. Şi în cele din urmă, alătură 
scrisorii o notă politicoasă din partea stăpânului castelului, 
solicitând să aibă onoarea de a fi vizitat de cet homme si 


justement celebrei“, căpitanul Richard Doubledick, cu 
ocazia apropiatei sale călătorii în ţinutul său. 

Căpitanul Doubledick, acum un om voinic şi frumos, în 
plină vigoare, mai puternic în piept şi umeri decât fusese 
vreodată, trimise un răspuns curtenitor şi îl urmă în 
persoană. Călătorind prin toată întinderea ţării, după trei 
ani de pace, binecuvânta zilele mai fericite pe care le 
cunoştea acum lumea. Recolta era aurie, nu udată de roşul 
sângelui. Era legată în snopi pentru hrană, nu călcată în 
picioare de oamenii în luptă pe viaţă şi pe moarte. Fumul se 
ridica din cămine paşnice, nu din ruine în flăcări. Căruţele 
erau încărcate cu fructele fireşti ale pământului, nu cu 
răniţi şi morţi. Pentru el, care văzuse atât de des reversul 
teribil al medaliei, toate aceste lucruri erau într-adevăr 
minunate. Şi în această bună dispoziţie sufletească a ajuns 
la vechiul castel de lângă Aix, într-o seară cu cerul de un 
albastru adânc. 

Era un castel mare, de felul celor bântuite de fantome, cu 
turnuri rotunde, cu un acoperiş înalt, plumbuit şi cu mai 
multe ferestre decât avea palatul lui Aladin. Obloanele de la 
ferestrele zăbrelite erau larg deschise după arşiţa zilei şi se 
puteau zări înăuntru pereţi şi coridoare întortocheate. Mai 
existau apoi imense acareturi, căzute în parte în ruină, 
mulţi copaci întunecaţi, grădini în terase, balustrade, 
fântâni arteziene prea slabe pentru a mai face apa să 
ţâşnească, prea îmbâcsite pentru a mai putea fi folosite, 
statui, buruieni şi grilaje de fier care păreau să fi crescut de 
la sine, fără măsură, ca nişte tufişuri întinzându-şi ramurile 
în forme sălbatice. Uşile de la intrare erau deschise, aşa 
cum sunt de obicei în acest ţinut, după ce căldura zilei a 
trecut. Căpitanul nu văzu nici clopot, nici ciocan de bătut, 
aşa că intră. 

Păşi într-o sală înaltă, de piatră răcoroasă, întunecoasă şi 
odihnitoare după orbitoarea strălucire a zilelor din sud pe 
care le petrecuse călătorind. De-a lungul celor patru laturi 
ale sălii, o galerie conducea la diferite şiruri de camere. 


Sala era luminată de sus. Însă nu se vedea nici aici vreun 
clopot cu care să-şi anunţe prezenţa. 

— Pe cinstea mea, spuse căpitanul oprindu-se ruşinat de 
bocănitul cizmelor sale, parcă apar fantomele... _ 

Porni înapoi şi simţi că faţa i se face albă ca varul. In 
galerie, privind în jos către el, stătea ofiţerul francez - 
ofiţerul a cărui imagine o purtase în minte de atât de mult 
timp şi de atât de departe. Compară imaginea cu originalul, 
în fiecare trăsătură, şi văzu cât de asemănătoare era! 

Se mişcă şi dispăru, iar căpitanul Richard Doubledick îi 
auzi paşii coborând repede în sală. Intră printr-o arcadă. Pe 
figura lui apăru o bruscă expresie scânteietoare, mult 
asemănătoare expresiei din momentul acela fatal. 

— Domnul căpitan Richard Doubledick? Încântat să vă 
primesc! Mii de scuze! Servitorii sunt pe afară la aer. Sunt 
la o mică petrecere în grădină. De fapt, este ziua 
onomastică a fiicei mele, micuța pe care o alintă şi o 
protejează doamna Taunton. 

Era atât de curtenitor şi de franc, încât domnul căpitan 
Doubledick nu putu să-şi retragă mâna. 

— Aceasta este mâna unui englez viteaz, spuse ofiţerul 
francez, reţinând-o în timp ce vorbea. Eu pot să respect un 
englez viteaz, chiar când îmi este duşman şi cu atât mai 
mult ca prieten! Şi eu sunt soldat. 

„Nu şi-a amintit de mine aşa cum mi-am amintit eu de el. 
Nu şi-a întipărit în minte figura mea, aşa cum mi-am 
întipărit-o eu pe a lui, gândi căpitanul Richard Doubledick. 
Cum o să-i spun eu totul?“ 

Ofiţerul francez îşi conduse oaspetele în grădină şi îl 
prezentă soţiei sale, o femeie simpatică şi frumoasă, care 
stătea împreună cu doamna Taunton într-un ciudat pavilion 
de modă veche. Fiica lui, cu chipul ei tânăr şi frumos 
strălucind de bucurie, veni alergând să-l îmbrăţişeze. Şi mai 
era şi un băâieţaş care venise copăcel printre portocali, spre 
treptele mari, vrând să ajungă la picioarele tatălui său. O 
mulţime de copii, aflaţi în vizită, dansau în ritmul unei 
muzici vioaie şi toţi servitorii şi ţăranii dimprejurul 


castelului dansau şi ei. O scenă de fericire nevinovată, 
menită să încununeze scenele de pace care-l încântaseră pe 
căpitan în călătoria sa. 

Privea la toate acestea, tulburat adânc în sufletul său, 
până ce răsună un clopot şi ofiţerul francez îl pofti să-i arate 
camerele în care urma să locuiască. Urcară în galeria din 
care ofiţerul privise în jos şi domnul căpitan Richard 
Doubledick fu invitat cu cordialitate într-o încăpere mare şi 
apoi într-o alta mai mică, îndărătul celei mari, aceasta din 
urmă încărcată cu ceasornice şi draperii şi cămine şi câini 
de bronz şi teracote şi dispozitive de răcorire şi, în general, 
eleganţă şi spaţiu. 

— Aţi fost la Waterloo? întrebă ofiţerul francez. 

— Am fost, spuse căpitanul Richard Doubledick. Şi la 
Badajos. 

Cu ecoul propriei sale voci aspre în urechi, începu să 
reflecteze: ce să facă şi cum să-i spună? Pe atunci, din 
nenorocire, multe dueluri întristătoare avuseseră loc între 
ofiţerii englezi şi francezi, ivite de pe urma războiului care 
se terminase. Aceste dueluri şi felul în care ar putea evita 
ospitalitatea ofițerului francez erau gândurile care îi 
munceau mintea căpitanului Richard Doubledick. 

Stătea în camera lui, lăsând să treacă timpul în care ar fi 
trebuit să se îmbrace pentru cină, când doamna Taunton, îi 
vorbi prin uşă, întrebându-l dacă îi poate da scrisoarea pe 
care i-o adusese de la Mary. „Mama lui, înainte de toate, se 
gândi căpitanul - cum am să-i spun ei?“ 

— Tu ai să te împrieteneşti cu gazda ta, sper, spuse 
doamna Taunton pe care Richard o pofti de îndată înăuntru, 
şi prietenia asta va dura toată viaţa. Este atât de sincer şi 
de generos, Richard, încât cu greu s-ar putea să nu vă 
preţuiţi unul pe altul. Dacă el ar fi fost în viaţă - şi sărută 
înlăcrimată brăţara în care purta bucla de păr a fiului ei - l- 
ar fi prețuit în mărinimia lui şi ar fi fost într-adevăr fericit că 
au trecut zilele nenorocite care făceau, dintr-un astfel de 
om, un duşman allui. 


Mama ieşi din cameră, iar căpitanul se duse mai întâi la o 
fereastră de unde putea să vadă dansul din grădină, apoi la 
cealaltă fereastră unde i se înfăţişa priveliştea surâzătoare, 
cu viile liniştite. 

„Suflet al prietenului meu plecat pentru totdeauna, îşi 
spuse el - oare prin tine iau fiinţă în mintea mea aceste 
gânduri bune? Tu eşti acela care mi-ai arătat drumul pe 
care am fost purtat ca să întâlnesc acest om şi binefacerile 
pe care le-a adus schimbarea timpurilor? Tu eşti acela care 
ai trimis pe mama ta atât de greu lovită, ca să-mi oprească 
mâna mea cuprinsă de furie? De la tine vin şoaptele care 
îmi spun că acest om şi-a făcut doar datoria, aşa cum ţi-ai 
făcut-o şi tu - şi aşa cum mi-am făcut-o şi eu, sub 
îndrumarea ta care m-a salvat în viaţa aceasta - şicănua 
făcut nimic mai mult?“ 

Se aşeză, cu capul îngropat în mâini şi, când se ridică, luă 
a doua mare hotărâre din viaţa lui - ca nici ofițerului 
francez, nici mamei prietenului său plecat pentru totdeauna 
şi nici vreunui alt suflet să nu-i sufle vreun cuvânt despre 
ceea ce numai el singur ştia, atâta timp cât cei doi vor trăi. 
Şi când a ciocnit paharul său cu cel al ofițerului francez, în 
acea seară la cină, îl iertă în sufletul său. 

Aici eu mi-am sfârşit povestirea, fiind primul dintre 
drumeţii nevoiaşi. Dar, dacă ar fi s-o spun din nou acuma, aş 
adăuga că de atunci a venit vremea în care fiul maiorului 
Richard Doubledick şi fiul acelui ofiţer francez, prieteni aşa 
cum fuseseră înainte de ei şi părinţii lor, au luptat umăr la 
umăr într-o cauză comună a popoarelor lor, pe care timpuri 
mai prielnice le-au determinat să fie strâns unite, asemenea 
fraţilor care au fost multă vreme despărțiți. 


Capitolul III 
DRUMUL 


Povestirea mea sfârşindu-se şi punciul la fel, ne-am 
despărţit, pe când clopotul catedralei bătea orele 
douăsprezece. Nu mi-am luat rămas-bun de la drumeţii mei 


în acea noapte, pentru că mi-a venit în minte să reapar 
dimineaţa la şapte, împreună cu nişte cafea fierbinte. 

Am ieşit din casă şi, pe când mergeam pe Strada Mare, 
am auzit colindătorii în depărtare şi am luat-o repede într- 
acolo. Cântau lângă una din vechile porţi ale cetăţii, la colţul 
unui straniu şi minunat şir de locuinţe din cărămidă roşie, 
locuite de clerici de rang mai mic, aşa după cum m-a 
informat cu politeţe cântăreţul cu cornul. Aveau deasupra 
uşilor streaşini mici şi curioase, ca plafoanele sonore 
deasupra vechilor amvoane; şi mă gândeam că mi-ar fi 
plăcut să văd pe unul din aceşti preoţi ieşind pe prima 
treaptă şi ţinându-ne un mic discurs de sărbători, despre 
bieţii cărturari din Rochester, luând ca temă cuvintele 
Domnului referitoare la lăcomia faţă de casele văduvelor. 
Cornul era atât de comunicativ şi starea mea sufletească 
era (aşa cum în general este) atât de înclinată spre 
hoinăreală, încât am întovărăşit colindătorii până la un 
teren deschis denumit „Viţa de vie“ şi am asistat - în sensul 
francez al cuvântului, adică am fost de faţă şi nu de vreun 
ajutor - la executarea a două valsuri, două polci şi trei 
melodii irlandeze, fără a mă mai gândi la hanul meu. Totuşi 
m-am întors la el şi am găsit în bucătărie un lăutar, pe Ben, 
pe tânărul cu albeaţă la ochi şi două femei de serviciu, 
învârtindu-se cu mare însufleţire în jurul mesei mari, pe 
care se preparau bucatele. 

Am avut o noapte rea. Nu putea să fie de vină curcanul 
sau friptura de vacă - iar despre punci nici nu putea fi 
vorba - dar orice silinţă a mea de a adormi, a eşuat 
dezamăgitor. Nu puteam să aţipesc. Şi oriunde îmi rătăcea 
mintea vedeam mereu în faţa ochilor efigia lui Richard 
Watts. 

Intr-un cuvânt, nu am putut să-mi abat gândurile de la 
onorabilul Richard Watts decât dându-mă jos din pat pe 
întuneric, pe la ora şase şi stropindu-mă, aşa cum mi-e 
obiceiul, cu toată apa rece care părea să fi fost adunată 
parcă anume pentru asta. Când am coborât în stradă, aerul 
era destul de mohorât şi rece; iar când am ajuns la căminul 


lui Watts, singura lumânare din camera unde luasem cina 
ardea cu o lumină atât de palidă de parcă şi ea avusese o 
noapte rea. Dar drumeţii mei dormiseră zdravăn şi au 
prețuit cum se cuvine cafeaua fierbinte, grămezile de pâine 
cu unt, pe care Ben le aranjase asemenea stivelor într-un 
depozit de cherestea şi pe cât de artistic puteam eu să 
doresc. 

Pe când abia se luminase de ziuă, am ieşit cu toţii în 
stradă şi acolo ne-am strâns mâinile. Văduvul îl luă pe micul 
marinar spre Chatham, unde urma să găsească un vapor 
pentru Sheerness, juristul cu privirea omului care ştie 
multe, plecă de unul singur, fără să se angajeze în vreun fel 
prin anunţarea intenţiilor sale. Alţi doi au pornit-o repede 
pe lângă catedrală şi vechiul castel, către Maidstone, iar 
vânzătorul de cărţi m-a însoţit peste pod. Cât despre mine, 
voiam să merg prin pădurea Cobham, cât mai departe de 
drumul meu direct către Londra. 

Când am ajuns la barieră şi la cărarea pe care trebuia să 
mă abat de la drumul mare, mi-am luat rămas bun de la 
ultimul dintre drumeţii nevoiaşi şi mi-am urmat călătoria 
singur. Acum ceţurile începură să se ridice şi soarele să 
strălucească; inhalând aerul acela întăritor şi privind 
chiciura, acele mici cristale de gheaţă de pe arbori, 
scânteind pretutindeni, am simţit că toată natura 
împărtăşea parcă bucuria marilor sărbători. 

Mergând prin pădure, paşii mei uşori pe pământul 
acoperit cu muşchi şi frunze cafenii măreau parcă 
perfecțiunea de care mă simţeam înconjurat. În decorul de 
trunchiuri brumate, mă gândeam că cel ce a creat timpul, 
nu a ridicat niciodată mâna sa binevoitoare decât ca să 
binecuvânteze sau să tămăduiască. Trecând pe lângă 
primăria din Cobham, am intrat în sat, şi am lăsat în urmă 
cimitirul unde morţii dormeau în linişte, în speranţa certă 
pe care o inspiră Crăciunul. Şi cum aş fi putut privi copiii 
jucându-se, fără să mă îndrăgostesc de ei, în amintirea celui 
care i-a iubit. După un timp, fluviul îndepărtat, cu corăbiile 
sale, apăru şi el, în plină vedere, făcând să încolţească în 


mintea mea imagini de pescari nevoiaşi, reparându-şi 
plasele, acei pescari care s-au ridicat şi l-au urmat pe 
Hristos, imaginea predicii de pe o corabie împinsă puţin mai 
departe de țărm, din cauza mulţimii oamenilor - imaginea 
unei figuri maiestuoase mergând pe apă în singurătatea 
nopţii. Chiar umbra mea pe pământ vorbea despre Crăciun; 
pentru că după o veche credinţă, lumea nu îşi aşază 
bolnavii pe locul unde simpla umbră a oamenilor care l-au 
auzit şi l-au văzut să poată cădea atunci când trec prin acel 
loc? 

Astfel gândul la Crăciun m-a însoţit de departe şi de 
aproape, până am ajuns la Blackheath şi am coborât de-a 
lungul aleii de copaci noduroşi şi bătrâni din Greenwich 
Park şi până m-am apropiat de luminile Londrei ce 
străpungeau ceața care se aduna din nou. Apăreau 
strălucitoare, însă nu cu strălucirea focului făcut de mine şi 
a chipurilor din jurul lui, când ne-am adunat să sărbătorim 
ziua aceea. Şi aici am povestit despre nepreţuitul nobil 
Richard Watts şi despre cina mea cu cei şase călători 
nevoiaşi, care nu erau nici răufăcători, nici adunători de 
pomeni şi din acea zi şi până astăzi nu am mai văzut pe 
niciunul din ei. 


GORUNUL 


(Trei parți) 
Prima parte 
DESPRE MINE 


În cursul vieţii mele am tăinuit un lucru. Acela că sunt un 
om timid. Nimeni n-ar bănui acest lucru, nimeni nu-l 
bănuieşte, nimeni nu l-a bănuit vreodată, însă eu sunt de la 
natură un om timid. Aceasta este taina despre care nu am 
suflat o vorbă nimănui. 

Aş putea să-l impresionez adânc pe cititor povestindu-i 
despre nenumăratele locuri în care nu am fost, despre 
nenumăratele persoane pe care nu le-am vizitat şi nu le-am 
primit, despre nenumăratele îndatoriri sociale de la care m- 
am sustras, din cauză că, prin structura şi prin caracterul 
meu, sunt un timid. Insă îl voi lăsa pe cititor neimpresionat 
şi voi trece la scopul pe care mi l-am propus. 

Acest scop este să-i povestesc, fără multe înflorituri, 
despre o călătorie a mea şi despre descoperirile pe care le- 
am făcut la Hanul Gorunul, care oferă o bună găzduire 
pentru oameni şi animale şi unde am rămas odată înzăpezit. 

Asta s-a întâmplat în anul de neuitat pentru mine în care 
m-am despărţit pentru totdeauna de Angela Leath - cu care 
era aproape să mă însor - şi când am descoperit că ea 
preferă pe bunul meu prieten Edwin. Din timpul şcolii încă 
îmi formasem în mintea mea, neinfluenţat de nimeni, 
părerea că Edwin îmi era mult superior şi, deşi îmi simţeam 
inima adânc rănită, socoteam totuşi că preferința fetei era 
în firea lucrurilor şi am încercat să-i iert pe amândoi. 
Datorită acestor împrejurări m-am hotărât să plec în 
America - era prima etapă a drumului meu câtre iad. 

Neînştiinţându-i despre hotărârea mea nici pe Angela, 
nici pe Edwin şi găsind cu cale să scriu fiecăruia din ei câte 
o scrisoare afectuoasă prin care le trimiteam urările mele 
de bine şi iertarea mea, scrisori pe care mecanicul din port 
trebuia să le ducă la poştă atunci când eu aş fi fost deja 
plecat spre New York, deci dincolo de orice posibilitate de a 


fi rechemat - aşa cum spun, înăbuşind durerea în pieptul 
meu şi consolându-mă pe cât puteam cu gândul că eram 
generos, am părăsit cu calm tot ce mi-era drag şi am pornit 
în călătoria deznădăjduită de care am pomenit. 

Era în plină iarnă, când într-o dimineaţă tristă, pe la ora 
cinci, mi-am părăsit locuinţa pentru totdeauna. M-am 
bărbierit desigur la lumina lumânării, într-un frig 
pătrunzător, stăpânit de senzaţia că m-am sculat pentru a fi 
dus la spânzurătoare, senzaţie care, în mod obişnuit, era 
nedespărţită de scularea mult înainte de vreme şi în astfel 
de condiţii. 

Cât de bine îmi reamintesc de aspectul pustiu al străzii 
Fleet când am ieşit din lemple. Felinarele pâlpâiau în 
rafalele vântului de nord-est, ca şi când gazul s-ar fi 
închircit şi el de frig. Casele cu acoperişurile albe, cerul 
întunecat punctat de stele, vânzătorii din piaţă şi 
vagabonzii, sculaţi devreme, tropăind ca să-şi pună în 
mişcare sângele aproape îngheţat, lumina şi căldura 
ospitalieră a puţinelor cafenele şi a cârciumilor deschise 
pentru astfel de clienţi, chiciura tare, uscată şi geroasă cu 
care era încărcat aerul (vântul o împinsese deja în toate 
crăpăturile) şi care îmi lovea faţa ca un bici de oţel. 

Mai lipseau nouă zile până la sfârşitul lunii şi până la 
sfârşitul anului. Pachebotul poştal pentru Statele Unite 
trebuia să plece din Liverpool, dacă vremea era favorabilă, 
la întâi ale lunii următoare, aşa că până atunci aveam tot 
timpul la dispoziţie. Am ţinut seama de acest lucru şi m-am 
hotărât să fac o vizită într-un anume loc (pe care nue 
nevoie să-l numesc) aflat la hotarele mai îndepărtate ale 
ținutului Yorkshire. Locul acela îmi era drag pentru că acolo 
o întâlnisem pentru prima oară pe Angela, la o casă de ţară 
şi melancolia mea era uşurată la gândul de a-mi putea lua 
un iernatic rămas bun de la acel loc înainte de a pleca 
definitiv din ţară. Trebuie să mai spun că, pentru a nu fi 
căutat şi găsit înainte ca hotărârea luată să fi devenit 
irevocabilă prin plecarea mea efectivă, i-am scris Angelei 
într-o noapte, în termenii mei obişnuiţi, plângându-mă că 


afaceri urgente, despre care îi voi vorbi în amănunt mai 
târziu - mă determină pe neaşteptate să lipsesc de lângă ea 
o săptămână sau zece zile. 

Pe atunci nu exista calea ferată şi în locul ei erau 
diligenţe, pe care şi acum le mai regret, împreună cu mulţi 
alţii, dar de care, la vremea aceea, oricine era îngrozit ca 
de o pedeapsă. Îmi procurasem locul de lângă vizitiu, pe 
cea mai iute dintre diligenţe, şi mă găseam în strada Fleet 
unde urma să iau o trăsură în care să-mi încarc şi 
geamantanul şi să ajung astfel fără greutate la Peacock în 
Islington, unde trebuie să mă urc în diligenţă. Dar când 
unul din paznicii de la Temple, care îmi căra geamantanul 
până în strada Fleet, îmi spuse că pe râu pluteau de câteva 
zile sloiuri mari de gheaţă care, în noaptea aceea se 
închegaseră alcătuind un drum de trecere de la Temple 
Gardens până la malul Surrey, începui să-mi pun întrebarea 
dacă locul de pe capră nu ar fi de natură să pună capăt pe 
neaşteptate, prin îngheţ, nefericirii mele. Eram eu cu inima 
frântă, e-adevărat, însă nu mergeam atât de departe cu 
disperarea ca să doresc să mor îngheţat. 

Când am ajuns la Peacock - unde i-am găsit pe toţi bând 
bere fierbinte, ca măsură de autoapărare - am întrebat 
dacă mai există vreun loc liber înăuntrul diligenţei. Am aflat 
că, înăuntru sau afară, eram singurul călător. Asta m-a făcut 
să înţeleg mai acut asprimea neobişnuită a vremii, deoarece 
întotdeauna diligenţă era plină până la ultimul loc. Totuşi, 
am băut şi eu puţină bere caldă (pe care am găsit-o 
deosebit de bună) şi am intrat în diligenţă. După ce m-am 
aşezat, m-am înfăşurat cu paie până la brâu şi, cu ideea că 
fac o figură destul de caraghioasă, mi-am început călătoria. 

Era încă întuneric când am plecat din Peacock. Un timp, 
fantome pale, estompate, de case şi pomi apărură şi 
dispărută la geam, apoi îşi făcu loc o zi aspră, întunecată şi 
geroasă. Oamenii îşi aprindeau focurile în case, vântul 
încetase acum şi fumul se înălța drept în sus în aerul 
rarefiat, iar noi ne îndreptam cu zgomot asurzitor către 
Highgate, pe cel mai îngheţat drum pe care am auzit 


vreodată răsunând potcoavele de fier. Când am ajuns în 
câmp, totul părea că a îmbătrânit şi a devenit cenuşiu: 
drumurile, copacii, acoperişurile de paie ale colibelor şi 
locuinţelor, clăile de fân din curţile ţăranilor. Niciun om care 
să lucreze ceva pe afară, jgheaburile pentru cai de la 
hanurile de pe marginea drumului erau îngheţate tun, 
haimanale nu se mai învârteau încoace şi încolo, uşile erau 
încuiate, în micile cantoane de la bariere scânteiau focuri 
strălucitoare şi copiii (chiar şi oamenii de la cantoane aveau 
copii şi se pare că îi şi iubeau) ştergeau florile de gheaţă de 
pe geamurile mici cu braţele lor plinuţe, aşa ca ochii lor 
luminoşi să poată vedea o clipă diligenţă singuratică care 
trecea pe drum. Nu ştiu când a început să se aştearnă 
zăpada. Ştiu însă că tocmai schimbam caii pe undeva când 
am auzit pe surugiu spunând că bătrâna doamnă de sus, 
din cer, îşi jumuleşte gâsca destul de tare astăzi. Apoi, am 
observat şi eu că într-adevăr fulgii albi cădeau repede şi 
des. 

Ziua era pe sfârşite şi eu moţăisem tot timpul, aşa cum 
face un călător singuratic. In mod obişnuit sunt vioi şi bine 
dispus mai ales după cină, după ce mănânc şi beau - dar 
rece şi întunecat, în restul timpului. Am fost întotdeauna 
dezorientat cu privire la timpul şi locul în care mă aflu. 
Diligenţa şi caii făceau impresia că sunt aiuriţi. Vizitiul şi 
animalele păreau să cânte în cor Auld Lang Syne!4 fără un 
moment de întrerupere. Ţineau ritmul şi melodia cu mare 
regularitate şi întăreau replicile la începutul refrenului, cu 
o precizie care mă supăra de moarte. Pe când schimbam 
caii, surugiul şi ajutorul lui tropăiau în susul şi în josul 
drumului, desprinzându-şi cizmele încleştate în zăpadă şi 
turnau atâta consolare lichidă în ei, fără să-şi facă vreun 
rău cu asta, încât am început să-i confund, în întunericul 
care se lăsa, cu două butoaie albe aşezate pe capră. Caii 
noştri se poticneau şi cădeau în locuri singuratice şi trebuia 
să-i punem pe picioare - ceea ce era o plăcută variaţie care 
mi se oferea, pentru că mă încălzea. Şi ningea şi ningea şi 
iarăşi ningea şi nu se mai oprea ninsoarea. Ioată noaptea 


am mers în felul acesta. Astfel am ajuns la vreme pe marele 
drum de nord. Şi acum la lumina zilei, au început să cânte 
din nou Auld Lang Syne. Şi ningea şi ningea şi iarăşi ningea 
şi nu se mai oprea ninsoarea. 

Nu-mi amintesc acum unde eram la prânz în cea dea 
doua zi şi unde trebuia să fim, dar ştiu că eram cu multe 
mile în întârziere şi că, oră de oră, situaţia noastră devenea 
tot mai rea. Troienele de zăpadă creşteau nemaipomenit, 
pietrele de hotar se înzepezeau, drumul şi câmpiile erau 
totuna. În loc să ne putem lua după gardurile de lemn şi de 
nuiele de la marginea drumului, noi înaintam scârţâind 
peste o suprafaţă neîntreruptă de un alb fantomatic, care 
putea să se cufunde sub noi în orice clipă şi să ne facă să ne 
rostogolim pe toată coasta unui deal. Totuşi vizitiul şi 
ajutorul lui - care ţineau sfat împreună pe capră şi se uitau 
cu atenţie în jurul lor - reuşiră să găsească drumul cu o 
uimitoare isteţime. 

Când a început să se zărească un oraş, acesta îmi apărea 
în închipuirea mea ca un desen mare pe o placă neagră de 
şcolar, cu trăsăturile îngroşate pe biserici şi case, pe care 
zăpada se aşezase într-un strat gros. Când am intrat în 
oraş, am găsit orologiile de la biserici oprite, cadranele 
acoperite de zăpadă, firmele hanurilor ascunse de 
asemenea, încât părea ca şi cum peste întregul loc ar fi 
crescut din abundență muşchi alb. Cât priveşte diligenţa, 
era ca un bulgăre de zăpadă. La fel, bărbaţii şi băieţii care 
alergau alături de noi până la capătul oraşului, împingând 
roţile înţepenite şi îndemnând caii, păreau oameni de 
zăpadă, iar singurătatea îngheţată şi sălbatică în care ne-au 
lăsat să intrăm nu era decât o Sahara de zăpadă. Pentru 
oricine ar crede că asta era de-ajuns, afirm cu tărie că, pe 
deasupra, ningea şi ningea şi încă ningea şi nu se mai oprea 
ninsoarea. 

Am cântat toată ziua Auld Lang Syne, nevăzând, în afară 
de oraşe şi sate, decât urme de nevăstuici, iepuri şi vulpi şi 
uneori de păsări. La ceasul nouă seara, ajunşi în Yorkshire, 
un sunet vesel izbucnind din cornul nostru şi voci care 


sunau plăcut, în timp ce lanterne licăreau şi se mişcau în 
jurul nostru, m-au trezit din starea mea de aţipeală. Am 
auzit că urma să schimbăm caii. 

M-au ajutat să cobor şi am întrebat pe un ospătar, al 
cărui cap descoperit deveni în câteva clipe tot aşa de alb ca 
al regelui Lear: 

— Ce han este acesta? 

— Gorunul, domnule, apuse el. 

— Pe cuvântul meu, eu cred, m-am adresat scuzându-mă, 
către vizitiu şi ajutorul său, că ar trebui să mă opresc aici. 

Hangiul, soţia lui şi ospătarul, băiatul de la poştă şi toate 
autorităţile grajdurilor, îl întrebaseră încă înainte pe vizitiu, 
spre interesul restului de personal al hanului, care aşteptau 
răspunsul cu ochi larg deschişi, dacă aveau de gând să 
continue drumul. Vizitiul răspunse că da, anume că el ar 
scoate-o la bun sfârşit cu ea - prin ea înțelegând diligenţa - 
dacă şi George ar fi gata să-l ajute. George, se şi jurase că 
este gata să-l ajute. Aşa că ajutoarele scoseseră deja caii de 
schimb. 

Faptul că mă declarasem învins după discuţia de mai sus, 
nu fusese un lucru neaşteptat. Într-adevăr, dacă drumul 
către hotărârea de a rămâne pe loc nu ar fi fost netezit de 
discuţia de mai sus, mă îndoiesc foarte, ca un timid ce sunt, 
că aş fi avut tăria s-o fac. Acum că hotărârea fusese luată, a 
primit chiar şi învoirea vizitiului şi a ajutorului său, de aceea 
în timp ce mi se adresau cuvinte de aprobare a hotărârii 
luate şi diferite observaţii erau schimbate între cei de faţă, 
în sensul că domnul poate merge mai departe mâine cu 
poşta, în timp ce în noaptea asta ar fi îngheţat, şi cui i-ar 
folosi ca un domn să îngheţe, ba chiar să fie îngropat de viu 
(ultima observaţie fiind adăugată de unul din ajutoare, ca o 
glumă, pe socoteala mea, a fost foarte bine primită). In 
acest timp, am văzut cum geamantanul meu ieşea din 
diligenţă ţeapăn ca un cadavru îngheţat, purtat de vizitiu, şi 
de ajutorul lui care îmi făceau cu amabilitate acest serviciu. 
Le-am urat noapte bună şi călătorie tot atât de bună şi, 
oarecum ruşinat faţă de mine însumi, pentru că i-am lăsat 


să înfrunte singuri greutăţile, l-am urmat pe hangiu, pe 
hangiţă şi pe ospătarul de la Gorunul, în sus pe scări. 

Cred că niciodată nu am văzut o încăpere atât de mare ca 
aceea în care am intrat. Avea cinci ferestre cu perdele de 
un roz închis care ar fi împiedicat să intre lumina, oricât de 
puternică ar fi fost ea. lar la capătul de sus al perdelelor 
erau draperii aşezate în mod complicat, care se întindeau 
pe perete, într-un fel cu totul deosebit. Am cerut o cameră 
mai mică, dar mi-au spus că nu există aşa ceva. Puteau însă 
să-mi pună un paravan, îmi spuse hangiul. Mi-au adus un 
paravan japonez mare şi vechi, plin de figuri (presupun 
japoneze) angajate în tot felul de ocupaţii fără noimă, apoi 
m-au lăsat să mă prăjesc pe de-a-ntregul în faţa unui foc 
imens. 

Camera mea de dormit se afla la vreun sfert de milă de 
sfârşitul unei scări mari şi la capătul unui coridor lung. 
Nimeni nu îşi poate închipui ce nenorocire însemna asta 
pentru un om timid, căruia nu-i place să întâlnească lume 
pe scări. Era cea mai înspăimântătoare cameră în care am 
avut vreodată vise urâte. Toată mobila, de la cei patru stâlpi 
ai patului până la cele două sfeşnice vechi de argint, era 
înaltă, deşirată cu aspect de fus. În camera de zi, dacă 
priveam pe după paravan, vântul se repezea la mine ca un 
taur înnebunit. Dacă stăteam neclintit în fotoliu, focul mă 
pârjolea până căpătăm culoarea unei cărămizi noi. Poliţa 
căminului era foarte înaltă şi deasupra ei era o oglindă 
proastă - aş putea spune o oglindă cu valuri - care atunci 
când stăteam în picioare îmi arăta doar cutele frunţii, tăiate 
de restul feţei, la nivelul sprâncenelor şi acestea niciodată 
nu arată bine, oricui ar aparţine. Dacă stăteam cu spatele la 
sobă, o boltă deprimantă de întuneric deasupra şi dincolo 
de paravan îmi atrăgea privirile cu stăruinţă. Şi în 
depărtările întunecate draperiile celor zece perdele ale 
celor cinci ferestre se mişcau răsucindu-se şi ondulându-se 
ca un cuib de viermi gigantici. 

Presupun că ceea ce simt eu în sinea mea trebuie să fi 
simţit în sinea lor şi alţi oameni cu un caracter asemănător; 


de aceea, mă simt tentat să menţionez că atunci când 
călătoresc, niciodată nu ajung într-un loc fără să nu doresc 
ca să plec cât mai curând din el. Înainte de a-mi termina 
cina, alcătuită din friptură de pasăre cu vin fiert, i-am 
înfăţişat categoric ospătarului programul pentru plecarea 
de dimineaţă. Micul dejun şi socoteala la ora opt. Plecarea 
la nouă. Doi cai, sau, la nevoie, chiar patru. 

Deşi eram obosit, noaptea mi-a părut lungă cât o 
săptămână. În ghearele coşmarului, mă gândeam la Angela 
şi mă simţeam mai deprimat ca oricând la ide ea că mă 
aflam pe drumul cel mai scurt către Gretna Green. Ce 
aveam eu cu Gretna Green? Acesta nu era drumul către 
America, ci drumul spre diavol, mi-am zis în amărăciunea 
mea. 

Dimineaţa am descoperit că încă ningea, că ninsese toată 
noaptea şi că eram înzăpezit. Nimeni nu putea ieşi din acest 
loc aşezat între mlaştini şi nimeni n-ar fi putut ajunge la el 
până ce drumul nu era dezăpezit de lucrătorii din oraşul cel 
mai apropiat. Dar când vor reuşi aceştia să dezăpezească 
drumul către hanul Gorunul, nimeni nu putea să-mi spună. 

Acum era ajunul Crăciunului. Aş fi avut un Crăciun trist 
oriunde m-aş fi găsit, aşa că asta nu avea prea mare 
însemnătate. Totuşi, a fi înzăpezit, e ca şi cum ai muri de 
îngheţ, un lucru pe care nu-l pusesem în socotelile mele. Mă 
simţeam foarte singur. Nu puteam să le propun hangiului şi 
hangiţei să mă invite în societatea lor (deşi mi-ar fi plăcut 
asta) aşa cum nu aş fi putut să le cer să-mi dea cadou un 
vas de argint. Aici se poate observa marele meu secret, 
timiditatea reală a caracterului meu. Ca mulţi oameni 
timizi, îi judec pe alţi oameni ca şi cum şi ei ar fi timizi. Fiind 
mult prea ruşinos ca să fac propunerea eu însumi, aveam 
de fapt o vagă presimţire că i-aş pune în mare încurcătură. 

Încercând, de aceea, să mă aranjez, în singurătatea mea, 
am întrebat înainte de toate ce cărţi erau în casă. Ospătarul 
mi-a adus un ghid al drumurilor, două sau trei jurnale vechi, 
o cărticică de cântece, terminată într-o colecţie de 
cuvântări şi urări, o cărticică de glume, un straniu volum 


despre Pelerinul Pickle'2: şi Călătorie sentimentală!'S!. Îmi 
era cunoscut fiecare cuvânt din ultimele două cărţi, însă le- 
am citit din nou în întregime; am încercat să fredonez toate 
cântecele (Auld-Lang Syne) printre ele). Am epuizat în 
întregime glumele în care am găsit resurse de melancolie 
adaptate la starea mea sufletească. Am ţinut toate 
cuvântările de ocazie, am făcut toate urările, mi-am însuşit 
cuprinsul ziarelor. Ultimele nu aveau nimic în ele decât 
anunţuri de bursă, o întrunire cu privire la un impozit local 
şi o tâlhărie la drumul mare. Deoarece sunt un cititor 
nesăţios, n-am putut să fac astfel ca rezerva să-mi ţină până 
noaptea; la ora ceaiului o epuizasem. Fiind apoi lăsat cu 
propriile mele resurse, am pierdut o oră socotind ce-aş mai 
putea să fac. În cele din urmă, mi-a venit în minte (întrucât 
eram grijuliu să îndepărtez din gândurile mele prin orice 
mijloace pe Angela şi pe Edwin) să încerc, cât timp va putea 
ţine şi asta, să mă îndeletnicesc cu trecerea în revistă a 
amintirilor pe care le am despre felul în care am petrecut în 
diferite hanuri. Am aţâţat focul, mi-am tras fotoliul puţin 
către o latură a paravanului - neîndrăznind să merg prea 
departe, pentru că ştiam că vântul, pe care îl auzeam 
mărâind, mă aştepta să se repeadă la mine - şi m-am pornit. 

Prima mea impresie despre un han datează de când eram 
la grădiniţă. Ca urmare trebuia să mă întorc la vârsta 
grădiniţei ca punct de plecare, şi astfel să mă găsesc aşezat 
pe genunchii unei femei palide, cu ochi ca de peşte, cu nas 
acvilin şi un halat verde, care istorisea într-una o povestire 
înfiorătoare despre un hangiu de la marginea şoselei, ai 
cărui oaspeţi dispăruseră în condiţii de neînțeles mulţi ani 
de zile, până s-a descoperit că scopul vieţii lui era să-i 
transforme în plăcinte. Pentru a se putea devota mai bine 
acestei ramuri alimentare, construise o uşă secretă la 
capătul patului şi, când oaspetele (sub apăsarea plăcintelor 
mâncate), adormea, acest blestemat hangiu se furişa 
încetişor cu o lampă într-o mână şi un cuţit în alta, îi tăia 
gâtul şi făcea din el plăcinte, în care scop avea cazane sub 
un chepeng în podea, cazane care fierbeau încontinuu şi îşi 


frământa aluatul în toiul nopţii. Totuşi, nu era nesimţitor la 
mustrările conştiinţei, pentru că niciodată nu se ducea la 
culcare fără ca să fie auzit şoptind: „Prea mult piper!“ ceea 
ce a fost oarecum cauza pentru care a ajuns în faţa justiţiei. 
Nu trecuse mult de când auzisem despre acest criminal, că 
apăru altul din aceeaşi perioadă, a cărui profesie a fost la 
origine aceea de spărgător, din pricina cărui meşteşug i s-a 
retezat într-o noapte o ureche, pe când se strecura 
tâlhăreşte pe-o fereastră; i-o retezase o slujnică vitează şi 
frumuşică la care femeia cu nasul acvilin făcea aluzie ca 
fiind ea însăşi, deşi descrierea nu corespundea câtuşi de 
puţin. După mai mulţi ani această slujnică vitează şi 
frumuşică s-a căsătorit cu stăpânul unui han de ţară. 
Hangiul avea un obicei deosebit şi anume purta întotdeauna 
o bonetă de mătase pe care nu voia niciodată, sub niciun 
motiv, s-o scoată de pe cap. În cele din urmă, într-o noapte, 
pe când el dormea adânc, viteaza şi frumuşica femeie îi 
ridică boneta pe partea dreaptă a capului şi descoperi că pe 
acea parte îi lipsea urechea. Îşi dădu astfel seama, datorită 
isteţimii ei, că acela era spărgătorul cu urechea tăiată, care 
a luat-o pe ea de nevastă cu intenţia de a o ucide. Aşa că ea 
imediat a înfierbântat vătraiul şi i-a încheiat cariera, pentru 
care lucru a fost chemată şi prezentată Regelui George, 
care stătea pe tron şi care a complimentat-o pentru marele 
ei merit şi isteţimea ei. Aceeaşi povestitoare, care, eram 
încredinţat de mult, simţea o plăcere diabolică să mă 
înspăimânte, mai avea o altă istorioară din propria ei 
experienţă, bazată însă, aşa cum cred eu acum, pe 
Raymond şi Agnes sau călugăriţa sângeroasă. Spunea că 
asta s-a întâmplat cumnatului ei care era teribil de bogat - 
în timp ce tatăl meu era sărac şi foarte înalt. Caracteristic 
pentru fiinţa asta diabolică era să prezinte sufletului meu 
fraged pe cele mai dragi rude şi prieteni ai ei în contraste 
care îi puneau într-o lumină favorabilă. Cumnatul ei călărea 
odată printr-o pădure, pe un cal falnic (noi nu aveam un cal 
falnic), însoţit de câinele său favorit, un exemplar preţios de 
terra nova (noi nu aveam câine), când se lăsă noaptea şi 


ajunse la un han. O femeie ursuză deschise uşa şi el o 
întrebă dacă îi poate oferi un pat. Ea răspunse afirmativ. [i 
duse calul în grajd şi pe el îl conduse într-o cameră unde 
mai erau doi bărbaţi cu figuri întunecate. În timp ce îşi lua 
cina, un papagal care se găsea în cameră începu să 
vorbească, spunând: „Sânge, sânge! Şterge sângele!“ La 
care vorbe, unul din cei doi oameni frânse gâtul 
papagalului, spunând că se prăpădea după friptură de 
papagal şi că dorea să-i fie preparat acesta pentru gustarea 
de dimineaţă. După ce a mâncat şi a băut pe săturate, acest 
cumnat înalt de statură şi teribil de bogat s-a dus la culcare. 
Insă era neliniştit, pentru că îi închiseseră câinele în grajd, 
spunându-i că ei nu admit niciodată câini în casă. Stătu 
peste o oră fără să adoarmă, gândind şi iar gândind, când, 
chiar în momentul în care lumânarea se termina auzi o 
zgârietură la uşă. Deschise uşa şi văzu că era câinele terra 
nova! Câinele intră liniştit, adulmecă în jurul lui şi se duse 
ţintă la nişte paie din colţul camerei, paie cu care cei doi 
oameni întunecaţi spuseseră că au acoperit nişte mere. 
Câinele dădu paiele la o parte şi scoase la iveală două 
cearşafuri pline de sânge. Chiar în clipa aceea lumânarea 
se stinse şi cumnatul ei, uitându-se printr-o crăpătură a uşii 
îi văzu pe cei doi bandiți furişându-se în sus pe scări. Unul 
înarmat cu o spadă lungă (în jur de cinci picioare); celălalt 
ducând un satâr, un sac şi o lopată. Nu-mi amintesc de 
sfârşitul acestei aventuri şi presupun că simţurile mele 
fuseseră întotdeauna atât de izbite la această scenă a 
povestirii, că puterea de a o asculta, până la capăt îmi 
părăsea fiinţa pentru vreun sfert de oră. Povestirile acestea 
îngrozitoare m-au purtat, cu gândul, stând acolo lângă 
căminul Gorunului, la hanul de la drumul mare, devenit 
faimos în timpul meu, datorită unei cărţi de şase penny cu o 
gravură împăturită, reprezentând, într-un medalion central 
de formă ovală, portretul lui Jonathan Bradford, şi în cele 
patru medalioane de la colţuri patru episoade din tragedia 
cu care numele lui este asociat - colorate de o mână sigură 
şi economicoasă în acelaşi timp, deoarece culoarea bujorilor 


din obrajii lui Jonathan trecea fără nicio pauză la pantalonii 
ospătarului, şi întinzându-se în medalionul vecin, devenea 
romul dintr-o sticlă. Imi amintesc cum a fost găsit hangiul, 
cu propriul său cuţit la picioare şi cu sânge pe mâini alături 
de patul călătorului omorât, cum a fost spânzurat pentru 
omor cu toate protestele sale, că s-a dus într-adevăr la 
călător cu gândul să-l omoare şi să-i ia desagii, dar a rămas 
împietrit, fără să mai poată face vreo mişcare, când l-a găsit 
deja omorât, şi cum ospătarul, după trecerea multor ani, a 
recunoscut că a fost fapta lui. In momentul acesta m-am 
simţit indispus. Am aţâţat focul şi am stat cu spatele la el, 
atât cât am putut să suport căldura, privind în sus în 
întunericul de deasupra paravanului şi la perdelele care se 
mişcau şi se legănau de colo până colo, ca viermii din 
Balada lui Alonzo cel Viteaz şi a Frumoasei Imogen. 

Exista un han şi în oraşul cu catedrală, unde mă duceam 
la şcoală, un han înconjurat de amintiri mai plăcute decât 
acelea de până aici. S-o iau pe cea mai apropiată care îmi 
vine în minte. Era hanul în care prietenii obişnuiau să stea 
în gazdă, şi unde noi obişnuiam să tragem când ne duceam 
să ne vedem rudele şi să mâncăm somon şi friptură de 
pasăre şi să dăm bacşişuri. Avea o emblemă eclesiastică - o 
mitră episcopală - şi un bar care părea să fie cel de-al 
doilea lucru bun dintr-o eparhie episcopală, atât era de 
plăcut în el. lubeam la disperare pe fata cea mai tânără a 
hangiului, însă să trecem peste asta. În hanul acesta a plâns 
pentru mine surioara mea cea cu obrajii trandafirii, pentru 
că m-am ales cu un ochi învineţit într-o bătaie. Şi deşi, în 
noaptea aceasta petrecută la Gorunul, ea se afla de mulţi şi 
îndelungaţi ani acolo unde toate lacrimile dispar, gândul la 
hanul acela mă înduioşează încă. 

„Urmarea mâine“ mi-am spus, când am luat lumânarea 
să mă duc la culcare. Insă patul meu luă asupra lui 
misiunea de a continua şirul de gânduri din această noapte. 
M-a purtat aşa, ca un covor fermecat, într-un loc îndepărtat 
(însă tot în Anglia) şi acolo coborând dintr-o diligenţă la un 
alt han înzăpezit, aşa cum se întâmplase de altfel în 


realitate cu câţiva ani mai înainte, am repetat în somn o 
curioasă scenă pe care o trăisem cu adevărat acolo. Cu mai 
bine de un an înainte de călătoria pe care o făceam atunci şi 
în cursul căreia am tras la acel han, pierdusem un prieten 
foarte apropiat şi drag. Pe vremea aceea, în fiecare noapte, 
acasă sau plecat de-acasă, îl visam pe acest prieten. 
Câteodată îl visam ca trăind încă, altădată ca reîntors din 
lumea umbrelor pentru a mă mângâia; întotdeauna mi se 
arăta frumos, liniştit şi fericit, şi niciodată asociat cu vreun 
sentiment de frică sau disperare. Eram într-un han 
singuratic aşezat într-o câmpie largă, mlăştinoasă şi mă 
oprisem acolo să-mi petrec noaptea. După ce am aruncat o 
privire de la fereastra camerei de dormit peste pustiul de 
zăpadă deasupra căruia strălucea luna, m-am aşezat lângă 
foc să scriu o scrisoare. Întotdeauna până la acea oră am 
ţinut secret faptul că în fiecare noapte îl visam pe cel drag 
şi dispărut. Insă în scrisoarea pe care am scris-o, am relatat 
acest fapt şi am adăugat că sunt curios dacă subiectul 
visului meu îmi va rămâne credincios, aşa obosit de 
călătorie cum eram şi în acest loc îndepărtat. N-a fost aşa. 
Despărţindu-mă de secret, împărtăşindu-l altuia, am 
pierdut apariţia mult iubită. Somnul meu nu mi-a mai 
înfăţişat-o de atunci, de şaisprezece ani, decât o singură 
dată. Asta a fost în Italia. M-am deşteptat (sau visam că mă 
deştept) vorbind cu apariţia prietenului meu, a cărui voce 
atât de cunoscută îmi suna distinct în urechi. Am rugat-o, 
pe când se ridica deasupra patului meu şi se înălța spre 
plafonul boltit al camerei vechi, să-mi răspundă la o 
chestiune în legătură cu viaţa viitoare. Mâinile mele se 
găseau încă întinse către ea când a dispărut şi, în acel 
moment, am auzit un clopoțel sunând pe lângă zidul 
grădinii şi o voce în adânca tăcere a nopţii chemând pe toţi 
bunii creştini să se roage pentru sufletul morţilor. Era în 
ajunul sâmbetei morţilor. 

Să revin la Gorunul. Când m-am deşteptat în ziua 
următoare, geruia tare, şi cerul jos ameninţa cu altă 
ninsoare. Odată micul dejun terminat, mi-am tras scaunul la 


locul lui dinainte şi, focul fiind mai atrăgător decât peisajul, 
pe care îl lăsa în umbră, mi-am reluat amintirile mele 
despre hanuri. 

Exista un han bun acolo, în Wiltshire, la care am tras 
odată, în zilele în care mai găseai bere tare de Wiltshire, 
înainte ca toată berea să fie o amăreală. Era în 
împrejurimile lui Salisbury Plain şi vântul de noapte care 
zguduia fereastra mea zăbrelită venea văitându-se de la 
Stonehenge. Pe lângă hanul acesta se ţinea un om fără 
căpătâi (cred că era un druid care, în mod supranatural 
supravieţuise şi care, cred, mai dă târcoale şi astăzi) cu păr 
alb, lung, cu ochi albaştri şi aspri, uitându-se întotdeauna 
departe. Pretindea că fusese păstor şi părea că urmăreşte 
cu privirea pierdută pe linia orizontului reapariţia unei 
fantomatice turme de oi, care însă, desigur, de-o veşnicie 
devenise carne de oaie, pentru friptură. Era un om cu o 
stranie credinţă în el că nimeni nu poate număra de două 
ori stâncile de la Stonehenge şi să ajungă la acelaşi 
rezultat, precum şi că oricui le numără în trei rânduri de 
câte nouă ori şi apoi se aşază în centru şi spune „Cutez!“i 
se va înfăţişa o vedenie înspăimântătoare şi va fi lovit de 
moarte. Mai spunea că odată văzuse o nălucă; se găsea 
afară pe o câmpie la sfârşitul unei zile de toamnă târzie, 
când abia de zări, înaintând în faţa lui cu paşi săltaţi şi 
neregulaţi, ceva ce la început i s-a părut a fi o umbrelă de 
călătorie care fusese luată de vânt din vreo trăsură; însă pe 
urmă i-a făcut impresia că este un pitic subţire călare pe un 
ponei. Urmărind obiectul acela la o oarecare distanţă, fără 
să-l ajungă din urmă, şi strigând la el fără să capete vreun 
răspuns a înaintat mile şi mile la rând, până când, în cele 
din urmă ajungându-l, a descoperit că era ultima dropie din 
Marea Britanie, degenerată şi ajunsă în starea de a nu mai 
avea aripi şi de a alerga numai pe pământ. Hotărât s-o 
prindă sau să moară luptându-se cu ea, o atacă, însă dropia 
care şi ea luase o hotărâre contrară, adică să nu accepte 
niciuna nici alta, l-a îmbrâncit de colo până colo, l-a zăpăcit 
şi, în cele din urmă, a fost văzută luând-o la fugă către apus. 


Omul acesta straniu, rod al metempsihozei putea să fi fost 
un somnambul sau un entuziast, sau un tâlhar, însă eu m- 
am trezit într-o noapte cu el în întuneric, lângă patul meu, 
rostind o rugăciune cu o voce înspăimântătoare. Mi-am 
achitat nota chiar în ziua următoare şi am plecat din ţinut 
cât am putut mai repede. 

Ceea ce s-a întâmplat într-un mic han din Elveţia, pe când 
stăteam acolo, n-a fost un lucru obişnuit. Hanul era simplu, 
nepretenţios, şi se găsea într-un sat înşirat pe o singură 
uliţă îngustă, în zig-zag, între munţi. Pătrundeai prin uşa 
principală trecând prin grajdul de vite, şi te strecurai 
printre catâri, câini şi păsări de curte înainte de a ajunge la 
scara mare, neacoperită, care ducea la camere, care 
camere erau toate din lemn nevopsit, fără tencuială sau 
tapet, asemenea lăzilor ordinare de ambalat. La exterior, 
nimic altceva decât uliţa întortocheată, o bisericuţă ca o 
jucărie cu o clopotniţă colorată în arămiu, o pădure de pini, 
o cascadă, ceţuri şi coastele munţilor. Un tânăr ce ţinea de 
hanul acesta dispăruse cu opt săptămâni înainte (era pe 
timp de iarnă) şi se presupunea că avusese o aventură de 
dragoste ascunsă de ochii lumii şi că se dusese să se 
înroleze în armată. Se sculase noaptea şi pornise pe uliţă 
din podul în care dormea împreună cu un alt slujitor, şi 
făcuse lucrul acesta aşa de tăcut, încât prietenul şi 
tovarăşul lui de muncă nu auzise nicio mişcare şi nu-şi 
amintea să fi auzit ceva, când s-a trezit dimineaţa şi a fost 
întrebat: „Louis, unde este Henri?" L-au căutat în sus şi în 
jos în zadar şi apoi au renunţat. Lângă han, era o grămadă 
de lemne de foc, şi câte o grămadă asemănătoare se găsea 
lângă fiecare gospodărie din sat; însă grămada care 
aparţinea hanului era mai mare decât celelalte, din cauză 
că hanul era casa cea mai avută şi avea cele mai multe 
focuri. De la o vreme, oamenii au început să observe, pe 
când porneau aşa într-o doară spre han, că un cocoş de 
rasă Bantam, care făcea parte din păsările hanului, îşi ieşise 
din felul său obişnuit de a fi şi se căţăra până în vârful 
grămezii de lemne şi, cât e ziua de lungă, striga cucurigu, 


până ce părea că era pe punctul să plesnească. Se scurseră 
cinci sau şase săptămâni şi cocoşul acesta teribil, 
neglijându-şi îndatoririle gospodăreşti, era veşnic în vârful 
grămezii de lemne, ţipând cucurigu până îi ieşeau ochii din 
cap. În vremea asta, s-a observat însă că Louis era stăpânit 
de o ură violentă faţă de aprigul cocoş şi într-o dimineaţă a 
fost văzut de o femeie, care stătea la o fereastră în lumina 
soarelui masându-şi guşa, că pune mâna pe o scurtătură 
groasă de lemn şi, cu o înjurătură tare, o aruncă în cocoşul 
acela teribil care cânta pe grămada de lemne, omorându-l. 
Văzând aceasta femeia, căreia i se făcu deodată lumină în 
minte, se furişă prin spatele grămezii de lemne şi, fiind o 
bună căţărătoare, aşa cum de altfel sunt toate femeile, se 
urcă pe grămada de lemne, ajungând în câteva clipe în 
vârful ei, şi, uitându-se în golul din mijlocul grămezii strigă 
cât putu: 

— „Puneţi mâna pe Louis, ucigaşul! Trageţi clopotul de la 
biserică! Aici este trupul celui ucis!“ L-am văzut pe ucigaş 
în ziua aceea şi l-am revăzut în memorie pe când stăteam 
lângă foc la hanul Gorunul. Şi îl văd şi acum, zăcând legat 
cu frânghii pe paiele din grajd, printre vacile cu privirea lor 
blândă şi răsuflarea aburindă, aşteptând să fie luat de 
poliţie. Se uita la el tot satul, înfricoşat. Un animal stupid - 
cel mai stupid animal din grajd - cu un cap întunecat, o faţă 
grosolană, lipsită de orice semn de sensibilitate, acesta era 
omul care îşi însuşise o sumă mică de bani de la stăpân, 
lucru cunoscut de tânărul ucis, şi care găsise acest mod 
fericit, gândea el, de a-l înlătura pe Henri ca pe un posibil 
martor sau denunţător. Toate acestea le-a mărturisit în ziua 
următoare. Era o fiinţă decăzută şi posomorâtă, care nu se 
mai putea teme de alte supărări, acum că fusese prins şi 
urma să-şi sfârşească zilele. L-am mai văzut o dată, în ziua 
plecării mele de la han. În cantonul acela, călăul încă îşi 
îndeplineşte slujba cu o sabie, şi am dat peste acest ucigaş, 
ferecat de un scaun, cu ochii legaţi, pe un eşafod ridicat 
într-o mică piaţă. În momentul acela, o sabie mare (umplută 
cu argint viu în partea groasă a lamei) trecu cu repeziciune 


peste el ca un vârtej de vânt sau de foc şi odată cu 
fulgerarea a încetat să existe fiinţa lui pe pământ. Nu m-a 
mirat faptul că omul a fost atât de brusc executat, ci 
împrejurarea că n-au mai fost secerate şi alte capete pe o 
rază de cincizeci de yarzi, de secera aceea 
înspăimântătoare. 

În umbra lui Mont Blanc, am locuit tot într-un han, bun, 
cu o hangiţă drăguță şi veselă şi un hangiu cumsecade. În 
acest han, unul din apartamente avea tapete cu subiecte 
zoologice, nu prea bine potrivite: astfel că elefantul părea 
că beneficiază ocazional de picioarele din spate şi de coada 
unui tigru, în timp ce leul avea la cap trompă şi coli, iar 
ursul, năpârlit, numai urs nu părea a fi, ci arăta, pe porţiuni 
mari ale blănii, ca un leopard. Mi-am făcut la acest han mai 
mulţi prieteni americani, care în loc de Mont Blanc, 
pronunţau Mount Blank - cu excepţia unui cetăţean 
spiritual, cu fire sociabilă, care ajunsese în termeni atât de 
amicali cu acesta încât vorbea de el în mod familiar, 
numindu-l pur şi simplu Blank, şi făcând la micul dejun 
observaţii de felul acesta: Blank arată destul de înalt în 
dimineaţa asta. Sau exprimându-şi îndoiala seara, în curte, 
şi întrebându-se dacă nu ar exista în ţara noastră oameni 
întreprinzători care să escaladeze vârful lui Blank, în câteva 
ore, de la prima pornire. 

Odată mi-am petrecut două săptămâni într-un han din 
nordul Angliei, în care am fost urmărit de imaginea unui 
tort înfricoşător. Era un tort Yorkshire, ca un fort - un fort 
părăsit, fără nimic în el. Însă ospătarul avea ideea fixă că 
era un obiect de ceremonie pe care îl punea pe masă de 
câte ori mâncam. După câteva zile, am încercat să fac în 
mod delicat diferite aluzii în sensul că s-a sfârşit cu tortul. 
Ca, de pildă, golind rămăşiţele din pahare în el, punând 
farfuriile pentru brânză şi lingurile în el ca într-un coş, 
punând sticlele de vin ca într-o frapieră: dar în zadar; tortul 
era din nou curăţat şi pus pe masă ca şi mai înainte. 

În cele din urmă, începând să mă îndoiesc dacă nu sunt 
victima unei iluzii optice şi ca nu cumva sănătatea şi mintea 


mea să cedeze sub groaza unui tort imaginar, am tăiat din 
el o felie de forma şi de mărimea unui triunghi din acelea 
care servesc ca instrument muzical într-o orchestră mare. 
Nicio minte omenească nu putea să prevadă rezultatul la 
care am ajuns: ospătarul a reparat tortul. Cu un fel de 
ciment care se potrivea foarte bine, a completat cu 
îndemânare triunghiul din nou, astfel că eu mi-am plătit 
nota şi am fugit. 

Hanul Gorunul devenea oarecum plictisitor. Am făcut o 
expediţie pe uscat, dincolo de paravan, şi am pătruns cam 
până la a patra fereastră. Aici am fost împins înapoi de 
urgia vremii. Întors din nou în locşorul de lângă cămin, am 
aţâţat focul şi am luat din amintire, la rând, un alt han. 

Acesta se găsea în părţile cele mai îndepărtate ale 
Cornwallului. S-a întâmplat că atunci când am sosit eu şi 
tovarăşii mei de călătorie la han, acolo era în toi o serbare 
anuală a minerilor şi trebuia să trecem prin mulţimea 
dezlănţuită care dansa în faţa hanului la lumina torţelor. 
Inainte de aceasta, ne răsturnasem cu poştalionul, pe 
întuneric, într-o băltoacă, la câteva mile distanţă, şi eu 
aveam acum cinstea să mân unul din caii deshămaţi. Dacă 
vreo cititoare sau vreun cititor, care urmăresc rândurile 
acestea, vor lua un cal de poştă foarte înalt, cu resturile de 
ham atârnându-i în jurul picioarelor şi îl va mâna ţinându-l 
de frâu, în mijlocul unui dans popular de o sută cincizeci de 
perechi, acea cititoare sau acel cititor abia atunci, şi numai 
atunci, îşi va putea face o idee asupra nenumăratelor 
călcături pe picioare la care îl supune calul de poştă. Şi 
peste acestea, calul de poştă, descoperind că trei sute de 
oameni se învârtesc în vârtej în jurul lui, probabil că va da 
înapoi şi va azvârli din picioarele de la spate, într-un fel cu 
totul nepotrivit cu demnitatea şi stima de sine însuşi a celui 
care îl duce de frâu. Cu aceste mici dezavantaje în legătură 
cu aspectul meu, care în mod obişnuit face o impresie bună, 
mi-am făcut apariţia la acel han, spre surpriza şi mirarea de 
neexprimat a minerilor din Cornwall. Hanul era plin, de 
douăzeci de ori plin şi nimeni nu putea fi găzduit în afară de 


calul de poştă - deşi ca să fii descotorosit de acest nobil 
animal era mare lucru. În timp ce tovarăşii mei de călătorie 
şi cu mine discutam unde să ne petrecem noaptea şi parte 
din ziua următoare, până când veselul fierar şi nu mai puţin 
veselul rotar vor fi în situaţia de a putea să se ducă la 
mlaştină şi să despotmolească diligenţa, un om cumsecade 
se desprinse din mulţime şi ne oferi cele două camere 
neînchiriate pe care le avea la catul de sus, plus o cină 
compusă din ouă şi şuncă, bere şi punci. Plini de bucurie l- 
am urmat la cea mai ciudată dintre casele acelea curate, 
unde am fost bine găzduiţi spre mulţumirea tuturor celor 
de faţă. Insă noua caracteristică a găzduirii a fost că omul 
nostru era tâmplar de scaune, iar scaunele destinate nouă 
erau numai schelete fără niciun fel de fund. Aşa că ne-am 
petrecut seara pe stinghiile scaunelor. Nu aceasta a fost 
însă cea mai năstruşnică urmare, ci aceea că, dacă ne 
aplecam să mâncăm şi unii dintre noi se porneau să râdă, 
uitau de particularitatea poziţiei lor şi  dintr-odată 
dispăreau. Eu însumi, în timp ce mâncam ouăle cu şuncă 
cocoşat într-o poziţie din care nu puteam să ies singur, am 
fost extras de cinci ori din schelăria scaunului, asemenea 
unui clovn dintr-o pantomimă, comică, căzut într-un hârdău. 

Hanul Gorunul îmi redeştepta un simţământ de 
singurătate. Incepeam să devin conştient că drumul meu nu 
va fi reluat până nu voi fi dezgropat de aici. S-ar putea să 
mai stau încă o săptămână - sau săptămâni! 

Mi-am mai adus aminte de o povestire cu subiect straniu 
în legătură cu un han în care am petrecut o noapte într-un 
vechi şi pitoresc oraş la hotarul ținutului Wales. Intr-o 
cameră mare cu două paturi, din hanul acesta, un om s-a 
sinucis cu otravă într-unul din paturi, în timp ce în celălalt 
un călător obosit dormea adânc. De atunci patul cu 
sinuciderea nu a mai fost folosit niciodată, însă celălalt a 
fost folosit în continuare. Patul nefolosit a rămas gol în 
cameră, deşi în celelalte privinţe nu s-a schimbat nimic. 
Istorisirea spune mai departe că oricine dormea în această 
cameră, nefiind vorba, în general, de persoane complet 


străine, ci de cei de prin partea locului, când cobora 
dimineaţa degaja un miros de tinctură de opium şi avea 
gânduri de sinucidere. Orice fel de persoană ar fi fost şi cu 
oricine ar fi vorbit era sigur că avea să facă vreo referire la 
sinucidere. Asta a mers aşa ani întregi, până când, în cele 
din urmă hangiul s-a hotărât să ia patul nefolosit, să-l ducă 
jos şi să-i dea foc în întregime, cu perdele cu tot. Strania 
influenţă (asta-i partea interesantă) se schimbă acum, în 
sensul că deveni mai slabă, însă doar atât. Cel care ocupa 
această cameră, doar cu rare şi ocazionale excepţii, când 
cobora dimineaţa, încerca să-şi reamintească de un vis pe 
care îl avusese noaptea. Hangiul, arătându-se încurcat, îi 
sugera diferite subiecte banale, deşi ştia că niciunul din ele 
nu se va potrivi cu visul avut. Însă în clipa în care hangiul 
sugera ceva legat de otravă, călătorul tresărea şi striga: 
„Da!' Niciodată nu se întâmpla să nu accepte această 
sugestie şi niciodată nu-şi mai amintea apoi de vis. 

Această amintire mi-a readus în minte hanurile din 
ţinutul Wales în general, cu femeile purtând pălăriile lor 
rotunde şi cu cântăreții la harpă, cu bărbile lor albe 
(venerabili, însă, teamă mi-e, şarlatani), cântând afară 
lângă uşă, în timp ce luam masa. Tranziţia naturală a fost 
către hanurile din munţii Scoției, cu turtele lor de făină de 
ovăz, cu mierea, cu carnea de vânat, cu păstrăvii din lac, cu 
whisky şi poate (având materialele atât de ispititor la 
îndemână) ciorbă de Athol'2:. Odată, veneam în mare grabă 
înspre miazăzi din munţii Scoției, sperând să schimbăm caii 
la staţia de la capătul unei oarecare văi sălbatice şi de 
importanţă istorică, când ce văzură ochii mei uluiţi? 
Hangiul a ieşit afară cu un ochean, îndepărtând astfel orice 
perspectivă de a schimba imediat caii, care cai erau 
departe de han şi păşteau în linişte, şi n-au apărut la vedere 
mai înainte de patru ore. Ajungând la păstrăvi, gândul mi-a 
zburat prin asociaţie la hanurile pescarilor din Anglia (am 
asistat la nenumărate isprăvi de pescuit cu undiţa care 
constau în a sta întins cât e ziua de lungă pe fundul bărcii şi 
nefăcând nimic, cu stăruinţă, lucru pe care l-am găsit tot 


atât de eficient în legătură cu prinderea peştilor ca şi 
întrebuinţarea celor mai bune scule şi a celor mai înaintate 
ştiinţe), repet, la hanurile pescarilor şi la dormitoarele lor 
albe, curate, ornate cu ghivece cu flori, cu priveliştea spre 
râu, spre bac, spre ostrovul verde, spre turnul ascuţit al 
bisericii şi spre podul de peste râu. Gândul îmi zbura şi la 
Emma cea fără de seamăn, cu ochi strălucitori şi zâmbet 
drăgălaş, care servea la masă, binecuvântată fie! cu o 
graţie naturală care l-ar fi preschimbat şi pe Barbă- 
Albastră. Privind mai departe focul din căminul hanului, am 
mai desluşit printre cărbunii aprinşi, imaginea a vreo 
douăzeci şi mai mult de hanuri de poştă, minunatele hanuri 
de poştă englezeşti, de care ne pare atât de rău că le-am 
pierdut, care erau atât de spaţioase şi de comode şi care 
erau, de asemenea, monumente ale consimţirii la practica 
rapacităţii şi stoarcerii banilor de la călători. Acela care ar 
vrea să vadă clădirile acestea lâncezind, să meargă de la 
Basngstoke sau chiar de la Windsor, la Londra, pe drumul 
ce duce prin Hounslow şi să reflecteze în legătură cu 
rămăşiţele acestor clădiri pe cale de dispariţie. Grajdurile în 
ruină vor ajunge praf şi pulbere. Lucrătorii n-au locuinţă, 
iar călătorii se adăpostesc în dependinţe. Curțile sunt 
năpădite de iarbă. Camerele, în care la început erau 
instalate sute de paturi cu saltele de puf, sunt închiriate 
acum unor locatari irlandezi la opt pence pe săptămână. 
Mai există o mică şi urâtă berărie, restrânsă în spaţiul 
cârciumii vechi, în care în loc de lemne, ard uşile grajdului 
pentru diligenţe şi care are una din cele două ferestre 
înfundată, ca şi când ar fi fost penalizată într-o luptă cu 
drumul de fier şi, tolănit în prag, un buldog scund. Ce 
puteam să mai văd în focul meu, ce era mai firesc, după 
această imagine, decât noua staţie a căii ferate din zilele 
noastre, în apropierea nenorocitei staţii de poştă, cu nimic 
deosebită în ce priveşte curentul de aer, rece şi umed; 
nimic deosebit de menţionat cu privire la sala de mese 
decât tencuiala nouă şi nicio schimbare în afară de 
expoziţia de bagaje din hol. 


Ajung apoi la hanurile din Paris, cu frumosul apartament 
de patru încăperi la capătul de o sută şaptezeci şi cinci de 
trepte ceruite, cu privilegiul de a suna clopoţelul cât e ziua 
de lungă, fără ca acesta să deranjeze sufletul sau trupul 
cuiva, în afară de persoana ta, şi de a nu avea la cină prea 
multă mâncare, ţinând seama de preţ. Şi hanurile 
provinciale din Franţa, cu turnul mare al bisericii 
proiectându-se deasupra curţii, clopoţeii cailor sunând cu 
veselie în susul şi în josul străzii şi ceasuri de toate felurile 
în toate camerele, ceasuri care nu merg bine, în afară de 
cazul în care ajung la ora adevărată, fără intenţie, luând-o 
înainte sau rămânând în urmă încet, încet, cu douăsprezece 
ore. Să trec, după asta, la hanurile mai mici, aşezate pe 
marginea drumului în Italia, în care toate hainele murdare 
din casă (în afară de cele îmbrăcate) atârnau întotdeauna în 
anticamera ta, în care ţânţarii fac o budincă de stafide din 
faţa ta, vara, iar frigul o învineţeşte iarna, în care capeţi ce 
poţi şi te laşi păgubaş de ce nu poţi căpăta, în care mi-ar 
plăcea totuşi să-mi fierb din nou ceaiul într-o cutie de 
batiste în lipsă de ceainic. Trec mai departe la hanurile de 
pe lângă vechile palate şi la hanurile vechi mănăstireşti din 
oraşele şi cetăţile din aceeaşi provincie strălucitoare, cu 
scările lor masive şi zidite în pătrat de unde poţi să priveşti, 
prin mulţimea de coloane, la bolta înaltă a cerului, cu 
saloanele fastuoase pentru banchete şi vastele săli de 
mâncare, cu labirintul camerelor de dormit cu o atmosferă 
fantomatică şi ferestrele care dau în străzi fabuloase, care 
nu lasă impresia de realitate sau posibil. Trec acum la 
apropiatele hanuri mici din districtele bântuite de malarie, 
cu personalul palid şi mirosul lor particular de locuinţe în 
care aerul nu este lăsat să intre. Apoi, la imensele şi 
fantomaticele hanuri ale Veneţiei cu strigătul grav al 
gondolierului atunci când coteşte. Mirosul apei care ţi se 
fixează în fundul nasului (mereu indispus cât timp stai 
acolo) şi cu marele clopot al bazilicii San Marco bătând 
miezul nopţii. Mă opresc apoi cu gândul pentru un minut la 
hanurile fără linişte de pe Rin, unde faptul că te duci să te 


culci, la orice oră s-ar întâmpla aceasta, pare să fie un 
clopot de alarmă, care-i face pe toţi ceilalţi să se scoale şi 
unde, în sufragerie, la capătul unei mese lungi (cu mai 
multe turnuri ale lui Babel, construite din farfurii albe la 
celălalt capăt), o ceată de oameni zdraveni, îmbrăcaţi în 
haine pline cu noroi, dar împodobiţi cu juvaeruri, vor 
rămâne toată noaptea, ciocnind pahare şi cântând despre 
râul care curge, despre strugurii care se coc, despre vinul 
de Rin care înşală, despre femeile de la Rin care zâmbesc 
şi: „Hai, bea, bea prietene!" şi: „Hai, bea, bea măi frate, 
măi“, şi altele din astea. Am plecat de acolo, desigur, către 
alte hanuri din Germania, unde toate mâncărurile sunt 
reduse la acelaşi gust şi unde sufletul este tulburat de 
apariţia unor budinci fierbinţi sau a unor vişine fierte în apă 
şi îndulcite, la momente cu totul neaşteptate din timpul 
mesei. După imaginea unei înghiţituri zdravene de bere 
scânteietoare dintr-o halbă cu spumă, şi o privire de 
recunoaştere prin fereastra berăriei studenţeşti de la 
Heidelberg şi din alte părţi, am pornit pe mare către 
hanurile din America cu cele patru sute de paturi fiecare şi 
cu cele opt sau nouă sute de doamne şi domni la masă în 
fiecare zi. Din nou am stat în sălile de bar de acolo, luând 
cobbler-ul, julep-ul, slinp-uli8* sau cocktail-ul meu de fiecare 
seară. Din nou îl ascultam pe prietenul meu, generalul, - pe 
care îl cunoscusem de cinci minute, în cursul cărora m-a 
făcut prieten intim şi pe viaţă cu doi maiori, care la rândul 
lor m-au făcut intim pe viaţă cu trei colonei, care şi ei m-au 
făcut frate cu douăzeci şi doi de civili - din nou, spun, îl 
ascultam pe prietenul meu generalul enumerându-mi pe 
îndelete posibilităţile de care dispunea hotelul cu privire la 
„sala de dimineaţă pentru bărbaţi, domnule; sala de 
dimineaţă pentru femei, domnule; sala de seară pentru 
bărbaţi, domnule; sala de seară pentru femei, domnule; sala 
de seară, pentru bărbaţi şi femei, domnule; sala de muzică, 
domnule; sala de lectură, domnule, peste patru sute de 
camere de dormit, domnule; şi toată clădirea plănuită şi 
terminată în cursul a douăsprezece luni calendaristice 


socotite de la prima curăţire a terenului de obstacole, şi la 
un cost de cinci sute de mii de dolari, domnule”. 
Descopeream însă din nou, prin prisma felului meu 
personal de a gândi că, cu cât era mai mare, mai pompoasă 
şi mai costisitoare clădirea, cu atât era mai puţin simpatică. 
Totuşi din nou mi-am băut cobbler-ul, julep-ul, sling-ul sau 
cocktail-ul, închinându-l în sănătatea prietenului meu 
generalul, a prietenilor mei maiori, colonei şi a tuturor 
civililor; dându-mi bine seama că oricâte paie mici aş fi 
descoperit în ochii lor, cu ochii mei în care se văd bârne, ei 
aparţin unui popor bun, generos, inimos şi mare. 

Până aici mi-am continuat amintirile, în pas repede, ca să 
ţin departe singurătatea din sufletul meu. Insă acum mă 
simt definitiv doborât şi renunţ la subiect. Ce am de făcut? 
Ce se va întâmpla cu mine? Până la ce limită trebuia, 
resemnat, să mă scufund? Ce-ar fi ca, asemeni baronului 
Trenck, să caut un şoarece sau un păianjen şi să găsesc 
unul, ca să-mi înşel prizonieratul dresându-l. Chiar şi asta 
ar putea fi periculos în viitor. S-ar putea să ajung atât de 
departe la timpul în care drumul va fi dezăpezit, încât la 
plecare să izbucnesc în lacrimi şi să mă rog fierbinte, ca 
prizonierul care a fost eliberat din Bastilia la bătrâneţe, să 
fiu dus înapoi în această cameră cu cinci ferestre, zece 
perdele şi draperii în falduri. _ 

O idee disperată mi-a venit în minte. In alte împrejurări 
aş fi respins-o, dar la strâmtoarea în care mă găseam m-am 
agăţat de ea şi încă tare. Aş fi putut oare să înving 
timiditatea mea înnăscută, care m-a reţinut de la masa 
hangiului şi de la societatea pe care aş fi putut s-o găsesc 
acolo, şi să-l chem pe băiatul de serviciu, pe Cobbs, 
cerându-i să-şi ia un scaun şi oferindu-i ceva în formă 
lichidă - ca să stea de vorbă cu mine? A fost posibil. Şi am 
făcut-o. 


„A doua parte 
BAIATUL DE SERVICIU 


Pe unde a umblat el cât a trăit? Cobbs a repetat 
întrebarea când i-am pus-o. O, Doamne, a fost peste tot. Şi 
ce-a fost el? Ei bine, a fost aproape orice poţi să-ţi închipui. 

A văzut o mulţime de lucruri? Păi, sigur că da. Eu aş 
afirma asta, m-a asigurat el, chiar dacă aş fi văzut numai a 
douăzecea parte din ceea ce i-a ieşit lui în cale. Păi, i-ar fi 
chiar mai uşor, credea el, să spună ce n-a văzut decât ce-a 
văzut. 

Care a fost lucrul cel mai curios pe care l-a observat? Ei 
bine! Nu ştia. Nu putea pe moment să spună care a fost cel 
mai curios lucru pe care l-a cunoscut - în afară de unicornul 
pe care l-a văzut odată la un bâlci. 

Dar presupunând că un tânăr care nu împlinise opt ani a 
fugit cu o tânără de şapte ani, ce cred eu, ar fi acesta un 
început de povestire destul de curios? Desigur. Ei bine, 
atunci acesta a fost începutul pe care l-a văzut cu ochii lui şi 
el le-a curăţat ghetele în care au fugit şi erau atât de mici 
încât nu putea să-şi bage mâna în ele. 

Tatăl conaşului Harry Walmers, vedeţi dumneavoastră, 
locuia la Elmses, dincolo de Shooter's Hill, şase sau şapte 
mile de Lunnon. Era un om învăţat, cu înfăţişare plăcută, 
ţinea capul sus când mergea şi împrăştia căldură şi 
simpatie în jurul lui. Scria poezii, călărea, alerga, juca 
cricket, dansa, juca teatru şi le făcea pe toate la fel de bine. 
Era deosebit de mândru de coconaşul Harry ca fiind 
singurul său copil, însă nu-l alinta peste măsură ca să nu-i 
degradeze caracterul. Era o persoană cu voinţă hotărâtă şi 
cu privirea fermă şi asta impunea celorlalţi. Ca urmare, deşi 
îşi făcuse un prieten nedespărţit din băieţelul lui deştept şi 
frumos şi era încântat să-l vadă că era îndrăgostit de cărţile 
lui de poveşti şi niciodată nu obosea să-l audă dându-şi 
singur nume din poveşti şi cântând cântece cu personaje 
din balade, totuşi îl ţinea destul de strâns şi nu-l scăpa din 
ochi, iar copilul era un copil, aşa cum este de dorit să fie cei 
mai mulţi dintre ei. 

Cum s-a întâmplat ca băiatul de serviciu, Cobbs, să ştie 
toate acestea? Ei bine, pentru că era ajutor de grădinar. 


Desigur că nu putea să fie ajutor de grădinar, deci mereu 
pe acolo, în timp de vară, pe pajişte, lângă ferestre, cosind, 
măturând, plivind şi curăţind arborii şi mai făcând şi alte 
munci, fără să fie la curent cu viaţa familiei. Şi asta chiar 
dacă conaşul Harry n-ar fi venit la el într-o dimineaţă şi nu i- 
ar fi spus „Cobbs, cum se scrie corect Norah?“ Şi apoi a 
început să cresteze cu litere de tipar numele pe grilajul de 
lemn. 

Nu putea să spună dacă, înainte de aceasta, i-a băgat în 
seamă pe copii. Însă într-adevăr era plăcut să-i vezi aşa ca 
doi fluturaşi mergând împreună prin grădină, îndrăgostiţi la 
culme. Şi ce curaj pe băiat! Fără glumă, şi-ar fi aruncat cât 
colo pălăriuţa, şi-ar fi suflecat mânecuţele şi ar fi înfruntat 
un leu, dacă s-ar fi întâmplat să întâlnească unul şi ea s-ar fi 
speriat de el. Intr-o zi, băiatul s-a oprit dimpreună cu ea 
acolo unde Cobbs scotea cu sapa buruienile din prundiş şi îi 
spuse, uitându-se în sus: 

— Cobbs, îmi place de tine! 

— Adevărat, domnule? Sunt mândru să aud asta! 

— Adevărat, Cobbs. Dar de ce-mi placi tu, te-ai gândit la 
asta? 

— Nu ştiu, conaşule Harry, de asta sunt sigur. 

— Pentru că te place Norah, Cobbs. 

— Adevărat, conaşule? Atunci este un lucru foarte 
mulţumitor pentru mine. 

— Mulţumitor, Cobbs? Este mai preţios decât milioane 
din cele mai strălucitoare diamante să fii plăcut de Norah. 

— Desigur, conaşule. 

— Vrei să pleci de la noi, nu-i aşa, Cobbs? 

— Da, conaşule. 

— 'Ţi-ar plăcea o altă slujbă, Cobbs? 

— Păi, conaşule, nu m-aş împotrivi dacă ar fi mai bună. 

— Atunci, Cobbs, spuse el, tu vei fi grădinarul nostru şef 
când ne vom căsători. Şi o luă pe fetiţă, îmbrăcată cu 
pelerinuţa ei albastră ca cerul, de braţ şi se îndepărtă. 

Cobbs mă încredinţă că era mai frumos ca într-un tablou 
şi la fel ca la teatru să-i vezi pe cei doi copii cu părul lor 


lung, strălucitor şi cârlionţat, cu ochi scânteietori şi cu 
pasul lor uşor, rătăcind prin grădină, îndrăgostiţi la culme. 
Cobbs îşi dădea cu părerea că păsările se ţineau dei 
cântând ca să le facă plăcere. Câteodată se strecurau sub 
un arbust de magnolia şi stăteau acolo cu braţele prinse 
după gât, cu obrajii lor fragezi alăturaţi, citind despre prinți 
şi balauri, despre vrăjitorii buni şi răi şi despre frumoasa 
fată a regelui. Câteodată îi auzea făcând planuri să aibă o 
casă în pădure, să ţină albine şi o vacă şi să trăiască numai 
din lapte şi miere. Odată a dat peste ei lângă lac şi l-a auzit 
pe conaşul Harry spunând: „lubită Norah, sărută-mă şi 
spune-mi că mă iubeşti la disperare, altfel mă arunc în lac 
cu capul înainte". Şi Cobbs era sigur că Harry ar fi făcut 
asta dacă ea nu i-ar fi făcut pe plac. Toate acestea îl 
influenţau şi pe el, făcându-l să se simtă ca şi cum ar fi fost 
şi el îndrăgostit de cineva, fără să ştie de cine. 

— Cobbs, îi spuse conaşul Harry într-o seară, pe când 
Cobbs uda florile, eu mă duc într-o vizită, pe la mijlocul verii 
acesteia, la bunica mea în York. 

— Adevărat, conaşule? Cred că o să petreci bine. Şi eu 
mă duc în Yorkshire, când plec de aici din slujbă. 

— "Te duci la bunica ta, Cobbs? 

— Nu, conaşule. Eu nu am aşa ceva. 

— N-ai o bunică, Cobbs? 

— Nu, conaşule. 

Băiatul mai privi un timp la stropitul florilor şi apoi spuse: 

— Voi fi într-adevăr foarte fericit când o să plec, Cobbs, 
pleacă şi Norah. 

— O să te simţi foarte bine, conaşule, spuse Cobbs, cu 
iubita dumitale frumoasă alături. 

— Cobbs, replică băiatul înroşindu-se, niciodată nu las 
oamenii să glumească în legătură cu asta, dacă pot să-i 
împiedic. 

— Dar n-a fost o glumă, conaşule, spuse Cobbs cu 
umilinţă, eu aşa am gândit. 

— Mă bucur de asta, Cobbs, pentru că îmi placi, ştii, şi tu 
vei locui la noi. Cobbs! 


— Conaşule? 

— Ce crezi că îmi dă bunica de îndată ce ajung acolo? 

— N-aș putea să ghicesc, conaşule. 

— O bancnotă de cinci lire, Cobbs. 

— 'Te cred, conaşule. 

— Un om poate să facă o mulţime de lucruri cu o 
asemenea sumă, nu-i aşa, Cobbs? 

— 'Te cred, conaşule. 

— Cobbs, urmă băiatul, să-ţi spun o taină. Acasă la 
Norah, lumea a glumit pe socoteala mea, părând să râdă de 
logodna noastră şi să o considere de haz, Cobbs! 

— Aşa e, conaşule, cu răutatea firii omeneşti, spuse 
Cobbs! 

Băiatul, arătând exact ca tatăl lui, mai stătu câteva 
minute cu faţa sa luminoasă câtre apusul de soare şi apoi 
plecă cu un: 

— Noapte bună, Cobbs, eu intru în casă. 

Dacă l-aş fi întrebat pe Cobbs de ce trebuia să plece din 
slujba pe care o avea acolo, tocmai la vremea aceea, ei bine, 
desigur că nu mi-ar fi putut răspunde pe loc. El credea că 
ar fi putut să stea acolo şi până acum dacă ar fi vrut. Însă, 
vedeţi, era mai tânăr pe atunci şi voia să schimbe. Asta era 
ce voia - schimbare. Domnul Wilmers i-a spus, atunci când |- 
a anunţat de dorinţa sa de apleca: _ 

— Cobbs, ai să te plângi de ceva? lţi pun întrebarea 
pentru că dacă vreunul din oamenii mei are să se plângă de 
ceva, doresc să îndrept lucrurile dacă pot. 

— Nu, domnule, spuse Cobbs, vă mulţumesc, mă simt 
bine aici, tot atât de bine pe cât aş putea nădăjdui să fiu 
oriunde. Adevărul este că mă duc să-mi caut norocul. 

— Oh, Cobbs, dacă aşa stau lucrurile, du-te şi îţi doresc 
să ţi-l găseşti! 

Şi Cobbs putea să mă asigure, lucru pe care îl şi făcu, 
ducând la cap trăgătorul de cizme, ca un salut în felul 
actualei lui meserii, că încă nu-şi găsise norocul. 

— Cu bine, domnule! zise Cobbs părăsind Elmses când i 
s-a împlinit termenul, iar conaşul Harry plecă la bătrâna 


doamnă la York, care doamnă şi-ar fi dat şi dinţii din gură 
(dacă i-ar mai fi avut) pentru el, atât de mult îl îndrăgise. 
Dar ce-a făcut ce n-a făcut copilul acesta - pentru că nu poţi 
să-l socoteşti altceva - fapt este că a fugit de la bătrâna 
doamnă cu Norah a lui, într-o expediţie la Gretna Green, 
unde voia să se căsătorească. 

Cobbs se găsea la acest han, Gorunul, (A plecat el de 
câteva ori ca să-şi găsească ceva mai bun însă întotdeauna 
s-a întors înapoi, dintr-o cauză sau alta) când, într-o după- 
masă de vară, diligenţa trase în faţă şi din ea coborâră ei, 
cei doi copii. Surugiul diligenţei îi spuse hangiului: 

— Nu prea i-am înţeles pe călătorii ăştia mici, dar după 
câte a spus conaşul acesta tânăr, trebuia să-i aducem aici. 

Tânărul conaş se dădu jos, îi dădu mâna coniţei lui să 
coboare, îi dădu un bacşiş surugiului şi îi spuse hangiului: 

— Trebuie să rămânem aici peste noapte. Ne trebuie o 
cameră de zi şi două camere de dormit. Cotlete şi budincă 
de cireşi pentru doi! Apoi, trecându-şi braţul peste umerii 
ei, înveliţi în pelerina albastră ca cerul, păşi în casă cu 
îndrăzneală, însă nu cu insolenţă. 

Cobbs m-a lăsat pe mine să judec cât de uluiţi au fost toţi 
oamenii de la han, când aceste două fiinţe mici şi fragile, 
rămase de capul lor, au fost conduse în sala de sus - cu atât 
mai mult când el, care îi văzuse fără ca ei să-l vadă, îi 
povesti stăpânului ceea ce ştia despre ei şi despre călătoria 
lor. 

— Cobbs, spuse stăpânul, dacă aşa stau lucrurile, trebuie 
să mă duc chiar eu la York şi să le liniştesc pe rudele lor. În 
care caz să nu-i slăbeşti din ochi şi să le faci pe voie până 
mă întorc. Dar înainte de a face toate astea, Cobbs, aş dori 
să afli de la ei dacă ceea ce crezi tu este adevărat. 

— Domnule, la voia dumitale, răspunse Cobbs, asta o s-o 
fac imediat. 

Aşa că Cobbs se urcă în sala de la etaj şi acolo îl găsi pe 
conaşul Harry pe o sofa enormă - imensă oricum în 
comparaţie cu el, arătând ca marele pat din poveste - 
ştergând ochii domnişoarei Norah cu batista. Picioarele lor 


mici desigur că nu atingeau podeaua şi nu îi era cu putinţă 
băiatului de serviciu să-mi arate cât de mici arătau copiii 
aceia. 

— lată-l pe Cobbs! Iată-l pe Cobbs! strigă conaşul Harry 
şi alergă spre el, apucându-l strâns de mână. 

Domnişoara Norah alergă şi ea la fel şi îl apucă de 
cealaltă mână, începând să sară amândoi în sus de bucurie. 

— V-am văzut coborând din diligenţă, spuse Cobbs. M-am 
gândit că sunteţi dumneavoastră şi că nu poate fi o 
greşeală,  uitându-mă la feţele şi la înălţimea 
dumneavoastră. Acum, care este scopul călătoriei 
dumneavoastră! În legătură cu căsătoria? 

— Ne vom căsători, Cobbs, la Gretna Green. Am fugit de 
acasă în acest scop. Norah este cam deprimată, Cobbs, dar 
îşi va reveni, acum că te-am găsit pe tine care ne eşti 
prieten. 

— Mulţumesc, conaşule şi mulţumesc domnişoarei, 
pentru prețuirea pe care o aveţi pentru mine. V-aţi adus 
ceva bagaje cu dumneavoastră, conaşule? 

Dacă ar fi să-l cred pe Cobbs, care şi-a dat de altfel 
cuvântul, doamna avea o umbreluţă, o sticluţă de săruri 
mirositoare, o felie şi jumătate de pâine prăjită, unsă cu unt, 
opt bomboane de mentă şi o perie de cap asemănătoare cu 
una pentru păpuşi. Domnul avea aproape jumătate de 
duzină de metri de sfoară, un briceag, trei sau patru foi de 
hârtie de scris împăturite şi surprinzător de mici, o 
portocală şi o cupă cu numele lui pe ea. 

— Ce aveţi de gând să faceţi acum? întrebă Cobbs. 

— Să plecăm mai departe, dimineaţă şi să ne căsătorim 
chiar mâine răspunse băiatul cu un curaj nemaipomenit. 

— Foarte bine, domnule, spuse Cobbs. Ce părere aţi avea 
dacă v-aş întovărăşi şi eu? 

Când Cobbs a spus asta, amândoi au sărit în sus de 
bucurie şi au strigat: 

— O, da, da, Cobbs! Desigur! 

— Bine, domnule, spuse Cobbs. Dacă îmi îngăduiţi să vă 
spun părerea mea, eu v-aş propune următoarele: Eu ştiu un 


ponei, domnule, care, înhămat la un faeton pe care l-aş 
putea împrumuta, v-ar putea lua pe dumneavoastră şi pe 
doamna Harry Walmers cea tânără (eu mânând calul, dacă 
vreţi) şi v-ar duce până la capătul călătoriei dumneavoastră 
în cel mai scurt timp. Nu sunt însă sigur dacă poneiul este 
liber mâine, dar chiar dacă ar fi să aşteptaţi pentru el până 
poimâine, cred că merită întârzierea. În ce priveşte mica 
socoteală de plată de aici, domnule, în caz că nu dispuneţi 
acum de bani, nu are importanţă pentru că sunt proprietar, 
în parte, al acestui han şi putem aştepta cu plata. 

Cobbs m-a sigurat că atunci când au bătut din palme și 
au sărit din nou de bucurie şi l-au numit „Bunul Cobbs'" şi 
„Dragul de Cobbs'" şi s-au aplecat unul către celălalt ca să 
se sărute în entuziasmul inimilor lor încrezătoare, s-a simţit 
cel mai josnic ticălos din câţi s-au născut, pentru că îi înşela 
în acest fel. 

— Doriţi să fiţi serviţi cu ceva acum, domnule? spuse 
Cobbs ruşinat adânc de el însuşi. 

— Am vrea nişte cozonac după cină, şi două mere şi gem, 
răspunse conaşul Harry, încrucişându-şi braţele pe piept, 
punând un picior înainte şi privindu-l drept în faţă. La masă 
ne-ar plăcea să avem pâine prăjită şi apă. Insă Norah a fost 
învățată cu jumătate de pahar de vin la desert. Şi tot aşa şi 
eu. 

— Astea o să le comand la bar, domnule, spuse Cobbs, şi 
se duse. 

Cobbs avea şi acum, pe când povestea ca şi atunci, 
senzaţia că mai bine s-ar fi împotrivit, riscând să aibă o 
explicaţie mai tare şi mai amănunţită cu stăpânul, decât să 
fi intrat în planurile şi combinaţiile lui; simţea din plin când, 
din tot sufletul, vroia să găsească vreun loc imposibil, unde 
cei doi copii să poată oficia o căsătorie imposibilă şi să 
trăiască după aceea într-o fericire imposibilă. Şi pentru că 
aşa ceva nu era posibil, urmă mai departe ce plănuise 
stăpânul, care plecă într-o jumătate de oră la York. 

Cobbs a socotit surprinzătoare atitudinea avută de 
femeile din această gospodărie, fără excepţie, măritate sau 


nu, faţă de băiat, după ce au auzit povestea. Abia putea să 
le ţie să nu dea peste băiat în cameră şi să-l sărute. Se 
căţărau pe unde puteau, chiar cu riscul vieţii, ca să se uite 
printr-un geam. Se îngrămădeau câte şapte să se uite pe 
gaura cheii. Îşi ieşiseră din minţi, cu gândul la el şi la 
sufletul lui curajos. 

Seara, Cobbs se duse în cameră să vadă ce mai e cu 
perechea de fugari. Domnul şedea pe scaunul de la 
fereastră, ţinând-o pe doamna în braţe. Ea avea lacrimi pe 
obraji, stătea rezemată de el, obosită şi pe jumătate 
adormită, cu capul pe umărul lui. 

— Doamna Harry Walmers cea tânără este obosită, 
domnule? întrebă Cobbs. 

— Da! este obosită, Cobbs. Vezi, nu este obişnuită să fie 
plecată de acasă şi din nou a fost cuprinsă de descurajare. 
Cobbs, crezi că ai putea aduce un măr copt, te rog! 

— Te rog să mă ierţi, domnule, spuse Cobbs. Ce anume... 

— Cred că un măr de Norfolk copt ar face-o să-şi revină, 
Cobbs. Ii plac merele coapte nespus de mult. 

Cobbs se retrase să caute întăritorul cerut şi când s-a 
întors cu el, domnul îl dădu doamnei şi apoi o servi chiar el, 
cu o linguriţă, luând doar câte puţin, doamna fiind 
somnoroasă şi destul de indispusă. 

— Ce părere aveţi, domnule, să luăm un sfeşnic şi să o 
ducem în camera ei? 

Domnul a fost de acord. Fata în casă porni pe scara mare, 
urmată de doamna în pelerinuţa ei albastră ca cerul, 
însoţită cavalereşte de domn. Domnul o îmbrăţişă la uşă şi 
se retrase în apartamentul lui, pe care Cobbs l-a încuiat 
binişor. 

Cobbs nu putea să nu simtă din ce în ce mai puternic cât 
de josnic îi înşela, când la gustarea de dimineaţă 
(comandaseră de cu seară lapte dulce cu apă şi pâine 
prăjită şi gem obişnuit) l-au întrebat despre ponei. Tot ce a 
putut să facă, aşa după cum mi-a mărturisit, a fost să se uite 
drept în faţă la cele două fiinţe şi să se gândească ce 
mincinos înrăit a devenit. Totuşi a continuat să mintă cu 


tărie cu privire la ponei de parcă ar fi fost un vechi cetăţean 
al Troiei. Le-a spus că din nefericire s-a întâmplat că 
poneiul a fost potcovit numai pe jumătate, înţelegeţi, şi nu 
putea fi scos afară în starea aceasta, de frică că ar putea să 
dăuneze organismului. Însă potcovitul se termina în cursul 
zilei şi mâine dimineaţă la opt, faetonul va fi gata de 
plecare. 

Părerea lui Cobbs asupra situaţiei în întregime era că 
doamna Harry Walmers cea tânără începuse să dea înapoi. 
Nu i se pusese părul pe moaţe când se culcase şi nu părea 
în stare nici să-l fi periat ea singură, iar faptul că îi intra în 
ochi o enerva. Însă nimic nu-l enerva pe conaşul Harry. 
Stătea în faţa ceştii cu lapte, luând mai departe marmeladă, 
de parcă ar fi fost tatăl său. După gustarea de dimineaţă, 
Cobbs este înclinat să creadă că s-a apucat să deseneze 
soldaţi - deoarece ştia că multe desene au fost găsite pe 
cămin şi în toate apăreau soldaţi călare. Conaşul Harry 
sună apoi clopoţelul - era surprinzător cum se comporta 
acest băiat - şi întrebă pe un ton plin de vioiciune: 

— Cobbs, există prin împrejurimi vreun loc frumos de 
făcut o plimbare? 

— Da, domnule, spuse Cobbs. Este Poteca îndrăgostiţilor. 

— Pleacă de aici, Cobbs! Acestea au fost cuvintele 
băiatului. Dumneata glumeşti. 

— Vă cer iertare, domnule, spuse Cobbs, există într- 
adevăr o potecă a îndrăgostiţilor. Este un loc de promenadă 
foarte plăcut, şi aş fi mândru să-l arăt domnului şi doamnei 
Harry Walmers, cea tânără. 

— Dragă Norah, spuse conaşul Harry, acesta-i un lucru 
curios, trebuie să mergem să vedem Poteca îndrăgostiţilor. 
Pune-ţi boneta, draga şi scumpa mea, şi să mergem acolo 
cu Cobbs. 

Cobbs m-a lăsat să-mi fac singur o părere cât s-a simţit el 
de bestie când această tânără pereche i-a spus, pe când 
mergeau toţi trei încet împreună, că s-au hotărât să-i dea 
două mii de guinee pe an ca grădinar-şef, ţinând seama de 
prietenia adevărată pe care le-a arătat-o. Cobbs ar fi dorit 


în momentul acela ca pământul să se deschidă şi să-l 
înghită. Se simţea atât de josnic, sub privirile lor radioase şi 
încrezătoare îndreptate către el. Ei bine, el a schimbat 
subiectul conversaţiei aşa cum a putut şi i-a condus pe 
Poteca îndrăgostiţilor, la crângul de lângă lac şi acolo 
conaşul Harry s-ar fi înecat dacă nu îl reţinea la timp, pe 
când voia să rupă o floare de nufăr pentru ea - însă nimic 
nu îl descuraja pe băiatul acela. Totul fiind atât de nou şi de 
deosebit pentru ei, au obostit în cele din urmă şi s-au întins 
pe ţărmul cu margarete, aşa cum fac copiii în pădure sau în 
crânguri, şi au adormit. 

Cobbs nu ştie - poate că eu ştiu, însă nu contează, pentru 
că n-are nicio semnificaţie - pentru ce un om se înduioşează 
când vede doi copii drăgălaşi întinşi în lumina limpede a 
unei zile însorite visând în somnul lor jumătate din ce 
visează când sunt treji. Însă, când ajungi să te gândeşti la 
tine însuţi, începi să ştii şi îţi dai seama că asta ţi s-a 
întâmplat şi ţie încă de când erai în leagăn, îţi dai seama ce 
fiinţă amărâtă eşti tu şi că tot ce se întâmplă cu tine, este 
vorba întotdeauna de ieri sau de mâine şi niciodată de ziua 
de azi. Asta e! 

Ei bine, în cele din urmă s-au trezit şi atunci un lucru i-a 
devenit limpede lui Cobbs, şi anume că dispoziţia doamnei 
Harry Walmers era în schimbare. Când conaşul Harry îşi 
petrecu braţul în jurul ei, ea spuse că gestul o supără; şi 
când el a replicat: „Norah, luna mea dragă de mai, Harry al 
tău te supără?“ i-a spus: „Da, şi aş vrea să mă duc acasă!“ 

Rasolul de pasăre şi budinca au făcut-o pe doamna 
Walmers să-şi revină puţin; Cobbs ar fi dorit, şi asta mi-a 
mărturisit-o în particular, ca ea să se arate mai sensibilă la 
vocea iubirii şi mai puţin sensibilă la împrejurările 
exterioare. Cât priveşte pe conaşul Harry, el se ţinea tare şi 
inima lui nobilă era la fel de tandră ca totdeauna. Doamna 
Walmers devenise foarte somnoroasă apoi, şi când începu 
să se întunece, se porni să plângă. Aşa că se duse la culcare 
ca şi cu o zi înainte şi tot aşa făcu şi conaşul Harry. 


Pe la unsprezece sau douăsprezece noaptea s-a întors 
stăpânul hanului, dimpreună cu domnul Walmers şi cu o 
doamnă în vârstă. Domnul Walmers arăta vesel dar stăpânit 
în acelaşi timp şi îi spuse hangiţei noastre: „Vă suntem 
foarte îndatoraţi, doamnă, pentru grija mare pe care aţi 
avut-o pentru copiii noştri şi pe care noi nu o vom putea 
niciodată răsplăti îndeajuns. Vă rog să-mi spuneţi unde este 
băiatul meu?“ 

Hangiţa răspunse: 

— Copilul este în grija lui Cobbs, domnule. Cobbs, condu-l 
pe domnul la camera patruzeci! 

— Ah, Cobbs, spuse domnul Walmers, mă bucur că te văd. 
Am înţeles că tu eşti aici! Şi Cobbs răspunse respectuos: 

— Da, domnule, al dumneavoastră supus. 

Aş fi putut fi surprins auzind răspunsul lui Cobbs, dar el 
m-a încredinţat că, pe când urca treptele, inima îi bătea ca 
un ciocan. 

— Mă iertaţi, domnule, spuse el pe când descuia uşa, 
sper că nu sunteţi supărat pe conaşul Harry. Conaşul Harry 
este un băiat minunat, domnule, şi vă va aduce numai stimă 
şi onoare. 

Şi Cobbs mi-a dat să înţeleg că dacă tatăl băiatului l-ar fi 
contrazis, ar fi făcut scandal oricare ar fi fost urmările, atât 
de îndrăzneţ, se simţea în acel moment. 

Insă domnul Walmers spuse numai: 

— Nu, Cobbs. Nu, bunule prieten. [ţi mulţumesc! Şi, uşa 
fiindu-i deschisă, intră. 

Cobbs intră şi el, ţinând sus lumina, şi l-a văzut pe 
domnul Walmers apropiindu-se de marginea patului, 
aplecându-se uşurel şi sărutând figura mică şi adormită. 
Apoi s-a îndreptat şi a continuat s-o privească un minut. 
Asemănarea dintre cele două figuri era cu totul neobişnuită 
şi ai fi putut spune că el era acela care fugise cu tânără 
doamnă Walmers. În cele din urmă, întinse mâna şi scutură 
uşor umărul mic al băiatului. 

— Harry, dragul meu băiat! Harry! 


Conaşul Harry tresări şi se uită la el. Se uită şi la Cobbs. 
Atât de ascuţit era simţul cinstei la acest fluturaş, încât s-a 
uitat la Cobbs să vadă dacă nu cumva îl băgase în bucluc pe 
bietul slujitor. 

— Nu sunt supărat pe tine, copilul meu. Doresc numai să 
te îmbraci şi să mergem acasă. 

— Da, tată. 

Conaşul Harry s-a îmbrăcat repede. Pieptul a început să-i 
tresalte şi să se umfle pe când sfârşea cu îmbrăcatul şi se 
umflă din ce în ce, pe când stătea acum privindu-şi tatăl. Şi 
tatăl, o reflecţie a imaginii lui, însă calmă, îl privea la rându- 
Ii 

— Te rog, pot - cât de deosebit era sufletul acestei mici 
fiinţe şi felul în care îşi înăbuşea lacrimile care îi veneau în 
ochi - te rog, dragă tăticule, pot să o sărut pe Norah, 
înainte de a pleca? 

— Desigur, copilul meu. 

L-a luat apoi pe conaşul Harry de mână, şi Cobbs a 
luminat calea cu lumânarea şi au ajuns în celălalt dormitor 
în care doamna în vârstă şedea lângă patul în care doamna 
Harry Walmers cea tânără dormea adânc. Acolo tatăl ridică 
băiatul până la pernă, şi acesta îşi aplecă faţa peste faţa 
mică şi caldă a bietei doamne Harry Walmers cea tânără, 
care continua să doarmă, şi o trase uşor câtre el - o scenă 
atât de duioasă pentru fetele de serviciu care priveau prin 
gaura cheii, încât una din ele strigă: 

— Este mare păcat să-i desparţi! 

Dar fata aceea a fost întotdeauna, după cum mi-a spus 
Cobbs, o fiinţă influenţabilă. Nu pentru că ar fi fost 
dezmăţată. Nu putea fi vorba despre aşa ceva. 

Până la urmă, spuse Cobbs, cam asta a fost totul. Domnul 
Walmers a plecat cu diligenţa, ţinându-l de mână pa conaşul 
Harry. Doamna în vârstă şi doamna Harry cea tânără, care 
nu avea să fie niciodată doamna Walmers (s-a măritat cu un 
căpitan, mult după aceea şi a murit în India), au plecat în 
ziua următoare. În concluzie, Cobbs m-a întrebat dacă sunt 
de acord cu el în două privinţe: mai întâi că nu există multe 


perechi pe cale de a se căsători care să fie pe jumătate atât 
de inocente şi lipsite de interese ca cei doi copii; al doilea, 
că ar fi un lucru straşnic pentru foarte multe perechi pe 
cale de a se căsători, dacă ar putea fi oprite la timp şi 
trimise separat înapoi acasă. 


A treia parte 
NOTA DE PLATA 


Stătusem înzăpezit o săptămână încheiată. Timpul a 
trecut însă pe neobservate şi aş fi avut mari îndoieli asupra 
acestui fapt dacă nu ar fi existat o dovadă scrisă care stătea 
pe masa mea. 

Drumul fusese complet deszăpezit cu o zi înainte şi 
mărturia scrisă de care este vorba era nota mea de plată. 
Aceasta făcea dovada fără greş că mâncasem şi băusem, că 
mă încălzisem şi că dormisem, printre ramurile ospitaliere 
ale Gorunului şapte zile şi şapte nopţi. 

Hotărâsem să las să treacă douăzeci şi patru de ore ca 
drumul să se îmbunătăţească, socotind că am nevoie şi de 
această marjă de timp pentru ducerea la bun sfârşit a ceea 
ce îmi pusesem în gând. Cerusem ca nota de plată să se 
găsească pe masă şi o trăsură la uşă, la ora opt seara, a 
doua zi. Când a venit vremea, am închis mapa mea de scris 
de voiaj, în geanta ei de piele, am plătit nota, m-am 
îmbrăcat cu haine groase şi mi-am pus fularul. Desigur, nu 
mai rămăsese timp pentru a-mi continua călătoria cu scopul 
de a adăuga o lacrimă îngheţată la ţurţurii care fără 
îndoială atârnau din belşug de streaşina casei de ţară unde 
am văzut-o pentru prima oară pe Angela. Ce aveam de făcut 
era să merg direct la Liverpool, pe cel mai scurt drum 
deschis, să-mi găsesc bagajele mari şi să mă îmbarc. Era 
destul de făcut şi nu mai aveam nicio oră în plus pentru ca 
să termin totul. 

Mi-am luat rămas bun de la toţi prietenii mei de la 
Gorunul - şi, aproape, un moment, şi de la timiditatea mea - 
şi stătui pentru câteva clipe în uşa hanului, supraveghind pe 


omul de serviciu care trecea încă o dată frânghia peste 
geamantanul meu, ca să-l lege de trăsură, când am văzut 
felinare apropiindu-se de han. Drumul era atât de aşternut 
cu zăpadă că roţile nu se auzeau, dar toţi care stăteau în 
uşa hanului vedeau felinarele venind şi chiar destul de 
repede, printre cei doi pereţi de zăpadă care fuseseră 
ridicaţi de fiecare parte a drumului. Fata din casă pe dată 
ghici cum stau lucrurile şi strigă către omul de la grajd: 

— Tom, asta-i o treabă pentru Gretna! 

Omul de la grajd ştiind că, fiind vorba de o femeie, simţea 
în mod instinctiv că este vorba de căsătorie sau de ceva în 
legătură cu asta, se repezi în susul curţii strigând: 

— Următorii patru cai, scoateţi-i! şi într-o clipă întregul 
han se puse în mişcare. 

Incercam înclinația melancolică, de a-l vedea pe bărbatul 
fericit care iubea şi era iubit şi de aceea, în loc s-o pornesc 
pe dată, am rămas în uşa hanului până când cei sosiți au 
tras la scară. Un tânăr, cu ochi luminoşi, înfăşurat într-o 
pelerină, sări din diligenţă atât de repede că era să mă dea 
jos. S-a întors să-și ceară scuze şi, ce să vezi, era Edwin! 

— Charley! spuse el, dându-se cu un pas înapoi. Ce 
întâmplare, ce faci tu aici? 

— Edwin, am răspuns retrăgându-mă şi eu cu un pas, 
cum e cu putinţă ca tu să fii aici şi ce faci aici? Mi-am lovit 
fruntea când am rostit aceste cuvinte şi o flacără luminoasă, 
insuportabilă, izbucni în mintea mea. 

El m-a tras repede în mica sală (unde întotdeauna ardea 
un foc mic şi nu exista vătrai) în care oamenii de la diligenţă 
aşteptau până se înhămau caii şi, închizând uşa, îmi spuse: 

— Charles, iartă-mă! 

— Edwin, i-am răspuns. Crezi că a fost frumos? Când eu o 
iubeam atât de mult! Când inima mea era plină de dragoste 
de atât a timp! 

Mai mult n-am putut spune. 

Păru surprins când văzu ce emoţionat eram şi făcu cruda 
observaţie că nu crezuse că o să pun lucrurile aşa de rău la 
inimă. 


L-am privit. Nu i-am mai reproşat nimic. Dar continuam 
să-l privesc. 

— Dragul meu Charley, spuse el, nu gândi rău despre 
mine, te rog din suflet. Ştiu că tu ai dreptul la deplina mea 
încredere şi crede-mă, l-ai avut întotdeauna până acum. Îmi 
repugnă lucrurile făcute în secret. Josnicia unei astfel de 
purtări este pentru mine un lucru de netolerat. Insă eu şi 
fata pe care o iubeam am păstrat secretul în interesul tău. 

EI şi fata pe care o iubea! Asta m-a împietrit. 

— Ai păstrat secretul în interesul meu, domnule? spusei 
eu, mirându-mă cum putea figura lui, cu privirea francă, să 
facă faţă situaţiei. 

— Da, şi în interesul Angelei, spuse el. 

Credeam că odaia se învârteşte cu mine, legănându-se ca 
în rotirile unui titirez. 

— Explică-te, spusei, rezemându-mă cu o mână de un 
fotoliu. 

— Dragul şi bunul meu Charley! răspunse Edwin, cu felul 
lui de a vorbi deschis. [ine seama! Când tu erai aşa de 
fericit cu Angela, de ce te-aş fi compromis eu faţă de 
domnul bătrân, făcându-te părtaş la legământul nostru, al 
meu şi al Emmelinei de a ne căsători (deşi bătrânul ei tată 
mi-a respins cererea în căsătorie) şi la intenţia noastră de a 
ne căsători în secret? Desigur că era mai bine ca tu să poţi 
fi în stare să spui în mod onorabil: „Edwin nu s-a sfătuit 
niciodată cu mine, niciodată nu mi-a spus, niciodată nu mi-a 
suflat o vorbă despre asta“. Dacă Angela a bănuit cum stau 
lucrurile şi mi-a acordat toată înţelegerea şi tot sprijinul ei - 
Dumnezeu s-o binecuvânteze că e o fiinţă scumpă şi va fi o 
soţie nepreţuită - ei bine, eu n-am putut s-o împiedic. Nici 
eu, nici Emmeline nu i-am spus însă niciodată nimic, aşa 
cum nu ţi-am spus nici ţie. Şi asta pentru acelaşi bun motiv 
şi nu din altă cauză. 

Emmeline era vara Angelei. Locuia la ea. Crescuseră 
împreună. Era sub tutela tatălui Angelei. Avea avere. 

— Desigur că Emmeline este în trăsură, dragul meu 
Edwin? spusei eu, îmbrăţişându-l cu efuziune. 


— Bunule prieten, răspunse el. Crezi că m-aş fi dus la 
Gretna Green fără ea? 

Am alergat afară cu Edwin, am deschis uşa diligenţei, am 
luat-o pe Emmeline în braţe şi am ţinut-o pe inima mea. Era 
îmbrăcată într-o blană albă şi moale ca şi peisajul înzăpezit. 
Era însă caldă, tânără şi drăgălaşă. Le-am înhămat caii din 
faţă cu mâinile mele, le-am dat băieţilor câte o bancnotă de 
cinci lire fiecăruia, le-am urat, plin de veselie, drum bun 
când au plecat mai departe şi am luat calea înapoi cât am 
putut mai repede. 

Nu m-am dus la Liverpool, n-am plecat în America, m-am 
dus direct la Londra şi m-am căsătorit cu Angela. Niciodată 
până acum, şi nici chiar ei, nu am mărturisit secretul fiinţei 
mele, timiditatea şi neîncrederea şi călătoria fără rațiune la 
care aceasta m-a împins. Când ea şi ei, cei opt copii ai noştri 
şi şapte ai lor - vreau să spun ai lui Edwin şi ai Emmelinei, a 
cărei fată mai mare este destul de mare ca să poarte rochie 
albă şi să semene cu mama ei - vor ajunge să citească 
paginile acestea, cum fără îndoială cred că vor ajunge, 
desigur că eu nu voi mai fi de găsit pe lumea asta. N-are 
importanţă! Nu mă sperie. Am început la hanul Gorunul, 
datorită unei întâmplări oarecare, să asociez Crăciunul cu 
interesul pentru oameni şi cu o oarecare preocupare şi 
grijă pentru cei de care eram înconjurat. Sper ca prin asta 
să nu fi făcut vreun rău fie mie, fie celor mai apropiaţi sau 
mai depărtaţi mie. Şi spun, fie ca Gorunul să înverzească, 
să-şi înfigă rădăcinile adânc în pământul nostru englezesc şi 
păsările cerului să-i poarte seminţele în lumea largă. 


NAUFRAGIUL CORĂBIEI GOLDEN 
MARY 


Am făcut ucenicie pe mare de când eram de vreo 
doisprezece ani şi am avut parte de foarte multe ori de 
vreme rea şi la propriu şi la figurat. Am fost întotdeauna de 
părere că omul care nu cunoaşte decât un subiect de 
conversaţie este la fel de obositor ca şi cel care nu cunoaşte 
niciunul. De aceea, în cursul vieţii am căutat să învăţ eu 
singur tot ce am putut şi, deşi nu am trecut prin şcoli, sunt 
în stare - şi sunt mulţumit că o pot spune - să nutresc 
interes şi să înţeleg cele mai multe probleme. 

Cineva ar putea crede, citind cele de mai sus, că am 
obiceiul să mă laud. Nu este însă cazul. Intocmai ca şi cum 
aş fi intrat într-o încăpere printre oameni străini şi ar fi 
trebuit să mă recomand sau să fiu recomandat, tot aşa mi- 
am luat îngăduinţa să fac aceste câteva observaţii, simplu şi 
fără ocoluri, aşa ca să se ştie cine şi ce sunt. Nu mai adaug 
nimic decât că numele meu este William George Ravender, 
că m-am născut la Penrith la o jumătate de an după ce tatăl 
meu s-a înecat şi că la sfârşitul acestui an, o mie opt sute 
cincizeci şi şase, voi împlini vârstă de cincizeci şi şase de 
ani. 

Pe vremea când pretutindeni circulau zvonurile cum că s- 
a găsit aur în California - care vreme, după cum cea mai 
multă lume ştie, a fost înainte de a se găsi aur în colonia 
britanică din Australia - mă găseam în Indiile de Vest şi 
făceam comerţ între insule. Aveam sub comanda mea o 
goeletă sprintenă şi eram oarecum în parte şi proprietar al 
ei, având aşadar o ocupaţie bună de care mă ţineam. Din 
această cauză aurul din California nu mă interesa. 

Dar când m-am întors din nou în Anglia, faptul devenise 
clar ca lumina zilei. Exista aur californian în muzee şi în 
prăvăliile aurarilor şi când m-am dus prima oară la Bursă, 
m-am întâlnit cu un prieten al meu (un om de mare ca şi 
mine) care avea o pepită de aur agăţată de lanţul de la 


ceas. Am luat-o în mână. Era ca o nucă descojită, cu 
neregularități ieşite în relief ici şi colo şi galvanizală, cum 
nu mai văzusem vreodată. 

Sunt necăsătorit (aceea care trebuia să-mi fie soţie a fost 
prea bună pentru lumea asta şi pentru mine şi a murit cu 
şase săptămâni înainte de ziua căsătoriei) astfel că, atunci 
când mă găsesc pe uscat, locuiesc în casa mea din Poplar. 
De casa mea din Poplar are grijă şi o ţine în ordine o 
doamnă bătrână, care a fost ajutoarea mamei mele înainte 
de a mă naşte. [ine atât de mult la mine, de parcă ar avea 
un singur fiu şi acela aş fi eu. Ştiu bine că atunci când sunt 
plecat pe mare, niciodată nu pune capul pe pernă fără să 
mă binecuvânteze şi să se roage ca să se întoarcă 
nevătămat acasă William George Ravender. M-am gândit la 
asta în multe clipe periculoase şi mi-a prins bine, sunt sigur. 

În casa mea din Poplar am locuit liniştit, împreună cu 
bătrâna doamnă, cea mai mare parte a anului, pentru că în 
restul timpului petrecut în insule mă îmbolnăvisem destul 
de rău de friguri (lucru neobişnuit la mine). În sfârşit, după 
ce m-am însănătoşit pe deplin şi după ce am citit toate 
cărţile care mi-au căzut în mână, mă plimbam pe strada 
Leadenhall, în centrul Londrei, gândindu-mă să fac calea 
întoarsă, când m-am întâlnit cu un individ gen Smithick şi 
Watersby din Liverpool. Tocmai priveam la un cronometru 
de bord dintr-o vitrină şi când am ridicat ochii, l-am văzut 
îndreptându-se glonţ spre mine. 

Nu este vorba de o persoană cu numele de Smithick sau 
de Watersby, nici nu am cunoscut vreodată o persoană cu 
vreunul din aceste nume, nici nu cred să fi existat vreo 
persoană cu acest nume, în vreuna din casele din Liverpool, 
cu ani în urmă. Mă refer doar la numele casei care se 
chema aşa şi care avea asemenea faimă că niciun negustor 
prudent sau un veritabil gentleman nu i-ar fi călcat 
vreodată pragul. 

— Dragul meu căpitan Ravender, spuse omul, dintre toţi 
oamenii de pe lume, pe dumneata doream cel mai mult să 
te văd. Mă îndreptam chiar către dumneata. 


— Bine, spusei eu. Asta înseamnă că ţi-era sortit să mă 
vezi, nu-i aşa? 

Cu aceasta l-am luat de braţ şi am mers câtre Bursă; 
când am ajuns acolo ne-am plimbat în sus şi în jos, prin 
spatele ei, unde este turnul cu ceas. Ne-am plimbat o oră şi 
chiar mai mult, pentru că avea o mulţime de lucruri să-mi 
spună. Voia să închirieze o corabie nouă pe numele lui şi să 
transporte mărfuri pentru căutătorii de aur şi emigranții 
din California şi să cumpere şi să aducă la întoarcere aur. 
Nu voi intra în amănuntele acestui plan pentru că nu e 
cazul să o fac. lot ce pot să spun este că era un proiect 
foarte original, foarte bine gândit şi foarte rentabil, dincolo 
de orice îndoială. 

Mi-a împărtăşit toate acestea aşa de sincer, de parcă aş fi 
fost una cu el. După asta, mi-a făcut cea mai generoasă 
ofertă de participare la câştig, din câte mi-au fost făcute 
vreodată, ca băiat sau ca om adult - mie sau oricărui alt 
căpitan din marina comercială - şi la întoarcerea din 
plimbare a sfârşit cu: 

— Ravender, desigur că ştii că atât pe coastă cât şi în 
ţinutul acela este o situaţie deosebită, în sensul că nu există 
legi de care să se ţină seama. Echipajele vaselor care sosesc 
din alte părţi dezertează de îndată ce vasul acostează iar 
echipajele vaselor care pleacă de acolo, deşi tocmite cu 
salarii enorme, se angajează cu intenţia de a-l omori pe 
căpitan şi a pune mâna pe încărcătura de aur. Niciun om nu 
are încredere în celălalt şi diavolul lucrează în largul lui. 
Dar, spuse el, cunoşti părerea pe care o am despre 
dumneata şi ştii că eu nu fac decât s-o exprim atunci când 
îţi spun că dumneata eşti aproape singurul om în a cărui 
cinste, discreţie şi energie etc., etc. Nu vreau să mai repet 
tot ce mi-a spus, cu toate că am fost şi sunt simţitor la 
aceste lucruri. 

Deşi, aşa cum am arătat, eram cu totul pregătit să plec, 
încă mai aveam unele îndoieli cu privire la această 
călătorie. Desigur că ştiam, fără să mi-o mai spună cineva, 
că ea comporta greutăţi şi pericole deosebite, cu mult 


deasupra celor ce sunt inerente tuturor călătoriilor. Nu 
trebuie să se presupună că mă temeam să le fac faţă. Însă, 
după părerea mea, un om nu are bărbăţia şi tăria necesară 
ca să înfrunte primejdiile decât dacă a socotit bine care 
sunt ele şi este în stare să-şi spună în linişte: „Niciuna din 
aceste primejdii nu mai poate să mă ia prin surprindere. Voi 
şti ce trebuie să fac, în cazul fiecăreia din ele. Restul stă în 
mâinile providenţei în a cărei pază mă încredinţez”. 
Gândind în felul acesta am luat în considerare (socotind 
asta ca o datorie a mea) toate calamităţile la care m-am 
putut gândi vreodată, de felul unei furtuni, a unui naufragiu 
sau a unui incendiu pe mare, astfel încât cred că aş fi fost 
pregătit să fac, în fiecare din acele cazuri, tot ce trebuia 
făcut ca să salvez vieţile încredințate mie, în misiunea pe 
care o aveam. 

Eram copleşit de gânduri şi bunul meu prieten mi-a 
propus să mă mai lase singur să mă plimb şi apoi să vin 
direct la clubul lui din Pall Mall, să iau masa cu el. Am 
acceptat invitaţia şi apoi m-am plimbat câteva ceasuri pe 
acolo în sus şi în jos, aşa cum se plimbă ofiţerii de cart pe 
punte, din când în când uitându-mă la o giruetă care se 
învârtea în vânt, de parcă m-aş fi uitat în înaltul cerului, sau 
aruncând câte o privire către Cornhill, de parcă m-aş fi 
uitat peste bordul unui vas. 

In tot timpul mesei şi după-masă am vorbit din nou 
despre călătorie. l-am expus părerile mele asupra planului 
lui şi el a fost de acord cu ele. l-am spus că aproape m-am 
hotărât, însă nu cu totul. 

— Bine, bine, a spus el, vino la Liverpool mâine cu mine s- 
o vezi pe Golden Mary, 

Mi-a plăcut numele (numele ei era Mary şi era de aur's, 
iar de aur înseamnă bună), aşa că am început să cred că 
lucrul era aproape hotărât când i-am răspuns că voi merge 
la Liverpool. Două zile mai târziu, dimineaţa, mă şi aflam la 
bordul lui Golden Mary Trebuia să-mi dau seama, de vreme 
ce m-a chemat s-o văd, ce fel de corabie era. Şi trebuie să 


afirm că era cea mai desăvârşită şi cea mai frumoasă din 
câte văzusem. 

I-am cercetat amândoi fiecare scândură şi când ne-am 
întors la pasarelă ca să mergem pe țărm, de la docul unde 
era fixată, i-am întins mâna prietenului meu. 

— Bate mâna, i-am spus, şi bate-o cu toată inima. lau 
comanda acestei corăbii şi sunt omul ei şi al dumitale, dacă 
pot să-l găsesc pe John Steadiman, ca şef de echipaj. _ 

John Steadiman a navigat cu mine în patru călătorii. În 
prima călătorie în China, John a plecat ca al treilea ofiţer de 
bord şi s-a întors ca al doilea. În celelalte trei călătorii a fost 
secundul meu. În timpul acesta, pe când Golden Mary era 
afretată, John era în vârstă de treizeci şi doi de ani. Un om 
sprinten, deştept, cu ochi albaştri, o figură deschisă, 
înălţimea sub cea mijlocie, cu măsură în toate, o faţă care 
plăcea orişicui; îi captiva pe copii, cu obişnuinţa lui de a 
merge cântând vesel ca o mierlă, şi era un marinar perfect. 

Ne-am urcat cât ai clipi într-una din acele trăsuri din 
Liverpool şi am făcut o croazieră de peste trei ore 
căutându-l pe John. John se întorsese acasă din ţinutul Van 
Diemen cu o lună înainte şi auzisem că petrece acum în 
Liverpool. Am întrebat de el în mai multe localuri şi, între 
ele, la două pensiuni preferate de el şi am aflat că stătuse 
câte o săptămână la fiecare din ele. A colindat apoi încoace 
şi încolo şi cum n-a lăsat vorbă unde se duce, nimeni nu 
putea să ne spună unde putea fi găsit şi când se va întoarce. 
Era surprinzător să vezi însă cum se lumina fiecare la faţă 
când rosteam numele lui Steadiman. 

Eram dezamăgiţi că n-am avut noroc să-l găsim pe la 
gazde, aşa că ne-am îndreptat către prieteni să întrebăm de 
el, când, în timp ce mergeam fără grabă pe străzi, am dat 
cu ochii chiar de John, care tocmai ieşea dintr-un magazin 
de jucării. Ducea de mână un băieţaş şi însoțea două femei 
deosebit de frumoase, care se îndreptau spre trăsura lor. 
Mi-a povestit mai târziu că niciodată nu văzuse pe niciuna 
din cele trei persoane, dar că a fost atât de fermecat când s- 
a uitat în magazin, unde doamnele cumpărau pentru băiat o 


arcă a lui Noe greşit construită, cu vârful întors în jos, încât 
a intrat şi a cerut doamnelor îngăduinţa să-i dăruiască el o 
corabie cumsecade care se găsea în vitrină, astfel ca un 
băiat atât de drăguţ să nu-și formeze o idee greşită despre 
construcţia navală. 

Am stat la distanţă până când vizitiul doamnelor a pornit, 
şi apoi l-am strigat pe John. Când ne-am găsit faţă în faţă i- 
am spus, foarte serios, ceea ce îi spusesem prietenului meu. 
John Steadiman a fost mişcat şi cuvintele lui au fost acestea: 

— Căpitane Ravender, o astfel de părere despre mine, din 
partea dumitale, este o adevărată laudă şi aş naviga cu 
dumneata în jurul lumii şi douăzeci de ani, dacă dai 
semnalul de plecare, şi voi fi alături de dumneata pentru 
totdeauna! 

Acum simţeam că plecarea era asigurată şi că Golden 
Mari era pe linia de plutire. 

Oamenii de la Smithick şi Watersby sunt iuţi şi nu lasă 
iarba să le crească sub picioare. Lucrătorii care munceau la 
echiparea vasului au terminat şi au ieşit de pe vas în 
paisprezece zile şi noi am început să încărcăm mărfuri. John 
era întotdeauna la bord, supraveghind cu alenţie stivuirea 
mărfurilor şi, de câte ori mă duceam pe vas, târziu sau 
devreme, el era sau jos în cală sau pe punte la tambuchiu 
sau revizuindu-şi cabina, bătând în ţinte poze cu trandafiri 
roşii englezeşti, zambile scoțiene, despre care, sunt sigur că 
l-am auzit pe John cântând ca o mierlă. 

Aveam loc pentru douăzeci de călători. Anunţul nostru de 
plecare fusese abia publicat şi, dacă am fi avut loc. Am fi 
putut lua de douăzeci de ori pe atâta, aşa de multe cereri 
au fost. In ceea ce priveşte angajarea echipajului, eu 
împreună cu John i-am ales şi nu am luat decât oameni buni 
- sau atât de buni pe cât puteau fi găsiţi în portul acela. Şi 
astfel, cu o corabie bună şi de cea mai bună constructie, 
bine comandată, bine echipată, încadrată cu ofiţeri şi 
marinari buni, bună din toate punctele de vedere, am plecat 
cu pilotul nostru la ora patru şi un sfert, în după-masa de 


şapte martie, o mie opt sute cincizeci şi unu, şi am ieşit în 
larg cu vânt favorabil. 

Uşor de crezut e faptul că până în ziua plecării n-am avut 
timp liber să mă apropii de călători. Cei mai mulţi dintre ei 
au rămas pe urmă în cabinele lor, având rău de mare. 
Totuşi, ducându-mă printre ei, spunându-le ce să facă 
pentru a se simţi mai bine şi convingându-i să nu stea în 
cabine ci să vină pe punte, la aer, şi stârnindu-i cu o glumă 
sau un cuvânt de îmbărbătare, am făcut cunoştinţă cu ei de 
la început, într-un mod poate mult mai prietenesc şi de 
încredere decât aş fi putut să fac la masă. 

Dintre călătorii mei, trebuie să remarc chiar de la început 
o tânără doamnă cu ochi luminoşi, în floarea vârstei, care 
mergea să-şi întâlnească soţul în California şi care avea un 
copilaş, o fetiţă de trei ani, pe care soţul încă nu o văzuse. 
Mai era o tânără femeie în negru, cu mişcări liniştite, cu 
vreo cinci ani mai în vârstă decât prima (presupun de 
treizeci de ani), şi care se ducea să-şi întâlnească un frate; 
apoi un domn bătrân, semănând cu un erete, dacă ochii i-ar 
fi fost mai buni şi nu aşa de roşii şi care, toată vremea, 
dimineaţa, la prânz şi seara, vorbea despre descoperirile 
zăcămintelor de aur. Dar fie că făcea călătoria în speranţa 
că braţele lui bătrâne puteau să mai sape şi să găsească 
aur, fie că se gândea să-l cumpere sau să facă troc, ori să 
facă escrocherii, sau să-l înhaţe într-un fel oarecare de la 
alţi oameni, ăsta era secretul lui. Secret pe care l-a păstrat. 

Aceşti trei călători, împreună cu fetiţa, s-au reînviorat cel 
mai repede. Fetiţa era una dintre cele mai atrăgătoare cu 
putinţă şi mă îndrăgea foarte mult, deşi trebuie să admit că 
John Steadiman şi cu mine eram reprezentaţi în cărţile ei 
mici în ordine inversă, adică acolo el era căpitan şi eu 
marinar. Era interesant să îl priveşti pe John alături de ea şi 
pe ea cu John. Puţini din aceia care îl vedeau pe John 
jucându-se de-a v-aţi ascunselea în jurul catargului şi-ar fi 
putut închipui că el a fost acela care a pus mâna pe o bară 
de fier şi i-a lovit de moarte pe un malaiez şi pe un maltez, 
pe când se furişau cu cuţitele în mâini pe scara cabinei de 


pe vasul Old England, în care căpitanul zăcea la pat bolnav. 
Totuşi el a fost acela şi, de altfel, dacă l-ai aşeza cu spatele 
la parapet, ar face acelaşi lucru cu jumătate de duzină de 
tâlhari. Numele tinerei mame era doamna Atherfield, iar 
numele tinerei în negru era domnişoara Coleshaw, iar 
domnul în vârstă era domnul Rarx. 

Pentru că fetiţa avea un păr bogat, blond şi strălucitor, 
pieptănat în bucle ce-i încadrau faţa şi pentru că numele ei 
era Lucy, Steadiman i-a dat porecla de Golden Lucy, Aşa că 
aveam o Golden Lucy şi o Golden Mary; iar John şi-a 
susţinut ideea în aşa fel, pe când el şi copilul se jucau mereu 
pe punte, încât cred că ea se obişnuise cu gândul că, 
oarecum, corabia era vie - o soră sau o prietenă - mergând 
în acelaşi loc ca şi ea. li plăcea să stea la cârmă şi, când era 
timp frumos, stăteam şi eu adesea lângă omul care era de 
schimb la cârmă, numai ca s-o aud vorbind corăbiei. 
Niciodată nu a avut un copil o astfel de păpuşă, aşa cred eu; 
pentru că fetiţa şi-a făcut din Golden Mary o adevărată 
păpuşă, pe care o împodobea legând panglici şi diferite 
podoabe de barele pentru acostare, şi nimeni nu le-a luat 
de acolo, decât numai ca să le ferească de a fi smulse de 
vânt. 

Desigur că am fost atent cu cele două doamne; mă 
adresam spunându-le „draga mea“ şi ele nu s-au supărat, 
ştiind că orice spuneam pornea dintr-un spirit părintesc şi 
protector. Le-am oferit locuri la masă alături de mine - 
doamna Atherfield la dreapta şi domnişoara Coleshaw la 
stânga - şi am stabilit ca dimineaţa doamnele necăsătorite 
să ne servească gustarea, iar doamnele căsătorite să ne 
servească ceaiul de după-masă. lot aşa i-am spus 
stewardului meu negru: 

— Tom Snow, aceste două doamne sunt în mod egal 
stăpânele acestei case şi să asculţi şi de poruncile lor, iar 
Tom şi toţi ceilalţi au râs. 

Bătrânul domn Rarx nu era un om la care să te uiţi cu 
plăcere, sau cu care să stai de vorbă şi să te simţi bine în 
compania lui, pentru că nimeni nu putea să nu vadă că era 


o persoană egoistă şi josnică şi că, pe măsură ce timpul 
trecea, se îndepărta din ce în ce mai mult de ceea ce se 
numeşte o purtare corectă. Nu spun că nu se purta 
manierat, dealtminteri ca toată lumea, pentru că nu se 
iscau certuri între noi. Ceea ce vreau să afirm este că nu 
era omul pe care cineva l-ar fi ales ca tovarăş de vremuri 
grele şi, dacă ar fi fost vorba de alegere, cel întrebat s-ar fi 
îndepărtat şi ar fi spus: „Nu! Nu el!“ Exista totuşi o curioasă 
nepotrivire în purtarea domnului Rarx. Deşi arăta un 
uimitor interes pentru copil, ai fi zis că e ultimul dintre 
oameni care să-şi facă griji pentru un copil sau pentru 
oricare dintre fiinţele omeneşti. Totuşi, mergea atât de 
departe, încât era neliniştit dacă pe punte copilul îi scăpa 
mai mult timp din ochi. li era teamă să nu cadă peste bord, 
sau în tambuchiu, sau să nu-i pice vreun lemn sau ceva în 
cap din pânzele şi funiile cu care se manevra, sau să nu fie 
lovit în vreun fel oarecare. Obişnuia să-l privească şi să-l 
atingă ca şi cum ar fi fost un obiect preţios pentru el. Era 
întotdeauna plin de grijă cu privire la sănătatea fetiţei şi 
într-una o ruga pe mamă să fie cu luare-aminte în privinţa 
asta. Faptul acesta era cu atât mai curios, cu cât copilul nu 
îl plăcea, ba chiar se ferea de el şi nu-i întindea mâna decât 
când o sileau ceilalţi. Cred că toţi cei de pe corabie au 
observat acest fapt, însă nimeni dintre noi nu a putut să-i 
găsească o explicaţie. Totuşi era un lucru atât de evident, 
încât John Steadiman a spus-o de multe ori, atunci când nu 
putea fi auzit de domnul Rarx, că dacă Golden Mary simţea 
vreo afecţiune pentru domnul în vârstă, pe care îl purta în 
poala ei, ea trebuia să fie amarnic de geloasă pe Golden 
Lucy, 

Inainte de a merge mai departe cu această istorisire, voi 
menţiona că vasul nostru era o corabie de trei sute de tone, 
cu trei catarge, cu un echipaj de optsprezece oameni, un 
ofiţer secund pe lângă John, un dulgher, un fierar şi doi 
ucenici (unul dintre ei, un biet băieţaş scoţian). Aveam la 
bord trei bărci: barca lungă care putea duce douăzeci şi 
cinci de oameni, un cuter, pentru cincisprezece oameni şi o 


barcă pentru valuri mari, putând transporta zece oameni. 
Socotesc capacitatea acestor bărci în raport cu numărul de 
oameni pe care puteau în realitate să-i ducă. 

Am avut perioade de vreme rea şi vânturi potrivnice, 
desigur însă judecând raţional, în general am avut o 
călătorie cât se poate de plăcută, timp de şaizeci de zile. 
Apoi am început să înscriu două observaţii în jurnalul de 
bord, şi în al meu. Prima că întâlneam o neobişnuită şi 
uimitoare cantitate de sloiuri de gheaţă. A doua, că nopţile 
erau, în cea mai mare parte, curios de întunecate. 

Timp de cinci zile şi jumătate părea cu totul zadarnic şi 
fără de nădejde să schimb cursul corăbiei, astfel încât să mă 
îndepărtez din calea sloiurilor. M-am îndreptat cât am putut 
mai spre sud, dar în tot timpul acela am fost asediați de 
gheţuri. Doamna Atherfield, după ce a stat într-o zi lângă 
mine pe punte, uitându-se câtva timp îngrozită la munţii 
mari de gheaţă care ne înconjurau, spuse în şoaptă: 

— Oh, căpitane Ravender, s-ar spune că tot uscatul s-a 
preschimbat în gheaţă şi apoi s-a rupt în bucăţi! 

I-am spus râzând: 

— Nu mă miră să se fi întâmplat aşa pentru ochii 
dumitale neexperimentați, draga mea. 

Însă nici eu nu văzusem până atunci măcar a douăzecea 
parte din mulţimea sloiurilor de acum, aşa că în realitate 
eram în mare măsură de părerea ei. 

Totuşi, la ora două după-amiază a celei de a şasea zi, asta 
înseamnă în a şaizeci şi şasea zi de când plecasem, John 
Steadiman, care se căţărase sus, strigă din vârful catargului 
că marea era liberă. Inainte de ora patru după-amiază, o 
briză puternică se iscă la dreapta pupei, astfel că la apusul 
soarelui ne găseam în mare deschisă. Briza schimbându-se 
într-un vânt mai puternic şi Golden Mary fiind o 
navigatoare rapidă, am călătorit toată noaptea cu vântul în 
spate plini de veselie. 

N-aș fi crezut până atunci că ar putea fi mai întuneric 
decât era, decât dacă soarele, luna şi stelele ar fi căzut din 
cer şi timpul ar fi fost nimicit, însă şi în acest caz ar fi fost 


oarecum aproape lumină în comparaţie cu bezna din acele 
zile. Întunecimea era atât de adâncă, încât a o scruta era 
penibil şi apăsător, ca atunci când ai privi, fără nicio rază de 
lumină, cu ochii strâns legaţi cu un bandaj negru şi gros. 
Am dublat paza şi John şi cu mine am stat alături, la proră, 
nepărăsind-o toată noaptea. Totuşi când tăcea, nu aş fi ştiut 
dacă se mai găseşte sau nu lângă mine, fără să întind mâna 
şi să-l ating, deoarece dacă nu aş fi întins mâna, aş fi putut 
crede că s-a dus jos în cabină să se culce. Toţi mai curând 
ascultam decât priveam, atenţi cu urechile la pândă, la cele 
mai uşoare zgomote. 

În ziua următoare, am observat că mercurul, în 
barometru, care se ridicase constant de când am ieşit din 
zona gheţurilor, rămăsese pe loc. Incă de la plecare 
realizasem observaţii foarte corecte cu întreruperi doar de 
o zi din când în când. Am luat la prânz poziţia noastră în 
raport cu soarele şi am găsit că eram la latitudine 58 S$,, 
longitudine 60* N., dincolo de New South Shetland, în 
vecinătatea capului Horn. Era cea de-a şaizeci şi şaptea zi 
de la plecare. Ruta corâbiei era bine pusă la punct şi 
urmată cu exactitate, iar vasul se comporta admirabil, toţi 
cei de la bord se simțeau bine şi toţi marinarii erau vioi, 
lucrau cu spor şi păreau mulţumiţi, pe cât era cu putinţă să 
fie. 

Când noaptea s-a lăsat tot atât de întunecoasă ca şi cele 
de mai înainte, era a opta noapte de când stătusem pe 
punte. Nu dormisem între timp decât foarte scurte 
perioade, ziua, găsindu-mă încontinuu lângă cârmă sau 
chiar cu mâinile pe ea, cât timp am fost înconjurați de 
gheţuri. Puţini, în afară de aceia care au trecut printr-o 
astfel de situaţie, îşi pot închipui greutatea şi chinul de a-ţi 
ţine ochii deschişi - în mod fizic deschişi - în astfel de 
împrejurări, într-o astfel de întunecime. Ochii sunt ca loviți 
de întuneric, orbiţi de întuneric. Se întipăresc în întuneric şi 
apoi lucesc ca şi când ţi-ar fi ieşit din cap ca să se uite la 
tine. Când s-a făcut miezul nopţii, John Steadiman, care era 


odihnit şi sprinten (pentru că l-am obligat să se ducă în 
cabină ziua şi să se odihnească) mi-a spus: 

— Căpitane Ravender, te rog din tot sufletul să cobori în 
cabină. Sunt sigur că abia te poţi ţine pe picioare şi vocea 
dumitale slăbeşte mereu. Du-te jos şi odihneşte-te puţin, 
domnule. Te chem dacă vreun sloi ne face necazuri. 

I-am răspuns: 

— Bine, bine, John! Să aşteptăm până se face ora unu şi 
apoi mai vorbim despre asta. 

Tocmai cerusem să se ridice una din lanternele corăbiei 
ca să văd cum arată noaptea şi cât arată ceasul meu: era 
douăsprezece şi douăzeci de minute. 

La ora unu fără cinci, John strigă băiatului să aducă din 
nou lanterna şi când i-am spus încă o dată ce oră era, m-a 
rugat stăruitor să mă duc jos în cabină. 

— Căpitane Ravender, spuse el, totul este în ordine. Nu 
putem să ne permitem să te ţinem în picioare nicio singură 
oră mai mult. Şi de aceea, cu tot respectul dar şi cu toată 
fermitatea, te rog să te duci jos. Am acceptat cu înţelegerea 
că dacă nu vin eu singur sus până în trei ore, să fiu chemat 
exact la împlinirea lor. Acestea fiind stabilite, comanda i-a 
fost trecută lui John. Insă l-am mai chemat o dată la mine, 
după aceea, să-l întreb ceva. M-am dus să mă uit la 
barometre şi am văzut că mercurul era constant şi m-am 
urcat din nou pe scara tambuchiului, ca să arunc o ultimă 
privire pe punte - dacă pot să întrebuinţez asemenea 
cuvinte pentru întunericul care domnea - când mi s-a părut 
că valurile, atunci când Golden 
Mary le tăia şi le arunca în lături, aveau în ele un sunet 
surd. Ceva ce îmi închipuiam că era ca un fel de ecou 
neobişnuit. Stăteam la partea din spate a punţii, pe partea 
dinspre tribord, când l-am chemat înapoi pe John şi i-am 
cerut să asculte şi el. A făcut-o cu cea mai mare atenţie. S-a 
întors apoi către mine şi mi-a spus: 

— "Ţine seamă, căpitane Ravender, că nu te-ai odihnit 
mult timp şi ce ţi se pare a fi un sunet nou există numai în 
auzul dumitale. 


Şi eu am crezut asta în acel timp şi o cred şi acum, deşi 
nu pot să consider drept absolut sigur dacă a fost sau nu un 
sunet neobişnuit. 

Când i-am lăsat comanda lui John, corabia înainta cu 
viteză destul de mare prin apa liberă. Vântul sufla încă 
drept de la pupă. Deşi corabia înainta repede, pânzele erau 
reduse şi nu era supusă la eforturi. Totul părea liniştit şi nu 
părea să fie niciun motiv de îngrijorare. Marea cu valuri 
potrivite, nici prea mari nici prea mici, succedându-se cu 
regularitate. 

M-am aşezat pe pat, sau, aşa cum spuneam noi marinarii, 
am luat poziţia. Inţelesul acestui cuvânt este că nu mi-am 
scos hainele de pe mine, nici măcar tunica. Totuşi m-am 
descălţat, pentru că picioarele mi se umiflaseră de statul 
atât de îndelungat pe punte. Nu exista în cabină decât o 
singură lampă suspendată. Credeam, pe când mă uitam la 
ea, înainte de a închide ochii, că eram atât de obosit de 
întuneric, atât de sătul de întunecime, că aş fi putut să 
adorm foarte bine în mijlocul unui milion de lămpi cu gaz. 
Acesta a fost ultimul gând înainte de a mă prinde somnul, 
cu excepţia gândului dinainte, anume că nu o să fiu deloc în 
stare să adorm. 

Am visat că mă întorsesem din nou la Penrith şi că 
încercam să ocolesc biserica. Aceasta îşi schimbase foarte 
mult înfăţişarea de când o văzusem ultima oară şi era 
despicată în două de sus până în mijlocul clopotniţei, într-un 
mod foarte curios. De ce doream să dau ocol bisericii nu 
ştiu, dar eram aşa de preocupat să o înconjur, ca şi când 
viaţa mea depindea de acest lucru. Într-adevăr, cred că aşa 
şi era în vis. 'Iotuşi, nu reuşeam să ocolesc biserica, 
încercam însă să fac aceasta când, deodată, am păşit către 
ea, lovind-o cu putere, şi în acel moment m-am trezit şi am 
fost aruncat din patul meu şi proiectat în peretele lateral. 
Ţipete şi un strigăt înfricoşător m-au înspăimântat mult mai 
tare decât lemnăria care se strivea şi, în mijlocul 
zgomotelor produse de sfărâmarea lemnăriei şi de 
pătrunderea unor şuvoaie mari de apă - zgomote pe care le 


înţelegem foarte bine - mi-am făcut drum pe punte. Nu a 
fost un lucru uşor, pentru că vasul dansa în sus şi în jos şi se 
agita cu furie. 

Nu puteam să văd oamenii pe când înaintam, însă 
puteam să-i aud trăgând la pânze în dezordine. Aveam 
trompeta de semnalizare în mână şi după ce le-am dat 
directive şi i-am încurajat, l-am strigat mai întâi pe John 
Steadiman şi apoi pe ofiţerul secund William Rames. 
Amândoi au răspuns clar şi cu hotărâre. Îi învăţasem, pe ei 
şi întregul echipaj, ca de altfel pe toţi cei ce navigau cu 
mine, unde să se găsească şi să aştepte ordinele mele în 
cazul unei crize neaşteptate. Când vocea mea a fost auzită 
strigând şi vocile lor răspunzând, mi-am dat seama, cu toate 
zgomotele corăbiei şi ale mării şi cu toate ţipetele 
pasagerilor de jos, că se făcuse o pauză. 

— Eşti gata, Rames? 

— Da, da, domnule! 

— Atunci dă drumul la lumină, pentru numele cerului! 

Pe moment, el şi încă un altul au aprins focuri bengale, 
iar corabia şi totul de pe punte păreau cuprinse într-o ceaţă 
de lumină sub o cupolă mare de întuneric. 

Lumina ajungea atât de sus încât puteam să văd uriaşul 
iceberg de care ne lovisem, despicat de la vârf până la 
mijloc, la fel ca biserica din Penrith apărută în visul meu. În 
aceeaşi clipă am putut vedea oamenii de cart, în cele din 
urmă mai liniştiţi, adunându-se pe punte. Le-am putut 
vedea pe doamna Atherfield şi pe domnişoara Coleshaw, 
abia ţinându-se de scara tambuchiului, luptându-se să 
aducă copilul de jos. Am putut vedea catargele cedând din 
cauza șocului şi a oscilaţiilor violente ale vasului, am putut 
vedea îngrozitoarea spărtură făcută în partea tribordului, 
pe jumătate din lungimea vasului, şi învelişul lui şi grinzile 
împrăştiindu-se. Am mai putut vedea cuterul sfărâmat, 
redus la o grămadă de bucăţi rupte. Am putut vedea toţi 
ochii întorşi către mine. Cred că dacă acolo ar fi fost zece 
mii de ochi, i-aş fi văzut pe toţi cu expresiile lor deosebite.Şi 


totul într-o clipă. Dar dumneavoastră trebuie să ţineţi 
seama de ce fel de clipă. 

l-am văzut pe oameni, pe când se uitau la mine, 
repezindu-se la locurile lor dinainte fixate, ca oameni 
disciplinaţi şi de încredere ce erau. Dacă vasul nu şi-ar fi 
revenit pe linia de plutire, nu ar fi putut face mare lucru, 
aici sau oriunde, în afară de a muri - nu că ar fi puţin lucru, 
pentru un om să moară la postul său, - ci în sensul că nu ar 
fi putut face nimic pentru a-i salva pe pasageri şi pe ei 
înşişi. Din fericire însă, violenţa izbiturii pe care am 
pricinuit-o, îndreptându-ne direct către fatalul iceberg, ca şi 
când ar fi însemnat destinaţia noastră şi nu distrugerea 
noastră, a sfărâmat dar a şi împins corabia în aşa fel, încât 
s-a detaşat în acelaşi moment şi s-a îndreptat pe linia de 
plutire. N-am aşteptat pe dulgher să-mi spună că vasul se 
umple cu apă şi se va scufunda. Puteam să văd şi să aud 
asta! l-am ordonat lui Rames să lase la apă barca cea lungă 
şi barca pentru valuri şi am repartizat oamenii pentru 
fiecare sarcină. Niciunul nu a dat înapoi şi nici n-a luat-o 
înaintea altuia. I-am spus în şoaptă lui John Steadiman: 

— John, eu rămân aici, la pasarelă, să am grijă ca toţi de 
pe bord să poată trece nevătămaţi în bărci. lu o să ai 
următorul post de onoare şi vei fi ultimul, în afară de mine, 
care să părăsească vasul. Adu sus pasagerii şi aşază-i în 
spatele meu şi pune proviziile şi apa la care poţi ajunge în 
bărci. Uită-te bine înainte şi o să vezi că nu ai un moment 
de pierdut. 

Oamenii mei bravi trecură bărcile peste bordul navei şi le 
lăsară la apă în cel mai ordonat mod în care se poate realiza 
acest lucru pe o mare agitată şi, după ce au fost lăsate, doi 
sau trei oameni din ele, care se găseau mai aproape mi-au 
strigat, uitându-se la mine din barca ce sălta şi se lăsa în jos 
odată cu valurile: 

— Căpitane Ravender, dacă se întâmplă ceva rău cu noi şi 
dumneata te salvezi, nu uita că am fost alături de 
dumneata! 


— O să fim din nou alături când ajungem la țărm, măi 
băieţi! am spus eu. Ţineţi-vă bine şi aveţi grijă de doamne. 

Femeile au fost un exemplu pentru noi. Tremurau foarte 
tare, însă erau liniştite şi stăpâne pe ele. 

—  Sărută-mă, căpitane  Ravender, spuse doamna 
Atherfield, şi cerul să te binecuvânteze, ca pe un om bun ce 
eşti! 

— Draga mea, am răspuns, cuvintele astea sunt mai 
încurajatoare pentru mine decât o barcă de salvare. 

Am ţinut copilul până când a ajuns în barcă, l-am sărutat 
şi i l-am dat. Apoi le-am spus oamenilor: 

— Băieți, v-aţi primit încărcătura toată, în afară de mine; 
eu nu vin încă, depărtaţi-vă de navă şi ţineţi-vă la distanţă! 

Asta a fost barca cea lungă. Şi bătrânul domn Rarx se 
găsea în ea. Fusese singurul călător care a avut o 
comportare necorespunzătoare, de când corabia se lovise 
de iceberg. Unii deveniseră puţin cam sălbatici, lucru care 
nu este de mirare şi nici de condamnat. Însă el a început să 
se vaite şi să facă tărăboi, lucru care era periculos pentru 
cealaltă lume, pentru că slăbiciunea şi egoismul sunt 
contagioase. Striga neîntrerupt că nu trebuie să fie 
despărţit de copil, că nu putea vedea copilul şi că el şi 
copilul trebuie să meargă împreună. Incercase chiar să 
smulgă copilul din braţele mele, pentru ca să-l ia în ale lui. 

— Domnule Rarx, i-am spus, am un pistol încărcat în 
buzunar şi dacă nu te dai la o parte din locul de trecere şi 
nu stai liniştit, te împuşc în inimă, dacă ai aşa ceva. 

Răspunse: 

— Nu o să faci omor, căpitane Ravender! 

— Nu, domnule, am replicat eu, nu am să omor patruzeci 
şi patru de oameni ca să-ţi fac pe plac, însă am să te împuşc 
pe dumneata ca să-i salvez pe ei. 

După asta a stat liniştit şi tremurând, la o oarecare 
distanţă, până când l-am strigat să treacă peste bord. 

Barca cea lungă îndepărtându-se, barca pentru valuri fu 
şi ea încărcată. Rămăseserăm pe puntea lui Golden Mary 
John Mullion, omul care a ţinut aprinse focurile bengale (şi 


care a aprins fiecare foc nou de la cel vechi, înainte de a se 
stinge, tot aşa de liniştit ca şi când s-ar fi găsit la o 
iluminaţie cu artificii), John Steadiman şi cu mine. l-am zorit 
pe cei doi să treacă în barca pentru valuri, le-am strigat să 
se îndepărteze şi am aşteptat, cu inima mulţumită şi 
uşurată, să vină barca lungă să mă ia şi pe mine, dacă s-ar fi 
putut. M-am uitat la ceasul meu, care arăta, la lumina 
focului bengal, două şi zece minute. Oamenii nu pierduseră 
timpul degeaba. De îndată ce barca a fost destul de 
aproape, m-am aruncat în ea şi am strigat oamenilor: 

— Dati-i drumul, băieţi! A început să se clatine! 

Ne găseam foarte aproape de vârtejul în care se 
scufunda nava, când, la lumina focului bengal pe care John 
Mullion îl ţinea aprins la capătul bărcii sale, am văzut prova 
corăbiei înclinându-se şi scufundându-se în adâncuri. 
Copilul ţipa disperat. 

— Oh, draga Golden Mary! Uită-te la ea! Salveaz-o! 
Salveaz-o pe biata Golden Mary! 

Apoi lumina se stinse şi cupola de întuneric de deasupra 
noastră s-a lăsat peste noi. 

Cred că dacă ne-am fi găsit pe vârful unui munte şi am fi 
văzut lumea scufundându-se la picioarele noastre, poate că 
nu ne-am fi simţit mai loviți şi mai singuri decât acum când 
ştiam că suntem izolaţi pe întinsul oceanului şi că frumoasa 
corabie, în care cea mai mare parte dintre noi dormisem în 
siguranţă cu jumătate de ceas mai devreme, dispăruse 
pentru totdeauna. Se lăsase o tăcere apăsătoare în barca 
noastră şi un fel de paralizie cuprinsese pe oamenii de la 
vâsle şi pe cel de la cârmă, astfel încât simţeam că abia de 
mai avea control asupra bărcii. Le-am spus atunci: 

— “Toţi cei de aici să mulţumim cerului pentru salvarea 
noastră! 

Toate vocile răspunseră (chiar şi cea a copilului): 

— Mulţumim cerului! 

Apoi am spus o rugăciune şi toţi marinarii au repetat-o 
după mine într-un murmur solemn. După aceea, le-am 
strigat: 


— Curaj, băieţi, curaj! şi am simţit că acum manevrau 
barca din nou, aşa cum trebuie mânuită o barcă. 

Pe barca cea mică se aprinse un alt foc bengal, ca să ne 
arate unde se află, şi ne-am îndreptat către ea, luând 
poziţia alături de ea, cât am putut mai aproape. 
Intotdeauna am înzestrat fiecare din bărcile mele cu câte 
un colac, două de frânghie tare, aşa că amândouă bărcile 
aveau frânghie la îndemână. Am manevrat bărcile, cu 
eforturi şi cu mare dificultate, ca să le apropiem una de 
alta, astfel încât să putem împărţi focurile bengale rămase 
(nu ne-ar mai fi fost de folos după această noapte, deoarece 
apa de mare intrase la ele) şi să legăm bărcile una de alta 
cu frânghie. Toată noaptea am stat remorcaţi, uneori 
lungind frânghia, alteori scurtând-o şi aşteptând cu 
înfrigurare dimineaţa care se părea că întârzia atât de 
mult, încât bătrânul domn Rarx, cu toată frica pe care o 
avea de mine, nu se putu abţine: 

— E sfârşitul lumii, soarele nu va mai răsări niciodată 
pentru noi! 

Când se făcu ziuă, am constatat că eram înghesuiți în 
barcă claie peste grămadă. Barca era cufundată actânc în 
apă întrucât eram treizeci şi unu de ocupanţi, ceea ce 
însemna cel puţin cu şase mai mult. În barca mică erau 
paisprezece pasageri, adică cel puţin cu patru mai mult. 
Primul lucru pe care l-am făcut a fost să trec eu însumi la 
cârmă - unde am şi rămas din acel moment - şi să le aduc 
lângă mine pe doamna Atherfield cu copilul şi pe 
domnişoara Coleshaw. Cât despre bătrânul domn Rarx l-am 
aşezat în partea din faţă, cât am putut mai departe de noi. 
Şi am pus câţiva dintre cei mai buni oameni lângă noi, astfel 
că, dacă eu mi-aş fi pierdut cunoştinţa, să se găsească un 
om priceput care să ia cârma. 

Marea mai liniştindu-se puţin pe măsură ce soarele se 
înălța, deşi cerul era înnorat şi vântul puternic, am vorbit cu 
cei din cealaltă barcă, să aflu ce obiecte şi materiale au ei şi 
să văd ce aveam noi. Aveam un compas în buzunar, un 
telescop mic, un pistol cu două ţevi, un cuţit şi o cutie de 


chibrituri. Mulţi dintre oameni aveau cuțite, unii aveau 
puţin tutun şi alţii chiar şi câte o pipă. Mai aveam cu noi o 
oală şi o lingură de metal. Cât despre provizii, în barca 
noastră se aflau doi saci de biscuiţi, o bucată de carne de 
vacă uscată şi una de porc, un săculeţ cu cafea prăjită, însă 
nu măcinată (aruncat în barcă îmi închipui din greşeală, 
socotit drept altceva), două butoaie mici cu apă şi jumătate 
galoni!%* de rom într-un butoiaş. Barca cea mică având 
oarecum mai mult rom decât noi şi mai puţini oameni care 
să-l bea, ne-a turnat, după cum socotesc, încă un sfert de 
galon în butoiaşul nostru. În schimb, noi le-am dat cam șase 
pumni de cafea nemăcinată, legată într-o basma. Ne-au 
spus că aveau un sac cu biscuiţi o bucată de carne uscată 
de vacă, un butoi mic cu apă, o cutie mică cu lămâi şi o 
bucată de brânză de Olanda. Ne-a luat destul timp să facem 
schimburile, care comportau riscuri, marea fiind atât de 
agitată încât apropierea bărcilor era periculoasă. In 
legătura în care era cafeaua i-am trimis lui John Steadiman 
(care avea un compas pentru navă la el), o foaie de hârtie 
ruptă din carnetul meu, scrisă cu creionul, în care îi arătam 
cursul pe care trebuie să-l urmăm, în speranţa să dăm de 
țărm sau să fim culeşi de vreo navă - spun în speranţa, deşi 
aveam prea puţină speranţă în vreuna din aceste mântuiri. 
I-am strigat apoi, aşa ca toţi să audă, că dacă noi din cele 
două bărci vom putea să trăim sau să murim împreună, aşa 
vom face, însă, dacă vom fi despărțiți de vremea rea şi nu 
ne vom mai întâlni, le doream să fie binecuvântaţi şi să ne 
binecuvânteze şi ei. Le-am strigat de trei ori urări şi 
încurajări, la care ne-au răspuns, apoi am văzut capetele 
din amândouă bărcile aplecându-se când oamenii au pus 
din nou mâinile pe vâsle. 

Aranjamentele acestea au fost urmărite de toţi cu atenţie 
şi desigur cu interes, fiind în folosul tuturor, însă au stârnit 
şi sentimente de adâncă tristeţe. Apoi le-am spus câteva 
cuvinte celor din barca mea cu privire la micul depozit de 
alimente de care depindeau vieţile noastre, dacă marea nu 
avea să ne înghită, şi cu privire la necesitatea strictă ca, 


prin raţii reduse, să putem profita cât mai mult de ceea ce 
aveam. loţi au răspuns că orice raţie aş socoti eu nimerită 
va fi cu stricteţe respectată. Am încropit o balanţă din două 
petice de tablă subţire şi din câteva bucăţi de sfoară şi am 
adunat în chip de greutăţi câţiva nasturi grei de la noi toţi, 
am calculat să facă două unciii11+* şi câteva fracţii. Aceasta 
era raţia de alimente solide atribuite o dată pe zi fiecăruia, 
din ziua aceea până la capăt, cu adăugirea unei boabe de 
cafea, când timpul era foarte frumos, drept gustare de 
dimineaţă. Nu aveam nimic altceva în afară de câte o 
jumătate de pintă'12: de apă pe cap de om pe zi, și 
câteodată, când ne era frig şi eram epuizați, o lingură de 
rom pentru fiecare. 

Ştiu că, ştiinţific, se poate demonstra că romul este o 
otravă, însă ştiu de asemenea că, în acest caz, şi în cazurile 
asemănătoare despre care am citit - şi sunt numeroase - 
cuvintele nu pot exprima tăria şi înviorarea pe care o 
produce. Şi nu am cea mai mică îndoială că acest rom a 
salvat vieţile a mai mult de jumătate dintre noi. Am arătat 
că raţia noastră de apă era de o jumătate de pintă, însă este 
de menţionat că uneori aveam mai puţin şi uneori mai mult, 
pentru că ploua adeseori şi adunam apa într-o pânză de 
cort pe care o întindeam şi o potriveam în acest scop. 

Astfel, în această perioadă agitată a anului şi în această 
regiune furtunoasă de pe glob, noi, bieţii naufragiaţi, eram 
jucăria valurilor care ne ridicau şi ne coborau încontinuu, 
după voia lor. Nu am de gând să povestesc (dacă o să pot să 
le las la o parte) peripeţiile legate de situaţia jalnică în care 
ne găseam, deşi ar fi de aşteptat să vorbesc despre ele aşa 
cum se vorbeşte în multe alte istorisiri de acest fel. Voi 
arăta totuşi, doar în treacăt, că zi de zi şi noapte de noapte, 
am stăvilit valurile cu spinările noastre pentru a preveni cât 
de cât inundarea bărcii; că o parte din noi eram 
întotdeauna ocupați cu scoaterea apei şi că fiecare pălărie 
şi şapcă era, datorită acestei întrebuinţări, uzată şi de 
nerecunoscut, deşi fusese peticită de nenumărate ori; că o 
bună parte din oameni zăceau în fundul bărcii, în timp ce a 


treia parte vâslea; şi că, în curând, toţi eram plini de răni şi 
băşici şi în zdrenţe. 

Cealaltă barcă era un motiv de îngrijorare şi de interes 
pentru noi toţi, astfel că începusem să mă întreb, dacă, în 
cazul în care vom fi salvaţi, va veni vreodată vremea când 
noi din această barcă vom mai putea fi indiferenți faţă de 
destinele supravieţuitorilor din cealaltă barcă. Intindeam o 
frânghie de remorcare între cele două bărci ori de câte ori 
vremea o îngăduia, însă asta nu se întâmpla decât rar şi 
cum reuşeam atunci să ne menţinem la acelaşi nivel, numai 
cerul, care ne îngăduia să facem asta pentru mângâierea 
noastră, o ştie. Niciodată nu vom uita privirile pe care, la 
revărsarea zorilor, le îndreptam în jurul nostru, peste 
marea agitată, pentru a descoperi cealaltă barcă. 

Odată am fost separați un răstimp de şaptezeci şi două 
de ore şi i-am crezut pierduţi, aşa cum şi ei ne-au crezut pe 
noi. Bucuria ambelor părţi, când ne-am văzut din nou a fost 
nemaipomenită. Fiecare din noi uitase complet de 
suferinţele individuale şi avea în ochi lacrimi de emoție şi 
simpatie pentru oamenii din cealaltă barcă. Nu m-am prea 
ocupat în istorisirea mea de ceea ce se întâmpla cu oamenii 
din jurul meu luaţi în parte, însă împrejurarea la care m-am 
referit mai sus mă duce la aceasta. Răbdarea noastră, a 
tuturor era minunată. Nu eram surprins de comportarea 
femeilor, pentru că tot omul născut din femeie ştie de ce 
calităţi dau dovadă acestea atunci când bărbaţii eşuează. 
Insă mărturisesc că am fost surprins că asemenea calităţi 
există şi la unii bărbaţi. Într-un grup de treizeci şi unu de 
oameni, adunaţi la un loc chiar într-o vreme paşnică şi fără 
griji, vor exista, aş spune, întotdeauna doi sau trei cu 
caracter nesigur. Ştiam că aveam cu mine mai mult de o 
persoană cu caracter impulsiv şi dinadins îi alesesem pe 
aceştia să vină în barca mare pentru ca să pot să-i am sub 
ochii mei. Însă s-au domolit datorită condiţiilor mizerabile şi 
aveau tot atâta consideraţie pentru doamne şi tot atâta 
dragoste pentru copil, ca şi cel mai bun dintre noi toţi, sau 
dintre toţi bărbaţii. Cei care erau întinşi pe fundul bărcii 


gemeau destul de des în somn şi adeseori observam că 
ceilalţi, aproape toţi, fie că erau la vâsle fie că stăteau, 
suspinau cu privirea înceţoşată îndreptată spre mare. Când 
se întâmpla să treacă un timp până să le pot prinde 
privirea, continuau să suspine tulburător; însă când privirile 
noastre se întâlneau, se luminau la faţă şi încetau să se mai 
vaite. Aveam aproape totdeauna impresia că omul nici nu 
ştia ce sunete scoate şi că el gândea că fredonează o 
melodie. 

Suferințele noastre din cauza frigului şi umezelii erau 
mult mai mari decât cele pricinuite de foame. Făceam astfel 
încât să-i ţinem cald copilului însă mă îndoiesc că vreunuia 
dintre noi să-i fi fost cald mai mult de cinci minute în total, 
şi era dureros să auzi dârdâielile de frig şi clănţănitul din 
dinţi. Copilul a plâns puţin la început, pentru tovarăşa lui de 
joacă, Golden Mary însă mai apoi abia dacă scâncea şi când 
vremea făcea lucrul cu putinţă, fetiţa era ridicată în braţe 
de vreunul din noi, ca să se uite pe mare după barca lui 
John Steadiman. Parcă văd şi acum părul de aur şi figura 
inocentă, ca un înger gata să-şi ia zborul între mine şi norii 
călători. 

S-a întâmplat în a doua zi către seară, ca doamna 
Atherfield adormind-o pe mica Lucy, să-i cânte un cântec. 
Avea o voce dulce şi melodioasă şi, când a terminat, toţi s-au 
ridicat şi au rugat-o să mai cânte unul. A mai cântat un 
cântec şi după asta s-a lăsat întunericul şi atunci a încheiat 
cu imnul de seară. Din ziua aceea, de câte ori vuietul mării 
şi al vântului slăbea sau dispărea, astfel încât puteam 
asculta, şi atâta timp cât ea a mai avut putere să cânte, 
nimic nu le făcea oamenilor o plăcere mai mare decât 
cântecele ei la asfinţitul soarelui. A cântat cât a putut şi 
întotdeauna sfârşea cu imnul de seară. Cei mai mulţi dintre 
noi repetam ultimul vers, şi lăcrimam în acel moment dar 
de emoție, nu de amărăciune. Când vremea ne îngăduia, 
făceam o rugăciune seara şi una dimineaţa. 

Douăsprezece nopţi şi unsprezece zile călătorisem în 
barcă, când bătrânul domn Rarx a început să delireze şi să 


strige la mine să arunc aurul peste bord, pentru că 
altminteri ne vom scufunda şi vom pieri cu toţii. In zilele din 
urmă starea sănătăţii copilului se înrăutăţea din ce în ce, şi 
aceasta era cauza agitaţiei lui. Ţipa mereu şi mereu la mine 
să-i dau fetiţei tot ce rămăsese de mâncare, să-i dau tot 
romul rămas, s-o salvez cu orice preţ pentru că altfel vom 
pieri cu toţii. In momentul acela fetiţa stătea în braţele 
mamei ei, la picioarele mele. Una din mânuţe era aproape 
întotdeauna întinsă către gâtul şi bărbia mamei ei. Am 
observat că mânuţa slăbea din ce în ce şi mi-am dat seama 
că sfârşitul se apropie. 

Strigătele bătrânului erau aşa de nepotrivite cu 
dragostea şi resemnarea mamei, încât i-am spus pe un ton 
aspru că, dacă nu se linişteşte pe loc, am să dau ordin săi 
se dea una în cap şi să fie aruncat peste bord. Atunci a 
amuţit şi asta a ţinut până când copilul s-a stins în linişte, o 
oră mai târziu, lucru pe care l-au aflat toţi din barcă după 
plânsetele în care a izbucnit mama pentru prima oară de 
când naufragiasem, pentru că era o femeie cu mare 
stăpânire de sine, deşi era firavă. Bătrânul domn Rarx a 
devenit însă din acel moment de nestăpânit, rupându-şi 
zdrenţele pe care le mai avea pe el, blestemând şi strigând 
la mine că dacă aş fi aruncat aurul (avea ce avea cu aurul!) 
peste bord, aş fi putut salva copilul. „Şi acum, spuse elcuo 
voce teribilă, cu toţii ne vom îneca şi ne vom duce la dracu 
pentru că păcatele noastre ne vor scufunda, pentru că nu 
mai avem cu noi un copil nevinovat care să ne ţină 
deasupra!” Am descoperit astfel cu uimire că bătrânul 
acesta nesuferit era îngrijorat de viaţa fiinţei aceleia mici şi 
drăguţe pe care o iubeam toţi, numai din cauza influenţei 
pe care spera în mod superstiţios s-o aibă pentru paza 
persoanei lui. Această manifestare pe lângă celelalte a fost 
prea greu de suportat pentru fierarul care stătea alături de 
bătrân. L-a luat de beregată şi l-a îmbrâncit sub bănci unde 
a stat destul de liniştit ore întregi după aceea. 

In toată cea de a treisprezecea noapte, domnişoara 
Coleshaw întinsă la picioarele mele, în timp ce ţineam 


cârma, o îmbărbăta şi o susţinea pe biata mamă. Copilul era 
aşezat în poala acesteia, acoperit cu jacheta mea scurtă. M- 
a neliniştit toată noaptea gândul că nu aveam cu noi o carte 
de rugăciuni şi că nu puteam să-mi reamintesc decât puţine 
din cuvintele anume din rugăciunile de înmormântare. 
Când s-a luminat bine de ziuă şi m-am ridicat, toţi ştiau ce 
avea să urmeze şi am observat că bieţii mei marinari au 
făcut mişcarea de a-şi descoperi capetele, deşi capetele lor 
erau descoperite de multă vreme. Marea era agitată, cu 
valuri lungi şi greoaie, dar altminteri o dimineaţă frumoasă 
şi se vedeau mari suprafeţe însorite către est. N-am spus 
mai mult decât atât: „Eu sunt învierea şi viaţa a spus 
Domnul. A readus la viaţă pe fiica lui Jair guvernatorul şi a 
spus că nu era moartă ci dormea. A readus la viaţă pe fiul 
văduvei. A înviat el însuşi şi mulţi l-au văzut. li iubea pe 
copii, spunând «lăsaţi copiii să vină la mine şi nu-i 
îndepărtați, pentru că a lor este împărăţia cerurilor». În 
numele lui, prieteni, o şi încredinţăm nesfârşitei lui 
bunătăţi!“ Cu aceste cuvinte am atins uşor cu faţa mea 
aspră fruntea mică şi senină şi am încredinţat-o pe Lucy cea 
de aur aceluiaşi mormânt în care s-a scufundat Golden 
Mary. 

Urmărind să povestesc sfârşitul acestei copilițe iubite, am 
trecut peste un fapt pe care-l voi reda aici. Va fi de altfel tot 
atât de potrivit aici ca şi în oricare alt loc. 

Prevăzând că, dacă barca rezistă la intemperii va veni un 
timp, și destul de repede, în care nu vom avea nicio fărâmă 
de mâncare, eram foarte frământat. Deşi, cu ani în urmă, 
mă convinsesem că împrejurările despre care se vorbeşte, 
anume că oamenii, ajunşi la ultima treaptă de lipsuri, se 
mănâncă unii pe alţii, sunt cu totul şi cu totul puţine şi că 
lucrurile s-au întâmplat (dacă s-au întâmplat) foarte rar, 
doar atunci când oamenii chinuiţi de lipsuri şi foamete până 
la ultimă limită n-au fost obişnuiţi să îndure şi să se 
stăpânească - spun că, deşi cu mult înainte, m-am gândit 
mult şi bine la acest subiect, simţeam o îndoială dacă în 
cazurile de acest fel situaţia nu s-a agravat tocmai prin 


faptul că nu s-a vorbit deschis despre acest pericol, 
pretinzându-se că nimeni nu se gândea măcar la aşa ceva. 
Simţeam o îndoială dacă nu cumva unele minţi, slăbind din 
cauza foamei şi a suferințelor, să nu nutrească, în secret, o 
astfel de idee îngrozitoare care apoi să se întărească şi să 
pună stăpânire pe ele. Acesta nu era un gând nou al meuci 
unul care rezulta din ceea ce citisem despre astfel de 
împrejurări. Gândul acesta deveni mai apăsător decât 
înainte - cu drept cuvânt şi, în ziua a patra, m-am hotărât să 
vorbesc deschis şi să aduc la lumină această teamă confuză 
încă şi care, mai mult sau mai puţin ascunsă, trebuie să fi 
existat în sufletul fiecăruia dintre noi. De aceea, ca un 
mijloc pentru a face să treacă timpul şi să inspir nădejde, le- 
am povestit pe scurt călătoria lui Bligh'::, pe mai mult de 
trei mii de mile, într-o barcă deschisă, după răzvrătirea de 
pe Bounty şi despre miraculoasa salvare a echipajului din 
barcă. Au ascultat toţi cu mare interes povestirea pe care 
am încheiat-o spunându-le că, după părerea mea, cea mai 
fericită împrejurare în întreaga povestire era că Bligh, care 
de altfel nu era un om delicat, a înregistrat solemn în 
jurnalul său că a fost tot timpul sigur că, oricare ar fi fost 
împrejurările prin care ar fi trecut, oamenii din barcă, 
slăbiţi şi epuizați cum erau şi trecuţi prin toate chinurile 
foamei, nu se vor mânca unii pe alţii. Nu pot descrie vizibila 
uşurare care se răspândi la toţi cei din barcă şi lacrimile 
care au apărut în ochii lor. Din acel moment, am fost deplin 
convins, ca şi Bligh însuşi, că nu exista un astfel de pericol şi 
că fantoma lui în niciun caz nu ne urmărea. 

Din experienţa trăită de Bligh rezulta că, atunci când 
oamenii din barca lui erau deprimaţi, nimic nu le făcea mai 
bine decât să asculte o povestire istorisită de unul din ei. 
Când le-am vorbit despre asta am observat că interesul 
tuturor fusese stârnit, în aceeaşi măsură ca şi al meu, 
pentru că nu mă gândisem la aşa ceva până când nu am 
pomenit despre procedeul lui Bligh, în cursul istorisirii 
mele. Asta s-a întâmplat în ziua următoare celei în care 
doamna Atherfield ne-a cântat pentru prima oară. Am 


propus deci ca, de câte ori vremea va îngădui, să se 
povestească o întâmplare, la două ore după prânz 
(întotdeauna serveam raţia de care am vorbit la ora unu şi 
am denumit-o prânz) şi să se cânte un cântec la apusul 
soarelui. Propunerea a fost primită cu satisfacţie şi bucurie, 
lucru care mi-a încălzit inima şi nu spun prea mult dacă 
afirm că cele două perioade din zi erau aşteptate cu vizibilă 
plăcere şi mulţumire de toţi marinarii. Deveniţi în curând 
slabi şi străvezii ca fantomele, imaginaţia nu ne-a dispărut 
odată cu carnea de pe oasele noastre. Muzica şi 
întâmplarea povestită, două din marile daruri făcute de 
providenţă umanităţii, puteau să ne farmece mult, chiar 
după ce pierdusem totul. 

Vântul ne-a fost aproape întotdeauna potrivnic, după cea 
de a doua zi, şi timp de mai multe zile care au urmat, 
aproape nu am putut să ne ţinem direcţia. Aveam toate 
varietățile de vreme rea: ploaie, grindină, vânt, ceaţă, 
tunete şi fulgere. Totuşi barca a făcut faţă mării agitate, iar 
noi cei ameninţaţi de pieire continuam să ne înălţăm şi să 
cădem împreună cu valurile mari. 

Şaisprezece nopţi şi cincisprezece zile, douăzeci de nopţi 
şi nouăsprezece zile, douăzeci şi patru de nopţi şi douăzeci 
şi trei de zile. Aşa a trecut vremea. Oricât de 
descurajatoare ar fi fost înaintarea noastră sau lipsa de 
înaintare, niciodată nu i-am înşelat pe ceilalţi cu privire la 
calculele pe care le făceam. În primul rând simţeam că 
eram cu toţii prea aproape de cele veşnice pentru a ne 
amăgi. În al doilea rând, ştiam că dacă mă îmbolnăvesc sau 
mor, omul care mă va urma, va trebui să cunoască 
adevărata noastră poziţie ca să poată continua. Când le 
comunicam la vremea prânzului rezultatul calculelor mele 
cu privire la distanţa realizată sau nerealizată, ei primeau 
spusele mele cu un aer liniştit şi resemnat şi întotdeauna 
recunoscător. Nu era ceva neobişnuit ca, indiferent de 
perioada din zi, vreunul să izbucnească în plâns fără vreo 
cauză precisă. Şi, când plânsul se termina, omul se simţea 


mai bine ca înainte. Am văzut exact acelaşi lucru într-o 
familie, cu ocazia unei înmormântări. 

În tot acest timp, bătrânul domn Rarx avusese crize în 
care mai strigase la mine să arunc aurul (mereu aurul!) 
peste bord şi îngrămădind reproşuri violente asupra mea 
pentru că nu am salvat copilul, dar acum, hrana fiind 
terminată şi neavând nimic de oferit decât câteva grăunţe 
de cafea când şi când, a slăbit prea tare pentru a mai putea 
fi gălăgios şi, ca urmare, a devenit tăcut. Doamna Atherfield 
şi domnişoara Coleshaw stăteau în mod obişnuit pe fundul 
bărcii, ţinându-se cu câte o mână de un picior de-al meu şi 
rezemându-şi capul de el. Ele nu se plângeau niciodată. 
Până când şi-a pierdut copilul, doamna Atherfield îşi lega în 
sus părul ei frumos în fiecare zi şi am observat că făcea asta 
înainte de a cânta cântecul ei de seară, când toţi se uitau la 
ea. Insă niciodată nu a mai făcut acest gest după pierderea 
copilului, şi părul i-ar fi atârnat acum încâlcit, ud şi murdar, 
dacă domnişoara Coleshaw nu l-ar fi îngrijit şi nu l-ar fi 
netezit cu mâinile ei subţiri şi slabe. 

Ajunsesem să nu mai putem istorisi poveşti, însă, într-o zi, 
mi-am amintit de superstiţia bătrânului domn Rarx, privind 
pe Lucy cea de aur şi le-am spus că nimic nu se pierde în 
ochii Celui de sus, în timp ce multe se risipesc în ochii 
oamenilor. Am fost cu toţi odată copii, le-am spus, şi cu 
picioarele noastre de copil am cutreierat pădurile verzi de 
pe uscat şi cu mâinile noastre de copil am cules flori din 
grădinile în care cântau păsările. Copiii aceia care am fost 
noi nu au fost uitaţi de creatorul nostru. Fiinţele acelea 
nevinovate vor apărea înaintea lui dimpreună cu noi şi vor 
vorbi pentru noi. Ceea ce am fost în generoasa noastră 
tinereţe va apărea din nou şi ne va însoţi. Cea mai curată 
parte a vieţii noastre nu ne va părăsi în momentul în care 
vom trece pragul către care cu toţi alunecăm. Ceea ce am 
fost, va preţui tot atât înaintea lui, ca şi ceea ce suntem 
acum. Şi toţi au fost tot atât de întăriţi de acest gând pe cât 
am fost şi eu. lar domnişoara Coleshaw, apropiindu-mi 
urechea de gura ei mi-a spus: „Căpitane Ravender. Eram pe 


cale să mă căsătoresc cu un bărbat decăzut şi ticălos, pe 
care l-am iubit mult în vremea când era cinstit şi bun. 
Cuvintele dumitale par să fi ieşit chiar din biata mea inimă”. 
Şi mi-a apăsat mâna mea pe inima ei, zâmbind. 

Douăzeci şi şapte de zile şi douăzeci şi şase de nopţi. Nu 
ne lipsea apa de ploaie, însă nu mai aveam nimic altceva. Şi 
chiar şi în această situaţie, niciodată nu-mi îndreptam 
privirea către vreo figură cu ochii deschişi, fără ca aceştia 
să nu se lumineze. Oh, ce lucru deosebit constituie, în timp 
de pericol şi în prezenţa morţii, razele luminoase pe care o 
faţă omenească le îndreaptă spre o altă fiinţă. Am auzit că, 
pe marile şi noile nave, comenzile sunt date cu telegraful 
electric. Eu admir maşinăriile ca orice om şi sunt 
recunoscător acestora pentru tot ce fac pentru noi. Insă ele 
niciodată nu vor fi un înlocuitor al chipului unui om, 
oglindindu-i sufletul şi îndemnând un alt om să fie curajos şi 
credincios. Dacă s-ar pune la încercare maşinăriile la aşa 
ceva, nu s-ar ajunge la nimic. 

Incepusem să observ unele schimbări la mine însumi, 
care nu îmi plăceau. Acestea mi-au cauzat o adâncă 
nelinişte. Adeseori o vedeam pe Lucy cea de aur, plutind în 
aer deasupra bărcii. Şi adesea, o vedeam stând lângă mine. 
Am văzut de douăzeci de ori pe zi pe Golden Mary ducându- 
se la fund, aşa cum s-a dus. Şi marea îmi apărea în minte nu 
ca o mare, ci ca un ţinut în mişcare, cu regiuni deosebit de 
muntoase, cum nu mai văzusem. Mi-am dat seama că a 
venit timpul să las ultimele mele cuvinte în legătură cu John 
Steadiman, în cazul în care vreo fiinţă va rămâne în viaţă 
pentru a le repeta către altă fiinţă în viaţă. Le-am spus 
tuturor că John, aflat încă pe puntea lui Golden Mary 
strigase „valuri brizante în faţă!' în momentul în care 
valurile abia se auzeau şi că încercase să întoarcă vasul, 
însă acesta s-a ciocnit de iceberg înainte de a putea vira. 
(Strigătul lui, cred eu, mi-a pricinuit visul pe care l-am avut 
atunci). Am mai spus că împrejurările s-au desfăşurat fără 
posibilitatea de a se fi dat alarma şi de a se fi luat măsuri 
pentru prevenirea lor, că acelaşi lucru s-ar fi întâmplat dacă 


aş fi fost eu însumi la comanda navei şi că John nu trebuia 
să fie blamat deoarece el de la început până la sfârşit şi-a 
îndeplinit cu cinste îndatoririle, ca un om de nădejde ce era. 
Am încercat să notez acestea în carnetul meu de buzunar 
dar nu am putut să leg cuvintele, deşi ştiam ce aveam în 
gând să notez. Când am ajuns la aceasta - deşi Lucy murise 
de atâta timp mânuţele ei parcă m-au aşezat uşor jos, pe 
fundul bărcii şi, legănat de barcă şi de fetiţă, am adormit. 

(ot ceea ce urmează a fost scris de John Steadiman, şef 
de echipaj) 

In a douăzeci şi şasea zi după scufundarea corăbiei 
Golden Mary, eu John Steadiman, stăteam la locul meu pe 
băncile de la pupa bărcii mici, cu instinctul ce-mi mai 
rămăsese de a ţine cârma - ceea ce însemna că eram cu 
ochii larg deschişi, cu privirea încordată peste capătul 
bărcii, însă cu mintea adormită adânc şi plină de vise - când 
am fost trezit dintr-odată de ofiţerul secund, domnul 
William Rames. 

— Lasă-mă puţin timp în locul dumitale, spuse el. Şi uită- 
te bine la prora bărcii mari. Ultima oară când s-a ridicat pe 
creasta unui val cred că am văzut un semnal care se agita 
deasupra ei. 

Ne-am schimbat locurile, cu destulă neîndemânare şi 
încetineală, pentru că amândoi eram slăbiţi şi ameţiţi de 
umezeală, frig şi foame. Am aşteptat un timp, supraveghind 
valurile mari de la proră, şi pândind momentul când barca 
mare se va ridica pe culmea unuia din ele, în acelaşi timp cu 
noi. În cele din urmă, a fost săltată pentru un moment în 
plină vedere şi acolo, cu siguranţă, se zărea un semnal 
agitându-se la bord - o fâşie de zdreanţă, agăţată de o vâslă 
şi ţinută în sus la proră! 

— Ce înseamnă asta? întrebă Rames cu o voce 
tremurătoare. Semnalează că văd o corabie? 

— “Taci, pentru numele cerului! am spus eu, punându-i 
mâna peste gură. Să nu te audă lumea. Vor înnebuni cu toţii 
dacă nu ar fi adevărat. Aşteaptă puţin până ne vom putea 
uita din nou. 


Mă ţineam de el, pentru că ideea lui cu apariţia unei 
corăbii mă făcea să tremur tot. Barca mare se ridică pe 
culmea unui alt val. Şi am putut vedea semnalul clar, de 
data aceasta, şi anume că era agăţat la jumătatea vâslei. 

— Rames, i-am spus, acesta este un semnal care anunţă o 
nenorocire. Spune-le oamenilor să ţină barca astfel ca să nu 
o îndepărteze curenţii şi să ne apropiem de barca mare cât 
mai repde, la distanţa de la care să ne putem auzi. 

M-am prăbuşit la locul meu lângă cârmă, fără să mai 
spun un cuvânt - pentru că gândul că i s-a întâmplat ceva 
căpitanului Ravender mă sfâşia ca un cuţit. M-aş considera 
nedemn să mai scriu un rând din această dare de seamă 
dacă nu m-aş fi hotărât să spun adevărul, tot adevărul şi 
nimic altceva decât adevărul, şi de aceea trebuie să 
mărturisesc sincer că atunci, pentru prima oară, inima mi s- 
a strâns în mine. Această slăbiciune din partea mea a fost 
pricinuită, într-o oarecare măsură, după cum cred, de 
efectele devastatoare ale greutăților şi durerilor suferite 
mai înainte. 

Proviziile noastre - dacă pot să dau această denumire la 
ceea ce mai rămăsese - erau reduse la coaja unei lămâi şi la 
ciţâva pumni de boabe de cafea. Pe lângă aceste suferinţe 
mari, cauzate de moarte, primejdie şi cele îndurate de 
echipaj şi de călători, avusesem o mică suferinţă a mea 
personală, care mă zdruncinase şi mai mult, şi anume, 
moartea copilei pe care o îndrăgisem în timpul călătoriei - o 
îndrăgisem atâta, încât, în secret, eram nemulţumit că a 
fost luată în barca mare când corabia s-a scufundat, în loc 
să fie într-a mea. Devenise un lucru reconfortant pentru 
mine şi cred că şi pentru cei ce erau cu mine, după sfârşitul 
lui Golden Mary să o vedem pe Lucy cea de aur, ridicată în 
braţe de oamenii din barca mare, când vremea era bună, ca 
pe lucrul cel mai de preţ pe care îl aveau. Apărea, de la 
distanţa de la care o vedeam, aproape ca o pasăre mică în 
zbor. Atunci când, vremea fiind frumoasă, nu ne-a mai 
apărut şi când toţi căutam cu ochii în van pasărea noastră 
albă, a fost o dezamăgire dureroasă. Când, după câteva 


zile, am strigat către barca cea mare şi când căpitanul a 
arătat cu mâna în jos către mare şi toţi oamenii au înţeles şi 
şi-au plecat capul, am simţit o lovitură şi un junghi ascuţit în 
inimă, durere de care am suferit apoi toată viaţa. Notez 
lucrurile acestea ca să arăt că dacă la început m-am pierdut 
cu firea de groază la gândul că omul care era căpitanul 
murise, asta s-a întâmplat pentru că fusesem încă înainte 
zdruncinat de multe încercări dureroase de un fel sau altul, 
care se adună câteodată pe capul unui singur om. 

Mi-am înlăturat nodul care mi se pusese în gât cu un 
strop de apă, şi am căutat să-mi vin în fire astfel încât să fiu 
pregătit pentru tot răul care ar fi putut veni, când am auzit 
chemarea (Cerul să-i păzească pe bieţii băieţi, ce slab li se 
aud glasurile!) 

— Hei! Barca mică! 

M-am uitat înainte şi i-am văzut pe tovarăşii noştri de 
nenorocire agitându-se în faţa noastră, nu atât de aproape 
ca să putem distinge trăsăturile vreunuia din ei, însă destul 
ca, făcând un efort, în condiţiile în care ne găseam, să le 
auzim vocile în intervalurile în care vântul slăbea. 

Am răspuns chemării şi am aşteptat puţin dar n-am auzit 
nimic şi apoi am strigat numele căpitanului. Vocea care ne-a 
răspuns nu semăna cu a lui, cuvintele care au ajuns la noi 
erau: 

— Şeful echipajului este chemat la bord! 

Toţi oamenii din echipajul meu ştiau ce însemna aceasta, 
tot aşa de bine ca şi mine. Ca secund, nu putea exista decât 
un singur motiv ca să fiu chemat la bordul bărcii mari. 
Oftând adânc oamenii se uitau întunecaţi unii la alţii şi 
şopteau în barbă: 

— Căpitanul a murit! 

Le-am cerut să tacă şi să nu fie prea siguri dinainte de 
veşti rele, în situaţia în care ne găseam. Apoi, chemând 
barca mare, le-am semnalat că eram gata să vin la bord 
când vremea îmi va permite - m-am oprit puţin să răsuflu 
adânc - şi apoi le-am strigat, cât de tare am putut, 
înfricoşătoarea întrebare: 


— Căpitanul a murit? 

Figurile întunecate a trei sau patru oameni în partea din 
pupă a bărcii s-au aplecat în jos, când vocea mea a ajuns la 
ei. l-am pierdut din vedere un minut, apoi au apărut din nou 
- unul din ei era ţinut în picioare de ceilalţi, şi a strigat, ca 
răspuns, binecuvântatele cuvinte (o foarte slabă speranţă 
înseamnă foarte mult pentru oamenii aflaţi într-o situaţie 
disperată): 

— Nu încă! 

Uşurarea simțită de mine şi de ceilalţi aflaţi cu mine, 
când am aflat că, deşi nefiind în stare de a-şi îndeplini 
sarcinile, căpitanul nu era încă pierdut pentru noi, nu putea 
fi exprimată în cuvinte sau cel puţin în cuvintele pe care le 
întrebuinţează un om ca mine. Am făcut tot ce am putut ca 
să ridic moralul oamenilor, spunându-le că este un semn 
bun faptul că nu ne găsim într-o situaţie atât de grea pe cât 
ne-am temut. Apoi i-am dat lui William Rames instrucţiunile 
necesare ca să-mi ia locul la comandă atunci când voi lua eu 
comanda bărcii mari. 

După aceasta nu mai era nimic de făcut decât să 
aşteptăm timpul în care vântul va scădea, către asfinţitul 
soarelui, şi marea se va mai linişti, aşa ca să îngăduie 
echipajelor noastre epuizate să alăture bărcile, fără riscuri 
de prisos - sau, mai simplu spus, fără să fim nevoiţi să 
facem eforturi de putere şi iscusinţă. Pentru că şi una şi alta 
se scurseseră din noi, în zilele care au trecut. 

La apusul soarelui vântul încetă deodată, însă mării, care 
fusese agitată de mult timp, i-au trebuit ore întregi înainte 
de a da semne de liniştire. Luna strălucea, cerul era 
minunat de limpede şi, potrivit calculelor mele, nu trecuse 
cu mult peste miezul nopţii, când valul lung, încet şi regulat, 
caracteristic calmării oceanului s-a instalat de-a binelea şi 
mi-am putut lua răspunderea de a micşora distanţa dintre 
barca mare şi a noastră. 

Poate a fost numai o iluzie a mea, însă cred că nu am 
văzut niciodată luna lucind atât de albă şi de spectrală, 
nicăieri, fie pe mare fie pe uscat, aşa cum lucea în noaptea 


aceea, pe când ne apropiam de camarazii noştri de 
nenorocire. Când nu a mai fost decât o lungime de barcă 
între noi, iar lumina albă s-a răspândit rece şi clară pe toate 
feţele noastre, amândouă echipajele se rezemară de vâsle, 
cu un tremur adânc, privind unii la alţii fix, peste marginea 
fiecăreia din bărci; eram cuprinşi de panică. 

— Aţi pierdut pe cineva dintre voi? am întrebat în mijlocul 
tăcerii înfricoşătoare. 

Oamenii din barca mare se îngrămădeau unii lângă alţii, 
ca oile, la auzul vocii mele. 

— Nimeni încă, în afară de copil, care este în ceruri! 
răspunse unul dintre ei. 

Şi la sunetul vocii acestuia, toţi oamenii mei s-au strâns şi 
ei împreună ca şi oamenii din barca mare. Imi era teamă să 
las ca emoția produsă de prima întâlnire faţă în faţă, după 
teribilele urme lăsate de umezeală, frig şi foamete, să 
dureze mai mult decât era necesar. Aşa că, fără să dau timp 
pentru alte întrebări şi răspunsuri, am ordonat oamenilor 
să apropie cele două bărci strâns una lângă alta. Când m- 
am ridicat şi am încredinţat cârma în mâinile lui Rames, 
băieţii mei şi-au îndreptat feţele lor albe rugător către 
mine. 

— Nu ne părăsi, domnule, spuneau ei, nu ne părăsi! 

— Vă las, le-am răspuns, sub comanda şi îndrumarea 
domnului William Rames, tot etât de bun marinar pe cât 
sunt eu, un om de încredere şi cel mai destoinic din câţi au 
existat vreodată. Faceţi-vă datoria faţă de el aşa cum v-aţi 
făcut-o faţă de mine şi amintiţi-vă până la urmă că atâta 
timp cât există viaţă, există şi speranţă. Cerul să vă 
binecuvânteze şi să vă ajute pe toţi! Cu aceste cuvinte, mi- 
am adunat puterile ce-mi mai rămăseseră, am apucat două 
braţe care mi se întinseseră şi am trecut de pe băncile de la 
pupa unei bărci pe băncile de la pupa din cealaltă barcă. 

— Ia seama unde calci, domnule, îmi şopti unul din 
oamenii care mă ajutaseră să trec în barca mare. Mi-am 
aplecat privirea în acel moment. Trei siluete omeneşti erau 
îngrămădite pe jos, în lumina lunii, care, străbătând printre 


oamenii aflaţi mai sus, se filtra aruncând pete asupră-le. 
Prima faţă pe care am recunoscut-o a fost aceea a 
domnişoarei Coleshaw, cu ochii larg deschişi şi fixaţi asupra 
mea. Părea că este conştientă încă şi că încerca, prin 
mişcarea buzelor, să vorbească, însă nu am putut auzi un 
singur cuvânt. Pe umărul ei se odihnea capul doamnei 
Atherfield. Mama bietei Lucy cea de aur, desigur că visa la 
copilul pe care îl pierduse, pentru că pe faţa ei albă, cu 
ochii închişi şi liniştiţi, îndreptată în sus către cer, se schiţa 
un zâmbet slab. De la ea, privirea mi s-a îndreptat mai jos şi 
acolo, cu capul în poala ei, şi cu o mână de a ei rezemată 
duios de obrazul lui, zăcea căpitanul, la al cărui ajutor şi 
îndrumare, până în timpul acesta nenorocit, niciodată nu 
am apelat în zadar - căpitanul, doborât până la urmă în 
lupta pentru salvarea noastră, cel mai bun şi mai viteaz om 
dintre noi toţi. Mi-am furişat mâna prin haine, am pus-o pe 
inima lui şi am simţit o slabă căldură în locul acela, deşi 
mâna mea rece şi amorţită nu putea percepe nici cea mai 
uşoară bătaie. Cei doi oameni din băncile de la pupă, care 
erau alături de mine, observând ce făceam — știind că îl 
iubeam ca pe un frate - şi văzând, cred, pe faţa mea mai 
multă durere decât socoteam eu că arăt, se pierdură cu 
firea şi izbucniră în plânsete, jeluindu-l printre suspine. 
Unul din cei doi îndepărtă jacheta cu care erau acoperite 
picioarele căpitanului şi-mi arătă că erau goale, cu excepţia 
unei zdrenţe de ciorap, udă, care atârna încă de unul din 
ele. Când corabia lovise icebergul, alergase pe punte 
lăsându-şi încălţămintea în cabină. În tot timpul cât a fost în 
barcă, picioarele lui n-au avut încălţăminte şi nicio fiinţă nu 
a 

descoperit acest lucru până când a căzut epuizat. Atât timp 
cât şi-a putut ţine ochii deschişi, simpla lui privire îi înviora 
pe bărbaţi şi ridica moralul femeilor. Nicio fiinţă din barcă 
nu a fost lipsită de influenţa bună pe care o avea într-un fel 
sau altul, asupra tuturor. Toţi l-au ascultat, mereu şi mereu, 
arătându-şi încrederea în alţii, pentru lucruri care i se 
datorau numai lui însuşi. Lăuda un om pentru răbdarea sa 


şi mulțumea altuia pentru ajutorul dat, atunci când 
răbdarea şi ajutorul, în realitate şi pe drept, veneau în cea 
mai mare parte numai de la el. Toate acestea şi încă multe 
altele, le-am auzit confuz din gurile oamenilor, în timp, ce 
ghemuiţi lângă căpitan, îl jeleau, învelindu-i cât puteau mai 
cu grijă picioarele reci. Mi-a venit greu să-i opresc, însă 
ştiam că dacă spiritul acesta de jale se răspândeşte, orice 
şansă de a ţine mai departe vii ultimele scânteieri de 
speranţă şi tărie, printre oamenii din barcă, ar fi pierdută 
pentru totdeauna. Aşa că i-am trimis pe oameni la locurile 
lor şi le-am spus şi celor din faţă câteva cuvinte 
încurajatoare, promițând ca dimineaţa să împart, cât se va 
putea, din rezervele ce mai rămăseseră în lăzi. I-am strigat 
apoi lui Rames din barca mică să se ţină aproape de noi, pe 
cât îi  îngăduia siguranţa  manevrării. Am aşezat 
îmbrăcămintea şi învelitorile celor două femei suferinde mai 
strâns în jurul lor şi, cu o rugăciune tainică de a fi îndrumat 
cât mai bine acum când purtam pe umeri teribila 
răspundere, am luat locul liber lăsat de căpitan la cârma 
bărcii celei mari. 

Aceasta, atât cât pot eu povesti, este deplina şi adevărata 
dare de seamă despre modul în care am ajuns să iau 
comanda echipajului şi călătorilor de pe Golden Mary în 
dimineaţa celei de a douăzeci şi şasea zi după ce corabia a 
lovit un iceberg şi s-a cufundat în mare. 

(Acesta este sfârşitul contribuţiei lui Charles Dickens la 
numărul de Crăciun al revistei Household Words, din 1856. 
Capitolele de încheiere ale povestirii sunt opera altor 
scriitori). 


PRIMEJDIILE PRIN CARE AU TRECUTI 


NIŞTE PRIZONIERI ENGLEZI 


Capitolul 1 
INSULA SILVER-STORE 


Era în anul o mie şapte sute patruzeci şi patru când eu, 
Gill Davis, gata la ordin, având pe atunci onoarea de a fi 
recrut în corpul Marinei Regale, stăteam aplecat peste 
parapetul corvetei armate Cristofor Columb, în apele sud- 
americane, în dreptul coastei Mosquito. 

Doamna inimii mele îmi atrage atenţia că nu există un 
astfel de nume ca Gill, și că părerea ei nestrămutată este că 
numele care mi s-a dat la botez a fost acela de Gilbert. Ea 
este sigură că are dreptate, însă eu nu am auzit de aşa 
ceva. Sunt un copil găsit, cules de nu se ştie unde, şi am 
înţeles totdeauna că numele meu de botez este Gill. Într- 
adevăr, mi se spunea Gillsi!**+ când am fost angajat la 
Snorridge Botton, între Charham şi Maidstone, la speriatul 
păsărilor, dar asta nu avea nimic de-a face cu botezul meu 
la care un număr de lucruri au fost promise în numele meu 
de către cineva, care m-a lăsat apoi pe mine singur să 
îndeplinesc unele din ele, şi care cred că trebuie să fi fost 
paracliserul. 

Un astfel de nume ca Gills era datorat în întregime 
obrajilor mei care în timpul acela erau urâţi şi scorţoşi. 

Doamna mea m-a oprit din nou înainte de a continua, 
râzând în felul ei obişnuit şi fluturând pana condeiului spre 
mine. Gestul acesta al ei îmi aduce aminte, pe când mă uit 
la mâna ei încărcată de inele... Ei, bine! Nu aici! Desigur că 
ceea ce îmi aduce aminte mâna ei va intra în povestire, dar 
la locul potrivit. Îmi apare însă întotdeauna straniu că, 
uitându-mă la mâna ei calmă, cum m-am uitat de multe ori 
pe când mângâia copii şi nepoți adormiţi, nu pot să nu mă 
gândesc că atunci când intră în joc sângele şi onoarea, 
atunci mâna aceasta... Nu! Nu este locul aici! Şterge şi 
asta! 


Însă ea nu va şterge asta şi procedează corect, pentru că 
ne-am înţeles că totul va fi pus pe hârtie şi că nimic din ceea 
ce odată a fost scris nu va mai fi tăiat. Am avut marele 
nenoroc să nu învăţ să scriu şi să citesc şi acum eu 
povestesc cele ce mi s-au întâmplat, cu sinceritate şi bună 
credinţă, iar soţia mea le scrie cuvânt cu cuvânt. 

Spun că mă găseam rezemat de parapetul corvetei 
Cristofor Columb, în apele sud-americane din dreptul 
coastei Mosquito, ca supus al Majestății Sale Regele George 
al Angliei şi ca recrut în Marina Regală. 

In climatul acela, nu ai chef să faci prea mult. Eu nu 
făceam nimic. Mă gândeam la ciobanul (oare o fi fost tatăl 
meu?) de pe plaiurile de la Snorridge Botton, cu toiagul lui 
mare şi cu haina lui albă şi grosolană pe care o purta pe 
orice vreme întregul an. Obişnuia să mă lase să dorm într- 
un colţ al colibei lui noaptea, şi mă lua cu el şi cu oile lui 
ziua, când nu găseam altceva de făcut, şi mai obişnuia să-mi 
dea atât de puţin de mâncare şi atât de multă bătaie, că am 
fugit de la el - lucru care cred că l-a dorit tot timpul - ca să 
rătăcesc în lume. 

Şi am tot pribegit douăzeci şi nouă de ani în total, până 
acum când stăteam şi priveam apele albastre şi 
strălucitoare ale sudului american. Urmărindu-l pe cioban, 
aş putea spune, urmărindu-l ca într-un vis, doar pe 
jumătate treaz, cu ochi întredeschişi, pe când el, turma lui 
de oi şi cei doi câini par să se îndepărteze de coasta vasului, 
peste apele albastre şi să se ducă de-a dreptul în cer. 

— Se ridică din apă, tot mai mult, spuse un glas de lângă 
mine. 

Eram atât de cufundat în gânduri, că aproape am 
tresărit, deşi nu era o voce străină, ci a lui Harry Charker, 
camaradul meu. 

— Ce se ridică din apă, tot mai mult? l-am întrebat. 

— Ce? răspunse el. Insula. 

— A! Insula! spusei eu, întorcându-mi ochii către ea. 
Adevărat. Am uitat de insulă. 


— Să uiţi de portul în care te duci? Asta-i nemaipomenit, 
nu-i aşa? 

— Da, e nemaipomenit, spusei eu. 

— Şi ce-i nemaipomenit, înseamnă că nu poate fi pomenit, 
spuse el, reflectând. Nu-i aşa, Gill? 

Intotdeauna avea câte o observaţie de felul acesta de 
făcut şi rareori de alt fel. De îndată ce demonstra ce anume 
nu poate fi un anumit lucru, se simţea satisfăcut. Era unul 
din oamenii cei mai buni şi, într-un fel, unul care nu-şi 
dădea importanţă. Spun asta, pentru că, pe lângă faptul că 
ştia să scrie şi să citească întocmai ca un maistru de marină, 
avea întotdeauna în minte cea mai bună dintre idei. Şi 
aceasta era datoria. Pe cinstea mea, eu nu cred, deşi 
preţuiesc învăţătura dincolo de orice, că ar fi putut extrage 
vreo idee mai bună din toate cărţile de pe lume, chiar dacă 
le-ar fi citit cuvânt cu cuvânt şi ar fi fost cel mai desăvârşit 
dintre cărturari. 

Camaradul meu şi cu mine am fost repartizaţi în Jamaica 
şi de acolo am fost mutaţi la colonia britanică de la Belize, 
care se întinde la vest şi la nord de coasta Mosquito. La 
Belize s-a dat alarma în legătură cu o bandă de pirați cruzi 
(întotdeauna au fost mulţi pirați în mările acelea ale 
Caraibelor) şi, deoarece au scăpat de crucişătoarele 
engleze refugiindu-se în golfuri mici, pitite şi în locurile 
puţin adânci şi, în cele din urmă, când au fost urmăriţi mai 
îndeaproape, pe uscat, guvernatorul Belizei a primit ordin 
din ţară să-i ţină sub strictă observaţie în tot lungul 
țărmului. In ce priveşte insula, de care mă voi ocupa mai 
jos, aici venea o dată pe an o corvetă înarmată de la Port 
Royal, Jamaica, încărcată cu tot felul de lucruri necesare 
pentru trai: alimente, băuturi, îmbrăcăminte şi altele, iar eu 
mă găseam acum rezemat de parapet la bordul acestei 
corvete care trecuse pe la Belize. 

Insula era ocupată de o mică colonie engleză. 1 s-a dat 
numele de Silver-Store!t5:. A fost numită astfel pentru că 
acea colonie avea în proprietate şi exploata o mină de 
argint pe continent, în Honduras, şi întrebuința această 


insulă ca un loc sigur şi convenabil pentru depozitarea 
argintului, până când era transportat de acolo o dată pe an 
cu o corvetă. Argintul era adus de la mină pe coastă pe 
catâri, mânaţi de indieni prietenoşi şi păziţi de oameni albi. 
De acolo, când vremea era frumoasă, era dus mai departe 
la Silver-Store cu canoele de prin aceste părţi şi de la 
Silver-Store era transportat o dată pe an cu corveta 
înarmată la Jamaica, de unde lua drumul lumii întregi. 

Cum am ajuns la bordul corvetei înarmate este uşor de 
spus. Douăzeci şi patru de marinari, sub comanda unui 
locotenent - numele acestui ofiţer era Linderwood - au fost 
trimişi de Belize, la Silver Store, în ajutorul marinarilor 
staţionaţi acolo pentru a lupta împotriva piraţilor. Insula era 
considerată un bun post de observaţie împotriva piraţilor, 
atât de pe uscat cât şi de pe mare. Nici corabia piraţilor şi 
nici bărcile ei n-au fost văzute de niciunul din noi, însă s-a 
auzit atât de mult despre ele, încât au fost trimise întăriri. 
Din acestea făceam parte şi eu. Mai existau un caporal şi un 
sergent. Charker era caporalul şi numele sergentului era 
Drooce. Era cel mai tiran subofițer din serviciul Majestății 
Sale. 

Noaptea a venit curând după ce am avut convorbirea de 
mai sus cu Charker. Culorile mirifice şi vii s-au stins de pe 
mare şi de pe cer, în câteva minute, şi toate stelele de pe 
firmament păreau să strălucească şi să privească la 
imaginea lor reflectată în mare, uitându-se una peste 
umărul celeilalte, îngrămădite cu milioanele. În dimineaţa 
următoare am ancorat în faţa insulei. Exista un port liniştit 
îndărătul unui recif. Exista o plajă nisipoasă. Existau 
palmieri cu trunchiuri drepte, înalte şi frunzişul adunat în 
vârf ca penele unui maiestuos panaş verde. Existau toate 
lucrurile care se văd obişnuit în asemenea locuri şi pe care 
nu le voi mai descrie pentru că am altceva de spus. 

Sosirea noastră, desigur, a fost sărbătorită cu fast. Toate 
drapelele au fost înălțate, s-au tras salve de puşcă şi toată 
lumea a venit să se uite la noi. Unul din oamenii aceia 
denumiți sambo - băştinaşi, jumătate negri, jumătate 


indieni - ieşise în întâmpinarea noastră ca să ne piloteze la 
intrarea pe lângă recif - şi rămase la bord după ce am 
aruncat ancora. Se numea Christian George King şi era 
simpatizat de marinari mai mult decât oricare altul. Cât 
despre mine, mărturisesc că, din prima zi, dacă aş fi fost 
căpitanul lui Cristofor Columb în loc de recrut în Marina 
Regală, l-aş fi aruncat peste bord pe Christian George King 
- care nu era mai creştin decât era rege sau George18: - 
fără să ştiu exact de ce, în afară de faptul că aceasta mi se 
părea a fi lucrul potrivit de făcut. 

Însă trebuie oarecum să mărturisesc că nu eram într-o 
deosebit de bună dispoziţie când stăteam de gardă în acea 
dimineaţă la bordul lui Cristofor Columb, în portul insulei 
Silver-Store. Avusesem o viaţă aspră, şi viaţa englezilor pe 
insulă îmi părea prea uşoară şi prea veselă ca să-mi placă. 
„Aici sunteţi toţi, îmi spuneam eu, oameni cu carte dar şi 
mari mâncăcioşi, în stare să citiţi ce vă place şi să scrieţi ce 
vă place, în stare să mâncaţi şi să beţi ce vă place, să 
petreceţi cât vă place şi să faceţi ce vă place şi ce vă mai 
pasă de un biet şi incult recrut din Marina Regală! Totuşi 
este nedrept, cred, ca voi să aveţi toţi banii şi eu toate 
greutăţile. Voi o viaţă dulce, eu numai amărăciune. Voi tot 
untdelemnul şi eu tot oţetul.” Era un mod foarte invidios de 
a gândi, pe lângă că era lipsit de sens, dar aşa gândeam. 
Eram atât de contrariat că, atunci când o tânără şi 
frumoasă doamnă englezoaică se urcă la bord, mi-am 
mormăit mie însumi: „Ah! probabil că ai un iubit, să fiu al 
naibii dacă nu!” Ca şi când ar fi fost o nouă ofensă pentru 
mine, dacă ar fi avut. 

Era sora căpitanului corvetei noastre, care nu se simţea 
bine de câtva timp şi care acum se îmbolnăvise atât de rău, 
că a trebuit să fie transportat pe uscat. Era fiica unui ofiţer 
şi venise aici împreună cu sora ei, măritată cu unul din 
proprietarii minei de argint şi care avea trei copii. Se putea 
vedea uşor că tânără era lumina şi sufletul insulei. După ce 
m-am uitat din nou la ea, am cârtit în sufletul meu, mai 


înrăit ca înainte: „Să fiu al naibii dacă nu-l urăsc pe cel care 
o fi iubitul tău, oricine ar fi!” 

Ofiţerul meu, locotenentul Linderwood, era la fel de 
bolnav ca şi căpitanul corvetei, şi a fost dus şi el pe uscat. 
Amândoi erau oameni tineri, cam de vârstă mea, şi au fost 
foarte sensibili la climatul Indiilor de Vest. Chiar şi această 
întâmplare am privit-o cu ochi răi. Gândeam că eu eram 
mult mai potrivit pentru această îndeletnicire decât ei, și că, 
dacă fiecare dintre noi ar fi căpătat ce i se cuvine, eu aş fi 
făcut cât amândoi la un loc. (Deşi poate oricine să-şi 
închipuie ce fel de ofiţer de marină aş fi devenit, fără 
putinţă de a citi un ordin scris, cât despre cunoştinţele de a 
comanda o corvetă - ce să mai spun! Aş fi scufundat-o într- 
un sfert de oră!) 

Totuşi, acestea erau gândurile mele. Şi atunci când eram 
pe uscat, în permisie, hoinăream împreună cu Charker prin 
localitate, eu continuând să-mi fac observaţiile în acelaşi fel. 

Era o aşezare foarte plăcută: parte în stil sud-american, 
parte în stil englezesc şi tocmai din această cauză era 
plăcut, fiind ca o bucată de patrie detaşată şi purtată de 
valuri în locul acesta, adaptată împrejurărilor în care făcuse 
călătoria. Colibele indigenilor sambo, în număr cam de 
douăzeci şi cinci, erau situate în jos pe plajă, la stânga 
locului de ancorare. La dreapta era un fel de cazarmă, cu 
un steag sud-american şi unul englezesc fluturând pe 
acelaşi stâlp, în care colonia engleză se putea aduna atunci 
când exista un motiv. Era o clădire pătrată de cărămidă, 
închizând o grădină interioară, în mijlocul căreia se găsea o 
construcţie joasă cu o magazie de pulbere, cu o tranşee 
mică, pătrată împrejurul ei şi cu o scară ce cobora către 
uşă. Charker şi cu mine stăteam la poarta care nu era 
păzită şi ne uitam înăuntru, iar eu îi spuneam, cu privire la 
construcţia care semăna cu o magazie de pulbere: 

— Vezi, acolo este locul unde se pătrează argintul. 

Charker mi-a răspuns după ce s-a gândit bine: 

— Dar argintul nu e aur. Aşa-i, Gill? 


În timpul acesta frumoasa şi tânără doamnă pe care 
eram aşa de pornit s-a uitat afară pe o uşă sau o fereastră - 
în orice caz s-a uitat afară de sub un fel de tende de culoare 
deschisă. De îndată ce ne-a văzut în uniformă, a ieşit afară 
atât de repede, încât încă îşi aşeza pe cap pălăria largă 
mexicană de pai împletit, în momentul în care noi am 
salutat-o. 

— Vă face plăcere să intraţi, spuse ea, şi să vizitaţi locul 
acesta? Este oarecum un loc deosebit. 

I-am mulţumit tinerei doamne şi i-am spus că nu dorim să 
o deranjăm, însă ea a insistat spunând că sora unui soldat 
englez nu se simte deranjată să arate unor marinari englezi 
cum trăiesc bărbaţii şi femeile din ţara lor, în locul acesta 
atât de depărtat de Anglia şi, ca urmare, ne-a arătat (era pe 
cât de frumoasă, pe atât de binevoitoare), cum trăiesc 
diferitele familii în apartamente separate, că exista un 
magazin general pentru mărfuri, o cameră de lectură 
pentru toţi, una pentru muzică şi dans şi o cameră pentru 
capelă şi că existau şi alte case pe terenul mai înalt denumit 
Colina Semnalului, unde îşi duceau viaţa când veneau 
căldurile. 

— Ofiţerul vostru a fost dus acolo sus, spuse ea şi tot aşa 
şi fratele meu, pentru a avea aer mai curat. În prezent, 
puţinii noştri locuitori sunt împrăştiaţi în ambele locuri: 
adică unii dintre noi totdeauna sau pleacă sau vin de la 
mină sau stau acolo. 

(E1 se găseşte într-una din aceste categorii, mă gândeam 
eu şi mi-ar plăcea ca cineva să-i vină de hac). 

— Unele dintre doamnele căsătorite, urmă ea, locuiesc 
cel puţin jumătate din an, singure cu copiii lor de parcă ar fi 
văduve. 

— Sunt mulţi copii, doamnă? 

— Şaptesprezece. Sunt treisprezece doamne căsătorite şi 
opt ca mine. 

Nu erau opt ca ea - nu mai era niciuna ca ea - în toată 
lumea. Ea voia să spună însă că nu erau căsătorite. Aceste 
femei, urmă ea, împreună cu vreo treizeci de englezi de 


ranguri diferite, formează mica colonie care se găseşte 
acum pe insulă. Nu i-am cuprins în numărătoare pe 
marinari, pentru că ei nu ţin de noi. Nici pe recruți, ne-a 
zâmbit grațios când a pomenit de recruți, din acelaşi motiv. 

— Nici pe indigenii sambo, doamnă, spusei eu. 

— Nici. 

— Îngăduiţi-mi să vă întreb, doamnă, am adăugat, sunt 
de încredere? 

— Cu totul! Noi suntem foarte buni cu ei şi ei ne sunt 
foarte recunoscători. 

— Într-adevăr, doamnă? Şi în privinţa lui Christian 
George King? 

— Foarte ataşat faţă de noi toţi. Şi-ar da viaţa pentru noi. 

Era atât de calmă - de altfel, în felul meu de om fără 
cultură, am observat că femeile foarte frumoase aproape 
totdeauna sunt aşa - încât calmul ei dădea o mare greutate 
la tot ceea ce spunea şi am crezut în cuvintele ei. 

Apoi ne-a atras atenţia asupra clădirii care arăta ca o 
magazie de pulbere şi ne-a explicat în ce fel era transportat 
argintul de la mină şi în cele din urmă depozitat aici. 

— Cristofor Columb va avea o încărcătură bogată, spuse 
ea, pentru că a fost o producţie mare în acest an, mult mai 
mare decât de obicei, și veţi mai avea şi o ladă cu bijuterii în 
afară de argint. 

Ne uitam în jurul nostru şi începusem să devenim sfioşi 
de teamă să nu o incomodăm, dar în acest moment ea ne-a 
condus către o tânără femeie, la origine englezoaică, însă 
crescută în Indiile de Vest, care era în serviciul ei. Această 
tânără femeie era văduva unui subofițer dintr-un regiment 
de linie. Se măritase şi apoi rămăsesa văduvă, la St. 
Vicenţiu, după puţine luni de la căsătorie. Era o femeie 
scundă, îndrăzneață, cu ochi strălucitori, cu piciorul mic şi 
figura delicată, cu un nas cârn, în vânt. Genul de femeie 
tânără, pe cât socoteam eu în acel timp, care îţi dă impresia 
că te invită să o săruţi şi apoi, dacă primeşti invitaţia, îţi 
arde o palmă peste faţa. 


N-am putut să desluşesc numele ei la început, pentru că 
atunci când mi-a răspuns cum o cheamă, numele suna ca 
Beltot, ceea ce nu putea fi corect. Însă când ne-am cunoscut 
mai bine - asta a fost atunci când Charker şi cu mine am 
băut must de trestie de zahăr, pe care ea îl prepara 
excelent - am descoperit că numele ei era Isabela, pe cate 
lumea l-a prescurtat în Bell, iar numele decedatului 
subofițer era Tott. Dat fiind genul ei de femeie mică şi 
cochetă, era natural să fie considerată ca o jucărie - 
niciodată nu am văzut vreo femeie care să semene atât de 
bine cu o jucărie şi ca nume de jucărie, primise numele 
Belltott. Pe scurt, pe insulă ea nu avea alt nume. Chiar 
domnul delegat Pordage (un om plin de gravitate!) i se 
adresa spunându-i doamna Belltott. Voi reveni însă de 
îndată la domnul delegat Pordage. 

Numele căpitanului corvetei era Maryon şi de aceea nu 
era un lucru nou să auzim de la doamna Belltott, că sora 
acestuia, frumoasa tânără englezoaică necăsătorită, era 
domnişoara Maryon. Noutatea era că numele ei de botez 
era de asemenea Marion. Marion Maryon. De multe ori am 
urmărit aceste două nume în gândurile mele, ca pe un 
fragment de vers. Oh, de multe, multe, multe ori! 

Am sfârşit toată băutura care ni s-a oferit, ca nişte 
oameni cumsecade ce eram şi apoi ne-am luat rămas bun şi 
ne-am îndreptat către plajă. Vremea era frumoasă, vântul 
molcom, fără variaţii şi mângâietor; insula, un tablou; 
marea, un tablou; cerul, un tablou. In acest ţinut sunt două 
perioade ploioase pe an. Una se situează cam pe la 
începutul verii englezeşti, cealaltă cam două săptămâni 
după ziua Sf. Mihail, după calendarul englezesc. Pe atunci 
era începutul lunii august, aşadar prima dintre perioadele 
ploioase tocmai trecuse şi totul era în plină dezvoltare şi 
părea proaspăt şi frumos. 

— Au un trai bun aici, i-am spus lui Charker, devenind din 
nou posomorât. Mai bun decât acela de soldat. 

Apoi ne-am coborât pe plajă să mai schimbăm o vorbă 
prietenească cu oamenii din echipajul vasului care erau 


încartiruiţi acolo, în barăci. Tocmai ne aproiam pe nisip de 
ele, când Christian George King veni cu paşi de lup dinspre 
debarcader strigând: 

— Hei, soldaţi! acesta fiind felul acestui primitiv pilot 
sambo de a ne saluta. 

Când Christian George King, care îmi era antipatic de la 
început, a venit alergând pe nisip cârâind: Hei, soldaţi! am 
simţit fulgerător nevoia să-l pleznesc. Şi desigur că as fi 
făcut-o, dacă nu m-aş fi gândit că mă expun la o pedeapsă. 

— Hei! soldaţi! spuse el. Rea treabă! 

— Ce vrei să spui? 

— Hei! soldaţi! continuă, vasul ia apă. 

— Vasul ia apă? am întrebat. 

— Da, răspunse, cu o mişcare care arăta ca şi cum ar fi 
fost zguduit de cel mai violent sughiţ - lucru obişnuit la 
aceşti necivilizaţi. 

Am aruncat o privire către Charker şi amândoi am auzit 
pompele mişcându-se la bord şi am văzut semnalul înălţat. 
„Urcaţi la bord, este nevoie de oamenii de pe țărm.“ Unii 
dintre marinarii învoiţi alergau deja către țărm şi compania 
de marinari, afectată pentru luptele împotriva piraţilor, se 
îndrepta către Cristofor Columb în două bărci. 

— O, Christian George King, domnule, foarde subărat! ne 
spuse acest vagabond sambo. Christian George King plânge 
ca englezii. 

Felul englezilor de a plânge, după el, era să-şi bage 
încheieturile degetelor negre în ochi, să urle ca un câine şi 
să se tăvălească pe spate în nisip. M-am stăpânit să nu-l 
lovesc şi i-am spus lui Charker: 

— Cât putem mai repede, Harry! Şi ne-am grăbit să 
ajungem pe țărm şi apoi la bordul corvetei. 

Nu se ştia din ce cauză se produsese o astfel de 
crăpătură că pompele nu izbuteau să golească apa care 
pătrundea în vas. Existau două temeri, fie că vasul se va 
scufunda în port, fie că, dacă nu se va întâmpla aceasta, 
toate proviziile aduse pentru colonie vor fi inundate şi 
distruse din cauza ridicării nivelului apei; între aceste două 


temeri, mare confuzie. În mijlocul acestei confuzii am auzit 
vocea căpitanului Maryon strigând de pe plajă. Fusese adus 
acolo în hamacul lui, şi arăta foarte rău, însă a stăruit să fie 
ridicat în picioare. L-am văzut apoi venind într-o barcă, 
stând drept în băncile de la pupă ca şi când nimic nu l-ar fi 
supărat. 

O scurtă şi grăbită consfătuire a avut loc şi căpitanul 
Maryon a hotărât că toţi trebuie să ne apucăm de treabă să 
descărcăm proviziile şi, după aceasta, să îndepărtăm şi 
tunurile şi lucrurile grele, după care corveta va trebui să fie 
trasă pe țărm, culcată pe o parte şi reparată crăpătura. Am 
fost adunaţi cu toţii (compania de luptă cu piraţii oferindu- 
se voluntar) şi împărţiţi în echipe, fiecare cu atâtea ore de 
muncă şi atâtea ore de odihnă, şi toţi ne-am apucat cu 
nădejde de lucru, ca un singur om. Christian George King a 
intrat în echipa în care lucram şi eu, la propria lui cerere, şi 
lucra de zor ca şi ceilalţi. Lucra chiar cu atâta zor, ca să 
spun drept, încât s-a ridicat în ochii mei aproape tot atât de 
repede pe cât de repede se ridica apa în vas, iar aceasta se 
ridica destul de repede, din ce în ce mai repede. 

Domnul delegat Pordage păstra într-o cutie japoneză de 
culoare roşie cu negru, ca o cutie din bucătărie în care se 
ţin bucăţile de zahăr, un anumit document pe care un şef 
sambo sau altul, după ce s-a îmbătat, a vărsat nişte 
cerneală (atât pe cât am putut afla şi înţelege şi în acest fel 
a semnat propria renunțare la posesia legală a insulei). Prin 
deținerea acestei cutii, domnul Pordage a primit titlul de 
delegat. Era denumit şi consul şi vorbea de el însuşi ca fiind 
guvernator. 

Era un domn bătrân, cu încheieturile ţepene, numai piele 
şi os, cu nasul mare, o fire supărăcioasă şi o faţă gălbejită. 
Doamna Pordage, cu unele retuşuri datorate deosebirii de 
sex, îi semăna leit. Domnul Kitten, un ins mic, oarecum 
tânăr, chel, având unele legături cu mina - însă fiecare de 
acolo era mai mult sau mai puţin legat de mină - era 
prezentat uneori de către domnul delegat Pordage, drept 
vicedelegatul său sau viceconsulul său. Uneori vorbea 


despre domnul Kitten ca fiind numai un supus al 
guvernământului. 

Plaja începea să devină o scenă animată, datorită 
pregătirilor în vederea înclinării navei precum şi faptului că 
era plină de mărfurile, prăjinile, frânghiile şi butoaiele de 
apă răspândite peste tot şi presărată cu adăposturile 
alcătuite pentru oameni din pânze şi din diverse alte 
lucruri. În acel moment, domnul delegat Pordage sosi acolo 
foarte iritat şi întrebă de căpitanul Maryon. Căpitanul, aşa 
bolnav cum se afla, suspendat în hamacul său prins de doi 
copaci, astfel ca să poată supraveghea lucrul, înălţă capul şi 
răspunse la chemare. 

— Domnule căpitan Maryon, strigă domnul delegat 
Pordage, ceea ce faceţi nu este oficial. Nu este 
regulamentar. 

— Domnule, spuse căpitanul, s-au făcut aranjamente 
între funcţionarul din port şi supraveghetorul încărcăturii 
de pe vas ca dumneavoastră să fiţi înştiinţat şi să vi se ceară 
să acordaţi tot ajutorul care vă stă în putere. Sunt sigur că 
lucrul acesta a fost făcut cum se cuvine. 

— Domnule căpitan Maryon, răspunse domnul delegat 
Pordage, nu s-a făcut corespondenţă scrisă. Nu s-au 
schimbat documente, nu s-a făcut niciun memorandum, nu 
s-a redactat nicio minută, nicio intrare şi nicio ieşire nu 
apare în arhivele oficiale. Acesta este un lucru lipsit de 
cuviinţă. Vă cer, domnule, să opriţi lucrul până când totul va 
fi făcut conform regulamentului şi administraţia va lua 
măsurile corespunzătoare. 

— Domnule, spuse căpitanul Maryon, cu putină ironie, 
privind din hamacul lui: între riscul ca administraţia să fie 
lezată şi acela ca să-mi pun în pericol vasul, prefer să-l iau 
pe primul. 

— Aşa, domnule, strigă domnul delegat Pordage. 

— Aşa, domnule! spuse căpitanul Maryon, lăsându-se în 
jos, în hamac. 

— Atunci, domnule Kitten, spuse delegatul, trimite 
imediat să mi se aducă vestonul de diplomat. 


Era îmbrăcat în acel moment într-un costum de pânză. 
Domnul Kitten se duse singur şi aduse vestonul diplomatic, 
croit din stofă albastră, cu fireturi aurite, şi cu câte o 
coroană pe nasturi. 

— Acum, domnule Kitten, spuse Pordage, îţi cer în 
calitatea dumitale de vicedelegat şi viceconsul al acestei 
localităţi, să-l întrebi pe căpitanul Maryon, comandantul 
corvetei Cristofor Columb, dacă mă pune în situaţia să 
îmbrac acest veston. 

— Domnule  Pordage, răspunse căpitanul Maryon, 
ridicând din nou capul din hamac, deoarece am auzit ce aţi 
spus, pot să vă dau răspunsul fără ca domnul să se 
deranjeze. Mi-ar părea rău să vă chinuiţi să îmbrăcaţi o 
haină atât de călduroasă din consideraţie pentru mine; însă, 
în ce mă priveşte, puteţi s-o puneţi cu spatele în faţă, sau cu 
dosul în afară, cu picioarele în mâneci sau cu capul în poale, 
şi nu voi avea nicio obiecţie la plăcerea deplină pe care o 
veţi încerca. 

— Foarte bine, domnule căpitan Maryon, spuse Pordage, 
enervat la culme. Foarte bine, domnule. Veţi suporta 
consecinţele. Domnule Kitten, dacă s-a ajuns până aici, 
ajută-mă să îmbrac vestonul. 

După ce a dat această poruncă şi şi-a îmbrăcat jacheta, s- 
a îndepărtat, iar toate numele noastre au fost notate şi ni s- 
a spus după aceea că domnul Kitten a scris sub dictarea lui 
mai mult de un vraf de coli mari de hârtie, care au costat 
mult mai mult decât merita şi care au sfârşit prin a se 
pierde în cele din urmă. 

Munca noastră a mers totuşi mai departe cu voioşie şi 
Cristofor Columb, tras la țărm, zăcea pe o coastă ca un 
peşte mare pe uscat. Pe când stătea astfel, s-a dat o 
serbare, sau un bal, sau o petrecere, sau mai bine spus 
toate trei la un loc, în onoarea navei, a echipajului şi a altor 
vizitatori. La această adunare, cred că i-am văzut pe toţi 
locuitorii de pe insulă din acel timp, fără nicio excepţie. 
Puţini dintre ei m-au interesat anume, însă am găsit că era 
foarte plăcut să vezi, în acest mic colţ de lume, copii de 


toate vârstele şi, cei mai mulţi, foarte drăguţi - aşa cum cei 
mai mulţi copii sunt. Era şi o doamnă în vârstă, graţioasă, 
cu ochi negri şi părul cărunt, de care am întrebat cine este. 
Mi s-a spus că numele ei era doamna Venning şi că fiica ei 
măritată, o fiinţă frumoasă şi delicată, se numea Fanny 
Fisher. Arăta ca un copil, dar cu o copie mai mică după ea, 
ţinându-se de fustele ei, iar soţul doamnei Fisher tocmai 
întors de la mină, era teribil de mândru de ea. În general 
toţi aceşti oameni erau de condiţie bună, însă nu simţeam 
simpatie pentru ei. Nu eram deloc în apele mele şi când 
stăteam de vorbă cu Charker, le găseam defecte tuturor. 
Spuneam despre doamna Venning că era mândră, despre 
doamna Fisher că era o păpuşă mică şi prostuţă. La 
întrebările: „Ce părere am despre cutare?“ ziceam: „Păi, 
este domn bine“. „Dar despre cutare?“ „Păi, este o doamnă 
bine. Ce te aştepţi să fie (l-am întrebat pe Charker) crescuţi 
în această climă, cu noaptea tropicală strălucind pentru ei, 
cu instrumentele muzicale cântând pentru ei, cu ramurile 
pomilor aplecându-se peste ei, cu dulcea lumină a lămpilor 
revărsată asupra lor, cu licurici scânteind printre ei, cu flori 
şi păsări viu colorate create ca să le încânte ochii, cu 
băuturi delicioase pe care le au din belşug, cu fructe tot 
atât de delicioase doar bune de cules şi cu toţii dansând şi 
vorbind fericiţi în aerul îmbălsămat, cu zgomotul uşor al 
valurilor pe plajă, ca un cor plăcut.” 

— Domni bine şi doamne bine, Harry? îi ziceam lui 
Charker. Da, cred şi eu! Păpuşi! Păpuşi! Nu oameni care 
duc la greu, aşa ca cei înrolați în Marina Regală! 

Totuşi nu puteam să neg că erau oameni foarte primitori 
şi că ne-au tratat deosebit de bine. Am fost cu toţii la 
petrecere şi doamna Belltott a avut mai mulţi parteneri de 
dans decât era nevoie, aşa încât a dansat toată noaptea. Cât 
despre Jacki12-- (fie din cei de pe Cristofor Columb, fie din 
cei din detaşamentul de urmărire a piraţilor, fără nicio 
diferenţă) a dansat cu fratele lui, Jack, sau a dansat cu el 
însuşi, a dansat cu luna, cu stelele, cu pomii, cu tot ce 
vedea. Nu mi-a prea plăcut ofiţerul şef al detaşamentului, 


cu ochii lui strălucitori, cu faţa oacheşă şi trăsături distinse. 
Nu mi-a plăcut nici purtarea lui când s-a întâmplat să vină 
la început unde ne găseam, la braţ cu domnişoara Maryon. 
„Oh domnule căpitan Carton, spuse ea, iată cei doi prieteni 
ai mei!“ lar el: „Da? Aceşti doi recruți de marină?“ 
referindu-se la Charker şi la mine. „Da, răspunse ea, le-am 
arătat acestor doi prieteni ai mei toate minunile din Silver- 
Store.“ El s-a uitat înveselit la noi şi a spus: „Sunteţi 
nNorocoşi, băieţi. Aş vrea să mai fiu şi eu simplu marinar şi 
un ghid ca acesta să-mi arate din nou cum să mă caţăr pe 
catarg. Sunteţi norocoşi, băieţi”. Când l-am salutat şi când 
el şi doamna s-au îndepărtat valsând, am spus: „Uite cine 
vorbeşte de noroc! Poţi să te duci la dracu!“ 

Domnul delegat Pordage şi doamna delegat s-au 
prezentat în societate cu această ocazie, ca regele şi regina 
unei Britanii mai mari decât Marea Britanie. Numai alte 
două întâmplări din această noapte plină de voioşie mi-au 
făcut o impresie deosebită. lată una din ele: un om din 
detaşamentul nostru de marinari, numit Iom Packer, un 
tânăr cu temperament violent şi capricios, însă fiul unui 
respectabil constructor de vase din Portsmouth şi care era 
învăţat şi avusese parte de o bună educaţie, a venit la mine 
într-o pauză a dansului şi luându-mă de braţ la o parte, îmi 
spuse, înjurând supărat: 

— Gill Davis, cred că într-o bună zi am să-l omor pe 
sergentul Drooce! 

Ştiam că Drooce se purtase totdeauna deosebit de rău cu 
acest om şi ştiam că tânărul era foarte nervos şi nu se putea 
stăpâni, aşa că i-am răspuns: 

— Ei, aş, prostii! Nu mai vorbi aşa! Dacă există în 
detaşamentul nostru un om care are oroare de o crimă, 
apoi acela eşti dumneata. 

Tom îşi şterse fruntea transpirată şi zise: 

— Sper să fie aşa, dar nu mai pot răspunde de mine 
atunci când o face pe stăpânul cu mine aşa cum a făcut-o 
chiar acum şi încă în faţa unei doamne. N-o să am pic de 
milă faţă de sergentul Drooce, dacă vreodată o să lupt cot la 


cot cu el şi va trebui să apeleze la mine să-l salvez. Să-şi 
rostească rugăciunea atunci, dacă ştie vreuna, pentru că 
asta-i va fi sfârşitul. "Ţine minte ce-ţi spun! 

Am ţinut minte cuvintele lui şi mi le-am amintit foarte 
curând după această convorbire. 

Cealaltă întâmplare, care mi-a atras atenţia la balul 
acesta, a fost veselia şi devotamentul lui Christian George 
King. Bucuria sinceră de care era animat pilotul sambo şi 
neputinţa de a arăta întregii colonii şi, în special doamnelor 
şi copiilor, cât de mult îi iubea, cât de devotat le era şi cât 
de credincios le era, pe viaţă şi pe moarte, în prezent şi în 
viitor. "Toate acestea au făcut o adâncă impresie asupra 
mea. Aşa că dacă vreodată un om s-a arătat de încredere şi 
i s-a acordat încrederea într-un grad care poate fi numit 
copilăresc sau îngeresc, acela a fost pilotul sambo, Christian 
George King. Cu gândul acesta m-am dus dimineaţa să mă 
culc. 

Poate din cauza asta l-am şi visat. Se furişase în somnul 
meu şi nu puteam să-l alung. Se făcea că mereu se învârtea 
şi dansa în jur, uitându-se în hamacul meu, şi în acest timp 
m-am trezit şi apoi am aţipit din nou de cincizeci de ori. În 
cele din urmă, când am deschis ochii, l-am văzut aievea, 
uitându-se prin deschizătura colibei mici şi întunecate 
făcute din frunze, în care era agăţat şi hamacul lui Charker. 

— Hei, mariner! spune el într-un fel de croncănit gros. 
Salut. 

— Salut! spun eu, tresărind. Ce-i? Tu eşti? 

— Da. Christian George King aduce veşti. 

— Ce veşti? 

— Piraţii, ieşiţi! 

Intr-o secundă am fost în picioare. Tot aşa şi Charker. 
Eram preveniţi că domnul Carton, căpitanul care comanda 
bărcile, ţinea încontinuu sub observaţie ţărmul 
continentului, în aşteptarea unui semnal secret, pe care 
însă unii ca noi nu îl cunoşteau. 

Christian George King dispăru înainte ca noi să fi pus 
picioarele pe pământ. Insă vestea trecuse deja de la colibă 


la colibă şi se răspândise pe tăcute şi am ştiut că sălbaticul 
acesta sprinten cunoştea adevărata situaţie sau ceva 
apropiat acesteia. În spaţiul dintre pomi, în spatele taberei 
noastre de marinari şi soldaţi nou veniţi, era un loc 
adăpostit unde ţineam proviziile pentru uzul zilnic şi în care 
se gătea mâncarea. Ni s-a dat ordin să ne adunăm acolo. 
Ordinul s-a dat foarte repede, iar nouă ne-a fost comunicat 
de sergentul Drooce, care era tot atât de bun militar pe cât 
era de rău şi de tiran ca om. Ni s-a ordonat să ne furişăm în 
linişte în locul acela, unul câte unul. Pe când soseam acolo, 
se adunau şi marinarii. În decurs de zece minute, după cât 
aş socoti, eram cu toţii acolo, în afară de garda obişnuită de 
pe țărm. 'Ţărmul (după cum îl puteam vedea printre pomi) 
arăta aşa cum era întotdeauna în perioada cea mai fierbinte 
a zilei. Garda stătea în umbra corvetei trasă pe uscat, şi 
nimic nu mişca în afară de valurile mării şi acestea foarte 
slab. Lucrul înceta întotdeauna de la această oră până când 
soarele devenea mai puţin înfricoşător şi până începea 
briza dinspre mare. Aşa că, deşi aveam zi de odihnă, 
aceasta nu se făcea simțită. Insă trebuie să arât că era ozi 
liberă şi era prima de când începuse munca grea la 
repararea navei. Balul din ultima noapte fusese organizat 
ca urmare a terminării lucrărilor de înclinare a navei şi de 
reparare a crăpăturii. Partea cea mai grea era aşadar 
făcută şi a doua zi trebuia să înceapă lucrările de punere 
din nou a navei în stare de plutire. 

Marinarii se strânseseră aici înarmaţi. Separat, se 
adunaseră şi cei din detaşamentul de urmărire a piraţilor. 
Şi tot separat se adunaseră oamenii de pe Cristofor 
Columb. Ofițerii respectivi păşiră în mijlocul celor trei 
grupe şi vorbiră astfel ca toţi să poată auzi. Comandant era 
căpitanul Carton, care ţinea în mână un ochean. Cârmaciul 
său stătea lângă el cu un alt ochean şi cu o placă pe care se 
părea că notează semnale. 

— Acum, ostaşi! spuse căpitanul Carton, trebuie să vă 
înştiinţez, pentru informarea voastră: întâi, că zece bărci cu 
pirați, bine echipate cu oameni şi puternic înarmate, stau 


ascunse într-un golf mic, acolo pe coastă, sub crengile 
aplecate ale pădurii care este foarte deasă. In al doilea 
rând, că ei vor ieşi cu siguranţă de acolo, în noaptea 
aceasta, când răsare luna, pentru o expediţie de jaf şi 
omoruri, al cărei obiectiv este o parte oarecare din ţărmul 
continental. În al treilea rând - nu strigaţi de bucurie, 
băieţi! — că îi vom urmări şi, dacă îi vom ajunge, vom scăpa 
lumea de ei! 

Nu am auzit pe nimeni vorbind, şi nu am văzut pe nimeni 
făcând vreo mişcare. Totuşi s-a produs un murmur uşor de 
aprobare, ca şi când fiecare om ar fi răspuns şi ar fi 
consimţit cu tot curajul din el. 

— Domnule, spuse căpitanul Maryon, vă rog să mă primiţi 
ca voluntar în această acţiune, împreună cu bărcile mele. Şi 
oamenii mei vor veni ca voluntari, toţi, până la elevii de 
marină. 

— În numele şi în serviciul Maiestăţii Sale, răspunse 
celălalt, ducând mâna la pălărie, accept ajutorul 
dumneavoastră cu plăcere. Locotenente Linderwood, cum 
îţi vei împărţi oamenii dumitale? 

Imi era ruşine - spun asta deschis ca să fie consemnat în 
scris cât mai pe larg şi mai precis cu putinţă - îmi era 
ruşine, în adâncul sufletului meu, de gândurile pe care le 
nutrisem înainte cu privire la cei doi ofiţeri bolnavi, 
căpitanul Maryon şi locotenentul Linderwood, când i-am 
văzut acolo, în momentul acela. Sufletul celor doi ofiţeri a 
învins boala, aşa cum se povesteşte că Sfântul Gheorghe a 
învins balaurul. Durerea şi sfârşeala, lipsa de linişte şi lipsa 
de odihnă nu se mai resimţeau în mintea lor, ca şi teama. 
Vrând să exprim, aşa ca soţia mea să poată scrie exact, ce 
am simţit atunci şi acolo, trebuie să spun: „Voi doi, camarazi 
viteji împotriva cărora am cârtit, ştiu acum că dacă aţi fi fost 
pe patul de moarte aţi fi amânat moartea şi v-aţi fi ridicat să 
vă faceţi datoria din plin şi apoi aţi fi fost atât de modeşti 
încât, culcându-vă din nou ca să muriţi, abia de-aţi fi spus: 
«Am făcut-o!»” Aceste gânduri m-au înălţat sufleteşte. 


Dar să mă întorc de unde m-am întrerupt. Căpitanul 
Carton îl întrebă pe locotenentul Linderwood: 

— Domnule, cum veţi împărţi oamenii dumneavoastră? 
Nu este loc pentru toţi şi câţiva oameni trebuie, în orice 
caz, să fie lăsaţi aici. _ 

In legătură cu aceasta au existat unele discuţii. In cele 
din urmă, s-a hotărât să se lase pe insulă opt recruți de 
marină şi patru marinari, pe lângă cei doi elevi marinari ai 
corvetei. Şi din cauză că s-a socotit că prietenoşii indigeni 
sambo nu doreau decât să fie puşi sub comandă, în cazul că 
s-ar fi ivit vreo primejdie (deşi niciunul n-a fost văzut acolo), 
ofiţerii au fost de părere să lase pe loc pe cei doi subofiţeri, 
Drooce şi Charker. Aceasta a fost o mare dezamăgire 
pentru ei şi, dat fiind că şi eu eram unul din cei lăsaţi pe loc, 
am avut şi eu parte de aceeaşi dezamăgire, atunci, însă nu 
şi la scurt timp după aceea. Noi, recruţii, am tras la sorţi 
pentru a se alege cine rămâne, şi eu am tras insula. Tot aşa 
i-a ieşit şi lui Tom Packer. Şi tot aşa desigur la încă patru din 
gradul şi seria noastră. 

După ce s-au stabilit toate acestea, au fost date 
instrucţiuni verbale tuturor oamenilor să ţină secretă 
expediţia organizată, astfel ca femeile şi copiii să nu se 
alarmeze şi ca expediţia să nu întâmpine dificultăţi prin 
oferte de noi voluntari. Adunarea oamenilor trebuia să aibă 
loc în acelaşi punct, la apusul soarelui. Fiecare om trebuia 
să păstreze, între timp, aparenţa că îşi continuă ocupațiile 
obişnuite. Fiecare om, însă cu excepţia a patru marinari 
bătrâni de încredere, care au fost însărcinaţi, dimpreună cu 
un ofiţer, să revizuiască armele, şi muniţiile, să înfăşoare 
furcile de la vâsle ca să nu facă zgomot şi să execute totul 
bine şi repede şi în tăcere, pe cât era cu putinţă. 

Pilotul sambo a fost prezent tot timpul, pentru cazul în 
care ar fi fost nevoie de el, şi repeta ofițerului comandant, 
de nenumărate ori ca şi când ar fi spus pentru prima dată, 
că Christian George King va sta cu soldaţii şi va avea grijă 
de frumoasele doamne şi de frumoşii copii. A fost întrebat 
cu privire la plecarea bărcilor şi, mai ales, dacă exista vreo 


posibilitate ca oamenii să se îmbarce în spatele insulei, ceea 
ce i-ar fi plăcut oarecum căpitanului Carton pentru ca apoi 
să se mişte în umbra insulei şi s-o ia pieziş spre coasta 
continentului. 

— Nu, spuse Christian George King. Nu, nu, nu! Repeta 
acest lucru de zece ori. Nu, nu, nu. Iotul numai stânci şi 
recife, toţi ajung în apă, toţi se îneacă! 

Făcând gesturi disperate, pe când vorbea, ca un înotător 
înnebunit de frică, trântindu-se cu spatele la pământ, 
zvârcolindu-se şi bâlbâindu-se, acest sambo părea să dea un 
spectacol. 

Soarele cobori în cele din urmă şi după un timp care păru 
destul de lung, s-a dat semnalul pentru adunare. Fiecare 
om a răspuns la apel şi se găsea la locul lui. Incă nu era 
complet întuneric şi apelul tocmai se terminase, când sosi 
domnul delegat Pordage, îmbrăcat în vestonul său 
diplomatic. 

— Domnule căpitan Carton, ce înseamnă aceasta? 

— Aceasta, domnule delegat (a vorbit pe scurt căpitanul) 
este o expediţie împotriva piraţilor. Este o expediţie secretă, 
așa că vă rog să păstraţi secretul. 

— Domnule, spuse delegatul Pordage, sper că nu se vor 
săvârși cruzimi inutile. 

— Domnule, răspunse ofiţerul, şi eu sper. 

— Aceasta nu este destul, domnule, strigă delegatul 
Pordage, devenind mânios. Domnule căpitan Carton, vă pun 
în vedere: Guvernământul vă cere să trataţi inamicul cu 
multă delicateţe, consideraţie, milă şi îngăduinţă. 

— Domnule, spuse căpitanul Carton, eu sunt ofiţer 
englez, comand ostaşi englezi şi sper că nu sunt omul care 
să dezamăgească aşteptările juste ale Guvernământului. 
Insă cred că dumneavoastră cunoaşteţi că aceşti 
răufăcători, sub steagul lor negru, i-au jefuit pe 
concetăţenii noştri de bunurile lor, le-au ars căminele, i-au 
ucis cu sălbăticie pe ei şi pe copiii lor şi s-au purtat cu soțiile 
şi cu fiicele lor mai rău decât dacă le-ar fi ucis. 


— Poate că da, domnule căpitan Carton, răspunse 

Pordage, fluturând mâna cu demnitate, şi poate că nu. Nu 
este un lucru obişnuit, domnule, pentru Guvernământ, să se 
angajeze cu un răspuns. 
___— Asta are foarte puţină importanţă, domnule Pordage. 
In credinţa că deţin misiunea mea prin voinţa lui Dumnezeu 
şi că nu am primit-o direct de la diavol, o voi aduce la 
îndeplinire cu evitarea, întru totul, a suferințelor care nu 
sunt necesare şi cu iuţeala inspirată de milă în executare, 
astfel ca să extermin aceşti oameni de pe suprafaţa 
pământului. Permiteţi-mi să vă recomand să mergeţi acasă, 
domnule, şi să vă ţineţi cât mai departe de aerul nopţii. 

Ofiţerul nu i-a spus delegatului nicio silabă mai mult şi s-a 
îndreptat către oamenii săi. Delegatul, după ce îşi încheie 
nasturii vestonului până la bărbie, spuse: 

— Domnule Kitten, însoţeşte-mă! Răsuflă greu, aproape 
se înecă şi se îndepărtă. 

Apoi s-a lăsat noaptea. Am mai văzut adeseori întuneric, 
însă nu aşa de negru ca acesta. Luna trebuia să apară pe la 
ora unu noaptea, şi nu era decât puţin trecut de nouă când 
oamenii noştri se şi găseau întinşi la pământ, pe locurile 
unde trebuiau să se adune. Se socotea că aveau timp să 
tragă un pui de somn, însă fiecare ştia că somnul nu se va 
atinge de el, în atari împrejurări. Deşi erau foarte liniştiţi, 
se simţea totuşi un neastâmpăr printre oameni. Cam ce am 
văzut eu la spectatorii care asistă la cursele de cai, atunci 
când clopotul a sunat pentru start la o cursă mare şi cu 
mize importante. 

La zece au plecat. Bărcile s-au desprins de la mal una 
câte una, la fiecare cinci minute. Cele desprinse au aşteptat 
apoi pe celelalte până când s-au adunat. Înaintea lor se 
găsea pilotul sambo, care îşi conducea mica şi ciudata lui 
canoe fără zgomot, aşa ca să-i scoată din recif. Nicio lumină 
nu a apărut, decât o singură dată, în mâna ofițerului 
comandant. Eu i-am aprins lanterna „oarbă” şi el a luat-o 
din mâna mea când a păşit în barcă. Aveau focuri bengale 


de semnalizare şi alte asemenea cu ei, însă se ţineau în 
întunericul cel mai desăvârşit. 

Expediția se îndepărta în perfectă linişte şi Christian 
George King se întoarse curând jucând de bucurie. 

— Hei, marineri! îmi spuse el agitându-se într-un mod 
dezgustător. Christian George King foarte vesel. Toţi piraţii, 
făcuţi bucățele. Hei! Hei! 

I-am răspuns acestui sălbatic: 

— Oricât de vesel ai fi nu mai fă gălăgie şi nu mai juca 
gigă şi nu-ţi mai bate genunchii, pentru că nu pot să sufăr 
să te văd făcând asta. 

In timpul acela eram de serviciu; noi cei doisprezece care 
rămăsesem, eram împărţiţi în patru schimburi de pază de 
câte trei, pentru perioade de câte trei ore. Trebuia să ies 
din serviciu la douăsprezece şi cu puţin înainte de această 
oră, am somat pe cineva şi am întrebat cine e. Erau 
domnişoara Maryon şi doamna Belltott care au venit la 
mine. 

— Dragă Davis, spuse domnişoara Maryon, ce se 
întâmplă? Unde este fratele meu? 

I-am spus ce se întâmplă şi unde este fratele ei. 

— O, cerul să-l ajute! exclamă ea împreunându-şi mâinile 
şi uitându-se în sus. (Era drept în faţa mea şi, desigur, arăta 
cât se poate de frumoasă.) Nu este încă complet însănătoşit 
şi nu e destul de puternic pentru o astfel de luptă. 

— Dacă l-aţi fi văzut, domnişoară, îi spusei eu, aşa cum l- 
am văzut eu când s-a oferit voluntar, aţi fi ştiut că sufletul 
său este destul de tare pentru orice luptă. Acesta îi va 
susţine forţele, domnişoară, oriunde îl cheamă datoria. Îl va 
susţine fie pentru o viaţă demnă, fie pentru o moarte 
vitejească. 

— Cerul să te binecuvânteze! spuse ea atingându-mi 
braţul. Cerul să te binecuvânteze! 

Doamna Belltott m-a surprins, pentru că am văzut-o că 
tremură şi nu spune nimic. Se uitau încă amândouă către 
mare şi ascultau, după ce mi-a venit rândul să ies din 
schimb. Fiind încă întuneric, le-am cerut să-mi permită să le 


conduc acasă. Domnişoara Maryon mi-a mulţumit şi mi-a 
luat braţul, şi le-am condus acasă. După ce le-am lăsat, m- 
am lungit cu faţa în jos pe nisip şi am plâns pentru prima 
oară de când izgoneam păsările ca băieţaş la Snorridge 
Botton şi m-am gândit ce soldat de rând nenorocit şi 
ignorant eram. 

A durat însă numai foarte scurtă vreme. Un om nu poate 
să fie tot timpul stăpân pe sine însuşi, dar lipsa de stăpânire 
a durat numai o jumătate de minut sau cam aşa ceva. Apoi 
m-am ridicat, m-am dus la hamacul meu şi am adormit cu 
genele ude şi cu sufletul chinuit. lot aşa cum mi s-a 
întâmplat pe când eram copil şi eram tratat mai rău ca de 
obicei. 

Am dormit (aşa cum ar fi făcut-o un copil în împrejurările 
acelea) foarte adânc, însă cu inima chinuită în tot timpul 
somnului. Am fost trezit de cuvintele: „El este un om tare“. 
Am sărit din hamac, am pus mâna pe puşcă şi stăteam la 
pământ repetând de unul singur: „El este un om tare“. 
Partea curioasă era că îmi părea că repet cuvintele cuiva şi 
că am fost foarte uimit când le-am auzit. 

De îndată ce mi-am venit în fire, am ieşit din colibă şi m- 
am îndreptat spre locul unde era garda. Charker a strigat: 

— Cine este acolo? 

— Un prieten. 

— Un Gill? întrebă el, ducându-şi arma la umăr. 

— Gill, răspunsei eu. 

— Păi, ce naiba cauţi pe aici şi nu stai în hamac? 

— Prea cald pentru a putea dormi, am motivat eu. E totul 
în ordine? 

— În ordine! spuse ferm Charker, da, da, totul este în 
destulă ordine. Ce s-ar putea întâmpla rău pe aici? Despre 
bărcile plecate am vrea să aflăm noutăţi. In afară de licuricii 
ce scânteiază şi rarele plescăituri ale vietăţilor mai mari de 
pe aici când se aruncă în apă, nimic nu se mai petrece ca să 
mai liniştească gândurile care ne apasă în legătură cu 
bărcile plecate. 


Luna era deasupra mării şi se ridicase, aş spune, de o 
jumătate de oră. Pe când Charker vorbea cu faţa îndreptată 
către mare, eu, uitându-mă spre interiorul insulei, am pus 
dintr-odată mâna pe pieptul lui şi i-am spus: 

— Nu mişca. Nu te întoarce! Nu ridica vocea. Ai văzut 
vreodată o figură de maltez pe aici? 

— Nu. Ce înţelegi prin asta? mă întrebă privindu-mă fix. 

— Dar vreo faţă de englez, cu un singur ochi şi cu un 
petic peste obraz? 

— Nu. Aiurezi? Ce tot spui acolo? 

li văzusem pe amândoi, uitându-se la noi dindărătul 
trunchiului unui arbore de cacao, unde i-a ajuns razele 
lunii. L-am văzut şi pe pilotul sambo cu o mână pe trunchiul 
copacului, trăgându-i înapoi în umbra deasă. Le-am văzut 
pumnalele neînvelite strălucind şi scânteind ca o felie de 
lună în apă, când valurile se lovesc de un țărm împădurit. 
Am văzut toate acestea într-o clipă. Şi am înţeles îndată 
(aşa cum ar fi făcut-o orice om) că mişcarea semnalată a 
piraţilor către coasta continentului era o înscenare şi o 
prefăcătorie. Că fisura navei fusese făcută pentru ca 
aceasta să fie scoasă din uz. Că bărcile au fost atrase în larg 
ca insula să rămână fără protecţie. Că piraţii debarcaseră 
pe o cale secretă în spatele insulei, şi că Christian George 
King era un trădător cu două feţe şi cel mai diabolic ticălos. 

Am chibzuit în acelaşi moment că Charker era un om 
viteaz, însă cu mintea înceată, şi că sergentul Drooce, care 
gândea mai repede, se găsea în apropiere. Tot ce i-am spus 
lui Charker a fost: î 

— Mi-e teamă că am fost trădaţi. Intoarce-te cu spatele 
drept către luna de pe mare şi acoperă-mi fuga, ţintind spre 
trunchiul arborelui de cacao care va fi drept în faţa ta, la 
înălţimea la care se găseşte inima unui om. Ai înţeles bine? 

— Bine, spuse Charker, întorcându-se pe dată şi luând 
poziţia calm, cu nervi de oţel. Şi ce-i bine, nu e rău. Nu-i aşa 
Gill? 

În câteva secunde am ajuns la coliba sergentului Drooce. 
Era adormit buştean şi, având somnul greu, a trebuit să 


pun mâna pe el să-l trezesc. În momentul în care l-am atins 
s-a rostogolit din hamacul lui şi s-a repezit la mine ca un 
tigru. Şi într-adevăr că era un tigru, cu diferenţa că îşi 
păstra judecata chiar când se înfuria, ca orice om. 

A trebuit să mă lupt cu el ca să-l fac să-şi vină în simţiri, 
gâfâind tot timpul şi spunându-i cu voce întretăiată: 

— Domnule sergent sunt eu, Gill Davis! Trădare! Piraţii 
sunt pe insulă! 

Ultimele cuvinte l-au făcut să-şi vină în fire şi l-au făcut 
să-şi ia mâinile de pe mine. 

— Am văzut doi din ei cu câteva clipe înainte, i-am spus. 
Şi i-am reprodus şi ceea ce i-am cerut lui Harry Charker. 

Mintea lui soldăţească, deşi tiranică, devenise limpede 
într-o clipă. Nu a rostit niciun cuvânt de prisos, nici de 
surpriză. 

— Dă ordin gărzii, spuse el, să se retragă în linişte în fort. 
(Incinta de care am vorbit mai sus era numită fort, deşi nu 
prea îşi merita numele.) Apoi du-te cât poţi de repede la 
fort, scoală-i pe toţi şi întăriţi poarta. Eu am să-i aduc acolo 
şi pe acei care se găsesc sus, la Signal Hill. Dacă suntem 
înconjurați înainte de a ajunge aici, veţi face o breşă şi ne 
veţi scoate dacă veţi putea. Cuvântul de ordine pentru 
oamenii noştri este: „întâi femeile şi copiii!“ 

S-a îndepărtat apoi cu repeziciunea focului care aleargă 
înaintea vântului pe o câmpie cu buruieni uscate. Deşteptă 
pe cei şapte oameni care nu erau de serviciu şi se repezi 
mai departe cu ei, înainte ca aceştia să ştie dacă mai dorm 
sau nu. l-am comunicat ordinul lui Charker şi am alergat 
către fort, aşa cum n-am alergat niciodată în viaţa mea. Nu, 
nici chiar în vis. 

Poarta nu era solidă şi nu avea întărituri bune. Numai 
două zăvoare de lemn, un lanţ slab şi o broască proastă. Pe 
acestea le-am închis cât am putut mai bine în câteva 
secunde, cu amândouă mâinile şi am alergat spre partea 
clădirilor în care locuia domnişoara Maryon. Am strigat-o 
pe nume, până când mi-a răspuns. Apoi am strigat toate 
numele pe care le ştiam: doamna Macey (sora măritată a 


domnişoarei Maryon, domnul Macey, doamna Venning 
domnul şi doamna Fisher, chiar domnul şi doamna Pordage. 
Apoi am mai strigat: 

— "Toţi domnii de aici, sculaţi-vă şi apăraţi locul! Suntem 
prinşi într-o cursă. Piraţii au debarcat. Suntem atacați! 

La groaznicul cuvânt „pirați“ strigăte şi vaiete s-au 
ridicat din toate părţile locuinţelor - pentru că ticăloşii 
aceia săvârşiseră în mările de pe acolo asemenea atrocități, 
care nu s-ar putea aşterne în scris şi abia de s-ar putea 
închipui în gând. Cu repeziciune, luminile s-au aprins de la 
o fereastră la alta şi s-au răspândit odată cu strigătele, iar 
bărbaţii, femeile şi copiii au alergat în curte. Mi-am dat 
seama, chiar atunci, ce numeroase lucruri vedeam dintr- 
odată. Am observat pe doamna Macey îndreptându-se către 
mine cu toţi cei trei copii ai ei. L-am observat pe domnul 
Pordage înspăimântat la culme, încercând zadarnic să-şi 
îmbrace vestonul diplomatic şi pe domnul Kitten înodând, 
plin de respect, batista sa pe deasupra bonetei de noapte a 
doamnei Pordage. Am văzut-o pe doamna Belltott ieşind din 
casă ţipând şi ghemuindu-se la pământ lângă mine, 
tremurând şi acoperindu-şi faţa cu mâinile. Insă ceea ce am 
observat cu mare plăcere erau privirile hotărâte ale 
bărbaţilor de la mină, pe care îi socoteam nişte domni 
delicaţi, dar care s-au adunat în jurul meu cu ce arme 
aveau, tot atât de calmi şi de hotărâți pe cât eram şi eu 
pentru apărarea vieţii mele - desigur şi a sufletului meu. 

Persoana cea mai de frunte fiind domnul Macey, i-am 
spus că cei trei oameni din gardă vor veni imediat la poartă, 
dacă nu au şi ajuns acolo, şi că sergentul Drooce şi ceilalţi 
şapte au pornit să aducă pe cei care se găseau acum la 
Silver-Store. Şi după asta, l-am rugat ca de dragul tuturor 
celor pe care îi iubea să nu se încreadă în niciun sambo şi, 
înainte de toate, dacă i se iveşte ocazia de a-l întâlni pe 
Christian George King, să nu o piardă şi să-l trimită pe 
lumea cealaltă. 

— Îţi voi urma sfatul cuvânt cu cuvânt, Davis, spuse el; şi 
altceva? 


Răspunsul meu a fost: 

— Socot, domnule, că v-aş recomanda să porunciţi ca 
mobila grea şi orice lemnărie care poate fi mişcată din loc 
să fie dusă la poartă şi să se facă o baricadă. 

— Asta-i o idee bună, spuse el; vrei să arăţi cum se face? 

— Vă voi ajuta chiar să construiți baricada, spusei eu, în 
afară de cazul, sau până când superiorul meu, sergentul 
Drooce, îmi dă alte ordine. 

Mi-a strâns mâna şi, chemând pe unii din camarazii săi ca 
să mă ajute, a trecut imediat la pregătirea armelor şi 
munițiilor. O persoană distinsă, iute la nevoie, curajos, calm 
şi gata oricând. 

Unul din cei trei copii ai lor era surdomut. Domnişoara 
Maryon se ocupase de la început de copii, mângâindu-i şi 
îmbrăcându-i (bietele fiinţe gingaşe, fuseseră luate din pat) 
şi făcându-i să creadă că totul era un joc de-a teatrul, aşa că 
unii dintre ei începuseră chiar să râdă. Intre timp, am 
lucrat cu ceilalţi la baricade şi am alcătuit o întăritură 
destul de bună în cadrul porţii. Drooce şi ceilalţi şapte se 
întorseseră, aducând cu ei oamenii de la Signal Hill, şi au 
lucrat împreună cu noi. Insă nici eu nu i-am vorbit lui 
Drooce şi nici Drooce nu mi-a spus o vorbă, fiind amândoi 
foarte ocupați. Baricada era gata şi am găsit-o pe 
domnişoara Maryon alături de mine purtând un copil în 
braţe. Părul ei închis la culoare era legat în creştetul 
capului cu o panglică. Avea un păr bogat şi arăta mai bogat 
şi mai frumos adunat aşa în grabă în sus, decât atunci când 
l-am văzut pieptănat cu grijă. Era foarte palidă, însă foarte 
liniştită şi tăcută. 

— Dragă şi bunule Davis, a spus ea, te-am aşteptat 
pentru că am să-ţi spun o vorbă. 

M-am întors imediat către ea. Dacă în clipa aceea m-ar fi 
ajuns un glonţ de muschetă, în inimă, şi dacă s-ar fi găsit 
acolo unde stătea, tot m-aş fi întors către ea înainte de a 
cădea la pământ. 

— Fiinţa asta mică şi drăguță, spuse ea, sărutând copilul 
din braţe, care se juca cu părul ei, încercând să-l tragă în 


jos, nu poate auzi ce vorbim - nu poate auzi nimic. Am o 
atât de mare încredere în dumneata, încât aş dori să-mi faci 
o promisiune. 

— Ce promisiune, domnişoară? 

— Dacă suntem învinşi şi vei fi absolut sigur că voi fi luată 
prizonieră, să mă ucizi. 

— Eu nu voi mai fi în viaţă ca să fac asta, domnişoară. Voi 
muri apărându-vă dacă vom ajunge la aşa ceva. Ar trebui ca 
ei să păşească peste cadavrul meu, pentru a pune mâna pe 
dumneavoastră. 

— Dar dacă vei fi în viaţă - o, cum se uita la mine! - şi 
dacă nu mă vei putea salva de pirați vie, atunci salvează-mă 
moartă. Spune-mi că vei face asta. 

Ei bine! l-am făgăduit că voi face tot ce-mi cere, dacă, în 
cele din urmă, totul va da greş. Mi-a luat mâna - mâna mea 
aspră şi bătătorită şi a dus-o la gură. A dus-o apoi la buzele 
copilului care, şi el, a sărutat-o. Cred că, din acel moment, 
am avut tăria unei jumătăţi de duzină de oameni în mine, 
până când lupta s-a terminat. 

In tot timpul acesta, domnul delegat Pordage a vrut să 
facă o proclamaţie către pirați să depună armele şi să plece. 
Şi fiecare din noi ne împiedicam de el şi ne învârteam în 
jurul lui, în timp ce el cerea toc şi cerneală ca să scrie. 
Doamna Pordage, de asemenea, avea unele idei curioase cu 
privire la respectabilitatea bonetei ei de noapte (care avea 
atâtea volănaşe, aşezate de o parte şi de alta, de parcă era 
o anghinară, şi pe care nu voia să o scoată, supărându-se de 
câte ori era turtită de alte doamne care purtau diverse 
lucruri şi, pe scurt, ne dădea tot atâta bătaie de cap ca şi 
soţul ei). Insă, pentru că ne aşezam acum astfel ca să 
formăm o apărare a curţii, i-am îmbrâncit pe amândoi din 
calea noastră fără multă ceremonie. Copiii şi doamnele au 
fost duse în mica tranşee care înconjura depozitul de argint 
(ne-am temut să-i lăsăm în clădirile de locuit ca nu cumva 
acestora să li se dea foc) şi i-am aşezat cât am putut mai 
bine. Exista un depozit destul de însemnat de săbii şi cuțite 
de abordaj, bunişoare. Acestea au fost aduse. Se aflau de 


asemenea un număr de muschete de rezervă. Şi acestea au 
fost scoase afară. Spre uimirea mea, mica doamnă Fisher, 
pe care o luasem drept o păpuşă sau un copil, era nu numai 
silitoare, la căratul armelor, dar s-a oferit să le încarce pe 
cele de rezervă. 

— Mă pricep la aceasta, spuse cu voioşie, fără să-i 
tremure vocea. 

— Şi eu mă pricep, sunt doar fiică de soldat şi soră de 
marinar, rosti şi domnişoara Maryon, în acelaşi fel. 

Serioase şi preocupate, înapoia locului în care stăteam 
eu, cele două femei tinere, frumoase şi delicate, s-au apucat 
să manevreze armele, încercând cremenele, cercetând 
piedicile şi dirijând cu calm pe alţii să treacă pulberea şi 
gloanţele din mână în mână, fără nicio şovăire, de parcă ar 
fi fost cei mai buni dintre soldaţii încercaţi. 

Sergentul Drooce a anunţat că piraţii erau foarte mulţi ca 
număr - îi socotea la peste o sută - şi încă în acel moment 
nu debarcaseră toţi. li văzuse într-o poziţie foarte bună, pe 
latura îndepărtată de la Signal Hill, aşteptând evident 
restul oamenilor. În pauza de acum, prima de când se 
dăduse alarma, repeta acest lucru domnului Macey, când 
acesta strigă dintr-odată: 

— Semnalul! Nimeni nu s-a gândit la semnal! 

Nu ştiam nimic despre un semnal, aşa că nu puteam să 
ne gândim la el. 

— Despre ce semnal vorbiţi dumneavoastră? întrebă 
sergentul Drooce, uitându-se scrutător la el. 

— Există o stivă de lemne pe Signal Hill. Dacă ar putea fi 
aprinsă - lucru care nu a fost făcut încă niciodată - aceasta 
ar fi un semnal de calamitate îndreptat către coasta 
continentului. 

Charker strigă de îndată: 

— Domnule sergent Drooce, trimiteţi-mă pe mine cu 
această misiune. Daţi-mi pe cei doi oameni care au fost de 
gardă cu mine astă-noapte şi eu o să aprind focul, dacă 
lucrul poate fi făcut. 


— Şi dacă nu poate fi făcut, caporal? intră în vorbă 
domnul Macey. 

— Uitaţi-vă la doamnele şi copiii aceştia, domnule! stărui 
Charker. Mai degrabă mi-aş da foc mie, decât să nu încerc 
orice şansă ca să-i salvez pe ei. 

l-am strigat „Ura!“ Strigătul a izbucnit din toate 
piepturile, indiferent de urmări - şi el a primit ca însoțitori 
pe cei doi oameni, i s-a dat drumul la poartă şi s-a furişat 
mai departe. De-abia m-am întors la locul meu, fiind unul 
din cei care au deschis şi închis poarta, că domnişoara 
Maryon îmi spuse din spate cu vocea scăzută: 

— Davis, vrei să te uiţi la pulberea asta? Nu este cum 
trebuie. 

Am întors capul. Din nou Christian George King şi din 
nou trădare. Apa de mare fusese lăsată să pătrundă în 
depozit şi toate grăunţele de pulbere erau stricate. 

— Stai un moment! spuse sergentul Drooce, când l-am 
anunţat, fără ca un singur muşchi să i se clintească pe faţă; 
uilă-te la cartuşiera ta, flăcăule. Tu, Tom Packer, uită-te la a 
ta, al naibii să fii! Uitaţi-vă la cartuşierele voastre, toţi 
ostaşii. 

Acelaşi sălbatic făţarnic ajunsese la cartuşiere, într-un fel 
sau altul, şi toate cartuşele erau de neîntrebuinţat. 

— Hm! spuse sergentul. Uitaţi-vă la încărcătura armelor, 
oameni buni! Acolo este în ordine? 

— Da, acolo totul este în ordine. 

— Ei bine, flăcăi şi dumneavoastră domnilor, spune 
sergentul, asta o să fie o luptă corp la corp şi cu atât mai 
bine. 

Se trată cu o priză de tabac şi rămase în picioare, cu 
umerii pătraţi şi pieptul lat, în lumina lunii - care era acum 
în plină strălucire - calm ca şi când ar fi aşteptat să înceapă 
un joc. Stătea liniştit şi toţi am stat la fel cam vreo jumătate 
de oră. Am observat, din şoaptele care se schimbau, cât de 
puţin ne preocupa argintul, pe noi cei cărora nu ne 
aparţinea, şi cât de mult îi preocupa pe cei cărora le 
aparţinea. La sfârşitul unei jumătăţi de oră, am fost 


înştiinţaţi de la poartă că Charker şi cei doi veneau către 
noi, urmăriţi de vreo doisprezece pirați. 

— La poartă! Echipa de poartă cu Gill Davis, porunci 
sergentul, şi aduceţi-i înăuntru! Fiţi bărbaţi! 

Nu am întârziat şi i-am adus înăuntru. 

— Nu mă duce, spuse Charker, ţinându-mă de gât, 
poticnindu-se şi căzând la picioarele mele după ce poarta a 
fost închisă, nu mă duce lângă doamne sau copii, Gill. Mai 
bine să nu vadă cum mor oamenii, atât timp cât îi putem 
feri de asta. O să aibă în curând destul timp să vadă. 

— Harry! am strigat, ţinându-i capul sus, camarade! 

Avea tăieturi peste tot. Semnalul fusese capturat de 
prima echipă de pirați care debarcaseră. Părul îi era ars şi 
faţa înnegrită de smoala provenită de la o torţă. 

Nu se plângea de dureri. 

— Rămâi cu bine, prietene, a fost tot ce-a spus, zâmbind. 
Mi-a sosit moartea. Şi moartea nu e viaţă. Nu-i aşa, Gill? 

După ce l-am aşezat deoparte, m-am întors la postul meu. 
Sergentul Drooce se uită la mine cu sprâncenele puţin 
ridicate. Am înclinat capul. 

— Strângeţi-vă aici, ostaşi şi dumneavoastră domnilor! 
spuse sergentul. Prea multe locuri goale în linie. 

Piraţii se apropiaseră atât de mult de noi în timpul 
acesta, încât cei din frunte erau chiar în faţa porţii. Alţii şi 
alţii soseau cu zgomot mare şi ţipând îngrozitor. Când am 
socotit după zgomote că au venit toţi, am strigat de trei ori 
urale englezeşti. Bieţii copii ne-au auzit şi erau aşa de 
convinşi că jucăm o piesă, încât i-a înveselit larma şi se 
auzeau bătând din palme, în tăcerea care a urmat. 

Dispozitivul nostru de apărare era următorul: începând 
cu partea din spate, doamna Venning, ţinând în braţe 
copilul fiicei ei, stătea pe treptele micii tranşee care 
înconjura în pătrat depozitul de argint, încurajând şi 
sfătuind femeile şi copiii, aşa cum ar fi putut s-o facă în 
zilele fericite şi liniştite din viaţa ei; apoi urma o line de 
bărbaţi înarmaţi, conduşi de domnul Macey, aşezaţi de-a 
latul curţii, cu faţa către curte şi spatele către poartă, aşa 


ca să poată ţine sub observaţie zidurile şi să ne prevină să 
nu fim luaţi prin surprindere; urma apoi un spaţiu de opt 
sau zece picioare, în care se găseau armele de rezervă şi în 
care domnişoara Maryon şi doamna Fisher, cu mâinile şi 
îmbrăcămintea înnegrită de praful de puşcă stricat, lucrau 
în genunchi, legând cuțite, baionete vechi şi capete de suliţi 
de ţevile puştilor devenite nefolositoare; urma apoi o a doua 
linie de ostaşi înarmaţi, sub comanda sergentului Drooce, 
aşezaţi de asemenea de-a curmezişul curţii, însă cu faţa 
către poartă; şi apoi baricada pe care o clădisem, cu o 
potecă în zig-zag înăuntrul ei pentru mine şi o mică echipă, 
astfel ca să putem rezista în retragere, cât vom putea mai 
mult, când vom fi respinşi de la poartă. Cu toţii ştiam că era 
imposibil să rezistăm mult şi că singura noastră speranţă 
era în descoperirea la timp a cursei în care am căzut, de 
către detaşamentul din bărci şi întoarcerea lui imediată. 

Eu şi oamenii mei am fost trimişi la poartă. Printr-o gaură 
puteam să văd întreaga mulţime de pirați. Erau printrei ei 
malaiezi, olandezi, maltezi, greci, indigeni sambo, negri şi 
condamnaţi englezi din insulele Indiilor de Vest. Printre 
ultimii, îl vedeam pe cel cu un singur ochi şi un petic pe 
locul celuilalt. Erau printre ei de asemenea şi câţiva 
portughezi. Un bărbat mic, cu cercei mari sub o pălărie 
enormă şi cu un şal larg şi lucitor încolăcit pe umeri. Erau 
toţi bine înarmaţi, ca pentru un atac de abordaj, cu sulițe, 
săbii, cuțite şi satâre. Am observat destul de multe pistoale, 
însă nicio puşcă de vreun fel. Asta mi-a dat să înţeleg că au 
socotit că salvele de puşti ar fi putut să fie auzite de pe 
continent. Din acelaşi motiv că focul ar fi fost văzut de pe 
continent, nu ne-au dat foc la fort şi nu ne-au ars de vii - 
acesta fiind unul din mijloacele lor favorite de a proceda. M- 
am uitat după Christian George King şi, dacă l-aş fi văzut, 
nu greşesc spunând că i-aş fi trimis în cap singura 
încărcătură de cartuşe pe care o aveam. Însă nu l-am văzut. 

Un fel de diavol de portughez sălbatic, care părea ori 
teribil de nebun, ori teribil de beat - însă toţi păreau a fi sau 
una sau alta - înaintă cu steagul negru şi îl agită o dată sau 


de două ori. După aceasta, căpitanul portughez strigă într-o 
englezească stridentă: 

— Vă somez! Englezi nebuni! Deschideţi poarta! Predaţi- 
vă! 

Deoarece ne-am ţinut nemişcaţi şi fără să rostim o vorbă, 
spuse oamenilor lui ceva ce n-am înţeles şi, după aceea, 
ticălosul de englez cu un singur ochi şi un petic pe locul 
celuilalt (care a păşit în faţă când a vorbit), a rostit în 
englezeşte: 

— Băieți ai steagului negru, lucrul trebuie făcut repede. 
Luaţi câţi prizonieri puteţi. Dacă nu se supun, omorâţi 
copiii, ca să-i faceţi să se supună. Înainte! 

Apoi toţi s-au repezit la poartă şi în jumătate de minut au 
sfărâmat-o şi au făcut-o ţăndări. l-am atacat printre 
spărturi şi crăpături şi i-am făcut pe mulţi să cadă. Insă 
simpla lor greutate ar fi dărâmat o astfel de poartă chiar 
dacă nu ar fi fost înarmaţi. L-am găsit pe sergentul Drooce 
de îndată alături de mine. El ne-a aşezat pe noi, cei şase 
recruți de marină în linie - Tom Packer alături de mine - şi 
ne-a ordonat să ne retragem trei paşi atunci când ei se vor 
repezi înăuntru şi să tragem mica noastră salvă de la mică 
distanţă. 

— Apoi, spuse el, îi veţi primi îndărătul baricadei cu 
baionetele şi fiecare din voi să străpungă cel puţin unul din 
aceşti gândaci blestemaţi! 

I-am oprit cu salva de puşti, aşa slabă cum a fost, şi i-am 
mai oprit cât am putut la baricadă. Totuşi au trecut şi peste 
ea ca un roi de diavoli - erau într-adevăr mai mult diavoli 
decât oameni - şi apoi a început adevărata luptă corp la 
COrp. 

Am întors patul puştilor şi le-am aşezat lângă noi. Chiar şi 
acum, cele două doamne - mereu îndărătul meu - erau gata 
în fiecare clipă să ne dea armele. O mulţime de maltezi şi 
malaiezi mă atacau de aproape şi dacă domnişoara Maryon 
nu mi-ar fi pus în mână, cu mâna ei, o sabie lată, nu ştiu 
dacă aş fi putut rezista. Dar, asta era tot? Nu. Am văzut o 
claie de păr negru legat cu o panglică şi o rochie albă 


interpunându-se de trei ori între mine şi ei, pe sub mâna 
mea dreaptă ridicată în sus, cu riscul de a o dobori pe cea 
care purta rochia albă; şi de fiecare dată unul din atacanţi 
cădea lovit de moarte. 

Drooce era şi el înarmat cu o sabie lată şi săvârşea astfel 
de isprăvi încât se auzeau strigăte în jumătate de duzină de 
limbi. Strigau: „Ucideţi-l pe sergentul acela!“ Ştiam asta 
pentru că strigătul a răsunat întâi în englezeşte şi a fost 
reluat apoi în celelalte limbi. În decurs de câteva clipe, am 
căpătat mai întâi o tăietură adâncă la braţul stâng şi nu aş fi 
ştiut nimic de ea, sau cel mult că cineva mi-a dat o lovitură 
uşoară şi usturătoare, dacă nu aş fi simţit că mă pierd şi nu 
m-aş fi văzut acoperit de sânge şi dacă, în aceeaşi clipă, nu 
aş fi văzut-o pe domnişoara Maryon rupându-şi rochia şi 
legându-mi braţul în jurul rănii, cu ajutorul doamnei Fisher. 
Ceilalţi au strigat la Tom Packer, care era în apropiere, să 
vină şi să mă acopere un minut, cât mi se lega bandajul, 
pentru că altfel încercând să mă apăr singur, aş fi pierdut 
tot sângele până muream. Iom m-a apărat cu o sabie bună 
în mână. 

În acelaşi moment - în împrejurări ca acestea totul pare 
să se întâmple în acelaşi moment - o jumătate de duzină de 
pirați au năvălit urlând peste sergentul Drooce. Sergentul, 
făcând un pas înapoi spre perete, opri pentru totdeauna pe 
unul care urla, cu o lovitură cumplită, şi aşteptă pe ceilalţi 
să se apropie cu faţă atât de cruntă şi de nemişcată, încât 
aceştia s-au oprit şi s-au uitat la el. 

— Uită-te acum la el! îmi strigă Tom Packer. Acum când 
aş putea să-l scot din împresurare! Gill! Ţi-am spus eu să ţii 
minte vorbele mele! 

L-am implorat pe Tom Packer, în numele cerului, aşa cum 
am putut în starea de slăbiciune în care mă găseam, să sară 
în ajutorul sergentului. 

— ÎL urăsc şi îl detest, spuse Tom Packer, şovăind 
întunecat. Totuşi, este un om viteaz. Apoi îi strigă: Domnule 
sergent Drooce! Domnule sergent Drooce! Recunoaşte că 
m-ai tratat prea aspru şi că îţi pare rău. 


Sergentul, fără să-şi întoarcă privirea de la atacatori, 
lucru care ar fi însemnat moartea pe loc, răspunse: 

— Nu! N-am s-o fac! 

— Domnule sergent Drooce! strigă Tom, pradă unui 
adânc chin sufletesc. Mi-am dat cuvântul că niciodată nu te 
voi salva de la moarte, dacă mi se va ivi prilejul, ci te voi 
lăsa să mori. Recunoaşte că m-ai tratat prea aspru şi că îţi 
pare rău, şi totul se va şterge. 

Unul din grupa de atacanţi reuşi să-l rănească pe sergent 
la cap. Dar acesta îl lovi şi îl ucise. 

— Nu recunosc, răspunse sergentul, respirând ceva mai 
greu şi aşteptând atacul următor. N-o fac! Dacă nu eşti 
destul de om ca să aperi un camarad numai pentru că are 
nevoie de ajutor şi nu din altă cauză, atunci mă voi duce pe 
lumea cealaltă să caut un om mai bun. 

Tom se năpusti asupra atacanţilor şi îl despresură. Tom şi 
sergentul şi-au croit drum prin alt grup de pirați, i-au pus 
pe fugă, şi au venit apoi unde mă aflam eu. Incepeam să 
simt din nou, cu adâncă satisfacţie, că ţin o sabie în mână. 

Dar abia au venit lângă noi, când am auzit pe deasupra 
celorlalte zgomote, ţipete înspăimântătoare femeieşti. Am 
văzut-o pe  domnişoara Maryon, schimbată la faţă, 
acoperind cu mâinile ochii doamnei Fisher. M-am uitat către 
depozitul de argint şi am văzut-o pe doamna Venning stând 
în picioare în capul scării de la tranşee, cu păruleei 
încărunţit şi ochii negri - ascunzând cu o mână copilul fiicei 
ei în spate, în faldurile rochiei, lovind un pirat cu mâna 
liberă, şi prăbuşindu-se apoi lovită de glonţul unui pistol. 

Ţipetele începură iarăşi şi fură urmate de o năvală 
confuză a femeilor în vălmăşagul luptei. În momentul 
următor, ceva se prâăbuşi peste mine şi am crezut că este 
zidul. Era însă o grămadă de indigeni sambo care săriseră 
peste zid, și patru din ei se agăţaseră de picioarele mele ca 
şerpii. Acel care îmi apucase piciorul drept era Christian 
George King. 

— Hei, mariner, spuse el, Christian George King, 
domnule, foarte bucuros făcut mariner prizonier. Christian 


George King aşteptat de mult pe marineri. Hei, Hei! 

Ce puteam să fac cu douăzeci şi cinci de sălbatici peste 
mine, decât să mă las legat de mâini şi de picioare. Lucru 
care s-a şi întâmplat. Acum totul era sfârşit - bărcile nu se 
înapoiaseră - totul pierdut. După ce am fost bine legat şi 
pus la zid, puşcăriaşul englez cu un singur ochi veni cu 
căpitanul portughez să se uite la mine. 

— Uită-te! spuse el. Asta-i omul tare! Dacă ai dormit 
cumva bine astă noapte, înseamnă că ai dormit pentru 
ultima oară bine, omul meu tare! 

Căpitanul portughez a râs destul de rece şi m-a lovit cu 
latul cuţitului lui ca şi când aş fi fost ramura unui copac cu 
care se juca, întâi pe faţă, apoi drept în faţă, sunt fericit s-o 
spun, fără să mă prăbuşesc, însă după ce a plecat din faţa 
mea am căzut la pământ şi am rămas acolo. 

Soarele era sus când m-am trezit şi mi-am spus că 
trebuie să cobor pe plajă ca să fiu îmbarcat. Eram străpuns 
de dureri şi junghiuri şi nu-mi puteam aminti de nimic însă 
foarte curând mi-am amintit destul. Cei ucişi erau întinşi 
peste tot şi piraţii îşi îngropau morţii lor şi îşi transportau, 
pe tărgi încropite în grabă răniții, către partea din spate a 
insulei. Cât despre prizonieri, unele din bărcile piraţilor au 
acostat în portul din faţă, ca să ne transporte de acolo. 
Când am ajuns în port, așa puţini cum eram, arătam ca 
nişte strigoi. Acesta era un semn că totuşi puţini câţi eram 
ne-am luptat bine şi am pricinuit mari pagube inamicului. 

Căpitanul portughez îmbarcase deja toate femeile într-o 
barcă pe care o comanda el, şi care tocmai pleca când am 
ajuns acolo. Domnişoara Maryon, aşezată de o parte a lui, 
mi-a aruncat o privire fugitivă, atât de plină de curaj, calm, 
de milă şi de încredere, cât nu mi-ar fi putut comunica într- 
o întreagă oră. De cealaltă parte a lui, stătea micuța 
doamnă Fisher, plângându-şi copilul şi mama. Am fost 
îmbrâncit în aceeaşi barcă cu Drooce, Packer şi cei care mai 
rămăseseră din echipa noastră de recruți de marină; din 
aceştia am pierdut doi, pe lângă Charker, bietul şi viteazul 
meu camarad. Toţi am fost transportaţi, copleşiţi de tristeţe 


şi sub un soare arzător, câtre coasta continentului. Acolo 
am fost debarcaţi într-un loc singuratic şi am fost adunaţi 
pe plajă. Printre noi se găseau domnul şi doamna Macey cu 
copiii lor, domnul şi doamna Pordage, domnul Kitten, 
domnul Fisher şi doamna Belltott. Număram numai 
paisprezece bărbaţi, cincisprezece femei şi şapte copii. 
Aceştia erau toţi care rămăseseră din englezii care se 
duseseră la culcare noaptea trecută, fericiţi şi fără vreo 
bănuială, pe insula Silver-Store. 

(Capitolul al doilea din această povestire a fost scris de 
Wilkie Collins şi intitulat Prizonierii din pădure. In acest 
capitol se arată cum au fost duşi prizonierii în interiorul 
continentului, de către căpitanul piraţilor, care i-a ţinut ca 
ostateci pentru comoara lăsată pe insulă. Căpitanul a 
declarat că dacă navele engleze capturează comoara, el îi 
va ucide pe prizonieri. Aceştia însă au reuşit, cu ajutorul 
unor plute, să scape şi s-o pornească în josul râului.) 


Capitolul Il 
CU PLUTELE PE RAU 


Am făcut tot ce am putut ca să ne ţinem la suprafaţă 
toată noaptea şi, curentul ducându-ne repede, am reuşit să 
plutim o distanţă bună în josul râului. Însă am constatat că 
noaptea este primejdioasă pentru o astfel de navigare din 
cauza vârtejurilor şi torentelor, astfel că s-a hotărât în ziua 
următoare ca de acum înainte să tragem la mal la apusul 
soarelui, şi să facem acolo o tabără. Deoarece ştiam că 
piraţii nu au nicio barcă lângă pădure, am stabilit să 
instalăm tabăra pe malul de apus al râului, aşa ca să avem 
lărgimea acestuia între noi şi locul în care dormeau ei. 
Părerea noastră era că, dacă ei ar fi cunoscut vreo cale 
scurtă pe uscat către gura de vărsare a râului, ar fi venit în 
număr mare să ne recaptureze şi să ne ucidă, însă dacă 
lucrurile nu stăteau aşa, şi dacă râul nu trecea pe lângă 
niciunul din posturile lor secrete, am fi putut scăpa. 


Când afirm că am stabilit una sau alta, nu vreau să spun 
că am plănuit ceva, cu vreo încredere în ce s-ar putea 
întâmpla cu o oră mai târziu. Aşa de multe s-au întâmplat 
într-o singură noapte, şi schimbări atât de mari s-au 
petrecut brusc şi pe neprevăzute în soarta multora dintre 
noi, că ne-am obişnuit cu nesiguranța în mai puţin timp 
decât, îndrăznesc să spun, le-ar trebui altor mulţi oameni în 
cursul vieţii lor. 

Greutățile care s-au ivit din cauza cotiturilor şi punctelor 
critice ale curentului, făceau ca probabilitatea de a se îneca 
- pentru a nu mai vorbi de aceea de a fi recapturaţi - să fie 
tot atât de mare şi de simplă ca apariţia soarelui pe cer la 
amiază. Se lucra din greu la manevrarea plutelor sub 
supravegherea marinarilor (numai cu priceperea noastră 
desigur că nu am fi putut să le împiedicăm să se răstoarne), 
făceam eforturi şi pentru înlăturarea defectelor pe care le 
aveau plutele din cauza grabei cu care fuseseră construite 
şi care defecte apăruseră la plutire. Deşi ne resemnasem la 
gândul de a ne duce la fund, dacă aceasta era voia sorții, ne 
hotărâsem în acelaşi timp să facem tot ce ne era cu putinţă 
pentru a ne salva. 

Şi aşa am ţinut-o, purtaţi de curentul râului. Ne împingea 
când înspre un mal când spre celălalt, apoi ne sucea, ne 
învârtea, însă până la urmă ne purta mai departe. 
Câteodată prea încet, câteodată mult prea repede, însă ne 
purta mai departe. 

Micuţul băiat surdo-mut dormita acum cea mai mare 
parte a timpului, ceea ce se întâmpla de altfel şi cu ceilalţi 
copii. Ne făceau foarte puţine griji. Aşa cum îi vedeam eu, 
îmi păreau că devin din ce în ce mai asemănători unii cu 
alţii, nu numai la manifestări, dar şi la figuri. Mişcarea 
plutei, priveliştea, clipocitul blând al apei atât de uniforme îi 
trăgeau la somn ca o melopee monotonă. Chiar asupra 
oamenilor adulţi care lucrau din greu şi erau neliniştiţi, 
aceleaşi împrejurări produceau acelaşi efect. 'Ioate zilele 
erau atât de asemănătoare una cu alta, că în curând le-am 
pierdut şirul şi trebuia s-o întreb pe domnişoara Maryon 


dacă era a treia sau a patra zi. Domnişoara Maryon avea un 
carneţel şi un creion şi ţinea jurnalul de bord, adică 
înregistra cu claritate, în fiecare seară, timpul şi distanţele 
pe care marinarii socoteau că le-au parcurs. 

Şi astfel, ne ţineam la suprafaţă şi alunecam mai departe. 
Cât era ziua de lungă, numai apă, pădure şi cer; toată ziua, 
şi zi de zi, continuam pânda pe amândouă malurile, iar în 
faţă, scrutam la fiecare cotitură sau buclă pe care o făcea 
râul, pentru a descoperi dacă nu sunt semne de bărci sau 
de aşezări de pirați. Aşa cum spun, ne ţineam la suprafaţă şi 
alunecam mai departe. Zilele se amestecau unele cu altele 
în aşa măsură, încât abia mi-am putut crede urechilor când 
am întrebat: 

— Câte zile au trecut, domnişoară? 

Şi ea mi-a răspuns: 

— Şapte. 

Desigur, vestonul diplomatic al bietului domn Pordage 
era acum într-o stare în care n-a mai fost văzut niciodată. 
Datorită noroiului, apei de râu, soarelui şi umezelei, şi mai 
cu seamă faptului că se agăţase de ramuri şi tufişuri, acum 
atârna pe el în fâşii decolorate ca o otreapă. Soarele îl 
atinsese puţin pe bătrân. Căpătase ticul de a lustrui mereu 
unul şi acelaşi nasture de la manşeta din stânga şi de a cere 
cele necesare pentru scris. Cred că omul acesta cerea 
peniţe, cerneală şi hârtie, sfoară şi ceară de sigilat, de mai 
mult de o mie de ori în douăzeci şi patru de ore. Avea ideea 
fixă că niciodată nu vom părăsi râul dacă nu vom cere 
aceasta într-un memoriu scris; şi cu cât ne osteneam mai 
mult cu dirijarea plutelor, cu atât ne poruncea să nu le 
atingem pentru că ne punem în pericol şi cu atât mai mult 
ţipa după hârtie şi celelalte. 

Doamna Pordage, în mod asemănător, stăruia să poarte 
boneta de noapte. Mă îndoiesc că cineva, în afară de noi 
care am văzut schimbările suferite de acest articol de 
îmbrăcăminte, ar fi putut să ghicească acum care i-a fost 
destinaţia iniţială. Era aşa de turtită şi zdrenţuită, că nu mai 
putea că vadă cu ochii din cauza ei, şi aşa de murdară încât 


nu cred că cineva care ar fi văzut-o acum, ar fi putut spune 
dacă era vorba de materii vegetale scoase dintr-o mlaştină, 
sau de alge din râu sau de perna veche pe care hamalii o 
poartă pe umeri în Anglia. Şi totuşi această biată femeie în 
vârstă avea convingerea nu numai că era de bun gust, dar 
şi foarte decent să o poarte. Şi dându-şi nişte aere ridicole, 
într-adevăr se credea deasupra celorlalte doamne care nu 
aveau bonete de noapte - şi care erau obligate să-şi lege 
părul aşa cum puteau. 

Nu ştiu cu ce se asemăna, când sătea pe un trunchi de 
copac, cu binecuvântata bonetă pe cap, lângă adăpostul 
sau cabina de pe pluta noastră. Semăna cu o ţigancă 
ghicitoare din acelea din cărţile cu poze, aflate în vitrinele 
librăriilor pe când eram copil, cu excepţia aerelor de 
grandoare pe care şi le dădea. Dar să nu vorbesc cu păcat, 
demnitatea cu care stătea şi bombănea, cu capul în 
legătura de petice, era mai presus decât orice în lume. Nu 
găsea de cuviinţă să converseze cu mai mult de trei dintre 
doamne. Unele din ele nu-i dăduseră întâietatea la intrarea 
şi ieşirea din micul adăpost de pe plută, sau altele nu o 
vizitaseră ca să-i prezinte respectele lor sau ceva de felul 
acesta. Aşa că şedea acolo, cu rangul şi nazurile ei, în timp 
ce soţul ei şedea pe acelaşi trunchi, poruncindu-ne tuturor 
să lăsăm pluta în voia ei să se ducă la fund, dar să-i aducem 
cele trebuincioase pentru scris. 

In afară de protestele domnului delegat Pordage, şi de 
strigătele sergentului Drooce de pe pluta din spate (care 
uneori nu puteau fi oprite de Iom Packer) ne continuam 
drumul în josul râului, în cea mai mare parte a timpului, pe 
tăcute. Era de mare însemnătate ca nicio ureche din 
pădurile de pe margine să nu fie în stare să ne audă când 
treceam. Cu siguranţă eram căutaţi şi puteam fi recapturaţi 
în orice clipă. Pentru noi era o vreme de nelinişte, de mare 
nelinişte. 

In a şaptea noapte a călătoriei noastre cu plutele, ne-am 
îndreptat repede, ca de obicei, spre malul opus aceluia de 
la care pornisem, în locul cel mai întunecat pe care l-am 


putut găsi. Mica noastră tabără a fost aşezată, apoi am 
mâncat şi copiii au adormit. Paza a fost stabilită şi totul pus 
în ordine pentru noapte. Era o noapte atât de înstelată, cu 
cerul atât de albastru, dar atât de întunecoasă în locurile 
umbrite de pe malurile marelui râu! 

Doamnele, adică domnişoara Maryon şi doamna Fisher, 
se ţineau totdeauna în apropierea mea, încă din noaptea 
atacului. Domnul Fisher, care era nelipsit la toate muncile 
de pe plută, îmi spuse: 

— Micuța mea soţie rămasă fără copil s-a ataşat atât de 
mult de dumneata, Davis, şi dumneata eşti un camarad atât 
de bun şi un om atât de tare - cei din grupul nostru 
adoptaseră acest din urmă termen de la piratul englez cu 
un singur ochi şi am repetat spusele domnului Fisher numai 
pentru că au continuat astfel, - încât mi s-ar lua o piatră de 
pe inimă dacă aş putea-o lăsa în grija dumitale. 

I-am răspuns: 

— Soţia dumneavoastră este sub o pază mult mai bună 
decât i-aş putea-o asigura eu, pentru că o are pe 
domnişoara Maryon care îi poartă de grijă, însă vă puteţi 
bizui pe faptul că le voi păzi pe amândouă cu credinţă şi 
sinceritate. 

lar el adăugase: 

— Mă bizui pe aceasta, Davis, şi doresc din toată inima ca 
tot argintul din vechea noastră insulă să fie al dumitale! 

In aceasta a şaptea noapte, după cum am arătat, ne-am 
făcut tabăra, am mâncat, am aşezat paza şi copiii au 
adormit. Era un lucru solemn şi frumos în locurile acelea 
sălbatice şi singuratice să-i vezi pe copii, în fiecare seară 
înainte de a se culca, îngenunchind, lângă poalele mamelor, 
sub cerul strălucitor şi spunându-şi micile lor rugăciuni. În 
acele momente, noi bărbaţii ne descopeream şi cei mai 
mulţi ne ţineam la o oarecare distanţă. Când fiinţele 
nevinovate se ridicau, noi murmuram: „Amin!“ toţi 
împreună, pentru că deşi nu auzisem ce spuseseră, ştiam că 
trebuie să fi fost pentru binele nostru. 


Şi tot în acele momente, fireşte, bietele mame din grupul 
nostru, ai căror copii fuseseră ucişi, vărsau lacrimi. 
Priveliştea acestei scene părea să le consoleze, în timp ce le 
făcea să plângă. Însă fie că era aşa sau nu, plângeau foarte 
mult. În această a şaptea noapte, doamna Fisher şi-a plâns 
odorul pierdut, până ce a adormit. Era întinsă pe un 
aşternut de frunze şi din ce au mai putut găsi (le făceam 
aşternutul cel mai bun cu putinţă pentru amândouă) şi 
domnişoara Maryon a acoperit-o şi a stat lângă ea, ţinându-i 
mâna. Stelele priveau către ele. Cât despre mine, eu le 
păzeam. 

— Davis! mă chemă domnişoara Maryon. (Nu voi spune 
ce voce avea. N-aş putea, nici dacă aş încerca.) 

— Sunt aici, domnişoară. 

— Râul se aude ca şi când s-ar fi umflat în noaptea asta. 

— Toţi credem, domnişoară, că ajungem în apropiere de 
mare. 

— Crezi că vom scăpa? 

— Acum 0 cred într-adevăr, domnişoară. Eu am spus 
totdeauna asta. 

Dar în mintea mea mă îndoiam. 

— Ce bucuros vei fi, bunul meu Davis, să vezi Anglia din 
nou! 

Aveam altceva de mărturisit, cu totul altceva. Când ea m- 
a întrebat, am simţit un nod în gât, şi stelele la care priveam 
păreau că se sfarmă în scântei ce cădeau pe faţa mea şi mă 
ardeau. 

— Anglia nu înseamnă pentru mine, domnişoară, mai 
mult decât un nume. 

— Oh, un englez atât de adevărat, nu trebuie să spună 
asta. Nu te simţi bine în noaptea asta, Davis! 

A vorbit foarte drăguţ, însă schimbând tonul. 

— Ba mă simt bine de tot, domnişoară. 

— Eşti sigur? Vocea dumitale sună schimbată în auzul 
meu. 

— Nu, domnişoară, sunt tot atât de tare ca totdeauna, 
însă Anglia nu înseamnă nimic pentru mine. 


Domnişoara Maryon rămase tăcută un timp atât de lung, 
încât mi s-a părut la un moment dat că a spus ceva. Totuşi 
nu spusese. Încet, încet a rostit apoi cu o voce distinctă şi 
clară: 

— Nu, bunul meu prieten, nu trebuie să spui că Anglia nu 
înseamnă nimic pentru dumneata. Trebuie să însemne mult 
pentru dumneata - ba chiar totul. Vei duce cu dumneata în 
Anglia bunul nume pe care l-ai câştigat aici şi mulţumirea şi 
ataşamentul şi respectul pe care le-ai câştigat aici. Şi va 
trebui să faci fericită şi mândră pe vreo fată bună din 
Anglia, luând-o de nevastă. Sper s-o văd într-o bună zi şi s-o 
fac să se simtă mai fericită şi mai mândră când îi voi povesti 
cât de minunate au fost serviciile pe care le-a adus soţul ei 
în America de Sud, şi ce prieten generos mi-a fost mie aici. 

Deşi rostea cuvintele acestea binevoitoare pe un ton 
destul de vesel, le spunea din inimă. N-am mai zis nimic. Va 
apărea ca o altă mărturisire curioasă faptul că am umblat 
toată noaptea prin apropiere, de colo până colo, ca cel mai 
nefericit om, făcându-mi reproşuri: „Eşti mai ignorant decât 
oricare om de rând; eşti mai necunoscut decât oricare om 
de rând. Eşti mai sărac decât oricare om de rând. Nu eşti 
mai bun decât noroiul de sub picioarele tale”. Şi tot aşa am 
continuat să-mi fac imputări, până a venit dimineaţa. 

Odată cu zorile a început munca de fiecare zi. Ce aş fi 
făcut dacă n-aş fi avut de lucru, nu ştiu. Eram cu plutele pe 
apă din nou la ora obişnuită şi ne continuam calea în josul 
râului. Era mai larg şi mai lipsit de piedici ca până acum şi 
părea să curgă mai repede. Era una din zilele liniştite şi 
pentru Drooce. Domnul Pordage, pe lângă că arăta prost 
dispus, îşi pierduse aproape vocea, aşa că făceam un drum 
bun şi fără zgomot. 

Pe plută, tot timpul stătea în faţă un marinar care ţinea 
calea sub observaţie. Deodată, în plină arşiţă, când copiii 
erau aţipiţi şi chiar copacii şi trestiile păreau să dormiteze, 
acest om, era Shot - ridică mâna şi strigă cu prudenţă: 

— Opriţi! Voci, în faţă! 


Am ţinut pluta împotriva curentului de îndată ce am 
putut s-o oprim şi cealaltă plută a procedat la fel. La 
început, domnul Macey, domnul Fisher şi cu mine nu am 
putut auzi nimic, deşi amândoi marinarii din faţa noastră 
erau de acord că se auzeau voci şi zgomot de vâsle. După o 
mică pauză, totuşi, am fost şi noi de părere că puteam auzi 
zgomotul vocilor şi al vâslelor. Însă ce poţi auzi la o mare 
distanţă în ţinuturile acelea? Şi în faţa noastră era o 
cotitură a râului şi nimic nu era de văzut decât aceleaşi ape 
şi aceleaşi maluri pe care le privisem cu ochi neliniştiţi de 
opt zile încoace (şi, după starea simţămintelor noastre, s-ar 
fi putut să fie şi optzeci). 

S-a hotărât ca un om să fie trimis pe mal, ca să se 
furişeze prin pădure, să vadă ce vine din jos şi să vestească 
plutele. Iar plutele, în acest timp, urmau să fie menținute în 
mijlocul râului. Omul trebuia lăsat pe mal şi nu să înoate 
până la mal, primul lucru putând fi făcut mai repede decât 
cel de-al doilea. Pluta care îl va transporta trebuia să se 
întoarcă în mijlocul râului şi să se menţină pe loc, alături de 
cealaltă plută, cum va putea, până i se va da un semnal de 
către omul de pe mal. În caz de pericol, acest om urma să 
se descurce singur, până când va fi cu putinţă să fie luat din 
nou pe plută. M-am oferit voluntar pentru aceasta acţiune. 

Ştiam că vocile şi vâslele trebuie să fi înaintat încet, 
împotriva curentului, iar marinarii ştiau, după direcţia 
curentului, pe lângă care mal vor trece bărcile. Pe acest mal 
am fost debarcat. Pluta s-a îndepărtat cu bine şi eu am 
pătruns în pădure. 

Era o căldură înăbuşitoare şi ramurile dese mă sfâşiau, 
îmi aţineau calea. Cu atât mai bine pentru mine, aveam cu 
ce mă lupta şi m-am luptat. Am tăiat cotitura râului, 
câştigând o mare distanţă, şi am ajuns din nou pe mal, mult 
mai în josul râului, unde m-am ascuns şi am aşteptat. 
Puteam să aud acum zgomotul afundării vâslelor, dar vocile 
nu se mai auzeau. Zgomotul se transformase într-o melodie 
monotonă şi cum stăteam ascuns, mi s-a părut că melodia 
cântată ar fi „Chris'en-George-King! Chris'en-George-King! 


« 


Chris'en-George-King!“ din nou şi din nou, mereu aceeaşi, 
cu pauze totdeauna în acelaşi loc. Am avut timp să iau 
hotărârea că, dacă aceştia erau piraţii, va trebui să înot 
până la pluta mea (dacă nu voi fi împuşcat), cu toată rana 
pe care o aveam, ca să dau alarma şi să-mi reiau postul meu 
lângă domnişoara Maryon. 

„Chris'en-George-King! Chris'en-George-King! Chris'en- 
George-King!” venea către mine, acum foarte aproape. 

M-am uitat la ramurile din jurul meu ca să văd unde aş fi 
fost mai bine apărat de o ploaie de gloanţe, şi m-am uitat şi 
înapoi, la calea pe care mi-am croit-o cu forţa până aici. Şi 
acum eram în întregime pregătit şi gata să întâmpin 
primejdia. 

„Chris'en-George-King! Chris'en-George-King! Chris'en- 
George-King!" lată-i! 

Şi ce-am văzut? Pe piraţii barbari, drojdia tuturor naţiilor, 
conduşi de astfel de oameni ca maimuța cea mică 
portugheză şi puşcăriaşul englez, cel cu un singur ochi şi cu 
tăietura de-a curmezişul feţei, tăietură care ar fi trebuit să-l 
lase fără cap? Pe cei mai răi oameni ai acestei lumi, culeşi 
dintre cei mai răi, ca să săvârşească cele mai crude şi mai 
cumplite fapte care au pătat vreodată lumea? Mulțimea de 
diavoli asasini, nebuni şi beţivi, care urlau fâlfâind steagul 
negru şi care ne-au învins prin număr şi trădare? Nu. Am 
văzut englezi, în bărci englezeşti - în jachete albastre şi 
sacouri roşii - soldaţi de marină pe care îi ştiam, şi marinari 
pe care îi ştiam, marinarii noştri! La cârma primei bărci, 
căpitanul Carton, vigilent şi calm. La cârma celei de a doua, 
căpitanul Maryon, viteaz şi mândru. La cârma celei de a 
treia, un marinar bătrân, cu tăria sculptată în figura lui 
atentă, ca figura din capul unei corăbii. Fiecare om dublu şi 
întreit înarmat din cap până în picioare. Fiecare om la 
postul său, cu o voinţă susţinută de suflet şi de inimă. 
Fiecare om uitându-se după fiecare urmă de amic sau 
inamic, şi arzând de dorinţa de a face bine sau de a pedepsi 
răul. Fiecare om cu faţa aprinsă, când m-au văzut pe mine, 
camaradul lor care fusese luat prizonier. M-au salutat 


aclamându-mă, în timp ce barca căpitanului Carton s-a 
apropiat de mal şi m-a luat. 

Am raportat: 

— Toţi cei prinşi au scăpat, domnule! Toţi sunt bine, 
sănătoşi şi sunt aici! 

Cerul să mă binecuvânteze - şi să-i binecuvânteze şi pe ei 
- ce de aclamații! Mi-a venit ameţeală când am fost trecut 
din mână în mână până în capul bărcii, fiecare mână 
bătându-mă pe umăr sau apucându-mă într-un fel sau altul 
în momentul când treceam. 

— 'Ţine-te bine, băiatule viteaz, spuse căpitanul Carton, 
bătându-mă pe umăr ca un prieten şi dându-mi o sticlă. 
Pune-ţi gura aici şi o să-ţi vii în fire. Ei, acum, băieţi, daţi-i 
înainte! 

Malurile au început să fugă pe lângă noi ca şi când ne-ar 
fi purtat cel mai puternic curent; aşa şi era, sunt sigur, 
înțelegând prin curent căldura şi sufletul oamenilor acelora 
de la vâsle. 

Malurile fugeau pe lângă noi şi am ajuns să ne vadă 
plutele - malurile fugeau pe lângă noi şi am ajuns în rând cu 
plutele - malurile s-au oprit şi s-a produs un tumult de 
râsete şi plânsete, de sărutări şi strângeri de mână şi de 
ridicări în braţe ale copiilor şi de lăsarea lor din nou în jos şi 
o frenezie fără limite de recunoştinţă şi veselie, care a topit 
la un loc inimile tuturor. 

Am observat că pe ambarcaţiunea căpitanului Carton 
exista un fel de alcătuire nouă şi curioasă. Un fel de mică 
boltă împletită din flori şi aşezată în spatele căpitanului, 
între el şi cârmă. Nu numai că acest boschet, ca să-l numesc 
astfel, era împletit cu grijă din flori, dar era împodobit într- 
un fel deosebit. Unii dintre oameni își desprinseseră 
panglicile şi cataramele de la pălării şi le agăţaseră printre 
flori. Alţii formaseră ghirlande şi steguleţe din batistele lor 
şi le agăţaseră acolo, alţii aninaseră printre flori fel de fel 
de nimicuri ca bucățele de sticlă şi de încuietori, şi de cutii 
de tutun, astfel că în ansamblu, sub razele soarelui, arăta 


foarte strălucitor şi frumos. Dar de ce era aşezat acolo şi 
pentru ce, nu am înţeles atunci. 

De îndată ce învălmăşeala s-a terminat, căpitanul Carton 
a dat ordin ca, deocamdată, să se debarce. Dar barca lui cu 
doi marinari lăsaţi în ea, s-a desprins din nou de țărm, după 
ce oamenii au debarcat, şi s-a ţinut la distanţă de câţiva 
iarzi de mal. Pe când plutea acolo, cu cei doi marinari 
manevrând vâslele uşor, astfel ca barca să nu fie luată de 
curent, mica boltă a atras multe priviri. Niciunul dintre 
membrii echipajului n-a suflat o vorbă. 

Căpitanul - cu femeile şi copiii strânşi în jurul lui şi cu 
bărbaţii de toate rangurile grupaţi şi ei în al doilea rând, 
toţi numai urechi - stătea şi le povestea în ce fel expediţia, 
înşelată de falsa informaţie primită, a urmărit bărcile 
uşoare ale piraţilor toată noaptea aceea fatală şi chiar în 
ziua următoare fără să bănuiască, până când a fost prea 
târziu, că grosul corpului de pirați se retrăsese în întuneric, 
când a început urmărirea, şi apoi se îndreptase către insulă. 
Le-a mai povestit, în ce fel expediţia, presupunând că tot 
corpul piraţilor se găsea în faţă, s-a lăsat atrasă în ape puţin 
adânci şi s-a împotmolit, însă nu fără să se răzbune pe cele 
două bărci care au servit de momeală, pe care le-au ajuns şi 
le-au trimis la fund, cu toţi cei de la bord. Le-a mai istorisit 
în ce fel expediţia (temându-se că lucrurile stăteau aşa cum 
de fapt au fost în realitate) a repus bărcile în stare de 
plutire, cu mari eforturi, după ce pierduseră mai mult de 
patru fluxuri, şi cum s-au reîntors pe insulă unde au găsit 
adăpostul distrus şi comoara furată. A povestit mai departe 
cum ofiţerul meu, locotenentul Linderwood a fost lăsat pe 
insulă cu un corp de trupă puternic, pe cât s-a putut 
strânge în grabă de pe coasta continentului, şi cum cele trei 
bărci pe care le văzusem fuseseră prevăzute cu echipaje şi 
înarmate şi veniseră, explorând coasta şi adânciturile în 
căutarea oricărei urme a noastre. Stătea şi istorisea toate 
acestea cu faţa către râu; şi, pe când vorbea, mica boltă de 
flori plutea, luminată de soare, şi ajunse în faţa noastră. 


Rezemată de umărul căpitanului Carton, doamna Fisher 
stătea cu capul aplecat pe braţul domnişoarei Maryon. L-a 
întrebat, fără să ridice capul, dacă nu cumva i-a găsit 
mama. 

— Fii liniştită! E îngropată, spuse căpitanul cu blândeţe, 
sub arborii de cacao, pe plajă. 

— Şi pe copilaşul meu, domnule căpitan, l-aţi găsit şi pe 
el? Se odihneşte cumva împreună cu mama mea? 

— Nu. Draga dumitale copiliţă doarme, spuse căpitanul, 
sub un adăpost de flori. 

Vocea îi tremura şi avea în ea ceva care i-a mişcat pe toţi 
cei de faţă. In acel moment, din bolta de pe barca sa sări o 
fiinţă mică, bătând din palme, cu braţele întinse şi strigând: 

— Tăticule! Mămico! N-am fost omorâtă! Am fost salvată! 
Vin să vă sărut. Duceţi-mă la ei, duceţi-mă la ei, dragii şi 
bunii mei marinari! 

Nimeni din cei care au văzut această scenă nu a uitat-o şi 
n-o va uita vreodată. In noaptea atacului, copila a stat 
foarte liniştită, acolo unde o aşezase bunica ei (şoptindu-i 
mai întâi la ureche: „Orice mi se întâmplă mie, nu te mişca 
din loc, draga mea!“”) şi a rămas nemişcată până când fortul 
a fost părăsit, apoi s-a furişat din tranşee şi s-a dus la 
locuinţa mamei ei, iar căpitanul a găsit-o adormită în patul 
părinţilor. Nimic nu a putut-o hotări să se despartă de el, 
după ce a luat-o în braţe, astfel că a dus-o cu el şi oamenii i- 
au făcut adăpostul de care am vorbit. Merita să-i vezi pe 
aceşti oameni! Bucuria femeilor îţi făcea plăcere. Bucuria 
femeilor care îşi pierduseră copiii, avea ceva sacru şi 
înălţător. Însă extazul echipajului căpitanului Carton, atunci 
când răsfăţata lor a fost înapoiată părinţilor a fost 
extraordinar, datorită duioşiei care răzbea prin duritatea 
chipurilor lor. Pe când căpitanul o strângea la piept, braţele 
mici ale copilei se agăţau ba de gâtul lui, ba de al tatălui ei, 
ba de al mamei, ba de al altcuiva care se îmbulzea să o 
sărute, cei din echipajul bărcii îşi strângeau mâinile, îşi 
fluturau  pălăriile deasupra capetelor, râdeau, cântau, 
strigau, jucau - numai între ei, fără să dorească să se 


amestece cu nimeni - într-un fel care niciodată n-ar putea fi 
descris. La urmă l-am văzut pe cârmaciul căpitanului şi pe 
încă un marinar, doi oameni cu trăsături severe şi capetele 
sure, care fuseseră cei mai inimoşi dintre cei curajoşi, 
prinzându-se în braţe şi cărându-şi la pumni cât puteau de 
tare, în veselia lor fără margini. 

După ce ne-am odihnit şi am mâncat - şi am fost foarte 
bucuroşi că de astă dată am avut şi unele lucruri mai bune 
de mâncat şi de băut, din cele care fuseseră aduse în bărci - 
am reînceput călătoria în josul râului, cu bărcile şi cu 
plutele. Am socotit că era o călătorie cu totul deosebită de 
cea de până acum şi mi-am reluat locul meu obişnuit şi 
cuvenit între camarazii mei, recruţii. 

Insă, când am făcut popas pentru noapte, am descoperit 
că domnişoara Maryon discutase cu căpitanul Carton, în 
ceea ce mă privea. Pentru că acesta a venit drept la mine şi 
mi-a spus: 

— Curajosul meu camarad, ai fost tot timpul garda 
personală a domnişoarei Maryon şi aşa vei rămâne. Nimeni 
nu te va înlocui în cinstea şi plăcerea de a proteja pe 
această tânără domnişoară. 

Am mulţumit pentru această onoare în cele mai potrivite 
cuvinte pe care le-am găsit şi în noaptea aceea am fost pus 
de pază la vechiul meu post, adică la locul unde dormea ea. 
De mai multe ori în acea noapte l-am văzut pe căpitanul 
Carton ieşind la aer şi dând o raită să vadă dacă totul este 
în ordine. Trebuia să fac însă ciudata mărturisire că atunci 
când îl vedeam, simţeam o strângere de inimă. Da, o 
strângere de inimă. 

În timpul zilei păstram acelaşi post în ambarcaţia 
căpitanului Carton. Aveam un loc anume îndărătul 
domnişoarei Maryon, şi niciodată alte mâini decât ale ei nu 
mi-au atins rana. (S-a vindecat în anii lungi care au trecut, 
însă alte mâini nu au mai atins-o). Domnul Pordage s-a mai 
liniştit şi devenise suportabil de când i se dăduse un condei 
şi cerneală; începuse să-i revină puţin mintea. Aşezat în cea 
de a doua barcă, redacta rapoarte, împreună cu domnul 


Kitten, aproape toată ziua, şi, în general, ori de câte ori 
făceam o haltă înmâna câte un protest cu privire la ceva. 
Căpitanul nu dădea nicio atenţie acestor hârtii. Astfel, s-a 
născut între oameni o zicală; de pildă când unul din ei voia 
un chibrit pentru pipă, spunea: „Atinge-ne cu un protest, 
Jack!“ Cât priveşte pe doamna Pordage, ea încă purta 
boneta de noapte şi rupsese relaţiile cu toate doamnele pe 
motivul că nu fusese salvată în mod formal şi separat de 
către căpitanul Carton, înaintea oricărei alte persoane. Cu 
privire la domnul Pordage, ca să spun tot ce ştiu despre el, 
trebuie să adaug că a primit laude în patrie pentru 
comportarea sa în împrejurările acelea primejdioase şi că a 


murit de friguri galbene, ca guvernator, decorat cu K.C.B. 
(18) 


Sergentului Drooce i-a mai scăzut febra. Iom Packer - 
singurul om care a putut să-l ajute să treacă prin criză - 
improvizase un spital pe vechea plută, iar doamna Bellott 
era din nou la fel de vioaie ca totdeauna, (însă sufletul 
acestei femeiuşti, când surveneau primejdii, nu era pe 
măsura aparenţelor) şi devenise sora şefă sub conducerea 
lui. Inainte de a ajunge la coasta Mosquito, unul din oamenii 
noştri a spus în glumă că o s-o vedem înscrisă ca doamna 
Tom Packer, în loc de Belltott. 

Când am atins coasta, ni s-au dat bărci indigene ca 
înlocuitoare pentru plute. Am vâslit pe lângă țărm şi, în 
climatul acela fermecător, pe acele ape minunate, zilele 
frumoase erau o încântare. Oh! zilele se scurg însă, mai 
repede decât orice mare sau râu şi nu există flux care să le 
aducă înapoi. Ajunsesem foarte aproape de aşezarea unde 
oamenii de la Silver-Store trebuiau să fie debarcaţi şi de 
unde noi, recruţii de marină aveam ordin să ne întoarcem la 
Belize. 

Căpitanul Carton avea în barcă, lângă el, o puşcă 
spaniolă cu ţeavă lungă, destul de curioasă, şi îi spuse într-o 
zi domnişoarei Maryon că era cea mai bună dintre puşti. 
Apoi a întors capul către mine şi a spus: 


— Gill Davis, pune-i o încărcătură proaspătă de gloanţe, 
poate că avem o ocazie să arătăm cât de bună este! 

Aşa că am tras cu ea deasupra mării şi apoi am încărcat-o 
iar aşa cum mi se ordonase şi acum puşca era aşezată la 
picioarele căpitanului şi la îndemâna lui. Penultima zi a 
călătoriei noastre a fost o zi deosebit de fierbinte. Am pornit 
foarte devreme, însă pe măsură ce ziua înainta, chiar şi 
aerul de pe mare se încălzea şi la prânz căldura devenise 
greu de suportat, mai ales pentru femei şi copii. Ilocmai 
atunci s-a întâmplat să dăm peste un mic golf plăcut, 
mărginit de copaci umbroşi. Astfel încât căpitanul dădu 
semnal celorlalte bărci să-l urmeze în golf şi să stea un timp 
acolo. 

Oamenii care nu erau de serviciu au coborât, însă li s-a 
pus în vedere, din motive de siguranţă, să nu se 
îndepărteze şi să se ţină în raza vederii. Ceilalţi au rămas la 
vâslele lor şi dormitau. In toate bărcile s-au întins prelate, 
din ce s-a găsit şi călătorii erau de părere că este mai 
răcoare sub prelate, când era loc destul, decât în desişurile 
pădurii. Aşa încât călătorii se găseau în bărci, cei mai mulţi 
din ei dormind. Eu îmi ţineam postul, îndărătul domnişoarei 
Maryon, iar ea era aşezată în barcă, la dreapta căpitanului 
Carton, iar în dreapta ei stătea doamna Fisher. Căpitanul 
ţinea fetiţa doamnei Fisher pe genunchi. El şi cele două 
doamne discutau despre pirați, dar vorbeau încet, în parte 
pentru că oamenii vorbesc încet în împrejurări ca acestea în 
care eşti moleşit, şi în parte pentru că fetiţa adormise. 

Cred că i-am cerut mai înainte doamnei mele să 
consemneze că domnul căpitan Carton avea o vedere foarte 
ascuţită. Dintr-odată îmi aruncă o privire furişă, ca şi cum 
ar fi spus: „Stai pe loc - nu mişca - văd ceva!“ şi trecu copila 
în braţele mamei ei. Privirea era atât de uşor de înţeles 
încât m-am supus fără să mai fie nevoie să trag cu ochiul la 
dreapta sau la stânga, şi fără să-mi schimb atitudinea câtuşi 
de puţin. Căpitanul continua să vorbească la fel de calm 
însă începu încetişor - cu mâinile rezemate de genunchi şi 


cu capul aplecat înainte, ca şi când îl copleşea căldura, să se 
joace cu puşca spaniolă. 

— Ei şi-au făcut planurile cu mare artă, vedeţi spuse 
căpitanul aşezând arma de-a curmezişul genunchilor şi 
uitându-se distrat la incrustaţiile din patul puştii, iar 
autorităţile locale, corupte şi neghioabe, s-au lăsat tare uşor 
înşelate - îşi plimbă mâna stângă alene de-a lungul ţevii, 
însă am văzut, cu respiraţia tăiată, că acoperea astfel gestul 
de a trage cocoşul cu mâna dreaptă, apoi continuă: aşa de 
uşor înşelate, că ne-au trimis de-a dreptul în cursă! Însă 
intenţia mea cu privire la viitoarele operaţii... dar în timp ce 
vorbea, puşca a fost ridicată cu viteza fulgerului la ochiul 
drept şi glonţul a pornit. 

Toţi au tresărit. Ecouri nesfârşite au repetat împuşcătura. 
Un stol de păsări frumos colorate şi-a luat zborul din 
pădure ţipând. O mână de frunze s-a împrăştiat din locul în 
care au ajuns gloanţele. S-a auzit o trosnitură de crengi. O 
făptură mlădioasă dar grea sări în aer şi căzu cu capul în 
jos, pe malul noroios. 

— Ce-i asta? strigă căpitanul Maryon din barca lui. 

Se lăsase din nou liniştea în afară de ecourile care se 
pierdeau în depărtare. 

— Un trădător şi o iscoadă, spuse căpitanul Carton, 
dându-mi puşca s-o încarce din nou. Şi cred că celălalt nume 
al animalului este Christian George King! 

Fusese împuşcat în inimă şi câţiva din oamenii noştri s-au 
dus şi l-au tras afară, cu noroiul şi apa scurgându-i-se de pe 
faţă; însă faţa lui nu avea să mai mişte până la sfârșitul 
veacurilor. 

— Lăsaţi-l să atârne de copacul acela, strigă căpitanul 
Carton, în timp ce echipajul său îi făcea loc să coboare pe 
mal. Însă mai întâi să cercetăm pădurea, fiecare om la 
postul lui. Şi bărcile! leşiţi din raza puştilor! 

__A fost o manevră rapidă, bine gândită şi bine executată. 
Insă s-a sfârşit cu o dezamăgire. Nu erau pirați acolo. 
Niciunul în afară de iscoada care fusese descoperită. Se 
presupunea că piraţii, care n-au fost în stare să pună mâna 


pe noi şi se aşteptau la un mare atac împotriva lor, ca 
urmare a fugii noastre, părăsiseră ruinele şi se retrăseseră 
în pădure de unde plecaseră cu bărcile şi cu comoară cu 
tot, lăsând iscoada să culeagă ce informaţii putea. Seara am 
plecat şi noi, iar trădătorul a fost lăsat să atârne de copac, 
singur, razele roşii ale soarelui alcătuind un fel de nimb al 
morţii pe faţa lui înnegrită. 

In ziua următoare am ajuns la Colonia de pe coasta 
Mosquito, spre care pornisem. După ce am stat aici şapte 
zile ca să ne refacem forţele, după ce am fost mult lăudaţi, 
apreciaţi şi bine trataţi, noi, recruţii de marină, am primit 
ordinul să fim gata de plecară la orele cinci dimineaţa, la 
poarta oraşului (poarta nu prea semăna a poartă şi nici 
oraşul a oraş). 

Ofiţerul nostru a venit la noi înainte de această oră. Când 
ne-am îndreptat către poartă, toată lumea era adunată 
acolo. In frunte se găseau toţi cei care fuseseră captivi 
împreună cu noi şi toţi marinarii. 

— Davis, spuse sublocotenentul Linderwood, ieşi din 
rând, prietene! 

Am ieşit din rânduri şi domnişoara Maryon şi căpitanul 
Carton s-au îndreptat către mine. 

— Dragă Davis, spuse domnişoara Maryon, în timp ce 
lacrimile îi curgeau din belşug din ochi. Prietenii dumitale 
recunoscători, luându-şi fără voie rămas bun de la 
dumneata, îţi cer favoarea ca, în timp ce te va însoţi 
amintirea duioasă pe care ţi-o păstrăm, să primeşti şi 
această pungă cu bani, mult mai valoroasă pentru 
dumneata, prin adâncul ataşament şi recunoştinţa cu care 
îţi este oferită decât pentru conţinutul ei, deşi sperăm că şi 
acesta se va dovedi folositor pentru dumneata, în viaţa care 
te aşteaptă. 

Am răspuns că accept cu mulţumire ataşamentul şi 
afecțiunea, însă nu banii. Căpitanul Carton s-a uitat atent la 
mine, a făcut un pas înapoi şi s-a îndepărtat. M-am înclinat 
când a păşit înapoi, ca semn de mulţumire pentru 
delicateţea lui. 


— Nu, domnişoară, am spus, mi s-ar frânge inima dacă aş 
primi bani. Însă dacă dumneavoastră aţi fi atât de bună să 
daţi unui om atât de mărginit şi de rând ca mine un lucru 
neînsemnat pe care l-aţi purtat - ca de pildă o bucăţică de 
panglică... 

Şi-a scos un inel din deget şi mi l-a pus în mână. Şi şi-a 
lăsat mâna într-a mea, în timp ce rostea aceste cuvinte: 

— Nobilii viteji din vechime - dar niciunul din ei n-a fost 
mai brav sau n-a avut o fire mai nobilă ca dumneata - 
primeau astfel de daruri de la doamne şi îndeplineau toate 
isprăvile lor vitejeşti în numele acelor doamne. Dacă 
dumneata le vei îndeplini pe ale dumitale pentru mine, mă 
voi gândi cu mândrie că voi continua să fiu oarecum părtaşă 
la viaţa unui om viteaz şi generos. 

Pentru a doua oară în viaţa mea mi-a sărutat mâna. Am 
fost atât de îndrăzneţ, pentru prima oară, încât am sărutat- 
o şi eu pe a ei, am legat inelul la piept şi m-am retras la 
locul meu. 

Apoi litiera purtată de cai ieşi pe poartă cu sergentul 
Drooce în ea. Şi o altă litieră purtată de cai ieşi pe poartă cu 
doamna  Belltott. lar locotenentul Linderwood dădu 
comanda: „Inainte, marş!“ şi salutaţi şi aclamaţi de toţi am 
ieşit şi noi pe poartă, mărşăluind pe câmpia întinsă, către 
orizontul senin şi albastru, ca şi când am fi mers de-a 
dreptul în cer. 

Trebuie să adaug că planul piraţilor a fost în întregime 
zădărnicit deoarece corabia lor, care avea comoara la bord, 
a fost puternic atacată de unul din crucişătoarele Maiestăţii 
Rale în strâmtorile Indiilor de Vest şi atât de repede 
abordată şi învinsă, încât nimeni nu a bănuit ceva cu privire 
la planul lor, până ce trei sferturi din pirați nu au fost ucişi 
şi celălalt sfert pus în lanţuri, iar comoara a fost 
descoperită. Cu aceasta ajung la ultima mărturisire 
deosebită pe care trebuie s-o fac. 

Iat-o: ştiam bine ce imensă şi fără de speranţă distanţă 
era între mine şi domnişoara Maryon. Ştiam bine că nu 
puteam fi un tovarăş mai bun pentru ea decât aş fi fost 


pentru îngeri. Ştiam bine că era deasupra posibilităţilor 
mele, cum e cerul deasupra capului. Şi totuşi eu o iubeam. 
Nu sunt în stare să spun ce s-a întâmplat în biata mea inimă 
ca să fiu aşa de îndrăzneţ sau poate că asemenea lucruri s- 
au mai întâmplat înainte sau se mai întâmplă, ca un om 
needucat şi lipsit de nume, ca mine, să-şi ridice gândurile 
nefericite la o asemenea înălţime, ştiind prea bine cât de 
imposibilă ar fi realizarea lor. Totuşi, suferinţa pentru mine 
era la fel de mare ca şi când aş fi fost un nobil. Am suferit ca 
într-o agonie. Am suferit adânc, am suferit mult timp. M-am 
gândit la ultimele vorbe pe care mi le-a spus şi niciodată nu 
le-am dezminţit. Dacă nu ar fi fost acele cuvinte dragi, cred 
că m-aş fi pierdut în disperare şi nesocotinţă. 

Inelul a rămas totdeauna lipit de inima mea, desigur, şi va 
fi îngropat odată cu mine oriunde voi fi eu îngropat Am 
început să îmbătrânesc acum, deşi sunt încă în putere. Am 
fost propus spre avansare şi orice s-a putut face a fost făcut 
pentru a fi răsplătit. Însă lipsa completă de învăţătură mi-a 
stat în drum şi, neavând nicio înclinaţie, n-am putut să-mi 
însuşesc nicio învăţătură deşi am încercat. Am fost mult 
timp în armată, mi-am îndeplinit misiunile cu 
conştiinciozitate, am fost respectat şi îmi place armata. 

La ora de faţă, când povestesc acestea doamnei mele, 
pentru a fi scrise, toată vechea mea suferinţă s-a domolit, şi 
sunt atât de fericit pe cât poate fi un om, în această 
frumoasă şi veche casă de ţară, a amiralului Sir George 
Carton, baronet. Doamna Carton a fost aceea care m-a 
căutat, cale de foarte multe mile în lumea largă, m-a găsit 
rănit într-un spital şi m-a adus aici. Doamna Carton este 
aceea care scrie cuvintele mele. Este fosta domnişoară 
Maryon. Şi acum ca să închei ce am avut de spus, privesc la 
părul încărunţit şi respectabil al doamnei căzându-i peste 
faţă, când se apleacă ceva mai tare peste pupitrul la care 
scrie; şi îi mulţumesc cu căldură că este atât de delicată şi 
atentă, precum văd că este, faţă de trecutele suferinţe şi 
supărări ale bietului ei ostaş bătrân, credincios şi umil. 


SCHIŢE DESPRE TINERII DOMNI 


Către domnişoarele 
din Regatul Unit al Marii Britanii şi Irlandei, 
de asemeni către domnişoarele din Principatul Galilor 
şi tot astfel către domnişoarele locuind în insulele 
Guernsey, Jersey, Alderney şi Sark, 
această umilă dedicație a devotatului lor admirator. 


Văzând: că autorul acestei dedicaţii a citit, cu sentimente 
de virtuoasă indignare, o lucrare pretinzând să fie Schițe 
despre domnişoare; scrisă de Quizi1*!, ilustrată de Phiz!29 
şi publicată într-un volum, format in quarto; că, după o 
citire atentă şi vigilentă a sus-zisei lucrări, autorul acestei 
dedicaţii este cu umilinţă de părere că atât de multe 
defăimări asupra respectabilului dumneavoastră sex nu au 
fost conţinute în nicio lucrare publicată mai înainte, fie în 
format in quarto, fie în altul. 

Că în pagina de titlu şi în prefața sus-zisei lucrări, 
reprezentantele respectabilului dumneavoastră sex sunt 
descrise şi clasificate ca inumane; şi, deşi cel care vă face 
dedicaţia nu este deocamdată pregătit să nege că 
dumneavoastră aţi fi inumane, cu umilinţă afirmă că nu este 
politicos să fiţi numite astfel. 

Că în sus-zisa prefaţă, persoanele din respectabilul 
dumneavoastră sex sunt de asemeni descrise ca troglodite, 
care cuvânt, fiind tare, poate să fie socotit o denumire 
ofensatoare şi lipsită de respect, în pofida celor ce se pot 
spune deopotrivă de către reprezentantele respectabilului 
dumneavoastră sex cât şi de autorul dedicaţiei. 

Că autorul sus-zisei lucrări a făcut-o cu rea-credinţă şi cu 
răutate preconcepută. Un argument, pe care autorul 
dedicaţiei îl susţine, este faptul că însăşi asumarea numelui 
de Quiz, denotă o concluzie mai dinainte elaborată şi 
implică intenţia de a zeflemisi. 

Că în executarea scopului său, numitul Quiz, sau autorul 
sus-zisei lucrări, trebuie să fi trădat vreo încredere sau 


confidenţă făcută lui de unele membre ale respectabilului 
dumneavoastră sex, altfel niciodată nu ar fi putut obţine 
atât de multe date cu privire la purtările şi obiceiurile 
respectabilului dumneavoastră sex în general. 

Că, sub îndemnul acestor consideraţii şi influenţat mai 
departe de diferitele  bârfeli şi  insinuări privind 
respectabilul dumneavoastră sex, conţinute în sus-zisa 
lucrare, format in qguarto, intitulată Schițe despre 
domnişoare, cel care vă face dedicaţia îşi ia riscul să publice 
o altă lucrare, format in quarto, intitulată Schițe despre 
tinerii domni, pentru care vă cere acum asentimentul. 

Că, deoarece domnişoarele constituie cea mai bună 
companie pentru tinerii domni, tot aşa tinerii domni trebuie 
să constituie cea mai bună companie pentru domnişoare; şi 
extinzând comparaţia de la inuman (pentru a cita limbajul 
nerespectuos al numitului Quiz) la obiecte neînsufleţite, 
autorul dedicaţiei vă face cu umilinţă sugestia ca 
reprezentantele respectabilului dumneavoastră sex care au 
obţinut otrava să-şi procure singure şi antidotul şi că acelea 
din respectabilul dumneavoastră sex care nu s-au grăbit 
îndeajuns ca să înghită prima, să nu piardă timp pentru a 
înghiţi pe al doilea - prevenirea fiind în toate cazurile mai 
bună decât tratamentul şi aceasta nu numai dintr-o 
recunoaştere unanimă dar şi din înţelepciunea tradiţională. 

Că, referitor la otrava şi antidotul menţionat mai sus, 
autorul dedicaţiei nu are alte recomandări de făcut decât 
acelea cuprinse în instrucţiunile tipărite care însoțesc 
pilulele doctorului  Morison, adică de câte ori 
reprezentantele respectabilului dumneavoastră sex iau 
douăzeci şi cinci din numărul 1, sunt rugate să înghită şi 
cincizeci din numărul 2, fără întârziere. 

Şi autorul acestei dedicaţii nu va înceta să se roage etc... 


TÂNĂRUL DOMN TIMID 


Ne găseam aşezaţi mai deunăzi, la un mic dineu, în faţa 
unei persoane pe care nu o cunoşteam şi care avea un 


aspect şi purtări atât de curioase, încât ne-a atras atenţia, 

Era un tânăr cu tenul fraged, cu tulei de mustață 
promițătoare şi cu o faţă catifelată şi plăcută. Nu folosim 
ultimul termen cu invidie, ci numai pentru a caracteriza doi 
obraji netezi, grăsulii şi îmbujoraţi, laţi ca dimensiune, şi o 
gură remarcabilă mai mult prin culoarea ei proaspătă decât 
pentru vreo expresie mai deosebită sau mai izbitoare pe 
care ar fi avut-o. Întreaga faţă îi era de altfel tare înroşită, 
privirea îi era îndreptată în jos, timidă şi retrasă, lucru care 
denota un om care se simte stingherit de el însuşi. 

Desigur că toate aceste simptome nu erau de natură să 
determine decât o observaţie de câteva clipe, însă atenţia 
noastră a fost de la început atrasă de tânărul timid. La 
prima sa apariţie în salonul de la etaj, în care, abia intrat, şi- 
a făcut drum către noi cei care stăteam la o fereastră şi, 
neglijând mai multe persoane care îl acostau călduros, ne-a 
luat mâinile noastre, vizibil emoţionat, le-a strâns convulsiv 
câteva minute, apoi s-a repezit orbeşte de-a curmezişul 
camerei, ciocnindu-se de o fetiţă frumoasă de vreo şase ani, 

şi, retrăgându-se îndărătul unor perdele, n-a mai fost 
văzut până când ochiul de vultur al gazdei, detectându-l în 
ascunzişul său, la anunţarea mesei, l-a invitat să ţină 
companie unei doamne de vreo treizeci şi doi sau treizeci şi 
trei de ani, vioaie şi neînsoţită. 

Modul în care ne-a salutat de la început, excesiv de 
măgulitor, ne-ar fi mulţumit - şi nu puţin - ca un semn că ne 
ţine în mare respect şi că din această cauză era doritor să 
ne cunoască, dacă iarăşi de la început nu am fi bănuit că 
tânărul domn, făcând o sforţare disperată să treacă prin 
ceremonia prezentării, în zăpăceala minţii lui, a dat mâna 
cu noi, doar aşa, la întâmplare. Impresia aceasta a fost cu 
prisosinţă întărită de purtarea ulterioară a tânărului timid 
de care este vorba, pe care o notăm înadins în scopul de a 
se stabili dacă aveam dreptate în bănuiala noastră. 

Tânărul domn, aşezat la masă cu vizibilă stinghereală, 
întorcându-se pripit, pentru a se arăta atent la o observaţie 
a vorbăreţei sale vecine, îşi răsturnă feliile de pâine. Nu ar 


fi fost nimic rău în asta dacă le-ar fi lăsat să cadă fără să 
spună nimic, pentru că poate numai omul care a pus masa 
ar fi observat acest lucru. Însă tânărul domn, în variatele 
sale încercări pe jumătate reuşite de a împiedica lunecarea 
feliilor de pâine, s-a jucat puţin cu ele, aşa cum fac bărbaţii 
cu pălăriile lor într-o zi cu vânt, apoi, dând feliilor o lovitură 
elegantă, în dorinţa de a le prinde, le trimise cu îndemânare 
într-un castron de supă, la oarecare distanţă, spre 
indescriptibila tulburare a unui foarte amabil domn cu 
chelie, care tocmai împărțea supa. Am crezut că tânărul 
domn la producerea acestei catastrofe se va pierde într-un 
atac de apoplexie, ca urmare a invaziei violente de sânge în 
obrajii săi. 

Din acel moment ne-am dat seama, în imaginaţia noastră, 
că s-a terminat cu tânărul domn timid şi într-adevăr aşa a 
fost. Mai multe persoane binevoitoare şi-au dat silinţa să-i 
uşureze starea de jenă, servindu-i vin, însă observând că 
acesta nu face decât să-i mărească suferinţa şi că, după cea 
amestecat coniac, şampanie, vin de Rin şi de Mosela la un 
loc, a început să toarne amestecul pe din afară în loc de 
înăuntru, au renunţat încet, încet şi l-au lăsat în grija 
exclusivă a doamnei vorbăreţe, care, neobservând furia din 
ochii lui, era convinsă că şi-a asigurat pe cineva care s-o 
asculte. A spart un pahar sau două în cursul mesei şi puţin 
după aceea a dispărut. Se poate deduce că a plecat într-o 
stare de zăpăceală, după faptul că a luat paltonul unui alt 
domn şi pălăria valetului. 

Acest mic incident ne face să reflectăm asupra celor mai 
însemnate caracteristici ale tinerilor domni timizi, în mod 
abstract. Şi întrucât această carte de buzunar va fi 
manualul important al domnişoarelor din toate generaţiile 
viitoare, le redăm aici pentru călăuzirea şi spre avantajul 
lor. 

Dacă tânărul domn timid, trecând pe la un colţ de stradă, 
se întâmplă se dea buzna peste două sau trei domnişoare 
dintre cunoştinţele sale, nimic nu poate întrece zăpăceala şi 
agitația lui. Primul său impuls este să facă o mare varietate 


de plecăciuni şi să treacă printre ele, lucru pe care îl şi 
începe până când, observând că ele doresc să se oprească, 
dar nesigur dacă să procedeze sau nu la fel, execută mai 
multe simulări de reîntoarcere, lucru care determină pe 
tinerele doamne să facă la fel şi, până la urmă, după un 
mare număr de ocoliri şi busculade netrebuitoare cu alţi 
trecători, se reîntoarce şi dă mâna cu multă căldură cu 
toate, acţiune pe parcursul căreia loveşte diversele mici 
pachete pe care domnişoarele le ţin în mână, încât 
conţinutul acestora se împrăştie pe jos, după care culege 
totul în grabă şi îl restituie plin de noroi şi în neorânduială. 
Intâmplarea face ca tânărul domn timid să facă atunci 
observaţia că este o vreme foarte frumoasă şi când i se 
reaminteşte că tocmai a încetat ploaia de primăvară care a 
ţinut trei zile, se înroşeşte tare şi zâmbeşte ca şi cum ar fi 
spus un lucru foarte nelalocul lui. Domnişoara care dorea 
cel mai mult să-i vorbească, îl întrebă cu un aer de 
compătimire, cum îi mai merge astăzi scumpei lui surori, la 
care tânărul domn, fără să se gândească un moment, 
răspunde cu multe mulţumiri că este foarte bine. 

— Bine, domnule Hopkins! spune domnişoara. Cum vine 
asta, am auzit că i s-a luat sânge ieri seara şi că se simţea 
foarte rău. 

— Oh, ah, exclamă tânărul domn. Aşa a fost. Oh! Este 
foarte bolnavă, cu adevărat foarte bolnavă. 

Tânărul domn clatină din cap şi arată foarte descurajat 
(zâmbise continuu până în acest moment) şi, după o scurtă 
pauză, îşi face de lucru cu mănuşile şi spune apăsând pe 
adjectiv: 

— Bună dimineaţa, bună dimineaţa! 

Şi făcând un mare număr de plecăciuni pentru a 
confirma mai multe mici mesaje trimise surorii sale din 
partea domnişoarelor şi dându-se câţiva paşi înapoi se 
loveşte cu putere de un stâlp de felinar şi îi zboară pălăria 
din cap. In zăpăceala şi durerea simțită, era s-o pornească 
fără pălărie, dar este strigat de un căruţaş care îi atrage 
atenţia. Atunci o ridică şi încercă să zâmbească voios către 


tinerele doamne, care se uită înapoi şi pe care are 
satisfacția să le vadă că râd din toată inima. 

La o petrecere cu dans, tânărul domn timid întotdeauna 
rămâne pe cât e cu putinţă în apropierea intrării încăperii, 
din care loc zâmbeşte oamenilor pe care îi cunoaşte când 
aceştia intră şi, câteodată, face un pas şi dă mâna cu 
prietenii mai intimi: un procedeu care, la fiecare repetare, 
pare să-l facă să se îmbujoreze tot mai tare. Refuză să 
danseze primul tur sau al doilea, făcând observaţia, cu o 
voce slabă, că ar dori să mai aştepte puţin. Insă până la 
urmă se vede obligat să admită să fie recomandat unei 
partenere, în care scop este condus în stare de iritare şi 
roşind furios, de-a curmezişul camerei, într-un punct unde 
sunt adunate jumătate de duzină de  domnişoare 
necunoscute. 

— Domnişoară Lambert, permite-mi să-ţi prezint pe 
domnul Hopkins pentru cadrilul următor. 

Domnişoara Lambert îşi înclină capul cu graţie. Domnul 
Hopkins se înclină, şi frumoasa care l-a condus până aici 
dispare, lăsându-l pe domnul Hopkins, care după cum prea 
bine ştie, trebuie să se facă agreabil. Domnişoara aşteaptă 
oarecum ca tânărul domn timid să spună ceva, iar tânărul 
domn timid simțind asta, se gândeşte serios dacă are ceva 
de spus şi, după o matură chibzuinţă, este dispus să 
conchidă, că nu are, de vreme ce nu i s-a întâmplat nimic. 
Intre timp, domnişoara, după ce şi-a inspectat de mai multe 
ori găteala, aşteptând ca tânărul domn timid să vorbească, 
şopteşte ceva mamei ei care este aşezată lângă ea, ceva 
care tânărul domn timid bănuie imediat (şi poate pe bună 
dreptate) că trebuie să fie în legătură cu el. În această 
situaţie confortabilă rămâne până în momentul în care 
începe dansul şi, când, îngăimând un „Imi permiteţi?“ îi dă 
braţul domnişoarei şi, după ce o întreabă ce loc preferă şi 
primeşte răspunsul că nu are preferinţe, o conduce la cel 
mai îndepărtat colţ al cadrilului şi, făcând o încercare de a 
începe o conversaţie care sfârşeşte într-o lamentabilă 
nereuşită, continuă să tacă până când dansul s-a terminat 


şi, după ce o plimbă de două ori în jurul încăperii, o depune 
la vechiul ei loc şi se retrage zăpăcit. 

Un domn timid căsătorit - pentru că uneori aceşti domni 
timizi se şi căsătoresc şi cum se realizează această căsnicie 
este un mister pentru noi - un domn timid căsătorit face 
astfel încât fie că soţia lui apare îndrăzneață prin contrast, 
fie că dizolvă propria ei personalitate în lipsa lui de 
prestanţă. Tinerii domni timizi trebuie să fie vindecaţi sau 
evitaţi. Ei nu sunt lipsiţi de speranţă şi nu vor fi, atât timp 
cât frumuseţea şi farmecele femeieşti îi atrag. Așa cum îşi 
va da seama orice domnişoară care va socoti că merită ca, 
pe baza acestor asigurări confidenţiale, să ia în îngrijire ca 
pacient un timid. 


TÂNĂRUL DOMN DESĂVÂRȘIT 


Tinerii domni desăvârşiţi pot fi împărţiţi în două 
categorii: cei care se ocupă cu ceva şi cei care n-au nicio 
ocupaţie. Am să încep cu primii, pentru că speța aceasta 
intră mai adesea în atenţia domnişoarelor, întrucât 
obiectivul nostru este să le prevenim şi să le informăm. 

Tânărul domn desăvârşit nu este un om care dă prea 
multă atenţie îmbrăcăminţii; indicaţiile pe care le dă 
croitorului fiind cuprinse toate în una singură de ordin 
general, şi anume să facă ceva ce se cheamă un lucru cu 
adevărat „de prima clasă“. În urmă cu câţiva ani, costumul 
favorit al unui tânăr domn desăvârşit a fost o jachetă de 
pilot, din stofă aspră, cu două copci aurite la gulerul de 
catifea, nasturii ceva mai mari ca o piesă de o coroană. O 
basma pentru gât, neagră sau cu desen, legată lejer, o 
pălărie cu boruri largi şi cu calota joasă; cizme teribil de 
strâmte, cu potcoave de fier. Când iese, poartă câteodată un 
baston lung de frasin, însă numai în anumite ocazii, pentru 
că preferă să-şi ţină mâinile în buzunarele jachetei. 
Fumează la toate orele şi înjură de mama focului. 

Tânărul domn desăvârşit este angajat într-un birou 
comercial din centru sau în biroul unui avocat, unde 


lucrează cât poate mai puţin. Principalele locuri pe care le 
frecventează sunt străzile, cârciumile şi teatrele. Pe străzi, 
seara, tinerii domni desăvârşiţi au plăcutul obicei de a 
merge şase sau opt în front, silind astfel femeile sau alte 
persoane inofensive să coboare de pe trotuar, lucru care 
întotdeauna le procură domnilor desăvârşiţi cea mai mare 
satisfacţie, mai ales atunci când există vreun pericol iminent 
de a fi călcate de un vehicul. Lucru de toată nostimada. În 
toate sălile de spectacol, desăvârşiţii au grijă să-şi rezerve 
fiecare un loc pentru el, pe care se tolăneşte cât e de lung şi 
(numai dacă vremea este rea şi noroioasă şi nu în alt caz), 
se aşază cu genunchii în sus şi cu pingelele cizmelor bine 
plantate pe pernă, astfel că dacă vreun ins de rând i-ar cere 
să facă loc pentru o doamnă, îşi ia din plin revanşa, fără să 
se deranjeze deloc, murdărindu-i rochia. Stă totdeauna cu 
pălăria pe cap şi se joacă cu bastonul în aer, în timp ce se 
reprezintă piesa, afişând un total dispreţ pentru jocul 
artiştilor. Dacă le este cu putinţă unuia sau la doi dintre 
tinerii domni desăvârşiţi să producă puţină înghesuială într- 
un pasaj, se găsesc cu totul în elementul lor, având ocazia 
să se îndese, să împingă, să urle şi să strige, făcând un haz 
de nedescris. Dacă mai reuşesc să-l enerveze pe domnul 
care are în grija sa mai multe fiice, aproape că mor de râs şi 
se laudă cu acest lucru la amicii lor o săptămână după 
aceea, adăugând că una sau două dintre ele erau al naibii 
de frumoase şi că ei cred într-adevăr că cea mai tânără a 
leşinat, ceea ce e singurul lucru care mai lipsea ca gluma să 
fie completă. 

Dacă tânărul domn desăvârşit are o mamă şi surori, 
desigur că le tratează cu disprețul cuvenit, pentru că ele 
(biete fiinţe!) neavând nicio idee despre viaţă şi petreceri, 
sunt mult prea slabe de înger şi prea plicticoase pentru el. 
Câteodată, totuşi, la câte o zi de naştere sau de sărbători, 
nu poate refuza să le însoţească la o petrecere la nişte 
prieteni vechi, şi în vederea acestei împrejurări tânărul vine 
acasă când ele sunt îmbrăcate deja de o oră sau două, 
mirosind puternic a tutun şi a băutură şi, după ce îşi 


schimbă jacheta aspră cu vreun costum mai potrivit (în 
care, totuşi, nu pierde nimic din aspectul desăvârşitului), 
intră în cupeu şi protestează tot drumul că e prea generos 
din fire. Reflecţiile lui amare sunt agravate de amintirea că 
Tom Smith prezidase o mică masă de seară improvizată la 
un certăreţ şi că o luptă trebuia să aibă loc la acest dineu 
între certăreţ şi cumnatul lui, care luptă urma să se 
desfăşoare foarte curând. 

Pentru că tânărul domn desăvârşit nu se simte în largul 
lui în societatea doamnelor, se retrage într-un colţ al 
salonului când acestea se apropie de tinerii prieteni şi, în 
afară de cazul în care una din surorile lui este destul de 
amabilă ca să-i vorbească, rămâne acolo fără să se 
sinchisească de atenţiile pe care i le arată ceilalţi, până 
când descoperă, făcându-şi de lucru pe la uşă, un alt domn, 
pe care de îndată îl ştie după aer şi purtări (pentru că 
există un fel de francmasonerie în tagma aceasta), că este 
un frate întru desăvârşire, şi atunci îşi face drum către el. 
Conversaţia începând cu o observaţie de circumstanţă, cel 
de al doilea desăvârşit îl informează confidenţial pe primul 
că el este un dur şi că nu-i plac atari recepții dar că nu a 
putut scăpa şi a trebuit să vină. La care lucru, celălalt 
răspunde că este întocmai şi cazul lui - „...şi să-ţi mai spun 
ceva, continuă desăvârşitul în şoaptă, mi-ar plăcea un pahar 
cald de coniac cu apă chiar în clipa asta“. „Sau o halbă de 
bere tare şi o pipă“, sugerează celălalt desăvârşit. 

De îndată se face descoperirea că se înţeleg de minune; 
fiecare din ei spune, în acelaşi moment, de unde se vede că 
celălalt înţelege dintr-odată, şi devin repede prieteni buni. 
Cu atât mai mult cu cât apare că cel de al doilea desăvârşit 
nu este altul decât un domn bine cunoscut în cercul 
intimilor săi ca domnul Warmint Blake. Cel care în diferite 
ocazii s-a distins prin unele purtări care l-ar pune în 
inferioritate pe un luptător de profesie şi care - fiind de 
mult timp în oraş - a avut cinstea de a fi putut da mâna cu 
vestitul domn Thurtell. 


La cină, aceşti domni se disting mult de ceilalţi, devenind 
foarte expansivi după ce doamnele se ridică de la masă, 
proclamând cu glas tare intenţia de a începe să petreacă cu 
adevărat, lucru care se consideră îndeplinit atunci când s-a 
băut o cantitate mare de vin şi când gălăgia este în toi - 
isprăvi pe care tinerii domni desăvârşiţi le execută la 
perfecţie. Întârziind şederea lor în sufragerie mult după ce 
gazda şi ceilalţi oaspeţi au trecut în salon şi, observând că 
au golit carafele, abia acum îi urmează pe ceilalţi acolo, cu 
feţele înfierbântate şi înroşite de vin. lar stăpâna casei, 
neliniştită, le şopteşte prietenelor, văzându-i că valsează, 
spre spaima întregii încăperi, că „atât domnul Blake cât şi 
domnul Dummins sunt nişte tineri domni foarte drăguţi în 
felul lor, numai că sunt persoane excentrice şi, din păcate, 
cam sălbatice”. 

Categoria a doua de tineri domni desăvârşiţi este 
compusă din persoane care, neavând venituri proprii şi 
având un suflet care nu le îngăduie să le câştige, se bucură 
de aceleaşi plăceri, fără ca nimeni să ştie cum fac acest 
lucru. Aceşti domni onorabili, fără să aspire prea mult la 
înfăţişarea exterioară a desăvârşiţilor din prima categorie, 
se disting totuşi prin aceleaşi amabile şi atrăgătoare 
caracteristici, într-o măsură egală sau poate chiar mai mare 
şi, când şi când, îşi găsesc drumul în societate cu ajutorul 
celeilalte categorii de tineri domni desăvârşiţi, care îi aduc 
acasă la ei şi, în mod obişnuit, le achită nota de plată la 
cârciumi. Deoarece sunt la fel de domni, de cuminţi, de 
spirituali, inteligenţi, înţelepţi şi bine crescuţi, nici nu mai 
trebuie să-i recomandăm  consideraţiei deosebite a 
domnişoarelor, dacă nu ar fi faptul că unele dintre 
delicatele fiinţe cărora le purtăm un atât de înalt respect 
sunt poate prea înclinate să confunde foarte multe trăsături 
grave şi serioase cu cuvântul superficial de excentricitate, 
pe care le rugăm, să-l ia de aici înainte în sensul 
johnsoniani21:, fără altă liberalitate sau extindere de sens. 


TÂNĂRUL DOMN FOARTE PRIETENOS 


Cunoaştem - şi toată lumea cunoaşte - atâtea specimene 
din această categorie, că, alegând puţinele persoane pe 
care ni le îngăduie aceste câteva pagini, dintr-un mare 
număr, am fost determinaţi să dăm tânărului domn foarte 
prietenos preferinţă înaintea multor altora, pentru că ne-a 
cerut să ne ocupăm mai repede de chestiunea lui şi ne-a 
găsit dispuşi să o facem. 

Tânărul domn foarte prietenos se arată astfel cu toată 
lumea, însă se ataşează în mod deosebit de două sau cel 
mult trei familii, făcându-şi alegerea în funcţie de dineurile 
pe care le oferă acestea, cercul lor de cunoştinţe sau vreun 
alt criteriu în care are un interes direct. Are între douăzeci 
şi patruzeci de ani, este desigur necăsătorit, trebuie să 
arate afecţiune faţă de copii şi să aştepte de la el să se facă 
în general de folos, dacă este posibil. Să ilustrăm ceea ce 
gândim printr-un exemplu, care este mijlocul cel mai scurt 
şi mai clar în acest scop. 

Am întâlnit într-o zi, din întâmplare, un prieten pe care l- 
am pierdut din vedere câţiva ani şi care - exprimând o vie 
dorinţă de a reînnoi vechea şi strânsa noastră prietenie - m- 
a rugat să iau masa cu el, la o dată cât mai apropiată, ca să 
mai vorbim de timpurile trecute. Am fost de îndată de 
acord, adăugând că sper că vom fi singuri. 

— Oh, desigur, desigur, spuse prietenul meu, nimeni altul 
afară de Mincin. 

— Şi cine este Mincin? l-am întrebat, fireşte. 

— Oh, nu-ţi face griji cu el, este cel mai bun prieten al 
meu şi o persoană foarte prietenoasă, după cum o să vezi. 

Şi aşa ne-am despărţit. Nu m-am mai gândit la Mincin 
până când nu m-am dus a doua zi acasă la prietenul meu 
care, după un bun venit din inimă, s-a îndreptat către un 
domn, care stătea lângă cămin şi care îşi arătase din primul 
moment toţi dinţii, şi mi-a dat să înţeleg că acesta era 
domnul Mincin de care vorbisem. N-a fost nevoie din partea 
mea de o deosebită perspicacitate ca să descopăr pe dată 


că domnul Mincin era din toate punctele de vedere un tânăr 
domn foarte prietenos. 

— Îmi face plăcere, spuse Mincin, înaintând în grabă, 
luând mâna mea şi strângând-o cu căldură în amândouă 
mâinile lui, îmi face plăcere, să fac cunoştinţă cu 
dumneavoastră (aici a zâmbit) - foarte mare plăcere, într- 
adevăr - (aici arătă puţină emoție) - vă asigur că am 
aşteptat acest lucru cu nerăbdare de mult timp. 

Ajuns aici, mi-a dat drumul la mână şi, frecându-şi mâinile 
lui, făcu observaţia că ziua aceea era friguroasă, însă îi 
făcea plăcere să observe că, după aparenţa mea, mă 
acomodasem foarte bine cu ea. Apoi a continuat să remarce 
că, în pofida timpului rece, a văzut în ziare o notiţă teribil 
de curioasă, în care se arăta că în grădina domnului Wilkins 
din Chichester există un dovleac de patru picioare în 
înălţime şi de unsprezece picioare şi şapte țoli în 
circumferință, informaţie pe care o considera ca 
extraordinară. Am riscat să afirm că îmi aminteam vag că 
am văzut mai înainte, o dată sau de două ori, o notiţă 
asemănătoare în ziare, la care domnul Mincin m-a luat 
confidenţial de un nasture şi mi-a spus: „Exact, exact, 
desigur, aveţi dreptate', apoi s-a mirat cu ce rost editorii 
ziarelor inserează astfel de lucruri. Pe cine naiba, ar fi vrut 
el să ştie, cred ei că interesează aşa ceva? Asta fiind ceea ce 
îl intriga pe el. 

Stăpâna casei apăru puţin după aceasta şi atitudinea 
prietenoasă a domnului Mincin desigur că nu suferise nicio 
scădere. Depuse mult efort şi îndemânare să mişte un 
fotoliu cu rotiţe în faţa focului şi, odată doamna aşezată în 
el, închise uşa cu grijă, aţâţă focul şi se uită pe la ferestre să 
vadă dacă nu cumva trage. Simţindu-se satisfăcut în toate 
aceste privinţe, se arătă bine dispus şi o întrebă pe doamnă 
cum se simte astăzi. La răspunsul doamnei „Foarte bine“, 
domnul Mincin (care s-ar părea că este medic), ne expuse 
unele consideraţii generale cu privire la natura şi 
tratamentul răcelilor la cap, care ne ocupă plăcut timpul 
până la cină. Cât a durat masa a făcut tot timpul 


complimente fiecăruia, neuitându-se pe el însuşi, astfel că 
alcătuiam un neobişnuit de plăcut cvartet. 

— Să-ţi spun ceva, Capper, zise domnul Mincin gazdei 
noastre, pe când închidea uşa după doamna care se 
retrăsese, înţeleg de ce îţi iubeşti tu soţia. IÎncântătoare 
femeie, doamna Capper, domnule! 

— Lasă asta, Mincin, te rog, interveni gazda, pe când 
eram gata şi eu să adaug că doamna Capper era fără 
îndoială deosebit de simpatică. Te rog, Mincin, nu mai 
spune aşa. 

— De ce nu? exclamă domnul Mincin, de ce nu? dacă 
trebuie să te simţi jenat faţă de vechiul tău prieten - vechiul 
nostru prieten, dacă pot să-mi îngădui să vă spun astfel, 
domnule, de ce, te întreb? 

Cât despre mine, doream şi eu să ştiu de ce, la care 
prietenul nostru a admis că doamna Capper era o femeie 
foarte încântătoare, recunoaştere la care domnul Mincin 
strigă „Bravo!“ şi ne rugă să închinăm un pahar pentru 
doamna Capper, cu mare entuziasm, după care gazda 
noastră i-a spus, vădit mişcat: „Iţi mulţumesc, Mincin“, şi 
mi-a dat să înţeleg, cu voce scăzută, că Mincin a salvat viaţa 
vărului doamnei Capper nu mai puţin decât de paisprezece 
ori într-un an şi jumătate, lucru pe care îl consideră că nu 
era ceva obişnuit, opinie la care m-am raliat şi eu din toată 
inima. 

Acum că noi trei eram lăsaţi să vorbim între noi, 
atitudinea prietenoasă a domnului Mincin deveni din ce în 
ce mai vădită. Era atât de uimitor de prietenos, încât era cu 
neputinţă să se vorbească despre ceva în care să nu-şi arate 
un interes deosebit. Mi s-a întâmplat să fac aluzie la o 
întâmplare la care prietenul meu şi cu mine luaserăm parte 
aproape cu paisprezece ani în urmă, când domnul Mincin 
şi-a reamintit de o glumă pe care prietenul meu a făcut-o 
exact cu patru ani în urmă, şi pe care insista să o 
povestească - şi, ca urmare, a povestit-o, cu foarte plăcute 
aduceri aminte despre ce a spus el şi ce a spus domnul 
Capper şi cât de bine îşi aminteşte că în noaptea de 


dinainte au fost la teatru cu bilete de favoare şi au văzut 
Romeo şi Julieta şi o pantomimă, şi cum doamnei Capper i 
s-a făcut rău şi a fost dusă pe coridor, unde a început să 
zâmbească şi a spus că în definitiv n-a fost nimic şi s-a 
întors, toate acestea cu multe alte amănunte interesante şi 
atrăgătoare, după care tânărul domn prietenos a continuat 
asigurându-ne că prietenul nostru, Capper, a făcut dovada 
unei opinii profetice miraculoase în legătură cu pantomima, 
care opinie a fost atât de admirabilă că două ziare de 
dimineaţă şi-au exprimat acelaşi punct de vedere a doua zi. 
La aceasta, prietenul meu adăugă, arătând puţină mândrie, 
că în această împrejurare a avut motive să creadă că a avut 
dreptate, răspuns care dădu ocazie tânărului domn 
prietenos să spună că prietenul nostru are întotdeauna 
dreptate. Şi aşa am continuat noi până când prietenul 
nostru, umplând un pahar, spuse că trebuie să bea în 
sănătatea prietenului său scump Mincin, pentru că nimeni 
nu a salvat ca el mai multe vieţi ale cunoscuţilor şi nimeni 
nu are un suflet mai prietenos ca al lui. Incheind, prietenul 
nostru, după ce a golit paharul, a spus: „Fii binecuvântat, 
Mincin!“ - şi domnul Mincin şi el și-au strâns mâinile peste 
masă cu afecţiune și putere. 

Dar rolul important pe care îl are tânărul domn prietenos 
într-o scenă redusă ca aceasta, capătă o deosebită 
strălucire într-un cadru mai larg. Domnul Mincin este 
invitat seara la o petrecere la prietenii săi buni, familia 
Martin, unde întâlneşte pe prietenii săi buni familia Capper, 
pe prietenii săi buni, familia Watson şi o altă sută de 
prieteni buni, prea numeroşi ca să-i arătăm pe nume. Este 
tot atât de intim cu cei din familia Martin ca şi cu cei din 
familia Capper, însă cu câtă perfecţiune îşi dozează atenţiile 
şi le împarte între bunii lui prieteni! Dacă curtează pe una 
din domnişoarele Watson, un mic Martin stă pe sofa lângă el 
trăgându-l de păr, şi celălalt mic Martin stă pe covor, călare 
pe piciorul lui. Le conduce la cină luând la un braţ pe 
doamna Watson şi la celălalt pe domnişoara Martin şi 
serveşte vinul atât de conştiincios şi într-o astfel de ordine, 


încât este cu neputinţă pentru cea mai pedantă doamnă în 
vârstă să se socotească neglijată. Dacă vreo doamnă tânără 
convinsă să cânte, se emoţionează, domnul Mincin o 
conduce cu delicateţe în camera alăturată şi o linişteşte cu 
un pahar de vin de Porto, pe care trebuie să-l ia ca 
medicament. Dacă vreun domn stă lângă pian în timp ce se 
execută balada, domnul Mincin îl prinde de braţ la un 
anumit punct al cântecului şi, dând uşor din cap în ritmul 
melodiei, exprimă pe nemţeşte intensa sa percepţie a 
subtilităţii pasajului. Dacă amorul propriu al cuiva trebuie 
să fie linguşit, domnul Mincin este la îndemână. Dacă 
vanitatea înfumurată a cuiva trebuie să fie răsplătită, 
domnul Mincin o va face cu prisosinţă. Nu este deci de 
mirare că oamenii de toate condiţiile şi toate vârstele 
recunosc că domnul Mincin este prietenos, că se admite în 
mod universal că este drăguţ şi amabil, că mamele îl cred 
un miracol, fiicele un om valoros, fraţii un cavaler şi taţii o 
minune de om. Şi cine nu ar vrea să aibă reputaţia unui 
tânăr domn foarte prietenos. 


TÂNĂRUL DOMN MILITAROFIL 


Îmi este foarte greu să-mi explic cum de tinerii militari au 
obţinut aşa de multă trecere în ochii domnişoarelor din 
regat. Nu putem să le credem atât de uşuratice încât să 
presupunem că simpla împrejurare că un om poartă o 
jachetă roşie, îi asigură de îndată consideraţia lor. Şi chiar 
dacă acesta ar fi cazul, explicaţia nu ar putea fi considerată 
satisfăcătoare deoarece s-ar putea face o asemănare cu 
vizitiii şi paznicii de poştă, care şi ei poartă jachete roşii, şi 
totuşi nu sunt, după câte cunoaştem, mai bine văzuţi de 
domnişoare decât de bărbaţi. Nici pompierii, de altfel, care 
poartă (sau obişnuiau să poarte) nu numai jachete roşii dar 
şi însemne masive şi strălucitoare - mai mari decât epoleţii. 
Nici curierii de la oficiile de poştă, dacă ceea ce am aflat, 
când am cercetat, este corect, nu se bucură de o favoare 
deosebită în ochii femeilor, deși poartă jachete roşu deschis 


şi au în plus avantajul de a apărea în mod constant în public 
călare. 

Această ultimă împrejurare, în mod firesc poate fi 
presupusă ca fiind în favoarea lor. 

Ne gândeam uneori că acest fenomen se dezvoltă din 
conduita obişnuită a căpitanului, coloneilor şi a altor domni 
în jachetă roşie, pe scenă, unde sunt în mod invariabil 
reprezentaţi ca persoane fine şi pline de vrajă, discutând 
despre nimic altceva decât despre fete fermecătoare, 
despre regele şi ţara lor, despre onoarea lor, datoriile lor, şi 
arătându-se mult deasupra claselor inferioare ale societăţii 
pe care, când se iveşte ocazia, le tratează de sus, cu nobil 
dispreţ nu atât pentru instruirea şi plăcerea publicului, cât 
pentru satisfacția şi aprobarea spiritelor de elită care se 
asociază cu ei. Insă nu voi consacra aceste pagini 
meditaţiilor noastre asupra unui asemenea subiect, întrucât 
grija mea în acest moment nu este să mă ocup de 
domnişoarele, care sunt fermecate de livreaua Maiestăţii 
Sale, ci de tinerii domni, care şi-au pierdut capul după ea. 
La început, scrisesem creieri în loc de cap. Dar după ce ne- 
am gândit, am ajuns la concluzia că al doilea cuvânt este 
mai potrivit din cele două. 

Domnii aceştia tineri de care ne ocupăm acum pot fi 
împărţiţi în două categorii - tinerii domni care sunt în 
realitate în armată şi tinerii domni care, având o adâncă şi 
entuziastă admiraţie pentru tot ce aparţine de viaţa 
militară, sunt siliţi de o soartă adversă sau de rude adverse 
să-şi ducă existenţa în vreun nenorocit de oficiu de comerţ. 
Ne vom ocupa mai întâi cu descrierea acestui din urmă fel 
de tânăr domn, pe care să-l calificăm, să spunem, de 
militarofil. 

Toată inima şi sufletul tânărului domn militarofil sunt 
concentrate pe subiectul lui favorit. În nimic nu este atât de 
iniţiat ca în materie de uniforme. O să vă spună, fără să 
şovăie un moment, cu ce sunt împodobite uniformele 
fiecărui regiment, care regiment poartă lampasuri în afară 
sau pe partea dinăuntru a piciorului şi câţi nasturi are 


Regimentul zece pe jachete. Cunoaşte până la o fracțiune 
câţi iarzi şi țoli de şiret de aur trebuie pentru o emblemă la 
gărzi. Este adânc cunoscător al meritelor comparative ale 
diferitelor muzici militare şi al instrumentelor muzicanţilor. 
Şi e foarte încântat atunci când discută despre regimentele 
de şoc şi despre domnii de şoc care le compun, despre a 
căror putere şi măreție nu oboseşte niciodată să vorbească. 

I-am sugerat unui tânăr domn militarofil mai deunăzi - 
după ce mi-a dat atâtea exemple încât să-mi ia ochii, despre 
belşugul pe care îl desfăşoară o jumătate duzină de 
onorabili sublocotenenţi în materie de mănuşi de piele şi 
cizme lucitoare, - că poate „regimente şocate” ar fi un 
termen mai potrivit decât „regimente de şoc“, fiind o 
denumire mai expresivă şi mai corespunzătoare. Tânărul s- 
a simţit lezat, m-a întrerupt scoţându-şi ceasul şi făcând 
observaţia că trebuie să ia o trăsură să ajungă repede în 
parc, pentru a nu întârzia la concertul fanfarei. Neavând 
dorinţa să intervin într-un angajament atât de important, şi 
fiind de fapt oarecum copleşit de anecdotele despre 
onorabilii sublocotenenţi de care am pomenit, n-am făcut 
nicio încercare să-l rețin pe tânărul domn militarofil, ba 
chiar m-am despărţit de acesta cu multă bună voie. 

Două sau trei ore după aceea s-a întâmplat să trec prin 
Whitehall, pe partea Amiralității când, apropiindu-mă de 
unul din locurile pietruite în care câţiva soldaţi călare fac de 
gardă în timpul zilei, am fost atras de privirea pasionată a 
unui tânăr domn, care sorbea din ochi atât omul cât şi calul, 
atât de concentrat, că părea surd şi orb la tot ce se 
petrecea în jurul lui. Nu m-a surprins deloc faptul să 
descopăr că era prietenul nostru, tânărul domn militarofil, 
dar am fost puţin uimit când m-am întors dintr-o plimbare 
la South Lambeth şi l-am găsit încă acolo, uitându-se cu 
aceeaşi intensitate ca şi mai înainte. Deoarece era o zi în 
care bătea un vânt tăios, m-am simţit obligat să-l trezesc pe 
tânărul domn din reveria lui, şi atunci m-a întrebat foarte 
entuziasmat dacă nu era un spectacol măreț şi a continuat 
să-mi dea o amănunţită descriere a greutăţii fiecărui articol 


din  harnaşamentul spectacolului, de la  mănuşile 
cavaleriştilor până la potcoavele cailor. 

Ne-am făcut de atunci o deprindere să trecem pe la 
gărzile călare, în plimbarea noastră zilnică, şi am observat 
că este în obiceiul tinerilor domni militarofili să se planteze 
în partea opusă santinelelor şi să le contempleze după 
bunul lor plac, pe perioade variind de la cincisprezece la 
cincizeci de minute, cu o medie de douăzeci şi cinci. Am 
fost, o zi sau două după aceea, impresionat de conduita 
unui tânăr măcelar care (dovedind un interes deosebit care 
nu ar putea fi decât lăudat şi încurajat cu tărie), după o 
îndelungată inspecţie a santinelelor, a început să pună 
mâna pe cizmele uneia din ele şi să le examineze cu multă 
curiozitate, în linişte şi indiferenţă, de parcă santinela ar fi 
fost o statuie de ceară de la muzeu. 

Insă adevăratul tânăr domn militar, aşteptat în tot acest 
timp, în momentul în care un comentariu favorabil este gata 
să fie făcut, apare pe poarta cazărmii (el îşi face serviciul 
într-un oraş de garnizoană) şi se îndreaptă către Strada 
Mare. Poartă uniformă de mică ţinută care ştirbeşte 
întrucâtva din măreţia aspectului său, însă cât de mare şi 
de impunător este! Ce amestec de linişte şi fermitate în 
mersul şi ţinuta lui şi cu câtă uşurinţă poartă teribila sabie 
sub braţ, fără să-i dea mai multă importanţă decât ar fi dat 
unei umbrele de mătase! Pare un leu adormit, dar gândiţi- 
vă numai dacă ar apare un duşman, ce repede ar trage 
sabia din teacă şi ce teribil flăcău s-ar dovedi! 

Insă continuă să meargă, negândindu-se la nimic altceva 
decât la sânge şi la măcel. Acum, din partea opusă vin alţi 
trei tineri domni militari, braţ la braţ, care se îndreaptă 
către el bocănind cu tocurile lor potcovite pe caldarâm, 
zăngănindu-şi săbiile şi producând un zgomot care ar face 
să-i tremure inima oricărui om paşnic. Se opresc să discute. 
Observaţi cum se uită tânărul domn cu părul ca de in şi cu 
picioare slabe - acela care şi-a băgat batista în pieptul 
tunicii - cum se uită de sus la civilul sfios, care zăboveşte ca 
să admire măreţia lui. Cum tânărul domn de lângă el îşi 


înalţă capul în aer şi îşi pune cu fală mâinile în şolduri, iar 
cel de-al treilea stă cu picioarele foarte îndepărtate şi cu 
mâinile împreunate la spate. Ei bine, putem pune 
întrebarea - nu ca o glumă familiară dar cu cea mai 
respectuoasă seriozitate - poţi să numeşti asta un nimic? 
Oh! dacă vreo putere străină agresivă - un împărat, de 
exemplu, sau oricare din oamenii aceia puternici, ar putea 
doar să-i vadă pe aceşti tineri domni militari cum se 
îndreaptă împreună către cafeneaua cu biliard de peste 
drum, ar tremura de teamă şi nu puţin! 

Şi apoi, seara la teatru, unde spectacolele sunt cele 
cerute de colonelul Fitz-Sordust şi de ofiţerii din garnizoană 
- ce privelişte splendidă! Cu câtă severitate se uită 
apărătorii ţării în jurul lor în sală, ca şi când ar asigura tacit 
publicul că poate să se simtă la adăpost de vreo invazie 
străină, pentru că ei (tinerii domni militari) sunt mereu cu 
ochii în patru şi gata la orice. Şi ce contrast între aceştia şi 
loja aceea de avanscenă cu ofiţeri cu părul cărunt, purtând 
însemnele bătăliilor purtate, domni care nu au absolut 
nimic comun cu tinerii domni militari şi care - în afară de un 
fel de demnitate bărbătească demodată în priviri şi în ţinută 
- ar putea să fie luaţi drept soldaţi de rând, trudiţi de 
muncă, pentru că nu îşi dau osteneala să arate altfel. 

Ah! Iată că a intrat o familie care recunoaşte pe tânărul 
domn cu păr de in. Şi tânărul domn cu părul de in îi 
recunoaşte pe ei, însă nu e dispus să arate acest lucru 
tocmai acum. Manevra îi reuşeşte de minune. Vorbeşte mai 
tare unui mic grup de tineri domni militari care stau lângă 
el, şi tuşeşte ca să facă pe nişte doamne din a doua lojă să 
se întoarcă spre el, astfel ca figurile acestora să poată fi 
supuse aceloraşi critici ca şi cele ce au vizat până acum 
majoritatea părţii femeieşti din public, critici proferate pe 
un ton de neauzit. Oh! Un domn din aceeaşi lojă cu 
doamnele întoarce şi el capul, ca şi când ar fi fost dispus să 
considere procedeul ca o necuviinţă; dar tânărul domn cu 
părul de in îi vede de îndată pe cei din familia cunoscută şi 


se îndreaptă în grabă către ei, cu aerul cel mai fermecător 
cu putinţă. 

Trei domnişoare, un tânăr şi mama acestora, îl întâmpină 
pe tânărul domn militar cu căldură şi politeţe şi, câteva 
minute după aceea, tânărul domn militar, înconjurat de 
mamă şi fiice, prezintă pe ceilalţi doi tineri domni militari cu 
care se plimbase dimineaţa. Ei iau loc în spatele 
domnişoarelor şi încep conversaţia. În timpul acesta mama 
trimite, cu o înclinare a capului, un salut triumfător către o 
mamă rivală, care n-a reuşit să momească vreun tânăr 
domn militar şi în acest moment îi consideră pe vizitatorii ei 
ca pe trei dintre cei mai eleganţi şi superiori tineri din 
lumea întreagă. 


TÂNĂRUL DOMN POLITIC 


A fost odată, într-o perioadă mai recentă a istoriei 
noastre - a fost odată obiceiul de a nu discuta politică în 
prezenţa doamnelor. Dacă obiceiul acesta ar mai fi 
respectat, noi nu am putea scrie un capitol despre tânărul 
domn politic, pentru că doamnele şi domnişoarele nu ar fi 
ştiut şi nu le-ar fi interesat ce fel de exemplar este un tânăr 
domn politic. Dar acest bun obicei, împreună cu multe 
altele, s-a dus şi nu a lăsat vorbă când e probabil că se va 
întoarce din nou acasă. Chiar şi domnişoarele politice nu 
mai sunt deloc o raritate, iar tinerii domni politici sunt 
destui ca să ne vedem obligaţi pentru îndeplinirea strictă a 
îndatoririlor noastre, să nu neglijăm această categorie 
firească din tematica propusă. 

Dacă tânărul domn politic locuieşte într-un oraş de 
provincie (există uneori tineri domni politici şi în oraşele de 
provincie), el este absorbit în întregime de politică. Aşa cum 
o pereche de ochelari colorați împrumută aceeaşi nuanţă 
uniformă tuturor obiectelor, fie ele apropiate sau 
îndepărtate, tot astfel lentilele politice, cu care tânărul 
domn îşi ajută vederile sale spirituale, dau fiecărui lucru 
coloritul şi nuanţa sentimentelor sale. Tânărul domn politic 


poate însă să se lase impresionat de frumuseţea unei 
domnişoare care face parte din cercul de interese opuse, 
după cum îşi va face vise să-şi mărite sora cu un membru al 
partidului advers. 

Dacă tânărul domn politic este un conservator, are în 
mod obişnuit unele idei vagi despre Irlanda şi despre Papă, 
pe care nu poate să le explice în mod clar, dar peste care 
cei de cealaltă parte, nu pot trece cu uşurinţă. Are de 
asemenea unele fraze alese, privind biserica şi statul, 
culese de pe pancartele de la ultimele alegeri, fraze cu care 
îşi presară conversaţia, la intervale, cu un surprinzător 
efect, însă subiectul lui important este constituţia, asupra 
căreia va perora ore întregi cu căldură şi furie. Nu că ar 
avea vreo informare deosebită asupra subiectului în speţă, 
însă, întrucât ştie ce înseamnă constituţia, adică, oarecum 
biserica şi statul şi biserica şi statul înseamnă constituţia, şi 
că domnii de cealaltă parte spun că nu este aşa, iată un 
motiv suficient pentru el să afirme cu multă străduinţă că 
aşa este. 

Totuşi, cel mai important subiect dintre toate este 
poporul. Dacă are loc o încăierare într-un oraş cu populaţie 
mai mare, şi dacă au fost strivite mai multe nasuri şi sparte 
câteva geamuri, tânărul domn aruncă jos ziarul cu un aer 
triumfător şi exclamă: „lată ce face preţiosul dumitale 
popor!“ Dacă o ceată de băieţi traversează în fugă piaţa în 
timpul unei curse, atunci când piaţa trebuie lăsată liberă, 
tânărul domn îşi întoarce capul către tine şi te roagă să 
observi comportarea poporului. Dacă la teatru galeria cere 
să se cânte un cântec din cimpoi, între piesă şi 
divertismentul de la sfârşit, acelaşi tânăr domn strigă: „Nu“ 
şi „Ruşine", până răguşeşte şi apoi te întreabă cu un rânjet 
ce părere ai acum despre moderaţia poporului. Pe scurt, 
poporul constituie o temă care nu-i scapă niciodată. Şi când 
un avocat, care este de partea candidatului său, se opreşte 
asupra acestui subiect cu mare putere de elocinţă, în timpul 
alegerilor, lucru pe care nu omite să-l facă niciodată, 
tânărul domn şi prietenii săi şi echipa pe care o conduc, 


protestează cu multă violenţă împotriva celorlalţi oameni 
din popor, cu care, desigur, ei nu au nicio legătură. Intocmai 
cum spectatorii ce asistă la un spectacol de teatru se amuză 
copios la glumele făcute pe socoteala publicului - râzând 
totdeauna din inimă pe seama acelui public, dar niciodată 
pe seama lor. 

Dacă tânărul domn politic este un radical, atunci este de 
obicei o persoană cu gânduri într-adevăr adânci, având un 
bagaj întreg de probleme teoretice pe care ţi le pune în 
faţă, cu o infinită varietate de cazuri posibile şi de deducţii 
logice trase din ele. Dacă face parte şi din școala utilitară, 
atunci, mai mult decât probabil, va fi o foarte plăcută 
companie, putându-vă oferi multe observaţii ingenioase 
asupra principiului voluntarismului şi diferite dizertaţii 
înveselitoare în legătură cu populaţia ţării, poziţia Marii 
Britanii pe scara naţiunilor şi echilibrul puterii. Apoi este 
foarte versat în toate doctrinele de politică economică, aşa 
cum sunt redate în ziare, şi ştie pe de rost un număr mare 
de discursuri parlamentare. Ba mai mult, are şi o mică 
provizie de aforisme, fiecare din ele nedepăşind câteva 
rânduri, care vor rezolva cele mai dificile probleme, aşa că 
nu-ţi va mai rămâne nimic de spus. Dă de înţeles tuturor 
domnişoarelor că domnişoara Martineau este cea mai 
minunată femeie care a trăit vreodată. Şi atunci când 
acestea laudă înfăţişarea prezentabilă a domnului Hawkins, 
noul membru în Parlament, le spune că arată bine pentru 
un reprezentant, considerând toate la un loc, dar că îi 
lipseşte spiritul critic şi se teme ca va fi necesar ca domnul 
Hawkins să ceară în genunchi votul pentru proiectul de 
buget la capitolul diverse. La aceasta, domnişoarele 
exprimă mare surprindere şi spun că, desigur, un membru 
al Parlamentului nu poate fi pus în situaţia să îngenuncheze 
cu una cu două, la care răspuns, tânărul domn politic 
zâmbeşte amar şi face aluzii sumbre cu privire la sosirea 
grabnică a zilei când membrilor Parlamentului li se vor plăti 
salarii şi vor fi obligaţi să dea săptămânal socoteală de 
activitatea lor; la care domnişoarele exprimă multă uimire 


şi neîncredere, în timp ce doamnele mame privesc profeția 
ca fiind aproape un sacrilegiu. 

Este foarte instructiv şi interesant să auzi doi tineri 
domni politici, de opinii diferite, discutând la masă unele 
subiecte importante. De pildă, dacă publicul ar avea 
intrarea gratuită la Westminster Abbey, oare ar aduce sau 
nu cu sine dălţi şi ciocane mici în buzunar, şi s-ar porni 
imediat să ciupească nasurile statuilor sau dacă odată 
intraţi în Turnul Londrei pentru un şiling, vor insista sau nu 
să probeze coroana pe capul lor, sau să încarce şi să tragă 
cu armele mici de la sala de arme, producând nelinişte la 
Whitechapel sau la biserica franciscană. Asupra acestora şi 
încă altor multe subiecte grave care agită opinia publică în 
zilele acestea disperate, vor discuta cu multă vehemenţă şi 
iritare o mulţime de timp şi terminând exact acolo unde au 
început, fiecare din ei este convins pe de-a întregul că l-a 
făcut praf pe celălalt. 

În societate, la întruniri, baluri şi teatre, aceşti tineri 
domni politici stau continuu la pândă după vreo aluzie 
politică sau orice ar putea fi transformat într-o astfel de 
aluzie. Atunci, profitând de cele mai mici ocazii pentru a-şi 
ţine discursul preferat, se aruncă asupra nefericitului 
cunoscut cu toată ardoarea. Recent au avut multe ocazii 
favorabile să vorbească în biserici, dar cum acolo preotul 
are cuvântul în toate şi nu trebuie contrazis, orice ar spune 
despre chestiunile politice, tinerii domni politici sunt 
obligaţi să-şi ţină gura până când ajung să iasă pe uşă, cu 
riscul iminent de a plesni din cauza unui asemenea efort. 

Întrucât discuţiile lor nu pot să placă nimănui, în afara 
flecarilor respectivi, sper că de aici înainte aceştia vor 
sesiza aluzia şi vor renunţa la ele. Altfel trebuie să-i 
prevenim că doamnele au fost sfătuite de noi să refuze să-i 
mai asculte. 


TÂNĂRUL DOMN CASNIC 


Daţi-ne voie să facem o uşoară schiţă despre amabilul 
nostru prieten, domnul Felix Nixon. Suntem fermi în a 
crede că, dacă ne vom ocupa de el aici, va fi de acord şi nu 
va face comentarii. 

Felix, aşadar, este un tânăr domn care locuieşte cu mama 
lui, în raza oficiului poştal care se găseşte la trei mile de St. 
Martin-le-Grand. Poartă galoşi de gumă când vremea este 
în general umedă şi are întotdeauna o basma de mătase 
împăturită cu grijă în buzunarul din dreapta al paltonului, 
pe care şi-o leagă peste gură atunci când vine acasă 
noaptea; în plus, fiind miop, poartă cu sine ochelari pentru 
ocaziile deosebite, şi are o voce slabă şi tremurătoare de 
care se serveşte însă foarte des, pentru că vorbeşte la fel de 
mult ca o doamnă de vârstă înaintată. 

Cele două principale subiecte ale conversaţiei sale sunt el 
însuşi şi mama lui, care vor apărea totdeauna ca persoane 
foarte deosebite şi interesante. Dacă Felix şi mama lui sunt 
rareori despărțiți unul de altul fizic, apoi sufleteşte nu sunt 
aproape niciodată separați. Dacă îl întrebaţi pe Felix cum se 
simte el astăzi, îşi prefaţează răspunsul cu un lung şi 
minuţios buletin despre starea sănătăţii mamei lui, iar buna 
doamnă, la rândul ei, îşi pune la curent cunoştinţele cu o 
dare de seamă amănunţită şi alarmantă, asupra felului cum 
a strănutat el de patru ori şi a tuşit o dată după ce mai 
deunăzi noaptea, pe ploaie a mers, însă, punându-i imediat 
picioarele în apă fierbinte şi învelindu-i capul într-o flanelă, 
lucru pe care nu-l vom mai descrie, mulţumindu-ne cu 
această sumară relatare, Felix a fost pus pe picioare în 
dimineaţa următoare şi a fost în stare să-şi vadă de treburi, 
ca de obicei. 

Prietenul nostru nu este o persoană aventuroasă şi care 
se înfierbântă repede, însă a trecut prin multe primejdii aşa 
cum poate să dovedească mama lui. Există în această 
privinţă o naraţiune cu totul deosebită, în legătură cu un 
birjar care a vrut să-l încarce la tarif când l-a adus acasă de 
la teatru. Atunci Felix i-a aruncat sus-zisului birjar o privire 
care ar fi putut să-l facă fărâme, dar care nu l-a prea 


impresionat, pentru că a continuat să ceară şase pence în 
plus, cu toate că Felix a scos carnetul lui de buzunar şi, cu 
ajutorul unei lumânări turtite, i-a arătat tariful tipărit pe 
carnet; dar cum birjarul nu l-a luat în seamă cu 
îndărătnicie, Felix a intrat în casă şi a trântit uşa de la 
stradă, astfel încât şi acum mama lui se înfioară când îşi 
aminteşte. Apoi, înfuriat la culme de birjar, care a bătut de 
două ori în uşă ca să arate că nu e convins, s-a desprins cu o 
forţă de nestăpânit de mamă şi de fata din casă, şi alergând 
în stradă fără pălărie, l-a ameninţat realmente cu pumnul 
pe birjar şi s-a întors cu o faţă la fel de albă, spune doamna 
Nixon, uitându-se în jur pentru a găsi un termen de 
comparaţie, la fel de albă ca plafonul acesta. Ea nu va uita 
niciodată furia lui din noaptea aceea, niciodată! 

Felix ascultă această relatare cu o figură solemnă, 
uitându-se apoi la tine ca să vadă cum te impresionează, şi 
când mama lui sfârşeşte, el adaugă că s-a uitat la toţi 
birjarii pe care i-a întâlnit, trei săptămâni după aceea, doar, 
doar o da de ticălos. La aceasta, doamna Nixon scăpă o 
exclamaţie teribilă, care arată că ştie ea ce i-ar fi făcut dacă 
l-ar fi întâlnit; Felix, zâmbind întunecat, îşi strânge pumnul 
drept, iar ea exclamă: „Oh! Doamne!“ cu un aer disperat şi 
stăruie să-i stoarcă o promisiune că niciodată, sub niciun 
motiv, nu va face vreo faptă pripită, lucru pe care fiul ei 
îndatoritor - fiind oarecum mai mult de trei ani de când s- 
au petrecut lucrurile - îl acceptă în silă, iar mama, clătinând 
din cap în chip profetic, oftează şi îşi exprimă teama că 
sufletul lui îl va împinge totuşi la un act violent. Discuţia 
trece apoi uşor la inima care arde în pieptul lui Felix, la 
care punct Felix devine îndată vorbăreţ şi povesteşte o 
cutremurătoare întâmplare din timpul în care obişnuia să 
stea nedormit până la două dimineaţa, citind în franţuzeşte, 
şi cum mama lui îi tot spunea mereu: „Felix, ai să te 
îmbolnăveşti. Ştiu că aşa o să fie”, iar el îi răspundea 
mereu: „Mamă, nu-mi pasă - voi continua să citesc!“ şi cum, 
în cele din urmă, a chemat pe ascuns un doctor să vină să-l 
vadă, care doctor, în clipa când i-a luat pulsul, a declarat că 


dacă ar fi continuat să citească încă o singură noapte - doar 
o singură noapte - ar fi trebuit să-i pună câte un plasture 
vezicator pe fiecare tâmplă şi unul între umeri, şi care 
doctor, aşa cum stăteau lucrurile, s-a aşezat imediat şi, 
scriind o reţetă pentru o pilulă albastră, a spus că trebuie 
luată imediat sau altfel nu răspunde de consecinţe. 
Povestirea acestei primejdii şi încă a multor altora de 
natură asemănătoare,  sfâşie continuu sentimentele 
prietenilor domnului Nixon. 

Doamna Nixon are un cerc de cunoştinţe feminine destul 
de mare, fiind o fiinţă veselă, vorbăreaţă şi vioaie, iar faţă 
de fetele nemăritate dintre cunoştinţe, aduce mereu laude 
virtuţilor fiului ei, făcând aluzii în sensul că persoana care 
va reuşi să-l câştige va fi foarte fericită, însă trebuie să bage 
bine de seamă, pentru că este un om deosebit şi foarte 
sever cu domnişoarele. La această din urmă prevenire, 
domnişoarele care locuiesc pe aceeaşi parte a strazii şi care 
se întâmplă să-şi petreacă seara cu mama lui Felix, îşi pun 
batistele la gură, dând impresia că le supără o tuse uşoară. 
Chiar atunci Felix bate la uşă şi mama lui, trăgând măsuţa 
de ceai mai aproape de foc, îi strigă, pe când el îşi scoate 
ghetele în hol, că nu trebuie să se jeneze să vină în papuci, 
pentru că aici nu se găsesc decât cele două domnişoare 
Grey şi domnişoara Thompson şi este foarte sigură că ele îl 
vor scuza. Plecând capul către cele două domnişoare Grey, 
adaugă în şoaptă că Julia Thompson este marea favorită a 
lui Felix, la care informaţie tusea uşoară revine şi 
domnişoara 'Thompson este în mod deosebit tulburată, până 
când, intrând, Felix, aţâţat de pofta ceaiului, schimbă 
subiectul discuţiei şi o scoate din încurcătură pe 
domnişoara 'Thompson care râde acum cu îndrăzneală şi îi 
spune Ameliei Grey să nu mai fie aşa de aiurită. Aici toate 
trei râd, iar doamna Nixon le spune că sunt nişte fete 
zăpăcite. În această împrejurare, Felix, care între timp s-a 
înviorat cu planta aromată care te înveseleşte însă nu te 
îmbată, şi-a îndepărtat ceaşca de la gură şi afirmă cu un 
zâmbet atotştiutor că toate fetele sunt la fel. Mama îl bate 


atunci pe spate, cu mare admiraţie, şi îi spune să nu fie 
ştrengar, lucru care provoacă un râs general din partea 
domnişoarelor şi un alt zâmbet din partea lui Felix, care, 
socotind că într-adevăr arată a ştrengar, este perfect 
satisfăcut. 

Ceaiul fiind terminat, domnişoarele îşi reiau lucrul de 
mână şi Felix stăruie să ţină sculul de mătase în timp ce 
domnişoara Thompson înfăşoară firul pe un carton. 
Operația îndeplinindu-se spre mulţumirea ambelor părţi, el 
îşi aduce flautul potrivit dorinţei celei mai tinere dintre 
domnişoarele Grey şi cântă diverse melodii dintr-o carte 
mică de muzică, întreţinându-se până la masa de seară, 
când devine într-adevăr glumeţ şi vorbăreţ. La sfârşit, după 
o jumătate pahar de coniac cald cu apă, punându-şi 
cavalereşte galoşii peste papuci şi spunându-i servitoarei 
domnişoarei Thompson s-o ia înainte şi să deschidă uşa, o 
conduce pe domnişoară la casa ei, la cea de a cincea uşă de 
acolo. Domnişoarele Grey, care locuiesc în casa vecină, 
rămân în uşa lor să-l pândească cu feţe vesele până când se 
întoarce şi îl strigă când trece: „Cu bine, domnule Felix", 
apoi intră în coridor, râzând mai muzical decât orice flaut la 
care s-ar fi cântat vreodată. 

Felix este oarecum ţanţoş în ţinută şi puţin înfumurat cu 
cărţile şi flautul lui şi alte lucruri care îşi au locul lor hotărât 
pe anumite rafturi din camera sa de dormit, astfel că toate 
cunoştinţele lui feminine (şi acestea sunt bune judecătoare) 
l-au caracterizat ca pe un vechi burlac. Intr-un fel şi cu 
inimă bună, şi întrucât ciudăţeniile lui nu vatămă pe nimeni, 
nici chiar pe el însuşi, suntem înclinați să sperăm că multe 
din acele domnişoare care nu l-au cunoscut bine personal 
vor lua în consideraţie buna noastră părere despre el, 
lăsându-l să-şi continue mai departe existenţa sa inofensivă. 


TÂNĂRUL DOMN CU AERE DE 
SUPERIORITATE 


Există un fel de domn amabil care circulă în societate, 
căruia, după ce l-am cunoscut mai îndeaproape şi după ce 
m-am gândit bine, am crezut de datoria mea să-i dau 
denumirea de mai sus. Domnişoarele îi spun cu moderație 
tânărul domn sarcastic sau tânărul domn sever. Eu care ştiu 
mai bine, îmi iau îngăduinţa să le încunoştiinţez de faptul că 
este doar un domn care îşi dă aere şi nimic altceva. 

Tânărul domn care-şi dă aere de superioritate are 
reputaţia printre cunoscuţii mai intimi că este o persoană 
inteligentă, reputaţie pe care şi-o menţine ascultând tot cei 
se spune şi expunându-şi părerile cu o mină dispreţuitoare, 
însoţită de o schiţare de zâmbet, exprimând orice vrei în 
afară de bună dispoziţie. Aceasta pune oamenii pe gânduri, 
cu privire la ce-o fi cugetând tânărul domn cu aere de 
superioritate şi cei de faţă ajung repede la concluzia că 
reflectează la ceva într-adevăr foarte adânc; pentru că 
judecă în felul acesta: „Acest tânăr domn arată atât de 
atotştiutor că trebuie să aibă anumite gânduri şi, deoarece 
eu nu sunt în niciun caz un individ întunecat la minte, ce 
gânduri adânci poate să aibă el, dacă eu nu le pot 
descoperi?“ Este extraordinar cât de repede îşi poate face o 
reputaţie un tânăr domn cu aere de superioritate în cercul 
lui mic de cunoştinţe, dacă îşi pune aşa ceva în cap şi îşi 
ticluieşte faptele în acest scop. 

Deoarece domnişoarele sunt, în general, nu curioase ci în 
mod lăudabil doritoare să capete informaţii, se vorbeşte 
mult între ele de tânărul domn cu aere de superioritate şi 
se fac multe presupuneri la întâmplare asupra lui. 

— Mă întreb, spune cea mai mare dintre domnişoarele 
Greenwood, lăsând deoparte lucrul şi ridicând lampa, mă 
întreb dacă domnul Fairfax o să se căsătorească vreodată? 

— Oh, dragă, replică domnişoara Marshall, ce te face să 
te gândeşti la el? 

— Într-adevăr, nici nu-mi prea dau seama, răspunde 
domnişoara  Greenwood; este o persoană aşa de 
misterioasă, că adesea mă intrigă. 


— Ei bine, ca să-ţi spun drept, răspunde domnişoara 
Marshall, şi mie mi se întâmplă la fel. 

In acest moment, alte două domnişoare declară că şi lor li 
se întâmplă mereu acelaşi lucru şi toate cele prezente par 
să se găsească în aceeaşi situaţie, cu excepţia unei singure 
domnişoare, care, nesfiindu-se să declare că îl consideră pe 
domnul Fairfax o oroare, atrage întreaga împotrivire a 
celorlalte, aceasta fiind exprimată prin exclamaţii ca: „Ei 
bine, cum vine asta!“ şi „Oh, doamne, Emily!“ Mama lor 
preia subiectul şi declară cu seriozitate că trebuie să spună 
că nu-l socoteşte în niciun caz pe domnul Fairfax o oroare, 
ci mai degrabă îl consideră un tânăr domn cu multă 
abilitate; „Şi sunt cu totul sigură, adaugă respectabila 
doamnă, că întotdeauna are în gând mult mai mult decât 
spune”. 

In acest moment al discuţiei, se deschide uşa şi cine altul 
din toţi oamenii din lume intră în cameră dacă nu chiar 
domnul Fairfax, care fusese subiectul conversaţiei 

— Ei bine, este într-adevăr curios, spune mama, că 
tocmai în clipa asta vorbeam de dumneata. 

— Mi-aţi făcut o mare cinste, răspunde domnul Fairfax; aş 
putea să-mi iau riscul să vă întreb ce spuneaţi despre mine? 

— Ei bine, dacă voiţi să ştiţi, răspunde cea mai mare 
dintre fete, tocmai remarcam că sunteţi o persoană foarte 
misterioasă! 

— Da, da! observă domnul Fairfax, într-adevăr! 

Domnul Fairfax spune acest „da, da” şi „într-adevăr" care 
sunt cuvinte comune prin ele însele, însă le rosteşte cu un 
aer atât de insondabil, şi le însoţeşte de un zâmbet atât de 
imprecis, încât mama şi domnişoarele sunt mai mult ca 
oricând convinse că ceea ce a spus înseamnă o profunzime, 
aşa că afirmă că este un om foarte primejdios şi că pare să 
nutrească întotdeauna gânduri negre în legătură cu cineva, 
impresie pe care tocmai urmăreşte tânărul domn să o lase 
în legătură cu persoana sa, drept care spune: 

— Oh, dragele mele, nu! cu un ton care intenţionat 
înseamnă: „M-aţi prins” şi care le dă se înţeleagă că au 


nimerit la ţintă. 

Când conversaţia trece de la misterul care planează 
asupra conduitei tânărului domn cu aere de superioritate la 
subiectele curente ale zilei, acesta nu face decât să-şi 
cultive faima. Consideră noua dramă, care se joacă, destul 
de bună pentru o nouă tragedie, dar, oh, doamne, lipsită de 
importanţă. Ar putea să spună o mulţime de lucruri din 
acest punct de vedere, dar mai bine renunţă, de teamă să 
nu fie socotit răuvoitor, ceea ce ştie că s-ar întâmpla. 

— Dar jocul domnului cutare nu este într-adevăr 
fermecător? întrebă o domnişoară. 

— Permecător! răspunde tânărul domn. Oh, draga mea, 
da, desigur, foarte fermecător - oh, foarte fermecător, într- 
adevăr. 

După aceasta, aţâţă focul, zâmbind dispreţuitor tot 
timpul, şi un tânăr domn modest, care fusese până atunci 
un ascultător tăcut, se gândeşte ce lucru mare trebuie să 
fie să ai o judecată atât de critică. Despre muzică, pictură, 
cărţi şi poezie, tânărul domn cu aere de superioritate are 
idei tot atât de înalte. Şi despre acestea le poate spune, 
bărbaţilor şi femeilor, totul într-o clipită. 

— Să auzim părerea dumitale despre doamna Barker, 
întrebă o persoană cu mare încredere în aprecierile 
domnului Fairfax, însă să nu fii prea sever. 

— Eu nu sunt niciodată sever, răspunde tânărul domn cu 
aere de superioritate. 

— Lasă, nu te supăra. Doamna Barker este distinsă, nu-i 
aşa? 

—  Distinsă?! repetă tânărul domn cu aere de 
superioritate (pentru că el repetă întotdeauna cuvintele 
celuilalt când nu are ce spune pe moment). Aţi observat 
manierele ei. Cerul să mă ierte, doamnă Thompson, aţi 
observat manierele ei? Asta-i tot ce întreb. 

— Eu cred că da, răspunde biata doamnă, destul de 
încurcată, poate că nu le-am observat mai de aproape. 

— Oh, nu mai de aproape, reia vorba triumfător tânărul 
domn. Foarte bine, însă eu am făcut-o. Hai să nu mai vorbim 


de ea. 

Tânărul domn cu aere de superioritate îşi strânge buzele 
şi clatină din cap cu străşnicie pe când spune acestea. Şi de- 
atunci s-a răspândit zvonul că domnul Fairfax (căruia, deşi 
are unele idei preconcepute, trebuie să i se admită că este 
un foarte bun critic) a observat ceva cu totul ciudat în 
purtările doamnei Barker. 

TÂNĂRUL DOMN BUFON 

Deoarece un tânăr domn bufon ne va servi ca mostră 
pentru toţi tinerii domni bufoni, ne vom mărgini doar să 
descriem purtarea şi ţinuta unui individ din această 
categorie pe care s-a întâmplat să-l întâlnim la o petrecere 
de familie, anul trecut, de Crăciun. 

Ne găseam cu toţii aşezaţi în jurul unui foc strălucitor 
care trosnea plăcut, în timp ce oaspeţii vorbeau voioşi şi 
samovarul sâsâia vesel - pentru că fiind o petrecere de 
modă veche, era şi un samovar pe lângă ceainic - când s-a 
auzit la uşă o ciocănitură ca de poştaş, dar aşa de violentă şi 
de bruscă încât i-a făcut pe toţi să tresară şi pe două sau 
trei domnişoare, foarte interesante şi pline de naturaleţe, 
să scoată ţipete şi să dea semne îngrijorătoare de spaimă şi 
disperare, până când au fost asigurate de respectivii lor 
admiratori că nu erau în primejdie. Tocmai făceam 
observaţia că desigur era trecut de ora la care vine poştaşul 
şi că vreun evadat trebuie să fi bătut la uşă, când prietenul 
care era gazda noastră şi care fusese până acum imobilizat 
de uimire, se prăbuşi într-un fotoliu, prăpădindu-se de râs, 
şi oferindu-se să parieze pe douăzeci de lire că era 
caraghiosul de Griggins. Abia a terminat de spus, că cei mai 
mulţi din cei de faţă şi toţi copiii din casă au izbucnit cu toţii 
în hohote de râs, ca şi când ar fi înţeles dintr-odată că s-a 
făcut o glumă bună şi au început să exclame: „Desigur că 
trebuie să fie Griggins, asta-i în genul lui şi întotdeauna se 
ţine de glume!” - şi încă alte cuvinte de laudă de acelaşi fel. 

Neavând fericirea de a-l cunoaşte pe Griggins, am fost 
foarte doritori să vedem un băiat atât de încântător, cu atât 
mai mult cu cât un domn voinic, cu capul pudrat, care 


aproape că atingea marginea căminului cu cataramele 
bretelelor, ne-a şoptit că era un om spiritual, de mâna întâi. 
Uşa s-a deschis şi domnul Griggins, fiind anunţat, s-a 
prezentat în mijlocul altor hohote de râs şi de bătăi din 
palme din partea celor mai tineri. IÎntâmpină această 
manifestare de bun sosit cu diverse strâmbături ale feţei, 
imitând clovnul dintr-una din noile pantomime, lucru care a 
avut un succes atât de mare, încât un domn zdravăn s-a 
tăvălit pe un divan, cuprins de un acces de râs şi declarând 
printre hohote că dacă cineva nu îl va face pe Griggins ăsta 
să plece, el o să moară de râs din cauza lui. Aceasta n-a 
făcut decât să înteţească râsetele celorlalţi şi pentru că ne 
este plăcut să potrivim tonul şi starea noastră sufletească, 
dacă este cu putinţă, cu dispoziţia societăţii în care ne 
găsim, am râs şi noi laolaltă cu ceilalţi şi am exclamat: „Oh! 
Grozav! Grozav!“ tot aşa de tare ca şi ei. 

După ce i-a dat gata pe toţi cei de faţă, domnul Griggins a 
primit felicitări de la fiecare în parte, în timp ce a fost 
prezentat, recomandare prin care a trecut cu multă 
uşurinţă şi făcând într-una calambururi. Odată terminată 
ceremonia, şi-a mărturisit intenţia de a se aşeza pe 
genunchii cuiva dacă domnişoarele nu-i fac şi lui loc pe sofa, 
care loc făcându-i-se după multe chicoteli şi glume, s-a 
vârât între ele şi şi-a asemuit situaţia cu aceea a amorului 
între trandafiri. La această glumă nouă noi toţi am hohotit 
din nou. 

— Trebuie să te socoteşti foarte onorat, domnule, i-am 
spus noi. 

— Domnule, a răspuns Griggins, mă faceţi să mă simt 
mândru. 

La care toată lumea a râs din nou şi domnul voinic de 
lângă cămin ne-a şoptit la ureche că Griggins o să ne cam ia 
în băşcălie. 

Ceaiul fiind servit, ne-am aşezat cu toţii la un joc de 
societate, la care domnul Griggins a strălucit în mod 
deosebit, păcălindu-i pe ceilalţi şi uitându-se la mâinile lor 
în modul cel mai comic. A făcut o glumă grozavă cu stinsul 


unei lumânări, în aşa fel încât a ajuns, nici mai mult nici mai 
puţin, decât să pârlească părul unui tânăr domn palid care 
şedea lângă el şi căruia i-a cerut scuze cu mult umor. 
Deoarece tânărul domn nu a înţeles gluma, posibil ca 
urmare a faptului că a fost făcută pe socoteala propriului 
său cap, lucrurile nu s-au putut aranja prea uşor. Intr- 
adevăr, tânărul domn a fost auzit murmurând unele aluzii la 
obrăznicie şi la ticăloşie şi anunţându-şi numărul casei pe 
un ton iritat - conversaţie care ar fi dus la consecinţe 
sângeroase dacă o domnişoară logodită cu tânărul domn nu 
ar fi uzat de influenţa ei ca să mijlocească o împăcare, 
declarând apăsat, într-o şoaptă agitată, destinată 
logodnicului, dar care a putut fi auzită de toţi, că dacă va 
continua în felul acesta, niciodată nu îl va socoti altceva 
decât un simplu prieten, aşa cum de altfel ar fi trebuit să-l 
considere întotdeauna. Faţă de această teribilă ameninţare, 
tânărul domn se linişti, şi domnişoarei, covârşită de emoția 
prin care trecuse, i se făcu rău. 

Buna dispoziţie a domnului Griggins scăzu uşor pentru 
scurt timp, datorită rezultatului neprevăzut al unei glume, 
după el atât de inofensive, dar starea lui de spirit fiind 
imediat recuperată prin observaţiile gazdei şi prin mai 
multe pahare de vin, domnul Griggins îşi reveni în curând şi 
deveni chiar mai plin de vervă ca înainte, până într-atât 
încât domnul voinic de care am pomenit ne-a asigurat că, 
deşi îl cunoaşte de când era atâtica (ceva mai mic decât un 
spărgător de nuci), nu l-a văzut niciodată cu atâta chef. 

Când jocurile de societate şi, între ele, cele de-a baba- 
oarba au luat sfârşit şi am coborât la cină, neobositul domn 
Griggins a scos o rămurică de vâsc din buzunarul vestei şi a 
început să sărute în stânga şi în dreapta femeile, care lucru 
a cauzat o mare tulburare şi agitaţie. Am observat că mai 
mulţi tineri domni - între care şi tânărul domn cu faţa 
palidă - erau foarte scandalizaţi de procedeul acesta 
necuviincios şi discutau cu glas tare între ei prin colţuri. Şi 
am observat, de asemenea, că mai multe domnişoare, când 
li s-au făcut observaţii de către tinerii domni de care am 


pomenit mai sus, s-au chemat una pe alta drept martore că 
s-au opus sărutărilor şi au protestat spunând că a fost o 
atitudine foarte insolentă, declarându-se surprinse că 
doamna Brown a permis aşa ceva, şi că nu pot suporta şi nu 
pot admite o astfel de necuviinţă. Însă blânda şi iertătoarea 
natură a femeilor e astfel constituită încât, deşi ne-am uitat 
la ele foarte atent, nu am putut descoperi nici cea mai mică 
asprime în conduita lor ulterioară faţă de domnul Griggins. 
Într-adevăr, în general, am fost impresionați de faptul că, 
printre doamne, el părea să aibă mai multă trecere ca 
înainte. 

Ca să povestim toate caraghioslâcurile domnului Griggins 
la cină, am umple un volumaş ca acesta până la ultima 
scoarță. Cum a golit paharele celorlalţi şi a mâncat din 
feliile lor de pâine, cum a speriat şi l-a făcut să ţipe şi să 
plângă cu sughiţuri pe un copil aşezat la masă pe un scaun 
înalt, pentru că a intrat brusc sub masă şi a reapărut cu o 
mască pe faţă. Şi mai departe, cum doamna gazdă s-a 
arătat surprinsă că cineva poate găsi o plăcere în 
torturarea unui copil şi cum soţul ei s-a încruntat la ea, 
deoarece era convins că domnul Griggins a făcut-o cu cele 
mai bune intenţii; cum domnul Griggins s-a explicat, şi cum 
buna dispoziţie a tuturor a fost refăcută cu excepţia celei a 
copilului. Ca să povestim şi alte o sută de lucruri, chiar pe 
scurt, ar ocupa mai mult din spaţiul nostru şi din răbdarea 
cititorului decât am fi dispuşi. De aceea schimbăm 
subiectul, observând doar că nu am redat o descriere a 
înfăţişării ciudatului tânăr domn, socotind că aproape 
fiecare societate îşi are un Griggins al ei, şi lăsând tuturor 
cititorilor libertatea de a completa lipsa, potrivit 
împrejurărilor particulare ale cazului lor. 


TÂNĂRUL DOMN AMATOR DE TEATRU 


Toţi domnii care iubesc drama - şi sunt puţini aceia care 
să nu fie legaţi de cea mai intelectuală şi mai raţională 
dintre distracţiile noastre - nu sunt cuprinşi în această 


definiţie. Şi deoarece şi noi avem multă preţuire pentru 
reprezentațiile teatrale, suntem încrezători că vom fi pe 
deplin înţeleşi. 

Tânărul domn amator de teatru are cele mai noi şi cele 
mai importante informaţii despre toate subiectele în 
legătură cu teatrul. 

— Ei bine, spune el dintr-odată, când îl întâlneşti pe 
stradă, iată o chestie grozavă. Flimkins a renunţat la rolul 
său în melodrama de la Surrey. 

— Ei, ce-i de făcut? întrebaţi dumneavoastră cu atâta 
gravitate, pe cât o puteţi simula. 

— Ah! Tocmai aici e partea importantă, răspunde tânărul 
domn, arătând foarte serios. Boozle îl refuză - sigur că îl 
refuză. Din ce mi s-a vorbit, aş spune că rolul este cu totul 
potrivit pentru Boozle şi că ar da o lovitură cu el, însă 
acesta obiectează pe motivul că rolul i s-a atribuit mai întâi 
lui Flimkins şi că nicio putere din lume nu îl poate face să-l 
ia acuma el. Iotuşi şi rolul ce urmează să-l joace el este o 
excelentă treabă, pe cât mi s-a spus. El trebuie să ucidă 
şase persoane în cursul piesei şi să lupte pe un pod în 
flăcări, lucru care este o realizare cât se poate de 
importantă. Nu mai spune la alţii, însă am auzit că ultima 
scenă, în care este mai întâi otrăvit şi apoi înjunghiat de 
doamna Flimkins în rolul Vegedorei, va fi subiectul cel mai 
important care a existat în aceşti ultimi ani. Cu această 
noutate şi punându-şi degetul la gură, ca să te prevină să 
nu alarmezi oraşul, tânărul domn amator de teatru se 
îndepărtează grăbit. 

Tânărul domn amator de teatru, din cauză că umblă toată 
ziua pe la teatre, are câte un nume de răsfăţ, sau familiar, 
pentru fiecare. Astfel Cowent Garden este „garden”, Drury 
Lane este „lane“, Victoria „vic“ şi Olympic, „pic”. Actriţele 
sunt totdeauna indicate prin numele lor de familie, nume 
ca: Taylor, Nisbett, Faucit, Honey. Această talentată şi 
distinsă tânără Sheriff, această inteligentă şi mică fiinţă 
Horton şi aşa mai departe. In acelaşi fel pune mereu înainte 
numele de botez când îi menţionează pe actori spunând 


Charley Young, Jemmy Buckstone, Fred Yates, Paul Bedford. 
Când îi lipseşte un nume de botez, îl înlocuieşte pe loc şi 
fără deosebire prin cuvântul „bătrânul”, care merge tot aşa 
de bine, astfel spune bătrânul Matthews de la Vestris, 
bătrânul Harley şi bătrânul Braham. Are întinse cunoştinţe 
în ce priveşte viaţa particulară a actriţelor, în special în 
privinţa măritişului lor şi îţi poate spune dintr-o suflare o 
jumătate de duzină care şi-au schimbat numele fără s-o 
mărturisească. De câte ori o schimbare de nume este făcută 
într-un program de teatru, îţi va reaminti că te-a pus la 
curent cu secretul cu şase luni în urmă. 

Tânărul domn amator de teatru are un mare respect 
pentru tot ce este în legătură cu scena, în diferite teatre. 
Indiferent de oră, preferă să se abată cu o stradă sau două 
din drumul său, ca nu cumva să scape să treacă pe la 
intrarea în scenă a vreunui teatru, prin care aruncă o 
privire curioasă şi cercetătoare. Dacă se nimereşte să 
identifice vreun actor popular pe stradă, este exaltat de 
plăcere, şi de îndată ce îl întâlneşte se întoarce repede 
înapoi, îl întrece şi merge cu câţiva paşi înaintea lui, aşa ca 
să poată întoarce capul din când în când şi să se uite bine la 
faţa lui. Dacă este vorba de un dineu al unei asociaţii de 
teatru, o consideră drept cea mai încântătoare festivitate 
cunoscută vreodată, şi socoteşte că a fi membru al Garrick 
Clubului şi a putea vedea atât de mulţi actori în hainele lor 
de fiecare zi, trebuie să fie una dintre marile mulţumiri pe 
care ţi-o poate oferi viaţa. 

Tânărul domn amator de teatru este un frecventator 
constant, cu bilete la preţ redus, al unuia sau altuia din 
teatre şi are o deosebită slăbiciune pentru toate resursele 
teatrului. li place să se încreadă cu totul în programe când 
se duce la teatru, şi se înfierbântă în aşa fel în entuziasmul 
lui, încât nu numai că este încredinţat (dacă programul 
spune aşa) că la sfârşit se găsesc pe scenă, în acelaşi 
moment, trei sute şaptezeci de persoane, dar se indignează 
dacă tu nu crezi la fel. El consideră că dacă scena este 
deschisă toată, de la luminile rampei până la zidul din fund, 


la o nouă piesă, atunci aceasta este un triumf al scrierii 
dramatice şi o aplaudă corespunzător. Are de asemeni 
întinse cunoştinţe despre trape şi socoteşte că orice 
personaj, atunci când apare sau dispare printr-o trapă (fie 
că este un înger sau un demon - pentru că amândoi fac asta 
ocazional), realizează o ispravă interesantă în materie de 
iluzie scenică. 

Pe lângă aceste cunoştinţe dobândite, el posedă încă o 
mulţime de relatări adevărate privind manierele şi 
obiceiurile diferiților actori, informaţii pe care în mod 
obişnui! le comunică partenerilor în timpul pauzelor unui 
cadril sau vecinului său de masă, la o cină. Astfel el este 
informat că domnul Liston are întotdeauna un valet 
îmbrăcat într-o livrea somptuoasă care îl aşteaptă în culise 
cu o sticlă de coniac şi un pahar, ca să-i ofere câte o 
jumătate de câte ori iese din scenă. Fără acest întăritor, e 
neîndoielnic că şi-ar fi pierdut cunoştinţa. El mai ştie sigur 
că, după un rol agitat, domnul George Bennett este aşezat 
între două aşternuturi de fulgi, ca să-i absoarbă 
transpiraţia. Şi este cert informat că domnul Baker este 
supus, de mulţi ani, unei cure de pâine prăjită cu apă 
călduţă, care-l pune în situaţia să joace personajele lui 
favorite. Il priveşte pe domnul Fitz Ball ca pe un geniu 
dramatic şi un poet al zilei, dar susţine că mai există şi alţi 
mari scriitori în afară de el, spre dovedirea cărui lucru se 
referă la diferitele drame şi melodrame produse recent, a 
căror ediţii de şase penny şi trei penny le cumpără de 
îndată ce apar. 

Tânărul domn amator de teatru este un mare susţinător 
al emoţiilor violente şi al punerii în scenă cu mijloace 
excesive. Dacă un tată trebuie să blesteme o fiică pe scenă, 
îi place să vadă lucrul făcut în amănunţime şi fără lipsuri, în 
care scop copila trebuie să-şi urmeze tatăl în genunchi şi să 
fie lovită peste faţă de bătrânul domn, după care acesta 
intră într-o căsuţă şi închide uşa după el. li place să vadă o 
binecuvântare adresată tinerei fete, atunci când bătrânul 
domn se căieşte, montată cu aceeaşi seriozitate şi 


întovărăşită de gesturile convenţionale obişnuite, care 
constau în aceea că domnul bătrân se uită în sus la nori, ca 
şi când ar vrea să vadă dacă plouă, şi apoi întinde o 
imaginară faţă de masă în aer, deasupra capului fetei - în 
timp ce o muzică duioasă cântă tot timpul. In legătură cu 
acestea sau alte subiecte de acelaşi fel, tânărul domn 
amator de teatru este într-adevăr un mare critic. Tot astfel 
este foarte exigent în estimarea expresiilor naturale ale 
pasiunilor şi cunoaşte cu preciziune încruntarea, clipirea, 
înclinarea capului sau uitătura care reprezintă pe fiecare 
din ele şi mijloacele prin care pot fi schimbate în altele. 
Astfel gelozia, printr-o zdravănă lovitură în duşumea cu 
piciorul stâng, devine supărare, sau furia, cu mâinile 
împreunate în faţa gâtului, în loc să sfâşie peruca, devine 
iubire pasionată. Dacă rişti să exprimi o îndoială cu privire 
la acurateţea acestor portretizări, tânărul domn amator de 
teatru te asigură cu un zâmbet trufaş că întotdeauna 
lucrurile au fost făcute în acest fel şi că presupune că ele nu 
vor fi schimbate acum, ca să-ţi facă ţie pe plac, la care 
desigur că tu te simţi obligat să răspunzi cu blândeţe că nici 
nu presupui aşa ceva. 

Există nenumărate subiecte de asemenea natură în care 
tânărul domn amator de teatru este foarte iniţiat, în special 
faţă de doamne, pe care are obiceiul să le întreţină cu ele. 
Insă, deoarece nu avem loc să le redăm în amănunt, ne 
mulţumim doar să atragem atenţia domnişoarelor, în 
general, asupra tânărului domn amator de teatru care face 
parte din anturajul lor. 


TÂNĂRUL DOMN POETIC 


A fost un timp, şi nu prea demult, în care o molimă 
deosebită făcea ravagii printre tinerii domni, în care un 
foarte mare număr, sub influenţa acesteia, îşi smulgeau 
cravatele, îşi întorceau gulerele de la cămăşi şi apăreau în 
plină stradă cu gâtul gol şi figura disperată, în faţa privirilor 
unei lumi uimite. Aceştia au fost tinerii domni poeți. 


Obiceiul a fost însă cu timpul considerat drept 
neconvenabil, pentru că presupunea prea multă lenjerie 
curată şi cheltuieli prea mari la spălătorie, în consecinţă, 
aceste simptome exterioare, au dispărut. Cu toate acestea, 
suntem dispuşi să credem că numărul tinerilor domni poeţi 
este în considerabilă creştere. 

Noi cunoaştem un tânăr domn poet - un foarte tânăr 
poet. Nu înţelegem să spunem că este tulburat de harul 
poeziei în vreun fel în care poate fi remarcat, însă figura sa 
are un aspect plângăreţ şi melancolic şi felul său de a fi este 
abstract şi exprimă durere sufletească. Merge rareori să se 
tundă, dar adeseori vorbeşte despre sine ca fiind un 
proscris, care duce lipsă de un suflet înrudit. Din aceste 
cauze ca şi din multele meditări în care obişnuieşte să se 
complacă, în legătură cu unele impulsuri misterioase şi 
aspiraţiuni ale inimii şi cu supremaţia intelectului care 
aureşte toate lucrurile pământeşti cu strălucirea magică a 
versurilor nemuritoare, a reieşit clar pentru toţi prietenii lui 
că a suferit un atac de poetică. 

Poziţia favorită a tânărului domn poet este să stea lungit 
pe o sofa, cu ochii fixaţi în tavan, sau să stea drept pe un 
scaun cu spetează înaltă cu ochii larg deschişi, aţintiţi pe 
zidul din faţă. Când se găseşte în una din aceste poziţii, 
mama lui, care este o femeie respectabilă şi tandră, îţi face 
uşor semn cu cotul ca să-ţi atragă atenţia, fără să-l 
deranjeze pe cel care se inspiră şi şopteşte cu o clătinare 
din cap că imaginaţia lui John lucrează la ceva extraordinar 
şi că te poţi încrede în ce-ţi spune ea. În acest moment, John 
priveşte şi mai intens şi fioros în gol şi, dintr-odată, scoțând 
un creion din buzunar, înseamnă trei cuvinte şi o cruce pe 
dosul unei cărţi de vizită, oftează adânc, păşeşte o dată sau 
de două ori de-a curmezişul camerei, îşi dă fără milă o 
palmă poşte frunte şi se urcă, dus pe gânduri, în camera lui 
de dormit. 

Tânărul domn poetic este în măsură să-şi însuşească, de 
asemenea, idei ciudate despre lucruri pe care oamenii 
simpli, de rând, nebinecuvântaţi cu viziunea din unghiul de 


vedere poetic, le vor socoti oarecum denaturate. De 
exemplu, atunci când unui ucigaş, care a tăiat în bucăţi o 
nenorocită de femeie, i s-a oferit mâncare deosebit de bună 
ca să satisfacă nesaturata curiozitate a publicului, prietenul 
nostru, tânărul domn poetic, era exaltat - nu de dezgust ci 
de admiraţie. 

— Cerule! spunea el, ce măreț! Ce om de seamă! 

Ne-am aventurat cu toată consideraţia să-l întrebăm cui 
erau adresate epitetele acestea - mintea noastră umilă 
oscilând între ofiţerul de poliţie care descoperise criminalul 
şi paznicul de la ecluză care descoperise capul victimei. 

— Cui! întrebă tânărul domn poetic, frenetic ca în versuri 
- cui oare ar trebui ele să fie adresate dacă nu ucigaşului?! 

Şi din felul în care a continuat, într-o revărsare subtilă de 
elocvenţă, a reieşit că era, după opinia sa, o fiinţă 
îndrăzneață plină de curaj şi nerv, un om cu inima tare şi de 
mare îndrăzneală şi pe deasupra un mare sofist şi un 
gânditor abil, aşa cum o arată convorbirile pe care le-a avut 
cu personalităţi importante din ţară. Ne-am ţinut firea şi, cu 
blândeţe, i-am dat să înţeleagă că nu eram dispuşi să-i 
contrazicem aceste păreri - mai întâi, pentru că nu eram 
parteneri potriviţi pentru tânărul domn poetic şi apoi 
pentru că ne-am dat seama că n-ar fi fost de folos să fi intrat 
în discuţie, fiind cu totul convinşi că respectabilul şi moralul 
erou de care era vorba nu era primul şi nici ultimul ins 
spânzurat, asupra căruia va fi din belşug extinsă falsa 
simpatie şi curiozitate bolnăvicioasă a publicului. 

Aceasta a fost însă doar una dintre manifestările serioase 
şi mistice ale tânărului domn poet. În clipele sale mai 
moderate şi liniştite, îşi dă jos, ocazional, cravata, şi scrie 
stanţe, care câteodată îşi găsesc calea într-o revistă 
feminină, sau în Colţul poetului din vreun ziar de provincie, 
sau care, în lipsa unui alt debuşeu pentru geniul lui, 
ornează filele colorate ale vreunui album aparţinând unei 
doamne. Stanţele sunt în general scrise în ocazii ca acestea: 
contemplând Banca Angliei la miezul nopţii sau privind la 
catedrala Sf. Paul în timp de viscol. Când subiectele acestea 


mohorâte nu-i mai oferă inspiraţie, el îşi revarsă sufletul în 
versuri de jale şi mai violente sau mai liniştite, dând a 
înţelege că nu mai este copil şi că încetul cu încetul a 
devenit adult. 

Tânărul domn poet ţine mult să citeze din autorii lui 
favoriţi, care sunt toţi din şcoala celor cu vederi triste şi 
disperate. Are şi el o mulţime de lucruri de spus despre 
lume şi este foarte devotat ideii - mai ales când a băut ceva 
tare - că nu se găseşte nimic în viaţă pentru care să merite 
să trăieşti. Iţi dă să înţelegi totuşi că în interesul societăţii 
omeneşti, acceptă să-şi joace rolul în drama aceasta 
obositoare a vieţii, rezistând cu bărbăţie puternicei ispite 
de a-şi face o ieşire prematură din scenă. Se consolează cu 
gândul că nemurirea a rezervat un colţ select pentru el şi 
pentru alte mari spirite pe care omenirea le-a luat în râs şi 
le-a ofensat. 

Atunci când tânărul domn poetic întrebuinţează 
adjective, ele sunt toate la superlativ. Orice lucru este foarte 
mare, foarte important, foarte nobil, foarte puternic, foarte 
falnic, ori foarte josnic, foarte mişel, foarte obscur, foarte 
rău şi foarte mizerabil. Nu cunoaşte linia de mijloc, pentru 
că entuziasmul este sufletul poeziei şi cine poate fi mai 
entuziast dacă nu un tânăr poet. 

— Domnule Milkwash, spune o tânără domnişoară 
deschizându-şi albumul ca să primească contribuţia 
improvizată a tânărului domn, ce tăcut sunteţi 
dumneavoastră! Cred că trebuie să fiţi îndrăgostit. 

— Dragoste! exclamă tânărul poet, sărind de la locul lui 
de lângă foc şi speriind motanul, care o ia la goană în plină 
viteză. Dragoste! Această patimă ardentă care te consumă, 
această înflăcărare a sufletului, această înfricoşătoare 
vâlvătaie a inimii. Dragoste! Această distrugătoare, 
nimicitoare influenţă a speranţelor înşelate şi a afecțiunii 
dispreţuite! Dragoste, spuneţi dumneavoastră? Ha! Ha! Ha! 

Cu aceasta, tânărul domn poet râde cu un râs care 
aparţine numai poeţilor şi domnului O. Smith de la teatrul 
Adelphi, şi se aşază, cu pana în mână, ca să umple o pagină 


sau două cu versuri în stilul muşcător, semiateist şi 
demoniac care, ca însuşi tânărul domn poet, sună pompos şi 
furios, dar lipsit de orice semnificaţie. 


TÂNĂRUL DOMN ÎNCREZUT 


Există o anumită speţă de import - tânărul lăudăros, 
încrezut şi cu ifose - împotriva căruia dorim să avertizăm 
fiinţele oneste, cărora le dedicăm scrierea aceasta. Şi 
suntem hotărâți să subliniem însemnătatea acestui capitol, 
reproducând un mic dialog pe care l-am avut, cu puţin timp 
în urmă cu o respectabilă domnişoară dintre cunoştinţele 
noastre, în legătură cu un specimen neşlefuit din această 
categorie de oameni. Ne-am amintit de toate absurdităţile 
purtării şi a modului în care conversează şi am analizat 
lucrurile imposibile pe care le tot spune - şi cărora noi nu 
ne-am abținut să le aplicăm un oarecare cuvânt tare 
compus din trei silabe - după care prietena noastră, 
nemaifiind în stare să susţină conversaţia, a spus în silă: 

— Ei bine, desigur că e încrezut, însă... 

— Niciun însă! Nu-l mai admiteţi şi gata, ţineţi-l la 
distanţă, am spus noi. 

Şi aşa a şi făcut, dar nu la sugestia noastră, ci pentru că 
au apărut alte motive, dar ar fi fost mai bine dacă o făcea de 
la început. 

Tânărul domn încrezut are de cele mai multe ori un tată 
care posedă o mare proprietate într-un district îndepărtat 
din Irlanda, lucru pe care îl privim cu suspiciune la toţi 
tinerii domni care oferă o astfel de informaţie despre ei. 
Bunicul decedat al tânărului domn încrezut a fost un om cu 
mari proprietăţi şi o nemaiauzită avere. Tânărul domn 
încrezut îşi aminteşte, atât de bine de parcă ar fi fost ieri, 
biblioteca răposatului baron, cu rânduri lungi de cărţi rare 
şi de valoare, cu legături superbe în relief, aşezate în 
dulapuri ce se înălţau de la duşumeaua de stejar până la 
plafon, şi elegantele scaune şi mese antice şi nobilul şi 
bătrânul castel Ballykillbabaloo, cu priveliştea deschisă spre 


coline şi văi şi păduri şi peisaje bogate şi sălbatice şi 
frumoasele grajduri pentru caii de vânătoare şi marile curţi 
interioare şi - şi - „totul de aceeaşi factură magnifică, spune 
tânărul domn încrezut. Princiar, absolut princiar! Oh!“ Şi 
oftează ca şi când ar jeli destinul tragic al nobilei lui case. 

Tânărul încrezut se consideră că este un geniu universal. 
La marş, alergare, vâslit, înot şi patinaj este fără rival. La 
toate jocurile de noroc sau îndemânare, la vânătoare, tir, 
pescuit, călărie, la mânat caii sau la teatru de amatori, 
susţine că nimeni nu-l poate ajunge - adică nu ar putea, 
pentru că, îţi dă insistent să înţelegi, de teamă să nu se 
ivească vreo ocazie în care îndemânarea sa să fie pusă la 
încercare, în momentul de faţă nu este deloc antrenat şi că 
nu s-a mai antrenat de câţiva ani. Dacă pomeneşti de vreo 
fată frumoasă dintre cunoştinţele comune şi te aude, 
tânărul domn încrezut tresare, zâmbeşte şi te roagă să nu 
ţii seama, pentru că a tresărit cu totul fără voia lui. E drept 
că lumea spune că au fost logodiţi odată, însă nu e adevărat 
- deşi este o fată foarte frumoasă - dar el era la vremea 
aceea într-o situaţie în care nu putea nicidecum să o 
încurajeze. „Insă nu are rost să mai vorbim despre aşa 
ceva", adaugă el. Fata a trecut cu bine peste dezamăgire şi 
acum el speră şi crede cu tărie că este fericită. Cu această 
binevoitoare explicaţie îşi înclină capul, făcând pe 
misteriosul, şi începând să fluiere prima parte a unei 
melodii populare, îţi dă de înţeles că ar fi poate mai bine să 
schimbi subiectul. 

Mai există o caracteristică a tânărului domn încrezut, 
anume că se întâmplă să cunoască foarte mulţi şi variaţi 
oameni din toate părţile lumii. Astfel că în toate chestiunile 
controversate, atunci când tânărul domn încrezut nu are 
argumente pe care să se sprijine, recurge întotdeauna la 
evocarea faptului că, întâmplător, cunoaşte o persoană 
îndepărtată însă îndeaproape legată de subiectul în 
discuţie, şi că părerea acestei persoane este opusă părerii 
dumitale şi ea este aceea care hotărăşte asupra subiectului, 
spre marea - putem s-o spunem - spre marea admiraţie a 


trei din fiecare patru domnişoare, care îl socotesc pe 
tânărul domn încrezut un tânăr domn cu cunoştinţe în 
înalta societate şi o persoană cât se poate de fermecătoare. 

Uneori tânărul domn încrezut se întâmplă să se abată pe 
la câte un cerc familiar de domnişoare care îşi petrec în 
linişte seara împreună şi atunci într-adevăr se găseşte în 
culmea gloriei sale. Pentru că este de observat că, în 
prezenţa bărbaţilor, nu străluceşte la fel ca în societatea 
domnişoarelor foarte credule, societate în care se simte în 
elementul său. Este distractiv să asculţi o mulţime de 
lucruri drăguţe pe care tânărul domn încrezut le debitează 
în timpul ceaiului, şi încă mai distractiv este să observi 
uşurinţa cu care, datorită unei practici şi unui studiu 
îndelungat, ştie să amestece cu delicateţe un compliment 
pentru o doamnă cu două pentru el. 

— Ai văzut vreodată un albastru mai drăguţ decât al florii 
acesteia, domnule Caveton? îl întreabă o domnişoară, care, 
ca să spunem adevărul, este oarecum amorezată de tânărul 
domn încrezut. 

— Niciodată, răspunde el aplecându-se către obiectul 
admiraţiei, niciodată în afară de acela din ochii dumitale. 

— Oh, domnule Caveton, spune domnişoara, roşind, 
desigur. 

— Am spus un lucru adevărat, răspunde tânărul domn 
încrezut, n-am văzut niciodată ceva asemănător. Mă 
obişnuisem să cred că ochii albaştri ai verişoarei mele sunt 
drăguţi, însă sunt şterşi şi fără culoare pe lângă ai dumitale. 

— Oh! ai o verişoară frumoasă, domnule Caveton, desigur 
o poveste de dragoste, spune domnişoara cu perfecta 
naturaleţe care este trăsătura distinctă a domnişoarelor. 

— Nu, deloc, mă nedreptăţeşti, reia cu tărie tânărul 
domn încrezut. Am nădăjduit din toată inima că afecțiunea 
ei pentru mine n-ar fi nimic altceva decât rezultatul firesc al 
strânsei noastre prietenii din copilărie, şi că odată cu 
schimbarea împrejurărilor şi, cunoscând şi alte persoane, 
ar putea să-şi învingă curând sentimentele. Eu să fiu 
îndrăgostit de ea? Te implor, domnişoară Lowfield, nu mă 


crede atât de mic la suflet ca să-ţi închipui că titlul, 
proprietăţile, bogăţiile şi frumuseţea pot să influenţeze 
alegerea pe care aş face-o eu. Inima, inima, domnişoară 
Lowfield. 

Aici, tânărul domn încrezut coboară tonul la o şoaptă şi 
mai uşoară şi, atunci când toate domnişoarele urcă la etaj 
să-şi pună bonetele, domnişoara care a conversat cu el 
declară tuturor celorlalte că persoanele cu care domnul 
Caveton se găseşte în legătură sunt teribil de bogate şi că 
este fără de speranţă iubit de titluri, proprietăţi, bogății şi 
frumuseţe. 

Am văzut un tânăr domn încrezut, care, după cum ştiam 
sigur, nu cunoştea o notă muzicală şi abia de era în stare să 
recunoască o melodie, oferindu-se să cânte o arie spaniolă 
la chitară, după ce s-a asigurat că nu există un astfel de 
instrument muzical pe o rază de o milă în jurul casei în care 
se afla. 

Am auzit pe un alt tânăr domn încrezut care (după ce a 
apăsat două sau trei clape la pian şi le-a acompaniat cu 
vocea corect, datorită desigur unor exerciţii repetate), a dat 
asigurări cercului de ascultători uimiţi că auzul său era atât 
de ascuţit încât îi era cu totul imposibil să cânte fals, chiar 
dacă ar fi încercat. Am trăit momentul de a fi martori la 
demascarea unui alt tânăr domn încrezut, care s-a dus într- 
o vizită cu o şapcă militară garnisită cu fireturi de aur şi 
ciucuri şi care, după ce a fost luat drept căpitan şi lăudat şi 
ridicat în ceruri pentru mustăţile lui roşii, pentru vitejia, 
pentru ţinuta lui soldăţească şi pentru mândria lui, s-a 
dovedit a nu fi decât fiul necinstit al unui cinstit negustor de 
pânzeturi dintr-un oraş de provincie şi pe care, dacă din 
fericire nu ar fi fost dat în vileag, nu ne-ar fi mirat să-l 
întâlnim în situaţia de soţ fericit al vreunei moştenitoare 
bogate. Doamnelor, domnişoarelor, tinerii domni încrezuţi 
sunt adeseori impostori şi întotdeauna nerozi. De aceea vă 
sfătuim să-i evitaţi. 


TÂNĂRUL DOMN CU TRECERE LA 
DOMNIŞOARE 


Acest tânăr domn cu trecere la domnişoare are mai multe 
denumiri. Unele domnişoare îl socotesc un tânăr drăguţ, 
altele un tânăr delicat, altele un tânăr ataşat de doamne, 
altele un bărbat frumos, altele un tânăr care arată foarte 
bine. Pentru unele domnişoare este un înger şi pentru altele 
un amor. Este de asemenea o fiinţă fermecătoare, un boboc 
şi un om drag. 

Tânărul domn cu trecere are în mod obişnuit un ten 
sănătos şi dinţi foarte albi, acest ultim articol fiind expus, 
desigur, la orice ocazie. Are părul castaniu sau negru şi 
mustăţile la fel, dacă este posibil; dar o nuanţă uşoară de 
roşu sau de ceea ce se cheamă culoarea nisipului nu este 
considerată ca un dezavantaj. Dacă fruntea şi faţa îi sunt 
mari, nasul proeminent şi figura pătrată, este considerat un 
tânăr neobişnuit de fin şi prețuit ca atare. Dacă favoriţii i se 
împreună sub bărbie, cu atât mai bine, deşi nu se insistă 
asupra acestui lucru; însă trebuie neapărat să poarte vestă 
şi să zâmbească tot timpul. 

Toamna trecută a fost organizată o petrecere de către 
nişte prieteni ai noştri amatori de distracţii şi anume am 
mers şi am luat masa în pădurea Epping. Întrucât socoteam 
că astfel de expediţii incomode nu sunt apreciate decât de 
oamenii cu mijloace reduse, care nu au masa asigurată 
acasă, ne-am fi scuzat că nu putem lua parte dacă nu ne-am 
fi amintit că cei care au pus la cale excursia erau 
întotdeauna întovărăşiţi de un exemplar ales, de un tânăr 
domn cu trecere la domnişoare, pe care am dorit mult să-l 
întâlnim. Acesta a fost motivul hotărârii noastre de a ne 
duce, şi ne-am dus. 

Trebuia să luăm drumul către Chigwell, în patru cupeuri, 
fiecare cu un grup de o nimica toată: de şase sau opt 
înăuntru şi cu câte un băieţaş pe capră, aparţinând 
persoanelor care organizaseră excursia, şi să plecăm de la 
locuinţa acestora, Woburn Place, Russel Square, la zece 


jumătate precis. Am ajuns la locul întâlnirii la ora stabilită şi 
am găsit cupeurile şi pe băieţaşi gata de plecare şi pe 
diferitele domnişoare şi tineri domni uitându-se cu 
îngrijorare prin crăpătura obloanelor de la hol şi dând 
impresia că nu sunt prea mulţumiţi de sosirea mea, aşa cum 
ne-am fi putut aştepta, şi că evident ar fi dorit să fim 
altcineva. Observând că sosirea mea, în locul celui aşteptat, 
a cauzat o oarecare dezamăgire, m-am aventurat să întreb 
cine mai trebuia să vină şi atunci am aflat, din răspunsul 
grăbit a douăsprezece voci, că acesta nu era altul decât 
tânărul domn cu trecere la domnişoare. 

— Nu pot să-mi închipui, spuse mama, ce i s-a întâmplat 
domnului Balim, totdeauna atât de punctual, mereu atât de 
vesel şi de agreabil. Nu-mi pot închipui. 

Deoarece aceste cuvinte au fost măsurate şi accentuate 
în felul acela care arată în mod penibil că persoana care 
vorbeşte nu prea ştie ce să spună, dar este totuşi hotărâtă 
să spună ceva, fiica cea mare reluă subiectul şi îşi exprimă 
speranţa că nu s-a întâmplat un accident, la care s-a produs 
un cor general de „Oh! dragul domn Balim!“ şi o 
domnişoară, mai îndrăzneață decât celelalte, propuse ca un 
curier să fie trimis imediat la locuinţa domnului Balim. La 
aceasta tatăl s-a opus hotărât, observând, în termeni pe 
care o domnişoară micuță din spatele nostru i-a 
caracterizat drept grosolani, că dacă domnul Balim a 
preferat să nu vină, poate să rămână acasă. La care toate 
fiicele au murmurat: „Oh, papa!“, cu excepţia unei fetiţe de 
opt sau zece ani, care, profitând de pauza intervenită în 
discuţie, a remarcat că poate domnul Balim s-o fi însurat în 
dimineaţa asta, pentru care sugestie impertinentă a fost 
dată afară din încăpere de către fiica cea mai mare, fără 
multă vorbă. 

Ne găseam toţi într-o stare de mâhnire şi jenă, când unul 
dintre băieţaşi a intrat alergând în încăpere, cu uşurinţa cu 
care aleargă băieţii atunci când capătă de sărbători 
mâncare pe pofta inimii şi, ţinându-şi mâinile înfundate în 
buzunarele adânci ale pantalonilor, a anunţat cu veselie că 


domnul Balim tocmai a fost zărit venind pe stradă într-o 
birjă. Vestea a fost confirmată peste câteva minute, dincolo 
de orice îndoială, prin sosirea domnului Balim însuşi, primit 
cu strigăte repetate de: „Unde ai fost, fiinţă răutăcioasă?“ - 
la care fiinţa răutăcioasă răspunse că a fost în pat, ca 
urmare a unei petreceri din noaptea trecută şi că tocmai s-a 
sculat. Mărturisirea a trezit o varietate de nelinişti 
chinuitoare, că nu şi-o fi luat micul dejun, lucru care 
confirmându-se, după o uşoară examinare a cazului, s-a 
poruncit imediat să se aducă micul dejun pentru o 
persoană, cu toate protestele domnului Balim că nici nu s-ar 
putea gândi la aşa ceva. S-a gândit totuşi, şi încă foarte 
bine, pentru că a mâncat cu poftă şi a fost servit cu 
sârguinţă de un grup de domnişoare. Era amuzant să vezi 
cum bea şi mănâncă, în timp ce o pereche de mâini delicate 
îi turnau cafeaua, altele îi puneau zahăr, şi altele laptele. 
Restul persoanelor se uitau din când în când, supărate, la 
ceasuri şi la cupeuri — iar băieţaşii se uitau în sus chinuiţi 
de teamă ca nu cumva să înceapă ploaia înainte de a porni. 
După ei putea să fi plouat toată ziua, odată ce am fi fost 
departe pentru a ne mai întoarce, şi deci ceea ce-i interesa 
era asigurat. 

Totuşi, în cele din urmă, cavalcada a pornit, fiecare vizitiu 
fiind prevăzut cu un panel mai mare ca o roată, aşezat între 
picioarele lui, şi toată societatea fiind împachetată cât a fost 
posibil de strâns în cupeuri, potrivit străvechiului obicei, 
după cum a observat o doamnă măritată, care constituie 
jumătate din plăcerea petrecerilor ţigăneşti. Gândind că 
este posibil să fie aşa (n-am fost niciodată în stare să 
descopăr care este cealaltă jumătate), m-am resemnat să 
fiu înghesuit, păstrând o aparenţă de veselie şi am fost 
destul de norocos să ocup un colţ din cupeul în care mai 
erau o doamnă în vârstă, patru domnişoare şi renumitul 
domn Balim, tânărul domn cu trecere la domnişoare. 

Nu ne depărtasem prea mult, când tânărul domn a 
început să fredoneze o parte dintr-o melodie, care a făcut-o 


pe o domnişoară să întrebe dacă a dansat după ea în 
noaptea trecută. 

— Pe cinstea mea că da, răspunse tânărul domn cu 
trecere, şi cu o drăguță moştenitoare, o fiinţă superbă, cu o 
avere de douăzeci de mii de lire. 

— Pare să-ţi fi căzut cu tronc, observă o altă domnişoară. 

— Oh, doamne, era o fiinţă încântătoare, răspunse 
tânărul domn, aranjându-şi părul. 

— Desigur că e reciproc? întrebă cea dintâi domnişoară. 

— Cum poţi să întrebi aşa ceva, dragă? interveni a doua 
domnişoară; ar fi putut să fie altfel? 

— Ei bine, cinstit vorbind, cred că aşa e, observă tânărul 
domn. 

La punctul acesta al discuţiei, domnişoara care vorbise 
prima şi care stătea la dreapta tânărului domn, îl lovi tare 
cu un boboc de trandafir peste braţ şi îi spuse că este un 
îngâmfat - la care tânărul domn a cerut cu stăruinţă 
bobocul de trandafir, iar domnişoara a refuzat și a cerut 
ajutor de la celelalte domnişoare, astfel că s-a iscat o luptă 
plină de farmec, terminată cu victoria tânărului domn care 
a reuşit să captureze bobocul. Odată încăierarea terminată, 
doamna căsătorită, care era mama domnişoarei cu bobocul, 
surâse cu graţie tânărului domn şi îl învinui că este un 
frivol. Tânărul domn refuzând să se recunoască vinovat, o 
foarte interesantă discuţie s-a iscat asupra chestiunii 
importante de a se şti dacă tânărul domn era un frivol sau 
nu şi, fiind o conversaţie veselă, a durat o mulţime de timp. 
Până la urmă, intervenind o scurtă tăcere, domnişoarele din 
partea opusă tânărului domn au adormit dintr-odată, iar 
tânărul domn făcând cu ochiul către noi ca să păstrăm 
tăcerea, le luă fiecăreia în parte mănuşile, făcându-le astfel 
să se deştepte tot dintr-odată şi să ţipe tare. Conversaţia 
vioaie cauzată de această glumă a continuat pe tot restul 
drumului şi s-ar fi prelungit desigur, dacă drumul ar fi fost 
mai lung. 

Am luat masa mult mai plăcut decât se întâmplă de obicei 
în astfel de împrejurări, nimic nefiind uitat acasă în afară de 


tirbuşon şi de pâine. Domnii căsătoriţi erau neobişnuit de 
însetaţi, lucru pe care îl atribuiau vremii călduroase. Băieţii 
mici au mâncat până n-au mai putut. Mamele au fost foarte 
vesele şi fiicele atrăgătoare. lar invitaţii, fiind bărbaţi cu 
bune maniere, s-au îmbătat bine, însă la o distanţă 
respectabilă. 

M-am uitat la domnul Balim la cină şi mi-am dat seama că 
se ţine foarte bine, fiind încă înconjurat de un mic grup de 
domnişoare, care îl ascultau ca pe un oracol, în timp ce el 
mânca din farfuriile lor şi bea din paharele lor, într-un fel 
excesiv de glumeţ şi încântător. Conversaţia lui era de 
asemeni foarte scânteietoare. De fapt, o doamnă în vârstă 
ne-a asigurat că în cursul scurtului şi vioiului badinage'22 
având ca subiect îmbrăcămintea doamnelor, a dovedit 
atâtea cunoştinţe de parcă ar fi fost născut şi educat ca 
negustor de lenjerie feminină. 

Întocmai ca oamenii graşi care dacă nu se întâmplă să 
adoarmă după-masă se încurcă la un joc rapid cu mingea, la 
fel şi eu m-am strecurat de unul singur într-o parte mai 
deasă a pădurii, sperând să dau peste domnul Balim - cea 
mai mare parte dintre tineri împărțindu-se în grupuri de 
câte doi sau trei şi, desigur, tânărul domn cu trecere la 
domnişoare găsindu-se printre ei. Nu am fost dezamăgit 
pentru că n-am ajuns prea departe când, uitându-mă 
printre copaci, l-am descoperit drept în faţa mea şi, sincer 
vorbind, era un lucru plăcut să-l vezi în toată splendoarea. 

Tânărul domn cu trecere la domnişoare era aşezat pe jos, 
la picioarele câtorva domnişoare care şedeau pe o bancă, 
aplecate. Era aşa de îmbelşugat acoperit de eşarfe, 
panglici, flori şi alte trofee, încât părea un miel - sau poate 
un vițel ar fi o comparaţie mai apropiată - împodobit pentru 
sacrificiu. O domnişoară îi ţinea umbrela deasupra capului 
lui interesant, alta îi ţinea pălăria şi a treia cravata, pe care 
el şi-o scosese după moda romantică. Tânărul domn, cu 
mâna pe piept şi cu figura transfigurată într-o expresie de 
dulce tandreţe, cânta o melodie aleasă, în care se aduceau 
laude drăgălăşeniei feminine, într-un stil atât de ciudat, 


încât am izbucnit fără voie într-un hohot de râs şi m-am 
retras cu iuţeală. 

Ce băieţi fermecători sunt aceşti tineri domni cu trecere 
la domnişoare. Boboci, iubiţi, amoraşi, îngeri sunt toate 
cuvinte nepotrivite pentru a exprima meritul lor. Sunt 
oameni uimitor, neobişnuit şi miraculos de simpatici. 


CONCLUZIE 


Am înfăţişat domnişoarelor atâtea tipuri de tineri domni 
şi, în dedicaţia de la începutul acestei scrieri, le-am dat să 
înţeleagă cât de mult respectăm şi admirăm numeroasele 
lor virtuţi şi calităţi. Deoarece le-am oferit atâtea motive 
serioase să ne trateze cu încredere şi să îndepărteze, în 
cazul nostru, toată acea rezervă şi neîncredere faţă de 
bărbaţi, care, considerăm că ţine de conduita lor generală, 
iar ele nu pot face ceva mai bun decât să o păstreze şi spun 
acestea deoarece avem sentimentul acum, când am ajuns la 
capătul lucrării noastre, că domnişoarele pot, în mod firesc, 
să pună întrebarea: care anume model de tânăr domn 
putem să le recomandăm? 

Aici suntem în dificultate. Parcurgem lista noastră şi nu 
putem să recomandăm nici pe tânărul domn timid, nici pe 
tânărul domn desăvârşit, nici pe tânărul domn prietenos, 
nici pe tânărul domn milităros, nici pe tânărul domn politic, 
nici pe tânărul domn casnic, nici pe tânărul domn amator 
de teatru, nici pe tânărul domn poet, nici pe tânărul domn 
încrezut, nici pe tânărul domn cu trecere la domnişoare. 

Deoarece există unele trăsături bune la mulţi dintre ei, 
care nu sunt destul de numeroase pentru a face bun de ales 
genul luat în întregime, sfatul nostru prietenesc, către 
domnişoare, este să caute un tânăr domn care să 
întrunească în el cele mai bune trăsături ale tuturor 
categoriilor şi să nu aibă defectele vreuneia dintre ele şi să- 
| conducă la altarul căsătoriei, fie că el vrea sau nu. Şi 
domnişoarei care şi l-a ales, îi adresăm rugămintea să dea 
atenţie unui mic fragment din sfaturile cu privire la 


căsătorie, ales din multele pasaje cu înţeles adânc, care se 
găsesc într-o scrisoare adresată de decanul Swift unei 
domnişoare, la căsătoria ei. 

„Marea problemă a vieţii tale va fi să câştigi şi să păstrezi 
stima soţului tău. Nici firea bună, nici virtutea ta nu îl vor 
face să te stimeze împotriva părerii lui, şi, deşi nu este în 
stare să te trateze rău, totuşi cu timpul vei deveni pentru el 
o fiinţă indiferentă şi poate de disprețuit, în afară de cazul 
în care poţi să înlocuieşti pierderea tinereţii şi a frumuseţii 
cu calităţi mai durabile. Tu ai foarte puţini ani la dispoziţie 
pentru a fi tânără şi frumoasă în ochii lumii, şi tot atât de 
puţine luni pentru a fi frumoasă în ochii unui bărbat care nu 
este prost. Pentru că sper că nu mai visezi la farmecele şi la 
extazurile, cărora căsătoria le pune şi le va pune 
întotdeauna capăt, fără întârziere.“ 

Din grija pe care o exprimăm pentru conduita potrivită a 
norocoasei doamne după căsătorie, ar fi posibil să se ajungă 
la concluzia că tânărul domn la care am făcut atât de 
delicat aluzie, nu este altul decât eu însumi. Fără să ne 
angajăm în niciun fel în această privinţă, trebuie să facem 
observaţia că suntem gata să primim oferte sigilate, 
conţinând o specificaţie completă a vârstei, caracterului, 
aspectului fizic şi a condiţiilor materiale, însă facem 
rugămintea de a fi bine înţeleşi că nu ne angajăm să 
acceptăm persoana care oferă cel mai mult. 

Aceste oferte pot fi trimise editorilor noştri, domnii 
Chapman şi Hall, Londra, cărora cu respect rugăm să le fie 
adresate vasele de argint şi alte dovezi de acceptare din 
partea domnişoarelor în general. 


SCHIŢE DESPRE IINERELE PERECHI 
UN PROIESI URGENI EIC. 
CĂTRE DOMNII DIN ANGLIA (care sunt 
burlaci sau văduvi) 
PROTESTUL COLEGULUI LOR CREDINCIOS 


Luând în consideraţie că Maiestatea Sa Victoria, prin 
graţia lui Dumnezeu Regină a Regatului Unit al Marii 
Britanii şi Irlandei, apărătoare a credinţei, a declarat în cea 
de a 23-a zi a lui noiembrie trecut şi a pronunţat 
onorabilului ei Consiliu Privat, intenţia Maiestăţii Sale de a 
se căsători, 

Că Maiestatea Sa, făcând cunoscută intenţia Maiestăţii 
Sale onorabilului său Consiliu Privat, aşa cum s-a spus mai 
sus, a întrebuințat cuvintele — „Intenţia mea este aceea de 
a mă uni prin căsătorie cu Prinţul Albert de Saxa Coburg şi 
Gotha”. 

Că acest an este bisect, deci se ţine şi se consideră legal 
ca orice doamnă să poată face propuneri de căsătorie 
oricărui domn şi să forţeze şi să stăruie pentru acceptarea 
acestora, sub pedeapsa unei amenzi sau penalizări, adică o 
rochie de mătase sau de satin de prima calitate, care să fie 
aleasă de doamnă şi plătită (sau datorată) de domn. 

Că acestea şi alte grozăvii şi primejdii cu care anul bisect 
ameninţă pe domnii din Anglia, atunci când revine periodic, 
au fost teribil de agravate şi mărite de termenii comunicării 
Maiestăţii Sale, care a împuiat capetele diferitelor tinere 
doamne din acest Regat cu unele noi idei destructive 
pentru pacea omenirii, idei care înainte nu avuseseră loc în 
închipuirea lor. 

Că un caz s-a ivit în Camberwell, în care o domnişoară i-a 
făcut cunoscut tatălui ei că intenţionează să se unească prin 
căsătorie cu domnul Smith din Stepney şi că un altul, un 
foarte dureros caz, s-a ivit în Tottenham, când o domnişoară 
nu numai că şi-a declarat intenţia de a se uni prin căsătorie 


cu vărul ei John, dar luând în posesie cu forţa pe sus-zisul 
văr, s-a şi căsătorit realmente cu el. 

Că astfel de nelegiuiri au devenit curente nu numai în 
capitală şi în vecinătăţile ei, ci în întregul Regat şi că, dacă 
populaţia feminină nu va fi repede oprită şi îngrădită în 
procedeele ei nelegale, acestea ar cauza cele mai de plâns 
rezultate, printre care s-ar putea prevedea o creştere 
alarmantă a populaţiei ţării, cu care niciun efort din partea 
sectorului agricol sau industrial nu ar putea, eventual, să 
ţină pasul. 

Că există motive puternice să bănuim existenţa unui 
foarte întins complot, conspirație sau plan, pus la cale în 
secret de un vast număr de femei necăsătorite din Regatul 
Unit al Marii Britanii şi Irlandei, şi care acum îşi extinde 
ramificaţiile în fiecare parte a ţării. Obiectul şi intenţia 
acestuia pare în mod limpede să fie încheierea şi oficierea 
unui număr enorm şi fără precedent de căsătorii în ziua în 
care se efectuează căsătoria Maiestăţii Sale. 

Că un astfel de complot, conspirație sau plan este foarte 
plăcut Papalității, întrucât tinde să slăbească Clerul Bisericii 
de Stat din Anglia prin epuizare fizică şi sufletească la care 
ar fi supus; că astfel de comploturi papistaşe sunt protejate 
şi încurajate de miniştrii Maiestăţii Sale, lucru care apare 
clar nu numai din faptul că principalul secretar de stat 
pentru Afacerile străine al Maiestăţii Sale s-a căsătorit în 
mod perfid în timp ce era în serviciul Coroanei, dar şi din 
faptul că domnul O'Connell a fost auzit declarând şi 
mărturisind că, dacă ar avea o fată de măritat, ar mărita-o 
în aceeaşi zi cu Maiestatea Sa. 

Că astfel de comploturi, conspirații şi planuri viclene, pe 
lângă că sunt pline de pericole pentru Biserica de Stat şi 
(ca urmare) pentru stat, nu pot să nu aducă ruina şi 
falimentul pentru o mare clasă dintre supuşii Maiestăţii 
Sale. Că deoarece o creştere de proporţii şi bruscă a 
numărului de bărbaţi căsătoriţi ar duce la o proporţională 
dezertare (pentru un timp) de la cârciumi, hoteluri, săli de 
biliard şi tripouri şi privând pe proprietarii acestora de 


profiturile şi remizele obişnuite, şi pentru a se dovedi mai 
departe josnicia unor astfel de planuri, este de observat că 
toţi proprietarii de cârciumi, hoteluri, săli de biliard şi 
tripouri sunt (în special ultimii) în mod solemn devotați 
religiei protestante de stat. 

Pentru toate aceste motive şi încă multe altele, de nu mai 
puţină gravitate şi însemnătate, se face un apel urgent 
către domnii din Anglia (care sunt burlaci sau văduvi) să ia 
imediat măsuri să convoace o întrunire publică, să ia în 
considerare cele mai bune şi mai sigure mijloace de a face 
cunoscute primejdiile de care sunt ameninţaţi prin 
revenirea anului bisect şi prin adăugirea emoţiei create 
printre doamnele necăsătorite de termenii declaraţiei 
Maiestăţii Sale. Să ia, fără întârziere, măsuri ca să poată 
opune rezistenţă susziselor doamne necăsătorite şi să 
contracareze scopurile lor vătămătoare. Şi să roage pe 
Maiestatea Sa să concedieze pe actualii miniştri şi să cheme 
la Consiliile ei pe acei distinşi domni din diferitele profesii 
onorabile care, ofensând în toate ocaziile pe singura 
doamnă din Anglia care poate fi ofensată în deplină 
siguranţă, au dat suficiente garanţii supuşilor iubitori ai 
Maiestăţii Sale că ei, cel puţin, sunt în măsură să poarte 
război femeilor şi că sunt experţi în întrebuinţarea acelor 
arme care aparţin sexului în realitate cel mai slab şi mai 
desconsiderat. 


PERECHEA TÂNĂRĂ 


O să fie o nuntă în dimineaţa aceasta la casa de la colţul 
străzii, de lângă o terasă. Oamenii de la patiserie s-au dus 
deja de vreo şase ore în acel loc. Toată ziua de ieri a fost 
acolo o mare agitaţie, iar azi dimineaţă s-au sculat de cum 
s-a luminat. Domnişoara Emma Fielding se va căsători cu 
tânărul domn Harvey. 

Numai cerul ar putea spune în ce culori strălucitoare se 
înfăţişează această nuntă în mintea micuţei fete din casa de 
peste drum de la numărul şase, care abia dacă a dormit o 


clipită toată noaptea gândindu-se la acest lucru şi acum stă 
pe scările nemăturate din faţa uşii, rezemată de coada 
măturii şi priveşte cu dor către casa vrăjită. Cine are puţină 
imaginaţie poate ghici că chipurile brutarului, zarzavagiului 
sau isteţului şi foarte linguşitorului lăptar zboară prin 
mintea ei. Ce gânduri! Cum s-ar îmbrăca ea într-o ocazie ca 
asta dacă ar fi o doamnă - şi cum s-ar îmbrăca dacă ar fi 
mireasă - şi cum s-ar îmbrăca bucătăreasa ca domnişoară 
de onoare, dimpreună cu sora ei „în serviciu” la Fulham şi 
preotul care, datorită prezenţei atâtor doamne s-ar simţi cu 
totul umilit şi cuprins de respect. 

Ce visuri de speranţă şi fericire - ca viaţa să fie o 
continuă sărbătoare, fără stăpân sau stăpână care să-ţi dea 
timp liber şi apoi să ţi-l ia înapoi - ca fiecare duminică să fie 
o duminică întreagă - de libertate adevărată în ce priveşte 
cârlionţii şi buclele de pe cap, şi fără nevoia de a trebui să 
ascunzi frumuseţe de claie de păr sub bonetă - ce imagini 
de fericire imensă şi fără de margini pentru ea, însă 
oarecum caraghioase pentru noi, zăpăcesc mintea micuţei 
fete din casa de la numărul şase, şi toate aceste imagini 
stârnite de nunta de la colţul străzii. 

Noi zâmbim la astfel de lucruri şi nici nu s-ar putea altfel, 
deşi poate ar trebui să zâmbim pentru alt motiv decât cel 
obişnuit. Ar trebui să ne bucure că există oameni pentru 
care noţiunea de mulţumire este atât de modestă şi de 
limitată, încât fericirea şi voioşia le sunt hărăzite cu multă 
uşurinţă. 

Insă mica fată în casă se trezeşte din reveria ei, pentru că 
din uşa clădirii miraculoase de la colţ aleargă către ea, 
fluturându-şi rochia nouă şi elegantă şi diferitele panglici, 
prietena ei Jane Adams, care vine într-un suflet să-şi 
îndeplinească promisiunea solemnă de a o lua în casă, 
profitând de învălmăşeală, ca să vadă şi ea masa întinsă şi - 
un lucru nemaipomenit - pe tânără mireasă gata îmbrăcată 
pentru biserică. 

Şi într-adevăr, după ce s-au furişat sus, pe vârfuri, şi au 
reuşit să ajungă până la uşa camerei, iat-o pe domnişoara 


Emma arătând ca în cel mai frumos tablou, cu o bonetă albă 
şi flori de portocal şi alte lucruri elegante pe care le poartă 
o mireasă (a căror lucrătură, model şi calitate orice fată le 
recunoaşte pe moment şi nu le uită până la moarte); şi tot 
acolo se aflau mama domnişoarei Emma în lacrimi, şi tatăl 
domnişoarei Emma, care o mângâia şi îi spunea că, desigur 
a aşteptat toate acestea şi cât de fericită o să fie - şi tot 
acolo este şi sora domnişoarei Emma, cu braţele încolăcite 
în jurul gâtului ei şi celelalte domnişoare de onoare, toate 
zâmbind şi lăcrimând, şi liniştind copiii, care desigur că ar 
plânge mai mult dacă nu ar fi aşa de frumos îmbrăcaţi, dar 
care totuşi scânceau de teamă că sora lor le va fi răpită. Şi 
totul este atât de înduioşător, că cele două fete în casă 
plâng mai mult ca oricine. Şi Jane Adams, stând pe trepte, 
după ce s-au strecurat amândouă afară, spune că atât de 
tare îi tremură picioarele, că nu ştie ce să se mai facă, şi că 
va susţine întotdeauna despre domnişoara Emma că 
niciodată nu i-a spus un cuvânt rău, şi că speră şi se roagă 
să fie fericită. 

Insă în curând Jane o ia ca să-i arate masa întinsă şi într- 
adevăr niciodată nu s-a văzut ceva ca această masă, 
scânteind de argintărie şi porţelanuri şi garnisită cu flori şi 
prăjituri şi cu sticle cu gâtul lung, totul sărbătoresc şi 
strălucitor. In centru se găseşte de asemeni cel mai 
fermecător lucru, tortul, frumos garnisit şi scânteind în 
zahărul brumat. Amândouă sunt de părere că trebuia să se 
pună un mic Cupidon sub cupolele de zahăr de pe tort, sau 
cel puţin două inimi şi o săgeată. Insă, cu această excepţie, 
nu ţi-ai mai putea dori nimic, şi în orice caz, nicio masă nu 
ar fi putut fi mai frumoasă. Pe când au ajuns la această 
concluzie, cine altul intră în sufragerie decât domnul John, 
căruia Jane îi spune că Anne nu este alta decât Anne de la 
numărul şase; şi John spune că o ştie deoarece adeseori s-a 
uitat într-acolo, lucru care o face pe Anne să roşească şi să 
se fâstâcească. Acum vrea să plece, însă John doreşte ca ea 
să bea un pahar de vin şi îi spune că nu o să-i facă rău deşi 
e dimineaţa devreme, aşa că închide uşa şi toarnă vin; şi 


Anne închină în sănătatea lui Jane şi adăugă „şi în sănătatea 
dumneavoastră, domnule John“, apoi bea paharul încet, în 
timp ce domnul John face glume potrivite cu împrejurarea. 
In cele din urmă, domnul John, care a devenit tot mai 
îndrăzneţ, aminteşte de obiceiul de la nunţi şi cere favorul 
unui sărut pe care-l capătă după puţină încăierare. 
Auzindu-se paşi pe scară, cei trei o iau imediat care încotro. 

In timpul acesta a sosit o trăsură să o ducă pe mireasă la 
biserică, şi Anne de la numărul şase, lungind operaţia 
spălării uşii, are satisfacția să o poată vedea din nou pe 
mireasă şi pe domnişoarele de onoare şi pe tatăl şi pe 
mama miresei, grăbindu-se şi plecând de îndată. Dar asta 
nu-i tot ce se putea vedea, pentru că în curând au sosit alte 
trăsuri cu o mulţime de oaspeţi, toţi îmbrăcaţi frumos, la 
care Anne ar fi putut să stea şi să se uite o veşnicie, însă 
mai având şi altceva de făcut, se vede obligată să se mai 
uite o dată lung şi apoi să închidă uşa de la stradă. 

Şi acum oaspeţii s-au aşezat la masă şi lacrimile au luat 
locul zâmbetelor, pentru că dopurile au ieşit din gâturile 
lungi ale sticlelor şi conţinutul lor dispărea cu repeziciune. 
Tatăl domnişoarei Emma este în capul mesei. Mama 
domnişoarei Emma la celălalt capăt şi lângă ea se găsesc 
domnişoara Emma şi soţul ei - socotiți de toată lumea drept 
cea mai frumoasă şi interesantă pereche din câte s-au 
văzut. Pe cele două părţi ale mesei stau diferite tinere 
doamne la care îţi face plăcere să te uiţi şi diferiţi tineri 
domni care par să gândească tot în acest fel. Şi tot aici, la 
loc de onoare, se găseşte o mătuşă a domnişoarei Emma, de 
care se ştie că are bogății nemaiauzite şi că trebuie să-şi fi 
exprimat intenţii măreţe legate de testament, cu privire la 
nepoată şi la noul ei nepot. Această doamnă a fost deja 
foarte darnică şi generoasă, aşa cum o arată mulţimea de 
bijuterii pe care le poartă mireasa, însă aceasta nu 
înseamnă nimic pe lângă ceea ce înţelege să facă sau ceea 
ce a făcut, pentru că s-a luat legătura cu croitoreasa cu trei 
luni înainte şi a pregătit un trusou (cu unele piese lucrate 
chiar de mâna ei), ca pentru o prinţesă. Lumea poate să-i 


spună fată bătrână şi se poate să fie aşa, însă nu este nici 
ursuză, nici urâtă, din contră, este foarte veselă şi plăcută 
la vedere şi foarte amabilă şi duioasă la suflet. Lucrul acesta 
nu este de mirare decât pentru cei stăpâniţi de prejudecăţi 
învechite, fără să ştie măcar de ce şi care niciodată nu vor 
deveni mai înţelepţi şi nu vor înţelege lucrurile mai bine. 

Din toţi cei de la masă, nimeni nu e mai plăcut la vedere 
decât doi copii, care, în cinstea acestei zile, au fost aşezaţi 
între oaspeţi. Dintre aceştia, unul este un flăcău mic de şase 
sau opt ani, frate cu mireasa şi altul, sau mai bine spus alta, 
este o fată de aceeaşi vârstă, sau poate mai micuță, căreia 
el îi spune soţia mea. Adevăraţii soţi, mireasa şi mirele, nu 
sunt mai devotați unul altuia ca ei doi. Băieţaşul plin de 
dragoste şi atenţie, fetiţa înroşindu-se şi plină de tandreţe, 
jucându-se cu bucheţelul pe care eli l-a dat în dimineaţa 
aceasta şi strecurând petalele de trandafir căzute în sân, cu 
firească cochetărie. Aceşti copii s-au visat unul pe altul în 
visele lor senine şi inimile lor s-au întristat când, cel care nu 
era de faţă, era luat în râs. Cred că dincolo de această 
perioadă a copilăriei nu mai există o iubire atât de serioasă, 
de generoasă şi de adevărată ca a lor. Care dintre realităţile 
cele mai duioase poate avea graţia şi farmecul ce 
înconjoară astfel de îndrăgostiţi ca de basm! 

In momentul acesta veselia şi fericirea sărbătoririi au 
ajuns la culme. Câteva priviri neliniştite au început să fie 
schimbate între domnişoarele de onoare şi se şopteşte 
oarecum că trăsura cu care trebuie să plece tânără pereche 
a sosit. Unii dintre oaspeţi, care sunt dispuşi să continua 
petrecerea, dau impresia că e doar o alarmă falsă, însă se 
dovedeşte a fi prea adevărat, fiind repede confirmată în 
primul rând prin retragerea miresei şi a unui număr de 
persoane apropiate care urmează să-i facă pregătirile 
pentru călătorie, şi în al doilea rând prin retragerea 
doamnelor în general. În acest moment urmează o pauză 
jenantă, în care fiecare încearcă să fie glumeţ şi nimeni nu 
reuşeşte. Până la urmă, mirele dispare şi el misterios, 


ascultând de un semnal tot atât de misterios, şi masa se 
goleşte de oaspeţi. 

Cu cel puţin şase ore înainte se aranjase ca plecarea 
tinerei perechi să se facă în secret, dar de îndată ce au 
apărut în uşa de la stradă, toate ferestrele de la salon au 
fost pline de doamne care îşi fluturau batistele şi trimiteau 
bezele, şi toate geamurile de la sufragerie pline de figuri de 
domni, exprimând urarea de drum bun prin cele mai 
variate şi ciudate gesturi şi mimici. Holul şi treptele sunt 
pline de personalul de serviciu, purtând cocarde albe; 
printre ei sunt amestecați prieteni mai intimi şi rude care 
au îndrăznit să iasă pentru a spune la revedere noii 
perechi. Cei mai în faţă din grup sunt cei doi mici 
îndrăgostiţi braţ la braţ, gândindu-se, înfioraţi, ce fericire 
ar fi să plece împreună în acest cupeu elegant şi să nu se 
mai despartă niciodată. 

Mireasa abia a avut timpul să arunce o privire grăbită 
către vechiul ei cămin, când scările trăsurii se ridică 
zăngănind, uşa cupeului se trânteşte, caii tropăie pe pavaj, 
şi iată-i acum departe. 

Un grup mic de fete în casă mai rămâne adunat în hol, 
şoptind între ele. Acolo se găseşte Anne de la numărul şase, 
care s-a furişat din nou de acasă sub un motiv sau altul şi a 
fost o martoră plină de admiraţie la plecarea tinerei 
perechi. Sunt două subiecte asupra cărora Anne nu mai 
termină de vorbit şi nu oboseşte: unul este că n-a mai văzut 
niciodată în viaţa ei aşa - oh, aşa un înger de bărbat ca 
domnul John Harvey, şi altul că nu poate să spună cezie 
astăzi, dar nu pare deloc să fie o zi lucrătoare, dar nici 
duminică - totul este aşa de schimbat şi neobişnuit! 


PERECHEA FORMALISTĂ 


Perechea formalistă este alcătuită din oamenii cei mai 
afectaţi, reci, rigizi şi nemulţumiţi de pe suprafaţa 
pământului. Figurile lor, vocile, îmbrăcămintea, casa, 
mobila, mersul lor şi purtările, totul denotă formalismul, 


nedezminţit de nicio trăsătură mai atrăgătoare de 
sinceritate, duioşie sau firesc. 

Orice în legătură cu perechea formalistă se rezolvă într- 
un fel formal. Ei nu vin în vizită la tine pentru tine ci pentru 
ei: nu ca să vadă ce mai faci, ci ca să vezi tu ce fac ei. Nu 
este o vizită care îţi face cinste ţie ci lor înşile - datorită nu 
rangului tău ci celui al lor. Dacă moare unul dintre copiii 
unui prieten, perechea formalistă se prezintă cu 
punctualitatea unui antreprenor de pompe funebre. Dacă 
familiei unui prieten i se naşte un copil, perechea formalistă 
nu manifestă mai multă atenţie decât o doică angajată cu 
luna. Perechea formalistă, în fapt, caută cu bucurie toate 
ocaziile în care să-şi arate buna ei creştere şi respectarea 
cu precizie a micilor obiceiuri din societate. Cât despre tine, 
tu eşti mijlocul pentru scopul urmărit de ei şi le pasă de tine 
tot atât cât îi pasă unui bărbat de croitorul care l-a făcut să 
aibă o siluetă elegantă sau cât îi pasă unei femei de modista 
care a ajutat-o să facă o cucerire. 

Domnul formalist, care are relaţii extinse cu genul de 
oameni care fac cunoştinţe dar evită prieteniile, asistă, din 
când în când, la numeroase înmormântări, unde este formal 
invitat, şi la care se duce tot formal, ca şi când ar întoarce o 
vizită pentru ultima oară. În aceste ocazii modul în care se 
prezintă este fără cusur. Ştie care este tonul convenabil 
atunci când vorbeşte, privirea tristă pe care trebuie să o 
aibă, pasul melancolic care completează ţinuta în ziua 
respectivă. Cunoaşte perfect regulile de tristă politeţe care 
se păstrează într-un cupeu la înmormântare. Ştie când să 
scoată un oftat şi când să-şi ascundă nasul în batistă. Ştie să 
se uite în mormânt clătinând din cap, cu înfăţişarea tristă a 
unui mut, atunci când ceremonia s-a sfârşit. 

— Cum a fost la înmormântare? întreabă doamna 
formalistă, când soţul se întoarce acasă. 

— Oh! răspunde domnul formalist, niciodată n-am văzut o 
încălcare mai grosieră şi mai dezgustătoare a regulilor de 
etichetă. Nu au avut penaje. 


— N-au fost penaje! exclamă doamna, ca şi când morţii 
zboară la cer pe aripi de pene negre şi, în lipsa acestora, 
vor trebui să se ducă, fără doar şi poate, în altă parte. Soţul 
clatină din cap şi adaugă mai departe că au avut chec cu 
susan în loc de chec cu stafide şi că a fost numai vin alb. 

— Numai vin alb! exclamă soţia. 

— Nimic altceva decât coniac şi madera, spune soţul. 

— Cum asta? Porto deloc? 

— Niciun strop. 

— Deci nu porto, nu stafide, nu penaje! Cred că-ţi 
reaminteşti, dragul meu, spune doamna formalistă, cu o 
voce de hotărât reproş, că atunci când l-am întâlnit la 
început pe acest biet om care acum a murit şi s-a dus, şi 
care, în mod cu totul ciudat, la masă mi s-a adresat fără ca 
în prealabil să-mi fi fost prezentat, am încercat să-mi 
exprim opinia că familia sa era cu totul ignorantă cu privire 
la regulile de etichetă şi foarte puţin la curent cu cele din 
viaţa de fiecare zi. Acum ai avut ocazia să-ţi dai şi tu seama 
şi tot ce am eu de spus este că eu cred că niciodată nu o să 
te mai duci din nou acolo la vreo înmormântare. 

— Draga mea, răspunde domnul formalist, n-o să mă mai 
duc niciodată. 

Astfel răposatul neformalist este privat de relaţii în 
mormânt; şi perechea formalistă, atunci când vorbeşte 
despre înmormântare, clatină din cap şi se întreabă din ce 
sunt făcute sentimentele unor oameni şi oare pot fi ideile 
lor despre buna-cuviinţă. 

Dacă perechea formalistă are copii (ceea ce se întâmplă 
uneori), aceştia nu sunt copii ci femei şi bărbaţi mici, palizi, 
socotiți pitici foarte bătrâni, cu toată aparenţa lor de copii. 
Într-adevăr, sunt atât de învăţaţi cu regulile formale şi 
convenţionale şi se poartă cu atâta bunăvoință, încât pentru 
orice vizitator ar fi o negrăită uşurare şi consolare s-o vadă 
pe fetiţă spărgând o oglindă, în vreo izbucnire de furie, sau 
pe băieţel dând cu piciorul în părinţii lui. 

Perechea formalistă este întotdeauna campioană a ceea 
ce se numeşte în mod rigid cuviincios şi este gata în orice 


moment să descopere necuviinţe ascunse de vorbire sau de 
gândire, care ar trece cu totul neobservate de oameni mai 
puţin scrupuloşi. Astfel, dacă se duc la teatru, se chinuie 
toată seara, de teamă ca ceva necuviincios sau imoral să nu- 
şi facă drum de pe scenă. Şi dacă se întâmplă să se spună 
ceva care presupune două înţelesuri, niciodată nu 
neglijează să se sesizeze şi să exprime prin privirile lor 
marea ofensă pe care au suferit-o sentimentele lor. Poate că 
acesta este motivul de căpetenie pentru care se duc rar în 
sălile de reprezentații. Merg uneori la reprezentațiile 
Academiei Regale, însă acestea sunt adesea mult mai lipsite 
de cuviinţă decât cele de la teatru şi doamna formalistă 
crede că a sosit timpul ca domnul Etty de la suszisa 
Academie, să fie dat în judecată, ca să constituie un 
exemplu public. 

La o petrecere prilejuită de un botez, se găsea pe lângă 
alţi oaspeţi şi o pereche formalistă, care a suferit chinuri 
atroce din cauza glumelor obişnuite în astfel de ocazii, care 
au şi fost făcute de unul din naşi. Acesta era un domn în 
vârstă, cu faţa roşcovană, care, fiind bine cunoscut de restul 
oaspeţilor se simţea în largul lui şi era foarte bine dispus. În 
timpul cinei domnul acesta era în culmea bunei dispoziţii. 
Noi - fiind de o ţinută mai serioasă şi mai liniştită - am fost 
aleşi să însoţim pe doamna formalistă la catul de jos şi, 
stând alături de ea, am avut o ocazie favorabilă să-i 
observăm reacţiile. 

Am avut o nimerită bănuială că de la început şi de la 
prima vedere - literalmente de la prima vedere - doamna 
formalistă nu a fost cu totul sigură dacă prezenţa la o astfel 
de ceremonie şi încurajarea în acest fel a expunerii în 
public a unui prunc, nu era un act ce comporta un oarecare 
grad de indelicateţe şi necuviinţă. Siguri suntem că, atunci 
când s-a băut în sănătatea pruncului şi domnul cu părul sur, 
care a ridicat paharul, a făcut aluzii la vremea când a 
legănat-o în braţele lui, la botez, pe mama pruncului, atunci 
doamna formalistă s-a alarmat şi a căutat să se ferească de 
domnul în vârstă ca de un desfrânat îmbătrânit în rele. Dar 


asta a suportat-o, şi-a făcut vânt cu evantaiul, indignată, dar 
a suportat-o. S-a cântat şi un cântec hazliu în care se 
vorbea de mărturisirea unui domn că a sărutat o femeie, şi 
totuşi doamna formalistă a suportat-o şi pe asta. Însă când, 
în cele din urmă, după ce s-a băut în cinstea vechiului naş şi 
când naşul actual s-a ridicat să mulţumească şi a făcut aluzii 
vagi la pruncii cari încă nu s-au născut şi la posibilitatea ca 
pruncul sărbătorit să aibă fraţi şi surori, doamna formalistă 
nu a mai putut suporta şi, salutând pe cei prezenţi cu o 
uşoară înclinare a capului, trecu cu mândrie pe lângă cel 
vinovat şi părăsi încăperea în lacrimi, condusă de domnul 
formalist. 


PERECHEA ÎNDRĂGOSTITĂ 


Nu ar putea exista o mai sugestivă ilustrare a vechii şi 
înţeleptei zicale că ceea ce este prea mult strică, decât 
figura pe care o face o pereche îndrăgostită. Fără îndoială 
că este necesar şi firesc ca două persoane, unite prin 
căsătorie, să se iubească şi iarăşi fără îndoială este plăcut 
să ştii şi să vezi că se iubesc, însă există un timp potrivit 
pentru toate lucrurile şi perechea care se întâmplă să fie tot 
timpul în stare de tandreţe, de faţă cu toată lumea, devine 
aproape de nesuportat. 

Şi adoptând acest punct de vedere am vrea să fim înţeleşi 
că nu suntem de acord cu burlacii, în ale căror critici la 
adresa perechilor îndrăgostite trebuie să distingem motive 
interesate şi consideraţiuni personale. Admitem că pentru 
această categorie nefericită a societăţii, faptul de a fi 
obligat să vezi gesturile gingaşe şi nevinovate pe care le 
schimbă zi de zi o pereche îndrăgostită, poate fi un lucru 
iritant, chinuitor şi provocator. Insă în timp ce recunoaştem 
caracterul natural al dificultății la care sunt supuşi aceşti 
burlaci, nu putem accepta critica lor părtinitoare sau să 
ţinem seama de sufletele lor pârjojite şi supărate. Singurul 
nostru ghid este experienţa obiectivă şi în aceste schiţe de 
moravuri căutăm nu atât să schimbăm pe cei care 


ofensează instituţia căsătoriei, cât să prevenim la timp 
perechile care pornesc acum în pelerinajul către altarul 
căsătoriei, şi chiar pe acelea care nu au pornit-o încă. 

Să tragă deci foloase toate perechile prezente şi care vor 
urma, din exemplul domnului şi doamnei Leaver, care sunt 
o pereche îndrăgostită de prima clasă. 

Asupra domnului şi doamnei Leaver îşi dă părerea 
doamna Starling, o văduvă care şi-a pierdut soţul pe când 
era tânără, şi s-a pierdut şi ea cu firea cam în acelaşi timp - 
pentru că, după socoteala ei, de atunci nu a mai îmbătrânit 
nici cu cinci ani. După părerea ei aceştia sunt un model 
perfect de fericire în căsătorie. Ai crede, spune romantica 
doamnă, că sunt doi îndrăgostiţi abia logodiţi. Niciodată nu 
a existat o astfel de fericire. Sunt atât de tandri, de 
afectuoşi şi aşa de ataşaţi unul de altul, atât de îndrăgostiţi 
că, în fapt, nimic nu poate fi mai fermecător. 

— Augusta, sufleţelul meu, spune domnul Leaver. 

— Augustus, viaţa mea, răspunde doamna Leaver. 

— Cântă-mi o mică baladă, draga mea. Fă tu asta pentru 
mine, porumbiţa mea, spune domnul Leaver. 

— N-aş putea, dragostea mea, răspunde iarăşi doamna 
Leaver, şi este o răutate din partea ta să-mi ceri. 

— Răutate, draga mea! strigă domnul Leaver. 

— Da, o răutate şi o cruzime, replică doamna Leaver, 
pentru că ştii doar că mă doare gâtul şi dacă aș cânta m-ar 
durea mai rău. Eşti un monstru şi te urăsc. Pleacă de aici! 

Doamna Leaver a spus: „Pleacă de aici!“ pentru că 
domnul Leaver a luat-o uşor de bărbie. Domnul Leaver 
neexecutând ceea ce i s-a cerut, ci, din contră, aşezându-se 
lângă ea, doamna Leaver îi dă o palmă; şi domnul Leaver la 
rândul lui îi dă o palmă doamnei Leaver şi acum, venind 
momentul ca toate persoanele prezente să se uite în altă 
parte decât la ei, se uită cu toţii în altă parte însă aud un 
sunet uşor şi liniştit de sărut, la care doamna Starling este 
cu totul transportată şi şopteşte vecinului ei că dacă toate 
perechile căsătorite ar fi ca aceasta, ar fi raiul pe pământ. 


Când se întâmplă asemenea fapte, perechea îndrăgostită 
se găseşte acasă şi de faţă sunt doar trei sau patru prieteni, 
însă soţii Leaver, neobişnuiţi să fie rezervaţi, se comportă 
aproape la fel şi în afară de casă. Într-adevăr, în unele 
ocazii, ca de pildă la un picnic, sau la o partidă de canotaj, 
tandreţele lor sunt chiar mai multe, aşa cum toamna 
trecută am avut ocazia să observ personal. 

S-a organizat atunci o mare partidă de canotaj, 
hotărându-se să mergem la 'Twickenham ca să luăm masa şi 
apoi să dansăm într-o vilă liberă, de pe malul râului, vilă 
închiriată anume în acest scop. Domnul şi doamna Leaver 
făceau parte din grup şi a fost norocul meu să am loc în 
aceeaşi barcă, un fel de galeră cu opt vâsle, un echipaj de 
amatori, cu un coviltir albastru în dungi, ca şi cămăşile tip 
Guernsey ale echipajului, şi cu un steag roşu murdar, ca 
favoriţii celui care comanda vâslitul. Stabilindu-se cine va fi 
cârmaci şi toate celelalte fiind aranjate, cei opt domni s-au 
apucat de vâslit cu toată forţa şi înaintau odată cu fluxul, 
încurajați de observaţiile compătimitoare ale doamnelor, 
care toate strigau că pare să fie un efort imens pentru 
bărbaţi şi într-adevăr aşa era. La început am ajuns din urmă 
cealaltă barcă şi ne-am apropiat de ea într-un stil 
cavaleresc. Irsă s-a dovedit a fi un amuzament nu prea 
plăcut pentru că ne stropeau din belşug, ba s-au udat şi 
plăcintele şi celelalte gustări astfel că am renunţat cu toţii şi 
am luat-o înainte, lăsând cea de a doua barcă să ne urmeze 
fără glorie pe dâăra lăsată de noi pe apă. 

Cam în timpul acesta am observat unde stă domnul 
Leaver. In barcă se găseau şi doi barcagii, ca rezervă 
pentru cazul în care vreunul din amatori s-ar fi simţit 
epuizat, şi unul dintre aceşti barcagii, care şi-a asumat 
comanda cu de la sine putere, a început să strige cu o voce 
răguşită: 

— Împinge înainte numărul doi - dă-i drumul, numărul 
doi - fă o întindere mai lungă, numărul doi - acum - 
numărul doi, domnule, gândeşte-te că eşti la o cursă! 


Cei mai mulţi din grupul nostru au început, fără îndoială, 
să se întrebe care dintre cei în cămaşă Guernsey ar putea 
avea nevoie de o astfel de încurajare, când un țipăt înăbuşit 
al doamnei Leaver i-a lămurit pe cei în îndoială şi i-a pus în 
cunoştinţă de cauză pe cei care nu ştiau nimic. Căci domnul 
Leaver, ascuns de o pălărie de paie şi fără cravată, 
transpira îngrozitor şi era gata să i se facă rău. Spaima care 
i-a cuprins pe toţi nu s-a micşorat deloc în clipele 
următoare, pentru că acelaşi domn (în executarea unei 
isprăvi acvatice denumită prinderea unui crab) s-a 
răsturnat dintr-odată pe spate, nelăsând să se vadă din 
persoana lui altceva decât două picioare din care dădea de 
zor. Doamna Leaver ţipă din nou de mai multe ori şi strigă 
îndurerată: 

— A murit! Spuneţi-mi adevărul, oricât ar fi de crud. A 
murit? 

Un moment de reflecţie ar fi putut s-o convingă pe 
iubitoarea doamnă că nu putea să fie mort din moment ce 
dădea aşa de tare din picioare, dar doamna Leaver 
continua să strige: 

— A murit? A murit? 

Iar ceilalţi toţi continuau să strige: 

— Nu, nu, nu! până când domnul Leaver a fost reaşezat 
pe bancă în poziţia normală şi i s-a pus în mână vâsla (care, 
între timp, trecuse prin toate felurile de mişcări greşite 
făcute pe cont propriu), de către cei doi barcagii. Acum, 
doamna Leaver exclamă: 

— Augustus, copilul meu, vino la mine. 

Domnul Leaver spuse: 

— Augusta, draga mea, linişteşte-te, n-am păţit nimic. 

Insă doamna Leaver îi strigă din nou mai îndurerată: 

— Augustus, copilul meu, vino la mine! 

Ceilalţi din grup păreau să se teamă că dacă domnul 
Leaver va rămâne în locul unde era, ar putea contribui la 
înecul întregului echipaj, drept care luară, foarte 
dezinteresat, partea doamnei Leaver, şi-i spuseră că într- 
adevăr trebuie să se ducă la ea, adăugând că nu era destul 


de tare pentru o treabă atât de grea şi că nu ar fi trebuit să 
se apuce niciodată de ea. In silă, domnul Leaver se duse şi 
se aşeză la picioarele doamnei Leaver şi aceasta, 
aplecându-se asupra lui îi spuse: 

— Oh, Augustus, cum poţi tu să mă sperii aşa? 

Şi domnul Leaver îi răspunse: 

— Augusta, draga mea, eu niciodată nu m-am gândit să te 
sperii... Şi doamna Leaver adăugă: „Eşti slăbit, dragul 
meu“, şi domnul Leaver spuse: „Sunt cam slăbit, draga 
mea“; şi s-au arătat plini de tandreţe, ascunzându-şi 
capetele sub voalul doamnei Leaver, până când, în cele din 
urmă, domnul Leaver s-a arătat din nou, declarând bine 
dispus că parcă a auzit vorbindu-se de nişte sticle de bere 
tare şi de nişte sandvişuri. 

Doamna Starling, care făcea parte din grup, fusese foarte 
plăcut impresionată de această scenă şi adeseori murmura 
pe jumătate pentru ea: „Ce pereche de îndrăgostiţi 
sunteţi!“ sau „Ce plăcut este să vezi un bărbat şi o femeie 
atât de fericiţi împreună!“ Ni se adresă nouă (pentru că 
eram un fel de veri), foarte poetic, făcând observaţia că 
inimile care bat astfel la unison fac viaţa un paradis de 
plăceri şi că atunci când fiinţe asemănătoare sunt atrase 
una către alta de sentimente atât de frumoase şi delicate, 
sufletele se împărtăşesc din suprema fericire! La toate 
acestea am răspuns cu „desigur” sau „foarte adevărat” sau 
am oftat doar, după cum era cazul. La fiecare nou gest al 
perechii îndrăgostite, admiraţia văduvei izbucnea din nou şi 
când doamna Leaver se opuse ca domnul Leaver să stea 
fără pălărie, ca nu cumva să-l bată soarele în cap şi pe urmă 
să capete insolaţie, doamnei Starling i s-au înlăcrimat ochii 
şi a spus că asta îi reaminteşte de Adam şi Eva. 

Perechea îndrăgostită a fost astfel, în plină tandreţe, tot 
drumul până la Twickenham, însă când am ajuns acolo (şi 
când echipa de amatori arăta foarte însetată) ei doi erau 
mai veseli ca oricând; doamna Leaver a aruncat cu 
pietricele în domnul Leaver, şi domnul Leaver a fugărit-o pe 
iarbă pe doamna Leaver, în modul cel mai nevinovat şi mai 


încântător. La masă, de asemenea, a furat bucata de limbă a 
doamnei Leaver şi doamna Leaver s-a răzbunat pe puiul 
domnului Leaver şi când doamna Leaver era să se ducă să- 
şi ia nişte salată de homar, domnul Leaver nu a lăsat-o, 
spunând că îi face rău şi ea s-a necăjit din cauza asta, ceea 
ce i-a dat ocazia s-o facă pe supărata şi pe năzuroasa. Insă 
acestea erau doar aspectele surâzătoare şi de suprafaţă ale 
dragostei lor şi nu se refereau la străfundurile curentului în 
care, pentru a spune drept, cei doi s-au scufundat pe 
neaşteptate, datorită următoarei împrejurări. S-a întâmplat 
că domnul Leaver a ridicat paharul în cinstea burlacilor 
care au avut ideea acestei petreceri şi, rostind acest toast s- 
a prefăcut că îi pare rău că nu mai face parte dintre ei şi a 
pretins cu durere că îşi deplânge starea decăzută în care se 
găseşte. Or sentimentele doamnei Leaver nu puteau 
suporta aşa ceva, nici măcar în glumă, aşa că, exclamând cu 
glas tare: „Nu mă iubeşte, nu mă iubeşte!“ a căzut într-o 
stare de plâns în braţele doamnei Starling şi, pierzându-şi 
cunoştinţa, a fost dusă de această doamnă şi de soţul ei în 
altă cameră. De îndată domnul Leaver a coborât în fugă să 
vadă dacă nu este vreun medic în grupul nostru şi deoarece 
era unul (în ce grup nu se găseşte unul?), atât domnul 
Leaver cât şi domnul medic s-au grăbit să ajungă la 
bolnavă. 

Primul care s-a întors a fost medicul şi a fost observat 
râzând şi făcând cu ochiul între prietenii lui intimi şi 
comportându-se foarte nemedical, însă când s-a întors 
domnul Leaver, a devenit foarte solemn şi ca răspuns la 
toate întrebările, a clătinat din cap şi a remarcat că Augusta 
era mult prea sensibilă pentru a se glumi cu ea - o părere 
pe care după aceea a întărit-o şi văduva. Văzând că nu era 
vorba de ceva primejdios, restul grupului s-a apucat de 
dans pe iarbă şi toţi erau foarte veseli şi fericiţi şi tot timpul 
s-a cochetat, ultima împrejurare datorându-se în parte 
vremii frumoase şi în parte localităţii care este bine 
cunoscută ca favorabilă tuturor petrecerilor inofensive. 


În timpul cât petrecerea era în toi, domnul şi doamna 
Leaver s-au furişat în barcă şi s-au aşezat sub coviltir, 
doamna lLeaver lăsându-şi capul pe umărul domnului 
Leaver, în timp ce domnul Leaver îi strângea mâna cu 
tandreţe şi o privea din când în când cu ochi melancolici şi 
plini de compătimire. Văduva stătea deoparte, făcându-se 
că este preocupată de o carte, însă observându-i pe furiş de 
după evantai, iar cei doi barcagii, fumându-şi pipele nu 
departe de mal, îşi dădeau cu cotul unul altuia şi rânjeau 
veselindu-se de ceea ce vedeau. Puţini din grup au observat 
lipsa perechii îndrăgostite şi puţinii care au observat-o s-au 
felicitat pentru dispariţia ei. 


PERECHEA CARE SE CONIRAZICE 


S-ar putea presupune că doi oameni care trebuie să-şi 
petreacă toată viaţa împreună şi trebuie să fie în mod 
necesar adeseori singuri unul cu altul ar trebui să găsească 
prea puţină plăcere în contrazicerea reciprocă şi totuşi nu 
este ceva mai obişnuit decât o pereche care se contrazice. 

Perechea care se contrazice nu este de acord în nimic, în 
afară de faptul că se contrazice. Se întorc de la petrecerea 
de seară a doamnei Bluebottle, fiecare în colţul opus al 
cupeului şi nu schimbă o silabă până când nu se găsesc de 
cel puţin douăzeci de minute în faţa căminului, acasă. 
Atunci domnul, ridicându-şi ochii de la cămin, rupe dintr- 
odată tăcerea: 

— Ce lucru extraordinar, spune el, că tu ţii într-una să 
contrazici, Charlotte! 

— Eu să contrazic?! strigă doamna, dar asta faci tu. 

— Ce fac eu? întreabă domnul cu asprime. 

— Afirmi că eu te contrazic pe tine, răspunde doamna. 

— Vrei să spui că nu mă contrazici pe mine? îi întoarce 
vorba domnul. Vrei să spui că nu m-ai contrazis încontinuu 
toată ziua de azi? Vrei să-mi spui că n-ai făcut-o? 

— Nu vreau să-ţi spun nimic din toate astea, replică 
doamna, calmă: când n-ai dreptate, sigur că am să te 


contrazic. 

In timpul acestei convorbiri, domnul şi-a băut coniacul cu 
apă, stând de o parte a căminului, iar doamna, de cealaltă 
parte, cu cutia de toaletă pe masă, şi-a pus părul pe moaţe. 
Acum îşi lasă în jos părul de pe ceafă şi începe să-l perie, 
păstrând în acelaşi timp un aer de corectitudine conştientă 
şi mai ales de virtute ofensată, cu intenţia de a-l scoate din 
sărite pe domn - lucru care-i reuşeşte. 

— Eu cred, spune el, scoțând linguriţa din pahar şi 
aruncând-o pe masă, că din toate fiinţele încăpăţânate, 
sigure pe ele, dar cu judecată greşită, tu eşti prima, 
Charlotte. 

— Desigur, desigur, te rog, poţi spune ce vrei. Vezi cât de 
mult te contrazic eu, răspunde doamna. 

— Desigur, nu m-ai contrazis la masa de seară, oh, nu, 
nu! exclamă domnul. 

— Ba da, am făcut-o, spune doamna. 

— Ah, ai făcut-o, ridică domnul vocea. Admiţi? 

— Dacă tu numeşti asta contrazicere, atunci am făcut-o, 
răspunde doamna. Şi îţi repet, Edward, că atunci când 
constat că nu ai dreptate, am să te contrazic. Doar nu sunt 
sclava ta. 

— Nu eşti sclava mea! o îngână domnul cu amărăciune; şi 
tu încă susţii că în casa nouă a familiei Blackburns nu sunt 
mai mult de paisprezece uşi, inclusiv uşa de la pivniţa de 
vinuri. 

— Susţin, replică doamna, bătând tactul cu peria de cap 
pe palma mâinii, că în casa aceea sunt numai paisprezece 
uşi şi niciuna în plus. 

— Bine, atunci, strigă domnul, ridicându-se cu disperare 
şi măsurând odaia cu paşi repezi. Pe cinstea mea, asta e 
destul ca să zdruncine mintea unui om şi să-l aducă la 
nebunie! 

Încetul cu încetul, domnul îşi revine şi, trecându-şi 
posomorât mâna peste frunte, se aşază din nou pe scaunul 
lui. După o lungă tăcere, de data aceasta doamna este 
aceea care începe. 


— L-am întrebat şi pe domnul Jenkins, care stătea lângă 
mine pe sofa în salon, în timpul ceaiului. 

— Pe Morgan vrei să spui, întrerupe domnul. 

— Dar nu vreau deloc să spun aşa ceva, răspunde 
doamna. 

— Acum, peste toate sâcâielile şi purtările de nesuportat, 
spune domnul, frângându-şi mâinile şi uitându-se chinuit în 
sus, ai să stărui că Morgan este Jenkins! 

— Mă crezi idioată? exclamă doamna, crezi că nu ştiu 
care-i unul şi care-i altul? Crezi că nu ştiu că bărbatul în 
sacou albastru este domnul Jenkins? 

— Jenkins în sacou albastru! exclamă domnul cu un oftat 
adânc. Jenkins în sacou albastru, un om care ar prefera să 
moară decât să poarte altceva decât maron! 

— Îndrăzneşti să mă învinuieşti că spun un neadevăr? 
întreabă doamna, izbucnind în lacrimi. 

— Te învinuiesc, doamnă, răspunde domnul, ridicându-se, 
că eşti un monstru al contrazicerii, un monstru al sâcâielii, 
nu - nu! Auzi? Jenkins în sacou albastru! Doamne, ce am 
făcut să fiu sortit să aud astfel de lucruri?! 

Rostind acestea cu adânc dispreţ şi supărare, domnul îşi 
ia lumânarea, porneşte ţanţoş înainte şi se duce direct la 
pat, unde se preface că a adormit atunci când doamna vine 
şi ea în dormitor, toată în lacrimi, murmurând şi făcând 
aluzii cu privire la soarta ei nefericită şi la o intenţie 
confuză de a se consulta cu fraţii ei. Domnul mai suferi însă 
şi tortura secretă de a o auzi din când în când exclamând: 

— Ştiu că sunt doar paisprezece uşi în casa aceea, ştiu că 
era demnul Jenkins, ştiu că era îmbrăcat cu un sacou 
albastru şi o să susţin cu tot atâta tărie cum o susţin şi 
acum, chiar dacă ar fi ultimele cuvinte pe care le-aş mai 
avea de spus! 

Dacă cei din perechea care se contrazice sunt 
binecuvântaţi cu copii, ei nu sunt din acest motiv mai puţin 
contradictorii. Domnişorul James şi domnişoara Charlotte 
intră în sufragerie după masa de seară şi, fiind veseli că i-au 
găsit pe părinţii lor bine dispuşi, îşi închipuie că vor căpăta 


fiecare câte o jumătate de pahar cu vin şi alte favoruri 
deosebite. Dar, din nefericire, domnişorul James devenind 
vorbăreţ în vederea acestor perspective, o întreabă aşa, 
dintr-odată, pe mama lui cât de înaltă este doamna Parsons 
şi dacă nu cumva are o înălţime de aproape doi metri, la 
care mama îi răspunde: 

— Da, cred că are, pentru că doamna Parsons este în 
adevăr o doamnă foarte înaltă, o adevărată gigantă. 

— Pentru numele lui Dumnezeu, Charlotte, strigă soţul ei. 
Nu spune copilului lucruri atât de absurde. Auzi, înălţime 
de doi metri! 

— Ei bine, răspunde doamna, sigur că pot să-mi permit să 
am o părere, şi părerea mea este că are o înălţime de doi 
metri - cel puţin. 

— Ştii bine, Charlotte - spune domnul cu seriozitate, că 
aceasta nu este părerea ta - că tu nu aio astfel de idee - şi 
că spui asta numai de dragul de a mă contrazice. 

— Eşti foarte politicos, îi răspunde soţia, dar a greşi într-o 
chestiune fără importanţă cum este aceea a înălţimii unei 
persoane n-ar fi o crimă prea mare; însă îţi spun din nou, că 
eu cred că doamna Parsons are doi metri şi cred că şi tu ştii 
că are doi metri şi afirmi că nu are numai pentru că eu 
afirm că are. 

Această luare în râs îl face pe domn să devină nervos, 
însă se stăpâneşte şi se mulţumeşte să murmure pe un ton 
superior: 

— Doi metri - ha! ha! Doamna Parsons are doi metri! 

Şi doamna răspunde: 

— Da, doi metri. Mă bucur că tu te amuzi şi de aceea 
repet - doi metri. Apoi subiectul este lăsat baltă şi 
contradicţia începe să fie uitată, când domnişorul James, cu 
intenţia vagă de a se face plăcut şi de a îndrepta lucrurile, 
din nefericire, o întreabă din nou pe mamă din ce este 
făcută luna, care întrebare îi dă mamei ocazia să spună că 
mai bine să n-o fi întrebat, pentru că ea întotdeauna 
greşeşte şi niciodată nu are dreptate; orice ar întreba-o o 
expune la contraziceri şi că mai bine să-l întrebe pe tata 


care nu poate greşi niciodată. Tatăl, sub usturimea atacului, 
trage cu putere de cordonul clopoţelului şi spune că dacă 
conversaţia trebuie să continue în acest fel, este mai bine să 
fie trimişi copiii la culcare. Şi aşa s-a şi întâmplat după 
câteva lacrimi şi multă opunere; şi tatăl, după ce a aruncat 
o privire piezişă şi posomorâtă mamei, îşi trage batista 
peste faţă şi se aşază mai bine pentru moţăiala de după- 
masă. 

Prietenii perechii care se contrazice deplâng adeseori 
certurile lor dese, deşi aproape nu le dau importanţă, 
observând că, fără îndoială, ei sunt foarte ataşaţi unul de 
altul şi că nu se ceartă niciodată decât pentru lucruri de 
nimic. Însă nici prietenii perechii şi nici perechea însăşi, nu 
se gândesc că aşa cum cele mai uimitoare lucruri din 
natură nu sunt decât vaste aglomerări de particule foarte 
mici, tot aşa lucrurile lipsite de importanţă, cele socotite 
drept nimicuri, când se adună fac suma fericirii sau 
nefericirii omeneşti. 


PERECHEA ÎNNEBUNITĂ DUPĂ COPIII EI 


Perechea înnebunită după copiii ei are de obicei mulţi - 
cel puţin şase sau opt. Copiii sunt fie cei mai sănătoşi din 
lume, fie cei mai nenorociţi. In fiecare din cele două cazuri, 
ei sunt subiectul preferat al părinţilor lor şi, deopotrivă, un 
izvor de nelinişte sufletească şi iritare pentru prietenii 
părinţilor lor. 

Perechea înnebunită după copiii ei nu cunoaşte alte date 
decât acelea legate de naşterea, accidentele, bolile sau 
isprăvile mai însemnate ale copiilor. Amândoi deţin în cap 
un almanah cu un mare număr de zile privind diferitele 
date legate de prunci, toate însemnate cu roşu. Îşi amintesc 
de ultima încoronare pentru că în ziua aceea micuțul Tom a 
căzut pe scara bucătăriei, de aniversarea Conspiraţiei 
prafului de puşcă!2* pentru că la cinci noiembrie a întrebat 
Ned dacă picioarele de lemn se fabrică în cer şi dacă 
pălăriile în trei colţuri cresc în grădină. Doamna Whiffler nu 


va uita niciodată cât va trăi ultima zi a anului trecut, pentru 
că în ziua aceea i-au apărut celui mai mic copil patru pete 
roşii pe nas, pe care le-au luat drept pojar. Nu va uita nici 
prima zi de Crăciun, pentru că douăzeci şi una de zile după 
aceasta s-au născut gemenii, şi nici Vinerea mare pentru că 
într-o Vinere mare a fost speriată de o căruţă trasă de 
măgari pe când era însărcinată cu Georgiana. Sărbătorile 
ale căror date se schimbă, nu îşi mută data pentru domnul 
şi doamna Whiffler, pentru că ele rămân bine şi definitiv 
fixate pe seama vreunui copil, de care nu mai pot fi 
despărțite niciodată. Timpul a fost creat, potrivit crezului 
lor, nu pentru sclavi ci pentru fete şi băieţi; şi firele de nisip 
în mişcare din clepsidră nu sunt decât copii mici care se 
joacă. 

După cum am mai spus-o, copiii acestei perechi nu 
cunosc situaţiile de mijloc. Ei sunt sau minuni de sănătate 
sau minuni de lipsă de sănătate. Oricum ar fi, ei trebuie să 
fie minuni. Domnul Whiffler descrie la biroul său suferinţele 
teribile prin care trece băiatul său cel mai mare şi pe care 
niciun alt băiat nu le-a mai avut vreodată, ori trebuie să 
spună că niciodată nu a existat un copil dotat cu o sănătate 
atât de uimitoare, cu o constituţie fizică rezistentă, ca de 
fier, cum este copilul său. Copiii săi trebuie să fie, dintr-un 
punct de vedere sau altul, fie superiori, fie inferiori celor al 
celorlalţi oameni. Sentimentul acesta se poate dezvolta la 
intensităţi de necrezut; astfel am cunoscut odată o doamnă 
şi un domn care îşi purtau capul atât de sus şi au devenit 
atât de mândri de pe urma faptului că cel mai mic copil al 
lor a căzut de la o fereastră de la etajul doi fără să păţească 
ceva, că o mare parte din prietenii lor s-au văzut obligaţi să 
se îndepărteze de ei. Insă acesta poate fi considerat ca un 
caz extrem şi nu unul îndreptăţit să fie luat de exemplu. 

Dacă un prieten se întâmplă să ia masa în condiţii 
obişnuite la una din perechile înnebunite după copiii lor, 
este aproape cu neputinţă să devieze conversaţia de la 
subiectul lor favorit. Orice lucru îi aminteşte domnului 
Whiffler de Ned sau doamnei Whiffler de Mary-Anne sau de 


timpul de dinaintea naşterii lui Ned sau de timpul în care 
încă nu o aveau în vedere pe Mary-Anne. Cea mai 
neînsemnată observaţie, cât de inofensivă ar fi ea, o să 
redeştepte amintiri adormite despre gemeni. Oricum şi 
oriunde ai apuca-o, este cu neputinţă să scapi de ei. O iau 
de la început, orice ar face bietul om. Ned a fost pierdut din 
vedere pentru o jumătate de ceas, Dick a fost uitat cu totul, 
numele lui Mary-Anne n-a fost pomenit, însă al gemenilor 
tot timpul. Nimic nu-i poate ţine la distanţă pe gemeni. 

— Este un lucru extraordinar, Saunders, spune domnul 
Whiffler prietenului în vizită, dar tu i-ai văzut pe cei mici, pe 
gemeni? 

Inima prietenului se strânge pe când răspunde: 

— Oh, da - adeseori. 

— Ce spuneai tu despre piramide, spune domnul Whiffler, 
în mod cu totul firesc, îmi aminteşte de copiii aceştia - ce 
culoare crezi tu că au ochii lor? 

— Pe cuvântul meu, se bâlbâie prietenul, n-aş prea şti să 
răspund. 

De fapt, prietenul nu-şi amintea să fi auzit ceva care să 
fie deosebit în natura celor doi gemeni şi, din cât îi băgase 
el în seamă, puteau foarte bine să n-aibă ochi deloc. 

— Ai spune că sunt roşii, presupun? întrebă domnul 
Whiffler. 

Prietenul şovăie şi aproape crede că aşa sunt, însă 
deducând din expresia feţei domnului Whiffler că nu roşul 
este culoarea, zâmbeşte cu oarecare încredere şi spune: 

— Nu, nu! Cu totul altă culoare. 

— Ce-ai spune de albastru? insistă domnul Whiffler. 

Prietenul se uită la el şi observând o expresie diferită pe 
faţă, riscă să afirme: 

— Aş spune că sunt albaştri - categoric albaştri. 

— Desigur! strigă domnul Whiffler triumfător, ştiam că 
aşa o să spui. Dar ce-ai spune, dacă ochii băiatului sunt 
albaştri şi ai fetei căprii, ai? 

— Imposibil! exclamă prietenul, neştiind deloc de ce ar fi 
imposibil. 


— Este un fapt, totuşi, spune domnul Whiffler; şi trebuie 
să-ţi spun, Saunders, că acesta nu este un lucru obişnuit în 
materie de gemeni sau o împrejurare care survine în 
fiecare zi. 

La dialogul acesta, doamna Whiffler, ca fiind în mare 
măsură răspunzătoare pentru gemeni şi pentru farmecele 
şi particularităţile lor, nu a luat parte, acum însă vorbeşte şi 
ea, reproducând într-o englezească stricată, o vorbă de duh 
a lui Dick în legătură cu subiectul tocmai discutat, care îi 
place domnului Whiffler peste măsură şi-l face să spună că 
ar fi jurat că porneşte de la Dick, oriunde ar fi auzit-o. Apoi 
îi cere doamnei Whiffler să-i povestească lui Saunders ce a 
spus Tom despre taurii sălbatici şi, doamna Whiffler redând 
anecdota, se iveşte o discuţie asupra caracterului diferit al 
umorului lui 'lom faţă de cel al lui Dick şi astfel rezultă că 
spiritul lui Dick este vioi în timp ce stilul lui Tom este uscat 
şi caustic. Această discuţie fiind însufleţită de diverse 
ilustrări, a durat destul de mult şi s-a întrerupt abia atunci 
când doamna Whiffler a poruncit valetului să sune 
clopoţelul pentru doică, căci li se făgăduise copiilor că vor fi 
chemaţi jos să mănânce budincă. 

Prietenul s-a făcut palid când doamna a dat poruncă şi 
încă şi mai palid când aceasta a fost urmată de un mare 
ropot pe scări (asemănător celui produs de căderea ploii pe 
un luminator) după care uşa sufrageriei s-a deschis cu o 
puternică pocnitură şi şi-au făcut tumultoasa apariţie şase 
copii mici, urmaţi imediat de o doică voinică cu câte un 
geamăn pe fiecare braţ. Deoarece toţi cei opt ţipau, strigau 
şi dădeau din picioare - unii sub influenţa unei pofte 
nesăţioase, alţii din cauza spaimei faţă de un străin şi alţii 
din cauza conflictului dintre cele două sentimente - s-a 
scurs o bună bucată de vreme înainte ca toate capetele să 
poată fi rânduite în jurul mesei şi să fie restabilită o aşazisă 
ordine, în îndeplinirea căreia, atât valetul cât şi doica au 
fost zgâriaţi destul de rău. În fine, vocea doamnei Whiffler 
se auzi spunând: 

— Domnule Saunders, pot să vă ofer puţină budincăâ? 


S-a produs o tăcere de nu se auzeau nici răsuflările şi 
şaisprezece ochi măriţi s-au aţintit asupra musafirului, 
aşteptând răspunsul lui. Un strigăt general de bucurie 
dovedi că el răspunsese: „Nu, vă mulţumesc”. Lingurile se 
agită în aer, pe faţa de masă apar picioruşe în extazul de 
nestăpânit şi optzeci de degete scurte se bălăcesc în siropul 
de prune. 

In timp ce budinca este consumată, domnul şi doamna 
Whiffler, făcând semne cu cotul prietenului Saunders, îl 
roagă să ia seama la ochii lui Iom, sau la bărbia lui Dick, 
sau la nasul lui Ned, sau la părul lui Mary-Anne, sau la 
figura lui Emily sau la pulpele micului Bob sau la gura lui 
Fanny sau la capul lui Carry, după cum e cazul. Oriunde 
este dirijată atenţia domnului Saunders, domnul Saunders 
admiră, desigur; deşi este oarecum încurcat cu privire la 
sexul celor mici şi priveşte greşit întorcându-se către o 
fetiţă atunci când domnul Whiffler îi îndreaptă atenţia către 
un băieţel şi îşi manifestă admiraţia pentru un băieţel 
atunci când ar trebui să fie încântat de o fetiţă. Apoi vine 
desertul şi se produce o încăierare pentru fructe şi ţâşniri 
de zeamă în ochii copiilor din portocalele strânse în mâini 
şi, ca urmare, ţipete şi vaiete. In cele din urmă, vine vremea 
ca doamna Whiffler să se retragă şi toţi copiii sunt luaţi de 
mână şi siliţi să-l sărute pe domnul Saunders şi să se arate 
drăguţi cu el înainte de a se urca la etaj, cu excepţia lui 
Tom, care, trântindu-se pe spate în hol, strigă că domnul 
Saunders este o bestie răutăcioasă; şi a lui Dick care, după 
ce a băut vinul tatălui său în timp ce acesta se uita în altă 
parte, este găsit ameţit şi dus afară bălăbănindu-se. 

Domnul Whiffler şi prietenul său rămân singuri, însă 
gândurile domnului Whiffler sunt încă la familia sa, chiar 
dacă familia nu mai este cu el. 

— Saunders, spune el după o scurtă tăcere, dacă vrei, să 
bem în sănătatea doamnei Whiffler şi a copiilor. 

Domnul Saunders interpretează această invitare ca fiind 
un reproş că nu a ridicat el paharul în acest scop şi bea 
oarecum jenat. 


— Ah! oftează domnul Whiffler, copiii ăştia, Saunders, te 
fac să îmbătrâneşti. 

Domnul Saunders gândeşte că dacă ar fi fost ai lui ar fi 
făcut din el un om foarte bătrân; însă nu spune nimic. 

— Şi totuşi, urmează domnul Whiffler, ce poate să 
egaleze fericirea căminului? Ce poate să egaleze firea 
vioaie a copiilor! Saunders, de ce nu te căsătoreşti? 

Aceasta era o întrebare jenantă pentru că domnul 
Saunders gândea că dacă nutrise vreodată intenţii 
matrimoniale, revelaţia acestei zile desigur că le-ar fi smuls 
din rădăcină pentru totdeauna. 

— Imi pare totuşi bine, spune domnul Whiffler, că eşti 
burlac, îmi pare bine dintr-o privinţă, Saunders, din una 
egoistă, admit. Vrei să ne faci, doamnei Whiffler şi mie, o 
favoare? 

Domnul Saunders este surprins - în mod evident 
surprins; însă răspunde: 

— Cu cea mai mare plăcere. 

— Atunci ai vrea tu, Saunders, spune domnul Whiffler cu 
glas impresionant, ai vrea tu să cimentăm şi să întărim 
prietenia noastră intrând în familie, ca să spun astfel, ca 
naş? 

— O fac cu multă plăcere şi mândrie, răspunde domnul 
Saunders; despre care din copii este vorba? Îţi spun drept, 
eu credeam că toţi sunt botezați sau... 

— Saunders, îl întrerupe domnul Whiffler, desigur că toţi 
sunt botezați. Ai dreptate. Realitatea este că doamna 
Whiffler este... pe scurt, aşteptăm un altul. 

— Deci pe al nouălea! strigă prietenul, cu totul speriat la 
ideea aceasta. 

— Da, Saunders, reia domnul Whiffler solemn, al nouălea. 
Să bem în sănătatea doamnei Whiffler! Să bem din nou, 
Saunders şi să-i dorim să treacă cu bine şi peste asta. 

Doctorul Johanson obişnuia să istorisească o povestire 
despre un om care avea în minte doar o singură idee şi 
aceea greşită. Perechea înnebunită după copiii ei este în 
aceeaşi situaţie. Acasă sau când ies, în orice timp şi în orice 


loc, gândurile lor sunt legate de acest subiect şi dincolo de 
el nu văd nimic. Ei vorbesc doar despre lucrurile inteligente 
pe care odraslele le spun sau le fac şi obosesc cercurile de 
prieteni cu vorbăria şi cu absurdităţile lor. Domnul Whiffler 
îl ia de nasture pe un prieten la un colţ de stradă, pe ozi 
vântoasă, ca să-i spună un bon moti2% al celui mai tânăr 
băiat al său, şi doamna Whiffler, făcând o vizită ca să vadă o 
cunoştinţă bolnavă, o întreţine cu o veselă dare de seamă a 
propriilor ei suferinţe trecute şi a celor la care se aşteaptă. 
In astfel de cazuri, păcatele părinţilor cad asupra copiilor 
pentru că lumea ajunge să-i privească ca pe nişte mici fiinţe 
destinate să fie plicticoase. Nu se poate spune că perechea 
înnebunită după propriii ei copii este mânată de o dragoste 
generală pentru aceste fiinţe mici şi atrăgătoare (lucru care 
i-ar scuza în mare măsură); din contră, sunt în stare să 
dispreţuiască sau să cultive invidia faţă de orice alţi copii, în 
afară de ai lor. Dacă şi-ar cerceta propriile inimi, probabil 
că ar găsi în adâncul lor mai mult amor propriu sau egoism 
decât o cred ei. Amorul propriu şi egoismul sunt trăsături 
rele, a căror manifestare fără măsură, deşi poate fi uneori 
distractivă, niciodată nu se întâmplă să nu devină 
obositoare şi neplăcută. De aceea perechile care sunt 
înnebunite după copiii lor sunt, de cele mai multe ori, 
evitate. 


PERECHEA INDIFERENTĂ 


Există barometre de modă veche reprezentând o casă cu 
două ieşiri din care în una este înfăţişat un domn, iar în 
cealaltă o doamnă. Când vremea se anunţă frumoasă, 
doamna iese şi domnul intră. Când se anunţă ploaie, 
domnul iese şi doamna intră. Niciodată nu caută să fie 
împreună, nu sunt bucuroşi sau supăraţi din aceeaşi pricină 
şi nu au nimic în comun. Ei sunt modelul perechii 
indiferente, cu excepţia că în conduita domnului din 
barometru există o oarecare politeţe şi consideraţie, din 


care nu se împărtăşesc niciunul dintre cei doi din perechea 
noastră indiferentă. 

Cei din perechea indiferentă sunt rareori singuri 
amândoi şi atunci când sunt, nimic nu poate întrece apatia 
şi plictiseala lor, domnul fiind în cea mai mare parte a 
timpului somnoros şi doamna tăcută. Dacă încep o 
conversaţie, aceasta este în mod obişnuit de natură ironică 
sau plină de reproşuri. Astfel, după ce domnul s-a lăsat în 
voia unui căscat prelung şi s-a aşezat mai comod în fotoliu, 
doamna probabil va observa: 

— Ei bine, Charles! Sper că stai foarte comod. 

La care domnul răspunde: 

— Oh, da, absolut comod, - absolut. 

— Cred că nu sunt mulţi bărbaţi căsătoriţi, spune 
doamna, care să-şi caute comoditatea în mulţumiri atât de 
egoiste ca tine. 

— Aşa cred şi eu, replică domnul. 

— A cui este vina? întreabă doamna. 

Domnul devenind mai somnoros, nu răspunde. 

— A cui este vina? repetă doamna. 

Domnul nerăspunzând nici de data asta nimic, ea 
continuă, spunând că, după părerea sa, n-a existat niciodată 
în lumea asta o femeie atât de legată de casă, atât de 
gospodină, atât de refractară căutării unui moment de 
mulţumire şi de plăcere dincolo de căminul ei, ca ea. Numai 
Dumnezeu ştie că, înainte de a se mărita, niciodată nu s-a 
gândit şi nu a visat aşa ceva. Şi îşi aminteşte că bietul ei 
tată obişnuia să spună mereu, aproape în fiecare zi din 
viaţa lui: 

— O, draga mea Louisa, numai dacă te-ai mărita cu un 
bărbat care să te înţeleagă şi să-şi ia sarcina să ţină seama 
de fericirea ta şi să se acomodeze puţin cu firea ta, ce 
comoară o să găsească el în tine. 

Ea presupune că tatăl ei ştia ce fire are ea - doar o 
cunoscuse destul de bine - aşa că lucrul nici nu poate fi pus 
la îndoială, însă ce poate face ea? Dacă întotdeauna căminul 
ei este trist şi părăsit şi soţul aproape totdeauna absent, 


fără să găsească plăcere în compania ei, atunci ea se 
găseşte (desigur, foarte rar) în situaţia de a căuta puţină 
recreere în altă parte. Doar nu se aşteaptă de la ea să 
lâncezească şi să moară de plictiseală, cel puţin aşa speră. 

— Atunci hai, Louisa, spune domnul, trezindu-se tot atât 
de repede pe cât adormise, rămâi acasă în seara asta şi tot 
aşa o să fac şi eu. 

— Mi-ar părea rău să presupun că îţi face plăcere să mă 
superi, răspunde doamna, însă ştii tot aşa de bine ca şi mine 
că sunt foarte ataşată de doamna Mortimer şi că ar fi un act 
de nepoliteţe vulgară şi de proastă creştere ca, după ce am 
acceptat un loc în loja ei şi am împiedicat-o să invite pe 
altcineva, să nu mă duc. 

— Ah! Asta este! spune domnul, ridicând din umeri. Am 
ştiut foarte bine. Am ştiut că tu nu poţi să te devotezi o 
singură seară propriului tău cămin. lot ce-aș avea de spus, 
Louisa, e următorul lucru: adu-ţi aminte că eu am vrut cu 
tot dinadinsul să stau acasă în seara asta şi că nu este vina 
mea că nu suntem mai des împreună. 

Cu acestea, domnul pleacă la club unde urmează să se 
întâlnească cu cineva, şi doamna iese grăbită din încăpere 
ca să se îmbrace pentru doamna Mortimer. Şi nu se 
gândesc unul la celălalt, până când, datorită unei ocazii 
neprevăzute, se găsesc din nou singuri, împreună. 

Dar să nu se presupună că perechea indiferentă este în 
mod obişnuit şi certăreaţă. Cu totul dimpotrivă. Aceste 
discuţii sunt numai ocazii pentru a se scuza şi nimic mai 
mult. În general, cei doi sunt bine dispuşi şi fără grijă, şi se 
ceartă tot atât de rar, cum fac orice cunoscuţi obişnuiţi, 
între ei. Pentru că nu este de niciun folos să se deranjeze 
reciproc sau să-şi facă supărări unul altuia. 

Când se întâlnesc în societate, cei doi din perechea 
indiferentă sunt cei mai bine crescuţi oameni din câţi există. 
Doamna este aşezată într-un colţ, într-un mic grup de 
prietene şi una dintre ele exclamă: 

— Ei, ia uită-te acolo, e soţul tău, dragă! 

— Al cui? Al meu? spune ea cu nepăsare. 


— Ei, al tău desigur, şi vine încoace. 

— Curios lucru! spune doamna cu ton apatic, credeam că 
e la Dover. 

Domnul veni la ele, discutând cu toate şi înclinând uşor 
capul către soţia sa; reieşi din spusele lui că a fost într- 
adevăr la Dover şi că tocmai acum s-a întors. 

— Ce fiinţă ciudată eşti tu! observă soţia, şi mă întreb ce 
oare te-a adus aici? 

— Am venit, desigur, să te caut pe tine, răspunde soţul. 

Aceasta este o glumă atât de reuşită, încât doamna pare 
foarte amuzată, după cum sunt şi alte doamne, în aceeaşi 
situaţie, care au putut auzi conversaţia, şi, în timp ce toate 
fac mare haz, domnul salută din cap, se răsuceşte pe 
călcâie şi se îndepărtează încet. 

Sunt totuşi momente când prezenţa lui nu-i aşa de 
plăcută, deşi egal de neaşteptată. Aşa de pildă, atunci când 
doamna invită una sau două persoane la ceai şi la nişte 
cancanuri şi lui i se întâmplă să vină acasă chiar la mijlocul 
distracţiei lor. Sunt şanse de o sută la una ca el să rămână 
acasă doar o jumătate de oră. Insă doamna se simte totuşi 
oarecum deranjată de venirea lui inoportună şi reflectează 
în sinea ei: „Eu nu mă amestec niciodată în treburile lui, de 
ce să se amestece el în ale mele? Şi nu este întâmplător. 
Intotdeauna când e cazul să am un motiv anume de a dori 
să nu vină acasă, atunci vine. Asta-i provocator şi obositor; 
şi, desigur, că din moment ce mă lasă atât de mult singură 
pentru plăcerea lui, ar putea, cel puţin în aparenţă, să o 
facă în egală măsură şi pentru a mea”, 

Observând ce-i trece prin minte, domnul care venise 
acasă pentru a se simţi comod, îşi face un merit din faptul 
că o vede indispusă şi ajunge la concluzia că acasă este 
ultimul loc în care poate spera să se simtă bine şi se 
hotărăşte, pe când îşi ia pălăria şi bastonul, să nu mai fie 
vreodată atât de virtuos. 

Astfel, foarte multe perechi indiferente şi reci o continuă 
aşa până când îi cuprinde răceala mormântului, care se 
închide peste prostia şi indiferența lor. Pierderea numelui, a 


situaţiei, a caracterului şi chiar a vieţii rezultă uneori din 
cauze tot atât de neînsemnate ca acestea descrise până 
acum, iar când cei care bârfesc vorbesc despre astfel de 
întâmplări, exagerând părţile rele, îşi ridică mâinile şi 
sprâncenele şi se cheamă unul pe altul ca martori, 
povestind ce pereche indiferentă au fost totdeauna domnul 
şi doamna cutare, chiar în cele mai frumoase timpuri ale lor. 


PERECHEA SIMPATICĂ 


Perechea simpatică are multe denumiri. Li se spune „o 
pereche încântătoare”, „o pereche plină de afecţiune”, „o 
pereche cu totul agreabilă", „o pereche bună la suflet", şi „o 
pereche cu firea cea mai amabilă din câte există". Adevărul 
este că cei din perechea simpatică sunt oameni de lume. 
Sunt oameni de lume deoarece una din două: ori că 
mijloacele de a te face plăcut lumii au devenit mai uşoare 
decât pe vremea poveştii cu bătrânul şi măgarul, ori că 
bătrânul era neîndemânatic şi se pricepea foarte puţin la 
treaba asta. 

„Insă este într-adevăr posibil să te faci plăcut lumii?“ 
poate întreba vreun cititor care se îndoieşte. Este, cu 
siguranţă este. Nu numai că este foarte posibil, dar este şi 
foarte uşor. Căile sunt strâmbe şi câteodată respingătoare 
şi josnice. Ei şi? Un om nu trebuie decât să se târască pe 
mâini şi pe picioare, să ştie când să închidă ochii şi când să- 
şi astupe urechile, când să se plece şi când să stea drept, şi 
dacă prin lume se înţelege acea părticică din ea în care îşi 
duce viaţa, în felul acesta se va face plăcut de lume, nu vă 
temeţi. 

Se va vedea curând că dacă un bărbat simpatic sau o 
femeie simpatică au mijloace uşoare de a se face, fiecare 
dintre ei, plăcut lumii, adaptându-se tuturor vârtejurilor şi 
meandrelor ei, un bărbat şi o femeie simpatică, laolaltă, 
sau, cu alte cuvinte, o pereche simpatică, lucrând mână în 
mână şi acţionând în înţelegere, au un avantaj evident. De 
aici rezultă că perechii simpatice nu prea îi lipseşte 


succesul ci îl are pe o scară destul de largă. Şi de aici 
rezultă că dacă cititorul sau cititoarea, lăsând din mână 
această carte ce pare greoaie la prima vedere, va avea 
bunătatea să treacă în revistă cercul lui sau cercul ei de 
cunoştinţe şi să caute anume vreun bărbat şi o femeie cu 
legături multe şi renume bun, care nu se datoresc 
talentelor sau averii lor, atunci cititorul sau cititoarea va 
descoperi, după o scurtă gândire, că domnul şi doamna 
sunt o pereche simpatică. 

Perechea simpatică este alcătuită din doi oameni gata 
oricând să se extazieze: sunt cei mai sensibili oameni de pe 
faţa pământului. Nimic din ceea ce este înţelept sau virtuos 
nu le scapă. Au ochi microscopici pentru astfel de calităţi şi 
le pot găsi orişiunde. Perechea simpatică nu linguşeşte - oh, 
nu! Nici nu se reţine de a le vorbi prietenilor despre 
defectele acestora. Unul este prea generos, altul prea 
candid, al treilea are înclinarea să creadă că toţi oamenii 
sunt la fel cu el şi să privească omenirea ca pe un grup de 
îngeri, al patrulea este prea înţelegător faţă de o greşeală. 

— Noi niciodată nu flatăm pe nimeni, dragă doamnă 
Jackson, spune perechea simpatică; ne spunem deschis 
părerile. Nici dumneavoastră, nici domnul Jackson nu aveţi 
destule defecte. Poate să sune ciudat, dar acesta este 
adevărul. Nu aveţi destule defecte. Cunoaşteţi felul nostru 
de a fi - noi trebuie să vorbim deschis şi asta o facem 
întotdeauna. Puteţi să vă supăraţi pe noi pentru că vorbim 
aşa, dacă vreţi, însă, o repetăm - nu aveţi destule defecte! 

Cei din perechea simpatică nu-şi sunt mai puţin simpatici 
unul altuia, decât celorlalţi. Domnul simpatic îi zice soţiei: 
„draga mea“, şi doamna simpatică i se adresează lui cu: 
„dragul meu“. Dacă ei sunt domnul şi doamna Bobtail 
Widger. Doamna Widger este „Lavinia, draga mea“ şi 
domnul Widger este „Bobtail, dragul meu”. Vorbind unul 
despre altul întrebuinţează aceeaşi denumire tandră. 
Doamna Widger povesteşte despre ce a spus dragul ei 
Bobtail şi domnul Widger despre ce gândeşte şi spune 
draga lui Lavinia. 


Dvcă stai la cină alături de doamna simpatică, aceasta 
profită de prima ocazie ca să-şi exprime convingerea că îi 
cunoşti pe soţii Clickit. Este sigură că i-a auzit pe soţii 
Clickit vorbind despre dumneata - nu vrea să spună în ce 
termeni, pentru că în acest caz ai putea considera că 
doreşte să te flateze. Dacă admiţi că îi cunoşti pe soţii 
Clickit, atunci doamna simpatică se lansează imediat în 
laude la adresa lor. Ea îi simpatizează foarte mult. Unde se 
mai găsesc oameni atât de sinceri, de ospitalieri şi de buni - 
o astfel de femeie amabilă şi interesantă ca doamna Clickit? 
Au existat vreodată doi oameni atât de puţin corupți pe 
lumea asta ca ei? 

— Care ei, draga mea? întreabă cu voce tare domnul 
Widger, din partea opusă a mesei. 

— Ca soţii Clickit, dragul meu, răspunde doamna Widger. 

Domnul Widger adaugă: 

— Soții Clickit sunt o pereche nobilă, merituoasă şi 
demnă de stimă. 

Doamna Widger făcând observaţia că soţul ei devine 
mereu elocvent asupra acestui subiect, domnul Widger 
admite că este animat de simţăminte puternice atunci când 
sunt menţionate numele soţilor Clickit şi ale altor prieteni ai 
săi (şi aici îşi îndreaptă privirea spre gazdă şi soţul ei), 
pentru că asemenea oameni fac cinste naturii omeneşti şi îţi 
face plăcere să te gânrieşti la ei. 

— Dumneata îi cunoşti pe soţii Clickit, doamnă Jackson? 
întreabă el, adresându-se doamnei care e gazdă. 

— Nu, desigur, nu am avut plăcerea, răspunde ea. 

— Mă uimeşti! exclamă domnul Widger, să nu-i cunoşti pe 
soţii Clickit! Cum oare, pentru că dintre toţi sunteţi tocmai 
persoanele care ar trebui să le fie prieteni intimi. Sunteţi 
fiinţe cu însuşiri asemănătoare, sunteţi... Auzi, să nu-i 
cunoască pe soţii Clickit! Dar vreţi să-i cunoaşteţi pe soţii 
Clickit? Vă interesează să-i cunoaşteţi? Vreţi să-i întâlniți în 
mod prietenesc acasă la noi, într-o seară, şi să faceţi 
cunoştinţă? 


Doamna Jackson va fi cu totul încântată. Nimic nu îi va 
face o mai mare plăcere. 

— Atunci Lavinia, draga mea, ia seama şi nu pierde din 
vedere. Ai grijă ca domnul şi doamna Jackson să facă 
cunoştinţă cu soţii Clickit, fără să mai pierdem timpul. Astfel 
de oameni nu trebuie să fie străini unii de alţii. 

Doamna  Widger înregistrează în minte amândouă 
familiile drept centru de atracţie al viitoarei ei petreceri. lar 
domnul Widger, continuând s-o lungească asupra virtuţilor 
soţilor Clickit, adaugă, pe lângă alte calităţi morale, că se 
plimbă cu unul din cele mai drăguţe faetoane din oraş şi că 
au un venit de două mii de lire pe an. 

Deoarece perechea simpatică nu laudă niciodată meritele 
unei persoane absente fără să întoarcă astfel vorba încât 
laudele lor să se reflecte asupra cuiva care este prezent, tot 
aşa ei nu vorbesc pe nimeni şi nimic de rău fără ca vorbele 
lor să se reflecteze în acelaşi fel. Prietenul lor, domnul 
Slummery, spun ei, este fără discuţie un pictor talentat şi ar 
fi foarte cunoscut şi şi-ar vinde picturile la un preţ foarte 
ridicat, dacă crudul acela de domn Fithers nu l-ar fi 
acaparat pentru galeria lui de artă şi nu l-ar fi luat cu totul 
în posesia lui. Fithers, este de observat, fiind prezent de la o 
distanţă la care poate auzi, şi Slummery absent. Oare 
doamna Tabblewick este atât de frumoasă pe cât spune 
lumea? Ei, aceasta este o întrebare foarte agasantă, pentru 
că, fără îndoială, ea este o femeie fermecătoare şi ei au 
cunoscut-o de mult timp şi au fost în relaţii apropiate. Ea 
este fără îndoială frumoasă, foarte frumoasă. Au socotit-o 
cândva drept cea mai frumoasă femeie din câte au văzut, 
însă, dacă stărui să-ţi dea un răspuns absolut sincer, se simt 
obligaţi să-ţi spună că aceasta s-a întâmplat înainte de a o fi 
cunoscut pe minunata noastră prietenă aflată pe sofa 
(sofaua este la un pas şi prietena noastră minunată n-ar 
putea evita să audă şoaptele în care s-a vorbit. Dar, din acea 
clipă, cu greu ar mai fi putut fi judecători imparţiali.) 
Doamna Tabblewick este fără îndoială foarte frumoasă - de 
altfel seamănă cu prietena noastră, în fapt, în ceea ce 


priveşte silueta şi trăsăturile - însă din punctul de vedere al 
expresiei, al sufletului, al figurii şi al aerului, luate la un loc 
- oh, este departe! 

Dar în timp ce perechea simpatică face critici, ei sunt 
foarte  grijulii să-şi păstreze ţinuta de amabilitate şi 
sentimente delicate. Într-adevăr chiar criticile, în ele însele, 
sunt făcute astfel încât să pară rezultate din marea lor 
simpatie şi bună voinţă. Doamna simpatică face o vizită unei 
doamne care se înnebuneşte după copiii ei şi stă cu o fetiţă 
pe genunchi; se arată încântată de răspunsurile ei 
spontane, pretinzând că nimic nu-i face mai mare plăcere 
decât să stea de vorbă cu îngeraşii aceştia. Când cealaltă 
doamnă întreabă dacă în ultimul timp a mai văzut-o pe 
tânără doamnă Finching şi dacă copilul ei s-a făcut mai 
frumos decât promitea să fie, doamna simpatică răspunde: 

— Oh, draga mea, nu poţi să-ţi închipui cât de des am 
vorbit, Bobtail şi cu mine, despre biata doamnă Finching - 
este un suflet atât de bun şi era atât de doritoare ca odrasla 
ei să fie un copil frumos - şi e foarte firesc de altfel, pentru 
că într-o vreme venea foarte des pe aici şi ştii, există un 
spirit de întrecere între mame - astfel că este aproape cu 
neputinţă să-ţi spun cât de mult am compătimit-o. 

— Este debil, sau urât, sau cum? întreabă cealaltă. 

— Debil sau urât, draga mea? răspunde doamna 
simpatică, este o momâie - o veritabilă mică momâie. 
Niciodată nu ai văzut vreo fiinţă mai nenorocită, în toate 
zilele pe care le-ai trăit. In mod sigur, nu va trebui să o laşi 
pe doamna Finching să vadă din nou pe vreunul din copiii 
ăştia frumoşi, pentru că îi vei zdrobi inima. Cerul s-o 
binecuvânteze pe fetiţa asta, uită-te cum priveşte drept în 
faţa mea! Poţi să-ţi închipui ceva mai drăguţ? Dacă doamna 
Finching ar putea cel puţin să spere - însă nu este cu 
putinţă - ştii, darurile Providenţei! Şi, gata să plângă, 
întrebă: — Ce-am făcut cu batista mea? 

Ceea ce o determină pe mama care se înnebuneşte după 
copiii ei să-i vorbească soţului, în aceeaşi seară, despre 
calităţile atrăgătoare şi sufletul simţitor al doamnei 


simpatice. Fapt este că domnul şi doamna Bobtail Widger 
primesc de îndată o invitaţie la un dineu la soţii Finching. 


MICA PERECHE DELICATĂ 


În cercurile de modă veche exista odată un obicei potrivit 
căruia dacă un domn sau o doamnă nu erau în stare să 
cânte un cântec, trebuiau să distreze societatea cu o 
povestire. Deoarece ne găsim în situaţia de a nu fi în stare 
să descriem (spre satisfacția noastră) o mică pereche 
delicată în abstract, propunem să vă povestim aici o scurtă 
istorisire despre o mică pereche delicată dintre 
cunoştinţele noastre. 

Mica pereche de care va fi vorba se compune din domnul 
şi doamna Chirrup. Domnul Chirrup are sprinteneala şi 
ceva din mişcările vioi şi iuți ale unei păsărele. Doamna 
Chirrup este cea mai drăguță dintre toate femeile mici şi 
are cea mai drăguță şi mică faţă pe care ţi-ai putea-o 
închipui. Are cel mai delicat picioruş, cea mai blândă şi mai 
firavă voce, cel mai plăcut şi mai fin surâs, cele mai frumos 
rânduite şi mai mici bucle, cei mai strălucitori ochişori, cel 
mai liniştit fel de a fi, şi este, în totul, una din cele mai 
atrăgătoare femei mici, de pe această lume sau de pe 
cealaltă. Este o sinteză a tuturor calităţilor domestice - o 
ediţie de buzunar a celei mai bune tovarăşe pentru un 
tânăr - o femeie mică în care se concentrează o uimitoare 
cantitate de bunătate şi de utilitate în cel mai mic spaţiu 
posibil. Mică aşa cum este, doamna Chirrup ar putea să 
furnizeze mai departe zestrea sufletească pentru un număr 
de gospodine, înalte de doi metri, fără tocuri, - dacă în 
prezenţa doamnelor ne-am putea permite acest termen - şi 
cu un fizic robust. 

Nimeni nu ştie toate astea mai bine ca domnul Chirrup, 
deşi se preface că nu ştie. Ca urmare, este foarte mândru 
de jumătatea lui, jumătatea cea mai bună şi, evident, se 
socoteşte, aşa cum de altfel îl socotesc şi ceilalţi, oarecum 
norocos că îi este soţie. Am spus evident aceasta deoarece 


domnul Chirrup este o persoană mică, cu sufletul cald. Şi 
dacă, în societate, îi prinzi privirea, când s-a uitat pe furiş la 
doamna Chirrup, observi în ea o oarecare sclipire de 
satisfacţie, însoţită, poate, de o înclinare schiţată a capului, 
care arată tot aşa de bine ce-i trece prin minte, ca şi când 
ar spune-o prin cuvinte, ba ar mai pune la gură şi o pâlnie 
pentru strigăt. Mai mult, domnul Chirrup are un fel 
deosebit de gingaş de a se adresa doamnei Chirrup de 
parcă ar poseda timbrul unei păsări. „Draga mea“ şi - fiind 
o fire veselă - face mici glume pe socoteala ei, glume 
desigur inofensive, de care nimeni nu face mai mare haz 
decât însăşi doamna Chirrup. De asemenea, domnul 
Chirrup, din când în când, se face că regretă zilele în care a 
fost burlac şi se plânge (cu un zâmbet prefăcut pe faţă, care 
arată mulţumire) de pierderea libertăţii lui şi de 
amărăciunea sufletului său fiindcă a fost luat captiv de 
doamna Chirrup - toate aceste expresii completându-se, 
pentru a arăta triumful secret şi satisfacția sufletească a 
domnului Chirrup. 

Am avut ocazia să observăm că doamna Chirrup este o 
gospodină incomparabilă. In arta treburilor domestice, în 
secretele pregătirii prăjiturilor, al punerii murăturilor şi 
preparării conservelor, nimeni nu este mai iniţiată ca 
această mică persoană. Pe lângă asta, este foarte 
îndeminatică la broderiile pe muselină şi pânză, şi foarte 
pricepută la târguieli, pe care le face în cele mai 
avantajoase condiţii. Insă dacă există o treabă în gospodărie 
în care excelează într-un gard fără egal, aceasta este 
treaba importantă de a tranşa o friptură. O gâscă friptă se 
consideră în mod universal că este o piedică în calea 
aspiranţilor către perfecţiune în ramura aceasta a artei 
culinare. Foarte mulţi dintre cei care păreau promiţători în 
arta tranşării, începând cu pulpele de oaie şi păstrându-şi 
buna reputaţie cu muşchiul de vițel, cu cel de vacă, cu 
piciorul de miel, cu găinile şi chiar rațele, s-au compromis în 
faţa unei gâşti fripte şi şi-au pierdut pentru totdeauna 
rangul şi reputaţia. Pentru doamna Chirrup, să împartă o 


gâscă în cele mai mici părţi componente, este un joc cu 
care-şi trece timpul - o glumă - un lucru care se face într- 
un minut sau aşa ceva, fără cea mai mică întrerupere a 
conversaţiei în curs. Nu se întâmplă vreo trecere a farfuriei 
mari peste capul nenorocitului care stă în dreapta sau în 
stânga ei, nu ascute cu violenţă cuțitul, nu ciocăneşte şi nu 
mânuieşte cuțitul ca pe un fierăstrău la vreo încheietură 
mai îndărătnică, nu face zgomot, nu se stropeşte, nu se 
frige, nu părăseşte operaţia în disperare - totul este numai 
încredere şi bună dispoziţie. Farfuria mare este aşezată pe 
masă şi când capacul a fost ridicat, pentru o clipă, dar 
numai pentru o clipă, observi că atenţia îi este tulburată. 
Surâde, însă nu aude cum îţi continui povestirea ta. Între 
timp cuțitul lucitor se ridică, încheieturile mâinilor se agită 
uşor şi nu fără graţie, îşi strânge buzele pentru o clipită, 
apoi le destinde într-un zâmbet, şi totul este terminat. 
Pulpele păsării alunecă uşor în jos într-un lac de sos, aripile 
par să se topească desprinzându-se de corp. Pieptul se 
desparte într-un şir de felii pline de suc, porţiile mai mici şi 
mai complicate ale acestei anatomii se desprind şi ele, o 
peşteră cu umplutură iase la iveală şi gâsca s-a dus! 

Să iei masa cu domnul şi doamna Chirrup este unul din 
cele mai plăcute lucruri din lume. Domnul Chirrup are un 
prieten burlac cu care a împărţit viaţa în binecuvântatele 
zile, când nu era căsătorit şi de care este foarte ataşat. 
Contrar împrejurărilor obişnuite, acest prieten burlac este 
nu mai puţin prieten cu doamna Chirrup şi, astfel, ori de 
câte ori iei masa cu domnul şi doamna Chirrup, îl întâlneşti 
şi pe prietenul burlac. Oricărui muritor cu judecata dreaptă 
i-ar face plăcere să observe buna înţelegere care există 
între aceştia trei. Gropiţa de mulţumire care apare în 
obrajii doamnei Chirrup, bucuria ospitalităţii fără astâmpăr 
care se filtrează, parcă, din buzunarele vestei domnului 
Chirrup şi veselia prietenului burlac care patronează 
atmosfera sunt foarte plăcute. In aceste ocazii, domnul 
Chirrup găseşte prilejul să-şi râdă de prieten pentru că a 
rămas singur şi prietenul nu rămâne dator pe chestia că 


domnul Chirrup s-a înhămat la jug, la care lucru, 
domnişoarelor necăsătorite, întâmplător de faţă, le vine să 
moară de râs şi nu numai o dată le-am observat pe acestea 
uitându-se lung la prietenul necăsătorit, lucru care ne 
convinge că situaţia sa nu este deloc mai sigură, aşa cum 
credem că nu este a nici unui burlac care vizitează prieteni 
însuraţi şi face glume pe socoteala căsătoriei, pentru că 
astfel de bărbaţi se mişcă printre trape, plase şi capcane 
nenumărate, şi adeseori se pomenesc în genunchi în faţa 
altarului, luând pe M sau pe N de nevastă, înainte de a se 
dezmetici şi a şti despre ce este vorba. 

Totuşi, asta nu este treaba domnului Chirrup, care 
vorbeşte şi râde şi îşi bea vinul şi râde din nou şi încă 
vorbeşte până vine timpul de intrat în salon unde, odată 
cafeaua servită şi terminată, doamna Chirrup pregăteşte 
lucrurile pentru un joc de societate şi-l cheamă pe domnul 
Chirrup s-o ajute, ceea ce acesta şi face. Pe când stau unul 
lângă altul, observi că domnul Chirrup este cu o idee mai 
înalt ca doamna Chirrup şi că sunt cea mai drăguță şi mai 
bine potrivită pereche care poate exista, observaţie pe care 
nu ai prilejul să o faci altă dată, în afară de cazul în care îi 
vezi pe stradă braţ la braţ, sau îi întâlneşti într-o zi ploioasă 
păşind sub o umbrelă foarte mică. Jocul de societate (la 
care domnul Chirrup este cel mai vesel din grup) fiind 
terminat, între timp apare o tavă mică şi drăguță pe care se 
găseşte o gustare pentru cină. Şi când aceasta se termină, 
şi după ce ai spus: noapte bună, te găseşti repetând de zeci 
de ori, în drumul către casă, că niciodată nu a existat o 
pereche atât de mică şi delicată ca domnul şi doamna 
Chirrup. 

Nu ştim dacă atunci când însuşirile bune sunt 
concentrate în trupuri mici sunt mai la îndemână decât 
atunci când sunt risipite pe spaţii mai mari şi deci trebuie 
adunate la un loc pentru a fi folosite, dar, ca regulă 
generală - întărită desigur, ca şi alte reguli, prin excepţiile 
ei, susţinem că oamenii mici sunt veseli şi buni din fire. Şi 
cu cât avem mai mulți oameni veseli şi buni din fire, cu atât 


mai bine. De aceea să le dorim binele tuturor perechilor 
mici şi delicate şi să sperăm că numărul lor va creşte şi se 
va multiplica. 


PERECHEA EGOISTĂ 


Egoismul perechilor este de două feluri. Ceea ce 
urmărim, este să arătăm aceasta prin două exemple. 

Perechea egoistă poate fi tânără, bătrână, de vârstă 
mijlocie, înstărită sau neînstărită, poate să aibă o familie 
mică, o familie mare sau să nu aibă familie deloc. Nu există 
un semn exterior după care o pereche egoistă poate fi 
cunoscută şi evitată. Cei doi vin peste tine pe neaşteptate: 
Nu există pază împotriva lor. Niciun om nu poate de la sine 
să fie prevenit sau înarmat împotriva unei perechi egoiste. 

Cuplul egoist a avut de suferit toate nenorocirile şi a 
experimentat toate senzațiile plăcute sau chinuitoare pe 
care natura noastră le poate avea. Ne este cu neputinţă să 
spunem perechii egoiste ceva ce nu ştie sau să-i descriem 
ceva ce nu a simţit. Au fost în orice situaţie, în afară de 
aceea de decedați. Uneori suntem tentaţi să le dorim să fi 
fost şi în această situaţie, însă numai în clipele lipsite de 
sentimentul milei, clipe care sunt puţine şi îndepărtate 
unele de altele. 

Ni s-a întâmplat zilele trecute, în cursul unei vizite, să 
întâlnim o pereche egoistă şi nu am rămas mult timp în 
necunoştinţă de acest fapt, pentru că prima noastră 
întrebare adresată gazdei i-a pus într-o susţinută şi 
viguroasă activitate. Intrebarea era desigur referitoare la 
sănătatea doamnei şi răspunsul a fost acela că nu prea s-a 
simţit bine. 

— Oh, draga mea, interveni doamna egoistă, nu spune că 
nu te-ai simţit bine. Noi am fost aceia care nu ne-am simţit 
bine, de când ne-am văzut ultima oară! 

Intâmplându-se ca gazda să adauge că nici soţul ei nu s-a 
simţit bine, domnul egoist se repezi: 


— Nu-l lăsa pe Briggs să se plângă că nu îi este bine, nu-l 
lăsa să se plângă, dragă doamnă Briggs, după cele ce le-am 
suferit eu în aceste ultime şase săptămâni. El nu ştie ce 
înseamnă să fii bolnav, n-are nici cea mai mică idee despre 
asta! Nici cea mai slabă concepţie! 

— Dragul meu, se interpuse soţia lui, zâmbind, vorbeşti 
ca şi când ar fi aproape o crimă a domnului Briggscănua 
fost atât de bolnav cum am fost noi, în loc să fii 
recunoscător providenţei că el şi draga noastră doamnă 
Briggs sunt în binecuvântata situaţie de a nu şti ce 
înseamnă adevărata suferinţă. 

— Draga mea, răspunse domnul egoist, cu o voce scăzută 
şi cucernică, mă nedreptăţeşti. Mă simt recunoscător 

— Foarte recunoscător şi sunt încredinţat că prietenii 
noştri nu vor cunoaşte experienţa suferinţei, cu preţul 
ridicat pe care l-am plătit noi. Aşa sper! 

Reducând-o la tăcere pe doamna Briggs pe această temă, 
şi rezolvând astfel chestiunea de care era vorba, domnul 
egoist se întoarse către noi şi, după câteva observaţii 
preliminare, făcute cu scopul precis de a ajunge la subiectul 
pe care îl avea în minte, ne întreabă dacă, eventual, o 
cunoaştem pe văduva lady Snorflerer. La răspunsul nostru 
negativ, a presupus că desigur îl vedem des pe lordul Slang 
sau, dincolo de orice îndoială, suntem în relaţii apropiate cu 
sir Chipkins Glogwog. Descoperind că nu suntem în stare să 
reclamăm niciuna din aceste distincţii, şi-a exprimat marea 
lui uimire şi, întorcându-se către soţia sa, zâmbind, a 
întrebat cine este acela care a spus grozava povestire 
despre pireul de cartofi? 

— Cine, dragul meu? răspunde doamna egoistă, desigur 
că sir Chipkins. Cum poţi să mai întrebi? Nu-ţi aminteşti că 
a pus-o pe socoteala bucătarului nostru, spunând că tu şi cu 
mine suntem atât de asemănători prinţului şi prinţesei, că 
aproape ar fi putut să jure că suntem ei? 

— Desigur, îmi amintesc de asta, spune domnul egoist, 
însă tu eşti sigură că nu se referea la cealaltă anecdotă cu 
împăratul Austriei şi cu pompa? 


— Pe cuvântul meu, cred că da, răspunde soţia. 

— Sigur că da, confirmă domnul egoist, povestirea a fost 
a lui Slang, acum îmi amintesc perfect. 

Totuşi, câteva clipe după aceea, a reieşit că memoria 
domnului egoist era oarecum înşelătoare, deoarece a 
început să aibă o bănuială că povestirea a fost spusă de 
văduva lady Snorflerer, ultima oară când au luat masa la ea. 
Insă, mai departe, ivindu-si unele probe, puternice dealtfel, 
tinzând să arate că nu putea fi aşa, întrucât văduva lady 
Snorflerer, cu acea ocazie, a fost tot timpul prinsă în 
conversaţie cu doamna egoistă, domnul egoist îşi retrase 
părerea. Şi după ce a pus povestirea pe socoteala a o 
mulţime de oameni mari, o lăsă din fericire în seama 
ducelui de Scuttlewig subliind că nu era un lucru 
extraordinar că a uitat de Alteța sa până acum, deoarece se 
întâmplă adeseori ca numele acelora cu care suntem în 
relaţii familiare să fie cele de care ne amintim abia la urmă. 

A apărut, în continuare, nu numai că perechea egoistă 
cunoaşte pe toată lumea, dar că nu s-a petrecut aproape 
niciun eveniment de importantă şi notorietate de mulţi ani 
încoace, de care, într-un fel sau altul, să nu fie legaţi. Astfel 
am aflat că atunci când binecunoscutul atentat la viaţa lui 
George al III-lea a fost săvârşit de Hatfield la teatrul Drury 
Lane, bunicul domnului egoist se găsea în dreapta lui şi a 
fost primul om care l-a apucat de guler, iar mătuşa doamnei 
egoiste, care şedea la câteva loji distanţă de grupul regal, a 
fost singura persoană care a auzit-o pe Maiestatea Sa 
exclamând: 

— Charlotte, Charlotte, nu te teme: lansează doar 
rachete - se lansează doar artificii! Când a izbucnit focul 
care a distrus cele două clădiri ale Parlamentului şi când 
perechea egoistă tocmai se găsea la fereastra unui salon pe 
strada Blackheath, atunci şi acolo au exclamat dintr-odată, 
spre uimirea întregului grup în care se găseau: „Este 
Camera lorzilor!” Aceasta însă nu era o dovadă izolată a 
spiritului lor deosebit de pătrunzător pentru că, 
întâmplându-se să fie (aşa cum au descoperit ulterior, 


comparând datele şi împrejurările) în acelaşi omnibuz cu 
domnul Greenacre, când acesta purta capul victimei sale 
prin oraş într-un sac albastru, amândoi au observat o 
contractare neobişnuită a mușchilor feţei sale; plimbându- 
se pe Fish Street Hill, câteva săptămâni mai târziu, domnul 
egoist i-a spus doamnei lui - ridicând puţin privirea către 
culmea Monumentului: „Acolo este un băiat, draga mea, 
care citeşte o biblie. Lucru foarte ciudat. Nu-mi place asta”. 

— Cinci minute după aceea, domnule, spune domnul 
egoist, împreunându-şi mâinile, cu o pocnitură violentă - 
băiatul a dispărut! 

Variind aceste subiecte prin introducerea multor altora 
de acelaşi fel şi întreţinându-ne, între timp, cu o relatare 
amănunţită despre ce vreme şi ce dietă le convine şi ce 
vreme şi ce dietă nu le convine şi la ce oră se scoală în mod 
obişnuit şi la ce oră se duc la culcare, şi cu multe alte 
particularităţi ale vieţii lor domestice, prea numeroase 
pentru a le mai menţiona, în cele din urmă perechea 
egoistă şi-a luat ziua bună şi ne-a dat ocazia să facem şi noi 
acelaşi lucru. 

Domnul şi doamna Sliverstone sunt o pereche de altă 
clasă, pentru că tot egoismul doamnei îl are în vedere pe 
soţul ei şi tot egoismul domnului o are în vedere pe doamna. 
De exemplu: domnul Sliverstone face parte din preoţime şi, 
ocazional, scrie predici, aşa cum face orice preot. Dacă se 
întâmplă să te prezinţi la uşa de intrare în timpul în care el 
este astfel ocupat, doamna Sliverstone apare în vârful 
picioarelor şi, vorbind în şoaptă şi cu gravitate, ca şi când ar 
fi trei sau patru prieteni la etaj, toţi pe moarte, te roagă să 
păstrezi tăcerea, pentru că domnul Sliverstone tocmai 
redactează şi nu mai este nevoie să spună cât de important 
este ca să nu fie tulburat. Nevrând să întrerupi un lucru 
atât de serios, te grăbeşti să te retragi cu multe scuze, însă 
doamna Sliverstone nu va îngădui aşa ceva cu niciun preţ, 
observând că ţi-ar face plăcere să-l vezi, aşa cum este şi 
firesc şi că este hotărâtă să facă o încercare pentru tine, 
deoarece eşti un mare favorit. Aşa că te laşi condus la etaj - 


tot pe vârfuri - la uşa unei odăiţe din spate în care, după 
cum te informează doamna în şoaptă, domnul Sliverstone 
scrie necontenit. Neprimind niciun răspuns la uşoarele 
bătăi în uşă, doamna o deschide şi acolo, desigur, se găseşte 
domnul Sliverstone, cu părul în dezordine, lucrând pe 
nerăsuflate cu tocul, cerneala şi hârtia într-un tempo care, 
dacă ar avea puterea să-l continue, ar redacta cea mai 
lungă predică în cel mai scurt timp. La început este prea 
absorbit ca să fie trezit de intrarea noastră, 

însă imediat după aceea, ridicându-și privirea, spune 
încet: „Ah!“ şi, făcând semn, cu un zâmbet obosit şi trist, 
către masa de scris, întinde mâna şi mărturiseşte că speră 
că o să-l ierţi. Apoi doamna Sliverstone se aşază lângă el şi, 
luându-i mâna în ale ei, îţi spune cum domnul Sliverstone s- 
a închis aici chiar de la nouă dimineaţa (acum este ora 
douăsprezece la amiază) şi cum ea ştie că aşa ceva nu poate 
fi bun pentru sănătatea lui, este foarte îngrijorată din 
această cauză. Apoi domnul Sliverstone răspunde cu tărie 
că: „această lucrare trebuie să fie făcută”, cuvinte care o 
exasperează şi mai mult pe doamna Sliverstone, care 
continuă să-l informeze că domnul Sliverstone a fost atât de 
ocupat ultima săptămână: ba cu înmormântările, ba cu 
nunțile, ba cu molitvele, ba cu botezurile şi altele - încât 
atunci când a urcat scările la amvon în seara de duminică, a 
fost silit să se ţină de balustradă pentru că altminteri ar fi 
căzut în propria lui strană. Domnul Sliverstone, care ascultă 
şi zâmbeşte cu blândeţe, spune: 

— N-a fost chiar aşa de râu, nu chiar aşa de rău! 

Admite totuşi, la o mai amănunţită examinare a 
împrejurărilor, că era aproape să cadă peste paracliser, 
care îl urma pe scară ca să închidă uşa, dar dacă ar fi căzut 
aceasta nu ar fi fost decât pentru îndeplinirea îndatoririlor 
lui da creştin şi el (şi poate şi paracliserul) trebuiau să se 
mândrească cu asemenea lucru. 

Acest sentiment a încurajat-o pe doamna Sliverstone, 
care se avântă în noi laude cu privire la meritele şi la 
perfecțiunea domnului Sliverstone, pe care acesta le 


ascultă cu aceeaşi tăcere blândă, în afară de cazul în care 
rosteşt câte o vorbă prin care îşi arată modestia în legătură 
cu vreo chestiune oarecare sau cu vreun fapt, ca de pildă: 

— Nu şaptezeci şi două de botezuri în săptămâna asta, 
draga mea. Numai şaptezeci şi unu, numai şaptezeci şi unu. 

Până la urmă, soţia lui a sfârşit cu laudele şi atunci începe 
el să întrebe că de ce să se plângă doar el, de ce să sufere 
el, de ce să-şi simtă inima strânsă? Oare numai el singur 
este acela care se străduieşte şi suferă? Prin ce a trecut ea, 
n-ar trebui oare să se ştie? Prin ce trece ea zi de zi, pentru 
el şi pentru societate? 

Cu o astfel de introducere, domnul Sliverstone se avântă 
în laude strălucitoare cu privire la conduita doamnei 
Sliverstone, în ceea ce priveşte procreerea copiilor şi, ca 
urmare, creşterea şi îngrijirea lor. Şi astfel, soţul o 
preamăreşte pe soţie, şi soţia pe soţ. 

Ar fi destul de bine dacă domnul şi doamna Sliverstone ar 
ţine toate astea pentru ei, sau chiar pentru ei şi un prieten 
sau doi. Însă nu fac aşa. Cu cât au mai mulţi ascultători, cu 
atât perechea devine mai egoistă şi cu atât sunt mai doritori 
să facă pe cât mai mulţi să creadă în meritele lor. Poate că 
acesta este cel mai rău fel de egoism. Nu are nici chiar 
slaba scuză de a fi spontan, ci este rezultatul unui sistem şi 
a unei rele intenţii premeditate. Simpla îngâmfare născută 
din naivitate provoacă milă, însă ipocrizia făţişă ne trezeşte 
dezgustul. 


PERECHEA CARE SE RĂSFAŢĂ 


Numele de fată al doamnei Merrywinkle a fost Chopper. 
A fost singurul copil al domnului şi doamnei Chopper. Tatăl 
ei a murit de pe când ea era, aşa cum se spune în piesele de 
teatru, încă un sugaci, şi astfel bătrâna doamnă Chopper, 
atunci când fiica ei s-a măritat, a unit căminul ginerelui ei 
cu căminul ei şi s-a stabilit pentru totdeauna să se 
odihnească la domnul şi doamna Merrywinkle. 


Domnul şi doamna Merrywinkle sunt o pereche în care 
fiecare îl răsfaţă pe celălalt, şi venerabila doamnă Chopper 
nu face decât să ajute şi să încurajeze aceasta. 

Domnul Merrywinkle este un domn subţirel, cu un nas 
lung, de vârstă mijlocie şi de statură potrivită şi, în mod 
obişnuit, suferă de răceală la cap. Doamna Merrywinkle 
este o doamnă cu figura delicată, cu părul foarte blond, şi 
este, într-o măsură foarte mare, afectată de aceeaşi 
suferinţă. Venerabila doamnă Chopper - care este strict 
îndreptăţită la acest titlu, nu numai din politeţe, ci pentru 
că fiica ei nu era prea tânără la vremea când s-a căsătorit, 
adică cu mai mulţi ani în urmă - este o doamnă bătrână, 
misterioasă, care stă la pândă dindărătul unei perechi de 
ochelari şi este suferindă de o boală cronică, în legătură cu 
care a fost consultată de nenumărate ori şi a citit o mulţime 
de cărţi de medicină, fără să întâlnească nicio descriere a 
simptomelor care să i se potrivească întru totul sau să o 
poată face să spună: „Aceasta-i boala de care sufăr”. Intr- 
adevăr, lipsa unor date autentice asupra subiectului 
suferinţei ei pare să fie adevărata boală a doamnei 
Chopper, pentru că din alte puncte de vedere este o 
doamnă deosebit de sănătoasă şi de voinică. 

Amândoi, domnul şi doamna Merrywinkle, poartă o 
cantitate extraordinară de lucruri de flanelă şi au obiceiul 
să-şi pună picioarele în apă fierbinte în mod nefiresc de des. 
Tot astfel beau mereu ceai de mugşeţel şi alte ceaiuri 
amestecate şi se freacă la cea mai mică durere cu un spirt 
camforat şi cu alte lichide pentru frecţii, care se 
întrebuinţează la inflamații şi dureri de gât, reumatism sau 
lumbago. 

Plecarea domnului Merrywinkle la birou pe o dimineaţă 
umedă sau ploioasă este o treabă foarte complicată. lIşi 
pune şosete de piele de căprioară peste ciorapi şi şoşoni 
peste ghete şi poartă sub vestă un pieptar din blană de 
iepure. Pe lângă aceste precauţii, îşi înfăşoară gâtul cu un 
fular gros şi îşi pune peste gură o basma de mătase. Astfel 
echipat şi prevăzut cu un palton şi o umbrelă, înfruntă 


pericolele străzii, mergând pe vreme rea cu paşi măsuraţi, 
cei mai buni ca să-ţi menajezi circulaţia, şi îşi descoperă 
gura ca să răsufle, însă foarte rar, şi cu cea mai mare 
precauţie. Odată deschisă uşa biroului, trece glonţ cu 
acelaşi pas pe lângă funcţionarul lui şi se cufundă în odaia 
lui de lucru, închide uşa, cercetează închizătorile ferestrei 
şi se dezbracă încet, încet, aşezându-şi basmaua de mătase 
pe grătarul din faţa sobei, ca să se usuce. Se hotărăşte să 
scrie la ziare despre ceaţă, care, spune el, a devenit atât de 
deasă că este cu totul insuportabilă. 

La această părere au ajuns şi doamna Merrywinkle şi 
respectata ei mamă. Pentru că deşi nu sunt de faţă în biroul 
domnului  Merrywinkle, gândurile şi vocile lor sunt 
preocupate de acelaşi subiect, despre care vorbesc toată 
ziua. Dacă se întâmplă să vină cineva în vizită pe vreme rea, 
doamna Merrywinkle e de părere că trebuie să fie nebun şi 
primele cuvinte de salut sunt: 

— Ce naiba poate să te facă să ieşi pe o astfel de vreme? 
Să ştii că puteai să mori. 

Această asigurare este completată de doamna Chopper, 
care adaugă în chip de confirmare o istorioară tristă privind 
o persoană dintre cunoştinţele ei care, făcând o vizită în 
împrejurări cu totul asemănătoare şi fiind absolut 
sănătoasă, a murit apoi după patruzeci şi opt de ore deo 
boală care i-a produs inflamații şi s-a complicat. Vizitatorul 
care nu se prea simte la largul lui, poate datorită acestei 
istorisiri sau altor precedente, întreabă cu afecţiune despre 
domnul Merrywinkle, însă procedând aşa nu reuşeşte să 
schimbe subiectul, pentru că numele domnului Merrywinkle 
este strâns legat de bolile lui şi pentru că bolile lui sunt la 
fel de strâns legate de numele lui. Şi când s-a terminat cu 
discuţia asupra lor, doamna Chopper, care şi-a aşteptat 
rândul, intră în vorbă despre boala ei cronică - un subiect 
de care amabila doamnă bătrâna nu se mai satură să 
vorbească până ce rămâne singură, şi foarte adesea nici 
atunci. 


lată că domnul Merrywinkle vine acasă să ia masa. Este 
primit de doamna Merrywinkle şi de doamna Chopper, care, 
la observaţia lui că picioarele îi sunt umede, pe dată se 
îngălbenesc la faţă şi îl duc amândouă pe scări, sus la etaj, 
stăruind ca picioarele să-i fie frecate cu un şervet uscat şi 
aspru. Şi într-adevăr sunt frecate, unul de doamna 
Merrywinkle şi celălalt de doamna Chopper, până când 
frecatul îl face pe domnul  Merrywinkle să se 
schimonosească de parcă ar fi mirosit ceapă iute. Când se 
opresc, pacientul prevăzut pentru mai buna lui siguranţă cu 
ciorapi groşi de lână şi cu papuci garnisiţi, este adus iarăşi 
jos la masă. Se ştie că masa este în permanenţă o masă 
bună, pofta de mâncare a celor care o iau fiind delicată şi 
mâncărurile trebuind să fie, aşa cum se exprimă doamna 
Merrywinkle, „dădăcite”, secretul fiind înţeles că se găseşte 
în buna preparare şi în condimentele savuroase puse în 
mâncăruri, condiţii care sunt îndeplinite şi la această masă 
pentru că amândoi, domnul şi doamna Merrywinkle, o 
savurează cu mare poftă şi chiar suferinda doamna 
Chopper mânuieşte cuțitul şi furculiţa cu elanul şi 
elasticitatea tinereţii. Insă domnul Merrywinkle, în dorinţa 
de a-şi satisface pofta, nu este neglijent cu sănătatea lui, 
pentru că are un flacon de bicarbonat de sodă cu care să-şi 
aranjeze vinul de porto şi o mică balanţă pentru cântărit 
bicarbonatul. Dar în grija sa de a se ocupa de buna stare a 
trupului, nu o neglijează nici pe aceea a sufletului, pentru 
că mereu în rugăciunile sale se arată adânc recunoscător 
pentru ceea ce primeşte şi, pentru a putea fi recunoscător 
pe cât este cu putinţă, mănâncă şi bea cât poate. 

Fie din cauză că mănâncă şi bea atât de mult, fie din 
cauza slăbiciunii lui constituţionale, domnul Merrywinkle, 
după două sau trei pahare de vin, adoarme adânc. lar când 
închide el ochii, doamna Merrywinkle şi doamna Chopper 
adorm la fel. Abia la deşteptare, la vremea ceaiului, se fac 
resimţite simptomele lor cele mai alarmante, pentru că 
atunci domnul Merrywinkle se simte de parcă tâmplele i-ar 
fi strâns legate ca lanţul uşii de la stradă, doamna 


Merrywinkle ca şi când ar fi luat o masă neobişnuit de grea, 
iar doamna Chopper ca şi cum i-ar curge apă rece pe spate 
şi nişte cuțite de deschis stridii, cu vârful ascuţit, i-ar intra 
din proprie iniţiativă în coaste. Astfel de simptome sunt 
desigur suficiente ca să-i facă pe oameni morocănoşi şi nu 
este de mirare că rămân aşa şi nu prea fac altceva decât să 
moţăie şi să se plângă, dacă nu cumva găsesc că este cazul 
să strige o femeie de serviciu ca să vadă de ce trage aşa 
curentul sau să se repeadă în sală să-şi agite pumnul în faţa 
poştaşului, pentru că a îndrăznit să bată atât de tare la uşa 
unui domn suferind de nervi. 

Masa de seară, căreia îi vine şi ei rândul, trebuie să fie 
astfel preparată ca să aţâţe cu moderație pofta de mâncare. 
De aceea arta „dădăcirii” mâncărurilor este din nou pusă la 
contribuţie şi din nou este pe deplin onorată de domnul şi 
doamna Merrywinkle, asistați şi sprijiniți în continuare de 
doamna Chopper. După masa de seară, şansele sunt de 
zece la unu că doamnei bătrâne, de care este vorba, i se 
face rău şi este condusă la pat, în timp ce se plânge de 
boala ei cronică. Domnul şi doamna Merrywinkle, după ce i- 
au dat un lichior şi încă unul din cele mai tari, se îndreaptă 
către camera lor, unde domnul Merrywinkle, cu picioarele 
bine vârâte în apă fierbinte, supraveghează încălzirea şi 
dregerea cu mirodenii a ceaiului pe care trebuie să-l bea în 
momentul în care se bagă în pat, în timp ce doamna 
Merrywinkle, într-o toaletă a cărei natură nu este 
cunoscută şi nu poate fi închipuită de nimeni în afară de 
bărbaţii căsătoriţi, înghite patru pilule mici, aruncând câte 
o privire chinuită către ele şi în sfârşit ajunge la ceva 
fierbinte şi aromat, sorbit dintr-o crăticioară, care îi 
serveşte de calmant pentru noapte. 

Mai există un fel de pereche care se răsfaţă şi care o face 
cu cheltuieli mai scăzute şi cu o masă mai redusă, pentru că 
sunt mai mult zgârciţi decât economi, motiv pentru care nu 
se arată dispuşi să-i răsfeţe nici pe cei care le fac vizite. Nu 
este de trebuinţă să-i descriem, pentru că cititorii noştri pot 
să fie asiguraţi de acurateţea acestor principii generale: că 


toate perechile care se răsfaţă sunt egoiste şi leneşe - că se 
iau după orice vânt care bate, după orice ploaie care cade 
şi după orice nor care pluteşte în aer, defecte care rezultă 
din propria lor imprudenţă sau din întunecimea care se face 
în mintea lor - şi că toţi bărbaţii şi toate femeile, fie în 
perechi sau altfel, care cad în obişnuinţa de a se răsfăţa 
numai şi numai pe ei şi între ei, uitând de simpatia lor 
naturală pentru oricine şi orice din lumea care îi înconjoară, 
nu numai că nu ţin seama de prima datorie a vieţii, dar 
printr-o naturală justiţie compensatoare, se privează pe ei 
înşişi de cea mai adevărată bucurie a vieţii. 


PERECHEA BĂTRÂNĂ 


Ei sunt bunicul şi bunica vreunei duzini de oameni adulţi 
şi pe lângă asta au şi strănepoţi. Trupurile lor sunt 
gârbovite, părul le este sur şi pasul tremurător şi nesigur. 
Aceasta este oare perechea strălucitoare a cărei nuntă a 
fost atât de veselă? Într-adevăr a îmbătrânit oare tânără 
pereche aşa de repede? 

Pare că a fost abia ieri - şi totuşi ce mulţime de griji şi 
supărări s-au îngrămădit în timpul care s-a scurs şi care, 
socotit de ei, se întinde aproape pe un secol. Câte noi 
legături sufleteşti s-au înfăşurat în jurul inimii lor de atunci 
încoace! Vremurile vechi s-au dus şi au venit pentru alţii 
vremuri noi - nu pentru ei. Ei nu mai sunt decât legătura 
ruginită care mai leagă cele două vremi şi care, pe tăcute, 
îşi slăbeşte strânsoarea şi se desface. 

Pare că a fost abia ieri - şi totuşi trei din copiii lor au 
intrat în mormânt şi copacul care le umbreşte mormântul a 
îmbătrânit şi el cu totul. Unul a fost încă un prunc - au 
plâns pentru el. Al doilea, o fată, o fiinţă tânără, slăbuţă, 
prea delicată pentru viaţa de pe pământ - pierderea a fost 
într-adevăr greu de îndurat. Al treilea un bărbat. Aceasta a 
fost pierderea cea mai grea din toate, dar şi această durere 
este acum alinată. 


Pare că nunta lor a avut loc abia ieri - şi totuşi cum s-au 
schimbat figurile vesele şi surâzătoare din dimineaţa aceea 
strălucitoare şi cum unele au şi dispărut de pe pământ! 
Portrete estompate ale unora mai există încă în jurul lor, 
însă sunt foarte şterse şi abia de pot fi recunoscute. Restul, 
nu pot fi revăzuţi decât în vis şi chiar atunci nu prea 
seamănă cu ce au fost, în nişte ochi atât de bătrâni şi de 
întunecaţi. 

Una sau două rochii din garderoba de nuntă sunt încă 
păstrate. Ele sunt de o modă ciudată şi antică, şi rareori 
mai pot fi văzute altfel decăt în tablouri. Albul s-a îngălbenit 
şi nuanțele vii s-au şters. Te miri, copilule? Faţa încreţită a 
fost odată tot atât de netedă ca şi a ta, ochii tot atât de 
luminoşi, pielea zbârcilă tot atât de frumoasă şi delicată. 
Rochiile sunt lucrul unor mâini care s-au prefăcut în 
pulbere în toţi aceşti ani. 

Unde sunt cei doi îndrăgostiţi, ca din poveşti, din ziua 
aceea fericită, a cărei aniversare vine pentru bărbatul 
bătrân şi pentru soţia lui ca ecoul unui clopot de ţară care 
de mult timp rămăsese tăcut. Lasă-l pe burlacul posomorât, 
chinuit de dureri reumatice, care se ceartă cu toată lumea, 
lasă-l pe el să-ţi răspundă. Îşi aduce aminte de o tovarăşă 
de joacă preferată. Numele ei era Lucy - aşa i se spunea. 
Nu este sigur dacă s-a măritat sau a plecat din ţară sau a 
murit. E mult de atunci şi nu-şi aminteşte. 

Nimic nu mai este aşa cum era altădată. Nimeni nu mai 
simte, nu mai gândeşte, nu mai face lucrurile ca în zilele de 
atunci? Ba da. Există o femeie în vârstă care a fost cândva 
fată în casă la tatăl doamnei bătrâne şi care este adăpostită 
într-un azil, nu prea departe. Este însă ataşată de familie şi 
îi iubeşte pe toţi: i-a crescut pe copii în poala ei şi i-a îngrijit 
când au fost bolnavi pe cei care acum nu mai sunt. Bătrâna 
ei stăpână are încă ceva tineresc în ochii ei. Doamnele 
tinere samănă cu ea, aşa cum era în tinereţe, dar nu sunt la 
fel de frumoase şi nici domnii la fel de impunători cum arăta 
domnul Harvey. Femeia în vârstă a avut o mulţime de 


necazuri. Bărbatul şi fiul ei au murit demult. Însă ea a 
trecut peste acestea şi acum este fericită - cu totul fericită. 

Dacă vreodată ataşamentul ei faţă de vechii protectori a 
fost întrerupt de griji şi speranţe noi, demult şi-a reluat 
vechiul curs. A împlinit golul din inima bietei femei şi a 
înlocuit dragostea rudelor. Moartea acestora nu a lăsat-o 
singură şi, astfel, cu un acoperiş deasupra capului şi o vatră 
caldă lângă care să stea, se simte veselă şi mulţumită. Îşi 
reaminteşte de nunta străbunicii? A, sigur că da, la fel de 
bine de parcă ar fi fost ieri. N-aţi crede-o dacă v-aţi uita la 
ea acum, şi probabil că nici ea n-ar vorbi aşa despre ea 
însăşi, dar a fost pe atunci o fată atât de frumuşică, pe cât 
se poate închipui. Îşi aduce mai departe aminte că a luat cu 
ea la etaj pe o prietenă a ei ca s-o vadă pe domnişoara 
Emma, gătită. Numele ei era - ah! a uitat numele, dar îşi 
aminteşte că era o fată foarte drăguță, şi că s-a măritat nu 
mult timp după aceea şi a locuit... îi scapă din minte unde a 
locuit, însă ştie că a avut un bărbat rău, care o maltrata şi, 
biata de ea, a murit în azilul de săraci din Lambeth. Auzi, 
dragă, în azilul de săraci din Lambeth! 

Şi perechea bătrână - oare nu au şi ei bună dispoziţie şi 
bucuria de a trăi? Vedeţi-i între nepoţii şi strănepoţii lor: Ce 
vorbăreţi sunt şi cum îi compară pe unii cu alţii. Şi stăruie 
în asemănări pe care nimeni altul nu le poate vedea. Cu 
câtă blândeţe le învaţă doamna bătrână pe fete în chestiuni 
de educaţie şi bunăcuviinţă şi subliniază învăţătura cu 
anecdote despre ea însăşi, din zilele când a fost tânără. Şi 
uitaţi-vă la bătrânul domn cum râde în barbă de isprăvile 
băieţilor şi de păcălelile ştrengăreşti, şi le spune o lungă 
istorisire despre o „blocare a intrării” în şcoala la care 
mergea el; ceea ce a fost un lucru foarte greşit, şi sigur că 
nu trebuie imitat niciodată, dar despre care nu se poate 
opri să le spună că a fost foarte distractiv - mai ales atunci 
când el a sărutat-o pe nepoata profesorului. Acesta din 
urmă însă este un amănunt la care doamna bătrână pare 
foarte sensibilă, pentru că ea consideră că este un lucru 
supărător şi nedelicat despre care nu trebuie să vorbeşti, şi 


întotdeauna zice asta atunci când se pomeneşte de el, 
neomiţând niciodată să observe că soţul ei ar trebui să se 
căiască pentru că a fost atât de păcătos. Aşa că domnul 
bătrân nu merge mai departe cu povestirea şi, astfel, ceea 
ce a spus după aceea nepoata profesorului (lucru pe care 
oricând este gata să-l rostească), rămâne pierdut pentru 
posteritate. 

Domnul bătrân a împlinit astăzi optzeci de ani. 

— Am împlinit optzeci de ani, Crofts, şi niciodată nu am 
avut o durere de cap, îi spune bărbierului care îl rade 
(bărbierul fiind un om tânăr care suferă adeseori de dureri 
de cap). Asta-i o vârstă înaintată, Crofts, continuă domnul 
bătrân. 

— Eu nu cred că este chiar aşa de înaintată, coane, 
răspunde bărbierul. 

— Crofts, reia domnul bătrân, vorbeşti prostii. Optzeci de 
ani nu este o vârstă înaintată? 

— Este o vârstă foarte înaintată, coane, pentru un domn 
aşa de sănătos şi în putere cum sunteţi dumneavoastră, însă 
bunicul meu a avut nouăzeci şi patru. 

— Nu mai spune, Crofts? 

— Ba o spun, răspunde bărbierul; şi era aşa de voinic ca 
Julius Cesar. 

Bătrânul domn stă puţin pe gânduri şi apoi spune: 

— Din ce i s-a tras moartea, Crofts? 

— A murit dintr-un accident, coane, răspunde bărbierul. 
Nici nu se gândea la asta. Deseori făcea câte o cursă de 
alergare pe străzi - mersul obişnuit nu-i satisfăcea niciodată 
sufletul - şi s-a izbit de un stâlp şi a murit de la lovitura pe 
care a căpătat-o la piept. 

Bătrânul domn nu mai spune nimic până ce se termină 
bărbieritul şi îi dă lui Crofts jumătate de coroană ca să bea 
în sănătatea sa. După aceasta îl cuprinde puţin îndoiala cu 
privire la adevărul spuselor bărbierului, şi povestindu-i 
această întâmplare doamnei bătrâne, se face că nu o ia în 
serios - deşi desigur (adaugă) aşa a fost şi cu bătrânul Parr, 
şi în unele părţi ale Angliei vârsta de nouăzeci şi cinci de 


ani, sau cam pe aici, este o vârstă obişnuită, cu totul 
obişnuită. 

În dimineaţa aceasta perechea bătrână este melancolică, 
amintindu-şi de vechile timpuri, atât pe cât şi le pot aminti 
şi oprindu-se asupra multor crâmpeie din viaţa lor trecută, 
pe care ziua de azi le readuce în minte. Bătrâna doamnă 
citeşte tare, cu o voce tremurătoare, dintr-o biblie mare şi 
bătrânul domn, cu o mână dusă la ureche, ascultă cu adânc 
respect. Când cartea a fost închisă, rămân tăcuţi un timp şi 
apoi reiau conversaţia cu privire la copiii lor morţi, subiect 
care desigur nu este nepotrivit cu cel despre care au vorbit 
mai înainte şi, cu încetul, ajung să se întrebe care din cei în 
viaţă seamănă cel mai mult cu fiinţele dragi de care îşi 
amintesc, şi aşa intră într-o dispoziţie sufletească mai puţin 
tristă şi devin curând din nou veseli. 

Câte persoane cu totul: nepoți, strănepoţi şi unul sau doi 
prieteni intimi ai familiei, iau masa astăzi la cel mai mare 
dintre fii, ca să felicite perechea bătrână şi să-i ureze mulţi 
ani, este o socoteală dincolo de puterile noastre. Insă ceea 
ce ştim este că de îndată ce a sosit perechea bătrână, foarte 
gătită şi îmbrăcată cu grijă, s-au auzit urale şi a avut loc o 
năvală a celor mai tineri cu toate felurile de cadouri: 
agende de buzunar, truse de creioane, ştergătoare de 
peniţe, mape, perniţe de ace, catarame pentru mâneci, 
papuci bărbăteşti brodaţi, lanţuri de ceas şi chiar o 
răzătoare de nucşoară - ultimul lucru fiind dăruit de un 
băieţaş foarte  bucălat, care a arătat obiectul cu multă 
mândrie ca fiind ceva cu totul deosebit. Emoţia perechii 
bătrâne la aceste semne de afecţiune din care rezultă că n- 
au fost uitaţi deloc, dă naştere unei scene pline de duioşie 
ale cărei principale elemente sunt o mare cantitate de 
sărutări şi îmbrăţişări şi ştergerea repetată a ochişorilor şi 
năsucurilor copiilor cu batiste mici şi pătrate, care nu pot fi 
scoase cu uşurinţă din micile buzunare. Chiar şi burlacul 
posomorât este mişcat şi îi spune domnului bătrân, în timp 
ce scoate de pe deget şi îi dă în dar un inel antic de o formă 


ciudată, că să moară el dacă nu arată azi mai tinâr ca acum 
zece ani. 

Insă momentul culminant vine după cină, când desertul şi 
vinul sunt pe masa care a fost împinsă spre perete ca să 
facă loc mai mult şi toţi s-au adunat în jurul focului pentru 
că atunci - paharele fiind umplute şi toţi gata să bea şi să 
felicite - la un semnal doi strănepoţi ies repede din odaie şi 
se întorc pe dată aducând-o pe bătrâna Jane Adams, 
sprijinindu-se pe bastonul ei şi tremurând din cauza vârstei 
şi emoţiei. Cine a mai fost atât de înconjurată de simpatie ca 
biata bătrână Jane, dădaca, care a tot spus poveşti la două 
generaţii şi nimeni n-a fost aşa de fericit ca ea, în timp ce se 
străduia să-şi îndoaie picioarele ţepene într-o reverență şi 
lacrimi de bucurie se furişau în josul obrajilor ei veştejiţi. 

Cei doi din perechea bătrână stau unul lângă altul şi 
vremea de demult le pare într-adevăr că a fost abia ieri. 
Uitându-se înapoi pe cărarea pe care au călătorit, praful şi 
cenuşa de pe ea se spulberă, florile care s-au veştejit de 
mult înfloresc din nou strălucitoare, şi ei devin încă o dată 
tineri, în mijlocul acelor care îi înconjoară. 


CONCLUZIE 


Am luat ca subiecte ale eseurilor de moravuri de mai sus, 
douăsprezece modele de perechi căsătorite, alese cu grijă 
dintr-un număr mai mare pe care îl aveam la îndemână şi 
le-am prezentat privirilor tuturor. Aceste modele au fost 
gândite spre folosul generaţiei de ambele sexe care se 
ridică, şi, pentru o lectură mai uşoară şi mai plăcută, au fost 
însemnate şi etichetate separat în felul în care s-a văzut. 

Am eliminat în mod intenţionat din consideraţiile noastre 
perechea în care doamna domneşte peste tot şi în mod 
absolut, socotind astfel de cazuri ca fiind la fel de nefireşti 
ca şi naşterile hidoase şi alte diformităţi monstruoase, ce 
trebuie expuse numai cu discreţie şi pe cât mai puţin. 

Şi aici sarcina pe care singuri ne-am impus-o ar lua 
sfârşit, dacă nu am fi doritori să adresăm câteva cuvinte, şi 


ultimele, acelor domnişoare şi domni care încă se învârtesc 
singuri în jurul bisericii, aşteptând sosirea zilei în care 
misterioasele legi ale atracției îi vor mâna unui către altul şi 
vor forma perechi. 

Inainte de căsătorie şi după aceea să înveţe să-şi 
întemeieze toate speranţele de fericire adevărată şi trainică 
pe propriul lor cămin; să nutrească credinţa că numai în 
cămin şi în toate virtuțile generate de iubire şi de simţul 
căminului se găseşte adevăratul izvor al fericirii casnice; să 
creadă că în jurul zeilor casei, mulţumirea şi liniştea se 
cristalizează în formele cele mai graţioase; şi că mulţi 
vânători de fericire, obosiţi, care au cutreierat lumea 
zgomotoasă, au învăţat acest adevăr prea târziu şi au găsit, 
până la urmă, bucuria sufletească şi liniştea numai în 
căminul lor. 

Cât de mult depinde prețuirea căminului de educaţia 
fiicelor şi de conduita mamelor; în ce măsură cea mai 
strălucită parte a caracterului nostru naţional poate fi 
perpetuată prin înţelepciunea lor sau irosită de nebunia lor 
- cât din această parte s-a pierdut deja şi cât de mult din ea 
este în pericol să dispară cu fiecare zi - sunt chestiuni prea 
importante pentru a fi discutate aici, meritând totuşi cu 
prisosinţă luarea lor în consideraţie de către toate tinerele 
perechi. 

Către această tânără perechei!2:, la al cărei luminos 
destin sunt aţintite toate gândurile naţiunii, poate privi 
tineretul englez şi nu în zadar, ci ca la un exemplu. De la 
această tânără pereche binecuvântată şi favorizată aşa cum 
este, pot să înveţe că însuşi strălucirea orbitoare a unei 
curţi, splendoarea unui palat, măreţia şi gloria unui tron, se 
supun în faţa fericirii izvorâte din valorile şi virtuțile 
familiale. De la această tânără pereche pot să înveţe că, 
oricât de scumpă şi plină de nestemate, coroana unui mare 
imperiu lasă locul, în prețuirea unei regine, simplei 
verighete de aur, care leagă natura ei de femeie cu aceea a 
zeci de mii dintre supuşii săi umili şi păzeşte în inima ei de 
femeie o comoară tainică de duioşie, a cărei mândrie, şi cea 


mai mare, va fi că nu cunoaşte altă domnie în afară de 
aceea a naturii şi nici vreun rang de naştere, decât cel de 
copil al Cerului. 

Astfel, cea mai înaltă tânără pereche din ţară să audă, cel 
puţin o dată, adevărul, atunci când oamenii îşi aruncă în sus 
pălăriile şi strigă cu dragoste: 

— Fie binecuvântaţi! 


VIAŢA PUBLICĂ A DOMNULUI 
TULRUMBLE 


FOSTI PRIMAR AL MUDFOGULUI 


Mudfogi25* este un oraş plăcut - cu totul plăcut - aşezat 
într-o fermecătoare adâncitură pe malul unui râu, din care 
râu Mudfog îşi procură un miros agreabil de smoală, 
gudron, cărbuni şi frânghii, o populaţie cu pălării de 
muşama, care forfoteşte toată ziua, o statornică afluenţă de 
barcagii beţi şi încă multe alte avantaje maritime. La 
Mudfog se găseşte o mulţime de apă, însă nu este tocmai un 
oraş pentru cură de ape. Apa este un fel de element 
înşelător adeseori, în momentul cel mai nepotrivit, şi în 
Mudfog este în mod deosebit aşa. Iarna vine scurgându-se 
pe străzi şi dând năvală pe câmpii - ba mai mult, se 
năpusteşte chiar în pivnițele şi bucătăriile caselor, cu un 
belşug şi o risipă de care lumea s-ar putea lipsi. Insă în 
timpul verii fierbinţi, scade şi se face verde; şi deşi verdele 
este o culoare foarte frumoasă în felul ei, în special la iarbă, 
desigur că nu este potrivită la apă; însă nu se poate nega că 
frumuseţea Mudfogului este aproape fără pereche, chiar în 
aceste împrejurări de altfel lipsite de însemnătate. Mudfog 
este o localitate sănătoasă - foarte sănătoasă; umedă, 
poate, însă deloc mai rea din această cauză. Este cu totul 
greşit să presupui că umezeala este vătămătoare: plantele 
prosperă în condiţii de umiditate şi de ce n-ar face-o şi 
oamenii? Locuitorii Mudfogului sunt unanimi în a afirma că 
nu există pe faţa pământului o rasă mai aleasă de oameni ca 
ei. Aici avem imediat o incontestabilă şi veritabilă 
contrazicere a unei erori banale. Astfel, admițând că 
Mudfog este umed, declarăm cu tărie că este salubru. 

Oraşul Mudfog este extrem de pitoresc. Cartierele 
londoneze Limehouse şi Ratcliff Highway sunt oarecum 
amândouă asemănătoare cu el, însă ele nu vă pot oferi 
decât o slabă idee despre Mudfog. Sunt mult mai multe 
cârciumi în Mudfog - mai multe decât în Limehouse şi 
Ratcliff Highway luate împreună. Clădirile publice, de 
asemenea, sunt foarte impunătoare. Noi socotim primăria 
ca una din cele mai frumoase clădiri care există din 


arhitectura pentru barăci; este o combinaţie a stilului coteţ 
cu stilul de chioşc de grădină şi simplicitatea liniilor este de 
o neîntrecută frumuseţe. Ideea de a pune o fereastră mare 
de o parte a uşii şi una mică de cealaltă parte este, în mod 
deosebit, o idee fericită. Există de asemeni o frumuseţe 
îndrăzneață, de stil doric, în ceea ce priveşte lacătul şi 
răzătoarea de la uşă, care se integrează în aspectul 
general. 

În această încăpere primarul şi consiliul din Mudfog se 
adună în şedinţă solemnă pentru binele public. Aşezaţi pe 
bănci de lemn masiv, care, având o masă la mijloc, 
alcătuiesc singura mobilă a încăperii spoite cu var, bărbaţii 
înţelepţi din Mudfog îşi petrec nenumărate ore în deliberări 
grave. Aici stabilesc la ce oră de noapte trebuie să se 
închidă cârciumile şi la ce oră de dimineaţă să fie permisă 
deschiderea, cât de devreme pot oamenii să ia legal masa 
de seară în zilele de post, precum şi alte chestiuni politice, 
tot atât de însemnate; şi, uneori, mult timp după ce tăcerea 
s-a aşternut peste oraş şi luminile îndepărtate de la prăvălii 
şi case au încetat să mai licărească, ca nişte stele pierdute 
pe cer, lumina vie a celor două ferestre de dimensiuni 
inegale ale primăriei, zărite de barcagiii aflaţi în larg, 
vestesc pe locuitorii Mudfogului că micul lor corp de 
legislatori, întocmai ca şi corpul cel mai mare şi mai bine 
cunoscut, de acelaşi fel - însă acesta din urmă mult mai 
gălăgios, dar cu nimic mai profund - moţăia în mod 
patriotic, târziu în noapte, pentru binele ținutului lor. 

In acest grup de oameni înţelepţi şi învăţaţi, niciunul nu a 
fost atât de deosebit de distins, în decursul multor ani, în ce 
priveşte modestia desăvârşită a persoanei şi a conduitei 
sale, ca Nicholas Tulrumble, binecunoscutul negustor de 
cărbuni. Oricât de aţâţător ar fi fost subiectul în discuţie, 
oricât de însufleţită dezbaterea sau cât de aprinse 
observaţiile personale schimbate (pentru că chiar şi în 
Mudfog avem uneori vederi personale), Nicholas Tulrumble 
era întotdeauna acelaşi. Ca să spunem drept, Nicholas, fiind 
un om harnic şi sculându-se mereu devreme, era firesc să 


adoarmă când începea dezbaterea şi să doarmă până când 
se termina, şi atunci se trezea foarte odihnit şi îşi dădea 
votul cu multă complezenţă. De fapt, dat fiind că Nicholas 
Tulrumble ştia că toţi cei de acolo aveau hotărârea luată 
încă dinainte, socotea discuţiile ca pe o lungă plictiseală 
fără rost; şi chiar la ora actuală rămâne, în orice caz, 
întrebarea dacă, din acest punct de vedere, Nicholas 
Tulrumble nu era destul de aproape de adevăr. 

Timpul, care presară capul omului cu argint, îi umple 
uneori buzunarele cu aur. Şi, deoarece pe încetul şi-a 
îndeplinit primul serviciu, pentru Nicholas Tulrumble 
timpul a fost destul de îndatoritor să nu-l lipsească nici de 
cel de al doilea. Nicholas şi-a început viaţa într-o magazie 
de lemn, având o suprafaţă de doi metri pătraţi, cu un 
capital de doi şilingi şi nouă penny, şi cu o marfă la vânzare 
de trei baniţe şi jumătate de cărbuni, în afară de o bucată 
mare de cărbune care atârna afară şi servea de firmă. Apoi 
şi-a mărit magazia şi căruciorul, şi-a luat un măgar şi pe 
doamna Tulrumble. După aceea s-a mutat şi şi-a luat o 
căruţă. Căruţa, la puţin după aceea, a schimbat-o pentru un 
camion. Şi aşa a continuat, asemenea marelui său 
predecesor Whittington - numai că fără o pisică în calitate 
de tovarăş - mărindu-şi averea şi renumele, până când, în 
cele din urmă, a renunţat la afaceri cu totul şi s-a retras cu 
doamna Tulrumble şi familia la Conacul Mudfog, pe care şi 
l-a clădit pe ceva de care se încânta singur că ar fi o colină, 
la o depărtare de un sfert de milă de oraşul Mudfog. In 
vremea aceea umbla vorba prin Mudfog că Nicholas 
Tulrumble a devenit vanitos şi mândru; că belşugul şi 
succesul i-au corupt simplitatea purtărilor şi i-au pătat 
bunătatea firească a inimii lui. Pe scurt, că se socoteşte o 
persoană de societate şi un mare domn şi că se uită de sus 
la vechii lui prieteni, cu milă şi dispreţ. Nu ştim dacă aceste 
informaţii erau la timpul lor întemeiate sau nu, însă este 
sigur că doamna Tulrumble, foarte curând, a pornit la 
plimbare într-o caleaşcă cu patru roate, mânată de un 
vizitiu înalt cu şapcă galbenă, şi că domnul Tulrumble cel 


tânăr a început să fumeze ţigări de foi şi să-i spună valetului 
„băiete” şi că de la acea vreme domnul Tulrumble n-a mai 
fost văzut noaptea în scaunul lui, de la colţul căminului din 
cârciuma Lighterman's Arms. Asta nu arată a bine dar, mai 
mult decât atât, a început să se observe că domnul Nicholas 
Tulrumble lua parte la întrunirile consiliului mult mai des 
decât odinioară şi că nu mai dormea cum făcuse atâţia ani 
mai înainte, ci îşi proptea pleoapele deschise cu cele două 
degete arătătoare, că citea ziarele de unul singur acasă şi 
că avea acum obişnuinţa să facă aluzii misterioase la masele 
oamenilor şi la proprietatea statului şi la forţa productivă şi 
la interesele financiare. Toate acestea arătau şi dovedeau 
că Nicholas Tulrumble era fie nebun, fie mai rău, şi asta i-a 
decumpănit şi i-a uluit pe bunii oameni ai Mudfogului. 

In cele din urmă, cam pe la mijlocul lunii octombrie, 
domnul Tulrumble şi familia au plecat la Londra - mijlocul 
lui octombrie fiind, aşa după cum le-a informat doamna 
Tulrumble pe cunoştinţele ei din Mudfog - culmea sezonului 
de modă. 

Intr-un fel sau altul, chiar în timpul acela, în pofida 
aerului sănătos al Mudfogului, primarul a murit. A fost cel 
mai deosebit eveniment. Trăise în Mudfog optzeci şi cinci de 
ani. Consiliul nu a putut înţelege deloc lucrul acesta. Într- 
adevăr numai cu mare dificultate, un domn bătrân, care 
ţinea mult la formalităţi, a fost convins să nu propună un vot 
de blam asupra unei conduite atât de nesocotite. Oricum, 
părea destul de straniu să moară, fără să-i pese deloc de 
consiliu. Şi consiliul era acum chemat, în mod obligatoriu, 
să aleagă pe succesorul lui. S-a întâlnit în acest scop şi, fiind 
foarte preocupaţi de Nicholas Tulrumble tocmai atunci, şi 
Nicholas Tulrumble fiind un bărbat foarte important, l-au 
votat pe el şi au scris la Londra cu prima poştă spre a face 
înştiinţare despre alegerea lui. 

Fiind acum în luna noiembrie şi domnul Nicholas 
Tulrumble aflându-se în capitală, s-a întâmplat să fie de faţă 
la procesiunea lordului-primar şi la masa acestuia. Vederea 
acestor măreţii şi splendori l-au înmărmurit pe domnul 


Tulrumble în aşa măsură, încât i-a venit de la sine gândul că 
dacă ar fi fost născut la Londra în loc de Mudfog, putea să fi 
fost tot aşa de bine lord-primar şi i-ar fi patronat pe 
judecători, ar fi fost amabil cu lordul cancelar, prietenos cu 
primul ministru, respectuos dar rece cu secretarul 
trezoreriei, ar fi luat masa având un steag îndărătul lui şi ar 
fi făcut o mulţime de alte acte şi isprăvi care se cuvin numai 
lorzilor primari ai Londrei. Cu cât gândea mai în mult la 
lordul primar, cu atât îi părea un personaj de invidiat. Să fii 
rege era un lucru foarte bun, dar ce era regele pe lângă 
lordul primar? îşi zicea el. 

Când regele ţine un discurs, toată lumea ştie că a fost 
scris de altcineva, în timp ce aici, iată-l pe lordul primar 
vorbind - totul din capul lui - în mijlocul aplauzelor 
entuziaste ale întregii adunări, în timp ce este bine 
cunoscut că regele poate să vorbească Parlamentului său, 
până se învineţeşte la faţă, fără să primească nici cel puţin o 
singură aclamaţie. Pe când toate aceste reflecţii treceau 
prin mintea domnului Nicholas Tulrumble, lordul primar al 
Londrei îi apărea ca cel mai mare suveran de pe faţa 
pământului, întrecându-l pe Ţarul Rusiei pentru totdeauna 
şi lăsând în urmă la o distanţă de nemăsurat pe Marele 
Mogul. 

Domnul Nicholas Tulrumble, în clipa când i-a fost 
înmânată scrisoarea din partea consiliului, tocmai medita 
asupra acestor lucruri, blestemând în sinea sa soarta care i- 
a aşezat din întâmplare magazia lui de cărbuni în Mudfog. 
O roşeaţă i-a învăluit faţa pe când a citit scrisoarea, 
deoarece viziuni de strălucire începură deja să dănţuiască 
în faţa ochilor săi. 

— Draga mea, spuse domnul Tulrumble soţiei sale, m-au 
ales primar al Mudfogului. 

— Doamne, ce bucluc, a răspuns doamna lulrumble, păi 
ce s-a întâmplat cu bătrânul Sniggs? 

— Răposatul domn Sniggs, doamnă Tulrumble, spuse 
domnul Tulrumble cu asprime, pentru că nu admitea în 
niciun fel ca să i se spună, în mod nerespectuos, „bătrânul 


Sniggs“” unui domn care a îndeplinit înalta slujba de primar, 
- răposatul domn Sniggs, doamnă Tulrumble, a murit. 

Ştirea venise pe neaşteptate şi doamna Tulrumble a scos 
încă o dată doar un: „Doamne, ce bucluc!”, parcă un primar 
ar fi fost doar un creştin de rând, la care lucru domnul 
Tulrumble şi-a încruntat cu tristeţe sprâncenele. 

— Ce păcat că nu eşti ales la Londra, nu-i aşa? spuse 
doamna Tulrumble după o scurtă pauză. Ce păcat! La 
Londra, ai fi putut să ai o procesiune... 

— Aş putea avea o procesiune şi în Mudfog, dacă aş 
socoti-o nimerită, pe cât înţeleg eu, spuse domnul 
Tulrumble în mod misterios. 

— Doamne! Desigur că ai putea, o spun eu, răspunse 
doamna Tulrumble. 

— Şi chiar una frumosă, adăugă domnul Tulrumble. 

— Ce plăcere! exclamă doamna Tulrumble. 

— Una care aproape că va uimi oamenii de rând de la noi, 
urmă domnul Tulrumble. 

— Vor muri toţi de invidie, adăugă doamna Tulrumble. 

Aşa că s-a convenit ca supuşii Maiestăţii Sale, din 
Mudfog, să fie uimiţi de splendoare şi zdrobiţi de invidie, şi 
că trebuia să aibă loc un spectacol - cum nu s-a mai văzut în 
acest oraş sau în alt oraş mai înainte - nu, nici chiar în 
Londra. 

Chiar în ziua următoare primirii scrisorii, sosi surugiul 
cel înalt într-o diligenţă de poştă - nu călare pe un calci 
înăuntrul ei - şi, oprindu-se drept la uşa primăriei, unde 
consiliul era întrunit, a predat o scrisoare, scrisă de 
Dumnezeu ştie cine şi semnată de domnul Nicholas 
Tulrumble, în care Nicholas declara pe patru pagini scrise 
îndesat pe hârtie de scris fabricată la Bath, bine presată şi 
cu marginea aurită, că el răspunde chemării concetăţenilor 
săi cu sentimente pornite din inimă, că acceptă funcţia grea 
pe care încrederea lor i-a impus-o, că niciodată nu îl vor 
vedea dându-se înapoi de la îndeplinirea îndatoririlor sale; 
că se va sili să-şi exercite funcțiunile cu toată acea 
demnitate pe care măreţia şi importanţa lor o cer şi va face 


chiar mai mult în acest scop. Însă aceasta nu era totul. 
Surugiul cel înalt scoase din tureatca cizmei din dreapta un 
exemplar încă umed din numărul de după-amiază al ziarului 
local. Şi acolo, cu litere groase, pe prima coloană, în 
întregime, era o proclamaţie lungă a lui Nicholas Tulrumble 
către locuitorii Mudfogului, în care spunea că s-a conformat 
cu bucurie cererii acestora şi, pe scurt, pentru a preveni 
orice greşeală în această privinţă, le mai declara ce om 
mare are de gând să fie, în aceleaşi cuvinte ca şi acelea 
cuprinse în scrisoare. 

Consilierii şi-au îndreptat privirea de la unul la altul, 
surprinşi de toate acestea şi apoi s-au uitat la surugiul înalt 
ca şi când ar fi aşteptat vreo lămurire de la acesta, însă 
întrucât surugiul îşi contempla cu atenţie ciucurele de aur 
din vârful chipiului galben, şi nu putea să-şi permită să dea 
nicio lămurire chiar dacă mintea lui nu ar fi avut alte 
preocupări, s-au mulţumit să tuşească îndoielnic şi să se 
privească cu gravitate. Apoi surugiul înalt le înmână o altă 
scrisoare în care Nicholas Tulrumble încunoştiinţa consiliul 
că are de gând să pornească spre primărie cu mare pompă, 
într-o măreaţă procesiune, lunea următoare după-amiază. 
La aceasta consiliul a privit cu şi mai multă gravitate, însă, 
întrucât scrisoarea se încheia cu o invitaţie formală către 
întregul consiliu să ia masa în ziua aceea la Conacul 
Mudfog, Colina Mudfog, Mudfog, au început imediat să-şi 
dea seama de partea distractivă a lucrurilor şi i-au răspuns 
prin complimentele lor şi asigurări că vor veni. 

Ei bine, s-a întâmplat să trăiască în Mudfog, aşa cum într- 
un fel sau altul se întâmplă să trăiască în aproape fiecare 
oraş din ţinuturile britanice şi, poate, de asemenea şi în 
ţinuturile străine - credem că aşa ceva este foarte probabil, 
însă, nefiind un mare călător, nu o putem spune cu 
siguranţă - s-a întâmplat să trăiască în Mudfog un fel de 
vagabond cu fire veselă, cu înfăţişare plăcută, un bun de 
nimic, având o repulsie de neînvins pentru lucrul manual şi 
o atracţie de neînvins pentru berea tare şi rachiuri. Un om 
pe care toată lumea îl ştia şi cu care nimeni, în afară de 


soţia lui, nu-şi făcea de lucru să se certe; acesta moştenise 
de la străbunii săi numele de Edward Twigger şi avea parte 
de porecla: „Ned cu nasu-n sticlă”. 

Se îmbăta în medie o dată pe zi şi se pocăia, făcând o 
socoteală cinstită, o dată pe lună, dar când se pocăia se 
găsea întotdeauna în ultimul hal de beţie. Era un ins 
zdrenţăros, hoinar, gălăgios, cam gras, însă cu mintea 
ascuţită şi cu prezenţă de spirit şi putea să facă orice dacă 
lucrul îi plăcea. In principiu nu era în niciun fel împotriva 
muncilor grele, pentru că era în stare să trudească din greu 
o zi întreagă la un match de cricket - alergând şi prinzând 
mingea şi lovind şi aruncând şi desfătându-se, cu sforţări 
care ar fi pus la pământ un sclav de la galere. Ar fi fost de 
neegalat la un serviciu de pompieri; niciodată nu a existat 
om cu o mai mare plăcere firească pentru maşini de 
pompat, pentru căţărarea pe scări şi aruncarea mobilelor 
de la ferestrele etajului al doilea. Aceasta însă nu era 
singura îndeletnicire în care se pricepea. Era prin el însuşi 
o societate de ajutor, o plută la îndemâna oricui şi un 
salvator de vieţi care, indiscutabil că salvase de la înec, la 
timpul lui, mai mulţi oameni decât barca de salvare 
Plymouth sau aparatul căpitanului Manby. Pentru aceste 
calităţi şi cu toate că ducea o viaţă dezordonată, Ned cu 
nasu-n sticlă era simpatizat de toţi şi autorităţile din 
Mudfog, ţinând seama de numeroasele servicii aduse 
populaţiei, îi permitea în schimb să se îmbete în felul lui, 
fără teamă de a fi închis sau amendat. Avea un fel de 
autorizaţie generală şi îşi arăta mulţumirea folosind-o cât 
putea mai mult. 

Am descris oarecum în amănunt felul de a fi şi ocupațiile 
lui Ned cu nasu-n sticlă pentru că aceasta ne îngăduie să 
prezentăm cititorului o anumită împrejurare, într-un mod 
decent, fără să dăm buzna peste cititor. Anume, în aceeaşi 
seară în care domnul Nicholas Tulrumble şi familia s-au 
întors la Mudfog, noul secretar al domnului Tulrumble, 
proaspăt importat de la Londra, cu figura palidă şi favoriţi 
blonzi, şi-a băgat capul, cam până la marginea de jos a 


lavalierei, pe uşa cârciumei Lighterman's Arms, a întrebat 
dacă unul Ned Twigger petrecea înăuntru, anunțând că 
este purtătorul unei comunicări din partea domniei-sale 
domnul Nicholas Tulrumble, şi cerându-i domnului Twigger 
să se prezinte la conac pentru anume treburi cu caracter 
particular. Nefiind deloc în interesul domnului Twigger să-l 
refuze pe primar, s-a sculat de lângă gura căminului, cu un 
uşor oftat şi l-a urmat pe secretarul cel blond prin noroiul şi 
umezeala străzilor din Mudfog, până la Conacul Mudfog, 
fără vorbă. 

Domnul Nicholas Tulrumble se găsea aşezat într-o mică 
odaie, ca o peşteră, cu un luminator în plafon, pe care o 
numea bibliotecă, schiţând un plan pentru procesiune pe o 
coală mare de hârtie, şi în această odăiţă l-a invitat 
secretarul pe Ned Twigger să intre. 

— Hei, Twigger! spuse Nicholas Tulrumble curtenitor. A 
fost o vreme când Twigger i-ar fi răspuns: „Hei, Nick!” însă 
aceasta a fost în zilele când avea căruciorul şi cu câţiva ani 
înainte a se folosi de măgar; aşa că s-a mulţumit să dea din 
cap. 

— Aş vrea să începi un antrenament, Twigger, spuse 
domnul Tulrumble. 

— La ce, domnule? întrebă Ned, privindu-l ţintă. 

—  Sst, ssst, Twigger! spuse primarul. Inchide uşa, 
domnule Jennings. Fii atent, Twigger! 

Pe când spunea asta, primarul a descuiat un dulap înalt şi 
a scos la lumină un costum complet din zale de bronz, de 
dimensiuni gigantice. 

— Aş vrea ca lunea care urmează să porţi asta, Iwigger, 
spuse primarul. 

— Cerul să vă binecuvânteze, domnule! răspunse Ned. 
Aţi putea tot aşa de bine să-mi cereţi să fac rost de un tun 
de şaptezeci şi patru sau un cazan de fontă. 

— Vorbeşti prostii, Twigger! spuse primarul. 

— Nu pot să rezist sub asta, domnule! replică Twigger. Ar 
face din mine piure de cartofi, dacă aş încerca. 


— Haida-de, Twigger! replică primarul. Îţi spun că am 
văzut aşa ceva cu ochii mei la Londra şi omul nu era nici pe 
jumătate cât tine. 

— Ar trebui mai curând să mă gândesc la un om care a 
intrat într-un dulap şi nu mai poate ieşi din el, spuse 
Twigger, uitându-se cu teamă la costumul de zale. 

— Este cel mai uşor lucru din lume, reluă primarul. 

— Este o nimica toată, spuse şi domnul Jennings. 

— Când eşti obişnuit cu aşa ceva, adăugă Ned. 

— Ai s-o faci treptat, spuse primarul. Vei începe mâine cu 
o bucată din costum, vei trece în ziua următoare la două, şi 
aşa mai departe până o să-l îmbraci tot. Domnule Jennings, 
dă-i lui Twigger un pahar de rom. la încearcă platoşa, 
Twigger. Stai, mai ia întâi încă un pahar de rom. Ia ajută-mă 
să ridic asta, domnule Jennings. ine-te bine, Twigger! 
lată! - nu este nici pe jumătate atât de grea pe cât arată, 
nu-i aşa? 

Twigger era un om robust şi tare; aşa că, după ce s-a 
clătinat destul de mult, a reuşit să se ţină drept, cu platoşa 
pe el şi chiar, silit cu ajutorul unui alt pahar de rom, să 
meargă astfel, ba mai purtând şi mănuşile de fier. A făcut o 
încercare şi cu coiful însă n-a mers tot aşa de bine, pentru 
că sub greutatea lui s-a răsturnat imediat, accident pe care 
domnul Tulrumble l-a pus pe seama faptului că nu avea o 
contragreutate de bronz la picioare. 

— Acuma, să porţi asta cu graţie şi cum se cuvine, lunea 
următoare, spuse Tulrumble şi am să te căpătuiesc. 

— O să încerc tot ce pot, domnule, spuse Twigger. 

— "Trebuie ţinut totul în cea mai mare taină, spuse 
Tulrumble. 

— Desigur, domnule, răspunse Twigger. 

— Şi trebuie să fii treaz, adăugă Tulrumble. 

Domnul Twigger s-a legat imediat în mod solemn să fie 
tot atât de treaz ca şi un judecător, iar domnul Tulrumble a 
fost mulţumit; deşi, dacă am fi fost în locul lui Nicholas, am 
fi pretins desigur o promisiune de o natură mai precisă, cu 
atât mai mult cu cât atunci când am asistat seara la 


sesiunile din Mudfog, ceea ce s-a întâmplat de mai multe 
ori, putem să mărturisim solemn că i-am văzut pe 
judecători, sub perucile lor, prezentând simptome destul de 
clare că luaseră o masă bine udată. Totuşi, asta nu prea are 
legătură cu cele despre care vorbim. 

Ziua următoare, şi cealaltă şi încă una, Ned Twigger a 
fost încuiat în siguranţă în mica peşteră cu luminator în 
plafon, şi pus la muncă la armură. Cu fiecare bucată 
îmbrăcată, rămânând însă drept în picioare, căpăta un 
pahar de rom; şi la sfârşit, după ce era să se înăbuşe de 
câteva ori, a făcut astfel încât a îmbrăcat tot costumul şi a 
păşit clătinându-se de ici până colo prin odaie, ca o efigie 
beată din Westminster Abbey. 

Nu a existat vreodată un om atât de încântat ca Nicholas 
Tulrumble. Niciodată nu a existat vreo femeie atât de 
entuziasmată ca soţia domnului Tulrumble. Acesta era într- 
adevăr un spectacol pentru oamenii de rând din Mudfog! 
Un om viu în armură de bronz! Ei bine. Surpriza o să-i 
înnebunească pe toţi! 

Ziua - ziua de luni - a venit. 

Dacă dimineaţa ar fi fost comandată, nu ar fi putut fi mai 
bine potrivită scopului. Niciodată nu s-a văzut o ceaţă mai 
deasă, nici la Londra în ziua procesiunii lordului primar, ca 
aceea care învăluia oraşul Mudfog cu ocazia acestui 
eveniment. Ceaţa se ridicase încet şi sigur din apele verzi şi 
stătute, odată cu prima lumină a dimineţii, până a ajuns la o 
înălţime cu puţin deasupra stâlpilor de felinare; şi aici s-a 
oprit cu o încăpățânare somnoroasă şi leneşă, sfidând astfel 
soarele care s-a sculat cu ochii roşii, ca după o noapte de 
beţie cu prietenii, şi şi-a început munca zilnică foarte prost 
dispus. Ceaţa umedă şi deasă era suspendată deasupra 
oraşului ca o perdea mare de voal. Totul era întunecat şi 
trist. Clopotniţele bisericilor îşi luaseră un bun rămas 
temporar de la lumea de dedesubt, şi orice obiect de mai 
puţină însemnătate - case, hambare, garduri vii, copaci şi 
şlepuri - erau acoperite de voal. 


Ceasul bisericii a bătut ora unu. O goarnă cu sunet spart, 
din faţa grădinii Conacului Mudfog, scoase un sunet slab, ca 
şi când o persoană astmatică ar fi tuşit întâmplător în ea; 
poarta a zburat în lături şi s-a ivit un domn pe un cal de 
luptă de culoare galben deschis, menit să reprezinte un 
herald, însă având o asemănare mult mai mare cu o figură 
călare de pe cărţile de joc. Era unul din oamenii de la circul 
care în acest timp al anului venea mereu în Mudfog şi care 
fusese angajat de Nicholas Tulrumble anume pentru 
această ocazie. Iată calul, fluturându-şi coada, balansându- 
se pe picioarele din spate şi ridicându-le cu artă pe cele din 
faţă, un stil de a se cabra care ar fi mers la inima şi la 
sufletul oricărei mulţimi cu judecată. Insă mulţimea din 
Mudfog nu a fost niciodată cu judecată şi, după toate 
probabilitățile, nici nu va fi vreodată. În loc să împrăştie 
ceața cu strigătele lor entuziaste, aşa cum ar fi trebuit fără 
îndoială să facă şi pe care le aşteptase din plin şi Nicholas 
Tulrumble, de îndată ce l-au recunoscut pe herald, au 
început să murmure cele mai hotărâte nemulțumiri faţă de 
simplul fapt că îl vedeau călărind aşa ca toată lumea. Dacă 
ar fi ieşit aşezat cu capul în, jos sau sărind printr-un cerc 
sau zburând printr-o tobă înroşită sau chiar numai stând 
într-un picior şi cu celălalt băgat în gură, lumea ar fi avut ce 
vorbi, însă pentru un comediant de profesie, să stea călare 
normal cu picioarele în scări, era aproape o bătaie de joc. 
Aşa că apariţia heraldului a fost cu totul nereuşită şi 
mulţimea a continuat să-l fluiere pe când se îndepărta 
ţanţoş, însă fără niciun succes. 

lată vine şi procesiunea. Aproape că ne este teamă să 
spunem ce mulţi oameni fuseseră anume angajaţi, 
îmbrăcaţi în cămăşi cu dungi şi şepci de catifea neagră, 
pentru a imita pe luntraşii din Londra şi ce mulţi erau cei 
care imitau prost pe valeţii de cursă şi ce multe erau 
steagurile care, datorită aerului apăsător, nu puteau fi 
înduplecate să-şi desfăşoare inscripţiile de pe ele; şi mai 
puţin dispuşi suntem să vorbim despre felul cum oamenii, 
care cântau la instrumentele de suflat, privind în sus către 


cer (adică în ceaţă), pătrunşi de muzică, călcau în bălți şi în 
mormane de noroi, până când au acoperit capetele pudrate 
ale valeţilor de cursă cu împroşcături care arătau curios 
însă nu frumos; sau cum de s-a întâmplat că flaşnetarul şi-a 
greşit acompaniamentul, astfel încât el cânta o melodie şi 
fanfara alta; sau cum caii, obişnuiţi cu arena şi nu cu 
străzile, stăteau pe loc şi dansau în loc să meargă înainte cu 
paşi falnici; toate acestea sunt lucruri despre care se poate 
vorbi în amănunt cu mare folos, dar la care totuşi nu ne 
vom opri. 

Oh! a fost o privelişte deosebită şi frumoasă să vezi 
Consiliul în cupeuri, procurate pe spezele lui Nicholas 
Tulrumble, sosind ca o procesiune de doliu, şi să observi 
încercările pe care le făcea Consiliul să arate grav şi 
solemn, pe când Nicholas Tulrumble, într-o trăsură mare, 
cu surugiul înalt, venind şi el după Consiliu, cu domnul 
Jennings de o parte, arătând ca un şambelan şi cu un nou 
angajat ocazional de cealaltă parte, purtând o sabie veche 
de paznic, ca să imite pe purtătorul de sabie. Şi să fi văzut 
cum le curgeau lacrimile celor din mulţime pe când 
hohoteau de râs. Asta a fost ceva frumos, tot aşa şi apariţia 
doamnei Tulrumble şi a fiului, înclinând din cap cu gravitate 
şi demnitate prin ferestrele cupeului către figurile 
nespălate care se prăpădeau de râs în jurul lor. Însă nu am 
terminat cu acestea, pentru că iată, procesiunea se opreşte 
la alt sunet de goarnă, după care urmează o tăcere adâncă 
şi toate privirile se îndreaptă înspre Conacul Mudfog, cu 
deplina încredere că va veni o nouă surpriză. 

— Ei, acuma n-or să mai râdă, domnule Jennings, spuse 
Nicholas Tulrumble. 

— Cred că nu, domnule, replică Jennings. 

— lată ce atenţi se uită, spuse Nicholas Tulrumble. Aha! 
Acum ne vine nouă rândul să râdem, nu-i aşa, domnule 
Jennings? 

— Nicio îndoială în această privinţă, domnule, răspunse 
domnul Jennings; şi domnul Nicholas, într-o stare de 


agitaţie plăcută, se ridică în trăsură şi făcu semne de 
felicitare primăresei în spate. 

Pe când toate cele arătate până acum se petreceau pe 
stradă, Ned Twigger coborâse în bucătăria de la Conacul 
Mudfog cu scopul să facă plăcere personalului de serviciu în 
costumul său care peste puţin va stârni curiozitatea 
întregului oraş şi, într-un fel sau altul, valetul a fost atât de 
sociabil şi fata în casă atât de drăguță, şi bucătarul atât de 
prietenos, că nu a putut să reziste invitaţiei făcute de 
primul dintre cei pomeniţi de a se aşeza şi de a lua ceva, 
numai aşa, ca să bea pentru buna reuşită a stăpânului. 

Astfel încât Ned Twigger s-a aşezat în costumul lui de 
zale pe capătul mesei de la bucătărie şi, dintr-o cupă cu 
ceva tare, plătită de inconştientul Nicholas Tulrumble şi 
pusă la dispoziţie de valetul sociabil, a băut pentru buna 
reuşită a primarului şi a procesiunii lui; şi, pe când Ned 
pusese coiful deoparte, ca să poată bea nestânjenit băutura 
tare, valetul sociabil a pus-o pe capul lui, făcând astfel o 
fără de măsură şi nemaiauzită plăcere bucătarului şi fetei în 
casă. Valetul sociabil era foarte glumeţ cu Ned, şi Ned 
foarte curtenitor cu bucătarul şi cu fata în casă, pe rând. Se 
simțeau toţi foarte plăcut şi bine dispuşi şi băutura tare a 
făcut repede înconjurul. 

Până la urmă, Ned Twigger a fost chemat de oamenii 
însărcinaţi cu procesiunea şi, după ce i s-a fixat chivăra - 
lucru foarte complicat - de către valetul sociabil, drăgălaşa 
fată în casă şi prietenosul bucătar, a păşit înainte cu 
gravitate şi a apărut în faţa mulţimii. 

Gloata vuia. Nu din cauză că admira sau pentru că se 
arăta surprinsă; vuietul era, în mod hotărât şi fără nicio 
îndoială, cauzat de hohotele de râs. 

— Ce înseamnă asta? spuse domnul Nicholas Tulrumble, 
ridicându-se brusc în trăsură. Râsete? Dacă râd în faţa unui 
om într-o armură adevărată de bronz, înseamnă că ar râde 
şi la moartea părinţilor lor. De ce vine Twigger spre locul 
acesta? De ce vine către noi? Nu are nicio treabă aici! 

— Mi-e teamă, domnule... îngână domnul Jennings. 


— Ţi-e teamă, de ce? întrebă Nicholas Tulrumble uitându- 
se la faţa secretarului său. 

— Mi-e teamă că e beat, domnule, răspunse domnul 
Jennings. 

Nicholas Tulrumble mai privi încă o dată la apariţia ieşită 
din comun care se îndrepta către ei. Apoi, apucând pe 
secretarul său de braţ, scoase un geamăt destul de 
puternic, exprimând chinul său sufletesc. 

Este un fapt trist că domnul Twigger, având deplina 
îngăduinţă să ceară un singur pahar de rom la fiecare 
bucată din armură, a ieşit, într-un fel sau altul, oarecum din 
socoteala sa, în graba şi zăpăceala preparativelor, şi a băut 
vreo patru pahare la fiecare bucată în loc de unul, pentru a 
nu mai pomeni de băutura tare din bucătărie, de care ar fi 
putut foarte bine să se lipsească. Poate că armura de bronz 
oprea cursul normal al transpiraţiei şi nu lăsa spirtul să se 
evapore, noi nu suntem îndeajuns la curent cu ştiinţa ca să 
ştim, însă, oricare ar fi fost cauza, domnul Twigger de 
îndată ce s-a găsit în afara gardului Conacului Mudfog, s-a 
dovedit că este foarte beat, şi de aici felul lui deosebit de a 
merge. Asta era destul de rău, dar ca şi când destinul şi 
întâmplarea ar fi conspirat împotriva lui Nicholas 
Tulrumble, domnului Twigger, care nu avusese ocazia să se 
pocăiască de o lună întreagă, i-a venit în cap tocmai acum 
să se înduioşeze în mod deosebit, exact acum când pocăinţa 
lui putea foarte bine să lipsească. Lacrimi mari i se 
scurgeau pe obraji şi degeaba se silea să-şi ascundă 
durerea ştergându-şi ochii cu o basma de bumbac albastră 
cu buline albe - un lucru nu prea potrivit cu o armură veche 
de trei sute de ani, sau cam pe aici... 

— 'Twigger, ticălosule, strigă domnul Tulrumble, uitându- 
şi demnitatea, pleacă înapoi! 

— Niciodată, răspunse Ned. Sunt un nenorocit de 
păcătos! Niciodată nu vă voi părăsi. 

Cei din apropiere primiră spusele lui Ned cu aclamații: 

— Ai dreptate, Ned! Să n-o faci! 


— Nici n-am de gând s-o fac, stărui Ned, cu toată 
încăpăţânarea unui om foarte beat. Sunt foarte nefericit. 
Sunt un tată păcătos al unei familii nenorocite, însă vă sunt 
foarte credincios. Niciodată nu o să vă părăsesc. După cea 
repetat această promisiune îndatoritoare, Ned continuă cu 
vorbe întretăiate să predice mulţimii despre numărul de ani 
pe care i-a petrecut în Mudfog, despre neîntrecuta 
respectabilitate a felului lui de a fi şi alte subiecte, de 
aceeaşi natură. 

—  Ascultaţi! Vrea cineva să-l ducă de aici? întrebă 
Nicholas. Dacă vor veni la mine după aceea, îi voi răsplăti 
bine. 

Doi sau trei oameni păşiră în faţă oprindu-se ca să-l 
înşface pe Ned, când interveni secretarul. 

— Băgaţi de seamă, băgaţi de seamă! spuse domnul 
Jennings. Vă rog să mă iertaţi, domnule; însă ar fi mai bine 
să nu se apropie nimeni de el pentru că, dacă se răstoarnă, 
cu siguranţă o să strivească pe cineva. 

La această aluzie mulţimea s-a retras din toate părţile la 
o distanţă respectabilă, şi îl lăsară pe Ned, ca pe ducele de 
Devonshire, într-un cerc mic, alcătuit din ai săi. 

— Dar, domnule Jennings, spuse Nicholas Tulrumble, o să 
se înăbuşe. 

— Imi pare foarte rău, domnule, răspunse domnul 
Jennings, însă nimeni nu poate să-l dezbrace de armură 
fără ajutorul lui. Sunt cu totul sigur de acest lucru, după 
felul în care o îmbrăca. 

Ned continua să plângă jalnic şi îşi clătina capul cu 
chivără pe el, într-un fel care ar fi înduioşat şi o inimă de 
piatră, însă mulţimea nu are inimi de piatră şi râdea din 
inimile pe care le avea. 

— Dragul meu, domnule Jennings, zise primarul 
îngălbenindu-se la gândul că Ned s-ar putea înăbuşi în 
costumul lui antic, dragul meu domn Jennings, nu se poate 
face nimic pentru el? 

— Nimic, răspunse Ned, absolut nimic. Domnilor sunt un 
păcătos nenorocit. Sunt un cadavru, într-un sicriu de bronz. 


La această idee poetică a prezentării situaţiei sale, Ned 
plânse aşa de tare că oamenii au început să devină 
compătimitori şi să se întrebe ce a urmărit Nicholas 
Tulrumble, vârând un om într-o maşinărie ca aceasta. Şi un 
individ într-o vestă păroasă înalt ca un trunchi de copac, 
care mai înainte îşi exprimase părerea că dacă Ned n-ar fi 
fost un sărăntoc, Nicholas nu ar fi îndrăznit să facă aşa 
ceva. Întrebă dacă n-ar fi nimerit să sfarme trăsura cu 
patru roţi, sau capul lui Nicholas, sau pe amândouă, această 
din urmă propunere combinată părând să fie considerată 
de mulţime ca o foarte bună sugestie. 

Totuşi nu s-a trecut la fapte, pentru că abia a fost pusă în 
discuţie această idee, când soţia lui Ned Twigger şi-a tăcut 
apariţia bruscă în micul cerc de care am pomenit şi, de 
îndată ce Ned i-a zărit figura şi înfăţişarea, prin simpla forţă 
a obişnuinţei, a pornit-o către casă atât cât îl puteau duce 
picioarele, însă nu prea repede în prezenta împrejurare, 
pentru că deși câţiva oameni s-au arătat gata să-l ducă, nu 
puteau s-o scoată la capăt cu bine din cauza armurii de 
bronz. Aşa că doamna Twigger a avut timp să i-o spună 
verde în faţă lui Nicholas Tulrumble. I-a spus părerea ei că, 
în mod hotărât, era un monstru şi, pentru a nu lăsa vreo 
îndoială în această privinţă, i-a mai spus că îl va acuza pe 
Nicholas Tulrumble de crimă dacă soţul ei, de care s-a 
abuzat, va avea de suferit vreo vătămare personală de pe 
urma armurii de bronz. După ce a spus toate acestea cu 
violenţa cuvenită, s-a dus după Ned care se târa aşa cum 
putea şi îşi plângea mai departe nenorocirea cu cea mai 
sumbră voce. 

Ce au început să se vaite şi să ţipe copiii lui Ned, când 
acesta a ajuns în cele din urmă acasă! Doamna Twigger a 
încercat să desfacă armura mai întâi într-un loc apoi într- 
altul, însă n-a putut să facă nimic; aşa că l-a lăsat pe Ned să 
se răstoarne în pat cu chivăra, armura, mănuşile de fier şi 
tot. Ce scârţâială a scos patul sub greutatea noului costum 
al lui Ned! Totuşi nu s-a rupt şi acolo a zăcut Ned, ca vasul 
fără nume în golful Biscay, până a doua zi, bând ceai de orz 


şi având o înfăţişare nenorocită. Şi de câte ori gemea, buna 
lui doamnă îi spunea că îi va servi ca învăţătură de minte, 
aceasta fiind singura consolare de care a avut parte Ned. 

Nicholas  Tulrumble şi procesiunea măreaţă şi-au 
continuat drumul împreună până la primărie, în mijlocul 
fluierăturilor şi murmurelor tuturor privitorilor, care-l 
socoteau pe Ned un martir. Nicholas a fost instalat cu toate 
formele în slujba sa şi, ca mulţumire pentru această 
ceremonie, a ţinut un discurs, compus de secretar, care a 
fost foarte lung şi fără îndoială foarte bun, numai că 
zgomotul de afară i-a împiedicat pe toţi să-l audă, în afară 
de Nicholas Tulrumble însuşi. După aceea procesiunea s-a 
înapoiat la Conacul Mudfog, aşa cum a putut, şi Nicholas şi 
Consiliul s-au aşezat la masă. 

Însă masa a fost plictisitoare şi Nicholas era dezamăgit. 
Consiliul era alcătuit din oameni aşa de bătrâni şi aşa de 
posomorâţi şi somnoroşi! Nicholas a ţinut un discurs la fel 
de lung ca cele pe care le ţine lordul primar al Londrei şi nu 
numai atât, dar a spus aceleaşi lucruri pe care le-a spus 
lordul primar al Londrei, însă Consiliul nu l-a aplaudat 
deloc. Numai un om din cei de faţă era în întregime cu 
mintea trează, însă a fost obraznic: i-a zis „Nick“. Nick! 
Care ar fi urmările, gândea Nicholas, dacă am presupune 
că cineva i-ar spune lordului primar al Londrei „Nick!“ Ar 
vrea să ştie cum ar reacţiona la aşa ceva purtătorul de 
sabie, sau judecătorul, sau şeful de protocol, sau oricare 
altul dintre înalții funcţionari ai oraşului. l-ar arăta ei ce 
înseamnă să spui lordului primar „Nick!“ L-ar cresta!2”:, 
desigur! 

Însă acestea nu au fost cele mai proaste isprăvi ale lui 
Nicholas Tulrumble. Dacă ar fi fost numai acestea, putea să 
fi rămas primar până în ziua de azi şi putea să tot vorbească 
până îşi pierdea vocea. A căpătat însă gust pentru statistici 
şi a devenit filosof, iar statistica dimpreună cu filosofia l-au 
condus la un fapt care i-a scăzut popularitatea şi i-a grăbit 
căderea. 


Chiar la capătul Străzii Mari din Mudfog, acolo unde 
aceasta dă spre malul râului, se ridică Jolly Boatmsn, o casă 
de modă veche, cu acoperişul jos, cu bar, bucătărie şi 
cârciumă, toate la un loc, şi un cămin mare, cu un ceainic 
care i se potriveşte şi în jurul căruia lucrătorii se adunau nu 
se mai ţine minte de când, în nopţile de iarnă, şi se refăceau 
bând bere bună şi tare şi se înveseleau la cântecele unei 
viori însoţite de o tamburină. Cârciuma Jolly Boatmen are 
autorizaţia cuvenită de la primar şi de la Consiliu, ca în ea 
să scârţâie arcuşul şi să se bată tamburina din timpuri pe 
care nici locuitorii cei mai bătrâni nu şi le mai amintesc. 
Acuma ce se întâmplă: Nicholas Tulrumble a citit reportaje 
despre crime şi dări de seamă parlamentare - sau a pus pe 
secretarul lui să i le citească, ceea ce de altfel este cam 
acelaşi lucru - şi de îndată a priceput că arcuşul şi 
tamburina trebuie să fie făcute răspunzătoare pentru 
decăderea morală a Mudfogului mai mult decât orice alte 
cauze pe care un spirit pătrunzător şi le poate închipui. S-a 
documentat asupra subiectului şi s-a hotărât să vină la 
consiliu cu această chestiune explozivă la data la care se va 
cere reînnoirea autorizaţiei. 

Ziua respectivă a venit, patronul roşcovan al cârciumei 
Jolly Boatmen intră în primărie arătând atât de vesel pe cât 
era nevoie, pentru că angajase într-adevăr un arcuş în plus 
pentru seara aceea, ca să comemoreze aniversarea 
autorizaţiei pentru muzică a localului. Autorizaţia fusese 
cerută în forma cuvenită şi era pe punctul de a fi acordată, 
ca un lucru de la sine înţeles, când Nicholas Tulrumble se 
ridică şi înecă bietul consiliu într-un torent de elocvenţă. A 
adus în discuţie în termeni scânteietori depravarea în 
creştere a oraşului său natal Mudfog şi excesele săvârşite 
de populaţia lui. Apoi a arătat cât de impresionat a fost să 
vadă butoaiele de bere alunecând în pivniţa lui Jolly 
Boatmen săptămână după săptămână, şi cum a stat timp de 
două zile încheiate la o fereastră peste drum de Jolly 
Boatmen, ca să numere oamenii care intrau aici pentru 
bere numai între orele douăsprezece şi unu - care ore, 


apropo de asta, sunt acelea la care marea majoritate a 
oamenilor din Mudfog iau masa. Apoi a continuat să arate 
cum numărul oamenilor care ieşeau cu căni de bere, în 
medie douăzeci şi unu în cinci minute, fac două sute şi 
cincizeci şi doi de oameni cu căni cu bere într-o oră, şi 
înmulţit din nou cu doisprezece (numărul orelor în care 
localul este deschis) se ajunge la trei mii şapte sute opt 
oameni cu căni cu bere pe zi, sau douăzeci şi şase de mii 
patru sute şase oameni cu căni de bere pe săptămână. Apoi 
a pornit să arate că o tamburină şi degradarea morală sunt 
termeni sinonimi şi că un arcuş de vioară şi pornirile 
vicioase sunt pe de-a-ntregul inseparabile. Toate aceste 
argumente le-a întărit şi demonstrat cu referinţe 
numeroase la o carte mare cu coperţi albastre şi cu diferite 
citate din magistraţii din Middlesex şi, la sfârşit, consiliul 
care era zăpăcit de cifre şi somnoros de pe urma 
discursului şi pe deasupra indispus din cauza întârzierii la 
masă, a admis propunerea lui Nicholas Tulrumble şi a 
refuzat autorizaţia pentru muzică la Jolly Boatmen. Dar deşi 
Nicholas a triumfat, triumful său a fost de scurtă durată. A 
purtat război împotriva cănilor de bere şi a arcuşului uitând 
de vremea când era bucuros să bea din primele şi să 
dănţuiască la sunetul celui de al doilea, până când oamenii 
l-au urât şi prietenii lui vechi l-au evitat. Măreţia singuratică 
de la Conacul Mudfog a început să-l obosească şi tânjea 
după cârciuma Lighterman's Arms. Dorea ca niciodată să 
nu fi devenit un om cu funcţie înaltă şi ofta după zilele bune 
de demult, din vremea prăvăliei cu cărbuni şi a colţului său 
de lângă căminul din cârciumă. 

Până la urmă, bătrânul Nicholas, simțindu-se cu totul 
nenorocit, şi-a făcut curaj, a plătit secretarului un sfert de 
leafă înainte şi l-a expediat la Londra cu prima diligenţă. 
După ce a făcut acest pas, şi-a pus pălăria pe cap şi mândria 
în buzunar şi s-a dus în vechea încăpere de la Lighlerman's 
Arms. Erau numai două dintre vechile lui cunoştinţe acolo şi 
s-au uitat cu răceală la Nicholas când le-a întins mâna. 


— Ai de gând să interzici pipele, domnule Tulrumble? 
întrebă unul. 

— Sau să pui înmulţirea nelegiuirilor pe socoteala 
tutunului? mormăi celălalt. 

— Niciuna, nici alta, răspunse Nicholas Tulrumble, dând 
mâna cu amândoi, fie că aceştia ar fi vrut sau nu. Am venit 
aici să spun că îmi pare foarte rău că m-am prostit singur şi 
că sper să-mi înapoiaţi vechiul meu scaun. 

Vechile cunoştinţe făcură ochi mari şi încă patru 
cunoştinţe deschiseră uşa, cărora Nicholas, cu lacrimi în 
ochi, le întinse mâna şi le spuse acelaşi lucru. Toţi au scos 
un strigăt de bucurie, care a făcut clopotele din vechiul turn 
al bisericii să vibreze din nou şi, împingând vechiul scaun în 
colţul cel cald, l-au aşezat în el pe bătrânul Nicholas şi au 
comandat imediat punci în cel mai mare castron, şi un 
număr nelimitat de pipe. 

In ziua următoare, Jolly Boatmen a căpătat autorizaţia 
pentru muzică şi chiar în seara aceea bătrânul Nicholas şi 
soţia lui Ned Twigger au pornit un dans după muzica 
arcuşului şi a tamburinei, ritmul ei apărând mult 
îmbunătăţit după puţină odihnă, pentru că niciodată nu mai 
cântase aşa, înainte. Ned Twigger era în culmea succesului 
şi a jucat dansul cimpoaielor şi a ţinut în echilibru scaune 
pe bărbie şi fire de pai pe nas, până când întreaga adunare, 
dimpreună cu consiliul, au fost cu totul cuprinşi de 
admiraţie faţă de perfecțiunea isprăvilor sale. 

Domnul Tulrumble, cel tânăr, nu putea să se împace 
decât cu gândul de a fi om mare, aşa că a plecat la Londra 
şi a tras poliţe pe socoteala tatălui său; iar când a depăşit 
pontul şi a intrat în datorii, s-a pocăit şi s-a întors acasă. 

Cât despre bătrânul Nicholas, el şi-a ţinut cuvântul şi, 
după cele şase săptămâni de viaţă publică n-a mai încercat 
aşa ceva. Se duce ca şi înainte să doarmă la fiecare 
întrunire de la primărie şi, ca probă deplină a sincerităţii 
lui, ne-a cerut să scriem această povestire sinceră. Am dori 
ca aceasta să aibă efectul de a reaminti acelor Tulrumble 
din alte sfere că aerele îngâmfate nu înseamnă demnitate şi 


că opoziţia faţă de micile plăceri pe care erau cândva 
mulţumiţi să le guste, provenită din faptul că ar vrea 
oarecum să uite de timpurile când aveau o situaţie mai 
umilă, îi face să fie dispreţuiţi şi ridicoli. 

Aceasta este pentru prima oară când am publicat câteva 
din spicuirile noastre din această sursă. Poate că într-o 
perioadă viitoare să putem încerca să deschidem o cronică 
a Mudfogului. A 

REPORIAJ DESPRE PRIMA ÎNTRUNIRE A 
ASOCIAŢIEI DIN MUDFOG PENTRU PROGRESUL 
TUTUROR LUCRURILOR 

Am făcut eforturile cele mai fără de seamăn şi de 
neînchipuit ca să înfăţişăm cititorilor noştri o dare de seamă 
completă şi clară a lucrurilor de la marea întrunire a 
Asociaţiei Mudfog, ţinută în oraşul Mudfog. Ne îngăduim 
astfel marea plăcere de a pune rezultatele la care s-a ajuns 
în faţa lor, sub forma diferitelor comunicări primite de la 
competentul, talentatul şi expresivul nostru corespondent, 
trimis acolo anume în acest scop şi care ne-a făcut 
nemuritori: pe noi, pe el, Mudfogul şi asociaţia, toate 
împreună şi în acelaşi timp. Am fost, într-adevăr, pentru 
câteva zile în îndoială cine îşi va trimite numele, ca fiind cel 
mai valoros, câtre posteritate: noi, care l-am trimis pe 
corespondent acolo, sau corespondentul care a scris o dare 
de seamă asupra subiectului; sau asociaţia care a furnizat 
corespondentului material de scris. Noi suntem oarecum 
înclinați spre opinia că numele nostru este cel mai valoros 
dintre cei în cauză, întrucât ideea unui reportaj autentic şi 
exclusiv a pornit de la noi. Aceasta poate fi o prejudecată, 
ce poate să rezulte dintr-o predispoziţie a noastră de a fi în 
propria noastră favoare. Fie şi aşa. Noi nu avem nicio 
îndoială că fiecare domn implicat în această puternică 
adunare este chinuit de aceeaşi suferinţă, în mai mare sau 
mai mică măsură; şi este o consolare să ştim că, cel puţin 
noi nutrim aceste sentimente în comun cu marile stele 
ştiinţifice, cu astrele strălucitoare şi cele mai însemnate, ale 
căror idei le înregistrăm. 


Vom reda scrisorile corespondentului nostru în ordinea în 
care au ajuns la noi. Orice încercare de a le amalgama într- 
un tot estetic, nu ar face decât să nimicească tonul lor 
scânteietor, avântul pasiunii şi bogatul filon de interes 
pitoresc, de care sunt pătrunse scrisorile. 

Mudfog, luni seara, ora şapte 

Suntem aici într-o stare de mare agitaţie. De nimic nu se 
vorbeşte decât de apropiata întrunire a asociaţiei. Uşile 
hanurilor sunt înţesate cu ospătari, uitându-se îngrijoraţi în 
aşteptarea sosirii oaspeţilor, iar biletele numeroase lipite pe 
ferestrele caselor particulare, amintind că sunt paturi de 
închiriat, dau străzilor o aparenţă însufleţită şi veselă, 
hârtia anunţurilor fiind de o mare varietate de culori, iar 
monotonia slovelor tipărite fiind atenuată de adăugiri scrise 
de mână, în toate stilurile şi mărimile. Se zvoneşte în mod 
confidenţial, că profesorii Snore, Doze şi Wheezy'2: au 
angajat trei paturi şi o cameră de locuit. Vă redau zvonul 
aşa cum a ajuns la mine, însă nu pot, până acum, să-i 
garantez exactitatea. În momentul în care voi fi în stare să 
obţin vreo informaţie sigură asupra acestui subiect 
interesant, vă asigur că o veţi primi. 

Ora şapte jumătate 

Tocmai m-am întors de la o convorbire cu patronul de la 
Pig and 1linder Box. Mi-a vorbit confidenţial despre 
probabilitatea ca profesorii Snore, Doze şi Wheezy să-şi 
stabilească reşedinţa în localul său pe timpul sesiunilor 
asociaţiei, însă neagă că paturile ar fi fost de pe acum 
angajate. Această informaţie este confirmată de fata în casă 
- o fată cu purtări corecte şi cu un aspect interesant. Omul 
de serviciu neagă că ar fi posibil ca profesorii Snore, Doze 
şi Wheezy să se stabilească aici, însă am motive să cred că 
omul acesta este mituit de fostul său jupân, Pig, care deţine 
hotelul rival. In mijlocul unor astfel de declaraţii 
contradictorii este greu să ajungi la ceea ce este adevărat, 
însă fiţi sigur că veţi primi o informaţie autentică asupra 
acestui subiect în momentul în care faptul va fi confirmat. 
Un băiat a căzut de la geamul prăvâăliei plăcintarului de la 


colţul străzii mari, acum o jumătate de oră, lucru care a 
produs mare zarvă. Impresia generală este că a fost un 
accident. Să ne rugăm cerului să se dovedească că aşa este. 
i Marţi, la amiază 
In dimineaţa aceasta, la o oră matinală, clopotele tuturor 
bisericilor au bătut ora şapte; efectul produs a fost foarte 
deosebit în actuala atmosferă plină de viaţă a oraşului. In 
timp ce îmi luam gustarea de dimineaţă, o gabrioletă 
galbenă, trasă de un cal sur, cu o pată de culoare albă pe 
pleoapa dreaptă, se îndrepta în galop în direcţia grajdurilor 
de la Original Pig. Se spune în mod curent că domnul din 
gabrioletă a sosit aici cu scopul de a asista la şedinţele 
asociaţiei şi, din ce am auzit, socotesc aceasta foarte 
probabil, deşi nu se ştie încă nimic sigur în legătură cu 
aceasta. Vă puteţi închipui neliniştea cu care toţi aşteptăm 
sosirea în această după-amiază a dihgenţei de la ora patru. 
Cu toată starea agitată a populaţiei, nu s-a săvârşit până 
acum nicio nelegiuire, datorită disciplinei şi discreţiei 
poliţiei, care nu se vede nicăieri. O flaşnetă cântă în partea 
opusă ferestrei mele şi grupuri de oameni care oferă peşte 
şi zarzavaturi spre vânzare trec pe străzi. Cu aceste 
excepții, totul este liniştit şi cred că va continua să fie aşa! 
Ora cinci 
Acum s-a confirmat, dincolo de orice îndoială, că 
profesorii Snore, Doze şi Wheezy nu se vor duce la Pig and 
Tinder-Box, pentru că au angajat într-adevăr camere la 
Original Pig. Informaţia este exclusivă; şi vă las pe 
dumneavoastră şi pe cititorii dumneavoastră să trageţi 
concluziile ce rezultă din aceasta. De ce profesorul Wheezy, 
din toţi oamenii din lume, a trebuit să tragă la Original Pig, 
preferându-l lui Pig & Tinder-Box, nu este uşor de înţeles. 
Profesorul este un om care trebuie să fie deasupra unor 
astfel de mici preferinţe. Unii oameni de aici vorbesc 
deschis despre trădare şi despre un neîndoielnic abuz de 
încredere din partea profesorilor Snore şi Doze; în timp ce 
alţii, din contră, sunt dispuşi să-i absolve de orice vină în 
această afacere şi să insinueze că blamul cade numai 


asupra profesorului Wheezy. Mărturisesc că eu înclin spre 
ultima părere, şi deşi mă doare să vorbesc în termeni de 
critică sau dezaprobare despre un om de asemenea geniu şi 
realizări transcendentale, totuşi mă simt obligat să spun că, 
dacă bănuiala mea va fi întemeiată şi dacă toate spusele ce 
mi-au ajuns la ureche se vor confirma, nu ştiu într-adevăr 
cum o să mă descurc. 

Domnul Slug, aşa de renumit pentru cercetările sale 
statistice, a sosit în după-amiaza aceasta cu diligenţa de ora 
patru. Obrazul său este roşcat închis şi are obiceiul să 
ofteze continuu. Arată bine şi dă impresia unui om sănătos 
la trup şi la minte. Domnul Wordensconce a venit aici cu 
aceeaşi diligenţă. Distinsul domn dormea adânc când a 
sosit, și surugiul diligenţei mi-a spus că aşa a făcut tot 
drumul. S-a pregătit, fără îndoială, pentru oboselile care îl 
aşteaptă. Mă gândesc ce viziuni gigantice se perindă prin 
creierul unui astfel de om, atunci când trupul lui se găseşte 
în stare de toropeală. 

Fuxul de vizitatori creşte cu fiecare moment. Mi s-a spus 
(nu ştiu cât este de adevărat) că două diligenţe au sosit la 
Original Pig în ultima jumătate de oră, şi chiar eu am 
observat o roabă cu trei geamantane şi o boccea, intrând în 
curtea lui Pig and Tinder-Box, acum nu mai mult de cinci 
minute. Oamenii sunt încă liniştiţi, văzându-şi de treburile 
lor de ficeare zi, însă există un neastâmpăr în ochii lor şi o 
rigiditate neobişnuită în muşchii feţelor lor, care arată 
privitorului care ştie să observe că aşteptarea lor este 
încordată la culme. Mă tem că, dacă unele sosiri importante 
nu se vor produce în seara aceasta, ar putea rezulta din 
această stare de agitaţie în masă consecinţele pe care orice 
om cu rațiune şi suflet le-ar deplânge. 

Ora şase şi douăzeci de minute 

Tocmai am auzit că băiatul care a căzut de pe fereastra 
plăcintarului, în seara trecută, a murit din cauza spaimei. A 
fost chemat pe neaşteptate să plătească trei şilingi şi şase 
penny pentru o pagubă făcută şi constituţia sa, se pare, nu 


a fost destul de tare ca să suporte acest şoc. Ancheta, se 
spune, va fi efectuată mâine. 
Ora şapte şi trei sferturi 
Profesorii Muft şi Nogo tocmai au tras la uşa hotelului. Au 
comandat de îndată masa de seară, cu multă bunăvoință. 
Suntem cu toţii foarte încântați de urbanitatea purtărilor 
lor şi de uşurinţa cu care se adaptează formelor şi 
obiceiurilor vieţii de zi cu zi. Imediat după sosire, au trimis 
după şeful ospătarilor şi i-au cerut în particular să cumpere 
un câine viu - unul cât mai ieftin se poate - şi să-l trimită 
sus la ei după masă, cu o scândură de bucătărie, un cuţit, o 
furculiţă şi o farfurie curată. Se presupune că vreo 
experienţă va fi încercată pe câine la noapte. Dacă vor 
transpira unele amănunte, vi le voi trimite cu un curier 
expres. 
Ora opt jumătate 
Animalul a fost procurat. Este un câine mops, cu o 
înfăţişare oarecum inteligentă, în bună condiţie şi cu 
picioare foarte scurte. A fost legat cu un cârlig de perdea, 
într-o cameră întunecată, şi urlă îngrozitor. 
Ora nouă fără zece 
S-a sunat să fie adus câinele. Cu un instinct care ar 
apărea aproape ca rezultat al raţiunii, inteligentul animal |- 
a apucat pe ospătar de pulpa piciorului când s-a apropiat 
să-l ia şi a opus o rezistenţă disperată, dar fără rezultat. Nu 
am putut să obţin să fiu primit în apartamentul ocupat de 
oamenii de ştiinţă, însă, judecând după zgomotele care 
ajungeau la urechile mele pe când stăteam pe prag, în afara 
uşii, aş putea spune că, mârâind, câinele s-a retras sub o 
mobilă şi îi ţinea pe profesori la distanţă. Această 
presupunere este confirmată de mărturisirea ospătarului 
care, după ce s-a uitat pe gaura cheii, m-a asigurat că l-a 
văzut pe profesorul Nogo în genunchi, întinzând o sticluţă 
cu acid prusic, pe care animalul, vârât sub un fotoliu, refuza 
cu încăpățânare să o miroase. Nu vă puteţi închipui în ce 
stare febrilă de agitaţie ne găsim, de teamă ca interesele 
ştiinţei să nu fie cumva sacrificate din pricina prejudecăţilor 


unei fiinţe brute, care nu este dotată cu suficientă minte ca 
să prevadă incalculabilele beneficii pe care întreaga speţă 
omenească le-ar putea trage de pe urma unei concesii atât 
de mici din partea sa. 
Ora nouă 
Coada şi urechile câinelui au fost trimise jos pentru a fi 
spălate, din care împrejurare deducem că animalul nu mai 
există. Picioarele din faţă au fost date băiatului de serviciu 
pentru a fi periate, lucru care îmi întăreşte presupunerea. 
Ora zece şi jumătate 
Sentimentele mele sunt atât de copleşite de ceea ce s-a 
petrecut în ultima oră şi jumătate, încât abia am puterea să 
scriu mai în amănunt rapida succesiune a evenimentelor 
care i-au tulburat pe toţi cei ca au avut cunoştinţă de ele. 
Se pare că mopsul, pe care l-am menţionat în ultima mea 
notă, fusese obţinut în mod clandestin - în fapt furat - de o 
persoană de la grajduri, de la o doamnă necăsătorită care 
locuieşte în oraş. Innebunită, când şi-a dat seama de 
pierderea favoritului ei, doamna a alergat disperată pe 
străzi cerând trecătorilor, în modul cel mai sfâşietor şi mai 
impresionant să i-l dea înapoi pe Augustus al ei - pentru că 
aşa se numea decedatul, în amintirea afectuoasă a unui fost 
iubit al stăpânei sale, cu care iubit avea o asemănare 
izbitoare, lucru care face ca împrejurările să fie cu atât mai 
emoţionante. Incă nu sunt în situaţia de a vă informa ce 
anume împrejurări au făcut-o pe doamna deposedată să-şi 
îndrepte paşii către hotelul care a fost lăcaşul ultimei clipe 
a protejatului ei. Pot să spun numai că a sosit acolo tocmai 
în momentul în care membrele lui tăiate erau purtate pe 
coridor pe o tavă mică. [ipetele ei încă stăruie în urechile 
mele! Sunt mâhnit că trebuie să spun că trăsăturile 
expresive ale profesorului Muff au fost mult zgâriate şi 
rănite de doamna nedreptăţită şi că profesorul Nogo, pe 
lângă că a avut de suportat mai multe muşcături grave, a 
pierdut câteva şuviţe de păr din aceeaşi cauză. Trebuie să 
fie totuşi o consolare pentru aceşti domni faptul de a şti că 
arzătorul lor devotament pentru cercetările ştiinţifice au 


fost singura cauză a acestor neplăcute urmări; lucru pentru 
care, simpatia ţării recunoscătoare îi va recompensa pe 
deplin. Nefericita doamna a rămas la Pig and Tinder-Box şi 
până la această oră se spune că este într-o stare precară. 

Cred că este inutil să vă mai spun că această neprevăzută 
catastrofă a aruncat un văl de descurajare şi tristeţe peste 
noi, în mijlocul veseliei noastre, lucru firesc în oricare caz, 
însă mult mai accentuat datorită însuşirilor prieteneşti ale 
decedatului animal, care pare că a fost mult şi, pe merit, 
respectat de toate cunoştinţele sale. 

Ora douăsprezece 

Profit de ultimul moment, înainte de a sigila plicul, să vă 
informez că băiatul care a căzut de la fereastra 
plăcintarului nu a murit, cum s-a crezut în mod universal, ci 
e în viaţă şi încă bine sănătos. Ştirea pare să-şi fi avut 
origina în misterioasa lui dispariţie. A fost găsit acum o 
jumătate de oră în dependinţele unui cofetar, unde fusese 
anunţată o tombolă pentru o şapcă din piele de focă şi o 
tamburină de ocazie, şi unde - deoarece nu s-au găsit de la 
început un număr suficient de participanţi - a aşteptat cu 
răbdare până când lista a fost completată. Această fericită 
descoperire ne-a readus, în oarecare măsură, buna 
dispoziţie şi veselia. S-a propus să se iniţieze fără întârziere 
o subscripţie pentru băiat. 

Toţi sunt într-o stare de nervi şi aşteaptă cu nelinişte să 
vadă ce va mai aduce ziua de mâine. Dacă cineva ar sosi în 
timpul nopţii, am lăsat instrucţiuni stricte să fiu chemat 
imediat. Ar fi trebuit să stau treaz, într-adevăr, însă 
evenimentele agitate de astăzi au însemnat prea mult 
pentru mine. 

Nicio ştire încă de la profesorii Snore, Doze sau Wheezy. 
Lucru foarte straniu! 

Vineri, după-amiază 

Acum totul s-a lămurit. Şi, cel puţin asupra unei 
chestiuni, sunt, în sfârşit, în măsură să vă liniştesc şi pe 
dumneavoastră, cititorii. Cei trei profesori au sosit cu zece 
minute după ora două şi, în loc să-şi stabilească locuinţa la 


Original Pig, aşa cum s-a înţeles de toţi în cursul zilei de ieri 
că vor face, au tras direct la Pig and Iinder-Box, unde şi-au 
aruncat masca pe dată şi şi-au anunţat deschis intenţia de a 
rămâne. Profesorul Wheezy ar putea să-şi împace această 
conduită cu totul neobişnuită cu ideile sale despre un 
angajament cinstit şi echitabil, însă eu i-aş recomanda 
profesorului Whezy să fie prudent şi să nu meargă prea 
departe, bazându-se pe binemeritata lui reputaţie. 
Dumneavoastră, în mod firesc, veţi întreba, cum poate oare 
să îngăduie un om ca profesorul Snore sau, ceea ce este şi 
mai extraordinar, o persoană ca profesorul Doze, să fie 
amestecați în astfel de procedee. În această privinţă 
zvonurile tac; eu am presupunerile mele, însă mă abţin de a 
le exprima tocmai acum. 
Ora patru 
Oraşul se umple repede; au fost oferiţi optsprezece 
penny pentru un pat, şi refuzaţi. Mai mulţi domni au fost 
nevoiţi să doarmă ultima noapte la cărămidării sau pe 
treptele uşilor, pentru care motiv au fost duşi azi dimineaţă 
în grup în faţa judecătorilor şi condamnaţi la închisoare pe 
diferite termene, ca vagabonzi. Una din aceste persoane, 
am înţeles că este un foarte respectabil căldărar, foarte 
priceput în meserie, care a înaintat un document Secţiunei 
D., Ştiinţa Mecanică, cu privire la construcţia de oale de lut 
cu fundul de aramă şi valve de siguranţă, de care referat se 
vorbeşte în termeni elogioşi. Trimiterea la închisoare a 
acestui domn va fi regretată foarte mult, deoarece absenţa 
sa va împiedica orice discuţie asupra subiectului respectiv. 
Biletele de închiriat au fost scoase în toate părţile, şi 
găzduirile au fost acceptate aproape în orice condiţii, Am 
auzit că s-au plătit unsprezece şilingi pe săptămână pentru 
două camere, fără cărbuni şi fără serviciu, dar aproape că 
nu-mi vine să cred. Agitaţia este teribilă. Am fost informat în 
dimineaţa aceasta că autorităţile civile, de teama vreunei 
dezlănţuiri a pasiunilor populare, au cerut ca un sergent de 
recrutare şi doi caporali să stea de gardă şi că, pentru a se 
preveni iritarea oamenilor prin prezenţa lor, li s-a cerut să 


stea de la revărsatul zorilor la un canton, la distanţă de un 
sfert de milă de oraş. Energia şi promptitudinea acestor 
măsuri nu pot fi îndeajuns de lăudate. 

Am primit informaţii că o femeie în vârstă, în stare de 
beţie, a declarat în plină stradă intenţia de „a-i arăta ea“ 
domnului Slug. Cauza animozităţii acestei nenorocite se 
presupune că este faptul că acest domn a compus unele 
dări de seamă statistice cu privire la consumul de băuturi 
alcoolice în această localitate. Se adaugă că declaraţia ei a 
fost aclamată cu voce tare de o mulţime de persoane care s- 
au adunat în acel loc şi că un individ a avut îndrăzneala de 
a-i striga cu voce tare, domnului Slug, epitetul umilitor de 
„Mârşav“. Se speră în mod serios ca acum, când a sosit 
momentul pentru intervenţia lor, judecătorii nu se vor da 
înapoi de la exercitarea puterii cu care sunt investiţi de 
constituţia patriei noastre comune. 

Ora zece jumătate 

Dezordinea, sunt fericit să vă informez, a fost potolită şi 
cei din fruntea ei au fost trimişi la închisoare. A fost 
aruncată asupra lor o găleată cu apă rece, înainte de a fi 
închişi, şi apoi şi-au exprimat pocăinţa şi jena. Suntem toţi 
într-o febră de anticipare cu privire la ziua de mâine; însă 
acum când ne mai despart puţine ore de întrunirea 
asociaţiei şi, în cele din urmă, ne bucurăm de conştiinţa 
mândră de a avea printre noi pe membrii ei iluştri, credem 
şi sperăm că totul se va desfăşura paşnic. Vă voi trimite un 
reportaj complet despre lucrările de mâine cu diligenţa de 
noapte. 

Ora unsprezece 


Joi 

Soarele a răsărit în dimineaţa aceasta la ora obişnuită. 
Nu am observat nimic deosebit la măreţul astru, cu 
excepţia că mi-a părut (putea însă să fie o iluzie a fanteziei 
mele înfierbântate) că luceşte cu o strălucire mai mare 
decât cea obişnuită şi că revarsă această miraculoasă 
strălucire asupra oraşului, într-un fel pe care nu l-am văzut 


Absolut nimic nu s-a întâmplat. 


niciodată înainte. Aceasta este cu atât mai extraordinar cu 
cât cerul era cu totul fără nori şi atmosfera deosebit de 
limpede. La nouă şi jumătate comitetul general s-a întrunit, 
cu preşedintele de anul trecut în fotoliul prezidenţial. 
Raportul consiliului a fost citit, şi pasajul care arăta că acest 
consiliu a întreţinut corespondenţă cu nu mai puţin de trei 
mii cinci sute şaptezeci şi una de persoane (toate plătindu-şi 
taxele poştale) asupra nu mai puţin de şapte mii două sute 
patruzeci şi trei subiecte, a fost primit cu un entuziasm pe 
care nicio sforţare nu l-a putut înfrâna. Diferitele comitete 
şi secţii fiind stabilite şi chestiunile de formă rezolvate, 
marile lucrări ale întrunirii au început la ora unsprezece 
precis. Am avut fericirea să ocup în acest timp un loc foarte 
potrivit. 


SECŢIA A - ZOOLOGIE ŞI BOTANICĂ 
CAMERA MARE, PIG-AND ITINDER-BOX 


Preşedinte: Profesorul Snore. 
Vicepreşedinţi: Profesorii Doze şi Wheezy 

Scena în momentul acesta a fost deosebit de 
impresionantă. Soarele se revărsa prin ferestrele încăperii 
şi aureola cu razele lui strălucitoare întreaga scenă, 
reliefând cu putere figurile nobile ale profesorilor şi ale 
oamenilor de ştiinţă care, unii cu capete castanii, alţii cu 
capete sure, alţii cu capete negre, unii cu capete de lemn, 
prezenta un coup d'oeil'“* pe care niciun martor ocular nu 
o va uita curând. În faţa acestor domni se găseau hârtii şi 
călimări şi, în jurul încăperii, pe bănci înălțate şi lungi cât se 
întindeau estradele, era adunat un strălucit grup din acele 
frumoase şi elegante doamne, datorită cărora Mudfogul 
este pe drept recunoscut a fi aproape fără rival în întreaga 
lume. Contrastul dintre feţele lor blonde şi sacourile şi 
pantalonii de culoare închisă ale oamenilor de ştiinţă, nu mi 
se va şterge niciodată din minte, atât timp cât memoria mea 
se va ţine tare. S-a făcut o mică pauză, datorită unei uşoare 
nelinişti cauzate de prăbuşirea unei mari părţi a estradelor 


şi, pentru a calma lucrurile, preşedintele a pus pe unul din 
secretari să citească o comunicare intitulată: „Unele 
observaţii asupra puricilor harnici. Cu consideraţii asupra 
importanţei de a se înfiinţa școli de copii pentru acea 
numeroasă clasă a societăţii; pentru a dirija hărnicia lor 
către lucrări folositoare şi practice; şi pentru a se folosi 
surplusul câştigurilor din aceste lucrări, în scopul de a li se 
oferi o întreţinere cuviincioasă şi respectabilă la bătrâneţe“. 

AUTORUL a declarat că, îndreptându-şi atenţia către 
condiţia orală şi socială a acestor insecte interesante, s-a 
simţit atras să viziteze o expoziţie în Regent Street, Londra, 
cunoscută de toţi sub numele de Puricii harnici. Acolo a 
văzut mulţi purici, ocupați desigur în diferite meserii şi 
îndeletniciri, însă ocupați într-un mod, cum s-a simţit 
obligat să adauge, în care niciun om cu scaun la cap nu s-ar 
fi putut abţine să-i privească fără întristare şi regret. Un 
purice, redus la nivelul unui animal de povară, trăgea o 
trăsură în miniatură, având pe ea o efigie extraordinar de 
mică a alteţei sale Ducele de Wellington, în timp ce altul 
mergea clătinându-se sub greutatea unui chip în aur a 
marelui adversar al acestuia, Napoleon Bonaparte. Unii, 
educați ca saltimbanci şi baletişti, executau dansuri de 
caracter (observând cu tristeţe că printre puricii astfel 
folosiţi cei mai mulţi erau de sex feminin), alţii erau în curs 
de antrenament, într-o cutie mică de scândură, pentru a 
deveni alergători - aşa doar, pentru sport - şi doi se găseau 
în fapt angajaţi în exerciţiul fără inimă şi barbar al duelului, 
o îndeletnicire de la care umanitatea se retrage cu oroare şi 
dezgust. Vorbitorul a propus ca să fie luate imediat măsuri 
pentru ca munca acestor purici să fie folosită ca parte a 
puterii productive a ţării, lucru care poate fi făcut foarte 
uşor prin înfiinţarea de şcoli pentru ei, şcoli pentru minori 
şi şcoli de meserii, în care să fie impus un sistem de 
educaţie virtuoasă, bazat pe principii sănătoase, iar regulile 
morale să fie în mod strict întipărite în mintea lor. A propus 
de asemenea că orice purice care este bănuit că se oferă să 
se angajeze să facă muzică, să danseze sau să practice 


orice ocupaţie teatrală fără o autorizaţie, să fie considerat 
vagabond şi tratat ca atare; în acest fel va fi pus la acelaşi 
nivel cu restul umanităţii. Propune mai departe ca munca 
lor să fie pusă sub controlul şi regulamentele statului şi că, 
din câştiguri, trebuie pus deoparte un fond pentru 
întreţinerea puricilor în vârstă, sau deveniți invalizi, şi a 
văduvelor şi orfanilor lor. Din acest punct de vedere a 
propus ca premii mari să fie oferite pentru cele mai bune 
trei proiecte pentru un azil de bătrâni. Din acestea - 
întrucât arhitectura insectelor, după cum se ştie, este într-o 
situaţie avansată şi perfectă - am putea trage multe 
învăţăminte valoroase pentru îmbunătăţirea universităţilor 
metropolitane, a galeriilor naţionale şi a altor edificii 
publice. 

PREŞEDINTELE şi-a exprimat dorinţa de a fi informat în 
ce fel vede acel domn ingenios posibilitatea de a se stabili în 
general, şi în primul rând, o comunicaţie cu puricii astfel ca 
aceştia să poată fi în întregime convinşi de avantajele care 
s-ar ivi în mod necesar din schimbarea modului lor de viaţă 
şi de trecerea lor la o muncă cinstită. Aceasta i se părea a fi 
singura dificultate. 

AUTORUL a arătat că această dificultate a fost cu 
uşurinţă învinsă, ba chiar că nici nu a fost vorba de vreo 
dificultate în acest caz. În mod evident calea care trebuie 
urmată, dacă guvernul Maiestăţii Sale ar putea fi convins să 
preia acest proiect, ar fi aceea de a se asigura, cu un salariu 
îndestulător, colaborarea persoanei la care s-a referit şi 
care era principalul organizator al expoziţiei din Regent 
Street. Acest domn va fi de îndată în stare să ia legătura cu 
masa puricilor şi să le facă educaţia conform unui plan 
general de educaţie, care ar urma să fie aprobat de 
Parlament, până la vremea când cei mai inteligenţi dintre 
purici vor fi destul de avansați ca să servească de exemplu 
pentru ceilalţi. 

Preşedintele şi mai mulţi membri ai secţiei l-au felicitat 
din plin pe autorul raportului citat, pentru foarte ingenioasa 


şi importanta sa lucrare. S-a hotărât ca subiectul să fie 
recomandat atenţiei imediate a consiliului. 

DOMNUL Wigsby a înfăţişat o conopidă oarecum mai 
mare decât o umbrelă de terasă, care nu a fost cultivată 
prin vreun mijloc artificial, ci numai prin aplicarea de apă 
gazoasă concentrată, ca îngrăşământ. A explicat că, 
scobindu-i partea de sus, care ar putea constitui un nou şi 
delicios fel de mâncare pentru săraci, s-ar obţine de îndată 
o paraşută, în principiu oarecum asemănătoare cu aceea 
construită de domnul Garnerin; cotorul fiind, bineînţeles, 
ţinut în jos. A adăugat că era cu totul dispus să facă o 
coborâre de la o înălţime de nu mai puţin de trei mile şi un 
sfert; şi, de fapt, a şi propus aceasta proprietarilor Grădinii 
Vauxhall, care, în modul cel mai binevoitor, au acceptat 
propunerea şi au fixat o zi apropiată, din vara următoare, 
pentru punerea sa în aplicare; au prevăzut numai ca 
marginea conopidei să fie în prealabil tăiată în trei sau 
patru locuri, ca să garanteze siguranţa coborârii. 

PREŞEDINIELE a felicitat publicul pentru această 
grande gala! ce urmează să fie pregătită şi a lăudat pe 
proprietarii localului, la care s-a făcut aluzie, pentru 
dragostea lor faţă de ştiinţă şi consideraţia lor pentru 
siguranţa vieţii omeneşti, amândouă aceste sentimente fiind 
spre marea lor onoare. 

Un membru şi-a exprimat dorinţa de a şti câte mii de 
lămpi în plus vor lumina domeniul public în noaptea de 
după coborâre. 

DOMNUL Wigsby a răspuns că asupra acestui punct nu s- 
a luat o hotărâre definitivă, însă crede că s-a propus ca, pe 
lângă luminaţia obişnuită, să fie expuse, în modele diferite, 
opt milioane şi jumătate de lămpi în plus. 

Persoana s-a declarat foarte mulţumită cu acest răspuns. 

DOMNUL Blunderum a delectat secţia cu un foarte 
interesant şi valoros referat despre ultimele clipe ale 
„porcului savant“, ceea ce a produs o puternică impresie, 
referatul fiind alcătuit pe baza amintirilor personale ale 
asistentului favorit al decedatului. Referatul afirma în 


termenii cei mai siguri că numele animalului nu a fost Toby 
ci Solomon, şi dovedea, cu certitudine, că porcul nu putea 
să aibă rude apropiate, în profesiunea lui, după cum au 
afirmat în mod fals mai multe persoane dotate cu 
imaginaţie, întrucât tatăl lui, mama, fraţii şi surorile au 
căzut la diferite date victime ale măcelarului. Unui unchi al 
său, într-adevăr i s-a găsit urma până la un coteţ în oraşul 
Somers, însă, deoarece la acea dată se găsea într-o stare 
jalnică, fiind bolnav de pojar, şi cum după aceea a dispărut, 
apare foarte raţională concluzia că ar fi fost transformat în 
cârnaţi. Boala „porcului savant” a fost la început o răceală 
puternică, care fiind agravată prin faptul că a băut mult din 
troacă, s-a lăsat la plămâni şi s-a terminat printr-o ruinare 
totală a organismului. S-a reţinut o împrejurare tristă care 
dovedeşte presentimentul animalului cu privire la moartea 
care se apropia. Astfel, după ce a distrat numeroasele şi 
elegantele persoane de care era înconjurat, prin 
executarea, fără nicio greşeală vizibilă, a numerelor din 
programul său pentru reprezentații, şi-a aţintit ochii asupra 
biografului său şi, întorcându-se către ceasul care era pe 
duşumea şi care era obişnuit să arate ora, şi-a trecut râtul 
cu bună ştiinţă, de două ori în jurul cadranului. Şi exact la 
douăzeci şi patru de ore după aceea, a încetat să mai 
existe! 

PROFESORUL  WHEEZY întreabă dacă, anterior 
decesului, animalul a exprimat prin semne sau în alt chip 
vreo dorinţă privind destinaţia puţinelor lucruri care îi 
aparţineau. 

DOMNUL BLUNDERUM răspunde că, atunci când 
biograful a luat pachetul cu cărţi de joc, după ce a terminat 
executarea programului, animalul a grohăit de mai multe 
ori într-un fel semnificativ şi a dat din cap, aşa cum era 
obişnuit să facă când era mulţumit. Din aceste gesturi s-a 
înţeles că dorea ca asistentul să păstreze cărţile de joc, 
lucru pe care l-a şi făcut. Nu şi-a exprimat nicio dorinţă cu 
privire la ceas, care, datorită acestor împrejurări, a fost 
amanetat de acelaşi ins. 


PREŞEDINIELE a dorit să ştie dacă vreun membru al 
secţiei a văzut vreodată sau a conversat cu doamna cu 
figură de porc, despre care se spune că purta o mască de 
catifea neagră şi mânca dintr-o troacă de aur. 

După o oarecare şovăire, un membru a răspuns că 
doamna cu figura de porc era soacra lui şi că era 
încredinţat că preşedintele nu va pângări sanctitatea vieţii 
sale private. 

PREŞEDINTELE şi-a cerut scuze. El a considerat-o pe 
doamna cu figură de porc o persoană marcantă. Onoratul 
membru ar avea vreo obiecţie ca în vederea progresului 
ştiinţei să arate dacă doamna a avut în vreun fel, legături cu 
porcul savant? 

Cel întrebat a răspuns cu aceeaşi voce joasă că, deoarece 
întrebarea pare să conducă la bănuiala că „porcul savant” 
putea să fie fratele său vitreg, se vede nevoit să refuze să 
răspundă. 


_ SECŢIUNEA B - ANATOMIE ŞI MEDICINĂ 
IN SALA PENIRU DILIGENIE DE LA PIG AND 
TINDER BOX 


Preşedinte: Dr. Toorell. 
Vicepreşedinţi: Profesorii Muff şi Nogo. 

DR. KUTANKUMAGEN a citit secţiei un referat asupra 
unui caz care s-a produs în cadrul practicii sale, izbitor de 
ilustrativ pentru puterea pe care o are medicina, aşa cum a 
fost exemplificată prin tratamentul său plin de succes, într-o 
virulentă maladie. Fusese chemat să viziteze pacientul la 1 
aprilie 1837. Pe atunci, acesta era chinuit de simptome 
deosebit de alarmante pentru orice medic. Avea o 
constituţie robustă, muşchiuloasă, pasul ferm şi elastic, 
obrajii plini şi roşii, vocea puternică,apetitul bun, pulsul 
regulat. Acest pacient avea obiceiul constant de a mânca 
trei mese per diemiî1/, de a bea cel puţin o sticlă de vin şi 
un pahar de băutură spirtoasă diluată cu apă în decurs de 
douăzeci şi patru de oare. Râdea mereu şi cu atâta poftă că 


era îngrozitor să-l auzi. Cu ajutorul unui medicament tare, 
al unei diete reduse şi a luării de sânge, simptomele au 
descrescut în mod perceptibil în cursul a trei zile. 
Perseverarea riguroasă în acest tratament în decurs de 
numai o săptămână, însoţită de mici doze de fiertură de 
orez, supă slabă şi ceai de orz, a dus la dispariţia completă 
a simptomelor. În cursul unei luni, era suficient de 
însănătoşit ca să fie dus la parter de două infirmiere, şi ca 
să se bucure de o ieşire la aer în trăsură închisă, sprijinit pe 
perne moi. În acest moment, vindecarea era atât de 
avansată, încât putea să se plimbe, ajutându-se uşor cu o 
cârjă şi cu un băiat. Probabil că ar fi mulţumitor pentru 
secţie să afle că acum omul mănâncă puţin, bea puţin, 
doarme puţin şi niciodată nu a mai fost auzind râzând, în 
niciun fel de împrejurare. 

DR. W. R. FEE, complimentând pe onorabilul membru în 
legătură cu cura plină de succes pe care a aplicat-o, şi-a 
luat îngăduinţa să întrebe dacă pacientului i se lua sânge 
din abundență. 

DR. KUTANKUMAGEN răspunde afirmativ. 

DR. W.R. FEE: Şi aţi verificat că i s-a luat sânge din 
abundență în tot timpul bolii? 

DR. KUIANKUMAGEN: O, da, dragul meu; întotdeauna, 
din abundență. 

DR. NEESHAWIS presupune că dacă pacientul nu s-ar fi 
supus cu atâta promptitudine şi perseverenţă la luarea de 
sânge, o astfel de cură extraordinară nu ar fi putut să fie 
efectuată. 

DR. KUTANKUMAGEN răspunde că desigur că nu. 

DR. KNIGHI BELL (M.R.C.S.122%) înfăţişează un tipar de 
ceară a interiorului unui domn care, în tinereţe, înghiţise 
din nebăgare de seamă o cheie de uşă. Se petrecuse însă 
un fapt curios, şi anume că un student în medicină cu 
purtări desfrânate, fiind de faţă la examinarea post mortem 
a găsit posibilitatea să se strecoare neobservat din 
încăpere, după ce furase acea parte din membrana 
stomacului pe care era întipărit un model exact al cheii; cu 


aceasta s-a grăbit să ajungă la un lăcătuş cu faimă 
dubioasă, care a confecţionat o cheie după modelul 
prezentat. Deţinând cheia, studentul în medicină a intrat în 
casa domnului decedat şi a săvârşit un jaf de mari proporţii, 
faptă pentru care a fost judecat şi executat. 

PREŞEDINTELE a dorit să ştie ce s-a întâmplat cu cheia 
originală după trecerea atâtor ani. 

DL. KNIGHT BELL răspunde că domnul era foarte 
obişnuit să bea punci, şi se presupune că acidul a devorat-o 
încetul cu încetul. 

DR. NEESHAWTS şi mai mulţi membri au fost de părere 
că cheia trebuie să fi fost foarte rece şi grea în stomacul 
domnului. 

DL. KNIGHT BELL crede că la început aşa a fost. Este 
demn de remarcat, poate, că timp de câţiva ani domnul a 
fost tulburat de un coşmar, sub influenţa căruia îşi închipuia 
că este o uşă de la o pivniţă de vin. 

PROFESORUL MUFE înfăţişează o dovadă extraordinară 
şi convingătoare a miraculoasei eficacităţi a sistemului 
dozelor infinitezimale, despre care secţia cunoaşte, fără 
îndoială, că se bazează pe teoria că cea mai infimă cantitate 
dintr-un medicament oarecare, dispersat cum trebuie în 
întregul corp omenesc, va produce acelaşi rezultat ca şi o 
doză foarte mare, administrată în felul obişnuit. Astfel, a 
patruzecea parte dintr-un gram de calomel este 
considerată egală cu o pilulă de cinci grame de calomel şi 
aşa mai departe, proporţional, pe întreaga scară a 
medicamentelor. A încercat experimental într-un fel curios, 
asupra unui cârciumar care a fost adus la spital cu capul 
spart, şi a fost vindecat pe baza sistemului infinitezimal, în 
timpul incredibil de scurt de trei luni. Omul acesta era un 
mare băutor. El (profesorul Muff) a diluat trei picături de 
rom într-o găleată de apă şi a cerut omului aceluia s-o bea 
toată. Care a fost rezultatul? Inainte de a bea un sfert, a 
ajuns într-o stare de beţie feroce, iar alţi cinci oameni s-au 
îmbătat tun cu ceea ce a rămas. 


PREŞEDINTELE a dorit să ştie dacă o doză infinitezimală 
de sifon i-ar fi trezit din beţie. 

PROFESORUL MUEFF răspunde că a douăzeci şi cincea 
parte dintr-o linguriţă, administrată cum trebuie fiecărui 
pacient, i-ar fi trezit imediat. 

PREŞEDINIELE comentează că aceasta este o 
descoperire foarte importantă şi că speră că lordul primar 
şi Curtea consilierilor municipali o vor promova imediat. 

Un membru roagă să fie informat dacă ar fi posibil să se 
dea - să spunem - a douăzecea parte dintr-un dram de 
pâine şi brânză tuturor săracilor adulţi, şi a patruzecea 
parte copiilor, cu acelaşi efect satisfăcător ca şi porţiile lor 
actuale. 

PROFESORUL MUEFF se arată dispus să-şi pună la bătaie 
reputaţia lui profesională demonstrând că o asemenea 
cantitate de hrană este perfect suficientă pentru susţinerea 
vieţii omeneşti - în azilele de săraci. Adăugarea unei a 
cincisprezecea părţi dintr-un dram de budincă de două ori 
pe săptămână ar constitui în totul o excelentă alimentaţie. 

PROFESORUL NOGO a atras atenţia secţiei asupra unui 
extraordinar caz de magnetism animal. Un paznic 
particular, numai privit fiind de magnetizator de pe partea 
opusă a unei străzi largi, a fost observat că a intrat într-o 
stare de somnolenţă şi lâncezeală. A fost urmărit până la 
ghereta lui şi, fiind uşor frecat pe palmele mâinilor, a căzut 
într-un somn adânc, care a continuat, fără întrerupere, zece 
ore. 


SECŢIUNEA C - STATISTICA 
PODUL DE FAN, ORIGINAL PIG 


Preşedinte: D-l. Woodensconce 
Vicepreşedinţi: D-nii Ledbrain şi Timbered 
DOMNUL SLUG comunică secţiei rezultatul unor calcule 
făcute cu multă dificultate şi trudă, privind starea educaţiei 
copiilor în clasele de mijloc din Londra. A găsit că pe o rază 


de trei mile, de la Elephant şi Castle, titlurile şi numărul 
cărţilor de copii aflate în circulaţie erau următoarele: 


Jack Omorâtorul de uriaşi................ 7493 
Acelaşi şi fasolea fermecată.............. 8621 
Acelaşi şi cei unsprezece fraţi........... 2845 
Acelaşi Şi Jill: sia idee toc e a oaia ăla 1998 


Total:22407 

A găsit de asemenea că proporţia dintre Robinson Crusoe 
şi Philip Quaril era de patru și jumătate la unu şi că 
proporţia dintre Valentin şi Orson şi Cei doi pantofiori era 
de trei şi o optime din prima carte la jumătate din ultima. O 
comparaţie dintre $apte campioni şi Naivul Simon dă 
acelaşi rezultat. Ignoranţa care predomină este de plâns. 
Un copil, întrebat dacă ar vrea să fie Sfântul Gheorghe al 
Angliei sau un respectabil fabricant de lumânări de seu, a 
răspuns pe dată: Sfântul Gheorghe al Anglei. Un altul, un 
băieţaş de opt ani credea cu tărie în existenţa balaurilor, şi 
a declarat deschis că avea de gând ca, atunci când va fi 
mare, să se repeadă cu spada în mână pentru eliberarea 
prinţesei captive şi pentru măcelărirea fără cruţare a 
uriaşilor. Niciun copil dintre cei interogaţi nu au auzit 
vreodată de Mungo Parki=*: - unii întrebând dacă nu cumva 
era înrudit cu negrul care mătură la răspântie, şi alţii dacă 
era în vreun fel oarecare în legătură cu Regent's Parki34-.. 
Copiii nu au nici cea mai elementară idee de principiile 
matematicii şi socotesc pe Simbad Marinarul drept cel mai 
întreprinzător călător pe care l-a avut lumea. 

Un membru, dezaprobând energic folosirea tuturor 
celorlalte cărţi menţionate, a sugerat că Jack şi Jill ar putea 
fi poate scutit de cenzura generală, întrucât eroul şi eroina, 
chiar de la începutul povestirii, sunt descrişi ca urcând o 
colină ca să aducă o găleată de apă, lucru care poate fi 
privit drept o ocupaţie de oameni harnici şi folositori - 
presupunând, de exemplu, că spălau rufele familiei. 

DOMNUL SLUG îşi exprimă temerea că efectul moral al 
acestui pasaj este mai mult decât contracarat de o altă 
parte a poemului, în care se face o aluzie foarte directă la 


modul în care eroina a fost pedepsită de mama ei, pentru că 
a râs de nenorocirea lui Jack. Mai mult decât atât, întreaga 
lucrare a avut acest mare defect: nu a fost adevărată. 

PREŞEDINTELE l-a lăudat pe onorabilul membru pentru 
excelenta distincţie pe care a relevat-o. 

Mulţi alţi membri s-au ocupat, de asemenea, de 
necesitatea urgentă de a nu înmagazina în mintea copiilor 
decât fapte şi cifre, care procedeu, a remarcat preşedintele, 
i-a făcut pe ei (cei din secţie) să fie aşa cum sunt. 

DOMNUL SLUG a comunicat unele calcule curioase 
privind roabele cu carne pentru câinii din Londra. A găsit 
astfel că numărul total de cărucioare şi roabe ocupate cu 
distribuirea alimentelor pentru pisici şi câini era de o mie 
şapte sute patruzeci şi trei. Numărul mediu al beţelor 
pentru frigărui, livrat zilnic cu hrana, de fiecare cărucior 
sau roabă de carne pentru câini, era de treizeci şi şase. 
Inmulţind numărul beţelor pentru frigărui astfel livrate cu 
numărul cărucioarelor, se va obţine un total de şaizeci şi 
două de mii şapte sute patruzeci şi opt de bețe pe zi. 
Admiţând că din aceste şaizeci şi două de mii şapte sute 
patruzeci şi opt, două mii şapte sute patruzeci şi opt sunt în 
mod întâmplător devorate odată cu carnea de cele mai 
lacome dintre animalele hrănite, urmează că grosul de 
şaizeci de mii de frigărui (sau enormul număr de douăzeci 
şi una de milioane nouă sute de mii de bețe pentru frigărui 
pe an) sunt aruncate în canalele sau gropile de gunoi ale 
Londrei. Or acestea, dacă ar fi colectate şi păstrate, ar da în 
zece ani o masă de cherestea mai mult decât suficentă 
pentru a construi o corabie de război pentru marina 
Maiestăţii Sale, care să fie denumită Frigăruia Regală şi 
care să devină sub acest nume spaima tuturor inamicilor 
acestei insule. 

DOMNUL X. LEBRAIN a citit o foarte inteligentă 
comunicare din care rezultă că numărul total de picioare 
aparţinând populaţiei de lucrători dintr-un oraş mare din 
comitatul Yorkshire era, în cifră rotundă, de patruzeci de 
mii, în timp ce numărul total de picioare ale scaunelor, cu 


sau fără spetează, din casele lor era numai de treizeci de 
mii, care socotind la o medie favorabilă de trei picioare de 
fiecare scaun, conduce la numai zece mii de scaune. Din 
acest calcul ar rezulta - neluând în socoteală picioarele de 
lemn sau plută ci admițând câte două picioare de fiecare 
persoană - că zece mii de persoane (o jumătate din 
întreaga populaţie) ar fi lipsite de odihna picioarelor lor, ori 
că îşi petrec tot timpul liber stând pe lăzi. 


SECŢIUNEA D - ŞTIINŢĂ MECANICĂ 
ŞURA PENTRU DILIGENŢE. ORIGINAL PIG 


Preşedinte: D-l Carter 
Vicepreşedinţi: D-nii Truck şi Waghorn 

PROFESORUL  QUEERSPECK a înfăţişat un model 
elegant de cale ferată portabilă, îngrijit montată într-o cutie 
verde, pentru buzunarul de la vestă. Ataşând acest minunat 
instrument la ghete, orice funcţionar de bancă sau de la 
serviciile publice poate să se transporte de la locul unde are 
locuinţa la locul unde are serviciul, cu viteza comodă de 
şaizeci şi cinci de mile pe oră, lucru care pentru domnii cu 
ocupaţii sedentare ar constitui un incalculabil avantaj. 

PREŞEDINIELE s-a arătat doritor să ştie dacă era 
necesar să existe o suprafaţă nivelată pe care să se alerge. 

PROFESORUL QUEERSPECK a explicat că domnii din 
oraş vor merge în şiruri, fiind legaţi de mână cu cătuşe unii 
de alţii ca să se prevină încurcăturile şi neplăcerile. De 
pildă, şirurile vor porni în fiecare dimineaţă la orele opt, 
nouă şi zece din Camden lown, Islington, Camberwell, 
Hackney şi din diferite alte locuri în care domnii obişnuiesc 
să locuiască. Desigur că va fi necesar să avem o suprafaţă 
nivelată, însă s-a şi gândit la depăşirea acestei dificultăţi 
propunând ca cea mai bună cale pe care împrejurările o 
îngăduie, aceea prin canalele aflate sub străzile metropolei 
şi care, bine luminate de jeturile de la conductele de gaz, 
montate imediat deasupra canalelor, să formeze o arcadă 
convenabilă şi plăcută, mai ales pe timp de iarnă, astfel 


încât obiceiul incomod de a purta umbrele, care acum este 
general, va putea fi în întregime părăsit. Răspunzând la o 
altă chestiune, profesorul Queerspeck declară că până 
acum nu ştie de vreo altă întrebuințare care să fie dată 
tunelurilor, în locul celei propuse de el, şi speră că nu se va 
permite ca vreo obiecţie fantezistă să intervină împotriva 
unei iniţiative atât de importante. 

DOMNUL JOBBA prezintă o maşină extraordinară, după 
un nou plan, menită să aducă acţiunile societăţilor anonime 
de căi ferate în situaţia de a realiza profituri înainte de 
termen. Instrumentul are forma unui elegant barometru 
aurit, cu o aparenţă strălucitoare, şi este acţionat din spate 
cu sfori, după metoda păpuşarilor dintr-o pantomimă, 
sforile fiind întotdeauna trase de directorul societăţii căruia 
îi aparţine maşina. Mercurul este atât de ingenios aşezat, 
încât directorii în funcţiune îşi ţin acţiunile în buzunare, pe 
aparat apar cheltuielile foarte mici şi venituri foarte mari, 
însă din momentul în care directorii le vând şi se despart 
astfel de aceste bucăţi de hârtie, prevederile pentru 
cheltuielile necesare se măresc la o cifră imensă, în timp ce 
cifrele asupra unor profituri se reduc în aceeaşi proporţie. 
Domnul Jobba a declarat că maşina a fost în continuă stare 
de funcţionare în ultimele câteva luni şi nu se ştie să se fi 
defectat vreodată. 

Un membru al comisiei şi-a exprimat părerea că este 
vorba de un lucru foarte cinstit şi elegant. Dorea să ştie 
dacă nu este expusă la deranjamente accidentale. Domnul 
Jobba a afirmat că întreaga maşină este, fără îndoială, 
expusă să fie aruncată în aer printr-o explozie, însă aceasta 
este singura obiecţie care i se poate aduce. 

PROFESORUL NOGO vine de la secţia anatomică să 
arate un model de plasă de siguranţă pentru incendii, care 
poate fi fixată oricând, în mai puţin de jumătate de oră, şi cu 
ajutorul căreia cei mici şi persoanele infirme (dacă au 
rezistat înaintării flăcărilor până când plasa este montată), 
pot fi salvaţi dacă se balansează numai câteva minute pe 
pervazul ferestrei camerei lor de dormit, ajungând apoi în 


plasă, fără să cadă în stradă. Profesorul a declarat că 
numărul băieţilor care au fost salvaţi în timpul zilei cu acest 
aparat, din case care nu ardeau, era aproape de necrezut. 
Nu a avut loc niciun incendiu, în toată Londra, în lunile din 
urmă, la care plasa să nu fie adusă chiar în ziua următoare 
şi pusă în funcţiune în faţa a o mulţime de persoane. 

PREŞEDINTELE întreabă dacă nu există vreo greutate 
pentru a se stabili care este partea de sus a aparatului şi 
care partea de jos, mai ales în cazuri de extremă urgenţă. 

PROFESORUL NOGO dă explicaţii că, desigur, nu ne 
putem aştepta să funcţioneze tot atât de bine când are loc 
un incendiu ca atunci când nu are loc, dar în primul caz 
crede că aparatul va fi la fel de folositor fie că partea de sus 
va fi sus sau fie că va fi jos. 

Cu această ultimă relatare, corespondentul nostru îşi 
încheie acest competent şi sincer reportaj, care niciodată 
nu va înceta să reflecte încrederea în ce priveşte 
cunoştinţele sale ştiinţifice şi spiritul nostru întreprinzător. 
Este inutil să trecem în revistă subiectele care au fost 
discutate şi modul în care au fost examinate marile 
adevăruri ce au fost puse în lumină. Ioate acestea se află 
acum la dispoziţia lumii întregi şi le lăsăm să fie, citite, 
apreciate şi folosite. 

Locul întâlnirii pentru anul următor a fost pus în discuţie 
şi a fost până la urmă hotărât, luându-se în consideraţie şi 
ţinându-se seama de dovezile cu privire la calitatea 
vinurilor, aprovizionarea pieţelor, ospitalitatea locuitorilor şi 
comoditatea hotelurilor. Sperăm că, la următoarea 
întrunire, corespondentul nostru va putea să fie din nou de 
faţă şi că vom avea încă o dată posibiltatea să expunem 
relatările lui în faţa întregii lumi. Până atunci, ne-am lăsat 
convinşi să facem astfel ca numărul acesta din Miscellany 
să fie vândut cu amănuntul publicului, sau cu ridicata 
comerţului, fără nicio mărire a preţului obişnuit. 

Avem numai de adăugat că sesiunile comitetelor au luat 
sfârşit şi că Mudfogul s-a întors încă o dată la liniştea sa 
obişnuită - că profesorii şi membrii au participat la baluri, 


serate şi dineuri, că au fost complimentaţi şi au făcut 
complimente la rândul lor şi că, până la urmă, s-au 
împrăştiat pe la casele lor - la care toate urările noastre de 
bine şi de bucurie îi însoțesc până la anul ce vine. 

(semnat) Boz 


REPORTAJ DESPRE CEA DE A DOUA 
ÎNTRUNIRE 
A ASOCIAŢIEI DIN MUDFOG 
PENTRU PROGRESUL TUTUROR 
LUCRURILOR 


În octombrie trecut, ne-am oferit cinstea nemuritoare de 
a reda, cu cheltuieli enorme şi în virtutea unor eforturi fără 
egal în istoria publicaţiilor periodice, lucrările Asociaţiei din 
Mudfog pentru Progresul Tuturor Lucrurilor, care a ţinut 
prima sa întrunire în acea lună semestrială, spre admiraţia 
şi încântarea întregului imperiu. Am anunţat în încheierea 
acelui extraordinar reportaj că, atunci când cea de a doua 
întrunire va avea loc, vom fi iar găsiţi la postul nostru, 
reînnoind îndatoririle noastre uriaşe şi elevate și făcând, 
încă o dată, ca lumea să răsune de acurateţea, 
autenticitatea, superioritatea de nemăsurat şi marea 
importanţă a dării noastre de seamă asupra lucrărilor ei. In 
îndeplinirea acelei asigurări, am făcut astfel ca să trimitem 
cu vaporul la Oldcastle (localitate în care această întrunire 
a asociaţiei s-a ţinut la 20 ale lunii curente) acelaşi 
corespondent, înzestrat cu calităţi supraomeneşti, care a 
făcut reportajul trecut şi care - dotat de la natură cu 
însuşiri transcedentale şi prevăzut de noi cu un corp de 
asistenţi prea puţin inferiori lui - ne-a trimis o serie de 
scrisori care, pentru fidelitatea descrierilor, forţa limbajului, 
fervoarea gândirii, expresia fericită şi importanţa 
subiectului, nu au egal în literatura epistolară din nicio 
epocă sau ţară. Redăm corespondenţa acestui domn, în 
totalitatea ei şi în ordinea în care a ajuns la biroul nostru. 


Salonul Vaporului, joi seara, 
ora opt şi jumătate 

Când am plecat din strada New Burlington, în seara 
aceasta în trăsura cu numărul patru mii două sute optzeci şi 
cinci, am fost cuprins de senzaţii pe cât de noi pe atât de 
apăsătoare: un sentiment al importanţei sarcinei pe care 
am întreprins-o, o conştiinţă a faptului că plecam din 
Londra şi, încă mai straniu, că mă duceam în altă parte, un 
simţ al singurătăţii şi o senzaţie de zdruncinătură tulburau 
cu totul gândurile mele şi, pentru câtva timp, nu mi-am dat 
seama de prezenţa geamantanului meu şi a cutiei de 
pălării. Mă voi simţi necontenit recunoscător vizitiului de pe 
omnibuzul de Blackwall care, introducând oiştea vehiculului 
său în mica uşă a trăsurii, m-a trezit dintr-un tumult de 
închipuiri cu totul de nedescris. Dar din astfel de materiale 
este compusă natura noastră imperfectă. 

Sunt fericit să spun că sunt primul călător la bord şi că 
astfel voi fi în măsură să vă fac o dare de seamă asupra a tot 
ceea ce se întâmplă, în ordinea firească. Coşul scoate destul 
fum şi la fel şi echipajul, iar căpitanul, sunt informat, este 
complet beat, într-o încăpere mică deasupra punţii, ceva ca 
un fel de canton mic şi negru. Trebuie să deduc, din tot ce 
aud, că a urcat presiunea aburului. 

Veţi ghici de îndată cu ce sentiment am făcut tocmai 
acum descoperirea: cuşeta mea este în aceeaşi cabină în 
care sunt şi cuşetele angajate de Profesorul Woodensconce, 
domnul Slug şi profesorul Grime. Profesorul Woodensconce 
a luat patul de deasupra mea şi domnul Slug şi profesorul 
Grime cele două paturi opuse. Bagajele lor au sosit deja. Pe 
patul domnului Slug se găseşte un tub lung de tablă cu un 
diametru cam de trei ţoli!35*, închis cu grijă la amândouă 
capetele. Ce poate să conţină acesta? Vreun instrument 
puternic de o construcţie nouă, fără îndoială. 

Ora nouă şi zece minute 

Nimeni nu a sosit încă şi nimic nou nu mi-a ieşit în cale, 
cu excepţia unor ciosvârte de vacă şi de oaie, fapt din care 
trag concluzia că pentru mâine a fost pregătită o masă 


simplă şi bună. Jos în vapor este un miros curios care la 
început mi-a provocat oarecare indispoziţie, însă, deoarece 
stewardul mi-a spus că mirosul este mereu prezent acolo şi 
nu dispare niciodată, acum mă simt mai bine. Am auzit de la 
acest om că diferitele secţii ale asociaţiei vor fi împărţite la 
cele două hoteluri Black Boy and Stomach Ache şi Boot-Jack 
and Countenance. Dacă această informaţie este adevărată 
(şi n-am niciun motiv să mă îndoiesc), cititorii vor trage 
concluziile pe care le pot sugera diferitele lor păreri. 

Notez aceste observaţii aşa cum îmi vin în minte, sau 
după cum iau cunoştinţă de fapte, astfel ca primele mele 
impresii să nu piardă nimic din aspectul lor viu. Le voi 
trimite în plicuri mici, după cum se vor ivi ocaziile. 

Ora nouă jumătate 

A apărut pe chei un obiect întunecat. Cred că este o 
trăsură de călătorie. 

Ora zece fără un sfert 

Nu, nu este. 

Ora zece şi jumătate 

Călătorii se revarsă în fiecare clipă. Patru omnibuze 
tocmai au sosit pe chei şi totul este în agitaţie şi activitate. 
Zgomotul şi dezordinea sunt foarte mari. Hainele sunt duse 
şi aşezate în cabine şi stewardul pune farfurii albastre pline 
cu bucăţi de brânză, la egală distanţă, în mijlocul meselor. [i 
scapă din mână, pe jos, o mulţime de bucăţi, însă fiind 
obişnuit cu aşa ceva, le culege cu mare dexteritate şi, după 
ce le şterge de mânecă, le pune din nou pe farfurii. E un om 
tânăr cu o înfăţişare foarte, plăcută - este sau murdar sau 
mulatru, însă cred că prima alternativă e cea adevărată. 

Un domn bătrân interesant, care a venit pe chei cu un 
omnibuz, tocmai s-a certat zdravăn cu hamalii şi a pornit 
clătinându-se către vapor, cu un cufăr mare în mâini. Cred 
şi sper să poată ajunge aici în siguranţă, însă pasarela pe 
care trebuia să treacă este îngustă şi alunecoasă. Ce-a fost 
plescăitura asta? O, cerule! 

Tocmai m-am întors de pe punte. Cufărul stă exact pe 
muchea cheiului, însă domnul bătrân nu este de văzut 


nicăieri. Paznicul cheiului nu este sigur dacă a căzut sau nu 
în apă, însă promite că, mâine dimineaţă, primul lucru pe 
care îl va face va fi să-l caute pe fundul apei. Fie ca 
eforturile sale omenoase să se dovedească pline de succes! 

Profesorul Nogo a sosit în acest moment cu scufia de 
noapte sub pălărie. A comandat un pahar cu coniac rece şi 
apă, cu un biscuit tare şi un lighean şi s-a dus direct la 
culcare. Ce poate să însemne aceasta? 

Ceilalţi trei oameni de ştiinţă la care m-am referit au sosit 
la bord şi şi-au încercat paturile, cu excepţia profasorului 
Woodesconce, care urmează să doarmă în unul din paturile 
de sus şi nu poate să urce în el. Domnul Slug care doarme 
în celălalt pat de sus, nu poate să iasă din el şi va trebui săi 
se aducă acolo masa de seară de către un băiat de serviciu. 
Am avut cinstea să mă recomand acestor domni şi am 
stabilit prieteneşte ordinea în care să ne ducem la culcare. 
Este neapărat necesar să te pui de acord în această 
privinţă, pentru că, deşi cabina este foarte comodă, nu este 
loc decât pentru un singur domn, care să nu fie în pat, şi 
Chiar şi aşa, trebuie să se descalţe pe coridor. 

După cum am prevăzut, bucăţile de brânză erau 
destinate pentru masa de seară şi acum sunt în curs de a fi 
mâncate. Cititorii dumneavoastră vor fi surprinşi să audă că 
Profesorul Woodensconce s-a abținut de la brânză timp de 
opt ani, deşi mănâncă unt în cantităţi considerabile. 
Profesorul Grime, are lipsă mai mulţi dinţi şi, după cum 
observ, nu poate ronţăi coaja de pâine fără să o înmoaie în 
berea neagră din sticla lui. Cât de interesante sunt toate 
aceste particularităţi... 

Unsprezece şi jumătate 

Profesorii Woodensconce şi Grime, aflaţi într-o bună 
dispoziţie care ne face plăcere la toţi, au aranjat să joace 
rişca pentru o sticlă de porto fiert cu arome. Au fost unele 
discuţii dacă plata trebuie să fie decisă de prima aruncătură 
a banului sau de cel mai bun rezultat după trei aruncături. 
Intâmplător, ultima soluţie a fost adoptată. Am dorit din 
adâncul inimii ca amândoi aceşti domni să câştige, însă 


aceasta fiind imposibil, mărturisesc că dorinţa mea (vorbesc 
în numele meu personal şi nu vă compromit nici pe 
dumneavoastră, nici pe cititorii dumneavoastră prin această 
exprimare a sentimentelor) este să câştige profesorul 
Woodensconce. Am contribuit la susţinerea jocului acestui 
domn cu o sumă de optsprezece şilingi. 

Douăsprezece fără douăzeci 

Profesorul Grime a aruncat din nebăgare de seamă 
jumătatea de coroană cu care juca pe unul din geamurile 
cabinei şi s-a făcut aranjamentul ca, în locul lui, stewardul 
să arunce banul. Sunt oferite pariuri pentru fiecara parte, 
la orice sumă, însă nu sunt acceptate. 

Profesorul Woodensconce tocmai a strigat „cap“, însă 
banul aşezându-se pe o grindă, a durat destul până a venit 
jos. Interesul şi aşteptarea în acest moment unic sunt mai 
presus de orice se poate imagina. 

Ora douăsprezece 

Vinul de Porto fiert cu mirodenii abureşte pe masă în faţa 
mea şi profesorul Grime a câştigat. Rişca este un joc de 
noroc, dar, din orice punct de vedere, fie din acel al 
personalităţii publice şi particulare şi al înzestrării 
intelectuale, fie din acel al realizărilor ştiinţifice, nu mă pot 
opri să-mi exprim părerea că Profesorul Woodensconce 
trebuia să iasă victorios. Profesorul Grime îşi manifestă 
veselia într-un fel, mă tem, nepotrivit, cu adevărata măreție. 

Ora douăsprezece şi un sfert 

Profesorul Grime continuă să-şi manifeste veselia şi să se 
mândrească cu victoria lui în termeni nu prea cu măsură, 
observând că el mereu câştigă şi că ştie dinainte că va ieşi 
capul, adăugând şi încă multe alte observaţii de natură 
asemănătoare. Oare nu cumva acest domn este pierdut 
pentru spiritul de decenţă şi cuviinţă, astfel încât să nu 
poată simţi şi recunoaşte superioritatea profesorului 
Woodensconce? Oare Profesorul Grime este nebun? Sau 
ține să i se reamintească făţiş care este adevărata lui 
poziţie în societate şi care este nivelul exact al realizărilor şi 


capacităţii sale? Profesorul Grime va face bine să ţină 
seama de aceasta. 

Scriu în pat. Cabina mică este luminată de razele slabe 
ale unei lămpi care pâlpâie suspendată în tavan. Profesorul 
Grime este întins pe spate pe patul din faţă, cu gura larg 
deschisă. Scena este extraordinar de solemnă. Clipocitul 
valurilor, zgomotul picioarelor marinarilor deasupra 
capului, vocile răguşite de pe râu, câinii de pe mal, sforăitul 
călătorilor şi scârţâitul continuu al fiecărei scânduri de pe 
vas sunt singurele sunete care ne ajung la ureche. Cu 
aceste excepții, totul este cufundat în linişte adâncă. 

In ultimul moment, curiozitatea mea a fost foarte mult 
aţâţată. Domnul Slug, care este aşezat deasupra 
profesorului Grime, a tras într-o parte, cu prudenţă, 
perdeluţa de la patul lui şi, după ce s-a uitat cu nelinişte în 
jur, ca şi când ar fi vrut să se convingă dacă ceilalţi dorm, a 
scos tubul de tablă de care am vorbit mai înainte şi l-a privit 
cu mare interes. Ce combinaţie mecanică rară poate să fie 
în acest misterios tub? Este desigur un mare secret pentru 
toţi. 

Ora unu şi un sfert 

Gesturile domnului Slug devin din ce în ce mai 
misterioase. A desfăcut capătul tubului şi acum se uită din 
nou de jur împrejur să se asigure dacă nu îl vede cineva. 
Desigur că este pe punctul de a proceda la vreo mare 
experienţă. Să ne rugăm cerului să nu fie periculoasă, însă 
interesul ştiinţei este prioritar, iar eu sunt pregătit, dacă e 
cazul, să sufăr tot ce poate fi mai rău. 

Cinci minute mai târziu 

A scos o pereche de foarfeci mari şi a tras din tub un sul 
dintr-un material asemănător cu un pergament. Experienţa 
este gata să înceapă. Trebuie să-mi încordez privirea în cel 
mai înalt grad, în încercarea de a urmări cele mai 
amănunțite operaţii. 

Ora două fără douăzeci 

Am fost în cele din urmă în situaţia de a mă asigura că 
tubul de tablă conţinea câţiva yarzi dintr-unul din plasturele 


faimoase, recomandate - aşa după cum am descoperit 
privind atent eticheta cu lupa - pentru prevenirea răului de 
mare. Domnul Slug a tăiat plasturele în bucăţi mici şi şi-l 
lipeşte pe trup în toate părţile. 

Ora trei 

Cu un sfert de oră înainte, am ridicat ancora şi 
maşinăriile au fost dintr-odată puse în mişcare cu un 
zgomot atât de îngrozitor, că profesorul Woodensconce 
(care s-a putut urca până la patul său cu ajutorul unei 
platforme construite din geamantane, aranjate de el însuşi 
după principii geometrice) s-a repezit din raftul lui şi, 
căzând în picioare cu toată repeziciunea cauzată de groază, 
a alergat înnebunit în cabina doamnelor, strigând în gura 
mare: „Ajutor!“ - sub impresia că ne scufundăm. Sunt sigur 
că scena care a urmat face imposibilă orice descriere. In 
acel moment se găseau în paturile lor o sută patruzeci şi 
şapte de doamne. 

Domnul Slug a remarcat - ca o probă în plus a 
superiorității pe care o are maşina de aburi aplicată la 
trebuinţele navigaţiei - faptul că, în orice parte a vasului ar 
fi aşezat patul unui călător, maşinăria apare ca şi când ar fi 
exact sub perna lui. El are de gând să comunice asociaţiei 
această frumoasă deşi simplă, descoperire. 

Ora trei şi jumătate 

Suntem încă în ape liniştite. Adică, atât de liniştite pe cât 
pot fi apele când navighează pe ele un vas cu aburi, pentru 
că, aşa cum profesorul Woodensconce a observat cu 
erudiție, un alt argument al superiorității vasului ca aburi 
este faptul că permanent duce cu el o mică furtună. Nici nu 
vă puteţi da seama cât de pasionante sunt pulsaţiile smucite 
ale vasului. Este o chestiune de reală dificultate să poţi să 
adormi. 

Vineri după-masă, ora şase 

Regret că trebuie să vă informez că plasturele domnului 
Slug s-a dovedit fără efect. Este în mare suferinţă, cu toate 
acestea, a continuat să-şi aplice alte bucăţi mari de 
plasture. Cât de emoţionantă este această extremă 


devotare pentru cauza ştiinţei şi continuarea cercetării, în 
cele mai dificile împrejurări. 

Am fost foarte fericiţi în această zi şi gustarea de 
dimineaţă a avut loc într-o atmosferă foarte animată. Nimic 
neplăcut nu a survenit până la amiază, cu excepţia umbrelei 
de mătase cafenie şi a pălăriei doctorului Foxey, care s-au 
încurcat în maşinării, în timp ce explica unui grup de 
doamne construcţia maşinii cu aburi. Mă tem că supa de 
carne de la prânz n-a fost cum trebuia. Aproape imediat 
după consumarea ei, o mulţime de călători au plecat de la 
masă. 

Ora şase jumătate 

Sunt din nou în pat. Niciodată n-am văzut ceva care să-ţi 
sfâşie atât de mult inima, ca suferinţele domnului Slug. 

Ora şapte 

A venit o persoană de sus să ia o batistă din geamantanul 
profesorului Woodensconce, acesta nefiind în stare să plece 
de pe puntea vasului şi rugându-se mereu să fie aruncat 
peste bord. De la această persoană am auzit că profesorul 
Nogo, deşi într-o stare de completă epuizare, cu forţele pe 
care le mai are, se ţine de cura cu biscuiţi uscați şi coniac 
rece cu apă, având impresia că acestea îl vor pune pe 
picioare. Acesta este triumful spiritului asupra materiei. 

Profesorul Grime este în pat, după toate aparențele 
foarte bine, dar doreşte să mănânce şi este neplăcut să-l 
vezi mâncând. Acest domn nu are nicio simpatie pentru 
suferinţele semenilor săi? Şi dacă are, în virtutea cărui 
principiu poate să comande friptură de berbec şi să 
zâmbească? 

Black Boy and Stomach-Ache, Oldoasie, 
sâmbătă după-masă 

Veţi fi fericiţi să aflaţi că am ajuns în cele din urmă aici, 
nevătămat. Oraşul este excesiv de aglomerat şi toate 
locuinţele particulare şi hotelurile sunt pline de savanţi de 
ambele sexe. Grupele de intelectuali pe care le întâlneşti pe 
fiecare stradă sunt copleşitoare în cel mai înalt grad. 


Cu toată mulţimea de lume de aici, am fost destul de 
norocos să găsesc un adăpost foarte comod, în condiţii 
foarte rezonabile, şi anume pe o sofa în coridorul de la 
primul etaj, cu preţul de o guinee pe noapte, în acesta 
incluzând şi permisiunea de a lua masa la bar, cu condiţia 
de a umbla pe străzi în tot restul timpului, ca să fac loc unui 
alt domn în aceeaşi situaţie cu mine. Am vizitat 
dependinţele destinate primirii diferitelor secţii ale 
asociaţiei, atât cele de aici cât şi acelea de la Boot-/ack and 
Countenance, şi sunt foarte plăcut impresionat de 
aranjament. Nimic nu poate întrece aspectul proaspăt al 
rumeguşului care este împrăştiat pe duşumele. Băncile sunt 
aşezate fără vreun plan, aşa că impresia generală, după 
cum bine vă puteţi închipui, este cât se poate de plăcută. 

Ora nouă jumătate 
___ Numărul şi rapiditatea sosirilor sunt cu totul uimitoare. 
In ultimele zece minute o diligenţă a tras la uşă, plină pe 
dinăuntru şi pe dinafară cu persoane distinse, cuprinzând 
pe domnul Muddlebranes, domnul Drawley, profesorul Muff, 
domnul X. Misty, domnul X. X. Misty, domnul Purblind, 
profesorul Rummun, onorabilul reverend domnul Long 
Eers, profesorul John Ketch, Sir William Joltered, doctorul 
Buffer, domnul Smith (din Londra), domnul Brown (din 
Edinburgh), Sir  Hookham  Snivey şi profesorul 
Pumpkinskull. Ultimii zece domni numiţi erau muiaţi de 
ploaie şi arătau extrem de inteligenţi. 
Duminică, ora două după-amiază 

Onorabilul reverend domnul Long Eers, însoţit de Sir 
William Joltered au sosit la hotel: primul pe jos, iar cel din 
urmă cu o trăsurică închiriată. Aceasta a ocazionat, în mod 
firesc, multe discuţii. 

Tocmai am aflat că a avut loc o convorbire la Boot-/ack 
and Countenance între Sowster, activul şi inteligentul 
paracliser din această localitate şi profesorul Pumpkinskull, 
care, aşa cum cititorii dumneavoastră sunt preveniţi, este 
un membru influent al consiliului. Mă abţin să comunic 
vreunul din zvonurile la care a dat naştere acest fapt cu 


totul extraordinar, până când am să-l văd pe Sowster şi am 
să caut să aflu adevărul de la el. 
Ora şase jumătate 

Imediat după ce am scris cele de mai sus am tocmit o 
trăsurică trasă de măgari şi am pornit în trap vioi către 
locuinţa lui Sowster, trecând prin locuri frumoase, cu case 
de cărămidă roşie pe fiecare parte a drumului şi oprindu-ne 
în piaţă ca să observ locul în care pălăria domnului Kwakley 
a fost aruncată ieri în aer. Există o bucată de pavaj cu 
neregularități, dar nu are aspectul care ar putea genera 
presupunerea că o asemenea întâmplare a avut loc aici. Din 
acest punct m-am îndreptat - trecând dincolo de uzina de 
gaz şi de topitoria de seu - către o uliţă în care, aşa cum mi 
s-a spus, se găseşte locuinţa paracliserului. Şi înainte de a 
înainta vreo doisprezece metri, am avut norocul să-l 
întâlnesc chiar pe domnul Sowster care venea şi el înspre 
mine. 

Sowster este un om gras, având mult mai dezvoltată 
decât am văzut eu vreodată acea parte a conformaţiei sau a 
obrazului care în mod vulgar este denumită guşă. Are de 
asemeni un nas foarte roşu, pe care el îl atribuie obiceiului 
de a se scula devreme - însă este aşa de roşu că, fără 
explicaţia pe care mi-a dat-o, aş fi presupus că faptul este 
cauzat de beţie. M-a informat că nu se prea simte dispus să- 
mi spună ce s-a petrecut între el şi profesorul Pumpkinskull, 
însă nu are nimic împotrivă să declare că lucrul a fost în 
legătură cu o chestiune de regulamente de poliţie, şi a 
adăugat: 

— Niciodată n-au fost astfel de vremuri! Desigur că vă 
veţi închipui cu uşurinţă că această informaţie mi-a pricinuit 
o considerabilă surpriză, amestecată chiar cu nelinişte şi că 
n-am pierdut timp ca să mă duc la profesorul Pumpkinskull 
căruia i-am explicat obiectul vizitei mele. După câteva clipe 
de reflecţie, profesorul, care, mă simt dator s-o spun, s-a 
purtat cu cea mai desăvârşită politeţe, a declarat deschis 
(scriu pasajul cu litere cursive): că a cerut lui Sowster ca 
luni dimineaţa să aibă grijă la hotelul BOOT]JACK AND 


COUNIENANCE ca derbedeii să fie ţinuţi la oarecare 
distanţă; şi că a dorit, în plus, ca ajutorului de paracliser să 
i se dea aceeaşi însărcinare la hotelul BLACK-BOY AND 
STOMACH-ACHE'! 

Las acest procedeu  neconstituţional la  discreţia 
comentariilor dumneavoastră şi la aprecierea cititorilor 
dumneavoastră. Pentru că iată, mi-a fost dat să aud căi s-a 
cerut unui paracliser ca, în afara incintei unei biserici, a 
unui cimitir sau a unui azil pentru săraci, şi nelucrând sub 
ordinele exprese ale epitropilor şi ale supraveghetorilor 
adunaţi în consiliu, să aplice legea împotriva oamenilor din 
parohie, sau a unor răufăcători; repet, nu am mai auzit că 
un paracliser să aibă vreo autoritate legiuită, oricare ar fi 
ea, asupra tineretului care se ridică acum, în această ţară. 
Mi-a fost deci dat să aud că un paracliser poate să fie 
chemat de orice civil ca să exercite dominaţia şi 
despotismul asupra băieţilor Britanici. Mi-a fost dat să aud 
că unui paracliser i s-ar putea permite, de împuterniciţii cu 
aplicarea regulamentelor, să-şi tocească pingelele şi 
tocurile cizmelor în intervenţii ilegale, punând în joc 
libertatea unor oameni care nu au fost dovediţi săraci sau în 
vreun alt fel criminali. Şi mi-a mai fost dat să aud că un 
paracliser ar putea avea puterea să oprească circulaţia pe 
şosea după voinţa şi plăcerea lui, ca şi cum întreaga lărgime 
a străzii nu ar fi liberă pentru orice bărbat, băiat sau femeie 
care există liberă, până la zidurile caselor, fie ele ale lui 
Black-Boy and Stomach-Ache, fie ale lui Boot-Jack and 
Countenance, sau mai ştiu eu ale cui! 

Luni 

Marea zi a sosit în cele din urmă. Nu am nici ochi, nici 
urechi, nici pene, nici cerneală, nici hârtie pentru nimic 
decât pentru minunatele lucrări care mi-au uimit simţurile. 
Să-mi adun acum puterile şi să încep darea de seamă! 


SECŢIA A - ZOOLOGIE ŞI BOTANICĂ 
SALA DIN FAŢA, BLACK BOY AND SIOMACH 
ACHE 


Preşedinte: Sir William Joltered 
Vicepreşedinţi: D-nii Muddlebranes şi Drawley 

DOMNUL X. X. Misty a prezentat o comunicare asupra 
dispariţiei urşilor care jucau pe străzile Londrei, cu 
observaţii asupra expunerii maimuţelor, ca fiind legată de 
existenţa flaşnetelor. Autorul a observat, cu sentimente de 
mare durere şi regret că, de câţiva ani, o bruscă şi 
neprevăzută schimbare s-a produs în gustul public în 
legătură cu urşii călători, care nemaiavând trecere la 
public, cu încetul au dispărut de pe străzile Londrei unul 
câte unul; până când nu a mai rămas niciunul care să 
genereze în pieptul celor săraci şi inculţi gustul pentru 
ştiinţele naturale. Un urs - un animal cafeniu şi prăpădit - a 
mai zăbovit prin locurile fostelor lui succese, cu o figură 
sleită şi descurajată, şi cu picioarele slăbite, şi a încercat să 
învârtească în aer o bâtă, pentru distracţia mulţimii, însă 
foamea şi o lipsă desăvârşită de recompensă pentru 
talentele sale l-au îndepărtat, în cele din urmă, de pe străzi 
şi este foarte probabil că a căzut victimă gustului crescând 
pentru grăsime. Autorul regretă că trebuie să adauge că o 
schimbare asemănătoare, şi nu mai puţin de plâns, s-a 
petrecut cu privire la maimuțe. Aceste încântătoare animale 
au fost înainte aproape tot atât de numeroase ca şi 
flaşnetele în vârful cărora erau obişnuite să stea. Proporția 
în anul 1629 (asta s-a văzut la data deschiderii 
Parlamentului.) fiind de o maimuţă la trei flaşnete. Datorită 
schimbării gustului în materie de instrumente muzicale şi 
înlocuirii în mare măsură a flaşnetelor cu cutii muzicale 
înguste, pe care maimuţele nu mai au loc să stea, acest 
izvor de distracţie populară a secat în întregime. 
Considerând acestea drept o chestiune de cea mai mare 
importanţă, în legătură cu educaţia naţiunii, pentru ca 
lumea să nu piardă asemenea ocazii de a cunoaşte felul de 
a fi şi obiceiurile a două dintre cele mai interesante specii 
de animale, autorul propune să fie de îndată luate unele 


măsuri pentru restabilirea acestor distracţii plăcute şi într- 
adevăr intelectuale. 

PREŞEDINIELE întreabă prin ce mijloace onoratul 
membru propune să se realizeze acest foarte de dorit scop. 

AUTORUL răspunde că acesta poate fi în întregime şi 
satisfăcător îndeplinit, dacă Guvernul Maiestăţii Sale ar 
face astfel ca să fie adus în Anglia şi menţinut pe cheltuiala 
publicului şi pentru distracţia acestuia un anumit număr de 
urşi, încât să permită ca fiecare cartier din oraş să fie vizitat 
- să spunem - de trei urşi pe săptămână. Nicio dificultate 
nu se va ivi pentru găsirea unui loc potrivit pentru 
adăpostirea acestor animale, pentru că o grădină de urşi 
convenabilă poate fi construită în imediata vecinătate a 
celor două clădiri ale Parlamentului, evident cel mai potrivit 
şi de ales loc pentru un astfel de aşezământ. 

PROFESORUL MULL se îndoieşte foarte mult dacă 
noţiuni corecte cu privire la istoria naturală ar putea fi 
propagate prin mijloacele pe care onoratul membru le-a 
enunțat atât de abil. Din contra, el crede că acestea sunt 
mijloace de a difuza noţiuni foarte incorecte şi imperfecte 
asupra subiectului. A vorbit din proprie observaţie şi 
experienţă, arătând că mulţi copii, dotați cu inteligenţă, au 
fost convinşi, din ceea ce au văzut pe străzi, înainte de 
perioada la care s-a referit onoratul domn, că toate 
maimuţele se năşteau cu haine roşii cu fluturaşi şi că 
pălăriile şi penele de pe cap ar fi de asemeni dăruite de la 
natură. Dorea totodată să ştie precis dacă onoratul domn a 
atribuit lipsa de încurajare de care s-au lovit urşii scăderii 
gustului public pentru urşi sau lipsei de talent chiar din 
partea urşilor? 

DOMNUL X.X. MISTY răspunde că el nu ar putea crede 
aşa ceva, deoarece printre urşi trebuie să existe foarte mult 
talent disponibil, care, în lipsa unei încurajări potrivite, este 
risipit în alte direcţii. 

PROFESORUL PUMPKINSKULL a dorit să se folosească 
de ocazie pentru a atrage atenţia secţiei asupra unui 
subiect de cea mai mare importanţă şi seriozitate. Autorul 


lucrării care a fost tocmai citată, a făcut aluzie la trecerea 
de care se bucură gustul pentru grăsimea de urs ca un 
mijloc de a favoriza creşterea părului. Această 
întrebuințare s-a extins, (după cum i se pare), în proporţii 
alarmante. Niciun domn care asistă la această secţie nu 
poate să nu fie prevenit de faptul că tinerii din vremea 
noastră dovedesc, prin purtarea lor pe străzi şi în orice 
locuri frecventate de public, o considerabilă lipsă a simțului 
de galanterie şi gentileţe, care simţ, chiar în timpuri mai 
grele, era considerat indispensabil. Doreşte să ştie dacă e 
cu putinţă, ca prin continua aplicare externă a grăsimii de 
urs de către tinerii domni din oraş, să pătrundă, fără să se 
observe, în acele nefericite persoane, ceva din natura şi 
caracterul ursului. S-a înfiorat când a exprimat această 
remarcă, însă dacă această teorie s-ar dovedi, la o 
cercetare, a fi întemeiată, ar explica dintr-odată o mare 
parte a excentricităţilor neplăcute din comportament, care, 
fără o descoperire ca aceasta, ar rămâne în întregime 
inexplicabile. 

PREŞEDINTELE a adus laude domnului savant pentru 
foarte valoroasa sa sugestie, care a produs cel mai mare 
efect asupra adunării şi a remarcat că numai cu o 
săptămână înainte a văzut nişte tineri domni la teatru, cu 
privirile aţintite asupra unei loji cu doamne, cu atât de 
înfricoşătoare intensitate, încât numai influenţa unei pofte 
brutale ar fi putut-o explica. Este teribil să gândeşti că 
generaţia tinerilor noştri se apropie cu atâta repeziciune de 
o generaţie de urşi. 

După o scenă de entuziasm ştiinţific, s-a hotărât ca 
această chestiune importantă să fie de îndată supusă luării 
în consideraţie de către asociaţie. 

PREŞEDINTELE a dorit să ştie dacă vreun domn poate să 
informeze secţia despre ce s-a întâmplat cu câinii dansatori. 

Un membru, după oarecare şovăială, a răspuns că în ziua 
următoare celei în care trei cântăreţi ambulanți au fost 
condamnaţi la închisoare, ca infractori, de către un fost 
comisar de poliţie din metropolă foarte zelos, câinii şi-au 


părăsit îndatoririle profesionale şi s-au împrăştiat în diverse 
cartiere ale oraşului ca să-şi câştige existenţa prin mijloace 
mai puţin periculoase. El a dat să se înţeleagă că, din acea 
perioadă, ei se întreţin stând la pândă şi jefuindu-i pe câinii 
de rasă ai orbilor. 

DOMNUL FLUMMERY a expus o ramură, susţinând că 
este o creangă a acelui nobil copac cunoscut naturaliştilor 
sub denumirea de Shakespeare, care prinde rădăcini în 
orice ţară şi în orice climat, strângând în umbra crengilor 
lui verzi și măreţe întreaga familie a omenirii. Domnul 
savant observă că, în trecut, ramura a fost denumită, fără 
îndoială, cu alte titulaturi, însă o doamnă bătrână din 
comitatul Warwickshire, unde a crescut copacul, l-a 
asigurat că este o ramură din originalul Shakespeare, şi cu 
acest nume roagă să fie prezentată concetăţenilor săi. 

PREŞEDINIELE a dorit să ştie ce definiţie botanică 
poate onoratul domn să ofere pentru această curiozitate. 

DOMNUL FLUMMERY şi-a exprimat părerea că aceasta 
era, negreşit, o plantă. 


SECŢIA B - ETALAREA DE MODELE ŞI DE 
ŞTIINŢĂ 
MECANIZATĂ 
CAMERA MARE, BOOT-JACK AND 
COUNTENANCE 


Preşedinte: D-l Mallett 
Vicepreşedinţi: D-nii Leaver şi Scroo 

DOMNUL CRINKLES expune o maşină foarte frumoasă şi 
delicată de o dimensiune puţin mai mare decât o cutie de 
tabac, construită în întregime de el numai din oţel, cu 
ajutorul căreia pot fi golite mai multe buzunare într-o oră, 
decât în douăzeci şi patru, cu actualul sistem manual care 
este încet şi plictisitor. Inventatorul observă că a fost pus în 
practică în Fleet Street, în Strand şi alte locuri de trecere şi 
nu se cunoaşte ca vreodată să fi dat greş. 


După o foarte mică întârziere, cauzată de faptul că 
diferiţi membri ai secţiei şi-au încheiat nasturii de la 
buzunare, PREŞEDINTELE a examinat în amănunt invenţia 
şi a declarat că nu a văzut niciodată o maşină de o 
construcţie atât de frumoasă şi de deosebită 

A întrebat: — Ar fi inventatorul atât de bun să informeze 
secţia dacă a luat măsuri, şi ce anume, pentru a introduce 
invenţia în uzul general? 

DOMNUL CRINKLES a declarat că, după ce a întâmpinat 
unele dificultăţi preliminare, a reuşit să ia contact cu 
domnul Fogle Hunter şi cu alţi domni care sunt în legătură 
cu lumea bună, şi care au acordat invenţiei cea mai înaltă şi 
categorică apreciere. A regretat că trebuie totuşi să spună 
că aceşti distinşi practicieni, dimpreună cu un domn cu 
numele de Gimlet-Eyed Tommy şi alţi membri de grad 
inferior din profesie, pe care, după cum a dat de înţeles, îi 
reprezintă, ridică o obiecţie de neînlăturat la introducerea 
maşinii în uzul general, pe temeiul că aceasta ar avea 
efectul inevitabil de a înlocui aproape în întregime munca 
manuală, lăsând fără ocupaţie un mare număr de persoane 
foarte merituoase. 

PREŞEDINIELE şi-a exprimat speranţa că nu se va 
permite ca astfel de obiecţii fanteziste să stea în calea unui 
atât de mare progres de interes general. 

DL. CRINKLES şi-a exprimat şi el speranţa însă în acelaşi 
timp şi teama că dacă domnii aflaţi în legătură cu lumea 
bună perseverează în obiecţia lor, nu se poate face nimic. 

PROFESORUL GRIME sugerează că, desigur, în acest 
caz, Guvernul Maiestăţii Sale ar putea fi influenţat să se 
ocupe de această chestiune. 

DL. CRINKLES răspunde că, dacă obiecţia se va dovedi 
de neînlăturat, se va adresa Parlamentului, care, crede el, 
nu va putea să nu recunoască utilitatea invenţiei. 

PREŞEDINIELE remarcă faptul că, până acum, 
Parlamentul a funcţionat foarte bine şi fără ea, însă, 
întrucât cei din Parlament îşi fac afacerile pe o scară foarte 
mare, nu are nicio îndoială că vor adopta perfecţionarea cu 


bucurie. Singura lui teamă este că maşina s-ar putea uza 
printr-o funcţionare continuă. 

DL. COPPERNOSE atrage atenţia secţiei asupra unei 
propuneri de mare însemnătate şi interes, ilustrată cu un 
număr mare de modele şi redactată cu multă claritate şi 
pătrundere într-un tratat intitulat: Sugestii practice asupra 
necesității de a pune la dispoziţia tinerilor nobili din Anglia 
mijloace nevătămătoare şi sănătoase de relaxare. 

Propunerea constă în aceea că o suprafaţă de teren de 
nu mai puţin de zece mile în lungime şi patru în lăţime ar 
putea să fie cumpărată de o nouă societate, constituită 
printr-o lege votată de Parlament. Această suprafaţă să fie 
închisă printr-un zid de cărămidă înalt de nu mai puţin de 
douăsprezece picioare. Propune ca locul să fie prevăzut cu 
drumuri principale, bariere, poduri, sate în miniatură şi 
toate dependinţele care pot contribui la comoditatea şi 
mândria cluburilor persoanelor care mână trăsuri cu patru 
cai, astfel ca acestea să nu mai fie nevoite să mâne caii 
dincolo de respectiva suprafaţă. Locul acesta plăcut şi 
retras va fi înzestrat cu grajduri comode şi mari pentru 
înlesnirea acelora din nobilimea mare şi mică care au o 
preferinţă pentru hanuri, şi cu localuri de petrecere 
mobilate în stilul cel mai costisitor şi frumos. Va fi prevăzut 
de asemeni cu străzi întregi, cu uşi cu ciocane de bătut şi 
mânere pentru clopoțel de o dimensiune deosebită, astfel 
construite încât să poată fi smulse uşor noaptea şi montate 
din nou a doua zi, zi de zi, de lucrători angajaţi în acest 
scop. Vor fi de asemeni lămpi de gaz cu sticlă autentică care 
pot fi sparte comparativ cu o mică cheltuială pe duzină, şi 
cu un pavaj larg şi frumos, ca domnii să-şi mâne 
cabrioletele când sunt bine dispuşi - şi, pentru a se bucura 
pe deplin de această ispravă, vor putea fi procuraţi pietoni 
vii, la un preţ foarte mic de la azilurile de săraci. Locul fiind 
închis şi cu grijă ferit de pătrunderea publicului, nu s-ar 
ridica nicio obiecţie dacă domnii ar dezbrăca orice piesă 
clin costumul lor care ar fi considerată că îi stânjaneşte, 
atunci când petrecerea este în toi şi, de asemeni, dacă ar 


umbla fără niciun fel de costum, dacă aceasta le place mai 
mult. Pe scurt, vor fi oferite orice mijloace de distracţie pe 
care cele mai nobile persoane le pot, eventual, dori. Insă 
chiar aceste avantaje ar fi incomplete dacă nu s-ar prevede 
unele mijloace pentru ca marea şi mica nobilime să aibă 
posibilitatea de a-şi manifesta vitejia când se năpustesc 
afară după masa de seară, şi când s-ar putea ivi 
inconvenientul de a fi reduşi la necesitatea de a se bate cu 
pumnii doar între ei; or, pentru o atare eventualitate, 
inventatorul şi-a îndreptat atenţia spre înfiinţarea unei forţe 
de poliţie cu totul noi, compusă din manechine automate, pe 
care, ajutat fiind de ingeniosul Signor Gagliardi din strada 
Windmill, cartierul Haymarket, le-a confecţionat atât de 
bine, încât un poliţist, un birjar sau o femeie bătrână, făcuţi 
după modelele expuse, pot merge, până când sunt doborâţi 
la pământ, întocmai ca un om adevărat. Ba chiar mai mult, 
după ce este trântit la pământ, când se urcă peste el şi îl 
bat şase sau opt nobili domni, manechinul va scoate diferite 
gemete amestecate cu rugăminţi de milă, aceasta făcând ca 
iluzia să fie completă şi deci veselia perfectă. Insă invenţia 
nu se opreşte aici, pentru că se vor construi posturi de 
poliţie, cu paturi bune pentru ca nobilii mari şi mici să 
petreacă acolo noaptea iar dimineaţa să se prezinte la un 
birou de poliţie plăcut, în care să aibă loc o cercetare în stil 
de pantomimă, înaintea unor magistrați automaţi - întocmai 
ca în viaţa reală - şi aceştia să-i amendeze cu atâtea jetoane 
cu câte au fost înzestrați mai înainte în acest scop. Biroul 
acesta de poliţie va fi prevăzut cu un plan înclinat, la 
dispoziţia oricărui nobil mare sau mic care ar putea dori să- 
şi aducă înăuntru calul ca martor, iar inculpaţii vor fi 
complet liberi, după cum sunt şi acum, să întrerupă pe 
reclamant ori de câte ori poftesc, şi să facă orice remarcă 
pe care o cred potrivită. Cheltuiala pentru distracţiile 
acestea se va ridica cu foarte puţin peste ceea ce reprezintă 
acum şi inventatorul arată că publicul va beneficia în mare 
măsură şi va fi plăcut impresionat de aranjamentul propus. 


PROFESORUL NOGO doreşte să fie informat ce număr 
de poliţişti automaţi se propune să fie puşi în funcţiune la 
început. 

DL. COPPERNOSE răspunde că s-a propus să se înceapă 
cu şapte detașamente de poliţie a câte douăzeci fiecare, 
însemnate cu literele de la A la G inclusiv. S-a propus ca nu 
mai mult de jumătate din acest număr să fie pus în serviciu 
activ, iar cei rămaşi să fie ţinuţi în rafturi în biroul de poliţie, 
gata să fie trimişi la prima chemare. 

PREŞEDINTELE, recunoscându-i cel mai înalt merit 
domnului ingenios de la care a pornit ideea, se îndoieşte că 
poliţiştii automaţi vor corespunde întrutotul scopului, îşi 
manifestă teama că nobilii mari sau mai mărunți vor 
pretinde senzaţia rezultată din lovirea unor fiinţe vii. 

DL. COPPERNOSE dă explicaţia că, deoarece proporţia 
obişnuită în astfel de cazuri este de zece nobili mari sau mai 
mărunți la un poliţist sau un birjar, ar rezulta o foarte mică 
diferenţă din punctul de vedere al senzaţiei, fie că polițistul 
sau birjarul ar fi un om, fie că ar avea doar formă de om. 
Marele avantaj ar fi că, în ultimul caz, chiar dacă unui 
poliţist i se rupe o mână sau un picior, el va fi în stare să-şi 
reia serviciul chiar în ziua următoare, purtându-şi capul în 
mână, făcând depoziţia tot atât de bine ca şi mai înainte. 

PROFESORUL MUFE: Imi permiteţi, să vă întreb, 
domnule, din ce materiale se are în vedere să fie 
confecţionate capetele magistraţilor? 

DL. COPPERNOSE: Magistraţii vor avea capete de lemn 
şi, anume, din cel mai tare şi mai dens care va putea fi găsit. 

PROFESORUL MUFF: Sunt cu totul satisfăcut. Aceasta 
este o mare invenţie. 

PROFESORUL NOGO: Am doar o singură obiecţie. Mi se 
pare că magistraţii trebuie să vorbească. 

DL. COPPERNOSE, de îndată ce a auzit această 
observaţie, a atins un mic resort din fiecare din cele două 
modele de magistrați aşezate pe masă; unul dintre 
automate a început imediat să exclame, cu multă 
volubilitate, că regretă să audă că nişte domni se află într-o 


astfel de situaţie, iar celălalt şi-a exprimat teama că 
polițistul era beat. 

Intreaga secţie, ca o singură persoană, a declarat în 
mijlocul unui ropot de aplauze că invenţia era desăvârşită şi 
preşedintele, foarte entuziasmat, s-a retras cu domnul 
Coppernose, să o depună în faţa consiliului. 

La reîntoarcere, domnul TICKLE şi-a prezentat ochelarii 
nou  inventaţi, care dau persoanei care îi poartă 
posibilitatea să distingă în culori foarte luminoase obiectele 
aflate la mare distanţă şi îl fac complet orb pentru cele 
aşezate chiar în faţa lui. A spus că aceasta este o foarte 
valoroasă şi folositoare invenţie, bazată strict pe principiul 
ochiului omenesc. 

PREŞEDINIELE cere unele informaţii asupra acestui 
punct. N-a mai auzit până acum că ochiul omenesc este 
remarcabil datorită particularităţilor de care onoratul domn 
a vorbit. 

DL. TICKLE îşi exprimă uimirea să audă aşa ceva, pentru 
că nu se poate ca preşedintele să nu fie informat că un 
mare număr din cele mai de vază persoane şi oameni de 
stat pot să vadă cu ochii cele mai extraordinare orori în 
plantațiile din Indiile de Vest, în timp ce nu pot distinge 
absolut nimic în interiorul filaturilor de bumbac din 
Manchester. Trebuie să cunoască, de asemenea, cu câtă 
iuţeală de percepţie mulţi oameni reuşesc să descopere 
greşelile vecinilor şi cât de orbi sunt faţă de ale lor. Dacă 
preşedintele diferă de marea majoritate a oamenilor din 
acest punct de vedere, înseamnă că ochii săi sunt defectuoşi 
şi, tocmai pentru a putea fi corectaţi astfel de ochi, au fost 
inventaţi aceşti ochelari. 

DL. BLANK expune modelul unui anuar elegant, compus 
din coperţi de mătase, cu plăci de aramă şi poleială de aur 
şi care este acţionat cu lapte şi apă. 

DL. PROSEE, după ce a examinat aparatul, declară că 
este atât de ingenios făurit, încât nu a fost în stare să 
descopere cum funcţionează. 


DL. BLANK: Nimeni nu poate descoperi şi tocmai în 
aceasta constă frumuseţea lui. 


SECŢIUNEA C - ANATOMIE ŞI MEDICINĂ 
CAMERA BARULUI, BLACK-BOY AND 
STOMACH-ACHE 


Preşedinte: Dr. Soemup 
Vicepreşedinţi: D-nii Pessel şi Mortair 

DR. GRUMMIDGE expune secţiei un foarte interesant caz 
de monomanie şi descrie cursul tratamentului pe care l-a 
aplicat cu un succes complet. Pacienta era o doamnă 
căsătorită, de vârstă mijlocie, care, văzând pe o altă 
doamnă la o recepţie de seară, purtând garnitură completă 
de perle, a fost cuprinsă de dorinţa bruscă de a avea o 
garnitură asemănătoare, deşi finanţele soţului ei nu erau în 
niciun fel pe măsura unei astfel de cheltuieli. Neputându-i- 
se îndeplini această idee fixă, s-a îmbolnăvit şi simptomele 
au devenit în curând atât de alarmante, încât a fost chemat 
el (Dr. Grummidge). In perioada aceasta, cele mai 
importante manifestări ale bolii erau încăpăţânarea, lipsa 
oricărei dispoziţii de a-şi îndeplini îndatoririle de gospodină, 
mare iritabilitate şi o stare de lâncezeală cu excepţia 
momentului în care se pomenea de perle; atunci pulsul se 
iuţea, ochii deveneau mai strălucitori, pupilele se dilatau şi 
pacienta, după felurite exclamaţii incoerente, izbucnea în 
hohote de plâns şi striga că nimănui nu-i pasă de ea şi că ar 
dori mai bine să moară. Descoperind că pofta de mâncare a 
pacientei era influenţată de prezenţa altor persoane, a 
început tratamentul dispunând o totală abstinenţă de la 
orice aperitive şi interzicând orice mâncare în afară de terci 
slab de ovăz. Apoi i-a luat douăzeci de uncii de sânge, i-a 
aplicat un plasture sub fiecare ureche, unul pe piept şi încă 
unul pe spate. După care i-a dat cinci granule de calomel şi 
a lăsat-o să se odihnească. A doua zi era oarecum slăbită, 
însă se simţea vădit mai bine, şi toate simptomele şi starea 
de iritare dispăruseră. In ziua următoare, starea ei a 


continuat să se îmbunătăţească şi tot aşa a treia zi. În ziua a 
patra s-a observat o oarecare revenire la vechile simptome, 
pe care medicul nu le-a lăsat să se dezvolte, ci a administrat 
o altă doză de calomel şi a dat ordine stricte, că dacă în 
decurs de două ore nu survine o schimbare hotărât 
favorabilă, să se radă imediat capul bolnavei până la ultimul 
cârlionţ. Din acel moment, pacienta a început să se facă 
bine şi, în mai puţin de douăzeci şi patru de ore, era 
complet restabilită. Acum nu mai trădează nici cea mai mică 
emoție atunci când vede sau aude de perle, sau de vreo altă 
podoabă. Este veselă şi bine dispusă şi o schimbare 
binefăcătoare s-a petrecut în toată firea şi aspectul ei. 

DL. PIPKIN (MA.C.S.) a citit o scurtă, însă foarte 
interesantă comunicare prin care socoteşte că face dovada 
încrederii complete pe care o avea Sir William Courtenay, 
denumit şi Thom, care a fost de curând împuşcat la 
Canterbury - în sistemul homeopatic. Secţiunea îşi 
aminteşte desigur că unul dintre principiile homeopatici 
este acela că doze infinitezimale, din orice medicament, 
care, luat în doze mari, l-ar îmbolnăvi pe pacient, 
presupunând că acesta ar fi sănătos, îl vor vindeca pe 
bolnav. Există o împrejurare importantă - dovedită cu probe 
- că decedatul Thom angajase o femeie care să-l urmeze 
toată ziua, purtând o găleată cu apă, făcând-o să creadă că 
o singură picătură (remediu pur homeopatic, aşa cum 
secţia desigur va observa) pusă pe limba sa, după ce a 
murit, îl va readuce în simţiri. Ce se poate deduce în mod 
evident din aceasta? Că Thom care umbla toată ziua prin 
răchitişuri şi alte locuri mlăştinoase, era obsedat de 
presentimentul că se va îneca. In orice caz, dacă 
instrucţiunile sale privitoare la picătura de apă ar fi fost 
îndeplinite, nu s-ar fi putut să nu fi fost readus la viaţă din 
nou şi imediat. Or, întrucât nu s-a înecat ci a fost împuşcat, 
dacă acea femeie sau orice altă persoană i-ar fi dat o doză 
infinitezimală de plumb şi praf de puşcă imediat după ce a 
căzut împuşcat, ar fi fost readus de îndată la viaţă. Insă, din 
nefericire, femeia de care este vorba nu a avut puterea de a 


judeca prin analogie, sau de a aplica un principiu şi astfel 
nefericitul domn a căzut victimă ignoranței ţărănimii. 


SECŢIA D - STATISTICĂ 
DEPENDINŢELE DE LA BLACK-BOY AND 
STOMACH-ACHE 


Preşedinte: Dl. Slug 
Vicepreşedinţi: D-nii Noakes şi Styles 

DOMNUL KWAKLEY a expus rezultatul unei foarte 
ingenioase cercetări statistice relative la diferenţa dintre 
valoarea proprietăţilor a mai multor membri ai 
Parlamentului, aşa cum sunt publicate pentru public, şi 
natura şi valoarea lor reală. După ce a reamintit secţiei că 
fiecare membru al Parlamentului, reprezentând un oraş sau 
târg, e considerat că posedă o proprietate liberă de 
impozite, cu un venit de trei sute de lire pe an, onoratul 
domn a produs mult amuzament şi râsete arătând 
adevărata valoare a proprietăţilor libere de impozite 
posedate de un şir întreg de legiuitori, între care s-a inclus 
şi pe el. Reiese din acest tabel că valoarea venitului posedat 
de fiecare dintre ei este de zero lire, zero şilingi şi zero 
penny, conducând la o medie de aceeaşi valoare. (Hohote de 
râs). Se cunoaşte foarte bine faptul că există domni 
complezenţi cu obişnuinţa de a furniza noi membri ai 
Parlamentului cu calificări temporare, în privinţa 
proprietăţilor cărora prestează jurământ - desigur numai 
ca o chestiune de formă. Cu aceste date a argumentat că 
este cu totul lipsit de sens ca membrii Parlamentului să 
posede vreo proprietate, cu atât mai mult cu cât atunci 
când nu posedă niciuna, publicul le poate achiziţiona la un 
preţ mult mai ieftin. 


SECŢIA SUPLIMENTARĂ, E - ŞTIINŢA 
DESPRE MISTIFICARE | 
ŞI BATEREA APEI ÎN PIUĂ 


Preşedinte Dl. Grub 
Vicepreşedinţi: D-nii Dull şi Dummy 

Secretarul a prezentat un referat, în care se descrie o 
iapă ponei cu un singur ochi, pe care autorul a văzut-o 
stând într-o căruţă a unui măcelar la colţul Pieţii Newgate. 
Comunicarea arată că autorul referatului, văzându-şi de 
treburile lui negustoreşti, a plecat în toamna trecută, într-o 
sâmbătă dimineaţă, de la Somers Town la Cheapside şi, cu 
această ocazie, a putut să vadă extraordinara apariţie 
descrisă mai sus. Ponei-ul avea un singur ochi şi i s-a atras 
atenţia de către căpitanul Blumderbore din Cavaleria 
Marină, care îl întovărăşea pe autor în cercetările sale, că, 
de câte ori clipea din ochi, îşi flutura coada (poate ca să 
gonească muştele) însă, în permanenţă, clipea şi flutura 
coada în acelaşi timp. Animalul era slab, cu încheieturile 
umflate şi se clătina pe picioare şi autorul a propus să fie 
clasificat în familia Fitfordogmeataurious!35.. Aceasta a fost 
o descoperire a lui, pentru că nu se cunoaşte niciun caz de 
poney cu un singur şi bine definit organ de vedere, clipind 
şi fluturând din coadă în acelaşi timp. 

DL. C.J. SNUFELETOFFLE a auzit de un ponei care 
clipeşte din ochi şi de un ponei care îşi flutură coada, însă 
nu ar putea declara în mod pozitiv dacă era vorba de doi 
ponei sau de unul şi acelaşi. In orice caz, nu a avut la 
dispoziţie vreo dovadă despre vreo clipire şi fluturare 
simultană şi, în fapt, el nu ar putea să se îndoiască de 
existenţa unui ponei atât de miraculos, în opoziţie cu toate 
legile fireşti de care sunt guvernaţi poneii. Referindu-se 
totuşi la chestiunea unui singur organ de vedere, ar sugera 
posibilitatea ca acel ponei să fi fost pe jumătate adormit, 
când a fost văzut, şi să fi avut închis numai un ochi. 

PREŞEDINTELE: Fie că ponei-ul a fost pe jumătate sau 
fie că a fost de tot adormit, nu poate exista însă nicio 
îndoială că asociaţia este complet trează şi că ar fi mai bine 
să-şi termine treaba şi să meargă la masă. Desigur că el nu 
a văzut niciodată ceva analog ponei-ului aceluia, însă nu are 


motive să se îndoiască de existenţa lui, pentru că a văzut 
mulţi ponei ciudaţi în viaţa sa, deşi nu ar putea pretinde că 
a văzut vreun măgar mai remarcabil decât ceilalţi domni în 
mijlocul cărora se află. 

PROFESORUL JOHN KETCH a fost chemat să prezinte 
craniul decedatului Dr. Greenacre, pe care l-a scos dintr-un 
săculeţ albastru, remarcând, la invitaţia de a face orice 
observaţie pe care o crede interesantă, că socoteşte că 
respectabila asociaţie nu a văzut niciodată un individ mai 
interesant decât a fost acesta. 

A rezultat o discuţie animată asupra acestei interesante 
relicve; şi deoarece s-au ivit unele diferenţe de păreri cu 
privire la caracterul real al decedatului domn, domnul 
Blumb a ţinut o conferinţă despre craniul din faţa sa, 
arătând cu claritate că domnul Greenacre poseda potenţa 
perisabilităţii într-o doză neobişnuită, paralel cu o foarte 
remarcabilă dezvoltare a potenţei de a fi cioplit. Sir 
Hookham Snivey tocmai combătea această opinie, când 
profesorul  Ketch a întrerupt dintr-odată discuţiile, 
exclamând cu multă nervozitate: Ei, drăcie! 

PREŞEDINTELE îl cheamă pe savantul domn la ordine. 

PROFESORUL KEICH: Las-o încolo de ordine! V-am 
prezentat ceva greşit, vă spun. Nu este ce trebuie; asta este 
o nucă de cocos pe care a cioplit-o cumnatul meu, ca să-i 
împodobesc cu ea scaunul lui cu spetează de aici, când ar fi 
venit la şedinţele asociaţiei din acest oraş. Daţi-mi nuca 
înapoi, vreţi? 

Cu aceste cuvinte, profesorul Ketch îşi reluă la repezeală 
nuca de cocos, pe care o confundase cu craniul şi scoase de 
astă dată craniul. A urmat o foarte interesantă conversaţie, 
însă deoarece au apărut unele îndoieli dacă craniul 
aparţinea domnului Greenacre sau vreunui bolnav de la 
spital sau unui sărac, sau unui bărbat sau unei femei sau 
unei maimuțe, nu s-a obţinut niciun rezultat deosebit 

Nu pot, spune talentatul nostru corespondent în 
concluzie, nu pot să închei darea de seamă asupra acestor 
gigantice cercetări şi sublime şi nobile triumfuri, fără să 


repet un bon mot: al profesorului Woodensconce, care 
arată cum reuşesc marile spirite să-şi desfăşoare ştiinţa, 
când adevărul poate fi prezentat unor ascultători atenţi, 
într-o formă atractivă şi veselă. Eram acolo când, după o 
săptămână de sărbători şi mese, acest domn savant, 
întovărăşit de întregul corp al acestor oameni miraculoşi, a 
intrat în sala unde era pregătită o bogată masă de seară, la 
care cele mai bune vinuri scânteiau în pahare şi fripturi de 
berbec gras - sacrificii priincioase ştiinţei - îşi răspândeau 
mirosurile savuroase. 

— Oh, spuse profesorul Woodensconce, frecându-şi 
mâinile, pentru aceasta ne întrunim! Aceasta este ceea ce 
ne inspiră; aceasta este ceea ce ne leagă împreună şi ne 
cheamă mai departe pe acest drum; aceasta este 
propagarea ştiinţei şi este o propagare glorioasă. 


PANTOMIMA VIEŢII 


Înainte de a intra mai adânc în acest subiect, îngăduiţi-mi 
să vă mărturisesc că am o slăbiciune pentru pantomime - o 
simpatie duioasă pentru clovni şi paiaţe - o admiraţie fără 
rezerve pentru arlechini şi colombine - o plăcere curată 
pentru fiecare acţiune din scurtele lor existenţe, atât de 
variate, multicolore şi fără substanţă cum sunt acele 
acţiuni, deşi câteodată ele se conformă regulilor rigide şi 
vechi de bună-cuviinţă după care se conduc unele minţi mai 
înguste şi mai puţin înţelegătoare decât ale lor. Ne amuzăm 
la pantomime - nu pentru că ne iau ochii cu paiete şi frunze 
aurite; nu pentru că ne pun în faţă încă o dată chipurile 
pudrate cu făină şi ochii imenşi din copilăria noastră; nici 
pentru că, întocmai ca sărbătorile de iarnă, boboteaza, 
lăsata secului şi ziua de naştere vin numai o dată pe an. 
Ataşamentul nostru pentru ele se întemeiază pe un motiv 
mai serios şi foarte diferit. O pantomimă este pentru mine o 
oglindă a vieţii. Ba chiar mai mult, susţin că este aşa şi 
pentru spectatori în general, deşi ei nu-şi dau seama, şi 
însăşi această împrejurare este cauza secretă a 
amuzamentului şi a plăcerii lor. 

Să luăm un exemplu. Scena pantomimei de la circ este o 
stradă; apare un domn în vârstă cu o faţă mare şi cu 
trăsăturile bine marcate. Figura lui străluceşte de un 
zâmbet însorit care îi face gropiţe în obrajii bucălaţi şi roşii. 
În mod evident este vorba de un domn în vârstă, care 
trăieşte în belşug, în împrejurări prielnice şi care este bine 
situat în societate. Nu se arată neglijent cu împodobirea 
persoanei sale, pentru că este frumos îmbrăcat, ca să 
spunem cu fast, şi faptul că gustă în linişte şi rezonabil 
plăcerile mesei, rezultă din felul vesel şi atent în care îşi 
freacă stomacul, informându-i astfel pe spectatori că se 
duce acasă la masă. Cu inima plină de siguranţa bogăției şi 
de posesia tuturor lucrurilor bune din viaţă şi bucurându-se 
de ele, domnul în vârstă dintr-odată îşi pierde echilibrul, se 
poticneşte şi cade. Cum urlă spectatorii! Se năpusteşte 


peste el o gloată gălăgioasă şi binevoitoare care îl loveşte 
cu palmele şi îl înghionteşte. Spectatorii ţipă de plăcere! De 
câte ori domnul în vârstă caută să se ridice, cei din gloată îl 
lovesc şi îl culcă la pământ. Spectatorii nu mai pot de 
veselie! Şi când, în cele din urmă, domnul în vârstă se ridică 
şi porneşte clătinându-se, jefuit de pălărie, perucă, haine, 
bătut măr, cu ceasul şi banii duşi, spectatorii sunt epuizați 
de atâta râs şi îşi exprimă veselia şi admiraţia prin ropote 
de aplauze. La fel se întâmplă şi în viaţă! Schimbaţi scena 
cu orice stradă adevărată - cu aceea a Bursei sau aceea a 
băncilor din City, cu aceea a birourilor comercianților sau a 
prăvăliilor negustorilor. Inchipuiţi-vă că unul din oamenii de 
pe acolo se prăbuşeşte - cu cât mai pe neaşteptate şi cu cât 
se găseşte în culmea mândriei şi bogăției sale, cu atât mai 
bine. Ce cor de strigăte se ridică din mulţimea gălăgioasă, 
peste carcasa lui căzută şi umilit la pământ! Cum mai ţipă şi 
răcnesc pe când el stă întins şi umilit sub ei! Observaţi ce 
repede se reped asupra lui când este la pământ; şi cum îşi 
bat joc şi râd de el când se ridică şi se furişează ruşinat. Nu 
este aceasta o adevărată pantomimă? 

Din toate dramatis personae::%, îl considerăm pe August 
Prostul cel mai lipsit de valoare şi corupt. Independent de 
neplăcerea pe care o simte cineva văzând un domn de 
vârstă lui angajându-se la isprăvi cu totul 
necorespunzătoare cu seriozitatea vârstei, nu putem să 
trecem cu vederea faptul că el este un ticălos înveterat, 
trădător versat, incitând mereu pe prietenul său mai tânăr, 
pe clovn, la acte de înşelăciune sau mici furtişaguri şi, în 
general, stând deoparte şi aşteptând rezultatul isprăvii. 
Dacă aceasta reuşeşte, niciodată nu uită să se întoarcă 
pentru partea sa din pradă; însă dacă nu reuşeşte, se 
retrage la repezeală şi, cu prudenţă, se ţine la distanţă 
până când afacerea se potoleşte. Înclinaţiile sale amoroase, 
de asemenea, sunt cu totul dezagreabile: şi felul său de a se 
adresa doamnelor în plină stradă, ziua în amiaza mare, este 
de-a dreptul necuviincios, fiind, în mod obişnuit, nici mai 
mult nici mai puţin decât o gâdilare a pieptului doamnelor 


la care ne referim, după care se retrage, în mod vădit 
ruşinat (s-ar putea foarte bine să fie) de indecenţa şi 
îndrăzneala sa, continuând, totuşi, să le arunce ocheade şi 
să le facă semne de la distanţă, într-un fel neplăcut şi lipsit 
de bună-cuviinţă. 

Se găseşte vreun om care să nu poată număra o duzină 
de August Prostul în propriul lui cerc social? Este vreun om 
care să nu-i vadă pe aceştia viermuind la capătul de apus al 
oraşului, într-o zi însorită sau într-o seară de vară, şi 
îndeletnicindu-se cu isprăvile din pantomima de mai sus cu 
tot atâta nesăţioasă râvnă şi cu tot atâta lipsă de rezervă ca 
şi când ar fi chiar pe scenă? Putem număra pe degete o 
mulţime de August Prostul dintre cunoştinţele noastre, 
chiar în momentul acesta - nişte indivizi grozavi, care au 
făcut tot felul de farse stranii spre distracţia prietenilor şi 
cunoştinţelor lor, în anii care au trecut; şi care în ziua de azi 
fac încercări comice şi nereuşite să pară tineri şi uşuratici, 
încât toţi cei cari îi privesc se prăpădesc de râs. 

Uitaţi-vă la domnul bătrân care tocmai a ieşit de la Cafe 
de Il'Europe din Haymarket, unde a luat masa pe socoteala 
tânărului domn căruia îi strânge mâna, pe când se despart 
în uşa localului. Căldura afectată a strângerii de mână, 
înclinarea curtenitoare, vădita amintire a mesei, aroma 
savuroasă care mai dăinuie pe buzele lui sunt toate 
caracteristici ale marelui său prototip. Se îndepărtează 
șchiopătând, fredonând o arie de operă şi învârtindu-şi 
bastonul încolo şi încoace cu o nepăsare afectată. Dintr- 
odată se opreşte la vitrina prăvăliei cu lenjerie feminină. Se 
uită printr-unul din geamurile mari şi privirea i se îndreaptă 
către doamnele dinăuntru, fiindu-i împiedicată de şalurile 
indiene. Îşi îndreaptă atenţia către fata tânără cu cutia de 
carton pe mână, care se uită şi ea în vitrină. Uitaţi-vă! Se 
trage lângă ea. Tuşeşte. Fata se îndepărtează de el. Se 
trage din nou lângă ea; fata nu-l bagă în seamă. Cu un aer 
vesel o ia uşor de bărbie şi, retrăgându-se apoi puţin, 
înclină din cap şi îi face semne şi diferite grimase, în timp ce 
fata acordă feţei lui zbârcite o privire dispreţuitoare şi 


arogantă. Se îndepărtează apoi brusc şi bătrânul domn se 
ia după ea, chicotind ca omul fără dinţi. Un August Prostul 
din viaţa de fiecare zi. 

Insă asemănarea strânsă pe care o au clovnii de pe scenă 
cu cei din viaţa de fiecare zi, este cu totul extraordinară. 
Unii oameni vorbesc cu un oftat despre declinul pantomimei 
şi murmură pe un ton scăzut şi trist numele lui Grimaldi. Nu 
credem că aruncăm un blam asupra valorosului şi 
excelentului bătrân atunci când spunem că ideea decăderii 
pantomimei, odată cu Grimaldi, este de-a dreptul un 
nonsens. Clovnii care îl întrec mult pe Grimaldi, se ridică în 
fiecare zi şi nimeni nu-i patronează - păcat, mare păcat! 

— Ştiu ce vrei să înţelegi, spune vreun patron urât, al 
domnului Osbaldistone, punând jos revista Miscellany când 
a ajuns cu lectura până aici şi privind atotştiutor în gol. Te 
referi la C. ]. Smith, aşa cum îl imita pe Guy Fawkes 
şi pe George Barnwell la Garden. 

Dar de-abia a spus aceste cuvinte domnul cu faţa urâtă, 
că este întrerupt de un tânăr domn fără guler la cămaşă şi 
într-un sacou de postav. 

— Nu, nu, spune tânărul domn, se referă la Brown, King 
şi Gibson de la Delphi. 

Acum, cu toată consideraţia pentru amândoi, adică 
pentru primul domn cu faţa urâtă şi pentru ultimul care nu 
are guler la cămaşă, noi nu ne-am referit nici la primul 
clovn care-l lua în râs, într-un mod grotesc, pe conspiratorul 
papistaş, şi nici la cei trei care nu se schimbă deloc şi care 
au dansat acelaşi lucru sub denumiri diferite şi 
răsunătoare, în ultimii cinci sau şase ani. De îndată ce am 
făcut această mărturisire, publicul, care până acum a fost 
un martor tăcut al disputei, ne întreabă: In definitiv, la ce ne 
referim; şi cu cuvenitul respect, îi vom răspunde: 

— Este un lucru bine cunoscut tuturor spectatorilor de 
teatru şi de pantomimă că scenetele în care un clovn 
romantic ajunge la o mare culme a succesului sunt sau cele 
denumite în programele reprezentaţiilor ca  Prăvălia 
negustorului de brânză şi cea a negustorului de olărie, sau 


Atelierul croitorului şi pensiunea domnului Queertable, sau 
altele cu titluri de acelaşi gen, în care marea nostimadă 
consistă în aceea că eroul îşi ia o locuinţă fără să aibă nici 
cea mai slabă intenţie de a o plăti, sau obţine lucrări sub 
declaraţii false, sau sustrage mărfurile respectabilului 
negustor de alături, sau îi uşurează de mărfuri pe hamalii 
care trec pe sub geamul său, sau, ca să scurtăm 
enumerarea, înşală pe oricine poate, rămânând doar de 
observat că, cu cât înşelăciunea este mai mare şi cu cât este 
mai obraznică neruşinarea înşelătorului, cu atât mai mare 
este încântarea şi extazul spectatorilor. Or, este un fapt 
remarcabil că, în mod precis, astfel de lucruri se întâmpla în 
viaţa reală de zi cu zi şi nimeni nu vede hazul din ele. 
Permiteţi-ne să ilustrăm afirmaţia noastră, povestindu-vă în 
amănunt subiectul acestei părţi a pantomimei - nu din 
teatru ci din viaţă. 

Onorabilul Căpitan  Fitz-Whisker  Fiercy, însoţit de 
servitorul său în livrea, Do'em - un foarte respectabil 
servitor ca înfăţişare, care a încărunţit în serviciul familiei 
căpitanului - vine şi vede casa nemobilată de la numărul 
cutare, strada cutare, intră în tratative cu proprietarul şi 
obţine să se mute în ea. Toţi negustorii din vecinătate intră 
în chinurile concurenţei ca să-l câştige pe căpitan de client; 
căpitanul este un om bun din fire, cu inimă duioasă şi 
amabilă, şi, ca să evite să fie cauza dezamăgirii pentru 
vreunul din ei, dă comenzi cu largheţe la toţi. Coşuri mari 
cu sticle de vin, coşuri cu alimente de tot soiul, camioane cu 
mobilă, cutii cu giuvaericale, lucruri de lux foarte 
costisitoare, toate se îngrămădesc în casa onorabilului 
căpitan Fitz-Whisker Fiercy, unde sunt primite cu cea mai 
mare promptitudine de mult respectatul Do'em; în timp ce 
căpitanul se plimbă prin casă mândru şi dându-şi ifose, cu 
un aer în care se îmbină superioritatea conştientă şi setea 
generală de sânge, aer pe care căpitanul trebuie să-l arate 
întotdeauna spre admiraţia şi groaza oamenilor de rând. 
Insă abia au plecat negustorii, că onorabilul căpitan, dotat 
fiind cu un spirit puternic şi excentric, şi ajutat de 


credinciosul Do'em, a cărui fidelitate neştirbită nu este cea 
mai puţin mişcătoare parte a caracterului său, au început 
să vindă toate lucrurile cu un mare profit; pentru că, deşi 
lucrurile nu valorau decât sume mici, totuşi ele erau 
vândute mult deasupra preţului lor de cost, preţul de cost 
pentru căpitan fiind zero. După diferite manopere, 
înşelăciunea este descoperită, Fitz-Fiercy şi Do'em sunt 
dovediţi ca părtaşi şi postul de poliţie unde sunt duşi este 
plin de cei pe care i-au înşelat. 

Cine nu va recunoaşte în aceste împrejurări o copie a 
celei mai bune părţi dintr-o pantomimă teatrală - cu Fitz- 
Whisker în chip de clovn; cu Do'em în chip de August 
Prostul şi cu negustorii în chip de personaje suplimentare. 
Partea hazlie este că tocmai negustorul de cărbuni, care 
ridică cel mai zgomotos plângerea împotriva persoanei care 
l-a înşelat, este chiar spectatorul care stătea în centrul 
rândului din faţă al sălii şi se prăpădea de râs la această 
scenă - care însă nu a fost aşa de bine jucată la circ pe câta 
fost în realitate. Vorbiţi de Grimaldi! A făcut Grimaldi, în 
cele mai bune zile ale lui, ceva care să-l egaleze pe Da 
Costa? 

Menţionarea numelui acestui din urmă clovn renumit ne 
reaminteşte de ultima sa bucată umoristică în care este 
vorba de obţinerea, prin fraudă, a unor poliţe timbrate de la 
un tânăr domn din armată. Abia am lăsat pana jos, ca să 
contemplăm în minte admirabilul joc al actorului din 
această farsă, că un nou aspect al subiectului nostru mi-a 
trecut prin minte. Aşa că voi relua şirul de îndată. 

Toţi spectatorii care au fost vreodată îndărătul scenei şi 
mulţi care au privit-o din faţă ştiu că, în reprezentarea unei 
pantomime, mulţi figuranţi sunt trimişi pe scenă cu scopul 
anume de a fi înşelaţi sau de a fi doborâţi la pământ sau 
pentru amândouă. Până acum o clipă, niciodată nu am fost 
în stare să înţeleg, pentru ce scop anume au fost creaţi un 
mare număr de oameni bizari, leneşi, cu capul mare, pe 
care îi întâlneşti obişnuit pe ici pe colo şi pretutindeni. 
Acum înţelegem totul. Ei sunt, în pantomima vieţii, 


supranumerarii; oamenii care sunt împinşi pe scena vieţii 
ca să se împiedice unii pe alţii continuu, şi să se dea cu 
capul de tot felul de lucruri stranii. Am stat în faţa unui 
astfel de om la o masă de seară chiar săptămână trecută. 
Ne-am făcut ideea despre ei că este întocmai ca domnul cu 
capul și faţa de carton care joacă acest rol în pantomima 
teatrală; avea acelaşi zâmbet larg şi stupid - aceiaşi ochi 
inexpresivi, de plumb - aceeaşi privire în gol, rătăcită; şi 
orice s-ar fi spus, orice s-ar fi făcut, mereu el o nimerea 
prost şi se izbea de ceva cu care discuţia nu avea absolut 
nimic de-a face. Ne-am uitat la om, peste masă, din nou şi 
încă o dată; şi nu ne puteam simţi mulţumiţi neştiind în ce 
speţă de fiinţe să-l clasăm. Un lucru curios ca acesta nu ni s- 
a mai întâmplat! 

Mărturisim deschis că am fost foarte neliniştiţi în 
legătură cu arlechinul. Am văzut arlechini de atât de multe 
feluri în pantomima vie şi reală, că abia putem să-l alegem 
pe cel asemănător lui din teatru. Odată, am fost dispuşi să 
credem că arlechinul era nici mai mult nici mai puţin decât 
un tânăr de familie, cu avere proprie, care a fugit cu o 
dansatoare de operă şi şi-a irosit viaţa şi averea în plăceri 
uşoare şi comune. Gândindu-ne mai bine, ne-am amintit că 
totuşi, arlechinii sunt uneori capabili de fapte gândite şi 
chiar înțelepte, de care suntem dispuşi să-i absolvim, 
vorbind în general, pe tinerii noştri de familie cu avere 
proprie, incapabili de asemenea paşi greşiţi. Dar la o mai 
atentă examinare a subiectului, am ajuns la concluzia că 
arlechinii din viaţă sunt oameni comuni, pe care nu trebuie 
să-i cauţi în mod special şi cărora o anume situaţie sau o 
legătură deosebită de împrejurări le conferă bagheta 
magică. Şi aceasta ne face să spunem câteva cuvinte despre 
pantomima vieţii publice şi politice, pe care o vom descrie 
de îndată şi apoi vom încheia doar arătând că ne abţinem 
de la orice referire cu privire la colombină, nefiind în niciun 
fel satisfăcuţi de natura legăturii dintre ea şi iubitul ei 
îmbrăcat în culori bălţate, şi nesimţindu-ne cu inima curată 


în situaţia de a o putea prezenta virtuoaselor şi 
respectabilelor doamne care citesc elucubraţiile noastre. 

Socotim că începerea unei sesiuni a Parlamentului nu 
este nici mai mult, nici mai puţin, decât ridicarea cortinei 
pentru o mare pantomimă comică şi că foarte graţiosul 
discurs al Maiestăţii Sale la deschidere poate fi comparat 
pe drept cu cuvântul de deschidere al clovnului care spune: 
„lată-ne! Stimaţi lorzi şi domni, iată-ne!” Cuvinte ce apar, 
cel puţin pentru mintea noastră, ca o foarte bună 
prescurtare a subiectului şi sensului optimist al discursului 
acestuia. Când ne amintim cât de des este pronunţat acest 
discurs, imediat după schimbarea de guvern, paralela ne 
apare perfectă şi chiar mai accentuată. 

Poate că reprezentarea pantomimei noastre politice nu a 
fost niciodată mai bogată ca în zilele de azi. Suntem cu 
deosebire tari în ceea ce priveşte clovnii. Niciodată mai 
înainte, trebuie să o spunem, nu am avut astfel de acrobaţi, 
care te uimesc, şi astfel de artişti de circ care să execute 
întregul lor program pentru distracţia unei mulţimi care îi 
admiră. Dispoziţia lor continuă de a juca, a dat naştere unei 
reflecţii răutăcioase. S-a obiectat că, dând reprezentații 
gratuite prin ţară când teatrul'3% este închis, ei se coboară 
la nivelul saltimbancilor şi, prin aceasta, ajung să 
degradeze prestigiul profesiei. Desigur că Grimaldi n-a 
făcut niciodată astfel de lucruri; şi deşi Brown, King şi 
Gibson s-au dus la Surrey în timpul vacanței şi domnul C. ]. 
Smith s-a dus la ţară la Sadler's Wells, nu găsim un alt 
precedent în teatru pentru o reprezentaţie generală prin 
toată ţara, cu excepţia domnului cu nume necunoscut care 
a făcut tumbe în beneficiul răposatului domn Richardson, 
însă care nu constituie o autoritate în materie, pentru că nu 
a jucat pe scene obişnuite. 

Dar, lăsând la o parte acest aspect, care în definitiv este o 
simplă chestie de gust, putem să ne gândim cu mândrie şi 
cu inima mulţumită la măestria clovnilor noştri, pe care o 
arată în timpul sesiuniii*%. Noapte după noapte se sucesc şi 
fac tumbe, până la două, trei şi patru dimineaţa, jucând cele 


mai stranii mascarade şi dându-şi unii altora cele mai 
nostime palme peste faţă, care pot fi închipuite, fără să dea 
cele mai mici semne de oboseală. Zgomotele ciudate, 
confuzia, ţipetele şi urletele în mijlocul cărora se petrec 
toate acestea, ar face de ruşine cea mai turbulentă galerie 
de şase şilingi biletul, care a urlat şi a ţipat toată noaptea la 
un meci de box. 

Este foarte interesant să te uiţi la unul din aceşti clovni, 
obligat să treacă prin cele mai surprinzătoare salturi, 
datorită irezistibilei influenţe a baghetei magice de serviciu 
pe care şeful său, arlechinul, o ţine deasupra capului său. 
Datorită acestei vrăji miraculoase va deveni la un moment 
dat cu totul nemişcat, neclintind nici mâna, nici piciorul şi 
niciun deget, şi chiar va pierde şi facultatea de a vorbi, de 
îndată ce i se va face un semn; sau, pe de altă parte, va 
deveni tot numai viaţă şi animaţie, dacă i se va cere, 
revărsând un torent de vorbe fără rost sau înţeles, 
dedându-se la cele mai neînchipuite şi violente gesturi şi 
chiar târându-se pe pământ şi lingând praful. Aceste 
reprezentații sunt mai mult curioase decât amuzante; într- 
adevăr, ele sunt mai curând dezgustătoare pentru toţi, cu 
excepţia celor care admiră astfel de lucruri şi cu care, 
mărturisim, nu avem păreri asemănătoare. 

Stranii scamatorii - foarte stranii scamatorii - sunt 
executate de arlechinul care ţine o bucată de vreme 
bagheta magică de care tocmai am pomenit. Simpla 
fluturare a acesteia în faţa ochilor unui om îi va scoate din 
cap toate ideile înmagazinate înainte acolo, şi îi va pune în 
loc o nouă garnitură de idei. O uşoară lovitură pe spate îi va 
schimba complet culoarea sacoului, şi sunt unii practicieni 
experţi care, ţinând bagheta o dată într-o parte şi apoi în 
cealaltă, îşi schimbă culoarea sacoului de la una la alta, la 
fiecare evoluţie, cu atâta rapiditate şi îndemânare, că ochii 
cei mai iuți abia pot să distingă mişcările lor. Ocazional, 
geniul care conferă bagheta o smulge din mâna celui care o 
deţine temporar şi o dă unui nou practician. În acest caz, 


personajele îşi schimbă locurile şi apoi cursa şi loviturile 
tari încep din nou. 

Am fi putut da o mai mare extindere acestui capitol - am 
fi putut duce mai departe comparaţia pe tărâmul 
profesiunilor libere - am fi putut să arătăm, aşa cum a fost 
de fapt intenţia noastră dintru început, că fiecare din ele 
este prin ea însăşi o mică pantomimă, completă, cu 
personajele şi scenele ei proprii, însă pentru că ne temem 
că am lungit-o destul, vom termina acest capitol aici unde 
suntem. Un domn, nu cu totul necunoscut în calitate de 
poet dramatic, a scris aceasta cu un an sau doi în urmă. 

Intreaga lume e o scenă, 
Bărbaţi, femei, toţi nu-s decât actori'4, 
şi noi, urmând paşii săi, la o distanţă pe care abia merită să 
o mai socoteşti de câteva milioane de leghe în urmă, ne 
aventurăm să adăugăm, cu ocazia unei noi lecturi a cărţii 
sale, că el s-a referit la Pantomimă şi că noi suntem cu toţii 
actori în Pantomima vieţii. 


ROBERI BOLION, 


DOMNUL CARE ARE LEGĂTURI ÎN 
PRESĂ 


În sala de la Green Dragon, o cârciumă din imediata 
vecinătate a podului Westminster, toţi discută politică, în 
fiecare seară, marea autoritate fiind domnul Robert Bolton, 
un ins care se defineşte singur drept „un domn cu legături 
în presă”, ceea ce este o definiţie cu totul nedefinită. Cercul 
obişnuit de admiratori care îl ascultă este alcătuit dintr-un 
antreprenor de pompe funebre, un zarzavagiu, un frizer, un 
brutar cu un stomac mare, un cap enorm şi cu două 
picioare deosebit de scurte, şi un om slab, îmbrăcat în 
negru, cu nume, profesie şi ocupaţie necunoscute, care stă 
mereu în aceeaşi poziţie, arată mereu aceeaşi faţă lungă, 
fără expresie şi nu deschide niciodată gura, în mijlocul celei 
mai animate conversații, decât ca să expulzeze un nor de 
fum de tutun sau să dea drumul unui „hm“! arţăgos, tare şi 
ascuţit. Conversaţia se îndreaptă uneori spre literatură, 
domnul Bolton fiind un literat şi întotdeauna la curent cu 
astfel de noutăţi ale zilei pe care nu le poate deţine decât 
acest om talentat. 

Ne-am găsit (desigur, cu totul întâmplător) la Green 
Dragon, în seara trecută şi fiind oarecum amuzaţi de 
următoarea conversaţie, v-o redăm: 

— Poţi să-mi împrumuţi o hârtie de zece lire până la 
Crăciun? l-a întrebat frizerul pe cel cu stomacul mare. 

— Ce garanţie ai, domnule Clip? 

— Mărtfurile din prăvălie, sunt destule pentru aşa ceva, 
domnule Thicknesse. Cam cincizeci de peruci, doi pari, 
jumătate de duzină de capete de lemn şi un urs împăiat 

— Nu, n-am nevoie de ele, mormăi Thicknesse. Nu dau 
nimic cu împrumut pentru garanţii cu peruci şi pari. 
Perucile sunt înşelătoare iar pe pari nu poţi lua bani peşin. 
Cât despre capetele de lemn, n-am avut niciodată de-a face 
cu ele, în afară de cazul în care nu le pot evita (cu ironie), 


iar un urs împăiat este tot atât de nefolositor pentru mine 
pe cât sunt şi eu pentru el. 

— Bine, atunci, se grăbi celălalt, mai am o carte care a 
aparţinut Papei, Poemele lui Byron, evaluată la patruzeci de 
lire pentru că are pe coperta din spate o zgârietură făcută 
chiar de mâna Papei. Ce spui despre asta ca garanţie? 

— Este bună desigur, spuse brutarul. Dar cum te-ai 
încredinţat, domnule Clops? 

— Incredinţat? Păi are autograful Papei. 

„Nu fura această carte, de frica funiei călăului, 

Pentru că ea aparţine Papei Alexandru."142: 

— Şi acestea sunt scrise înăuntrul legăturii cărţii, aşa că, 
după cum spune şi fiul meu, suntem obligați să le credem. 

— Ei bine, domnule, zise antreprenorul, respectuos, pe 
jumătate şoptind, aplecându-se peste masă şi răsturnând, 
pe când vorbea, paharul cu grog al frizerului, acest 
argument poate fi răsturnat foarte uşor. 

— Poate, domnule, spuse Clip puţin tulburat, dar ar fi mai 
bine să plăteşti pentru prima răsturnare, aceea a paharului, 
înainte de a te ocupa de cealaltă. 

— Uitaţi-vă ce e, spuse antreprenorul înclinând capul 
prietenos către frizer, cred, spun că eu cred, mă scuzi, 
domnule Clip, cred că ceea ce spuneţi nu poate fi luat în 
serios de cei de faţă - din nefericire stăpânul meu a avut 
cinstea să facă sicriul slujnicei acelui lord Byron, de care 
vorbeaţi acum nu mai mult de douăzeci de ani. Nu că mă 
mândresc cu asta; alţii pot s-o facă; însă eu urăsc rangurile 
de orice fel. Nu am mai mare respect pentru valetul unui 
lord decât pentru orice negustor onorabil din această 
încăpere. Şi nici mai mare decât am pentru domnul Clip 
(înclină capul.) Aşa că acel lord care a scris poemele trebuie 
să se fi născut mult după ce Papa a murit. Şi apare ca un 
lucru logic să deduci că niciunul din ei nu a trăit în acelaşi 
timp. Aşa că părerea mea este că Papa nu a avut, nu a 
văzut, nu a pipăit şi nu a mirosit (triumfător) o carte care să 
fi aparţinut acelui lord. Şi, domnilor, când stau şi socotesc 
cu câtă răbdare aţi ascultat ideile pe care le-am exprimat, 


mă simt îndatorat, ca fiind cel mai bun mijloc de a vă 
recompensa pentru amabilitatea pe care aţi arătat-o, să 
stau jos fără să mai spun altceva - mai ales că am văzut un 
vizitator mai de seamă decât mine, care tocmai a intrat. Nu 
am obiceiul să fac complimente domnilor; de aceea, atunci 
când o fac, sper să lovesc cu forţă dublă. 

— Ah, domnule Murgatroyd! Ce vrei să loveşti cu forţă 
dublă? întrebă, intrând, cel la care se referea observaţia. 
Nu iert niciodată unui om care se mânie în timpul iernii, 
chiar când este aşezat lângă foc aşa cum eşti dumneata. 
Este foarte nepotrivit să ajungi să transpiri în asemenea 
hal. Care este cauza acestei iritări fizice şi mentale, 
domnule? 

Acestea au fost cuvintele foarte filosofice alt domnului 
Robert Bolton, scriitor - stenograf, după cum se intitulează 
el singur conferind o nuanţă echivocă breslei din care făcea 
parte, ceea ce dădea neiniţiaţilor o înaltă idee despre ziarul 
ministerial la care lucra, în timp ce pentru iniţiaţi însemna 
că niciun ziar nu putea pretinde că se bucură de serviciile 
sale. Domnul Bolton era un om tânăr, cu o figură 
bolnăvicioasă şi O expresie foarte împrăştiată, 
îmbrăcămintea sa vădea o fină îmbinare de distincţie şi 
neglijenţă, aroganță şi simplitate, noutate şi vechime. Era 
îmbrăcat jumătate pentru iarnă şi jumătate pentru vară. 
Pălăria sa era după ultima croială, un d'Orsay; pantalonii 
fuseseră cândva albi însă intervenţiile noroiului şi ale 
cernelii le-au dat o înfăţişare bălţată. In jurul gâtului purta 
o cravată neagră, înaltă şi foarte ţeapănă, şi întreaga sa 
îmbrăcăminte era ascunsă sub faldurile mari ale unei 
mantale cafenii cu guler larg, strâns închisă cu nasturi, 
până la sus-zisa cravată. Degetele lui priveau pe furiş prin 
vârfurile mănuşilor negre de piele şi două dintre degetele 
de la fiecare picior procedau în acelaşi fel prin vârfurile 
ghetelor înalte cu şireturi. Cu ce era îmbrăcat sub palton 
rămâne un mister pe care numai zidurile goale ale 
mansardei în care locuieşte, îl pot cunoaşte. 


Era un om scund, uscăţiv şi cu purtări oarecum vulgare. 
Toţi păreau afectaţi de intrarea sa în încăpere: şi saluturile 
ce i s-au adresat de către fiecare arătau că se simțeau 
patronaţi de el. Frizerul i-a făcut loc între el şi individul cu 
stomacul mare. Un minut după aceasta, şi-a luat în posesie 
halba sa de bere neagră şi pipa. S-a produs o pauză în 
conversaţie. Toţi aşteptau cu respiraţia întretăiată prima sa 
observaţie. 

— Un oribil asasinat s-a comis în Westminster în 
dimineaţa aceasta, remarcă domnul Bolton. 

Toţi ascultătorii şi-au schimbat poziţiile. Toţi ochii erau 
aţintiţi spre omul care scrie note la ziare. 

— Un brutar şi-a asasinat fiul, fierbându-l într-un cazan, 
urmă domnul Bolton. 

— Oh, cerule! au exclamat toţi deodată, îngroziţi. 

— L-a fiert, domnilor, adăugă domnul Bolton, apăsând pe 
cuvinte, l-a fiert! 

— Şi amănuntele, domnule Bolton, întrebă frizerul, 
amănuntele? 

Domnul Bolton sorbi îndelung din bere, pufăi de două sau 
trei duzini de ori din pipă, fără îndoială ca să arate acestor 
oameni cu profesii comerciale superioritatea unui domn în 
legătură cu presa şi apoi spuse: 

— Omul era un brutar, domnilor. (loţi s-au uitat la 
brutarul din faţă şi acesta s-a uitat la Bolton.) Victima fiind 
fiul său, rezultă neapărat că era fiul unui brutar. Ticălosul 
de ucigaş avea o nevastă pe care obişnuia, atunci când era 
în stare de beţie, s-o lovească cu picioarele şi cu pumnii şi 
să arunce cu oale în ea; s-o trântească la pământ şi când 
era în pat, aproape să o omoare, băgându-i în gură bucăţi 
mari din cearşafuri şi din plapumă. 

Vorbitorul mai luă o înghiţitură de bere, toţi se uitară 
unul la altul şi exclamară: 

— Groaznic! 

— Apare ca dovedit, domnilor, continuă domnul Bolton, 
că, în seara de ieri, Sawyer, brutarul, a venit acasă într-o 
inadmisibilă stare de beţie. Doamna Sawyer, ca o bună 


soţie, l-a dus în această stare la etaj, în camera lui, şi l-a 
aşezat în patul conjugal. După un minut sau două, ea 
dormea alături de omul pe care zorile aveau să-l descopere 
ca pe un ucigaş! (Iăcerea care s-a aşternut l-a convins pe 
reporter că tabloul descris de el a avut întregul efect 
urmărit.) Fiul a venit acasă cam cu o oră după aceasta, a 
deschis uşa şi s-a dus în camera lui să se culce. Abia 
(gândiţi-vă, domnilor, la groaza lui!) şi-a scos hainele de pe 
el când auzi ţipete (pentru urechea lui experimentată erau 
ţipetele materne) care au tulburat tăcerea nopţii. S-a 
îmbrăcat repede şi a alergat la uşa dormitorului părinţilor, 
pe care a deschis-o. Tatăl ţopăia peste mama lui trântită la 
pământ. Ce trebuie să fi fost în sufletul său! In spaima sa de 
moment, s-a repezit la părintele său care era tocmai pe 
punctul să înfigă un cuţit în coastele femeii sale. Mama ţipa. 
Tatăl l-a înşfăcat pe fiu (care îi smulsese cuțitul din mâini), l- 
a cărat jos şi l-a băgat în cazanul cu apă clototită, printre 
rufe, apoi a închis capacul şi a sărit deasupra lui, cu o 
privire feroce, poziţie în care a fost găsit de către mamă, 
care a venit în trista spălătorie tocmai când el terminase ce- 
şi pusese în gând. 

— Unde este băiatul meu? ţipă mama. 

— In cazanul acesta, fierbe, răspunse cu răceală bunul 
tată. 

Năucită de această groaznică veste, mama se repezi 
afară şi alarmă pe vecini. Un minut după aceea a intrit 
poliţia. Tatăl, după ce a zăvorât uşa spălătoriei, a fugit. Au 
scos corpul neînsufleţit din cazan şi, cu o promptitudine 
lăudabilă la oameni cu astfel de funcţii, l-au dus la postul de 
poliţie. După aceasta, brutarul a fost arestat în timp ce 
stătea în vârful unui stâlp de felinar pe strada 
Parlamentului, şi îşi aprindea pipa. 

Toată atmosfera de groază din Misterele din Udolpho, 
condensată în efectul puternic al unui reportaj de zece 
rânduri nu ar fi putut să afecteze în asemenea hal 
auditoriul povestitorului. Tăcerea, cea mai curată şi mai 
nobilă dintre toate felurile de aplauze, purta în sine 


mărturia groazei pentru barbaria brutarului şi a aprecierii 
pentru talentul de a povesti al lui Bolton; şi nu a fost 
întreruptă, decât după ce au trecut câteva minute, de 
strigătele de adâncă indignare ale tuturor celor prezenţi. 
Brutarul şi-a exprimat uimirea faţă de faptul că un brutar 
englez poate să se facă de ocară, aruncând blamul asupra 
lui şi a întregii onorabile profesii de care aparţine; şi ceilalţi 
se complăceau într-o varietate de expresii de uimire în 
legătură cu subiectul; printre care uimiri nu cea mai mică a 
fost aceea cauzată de talentul şi prompta informare a 
domnului Bolton, care, după ce şi-a adus un scânteietor 
elogiu lui însuşi şi indiscutabilei sale influenţe asupra presei 
zilnice, a primit, cu cea mai solemnă expresie pe faţă, să 
asculte argumentele pro şi contra, privind respectivul 
autograf al Papei, moment în care mi-am luat pălăria şi am 
plecat. 


CÂTEVA PARTICULARITĂŢI PRIVIND 
UN LEU 


În abstract avem o mare consideraţie pentru lei. 
Dimpreună cu mulţi alţi oameni am auzit şi am citit despre 
multe dovezi privitoare la vitejia şi la generozitatea lor. Am 
admirat în modul cuvenit acea eroică abnegaţie şi 
fermecătoare filantropie care îi face să nu mănânce 
niciodată oameni decât atunci când sunt flămânzi şi am fost 
adânc impresionați de un potrivit simţ al politeţei, pe care 
se spune că îl arată faţă de doamnele necăsătorite şi cu 
oarecare stare. Ioate ştiinţele naturale sunt pline de 
anecdote ilustrative ale excelentelor lor calităţi; şi un vechi 
abecedar povesteşte, în mod deosebit, un exemplu despre 
un leu bătrân, de o înaltă demnitate morală şi cu principii 
severe, care a simţit o puternică datorie morală să mănânce 
pe un om tânăr care îşi însuşise obiceiul de a înjura; acesta 
fiind un frapant exemplu pentru generaţia care se ridică. 

Este foarte plăcut să reflectezi asupra acestor lucruri şi, 
într-adevăr, ele sunt grăitoare în favoarea leilor consideraţi 
în masă. Suntem totuşi obligaţi să afirmăm că leii luaţi 
individual, cu care s-a întâmplat să ne întâlnim, nu au arătat 
caracteristici care să te impresioneze şi nu s-au comportat 
la nivelul elanului cavaleresc ce li se atribuie de cronicarii 
lor. Desigur că nu am văzut niciodată un leu în ceea ce se 
cheamă mediul său natural; asta înseamnă că nu ne-am 
întâlnit niciodată cu un leu care să umble printr-o pădure 
sau care, ghemuit în culcuşul său, sub soarele tropical, să 
aştepte, până când se va întâmpla să-i vină masa de seară, 
friptă şi caldă de la cuptor. Insă am văzut unii lei sub 
influenţa captivităţii şi apăsarea nenorocului; şi trebuie să 
spunem că ne-au apărut ca fiinţe foarte apatice şi stupide. 

Leul de la grădina zoologică, de pildă: arată bine; are o 
coamă care nu poate fi ignorată, şi o înfăţişare foarte 
fioroasă; dar, să avem iertare, ce mare lucru este acesta? 
Leii din societatea mondenă arată tot atât de feroci şi sunt 


cele mai nevătămătoare dintre creaturile care respiră. Unui 
leu din foaierul teatrului sau unui animal din Regent Street, 
dacă îi aduci o ofensă, îşi va lua aerul cel mai teribil şi va 
vocifera îngrozitor; însă nu va muşca niciodată şi, dacă dai 
semn că îl înfrunţi cu bărbăţie, o să-şi întoarcă frumuşel 
coada şi o s-o şteargă pe furiş. Fără îndoială aceste fiinţe 
hoinăresc uneori în turme şi, dacă întâlnesc o persoană cu 
înfăţişare deosebit de blândă şi împăciuitoare, vor căuta s-o 
sperie; dar cel mai uşor gest de hotărâtă rezistenţă este 
suficient să-i înspăimânte chiar şi atunci. Acestea sunt 
caracterizări făcute oarecum în glumă, în timp ce cu privire 
la leul din grădina zoologică şi la fraţii lui din bâlciuri facem 
o chestiune de caracterizare deosebită, în sensul că sunt 
patrupede somnoroase, înşelătoare şi leneşe. 

Nu ne amintim să fi văzut vreodată unul dintre ei complet 
treaz, cu excepţia timpului în care sunt hrăniţi. Din orice 
punct de vedere, noi îi susţinem pe leii bipezi, împotriva 
omonimilor lor patrupezi, şi cerem cu tărie o discuţie în 
contradictoriu asupra subiectului. 

Cu aceste păreri ale noastre, oricine îşi poate închipui cu 
uşurinţă că interesul şi curiozitatea noastră au fost aţiţate 
mai zilele trecute, când o doamnă, dintre cunoştinţele 
noastre, a venit în vizită la noi şi, în mod hotărât, nu a 
acceptat refuzul nostru la invitaţia ei la o petrecere de 
seară; pentru că, a spus ea, o să avem invitat un leu. Noi am 
retras pe dată motivul refuzului, care era bazat pe faptul că 
aveam un angajament anterior, şi am devenit pe atât de 
nerăbdători să mergem, pe cât am fost mai înainte de 
dispuşi să stăm pe loc. 

Ne-am dus devreme şi ne-am postat într-un loc potrivit 
din salon din care puteam să avem o privelişte din plin 
asupra interesantului animal. Au trecut două sau trei ore, 
cadrilurile au început, încăperea s-a umplut: însă niciun leu 
nu apărea. Stăpâna casei a devenit neliniştită - pentru că 
este unul din privilegiile deosebite ale acestor lei să-şi ia 
angajamente solemne şi să nu le ţină niciodată - când dintr- 
odată s-a auzit o înspăimântătoare dublă bătaie la uşa din 


stradă şi stăpânul casei, după ce s-a furişat afară 
(neobservat după cum credea el) ca să arunce o privire 
peste balustradă, s-a întors în încăpere şi a strigat cu un ton 
plin de importanţă: 

— Dragii mei, domnul (numindu-l pe leu) a sosit în acest 
moment. 

La aceasta, toate privirile s-au întors către uşă şi am 
observat mai multe tinere doamne, care până acum râdeau 
şi vorbeau cu veselie şi bună dispoziţie, devenind brusc 
liniştite şi sentimentale, în timp ce unii tineri domni care 
susţinuseră, cu mult succes, o conversaţie plină de spirit, au 
scăzut, dintr-odată vizibil, în aprecierea celor clin grup, 
care au început să-i privească cu răceală şi indiferenţă. 
Chiar şi tânărul ce fusese angajat de la un magazin de 
muzică să cânte la pianoforte, a fost vizibil afectat şi a 
apăsat pe mai multe note false din cauza excesivei 
tulburări. 

In tot timpul acesta, s-a auzit multă conversaţie de afară, 
întovărăşită de mai multe ori de un râs puternic şi un 
strigăt de „Oh! formidabil! excelent!“, din care noi am 
dedus că leul era vesel şi că exclamaţiile erau prilejuite 
tocmai de buna dispoziţie a oaspetelui nostru şi a 
patronului casei. Nu am fost deloc decepţionaţi, pentru că 
atunci când, în cele din urmă, a apărut leul, l-am auzit pe 
patronul casei, care era un om mic şi ţanţoş, şoptind mai 
multor domni dintre cunoştinţele sale, cu mâinile ridicate şi 
cu o expresie de admiraţie pe jumătate stăpânită că 
(numindu-l din nou pe leu) era în toane foarte bune. 

Leul făcea parte din lumea literară. Desigur că era de 
faţă un mare număr de oameni care au admirat răgetele lui 
şi au fost doritori să-i fie prezentaţi; şi a fost foarte 
distractiv să-i vezi aduşi de faţă în acest scop şi să vezi 
demnitatea răbdătoare cu care el, leul, primea 
dezmierdările şi linguşelile lor. Aceasta ne-a adus în mod 
viu în minte, ceea ce am văzut adesea la bâlciurile din 
provincie, unde alţi lei sunt siliţi să facă tot felul de 


temenele pe care le-au învăţat, ori de câte ori grupurile de 
spectatori se schimbă. 

În timp ce leul se exprimă în felul acesta, patronul nu 
stătea degeaba, pentru că el se amestecase în mulţime şi îi 
făcea cunoscute meritele cu multă hărnicie. Unui domn i-a 
şoptit un lucru foarte ales pe care nobilul animal l-a rostit 
chiar în timp ce urca scara, care lucru, desigur, dovedea 
inteligenţa lui uimitoare; altuia i-a murmurat o dare dă 
seamă grăbită a unui mare dineu care a avut loc cuozi 
înainte şi la care douăzeci şi şapte de persoane s-au ridicat 
în acelaşi moment în picioare pentru a cere ca leul să fie 
aclamat încă o dată; şi doamnelor le-a făcut felurite 
promisiuni să intervină pentru a le procura semnătura 
autografă a măreţului animal pe albumele lor. Apoi au avut 
loc în diferite colţuri mici consfătuiri privind înfăţişarea 
personală şi statura leului; dacă era mai scurt decât se 
aşteptaseră să-l vadă, sau mai gras, sau mai tânăr, sau mai 
bătrân; dacă era asemănător portretului său ori nu era, şi 
dacă nuanţa caracteristică a ochilor lui era neagră, sau 
albastra, sau căpruie, sau verde, sau galbenă, sau 
amestecată. La toate aceste consfătuiri patronul dădea şi el 
o mână de ajutor şi, pe scurt, leul a fost unicul şi singurul 
subiect de discuţie până l-au aşezat la masa de wbhist şi abia 
atunci oamenii şi-au reluat vechile subiecte de conversaţie - 
toţi împreună şi fiecare în parte. 

Trebuie să mărturisim că aşteptam destul de nerăbdători 
anunţarea cinei, pentru că dacă doreşti să vezi un leu 
îmblânzit în împrejurări cu totul favorabile, ora când e 
hrănit este, din toate orele, cea pe care trebuie s-o 
surprinzi. De aceea am fost foarte încântați să observăm, 
atunci când cina a fost anunţată, o animaţie printre oaspeţi, 
pe care am ştiut foarte bine cum s-o interepretăm şi, 
imediat după aceea, să-l putem privi pe leu conducând pe 
stupina casei, la coborârea scărilor. Ne-am oferit braţul 
unei femei în vârstă, dintre cunoştinţele noastre care - 
draga de ea! - era cea mai dotată persoană, care a trăit 
vreodată, pentru a te conduce la o masă; pentru că, oricât 


de mică să fi fost încăperea sau oricât de mulţi oameni, era 
sigur că, printr-o percepţie intuitivă a lucrurilor ce merită 
să fie alese, ea şi cel care o conduce, se vor strecura, dând 
din coate, până la farfuriile cu cele mai bune mâncâri de pe 
masă. Am spus că ne-am oferit braţul acestei doamne în 
vârstă şi, coborând scările la scurt timp după leu, am fost 
destul de norocoşi să ocupăm un loc aproape în faţa lui. 

Desigur, patronul se şi afla acolo. Se plantase la o 
distanţă precisă de protejatul său, care distanţă să-i 
permită un pretext potrivit pentru a-şi ridica vocea, când i 
se adresa, pe un ton atât de puternic, încât nu se putea să 
nu atragă atenţia tuturor celor de faţă; şi imediat s-a pus pe 
treabă pentru a scoate în evidenţă pe leu şi pentru a-l face 
să se lase manipulat după dorinţa sa. Ce scântei de spirit a 
putut el să facă să iasă din leu! Mai întâi au făcut 
calambururi pe seama solniţei, apoi pe seama pieptului de 
găină şi apoi pe seama şarlotei; însă cele mai bune glume 
au fost, în mod hotărât, făcute pe seama salatei de homari, 
asupra acestui subiect leul arătându-se foarte în formă şi, 
după părerea celor mai competenţi în materie, a strălucit 
cu adevărat. Acesta este un mijloc foarte bun de a te 
distinge în societate şi este bazat, după umila noastră 
părere, pe clasicul model al dialogurilor dintre domnul 
Punch şi prietenul său proprietarul, în care ultimul preia 
partea grea şi ingrată, pregătind terenul pentru glumele şi 
replicile domnului Punch, care astfel, întotdeauna, are mare 
succes şi provoacă râsete. Dar indiferent pe ce ar fi bazată, 
noi recomandăm tuturor leilor, prezenţi şi viitori, metoda 
pentru că şi exemplul de faţă a făcut ca leul să fie admirat şi 
să uluiască complet pe toţi ascultătorii. 

După ce solniţa şi pieptul de găină şi şarlota şi salata de 
homari au fost epuizate şi nu mai ofereau loc pentru alte 
glume deosebite, patronul a simulat isprava primejdioasă 
care este încă executată cu leii de la circ, deşi într-un 
anumit caz s-a terminat fatal, şi anume, că îşi pune capul în 
gura animalului, lăsându-se astfel complet la discreţia lui. A 
fost o datorie faţă de leu să-i arătăm recunoştinţa că a 


binevoit să admită să se glumească cu el, în modul cel mai 
amabil; la sfârşit, s-a dus acasă, condus de prezentatorul 
său într-o birjă; cu totul paşnic şi puţin cam beat. 

Fiind într-o dispoziţie meditativă pe când mergea spre 
casă, am fost înclinați să facem unele reflecţii asupra 
caracterului şi comportării acestui gen de lei şi nu am 
întârziat să ajungem la concluzia că vechea noastră 
impresie în favoarea lor a fost foarte mult întărită şi 
confirmată de ceea ce tocmai văzusem. In timp ce leii 
adevăraţi privesc oamenii şi complimentele lor într-un mod 
posomorât, şi vădit indispuşi, ca să nu mai vorbim că mârâie 
şi şi îşi arată colții, cei bipezi apar flataţi de atenţiile care li 
se arată; în timp ce patrupezii se ascund, pe cât le stă în 
puterile lor, de privirea vulgului, bipezii caută să atragă 
privirile oamenilor şi, spre deosebire de fraţii lor, pe care 
numai constrângerea îi mişcă la treabă, ei sunt totdeauna 
gata să-şi desfăşoare talentele în faţa mulţimii gata să 
admire. Am văzut urşi de o neîndoioasă îndemânare care, 
atunci când aşteptările unui public larg ajunseseră la 
culme, au refuzat în mod hotărât să joace; maimuțe bine 
dresate care, în mod inexplicabil, s-au opus să facă acrobaţii 
pe sârma uşor întinsă şi elefanţi de indiscutabil talent care 
au refuzat să învârtească manivela flaşnetei; însă niciodată 
nu am ştiut, citit sau auzit despre un leu biped literar sau 
de alt gen - şi facem această afirmaţie ca despre un fapt 
demn de crezare pentru întreaga speţă - care, atunci când i 
se oferă ocazia, să nu prindă cu aviditate orice moment 
care îi permite să se expună, după pofta inimii, în chip de 
vioară primă. 


SFÂRȘIT 


„Aceste schiţe le-am scris şi tipărit în întregime pe vremea 
tinereţii mele. Au fost strânse şi republicate pe când eram 
încă foarte tânăr şi răspândite în lume cu toate cusururile 
lor - şi aveau berechet. 


„„„dar pentru că această culegere nu a fost scrisă acum şi 
pentru că a fost primită cu îngăduinţă la prima ei apariţie 
nu am socotit potrivit să-i aduc şi alte modificări decât 
schimbând ici-colo câteva cuvinte şi propoziţii.” 

CHARLES DICKENS 


1-Prescurtare de la Esquire, scutier, titlu de nobleţe. A 

2-Piticul, cât degetul mare de la mână, din povestea englezească cu acelaşi 
nume. 

3-Acest bărbat pe drept atât de celebru (fr.). 

4-Din vremuri de demult (cântec vechi scoţian). 

5-Cunoscut roman al scriitorului englez Tobias Smollet (1721-1771). 

6-Jurnal de călătorie aparținând lui Lawrence Sterne (1718-1 

7-Oraș în Scoţia. 

8-Diverse băuturi americane. 

9-De aur, aurit (engl.). ă 

10-Un galon-aproximativ patru litri și jumătate. 

11-Uncie-circa 29 de grame. 

12-Pintă-0,568 litri. 

1 3-Căpetenia răsculaților de pe corabia Bounty. 

14-Gills-obraji (engl.). 

15-Silver-Store-Depozitul de argint. | 

16-Joc de cuvinte:Christian înseamnă creştin, King rege iar George al Il-lea, 
rege al Angliei, a domnit între anii 1727—1769, când se desfășoară și 
acțiunea povestirii. | ă 

17-Denumire generică pentru soldatul de rând. 

18-Cavaler comandor al ordinului Bath (Knight Cormnander of the Bath). 
19-Nume de semnificaţii: Quiz, zeflemist, om sucit. 

20-Phiz-figură, mutră. Ă 

21-Aluzie la Dicţionarul limbii engleze aparținând celebrului scriitor și filolog 
Samuel, Johnson (1709 - 17840. 

22-Badinage - conversaţie glumeaţă. (fr.). |, A 
2 3-Conspiraţie care a avut loc în 1605 împotriva Parlamentului englez,în 
subsolul căruia s-au depozitat butoaie cu praf de puşcă. 

24-Vorbă de duh (fr.). J Ai 

25-Autorul se referă la perechea regală, cu care îşi începe schiţele. 
26-Denumire caricaturală: mud - noroi, fog - ceaţă. 

7-In englezește, joc de cuvinte: to nick - a cresta. _. eu 

8-Nume caricaturale: snore - sforăit, doze - moţăială, wheezy - gâfâit. 
9-Coup d'oeil - privelişte, vedere (fr.). 

0-Grande gala - mare sărbătorire (fr.). 

1-Per diem - pe zi (lat.). 

32-Iniţialele titlului de Member of the Royal College of Surgeons, membru al 
Colegiului regal de medicină. 

33-Explorator scoţian (1771-1806). 

34-Parc din Londra. 

35-Tol - 2,54 cm. ȘI Ă Ș 
36-Denumire caricaturală însemnând Bun pentru carne de hrănit câinii. 
37-Bon mot - vorbă de spirit (fr.). 

38-Personaje dramatice (lat.). 

39-Autorul face desigur aluzie la Parlament. 

40-Este vorba de sesiunea Parlamentului. 

41-Shakespeare - Cum vă place, act. II, sc. 7. , , 

42-]Joc de cuvinte în limba engleză: Pope înseamnă Papă; dar, de fapt, cartea a 
aparţinut nu papei Alexandru, ci poetului Alexander Pope (1688 - 1744). 


VUNNDN