Mark Twain — Opere 03

NUVELE 


SCHITE 
PAMFLETE 


În romineşte de: 
PETRU COMARNESCU,.EUGEN B. MARIAN 
şi PETRE SOLOMON 


EDITURA DE STAT PENTRU LITERATURĂ ȘI ARTĂ 
Bucureşti — 1956 


SCHIŢE ŞI POVESTIRI 


PRIMA MEA AVENTURĂ 
LITERARA 


La vîrsta de treisprezece ani mă 
credeam un copil foarte deştept — un copil 
foarte isteț. Atunci am comis primele 
mîzgăleli într-un ziar, care, în ciuda 
tuturor aşteptărilor mele, au stîrnit o vilvă 
extraordinară în orăşelul nostru. Da, într- 
adevăr am ridicat orăşelul în picioare şi 
mă simțeam foarte mîndru de asta. Eram 
„dracul împieliţat” al tipografiei şi încă 
unul progresist, plin de aspirații. Unchiul 
meu mă folosea la publicaţia sa, Jurnalul 
săptăminal din Hannibal, doi dolari pe an, 
plătiţi înainte şi cinci sute de abonaţi, care 
îşi achitau abonamentul cu lemne de foc, 
cu verze şi napi ce nu se puteau vinde pe 
piaţă. Intr-o fericită zi de vară, unchiu- 
meu a plecat din oraş pe o săptămînă. 
Inainte de a pleca, a avut grijă să mă 
întrebe dacă nu aş fi în stare să scot un 
număr bun. Ah, ce mult doream să încerc! 
Foaia rivală o scotea Hinton. De curînd, 
acesta fusese părăsit de ibovnică şi într-o 


3 


seară un prieten găsi pe patul bietului om 
o scrisoare deschisă în care arăta că nu 
mai putuse îndura viaţa şi că se dusese să 
se arunce în riul Ursului. Prietenul fugi 
într-acolo şi într-adevăr îl descoperi pe 
Hinton în apă, îndreptindu-se cu greutate 
spre mal! Omul se răzgîndise. Cîteva zile 
orăşelul nu vorbi decît de această 
întîmplare, dar Hinton habar nu avea de 
vilva stîrnită. 

Prilejul mi s-a părut straşnic. Am făcut 
un reportaj amănunţit şi destul de 
răutăcios al întregii întîmplări şi l-am 
ilustrat apoi cu desene, în josul paginilor, 
crestate în lemn cu cuțitul. Una din 
imagini îl arăta pe Hinton numai în 
cămaşă, intrind în rîu, cu o lanternă în 
mînă şi încercînd adîncimea apei cu un 
baston. Credeam că avea haz nu glumă şi 
nu mi se părea de fel că, publicind 
întîmplarea, aş face ceva imoral. 
Satisfăcut de această ispravă, am privit în 
jurul meu căutînd ce ar mai fi de atacat şi 
mi s-a părut că ar fi o treabă bună şi 
interesantă dacă aş pune pe seama unui 
director de ziar din vecinătate o seamă de 
ticăloşii gratuite, numai aşa, ca „să-i sară 
muştarul. 

Am făcut-o, scriind articolul în forma de 
parodie la Înmormîntarea lui Sir Moore — 
o parodie destul de crudă. 

Apoi, am atacat în mod neobrăzat pe doi 
cetăţeni cu vază — nu pentru că ar fi fost 
cazul, ci doar socotind că datoria mea era 
de a da revistei o notă mai vie. 

Apoi, m-am legat puţintel şi de cel mai 
nou venit în localitate, berbantul zilei, 
nemaipomenitul croitor cu ziua din 
Quincy, un craidon afectat de prima speţă, 
omul cu hainele cele mai fistichii din 


4 


întreg statul nostru. Era un hăndrălău 
care dădea gata femeile. In fiecare 
săptămînă scria pentru Jurnalul nostru 
poezii  îmbătătoare despre ultima sa 
cucerire. Versurile lui din săptămînă 
aceea erau intitulate „Către Mary din 
H...”, ceea ce însemna către Mary din 
Hannibal, bineînţeles. Dar cînd i-am 
paginat creaţia, mi-a dat prin cap un gind 
pe care l-am socotit ca un trăsnet de 
umor, trecîndu-l într-o şfichiuitoare notă a 
redacţiei, care suna cam astfel: 


„De astă dată, trecem cu vederea, dar dorim ca 
domnul J. Gordon Runnels să înţeleagă lămurit că 
noi avem o linie pe care 


trebuie să o respectăm şi de aici înainte dacă d-sa 
vrea să comunice cu prietena din H...l! trebuie să 
găsească un alt mijloc decît aceia de a folosi 
coloanele noastre în acest scop”. 


Ziarul a apărut şi n-am pomenit în viaţa 
mea un lucru care să atragă atenţia ca 
aceste şotii ale mele. 

În sfîrşit, ziarul din Hannibal avea 
căutare — ceea ce nu se mai întimplase 
pînă atunci. Tot oraşul era în fierbere. Dis- 
de-dimineaţă, m-am pomenit cu Hinton, 
înarmat cu o puşcă cu două ţevi. Cînd a 
văzut că toată dandanaua o căşunase un 
ținc (chiar aşa mi-a zis), m-a tras de 
urechi şi a plecat, dar s-a lăsat de meserie 
în aceeaşi seară şi a părăsit orăşelul 
pentru totdeauna. Croitorul a venit cu un 
fier mare de călcat şi cu o foarfecă, dar nu 
a făcut decît să-mi arate disprețul şi chiar 
în noaptea aceea a plecat în Sud. Cei doi 
cetăţeni  batjocoriţi au venit şi «ei, 
ameninţind că vor porni proces de 
calomnie, dar au plecat iritaţi de 
nimicnicia mea. Directorul ziarului din 
vecinătate a dat buzna şi el a doua zi, pus 
pe tărăboi. Parcă voia să se adape cu 
sînge, atît de supărat era; dar în cele din 
urmă m-a iertat cu mărinimie, poftindu- 
mă să beau ceva cu el, pentru a şterge orice 
urmă de supărare. Am mers cu el la 
drogherie, unde m-a cinstit cu „Vermi- 
fugul Fahnestock”, răzbunîndu-se astfel 
cu o glumă nevinovată. Unchiul meu s-a 
arătat foarte supărat la înapoiere, pe 
nedrept, ziceam eu, dacă lua în con- 
siderare avîntul pe care îl căpătase ziarul 
şi dacă nu uita recunoştinţa ce mi-o 


1H... se poate interpreta cu „hell"-iad (n.t.). 
6 


datora pentru faptul că îl salvasem. Şi- 
apoi putea să-şi dea seama că, dacă se 
înapoia mai repede, ar fi fost sfişiat în 
bucățele, ciopîrţit cu toporul, dat în 
judecată pentru calomnie şi împuşcat. 
Cînd însă se uită la socoteli se mai lumină 
şi văzu că atrăsesem un nemaipomenit 
număr de treizeci şi trei de noi abonaţi, 
ba îi puteam arăta şi 


zarzavaturile de la aceste abonamente, 
lemnele de foc, varza, fasolea şi napii, 
toate imposibil de vîndut pe piaţă în 
asemenea cantităţi, care puteau ţine 
familia timp de doi ani. 


BROASCA SĂLTĂREAŢĂ 
DIN ŢINUTUL CALAVERAS 


Vrînd să satisfac dorinţa unui prieten al 
meu, care îmi scrisese din răsărit, l-am 
vizitat pe  voiosul şi gureşul Simon 
Wheeler şi, aşa cum mi s-a cerut, l-am 
întrebat despre prietenul prietenului meu 
Leonidas W. Smiley. lată rezultatul 
investigațiilor mele. Am o vagă bănuială 
că Leonidas W. Smiley nu-i decît o 
legendă; că prietenul meu nu a cunoscut 
niciodată o astfel de persoană şi a 
presupus doar că dacă l-aş întreba pe 
bătrînul Wheeler despre dînsul, asta îi va 
aminti de un nemernic, cunoscut al său, 
Jim Smiley, şi se va apuca să mă 
plictisească de moarte cu o seamă de 
amintiri înfiorătoare despre acesta, pe cît 
de lungi şi siciitoare, pe atît de ne- 
folositoare pentru mine. Dacă ăsta i-a fost 
scopul, atunci a reuşit cu vîrf şi îndesat. 

L-am găsit pe Simon Wheeler moţăind în 
tihnă la gura sobei, în preajma tejghelei 
din cîrciuma veche şi dărăpănată aflată în 
cuprinsul vechii tabere pentru mineri din 
Angel. Am observat că era gras, chel, cu 
un aer de cuceritoare blindeţe şi 

9 


simplitate pe chipu-i blajin. S-a ridicat şi 
mi-a dat bună ziua. l-am spus că un 
prieten al meu m-a însărcinat să fac 
cercetări în legătură cu un scump tovarăş 
de joacă al său, un anume Leonidas W. 
Smiley — reverendul Leonidas W. Smiley, 
un tînăr slujitor al altarului, despre care 
auzisem că locuise cîndva la Angel's 
Camp. Am adăugat că dacă domnul 
Wheeler mi-ar putea povesti ceva despre 
cuvioşia-sa Leonidas W. Smiley i-aş fi 
foarte recunoscător. 

Simon Wheeler mă înghesui într-un colţ, 
îmi baricadă ieşirea cu scaunul său şi 
după ce se aşeză şi el începu să-şi depene 
povestirea monotonă, pe care o reproduc 
după acest paragraf. Nu zîmbi nici o 
singură dată, nu-şi încruntă fruntea, nu-şi 
schimbă glasul, păstrînd acelaşi ton domol 
cu care începuse prima frază, şi nici o 
clipă în decursul povestirii nu trădă vreo 
urmă de entuziasm; în schimb, de-a lungul 
acestei interminabile istorisiri păstră un 
impresionant aer de seriozitate şi 
sinceritate, ceea ce îmi dovedi pe deplin 
că era foarte departe de dînsul gîndul că 
povestirea ar avea ceva caraghios sau 
hazliu şi că, dimpotrivă, o socotea drept 
un lucru într-adevar important şi-i admira 
pe cei doi eroi ai ei ca pe nişte oameni de 
o fineţe genială. Mie, însă, mi se părea cît 
se poate de absurd spectacolul oferit de 
acest om, care se lăsa furat cu atita 
seninătate de încilcitul fir al povestirii, 
fără a zimbi măcar o singură dată. După 
cum am mai arătat, l-am rugat să-mi 
spună ce ştie despre reverendul Leonidas 
W. Smiley, şi el îmi răspunse după cum 
urmează. Îl lăsai s-o ia pe drumul care-i 
convenea şi nu-l întrerupsei niciodată. 


10 


— A existat cîndva pe aici un om cu 
numele de Jim Smiley, în iarna lui '49 — 
sau poate în primăvara lui '50 — nu-mi 
aduc aminte exact; totuşi, trebuie să fie 
una din aceste date, căci îmi amintesc că 
atunci cînd a venit prima oară aici canalul 
cel mare nu era terminat. În orice caz, era 
cel mai ciudat om de pe meleagurile 
acestea, gata mereu să pună rămăşag pe 
tot ce-i cădea sub ochi, numai să fi găsit 
pe cineva care să susţină contrariul, iar 
dacă nu găsea, atunci trecea de partea 
cealaltă: orice-ar fi poftit celălalt, el era 
gata să accepte — orice, numai să pună 
prinsoare, căci numai aşa era mulţumit. 
Cu toate acestea, era norocos, 
nemaipomenit de norocos; cîştiga mai 
întotdeauna. Era mereu gata să-şi încerce 
norocul şi nu se putea vorbi de vreun 
lucru în legătură cu care să nu-ţi pro- 


11 


pună un rămăşag, de orice parte voiai, ori 
albă, ori neagră, după cum ţi-am spus 
adineauri. Dacă era vreo alergare de cai, 
îl vedeai fugind de zor sau înghesuindu-se 
la potou; dacă nişte cîini se încăierau, el 
făcea prinsoare; dacă pisicile se stucheau 
şi se încrîncenau, el punea rămăşag; dacă 
găinile se luau la scărmăneală, făcea la fel 
— ce să mai spun, dacă stăteau două pă- 
sări pe gard, punea rămăşag care îşi va 
lua zborul mai întîi. De cîte ori era vreo în- 
trunire a taberei, era nelipsit; venea 
înadins ca să pună rămăşag pe ceva în 
legătură cu pastorul Walker, pe care-l 
socotea cel mai straşnic om de duh de pe- 
aici — şi aşa era, ba pe deasupra era şi om 
bun. Chiar dacă vedea un purice potcovit, 
punea rămăşag cît timp îi va trebui pentru 
a ajunge acolo unde voia să se ducă, şi 
dacă te puneai cu el ar fi urmărit puricele 
cu pricina pînă în Mexic, numai pentru a 
iscodi pentru ce pleca şi cît timp făcea pe 
drum bizdigania. O mulţime de flăcăi de 
pe meleagurile noastre l-au cunoscut pe 
Smiley şi pot să-ţi vorbească despre el. Ei 
bine, lui îi era totuna — el se prindea pe 
orice. Al naibii om! O dată, nevasta 
pastorului Walker căzuse la pat şi a bolit 
vreme mai îndelungată. Se părea că nu 
mai există scăpare. Intr-o dimineaţă, 
pastorul dă pe la el, şi Smiley îl întreabă 
ce-i face soţia, şi pastorul îi zice că femeia-i 
mult mai bine —slavă Domnului, pentru 
mila ce i-a arătat! — şi dacă va merge tot 
aşa înainte, se va însănătoşi cu ajutorul 
proniei cereşti, dar Smiley, fără a se gîndi 
prea mult, zise: 

— Ei bine, eu pun la bătaie doi dolari şi 
jumătate că nu se face bine în nici un caz! 


12 


Smiley ăsta al dumitale avea şi o iapă — 
băieţii îi ziceau mîrţoaga care trece ceasul 
pînă să facă pasul — ceea ce era doar în 
şagă, pentru că, ştii, mîirţoaga mergea 
cevaşilea mai iute. Şi cîştiga bani cu 
dînsa, deşi era foarte înceată şi mereu 
avea ba tignafes, ba ceva la burtă, ba 
oftică, ba alte alea. Deobicei, i se dădea la 
pornirea în cursă un avans de două-trei 
sute de metri, şi pe parcurs era întrecută, 
dar totdeauna la sosire, acolo unde era 
omul cu steguleţul, iapa îşi 


13 


pierdea sărita şi venea zmeoaica pufăind, 
nechezînd şi ridicîndu-se în două picioare 
şi zvîrlind cu copitele pe de lături, ba şi în 
aer, alteori chiar în gard, de stîrnea din ce 
în ce praful şi făcea tot mai mult tărăboi 
cu tusea ei, cu strănuturile şi pufăitul ei 
— şi mi ţi se înzdrăvenea la potou, 
ajungind înainte cu un cap, că abia îi 
puteau desluşi isprava. 

Mai avea şi un pui de buldog. La prima 
vedere nu dădeai doi bani pe el; buldogul 
ăsta umba într-una de colo pînă colo să 
vadă de unde ar mai putea şterpeli cîte 
ceva. Dar de îndată ce pariai pe el, era cu 
totul alt cîine; buza de jos i se ţuguia ca 
prora vaporului şi îşi arăta dinţii, care 
sclipeau necruţători ca nişte flăcări. 

Şi orice cîine putea să-l atace, să-l 
hămăie, să-l muşte şi să-i facă vînt, dîndu-l 
peste cap de două-trei ori, că Andrew 
Jackson — ăsta era numele căţelului, 
Andrew Jackson — nu zicea nici cîrc, ca şi 
cum dumnealui i-ar fi plăcut treaba asta şi 
nu şi-ar fi dorit altceva mai de soi. 
Pariurile se dublau mereu din partea 
celorlalţi, pînă se topeau toţi banii; şi 
atunci deodată Andrew Jackson unde mi-ţi 
înhăţa cealaltă  potaie tocmai de 
încheietura piciorului dindărăt şi n-o mai 
slăbea; n-o muşca, mă înţelegi, doar îi 
înşfăca piciorul şi-l ţinea strîns aşa, pînă 
ce ceilalţi amatori de pariuri se lăsau 
păgubaşi, căci Andrew Jackson ar fi fost în 
stare să aştepte o veşnicie. 

Smiley ieşea mereu cîştigător cu javra 
aia, pînă ce într-o zi cățelul s-a luat la 
luptă cu o potaie care n-avea picioarele 
dindărăt, căci i le retezase un fierăstrău 
circular. Şi cînd lui Smiley îi era lumea 
mai dragă, că vrăjmaşii se încăieraseră de 


14 


ajuns şi toţi banii erau puşi la bătaie — 
tocmai cînd Andrew Jackson voia să 
înhaţe piciorul lui preferat şi-a dat pe loc 
seama că fusese dus cu preşul şi celălalt îl 
prinsese la strimtoare, ca să zic aşa. An- 
drew Jackson păru tare mirat, apoi se uită 
cam descurajat şi se lăsă păgubaş, ieşind 
urit scărmănat din încăierare. Se uită lung 
la Smiley, ca şi cum i-ar fi spus că-i 
dezolat şi că vina era a dumnealui, că-l 
punea să se ia la harţă cu un cîine olog 
lipsindu-l de putinţa de a-şi arăta 
străşnicia. Apoi Andrew Jackson mai 
şchiopătă puţintel, se întinse pe pămînt şi 
muri. 

Era un căţelandru bun acest Andrew 
Jackson şi s-ar mai fi auzit de numele lui 
dacă ar fi trăit, că era ceva de capul lui şi 
deştept nevoie mare. Te rog crede-mă că 
aşa era; dacă nu putea vorbi şi totuşi ştia 
să se lupte în felul acesta, în condiţii 
normale, asta însemna că era blagoslovit 
cu mult talent. De cîte ori mă gîndesc la 
ultima lui luptă şi felul cum s-a terminat, 
mi se strînge inima. 

Ei bine, acest Smiley al matale avea 
şoricari, cocoşei, motani şi tot soiul de 
dihănii dintr-astea, şi pe orice ai fi vrut să 
pui rămăşag, hop că el ţi-l şi punea sub 
nas! Într-o bună zi, a prins un broscoi şi l- 
a luat acasă, zicînd că se gîndeşte ce 
educaţie să-i dea. Ei, află că trei luni, 
vericule, n-a făcut altceva decît să stea în 
curtea din fund şi să înveţe broscoiul cum 
să sară. Şi ce zici, vericule, l-a învăţat, ori 
ba? li dădea un bobiîrnac în spate şi îndată 
îl vedeai rotindu-se prin aer ca o gogoaşă 
înfuriată — îl puteai vedea făcînd o tumbă, 
sau mai multe, dacă îşi lua vînt mai bine 
— şi cădea jos pe picioarele lui turtite, 


15 


exact ca pisica. Îl învățase să prindă 
muşte şi nu-l mai slăbea cu exerciţiile, aşa 
că broscoiul îţi ochea musca oriunde se 
găsea. Smiley zicea că singurul lucru care 
le lipseşte broaştelor este educaţia, şi 
dacă li se dă o educaţie, apoi sînt în stare 
de aproape orice — şi eu îl cred. L-am 
văzut cu ochii mei cum îl aşeza pe Daniel 
Webster pe jos, chiar aici — Daniel 
Webster era numele broscoiului — şi îi 
şoptea „musca, Daniel, musca”, şi într-o 
clipeală mi-ţi sărea drept în sus şi înhăţă 
musca de pe tejghea, şi bildibic! cădea 
iarăşi jos, ca un bulgăre de noroi, dar 
întreg, şi se apuca să se scarpine în cap cu 
laba din spate, nepăsător, de parcă nu şi-ar 
fi dat seama că făcea în fiecare dimineaţă 
un lucru neobişnuit oricărei broaşte. N-ai 
văzut în viaţa dumitale un broscoi atît de 
modest şi de sincer ca el, deşi era atît de 
înzestrat. Şi dacă se apuca să sară drept, 
pe un teren neted, apoi îţi făcea o săritură 
mai mare decît a oricărei gadine din 
seminţia ei. Săriturile 


16 


pe terenul plat erau marea lui 
specialitate, şi cînd se gîndea la ele, 
Smiley era gata să-şi pună rămăşag toți 
banii, pînă la ultima lăscaie. Smiley se 
mîndrea grozav cu broasca lui, şi avea de 
ce, căci oamenii care vînturaseră lumea 
recunoscuseră cu toţii că Daniel Webster 
întrecea toate broaştele pe care le 
văzuseră. 

Ei bine, Smiley ţinea ditai dihanie într-o 
colivie şi o aducea uneori în centrul 
târgului ca să pună prinsoare. Într-o zi, un 
om străin de aşezarea aceasta dădu peste 
Smiley, care tocmai ieşise cu colivia, şi îl 
întrebă: 

— Ce-ai acolo? 

Smiley răspunse cam în doi peri: 

— Ar putea să fie un papagal, tot aşa 
cum ar putea fi un canar. Dar uite că nu-i 
decît un broscoi! 

Străinul luă colivia, o privi cu atenţie, o 
întoarse pe toate feţele şi zise: 

— Hm, aşa-i! Ei, şi ce mare scofală e de 
dumnealui? 

— Ei bine, — zise Smiley degajat şi 
nepăsător, — la ceva tot se pricepe, în 
orice caz. Eu cred că sare mai departe 
decît orice broască din ţinutul Calaveras. 

Omul luă din nou colivia şi o privi iarăşi 
cu băgare de seamă, apoi i-o dădu înapoi 
lui Smiley şi zise răspicat: 

— Totuşi, nu văd de ce-ar fi broasca asta 
mai grozavă decît altele. 

— Se prea poate să nu vezi, i-o întoarse 
Smiiey. Nu zic, poate că te pricepi la 
broaşte, dar poate că nu; cine ştie, poate 
că eşti cunoscător, dar poate că eşti 
numai un ageamiu în chestia asta, aşa 
cum am fost şi eu. În orice caz, eu ţin la 
părerea mea şi sînt gata să risc patruzeci 


17 


de dolari, punînd rămăşag că sare mai 
departe decît orice broască din tot ţinutul 
Calaveras. 

Omul rămase o clipă pe ginduri, şi apoi 
zise puţin întristat: 

— Ei, eu nu sînt de aici şi n-am nici o 
broască, dar dacă aş avea una, aş pune 
rămăşag. 

Smiley îi răspunse: 

— Nu-i nimic, nu-i nimic, dacă îmi ţii 
puţin colivia, mă duc să-ţi aduc o broască. 

Şi aşa se face că omul a luat colivia, a 
pus jos cei patruzeci de dolari, împreună 
cu cei ai lui Smiley, şi s-a apucat să-l 
aştepte. 

Stătu o bucată de vreme, gîndindu-se şi 
tot gîndindu-se în sinea lui, apoi scoase 
broscoiul, îi căscă gura şi umplind o 
linguriţă cu alice i-o turnă pe git, de-i 
ajunseră alicele pînă în fălci, după care îl 
aşeză din nou jos. Smiley se duse la baltă 
şi se înfundă prin mil, unde dibui vreme 
îndelungată, pînă ce, în cele din urmă, 
prinse o broască, pe care o aduse la faţa 
locului. O dădu omului şi zise: 

— Acum, dacă eşti gata, pune-o lîngă 
Daniel cu labele din faţă pe aceeaşi linie, 
iar eu le voi da plecarea. Apoi zise: „un, 
doi, trei, săriţi” şi atît el, cît şi străinul 
atinseră  dindărăt  broaştele. A doua 
broască se săltă şi sări, dar Daniel încercă 
să se ridice şi se opinti din umeri — aşa — 
ca un francez — dar degeaba: nu se putea 
urni din loc; era greu ca o nicovală şi nu 
se putea mişca, de parcă era ancorat. 
Smiley rămase tare mirat şi oarecum dez- 
iluzionat, dar, bineînţeles, nu ştia ce se 
întîmplase. 

Străinul luă banii şi plecă. Cînd ieşi pe 
uşă, arătă cu degetul mare peste umăr 


18 


înspre Daniel şi zise din nou, foarte 
liniştit: 

— Ei bine, nu văd de ce-ar fi broasca 
asta mai grozavă decît altele. 

Smiley rămase locului, scărpinîndu-se în 
cap şi uitîndu-se o bună bucată de vreme 
în jos, la Daniel, pînă cînd în cele din 
urmă zise: 

— Mă miră de ce dracu s-o fi dat bătut 
Daniel. N-o fi păţit ceva? Nu ştiu de ce, 
dar mi se pare tare umflat. 

Îl apucă pe Daniel de ceafă, îl ridică şi 
exclamă: 

— Ei, drăcie! Zău dacă nu cîntăreşte 
cinci livre! 

Şi întorcîndu-l cu capul în jos văzu cum 
îi ies din gură vreo doi pumni de alice. 
Abia atunci se dumeri şi-l cuprinse furia. 
Puse broasca jos şi o porni după omul 
care-l înşelase... dar ia-l de unde nu-i! Şi... 

În clipa aceea, Simon Wheeler auzi pe 
cineva, care îl striga din curtea din faţă şi 
se ridică să vadă ce vrea. În timp ce se 
ducea, se întoarse spre mine şi-mi zise: 

— Stai aşa, străinule! Odihneşte-te. Nu 
lipsesc decît o clipă. 

Dar, cu voia dumneavoastră, n-am 
socotit că ascultind mai departe biografia 
năstruşnicei haimanale de Jim Smiley mi- 
aş putea uşura cercetările în legătură cu 
reverendul Leonidas W. Smiley. Aşa că am 
plecat. 

În uşă, am dat peste prietenul Wheeler, 
care tocmai se înapoia. Mă opri din drum, 
apucîndu-mă de rever, şi începu din nou: 

— Ei, acest Smiley al matale avea o vacă 
chioară, gălbuie, fără coadă, doar cu o 
ciuntitură ca o banană, şi... 

— Ia mai dă-l dracului pe Smiley cu vaca 
lui afurisită cu tot! am bombănit eu 


19 


zîimbind şi am plecat, luîndu-mi rămas bun 
de la bătrîn. 


20 


DESPRE BĂRBIERI 


Toate se schimbă pe lumea asta, afară 
de bărbieri, de purtările bărbierilor şi de 
mediul lor. Acestea nu se schimbă 
niciodată. Încercările prin care trece 
cineva, cînd intră întiia oară într-o 
frizerie, se repetă după aceea aidoma, 
pînă la sfîrşitul zilelor sale. Azi-dimineaţă 
m-am dus să mă rad, ca de obicei. Cînd m- 
am apropiat de uşă, venind dinspre 
strada mare, altcineva venea dinspre 
strada Jones — un lucru care se întîmplă 
mereu. M-am grăbit, dar degeaba; a intrat 
pe uşă doar cu un pas înaintea mea. L-am 
urmat la o distanţă de-o şchioapă şi l-am 
văzut cum se aşeza pe singurul scaun 
liber, cel la care lucra cel mai bun 
bărbier. Aşa se întîmplă totdeauna. M-am 
aşezat, sperînd că s-ar putea să moştenesc 
scaunul aparţinind celui mai priceput din 
ceilalţi doi  bărbieri, fiindcă acesta 
începuse deja să pieptene părul clientului 
său, în timp ce colegul său încă nu 
isprăvise de frecat şi de uns cu ulei 
şuviţele respectivului său muşteriu. Mi-am 
cîntărit şansele cu un viu interes. Cînd am 


21 


văzut că numărul doi lua avans asupra 
numărului unu, interesul mi s-a prefăcut 
în bunăvoință. Cînd numărul unu s-a oprit 
o clipă ca să preschimbe un abonament 
pentru un nou venit şi a pierdut teren în 
cursă, bunăvoința mea s-a transformat în 
nelinişte. Cînd numărul unu şi-a recîştigat 
terenul, şi atît el cît şi camaradul său au 
scos clienţilor prosoapele şi au început să 
le şteargă pudra de pe obraji şi erau la 
mare luptă care din ei să strige: 
„Următorul!”, mi s-a oprit pînă şi 
răsuflarea, de atita încordare. Dar cînd, în 
momentul culminant, numărul unu s-a 
oprit ca să treacă de cîteva ori pieptenul 
prin sprincenele muşteriului, am văzut că 
pierduse cursa cu o singură clipită şi 
atunci m-am ridicat indignat, ieşind din 
prăvălie, ca să mă păzesc de a cădea în 
mîinile numărului doi; căci nu posed de 
loc acea bărbăţie vrednică de pizmuit, ce 
îngăduie unui om să privească cu calm în 
ochii bărbierului care îl pofteşte să ia loc 
pe fotoliu şi să-i spună că aşteaptă rîndul 
la colegul lui. 

Am stat în stradă vre-o cincisprezece 
minute şi pe urmă am intrat iarăşi, 
sperind că voi avea mai mult noroc. 
Bineînţeles că acum toate scaunele erau 
ocupate şi patru oameni aşteptau tăcuţi, 
ursuzi, neliniştiţi, cu o mutră plictisită — 
cum au întotdeauna oamenii care îşi 
aşteaptă rîndul într-o frizerie. M-am 
aşezat într-unui din compartimentele cu 
braţe de fier ale unei vechi sofale şi mi-am 
omorît vremea citind reclamele înrămate 
a tot soiul de produse şarlataneşti pentru 
cănitul părului. Pe urmă, am citit numele 
unsuroase pe sticlele diferitelor loţiuni 
parfumate şi am parcurs cifrele de pe 


22 


castronaşele de ras ale fiecărui bărbier, 
aflate în căsuţele rafturilor, am studiat pe 
pereţi pozele ieftine, pătate şi uzate 
înfăţişind bătălii, foşti preşedinţi şi 
voluptoase sultane tolănite, şi veşnica şi 
plicticoasa fetiţă care îşi pune pe nas 
ochelarii bunicului; am blestemat din 
adîncul inimii canarul şi nostimul papagal 
de care puţine frizerii sînt lipsite, în cele 
din urmă, am căutat cea mai puţin 
ferfeniţită din revistele ilustrate din 
ultimii ani, care înţesau mesuţa murdară 
din mijlocul prăvăliei şi am înghițit 
neiertatele denaturări ale unor vechi 
evenimente de mult uitate. 

În sfîrşit, mi-a venit rîndul. Un glas a 
strigat: „Următorul”, şi m-am predat în 
mîinile numărului doi, fireşte. Aşa se 
întîmplă totdeauna. I-am spus cu blîndeţe 
că mă grăbeam, ceea ce nu la 
impresionat 


23 


cîtuşi de puţin, ca şi cum n-ar fi auzit 
nimic. Mi-a smucit capul în sus şi mi-a pus 
un şervet sub bărbie, apoi şi-a virit 
degetele în gulerul meu, agăţind prosopul. 
Mi-a trecut ghearele prin păr şi mi-a 
sugerat că avea nevoie să fie potrivit. l-am 
spus că nu voiam să fie potrivit. Şi-a 
petrecut mîinile prin păr iarăşi şi mi-a 
spus că era cam lung faţă de moda zilei — 
mai bine să mai dau puţin jos, mai ales de 
la spate. I-am zis că îl tăiasem abia de o 
săptămînă. A stat o clipă pe ginduri şi pe 
urmă m-a întrebat, cu o  intonaţie 
calomniatoare, cine mă tunsese? L-am ars 
prompt, zicîndu-i: „Dumneata!” Cu asta l- 
am înfundat. După aceea s-a apucat să-şi 
învîrtă pensula şi să se privească în 
oglindă, oprindu-se din cînd în cînd, ca 
apoi să se apropie şi să-şi cerceteze cu un 
ochi critic bărbia sau să-şi controleze un 
coş. Pe urmă mi-a săpunit un obraz şi era 
gata să mi-l săpunească şi pe celălalt, cînd 
o harţă între doi cîini i-a atras atenţia; s-a 
repezit la fereastră, s-a oprit acolo şi s-a 
uitat afară, pierzind doi  şilingi în 
rămăşagul pus cu ceilalţi doi bărbieri 
asupra rezultatului încăierării — lucru ce 
mi-a căşunat o mare mulţumire. A isprăvit 
cu săpunitul şi pe urmă a început să frece 
clăbucii cu mîna. 

După aceea a început să-şi ascută 
briciul pe o curea veche, întîrziind o bună 
bucată de vreme din pricina unei 
controverse asupra  pirlitului de bal 
mascat la care luase parte în noaptea 
trecută, împopoţonat cu chembrică roşie 
şi cu imitație de hermină, făcînd pe 
regele. Fu atît de încîntat că îl necăjeau 
cu privire la o anumită demoazelă pe care 
o dăduse gata cu farmecele sale, încît 


24 


folosi toate mijloacele pentru a continua 
controversa, prefăcîndu-se plictisit de 
înţepăturile colegilor săi. Chestiunea 
aceasta aduse după sine alte cîteva 
contemplări în oglindă. Individul îşi puse 
jos briciul şi îşi pieptănă părul cu o grijă 
migăloasă, îşi lipi pe frunte o şuviţă 
răsucită, desăvirşind o spilcuită „cărare” 
la spate şi netezindu-şi cu o drăgălaşă 
grijă cele două aripi peste urechi. Intre 
timp, săpunul mi se usca pe faţă şi părea 
a-mi roade măruntaiele, 


25 


Apoi începu să mă radă, virîindu-şi 
degetele în mutra mea ca să întindă 
pielea, împingîndu-mi şi sucindu-mi capul 
încolo şi încoace, după cum cereau 
trebuinţele rasului şi scuipînd în chip 
plăcut tot timpul. Cîtă vreme lucră pe 
părţile mai netede ale feţei, n-am suferit; 
cînd însă începu să-mi tragă, să-mi ricîie 
şi să-mi scormonească bărbia, mi-au dat 
lacrimile. Pe urmă îşi făcu mîner din nasul 
meu, ca să-mi poată rade mai uşor buza 
de sus, şi, prin acest început de dovadă 
întîmplătoare, am descoperit că o parte 
din îndatoririle sale în prăvălie constau în 
curățirea lămpilor cu Kerozen. Adesea mă 
întrebasem, aşa, într-o doară, dacă treaba 
asta o făceau bărbierii sau patronul. 

Cam atunci m-am distrat încercînd a 
ghici pe unde anume avea să mă taie de 
data aceea, dar pînă să mă hotărăsc mi-a 
luat-o înainte,  ciopîrţindu-mi  bărbia. 
Imediat şi-a ascuţit briciul, treabă pe care 
ar fi putut-o face mai înainte. Nu-mi place 
să fiu ras prea tare, aşa că nu l-am lăsat 
să dea şi perdaf. Am încercat să-l fac să 
lase jos briciul, temîndu-mă să nu-mi 
atace marginea bărbiei — locul cel mai 
slab — loc pe care briciul nu-l poate 
atinge de două ori la rînd fără necaz 
mare; dar mi-a spus că vrea doar să 
netezească o mică asperitate şi în aceeaşi 
clipă s-a şi strecurat de-a lungul terenului 
interzis, şi mult temutele coşuri pricinuite 
de un ras prea draconic au răsărit pe 
dată, răspunzînd voioase la chemarea lui. 
După aceea, îşi muie capătul prosopului 
într-o loţiune parfumată şi mă plesni cu el 
peste toată faţa, cu răutate, apoi mă 
plesni încă o dată ca şi cum vre-o făptură 
omenească şi-ar fi spălat vreodată faţa 


26 


aşa. Pe urmă mi-o uscă, pocnindu-mă cu 
partea uscată a prosopului, ca şi cum vre- 
o făptură omenească şi-ar fi uscat 
vreodată faţa în felul ăsta, dar un bărbier 
rareori te usucă creştineşte. În cele din 
urmă, îmi tamponă cu prosopul, îmbibat 
cu loţiune parfumată, tăieturile, apoi îmi 
puse peste rană praf de scrobeală, apoi o 
scăldă iarăşi în loţiune şi fără îndoială că 
ar fi tinut-o aşa la nesfîirsit cu pudratul şi 
cu uscatul, dacă nu m-aş fi răzvrătit şi aş 
fi cerut indurare. Mi-a pudrat iarăşi toată 
faţa, m-a îndreptat şi a început să-mi 
scarmene gînditor părul cu mîinile. Pe 
urmă m-a îmbiat cu un şampon, spunîndu- 
mi că părul meu avea nevoie de aşa ceva 
— o nevoie grozavă. l-am răspuns că în 
ajun îl spălasem cu deosebită grijă în baie 
şi astfel l-am „înfundat” iarăşi. După 
aceea mi-a recomandat „Glorificatorul 
părului Smith”, oferindu-mi să-mi vîndă un 
flacon. L-am refuzat. Mi-a lăudat noul 
parfum  „Desfătarea toaletei” marca 
„Jones” şi mi-a propus să-mi vîndă din el. 
L-am refuzat iarăşi. Mi-a întins o grozăvie 
de apă de gură născocită de el, şi cînd l- 
am refuzat, s-a oferit să facă cu mine 
negoţ de bricege. 

După respingerea ultimei încercări, a 
revenit la treaba lui, m-a împroşcat cu 
ceva de sus pînă jos, inclusiv picioarele şi 
toate celelalte, mi-a uns părul în ciuda 
protestelor mele, l-a frecat şi a smuls din 
rădăcină o bucată bună din el, pieptănînd 
şi periind restul, făcîndu-mi cărare la 
spate şi lipindu-mi pe frunte eterna şuviţă 
răsucită şi apoi, în timp ce-mi peria 
sprincenele rare şi mi le mînjea cu 
pomadă, mi-a înşirat povestea isprăvilor 
unui foxterier de-al lui, de şase uncii, 


27 


negru tăbăcit, pînă ce am auzit cum fluie- 
rau sirenele de prînz şi-am ştiut că de 
cinci minute pierdusem trenul. Pe urmă a 
smuls prosopul, mi l-a petrecut uşor peste 
faţă, mi-a mai dat încă o dată cu pieptenul 
prin sprîncene şi a intonat voios: „Urmă- 
torul!”. 

Peste două ceasuri, bărbierul meu a 
căzut lat şi a murit de apoplexie. Şi, 
fiindcă de mult aştept ziua răzbunării, am 
de gînd să mă duc la înmormîntare. 


28 


NEFERICITUL LOGODNIC 
AL AURELIEI 


Faptele cu privire la cazul de mai jos mi- 
au fost aduse la cunoştinţă printr-o 
scrisoare primită de la o tînără doamnă, 
care locuieşte în frumosul oraş San José; 
mi-e cu  desăvirşire necunoscută şi 
iscăleşte simplu „Aurelia Maria”, nume ce 
s-ar putea prea bine să fie născocit. Dar 
nu are importanţă. Bietei fete mai că i s-a 
zdrobit inima din pricina nenorocirilor 
prin care a trecut şi este atit de năucită de 
sfaturile contradictorii ale unor prieteni 
rătăciţi şi ale unor duşmani făţarnici, încît 
nu ştie pe ce cale s-o apuce ca să se 
descurce din păienjenişul de greutăţi în 
care pare prinsă aproape fără nădejde de 
scăpare. Aflîndu-se în această încurcătură, 
ea se îndreaptă către mine după ajutor, 
cerîndu-mi îndrumări şi învăţăminte, cu o 
elocinţă mişcătoare care ar muia pînă şi 
inima unei statui. Ascultaţi trista ei 
poveste: 

Spune că, pe cînd avea şaisprezece ani, 
a întîlnit şi a iubit cu toată credinţa unei 
firi pătimaşe, pe un tînăr din New Jersey, 

29 


numit William Breckinridge Caruthers, 
care era cu vre-o şase ani mai în vîrstă 
decît ea. Se logodiră cu învoirea deplină a 
prietenilor şi rudelor şi o vreme soarta lor 
păru a se deosebi de a celorlalţi, fiind 
lipsită de necazuri, fapt care depăşea ceea 
ce e hărăzit de obicei muritorilor. Dar 
pînă la urmă, roata norocului se întoarse: 
tinărul Caruthers se molipsi de cel mai 
afurisit vărsat, iar cînd se sculă după 
boală, faţa îi era ciuruită ca o 
strecurătoare şi îi  pierise pentru 
totdeauna frumuseţea. Aurelia se gîndi 
mai întîi să rupă logodna, dar mila faţă de 
nefericitu-i iubit o îndemnă să amîne pe 
un răstimp ziua nunţii ca să vadă ce s-ar 
mai putea face. 

Chiar în ajunul cununiei, Breckinridge 
— cu ochii la zborul unui balon — căzu 
într-un puț şi îşi rupse un picior, care 
trebui să-i fie retezat mai sus de genunchi. 
Aurelia fu iarăşi ispitită să rupă logodna, 
însă dragostea fu din nou biruitoare şi ea 
amină iarăşi, lăsîndu-şi încă un răgaz. 

Şi iarăşi nenorocirea se abătu asupra 
nefericitei lui tinereţi. Îşi pierdu un braţ, 
în urma descărcării pripite a unui tun la 
serbarea de Patru Iulie — şi după trei luni 
celălalt braţ îi fu smuls de o maşină de 
dărăcit. Inima Aureliei fu aproape 
zdrobită de această năpastă din urmă. Nu 
putea fi decît adînc îndurerată văzînd cum 
iubitul îi scapă printre degete, bucăţică cu 
bucăţică; simțind că el nu va putea rezista 
la nesfirşit în faţa acestui nimicitor proces 
de reducere, totuşi neştiind cum să 
oprească  înfiorătorul lui curs şi, în 
desperarea ei, aproape părîndu-i rău că 
nu-l luase de bărbat mai din vreme, 
înainte ca el să fi suferit o depreciere atît 


30 


de îngrijorătoare, asemenea cu misiţii 
care nu se dau bătuţi şi pînă la urmă 
pierd. Totuşi sufletul ei viteaz o susţinu şi 
fata se hotări să mai rabde puţin panta 
nefirească pe care apucase iubitul ei. 

Ziua cununiei se apropie iar şi iarăşi 
dezamăgirea o umbri. Caruthers se 
îmbolnăvi de erizipel şi îşi pierdu în 
întregime folosinţa unui ochi. Prietenii şi 
rudele miresei, socotind că şi aşa îndurase 
mult mai mult decit i se putea cere, după 
dreapta judecată, acum căpătară glas şi 
stăruiră ca partida să fie desfăcută. Dar, 
după ce mai şovăi puţin, Aurelia, cu un 
suflet mărinimos care îi face cinste, spuse 
că chibzuise în linişte asupra chestiunii şi 
că nu îi putea afla nici o vină lui 
Breckinridge. 


31 


Aşa că prelungi sorocul încă o dată, iar 
el îşi rupse şi celălalt picior. 

Fu o zi tristă pentru biata fată cînd îi 
văzu pe chirurgi cărînd cu respect sacul, 
ale cărui întrebuinţări le învățase din 
experienţele sale de mai înainte, şi inima 
îi şopti amarul adevăr că încă o frintură 
din iubitul ei se dusese. Simţea că, pe zi 
ce trece, cîmpul dragostei sale se 
restriînge tot mai mult, dar încă o dată îşi 
înfruntă rudele şi îşi reînnoi legămîntul de 
credinţă. 

Cu puţină vreme înainte de ziua sorocită 
pentru ceremonia nupţială, se întîmplă 
altă năpastă. În cursul anului trecut un 
singur om a fost scalpat de către pieile 
roşii din ţinutul fluviului Owens, şi acesta 
a fost Williamson Breckinridge Caruthers, 
din New Jersey. Tocmai se zorea spre 
casă, cu inima plină de fericire, cînd şi-a 
pierdut pentru totdeauna părul şi, în 
ceasul acela de amărăciune, aproape că a 
blestemat  îndurarea greşită care îi 
cruţase capul. 

Pînă la urmă, Aurelia a ajuns să fie 
grozav de încurcată cu privire la ceea ce 
trebuia să facă. Il mai iubeşte şi acum pe 
Breckinridge al ei — aşa îmi scrie, cu 
simţăminte adevărat feminine (încă mai 
iubeşte ceea ce a rămas din el) — însă 
părinţii ei se opun cu străşnicie căsătoriei, 
fiindcă tînărul nu are avere, nu este în 
stare să muncească şi nu are mijloace 
suficiente pentru a se întreţine pe el şi o 
soţie. „Acum ce să fac?” întreabă fata cu o 
dureroasă şi neliniştită îngrijorare. 

Chestiunea este foarte delicată; căci e în 
joc fericirea pe viaţă a unei femei şi 
aproape a două treimi dintr-un bărbat, şi 
simt că mi-aş lua o răspundere prea mare 


32 


dacă aş da mai mult decît o simplă 
sugestie pentru rezolvarea acestui caz. 
Cum ar ieşi lucrurile, dacă l-am 
reconstitui pe acest tînăr? Dacă Aureliei îi 
dă mîna să-i furnizeze iubitului ei schilod 
braţe şi picioare de lemn, un ochi de sticlă 
şi o perucă, atunci nu are decît să-i acorde 
încă un răgaz — un răgaz de nouăzeci de 
zile, fără termen de graţie — şi dacă între 
timp el nu îşi frînge gitul să-l ia de bărbat, 
înfruntînd toate riscurile. Nu mi se pare 
că mai există riscuri prea mari, oricum, 
Aurelia, fiindcă — dacă se ţine seama de 
înclinarea lui de a se betegi, ori de cîte ori 
are prilejul — următoarea sa experienţă 
este menită să-l sfirşească de-a binelea, şi- 
atunci eşti lămurită, ştii pe ce lume te afli, 
fie că eşti măritată ori celibatară. Dacă 
eşti măritată, picioarele de lemn şi 
celelalte bunuri ce s-ar putea afla în 
stăpînirea lui sînt ale văduvei, şi vezi că 
nu suferi nici o pierdere cu adevărat, 
afară de fragmentele scumpe ale unui soţ 
nobil, dar cît se poate de nenorocos, care 
s-a străduit în chip cinstit a face bine, însă 
ale cărui neobişnuite porniri au fost 
împotriva lui. Fă această încercare, 
Maria! Le-am cîntărit cu grijă şi temeinic 
pe toate şi este singurul chip de a ieşi din 
încurcătură. Cel puţin eu aşa văd. Ar fi 
fost o idee fericită din partea lui 
Caruthers dacă şi-ar fi rupt de la bun 
început gitul; dar, de vreme ce a socotit 
nimerit să urmeze o politică diferită şi să 
se fărimiţeze cît mai încet cu putinţă, nu 
cred că se cuvine a-l mai mustra, dacă lui 
i-a făcut plăcere aşa. Trebuie să facem tot 
ce ne stă în putere, în împrejurările 
actuale, şi să căutăm să nu ne simţim 
porniţi împotriva lui. 


33 


34 


PRIMA MEA ÎNTÎLNIRE 
CU ARTEMUS VARD! 


Nu-l mai văzusem niciodată pînă atunci. 
Mi-a adus cîteva scrisori de recomandare 
de la nişte prieteni comuni din San 
Francisco şi, în urma invitaţiei mele, am 
luat priînzul mic împreună. Acolo, în 
minele de argint, era aproape un ritual ca 
un asemenea prinz să înceapă cu 
cocktailuri cu whisky. Artemus, cu un 
adevărat instinct cosmopolit, respecta 
totdeauna tradiţiile ținutului în care se 
afla, aşa că a comandat trei grozăvii de 
soiul acela. Era şi Hingston de faţă. Eu pot 
ţine la orice băutură, afară de cocktail cu 
whisky, şi de aceea m-am  scuzat 
spunîndu-le că n-aş bea. Mi-am zis că mi 
s-ar sui drept la cap şi m-ar zăpăci atît de 
rău, încît în zece minute aş fi pe trei 
cărări. Nu voiam să mă port ca un lunatic 
de faţă cu străinii. Artemus însă a stăruit 
cu atita drăgălăşenie, încît am băut 
perfidul amestec, deşi îmi dădeam seama 


1 Artemus Ward (Charles Farrer Browne, 1834 
—1867), humorist american vestit mai ales 
pentru conferințele sale improvizate în faţa 
publicului (n.t.). 

35 


că săvirşeam un lucru de care avea să-mi 
pară rău. Peste vreo două-trei minute, 
mintea a început a mi se înceţoşa. Am 
aşteptat cu mare îngrijorare să se închege 
conversaţia, cu un fel de speranţă 
nelămurită că — pînă la urmă — mintea 
mea se va dovedi limpede şi bănuielile 
mele neîntemeiate. 

Artemus aruncă două-trei observații 
neînsemnate şi pe urmă luă o mină de 
supraomenească seriozitate şi tinu 
următorul discurs uluitor. Spuse: 

— Ascultă, e un lucru despre care s-ar 
cădea să te întreb pînă nu uit de el. Te afli 
aici în Silverland — în Nevada — de doi- 
trei ani şi, fireşte, situaţia dumitale în 
presa zilnică te-a silit să cobori în mine şi 
să le cercetezi cu grijă, în amănunţime, 
astfel că ştii totul despre povestea asta cu 
mineritul. Uite la ce vreau eu să ajung — 
ei, la felul în care se fac depozitele de 
minereu, ştii, aşa ca o pildă. Acum, după 
cîte-am priceput eu, vina care conţine 
argint este făcută sandviş între feliile de 
granit şi aleargă lipită cu pămîntul, 
ţinîndu-se de el ca un trotuar. Ei bine, ia, 
de pildă, un filon de patruzeci de picioare 
grosime, sau optzeci, tot aia e, sau chiar o 
sută; să zicem că cobori în josul lui cu un 
puț, drept în jos, ştii — sau cu ceea ce 
numiţi voi „o înclinare”; poate cobori cinci 
sute de picioare, sau poate că nu cobori 
decît două sute, în orice caz cobori, şi 
filonul ăsta se subţiază într-una, cînd o 
felie se apropie, poţi spune — adică atunci 
cînd într-adevăr se apropie — ceea ce 
desigur că filoanele nu fac întotdeauna, 
mai ales în cazurile cînd formaţia lor e de 
atare natură încît sînt mai depărtate decît 
ar fi făcut-o altcumva, fapt de care 


36 


geologul nu a izbutit să-şi dea seama, deşi 
toate datele acestei ştiinţe converg spre a 
dovedi că, în împrejurări identice, ar fi aşa 
dacă n-ar fi altminterea, sau cu siguranţă 
că n-ar fi dacă ar fi, şi-atunci fireşte că 
sînt. Nu crezi că aşa stau lucrurile? 

Mi-am zis: „Vezi, ştiam eu bine ce are să 
iasă — cocktailul acela cu whisky mi-a 
făcut figura, de înţeleg acum buştean”. 

Şi pe urmă am spus cu glas tare: 

— Eu — eu — adică-ă, dacă nu te superi, 
n-ai vrea — n-ai vrea să mai spui o dată? 
Ar trebui... 

— A, desigur, desigur! Vezi că nu sînt 
învăţat cu subiectul ăsta şi poate că nu 
expun situaţia cu limpezime, însă eu... 

— Nu, nu, nu, nu, ai înfăţişat-o de ajuns 
de simplu, dar cocktailul m-a cam 
buimăcit o leacă. Însă voi — nu, zău, mă 
pricep serios la chestiile astea; dar am să 
prind clenciul cu mult mai bine dacă ai 
lua-o de la capăt — şi de data asta am să 
iau mai bine aminte. 

— Păi, uite cam încotro băteam... începu 
el din nou. 

(În acest moment, deveni mai înfiorător 
de impresionant ca oricînd şi sublinie 
fiecare punct în parte, socotindu-l pe 
degete.) 

— Vina asta, sau zăcămîntul, sau filonul, 
sau cum naiba vrei să-i spui, merge între 
două straturi de granit, întocmai ca un 
sandviş. Foarte bine. Acum, închipuie-ţi că 
cobori în josul ei, să zicem o mie de 
picioare sau poate o mie două sute (în 
realitate n-are importanţă), înainte de 
curent, şi pe urmă începi cu curenţii tăi — 
unele de-a curmezişul filonului, altele de-a 
lungul lui, unde sulfuraţia — cred că aşa 
se spune, deşi de ce anume s-ar cuveni să 


37 


se spună, ţinînd seama că, pe cîte pricep 
eu, principalul venit al unui miner nu 
constă în asta, după cum îşi închipuie unii, 
ci în ceea ce nu poate fi păstrat cu succes, 
pe cînd acelaşi lucru n-ar trebui să 
continue cîtă vreme o parte şi o parcelă 
din acelaşi minereu nu sînt încredințate 
vreunuia din ei, fie şi în sensul la care ne 
referim; din care pricină, în împrejurări 
deosebite, cei mai lipsiţi de experienţă 
dintre noi nu ar putea să-i dea de urmă 
dacă ar fi, sau ar putea să-l treacă cu 
vederea dacă s-ar găsi, sau să 
dispreţuiască pînă şi gindul la aşa ceva, 
chiar de-ar fi pe pipăite dovedit ca atare. 
N-am dreptate? 

Am spus, cu durere în suflet: 

— Mi-e ruşine de mine, Mr. Ward. Ştiu 
că s-ar cuveni să te înţeleg perfect, dar 
vezi că ticălosul ăsta de cocktail cu whisky 
mi s-a suit la cap şi-acum nu pot pricepe 
nici măcar cea mai simplă propoziţiune. 
Ţi-am spus eu că aşa are să se-ntimple. 

— A, nu face nimic, nu face nimic; vina e 
a mea, fără îndoială — deşi mi s-a părut 
într-adevăr de ajuns de limpede ca să... 


38 


— Nu mai spune nici o vorbă! Limpede! 
Păi sigur, ai înfăţişat lucrurile limpede ca 
lumina soarelui — şi asta pentru oricine, 
numai pentru un idiot dezgustător, nu — 
dar blestematul de cocktail mi-a făcut-o. 

— Nu, haide, nu mai spune aşa. Am s-o 
iau iar de la capăt şi... 

— Las-o acum — pentru numele lui 
Dumnezeu, las-o baltă, fiindcă îţi spun că- 
s tehui de cap şi nu cred c-aş putea 
înţelege nici cel mai mic fleac despre care 
m-ar întreba cineva. 

— Nu, nu te teme degeaba. De data 
asta, am să expun lucrurile simplu ca 
bună ziua, încît fără să vrei şi tot ai să le 
dai de rost. Avem să începem cu începutul 
începutului. (Rezemîndu-se de masă pînă 
la jumătatea ei, cu o expresie de 
impresionantă  hotărire,  întipărită pe 
fiecare trăsătură şi cu degetele gata să 
ţină seamă de fiecare punct enumerat — 
iar eu, aplecat peste masă, stăpînit de un 
înfiorat interes, hotărit să înţeleg sau să 
pier.) Ştii, vîna, filonul, materia care 
cuprinde metalul, prin aceasta cuprinde 
mediul între toate celelalte forţe — fie că 
provin din surse prezente sau îndepărtate, 
sau cele din urmă împotriva celor dintii 
sau toate, sau şi unele şi altele, sau 
ajungind la un compromis între 
diferenţele relative care există în raza de 
unde culminează diferitele grade de simi- 
laritate la care... 

Zisei: 

— Ah, dă-l naibii de cap de lemn, nu mai 
e bun, de nimic! N-are rost să mai încerci 
— nu înţeleg nimic. Cu cît înşiri lucrurile 
mai simplu, cu atît mi-e mai greu să le 
pătrund miezul. 

Auzii un zgomot suspect în spatele meu 


39 


şi mă în torsei la timp ca să-l văd pe 
Kingston, ascunzîndu-se pe după un ziar, 
cutremurat de un straşnic hohot de rîs. M- 
am uitat iar la Ward —  lepădase 
solemnitatea-i fioroasă şi ridea şi el. 
Atunci am văzut că fusesem tras pe 
sfoară, că fusesem victima unei înşelătorii, 
fiindcă mi se înşiraseră fraze care păreau 
alcătuite cu rost, dar nu  însemnau 
absolut nimic. Artemus Ward 


40 


era unul din cei mai cumsecade oameni 
din lume şi unul din cei mai uşor de 
apropiat. S-a spus că nu avea o 
conversaţie curgătoare, dar eu sînt de altă 
părere — gîndindu-mă la păţania de mai 
sus. 


41 


FRAŢII SIAMEZI 


Nu vreau să scriu numai despre 
„obiceiurile” personale ale acestor stranii 
făpturi, ci şi despre unele amănunte 
curioase, de tot soiul, privitoare la ei, 
amănunte care, aparţinind vieţii lor 
particulare, n-au văzut niciodată lumina 
tiparului. Cunoscîndu-i în mod intim pe 
gemeni, mă simt cît ss poate de calificat 
pentru sarcina pe care am luat-o asupra 
mea. 

Fraţii siamezi sînt duioşi şi iubitori din 
fire şi s-au ţinut strîns unul de altul cu 
neobişnuită fidelitate, de-a lungul unei 
vieţi îndelungate şi frămîntate. Incă de pe 
cînd erau copii, erau tovarăşi nedespărţiţi 
şi s-a observat că totdeauna păreau a 
prefera societatea lor reciprocă, mai 
curînd decit pe a oricărei alte persoane. 
Aproape întotdeauna s-au jucat împreună 
şi mama lor era atît de obişnuită cu 
această particularitate, încît de cîte ori se 
întîmpla să se piardă amîndoi, de obicei îl 
căuta numai pe unul din ei, sigură că, 
dacă îl va găsi pe cel căutat, îl va 


42 


descoperi şi pe fratele lui, undeva, în 
vecinătatea sa nemijlocită. Şi totuşi, 
aceste făpturi erau ignorante şi analfabete 
— nu numai vlăstare de barbari, ci ei 
înşişi barbari,  necunoscînd luminile 
filozofiei şi ale ştiinţei. Ce  dojană 
usturătoare constituie acest fapt pentru 
mult  lăudata noastră civilizaţie, cu 
ciorăvăielile, încăierările şi despărţirile ei 
între fraţi! 

Ca adulţi, gemenii nu au trăit totdeauna 
într-o înțelegere  desăvirşită; totuşi, 
întotdeauna a existat între ei o legătură 
care îi făcea să nu dorească să se 
despartă şi să locuiască deosebit. In 
genere, au stat chiar în aceeaşi casă şi se 
crede chiar că niciodată —din ziua 
naşterii — nu au izbutit să doarmă altfel 
decît împreună. Cît de vădit este că aceste 
deprinderi de o viaţă întreagă devin 
pentru noi o a doua natură! Gemenii se 
duc totdeauna la culcare la aceeaşi oră; 
însă Chang se scoală de obicei cam cu un 
ceas înaintea fratelui său. Conform unei 
înţelegeri stabilite între ei, Chang face 
toată treaba prin casă, iar Eng aleargă 
după toate cumpărăturile. Aceasta fiindcă 
lui Eng îi place să iasă la aer, pe cînd 
obiceiurile lui Chang sînt sedentare. În 
orice caz, Chang merge totdeauna cu el. 
Eng este baptist, iar Chang este catolic; 
totuşi, ca să-i facă plăcere fratelui său, 
Chang a consimţit să fie botezat o dată cu 
Eng, cu condiţia ca botezul să „nu 
conteze”. [In timpul războiului de 
secesiune, au fost partizani înfocaţi în 
tabere potrivnice şi amîndoi au luptat 
vitejeşte pînă la capătul marii ciocniri 
— Eng de partea Uniunii şi Chang de 
partea Confederaţilor. S-au luat reciproc 


43 


prizonieri la Şapte Stejari, însă dovada 
capturării era atît de greu de stabilit în fa- 
voarea vreunuia dintre ei, încît a fost 
nevoie să se adune un tribunal pe armată, 
pentru a hotări care din ei era în mod 
legal capturatorul şi care captivul. Multă 
vreme, tribunalul nu a putut să cadă de 
acord; dar stînjenitoarea problemă a fost 
în cele din urmă rezolvată, căzîndu-se de 
acord să fie consideraţi amîndoi prizonieri 
şi apoi să fie schimbaţi între ei. O dată, 
Chang a fost încarcerat pentru 
nesupunere la ordine şi pedepsit cu zece 
zile de închisoare, iar Eng, în ciuda 
tuturor argumentelor, a simţit de datoria 
lui să împărtăşească cu el pedeapsa, deşi 
el era cu totul nevinovat; de aceea, pentru 
a se cruța suferinţa celui fără vină, 
superiorii au fost nevoiţi să-i scoată pe 
amîndoi de sub pază — ceea ce este o 
dreaptă răsplată a credinţei. 


44 


În altă împrejurare, fraţii s-au poticnit 
de ceva şi Chang l-a dat jos pe Eng şi pe 
urmă l-a călcat în picioare şi a căzut peste 
el, drept care s-au luat la bătaie şi au 
început să se lovească şi să-şi scoată ochii 
fără milă. Cei de faţă au sărit şi au 
încercat să-i despartă, dar nu au putut, 
aşa că i-au lăsat să se bată pînă la capăt. 
În cele din urmă, amîndoi au fost scoşi din 
luptă şi duşi la spital, pe aceeaşi targă. 

Vechiul lor obicei de a merge totdeauna 
împreună a avut părţile lui proaste cînd 
au ajuns la vîrsta bărbăţiei şi s-au apucat 
a face curte. S-au îndrăgostit amindoi de 
aceeaşi fată. Fiecare căuta să-i fure fetei 
întilniri în taină, însă la momentul critic, 
totdeauna se ivea şi celălalt. Treptat, Eng 
văzu cu desperare că Chang cucerise 
inima fetei şi din ziua aceea a trebuit să 
îndure chinul de a fi martor la toate 
giugiulelile şi  gîngurelile lor. Cu o 
mărinimie care îi face nespusă cinste, s-a 
plecat însă în faţa soartei sale, s-a stăpînit 
şi a încurajat o stare de lucruri care era 
cît pe-aci să fringă corzile duioasei sale 
inimi. Stătea în fiecare seară, de la şapte 
pină la două noaptea, ascultind neroziile 
drăgăstoase ale celor doi iubiţi şi la ploaia 
a sute de sărutări — el, care şi-ar fi dat şi 
mina dreaptă pentru  hatirul de a 
împărtăşi un singur sărut. Dar sta acolo 
răbdător, şi aştepta, şi privea, şi căsca, şi 
se întindea, dornic să vină o dată ora 
două. Ba făcea şi plimbări lungi cu cei doi 
îndrăgostiţi, în serile cu lună — uneori 
străbătind pînă la zece mile, cu toate că 
suferea de reumatism. E  fumător 
inveterat; dar în aceste împrejurări nu 
putea să fumeze, fiindcă  tinăra 
domnişoară nu putea suferi mirosul de 


45 


tutun. Eng dorea din toată inima să-i vadă 
odată căsătoriţi şi să sfirşească cu treaba 
aceasta, dar, deşi Chang punea mereu 
întrebarea decisivă, tînăra nu putea găsi 
destul curaj ca să-i răspundă cînd era şi 
Eng de faţă. Totuşi, o dată, după ce au 
mers vreo şaisprezece mile şi au stat 
împreună aproape pînă în zori, Eng a 
adormit buştean, de sfirşeală şi atunci 
întrebarea a fost pusă şi i s-a dat 
răspunsul. Cei doi îndrăgostiți s-au 
căsătorit. Toți cei care cunoşteau faptele 
l-au aplaudat pe nobilul cumnat. 
Fidelitatea lui nestrămutată a constituit, 
subiectul de discuție al tuturora. A stat 
alături de ei în tot timpul îndelungatei şi 
arzătoarei logodne şi cînd în cele din 
urmă, s-au luat, el şi-a înălţat mîinile 
deasupra capetelor lor, a spus deosebit de 
convins: „Domnul să vă binecuvînteze, 
feţii mei, nu vă voi părăsi niciodată!” — şi 
s-a ţinut de cuvînt. O astfel de credinţă 
este cu totul rară pe acest pămînt locuit 
de oameni cu inimă de piatră. 

Pe nesimţite, Eng se îndrăgosti de sora 
cumnatei sale şi se însură cu ea, şi din 
ziua aceea au trăit cu toţii laolaltă zi şi 
noapte, într-o frăţie nespusă, care e 
mişcătoare şi frumoasă de privit şi este o 
usturătoare mustrare adusă mult lăudatei 
noastre civilizaţii. 

Simpatia ce există între aceşti doi fraţi 
este atit de strinsă şi de subtilă, încît 
simţămintele, impulsurile, emoţiile unuia 
sînt resimţite pe loc şi de celălalt. Cînd e 
bolnav unul, e bolnav şi celălalt; cînd unul 
simte o durere, o simte şi celălalt; cînd 
unul e miîniat, ia foc şi celălalt. Am văzut 
mai sus cu ce fericită uşurinţă s-au 
îndrăgostit amîndoi de aceeaşi fată. Acum, 


46 


din principiu, Chang se opune cu 
străşnicie oricărei forme de necumpătare. 
Cu Eng insă treaba e pe dos; fiindcă, în 
timp ce simţămintele şi emoţiile acestor 
doi oameni sînt atît de strîns împletite, 
facultăţile lor mintale sînt neîncătuşate şi 
gîndurile lor libere. Chang e înscris la 
Bunii 'Templieri şi îi sprijină cu entuziasm 
şi munceşte cu sîrg pentru orice reforme 
în folosul temperanţei. Dar, spre amara lui 
deznădejde, din cînd în cînd Eng se 
îmbată şi, fireşte, aceasta îl face pe Chang 
să fie şi el beat. Acest fapt nefericit a fost 
o mare durere pentru Chang, căci 
aproape că spulberă strădania sa în 
domeniu-i preferat de activitate. De cum 
se iveşte prilejul de a fi în fruntea unei 
mari demonstraţii a Ligii Temperanţei, 
Eng răsare alături de el, cronometric şi 
beat turtă; şi totuşi nu se află într-un hal 
mai înfiorător şi mai deznădăjduit decît 
fratele său care n-a gustat nici un pic de 
băutură. Aşa că amîndoi încep să zbiere şi 
să chiuie şi să arunce cu noroi şi cărămizi 
în Bunii Templieri; şi nici vorbă că rup 
rîndurile  procesiunii. Ar fi o vădită 
greşeală să-l pedepseşti pe Chang pentru 
faptele lui Eng; prin urmare, Bunii 
Templieri rabdă această supărătoare 
situație şi suferă în tăcere şi cu inima 
mîhnită. Au cercetat oficial şi îndeaproape 
chestiunea şi l-au găsit pe Chang 
nevinovat, i-au luat pe cei doi fraţi şi l-au 
umplut pe Chang cu apă caldă şi cu zahăr 
şi pe Eng cu whisky, şi după douăzeci şi 
cinci de minute n-a mai fost cu putinţă să 
spună care din ei era mai beat. Amîndoi 
erau beţi turtă şi, după cum duhneau, se 
vedea că erau îmbătaţi cu punciuri cu 
whisky fierbinte. Totuşi, tot timpul 


47 


principiile morale ale lui Chang erau 
neîntinate şi conştiinţa sa curată; astfel că 
toţi oamenii drepţi au fost nevoiţi a 
recunoaşte că nu era beat moralmente, ci 
numai fiziceşte. După toate principiile de 
dreptate şi după toate dovezile morale, 
omul era straşnic de cumpătat şi de aceea 
prietenilor săi li se stringea şi mai mult 
inima cînd îl vedeau cum dă mina cu o 
pompă şi încearcă să-şi întoarcă ceasul cu 
cheia de la usă. 

În aceste solemne avertismente există o 
morală, sau cel puţin un avertisment în 
aceste morale solemne, sau şi una şi alta. 
N-are a face, într-un fel este. Să luăm 
seama la acestea şi să tragem cuvenitele 
foloase de pe urma lor. 

Aş mai putea spune lucruri de natură 
instructivă despre aceste fiinţe, dar sînt 
de ajuns cele ce-am scris. 

Deoarece am uitat să menţionez mai 
înainte amănuntul acesta, amintesc acum, 
în încheiere, că virstele Fraţilor Siamezi 
sînt respectiv cincizeci şi unu şi cincizeci 
şi trei de ani. 


48 


UNIREA — BINE SAU RĂU? 


Pot să vă asigur, doamnelor şi domnilor, 
că Nevada fovea ziare foarte vioaie, în 
zilele acelea. 

Marele meu rival printre reporteri era 
Boggs de la Unirea, un reporter excelent. 

O dată la trei-patru luni se cam îmbăta, 
dar, în genere, obişnuia să bea cu măsură 
şi prudenţă, deşi totdeauna era gata să-şi 
ude  niţeluş  gitlejul împreună cu 
concurenţa. 

Avea un singur avantaj asupra mea: 
putea să capete darea de seamă lunară a 
şcolii, iar eu nu, fiindcă directorul scolii 
nu putea să sufere foaia mea — Iniţiativa. 

Intr-o noapte cu ninsoare, cînd trebuia 
să predau ziarului darea deseamă, am 
plecat întristat de acasă, gindindu-mă cum 
am să pun mîna pe document. 

Deodată, la cîţiva paşi în susul unei 
străzi pustii, am dat peste Boggs şi l-am 
întrebat unde se duce. 

— Mă duc după darea de seamă a şcolii. 

— Merg cu tine. 

— Nu, dom'le, te scutesc şi-ţi dau cale 
liberă. 

— Cum crezi. 

49 


Un băiat de la o cîrciumă trecu pe lîngă 
noi, ducînd un urcior de punch fierbinte, 
şi Boggs adulmecă cu poftă dira de 
mireasmă pe care o lăsa. 


50 


Privi cu drag după băiat şi îl văzu cum 
începea să urce scările localului ziarului 
Inițiativa. 

Zisei: 

— Aş vrea să mă ajuţi ca sa capăt 
povestea aceea cu şcoala, dar dacă tot nu 
poţi, trebuie să alerg pînă sus, la biroul 
Unirii, să văd dacă nu pot face rost de un 
şpalt după ce se va culege, deşi nu prea 
îmi închipui că are să se poată. Noapte 
bună. 

— Stai o clipă. Nu m-aş supăra să iau 
darea de seamă şi să stau cîtva timp la 
taifas cu băieţii pînă îl copiezi, dacă vrei 
să treci pe la director cu mine. 

— Acum vorbeşti omeneşte. Haidem. 

Ne-am croit drum prin zăpadă pînă la o 
depărtare de vreo două case, am luat 
darea de seamă — care era scurtă — şi am 
copiat-o repede, în biroul redacţiei 
noastre. 

Intre timp, Boggs se servea singur cu 
punch. 

I-am înapoiat manuscrisul şi am plecat 
să facem un reportaj. 

La patru dimineaţa, cînd se trăgea ziarul 
şi organizam un concert de destindere, ca 
de obicei — fiindcă unii tipografi erau 
buni cîntăreţi din gură şi alţii cîntau bine 
din ghitară şi din grozăvia aceea zisă 
acordeon — stăpînul ziarului Unirea se ivi 
şi întrebă dacă auzise cineva de Boggs şi 
de darea de seamă a şcolii. 

I-am expus cazul şi am ieşit cu toţii ca 
să-l ajutăm să găsească pe vinovat. 

L-am aflat într-o cîrciumă, stînd la o 
masă cu un felinar vechi de tinichea într-o 
mînă şi cu raportul şcolar în cealaltă, 
cuvîntind unei cete de mineri „făcuţi” 
despre nedreptatea ce se săvirşea risipind 


51 


banii statului pe învăţămînt, „cînd sute şi 
sute de oameni cinstiţi, care muncesc din 
greu, jinduiesc după whisky”. 

Ceasuri în şir luase parte la un chef pe 
cinste în tovărăşia oamenilor aceia. 

L-am luat pe sus de-acolo şi l-am dus la 
culcare. 

Desigur că în Unirea nu a apărut nici o 
dare de seamă şcolară. Boggs m-a făcut 
pe mine răspunzător, deşi eram nevinovat 
şi nu avusesem nici o intenţie sau dorinţă 
de a pune la cale lipsa raportului din 
ziarul lui şi mi-a părut la fel de rău ca şi 
altora că s-a întîmplat aşa. Am rămas însă 
buni prieteni ca mai înainte. 

În ziua cind trebuia să se ţină următorul 
raport al şcolii, tocmai atunci stăpinul 
minei Tennessee ne-a făcut rost de o 
cabrioletă şi ne-a rugat să venim acolo 
spre a scrie ceva despre mină — o cerere 
foarte obişnuită şi pe care o împlineam 
întotdeauna bucuros, cînd ni se dădea 
cabrioleta, căci, ca toată lumea, eram 
dornici de o excursie de plăcere. 

„Mina” era numai o gaură în pămînt, 
adîncă de vreo nouăzeci de picioare, şi nu 
aveai alt mijloc de a cobori înăuntru decît 
să te ţii de o fringhie şi să fii lăsat în jos 
cu un scripete. 

Muncitorii tocmai plecaseră pe undeva 
să prinzească. 

Nu eram de ajuns de puternic ca să 
învîrtesc eu de scripete şi să-l las jos pe 
Boggs, mătăhălos cum era; aşa că am luat 
în dinţi o lumînare neaprinsă, am făcut 
dintr-un capăt al frînghiei un ochi pentru 
picior, l-am implorat pe Boggs să nu 
adoarmă sau să lase scripetele să-i scape 
din mînă, şi pe urmă m-am lăsat în jos. 

Am ajuns în fundul minei plin de noroi şi 


52 


învineţit pînă la coate, dar teafăr. 

Am aprins luminarea, am cercetat 
stînca, am ales cîteva mostre şi i-am 
strigat lui Boggs să învirtească scripetele. 

N-am primit însă nici un răspuns. 

Îndată însă, acolo, sus, departe de tot, în 
rotocolul de lumină de la gura puiului, a 
răsărit un cap şi un glas s-a auzit pînă în 
fundul minei: 

— Te-ai aşezat cum trebuie? 

— M-am aşezat. Trage fringhia. 

— Stai ca lumea? 

— Stau perfect. 

— Ai putea să mai aştepţi puţin? 

— Sigur că da. N-am nici o grabă. 

— Bine — atunci, la revedere. 

— Ce? Unde te duci? 

— După raportul şcolii! 

Şi dus a fost. 

Am rămas acolo un ceas şi i-am cam 
minunat pe muncitori cind au tras 
scripetele şi au găsit atirnat de frînghie, 
în locul unei găleți cu bucăţi de stîncă, un 
om. 

M-am mai dus şi acasă pe jos — cale de 
cinci mile — urcînd colina. 

În dimineaţa următoare, ziarul nostru a 
apărut fără darea de seamă a şcolii, dar în 
schimb Unirea a avut-o în coloanele ei. 


53 


POŞTA REDACŢIEI 


„Statistician Moral” — Nu am nevoie 
de nici una din statisticile dumitale. Am 
luat tot vraful şi mi-am aprins pipa cu el. 
Nu pot suferi soiul de oameni din care faci 
parte. 'Totdeauna pui în cifre cît este de 
vătămată sănătatea omului, şi cît este de 
atins intelectul său, şi cît de mulţi dolari şi 
cenți prăpădeşte el în cursul a nouăzeci şi 
doi de ani de practicare a viciului fatal: 
fumatul; şi cu viciul la fel de fatal de a bea 
cafea, şi de a juca din cînd în cînd biliard, 
şi de a bea un pahar cu vin la masă etc., 
etc., etc. Şi socoteşti într-una cîte femei 
au murit arse de pe urma primejdioasei 
mode de a purta rochii cu prea multe 
volănaşe etc., etc., etc. Niciodată nu vezi 
decît latura urîtă a lucrurilor. Eşti orb faţă 
de faptul că majoritatea bătrînilor din 
America fumează şi beau cafea, deşi — 
după teoria dumitale — ar fi trebuit să 
moară de tineri, şi că o seamă de bătrîni 
englezi foarte zdraveni, beau vin şi rămîn 
în viaţă, iar burduhănoşii olandezi beau şi 
fumează şi la bătrineţe după pofta inimii 
şi totuşi îmbătrînesc şi se îngraşă mereu. 


54 


Şi niciodată nu cauţi să afli cîtă mîngiiere 
palpabilă, cîtă destindere şi bucurie simte 
un om în cursul vieţii de pe urma 
fumatului (ceea ce valorează de zece ori 
mai mult decît banii pe care i-ar economisi 
dacă s-ar lăsa de fumat), nici nu socoteşti 
teribila cantitate de fericire pierdută în 
cursul unei vieţi de soiul dumitale de 
oameni, care nu fumează. Fireşte că poţi 
pune bani deoparte, neîngăduindu-ţi timp 
de cincizeci de ani toate aceste mici 
bucurii vicioase; dar atunci, ce mai poţi 
face cu banii? La ce-i poţi folosi? Banii nu- 
ţi pot mîntui sufleţelul. Singurul folos ce-ţi 
pot aduce banii este acela de a-ţi asigura 
confortul şi bucuria în viaţa aceasta; prin 
urmare, de vreme ce eşti duşmanul 
confortului şi al bucuriei, la ce să mai 
strîngi avere? N-are să-ţi meargă dacă îmi 
spui că îi poţi folosi în scopuri mai bune, 
îndestulindu-ţi masa şi făcînd pomeni şi 
sprijinind asociaţii religioase, fiindcă ştii 
singur că oamenii ca dumneata, care nu 
au nici măcar vicii, nu dăruiesc niciodată 
măcar un cent şi că vă mîncaţi atîta de 
sub unghie, încît sînteţi totdeauna sfrijiti 
şi lihniţi. Şi nu îndrăzniţi niciodată să 
rideţi în timpul zilei, de teamă ca vreun 
biet nenorocit — văzîndu-vă bine dispuşi 
— să nu încerce, să vă ceară cu împrumut 
un dolar; iar în biserică staţi totdeauna în 
genunchi, cu ochii în jos, cînd se trece cu 
cutia milelor; şi niciodată nu declaraţi 
agenţilor fiscali toate veniturile. Ştii prea 
bine şi dumneata toate astea, nu-i aşa? 
Bine, dar atunci de ce vă chinuiţi zilele 
voastre amărite, ca să ajungeţi la bătrineţi 
ofilite şi anevoiase? De ce să mai 
agoniseşti bani cu totul nefolositori? Într- 
un cuvînt, de ce nu te duci undeva să mori 


55 


şi să nu mai încerci a amăgi oamenii ca să 
se facă la fel de făţarnici şi de nesuferiţi 
ca şi voi, prin neincetatele şi uricioasele 
voastre „statistici morale”? Desigur, nici 
eu nu laud risipa şi nu mă lăfăiesc în ea — 
dar nu am nici o fărimă de încredere într- 
un om care nu are de răscumpărat nici un 
fel de vicii mărunte, aşa că nici nu vreau 
să mai aud de dumneata. Cred că eşti una 
şi aceeaşi persoană cu omul care 
săptămîna trecută mi-a citit o polologhie 
lungă despre viciul înjositor de a fuma 
trabucuri şi-apoi te-ai întors şi, în lipsa 
mea, cu 


56 


mănuşile dumitale ruşinoase, speciale 
împotriva focului, mi-ai cărat frumoasa 
sobă din salon. 


„Simon Wheeler” — Sonora — Chiar 
acum mi-au căzut în mînă următoarele 
observaţii, atît de simple şi mişcătoare, 
însoţite de un poem — sosite din bogata 
regiune auriferă Sonora: 

Domnului Mark Twain. Pastorul de mai jos, pe 
care l-am pus în poezia cu titlul Făcea tot ce putea, 
era unul din cele mai neprihănite suflete ce s-a 
pomenit vreodată şi nu-i om care să-l fi cunoscut şi 
să nu fi simţit în inima lui bucurie cînd bietul ins s- 
a cărat de aici şi s-a înapoiat învîrtindu-se în 
„State”. Se pripăşise pe-acilea de pe la început şi 
era cel mai îndemînatic om pe care l-am văzut în 
viaţa mea la pus laba pe orice-i pica — cel puţin 
asta-i părerea mea. Ce voios era, un băiat de viaţa 
şi nu sta niciodată locului, parcă-l mînca ceva. 
Nimeni nu poa' să spună că l-a văzut vreodată 
făcînd ceva doar pe juma'. Darul lui era să ţină 
predici da' nu era el omul care să se dea înapoi de 
la niscaiva învîrteli, dacă meseria nu-l procopsea! 
Nu — stimabile domn — nu rămînea dumnealui cu 
braţele încrucişate. Alerga cu limba scoasă după 
orice pleaşcă... Ultima lui ispravă a fost să-şi pună 
tot teancul pe „regi-cu” (socotind să-i intre, da' 
nici pomeneală) cînd era „cartea” contra lui, şi nici 
vorbă, pricepi şi mătăluţă, că s-a ars. Aşa că a 
rămas mofluz, cum s-ar zice, şi a spălat putina. A 
întins-o voios spre casă, da' fără nici-o para 
chioară. L-am fost cunoscut pe omul ăsta talantat 
în Arkansau, şi de-aţi vrea să tipăriţi acest umilit 
prinos la iscusinţa lui strălucită mult îl veţi în 
datora pe ne fericitul lui pretin. 


FĂCEA TOT CE PUTEA 


De era-o mină de săpat 

Cu zel el începea; 

În cor de era de cîntat, — 
57 


Făcea tot ce putea. 


De era muncă, hop şi el, 
De fel nu s-odihnea 

Sau soţ-ori-făr' de — iar la fel, 
Făcea tot ce putea. 


58 


De predica pe miza lui, 
Din est în vest mergea, 
Din nord spre sud — în cald şi ger 


Făcea tot ce putea. 


Pe-un păcătos îl dobora (în 
Hades)! 
Cu-n pumn îl năucea; 
Apoi lua cartea de rugăciuni, 
valsa, 
Făcea tot ce putea. 


Omul cînta, urla şi se ruga, 

Dansa şi bea, glumea, 

Minţea, fura — toate la fel — 
Făcea tot ce putea. 


Orice era gata să facă, 
Cu zel se apuca, 

Şi orişice contract avea, 
Făcea tot ce putea”. 


Într-adevăr, omul aeesta era înzestrat cu 
„sinzaţionaleapucături” şi este o fericire 
pentru mine să îmbălsămez amintirea 
strălucirii lor în aceste coloane. Dacă nu s- 
ar întîmpla ca, anul acesta, recolta poetică 
să fie neobişnuit de mare şi atît de coaptă 
şi răscoaptă în California, te-aş încuraja s- 
o ţii mai departe cu scrisul, domnule 
Simon Wheeler; însă, aşa cum stau 
lucrurile, s-ar putea să fie prea mare risc 
pentru dumneata —ca să înfrunţi o 
concurenţă aşa de puternică. 


„Cerşetor de profesie” — Nu, nu eşti 
obligat să iei la paritate bancnotele verzi. 


1 Aci mi-am îngăduit o mică libertate cu 
manuscrisul original. „Hades" nu cade aşa de 
bine ca ritm, ca şi celălalt cuvînt de o silabă, 
dar sună mai frumos (n. a.). 

59 


„Melton Mowbray?“  DutchFlat. — 
Acest corespondent trimite o groază de 
poezele şi spune că la Dutch Fiat au fost 
apreciate ca foarte bune. Dau o mostră cu 
versurile: 


Asirienii năvălind ca lupul peste oi, 

Cu cohorte sclipind de aur şi purpuri, 
Cu şiraguri de lăncii ca stelele pe mări, 
Cînd albastrul val ajunge-n Galileia. 


Aşa! Asta-i de ajuns. Dacă pentru Dutch 
Flat poate să fie o poezie foarte bună, 
pentru metropolă însă nu merge. Este 
prea plată şi plingăreaţă; sună ca laptele 
covăsit curgind dintr-un urcior. Ar trebui 
să dai oamenilor ceva însufleţit — ceva 
cam ca „Johnny vine glonţ acasă”. In orice 
caz, mai fă exerciţii şi poate că ai să 
reuşeşti. Ai o scînteie de geniu, care 
deocamdată este înecată în prea multe 
smiorcăieli, 


„Cîntăreţ, amator de serenade” 
Da, îţi voi da cîteva sfaturi, şi chiar cu 
mare plăcere. Trăiesc într-un cartier bine 
aprovizionat cu tinere domnişoare şi prin 
urmare sînt cumplit de simţitor în privinţa 
serenadelor. Uneori, chiar sufăr. În primul 
rind, fă bine şi îţi acordează totdeauna 
instrumentele, înainte de a ajunge la trei 
sute de paşi de destinaţie. Asta îţi va în- 
gădui să-ţi iei prin surprindere adoratele; 
într-adevăr, le va face o surpriză plăcută, 
atrăgindu-le numaidecît atenţia asupra 


2 Această glumă, publicată într-un ziar din San 
Francisco, a fost luată în serios de ziarele de 
provincie, unde au apărut numeroase şi 
vehemente proteste împotriva autorului şi a 
redactorului, care nu ştiuseră că rîndurile 
incriminate erau „scrise de Byron" (n.a). 

60 


muzicii dumitale. Va uimi de asemeni 
pisicile şi câinii, făcîndu-i să-şi piardă 
prezenţa de spirit, astfel că — dacă te 
grăbeşti — poţi termina treaba înainte ca 
ei să-şi vină în fire şi să te întrerupă. Pe 
deasupra, nu este nimic atrăgător în 
sunetele produse de acordarea unei 
grămezi de ghitare şi viori melancolice şi 
apoi o asemenea treabă nu pare de loc 
demnă de o ceată de tineri zdraveni, 
sentimentali şi răpiți de dragoste. In al 
doilea rînd, drege-ţi-vă gitlejurile şi tuşiţi 
toată tusea necesară, înainte de a ajunge 
pe cîmpul de luptă. Am cunoscut o tînără 
domnişoară care a sărit din somn ca arsă 
din pricina unor asemenea tuse şi 
strănuturi, atît de neaşteptate, încît biata 
fată şi-a închipuit că îi fusese împresurată 
casa de pacienţii spitalului învecinat. 
Crezi că după asta muzica a mai putut să 
o fericească? În al treilea rînd, nu sta 
chiar în poartă ca să zbieri, ci du-te în 
mijlocul străzii sau, şi mai bine, pe 
trotuarul celălalt. Depărtarea dăruieşte 
vrajă sunetelor. Dacă ai avut grijă să-i dai 
mai dinainte a înţelege că i se va face o 
serenadă, fata se va dumeri pe loc cui îi 
este adresată muzica, şi aşa, ocupînd o 
poziţie neutră în mijlocul străzii, poate că 
toţi vecinii din jur vor subscrie acţiuni la 
serenada dumitale şi te vor invita să 
ciocneşti un pahar de vin cu ei. In al 
patrulea rînd, nu cînta o operă de la un 
cap la altul; o singură bucată o mult prea 
de ajuns. În al cincilea rînd, să nu cînţi 
cumva Lilly Dale. Adînca mulţumire, pe 
care cei mai mulţi dintre noi o resimt, 
cugetind că fata despre care vorbeşte 
cîntecul a murit de-a binelea, este mereu 
stricată de reînvierea lugubrului bocet, de 


61 


către oameni de teapa dumitale. În al 
şaselea rînd, nu-l lăsa pe tenorul dumitale, 
care mai mult urlă decît cîntă, să urce cu 
o octavă mai sus decît tot restul corului şi 
să rămînă atirnat acolo, făcînd să 
scrişnească din dinţi pe locatarii caselor 
înşiruite pînă la patru răspîntii şi, mai 
presus de orice, nu-l lăsa să cînte un solo. 
Probabil că nimic pe lume nu sugerează 
mai bine mulţumirea senină şi fericirea 
desăvirşită, decît priveliştea unui vițel 
care mestecă o cîrpă de vase — dar lucrul 
care se apropie cel mai mult de asta este 
piţigăiatul tenor al dumitale,  stînd 
deoparte, într-o poză leşinată, cu capul 
răsturnat pe spate şi zgiindu-se la lună, în 
timp ce ciripeşte deznădăjduitul solo. Te 
rog să nu treci cu prea multă uşurinţă 
peste aceste chestiuni, dragă prietene, ci 
să le cîntăreşti cu toată seriozitatea 
cuvenită. In al şaptelea rînd, după ce aţi 
stîrnit toate găinile şi toţi cîinii şi motanii 
din vecinătate şi i-aţi aţiţat la o frenezie 
de croncănituri, cotcodăceli, mieunături şi 
schelălăieli, luaţi-vă la spinare 
instrumentele fioroase şi căraţi-vă acasă. 
In al optulea rînd, de îndată ce începeţi, 
vîră-i tenorului un căluş în gură; altfel, din 
cînd în cînd, are să dea drumul la zbieret, 
ca să vestească lumea că se află şi el pe- 
acolo. Se ştie prea bine că tenorul 
dumitale 


62 


amator este cea mai îngimfată din toate 
făpturile Domnului. În al zecelea rînd, 
lasă-te păgubaş cu serenadele; este un 
obicei ticălos, nenorocit şi subversiv, un 
adevărat blestem pentru toate sufletele 
obosite, dornice să doarmă şi să se 
odihnească. 


„St. Clair Higgins” — Los Angeles. 


„Viata mea e un dezastru! Am iubit cu patimă, 
am adorat nebuneşte, iar aleasa inimii mele s-a 
răcit şi îi dăruieşte altuia afecțiunea ei. Ce mă 
sfătuiţi să fac? 


Să-ţi îndrepţi şi dumneata afecțiunea 
asupra alteia — sau a mai multora, dacă 
se găsesc destule cărora să le dai tîrcoale. 
De asemeni, caută cu tot dinadinsul să o 
faci nefericită pe fosta dumitale adorată. 
Romanele răspîndesc absurda idee că cu 
cît fata e mai fericită cu un alt bărbat, cu 
atit mai fericit se simte fostul iubit pe care 
l-a respins. Nu te lăsa amăgit de 
asemenea nerozii. Cu cît va găsi fata mai 
multe motive să-i pară rău că nu s-a 
măritat cu dumneata, cu atit te vei simţi 
mai încîntat. Nu este poetic, dar este o 
învăţătură grozav de sănătoasă. 


„Arithmeticus” — Virginia, Nevada. 


„Dacă unei ghiulele de tun îi trebuie 3 1/3 
secunde ca să străbată patru mile, şi 3 3/3 secunde 
ca să străbată următoarele patru, şi 3 5/8 ca să 
străbată celelalte patru următoare şi dacă viteza 
urmează să scadă, în aceeaşi proporţie, cît timp îi 
va trebui ca să facă o mie cinci sute de milioane de 
mile?” 

Habar n-am. 


63 


„Studios ambițios” — Oakland. Da; ai 
dreptate — America n-a fost descoperită 
de Alexander Selkirk. 


„Îndrăgostit respins”. 


„Am iubit-o şi o mai iubesc încă pe frumoasa 
Edwitha Howard şi aveam de gînd să mă însor cu 
ea. Totuşi, în timpul unei trecătoare absenţe de-a 
mea la Benicia, săptămîna trecută, vai! s-a măritat 
cu Jones. Oare e drept ca fericirea-mi să fie 
nimicită pe viaţă? Nu mai există nici un mijloc de a 
îndrepta situaţia?” 


Desigur că există. Toate legile, scrise şi 
nescrise, sînt de partea dumitale. Intenția 
şi nu actul constituie crima — cu alte 
cuvinte, constituie fapta. Dacă-i spui celui 
mai intim prieten prostule, intenționînd 
să-l insulţi, e o insultă; dar dacă i-o spui în 
glumă şi fără gînd să-l insulţi, nu e o 
insultă. Dacă descarci accidental un pistol 
şi ucizi un om, poţi să te plimbi liber, 
fiindcă n-ai săvirşit nici o crimă; dar dacă 
încerci să ucizi un om şi intenționezi în 
mod vădit să-l ucizi, însă dai greş, legea 
totuşi consideră că intenția constituie 
crima şi eşti vinovat de asasinat. Ergo, 
dacă te-ai fi căsătorit cu  Edwitha 
accidental şi fără să intenţionezi în mod 
real să te însori, n-ai fi fost de loc căsă- 
torit cu-adevărat cu ea acuma, fiindcă 
actul cununiei nu poate fi complet fără 
intenţie. Şi ergo, strict în spiritul legii, 
deoarece în mod deliberat intenționai să 
te însori cu Edwitha şi nu te-ai însurat, 
totuşi eşti căsătorit cu ea — deoarece, 
după cum am spus mai înainte intenția 
constituie crima. Este limpede ca bună 


64 


ziua că Edwitha este soţia dumitale şi 
mijlocul pe care îl ai de a îndrepta situaţia 
este să iei un ciomag şi să-l cotonogeşti cît 
mai tare pe Jones. Orice bărbat are 
dreptul să-şi ocrotească soţia împotriva 
avansurilor altor bărbaţi. Dar mai ai şi 
altă alternativă: te-ai căsătorit primul cu 
Edwitha, datorită intenţiei dumitale atît 
de hotărite şi acum o poţi acţiona în ju- 
decată pentru bigamie, deoarece ulterior 
s-a măritat cu Jones. Mai există însă şi un 
alt aspect al acestui caz complicat: 
intenționai să te căsătoreşti cu Edwitha şi 
în consecinţă, conform legii, ea este soţia 
dumitale — în privinţa asta nu mai încape 
discuţie; dar ea nu s-a căsătorit cu 
dumneata — şi dacă nu a intenționat 
niciodată să te ia de soț, desigur că nu eşti 
soţul ei. Ergo, măritîndu-se cu Jones, s-a 
făcut culpabilă de bigamie, fiindcă în 
momentul acela era soţia altui bărbat, 
ceea ce pînă acum se leagă perfect, dar, 
pe de altă parte — nu sezisezi? — nu avea 
nici un alt soţ, cînd s-a măritat cu Jones, şi 
prin urmare nu era culpabilă de bigamie. 
Acum, după această concepţie asupra 
cazului, Jones s-a însurat cu o celibatară, 
care era în acelaşi timp văduvă şi soția 
altui bărbat; şi care totuşi nu avea nici un 
soț şi nici nu avusese vreodată şi nu 
avusese nici o intenție de a se mărita şi, 
de aceea, desigur că nu fusese niciodată 
măritată. Şi tot după acelaşi raţionament 
dumneata eşti burlac, fiindcă nu ai fost 
niciodată soțul cuiva, dar totodată bărbat 
însurat, fiindcă ai o soţie care trăieşte şi, 
din toate punctele de vedere, văduv, 
fiindcă ţi s-a răpit soţia; ba şi un măgar şi 
jumătate — şi asta în primul rînd — 
fiindcă ai plecat la Benicia cînd treburile 


65 


erau atît de încîlcite. Dar în acest moment 
m-am încurcat şi eu, şi încă în aşa hal în 
firele acestui caz extraordinar încît mă 
văd silit să renunţ la orice încercare de a 
te mai sfătui, căci s-ar putea să fiu confuz, 
şi să nu izbutesc să mă fac înţeles. Cred 
totuşi că aş putea să continuu 
raţionamentul de unde l-am lăsat şi, urmă- 
rindu-l îndeaproape o bucată de vreme, să 
fiu în stare — spre mulţumirea dumitale — 
a face dovada fie că nu ai existat 
niciodată, fie că acum eşti mort şi, prin 
urmare, nu ai nici o nevoie de 
necredincioasa Edwitha. Cred că aş putea 
face asta pentru dumneata, dacă ţi-ar 
aduce vreo mîngiiere. 


„Arthur Augustus” — Nu, n-ai 
dreptate; asta este metoda cea mai 
nimerită de a arunca o cărămidă sau un 
tomahawk; dar nu se prea potriveşte cu 
rostul unui buchet, căci dacă te 
ambiţionezi să faci aşa, poţi lovi pe cineva. 
De aceea, întoarce-ţi buchetul pe dos, ia-l 
de lujere şi lansează-l cu o avîntare în sus. 
Ai aruncat vreodată cu discul? Cam aşa 
vine şi asta. Obiceiul de a azvirli cu 
cutezanţă imense buchete solide, de 
mărimea şi greutatea unor verze premiate 
la expoziţii — şi asta de la înălţimea 
ameţitoare a galeriei — este primejdios şi 
foarte pasibil de pedeapsă. Uite, alaltăieri 
seară, la Academia de Muzică, tocmai 
după ce Signorina... sfirşise delicioasa 
melodie „Ultimul trandafir al verii”, unul 
din aceste tăvăluguri florale spintecă 
văzduhul în mijlocul aplauzelor şi dacă 
Signorina nu s-ar fi ferit deodată la 
dreapta, ar fi virit-o în podea ca pe-un 
piron. Fireşte că buchetul era trimis cu 


66 


intenţii bune; dar cum ţi-ar fi plăcut să fii 
ținta lui? Un compliment sincer e 
totdeauna o bucurie pentru o doamnă, cîtă 
vreme nu o dobori la pămînt cu el. 


„Tinără mamă” — Aşadar socoţi că un 
prunc este o fărimă de frumuseţe şi o 
bucurie veşnică? Ei, da, ideea îmi suride, 
dar nu este originală, căci fiecare vacă 
gîndeşte la fel despre viţelul ei. Poate că 
vaca nu gîndeşte asta atit de distins, dar 
tot o gindeşte. Cinste vacii pentru aşa 
ceva! Toţi cinstim mişcătorul instinct 
matern, oriunde îl găsim — fie că se află 
în casa desfriului sau în smeritul staul. 
Dar zău aşa, cucoană, cînd încep să 
cercetez problema sub toate înfăţişările, 
găsesc că spusa dumitale nu se dovedeşte 
întemeiată în toate împrejurările. Un plod 
murdar şi neşters la nas, nu poate fi 
socotit — cu bună ştiinţă — drept ceva 
frumos, şi de vreme ce pruncia ţine doar 
trei anişori, nici un prunc nu are cum fi o 
bucurie „veşnică”. Mă doare să năruiesc 
chiar dintr-o singură frază două treimi din 
frumosul dumitale sentiment, dar poziţia 
mea la această tribună mă sileşte să nu te 
las a înşela şi rătăci publicul cu figurile 
dumitale de stil. Cunosc în acest oraş o 
fetiţă de optsprezece luni, care nu poate 
rămîne „bucurie” nici măcar douăzeci şi 
patru de ore în şir — ca să nu mai spunem 
„pe veci”. Fetiţa asta are cîteva din cele 
mai deosebite ciudăţenii de caracter şi de 
apetit, din cîte mi-au văzut vreodată ochii. 
Voi întocmi aici un inventar al operaţiilor 
acestui plod (concepute, plănuite şi duse 
la capăt de el însuşi, fără sugestii sau 
ajutor din partea mamei sale sau ale 
altcuiva) în cursul unei singure zile, şi 


67 


ceea ce voi spune poate fi întărit cu 
jurământ de martori. 

La aperitiv a mîncat o duzină de pilule 
mari bluemass, cu cutie cu tot; pe urmă s- 
a rostogolit pe scări şi s-a ridicat — cu un 
cucui vînăt şi purpuriu drept în frunte — 
după care a pornit în căutarea altor des- 
tinderi şi distracţii. A găsit un bibelou de 
sticlă îm- 


68 


podobit cu lucrătură de aramă — l-a spart 
şi a mîncat sticla şi pe urmă a înghiţit 
arama. Apoi, a băut vreo douăzeci de 
picături de laudanum şi mai bine de o 
duzină de linguri de supă cu alcool tare 
camforat. N-a luat mai mult laudanum din 
pricină că nu se mai găsea prin casă. 
După asta s-a întins pe spate şi şi-a vîrît la 
vreo cinci-şase degete adincime în gitlej 
un baston din os de balenă, cu cap de 
argint, l-a înţepenit acolo şi mama abia a 
putut să tragă bastonul afară, fără să 
tragă o dată cu el şi o bucată de copil. 
Apoi, fiind iar înfometată de sticlă, fetiţa a 
sfărîmat cîteva pahare de vin şi s-a apucat 
să mănînce şi să înghită cioburile, fără să ia 
în seamă două-trei tăieturi. După aceea, a 
mîncat o grămadă de unt, piper, sare şi 
chibrituri de California, luînd câte-o 
linguriţă de unt, una de piper, una de sare 
şi trei-patru chibrituri chimice la fiecare 
înghiţitură. (Voi sublinia. aci că acestei 
„fărime de frumuseţe” îi plac chibriturile 
vopsite şi mănîncă oricîte poate găsi, dar 
preferă chibriturile de California, ceea ce 
socotesc a fi un compliment mai mult 
decît preţios pentru industria noastră, cu 
atit mai mult cu cît vine din partea unei 
fiinţe prea tinere ca să fie linguşitoare.) 
Apoi şi-a spălat capul cu săpun, şi apă, 
mîncînd după aceea săpunul rămas şi bînd 
cîţi clăbuci a tinut-o burta; după care a 
ieşit afară şi a luat cu familiaritate vaca 
de coadă, căpătind nişte copite în cap. În 
rarele momente ale zilei, cînd se întîmpla 
ca această „bucurie veşnică” să nu aibă 
nimic mai deosebit de făcut, îşi folosea 
timpul cu căţăratul prin toate locurile şi 
cu căzutul din ele, betegindu-se mereu în 
cursul acestor operaţiuni. Cît este de 


69 


tînără, tot spune destul de limpede multe 
cuvinte; şi discută simplu şi fără ocoluri, 
punînd fără ocolişuri punctul pe i. Ea este 
aceea care deschide convorbirea cu orice 


străin — fie bărbat, fie femeie — cu 
aceeaşi formulā: „Ce faci, Jim?” 
Necunoscînd îndeajuns obiceiurile 


copiilor, se prea poate să fi umflat eu 
unele lucruri, care s-ar putea să nu pară 
atît de uluitoare cuiva obişnuit cu lumea 
copilăriei. Totuşi, nu cred că este cazul, 
şi de aceea repet că relatarea mea 
asupra 


70 


isprăvilor acestei copiliţe este strict 
adevărată şi — dacă se îndoieşte cineva — 
o pot chiar înfăţişa. Mai mult încă, susţin 
că plodul va înghiţi orice i se va da 
(rezervîndu-mi dreptul de a exclude 
nicovalele) şi că va cădea din orice loc 
poate fi ridicată  (stipulind doar ca 
preferința ei de a ateriza în cap să fie 
respectată şi, în consecinţă, să fie aleasă o 
înălţime destul de mare care să-i îngăduie 
a face căzătura după plac). Dar descopăr 
că m-am depărtat de gubiect; de aceea, 
fără să mai aduc alte argumente, îmi voi 
repeta convingerea că nu toți pruncii sînt 
o frîntură de frumuseţe şi bucurii veşnice. 


„Arithmeticus” Virginia, Nevada. 


„Sînt un studios al matematicilor, plin de 
entuziasm pentru ele, şi este nespus de supărător 
pentru mine să descopăr că progresul îmi este 
mereu stînjenit de unele misterioase amănunte ale 
tehnicei aritmetice. Aşa că vă rog să-mi spuneai ce 
deosebire este între geometrie şi conchologie?” 


Iar ai răsărit cu farafasticurile dumitale 
aritmetice, cînd pe mine mă doare capul, 
fiind răcit cobză. Dacă ai fi putut vedea 
disprețul care mi-a întunecat chipul acum 
o clipă şi a fost risipit pe loc — de la 
centru în toate direcţiile — ca o oglindă 
spartă, de ultimul meu strănut, nu mi-ai 
mai fi pus niciodată întrebarea asta 
nenorocită. Conchologia este o ştiinţă 
care nu are nimic de-a face cu 
matematicile, ea ocupindu-se doar cu 
scoicile. În acelaşi timp, un om care 
desface stridii pentru un hotel, sau 
mănîncă scoici umplute, sau face o salbă 


71 


din cochilii nu este la drept vorbind un 
concholog — are haz ce zic eu, dar cu un 
agramat ca dumneata, stric orzul pe gişte. 
Compară acum conchologia cu geometria 
şi vei vedea care-i deosebirea, căpătind 
astfel răspunsul la întrebare. Dar nu mă 
mai chinui cu alte grozăvii aritmetice 
(detest cifrele!) pînă nu afli că am scăpat 
de răceală. In clipa aceasta, încerc cea 
mai vajnică antipatie pentru 


12 


dumneata, căci tocmai acum te-ai apucat 
să mă necăjeşti, cînd nu-s în stare de 
altceva decît să strănut, să mă înfurii şi să 
prefac în atom batistele. Dacă te-aş avea 
acum în raza de acţiune a nasului meu, ți- 
aş zbura creierii. 


73 


RUŞINOASA PERSECUTARE 
A UNUI BĂIEŢAŞ 


Deunăzi, în San Francisco, „un băieţaş 
bine îmbrăcat a fost arestat în drum spre 
şcoala de duminică şi aruncat în 
închisoare, pentru că azvirlise cu pietre în 
nişte chinezi”. 

Ce caz caracteristic pentru justiţia 
noastră omenească! Ce jalnică ilustrare a 
tendinței noastre de a tiraniza pe cei slabi! 
Oraşul San Francisco nu prea are de ce se 
mîndri cu tratamentul aplicat bietului 
băieţaş. Ce educaţie a primit copilul? De 
unde să fi ştiut el că nu e bine să dai cu 
pietre într-un chinez? Înainte de a ne 
pronunţa împotriva lui, în cor cu toţi 
locuitorii indignaţi ai oraşului — să-i dăm 
o şansă — să ascultăm cuvîntul apărării. 

Eroul nostru era un băiat „bine 
îmbrăcat” şi frecventa şcoala de duminică; 
de aceea este mai mult ca sigur că părinţii 
lui erau oameni instruiți şi cu stare, dar 
înzestrați de natură cu destulă ticăloşie 
pentru a fi dornici să citească ziarele şi să 
se bucure de ele. In felul acesta, băieţaşul 
nostru a avut prilejul de a învăţa să facă 
fapte bune nu numai duminica, ci şi în 
fiecare zi a săptămînii. 

În felul acesta a aflat el că în marea ţară 

74 


a Californiei, veneticul John! trebuie să 
plătească pentru dreptul de a căuta aur, 
biruri mai mari decît prevede legea, în 
timp ce străinului Patrick? i se îngăduie să 
caute aur fără să plătească nimic. Şi asta 
probabil din cauză că degeneratul mongol 
nu cheltuieşte nici un ban pentru whisky, 
în timp ce rafinatul celt nu poate trăi fără 
această băutură. 

Astfel a descoperit el că un număr 
apreciabil de agenţi fiscali — ar fi nedrept 
să se spună că toţi — nu se mulţumesc să 
încaseze birurile o singură dată, ci de 
două ori; iar acest procedeu, în măsura în 
care este folosit exclusiv pentru a 
descuraja pe chinezi să imigreze în 
regiunile miniere, e foarte mult apreciat şi 
pe deasupra, socotit a fi deosebit de 
ingenios. 

În felul acesta, a aflat el că dacă un alb 
fură o sită pentru filtrarea aurului (prin 
„albi” înţelegem pe spanioli, mexicani, 
portughezi, irlandezi, hondurasieni, 
peruvieni, chilieni, etc., etc.), e izgonit din 
tabără; iar dacă un chinez face acelaşi 
lucru, e spînzurat. 

În felul acesta a aflat el că în numeroase 
regiuni de pe întinsa coastă a Pacificului 
simţul dreptăţii e atît de puternic şi de 
nestăvilit în sufletele oamenilor, încît ori 
de cîte ori se săvirşeşte vreo crimă 
misterioasă, ei spun: „Chiar de-ar fi să se 
prăbuşească cerul, să se facă dreptate!” şi 
se duc întins să spînzure vreun chinez. 

În felul acesta a aflat el că cercetind 
prima jumătate din rubrica zilnică a 


1 Poreclă dată chinezilor emigraţi în America 
—,„John de Chinaman" (n.t.) 
2 Poreclă dată irlandezilor emigraţi în America 
(n.t.). 

75 


„faptelor diverse”, reiese că poliţia din 
San Francisco fie că doarme, fie că a 
încetat din viaţă şi cercetînd cealaltă 
jumătate, s-ar părea că reporterii sînt de-a 
dreptul înnebuniţi de admiraţie în faţa 
abilității şi curajului neînfricat, drăcesc, al 
aceleiaşi poliţii. Ei descriu cu entuziasm 
cum „vigilentul poliţist cutare” a prins pe 
o secătură de chinez care fura pui de 
găină şi l-a dus imediat la închisoarea ora- 
şului. Apoi cum „curajosul poliţist cutare” 
supraveghea în linişte fiece mişcare a 
„unui fiu al lui Confucius, cu ochii 
migdalaţi, care nu bănuia nimic” (nu se 
poate spune că reporterul dumneavoastră 
nu are haz) — urmărindu-l peste tot cu 
acel aer absent şi nepăsător, pe care ştie 
întotdeauna să-l simuleze cu atîta 
măiestrie această enigmatică fiinţă care 
este, cînd nu doarme, polițistul nostru din 
categoria  salarizată cu patruzeci de 
dolari. Ei arată cum acesta pune mîna pe 
chinez tocmai în momentul în care 
nenorocitul atinge în mod suspect 
legăturica de merinde lăsată de cineva în 
drum; de asemenea, ei descriu felul în 
care un poliţist a făcut cutare minunată 
ispravă, un altul o altă ispravă şi cutare o 
alta şi aşa mai departe, fiecare din aceştia 
isprăvea, avind drept uluitoare ţintă cîte 
un chinez vinovat de cine ştie ce delict de 
doi bani, un nenorocit a cărui greşeală 
trebuie să capete proporţii uriaşe, pentru 
a abate atenţia opiniei publice de la 
adevărații tilhari rămaşi nepedepsiţi şi 
pentru a o împiedica să observe că aceşti 
faimoşi poliţişti primesc leafă pe degeaba. 

În felul acesta a aflat băieţaşul nostru că 
Adunarea legislativă, conştientă de faptul 
că în baza Constituţiei sale, America 


76 


trebuie să fie un refugiu pentru săracii şi 
asupriţii tuturor naţiunilor şi că, de aceea, 
săracii şi asupriţii dornici să afle adăpost 
sub aripa noastră, nu trebuie să fie impuşi 
la o taxă care să nu le mai îngăduie 
intrarea — a votat o lege prin care orice 
chinez trebuie să fie vaccinat în momentul 
debarcării, chiar pe chei, şi să plătească 
pentru acest serviciu zece dolari 
medicului numit de stat, cînd se ştie că în 
San Francisco există nenumărați medici 
care ar fi bucuroşi să vaccineze pentru 
cincizeci de cenți. 

În felul acesta a aflat băieţaşul nostru că 
un chinez nu se bucură de nici unul din 
drepturile pe care toţi oamenii sînt datori 
să le respecte; că el nu poate avea 
suferinţe care să merite compătimirea 
cuiva; că nici viaţa, nici libertatea lui nu 
mai valorează un ban în clipa în care un 
alb are nevoie de un ţap ispăşitor; că 
nimeni nu iubeşte pe chinezi, că nimeni 
nu leagă prietenie cu ei, că nimeni nu le 
cruţă vreo suferinţă, cînd poate să-i facă 
să sufere; toată lumea, fiecare individ în 
parte, grupuri de oameni şi însăşi maies- 
tatea sa statul se comportă la fel, urînd, 
înjosind şi prigonind pe aceşti umili 
străini. 


77 


De aceea, ce putea fi mai firesc decît ca 
băieţaşul acesta vesel, care se grăbea 
spre şcoala de duminică, avînd mintea 
plină de proaspete îndemnuri la fapte 
nobile şi virtuoase, să-şi spună: „Uite un 
chinez! Dacă nu arunc cu pietre în el, 
Dumnezeu nu mă va iubi”. 

Şi pentru această faptă a fost arestat şi 
azvirlit în închisoarea oraşului. 

Întreaga ambianţă îl învățase că a 
arunca cu pietre într-un chinez este o 
faptă nobilă şi cuvioasă şi cu toate 
acestea, de îndată ce a încercat să-şi facă 
datoria, l-au şi pedepsit pentru aceasta pe 
el, mititelul care îşi dăduse seama din 
totdeauna că una din  distracţiile 
principale ale poliţiştilor este de a se des- 
făta în linişte privind cum măcelarii din 
strada Brannan — la periferie, aproape de 
Rafinăria de aur — îşi asmut dulăii 
împotriva unor chinezi inofensivi care sînt 
siliţi să fugă ca să scape cu viaţă. 

Amintindu-ne de lecţiile de umanitarism 
care se predau tineretului de pe întreaga 
coastă a Pacificului, nu putem să nu 
considerăm drept o culme a inconsec- 
venţei zelul virtuos cu care bunii părinţi ai 
urbei San Francisco proclamă (aşa cum au 


1 Am multe amintiri de acest fel în minte, dar 
acum mă gîndesc la una în special, anume 
cînd măcelarii din strada Brannan au asmuţit 
cîinii asupra unui chinez, care trecea liniştit 
cu un coş de rufe pe cap. În timp ce ciinii îi 
sfişiau carnea, unul din măcelari a întețit 
rîsetele publicului spărgîndu-i chinezului cu o 
cărămidă cîţiva dinţi, pe care acesta i-a 
înghiţit. Poate că această întîmplare îmi 
stăruie în memorie cu o îndărătnicie 
răuvoitoare, din pricină că pe vremea aceea 
lucram la un ziar din San Francisco şi nu mi s- 
a permis să public ştirea, pentru că ar fi putut 
supăra anumiţi abonaţi ai ziarului (n.a.). 
78 


făcut-o recent) că „poliţia are ordinul 
strict de a aresta pe toţi băieţii, de orice 
categorie socială şi oriunde ar fi, prinşi că 
atacă vreun chinez”. 

Să ne bucurăm totuşi de acest ordin, în 
ciuda inconsecvenţei sale. Şi putem fi 
siguri că şi poliţia se bucură, pentru că nu 
poţi păţi nimic arestînd nişte băieţi, numai 
să fie mai mici. lar reporterii vor slăvi 
isprăvile poliţiştilor cu tot atîta zel ca şi 
înainte. Altminteri nu ar mai avea despre 
ce să scrie! 

lată noua formă în care vor fi redactate 
faptele diverse din San Francisco: 
„Dibaciul şi capabilul poliţist cutare a 
reuşit să aresteze ieri după-amiază pe 
domnişorul Tommy Jones, după o 
rezistenţă dîrză din parte-i, etc., etc...” 
după care urmează obişnuitele date 
statistice şi  tămiieri finale, de o 
inconştientă ironie: „Smtem fericiţi să 
putem anunţa că de cînd noua ordonanţă 
a intrat în vigoare, acesta este al 
patruzeci şi şaptelea băiat arestat de 
vajnicul poliţist. Poliţia dă dovadă de un 
zel neobişnuit. Pe cît ţinem minte, aşa 
ceva nu s-a mai întîmplat niciodată”. 


79 


FESTIVITĂŢI BRITANICE 


Cascada Niagara e o localitate foarte 
plăcută pentru vilegiatură. Hotelurile sînt 
minunate şi preţurile de loc 
înspăimîntătoare. Posibilităţile de a pescui 
pe care le ai aici nu sînt întrecute de nici 
o altă localitate în toată ţara; de fapt, nu 
sînt nici măcar egalate. Pe cînd în alte 
localităţi unele porţiuni ale cursului apei 
sînt mult mai bune decît altele, la Niagara 
orice loc este la fel de bun, pentru simplul 
motiv că peştele nu se poate prinde 
nicăieri, aşa că nu-ţi serveşte la nimic să 
umbli cinci kilometri ca să pescuieşti, cînd 
poţi fi tot atit de nenorocos mai aproape 
de casă. Foloasele acestei situaţii nu au 
fost pînă acum niciodată dezvăluite 
publicului. 

Vremea este răcoroasă, vara, şi 
plimbările pe jos sau cu vehicule sînt toate 
plăcute şi nici una obositoare. Cînd 
porneşti să „faci” cascada, mai întîi călă- 
toreşti vreun kilometru şi plăteşti o mică 
taxă pentru privilegiul de a privi în jos 
peste prăpastie, spre partea cea mai 

80 


îngustă a rîului Niagara. O cale ferată 
„tăiată” printr-un deal ar fi fost tot atit de 
atrăgătoare, dacă supărăciosul rîu s-ar fi 
ivit la capătul ei, vuind şi spumegînd. Aici 
poţi scobori o scară lungă de o sută 
cincizeci de picioare ca să stai la malul 
apei. După ce ai făcut-o te întrebi de ce ai 
făcut-o, dar atunci e prea tirziu. 

Călăuza îţi va explica, în felul ei care te 
face să-ţi îngheţe sîngele în vine, cum a 
văzut  vaporaşul Fecioara din Ceaţă 
coborînd repezişurile înfricoşătoare, cum 
mai întîi a dispărut un cilindru al roții, pe 
după talazurile furioase, apoi celălalt şi la 
ce punct coşul vaporaşului s-a prăvălit 
peste bord, şi unde a început să i se rupă 
căptuşeala de scînduri — şi cum în cele 
din urmă  vaporaşul a supraviețuit 
călătoriei, după ce a  savirşit o 
nemaipomenită ispravă:  şaptesprezece 
mile în şase minute sau şase mile în 
şaptesprezece minute, nu-mi aduc aminte 
care din două. În orice caz, a fost ceva 
foarte neobişnuit. Merită să  plăteşti 
intrare ca să auzi călăuza spunînd 
povestea de nouă ori la şir altor serii de 
vizitatori, fără să sară vreun cuvînt ori să 
schimbe vreun gest sau vre-o frază. 

Apoi treci peste podul suspendat şi 
cumpăneşti iute posibilitatea de a te 
prăvăli cam două sute de picioare în riul 
de dedesubt cu posibilitatea de a vedea 
trenul pe deasupra prăvălindu-se peste 
tine. Oricare din ele, privită aparte, este 
neplăcută, dar, amestecate, totalizează o 
adevărată nenorocire. 

Pe partea dinspre Canada călătoreşti de- 
a lungul prăpastiei, între două şiruri de 
fotografi, stînd de gardă în spatele 
aparatelor lor, gata să te pună în primul 


81 


plan pe tine şi ambulanţa ta prăpădită — 
apărind ca o biată lepădătură înghesuită 
într-un soi de cuşcă cu gratii pe care 
trebuie să o priveşti pe după un cal, iar în 
al doilea plan, micşorat şi neînsemnat, 
sublima Niagara. Şi iată că o mulţime ele 
oameni au  nespusa  necuviinţă sau 
păcătoşenia înnăscută de a ajuta şi de a 
încuraja o asemenea fărădelege. 

În mîinile acestor fotografi poţi vedea în 
orice zi solemnele fotografii ale tăticului şi 
ale mămichii, ale lui John şi Bub şi Sis, sau 
a unei perechi de verişori de la ţară, cu 
toţii hlizindu-se îngrozitor, cu toţii aşezaţi 
în poziţii afectate şi supărătoare în 
trăsurile lor şi cu toţii arătîndu-se 
nedesluşit în măreaţa şi impunătoarea lor 
imbecilitate, faţă de micşoratul şi înjositul 
presentiment al acelei grandioase 
privelişti, dominate de curcubeu, a cărei 
voce este tunetul, a cărei frunte este 
întunecată de nori; ea, stăpînă 
atotputernică în vremurile apuse şi uitate, 
mai înainte ca această adunătură de mici 
reptile să fie socotită necesară pe cîtva 
timp spre a umple un gol în neştiuta 
întindere a timpului şi care tot stăpină 
atotputernică va rămîne, noiane şi 
puzderii de ani, după ce micile reptile se 
vor fi împreunat cu rudele lor, ceilalţi 
viermi, şi se vor fi amestecat cu ţărina 
imemorabilă. 

Mare rău nu este în a face din Niagara 
un fundal pe care să-ţi desfăşori strălucita 
nimicnicie, într-o lumină puternică şi 
prielnică, dar pentru aceasta se cere să ai 
un fel de supraomenească încredere în 
tine. 

După ce ai cercetat măreaţa cascadă 
denumită Potcoava şi te-ai încredinţat că 


82 


nu i-ai putea aduce nici o îmbunătăţire, te 
întorci în America pe noul Pod Suspendat 
şi te ţii de malul apei pînă unde ţi se 
înfăţişează Peştera Vînturilor. 

Am urmat instrucţiunile călăuzei, m-am 
dezbrăcat la piele şi mi-am pus o haină 
impermeabilă peste  salopetă. E o 
îmbrăcăminte pitorească, dar nu fru- 
moasă. Călăuza înveşmîntată cam la fel, te 
conducea la vale pe nişte scări în spirală, 
care se învirteau şi se învirteau şi 
continuau să se învirteaseă mult timp, 
după ce aceasta încetase de a fi o noutate 
şi se sfirşea cu mult înainte să fi putut 
începe să ajungă o plăcere. Ne pomeneam 
foarte jos, sub prăpastie, totuşi o bucată 
bună deasupra nivelului rîului. 

Apoi începurăm să ne tîrîm de-a lungul 
unor poduri şubrede, făcute dintr-o 
singură scîndură, persoanele noastre fiind 
apărate de la pieire de o ciudată balus- 
tradă de lemn, de care mă ţineam strîns 
cu ambele mîini — nu pentru că mi-ar fi 
fost frică, dar pentru că aşa voiam eu. 
Deodată, coborîrea deveni mai abruptă şi 
podul mai şubred, iar picături din cascada 
americană începură a cădea peste noi 
pînă se înteţiră şi deveniră în curînd nişte 
cearşafuri orbitoare, după care înaintarea 
noastră se prefăcu mai mult într-un fel de 
dibuială. Acum se ivi şi un vînt curios din 
spatele cascadei, ce părea hotărit a ne 
şterge de pe faţa podului 


83 


şi a ne împrăştia pe stincile şi printre 
puhoaiele de dedesubt. Am observat că 
îmi venise pofta să mă întorc acasă; era 
însă prea tirziu. Mă aflam aproape 
dedesubtul acestui zid de apă, monstru 
care tuna de sus peste noi şi ar fi fost 
zadarnic să vorbesc în mijlocul unui 
tărăboi atit de necruţător. 

După un moment, ghidul dispăru în 
spatele marelui potop şi, buimăcit de 
tunete, mînat neputincios de vînturi şi 
lovit de săgețile unei ploi furtunoase, îl 
urmai şi eu. Domnea întunericul. Niciodată 
pînă atunci urechile mele nu fuseseră 
înnebunite de un astfel de ropot de apă şi 
de vuietul unui vînt atît de vijelios. Mi-am 
plecat capul şi mi s-a părut că întreg 
Atlanticul îmi curge pe spinare. Părea că 
lumea merge spre nimicire. Nu puteam să 
văd nimic, căci potopea sălbatic. Am 
ridicat capul, cu gura deschisă şi cea mai 
mare parte din cascada americană mi-a 
intrat pe gît. Dacă m-aş fi mişcat, aş fi fost 
pierdut. În acest moment, am descoperit 
că se terminase podul şi că trebuia să ne 
încredinţăm paşii unei stînci povirnite şi 
alunecoase. În viata mea nu am fost atit 
de speriat şi totuşi am supravieţuit. In 
cele din urmă am trecut şi peste aceasta 
şi am ieşit cu toţii la lumina zilei, 
pomenindu-ne în faţa unei lumi dantelate, 
spumoase şi captivante, urzită de apa 
care se prăvălea şi uitîndu-ne la ea. Cînd 
am văzut cît de multă şi cît de 
înspăimîntător de aprigă era, mi-a părut 
rău că mersesem în urma ei. 

I-am spus călăuzei: 

— Ei, fiîrtate, ştiai mai înainte de a mă fi 
adus ce iad. e aici jos? 

— Da. 


84 


Atîta îmi era de ajuns. Ştiuse cît de 
îngrozitor este acest loc şi totuşi mă 
adusese încoace! Am socotit lucrul acesta 
ca o răutate premeditată. Şi de aceea i-am 
venit de hac călăuzei. 

Am reuşit să-mi găsesc singur drumul 
îndărăt de unde plecasem în această 
nesăbuită aventură şi am luat-o la goană 
înspre Canada, spre a evita să mai plătesc 
călăuza. 


85 


La hotelul eel mai bun de acolo am făcut 
cunoştinţă cu un maior din Regimentul 42 
artilerie şi cu alţi cîţiva englezi plăcuţi şi 
primitori, care îndată m-au pofiit să 
sărbătorim împreună ziua reginei. Le-am 
răspuns că sînt încîntat să fac acest lucru 
şi că mi-au plăcut toţi englezii pe care s-a 
întîmplat să-i cunosc şi că atît eu, cit şi 
toţi ceilalţi compatrioți ai mei, admiram şi 
stimam pe regină. Dar, am adăogat eu, 
există o piedică de neînvins — nu beau 
nici o băutură tare la nici un prilej şi nu 
văd cum aş putea face faţă sărbătoririi 
unei aniversări cu băuturile slabe şi pă- 
cătoase cu care eram eu obişnuit. 

Maiorul se scărpină în cap şi se gîndi un 
timp mai îndelungat la această chestiune; 
nu părea să existe vreo modalitate de a 
trece peste această greutate şi era prea 
cavaler spre a căuta să mă convingă a-mi 
părăsi măcar o clipă principiile. Dar în 
cele din urmă zise: 

— Ei, am găsit. Bea sifon. De vreme ce 
nu bei niciodată nimic mai tare, nu văd 
nici un neajuns în aceasta. 

Şi aşa a rămas! Ne-am întrunit într-un 
salon mare, frumos împodobit cu drapele 
şi verdeață şi ne-am aşezat la o masă bine 
încărcată cu de-ale gurii, atît solide cit şi 
lichide. Urările erau vesele, cuvîntările pe 
cinste şi am stat pînă tîrziu după miezul 
nopţii. În viaţa mea nu m-am distrat mai 
bine. Am băut treizeci şi opt de sticle de 
sifon. Dar, ştiţi, sifonul nu-i un articol de 
încredere, nu-i o băutură serioasă. E prea 
gazos. Cînd m-am sculat de dimineaţă 
eram plin de gaze şi umflat ca un balon. 
Aşa că n-am putut să folosesc nici un fel 
de obiect vestimentar în afară de umbrelă. 

După prînzul cel mic m-am întîlnit cu 


86 


maiorul care făcea din nou mari pregătiri. 
L-am întrebat în ce scop şi mi-a răspuns 
că pentru ziua de naştere a principelui de 
Wales. Urma să fie sărbătorit în seara 
aceea. Şi într-adevăr l-am sărbătorit. 
Împotriva aşteptărilor mele, am petrecut 
din nou foarte bine. Am stat iar pmă după 
miezul nopţii. Mă plictisisem de sifon şi 
am făcut schimb cu limonadă. Am băut 
mai mulţi litri. S-ar putea crede că 
limonada este o băutură mai de încredere 
decît sifonul, dar nu este aşa. Dimineaţa, 
mi se strepezise stomacul. Nici nu mă 
puteam gîndi să mănînc ceva. Ar fi fost ca 
şi cum m-aş fi îmbolnăvit de tetanos. 
Începusem să mă simt prăpădit şi foarte 
piclişit. 

Puțin după masa de prînz, l-am găsit pe 
maior în toiul altor pregătiri. Imi spuse că 
era ziua principesei Alice. Mi-am ascuns 
necazul. 

— Cine e principesa Alice? l-am întrebat 
eu. 

— Fiica  maiestăţii sale regina, mi-a 
răspuns maiorul. _ 

M-am predat. În noaptea aceea am 
sărbătorit ziua de naştere a principesei 
Alice. Am stat pînă tîrziu, ca de obicei, şi, 
ce-i drept, am petrecut destul de bine. Dar 
n-am putut să mai văd limonada. Am băut 
cîteva butoiaşe cu apă de la gheaţă. 

Dimineaţa, m-au durut dinţii, aveam 
crampe şi degerături, dinţii îmi erau încă 
strepeziţi de limonadă şi mai aveam în 
mine încă destul de multe gaze. Într-o 
asemenea stare l-am găsit din nou pe 
neînduplecatul maior. 

— Asta pentru cine mai e? am întrebat 
eu. 

— Alteța sa regală, ducele de 


87 


Edinburgh, zise el. 

— Fiul reginei? 

— Da. 

— Şi astăzi e sigur ziua lui? N-ai greşit 
cumva? 

— Nu. Sărbătorirea va fi deseară. 

M-am plecat în faţa noului prăpăd. Ani 
sărbătorit şi această aniversare. Am băut 
o parte dintr-un butoi de cidru. Printre 
primele lucruri ce s-au ivit iarăşi în faţa 
ochilor mei obosiţi şi gălbejiţi a fost 
maiorul cu nesfirşitele lui pregătiri. Eram 
desperat şi am plins. 

— Pe cine jelim de astă dată? am zis eu. 

— Principesa Beatrice, fiica reginei. 

Ascultă, i-am mai zis eu. E timpul să 
cercetez mai de aproape povestea asta. 
Cît se mai întinde familia reginei? Cine 
urmează pe listă? 

— Alteţele lor regale ducele de 
Cambridge, principesa regală, principele 
Arthur, principesa Mary de Teck, 
principele Leopold, marele duce de 
Mecklem- 


88 


burg-Strelitz, marea ducesă de 
Mecklemburg-Strelitz, principele Victor- 
Albert... 

— Opreşte-te! Şi răbdarea omenească 
are o margine. Sînt doar un biet muritor. 
Indur cît poate îndura orice biet om. Dar 
cel care-i în stare să sărbătorească aceas- 
tă familie cu bucata şi să mai trăiască apoi 
ca să istorisească şi altora este mai puţin 
sau mai mult decît un om. Dacă trebuie să 
treceţi hopul ăsta în fiecare an atunci e o 
binecuvîntare că m-am născut american, 
căci nu sînt destul de voinic ca să fiu 
englez. Va trebui să mă retrag din această 
încercare. Nu mai am ce bea. Nu mai am 
ce bea şi mai sînt atiţia de sărbătorit. Nu 
mai am ce bea şi nu sînt decit la periferia 
familiei, ca să zic aşa! Imi pare destul de 
rău că trebuie să mă las păgubaş, dar e 
limpede că trebuie s-o fac. Sînt plin de 
gaze, dinţii mi se clatină, crampele mă 
sfişie şi sînt plin de scorbut, dureri de 
dinţi, pojar, oreion şi tetanos, iar cidrul de 
ieri mi-a dat şi holeră. Domnilor, am cele 
mai bune intenţii, dar, credeţi-mă, 
constituţia mea fizică nu-mi îngăduie să 
sărbătoresc şi celelalte aniversări. Daţi-mi 
răgaz. 


89 


CUM AM EDITAT O GAZETĂ 
DE AGRICULTURA 


Am preluat pentru  cîtva timp 
conducerea unei gazete de agricultură, nu 
fără oarecari temeri. Nici un om care a 
trăit numai pe uscat nu ar prelua 
comanda unui vas fără a nutri asemenea 
temeri. Dar mă aflam într-o situaţie în 
care chestiunea salariului devine 
arzătoare. Redactorul-şef al gazetei urma 
să plece în concediu. Am acceptat 
condiţiile oferite şi i-am preluat locul. 

Senzaţia de a avea din nou de lucru a 
fost pentru mine o adevărată voluptate. 
Am muncit toată săptămînă cu nespusă 
plăcere. Am predat materialele la tipar şi 
am aşteptat nerăbdător să treacă ziua. 
Nădăjduiam că strădania mea nu va trece 
neobservată. Pe înserat, cînd am părăsit 
redacţia, un grup de tineri şi oameni în 
toată firea care se îngrămădiseră în josul 
scării, s-au risipit ca la o comandă, 
făcîndu-mi loc să trec. Am auzit pe cîţiva 
dintre ei spunînd: „Ăsta e!” Bineînţeles, 
m-am simţit măgulit de întîmplare. A doua 
zi de dimineaţă am găsit un grup 
asemănător în josul scării; de-a lungul 

90 


întregii străzi  întilnisem grupuri de 
curioşi, care mă urmăreau cu priviri pline 
de interes. Cînd m-am apropiat de 
redacţie, lumea adunată mi-a făcut din 
nou loc să trec şi am auzit pe cineva 
exclamînd: „Ia uitaţi-vă ce privire are!” M- 
am făcut că nu aud ce spuneau, dar în 
sinea mea eram încîntat şi mă gindeam 
chiar să-i scriu mătuşii o dare de seamă 
amănunţită. 

Am urcat cele cîteva trepte ale scării şi, 
cînd m-am apropiat de uşă, am auzit voci 
vesele şi hohote de ris. Deschizind uşa, 
am zărit doi tineri ce nu arătau a orăşeni. 
Cînd m-au văzut au pălit speriaţi şi au 
sărit cu un zgomot asurzitor pe fereastră. 
Am rămas înmărmurit. 

După vreo jumătate de oră, un domn 
bătrîn cu o barbă mare şi cu trăsături 
frumoase, dar întrucîtva aspre, intră în 
redacţie şi, la rugămintea mea, luă loc pe 
scaun. Părea că-l frămîntă ceva. Işi scoase 
pălăria, o aşeză pe podea şi scoase din ea 
o batistă de mătase roşie şi un exemplar 
al publicaţiei noastre. 

Desfăcu gazeta pe genunchi şi, în timp 
ce îşi ştergea ochelarii cu batista, spuse: 

— Dumneavoastră sînteţi noul redactor- 
şef? 

I-am răspuns că da. 

— Aţi mar scris vreodată o gazetă de 
agricultură? 

— Nu, sînt la prima încercare. 

— Mi-am închipuit eu. Aveţi ceva 
experienţă în materie de agricultură? 

— Nu, cred că nu. 

— Am bănuit eu, glăsui  bătrinul, 
punîndu-şi ochelarii pe nas şi privindu-mă 
cu asprime peste ei. Apoi împături gazeta, 
ca să-i vină mai uşor la citit, şi urmă: 


91 


Vreau să vă citesc rîndurile care mi-au 
provocat această bănuială. Este vorba de 
articolul de fond. Ascultaţi şi spuneţi-mi 
dacă dumneavoastră  sînteţi autorul 
acestor rînduri: 


„Napii nu trebuie niciodată să fie smulşi, căci 
altminteri se  vatămă. Este cu mult mai 
recomandabil să se urce un băiat în pom şi să-i 
scuture”. 


Ei, ce părere aveţi despre rîndurile 
astea? Căci presupun că dumneavoastră 
le-aţi scris. 

— Ce părere am? Păi, una foarte bună. 
Cred că fraza asta cuprinde multă 
înţelepciune. Sînt convins că în fiecare an, 
dacă ne gîndim numai la orăşelul nostru, 
se strică milioane şi milioane de baniţe de 
napi din cauză că au fost smulşi înainte de 
a se coace, pe cînd dacă s-ar urca un băiat 
şi ar zgilţii pomul... 

— Mai las-o-ncolo de zgilţiire! Napii nu 
cresc în pom! 

— Da-a? Păi, ce, am zis eu că cresc? Am 
spus-o la figurat. Oricine se pricepe cît de 
cît, şi-ar da seama că am vrut să spun ca 
băiatul trebuie să scuture aracii... 

În acel moment bătrinul se ridică şi 
rupse gazeta în bucățele pe care le călcă 
în picioare şi nu se lăsă pînă ce nu sfărimă 
cu bastonul cîteva obiecte. După care, 
declarind că sînt mai ageamiu ca un bou, 
ieşi trîntind uşa. Pe scurt, se purtă în aşa 
fel încît mă făcu să cred că-l jignisem cu 
ceva. Dar neştiind cu ce anume, nu i-am 
putut veni în ajutor. 

Peste cîteva clipe o fiinţă deşirată şi 
cadaverică, cu nişte plete linse şi lungi 
care-i cădeau pînă la umeri şi o barbă ca o 


92 


mirişte ţepoasă uitată de o săptămînă pe 
dealurile şi văile obrajilor săi, intră 
grăbită în redacţie şi se opri brusc, cu un 
deget pe buze şi cu tot trupul încordat 
într-o atitudine de pîndă. Nu se auzea nici 
un zgomot. Totuşi individul continua să 
asculte. Liniştea era desăvirşită. În sfîrşit, 
individul întoarse cheia în broască, apoi se 
îndreptă spre mine, încet, în virful 
picioarelor, pînă ce aproape că mă atinse 
şi se opri. După ce îmi cercetă figura 
timp de cîteva minute cu o vădită 
curiozitate, scoase de la piept un număr 
împăturit al gazetei noastre şi spuse: 

— Dumneata eşti acel care a scris toate 
astea? Citeşte-mi cît mai repede, te rog. 
Fie-ţi milă de mine! Sufăr cumplit! 

Am început să citesc rîndurile citate mai 
jos; pe măsură ce cuvintele îmi ieşeau din 
gură, trăsăturile  ascultătorului meu 
căpătau o expresie din ce în ce mai calmă; 
muşchii încordaţi ai feţei i se destindeau, 
spaima îi dispărea de pe figură, iar în 
locul ei se furişa liniştea şi pacea 
sufletească, aidoma luminii blînde a lunii 
pe o privelişte pustie. 

„Guano este o pasăre aleasă, dar creşterea ei 
necesită multă îngrijire. Nu trebuie să fie 
importată înainte de luna iunie sau mai tîrziu de 
septembrie. În timpul iernii, trebuie să fie ţinută 
într-un loc ferit, unde să-şi poată cloci puii. 

Este clar că anul acesta, grînele se vor coace 
mai tîrziu. De aceea ar fi recomandabil ca fermierii 
să usuce paiele şi să planteze turtele de hrişcă în 
iulie în loc de august. 

Cîteva cuvinte despre dovleci: aceste boabe sînt 
mîncarea preferată a indigenilor din Noua Anglie, 
care le folosesc la preparatul cozonacilor, în locul 
coacăzelor. De asemenea, ei preferă să le 
folosească în locul smeurei la hrănitul vitelor, 
deoarece sînt mai săţioase şi se găsesc în cantităţi 

93 


satisfăcătoare. Dovleacul este singurul aliment din 
familia portocalelor, care se cultivă cu spor în 
ţinuturile din nord, cu excepţia dovlecelului şi a 
cîtorva specii de curcubete. Dar obiceiul de a-l 
semăna în grădină dispare, deoarece acum toată 
lumea e de acord că dovleacul nu este cîtuşi de 
puţin un bun copac dătător de umbră. 

Acum. cînd zileîe calde se apropie şi giscanii 
încep să ouă...” 


Vizitatorul se repezi spre mine 
entuziasmat şi  strîngîndu-mi mîinile, 
exlamă: 

— De ajuns! Opreşte-te! acum ştiu că 
sînt întreg la minte, pentru că ai citit 
cuvînt cu cuvînt, exact cum am citit şi eu 
acasă. Dar bine, omule, cînd am citit azi- 
dimineaţă rîndurile astea, mi-am spus: 
deşi prietenii mă ţin sub observaţie, n-aş fi 
crezut niciodată că sînt nebun, dar acum 
sînt convins! Şi în acel moment am scos 
un răcnet, care cred că s-a auzit pînă la o 
poştă şi am pornit pe stradă, hotărit să 
omor pe cineva. Căci simţeam că trebuia 
să ajung în orice caz la asta, mai curînd 
sau mai tîrziu, şi mi-era indiferent dacă 
începeam cu sfîrşitul. Am mai citit încă o 
dată un paragraf ca să fiu sigur, apoi am 
dat foc casei şi am plecat. In drum am 
schilodit cîţiva cetăţeni şi l-am urcat pe 
unul într-un copac, unde să-l pot găsi 
oricind doresc. Dar trecînd prin faţa 
redacţiei m-am gîndit că ar fi bine să-ţi fac 
o vizită, ca să risipesc orice urmă de 
îndoială. Acum văd eu cum stau lucrurile 
şi, în treacăt fie spus, mare noroc a avut 
cetăţeanul din copac. L-aş fi omorît cu 
siguranţă la întoarcere. Cu bine, domnul 
meu, mi-ai luat o povară de pe suflet. 


94 


Rațiunea mea a rezistat lecturii unuia din 
articolele dumitale despre agricultură; 
acum sînt sigur că nimic nu o va mai 
putea tulbura. La revedere! 

Eram cam stînjenit de schilodirile şi 
incendiile cu care se amuzase cititorul 
meu, pentru că nu puteam să nu mă simt 
părtaş la aceste crime, într-o oarecare 
măsură, ce-i drept nu prea mare. Dar 
aceste gînduri supărătoare îmi dispărură 
curînd din minte, deoarece tocmai atunci 
intră adevăratul redactor-şef al revistei. 
(Mi-am spus atunci: „Dacă ai fi plecat în 
Egipt, cum ţi-am recomandat eu, lucrurile 
s-ar mai fi putut aranja. Dar n-ai vrut să 
mă asculţi şi uite unde-ai ajuns. Acum 
suportă consecinţele”.) 

Redactorul-şef părea posomorit, năucit şi 
descurajat. 

Işi plimbă privirea peste obiectele 
distruse de bătrînul zurbagiu şi de cei doi 
tineri ţărani, apoi spuse: 

— Urită afacere, foarte urită afacere! 
Sticla de  gumă-arabică spartă, şase 
ochiuri de geam sparte, scuipătoarea şi 
două sfeşnice sparte. Dar asta nu-i nimic. 
Mai grav e faptul că numele gazetei a fost 
compromis şi mă tem că pentru 
totdeauna. Ce-i drept, niciodată nu s-a 
vîndut atît de repede şi niciodată nu a 
avut un tiraj atît de mare: niciodată nu s-a 
vorbit atîta despre ea. Dar care este acela 
care-ar dori să-şi cîştige faima cu ajutorul 
nebuniei şi să se îmbogăţească datorită 
scrintelii? Dragul meu, ştii că nu mint 
niciodată, crede-mă: strada e plină de 
oameni, unii s-au cocoţat pe garduri, 
aşteptind cu înfrigurare un prilej să te 
zărească măcar o clipă. Toată lumea crede 
că eşti nebun. Şi pe bună dreptate. Nici 


95 


nu s-ar fi putut altfel, după ce ţi-au citit 
articolele. Ele sînt o ruşine pentru presă. 
Cine ţi-a băgat în cap că eşti în stare să 
redactezi o gazetă de acest soi? Se pare 
că nu posezi nici cele mai elementare 
noţiuni de agricultura. Vorbeşti despre 
grapă şi groapă ca despre acelaşi lucru. 
Scrii despre perioada de năpirlire la vaci 
şi recomanzi domesticirea dihorului sub 
cuvînt că e jucăuş şi prinde şoareci! 
Constatarea dumitale că midiile stau pe 
loc la auzul muzicii era inutilă, cu totul 
inutilă. Midiile stau întotdeauna liniştite şi 
nu se sinchisesc de muzică. Nimic nu le 
tulbură. Doamne sfinte! Dacă ţi-ai fi 
propus să înveţi arta ignoranței, n-ai fi 
reuşit niciodată să obţii o diplomă cu mai 
mult succes decît astăzi. N-am mai 
pomenit aşa ceva. Observaţia dumitale că 
valoarea  castanelor sălbatice creşte 
neîncetat în comerţ, era parcă dinainte 
făcută ca să distrugă definitiv renumele 
gazetei. Te rog să te laşi de meseria asta 
şi să pleci. Nu mai am nevoie de nici un 
concediu, nici n-aş mai putea să mă bucur 
de el; ştiindu-te la biroul meu, aş fi într-o 
permanentă alarmă, aşteptind cu groază 
să văd ce sfaturi vei mai da în numărul 
următor. Îmi ies din sărite ori de cîte ori 
mă gindesc la „răzoarele de stridii” pe 
care le-ai născocit la rubrica 
„Grădinăritului”. Pleacă. Nimic nu m-ar 
putea convinge să-mi continui concediul. 
Ah, de ce nu mi-ai spus că n-ai habar de 
agricultură? 

— Tu vorbeşti, cocean de porumb, varză 
murată, cap de bostan ce eşti? E pentru 
prima oară cînd aud o asemenea afirmaţie 
neghioabă. Fac gazetărie de paisprezece 
ani şi nu mi s-a spus niciodată că trebuie 


96 


să ştii ceva ca să scrii la gazetă. Sfeclă ce 
eşti! Cine scrie cronici dramatice la 
ziarele de mîna a doua? O şleahtă de 
cîrpaci şi spiţeri neisprăviţi, care ştiu tot 
atit de mult despre adevărata artă 
dramatică, cît ştiu eu despre adevărata 
agricultură, nimic mai mult. Cine 
recenzează cărţile? Nişte oameni care n- 
au scris niciodată vreuna. Cine compune 
articolele de fond cele mai complicate 
despre chestiuni financiare? Nişte indivizi 
care au avut cele mai numeroase prilejuri 
să nu afle nimic despre aceste chestiuni. 
Cine critică felul cum sînt duse campaniile 
împotriva Pieilor Roşii? Nişte domni care 
nu ştiu să deosebească un chiot războinic 
de o colibă indiană şi care nu au fost 
niciodată siliţi să facă un marş lung înar- 
maţi cu un tomahawk, sau să scoată 
săgețile din cadavrele unor membri ai 
familiilor lor, pentru a aprinde cu ele un 
foc de tabără. Cine scrie apelurile la 
temperanţă şi urlă împotriva alcoolului? 
Nişte golani care vor duhni a alcool pînă 
la ultima lor suflare. Cine redactează 
gazetele de agricultură, cap de fazan ce 
eşti? De regulă, nişte oameni care au dat 
chix cu poeziile, cu romanele de groază, 
cu dramele senzaţionale, cu reportajele de 
fapte diverse şi care, pentru a mai scăpa 
cîtva timp de azilul de săraci, eşuează pe 
ţărmul agriculturii. Dumneata încerci să- 
mi dai mie lecţii de ziaristică? Domnule, o 
cunosc de la Alfa la Omaha!. Află de la 
mine că cu cît cineva ştie mai puţin, cu 
atît mai mare e zgomotul pe care-l face şi 
cu atît mai ridicat salariul pe care-l 
primeşte. Pot să jur că dacă aş fi fost un 


1 Oraş în S.U.A. Joc de cuvinte pentru „Alfa şi 
Omega" (n.r.). 
97 


ignorant şi nu un om cult, un obraznic şi 
nu un timid, mi-aş fi făcut de mult o 
carieră în această lume meschină şi 
egoistă. Te părăsesc, domnul meu. Fiindcă 
te-ai purtat atît de grosolan cu mine, sînt 
bucuros să plec. Să ştii însă că mi-am 
făcut datoria. Am îndeplinit clauzele 
contractului, pe cît am putut. Am promis 
că gazeta va interesa toate păturile 
sociale — mi-am respectat promisiunea. 
Am spus că voi ridica tirajul la douăzeci 
mii de exemplare şi aş fi realizat şi asta 
dacă-mi mai dădeai două săptămîni. Şi ți- 
aş fi procurat cea mai bună clientelă pe 
care a avut-o vreodată o gazetă de 
agricultură: fără nici un agricultor, fără 
nici un individ care să poată deosebi un 
pom cu pepeni de un arac cu piersici. 
Dumneata eşti cel care pierzi prin 
despărţirea noastră şi nu eu, ştiulete ce 
eşti! Adio! 
Şi dus am fost. 


98 


PISĂLOGUL DE LA SERVICIU 


Soseşte regulat la ora nouă dimineaţa, o 
dată cu bătaia ceasului. Aşa că uneori îl 
taie pe redactorul-şef, şi portarul este 
nevoit să-şi lase treaba şi să urce două sau 
trei rînduri de scări pentru a descuia uşa 
„sanctuarului” ca să-l lase să intre. 
Aprinde una din pipele pe care le găseşte 
în birou —  negindindu-se, poate, că 
redactorul-şef ar putea fi una din acele 
persoane „îngimfate” care ar permite tot 
atît de puţin să i se spurce pipa ca şi 
periuţa de dinţi. Apoi se tolăneşte — căci 
o fiinţă care poate să-şi risipească viaţa sa 
nefolositoare într-o ruşinoasă trindăvie nu 
are puterea să şadă drept. Se întinde un 
timp pe divan, cît este de lung, apoi se 
ridică pe jumătate, se aşază pe un scaun, 
îşi dă capul pe spate şi îşi întinde braţele; 
îşi lungeşte picioarele pînă ce tocurile 
ating podeaua. Curînd apoi, se ridică şi îşi 
apleacă trunchiul înainte, ţinînd un picior 
sau amîndouă peste braţul scaunului. 
Totuşi, trebuie observat că, deşi îşi 
schimbă poziţia, niciodată nu ia poziţia 
dreaptă sau vreo prefăcută afectare de 


99 


demnitate. Din timp în timp, cască, se 
întinde şi se scarpină cu o mulţumire 
sfătoasă ca un bolnav de riie, sau scoate 
un mormăit, un fel de grohăit înfundat, 
plin de o mulţumire animalică. Uneori, 
însă, la intervale mai lungi, scoate cîte un 
oftat, care este expresia graitoare a unei 
tainice mărturisiri şi anume: „Sînt 
nefolositor, sînt un netrebnic şi fac de 
pomană umbră pămîntului”. 

Pisălogul şi cei la fel cu ei — 
întotdeauna se găsesc doi pînă la patru la 
îndemină, zi şi noapte — se amestecă în 
discuţie ori de cîte ori vine cineva ca să 
discute cîteva clipe chestiuni serioase cu 
redactorul-şef. Oamenii aceştia flecăresc 
zgomotos între ei, îndeosebi despre 
politică şi îndeobşte despre toate celelalte 
subiecte — ba uneori chiar se înfierbîntă 
şi par să se intereseze cu adevărat de 
ceea ce discută. Fără nici o milă, ei 
întrerup de la lucru pe redactorul-şef cu 
cîte o întrebare ca: „Smith, ai văzut ce e 
în Gazetă şi încep să citească un pasaj în 
timp ce victima îşi stăpîneşte 
nerăbdătoare tocul şi ascultă în silă; 
adesea ei se fiţiie de colo pînă colo prin 
birou ore întregi, spunîndu-şi anecdote şi 
istorisindu-şi unui altuia întîmplări 
personale — cum au scăpat ca prin 
urechile acului de-o pacoste, ce persoane 
marcante au întîlnit, sau amintiri din 
alegeri, descrieri de indivizi ciudati etc. Şi 
în tot cursul acestor ore, fumează, 
năduşesc, oftează şi se scarpină, aducînd 
mereu astfel de servicii semenilor care 
intră în vederile gingaşei lor misiuni pe 
pămînt şi nu îşi dau niciodată seama că 
răpesc  redactorului-şef timpul, iar 
publicului articole bine scrise în ziarul de 


100 


a doua zi. Alteori moţăe şi, visători, se uită 
țintă la cursul schimburilor, sau cad 
meditativi şi fără vlagă în vreun fotoliu 
rămtnînd aşa cîte o oră. Chiar şi această 
tăcere solemnă este un răgaz neînsemnat 
pentru redactorul-şef, căci după senzaţia 
neplăcută de a avea pe cineva, care te 
priveşte peste umăr, se poate ivi şi alta, 
aceea de a avea pe cineva, care stă tăcut 
lîngă tine ca să-ţi asculte scîrţiitul tocului. 
Dacă cineva are de discutat vreo 
chestiune personală cu unul din redactori, 
este nevoit să-l cheme afară, pentru că 
nici cea mai fină aluzie, mai fină decit 
iarba de puşcă sau nitroglicerina, n-ar fi în 
stare să urnească pe pisălogi pînă la o 
distanţă de unde să nu mai poată trage cu 
urechea. A fi nevoit să stai şi să rabzi 
prezenţa unui pisălog zi de zi, să simţi 
cum firea ta veselă se întunecă la sunetul 
paşilor lui pe scară şi să-ţi piară orice chef 
în clipa cînd fiinţa lui nesuferită intră pe 
uşă; să pătimeşti din pricina anecdotelor 
lui şi să te stingi încetişor din pricina 
amintirilor lui; să simţi mereu lanţurile 
persoanei sale care te stingheresc; să 
doreşti, fără speranţă, o zi de singurătate; 
să bagi de seamă, nu fără un fior, că, 
încetul cu încetul, nădejdea de a asista la 
înmormîntarea lui nu te mai linişteşte; să 
ţi-l închipui cu amănunte precise şi con- 
vingătoare supus caznelor inchiziţiei — 
toate acestea nu-ţi mai desfată inima şi 
chiar a dori să fie cufundat la milioane şi 
milioane de mile în hăul iadului încă nu îţi 
aduce deeît o slabă şi trecătoare licărire 
de bucurie. Să trebuiască să înduri 
acestea toate zi de zi, săptămînă de 
săptămînă şi lună de lună este un chin 
care depăşeşte tot ce poate răbda un biet 


101 


om. Dacă ar fi să facem o comparaţie faţă 
de asemenea pacoste, durerea fizică este 
doar o petrecere, iar spînzurătoarea o 
excursie de plăcere. 


102 


FOTOGRAFII MENIALE 


Din partea unei edituri din New York, 
am primit un chestionar frumos tipărit pe 
o pagină întreagă, cu locuri albe pentru 
răspunsuri, cu rugămintea de a-l 
completa. Întrebările sînt astfel ticluite ca 
să dibui cele mai tainice ascunzişuri ale 
firii omeneşti — şi aceasta fără ca 
persoana în cauză să bage de seamă care 
este scopul lor, pînă ce nu a isprăvit 
treaba şi nu şi-a dat în vileag pe totdeauna 
„caracterul”. O serie de asemenea foi sînt 
apoi prinse laolaltă şi se numesc „Album 
de Fotografii Mentale”. Nimic nu mă 
putea îndemna să umplu locurile acelea 
albe, afară de încredințarea solemnă a 
pastorului meu că, făcînd asta, voi 
îndeplini o faptă bună pentru neamul 
omenesc, îngăduind tineretului să vadă 
cine sînt şi ce sînt eu şi dîndu-i putinţa de 
a ajunge la fel cu altcineva. Această 
încuviinţare mi-a înlăturat orice rezerve. 
N-am prea mult caracter, dar atita cît am, 
sînt dispus să-l împărtăşesc pentru binele 
obştesc. Nu mă laud cu acest caracter şi 
pot spune doar că mi l-am făurit eu singur 


103 


în orele libere, în ultimii treizeci de ani şi 
fără alt ajutor decît ceea ce am fost în 
stare a culege prin şcolile şi colegiile 
obişnuite. Am umplut chestionarul după 
cum urmează: 


104 


CARE SÎNT PREFERINȚELE DVS.? 


Culoarea? — Orice, numai să nu iasă 
urit. 

Floarea? — Sirius, care e în floare 
noaptea!. 

Copacul? — Orice copac care dă fructe 
oprite. 

Care obiect din natură? — O frumoasă 
mută. 


Ceasul zilei? — Ceasul de destindere. 
Parfumul? — Sută la sută. 


Piatra prețioasă? — Fantele de tobă, 
cînd e atu?. 

Care tip de frumusețe? — Al 
subsemnatului. 


Nume de bărbați şi de femei? — M'aimez 
(Maimie) pentru femele şi Tacus şi Marius 
pentru masculi. 

Pictori? — Zugravii de firme. 

Care sculptură? — Sclavul grec cu 
mistria lui. 

Poetul favorit? — Robert Browning în 
momentele de luciditate. 

Poetesa favorită? — Timothy Titcomb. 


Prozatorul favorit? — Noah Webster, 
doctor în litere. 

Personaje de roman? — Familia 
Napoleon. 


Personaje istorice? — Regele irod. 

Ce-aţi vrea să luați de citit pentru o oră? 
— Carnetul de cecuri al lui Rotschild. 

De care carte (afară de cele religioase) v- 
ați despărți cel mai greu? — De cea pe 


1 Recunosc că e cam obscur, însă explicînd 
nefericiţilor neştiutori că Sirius este Steaua 
Ciobanului şi e în floare numai noaptea, pot să 
mă grozăvesc cu erudiţia mea (de curînd 
căpătată ) (n. a.). 

2joc de cuvinte  intraductibil: diamond 
înseamnă „diamant” şi „caro” (tobă) (n. t.) 

105 


care s-ar putea întimpla să o citesc în 
tren, în sezonul deraierilor. 

În ce eră aţi fi dorit să trăiţi? — Înainte 
de actualul Erie, căci era mai sigur. 

Unde v-ar plăcea să trăiţi? — În lună, 
fiindcă acolo nu există apă. 

Distracţia preferată? — Vinătorea de 
„tigri” sau vreun sport asemănator. 

Ocupaţia preferată? — Să zac „precum 
roua pe floarea cîmpului”. 

Ce trăsătură de caracter admiraţi mai 
mult la bărbaţi? — Cea moi nobilă formă 
de canibalism — dragostea faţă de 
aproapele tău. 

La femei? — Dragostea pentru semenul 
ei. 

Ce trăsătură uriţi mai mult la amindoi? 
— Trăsătura la care trebuie să adaugi or 
cînd e vorba de posesorl. 

Dacă n-ati fi dumneavoastră înşivă cine 
ați dori să fiţi? — Jidovul Rătăcitor, cu o 
frumoasă rentă anuală. 

Cum că închipuiţi Fericirea? — Să poţi 
găsi toţi nasturii pierduţi. 

Cum vă închipuiţi Nenorocirea? — Să ţi 
se spargă un ou în buzunar. 

Ce „bete noire” aveţi? — (Cum să o am 
şi ce să am??). 

Care este Visul dumneavoastră? — În 
genere, coşmarul. 

De ce vă temeţi mai mult? — De a fi 
denunţat. 

Care credeți că este caracteristica 
deosebită a dumneavoastră? — Foamea. 

Care este cea mai Sublimă Pasiune de 
care este în stare firea omenească? — Să 


1! În notă, Twain explică ironic că e vorba de 
trădător, făcînd un calambur intraductibil (trait 
însemnînd trăsătură de caracter şi este o parte din 
cuvîntul traitor) (n. t.). 

106 


iubeşti pe duşmanii iubitei tale. 

Care sint cele mai Dulci Cuvinte din 
lume? — „Achitat” (de pedeapsă). 

Care sint cele mai Triste Cuvinte? — 
„Ţărină în ţărină”. 

Care vă este Scopul în viaţă? — Să 
izbutesc a fi absent cînd îmi va sosi 
ceasul. 

Care vă este Deviza? — Fii virtuos, şi vei 
fi excentric. 


107 


POVESTEA UNUI BĂIEŢAŞ RĂU 


A fost odată un băieţaş rău pe care-l 
chema Jim, deşi în cărţile de la şcoala de 
duminică băieţii răi poartă aproape 
întotdeauna numele de James. Oricit de 
ciudat ar parea, totuşi numele lui era într- 
adevăr Jim. 

În afară de asta nu avea o mamă 
bolnavă — una din acele mame ofticoase 
şi evlavioase, care ar fi fericite să se 
odihnească în mormînt de nu şi-ar iubi atît 
de mult feciorii şi de n-ar fi îngrijorate de 
gîndul că după moartea lor lumea ar 
putea să le prigonească odraslele. Mai toţi 
băieţii răi din cărţile şcolilor de duminică 
se numesc James şi au cîte o mamă 
bolnavă care-i învaţă să spună: „Acum, mă 
duc la culcare” etc. şi care, după ce-i 
adoarme cu o voce dulce şi plingăreaţă, îi 
sărută, le urează noapte buna şi 
îngenunche apoi, plîngînd, la căpătiiul lor. 
Cu totul altfel stăteau lucrurile cu 
băieţaşul nostru. Îl chema Jim, iar în ce-o 
priveşte pe mamă-sa, nu păţise nimic — 
nu era bolnavă nici de oftică şi nici de alte 
alea. Era mai degrabă voinică şi nu era de 


108 


loc evlavioasă; mai mult decît atît, nu-şi 
făcea nici o grijă în privinţa lui Jim. 
Spunea de el că dacă şi-ar frînge gitul n-ar 
fi cine ştie ce pagubă. Intotdeauna îl 
trimitea la culcare cu un 


109 


ghiont şi nu-l săruta niciodată cînd îi 
spunea noapte bună; dimpotrivă, înainte 
de a pleca de lîngă el, îi mai trăgea cîte o 
palmă. 

Într-o bună zi, băieţaşul cel rău a furat 
cheia de la cămară, s-a furişat înăuntru, s- 
a înfruptat din nişte marmeladă şi a 
umplut apoi borcanul cu catran, aşa fel ea 
maica-sa să nu bage de seamă nici o 
schimbare; dar nici nu l-a cuprins îndată 
după aceea un simţămînt îngrozitor şi nici 
nu i s-a părut că aude o voce şoptindu-i: 
„Este oare drept să nu-mi ascult mama? 
Nu cumva am păcătuit? Unde se duc 
băieţii răi care se îndoapă cu marmelada 
bunei lor mame?” De asemenea, nici nu a 
îngenuncheat singur, făgăduind să nu mai 
fie rău niciodată şi nici nu s-a ridicat cu 
inima uşoară, plin de fericire, ducîndu-se 
să spună mamei sale totul şi să-i ceară 
iertare, pentru ca ea să-l binecuvînteze cu 
lacrimi de mîndrie şi mulţumire în ochi. 
Nu, aşa se întîmplă cu toţi ceilalţi băieţi 
răi din cărţi, dar — lucru ciudat — altfel s- 
a întîmplat cu Jim al nostru. El înfulecă 
marmelada şi-şi spuse că-i grozavă, în 
felul lui păcătos şi necioplit; cînd umplu 
borcanul ca catran, spuse şi despre treaba 
asta că e grozavă şi rise gîndindu-se că 
„bătrina o să sară ca arsă şi o să crape de 
ciudă” cînd va descoperi totul. Şi cînd ea 
descoperi într-adevăr totul, băiatul făcu 
pe niznaiul şi maică-sa îl biciui fără milă, 
iar el nu se lăsă mai prejos cu tipetele. Tot 
ce se întîmpla cu acest băiat era ciudat; 
totul se petrecea altfel decît cu diferiţii 
băieţi răi, numiţi James, din cărţi. 

O dată se căţără în mărul fermierului 
Acorn ca să şterpelească nişte poame, dar 
craca nu se rupse, iar el nu căzu, nu-şi 


110 


scrinti braţul şi nici nu fu sfişiat de dulăul 
fermierului, pentru ca apoi să zacă la pat 
cu săptămiînile, să se pocăiască şi să se facă 
bun. Da' de unde! Şterpeli cîte mere pofti 
şi cobori nevătămat; cît despre dulău, era 
gata să-l înfrunte şi chiar îl alungă cu un 
pietroi, cînd potaia se năpusti să-l sfişie. 
Ce ciudat! Nimic asemănător nu s-a 
petrecut vreodată în acele cărticele 
blajine, cu scoarţe marmorate şi cu 
ilustraţii în care se văd bărbaţi în fracuri, 
jobene şi pantaloni prea scurţi, şi femei în 
rochii cu talia la subsuori şi fără 
malacoave. Aşa ceva nu găseai în nici una 
din cărţile şcolilor de duminică. 

O dată fură briceagul învățătorului şi, 
temîndu-se că va fi descoperit şi biciuit, îl 
strecură în şapca lui George Wilson, 
odrasla sărmanei văduve Wilson, copilul 
fără cusur, cel mai cuminte băieţaş din tot 
tîrgul, care asculta întotdeauna de mama 
lui, nu spunea niciodată vreo minciună, îşi 
învăţa cu plăcere lecţiile şi iubea peste 
măsură şcoala de duminică. lar cînd 
briceagul căzu din şapcă şi nenorocitul de 
George îşi aplecă capul roşind, ca şi cum 
s-ar fi simţit vinovat, iar învățătorul, 
miînios, îl învinui de furt şi se pregăti să-i 
biciuiască umerii tremurători, nu apăru 
cîtuşi de puţin între ei un neaşteptat 
judecător de pace, cu părul cărunt, pentru 
a rosti, luîndu-şi un aer solemn: „Cruţaţi 
pe acest nobil băiat — iată-l colo pe 
adevăratul vinovat, e un laş. Treceam 
tocmai prin faţa şcolii în timpul recreaţiei 
şi, fără să fiu observat, am văzut cum s-a 
săvirşit furtul”. Jim nu a fost biciuit şi 
venerabilul judecător de pace nu a citit o 
predică în faţa întregii şcoli înlăcrimate şi 
nici nu l-a luat de mînă pe George, 


111 


spunînd că un asemenea băiat e vrednic 
de laudă, pentru ca după aceasta să-l pof- 
tească să locuiască la el, ca să măture 
biroul, să facă focul, să alerge cu 
corespondenţa, să spargă lemne, să 
studieze dreptul, să ajute soţiei lui la 
treburile gospodăriei, să se joace în tot 
timpul liber, să primească patruzeci de 
cenți pe lună şi să fie fericit. Nu. Toate 
astea s-ar fi întîmplat în cărţi, dar nu aşa 
s-au petrecut lucrurile cu Jim. Nici un 
judecător pisălog n-a picat acolo pe 
nepoftite ca să facă scandal, aşa încît 
băiatul-model George a fost snopit în 
bătaie, iar Jim s-a bucurat nespus, pentru 
că, vedeţi dumneavoastră, Jim nu putea 
suferi băieţii-model. Jim zicea că toţi 
aceşti papă-lapte ar trebui puşi la zid. Aşa 
vorbea băiatul ăsta necioplit şi prost 
crescut. 

Dar cel mai ciudat lucru din cîte i s-au 
întîmplat vreodată lui Jim, s-a petrecut 
atunci cînd s-a plimbat cu barca într-o 
duminică şi nu s-a înecat; tot într-o 


112 


duminică s-a dus să pescuiască şi a fost 
surprins de furtună, dar nu l-a trăsnit 
Dumnezeu. Ei bine, aşa ceva nu veţi găsi 
în cărţile şcolilor de duminică, de-ar fi să 
le citiţi de la un capăt la celălalt, de azi 
pîn’ la Crăciun. O, nu! aţi citi în ele că toţi 
băieţii răi, care se plimbă duminica cu 
barca, se îneacă sigur şi că toţi băieţii răi, 
care sînt surprinşi de furtună cînd pescu- 
iesc duminica, sînt totdeauna loviți de 
trăsnet. Bărcile în care se află băieţii răi 
se scufundă întotdeauna în zilele de 
duminică şi întotdeauna se  stirneşte 
furtună cînd băieţii răi se duc să 
pescuiască în ziua domnului. Cum de a 
scăpat totuşi Jim, rămîne o taină pentru 
mine. 

Lui Jim i se făcuseră farmece, asta 
trebuie să fi fost pricina. Nimic nu-l putea 
vătăma. O dată, în loc de pîine, a dat unui 
elefant dintr-o menajerie un pachet cu 
tutun şi elefantul nu i-a spart capul cu 
trompa. Căutind prin dulap nişte rachiu 
de mentă, Jim nu a băut din greşeală 
vitriol. A furat puşca tatălui său şi a plecat 
la vînătoare într-o zi de duminică, dar nu 
şi-a retezat cu vreun glonte trei sau patru 
degete. Într-un acces de furie a lovit-o pe 
surioara lui cu pumnul în tîmplă, dar ea 
nu s-a chinuit în dureri multe zile de vară 
şi nu a murit rostind vorbe dulci de 
iertare, care să sporească durerea inimii 
lui zdrobite. Fata n-a păţit nimic, iar el a 
luat-o la sănătoasa şi în cele din urmă a 
ajuns pe ţărmul mării; la întoarcere nu s-a 
simţit deznădăjduit şi singur pe lume, 
văzînd că cei dragi îşi dorm somnul de 
veci în cimitirul liniştit, în vreme ce casa 
învesmîntată în viţă, căminul în care a 
copilărit, zace în paragină. O, nu! S-a 


113 


întors acasă beat turtă şi primul drum pe 
care a trebuit să-l facă a fost la postul de 
poliţie. 

Cînd a devenit om în toată firea, s-a 
însurat, a întemeiat o familie foarte 
numeroasă şi într-o noapte le-a crăpat 
capul la toţi cu securea. Şi s-a îmbogăţit 
prin tot felul de matrapazlicuri şi tilhării; 
iar acum este cel mai afurisit şi mai 
ticălos potlogar din tîrgul lui de baştină şi 
toată lumea îl respectă, mai ales că e 
deputat în Adunarea legislativă. 


114 


După cum vedeţi, nu a existat niciodată 
în cărţile pentru şcolile de duminică vreun 
băiat rău cu numele de James, care să 
aibă o soartă atît de norocoasă ca 
păcătosul de Jim, căruia i se făcuseră 
farmece. 


OMUL ÎMPIETRIT 


Pentru a arăta cît de anevoios este a 
strecura adevărul în faţa unui public 
credul sau a-i sugera o morală cu ajutorul 
unui caraghioslic, într-adevăr tras de păr!, 
fără ca acest public să nesocotească pe 
de-antregul şi în mod absurd tocmai 
remarca ta — voi expune aici două din 
experienţele mele în această privinţă. În 
toamna anului 1862, în Nevada şi în 
California, lumea se prăpădea cu firea 
cînd auzea despre neobişnuitele 
pietrificaţii şi despre alte minunăţii ale 
naturii. Mai că nu puteai să-ţi arunci ochii 
pe un ziar fără să nu găseşti una sau două 
glorioase descoperiri de acest soi. Mania 
aceasta începuse să devină de-a dreptul 
caraghioasă. Pe atunci, ajunsesem şi eu 
redactor mai de doamne-ajută la un ziar 
din oraşul Virginia şi mi-am găsit 
chemarea în a nimici această pacoste ce 


1 În original burlesque, burlescă, procedeu sau 
tendinţă de a stîrni rîsul sau disprețul prin 
imagini extravagante, prin născociri 
năstruşnice, prin contraste sau născociri din 
cale-afară de exagerate, tratind cu gravitate 
un caraghioslic sau, dimpotrivă, rizînd de un 
lucru grav (n.t.). 
116 


se lăţea mereu. Mi se pare că mai 
devreme sau mai tîrziu, cu toţii trecem 
prin stări sufleteşti duioase cînd privim 
lucrurile cu o grijă părintească. De aceea, 
m-am hotărît să distrug mania pietrificării 
cu ajutorul unei gingaşe, chiar foarte 
gingaşe satire. Dar pesemne că a fost 
prea gingaşă, căci nimeni nu a observat 
zeflemeaua în cele scrise de mine. Mi-am 
întocmit planul sub forma descoperirii 
unui ditamai om împietrit. 

Cum mă luasem la harţă cu Mister 
Sewall, noul jude instructor şi judecător de 
pace din Humboldt, m-am gîndit că nu ar 
strica să-l beştelesc niţeluş şi să-l fac de 
risul lumii, îmbinînd astfel plăcerea cu 
interesul. Aşa că m-am apucat să 
povestesc cu migăloase amănunte despre 
descoperirea unui om pietrificat la 
Gravelly Ford (taman la o distanţă de o 
sută douăzeci de mile pe un drum 
primejdios de munte, de locui unde trăia 
Sewall), arătînd cum savanții din preajmă 
au dat buzna să-l examineze (deşi era ştiut 
că nu exista nici o vietate pe o rază de 
cincizeci de mile, în afară de cîţiva indieni 
lihniţi de foame, de cîţiva muscoi de 
viermi, ca vai de lume şi patru-cinci şoimi 
prăpădiţi, care nu se urneau de acolo de 
slăbănogi ce erau), şi cum savanții cu 
pricina s-au pronunţat că Omul Împietrit 
se afla în starea aceasta de pietrificaţie de 
mai bine de zece generaţii. Apoi, pe un 
ton foarte serios, de care s-ar fi cuvenit 
să-mi fie ruşine, am precizat că îndată ce 
Mr. Sewall! a auzit vestea aceasta, a 


1 Atribuţia de căpetenie a judelui-instructor 

(coroner) este în S.U.A. de a cerceta, printr-o 

anchetă şi un interogatoriu în fata juraţilor, 

cauzele oricărei morţi bănuite a nu fi naturală 
117 


convocat juraţii şi — hait! — cocoţat pe un 
catîr a pornit să-şi facă datoria ce-i 
incumba slujba, călătorind timp de cinci 
zile în condiţii îngrozitoare, străbătînd 
locurile acelea primejdioase, înţesate de 
scaieţi şi alte plante ţepoase şi ameninţat 
să moară de foame numai ca să cerceteze 
pe acest om, care a murit şi s-a prefăcut 
în piatră veşnică de mai bine de trei sute 
de ani! Apoi, avînd mîncărime la mînă, ca 
să zic aşa, am ţinut-o strună mai departe 
şi, cu aceeaşi neclătinată gravitate, am 
afirmat că juraţii s-au întors cu verdictul 
că decedatul a murit din pricină că fusese 
prea îndelung expus. Aceasta a dat ghes şi 
mai mult închipuirii mele, astfel că m-am 
apucat să îndrug că juraţii cuprinşi de 
mila caracteristică pionierilor, au săpat o 
groapă şi erau gata să facă o creştinească 
îngropăciune Omului împietrit, cînd au 
constatat că de-a lungul anilor un 
sediment de piatră văroasă se depusese 
pe stînca pe care şedea Omul împietrit şi 
se strecurase şi sub el, astfel că îl 
cimentase pe patu-i de stîncă. Am mai 
adăugat că, în faţa acestei constatări, 
juraţii, care cu toţii erau mineri căutători 
de argint, au apreciat dificultatea şi au 
scos pulberea şi fitilurile, începînd să sape 
o gaură sub om, cu scopul de a-l face să 
sară din poziţia în care se afla, cînd 
domnul Sewall, cu „acea delicateţe ce îi 
este proprie, i-a oprit, arătindu-le că 
aceasta ar fi aproape un sacrilegiu”. 

De la un capăt la altul, zeflemeaua cu 
Omul Impietrit nu era decît o înşiruire de 
absurdităţi sfruntate, dar spuse cu o atît 
de neobrăzată pretenţie de adevăr, încît 
îmi impunea pînă şi mie, făcîndu-mă gata- 


(n.t.). 
118 


gata să cred cele ce spuneam. În fond, 
însă, nu aveam ciîtuşi de puţin dorinţa de a 
înşela pe cineva, şi nici nu mă aşteptam la 
aşa ceva. Îmi dădeam seama că din felul 
cum voi descrie cum şedea omul împietrit, 
publicul va înţelege că la mijloc era doar o 
născocire. Inadins amestecasem povestea 
lui cu alte marafeturi, sperînd să fac mai 
încîlcită toată chestiunea — şi într-adevăr, 
am reuşit să o ameţesc de-a binelea. M-am 
apucat să descriu poziţia labei unui picior 
şi apoi să spun că degetul cel mare venea 
în dreptul nasului său, apoi am vorbit de 
celălalt picior şi imediat am arătat că 
degetele miîinii drepte erau răşchirate, 
apoi am vorbit puţin de ceafă şi m-am 
înapoiat la degetul cel mare al piciorului 
sting, arătind că era virit în degeţelul 
drept, apoi am trecut la altele şi am 
revenit, remarcînd că degetele mîinii 
stîngi erau răşchirate ca şi acele ale 
dreptei. Se vede treaba că am fost totuşi 
prea ingenios. Le-am amestecat cam mult, 
aşa că descrierea atitudinii Omului 
Impietrit, ca o cheie a înşelăciunii puse la 
cale, şi-a pierdut orice sens şi nimeni în 
afară de mine nu a mai fost în stare să 
descopere şi să  priceapă poziţia 
neobişnuită şi sugestivă a miinilor Omului 
împietrit, dînd cu tifla. 

Ca satiră împotriva maniei pietrificărilor 
sau a altor manii, Omul meu Impietrit nu 
a fost decît o jalnică nereuşită, deoarece 
toţi cititorii l-au acceptat cu o nevinovată 
bună-credinţă şi am rămas uimit, văzînd 
cum făptura pe care o născocisem cu 
gîndul de a dărima mania minunilor şi a o 
face de batjocură şi-a luat fără nici o 
tevatură un loc de frunte pe lista 
minunăţiilor autentice produse de Nevada 


119 


noastră. Am fost atit de dezamăgit de 
întorsătura luată de pianul meu încît, la 
început, eram tare amărit şi nici nu voiam 
să mă mai gîndesc la ea, dar curînd, după 
schimbările petrecute cu Omul Împietrit, 
copiat şi glorificat, am început să simt o 
ascunsă şi desfătătoare mulţumire. Şi cum 
zona călătoriilor gentlemanului meu s-a 
lărgit mereu şi, prin diferite schimbări, 
am constatat că el a pătruns cu stăruinţă 
şi fără greş teritoriu după teritoriu, stat 
după stat, ţară după ţară pînă ce a dat ocol 
întregului glob pămîntesc,  găsindu-şi 
culmea unei  legitimări sublime şi 
nestăvilite în augustul ziar londonez 
Lancet — paharul s-a umplut şi mi-am zis 
că sînt bucuros de isprava mea. Cred că 
timp de aproape unsprezece luni, dacă îmi 
amintesc bine, cutia de scrisori a 
domnului Sewall a fost asaltată zilnic de o 
puzderii de ziare — cam la o jumătate de 
baniţă — vestind de pe multe meleaguri 
pe Omul Împietrit şi avînd ştirea 
încercuită cu linii groase trase cu 
cerneală. Eu eram acela care i le 
trimiteam. Asta ca să-i fac în necaz, iar nu 
de haz. lar el le arunca în curtea de 
dindos şi ocăra de zor. Şi în timpul acestor 
luni, zi de zi, minerii, alegătorii săi 
(minerii, o dată ce încep a lua în tărbacă 
pe cineva, nu mai contenesc) veneau pe la 
dînsul şi îl întrebau dacă nu le putea face 
rost de vreun ziar privitor la Omul 
Împietrit. Ce-i drept, ar fi putut furniza 
unui continent întreg astfel de ziare. Il 
uram în zilele acelea pe Sewall şi lucrurile 
acestea mă potoleau şi mă încîntau. Nu aş 
fi putut găsi o mai mare mulţumire faţă de 
dînsul — bine-înţeles fără ca să-l omor. 


120 


FAIMOSUL MEU 
„MASACRU SINGEROS” 


Celălalt articol burlesc, la care m-am 
referit, a fost satira mea împotriva 
expedientelor financiare cu ajutorul 
cărora se „plăsmuiesc dividende”, lucru 
care de la o vreme se întîmplă ruşinos de 
des pe coasta Pacificului. Încă o dată, în 
simplitatea mea de om cumsecade, am 
simţit că sosise ceasul pentru a mă ridica 
şi a fi un reformator. Am ticluit pe hîrtie 
această satiră reformatoare sub chipul 
unui înfiorător „Masacru în Empire City”. 
Tocmai atunci ziarele din San-Francisco 
făceau mare  tărăboi pe chestiunea 
incorectitudinii societăţii Minele de Argint 
Daney, ai cărei directori declaraseră un 
dividend „scos din burtă” sau fals, cu 
scopul de a spori valoarea stocului de 
acţiuni proprii, astfel ca să le poată vinde 
la un curs prielnic şi apoi să se strecoare 
de sub edificiul concernului în prăbuşire. 
Dar în timp ce nu mai pridideau cu 
învinuirile aduse concernului  Daney, 
aceleaşi ziare nu uitau să îndemne 
publicul să se descotorosească de toate 

121 


acţiunile minelor de argint şi să-şi 
investească banii în acţiunile trainice şi 
sigure ale unor întreprinderi din San- 
Francisco, cum ar fi Societatea Izvoarelor 
din Valea Primăverii etc. Taman în acest 
nefericit moment, hop şi Societatea 
Izvoarelor din Valea Primăverii că năs- 
coceste şi ea un dividend! Şi astfel, sub 
masca vicleană a unui „sîngeros masacru” 
ce l-am plăsmuit, m-am furişat în mintea 
neatentă a publicului cu biciuitoarea mea 
satiră împotriva sistemului de a „născoci” 
dividende. Am relatat îatr-o coloană şi 
jumătate un măcel imaginar, arătînd cum 
un cetăţean îşi ucisese soţia şi pe cei nouă 
copii şi pe urmă se sinucisese. Şi cu o 
şiretenie perfidă am precizat tocmai la 
sfîrşit că nebunia subită care pricinuise 
acest jalnic masacru, se datora faptului că 
individul se lăsase convins de ziarele 
californiene să-şi vîndă acţiunile ce le 
avea — acţiuni sigure şi rentabile ale 
societăţilor miniere de argint din Nevada 
— ca să cumpere acţiunile izvoarelor din 
Valea Primăverii tocmai la ţanc, ca să se 
„prăjească” cu  dividendul născocit al 
societăţii, fiind silit să-şi piardă şi ultimul 
ban pe care îl avea. 

Alei! Era o satiră adîncă, adîncă de tot, 
şi foarte isteţ adusă din condei! Am ticluit 
însă cu atîta grijă amănuntele acelea 
groaznice şi alarmante, încît publicul le-a 
înghiţit cu nesat fără a clipi şi a trecut cu 
vederea peste următoarele fapte deosebit 
de lămurite, anume: ucigaşul era foarte 
bine cunoscut tuturor oamenilor din ţinut 
ca burlac şi, prin urmare, nu putea să-şi 
ucidă soţia şi pe cei nouă copii; îi ucisese, 
chipurile, „în castelul său de piatră, care 
se înălța falnic la marginea marii păduri 


122 


de pini, aflată între Empire City şi Dutch 
Nick's”, cînd pînă şi stridiile murate, care 
se iveau pe mesele noastre, ştiau că nu 
găseai nici urmă de „falnic castel de 
piatră” în tot teritoriul Nevadei; de 
asemenea, se ştia că, departe de a exista 
vreo „mare pădure de pini între Empire 
City şi Dutch Nick's”, nu se găsea nici 
măcar un singur copac pe o distanţă de 
cincisprezece mile de ambele localităţi; în 
sfîrşit, era limpede şi notoriu că Empire 
City şi Dutch Nick's erau una şi aceeaşi 
localitate şi, în orice caz, nu cuprindea 
decît şase case, aşa că prin urmare nu 
putea fi nici o pădure între ele; şi, colac 
peste  pupăză, după toate aceste 
absurdităţi, am declarat că acest diabolic 
ucigaş, după ce-şi pricinuise o rană, 
despre care cititorul ar fi trebuit să 
creadă că ar fi ucis cît ai clipi din ochi 
pînă şi un elefant, sărise pe cal şi călărise 
patru mile, fluturind în aer scalpul 
fumegind de sînge al soţiei sale şi, dindu- 
se astfel în spectacol, intrase în Carson 
City cu un éclat! cutremurător şi căzuse 
mort lat, în fata celei mai mari cîrciumi, 
stîrnind invidia şi admiraţia tuturor 
privitorilor. 

Ei bine, în viaţa mea n-am pomenit o 
mai mare vilvă ca aceea stirnită de 
această mică satiră. Nu se mai vorbea de 
altceva prin oraş, nici în întregul teritoriu. 
Mai toti cetătenii s-au cufundat binişor în 
lectura ei la prînzul mic şi nu s-au mai 
învrednicit să-şi sfirşească miîincarea. Se 
vede treaba că amănuntele acelea, extrem 
de fidele, ţineau loc de hrană. Puţini 
dintre cei care au stat să citească articolul 
au mai mîncat ceva în dimineaţa aceea. 


1 Strălucire (n.t.). 
123 


Dan şi cu mine (Dan era colaboratorul 
meu la reportaj) ne-am aşezat faţă în faţă 
la  obişnuita noastră masă de la 
„Restaurantul Vulturului” şi, în timp ce 
desfăceam zdreanţa căreia în 
stabilimentul acela obişnuiau să-i zică 
şervet, am văzut la masa învecinată doi 
vlăjgani nevinovaţi, cu haina mînjită de 
soiul acela de mătreaţă vegetală, care era 
semnul şi dovada vădită că veniseră din 
Truckee cu o încărcătură de fin. Cel care 
stătea în faţa mea ţinea ziarul de 
dimineaţă împăturit într-o fişie lungă şi 
îngustă şi îndată am ghicit că fişia aceea 
reprezenta coloana cu hazlia mea satiră 
financiară. După felul cum miîriia zădărit, 
m-am dumerit că acest nesăbuit fecior al 
unei căpiţe de fin sărea înadins rîndurile, 
ca să ajungă cît mai repede la amănuntele 
cele mai sîngeroase, scăpînd astfel din 
vedere tot marcajul pe care îl pusesem 
spre a înştiinţa că toată povestea nu era 
decît o păcăleală. Deodată, ochii i se 
holbară cît roata carului, tocmai cînd îşi 
descleştase fălcile ca să înfulece un 
cartof, pe care şi-l apropiase de gură cu 
furculiţa; cartoful încremeni pe loc, faţa 
individului se roşi ca para focului şi omul 
stătea ca pe jar. Pe urmă trecu în revistă, 
dar pe apucate, amănuntele, în timp ce 
cartoful i se răcea la jumătatea drumului 
şi gura lui se 


124 


întindea din cînd în cînd după cartof şi 
mereu se căsca, pe neaşteptate, la vreo 
nouă şi tot mai cumplită ispravă de-a 
eroului meu. În cele din urmă îşi privi 
drept în faţă firtatul încremenit de uimire 
şi ţeapăn şi spuse teribil de impresionant, 
cu o expresie de concentrată venerație: 

— Jim, auzii Şi-a fiert pruncu' şi a 
scalpat scăfirlia bătrînei! Să fiu al dracului 
dacă mai pot pune ceva în gură! 

Şi, ducînd jos şi cu respect cartoful care 
zăbovise în aer, plecă din restaurant 
împreună cu prietenul său — amîndoi cu 
burta goală, dar mulţumiţi. 

N-a ajuns niciodată pină la pasajul unde 
începea satira făţişă a articolului. Nici 
unul din cititori n-a ajuns pînă acolo. Li s- 
au părut suficiente amănuntele care le 
încreţeau pielea. Să torni o biată şi mică 
morală la sfîrşitul unui asemenea bogat 
masacru însemna să vii după apusul 
soarelui cu o lumînare, sperînd că astfel 
vei atrage atenţia lumii asupra ei. 

Nu-mi trecuse încă prin cap că ar putea 
cineva să ia drept o întîmplare autentică 
măcelul ticluit de mine, împănat cum era 
cu toate plăsmuirile acelea de basm şi cu 
toate  absurdităţile şi  imposibilităţile 
privitoare la „marea pădure de pini”, 
„falnicul castel de piatră” etc. Cu acest 
prilej, am descoperit, însă, şi nu am mai 
uitat din ziua aceea, că lumea nu citeşte 
niciodată plicticoasele explicaţii 
lămuritoare ale unor fapte tulburătoare, 
cînd nu are motivul de a bănui că vreun 
mizgălitor fără răspundere încearcă să o 
înşele; publicul sare peste toate acestea şi 
se grăbeşte să guste cu nesaţ amănuntele 
care îi îngheaţă sîngele în vine, dar îl fac 
fericit. 


125 


De aceea, după această crudă 
experienţă, m-am străduit să redactez 
articolul meu agricol în aşa fel ca să nu 
înşel pe nimeni; am reuşit în parte, dar nu 
cu totul. N-am căşunat totuşi nici un rău 
nimănui. Pentru ca persoanele care mi-au 
scris de curînd în privinţa zarzavaturilor şi 
a altor lucruri să ştie că a existat totuşi o 
vreme cînd aş fi răspuns întrebărilor lor 
aşa 


126 


cum mă pricepeam, socotind drept o 
datorie imperioasă a o face, le rog să 
citească cele ce mi s-au întîmplat cînd am 
fost, timp de o săptămînă redactor la o 
publicaţie de agricultură în povestea pe 
care o vor găsi mai încolo. 


127 


VENERA CAPITOLINĂ 


CAPITOLUL I 
(Decorul: Atelierul unui artist la Roma) 


— Ah, George, zău că te iubesc! 

— Dumnezeu să-ţi binecuvînteze inima 
ta bună, Mary, asta o ştiu eu — dar ce-i 
atît de neîndurător tatăl tău? 

— Are intenţii bune, George, dar pentru 
el arta e curată nebunie — ce vrei, omul 
nu se pricepe decit la articole de băcănie. 
Işi închipuie că, dacă aş fi cu tine, aş muri 
de foame. 

— Las-o-ncolo! Asta nu-i înţelepciune 
din partea lui, ci aduce mai mult a 
inspiraţie. De ce nu sînt şi eu un băcan 
nemilos care scoate bănet cu toptanul, în 
loc să fiu un sculptor înzestrat cu harul 
divin, dar care n-are nici după ce bea 
apă? 

— Nu-ţi pierde curajul, George, dragul 
meu — toate prejudecățile tatei se vor 
irosi de-ndată ce vei cîştiga cincizeci de 
mii de dol... 

— Cincizeci de mii de draci! Copiliţo, 
află că sînt în urmă cu plata chiriei! 


CAPITOLUL II 
(Decorul: Un apartament la Roma) 


128 


— Dom'le, degeaba mai stăm să 
discutăm. Ce mai tura-vura. N-am nimic 
împotriva dumitale, dar nu-mi pot lăsa 
fata să se mărite cu o tocătură de 
dragoste, artă şi foame — căci altceva ce 
i-ai putea oferi? 

— Domnule, recunosc că sînt sărac, dar 
oare faima nu înseamnă nimic? Onorabilul 
Bellamy Foodie din Arkansas zice că noua 
mea statuie — înfăţişind America — e o 
sculptură straşnică şi-i convins că, într-o 
bună zi, numele meu va fi vestit. 

— Prostii! Ce ştie despre artă măgarul 
ăla din Arkansas? Faima nu contează 
nimic — ceea ce interesează este preţul 
pe care-l obţii pentru sperietoarea aceea 
de ciori pe care ai făcut-o din marmură. 
Ţi-au trebuit şase luni ca s-o dăltuieşti şi 
nu ţi se dă pe ea nici o sută de dolari. Nu, 
dom'le! Pune-mi pe masă cincizeci de mii 
de dolari şi-ţi dau mîna fetei mele — altfel 
se mărită cu junele Simper. Ai răgaz şase 
luni ca să stringi banii. Bună ziua dom'le. 

— Vai şi amar! Ce nenorocire pe capul 
meu! 


CAPITOLUL III 
(Decorul: Atelierul) 


— Ah, John, prietenul meu din copilărie, 
sînt cel mai nefericit om de pe lume! 

— Eşti un găgăuţă! 

— Nu mi-a mai rămas altceva de iubit 
decît biata mea statuie a Americii — şi 
priveşte, nici măcar ea nu-mi arată 
simpatie, cu înfăţişarea-i de marmură rece 


129 


— atît de frumoasă şi fără inimă. 

— Eşti un tîmpit! 

— Ah, John! 

— Ah, ce nerozii! N-ai spus că-ţi dă un 
răgaz de şase luni să strîngi banii? 

— Nu-ţi bate joc de chinul meu, John. 
Chiar de-aş avea şi un termen de şase 
veacuri, la ce mi-ar folosi? La ce-i poate 
ajuta timpul unui sărman nenorocit fără 
nume, fără capital sau prieteni? 


130 


— Idiotule! Mişelule! Plodule! Şase luni 
ca să stringi banii, cînd ar fi de ajuns şi 
cinei! 

— Ce, ai căpiat? 

— Şase luni înseamnă timp berechet. 
Las’ pe seama mea. Îţi strîng eu banii. 

— Ce vrei să spui, John? Cum dumnezeu 
eşti tu în stare să aduni pentru mine o 
sumă aşa de enormă? 

— Vrei să laşi totul pe seama mea? Să 
nu te mai amesteci de loc? Las' pe mine. 
Juri să te învoieşti la tot ce voi face eu? Te 
legi să nu găseşti nici un cusur în ceea ce 
voi săvirşi eu? 

— Sînt năucit — uluit — dar jur. 

John luă un ciocan şi, cu bună ştiinţă, 
zdrobi nasul Americii! Făcu alt gest şi 
două din degetele statuii zburară; încă o 
mişcare, şi un rînd de degete de la 
picioare fu mutilat şi dezmembrat, apoi 
încă una şi piciorul stîng, de la genunchi 
în jos, zăcea, pe podea, ca o ruină 
îmbucătăţită. 

După toate acestea, John îşi puse pălăria 
şi plecă. 

George se zgii cu gura căscată, vreo 
treizeci de secunde, la pocitul şi grotescul 
coşmar din faţa lui, apoi se trînti pe jos şi 
îl apucară năbădăile. 

John se întoarse îndată cu o trăsură, 
îmbarcă în ea pe artistul cu inima zdrobită 
şi statuia cu piciorul zdrobit şi îi însoţi, 
fiuierînd încetişor şi liniştit. Îl lăsă pe 
artist la locuinţa lui, apoi continuă cursa 
cu trăsura, dispărind, cu statuia, în jos, pe 
Via Quirinalis. 


131 


CAPITOLUL IV 
(Decorul: Atelierul) 


— Azi, la ora două, se împlineşte 
termenul de şase luni! Ah, ce chin! Ce 
viaţă pustie. Mai bine aş fi murit! Aseară 
n-am pus nimic în gură. Şi nici astăzi 
dimineaţă. Nu îndrăznesc să intru în nici 
un birt. Şi mi-i o foamei Să nu mai vorbim! 
Cizmarul mă pîndeşte — croitorul la fel — 
proprietarul îmi dă tîrcoale. Am ajuns într- 
o stare de plins. Nu l-am mai văzut pe 
John din ziua aceea îngrozitoare. Ea îmi 
zimbeşte cu duioşie, cînd ne încrucişăm 
pe stradă, dar imediat zgîrciobul ăla 
bătrîn îi porunceşte să se uite în altă 
parte. Ei, cine o fi bătînd la uşă? Cine a 
venit să mă chinuiască? Pun gitul că 
nemernicul ăla de cizmar, om fără nimic 
sfint într-însul! Intră! 

— Mărire ţie, luminăţia ta, şi numai de 
fericiri să ai parte. Pronia cerească să te 
blagoslovească! Am adus stăpînului meu 
ghetele cele noi, iar despre plată să nu 
suflaţi nici un cuvînţel luminăţia ta — nu-i 
nici o grabă, nici atitica grabă. Voi fi 
mîndru dacă blagorodnicul meu lord va 
catadicsi şi mai departe a-mi fi muşteriu 
— iertăciune şi la bună vedere! 

„A adus ghetele chiar el în persoană! Şi 
nu-mi cere banii! A plecat făcîndu-mi 
temenele şi reverenţe, care ar măguli 
orice cap încoronat. Doreşte să-i fiu mai 
departe client! Oare a venit sfîrşitul lumii? 
Să fiu al... Intră! 

— Nu vă fie cu bănat, sir, dar am adus 
straiele cele noi ale domniei voastre... 

— Intră! 

— Îţi cer de o mie de ori iertăciune 
pentru  zăticneală,  preamărite!  Dară 


132 


pregătit-am pentru domnia ta cămările 
acelea mîndre de jos, cotineaţa aceasta 
bicisnică nu-i vrednică de... 

— Intră!!! 

Am venit spre a vă aduce la cunoştinţă 
că banca v-a redeschis creditul, care din 
nefericire a fost întrerupt o bucată de 
vreme; acum îl puteţi folosi cît poftiţi şi 
vom fi cît se poate de încîntaţi dacă veţi 
emite pe seama noastră orice cec doriţi... 

— Intră!!! 

— Dragul şi mărinimosul meu băiat, e a 
ta! Va fi aici într-o clipă! Ia-o, însoară-te 
cu ea, iubeşte-o, fii fericit! Dumnezeu să 
vă binecuvînteze pe amîndoi — hip, hip, 
ura!... 

— Intră!!! 

— O, George, scumpul şi iubitul meu 
George, sîntem salvaţi! 

— O, Mary, scumpa mea iubită, într- 
adevăr sîntem salvaţi — dar îţi jur că nu 
ştiu de ce şi nici cum! 

CAPITOLUL V 
(Decorul: o cafenea romană) 


Într-un grup de gentlemani americani, 
cineva citeşte şi traduce din numărul 
săptămînal al lui M Slangwhanger di 
Roma! cele ce urmează: 


MINUNATĂ DESCOPERIRE! 


„Cu vreo şase luni în urmă, Signor John Smitthe, 
un gentleman american, care s-a stabilit la Roma 
de cîţiva ani, a cumpărat cu o sumă derizorie un 
petic de pămînt în Campagna, nu departe de 
mormîntul familiei Scipio — de la proprietarul 


1 Slangwhanger — cuvînt plăsmuit de Twain, 
însemnînd „Toboşarul argotic” (n.t.). 
133 


terenului, o rudă scăpătată a principesei Borghese. 
Mr. Smitthe s-a dus la Ministrul Cadastrului şi a 
transferat bucata de pămînt pe numele unui artist 
sărac, americanul George Arnold, explicînd că a 
făcut acest lucru drept plată şi despăgubire pentru 
o pagubă pecuniară cauzată în mod incindental de 
către dînsul, cu multă vreme în urmă asupra unui 
obiect aparţinînd lui Signor Arnold. A mai subliniat 
că va oferi o despăgubire adițională, aducînd 
îmbunătăţiri terenului aparţinînd lui Signor A., pe 
seama şi pe cheltuiala sa. Acum patru săptămîni, 
în timp ce se făceau anumite săpături necesare pe 
terenul susnumit, Signor Smitthe a dezgropat cea 
mai remarcabilă statuie antică, ce-a fost vreodată 
adăugată bogatelor comori de artă ale Romei. Este 
o minunată figură de femeie şi, deşi opera este 
atinsă destul de grav de contactul cu pămîntul şi 
de stricăciunea veacurilor, nici un ochi nu poate 
privi fără a fi mişcat, răpitoarea ei frumuseţe. 
Nasul, piciorul stîng de la genunchi în jos, o 
ureche, precum şi degetele piciorului drept şi două 
degete de la una din mîini s-au pierdut, dar altfel 
nobila figură se afla într-o remarcabilă stare de 
conservare. Guvernul a pus îndată stăpînire 
asupra statuii, cu ajutorul forţelor armate şi a 
numit o comisiune alcătuită din critici de artă, 
anticari şi cardinali, principi ai bisericii, care să-i 
stabilească valoarea şi să determine remuneraţia 
care trebuie să revină posesorului terenului unde a 
fost găsită capodopera. Asupra întregii afaceri s-a 
păstrat, pînă aseară, un secret deplin. Între timp, 
comisiunea s-a întrunit cu uşile închise şi a 
deliberat. Aseară, membrii ei au decis în 
unanimitate că statuia reprezintă pe Venera şi este 
opera unui artist necunoscut, însă înzestrat cu un 
talent sublim, din secolul al treilea înainte de 
Hristos. Dînşii o consideră cea mai desăvirşită 
operă de artă cunoscută pînă-n prezent. 

Conferinţa finală s-a ţinut la miezul nopţii, 
stabilindu-se că Venera valorează uriaşa sumă de 
zece milioane de franci! În conformitate cu legea 
şi uzul poporului roman, guvernul fiind posesorul a 


134 


jumătate din toate operele de artă găsite în Cam- 
pagna, statul nu a avut altceva de făcut decît să 
plătească cinci milioane de franci domnului 
Arnold, intrînd astfel în posesia permanentă a 
frumoasei statui. Azi-dimineaţă, Venera va fi 
transportată la Capitoliu, unde va rămîne, iar la 
amiază comisiunea îl va vizita pe Signor Arnold, 
ducîndu-i ordinul Sanctităţii sale, pe baza căruia 
tezaurul îi va plăti suma princiară de cinci 
milioane de franci în aur.” 


Un cor de glasuri: Noroc! Nu găseşti 
cuvinte pentru aşa ceva! 

Un glas:  Gentlemeni! Propun să 
înfiinţăm imediat o societate americană pe 
acţiuni pentru achiziţionarea de terenuri 
şi dezgropări de statui, aici, cu legăturile 
cuvenite în Wallstreet, ca să lanseze şi să 
susţină stocul de acţiuni. 

Toţi: Bun şi aprobat! 


CAPITOLUL VI 
(Decorul: Capitoliul din Roma — zece ani 
mai tirziu) 


— Prea iubită Mary, statuia din faţa 
noastră este cea mai veche din lume. E 
renumita „Venera  Capitolină”, despre 
care ai auzit vorbindu-se atît de multe. 
Iat-o aici, cu micile ei lipsuri restaurate 
(cîrpite, adică) de către cei mai cunoscuţi 
artişti romani — şi simplul fapt că au 
îndeplinit umila cîrpeală a unei creaţii atît 
de nobile le va face numele ilustre cît va 
exista lumea. Cît de ciudat ne pare locul 
acesta! Cu o zi înainte de a fi fost aici 
pentru ultima oară — au trecut de atunci 


135 


zece ani fericiţi — nu eram bogat; ba, nu 
aveam un cent — Dumnezeu te aibă în 
pază! — şi totuşi am avut şi eu un cuvînt 
de spus ca să fac din Roma stăpîna acestei 
statui, cea mai măreaţă operă de artă 
antică pe care o cunoaşte lumea. 

— Adorata, ilustra Venera Capitolină — 
şi la ce sumă e evaluată! Zece milioane de 
franci! 

— Da, ea în persoană! 

— Şi, vai, Georgy, ce divin de frumoasă 
e! 

—Aşa e — dar nici nu se compară cu 
ceea ce era înainte ca binecuvîntatul acela 
de John Smith să-i fi zdrobit piciorul şi să-i 
fi turtit nasul. Ce ingenios om, acest 
Smith! Ce talentat! Smith, nobile Smith! 
Făuritorul întregei noastre fericiri! Hait! 
Ştii tu ce înseamnă strănutul ăsta? Piciul 
nostru a căpătat tuse  măgărească. 
Niciodată n-ai să înveţi cum să îngrijeşti 
copiii. 


SFÎRŞITUL 


Venera  Capitolină se afla tot în 
Capitoliul din Roma şi rămîne încă cea 
mai fermecătoare şi cea mai strălucitoare 
operă de artă antică cu care se poate 
mîndri lumea. Dar dacă veţi avea vreodată 
norocul să vă aflaţi în faţa ei şi să cădeţi 
într-un extaz de admiraţie, nu îngăduiţi 
acestei adevărate şi tainice povestiri a 
originii sale să vă strice fericirea. Iar cînd 
citiţi despre Uriaşul împietrit!, dezgropat 
lîngă Syracuza, în statul New York, sau în 


1 Schița de mai sus a fost scrisă pe vremea cînd 
faimoasa înşelătorie cu „Uriaşul împietrit” era 
senzaţia zilei în Statele Unite (n.a.). 

136 


preajma oricărei alte localităţi, păstraţi-vă 
cumpătul — iar dacă Barnum-ul! care l-a 
îngropat acolo se oferă să vi-l vîndă pe o 
sumă enormă, nu-l cumpăraţi. Trimiteţi-l 
Papei! 


GAZETĂRIE ÎN TENNESSEE 


Redactorul ziarului Avalanşa din 
Memphis s-a năpustit cu următoarele 
cuvinte asupra unui corespondent care îl 
calificase drept „radical“: „Scriind 
primele cuvinte, punînd punctele pe i şi 
barele pe te-uri şi rotunjindu-şi fraza, el 
ştia prea bine că fabrică o frază plină de 
infamii şi duhnind a 
minciună. ” 


La recomandarea medicului care-mi 
spusese că mi-ar prii climatul din sud, am 
plecat la Tennessee unde am obţinut 
postul de redactor adjunct al ziarului 
Gloria dimineţii şi strigătul de luptă al 
districtului Johnson. Ducîndu-mă să-mi iau 
în primire slujba l-am găsit pe redactorul- 
şef al ziarului legănîndu-se pe un scaun 


1 Barnum, numele unui celebru circ american 
(n.t.). 
137 


şchiop, cu picioarele cocoţate pe o masă 
de brad. În încăpere mai era o masă de 
brad şi încă un scaun şchiop, amîndouă pe 
jumătate îngropate sub un maldăr de 
ziare, foi şi manuscrise. Mai era şi o ladă 
de lemn plină cu nisip în care erau 
presărate chiştoace de ţigări de foi şi 
sticle goale, precum şi o sobă a cărei 
portiţă de-abia se mai ţinea în balamaua 
de sus. Redactorul-şef purta o redingotă 
lungă de postav negru şi pantaloni albi de 
olandă. Ghetele lui erau fine şi bine 
lustruite; purta un plastron, un inel mare 
cu pecete, un guler înalt de modă veche şi 
un fel de cravată cadrilată, cu capetele 
răsfrînte. Asemenea straie se purtau cam 
prin 1848. Fuma un trabuc şi tot căutînd 
un cuvînt şi trecîndu-şi miinile prin păr, 
ajunsese să şi-l incîlcească de-a binelea. 
Era înspăimîntător de încruntat, ceea ce 
m-a făcut să cred că pregătea un articol 
de fond deosebit de tăios. Imi spuse să iau 
colecţia de ziare şi să scot o dare de 
seamă pentru rubrica Spiritul presei din 
Tennessee, concentrind într-un articol tot 
ce mi se părea mai interesant din 
cuprinsul lor. 

M-am apucat şi am scris cele ce 
urmează: 


SPIRITUL PRESEI DIN TENNESSEE 


„Pesemne că redacţia Cutremurului 
bisăptăminal a fost indusă în eroare în chestiunea 
societăţii de căi ferate Ballyhack. Societatea nu 
intenţionează cîtuşi de puţin să lase în afara 
traseului oraşul Buzzardville. Dimpotrivă, ea îl 
consideră drept unul din cele mai importante 
puncte ale traseului şi, în consecinţă, nu doreşte 
nici decum să-l neglijeze. Desigur că domnii de la 

138 


Cutremurul bisăptămiînal vor avea amabilitatea să 
facă această rectificare. 

Dl. John W. Blossom, destoinicul redactor al 
ziarului Trăsnetul şi strigătul de luptă al libertăţii 
din Higginsville a sosit eri în oraşul nostru şi a tras 
la Van Buren. 

După cîte se pare, colegul nostru de la Răcnetul 
dimineţii (ziar din Mud Springs) a căzut în 
greşeala de a presupune că alegerea lui Van 
Werter nu este un fapt stabilit, dar fără îndoială că 
îşi va fi descoperit greşeala, mai înainte ca aceste 
rînduri să-i amintească acest lucru. Desigur că a 
fost indus în eroare de rezultatele incomplete ale 
alegerilor. 

Notăm cu bucurie că oraşul Blathersville se 
străduieşte să încheie cu anumiţi gentlemeni din 
New York un contract pentru pavarea străzilor 
aproape impracticabile ale oraşului, cu plăci de 
asfalt marca Nicholson. Chiotul zilei combate bine 
pentru această cauză şi are încredere în victoria 
finală”. 


I-am predat redactoruiui-şef 
manuscrisul ca să-l aprobe, să-l refacă sau 
să-l arunce la coş. Privindu-l, faţa i se 
întunecă. Pe măsură ce citea, expresia 
feţei lui devenea şi mai întunecată. Era 
uşor de ghicit că ceva nu-i în regulă. 
Deodată sări de pe scaun, spunînd: 


139 


— Tunete şi fulgere! Nu cumva crezi că 
am de gînd să vorbesc aşa despre boii ăia? 
Crezi că abonaţii mei vor înghiţi o 
asemenea apă chioară? Dă-mi condeiul. 

În viaţa mea nu văzusem condei care să 
scîrţiie şi să zgîrie hiîrtia cu mai multă 
furie, trecînd fără milă peste verbele şi 
epitetele scrise de altul. In toiul acestei 
lucrări, cineva trase un glonte prin 
fereastra deschisă, ştirbind simetria uneia 
din urechile mele. 

— Ah! exclamă el, ăsta-i pramatia de 
Smith de la Vulcanul moral. Il aşteptam 
încă de ieri. 

Şi scoţind de la briu un revolver 
marinăresc, apăsă pe trăgaci. Smith căzu, 
lovit în coapsă. Împuşcătura îl tulburase 
pe Smith, care tocmai încerca să ţintească 
a doua oară şi rănise un străin. Străinul 
eram eu. Nu-mi retezase decît un deget. 

Redacţorul-şef continuă apoi să facă 
ştersături şi adăugiri. In clipa cînd le 
isprăvea, prin burlanul sobei se rostogoli 
o grenadă de mină şi explozia sfărimă 
soba în mii de bucățele. Alte pagube n-au 
mai fost însă, afară de doi dinţi pe care o 
schijă rătăcită mi-i smulse din gură. 

— Soba s-a dus, grăi redactorul-şef. 

I-am răspuns că sînt de aceeaşi părere. 

— Nu-i nimica, pe vremea asta tot n- 
avem nevoie de ea. Ştiu cine a făcut 
treaba asta. Îl prind eu. Şi acum, iată cum 
trebuie scrisă afacerea asta. 

Am luat manuscrisul. Era atît de plin de 
ştersături şi adăugiri, încît nu mai ştiai de 
unde să-l apuci. Avea acum următorul 
cuprins: 


140 


SPIRITUL PRESEI DIN TENNESSEE 


„Pesemne că mincinoşii înrăiţi do la Cutremurul 
bisăptămiînal se străduiesc din nou să facă poporul 
nostru nobil şi generos să înghită iarăşi una din 
minciunile lor josnice şi grosolane, cu privire la 
cea mai glorioasă iniţiativă a secolului al 19-lea: 
calea ferată Ballyhack. Ideea că Buzzardviile va fi 
lăsat în afara traseului a fost născocită numai de 
creierii lor scîrboşi sau mai 


141 


degrabă de zoile pe care ei le considera creieri. Ar 
face mai bine să-şi retragă cuvintele, dacă vor să-şi 
salveze hoiturile împuţite de tărbăceala pe care o 
merită din plin. 

Măgarul de Blossom, de la ziarul 7răsnetul şi 
strigătul de luptă al libertăţii din Higginsville a 
sosit iarăşi aici ca să se ghiftuiască la Van Buren. 

Am aflat că puşlamaua tembelă de la Răcnetul 
dimineţii din Mud Springs afirmă, cu obişnuitul 
său talent de a minţi, că Van Werter nu a fost ales. 
Înalta misiune a gazetarului este de a răspîndi 
adevărul, de a rectifica eroarea, de a educa, şlefui 
şi ridica nivelul moralei şi manierelor publicului şi 
de a face pe toţi oamenii mai generoşi, mai 
virtuoşi, mai miloşi şi mai buni, mai cucernici şi 
mai fericiţi din toate punctele de vedere; iar acest 
tilhar cu inima neagră mai înjoseşte încă nobila 
profesiune, stăruind în răspîndirea  ipocriziei, 
bîrfelilor, înjurăturilor şi a mojiciilor. 

Blathersville vrea să-şi paveze străzile cu plăci 
de asfalt Nicholson. Mai degrabă ar avea nevoie de 
o închisoare şi de un azil pentru săraci. Ce idee să 
pavezi străzile într-un orăşel de nimic, în care abia 
sînt două cazane de fiert rachiu, o fierărie şi 
cataplasma asta de muştar ce poartă numele de 
Chiotul zilei. Păduchelede Buckner care scoate 
Chiotul rage cu prostia lui obişnuită despre 
această chestiune şi îşi închipuie că ce spune el 
are vreun rost.” 


— Uite, aşa se scrie: eu mult piper şi la 
chestie. Articolele mălăieţe mă scot din 
sărite. 

În acel moment, o cărămidă ţîşni prin 
fereastră,  prefăcînd-o în ţăndări şi 
făcîndu-mă să simt un junghi puternic în 
spinare. M-am dat la o parte. Incepusem 
să mă simt de prisos. 

— Pare să fie colonelul, spuse 
redactorul-şef. Il aştept de două zile. In 
cîteva clipe va fi aici... 


142 


Avea dreptate. Peste o clipă colonelul 
apărea în uşă, ţinînd în mînă un revolver 
militar. 

— Domnule — spuse el — am onoarea să 
mă adresez laşului care editează această 
fiţuică rioasă? 

— Da, domnule, ia loc, te rog. Fii atent 
la scaun, îi lipseşte un picior. Mi se pare 
că am onoarea să vorbesc cu putredul 
mincinos, colonelul Blatherskite 
Tecumseh? 


143 


— Întocmai, domnule. Am o mică 
socoteală cu dumneata. Dacă ai puţin 
timp, vom începe. 

— Am de terminat un articol despre 
„Încurajarea progresului în dezvoltarea 
morală şi intelectuală a Americii”, dar nu-i 
nici o grabă. Să începem. 

Pistoalele amîndurora răsunară 
puternic, în aceeaşi clipă. Şeful pierdu o 
şuviţă de păr, iar glontele colonelului îşi 
termină cariera în partea cărnoasă a 
coapsei mele. Umărul stîng al colonelului 
fu niţel sfredelit. Traseră din nou. De data 
asta nici unul nu-şi nimeri ţinta, dar eu îmi 
primii partea — un glonte în braţ. La a 
treia împuşcătură, ambii domni fură uşor 
răniţi. În ce mă priveşte, m-am ales cu o 
rotulă sfărimată. Le-am spus atunci că am 
de gînd să plec la plimbare, fiind vorba de 
o chestiune intimă la care mă jenez să mai 
asist. Dar amîndoi mă rugară să stau 
locului şi mă asigurară că nu-i stingheresc 
cîtuşi de puţin. 

Îşi încărcară din nou armele, vorbind 
despre alegeri şi despre recoltă, iar eu mă 
apucai să-mi pansez rănile. Peste cîteva 
clipe deschiseră din nou focul cu multă 
însufleţire şi fiecare lovitură nimeri în 
plin, dar este cazul să adaug că cinci din 
cele şase gloanţe trase mi-au revenit mie. 
Al şaselea răni de moarte pe colonel, care 
observă cu un umor fin că acum va trebui 
să-şi ia „rămas bun”, pentru că are treabă 
în oraş. Se mai interesă de adresa 
dricarului şi plecă. Şeful se întoarse către 
mine şi-mi spuse: 

— Aştept musafiri la dejun şi trebuie să 
mă pregătesc. Mi-ai face un serviciu dacă 
ai citi şpalturile şi ai primi pe vizitatori. 

Am tresărit puţin la ideea de a aştepta 


144 


vizitatori, dar eram prea năucit de 
schimbul de focuri care-mi răsunau încă 
în urechi, ca să încerc să mai spun ceva. 

El continuă: 

— Jones va fi aici la ora trei, arde-i cu 
biciul. Gillespie va veni poate mai 
devreme, aruncă-l pe fereastră. Ferguson 
se va înfăţişa pe la ora patru, ucide-l. Cred 
că asta-i totul pentru, astăzi. Dacă îţi mai 
rămîne timp, ai putea să scrii un articol 
usturător despre poliţie, ia-l în tărbacă pe 
inspectorul şef. Biciul se află sub masă, 
armele sînt în dulap, muniţiile sînt acolo 
în colţ, iar vata şi bandajele în sertar. În 
caz de accident, coboară la parter la 
Lancet,  felcerul. Îi  tipărim gratuit 
anunţurile. 

Şi plecă. M-am cutremurat. În cele trei 
ore care au urmat am trecut prin pericole 
atit de  înspăimîntătoare, încît mi-am 
pierdut cu desăvirşire liniştea sufletească 
şi buna dispoziţie. Gillespie veni şi mă 
aruncă el pe mine pe fereastră. Jones sosi 
la ora fixată şi tocmai cînd mă pregăteam 
să-l ating, îmi luă biciul din mînă. Din 
ciocnirea cu un necunoscut care nu 
figurase pe listă, am ieşit scalpat. Un alt 
necunoscut, cu numele de Thompson, nu 
lăsă din mine decit o biată epavă şi o 
grămadă de zdrenţe încîlcite; în cele din 
urmă cînd înghesuit într-un colţ şi asaltat 
de o mulţime furioasă de ziarişti, escroci, 
politicieni şi vagabonzi, care urlau, 
înjurau şi  învirteau armele deasupra 
capului meu făcînd să strălucească aerul 
de sclipirile metalice ale oţelului — mă 
pregăteam să-mi dau demisia de la acest 
ziar, în uşă se ivi şeful, însoţit de o droaie 
de prieteni veseli şi entuziaşti. Atunci 
începu o încăierare şi un măcel pe care 


145 


nici o pană omenească, fie ea şi din oţel, 
nu le-ar putea descrie. Oamenii se 
împuşcau, se împungeau, se sfirtecau, se 
ciunteau, se înjunghiau, sau se aruncau 
unii pe alţii pe fereastră. Prin încăpere 
trecu o furtună de înjurături sinistre, 
însoţită de lucirile nedesluşite şi frenezia 
unui sălbatic dans războinic. Apoi furtuna 
se potoli. În cinci minute se făcu linişte, 
iar eu şi însîngeratul redactorşef, rămaşi 
singuri, priveam rămăşiţele sîngerînde, 
împrăştiate în jurul nostru, pe podea. 

— O să-ţi placă slujba asta după ce te 
vei obişnui, îmi spuse el. 

— Trebuie să-ţi cer iertare, îi răspunsei. 
Cred că după un timp aş putea scrie cum 
îţi place dumitale; sînt convins că aş 
putea, după o oarecare experienţă şi după 
ce voi fi învăţat limbajul acesta. Dar, ca să 
vorbesc pe şleau, acest stil energic are şi 
unele neajunsuri: poţi fi oricînd întrerupt. 
Ai putut constata singur asta. Fără 
îndoială că stilul energic are menirea să 
ridice nivelul cititorului, dar nu-mi place 
să atrag atît de mult atenţia, iar aici acest 
lucru este inevitabil. Nu pot scrie în tihnă 
cînd sînt întrerupt atît de mult, cum s-a 
întîmplat azi. Îmi place foarte mult slujba 
asta, dar nu-mi place să fiu lăsat aici 
singur ca să primesc vizitatori. Aceste 
experienţe sînt noi şi te asigur chiar 
pasionante într-un fel, dar nu prea sînt 
împărţite echitabil. Un domn trage în 
dumneata prin fereastră şi mă schilodeşte 
pe mine; o grenadă e aruncată prin 
burlanul sobei, vizîndu-te pe dumneata şi 
rezultatul e că portiţa sobei mă lasă ştirb 
pe mine; un prieten intră pentru a 
schimba cu dumneata cîteva amabilităţi şi 
mă nimereşte pe mine, făcînd din pielea 


146 


mea o sită ferfeniţită; dumneata te duci la 
masă, iar Jones mă biciuieşte pînă la 
sînge; Gillespie mă aruncă pe fereastră; 
Thompson mă dezbracă la piele, iar o 
persoană cu totul străină mă scalpează cu 
dezinvoltura unei vechi cunostinte; nu 
trec nici cinci minute şi toţi derbedeii din 
regiune vin echipați de război şi purced la 
desfiinţarea ultimelor mele rămăşiţe cu 
tomahawk-urile lor. Una peste alta pot 
spune că nu am avut niciodată pînă acum 
o zi atît de agitată ca asta. Nu, dumneata 
îmi placi şi îmi place felul dumitale calm şi 
potolit de a da explicaţii vizitatorilor, dar, 
vezi dumneata, nu sînt obişnuit cu aşa 
ceva. Oamenii din sud sînt prea impulsivi 
şi-şi cheltuiesc cu prea multă dărnicie 
ospitalitatea. Paginile pe care le-am scris 
astăzi şi în ale căror rînduri reci, mîna 
dumitale de maestru a infuzat spiritul 
arzător al gazetăriei din Tennessee, vor 
pune în mişcare un nou viespar. Toată 
ceata asta de ziarişti va veni încoace — şi 
anume, va veni înfometată, ca o haită de 
lupi şi va voi să măniînce pe cineva. 
Trebuie să-mi iau rămas bun de la 
dumneata. Refuz să fiu prezent la acest 
festin. Am venit în sud pentru a-mi îngriji 
sănătatea şi voi pleca de aici în acelaşi 
scop — şi chiar imediat. Gazetăria din 
Tennessee este mult prea agitată pentru 
mine. 

După care ne-ar despărţit cu regrete 
reciproce şi m-am mutat la spital. 


147 


PRINIRE SPIRIIE 


Acum cîteva seri, a avut loc în oraş o 
s6eancel. Indreptîndu-mă într-acolo, 
întovărăşit de reporterul unui ziar de 
seară, acesta mi-a spus că avusese prilejul 
să cunoască pe un cartofor cu numele de 
Gus Graham, împuşcat într-un oraş din 
Illinois cu mulți ani înainte, într-o 
încăierare şi deoarece el era probabil 
singurul om din San Francisco care 
cunoştea acest lucru, se gindea să dea de 
furcă vreo citeva clipe spiritului lui 
Graham. (N. B. Acest tînăr este democrat 
şi vorbeşte cu forţa înnăscută şi lipsa de 
eleganţă a tribului său.) In timpul 
spectacolului, reporterul notă numele ve- 
chiului său prieten pe o hirtiuţă, o 
împături strîns şi o puse într-o pălărie, 
care fu trecută din mînă în mînă şi în care 
se şi aflau vreo cinci sute de asemenea 
documente. Această grămadă fu vărsată 
pe masă şi mediumul începu să le scoată 
una cîte una şi să le pună deoparte, 
întrebînd: „Acest spirit e prezent? sau 


1 Séance, şedinţă (în limba franceză în original). 
Termen răspîndit în S.U.A. şi ajuns să însemne 
ţedinţă de spiritism (n. t.) 

148 


acesta? sau acesta?” Cam unul la cincizeci 
ciocănea în masă şi persoana care îi 
scrisese numele se scula de la locul ei şi 
punea întrebări defunctului. In cele din 
urmă, un spirit apucă mîna mediumului şi 
scrise  de-a-ndaratelea „Gus Graham”. 
Apoi mediumul cotrobăi printre hirtii, 
după numele respectiv. Omul meu îşi 
cunoştea fiţuica şi pe dos. Cînd mediumul 
ajunse la ea, după ce apucase alte 
cincizeci, ciocăni în masă. Un membru al 
comitetului desfăcu hiîrtia: era tocmai cea 
cu pricina. Am cerut-o şi am căpătat-o. 
Era în regulă. Totuşi, presupun că toţi 
democraţii sînt în bune relaţii cu dracul. 
Tînărul se ridică şi întrebă: 

— Ai murit în 1851? 52? 53? 549... 

Spiritul: „Poc, poc, poc”. 

— Ai murit de holeră? de cancer? de 
oftică? muşcat de un cîine turbat? de 
vărsat? de moarte năprasnică? 

— Poc, poc, poc. 

— Ai fost spînzurat? înecat? înjunghiat? 
împuşcat? 

— Poc, poc, poc. 

— Ai murit în Mississippi? Kentucky? 
New York? Insulele Sandwich? Texas? 
Illinois? 

— Poc, poc, poc. 

— În tinutul Adams? Madison? 
Randolph? 

— Poc, poc, poc. 

Nu folosea la nimic să încerci a-l prinde 
pe încercatul cartofor decedat. Cunoştea 
regulile jocului şi se ţinea tare. 

Între timp, se postară în faţa noastră doi 
nemti, un om mai în vîrstă şi un tînăr mai 
sprinten, dornic de senzaţii. Scriseră 
cîteva nume. Apoi tînărul Ollendorf spuse 
ceva care suna ca: 


149 


— Ist ein Geist hieraus” (Hohote de rîs 
în adunare). 

Trei bătăi, — care însemnau că era un 
Geist hieraus. 

— Wollen sie schreiben? (Alte risete). 

Trei lovituri. 

—Finzig stolien, 
linsowterowlickterhairowfeterfrow- 
leineruhackiolderol? 

Oricît ar părea de ciudat, spiritul 
răspunse vesel la această propunere 
uimitoare. 

Adunarea deveni, cu fiecare întrebare 
nouă, de o veselie din ce în ce mai 
zgomotoasă, astfel că ni se puse în vedere 
că spectacolul nu poate continua într-o 
atmosferă atit de neserioasă. Lumea se 
linişti. 

Spiritul german părea a nu şti nimic, 
căci nu era în stare să răspundă nici la 
cele mai simple întrebări. Tînărul 
Ollendorf spuse cîteva cifre, încercînd să 
ajungă la data morţii spiritului; acesta 
părea foarte încurcat, neştiind dacă 
murise în 1811 sau 1812, ceea ce era 
destul de firesc, ţinînd seama că trecuse 
atita timp de atunci. In cele din urmă 
scrise „12”. 

Stupoare! Tînărul Ollendorf sări în 
picioare emoţionat la culme şi exclamă: 

— Tomnilor şi toamnelor. Am scris 
numele de la un om care drăieşte! Spiritul 
spus că murit în an o mie opt st 
touăsprezeci, dar el este atit de viu şi 
sănătos ca... 

Mediumul: Stai jos, domnule! 

Ollendorf: Tar freau să... 

Mediumul: N-ai venit să ţii discursuri, 


1 E un spirit acolo? (În original în limba germană 
— n.t.). 
150 


domnule — stai jos! (Domnul O se 
pregăteşte să peroreze). 

Domnul O.: Dar spiritul înşală! Nici exist 
un astfel de spirit! (In tot timpul acesta, 
rînd pe rînd aplauze şi risete în adunare.) 

Mediumul: la loc, domnule, şi voi 
explica acest caz. 

Şi ne explică. În această explicaţie, dădu 
drumul la o explozie atît de puternică încît 
mă aşteptam să-l văd pe tînărul Ollendorf 
azvirlit în sus şi trecînd prin acoperiş. Ne 
arătă că Ollendorf venise cu gînduri de 
înşelăciune, nesincer în suflet şi că un 
spirit asemănător se ridicase din ţara 
umbrelor ca să stea de vorbă cu dînsul. 
Era grozav de mînios. Ne spuse în esenţă, 
dacă nu chiar cu aceste cuvinte, că mai 
existau oameni rătăciţi pe lume ca acest 
tînăr Ollendorf, fiinţe gata la cel mai mic 
pretext să se repeadă şi să ia numele 
oricui, să ciocănească, să scrie, să mintă 
şi să înşele cu o totală uşurinţă, ori de cîte 
ori dădeau peste (9) vieţuitoare 
asemănătoare cu care să comunice — ca 
acest biet Ollendorf. (Aplauze prelungite 
şi risete.) 

Ollendorf rămase pe poziţie şi era pe 
punctul de a deschide din nou focul, cînd 
se stirni o furtună de strigăte din toată 
casa: „Stai jos! Continuă! Vorbeşte, te 
ascultăm! Dă-te jos de pe podium! Stai la 
loc! Şterge-o! Rămii la locul tău — spune 
ce ai de spus!” 

Atunci, mediumul se ridică şi spuse că 
dacă Ollendorf rămîne, el pleacă. Nu 
îngăduia nimănui să vină acolo şi să-l 
insulte prin înşelăciune şi prin încercări 
de a ridiculiza un lucru atît de solemn, 
cum era credinţa lui religioasă. Apoi, 
adunarea se linişti, iar Ollendorf plecă 


151 


supus de pe podium. 

Celălalt neamt chemă un spirit, îi puse 
mai multe întrebări în limba sa şi spuse că 
răspunsurile erau corecte.  Mediumul 
susţinea că nu cunoaşte de loc limba 
germană. 

Tocmai atunci mă chemă un domn la 
marginea podiumului şi mă întrebă dacă 
sînt spiritist. I-am răspuns că nu. Mă mai 
întrebă dacă aveam vreo prejudecată. I- 
am spus că nu mai mult decît orice 
persoană care nu crede, dar că nu puteam 
crede un lucru pe care nu-l înţelegeam şi 
nu văzusem pînă atunci nimic care să-mi 
pară desluşit. Atunci, el îmi mărturisi a nu 
crede că eu aş fi pricina pentru care 
spiritele manifestau oarecare neîncredere, 
dar ştia că era o influenţă potrivnică pe 
undeva în jurul mesei; o observase de la 
început; era un  supărător curent 
negativist care îi atingea simţurile şi 
mereu din direcţia aceea. I-am destăinuit 
că, după cîte credeam, era tipul celălalt şi 
am adăugat: „Să-i fie ruşine celui care 
răspîndeşte tot timpul aceste îngrozitoare 
curente negative!” Cuvintele mele păreau 
a fi mulţumit mintea acestui fanatic 
cercetător, aşa că el se aşeză la loc. 

Avusesem un prieten foarte drag, 
despre care auzisem că plecase în lumea 
duhurilor şi eram dornic să ştiu ceva în 
legătură cu el. Era totuşi ceva atît de 
îngrozitor să vorbeşti cu buzele tale vii şi 
păcătoase unor morţi, unor fantome încît 
abia am putut să mă ridic şi să vorbesc. În 
cele din urmă însă m-am ridicat dirdîind, 
şi am zis cu o voce înceată şi 
tremurătoare: 

— Spiritul lui John Smith e prezent? 

(Nu te poţi bizui niciodată pe aceşti 


152 


Smişi!, îl chemi pe unul şi toată liota lor se 
ridică, făcînd tărăboi ca la Tophet? spre a- 
ti răspunde.) 

— Uac, Uac! Uac! Uac! 

Doamne! Cred că toţi Şmişii decedați şi 
pierduţi între San-Francisco şi infern au 
înconjurat deodată masa! Am fost foarte 
mirat — aş putea zice uimit. Adunarea mă 
îndemnă să continui, totuşi, aşa că am 
spus: 

— Din ce princină ai murit? 

Smişii răspunseră că au murit de toate 
bolile şi accidentele de care putea să 
moară omul. 

— Unde ai murit? 

Răspunseră afirmativ la toate 
localităţile pe care le-am ştiut din 
cunoştinţele mele geografice. 

— Eşti multumit unde te afli? 

Urmă un „nu” puternic şi unanim din 
partea defuncţilor Smith. 

— E cald acolo? 

Un Smith mai cult apucă mîna 
mediumului şi scrise: 

— Nici nu se poate descrie. 

— Ai lăsat vreun Smith pe-acolo, cînd ai 
plecat? 

— O mare moartă de Smişi. 

Mi se păru că aud pe Smişii din umbră 
chicotind la slaba lui glumă — gluma că ar 
putea fi o puzderie de Smişi vii acolo unde 
sînt morţi cu toţii. 

— Cîţi Smişi sînt prezenţi acolo? 

— Optsprezece milioane — alaiul ţine de 
aici pînă în partea cealaltă a Chinei. 

— Aşadar sînt mulţi Smişi în lumea 


1 Nume foarte răspîndit în ţările anglo-saxone 
(n.t.). 
2 Loc în Valea Ilennom de lîngă Ierusalim, unde 
se adunau zeitățile păgine (n.t.) 

153 


drepţilor? 

— Din principiu, principele Apollyon îi 
zice Smith fiecărui nou-venit şi continuă 
astfel pînă ce ei îl corectează, dacă se 
întîmplă să greşească. 

— Cum numesc spiritele pierdute tristul 
lor sălaş de acolo? 

— Îi spun „Institutul Smithsonian”!. 

În cele din urmă, dădui de adevăratul 
Smith — Smith pe care îl căutam — dragul 
meu prieten, pe care l-am pierdut şi pe 
care îl pling şi acum — şi aflai că a murit 
de o moarte năprasnică. Mă temusem de 
asa ceva. Îmi spuse că nevastă-sa îl 
omorise cu vorba! Bietul om! 

Curînd, se ridică un alt Smith. Un domn 
din adunare ne atrase atenţia că era 
Smith-ul său. Aşa că îi puse cîteva 
întrebări şi noul Smith mărturisi că şi el 
murise de moarte năprasnică. Se cam 
încîlcise în credinţele lui religioase şi era 
o corcitură de universalist şi unitarian, 
dar se descurcase şi îşi schimbase părerea 
de cînd plecase de aici. Arătă că era cît se 
poate de fericit. Am continuat să-i punem 
întrebări acestui pastor zglobiu şi 
vorbăreţ. Printre duhuri cred că era cel 
mai vesel dintre cei veseli. Spunea că nu 
are un corp palpabil, un glonte ar putea să 
treacă prin el fără să-l găurească — ploaia 
ar putea să treacă prin el ca prin aburi, 
fără să-l supere cîtuşi de puţin (aşa că nu 
aleargă să intre în casă cînd plouă — ba 
nici nu-i pasă de ploaie); mai spunea că 
raiul şi iadul sînt simple creaţii ale minţii; 
spiritele din cea dintii au firi fericite şi 
mulţumite, pe cînd spiritele din cea din 
urmă sînt sfişiate de  mustrări de 
conştiinţă; spunea că în ceea ce îl priveşte 


1 Instituţie ştiinţifică din Washington (n.t.). 
154 


era mulţumit — chiar fericit; dar nu vru să 
mărturisească dacă fusese un om foarte 
bun sau foarte rău pe pămînt (vicleană, 
nepătrunsă ne-entitate! I-am pus 
întrebarea ca să-mi pot cîntări propriile 
mele şanse după norocul lui în cealaltă 
lume, dar el îmi dibuise gîndul). Ne spuse 
că are o ocupaţie acolo — îşi pierde 
vremea învăţind de la alţii şi învăţind pe 
alţii; că acolo gradele de perfecţiune sînt 
nişte sfere — că el face progrese mari — a 
fost avansat cu o sferă sau aşa ceva, de la 
înmatriculare (i-am spus în gînd: „la-o 
încet,  moşule, ia-o încet, ai toată 
eternitatea înaintea ta”, dar nu mi-a 
răspuns); că nu ştie cîte sfere sînt (eu însă 
cred că trebuie să fie milioane, căci dacă 
un om goneşte prin ele cu viteza acestui 
bătrîn universalist, va trece printr-o 
mulţime din ele pînă ce va fi stat acolo cît 
bătrinul Sesostris şi celelalte mumii 
antice; şi nici măcar nu ne putem da 
seama cît de mult se va ridica în copilăria 
eternității — mă tem că acest bătrîn par- 
curge cam repede faţă de cei din jurul său 
şi de timpul pe care îl are dinaintea lui); 
ne mai spuse că spiritele nu simt căldura, 
nici frigul (ceea ce este oarecum 
împotriva cunoştinţelor mele de corectă 
distrugere — focul şi pucioasa); că 
spiritele comunică între ele prin gînduri, 
neavînd limbaj, apoi că deosebirile dintre 
sexe se păstrează şi acolo — şi aşa mai 
departe. 

Bătrinul pastor scrise şi vorbi o oră 
încheiată, dînd dovadă, prin răspunsurile 
sale rapide, şirete şi inteligente că nu-şi 
pierduse nopţile degeaba pe lumea 
cealaltă; îşi vîrise nasul pretutindeni unde 
merita să afle ceva şi să descopere tot ce 


155 


putea — după cum mărturisea el însuşi — 
iar cînd nu înţelegea ceva, căuta un spirit 
care să-i dea explicaţii, aşa că se lămurise 
destul de bine. Ţinînd seama de purtarea-i 
binevoitoare şi de politeţea sa permanentă 
faţă de mine, cred în mod sincer că va 
continua să progreseze cu repeziciunea 
actuală pînă se va opri pe culmea celei 
mai înalte sfere,  atingind astfel 
perfecțiunea. 


156 


FAPTE ÎN LEGĂTURA CU 
RECENTA 
MEA DEMISIE 


Washington, 2 decembrie 1867 


Mi-am dat demisia. Treburile guvernului 
par să meargă înainte ca şi pînă acum, 
totuşi lipseşte o spiţă la roată. Eram 
funcţionar la Comitetul Senatului pentru 
Studiul Scoicilor şi am părăsit această 
funcţie. Am văzut intenţiile clare ale 
celorlalţi membri ai guvernului de a mă 
împiedica să am vreun vot în consiliile 
ţării, aşa că nu mi-aş putea îndeplini mai 
departe funcţia fără a pierde respectul 
faţă de mine însumi. Dacă ar fi să înşir pe 
larg toate jignirile ce s-au îngrămădit pe 
capul meu în cursul celor şase zile în care 
am avut legături cu guvernul ca slujbaş al 
statului povestirea ar umple un volum. M- 
au numit funcţionar la acest comitet 
conchologic şi apoi nu mi-au dat măcar un 
secretar cu care să joc biliard. Aş fi răbdat 
această situaţie, oricît de stingher m-aş fi 
simţit, dacă aş fi fost întîmpinat măcar cu 
acea politeţe ce mi se cuvenea din partea 
celorlalţi membri ai cabinetului. Dar nu a 
fost cazul. Ori de cîte ori observam că 
şeful unui departament o lua pe o cale 

157 


greşită, lăsam totul la o parte şi încercam 
a-l îndrepta pe calea cea bună aşa cum îi 
era datoria. Şi nu mi s-au adus mulţumiri 
nici măcar o singură dată. O dată, m-am 
dus la ministrul marinei cu cele mai bune 
intenţii din lume şi i-am zis: 

— Domnule ministru, eu văd că Amiralul 
Farragut face orice în Europa, numai 
lupte nu şi că se află mai mult la un fel de 
pic-nic. Poate c-o fi bine aşa, dar eu văd 
altfel lucrurile. Dacă nu are de luptat, mai 
bine să vină acasă. N-are nici un rost ca 
un om să ţină a flotă întreagă într-o 
excursie de plăcere. Costă prea scump. 
Menţionez că nu am nimic împotriva 
excursiilor de plăcere pe care le fac 
ofiţerii de marină, dar să fie excursii de 
plăcere rezonabile — excursii de plăcere 
necostisitoare. Ar fi mai bine, de pildă, să 
coboare pe Mississippi cu o plută... 

Să-l fi văzut cum mai tuna şi fulgera, de 
puteai crede că făptuisem cine ştie ce 
crimă. Dar ce-mi păsa mie. Am spus-o, 
pentru că ceea ce propusesem era ieftin, 
plin de o simplicitate republicană şi cu 
totul neprimejdios. Am spus-o, deoarece 
pentru o excursie de plăcere într-adevăr 
tihnită, nimic nu întrece o plută. 

Atunci, ministrul marinei m-a întrebat 
cine sînt şi, cînd i-am spus că am legături 
cu guvernul, a vrut să ştie în ce calitate. 
Făcînd abstracţie de ciudăţenia unei 
asemenea întrebări, care venea, în cazul 
de faţă chiar din partea unui membru al 
aceluiaşi guvern, i-am adus la cunostintă 
că eram funcţionar la Comitetul senatorial 
pentru Studiul Scoicilor. Apoi a urmat 
marea furtună! A terminat poruncindu-mi 
să părăsesc încăperea şi pe viitor să-mi 
văd doar de treburile mele. Prima mea 


158 


reacțiune a fost aceea de a căuta să-l 
destitui. Totuşi, aceasta putea să facă rău 
altora, afară de el, iar mie nu-mi servea la 
nimic, aşa că l-am lăsat să rămînă mai 
departe ministru. 

Apoi, m-am dus la ministrul forţelor 
armate, care nu a vrut să mă primească 
pină nu a aflat că am o legătură cu 
guvernul. Dacă n-aş fi avut o treabă 
importantă, cred că nu aş fi putut intra. I- 
am cerut un foc (în momentul acela fuma) 
şi i-am spus că nu găseam că proceda 
greşit apărindu-i pe generalul Lee şi pe 
camarazii lui de arme, în ceea ce priveşte 
alegerea parolelor pentru santinele, dar că 
nu eram de acord cu metoda de luptă a 
generalului împotriva indienilor de la şes. 
I-am spus că se lupta prea împrăştiat. Ar fi 
trebuit să-i adune laolaltă pe indieni — să- 
i adune în vreun loc potrivit, unde ar 
putea să aibă provizii îndestulătoare 
pentru ambele tabere şi apoi să pornească 
un mare măcel. Dacă nu era de acord cu 
măcelul, am spus că un lucru aproape tot 
atît de sigur pentru un indian este săpunul 
şi educaţia. Săpunul şi educaţia nu dau 
rezultate tot atît de rapide ca un masacru, 
dar sînt mai mortale pe o perioadă mai 
mare de timp, căci un indian pe jumătate 
măcelărit se poate înzdrăveni, dar dacă îl 
educi şi îl speli este sigur că îi pui capăt 
zilelor, mai devreme sau mai tirziu. li sub- 
minează constituţia; îl loveşte la temelia 
fiinţei lui. „Domnule ministru — am spus 
eu — a sosit timpul să se facă uz deo 
cruzime mai cumplită. Fiecare indian, 
care pradă în cîmpie trebuie pedepsit cu 
săpun şi abecedar şi lăsat astfel să 
moară!” 

Ministrul forţelor armate m-a întrebat 


159 


dacă sînt membru ai cabinetului şi i-am 
răspuns că da — şi încă nu unul din cei 
ad-interim. (Severă aluzie, dar meritată.) 
M-a descusut ce funcţiune ocup şi i-am 
spus că sînt funcţionar la Comitetul 
Senatorial pentru Studiul Scoicilor. Am 
fost arestat pentru ultragiu adus în 
exerciţiul  funcţiunii şi mi s-a luat 
libertatea pentru o bună parte din ziua 
aceea. 

Din ziua aceea aproape că m-am hotărit 
să tac şi să las guvernul să-şi continuie 
treburile cum o putea mai bine. Dar glasul 
datoriei mă chema şi l-am ascultat. M-am 
dus la ministrul finanţelor, care m-a 
întrebat: 

— Ce pofteşti? 

Intrebarea m-a scos din rezerva ce mi-o 
impusesem şi i-am zis: 

— Punch cu rom. 

El mi-a răspuns: 

— Dacă ai ceva pe aici, domnule, spune- 
o, şi în cît mai puţine cuvinte. 

Atunci, i-am mărturisit părerea mea de 
rău că socotise necesar să schimbe atît de 
brusc subiectul, căci o astfel de purtare 
era foarte jignitoare pentru mine; dar date 
fiind împrejurările, voi trece peste această 
chestiune şi voi ajunge la subiect. Apoi, 
am început o 


160 


discuţie serioasa despre lungimea 
extraordinară a raportului său cu privire 
la buget. Am făcut observaţia că era 
scump, inutil şi stîngaci construit; nu 
cuprindea pasagii descriptive, nici poezie, 
şi nu avea sentiment — eroi, nu; intrigă, 
nu; poze, ioc — nici măcar gravuri în 
lemn. Era lucru sigur că nimeni nu avea 
să-l citească. L-am rugat să nu-şi strice 
reputaţia, dînd drumul unei asemenea 
isprăvi. Dacă spera să-şi facă drum 
vreodată în literatură, trebuia să creeze 
opere mai variate. Trebuia să se ferească 
de amănuntul sec. l-am mai spus că 
popularitatea almanahurilor se datora în 
primul rînd poeziilor şi anecdotelor, iar 
cîteva anecdote presărate în raportul său 
financiar ar ajuta la vînzarea acestui 
raport mai mult decît toate veniturile 
interne pe care le trecuse acolo. Am 
declarat toate acestea în modul cel mai 
politicos şi totuşi ministrul finanţelor s-a 
înfuriat groaznic. A susţinut chiar că sînt 
un măgar. M-a insultat în modul cel mai 
vindicativ şi a mai spus că dacă mai calc 
pe-acolo ca să mă amestec în treburile 
sale, mă va azvirli pe fereastră. l-am 
replicat că îmi iau pălăria şi plec, dacă nu 
voi fi tratat cu respectul cuvenit funcţiei 
mele şi chiar aşa am şi făcut. S-a purtat 
exact ca un scriitor tînăr. Aceştia cred 
întotdeauna că ştiu mai multe decît 
ceilalţi, imediat ce li se publică prima 
carte. Zadarnic li se mai spune ceva. 

Tot timpul cît am avut legături cu 
guvernul, se părea că nu pot face nimic în 
calitatea mea oficială, fără a intra în 
bucluc. Şi totuşi nu făceam şi nu încercam 
decit ceea ce consideram că era spre 
binele ţării mele. Probabil că amărăciunea 


161 


pricinuită de greşelile mele este aceea 
care m-a îndreptat spre concluzii nedrepte 
şi dăunătoare, dar mi s-a părut că 
ministrul marinei, ministrul forțelor 
armate, ministrul finanțelor şi alţii dintre 
confrații mei conspiraseră de la început 
spre a mă înlătura din administraţie. N-am 
luat parte decît la un singur consiliu de 
miniştri, cît timp am avut legături cu 
guvernul. Mi-a fost destul atît. Servitorul 
de la uşa Casei Albe nu părea dispus să-mi 
arate drumul pînă ce n-am întrebat dacă 
sosiseră 


162 


ceilalţi membri ai guvernului. E mi-a 
răspuns afirmativ, aşa că am intrat. Erau 
toţi de faţă, dar nimeni nu mi-a oferit un 
loc. S-au holbat la mine, de parcă aşi fi 
fost un intrus. Preşedintele mi-a spus; 

— Cine sînteţi dumneavoastră”? 

I-am înmînat cartea mea de vizită şi el a 
citit: „Onorabilul Marck Twain, funcţionar 
la Comitetul Senatului pentru Studiul 
Scoicilor”. Apoi mă măsură din cap pînă în 
picioare, ca şi cum n-ar mai fi auzit 
niciodată de mine. 

Ministrul Finanțelor zise: „Asta-i 
măgarul aceia înfigăreţ, care a venit la 
mine ca să-mi recomande poezele şi 
snoave în raportul meu, ca şi cum ar fiun 
almanah”. 

Ministrul Forţelor Armate zise: „E 
vizionarul care a fost ieri la mine cu un 
proiect pentru a educa o parte din indieni 
pină li se va trage moartea, ceea ce e 
totuna cu a-i măcelări”. 

Ministrul Marinei zise: „Îi recunosc pe 
acest tînăr, s-a amestecat în treburile 
mele, săptămîna aceasta. Era desperat că 
Amiralul Ferragut foloseşte o flotă în- 
treagă pentru o excursie de plăcere, cum 
îi zice el. Propunerea sa de a face nişte 
excursii de plăcere, cam aiurea, cu pluta, 
este prea absurdă pentru a o repeta aci”. 

Am zis: 

— Domnilor, observ aici o întreagă 
urzeală pentru a discredita orice acţiune 
din cariera mea oficială; observ de 
asemenea o urzeală pentru a fi înlăturat 
de la orice vot din consiliile naţiunii. Nu 
mi s-a trimis nici o înştiinţare pe ziua de 
azi. Cu totul întimplător am aflat că se va 
tine o întrunire a cabinetului. Dar trec 
peste asta. Tot ce vreau să ştiu e dacă aici 


163 


este sau nu o adunare a Cabinetului. 

Preşedintele spuse că este. 

— Atunci — am zis eu — să trecem 
imediat la treabă şi să nu ne irosim timpul 
preţios, căutînd nod în papură unii altora 
în comportarea noastră oficială. 

Atunci s-a ridicat secretarul de stat şi a 
spus cu tonul său binevoitor: 

— Tinere, ai o idee greşită. Funcţionarii 
comitetelor Congresului nu sînt membri ai 
cabinetului, la fel cum nu sînt nici portarii 
Capitoliului, oricît ar părea de curios. De 
aceea, oricît am avea nevoie de 
înţelepciunea dumitale supraomenească 
în deliberările noastre, nu ne putem folosi 
de ea în mod legal. Consiliile naţiunii 
trebuie să-şi continue activitatea fără 
concursul dumitale, iar dacă vor urma 
dezastre — cum ar putea foarte bine să se 
întîmple — să fie un balsam pentru 
sufletu-ţi îndurerat că ai făcut tot ce ai 
putut, cu fapta şi cu vorba, ca să le 
împiedici. Ai binecuvîntarea mea. Adio. 

Aceste cuvinte blajine mi-au miîngiiat 
inima  îndurerată şi am plecat. Dar 
slujitorii patriei nu află linişte. De-abia 
ajunsesem în chilioara mea din Capitoliu 
şi îmi aşezasem picioarele pe masă, ca 
oricare personaj da vază, cînd a intrat pe 
furiş unul dintre senatorii Comitetului 
pentru studiul scoicilor şi mi-a spus: 

— Unde ai fost toată ziua? 

Am obiectat că deşi aceasta nu-i treaba 
nimănui în afară de mine, totuşi îi voi 
răspunde că am fost la o întrunire a 
Cabinetului. 

— La o întrunire a Cabinetului? Aş vrea 
să ştiu ce treabă puteai să ai la o întrunire 
a Cabinetului? 

l-am zis că m-am dus acolo ca să dau 


164 


sfaturi şi i-am zis-o numai din dorinţa de a 
întreţine o conversaţie şi nicidecum 
pentru că aş fi considerat că acest lucru l- 
ar privi pe el. Atunci s-a obrăznicit şi, pînă 
la urmă, mi-a spus că de trei zile mă căuta 
peste tot ca să copiez un raport despre 
scoici, scoica bombată, scoica ovală, 
scoica porumbel şi nu ştiu mai ce în 
legătură cu studiul scoicilor, dar că 
nimeni nu fusese în stare să mă găsească. 

Aceasta era din cale-afară. Era culmea 
pretențiilor rutinei funcţionăreşti. I-am 
Zis: 

— Domnule, îţi închipui că într-adevăr 
înţeleg să lucrez pentru şase dolari pe zi? 
Dacă ai o asemenea impresie, atunci dă- 
mi voie să recomand Comitetului 
senatului pentru Studiul Scoicilor să-şi 
tocmească pe altcineva. Eu nu sînt sclavul 
nici unui partid.  Luati-vă înapoi 
înjositoarea sarcină ce mi-aţi dat. Daţi-mi 
libertatea sau moartea! 


165 


Din clipa aceea, nu am mai avut nici o 
legătură cu guvernul. Umilit de minister, 
umilit de Consiliul de miniştri, umilit în 
cele din urmă de preşedintele unui 
comitet, pe care mă străduiam să-l fac să 
strălucească datorită colaborării mele, m- 
am plecat în faţa prigoanei, am înlăturat 
primejdiile şi ispitele ivite în calea marei 
mele misiuni şi mi-am părăsit ţara 
însîngerată, în ceasul primejdiei. 

Dar cum adusesem Senatului cîteva 
servicii, i-am trimis următoarea notă de 
plată: 


CONTUL STATELOR UNITE ALE 
AMERICII CU ONORABILUL 
FUNCŢIONAR AL COMITETULUI 
SENATORIAL PENTRU STUDIUL 


SCOICILOR 
Consultaţie dată ministrului Forţelor 
Armate 50 dolari 
Consultaţie dată ministrului Marinei 50 
dolari 
Consultaţie dată ministrului Finanțelor 50 
dolari 


Consultaţie dată Cabinetului gratuită 
Preţul pe milă la Ierusalim şi de la 

Ierusalim! via Egipt, Alger, Gi- 

braltar şi Cadiz, 14.000 mile a 

20 c. mila 2800 dolari 
Salariu ca funcţionar al Comitetului 

Senatului pentru Studiul Scoicilor, 

şase zile a 6 dolari pe zi 36 dolari 

Total 2986 dolari 


Nici un punct din această socoteală n-a 
fost achitat, în afară de bagatela de 


1 Delegații teritoriali socotesc preţul pe milă 
în ambele direcţii, deşi o dată ajunşi acolo nu 
se mai întorc. De ce mi s-a refuzat mie plata 
acestor mile, iată un lucru care depăşeşte 
înţelegerea mea (n.a.). 

166 


treizeci şi şase de dolari care reprezentau 
salariul meu de funcţionar. Ministrul fi- 
nanţelor, care m-a persecutat pînă la 
urmă, a şters cu tocul său toate punctele 
şi a scris pur şi simplu pe margine „Nu se 
aprobă”. Aşa că alternativa de care mă 
teme am a fost, în sfirşit, rezolvată. A 
început repudierea mea! Patria este 
pierdută! E drept că preşedintele a 
făgăduit că va menţiona cererea mea în 
mesajul său şi va recomanda să fiu plătit 
din primii bani primiți în contul 
despăgubirilor din Alabama. Dar îşi va mai 
aminti oare de acest lucru? Şi nu voi fi 
cumva uitat, cînd se vor plăti 
despăgubirile din Alabama? Poate că şi 
solicitatori mai noi decît mine vor fi uitaţi, 
cînd se vor achita despăgubirile din 
Alabama. 

Pentru moment, mi-e lehamite de 
funcțiunile publice. Rămină funcţionar 
cine-o pofti. Cunosc o sumedenie de inşi 
de prin ministere, care habar nu au cînd 
se ţine o şedinţă a Consiliului de Miniştri 
şi cărora nu li se cere niciodată părerea 
despre război sau despre finanţe şi 
comerţ, ca şi cum nu ar avea nici o 
legătură cu guvernul şi care stau într- 
adevăr în birourile lor şi muncesc zi de zi! 
Işi cunosc atribuţiile faţă de patrie şi, 
inconştient, o arată în purtarea lor şi în 
medul în care îşi comandă mîncarea la 
restaurant — dar totuşi muncesc. Cunosc 
pe unul care trebuie să lipească fel de fel 
de articole din ziare într-un dosar — 
uneori pînă la opt sau zece articole pe zi. 
Nu o face bine, dar o face pe cît se 
pricepe el de bine. Lucrul acesta este 
foarte obositor. E istovitor pentru intelect. 
Şi totuşi nu primeşte decît o mie opt sute 


167 


de dolari pe an. Cu asemenea cap, tînărul 
acesta ar putea aduna mii şi mii de dolari 
în vreo altă îndeletnicire, dacă ar vrea. 
Dar nu — inima sa aparţine patriei şi o va 
servi pînă la ultimul dosar cu extrase de 
presă. 

Mai cunosc funcţionari care nu ştiu să 
scrie prea bine, dar cunoştinţele pe care 
le au le pun cu mărinimie la picioarele 
patriei şi muncesc şi suferă pentru două 
mii cinci sute de dolari pe an. Ceea ce 
scriu ei trebuie uneori scris din nou de 
către alţi funcţionari; dar clacă un om a 
făcut pentru patrie tot ce i-a stat în 
putinţă, are oare patria dreptul să se 
plîngă de el? Apoi, mai există funcţionari 
fără slujbe care aşteaptă, şi aşteaptă, şi 
tot aşteaptă să se facă vacant vreun post 
— aşteaptă cu răbdare să li se dea prilejul 
de a-şi ajuta ţara — şi în timp ce aşteaptă, 
primesc numai două mii de dolari pe an 
pentru aceasta. E trist, într-adevăr, foarte, 
foarte trist. Dacă un membru al 
Congresului are un prieten talentat, dar 
care nu are un serviciu în care marile sale 
forte să fie puse la încercare, el îl oferă 
patriei şi îi dă un serviciu într-un minister. 
Şi acolo omul trebuie să slugărească o 
viaţă întreagă, luptîndu-se cu documente 
pentru o ţară care nu se gîndeşte la el, nu 
are milă de el, şi toate acestea pentru 
două trei mii de dolari pe an. Cînd voi 
termina de alcătuit lista funcţionarilor din 
toate ministerele cu statistica mea despre 
ce au ei de lucru şi cu cît sînt plătiţi 
pentru munca lor, veţi vedea că numărul 
funcţionarilor nu este nici jumătate din 
acela necesar, iar cei care sînt în funcţii 
nu primesc nici jumătate din banii pe care 
s-ar cuveni să-i primească. 


168 


169 


SOLDATUL LUCREŢIEI SMITH 


Sînt un admirator pasionat al 
drăgălaşelor şi lacrimogenelor istorioare 
de război care au ajuns atît de populare în 
vremea din urmă. De aceea, am lucrat şi 
eu la una în ultimele trei luni şi acum e 
gata. Puteţi fi siguri că este autentică pînă 
în cele mai mici amănunte, de vreme ce 
faptele pe care le cuprinde au fost 
compilate după consemnările oficiale ale 
Ministerului de Război de la Washington. 
De asemenea, se cuvine să recunosc că m- 
am inspirat din plin din Arta Războiului a 
lui Jomini şi din Mesajul Preşedintelui şi 
documentele insoţitoare şi m-am slujit de 
felurite hărţi şi lucrări militare — atît de 
necesare pentru a construi o astfel de 
poveste. Îmi face o deosebită plăcere să 
adresez aici mulţumirile mele amabililor 
directori ai Societăţii Overland Telegraph 
pentru că mi-au pus la dispoziţie firele lor, 
la tariful obişnuit. În sfîrşit, mă folosesc 
de această cale pentru a exprima cea mai 
sinceră recunoştinţă tuturor acelor 
prieteni buni care — prin vrednicele lor 
fapte sau prin cuvintele de îmbărbătare — 


170 


m-au ajutat în strădania de a scrie în ulti- 
mele trei luni această poveste a Soldatului 
Lucreţiei Smith, şi ale căror nume sînt 
prea numeroase ca să le pot menţiona 
separat. 


171 


CAPITOLUL I 


Într-o înmiresmată dimineaţă din luna 
mai 1861,  sătuleţul  Bluemass din 
Massachusetts era învăluit în splendoarea 
soarelui ce abia răsărise. Reginald de 
Whittaker, om de încredere şi unicul băiat 
de prăvălie al firmei Bushrod şi Ferguson 
— magazin general de coloniale şi 
brinzeturi şi  concesionari ai oficiului 
poştal — se ridică de pe laviţa sa, 
dindărătul tejghelei şi se dezmorţi. După 
ce căscă şi se întinse în voie, stropi 
duşumeaua şi se apucă să măture. Făcu 
doar pe jumătate treaba şi se aşeză pe un 
butoi de cuie, cufundîndu-se în visare. 
„Astăzi e ultima zi pe care o mai petrec în 
această magherniţă, îşi zise el. Cît de 
mirată va fi Lucreția, cînd va afla că mă 
înrolez voluntar. Ce mîndră va fi micuța 
mea comoară!” Se închipui în tot soiul de 
împrejurări războinice: eroul a o mie de 
isprăvi nemaipomenite; om din ce în ce 
mai faimos, în sfîrşit, răsfăţatul Norocului; 
se vedea întorcîndu-se acasă general de 
brigadă, pîrlit de soare şi plin de cicatrici, 
ca să-şi depună toate onorurile, coapta şi 
desăvirşita sa dragoste la picioarele 
dragei lui, Lucreția Borgia Smith. 

La gindul acesta, un fior de bucurie şi 
mîndrie îi pătrunse  făptura; dar 
coborîndu-şi privirile în podea, văzu 
mătura şi roşi. Căzu de-a berbeleacul din 
norii printre care colindase şi deveni iar 
un amploiat mărunt, cu un salariu de doi 
dolari şi jumătate pe săptămînă. 


CAPITOLUL II 


172 


În aceeaşi seară, pe la orele opt, cu 
inima palpitind de veştile straşnice pe 
care voia să le aducă iubitei sale, Reginald 
stătea în salonul domnului Smith, 
aşteptînd apariţia Lucreţiei. In clipa cînd 
fata intră, tînărul sări să o întimpine, cu 
faţa luminată de torţa dragostei care 
ardea undeva în capul său şi radia din el. 
Reginald exclamă:  „Odorul  meu!”, 
deschizindu-şi larg braţele ca să o 
primească la pieptul său. 

— Domnule! zise ea, ridicîndu-şi semeţ 
capul, ca o regină jignită. 

Bietul Reginald rămase cu gura căscată, 
nespus de uimit. Purtarea ei, care îl 
îngheţa, dojana şi mînia din tonul ei, 
tocmai cînd se aştepta să fie întimpinat cu 
obişnuita drăgălăşenie îi alungară din 
inimă orice bucurie, la fel cum zglobia 
strălucire a unui peisaj este întunecată de 
un nor negru, ce taie în două faţa soarelui. 
Rămase încremenit o clipă, simțindu-se 
pierdut, ca unul care se pomeneşte 
deodată căzînd de pe bord în mare, taman 
în miez de noapte şi vede bine cum vasul 
îşi continuă drumul şi se topeşte în moho- 
ritul giulgiu, în timp ce sufletul i se 
cutremură la înfiorătorul gînd că nu i s-a 
observat lipsa. Încercă să vorbească, dar 
buzele sale, din care dispăruse pînă şi 
ultimul strop de sînge, refuzară să-i dea 
ascultare, în cele din urmă, murmură: 

— O, Lucreția, cu ce-am păcătuit eu? Ce 
s-a întîmplat? De ce această răceală 
necruțătoare? Nu-l mai iubeşti pe 
Reginald al tău? 

Buzele ei se schimonosiră, arătînd un 
profund dispreţ şi fata replică, pe un ton 
batjocoritor: 

— Nu-l mai iubesc pe Reginald al meu? 


173 


Nu, nu-l mai iubesc de loc pe Reginald! 
Du-te îndărăt la prăpădita ta de dugheană 
cu mărunţişuri, ia-ţi jalnicul metru cu care 
măsori stamba şi viră-ţi vată în urechi, ca 
să nu mai auzi cum te cheamă patria să te 
înrolezi şi să-ţi iei arma la umăr. Hai, 
pleacă de aici! 

Apoi, fără a catadicsi să ia în seamă 
noua licărire, ce scăpără în ochii lui, ieşi 
în fugă din odaie şi trînti uşa după ea. 

„Încă o clipă! Încă o clipă să fi stat — îşi 
zise el — şi i-aş fi putut spune că am şi 
răspuns chemării şi am semnat foaia de 
înrolare. Totul ar fi fost de minune, 
mireasa pierdută s-ar fi întors în braţele 
mele, cu vorbe de laudă şi mulţumiri pe 
buze”. 

Făcu un pas înainte ca s-o cheme 
îndărăt, dar îşi aminti că nu mai era un 
vînzător de pînzeturi, cu inimă de muiere 
şi sufletu-i de războinic nu mai suferea să 
cerşească îndurare. leşi din odae cu o 
hotărire marţială, fără să arunce vreo 
privire îndărăt. 

CAPITOLUL III 


Cînd se trezi în dimineaţa următoare, 
Lucreția auzi sunetul stins al surlelor şi 
bătăile unei tobe îndepărtate, plutind pe 
aripile dulci ale unei adieri de primăvară. 
Pe măsură ce asculta, sunetele se 
pierdeau din ce în ce, pînă cînd în cele din 
urmă  pieriră. Rămase multe minute 
cufundată în ginduri, apoi suspină şi zise: 
„Oh, de-ar fi şi el în ceata aceea, cum l-aş 
mai iubi!” 

În cursul zilei, un vecin, venit în vizită, 
aducînd vorba despre soldaţi, zise: 

— Reginald de Whittaker arăta cam 
abătut şi nu striga „ura” cînd mărşăluia 


174 


alături de ceilalţi flăcăi, azi dimineaţă. 
Socot că-i din pricina dumitale, zise el; 
deşi, cînd l-am întîlnit aseară venind 
încoace, ca să-ţi spună că s-a înrolat în 
armată, credea că are să-ţi facă plăcere şi 
ai să fii mîndră de... Doamne sfinte! Ce 
naiba se întîmplă cu fata? 

Nimic; doar că neaşteptata nenorocire 
căzuse ca grindina pe inima ei şi o paloare 
de moarte telegrafie acest lucru înfăţişării 
sale. Fata se ridică fără să scoată un 
cuvînt, ieşi din odaie, ţinîndu-se cît mai 
bine, dar, o dată afară, în taina sfîntă a 
camerei sale, voinţa ei se nărui şi o podidi 
un potop de lacrimi. Se mustră amar 
pentru nechibzuinţa din seara trecută şi 
pentru asprimea cu care îşi tratase 
iubitul, tocmai în clipa cînd el venise să-i 
vorbească despre cea mai aprinsă dorinţă 
a inimii ei, să-i spună că se înrolase sub 
stindardul de luptă şi se duce la bătălie ca 
soldat „al ei”. Vai şi amar! Celelalte 
fecioare îşi vor avea de-acum înainte 
soldaţii lor pe cîmpurile glorioase, vor 
primi dreptul la dulcea suferinţă de a 
simţi o drăgăstoasă îngrijorare pentru 
soarta lor, numai ea avea să rămînă fără 
reprezentant. Nici un soldat din puzderia 
de armii nu avea să-i şoptească numele, 
cînd va înfrunta valul însîngerat al răz- 
boiului. Plinse iarăşi, mai bine zis îşi reluă 
plînsul de unde-l lăsase cu o clipă mai 
înainte. În amărăciunea ei, aproape că îşi 
blestemă pripeala, care adusese toată 
această durere în frageda ei viaţă. 

Săptămîni de-a rîndul suferi în tăcere, în 
vreme ce trandafirii din obrajii ei păleau. 
Şi-n tot acest răstimp se agăţă de 
nădejdea că, într-o buna zi, vechea iubire 
va înflori iar în inima lui Reginald şi el va 


175 


scrie; dar lungile zile de vară se tîrau 
plicticoase, fără să primească vreo 
scrisoare. Ziarele erau pline cu poveşti 
despre bătălii şi măceluri şi ea le citea cu 
nesaţ, dar totdeauna cu acelaşi sfîrşit: o 
podideau lacrimile şi nu mai vedea 
limpede ultimele rînduri. Zadarnic căuta 
numele dorit; zi de zi, durerea surdă 
revenea în inima-i zdrobită. Uneori, 
răvaşele primite de celelalte fete po- 
meneau de dînsul şi-l înfăţişau mereu la 
fel — un om piclişit, care nu ştia ce-i 
zimbetul, mereu deznădăjduit şi mereu 
aflîndu-se acolo unde lupta era mai 
crincenă, mînjit cu praf de puşcă şi 
înaintînd nepăsător prin grindina de 
gloanţe şi ghiulele şi rămînînd nevătămat, 
ca şi cum ar fi fost oblăduit de un farmec. 

În cele din urmă, într-o lungă listă de 
răniţi şi ucişi, biata Lucreția citi aceste 
teribile cuvinte şi căzu leşinată pe 
duşumea: R. D. Whittaker, soldat, grav 
rănit!” 


CAPITOLUL IV 


Într-un pat din pavilionul unui spital din 
Washington, zăcea un soldat rănit; capul 
său avea atitea bandaje încît nici nu i se 
vedea faţa; nu încăpea însă nici o îndoială: 
chipul fericit ai fetei, care stătea la căpă- 
tiiul lui, era chiar al Lucreţiei Borgia 
Smith. Îl căutase cîteva săptămîni de-a 
rîndul şi de cînd îl găsise stătea de veghe 
la căpătiiul lui, îngrijindu-l cu multă răb- 
dare. 

Venea dimineaţa, de îndată ce chirurgul 
sfirşea cu pansamentul, şi nu-l mai 
părăsea pînă ce nu era înlocuită, la 


176 


căderea nopţii. O schijă îi sfărimase falca 
de jos şi tînărul nu putea rosti măcar o 
silabă; în tot răstimpul obositoarei ei 
vegheri, nu fusese niciodată răsplătită cu 
un singur cuvînt de mulţumire de pe bu- 
zele lui dragi; totuşi, ea rămînea cu 
îndirjire la post, fără să se plîngă de ceva, 
sîmţind că după ce dînsul se va face bine 
— va auzi vorbe care o vor răsplăti cu 
prisosinţă pentru tot devotamentul arătat. 

În ceasul pe care l-am ales pentru 
începutul acestui capitol, Lucreția era în 
prada unui tumult de fericită nerăbdare. 
Chirurgul îi spusese că, în sfîrşit, starea 
lui Whittaker se îmbunătăţise îndeajuns ca 
să-i poată scoate bandajul de la cap, şi 
acum fata aştepta cu înfrigurare să vină 
doctorul şi să dezvăluie în faţa ochilor ei 
chipul iubit. În cele din urmă, doctorul 
sosi şi Lucreția, cu ochii strălucitori şi 
inima palpitindă, se plecă asupra patului, 
frămîntată de neliniştea aşteptării. Un 
bandaj dat la o parte, apoi altul şi altul şi, 
vai! sărmanul chip rănit se ivi la lumina 
zilei. 

— O, scumpul meu iu... 

Ce e? Ce s-a întîmplat? Vai! Era chipul 
unui necunoscut. Sărmana Lucreția! Cu o 
mînă îşi acoperi ochii înălţaţi spre cer, 
apoi se dădu îndărăt, împieticindu-se cu 
un geamăt de durere. Apoi o izbucnire de 
furie îi răvăşi chipul; lovi în masă cu 
pumnul, lucru ce făcu să salte sticluţele 
cu doctorii, şi exclamă: 

— Ah, stuchi-m-ar miţele! cum de mi-am 
pierdut trei săptămini ucigătoare aici, 
smiorcăind la căpătiiul altui soldat?! 

Era un trist, mult prea trist adevăr. 
Nefericitul şi neatrăgătorul şarlatan fără 
de voie era R.D. — adică Richard 


177 


Dilworthy Whittaker din Wisconsin, 
soldatul drăgălaşei codane Eugenie le 
Mulligan din statul acela şi cu desăvîrşire 
necunoscută nefericitei noastre Lucreția 
B. Smith! 

Aşa e viaţa şi Pîrdalnicul îşi vîră coada 
în treburile noastre, ale tuturor. Să 
tragem cortina asupra acestei 
întristătoare povestiri — fiindcă trebuie 
încă să rămînă întristătoare, cel puţin 
pentru o vreme, deoarece adevăratul 
Reginald de Whittaker încă nu a ieşit la 
iveală. 


178 


POVESTEA MARELUI 
CONIRACT 


Vreau să înfăţişez naţiunii, în cît mai 
puţine cuvinte, rolul pe care l-am avut 
(oricît de mic a fost el) în această afacere 
care a agitat atît de mult opinia publică, a 
stîrnit atitea patimi şi a oferit ziarelor din 
ambele continente un material atit de 
bogat în informații mincinoase şi 
comentarii fantezistei 

lată cum a început această istorie: 
(trebuie să precizez de la început că 
fiecare fapt pomenit în expunerea mea 
rezumativă e confirmat din plin de 
documentele oficiale aflate în Arhivele 
Statului). 

La data de sau în jurul datei de 10 
octombrie 1861, John Wilson Mackenzie 
din Rotterdam, districtul Chemung, statul 
New Jersey, actualmente decedat, a în- 
cheiat cu statul un contract prin care se 
obliga să livreze generalului Sherman 
treizeci de butoaie cu carne conservată. 

Pînă aici totul e-n regulă. 

Mackenzie porni în căutarea lui 
Sherman, cu butoaiele după el, dar cînd 

179 


sosi la Washington nu-l mai găsi pe 
Sherman, care plecase la Manassas. 
Încărcă butoaiele şi plecă într-acolo, dar 
ajunse prea tîrziu. Plecă după el la 
Nashville, de la Nashville la Chattonooga, 
de la Chattonooga la Atlanta, dar nicăieri 
nu-l putu ajunge din urmă. De la Atlanta 
porni din nou pe urmele trupelor sale, 
pină la ţărmul oceanului, însă de data 
aceasta întirzie cu cîteva zile. Dar aflind 
că Sherman se îmbarcase pe vasul 
„Quaker City” într-o călătorie spre Ţara 
Făgăduinţei, luă vaporul spre Beirut, 
gîndind că va sosi înaintea celuilalt vas. 
Ajuns la Ierusalim împreună cu butoaiele 
lui, află că Sherman nu se îmbarcase pe 
„Quaker City”, ci se îndreptase spre 
ţinutul preeriilor, ca să lupte împotriva 
Pieilor Roşii. Se întoarse aşadar în 
America şi porni spre Munţii Stîncoşi. 
După şaizeci şi opt de zile de drum 
anevoios prin preerii, tocmai cînd se găsea 
la mai puţin de patru mile depărtare de 
cartierul general al lui Sherman, Pieile 
Roşii îl omoriră cu tomahawkul, îl 
scalpară şi luară pe deasupra şi toată 
carnea, în afară de un singur butoi. Armata 
lui Sherman captură unicul butoi rămas şi, 
în felul acesta, vajnicul comerciant 
rătăcitor îşi îndeplini post mortem con- 
tractul, cel puţin în parte. 

În testamentul pe care-l păstrase ca pe 
un jurnal de-a lungul peregrinărilor sale, 
el lăsa contractul moştenire fiului său 
Bartolomeu W. Acest Bartolomeu W. 
alcătui următoarea notă de plată: 


GUVERNUL STATELOR UNITE 
datorează răposatului John Wilson Mackenzie 
180 


din 
New Jersey: 
Pentru 30 butoaie de carne conservată, a 
cîte 100 
dolari, destinate generalului Sherman 
3.000 dol. 
Pentru cheltuieli de călătorie şi tran- 
sport 
14.000 doi. 
Total 
17.000 doi. 


Apoi muri — nu însă înainte de a lăsa 
contractul lui W.J.Martin, care încercă să 
încaseze suma, dar răposă fără a fi reuşit 
s-o dobîndească. Martin transmise con- 
tractul lui Barker ]. Allen, care încercă de 
asemeni să încaseze suma. Nu supravieţui 
nici el. De la Barker y. Allen afacerea 
trecu în mîinile lui Anson C. Rogers care 
încercă şi el acelaşi lucru; el reuşi să 
ajungă pînă la biroul celui de-al nouălea 
referent al Curţii de Conturi, dar Moartea, 
Marea Nivelatoare, sosi nechemată şi îi 
încheie şi lui socotelile. El lăsă nota de 
plată unei rude din Connecticut, un 
anume Hopkins  Răzbunătorul care 
supravieţui evenimentului patru săptămîni 
şi două zile,  întrecîndu-i pe toti 
predecesorii săi; dacă ar mai fi trăit doar 
o zi, ar fi putut ajunge pînă la al 
doisprezecelea referent. El lăsă nota de 
plată prin testament unchiului său, 
Johnson cel Vesel. Eforturile depuse 
întrecură puterile optimistului nostru. 
Ultimele lui cuvinte au fost; „Nu mă 
plîngeţi, căci doresc din tot sufletul să 
mor”. Şi nu minţea, sărmanul. Alte şapte 
persoane au moştenit apoi contractul, dar 
cu toatele şi-au dat sufletul. In cele din 
urmă, contractul a ajuns în mîinile mele. 
L-am moştenit de la o rudă cu numele de 


181 


Bethlehem Hubbard, din statul Indiana. 
Nu putea să mă sufere, dar în ultimele 
clipe ale vieţii sale m-a chemat la el, mi-a 
iertat toate păcatele şi cu lacrimi în ochi 
mi-a înmînat contractul cu pricina. 

Cu aceasta se termină istoria marelui 
contract, pînă în momentul cînd a intrat în 
posesia mea. Voi încerca acum să arăt 
cinstit în fata naţiunii rolul care-mi revine 
în această afacere. M-am dus cu 
contractul şi cu nota de plată la 
preşedintele Statelor Unite. 

— Ce pot face pentru dumneata, 
domnule? m-a întrebat el. 

— Domnule preşedinte — i-am spus eu 
— la data de sau în jurul datei de 10 
octombrie 1861, John Wilson Mackenzie 
din Rotterdam, districtul Chemung, statul 
New Jersey, actualmente decedat, a 
încheiat cu Statul un contract, prin care 
se obliga să livreze generalului Sherman 
treizeci de butoaie cu carne conservată... 

În momentul aceia, preşedintele m-a 
întrerupt şi, pe un ton blajin, dar hotărît, 
mi-a spus să părăsesc încăperea. A doua zi 
am cerut audienţă la secretarul de stat. 

— Ce doreşti domnule? m-a întrebat el. 

— Excelenţă, la data de sau în jurul 
datei de 10 octombrie 1861, John Wilson 
Mackenzie din Rotterdam, districtul 
Chemung, statul New Jersey, actualmente 
decedat, a încheiat cu Statul un contract, 
prin care se obliga să livreze generalului 
Sherman treizeci de butoaie cu carne 
conservată... 

— De ajuns, domnule, de ajuns. Acest 
departament nu are nimic de-a face cu 
contractele pentru livrările de carne. 

Şi spuindu-mi acestea, m-a condus spre 
uşă foarte politicos. Am chibzuit din nou 


182 


chestiunea şi a doua zi am cerut audienţă 
la secretarul Departamentului marinei, 
care mi-a spus de cum am intrat: 

— Fii scurt, domnule. Nu mă face să 
pierd vremea. 

— Excelenţă, la data de sau în jurul 
datei de 10 octombrie 1861, John Wilson 
Mackenzie din Rotterdam, districtul 
Chemung, statul New Jersey, actualmente 
decedat, a încheiat cu statul un contract, 
prin care se obliga să livreze generalului 
Sherman treizeci de butoaie cu carne... 

Ei bine, mai departe n-am putut ajunge. 
Nici dumnealui nu avea nimic de-a face cu 
contractele de livrări de carne, nici măcar 
cu cele destinate generalului Sherman. In 
mintea mea începu să încolţească o părere 
cam ciudată despre un asemenea guvern. 
Aveam impresia că nu prea e dornic să 
achite butoaiele cu carne. In ziua 
următoare m-am dus la secretarul 
Departamentului Afacerilor Interne şi i-am 
spus: 

— Înălţimea voastră, la data de sau în 
jurul datei de 10 octombrie 1861... 

— Ajunge domnule. Am mai auzit de 
dumneata. Şterge-o cu acest contract 
infam din instituţia mea. Departamentul 
Afacerilor Interne nu are nimic de-a face 
cu aprovizionarea armatei. 

Am plecat. Dar de data asta eram 
desperat. Mi-am pus în gînd să-i urmăresc 
pas cu pas, să  cutreier fiecare 
departament al acestui guvern nelegiuit, 
pină ce afacerea contractului va fi 
rezolvată. Voi încasa suma sau voi cădea 
învins în luptă, ca şi precedesorii mei, dar 
voi încerca toate mijloacele. L-am asaltat 
pe directorul general al poştei, am asediat 
Departamentul Agriculturii, I-am pîndit pe 


183 


preşedintele Camerei Reprezentanţilor. 
Dar dumnealor nu aveau nimic de-a face 
cu contractele încheiate de armată pentru 
livrările de carne. M-am dus şi la 
directorul Biroului de brevete şi am 
început: 

— Excelenţă, la data de... 

— La dracu! Ai ajuns în cele din urmi şi 
aici cu contractul ăla afurisit? Noi nu 
avem nimic de-a face cu contractele 
încheiate de armată pentru livrările de 
carne, scumpul meu domn. 

— Foarte bine, dar cineva trebuie să 
plătească pentru carnea asta. Dacă nu-mi 
veţi plăti de îndată, voi pune sechestru pe 
biroul ăsta prăfuit şi pe tot ce se află în el. 

— Dar, scumpul meu domn... 

— Nici o vorbă! Biroul brevetelor e 
dator să plătească, aşa socot. De altfel, 
chiar dacă nu e dator, Biroul brevetelor va 
fi nevoit să plătească. 

Nu-mi amintesc exact ceea ce a urmat. 
Atîta ştiu doar că s-a sfîrşit cu bătaie. 
Biroul brevetelor a ieşit învingător. Dar m- 
am ales şi eu cu un cîştig: mi s-a spus că 
trebuie să mă adresez departamentului 
finanţelor. M-am dus acolo. Am aşteptat 
două ore şi jumătate, după care am fost 
primit în audienţă de directorul general al 
Departamentului finanţelor. 

— Prea stimate şi cinstite domn, la data 
de sau în jurul datei de 10 octombrie 
1861, John Wilson Macken... 

— Destul, domnule. Am auzit de 
dumneata. Du-te la primul referent al 
Departamentului. 

Aşa am şi făcut. Primul referent m-a 
trimis la al doilea referent. Al doilea 
referent m-a trimis la al treilea şi al 
treilea m-a trimis la primul inspector al 


184 


Secţiei cerealelor şi cărnii. În sfîrşit, mi se 
părea că am nimerit drumul cel bun. 
Primul inspector cercetă toate registrele 
ce se aflau în posesia lui, ca şi hirtiile 
neclasate, dar nu găsi procesul verbal 
asupra contractului meu. M-am dus la al 
doilea inspector al Secţiei cerealelor şi 
cărnii. Acesta cercetă registrele şi hîrtiile 
neclasate din rafturile lui, dar fără nici un 
rezultat. Prinsesem curaj. În săptămîna 
aceea, am ajuns pînă la al şaselea 
inspector al secției. În săptămîna 
următoare am scotocit tot biroul petiţiilor. 
În a treia săptămînă am dat gata Biroul 
contractelor rătăcite şi am trecut pragul 
Biroului afacerilor îngropate. L-am 
terminat şi pe ăsta în trei zile. Mai 
rămînea un loc necercetat încă. De aceea 
am dezlănțuit atacul împotriva 
directorului secției rebuturilor. Mai 
precis, împotriva secretarului lui, pentru 
că directorul nu era acolo. În birou se 
aflau şaisprezece fetişcane drăguţe, care 
scriau în registre şi şapte tineri conţopişti 
favorizați de soartă, care le arătau cum să 
scrie. Fetişcanele le surideau peste umăr, 
iar tinerii le înapoiau bucuros surisurile. 
Totul era frumos şi vesel ca la o nuntă. 
Doi-trei funcţionari care citeau ziarul mă 
priviră puţin cam acru, dar continuară să 
citească. Nimeni nu-mi adresa o vorbă. Mă 
obişnuisem însă cu ritmul vioi de muncă al 
tinerilor funcţionari de gradul patru, de-a 
lungul călătoriei mele pline de peripeții, 
începînd din primul birou al secţiei 
cerealelor şi cărnii şi terminînd cu ultimul 
birou, al „afacerilor îngropate”. Mă 
antrenasem atît de bine, încît, din 
momentul în care intram într-un birou şi 
pînă cînd vreun funcţionar catadicsea să- 


185 


mi vorbească, puteam să aştept fără să 
schimb piciorul pe care mă sprijineam 
decît de două sau poate de trei ori. 

In biroul secţiei rebuturilor am schimbat 
de patru ori piciorul. După care am 
întrebat pe unul din funcţionarii care 
citeau: 

— Ilustre pelerin, unde-i marele vizir? 

— Ce vreţi să spuneţi? Despre cine 
vorbiţi? Dacă este vorba de şeful biroului, 
nu-i aici. 

— Îşi va vizita oare haremul astăzi? 

Tînărul mă privi o clipă, apoi continuă 
să citească ziarul. Cunoşteam însă 
apucăturile acestor funcţionari. Ştiam că 
dacă va termina de citit toate ziarele de 
pe birou înainte de a sosi din nou poşta de 
la New York, mă pot considera un om 
norocos. Mai avea doar două ziare. După 
un timp le termină şi pe astea. Apoi căscă 
şi mă întrebă ce doresc. 

— Prea cinstite imbecil, la data de... 

— Eşti individul cu contractul de carne! 
Dă-mi hîrtiile. 

Le luă şi cotrobăi multă vreme prin 
hîrţoagele lui. In sfîrşit descoperi ceea ce 
însemna pentru mine mai mult decît 
drumul spre Indii şi anume urma demult 
dispărutului dosar al contractului lui 
Mackenzie, stînca de care se sfărimaseră 
atiţia înaintaşi ai mei fără să fi ajuns pînă 
la el. Eram adînc mişcat. Ba chiar nespus 
de fericit, deoarece  supravieţuisem 
tuturor încercărilor. Cu glasul tremurmd, 
i-am spus funcţionarului:  „Dă-mi-l. 
Guvernul va rezolva totul acum”. Dar în 
acceeaşi clipă tînărul îmi îndepărtă mîna, 
spunîndu-mi că mai era de îndeplinit o 
formalitate. Şi începu să mă întrebe. 

— Unde se află acest John Wilson 


186 


Mackenzie? 

— E mort. 

— Cînd a murit? 

— Nu a murit, a fost omorît. 

— Cum? 

— Lovit cu un tomahawk. 

— Cine l-a lovit? 

— Păi, un indian, fireşte. Nu cumva crezi 
că dascălul de la şcoala de duminică! 

— Nu, desigur. Va să zică un indian? 

— Întocmai. 

— Numele indianului? 

— Care nume? Nu-l cunosc. 

— Nu se poate. Trebuie să fi avut un 
nume. Cine a asistat la asasinat? 

— Nu ştiu. 

— Aşadar dumneata n-ai fost acolo? 

— Ai fi putut s-o ştii după culoarea 
părului meu. 

N-am fost de faţă. 

— Atunci de unde ştii că Mackenzie e 
mort? 

— Pentru că e sigur că a murit atunci şi 
am toate motivele să cred că în orice caza 
murit între timp. Sînt sigur că a murit. 

— Trebuie să aduci dovezi. L-ai prins pe 
indian? 

— Fireşte că nu. 

— Ei bine, trebuie să pui mina pe el. Ai 
adus tomahawk-ul? 

— Nici prin gînd nu mi-a trecut. 

— Trebuie să faci rost de tomahawk. 
Trebuie să aduci indianul şi tomahawk-ul. 
Dacă vei dovedi moartea lui Mackenzie pe 
calea asta, atunci te vei putea prezenta în 
faţa Comisiei pentru cercetarea 
reclamaţiilor, cu oarecari şanse de succes, 
dacă bineînţeles copiii dumitale vor trăi 
destul ca să încaseze banii şi să se bucure 
de ei. Dar moartea individului trebuie 


187 


dovedită. Dealtfel pot să-ţi spun aproape 
sigur că guvernul nu va plăti niciodată 
cheltuielile de transport şi de deplasare 
ale răposatului. S-ar putea să plătească 
butoiul de carne pe care l-au capturat sol- 
daţii lui Sherman, dacă vei obţine de la 
Congres o hotărîre în acest sens. În nici 
un caz nu ţi se vor plăti cele douăzeci şi 
nouă de butoaie cu carne pe care le-au 
mîncat Pieile Roşii. 

— În cazul ăsta mi se datorează numai o 
sută de dolari şi nici asta nu e sigur! După 
toate călătoriile făcute de Mackenzie în 
Europa, Asia şi America cu butoaiele de 
carne după el! După toate străduinţele şi 
necazurile lui! După ce au pierit atiţia 
oameni nevinovaţi care au încercat să 
încaseze banii! Ascultă, tinere, de ce nu 
mi-a spus asta primul inspector al secţiei 
cerealelor şi cărnii? 

— Pentru că n-avea de unde să ştie cît 
de întemeiată e cererea dumitale. 

— De ce nu mi-a spus-o al doilea? De ce 
nu mi-a spus-o al treilea? De ce nu mi s-a 
spus la nici unul din birourile şi 
departamentele astea? 

— Pentru că nimeni de acolo nu putea 
şti. Noi lucrăm aici după o anumită rutină. 
Ai urmat calea rutinei şi ai aflat ceea ce 
voiai să ştii. E calea cea mai bună. E 
singura cale. E foarte veche şi foarte 
înceată, dar foarte sigură. 

— Da, e moarte sigură. Aşa cum a fost 
pentru majoritatea înaintaşilor mei. Încep 
să mă simt şi eu chemat pe lumea 
cealaltă. Tinere, eşti îndrăgostit de fata 
aceea cu ochi albaştri şi creionul după 
ureche. Am ghicit asta în privirile 
dumitale galeşe: vrei să te însori cu ea, 
dar eşti sărac. Haide, întinde mîna şi ia 


188 


contractul. Căsătoriţi-vă şi fiţi fericiţi! Fiţi 
binecuvîntaţi, copiii mei! 

lată tot ce ştiu despre marele contract 
care a stirnit atîta vilvă. A, da, era să uit, 
funcţionarul căruia i l-am donat a murit. 


189 


CAZUL GEORGE FISHER 


Faptul a intrat în istorie. Nu este o 
extravaganţă nebunească asemenea 
marelui contract de vite comute al lui John 
Williamson Mackenzie, ci o simplă ex- 
punere de fapte şi împrejurări cu care s-a 
ocupat Congresul Statelor Unite din timp 
în timp, pe o perioadă îndelungată de o 
jumătate de veac. 

Nu voi numi această chestiune a lui 
George Fisher o mare, eternă şi nedreaptă 
escrocherie făcută faţă de guvernul şi 
poporul Statelor Unite, pentru că nu a fost 
niciodată recunoscută ca atare şi găsesc 
că ar fi o gravă şi neiertată greşeală din 
partea unui scriitor să împroaşte cu noroi 
sau să ponegrească. Voi arăta pur şi 
simplu adevărul şi voi lăsa pe cititori să 
judece faptele. In felul acesta, nu vom 
nedreptăţi pe nimeni, iar conştiinţa 
noastră va rămîne curată. 

În ziua sau în preajma zilei de 1 
septembrie 1813, cînd războiul Riului era 
în toi în Florida, recolta, vitele şi casele 


190 


unui cetăţean, domnul George Fisher, fură 
distruse poate de indieni, poate de trupele 
Statelor Unite, care îi urmăreau. Dacă 
proprietatea lui Fisher ar fi fost nimicită 
de indieni, după lege el nu ar fi căpătat 
nici o despăgubire, dar dacă, dimpotrivă, 
ar fi fost distrusă de trupele care îi 
urmăreau, atunci guvernul Statelor Unite 
ar fi fost dator să-i dea păgubitului 
contravaloarea. 

Fare-se insă că George Fisher a socotit 
că indienii ii distruseseră proprietatea, 
căci, deşi a continuat să mai trăiască vreo 
cîţiva ani, nu a avut nici o pretenţie faţă 
de stat. 

Nu peste mult, Fisher a murit, iar 
văduva lui s-a recăsătorit. După un timp, 
cam douăzeci de ani după această invazie 
aproape uitată asupra holdelor lui Fisher, 
noul soţ al văduvei Fisher a făcut o cerere 
Congresului să i se plătească pagubele 
aduse proprietăţii, sprijinindu-şi cererea 
cu multe mărturii şi declaraţii, care 
urmăreau a dovedi că trupele americane 
şi nu indienii distruseseră proprietatea; că 
trupele piîrjoliseră cu bună ştiinţă, dar din 


temeiuri neînţelese, „casele” (sau 
barăcile) evaluate la 600 de dolari, 
aparţinînd unui paşnic cetăţean 


particular, başca felurite alte bunuri ale 
aceluiaşi cetăţean. Congresul însă a 
refuzat să dea crezare afirmației că 
trupele fuseseră atît de nesăbuite încît 
după ce risipiseră ceata de indieni, pe 
care o găsiseră devastind proprietatea lui 
Fisher, să  desăvîirşească  netulburata 
operă de nimicire pe care o începuseră 
indienii. Drept aceea, Congresul a respins 
cererea moştenitorilor lui George Fisher 
în 1832 şi nu le-a plătit nici un cent. 


191 


Nu s-a mai auzit nimic oficial despre 
aceasta pînă în 1848, deci şaisprezece ani 
după prima încercare a moştenitorilor lui 
Fisher pe lîngă Ministerul Finanţelor şi o 
întreagă generaţie după moartea omului 
ale cărui bunuri fuseseră devastate. In 
1848, însă, noua generaţie de moştenitori 
ai lui Fisher s-a prezentat cu o altă cerere 
de despăgubiri. Al doilea controlor 
financiar le-a acordat 8873 de dolari 
reprezentînd jumătate din daunele cerute 
de Fisheri. Controlorul susținea că 
mărturiile  dovediseră că cel puţin 
jumătate din distrugeri fuseseră făcute de 
indieni înainte ca trupele să înceapă 
urmărirea şi desigur guvernul nu era 
răspunzător de jumătatea aceea. 

2. Aceasta s-a petrecut în aprilie 1848. 
În decembrie 1848, moştenitorii lui 
George Fisher, decedat, au 


192 


revenit şi au cerut „revizuirea” socotelii 
de despăgubiri. Revizuirea s-a făcut, dar 
nu s-a putut găsi nimic nou în favoarea 
lor, în afara unei erori de 100 dolari în 
calculele anterioare. Totuşi, pentru ca să 
nu scadă moralul familiei Fisher, 
controlorul fiscal a hotărît să acorde 
dobinzi de la data primei cereri (1832) 
pînă la data cînd fusese acordată 
despăgubirea. În urma acestei hotărîri 
Fisherii s-au întors acasă fericiţi, cu o 
dobîndă de pe saisprezece ani la suma de 
8.873 dolari, reprezentînd 3.997,94 dolari. 
Total 12.870,94 dolari. 

3. Un an întreg îndurerata familie a 
Fisherilor a stat liniştită şi oarecum 
mulţumită. Apoi, s-a năpustit iar asupra 
guvernului, arătînd nedreptăţile ce i se 
făcuseră.  Bătrinul patriot, procurorul 
general Toucey s-a îngropat în hiîrtiile 
mucegăite ale Fisheriior şi a descoperit 
încă o şansă pentru bieţii orfani —dobiînzi 
la suma de 8.873 dolari, acordată la 
început, de la data devastării proprietăţii 
(1813) pînă în 1832. Rezultatul: 10.004,89 
dolari pentru bieţii Fisheri. Aşa că acum 
avem: întîi, 8.873 dolari despăgubiri; al 
doilea: dobînzi la această sumă, calculate 
din 1813, 10.000,89 dolari. Total 
27.875,83 dolari! Ce altă investiţie mai 
bună pentru un strănepot decît să obţină 
ca indienii să dea foc unui lan de grîu cu 
şaizeci sau şaptezeci de ani înainte de 
naşterea sa şi să dea vina în chip plauzibil 
pe nesăbuitele trupe ale Statelor Unite. 

4. Oricît ar părea de curios, Fisherii 
lăsară în pace timp de cinci ani Congresul, 
sau, ceea ce pare mai verosimil, neglijară 
a se face auziţi de către Congres în 
această perioadă. Dar în cele din urmă, în 


193 


1854, scoaseră iarăşi capul, convingînd 
Congresul să voteze o lege, care ordona 
controlorului fiscal să reexamineze cazul 
lor. De această dată însă, au avut 
nenorocirea de a da peste un ministru de 
finanţe cinstit, domnul James Guthrie, 
care, cercetind din nou cazul lor, le-a 
stricat socotelile. El a arătat cît se poate 
de limpede că Fisherii nu numai că nu 
aveau de primit nici un cent în plus, dar 
că aceşti copii oropsiţi şi plini de necazuri 
fuseseră despăgubiţi peste măsură. 

5. Aşa că a urmat un alt interval de 
linişte şi pace, un interval care a durat 
patru ani, adică pînă în 1858. „Omul 
potrivit la locul potrivit” era pe atunci 
ministrul războiului, John D. Floyd, care 
se bucura de o faimă deosebită! lată o 
inteligenţă desăvirşită, iată într-adevăr 
omul născut să salveze pe desperaţii 
moştenitori ai defunctului şi uitatului 
Fisher. În goană mare a venit din Florida 
un cogeamitea val de Fisheri, adus de 
flux, şi lupta începu cu ajutorul aceloraşi 
documente  mucegăite pentru aceleaşi 
nemuritoare lanuri de griu ale strămoşului 
lor. Ei făcură să se voteze imediat o lege 
care transfera cazul Fisher de la piclişitul 
controlor fiscal la ingeniosul Floyd. Ce a 
făcut Floyd? A spus: „s-a dovedit că 
indienii au distrus tot ce au putut, înainte 
ca trupele să înceapă urmărirea lor”. De 
aceea a avut în vedere că ceea ce au 
distrus ei trebuiau să consiste din „casele 
cu tot ce aveau înăuntru şi cu băuturile 
spirtoase” (partea cea mai neînsemnată a 
distrugerii, pe care a socotit-o numai la un 
total de 3200 dolari) şi că trupele 
guvernamentale i-au alungat pe indieni şi 
au continuat a distruge în mod liniştit: 


194 


Două sute douăzeci pogoane de porumb, 
35 pogoane de griu şi 986 capete de vite! 
(Ce nemaipomenit de inteligentă armată 
am mai avut în acele timpuri, după 
părerea domnului Floyd — deşi nu şi după 
părerea Congresului din 1832). 

Aşa că domnul Floyd a tras concluzia că 
guvernul nu era. răspunzător pentru 
nimicurile în valoare de 3200 dolari 
distruse de indieni, dar era răspunzător 
pentru proprietatea distrusă de trupe — 
care proprietate consta din (citez din 
documentul tipărit al senatului Statelor 
Unite). 


Dolari 
Porumb la Bassett's Creek 3.000 
Vite cornute 5.000 
Porci de rasa 1.050 
Porci obişnuiţi 1.204 
Griu 350 
Piei netăbăcite 4.000 
Porumb la rîul Alabama 3.500 


Total 18.104 

Aceasta sumă, domnul Floyd o numeşte 
în raportul său „valoarea integrală a averii 
distruse de trupe”. El acordă această 
sumă Fisherilor, bieţi muritori de foame. 
ÎMPREUNA CU DOBÎNZILE, DECURGÎND 
DIN 1813. Din această nouă sumă totală 
trebuiau scăzute sumele plătite Fisherilor 
şi apoi voiosul rest (o bagatelă de aproape 
patruzeci de mii de dolari) le-a fost 
înmînat şi din nou ei s-au retras în 
Florida, într-o linişte temporară. Moşia 
străbunului lor le produsese în total 
aproape şaizeci şi şapte de mii de dolari 
bani gheaţă. 

6. Îşi închipuie cititorul că aici s-a 
terminat totul? Oare crede el că aceşti 
modeşti Fisheri erau mulţumiţi? Să lăsăm 
actele să vorbească. Fisherii au stat 

195 


liniştiţi doi ani. Apoi din nou se năpustiră 
roi din mlaştinele fertile ale Floridei, cu 
aceleaşi vechi documente ale lor şi 
asediară din nou Congresul. Congresul 
capitulă la 1 iunie 1866 şi îl însărcină pe 
domnul Floyd să le reexamineze actele şi 
să plătească socoteala. Un funcţionar al 
ministerului de finanţe primi însărcinarea 
să revadă aceste acte şi să raporteze 
domnului Floyd ce sumă se mai datora 
Fisherilor  lihniţi de foame. Acest 
funcţionar (pot să-i dau numele dacă vreţi) 
a descoperit un vădit şi recent fals în acte, 
anume falsificarea depoziţiei unui martor 
cu privire la preţul porumbului în Florida 
în 1813, reieşind un preţ dublu faţă de 
ceea ce specificase la origină martorul! 
Funcţionarul nu numai că a atras verbal 
atenţia superiorului său asupra acestei 
înşelătorii, dar făcînd în scris referatul a 
stăruit îndeosebi asupra acestui caz. 
Această parte a referatului nu a ajuns insă 
niciodată în faţa Congresului şi Congresul 
habar nu a avut despre falsul săvîirşit în 
actele Fisherilor. Totuşi, pe baza preţului 
dublat (şi neţinind seama de afirmaţia 
funcţionarului cum că cifrele reprezentau 
categoric şi neîndoios un fals recent), 
domnul Floyd observă în noul său raport 
că: „Mărturia, în special în ce priveşte 
recolta de porumb, implică o despăgubire 
mult mai mare decît cea acordată pînă 
acum de către controlorul fiscal sau de 
către mine însumi”. Aşa se face că ei 
socoti recolta la 60 de baniţe de pogon 
(îndoit de cît produce un pogon în Florida) 
şi apoi, ca om foarte virtuos ce era, 
acordă despăgubiri numai pentru 
jumătate, dar stabilind la doi dolari şi 
cincizeci de cenți valoarea pe jumătate a 


196 


unei baniţe! În realitate, există scripte şi 
documente în arhiva Congresului, care 
confirma tocmai ceea ce menţionase 
depoziţia iniţială, înainte de falsificare, 
anume că adică în toamna anului 1813 
preţul porumbului era numai de un dolar 
douăzeci şi cinci pînă la un dolar cincizeci 
baniţa. După toate acestea, ce credeţi că 
mai face domnul Floyd? Domnul Floyd 
(„însufleţit de sincera dorinţă de a executa 
întocmai voinţa legiuitorilor”, după cum 
remarcă el cu smerenie) se pune pe lucru 
şi întocmeşte o socoteală cu totul nouă a 
pagubelor căşunate Fisherilor şi în noua 
socoteală pur şi simplu nu ţine cituşi de 
puțin seama de indieni — nu pune nici 
măcar © părticică a distrugerii 
proprietăţilor Fisher pe seama lor, ba 
avînd chiar remuşcări că-i acuzase pe 
indieni de a fi incendiat acareturile şi băut 
whisky-ul şi de a fi spart vesela, pune 
întreaga pagubă în seama imbecilelor 
trupe ale Statelor Unite, deci pînă la 
ultimul obiect distrus! Dar nu numai atît: 
face uz de falsul acela pentru a dubla 
pierderea porumbului de la  Bassett's 
Creek şi îl foloseşte din nou pentru a 
tripla literalmente pierderea porumbului 
de pe  ogoarele din preajma rîului 
Alabama. Această nouă socoteală, bine 
concepută şi executată de domnul Floyd, 
specifică următoarele cifre: 

(Copiez din nou din documentul tipărit 
al Senatului Statelor Unite): 


CONTUL DINTRE STATELE UNITE ŞI 
REPREZENTANȚII LEGALI AI DECEDATULUI 
GEORGE FISHER. 


197 


Dol C. 
1813. — 550 capete vite cornute a 10 


dolari fiecare 5.500 
00 
86 capete porci de rasă 1.204 
00 
350 capete porci obişnuiţi... 1.750 
00 


198 


Dol. C 
100 Pogoane porumb la Bas- 


sett's Creek 6.000 
00 
8 butoiaşe whisky 350 
00 
2 butoiaşe coniac 280 
00 
1 butoi rom 70 
00 


Pînzărie, mercerie şi mărfuri 


aflate în depozit 1.100 
00 
35 pogoane griu 350 
00 
2000 piei netăbăcite 4.000 
00 


Blănuri şi pălării aflate în depozit 
600 00 
Veselă 100 


Case arse şi distruse 600 
00 
4 duzini sticle de vin 48 
00 
1814, — 120 pogoane la rîul Alabama 9.500 
00 


Recolta de mazăre, nutreţ, etc._ 3.250 
00 
Total 
34.702 
00 


Dobîndă la 22.202 dolari, în- 

cepînd din iulie 1813 pînă în 

noiembrie 1860, 47 ani şi 4 luni 63.053 
00 

Dobîndă la 12.750 dolari, înce- 

pînd din septembrie 1814 pînă 

în noiembrie 1860, 46 ani şi 2 

luni 35.317 
50 


199 


Total 
133.072 
50 


De această dată a specificat toate. 
Indienilor nu le-a îngăduit nici măcar 
vesela să o fi distrus şi nici să fi băut cele 
patru duzini de sticle de vin (vin tonic). 
Cînd era vorba de a „hăpăi” cu o 
supranaturală iscusinţă, John B. Floyd nu 
avea pereche în generaţia sa, sau în orice 
altă generaţie. Scăzînd din totalul de mai 
sus cei 67.000 dolari plătiţi vajnicilor 
moştenitori ai lui George Fisher, domnul 
Floyd anunţă că statul le mai datora suma 
de şaizeci şi şase de mii şaptezeci şi 


200 


doi dolari şi cincizeci de cenți, „care — 
remarcă domnul Floyd cu bunăvoință — 
vor fi plătiţi, prin urmare, 
administratorului averii lui George Fisher, 
decedat, sau reprezentantului său legal”, 

Dar, lucru destul de trist pentru aceşti 
orfani oropsiţi, tocmai în momentul acela 
veni la putere un nou Preşedinte, 
Buchanan. Floyd plecă de la minister şi ei 
nu îşi mai primiră niciodată banii. Primul 
lucru pe care l-a făcut Congresul în 1861 
a fost să anuleze rezoluţia din 1 iunie 
1860, în care socoteala o făcuse domnul 
Floyd. Astfel, Floyd — şi, fără îndoială, la 
fel şi moştenitorii lui George Fisher — au 
fost nevoiţi să lase deoparte pe cîtva timp 
preocupările financiare şi să se înroleze în 
armata federală ca să-şi servească ţara. 

Au fost oare ucişi moştenitorii lui 
George Fisher? Nu, Ei au reapărut tocmai 
acum (iulie 1870). Solicitind Congresului, 
prin acel nevinovat şi sfios personaj, 
Garrett Davis, să  reînceapă plăţile 
nesfirşitei şi  nesătulei lor note de 
despăgubiri pentru porumbul şi whisky-ul 
distrus de o ceată de indieni iresponsabili 
cu atîta timp în urmă încît chiar arhivele 
statului nu le-au putut păstra o urmă clară 
şi precisă. 

Acestea sînt faptele. Ele au intrat în 
istorie. Oricine ie pune la îndoială nu are 
decit să trimită la Departamentul 
Arhivelor Statului de la Capitol după H, R. 
Exp. Doc. nr. 21, al 36-lea Congres, 
sesiunea a doua şi după S. Ex. Doc. No. 
106, Congresul 41, sesiunea a doua, spre 
a se încredința în totul. Întregul caz este 
arătat în primul volum de rapoarte al 
curţii de Revendicări. 

Sînt convins că atîta vreme cît va dăinui 


201 


continentul american, moştenitorii lui 
George Fisher, decedat vor continua să 
facă pelerinaje la Washington, descălecînd 
din mlaştinele Floridei, pentru a cere încă 
ceva bani în contul despăgubirilor (chiar 
cînd au primit ultimul dolar din cei 67,000 
de dolari, ei au susţinut că era numai a 
doua parte din ceea ce le datora statul 
pentru fertilul lor cîmp de porumb), şi atît 
timp cît vor mai găsi cu cale să vină, vor 
da peste oameni ca Garrett Davis care să 
tirască socotelile lor de vampiri în faţa 
Congresului. De altfel, nu e singura 
înşelătorie ereditară (dacă totuşi se poate 
numi  înşelătorie, căci am arătat în 
repetate rînduri că nu a fost dovedită) 
săvirşită pe îndelete, din generaţie în 
generaţie, din tată în fiu, prin intermediul 
mult prigonitului Minister de Finanţe al 
Statelor Unite. 


202 


PREAMĂRIREA UCIGAŞILOR 


Auzisem atît de multe despre celebra 
prezicătoare madam... încît m-am dus ieri 
să o vizitez. E brunetă de felul ei şi tenu-i 
negricios şi-l accentuează prin mijloace 
artificiale care nu o costă aproape nimic. 
Poartă bucle, care sînt foarte negre şi am 
avut impresia ca le face cu ajutorul 
untului rînced mai atrăgătoare decît sînt 
în realitate. Poartă un tulpan roşietic, cu 
pătrăţele, legat uşor în jurul gitului şi se 
vede clar că celălalt tulpan întirzie să 
sosească de la spălat. Bănuiesc că 
prizează tabac. În orice caz, ceva asemă- 
nător se afla prin firele de păr care îi 
mijeau deasupra buzei de sus. Ştiu că îi 
place usturoiul — am aflat asta cînd a scos 
un oftat. M-a privit pătrunzător timp de 
aproape un minut, cu ochii ei negri şi apoi 
mi-a zis: 

— Destul! Vino cu mine! 

A pornit-o pe un coridor foarte întunecos 
şi sinistru, eu ţinîndu-mă după ea. 
Deodată s-a oprit şi mi-a spus că drumul 
fiind întortocheat şi întunecos, poate ar fi 


203 


mai bine să aducă o lumină. Dar mi se 
părea necavaleresc să pun o femeie la 
lucru pentru mine, aşa că i-am zis: 

— Nu-i nevoie, doamnă, dacă mai oftezi 
o dată, cred că voi şti să te urmez. 

Aşa că ne-am urmat lesne drumul. 
Ajunşi în vizuina ei oficială şi tainică, mi-a 
cerut să-i spun data naşterii mele, ora 
precisă a acestui eveniment şi ce culoare 
de păr avusese bunica. l-am răspuns cît 
am putut de exact. Apoi mi-a zis: 

— Tinere, fă-ţi curaj. Nu tremura. Sînt 
gata a-ţi dezvălui trecutul. 

— Informaţiile privind viitorul ar fi în 
general mai... 

— Linişte! Ai avut multe supărări, ceva 
bucurii, unele noroace, cîteva ghinioane. 
Străbunicul dumitale a fost spînzurat. 

— Asta-i min.... 

— Linişte! Spînzurat, domnule. Dar nu 
din vina lui. N-a avut încotro. 

— Imi pare bine că-i faci dreptate. 

— Aah! Mai bine ai deplinge sentinţa 
juriului. A fost spînzurat. Steaua lui se 
întretaie cu a dumitale în a patra 
diviziune, a cincea sferă. Care va să zică şi 
dumneata vei fi spinzurat. 

— Avînd în vedere această veselă... 

— Înţelege că am nevoie de linişte. Firea 
dumitale nu a fost dintru început 
păcătoasă, clar împrejurările au schimbat- 
o. La vîrsta de nouă ani, ai furat zahăr. La 
cincisprezece ani ai furat bani. La 
douăzeci ai furat cai. La douăzeci şi cinci 
de ani ai dat foc. La treizeci de ani, 
nărăvit în rele, ai ajuns gazetar. Acum ţii 
conferinţe publice. Te aşteaptă lucruri şi 
mai rele. Vei ajunge membru al 
Congresului. Apoi vei lua calea temniţei. 
În cele din urmă vei fi din nou fericit, totul 


204 


va fi bine şi vei fi spînzurat. 

Mă  podidiseră lacrimile. Chiar a fi 
membru al Congresului mi se părea destul 
de neplăcut, darmite a fi spînzurat! lată 
ceva mult prea trist, prea cumplit. Femeia 
părea mirată de mîhnirea mea. l-am spus 
gîndurile ce le aveam. Apoi, ea mă 
mîngiie. 

— Vai, omule!, — zise ea — capul sus! 


11 În acest paragraf, prezicătoarea povesteşte 
în amănunt istoricul cazului Pike-Brown din 
New Hampshire, de la ajutorarea şi salvarea 
srăinului Pike de către familia Brown pînă la 
spînzurarea şi înmormîntarea acestui ingrat 
ticălos. Ea nu adaugă nimic, nu exagerează 
nimic (vezi orice ziar din New England din 
noiembrie 1869). Acest caz Pike-Brown este 
ales numai pentru a arăta ceva caracteristic, 
pentru a iluâtra un obicei care există nu 
numai în New Hampshire, ci în orice stat al 
Uniunii —vorbesc despre sentimentalul obicei 
de a vizita, mîngiia, glorifica şi plînge de milă 
unor criminali ca acest Pike, din ziua cînd 
intră în închisoare, condamnaţi la moarte, şi 
pînă se bălăngănesc în furca spînzurătorii. 
Următorul extras din Temple Bar (1866) 
dezvăluie faptul că acest obicei nu există 
numai în Statele Unite: „In ziua de 31 
decembrie 1841, un om cu numele de John 
Jones, pantofar de meserie, şi-a ucis iubita, 
Mary Hallam, fiica unui muncitor respectabil 
la Mansfield, ţinutul Nottingham. A fost 
executat la 23 martie 18642. Era un om cu 
obiceiuri  nestatornice şi avea crize de 
violenţă. Fata îl refuzase, iar el i-a spus că 
dacă nu o va avea el, nu o va avea nimeni. 
După ce i-a aplicat o primă lovitură, care însă 
nu i-a fost imediat fatală, ea s-a rugat de el să 
o lase în viaţă, dar văzîndu-l neclintit în 
hotărîrea lui, l-a rugat măcar să-i dea răgaz ca 
să se roage. El însă a încredinţat-o că se va 
ruga pentru amîndoi şi a dus pînă la capăt 
omorul. Rănile au fost făcute cu un cuţit 
cizmaresc şi gitul i-a fost tăiat cu cea mai 
mare sălbăticie. După aceea, el a căzut în 
genunchi şi aşa a rămas cîtva timp, rugîndu-se 
205 


N-ai de ce să te întristezi. Ascultă-mă. Vei 
trăi în New Hampshire. În nevoia şi 
deznădejdea dumitale vei găsi ajutorul 
familiei Brown — cei pe care asasinul i-a 
lăsat în viaţă. Ei vor fi binefăcătorii 
dumitale. După ce te vei fi îngrăşat din 
mărinimia lor şi vei fi mulţumit şi fericit, 
vei dori să le răsplăteşti binele şi astfel, 
într-o noapte te vei duce în casa lor şi, cu 
un topor, vei crăpa capetele întregii 
familii. Vei jefui cadavrele binefăcătorilor 
dumitale şi vei cheltui toată prada în 
destrăbălări cu puşlamalele şi fleoarcele 
din Boston. Apoi vei fi arestat, judecat şi 
condamnat la spînzurătoare şi aruncat în 
temniţă. Acolo vor începe zilele dumitale 
cele fericite. Te vei întoarce la credinţă — 
da, te vei întoarce la credinţă, de îndată 
ce ţi se va fi respins orice cerere de 
grațiere, comutare sau amînarea pedepsei 
— şi atunci, ei da, atunci în fiece 
dimineaţă şi în fiece după-amiază, cele 
mai evlavioase şi mai neîntinate fecioare 
din sat se vor aduna în celula dumitale şi 
vor înălța imnuri. Aceasta va dovedi că 
omuciderea este un lucru vrednic de 
cinste. Apoi, vei aşterne pe hîrtie o 


lui Dumnezeu să-i fie milă de doi îndrăgostiţi 
nefericiţi. „Nu a făcut nici o încercare de a 
scăpa şi a mărturisit  omorul. După 
întemnițarea lui, s-a purtat în modul cel mai 
impresionant. Şi-a cîştigat simpatia 
confesorului închisorii şi a primit vizita 
episcopul de Lincoln. Nu pare să fi arătat nici o 
căinţă faţă de omor, dar părea că moare cu 
siguranţa triumfătoare că se va revedea cu 
victima sa în cer. A fost vizitat de nişte doamne 
foarte evlavioase şi binevoitoare din Nottingham, 
dintre care unele au declarat că era, un copil al lui 
Dumnezeu, dacă vreodată va fi existat vreunul. 
Una din ele i-a trimis o camelie albă pe care să o 
poarte la execuţia sa”. 
206 


scrisoare simțită, în care îi vei ierta pe toţi 
Brownii răposaţi de curînd. Şi astfel, vei 
stîrni admiraţia lumii, căci lumea nu se 
poate împotrivi mărinimiei. Apoi, te vor 
conduce la eşafod, cu mare éclat! în 
fruntea unui impunător alai alcătuit din 
preoţi, dregători, simpli cetăţeni şi 
fecioare, mergind îngindurate două cîte 
două, purtînd buchete de flori şi imortele. 
Te vei urca pe eşafod şi, în timp ce mulți- 
mea va sta cu capul descoperit în faţa 
dumitale, vei citi o scurtă cuvîntare, plină 
de miez, pe care ţi-a scris-o preotul. Apoi, 
în mijlocul unei tăceri depline şi solemne, 
îţi vor face vînt în par-Paradis, fătul meu. 
Nu va mai rămîne ochi neînlăcrimat pe 
pămînt. Vei fi un erou! Toţi mardeiaşii te 
vor invidia. Toţi vor căuta să te imite. Şi 
pe loc te va urma spre mormiînt o 
procesiune uriaşă şi lumea va plînge pe 
rămăşiţele dumitale pămînteşti, fecioarele 
vor intona din nou imnuri, acum şi mai 
pioase datorită duioaselor amintiri în 
legătură cu închisoarea, iar, ca un ultim 
prinos de dragoste, respect şi apreciere a 
neîntrecutelor dumitale calităţi alese, se 
vor perinda două cîte două în jurul 
cosciugului dumitale, aruncîndu-ţi cununi 
de flori. Şi — măre! — sfinţit vei fi! 
Gîndeşte-te la asta, fătul meu — o lună ai 
fost nerecunoscător, ucigaş, jefuitor de 
cadavre, beţivan, scandalagiu, printre tîl- 
harii şi  matracucile din mahalalele 
Bostonului, iar în luna următoare odorul 
neprihănitelor fecioare ale ţării. O fiară 
sîngeroasă şi scîrbavnică şi apoi plins, 
jelit, sfinţit ca mucenic — şi toate acestea 
numai într-o singură lună. Netotule! Cum 


1 În franţuzeşte în text. Înseamnă strălucire adică 
alai plin de strălucire sau mare pompă. 
207 


mai poţi sta amărit, cînd te aşteaptă o 
soartă atit de nobilă? 

— Nu, doamnă — m-am apărat eu — mă 
nedreptăţeşti de bună seamă. Sînt prea 
mulţumit, N-am ştiut pînă acum că 
străbunicul meu fusese spînzurat, dar asta 
nu are nici o însemnătate. În clipa de faţă, 
lui nu mai trebuie să-i pese — şi mie de- 
abia începe să-mi pese. Recunosc, 
doamnă, că mă îndeletnicesc oarecum cu 
ziaristica şi cu conferințele, dar celelalte 
fărădelegi, pe care mi le pui în cîrcă, mi- 
au dispărut din amintire. Totuşi pesemne 
că le-am făptuit — căci dumneata n-ai fi în 
stare să înşeli un orfan. Dar să lăsăm 
trecutul aşa cum a fost şi viitorul să fie 
cum va fi — acestea nu sînt nimic. Nu am 
ţinut decît la un singur lucru. Întotdeauna 
am avut presimţirea că o dată voi sfirşi la 
spînzurătoare şi acest gind m-a supărat 
destul; dar dacă m-ai putea încredința că 
voi fi spînzurat în New-Hampshire... 

— Fără umbră de îndoială! 

— Dumnezeu să te  binecuvînteze, 
binefăcătoarea mea! — iartă-mă că te 
îmbrăţişez — mi-ai luat o piatră de pe 
inimă. E o fericire să fii spînzurat în New 
Hampshire — laşi un nume lăudat în urma 
ta şi cît ai bate din palme intri în cea mai 
aleasă societate a New Hampshireului de 
pe lumea cealaltă. 

Apoi mi-am luat rămas bun de la 
prezicătoare. Dar judecind serios: e oare 
bine să preamăreşti pe un ucigaş mirşav, 
osîndit la spînzurătoare, cum a fost 
preamărit Pike în New Hampshire? E oare 
bine să prefaci pedeapsa pentru o 
fărădelege  sîngeroasă într-o răsplată? 
Este drept aşa? Este cuminte? 


208 


AUTOBIOGRAFIE BURLESCĂ 


Deoarece cu diferite prilejuri două sau 
trei persoane mi-au sugerat că, că dacă 
mi-aş scrie autobiografia, ar fi dispuse a o 
citi în timpul liber — am cedat, în cele din 
urmă, acestei desperate cereri unanime şi 
iată-mă aici cu povestea mea. 

Neamul nostru este străvechi şi nobil, 
pierzîndu-se în negura trecutului. Primul 
strămoş, de la care Twainii păstrează vreo 
mărturie, este un prieten al familiei, pe 
nume Higgins. Asta se întîmpla în veacul 
al unsprezecelea, cînd străbunii noştri 
locuiau în Aberdeen, comitatul Cork, 
Anglia. De ce lungul şir de strămoşi a 
purtat de atunci încoace numele din 
partea mamei (afară de cazurile 
întîmplătoare, cînd vreunul din ei îşi 
găsea în acest nume un refugiu, ca să înlă- 
ture vreo nerozie), în loc de Higgins — 
aceasta-i o taină pe care nici unul dintre 
noi nu a fost vreodată prea dornic să o 
dezgroape. Este la mijloc un fel de 
nelămurită şi fermecătoare poveste de 
dragoste, aşa că o lăsăm în plata 
domnului. Toate familiile vechi pro- 


209 


cedează la fel. 

Arthur Twain, de pildă, era un omcuo 
faimă grozavă — vămuia oamenii, la 
drumul mare, pe vremea lui William 
Rufus. Pe la treizeci de ani, s-a dus la unul 
din acele vechi şi frumoase locuri de 
odihnă engleze, numit Newgate,! ca să-şi 
vadă de nişte treburi, şi nu s-a mai întors 
niciodată acasă. A murit subit în timpul 
şederii acolo. 

Un alt strămoş, Augustus Twain, pare să 
fi stirnit oarecare vilvă în jurul anului 
1100. Era grozav de hazliu şi obişnuia să- 
şi ia vechiul paloş, să-l ascută şi pe nopţile 
întunecoase să se ducă într-un loc cît se 
poate de potrivit, unde străpungea cu 
acest paloş pe cei care treceau pe-acolo, 
ca să-i vadă cum sar în sus de 
surprindere. Era un umorist înnăscut. 
Mergea însă prea departe cu gluma şi, la 
prima ocazie, cînd a fost găsit despuind pe 
unul din aceşti călători, autorităţile îl 
scurtară de-un cap şi îi agăţară căpăţina 
într-un loc înalt şi drăguţ chiar lîngă 
Temple Bar? de unde putea cerceta cu 
privirea trecătorii şi petrece în lege. Nici 
o situaţie nu i-a plăcut atit de mult şi în 
nici una nu a rămas atita vreme. 

Apoi, în următorii două sute de ani, 
arborele genealogic al familiei înfăţişează 
un şir de oşteni — bărbaţi nobili şi 
inimoşi, care totdeauna mergeau la 
bătălie cîntînd, chiar în coada oştirii şi 
totdeauna ieşeau din bătălie urlînd, drept 


1 Newgate, celebra închisoare din Londra 
(n.t.). 
2 Temple Bar, poarta unuia din zidurile care 
înconjurau diferitele cartiere ale Londrei. 
Această poartă desfiinţată în 1879, mărginea la 
vest jurisdicţia lordului primar (n.t.). 

210 


în fruntea oştirii. 

Acest fapt este o ripostă zdrobitoare la 
nesărata glumă a  bătrînului răposat 
Froissart, cum că arborele familiei noastre 
nu a avut niciodată decît o singură ramură 
care îşi întindea braţul în unghi drept şi 
purta rod iarna şi vara. 

Pe la începutul veacului al 
cincisprezecelea îl avem pe Beau Twain, 
poreclit „învăţatul”. Avea un scris frumos, 
nespus de frumos. Şi putea plăsmui 
scrisul oricui atit de bine încît la vederea 
unei asemenea ispăvi toţi se prăpădeau de 
ris. Se desfăta fără seamăn cu talentul lui. 
Cu vremea a încheiat un contract ca să 
spargă pietre pentru o şosea şi munca 
aceasta aspră i-a stricat scrisul. Totuşi, s-a 
bucurat de viaţă tot timpul cît a fost în 
branşa aceasta a pietrei, care — cu 
intervale neînsemnate — a durat vreo 
patruzeci şi doi de ani. La drept vorbind, a 
murit la datorie. În tot cursul acestor ani 
îndelungaţi, guvernul fu atît de mulţumit 
de el încît abia termina un contract şi nu 
trecea săptămîna fără să capete altul. Era 
răsfăţat de-a binelea. Şi totdeauna se 
bucura de trecere printre fîrtatii lui întru 
artă, fiind unul din membrii de seamă ai 
binevoitoarei lor societăţi secrete, numită 
Banda Lanţului. Era totdeauna ras în cap, 
avea preferinţă pentru haine vărgate şi 
muri regretat de cîrmuire. Moartea lui a 
însemnat o pierdere grea pentru ţară. Se 
bizuiau atît de mult pe el. 

Cîţiva ani mai tirziu, îl avem pe ilustrul 
John Morgan Twain. El a venit în ţara 
aceasta ca pasager o dată cu Columb. Se 
pare că avea o fire arţăgoasă şi uricioasă. 
În tot timpul călătoriei s-a plins de hrana 
pe care-o primea şi mereu ameninţa că 


211 


debarcă pe uscat, dacă hrana nu se 
îmbunătăţeşte. Voia cosac! proaspăt. Nu 
trecea zi fără să hoinărească în lungul şi 
în latul corăbiei, cu nasul în vînt, mîrîind 
împotriva comandantului şi spunînd sus şi 
tare, ba că dumnealui, Columb, habar n- 
avea încotro mergea, ba că nu fusese 
niciodată prin părţile acelea. Memorabilul 
strigăt: „Pămînt în zare!” a înfiorat toate 
inimile de pe corabie, afară de-a lui. A 
privit un răstimp, printr-o bucată de sticlă 
afumată, la linia abia trasată la capătul 
îndepărtat al apei şi a zis: „Pămînt, pe 
naiba — e o plută!” Urcîndu-se pe bord, 
acest îndoielnic pasager nu adusese cu el 
decît un ziar vechi, în care erau înfăşurate 
o batistă cu inițialele „B.G.”, un ciorap de 
bumbac cu inițialele „L.W.C.”, unul de lînă 
brodat „D.F.” şi o cămaşă de noapte cu 
inițialele „O.M.R.” Şi totuşi în timpul voia- 
jului a fost mai îngrijorat de cufărul lui şi 
stirea mai multă vilvă pe socoteala 
persoanei sale decît toţi ceilalţi pasageri 
laolaltă. Dacă vasul „se lăsa în jos spre 
provă” şi nu voia să cîrmească, el se 
ducea şi îşi muta cufărul mai spre pupă şi 
apoi pîndea rezultatul. Dacă vasul era 
„spre provă”, îl ruga pe Colomb să însărci- 
neze cîţiva oameni să „care bagajul 
acela”. În timpul furtunilor, trebuia să i se 
pună căluş, fiindcă vaietele sale, pricinuite 
de grija cufărului, îi împiedicau pe 
marinari să audă comenzile. Omul nu pare 
să fi fost învinuit pe faţă de vreo faptă 
gravă şi necuviincioasă, dar în jurnalul de 
bord al vasului se menţionează ca „o 
împrejurare ciudată” faptul că — deşi îşi 
adusese lucrurile personale pe bordul 
vasului într-un ziar — le coborise pe țărm 


1 Peşte de apă dulce, aseitiănător cu plătica (n.t.). 
212 


în patru cufere, la care se adăuga o ladă 
cu veselă, plus două coşuri cu sticle de 
şampanie. Dar cînd se întoarse, dînd a 
înţelege într-un fel neobrăzat şi cu 
fanfaronadă că-i lipsesc cîteva lucruri — şi 
se apucă să scotocească prin bagajele 
celorlalţi pasageri, s-a umplut paharul şi l- 
au aruncat peste bord. Pe urmă, aşteptară 
vreme îndelungată, cuprinşi de mirare, să- 
l] vadă ieşind la suprafaţă, însă nici măcar o 
bolboroseală nu se auzi prin undele care 
mîngîiau liniştite ţărmul. Dar în timp ce 
toată lumea era cu totul absorbită, privind 
peste bord, şi interesul sporea dintr-o clipă 
într-alta, se observă cu întristare că vasul 
era la derivă şi parima ancorei atirna 
uşoară la provă. Apoi în străvechiul jurnal 
al corăbiei, cu scrisul aproape şters de 
vreme, găsim această  nemaiîntilnită 
însemnare: 

„Cu vremea, ieşi la iveală că acest călător, care 
stîrnea zizanie, se dăduse la fund, luase ancora şi 
o tirise prin tot fundul apei, apoi o vînduse 
blestemaţilor de sălbatici, zicînd precum că el ar fi 
găsit-o, nelegiuitul!” 

Totuşi, acest strămoş avea instincte 
bune, şi blagorodnice şi cu mîndrie 
amintim de faptul că a fost primul alb care 
s-a interesat de educarea şi civilizarea 
indienilor noştri. A clădit o temniţă 
comodă, a înălţat spînzurători şi pînă în 
ceasul din urmă a pretins, cu inima 
împăcată, că a avut asupra indienilor o 
înrîurire mai restrictivă şi mai înălţătoare 
decît oricare alt reformator care a lucrat 
printre ei. La acest punct, cronica devine 
mai puţin sinceră şi guralivă şi se încheie 
brusc, spunînd că bătrinul călător s-a dus 
să vadă cum funcţionează furcile sale, 
pregătite pentru primul alb sortit 


213 


spînzurătorii în America, şi în timp ce era 
acolo, s-a pomenit cu nişte lovituri de la 
care i s-a tras, chiar pe loc, moartea. 

Stră-strănepotul „Reformatorului” a fost 
în mare înflorire pe la o mie şase sute şi 
ceva şi era cunoscut în analele noastre 
drept „bătrinul Amiral”, deşi în istorie 
avea alte titluri. Multă vreme, comandase 
cîteva flotile de vase sprintene, bine 
înarmate şi cu echipaje puternice, aducînd 
mari servicii, prin aceea că dădea ghes 
neguţătorilor. Vasele pe care le urmărea 
el şi asupra cărora îşi aţintea ochiu-i de 
vultur, străbăteau totdeauna oceanul cu o 
viteză impunătoare. Dar dacă o corabie 
mai rămînea în urmă, în ciuda tuturor 
strădaniilor depuse de el, indignarea îi 
creştea pînă cînd nu se mai putea stăpîni 
şi ca urmare lua la el acasă corabia cu 
pricina şi o păstra cu grijă, aşteptind să 
vină proprietarii după ea, ceea ce nu se 
întimpla niciodată. Şi căuta cu dinadinsul 
să  stirpească trindăvia şi  neglijenţa 
marinarilor acelei corăbii, silindu-i să facă 
exerciţii de înviorare şi băi. Asta numea el 
„a umbla pe apă”. Tuturor elevilor le 
plăcea acest exerciţiu. În orice caz, nici 
unui nu se plîngea de el, după ce-l în- 
cerca. Cînd proprietarii întîrziau să vină 
după navele lor, amiralul le ardea 
totdeauna ca să nu se piardă prima de 
asigurare. În cele din urmă, acest frumos 
şi bătrîn marinar a fost retezat tocmai 
cînd era în floarea vîrstei şi în culmea 
gloriei. Şi pînă în ceasul morţii, biata sa 
văduvă, cu inima zdrobită a fost de părere 
că, dacă ar fi fost retezat cu cincisprezece 
minute mai curind, ar fi putut să fie 
reînviat. 

Charles Henry Twain a trăit în ultimele 


214 


decenii ale veacului al şaptesprezecelea şi 
a fost un misionar distins şi plin de rîvnă. 
Convertise şaisprezece mii de băştinaşi din 
insulele Mărilor de Sud şi îi învățase că o 
salbă din dinţi de cîine şi o pereche de 
ochelari nu alcătuiesc o ţinută suficientă 
pentru a veni la slujba religioasă. Biata sa 
turmă de enoriaşi îl iubea foarte, foarte 
mult, iar cu prilejul înmormiîntării sale, 
toţi ca unul s-au ridicat — şi au ieşit din 
restaurant cu  iacrimite în ochi, 
mărturisindu-şi unul altuia că a fost un 
misionar bun şi fraged şi că n-ar strica să 
mai aibă parte de el. 

Pe-yo-to-wa-na-pukketekeewis (Puternic- 
Vinător-cu-ochi-de Porc Twain) a 
împodobit cu fiinţa lui mijlocul secolului al 
optsprezecelea şi l-a ajutat din toată inima 
pe generalul Braddock să reziste împo- 
triva  asupritorului  Washigton. Acest 
strămoş e cel care a tras de şaptesprezece 
ori în Washington al nostru, dindărătul 
unui copac. Pînă aici frumoasa şi 
romantica narațiune din cărţile cu 
istorioare morale este exactă. Dar cînd 
naraţiunea se apucă să spună că, la al 
şaptesprezeeelea tur, sălbaticul, cuprins 
de venerație, a rostit solemn că omul 
acela era ocrotit de Duhul atotputernic şi 
păstrat pentru vreo menire măreaţă şi nu 
a mai cutezat să-şi ridice puşca împotriva 
lui, spre a nu săvirşi un sacrilegiu, 
naraţiunea încalcă de-a binelea adevărul 
istoriei. În realitate, el a zis aşa: 

„De nici un folos nu este, hic, de nici 
un... Omul cela aşa de beat este că nu 
poate sta locului îndeajuns ca să-l 
nimerească cineva. Aşa este şi, hîc, nu-mi 
dă mîna a mai risipi moniţia pe el”. 

De asta s-a oprit el la al 


215 


şaptesprezecelea glonţ şi chiar că era un 
raţionament sănătos, limpede şi de bun- 
simţ, care ni se impune lesne prin 
elocvenţa şi prin convingătoarea aromă de 
probabilitate ce pluteşte în jurul lui. 

Intotdeauna am savurat isprăvile arătate 
în cartea cu istorioare, dar m-a chinuit 
bănuiala, trista bănuială, că fiecare indian 
care  contribuise la  înirîngerea lui 
Braddock şi trăsese de două ori într-un 
soldat (doi se preface uşor în 
şaptesprezece, de-a lungul unui secol) 
fără să nimerească, s-a pripit să tragă 
concluzia că Duhul atotputernic îl 
păstrase pe soldatul acela pentru vreo 
menire măreaţă. De aceea uneori m-am 
cam temut că singurul motiv pentru care 
cazul lui Washington este ţinut minte, pe 
cînd celelalte au fost date pitarii este că, 
în ceea ce-l priveşte, profeția s-a împlinit, 
iar cu ceilalţi, nu. Cred că nu există 
destule cărţi pe faţa pămîntului ca să 
cuprindă profeţiile pe care le-au făcut 
indienii şi alte foruri neautorizate; în 
schimb, poţi să duci în buzunarele de la 
pardesiu toate  profeţiile care s-au 
împlinit. 

Voi remarca, în treacăt aici că anumiţi 
strămoşi de-ai mei sînt atît de bine 
cunoscuţi în istorie prin pseudonimele lor, 
încît nu am socotit că merită a mă opri 
asupra lor sau măcar a-i pomeni, în 
ordinea naşterii. Printre aceştia pot fi 
citați: Richard Brineley Twain — alias Guy 
Fawkes; John Wenworth — Alias Jack 
Şaisprezece-Noduri; William Hogart 
Twain, alias Jack Sheppard; Ananias 
Twain, alias Baronul Munchausen; John 
George Twain, alias căpitanul Kidd, şi mai 
sînt George Francis Twain, Tom Pepper, 


216 


Nabucodonosor şi Măgarul lui Baalam! — 
toţi din familia noastră, dar dintr-o 
ramură hotărit îndepărtată de onorabila 
linie directă. De fapt e vorba de o ramură 
colaterală, ai cărei membri se deosebesc 
de străvechiul trunchi mai cu seamă prin 
aceea că, pentru a dobîndi faima după 
care am rivnit şi de care am fost 
înfometați totdeauna, ei au apucat-o pe 
calea josnică de-a merge la puşcărie, în 
loc de a fi spînzuraţi. 

Nu e bine, cînd scrii o autobiografie, să- 
ti urmăreşti prea îndeaproape străbunii 
pînă în zilele noastre — e mai sigur să 
vorbeşti doar în doi peri despre străbunic 
şi de la el să sari direct la tine, cum fac eu 
acum. 

M-am născut fără dinţi şi în această 
privinţă Richard al II-lea a avut un 
avantaj asupra mea; în schimb, eu m-am 
născut fără cocoaşă, şi aici eu am un 
avantaj asupra lui. Părinţii mei nu erau 
nici foarte săraci, nici deosebit de cinstiţi. 

Acum, însă, mă bate un gînd. Intr- 
adevăr, propria mea viaţă ar putea să 
pară aşa de ştearsă, în contrast cu cea a 
strămoşilor mei, încît înţelept este să o las 
nescrisă, pînă cînd voi fi spinzurat. Dacă 
alte vreo cîteva biografii pe care le-am 
citit s-ar fi oprit cu şirul străbunilor pînă 
ce s-ar fi petrecut un eveniment 
asemănător, ar fi fost o întîmplare fericită 
pentru publicul cititor. Ce ziceţi de ideea 
aceasta? 


1 Unele din aceste nume sînt ale unor haiduci, 
tilhari de drumul mare, hoţi de codru, faimoşi 
odinioară în S.U.A. (n.t.) 

217 


PLOZII DE DUH 


În zilele noastre, toţi copiii par a avea 
un stil neobrăzat şi dezagreabil de a 
spune vorbe de duh în mai toate ocaziile 
care li se oferă — dar mai cu seamă cînd 
n-ar trebui să spună absolut nimic. 
Judecînd după mostrele medii de vorbe de 
duh pe care le publică ziarele, generaţia 
de copii care se ridică acum este abia cu 
ceva superioară unei generaţii de idioţi. 
Iar părinţii cu siguranţă că trebuie să fie 
doar cu puţin mai breji decît copiii lor, 
fiindcă — în majoritatea cazurilor — ei 
publică acele străfulgerări ale imbecilităţii 
infantile, care ne orbesc în paginile 
periodicelor noastre. S-ar putea crede că 
vorbesc cu oarecare patimă, sau aş putea 
fi bănuit de o pică personală şi recunosc, 
într-adevăr, că mă întărită să aud vorbin- 
du-se despre atîția copii talentaţi în zilele 
noastre, amintindu-mi că eu rareori 
spuneam vreo deşteptăciune cînd eram 
copil. Am încercat o dată sau de două ori, 
dar nu s-a prins. Familia nu aştepta 
observaţii strălucite din partea mea, aşa 
că de cîteva ori nu m-au luat în seamă, iar 


218 


altă dată mi-au tras o chelfăneală. Mi se 
încreţeşte carnea şi-mi îngheaţă sîngele în 
vine numai gîndindu-mă ce mi s-ar fi 
întîmplat dacă aş fi cutezat să rostesc 
cîteva din deşteptăciunile acestei 
generaţii „de patru ani”, în auzul tatălui 
meu. I s-ar fi părut pur şi simplu o 
indulgență criminală — faţă de o fiinţă atît 
de păcătoasă — să se mulţumească doar a 
mă jupui de viu, socotind că astfel şi-a 
îndeplinit datoria. Era un om aspru. Nu 
zimbea niciodată şi ura orice semn de 
precocitate. Dacă aş fi rostit cîteva din 
lucrurile la care ne-am referit şi le-aş fi 
spus în auzul lui, m-ar fi nimicit. Fără nici 
o îndoială că aşa ar fi făcut. Da, ar fi făcut- 
o, dar numai dacă i s-ar fi oferit prilejul. 
Aşa ceva însă nu s-a întîmplat, fiindcă aş fi 
avut destulă minte ca să iau mai întîi o 
doză de stricnină şi după aceea să dau friu 
slobod deşteptăciunilor mele. Fila curată 
a vieţii mele nu a fost pătată decît de un 
singur calambur. Tata l-a prins cu urechea 
şi m-a  hăituit prin vreo patru-cinci 
cartiere, căutînd să-mi ia viaţa. Dacă aş fi 
fost bărbat în toată firea, fireşte că ar fi 
avut dreptate, dar, copil cum eram, nu 
puteam şti cît de ticăloasă era fapta pe 
care o săvîrşisem. 

Am făcut şi mai înainte de asta una din 
acele observaţii numite de obicei „spirite”, 
care însă nu a fost un calambur. Totuşi, 
lucrul era cît pe-aci să provoace o ruptură 
serioasă între tata şi mine. Tata şi mama, 
unchiul Efraim, nevasta lui şi încă vreo 
două persoane erau de faţă, cînd 
conversaţia se îndreptă asupra numelui pe 
care urmau să mi-l dea. Eu mă aflam 
acolo, încercînd cîteva inele de cauciuc de 
diferite modele şi străduindu-mă să aleg 


219 


unul, fiindcă mi se făcuse lehamite să-mi 
tot frec gingiile de degetele oamenilor — 
doar-doar mi-or creşte dinţii — şi de aceea 
doream să pun mîna pe ceva care să-mi 
înlesnească şi să-mi grăbească procesul 
de creştere, ca să mă pot apuca şi eu de 
altă treabă. Aţi observat vreodată ce 
sicîitor este să-ţi ascuţi dinţii, frecîndu-i 
de degetele doicii, sau cum ţi se 
cocoşează spinarea şi cît de istovitor e 
cînd încerci acest lucru folosindu-te de 
degetul mare? Şi nu v-aţi pierdut 
niciodată răbdarea, dorind ca dinţii voştri 
să se fi dus pe girlă, înainte de a fi ieşit pe 
jumătate? Pentru mine aceste lucruri 
parcă s-au întîmplat chiar ieri, şi chiar aşa 
se şi întîmplă unor copii. 


220 


Dar mă abat de la subiect. Va să zică 
stam acolo şi încercam inelele de cauciuc. 
Îmi amintesc că m-am uitat la ceas şi am 
observat că peste o oră şi douăzeci şi cinci 
de minute aveam să împlinesc două 
săptămîni. Mă gindeam cît de puţine 
făcusem pe lumea asta ca să merit 
binefacerile ce-mi erau din belşug 
hărăzite de către toți ai casei. Tata tocmai 
zicea: 

— Abraham e un nume potrivit. Pe 
bunicul îl chema Abraham. 

Mama, la rîndul ei: 

— Da, e un nume bine ales. Foarte bine, 
să-l numim Abraham. Ăsta ar fi unul din 
nume. 

Am intrat şi eu în vorbă: 

— Abraham convine subsemnatului. 

Tata se încruntă, mama păru încîntată; 
mătuşa-mea exclamă: 

— Ce drăgălaş, e! 

Tata zise: 

— Isaac e un nume indicat şi Iacob 
aşijderea. 

Mama încuviinţă şi întări: 

— Nici că se găsesc nume mai bune. Să 
adăugăm, atunci Isaac şi Iacob la numele 
lui. 

— E-n ordine, Isaac şi Iacob sînt nume 
destul de potrivite pentru umila mea 
persoană, le-am zis. Daţi-mi hiîrtitoarea 
aceea, vă rog. Nu pot mesteca numai inele 
de cauciuc de dimineaţă pînă seara. 

Nici o făptură nu şi-a însemnat aceste 
spuse ale mele, ca să le publice. Am 
constatat faptul şi le-am însemnat eu 
însumi, căci altminteri ar fi fost cu desă- 
vîrşire uitate. Departe de a-mi acorda o 
generoasă încurajare — aidoma celorlalţi 
plozi în pragul dezvoltării intelectuale — 


221 


tata m-a privit încruntat; mama părea 
necăjită şi neliniştită, ba chiar şi mătuşă- 
mea avea un aer de parcă ar fi socotit că 
poate am mers prea departe. Am muşcat 
cu nesaţ un inel de cauciuc şi am spart pe 
furiş hîrîitoarea în capul pisoiului, dar n- 
am spus nici pis. În clipa următoare, tata 
a zis: 

— Samuel este un nume cît se poate de 
indicat. 

Mi-am dat seama că are să iasă un 
tărăboi. Nimic nu-l mai putea împiedica. 
Am pus jos hiriitoarea; am 


222 


aruncat peşte marginea leagănului ceasul 
de argint al unchiului meu, peria de haine, 
cățelul de pluş, soldatul de plumb, 
răzătoarea de  nucuşoară şi celelalte 
obiecte pe care eram deprins să le 
cercetez, să cuget asupra lor şi să fac 
zgomote plăcute cu ele, apoi să le 
pocnesc, să le bufnesc de podea sau să le 
sparg, cînd simţeam nevoia de a petrece 
mai dihai. Pe urmă mi-am pus rochiţa şi 
scufiţa, mi-am luat pantofii pitici într-o 
mînă şi bomboanele în cealaltă şi m-am 
tirit din leagăn pînă pe duşumea, zicîndu- 
mi în sinea mea: „acum, fie ce o fi, sînt 
pregătit”. După care i-am dat drumul, cu 
glas tare şi hotărit: 

— Tată, nu pot, nu pot purta numele de 
Samuel! 

— Fătul meu! 

— Tată, vorbesc serios. Nu se poate. 

— De ce? 

— Tată, mi-e groaznic de antipatic 
numele ăsta. 

— Fătul meu, ce-i nesocotinţa aceasta? 

— Tată, trebuie, înainte de toate, să-mi 
dai o pildă. 

— Cum! Dar a fost profetul Samuel. Nu 
era el oare mare şi vrednic? 

— Nu prea. 

— Fătul meu, dar chiar Domnul- 
dumnezeu l-a chemat, cu glasul lui. 

— Da, tată, şi a trebuit să-l cheme de 
cîteva ori pînă să vină! 

După care am luat-o la sănătoasa cu 
bătrinul acela aprig pe urmele mele. M-a 
ajuns de-abia a doua zi pe la prînz şi după 
sfîrşitul întrevederii m-am ales cu numele 
de Samuel, cu o chelfăneală zdravănă, 
precum şi cu alte informaţii folositoare. 
Datorită acestui compromis, mînia tatălui 


223 


meu se mai potoli şi astfel se aplană o 
neînțelegere care ar fi putut ajunge o 
ruptură permanentă, dacă aş fi preferat să 
ramin nechibzuit. Dar judecînd numai 
după acest episod, vă puteţi da seama ce 
mi-ar fi făcut tata dacă aş fi rostit 
vreodată în prezenţa lui una din banalele 
şi neghioabele fraze, pe care „copiii de doi 
ani” le rostesc azi şi văd lumina tiparului. 
După părerea mea, s-ar fi ivit un caz de 
pruncucidere în familia noastră. 


224 


ASASINAREA LUI IULIUS 
CAESAR —. 
„LOCALIZATĂ” 


— Singura povestire adevărată şi 
vrednică de încredere, publicată 
vreodată, extrasă din ziarul— romanul 
Fasciile zilnice de seară cu data 
acestei 

cutremurătoare întîmplări — 


Nimic pe lume nu aduce unui gazetar 
atîta mulţumire ca adunarea amănuntelor 
privitoare la un asasinat sîngeros şi tainic 
şi istorisirea lor cu toate circumstanţele 
lor agravante. El simte o vie desfătare în 
îndeplinirea acestei munci pasionante — 
pentru că aşa o socoteşte el, mai ales dacă 
ştie că toate celelalte ziare sînt sub tipar, 
iar al său e singurul care va conţine 
îngrozitoarea descoperire. Adeseori, am 
regretat că nu am fost reporter la Roma 
pe vremea asasinării lui Caesar — ca să 
fac reportajul într-o gazetă de seară, 
singura din oraş, luînd-o înainte cu cel 
puţin douăsprezece ore colegilor de la 
ziarele de dimineaţă, prin publicarea 
acestei ştiri, cea mai senzaţională din cîte 


225 


poate avea cineva în această ramură de 
activitate. Au mai fost ele şi alte 
evenimente tot atît de senzaţionale ca 
acestea, dar nici unul nu avea toate 
caracteristicile specifice pentru a alcătui 
„bomba” zilei, adusă la grandoare şi 
sublim datorită înaltului rang şi faimei 
personajelor, ca şi poziţiei lor sociale şi 
politice. 

Totuşi, dacă nu mi-a fost dat să fac 
reportajul asasinării lui Caesar în condiţii 
normale, am avut cel puţin marea 
satisfacţie de a traduce următoarea 
interesantă dare de seamă din originalul 
latin ai ziarului Fasciile romane zilnice de 
seară de la acea dată — ediţia a doua. 


„Roma, oraşul nostru de obicei atît de liniştit, a 
fost azvirlit ieri într-o stare de cruntă tulburare, 
prin săvîrşirea unui act sîngeros care îndurerează 
inimile şi umple sufletele de teamă, insuflînd în 
acelaşi timp tuturor oamenilor ce gîndesc 
presimţiri rele pentru viitorul acestui oraş, în care 
viaţa omenească a ajuns la un preţ ieftin şi cele 
mai draconice legi cunosc o sfidare atît de făţişă. 
Ca rezultat al acestei încăierări, este de a noastră 
dureroasă datorie de ziarişti în serviciul publicului 
să anunţăm decesul unuia din cei mai stimaţi şi 
onoraţi cetăţeni — un om al cărui nume este bine 
cunoscut oriunde circulă acest ziar şi a cărui faimă 
am avut plăcerea şi privilegiul de a o spori, dea o 
apăra cu slabele noastre puteri împotriva gurilor 
rele, care iubesc calomnia şi minciuna. Ne referim 
la domnul J. Caesar, împăratul ales de cetăţenii 
noştri. 

Faptele acestei întîmpiări, pe cît a izbutit să le 
stabilească reporterul nostru din afirmațiile 
contradictorii ale martorilor oculari, au fost cam 
următoarele: 

Toată chestiunea a pornit — bineînțeles — dintr- 
o încăierare în alegeri. Nouă zecimi din 


226 


îngrozitoarele măceluri, care dezonorează oraşul 
în zilele noastre, se datoresc ciorovăielilor, 
zizaniilor şi rivalităţilor provocate de aceste 
afurisite alegeri. Roma ar avea numai de cîştigat, 
dacă pînă şi străjerii ei ar fi aleşi pe timp de un 
veac ca să-şi îndeplinească funcțiunile, căci, după 
cît ştim, n-am fost niciodată în stare să alegem nici 
măcar un hingher fără a sărbători evenimentul cu 
o duzină de bătăi şi o învălmăşeală generală de 
vagabonzi beti, duşi peste noapte la poliţie. Se zice 
că mai deunăzi, cînd s-a anunţat marea majoritate 
ce-a obținut-o Caesar la urnele din piaţă şi cînd i s- 
a oferit acestui gentleman cununa de lauri, nici 
măcar gestul său, uimitor de dezinteresat de a 
refuza de trei ori cununa, nu a fost de ajuns ca să-l 
scape de insultele şoptite de unii indivizi, cum sînt 
acel Casca, de la a zecea circumscripție mărginaşă 
şi alţi mercenari năimiţi de candidatul dezamăgit, 
veniţi în mare parte din a unsprezecea şi a 
treisprezecea circumscripție şi din altele de la 


227 


periferie, care au fost auziţi zeflemisind şi vorbind 
cu dispreţ despre purtarea domnului Caesar cu 
acel prilej. 

Mai sîntem informaţi că printre noi sînt mulţi 
care se simt îndreptăţiţi a crede că asasinarea lui 
Julius Caesar a fost o acţiune premeditată, o 
lucrătură bine chibzuită, pregătită de Marcus 
Brutus şi de cetele de derbedei tocmiţi de el şi 
dusă la îndeplinire cu prea mult zel conform 
planului. Dacă sînt sau nu temeiuri pentru această 
bănuială, lăsăm publicul să judece singur, 
rugîndu-l să citească cu atenţie şi fără patimă 
darea de seamă despre această tristă întîmplare, 
înainte de a-şi da părerea. 

Senatul se şi afla în şedinţă, cînd Caesar urca 
strada spre Capitoliu, vorbind cu nişte prieteni de- 
ai lui, şi urmat — ca de obicei — de un mare 
număr de cetăţeni. Tocmai pe cînd trecea prin faţa 
drogheriei lui Demosthenes şi Thucydides, el 
spunea cu nepăsare unui domn care, după 
impresia informatorului nostru, ar fi fost un 
prezicător, că Idele lui Marte sosiseră. Răspunsul 
a fost: «Da, au început, dar nu s-au sfîrşit încă». În 
momentul acela, Artemidorus îi tăie calea şi, 
salutind, îl rugă pe Caesar să citească o listă sau 
un manifest, sau ceva în genul acesta, pe care îl 
adusese ca să i-l arate. Domnul Decius Brutus a 
spus şi el ceva despre o «umilă cerere», care dorea 
şi el să-i fie citită. Artemidorus îl rugă să dea 
atenţie celor aduse de el mai întîi, deoarece putea 
avea consecinţe personale pentru Caesar. Acesta 
din urmă răspunse că ceea ce îl privea pe el va fi 
citit la urmă, sau cam aşa ceva. Artemidorus îl 
rugă şi îl imploră să citească pe loc hîrtial. Totuşi, 
Caesar îl respinse şi refuză să citească vreo cerere 
pe stradă. Apoi, intră în Capitoliu urmat de 
mulţime. 


1A se nota: William Shakespeare, care a văzut 
începutul şi sfîrşitul acestei nenorocite încăierări, 
pomeneşte că acea listă era doar o însemnare care 
îi dezvăluia lui Caesar că se urzea un complot spre 
a fi ucis (n.a.). 

228 


Cam în acelaşi timp, a fost auzită următoarea 
convorbire care sîntem de părere că — făcîndu-se 
legătura cu evenimentele ce au urmat — are o 
însemnătate înfiorătoare: Domnul Papilus Lena i-a 
comunicat lui George W. Cassiu (cunoscut în 
genere sub porecla de «băiatul cu căpăţina mare 
din circumscripţia a treia», un mardeiaş în slujba 
opoziţiei), că spera ca încercarea de azi să 
reuşească, iar cînd Cassius îl întrebă «Ce 
încercare», el clipi din ochiul stîng şi zise cu o 
nepăsare prefăcută: «Adio» privind spre 


229 


Caesar. Marcus Brutus, care este bănuit a fi capul 
cetei de asasini care l-au omorît pe Caesar, întrebă 
ce zisese Lena. Cassius îi spuse şi adăugă 
încetişor: «Mă tem că planul nostru a fost dat în 
vileag». 

Brutus zise blestematului său complice să nu-l 
slăbească din ochi pe Lena şi, o clipă după aceea, 
Cassius stărui pe lîngă vagabondul acela slăbănog 
şi înfometat Casca, a cărui reputaţie nu a fost 
niciodată prea bună, să lucreze repede, căci se 
teme ca Caesar să nu fie prevenit. Apoi se întoarse 
către Brutus, foarte agitat în aparenţă, şi întrebă 
ce are de făcut şi jură că ori el ori Caesar nu se va 
mai întoarce niciodată — că altfel mai bine se 
omoară el. În timpul acesta, Caesar vorbea cu 
nişte căuzaşi din provincie despre alegerile din 
toamnă, care se apropiau şi nu era de loc atent la 
ceea ce se petrecea în jurul lui. Billy Trebonius 
tinu de vorbă pe amicul poporului şi al lui Caesar 
— Marc-Antoniu — şi sub un pretext oarecare îl 
dădu deoparte, iar Brutus, Decius, Casca, Cinna, 
Metellus Cimber şi alţii din haita de descreieraţi 
infami, care pustiesc Roma în momentul de faţă, îl 
încercuiră pe Caesar cel osîndit. Apoi, Metellus 
Cimber îngenunche şi rugă să fie rechemat din exil 
fratele său, dar Caesar îl mustră pentru purtarea 
slugarnică şi îi respinse cererea. Numaidecit, la 
rugămintea lui Cimber se alăturară mai întîi 
Brutus şi apoi Cassius, stăruind pentru întoarcerea 
lui Publius din surghiun, dar Caesar îi refuză mai 
departe. Spuse că nu se poate lăsa mişcat, că era 
tot atît de neclintit ca şi steaua polară şi aduse 
cele mai mari laude tăriei acestei stele şi 
caracterului ei statornic. Apoi, zise că el este la fel 
ca ea şi se credea a fi singurul om de felul acesta 
în ţară. De aceea, el fiind neclintit în hotărîrea sa 
că Cimber trebuia surghiunit, era tot atît de 
neclintit ca Cimber să stea mai departe în 
surghiun şi să fie el al naibii, daca nu va ramîne 
aşa! 

Pe moment, folosindu-se de acest neînsemnat 
pretext, Casca sări la Caesar şi îl lovi cu un 


230 


pumnal; Caesar, apucîndu-l de braţ cu mîna 
dreaptă, îi trimise o directă cu stînga. care trînti 
şarpele însîngerat la pămînt. Apoi, se rezemă cu 
spatele de statuia lui Pompei şi se pregăti să 
întîmpine pe agresori. Cassius, Cimber şi Cinna se 
repeziră la el cu pumnalele întinse şi primul reuşi 
să-l rănească, dar înainte de a apuca să lovească 
din nou cu pumnalul şi înainte ca vreunul din 
ceilalţi să-l poată şi ei ataca, Caesar întinse pe cei 
trei nemernici la picioarele sale, cu cîţiva pumni 
îndesaţi. Între timp, în senat se produsese o 
învălmăşeală de nedescris; mulţimea de cetăţeni 
aflată pe culoare blocase uşile prin efortul ei 
smintit de a scăpa din clădire, comandantul gărzii 
şi ajutoarele lui se luptau cu ucigaşii, venerabilii 
senatori îşi scoseseră togele lor incomode şi 
săreau peste bănci spre aripile clădirii, într-o 
învălmăşeală sălbatică spre a se adăposti în 
încăperile diferitelor secţii şi o mie de voci 
răcneau: „Po-li-ţia! Po-li-ţia!” pe tonuri 
discordante, care se ridicau peste zgomotul 
înspăimîntător ca vînturile care şuieră peste 
mugetul furtunii. lar în mijloc stătea marele 
Caesar, cu spatele rezemat de statuie, ca un leu la 
strimtoare şi se lupta cu agresorii, neînarmat şi 
corp la corp, înfruntînd primejdia, cu bărbăţia 
neclintită de care dăduse dovadă mai înainte pe 
atîtea cîmpuri de bătaie. Billy Treboniu şi Caius 
Leganius îl loviră cu pumnalele şi se prăvăliră aşa 
cum se  prăvăliseră mai înainte ceilalți 
conspiratori. Dar, în cele din urmă, cînd Caesar îl 
văzu pe vechiul său prieten Brutus, înaintînd 
înarmat cu pumnalul criminal, se spune că a părut 
copleşit peste măsură de mîhnire şi mirare şi, 
lăsînd să-i cadă stînga lui invincibilă, şi-a ascuns 
faţa în faldurile mantiei şi a primit lovitura 
trădătoare fără a face nici o sforţare să oprească 
braţul care îl lovea. Rosti doar: «Et tu, Brute» şi se 
prăvăli fără viaţă pe lespezile de marmură. 

Aflăm că tunica pe care o purta decedatul, cînd a 
fost asasinat, era una şi aceeaşi cu cea pe care o 
purtase în cortul său, în după amiaza zilei în care 


231 


învinsese pe Nervi, iar cînd tunica a fost scoasă de 
pe cadavru, s-a constatat că a fost tăiată şi 
străpunsă în nu mai puţin de şapte locuri diferite. 
În buzunare nu s-a găsit nimic. Tunica va fi expusă 
la ancheta judelui instructor şi va constitui dovada 
zdrobitoare a asasinatului. Aceste din urmă fapte 
sînt vrednice de încredere, deoarece le detinem de 
la Marc-Antoniu, care prin poziţia sa este în 
măsură de a cunoaşte toate noutăţile legate de 
singurul subiect de interes covîrşitor al zilei. 


La închiderea ediţiei. În timp ce judele- 
instructor convoca pe juraţi, Marc-Antoniu şi alţi 
prieteni ai defunctului Caesar au pus mîna pe 
cadavru şi l-au tîrît spre Forum. După ultimile 
relatări, Antoniu şi Brutus au rostit cîteva cuvîntări 
la căpătiiul cadavrului provocînd atîta perturbare 
în popor încît în clipa cînd intrăm sub tipar, şeful 
poliţiei, convins că va izbucni o răsmeriţă. ia 
măsurile de rigoare.” 


232 


ŞTIINŢĂ SAU NOROC? 


Pe vremea aceea, în Kentucky (spuse 
onorabilul domn Knott M.C.!) legea era 
foarte aspră cu ceea ce se cheamă „jocuri 
de noroc”. Cam vreo duzină de băieţi au 
fost prinşi jucînd pe bani „şapte sus” sau 
„popa prostu” şi camera de punere sub 
acuzare a găsit cu cale să-i dea în 
judecată. Bineînţeles că Jim Sturgis a fost 
angajat să-i apere, atunci cînd vor fi 
judecaţi. Cu cît studia mai mult faptele şi 
le afla amănuntele, cu atît îi apărea mai 
limpede că, în sfîrşit, va trebui să piardă şi 
el un proces. N-avea încotro — în cazul 
acesta. Nu mai încăpea nici o îndoială că 
băieţii jucaseră pe bani. Sturgis captase 
pentru el simpatia lumii. Oamenii ziceau 
că ar fi păcat să vezi o carieră plină de 
succese, tulburată de un caz de seamă ca 
acesta, care avea să se îndrepte împotriva 
lui. 

Dar după cîteva nopţi de insomnie, o 
idee inspirată îl străfulgeră pe Sturgis, 


1 Membru al Congresului (n.t.) 
233 


care sări din pat încîntat. Credea că 
găsise calea de urmat. A doua zi, îndrugă 
ceva în faţa clienţilor săi şi a prietenilor 
lor şi apoi, cînd procesul ajunse la 
judecată, recunoscu că băieţii jucaseră 
„sapte sus” şi că pariaseră, iar ca singură 
apărare avu îndrăzneala uimitoare de a 
susţine în pledoarie că „popa prostu” nu e 
un joc de noroc! Pe feţele întregului 
auditoriu, alcătuit din oameni cu vază, se 
ivi un zîmbet larg. Judecătorul surise 
împreună cu ceilalţi. Sturgis însă păstra o 
atitudine mai mult decît serioasă, am 
putea spune gravă. Partea adversă 
încercă să-l ia peste picior, dar nu reuşi. 
Judecătorul glumi judicios şi cumpătat pe 
seama acestei chestiuni, fără a-l 
impresiona. Afacerea începea să devină 
gravă. Judecătorul îşi pierdu niţeluş 
cumpătul şi zise că gluma mersese destul 
de departe. Jim Sturgis răspunse că nu 
vedea nici o glumă în chestiunea aceasta 
— clienţii săi nu puteau fi pedepsiţi pentru 
că se distraseră cu ceea ce unii oameni se 
prefac a crede că ar fi joc de noroc, dar 
care rămîne de dovedit dacă este sau nu 
chiar joc de noroc. Judecătorul şi avocatul 
celălalt spuseră că este o treabă foarte 
uşoară şi îndată chemară de faţă pe 
Deacon Job, Peters, Burke, Johnson şi pe 
Dominie Wirt şi Dominie Niggles spre a 
depune ca martori. Aceştia, în 
unanimitate şi cu seriozitate, respinseră 
gluma juridică a lui Sturgis, afirmînd că 
„popa prostu” este un joc de noroc. 

— Cum îi mai zici acum? îl întrebă 
judecătorul. 

— Eu îl numesc un joc de ştiinţă, 
răspunse Sturgis, şi o voi dovedi! 

Atunci începură să dibuiască ce urmărea 


234 


avocatul, într-adevăr, acesta aduse o 
grămadă de martori şi înfăţişă un număr 
imens de probe spre a dovedi că „popa 
prostu” nu este joc de noroc, ci joc de 
ştiinţă. 

Aşa se face că acest caz, în loc de a fi cel 
mai simplu din lume, ajunsese unul cît se 
poate de înciîlcit. Judecătorul se scărpină 
multă vreme în cap şi spuse că nu vedea 
nici o cale de a ajunge la o soluţie, deoa- 
rece tot atiţia oameni puteau fi aduşi la 
Curte pentru a mărturisi într-un fel sau 
altul. El declară că dorea să fie cinstit şi 
nepărtinitor şi prin urmare era gata să 
primească orice soluție a domnului 
Sturgis pentru a ieşi din impas. Intr-o 
clipă, domnul Sturgis fu în picioare. 


235 


— Stabiliţi un juriu de şase persoane de 
fiecare parte — noroc sau ştiinţă. Daţi-le 
lumînări şi cîteva pachete de cărţi. 
Trimiteţi-i în camera juriului şi aşteptaţi 
rezultatul! 

Propunerea era atît de cinstită încît nu 
putea fi refuzată. Cei patru Deacon şi cei 
doi Dominie depuseră jurămiîntul ca juriu 
pentru „noroc”, iar cei şase profesori 
înveteraţi de „şapte sus” fură aleşi să 
reprezinte în această controversă ştiinţa. 
Ei se retraseră în camera juriului. Cam 
după vreo două ore, Deacon Peters tri- 
mise pe cineva în instanţă să împrumute 
trei dolari de la un prieten. (Senzaţie.) 
Peste vreo două ore, Dominie Niggles 
trimise în instanţă după un împrumut 
pentru miză de la un prieten. (Senzaţie.) În 
următoarele trei sau patru ore, ceilalţi 
Dominie şi ceilalţi Deacons trimiseră în 
instanţă după mici împrumuturi. Şi totuşi 
mulţimea adunată în instanţă aştepta, căci 
era o ocazie rară în Boll's Corners şi una 
în care era interesat negreşit orice tată de 
familie. 

Urmarea acestei întîmplări poate fi 
istorisită pe scurt. În zori, juriul intră şi 
Deacon Job, în calitate de preşedinte, citi 
următoarea 


SENTINȚĂ 


Noi, juriul comunității din Kentucky în procesul 
împotriva lui John Wheeler şi al altora, după 
cercetarea amănunțită a cazului şi după 
verificarea temeiurilor celor cîteva teorii care ne- 
au fost înfăţişate, decidem prin aceasta în 
unanimitate că jocul cunoscut în genere sub 
numele de „popa prostu” sau „şapte sus” este prin 


236 


excelenţă un joc de ştiinţă şi nu de noroc. Ca 
dovadă în acest sens se stabileşte, în aceasta şi 
prin aceasta, se repetă, se reiterează, se susţine şi 
se face cunoscut că în tot timpul nopţii grupul 
norocului nu a cîştigat nici un joc şi nu a avut nici 
o carte bună, ceea ce nu se poate spune despre 
grupul opus; mai mult încă, pentru a sublinia 
sentinţa noastră, atragem atenţia asupra 
importantului fapt că membrii grupului norocului 
sînt cu toţii lefteri, iar membrii grupului ştiinţă le- 
au luat banii. Opinia categorică a acestui juriu este 
că teoria după care „şapte sus” ar fi un joc de 
noroc constituie o doctrină dăunătoare, menită să 
aducă suferinţe şi pierderi materiale oricărei 
comunităţi care o adoptă. 

„În felul acesta, „şapte sus” a fost pus deoparte 
şi inserat în legislaţia din Kentucky printre jocurile 
de ştiinţă şi nu de noroc, astfel încît nu este pasibil 
de pedeapsa legală”, a declarat domnul Knott. 
„Această sentinţă a fost consemnată şi este în 
vigoare şi în zilele noastre.” 


237 


ARTICOLUL DOMNULUI BLOKE 


Aseară, stimatul nostru prieten, domnul 
John William Bloke, din Virginia City, a 
intrat, la o oră înaintată, în biroul unde 
lucrăm noi secretarii de redacţie. O 
adîncă suferinţă îi era întipărită pe faţă. 
Cu un oftat adînc, a pus respectuos pe 
masă articolul de care este vorba şi apoi s- 
a îndreptat spre uşă. S-a oprit o clipă în 
prag, părînd că dă o crincenă luptă spre a 
se  descătuşa de  simţămintele ce-l 
copleşiseră, ca să poate îndruga ceva. În 
sfîrşit, arătind cu capul spre manuscris a 
exclamat cu un glas sugrumat: „E un prie- 
ten de-al meu — vai, ce lucru jalnic!” şi a 
izbucnit în lacrimi. Am fost atît de mişcaţi 
de desperarea lui, încît nu ne-a dat prin 
gînd să-l chemăm îndărăt şi să ne 
străduim a-l consola decît prea tîrziu, 
adică după ce omul plecase. Ziarul era 
sub tipar, însă ştiind că prietenul nostru 
va socoti ca un lucru important publicarea 
articolului său şi nutrind nădejdea că 


238 


astfel vom aduce o caldă mîngiiere 
îndureratei sale inimi, am oprit 
numaidecît maşina şi am făcut loc în 
coloanele noastre următorului „fapt 
divers”: 


299 


GROAZNIC ACCIDENT 


„leri după amiază pe la ora şase, pe cînd domnul 
William Schuyler, un vechi şi respectabil cetăţean 
din South Park, părăsea reşedinţa sa pentru a se 
duce în oraş, aşa cum obişnuieşte de ani de zile — 
cu singura excepţie a unui scurt interval din vara 
anului 1850, cînd a fost nevoit să stea în pat din 
pricina contuziunilor căpătate în urma tentativei 
sale de a opri un cal care o luase razna, punîndu- 
se în chip necugetat drept în urma calului şi 
agitîndu-şi mîinile şi ţipînd, lucru pe care dacă l-ar 
fi făcut cu o clipă mai devreme, de bună seamă că 
ar fi speriat şi mai rău dobitocul, în loc să-i frineze 
goana — şi aşa îndeajuns de dezastruoasă, ba 
devenind şi mai primejdioasă, dat fiind că soţia sa 
era acolo şi vedea îngrozitoarea întîmplare, cu 
toate că este cel puţin probabil, deşi nu absolut 
cert, că ea s-ar fi dat în lături, cînd s-ar fi petrecut 
accidentul, nefiind vioaie şi cu ochiul la pîndă la 
cele din jur, în general, ci chiar dimpotrivă, după 
cum se zice că însăşi propria sa mamă ar fi zis, 
care nu se mai află între noi, ci şi-a dat duhul 
pătrunsă de nădejdea prea fericitei învieri, cam 
acum vreo trei ani, în vîrstă de optzeci de ani, fiind 
o femeie cu suflet creştinesc şi fără pată, cum se 
afla ba şi fără nici un fel de avere, în urma focului 
din 1849, care i-a nimicit tot ce avea ea pe lume. 
Dar aşa este viaţa noastră. Fie ca această solemnă 
împrejurare să ne slujească la toţi ca învăţătură şi 
să ne străduim să ne purtăm astfel ca atunci cînd 
ne soseşte ceasul morţii să fim în stare a ne pune 
mîinile pe inimă, putînd spune fără ascunzişuri şi 
cu sinceritate că de azi înainte ne vom feri de orice 
pahar care îmbată minţile.” Prima ediţie a ziarului 
„Californianul”. 


Directorul a dat buzna peste noi, făcînd 
un groaznic tărăboi, smulgindu-şi părul 
din cap, distrugînd mobila din jur şi 
făcîndu-mă albie de porci, ca pe un hoţ de 
cai, nu alta. A zis răspicat că de cîte ori 

240 


rămîne ziarul pe seama mea, fie măcar o 
jumătate de ceas, am darul de a mă lăsa 
dus de cel dintii mucos sau de cel dintii 
idiot, care răsare în birou. Mi-a mai zis că 
jalnicul „fapt divers” al d-lui Bloke nu este 
altceva decît o îngrămădeală de triste 
aiureli, fără nici o noimă, fără cap, fără 
coadă, lipsite de orice informaţie, şi că nu 
era de loc nevoie să opresc tipărirea 
ziarului ca să public aşa ceva. Apoi, a mai 
adăugat că nu a întîlnit măcar o singură 
persoană care să nu-i dea a înţelege că în 
redacţia Californianului există cineva care 
a înnebunit cu adevărat. 

Poftim de vezi ce iese cînd ai inimă 
bună! Dacă aş fi fost la fel de urîcios şi de 
neîngăduitor ca atiţia alţii i-aş fi trintit de 
la obraz domnului Bloke că nu-i primesc 
reportajul la o oră atit de tîrzie; dar nu, 
desperarea lui miorlăită mi-a înmuiat 
inima şi am prins din zbor şansa de a face 
ceva pentru a-i mai alina durerea. De fapt, 
nici nu i-am citit materialul, ca să văd 
dacă merge, ci doar am scris în grabă cele 
cîteva vorbe de introducere şi l-am trimis 
la cules. Dar uite ce folos mi-a adus 
bunătatea mea! Mi-a atras asupra capului 
o furtună dc învinuiri şi de ocări 
nemeritate. 

Acum, am să citesc şi eu un fapt divers, 
ca să văd dacă are vreun temei toată 
tevatura scornită din pricina lui. Şi dacă 
are, las că-i arăt eu autorului! 


* 


Am citit articolul şi sînt nevoit a 
recunoaşte că, la prima vedere, pare într- 
adevăr cam  încilcit. Totuşi, am să-l 
parcurg încă o dată, de la cap la coadă. 


241 


* 


L-am citit din nou şi, într-adevăr, îmi 
pare mult mai încîlcit ca prima dată. 


* 


L-am citit de vreo cinci ori şi dacă i-aş 
da de rost, zău că aş merita o mare 
răsplată! Articolul însă nu îngăduie nici un 
fel de analiză. Sînt acolo o seamă de 
lucruri pe care nu le poţi pricepe nici în 
ruptul capului. Nu zice ce s-a întîmplat cu 
William Schuyler. Zice numai atît cît e 
necesar ca să-ţi trezească interesul şi apoi 
lasă totul baltă. Nu-ţi spune cine-i William 
Schuyler şi în care parte din South Park 
locuieşte, nici dacă într-adevăr a plecat 
spre oraş la ora şase, nici dacă va fi ajuns 
vreodată în oraş. lar dacă va fi ajuns cei 
s-o fi întîmplat pe-acolo? El să fie oare 
individul care a suferit  „groaznicul 
accident”? inind seama de elaborata 
minuţiozitate a amănuntelor, care se 
poate observa în acest articol, mi se pare 
că s-ar cuveni să conţină totuşi şi mai 
multe amănunte. Dar, dimpotrivă, este 
încîilcit — şi nu numai încîlcit, dar cu 
desăvirşire de neînțeles.  „Groaznicul 
accident”, care l-a cufundat pe domnul 
Bloke într-o jelanie de nedescris şi i-a dat 
ghes să vină în toiul nopţii ca să oprească 
tragerea ziarului, cu gindul de-a face 
cunoscută lumii întregi întimplarea, a fost 
oare ruperea piciorului domnului 
Schuyler, cu cincisprezece ani mai 
înainte? Sau poate „groaznicul accident” a 
constat în nimicirea averii soacrei lui 
Schuyler, cu încă mai mulți ani înainte? 


242 


Sau a constat cumva în însăşi moartea 
acestei persoane, doar cu trei ani înainte 
(deşi nu reiese că ar fi murit în urma unui 
accident)? 

Intr-un cuvint, în ce anume a constat 
„groaznicul accident”? La ce naiba s-a 
aşezat caraghiosul acela de Schuyler 
taman în urma unui cal, care-o luase 
razna,  apucindu-se să ţipe şi să 
gesticuleze dacă voia, chipurile, să-l 
oprească? Şi cum dracu a mai putut să fie 
călcat de un cal, care trecuse de el? Şi de 
ce fel de sfat trebuie să ţinem seama? Şi 
ce „învăţătură” să tragem din această 
nemaipomenită învălmăşeală de lucruri 
fără nici un înţeles? Şi, mai presus de 
orice, cam ce legătură să aibă cu toate 
acestea paharul care îmbată minţile”? Nu 
ni se spune că Schuyler avea darul beţiei 
sau dacă nevastă-sa avea obiceiul să bea, 
sau soacră-sa, sau poate chiar calul. 
Atunci, de unde — hodoronc, tronc! — 
referirea la paharul cu alcool? Mie, unul, 
mi se pare că, dacă domnul Bloke în 
persoană ar fi lăsat niţeluş în pace 
paharul acela, n-ar mai fi intrat în atitea 
încurcături cu acest siciiior accident 
închipuit. Am citit absurdul său articol 
iarăşi şi iarăşi, cu toate atrăgătoarele-i 
ipoteze, pînă m-a apucat ameţeala; dar nu 
am izbutit a-i găsi nici capul, nici coada. 

Pare sigur că un accident de vreun soi 
oarecare s-a petrecut pe undeva, dar este 
cu neputinţă a hotărî ce fel de accident şi 
nici cine l-a avut. Nu-mi place să fac aşa 
ceva, însă mă simt decis ca data viitoare, 
cînd li se va mai întîmpla ceva asemănător 
prietenilor domnului Bloke, să îi cer să 
adauge note explicative, care să-mi 
permită a dibui ce fel de accident va fi fost 


243 


şi cui i se va fi întîmplat. Mai curînd însă, 
aş prefera să-i moară toţi prietenii decît să 
fiu iarăşi împins pînă în pragul nebuniei, 
încercînd a descifra înţelesul vreunei 
elucubraţii ca cea de mai sus. 


244 


EXPERIENŢA FAMILIEI Mc 
WILLIAMS 
CU ANGHINA DIFIERICA 


(după cum i-a fost relatată autorului 
acestei cărți de către domnul Mc 
Williams, un simpatic gentleman din 
New York, pe care sus-zisul autor l-a 
întilnit întîmplător, în cursul unei 
călătorii) 


Ei, bine, ca să revin la punctul unde mă 
aflam, cînd am făcut o digresiune spre a 
vă explica cum s-a întîmplat că bîntuia în 
oraş boala aceea înfricoşătoare şi fără 
leac, anghina difterică — i-am atras 
atenţia doamnei McWilliams asupra micii 
Penelopa şi i-am zis: 

— Scumpa mea, în locul tău n-aş lăsa 
fetiţa să mestece surceaua asta de brad. 

— Dragule, ce rău poate să-i facă? îmi 
răspunse ea, pregătindu-se totuşi să-i ia 
fetiţei surceaua din gură, fiindcă femeile 
nu pot pricepe nici măcar cea mai simplă 
sugestie judicioasă, fără a o discuta — e 
vorba, bineînţeles, de femeile măritate. 

— Dar, dragostea mea — i-am replicat — 
cine nu ştie că lemnul de brad e foarte 
puţin nutritiv. E ultimul lemn pe care-l 


245 


poate mînca un copil! 

Mîna nevestei mele făcu un popas în 
aer, tocmai cînd voia să ia surceaua, apoi i 
se înapoie în poală. Vădit contrariată, zise: 

— Bărbăţele, de obicei eşti un om cu 
scaun la cap. Nu te îndoieşti nici tu de 
asta. Ei, bine, toţi doctorii zic că 
terbentina din lemnul de brad e bună 
pentru întărirea spinării şi a rinichilor. 

— Aha — era o neînțelegere la mijloc. 
Nu ştiam că fetiţa are ceva la şira spinării 
şi la rinichi, nici că medicul familiei a 
recomandat.. 

— Cine ţi-a mai spus că şira spinării şi 
rinichii fetiţei?... 

— Iubirea mea, tu mi-ai dat a înţelege. 

— Ce idee! N-am pretins în viaţa mea 
aşa ceva. 

— Păi bine, draga mea, acum două 
minute mi-ai zis că... 

— Ei, las-o-ncolo! Ce-am zis? Puțin îmi 
pasă ce-am zis. N-are ce să-i strice fetiţei, 
dacă mestecă — ia, acolo — o surcică de 
brad, dacă aşa are ea chef, ştii prea bine. 
Şi, chiar aşa va face! Uite-aşa, şi gata! 

— Nu mai e nevoie de nici un argument, 
draga mea. Am sezisat forţa 
raţionamentului tău şi chiar azi am să 
comand doi-trei metri cubi din cel mai bun 
lemn de brad. Nu se poate ca vreunul din 
copiii noştri să ducă lipsă de aşa ceva, în 
timp ce eu... 

— Ah, te rog din suflet, du-te o dată la 
birou şi lasă-mă să răsuflu puţin. Nu poate 
omul să facă o observaţie, cît de măruntă, 
fără ca tu să n-o iei şi să nu te apuci s-o 
suceşti şi s-o răsuceşti, întorcînd-o pe faţă 
şi pe dos, de nu mai ştie omul despre ce 
vorbeşte. Niciodată nu ţi se poate intra în 
voie. 


246 


— Foarte bine, fie cum zici tu. Dar 
ultima ta observaţie e atît de lipsită de 
logică, încît... 

Ea şi plecase însă, cu o mişcare bruscă, 
înainte de a-mi fi putut sfîrşi fraza, luînd 
fetiţa cu dînsa. În aceeaşi seară la cină, 
mă întimpină cu faţa albă ca varul. 

— Vai, Mortimer, încă un caz! Micuţul 
Georgiei Gordon s-a îmbolnăvit! 

— Anghină difterică? 

— Anghină difterică. 

— Mai este vreo nădejde? 

— Nici una, cîtu-i hăul! O, Doamne, ce 
ne facem?. 

Curînd, guvernanta ne-o aduse pe 
Penelopa noastră ca să ne spună noapte 
bună şi să-şi bîiguie obişnuita rugăciune, 
pe genunchii mamei. Tocmai cînd zise: „Şi 
acum mă duc să îac nanii” tuşi puţin. 
Nevastă-mea căzu pe spate, ca o fiinţă 
trăsnită de moarte. În clipa următoare 
însă se şi ridică, duduind de activitatea pe 
care o inspiră spaima. 

Porunci ca pătucul fetiţei să fie mutat 
din odaia copiilor în dormitorul nostru şi 
se duse pe dată să vadă cum i s-a 
îndeplinit porunca. Mă luă cu ea, 
bineînţeles. Am aranjat treburile la 
iuţeală. În budoarul nevesti-mi am pus un 
pat de campanie pentru guvernantă. 
Acum însă doamna McWilliams zise că 
sîntem prea departe de celălalt copil şi ce 
se face dacă în cursul nopţii tocmai acesta 
ar avea unele simptome — şi iar păli biata 
de ea. 

Aşa că am dus îndărăt pătucul, am 
mutat guvernanta în odaia copiilor şi am 
improvizat pentru noi un pat, într-o odaie 
alăturată. 

Îndată, însă, doamna McWilliams îşi 


247 


făcu o altă socoteală: dacă băieţaşul se va 
molipsi de la Penelopa? Gîndul acesta îi 
stîrni o nouă panică şi întreg tribul nostru 
nu izbuti să scoată pătucul din odaia 
copiilor, de ajuns de iute ca să o 
mulţumească pe nevastă-mea, deşi asista 
chiar ea în persoană la operaţiunile 
acestea. Mai-mai să facă bucăţi pătucul, 
tot trăgîndu-l în graba-i desperată... 

Ne-am mutat la parter; însă acolo nu 
aveam unde s-o mai înghesuim şi pe 
guvernantă, iar doamna McWilliams 
socotea că experiența guvernantei ne va fi 
de un neprețuit ajutor. Aşa că ne-am 
întors încă o dată, cu tot calabalîcul, în 
dormitorul nostru, simţindu-ne grozav de 
bucuroşi, întocmai ca nişte păsări purtate 
de furtună care şi-au găsit iarăşi cuibul. 

După aceea, doamna McWilliams se 
repezi din nou în odaia copiilor să vadă 
cum merg lucrurile pe-acolo. Se întoarse 
într-o clipă, băgată în sperieţi: 

— Ce l-o fi făcînd pe Baby să doarmă 
aşa? mă întrebă. 

— Ei, asta-i, scumpa mea, i-am răspuns 
surprins. Baby doarnie totdeauna leit ca 
un sfint într-o icoană. 

— Ştiu, ştiu; însă acum e ceva cu somnul 
lui. Pare că... pare că respiră atit de 
regulat. Ah, e înspăimîntător. 

— Dar, draga mea, totdeauna respiră 
regulat. 

— A, ştiu eu, însă acum e ceva care te 
înspăimîntă cind îi asculţi răsuflarea. 
Guvernanta e prea tînără şi lipsită de 
experienţă. Maria va sta cu ea aici, să-i fie 
de ajutor, dacă se întîmplă ceva. 

— Asta-i bună, atunci cine are să te 
ajute pe tine? i 

— Poţi să mă ajuţi chiar tu, la nevoie. În 


248 


orice caz, într-o astfel de împrejurare, eu 
aş face totul şi n-aş lăsa pe nimeni să se 
amestece. 

l-am spus că m-aş socoti curat egoist 
dacă aş sta în pat şi aş dormi lăsînd-o pe 
ea să se trudească şi s-o vegheze pe mica 
noastră pacientă, toată noaptea asta 
istovitoare... Ea însă m-a împăcat cu 
gîndul acesta, aşa că bătrina Maria se 
duse şi-şi reluă vechea reşedinţă în odaia 
copiilor. 

Penelopa tuşi de două ori prin somn. 

— Ah, de ce nu mai vine o dată doctorul 
Mortimer, e prea cald în odaie, să ştii că-i 
prea cald. Deschide ventilatorul — iute. 

L-am deschis, dar m-am uitat la 
termometru, întrebîndu-mă dacă 70 de 
grade! este într-adevăr o temperatură 
prea ridicată pentru un copil bolnav. 

Într-un tîrziu veni şi vizitiul pe care-l 
trimisesem în oraş, aducîndu-ne vestea că 
doctorul nostru era bolnav în pat. Doamna 
McWilliams îmi aruncă o privire pierdută 
şi zise cu glas stins: 

— Aşa a hotărît pronia cerească! Aşa ne- 
a fost scris. Doctorul n-a fost niciodată 
bolnav. Niciodată. Vezi, asta pentru că nu 
ducem viaţa pe care s-ar cuveni să o 
ducem, Mortimer. De cîte ori nu ţi-am spus- 
o? Poftim rezultatul. Copila noastră n-are 
să se mai vindece niciodată. Fii mulţumit, 
dacă tu ai să ţi-o poţi ierta; eu una — 
niciodată. 

Fără intenţia de a o jigni, dar şi fără a- 
mi alege cu grijă cuvintele, i-am spus că 
nu prea înţelegeam pe ce se bizuia ea cînd 
afirma că dusesem o viaţă atît de 
păcătoasă. 

— Mortimer! Vrei să chemi urgia lui 
1 Fahrenheit — 40° centigrade (n.t.). 

249 


Dumnezeu şi asupra lui Baby? 

Apoi începu să plîngă, dar deodată 
exclamă: 

— Doctorul trebuie să fi trimis nişte 
medicamente! 

— Sigur că da, am liniştit-o. Uite-le. 
Aşteptam doar să-mi îngădui a ţi-o spune. 

— Ei, atunci, ce stai? Dă-mi-le o dată! 
Nu ştii că nu trebuie să pierdem nici o 
clipă? Dar nu văd ce rost a mai avut să ne 
trimită medicamente, de vreme ce ştie că 
boala n-are leac? 

Am spus că atîta timp cît mai există un 
strop de viaţă, nădejdea nu dispare. 

— Nădejde?! Mortimer, nu ştii ce 
vorbeşti! Pînă şi un prunc nenăscut ar 
judeca mai cu cap. Dacă ai vrea... Uite ce- 
mi văzură ochii: prescripţiile cer ca să i se 
dea cîte o linguriţă la ceas! O dată pe 
ceas, ca şi cum am avea un an întreg 
înaintea noastră ca să salvăm fetiţa! 
Mortimer, mai repede, te rog. Dă-i o 
lingură plină, nu o linguriţă acestei 
sărmane făpturi, care se zbate în ghearele 
morţii! Hai, mişcă-te mai iute! 

— Cum aşa, draga mea, o lingură ar 
putea să... 

— Nu mă scoate din sărite!... Haide, 
haide, haide, odorul mămichii, comoara 
mămichii! Leacul e rău şi amar, dar are 
să-i facă bine lui Nelly — e bun pentru 
puişorul scump al mămichii, are să-i dea 
sănătate. Aşa, aşa, aşa, culcă-ţi căpşorul 
la pieptul mămichii şi fă nani, iute, iute de 
tot — ah, ştiu căn-are să mai apuce 
dimineaţa! Mortimer, o lingură la fiecare 
jumătate de ceas are să... Aha, are nevoie 
şi de beladonă; ştiu că are nevoie şi de 
omeag. Adu-le, Mortimer. Acum lasă-mă, 
te rog, să procedez cum ştiu eu. Nu te 


250 


pricepi de loc la treburile astea. 

Ne-am dus la culcare, aşezînd pătucul 
aproape de căpătiiul nevesti-mi. Toată 
agitația aceasta mă cam istovise şi, în 
două minute, eram pe jumătate adormit. 
Doamna McWilliams însă mă sculă: 

— Dragul meu, ai închis ventilatorul? 

— Nu. 

— Mi-am închipuit eu. Te rog fă bine şi 
închide-l numaideciît. S-a răcit în odaie. 

Am întors mînerul şi am adormit iar într- 
o clipită. 


251 


Dar iarăşi m-am pomenit că sînt trezit 
din somn: 

— Dragul meu, nu te supăra... Vrei să 
muţi pătucul în partea ta? E mai aproape 
de sobă. 

L-am mutat, însă m-am împiedicat de 
preş, şi am trezit copila. Apoi am aţipit din 
nou, în timp ce nevastă-mea o liniştea pe 
suferindă. Nu trecu însă mult şi prin ceața 
toropelii mele se iviră, ca un murmur din 
depărtare, aceste cuvinte: 

— Mortimer, dacă am avea puţină 
untură de giscă — vrei să suni? 

M-am dat jos din pat, pierdut în vise, şi 
am călcat motanul care s-a grăbit să 
protesteze. Ar fi căpătat dumnealui una 
bună, să se sature de a mai face tărăboi, 
dacă n-aş fi lovit scaunul în loc să-l lovesc 
pe el. 

— Zău, Mortimer, de ce vrei să faci 
lumină şi să trezeşti iarăşi fetiţa? 

— Fiindcă vreau să văd unde m-am lovit, 
cît de mare e umflătura, Carolina. 

— Bine, atunci uită-te şi la scaun— nu 
mă îndoiesc că l-ai paradit. Bietul 
motănel, ia închipuieşte-ţi că l-ai fi... 

— Ei, tocmai de motan îmi arde acum! 
Nu i s-ar fi întîmplat nimic, dacă o lăsai pe 
Maria să rămînă aici şi să vadă ea de 
treburile astea, care intră în sarcina ei şi 
nu în a mea. 

— Vai, Mortimer, cum de nu ţi-e ruşine 
să spui una ca asta. Păcat de Dumnezeu 
dacă nu poţi face asemenea mici servicii 
pe care ţi le cer, într-un ceas atit de 
cumplit cînd copilul nostru... 

— Gata, gata, fac tot ce pofteşti. Dar, 
degeaba, nu pot trezi pe nimeni cu 
clopotul ăsta. S-au dus toţi la culcare. 
Unde-i untura de giscă? 


252 


— Pe cămin, în odaia copiilor. Dacă te 
duci acolo, spune-i Mariei... 

Am adus untura de giscă şi m-am culcat 
iar. 

Din nou m-a strigat. 

— Mortimer, sînt tare mîhnită că trebuie 
să te deranjez, dar s-a făcut prea rece ca 
să aplic leacul ăsta. Te superi dacă te rog 
să aprinzi focul? Totul e pregătit, numai 
să aprinzi chibritul. 

M-am tîrît pe jos, cum am putut, şi am 
aprins focul, rămînînd apoi încremenit 
locului. 

— Mortimer, nu sta acolo, ai să răceşti 
rău de tot. Vino în pat. 

În timp ce mă îndreptam spre pat, ea 
zise: 

— Stai, stai o clipă, te rog. Mai dă-i 
fetiţei din doctorie. 

M-am supus. Era o doctorie care învioră 
într-o oarecare măsură pe copil; aşa că 
soţia mea profită de acest interval de 
trezie ca să despoaie fetiţa şi să o ungă 
din cap pînă în picioare cu untură de 
giscă. Am adormit iarăşi în curînd, dar din 
nou a trebuit să mă scol. 

— Mortimer, simt un curent! Îl simt 
foarte lămurit. Nu-i nimic mai rău pentru 
boala asta decît un curent de aer rece. Te 
rog să muţi pătucul în faţa focului. 

O făcui şi p-asta, dar mă împiedicai iar 
de preş, pe care îl azvirlii în foc. Doamna 
McWilliams sări din pat şi-l salvă. Ca 
urmare, am avut un mic schimb de 
cuvinte. Am mai dormit puţintel între timp 
şi pe urmă m-am sculat la cerere şi am 
croit o cataplasmă din sămînţă de in, care 
a fost pusă pe pieptul fetiţei şi lăsată 
acolo ca să-şi îndeplinească efectul 
tămăduitor. 


253 


Dar, pentru că un foc de lemne nu ţine o 
veşnicie, m-am sculat din douăzeci în 
douăzeci de minute şi l-am împrospătat, 
oferind astfel doamnei McWilliams prilejul 
de a scurta cu zece minute pauzele dintre 
lingurile cu doctorie, fapt care i-a produs 
o mare satisfacţie. Din cînd în cînd, la 
intervale, am realimentat cataplasmele 
din sămînţă de în şi am aplicat foi de 
muştar şi alte soiuri de vezicatoare în 
locurile pe care le puteam găsi libere pe 
trupul copilului. Spre dimineaţă, însă, 
lemnele se isprăviră şi nevastă-mea mă 
trimise la pivniţa să aduc altele. 

— Draga mea — i-am spus — ai făcut 
treabă bură şi fetiţei trebuie să-i fie acum 
destul de cald cu îmbrăcămintea 
suplimentară ce o poartă. Am putea 
eventual să-i mai punem încă un strat de 
cataplasme şi... 

N-am apucat să sfirşesc fraza, că am 
fost imediat pus la punct. Am cărat, 
aşadar, o bucată de vreme 


254 


lemnele şi pe urmă m-am pus iarăşi pe 
sforăite, cum poate să o facă numai un om 
căruia i-a pierit toată vlaga şi al cărui 
suflet e pustiit. Tocmai cînd se lumina 
bine de ziuă, am simţit pe umăr o 
încleştare care m-a adus brusc în simţiri. 
Nevastă-mea se zgiia la mine şi horcăia. 
De îndată ce putu prinde glas, zise: 

— Totul s-a sfîrşit! Fetiţa transpiră! Ce 
ne facem acum? 

— Doamne-păzeşte, cum m-ai speriat! 
Eu, unul, nu ştiu ce s-ar cuveni să facem. 
Poate că dacă am jupui-o şi am pune-o 
iarăşi în curent... 

— Vai, idiotule! N-avem nici o clipă de 
pierdut! Du-te după doctor. Du-te chiar tu. 
Spune-i că trebuie neapărat să vină — viu 
sau mort. 

L-am smuls pe bietul bolnav din pat şi l- 
am adus. S-a uitat la fetiţă şi ne-a liniştit, 
spunindu-ne că nu-i pe moarte. Pentru 
mine, vorbele lui au însemnat o bucurie de 
nespus, însă pe nevastă-mea au scos-o din 
sărite, de parcă i-ar fi adus un afront 
personal. Pe urmă doctorul ne aduse la 
cunoştinţă că tusea fetiţei provenea dintr- 
o uşoară iritaţie în gît. 

La auzul acestor cuvinte, am crezut că 
nevastă-mea are de gînd să-i arate uşa. Pe 
urmă doctorul i-a mai zis că are să o facă 
pe fetiţă să tuşească mai tare şi să 
înlăture astfel cauza boalei. Asa că i-a dat 
ceva care i-a stîrnit o adevărată criză de 
tuse şi iată că pe dată scoase la iveală o 
mică aşchie de lemn, sau cam aşa ceva. 

— Fetiţa n-are anghină difterică, zise 
doctorul. A mestecat o bucăţică de şipcă 
de brad sau ceva asemănător şi i-au rămas 
cîteva aşchii în gît. N-au să-i facă nici un 
rău. 


255 


Am intervenit zicînd: 

— Nu spuneam eu? Sînt încredinţat că 
nu au să-i facă nici un rău. Într-adevăr, 
terbentina pe care o conţin aşchiile 
acestea este foarte indicată pentru 
anumite boli specifice copiilor. Soţia mea 
poate să vă asigure de acest lucru. 

Dar  dumneaei nici pomeneală. Ne 
întoarse spatele cu dispreţ şi ieşi din 
odaie. De atunci există în traiul nostru 
cotidian un episod de care nu pomenim 
niciodată, iar valurile vieţii noastre curg 
cu o adîncă şi netulburată seninătate. 


(Foarte puţini bărbaţi căsătoriţi au 
trecut printr-o încercare asemănătoare 
cu cea a lui McWilliams şi de aceea 
autorul acestei cărți a socotit că poate 
noutatea faptului va trezi un interes 
de o clipă 

cititorului.) 


256 


DOAMNA MeWILLIAMS 
ŞI IRASNEIUL 


— Ei bine, domnule — îşi reluă domnul 
McWilliams povestirea — teama de 
trăsnet este una din cele mai jalnice 
metehne care poate lovi o ființă 
omenească. Mai mult femeile suferă de 
meteahna asta; dar cînd şi cînd mai 
găseşti cîte-un căţeluş sau vreun bărbat 
atins de ea. E o meteahnă foarte 
întristătoare, fiindcă bagă toţi dracii în om 
şi-l aduce într-un hal fără de hal, de nu 
poţi s-o linişteşti pe biata victimă cu vorba 
bună, nici s-o faci să se ruşineze. O 
femeie, în stare să înfrunte diavolul sau 
chiar un şoricel, îşi pierde cumpătul şi se 
pierde cu totul în faţa unui fulger. Mai 
mare mila să vezi ce spaimă o cuprinde. 

Ei şi-aşa, cum vă zisei, mă pomenesc că- 
mi răsună în urechi un geamăt înăbuşit: 
„Mortimer!  Mortimer!”, dar nu mă 
dumeream de unde venea. De-ndată ce 
mi-am venit puţintel în fire, m-am apucat 
să bîÎjbîi prin beznă şi am întrebat: 

— Evangeline, tu strigi aşa? Ce-i cu tine? 
Unde eşti? 

— M-am băgat în dulap. Nu ţi-e ruşine 

257 


să stai tolănit şi să sforăi în halul ăsta, 
cînd afară bîntuie o furtună năprasnică? 

— Ia te uită! De ce să-i fie ruşine omului 
că doarme!? Nu, că-i bună! Cum poate să-i 
fie cuiva ruşine cînd doarme, Evangeline. 

— Cum are să-ţi fie ruşine, Mortimer, 
tocmai ţie, care dormi buştean? Nici 
pomeneală — nici măcar nu te strădui să 
te simţi ruşinat. 

După care urechile mele desluşiră nişte 
suspine sugrumate. Zgomotul acesta mi-a 
spulberat vorbele  răspicate care-mi 
stăteau pe limbă şi-n locul lor am zis: 

— Îmi pare rău, draga mea, crede-mă că 
sînt mîhnit. Nici prin gînd nu mi-a trecut 
să mă port aşa. Hai îndărăt în pat şi... 

— Mortimer! 

— Doamne-dumnezeule! Ce-i cu tine, 
draga mea? 

— Nu cumva eşti tot în pat? 

— Ba da, fireşte. _ 

— Scoală-te numaideciît. Imi închipuiam 
că o să ai măcar puţintică grijă de viaţa ta, 
măcar de dragul meu şi al copiilor, dacă 
nu-ţi pasă de tine. 

— Dar, dragoste... 

— Taci, Mortimer. Ştii că nicăieri nu-i 
mai primejdios decît în pat, pe-o urgie ca 
asta — în toate cărţile scrie aşa; da' tu 
stai mai departe în pat şi-ţi pierzi cu bună 
ştiinţă viaţa. Şi asta numai din pricina 
maniei tale de a trăncăni şi trăncăni într- 
una. 

— Ei, las-o naibii de treabă, Evangeline, 
iaca m-am sculat şi eu. Sînt... 

(Frază întreruptă de  scăpărarea 
neaşteptată a unui fulger, urmată de un 
mic țipăt îngrozit, scos de doamna 
McWilliams, şi de un trăsnet înfricoşător.) 

— Aşa! Vezi rezultatul. Ah, Mortimer, 


258 


cum de eşti aşa nesocotit ca să înjuri 
tocmai pe o vreme ca asta! 

— N-am înjurat. Şi în orice caz trăsnetul 
n-a fost din pricina exclamaţiei mele. Tot 
s-ar fi auzit, chiar dacă n-aş fi scos nici o 
vorbă; tu ştii foarte bine, Evangeline — cel 
puţin, s-ar cuveni să ştii — că dacă 
atmosfera e încărcată cu electricitate... 

— Ah, sigur, dumnealui îi arde iar de 
discuţii! Nu pricep cum de îndrăzneşti să 
te porţi aşa cînd casa-i fără paratrăsnet, 
iar sărmana ta soţie şi bieţii copilaşi sînt 
în voia proniei cereşti. Ce faci acolo? 
Aprinzi un chibrit pe-o vreme ca asta? Zău 
că te-ai ţicnit de-a binelea! 

— Dă-o-ncolo, femeie, ce rău fac? E 
beznă ca-ntr-un suflet de păgîn şi... 

— Aruncă-l! Aruncă numaidecit 
chibritul! Ţi-ai pus în gînd să ne jertfeşti 
pe toţi? Ştii bine că nimic nu atrage mai 
mult trăsnetul decît o lumină (Fss — pîrr 
— bum — barabum — bum — bum!) Sst, 
ascultă! Vezi ce-ai făcut! 

— Ei, ce-am făcut? Pe cît ştiu eu, un 
chibrit poate atrage trăsnetul, dar nu-l 
provoacă — îmi pun capul. Şi de data asta 
n-a atras nici măcar un trăsnet de două 
parale; fiindcă dacă lovitura era 
îndreptată împotriva chibritului, atunci 
tare prost ţintaş a mai fost ăla — cred că 
avea aproximativ zero şanse dintr-un 
milion să-l nimerească. Păi la bilciul din 
Dollymont un ţintaş de teapa asta... 

— Nu ţi-e ruşine obrazului, Mortimer! 
Sîntem în pragul morţii şi într-o asemenea 
clipă îţi mai arde să vorbeşti asa. Dacă n- 
ai poftă să... Mortimer! 

— Poftim?’ 

— Ţi-ai făcut rugăciunea aseară? 

— Am—am—vrut să mă rog, dar m-am 


259 


zbătut să aflu cît fac doisprezece ori 
treisprezece, şi... (Fss — buum — 
dumdurudum — huum! rruum — bruum — 
bang — trosc!) 

— Vai, sîntem pierduţi! Nu mai e nici o 
nădejde! Cum de-ai putut să treci cu 
vederea un lucru aşa de însemnat pe o 
vreme ca asta? 

— Dar nu era de loc o „vreme ca asta 
Nu se zărea nici un nor pe cer. De unde să 
ştiu că are să se dezlănţuie tot tărăboiul şi 
prăpădul ăsta, pentru un flecuşteţ de 
păcat? Şi cred că nu-i prea frumos din 
parte-ţi să faci atita caz pe chestia asta 
mai ales că se întimplă aşa de rar; n-am 
uitat să-mi fac rugăciunea de cînd cu 
pacostea aceea de cutremur de acum 
patru ani. 

— Mortimer! Ce vorbe-s astea? Ai uitat 
de frigurile galbene? 

— Draga mea, mereu îmi pui în cîrcă 
frigurile galbene şi cred că pe nedrept. Nu 
poţi trimite nici măcar o depeşă pînă la 
Memphis, fără releuri; atunci cum o să 
ajungă chiar aşa departe mica mea 
abatere de la 


n 
! 


260 


cele sfinte? Hai, treacă-meargă, iau 
asupră-mi cutremurul, fiindcă s-a petrecut 
prin apropiere, dar zău dacă-mi trece prin 
cap să fiu ţap ispăşitor, să fiu spînzurat 
pentru toate ticăloasele de... 

(Fss — buum — durum — buum — bang 
— bang!) 

— Ah, Dumnezeule mare! Ştiu precis că 
a trăsnit undeva, Mortimer. Nu mai 
apucăm noi ziua de mîine. Ar fi bine să-ţi 
aminteşti, cînd vom ajunge pe lumea 
cealaltă, de vorbele tale îngrozitoare! 
Mortimer! 

— Da! Ce mai e? 

— Glasul tău sună oarecum... Mortimer, 
nu cumva stai drept în faţa gurii 
căminului? 

— Întocmai! Asta-i crima ce-o săvirşesc 
acum. 

— Treci mai la o parte. Imediat. Parcă 
te-ai hotărit să aduci pierzania pe capul 
nostru, al tuturora. Nu ştii oare că nu 
există mai bun conducător de trăsnet 
decît un cămin deschis? Acum unde te-ai 
dus? 

— Aici, lîngă fereastră. 

— Ah, pentru numele lui Dumnezeu, ţi-ai 
pierdut capul? Fugi de-acolo imediat. Pînă 
şi pruncii de la sînul mamelor ştiu că e 
moarte curată să stai lingă fereastră, cînd 
tună şi fulgeră. Doamne, Doamne, ştiu 
precis că n-am să mai văd ziua de mîine în 
vecii vecilor. Mortimer? 

— Da? 

— Ce foşneşte acolo? 

— Nu te teme, eu... 

— Ce faci? 

— Caut brăcinarii, să-mi prind şi eu 
nădragii. 

— Iute! Aruncă cît colo blestemăţiile 

261 


alea! Poate ţii morţiş să-ţi pui straiele pe-o 
furtună ca asta, cînd ştii prea bine că 
toate somităţile în materie sînt de acord 
că lina atrage trăsnetele. Ah, Doamne, 
Doamne, nu-i destul că viaţa omului e-n 
primejdie din cauze naturale, mai trebuie 
să faci şi tu tot ce-ţi trăsneşte prin cap ca 
să măreşti primejdia. Ah, nu cînta! Unde 
ţi-o fi capul? 

— Zău? Dar cu asta ce mai stric? 

— Mortimer, nu o dată, ci de-o sută de 
ori ţi-am spus: cîntatul stirneşte în 
atmosferă vibrații care în- 


262 


trerup curentul fluidului electric şi... La ce 
naiba mai deschizi usa aia? 

— Doamne sfinte, femeie, şi asta aduce 
nenorocire? 

— Nenorocire? Moarte! Oricine s-a 
ocupat cît de puţin de chestiunile astea 
ştie că dacă faci curent, pur şi simplu 
chemi trăsnetul în casă. N-ai închis uşa de 
tot; închide-o ca lumea şi cît mai iute, 
dacă nu vrei să fim nimiciţi cu toţii. Ah, e 
îngrozitor să stai închisă în dulap, ca un 
smintit, pe-un asemenea prăpăd. Mor- 
timer, ce faci acum? N 

— Nimic. Am deschis robinetul. In odaie 
e o zăpuşeală de te înăbuşi, nu alta. Vreau 
să-mi dau cu puţină apă pe față. 

— Nici vorbă că ţi-ai pierdut pînă şi 
dramul de minte pe care-l mai aveai! 
Trăsnetul loveşte apa de cincizeci de ori 
mai tare decît oricare altă substanță. 
Închide imediat robinetul! Ah, Doamne, 
sînt sigură că nimic pe lume nu ne mai 
poate miîntui. Mi se pare că... Mortimer, 
asta ce-a mai fost? 

— A fost un bleste... un tablou. A căzut... 

— Va să zică, stai la perete! N-am mai 
pomenit o asemenea imprudenţă! Nu ştii 
că nu există mai bun conducător de 
electricitate decît peretele? Vino-ncoace! 
Şi pe deasupra erai cît pe-aci să şi 
blestemi! Ah, cum poţi fi aşa de mirşav, 
cînd familia ta se află la asemenea 
strimtoare? Mortimer, ai comandat sal- 
teaua. de puf, aşa cum ţi-am cerut? 

— Nu, am uitat. 

— Ai uitat! S-ar putea să te coste viaţa. 
Dac-ai avea acum o saltea de puf şi-ai 
putea să o întinzi în mijlocul odăii şi să te 
culci pe ea, ai fi în deplină siguranţă. 
Vino-năuntru, în dulap, hai iute, pînă 


263 


n-apuci să faci şi alte blestemăţii. 

Am încercat să intru, însă nu încăpeam 
amindoi în dulăpior, cu uşa închisă, decît 
dacă ne resemnam să murim sufocaţi. Am 
gifiit o leacă, pe urmă mi-am croit — cu 
chiu cu vai — drum afară. Nevasta mi-a 
strigat: 

— Mortimer, trebuie să faci ceva ca să 
scapi cu viaţă. Dă-mi cartea aia germană 
care-i pe cămin şi-o lumînare; dar nu 
cumva s-o aprinzi tu; dă-mi şi un chibrit, 
c-o aprind eu aici. Cartea aceea cuprinde 
unele sfaturi... 

Am luat cartea — cu preţul spargerii 
unui vas şi al altor cîteva lucruri fragile, — 
şi doamna s-a închis în dulăpior cu 
luminarea ei. Am avut o clipă de răgaz; 
apoi iar m-a strigat: 

— Mortimer, ce-a fost asta? 

— Nimic... pisica. 

— Pisica! Vai, pierzanie curată! Prinde-o 
şi-nchide-o în baie. Repede, dragoste! 
Pisicile sînt doldora de electricitate. Sînt 
sigură că are să-mi albească tot părul, 
după primejdiile înfiorătoare din noaptea 
asta... 

Am auzit iar nişte oftaturi înăbuşite. 
Dacă n-ar fi fost suspinele, n-aş fi avut 
curajul să fac nici cea mai mică mişcare 
pentru o aventură atît de nebunească, 
prin bezna aceea. 

Totuşi, mi-am văzut de misiunea mea— 
peste trupul scaunelor şi împotriva a tot 
felul de obstacole, toate tari şi majoritatea 
prevăzute cu colţuri ascuţite — şi în cele 
din urmă am virit pisoiul în noptieră, 
cauzînd pagube de mai bine de patru sute 
de dolari în mobile distruse. După care, 
din dulap, am auzit iarăşi cuvintele 
înăbuşite ale nevesti-mi: 


264 


— Cică lucrul cel mai sigur este să stai 
pe-un scaun în mijlocul odăii, Mortimer, şi 
că picioarele scaunului trebuie să fie 
izolate cu corpuri rău conducătoare de 
electricitate. Asta-i! Trebuie să pui 
picioarele scaunului în nişte vase mari de 
sticlă. (Fss — buum — bang — trosc!) Vai, 
i-auzi cum face!  Grăbeşte-te, zău, 
Mortimer, pînă nu te trăsneşte! 

Am izbutit să găsesc şi să iau vasele. Am 
luat ultimele patru, căci pe toate celelalte 
le  spărsesem. Am izolat picioarele 
scaunului şi-am cerut noi instrucţiuni. 

— Mortimer, i-auzi ce scrie-aici: 
„Wăâkrend eines Gewitters, entferne man 
Metalle wir z. B. Ringe Uhren, 
Geschüssel, etc. von sich und halte sich 
auch nicht an solchen Stellen auf, wo viele 
Mettalle bei einander liegen, oder mit 
andern Körper verbunden sind, wie an 
Herden, Oefen, Eisengittern u. dg’ “ Ce-n- 
seamnă asta, Mortimer? Înseamnă că 
trebuie să ţii metalele în preajma ta, sau 
să le înlături din preajma ta? 

— De, Dumnezeu ştie! Pare niţeluş cam 
încîlcit. Toate sfaturile nemţeşti sînt, 
oricum le-ai suci, încîlcite. Cred că fraza e 
pusă mai mult la cazul dativ, cu un pic de 
genetiv şi acuzativ, strecurat pe ici şi colo, 
ca să fie; aşa dar, după cîte am priceput, 
socotesc că trebuie să ţii ceva metale prin 
preajma ta. 

— Da, aşa trebuie să fie. E la mintea 
cocoşului că-i aşa. Sînt un fel de 


1 În timp de furtună, e indicat să fie îndepărtate 
metalele — ca de pildă: inele, ceasuri, veselă etc. — 
şi nici nu trebuie să te opreşti în locuri unde se află 
îngrămădite multe metale sau obiecte în legătură 
cu metale, cum ar fi maşini de gătit, sobe, grilaje 
etc. (n.a.). 

265 


paratrăsnete, pricepi? Pune-ţi coiful de 
pompier, Mortimer; are mult metal. 

M-am dus şi mi l-am pus — era un obiect 
care mă apăsa şi mă vătăma al dracului, 
de loc îmbietor la purtat pe-o noapte 
apăsătoare, într-o odaie cu zăpuşeală. 
Pînă şi cămaşa de noapte mi se părea un 
veşmiînt de prisos. 

— Mortimer, cred că ar trebui să-ţi aperi 
mijlocul. Nu vrei să-ţi încingi sabia de 
miliţian, te rog? 

I-am făcut pe plac. 

— Acum, Mortimer, ar trebui în vreun 
fel să-ţi aperi şi picioarele. Pune-ţi, te rog, 
pintenii. 

Mi i-am pus în tăcere, ţinîndu-mă să nu 
răbufnesc. 

— Mortimer, uite ce mai scrie: Das 
Gewitterlâuten ist sehr gefährlich, weil 
die Glocke selbst, sowie der durch das 
Läuten veranlasste Luftgang und die 
Höhe des Thurmes den Blitz anziehen 
könnten”t. Mortimer, asta înseamnă că-i 
primejdios să nu tragi clopotele bisericii 
pe vreme de furtună? 

— Da, cam aşa, dacă e participiul trecut 
al cazului nominativ singular. Da, cam 
aşa, dacă e participiul trecut al cazului 
nominativ singular. Da, mi se pare că e 
chiar aşa. Da. Cred că înseamnă că din 
pricina înălţimii clopotniţei şi din lipsă de 
Lufizug, ar fi foarte primejdios (sehr 
gefährlich) să nu tragi clopotele pe vreme 
de furtună; ba, mai mult încă, nu vezi, 
însăşi topica... 

— Lasă asta, Mortimer; nu pierde 


1 Acest mod de semnalizare este foarte periculos, 
deoarece însuşi clopotul, precum şi curentul de 
aer produs de bătaia lui, ca şi înălţimea turnului, 
ar putea să atragă fulgerul (n.a.). 

266 


bunătate de vreme cu farafasticurile tale. 
Ia clopotul cel mare din sufragerie şi aşa 
vom fi aproape în siguranţă. Ah, Doamne, 
acum cred că vom fi, în sfîrşit, salvaţi! 

Mica noastră vilă este aşezată pe 
creasta cea mai înaltă a unui şir de coline, 
care domină o vale. In vecinătate se află 
cîteva ferme şi cea mai apropiată este la 
vreo trei-patru sute de paşi. 

După ce  cocoţat pe un scaun 
bălăngănisem preţ de vreo şapte-opt 
minute din clopotul acela înfiorător, aud 
deodată un trosnet îngrozitor la obloane şi 
văd cum cineva viră pe fereastră o 
lanternă puternică şi se răsteşte cu glas 
dogit: 

— Ce Dumnezeu se petrece aici? 

Fereastra era înţesată cu capete de 
oameni, iar capetele erau numai ochi care 
se holbau aiuriţi la cămaşa-mi de noapte şi 
la echipamentul meu de război. 

Am azvirlit clopotul, am sărit jos de pe 
scaun, ruşinat, căutînd să mă explic: 

— Nu se petrece nimic rău, prieteni — 
numai cîteva belele pricinuite de furtună. 
Încercam să ţin la distanţă trăsnetul. 

— Furtună? Trăsnet? Ce-i cu dumneata, 
domnule Mc, Williams? i-ai pierdut 
minţile? E-o noapte minunată, înstelată, n- 
a fost nici urmă de furtună. 

M-am uitat afară şi am fost atît de uluit, 
încît mi-am pierdut graiul o bucată de 
vreme. După care am zis: 

— Nu mai pricep nimic. Am văzut 
limpede  scăpărarea  fulgerelor printre 
perdele şi obloane şi-am auzit cum 
trăsnea. 

Unul după altul, oamenii aceia se 
întinseră la pămînt ca să ridă în voie şi doi 
dintre ei muriră. Unul din supraviețuitori 


267 


remarcă: 

— Păcat că nu v-a dat prin cap să 
deschideţi obloanele şi să vă uitaţi spre 
colina de acolo. Ce-aţi auzit n-a fost tunet; 
ce-aţi văzut nu erau decit artificii. Ştiţi, 
telegraful a adus nişte veşti tocmai la 
miezul nopții; Garfield a fost ales 
preşedinte — asta-i toată socoteala! 

— Da, domnule Twain, cum spuneam la 
început (zise domnul McWilliams) oamenii 
au atitea reguli care-i apără de trăsnet, şi 
aşa de straşnice, încît cel mai de neînțeles 
lucru din lume pentru mine este cum de 
mai izbuteşte cineva să fie trăsnit. 

Şi zicînd acestea îşi luă plasa de voiaj şi 
umbrela; apoi coborî. Trenul ajunsese în 
oraşul său... 


268 


ORDONANȚIA NEAGRA A 
GENERALULUI 
WASHINGTON 


— Schiţă biografică — 


Partea senzaționala a vieții acestui 
celebru om de culoare începe propriu-zis 
o dată cu moartea lui, sau mai bine zis: 
trăsăturile marcante ale biografiei sale 
încep din ziua primei sale morţi... Pîna în 
clipa aceea, se auzise prea puţin de el, dar 
de-atunci încoace s-a auzit mereu; s-a 
auzit necontenit de el, la intervale 
matematic statornicite. Cariera i-a fost cît 
se poate de remarcabilă şi m-am gîndit că 
istoricul ei ar constitui o prețioasă 
contribuţie la biografiile literaturii 
noastre. De aceea, am strîns cu grijă 
materialele pentru o asemenea lucrare — 
din izvoare autentice — şi le înfăţişez aici 
publicului. Am înlăturat în mod riguros 
din aceste pagini tot ceea ce avea un 
caracter  îndoielnic, cu scopul de a 
introduce lucrarea mea în şcoli, pentru 
instruirea tineretului patriei mele. 

Numele faimoasei ordonanţe a 
generalului Washington! a fost George. 


1 George Washington (1732—1799) a condus 

trupele revoluţionare americane în războiul pentru 

independenţă (1775—1783) şi a fost apoi ales 
269 


După ce şi-a slujit cu devotament ilustrul 
stăpin, vreme de o jumătate de veac, 
bucurîndu-se în tot cursul îndelungatului 
stagiu de înalta sa stimă şi încredere, şi-a 
făcut în cele din urmă şi dureroasa datorie 
de a-şi însoţi prea iubitul stăpîn spre locul 
de  paşnică odihnă,  conducîndu-l la 
mormîntul de pe malul Potomacului. Zece 
ani mai tîrziu — în 1809 — încărcat de ani 
şi onoruri, a murit la rîndul lui, plins de 
toţi cei care-l cunoşteau. lată cum 
relatează evenimentul o foaie a vremii. 
Boston Gazette: 


„George, ordonanța favorită a regretatului 
George Washington a murit la Richmond, Virginia, 
joia trecută, la frumoasa vîrstă de nouăzeci şi cinci 
de ani. Facultăţile mintale îi rămăseseră neştirbite 
şi memoria nu l-a părăsit decît cu cîteva minute 
înaintea decesului. El a fost de faţă la a doua 
instalare în funcţia de preşedinte a lui Washington 
şi de asemeni la înmormîntarea lui şi îşi amintea 
desluşit toate episoadele mai de seamă, legate de 
aceste însemnate împrejurări” 


De atunci încoace nu am mai auzit cîtuşi 
de puțin de ordonanța favorită a 
generalului Washington, pînă în luna mai 
1825, dată la care ordonanța a murit din 
nou. Un ziar din Philadelphia vorbeşte 
astfel despre tristul eveniment: 


„La Macon, Georgia, săptămîna trecută, un om 
de culoare numit George, care fusese ordonanța 
favorită a generalului Washington, a murit la 
înaintata vîrstă de nouăzeci şi cinci de ani. Pînă cu 
cîteva ceasuri înainte de moartea sa, el a fost în 
deplina stăpînire a tuturor facultăţilor şi îşi putea 


preşedinte al S.U.A. în 1789. La expirarea 
mandatului a fost reales pe o perioadă de patru ani 
(n.t.) 

270 


aminti desluşit de cea de a doua intrare în funcţie 
a lui Washington, de moartea şi îngroparea lui, de 
predarea lui Cornwalis, de bătălia de la Trenton, 
de suferinţele şi încercările grele de la Valley 
Forge, etc. Decedatul a fost condus la groapă de 
întreaga populaţie din Macon.” 


La 4 iulie 1830 şi de asemeni în 1834 şi 
1836, eroul acestei schiţe a fost elogiat cu 
mare pompă de la tribună de către un 
orator al zilei, iar în noiembrie 1840 omul 
a murit iarăşi; Republicanul din St. Louis, 
cu data de 25 noiembrie 1840, grăieşte 
precum urmează: 


271 


ALTĂ RELICVĂ A REVOLUŢIEI S-A DUS DINTRE 
NOI 


„George, odinioară ordonanța favorită a 
generalului Washing-ton, a murit ieri în casa 
domnului John Leavenworth, din oraşul nostru, la 
venerabila vîrstă de nouăzeci şi cinci de ani. A fost 
în deplina stăpînire a facultăţilor sale mintale pînă 
în ceasul morţii şi îşi amintea limpede de prima şi 
cea de-a doua instalare în funcţie, precum şi de 
moartea preşedintelui Washington, de predarea lui 
Cornwallis, de bătăliile de la Trenton şi 
Monmouth, de suferinţele îndurate de către 
armata patrioţilor la Valley Forge, de proclamația 
Declaraţiei de Independenţă, de discursul lui 
Patrick Henry în Adunarea Delegaţilor din Virginia 
şi avea multe alte străvechi amintiri de un deosebit 
interes. Puţini albi au murit atît de regretaţi ca 
acest bătrîn negru. Înmormîntarea s-a bucurat de- 
o foarte largă participare.” 


În următorii zece sau unsprezece ani, 
eroul acestei schiţe biografice a apărut, la 
intervale diferite, la mai multe sărbătoriri 
ale zilei de 4 iulie, în diferite părţi ale 
Uniunii şi a fost arătat publicului şi 
omagiat de la tribunele oratorilor, cu un 
succes măgulitor. În toamna anului 1855, 
el a murit iarăşi. lată ce relatează ziarele 
din California despre această împrejurare: 


ÎNCĂ UN BĂTRÎN EROU S-A STINS DIN VIAŢĂ 


„La Dutch Flat, a murit la 7 martie, George 
(fosta ordonanță particulară a generalului 
Washington), la vîrsta respectabilă de nouăzeci şi 
cinci de ani. Memoria sa, care nu l-a trădat pînă în 
ultima clipă, a fost o minunată visterie de amintiri 


212 


preţioase. El îşi amintea desluşit de prima şi cea 
de-a doua intrare în funcţie, precum şi de moartea 
preşedintelui Washington, de predarea lui 
Cornwallis, de bătăliile de la Trenton, Monmouth 
şi Bunker Hill, de proclamarea Declaraţiei de 
Independenţă şi de înfringerea lui Braddock. 
George era foarte respectat în Dutch Flat şi se 
socoteşte că la înmormîntare au fost prezenţi zece 
mii de oameni.” 


273 


Ultima dată, eroul acestei schițe 
biografice a murit în iunie 1869 şi, pînă la 
proba contrarie, este drept să 
presupunem că, de astă dată, a murit de-a 
binelea. Ziarele din Michighan relatează 
astfel tristul eveniment: 


ALTĂ IUBITĂ RELICVĂ A REVOLUŢIEI A PIERIT 


„Negrul George, odinioară ordonanța favorită a 
generalului Washington, a murit la Detroit, 
săptămînă trecută, la vîrsta patriarhală de 
nouăzeci şi cinci de ani. Pînă în clipa morţii, 
mintea i-a fost netulburată şi el îşi putea aminti 
limpede de prima şi cea de-a doua intrare în 
funcţie, precum şi de moartea lui Washington, de 
predarea lui Cornwallis, de bătăliile de la Trenton 
şi Monmouth şi Bunker Hill, de proclamarea 
Declaraţiei de Independenţă, de înfringerea lui 
Braddock, de aruncarea în Ocean a ceaiului, în 
portul Boston, şi de debarcarea Pelerinilor. A 
murit foarte respectat şi a fost urmat la mormînt 
de o nesfîrşită mare de oameni.” 


Bătrînul şi credinciosul slujitor s-a dus! 
N-o să-l mai vedem niciodată, doar dacă 
nu învie din nou. S-a încheiat lunga şi 
splendida sa carieră de decese, 
deocamdată, şi doarme în pace — cum 
dorm numai cei care şi-au meritat deplin 
odihna. A fost un om remarcabil din toate 
punctele de vedere. Pentru virsta lui, s-a 
menţinut mai bine decît oricare altă 
celebritate, care a figurat în istorie şi cu 
cît a îmbătrînit, cu atît i-a sporit memoria. 
Dacă mai trăieşte pînă la o viitoare 
moarte, îşi va aminti limpede şi de desco- 
perirea Arnericii. 


274 


Acest résumé’ de mai sus al biografiei 
sale îl socotesc exact, în linii mari, deşi se 
poate ca eroul meu să mai fi murit o dată 
sau de două ori prin cine ştie ce locuri 
obscure, unde evenimentul a scăpat 
ziariştilor şi nu a mai căpătat notorietate. 
În toate notițele despre moartea sa, pe 
care le-am citat, găsesc o greşeală care 
socot că s-ar cuveni să fie corectată. In 
aceste relatări, el a murit în acelaşi fel şi 
la aceeaşi vîrstă de nouăzeci şi cinci de 
ani. Aşa ceva nu se poate să se fi 
întîmplat. Ar fi putut muri o dată sau 
poate cei mult de două ori, însă n-ar fi 
putut-o ţine aşa cu virsta la nesfirşit. Hai 
să admitem că prima dată, cînd a murit, 
avea nouăzeci şi cinci de ani; înseamnă că 
în 1864, cînd a murit ultima oară, era în 
virată de o sută cincizeci şi unu de ani. 
Dar virsta lui nu a ţinut pasul cu 
amintirile. Cînd a murit ultima dată, îşi 
amintea desluşit de debarcarea 
Pelerinilor, care s-a petrecut în 1620. 
Trebuie să fi avut vreo douăzeci de ani, 
cînd a fost martor la acest eveniment; de 
aceea putem susţine cu siguranţă că 
ordonanța generalului George Washington 
era cam pe aproape de două sute şaizeci 
sau şaptezeci de ani, cînd, în cele din 
urmă, a părăsit viaţa aceasta pămînteană. 

Aşteptind un termen de ajuns de 
îndelungat, ca să văd dacă eroul acestei 
schite a plecat dintre noi în chip demn de 
încredere şi irevocabil, îi public acum 
biografia, cu toată convingerea în adevăr 
şi o ofer respectuos naţiunii îndoliate. 

P.S. — Văd în ziare că acest infam 
şarlatan bătrin a murit iarăşi, acum în 
Arkansas. Adică e a şasea oară cînd se 


1 În original, în limba franceză (n.t.). 
275 


află că a murit şi de fiecare dată în alt loc. 
Moartea ordonanţei lui Washington a 
încetat de a mai fi o noutate; farmecul ei a 
pierit; lumea s-a săturat de ea; să-i punem 
capăt o dată pentru totdeauna. Acest 
negru bine intenţionat, însă rău îndrumat, 
a pus pînă acum şase comunităţi diferite 
la cheltuială, ca să-l îngroape cu pompă, şi 
a înşelat zeci de mii de oameni, făcîndu-i 
să-l conducă la groapă cu iluzia că li se 
acordă o aleasă şi deosebită onoare. Să-l 
lăsăm acum să rămînă îngropat de-a 
binelea; şi fie ca ziarul care, în viitor, va 
vesti lumii întregi că a murit ordonanța 
neagră a generalului Washington, 
favoritul său, să sufere cea mai drastică 
mustrare. 


276 


O CONVORBIRE TELEFONICĂ 


Socotesc că o convorbire telefonică — 
atunci cînd nu faci altceva decît să stai, 
fără să iei parte la discuţie — este una din 
cele mai impresionante curiozităţi ale 
vieţii noastre moderne. Ieri, în timp ce 
scriam un profund articol asupra unui 
sublim subiect filozofic, am ascultat, 
vrind-nevrind, chiar în odaia mea, o 
asemenea conversaţie. Remarc că 
totdeauna se scrie cei mai bine cînd 
cineva vorbeşte la telefon în preajma ta. 
Ei bine, povestea a început cam aşa. Un 
membru al obştei noastre a intrat şi mi-a 
cerut să pun casa noastră în legătură cu 
locuinţa lui Mr. Bagley, de la celălalt 
capăt al oraşului. Am observat în multe 
case că sexul slab se fereşte de obicei să 
cheme singur oficiul central. Nu ştiu de 
ce, dar aşa procedează femeile. Astfel că 
am chemat eu centrala, după care a urmat 
această discuţie: 

Centrala (morăcănoasă): Alo! 

Eu: Oficiul central? 

Centrala: Sigur că da. Ce poftiţi? 


211 


Eu: Vreţi să-mi daţi legătura cu casa 
Bagley, vă rog? 

Centrala: S-a făcut. Staţi cu urechea 
lipită de receptor. 

Pe urmă aud un „fiş-ţic-pîr-scîrţ-fiş”, 
apoi un oribil „scrişnet” de dinţi şi, în cele 
din urmă, un glas femenin, care ciripeşte: 

— Da-a? (Cu inflexiuni tot mai înalte.) 
Doriţi să vorbiţi cu mine? 

Fără a răspunde am înmînat solicitantei 
receptorul şi m-am retras. Astfel, am fost 
martorul celei mai năstruşnice dintre 
toate drăcoveniile de pe lumea asta — o 
conversaţie din care nu poţi auzi decit o 
parte. Auzi cum se pun întrebările, dar n- 
auzi răspunsul. Auzi cum se fac invitaţii — 
dar n-auzi nici o mulţumire în schimbul 
lor. Ai pauze, în care se ascută într-o 
tăcere de moarte, urmate de exclamaţii 
aparent lipsite de importanţă şi 
nejustificate — de mirare bucuroasă, de 
mîhnire sau nedumerire. Pentru tine, 
convorbirea nu are nici cap, nici coadă, 
fiindcă nu auzi nimic din ce spune 
persoana de la celălalt capăt al firului. Ei, 
şi-am avut parte de următoarea 
remarcabilă serie de observaţii, toate 
rostite de-un singur glas şi toate ţipate — 
fiindcă niciodată nu poţi convinge sexul 
slab să vorbească mai domol la telefon: 

— Da? Cum aşa, cum de s-a-ntîmplat? 

Pauză. 

— Ce-ai spus? 

Pauză. 

— A, nu, nu cred că era. 

Pauză. 

— Nu! A, nu, n-am vrut să spun asta. 
Voiam să spun, pune-l în oală cînd mai 
fierbe încă — sau chiar înainte de dă în 
clocot. 


278 


Pauză. 

— Ce? 

Pauză. 

— L-am întors cu o cusătură pe 
marginea reverului. 

Pauză. 

— Da, şi mie-mi place aşa; dar cred că-i 
mai bine s-o garniseşti cu dantelă de 
Valenciennes sau cu crâpe. Îi dă un aer 
atît de nostim şi atrage atenţia. 

Pauză. 


279 


— E în Deuteronom, versetul al 
patruzeci şi nouălea, şaizeci şi patru pînă 
la nouăzeci şi şapte inclusiv. Cred că s-ar 
cuveni să-l citim adesea cu toţii. 

Pauză. 

— Poate că da, de-obicei folosesc o 
spelcă. 

Pauză. 

— Ce-ai spus? (Aparte.) Copii, staţi 
cuminţi! 

Pauză. 

— A! Re bemol! Doamne sfinte, credeam 
că ai spus rasol. 

Pauză. 

— De cînd? 

Pauză. 

— Cum aşa, n-am auzit niciodată de 
asemenea lucru. 

Pauză. 

— Mă uluieşti! Mi se pare cu desăvirşire 
imposibil! 

Pauză. 

— Cine-a făcut-o? 

Pauză. 

— Doamne, Dumnezeule! 

Pauză. 

— Bine, dar unde-o să mai ajungă lumea 
asta? Era chiar în biserică? 

Pauză. 

— Era acolo şi mama ei? 

Pauză. 

— Vai, doamnă Bagley, eu aş fi murit de 
ruşine! Şi dînşii ce-au făcut? 

Pauză mai lungă. 

— Nu pot fi cu totul sigură, fiindcă n-am 
la mine notele; dar cred că vine cam asa: 
te roli-lol-lol-lol-loli-lol-lol, O-toli-lol-lol-lol- 
li-li-li-ti-ti-ti — ştii... 

Pauză. 

— Da, cred că-i foarte duios, foarte 


280 


solemn şi impresionant, dacă îţi iese bine 
andantino şi pianissimo. 

Pauză. 

— Ah, picături pentru gingii, picături 
pentru gingii! Dar eu nu-i las niciodată să 
mănînce candel vărgat. Şi fireşte, nici nu 
pot să mănînce pînă ce nu le ies dinţii. In 
orice caz. 

Pauză. 

— Cum? 

Pauză. 

— A, nicidecum, spune mai departe. Stă 
aici şi scrie, pe el nu-l deranjează. 

Pauză. 

— Foarte bine, am să vin dacă pot. 
(Aparte.) Vai de mine, cum îţi mai oboseşti 
braţul, cînd ţii ridicat atîta vreme obiectul 
ăsta! Aş vrea ca femeea asta să... 

Pauză. 

— A, nu, nici gînd; mie-mi place să stau 
de vorbă, dar mi-e teamă că te rețin de la 
treburi. 

Pauză. 

— Musafiri? 

Pauză. 

— Nu, nu punem niciodată unt pe ei. 

Pauză. 

— Da, asta-i o reţetă foarte bună, dar 
toate cărţile de bucate spun că sînt foarte 
nesănătoase, cînd le-a trecut sezonul. Şi 
lui nu-i plac, în orice caz — mai ales 
conservate. 

Pauză. 

— A, cred că ai plătit prea scump: 
niciodată n-am dat mai mult de cincizeci 
de cenți legătura. 

Pauză. 

— Trebuie să te duci? Bine, la revedere. 

Pauză. 

— Da, aşa cred. La revedere. 


281 


Pauză. 

— La patru atunci — am să fiu gata. La 
revedere. 

Pauză. 

— Îţi mulțumesc foarte mult. La 
revedere. 

Pauză. 

— A, nicidecum! Tot aşa de proaspeţi. 
Care? A, sînt bucuroasă că te-aud spunînd 
asta. La revedere. 

Atîrnă receptorul în furcă şi zice: „Hm, 
tare te mai doare braţul cînd ţii 
receptorul”. 

Un bărbat rosteşte un singur şi scurt 
„La revedere”, şi cu asta a terminat. Dar 
cu sexul slab nu-i aşa. O spun spre lauda 
lui; femeile nu pot suferi brutalitatea. 


POEZII POSI-MORIEM: 


În Philadelphia există o tradiţie pe care 
n-ar strica să o vedem adoptată în 


1 Lucrare scrisă în 1870 (n.a.) 
282 


întreaga ţară. Este aceea de a atîrna în 
coada anunţurilor mortuare două-trei 
strofe de poezie alinătoare. 

Oricine are obiceiul de a citi cotidianul 
Răbojul public din Philadelphia trebuie să 
fie adesea mişcat de aceste plingăreţe 
tribute aduse vrednicilor răposaţi. La 
Philadelphia, moartea unui copil 
constituie o împrejurare urmată tot atit de 
sigur de o înmormîntare ca şi de 
tradiționala poezie de alinare din Răbojul 
public. În oraşul acesta, moartea îşi 
pierde jumătate din spaima ce o trezeşte 
de obicei, fiindcă vestea prezenţei sale 
soseşte travestită în duioasa hlamidă a 
versului. De pildă, într-unui din ultimele 
numere din Răbojul, am găsit următoarele 
(din care schimb doar numele): 


DECESE 


Hawke — La 17 octombrie Clara, fiica lui Efraim 
şi Laurei Hawke, în vîrsta de 21 luni şi 2 zile. 

Nu mai aud strigăt voios, 
Nu văd rizînd prunc jucăuş, 
Mînuţe după gît nu sînt, 
Nici pe genunchi vreun picioruş. 
Buzele-i nu-mi dau sărutări, 
Pecetluite-s pe vecie. 
O, Doamne Sfinte, cui s-o dau 
Pe Clara, altui decît Ţie? 


Un copil astfel jeluit nu poate muri cu 
totul nemulţumit. Din ziarul cu aceeaşi 
dată, extragem următoarele, schimbînd 
doar numele ca mai sus: 


Becket — Duminică dimineaţa, la 19 crt. John P., 
pruncul lui George şi al Juliei Becket, în vîrstă 
de un an; 6 luni şi 15 zile. 


283 


Nu mai aud strigăt voios, 

Nu văd rizînd prunc jucăuş, 
Mînuţe după git nu sînt, 

Nici pe genunchi vreun picioruş. 
Buzele-i nu-mi dau sărutări, 
Pecetluite-s pe vecie. 

O, Doamne Sfinte, cui să-l dau 
Pe Johnnie, altui decît Tie? 


Asemănarea dintre emoţiile produse 
acestor suflete îndoliate, în cele două 
exemple, este vădită. Aşijderea, ciudata 
asemănare dintre gindurile pe care le-au 
avut  respectivii şi surprinzătoarea 
coincidenţă a limbajului folosit pentru 
exprimarea acestor gînduri. 

În acelaşi ziar, cu aceeaşi dată, găsim 
următoarele, schimbînd doar numele ca şi 
pînă acum: 


Wagner — la 10 crt. Ferguson F., fiul lui William 
E. 
şi al Martei Tereza Wagner, în vîrstă de 4 
săptămîni 
şi o zi. 


Nu mai aud strigăt voios, 
Nu văd rizînd prunc jucăuş, 


284 


Mînuţe după git nu sînt, 

Nici pe genunchi vreun picioruş. 
Buzele nu-mi dau sărutări, 
Pecetluite-s pe vecie. 

O, Doamne Sfinte, cui să-l dau 
Pe Ferguson, altui decît Ție? 


Este nimicitoare puternica înriurire ce o 
are asupra cuiva respectarea unui gind 
eminamente poetic. Cînd luăm Răbojul şi 
citim poezia despre micuța Clara, simţim 
o mîhnire de nespus. Cînd privirile ne 
alunecă mai în josul coloanei şi citim 
poezia despre micuțul Johnnie, sufletul ni 
se întristează cu un patos sporit şi 
încercăm 9) suferinţă palpabilă. 
Aruncîndu-ne ochii şi mai în josul coloanei 
şi citind poezia închinată  micuţului 
Ferguson — cuvîntul tortură sugerează 
doar vag chinul care ne sfişie. 

În Răbojul public, acelaşi număr la care 
ne-am referit mai sus, găsim următoarele 
(modificînd numele, ca de obicei): 


Welch — la 5 crt., Mary C. Welch, soţia 
lui William B. Welch şi fiica lui George 
şi a Caterinei W. Mark land, în al 29-lea 
an al vieţii sale. 
O mamă scumpă, drăgăstoasă, 
Ne-a părăsit, pe toţi ne lasă. 
Nu plîngem, lacrimile-s în van, 
Scăpată e de chin şi-alean. 


Rămas bun soţ, copii iubiţi, 
Cu teamă Domnul să-l slujiţi. 
Să ne-ntilnim toţi sus în rai, 
Unde-i doar pace, voios trai. 


Ce poate fi mai înduioşător? Nici cea 
mai îndelung chibzuită înşiruire a unor 


285 


fapte deosebite (fireşte, fără a fi reduse la 
o simplă statistică) nu poate fi mai 
succintă ca prima strofă a rudelor 
supraviețuitoare şi nici un program, atît 
de cuprinzător şi concis de saluturi de 
despărţire, dispoziții generale post- 
mortem, etc., n-ar putea fi încadrat într-o 
altă formă decît cea pe care o foloseşte 
răposata în versurile ultimei strofe. Aceste 
spuse ne fac, pe nesimţite, mai înţelepţi, 
mai drăgăstoşi şi mai buni. Alt extras: 


Ball — în dimineaţa de 15 crt., Mary E., 
fiica 
lui John şi a Sarei P. Ball. 
Dulce-i să te legini cu speranţa 
Ca de va sosi şi al meu ceas, 
Ingeri s-or roti la căpătiiu-mi, 
Ca să-mi poarte sufletu-mi acas’. 


Următorul citat se pare că este în forma 
tradiţională a deceselor capilor de familie: 


Burns — la 20 crt., Michael Burns, în 

vîrstă de 
40 de ani. 

Prea scump părinte, m-ai lăsat 
Şi pierderea-ţi adînc simţim, 
Dar Domnu-n paza lui ne-a luat 
Cu el dureri tămăduim. 
Înmormîntarea la orele 2 punct. 


E ceva foarte simplu şi plăcut în 
următoarele versuri care la Philadelphia 
par a constitui forma obişnuită pentru a se 
anunţa decesele ofticoşilor cu un stagiu 
îndelungat. Anunţul deplînge patru cazuri 
deosebite într-un singur număr din 
Răbojul şi este trecut la rubrica 
Memoranda: 


286 


Bromley — la 29 crt., de oftică, Philip 
Bromley, 
în al 50-lea an al vîrstei sale. 
Lungi ani îndurat-a boală grea, 
Doctorii în van l-au cercetat 
Pînă cînd Domnul îl auzi cum 
jelea 
şi de dureri l-a uşurat. 


Prieten ce moartea ne-a răpit, 
N-am vrut să pleci aşa curînd; 
Adînc durerea a izbit 

În al nost’ suflet sîngerînd. 


287 


Această frumoasă creaţie nu pierde 
nimic dacă este repetată. Dimpotrivă, cu 
cît o întîlneşte cineva mai des în Răboj, cu 
atit îi pare mai măreaţă şi îi trezeşte mai 
mult respectul: 

Voi încheia cu încă un citat: 


Doble — La 4 crt. Samuel Peveril 
Worthington 
Doble, în vîrsta de 4 zile. 


Micul nostru Sammy-i dus, 
Sufletu-i firav a zburat; 
Băieţaşul scump iubit 
Doarme-acum cu morţii, sus. 
Lacrima-n ochiul părintesc 
Durerea mamii întristate, 

Pot spune doar cît greu simţesc 
Cei nevoiţi a se desparte. 


Poate fi ceva mai jalnic decît aceasta, 
fără să se mai pretindă şi alte încălcări ale 
gramaticii? Există oare ceva care ar putea 
să împace mai uşor pe decedat cu gîndul 
morţii şi să-l facă mai dispus să moară? 
Cred că nu. Puterea poeziei este fără 
margini. Într-adevăr, există în anumite 
poezii un element în stare să prefacă pînă 
şi suferinţa fizică şi moartea în lucruri 
uşor de aşteptat şi de trăit. 

Acest element este prezent şi în stadiul 
actual de dezvoltare al poeziei mortuare 
din Philadelphia. 

Tradiţia asupra căreia ne-am oprit în 
această expunere s-ar cuveni să fie 
adoptată în toate oraşele ţării. 

Se zice că o dată, la moartea unui om cu 
totul neînsemnat, reverendul I. K. Becher 
a fost rugat să ţină predica de 
îngropăciune — fiind un om care nu poate 
suferi să tămiieze oamenii, fie morţi, fie 


288 


vii, decît într-un limbaj simplu şi demn. Şi 
chiar atunci aminteşte numai de meritele 
pe care le-a avut sau le are, şi nicidecum 
de meritele care s-a fi cuvenit să le aibă. 
Prietenii răposatului  pregătiseră o 
înmormîntare cu mare pompă. Pesemne 
bănuiseră că nu va fi de ajuns de 


289 


lăudat cadavrul, şi de aceea puseră la 
punct cîteva îndrumări şi însemnări 
scrise, din care nu lipsea nimic din ceea 
ce putea ţese în jurul subiectului o 
imaginaţie  înfierbîntată adăugată la 
compilațiile dintr-un dicţionar 
neprescurtat. Aceste notițe fură înmînate 
pastorului, tocmai cînd se urcă în amvon. 
Fuseseră scrise doar cu intenţia de a sluji 
drept sugestii, astfel că prietenii fură 
copleşiţi de consternare cînd pastorul 
apăru în amvon şi se porni a ceti cu glas 
tare curiosul talmeş-balmeş, alcătuit cu o 
amănunţime înfiorătoare. Iar jalea li se 
mări şi-i cuprinse de-a binelea, cînd la 
sfîrşit pastorul se opri, cercetă gînditor 
mulţimea şi zise apoi cu glas 
impresionant: 

— Omul care ar voi să adauge ceva la 
toate acestea ar fi un nătîng. Fraţilor, să 
ne rugăm! 

Şi cu acelaşi strict respect faţă de 
adevăr, se poate spune că tot un nătîng ar 
fi acela care ar vrea să adauge ceva 
neîntrecutului poem funerar, ce urmează. 
Este atîta candoare, atita neprihănire, 
atita încîntare — o seninătate atît de 
nepămînteană şi mulţumită de sine — în 
aceste „lături” literare fără pereche, încît 
trebuie să fii de piatră ca să le poţi citi, 
fără ca o undă de extaz dulceag să nu ţi se 
strecoare prin şira spinării, făcînd să-ţi 
tremure măduva. Nu-i nevoie să mai 
precizez că poemul este autentic şi sincer, 
căci dovezile îi stau pe faţă. Un scrib 
ingenios l-ar putea imita, la rîndul lui, dar 
nu Shakespeare. Shakespeare în persoană 
n-ar fi în stare să-l imite. Merită a fi 
subliniat că redactorul ziarului rural care 
l-a publicat nu a ştiut că era o comoară, 


290 


nu a bănuit că-i cel mai desăvirşit 
exemplar din speta sa, cu care se pot făli 
depozitele şi muzeele de literatură. 
Redactorul nu a îndrăznit să-l refuze pe 
temutul poet — căci un asemenea poet 
trebuie să fi adus cu o stafie — ci s-a 
resemnat să-l vîre într-un colţ al ziarului, 
unde i-a venit mai la îndemînă. Pesemne 
chiar că i-a fost ruşine şi a adăugat 
deasupra versurilor această menţiune, 
plină de dezgust: „Publicate la cerere”, 
sperînd astfel că abonaţii săi vor trece 
peste poem şi nu se vor simţi ispitiţi să-l 
citească. 


291 


(Publicate la cerere.) 


VERSURI 


Compuse la moartea copiilor lui Samuel şi 
ai Caterinei 
Balknap de către M. A. Glaze 


Vecini, prieteni, v-apropiaţi 
Şi-ascultaţi ce am de spus; 

Şi pruncii mici să nu-i uitaţi, 
Cînd sînt micuţi şi-apoi s-au dus. 


Ci vă gîndiţi la trista soartă 

Ce s-a-ntimplat în '63; 

Patru copii într-o casă au ars — 
Gîndiţi la ce-au pătimit ei. 


Mama lor de-acas'a plecat, 
Şi i-a lăsat singuri să stea; 
A ars casa din temelii, 
Pînă s-a-ntors acasă ea. 


Jalnicul strigăt îl aud 
Vecinii, şi alarm-au dat. 
Dar, vai! la ei pîn' s-a ajuns, 
În rai sufletele-au zburat. 


Tatăl lor, el, dus în război 
Era, în luptă fu ucis; 

Că pe pămînt nu-i va mai găsi, 
Nu s-a gîndit el nici în vis. 


Vecinii au spus soţiei-ades: 
Copiii-acolo nu-i lăsa, 
Decît cînd ai pe cineva 

Ce de micuţi grijă-or purta. 


Cel vîrstnic n-avea şase ani, 
Cel mic doar unsprezece luni, 
Dar des ea singuri i-a lăsat, 


292 


Cum mi-au spus nişte vecini 
buni. 

Cum poate locul îndura, 

Să-l vază, unde i-a lăsat, 

Atât de des, cînd nu avea 

De micuţi, grijă nimenea. 


Vai, cum poate locul privi 

Unde zac arsele oscioare, 

Cum poate glasul auzi: 

Domnul din mila-i ne-a luat sus. 


Se roagă-acolo, în genunchi 
Lui Dumnezeu cere iertare, 
Să poată duce altă viaţă 

Cît va fi în viaţă trăitoare. 


Al ei soţ şi copiii ei, 

Domnul i-a luat din griji şi nevoi, 
De şi-o îndrepta purtările-i, 

Să ajungă şi ea apoi, 


Şi cînd va fi preasfinta voie, 
A Domnului, ea pregătită 
Să fie — Domnul, prieteni, în 
pace să-i 
primeasc 


ă. 
Să lase această lume de ispită. 


293 


POVESTEA COMIS- 
VOIAJORULUI 


Sărman străin cu ochii trişti! În purtarea 
lui sinceră, în privirea lui obosită, în 
hainele lui ponosite — care fuseseră odată 
bune — era ceva care aproape că ajungea 
pînă la grăuntele de milă, mic cît bobul de 
muştar ce mai rămiînea, îndepărtat şi 
singuratic, în nemărginita pustietate a 
inimii mele. Acoasta cu toate că 
observasem la subsuoara lui o mapă şi îmi 
zisesem: „la seama, pronia cerească l-a 
predat pe slujitorul ei în mîinile altui 
comis-voiajor”. 

Ei, ştiţi cum e! Oamenii aceştia îţi 
stîrnesc întot-deauna interesul. Pînă să-mi 
dau bine seama cum s-a întîmplat, agentul 
îmi şi turnă povestea lui şi eram numai 
ochi şi urechi, de atîta atenţie şi simpatie. 
Îmi zise ceva care venea cam aşa: 

— Părinţii mei au murit, vai, cînd eram 
un copilaş fără păcate. Unchiul meu, 
Ithuriel, a prins drag de mine şi m-a 
crescut ca pe copilul său. Singura mea 
rudă în lumea asta largă, dar ce bun, 
bogat şi darnic! M-a crescut în poalele 

294 


luxului. N-am cunoscut nici o nevoie pe 
care banii să n-o poată împlini. 

La vremea cuvenită, mi-am sfîrșit 
studiile şi am plecat cu doi servitori — 
majordomul şi vaietul meu — într-o 
călătorie în ţări străine. Patru ani de zile 
am zburat de colo pînă colo, pe aripa 
nepăsării, în mijlocul grădinilor minunate 
ale unui țărm îndepărtat — dacă îngăduiţi 
această întorsătură de frază unui om, a 
cărui limbă a fost mereu aplecată spre 
poezie. Într-adevăr, numai astfel vă pot 
vorbi cu încredere, ca unui om din aceeaşi 
plămadă; văd din ochii dumneavoastră că 
sînteţi dăruit, dragul meu domn, cu focul 
sacru. Aflaţi că în ţările acelea îndepărtate 
m-am desfătat cu hrana ambroziană, care 
fructifică sufletul, mintea, inima. Dar din 
toate, ceea ce atrăgea mai mult înnăscutul 
meu gust estetic era obiceiul — atît de 
răspîndit acolo printre bogătaşi — de a 
face colecții de  rarităţi frumoase şi 
costisitoare, acele gingaşe objets de vertu, 
şi de aceea, într-un ceas rău, am încercat 
să-l ridic pe unchiul meu Ithuriel pînă la 
nivelul la care  îndrăgeşti asemenea 
îndeletniciri alese. 

l-am scris şi i-am spus despre vasta 
colecţie de scoici a unui gentleman; 
despre nobila colecţie de pipe din spumă 
de mare a altuia; despre înălţătoarea şi 
rafinata colecţie de autografe 
indescifrabile a unui al treilea; despre 
nepreţuita colecţie de porţelanuri vechi a 
cutăruia; despre încîntătoarea colecţie de 
mărci a încă unuia şi aşa mai departe şi 
tot aşa. În curînd, scrisorile mele au dat 
roade. Unchiul meu începu să caute să 
colecţioneze ceva. Poate ştiţi, din 
întîmplare, cu cîtă repeziciune se 


295 


formează un asemenea gust. Mania lui 
deveni curind o febră cumplită, deşi eu 
încă nu aflasem nimic. Începu să-şi 
neglijeze importantele sale afaceri cu 
carne de porc; nu trecu mult şi se retrase 
cu totul din afaceri, prefăcînd o trindăvie 
elegantă într-o goană turbată după 
ciudăţenii. Averea îi era uriaşă şi unchiul 
meu nu şi-o cruţă. Mai întîi, îşi încercă 
norocul cu tălăngile de vaci. Făcu o 
colecţie, care umplea cinci saloane 
spaţioase, cuprinzîind toate speţele de 
tălăngi născocite vreodată — afară de 
una. Acest exemplar — unul străvechi şi 
singurul existent din soiul lui — se afla în 
posesia altui colecţionar. Unchiul meu 
oferi sume enorme pentru clopot, însă 
gentlemanul nu voi să-l vîndă. Sigur că vă 
daţi seama ce trebuia să urmeze în mod 
inevitabil. Un adevărat colecţionar nu 
pune nici un preţ pe o colecţie care 


296 


nu-i completă. Inima sa mare se frînge, îşi 
vinde comoara şi îşi îndreaptă gîndurile 
spre alt cîmp de acţiune, care-i pare liber. 

Aşa a făcut şi unchiul meu. A încercat 
apoi cu cărămizile. După ce a îngrămădit 
o colecție veche şi deosebit de 
interesantă, a intervenit aceeaşi greutate; 
inima lui mare s-a frînt iar; şi-a vîndut 
idolul sufletului său unui berar, retras din 
afaceri, care poseda cărămida lipsă. Pe 
urmă, a încercat cu securi de cremene şi 
alte unelte ale oamenilor primitivi, dar a 
descoperit treptat că fabrica unde erau 
produse aproviziona şi pe alţi colecționari, 
la fel de prompt ca şi pe dînsul. A încercat 
cu inscripţii aztece şi cu balene împăiate 
— altă neizbîndă, după trudă şi cheltuieli 
de necrezut. Cînd, în cele din urmă, 
colecţia lui părea satisfăcătoare, a sosit 
din Groenlanda o balenă împăiată şi din 
regiunile Cundurango ale Americii Cen- 
trale o inscripţie aztecă — şi acestea au 
făcut ca toate specimenele anterioare să 
pară o nimica toată. Unchiu-meu s-a 
grăbit să-şi procure acele nobile 
nestemate. A pus mîna pe balena 
împăiată, însă un alt colecţionar a intrat în 
posesia inscripţiei. O veritabila inscripţie 
Cundurango — după cum poate că ştiţi — 
înseamnă o avere atit de mare, încît, o 
dată ce o capătă, colecţionarul mai curind 
s-ar despărţi de familia lui decît de ea. Aşa 
că unchiul meu îşi vîndu colecţia, văzînd 
cu tristeţe cum odoarele sale îl părăsesc 
pentru a nu se mai întoarce niciodată. 
Părul său negru precum cărbunele a albit 
într-o singură noapte. 

Acum aşteptă şi chibzui. Ştia că o nouă 
dezamăgire ar fi putut să-l ucidă. Se 
hotări ca această dată să aleagă un lucru 


297 


pe care nu-l mai colecţiona nici un alt om. 
Şi-a alcătuit planul cu grijă şi a intrat încă 
o dată în arenă — de astă dată ca să facă 
o colecţie de ecouri. 

— De ce anume? l-am întrebat eu. 

— Ecouri, domnule. Prima lui 
cumpărătură a fost un ecou din Georgia, 
care se repeta de patru ori; următoarea a 
fost unul repetat de şase ori, în 
Maverland, următoarea, unul cu 
douăsprezece repetiții, din Maine; 
următoarea, unul cu nouă repetiţii, luat 
din Kansas; următoarea, unul cu 
douăsprezece repetiţii din Tennessee, pe 
care l-a luat ieftin, ca să zicem aşa, fiindcă 
avea nevoie de reparaţii, o porţiune a 
stîncii de reflectare fiind căzută. Crezuse 
că are să-l poată repara cu cîteva mii de 
dolari şi că, sporindu-i înălţimea cu 
ajutorul zidăriei, va fi în stare a-i întrei 
capacitatea de a răsuna, dar arhitectul 
care luase asupra lui treaba aceasta nu 
mai construise pînă atunci nici un ecou, 
aşa că îl strică de tot. Inainte de a se fi 
amestecat el, ecoul acesta obişnuia să 
răspundă ca o soacră, însă acum era bun 
numai pentru un azil de surdo-muţi. Ei 
bine, după aceea a cumpărat un lot de 
mici şi ieftine ecouri duble, împrăştiate 
prin diferite state şi teritorii; le-a obţinut 
cu o reducere de douăzeci la sută, luînd 
tot stocul. După aceea, a cumpărat un 
ecou în Oregon, perfect ca un tun Gatling, 
şi pot să vă spun că l-a costat o avere. 
Poate ştiţi, domnule, că pe piaţa ecourilor 
scara preţurilor e cumulativă, ca şi scara 
caratelor la diamante; de fapt, se foloseşte 
aceeaşi terminologie. Un ecou de un 
singur carat valorează numai zece dolari 
peste valoarea pămîntului unde se află; un 


298 


ecou de două carate, adică dublu, 
valorează treizeci de dolari; un ecou de 
cincizeci de carate valorează nouă sute 
cincizeci; unul de zece carate valorează 
treisprezece mii. Ecoul din Oregon al 
unchiului meu, pe care-l botezase Ecoul 
Ripei Mari, era o piatră prețioasă de 
douăzeci şi două de carate şi costa două 
sute şaisprezece mii de dolari — pămîntul 
i l-au dat pe gratis, fiindcă se afla la patru 
sute de mile depărtare de orice aşezare 
omenească. 

Ei, şi între timp, eu mergeam pe o 
cărare presărată cu roze. Eram 
pretendentul agreat al singurei şi fer- 
mecătoarei fiice a unui conte englez, şi 
iubit la nebunie. Cînd stam alături de 
scumpa aleasă a inimii mele, pluteam în 
nori de fericire. Familia se arăta 
mulţumită, fiindcă se ştia că eram 
singurul moştenitor al unui unchi preţăluit 
la cinci milioane de dolari. Totuşi nici eu, 
nici ei nu ştiam că unchiul devenise 
colecţionar; în orice caz, nu mai mult 
decit pe o scară mică, ca pentru un 
amuzament estetic. 

Acum se  adunară norii deasupra 
capului meu in- 


299 


conştient. Fu descoperit ecoul acela divin 
— cunoscut de-atunci în lumea întreagă 
sub numele de Marele Koh-i-noor, sau 
Muntele Repetiţiilor. 

Era o nestemată de şaizeci şi cinci de 
carate. Puteai să-i spui un cuvînt şi ţi-l 
repeta cincisprezece minute în şir, pe 
vreme senină. Dar luaţi seama, în acelaşi 
timp se ivi un alt fapt: alt colecţionar de 
ecouri intrase în acţiune. Cei doi se 
repeziră să facă acea achiziţie fără de 
preţ. Proprietatea consta într-o pereche 
de mici coline cu o adîncă vale la mijloc — 
hăt, colo, prin fundul statului New York. 
Amîndoi sosiră.la faţa locului în acelaşi 
timp, fără ca vreunul să ştie că celălalt se 
afla acolo. Eco-ul nu era stăpînit în 
întregime de un singur om; o persoană pe 
nume Williamson Bolivar Jarvis stăpînea 
colina dinspre est, iar o persoană numită 
Harbis J. Bledso stăpînea colina dinspre 
vest; valea dintre ele era linia de 
despărţire între proprietăţi. Aşa că, în 
vreme ce unchiul meu cumpăra colina lui 
Jarvis cu trei milioane două sute şi optzeci 
şi cinci de mii de dolari, rivalul său 
cumpăra colina lui Bledso cu ceva mai 
mult de trei milioane. 

Acum, vă închipuiţi rezultatul firesc? 
Cea mai măreaţă colecţie de ecouri de pe 
pămînt era pe vecie incompletă, deoarece 
fiecare poseda doar jumătate din ecoul- 
rege al universului. Nici unul din colecţio- 
nari nu era mulţumit de avuţia sa, totuşi 
nici unul din ei nu voia să o vîndă celuilalt. 
Se ciorovăiră, se certară, îşi făcură zile 
fripte, iar în cele din urmă celălalt 
colecţionar — cu o răutate pe care numai 
un colecţionar o poate arăta vreodată faţă 
de un semen şi un frate — voi să reteze 


300 


pînă la pămînt propria lui colină! 

Vedeţi, odată ce tot nu putea să aibă 
ecoul, se hotărise să nu-l aibă nici celălalt. 
Voia să-şi năruie colina şi atuncea nu mai 
avea să existe locul care să dea răspuns. 
Unchiul meu i-a făcut imputări, dar omul 
i-a răspuns: „Eu stăpinesc unul din 
capetele acestui ecou; am hotărît să-l 
distrug. Vezi-ţi de capătul dumitale”. 

Unchiul meu a obţinut pe cale legală o 
interdicţie împotriva lui. Potrivnicul a 
făcut apel, combătind hotărîrea la o 
instanţă superioară. Au dus-o aşa din 
instanţă în instanţă, drept pînă la Curtea 
Supremă a Statelor Unite. Cazul a stîrnit 
mare vilvă. Doi din judecători erau de 
părere că un ecou poate fi proprietate 
personală, fiindcă este invizibil, 
impalpabil, scapă la văz şi la atingere, şi 
totuşi este achiziţionabil, poate fi vîndut şi 
în consecinţă, poate fi impus la dări; alţi 
doi judecători erau de părere că un ecou 
este proprietate funciară, fiindcă în mod 
vădit este legat de pămînt, şi nu poate fi 
purtat dintr-un loc într-altul, alt judecător 
susţinea că un ecou nu poate face obiectul 
nici unei specii de proprietate. 

Pînă la urmă s-a hotărît că ecoul este 
totuşi o proprietate; colinele sînt 
proprietate; cei doi rivali erau stăpiînii 
separați şi independenţi ai celor două 
coline, însă deținători în comun ai ecoului; 
drept care piîritul avea deplină libertate 
de-a reteza la pămînt colina sa, deoarece 
îi aparţinea numai lui, însă trebuia să dea 
bonuri în valoare de trei milioane de 
dolari ca despăgubire pentru daunele care 
ar putea rezulta pentru jumătatea de ecou 
a unchiului meu. Această hotărire oprea 
de asemenea pe unchiul meu de a folosi 


301 


fără  consimţămîntul  piîrîtului colina 
acestuia pentru a resfringe partea sa de 
ecou; trebuia să folosească doar colina lui; 
dacă partea lui de ecou nu avea să 
funcţioneze în aceste împrejurări, fireşte 
că era o situaţie tristă, dar curtea nu îi 
putea oferi nici o soluţie. Curtea opri de 
asemenea pe unchiul meu să reflecteze 
capătul de ecou al celuilalt fără consimţă- 
mîntul respectiv. Vedeţi ce rezultat 
straşnic! Nici unul nu voi a-şi da 
consimţămîntul şi astfel acest uimitor şi 
nespus de nobil ecou trebui să-şi piardă 
puterile măreţe, iar din ziua aceea 
minunata proprietate a rămas blocată şi 
de nevîndut. 

Cu o săptămînă înainte de ziua nunţii 
mele, pe cînd mai pluteam încă în nori de 
fericire şi nobilimea se aduna din 
depărtare şi din apropiere, spre a cinsti cu 
prezenţa ei cununia noastră, sosi vestea 
morţii unchiului meu, o dată cu un 
exemplar din testamentul său, prin care 
mă numea unicul său moştenitor. Se 
dusese; vai, scumpul meu binefăcător nu 
mai era printre cei vii! Gîndul îmi apasă 
inima chiar şi în această zi îndepărtată. 
Am înmînat contelui testamentul; eu nu-l 
puteam citi, fiindcă mă orbeau lacrimile. 
Contele îl citi; apoi îmi zise cu asprime: 
„Domnule, asta  numeşti dumneata 
bogăţie? Fără îndoială că aşa-i ziceţi în 
țara dumneavoastră plină de exagerări; 
domnule, eşti lăsat drept unic moştenitor 
al unei vaste colecţii de ecouri, dacă se 
poate numi colecţie un şir de lucruri 
risipite de-a lungul şi de-a latul uriaşei 
întinderi a continentului american. 
Domnule, nu numai atît — eşti înfundat 
pină peste urechi în datorii; nu există un 


302 


singur ecou în tot stocul care să nu fie 
ipotecat; domnule! nu sînt un om aspru, 
însă trebuie să văd de interesul copilei 
mele. Dacă ai fi avut măcar un ecou 
despre care să poţi spune în mod cinstit 
că este al dumitale; dacă ai fi avut măcar 
un ecou care să fie slobod de sarcini, 
astfel ca să te poţi retrage acolo cu copila 
mea şi — prin hărnicie smerită şi trudnică 
— să-l cultivați, să-l îmbunătăţiţi şi astfel 
să vă agonisiţi de pe urma lui întreţinerea, 
nu ţi-aş fi zis nu; dar nu-mi pot mărita 
copila cu un cerşetor. Lasă-i braţul, draga 
mea. Pleacă, domnule; ia-ţi ecourile 
ciuruite de ipoteci şi piei din ochii mei pe 
totdeauna!” 

Atunci, nobila mea Celestine m-a strîns 
cu braţe iubitoare la pieptu-i scăldat de 
lacrimi şi a jurat că e dornică — ba nu, 
chiar bucuroasă — să se mărite cu mine, 
chiar de nu aş avea nici un ecou pe suflet. 
Dar nu ne-a fost dat să fie aşa. Am fost 
smulşi unul dîn braţele celuilalt — ea ca 
să tînjească şi să moară într-un an de zile 
— eu ca să mă căznesc să îndur întristat şi 
singuratic, lunga călătorie a vieți, 
rugîndu-mă zi de zi, ceas de ceas, să vină 
izbăvirea care ne va uni iarăşi în scumpul 
regat, unde cei ticăloşi încetează de a se 
mai frămînta şi cei trudiţi îşi găsesc 
odihna. 

Acum, dragă domnule, dacă sînteţi atît 
de bun să vă uitaţi la aceste hărţi şi 
planuri din mapa mea, sînt sigur că vă pot 
vinde un ecou mai ieftin decît oricare altul 
din meseria mea. Poftiţi, acesta, care l-a 
costat pe unchiul meu zece mii de dolari, 
acum treizeci de 


303 


ani, este unul din cele mai dulci lucruri 
din Texas. Vi-l las la... 

— Dă-mi voie să te întrerup, i-am zis eu. 
Prietene, azi nu am avut nici o clipă de 
răgaz din partea comis- voiajorilor. Am 
cumpărat o maşină de cusut, de care nu 
aveam nevoie; am cumpărat o hartă, care- 
i greşită pînă în cele mai mici amănunte; 
am cumpărat un ceas care nu merge; am 
cumpărat o otravă contra moliilor, pe care 
moliile o preferă oricărei alte băuturi; am 
cumpărat nu ştiu cite invenţii 
nefolositoare şi acum mi-e lehamite de 
toate neroziile acestea. Nu aş lua măcar 
unul din ecourile dumitale, nici dacă mi l- 
ai da pe gratis. Nu l-aş lăsa să rămînă 
locului. Am urit întotdeauna pe oamenii 
care încearcă să-mi vindă ecouri. Vezi 
puşca asta? Acum ia-ţi frumuşel colecţia şi 
şterge-o, să nu dăm prilejul unei vărsări 
de sînge. 

El însă se mulţumi să zimbească —un 
zîmbet trist, duios — şi mai scoase cîteva 
diagrame. Cunoaşteţi perfect de bine 
rezultatul, fiindcă ştiţi că — odată ce i-aţi 
deschis uşa unui  comis-voiajor — 
nenorocirea s-a abătut asupra ta şi 
trebuie să i te supui. 

După un ceas de nesuportat, am căzut la 
învoială cu omul acela. l-am cumpărat 
două ecouri duble în stare bună şi mi-a 
mai dat de la el încă unul, care zicea că nu 
putea fi vîndut, fiindcă vorbea numai 
nemţeşte. Imi zise: „Pe vremuri era un 
poliglot desăvirşit, însă, nu ştiu cum s-a 
făcut că şi-a cam pierdut din glas”. 


304 


FAPTA BUNĂ ÎN LITERATURĂ 


Toată viaţa, începînd din copilărie, am 
avut obiceiul să citesc o anumită colecţie 
de istorioare, scrise în stilul deosebit al 
ingeniosului fabulist al lumii — şi aceasta 
de dragul învăţămintelor pe care le 
desprindeam şi a plăcerii ce mi-o 
hărăzeau. Am întotdeauna la îndemînă 
aceste istorioare şi, de cîte ori îmi judec 
cu asprime seminţia, mă întorc la ele şi 
ele îmi alungă mizantropia; de cîte ori am 
simţit că sînt egoist, murdar şi josnic m- 
am aplecat iar asupra lor şi ele mi-au 
spus ce să fac ca să-mi redobîndesc 
respectul de mine însumi. Adesea, am 
avut dorinţa ca fermecătoarele anecdote 
să nu se fi încheiat cu acele fericite 
momente culminante, ci să fi continuat cu 
plăcuta istorie a diferiților binefăcători şi 
beneficiari. Această dorinţă m-a ricîit într- 
atît încît, în cele din urmă, m-am hotărît 
să mi-o împlinesc, căutînd singur urmările 
acestor istorioare. Aşa că am purces la 
lucru şi, după multă trudă şi cercetări 


305 


plicticoase, mi-am dus misiunea la capăt. 
Voi aşterne rezultatul pe hîrtie sub ochii 
dumneavoastră, prezentîndu-vă pe rind 
fiecare  istorioară şi  continuiînd cu 
urmarea ei, aşa cum am aflat-o în urma 
investigaţiilor făcute. 


306 


PUDELUL RECUNOSCĂTOR 


Într-o zi, un doctor bun la suflet (care 
citise cărţile cuvenite), găsind un pudel 
vagabond, beteag de un picior şi, întristat 
din această pricină, l-a dus la el acasă şi 
după ce i-a pus osul la loc şi i-a bandajat 
mădularul, l-a lăsat iar liber pe micul 
proscris şi nu s-a mai gîndit de loc la 
această întîmplare. Dar nu mică i-a fost 
mirarea, cînd peste cîteva zile, într-o 
dimineaţă, deschizîind uşa, l-a găsit pe 
pudelul recunoscător aşteptind răbdător 
în faţa casei, însoţit de un alt cîine 
pribeag, accidentat la un picior. Milostivul 
doctor s-a îngrijit pe dată de nefericitul 
animal şi nu a uitat să aducă prinos 
Domnului, care în  bunătatea-i de 
necuprins şi cu mila-i nemărginită, îşi 
arătase voia de a folosi o unealtă atit de 
umilă cum era bietul pudel proscris, 
pentru a insufla etc, etc. 


URMAREA LA „PUDELUL RECUNOSCĂTOR” 


În dimineaţa următoare, binevoitorul 
doctor îi găsi pe cei doi cîini, dînd din 
coadă plini de recunoştinţă, şi aşteptînd la 
uşa lui, împreună cu alţi doi cîini betegi. 
Accidentaţii fură grabnic vindecaţi şi cele 
patru potăi îşi văzură de drum, lăsîndu-l 
pe binevoitorul doctor mai copleşit ca 
oricînd de o evlavioasă mirare. Ziua trecu 
şi o nouă dimineaţă se ivi. Acum la uşă se 
aflau cele patru potăi, puse pe picioare, şi 
cu ele veniseră alte patru, care trebuiau 
înzdrăvenite. Ziua aceea trecu şi ea şi o 
altă dimineaţă sosi. Acum şaisprezece 
şarle, dintre care opt recent cotonogite, 


307 


ocupau trotuarul, iar trecătorii le ocoleau. 
La amiază, toate picioarele betegite fură 
puse la loc, însă în sufletul doctorului 
mirarea  evlavioasă începea să se 
amestece cu un involuntar sentiment 
profan. Soarele răsări încă o dată şi 
înfăţişă privirii medicului treizeci şi două 
de javre, dintre care şaisprezece cu 
picioarele rupte, ocupînd trotuarul şi 
jumătate din stradă — 


308 


spectatorii bipezi ocupînd spaţiul care mai 
rămăsese liber.  Vaietele răniților, 
hămăitul vesel al dobitoacelor vindecate şi 
comentariile privitorilor alcătuiu o larmă 
mare şi înălţătoare, însă circulaţia fu 
întreruptă pe strada cu pricina. Bunul 
medic angajă doi chirurgi- asistenţi şi pînă 
în amurg sfirşi cu munca-i filantropică, 
luînd mai întîi precauţiunea s-o rupă cu 
biserica, pentru ca să se poată exprima cu 
libertatea pe care o impunea cazul. 

Dar toate lucrurile au o margine. Cînd 
zorii se iviră iar şi bunul doctor zări afară 
haitele de cîini care se întindeau pînă 
departe, claie peste grămadă, zurbagii şi 
rugători, zise: „Acum trebuie să recunosc 
că m-au înşelat cărţile; ele înşiră numai 
partea plăcută a povestirii şi apoi se 
opresc. Aduceţi-mi o carabină; treaba asta 
a mers prea departe”. 

leşi în stradă, cu arma, şi întîmplarea 
făcu să calce pe coada primului pudel, 
care îndată îl muşcă de picior. Opera 
măreaţă şi filantropică, în care se avintase 
acest pudrl, îi stiîrnise un entuziasm atît 
de puternic şi crescînd, încît îi zburătăcise 
minţile şi în cele din urmă îl înnebunise. 
Peste o lună, binefăcătorul doctor, atins 
de turbare şi aflindu-se în chinurile 
agoniei, îşi chemă în juru-i prietenii care îl 
căinau şi ie zise: 

— Feriţi-vă de cărţi. Nu spun poveştile 
decît pe jumătate. De cîte ori vreun biet 
nenorocit vă cere ajutorul şi staţi în 
cumpănă asupra rezultatului pe care-l va 
da bunătatea voastră,  acordaţi-vă 
beneficiul îndoielii şi  ucideţi-l pe 
solicitant. 

După vorbele acestea, se întoarse cu 
faţa la perete şi îşi dădu duhul. 


309 


AUTORUL BINEVOITOR 


Un tînăr şi sărac începător într-ale 
literaturii încerca în zadar să-şi publice 
manuscrisele. În cele din urmă, cînd 
spectrul hîd al foamei îl ameninţa de 
prăpădenie, împărtăşi trista sa situaţie 
unui autor celebru, cerindu-i sfatul şi 
sprijinul. Acest om mărinimos lăsă imediat 
la o parte propriile sale îndeletniciri şi se 
apucă să citească unul din manuscrisele 
dispreţuite. După ce făcu treaba aceasta, 
izvorită din bunătate, strînse cordial mîna 
tinărului, zicîndu-i: „Bucata aceasta îmi 
arată că ai talent; vino iar luni să mă 
vezi”. La vremea hotărită, celebrul autor, 
cu un zîmbet blînd, dar fără să zică un 
cuvînt, deschise o revistă literară, încă 
umedă de cerneala tiparului. Care nu fu 
uimirea sărmanului tînăr, cînd descoperi 
negru pe alb scrierea sa. „Nu ştiu cum aş 
putea vreodată să vă dovedesc 
recunoştinţa pentru acest nobil ajutor!” 
zise tînărul, căzind în genunchi şi 
izbucnind în lacrimi. Celebrul autor era 
Snodgross; sărmanul tînăr, salvat astfel 
din obscuritate şi din ghearele foamei 
deveni, după aceea la fel de celebrul 
Snagsby. Fie ca această plăcută 
întîmplare să ne îndemne a pleca o ureche 
mărinimoasă către toţi începătorii care au 
nevoie de ajutor. 


URMAREA LA „AUTORUL BINEVOITOR” 


În săpămîna următoare, Snagsby se 
întoarse cu alte cinci manuscrise respinse. 


310 


Celebrul autor fu puţin cam mirat, fiindcă 
în cărţile morale se spune că tinerii care 
se zbat cu greutăţile vieţii au nevoie să fie 
împinşi doar o singură dată. Totuşi curăţă 
aceste manuscrise, plivind  buruienile 
nefolositoare şi smulgind cîteva hectare 
de adjective, şi astfel izbuti a face să fie 
acceptate două din lucrările tînărului. 

O săptămînă şi mai bine se scurse şi 
recunoscătorul Snagsby sosi cu o altă 
încărcătură. Celebrul autor simţise o 
puternică flacără de mulţumire lăuntrică 
prima dată, cînd îl împrietenise cu 
succesul pe bietul tînăr luptător, 
comparîndu-se cu fiinţele mărinimoase din 
cărţi, însă acum începea să bănuiască că 
dăduse peste ceva inedit, în domeniul 
nobilei oblăduiri. Ca urmare, entuziasmul 
i se mai răci. Totuşi, nu-i venea să-l 
respingă pe tînărul autor care se zbătea şi 
se agăța de dînsul, cu atîta simplitate 
firească şi cu o încredere într-adevăr 
drăgălaşă. 


311 


Ei bine, concluzia fu că celebrul autor 
avu parte mereu de ciurucurile bietului 
începător, ceea ce deveni o grea povară. 
Toate sforţările sale timide de a se lepăda 
de această încărcătură nu-i slujiră la 
nimic. Trebuia să-i dea sfaturi şi încurajări 
zilnice; trebuia să-i facă rost într-una de 
comenzi din partea revistelor şi apoi să-i 
fasoneze textele ca să le facă publicabile. 
Tînărul aspirant izbuti, în cele din urmă, 
să se lanseze, şi dobîndi o faimă bruscă, 
descriind viaţa intimă a celebrului autor 
— şi asta cu un umor atît de caustic şi cu 
atita minuţiozitate în detaliile usturătoare, 
încît cartea se vîndu într-un tiraj uimitor 
şi zdrobi de durere inima celebrului autor. 
La ultima suflare, el zise: „Alelei, cărţile 
m-au înşelat! N-au zis povestea pînă la 
capăt. Prieteni, feriţi-vă de tinerii autori 
care se luptă cu viaţa. Nici un om să nu-l 
salveze în chip trufaş, spre pierzania sa, 
pe cel căruia Dumnezeu i-a hărăzit să 
îndure foamea.” 


SOŢUL RECUNOSCĂTOR 


Într-o zi, o doamnă şi băieţaşul ei 
treceau cu trăsura pe strada pricipală a 
unui mare oraş, cînd caii se speriară şi o 
luară la goană nebuneşte, azvirlindu-l pe 
vizitiu de pe capră şi lăsîndu-i pe cei din 
trăsură înmărmuriţi de groază. Un tînăr 
curajos, care mîna o căruţă cu 
zarzavaturi, se repezi în faţa cailor ce-şi 
luaseră vînt şi izbuti să-i oprească din 
goană, cu primejdia alei! sale. 
Recunoscătoarea doamnă îi luă numele, 
iar cînd ajunse acasă povesti eroica faptă 


1 Probabil că aici este o greşeală de tipar — M.T. 
312 


soţului ei, care citise cuvenitele cărţi de 
îndrumare morală şi asculta acum cu ochii 
înlăcrimaţi  mişcătoarea întîmplare. Şi 
după ce împreună cu cei dragi, care-i 
fuseseră înapoiaţi teferi, înălţă rugăciuni 
de mulţumire către cel care nu îndură ca 
nici măcar o vrabie să cadă la pămînt 
neluată în seamă, trimise după viteazul 
tinăr şi, punîndu-i în mînă un cec de cinci 
sute de dolari, zise: „Primeşte aceasta 
răsplată pentru nobila ta faptă, William 
Ferguson, şi dacă vreodată vei avea 
nevoie de un prieten, ţine minte că 
Thompson Mc Spadden are o inimă 
recunoscătoare”. Fie ca aceasta să 
folosească de învăţătură că o faptă bună 
aduce totdeauna foloase celui care a 
săvirşit-o, oricît de umil ar fi el. 


URMAREA LA „SOŢUL RECUNOSCĂTOR” 


William Ferguson veni în vizită 
săptămîna viitoare şi îi ceru lui Mr. 
McSpadden să folosească trecerea ce o 
are pentru a-i obţine un post de seamă, 
căci se simte în stare de lucruri mai 
măreţe decît să mîine o căruţă cu 
zarzavaturi. Mr. McSpadden îi obţinu o 
mică slujbă de funcţionar cu o leafă bună. 

Curînd, mama lui William Ferguson căzu 
la pat şi William... În sfîrşit, ca să nu mai 
lungim vorba, domnul McSpadden fu 
nevoit să o ia la el în casă. Nu trecu mult 
şi bătrina duse dorul după copiii ei mai 
mici, astfel că mai fură primiţi în casă 
Mary şi Julie, precum şi micul Jimmy. 
Frăţiorul lor, Jimmy, avea un briceag şi 
într-o bună zi rătăci prin salon singur cu 
unealta sa, reducînd în mai puţin de trei 


313 


sferturi de oră un mobilier care făcea zece 
mii de dolari, la o valoare indeterminabilă. 
Peste o zi sau două, căzu pe scara de 
serviciu şi îşi frînse gîtul, şi şaptesprezece 
rubedenii veniră în casă ca să ia parte la 
serviciul funebru. 

Astfel intrară şi ei în legătură cu familia 
McSpadden şi după aceea ţinură ocupată 
în permanenţă bucătăria, şi pe 
McSpadden aşijderi, urmărind să vîneze 
slujbe de tot soiul pentru ei şi să vîneze 
altele după ce isprăveau cu primele. 
Bătrîna bea în lege şi înjura în lege, însă 
recunoscătoarea familie McSpadden ştia 
că-i de datoria ei să o îndrepte pe calea 
cea bună, ţinînd seama de binele ce-l 
făcuse fiul. McSpaddenii se ţineau cu 
nobleţe şi fără preget de generoasa lor mi- 
siune. William venea des pe acolo, căpăta 
cu împrumut sume tot mai mici, dar cerea 
posturi tot mai mari 


314 


şi mai bănoase — pe care recunoscătorul 
McSpadden le procura cu mai multă sau 
mai puţină promptitudine. După oarecare 
obiecţii, McSpadden consimţi să-l 
echipeze pe William pentru colegiu. Cînd 
veni însă prima vacanţă şi eroul pretinse 
să fie trimis în Europa ca să-şi vadă de 
sănătate, prigonitul McSpadden se ridică 
împotriva tiranului şi se revoltă. Îl refuză 
făţiş şi răspicat. Mama lui William 
Ferguson fu atit de uluită încît îi scăpă din 
mînă sticla de gin şi buzele-i profane 
refuzară să-şi facă datoria. Cînd îşi veni în 
fire, spuse aproape sugrumată: „Asta ţi-i 
recunoştinţa? Unde-ar fi acum nevasta şi 
băiatul dumitale, de n-ar fi existat feciorul 
meu?” 

La rîndul sau, William continuă: „Asta ti- 
e recunoştinţa? Am salvat viaţa soţiei 
dumitale, ori nu? Spune-mi doar atît!” 

Şapte cimotii de-ale lor năvăliră din 
bucătărie, fiecare din ele repetînd: „Va să 
zică asta vi-i recunoştinţa?!” 

Surorile lui William priveau trăsnite, 
zicîndu-i: „Va să zică asta-i recu...” -, dar 
fură întrerupte de mămătia lor, care 
izbucni în hohote de plins, şi strigă: „Cînd 
te gindeşti că îngeraşul meu, micuțul 
Jimmy, şi-a dat viaţa pentru o asemenea 
gadină!” 

Atunci vajnicul revoluţionar McSpadden 
se arătă la înălţimea situaţiei şi cu tărie 
replică: 

— Afară din casa mea, cu toţii, hoardă 
de cerşetori! Cărţile m-au înşelat, dar de 
acum încolo n-am să mă mai las dus de 
ele. O dată-mi ajunge!” 

Şi întorcîndu-se spre William ţipă: 

— Da, ai salvat viaţa soţiei mele, dar 
dacă mai face cineva una ca asta, îl ucid 


315 


pe loc! 


Nefiind pastor, plasez următorul text 
comentat la sfîrşitul predicii, în loc de 
început. lată-l. Este din Amintirile despre 
preşedintele Lincoln, publicate de Mr. 
Noah Brooks în Scribner's Monthly. 

„În rolul lui Falstaff, actorul J. H. 
Hackett i-a pricinuit o mare desfătare 
domnului Lincoln. Din obişnuita-i dorinţă 
de a arăta semenilor că le este îndatorat, 
Mr. Lincoln scrise actorului un binevoitor 
bileţel, exprimindu-şi plăcerea de a fi fost 
spectatorul creaţiei sale. Drept răspuns, 
Mr. Hackett îi trimise preşedintelui o 
carte; poate vreuna scrisă de el. De ase- 
meni, îi scrise şi cîteva răvaşe. După cea 
trecut mai multă vreme şi uitasem de 
acest episod, într-o seară am primit un 
mesaj de la Casa Albă şi m-am dus acolo. 
Trecînd spre biroul preşedintelui, l-am 
zărit — spre mirarea mea — pe Hackett 
stînd în anticameră, ca şi cum ar fi 
aşteptat să fie primit în audientă. Preşe- 
dintele m-a întrebat dacă este cineva 
afară. Cînd i-am spus, exclamă, aproape 
întristat: «Ah, nu-l pot primi. Speram că a 
plecat». Apoi adăugă: «Faptul acesta 
dovedeşte cît de greu este să ai prieteni 
adevăraţi şi cunoştinţe decente, cînd deţii 
un post ca al meu. Ştii cît de mult îl 
apreciam pe Hackett ca actor şi cum i-am 
scris, ca să ştie că îl preţuiesc. Mi-a trimis 
cartea aceea şi am crezut că lucrurile se 
vor încheia aici. Este un maestru în 
profesia lui, presupun, şi a dobîindit o 
reputaţie trainică; însă numai fiindcă am 
avut o scurtă corespondenţă prietenească, 
aşa cum se întîmplă adesea între oameni, 
el s-a gindit să-mi ceară ceva. Ce îţi 


316 


închipui că vrea?» N-am putut ghici şi 
atunci Mr. Lincoln mi-a zis: «Ei bine, vrea 
să fie consul la Londra! Oh, Doamne!»” 

Subliniez în concluzie că incidentul cu 
William Ferguson s-a petrecut aidoma şi 
după propria mea cunoştinţă. Am 
schimbat natura amănuntelor, ca să-l 
împiedic pe William să-şi recunoască 
chipul în această povestire. 

Toţi cititorii acestui articol au jucat, în 
vreunul din ceasurile dulci şi de efuziune 
ale vieţii lor, rolul erou-lui din povestirea 
Fapta bună. Tare aş vrea să ştiu câţi dintre 
ei mai sînt dornici să pomenească de 
experienţa ce-au avut-o şi la ciţi le face 
plăcere să li se amintească de urmările 
care au decurs din ea. 


317 


CANIBALISM ÎN TRENURI 


Am vizitat de curind St. Louis şi în 
drumul meu spre vest, după ce am 
schimbat trenul la Terre Haute, Indiana, 
la una din gări, s-a urcat în vagon şi s-a 
aşezat lîngă mine un gentleman cu o 
înfăţişare blîndă şi binevoitoare, un om la 
vreo patruzeci şi cinci sau poate cincizeci 
de ani. Am stat de vorbă cu multă plăcere, 
cam vreun ceas, abordind felurite 
subiecte şi l-am găsit deosebit de ager şi 
distractiv. Cînd a aflat că sînt din 
Washington, îndată a început să mă 
întrebe despre diferiţi oameni politici şi 
despre îndeletnicirile Congresului. Mi-am 
dat numaidecît seama că aveam de-a face 
cu un om care cunoştea pînă în cele mai 
mici amănunte toate dedesubturile vieţii 
politice din capitală, ba chiar şi 
obiceiurile,  tipicurile şi tradițiile de 
procedură ale senatorilor şi 
reprezentanţilor din camerele Legislaturii 
Naţionale. Deodată, doi oameni se opriră 
lîngă noi, doar o clipă, şi unul din ei zise 
celuilalt: 

— Harris, dacă faci asta pentru mine, n- 


318 


am să te uit niciodată, măi băiete. 

Ochii noului meu tovarăş de drum licăriră 
de bucurie. Mi-am închipuit că cele auzite 
îi treziseră o amintire fericită. Apoi pe 
chipul lui se ivi o chibzuinţă adîncă, 
aproape o posomorire. Se întoarse spre 
mine şi zise: 

— Daţi-mi voie să vă spun o poveste, să 
vă dezvălui un capitol tainic din viaţa mea, 
un capitol despre care n-am mai povestit 
niciodată nimănui, de cînd s-au întîmplat 
faptele acelea. Ascultaţi-mă cu răbdare şi 
făgăduiţi-mi că nu mă veţi întrerupe. 

L-am asigurat că nu-l voi întrerupe şi 
străinul mi-a istorisit următoarea aventură 
ciudată, vorbind cînd cu însufleţire, cînd 
cu melancolie; dar tot timpul cu simţire şi 
cu sinceritate. 


ISTORISIREA STRĂINULUI 


La 13 decembrie 1853, am plecat din St. 
Louis cu trenul de seară, care avea 
destinaţia Chicago. Eram cu totul 
douăzeci şi patru de pasageri în tren. Nu 
se aflau printre noi nici femei, nici copii. 
Eram tare bine dispuşi şi curînd s-au legat 
cunoştinţe plăcute. Călătoria făgăduia cu 
prisosinţă să fie plăcută şi cred că nimeni 
din cei de faţă nu avea nici măcar cea mai 
vagă presimţire a grozăviilor prin care 
urma să trecem curînd după aceea. 

La orele 11 a.m. s-a pornit un viscol 
năprasnic. Cum am ieşit din sătuleţul 
Welden, am intrat în acea înfricoşătoare 
pustietate a preeriei, ce se întinde leghi 
peste leghi, lipsită de orice aşezare, hăt 
pînă înspre Jubilee Setlements. 


319 


Nestăvilit de copaci sau de coline, ori 
măcar de stinci stinghere, vintul şuiera 
sălbatic de-a lungul deşertului acela, 
neted ca în palmă, biciuind înaintea lui 
neaua care cădea ca spuma pe crestele 
talazurilor unei mări în furtună. Troienele 
creşteau văzînd cu ochii şi ştiam, după 
viteza scăzută a trenului, că locomotiva 
răzbătea tot mai anevoie prin zăpadă. 
Uneori, aproape că se oprea de-a binelea, 
în mijlocul marilor trîmbe de omăt care se 
îngrămădeau de-a lungul talazului liniei 
ferate, ca nişte morminte uriaşe. 
Conversaţia începu să  Iincezească. 
Voioşiei îi luă locul o îngrijorare 
apăsătoare. Gîndul că am putea rămîne 
înzăpeziţi în inima preeriilor de gheaţă, la 
cincizeci de mile de orice aşezare 
omenească, frămînta mintea fiecăruia, 
covîrşindu-ne de-abinelea. 

La două noaptea, m-am trezit dintr-un 
somn chinuit, simțind că orice mişcare 
încetase în jurul meu. Un adevăr înfiorător 
îmi fulgeră îndată prin minte — eram 
prinşi într-un viscol năprasnic. „Toată 
lumea să iasă să dea ajutor!” Fiecare sări 
în picioare, ascultind de chemare. Afară, 
în viforniţa turbată, conştiinţa fiecăruia 
tresări la gîndul că orice clipă pierdută ar 
putea însemna pieirea tuturor. Lopeti, 
miîini, scînduri — tot ce putea înlătura 
omătul fură aduse pe loc şi puse în 
mişcare. Ce privelişte groaznică, ceata 
aceea mică de oameni deznădăjduiţi, 
luptînd cu troienele ce se înălţau pe 
marginile liniei, pe jumătate cufundaţi în 
umbră şi pe jumătate în lumina mohorită a 
farurilor locomotivei! 

Un singur ceas fu de ajuns ca să ne 
dovedească deplina zădărnicie a 


320 


sforţărilor noastre. Cînd dădeam la o 
parte un troian, viscolul stăvilea linia cu o 
duzină de trîmbe noi. Şi, mai rău decît 
atit, se descoperi că ultima şarjă măreaţă, 
pe care o dăduse locomotiva împotriva 
duşmanului, sfărîmase tija din faţă a arbo- 
relui roții motrice. Chiar dacă linia ar fi 
fost liberă înaintea noastră, tot am fi 
rămas acolo neputincioşi. Ne-am întors în 
tren, sleiţi de muncă şi foarte îndureraţi. 
Ne-am strîns în jurul sobelor şi am 
dezbătut cu toată gravitatea situaţia 
noastră. Nu aveam nici un fel de provizii 
— asta era jalea cea mare. De îngheţat nu 
puteam îngheţa, fiindcă aveam un stoc 
bun de lemne în tender. Era singura 
noastră mîngîiere. În cele din urmă, am 
încheiat discuţia, împărtăşind cu inima 
grea părerea conductorului, anume că 
înseamnă moarte sigură pentru oricine ar 
încerca să meargă pe jos cincizeci de mile, 
pe o asemenea viforniţă. Nu puteam 
trimite aşadar după ajutor, şi chiar dacă 
am fi făcut-o, nimeni nu s-ar fi încumetat 
să vină încoace. Trebuia să ne resemnăm 
şi să aşteptăm — cît mai răbdători — 
salvarea sau înfometarea! Cred că pînă şi 
cei mai căliţi dintre călători simţiră un 
fior, cînd se rostire aceste cuvinte. 


321 


Peste un ceas, conversaţia se prefăcu 
într-un murmur înăbuşit, abia auzit ici şi 
colo prin vagon, prins cînd şi cînd, între 
dezlănţuirea şi  domolirea  viforniţei; 
flacăra lămpilor scăzu şi majoritatea 
surghiuniţilor îşi făcură, de bine de rău, 
un culcuş în mijlocul umbrelor acelea 
pilpiitoare, ca măcar să cugete singuri, 
nestingheriţi — să uite prezentul — dacă 
reuşeau — să doarmă, dacă erau în stare. 

Noaptea veşnică — fără îndoială că nouă 
ni se părea veşnică — îşi scurse în cele din 
urmă ceasurile, care se tîrau alene, şi la 
răsărit mijiră zorile reci şi cenuşii. Pe 
măsură ce lumina se limpezea, călătorii 
începură să se dezmorţească şi să dea 
semne de viaţă, unul după altul, şi ficcare 
îşi împinse de pe frunte pălăria cu 
borurile răsfrinte, îşi întinse oasele înţepe- 
nite şi aruncă o privire pe fereastra 
vagonului, la priveliştea aceea lipsită de 
veselie. Era într-adevăr lipsită de veselie 
— nu se zărea nici urmă de vietate, nici o 
aşezare omenească, nimic decît un întins 
pustiu alb; trimbe de zăpadă învîrtejindu- 
se ici şi colo în faţa viscolului — o lume de 
fulgi adunată de vînturi, ascunzîndu-ne 
bolta cerului. 

Toată ziua ne-am învîrtit prin vagoane, 
fără să scoatem o vorbă şi gindindu-ne 
mult. Veni altă noapte tîrîndu-se 
posomorîtă şi, o dată cu ea, foamea. 

Alţi zori — altă zi de tăcere, de tristeţe, 
de foame care ne rodea, de aşteptare fără 
speranţă a unui ajutor care nu putea să 
vină de nicăieri. O noapte de piroteală şi 
frămîntări, plină de visuri cu ospeţe — şi 
ne trezirăm cu sufletul ros de colții 
foamei. 

A patra zi se duse cum sosi — şi a cincea 


322 


la fel! Cinci zile de  înfiorătoare 
întemniţare! In ochii tuturor strălucea o 
foame sălbatică. Privirile purtau semnul 
unui înspăimîntător tilc, prevestirea a 
ceva care prindea chip pe nesimţite în 
inima fiecăruia — a unui gînd pe care nici 
o limbă nu îndrăznea încă a-l tălmăci în 
cuvinte. 

A şasea zi trecu — zorile celei de-a 
şaptea mijiră deasupra uneia din cele mai 
scofilcite, rătăcite şi  deznădăjduite 
adunări de oameni aflaţi vreodată în 
umbra morţii. Acum gîndul acela trebuia 
să iasă la iveală; gindul acela, care 
crescuse în fiecare inimă, era în sfîrşit 
gata să ţişnească de pe buzele fiecăruia! 
Natura fusese ţinută în friu pînă la ultima 
limită — acum friul trebuia să slăbească. 
Richard Il. Gaston, din Minnesota, un 
bărbat înalt, cadaveric de palid, se ridică 
în picioare. Toţi ştiam ce avea să urmeze. 
Toţi eram pregătiţi, orice emoție, orice 
aparenţă de aţiţare fu înăbușită, numai o 
calmă şi chibzuită seriozitate licări în 
ochii care, pînă cu puţin mai înainte, 
fuseseră atît de rătăciţi. 

— Gentlemeni! Chestiunea nu se mai 
poate amina! A sunat ceasul! Trebuie să 
stabilim care din noi va muri ca să 
furnizeze hrană celorlalţi! 

Mr. John J. Williams, din Illinois, se 
ridică şi zise: 

— Gentlemeni, îl propun pe reverendul 
James Sawyer, din Tennessee. 

Mr. William R. Adams, din Indiana, zise: 

— Gentlemeni, îl propun pe Mr. Daniel 
Slote, din New York. 

Mr. Charles J. Canadon: ll propun pe 
Mr. Samuel H. Bowen din St. Louis. 

Mr. Slote: Gentlemeni, doresc să renunţ 


323 


în favoarea domnului John A. Van 
Nostrand junior, din New Jersey. 

Mr. Gaston: Dacă nu există nici o 
obiecţie, dorinţa acestui gentleman va fi 
împlinită. 

Mr. Van Nostrand s-a împotrivit, astfel 
că demisia domnului Slote a fost respinsă. 
Demisiile domnilor Sawyer şi Bowen au 
fost de asemenea prezentate şi respinse, 
pe aceiaşi temei. 

Mr Al. Bascom din Ohio: Sugerez ca 
acum propunerile să fie închise şi 
Adunarea să treacă la o alegere prin vot. 

Mr. Sawyer: Domnilor, protestez cu 
toată indignarea împotriva acestor 
procedee. Sînt incorecte şi nepotrivite 
situaţiei din toate punctele de vedere. 
Trebuie să vă rog să renunţaţi la ele 
numaideciît şi să trecem la alegerea unui 
preşedinte al şedinţei şi a membrilor 
cuveniţi ai prezidiului, care să-l asiste, şi 


324 


atunci ne vom putea urma treaba mai 
departe şi cădea la o înţelegere. 

Mr. Bell din Iowa: Domnilor, mă opun! 
Ceasul nu ne îngăduie să ne ţinem de 
forme şi de prescripţii de procedură. 
Sîntem lipsiţi de hrană de mai bine de 
şapte zile. Fiecare clipă pierdută în 
discuţii deşarte ne sporeşte nenorocirea. 
Mă declar mulţumit cu propunerile — 
cred că toţi gentlemenii de faţă sînt de 
acord — şi eu, unul, nu văd de ce n-am 
proceda pe dată la alegerea unuia sau a 
mai multora din candidaţi. Doresc să 
prezint o rezoluţie. 

Mr. Gaston: Şi eu vreau să ridic obiecţii 
şi trebuie să cer o amînare de o zi, după 
toate  regulele, propunînd astfel cam 
aceeaşi întîrziere pe care doriţi să o 
evitaţi. Domnul din New Jersey... 

Mr. Van Nostrand: Domnilor, sînt un 
străin printre dumneavoastră, n-am rivnit 
la distincţia ce mi-a fost acordată şi simt 
că o delicateţe mă împiedică... 

Mr. Morgan din Alabama (întrerupînd): 
Pun chestiunea prealabilă. 

Chestiunea a fost admisă şi dezbaterile 
s-au închis, fireşte. Moţiunea de a se alege 
membrii prezidiului a fost votată şi, 
conform ei, Mr. Gaston a fost ales 
preşedinte. Mr. Blake secretar, Domnii 
Holcomb, Dyer şi Baldwin în comisiunea 
pentru propuneri, iar Mr. R. M. Hawland, 
consilier pentru a sprijini comitetul în 
alegerile sale. 

S-a dat o pauză de o jumătate de oră şi 
au urmat cîteva scurte convorbiri. La 
bătaia ciocănelului prezidenţial, şedinţa s- 
a deschis iarăşi şi  comisiunea s-a 
pronunţat în favoarea domnilor George 
Ferguson din Kentucki, Lucien Herrman 


325 


din Louisiana şi W. Messick din Colorado 
— drept candidaţi. 

Mr. Rogers din Missouri: Domnule 
Preşedinte, raportul fiind acum înaintat, 
conform legii, în faţa Adunării, propun să 
fie amendat prin substituirea numelui 
Herrman cu acela al domnului Lucius 
Harris din St. Louis, care e bine cunoscut 
şi apreciat drept onorabil de către noi toţi. 
Nu doresc să fiu greşit înţeles — nu vreau 
să se creadă că aş arunca asupra nobilului 
caracter şi asupra poziţiei gentlemanului 
din Louisiana cea mai mică pată — 
departe de mine acest gînd. Îl respect şi îl 
stimez, aşa cum este cazul să o facă 
oricare din gentlemenii aici de faţă; dar 
nimeni nu poate fi orb în faţa faptului că 
în cursul săptămînii, cît am zăcut aici, 
domnia sa a pierdut în greutate mai mult 
decît oricare altul dintre noi, nimeni nu 
poate fi orb faţă de faptul că aleasa 
comisiune şi-a trădat îndatoririle — fie din 
neglijenţă, fie dintr-o vină mai gravă, 
înfăţişind astfel sufragiilor noastre pe un 
gentleman care, oricît de curate ar fi 
motivele ce le-au adus în această situaţie 
— conține într-adevăr mai puține 
substanțe nutritive. 

Preşedintele: Gentleman-ul din Missouri 
să binevoiască a-şi lua locul. Preşedintele 
nu poate  îngădui ca integritatea 
comisiunii de propuneri să fie pusă la 
îndoială decît pe căile obişnuite, conform 
prevederilor legale. Ce acţiune vrea să 
hotărască Adunarea, în urma moţiunii 
gentlemanului? 

Mr. Holliday, din Virginia: Propun altă 
amendare a proiectului, substituind pe 
Domnul Harvey Davis, din Oregon, 
domnului Merrick. Gentlemenii pot invoca 


326 


faptul că încercările grele şi lipsurile unei 
vieţi duse în preajma frontierei l-au făcut 
pe Mr. Davis cam uscat, cam tare; dar, vă 
întreb,  gentlemeni, este oare acum 
vremea potrivită ca să fim sicîiţi pentru 
orice moft? Se cade să ne pierdem vremea 
cu asemenea farafasticuri? Este acum 
vremea să facem controverse asupra unor 
chestiuni de semnificaţie măruntă? Nu, 
domnilor, noi acuma dorim cantitate — 
substanţă, greutate, masivitate — acestea 
sînt imperativele supreme ale clipei de 
faţă, iar nu talentul, nici geniul, nici 
veneraţia. Stărui asupra moţiunei sale. 
Mr. Morgan (aţiţat): Domnule 
Preşedinte, mă împotrivesc cu toată tăria 
acestui amendament. Gentlemanul din 
Oregon este bătrîn şi — ceea ce-i mai grav 
— e mătăhălos din pricina oaselor, iar nu 
a cărnii. Il întreb pe gentlemanul din 
Virginia dacă noi avem nevoie de supă sau 
de o hrană mai consistentă? Vrea 
dumnealui să ne amăgească cu umbre? 
Vrea să-şi bată joc de suferinţele noastre 
cu un strigoi oregonian? Îl întreb dacă are 
tăria să se uite la feţele neliniştite din 
jural său, dacă se poate uita în ochii noştri 
întristaţi, dacă poate asculta bătaia 
inimilor noastre — pline de oœ 
nerăbdătoare aşteptare? Dacă are, atunci 
cum de îndrăzneşte să ne arunce în braţe 
această fantasmagorie lihnită de foame? Îl 
întreb de ce nu ţine seamă de starea 
noastră jalnică, de trecutele noastre 
suferinţe, de viitorul nostru întunecat; de 
ce caută să ne strecoare, fără nici un pic 
de milă, această epavă, această ruină, 
această căzătură, care vrea să ne înşele 
buna credinţă, acest vagabond ciolănos şi 
fanat, fără pic de măduvă în el, venit 


327 


tocmai de pe meleagurile Oregonului? 
Niciodată nu vom admite aşa ceva! 
(Aplauze.) 

Amendamentul a fost pus la vot, şi, după 
o aprigă dezbatere, a fost respins. Mr. 
Harris a fost pus în discuţie, pe baza 
primului amendament. Apoi a început 
despuierea scrutinului. Au fost cinci 
scrutine, fără să se poată ajunge la un 
rezultat. La al şaselea, a fost ales Mr. 
Harris, în unanimitate — minus votul său. 
Atunci s-a propus ca alegerea lui să fie 
ratificată prin aclamații, ceea ce nu s-a 
aprobat deoarece el votase împotrivă. 

Mr. Radway a propus ca Adunarea să ia 
în discuţie pe ceilalţi candidaţi şi să se 
purcedă la alegerile pentru prînzul mic. 
Propunerea a fost acceptată. 

La primul scrutin s-a produs un balotaj, 
jumătate din membrii favorizind pe un 
candidat din pricina tinereţii sale, iar 
cealaltă jumătate preferind alt candidat, 
pe temeiul trupeşiei sale. Preşedintele şi-a 
dat votul său — hotăritor în caz de 
paritate — pentru acesta din urmă, adică 
pentru Mr. Messick. Această hotărîre a 
stîirnit o puternică nemulțumire în 
rîndurile prietenilor domnului Ferguson, 
candidatul înfrînt, şi s-a vorbit chiar de 
organizarea unui nou scrutin; însă, în 
mijlocul dezbaterilor, a fost votată o 
moţiune de animare şi şedinţa s-a 
suspendat pe dată. 

Pregătirile pentru cină au îndepărtat 
multă vreme atenţia membrilor partidului 
Ferguson de la discutarea doleanţei lor, 
iar apoi, cînd au vrut să o reia, vestea 
fericită că Mr. Harris era gata preparat le- 
a spulberat cu totul gîndul. 

Am improvizat nişte mese, proptind 


328 


spătarele fotoliilor unul de altul şi ne-am 
aşezat, cu inimile pline de recunoştinţă, la 
cea mai minunată cină, care ne 
binecuvîntase închipuirea în cele şapte 
zile de chinuri. Cît de schimbaţi eram, faţă 
de cum părusem doar cu cîteva ceasuri 
mai înainte! Deznădejde, priviri jalnice, 
foame, nelinişte înfrigurată, mai înainte — 
mulţumire, seninătate, bucurie, prea 
adîncă pentru a fi cuprinsă în cuvinte — 
acum. Ştiu că a fost ceasul cel mai voios 
din viaţa-mi agitată. Viforul urla şi vîntura 
năprasnic zăpada în jurul închisorii 
noastre, însă acum nu mai avea nici o 
putere de a ne întuneca inimile. Mi-a 
plăcut Harris. Poate că ar fi putut să fie 
mai la înălţime, însă am dreptul să spun 
că pe nici un om nu l-am înghiţit ca pe 
Harris şi că nici unul nu mi-a plăcut atît. 
Messick a fost foarte bun, deşi avea un 
miros cam tare, dar ca veritabilă putere 
nutritivă şi ca frăgezime, Harris a fost 
incomparabil. Messick a avut şi el părţile 
lui bune. N-am să încerc a o contesta, nici 
nu urmăresc aşa ceva — însă s-a dovedit a 
fi tot atit de potrivit pentru prinzişor cît şi 
o mumie — nici măcar o ciozvirtă n-a fost 
mai dihai. Slab? Şi încă cum! Şi tare? Ei, 
da, tare, tare de tot. Nici nu-ţi poţi 
închipui, nu ţi-ai putea închipui niciodată 
cît de tare... 

— Vrei să spui că... 

— Nu mă întrerupe, te rog. După 
prinzişor, am ales pentru prînz pe-un ins 
numit Walker, care era din Detroit. A fost 
foarte bun. Aşa i-am şi scris soţiei lui, mai 
tirziu. Merita toate laudele. Nu am să-l uit 
niciodată pe Walker. Era cam aparte, dar 
foarte bun. Apoi, în dimineaţa următoare, 
l-am avut la prînz pe Morgan din Alabama. 


329 


A fost unul din cei mai aleşi oameni din 
care m-am servit vreodată— chipeş, 
cultivat, rafinat, vorbea curgător cîteva 
limbi — un gentleman desăvirşit; într- 
adevăr un gentleman  desăvirşit şi 
deosebit de mustos. La cină, l-am avut pe 
patriarhul din Oregon, dar a fost o 
adevărată păcăleală, fără discuție — 
bătrîn, costeliv, tare, nimeni nu-şi poate 
închipui realitatea. În cele din urmă am 
zis: „Gentlemeni, faceţi cum vreţi, însă 
eu unul 


330 


am să aştept altă alegere”. Grimes din 
Illinois a zis şi el: „Gentlemeni, şi eu am 
să aştept. Cînd veţi alege o persoană eu 
însuşiri deosebite, voi fi bucuros să mă 
alătur iarăşi domniilor voastre”. Curînd s- 
a vădit că din pricina lui David din Oregon 
se crease o nemulţumire generală şi astfel 
— ca să fie păstrată buna înţelegere ce 
domnise în chip atît de plăcut de cînd îl 
avusesem pe Harris — s-a hotărît o nouă 
alegere, iar rezultatul a fost designarea 
lui Baker din Georgia. A fost splendid! Ei, 
şi-aşa, după asta l-am avut pe Doolittle, 
apoi pe Hawkins şi pe Mc. Elroy, au fost 
ceva plingeri cu privire la Mc. Elroy, 
fiindcă era neobişnuit de scund şi subţire 
— apoi pe Penrod, pe doi Smithi şi pe 
Bailey (Bailey avea un picior de lemn, ceea 
ce a fost o pierdere netă, însă altminteri 
era bun), apoi pe un băietan indian, pe un 
flaşnetar şi pe un gentleman numit 
Buckminster — ia, acolo un biet hoţ 
vagabond, care nu a fost de nici un folos 
societăţii şi nu a contat nici pentru 
prinzişor. Ne-a părut bine că l-am ales 
înainte de a sosi salvarea. 

— Vasăzică, pînă la urmă binecuvîntata 
salvare tot a sosit? 

— Da, a sosit — într-o dimineaţă 
strălucitoare, însorită, chiar după ce 
ţinusem o nouă alegere. John Murphy a 
fost preferatul şi sînt gata să dau 
declaraţie că nici unul nu era mai indicat; 
însă John Murphy s-a întors acasă 
împreună cu noi, în trenul care a venit să 
ne scape. A trăit pînă s-a însurat cu 
văduva răposatului Harris... 

— Răposatului... 

—.. da, a primului nostru ales. S-a 
însurat cu dînsa şi e fericit şi respectat şi 


331 


îi merg treburile strună şi astăzi. Ei, da, a 
fost ca într-un roman, dragă domnule, a 
fost ca în poveşti atunci. Dar uite că 
trebuie să cobor în gara asta, dragă 
domnule, a venit vremea să-mi iau rămas 
bun de la dumneata. Oricînd ai timp să 
zăboveşti o zi sau două cu mine, voi fi 
încîntat să te primesc ca oaspe. Imi placi, 
dragă domnule; am căpătat gust pentru 
dumneata. S-ar putea să-mi placi tot atît 
de mult ca şi Harris în persoană. Bună 
ziua, dragă domnule, şi călătorie plăcută! 

Şi dus a fost. In viaţa mea nu m-am 
simţit atît de buimăcit şi de deznădăjduit, 
atît de îngrozit. În adîncul inimii, însă, mă 
bucuram că plecase. În pofida purtărilor 
sale binevoitoare şi a glasului său blind, 
mă înfioram de cîte ori îşi îndrepta asupra 
mea privirile-i înfometate, iar cînd am 
auzit că  dobîndisem primejdioasa lui 
afecţiune şi că mă aprecia aproape deopo- 
trivă ca pe răposatul Harris, mai-mai să- 
mi stea inima pe loc! 

Eram peste măsură de îngrozit. Nu-i 
puneam la îndoială spusele, nu puteam să 
nu dau crezare fiecărei iote dintr-o 
asemenea relatare, care părea a purta 
întipărită sinceritatea adevărului; însă 
cumplitele ei amănunte mă copleşeau şi 
stîirneau un haos în gindurile mele, fără 
nădejde de scăpare. Văzind cum con- 
trolorul se uită la mine, l-am întrebat: 

— Cine-i omul acesta? 

— A fost membru al Congresului, şi încă 
unul de seamă. A fost o dată însă prins de 
viscol în tren şi era să moară de foame. A 
degerat în aşa hal şi a fost atît de istovit 
din lipsa hranei, încît, vreo două-trei luni 
după aceea, a zăcut bolnav şi ieşit din 
minţi. Acum e teafăr, numai că are o 


332 


manie şi cînd îi dă drumul cu subiectul 
acela vechi, o ia razna şi nu se mai 
opreşte niciodată, pînă ce nu mănîncă 
întreaga încărcătură de oameni despre 
care vorbeşte. Ar fi isprăvit cu tot poporul 
pînă acum, numai că a trebuit să se dea 
jos aici. Le ştie numele pe dinafară, ca pe 
Tatăl Nostru. După ce îi consumă pe toţi 
— afară de el — adaugă totdeauna: „Pe 
urmă, sosind ora obişnuitei alegeri pentru 
prinzişor, şi neexistind nici o opoziţie, am 
fost ales conform procedurii, după care, 
neridicîndu-se nici o obiecţie, mi-am dat 
demisia. Astfel se face că mă aflu aici”. 

Am simţit o uşurare de neînchipuit, 
aflind că  ascultasem doar aiurările 
nevătămătoare ale unui smintit, în loc de 
experienţa autentică a unui canibal 
însetat de sînge. 


333 


CANDIDAT LA POSTUL 
DE GUVERNATOR 


Acum cîteva luni am fost desemnat să 
candidez pe o listă independentă, pentru 
postul de guvernator al marelui stat New 
York, avînd ca rivali pe domnii John T. 
Smith şi Blank J. Blank. Mi se părea că 
faţă de aceşti domni am un avantaj 
important şi anume o bună şi neştirbită 
reputaţie. Într-adevăr, citind ziarele, era 
uşor de văzut că dacă cei doi au ştiut 
vreodată ce înseamnă să porţi un nume 
nepătat, apoi a trecut mult timp de atunci. 
Era limpede că în anii din urmă fuseseră 
amestecați în tot felul de matrapazlicuri 
ruşinoase. Dar chiar în momentul cînd mă 
felicitam pentru acest avantaj şi mă 
bucuram de el pe ascuns, prin adîncurile 
fericirii mele se strecură unda tulbure a 
unei nelinişti: mă îngrozea gindul că 
numele îmi va fi pomenit în strinsă 
legătură cu numele unor asemenea 
indivizi. Gîndul acesta mă tulbura din ce 
în ce mai mult. În cele din urmă am scris 
bunicii despre tot ceea ce mă frămînta. 
Răspunsul ei fu prompt şi categoric: 


334 


„Toată viaţa ta n-ai săvîrşit nici măcar o singură 
faptă de care să-ţi fie ruşine. Uită-te în ziare, 
citeşte-le şi vei pricepe ce fel de indivizi sînt 
domnii Smith şi Blank; iar după aceea, gîndeşte-te 
dacă mai vrei să te cobori pînă la ei, intrînd în 
aceeaşi cloacă politică.” 

Asta era şi părerea mea! N-am închis 
ochii nici o clipă în noaptea aceea. Cu 
toate astea nu mai puteam să dau înapoi. 
Intrasem în horă şi trebuia să joc pînă la 
urmă. În timp ce frunzăream ziarele la 
micul dejun, am dat de următoarea notiţă- 
şi trebuie să mărturisesc că nu mai 
fusesem niciodată atit de uluit: 


SPERJUR 


„Poate că acum, cînd se prezintă în faţa 
poporului în calitate de candidat la postul de 
guvernator, domnul Mark Twain va binevoi să 
explice cum se face că în 1863 a fost condamnat 
pentru sperjur, în prezenţa a treizeci şi patru de 
martori din  Wakawak  (Cochinchina), scopul 
acestui sperjur fiind de a fura de la o sărmană 
văduvă indigenă şi de la copiii ei lipsiţi de apărare 
o mică plantație, singurul sprijin ce le mai 
rămăsese acestor nenorociţi! Domnul Twain este 
dator faţă de sine însuşi, ca şi faţă de marele 
popor, căruia îi cere voturile, să facă lumină în 
această chestiune. O va face oare?” 


Credeam că voi sări în aer de uimire! Ce 
calomnie grosolană şi neruşinată! Nu 
fusesem niciodată în Cochinchina! Nu 
auzisem niciodată de Wakawak. N-aş fi 
putut deosebi o plantație de un cangur. 
Nu ştiam ce să fac. Eram năucit şi cu totul 
neajutorat. M-am învirtit toată ziua fără să 
fac nimic. În dimineaţa următoare, acelaşi 
ziar scria numai atit: 


335 


UN FAPT SEMNIFICATIV 


„După cum se vede, domnul Twain păstrează o 
tăcere elocventă în legătură cu sperjurul din 
Cochinchina.” 


(N. A. — În tot restul campaniei 
electorale, acest ziar nu a vorbit despre 
mine altfel decît ca despre „mişelul 
sperjur Twain”.) 

Apoi apăru Gazeta, cu următoarele: 


336 


TREBUIE SĂ CUNOAŞTEM ADEVĂRUL 


„Va binevoi oare noul candidat la postul de 
guvernator să explice unor concetăţeni ai dumisale 
(care vor avea nenorocul să voteze pentru el) 
neînsemnatul fapt că tovarăşilor săi de baracă din 
Montana le dispăreau din cînd în cînd mici obiecte 
de valoare, care apoi erau găsite întotdeauna la 
domnul Twain sau în „valiza” lui (adică în ziarul în 
care îşi înfăşură catrafusele) astfel încît s-au văzut 
siliţi ca, spre binele lui, să-i dea un avertisment 
prietenesc şi, ungîndu-l cu catran şi tăvălindu-l în 
fulgi, să-l plimbe călare pe o prăjină, sfătuindu-l 
apoi să lase gol pentru totdeauna locul pe care-l 
ocupa de obicei în tabără? Va binevoi el oare?” 


S-ar fi putut oare născoci o ticăloşie mai 
mare? În viaţa mea nu fusesem la 
Montana! 

(De atunci ziarul acesta nu m-a mai 
pomenit altfel decît „Twain, hoţul din 
Montana”...) 

Începusem să  răsfoiesc ziarele cu 
teamă, ca cineva care ar ridica o pătură 
sub care bănuieşte că se află un şarpe cu 
clopoței. Într-una din zile îmi căzură sub 
ochi următoarele cuvinte: 


MINCINOSUL ŢINTUIT LA STÎLPUL 
INFAMIEI! 


„În baza depoziţiilor scrise făcute sub jurămînt 
de domnul Michael O'Flanagan, din Five Points şi 
de domnii Snub Rafferty şi Catty Mulligan din 
strada Water, s-a stabilit că josnica declaraţie a 
domnului Mark 'Twain, anume că regretatul bunic 
al nobilului nostru fruntaş Blank J. Blank ar fi fost 
spînzurat pentru tilhărie la drumul mare, este o 
MINCIUNĂ abjectă şi complet neîntemeiată. Este 
dureros pentru cetăţenii onorabili să vadă că 
pentru obţinerea unui succes politic sînt folosite 
mijloace atît de ruşinoase ca atacarea morţilor din 


337 


morminte şi profanarea numelor lor respectabile 
prin tot felul de calomnii. Gîndindu-ne la durerea 
pe care această minciună mîrşavă o va provoca 
nevinovatelor rude şi prietenilor răposatului, 
aproape să simţim nevoia să îndemnăm publicul 
ultragiat şi insultat să procedeze la o răzbunare 
sumară şi în afara legii, împotriva 
calomniatorului... Dar nu! Mai bine să-l lăsăm 
pradă chinurilor propriei sale 


338 


conştiinţe sfişiate (deşi dacă mînia va învinge 
stăpînirea de sine a publicului, iar acesta, în furia 
sa oarbă, va aduce  calomniatorului injurii 
corporale, este cu totul evident că nici un juriu nu- 
i va putea recunoaşte ca vinovaţi, şi nici un 
tribunal nu-i va putea pedepsi pe făptaşi).” 


Ingenioasa frază de încheiere a avut 
darul de a mă face să sar din pat şi s-o 
şterg imediat de-acasă — şi încă prin uşa 
din dos — în timp ce „publicul ultragiat şi 
insultat”  tăbăra prin uşa din faţă, 
spărgind în miînia lui dreaptă mobilele şi 
geamurile şi luînd cu el cît putea căra în 
spinare. Şi totuşi pot să jur cu mîna pe 
evanghelie că nu-l calomniasem niciodată 
pe bunicul lui Blank. Mai mult decît atît: 
n-auzisem nimic despre el şi nici măcar nu- 
ipomenisem numele pînă în ziua aceea. 

(Voi spune, în treacăt, că ziarul sus- 
menţionat nu m-a mai pomenit de-atunci 
decît în felul acesta: „Twain, profanatorul 
de morminte”.) 

Articolul care mi-a reţinut atenţia puţin 
timp după aceea, glăsuia: 


HALAL CANDIDAT! 


„Domnul Mark Twain, care urma să ţină seara 
trecută un discurs fulminant la marele miting ai 
Independenţilor, nu şi-a făcut apariţia! O 
telegramă trimisă de medicul său anunţa că fusese 
răsturnat de nişte cai speriaţi şi că şi-ar fi fracturat 
piciorul în două locuri, bolnavul suferind acum 
dureri inimaginabile şi aşa mai departe, tot felul 
de asemenea gugumănii. lar Independenţii s-au 
străduit din răsputeri să înghită o asemenea istorie 
cusută cu aţă albă şi s-au prefăcut că nu cunosc 
adevărata cauză a absenței nepricopsitei creaturi 
pe care o numesc purtătorul lor de cuvînt! 


339 


Un anumit individ a fost văzut noaptea trecută, 
în casa domnului Twain, într-o stare de ebrietate 
animalică. Independenţii au datoria imperioasă de 
a dovedi că această fiinţă abrutizată nu era 
domnul Mark Twain în persoană. De data asta li s- 
a înfundat! lată un caz care nu lasă loc pentru 
eschivări de la un răspuns direct. Poporul întreabă 
cu o voce tunătoare: CINE ERA INDIVIDUL?” 


340 


O clipă mi-a fost imposibil, absolut 
imposibil, să cred că numele meu e într- 
adevăr pomenit în legătură cu o asemenea 
bănuiala ruşinoasă. Trecuseră trei ani 
încheiaţi de cînd nu mai pusesem în gură 
măcar o picătură de rachiu, bere, vin sau 
orice alta băutură spirtoasă. 

(Ca să vă daţi seama ce înseamnă 
puterea obişnuinţei, vă voi spune că 
atunci cînd în numărul următor al acestui 
ziar m-am văzut poreclit „Domnul 
Delirium Tremens Twain”, nu am mai 
simţit nici o durere, deşi ştiam că de acum 
încolo ziarul mă va numi astfel, cu o 
persistenţă monotonă,  pină-n vecii 
vecilor). 

Între timp, scrisorile anonime 
începuseră să ocupe un loc important în 
corespondenţa pe care o primeam. De 
obicei ele aveau următorul cuprins: 


„Ce puteţi spune despre bătrîna cerşetoare pe 
care aţi dat-o afară pe brînci din locuinţa 
dumneavoastră? 

POL PRJ” 


Sau: 


„Aţi săvîrşit fapte care nu sînt cunoscute de 
nimeni în afară de mine. V-aş sfătui să ieşiţi cu 
cîţiva dolari sau, dacă nu, veţi auzi prin ziare de al 
dumneavoastră respectuos 

HANDY ANDY” 


Cam acesta era conţinutul scrisorilor. Aş 
putea să continui, pînă la suprasaturarea 
cititorului, dar cred că nu e cazul. 

În curînd cel mai mare ziar al partidului 
republican mă acuză că dădeam mită, iar 
ziarul central al partidului democrat mă 
învinui că sînt un şantajist ordinar. 


341 


(În felul acesta m-am ales cu încă două 
nume: „Twain, murdarul mituitor”, şi 
„josnicul şantajist”.) 

Cu timpul s-a făcut atita gălăgie 
cerîndu-mi-se „răspunsul” la toate 
acuzaţiile înfiorătoare ce mi se aduceau, 
încît directorii de ziare şi liderii partidului 
meu mi-au spus că, dacă mai păstrez 
tăcere, cariera mea politică este 
pecetluită. Şi parcă pentru a-mi dovedi că 
se impunea din ce în ce mai mult să fac 
ceva chiar a doua zi am putut citi într-un 
ziar următoarele rînduri: 


PRIVIŢI-L! 


„Candidatul  Independenţilor continuă să 
păstreze tăcere. Pentru că nu îndrăzneşte să 
vorbească. Fiecare dintre acuzaţiile ce i s-au adus 
a fost pe deplin dovedită şi întărită şi răsîntărită 
prin propria-i tăcere elocventă, astfel încît e 
demascat pentru totdeauna. Uitaţi-vă la canditatul 
vostru,  Independenţilor!  Priviti-l pe  Infamul 
Sperjur! Pe Hoţul din Montana! Pe Profanatorul de 
morminte! Admiraţi-l pe acest Delirium Tremens! 
Priviţi-l pe murdarul vostru mituitor şi pe josnicul 
vostru şantajist! Priviţi-l, cercetaţi-l bine şi apoi 
spuneţi dacă puteţi acorda voturile dumneavoastră 
cinstite acestei creaturi, care şi-a cîştigat o 
asemenea podoabă sinistră de titluri printr-o serie 
de crime hidoase şi care nu îndrăzneşte să 
deschidă gura pentru a tăgădui măcar vreuna 
dintre ele!” 


Nu mai exista nici o portiţă de ieşire, şi 
de aceea, profund umilit, m-am apucat să 
pregătesc „un răspuns” la mulţimea de 
acuzaţii şi minciuni mîrşave. N-am putut 
însă termina niciodată această treabă, 
deoarece chiar a doua zi dimineaţă un alt 


342 


ziar veni cu o nouă grozăvie, acuzindu-mă 
cu toată seriozitatea că aş fi dat foc unui 
ospiciu cu toţi locatarii înăuntru, numai 
pentru că îmi stînjenea vederea de la 
fereastra apartamentului meu. Aceasta 
calomnie m-a adus într-o stare de panică. 
Apoi veni la rînd acuzaţia că mi-aş fi 
otrăvit unchiul pentru a-i moşteni averea, 
cerîndu-se foarte insistent să i se deschidă 
mormîntul. Eram în culmea desperării. Şi, 
colac peste pupăză, mi s-a adus acuzarea 
că fiind administratorul unui azil de copii 
găsiţi, am folosit rude ramolite şi ştirbe 
pentru a mesteca hrana copiilor. 
Tremuram toată ziulica. Şi în cele din 
urmă, ca o încununare firească a 
neruşinatei persecuții cu care mă urmărea 
ura partidelor adverse, nouă ţînci ce abia 
învăţaseră să meargă, cu pielea de toate 
nuanțele şi culorile şi care mai de care 
mai zdrenţăroşi, au fost învăţaţi să 
năvălească la tribună la o întrunire 
publică şi să se agaţe de picioarele mele, 
strigîndu-mi „TĂTICULE!” 

M-am lăsat păgubaş. Am coborit steagul 
şi m-am predat: nu puteam face faţă 
cerinţelor unei campanii electorale pentru 
postul de guvernator în statul New York, 
astfel încît am trimis o scrisoare anunţind 
că-mi retrag candidatura şi semnînd plin 
de amărăciune: 


„Al dumneavoastră sincer, care pe vremuri a 
fost un om cinstit, dar acum este Mark Twain 
Infamul Sperjur, Hoţul din Montana, Profanatorul 
de morminte, Delirium Tremens,  Murdarul 
mituitor şi Josnicul şantajist”. 


343 


ONORAT CA O CIUDĂŢENIE 
IN HONOLULU 


În Honolulu, dacă intri în vorbă cu un 
străin şi simţi dorinţa firească de a şti cu 
cine ai de a face şi de a afla cam ce soi de 
om e străinul dumitale, ia-ţi inima în dinţi 
şi spune-i „căpitane”. Pîndeşte-l atent şi 
dacă vezi, după atitudinea lui, că ai apucat 
pe-o cale greşită, întreabă-l unde predică. 
Poţi pune fără grijă prinsoare că este ori 
misionar, ori căpitan de balenieră. Eu, 
personal, am făcut cunoştinţă cu şaptezeci 
şi doi de căpitani şi nouăzeci şi şase de 
misionari. Căpitanii şi  predicatorii 
alcătuiesc jumătate din populaţie; a treia 
pătrime este alcătuită din canaci de rînd 
şi din negustori străini, cu familiile lor, iar 
în sfertul din urmă intră înalții funcţionari 
ai guvernului havaian. Şi nu am pus la 
socoteală pisicile, care-s cîte trei la o 
para. 

Intr-o zi, un străin grav m-a întîlnit într- 
o suburbie şi mi-a zis: 

— Bună dimineaţa, sfinţia ta. Predicaţi 
în biserica de piatră de colo, fără îndoială? 

— Nu, nicidecum. Nu sînt predicator. 

— Zău aşa, te rog să mă ierţi, căpitane. 

344 


Sper că ai avut un sezon bun. Cîtă 
untură... 

— Untură? Drept cine mă iei? Nu sînt 
vînător de balene. 

— A, vă cer de-o mie de ori iertare, 
excelența voastră. Sînteţi generalul-maior 
al trupelor noastre de gardă, fără 
îndoială? Ministru de interne, pesemne? 
Ministru de război? Prim-gentleman al 
Camerei de Dormit? Comisar al augustei... 

— Curate farafasticuri, bre omule! Nu 
am nici o calitate oficială! Nu am nici o 
legătură cu guvernul. 

— Doamne păzeşte! Atunci cine naiba 
mi-eşti? Ce naiba îi fi? Şi cum naiba ai 
ajuns aici? Şi de unde drăcia dracului ai 
picat? 

— Sînt doar o persoană particulară — un 
străin fără nici o pretenţie — sosit de 
curînd din America. 

— Nu se poate! Nu eşti misionar! Nu 
eşti vînător de balene! Şi nici membru al 
guvernului maiestăţii sale! Nici măcar 
ministrul marinei! Ah! Doamne- 
dumnezeule! E o fericire prea mare ca să 
fie adevărată! Vai! Trebuie să fie un vis! 
Şi, totuşi înfăţişarea aceasta nobilă, 
cinstită, ochii aceştia piezişi, nevinovaţi, 
capul acesta impunător, care nu e bun de 
nimic; mîna dumitale; dă-mi mîna, orfan 
falnic ce eşti! Iartă-mi lacrimile. Vreme de 
şaisprezece ani uricioşi am dorit o clipă ca 
aceasta, şi... 

În acest moment, sentimentele îl 
copleşiră şi omul căzu lat. Mi s-a rupt 
inima de biata făptură şi mi-a fost milă de 
ea. Am fost adînc mişcat. Am vărsat cîteva 
lacrimi pe seama lui şi l-am sărutat din 
partea maică-si. Pe urmă, l-am uşurat de 
mărunţişul pe care i l-am găsit prin 


345 


buzunare şi m-am cărat. 


346 


UN STRĂIN INTERESANT 


— Amintire din insulele Sandwich — 


De-abia  terminasem observația mea 
foarte banală, cînd străinul din celălalt 
colţ al camerei, avînd mîncărime la limbă, 
se grăbi să-şi spună părerea. 

— O, desigur, într-un fel, e un fapt 
oarecum ieşit din comun, dar trebuia să 
vedeţi coşul meu, să vedeţi coşul meu, 
domnule! Fum! Hm! Să fiu al dracului 
dacă... domnule Jones, îţi aminteşti de 
coşul acela? Nu se poate să fi uitat! Nu, 
nu, îmi amintesc acum. Pe vremea aceea, 
nu locuiai în partea asta a insulei. Dar vă 
spun numai adevărul.  Înghiţi-m-ar 
pămîntul în clipa asta, dacă coşul acela nu 
afuma în aşa hal, încît funinginea se făcea 
piatră şi trebuia să o dăm jos cu 
tirnăcopul! Degeaba rideţi, domnilor, dar 
chiar marelui şerif i-am oferit un bulgăre 
de funingine, pe care l-am scos în faţa 
ochilor lui, aşa că n-aveţi decit să vă 
duceţi să-l întrebaţi, spre a vă convinge 
singuri. 

Vorbele lui puseseră capăt conversaţiei, 

347 


care, oricum, începuse să lincezească — 
aşa că am tocmit nişte indigeni şi vreo 
două pirogi cu balanţier şi am ieşit în 
largul mării agitate spre a vedea copiii la 
sportul lor, călărind pe mare, cocoţaţi pe 
crestele uriaşelor valuri. 

Peste două săptămîni, vorbind în 
tovărăşia cîtorva persoane, mi-am ridicat 
privirea şi am descoperit pe acelaşi om, 
sfredelindu-mă cu ochii săi pătrunzători. 
Din nou, am observat muşchii contractaţi 
ai feţei lui şi simţeam că avea aceeaşi 
mîncărime de limbă. 

În momentul cînd m-am oprit, i-a şi dat 
drumul. 

— Mă scuzaţi, domnule, mă scuzaţi, dar 
ceea ce aţi spus poate fi socotit ca ceva 
neobişnuit numai dacă este scos în 
evidenţă, separat de celelalte. Dar com- 
parat cu ceea ce mi-a fost dat mie să văd 
este doar un fapt banal. Nu, nu-i chiar 
aşa... nu vreau să vorbesc atit de 
nepoliticos despre cele hărăzite unui 
străin, care este şi un gentleman, dar sînt 
nevoit a spune că nu aţi mai putea şi nici 
nu aţi mai voi să susţineţi că acest copac 
este mare, dacă aţi fi văzut ca mine, 
marele arbore Yakmatack din insula 
Ounaska, din marea Kamciatka — un 
arbore, domnule, cu un diametru de patru 
sute şi cincisprezece picioare, nici un ţol 
mai puţin — înghiţi-m-ar pămîntul în clipa 
asta, dacă nu-i aşa! Nu trebuie să mă 
priviţi atît de miraţi, domnilor. Bătrînul 
căpitan Saltmarsch este de faţă şi poate 
spune dacă ştiu ce spun au ba. l-am arătat 
copacul acela. 

Căpitanul Saltmarsch: 

— Hei, leat, las-o mai domol, că prea ai 
tras tare de ancoră. Mi-ai făgăduit să-mi 


348 


arăţi minunăţia şi am cutrierat mai bine 
de unsprezece mile cu dumneata prin cea 
mai afurisită şi mai înnebunitoare junglă 
ce mi-a fost dat să văd vreodată şi, cînd 
colo, diametrul copacului pe care în sfîrşit 
mi l-ai arătat nu atingea nici măcar 
grosimea unui butoiaş de bere! Asta o ştii 
prea bine şi dumneata, Markiss. 

— Ia auzi-l! Vezi bine că arborele s-a 
subţiat la cît spui dumneata. Dar nu ţi-am 
explicat de ce? Răspunde-mi! Nu ţi-am 
spus că aş fi dorit să-l vezi aşa cum l-am 
văzut eu prima oară? Cînd te-ai urcat în 
trăsură, ocărindu-mă în tot felul şi 
spunîndu-mi că te-am adus unsprezece 
mile ca sa vezi un puiet, nu ţi-am explicat 
că toate balenierele din mările nordice şi- 
au procurat lemnul tăind din el timp de 
mai bine de douăzeci şi şapte de ani? Ce, 
crezi că arborele poate dăinui o veşnicie, 
fir-ar al naibii să fie! Nu ştiu de ce eşti atît 
de chiţibuşar şi cauţi să nedreptăţeşti cu 
dinadinsul pe cineva care nu ţi-a făcut nici 
un rău. 

Nu ştiu de ce, prezenţa acestui om mă 
stînjenea şi am fost încîntat cînd, chiar în 
clipa aceea, un băştinaş a venit să ne 
spună că Muckawow, cel mai sociabil şi 
mai falnic dintre necioplitele căpetenii de 
oştire ce pe insulele acestea ne poftea la 
el ca să petrecem cu dînsul, înfruptindu- 
ne dintr-un misionar pe care îl prinsese 
încălcîndu-i terenul. Cred că nu au trecut 
nici zece zile după aceea, cînd tocmai 
terminînd de a arăta ceva unui grup de 
prieteni şi cunoscuţi, fără a fi avut 
pretenţia de a fi spus cine ştie ce mare 
lucru, auzii o voce familiară şi uricioasă, 
băgîndu-se pe fir şi spunînd: 

— Dar, dragă domnule, calul acela nu 


349 


avea nimic extraordinar şi nici faptul în 
sine nu-i de loc extraordinar! N-aş vrea să 
vă jignesc cu ceea ce vă spun acum, 
domnul meu, dar într-adevăr habar n-aveţi 
ce-i aceea viteză. Doamne, dacă aţi fi 
văzut-o pe iapa mea, Margareta — ăla zic 
şi eu animal — iute ca fulgerul, nu alta! 
Trap! Trap nu-i cuvîntul potrivit — zbura! 
Cum mai ştia să salte trăsurica! O dată, 
am pornit-o cu ea — domnule colonel 
Bilgewater iți aminteşti prea bine de acest 
bidiviu, nu-i aşa? — ei, o dată am pornit-o 
doar cu vreo treizeci sau treizeci şi cinci 
de yarzi înaintea celei mai îngrozitoare 
furtuni ce am apucat în viaţa mea, şi iapa 
ne-a dus în goană mai bine de optsprezece 
mile. Aşa a fost, pe ce am mai scump. Şi 
nu spun decît adevărul gol-goluţ afirmînd 
că nici o picătură de ploaie nu ne-a ajuns, 
nici măcar o singură picătură nu ne-a 
atins, domnul meu! Pot să jur! Asta, în 
timp ce bietul meu cîine a trebuit să 
înoate tot drumul în spatele căruţei! 

O săptămînă sau două am stat mai mult 
pe acasă. Aveam impresia că, oriunde m- 
aş fi dus, aş fi dat de omul acesta pe care 
nu-l mai puteam suferi. Într-o seară, însă, 
căpitanul Perkins m-a invitat la o petre- 
cere cu prietenii săi. Cam pe la orele zece, 
vorbeam din întîmplare despre un prieten 
de al meu, negustor, şi fără nici o intenţie 
precisă am scăpat observaţia că era cam 
strîns la mînă şi zgircit cu plata 
funcţionarilor săi. Deodată, prin aburul 
unui punch de whisky, izbucni o voce 
cunoscută, din partea cealaltă a camerei, 
şi o clipă am tremurat de frică să nu-mi 
scape cumva vreo vorbă de ruşine. 

— O, dragă domnule, cred că te pui într- 
o lumină proastă dacă faci atita tevatură 


350 


pe chestia asta — ca şi cum ar fi cine ştie 
ce lucru surprinzător. Dumnezeu să-ţi dea 
sănătate, dar habar n-ai ce înseamnă un 
om strîns la mînă. Eşti tot atît de neştiutor 
ca un nou-născut! Ba chiar ca nişte gemeni 
noi-născuţi. Nu ştii nimic în chestia asta. 
Îmi pare rău de dumneata, domnule, că 
eşti un străin atît de bine şi de simpatic şi 
că te bagi într-o chestiune în care 
dovedeşti cea mai crasă ignoranță! Uită-te 
în ochii mei, te rog, uită-te în ochii mei. 
John James Godfrey era fiul unor părinţi 
săraci dar cinsiţi din statul Mississippi, 
prietenul meu din copilărie şi camarad 
foarte drag mai tîrziu. Dumnezeu să-l 
odihnească în pace, căci nu mai e printre 
noi acum! Acest John James Godfrey a fost 
tocmit de Societatea Minieră Hayblossom 
din California pentru a pune la cale 
exploziile necesare — băieţii o numeau 
„Societatea pe acţiuni a Zgirciţilor”. Ei 
bine, într-o zi a sfredelit o gaură adîncă de 
vreo patru picioare şi a băgat înăuntru un 
explozibil îngrozitor. El stătea deasupra şi 
îndesa explozibilul cu un drug de fier, 
lung de vreo nouă picioare, cînd deodată 
chestia aceea afurisită a scăpărat o 
scînteie, dînd foc explozibilului şi — ţuşti, 
păietei — a zburat John Godfrey, ca un foc 
bengal, el şi cu drugul lui de fier cu tot! 
Ei, şi s-a înălţat în văzduh sus, tot mai sus 
pînă nu s-a mai văzut decît o mogildeaţă, 
cît un copil — apoi, şi mai sus şi mai sus 
pînă nu s-a zărit mai mare decît o păpuşă 
— şi încă mai sus s-a înălţat, mai sus, pînă 
nu s-a văzut mai mare decît albiniţa — 
iară după aceea nu s-a mai văzut! Apoi, iar 
s-a ivit, dar cît albiniţa, şi a coborit din ce 
în ce mai jos pînă s-a făcut cît păpuşa şi 
mai jos pînă a ajuns din nou cît un copilaş, 


351 


apoi de statul unui om în toată firea, pînă 
cînd atît el cît şi drugu-i de fier se 
pogoriră şuierind şi se îndreptară taman 
la vechiul loc şi reîncepură să îndese, şi să 
îndese şi să îndese la fel ea mai înainte, ca 
şi cum nu s-ar fi întîmplat nimic! Ceea ce 
însă nu ştiţi este că acest biet om nu a 
lipsit decît vreo optsprezece minute şi 
totuşi „Societatea pe acţiuni a Zgîrciţilor” 
i-a tăiat din leafă timpul pierdut! 

Am spus că mă doare capul, şi cu scuza 
aceasta am plecat acasă. Am notat în 
jurnalul meu: „O altă noapte pierdută” din 
pricina acestui individ înfigăreţ. Şi am mai 
adăugat şi o ocară zdravănă, ca să ţină de 
urit acestei însemnări. Chiar a doua zi, mi- 
am strîns lucrurile şi, scos din răbdări, am 
părăsit insulele. De la bun început, îl 
considerasem pe acest om ca un şarlatan. 


Linia punctată reprezintă un interval de 
cîţiva ani. 

La sfîrşitul acestui răstimp, părerea pe 
care m-am încumetat să o însemn a fost 
temeinic întărită de către persoane cu 
totul dezinteresate. 

Într-o dimineață, individul acela, 
Markiss, a fost găsit spînzurat de o grindă 
în dormitorul său. (Uşile şi ferestrele fiind 
bine zăvorite pe dinăuntru.) Era mort. Era 
mort, iar pe pieptul său era prinsă cu 
boldul o hîrtie scrisă de mîna lui, în care 
ruga pe prieteni să nu bănuiască pe 
nimeni în legătură cu moartea sa, 
deoarece era pe  de-a-ntregul opera 
propriilor lui mîini. Totuşi, juraţii au ajuns 
la concluzia neaşteptată că decedatul a 
murit de „mîinile uneia sau a unor 


352 


persoane necunoscute”. Ei au motivat că 
însăşi consecvenţa neclintită pe care o 
dovedise Markiss timp de treizeci de ani 
constituia o dovadă colosală şi de ne- 
înlăturat că orice afirmaţie făcută de el 
trebuia socotită neapărat drept o 
minciună. În afară de aceasta, ei nici nu 
credeau că ar fi murit într-adevăr, punînd 
la îndoială, contrar puternicei evidențe, 
însăşi vorba sa că ar fi murit, şi de aceea 
cerură judelui instructor să amine 
înmormîntarea pe cît se poate — ceea ce 
s-a şi făcut. 

Aşa că, în clima tropicală din Lahaima, 
coşciugul a stat descoperit timp de şapte 
zile, pînă cînd chiar şi juraţii s-au dat 
bătuţi. Ei au revenit asupra cazului şi au 
schimbat verdictul în „sinucidere datorată 
unor rătăciri mintale”, căci, ziceau dînşii 
cu multă pătrundere: „El a declarat că e 
mort şi chiar aşa a fost, dar oare ar fi spus 
el un lucru adevărat, dacă ar fi fost în 
toate minţile? Nici pomeneală de aşa 
ceva, stimabile, nu ne duce el pe noi!” 


353 


ROGERS 


Individul acesta, Rogers, a dat peste 
mine şi s-a recomandat singur în oraşul... 
din sudul Angliei, unde am locuit cîtva 
timp. Tatăl lui vitreg se însurase cu o 
rubedenie depărtată de-a mea, care a fost 
după aceea spînzurată, astfel că el părea 
convins că ar exista o legătură de sînge 
între noi. În fiecare zi venea la mine, se a- 
şeza şi vorbea. Din toate ciudăteniile 
oricît de omeneşti, blajine şi 
netulburătoare ce le-am apucat în viaţă, 
cred că el era cea mai năstruşnică. O 
dată, a rivnit să se uite la ţilindrul meu cel 
nou. Am fost foarte dispus să-l las, fiindcă 
îmi închipuiam că are să observe în fundul 
pălăriei numele marelui pălărier de pe 
Oxford Street, şi prin urmare are să mă 
respecte mai mult. El însă a pus deoparte 
ţilindrul, cu un fel de  întristată 
compătimire, a subliniat vreo două-trei 
defecte şi a declarat că fiind sosit atît de 
recent în Anglia — nu se putea aştepta de 
la mine să ştiu unde să-mi găsesc 
furnizorii. Mi-a făgăduit că-mi va trimite 

354 


adresa pălărierului său. Pe urmă, mi-a zis: 
„Mă scuzi”, şi — hait! s-a apucat să taie 
un rondel frumuşel de hîrtie satinată 
roşie, i-a îndoit cu gingăşie marginile, l-a 
luat şi mi l-a lipit pe fundul ţilindrului, ca 
să acopere eticheta furnizorului. „Aşa — 
mi-a spus — nu are să ştie nimeni de unde 
l-ai luat. Am să-ţi trimit eu o etichetă de-a 
pălărierului meu, ca s-o lipeşti peste 
rondelul de hîrtie satinată.” 

A făcut toate acestea cu cea mai mare 
răceală şi calm, şi trebuie să mărturisesc 
că în viata mea n-am admirat pe cineva 
mai mult. Băgaţi de seamă, a făcut toate 
acestea, în timp ce propria lui pălărie 
şedea în chip jignitor pe masă, chiar sub 
nasurile noastre — o străveche mucarniţă 
de tipul celor „trase pe ochi”, desfundată 
şi informă de pe urma bătriîneţii, decolo- 
rată de vinturi şi ploi şi înconjurată de un 
ecuator de grăsime, care răzbate prin ea. 

Altă dată, mi-a examinat haina. Nu 
aveam de ce să-mi fie frică, fiindcă 
deasupra uşii croitorului meu atîrna o 
firmă: „Din însărcinare specială «Croitor 
al A.S.R. Principele de Wales»". Pe atunci 
nu ştiam că majoritatea croitorilor atîrnă 
în faţa uşii o asemenea firmă şi că — în 
vreme ce e nevoie de nouă croitori ca să 
se „facă” un om obişnuit — e nevoie deo 
sută cincizeci ca să facă un prinţ. 
Individul se arătă plin de compătimire faţă 
de straiele mele. Mi-a scris pe un bileţel 
adresa croitorului său. Nu mi-a zis să 
pomenesc mon nom de plume! pentru ca 
într-adevăr croitorul să-şi dea toată 
silinţa, aşa cum fac uneori oamenii care 
mă măgulesc, dar în schimb m-a sfătuit — 
deoarece croitorul lui nu s-ar deranja 


1 Pseudonimul meu literar (n.t.). 
355 


pentru o persoană necunoscută (auziţi 
persoană necunoscută, cînd eu credeam 
că sînt atît de celebru în Anglia! Asta a 
fost cea mai crudă lovitură) — că e bine să 
pomenesc de numele lui şi totul are să 
meargă aşa cum trebuie. Vrind să fiu 
glumet, i-am zis: 

— S-ar putea, săracul, să muncească zi 
şi noapte şi să-şi vatăme sănătatea din 
pricina mea. 

— Ei şi? Lasă-l să şi-o vatăme — zise 
Rogers — eu am făcut destule pentru el. 
Are acum prilejul să-şi arate şi el, într-un 
mod oarecare, recunoştinţa. 

Era la fel ca şi cum aş fi încercat să 
intimidez cu hazul meu o mumie. Rogers 
continuă: 

— Îmi lucrez toate costumele la el. Sînt 
singurele care merită să le îmbraci în 
lume. 

Am mai făcut o încercare, zicînd: 

— Aş fi vrut să-mi aduci un costum de-al 
dumitale — m-ar interesa să-l văd. 

— Bată-te norocul, dar nu port un 
asemenea costum chiar acum? Modelul 
acesta are, netăgăduit, cupa lui Morgan. 

M-am uitat şi eu la el. Costumul fusese 
cumpărat de gata de la vreun telal de pe 
Chattam Street, pe la 1848.  Costase 
probabil patru dolari, cînd fusese nou- 
nouţ. Acum era jerpelit, mototolit, nu avea 
dungă şi se făcuse soios. Nu m-am putut 
opri să nu-i arăt locul unde se rupsese. 
Lucrul acesta l-a afectat atit de mult încît 
aproape mi-a părut rău de fapta mea. Mai 
întîi omul păru prăvălit într-o prăpastie de 
mîhnire, fără fund. Pe urmă, se ridică, 
făcînd un gest cu mîinile ca şi cum ar fi 
îndepărtat  compătimirea unui popor 
întreg şi zise — cu o emoție ce mi-a părut 


356 


nesinceră: 

— N-are a face... n-are a face; nu lua în 
seamă ruptura, nu te amări pentru atita 
lucru. Pot să-mi comand un alt costum. 

După ce şi-a venit pe deplin în fire, fiind 
în stare să examineze ruptura şi să-şi 
stăpîinească simţămintele, a zis: „Abia 
acum pricep”. Servitorul îi stricase costu- 
mul cînd îl ajutase la îmbrăcat, în 
dimineaţa aceea. _ 

Servitorul lui! Într-o atit de sfruntată 
neruşinare, zău că era ceva care stîrnea 
admiraţia. 

În fiecare zi îşi arăta interesul pentru 
cite o piesă din îmbrăcămintea mea. Cu 
greu te-ai fi putut aştepta la asemenea 
manie din partea unui om care purta 
întotdeauna acelaşi costum şi încă un 
costum care părea că datează de pe 
vremea Cuceririi Normande. 

Poate că dovedeam o ambiţie vană, dar 
doream din tot sufletul să-l fac pe-acest 
om să admire un lucru de-al meu, sau un 
lucru făcut de mine. Sînt sigur că şi 
dumneavoastră aţi fi fost stăpiniţi de 
aceeaşi dorinţă. Tocmai atunci s-a ivit un 
prilej bun: era în ajunul întoarcerii mele la 
Londra şi făcusem lista rufelor pe care 
trebuia să le dau la spălat. Rufele 
alcătuiau un munte cu adevărat 
impunător, într-un colţ al odăii — cincizeci 
şi patru de bucăţi. Speram că Rogers îşi 
va închipui că toate aceste rufe le 
folosisem într-o săptămînă. Prin urmare 
am luat lista rufelor, ca şi cum aş fi vrut 
să verific ceva, şi pe urmă am aruncat-o 
pe masă cu o prefăcută nepăsare. Mai 
încape vorbă? A luat-o şi şi-a plimbat ochii 
pe ea, de sus pînă jos, ajungînd la totalul 
acela impunător. Dar n-a zis decît: „Scapi 


357 


ieftin” şi a pus-o la loc pe masă. 

Mănuşile lui erau cea mai jalnică ruină, 
totuşi mi-a indicat de unde aş putea lua o 
pereche la fel. În pantofii lui anevoie ar fi 
încăput o foiţă de ţigară, fără să-i crape şi 
totuşi lui Rogers îi plăcea să-şi pună 
piciorul pe placa de marmură a căminului 
ca să şi-i contemple. Purta un ac de 
cravată cu o sticlă tulbure, căreia îi zicea 
„diamant morphylitic” — indiferent ce vor 
fi însemnat cuvintele acestea — şi declara 
că nu se găsiseră în lumea întreagă decît 
două exemplare: pe celălalt îl avea 
împăratul Chinei. 

Mai tîrziu, la Londra, era o adevărată 
plăcere pentru mine de a-l vedea pe acest 
fantastic vagabond  păşind agale pe 
culoarul unui hotel, în stilul lui de mare 
duce, fiindcă întotdeauna avea cîte o nouă 
şi închipuită enormitate de susţinut. Nu 
era nimic demodat la el, afară de straie. 
Dacă mi se adresa, cînd erau străini 
primprejur, totdeauna ridica puţintel 
glasul şi îmi zicea: „sir Richard” sau 
„domnule general” sau „excelența 
voastră” — iar cînd oamenii începeau să 
se uite la noi şi să-şi arate respectul, se 
apuca să mă chestioneze, pe un ton 
degajat, de ce îl necăjisem, în seara 
trecută, pe ducele de Argyl; iar pe urmă 
îmi reamintea de invitaţia noastră la 
ducele de Westminster, pentru ziua 
următoare. Socot că în momentele acelea 
asemenea lucruri erau pentru el realitate 
curată. O dată, a venit şi m-a poftit să 
merg cu el ca să petrecem seara la 
contele de Warwick, la reşedinţa acestuia 
din oraş. I-am răspuns că nu primisem nici 
o invitaţie formală. Mi-a replicat că lucrul 
n-avea nici o importanţă. Contele nu era 


358 


formalist cu dînsul şi nici cu prietenii lui. 
L-am întrebat dacă puteam să mă duc 
îmbrăcat aşa cum mă 


359 


aflam. Mi-a spus că nu, că n-ar fi de loc de 
bună-cuviinţă; în lume se cuvine să te 
îmbraci, seara, în ţinuta de rigoare. A 
spus că mă aşteaptă puţin să mă schimb şi 
pe urmă trecem pe la apartamentul lui, 
unde îmi va servi o sticlă de şampanie şi o 
havană, pînă se va îmbrăca şi el. Eram 
foarte dornic să ştiu cum avea să iasă 
toată treaba aceasta, aşa că m-am 
îmbrăcat în ţinuta de seară şi am pornit-o 
spre locuinţa lui. Mi-a propus, dacă nu mă 
supăr, să facem mai întîi o plimbare. Aşa 
am hoinărit vreo patru mile, prin noroi şi 
pe ceaţă, pînă ce, în cele din urmă, am dat 
de „apartamentul” lui. Apartamentul era 
alcătuit dintr-o singură odaie, aşezată 
deasupra prăvăliei unui bărbier, pe o 
stradă dosnică. Două scaune, o măsuţă, o 
valiză străveche, un lighean şi o cană 
(amîndouă puse pe duşumea, într-un colţ), 
un pat nefăcut, un ciob de oglindă şi un 
ghiveci cu o muşcată roză, care se stingea 
încet — muşcată, pe care el a botezat-o pe 
loc agavă şi mi-a spus că o primise în dar 
de la răposatul lord Palmerston (i se 
oferise pentru ea o sumă uimitoare) — 
iată din ce era alcătuit mobilierul odăii. 
Mai erau de asemenea un sfeşnic de 
alamă şi un căpeţel de lumînare. Rogers 
aprinse lumînarea şi îmi zise să iau loc şi 
să mă simt ca la mine acasă. Îşi exprimă 
speranţa că mi-e sete deoarece îmi va 
încînta gitlejul cu o marcă de şampanie, 
care arareori pătrunde în organismul unui 
om de rînd: dacă nu cumva prefer un 
sherry ori porto? Zicea că are vin de porto 
înfăşurat în straturi de pînză de păianjen, 
fiecare strat înfăţişind o generaţie. Cît 
despre havanele lui — ce mai, aveam să le 
judec singur. Pe urmă, şi-a scos capul pe 


360 


uşă şi a strigat: 

— Sackville! 

Nici un răspuns. 

— Hei, Sackville! 

Nici un răspuns. 

— Ei, na, ce dracu s-o fi întîmplat cu 
majordomul ăsta? Niciodată nu îngădui 
unui servitor să... ah, lua-l-ar naiba de 
idiot, să ştii că are cheile la el. Nu pot să 
intru în odăile celelalte fără chei. 


361 


(Tocmai mă minunam de cutezanţa lui 
de a menţine mai departe păcăleala cu 
şampania şi încercam să-mi închipui cum 
avea să se descurce.) 

Se sătura să mai strige „Sackville” şi 
începu să strige: „Anglesy!” Dar nici 
Anglesy nu se arătă. Zise: „Asta-i a doua 
oară cînd acest valet lipseşte fără învoirea 
mea. Miine îl concediez.” 

Apoi se apucă să urle după „Ilhomas”, 
dar nici Thomas nu răspunse. Pe urmă 
„Theodore”, dar nici un soi de Theodore 
nu se ivi. 

— Ei, am să mă dau bătut, zise Rogers. 
Servitorii nu mă aşteaptă niciodată la ora 
asta; cred că au sters-o cu totii la vreun 
chef. Puteam să mă descurc fără valet şi 
fără paj, însă nu pot să am nici băuturi, 
nici havane, fără majordom. şi nu mă pot 
îmbrăca fără camerist. 

M-am oferit să-i ajut să se îmbrace, dar 
nici n-a vrut s-audă de aşa ceva. Pe lingă 
asta — spunea că nu se simte bine decît 
dacă e îmbrăcat de o mînă pricepută. 
Totuşi, pînă la urmă a socotit că era 
prieten atît de vechi cu contele încît nu 
importă cum va fi îmbrăcat. Aşa că am 
luat o cupea, a dat vizitiului nişte 
îndrumări şi am pornit-o. După ce ne-am 
hurducat aşa huţa-huţa, ne-am oprit în 
faţa unei case mari şi ne-am dat jos. Nu-l 
văzusem niciodată pe Rogers purtînd 
guler. Acum însă trecu la lumina unui 
felinar şi scoase din buzunarul hainei un 
venerabil guler de celuloid şi o cravată 
janghinoasă şi şi le puse la gît. Urcă 
treptele din faţa casei şi intră. Reapăru 
imediat, cobori treptele şi zise: 

— Hai iute de aici! 

Am luat-o la picior şi am cotit clupă colţ. 


362 


— Acum sîntem în siguranţă, zise el, şi 
îşi scoase gulerul şi cravata, vîrîndu-le la 
loc în buzunar. 

— Am scăpat ca prin urechile acului, 
mai adăugă. 

— Cum? am zis eu. 

— Sfinte Sisoe! Contesa era acolo! 

— Ei şi? Ce-i cu asta? Nu te cunoaşte? 

— Dacă mă cunoaşte? Pur şi simplu, mă 
adoră! S-a întîmplat că tocmai am 


întrezărit-o o clipă — înainte ca să mă 
vadă ea — şi am şters-o glonţ pe uşă 
afară. 


363 


Nu o mai văzusem de două luni şi dacă 
dădeam aşa peste ea, fără nici o 
înştiinţare prealabilă, s-ar fi putut ca 
surpriza să-i fie fatală. S-ar fi putut să nu 
reziste şocului. Nu ştiam că se afla şi ea în 
oraş — credeam că era la castel. Lasă-mă 
să mă reazem de dumneata — doar o 
clipă; acum mă simt mai bine — mulţu- 
mesc! Îți mulțumesc nespus, slavă 
Domnului, ce spaimă am tras! 

Aşa că, pînă la urmă, n-am mai ajuns să- 
l vizitez pe conte. Mi-am întipărit însă în 
minte casa, pentru cercetări viitoare. S-a 
dovedit a fi o oarecare casă de raport, în 
care erau aciuaţi vreo două mii de plebei. 

În majoritatea împrejurărilor, Rogers nu 
era cîtuşi de puţin smintit. In unele 
privinţe însă se vădea îndeajuns de 
limpede că nu era în toate minţile, dar 
desigur că nu o ştia. Era cît se poate de 
sincer în asemenea prilejuri. A murit pe 
mare, vara trecută, sub numele de 
„Contele de Ramsgate”. 


364 


MORI SAU VIU? 


Luna martie a anului 1892 am petrecut- 
o la Menton, pe Riviera. In colţul acela te 
bucuri, în strictă intimitate, de toate 
avantajele pe care la Monte Carlo şi Nisa, 
la numai cîteva mile depărtare, le ai la 
dispoziţie în mod public. Adică, poţi 
contempla revărsarea razelor de soare, 
văzduhul  înmiresmat şi  scînteietoarea 
mare albastră, fără adaosurile sicîitoare 
ale zarvei şi forfotei omeneşti, ale 
penajelor şi ale luxului înşelător. Menton 
e un locşor tihnit, odihnitor, simplu, fără 
pretenţii; aici nu vin  bogătaşii şi 
fandosiţii. Din cînd în cînd, însă, mai dă pe 
acolo şi cîte un bogătaş; chiar de curînd 
am făcut cunoştinţă cu unul din aceştia. 
Ca să-l ascund măcar în parte, îi voi numi 
Smith. Într-o zi la Hôtel des Anglais, la al 
doilea prînz, el exclamă: 

— Iute! Uită-te la omul care iese-acum 
pe uşă. Notează-ţi fiece amănunt. 

— De ce? 

— Ştii cine e? 

— Da. A petrecut cîteva zile aici, înainte 

365 


de a veni dumneata. E un bătrîn fabricant 
de mătăsuri din Lyon, care s-a retras din 
afaceri şi-i putred de bogat; se zice — şi 
bănuiesc că aşa o fi — că-i singur pe lume; 
arată totdeauna trist şi visător şi nu 
vorbeşte cu nimeni. Se numeşte Theophile 
Magnan. 

Imi închipuiam că, după aceste cuvinte, 
Smith va începe să justifice marele interes 
pe care-l arătase pentru persoana 
domnului Magnan, dar în loc de aşa ceva, 
el se cufundă într-o adîncă meditaţie şi 
timp de cîteva minute păru pierdut atît 
pentru mine, cît şi pentru tot restul lumii. 
Din cînd în cînd, îşi petrecea degetele prin 
păru-i cărunt şi  încilcit, adunîndu-şi 
gîndurile, în timp ce mîncarea i se răcea. 
În cele din urmă zise. 

— Nu! S-a dus! Nu mi-o mai pot aminti. 

— Ce să-ţi aminteşti? 

— Una din frumoasele istorioare ale lui 
Hans Andersen. Îmi scapă din minte. E 
vorba de un copil care are o pasăre şi o 
tine în colivie. Copilului îi este dragă 
păsărica, însă, din nesocotinţă, nu o 
îngrijeşte. Pasărea îşi revarsă cîntecul, 
neauzită şi neluată în seamă; cu vremea, 
însă, foamea şi setea răpun biata făptură; 
cîntecul îi ajunge jalnic şi stins şi, în cele 
din urmă, se curmă. Pasărea moare. Cînd 
o vede moartă, copilului i se zdrobeşte 
inima de remuşcare, apoi, cu lacrimi şi 
bocete amare, îşi cheamă tovarăşii de 
joacă şi îngroapă pasărea cu mare pompă 
şi cu cea mai duioasă miîhnire, fără ca nici 
unul să ştie — sărmane fiinţe — că nu 
numai copiii îşi lasă poeţii să moară de 
foame, pentru ca la urmă să cheltuiască 
pe înmormîntare şi monumente o mulţime 
de bani, cu care i-ar fi putut ţine în viaţă şi 


366 


le-ar fi oferit un trai uşor şi lesnicios. 
Acum... 

În momentul acela, însă, am fost 
întrerupţi, Chiar în aceeaşi seară, pe la 
zece, am dat de Smith, care m-a invitat în 
salonul său să fumăm şi să bem un whisky 
fierbinte. Era un colţişor tihnit, cu fotolii 
îmbietoare, lămpi vesele şi un foc 
prietenos; lemnele de măslin trosneau în 
cămin. Ca totul să fie desăvirşit, de afară 
se auzeau  izbiturile  înăbuşite ale 
talazurilor. După al doilea pahar de 
whisky şi un taifas foarte lenevos şi 
mulţumitor, Smith zise: 

— Ei, acum am prins chef amindoi — eu 
ca să spun o poveste ciudată şi dumneata 
ca s-o asculţi. Ceea ce-ţi povestesc, mulţi 
ani în şir a fost o taină — o taină între 
mine şi alte trei persoane — însă acum îi 
voi rupe pecetea. Cum te simţi? 

— Perfect. Zi mai departe. 

Iată povestirea lui: 

„Cu multă vreme în urmă, eram un tînăr 
artist — de fapt un artist foarte tînăr — şi 
băteam drumurile de ţară ale Franţei, 
făcînd cîte-o schiţă ba ici, ba colo şi curînd 
m-am însoţit cu o pereche de tineri 
francezi, oameni  încîntători, care se 
tineau de aceeaşi treabă ca mine. Eram pe 
cît de fericiţi, pe atît de săraci, sau pe cît 
de săraci pe atît de fericiţi — potriveşte-ţi 
cuvintele cum îţi cad mai bine. Claude 
Fiere şi Carol Boulanger — aşa se numeau 
băieţii aceia; scumpi, dragi camarazi, şi 
cele mai însorite inimi care şi-au ris 
vreodată de sărăcie, ştiind să petreacă la 
fel de măreț şi de minunat şi în vremuri 
bune, şi în vremuri rele. 

În cele din urmă, nevoia ne-a prins rău 
la strîmtoare, tocmai cînd mă aflam într- 


367 


un sat breton; un artist la fel de sărac ca 
şi noi, François Millet, ne-a dat adăpost şi, 
nici mai mult nici mai puţin, ne-a salvat de 
la moartea prin înfometare. 

— Cum, marele François Millet? 

— Mare? Pe atunci nu era mai mare ca 
noi. N-avea pic de faimă, nici măcar în 
sătuleţul lui, şi era atit de sărac încît nu 
ne putea hrăni decît cu napi, ba chiar 
napii ne lipseau uneori. Toţi patru am 
devenit prieteni la cataramă, prieteni la 
toartă, de nu ne mai despărţeam. Pictam 
împreună cît ne ţineau puterile, pregătind 
marfă peste marfă, fără să ne mai 
descotorosim de ea decit foarte rar. 
Petreceam frumos împreună, însă vai de 
sufletul meu cît de lefter rămîneam 
cîteodată! 

Lucrurile au mers aşa mai bine de doi 
ani. În cele din urmă, Claude zise într-o zi: 

— Băieți, am ajuns la ananghie. 
Pricepeţi? — ce mai încoace, încolo. Toată 
lumea s-a unit contra noastră — parcă ar 
fi întemeiat o ligă împotrivă-ne. Am făcut 
ocolul satului şi e întocmai cum v-am 
spus. 

Nimeni nu ne mai dă pe datorie, măcar de 
o  centimă, pînă ce nu  achităm 
mărunţişurile acelea. 

Vestea asta ne-a îngheţat. Toate 
chipurile păliseră de spaimă. Acum ne 
dădeam seama că situaţia era 
deznădăjduită. Urmă o lungă tăcere. Pînă 
la urmă, Millet zise, cu un suspin: 

— Nu-mi vine în gînd nimic, chiar nimic. 
Scormoniţi şi voi, căutaţi vreo idee, măi 
băieţi. 

Nu se auzi nici un răspuns; doar dacă 
tăcerea jalnică ce urmă putea fi numită, 
răspuns. Carl se ridică şi un răstimp se 


368 


plimbă nervos prin odaie, de colo pînă 
colo, apoi zise: 

— Ce ruşine! Uitaţi-vă la pînzele astea: 
atitea tablouri care se pot măsura cu 
lucrările oricărui pictor din Europa — da, 
oricît de mare ar fi el. Da, şi o grămadă de 
străini, care au cutreierat pe aici, au spus 
acelaşi lucru — sau aproape acelaşi lucru, 
în orice caz. 

— Dar n-au cumpărat nimic, zise Millet. 

— N-are-a-face, au spus-o; şi pe 
deasupra-i adevărat. Uită-te la Angelusul 
tău de colo! Să-mi zică mie careva... 

— Hm! Carl — Angelusul meu! Mi s-au 
oferit cinci franci pe tablou. 


— Cînd? 

— Cine-a oferit? 

— Unde e? 

— De ce nu i-ai luat? 

— Stai — nu vorbiţi toţi o dată. 
Credeam că are să dea mai mult — eram 
sigur de asta — arăta ca un om care 


dispune de opt franci, aşa că i-am cerut 
opt. 

— Ei, şi pe urmă? 

— A spus că are să mai treacă pe aici. 

— Tunete şi fulgere! Păi bine, François... 

— A ştiu, ştiu! Am făcut o greşeală, am 
fost un prost. Băieți, am avut cele mai 
bune gînduri, vă rog să mă credeţi, şi eu... 

— Bine, sigur, te credem, binecuvîntată 
fie-ţi inima iubitoare; dar să nu mai fii aşa 
de prost. 

— Eu? Aş vrea să se înfiinţeze careva 
aici şi să ne dea o varză pe tablou — şi aţi 
vedea voi! 

— O varză! Ah, nu mai rosti asemenea 
cuvinte — îmi lasă gura apă. Vorbeşte de 


1 E vorba de celebra compoziţie a pictorului Millet 
L'Angélus (n.t.). 
369 


lucruri mai puţin ispititoare. 

— Băieți — zise Carl — mă rog, sînt 
lipsite de orice valoare aceste tablouri? 
Răspundeţi-mi la întrebare. 

— Nu! 

— Nu sînt pline de foarte mari şi înalte 
calităţi? Răspundeti-mi la întrebare. 

— Da. 

— Au calităţi atît de mari şi înalte încît, 
dacă ar fi însoţite de un nume ilustru, s-ar 
vinde la preţuri straşnice. Nu-i aşa? 

— Ai dreptate. Nimeni nu se îndoieşte 
de asta. 

— Nu glumesc — nu-i aşa? 

— Ce mai tura-vura, sigur că-i aşa — şi 
nici noi nu glumim. Dar ce vrei cu asta? 
Ce-are a face cu păsul nostru? 

— Are, prieteni! Vom semna cu un nume 
ilustru! 

Însufleţită conversaţie amuţi şi chipurile 
tuturor se întoarseră întrebătoare spre 
Carl. Ce fel de ghicitoare li se punea în 
faţă? De unde să luăm un nume ilustru? Şi 
cine avea să ni-l dea? 

Carl se aşeză şi ne explică: 

— Uite ce e, vă propun un lucru foarte 
serios. Cred că-i singura cale de a scăpa 
de azilul săracilor şi socotesc că-i o cale 
cu totul sigură. Îmi întemeiez această 
opinie pe o sumedenie de fapte precise, 
de mult statornicite în istoria omenirii. 
Cred că planul meu ne va îmbogăţi pe toţi. 

— Imbogăţi! Ţi-ai pierdut minţile. 

— Nu, sînt teafăr la minte. 

— Ba da, asta e, ţi-ai ieşit din minţi. Ce 
înţelegi tu prin „îmbogăţire”? 

— O sută de mii de franci de cap. 

— Şi-a pierdut într-adevăr minţile. Ştiam 
eu. 

— Da, asta e, Carl, lipsurile te-au 


370 


doborit şi... 

— Carl, trebuie să iei o pilulă şi să te 
duci de-a dreptul la culcare. 

— Mai întîi să-i punem o compresă la 
cap şi pe urmă... 

— Nu, puneţi-i compresa la cîlciie că 
judecata i-a coborit rău la vale, în ultimele 
săptămîni, propusei eu. 

— Tăceţi din gură — strigă cu asprime 
Millet — şi lăsaţi băiatul să zică ce are de 
zis! Ei, acum, dă-ţi la iveală planul, Carl. 
Despre ce-i vorba? 

— Bine, atunci, în chip de preambul, îţi 
voi cere să notezi acest fapt cunoscut în 
istoria omenirii: meritele multor artişti 
mari n-au fost recunoscute decît după ce 
au crăpat de foame. Asta s-a întîmplat aşa 
de des, încît mă încumet să fundamentez o 
lege pe această constatare. Legea este 
următoarea: meritele oricărui mare artist 
necunoscut şi neglijat trebuie să fie 
recunoscute şi vor fi recunoscute, iar 
tablourile sale se vor urca la preţuri 
fabuloase după moartea lui. Planul meu e 
următorul: să tragem la sorţi — care din 
noi să moară. 

Făcu această propunere cu atita calm şi 
într-un mod atît de neaşteptat, încît 
aproape că uitarăm să mai tresărim. Pe 
urmă, se înălţă iar un cor haotic de sfaturi 
— sfaturi medicale — pentru însănătoşirea 
creierului lui Carl. El însă aşteptă 
răbdător să se potolească ilaritatea şi apoi 
îşi expuse mai departe planul: 

— Da, unul din noi trebuie să moară, ca 
să salveze pe ceilalţi şi pe el însuşi. Vom 
trage la sorţi. Cel ales va fi un om ilustru 
şi aşa vom fi bogaţi cu toţii. Staţi liniştiţi, 
vă rog, staţi liniştiţi şi nu mă întrerupeţi — 
vă asigur că îmi dau seama ce spun. lată 


371 


care-i ideea mea. În următoarele trei luni, 
cel care urmează să moară va picta din 
răsputeri, va spori pe cît se poate stocul, 
dar nu de tablouri, nu tablouri, ci schiţe, 
făcute în fugă, studii, fragmente de studii, 
detalii de studii, o duzină de trăsături de 
pensulă pe fiecare pinză — fără sens, 
fireşte — însă ale lui, cu inițialele lui pe 
ele: să toarne cîte cincizeci pe zi, fiecare 
cu o anumită particularitate, într-o 
manieră lesne de identificat ca a lui. 
Acestea sînt lucrurile care se vînd, ştiţi 
prea bine, şi sînt colecţionate la preţuri 
fabuloase de către toate 


372 


muzeele lumii, după ce marele om s-a 
stins din viaţă; vom pregăti o tonă de 
asemenea mărfuri. O tonă! Şi în tot timpul 
acesta, ceilalţi vor avea grijă să-l sprijine 
pe muribund, aţiţind tot Parisul, mai ales 
pe negustorii de tablouri, prin pregătiri în 
vederea apropiatului eveniment, ştiţi, şi 
cînd totul va fi gata, aşa cum trebuie, 
cădem pe capul lor cu mortul şi punem la 
cale vestita înmormiîntare. Aţi priceput? 

— N-nu, adică nu în totul. 

— Cum, nu în totul? Ce, nu înţelegeţi? 
Omul nu moare cu adevărat, îşi schimbă 
numele şi dispare; îngropăm un manechin, 
şi-l plîngem, avînd în spate toată lumea ca 
să ne ajute, şi eu... 

Nu i se îngădui însă să sfirşească. 
Izbucnirăm cu toţii într-un ropot de 
aplauze şi începurăm să ţopăim şi să ne 
zbenguim prin odaie, să ne sărim de git, 
nemaiputiînd de bucurie şi de mulţumire. 
Ceasuri întregi am discutat măreţul plan, 
fără a mai simţi nici măcar foamea. În cele 
din urmă, cînd toate amănuntele au fost 
stabilite în mod satisfăcător, am tras la 
sorţi şi Millet a fost ales, ales ca să moară, 
cum ziceam noi. Pe urmă, am strîns 
laolaltă lucruşoarele acelea de care nu te 
desparţi niciodată, pînă cînd nu le pui ca 
miză pentru o bogăţie viitoare — iar pe 
celelalte le-am amanetat pe destui bani ca 
să ne oferim o frugală cină şi o gustare de 
rămas bun, şi să ne mai rămînă vreo cîţiva 
franci pentru călătorie, precum şi un 
morman de napi şi lucruri de soiul acesta 
cu care să se hrănească cîteva zile Millet. 

În dimineaţa următoare, o dată cu 
zorile, noi trei am şters-o — imediat după 
prinzul cel mic — fireşte, luînd-o pe jos. 
Fiecare ducea o duzină de tablouri mici 


373 


de-ale lui Millet, cu intenţia de a le 
desface pe piaţă. Carl o luă spre Paris, 
unde, pentru ziua cea mare ce sta să vină, 
avea să se pună pe treabă spre a clădi 
numele lui Millet. Claude şi cu mine urma 
să ne despărţim şi să cutreierăm Franţa în 
lung şi-n lat. 

Acum, are să vă mire ce treabă uşoară şi 
lesnicioasă ne-a aşteptat. Doar vreo două 
zile am bătut drumurile şi afacerile au 
început să meargă. M-am apucat să 


374 


schiţez o vilă din suburbia unui mare oraş 
— fiindcă-l văzusem pe proprietar stind pe 
verandă. Omul a coborit să se uite ce 
lucrez — eram sigur că are să se întimple 
aşa. Lucram iute, cu gindul să-i menţin 
interesul. Deodată i-a scăpat o mică 
exclamaţie de aprobare şi încetul cu 
încetul a început să-mi vorbească plin de 
entuziasm, pînă cînd a ajuns să-mi spună 
că sînt un adevărat maestru. 

Mi-am pus jos pensula, am băgat mîna 
în raniţă, am scos un Millet şi i-am arătat 
inițialele din colţul tabloului. I-am spus cu 
ifos: 

— Îmi închipui că recunoaşteţi al cui 
este? Ei bine, i-am fost elev! Cred şi eu că 
s-ar cuveni să-mi cunosc meseria! 

Omul părea cuprins de-o vinovată 
sfiiciune şi rămase tăcut. Cu mîhnire în 
suflet, i-am zis: 

—Nu cumva pretindeţi că nu cunoaşteţi 
inițialele lui François Millet? 

Desigur că nu le cunoştea; dar, cu toate 
acestea, a fost cel mai recunoscător om 
din lume pentru că l-am scos din 
strimtoare atit de ieftin. Zise: 

— Nu mai spune! Cum? la te uită! E 
chiar semnătura lui Millet — sigur că da! 
Nu ştiu unde mi-a fost capul. Mai încape 
vorbă? Acum o recunosc. 

Imediat a vrut să-mi cumpere pînza, eu 
însă i-am spus că, deşi nu-s bogat, nu-s 
Chiar atît de sărac, încît s-o vînd. Totuşi 
pînă la urmă l-am lăsat să ia tabloul cu opt 
sute de franci. 

— Opt sute! 

— Da. Millet l-ar fi vîndut pe o costiţă de 
porc. Da, am căpătat opt sute de franci 
pentru fleacul acela. Acum, aş vrea să-l 
recapăt pentru optzeci de mii. Dar s-a dus 


375 


vremea aceea. Am făcut un tablou foarte 
drăguţ cu casa omului acela şi voiam să i-l 
ofer pe zece franci, dar nu se cădea, 
tinînd seama că eram elevul unui 
asemenea maestru, aşa că i l-am vîndut cu 
o sută de franci. l-am trimis numaideciît 
cei opt sute de franci lui Millet, din oraşul 
unde mă aflam, şi am luat-o iar din loc, a 
doua zi, 

Acum însă nu mai umblam pe jos; nu, 
nici gînd, umblam călare. De atunci am 
călărit într-una. Vindeam cite un tablou în 
fiece zi şi niciodată nu am încercat să vînd 
două deodată. Totdeauna, le spuneam 
clienţilor mei: 

— Aş fi nebun dacă aş vinde măcar un 
singur tablou de Francois Millet, fiindcă 
omul acesta n-are să mai trăiască nici trei 
luni, iar o dată mort, n-ai să mai poţi 
căpăta un tablou de-al lui, oricît ai da. 

Am avut grijă să răspîndesc cît mai 
departe acest mic amănunt şi să 
pregătesc lumea în vederea eve- 
nimentului. 

Mă mîndresc că planul de a vinde 
tablourile îl clocisem eu. L-am propus în 
acea ultimă seară, cînd am pus la cale 
campania, şi toţi trei au căzut de acord să- 
l] încercăm din plin şi cu toată nădejdea, 
înainte de a renunţa la el pentru un altul. 
Ne-a reuşit la toţi trei. Am mers pe jos 
două zile — şi eu, şi Claude — amindoi 
temîndu-ne să nu-l facem celebru pe 
Millet prea aproape de casă. Carl însă a 
mers pe jos doar o zi şi jumătate, că era 
un lotru sclipitor la minte şi lipsit de 
scrupule, şi după aceea a călătorit ca un 
conte. 

Din cînd în cînd, luam legătura cu 
directorul vreunui ziar de provincie şi 


376 


dădeam cîte o notiţă prin presă. Nu o 
notiţă, care să anunţe că s-a descoperit 
vreun nou pictor, ci una care să facă 
cunoscut tuturora numele lui François 
Millet; nu o notiţă care să-l laude fără 
rezerve, ci doar un cuvint cu privire la 
starea actuală a sănătăţii „maestrului” — 
cuvînt uneori plin de speranţe, alteori 
descurajator, dar totdeauna umbrit de 
temeri dintre cele mai rele. Totdeauna, 
subliniam aceste informaţii şi le trimiteam 
la cei ce cumpăraseră tablouri de la noi. 

Carl fu curînd la Paris şi lucră în stil 
mare. Se împrieteni cu corespondenţii de 
presă şi izbuti ca veştile despre starea lui 
Millet să fie transmise în Anglia şi pe tot 
continentul, ba şi în America şi 
pretutindeni. 

Cînd s-au încheiat şase săptămîni de la 
începerea campaniei, ne-am întîlnit toţi 
trei la Paris şi am făcut un popas. N-am 
mai trimis scrisori, cerîndu-i lui Millet alte 
tablouri. Piaţa era atît de înfloritoare şi 
toate împrejurările atît de coapte, încît 
ne-am dat 


377 


seama că ar fi o greşeală să nu dăm 
lovitura chiar pe loc, fără a mai zăbovi. 
Aşa că i-am scris lui Millet să se vire în 
pat şi să înceapă să se stingă grabnic, 
fiindcă ne-ar conveni ca în zece zile să fie 
mort, întrebîndu-l dacă poate să fie gata 
pînă atunci. 

Pe urmă, am făcut bilanţul şi am aflat că 
vîindusem în totul optzeci şi cinci de 
tablouri mici şi schiţe şi, aveam în mînă 
cei şaizeci şi nouă de mii de franci 
obţinuţi pe ele. Carl încheiase ultima şi 
cea mai strălucită vînzare.  Vinduse 
Angelusul cu două mii două sute de franci. 
Cum l-am mai înălţat în slava cerului, fără 
să prevedem că va veni cîndva o zi cînd 
Franţa se va lupta să rămînă în stăpînirea 
tabloului şi un străin îl va captura cu cinci 
sute şi cincizeci de mii — bani gheaţă... 

În seara aceea am făcut praznic cu un 
supeu stropit cu şampanie şi, a doua zi, 
Claude şi cu mine ne-am făcut bagajele şi 
ne-am dus să-l îngrijim pe Millet, în pragul 
ultimelor lui zile şi să ţinem departe de 
casă pe toţi curioşii care i-ar fi dat 
tircoale. De asemenea, trebuia să 
trimitem lui Carl buletinele zilnice ca să le 
publice în ziarele de pe diferite 
continente, pentru informarea lumii care 
sta în aşteptare. In cele din urmă, sosi şi 
tristul sfirşit şi Carl ajunse la vreme 
pentru a da o mînă de ajutor la tristele 
ritualuri. 

ţi aminteşti de înmormîntarea aceea 
măreaţă şi de vilva ce a stirnit-o pe tot 
globul şi cum oamenii de seamă din cele 
două lumi au venit să ia parte la 
înmormîntare şi să-şi arate durerea. Noi 
patru, tot nedespărţiţi, purtam sicriul şi 
nu dădeam voie nimănui să ne ajute. Şi 


378 


aveam motive să o facem, fiindcă înăuntru 
nu era decît un manechin de ceară şi orice 
alt cioclu ar fi găsit că-i prea uşor sicriul. 
Da, tot vechiul nostru grup de patru 
prieteni, care împărţisem împreună cu 
dragoste lipsurile din vremurile grele, 
acum spulberate pentru totdeauna, 
purtam şi... 

— Care patru? 

— Noi patru — fiindcă Millet ne ajuta să 
purtăm propriul lui sicriu. Deghizat, ştii. 
Dîndu-se drept o rudă, o rudă îndepărtată. 

— Uluitor! 

— Şi totuşi adevărat. Ei, nu-ţi aminteşti 
cum s-a urcat dintr-o dată preţul 
tablourilor? Bani? Nu mai ştiam ce să 
facem cu ei. Azi trăieşte la Paris un om 
care are şaptezeci de tablouri de Millet. 
Ne-a plătit pe ele două milioane. Cît 
despre baniţele de schiţe şi studii, pe care 
Millet le-a aruncat cu lopata în cursul 
ultimelor şase săptămîni, în vreme ce noi 
băteam drumurile Franţei — ei bine, te-ar 
uimi să afli la ce preţ le vindem azi — 
adică, atunci cînd ne îndurăm să ne 
despărţim de vreunul din ele! 

— E o poveste minunata, minunată! 

— Da, ai dreptate. 

— Şi ce s-a întîmplat cu Millet? 

— Poti păstra o taină? 

— Pot. 

— Îţi aminteşti de omul asupra căruia ți- 
am atras atenţia azi, în sufragerie? Fra 
Francois Millet. 

— Sfinte... 

— Sisoe! Da. Uite că s-a întîmplat, 
măcar o dată, să nu crape de foame un 
geniu, să nu curgă în buzunarele altora 
răsplata care i s-ar fi cuvenit lui. Acestei 
păsări cîntătoare nu i s-a îngăduit să-şi 


379 


verse neauzită inima în cîntec ca mai 
tirziu să fie plătită cu pompa rece a 
neuitatei înmormîntări. 

Am avut noi grijă de asta. 


380 


LA CURA DE APETIT 


Stabilimentul se numeşte 
Hochberghaus. Se află în Boemia, cale de 
o zi de Viena şi, fiind situat în Imperiul 
Austro-Ungar, este — bine înţeles — sta- 
ţiune balneară. Imperiul e alcătuit din 
staţiuni balneare şi distribuie sănătate 
întregii lumi. Toate apele sale sînt 
medicinale. Sînt puse în sticle şi trimise în 
toate colţurile lumii; numai localnicii beau 
bere. Asta seamănă a sacrificiu, în 
aparenţă, însă străinii care au băut 
vreodată bere vieneză sînt de altă părere. 
Mai ales berea de Pilsen, pe care o obţii 
într-o mică pivniţă, aflată într-o fundătură 
obscură din circumscripţia întîi — numele 
îmi scapă, însă locul e uşor de găsit. 
Intrebaţi de biserica grecească şi, o dată 
ajunşi acolo, treceţi frumuşel pe lingă ea, 
şi casa vecină e berăria. E departe de 
orice circulaţie şi orice zarvă. Acolo e 
totdeauna duminică. Sînt două odăiţe cu 
tavane joase, sprijinite de arcade masive; 
arcadele şi bolțile sînt văruite, altminteri 
odăile ar trece drept nişte celule din 
temniţa vreunei fortărețe. Mobilierul e de 


381 


rind şi ieftin, nu vezi nici un fel de 
podoabă; totuşi e un rai pentru oamenii 
care se sacrifică, fiindcă berea de-aci n- 
are pereche; n-are seamăn nicăieri pe 
lume. In prima odaie, afli zece- 
cincisprezece doamne şi domni, civili; în 
cealaltă o duzină de generali şi 
ambasadori. Ai putea trăi multe luni de 
zile în Viena, fără să auzi de localul 
acesta, însă o dată ce-ai auzit de el şi l-ai 
încercat, îi vei da mereu tîrcoale. 

Cele spuse de mine sînt însă 
întîmplătoare — un simplu semn de 
recunoştinţă, scris în fugă, pentru 
binecuvîntarea primită — şi nu au nimic 
de-a face cu subiectul meu. Subiectul meu 
sînt staţiunile climaterice. Toţi oamenii cu 
sănătatea şubredă ar trebui să locuiască 
la Viena, folosind acest oraş ca bază, de 
unde, din cînd în cînd, să dea cîte-o raită 
prin stabilimentele din împrejurimi, după 
nevoi. O raită pînă la Marienbad ca să 
scape de grăsime; o raită pînă la Karlsbad 
ca să scape de reumatism; o raită pînă la 
Kaltenleutgeben ca să facă o cură de ape 
minerale şi să, scape de restul bolilor. 
Toate sînt la îndemiînă. Poţi să stai la 
Viena şi să arunci un biscuit în 
Kaltenleutgeben cu o puşcă de 
doisprezece ţoii. Poţi da o fugă pînă acolo 
la orice ceas al zilei; mergi cu trenuri 
fenomenal de încete şi totuşi, pînă într-un 
ceas, ai schimbat peisajul şi viltoarea 
oraşului, căpătind în schimb priveliştea 
colinelor împădurite, cu umbrite poteci de 
codru, cu adieri răcoroase şi suave, cu 
muzica păsărelelor, cu odihna şi pacea 
paradisului. 

Şi mai sînt o sumedenie de alte staţiuni 
balneare la dispoziţia dumitale, unde poţi 


382 


ajunge în mod lesnicios de la Viena; locuri 
fermecătoare, toate. Viena este aşezată în 
centrul unei minunate lumi de munţi, 
învăluită de codri şi punctată cu lacuri; la 
drept vorbind, nici un alt oraş nu se 
bucură de-o aşezare atît de fericită. 

Se găsesc staţiuni balneare berechet, 
cum am mai spus. Printre ele este şi 
localitatea aceasta, Hochberghaus. Stă 
singuratică în vîrful unui munte acoperit 
cu păduri dese. Există acolo o clădire de 
mari proporții numită Apetit Anstalt, 
fiindcă oamenii care şi-au pierdut pofta de 
mîncare, aici vin ca să şi-o recapete. Cînd 
am sosit, am fost luat în primire de către 
profesorul Haimberger, în cabinetul lui de 
consultaţii, şi interogat. 

— E ora şase după-amiază. Cînd ai 
mîncat ultima dată? 

— La prînz. 

— Ce-ai mîncit? 

— Mai nimic. 

— Ce-aţi avut la masă? 

— Lucruri obişnuite. 

— Cotlete, pui, legume şi aşa mai 
departe? 

— Da, dar nu-mi pomeni de ele — nu pot 
să le sufăr. 

— Eşti sătul de ele? 

— O, pînă peste cap. Aş vrea să nu mai 
aud de ele. 

— Simpla vedere a mîncării te supără, 
nu-i aşa? 

— Mai mult, mă revoltă. 

Doctorul chibzui o bucată de vreme, 
apoi scoase la iveală un lung menu şi-l 
străbătu încetişor cu privirea. 

— Cred că ai nevoie să te nutreşti... — 
zise el — dar, poftim, alege-ţi dumneata 
singur. 


383 


Am aruncat o ochire asupra listei şi 
stomacul îmi tresări. Din toate barbarele 
liste de mîncare care-au fost născocite 
vreodată, aceasta era cea mai scîrboasă. 
Incepea cu „burtă tare, nefriptă, veche, 
garnisită cu usturoi”; pe la jumătatea 
listei era scris: „motan tînăr; motan 
bătrîn; tocană de pisică”, iar în josul ei era 
menţionat: „cizme de marinar, muiate cu 
seu — servite crude”. Restul listei era 
înţesat cu fel de fel de mîncăruri în stare 
să astupe şi gura unui canibal. Am sărit ca 
ars: 

— Doctore, nu-i frumos să faci glume pe 
seama unui caz atit de serios ca al meu. 
Am venit aici ca să-mi recapăt pofta de 
mîncare, nu să pierd şi puţina care mi-a 
mai rămas. 

El îmi întoarse vorba cu gravitate: 

— Nu glumesc! De ce aş glumi? 

— Dar nu pot mînca grozăviile astea. 

— De ce nu? 

O spuse cu o admirabilă naivitate, 
indiferent că era sinceră sau prefăcută. 

— De ce nu? Fiindcă — păi bine, 
doctore, de luni de zile rareori am fost în 
stare să suport ceva mai substanţial ca 
omletele sau laptele de pasăre. Mîn- 
cărurile astea nemaiauzite ale dumitale... 


384 


— A, să vezi cum au să-ţi placă. Sînt 
foarte bune. Şi trebuie neapărat să le 
mănînci. Este o regulă a stabilimentului, 
care este aplicată cu stricteţe. 

I-am spus zîimbind: 

— Bine doctore, dacă-i aşa, vei fi nevoit 
să îngădui ca pacientul dumitale să plece 
de aici. M-am dus. 

Păru jignit şi zise pe un ton, care 
schimbă înfăţişarea lucrurilor: 

— Sînt sigur că nu-mi vei face această 
nedreptate. Te-am primit cu bună-credinţă 
şi sînt convins că nu-mi vei înşela 
încrederea. Această cură de apetit 
înseamnă toată pîinea mea. Dacă pleci de 
aici, cu soiul de apetit pe care-l ai acum, 
lucrul s-ar putea afla şi, înţelegi şi 
dumneata, lumea ar spune că am dat greş 
cu tratamentul meu în cazul dumitale şi 
deci aş putea da greş şi în alte cazuri. N-ai 
să pleci, n-ai să-mi aduci această jignire. 

Mi-am cerut scuze şi i-am făgăduit că 
voi rămîne. 

— Foarte bine. Eram sigur că nu vei 
pleca; ar fi însemnat să-mi iei pîinea de la 
gură. 

— Şi te-ar supăra atîta lucru? Nu cumva 
ai dumitale mănîncă lucrurile acestea 
infame? 

— Cine? Familia mea? întrebă el, avind 
ochii plini de o biîndă uimire. Fireşte că 
nu. 

— Aha, nu le mănîncă! Dar dumneata? 

— Desigur că nu. 

— Pricep. Încă un caz în care un doctor 
nu-şi foloseşte propriul lui leac. 

— Eu nu am nevoie. Au trecut şase ore 
de cînd ai uat priînzul. Vrei să cinezi acum 
— sau mai tirziu? 

— Nu, nu mi-e foame, însă ori acum, ori 


385 


mai tîrziu, totuna e. Aş vrea să isprăvesc o 
dată cu corvoada asta şi să-mi iau o 
greutate de pe suflet. De altfel e ora mea 
obişnuită şi regularitatea este 
recomandată de toate autorităţile. Da, voi 
încerca să gust ceva — bine ar fi dacă, în 
loc de mîncare, mi s-ar da o bătaie 
straşnică... 

Profesorul îmi înmînă menu-ul acela 
odios: 

— Alege — sau vrei să mănînci mai 
tirziu? 

— Ah, vai de mine, condu-mă în odaia 
mea; am uitat de regula dumitale 
draconică. 

— Aşteaptă doar o clipă, înainte de a te 
hotări definitiv. Mai este încă o regulă. 
Dacă alegi acum, comanda va fi executată 
numaidecit; dacă aştepţi, însă, va trebui 
să te laşi în voia bunului meu plac. Nu vei 
căpăta nici un fel de mîncare, din toată 
lista, pînă nu-mi dau eu consimţămîntul. 

— Foarte bine. Du-mă în odaia mea şi 
trimite-ţi bucătarul la culcare; nu-i nici o 
grabă. 

Profesorul mă petrecu pînă în capul 
unui şir de scări şi mă conduse într-un 
apartament cît se poate de îmbietor şi 
confortabil, alcătuit dintr-un salon, un 
dormitor şi o cameră de baie. 

Ferestrele din faţă dădeau spre o 
întindere care se pierdea în depărtare — 
dumbrăvi, văi verzi şi coline unduitoare, 
înveşmiîntate cu codri — o singurătate 
nobilă,  netulburată de lumea cea 
gălăgioasă. În salon se aflau multe rafturi 
cu cărţi. Profesorul îmi zise că mă va lăsa 
singur şi adăugă: 

— Fumează şi citeşte cît îţi place; bea 
cîtă apă pofteşti. Cînd ţi s-o face foame, 


386 


sună şi dă comanda, iar eu voi hotări dacă 
va fi sau nu îndeplinită. Cazul dumitale 
este grav şi rebel şi cred că primele 
paisprezece feluri de pe listă sînt — 
fiecare în parte şi toate la un loc — prea 
delicate pentru necesităţile dumitale. Îţi 
cer o favoare: să te stăpineşti şi să nu le 
comanzi. 

— Să-mi înfrîng poftele, care va să zică? 
Las'pe mine în privinţa asta. Cu mine ai să 
faci economie. Ideea de a stîrni apetitul 
unui om bolnav cu ajutorul acestei hrane 
de erete e curată nebunie. 

I-am spus-o cu amărăcine, fiindcă mă 
simţeam jignit de cuvintele lui calme şi 
reci. Ce mijloc necruţător de a asasina 
oamenii! Medicul păru mîhnit, dar nu 
jignit. Puse lista de bucate pe comodă la 
căpătiiul meu, ca să-mi fie mai la 
îndemină şi zise: 

— Cazul dumitale nu e, în orice 
eventualitate, cel mai deznădăjduit din 
cîte am întîlnit; totuşi e un caz grav şi 
cere un tratament energic. De aceea îţi 
vor fi recunoscător dacă îţi vei înfringe 
poftele şi vei sări de-a dreptul la numărul 
cinsprezece începînd cu acest fel de 
mîncare. 

Pe urmă m-a lăsat singur şi am început 
să mă dezbrac, fiindcă eram trudit ca un 
cline şi foarte somnoros. Am dormit 
cincisprezece ceasuri în şir şi m-am trezit 
foarte înviorat pe la orele zece, în 
dimineaţa următoare. Cafea vieneză! Întiîi 
şi întii la ea m-am gîndit — la această 
desfătare fără seamăn — la gustoasa 
cafea de cafenea, în comparaţie cu care 
toate celelalte cafele europene şi toate 
cafelele din hotelurile americane sînt o 
simplă poşircă. Am sunat şi am comandat 


387 


o cafea; plus cornuri vieneze, invenţia 
aceasta delicioasă. Chelnerul mi-a vorbit 
prin portiţa de la uşă, spunînd — dar ştiţi 
bine ce mi-a spus. A pomenit de lista de 
bucate. I-am îngăduit să plece — nu mai 
aveam ce face cu el. 

După baie, m-am îmbrăcat şi am pornit 
la plimbare, ajungind chiar pînă la uşă. 
Era încuiată pe dinafară. Am sunat şi a 
venit servitorul, care mi-a explicat că asta 
era altă regulă. Izolarea pacientului era 
necesară, pînă după primul prînz. Nu 
tinusem în mod deosebit să ies din odaie; 
însă acum era cu totul altceva. Faptul de a 
fi încuiat într-o odaie te face dornic să ieşi 
din ea. Curind, începu să mă apese 
încetineala cu care se scurgea timpul. La 
ora două, se împliniseră douăzeci şi şase 
de ceasuri de cînd nu mai pusesem nimic 
în gură. De cîteva ceasuri începuse să-mi 
fie foame. Mi-am dat seama că eram nu 
numai înfometat, ci chiar înfometat cu un 
adjectiv puternic înainte. Totuşi, nu eram 
de ajuns de hămesit ca să accept lista de 
bucate. 

Trebuia încă să-mi trec vremea, într-un 
fel sau altul. Aveam voie să citesc şi să 
fumez. Am făcut şi una şi alta — ceas de 
ceas. Cărţile erau toate de-un singur soi — 
naufragii, oameni pierduţi în pustiu; 
oameni închişi în fundul unor mine; 
oameni murind de foame în oraşe 
asediate. Am citit despre toate 
mîncărurile revoltătoare cu care oamenii 
lihniţi îşi potoliseră vreodată foamea. În 
timpul primelor ceasuri, lucrurile acestea 
m-au scîrbit; au urmat apoi ceasuri în care 
nu m-au mai impresionat atît de rău; au 
urmat şi alte ceasuri în care m-am trezit 
că-mi ling buzele cu gîndul la vreo cîteva 


388 


ghivece destul de infecte. După ce s-au 
împlinit patruzeci şi cinci de ore de cînd 
nu mai căpătasem nici un fel de hrană, am 
alergat nerăbdător să trag clopotul şi am 
comandat al doilea fel de pe listă — un soi 
de găluşte, conținînd o umplutură 
preparată din icre negre şi smoală. 

Mi-a fost refuzat. In cursul următoarelor 
cincisprezece ore, am vizitat dîn cînd în 
cînd clopotul, comandînd cîte un fel care 
era trecut tot mai jos pe listă. Am 
întîmpinat numai refuzuri. Învingeam însă 
treptat prejudecată după prejudecată; 
făceam progrese sigure; mă tîram spre 
numărul cincisprezece cu o certitudine 
necruțătoare şi inima îmi bătea tot mai 
tare, în vreme ce speranţa mea creştea tot 
mai puternică. 

În cele din urmă, cînd buzele mele nu 
mai atinseseră hrană de şaizeci de ore, 
victoria a fost a mea, şi am comandat 
numărul cincisprezece. 

„Pui de primăvară fierţi uşor — în ouăle 
lor; şase duzini, fierbinţi şi înbălsămate!” 

Peste un sfert de oră, puiul se afla pe 
tavă şi doctorul sosi îndată cu el, frecîndu- 
şi mîinile de bucurie. Zise grozav de 
înfierbîntat: 

— E o cură încununată de succes; ăsta 
zic şi eu că-i un succes. Ştiam că sînt în 
stare să realizez aşa ceva. Dragă domnule, 
măreţul meu sistem nu dă greş niciodată! 
Ţi-ai recăpătat apetitul — ştii bine că ţi l- 
ai recăpătat — recunoaşte şi fă-mă fericit. 

— Aducţi toate stirvurile — sînt în stare 
să mănînc orice-i trecut pe lista dumitale! 

— A, iată un lucru nobil. Splendid! — 
ştiam că voi izbuti aşa ceva! Sistemul nu 
dă greş niciodată. Cum ţi se par păsările? 

— N-am mîncat în viaţa mea ceva mai 


389 


delicios şi totuşi de obicei nu mă dau în 
vînt după vînat. Dar nu mă întrerupe, te 
rog, nu mă întrerupe — nu-mi pot pierde 
timpul cu vorbele, zău că nu pot. 

Auzindu-mă, doctorul exclamă: 

— Cura e perfectă. Nu mai există nici o 
îndoială sau primejdie. Lasă orătăniile în 
pace; acum pot să-ţi acord încrederea mea 
şi să-ţi ofer un biftec. 


390 


Biftecul sosi — un biftec mare cît o 
coşniţă — garnisit cu cartofi şi însoţit de 
cornuri vieneze şi cafea; şi am mîncat un 
prinz care merită toată osteneala şi 
cheltuiala făcută pentru el. Şi tot timpul 
am vărsat lacrimi de recunoştinţă în sosul 
biftecului — recunoştinţă faţă de doctor 
pentru că îmi virise în cap puţinul şi 
elementarul bun-simţ, de care dusesem 
lipsă atiţia ani. 


II 


Cu treizeci de ani în urmă, profesorul 
Haimberger a plecat cu vaporul într-o 
lungă călătorie. Pe bord se aflau 
cincisprezece pasageri.  Menu-ul era 
alcătuit după tipicul în vigoare: la 7 
dimineaţa, o ceaşcă de cafea proastă, 
servită la pat; la 9 prinzişorul; cafea 
proastă cu lapte condensat; chifle jilave, 
pesmeţi, peşte sărat; la 1 p.m. prinzul; 
limbă rece, carne conservată rece, chifle 
jilave reci, pesmeţi; la 5, cina: supă deasă 
de mazăre, peşte sărat, carne conservată 
caldă şi varză acră, rasol de porc cu 
fasole, budincă; de la 9 pînă la 11 p.m. 
supeul: ceai cu lapte condensat, limbă 
rece, şuncă rece, murături, biscuiţi 
marinaţi, stridii murate, piftie de picior de 
porc, ciolane prăjite. 

La sfîrşitul primei săptămîni se mai 
mînca aşa, ca lumea, ci se ciugulea. 
Pasagerii veneau la masă, însă veneau în 
parte ca să-şi treacă vremea şi în parte, 
fiindcă o înţelepciune multiseculară le 
poruncea să păstreze regularitatea 
meselor. Erau sătui de menu-ul ordinar şi 
lipsit de variaţie şi nu aveau nici un 


391 


interes pentru el, nici un fel de poftă de 
mîncare. În fiecare zi, cît era ziulica de 
lungă, hoinăreau pe vas, pe jumătate 
înfometați, chinuiţi de stomacurile care-i 
rodeau, afanisiţi, fără chef de vorbă, 
nenorociţi. Printre ei se aflau şi trei 
dispeptici înveteraţi. Aceştia ajunseseră 
nişte umbre, în cursul celor trei 
săptămîni. Mai era şi un bolnav prăpădit, 
țintuit la păt; se ţinea numai cu orez fiert, 
nici nu putea să se uite măcar la nişte 
mîncăruri obişnuite. 


392 


Pe urmă, veni naufragiul şi viaţa în 
bărci, sub cerul liber, cu obişnuita lipsă de 
hrană. Proviziilo se împuţinau tot mai 
mult. Atunci pofta de mîncare se ameliora. 
Cînd nu le mai rămase naufragiaţilor 
nimic decît şuncă crudă şi porţia scăzuse 
la două uncii pe zi de persoană, apetitul 
tuturor deveni perfect. După 
cincisprezece zile dispepticii, bolnavul cel 
grav şi cele mai mofturoase doamne din 
societate mestecau extaziaţi cizme de 
marinar, plingindu-se numai de faptul că 
au un stoc limitat. Şi totuşi erau aceiaşi 
oameni care nu putuseră să îndure 
plicticoasa carne conservată de pe vas, 
varza acră şi celelalte merinde reci. Au 
fost salvaţi de un vapor britanic. Peste 
zece zile, toţi cincisprezece erau la fel de 
sănătoşi ca în momentul cînd se 
întîmplase naufragiul. 

— Aventura nu le vătămase întru nimic 
sănătatea, zise profesorul. Nu observi? 

— Da. 

— Ai observat bine faptul? 

— Da — aşa cred. 

— Dar nu-l consideri aşa cum merită... 
Nu prinzi însemnătatea acestei constatări. 
Am s-o spun din nou — apăsat — nici unul 
din ei nu a suferit nici cea mai mică 
indispoziţie. 

— Acum încep să pricep. Da, a fost într- 
adevăr remarcabil. 

— Nicidecum. Era perfect natural. Nu 
există nici un motiv ca să fi suferit vreo 
vătămare. Urmau cura de apetit a naturii 
— cea mai bună şi cea mai înţeleaptă cură 
din lume. 

— De-acolo ţi-ai luat dumneata ideea? 

— Întocmai. Întîmplarea asta a dat 
naufragiaţilor o lecţie prețioasă. 


393 


— Ce te face să crezi aşa ceva? 

— De ce n-aş crede? După cîte văd, 
dumneata socoteşti că te-a învăţat ceva. 

— Asta n-are nici o legătură, eu nu sînt 
nerod. 

— Pricep. Naufragiaţii erau nerozi. 

— Erau făpturi omeneşti. 

— E acelaşi lucru? 


394 


— De ce mai întrebi? O ştii singur. În 
privinţa sănătăţii sale — şi a restului 
lucrurilor — omul mijlociu este rezultatul 
mediului şi al superstiţiilor sale proprii, 
iar rostul acestora este de a face din el un 
dobitoc. Nu ştie să facă legătura între trei 
sau patru împrejurări noi şi să-şi dea 
seama ce înseamnă; este peste puterile 
lui. Nu-i în stare să observe singur: 
trebuie să primească totul de-a gata. Dacă 
animalele, numite în mod greşit 
inferioare, ar fi la fel de proaste ca omul, 
ar pieri toate de pe fața pămîntului într-un 
an de zile. 

— Va să zică, pasagerii aceia nu au tras 
nici o învăţătură de pe urma păţaniilor 
lor? 

— Nici atîtica. S-au dus iar la mesele 
obişnuite de pe vaporul lor englez şi 
foarte curînd  începură iarăşi să 
ciugulească — ciuguleau, mestecau în silă, 
nu aveau poftă de mîncare, hrana îi 
dezgusta, erau afanisiți, nenorociţi, pe 
jumătate înfometați, iar stomacurile lor 
jignite blestemau, înjurau, gemeau, im- 
plorau de dimineaţa pînă seara. Şi în 
zadar, fiindcă erau stomacuri de nerozi. 

— Atunci, după cîte înţeleg eu, planul 
dumitale... 

— Cît se poate de simplu. Nu mînca pînă 
nu ţi-e foame. Dacă nu-ți place gustul 
mîncării, dacă nu te satisface, nu te 
bucură, nu-ţi aduce vreo mîngiiere, nu mai 
mînca pînă nu eşti foarte înfometat. 
Atunci te va bucura şi îţi va face şi bine. 

— Şi trebuie să respect vreo regulă în 
privinţa orelor? 

— Cîtă vreme lupţi cu un apetit prost — 
nu. După ce l-ai învins, regularitatea nu 
strică, atita vreme cît apetitul rămîne bun. 


395 


De îndată ce ţi se clatină apetitul, aplici 
iarăşi corectivul: post lung sau scurt, după 
necesităţile cazului. 

— Presupun că regimul cel mai bun — 
adică cel mai sănătos... 

— Toate regimurile sînt sănătoase. 
Unele sînt mai sănătoase decît altele, însă 
toate regimurile obişnuite sînt de ajuns de 
sănătoase pentru cei care le aplică. Fie că 
mîncarea este bună sau proastă, are să-ţi 
pară că are un gust bun şi are să te 
hrănească, dacă îţi supraveghezi apetitul 
şi introduci puţin post, de cîte ori el 
slăbeşte. Nansen era obişnuit cu mese 
dese dar cînd prînzurile lui s-au mărginit 
luni de-a rîndul la carne de urs, n-a păţit 
nimic, nu s-a ales nici măcar cu o 
indigestie, fiindcă apetitul lui era 
menţinut constant datorită dificultății de 
a-şi procura regulat carnea de urs. 

— Doctorii aranjează însă diete delicate 
şi chibzuite pentru bolnavi. 

— N-au încotro. Bolnavul e plin de 
superstiții moştenite şi nu-i dispus să se 
înfometeze singur. Crede că asta l-ar 
ucide în mod sigur. 

— Dar l-ar slăbi, nu-i aşa? 

— Nu într-o măsură îngrijorătoare. 
Dovadă, bolnavii de pe vaporul naufragiat. 
Au trăit cincisprezece zile cu firimituri de 
şuncă crudă, cizme de marinar rupte şi o 
foamete generală. Regimul ăsta i-a slăbit, 
dar nu le-a făcut rău. I-a pregătit tocmai 
bine ca să consume zdravăn mîncăruri 
zdravene şi să-şi asigure o stare de 
sănătate robustă. Nu au ştiut însă să 
profite îndeajuns de situaţie; au scăpat 
prilejul; au rămas bolnavi; şi-au meritat 
soarta. Ştii ce şmecherie fac doctorii din 
staţiunile balneare? 


396 


— Ce anume? 
— Folosesc sistemul meu în mod 


deghizat, promovînd înfometarea 
mascată. Cura de struguri, băi, cură de 
nămol — toate sînt acelaşi lucru. 


Strugurii, băile şi nămolul sînt mai mult 
aşa, de ochii lumii, şi nu ajută aproape de 
loc — treaba adevărată o face înfometarea 
obţinută pe furiş. Pacientul este obişnuit 
cu patru mese şi cu orele tirzii, dimineaţa 
şi seara — şi gîndeşte-te acum ce are de 
făcut într-o staţiune balneară. Se scoală la 
şase dimineața. Mănîincă un ou. Se 
învîrteşte de colo-colo pe promenadă, 
timp de două ceasuri, laolaltă cu ceilalţi 
nătărăi. Măniîncă un fluture. Soarbe încet 
un pahar de lături filtrate, care duhnesc 
ca o răsuflare de erete. Se plimbă încă 
două ore, dar singur; dacă-i vorbeşti, îţi 
spune îngrijorat: „Apa mea minerală! Îmi 
plimb apa! Te rog să nu mă întrerupi!” şi 
porneşte iar să-şi bată picioarele. Mănîncă 
o petală de trandafir zaharisită. Stă culcat 
ca să se odihnească în tăcerea şi în 
singurătatea odăii sale. ceasuri în şir; nu 
are nevoie să citească, nici să fumeze. 
Apoi vine doctorul şi îi ia pulsul şi 
tensiunea, îl ciocăneşte la piept, în 
spinare şi în stomac şi ascultă rezultatul, 
cu un fel de fluieraş de-un penny, după 
care ordonă ca baia individului să fie cu o 
jumătate de grad Reaumur mai rece decît 
ieri. După baie, alt ou. Un pahar de 
poşircă la trei sau patru după-amiază şi o 
promenadă solemnă împreună cu ceilalţi 
indivizi, buni de dus la panoramă. Cina la 
şase şi jumătate, alcătuită dintr-o gogoaşă 
şi o ceaşcă de ceai. Iarăşi plimbare. La opt 
şi jumătate, supeul — altă porţie de 
fluture; la nouă, culcarea. Şase săptămîni 


397 


de asemenea regim — ia gîndeşte la asta. 
Îl înfometează de-a binelea pe un om şi-l 
pune într-o formă splendidă. Ar avea 
acelaşi efect la Londra, New York, Ierihon 
— oriunde. 

— Cît îţi trebuie ca să pui o persoană pe 
picioare aici? 

— Ar trebui să-mi ia doar o zi sau două, 
dar în practică îţi ia de la una pînă la şase 
săptămîni, după caracterul şi mentalitatea 
pacientului. 

— Cum vine asta? 

— Vezi ceata aceea de femei de colo, 
care joacă fotbal, boxează şi sar peste 
obstacole? Sînt aici de şase sau şapte 
săptămîni. Erau nişte spectre, nişte biete 
slăbănoage cînd au venit aici. Erau 
obişnuite să ciugulească trufandale şi 
delicatese numai la anumite ceasuri din zi 
şi nu aveau poftă de nimic. Le-am puso 
serie de întrebări, pe urmă le-am încuiat 
în odăile lor — pe cele mai firave ca să 
facă foame, vreo nouă sau zece ore, pe 
celelalte, douăsprezece sau cincisprezece 
ore. N-a trecut mult şi au început să se 
roage de mine, căci într-adevăr suferiseră 
de ajuns. S-au plîns de greață, dureri de 
cap şi aşa mai departe. Era o plăcere să le 
vezi înfulecînd după ce li s-a împlinit 
sorocul. Nu-şi puteau aminti să mai fi avut 
parte de asemenea încîntare — e chiar 
cuvîntul lor. Acum, sigur că asta ar fi 
trebuit să pună capăt curei lor, dar n-a 
fost aşa. Au fost libere să se ducă la orice 
mese din sanatoriu şi şi-au ales 
obişnuitele patru. Într-o zi sau două, am 
fost silit să intervin. Apetitul lor slăbea. 
Le-am indicat să renunţe la o masă. Asta 
le-a pus iarăşi pe picioare. Pe urmă, au 
luat-o iar cu patru mese. Le-am rugat să 


398 


se înveţe să renunţe şi singure la o masă, 
fără să mai aştepte avizul meu. Pînă acum 
vreo două săptămîni nu au fost în stare — 
într-adevăr nu aveau destulă tărie 
sufletească, dar au dobîndit-o treptat şi 
acum cred că sînt la adăpost de orice 
primejdie. Din cînd în cînd renunță la o 
masă, din propria lor inițiativă. Acum sînt 
într-o stare splendidă şi cred că s-ar putea 
duce acasă fără nici o grijă, dar 
încrederea lor încă nu-i desăvirşită, aşa că 
mai aşteaptă aici o bucată de vreme. 

— Sînt şi altfel de cazuri? 

— O, da. Uneori, un om învaţă toată 
şmecheria într-o săptămînă. Invaţă să-şi 
disciplineze apetitul şi caută să şi-l 
păstreze în perfectă ordine. Invaţă să 
renunţe foarte des la o masă, fără să-i mai 
pese de ea. 

— Dar de ce să renunţe la o masă 
întreagă? De ce să nu renunţe numai la o 
parte? 

— E o metodă slabă şi neadecvată 
împrejurărilor. Dacă stomacul nu răcneşte 
— ca să zic aşa, dacă nu ţipă, e mai bune 
să nu-l sicii şi să-i acorzi o adevărată 
odihnă. Unii oameni pot mînca mai mult 
decît alţii şi tot nu-şi încarcă stomacul. 
Există tot soiul de oameni şi tot soiul de 
pofte de mîncare. Am să-ţi arăt îndată un 
om care era obişnuit să ciugulească din 
opt mese pe zi. Întrecea cu două mese 
măsura cuvenită apetitului său. Acum l-am 
redus la şase mese pe zi şi se simte foarte 
bine. Se bucură din plin de viaţă. Cite 
mese obişnuieşti pe zi? 

— Mai înainte — timp de douăzeci şi doi 
de ani — o masă şi jumătate; în ultimii doi 
ani, două şi jumătate; cafea cu un corn la 
9 dimineaţa, prinzul la 1, cina la 7,30 sau 


399 


8. 

— Mai-nainte mîncai o masă şi jumătate 
— adică o cafea cu un corn la 9, cină 
seara şi nimic între, aşa-i? 

— Da. 

— De ce ai adăugat în că o masă? 


400 


— A fost ideea familiei. Erau îngrijoraţi. 
Îşi închipuiau că mă sinucid. 

— O masă şi jumătate ţi s-a părut 
suficientă în tot timpul celor douăzeci şi 
doi de ani? 


— Berechet. 
— Actuala dumitale stare proastă se 
datoreşte tocmai acestei mese 


suplimentare. Renunţă la ea. Încerci să 
mănînci mai des decît cere stomacul 
dumilale. Nu cîştigi nimic prin asta; pierzi. 
Acum asimilezi mai puţină hrană într-o zi, 
cu două mese şi jumătate, decît mîncai 
înainte la o singură masă şi jumătate. 

— E adevărat — cu mult mai puţin, 
fiindcă în vremurile acelea de odinioară 
cina mea era de proporţii foarte 
impresionante. 

— Acum pune-te singur la regimul de o 
singură masă pe zi — o cină timp de cîteva 
zile, pînă îţi asiguri un apetit bun, solid, 
regulat, demn de încredere, pe urmă 
limitează-te permanent la acea masă şi 
jumătate a dumitale şi nu mai asculta de 
loc de familie. Cînd ai vreo indispoziţie 
obişnuită, mai ales din cele care produc 
febră, nu mînca nimic timp de douăzeci şi 
patru de ore. Asta te va vindeca. Iți va 
vindeca de asemeni şi cel mai îndărătnic 
guturai. Nici un guturai nu poate 
supravieţui unei înfometări totale de 
douăzeci şi patru de ore. 

— Ştiu şi eu. Am aplicat metoda aceasta 
de multe ori. 


401 


LEGENDA DE LA SAGENFLED — 
DIN GERMANIA: 


Acum mai bine de o mie de ani, acest 
mic district era un regat — o bucăţică de 
regat, un fel de gingaşă jucărioară de 
regat, cum s-ar zice. Era foarte departe de 
ambițiile, rivalităţile, luptele şi vîrtejurile 
acelor străvechi timpuri războinice, astfel 
că între hotarele sale se ducea o viaţă 
simplă, iar poporul său era blind şi 
neprihănit, cufundat mereu într-un adinc 
vis de pace, într-o duioasă linişte 
duminicală. Nu găseai acolo nici răutate, 
nici pizmă, nici ambiţie, prin urmare 
inimile nu ardeau de patimi şi nu era 
nefericire în ţară. 

Cu vremea, bătrinul rege muri şi veni pe 
tron micul său fiu, Hubert. Dragostea 
poporului pentru el creştea din zi în zi; 
era atit de bun, atit de neprihănit şi de 
nobil, încît treptat această dragoste 
ajunse o pasiune, aproape o adoraţie. La 
naşterea sa, prezicătorii cercetaseră cu 
sîrg stelele şi găsiseră scris în cartea lor 


1 Omisă din volumul „Un vagabond prin 
străinătate”, fiindcă autenticitatea ei părea 
îndoielnică şi, la vremea aceea, nu putea fi 
dovedită. (n. t.) 

402 


strălucitoare ceva, care zicea cam aşa: 

„În al patrusprezecelea an al vieţii lui 
Hubert se va petrece o întîmplare de 
seamă:  făptura al cărei cîntec va 
dezmierda cel mai dulce auzul lui Hubert 
va mintui viaţa acestuia. Cită vreme 
regele şi poporul vor cinsti neamul acestei 
făpturi pentru fapta-i bună, străvechea 
dinastie nu va fi lipsită de urmaşi, iar 
poporul nu va cunoaşte războiul au ciuma, 
au sărăcia. Dară luaţi aminte a nu se greşi 
alegerea!” 

Cînd regele împlini treisprezece ani, 
prezicătorii, oamenii de stat, micul sfat al 
țării şi obştea poporului nu vorbiră — tot 
anul acela — decît despre un singur lucru: 
ce tilc trebuia să se dea celor din urmă 
cuvinte ale prorocirii? Ceea ce se spune la 
început pare să însemne că făptura 
miîntuitoare se va alege singură, la vremea 
cuvenită, însă cuvintele de la urmă par să 
însemne că regele trebuie să aleagă 
dinainte şi să spună care cîntăreţ îi place 
mai mult, iar dacă alege în chip înţelept, 
făptura aleasă va miîntui viaţa lui, ca şi a 
dinastiei şi a poporului, numai dacă va 
face „o alegere greşită” — să ia aminte! 

Pe la sfîrşitul anului, erau tot atitea 
păreri asupra acestei probleme, cîte 
fuseseră şi la început; dar majoritatea 
oamenilor simpli şi înţelepţi căzuseră de 
acord că planul cel mai sigur ar fi ca micul 
rege să-şi facă el întîi alegerea şi cu cît 
mai curînd, cu atît mai bine. Aşa că se 
dădu un edict, poruncind tuturor 
locuitorilor care aveau făpturi cîntătoare 
să le aducă în marea sală a palatului, în 
dimineaţa primei zile a noului an. Porunca 
fu ascultată. Cînd totul fu pregătit pentru 
încercare, regele îşi făcu intrarea 


403 


măreaţă, împreună cu marii dregători ai 
coroanei, toţi înveşmîntaţi în mantii de 
gală. Regele se urcă pe tronul de aur şi se 
pregăti să-şi rostească judecata. 
Numaidecit însă zise: 

— Făpturile acestea cîntă toate deodată; 
larma lor este de neîndurat; nimeni nu 
poate să-şi facă alegerea, în mijlocul unei 
a semenea zarve. Luaţi-le pe toate de aici 
şi aduceţi-le îndărăt una cîte una. 

Aşa se şi făcu. Una după alta, dulcile 
ciripitoare fermecară urechea tinărului 
rege şi fură scoase din sală ca să facă loc 
alteia. Preţioasele minute se scurgeau 
treptat cu atîția cîntăreţi plini de vrajă. 
Regelui îi venea greu să aleagă, cu atît 
mai greu cu cît pedeapsa făgăduită pentru 
greşeală era atît de cumplită, ceea ce îi 
tulbura judecata şi îl făcea să-i fie teamă a 
se încrede în urechile lui. Nu stătea 
locului şi pe faţă i se citea desperarea. 
Miniştrii văzură acest lucru, căci nu-şi 
luau privirile de la el nici o clipă. Atunci 
începură să-şi zică în inimile lor: 

„Şi-a pierdut curajul —  limpezimea 
minţii i s-a dus, va greşi — şi ei, şi 
dinastia, şi poporul său sînt sortiţi pieirii!” 

După scurgerea unui ceas, regele 
rămase tăcut un răstimp, apoi zise: 

— Aduceţi îndărăt pietroşelul. 

Pietroşelul înălţă trilurile sale voioase, şi 
în toiul valurilor de armonie regele fu cît 
pe-aci să-şi ridice sceptrul, în semn de 
alegere, dar se stăpiîni şi zise: 

— Staţi, să fim siguri. Aduceţi îndărăt 
sturzul. Puneţi-i să cînte împreună. 

Sturzul fu adus şi cele două păsărele 
revărsară împreună minunăţiile lor de 
cîntece. Regele şovăi, apoi aplecarea sa 
începu a se statornici şi a căpăta tărie. Se 


404 


putea vedea aceasta după ţinuta lui. 
Nădejdea înmuguri în inimile bătrînilor 
miniştri, inima începu să le bată mai iute, 
sceptrul începu să se ridice încet, cînd... 

Urmă o întrerupere uricioasă. Drept din 
prag se auziră nişte sunete cam aşa: 

„Hi... han... hi... han! — hi-han! hi-han! 
— hi-han!” 

Toată lumea sări în sus şi se înfurie că 
îşi dăduse pe faţă sperietura. 

În clipa următoare, intră înăuntru, 
lipăind, cea mai scumpă şi drăgălaşă, cea 
mai drăguță ţărăncuţă de nouă ani, cu 
ochii negri, sclipindu-i de o nerăbdare 
copilărească; dar cînd zări adunarea 
aceea aleasă şi chipurile acelea miîniate, 
se opri, lăsă capul în jos şi îşi duse la ochi 
şorţul de pînză grosolană. Nimeni nu-i ură 
bun venit, nimeni nu o compătimi. Apoi, 
fetiţa  înălţă  sfioasă privirea printre 
lacrimi, şi zise: 

— Stăpînul meu, măria ta, rogu-te de 
iertare, căci nu am avut nici un gind rău. 
Nu am nici tată, nici mamă, ci doar o capră 
şi un măgar, şi ei sînt tot ce am pe lume. 
Capra îmi dă laptele cei mai dulce, iar 
cînd dragul şi bunul meu măgar rage, mi 
se pare că nu se află pe lume muzică mai 
ispititoare. Astfel, cînd milord, măscăriciul 
regelui, a zis că cel mai dulce cîntăreţ din 
toate vieţuitoarele va scăpa coroana şi 
poporul, şi m-a îndemnat să-l aduc aici... 

Toţi curtenii izbucniră într-un ris crud şi 
copila fugi din sala tronului, plîngînd, fără 
a încerca să sfirşească ce avea de zis. 
Primul-ministru porunci el însuşi ca ea şi 
buclucaşu-i măgar să fie alungaţi dincolo 
de împrejmuirea palatului şi să li se 
poruncească să nu se mai arate pe acolo. 

Apoi, întrecerea păsărilor urmă. Cele 


405 


două păsărele se întreceau cu osîrdie la 
cîntat, însă sceptrul rămînea nemişcat în 
mina regelui. Speranţa pieri încet în 
sufletele tuturora. Trecu un ceas, trecură 
două, şi tot nu se luă nici o hotărire. Ziua 
se apropia de sfîrşit şi mulţimea care 
aştepta în afara palatului simţea că nu mai 
poate de atîta nelinişte şi îngrijorare. 

Amurgul se lăsă, umbrele se aşternură 
tot mai dese. Regele şi curtenii săi nu îşi 
mai puteau zări feţele. Nimeni nu scotea 
nici o vorbă — nimeni nu cerea să se 
aducă torţe. Marea întrecere fusese tinută 
şi dăduse greş; fiecare în parte şi toţi 
laolaltă doreau să-şi ascundă de lumină 
faţa şi să-şi îngroape în fundul inimii 
tulburarea adîncă. 

În cele din urmă — ce se auzi! Un şirag 
bogat şi plin de cea mai dumnezeiască 
melodie se  revărsă dintr-un colț 
îndepărtat al sălii — glasul privighetorii. 

— Sus inimile! strigă regele. Spuneți 
tuturor clopotelor să vestească poporului, 
căci alegerea este făcută şi nu am greşit. 
Rege, dinastie şi popor sînt mîntuiţi. De 
azi înainte, privighetoarea să fie cinstită 
pe vecie în întreaga ţară şi daţi de ştire 
către toţi supuşii că oricine va aduce 
ocară sau va face rău vreunei privighetori 
va fi pedepsit cu moartea. Regele şi-a 
rostit cuvîntul. 

Toată lumea aceea măruntă fu beată de 
bucurie. Castelul şi oraşul scînteiară pînă 
la ziuă de focuri sărbătoreşti, poporul jucă 
şi bău şi cîntă, iar dăngănitul de biruinţă 
al clopotelor nu mai contenea. 

Din ziua aceea, privighetoarea fu o 
pasăre sfîntă. Cîntecul ei era auzit în 
fiecare casă, poeţii îi aduceau laude; 
pictorii o zugrăveau; imaginea ei sculptată 


406 


împodobea fiecare arcadă şi fiecare 
turnuleţ, fiecare  fintînă şi clădire 
obştească. Lua parte chiar şi la sfaturile 
regelui şi nici o treabă însemnată de-a 
statului nu era hotărită, pînă ce prorocii 
nu supuneau chestiunea privighetorii 
obşteşti şi nu tălmăceau sfetnicilor ce 
anume cîntase despre ea pasărea. 

Tînărului rege îi plăcea foarte mult să 
vîineze. Într-o bună zi, la sosirea verii, 
porni călare, cu şoimi şi dulăi, însotit de 
un strălucit alai. Pe nesimtite se despărţi 
de ceilalţi, în mijlocul unui codru mare şi 
o tăie prin desiş, închipuindu-şi că 
scurtează drumul, ca să dea iarăşi de ei; 
se înşelă însă. Călări tot mai departe, mai 
întîi plin de nădejde, dar pînă la urmă 
scăzîndu-i de tot curajul. Se lăsă amurgul 
şi regele se tot înfunda într-un ţinut 
singuratic şi necunoscut. Apoi, se întimplă 
năpasta. În lumina aceea ceţoasă, sili 
calul printr-un tufiş încîlcit, aflat deasupra 
unui povîrniş stîncos. Cînd cal şi călăreț 
ajunseră în fundul ripei, cel dintîi era olog 
de un picior, iar celălalt cu grumazul rupt. 
Micul şi sărmanul rege suferi dureri 
chinuitoare şi fiecare ceas îi păru o lună 
fără sfîrşit. Işi încordă auzul ca să prindă 
cel mai mic sunet, care să-i făgăduiască o 
nădejde de scăpare; însă nu desluşi nici 
urmă de glas, nici un sunet de corn sau 
lătrat de dulăi. Aşa că în cele din urmă îşi 
pierdu orice nădejde şi zise: „Să vină 
moartea, dacă trebuie să vină”. 

Tocmai atunci, pătrunzătorul şi dulcele 
cînt al privighetorii străbătu tăcutele 
pustietăţi ale nopţii. 

„Sînt mîntuit!” zise regele... Mîntuit! E 
pasărea sfîntă şi prorocirea trebuie să se 
adeverească. Înşişi zeii m-au ferit de 


407 


greşeală în alegerea mea.” 

Abia îşi putea stăpini bucuria; nu găsea 
cuvinte să-şi rostească recunoştinţa. În 
fiecare clipă, acum, i se părea că aude 
zgomotul ajutoarelor care se apropiau. De 
fiecare dată, însă, era dezamăgit: nu-i 
venea nici un fel de ajutor. Ceasurile 
mohorite se scurgeau şi nu se ivea nici un 
ajutor. Totuşi, pasărea sfintă cînta mai 
departe. Regele începu a avea bănuieli cu 
privire la alegerea sa, dar şi le înăbuşi. 
Spre ziuă, pasărea îşi încetă cîntecul. 
Dimineaţa sosi, şi o dată cu ea foamea şi 
setea; dar nici un fel de ajutor. Ziua se 
topi şi pieri în noapte. În cele din urmă, 
regele o blestemă pe privighetoare. 

Îndată din pădure se auzi cîntecul 
sturzului. Regele îşi zise în inima sa: 
„Aceasta era pasărea adevărată — nu mi-a 
fost bună alegerea — acum vor sosi aju- 
toarele!” 

Dar nimeni nu veni. Apoi regele zăcu 
multe ceasuri în nesimţire. Cînd îşi veni în 
fire, tocmai cîntaun pietroşel. Ascultă 
pătruns de nepăsare. Credinţa i se irosise. 
„Păsările acestea — îşi zise — nu pot 
aduce nici un fel de ajutor; eu şi casa mea 
regală şi poporul meu sîntem sortiţi 
pieirii.” Se întoarse pe-o coastă, gata să 
moară; căci de foame şi de sete şi de 
suferinţă, puterile îi slăbiseră foarte mult 
şi simţea că i se apropie sfîrşitul. De fapt, 
dorea să moară, ca să scape de durere. 
Ceasuri îndelungate zăcu aşa, fără un 
gînd sau o simţire sau o mişcare. Apoi îşi 
mai veni în simţiri. 

Răsăreau zorile celei de a treia zile. Ah, 
lumea părea foarte frumoasă pentru ochii 
aceia istoviţi. Deodată, un dor puternic de 
a trăi se înălţă în inima băiatului şi din 

408 


sufletul său izvori o adîncă şi fierbinte 
rugăciune ca să se îndure de el cerul şi să- 
l lase să-şi vadă iarăşi pămîntul şi 
prietenii. In clipa aceea, un sunet uşor, 
stins, pierdut — dar vai, nespus de dulce! 
pentru urechea sa care aştepta! — se 
prefiră din depărtare. 

„Hi... han! — hi... han! — hi-han! — 
hi-han! hi-han!” 

„O, acest cîntec e mai dulce, de o mie de 
ori mai dulce, decît glasul privighetorii, al 
sturzului, al pietroşeiului, fiindcă nu 
aduce doar nădejdea, ci siguranța 
ajutorului; şi acuma într-adevăr sînt 
mîntuit! Cîntăreţul sfint s-a ales singur, 
aşa cum a dat a se înțelege oracolul; 
prorocirea este îndeplinită şi viața mea, 
casa mea regală şi poporul meu sînt 
izbăviţi. Din ziua aceasta măgarul va fi 
sfințit!” 

Muzica aceea dumnezeiască se apropie 
din ce în ce, crescu tot mai puternic şi se 
făcu tot mai dulce pentru urechea celui 
care se stingea în suferinţă. Blîndul mă- 
găruş hoinări în josul povîrnişului, păscînd 
buruienile şi cîntînd, iar cînd în cele din 
urmă zări calul mort şi regele rănit, veni 
şi îi adulmecă, cu o curiozitate candidă şi 
uimită. Regele îl mîngiie şi el îngenunche, 
precum era deprins cînd micuța sa stăpină 
voia să-l încalece. Cu mare trudă şi 
durere, băiatul se tîri şi se urcă pe 
spinarea necuvîntătorului şi se tinu drept 
de bogatele urechi ale  dobitocului. 
Măgarul se urni din loc, cîntînd şi îl duse 
pe rege pînă la coliba micii ţărăncuţe. Ea 
îl culcă pe laviţă, îl învioră cu lapte de 
capră şi apoi fugi să ducă vestea cea mare 
celei dintii cete de cercetaşi, care îi vor 
ieşi în cale. 


409 


Regele se însănătoşi. Prima sa măsură 
fu aceea de a proclama sfinţenia şi 
inviolabilitatea măgarului; a doua fu de a-l 
aduce pe măgar în sînul guvernului său şi 
de a-l face primul sfetnic al coroanei; a 
treia fu de a pune ca toate statuile şi 
efigiile privighetorii din întregul regat să 
fie nimicite şi înlocuite cu statuile şi 
efigiile măgarului sfinţit; iar în al patrulea 
rind dădu şfară în ţară că o va face pe 
mica ţărăncuţă regina lui, cînd ea va 
împlini cincisprezece ani — şi îşi ţinu 
cuvîntul. 

Aceasta-i legenda. Ea explică de ce 
imaginea mucegăită a măgarului 
împodobeşte toate aceste străvechi ziduri 
şi arcade, care se fărimiţează şi arată de 
ce de-a lungul atîtor veacuri un măgar a 
fost totdeauna primul-ministru în acel 
guvern regal; aşa cum este încă şi acum în 
majoritatea cabinetelor — pînă în ziua de 
azi. Faptele acestea mai arată de ce în 
regatul acela mic, multe secole de-a 
rindul, toate poemele măreţe, toate 
cuvîntările însemnate, toate solemnităţile 
obşteşti şi toate proclamaţiile regale 
începeau întotdeauna cu aceste cuvinte 
mişcătoare: 

„Hi... han! — hi... han! — hi-han-hi-han- 
hi-han!” 


410 


POVESTE MEDIEVALĂ 


CAPITOLUL I 
DEZVĂLUIREA UNEI TAINE 


Era noapte. Tăcerea domnea în măreţul 
şi străvechiul castel din Klugenstein. Anul 
1222 se apropia de sfîrşit. Sus de tot, în 
virful celui mai înalt turn al castelului, 
licărea o luminiţă singuratică. Acolo se 
ţinea un sfat tainic. Bătrinul şi aprigul 
stăpiîn al Klugensteinului şedea în jilţ şi 
chibzuia. Deodată, zise cu duioşie: 

— Fiica mea! 

Un tînăr cu înfăţişare nobilă, înzăuat din 
creştet pînă în tălpi ca un cavaler, 
răspunse: 

— Grăieşte, tată! 

— Fiica mea, a sosit ceasul să-ţi dezvălui 
taina care a tulburat frageda-ţi viaţă. Află, 
dară, că taina purcede din nişte fapte pe 
care acum le voi da în vileag. Fratele meu, 
Ulrich, este Marele Duce de Brandenburg. 
Pe patul de moarte, tatăl nostru a hotărît 
că dacă Ulrich nu va fi blagoslovit cu un 
fecior, moştenirea sa va trece pe seama 
spiţei mele, dacă în schimb eu voi avea un 
fecior. Ba mai mult decît atit: dacă se va 
întîmpla să nu avem nici unul dintre noi 
feciori, ci doar fiice, atunci moştenirea va 

411 


fi a fiicei lui Ulrich, de se va dovedi 
neprihănită, iară de nu, fiica mea îi va 
urma la tron, de-şi va păstra numele 
nepătat. Şi astfel eu, împreună cu bătrina 
mea soaţă aci de faţă, ne-am rugat 
fierbinte ca să ni se hărăzească fecior, 
dară ruga în zadar ne-a fost. Tu ai venit pe 
lume şi tare am mai fost deznădăjduit. 
Vedeam cum straşnica pradă îmi aluneca 
din mînă — visul cel falnic pierea! Şi 
totuşi, nădăjduisem atîta! Cinci ani trăise 
Ulrich cu cununie şi, cu toate acestea, 
soaţa nu-i dăruise nici un moştenitor, 
fecior sau fiică. 

„Ei, stai — am zis eu — nu e totul 
pierdut!” Un gînd izbăvitor mi-a fulgerat 
prin minte. Tu te-ai născut în miezul 
nopţii. Numai doica şi cele şase slujnice 
ştiau că erai fată. Le-am spînzurat pe 
toate pînă la una — şi asta într-un ceas. În 
dimineaţa următoare, toţi supuşii baroniei 
înnebuniseră de bucurie la vestea că se 
născuse un fiu în neamul Klugensteinilor 
— un moştenitor al puternicului ducat de 
Brandenburg! Şi taina a fost păzită cu 
străşnicie. Însăşi sora mamei tale te-a 
alăptat, iară de-atunci pînă azi nu ne-am 
mai temut de nimic. 

Cînd erai de zece ani, Ulrich a căpătat 
o fiică. Ne-am amărit, dar ne-am pus 
nădejdea în pojar sau în medici şi în alţi 
duşmani fireşti ai copiilor, dar veşnic am 
fost dezamăgiţi. Fata a rămas în viaţă şi a 
crescut — bătu-o-ar Cel de Sus! Dar nu-i 
nimic. Sîntem în siguranţă. Căci, ha! ha! 
nu avem noi un fecior? Şi feciorul nostru 
nu-i viitorul Duce? Nu-i aşa, mult iubitul 
nostru Conrad? Căci oricît eşti tu de 
femeie, şi ai împlinit douăzeci şi opt de 
ani, copila mea, niciodată alt nume nu ţi s- 


412 


a dat ţie. 

Acum, fratele meu a ajuns la bătrîneţi 
grele şi puterile îi slăbesc văzînd cu ochii. 
Grijile statului îl copleşesc şi de aceea 
voieşte ca să te duci la el şi să fii de pe- 
acum duce cu fapta, chiar dacă nu încă şi 
cu numele. Slujitorii care te vor însoţi sînt 
gata şi veţi purcede la noapte. 

Acum, ascultă-mă bine. la aminte fiece 
cuvînt pe care ţi-l spun. Este o datină 
veche cît şi Germania, glăsuind că dacă o 
femeie se-aşază măcar o singură clipă pe 
marele tron ducal, înainte de a fi fost 
încoronată cu toată rinduiala în faţa 
poporului — ea va muri! Aşa că ia seama 
la vorbele mele. Fii smerită. Rosteşte-ţi 
judecăţile de pe jilţul primului sfetnic, 
care stă la picioarele tronului. Fă astfel 
pînă cînd vei fi încoronată şi vei scăpa 
astfel de primejdie. Nu prea-i de crezut că 
s-ar putea descoperi taina, cu toate 
acestea înţelept este să te gindeşti pe cît 
cu putinţă la toate, în această înşelătoare 
viaţă pămîntească. 

— O, tată! De aceea am trăit toată viaţa 
în minciună? Numai ca să jefuiesc de 
dreptul ei pe vara mea, care nu mi-a făcut 
nici un rău? Cruţă-mă, tată, cruţă-ţi copila 
de asemenea nefericire. 

— Cum, neobrăzato? Asta mi-e răsplata 
pentru augusta soartă pe care ţi-a hărăzit- 
o mintea mea? Pe moaştele tatălui meu, 
această pornire a ta rău se mai potriveşte 
cu vrerea mea. Pleacă pe dată la curtea 
Ducelui şi  păzeşte-te să-mi  încîlci 
poruncile! 

Destul cu această convorbire. Ajunge să 
ştim că  rugăminţile, stăruinţele şi 
lacrimile bunei fete nu au folosit la nimic. 
Nici ele, nici nimic altceva nu a izbutit să 


413 


mişte inima împietrită a bătrinului stăpîn 
al Klugensteinului. Şi astfel, neavînd 
încotro, cu inima grea, fata văzu cum 
porţile castelului se închid în urmă-i şi se 
trezi călărind prin beznă, înconjurată de 
un alai cavaleresc de vasali înarmaţi şi 
urmată de un viteaz pilc de slujitori. 

Bătrinul baron rămase tăcut multă 
vreme după plecarea fiicei sale; apoi se 
întoarse către amărita lui soţie şi zise: 

— Doamnă, treburile noastre par a 
merge strună! S-au împlinit trei luni de 
cînd l-am trimis pe vicleanul şi chipeşul 
conte Detzin, cu diavolească solie pe lîngă 
fiica fratelui meu, Constanţa. Dacă dă 
greş, nu vom fi feriţi de primejdie, dară 
dacă izbîndeşte, nici o putere din lume nu 
o poate împiedica pe fiica noastră să 
ajungă Ducesă, chiar dacă soarta 
potrivnică va hotări să nu fie niciodată 
Duce. 

— Inima mi-e plină de prevestiri rele, 
totuşi s-ar putea încă să iasă toate cu 
bine. 

— Fii pe pace, femeie! Lasă cucuvelele 
să cînte. Mai bine du-te la culcare şi 
visează la Brandenburg şi la măririle ce 
ne aşteaptă! 


414 


CAPITOLUL II 
SĂRBĂTOARE ŞI LACRIMI 


La şase zile după intîmplările povestite 
în capitolul de mai sus, strălucita cetate 
de scaun a ducatului de Brandenburg 
sclipea de fast militar şi vuia de larma 
bucuroasă ce se înălța din piepturile 
mulţimii de supuşi credincioşi, căci 
Conrad — tînărul moştenitor al coroanei 
— sosise. Inima bătrînului Duce nu mai 
putea de fericire, fiindcă făptura nurlie a 
lui Conrad şi portu-i grațios îi cîştigaseră 
pe dată iubirea. Vastele săli ale palatului 
erau înţesate de nobili, care îl întîimpinau 
pe Conrad cu mare drag şi toate păreau 
atit de luminoase şi de fericite, încît fata 
simţea cum temerile şi necazurile i se 
iroseau ca fumul, lăsînd loc unei 
mulţumiri mîngiîietoare. 

Într-un ungher îndepărtat al palatului se 
petrecea însă o scenă cu totul deosebită. 
La fereastră sta singura odraslă a Ducelui, 
domniţa Constanţa. Ochii îi erau roşii, 
umflaţi şi plini de lacrimi. Era singură. 
Deodată izbucni iarăşi în plîns şi zise cu 
glas tare: „Mîrşavul Detzin a plecat — a 
fugit din ducat! Nu mi-a venit mai întîi să 
dau crezare, dară vai, e prea adevărat! Şi 
îl iubeam aşa de mult. Am cutezat să-l 
iubesc, deşi ştiam că tatăl meu, Ducele, 
nu-mi va îngădui niciodată a mă cununa 
cu el. Îl iubeam, însă, şi acum îl urăsc! Il 
urăsc din tot sufletul! Oare ce se va alege 
din mine? Sînt pierdută, pierdută, 
pierdută pentru totdeauna! Mi se vor 
zburătăci minţile!” 


CAPITOLUL III 
415 


SE ÎNCURCĂ IŢELE 


Cîteva luni se scurseră. Toată lumea nu 
mai înceta să laude cîrmuirea tinărului 
Conrad şi să înalte în slavă înţelepciunea 
judecăților sale, judecăţile sale 
îndurătoare şi smerenia cu care îşi 
îndeplinea înalta-i datorie. Bătrinul Duce 
îi lăsă în curînd totul pe mînă, iar el stătea 
deoparte şi asculta cu mîndră mulţumire 
cum moştenitorul său rostea hotăririle 
coroanei, din jilţul primului sfetnic. Părea 
vădit că un om atît de lăudat şi cinstit de 
toată lumea, cum era Conrad, nu putea fi 
decit fericit. Totuşi, oricît ar părea de 
ciudat, nu era aşa. Vedea cu groază cum 
principesa Constanţa începuse a-l iubi! 
Dragostea celorlalţi oameni din preajmă 
era un noroc pentru el; însă iubirea 
aceasta era plină de primejdie! Şi mai 
vedea aşijderea că şi Ducele descoperise 
cu încîntare patima fiicei sale şi visa de 
îndată la căsătorie. Cu fiece zi, tristeţea 
adîncă, ce se aşternuse pe chipul 
principesei, se risipea; cu fiecare zi, 
nădejdea şi însufleţirea sclipeau mai vii în 
ochii ei şi încetul cu încetul zîmbete 
fugare mijiră pe chipul mai înainte atît de 
frămîntat. 

Conrad se  cutremura de spaimă. 
Amarmic se blestema fiindcă se lăsase în 
voia firii şi căutase tovărăşia unei fiinţe de 
aceeaşi parte, cînd fusese nou-venit şi 
străin în palat — cînd era mîhnit şi dornic 
de o mîngiiere cum numai femeile pot 
dărui sau simţi. Incepu să se ferească de 
vară-sa, dar astfel nu izbuti decit să 
înrăutăţească lucrurile, fiindcă — în chip 
destul de firesc — cu cît o ocolea mai 
mult, cu atît se vîra ea mai mult în sufletul 


416 


lui. Mai întîi, faptul îl miră, apoi îl sperie. 
Fata îi dădea tîrcoale, ba chiar îl hăituia; 
dădea peste el tot timpul şi prin toate 
locurile, noaptea ca şi ziua. Părea 
deosebit de neliniştită. Negreşit că era o 
taină la mijloc. 

Lucrurile nu puteau merge aşa la 
nesfirşit. Toată lumea vorbea. Ducele 
începea a se simţi stînjenit. Bietul Conrad 
ajunsese de-a dreptul o arătare, datorită 
spaimei şi cumplitei deznădejdi. Într-o zi, 
pe cînd ieşea dintr-o încăpere de lingă 
galeria de tablouri, Constanţa i se înfăţişă 
şi, luîndu-i mîinile, îi zise: 

— O, de ce te fereşti de mine? Ce 
făcut-am, ce zis-am ca să-ţi pierzi buna 
părere despre mine? — căci este neîndoios 
că o dobîndisem mai înainte! Conrad, nu 
mă disprețul! Fie-ţi milă de o inimă 
chinuită! Nu pot, nu pot să-mi mai înfrinez 
vorbele, să le ţin nerostite, altmintrelea 
mă vor ucide — te iubesc Con- 


417 


rad! Haide, dispreţuieşte-mă, dacă aşa se 
cuvine, dar le-am rostit cel puţin! 

Lui Conrad i se tăie graiul. Constanţa 
şovăi o clipă, apoi, răstălmăcindu-i 
tăcerea, în ochii ei se aprinse o bucurie 
sălbatică şi ea îşi aruncă braţele după 
gitul lui şi zise: 

— Te  înduioşezi! Te înduioşezi! Poţi 
aşadar să mă iubeşti şi mă vei iubi! O, zi- 
mi că mă vei iubi, odorul meu, adoratul 
meu Conrad! 

Conrad gemu amarnic. O paloare de 
moarte se aşternu pe chipul său şi începu 
să tremure ca frunza plopului. Apoi, în 
culmea deznădejdii, o dădu la o parte pe 
sărmana fată şi strigă: 

— Nu ştii ce-mi ceri! Cu neputinţă este, 
în vecii vecilor! Şi-apoi fugi ca un ucigaş, 
lăsînd-o pe principesă încremenită de 
uimire. În clipa următoare, ea plîngea şi 
suspina în galerie, iar Conrad plîngea şi 
suspina în cămara lui. Amîndoi erau 
deznădăjduiţi.  Amîndoi îşi vedeau 
pierzania cu ochii. 

După un răstimp, Constanţa se ridică 
încet şi se depărtă, zicîndu-şi: „Cînd te 
gîndeşti că mi-a disprețuit iubirea tocmai 
în clipa cînd îmi închipuisem că îi voi 
îndupleca inima-i crudă! îl urăsc! M-a 
alungat cît colo — da, aşa a făcut — m-a 
alungat de lîngă el, ca pe un cîine! 


CAPITOLUL IV 
ÎNFIORĂTOARE DEZVĂLUIRE 


Mai trecu cîităva vreme. O tristeţe 
statornică se răspindi iarăşi pe chipul 
fiicei bunului Duce. Acum nimeni nu o mai 
vedea împreună cu Conrad. Ducele era 


418 


mîhnit. Pe măsură însă ce săptămînile se 
scurgeau, Conrad se rumeni iarăşi la 
obraji, ochii lui căpătară iar vioiciunea de 
mai înainte şi tînărul cîrmuia ducatul cu o 
luminoasă înţelepciune, care se 
desăvîrşea mereu. 

Pe nesimţite, şoapte ciudate începură să 
umble prin palat. Zvonurile sporiră şi se 
lăţiră. Birfelile oraşului începură să le ia 
în primire. Zvonul străbătu întregul ducat. 
Şi iată ce zicea gura lumii: 

— „Domnița Constanța a născut un 
prunc!” 

Cînd baronul de Klugenstein auzi, îşi 
flutură de trei ori în jurul capului coifu-i 
împănoşat şi strigă: 

— Trăiască Ducele Conrad, căci, pe 
legea mea, de azi înainte coroana a lui 
rămîne! Detzin şi-a îndeplinit bine solia şi 
bravul nemernic va fi răsplătit! 

Şi bătrînul răspîndi vestea în lung şi în 
lat, şi timp de patruzeci şi opt de ceasuri 
nu se află făptură în toată baronia, care să 
nu joace şi să nu chiuie, să nu chefuiască 
şi să nu aprindă torţe, spre a sărbători 
vestea cea mare — fireşte toate pe 
cheltuiala mîndrului şi fericitului baron de 
Klugenstein. 


CAPITOLUL V 
ÎNGROZITORUL PRĂPĂD 


Judecata sta să înceapă. Toţi marii 
boieri şi baroni din Brandenburg se 
adunaseră în Sala Direptăţii din castelul 
ducal. Nu rămăsese nici o palmă de loc, 
unde să stea jos sau în picioare vreun 
spectator.  Înveşmîntat în purpură şi 
hermină, Conrad stătea în jilţul primului 


419 


sfetnic, iar de ambele laturi stăteau marii 
judecători ai ducatului. Cu asprime 
bătrînul Duce poruncise ca judecarea 
fiicei sale să se facă fără nici o cruţare şi 
apoi căzuse la pat, cu inima zdrobită. 
Zilele îi erau numărate. De parcă ar fi fost 
în joc însăşi viaţa sa, bietul Conrad se 
rugase ca să-i fie cruțat chinul de a sta să 
judece  fărădelegea  varei sale, însă 
zadarnice îi fură rugăminţile. 

În pieptul său se zbătea inima cea mai 
întristată din întreaga adunare. Cea mai 
bucuroasă bătea în pieptul tatălui său, 
fiindcă — fără ştirea fiicei sale „Conrad” 
— bătrînul baron de Klugenstein venise şi 
el şi se afla în mijlocul mulţimii de nobili, 
semeţindu-se la priveliştea măririi casei 
sale. 

După ce crainicii rostiră cuvenitele 
proclamaţii şi urmară celelalte 
pregătitoare, preacinstitul Mare Judecător 
zise: 

— Pirito, ridică-te! 

Nefericita principesă se ridică şi stătu, 
cu vălul scos, în faţa puzderiei de lume. 
Marele Judecător zise: 

— Prea nobilă  domniţă, în fața 
judecătorilor de seamă ai acestui ducat ai 
fost învinuită şi s-a dovedit că, în afara 
sfintei legături a cununiei, Luminăţia Ta ai 
dat viaţă unui copil, şi după străvechea 
noastră lege pedeapsa ce ţi se cuvine este 
moartea, afară doar într-o singură 
împrejurare, de care Luminăţia Sa, ce ţine 
locul Ducelui, bunul nostru stăpîn Conrad, 
te va înştiinţa acum cu măreaţa lui 
judecată; la care să fii cu luare-aminte. 

Conrad întinse în silă sceptrul şi în 
aceeaşi clipă inima de femeie de sub 
mantia lui se aplecă milostivă către 


420 


vinovata sortită pieirii,  podidindu-l 
lacrimile. Deschise gura să vorbească, dar 
Marele Judecător zise grăbit: 

— Nu de acolo, Luminăţia Voastră, nu 
de acolo! Nu-i legiuit a rosti judecata 
asupra cuiva din neamul ducelui decit 
numai de pe tronul ducal! 

Bietului Conrad îi trecu un fior prin 
inimă şi aşijderea un tremur scutură fiinţa 
de fier a bătrinului său tată. Cum Conrad 
nu fusese încoronat — avea el să cuteze a 
piîngări tronul? Şovăi şi păli de teamă. Dar 
faptul trebuia săvîrşlt. O puzderie de ochi 
miraţi se şi aţintiră asupră-i. S-ar fi 
prefăcut în ochi bănuitori, dacă mai 
şovăia. Urcă treptele tronului. Numaidecit 
întinse iar sceptrul şi zise: 

— Pîrîto, în numele domnului nostru 
Ulrich, Duce de Brandenburg, purced la 
măreaţa îndatorire ce a trecut-o asupra- 
mi. la aminte la vorbele mele, După 
străvechea lege a ţării, dacă nu dai pe faţă 
pe părtaşul vinei tale şi nu îl dai pe mîna 
călăului, trebuie neapărat să mori. 
Foloseşte-te de acest prilej — mîntuie-ţi 
viaţa cît îţi mai stă în putinţă. Rosteşte 
numele celui ce este tatăl pruncului tău! 

O tăcere grea pogori în măreaţa sală — 
o tăcere atît de adîncă încît oamenii îşi 
puteau auzi bătăile inimilor. După aceea, 
principesa se întoarse încet, cu ochii 
sclipind de ură şi, arătînd cu degetul 
drept la Conrad, zise: 

— Omul acela eşti tu! 

Credinţa înfiorătoare a deznădăjduitei 
primejdii, a unei primejdii fără de scăpare, 
în care se afla — îngheţă inima lui Conrad, 
precum însăşi gheaţa morţii. Ce putere de 
pe pămînt îl mai putea miîntui? Ca să 
înlăture învinuirea, trebuia să dezvăluie 


421 


că era femeie —iar pentru o femeie 
neîncoronată, a sta pe tronul ducal tot 
moarte însemna! În aceeaşi clipă, atît el 
cît şi bătrinul şi mohoritul său tată 
leşinară şi căzură la pămînt, fără simtire. 

x 


Restul acestei palpitante şi senzaţionale 
povestiri nu va fi aflat nici în această 
publicaţie, nici în vreo altă — nici acum, 
nici altă dată. 

Ca să vă spun drept mi-am virit eroul 
(sau eroina) într-un chichion atit de 
afurisit încît nu mai văd cum am să-l (sau 
s-o) mai scot din el vreodată, şi de aceea 
mă spăl pe mîini de întreaga afacere şi o 
las pe sus-numita persoană să se descurce 
cum va putea mai bine — ori să rămînă 
încurcată, dacă nu poate altfel. La 
început, crezusem că are să fie destul de 
uşor a trece peste această mică greutate, 
însă acum nu mai sînt de aceeaşi părere. 


422 


CONIROLORUL FISCAL 


Primul om care m-a luat în seamă cînd 
m-am „aşezat” şi eu, nu demult, a fost un 
domn care mi-a spus că-i controlor fiscal 
şi că are legături cu Departamentul 
veniturilor directe al Statelor Unite. I-am 
spus că nu auzisem în viaţa mea despre 
ramura lui de activitate, dar că îmi părea 
bine să-l cunosc şi l-am poftit să ia loc. S-a 
aşezat. N-am prea avut ce discuta cu el şi 
totuşi eram convins că oamenii care au 
ajuns să aibă gospodăria lor, casa lor, 
trebuie să fie în stare a duce o 
conversaţie, trebuie să fie sociabili şi 
plăcuţi cu musafirii. Aşa că, din lipsă de 
alt subiect, l-am întrebat dacă avea de 
gînd să-şi deschidă prăvălia în vecinătate. 
Mi-a răspuns că da. (Nu voiam să par igno- 
rant, totuşi sperasem că-mi va spune ce 
avea de vînzare.) 

M-am încumetat să-l întreb „cum merg 
afacerile” şi el mi-a spus „aşa şi aşa”. 

Atunci i-am făgăduit că îl vom vizita şi, 
dacă ne va plăcea la el, cît de cît ca şi în 
alte părţi, ne va avea de mugşterii. 

Mi-a spus că, după părerea lui, ne va 
plăcea, aşa că vom rămîne la el — 


423 


adăugind că nu a văzut pe nimeni care să 
plece de la el şi să umble după altcineva 
din domeniul lui de activitate, după ce va 
fi avut de-a face o dată eu el. 

Cuvintele lui sunau destul de puţin 
modest, dar făcînd abstracţie de doza de 
bădărănie pe care o aveam cu toţii în chip 
firesc, omul arăta destul de cumsecade. 

Nu ştiu cum s-a întîmplat anume, dar 
gheaţa dintre noi părea să se topească din 
ce în ce şi — ca să spun aşa — se făcu 
sudura, după care discuţia merse cu 
regularitatea unui ceasornic. 

Am vorbit, am vorbit — sau cel puţin eu 
am vorbit — şi am ris, am ris, am ris — 
sau cel puţin el a ris. Dar nu mi-am 
pierdut nici o clipă prezenţa de spirit — 
şiretenia mea înnăscută era pusă la 
„maximum”, cum ar zice mecanicii. Eram 
hotărît să descopăr totul în legătură cu 
ocupaţia lui, în pofida răspunsurilor lui 
cam misterioase şi eram hotărît să scot 
totul de la dinsul, fără să-mi simtă 
intenţia. Socoteam să-l prind în capcană 
printr-o mare, mare şiretenie. Îi voi spune 
totul despre propriile mele afaceri şi, 
desigur, se va lăsa atît de furat de această 
atrăgătoare dovadă de încredere din 
parte-mi, încît va uita de a mai fi prudent 
şi îmi va spune totul despre afacerile lui 
înainte de a bănui ce gînduri nutresc. Mă 
gîndeam: fîrtate, habar n-ai cu ce vulpe 
bătrină ai a face. De aceea, i-am zis: 

— Ei bine, n-ai să ghiceşti niciodată cît 
am cîştigat cu conferințele din iarna asta 
şi din primăvara trecută! 

— Nu, n-aş putea ghici o dată cu capul. 
Dar ia să mă gîndesc — să mă gindesc. 
Cam vreo două mii de dolari, nu? Dar nu, 
nu domnule, nu cred să fi strins atita. Să 


424 


zicem o mie şapte sute, poate. 

— Ha, ha! Cred şi eu că nu-ți dai seama. 
Reţetele conferinţelor mele din primăvara 
trecută şi din iarna asta s-au ridicat la 
patrusprezece mii şaptesute cincizeci de 
dolari. Ce zici de asta? 

— Ia te uită! Mă uimeşte — grozav mă 
uimeşte! Voi nota chestia asta. Şi zici că 
nu-i tot ce ai încasat? 

— Tot? Doamne fereşte! Mai era venitul 
meu de la Daily Warwhoop pe timp de 
patru luni — vreo — vreo — ei bine, ce-ai 
zice de vreo opt mii de dolari, de pildă? 

— Ce să spun? Vai, aş spune că mi-ar 
plăcea să mă văd scăldindu-mă într-un 
astfel de ocean de bogăţie. Opt mii! Voi 
nota-o şi pe asta. Straşnic, domnule! Şi pe 
deasupra, după cîte înţeleg, ai mai avut şi 
alte venituri. 

— Ha! Ha! Ha! Ce, nu eşti decit la 
periferia lor, ca să zic aşa. Mai e cartea 
mea Ageamiii în străinătate — costă de la 
trei şi jumătate la cinci dolari volumul, 
după cum e broşat sau legat. Ascultă-mă, 
uită-te în ochii mei. În timpul ultimelor 
patru luni şi jumătate, ca să nu mai 
vorbim de vînzările dinainte, ci doar de 
cele patru luni şi jumătate, s-au vîndut 
nouăzeci şi cinci de mii de exemplare. 
Nouăzeci şi cinci de mii! Gîndeşte-te la 
asta. O medie de patru dolari de 
exemplar, să zicem. Asta face aproape 
patru sute de mii de dolari, frăţioare. 
Jumătate îmi vine mie. 

— Ia te uită, domnule! Voi nota şi asta. 
Patrusprezece — şapte — cincizeci şi opt 
— două sute. Total, ce — pe cuvîntul meu, 
totalul general e cam de vreo două sute 
treisprezece sau paisprezece mii de 
dolari! E oare cu putinţă? 


425 


— Ba bine că nu! Dacă e vreo greşeală, 
atunci e de partea cealaltă. Două sute 
paisprezece mii în mînă este venitul meu 
pe anul acesta, dacă n-oi fi uitat să adun. 

Apoi domnul se ridică să plece. Mă 
fulgeră un gînd neplăcut: poate că mă 
destăinuisem în zadar, başca faptul că 
exclamaţiile de uimire ale străinului mă 
făcuseră să exagerez în mod serios. Dar 
nu! În ultimul moment, domnul îmi 
înmînă un plic mare, spunîndu-mi că 
acolo înăuntru este reclama lui şi că voi 
afla totul cu privire la ocupaţia lui, după 
ce voi deschide acel plic; mai adăugă că 
ar fi foarte fericit să mă aibă de client — 
de fapt ar fi chiar mîndru să-i fie client un 
om cu un venit aşa de fabulos. Se gîndise 
şi pînă atunci că există o sumedenie de 
oameni bogaţi în oraş, dar de cîte ori 
aveau de-a face cu el, descoperea că abia 
aveau cu ce să trăiască şi că în adevăr, de 
atita şi atita amar de vreme nu stătuse 
faţă în faţă cu un om aşa de bogat, nu 
vorbise şi nu-l atinsese cu mîinile lui 


426 


încît acum de-abia putea să se oprească 
de a nu mă stringe în braţe — de fapt ar 
socoti-o ca o mare favoare, dacă i-aş da 
voie să mă strîngă în braţe. 

Aceasta m-a bucurat atît de mult, încît 
nici nu am încercat să mă împotrivesc, ci 
am îngăduit acestui străin cu inima curată 
să mă îmbrăţişeze şi să verse cîteva 
lacrimi liniştitoare, ce mi se rostogoliră de 
pe ceafă pe spinare. Apoi îşi luă tălpăşiţa. 

De îndată ce plecă, deschisei plicul. L- 
am studiat cu băgare de seamă timp de 
vreo patru minute. Apoi am chemat 
bucătăreasa şi i-am spus: 

— Ţine-mă, că leşin. Lasă prăjiturile pe 
seama Mariei. 

Încetul cu încetul mi-am venit în fire şi 
am trimis îndată la fabrica de băuturi 
spirtoase de la colţ, de unde am tocmit un 
om cu săptămîna, care să stea nopţile şi 
să înjure pe străinul acela şi să-mi dea o 
mînă de ajutor uneori ziua, cînd ajungeam 
la un pasaj mai greu. 

Doamne, ce ticălos! Reclama lui nu era 
altceva decît un odios formular de 
impunere — un şir de întrebări obraznice 
în legătură cu afacerile mele particulare, 
întrebări care se întindeau pe cea mai 
mare parte din cele patru pagini mărunt 
tipărite; întrebări ce — trebuie să 
recunosc — erau înşirate cu atit de 
savantă ingeniozitate încît omul cel mai 
bătrin din lume nu ar fi putut înţelege 
scopul lor; întrebări menite a pune pe om 
să declare de vreo patru ori adevăratul 
său venit, spre a nu fi învinuit de 
declaraţie  mincinoasă. Am căutat să 
găsesc vreo portiţă de salvare, dar nu am 
găsit nici una. Întrebarea numărul unu se 
referea la cazul meu, cuprinzindu-mă tot 


427 


atit de complet şi de amplu cum o 
umbrelă ar acoperi un furnicar. 

„Care au fost beneficiile dumneavoastră 
anul trecut, provenite din comerţ, afaceri 
sau profesie, pe care le-aţi exercitat 
indiferent unde?” 

Şi această întrebare era sprijinită de 
alte treisprezece tot atît de iscoditoare, 
dintre care cea mai modestă ţinea să afle 
dacă făptuisem vreo spargere ori vreun 
furt la drumul mare, sau dacă prin punere 
de foc sau prin vreun alt izvor tainic de 
venit, nu dobîndisem vreo proprietate 
nemenţionată în declaraţia venitului de la 
punctul unu. 

Era limpede că străinul reuşise să-şi 
bată joc de mine. Lucrul era foarte 
limpede, cît se poate de limpede. Aşa că 
m-am dus şi am mai tocmit un artist. 
Atingîndu-mă la coarda  simţitoare, 
străinul mă făcuse să declar un venit de 
două sute paisprezece mii de dolari. 
Legal, din această sumă, o mie de dolari 
erau scutiţi de impozit — aceasta era 
singura uşurare pe care o puteam vedea şi 
făcea cît un strop într-un ocean. Socotind 
cei cinci la sută după lege, rezulta că 
trebuia să plătesc statului 
înspăimîntătoarea sumă de zece mii şase 
sute cincizeci de dolari, ca impozit pe 
venit! 

(Este locul să arăt că n-am făcut-o.) 

Cunosc un om foarte bogat, stăpînul 
unei case minunate, un adevărat palat. Dă 
mese regeşti, cheltuielile lui sînt enorme 
şi totuşi acest om nu are nici un venit, cel 
puţin aşa am văzut din rolul său de la fisc. 
În desperarea mea, m-am dus la el ca să 
primesc un sfat. Domnia sa a luat teancul 
acela îngrozitor de chitanţe ce îl aveam, 


428 


şi-a pus ochelarii, şi-a luat tocul şi — 
presto! — am ajuns om sărac! Era lucrul 
cel mai uşor din lume. A făcut-o pur şi 
simplu, mînuind cu dibăcie capitolul 
„scăzăminte”. A scăzut atita pentru impo- 
zitul de stat, naţional şi municipal, atita 
pentru pierderi prin naufragii, incendii 
etc., pentru pierderi din vînzări de 
imobile, din vînzări de animale, din plata 
chiriei, casei, din reparaţii, îmbunătăţiri, 
dobînzi, din salarii impuse anterior ca 
ofiţer al armatei, marinei, administraţiei 
Statelor Unite şi altele şi a obţinut 
scăzăminte uimitoare la fiecare din aceste 
rubrici şi la fiecare din subdiviziunile 
rubricilor; după ce a fost gata, mi-a 
înmînat hiîrtia şi dintr-o ochire am văzut 
că în cursul anului expirat venitul meu 
fusese, în ceea ce priveşte beneficiile, de 
una mie două sute cincizeci de dolari şi 
patruzeci de cenți. 

— Ei — mi-a spus el — o mie de dolari 
sînt scutiţi de lege. Ce-ţi rămîne de făcut 
e să juri că cele decla- 


429 


rate sînt conforme cu adevărul şi să 
plăteşti impozitul pentru cele două sute 
cincizeci de dolari. 

(În timp ce îmi spunea acestea, băieţelul 
său, Willie, i-a scos o hirtie de doi dolari 
din buzunarul vestei şi a dispărut cu ea. 
Aş face prinsoare pe orice că dacă miine 
omul meu l-ar chema pe băiat, acesta ar 
face o declaraţie falsă de venituri.) 

— Faceţi întotdeauna scăzămintele în 
felul acesta — l-am întrebat eu — cînd e 
vorba de dumneavoastră? 

— Eeei, te cred! Dacă n-ar fi aceste 
unsprezece rubrici, denumite 
„scăzăminte”, ar fi trebuit să cerşesc pe 
stradă în fiecare an, numai ca să 
subvenţionez acest îngrozitor şi ticălos 
stat, care te tiranizează şi te stoarce. 

Domnul acesta figurează printre cei mai 
serioşi oameni din oraş — printre oamenii 
cu autoritate morală, cinste comercială, 
fiind socotit fără pată în societate — aşa 
că nu am făcut decît să mă plec în faţa 
exemplului său. M-am dus la percepţie şi, 
sub privirea învinuitoare a vechiului meu 
vizitator, m-am ridicat şi am jurat, 
spunînd minciună după minciună, înşe- 
lăciune după înşelăciune, ticăloşie după 
ticăloşie, pînă ce conştiinţa mi-a fost 
acoperită cu un strat gros de mărturii 
mincinoase, iar respectul de sine s-a dus 
pe copcă, în vecii vecilor. 

Ei şi? Nu am făcut nimic altceva decit 
ceea ce fac în fiecare an mii de oameni 
dintre cei mai cu vază, mai bogaţi, mai 
mîndri, mai respectaţi, mai onoraţi şi mai 
bine văzuţi din America. Aşa că puţin îmi 
pasă şi nu mi-e ruşine. De acum încolo, 
am să vorbosc pur şi simplu mai puţin şi 
am să suflu pînă şi în iaurt, de teamă să 


430 


nu cad pentru totdeauna în anumite 
deprinderi îngrozitoare. 


431 


O SITUAŢIE DEZNĂDĂJDUITĂ 


O dată sau de două ori pe an primesc 
cîte o scrisoare ticluită după un anumit 
tipic. Un tipic, care nu se schimbă 
niciodată  materialiceşte, ca formă şi 
substanţă. Totuşi, nu mă pot obişnui cu o 
asemenea scrisoare, care mă uimeşte 
totdeauna. 

Mă impresionează, aşa cum mă 
impresionează locomotivele, ori de cîte ori 
le văd. Îmi zic în sinea mea: „Te-am văzut 
de o mie de ori şi totdeauna arăţi la fel, 
totuşi eşti veşnic o minune şi veşnic de 
neconceput; să te născocească cineva e cu 
siguranţă mai presus de puterile oricărui 
geniu omenesc — nu poţi exista, nu exişti, 
şi totuşi, iată-te aici!” 

Am la mine o scrisoare de acest soi, o 
scrisoare foarte veche. Sînt dornic să o 
public, căci nu văd ce rău ar fi în asta. 
Fără îndoială că semnatara ei a murit cu 
ani în urmă şi dacă-i ascund numele şi 
adresa — adresa de pe lumea asta — sînt 
convins că umbra ei nu se va supăra. Şi, o 
dată cu scrisoarea, vreau să public 
răspunsul pe care l-am scris atunci, dar 


432 


probabil că nu l-am trimis. Dacă răspunsul 
a plecat — ceea ce nu-i prea probabil — a 
plecat sub formă de copie, fiindcă 
originalul l-am găsit tot aici, în acelaşi 
sertar cu sus-zisa scrisoare. Acestui tip de 
scrisoare îi formulăm cu toţii răspunsuri 
pe care nu le trimitem, temîndu-ne de a 
nu jigni, cînd nu avem de loc o asemenea 
dorinţă. Eu, unul, am făcut astfel de 
nenumărate ori şi fără îndoială că acest 
caz este unul din ele. 


SCRISOAREA 
L... California, 3 iunie 1879 
Mr. S. L. Clemens 
Hartford, Connecticut 


Stimate domnule Clemens, 

Fără îndoială că vei fi mirat aflînd cine a cutezat 
să-ţi scrie şi să-ţi ceară un serviciu. 

Lasă-ţi amintirea să călătorească în trecut, spre 
zilele pe care le-ai trăit în minele de la Humboldt 
— prin 1862-63. Îţi vei aminti că dumneata, Cayett 
Oliver şi batrinul fierar Tillou locuiaţi într-un 
bordei aşezat la jumătatea drumului spre rîpă şi că 
erau şase bordeie din buşteni în tabără — frumos 
înşirate şi bine despărțite, de unde începea rîpa în 
care se afla ultimul lot, colo spre cumpăna apelor. 
Bordeiul în care locuiaţi era cel cu acoperişul de 
pînză prin care într-o noapte căzuse o vacă 
înăuntru, aşa cum ai povestit chiar dumneata în La 
trîntă cu viața. Unchiul meu, Simmons, îşi 
aminteşte foarte bine de asta. El locuia în bordeiul 
cel mai de seamă, la jumătatea drumului spre 
cumpăna apelor, laolaltă cu Dixon, Parker şi 
Smith. Avea două odăiţe, una care servea de 
bucătărie şi cealaltă, în care erau paturile de 


433 


campanie; era singurul bordei cu paturi. 
Dumneata şi cu ceata dumitale aţi fost acolo în 
noaptea aceea de neuitat, cînd au servit plăcinta 
cu mere uscate. Unchiul Simmons pomeneşte 
adesea despre asta. E curios ca o plăcintă cu mere 
uscate să fi părut un lucru atît de grozav, dar aşa 
era — şi asta arată cît de izolat era Humboldtul de 
restul lumii, cît de greu era să ajungi pînă acolo şi 
ce sărăcăcioasă era mincarea de toate zilele. 
Aveam doar paisprezece ani. Nu te-am văzut 
niciodată, căci locuiam în Washoe. Dar unchiul 
Simmons se întîlnea cu dumneata din cînd în cînd, 
peste săptămînă, cînd dumneata şi tovarăşii 
dumitale vă 


434 


lucraţi galeria, care era ca şi celelalte. Tabăra s-a 
risipit de mult; nu mai găseai în ea nici atîtica 
argint cît să-ţi faci un nasture. 

Dumneata nu l-ai văzut niciodată pe soţul meu, 
dar el a fost acolo după ce ai plecat, şi a locuit 
chiar în bordeiul acela; pe atunci era burlac, acum 
e însurat cu mine. Deseori regreta că nu a fost un 
fotograf pe acolo, în zilele acelea, să tragă în poză 
bordeiul. A fost rănit în vechea galerie Hal 
Clayton, care a fost părăsită ca şi celelalte, 
punîndu-se un fitil. El însă nu a izbutit să se caţăre 
afară destul de iute. deşi se tîrise de-a buşilea cît a 
putut. Explozia l-a azvirlit hăt, tocmai în josul 
potecii şi l-a izbit de un indian. Săptămirii de-a 
rîndul, se credea că n-are să mai scape cu viaţă, 
dar a scos-o la capăt. Acum e sănătos, voinic. De 
atunci n-a mai avut nimic. 

Introducerea e cam lungă, dar este singura cale 
prin care mă pot face cunoscută dumitale. Sînt 
sigură că inima dumitale generoasă îmi va face 
serviciul pe care-l cer. Dă-mi un sfat, te rog, cu 
privire la o carte pe care am scris-o. Nu cer nimic 
pe ea, numai că este cît se poate de adevărată şi la 
fel de interesantă ca mai toate cărţile din vremea 
noastră. Sînt necunoscută în lumea literară. Iar 
dumneata ştii prea bine ce înseamnă asta, afară 
doar dacă ai pe cineva cu trecere (ca dumneata), 
care că te ajute, punînd o vorbă bună. Mi-ar plăcea 
să plasez cartea, pe baza unui contract cu drepturi 
de autor, la oricare editor mă vei sfătui dumneata. 

E vorba de un secret pe care-l păstrez faţă de 
soţul mea şi familia mea. Am de gînd să le fac o 
surpriză, dacă va fi publicată cartea. 

Sînt sigură că vei fi interesat de propunerea mea 
şi, dacă vei putea, îmi vei da o scrisoare de 
recomandaţie către vreun editor — sau, şi mai bine 
ar fi dacă ai putea vorbi chiar dumneata în numele 
meu şi pe urma să-mi dai de veste. 

Apelez la dumneata ca să-mi faci acest serviciu. 

Cu cea mai adîncă recunoştinţă, îţi mulţumesc 
pentru bunăvoință. 


435 


Ştie oricine, fără să mai cerceteze, că 
geamăna acestei scrisori stînjenitoare 
cutreieră cu poşta veşnic de colo pînă 
colo, de-a curmezişul continentelor — zi şi 
noapte, ceas de ceas, neîncetat şi fără 
răgaz. E adresată fiecărui negustor şi 
funcţionar la calea ferată, fiecărui 
industriaş, capitalist, primar, deputat, 
guver- 


436 


nator, director de ziar, editor, autor, 
agent de bursă şi bancher bine cunoscut 
— într-un cuvînt, oricărei persoane care 
se presupune că „are trecere”. Totdeauna 
e croită după acelaşi calapod. „Pe mine nu 
mă cunoaşteţi, insă ați cunoscut pe 
vremuri pe o rudă de a mea” etc., etc. 
Tuturora ne-ar plăcea să-i ajutăm pe 
solicitanţi, toţi am fi bucuroşi s-o facem, 
tuturora ne-ar plăcea să trimitem speța de 
răspuns dorită, dar... Ei, bine, nu există 
ceva pe care să-l putem noi face şi care să 
ajute pe cineva, pentru că asemenea 
scrisori nu vin niciodată din partea cuiva 
care poate într-adevăr să fie ajutat. 
Luptătorul, pe care l-ai putea ajuta, se 
ajută singur; lui nu i-ar da în gînd să 
apeleze la tine, un străin. El are talent şi o 
ştie şi de aceea se avintă în luptă cu 
înflăcărare, cu energie şi hotărire — 
preferind să fie singur. Scrisorilor acelea 
patetice, care-ţi vin din partea celor 
incapabili din partea celor care nu pot îi 
ajutaţi — cum să le răspunzi, tocmai tu 
care eşti prea deprins cu ele? Ce să 
găseşti de spus? Nu vrei să răneşti şi cauţi 
tot felul de căi ca să te fereşti de aşa ceva. 
Dar ce găseşti? Cum scapi cu conştiinţa 
împăcată din situaţia aceasta grea? 
Încerci oare să dai explicaţii? Vechiul meu 
răspuns la o asemenea misivă arată că o 
dată am încercat şi metoda asta. Am fost 
mulţumit de rezultat? Poate că da, poate 
că nu; probabil că nu; aproape sigur că 
nu. Am uitat totul, de multă vreme. Dar, 
oricum, alătur aci rodul strădaniei mele: 


RĂSPUNSUL: 


437 


Îl cunosc pe domnul H. şi mă voi duce la el, 
scumpă doamnă! dacă — după ce chibzuleşti — vei 
ajunge la concluzia că tot mai doreşti aşa ceva. Ce 
va urma? O conversaţie. Ştiu cam cum se va 
desfăşura. Cam aşa: 

DI. H: Cum ti-au plăcut cărţile doamnei? 

DI. Clemens: Nu le cunosc. 

H: Cine le-a editat? 

C: Nu ştiu. 

H: Dar are un editor, îmi închipui. 

C: Cred — cred ca nu. 

H: Aha! Crezi că-i ia prima ei carte? 

C: Da — aşa presupun. Aşa cred. 

B: Despre ce-i vorba în ea? Care-i eroul? 

C: Nu prea ştiu. 

H: Ai văzut-o pe autoare? 

C: Ei bine, nu, n-am văzut-o... 

H: Aha-a. De cînd o cunoşti? 

C: Nu o cunosc. 

H: Cum, n-o cunoşti? 

C: Nu. 

H: Aha-a. Atunci cum de-ai ajuns să te 
intereseze cartea ei? 

C: Păi, ea — ea mi-a scris şi mi-a cerut să-i 
găsesc un editor, şi a pomenit de dumneata. 

H: De ce ţi s-a adresat dumitale, în loc sî mi se 
adreseze mie? 

C: Dorea să fac uz de trecerea pe care o am. 

H: Doamne fereşte, dar ce legătură are 
prestigiul dumitale cu o asemenea chestiune? 

C: Ei, şi-a închipuit cred că vei fi mai dornic să-i 
cercetezi cartea, dacă vei fi influenţat. 

H: Cum? Păi de asta ne aflăm noi aici, ca să 
cercetăm cărţile — cartea oricui s-ar ivi. Asta-i 
meseria noastră. De ce am înlătura o carte 
necitită, numai fiindcă e cartea unui necunoscut? 
Ar: fi o nerozie. Nici un editor nu face una ca asta. 
Pe ce temei a încercat să se folosească de 
influenţa pe care o ai, de vreme ce nu o cunoşti? 
Pesemne, a socotit că-i cunoşti proza şi ai putea 
veni în sprijinul ei. Aşa e? 

C: Nu. Ştia că nu am citit nici un rînd de ai ei. 


438 


H: Bine, atunci ce este? Avea vreun motiv 
anumit să te  socotească competent în 
recomandarea prozei ei şi totodată obligat să o 
faci? 

C: Da, îl cunoşteam pe unchiul ei. 

H: Îl cunoşteai pe unchiul ei? 

C: Da. 

H: Nu zău! Va să zică îi cunoşteai pe unchiul ei; 
unchiul ei îi cunoştea proza şi o trece pe numele 
dumitale; lanţul e complet, nu mai e nevoie de 
nimic, eşti mulţumit, şi deci... 

C: Nu, nu-i de loc aşa, există alte legături. Am 
cunoscut bordeiul în care a locuit unchiul ei, la o 
mină; i-am cunoscut şi ortacii; de asemeni, era cît 
pe-aci să-i cunosc soţul, înainte să-l ia de bărbat şi 
am cunoscut într-adevăr un puț părăsit unde un 
fitil s-a 


439 


aprins prea devreme, făcînd pe viitorul soţ să 
zboare piîn văzduh şi să cadă pe o potecă, tocmai 
în cîrca unui indian, ceea ce a avut nişte urmări 
aproape fatale. 

H: Pentru el, sau pentru indian? 

C: Nu mi-a precizat pentru care din doi. 

H (oftind): Asta fără doar şi poate că întrece 
orice măsură! Pe ea nu o cunoşti, proza nu i-o 
cunoşti, nu ştii cine a fost rănit cînd a luat foc 
fitilul; nu cunoşti un singur lucru pe care sa 
întemeiem o apreciere a cărţii ei, după cîte îmi... 

C: Vai, l-am cunoscut pe unchiul ei. Uiţi de 
unchiul ei. 

H: Ei, şi la ce-mi foloseşte unchiul? L-ai cunoscut 
multă vreme? Cît timp? 

C: De, nu ştiu dacă l-am cunoscut cu adevărat, 
dar, oricum, se poate să-l fi întîlnit cîndva. Cred că 
aşa a fost; ştii, despre asemenea lucruri nu poţi 
vorbi cu siguranţă, doar dacă s-au petrecut foarte 
de curînd. 

H: De curînd? Cînd s-au întîmplat toate astea? 

C: Acum şaisprezece ani. 

H: Halal bază pentru judecarea unei cărţi! Mai 
întîi, ai spus că-l cunoşteai, şi acum nici nu ştii 
dacă-i aşa ori ba. 

C: O, da, l-am cunoscut; în orice caz, cred că mi- 
am închipuit că-l cunosc. Sînt cu desăvîrşire sigur 
de asta. 

H: Ce te face să-ţi închipui că-l cunoşti? 

C: Cum, chiar ea zice că l-am cunoscut. 

H: Aşa zice ea! 

C: Da, aşa zice şi cu siguranţă-l cunosc într- 
adevăr, cu toate că nu-mi amintesc în clipa de faţă. 

H: Dă-o-ncolo de treabă! Cum poţi să ştii cînd 
nici nu-ţi aminteşti? 

C: Nu ştiu. Adică, nu cunosc procesul mental, 
dar cunosc într-adevăr o puzderie de lucruri de 
care nu-mi amintesc şi-mi amintesc o puzderie de 
lucruri pe care nu le cunosc. Aşa se întîmplă 
tuturor persoanelor culte. 

H (după o pauză): Dumneata dispui de timp 
berechet, nu? 


440 


C: Nu — adică nu prea. 

H: Eu am foarte puţin timp. 

Şi cu asta am plecat; fiindcă omul arăta într- 
adevăr cam obosit. Surmenaj... Eu însă nu 
păţesc niciodată aşa ceva. Am văzut ce efecte 
rele are. Mama mea se temea totdeauna că am să 
mă istovesc muncind, dar aşa ceva nu s-a întîmplat 
niciodată. 


441 


Stimată doamnă, vezi cum ar merge lucrurile 
dacă m-aş duce la editor. El mi-ar pune aceste 
întrebări şi eu aş încerca să-i răspund ca să-i fiu pe 
plac şi astfel m-ar încolţi de colo pînă colo şi apoi 
m-ar strînge mai dihai cu uşa, încît pînă la urmă ar 
părea surmenat şi aşa s-ar sfirşi treaba, fără să 
iasă nimic. Aş vrea să-ţi pot fi de folos, dar vezi că 
editorilor nu le pasă de unchi sau de orice alte 
lucruri de soiul acesta; nu-i mişcă, nu au nici cel 
mai mic efect asupra lor, nu le pasă de nimic decît 
de literatura propriu-zisa, şi pentru ei „trecerea” 
nu înseamnă aproape nimic. Dar de cărţi le pasă 
cu adevărat şi sînt dornici să le capete şi să le 
cerceteze, indiferent de unde-ar veni sau din pana 
cui au purces. Dacă vei trimite cartea dumitale 
unui editor — oricărui editor — cu siguranţă că o 
va examina. De asta te pot încredința. 


442 


UN ARTICOL HAZLIU 


Extrag următorul paragraf dintr-un 
articol din Informatorul din Boston: 


UN CRITIC ENGLEZ DESPRE MARK TWAIN 


Poate cel mai reuşit aspect al umorului lui Mark 
Twain sînt descrierile personajelor care nu 
apreciază de loc umorul său. Ne-am obişnuit cu 
californienii, care au fost îngroziţi de felul său 
caraghios de a relata o poveste în stil gazetăresc şi 
am auzit de preotul din Pennsylvania, care cu 
tristeţe a dat înapoi librarului cartea sa Ageamiii 
în străinătate cu menţiunea că „omul care a putut 
să verse lacrimi la mormîntul lui Adam trebuie să 
fie un idiot”. Acum, Mark Twain poate adăuga un 
exemplu cu mult mai strălucit la galeria trofeelor 
sale. Revista de sîmbătă, în numărul din 8 
octombrie, face o dare de seamă asupra cărţii sale 
de călătorii, publicată din nou în Anglia, şi o 
cercetează cu seriozitate. Ne putem închipui 
bucuria umoristului citind acest tribut adus 
capacităţii sale. Şi, articolul fiind atît de hazliu, 
desigur că umoristul nu ar putea născoci ceva mai 
bun decît să-l reproducă, în întregimea lui, în 


443 


următoarele sale note lunare. 

(Publicînd acest paragraf mi se dă astfel un soi 
de autoritate pentru a reproduce aici în întregime 
articolul din Revista de sîmbătă. Ţii foarte mult s-o 
fac deoarece eu nu sînt în stare să scriu ceva nici 
pe departe atît de nostim. Dacă aş avea un cîine 
turnat din fier care ar putea să citească această 
critică engleză şi să-şi păstreze seriozitatea l-aş 
alunga de la poarta mea. Redactorul notelor.) 


(Din Revista de simbătă-Londra) 
RECENZII DE CĂRŢI NOI 


AGEAMIII ÎN STRĂINĂTATE, o carte de călătorii 
de Mark Twain. Londra, editura Hooten, 1870. 


Lordul Macaulay! a murit prea devreme. N-am 
simţit niciodată atît de adînc această pierdere 
decît atunci cînd am terminat ultimul capitol al 
răstignirii lucrării mai sus-menţionate. Macaulay a 
murit prea devreme, căci el ar fi fost singurul în 
stare să pedepsească precum se cuvine, în mod 
deplin şi inteligent această dovadă de necuviinţă, 
obrăznicie, îngîmfare şi minciună şi, mai presus de 
toate, maiestuoasa ignoranță a acestui autor. 

Să spunem că Ageamiii în străinătate este o 
carte ciudată ar însemna să folosim un limbaj prea 
şters — ar însemna să pomenim despre 
Matterhorn ca despre o ridicătură de pămînt 
netedă, sau despre Niagara că e „drăguţă” sau 
„nurlie”. „Ciudat” este un cuvînt cu mult prea 
blînd pentru a descrie insanitatea impresionantă a 
acestei lucrări. Nu exista un cuvînt destul de mare 
sau de lung. De aceea să fotografiem un crîmpei 
oarecare din carte şi despre autor şi să lăsăm 
restul pe seama cititorului. Să  încredinţăm 
cercetătorului englez, cultivat cunoscător al 
naturii omeneşti, să şi-l închipuiască pe acest 


1 Lordul Thomas Macaulay (1800—1859), istoric 
englez (n. t.). 
444 


Mark Twain ca pe o persoană în stare de a face 
acele descrise mai jos — şi nu numai a le face, dar 
cu o inocenţă de necrezut a le şi tipări, cu 
seninătate într-o carte. De exemplu: 

El susţine că a intrat într-o frizerie la Paris ca să 
se bărbierească şi la prima „greblă” pe care i-a 
dat-o bărbierul cu briciul i-a jupuit pielea, făcîndu-l 
să sară de pe scaun. 

Fără îndoială că acest lucru este exagerat. La 
Florenţa a fost 


445 


atît de siciit de cerşetori încît susţine că a pus 
mîna pe unul din ei şi l-a mîncat, aprins de o 
dorinţă năprasnică de răzbunare. Desigur nici 
aceasta nu este adevărat. Redă în toată lungimea 
un program de teatru vechi de o mie şapte sau o 
mie opt sute de ani, pe care susţine că l-ar fi găsit 
în ruinele Coliseului printre gunoaie, mucegăituri 
şi darîmături. În legătură cu aceasta, ajunge să 
observăm că nici un program turnat în fier nu ar fi 
rezistat atîta vreme în asemenea condițiuni. În 
Grecia, îşi dă în vileag pur şi simplu teama, cît şi 
faptul de a fi luat-o la fugă, într-o oarecare 
împrejurare, dar cu o semeţie fără pereche pune 
aceasta din urmă în următoarea formă blindă: „Ne- 
am furişat încetişor spre Pireu”. „Încetişor”, 
desigur! Dumnealui nu se dă la o parte de a 
susţine că la Efes, cînd catîrul său s-a abătut de pe 
drumul cel bun, el a coborit, l-a luat sub braţ, l-a 
dus din nou pe drumul bun, l-a îndreptat încotro 
trebuia, l-a încălecat iar şi a adormit mulţumit, 
pînă ce din nou a fost nevoit să pună dobitocul pe 
făgaşul cuvenit. Susţine că un flăcăuaş în creştere 
aflat printre pasagerii vaporului avea mereu 
obiceiul de a-şi astîmpara foamea cu săpun şi cîlţi, 
între mese. Povesteşte că în Palestina veniseră 
nişte furnici cale de unsprezece zile să-şi petreacă 
vara în deşert şi că îşi aduseseră şi proviziile cu 
ele, deşi din descrierea pe care o face ţării reiese 
că acest fapt este cu neputinţă. Susţine, ca şi cum 
ar fi lucrul cel mai banal, că a tăiat în două un 
musulman, ziua nămiaza mare la Ierusalim, cu 
spada lui Godefroy de Bouillon şi ar mai fi vărsat 
încă mult sînge dacă ar fi slăpinit un cimitir. 
Aceste afirmaţii nu merită nici măcar un dram de 
crezare. Domnul Twain, sau oricare alt străin care 
ar face aşa ceva la Ierusalim, ar fi împresurat de 
mulţime şi desigur că nu ar scăpa cu viaţă. Dar la 
ce bun să continuăm? De ce să mai repetăm 
minciunile-i sfruntate şi atît de exasperante? Să 
încheiem cu următoarea: El afirmă că „în 
moscheea Sfînta Sofia din Constantinopol, mi s-au 
împotmolit picioarele într-o asemenea adunătură 


446 


de gumă şi alte murdării că am stricat mai bine de 
două mii de perechi de cirlige de tras cizmele ca 
să-mi scot în seara aceea cizmele”. Este monstruos 
— astfel de afirmaţii sînt simple minciuni — nu 
există alt nume pentru ele. Se va mai mira oare 
cititorul de ignoranţa cumplită care domneşte în 
America, dacă vom spune că sîntem informaţi din 
sursele cele mai competente că această compilaţie 
năstruşnică de minciuni, această mină nesecată de 
ignoranță, aceşti Ageamii în 


447 


străinătate au fost introduşi acum în manual, în 
şcolile şi facultăţile din unele state. 

Dar, dacă minciunile sale sînt dezesperante, 
inocenţa şi ignoranţa sa sînt şi ele suficiente ca să 
ne facă să ardem cartea şi să dispreţuim autorul. 
Într-o localitate, a fost atît de speriat de 
spectacolul neaşteptat al unui om omorît, dezvăluit 
de lună, că a sărit pe fereastră prin oblon şi 
celelalte, pentru a face apoi observaţia — şi asta 
cu cea mai infantilă candoare — că „nu a fost 
speriat, ci foarte neliniştit”. Ne scoate din sărite 
faptul că trebuie să remarcăm că acest naiv nu are 
idee că Lucrezia Borgia a existat vreodată şi în 
afara de scenă. Este revoltător de necunoscător al 
oricărei limbi străine, dar este destul de sincer ca 
să critice pe italieni că utilizează limba lor. 
Dumnealui spune că ei scriu numele marelui lor 
pictor „Vinci”, dar îl pronunţă „Vinşi” — şi apoi 
adaugă, cu naivitatea de care este în stare numai 
un ignorant fără leac, că „străinii întotdeauna 
scriu mai bine decît pronunţă”. Într-un alt loc, 
comite eroarea grosolană de a pune în gura unui 
italian expresia „să cîntăreşti o uncie”. La Roma dă 
crezare fără nici o şovăire legendei că inima 
sfintului Filip Neriera e atît de aprinsă de 
dragostea divină încît sfîntului i-au plesnit coastele 
— şi o crede aidoma numai pentru că un autor cu o 
listă savantă de titluri universitare, înşirate în 
coada numelui său, susţine aşa ceva — 
„altminteri”, spune acest idiot blajin, „aş fi fost 
tare curios să ştiu ce a mîncat Filip la masa de 
seară”. Autorul nostru face o călătorie lungă şi 
obositoare la „Grotta del Cane” pentru a cerceta 
puterea otrăvitoare a acestei grote asupra unui 
ciine. Se pregăteşte cu de-amănuntul pentru 
experiment pentru a descoperi în cele din urmă că 
nu are nici un cîine la îndemînă. Un om mai 
înţelept ar fi păstrat acest fapt pentru el însuşi şi 
nu l-ar mai fi trimbiţat, dar această vietate 
inofensivă scoate totul la iveală. În Pompeiul 
dezgropat se loveşte la picior într-un hîrtop vechi 
de două mii de ani şi, deodată, văzînd în piaţa 


448 


vecină un cadavru cu aspect de cenuşă şi 
neîngropat, îi dă prin gînd că ar putea să fie 
rămăşiţele fostului comisar al străinilor şi groaza îi 
dispare subit, prefăcîndu-se într-un fel de 
mulţumire veselă faţă de starea lucrurilor. La 
Damasc vizitează fîntîna lui Anania, veche de trei 
mii de ani, şi este surprins şi încîntat ca un copil la 
constatarea că apa e „atît de curată şi proaspătă 
ca şi cum fîntîna ar fi fost săpată ieri”. În Ţara 
Sfîntă îngînă cu desperare grelele nume arabe şi 
ebraice din 


449 


Biblie şi în cele din urmă se decide să le zică 
Baldwinsville, Williamsburgh şi aşa mai departe, 
pentru a uşura scrierea lor. 

Am vorbit astfel deschis despre uimitoarea 
neghiobie şi nevinovăție a acestui om, dar nu 
putem vorbi în acelaşi mod despre colosala sa 
ignoranță. Nu ştim cu ce să începem. Şi dacă am 
şti cu ce să începem, desigur că nu am şti cu ce să 
sfîrşim. Vom da un exemplu, numai unul singur. 
Înainte de-a fi ajuns la Roma, nu ştia că Michel 
Angelo murise. Şi apoi în loc să dea bir cu fugiţii şi 
să-şi ascundă ruşinoasa ignoranță pe unde-o 
putea, el continuă şi îşi exprimă un fel de 
satisfacţie, o mulţumire pioasă că Michel Angelo s- 
a stins şi astfel a scăpat de griji. 

Nu! Se cuvine ca cititorul să descopere el însuşi 
amploarea inculturii autorului. Cartea este pur şi 
simplu periculoasă, luînd în consideraţie mulţimea 
şi varietatea afirmațiilor greşite şi încrederea 
convingătoare cu care sînt scrise. Şi totuşi se află 
inclusă în manualele americane! 

Bietul prostănac caută să mai descopere şi 
sublimele creaţii ale vechilor maeştri, dorind să 
dobîndească cunoştinţe în studiul artelor, pe care 
încearcă să le dibuiască, ceea ce pentru un om 
voiajat este ceva firesc. Dar care este stilul 
studiului său? Şi ce progres dobîndeşte? În ce 
măsură se familiarizează cu marile privelişti ale 
Italiei şi în ce măsură le apreciază el? Citiţi, vă 
rog: 

„Dacă vedem un călugăr umhlînd fără rost 
alături cu un leu şi privind în sus spre cer, ştim că 
este sfîntul Marcu. Dacă vedem un călugăr cu o 
carte şi o pană, uitîndu-se liniştit spre cer şi 
încercînd să găsească un cuvînt, ştim că acesta 
este sfintul Matei. Dacă vedem un călugăr şezînd 
pe o stîncă şi uitîndu-se liniştit spre cer, cu o tigvă 
omenească lîngă el şi fără alt bagaj, ştim că este 
sfîntul Ieronim, deoarece ştim că nu se prea 
împovăra cu bagaje. Dacă vedem alţi călugări, 
privind liniştiţi spre cer, dar fără vreo altă marcă 
de fabrică, ne întrebăm întotdeauna cam cina ar 


450 


putea fi aceşti oameni. O facem pentru că dorim cu 
toată smerenia să învăţăm.” 

Apoi înşiră miile şi miile de copii ale celor cîteva 
tablouri pe care le-a văzut şi adaugă, cu obişnuita-i 
simplicitate, că se simte încurajat să creadă că 
atunci cînd va mai vedea „încă ceva” din fiecare şi 
va căpăta o experienţă mai mare, va putea, 
probabil, „să înceapă să-l intereseze mult de tot” 
— bădăranul ordinar! 

Credem că nimeni nu va tăgădui că această 
carte este remarcabilă, în sensul pe care l-am 
arătat. Că este o carte prea dăunătoare pentru a fi 
pusă în mîinile celor lesne crezători şi neinformaţi, 
am arătat de asemenea. Că această carte este o 
creaţie voită şi răutăcioasă a unei minţi bolnave, 
este vădit la fiecare pagină. După ce ne-am arătat 
astfel mirarea, să încheiem cu toată mila de care 
sîntem în stare, observînd că pînă şi în această 
carte se poate găsi ceva bun, căci ori de cîte ori 
autorul vorbeşte despre ţara sa şi lasă Europa în 
pace, devine interesant, şi nu numai interesant, 
dar chiar instructiv. Nimeni nu poate citi, fără a 
profita, capitolele şi pasajele sale întîmplătoare 
despre viaţa din minele de aur şi argint din 
California şi Nevada; despre indienii din şes şi din 
deserturile din vest şi despre canibalismul lor; 
despre cultivarea legumelor în butoiaşe de praf de 
puşcă cu ajutorul a două sau trei linguriţe de 
guano; despre mutarea peste noapte a unor ferme 
mici dintr-un loc într-altul, cu ajutorul roţilor, 
pentru a evita impozitele şi despre un soi de vaci şi 
catîri din minele Humboldt, care coboară pe coşuri 
şi deranjează oamenii noaptea. Aceste chestiuni nu 
sînt numai noi, dar merită chiar să fie cunoscute. E 
păcat că autorul nu ne-a dat mai multe lucrări de 
acest fel. Cartea sa este bine scrisă şi e foarte 
hazlie, aşa că puţin îi lipsea că să aibă o oarecare 
valoare.! 


1 Articolul de mai sus a fost scris de mine ca o 
parodie la critica făcută cărţii mele în „Revista de 
sîmbătă”. (Mark Twain.) 

451 


452 


PRIMA MEA MINCIUNĂ i 
ŞI CUM AM SCOS-O LA CAPAT 
CU EA 


Londra, octombrie 1899 


După cîte văd, doriţi să ştiţi despre 
prima mea minciună şi cum am scos-o la 
capăt cu ea. M-am născut în 1835, sînt 
încă în viaţă şi memoria mea nu mă mai 
ajută ca pe vremuri. Dacă m-aţi fi întrebat 
cînd am rostit primul adevăr, ar fi fost mai 
uşor pentru mine şi mai amabil din partea 
dumneavoastră, fiindcă de aşa ceva îmi 
amintesc foarte bine. Imi amintesc de 
parcă s-ar fi petrecut săptămînă trecută. 
Ai mei sînt convinşi că evenimentul s-a 
produs înainte, însă cred că-i o linguşire, 
în dosul căreia probabil se ascunde cine 
ştie ce plan egoist. Cînd o fiinţă a tras 
învăţăminte din experienţă proprie şi a 
ajuns la vîrsta de şaizeci şi patru de ani, 
adică vîrsta cînd oamenilor le vine mintea 
la cap, îi place la fel de mult ca şi în trecut 
să primească un compliment din partea 
familiei, însă nu-şi mai pierde capul din 
pricina lui, ca în nevinovatele zile de 
odinioară. 

Nu mai ţin minte prima mea minciună — 
s-a scurs prea multă vreme de atunci! — 

453 


dar îmi amintesc, de parc-ar fi azi, de cea 
de a doua. Aveam nouă zile pe atunci şi 
învăţasem că, dacă mă înţeapă vreun ac şi 
eu anunţ faptul aşa cum se cuvine, sînt 
dezmierdat şi răsfăţat cu dragoste, ba 
chiar compătimit şi, spre marea mea 
plăcere, capăt o raţie suplimentară între 
mese. 

Cum este în firea omenească, din 
dorinţa de a primi aceste daruri, am căzut 
şi eu în ispită. Am minţit pe seama acului, 
urlînd, cînd nu se afla nici urmă de ac prin 
preajma mea. Ai fi făcut şi dumneata la 
fel; George Washington şi oricine ar fi 
făcut la fel. În prima jumătate a vieţii mele 
nu am întîlnit nici un copil în stare să 
dispreţuiască această ispită, în stare să nu 
uzeze de amintita minciună. 

Pînă în 1867, toţi copiii civilizaţi, care s- 
au născut pe lume, au fost mincinoşi— 
inclusiv George. Apoi a apărut acul de 
siguranţă şi le-a stricat jocul. Dar oare 
reforma aceasta preţuieşte ceva? Nu, 
fiindcă este o reformă  samavolnic 
înfăptuită şi nu este înzestrată cu nici o 
virtute; pur şi simplu împiedică existenţa 
acestei forme de minciună, dar nu 
îndreaptă cîtuşi de puţin înclinarea de a 
minţi. E aplicarea din leagăn a convertirii 
prin foc şi sabie; e totuna cu aplicarea 
principiului  temperanţei cu ajutorul 
prohibiţiei. 

Să revin însă la acea minciună precoce. 
Negăsindu-se urmă de ac, cei din jurul 
meu s-au convins că stocul mondial s-a 
îmbogăţit cu încă un mincinos. Într-adevăr, 
datorită unei prea fericite inspiraţii, un 
fapt cu totul banal, dar rareori observat, 
s-a întipărit în mintea lor — anume că 
aprope toate minciunile sînt acte, iar 


454 


vorbirea nu joacă nici un rol în ele. Apoi, 
cercetînd mai îndeaproape lucrurile, au 
recunoscut că toţi oamenii sînt mincinoşi 
încă din leagăn — fără nici o excepţie — şi 
că încep să mintă de cum se trezesc în 
zori şi neîntrerupt o ţin aşa, neîndemnaţi 
de nimeni, pînă se duc noaptea la culcare. 
Descoperind acest adevăr, ai mei au 
rămas probabil tare mîhniţi, din cauză că 
fuseseră educați în mod neglijent şi cu 
superficialitate de către cărţile şi 
profesorii lor. Altminteri, de ce s-ar mai 
mîhni omul pentru un lucru pe care nu-l 
poate împiedica, fiind izvorit din însăşi 
veşnica lege a naturii? Nu el a născocit 
legea aceasta, iar treaba lui e doar să se 
supună şi să stea liniştit, să intre în 
conspirația universală şi să rămînă atît de 
liniştit încît să-şi înşele complicii, făcîndu-i 
să-şi închipuie că el nu ştie de existenţa 
acestei legi. Aceasta o facem cu toţii, noi, 
cei care ştim. Vorbesc de minciuna 
recunoaşterii tacite; putem să o săvirşim 
fără a rosti o vorbă, şi o facem cu toţii — 
noi cei care ne dăm seama. După raza ei 
de acţiune, este una din cele mai măreţe 
minciuni pe care civilizațiile se străduiesc 
cu o sfintă şi statornica grijă să o 
păzească, să o ocrotească şi să o 
răspîndească. 

Să vă dau o pildă. O fiinţă inteligentă şi 
pătrunsă de omenie nu-i cu putinţa sa 
găsească o scuză raţională pentru sclavie. 

Şi totuşi amintiţi-vă că, în primele zile ale 
campaniei pentru eliberarea sclavilor, 
propagatorii eliberării au găsit prea puţin 
sprijin sau încurajare în nord. Oricît 
argumentau, pledau şi se rugau, nu 
izbuteau să spargă tăcerea obştească ce 
domnea, începînd cu amvonul şi presa şi 


455 


pînă la stratul cel mai de rînd al societăţii. 
Era o tăcere de gheaţă, creată şi 
menţinută de minciuna recunoaşterii 
tacite — recunoaşterea tacită că nu se 
dezbătea o problemă în care să fie 
interesaţi cetăţenii inteligenţi şi omenoşi. 

De la începutul pînă la încheierea 
afacerii Dreyfus, toată Franţa — afară de 
vreo două duzini de paladini! morali — a 
zăcut înăbuşită de minciuna recunoaşterii 
tacite; nu i se părea că se săvirşeşte nici o 
nedreptate faţă de un om persecutat. 
Aceeaşi minciună a gituit de curind 
Anglia, unde mai bine de jumătate din po- 
pulaţie pretindea a nu şti că un 
Chamberlain încerca să pornească un 
război în Africa de Sud şi că era dispus să 
plătească orice preţ ca să-şi procure mate- 
rialele de război. 

lată exemplele a trei civilizaţii de 
seamă, practicînd minciuna recunoaşterii 
tacite. Ar putea găsi cineva şi alte 
exemple, în cele trei ţări? Eu cred că da. 
Nu prea multe, poate, dar să zicem un 
miliard, da — aşa, ca să ne menţinem în 
limita posibilităţilor. Oare aceste ţări nu 
practică minciuna zi de zi în mii şi mii de 
feluri, fără a conteni vreodată? Da, ştim că 
într-adevăr aşa stau lucrurile. Conspirația 
universală, în care este învăluită minciuna 
recunoaşterii tacite, lucrează din plin 
mereu şi pretutindeni, mereu în interesul 
unei neghiobii ori al unei înşelătorii şi 
niciodată în interesul vreunui lucru 
frumos sau vrednic de cinstire. Este oare 
minciuna sfioasă şi pirpirie? Aşa pare a 
arăta. Veacuri de-a rindul minciuna a 
lucrat pe tăcute în interesul 
despotismului, al aristocraților şi al 


1 Oameni care apără o anumită cauză (n. t). 
456 


înrobitoarelor caste militare şi religioase, 
menţinîndu-le în viaţă; le menţine încă şi 
azi, ba ici, ba colo, de jur împrejurul 
globului, şi le va menţine mai departe, 
pînă cînd minciuna recunoaşterii tacite se 
va retrage din afaceri. Adică 
recunoaşterea tacită că nu se petrece nici 
un fapt de care să nu fie conştienţi oamenii 
de bună-credinţă şi inteligenţi şi pe care 
să nu aibă datoria de a încerca să-l 
împiedice, cînd în realitate cu totul altfel 
stau lucrurile. 

Ajung la următorul fapt; cînd neamuri şi 
popoare întregi conspiră ca să 
răspiîndească  giganticele lor minciuni 
mute, în interesul tiranilor şi al 
înşelătorilor, ce să le mai pese de 
minciunile mărunte ale unor oarecare 
indivizi? De ce să mai stăruim, înfăţişînd 
drept o virtute faptul de a nu minţi? De ce 
să ne înşelăm singuri în această privinţă? 
De ce ajutăm fără pic de remuşcare 
națiunea să mintă, ca mai tirziu să ne ruşi- 
năm de a îndruga o mică minciună ce ne 
priveşte personal? De ce să nu fim cinstiţi 
şi onorabili şi să ne minţim de cîte ori 
avem prilejul? Cu alte cuvinte, de ce să nu 
fim  consecvenţi — ori să minţim tot 
timpul, ori de loc? De ce să ajutăm 
națiunea să mintă cît îi ziulica de lungă şi 
pe urmă să ne ridicăm împotriva unei mici 
minciuni individuale, spusă în interesul 
nostru, înainte de a ne culca? Doar aşa ca 
o împrospătare, ori ca să ne ia gustul 
amar din gură? 

Aici, în Anglia, oamenii au cele mai 
ciudate obiceiuri. N-ar spune o minciună 
pentru nimic în lume. Fireşte, cu excepţia 
cazurilor cînd sînt în joc importante 
interese morale de felul politicii şi religiei. 


457 


Pentru ei, pare de neconceput să umble 
cu minciuna, fie pentru cel mai infim folos 
personal. Uneori, m-au făcut să mă 
ruşinez de mine însumi, atît de bigoţi sînt. 
N-ar spune o minciună nici de dragul 
glumei, nici de frică; şi chiar dacă n-ar 
aduce nici cea mai mică umbră de pagubă 
sau folos cuiva, n-ar face-o. In ciuda 
raţiunii, aceste apucături au o influenţă 
stînjenitoare asupra mea şi totdeauna 
(cînd mă aflu în Anglia) îmi pierd 
antrenamentul la croitul minciunilor. 

Fără îndoială, spun şi ei tot felul de mici 
minciuni tainice, asemenea oricărui om, 
dar nu-şi dau seama de ele, pînă nu le 
atragi atenţia. M-au adus în aşa hal, încît 
uneori nu mai spun minciuna decit într-o 
anumită formă, modificată — dar ei nu o 
aprobă nici chiar în această formă 
modificată. Mai mult decît atît nu pot face 
în interesul întăririi relaţiilor prieteneşti 
între cele două popoare şi-apoi, trebuie 
să-mi păstrez demnitatea şi sănătatea. Imi 
pot duce zilele cu o dietă draconică, dar 
nu pot trăi lipsit întru totul de hrană. 

Fireşte, se întîmplă uneori ca şi 
oamenilor acestora să le scape din gură 
cîte o minciună; aşa ceva se întîmplă 
oricui din cînd în cînd şi s-ar întîmplă 
chiar şi îngerilor, fiindcă minciunile la 
care mă refer sînt minciuni altruiste, 
minciuni rostite cu un scop generos, nu 
unul meschin. Dar chiar cînd aceşti 
oameni îndrugă o minciună de soiul 
acesta, faptul pare să-i sperie şi le tulbură 
minţile. E un lucru vrednic de observat şi 
arată că toţi sînt ţicniţi. Dacă stai să te 
giîndeşti, ţara asta e plină de cele mai 
interesante superstiții. 

Sînt prieten de douăzeci şi cinci de ani 


458 


cu un englez, şi ieri, cînd străbăteam 
oraşul, aflîndu-ne pe imperiala 
omnibusului, mi s-a întîmplat să-i spun o 
minciună — o minciună îndulcită fireşte — 
o corcitură de minciună — pentru că acum 
nu prea e momentul potrivit să desfac alt 
sort de minciuni, deoarece piaţa este cam 
slabă. Îi explicam tccmai cum anul trecut 
am ieşit dintr-o încurcătură, în Austria. 
Nu ştiu ce s-ar fi întîmplat cu mine, dacă 
nu mi-ar fi dat prin cap să spun poliţiei că 
fac parte din aceiaşi neam cu principele 
de Wales. Într-o clipită toate lucrurile s-au 
schimbat şi mi-au dat drumul. Ba mai 
mult, şi-au cerut scuze şi au fost atît de 
buni, de îndatoritori şi politicoşi, că nu 
mai ştiau ce să facă pentru mine şi s-au 
apucat să-mi explice cum de s-a săvirşit 
asemenea greşeală, făgăduindu-mi să-l 
spinzure pe comisarul care făcuse 
boroboaţa, în speranţa că voi închide ochii 
şi nu voi sufla o vorbă despre incident. Eu 
le-am spus, fireşte, că se pot bizui pe mine 
în privința aceasta. Prietenul meu 
exclamă: 

— Asta numeşti tu o minciună îndulcită? 
În ce constă îndulcirea? 

l-am explicat că îndulcirea constă în 
formularea declaraţiei mele către poliţie. 

— Nu le-am spus că fac parte din familia 
regală — le-am spus doar că fac parte din 
acelaşi neam cu principele, gîndindu-mă 
fireşte la neamul omenesc. Dacă indivizii 
aceia s-ar fi gîndit cît de cît mai profund, 
şi-ar fi dat seama. Doar n-o să umblu după 
poliţişti şi să le dăruiesc creier — nimeni 
nu-mi poate cere aşa ceva. 

— Cum te-ai simţit după isprava asta? 

— Ei, fireşte, puţin mîhnit, văzînd că 
poliţia mă înţelesese greşit, dar de vreme 


459 


ce n-am spus nici o minciună, ştiam că nu 
era cazul să-mi pierd somnul şi să mă 
perpelesc din pricina asta. 

Timp de cîteva minute prietenul meu luă 
în răspăr cazul acela, sucindu-l şi 
învîrtindu-l pe toate feţele şi cîntărindu-l 
în mintea sa; apoi zise că — după cît 
pricepea el — însăşi îndulcirea fusese o 
minciună, deoarece omisesem explicaţiile 
cu vădita intenţie de a induce în eroare, 
astfel că spusesem două minciuni în loc de 
una. 

— Eu, unul, nu aş fi făcut aşa ceva, zise 
el. N-am spus în viaţa mea o minciună şi 
aş fi foarte întristat să fac un asmenea 
lucru. 

Tocmai în clipa aceea îşi scoase pălăria 
şi aruncă un buchet întreg de zîmbete 
mirate şi încîntate către un om care 
trecea într-un cupeu. 

— Cine era...? 

— Nu ştiu. 

— Atunci de ce l-ai salutat? 

— Fiindcă îşi închipuie că mă cunoaşte 
şi se aşteaptă să-l salut. Cel puţin aşa 
am observat. Dacă n-aş fi făcut aşa, s-ar 
fi socotit jignit. Nu voiam să-l pun într-o 
situaţie penibilă faţă de lumea de pe 
stradă. 

— Bine, inima ta a avut dreptate şi 
fapta ta a fost îndreptăţită. Ai avut o 
purtare binevoitoare şi frumoasă şi eu aş 
fi făcut la fel, dar a fost o minciună. 

— O minciună? Dar n-am spus o vorbă. 
De unde ai mai scos-o şi pe asta? 

— Ştiu că n-ai vorbit, totuşi i-ai spus 
foarte limpede şi entuziast, printr-o 
întreagă pantomimă: „Să trăieşti! Eşti în 
oraş? Grozav mă bucur că te văd, bătrîne 
prieten; cînd te-ai întors?” În purtarea ta 


460 


era ascunsă ceea ce ai numit omisiunea 
unei explicaţii cu intenţia de a induce în 


eroare — faptul că nu l-ai mai văzut în 
viaţa ta. Ţi-ai arătat bucuria, cînd l-ai 
văzut — iată o minciună, şi ai făcut 


această omisiune — altă minciună. Sîntem 
chit, dar nu fi supărat, toţi facem la fel. 

Peste două ceasuri, la cină, isprăvindu- 
se toate celelalte subiecte, ne-a spus cum 
s-a întîmplat o dată, tocmai la ţanc, să 
facă un mare serviciu familiei unor vechi 
prieteni de-ai săi. Capul familiei murise 
subit, în împrejurări şi într-un mediu de- 
un caracter cu desăvirşire nenorocit, chiar 
nimicitor. Dacă s-ar fi aflat amănuntele 
acestea ar fi zdrobit inima unei familii 
nevinovate şi i-ar fi aruncat pe umeri 
povara unei ruşini de neîndurat. Nu era 
altă scăpare decît o minciună gogonată şi 
el luîndu-şi inima în dinţi a spus-o. 

— Familia n-a aflat niciodată, G...? 

— Niciodată. N-a bănuit niciodată nimic. 
Erau mîndri de el şi totdeauna au avut 
dreptul să fie. Mai sînt încă şi acum 
mîndri de el şi amintirea lui e pentru ei 
sfintă, nepătată şi frumoasă. 

— Au scăpat prin urechile acului, G... 

— Într-adevăr, aşa e. 

— Fiindcă omul care ar fi venit după 
tine putea fi unul din acei născocitori de 
adevăr, o fiinţă neruşinată şi lipsită de 
inimă. Ai rostit adevărul de un milion de 
ori în viaţa ta, G..., dar acea singură 
minciună de aur îţi răscumpără totul. 
Stăruie pe calea aceasta. 

Unii vor fi socotind că propovăduiesc o 
morală nu tocmai riguroasă, însă poziţia 
lor nu prea stă în picioare. Există multe 
feluri de a minţi pe care eu nu le aprob. 
Nu-mi place minciuna injurioasă — decît 


461 


cînd altul este insultat şi nu eu; de 
asemenea nu-mi place minciuna 
sfidătoare, nici minciuna virtuosului care 
cade în extaz. Bryant! o practică pe cea 
din urmă, Carlyle? pe cea dintii. 

Dl. Bryant spune că „adevărul doborit la 
pămînt se va ridica iar”. Am luat medalii 
ia treisprezece expoziţii mondiale (şi pot 
pretinde că sînt destul de talentat în 
materie de minciuni), dar niciodată n-am 
trîntit o minciună aşa de sfruntată. Carlyle 
spunea în esenţă cam aşa — nu-mi 
amintesc exact cuvintele:  „Invăţătura 
aceasta e veşnică, pe cînd minciuna nu 
poate dăinui”. Am o afecţiune plină de 
stimă pentru cărţile lui Carlyle şi am citit 
de opt ori Revoluţia lui, aşa că prefer să 
cred că nu era în toate minţile cînd a tras 
minciuna asta. Pentru mine e limpede că 
a spus-o într-o clipă de iritare, cînd gonea 
nişte americani afară din ograda lui, 
azvirlind cu cărămizi după ei. Aveau 
obiceiul să vină acolo şi să-l adore. 
Probabil că în adîncul inimii sale ţinea la 
ei, dar totdeauna ştia să-şi ascundă 
dragostea. Păstra cărămizi de rezervă 
pentru ei, dar nu era un ţintaş prea bun şi 
este un fapt istoric constatat că se fereau 
cînd azvirlea după ei şi luau cărămida; 
ştii, noi sîntem un popor care ţinem la re- 
licve şi — cîtă vreme le putem obţine — nu 
ne pasă prea mult ce gindeşte despre asta 
producătorul relicvelor. Pun capul că, 
atunci cînd a spus el minciuna aceasta 
sfruntată despre minciuna care nu poate 
avea viaţă, era tocmai într-un asemenea 


1 William Cullen Bryant (1794-1878), scriitor 
american (n. t.) 
Thomas Carlyle (1795-1881), istoric şi eseist 
englez (n. t.). 

462 


moment cînd nu nimerise pe un american 
şi îşi cam ieşise din sărite. A trîntit-o de 
mai bine de treizeci de ani şi uite că tot 
mai dăinuie... foarte sănătoasă şi voinică, 
şi are şanse să supravieţuiască oricărui 
fapt din istorie. Carlyle era sincer cînd era 
calm, dar pune-i la dispoziţie americani şi 
cărămizi îndeajuns şi ar putea lua şi el 
medalii pentru croitul minciunilor. 

Cît despre adevărul formulat de Georges 
Washington, fireşte că trebuie să spunem 
un cuvînt şi despre el. Este nestemata de 
căpetenie din coroana Americii şi e foarte 
firesc să ne ocupăm de el pe cît merită, 
cum spune Milton în Cintarea ultimului 
trubadur. A fost un adevăr binevenit şi 
judicios; l-aş fi rostit chiar şi eu, în 
împrejurările acelea. Dar m-aş fi oprit aci. 
A fost un adevăr măreț, semeţ — un turn 
impunător, însă cred că era o greşeală să 
te apuci să distragi atenţia de la măreţia 
lui, construind alături un alt turn de 
paisprezece ori mai înalt. Mă refer la 
observaţia că „nu era în stare să mintă”. 
Aş fi spus-o diferiților gură-cască sau aş fi 
lăsat-o pe seama lui Carlyle — căci este 
exact în stilul lui. Minciuna aceasta ar fi 
cîştigat o medalie la orice expoziţie 
europeană şi ar fi obţinut menţiune 
onorabilă chiar la Chicago, dacă ar fi fost 
păstrată. Dar să trecem peste asta; 
pesemne că părintele patriei era cam 
înfierbîntat şi aţiţat. M-am afiat şi eu în 
aceeaşi împrejurare şi n-am uitat. 

N-am nici o obiecţie împotriva adevărului 
pe care l-a rostit, după cum am mai spus- 
o. Cred că nu a fost premeditat, ci era o 
inspiraţie a frumoasei lui minţi de militar, 
probabil obligîndu-se să-l ia părtaş pe 
fratele său Eduard la rezultatele 


463 


escapadei în cireş, însă — printr-o 
inspiraţie — prinsese la timp prilejul şi-l 
folosise. Spunînd adevărul putea să-şi 
uimească tatăl. Tatăl său avea să 
povestească vecinilor, vecinii aveau să-i 
ducă faima, care avea să cutreiere prin 
toate casele, şi pînă la urmă popularitatea 
sa avea să-l facă preşedinte. Ba mai mult 
chiar, primul preşedinte al Americii. Era 
un băiat cu o viziune largă şi te puteai 
aştepta din partea lui să se gîndească la 
asemenea lucruri. De aceea, după părerea 
mea, este îndreptăţit în cele ce a făcut. Nu 
însă şi pentru celălalt turn — asta a fost o 
greşeală. Totuşi nu mai ştiu nici eu, cînd 
stau şi mă gindesc, poate că nu a fost o 
greşeală. Dacă n-ar fi zis: „Nu pot spune 
nici o minciună”, n-ar fi stirnit senzaţia. 
lată cutremurul care a zdruncinat planeta. 
Acest soi de declaraţii trăiesc veşnic şi un 
fapt legat de ele are şanse bune de a se 
înfrupta din nemurirea lor. 

Ca să tragem o încheiere, trebuie să 
declar că în general sînt mulţumit de felul 
cum merg lucrurile. Există o prejudecată 
împotriva minciunii rostite, dar nici una 
împotriva celeilalte şi — la o cercetare şi 
verificare matematică — găsesc că 
proporţia dintre minciuna rostită şi 
celelalte speţe de minciună este de 1 la 
22.894. De aceea, minciuna rostită nu are 
nici o însemnătate şi nu merită să-ţi pierzi 
vremea făcînd caz de ea şi încercînd să 
convingi lumea că ar fi o chestiune 
importantă.  Colosală, tacită, Minciuna 
Naţională este paznicul şi aliatul tuturor 
tiranilor, al înşelătoriilor, inegalităţilor şi 
nedreptăţilor, care împilează popoarele şi 
împotriva ei trebuie să zvîrlim cu cărămizi 
şi cu predici. Dar trebuie să fim cuminţi şi 


464 


să lăsăm pe altcineva să facă începutul. 

Şi pe urmă... Dar m-am îndepărtat de 
subiect. Cum am scos-o la capăt cu cea de 
a doua minciună a mea? Cred că am scos-o 
la capăt cu cinste, dar nu pot fi sigur, 
deoarece a trecut multă vreme de atunci 
şi unele amănunte mi s-au şters din 
amintire. După cîte-mi aduc aminte, 
stăteam parcă aplecat, cu faţa pe 
genunchii cuiva şi mi s-a întîmplat ceva, 
însă acum nu-mi pot aminti ce anume. 
Cred că s-a auzit o muzică, dar acum totul 
este atît de tulbure şi înceţoşat de 
curgerea vremii, încît s-ar putea să fie 
doar o închipuire senilă. 


465 


MAREA REVOLUŢIE 
DIN INSULA PIICAIRN 


Rog pe cititor să-mi îngăduie a-i 
împrospăta puţin memoria. Acum aproape 
o sută de ani, echipajul vasului britanic 
Bounty s-a răzvrătit, lăsînd pe căpitan şi 
pe ofiţeri într-o barcă, în largul mării. 
După ce i-a părăsit astfel în voia valurilor, 
echipajul a luat în stăpînire vasul şi s-a 
îndreptat spre sud. Marinarii şi-au luat 
neveste dintre băştinaşele din Tahiti, apoi 
s-au îndreptat spre o mică şi stingheră 
insulă stîncoasă din mijlocul Pacificului, 
numită insula Pitcairn, au făcut să eşueze 
vasul, luînd de pe el tot ce putea fi 
folositor unei noi colonii şi s-au statornicit 
în insulă. 

Pitcairn era atît de îndepărtată de căile 
comerciale, încît au trecut mulţi ani pînă 
să acosteze acolo un alt vas. Totdeauna 
fusese socotită o insulă nelocuită; astfel 
că, în cele din urmă, cînd într-adevăr a 
ancorat acolo un vas, în 1807, căpitanul a 
fost foarte mirat găsind-o locuită. Deşi 
răzvrătiţii se luptaseră între ei şi treptat 
se uciseseră unii pe alţii, pînă ce mai 
rămăseseră doar doi-trei din numărul de 

466 


la început, aceste tragedii nu se 
petrecuseră mai înainte de a se fi născut 
un număr oarecare de copii, aşa că, în 
1808, insula avea o populaţie de douăzeci 
şi şapte de persoane. John Adams, 
căpetenia răzvrătiţilor, mai era în viată şi 
avea să mai trăiască încă mulţi ani, în 
calitate de guvernator şi patriarh al 
turmei. Din răzvrătit şi ucigaş, el ajunsese 
creştin şi predicator, iar poporul său în 
număr de douăzeci şi şapte de suflete era 
acum cel mai neprihănit şi mai devotat din 
întreaga creştinătate. Adams înălţase de 
mult drapelul britanic şi făcuse din insula 
lui o posesiune a Coroanei. 

Astăzi populaţia insulei numără nouăzeci 
de persoane — douăzeci şi şase de bărbaţi, 
nouăsprezece femei, douăzeci şi cinci de 
băieţi şi douăzeci de fete — toţi urmaşi ai 
răzvrătiţilor de odinioară şi purtindu-le 
numele, toţi vorbind englezeşte şi numai 
englezeşte. Insula se înalţă semeaţă din 
valurile mării, cu țărmurile ei stîncoase. E 
lungă cam de vreo trei sferturi de milă şi 
în unele locuri are o lăţime de jumătate de 
milă. Pămîntul arabil este stăpînit de cele 
cîteva familii, după o împărţeală făcută cu 
mulţi ani înainte. Se găsesc şi unele 
animale — capre, porci, găini şi pisici — 
însă nu se află cîini şi nici animale mai 
mari. Există o biserică — folosită totodată 
drept sală de dezbateri, şcoală şi 
bibliotecă publică. Titlul guvernatorului a 
fost, vreme de o generaţie sau două: 
„Magistrat şi  Cîrmuitor, aflat în 
subordinele Maiestăţii Sale Reginei Marii 
Britanii”. El avea menirea de a face legile, 
precum şi de a le aduce la îndeplinire. 
Postul lui era electiv; orice cetăţean, care 
împlinea şaptesprezece ani, avea drept de 


467 


vot, fără deosebire de sex. 

Singurele îndeletniciri ale acestor 
oameni erau plugăritul şi pescuitul; 
singura lor desfătare, slujba religioasă. In 
insulă nu au existat niciodată nici prăvălii 
şi nici bani. Obiceiurile şi îmbrăcămintea 
acestor oameni au fost totdeauna 
primitive, iar legile lor simple pînă la 
puerilitate. Au vieţuit într-o adîncă tihnă 
de Sabat, departe de lume, de ambițiile şi 
sicîiielile ei, fără a şti şi fără a le păsa de 
ceea ce se petrecea în puternicele 
împărăţii, aflate dincolo de pustietăţile 
oceanului lor ce le părea fără margini. O 
dată la trei-patru ani, acosta acolo vreun 
vas şi marinarii îi impresionau cu veştile 
învechite ale vreunor bătălii sîngeroase, 
ale unor molime  pustiitoare, trenuri 
prăbuşite şi dinastii răsturnate, pe urmă 
schimbau cu localnicii ceva săpun şi nişte 
flanele pe nişte igname şi fructe ale 
arborelui de piine, şi ridicau ancora — 
lăsîndu-i să se închidă iarăşi în visurile lor 
paşnice şi în desfătările lor cuvioase. 

Anul trecut, la 8 septembrie, amiralul de 
Horsey, comandant-şef al flotei britanice 
din Pacific, a vizitat insula Pitcairn şi, în 
raportul său oficial, adresat Amiralității, a 
arătat cele ce urmează: 


„Au fasole, morcovi, sfeclă, varză şi puţin 
porumb, ananaşi, smochini, portocali, lămii şi 
cocotieri. Îmbrăcămintea o capătă numai de la 
vasele în trecere, făcînd troc cu alimentele de care 
dispun. Pe insulă nu se află izvoare, însă cum în 
general plouă o dată pe lună, au apă din belşug, 
deşi uneori — în anii trecuţi — au suferit de 
secetă. Nu cunosc nici un fel de băutură alcoolică 
— afară de cele ce se obişnuiesc în scopuri 
medicinale — şi beţia este necunoscută... 

Articolele cerute de locuitorii insulei sînt arătate 

468 


mai bine prin cele pe care le-am furnizat noi, în 
schimbul proviziilor primite şi anume: flanelă, serj, 
dril, cizme, piepteni, tutun şi săpun. Au, de 
asemeni, mare nevoie de hirtie şi de tăblițe pentru 
şcolile lor, iar uneltele de orice fel sînt cît se poate 
de binevenite. Le-am furnizat din depozitele 
publice un drapel britanic de arborat la sosirea 
vaselor şi un ferăstrău, de care aveau nevoie 
grozavă. Sînt încredinţat că acest lucru va primi 
aprobarea Excelenţelor Voastre. Daca generosul 
popor al Angliei ar afla de nevoile acestei mici 
colonii, cît se poate de vrednice, sînt sigur că 
nevoile ar fi satisfăcute în scurtă vreme... 

Slujba religioasă se ţine în fiecare duminică la 
10,30 dim. şi la 3 d. a. În lăcaşul clădit şi folosit în 
acest scop de către John Adams, pînă la moartea 
sa, în 1829. Slujba este oficiată, respectîndu-se în 
totul liturghia bisericii anglicane, de către mister 
Simon Young, pastorul ales de ei şi care este 
foarte venerat. Un curs asupra Bibliei se ţine în 
fiecare miercuri şi iau parte la el toţi cei care au 
răgaz. Se mai ţine de asemeni o adunare generală 
pentru rugăciuni, în prima vineri a fiecărei luni. În 
fiecare casă, rugăciunile în comun ale familiei sînt 
lucrul care se rosteşte cel dintîi dimineaţa şi cel 
din urmă seara, şi nici o hrană nu este împărtăşită 
fără a se cere binecuvîntarea Domnului, înainte şi 
după aceea. Nimeni nu poate vorbi altfel decît cu 
cel mai profund respect despre evlavia acestor 
insulari. Un popor, a cărui bucurie şi privilegiu 
suprem este de a-şi 


469 


contopi sufletul prin rugăciune cu Dumnezeul său 
şi de a-şi uni glasul spre a înălța imnuri de slavă şi 
care, pe lingă aceasta, este voios, harnic şi 
probabil mai lipsit de vicii decît oricare dintre 
popoare, nu are nevoie de preot în sînul lui.” 


Acum ajung la o frază din raportul 
amiralului, pe care fără îndoială că ela 
lăsat-o să-i cadă cu nepăsare din pană şi 
apoi nu s-a mai gîndit nici o clipă la ea. 
Prea puţin îşi închipuia amiralul cît de 
plină de o tragică profeție era fraza sa. 
Iat-o: 


„Un străin, un american, s-a statornicit pe 
insulă, ceea ce esle o achiziție îndoielnică. ” 


O achiziție îndoielnică, într-adevăr! 
Căpitanul Ormsley a ancorat la Pitcairn cu 
vasul american Viespea, la patru luni după 
vizita amiralului şi, din faptele pe care le-a 
cules el de atunci încoace, am aflat cele 
necesare despre americanul acela. Să 
înşirăm faptele în ordine, într-o 
desfăşurare istorică. Numele americanului 
era Butterworth Stawely. De îndată ce a 
cunoscut mai bine pe toţi localnicii — şi 
pentru asta desigur că nu i-a trebuit mai 
mult decît cîteva zile — a început să le 
intre sub piele prin toate căile pe care le 
cunoştea. A ajuns peste măsură de 
popular şi totodată foarte respectat, căci 
întâi şi întîi a avut grijă să lepede felul său 
lumesc de viaţă şi să-şi cheltuiască toată 
energia cu îndeletniciri evlavioase. Cît era 
ziulica de lungă, îl găseai citind Biblia, 
rugindu-se, cîntînd imnuri sau cerînd 
binecuvîntarea Celui de Sus. Nu era 
nimeni atit de darnic cu rugăciunile şi 
nimeni nu se putea ruga mai mult şi cu 


470 


pricepere decît dînsul. 

În cele din urmă, cînd a socotit că 
situaţia devenise prielnică, el a început să 
azvirle pe furiş sămînţa nemulțumirii 
printre oameni. De la început, scopul său 
premeditat a fost să răstoarne guvernul, 
însă desigur că secretul acesta l-a păstrat 
pentru el. Folosea şiretlicuri diferite, de la 
caz la caz. Stîrnea nemulţumirea unora, 
atrăgîndu-le atenţia cît erau de scurte 
slujbele de duminică; susținea că 
duminicile s-ar cădea să se ţină trei slujbe 
a cîte trei ore, în loc de două. Mulţi 
cetățeni avuseseră această părere, de mai 
înainte — în taina inimii lor; acum se 
strînseră anume într-un partid, ca să o 
susțină făţiş. Arătă cîtorva femei că nu 
aveau drept de vot la adunările ţinute 
pentru rugăciuni; astfel se formă încă un 
partid. Nici o armă nu îi scăpa; cobori 
chiar şi în mijlocul copiilor şi trezi 
nemulţumire în sufletele lor fiindcă — 
după cum descoperise el, în numele lor — 
nu aveau destule ore de şcoală dumini- 
cală. Acest fapt creă un al treilea partid. 

Acum, în calitate de şef al acestor 
partide, constată că era cea mai 
însemnată putere din întreaga obşte. 
Astfel, trecu la măsura următoare — nici 
mai mult nici mai puţin, decît punerea sub 
acuzare a magistratului-şef, James Russell 
Wickoy, un om de caracter şi tare 
priceput, care avea oarecare stare, fiind 
stăpinul unei case cu salon, a trei pogoane 
de igname şi a singurei bărci din Pitcairn 
— o barcă de vînat balene. Şi, în chip cît 
se poate de nenorocos, un pretext pentru 
această punere sub acuzare se ivi de la 
sine, tocmai la timpul potrivit. Una din 
cele mai vechi şi mai preţioase legi ale 


471 


insulei era legea împotriva încălcării 
pămîntului altuia. Legea se bucura de un 
mare respect şi era socotită ca scutul 
libertăţilor poporului. Cu vreo treizeci de 
ani mai înainte, un caz însemnat fusese 
judecat de către tribunal în legătură cu 
această lege: un pui, aparţinînd Elizabetei 
Pring (în vremea aceea în vîrstă de 
cincizeci şi opt de ani, fiica lui John Mills, 
unul din  răzvrătiţii de pe Bounty), 
încălcase pămînturile lui Thursday 
October Christian (în vîrstă de douăzeci şi 
nouă de ani), nepotul lui Fletcher 
Christian, unul din răzvrătiți. Christian a 
ucis puiul. După lege, Christian ar fi putut 
să păstreze puiul sau, dacă prefera, ar fi 
putut să-i înapoieze stăpînului rămăşiţele 
lui pămînteşti şi să primească „daune” în 
bunuri, echivalente cu pagubele şi 
stricăciunile pricinuite. Din arhivele 
tribunalului reiese „numitul Christian, mai 
sus-citat, a  înmînat într-adevăr sus- 
pomenitele rămăşiţe pămînteşti numitei 
Elizabeta Pring şi a cerut o baniţă de 
igname, drept compensație pentru paguba 
suferită”. Elizabeta Pring însă a socotit 
cererea prea mare; părţile nu s-au putut 
învoi; drept care Christian a intentat 
acţiune în justiţie. A pierdut procesul la 
tribunal; cel puţin i s-a acordat numai un 
galon de igname, ceea ce el a socotit a nu 
fi de ajuns, părîndu-i-se o înfrîngere. A 
făcut apel. Cazul a zăcut cîţiva ani în faţa 
unei instanţe superioare şi s-a rezolvat cu 
o sentinţă care confirma hotărîrea iniţială. 
În cele din urmă, lucrurile au ajuns în faţa 
instanţei supreme, unde s-a tărăgănat 
douăzeci de ani cu judecata procesului. 
Cu o vară înainte, însă, pînă şi Curtea 
Supremă izbutise să ajungă în sfîrşit la o 


472 


încheiere.  Hotărirea inițială fusese 
întărită încă o dată. Christian s-a declarat 
mulţumit; însă Stawely, care era de faţă, a 
spus în şoaptă şi lui, şi avocatului său, să 
ceară să li se arate textul de lege, — 
aceasta ca „o simplă formalitate” spre a 
se asigura că legea mai era în vigoare. 
Această sugestie li se păru cam ciudată, 
dar plauzibilă, aşa că avocatul ceru să i se 
arate textul de lege. Un curier fu trimis la 
casa magistratului şi se întoarse 
numaidecît cu ştirea că documentul 
dispăruse din arhivele statului. 

În faţa acestei situaţii, curtea declară 
nulă ultima sa hotărire, de vreme ce 
fusese rostită pe temeiul unei legi, care nu 
avea existenţă reală. N 

Indată se stîrni o mare zarvă. In 
întreaga insulă se răspîndi vestea că 
scutul libertăţilor cetăţeneşti fusese 
pierdut — poate chiar nimicit în chip 
perfid. 

În treizeci de minute, aproape întreaga 
suflare a insulei s-a adunat în sala 
tribunalului — adică în biserică. Urmă, 
după moţiunea lui Stawely, punerea sub 
acuzare a magistratului. Acuzatul înfruntă 
nenorocita situație, cu demnitatea 
cuvenită. Nu pledă, nici măcar nu 
argumentă, ci aduse în apărarea sa simpla 
afirmaţie că nu avusese de-a face cu textul 
legii care lipsea; că păstrase arhivele 
statului în aceeaşi cutie de lumînări, care 
fusese folosită de la început pentru 
depozitarea lor şi că nu avea nici o vină în 
îndepărtarea sau distrugerea 
documentului cu pricina. 

Nimic însă nu-l putea scăpa; fu găsit 
vinovat şi decăzut din funcţia sa, iar toată 
averea îi fu confiscată. 


473 


Cel mai şubred din această înscenare 
ruşinoasă fu motivul pe care îl vînturau 
duşmanii, anume că magistratul 
distrusese textul legii spre a-l favoriza pe 
Christian, care era văr cu el! De fapt, din 
întreaga populaţie a insulei, Stawely era 
singurul individ care nu era văr cu dînsul! 
Cititorul să nu uite că toţi insularii erau 
urmaşii a cinci-şase oameni; că prima 
generaţie de copii se căsătoriseră între ei 
şi dăduseră viaţă nepoților răzvrătiţilor; 
după ei, strănepoţii şi stră-strănepoţii se 
căsătoriseră între ei; astfel că astăzi 
fiecare este rudă de sînge cu toţi ceilalţi. 
Mai mult însă, înrudirile erau uimitor — 
chiar uluitor — de încîlcite şi complicate. 
Un străin îi zise, de pildă, unui insular: 

— Ziceai că fata aceea ţi-e verişoară; 
mai adineauri i-ai spus mătuşă. 

— Ei bine, chiar şi este mătuşa mea, şi 
totodată mi-e şi verişoară. Şi mai mi-e şi 
soră vitregă, nepoată, vară de gradul al 
patrulea, vară de gradul al treizeci şi 
treilea, vară de gradul al patruzeci şi 
doilea, mătuşă din partea bunicii, bunică, 
cumnată văduvă — iar săptămînă viitoare 
îmi va fi soţie. 

Aşa că învinuirea de favoritism între 
rude adusă magistratului era foarte 
şubredă. Nu avea însă nici o importanţă. 
Şubredă sau neşubredă, ea îi convenea lui 
Stawely, care imediat fu ales în postul 
vacant de magistrat şi, transpirind de 
reforme prin fiecare por, se apucă vîrtos 
de treabă. 

Nu trecu multă vreme şi slujbele 
religioase se ţineau lanţ, pretutindeni şi 
mereu. Din ordinul său, a doua rugăciune 
a slujbei de duminică dimineaţa — care de 
obicei ţinea vreo treizeci şi cinci-patruzeci 


474 


de minute, implorînd ajutorul Domnului 
pentru lumea întreagă, mai întîi pe 
continente şi apoi amănunţit pe naţiuni şi 
triburi — fu întinsă pînă la un ceas şi 
jumătate şi făcută să cuprindă pomenirea 
tuturor popoarelor care ar putea exista în 
diferitele planete. Toată lumea fu 
încîntată de noua schimbare: fiecare îşi 
spunea: „Aha, asta da, zic şi eu că e ceva”. 
Din ordinul său, obişnuitele predici de trei 
ceasuri îşi dublară durata. Poporul veni în 
corpore să-şi exprime recunoştinţa faţă de 
noul magistrat. Vechea lege, care oprea 
gătitul în ziua de Sabat, fu extinsă şi 
asupra consumării hranei. Din ordinul 
magistratului, şcoala de duminică dobîndi 
privilegiul de a fi ţinută în toată 
săptămînă. Bucuria tuturor claselor fu 
deplină. Intr-o singură lună, noul 
magistrat devenise idolul poporului. 

Acum era vremea potrivită pentru 
următoarea mişcare. Stawely începu, mai 
întîi cu băgare de seamă, să învenineze 
spiritele împotriva Angliei. Luă deoparte 
pe cetăţenii mai cu vază, unul cîte unul, şi 
discută cu ei asupra acestei chestiuni. 
După aceea, deveni mai cutezător şi îşi 
rosti gîndul făţiş, zicînd că națiunea îşi 
datora ei înseşi, onoarei sale, marilor ei 
tradiţii, dreptul de a se ridica, cu toată 
înverşunarea, împotriva apăsătorului jug 
englez. 

Insularii aceia simpli îi răspunseră însă: 

—Noi nu am băgat de seamă că jugul 
este apăsător. In ce fel ne apasă? O dată 
la trei-patru ani, Anglia trimite un vas care 
ne aduce săpun şi veşminte şi lucruri de 
care avem grozavă nevoie şi le primim cu 
recunoştinţă, însă nu ne tulbură niciodată; 
ne lasă să facem ce vrem noi. 


475 


— Vă lasă să faceţi ce vreţi voi! Asa au 
simtit şi au vorbit sclavii în toate epocile! 
Vorbele acestea arată cît de rău aţi ajuns, 
cît v-a înjosit şi v-a abrutizat această 
tiranie nimicitoare! Ce, v-aţi pierdut orice 
mîndrie bărbătească? Oare libertatea nu 
înseamnă nimic? Sînteţi mulţumiţi să fiţi o 
simplă anexă a unei suveranităţi străine şi 
ocrotiţii ei, cînd aţi putea să vă ridicaţi şi 
să vă luaţi locul cuvenit în augusta familie 
a naţiunilor; să fiţi mari, liberi, luminaţi, 
independenţi, nu jucăria vreunui stăpîn cu 
sceptru, ci stăpîni pe soarta voastră, avînd 
votul şi puterea de a hotărî soarta 
surorilor voastre, ţările suverane ale 
lumii? 

Asemenea cuvîntări îşi dădeau treptat 
roadele; cetăţenii începură să simtă jugul 
englez; nu ştiau exact cum sau cam pe 
unde îl simțeau, dar erau cu totul siguri 
că-l simțeau. Începură să miîriie iritaţi, să 
năduşească sub lanţurile lor şi să ardă de 
dorul  descătuşării. Apoi începură să 
urască drapelul englez, acest semn şi 
simbol al înjosirii naţiunii lor. Nici nu se 
mai uitau la el, cînd treceau pe lîngă 
Capitoliu, ci îşi întorceau privirile şi 
scrişneau din dinţi. Iar, într-o dimineaţă, 
cînd steagul fu găsit zvirlit în noroi şi 
călcat în picioare, nimeni nu puse mîna ca 
să-l înalțe iarăşi, ci îl lăsară acolo. Apoi se 
petrecu ceea ce era sortit mai curînd sau 
mai tîrziu. Într-o noapte, unul din cetăţenii 
de vază se duse la magistrat şi zise: 

— Nu mai putem îndura această odioasă 
tiranie. Cum să ne descătuşăm? 

— Printr-un coup d'6tati. 

— Cum? 


1 Coup d'état (în franţuzeşte în original) — lovitură 
de stat (n. t.) 
476 


— Printr-un coup d'état. Vine aşa: totu-i 
pregătit şi, la momentul potrivit, eu — în 
calitate de şef oficial al statului — proclam 
în mod public şi solemn independenţa 
statului, declarindu-l liber faţă de orice 
altă putere. 

— Pare şi simplu şi uşor de înfăptuit. 
Putem s-o facem chiar acum. Dar după 
aceea ce mai trebuie să facem? 

— Să puneţi mîna pe toate instituţiile şi 
proprietăţile publice de orice fel, să 
decretaţi legea marţială, să puneţi armata 
şi flota pe picior de război şi să proclamaţi 
imperiul! 

Acest straşnic program îi orbi pe 
nevinovaţii aceia, care exclamară: 

— Asta-i măreț! Splendid! Dar Anglia nu 
se va împotrivi oare? 

— N-are decit! Stinca aceasta e un 
Gibraltar. 

— Adevărat! Dar cu imperiul ce e? Avem 
nevoie chiar de un imperiu şi de un 
împărat? 

— Prieteni, aveţi nevoie de unire. Uitaţi- 
vă la Germania; uitaţi-vă la Italia. Sînt 
unite. Unirea este lucrul cel mai de preţ. 
Ea face viaţa frumoasă. lată ce înseamnă 
progres. Trebuie să avem o armată perma- 
nentă şi o flotă. După asta urmează, ca un 
lucru firesc, impozitele. Toate acestea, 
adunate laolaltă, alcătuiesc măreţia. Avind 
unire şi măreție, ce aţi mai putea dori? 
Foarte bine — numai un imperiu poate 
hărăzi aceste daruri. 

Aşa că la 8 decembrie, locuitorii insulei 
Pitcairn se proclamară naţiune liberă şi 
independentă şi în aceeaşi zi avu loc 
încoronarea lui Butterworth I, împăratul 
insulei Pitcairn, prilejuind o mare bucurie 
şi sărbătoare. Întreaga naţiune, cu 


477 


excepţia a paisprezece persoane — mai 
toţi nişte prunci — mărşălui prin faţa 
tronului, om după om, cu muzică şi 
drapele, şi alaiul se înşiră pe vreo treizeci 
de metri. Unii manifestanți pretind că a 
tinut chiar trei sferturi de minut pînă să 
treacă tot alaiul. În istoria insulei nu se 
mai  pomenise niciodată aşa ceva. 
Entuziasmul obştesc era neţărmurit. 

Apoi, se ţinură lanţ reformele imperiale. 
Se instituiră ranguri de nobleţe. Fu numit 
un ministru al marinei şi baleniera trecu 
pe seama lui. Se înfiinţă un minister de 
război, cu ordinul de a alcătui imediat o 
armată permanentă. Fu numit un Prim 
Lord al Tezaurului, cu însărcinarea de a 
întocmi un plan de impozite şi de a începe 
negocieri cu puterile străine pentru 
tratate ofensive, defensive şi comerciale. 
Fură numiţi cîţiva generali şi amirali; de 
asemeni, cîţiva şambelani, scutieri şi 
cîţiva gentilomi ai Camerei de Dormit. 

Ajungindu-se aici, tot materialul uman al 
insulei se consumase. Marele duce de 
Galilea, ministrul de război, se plinse că 
toţi cei treizeci şi şase de adulţi din 
imperiu căpătaseră slujbe mari şi, prin 
urmare, nu mai voiau să servească sub 
drapel; din care pricină armata lui 
permanentă era la un punct mort. 
Marchizul de Ararat, ministrul marinei, 
făcuse o plîngere asemănătoare. Spunea 
că e gata să cîrmească singur baleniera, 
însă tot trebuia neapărat să aibă pe cineva 
în echipaj. 

Împăratul făcu tot ce-i sta în putinţă, 
ţinînd seama de împrejurări: îi luă de la 
mamele lor pe toţi băieţii trecuţi de zece 
ani şi-i vîrî în armată, alcătuind astfel un 
corp de şaptesprezece soldaţi proşti, 


478 


comandati de un general-locotenent şi doi 
generali-maiori. Aceasta îl mulţumi pe 
ministrul de război, însă atrase duşmănia 
tuturor mamelor din ţară, care spuneau că 
odoarele lor aveau să-şi găsească 
morminte sîngeroase pe cîmpurile de 
bătaie şi el va purta răspunderea soartei 
lor. Cîteva mame, cu inima mai zdrobită 
decît celelalte şi mai de neimpăcat, îl 
pîndeau mereu pe împărat şi aruncau 
după el cu igname, fără să le pese de 
garda lui personală. 

Din pricina materialului uman extrem de 
redus, se socoti necesar a se cere ducelui 
de  Betbania — directorul general al 
poştelor — să tragă ca vislaş din faţă în 
marină, stînd astfel în urma unui nobil de 
rang mai neînsemnat, pe nume vicontele 
de Canaan, prim judecător al Judecătoriei 
de Ocol. Acest fapt făcu din ducele de 
Bethania un nemulţumit destul de făţiş, cît 
şi un conspirator — lucru pe care 
împăratul îl prevăzuse, dar nu-l putea 
evita. 

_ Toate mergeau din ce în ce mai rău. 
Intr-o zi, împăratul o înălţă pe Nancy 
Peters la rangul de pairesă, iar a doua zi 
se însură cu ea, deşi — din raţiuni de stat 
— consiliul de miniştri îl sfătuise cu 
stăruintă să se însoare cu Emmeline, fiica 
cea mai mare a arhiepiscopului de 
Beetleem. Această întîmplare  stirni 
tulburări într-un puternic sector — 
Biserica. Noua împărăteasă îşi asigură 
sprijinul şi prietenia a două treimi din cele 
douăzeci şi şase de femei adulte ale 
naţiunii, absorbindu-le la curtea ei, în 
calitate de doamne de onoare, dar acest 
lucru îi atrase o duşmănie de moarte din 
partea celorlalte douăsprezece, care 


479 


rămîneau pe dinafară. Familiile 
doamnelor de onoare începură în curînd 
să se răscoale, fiindcă acum nu mai era 
cine să îngrijească de gospodăriile 
respective. Cele douăsprezece femei 
disprețuite refuzaseră să intre ca 
servitoare în bucătăria imperială, astfel că 
împărăteasa fu silită să ceară contesei de 
Jericho şi celorlalte înalte doamne de la 
curte să aducă apă, să măture încăperile 
palatului şi să îndeplinească alte 
însărcinări mărunte şi la fel de înjositoare, 
ceea ce făcu mult sînge rău în acest 
sector. 

Toată lumea începu să se plingă că 
impozitele ridicate pentru susținerea 
armatei, a flotei şi a restului instituţiilor 
imperiale erau nesuferit de împovărătoare 
şi aduceau poporul la sapă de lemn. 
Replica împăratului: „Uitaţi-vă la 
Germania; uitaţi-vă la Italia. Sînteţi mai 
grozavi decît ei? N-aţi avut unire?” — nu-i 
mulțumea. Oamenii ziceau: 

— Nu poţi să măniînci unire, şi noi murim 
de foame. Agriculturii i s-a pus capăt. 
Toată lumea este în armată, este îu 
marină, toată lumea este în administraţia 
publică, toţi se învirtesc îmbrăcaţi în 
uniforme, fără să aibă nimic de făcut. Nu 
avem nimic de mîncat şi pe nimeni care să 
ne lucreze cîmpurile... 

— Uitaţi-vă la Germania, uitaţi-vă la 
Italia. La fel merg lucrurile şi acolo. Aşa-i 
unirea şi nu este altă cale ca să o 
înfăptuieşti — nu-i altă cale să o păstrezi, 
o dată ce ai înfăptuit-o — zicea într-una 
bietul împărat. 

Dar cei care miriiseră răspundeau 
atunci: 

— Nu putem face faţă impozitelor — nu 


480 


le putem face fată. 

Tocmai atunci, colac peste pupăză, 
guvernul mărturisi o datorie naţională ce 
se ridica la aproape patruzeci şi cinci de 
dolari. Jumătate de dolar de cap de 
familie. Şi propuse încheierea unui 
împrumut public. Aşa auzise că s-ar face 
întotdeauna în asemenea împrejurări. 
Propuse taxe asupra exporturilor şi 
asupra importurilor. Şi voia să emită 
bonuri şi hîrtie-monedă, răscumpărabilă 
în termen de cincizeci de ani, cu igname şi 
verze. Se zicea că plata lefurilor armatei, 
marinei şi a întregii maşinării 
guvernamentale era cu mult în urmă şi că 
— dacă nu se va lua vreo măsură, ba încă 
o măsură imediată — va urma un faliment 
naţional şi poate chiar o insurecție şi o 
revoluţie. Împăratul se hotărî pe dată 
pentru măsuri de mînă forte şi de o natură 
nemaiauzită pînă atunci în insula Pitcairn. 
Duminică dimineaţa se duse la biserică, 
îmbrăcat în ţinuta de gală, cu armata în 
spatele lui, şi ordonă ministrului 
tezaurului să înceapă o colectă. 

Aceasta a fost picătura care a făcut să 
se verse paharul. Mai întîi un cetăţean, 
apoi altul, se ridicară şi refuzară să se 
supună acestei jigniri nemaiauzite — şi 
fiecare refuz avu ca urmare confiscarea 
imediată a averii nemulţumitului. Această 
măsură viguroasă curmă curînd refuzurile 
şi colecta urmă, în mijlocul unei tăceri 
amenințătoare. Cînd împăratul se retrase 
cu trupele sale, zise: „Am să vă învăţ eu 
cine-i stăpîn aici”. Citeva persoane 
strigară: „Jos cu unirea!” Fură arestate pe 
loc şi smulse de către soldaţi din braţele 
prietenilor, înecaţi în lacrimi. 


481 


Între timp, însă, după cum ar fi putut să 
prevadă orice profet, se dezvoltase un 
curent social-democrat. Cînd împăratul 
urcă în roaba imperială aurită, la uşa 
bisericii, social-democratul îl împunse de 
vreo cincisprezece-şaisprezece ori cu un 
harpon, dar din fericire — cu o imprecizie 
atit de tipic social-democrată, încît nu îi 
făcu nici un rău. 

În aceeaşi noapte, se produse 
răzvrătirea. Întreg poporul se răsculă, ca 
un singur bărbat, deşi patruzeci şi nouă 
de revoluționari erau de alt sex. 
Infanteriştii îşi lepădară furcile; artileria 
îşi zvirli cît colo nucile de cocos; flota se 
revoltă; împăratul fu prins şi legat burduf 
în palatul său. Fu foarte amărit. Zise: 

— V-am liberat de sub o  tiranie 
strivitoare; v-am ridicat din degradarea în 
care zăceaţi şi v-am făcut o naţiune 
printre celelalte naţiuni; v-am dat un 
guvern puternic, solid, centralizat; şi, mai 
mult decît orice, v-am dat binecuvîntarea 
binecuvîntărilor — Unirea. Am săvirşit 
toate acestea şi iată care mi-e răsplata: 
ură, ocări şi lanţuri. Luaţi-mă de-aici; 
făceţi cu mine ce vreţi. Renunţ în faţa 
voastră la coroana mea şi la toate 
demnităţile mele. Mă lepăd singur de 
povara lor prea apăsătoare. Din pricina 
voastră mi le-am luat pe umeri, din pricina 
voastră le pun iar la pămînt. Giuvaerul 
imperiului nu mai există — acum sfărimaţi 
şi  pîngăriţi cum  poftiţi montura 
nefolositoare. 

Printr-un vot unanim, poporul îi osîndi la 
alegere pe fostul împărat şi pe social- 
democrat — sau la oprirea pe viaţă de a 
participa la slujba religioasă, sau la 
munca pe viaţă ca robi la catargă pe 


482 


balenieră. A doua zi, națiunea se întruni 
iarăşi şi înălţă din nou drapelul britanic, 
instaură iar stăpînirea britanică, cobori 
iarăşi nobilimea la situaţia oamenilor de 
rînd şi apoi îşi îndreptă numaidecît atenţia 
şi hărnicia la plivirea ţarinilor, la ogoarele 
de igname părăginite şi prăpădite şi la 
reluarea vechilor meşteşuguri folositoare 
şi la vechea mîngiiere şi alinare a 
deprinderilor evlavioase. Fostul împărat 
restitui textul legii încălcării, arătînd că îl 
furase nu pentru a se atinge de dreptul 
cuiva, ci pentru a-şi susţine planurile 
politice. 

Drept urmare, poporul îi înapoie iarăşi 
fostului magistrat-şef slujba, precum şi 
averea confiscată. 

După o matură chibzuinţă, fostul 
împărat şi social-democratul vrură să 
aleagă ca pedeapsă îndepărtarea pe viaţă 
de la slujbă religioasă, preferabilă faţă de 
munca de robi la catargă. Ei însă ziseseră 
că muncii de robi la catargă îi preferă 
„Slujba religioasă pe viaţă” — drept care 
poporul socoti că nenorocirile prin care 
trecuseră le zdruncinaseră raţiunea, aşa 
că judecă mai nimerit, pînă una-alta, să-i 
închidă. Ceea ce s-a şi făcut. 

Aceasta este povestea  „îndoielnicei 
achiziţii” făcută de cei din insula Pitcairn. 


483 


PAMFLETE 


SCENE DIN VIAŢA POLITICĂ 
AMERICANA: 


I 
REPREZENTANȚII POPORULUI 


Onorabilul Olliver Higgins era 
reprezentantul unui teritoriu îndepărtat, 
neconstituit încă în stat. Acest gentleman 
tinea cîrciuma principală şi vindea cel mai 
bun whisky din tot cătunul, ba chiar din 
tot ținutul său necivilizat şi de aceea era 
socotit drept capul comunității şi omul cel 
mai potrivit pentru a o reprezenta în 
Congres. În ținutul său natal, el se bucura 
de o mare autoritate, deoarece era 
însufleţit de spirit cetățenesc, era 
comandantul postului de pompieri, omorise 
cu mîna lui cîţiva nenorociţi şi poseda o 
rezervă nesecată de înjurături. Purta 
cămăşi scrobite, de o curăţenie imaculată 
şi nu ştiu dacă mai era pe lume un altul 
care ar fi putut, ridicînd piciorul, să dea 
jos cu mai multă grație şi precizie, cu 
capătul batistei sale albe ca zăpada, un fir 
de praf prins de cizma lui. Lanțul de la 
ceas cîntărea un pfund. Inelul de aur din 


1 Fragmente din romanul Epoca de aur (The 
Gilded Age), scris de Mark Twain în colaborare cu 
Ch. D. Warner şi publicat în 1873 (n. t.) 

485 


deget costa patruzeci şi cinci de dolari. La 
cravată purta un ac cu briliant. Cărarea îi 
ajungea pînă la ceafă. Pe scurt, era socotit 
bărbatul cel mai fercheş din tot ţinutul, iar 
în ce priveşte povestitul anecdotelor 
deocheate, îl egala în această privinţă — 
după cum afirmă toţi — numai 
guvernatorul însuşi, un bătrinel cu părul 
nins. 

Higgius nu a venit degeaba la 
Washington, numai aşa ca să se spună că- 
şi serveşte patria. El a izbutit a trece prin 
congres un proiect de lege pentru 
acordarea unui fond în folosul populaţiei 
indiene de pe teritoriul său, un fond 
serios, care, fără îndoială că ar fi făcut 
bogaţi pe toţi acei indieni, dacă banii ar fi 
ajuns pînă la ei. Onorabilul Patrick O'Relly 
era un bogătaş din oraşul irlandez Corck. 
Mai precis, el ajunsese bogat după 
venirea sa din oraşul irlandez Corck. 
Coborind de pe vapor la New York, a 
zăbovit cîteva minute pe la direcţia poliţiei 
pentru a primi şi apoi a arăta nişte acte 
care certificau că trăieşte în Statele Unite 
de doi ani de zile. Apoi s-a ţinut de urna 
de vot şi şi-a dat votul partidului 
democrat. O'Relly a hotărît să-şi consacre 
talentele în afacerile de construcţii, în 
timpul zilei amesteca var şi căra cărămizi, 
iar seara studia moravurile politice ale 
noii sale patrii. Dragostea de muncă şi 
spiritul său economicos i-au îngăduit în 
curînd să deschidă un debit de băuturi 
spirtoase într-unul din cartierele cele mai 
rău famate ale New Yorkului, şi prin 
aceasta să pună temelia carierei sale 
sociale. 

După cum se ştie, noi, americanii, 
cerem, înainte de toate ca poporul să aibă 


486 


putinţa de a alege după propria-i voinţă, 
chiar în cele mai înalte posturi de stat, pe 
cei mai vrednici reprezentanţi ai săi. La 
noi alegerile încep de obicei cu adunarea 
alegătorilor pe cartiere. Aceste adunări 
sînt controlate de cîrciumarul din partea 
locului şi de ajutoarele sale (deoarece 
ceilalţi socotesc că politica este o treabă 
murdară şi e mai bine să stai acasă). 
Delegații adunărilor de cartier 
organizează, la rîndul lor, adunări de 
alegători pentru partidul republican şi 
pentru cel democrat, fiecare din ele 
înaintînd lista sa de incoruptibili pentru 
ocuparea funcțiunilor publice. La 
momentul cuvenit, poporul se arată, 
votează după propria lui voinţă şi înalţă 
osanale Domnului pentru că trăieşte într-o 
ţară liberă, în care despotismul este 
necunoscut. 


487 


Patrick  O'Relly şi-a făcut repede 
prieteni, deoarece era întotdeauna gata să 
dea poliţiei judiciare o indicație falsă, în 
folosul clienţilor săi, sau să le facă rost de 
un alibi, dacă li se întimpla să omoare pe 
cineva prin apropierea stabilimentului 
său. Drept urmare, el a devenit curînd un 
lider politic şi a fost ales într-o funcţie 
neînsemnată din administraţia autonomă 
a oraşului. Din modesta leafă ce-o primea 
de la stat, el a reuşit să strîngă repede o 
sumă pentru a deschide o cîrciumă 
elegantă în partea cea mai „şic” a 
oraşului, şi un tripou alături de cîrciumă. 
În scurt timp s-a făcut foarte cunoscut, a 
cîştigat respectul tuturora şi a fost ales 
consilier municipal. Aceasta era o vină de 
aur. O'Relly şi-a închis cîrciuma. Trăsura 
şi caii săi erau socotiți ca fiind cei mai 
buni din oraş. 

Treptat, el a ajuns un mare antreprenor 
al lucrărilor de construcţii urbane şi a 
devenit prietenul intim al straşnicului 
William M. Weed, a aceluiaşi Weed care a 
jefuit oraşul de douăzeci de milioane de 
dolari şi care era aşa de respectat şi de 
venerat de public, încît cînd şeriful s-a 
înfăţişat la biroul său pentru a-l aresta ca 
pe un criminal de drept comun, s-a înroşit 
de tulburare şi şi-a cerut scuze. Un ziar 
ilustrat a redat această scenă, iar din 
comentarii s-a putut vedea că redactorul 
era profund îndurerat din pricină că se 
folosise o măsură atît de grosolană ca 
arestarea, faţă de o personalitate atît de 
radiantă ca mister Weed. 

Mister O'Relly a furnizat cuie de tapete 
pentru noua clădire a judecătoriei, cu trei 
mii de dolari butoiaşul şi a vîndut 
optsprezece duzini de termometre, dintr- 


488 


acelea de zece cenți bucata, cu o mie cinci 
sute dolari duzina. Inspectorul-controlor şi 
biroul de revizie au aprobat socotelile, iar 
primarul, care nu era un răufăcător, ci pur 
şi simplu un neştiutor, le-a semnat. Cînd 
se făcură socotelile, admiratorii lui mister 
O'Relly, imitînd pe generoşii prieteni ai lui 
mister Weed, i-au oferit un ac de cravată 
cu un solitar de mărimea unei alune, după 
care mister O'Relly s-a lăsat de asemenea 
afaceri şi a început să se distreze cu 
cumpărarea unor imobile mari, pe care le 
trecea de îndată pe numele altora. Peste 
cîtva timp, apărură în ziare articole în 
care Weed şi O'Reily erau atacați şi 
demascaţi ca nişte bandiți. Atunci poporul 
se ridică şi într-o suflare îi alese pe 
amindoi  gentlemenii reprezentanți în 
adunarea legislativă a statului New York, 
ceea ce era o arenă mult mai prielnică 
pentru activitatea lor. Ziarele nu s-au 
astîimpărat însă, şi legislatorii trebuiră să 
fie dați în judecată pentru cîteva 
infracţiuni mărunte. Atunci apăru pe 
scenă  incomparabila noastră justiție. 
Graţie «i, infractorii reuşiră să 
întocmească o listă de juraţi, care 
cuprindea nouă pensionari ai celei mai 
apropiate case de nebuni şi trei 
gentlemeni, care de curînd isprăviseră un 
stagiu complet la Sing-Sing!. Weed şi 
O'Reily ieşiră basma curată, în urma jude- 
căţii. Adunării legislative i se puse în 
vedere să invalideze pe Weed şi O'Reily. 
Adunarea legislativă însă respinse această 
cerere. Era ca şi cum li s-ar fi cerut unor 
copii să se despartă de propriul lor tată. 
Era doar o adunare legislativă de cel mai 


1 Sing-sing — închisoare de drept comun din 
statul New York (n. t.). 
489 


recent model. 
II 
DIALOG PE TEME POLITICE 


— Scumpul meu domn, mă uimeşti. 
Probabil că dumneata nu ştii cum se 
aranjează asemenea afaceri... Totul este 
extrem de simplu. O măsură legislativă 
costă bani. Judecă şi dumneata. Pentru ca 
s-o treci, ai nevoie mai întîi de toate de 
majoritate în comisia Camerei 
Reprezentanţilor. Aceasta va costa, să 
zicem, zece mii de dolari de om. In total — 
patruzeci de mii. Majoritatea în comisia 
senatului o socoteşti la tot atîta — încă 
patruzeci de mii. O mică sumă pentru 
preşedinţii comisiei — minimum cîte zece 
mii — iată încă douăzeci de mii, şi uite 
suta de mii. Mai departe, cei cu influenţă 
pe culoarele camerei — şapte bărbaţi a 
cîte trei mii — în total douăzeci şi una de 
mii şi o doamnă cu un onorar mai mare, 
zece mii. Zece membri de înaltă 
moralitate ai Camerei Reprezentanţilor şi 
Senatului, cîte trei mii de cap, în total 
treizeci de mii. Cei de înaltă moralitate 
costă mai scump, deoarece ei dau mai 
multă autoritate legii. Douăzeci din 
plevuşca reprezentanților, care de obicei 
nu votează nimic dacă nu-i ungi, cîte cinci 
sute de dolari de om — în total zece mii. 
Prînzurile oferite reprezentanților se 
ridică la minimum zece mii. Nişte 
farafastîcuri pentru nevestele şi copiii 
reprezentanților — treaba cea mai 
folositoare — încă zece mii. Apoi vine 
presa. În cifre rotunde, ea ne-a costat cam 
la o sută douăzeci de mii de dolari... 


490 


— Glumiţi? 

— Cum să glumesc, dragă domnule? 
Presa nu-i un moft — dă-mi voie să ţi-o 
spun. Să luăm de exemplu o anumită 
cheltuială cum ar fi donațiile făcute din 
partea acţionarilor societăţii noastre — să 
zicem pentru sinistraţii din Chicago sau 
din Boston, pentru azilurile de orfani şi 
alte scopuri de binefacere. Ziarele 
menţionează în întregime numele 
societăţii noastre, iar dedesubt: donaţie, o 
mie de dolari. O astfel de reclamă, clasa 
întîi, este un bun atu. Mai ales cînd faci o 
danie pentru scopuri religioase. Pastorul 
aminteşte din amvon orice danie şi astfel 
reclama-i sigură. Donaţiile acestea ne-au 
costat şaisprezece mii de dolari. 

— Doamne-dumnezeule! 

— Da, da. În schimb, asemenea donaţii 
ne-au prins foarte bine. Şi iată cum. Am 
convins pe un politician, care deţine în 
guvern un post de o înălţime de-a dreptul 
himalaică, să declare vreo cîteva cuvinte 
favorabile campaniei noastre, îngăduind 
tipărirea lor într-un ziar de tendinţă 
religioasă şi cu un tiraj colosal. Asemenea 
declaraţii impun credincioşilor din pătura 
mijlocie. Ziarele cu tendinţe religioase 
sînt tocmai ceea ce ne trebuie în cazul 
nostru. Poţi strecura în mod imperceptibil 
ceea ce te interesează în mijlocul 
articolului, mai ales dacă l-ai prevăzut cu 
două-trei citate din Sfintele Scripturi, 
dacă n-ai uitat să spui ceva în privinţa 
propagandei pentru temperanţă şi a 
şcolilor de duminică şi dacă ai scos un 
oftat pentru „fratele mai mic, cu mîinile 
bătătorite şi inima curată”. Treaba e 
făcută şi nimeni nu va bănui că nu-i decît 
o reclamă. Un ziar obişnuit va plasa un 


491 


astfel de articol la rubricile destinate 
anunţurilor şi reclamelor şi nu va fi o 
treabă bună. Nu, mie să-mi daţi un ziar de 
nuanţă religioasă... 

— Ascultaţi-mă, vă rog. Noi trimitem o 
puzderie de misionari în ţări îndepărtate 
ca să civilizeze popoarele care zac în 
beznă. Ar fi mai înţelept şi mai ieftin dacă 
oamenii ar veni aici şi s-ar desfăta cu 
priveliştea civilizaţiei noastre, să spunem 
aşa, chiar la izvoarele ei. 

— Sînt cu total de acord cu 
dumneavoastră, dragă domnule. Plecaţi? 
Vă urez drum bun. Mai treceţi, vă rog, pe 
la mine. Voi fi fericit să vă dau orice 
informaţie în privinţa mersului afacerilor 
care vă interesează. 


III 
AL DOILEA DIALOG PE TEMĂ POLITICĂ 


— Presupun — zise colonelul — că 
năzuinţa Congresului este spre adevăr, în 
limitele priceperii ce i-a fost hărăzită. Nu 
puteţi să cereţi mai mult. Prima chestiune 
de care se va ocupa va fi aşa-numita 
autoepurare. Se va porni o anchetă 
împotriva a douăzeci sau treizeci şi poate 
şi cincizeci sau şaizeci de reprezentanţi 
pentru că au luat mită în timpul sesiunii 
trecute. 

— Va să zică, asemenea reprezentanţi 
trebuiesc numărați cu zecile? 

— Vedeţi, cum în ţara noastră liberă 
oricine are dreptul de a fi ales în Congres, 
nu puteţi cere de la această instituţie o 
neprihănire paradisiacă. Aceasta ar fi 
împotriva firii. O bună parte din membrii 


492 


Congresului nu-s îngeri. Sint gata să o 
recunosc. Cît timp însă în Congres se află 
şi oameni cinstiţi, socot că nu am dreptul 
de a mă plînge. Chiar şi în zilele noastre, 
cînd poporul, una-două, miîriie, iar ziariştii 
nu mai au nici o reţinere, în Congres mai 
iau loc un număr mic de oameni onorabili 
şi cinstiţi şi acest fapt îmi dă o mare 
mulţumire. 

— Numărul mic al oamenilor cinstiţi, 
domnule colonel, îi face neputincioşi de a 
ajunge la ceva. 

— Nu sînt de acord cu aceasta. 

— Nu sînteţi de acord? Dar cum pot ei 
să acţioneze într-adevăr eficient? 

— După diferite metode, după foarte 
multe metode. 

— Poate îmi veţi putea numi măcar una 
din aceste metode. 

— Este o întrebare grea. Nu poţi 
răspunde dintr-o dată. Cere în prealabil 
multă chibzuială. În orice caz, o asemenea 
metodă există, şi aceasta îmi dă o pro- 
fundă satisfacţie. 

— Bine, s-o lăsăm. Şi ce va face mai 
departe Congresul? 

— Tocmai despre aceasta voiam să-ţi 
vorbesc. Ancheta afacerii cu 
reprezentanţii care s-au lăsat mituiţi va 
dura, după socotelile mele, patru 
săptămîni. 

— Pierdere zadarnică de timp. Cînd te 
gîndeşti că oamenii aceştia primesc leafă 
ca demnitari de stat!... 

— Curăţirea izvorului puterii legislative 
este pierdere zadarnică de timp? Mă 
uimiţi... De îndată ce se va termina 
afacerea cu reprezentanții care au luat 
mită, se va trece la afacerea cu cei care 
au dat mită pentru a fi aleşi în Congres. 


493 


Cred că aceasta va mai lua o lună. 

— Minunat, continuaţi, vă rog. Mai mult 
de jumătate din sesiune e ca şi cum nu ar 
fi fost. 

— Apoi, se vor ocupa de aleşii naţiunii, 
care au săvirşit păcate mai mici, ca 
vînzarea funcţiunilor de stat şi altele 
asemănătoare — ştiţi, numai banii de 
buzunar. Poate că nici n-ar fi trebuit să ne 
ocupăm de acestea, însă Congresul adoră 
autoepurarea. Acest fapt mă mişcă 
profund. 

— Cît timp va dura curățirea acestor 
pete mărunte? 

— Cam vreo două săptămîni. 

— Aţi socotit două luni şi jumătate. 
Aproape întreaga sesiune... Şi nu vă dă 
prin minte că prin excluderea membrilor 
amintiţi de dumneavoastră, congresul nu 
va mai avea quorum” 

— Prin excluderea membrilor? Cine a 
spus că vor fi excluşi? 

— Cum? Nu vor fi excluşi? 

— Sub nici un motiv! Ei nu sînt niciodată 
excluşi. Aceasta ar însemna călcarea 
tradiţiei. 

— Atunci, la ce bun cele două luni şi 
jumătate pentru anchete şi la ce bun toată 
comedia asta? 

— Stranie întrebare! Aşa se cuvine. Ţara 
o cere. 

— Se vede că tara nu-i în toate minţile. 

— Vă înşelaţi. Ţara crede întotdeauna că 
cineva va fi exclus. 

—Bine — dar cînd se va afla că nu a fost 
nimeni exclus, ce va crede ţara? 

— La epoca aceea, autoepurarea îi va 


1 Quorum, numărul necesar al membrilor unui 
corp sau comitet pentru a lua hotărîri valabile 
(n. t.). 

494 


plictisi pe toţi aşa de mult, încît ţara va fi 
bucuroasă că în sfîrşit Congresul se va 
ocupa şi de altceva. Toată ancheta aceasta 
însă nu înseamnă o pierdere zadarnică de 
timp. Dumneavoastră nu vă gîndiţi ce 
mare influenţă morală au aceste anchete, 
o influenţă morală cu adevărat pozitivă. 

— Influenţa morală pozitivă! Asupra cui? 

— Drept să vă spun — nu ştiu. Cred că 
mai curînd asupra altor ţări... E mare 
lucru să fii model pentru întreaga lume 
civilizată. 


495 


ALTE FRAGMENTE DIN 
„EPOCA DE AUR” 


I 


SENATORUL DILWORTHY SE PREGĂTEŞTE DE 
REALEGERE LA SAINT'S REST 


Sesiunea se apropia de sfîrşit. Senatorul 
Dilworthy hotări că nu strică să plece în 
vest, pentru a stringe mîna alegătorilor 
săi şi a le aminti de existenţa sa. 
Adunarea legislativă locală care trebuia 
să-l aleagă a doua oară în Senatul Statelor 
Unite, îşi şi începuse sesiunea. Mister 
Dilworthy socotea alegerea sa ca un lucru 
sigur, dar fiind un om prevăzător şi 
grijuliu, socotea că dacă plecarea în statul 
său îi va permite să convingă pe cîţiva 
legiuitori în plus să-i dea votul, rezultatul 
acesta merita osteneala călătoriei. 
Voturile universitarilor le socotea acum 
sigure. Putea fi fără teamă; în această 
privinţă nu mai era nevoie de prezenţa sau 
de supravegherea sa. Dar în adunarea 
legislativă! a statului său era cineva 
asupra căruia trebuie să fie mereu cu 
ochii în patru, o persoană, care, după 


1 Pînă la 31 mai 1913, cînd a fost ratificat şi a 
intrat în vigoare amendamentul la Constituţie prin 
care s-a stabilit ca alegerea senatorilor americani 
să se facă prin vot direct, senatorii erau aleşi de 
adunările legislative ale statelor şi de alte foruri 
(n. t.). 

496 


părerea senatorului Dilworthy, era veşnic 
nemulțumită, obtuză, răutăcioasă. Acest 
om era duşmanul  neîmpăcat al 
reformelor, al progresului şi al său 
personal. Senatorul bănuia chiar că tipul 
acesta fusese înadins cumpărat de careva 
ca să-l combată pe el şi prin asta să 
atenteze la buna stare a comunităţii şi la 
puritatea moravurilor ei politice. 

— Dacă individul acesta, Noble — zise 
mister Dilworthy într-un mic discurs ce-l 
rosti la banchetul pe care un grup de 
admiratori îl dădu în cinstea sa — ar 
urmări numai pieirea mea, eu n-aş 
pregeta o clipă să-mi jertfesc cariera 
politică pe altarul prosperității scumpului 
nostru stat. Aş fi bucuros şi chiar 
recunoscător s-o fac, dar cînd văd că el 
mă foloseşte ca pe un paravan pentru a-şi 
ascunde gîndurile sale viclene, cînd văd că 
el, ţintind în mine, ţinteşte să dea o 
lovitură în inima iubitului nostru stat — 
atunci se trezeşte leul din mine şi zic: 
„Acilea stau eu, singur şi solitar, însă tare 
şi nestrămutat, neînfricoşat, de trei ori 
înarmat de datoria mea sfintă, şi oricine 
va încerca să atace acest ţinut care îmi 
cere să-l proteguiesc nu va putea să-şi 
facă  mendrele decît trecînd peste 
cadavrul meu rece.” 

El arătă mai departe că dacă Noble ar fi 
fost un om care doar s-a abătut din calea 
sa, însă un om cinstit, el l-ar fi iertat fără 
alte vorbe, dar că încercările lui Noble de 
a-şi înfăptui planurile  mişeleşti, cu 
ajutorul unor mituiri murdare, întinează 
bunul nume al statului şi sapă moralitatea 
publică. Şi aşa ceva el nu putea răbda. 
Morala publică nu trebuie pîngărită. Ei îl 
va căuta pe acest Noble, va discuta eu el, 


497 


îl va convinge, va face apel la onoarea lui. 

Cînd senatorul sosi la faţa locului, 
constată că prietenii săi nu erau de loc 
intimidaţi. Ei îi ţineau cu tărie partea şi 
erau plini de curaj. Noble se străduia din 
răsputeri, dar fără vreun succes deosebit, 
deoarece situaţia îi era potrivnică. Mister 
Dilworthy se folosi de primul prilej ce-l 
avu la îndemînă pentru a-l vedea pe 
Noble. Întrevederea avu loc noaptea 
tîrziu. Îl sfătui pe Noble să renunţe la 
uneltirile sale viclene şi îl rugă să treacă 
pe la el mai des, ceea ce acesta şi făcu. 
Ultima întîlnire se prelungi şi Noble plecă 
de la senator pe la orele trei dimineaţa. 
Rămas singur, mister Dilworthy îşi zise: 
„Acum mă simt mai uşurat, mult mai 
uşurat”. 

Senatorul putea acum să-şi închine în 
întregime puterile salvării sufletelor 
alegătorilor săi. Se ducea la biserică şi 
avea un rol de seamă la întrunirile credin- 
cioşilor, care veneau să se roage. Susţinea 
societăţile de temperanţă şi onora cu 
prezenţa sa cercurile de cusut ale 
doamnelor din oraş, organizate în scop de 
binefacere şi, luînd chiar în mînă acul, 
făcu cîteva împunsături pe o cămaşă de 
stambă, hărăzită unui oarecare păgin 
necreştinat din Mările Sudului, lucru cu 
care fermecă pe toate coanele şi coniţele; 
cămaşa atinsă de mina lui fu socotită 
astfel oarecum sfinţită. De asemenea, 
senatorul dădu cîteva lecţii în clasele de 
biblie şi nimic nu-l mai putu ţine departe 
de şcoala duminicală, nici boala, nici 
furtuna, nici oboseala. Ba făcu chiar treizeci 
de mile bune, zguduit într-o diligentă 
hodorogită, ca să se ducă în prăpăditul 
cătun Cattleville, spre a împlini dorinţa 


498 


celor de acolo, de a-l vedea la Şcoala de 
duminică!. 

Intregul cătun l-a întîmpinat pe senator 
la locul de sosire al diligenţei. Fuseseră 
aprinse două focuri mari, iar fierarii din 
localitate îl salutară izbind prieteneşte în 
nicovale. Pentru oamenii aceştia, care nu 
văzuseră niciodată un om mai de seamă 
ca judecătorul de plasă, un senator al 
Statelor Unite era asemenea unui zeu. 
Pentru ei, un senator al Statelor Unite era 
un imens şi vag colos, o irealitate 
înspăimîntătoare. 

A doua zi, toţi se adunară în biserica 
satului cu o jumătate de oră înainte de 
începerea şcolii de duminică; fermierii şi 
crescătorii de vite de pe o rază de cinci 
mile veniră în păr, cu familiile lor. Toţi 
erau nerăbdători să-l vadă pe marele om, 
care fusese la Washington, care văzuse pe 
preşedintele Statelor Unite şi chiar 
vorbise cu el, care văzuse monumentul lui 
Washington şi poate chiar îl atinsese cu 
propria mînă. 

Cînd sosi senatorul, biserica era înţesată 
de lume; la ferestre era mare îmbulzeală, 
ca şi pe coridoare şi tot aşa în curtea din 
faţa clădirii. În timp ce se îndrepta spre 
amvon, de braţ cu pastorul, urmat de 
invidiatele oficialități ale cătunului, toţi îşi 
încordau privirile şi îşi întindeau giturile, 
pe cît se putea, străduindu-se să vadă cît 
mai bine. Cei mai vîrstnici îşi ziceau unul 
altuia: „Uite-l că vine, e acela cu fruntea 


1 Scoala de duminică (sau duminicală) constă 
din cursuri ţinute la bisericile diferitelor secte 
protestante, duminica dimineaţa, înainte sau 
după slujbă, şi unde în faţa elevilor de vîrste 
diferite se comentează mai cu seamă biblia (n. 
t). 

499 


înaltă şi nobilă!” Băieţii, dîndu-şi coate, 
ziceau: „Ei, Johnny, uite-l că vine. Uite-l, 
ăla cu scăfirlia cheală”. 

Senatorul luă loc în amvon, între pastor 
şi eforul şcolii duminicale. Notabilităţile 
locale se aşezară în stranele de onoare de 
lîngă altar. Copiii care urmau şcoala 
duminicală, îmbrăcaţi în straie de 
sărbătoare în care nu se simțeau la 
îndemină, bine pieptănaţi şi cu feţele prea 
curate, pentru a părea fireşti, se aşezară 
în primele zece bănci. Erau atît de 
copleşiţi de prezenţa în carne şi oase a 
senatorului încît, timp de vreo trei minute, 
încetară chiar să-şi azvirle cu cocoloaşe 
de hîrtie pe care mai întîi le mestecau 
niţeluş. Dar încetul cu încetul îşi veniră în 
fire, farmecul se topi de tot şi începură să 
recite din biblie şi să se tragă de păr. 

După ce se trecu repede peste materia 
obişnuită la şcoala duminicală, pastorul se 
ridică şi plictisi adunarea cu o cuvîntare, 
bazată pe programul şcolilor duminicale. 
Eforul îi luă locul. Demnitarii locali avură 
şi ei cîte ceva de spus. Toţi pomeneau cu 
vorbe măgulitoare de „prietenul nostru, 
domnul senator”, arătau ce om mare şi 
însemnat este şi cît de mult a făcut el 
pentru patrie, pentru religie şi pentru 
temperanţă şi sfătuiau pe băieţi să fie 
ascultători şi silitori, străduindu-se să 
ajungă într-o bună zi aşa cum era 
senatorul. Oratorii îşi atraseră ura 
tuturor, prin întîrzierea ce o cauzau, dar 
tăcură în sfîrşit şi speranţa renăscu; 
marea inspiraţie avea să-şi spună cuvîntul 
prin glasul oaspetelui. 

Senatorul Dilworthy sa sculă şi nu mai 
puţin de şaizeci de secunde, nerostind nici 
un cuvînt, revărsă asupra adunării o 


500 


privire radioasă. Apoi, învălui cu un 
zîmbet  dulceag chipurile copiilor şi 
începu: 

— Micii mei prieteni — căci eu cred cu 
tărie că aceşti  copilaşi cu fețele 
surizătoare îmi simt prietenia şi îmi vor 
îngădui să le fiu prieten — aşa, micii mei 
prieteni, aflaţi că eu am călătorit mult, am 
fost prin multe oraşe şi state, am 
cutreierat toată patria noastră, mare şi 
nobilă, de la un capăt la celălalt al ei. Din 
mila Proniei cereşti, mi-a fost dat nu o 
dată să asist la adunări asemănătoare cu a 
voastră, dar rogu-vă să-mi îngăduiţi a vă 
spune cu toată mîndria că niciodată nu 
mi-a fost dat să văd pe minunatele chipuri 
tinere, îndreptate către mine, atîta 
deşteptăciune, atîta farmec, atîta 
drăgălăşenie, cum văd acum înaintea mea. 
De aceea stau şi mă întreb: unde mă 
găsesc? Nimerit-am într-o împărăție 
îndepărtată şi stau de vorbă cu mici prin- 
tişori şi prințese? Nu! Sau poate mă 
găsesc într-unul din marile oraşe ale 
patriei noastre, unde s-au adunat din 
toate colțurile cei mai frumoşi şi mai 
cinstiți copii ai ţării, ca să primească 
premii? Nu! Sau poate că sînt într-o 
ciudată ţară străină, unde viețuiesc nişte 
copii minunaţi cum nu s-a mai pomenit 
niciodată? Nu! Unde sînt dar? Unde? Într- 
un cătun simplu, îndepărtat şi smerit, aflat 
în dragul şi scumpul meu stat, iar în faţa 
mea stau copiii nobililor şi virtuoşilor 
oameni care m-au făcut să fiu ceea ce sînt. 
Şi numai la gîndul acesta, sufletul mi se 
cutremură în fata unei asemenea 
minunăţii! De aceea mulţumesc cu 
smerenie celui în faţa căruia nu sîntem 
decît nişte viermi ce se tîrăsc prin ţărină, 


501 


căci el m-a chemat să slujesc unor 
asemenea oameni. Pentru mine nu poate 
să fie, pe acest pămînt, o chemare mai 
înaltă, mai de cinste. N-au decit să-şi 
păstreze regii şi împărații coroanele lor de 
tinichea — eu nu am ce face cu ele! Inima 
mea este aici... 

Şi m-am gîndit: oare locul acesta să fie 
un teatru? Nu. Atunci este un concert sau 
o operă aurită? Nu. Atunci să fie un 
templu frumos, strălucitor şi van, în care 
se joacă şi se petrece? Nu. Atunci ce este? 
Vreţi să ştiţi ce mi-a răspuns conştiinţa la 
toate aceste întrebări? Vă întreb pe voi, 
micii mei prieteni, ce credeţi voi că mi-a 
răspuns propria mea conştiinţă? lată ce 
mi-a răspuns: aici este Casa Domnului! 
Gîndiţi-vă la asta, gîndiţi-vă bine! Eu unul, 
abia mi-am putut reţine lacrimile, atit de 
fericit sînt! Ce frumos e să vezi aceste 
şiruri de feţe însorite, adunate aici ca să 
înveţe cum să meargă pe calea vieţii, să 
înveţe binele; să înveţe a fi folositori; să 
înveţe a fi credincioşi; să înveţe a deveni 
bărbaţi şi femei, mari şi însemnați; să 
înveţe a fi stilpii susţinători ai statului şi 
lumini strălucitoare în consiliile şi 
gospodăriile națiunii; să fie purtători de 
stindarde şi soldaţi ai crucii, în lupta cea 
aspră a vieţii, să fie suflete arvunite 
pentru cîmpiile fericite ale raiului de 
dincolo. 

Copii, cinstiţi pe părinţii voştri şi fiţi-le 
recunoscători că vă dau  preţiosul 
privilegiu de a urma la şcoala duminicală! 

Acum, micuţi şi drăgălaşi prieteni, staţi 
cuminţi şi frumuşel — uite aşa-şi ascultați 
cele ce am să vă povestesc despre un elev 
micuţ şi sărac al şcolii duminicale, pe care 
l-am cunoscut odată. Copilul de care vă 


502 


povestesc trăia în vestul îndepărtat şi 
părinţii lui erau tare săraci. Nu aveau, 
bieţii de ei, bani ca să-l dea la o învăţătură 
costisitoare, dar erau oameni buni şi 
credincioşi şi l-au trimis la şcoala 
duminicală. Copilului îi era dragă şcoala. 
Nădăjduiesc că şi vouă vă este dragă 
şcoala voastră duminicală. Da, văd de pe 
feţele voastre că o îndrăgiţi. Şi e bine că o 
îndrăgiţi. 

Băieţelul acela sărac era întotdeauna la 
locul lui cînd suna clopotul şi îşi învăţa 
întotdeauna lecţiile, pentru că îi erau date 
de profesorii săi, iar el îşi iubea nespus de 
mult profesorii. Să vă iubiţi întotdeauna 
profesorii, dragii mei copii, căci ei vă 
iubesc mai mult decît ştiţi. El nu asculta 
niciodată de băieţii cei răi, care voiau să-l 
ispitească  îndemnîndu-l să meargă la 
joacă în zilele de duminică. O dată, ela 
cunoscut un băiat păcătos, care mereu 
încerca să-l ademenească, dar n-a izbutit 
niciodată. 

Şi iată că acest băieţel sărac a crescut şi 
a ajuns om în toată firea. Atunci şi-a 
părăsit casa părintească şi prietenii 
pentru a-şi cîştiga traiul. Ispitele îl în- 
conjurau, uneori era gata să le cadă 
pradă, dar în clipele acelea îşi amintea 
mereu de ceea ce i se predase în iubita 
şcoală duminicală şi acest lucru îl mîntuia. 
Timpul a trecut şi el a fost ales membru al 
adunării legislative. În această calitate el 
a făcut tot ce a putut pentru şcolile 
duminicale. A sprijinit diferite legi în 


503 


folosul şcolilor duminicale şi a înfiinţat 
asemenea şcoli oriunde s-a putut. 

Timpul a trecut şi poporul l-a ales 
guvernator. Dar niciodată n-a uitat că 
toate acestea le  datoreşte şcolii 
duminicale. 

A mai trecut cîtva timp şi poporul l-a ales 
în Camera reprezentanţilor din Congresul 
Statelor Unite şi astfel a ajuns om vestit. 
Acum ispitele îl împresurau din toate 
părţile. Oamenii se străduiau să-l facă să 
bea vin, să danseze, să meargă la teatru. 
Căutau chiar să-i cumpere votul. 
Amintirea şcolii duminicale era însă un 
scut împotriva oricărui rău. De cîte ori era 
ispitit îşi amintea de soarta băiatului cel 
păcătos, care încercase a-l face să meargă 
la joacă în zi de duminică. Căci băiatul cel 
păcătos ajunsese un mare beţivan şi îşi 
sfirşise zilele la spînzurătoare. El îşi 
amintea de asta şi era bucuros că 
niciodată nu-l ascultase pe acel băiat şi că 
nu se jucase în zilele de duminică. 

Şi ce credeţi că s-a întîmplat pînă la 
urmă cu băiatul despre care vă povestesc, 
— ce credeţi voi? Poporul i-a încredinţat o 
demnitate de înaltă şi mare însemnătate. 
Ce demnitate este asta, micuţii mei 
prieteni? Demnitatea de senator al 
Statelor Unite! Micul, sărmanul băieţel, 
care îşi iubea aşa de mult şcoala 
duminicală, a fost ales senator. Acest 
senator se află în faţa voastră, copii! Şi tot 
ceea ce este o datoreşte şcolii duminicale. 

Dragi copilaşi! lubiţi-vă părinţii, iubiți- 
vă profesorii; iubiți şcoala voastră 
duminicală; fiți credincioşi, fiți ascultători, 
fiţi cinstiţi, fiţi silitori căci aşa veţi izbuti 
în viaţă şi vă veţi bucura de respectul şi 
stima  concetăţenilor voştri. Dar mai 


504 


presus de toate, copii, fiţi cinstiți, 
gînduriie voastre să fie curate ca neaua. 
Şi acum să ne rugăm cu toţii!” 

Cînd senatorul  Dilworthy părăsi 
Cattleville, cel puţin treizeci de băieţaşi se 
hotăriră să-şi organizeze vieţile, să lupte 
toată viaţa pentru a-şi realiza țelul final, 
acela de a fi aleşi în senatul Statelor 
Unite. 

O dată întors în capitala statului, 
senatorul primi la miezul nopţii pe mister 
Noble şi se sfătui cu dînsul timp de trei 
ore. La plecare Noble îi zise: 

— Trebuie să recunosc că am avut de 
furcă cu ei, dar pînă la urmă i-am convins. 
E drept că şase din ei nu au încă curajul s- 
o cotească brusc, trecînd deodată de 
partea dumneavoastră chiar miine, la 
prima votare, dar vor vota numai de formă 
împotriva dumneavoastră, urmînd să vă 
dea votul la al doilea scrutin. Totul este 
pus la cale cum trebuie. Miine, pe vremea 
asta, veţi fi reales. Puteţi dormi liniştit. 

Cînd Noble plecă, senatorul îşi zise: „Ce 
să-i faci, pentru un asemenea rezultat 
făcea să dau această mică raită prin vest!” 


II 
ÎN AŞTEPTAREA TELEGRAMELOR 


„Mare senzaţie! Ştiri uluitoare de la 
Saint's Rest! La primul scrutin pentru 
alegerea de senator al Statelor Unite, 
înainte de începerea votării, domnul 
Noble s-a ridicat de la locul său, a scos din 
buzunar un teanc de bancnote şi, 
străbătind sala, îl puse pe masa pre- 


1 Saint's Rest, numele localităţii unde se 
petrece acţiunea, — înseamnă pe englezeşte 
„Odihna Sfîntului" (n. t.). 

505 


şedintelui, cu următoarele cuvinte: «Aici 
sînt şapte mii de dolari. Azi-noapte, mai 
precis la miezul nopții, senatorul 
Dilworthy mi-a înmînat în dormitorul său 
aceşti bani, pentru ca să-mi cumpere 
votul. Rog pe domnul preşedinte să 
numere încă o dată banii şi să-i ţină la el. 
Ei vor fi trebuincioşi adunării ca să 
înceapă anchetarea şi urmărirea pentru 
mituire a acestui infam trădător». 
Adunarea amuţi ele uimire şi oroare. 
Noble mai dădu în vileag că cincizeci de 
deputaţi din cei prezenţi au primit bani de 
la Dilworthy pentru a-şi asigura voturile 
lor.  Votarea s-a desfăşurat într-o 
nemaipomenită agitație. Dilworthy nu a 
obținut nici un vot! Senator ai Statelor 
Unite a fost ales J. M. Smith. 

Noble pregăteşte noi destăinuiri în 
legătură cu activitatea lui Dilworthy şi 
anumite măsuri ale lui luate sub 
oblăduirea Congresului.” 

III 
SENATUL STÎRPEŞTE DIN RĂDĂCINI CORUPŢIA 
PENTRU A-ȘI PĂSTRA INTEGRITATEA 

Cînd bomba lui Mister Noble a explodat 
în cîmpul senatorului Dilworthy, acest 
bărbat de stat a fost nedumerit o clipă. 
Dar numai o clipă şi nu mai mult. În clipa 
următoare, era din nou calm şi gata de 
acţiune. Destăinuirile domnului Noble se 
răspîndiră prin toată ţara, de la centru 
pînă în ţinuturile cele mai îndepărtate, şi 
poporul se mînie. Era miînios şi indignat 
nu pentru că mituirea ar fi ceva 
neobişnuit în viaţa noastră publică, dar 
pur şi simplu pentru că era un caz nou. 
Poate că bunii şi vrednicii cetăţeni nu-şi 
dădeau seama că de vreme ce ei stăteau 
acasă şi încredinţau adevăratul izvor al 

506 


puterii politice-acele „adunări primare!“ 


— în mîinile cîrciumarilor, crescătorilor de 
cîini şi ale salahorilor nu puteau decît să 
se aştepte la noi cazuri de acest fel şi 
chiar la zeci şi sute, şi deci nu se cuvenea 
să fie vreodată dezamăgiţi. Poate că ei 
socoteau că stînd acasă şi bodogănind vor 
îndrepta o dată şi o dată răul. Da, poporul 
era tulburat, însă senatorul Dilworthy, mai 
bine zis ceea ce rămăsese dintr-însul după 
explozia bombei — era liniştit. Liniştit, cu 
fruntea sus şi tare ocupat. Care credeţi că 
a fost prima măsură ce a luat-o? Ce-aţi fi 
făcut dumneavoastră înşivă dacă aţi fi 
spart dintr-o lovitură de tomahawk craniul 
măicuţei, pentru că vă pusese prea mult 
zahăr în cafeaua de dimineaţă? Aţi fi 
solicitat o amînare în judecata opiniei 
publice, nu-i aşa? La fel a făcut şi 
senatorul Dilworthy. Aşa-i obiceiul şi el a 
obţinut amînarea obişnuită. În lungul şi în 
latul ţării, el a fost numit hoţ, mituitor, 
amestecat în încasări ilegale de fonduri, în 
escrocherii la căile ferate, în furturi din 
averea statului, făcute în toate felurile şi 
sub toate formele. Ziarele şi toată lumea 
spunea că nu-i decit un ipocrit care face 
pe credinciosul, un şarlatan scîrbos şi 
viclean, o gadină care mînuieşte mişcările 
de temperanţă, mitingurile de rugăciune, 
şcolile duminicale,  caritatea publică, 
întreprinderile misionarilor numai pentru 
folosul său personal. Toate aceste acuzări 
erau susţinute de ceea ce părea a 
constitui dovezi suficiente şi au fost 


1 Adunările primare (primaries) stabilesc in S.U.A. 
numele delegaților unui partid, care urmează să 
aleagă în cadrul „convenţiilor” (conventions) 
partidului pe candidaţii pentru alegerile generale 
(n. t.). 

507 


crezute în unanimitate de lume. 

Apoi Mister Diiworthy făcu o a doua 
mişcare. El se prezentă la Washington şi 
ceru o anchetă. Aceet gest nu rămase 
necomentat şi multe ziare se exprimau în 
chipul următor: 


„Rămăşiţele senatorului Dilworthy solicită o 
anchetă. Ce curaj, ce eleganţă, ce nevinovăție! E 
de ajuns numai să amintim că cererea este 
adresată Senatului Statelor Unite, pentru a ne 
prăpădi de ris. Este ca şi cum am pune pe 
gentlemenii, care îşi duc traiul în închisorile de 
drept comun, să se judece unii pe alţii. Această 
anchetă se va dovedi, asemenea tuturor anchetelor 
întreprinse de Senat, distractivă şi inutilă. De ce 
ţine Senatul la acest cuvînt pompos «anchetă»? 
Nimeni nu-şi scoate ochii, spre a orbi, cînd este să 
cerceteze ceva cu ochi şi cu sprîncene!” 


Mister Dilworthy îşi ocupă locul în senat 
şi prezentă o rezoluţie, prin care se cerea 
crearea unei comisiuni speciale pentru 
anchetarea cazului său. Rezoluţia fu, 
bineînţeles, admisă şi comisiunea fu 
numită. Ziarele comentau aceasta, în 
chipul următor: 


„Sub masca numirii unei comisiuni pentru 
anchetarea afacerii decedatului înainte de termen 
Diiworthy, Senatul a numit ieri o comisiune pentru 
anchetarea faptelor acuzatorului său, Noble. 
Acesta este spiritul şi sensul adevărat al acestei 
rezoluţii. Şi comisiunea nu poate judeca pe nimeni 
decît pe domnul Noble, fără a-şi depăşi 
însărcinările ce le are. Că mister Dilworthy a avut 
neruşinarea de a prezenta o asemenea rezoluţie, 
nu poate mira pe nimeni, precum nimeni nu poate 
fi mirat că senatul a admis-o fără să roşească. Ne 
amintim de o scrisoare pe care am primit-o de la 
cunoscutul spărgător Murphy prin care protesta 
împotriva afirmației noastre că îşi făcuse un stagiu 
la ocnă şi încă unul în Senatul Statelor Unite. În 


508 


dezminţirea sa Murphy 

scria: «A doua afirmaţie nu corespunde realităţii şi 
îmi pătează bunul meu nume...» După un sarcasm 
inconştient ca acesta, nu mai este nevoie de nici 
un comentariu.” 


509 


Şi totuşi Senatul a fost adînc zguduit de 
afacerea  Dilworthy. Discursurile se 
perindau unul după altul. Un senator 
(acuzat în presă că-şi vînduse, pe cincizeci 
de mii de dolari, adversarului său dreptul 
de a fi reales, învinuire pe care elnu o 
dezminţise) a declarat că „a invita în 
capitala Statelor Unite o creatură de 
teapa lui Noble pentru a depune mărturie 
împotriva unui frate, membru al corpului 
lor legislativ, înseamnă o jignire adusă 
Senatului însuşi”. Un alt senator a spus: 

„Ancheta trebuie să-şi urmeze calea, ca 
să-i fie de învăţătură lui Noble şi altora ca 
el că nu vor izbuti să ponegrească 
nepedepsiti pe un senator al Statelor 
Unite.” 

Un al treilea senator a declarat că salută 
din toată inima această anchetă, căci: 

— A sosit momentul ca Senatul să înveţe 
minte pe nişte cîini ca Noble şi să arate 
întregii lor haite că Senatul Statelor Unite 
are de gînd să-şi păstreze vechea-i 
demnitate... 

O persoană din rîndul publicului a 
început să ridă de această peroraţie atît 
de frumos declamată şi a zis: 

— Nu ştiţi? Ăsta-i senatorul care şi-a 
trimis bagajul acasă, şi încă înregistrat, 
fără să plătească vreun ban. Poate că şi 
atunci fusese angajat să susţină vechea 
demnitate a Senatului. 

— Nu, demnitatea actuală a Senatului — 
a adăugat un altul — nu seamănă cu 
demnitatea-i de dinainte, dar în schimb se 
potriveşte de minune cu practicile celor 
de astăzi. 

Neexistînd nici o lege care să împiedice 
observaţiile usturătoare la adresa 
senatorilor Statelor Unite, această 


510 


conversaţie şi altele asemănătoare au 
continuat nestînjenite. Dar noi trebuie să 
arătăm ce a făcut comisiunea de anchetă. 

Aşadar, Mister Noble s-a  înfăţişat 
înaintea comisiunii Senatului şi a depus 
următoarea mărturie: 

Este membru al adunării legislative a 
statului său — Fericită Ţară a Canaanului 
— şi a venit la Saint's Rest, capitala 
statului, pentru alegerile senatoriale. Da, 
el este cunoscut ca un înverşunat 
adversar politic al lui Mister Dilworthy şi 
s-a opus din răsputeri ca Dilworthy să fie, 
reales. I s-a comunicat că Dilworthy a 
venit acolo pentru a-şi asigura realegerea 
prin corupţie. Dilworthy l-a invitat la el, la 
hotel şi s-a dus. După asta, a mai fost la 
Dilworthy de două-trei ori; de fiecare dată 
după miezul nopţii. Mister Dilworty i-a 
cerut să-i dea votul său. El a refuzat. 
Dilworthy a stăruit spunînd că şi într-un 
fel şi într-altul va fi ales şi Noble va fi 
nimicit, dacă votează împotriva sa. Toate 
căile ferate, toate funcțiunile publice şi 
toate puterile statului, pe toate le are el, 
Dilworthy, în buzunar. El poate să înalțe 
sau să doboare pe cine pofteşte. I-a dat 
unele exemple cînd s-a folosit de influenţa 
sa — şi în ce fel! Dacă Noble va vota 
pentru œl,  Dilworthy îl va face 
reprezentant în Congresul Statelor Unite. 
Noble a continuat să refuze şi şi-a 
exprimat îndoiala în privinţa realegerii lui 
Dilworthy. Acesta i-a arătat atunci lista 
membrilor adunării legislative care vor 
vota pentru dînsul. 

Era majoritatea adunării... A mai adus 
apoi unele dovezi de purterea ce-o are, 
repetînd lui Noble tot ceea ce se făcuse şi 
se spusese într-o şedinţă secretă a 


511 


partidului advers, susţinind că spionii săi 
îi raportau absolut totul şi că... 

Declaraţiile fură întrerupte de unul din 
membrii  comisiunii, care susţinu că 
declaraţiile acestea nu sînt relevante în 
cazul de faţă şi sînt opuse spiritului instruc- 
ţiunilor primite de către comisiune. Dacă 
asemenea fapte aruncă o umbră asupra 
cuiva, acesta nu este tocmai Dilworthy. 
Preşedintele  comisiunii spuse însă că 
Noble poate să-şi continue declaraţiile, 
comisiunea avind dreptul de a nu le 
cuprinde în procesul-verbal, dacă nu au 
directă legătură cu afacerea. 

Noble a continuat: El, Noble, i-a zis lui 
Dilworthy că va fi exclus din partid, dacă 
va vota pentru Dilworthy. Acesta i-a 
răspuns că faptul îi va aduce numai 
foloase, căci astfel se va chema că este 
prietenul lui Dilworthy şi că el, Dilworthy, 
nu numai că va avea grijă de cariera 
politică a lui Noble, dar îl va face şi om 
bogat. „Cît vreţi să primiţi pentru votul 
dumneavoastră?” Noble nu avea habar. 
Dilworthy i-a oferit cinci mii de dolari. 

Mărturia a fost întreruptă de un alt 
membru al comisiunii, care, indignat, a 
declarat că toate aceste fleacuri nu au nici 
o legătură cu afacerea şi că sînt o 
încercare de a ponegri pe unul din colegii 
lor. Timpul preţios este irosit fără nici o 
noimă. Preşedintele susţinu că totuşi este 
metoda cea mai rapidă şi că, de altfel, nu 
va trebui neapărat să se dea importanţă 
unor asemenea declaraţii. 

Noble a continuat. El, Noble, îi spusese 
lui Dilworthy că cinstea, reputaţia şi 
meritele unui om costă mai scump decît 
cinci mii. Dilworthy i-a răspuns că se miră, 
socotind că suma de cinci mii este o avere 


512 


pentru unii şi l-a întrebat care este cifra 
sa. Noble i-a spus zece mii. Dilworthy a 
făcut observaţia că este cam scump şi că 
nimănui nu i-ar fi plătit atît, însă Noble îi 
place, iar cînd un om îi place, nu există 
nici o jertfă la care el să nu fie gata. El 
ştie că Noble este sărac, că duce în cîrcă o 
familie grea şi că el, Noble, se bucură de 
un nume bun. Să ajuţi pe un astfel de om 
este o faptă care nu poate fi zadarnică. Pe 
el lau mişcat întotdeauna adînc 
suferinţele şi strădaniile celor săraci, deci 
îi va da cele zece mii. Este încredinţat că 
Noble le va da întrebuinţarea meritată şi 
că aceşti bani vor aduce bucurie în multe 
case nevoiaşe şi multor suflete năcăjite. 
Tot ceea ce îi cere în schimb este ca 
Noble să voteze pentru el şi să anunţe, în 
adunarea legislativă, că el însuşi a 
cercetat învinuirile de mituire, corupţie şi 
maşinaţiuni pungăşeşti în Congres aduse 
senatorului Dilworthy şi că s-a încredinţat 
că totul nu-i decît o calomnie neruşinată 
faţă de un om cinstit şi incoruptibil. Apoi 
Dilworthy a scos din buzunar un teanc de 
bancnote, două mii de dolari, şi i l-a 
înmînat lui Noble. A mai scos din 
geamantan un teanc, în care erau cinci 
mii de dolari şi de asemenea i l-a înmînat 
lui Noble, apoi... 

Declaraţiile au fost întrerupte de un 
membru al comisiei, care a sărit de la 
locul său, zicînd: 

— În sfîrşit, domnule preşedinte, acest 
om lipsit de ruşine a ajuns la miezul 
afacerii. E îndeajuns de concludent. A 
recunoscut el însuşi că a luat mită. E o 
crimă gravă şi nu poate fi trecută sub 
tăcere. Nu e nevoie să-l ascultăm mai 
departe. Propun ca, fără întirziere, în 


513 


conformitate cu instrucţiunile pe care le- 
am primit, să votăm o pedeapsă celui care 
a defăimat cu bună ştiinţă pe un senator 
al Statelor Unite. 

Preşedintele zise că mai corect ar fi să 
nu întrerupă mersul obişnuit al anchetei. 
Recunoaşterea lui Noble va fi trecută în 
procesul-verbal. 

Noble a continuat: 

Cînd el, Noble, a părăsit hotelul lui 
Dilworthy, trecuse mult de miezul nopţii. 
Totuşi, el s-a dus la cîţiva dintre membrii 
adunării legislative şi le-a comunicat cele 
întîmplate, silindu-i să numere banii şi 
anunţindu-le de asemenea că a doua zi 
chiar se va prezenta pentru a face 
destăinuiri în adunarea legislativă. Cele 
trei mii care lipseau, Dilworthy făgăduise a 
le plăti după alegeri. 

După asta, se propuse senatorului 
Dilworthy să comunice comisiunii cele ce 
ştie despre „acest Noble”. 

Senatorul îşi şterse buzele cu batista, îşi 
îndreptă cravata albă şi spuse că dacă 
interesele morale şi sociale nu ar cere ca 
viitorii Noble să primească pedeapsa exem- 
plară, el ar ruga stăruitor comisiunea, în 
numele datoriei creştineşti, să ierte pe 
acest frate rătăcit şi nenorocit şi să-l lase 
în pace. Oricum, este clar că acest om a 
căutat să-l cunoască, trăgînd nădejde să ia 
mită. A venit de cîteva ori la el la hotel, cu 
tot soiul de povestiri, care îţi sfişiau inima, 
descriind cumplita sărăcie în care se 
zbătea. Mister Dilworthy mărturisi că din 
pricina povestirilor lui Noble inima i se 
sfişiase în aşa măsură, încît voise de 
cîteva ori să roage pe cineva să vină în 
ajutorul lui Noble. O voce tainică îi 
repetase de la început că Noble este un om 


514 


rău, un om care nutreşte gînduri rele, dar 
cum el, Dilworthy, a avut puţin de-a face 
în viaţă cu oameni răi, nu putea bănui că 
vizitatorul său ascundea planul diabolic de 
a aduce calomnii unui senator al Statelor 
Unite. Acum este limpede — şi trebuie să 
recunoască cu amărăciune — că acesta a 
fost planul adevărat a lui Noble şi că 
pedeapsa nu mai poate fi oprită, fără a 
pune în primejdie onoarea Senatului. 

Era întristat să spună că, datorită uneia 
din tainicele îngăduinţi greu de înţeles pe 
care  pronia cerească, în  marea-i 
înţelepciune şi în ţelurile-i de dreptate, le 
hărăzeşte — povestirea acestui uneltitor 
avea un oarecare colorit de plauzibilitate, 
care însă în curind se va irosi în limpedea 
lumină a adevărului, pe care el o va aduce 
asupra întregii afaceri. 

— S-a întîmplat — urmă senatorul 
Dilworthy — ca tocmai în timpul acela 
unul dintre tinerii mei prieteni, care 
locuieşte într-unul din orăşelele pierdute 
ale statului meu, să se hotărască a-şi 
fonda o bancă. Neavînd bani lichizi, el m-a 
rugat să-l împrumut, i-am spus că nu 
aveam bani, dar că voi căuta să-i fac rost, 
împrumutîndu-mă eu însumi. Cu o zi 
înainte de alegeri, un alt cunoscut de-al 
meu mi-a spus că cheltuielile mele cu 
alegerile sînt probabil foarte mari, mai 
ales contul de la hotel, şi mi-a propus să- 
mi împrumute o sumă oarecare. 
Amintindu-mi de tînărul meu prieten, i-am 
zis că am nevoie imediat de cîteva mii şi 
de cîteva încă mai tîrziu. Aşa se face că el 
mi-a dat două teancuri de bancnote — 
unul de două mii de dolari, şi celălalt de 
cinci mii de dolari. N-am desfăcut tean- 
curile, nici n-am numărat banii: de 


515 


asemenea nu i-am dat nici o chitanţă. Nici 
eu, nici cunoscutul meu n-am trecut suma 
amintită în registrele noastre. Tocmai în 
aceeaşi seară şi-a făcut apariţia individul 
acesta viclean, Noble. Nu aveam nici un 
minut liber şi nu ştiam cum să scap de el. 
Şi iată că el aduce vorba despre tînărul 
meu prieten, bancherul, şi îmi aduce la 
cunoştinţă că prietenul meu are nevoie, cu 
orice preţ şi imediat de şapte mii de dolari, 
iar de rest ceva mai tîrziu şi îmi propune 
să-i ducă el banii. Pînă la urmă am luat 
cele două teancuri de bancnote şi i le-am 
înmînat lui Noble. Din nou, nu iau chitanţă 
şi nu însemn banii aceştia în registrele 
mele. Eu am încredere în oameni, aşa cum 
am încredere în mine însumi şi niciodată 
nu-mi vine să cred că cineva m-ar putea 
minţi sau înşela. Nu m-am mai gîndit la 
Noble, iar a doua zi am rămas uluit, aflind 
cu cîtă neruşinare a abuzat de naivitatea 
mea şi de banii pe care îi încredinţasem. 
Gentlemeni — am terminat. Jur solemn pe 
cinstea mea de senator că fiecare cuvînt 
al declaraţiei mele este adevărul sfint şi 
iau ca martor pe acela, care este adevărul 
însuşi şi tată iubitor tuturor celor ale 
căror buze detestă minciuna. Jur pe 
cinstea mea de senator că am arătat 
adevărul şi numai adevărul. Dumnezeu să- 
l ierte pe omul acesta păcătos, aşa cum îl 
iert şi eu. 

Mr. Noble: Domnule senator Dilworthy, 
după cum arată contul ce-l aveţi la bancă, 
în tot timpul şederii dumneavoastră la 
Saint's Rest pînă în ziua alegerilor, aţi 
rezolvat toate afacerile dumneavoastră 
băneşti cu ajutorul cecurilor şi nu cu bani 
lichizi şi păstraţi evidența fiecărei 
operaţiuni băneşti. De ce în acest caz aţi 


516 


hotărît să plătiţi cu bani peşin? 

Preşedintele: îmi permit să vă amintesc, 
domnule, că ancheta o conduce 
comisiunea şi nu dumneavoastră. 

Mr. Noble: Atunci rog comisiunea să 
pună această întrebare. 

Preşedintele: Comisiunea o va pune cînd 
va dori să afle răspunsul. 

Mr. Noble: Ceea ce s-ar putea să nu se 
întîmple în secolul acesta. 

Preşedintele: Încă 9) observaţie 
asemănătoare şi voi fi silit să recurg la 
ajutorul chestorului. 

Mr. Nobh: Ducă-se pe pustii chestorul şi 
cu el întreaga comisiune! 

Mai mulți  menbri ai Comisiunii: 
— Domnule preşedinte, e de-a dreptul un 
act de dispreţ. 

Mr. Noble: Dispreţ faţă de cine? 

Voci: Faţă de comisiune, fată de Senatul 
Statelor Unite! 

Mr. Noble: In cazul acesta eu am şi 
devenit un reprezentant al poporului. Ştiţi 
tot aşa de bine ca şi mine că întreaga 
naţiune dispreţuieşte cel puţin trei cincimi 
din Senatul Statelor Unite. Trei cincimi 
dintre dumneavoastră sînt oameni de 
teapa lui Dilworthy. 

Chestorul potoli izbucnirea 
reprezentantului naţiunii şi îl convinse că 
nu se găseşte în atmosfera prea liberă a 
statului său, Fericita Ţară a Canaanului. 

Fireşte că declaraţia senatorului 
Dilworthy fu găsită convingătoare de 
membrii  comisiunii. Declaraţia fusese 
stringentă, logică, de nedezminţit. Ea 
vădea multe aspecte intime ale 
adevărului. De pildă, vădea obiceiul că în 
toate ţările oamenii de afaceri împrumută 
sume de bani în bancnote, în loc de 


517 


cecuri. Vădea obiceiul că cel ce dă cu 
împrumut nu înseamnă suma dată şi nici 
acela care primeşte banii nu înseamnă 
suma sau să dea vreo chitanţă — pentru 
că el nu va muri probabil peste noapte şi 
nici nu va da uitării datoria. Lăsa impresia 
că ar exista obiceiul să împrumuţi oricui 
bani ca să înfiinţeze o bancă, mai ales 
dacă nu ai banii şi la rîndul tău trebuie să- 
i iei cu împrumut ca să-i dai. Vădea un 
lucru obişnuit să ai la tine, sau în 
geamantan, sume mari de bani. Precum şi 
obiceiul să înmînezi sume mari de bani în 
bancnote unui domn, a cărui cunoştinţă 
abia ai făcut-o, ca acesta să ducă banii 
într-un oraş îndepărtat unei terțe 
persoane. In schimb, nu reieşea din 
declaraţia senatorului cum se înseamnă 
de obicei tranzacţia făcută sau cum se dă 
chitanţă pentru bani; că nu ar exista 
obiceiul să se ceară chitanţă de la cel 
căruia i s-au înmînat banii în îndepărtata 
localitate. Ar fi desigur ciudat dacă ai 
spune celui ce se oferă să ducă banii: „Se 
poate întîmpla să te atace hoţii, voi 
depune banii la bancă şi îi voi trimite 
prietenului meu prin cec”. 

Sprijinindu-se pe declaraţia lui Mister 
Dilworthy, garantată de „cinstea sa de 
senator”, comisiunea dădu verdictul că 
„nu s-a dovedit a se fi oferit sau primit 
mită”. Verdictul a exonerat indirect şi pe 
Noble, făcîndu-l să scape de pedeapsa 
legală. 

Comisiunea înaintă raportul ei 
Senatului, care purcese la discutarea 
raportului, în vederea acceptării lui. Un 
senator, ba chiar mai mulţi, declarară că 
respectiva comisiune nu şi-a îndeplinit 
datoria. Ea a dovedit că individul acela, 


518 


Nobie, nu este vinovat cu nimic şi nu a 
propus nici o sancţiune. Dacă raportul va 
fi acceptat, Noble va fi nepătat şi liber să 
se laude cu isprava lui. Aceasta va 
constitui un îndemn pentru orişice canalie 
ca să insulte Senatul Statelor Unite şi să 
atenteze fără teamă de pedeapsă la 
reputaţia sacră a membrilor săi. Vechea şi 
glorioasa demnitate a Senatului cere să se 
dea un exemplu, prin nimicirea acestui 
individ, Noble. 

Un senator mai în virsta se ridică şi 
susţinu un alt punct de vedere. Era un om 
de modă veche, vetust şi paradit; un om 
care trăia încă în  păienjenişurile 
trecutului şi depăşit de spiritul vremii. El 
spuse că pasămite ar fi o ciudată 
neînțelegere a cazului,  Gentlemenii 
păreau foarte dornici să menţină onoarea 
şi demnitatea Senatului. 

Se putea oare face aceasta, trăgînd la 
răspundere pe un biet aventurier pentru 
că încercase a prinde în capcană pe un 
senator, ca să-i dea mită? Nu ar fi oare o 
cale mai dreaptă aceea de a se descoperi 
mai întîi dacă senatorul putea fi ispitit la o 
faptă atit de ruşinoasă, şi apoi să fie 
judecat? Bineînţeles că da. Actualmente, 
singura preocupare a Senatului era să-l 
apere pe senator şi să-l ferească de 
anchetă. Singura cale de a susţine totuşi 
onoarea Senatului este de a avea în sînul 
său numai senatori cinstiţi. Dacă acest 
senator se lăsase ispitit şi dăduse mită, el 
este un om pătat şi imediat trebuie dat 
afară din Senat. De aceea bătrinul dorea 
ca senatorul să fie anchetat, iar ancheta 
să fie făcută cu toată seriozitatea fără să 
se mai umble cu fofirlica. Vroia să 
cunoască adevărul. În ceea ce îl priveşte, 


519 


bătrinul senator era convins că vina sena- 
torului Dilworthy fusese stabilită fără nici 
o umbră de îndoială, şi socotea că Senatul 
săvirşeşte un lucru ruşinos şi mişelesc, 
muşamalizind acest caz şi  evitind 
consecinţele. Dacă senatorii doresc 
tovărăşia unui astfel de om, înseamnă că 
ei recunosc a fi de o teapă cu el şi nu sînt, 
prin urmare, dezonoraţi de prezenţa lui. 
Cerea o severă cercetarea cazului 
senatorului Dilworthy şi, dacă va fi nevoie, 
cercetările să continue în apropiata 
sesiune extraordinară. Nu se putea 
cocoloşi afacerea aceasta sub pretextul 
lipsei de timp. 

Drept răspuns, un onorabil senator ceru 
să se închidă dosarul şi să se accepte 
raportul comisiunii, adăugind mai mult în 
bătaie de joc, că cu cît se agită 
chestiunea, cu atit va fi mai rău pentru 
agitator. Nu tăgăduia că îi socotea pe 
senatorul Dilworthy vinovat — ei şi ce-i 
dacă-i vinovat? Este oare un caz atît de 
extraordinar? Cît despre el, chiar dacă 
senatorul ar fi vinovat, nu credea că 
prezenţa sa în cele cîteva zile cît mai ţinea 
sesiunea, ar putea contamina Senatul. 
(Acest răspuns plin de umor, fu primit cu 
admiraţie şi zîmbete, deşi răspunsul nu 
era cu totul nou, fiind deja folosit în Senat 
cu o zi sau două înainte de către un 
general din Massachussetts cu prilejul 
unor dezbateri la care s-a propus 
îndepărtarea unui membru care Îşi 
vînduse votul pe bani.) 

Senatul recunoscu că în cele cîteva zile 
rămase pentru sesiune nu putea fi 
contaminat de prezenţa senatorului 
Dilworthy şi astfel acceptă raportul comi- 
siunii, trecînd peste acest incident 


520 


mărunt. 

Mister Dilworthy îşi ocupă locul său în 
Senat pînă în ultimul ceas al sesiunii. El 
declară că se află acolo ca apărător al 
poporului şi nu stă în obiceiul său să 
trădeze pe oamenii care au avut încredere 
într-însul. El va rămine la postul său pînă 
la ultima suflare. 

El a luat cuvîntul şi şi-a dat pentru 
ultima oară votul ca sa susţină o măsură 
ingenioasă, propusă de generalul din 
Massachussetts, prin care se dubla 
salariul preşedintelui, iar fiecare membru 
al Congresului primea cîteva mii de dolari 
în plus, pentru o muncă deja făptuită, pe 
baza unui contract, adică după ce munca 
fusese plătită şi se dăduseră chitanţe 
pentru banii primiţi. 

În statul său, prietenii senatorului 
Dilworthy i-au organizat o primire 
grandioasă şi după ovaţii i-au făcut 
cunoscut că încrederea şi dragostea lor 
faţă de dînsul nu puteau fi în nici un chip 
umbrite de persecuțiile la care fusese 
supus şi că, dimpotrivă, ei îl socoteau 
destul de bun pentru dînşii.! 


1 Cele şapte mii de dolari, pe care mister 
Noble i-a lăsat — o dată cu expirarea 
legislaturii — statului său, au fost depuşi într- 
un safe, urmînd să fie solicitaţi de posesorul 
lor legal. Senatorul Dilworthy a încercat să 
reintre în posesia banilor prin mijlocirea 
protejatului său — embrionul acela de bancher 
— dar întrucît nu a putut prezenta vreun act 
sau vreo dovadă prin care să-şi susţină 
cererea, încercarea a dat greş. De unde se 
poate trage folositoarea morală: „Dacă dai 
bani ca să fondezi o bancă, ia chitanţă!” 
521 


ÎNSEMNĂRI ZILNICE, 
_ AFORISME, 
CITEVA DEFINIŢII 


Senator: om care face legi la 
Washington, în intervalele de timp cînd nu 
se află la închisoare pentru delicte de 
drept comun. 

Slujitorii poporului: persoane alese în 
posturile lor pentru a lua mită. 

Buletin de vot: singurul soi de marfă 
care se poate negocia fără brevet. 

Cititorule, închipuieşte-ţi că eşti un 
idiot. Şi acum închipuieşte-te membru al 
Congresului american. De altfel mă 
repet... 

Probabil că nu ar fi greu de dovedit, cu 
faptele şi cu cifrele în mînă, că nu există 
vreo rasă specifică de răufăcători, cu 
excepţia membrilor Congresului S.U.A. 

Afaceristul politic Bill Stiles, reuşind a 
face ca în Camera legislativă a statului 
său să fie ales pentru senat candidatul... 
se plîngea de imoralitatea legiuitorilor 
americani. „Pur şi simplu, rămîi trăsnit — 
a zis el — cînd te gîndeşti cît este de greu 
să găseşti oameni cinstiţi care, o dată ce ţi 
s-au vîndut, să rămînă ai tăi.” 

* 


În legătură cu moartea unuia din 
522 


conducătorii lui Tammany-Hall, Twain a 
rostit celebra sa frază: 


523 


„Am renunțat să iau parte la 
înmormîntare, însă am trimis o scrisoare 
politicoasă, în care am arătat că salut 
această măsură din tot sufletul”. 


* 


N-am ce spune, nobil sistem politic, 
acela în care nu este confirmat un om ca 
P. Dane, iar unul ca Jones, din poliţia 
judiciară, mijlocitor în afaceri necurate, 
este făcut senator! 

* 

Priviţi lista: 

Polkin, Taylor, Pierce şi Tildent, cel care 
era cît pe-aci să fie ales, pe care-l 
aşteaptă judecata pentru escrocherii în 
plata impozitelor. Jumătate din ţară a 
votat pentru el. 

Acest Congres mediocru este o 
adunătură de ignoranţi şi de afacerişti. O 
bandă de şantajiştişi de hoţi. 

* 


Partidele politice, care sînt nemulţumite 
de partidul care guvernează, pentru că el 
a pus mîna pe toate locşoarele şi le-a 
împărţit calde-călduţe aderenţilor săi, îmi 
amintesc de lupul care a văzut pe ciobani 
mîncînd carne de oaie şi a zis: „Desigur, 
voi aveţi dreptul să faceţi aşa ceva, dar ce 
tevatură ar fi fost dacă m-aş fi ospătat 
eu?” 

* 


După cît se pare, unii se socotesc a fi 
cetățeni ai partidului republican, crezînd 


1 james Pollk, preşedintele S.U.A. (1845—1849); 
Zacliary Taylor, preşedintele S.U.A. (1849—1850); 
Franklin Pierce, preşedintele S.U.A. (1853—1857); 
Samuel Tilden — candidat la preşedinţia S. U.A. In 
alegerile din 1877 (n. t.). 

524 


că în aceasta constă patriotismul — şi încă 
un patriotism de înaltă clasă. Eu prefer să 
fiu cetăţean al Statelor Unite. 
* 
O trăsătură caracteristică americanilor 
este grosolănia. Noi sîntem o națiune de 
grobiani. In această 


529 


privinţă, am progresat mult înainte sau 
înapoi, sau într-o parte — faţă de toate 
celelalte naţiuni, atît cele primitive, cît şi 
cele civilizate. 

Sîntem numiţi naţiune de inventatori, 
însă şi alte naţiuni inventează. Se zice că 
sîntem o naţiune de lăudăroşi dar şi alte 
naţiuni se laudă. Tot noi sîntem numiţi 
naţiune energică, însă şi alte naţiuni sînt 
energice. Numai în privinţa lipsei de 
politeţe, a relei creşteri şi a grosolăniei, 
ne aflăm mai presus de orice concurenţă 
— lipsindu-ne informaţiile din iad. 


* 


În comitetul misiunilor creştine pentru 
străinătate: 

— Am salvat sufletul unui turc. 

— Cît a costat? 

— Două milioane de dolari. 

— Merita cheltuiala? 

În guvernul Statelor Unite: 

— Am ucis o sută de indieni. 

— Cît a costat? 

— Două milioane de dolari. 

— Pentru banii aceştia le puteaţi asigura 
studii superioare. 


* 


Ce frumos că America a fost 
descoperită, dar ar fi fost şi mai frumos 
dacă ea nu ar fi fost văzută şi s-ar fi trecut 
pe lîngă ea. 


* 


Fragment din cuvintarea pe care Mark Twain 

se pregătea să o țină la întoarcerea din insulele 
Haway: 

Acum optzeci sau nouăzeci de ani, 


526 


populaţia băştinaşă a insulelor Haway era 
de patru sute ele mii de oameni, iar 
poporul trăia în libertate şi belşug. Veniră 
însă oamenii albi şi aduseră comerţul, 
cultura, bolile complicate, civilizaţia şi tot 
felul de pacoste, în urma cărora 
nenorociţii de băştinaşi începură să moară 
cu o 


527 


repeziciune aşa de uimitoare, încît după 
patruzeci-cincizeci de ani, în loc de patru 
sute de mii rămaseră doar două sute de 
mii. Atunci albii dublară binefacerile 
instrucţiunii (culturii etc.). Era ca şi cum 
într-o comunitate, care nu a fost niciodată 
vaccinată împotriva  variolei, s-ar fi 
introdus vărsatul negru. Acum, vor fi 
suficiente numai cîteva focare de cultură 
pentru ca să se isprăvească, cu siguranţă, 
cu întregul popor! El este osîndit la 
moarte şi nu ne îndoim că în decursul 
viitoarei jumătăţi de secol va dispare cu 
desăvirşire de pe faţa pămîntului. 


* 


Toată lumea creştină alcătuieşte un 
lagăr militar. În unele ţări săracii sînt duşi 
la înfometare prin cursa monstruoasă a 
înarmărilor, pusă la cale de respectivele 
guverne, pentru a se apăra de alte puteri 
iubitoare de Hristos şi pentru ca, o dată 
cu aceasta, să apuce orice fărimă de 
teritoriu scăpat de sub supravegherea 
vecinului mai slab. 


x 


Fragment nepublicat dintr-o cuvintare pe care 
Mark Twain a vrut să o ţină la adunarea Crucii 
Roşii. 


Salutări secolului al XX-lea din partea 
secolului al XIX-lea. Salutările le trimite 
familia puterilor europene, care se 
întoarce murdărită, amărită şi fără cinste 
din raidurile sale piratereşti asupra Kiao- 
Ciao-ului, Manciuriei, Africii de sud şi 
Filipinelor. Sufletul îi este plin de 
mîrşăvie, buzunarele doldora de profituri, 
gura plină de cuvinte făţarnice şi viclene. 
Să i se dea săpun şi un prosop, dar să i se 

528 


ascundă oglinda. 
* 


Note din jurnal 


„... Noi însă credem sincer că omul, care 
trăieşte pe acest mic pămînt, după esenţa 
sa şi după posibilităţile sale, este fiinţa 
cea mai înaltă dintre toate creaturile 


529 


pămîntului — prima iubire a lui Dumnezeu 
şi prima lui bucurie.” (Chicago Interior, 
organ al bisericii presbiteriene). 

Pe naiba! Sincer vorbind, eu însumi cred 
uneori astfel, chiar şi cînd sînt treaz. Dar 
dacă am băut, chiar şi aceste cuvinte 
puternice pălesc în faţa simţămintelor 
mele, cînd, ţinîndu-mă ca să nu cad, îmi 
fac singur cu ochiul în oglindă şi îmi zic că 
sînt scrise despre mine! 

Ba, cînd mă pasionez de istorie, trebuie 
să mărturisesc că nu există desfătare mai 
mare pentru mine decît să urmăresc pe 
„prima iubire a lui Dumnezeu şi prima lui 
bucurie” prin toate ungherele micului 
nostru glob pămîntesc şi să o observ în 
acţiune. Sub ochii mei, omul, „prima 
iubire şi prima bucurie a lui Dumnezeu”, 
progresează şi iar progresează, 
progresează neîncetat, se ridică tot mai 
sus şi mai sus, fie cu ajutorul inchiziţiei, 
fie cu ajutorul terorii, fie arzînd ereticii pe 
ruguri în decurs de opt sute de ani, fie 
punînd la cale noaptea  sfîntului 
Bartolomeu, fie sădind iadul şi civilizaţia 
în China, fie întărind şi mărind infernul şi 
civilizaţia la sine acasă, printr-o armată de 
milioane de suflete şi de o mie de vase 
militare; şi iată-l ajuns pînă în vremurile 
noastre şi eu tot nu-mi pot lua privirea de 
la el. Şi îl văd cum s-a întins pe toată 
pagina ziarului de azi şi cum înhaţă în 
Congres, înhaţă în Albany, înhaţă în New 
York şi Saint Louis, înhaţă peste tot, 
linşează pe nevinovaţi, se îneacă cu fraze 
ipocrite, gras, puturos, scîrbos, dar 
rămînînd, ca şi mai înainte, „fiinţa cea mai 
înaltă dintre toate creaturile Pămîntului, 
prima iubire a lui Dumnezeu şi prima lui 
bucurie”. Atuncea jubilez şi mai tare şi mă 


530 


bucur că bucuria lui Dumnezeu sînt eu! 


* 


Fragment nepublicat din pamfletul O grandioasă 
procesiune internaţională: 


La ora stabilită, procesiunea porni la 
drum prin toată lumea, în ordinea 
următoare: 

Secolul al douăzecilea. Fiinţă tînără, 
blondă, beată şi destrăbălată. O duce în 
braţe Satana. Drapel cu inscripţia: „Inhaţă 
tot ce poţi! Ce-ai înhăţat, nu-i mai da 
drumul!” In cortegiul de onoare — 
monarhi, preşedinţi, granguri de la 
„Tammany-Hall”,  tîlhari,  acaparatorii 
pămînturilor altora, ocnaşi — toţi în 
veşmintele corespunzătoare şi cu 
emblemele profesiunii. 

Creştinismul. Fiinţă mătăhăloasă, cu 
hainele filfiinde, îmbibate de sînge: pe cap 
poartă o coroană de aur cu spini, în acele 
cărora sînt înfipte capetele însîngerate ale 
patrioţilor, care şi-au dat viaţa pentru 
patrie: buri, boxeri, filipini. Într-o mînă, 
Creştinismul ţine o praştie, în cealaltă 
evanghelia, deschisă la versetul: „Ajută pe 
aproapele tău”. Din buzunar iese gitul 
unei sticle cu eticheta: „Noi purtăm 
darurile civilizaţiei”. La gît poartă o salbă 
din cătuşe şi şperacluri, de care se 
servesc hoţii. Crima şi Făţărnicia sprijină 
Creştinismul de subsuori. 

Drapel cu deviza: „lubeşte averea 
aproapelui ca pe tine însuţi!” 

Emblemă — un steag negru. 

Suită de onoare — misionari şi soldaţi 
germani, francezi, ruşi şi englezi cu 
prăzile respective. 


531 


* 


Am cumpărat nişte insule de la un 
proprietar fictiv şi, făcînd pe prietenii 
dezinteresaţi, am atras în capcană un 
popor slab, încrezător în noi şi l-am prins 
într-însa; am trădat pe un oaspete de 
cinste al ţării noastre, cînd acesta a 
devenit inutil şi l-am izgonit în munţi; am 
pus mîna pe imensul arhipelag al Fili- 
pinelor, ca şi cum ar fi fost într-adevăr al 
nostru; am sugrumat mii de băştinaşi şi i- 
am îngropat; am călcat cîmpurile acestor 
oameni, le-am ars aşezările şi am lipsit de 
adăpost văduvele şi copiii, rămaşi orfani; 
am osîndit la surghiun şi la suferinţă 
sute de patrioţi 


532 


nedoriți, iar restul de zece milioane de 
filipinezi au fost robiţi cu ajutorul 
„asimilării voluntare” (cum o numesc 
acuma făţarnicii noştri muşchetari). Am 
primit în posesie trei sute de ibovnice şi 
alţi sclavi ai asociatului nostru, sultanul 
zulus şi am înălţat deasupra tuturor 
acestor trofee de pirați steagul nostru de 
pază. 

Şi aşa, graţie proniei cereşti (cuvintele 
acestea nu îmi aparţin, ci sînt ale 
guvernului!), Statele Unite sînt acum o 
putere mondială. Iar noi sîntem mulţumiţi 
şi mîndri de aceasta: în sfîrşit, am căpătat 
şi noi, în ultimul rînd, un locşor printre 
marile naţiuni. Este drept, din scaun cam 
ies cuiele. În orice caz, noi ne vom preface 
că sîntem mulţumiţi şi mîndri. N-ai ce 
face, altă soluţie nu există. Trebuie să 
păstrăm un aer important — căci lumea se 
uită la noi! Sîntem o putere mondială şi nu 
o mai putem ascunde — aşadar, trebuie să 
ne păstrăm reputaţia. 


* 


Monarhia, sub orice formă, este o 
jignire adusă omenirii. 
x 


În toate țările monarhice, prima poruncă 
trebuie să fie: răscoala, a doua tot 
răscoala şi a treia şi toate celelalte 
porunci, în orice țară monarhică, trebuie 
să fie: răscoala împotriva bisericii şi a 
statului. 


* 


Nu mai încape îndoială că americanul 
este cel mai zelos în a face temenele în 
faţa capetelor încoronate şi a aristocrației 


533 


de sînge şi că încearcă o imensă plăcere 
în a se tîri pe burtă dinaintea lor. Nu toţi 
americanii se comportă astfel, dar dacă 
unul s-a apucat de o asemenea treabă, 
este cu neputinţă să-i faci concurenţă. 


* 


Ca şi aiurea, biserica se menţine atît de 
statornică în Anglia, pentru că ea este 
duşmanul progresului şi îi 


534 


pune tot felul de stavile în cale. De îndată 
ce progresul învinge, însă, ea se grăbeşte 
a socoti această izbîndă printre meritele 
sale. 

Tot ceea ce biserica blestemă — 
trăieşte; toate, la care ea se împotriveşte 
— înfloresc. De pildă: lupta împotriva 
sclaviei şi învăţătura despre evoluţie. 


* 


Fără tăgadă, creştinismul va exista pe 
pămînt şi peste o mie de ani, în chip de 
sperietoare, la muzeu. 


* 


Ca dovadă a nemuririi sufletului se 
înfăţişează faptul că nenumăratele 
mulţimi de oameni cred în această 
nemurire. Dar ele credeau cu tot atita 
străşnicie, că pămîntul este plat. 


* 


Satana (sosind din nou, nemulţumit): 
Nenorocul vostru, locuitori ai oraşului 
Chicago, este faptul că voi vă socotiți 
oamenii cei mai de seamă din iad; de fapt, 
sînteţi pur şi simplu mai numeroşi decît 
oamenii de prin alte locuri. 


* 


La Jaipur, am făcut cîteva experimente 
de-ale lui sir John Lubbock! şi am ajuns la 
aproape aceleaşi rezultate ca şi dînsul. 
Apoi, am făcut cîteva experimente proprii. 
Ele au dovedit că furnica se descurcă cu o 
fineţe uimitoare în problemele spirituale. 


1 john Lubbock, naturalist englez. A publicat 
lucrări despre obiceiurile insectelor. (1834—1913) 
(n. t.). 

535 


Am construit patru temple în miniatură — 
o moschee musulmană, un templu indian, 
o sinagogă evreiască şi o catedrală 
creştină şi le-am pus pe un singur rînd. 
Apoi, am însemnat cu vopsea roşie 
cincisprezece furnici şi le-am dat 
drumul. Ele fugeau înainte şi 


536 


înapoi, se uitau în fugă la cele patru 
temple, însă nu intrau înăuntru. Apoi, am 
dat drumul la alte cincisprezece furnici 
însemnate cu albastru. Comportarea celor 
albastre nu s-a deosebit prin nimic de 
aceea a furnicilor însemnate cu roşu. 
Apoi, am poleit alte cincisprezece furnici 
cu aur şi le-am dat drumul printre 
celelalte. Rezultatul a fost acelaşi. Toate 
cele patruzeci şi cinci de furnici se agitau 
care încotro neobosite, se furişau printre 
temple însă nu intrau înăuntru. Din 
aceasta am tras concluzia că furnicile 
mele sînt în totul ferite de orice 
prejudecăţi religioase şi tocmai o 
asemenea premisă mi-era necesară pentru 
reuşita celui de al doilea experiment, de 
însemnătate mai mare. Am pus, apoi, cîte 
un pătrățel de hîrtie albă în pragul 
fiecărui templu; pe hîrtiuța din fața 
moscheii am lipit o bucăţică de chit, pe 
hîrtiuţa din faţa templului indian — puțină 
smoală, pe hiîrtiuţa dinaintea sinagogii am 
picurat  terebentină, iar pe  hiîrtiuţa 
dinaintea catedralei creştine am pus o 
bucăţică de zahăr. Intîi, am dat drumul 
furnicilor roşii. Ele mirosiră şi respinseră 
chitul, smoala şi terebentina, iar asupra 
zahărului tăbăriră cu înflăcărare şi, se 
pare, cu sinceră convingere. După aceea, 
am dat drumul celor albastre şi ele făcură 
la fel ca şi cele roşii. După ele, eliberai pe 
cele poleite şi acestea repetară întocmai 
acelaşi mod de comportare. Faptul părea 
a dovedi în mod definitiv că furnicilor le 
sînt străine prejudecățile religioase şi că 
ele sînt întotdeauna gata să prefere 
creştinismul celorlalte mari religii. Totuşi, 
pentru verificare, am ascuns din nou 
furnicile mele şi am pus chitul în 


537 


catedrala creştină, iar zahărul în moschee. 
Apoi, am dat drumul la toate furnicile 
deodată, iar ele toate, ca nebunele, s-au 
aruncat asupra catedralei. Aceasta m-a 
umilit şi m-a mişcat pînă în adîncul 
sufletului. M-am dus în camera vecină ca 
să însemn  observaţiunea mea; însă, 
întorcîndu-mă, am constatat că furnicile 
se lepădaseră de creştinism şi trecuseră la 
credinţa mahomedană. Am înţeles că mă 
grăbisem cu deducţiile mele şi am fost, 
fireşte, indignat şi ruşinat. Îmi urmai 
experimentul, dar eram departe de a mai 
avea atita încredere ca la început. Am pus 
aceeaşi bucată de zahăr într-un templu, 
apoi în altul şi aşa mai departe, pînă cînd 
ea trecu pe la toate, şi  constatai 
următoarele: în oricare din temple aş fi 
pus zahărul, furnicile treceau numaideciît 
la credinţa respectivă. Nu am mai avut 
nici o îndoială că în problemele religioase, 
furnica este opusul omului: omul 
năzuieşte la găsirea unicei, adevăratei 
biserici, pe cînd furnicile caută pe aceea 
care are zahăr. 


* 


— Noi stăruim în dreptul nostru de a ne 
purta cu slujbaşii noştri aşa cum socotim 
că-i mai bine, a spus un magnat englez al 
căilor ferate. 

La Johannesburg, conducătorul unei 
mari mine a spus: 

— Noi nu numim pe negrii noştri robi, 
însă în fond ei sînt robi şi intenţionăm să 
păstrăm această situaţie şi în viitor. 


* 


538 


O dozare corectă a unui aforism: 
minimum de cuvinte, maximum de sens. 


* 


Pace, fericire, frăţie între oameni — iată 
de ce avem nevoie pe lumea asta! 


* 


El are o încredere neştirhită în 
providenţă, proprie creştinului care are în 
mînă patru aşi. 


* 
De regulă este mai bine să meriţi 


cinstirea fără să o capeţi, decît să te 
bucuri de ea fără să o meriti. 


539 


Caută iubirea cu inima, nu cu capul. 


* 


Educaţia este totul. Piersicul a fost 
cîndva un migdal amar; conopida, o 
simplă varză cu studii superioare. 


x 


E trist să asculţi o muzică fără cuvinte, 
însă şi mai trist e să asculţi muzică fără 
muzică. 


Æ 


Durerea o poți încerca în singurătate, 
însă bucuria, pentru a o cunoaşte într-o 
măsură deplină, trebuie să o împarţi cu 
altcineva. 


Æx 


Se socoteşte că iubirea sporeşte foarte 
repede, dar lucrurile nu se petrec de loc 
astfel. Nici un om nu este în stare a 
înțelege ce este adevărata iubire, dacă nu 
a trăit un sfert de veac în căsnicie. 


x 


Evitaţi pe aceia care încearcă să vă sape 
încrederea în voi înşivă. Această trăsătură 
este proprie oamenilor mici. Un om mare, 
dimpotrivă, vă va insufla sentimentul că şi 
voi puteţi ajunge mari. 


x 


Recuz pe critic, socotind că este 
nedrept. Scrie cu ură şi cruzime, însă el ar 
putea să-mi obiecteze, în chip cu totul 
întemeiat: „Dacă vei citi lucrarea 
dumitale, peste zece ani, vei fi în totul de 


540 


n 
! 


acord cu părerea mea 


* 


După ce ţi-ai terminat cu un simţămînt 
de mulţumire articolul, numai de atunci 
înainte trebuie să începi a-l scrie. Abia în 
acest moment ai căpătat o idee limpede şi 
logică asupra a ceea ce voiai cu adevărat 
să spui într-însul. 


* 


Există trei metode sigure de a intra în 
grațiile unui scriitor. Iată-le în ordinea 
ascendentă: 1) să-i spui că i-ai citit una 
din cărţile sale; 2) să-i spui că i-ai citit 
toate cărţile şi 3) să-i ceri să te lase să-i 
citeşti manuscrisul noii sale cărti. 
Numărul 1 îi va insufla respect faţă de 
dumneata, numărul 2 îi va provoca 
simpatia, iar cu numărul 3 vei cuceri un 
loc în inima lui. 


* 


Numai acel umor va dăinui, care 
purcede din adevărul vieţii. Puteţi să-l 
faceţi pc cititor că ridă, însă această este 
o îndeletnicire deşartă, dacă la rădăcinile 
operei nu stă iubirea de oameni. 

Mulţi nu pricep că umoristului i se cere 
un talent de a vedea, de a analiza, de a 
înţelege, egal cu acela necesar autorilor 
de cărţi serioase. 


* 


Miop ca redactorul care ştergea cu 
vîrful nasului ceea ce scrisese cu peniţa. 


* 


541 


Zgomotul nu dovedeşte totuşi nimic: 
citeodată găina face un biet ou şi 
cotcodăceşte ca şi cum ar fi ouat o planetă 
întreagă. 


* 


Spiritul şi umorul — dacă există vreo 
deosebire între ele, aceasta este numai în 
timp: ca fulgerul şi lumina electrică. 
Amîndouă sînt, vădit, din acelaşi 


542 


material, însă spiritul este o izbucnire vie, 
instantanee şi nu lipsită de primejdie, pe 
cînd umorul face pozne şi se desfată cu 
înflorirea subiectului. 


x 


Cînd te îndoieşti, spune adevărul. 


Æ 


Spune adevărul, şi atuncea nu va trebui 
să mai ţii minte nimic. 
* 


Cînd aşteptăm un lucru foarte multă 
vreme şi, în sfîrşit, se petrece, pare ceva 
neaşteptat. 


* 


Cea mai bună metodă dea te îmbărbăta 
este de a îmbărbăta pe altul. 


Æ 


Cineva îi cerea socoteală, cu multă 
asprime, unui prieten: „Nu ţi-e ruşine, de 
cincisprezece ani n-ai spus nevestei tale 
nici măcar un cuvinţel. Cum poţi 
îndreptăţi această purtare?” Nenorocitul 
răspunse: „N-am vrut s-o întrerup”. 


* 


Ploaia, precum se ştie, nu alege; ea cade 
cu aceeaşi putere şi peste cei drepţi şi 
peste cei păcătoşi. Dacă mi s-ar fi 
încredinţat cîrmuirea ploilor, atunci pe cei 
drepţi i-aş fi stropit uşurel şi mîngiietor, 
dar dacă aş fi ajuns în stradă pe vreun 
păcătos, l-aş îi potopit din cap pînă în 
picioare. 


543 


În 1906, Mark Twain a asistat la o întrecere 
de 
biliard şi fiind rugat să o istorisească, zise 
următoa- 
rele: 


Pasiunea pentru biliard a stricat pînă la 
urmă firea mea angelică. Demult, demult, 
cînd eram un biet reporter în Virginia 
City, îmi luam întotdeauna ca parteneri 
nişte fraieri, pe care era uşor să-i bat. 

O dată, sosi în oraşul nostru un 
necunoscut şi deschise o sală de biliard. 
Mă uitai la el fără de vreun interes 
deosebit. El îmi propuse să jucăm o 
partidă şi îi răspunsei: 

— De acord, haidem. 

— Rostogoliţi puţin bilele, vreau să văd 
cum jucaţi, mă rugă el. 

Îi îndeplinii rugămintea; după aceasta, 
îmi zise: 

— Voi fi absolut cinstit: înţeleg să joc cu 
dumneavoastră cu mîna stîngă. 

Aceasta m-a mişcat foarte mult. Omul 
era şpanchiu, roşcat, pistruiat şi mă 
hotării să-l învăţ minte. Aşeză prima bilă 
şi termină tot jocul, fără a mă lăsa să-mi 
vin în fire — stăteam şi frecam cu cretă 
tacul de biliard. Jumătatea mea de dolar 
trecu în buzunarul său. 

— Dacă jucaţi astfel cu mîna stîngă — 
zisei eu — e interesant cum veţi fi jucînd 
cu dreapta? 

— Cu dreapta nu ştiu să joc, răspunse 
el. Sînt stîngaci. 


* 


Să trăim în aşa fel, încît pînă şi 
dricarului să-i pară rău cînd avem să 
murim. 


544 


* 


Din mila Domnului, noi cei din America, 
am căpătat trei daruri  nepreţuite: 
libertatea cuvîntului, libertatea conştiinţei 
şi înţelepciunea de a ne abţine să le 
folosim. 


* 


Numai morţii au libertatea cuvîntului. 
Numai morţilor le este îngăduit a zice 
adevărul. În America, la fel ca 
pretutindeni, libertatea cuvîntului este 
dreptul exclusiv al morţilor. 


545 


UN CUVÎNT DE ÎMBĂRBĂTARE 
CĂTRE EXILAŢII NOŞTRI 
RUŞINAŢI 


(1898) 


Ce părere ai despre ţara noastră 
acum? Ce zici de înfăţişarea pe care şi-o 
croieşte în ochii lumii întregi? În ce mă 
priveşte, mie mi-e ruşine. (Extras dintr- 
o lungă şi înflăcărată scrisoare, trimisă 
de un exilat de bună voie, membru al 
coloniei ameri- 

cane din Paris.) 


Prin urmare, ţi-e ruşine! Mă tot gîndesc 
ce anume a putut pricinui această nobilă 
atitudine spirituala şi această vie 
revărsare de sarcasm. După cît se pare ți- 
e ruşine să priveşti Europa în faţă; ţi-e 
ruşine de numele de american; ţi-e ruşine 
în prezent de naționalitatea ta. În lumina 
unor observaţii, pe care un american mi 
le-a făcut aici, la Viena, socotesc că ţi-i 
ruşine pentru următoarele motive: 

1. Ne amestecăm în treburi care nu ne 
privesc şi la care nu avem dreptul a ne 
amesteca; ne amestecăm în afacerile 
particuare ale unei naţiuni surori; 


546 


împietăm asupra drepturilor ei sacre de a 
proceda cum doreşte în chestiunile ei 
personale, fară a da socoteală nimănui. 

2. Facem aceasta sub un ruşinos pretext 
de umanitarism. 

3. O facem cu scopul de a pune mîna pe 
Cuba, justificarea distinctă şi formală 
cuprinsă în ultimatum apărind ca un 
artificiu extrem de şubred şi uşor de 
recunoscut, atît de fiecare dintre noi cît şi 
de Europa virtuoasă. 

4. În sfîrşit, ţi-e ruşine de toate acestea 
pentru că ele constituie o purtare nouă, 
miîrşavă, brutală şi necinstită; şi pentru că 
Europa, neavînd parte pînă acum de 
experienţa unor asemenea lucruri, este în- 
spăimîntată de ele şi nu ne mai poate 
respecta şi nici nu se mai poate asocia cu 
noi. 

Brutali, mîrşavi, necinstiţi? Noi? Hoţi de 
pămînturi? Oameni care varsă sînge 
nevinovat? Noi? Trădători, care-şi calcă 
cuvîntul dat? Noi? Vom pierde respectul 
Europei din pricina acestei noi şi 
respingătoare purtări? 

Am putea oare pierde respectul Franţei? 
Oare purtarea noastră necavalerească 
poate supăra acea naţiune, a cărei 
existenţă se datorează doar unei tinere 
fete, plină de bravură, care a salvat-o, 
cînd mişeii săi o pierduseră? O naţiune, 
care a părăsit-o pe curajoasa fată, ca un 
singur om, în clipa primejdiei? Oare 
vicleanul nostru atac asupra unui popor 
lipsit de apărare poate indigna națiunea, 
care a contribuit la istoria omenirii cu ziua 
Sfintului Bartolomeu? Oare atitudinea 
noastră necruțătoare poate jigni într- 
adevăr sensibilitatea acelei naţiuni, care 
ne-a dat privilegiul să citim despre 


547 


Regimul Terorii? Oare amestecul nostru 
inuman în afacerile particulare ale unei 
ţări surori rănesc sentimentele poporului, 
care a trimis pe Maximilian în Mexic? 
Oare procedeele noastre meschine şi 
grosolane pot indigna într-adevăr poporul 
acela greu de mulţumit, care a trimis pe 
un om nevinovat (Dreyfus) într-un iad al 
oamenilor vii, acoperind mîrşăvia celui 
vinovat şi expunîndu-l la tot soiul de jigniri 
pe Emile Zola, cel mai demn şi curajos om 
din toată Franţa? 

Am putea oare pierde respectul Spaniei? 
Oare contemplă ea cu tristeţe, în prezent, 
măreaţa-i istorie spre a o compara cu 
intervenţia noastră vicleană şi neîmblin- 


548 


zită — cu istoria noastră ruşinoasă, 
cuprinzîind  prădăciuni în străinătate, 
demonstraţii de fals umanitarism şi 
anihilarea unor popoare slabe şi cuminţi? 
Nu-şi aminteşte ea oare cu mîndrie cum l- 
a trimis înapoi în ţară pe Columb, în 
lanţuri; cum a robit jumătate din 
neprimejdioasele piei-roşii, iar cealaltă 
jumătate a dus-o la groapă, fără a cruța 
măcar o singură viaţă; cum a jefuit şi 
măcelărit blinda rasă a incaşilor şi apoi, 
atrăgînd în cursă cu  mărinimoase 
făgăduieli pe Inca, l-a ars pe rug; cum a 
scăldat Lumea Nouă în sînge, dobîndind 
pe bună dreptate renumele de: Națiunea 
care lasă urme de sînge pe oriunde calcă; 
cum a izgonit pe toţi evreii din Spania, 
într-o singură zi, îngăduindu-le să-şi vîndă 
averea, dar interzicîndu-le de a lua cu ei 
vreun ban din ţară; cum a ars mii şi mii de 
eretici pe rugurile din pieţele publice, 
generaţii după generaţii, în prezenţa 
regilor şi a preoţilor ei, care priveau 
execuțiile ca un spectacol sărbătoresc; 
cum Sfînta ei Inchiziţie a importat iadul 
pe pămînt; cum ea cea dintii a instituit 
inchiziţia şi a fost cea din urmă care a 
renunţat ia inchiziţie — şi aceasta numai 
fiindcă a fost silită a o face; cum şi astăzi 
încă ea îşi torturează prizonierii, fără ca 
timpul ce s-a scurs să-i fi îmbiînzit firea; 
cum, cu vechea şi neschimbata ei pasiune 
pentru chinuiri şi sînge, continuă să adune 
în arene doamne, domni şi preoţi, care 
urmăresc cu nesaţ un taur aţiţat şi hărțuit 
şi un cal împuns, tiîrindu-şi măruntaiele pe 
pămînt; cum ducele de Alba — acel 
personaj incredibil, care supravieţuieşte 
peste toate strădaniile Spaniei de a se 
civiliza — reînvie în persoana generalului 


549 


Weyler, astăzi cel mai idolatrizat personaj 
în Spania — şi cum vedem sute de mii de 
femei şi copii, care sînt fără nici o milă 
închişi în ţarcuri ca să moară de foame? 

Oare vom pierde cu adevărat respectul 
Spaniei? Nu există nici un mijloc de a 
scăpa de această pacoste — ori, 
dimpotrivă, de acest compliment? 
Urmează să pierdem respectul ei pentru 
că am făcut prin ultimatumul nostru o 
făgăduială pe care Spania crede că o vom 
nesocoti? Sau poate, între timp, 
încearcă ea 


550 


să-şi amintească de vreo făgăduială pe 
care întîmplător a respectat-o? 

Este cu adevărat Mincinosul Oficial al 
Europei tulburat de moravurile noastre? 
Scumpe amice din Paris, iei oare în serios 
zilnicele observaţii ale unei gazete şi ale 
unui orator despre „această nobilă na- 
ţiune, cu o glorioasă istorie”? Aceste 
cuvinte sînt doar o amabilitate, un simplu 
act de caritate faţă de un popor care trece 
vremelnic printr-o pasă rea. Nici gazeta, 
nici oratorul nu cred ce spun. Cînd zic ce 
zic, ei fac cu ochiul. 

Spuneai că ţi-e ruşine. Să nu-ți fie 
ruşine, nu-i cazul. 


551 


PIATRA DE LA PLYMOUTH ŞI 
PARINŢII 
PELERINI 


— Cuvintare rostită la banchetul 
„Societăţii 
Noua Anglie” din Philadelphia — 


1901 


Vreau să încep cu un protest. Am tăcut 
mulţi ani; dar tăcerea noastră nu a fost 
suficient îndreptăţită. Cum v-a venit să-i 
sărbătoriţi pe aceşti oameni, înaintaşii 
noştri, acest trib puritan venit încoace pe 
„Mayflower”?! De ce să-i sărbătorim? 
Scuzaţi-mă: gentlemanul din stînga îmi 
face cunoscut că sărbătoriţi nu pe părinţii 
pelerini, ci debarcarea lor lîngă piatra din 
Plymouth, la 22 decembrie 1620. Aşadar, 
sărbătoriţi debarcarea lor! Ştiţi, dacă 
primul motiv îmi părea ceva efemer, cel 
de al doilea este încă şi mai imponderabil; 
primul poate fi asemuit cu o foiţă de 


1 „Părinţii pelerini” au fost o congregaţie de 
calvinişti englezi, care au întemeiat colonia din 
Plymouth, Massachusetts, la 11(22) decembrie 
1620.  Persecutaţi în Anglia, deoarece nu 
recunoşteau supremaţia eclesiastică a regelui şi 
doreau să-şi aibă o biserică a lor, independentă de 
cea oficială, „Părinţii pelerini” s-au stabilit mai 
întîi în Olanda şi apoi, în număr de o sută doi, au 
pornit pe corabia Mayflower spre America. După 
grele peripeții, au debarcat în toi de iarnă pe 
ţărmul Massachussetts-ului (n. t.). 
552 


ţigară, cu o foiţă de cositor, cu o băşică de 
peşte, cel de al doilea mai subţire decît 
cea mai subţire foită de aur. Aşadar, se 
sărbătoreşte debarcarea? Daţi-mi voie să 
vă întreb: ce-aţi găsit aşa de remarcabil în 
această debarcare? Să nu uităm că aceşti 
pelerini au rătăcit timp de trei sau patru 
luni pe ocean. Iarna era în toi, iar la capul 
Cod era un frig de crăpau pietrele. Aveau 
ei altceva mai bun de făcut decît să 
debarce? Dacă, dimpotrivă, nu ar fi 
debarcat, atunci dumneavoastră aţi fi avut 
temeiul să relevaţi acest lucru cu toată 
pompa cuvenită. Într-adevăr, omenirea n- 
ar fi uitat pentru nimic în lume un 
asemenea act de măreț patriotism. Dacă 
aţi fi fost dumneavoastră, gentlemeni, în 
locul lor, presupun că nu aţi fi coborit pe 
țărm! Oricum, nu aveţi nici cei mai mic 
drept de a sărbători pe strămoşii 
dumneavoastră pentru calităţi pe care ei 
nu le-au dovedit, ci doar vi le-au lăsat ca 
moştenire. 

Va să zică, a sărbători debarcarea 
puritanilor, a te strădui să prezinţi acest 
act simplu şi firesc drept ceva neobişnuit, 
vrednic de  minunare, entuziasm şi 
tămiiere, la aceste orgii anuale ce se ţin 
de două sute şaizeci de ani încoace — dar 
şi pe un cal — drace! — şi pe un cal l-ar fi 
tăiat capul să ajungă la mal! Un cal... 

Imi cer încă o dată iertare: gentlemanul 
din dreapta afirmă că ne-am adunat aici 
nu numai în amintirea debarcării 
părinţilor pelerini, ci şi în amintirea lor 
înşişi. O asemenea divergență în idei este 
caracteristică pentru rasa noastră, 
încăpăţinată şi neînduplecată. Căci la voi, 
la Boston, nu sînteţi de acord niciodată şi 
în nimic! Totuşi, este interesant să aflăm: 


553 


de ce v-aţi adunat aici şi ţineţi să-i 
sărbătoriţi pe pelerini? Nu este nici o 
taină că aceşti gentlemeni aveau un carac- 
ter dificil. Sînt gata să recunosc că ei erau 
mai buni, mai mărinimoşi şi mai drepţi 
decît contemporanii lor din Europa. Sînt 
gata să recunosc că erau mai de treabă 
deeît înaintaşii lor. Ei şi? Asta nu zice 
nimic. Întotdeauna oamenii au propăşit. 
Dumneavoastră sînteţi mai buni decît 
părinţii şi bunicii dumneavoastră (este 
prima oară în viaţa mea cînd jignesc aşa 
de tare memoria celor morţi; de obicei, 
socot necuviincios acest lucru), Da, acei 
dintre dumneavoastră care n-au stat la 
închisoare — dacă se vor găsi şi din 
aceştia în sală — sînt oameni mai buni 
decît părinţii lor. Dar poate fi faptul 
acesta un motiv destul de serios ca să 
organizaţi chefuri anuale, în cinstea 
dumneavoastră 
înşivă? În nici un caz! Aşadar, repet: 
Părinţii-pelerini au avut un caracter dificil, 
ei îşi păzeau fără succes interesele, iar în 
ce priveşte pe înaintaşii altor oameni, pe 
aceia, pur şi simplu, îi exterminau. Eu sînt 
un bădăran din statul de frontieră 
Missouri! care apoi, cu anii, m-am 
transformat într-un yankeu din Connecti- 
cut. In mine se uneşte morala din 
Missouri şi cultura  Connecticutului. 
Aceasta este, gentlemeni, combinaţia 
ideală! Dar unde sînt înaintaşii mei? Pe 
cine să sărbătorim? De unde să-mi aflu 
inițiala materie primă? 

Primul meu strămoş american a fost, 
gentlemeni, un indian, un vechi indian. 


1 Statul Missouri era, în prima jumătate a secolului 
al XIX-lea, partea cea mai apuseană a teritoriului 
S.U.A. (n. t.) 

554 


Strămogşii voştri l-au jupuit de piele şi eu 
am rămas orfan. Strămoşii mei de mai 
tirziu au fost quakerii William Robinson, 
Marmaduk Stevenson! şi alţii. Frăția 
voastră i-a izgonit din sînul ei pentru 
convingerile lor religioase, ameninţindu-i 
cu moartea, dacă s-ar întoarce. În fond, 
strămoşii voştri, netemîndu-se de 
primejdiile unei călătorii pe mare, nici de 
clima aspră şi de o natură sălbatică, şi-au 
părăsit aşezările pentru a dărui fiecărui 
om, pe acest continent necuprins, binele 
cel mai preţios şi mai înalt — libertatea de 
a mărturisi orice credinţă, după cum îl 
îndeamnă conştiinţa; şi strămoşii voştri nu 
aveau de gînd a îngădui unor quakeri 
schismatici să-i tulbure în atingerea 
acestui scop. Strămoşii voştri au rupt 
pentru secole lanţurile sclaviei politice şi 
au dat drept de vot tuturor locuitorilor 
acestei ţări întinse, fără nici o excepţie. 
Fără excepţie, dacă nu-i socotim pe aceia 
care nu ţineau de biserica lor puritană 
ortodoxă. Strămoşii voştri — fie ei şi cu un 
caracter dificil — ne-au dat libertatea 
religiei, adică libertatea de a mărturisi 
credinţa după prescripţiile lor, precum şi 
libertatea politică — libertatea de a vota 
aşa cum ordonă biserica. Şi iată că, eu, 
orfan nenorocit, stau înaintea domniilor 
voastre şi mă străduiesc, pe măsura 
puterilor mele, să vă ajut să le preaslăviţi 
cum se cuvine memoria. 

Din neamul meu mai făcea parte şi 
Elisabeth Hutton din secta Quakerilor. 


1 Quakeri — sectă religioasă, înfiinţată pe la 1650, 
care respinge ritualul exterior al bisericii. William 
Robinson şi Marmaduk Stevenson — au fost 
animatorii  quakerismului printre coloniştii 
americani din secolul al XVII-lea. (n. t.) 

555 


Înainte de a-şi da ultima suflare, se pare 
că strămoşii au convins-o să se răz- 
giîndească şi au primit-o în sînul sfintei 
biserici; putem presupune aşadar că, după 
moarte, ea s-a dus în acelaşi loc unde s-au 
dus şi ei. Păcat, căci era o femeie tare 
bună! Roger Williams! a fost, de 
asemenea, strămoşul meu. Nu-mi 
amintesc exact ce pedeapsă au născocit 
pentru el străbunii voştri, ştiu doar că l-au 
izgonit în Rhode Island şi apoi, înţelegînd 
desigur că aceasta este o cruzime prea 
mare, li s-a făcut milă şi l-au ars pe rug. 
Într-adevăr, dificil caracter mai aveau 
strămoşii voştri! Şi toate vrăjitoarele din 
Salem au fost printre străbunicile mele. 
Rudele voastre le-au dat jeratic! Cu 
ajutorul  asupririlor morale şi al 
spînzurătorilor, strămoşii voştri şi-au dus 
pînă la capăt şi în mod strălucit misiunea, 
încît de atunci, adică de o sută optzeci şi 
nouă de ani, în familia noastră n-a mai 
apărut nici o vrăjitoare şi aproape că nici 
n-am mai avut de-a face cu 
spînzurătoarea. 

Primul sclav adus de strămoşii voştri, 
din Africa în Noua Anglie, a fost o rudă 
de-a mea, da, da, eu sînt o corcitură, 
extrem de pestriță şi interesantă; eu nu 
pot fi colorat într-o singură săptămînă ca 
orice lulea falsă din spumă de mare. 
Pentru culoarea pielii mele şi-au depus 
strădaniile opt generaţii de oameni! La 
timpul cuvenit, am căpătat un număr 
imens de rude; oameni pe care îi 
cumpăram, îi schimbam, îi căpătăm pe 


1 Roger Williams — cunoscut adversar al 
dominaţiei bisericii puritane In America, susţinător 
al separaţiei dintre stat şi biserică şi al toleranţei 
religioase (secolul al XVII-lea) (n. t.). 

556 


drept şi pe nedrept, trăind fără griji. 
Deodată, cu nestatornicia inerentă tribului 
vostru, le-aţi declarat război şi mi i-aţi 
răpit pe toţi. Şi iată că am rămas din nou 
orfan şi singur şi nici o picătură din 
sîngele meu nu mai curge în vinele 
vreunei fiinţe vii, care să fie sortită 
vînzării. 

Prieteni, ascultaţi-mă şi îndreptaţi-vă! V- 
o cer nu pentru binele meu, ci pentru al 
vostru! Dizolvaţi toate aceste „societăţi 
ale Noii Anglii”, aceste focare de vorbărie 
entuziastă, de  slăvire şi de laude 
nemăsurate! Dacă veţi continua tot aşa, 
va sosi ziua cînd vi se va schimba 
caracterul vostru drept şi veţi preface 
smerenia voastră în trufie. Opriţi-vă cît 
nu-i prea tîrziu, cît mai aveţi măsură în 
judecarea strămoşilor voştri. Vă rog cu 
toată căldura puneţi la cale o licitaţie şi 
vindeţi piatra din Plymouth! Părinţii 
pelerini au fost oameni simpli, neştiutori. 
Pînă la debarcarea lor pe ţărmul 
american, ei nu mai văzuseră niciodată 
pietre bune, în orice caz, din acelea care 
să aparţină cuiva. De aceea lor li se poate 
ierta că, aşezindu-se pe țărm, ei s-au 
bucurat de piatra aceasta şi chiar au 
împrejmuit-o cu o îngrăditură de fier! Dar 
dumneavoastră  sînteţi totuşi nişte 
gentlemeni, oameni cultivați, educați; vă 
este bine cunoscut că în patria noastră, în 
generoasa şi bogata Nouă Anglie, unde 
sînt pietre cîte pofteşti, treizeci şi cinci de 
cenți e un preţ bun pentru o asemenea 
piatră. Aşadar, vindeţi-o cît nu se va fi 
„evaporat”, ori în cei mai rău caz, cedaţi-o 
pentru reclama unei firme de 
medicamente brevetate — prin aceasta se 
vor răscumpăra măcar impozitele! 


557 


Ascultaţi sfatul unui prieten, care vă 
este sincer credincios! Dizolvaţi toate 
societăţile acestea, pepiniere de 
stricăciune şi de disoluţiune morală, care 
eternizează o prejudecată ca aceea a 
cultului strămoşilor! Aici, pe masa 
aceasta, văd apă, văd lapte, văd o 
limonadă vătămătoare şi otrăvită. Aceştia 
sint primii paşi înspre calea pierzării, apoi 
vor apărea ceaiul, ciocolata, cafeaua... 
cafeaua de restaurant. Şi încă vreo cîţiva 
ani, numai cîțiva ani şi veţi începe, ţineţi 
minte cuvintele mele, să beţi cidru! 

Gentlemeni, opriţi-vă cît mai este cu 
putinţă! Vă aflaţi pe calea ce duce la 
dezmăţ, la  degenerarea fizică, la 
destrămarea morală, la fărădelegile sînge- 
roase şi la spînzurătoare. În numele 
viitoarelor noastre văduve şi orfanilor, vă 
conjur: opriţi-vă cît nu este încă prea 
tirziu!  Inchideţi toate „societățile din 
Noua Anglie”, renunţaţi pentru totdeauna 
la bacanale jubiliare, încetaţi să daţi 
lustru reputației ruginite a strămoşilor 
voştri, putreziţi de mult, acestor stilpi ai 
moralității umane de la capul Cod, acestor 
idoli — bandiți de la piatra din Plymouth! 
Duceţi-vă pe la casele voastre şi străduiţi- 
vă să vă purtaţi cum se cuvine! 

Să lăsăm, totuşi, glumele la o parte. 
Cred că respect şi apreciez originea 
voastră puritană nu mai puţin decit voi 
înşivă; însă eu mă solidarizez întru totul 
cu părerea bunicului meu — om cu vederi 
severe, cu suflet cinstit — şi de loc înclinat 
spre linguşire. lată ce mi-a spus el o dată: 
„Zică-se orice despre aceşti pelerini, la 
urma urmelor e greu să găseşti oameni 
mai buni ca ei; în ce mă priveşte, nu mi-e 
teamă să declar: ei ar fi fost cei mai buni 


558 


din toţi, dacă s-ar fi născut în Missouri” 


559 


CELOR CARE TRĂIESC ÎN 
BEZNĂ 


(North American Review, 1901) 


Zorile Crăciunului se vor revărsa miine 
în Statele Unite peste un popor plin de 
speranță, idealuri şi  voioşie. O 
asemenea stare de lucruri înseamnă 
mulțumire şi fericire. Nemulţumitul, 
care se va găsi ici şi colo, dornic să dea 
glas amărăciunii sale clevetitoare, va 
găsi puţini oameni dispuşi să-l asculte. 
Cei mai mulţi se vor întreba ce-i cu el şi 
îşi vor vedea de drum. (New York 
Tribune, numă- 
rul din ajunul Crăciunului.) 


Din ziarul Sun din New York: 


„Scopul acestui articol nu este de a descrie 
hidoasele crime săvîrşite împotriva umanităţii în 
cele mai notorii districte din East Side — şi 
aceasta în numele politicii. Ele nu pot fi descrise 
nici măcar verbal, dar avem de gînd să oferim 
mulţimii de cetăţeni ai frumoasei metropole a 
Lumii Noi — cetăţeni mai mult sau mai puţin 
nepăsători — o idee despre prăpădul şi 
distrugerile pricinuite bărbaților, femeilor şi 


560 


copiilor în cel mai populat şi mai puţin cunoscut 
cartier al oraşului. Oricărei persoane, care s-ar 
îndoi de realitatea celor consemnate sau care s-ar 
simţi jignită, îi punem la dispoziţie datele cu 
privire la numele, ziua şi locul celor relatate. Este 
o simplă dare de seamă cu date şi observaţii scrise 
fără nici o exagerare şi fără înflorire. 

Închipuiţi-vă, dacă sînteţi în stare, o secţiune din 
teritoriul acestui oraş complet dominată de către 
un singur om, fără voia căruia nu se poate 
întreprinde nici un soi de activitate legală sau 
ilegală; un cartier în care afacerile ilegale sînt 
încurajate, iar cele legale sînt combătute; unde 
cetăţenii respectabili sînt nevoiţi să-şi zăvorească 
uşile şi ferestrele, în nopţile de vară, şezind în 
odăile lor într-un aer înăbuşitor şi o căldură 
nesuferită, renunţind la umbra de adiere pe care 
ar fi putut-o respira din balconul casei lor; unde 
femei despuiate dansează noaptea pe străzi şi 
bărbați asexuaţi pindesc ca vulturii în noapte după 
o pradă, în cadru] «afacerilor» nu numai tolerate, 
dar chiar încurajate de poliţie; unde educația 
copiilor începe prin cunoaşterea prostituţiei şi 
unde creşterea fetelor implică studiul în arta 
curtezanei Phryn6; unde fetele americane crescute 
cu aleasă îngrijire în casele americane sînt 
importate din orăşele din statele Massachusetts, 
Connecticut şi New Jersey şi ţinute ca nişte 
prizoniere, pînă ce pierd orice urmă de feminitate; 
unde băieţi de virsta fragedă sînt învăţaţi să umble 
după femeile din casele de toleranţă; unde există 
societăţi organizate de tineri, ai căror singur scop 
în viaţă este să corupă fete tinere şi să le treacă 
apoi bordelelor; unde bărbaţii, mergind cu soțiile 
lor pe stradă, sînt insultaţi trivial; unde copii care 
au boli de adulţi sînt clienţii spitalelor şi ai 
dispensarelor; unde este o regulă şi nu o excepţie 
ca omorul, raptul, tilhăria şi furtul să rămînă 
nepedepsite — într-un cuvînt unde preţul celor mai 
josnice forme de viciu face parte din profitul 
politicienilor.” 


561 


Următoarele ştiri din China au apărut în 
ziarul Sun din New York în ajunul 
Crăciunului, sublinierile aparţinîndu-ne: 


„Sfinţia sa, părintele Ament, membru al 
Comitetului American pentru Misiunile străine, s-a 
întors dintr-o călătorie întreprinsă cu scopul de a 
strînge fondurile necesare pentru plata pagubelor 
pricinuite-de Boxeri!. Oriunde s-a dus, a obligai pe 
chinezi să plătească. El afirmă că a luat măsuri 
pentru a pune la adăpost viaţa tuturor creştinilor 
băştinaşi. El a avut în grija sa şapte sute de 
creştini băştinaşi, dintre care trei sute au fost 
omoriţi. Părintele a adunat trei sute de taels 
pentru fiecare om ucis şi a silit să se plătească 
integral valoarea proprietăților distruse care au 
aparţinut creştinilor. A încasat, de asemenea, 
amenzi, reprezentînd de treisprezece ori valoarea 
pagubelor ce trebuiau plătite. Această sumă de 
bani urmează a fi folosită pentru raspindirea 
evangheliei. 

Reverendul Ament declara că despăgubirile 
dobîndite sînt moderate în comparaţie cu sumele 
colectate de catolici, care au pretins, în afară de 
bani, tot atitea capele cîte au căzut omorite de 
Boxeri. Catolicii primesc cîte cinci sute de taels 
pentru fiecare catolic ucis. În ţinutul Wenchiu au 
fost omoriţi şase sute optzeci de catolici şi 
coreligionarii lor europeni pretind pentru aceştia 
şapte sute cinci zeci de mii fişicuri de bani şi şase 
sute optzeci de capete. 

În cursul unei conversații, reverendul Ament s-a 
referit la atitudinea misionarilor faţă de chinezi, 
spunînd: 

«Dezmint în modul cei mai categoric că 
misionarii sînt vindicativi că ei ar prăda în genere 
sau că ar fi săvirşit vreo acţiune după asediu care 
să nu fi fost dictată de împrejurări. Îmi permit să 


1 Boxer, membru al unei asociaţii secrete chineze, 
care lupta împotriva colonialiştilor şi 
imperialiştilor, apărîndu-şi patria şi tradiţiile ei (n. 
t.). 

562 


aduc americanilor o critică. Mina blîndă a 
americanilor nu are valoarea pumnului înarmat al 
germanilor. Daca tratezi pe chinezi cu o mînă 
îngăduitoare, ei profită de asta. Declaraţia făcută 
de guvernul francez în sensul că se vor restitui 
lucrurile prădate de soldaţii francezi nu face decît 
să producă cea mai mare ilaritate aici. Soldaţii 
francezi au prădat mai sistematic decît germanii şi 
este un fapt de netăgăduit că în prezent creştinii 
catolici pradă satele din provincia Chili, purtînd 
steaguri franceze şi fiind înarmaţi cu arme 
moderne»”. 


Din fericire, aceste veşti îmbucurătoare 
ne sosesc în ajunul Crăciunului, tocmai la 
timp ca să ne dea putinţă de a sărbători 
Sfînta Zi cu voioşia şi entuziasmul cuvenit. 
Sufletele noastre se luminează şi veselia 
ne îndeamnă sa facem glume. Eu cîştig 
coroana şi capul ţi-l pierzi tu. 

Părintele Ament este omul potrivit la 
locul potrivit. Ceea ce noi cerem de la 
misionarii noştri, aflaţi în acele locuri 
îndepărtate, este nu numai de a 
reprezenta prin faptele şi persoana lor 
bunătatea, mila, iubirea şi harul credinţei 
noastre, ci şi spiritul american. Cei mai 
vechi americani sînt oamenii din tribul 
Pawnee. Cităm din Istoria Macallum: 


563 


„Cînd un Boxer alb ucide un Pawnee şi-i 
nimiceşte avutul, ceilalţi Pawnee nu se străduiesc 
să-l caute pe acesta, ci ucid orice alb care le iese 
în cale. Deasemenea, ei constrîng un oarecare sat 
de albi să plătească moştenitorilor decedatului va- 
loarea integrală în numerar a acestui decedat, cît 
şi valoarea integrală în numerar a proprietăţii 
distruse. De asemenea, obligă satul să plătească în 
plus de treisprezece ori valoarea acelei proprietăţi, 
vărsînd suma într-un fond pentru raspîndirea 
religiei Pawnee, pe care o socotesc religia cea mai 
indicată pentru îmblînzirea şi umanizarea inimii 
omului. După părerea lor este drept şi echitabil ca 
cei nevinovaţi să fie puşi să sufere pentru cel 
vinovat şi este mai bine ca nouăzeci şi nouă de 
nevinovaţi să sufere decît să scape un vinovat.” 


Părintele Ament este pe drept cuvînt 
gelos pe acei semeţi catolici, care obţin nu 
numai sume mari pentru fiecare convertit 
pierdut, dar obţin şi „cap pentru cap”. 
Părintele Ament se poate mîngiia însă cu 
gîndul că, pe cîtă vreme totalitatea 
sumelor pretinse de catolici intră în 
propriile lor buzunare, el, mai puţin 
egoist, afectează numai trei sute de taels 
ele cap pentru acest scop, iar tot vastul 
rest, de treisprezece ori despăgubirea 
acordată pentru proprietate, este folosit în 
scopul răspîndirii evangheliei. Prin mări- 
nimia sa, părintele Ament a cucerit 
aprobarea naţiunii sale, care desigur că îi 
va ridica un monument. Poate fi mulţumit 
cu această răsplată. li purtăm 
recunoştinţă pentru apărarea bărbătească 
a colegilor săi din sînul propovăduitorilor, 
învinuiți de nişte fapte exagerate, care 
începuseră să ne mîhnească. Mărturia sa 
a schimbat atît de mult această impresie 
încît acum putem contempla faptele 
săvirşite de ei, fără prea multă durere. 


564 


Acum sîntem în cunoştinţă de cauză; acum 
ştim că şi înainte de asediu „în genere”, 
misionarii nu erau porniţi pe pradă şi că 
„de la asediu încoace” ei au procedat 
foarte mărinimos în afară de cazurile cînd 
„imprejurările” i-au silit să facă altceva. 
De monument mă voi ocupa chiar eu. 
Daniile pentru ridicarea monumentului se 
pot trimite la Comitetul American; 
schiţele monumentului îmi vor fi înaintate 
mie personal. Ele trebuie să înfăţişeze în 
mod alegoric cele treisprezece repetări 
ale plăţii despăgubirilor, şi scopul pentru 
care au fost cerute; ca ornamente, 
schiţele trebuie să înfăţişeze şase sute 
optzeci de capete astfel orînduite încît să 
producă un efect agreabil şi atrăgător, 
întrucît catolicii au făcut o treabă 
frumuşică şi au tot dreptul ca ea să fie 
scoasă în relieful monumentului. Se pot 
propune motto-uri, dacă cineva va găsi 
vreun motto în stare să reprezinte în mod 
satisfăcător ideea. 

Performanţa financiară a reverendului 
Ament de a stoarce de treisprezece ori 
despăgubiri de la ţăranii nevoiaşi pentru a 
repara fărădelegile altor persoane, 
condamnînd prin aceasta pe ei, femeile şi 
nevinovaţii lor copilaşi la foamete şi la o 
inexorabilă moarte lentă — toate cu scopul 
de a folosi acest tribut sîngeros pentru 
„răspîndirea evangheliei”, nu-mi tulbură 
seninătatea; deşi atît faptele cît şi 
cuvintele, luate laolaltă, constituie fără 
îndoială o nelegiuire atît de hidoasă şi de 
imensă, încît nu i se poate găsi perechea 
în istoria vremii noastre sau a oricărei alte 
vremi. Dacă un laic ar fi săvirşit aceste 
fapte şi le-ar fi justificat cu aceste cuvinte, 
ştiu bine că m-aş fi cutremurat. Tot, astfel 


565 


dacă aş fi săvirşit eu însumi fapta sau aş fi 
rostit eu însumi cuvintele. Dar nici nu mă 
pot gîndi la aşa ceva şi lucrul mi se pare 
jignitor, orice-ar crede unele persoane 
prost informate în privinţa mea. Atunci 
cînd un preot hirotonisit porneşte pe calea 
nelegiuirii, un laic nu-l poate întrece şi 
nici măcar egala. 

Am citit zeloasa asigurare a 
reverendului Ament că misionarii nu sînt 
„vindicativi”. Să nădăjduim şi să ne rugăm 
lui Dumnezeu să nu devină niciodată 
răzbunători, ci să rămînă de-a pururi aşa 
cum sînt acum, adică aproape bolnăvicios 
de blînzi, drepţi şi echitabili, calităţi care 
prilejuiesc atita satisfacţie fratelui lor 
întru cruce şi campionului lor de astăzi. 

lată încă un citat, de data aceasta din 
New York Tribune, numărul din ajunul 
Crăciunului. Articolul este trimis de 
corespondentul din Tokio al numitului ziar 
şi are un ton curios şi semeţ, dar să nu 
uităm că japonezii nu sînt decit pe 
jumătate civilizaţi. Cînd se vor civiliza pe 
deplin, vor vorbi altfel: 


„Problema misionarilor are un rol primordial în 
discuţie. Se consideră o chestiune esenţială ca 
puterile apusene sa ţină seama de sentimentul 
nutrit aici în privinţa invaziei religioase în ţările 
orientului, invazie întreprinsă de puternice 
organizații occidentale. Aceste invazii sînt socotite 
ca fiind asemănătoare cu expedițiile de pradă 
întreprinse de nelegiuite bande înarmate şi 
trebuiesc prin urmare nu numai dezaprobate, dar 
este chiar nevoie să se ia măsuri severe pentru a le 
pune capăt. Organizațiile de misionari sînt socotite 
aici a reprezenta o continuă amenințare împotriva 
paşnicelor relațiuni internaționale.” 


Ce facem? Continuăm să răspîndim 
566 


civilizaţia noastră printre aceste popoare 
care trăiesc în beznă sau vom acorda 
sărmanilor oameni un răgaz de odihnă? 
Vom continua a merge orbeşte înainte, 
după vechea noastră manieră zgomotoasă 
şi pioasă, angajind şi noul secol în această 
acţiune, sau ne vom opri, ca să ne 
dezmeticim şi să ne gîndim serios? Nu ar 
fi mai prudent oare să adunăm uneltele 
noastre civilizatoare şi să facem un 
inventar al mărgelelor lor de sticlă şi al 
teologiei, al mitralierelor Maxim şi al 
cărţilor de rugăciune, al rachiului şi al 
făcliilor pentru răspîndirea progresului şi 
culturii, „model ajustabil spre a putea la 
nevoie servi şi pentru incendierea satelor” 
— şi să încheiem bilanţul, stabilind 
profitul şi pierderea? Ca astfel să putem 
hotări în cunoştinţă de cauză, dacă 
continuăm afacerea sau lichidăm 
patrimoniul şi pornim o nouă campanie 
civilizatoare cu capitalul rămas? 

Extinderea  binefacerilor civilizației 
noastre asupra fraţilor noştri care trăiesc 
în beznă s-a dovedit în fond o afacere 
foarte bună şi mănoasă; întreprinderea ar 
mai putea oferi beneficii, dacă este bine 
condusă, dar, după părerea mea, nu atitea 
încît să merite considerabile riscuri. 
Oamenii care trăiesc în beznă devin din ce 
în ce mai rari, prea rari şi prea timizi. lar 
bezna care a mai rămas nu este de prea 
bună calitate, nici destul de deasă ca să 
merite strădania. Cei mai mulţi dintre 
aceşti oameni care trăiesc în beznă au 
primit 


567 


mai multă lumină decît le era folositoare 
lor şi profitabilă nouă. Nu am procedat 
judicios. 

Trustul Binefacerilor Civilizației, condus 
cu îndemînare şi prudenţă nu este o mare 
ispravă. Dintre toate jocurile puse la cale, 
nici unul nu aduce averi mai mari, teritorii 
mai întinse, mai multă putere suverană şi 
diferite alte foloase. După părerea mea, în 
ultima vreme, creştinătatea nu a mai 
condus cu pricepere acest joc şi este vădit 
că se resimte de pe urma acestui fapt. În 
jocul ei a fost nerăbdătoare să cîştige 
fiecare miză pusă pe masa verde, aşa încît 
oamenii care trăiesc în beznă au observat 
şi, observînd, au început să-şi arate 
neliniştea. S-au apucat să devină bănuitori 
faţă de Binefacerile Civilizației. Mai mult 
decît atît: au început chiar să le cerceteze 
natura. Lucrul nu-i prea plăcut. 
Binefacerile Civilizației sînt un lucru bun 
şi un preţios capital comercial. S-ar părea 
că nici nu există vreo afacere mai bună 
dacă o privim într-o lumină estompată. 
Prezentat într-o lumină potrivită şi la 
cuvenita distanţă, cu avantajele 
comerciale scoase din focar, Trustul 
Binefacerilor Civilizației reuşeşte să ofere 
Domnilor care trăiesc în beznă un 
atrăgător tablou, ce cuprinde: 


Iubire Legalitate şi 
Ordine 

Dreptate Libertate 
Bunătate Egalitate 
Creştinătate Acţiune cinstită 
Ocrotirea celor slabi  Milă 
Cumpătare Educaţie 

ş.a.m.d. 


568 


Ei, vă place? E straşnic, dom'le! Tabloul 
acesta va atrage pe orice neghiob, care 
trăieşte în beznă, oriunde ar fi el. Cu 
condiţia însă ca tabloul să nu fie 
denaturat. Trebuie sa fim absolut 
categorici asupra acestui punct. Marfa 
aceasta este exclusiv pentru export — în 
aparență. In, aparență. De fapt, şi în mod 
confidential, nici pomeneală de aşa ceva. 
De fapt, şi în mod confidenţial, nu-i vorba 
decît de un ambalaj viu colorat şi 
atrăgător, redînd cîteva trăsături 
caracteristice ale Civilizației noastre, 
rezervate însă pentru Consumul Intern, în 
timp ce înăuntrul balotului se află Marfa 
Propriu-Zisă, pe care Clientul trăind în 
beznă o cumpără, plătind-o cu sîngele şi 
cu lacrimile sale, cu pămînt şi cu libertate. 
Această Marfă Propriu-Zisă este într- 
adevăr Civilizaţia, dar numai pentru 
Export. Există vreo deosebire între cele 
două feluri de marfă? În ceea ce priveşte 
unele amănunte, da. 

Cu toţii ştim acum că Afacerea este pe 
cale de a fi compromisă. Motivul nu-i greu 
de găsit. Aceasta se datorează faptului că 
domnul McKinley! şi domnul 
Chamberlain?, kaiserul, ţarul şi francezii 
au tot exportat Marfa Propriu-Zisă fără 
ambalaj, fapt care strică socotelile, 
dovedind că aceşti noi jucători nu cunosc 
destul de bine regulile jocului. 

E jalnic să priveşti şi să consemnezi 
mişcările greşite, care sînt atît de ciudate 
şi stîingace. Domnul Chamberlain fabrică 
un război din materiale atît de nepotrivite 


1 William McKinley (1843—1901), preşedinte al 
S.U.A., (1897—1901) (n. t.). 
2 Joseph Chamberlain (1836—1914), om de stat 
englez (n. t.) 

569 


şi de capricios adunate, încît produc stu- 
poare în loji şi risete la galerie. El 
încearcă să se convingă singur că 
acţiunea sa nu este o simplă lovitură 
particulară, dată în scop de cîştiguri, ci că 
are un soi de vag iz de respectabilitate, cu 
condiţia de a putea descoperi unde se 
ascunde această respectabilitate. El mai 
speră să poată cu timpul curăţi steagul, 
după ce va fi terminat a mătura noroiul cu 
el şi să-l înalțe iarăşi spre bolta cerului, 
unde să lucească şi să strălucească din 
nou, aşa cum a strălucit şi a scînteiat 
acolo timp de o mie de ani, bucurîndu-se 
de respectul lumii pînă a pus el mîna-i 
nelegiuită pe acest steag. Jocul nu este 
bine condus, ba-i chiar rău condus, căci 
dă în vileag adevărata Marfă acelora care 
trăiesc în beznă şi care îşi vor zice: Cum 
adică? Creştini contra creştini? Şi aceasta 
numai pentru bani. Este oare un exemplu 
de mărinimie, de înţelegere de iubire, 
bunătate, de milosîrdie şi de ocrotire a 
celor slabi — acest ciudat şi făţiş atac al 
unui elefant împotriva unui cuib de 
popîndăi, sub pretextul că şoarecii au 
chiţăit vreo necuviinţă la adresa lui — 
purtare pe care „nici un guvern, conştient 
de demnitatea sa, nu o poate lăsa să 
treacă nesancţionată”, precum s-a 
exprimat domnul Chamberlain. A fost 
aceasta un bun pretext într-un caz 
oarecum neînsemnat, cînd nu s-a dovedit 
a fi bun într-un caz mult mai important? 
Într-adevăr, foarte de curînd Rusia a ştiut 
să înfrunte de trei ori pe elefant şi a 
scăpat cu viaţă, ba chiar neatinsă. Aceasta 
înseamnă Civilizație şi Progres? Aceasta 
constituie un stadiu mai ridicat decît cel în 
care ne aflăm? Atacurile sîngeroase, 


570 


pirjolul şi pustiirile de pe pămîntul 
Transvaalului înseamnă oare un pas spre 
lumină faţă de bezna noastră? Să fie oare 
cu putinţă să existe două feluri de 
Civilizație — o Civilizație pentru consum 
intern şi alta pentru pieţele păgînilor? 

Aşadar, cei care trăiesc în beznă stau 
adînc tulburaţi şi clatină neînţelegători 
din cap, iar cînd au, citesc un extras din 
scrisoarea unui soldat englez, în care 
acesta îşi povesteşte isprăvile şi se 
tulbură şi mai rău: 


„Am înaintat ca o vijelie pînă în creasta dealului 
şi pînă în tranşeele lor; Burii!, dîndu-şi seama că 
sînt pierduţi, şi-au aruncat armele şi au căzut în 
genunchi,  înălţînd mîinile lor împreunate şi 
cerîndu-ne îndurare. Ne-am îndurat de ei... cu 
teapa lungă.” 


Ţeapa lungă este baioneta. Citeşte 
Lloyd's Weekly, săptămînalul londonez, 
apărut în pagina acelor zile. In acelaşi 
număr şi în aceeaşi coloană se găseste o 
involuntară satiră sub forma unor amare 
şi indignate imputări făcute Burilor pentru 
actele lor brutale şi inumane! 

Pe deasupra, spre marea noastră 
pagubă, kaiserul a intrat şi el în joc, 
înainte însă de a-i stăpîni regulile. EI a 
pierdut cîţiva misionari într-o ciocnire 
care s-a petrecut la Şantung, iar la 
facerea socotelilor a încărcat preţurile în 
mod exagerat. China a fost silită să dea o 
sută de mii de dolari de fiecare persoană, 
în numerar, douăsprezece mile de 
teritoriu, cuprinzînd mai multe milioane 
de locuitori şi valorind douăzeci de 


1 Colonişti în Africa de sud, de obiîrşie olandeză (n. 
t.). 
571 


milioane de dolari, să ridice un monument 
şi o biserică creştină. Cred că poporul 
chinez ar fi putut să-şi amintească de 
aceşti misionari, fără a mai recurge la 
costisitoarele monumente comemorative. 
Tot jocul a fost greşit condus. Într-adevăr, 
greşit condus pentru că nu va înşela şi 
nici nu va putea înşela vreodată pe Omul 
care trăieşte în beznă. El ştie că i s-a 
pretins mai mult decît se cuvenea. El ştie 
că orice misionar este la fel ca oricare om; 
valoarea lui este în funcţie de locul ce-l 
ocupă şi nimic mai mult. El îndeplineşte o 
funcţie utilă, după cum îndeplineşte şi un 
medic, un şerif sau redactorul unei 
gazete. Un împărat drept nu poate 
pretinde preţuri mari pentru aceştia. Un 
misionar sîrguitor şi ager, dar obscur, la 
fel ca şi redactorul ager şi sîrguitor al 
unei publicaţii de provincie au o valoare 
certă pe care o recunoaştem, dar nu poţi 
cere pentru ei tot pămîntul. Noi preţuim 
un asemenea gazetar şi ne îndurerează 
pierderea lui, dar găsim că douăsprezece 
mile de teritoriu, o biserică şi o fabuloasă 
sumă de bani reprezintă o despăgubire 
exagerată pentru pierderea sa. În orice 
caz, dacă ar fi fost un gazetar chinez şi ne- 
ar fi revenit nouă sarcina de a-i lichida 
contul, despăgubirea ni s-ar fi părut 
excesivă. Nu este cifra cu adevărat 
corespunzătoare pentru un gazetar sau 
pentru un misionar; poţi să obţii chiar şi 
regi, puţin uzaţi, pe o sumă mai mică. 
Indiscutabil, kaiserul nu şi-a jucat bine 
partida. Într-adevăr, datoria a fost 
onorată; dar ea a produs revolta 
chinezilor, răscoala indignată a Boxerilor, 
aceşti defăimaţi patrioţi chinezi. 
Rezultatul a fost costisitor pentru 


572 


Germania şi pentru ceilalţi Răspînditori ai 
Progresului şi ai Binefacerilor Civilizației. 

Creanţa kaiserului a fost achitată, totuşi 
jocul n-a fost bine jucat, căci nu putea să 
nu producă în mod inevitabil o impresie 
rea asupra „celor care trăiesc în beznă” 
în China. Probabil că aceştia au 
meditat 


573 


asupra evenimentului şi şi-au zis: 
„Civilizația este mărinimoasă şi superbă, 
— iată reputația ei; dar oare ne putem 
îngădui noi acest lux? Există într-adevăr şi 
chinezi bogaţi şi poate că ei îşi pot îngădui 
acest lux; numai că această taxă n-a fost 
pusă pe veniturile lor, ci asupra ţăranilor 
din Şantung care trebuie să plătească 
uriaşa sumă, cu toate că venitul lor 
reprezintă doar patru cenți pe zi. Să fie 
oare o civilizaţie mai bună decît a noastră, 
mai sfintă, mai înaltă, mai nobilă? Nu 
înseamnă aceasta mai curînd o prădalnică 
lăcomie? Nu este pur şi simplu o 
extorcare? Ar fi cerut Germania Americii 
două sute de mii de dolari pentru doi 
misionari, ar fi ridicat pumnul 
ameninţător împotriva ei, ar fi trimis vase 
de război şi soldaţi şi ar fi spus: „Cedează- 
mi douăsprezece mile de teritoriu, în 
valoare de douăzeci de milioane de dolari, 
ca preţ adiţional pentru misionari şi pune 
pe aceşti ţărani să construiască un 
monument în cinstea misionarilor şi o 
costisitoare biserică creştină pentru 
amintirea lor”? Şi mai tîrziu ar fi poruncit 
Germania soldaţilor ei: „Străbateţi în 
marş America şi ucideţi fără milă şi 
cruțare, faceţi ca orice chip german să 
însemne acolo ceea ce înseamnă chipul 
nostru de hun aici, adică: teroare pentru o 
mie de ani; înaintați în marş prin Marea 
Republică şi ucideţi! ucideţi! ucideţi! 
croind pentru credinţa noastră jignită un 
drum prin inima şi măruntaiele acestei 
ţări!” Ar fi făcut-o Germania faţă de 
America, de Anglia, de Franţa, de Rusia? 
Sau numai cînd este vorba de China, 
lipsită de orice apărare — imitind pe 
elefantul care atacă popîndăii? Nu ar fi 


574 


mai bine să nu învestim bani în această 
Civilizație care deşi l-a denumit pe 
Napoleon tilhar, pentru că a luat cu sine 
caii de bronz din Veneţia „totuşi nu s-a 
sfiit să prade vechile noastre instrumente 
astronomice, aflate pe zidurile noastre, şi 
ne jecmăneşte ca un jefuitor de rînd? Şi 
care ia cu asalt satele înfricoşate şi zilnic 
comunică telegrafic voioaselor ziare de 
acasă: „Pierderile chineze, 450 morţi; 
pierderile noastre: un ofițer şi doi soldați 
răniți. Mîine vom continua atacul asupra 
satului învecinat, unde ni se raportează 
că s-a 


575 


petrecut un «masacru»”. Putem noi să ne 
îngăduim luxul de a adopta civilizaţia? 

Apoi, vine la rînd America şi căpitanul 
echipei noastre conduce şi el greşit jocul 
— îl joacă la fel cu domnul Chamberlain în 
Africa de Sud. A fost o greşeală de a 
proceda astfel şi greşeala este cu atit mai 
surprinzătoare cu cît căpitanul echipei a 
desfăşurat un joc desăvirşit în Cuba. Intr- 
adevăr, în Cuba el a condus jocul după 
obişnuitele reguli americane, cîştigind 
partida. Nici că se putea juca mai bine. 
Căpitanul echipei, privind pe cubani a zis: 
„În faţa noastră, se află un mic popor 
împilat şi fără prieteni, dar hotărît să 
lupte pentru libertatea lui. Să ne asociem 
şi noi, vom contribui cu puterea a 
şaptezeci de milioane de simpatizanți şi cu 
resursele Statelor Unite: jucaţi!” Numai 
Europa, dacă s-ar fi asociat, ar fi putut 
proceda la fel, dar Europa nu reuşeşte 
niciodată să se asocieze. Conducătorul 
american aplica în Cuba marile noastre 
tradiţii, într-un mod care ne îndreptăţea 
să fim mîndri de el şi mîndri de adînca 
nemulţumire pe care acţiunea lui o stîrnea 
pe continentul european. Însufleţit de o 
nobilă inspirație, el a rostit acele 
mişcătoare cuvinte, care proclamau că o 
anexare prin forţă este totuna cu „o 
agresiune criminală” şi la acest cuvînt a 
slobozit o nouă salvă ce a răsunat în 
întreaga lume. Amintirea acestor 
frumoase cuvinte nu a putut fi ştearsă 
decît de o singură faptă a sa şi anume de 
aceea că el însuşi şi-a nesocotit vorbele 
înainte de a se împlini anul şi o dată ce ele 
întreg alaiul de principii morale pe care le 
implică. 

Într-adevăr, curînd după aceea, a urmat 

576 


ispita acţiunii din Pilipine. Era o ispită 
mare, chiar prea mare pentru căpitanul 
echipei care a săvirşit grava greşeală de a 
conduce jocul după regulile europene, în 
stilul lui Chamberlain. Păcat! Mare păcat 
şi mare greşeală! O greşeală regretabilă şi 
care nu se mai poate schimba. Intr- 
adevăr, acolo era locul şi atunci era 
momentul să joace din nou jocul după 
regulile americane. Şi fără riscuri. Se 
puteau dobîndi beneficii muri, importante 
şi permanente; beneficii indestructibile; 
un patrimoniu de-a pururi transmisibil 
generaţiilor următoare, care vor creşte 
sub fluturarea steagului american. Nu 
pămînt, nu bani, nu dominion, nu — ci 
ceva de nenumărate ori mai valoros decît 
partea noastră de cîştig şi anume: 
contribuţia noastră, imaginea unei naţiuni 
de sclavi îndelung obijduiţi şi prigoniţi, 
liberaţi prin înriurirea noastră. Aceasta 
trebuia să fie partea noastră pe care să o 
transmitem posterităţii — slăvită amintire 
a acelei nobile fapte. Jocul era în mîinile 
noastre. Dacă s-ar fi jucat potrivit 
regulilor americane, Dewey ar fi trebuit să 
părăsească Manilla îndată după 
distrugerea flotei spaniole şi să fi înălţat 
pe țărm o placardă, cuprinzînd garanţia 
acordată vieţii şi bunurilor străinilor, în 
cazul unei acţiuni ostile din partea 
Filipinelor precum şi un avertisment dat 
Puterilor că orice amestec în viaţa acestor 
patrioţi eliberaţi va fi socotit ca un act 
duşmănos faţă de Statele Unite. Puterile 
în cauză nu se puteau uni, nici măcar 
pentru o cauză rea, aşa că placarda nu ar 
fi fost smulsă de la locul ei. 

Dewey ar fi putut să-şi continue 
activitatea într-altă parte şi să fi lăsat 


577 


priceputa armată filipineză să ducă pînă la 
capăt asediul micii garnizoane spaniole, 
trimiţind pe spanioli acasă. Precum şi să fi 
lăsat pe cetăţenii filipinezi să-şi instituie 
forma de guvernămînt dorită de ei şi să 
procedeze faţă de clerici şi dubioasele lor 
achiziţii potrivit concepțiilor filipineze 
despre echitate şi justiţie; concepţii care 
au fost între timp verificate şi constatate a 
fi tot atît de înalte ca şi cele aplicate în 
Europa sau America. 

Noi am preferat să jucăm în stilul lui 
Chamberlain şi am pierdut prilejul de a 
adăuga în palmaresul nostru altă Cubă şi 
încă o faptă onorabilă. 

Cu cît cercetăm mai atent greşeala 
săvirşită, cu atît vedem mai limpede că ea 
va avea urmări neprielnice pentru 
întreaga lui politică. Omul care trăieşte în 
beznă va spune cu siguranță: „Este ceva 
ciudat în toată chestiunea aceasta — 
ciudat de neînțeles. Trebuie să existe 
două Americi: una care liberează pe 
captivi şi alta care răpeşte fostului captiv 
libertatea de curînd dobîndită, căutind 
fără nici un motiv ceartă cu el şi ucigindu- 
l ca să-i ia pămîntul.” 

Acesta este adevărul. Omul care trăieşte 
în beznă într-adevăr zice asemenea lucruri 
şi de dragul afacerilor noastre trebuie să-l 
convingem să judece chestiunea filipineză 
într-un alt mod, mai sănătos. Trebuie să-i 
aranjăm noi opiniile, să le formulăm 
pentru el. Cred că lucrul este cu putinţă, 
căci şi domnul Chamberlain a fost în stare 
să aranjeze opinia Angliei cu privire la 
chestiunea Africii de Sud şi chiar într-un 
mod foarte dibaci. El arăta faptele — o 
parte din ele — şi dovedea celor care 
voiau să-l creadă semnificaţia acestor 


578 


fapte. A procedat statistic, ceea ce este o 
foarte bună metodă. A folosit formula: „de 
două ori doi fac patrusprezece şi dacă 
scădem doi din nouă rămîn treizeci şi 
cinci”. Cifrele produc impresie, cifrele sînt 
convingătoare pentru oamenii aleşi. 

Eu însă am un plan şi mai îndrăzneţ 
decît acela al domnului Chamberlain, deşi 
în aparenţă ar fi o imitație a acestuia. Să 
fim mai sinceri decît domnul Chamberlain; 
să prezentăm cu bărbăţie absolut toate 
faptele, fără a omite vreunui şi apoi să le 
explicăm după formula domnului 
Chamberlain. Această cutezătoare 
sinceritate va uimi şi ului pe Omul care 
trăieşte în beznă şi el va accepta 
explicaţia înainte ca mintea lui să aibă 
răgazul de a reveni la realitate. Să-i 
zicem: 

„Cazul nostru e simplu. In ziua de 1 mai, 
Dewey a distrus flota spaniolă. Prin 
aceasta, arhipelagul a rămas în mîinile 
posesorilor săi legitimi, poporul filipinez. 
Armata filipineză numără treizeci de mii 
de oameni şi era în măsură să izgonească 
sau să  înfometeze mica garnizoană 
spaniolă; după care poporul putea institui 
un guvern potrivit cu năzuinţele sale. 
Tradițiile noastre cereau ca Dewey să 
înalțe acea placardă cu avertismentul 
respectiv şi apoi să plece. Dar 
Conducătorul Partidei s-a gîndit 
întimplator la un alt plan — planul 
european — şi a procedat în consecinţă. 
Acest plan a fost de a trimite o armată, 
care în aparenţă să ajute pe patrioţii 
indigeni de a duce la bun sfîrşit lupta lor 
trudnică şi curajoasă pentru 
independenţă, dar în realitate să răpească 
pămîntul indigenilor şi să-l păstreze. 


579 


Aceasta, fireşte, în numele Progresului şi 
al Civilizației! Planul s-a desfăşurat etapă 
cu etapă, în condiţii foarte satisfăcătoare. 
Am încheiat o alianţă militară cu filipinezii 
care s-au încrezut în noi, apoi, ei au 
înconjurat Manilla şi astfel cu preţiosul lor 
ajutor localitatea a fost cucerită, inclusiv 
garnizoana de opt sau zece mii de spanioli 
— ceea ce noi n-am fi reuşit atunci să 
facem, fără acest ajutor. Le-am obţinut 
sprijinul prin abilitate. Noi ştiam că ei 
luptă pentru independenţă şi că lupta 
dura de doi ani. Ştiam, de asemenea, că ei 
presupuneau că noi luptăm tot pentru 
cauza lor legitimă — precum ajutasem pe 
cubani, în lupta lor pentru independenţa 
Cubei. Şi i-am lăsat să creadă asta, pină 
ce Manilla a căzut în miinile noastre şi noi 
puteam continua acțiunea fără ei. Atunci 
am dat cărţile pe faţă. Fireşte, au fost 
surprinşi. Se înţelege de la sine: surprinşi 
şi  dezamăgiţi;  dezamăgiţi şi mîhniţi. 
Purtarea noastră li se părea neamericană, 
necaracteristică, contrară tradiţiilor 
noastre consacrate — şi aceasta pe drept 
cuvînt, deoarece în public noi jucam jocul 
după regulile americane, iar în realitate îl 
jucam după regulile europene. E drept că 
s-a procedat grijuliu, cu maximum de 
grijă, ceea ce i-a uluit. Nu puteau 
înţelege: fusesem atît de prietenoşi, chiar 
atit de afectuoşi, faţă de acei naivi 
patrioţi! Chiar noi îl adusesem din exil pe 
conducătorul lor, eroul lor, speranţa lor, 
Washington-ul lor — Aguinaldo. Fusese 
adus pe un vas de război cu toate 
onorurile, sub scutul sacru şi ospitalitatea 
steagului american; fusese adus şi redat 
poporului său, care ne-a exprimat 
recunoştinţa lui elocventă şi mişcătoare. 


580 


Fusesem într-adevăr atît de prietenoşi 
faţă de filipinezi şi îi îmbărbătasem în 
atitea rînduri! Le împrumutasem arme şi 
muniții, ne consultasem cu ei, 
schimbasem acte de caldă curtenie, 
lăsasem bolnavii şi răniții în grija lor 
binevoitoare, încredinţasem pe prizonierii 
spanioli luaţi de noi în supravegherea lor 
omenoasă şi cinstită, luptasem cot la cot 
cu ei împotriva „duşmanului comun” 
(propria noastră frază). Am lăudat curajul 
lor, am lăudat cavalerismul lor, am lăudat 
mărinimia lor, am lăudat purtarea lor 
demnă şi nobilă, am folosit tranşeele lor, 
am folosit poziţiile întărite, pe care ei le 
cuceriseră mai înainte de la spanioli, i-am 
răsfăţat, i-am minţit — declarînd, în mod 
oficial, că forţele noastre terestre şi 
navale au venit să le dăruiască libertatea 
şi să înlăture nedreapta guvernare 
spaniolă — i-am înşelat, i-am folosit pînă 
nu am mai avut nevoie de ei, apoi i-am 
batjocorit şi i-am zvirlit ca pe o lămîie 
stoarsă. Am păstrat poziţiile pe care le-am 
luat prin înşelăciune; cu vremea, am făcut 
un pas înainte, încălcînd teritoriul 
patrioţilor filipinezi — o idee foarte 
dibace, căci căutam ceartă şi acest act o 
provoca. Un soldat filipinez trecînd peste 
un teren, unde trecerea nu fusese 
interzisă de nimeni, fu împuşcat de o 
santinelă a noastră. Patrioţii, soldaţi 
improvizaţi, au reacţionat cu armele, fără 
a aştepta aprobarea lui Aguinaldo care nu 
se afla acolo. Aguinaldo nu şi-a dat 
încuviințarea, dar aceasta nu a schimbat 
nimic. Ceea ce noi urmăream în interesul 
Progresului şi al Civilizației, era stăpînirea 
arhipelagului, nestingheriţi de patrioţii ce 
luptau pentru independenţa lor. Ne 


581 


trebuia război. Am profitat de prilejul ivit. 
Este la fel ca şi cazul domnului 
Chamberlain — cel puţin în ce priveşte 
mobilul şi intenţiile. Am jucat jocul tot atît 
de dibaci precum l-a jucat şi el.” 

S-ar cădea ca în această înfăţişare 
cinstită a faptelor, pe care o prezentăm 
Omului care trăieşte în beznă, să 
introducem acum cîteva consideraţiuni 
despre  Binefacerile Civilizației — ca 
variaţie şi pentru înălţarea lui sufletească 
— şi apoi să continuăm povestea: 

„După ce noi, împreună cu patrioţii, am 
cucerit Manilla, dreptul de proprietate al 
spaniolilor şi suveranitatea lor asupra 
arhipelagului a fost înlăturată, desfiinţată, 
anihilată, nelăsînd în urmă nici o farimă 
din drepturile lor. În acest moment, am 
conceput noi superba şi nostima idee, de a 
cumpăra aceste două fantome de la 
spanioli! (Putem mărturisi fără nici un risc 
acest acest lucru celui care trăieşte în 
beznă, întrucît nici el şi nici vreo altă 
persoană în toate minţile nu o va crede.) 
Prin cumpărarea acestor fantome în 
schimbul sumei de douăzeci de 
milioane, noi am 


582 


contractat angajamentul de a ne îngriji şi 
de clericii şi de avutul lor. Cred că ne-am 
angajat să propagăm şi lepra şi vărsatul 
de vînt, deşi asupra acestui punct mai 
stăruie oarecare îndoială. Dar aceasta nu 
are mare importanţă, căci persoanele 
contaminate de clerici nu se mai sperie de 
alte molime. 

Tratatul fiind ratificat, Manilla 
subjugată şi Fantomele intrate în 
posesiunea noastră, nu mai aveam 
trebuință de Aguinaldo şi de proprietarii 
arhipelagului. Am impus războiul şi de 
atunci vînăm prin codrii şi prin bălți pe 
oaspeţii şi aliații Americii.” 

Cînd vom ajunge la acest capitol al 
povestirii noastre, n-ar strica să ne 
lăudăm puţintel cu activitatea noastră 
războinică şi cu eroismul nostru pe cîmpul 
de luptă, pentru ca performanțele noastre 
să apară tot atît de glorioase ca şi 
performanțele Angliei în Africa de Sud. 
Dar sînt de părere că nu trebuie pedalat 
prea mult asupra acestui aspect. Se 
cuvine să fim prudenţi. Fireşte, trebuie să 
citim telegramele de război Omului care 
trăieşte în beznă, pentru a-i dovedi 
sinceritatea noastră, dar trebuie să 
introducem o notă de umor în 
interpretarea ce o facem, pentru a reduce 
caracterul prea aspru al elocvenţei lor, 
pentru a atenua manifestările prea 
ostentative şi exuberante. Astfel, înainte 
de a citi titlurile depeşelor din 18 
noiembrie 1900, pe care le vom comunica 
mai jos, ar fi nimerit să facem anumite 
repetiţii prealabile pentru a da cuvenitul 
ton de voie bună şi dezinvoltură: 

„GUVERNUL INDISPUS DE PRELUNGIREA 

OSTILITĂȚILOR!” 


583 


„RĂZBOI ADEVĂRAT ÎN PERSPECTIVĂ 
ÎMPOTRIVA REBELILOR! FILIPINEZI.” 
„VOM FI FĂRĂ MILĂ” 

„PLANUL LUI KITCHENER A FOST 
ADOPTAT” 

Kitchener? ştie cum să se 
descotorosească de oameni stingheritori 
care luptă pentru căminele şi libertătile 
lor. Trebuie să lăsăm să se înţeleagă că 
noi doar îl imităm pe Kitchener şi că nu 
avem alt interes naţional în această 
chestiune decît acela de a fi admiraţi de 
Marea Familie a Naţiunilor, în augusta 
companie a cărora avem şi noi un loc în 
stalurile din fund, cumpărate de către 
„Conducătorul Patriei noastre”. 

Fireşte nu trebuie să  nesocotim 
rapoartele generalului nostru MacArthur 
— oare de ce continuă să se publice acele 
stînjenitoare rapoarte? — dar e mai bine 
să le rostim din vîrful buzelor şi să vedem 
ce se va întîmpla: 


„În cursul ultimelor zece luni, pierderile noastre 
au fost de 268 morţi şi 750 răniţi; pierderile 
filipinezilor trei mii două sute douăzeci şi şapte de 
morti şi 694 de răniţi”. 


Trebuie să fim gata să prindem în braţe 
pe Omul care trăieşte în beznă căci la 
auzul acestor mărturisirit va leşina zicînd: 
„Doamne-dumnezeule! «Negrii» ăştia îşi 
cruţă răniții, pe cîtă vreme americanii îi 
masacrează pe ai lor.” 

Trebuie să ne străduim a-l readuce la 
viaţă pe Omul din beznă, să-l mîngiiem şi 
să-l liniştim, asigurîindu-l că, totuşi, căile 


iE TT E > T . A 
Multumiţi-vă doar să bolborosiţi nostimul cuvînt 
„rebeli”— astfel ca omul care trăieşte în întuneric 
şă nu-l audă prea desluşit! (n. a.). 
Lordul Herbert Kitchener, general englez (1850 
—1916), conducător al unor operaţiuni militare în 
Egipt şi Transvaal, mai tirziu ministru de război (n. 


584 


proniei cereşti sînt cele mai bune şi nu ni 
se cade nouă să le criticăm. Apoi, pentru 
a-i demonstra că noi sîntem numai 
imitatori şi nu iniţiatori, se cuvine a-i citi 
următorul pasaj din scrisoarea adresată 
de către un tînăr soldat american din 
Filipine mamei sale, scrisoare publicată în 
Public Opinion din Docorah, statul Iowa, 
în care descrie sfîrşitul unei bătălii 
victorioase: 


„N-AM CRUŢAT PE NICI UNUL! DACĂ ERA 
RĂNIT, ÎMPLÎNTAM BAIONETA ÎNTR-ÎNSUL!” 


Acum că am prezentat toate datele 
istorice omului care trăieşte în beznă, 
urmează să-l trezim din leşinul său şi să-i 
explicăm aceste date precum urmează: 

„Ele par îndoielnice, dar în fond nu sînt 
aşa. S-au rostit şi neadevăruri, dar pentru 
a servi o cauză dreaptă. Am folosit 
înşelăciunea, dar am făcut-o numai pentru 
ca binele adevărat să răsară din răul 
aparent. E 


585 


adevărat, am zdrobit un popor încrezător 
şi dezamăgit; am lovit în cel slab şi 
părăsit, care avusese încredere în noi; am 
înlăturat o republică bine organizată, 
dreaptă şi cuminte; am înjunghiat un aliat 
pe la spate şi am pălmuit obrazul unui 
oaspe; am cumpărat o Fantomă de la un 
duşman care nu o avea de vinzare; am 
răpit pămîntul şi libertatea unui prieten 
care s-a încrezut în noi; am impus tinerilor 
noştri cetăţeni fără prihană să mînuiască 
o armă compromisă şi să desfăşoare 
acţiuni tilhăreşti, sub faldurile unui steag 
de care tilharii erau obişnuiţi să se teamă 
şi nu să se unească spre a-l urma; noi am 
profanat onoarea Americii şi i-am mînjit 
obrazul, înaintea lumii întregi. Dar fiecare 
din aceste fapte urmărea înfăptuirea 
binelui. O ştim cu certitudine. Căpetenia 
fiecărui stat şi suveranii creştinătăţii, 
precum şi nouăzeci la sută din toate 
corpurile legiuitoare din întreaga 
creştinătate, inclusiv Congresul nostru şi 
cele cincizeci de parlamente statale sînt 
nu numai membri ai Bisericii, dar şi ai 
Trustului Binefacerilor Civilizației. 
Această adunare mondială de moravuri 
consacrate, de principii înalte şi de justiţie 
nu poate săvirşi nici un act nelegiuit, nici 
un act nedrept, nici un act negeneros, nici 
un act mirşav. Ei ştiu despre ce este 
vorba. Nu-ţi fă griji, totul este aşa cum 
trebuie să fie.” 

E bine! Aceasta îl va convinge pe omul 
cu pricina... Veţi vedea. Va restabili 
încrederea în ordinea lucrurilor. De 
asemenea, va duce la alegerea 
Conducătorului Partidei, în locul rămas 
vacant în Sfîntă Treime a Zeilor noştri 
naţionali. Şi acolo, pe înaltele lor tronuri, 


586 


Cei Trei vor sta veac după veac, în văzul 
lumii, purtînd fiecare emblema serviciului 
adus ţării: Washington cu Sabia 
liberatorului; Lincoln cu lanţurile rupte 
ale sclavilor; Conducătorul, cu lanţurile 
reparate. 

Aceasta va servi de minune afacerilor 
viitoare. Veţi vedea. 

Toate merg strună, acuma; totul se 
arată aşa cum am visat. Sîntem stăpîni pe 
arhipelag şi sîntem  hotăriţi să nu 
renunţăm niciodată la el. De asemenea, 
avem motive de a nădăjdui că se va ivi, în 
putină vreme, un prilej ca să anulăm 
contractul încheiat de Congres cu insula 
Cuba, oferindu-i ceva mai bun. Cuba este o 
ţară bogată şi mulţi dintre noi am început 
să ne dăm seama că a fost o greşeală 
sentimentală contractul încheiat. Acum 
însă — chiar acum — este momentul cel 
mai prielnic pentru a meşteri o profitabilă 
operă de reabilitare — o operă care ne va 
ridica în ochii noştri şi ne va lua o piatră 
de pe inimă, alungind diferitele birfeli. 
Trebuie să mărturisim, între noi, că 
sîntem puţintel îngrijoraţi în privinţa 
uniformei noastre militare. Ea este una 
din miîndriile noastre; este legată de 
simţămîntul onoarei, este legată de fapte 
mari şi nobile; o iubim, o venerăm şi de 
aceea drumul pe care şi l-a ales acum ne 
cam nelinişteşte. La fel şi steagul nostru — 
o altă mîndrie a noastră, cea mai de 
frunte! L-am proslăvit atît de mult, cînd l- 
am zărit în ţări îndepărtate — apărînd pe 
neaşteptate sub un cer străin, fluturiîndu- 
ne bun sosit şi dîndu-ne binecuvîntarea 
lui. La gîndul ce înseamnă pentru noi şi ce 
nobile idealuri simbolizează, ne-a făcut să 
ne ţinem răsuflarea şi să ne descoperim 


587 


capetele — fără a mai putea rosti un 
cuvînt pentru o clipă. Neapărat, trebuie să 
întreprindem ceva în privinţa lor şi nu e 
greu: putem arbora un steag special — 
statele noastre au acest obicei — să luăm 
stindardul nostru obişnuit, în care însă 
dungile albe să le colorăm în negru, iar 
stelele să le înlocuim cu capul de mort şi 
cu ciolanele încrucişate. 

Pe de altă parte, cred că nu avem nevoie 
să mai trimitem misiuni civile acolo. 
Neavînd puteri precise, ele trebuiesc să le 
născocească singure, iar o asemenea 
activitate nu poate fi pusă la cale de 
oricine; este neapărat nevoie de un 
specialist. Ne-am putea lipsi de serviciile 
domnului Croker. Nu-i nevoie ca Statele 
Unite să fie reprezentate acolo, ci numai 
jocul acelea de care a fost vorba. 

Cu ajutorul acestor amendamente pe 
care le-am propus, Progresul şi Civilizaţia 
vor lua o mare dezvoltare în respectiva 
ţară, înşelînd pe Oamenii care trăiesc în 
beznă şi astfel vom putea înscăuna 
Afacerile la vechiul loc cuvenit. 


588 


STATELE UNITE ALE 
LINŞAJULUI! 


1901 


Aşadar, Missouri, acest stat măreț, s-a 
prăbuşit! Cîţiva dintre fiii lui au trecut de 
partea celor care linşează şi acum cu toţii 
purtăm pecetea ruşinii. Acel mănunchi de 
copii ai săi ne-au procopsit cu un nume şi 
ne-au pus o pecete. De acum încolo, 
pentru locuitorii lumii întregi, sîntem şi 
vom fi „cei ce linşează?”. Lumea nu stă să 
gîndească, niciodată nu o face, căci nu 
este felul ei de a proceda astfel, ci trage 
concluzii generale dintr-o singură pildă. 
Lumea nu va zice: „Locuitorii statului 
Missouri şi-au dobîndit timp de optzeci de 
ani un nume bun şi de cinste; suta de 
oameni, care au linşat într-un colţ al 
statului, nu sînt adevăraţi missourieni — 


1 Mark Twain a fost puternic impresionat de legea 
lui Lynch şi cînd în 1901, a avut loc, în statul său 
natal, un incident neobişnuit de sîngeros, s-a 
hotărît să-şi exprime sentimentele în scris. 
Articolul nu a fost dat atunci spre publicare, 
momentul fiind socotit probabil nepotrivit (n. t.). 

2 Cuvîntul linşaj vine de la numele lui Charles 
Lynch (1736—1796) un fermier din Virginia care 
pedepsea fără judecată nelegiuirile făptuite în 
timpul războiului de independență (n. t.). 

589 


ci doar nişte «renegaţi»”. Nu, acest 
adevăr nu va pătrunde în cugetul lumii, ea 
va generaliza ţinînd seama de un exemplu 
sau două, care induc în eroare, şi se va 
zice: Cetătenii din Missouri linşează”! O 
asemenea atitudine este lipsită de 
judecată, nu are logică, nici simţ al 
proporţiei! Pentru lume, însă, cifrele nu 
înseamnă nimic, nu indică nimic; lumea 
nu poate judeca cifrele în mod raţional: a 
spune, de pildă, despre China că devine 
repede creştină, deoarece nouă chinezi pe 
zi se fac creştini şi a nu lua în seamă 
faptul că zilnic se nasc treizeci şi trei de 
mii de păgîni acolo, nu e un argument. 
Lumea este gata să zică: „Există o sută de 
cetăteni care linşează în Missouri, deci 
toţi missourienii sînt la fel”. Faptul că 
există, în Missouri, două milioane şi 
jumătate de oameni care nu linşează, nu 
va schimba verdictul lumii. 


II 


O, Missouri! 

Tragedia s-a produs nu departe de 
Pierce City, la graniţa de sud-vest a 
statului. Într-o duminică dupăamiază, a 
fost găsită, ucisă, o tînără albă, care 
plecase singură la biserică. Sînt multe 
biserici pe acolo; pe vremea mea religia 
era mai răspîndită, mai eficientă, în sud 
decît în nord, mai puternică şi mai 
sinceră, cred; am motive a socoti că şi 
astăzi este tot aşa. Tinăra femeie a fost 
aşadar ucisă. Şi deşi este o regiune de 
biserici şi de şcoli, populaţia s-a ridicat, a 
linşat trei negri — dintre care doi foarte 
bătrîni — a pirjolit cinci gospodării negre 


590 


şi a gonit treizeci de familii de negri în 
pădure. 

Nu stărui asupra provocării care a dus 
pe aceşti oameni la crimă, deoarece nu 
are legătură cu chestiunea pe care vreau 
să o ridic: poate asasinul să ia legea în 
mîinile sale? Întrebarea este simplă şi 
dreaptă: dacă ucigaşul poate dovedi că a 
luat asupră-şi prerogativele legii, ca să 
îndrepte un rău făptuit împotriva sa, 
atunci totul este limpede; o mie de 
provocări nu fac cît acest argument. 
Locuitorii din Pierce City au fost provocaţi 
— într-adevăr, dacă s-ar judeca după 
anumite amănunte, au fost victimele celei 
mai insuportabile provocări —dar nu 
aceasta are importanţă, deoarece ei au 
luat legea în mîinile lor, atunci cînd după 
propriile lor statute victima ar fi fost 
desigur spinzurată, dacă se dădea curs 
firesc legii. Există puţini negri în regiunea 
aceea şi ei nu au nici autoritatea, nici 
influenţa necesară de a înriuri pe jurati. 

De ce a ajuns linşajul, cu diferitele-i 
suplimente barbare care-l însoțesc, un 
regulator îndeobşte ales în cazurile de 
„crimă de drept comun” în mai multe 
locuri din ţară? Oare pentru că oamenii 
socotesc că o pedeapsă năprasnică şi 
cumplită constituie o lecţie mai pilduitoa- 
re, mai puternică şi cu un mai mare efect 
de intimidare decît o spînzurare sobră şi 
incoloră, săvirşită discret, între zidurile 
unei închisori? Nu cred că un om cu scaun 
la cap să judece astfel. Chiar şi 
majoritatea copiilor s-ar cuveni să judece 
mai bine. Se ştie doar prea bine că orice 
eveniment ciudat şi mult comentat este 
întotdeauna urmat de altele 
asemănătoare, este imitat — lumea fiind 


591 


plină de persoane excitabile, cărora nu le 
trebuie decît o uşoară aţiţare ca să le faci 
să-şi piardă cumpătul şi să făptuiască 
lucruri nesăbuite, la care nu s-ar fi gîndit 
altfel. 

Pînă şi un copil ar trebui să ştie că, după 
o lege a firii noastre omeneşti, 
comunităţile caută să imite la fel ca şi 
indivizii; o linşare mult comentată va 
produce cu toată siguranţa alte linşări, ba 
ici, ba colo, şi cu vremea se va naşte o 
manie, o modă, o modă care se va lăţi din 
ce în ce mai mult, an de an, din stat în 
stat, ca o molimă. 

Linşajul s-a întins pînă în Colorado, pînă 
în California, Indiana — şi acum în 
Missouri! E foarte posibil să apuc ziua 
cînd, în mijlocul Union Square-lui din New 
York, sub ochii unei mulţimi de cincizeci 
de mii de oameni, va fi ars de viu un 
negru, fără a se zări nicăieri vreun 
procuror, vreun guvernator sau vreun 
poliţist, vreun colonel, vreun preot sau 
măcar vreun reprezentant al legii şi al 
ordinii. 

Creşterea numărului linşajelor. În 1900, 
au fost opt cazuri de linşaj mai mult decît 
în 1899, iar anul acesta probabil că vor fi 
şi mai multe. Nu au trecut nici şase luni şi 
s-au petrecut optzeci şi opt de cazuri de 
linşaj, pe cînd, în tot cursul anului 
precedent, fuseseră, una peste alta, o sută 
cincisprezece cazuri. Lucrurile stau cel mai 
prost în cele patru state din sud: Alabama, 
Georgia, Louisiana şi Mississippi. Anul 
trecut au fost opt cazuri în Alabama, 
şasesprezece în Georgia, douăzeci în 
Louisiana şi douăzeci în Mississippi, peste 
jumătate din total. Anul acesta s-au şi 
produs nouă cazuri în Alabama, 


592 


douăsprezece în Georgia, unsprezece în 
Louisiana şi treisprezece în Mississippi, 
adică iarăşi mai mult de jumătate din 
totalul cazurilor petrecute în restul 
Statelor Unite (Chicago Tribune). 

Înmulțirea cazurilor se datorează 
înnăscutului instinct de imitație al omului. 
Aceluiaşi instinct, precum şi celei mai 
obişnuite slăbiciuni omeneşti, i se 
datorează şi aversiunea individului de a se 
deosebi de semenii săi, de a fi arătat cu 
degetul sau ocolit de ei, de a fi de partea 
celor slabi. Numele acestei slăbiciuni este 
Laşitatea Morală şi este trăsătura cea mai 
vădită a nouă mii nouă sute nouăzeci şi 
nouă de oameni din zece mii. 

Se crede că gloata care linşează se 
bucură de ceea ce face. Desigur că nu este 
adevărat. Afirmația nu e temeinic 
susţinută. Se afirmă — şi aţi citit adeseori 
în ultima vreme — că impulsul la linşaj a 
fost greşit interpretat; că nu este 
rezultatul spiritului de răzbunare, ci, pur 
şi simplu, rezultatul unui nesaţ înfiorător 
de a asista la suferința umană. Dacă 
lucrurile ar sta aşa, mulţimea care a văzut 
Hotelul Windsor arzînd s-ar fi bucurat de 
grozăviile pe care le vedea. S-a bucurat ci- 
neva? Nimeni nu poate crede asta, nimeni 
nu poate aduce o asemenea acuzaţie. 
Mulţi şi-au riscat vieţile ca să salveze pe 
cei în primejdie. De ce au făcut-o? Pentru 
că nimeni nu i-ar fi dezaprobat. Nu a 
existat nici o constrîngere şi fiecare putea 
să-şi urmeze imboldul firesc. De ce o 
mulţime asemănătoare în Texas, Colorado, 
Indiana, priveşte la un linşaj nenorocită în 
sine, cu inima zdrobită, dar dă totodată 
semne ostentative de bucurie? De ce nu 
ridică nimeni mîna sau glasul în semn de 


593 


protest? Numai pentru că acest gest nu ar 
fi pe placul mulţimii, cred eu; fiecăruia îi 
este teamă de dezaprobarea vecinului — 
un lucru mai  înfricoşător pentru 
majoritatea seminţiei umane decît rănile 
sau moartea. Cînd e vorba de linşaj, 
bărbaţii vin de la mai mulţi kilometri să 
privească, împreună cu nevestele şi copiii 
lor. Vin ca să vadă într-adevăr? Nu, le este 
teamă să rămînă acasă, ca nu cumva să se 
observe şi să se comenteze atitudinea lor. 
Putem crede aceasta, deoarece ştim cu 
toţii cum ne simţim noi înşine în faţa unor 
asemenea spectacole şi totodată cum ne- 
am purta în faţa unei asemenea 
constringeri. Nu sîntem nici mai buni nici 
mai curajoşi decît alţii şi nu trebuie să 
căutăm a dezminţi acest fapt. 

Un Savonarola! ar putea stăpîni şi risipi 
numai dintr-o privire o mulţime care 
linşează; de altfel au putut-o face un 
Merrill? sau un Beloat?. Căci o mulţime, 
oricît de închegată, nu e totuşi un zid în 
faţa unui om cunoscut prin curajul său. Şi- 
apoi, o gloată care linşează se bucură să fie 
risipită, căci fără îndoială nici zece dintre 
cei de faţă nu ar prefera să rămînă acolo, 
dacă ar putea s-o şteargă, şi bineînţeles 
dacă ar avea curajul s-o facă. 

S-ar putea ca  remediul împotriva 
linşajului să constea în următoarele: în 
fiecare comunitate infectată de acest 


1 Gerolamo Savonarola (1452—1498), predicator 
italian, excomunicat şi ars pe rug (n. r.). 
2 Şerif în districtul Caroll, Georgia (n. a.). 


3 Serif la Princeton, Indiana. Datorită acelei puteri 
formidabile, care sălășşluieşte în reputaţia de a 
avea sînge rece şi curaj, aceşti doi şerifi au 
înfruntat gloatele care linşau şi au reuşit să le ţină 
piept (n. a.). 

594 


spirit miîrşav să fie numit cîte un om 
curajos care să aibă menirea de a stimula 
şi menţine o atitudine dezaprobatoare fată 
de judecata lui Lynch, dezaprobare care, 
fără îndoială, se ascunde în adîncurile 
sufletului oricărui cetăţean. Astfel, aceste 
comunităţi ar găsi ceva mai bun de imitat, 
pentru că fiind alcătuite din oameni, 
trebuie bineînţeles să imite ceva. Dar 
unde să găseşti asemenea oameni 
curajoşi? Aici e greutatea, căci pe tot 
globul pămîntesc nu cred să existe nici 
trei sute. 

Nu, după ce m-am gindit mai bine, îmi 
dau seama că planul acesta nu va da 
rezultate. Nu putem găsi nici un număr 
îndestulător de oameni plini de bărbăţie. 
Ne lipseşte curajul moral, sîntem 
cufundați într-o sărăcie adîncă. Avem doi 
şerifi în sud, care... dar nu sînt de ajuns; şi 
apoi ei trebuie să aibă grijă de 
comunităţile lor. 

Dacă am mai avea trei sau patru şerifi 
de acest soi hun! Ne-ar fi de mare ajutor, 
nu? Eu cred că da. Tuturor ne place să 
imităm; alţi şerifi curajoşi i-ar urma pe 
aceştia şi atunci lumea de acolo ar 
recunoaşte că a fi un şerif neînfricoşat 
este ceva firesc şi corect, iar teama de a fi 
dezaprobat ar cădea pe seama şerifilor din 
cealaltă categorie; curajul în această func- 
ţiune ar deveni un obicei, iar lipsa de 
curaj o dezonorare, tot aşa cum curajul 
înlocuieşte cu încetul teama tinerilor 
recruți. Atunci ar dispare gloatele şi 
linşajul şi... 

Nu se poate face, însă, începutul, fără 
cîţiva care să vrea să pornească acţiunea, 
şi unde să-i găsim? Să dăm un anunţ în 
ziare? S-o facem şi pe asta. 


595 


Deocamdată, însă, iată alt plan. Să-i 
aducem acasă pe misionarii americani din 
China şi să-i trimitem să stiîrpească 
linşajul. Dacă facem socoteala că fiecare 
din cei o mie cinci sute unsprezece 
misionari, care se găsesc acolo, 
convertesc cîte doi chinezi pe an şi zilnic 
vin pe lume cîte treizeci şi trei de mii de 
păgiîni!, va fi necesar mai mult de un 
milion de ani pentru ca această convertire 
să cuprindă toată creşterea aceasta, iar 
creştinarea ţării să poată fi vizibilă. De 
aceea, să oferim cît mai repede 
misionarilor noştri un cîmp de activitate 
tot atît de bogat la ei, în patrie. Treaba 
necesiţi cheltuieli mai mici şi, în acelaşi 
timp, în ce priveşte primejdiile, poate da 
mai multă satisfacţie misionarilor. De ce 
să nu se întoarcă ei acasă, de ce să nu 
vadă dacă totuşi nu putem fi puşi şi noi la 
încercare. Lumea recunoaşte că chinezii 
sînt un popor vrednic, cinstit, iubitor de 
muncă, demn de încredere, bun la inimă şi 
aşa mai departe. Deci lăsaţi-i în pace, sînt 
foarte buni aşa cum sînt. Unde mai punem 
că aproape fiecare nou convertit riscă să 
se molipsească de la civilizaţia noastră. 
Trebuie să ne purtăm cu băgare de seamă. 
Trebuie să ne gîndim de două ori înainte 
de a-i supune la un asemenea risc — căci o 
dată civilizată, China nu va mai putea fi 
descivilizată. Noi nu ne-am gîndit încă la 
acest lucru. Ar trebui să ne gîndim măcar 


1 Aceste cifre nu sînt imaginare, ci reale şi 
autentice. Le-am luat din statisticile oficiale ale 
misionarilor din China. A se cerceta cartea 
doctorului Morrison despre călătoria sa în China; 
el citează aceste date şi dă sursele de informaţie. 
Morrison a fost timp de mai mulţi ani 
reprezentantul ziarului londonez Times la Pekin şi 
a stat acolo în timpul asediului (n. a.). 
596 


acum. Misionarii noştri se vor încredința 
că la noi există un bun cîmp de activitate 
pentru dînşii; acest cîmp va fi de ajuns nu 
numai pentru cei o mie cinci sute 
unsprezece, ci şi pentru cincisprezece mii 
unsprezece oameni. N-au decît să citească 
următoarea telegramă şi să ne spună dacă 
vor găsi în China ceva mai apetisant. 
Telegrama este din Texas: 


Negrul a fost tîrît pînă la copac şi agăţat de o 
cracă. Sub corpul lui s-a aruncat o grămadă de 
vreascuri, cărora li s-a dat foc. Apoi, s-a ajuns la 
ideea că negrul nu ar trebui să moară prea repede, 
drept care a fost coborit la pămînt. In acest timp, 
unii s-au dus după gaz la Dexter, cale de două 
mile. Apoi rugul a fost stropit cu gaz şi fapta 
împlinită. 


Noi îi implorăm pe misionari să vină 
îndărăt, acasă, şi să ne ajute în această 
nenorocire. E datoria lor patriotică. Ţara 
noastră se află într-o stare incomparabil 
mai îngrozitoare decît a Chinei. Misionarii 
sînt compatrioţii noştri şi patria îi cheamă 
într-ajutor în ceasul acesta de cumplită 
pacoste. Ei sînt capabili, pe cînd oamenii 
noştri nu. Ei sînt obişnuiţi cu batjocura, 
disprețul, ocările, primejdiile, pe cînd ai 
noştri nu. Ei au spiritul muceniciei; numai 
un mucenic poate înfrunta, stăpîni şi risipi 
o gloată care linşează. Ei pot mîntui ţara 
şi noi îi conjurăm să vină şi să ne 
mîntuiască. Îi rugăm încă o dată şi încă 
odată să  recitească telegrama, să-şi 
înfăţişeze în minte acea scenă, să cugete 
în linişte la ea, să înmulțească cu o sută 
cincisprezece, să adauge optzeci şi opt, să 
pună aceste două sute trei torţe omeneşti 
în şir, dînd fiecăreia cîte un spaţiu de şase 
sute de picioare, în aşa fel încît în jurul ei 

597 


să poată încăpea cinci mii de spectatori 
creştini — bărbaţi, femei şi copii, băieţi şi 
fete, toţi americani. Pentru ca efectul să 
fie mai puternic, să-şi închipuie că totul se 
petrece noaptea, pe un şes uşor povirnit, 
iar stilpii de care sînt legate victimele sînt 
aşezaţi în linie ascendentă. În felul acesta 
ochiul va cuprinde întregul şir neîntrerupt 
de douăzeci şi patru de mii de ruguri în 
care se mistuie carnea şi sîngele omenesc. 
Dacă l-am aşeza la un loc neted, sfîrşitul 
liniei înclinîndu-se în jos, ar ieşi din raza 
vizuală din pricina rotunjimii pămîntului. 
Cînd totul va fi gata, cînd bezna se va 
înteţi şi va domni o linişte prevestitoare 
de rele — căci nu trebuie să se audă nici 
un sunet, în afară de gemetele vîntului de 
noapte şi de plinsetele înăbuşite ale 
victimelor aflate în agonie — toate 
rugurile funebre, stropite cu petrol, să se 
aprindă în acelaşi timp, iar flăcările şi 
strigătele de pierzanie să se înalțe pînă la 
tronul Celui prea înalt. 

S-au strîns peste un milion de oameni; în 
pălălăile rugurilor se proiectează siluetele 
nedesluşite a cinci mii de biserici. O, 
bunule misionar, o, misionarule plin de 
milosîrdie! Părăseşte China, întoarce-te în 
patrie şi adu la dreapta credinţă pe aceşti 
creştini. 

Sînt convins că dacă această molimă de 
nebunie sîngeroasă poate fi stăvilită, apoi 
numai persoane marţiale o pot stăvili, 
numai ele pot înfrunta gloatele fără a 
şovăi. Deoarece asemenea personalităţi 
marţiale se dezvoltă numai prin 
deprinderea cu primejdiile şi prin 
însuşirile pe care le capătă înfruntind 
primejdiile, locul mai potrivit unde putem 
găsi asemenea personalităţi este în China, 


598 


în rîndurile misionarilor — care au fost 
supuşi unei şcoli grele în ultimii doi ani. 
Avem foarte mult de lucru pentru ei, 
acasă, precum şi pentru sute şi mii alţii, 
deoarece cîmpul de activitate creşte şi se 
lărgeşte zilnic. Îi vom găsi? Să încercăm. 
Intre şaptezeci şi cinci de milioane de 
oameni, trebuie să mai existe şi alţi Merill-i 
şi Beloat-i. Legea firii noastre, după care 
orice pildă trezeşte un spirit cavaleresc 
asemănător, la oameni de acelaşi soi, îi va 
face să iasă dintre rînduri. 


599 


SCRISOARE MINISIRULUI 
DE FINANŢE 


Riverdale-pe-Hudson, 13 octombrie 1902 
Excelenței sale domnului ministru al Finanţelor, 


Washington 


Domnule ministru, 

Preţurile diferitelor sorturi de 
combustibil fiind inaccesibile scriitorilor 
cu venituri modeste, vă adresez 
următoarea comandă: 

Patruzeci şi cinci tone din cele mai bune 
şi vechi titluri de stat, uscate, pentru 
calorifer, de preferinţă titluri din 1864. 

Douăsprezece tone de vechi bilete de 
bancă, pentru sobe de bucătărie. 

Opt butoaie de timbre poştale de tot 
soiul, variind între douăzeci şi cinci şi 
cincizeci de cenți, model 1866, pentru a 
aprinde focul. 

Binevoiţi să-mi livraţi cît mai curind 
posibil aceste mărfuri şi să trimiteţi 
factura. 


Al dumneavoastră prea 
supus 
MARK TWAIN 


600 


care vă va fi foarte 
recunoscător 
şi va vota cum trebuie. 


601 


EXIRAORDINARA 
DESCOPERIRE 
A DOCTORULUI LOEBE: 


După toate probabilitățile, specialiştii 
din domeniul biologiei vor primi cu o 
oarecare doză de scepticism comunicarea 
doctorului Jack Loebe de la Universitatea 
din California, asupra creării substanţei 
vii pe cale chimică. Doctorul Loebe este 
un experimentator foarte talentat şi 
îndeminatic, însă părerea generală a 
specialiştilor în biologie înclină spre 
concluzia că el este mai curînd un om cu 
o fantezie vie decit un 
naturalist serios. (New York Times, 2 
martie) 


Aş vrea să mă întorc iarăşi la tinereţea 
mea, care îmi aminteşte de toate lucrurile 
acestea. Deşi acum par bătrin, foarte 
bătrîn, am fost şi eu odată tînăr. Deşi au 
trecut de atunci vreo treizeci sau 
patruzeci de ani, îmi amintesc de minune 
cît de neclintite îmi păreau pe vremea 
aceea opiniile acreditate ale experţilor, 
oameni foarte susceptibili şi care aveau 
mania de a paraliza orice idee nouă, cînd 
era vorba de alţi experţi, cu concepţii mai 


1 Jack Loebe (1859—1924), fiziolog american care 
s-a ocupat de fiziologia protoplasmei (n. t.). 
602 


deosebite şi care, cu răbdare şi 
necruţindu-şi puterile, îşi făceau drum în 
domeniile mai ascunse ale naturii, 
comunicînd lumii descoperirile lor 
prețioase. În vremurile acelea, părerea 
general acreditată a experților era 
hotărîtoare pentru mine. 

Acum însă, lucrurile stau altfel, cu totul 
altfel. O dată cu trecerea anilor, m-am 
încredințat că experții sau specialiştii 
judecă de obicei ceea ce este nou nu după 
înclinațiile rațiunii, ci după înclinațiile 
propriilor sentimente.  Recunoaşteţi şi 
dumneavoastră că am dreptate. Dar oare 
aceşti domni se lasă măcar conduşi de 
sentimentele lor cele bune? Ştiţi bine că 
nu. Ei judecă totul numai în lumina 
prejudecăţilor proprii — cine ar putea-o 
tăgădui? 

lar rezultatele obţinute sînt atît de 
curioase! Aşa de curioase, încît te 
minunezi, cum de mai stă şandramaua lor 
în picioare! Puteţi să-mi indicaţi un singur 
caz cînd părerea generală a specialiştilor 
a învins? N-aveţi decît să priviţi în trecut 
şi veți descoperi, cu folos pentru 
dumneavoastră, o maximă nescrisă, care 
şi-a păstrat valoarea pînă în zilele noastre: 
„Cînd nu eşti hotărît ce carte să joci, trage 
— drept atu — părerea generală a 
experţilor şi să n-ai nici o teamă că vei 
pierde!” De mult, chiar în Grecia antică, s- 
a descoperit o maşină primitivă cu aburi, 
iar specialiştii şi-au bătut joc de ea. Acum 
două sute cincizeci de ani a apărut 
motorul cu aburi al marchizului Wooster 
şi experţii l-au împroşcat cu batjocuri. De 
vaporul lui Fulton, descoperit la începutul 
secolului trecut, şi-au bătut joc experţii 
Franţei, inclusiv Napoleon însuşi. Dar 


603 


pînă să stabilească specialiştii, cu ajutorul 
calculelor şi cu altele, că vaporul nu poate 
străbate oceanul Atlantic, vaporul îl şi 
străbătuse. Părerea specialiştilor a luat în 
deridere pe savantul Priestley! cu 
oxigenul lui; el a fost urmărit şi izgonit din 
Anglia. Toți specialiştii medicali ai Angliei 
se distrau pe socoteala lui Jenner? şi a 
vaccinărilor sale contra variolei. Toţi 
experţii medicali ai Franţei se distrau pe 
socoteala  stetoscopului. Toți experții 
medicali ai Germaniei petreceau pe 
socoteala tinărului medic (cum îl chema? 
numele lui este în prezent uitat de toţi — 
de toţi, în afară de medicii care îi 
păstrează o amintire respectuoasă) care a 
descoperit şi a înlăturat cauza unei 
groaznice maladii — febra puerperală; el a 
fost jignit, urmărit, dus la desperare şi 
ucis cu zile. Telegraful electric, cablul 
telegrafic prin oceanul Atlantic, telefonul 
— toate acestea nu sînt decit „jucării”, 
amuzamente care nu au nici un fel de 
valoare practică — aşa a sunat verdictul 
experţilor. Geologia, paleontologia, 


1 Joseph Priestley, chimist şi filozof englez, născut 
la Fieldhead, lîngă Leeds, în 1733 — mort la 1804 
În Northumberland (Pensylvania). Încurajat de 
Franklin, Priestley a publicat în 1767 prima istorie 
a electricităţii. Ca rezultat al experienţelor sale 
îndrăzneţe, între altele, Priestley a descoperit 
bioxidul de azot. Salutînd cu entuziasm Revoluţia 
Franceză din 1789, savantul este numit cetăţean 
de onoare şi membru al Adunării Naţionale 
franceze, ceea ce îi atrage persecuții din partea 
guvernului său. Priestley se refugiază în Statele 
Unite, unde moare după o viaţă de rodnice şi 
laborioase cercetări şi studii ştiinţifice şi filozofice 
(n. tr.) 

2 Eduard Jenner, celebru medic englez, născut în 
1749 şi mort în 1823 la Berkeley, inventatorul 
vaccinului împotriva variolei (n. t.). 

604 


evoluționismul — la coş cu ele! — aceasta 
a fost sentinţa tuturor experţilor, inclusiv 
experţii teologiei, slujitorii bisericii 
creştine, cărora le-a sărit în ajutor contele 
de Argyll’ şi le-au ţinut isonul (în primele 
perioade) savanții din alte specialități. 
Amintiţi-vă de Pasteur şi din 
impunătoarea listă a realizărilor sale 
măreţe în folosul omenirii! Turbaţi şi 
furioşi, specialiştii în problemele medicale 
şi în cele de chimie au aruncat multă 
vreme anatema asupra fiecărei noi 
descoperiri a lui Pasteur, fără a lua de 
altfel cunoştinţă de lucrările lui, oricît i-ar 
fi implorat Pasteur ca să arunce măcar o 
privire asupra celor ce făcea el, mai 
înainte de a-l meni focului gheenei. Prin 
prigoana şi birfelile lor, ei au scurtat viaţa 
lui Pasteur şi astfel au lipsit omenirea de 
serviciile nepreţuite ale marelui savant, 
care în anumite domenii şi în anumite 
limite a adus lumii mai mult folos decît 
oricare alt om. A fost nevoie de zece mii 
de ani ca să apară un astfel de savant şi 
poate că domnii experţi vor avea nevoie de 
încă alte zece mii de ani ca să creeze şi să 
piardă pe un nou Pasteur. De multă 
vreme, preoţii îşi fac o glorie din faptul că 
urmăresc cu încăpăţinare, cu o prostie 
bovină, tot ceea ce este nou; însă, desigur 
că este o distanţă de la ei pînă la medici! 
Da, poate că şi pînă la alţi cîţiva experţi 
prea susceptibili, care influenţează opinia 


1 George-John Douglas Campbell, duce de Argyll, 
om de stat englez, născut la 1823 în Scoţia şi mort 
în 1900. Sub numele de „marchizul de Lorna", a 
luat parte activă la controversele din sînul bisericii 
presbiteriene şi a fost membru în mai multe 
guverne liberale. In 1881, s-a retras din viata 
politică, dedicîndu-se studiilor istorice şi religioase 
(n. t.). 
605 


publică şi fac să piară noutatea; numai că 
ea se iveşte din mîinile cercetătorilor, a 
celor muncitori, a visătorilor inspirați, a 
Pasteurilor, care aruncă mărgăritare pe 
dinaintea experţilor. 

Cum să nu ne emoţionăm într-un 
asemenea caz? Intr-o clipă, temperatura 
mea face un salt, iar pulsul începe să-mi 
bată, de parcă ar fi turbat. Clocotesc de 
mînie numai cînd aud de la depărtare 
răcnetele experţilor. Eu însumi am apărut 
în postura unui astfel de expert şi o 
cunosc prea bine, ca şi falsitatea ei! Sînt 
specialist în zeţărie, culegător de mare 
experienţă, trecut prin ciur şi prin dîrmon; 
acum doisprezece ani, am dat o sentinţă 
definitivă şi irevocabilă asupra lino- 
tipurilor. Am susţinut că linotipurile nu-şi 
vor găsi niciodată răspîndirea şi nu vor da 
de mîncare nimănui, iar astăzi uzinele 
care fabrică linotipuri se întind în Anglia 
pe o suprafaţă de patrusprezece acri! 

Acum treizeci şi cinci de ani, mai eram 
specialist şi în căutarea aurului. În 
apropierea parcelei prospectate de mine 
se zărea un zăcămînt de minereu; se 
socotea că fiecare tonă din acest minereu 
conţinea aur în valoare pînă la şase sute 
de dolari, însă fiecare grăunte din 
preţiosul metal era adînc îngropat sub 
crusta dură şi neînduplecată a rocii 
golaşe. Apărind ca expert în această 
chestiune, eu am anunţat fără drept de 
apel că nimănui nu îi va da prin gînd cum 
să extragă din acest minereu aur, chiar şi 
în valoare de doi dolari, căci nu 
prevăzusem prelucrarea minereului prin 
cianura de potasiu. În genere, de cînd am 
devenit om în toată firea, răspunzător 
pentru faptele salie, am jucat destul de 


606 


des rolul de expert, însă nu îmi amintesc 
să fi avut vreodată dreptate. 

Amara-mi experienţă m-a învăţat să mă 
port cu neîncredere faţă de părerile 
experţilor. Şi acum, cînd mă ciocnesc de 
ei, mă apucă frigurile şi mi se zbirceşte 
pielea. Mă retrag grăbit într-un colţişor 
întunecos, zicîndu-mi: „Cu toate că, în 
aparenţă, totul pare în regulă, mă prind 
pe zece dolari că se va petrece o 
încurcătură de felul celei cu cianura de 
potasiu”. 

Şi acum, haidem să vorbim despre 
„crearea substanţei vii pe cale chimică”. 
Cititori, sfatul meu este: nu căutaţi cu 
dinadinsul să „tăiaţi” cu atu această idee! 
Nu vă zic: mizaţi pe ea, ci numai: nu 
căutaţi să o „tăiaţi” cu atu. Vedeţi, 
părerea generală a experţilor s-a ridicat 
împotriva ei. Dacă nu aveţi puterea de a 
înfrina patimile şi simţiţi că datoria 
voastră morală este să distrugeţi ceva, 
atunci  îndreptaţi-vă lovitura împotriva 
părerii generale a experţilor. Aceasta este 
treaba cea mai sigură şi, drept dovadă, 
aveţi toată istoria! Dacă eşti tînăr, 
cititorule, desigur că nu te vei putea 
stăpîni şi va trebui să aderi la una din 
părţi. In ce mă priveşte, acum sînt bătrin 
şi voi aştepta noi rînduieli. P.S. I — În 
acelaşi număr al ziarului New York Times, 
Dr. Funck! scrie: „O încredere insuficientă 
poate să-l înşele pe om tot atit de crud ca 
şi o încredere nemăsurată; căci tocmai 
scepticul-raţionalist Toma a fost singurul 
dintre apostoli care a fost păcălit!” Oare 
constituie aceasta o tratare raţională, 
corectă a problemei? Poate că mă înşală 
memoria, dar eu am presupus întotdeauna 


1 Casimir Funck, fiziolog american (n. t.): 
607 


că Toma a fost singurul dintre apostoli 
care a întreprins o cercetare şi a stabilit 
un fapt precis, pe cînd ceilalţi apostoli — 
la fel ca orice expert — au acceptat ori au 
respins faptul după propria lor credinţă. 
Dacă lucrurile stau astfel, atunci Toma 
Necredinciosul a înlăturat îndoielile care, 
în caz contrariu, ar fi tulburat şi neliniştit 
omenirea, şi printre aceştia, şi pe doctorul 
Funck. Cred că Toma cel Îndărătnic (sau 
cu judecata sănătoasă) nu merită a fi atît 
de ponegrit. De ce chiar doctorul Funck 
cercetează spiritismul şi totodată zvirle cu 
pietre în Toma? De ce nu admite 
spiritismul pe încredere? Oare în 
Lafayette-Place este la modă lipsa de 
logică? 

Bătrinul care se teme de părerea 
acreditată a experţilor. P.S. II — Dau un 
fragment din jurnalul lui Adam: „Şi atunci 
se puse la cale o consfătuire a experţilor 
— prima. Ei ţinură o şedinţă de şase zile şi 
şase nopţi, după care dădură publicităţii 
concluziile lor: «Este cu neputinţă să 
creezi lumea din nimic; mărunţişuri ca 
soarele, luna şi stelele — poate, însă 
pentru a crea aştrii pe o scară mare, va fi 
nevoie de nenumărați ani.» Experții 
dădură această sentinţă şi se sculară de la 
masă şi apoi priviră pe ferestruică şi ce 
văzură! Dinaintea lor, în întinderea 
nesfîrşită, se rotea şi sclipea mărețul foc 
de artificiu al creației. 

Şi acre li se mai făcură mutrele!” 


1902 


A iscălit pentru 
Adam 
MARK TWAIN 


608 


609 


ÎN APĂRAREA GENERALULUI 
FUNSTON 


1902 


22 februarie. Ziua de azi este o dată 
memorabilă. Ea este atit de mult 
pomenită pretudindeni pe glob şi din 
pricina unei  nostime încurcături, 
datorită deosebirilor de oră 
astronomică, ce au făcut ca depeşele 
prin care se aduc onoruri marelui 
nostru înaintaş, deşi expediate aproape 
toate la aceeaşi oră, unele din ele să se 
dovedească a fi de ieri, iar 
altele de alaltăieri. 


I 


Astăzi a apărut în ziare o menţiune 
despre generalul Funston. 

Nici Washington, nici Funston nu au fost 
creaţi într-o singură zi. A fost nevoie de 
vreme îndelungată pînă să li se închege 
fiinţa. Şi la unul, şi la celălalt, baza sau 
scheletul moral îl constituie anumite 
înclinații înnăscute. La amindoi, 
musculatura morală (cu alte cuvinte 
caracterul) a crescut pe acest schelet şi şi- 


122 februarie este ziua de naştere a lui George 
Washington.(n. t.) 


610 


a luat formă datorită educaţiei, legăturilor 
cu oamenii şi împrejurărilor. Dacă osatura 
unui om este strimbă din născare, nici un 
fel de înrîurire, nici o forţă de pe lume nu 
i-o va îndrepta. Educaţia, societatea şi 
condiţiile de viaţă îi pot servi drept 
proptele, cîrji, corsete; ele îl pot stringe şi 
înghemui într-o frumoasă formă artificială, 
care se păstrează cîiteodată pînă în ultima 
zi, înşelînd nu numai pe cei din preajmă, 
dar pe însuşi omul nostru. Totuşi, la el 
totul este artificial şi e de ajuns să iei 
cîrjele şi proptelele, ca să iasă la iveală 
diformitatea congenitală. 

Washington nu şi-a creat el singur 
osatura personalităţii sale, ci s-a născut 
aşa şi de aceea nu este meritul lui că firea 
sa a atins desăvirşirea. Firea lui Washin- 
gton şi numai ea l-a silit să caute oameni 
cu care avea afinități spirituale şi să-i 
prefere altora; să primească influenţele ce 
erau pe placul firii sale şi pe care le 
socotea demne şi, dimpotrivă, să respingă 
şi să evite pe aceia care îi erau neplăcuți. 
Oră de oră, zi de zi, an după an, firea lui s- 
a aflat sub acţiunea a nenumărate 
influenţe, nespus de mici, pe care ea le 
atrăgea automat şi le reţinea, aşa cum 
mercurul atrage toate particulele de aur, 
respingînd cu dispreţ particulele de 
minereu sărac, ignorind de la sine tot 
ceea ce nu era nobil, tot ceea ce nu era 
aur. Firea lui avea o atracţie înnăscută 
pentru influenţele bune şi sublime, pri- 
mindu-le bucuros şi asimilindu-le. 
Dimpotrivă, avea o aversiune înnăscută 
pentru influenţele rele şi grosolane şi se 
ferea de ele. Natura alegea prietenii şi 
tovarăşii pentru cel pe care-l avea sub 
puterea ei. Ea îi alegea influenţele şi îi 


611 


statornicea idealurile şi, din materialele 
strînse cu grijă, cu migală, îi modela 
caracterul remarcabil. 

Şi noi ne închipuim că meritul a fost al 
lui Washington însuşi! 

Noi socotim ca fiind un merit al lui 
Dumnezeu că este atotştiutor şi 
atotputernic şi îl slăvim pentru asta, dar 
aici lucrurile stau cu totul altfel. Lui 
Dumnezeu nu i-a ajutat nimeni, el nu a 
căpătat calităţile sale în dar, la naştere, ci 
şi le-a creat el însuşi. Washington s-a 
născut cu natura gata făcută care (şi ea) a 
fost arhitectul caracterului său, iar 
caracterul — la rîndul lui — a fost 
arhitectul marilor sale fapte. Dacă m-aş fi 
născut cu firea lui Washington, iar el cu a 
mea, atunci tot mersul istoriei ar fi fost 
altul. Avem tot dreptul să ne extaziem în 
faţa  splendorii soarelui, a frumuseţii 
curcubeului şi a caracterului lui 
Washington, dar nu avem temeiuri de a-l 
glorifica pentru asta, pentru că nu ei înşişi 
au dat naştere izvoarelor ce le alcătuiesc 
meritele; nu soarele a dat naştere focului 
său, nici curcubeul nu a dat naştere 
luminii care se răsfringe în picăturile de 
apă, iar părintele ţării noastre nu a dat el 
însuşi naştere firii sale curate, raţionale şi 
virtuoase. 

Atunci, se mai cuvine a preţui pe un om 
ca Washington, dacă recunoaştem că nu 
din meritul său personal a fost el ceea ce 
a fost şi a făcut ceea ce a făcut? Este 
absolut necesar să-l preţuim, căci 
valoarea lui este nemăsurat de mare. 
Prielnicele influenţe exterioare au fost 
materialul din care natura lui Washington 
şi-a modelat caracterul,  pregătindu-l 
pentru fapte glorioase. Să presupunem că 


612 


asemenea influenţe nu ar fi existat, că el 
s-ar fi născut şi ar fi crescut într-un cuib 
de hoţi — atunci, fără materialul prielnic 
şi potrivit lui, nu s-ar fi creat caracterul lui 
Washington. 

Din fericire pentru noi, pentru întreaga 
omenire şi pentru secolele viitoare, 
Washington s-anăscut într-un loc unde se 
aflau influenţe prielnice şi potrivite lui, 
într-o societate în care a fost cu putinţă 
să-şi formeze caracterul în toată măreţia 
şi frumuseţea lui şi unde, mulţumită 
cursului fericit al împrejurărilor, s-a des- 
chis înaintea lui un cîmp de activitate 
unde el şi-a putut manifesta din plin 
talentul de conducător. 

Aceasta înseamnă că valoarea lui 
Washington stă în faptele pe care le-a 
săvîrşit în viaţă? Nu, ele au doar o valoare 
secundară; valoarea cea mai de preţ a lui 
Washington, pentru noi, pentru toată 
omenirea şi pentru secolele viitoare, stă în 
faptul că el va rămîne pentru totdeauna 
un model de influență, nespus de înalt. 

Noi sîntem făcuţi — cărămidă cu 
cărămidă — din influenţele care se adună 
încetul cu încetul în jurul structurii 
alcătuite din  predispoziţiile noastre 
(înnăscute). Numai aşa ne formăm, altă 
cale  neexistind. Orice bărbat, orice 
femeie, orice copil sînt izvoare de anumite 
influenţe, ce nu încetează nici o oră, nici 
un minut să înriurească în bine sau înrău, 
caracterele din jurul lor.  Cizmarul 
contribuie la formarea caracterului a 
douăzeci de oameni care au de-a face cu 
el; hoţul de buzunare are influenţă asupra 
celor cincizeci de oameni cu care vine în 
contact; preotul de la ţară va avea chiar şi 
cinci sute de asemenea prilejuri de 


613 


înrîurire asupra credincioşilor; un hoţ 
specializat în spargerea safe-urilor de la 
bănci are influenta asupra a o sută de 
amici ai lui şi încă asupra a cam trei mii 
de oameni, pe care el nu i-a văzut 
niciodată.  Străduinţele unui filantrop 
cunoscut şi darurile unui milionar 
mărinimos îmblinzesc inimile şi fac ca o 
sută de mii de oameni, complet 
necunoscuţi lor, să-şi desfacă băierile 
pungii, influenţînd pe cei din jur, fiecare 
din aceşti oameni  adăugindu-şi oo 
cărămidă la zidirea caracterului său. Un 
ziar fără principii grăbeşte în fiecare zi 
descompunerea morală a unui milion de 
cititori corupți; dimpotrivă, un ziar cu 
principii înalte, ajută în fiecare zi ca un alt 
milion de oameni să devină mai buni. 
Tilharul care s-a îmbogăţit repede prin tot 
soiul de matrapazlicuri în legătură cu 
afacerile căilor ferate face să scadă 
pentru trei generaţii viitoare nivelul 
moravurilor comerciale ale naţiunii. Un 
om ca Washington, care s-a înălţat pe 
culmea cea mai înaltă a lumii, învăluit de 
o lumină ce nu păleşte şi văzut 
pretutindeni, slujeşte tuturor ca o pildă 
luminoasă,  inspiratoare,  încurajatoare, 
influenţa lui contribuind la perfecţionarea 
oamenilor şi a popoarelor, care sînt 
receptive la bine, atit în America, cît şi 
dincolo de graniţele ei, şi durata acestei 
influenţe se măsoară nu cu schimbarea 
rapidă a generaţiilor, ci cu trecerea 
înceată a secolelor. 

Washington nu a fost numai părintele 
naţiunii, ci şi — ceea ce este mai însemnat 
— părintele patriotismului, al 
patriotismului în sensul cel mai înalt şi 
mai frumos al cuvîntului, iar puterea sa de 


614 


înrîurire a fost atît de mare, încît preţiosul 
lui patriotism a rămas la fel de limpede şi 
nepătat un secol întreg — cu lipsa unui 
singur an! — iar prelungita sa înrîurire 
înnobilatoare a pus asemenea temelii de 
onestitate pentru poporul nostru încît 
astăzi acesta se întoarce de la 
patriotismul străin, importat, şi îşi 
îndreaptă privirile spre patriotismul 
moştenit de către înaintaşii lui de la 
Washington, înspre singurul patriotism cu 
adevărat american, care a dăinuit 
nouăzeci şi nouă de ani şi are toate 
temeiurile ca să mai dăinuie încă un 
milion de ani. Îndoiala dacă Statele Unite 
s-au comportat drept în privinţa Filipi- 
nelor stăpineşte din ce în ce inimile 
americanilor; iar după îndoială va urma 
convingerea, şi poporul îşi va spune 
cuvîntul, căci voinţa poporului este lege şi 
alt stăpîn pe pămîntul nostru nu există. 
Atunci vom îndrepta răul pe care l-am 
pricinuit, vom înceta să ne mai agăţăm cu 
slugărnicie de  mantiile  încoronaţilor 
uzurpatori europeni, iar America va 
deveni iarăşi, ca mai înainte, o adevărată 
putere mondială, cea mai autentică din 
toate. Aceasta numai dacă va mai avea 
mîinile curate, nepătate de robirea unui 
popor lipsit de apărare, dacă ea le va spăla 
în patriotismul lui Washington — numai 
atunci va putea îndrăzni, fără ruşine, să 
stea înaintea Umbrei adorate şi să-i atingă 
pulpana hainei. Influenţa lui Washington a 
creat pe Lincoln şi alţi patrioţi adevăraţi 


1 Twain se referă la anul 1898, cînd se împlineau 
nouăzeci şi nouă de ani de la moartea lui George 
Washington (1799) şi în care, în urma războiului 
americano-spaniol, întregul arhipelag al Filipinelor 
a fost acaparat de Statele Unite (n. t.). 

615 


ai republicii noastre; influenţa lui a creat 
pe soldaţii care au salvat Statele Unite în 
anii războiului civil; şi ea ne va servi 
întotdeauna ca apărare şi stea 
călăuzitoare. Cum se cuvine, aşadar, să ne 
comportăm cînd soarta ne trimite un 
Washington, un Lincoln, un Grant? Ştim 
doar că un singur exemplu viu de 
influenţă bună atîrnă mai greu decît un 
miliard de influenţe îndoielnice şi aceasta 
înseamnă că sîntem datori să păstrăm din 
toate puterile această influenţă, menţinind 
pretutindeni focul ei curat şi nestins — la 
grădinițele de copii, în şcoli, în 
universități, în biserici, în paginile ziarelor 
şi chiar în congres, dacă aceasta este cu 
putinţă! 

Au fost necesare propriile lui 
înclinaţiuni înnăscute pentru ca să apară 
Washington, au fost necesare influenţele 
favorabile, împrejurările şi un cîmp larg 
de activitate ca să-l dezvolte şi să-l 
împlinească. Acelaşi lucru s-a întîmplat şi 
cu Funston. 


II 


„Războiul s-a terminat” — aşa scriau 
ziarele la sfîrşitul anului 1900. După o 
lună a fost descoperit refugiul din munţi 
al conducătorului filipinez, învins, urmărit, 
lipsit de puteri, dar nu şi de nădejdi. 
Armata i se risipise, republica lui nu mai 
exista, generalii săi erau în mormînt sau 
căzuseră prizonieri. Amintirea visului său 
nobil va rămîne peste secole şi va inspira 
unor patrioţi mai norocoşi alte fapte 
vitejeşti. În acel moment, însă, visul său 
murise şi părea că nu va mai reînvia, deşi 
Aguinaldo nu putea crede acest lucru. 

Şi iată că a fost prins. Un autor care îl 


616 


admiră, Edwin Wildman, ne arată 
împrejurările acestui fapt în cartea sa 
Aguinaldo. Wildman merită crezare, 
deoarece el rezumă în mod corect 
mărturisirile făcute de bună voie la 
vremea lor de către generalul Funston. 
Citez, menționînd că sublinierile îmi 
aparţin: 


„Pînă în februarie 1901, locul unde se ascundea 
Aguinaldo nu a putut fi descoperit. Cheia tainei a 
fost dată de scrisoarea lui Aguinaldo, în care 
acesta ordona vărului său, Baldormero Aguinaldo, 
să-i trimită patru sute de oameni înarmaţi, urmînd 
ca purtătorul scrisorii să însoţească detaşamentul. 
Ordinul fusese cifrat, însă printre trofeele luate 
mai înainte se găsise şi un cod al răsculaților. 
Curierul, care făcea parte dintre răzvrătiți, a fost 
convins că se află pe un drum greşit (cu ce 
mijloace — istoria nu ne spune!) şi a căzut de 
acord să arate locui unde se afla Aguinaldo. Astfel 
se ivea putinţa unor aventuri cu nimic mai prejos 
de acelea descrise în romanele de doi cenți. Şi 
tocmai o asemenea aventură care cerea o 
cutezanţă diabolică era pe placul inimii romantice 
a generalului Funston. Desigur că nu se cade ca un 
general de brigadă să-şi părăsească postul şi să se 
transforme într-un ostaş de recunoaştere, într-un 
cercetaş, dar Funston era renumit prin stăruința 
sa. Imediat el puse la cale un plan şi se adresă 
generalului MacArthur, cerîndu-i permisiunea de a 
acţiona. Era cu neputinţă să refuzi ceva 
îndrăzneţului aventurier şi iată că Funston trecu la 
fapte, începînd să imite scrisul caracteristic al lui 
Lacuna, ofiţerul răsculat, căruia i se adresa 
scrisoarea lui Aguinaldo. Cu puţin timp înainte de 
prinderea curierului, mai multe scrisori de-ale lui 
Lacuna fuseseră găsite împreună cu codul cifrat al 
lui Aguinaldo. Învăţînd să imite la perfecţie iscăli- 
tura lui Lacuna, Funston scrise două scrisori lui 
Aguinaldo, una la 24 şi cealaltă la 28 februarie, în 
care,  confirmînd primirea dispozițiilor lui 


617 


Aguinaldo, îi aducea la cunoştinţă că el (Lacuna) îi 
trimite pe cîţiva din cei mai buni soldaţi pe care-i 
are. Fără a se opri la acest fals iscusit, generalul 
Funston a dictat unui fost răzvrătit, în prezent sub 
ordinele sale, o scrisoare adresată tot lui 
Aguinaldo, în care i se aducea la cunoştinţă că pe 
drum forţele trimise în ajutor au surprins şi 
capturat un detaşament de americani, dintre care i 
se aducea cinci prizonieri, deosebit de importanţi. 
Acest vicleşug a fost folosit pentru a explica 
prezenta în detaşament a cinci americani: 
generalul Funston, căpitanul Hazzard, căpitanul 
Newton, locotenentul Hazzard şi aghiotantul 
generalului Funston, locotenentul Kitchell, care 
trebuiau să întovărăşească expediţia. 

Şaptezeci şi opt de oameni din tribul Macabebe, 
duşmani din tată în fiu ai tribului Tegalog au fost 
aleşi de către Funston ca să alcătuiască expediţia. 
Aceşti băştinaşi curajoşi şi războinici au luat parte 
cu bucurie la realizarea planului schiţat. În 
detaşament au intrat de asemenea trei tegalogi şi 
un spaniol. Macabebeii au fost îmbrăcaţi în 
uniformele aruncate de răsculați, iar americanii în 
uniforme soldăţeşti uzate. Fiecare a primit cîte o 
puşcă şi raţia pe trei zile. Curajoşii căutători de 
aventuri plecară pe vasul «Vickburg» pentru a 
debarca în apropiere de Palauang, unde era 
ascunzătoarea lui Aguinaldo.  Debarcară la 
Casignan, nu departe de capitala secretă a 
răsculaților. Trei băştinaşi din tribul Macabebe, 
care cunoşteau bine limba tegalogilor, fură trimişi 
în oraş cu însărcinarea de a comunica localnicilor 
că aduc întăriri lui Aguinaldo, precum şi cîțiva 
prizonieri americani de seamă şi pentru a cere 
concursul autorităților locale şi însoțitori. 
Preşedintele răzvrătit îşi dădu asentimentul şi în 
curînd detaşamentul, după ce se ospătă şi-i 
înfăţişă pe prizonierii americani, purcese la 
drumul de nouăzeci de mile spre Palanan, care se 
afla în regiunea muntoasă de lîngă litoral a 
provinciei Izabella. Pe urcuşuri abrupte şi 
povîrnişuri pietroase, prin jungla deasă, trecînd 


618 


prin vadurile riurilor de munte şi pe poteci 
înguste, de-abia mai călcînd cu picioarele zdrelite 
şi frînţi de oboseală pînă la oase — rătăciră 
drumeţii căutători de aventuri, pînă cînd li se 
isprăviră merindele şi slăbiră în aşa hal, încît nu 
mai fură în stare să se mişte, deşi pînă la refugiul 
lui Aguinaldo mai erau doar opt mile. 

Atunci trimisera un curier la Aguinaldo ca să-l 
înştiinţeze de poziţia detaşamentului şi să-i ceară 
provizii. Conducătorul răsculaților răspunse 
îndată: trimise orez, precum şi o scrisoare către 
comandantul detaşamentului, în care îi ordona să 
se poarte omeneşte cu prizonierii americani, dar 
să-i lase dincolo de marginile oraşului. Ar fi putut 
ingeniosul Funston să creeze condiţii mai prielnice 
pentru executarea planului său? La 23 martie, 
detaşamentul ajunsese la Palanan. Aguinaldo 
trimise în întîmpinarea lui unsprezece soldaţi de-ai 
săi, ca să ia în primire pe prizonierii americani, 
dar Funston şi subalternii lui ştiură să se ascundă 
în junglă, iar escorta trecu mai departe, deoarece i 
se spusese că americanii rămăseseră undeva în 
urmă. 

Funston îşi reluă comanda şi ordonă micii sale 
bande de draci împieliţaţi să meargă fără teamă în 
oraş, de-a dreptul la Aguinaldo. Aici îi întîmpinară, 
aşezate ca pentru paradă, gărzile lui Aguinaldo, în 
uniformă militară albastră şi cu pălării albe: 
Parlamentarul care luă cuvîntul în numele noilor 
sosiți, îl duse cu atita şiretenie pe Aguinaldo, încît 
acesta nu bănui nici o uneltire. În acest timp, 
macabebeii, sub comanda spaniolului, ocupară 
poziţii avantajoase şi aşteptară semnalul. Cînd 
spaniolul le strigă: «Macabebei! Acum e rîndul 
vostru!», ei începură să tragă de aproape în garda 
lui Aguinaldo. 

Americanii luară şi ei parte la încăierare. Doi 
oameni din stalul-major al lui Aguinaldo fură 
răniţi, dar reuşiră să scape, iar casierul, 
guvernului revoluţionar se predă. Ceilalţi ofiţeri 
filipinezi  fugiră. Aguinaldo s-a predat cu 
resemnare, temîndu-se totuşi de răzbunarea 


619 


macabebeilor. Generalul Funston însă îl încredinţă 
că se poate simţi în siguranţă. Aceasta îl linişti pe 
Aguinaldo şi el se învoi să discute. Era nespus de 
abătut din pricină că se afla prizonier şi afirmă că 
prin nici un alt mijloc ei nu l-ar fi putut prinde viu, 
recunoaştere care dădu şi mai multă valoare 
isprăvii lui Funston. Cazul lui Aguinaldo fusese un 
caz greu, desperat şi necesita folosirea unor 
metode neobişnuite.” 


Unele practici ale războiului nu par 
plăcute civililor, însă am fost obişnuiţi cu 
ele de atitea secole, încît acum am ajuns 
să justificăm şi să admitem fără a mai 
cricni lucruri care ne lasă totuşi cu inima 
grea. Ceea ce a făcut Funston, în afară de 
un singur lucru, a mai fost făcut în multe 
războaie şi absolvit de istorie. După 
obiceiurile războiului şi în interesul unei 
operaţiuni în felul aceleia întreprinsă de 
Funston, i se admite unui general de 
brigadă (dacă nu i se face scîrbă), să 
convingă pe un curier să trădeze, sau să-l 
mituiască sau să folosească alt mijloc; i se 
admite să-şi scoată semnele distinctive ale 
înaltului său grad şi să se dea drept 
altcineva; se admite să mintă, să 
săvirşească fapte perfide, să măsluiască 
semnături, să se înconjoare cu oameni 
pregătiţi pentru o asemenea activitate; i 
se admite să primească saluturi pline de 
amabilitate şi să omoare pe cei ce i le 
aduc, cînd mîinile lor încă mai păstrează 
căldura stringerii prieteneşti. 

După obiceiurile războiului, toate aceste 
acţiuni sînt socotite ca nevinovate, nici 
una din ele nu merită ocară, toate sînt 
îndreptăţite. Nu-i nimic nou; toate acestea 
s-au făcut şi mai înainte, deşi nu de către 
generali de brigadă. Un singur amănunt 
însă este nou aici, un singur lucru nu a 


620 


fost făcut de nici un popor, nici de cele 
primitive, nici de cele civilizate, în nici o 
ţară şi în nici o epocă. Este vorba de acel 
amănunt pe care l-a avut în vedere 
Aguinaldo cînd a mărturisit că „prin nici 
un alt mijloc nu l-ar fi putut prinde viu”. 
Într-adevăr, cînd un om este istovit într- 
atita de foame încît „nu mai este în stare 
să se mişte”, el este în drept să-şi implore 
duşmanul ca să-i salveze viaţa; dar, dacă 
el a gustat din hrana ce i s-a oferit, acestă 
hrană — chiar numai un dumicat — devine 
pentru el sacră, potrivit legii tuturor 
timpurilor şi popoarelor şi cel salvat de la 
înfometare nu mai are dreptul să ridice 
mîna asupra duşmanului său. 

A trebuit să vină un general de brigadă 
al armatelor americane de voluntari, 
pentru ca să facă de ruşine o tradiţie pe 
care au respectat-o pînă şi decăzuţii 
călugări spanioli. De aceea noi l-am înălţat 
în grad. 

Preşedintele nostru, nebănuind nimic, a 
întins mîna ucigaşului său, în momentul 
cînd acesta a trasi. Toată lumea a fost 
consternată de acest mîrşav procedeu 
care a pricinuit multe interpretări şi 
amare reflexiuni şi a silit pe oameni să 
roşească şi să spună că această crimă a 
pătat şi a dezonorat omenirea. Cu toate 
acestea, cît de mizerabil ar fi fost acel om, 
el totuşi nu s-a adresat preşedintelui 
rugîndu-l să-l susţină, pentru că i s-ar fi 
istovit puterile, necesare pentru săvîrşirea 
trădării, nu a ridicat mîna asupra 
binefăcătorului care îi salvase viaţa. 


1 William McKiniey, preşedintele Statelor Unite de 
la 1897 pînă la 1901, a fost ucis în oraşul Buffalo 
în septembrie 1901. l-a urmat la preşedinţie 
Theodore Roosevelt (n. t.). 

621 


14 aprilie. Am fost plecat pentru cîteva 
săptămîni în Indiile de vest. Acum păşesc 
iar în apărarea generalului Funston. 

Mi se aduce la cunoştinţă că aprecierile 
generalului Funston asupra felului în care 
l-a luat prizonier pe Aguinaldo merită noi 
consideraţii. Mi se pare că în discursurile 
sale la mesele oficiale, generalul îşi 
descrie propriul eroism în culori prea 
generoase. Este drept că-i un om curajos, 
şi chiar şi cel mai înverşunat duşman al 
său va întări acest lucru. Sîntem nevoiţi 
totuşi să regretăm că în cazul de faţă nu a 
fost cîtuşi de puţin nevoie de curaj; nimeni 
nu se îndoieşte că Funston ar fi avut 
berechet. Totuşi, din propriile sale 
relatări, reiese limpede că pe el îl păştea o 
singură primejdie — moartea prin foame. 
Funston şi oamenii săi erau bine travestiţi 
în desconsideratele uniforme americane şi 
filipineze; ca număr, grupul lui Funston 
întrecea cu mult garda personală a lui 
Aguinaldo?; prin plăsmuirile şi prin 
perfidia sa, Funston a ştiut să adoarmă 
neîncrederea — era aşteptat şi i s-a arătat 
drumul; itinerarul lui străbătea locuri 
nepopulate, unde nu era de aşteptat vreun 
atac al duşmanului. Funston şi oamenii săi 
erau de asemenea foarte bine înarmaţi şi 
misiunea lor a fost să-şi răpească prada 
prin surprindere, în momentul în care 
filipinezii aveau să le iasă în întimpinare 
cu zîmbete ospitaliere, cu mîinile întinse 
prieteneşte. Tot ce le-a mai rămas a fost 
să tragă în îndatoritoarele gazde. Aşa au 
şi făcut. O asemenea răsplată a 
ospitalităţii este socotită a fi ultima modă 


1 După cum a mărturisit Funston la banchetul de la 
clubul „Lotus”, el avea optzeci şi nouă de oamenii, 
iar garda lui Aguinaldo, patruzeci şi opt (n. a.) 

622 


a Civilizației contemporane şi ar urma să 
fie admirată de mulţi oameni. 

„Parlamentarul care luă cuvîntul în numele 
noilor sosiți, îl duse cu atîta şiretenie pe 
Aguinaldo, încît acesta nu bănui nici o uneltire. În 
acest timp, macabebeii, sub comanda spaniolului, 
ocupară poziţii avantajoase şi aşteptară semnalul. 
Cînd spaniolul le strigă: «Macabebei! Acum e 
rîndul vostru!», ei începură să tragă de aproape în 
garda lui Aguinaldo.” (Pasaj din cartea lui 
Wildman, citat mai sus.) 


Asupra faptului că, prin falsul şi perfidia 
sa, Funston a ştiut să adoarmă într-adevăr 
bănuielile filipinezilor şi să-i surprindă de 
aproape, ne putem convinge foarte uşor 
din următoarea descriere umoristică a 
episodului respectiv, făcută într-unul din 
discursurile pline de făloşenie ale lui 
Funston. (Acesta a crezut că preşedintele 
vrea să vadă cuvîntarea tipărită în ziare. 
Pare-se însă că a fost numai o părere a 
reporterului!) 

iată ce povesteşte generalul: 

„Macabebeii sloboziră o salvă în oamenii 
aceştia şi omoriră pe loc doi dintre ei. 
Ceilalţi se retraseră, apărindu-se cu focuri 
de armă, în timpul fugii; şi trebuie să spun 
că s-au retras cu atita dibăcie, încît au 
aruncat optsprezece puşti şi o mie de 
cartuşe. 

Sigismondo fugi îndărăt în casă, îşi 
scoase revolverul şi porunci ofiţerilor 
insurgenți să se predea. Toţi ridicară 
mîinile în sus, cu excepţia lui Villia, şeful 
statului-major al lui Aguinaldo. Villia avea 
la el un pistol Mauser, model nou, şi voia 
să încerce drăcia aceea, dar nu apucă să- 
şi scoată pistolul din toc, cînd fu lovit el 
însuşi de două gloanţe — Sigismondo 
nefiind nici el un rău ţintaş. 

Alambra fu lovit la faţă. Rănit fiind, sări 


623 


pe fereastră — casa era chiar lîngă rîu — 
şi de pe malul înalt de douăzeci şi cinci de 
picioare se aruncă drept în apă. Trecu riul 
înot şi dispăru, iar cinci luni mai tîrziu se 
constitui el singur prizonier. 

Villia, împuşcat şi el în umăr, sări pe 
fereastră în urma lui Alambra şi se azvirli 
tot în rîu, însă Macabebeii, văzîndu-l, 
alergară la mal şi îl pescuiră. Apoi îl zoriră 
cu lovituri de picior pe cînd urcau înspre 
faleză, întrebindu-l dacă îi place acest 
lucru. (Risete în sală.)” 

Fără a tăgădui că în acest moment 
tăietorii de capete ai lui Funston nu ar fi 
fost ameninţaţi de nici o primejdie — nu 
trebuie să uităm că a fost un alt moment 
cînd i-a ameninţat o primejdie cu mult mai 
mare, o primejdie de moarte atît de 
îngrozitoare încît, în comparaţie cu ea, 
moartea prin glonte, secure sau sabie, 
moartea prin spînzurătoare, în apă sau în 
foc poate părea doar o jucărie, o moarte 
atît de chinuitoare încît are întiietate între 
toate suferinţele ce pot fi hărăzite unui om 
— mă refer la moartea datorită foamei. 
Aguinaldo i-a scăpat de la un asemenea 
sfîrşit. 

După ce am înfăţişat aceste fapte, 
trecem la întrebarea: este vrednic de 
ocară Funston? Socotesc că nu. După 
părerea mea, cazul lui Funston a fost 
exagerat peste măsură. Nu Funston şi-a 
creat această înclinație. El s-a născut cu 
ea! Această înclinaţie i-a ales idealurile, 
nu el şi le-a ales. Ea i-a ales lumea care-i 
pria, prietenii care i-au convenit ei, 
silindu-l să fie prieten numai cu ei, iar pe 
ceilalţi să-i respingă. Funston nu se putea 
împotrivi acestui lucru. El avea înclinația, 
de a se extazia faţă de tot ceea ce i-ar fi 


624 


căşunat scîrbă lui George Washington, 
primind cu bucurie şi încălzind la pieptul 
său tot ceea ce Washington ar fi azvirlit pe 
uşă afară, însă înclinația, pornirea 
înnăscută, este vinovată de toate acestea 
şi nu Funston. Firea lui era întotdeauna 
atrasă de zgura morală, după cum natura 
lui Washington era atrasă de aurul moral, 
însă şi aici tot firea lui este vinovată şi nu 
Funston însuşi! Dacă pornirea sa 
înnăscută ar fi posedat un ochi moral, 
acest ochi nu ar fi deosebit albul de 
negru; dar atunci de ce să-l învinuim pe 
Funston pentru urmări? Firea lui avea o 
înclinaţie înnăscută pentru purtările mîr- 
şave. Ar fi însă o nedreptate sfruntată să-l 
ţinem de rău pe Funston pentru asta, 
după cum la fel de nedrept ar fi să-l 
învinuim pe general că de mic copil con- 
ştiinţa i se evaporase prin porii trupului — 
fapt la care el nu s-ar fi putut împotrivi, 
cum de asemeni nu ar fi putut face nimic 
ca să-şi dezvolte conştiinţa. Firea lui 
Funston putea spune duşmanului: „Fie-ţi 
milă de mine, mă prăpădesc de foame, 
sînt atit de slăbit încît nu mă mai pot 
mişca! Dă-mi de mîncare. Sînt prietenul 
tău, fratele tău filipinez, la fel de patriot 
ca şi tine, şi lupt la fel pentru libertatea 
scumpei noastre patrii. Fie-ţi milă, dă-mi 
hrană, salvează-mă! De nicăieri nu mă pot 
aştepta la vreun ajutor!” Şi astfel firea lui 
Funston a fost în stare să-şi învioreze şi 
să-şi întremeze propria ei marionetă, cu 
ajutorul hranei căpătate şi apoi să-şi 
împuşte salvatorul — să-l împuşte în mo- 
mentul cînd acesta îi întindea mîna ca să-l 
salute, asemeni preşedintelui nostru. Şi 
totuşi, dacă aceasta a fost o trădare şi o 
miîrşavie, dacă este cineva vinovat în cazul 


625 


acesta, atunci vinovat nu e Funston, ci 
natura sa. Ea este înzestrată cu nobilul 
simţ al umorului, iar lumea se prăpădeşte 
de rîs la banchete, cînd pornirea 
înnăscută a lui Funston are de povestit 
vreo  păţanie  caraghioasă. Face, de 
exemplu, să recitiţi de două ori şi poate 
chiar şi de mai multe ori aceste rînduri: 

„Sigismondo fugi îndărăt în casă, îşi 
scoase revolverul şi porunci ofiţerilor 
insurgenți să se predea. Toţi ridicară 
mîinile în sus, cu excepţia lui Villia, şeful 
statului-major al lui Aguinaldo. Villia avea 
la el un pistol Mauser, model nou, şi voia 
să încerce drăcia aceea; dar nu apucă să- 
şi scoată pistolul din toc cînd fu lovit el 
însuşi de două gloanţe — Sigismondo 
nefiind nici el un rău ţinţaş. 

Alambra fu lovit la faţă. Rănit fiind, sări 
pe fereastră — casa era chiar lîngă rîu — 
şi de pe malul înalt de douăzeci şi cinci ele 
picioare se aruncă drept în apă. Trecu riul 
înot şi dispăru, iar cinci luni mai tîrziu se 
constitui el singur prizonier. 

Villia, împuşcat şi el în umăr, sări pe 
fereastră în urma lui Alambra şi se azvirli 
tot în rîu, însă Macabebeii, văzîndu-l, 
alergară la mal şi îl pescuiră. Apoi îl zoriră 
cu lovituri de picior pe cînd urcau înspre 
faleză, întrebindu-l dacă îi place acest 
lucru. (Risete în sală)”. 

Dar omul acesta rănit! De-altfel toate 
acestea le spunea acea pornire înnăscută 
şi nu Funston însuşi! Cu o bucurie 
tinerească privea ea cum pier oamenii cu 
sufletul simplu, care  răspunseră la 
chemarea ei, cînd istovită, ea ceruse 
hrană. Ea citea fără nici o remuşcare 
dojana din privirea celor care se stingeau; 
dar să fim drepti, era totuşi ea — pornirea 


626 


înnăscută — şi nu Funston! Ea a dat 
depline puteri generalului Funston, 
slujitorul ei credincios din naştere; 
purtînd uniforma unui soldat american şi 
păşind în urma steagului american, ea şi-a 
înfăptuit treaba-i mîrşavă şi a dat o pildă 
de nerecunoştinţă şi uluitoare perfidie. Şi 
acum ea şi nu generalul se întoarce acasă 
ca să-i înveţe pe copii ce înseamnă, la o 
adică, patriotismul! Sigur, ea trebuie să 
ştie ce-i patriotismul! 

Pentru mine este limpede şi socot că e 
limpede pentru toţi că nu Funston poate fi 
tinut de rău pentru ceea ce a făcut şi ceea 
ce face, pentru ceea ce gîndeşte şi 
vorbeşte. 

Şi aşa, Funston stă În fața noastră; el s-a 
produs ca fenomen şi îl avem în cîrcă. Se 
pune întrebarea cum vom face faţă acestei 
situaţii urgente? Ştim cum s-au petrecut 
lucrurile cu George Washington. El a 
devenit un model măreț pentru toate 
vremurile, căci numele şi faptele lui sînt 
cunoscute lumii întregi; ele au stîrnit şi 
vor  stîrni întotdeauna entuziasmul 
oamenilor şi imboldul de a-l imita. In cazul 
de faţă, lumea trebuie să se comporte 
astfel: să arate ce stă dincolo de notorie- 
tatea nefastă a lui Funston, dincolo de 
nimbu-i aurit, descoperind în fața 
tineretului din ţara noastră adevăratul şi 
întunecatul ei fond. Altfel, generalul va 
deveni şi el pentru tinerele generaţii un 
model, un idol — spre marea noastră 
întristare — iar patriotismul grotesc de 
tipul lut Funston va începe să se ia la 
întrecere cu patriotismul lui Washington. 
De fapt, o asemenea întrecere a şi 
început. E greu de crezut, dar este foarte 
adevărat că există profesori şi directori de 


627 


şcoală care îl dau pe Funston ca model de 
erou şi de patriot. 

Dacă această avalanşă funstoniană nu 
va fi stăvilită, se va manifesta şi în armată. 
De altfel, fenomenul a început de pe acum 
să se observe. În toate armatele se găsesc 
ofiţeri slabi de minte şi cu principii morale 
şubrede — gata oricînd să copieze orice 
metode — fie drepte, fie nedrepte — care 
duc la celebritate. E de ajuns ca oamenii 
de acest soi să audă că Funston a ajuns 
celebru, lăsînd gură-cască universul cu o 
nouă şi monstruoasă născocire — ca să fie 
buni — bucuroşi a-i urma pilda, iar la 
primul prilej se vor strădui chiar să-l 
întreacă. Funston are de pe acum o seamă 
de imitatori şi istoria noastră s-a 
îmbogăţit cu o sumedenie de fapte 
scîrnave, Să amintim, de pildă, 
îngrozitorul „tratament cu apă” la care au 
fost supuşi filipinezii pentru a li se smulge 
mărturisiri. Ce fel de mărturisiri: 
adevărate sau mincinoase? Cine ştie? Sub 
tortură, omul poate să spună tot ce i se 
cere; şi adevărul, şi minciuna; declaraţiile 
sale nu au nici o valoare. Totuşi, ofiţerii 
americani au lucrat pe temeiul unor 
asemenea declaraţii — de altfel ştiţi prea 
bine toate cruzimile pe care ministerul 
nostru de război le-a tăinuit timp de un an 
sau doi, după cum cunoaşteţi ordinul de 
executare a unui măcel, ordin acum fai- 
mos, al generalului Smith. Ordinul a fost 
astfel rezumat de presă, în urma mărturiei 
date de maiorul Waller: 


„Ucideţi şi pîrjoliţi — acum nu mai este timpul 
să faceţi prizonieri! Cu cît veţi ucide şi pîrjoli mai 
mult, cu atît mai bine. Ucideţi-i pe toţi, de la zece 
ani în sus. Prefaceţi Samarul într-un pustiu 
răsunător.” 


628 


lată ce-a inspirat exemplul lui Funston 
într-un timp atit de scurt — chiar înainte 
de a fi dat el acel exemplu. El a făcut 
civilizaţia noastră să propăşească mult, 
tot atît de mult ca în China, sub influenţa 
Europei. Este de netăgăduit faptul că 
exemplul lui Funston a îngăduit Americii 
(şi Angliei) să imite hidoasa activitate de 
reconcentrado a lui Waller!, şi aceasta 
după ce, cu puţin înainte, atît Anglia cît şi 
America, arborind un zîmbet făţarnic, 
obişnuit la şcoala de duminică şi ridicînd 
înspre cer nasuri de bigoţi, îl numiseră pe 
Waller un „monstru satanic”. Groaznicul 
cutremur de la Krakatoa, care a nimicit o 
insulă cu două milioane de locuitori... 
totuşi exemplul lui Funston nu are ce 
căuta aici: mi-am amintit că pe atunci el 
nu era încă pe lume. 

Şi totuşi eu socot, ca şi mai înainte, că 
firea lui Funston, şi nu el însuşi, e 
vinovată de toate. [in să spun, în 
încheiere, că l-am apărat pe cît mi-a stat 
în puteri şi nu mi-a venit chiar aşa de 
greu. Cred că am împrăştiat toate 
prejudecățile împotriva lui Funston şi că l- 
am reabilitat în mod definitiv. Din păcate, 
însă, firea lui nu am putut-o albi de fel; eo 
treabă ce nu mai stă în puterile mele. Nu 
stă nici în puterea lui Funston, nici în a 
celorlalţi oameni. După cum am dovedit, 
Funston nu poate fi hulit pentru fapta lui 
hidoasă; ba, dacă aş fi stăruit mai mult, aş 
fi putut dovedi că nu-i vina lui dacă ţara 
noastră continuă să lipsească de libertate 


1N. Waller (1839—1930) — general spaniol, 
guvernatorul Cubei şi al Filipinelor în 1895—1897, 
cunoscut pentru monstruoasa-i cruzime faţă de 
populaţia băştinaşă (n. t.). 

629 


pe omul prins pe cale ilegală de către 
Funston, un om asupra căruia noi nu 
avem mai multe drepturi decît un tilhar 
asupra banilor furaţi. Aguinaldo trebuie 
să-şi recapete libertatea. Dacă el ar fi fost 
monarhul unei mari puteri sau 
expreşedintele Statelor Unite şi nu un fost 
preşedinte al unei mici republici, zdrobite 
şi nimicite, Civilizaţia (cu literă mare) nu 
ar fi încetat cu criticile şi cu protestele 
vehemente pînă cînd el nu şi-ar fi 
recăpătat libertatea. 


630 


RUGĂCIUNEA RĂZBOINICĂ 


(Dictată în 1904— 1905) 


Era o vreme de măreţe şi avîntate 
emoţii. Ţara toată ardea de nerăbdare să 
lupte — era război, în piepturile tuturor şi 
al fiecăruia ardea focul sacru al 
patriotismului. Tobele răpăiau, 
orchestrele cîntau, pistoalele-jucărie se 
descărcau cu frenezie, mănunchiuri de 
rachete îşi luau zborul în văzduh, şuierînd 
şi trosnind. Incotro te uitai, de-a lungul 
acoperişurilor şi al balcoanelor ce se 
pierdeau în depărtare, sclipea în soare 
desişul unduitor al steagurilor; în fiecare 
zi, tineri voluntari plini de voioşie şi 
nespus de frumoşi în noile lor tunici 
mărşăluiau pe drumurile largi, iar taţii, 
mamele, surorile şi  logodnicele îi 
petreceau şi Îi  salutau cu vocea 
sugrumată de fericire. În fiecare seară, în 
sălile arhipline, o mulţime de oameni 
asculta cu răsuflarea tăiată pe oratorii 
patriotismului, ale căror cuvinte atingeau 
cele mai tăinuite coarde ale sufletului lor 
şi îi întrerupeau cu furtuni de aplauze, în 
timp ce lacrimile le şiroiau pe obraji; în 
biserici, preoţii propovăduiau cu atîta 

631 


patos şi foc credinţa faţă de drapel şi 
patrie şi se rugau de Dumnezeul războ- 
iului, implorindu-i să ne ocrotească în 
dreapta noastră cauză, încît nu găseai 
măcar un singur ascultător care să nu fie 
mişcat pînă la lacrimi. Era într-adevăr o 
vreme glorioasă, o vreme fericită şi puţinii 
nesăbuiţi, care cutezaseră a se exprima 
dezaprobator faţă de război şi a se îndoi 
de dreptatea lui, primiseră de îndată un 
răspuns atit de aspru şi de mînios încît, 
pentru siguranţa propriei lor persoane, 
preferaseră să se strecoare nevăzuţi şi să 
tacă din gură. 

Sosi dimineaţa de duminică — a doua zi 
batalioanele urmau să plece spre front; 
biserica gemea de lume; nu lipseau nici 
voluntarii, ale căror chipuri tinere ardeau, 
în aşteptarea isprăvilor marţiale; cine ştie, 
poate că gindurile lor erau de pe acum 
acolo, pe cîmpul de luptă; iată-i înaintînd 
cu dirzenie tot mai repede şi regrupîndu- 
se o clipă; apoi atacul vijelios, sclipiri de 


săbii, duşmanul fuge — panică, fum de 
praf de puşcă, urmărire aprigă, 
capitulare! — şi iată-i din nou acasă: eroi 


de bronz,  întîimpinaţi cu dragoste, 
idolatrizaţi, săltaţi pe valurile aurii ale 
mărilor de glorie! Lîngă voluntari şedeau 
rudele lor, mîndre şi fericite, stîrnind 
invidia prietenilor şi a vecinilor lipsiţi de 
fraţi ori de fii pe care să-i trimită pe 
cîmpul de onoare, unde să învingă pentru 
steag sau, căzînd, să moară de cea mai 
nobilă moarte. Serviciul divin îşi urma 
cursul: preotul citi un capitol războinic din 
Vechiul Testament, apoi rosti prima 
rugăciune; orga răsună, cutremurind 
zidurile; deodată, cei de faţă se ridicară 
cu inima-n clocot şi cu ochii radioşi, 


632 


începînd să intoneze uriaşa invocaţie! 


Atotputernice Doamne! Tu care hotărăşti 
toate 

Tunet să-ţi fie trimbiţa, fulger să-ţi fie 
sabia! 


Apoi urmă rugăciunea „cea lungă”. 
Nimeni nu-şi amintea să fi auzit vreodată 
cuvinte mai avîntate, mai fierbinţi, mai 
alese. În rugă, se cerea ca părintele 
nostru atotiertător şi milostiv să păzească 
pe tinerii şi vitejii noştri ostaşi, să le fie 
ajutor şi sprijin şi să-i îmbărbăteze în 
isprăvile lor, spre binele patriei; să-i 
binecuvînteze şi să-i ocrotească în ziua 
bătăliei şi în ceasurile de grea cumpănă; 
să-i ţină sub tăria miinii sale, să le dea 
putere şi încredere şi să-i facă de neînvins 
în zilele de sîngeroase lupte, ajutîndu-i să 
zdrobească pe duşman, să le hărăzească 
lor, steagului lor şi ţării lor slavă şi cinste 
nepieritoare... 

În clipa aceea pătrunse în biserică un 
necunoscut cu păr cărunt, păşind fără 
zgomot, calm, şi se îndreptă prin trecerea 
principală înspre altar. Ochii lui erau 
aţintiţi la preot, trupul său înalt era 
înveşmiîntat într-o mantie care-i ajungea 
pînă la călcîie, capul îi era descoperit, iar 
părul cărunt îi cădea ca o coamă stufoasă 
pe umeri, încadrînd chipu-i zbîrcit, 
neobişnuit de palid, aproape cadaveric. 
Toţi îl priveau curioşi, iar el, trecînd în 
tăcere printre bănci, urcă treptele amvo- 
nului şi rămase în aşteptare lîngă preot. 
Acesta îşi continuă rugăciunea-i înfocată, 
stringînd din pleoape şi  nebănuind 
prezenţa  necunoscutului.  Sfirşi apoi 
înfocata rugă, rostind: „Binecuvîntează 
oastea noastră,  dăruieşte-ne nouă 


633 


biruinţa, Doamne, Dumnezeul nostru, 
părintele şi ocrotitorul ţării şi al 
drapelului nostru!” 

Necunoscutul atinse braţul preotului, îi 
făcu semn să se dea deoparte, ceea ce, 
preotul, uimit, nu întîrzie să îndeplinească 
şi îi luă locul. Cîteva clipe, omul acela 
privi cu asprime pe ascultătorii înfioraţi — 
părea că ochii îi ardeau de focul unei 
năluciri, apoi cu un glas adînc începu: 

— Eu vin din preajma tronului ceresc şi 
vă aduc solie din partea celui 
atotputernic! 

Cuvintele  zguduiră adunarea, dar 
necunoscutul, chiar dacă observase 
uimirea celor de faţă nu o luă în seamă. 

— Cel de sus a ascultat rugăciunea 
slugii sale, păstorul vostru, şi este gata să 
o împlinească, dacă aceasta vă este 
dorinţa. Fireşte, după ce eu, solul său, vă 
voi fi lămurit mai bine tilcul ei, tilcul ei 
deplin. Aceasta din pricină că rugăciunea 
voastră, ca multe şi multe alte rugăciuni 
ale oamenilor, cere mult mai mult decît îşi 
dă seama cel ce o rosteşte — bineînţeles 
dacă el nu a stat să-şi cumpănească ruga 
dinainte. 

Slujitorul Domnului şi al vostru şi-a spus 
rugăciunea. S-a oprit el oare să se 
gîndească, înainte de a o fi rostit cu glas 
tare? Şi este oare aici o singură rugă- 
ciune? Ei bine, nu — sînt două: una rostită 
şi alta nerostită. Şi amindouă au ajuns 
la urechile Aceluia 


634 


care aude toate rugăciunile — şi cele 
rostite şi cele nerostite. Chibzuiţi asupra 
acestui lucru şi luaţi aminte. Dacă veţi 
începe să cereţi binecuvintarea pentru 
treburile sau faptele voastre, fiţi cu 
băgare de seamă, căci în aceste clipe 
puteţi zvîrli în chip necugetat blestemul 
asupra vecinului vostru. Dacă vă rugaţi să 
vă trimită ploaie pentru că este 
trebuincioasă  semănăturilor voastre, 
poate că vă rugaţi spre paguba vecinului 
vostru, a cărui semănătură nu are nevoie 
de umezeală, şi ploaia nu-i poate aduce 
decît stricăciune. 

Aţi ascultat rugăciunea  slujitorului 
vostru, partea rostită. Dumnezeu m-a 
trimis la voi, ca să îmbrac în cuvinte 
cealaltă parte a ei, cea nerostită, cea pe 
care pastorul şi voi aţi cerut-o în tăcere, în 
adîncurile inimii voastre. Aţi făcut-o oare 
fără a cugeta şi fără a cumpăni? Dă, 
Doamne, să fie aşa. Aţi auzit aceste 
cuvinte: „Dăruieşte-ne biruinţa, Doamne, 
Dumnezeul nostru”! Este de ajuns. Toată 
rugăciunea pe care voi aţi rostit-o aici 
este cuprinsă în aceste cuvinte pline de 
înţeles. Amănuntele sînt de prisos. Cînd v- 
aţi rugat pentru biruinţă, v-aţi rugat 
pentru o seamă de rezultate, nepomenite 
de voi, care vor urma victoriei, trebuie să-i 
urmeze, nu pot să nu-i urmeze. Dariată că 
a ajuns pînă la urechea lui Dumnezeu, 
părintele nostru, şi acea parte nerostită a 
rugăciunii. El mi-a poruncit s-o îmbrac în 
cuvinte. Ascultaţi, aşadar: 

Doamne, Dumnezeul nostru! Tinerii 
noştri patrioţi, idolii inimilor noastre 
pleacă la luptă — fii cu ei! În cuget, noi 
părăsim, împreună cu ei, liniştea şi 
căldura căminurilor noastre şi mergem să 


635 


zdrobim pe duşman. Doamne, Dumnezeul 
nostru, ajută-ne să sfirtecăm cu obuzele 
noastre în bucăţi sîngerînde pe soldaţii 
vrăjmaşi; ajută-ne să presărăm cîmpiile 
lor înflorite cu leşurile patrioţilor lor; 
ajută-ne să acoperim bubuiturile armelor 
vrăjmaşe cu ţipetele răniților lor închirciţi 
de durere; ajută-ne să radem de pe faţa 
pămîntului, cu un uragan de foc, căsuţele 
lor smerite; ajută-ne să sfişiem cu o 
durere  nestinsă inimile văduvelor lor 
nevinovate; ajută-ne să lipsim pe prietenii 
lor de un acoperiş — pentru ca să 
rătăcească împreună cu copiii lor prin 
cîmpiile fără de rod ale ţării lor pustiite, 
să rătăcească în zdrenţe, chinuiţi de sete 
şi munciţi de foame, vara arşi de soare, 
iarna tremurînd în vintul îngheţat şi, în 
sfîrşit, îngroziţi, istoviţi de truda peste 
puteri, rugindu-te în zadar să deschizi 
înaintea lor porţile mormîntului spre a-şi 
dobîndi liniştea de dragul nostru, 
Doamne, care ne închinăm ţie; fă-le praf şi 
pulbere  nădejdile, pustieşte-le vieţile; 
prelungeşte-le rătăcirile amarnice, 
îngreuiază-le pasul, stropeşte-le calea cu 
lacrimile lor, înroşeşte neaua albă cu 
sîngele picioarelor zdrelite! Cu dragoste şi 
cu credinţă îţi cerem noi aceasta, ţie care 
eşti izvorul dragostei, oaza şi prietenul 
credincios al celor obijduiţi şi care îţi cer 
ajutorul cu inima smerită şi cu sufletul 
pocăit. Amin. 

(După o scurtă tăcere): Pentru aceasta 
v-aţi rugat voi; dacă tot o mai doriţi, 
spuneţi-o! Solul Celui de sus aşteaptă. 

Mai tîrziu, mulţi ziceau că necunoscutul 
era un nebun, deoarece vorbele lui nu 
avuseră nici un înţeles. 


636 


„O STRĂLUCITĂ VICTORIE 
MILITARĂ...” 


Luni, 12 martie 1906. 


Pentru moment, nu vom mai vorbi 
despre camarazii mei de şcoală de acum 
şaizeci de ani; vom reveni la ei mai tirziu. 
Cum mă interesează mult soarta lor, n-or 
să scape ei de mine. Deocamdată, însă, 
oricît de mare ar fi acest interes, el 
păleşte în faţa unei recente întîmplări, cu 
mult mai interesantă. Întîmplarea a uimit 
întreaga lume, vinerea trecută. Ea a fost 
comunicată guvernului de la Washington 
printr-o telegramă oficială trimisă de 
către comandantul forţelor noastre din 
Filipine. Iată fondul chestiunii: 

Un trib de moros, sălbatici cu pielea 
negricioasă, s-a baricadat în craterul unui 
vulcan stins, nu departe de Jollo, şi 
deoarece aceşti băştinaşine sînt 
potrivnici, dat fiind că timp de opt ani ne- 
am străduit să-i lipsim de libertate, 
şederea lor în crater a fost considerată ca 
o amenințare. Comandantul nostru, 


637 


generalul Leonard Wood, a ordonat să se 
facă o recunoaştere la faţa locului şi astfel 
s-a stabilit că indigenii moros, cu femeile şi 
copiii lor, sînt în număr de şase sute şi că 
amintitul crater se găseşte pe un munte 
înalt de două mii două sute picioare 
deasupra nivelului mării, greu accesibil 
pentru trupele şi artileria creştină. Văzind 
acestea, generalul Wood a ordonat un 
atac prin surprindere şi s-a îndreptat într- 
acolo în persoană spre a se asigura de 
executarea ordinului. Trupele noastre s-au 
căţărat pe cărările abrupte şi piezişe ale 
muntelui, luînd cu ele şi cîteva piese de 
artilerie. Ce anume piese de artilerie nu 
se indică în comunicat, însă se ştie că pe 
alocuri ele au trebuit să fie tîrîte pe un 
drum înclinat de trei sute de picioare 
înălţime cu ajutorul unor macarale şi 
fringhii. 

Apropiindu-se de gura craterului, 
trupele au deschis focul. Soldaţii noştri 
erau în număr de cinci sute patruzeci la 
care trebuie să adăugăm detaşamentul de 
poliţie locală, alcătuit din băştinaşi aflaţi 
în solda noastră (nu ni se comunică 
numărul respectivilor) şi un detaşament 
de infanterie de marină (la fel nu-i cu- 
noaştem numărul). Totuşi, putem 
presupune că, după numărul oamenilor, 
părţile erau egale: şase sute de bărbaţi de 
partea noastră, aflaţi la gura craterului şi 
şase sute de bărbaţi, femei şi copii în 
fundul lui. Adîncimea craterului era de 
cincizeci de picioare. 

Ordinul generalului Wood era: „Ucideţi 
sau capturați pe cei şase sute de oameni”. 

Aşadar, lupta a început — căci aşa se 
numeşte în mod oficial ceea ce s-a 
petrecut acolo: soldaţii noştri au început 


638 


să tragă cu tunurile şi puştile împotriva 
celor care se aflau în fundul craterului. 
Sălbaticii au răspuns,  opunind o 
rezistenţă desperată, începînd probabil să 
arunce cu pietre; aceasta este numai o 
presupunere a mea, căci în telegramă nu 
se arată de ce anume dispuneau 
băştinaşii. Pînă atunci tribul morosilor se 
folosise mai mult de cuțite şi bite şi 
cîteodată de nişte flinte proaste, dacă se 
întîmpla să le aibă. 

În raportul oficial, se precizează că 
ambele părţi s-au luptat cu înverşunare o 
zi şi jumătate şi că lupta s-a sfîrşit cu 
deplina victorie a armelor americane. 
Deplinătatea victoriei O confirmă 
următorul fapt: din cei şase sute de 
băştinaşi n-a mai rămas nici unul în viaţă. 
De altminteri,  strălucita victorie e 
confirmată şi de alt fapt: din cei şase sute 
de eroi ai noştri nu au pierit decît 
cincisprezece. 

Generalul Wood a asistat la bătălie şi a 
urmărit mersul ei. Ordinul său a fost: 
„Ucideţi sau prindeţi pe aceşti sălbatici”. 
E limpede că mica armată a lui Wood a 
înţeles prin acest „sau” că este la 
latitudinea ei de a ucide sau de a lua 
prizonieri, fiecare procedind după gustul 
său. lar gustul militarilor noştri din ţinu- 
turile acelea a rămas neschimbat de opt 
ani încoace, şi anume gustul unor 
măcelari creştini. 

Raportul oficial elogiază şi preamăreşte 
după cum se cuvine „eroismul” şi „vitejia” 
trupelor noastre şi deplinge pe cei 
cincisprezece oameni ucişi. Se menţio- 
nează cu grijă şi rănile căpătate de 
treizeci şi doi soldaţi. Felul rănilor acestor 
treizeci şi doi de ostaşi este descris cu 


639 


migală şi conştiinciozitate, în interesul vii- 
torilor istoriografi ai Statelor Unite. Se 
arată că un soldat s-a ales cu cotul zgîriat 
de o dardă, pomenindu-se şi numele lui. 
Un alt soldat s-a ales cu nasul zdrelit, tot 
de o dardă. Numele lui este de asemenea 
menţionat în telegramă, unde fiecare 
cuvînt costă un dolar şi jumătate. 

A doua zi informaţiile din ziare confirmară 
cele anunţate în ajun, înşirind iarăşi 
numele celor cincisprezece morţi şi 
treizeci şi doi de răniţi. Rănile fură 
descrise din nou şi aurite cu adjectivele 
cuvenite. 

Să ne gîndim acum la două-trei 
amănunte din istoria noastră militară. 
Într-una dintre marile bătălii ale răz- 
boiului civil', amîndouă taberele au avut 
zece la sută morţi şi răniţi. In bătălia de la 
Waterloo, la care au luat parte patru sute 
de mii de oameni, numărul morţilor şi al 
răniților, de amîndouă părţile, a fost, după 
cinci ore, de cincizeci de mii; restul de trei 
sute cincizeci de mii de soldaţi au scăpat 
teferi pentru alte isprăvi. Acum opt ani, 
cînd s-a jucat tragi-comedia numită 
Războiul cuban, Statele Unite au chemat 
sub arme două sute cincizeci de mii de 
oameni. Am purtat un şir întreg de bătălii 
de mare efect; iar cînd războiul s-a 
terminat şi s-au numărat victimele s-a 
dovedit că din cele două sute cincizeci de 
mii, pierdusem în luptă două sute şaizeci 
şi opt morţi sau răniţi, iar în spitale şi 


1 Războiul civil, sau de secesiune, a izbucnit în 

1860 şi a durat pînă în 1865. Alegerea ca 

preşedinte, în 1860, a lui Abraham Lincoln a fost 

semnalul izbucnirii războiului de secesiune dintre 

statele sclavagiste şi statele aboliţioniste. Acestea 

din urmă au învins după patru ani de război (n. t.). 
640 


cantonamente, prin străduinţele medicilor 
noştri militari, de patrusprezece ori mai 
mult. lar pe spanioli nu i-am exterminat — 
nu, nici pomeneală de aşa ceva. În fiecare 
luptă, inamicul pierdea în medie doi la 
sută morţi şi răniţi. 

Acum, comparaţi acestea cu marea 
statistică ce ne-a sosit din craterul tribului 
Moros! Acolo, fiind şase sute de oameni de 
fiecare parte, au fost ucişi cincisprezece 
din oamenii noştri şi răniţi trizeci şi doi, 
inclusiv nasul şi cotul mai sus-amintite! În 
tabăra inamică erau şase sute de oameni, 
inclusiv femeile şi copiii, şi noi i-am 
nimicit în întregime, nelăsînd în viaţă nici 
măcar un prunc, care să-şi plingă mama 
ucisă. Iată, incontestabil, cea mai mare 
victorie obținută de către soldaţii creştini 
ai Statelor Unite. 

Cum au fost primite toate acestea la noi? 
În dimineaţa de vineri, minunata ştire a 
victoriei a apărut sub titluri pompoase în 
toate ziarele din oraşul nostru, care nu- 
mără, precum se ştie, patru milioane 
treisprezece mii de locuitori. Nici un ziar 
însă nu a comentat acest eveniment în 
articolul de fond. Ziarele de seamă au reti- 
părit veştile de dimineaţă, de asemeni 
fără a scăpa în articolele de fond vreun 
cuvînt asupra marilor noastre izbînzi. A 
doua zi, s-au primit noi cifre şi noi amă- 
nunte, însă redacţiile au continuat să nu 
manifeste nici bucurie, nici vreo altă 
părere, de orice fel, în articolele de fond. 
Sîmbătă seara, acelaşi lucru: ziarele au 
tipărit noile cifre, care apăruseră 
dimineaţa, dar ca şi mai înainte, fără 
comentarii redacţionale. In coloanele pe 
care toate ziarele, atît cele de dimineaţa, 
cît şi cele de seară, le destinează pentru 


641 


corespondenţă cu cititorii, nimeni nu a 
pomenit în aceste zile vreun cuvînt despre 
„bătălie”. De obicei aceste coloane sînt 
îmbibate de  pornirile şi pasiunile 
cetățenilor. Lumea nu lasă să-i scape nici 
un eveniment, oricît de mărunt, fără să-şi 
exprime, în scrisorile ce le trimite 
redacţiilor, fie lauda, fie critica, fără să-şi 
verse bucuria, sau dimpotrivă, nemul- 
tumirea la adresa evenimentelor pomenite 
în această coloană. Repet că în acele două 
zile cetăţenii, ca şi redactorii, au fost la fel 
de tăcuţi. După cîte ştiu, din cele optzeci 
de milioane de americani, un singur om şi- 
a permis a face declarații asupra 
evenimentului zilei  — şi anume 
preşedintele Statelor Unite. Vineri, 
preşedintele, aidoma întregii țări, a tăcut 
cu încăpăţinare. Sîmbătă însă a înţeles că 
este de datoria lui să spună ceva şi luînd 
tocul şi-a făcut datoria. 

După părerea mea, cred că am studiat 
bine caracterul preşedintelui Roosevelt! şi 
sînt gata să afirm că această declaraţie l-a 
costat mai multe chinuri sufleteşti şi i-a 
pricinuit o ruşine mai amară ca oricare 
din manifestările lui verbale sau scrise. 
Nu-l critic de loc pe Roosevelt. Dacă aş fi 
fost în locul lui, poziţia mea oficială m-ar fi 
obligat şi pe mine să spun ceea ce a spus 
el. Aceasta este puterea convențiilor, 
tradiţiilor, iar preşedintele le-a rămas 
credincios. lată ce a scris: 


Washington, 10 Martie 
Către WOOD 


Manilla 


1 Theodore Roosevelt, preşedintele S.U.A. (între 
1901—1909), ideolog al militarismului american. 
Twain 1-a criticat în mai multe rînduri, cu asprime 
pe Roosevelt (n. t.) 

642 


Vă felicit pe dumneavoastră, pe ofiţerii şi pe 
soldaţii care se găsesc sub comanda 
dumneavoastră pentru strălucita victorie militară 
prin care aţi apărat atît de bine onoarea drapelului 
american. 

THEODORE ROOSEVELT 

Se înţelege de la sine că aceasta a fost 
doar un act de convenienţă. Nimic nu a 
fost sincer în cuvintele lui Roosevelt. El 
ştie bine că a împinge în cursă şase sute 
de indigeni neajutoraţi şi neînarmaţi ca pe 
nişte şobolani şi a-i nimici pînă la unul, de 
pe poziţii sigure, într-o zi şi jumătate, nu 
se poate numi o victorie strălucită şi că o 
asemenea acţiune nu poate fi o victorie 
strălucită, chiar dacă lefegiii războinici, 
reprezentanţi ai Americii creştine, ar fi 
tras nu cu gloanţe, ci cu biblii şi cu 
„Regula de aur”!. Preşedintele Roosevelt 
ştia foarte bine că asasinii în uniformă nu au 
apărat onoarea drapelului american, ci 
dimpotrivă, au făcut ceea ce fac în Filipine 
de opt ani încoace, adică îl necinstesc. 

În ziua următoare, duminică, adică ieri, 
telegraful a adus ştiri noi — şi mai 
straşnice — spre mai mare cinstea 
drapelului american. În primele ediţii, 
titluri mari au orbit pe cititori cu 
următoarea ştire: 


FEMEI UCISE ÎN MĂCELUL MORO. 


„Măcel” este un cuvînt potrivit. Cu 
siguranţă că nu există unul mai potrivit în 
tot Dicţionarul Integral, care să se 
potrivească în această ocazie. 

Subtitlut precizează: 


Amestecindu-se cu copiii lor în gloata din 
crater, ele au murit împreună cu ceilalți. 


I „Regula de aur” („The golden Rule”): „Tot ce voiţi să 
vă facă vouă oamenii, faceţi-le şi voi la fel” (Evanghelia 
după Matei, VII, 12) (n. t.) 

643 


Deşi este vorba doar despre nişte 
sălbatici despuiaţi, iată că atunci cînd 
cuvîntul „copii” ne cade sub ochi, simţim 
un fel de fior, căci cuvîntul evocă 
totdeauna în conştiinţă icoana vie a unor 
fiinţe nevinovate şi neajutorate: şi această 
icoană, prin forţa-i nepieritoare, ne face 
să uităm de culoarea pielii, de crez şi 
naţionalitate, înţelegind pur şi simplu că 
în faţa noastră sînt copii — doar copii! Şi 
dacă ei sînt speriaţi şi plîng, dacă încearcă 
vreo durere, mila pentru ei ne cuprinde 
dintr-un imbold firesc. Şi atunci ni se 
iveşte în faţă un tablou cu forme micuţe, 
cu chipuri speriate şi lacrimi în ochi. 
Vedem că mîinile micuţe se agaţă 
rugătoare de poalele mamei. Noi însă nu 
ne închipuim pe copiii despre care este 
vorba; în locul lor vedem micile fiinţe pe 
care le cunoaştem şi le iubim. 

Următorul titlu este plin de strălucirea 
gloriei americane şi creştine, asemeni 
soarelui la nămiezi: 


NUMĂRUL CELOR UCIŞI ESTE DE NOUĂ SUTE. 


Niciodată încă nu am fost atît de mîndru 
de steagul nostru! 

Titlul următor arată negru pe alb în ce 
poziţii sigure s-au aflat bravii noştri 
ostaşi: 


644 


ÎN CRUNTA BĂTĂLIE DE PE VÎRFUL 
MUN- i 
TELUI DAJO ERA CU NEPUTINȚĂ A 
DISTIN- 
GE FEMEILE DE BĂRBAȚI. 
Sălbaticii despuiaţi se găseau la o 
depărtare atît de mare în fundul capcanei, 
încît soldații noştri nu au putut distinge 
sînii femeilor de sfîrcurile nedezvoltate 
ale bărbaților, nu au putut deosebi pe 
copilul cel mic de vlăjganul înalt de şase 
picioare. Aceasta a fost, fără îndoială, 
bătălia cea mai puţin primejdioasă din 
toate pe care le-au dat vreodată soldații 
creştini de orice naţionalitate. 
Un alt titlu: 


BĂTĂLIA A DURAT PATRU ZILE. 


Aşadar, ai noştri au fost ocupați acolo 
nu o zi şi jumătate, ci patru zile în cap! A 
fost un lung şi fericit picnic — fără nici o 
treabă; doar că şezi liniştit şi să împrăştii 
„Regula de aur” peste capetele celor din 
fundul pîlniei şi să te gîndeşti la scrisorile 
pe care le vei trimite familiei care te 
admiră adăugind glorie peste glorie. Şi 
sălbaticii aceia, care luptau pentru 
libertatea lor, au avut de petrecut patru 
zile, dar pentru ei timpul trebuie să fi fost 
jalnic. În fiecare zi vedeau căzînd dintre ei 
cîte două sute douăzeci şi cinci de oameni, 
iar cînd venea noaptea, aveau pe cine jeli 
şi plinge! Şi, desigur, fără a avea măcar 
mîngiierea şi uşurarea de a şti că între 
timp ei înşişi ucideau zilnic cîte patru din 
numărul duşmanilor şi răneau încă vreo 
cîţiva la nas şi la cot. Ultimul subtitlu 
vesteşte, că: 

Locotenentul Johnson a fost doborit de pe 


pa- 
rapet de o lovitură de tun pe cînd 


645 


conducea 
vitejeşte atacul. 

De la început, toate ştirile telegrafice 
erau pline de Johnson. Locotenentul şi 
rana sa străluceau într-însele ca un 
şerpuitor fir roşu prin maldărul de foi 
scorojite ce se făceau scrum pe jar. Fără 
să vrei, te duci cu gîndul la una din farsele 
lui Gilette, jucată acum cîţiva ani, Prea 
mult Johnson! Probabil că Johnson a fost 
singurul rănit din partea noastră a cărui 
schilodire merita reclamă. Ea a stîrnit mai 
multă vilvă decît orice păţanie de acest soi 
— de cînd Humpty-Dumpty! a căzut de pe 
zid şi s-a rănit. Depeşele oficiale nu ştiu ce 
să admire mai mult: glorioasa rană a 
locotenentului Johnson sau cele nouă sute 
de crime. Entuziasmul care se revarsă de 
la cartierul general al armatei din acel 
capăt al globului pămîntesc spre Casa 
Aibă — la preţul de un dolar şi cincizeci de 
cenți cuvîntul — a stirnit un entuziasm 
similar în pieptul preşedintelui american. 
Se pare că acest nemuritor rănit a luptat 
în rîndurile „călăreţilor neobosiţi”, în 
bătălia de pe dealul San-Juan (Waterloo-ul 
numărul doi!) sub comanda locotenent- 
colonelului Theodore Roosevelt, cînd 
comandantul regimentului, actualul 
general-major, doctorul Leonard Wood, s- 
a îndreptat spre spatele frontului pentru a 
aduce pilule şi a lipsit de la bătălie. 
Preşedintele nostru păstrează în inima lui 
călduroase sentimente pentru fiecare din 
cei care au participat la acea ciocnire 
între milităreştile sisteme solare şi de 
aceea nu a pregetat să-l întrebe telegrafic 
pe eroul rănit: „Cum vă  simţiţi?” 


1 Humpty-Dumpty, personaj dintr-o poezie engleză 
pentru copii (n. t.). 
646 


Răspunsul, tot telegrafic, a fost: „Minunat. 
Mulţumesc”. Iată un eveniment de impor- 
tanţă istorică,  hărăzit de-a dreptul 
posterităţii. 

Johnson a fost rănit la umăr de o schijă. 
Schija a provenit dintr-un obuz — în 
comunicat se spune că rănirea a fost 
pricinuită de explozia unui obuz care l-a 
trintit pe Johnson de pe parapet. Cum 
oamenii din crater nu au avut artilerie, e 
limpede că tunul care l-a răsturnat de pe 
parapet era al nostru. Aşadar, trebuie să 
admitem ca un fapt istoric că singurul 
ofiţer american care s-a ales cu o rană în 
jurul căreia se putea face o reclamă mai 
acătării, s-a ales cu rana nu de la duşman, 
ci de la ai săi. Mi se pare mai mult decît 
probabil că dacă nu am fi pus pe soldaţii 
noştri în faţa propriilor noastre arme, am 
fi ieşit din cea mai nemaipomenită bătălie 
din istorie fără nici o zgirietură. 


647 


Miercuri, 14 martie 1906 


Marasmul, de rău augur, continuă. Ici şi 
colo, printre scrisorile primite de la 
cititori au început să se strecoare imputări 
la adresa preşedintelui nostru pentru că 
numise acel măcel ruşinos „o strălucită 
victorie militară” şi lăudase pe criminalii 
noştri pentru „apărarea onoarei 
drapelului american” într-un mod atît de 
ciudat. Totuşi, în articolele de fond nu 
găseşti nici o iotă despre victoria militară. 

Sper că tăcerea aceasta se va prelungi. 
După mine, ea este aproape tot atît de 
grăitoare, distrugătoare şi eficace ca şi 
tiradele cele mai pline de ură. Cînd un om 
adoarme în zgomot, zgomotul nu-i mai 
tulbură somnul; totuşi, e suficient ca 
zgomotul să înceteze pentru ca liniştea să-l 
trezească. O asemenea linişte ţine de cinci 
zile. Şi ea, fără îndoială, trebuie să 
trezească națiunea adormită. Desigur că 
națiunea trebuie să se întrebe care-i 
rostul acestei linişti: O linişte de cinci zile 
după un asemenea eveniment care a uimit 
întreaga lume nu s-a mai întîmplat pe 
planeta noastră de cînd s-au inventat 
gazetele cotidiene. 

La dejunul de despărţire dat ieri la 
George Harvey, care pleacă să-şi petreacă 
vacanţa în Europa, oaspeţii au vorbit 
numai şi numai despre această strălucită 
victorie militară. Nimeni însă nu a 
exprimat vreo părere pe care preşedintele 
Roosevelt, generalul-maior Wood sau 
locotenentul rănit Johnson ar putea-o 
socoti măgulitoare pentru ei, sau ar dori-o 
tipărită în manualele noastre de istorie. 
Harvey a spus că, după părerea lui, 
indignarea şi ruşinea stirnite de acest 
eveniment vor pătrunde tot mai adînc în 


648 


sufletele americanilor, vor coace acolo ca 
un abces şi vor da rezultate. El socoate că 
această afacere va distruge partidul 
republican şi pe preşedintele Roosevelt. 
Eu însă nu cred că această prezicere se va 
adeveri, pentru motivul că prorocirile care 
făgăduiesc lucruri de preţ, lucruri 
necesare, lucruri bune sau vrednice, nu se 
împlinesc niciodată. Prorocirile de felul 
acesta — ca şi războaiele pentru o cauză 
dreaptă — sînt aşa de rare, încît nu merită 
a fi luate în seamă. 

Alaltăieri, raportul telegrafic al 
fericitului general doctor Wood era încă 
numai triumf. Se arătau cu mîndrie 
amănuntele aşa-numitei „lupte îndiîrjite 
corp la corp”. Doctorul Wood, însă, nu 
bănuia că se trăda singur, ca să spunem 
aşa. Dacă într-adevăr pe muntele Dajo s- 
ar fi petrecut „lupte îndirjite corp la corp”, 
atunci cei nouă sute de filipinezi, în 
îndirjirea lor, ar fi ştiut desigur să omoare 
nu cincisprezece americani, ci mult mai 
mulţi, înainte de a fi căzut ultimul om din 
tribul lor — bărbat, femeie sau copil. 

Şi iată că ieri, în ediţiile ziarelor de 
după-amiază, au apărut primele simptome 
ciudate, care arată că doctorul Wood este 
pe cale de a cobori tonul, de a se justifica 
şi scuza. Wood anunţă că îşi ia toată 
răspunderea luptei asupra sa. De unde se 
vede că el a simţit, dincolo de tăcerea 
generală, dorinţa nelămurită a lumii de a 
acuza pe cineva de cele întimplate. Wood 
a tăgăduit că în timpul luptei s-a petrecut 
o „exterminare nesocotită a femeilor şi 
copiilor”, dar a declarat că „mulţi din ei 
au fost ucişi de nevoie, căci morosii 
întrebuinţau femeile şi copiii ca scuturi în 
luptele corp la corp”. 


649 


Această explicaţie este totuşi mai bună 
decît nici una; într-adevăr aşa este. Totuşi, 
dacă în realitate s-au petrecut asemenea 
crincene încăierări corp la corp, atunci 
trebuie să se presupună că, la capătul a 
patru zile, a sosit momentul cînd printre vii 
a rămas un singur băştinaş: de-ai noştri 
erau şase sute şi numai cincisprezece din 
ei căzuseră; de ce oare aceşti şase sute de 
soldaţi au ucis pe ultimul bărbat, femeie 
sau copil?! Doctorul Wood va constata că 
asemenea explicaţii se potrivesc ca nuca-n 
perete. El îşi va da seama că pentru un om 
de curajul său şi avînd forţele necesare 
sub comanda sa, este mai uşor să omoare 
nouă sute de sălbatici neînarmaţi, decît să 
explice de ce — fără nici o remuşcare — a 
dat el măcelului un caracter exterminator. 
Mai departe, Wood ne oferă următoarea 
izbucnire de umor inconştient care 
dovedeşte că el ar trebui să redacteze 
textele rapoartelor înainte de a le 
telegrafia: 

„Mulţi dintre morosi se prefăceau a fi 
morţi şi  măcelăreau pe  sanitarii 
americani, care dădeau ajutor răniților”. 

lată, aşadar, ciudata privelişte în care 
sanitarii americani dau ajutor sălbaticilor 
răniţi! In care scop? Doar toţi sălbaticii au 
fost ucişi. Scopul vădit era de a nimici pe 
toţi băştinaşii, de a nu lăsa pe nici unul în 
viaţă. Atunci la ce bun să uşurezi 
vremelnic suferinţele cuiva pe care în 
curînd îl vei ucide? Depeşele din ziare 
numesc acest măcel „luptă”. Ce-a fost aici 
care să semene a luptă? Absolut nimic. De 
obicei, într-o luptă sînt cinci răniţi la un 
mort. Cînd această aşa-numită bătălie s-a 
încheiat, pe cîmpul de luptă au rămas cel 
puţin două sute de sălbatici răniţi. Ce s-a 


650 


întîmplat cu ei? Nici unul nu a rămas în 
viaţă! 

Concluzia e limpede. Trupele noastre şi- 
au desăvîrşit munca lor de patru zile, prin 
măcelărirea acestor oameni lipsiţi de 
apărare. 

Bucuria preşedintelui în faţa acestei 
isprăvi îmi aminteşte de o altă izbucnire a 
entuziasmului prezidenţial. Cînd, în 1901, 
a sosit ştirea că Funston a pătruns în 
bîrlogul patriotului filipinez Aguinaldo şi l- 
a făcut prizonier, folosindu-se de tot soiul 
de meşterşuguri, ca falsificarea scrisului, 
minciuna, travestirea militarilor jefuitori 
în uniforma inamicului, dînd perfide 
asigurări de prietenie lui Aguinaldo şi 
strîngînd cu amabilitate mîinile ofiţerilor 
filipinezi pentru a le îndepărta bănuielile, 
pentru ca în acelaşi moment să-i împuşte 
pe neaşteptate — cînd s-a primit la Casa 
Albă  cablograma ce vestea această 
„strălucită victorie militară”, ziarele au 
arătat că preşedintele McKinley, cel mai 
blajin, cel mai duios şi mai delicat dintre 
muritori, nemaiştiind cum să-şi 
stăpinească bucuria şi recunoştinţa, s-a 
apucat să-şi exprime aceste sentimente 
prin anumite mişcări care semănau 
aidoma cu un dans. 


651 


UN GENILEMAN AMERICAN 


1906 


Nu glumesc, dimpotrivă, sînt serios în 
cel mai înalt grad cînd anunţ că 
preşedintele! nostru este un model de 
gentleman american al vremurilor noastre. 
Socotesc că el este un model de 
gentleman american al vremurilor 
prezente precum a fost Washington al 
vremurilor lui. În el sînt reprezentate pe 
de-a-ntregul toate trăsăturile pe care nu 
ar trebui să le aibă un gentleman 
american şi care, totuşi, îl caracterizează. 
Dintre toate naţiunile, atît cele civilizate, 
cît şi cele sălbatice, care trăiesc pe 
planeta noastră, noi sîntem națiunea cea 
mai grosolană, iar preşedintele nostru se 
distinge ca un monument văzut din toate 
colţurile pămîntului. În cazurile în care un 
gentleman îşi manifestă sensibilitatea şi 
delicateţea, el îşi arată grosolănia şi 
cruzimea. Nu de mult, cînd creatura lui, 
guvernatorul Cubei, acest măsluitor cu 


Fragment din cartea Mark Twain în erupție. Mark 
Twain se referă la Theodore Roosevelt, preşedintele 
S.U.A. (n. t.). 


652 


gradul de general-maior, Leonard Wood, a 
atras în cursă şase sute de băştinaşi spre 
a organiza un măcel sîngeros, în care nu 
au fost cruţaţi nici femeile, nici copiii, 
preşedintele Theodore Roosevelt, un 
model de gentleman american, primul 
gentleman american, a pus tot sufletul 
naţiunii noastre de gentlemeni în urletul 
de triumf pe care l-a trimis prin telegraf 
lui Wood, felicitîndu-l pentru strălucita 
victorie şi glorificîndu-l fiindcă a „ţinut sus 
cinstea steagului american”. 


653 


AMERICANIZĂM EUROPA 


7 septembrie 1906 


Nu ştiu dacă este spre binele sau spre 
răul ei, dar noi continuăm să educăm 
Europat. De peste un secol şi un sfert 
deţinem funcţia de instructor. Nu am fost 
aleşi în acest post, l-am luat pur şi simplu. 
Noi aparţinem rasei anglo-saxone. La 
banchetul, tinut iarna trecută la 
organizaţia denumită Clubul Capătul 
Lumii, preşedintele, un ofiţer superior 
scos la pensie, a proclamat cu glas tare şi 
cu fervoare: „Noi aparţinem rasei anglo- 
saxone şi cînd anglo-saxonul doreşte ceva, 
şi-l însuşeşte pur şi simplu”. 

Cuvintele lui au fost urmate de 
nesfirşite aplauze. Erau de faţă vreo 
şaptezeci şi cinci de civili şi douăzeci şi 
cinci de militari şi marinari. Le-a trebuit 
acestor persoane aproape două minute ca 
să-şi descarce admiraţia lor furtunoasă 
pentru acel măreț sentiment, în timp ce 
inspiratul profet, care lansase această 


1 Fragment din cartea Mark Twain în erupție (n. 
t.). 
654 


formulă — din adîncul ficatului, al 
măruntaielor, al esofagului sau al altui 
loc, unde va fi nutrit acest sentiment — 
stătea în picioare radios, strălucitor, 
surizînd şi emanînd raze de fericire prin 
toţi porii. 

Măreţele cuvinte ale bravului ostaş, 
interpretate în lumina sensului pe care a 
tinut să li-l dea, se pot traduce în engleza 
de rînd astfel: „Englezii şi americanii sînt 
hoţi, tilhari de drumul mare, pirați şi ne 
simţim mîndri să  aparţinem acestei 
plămade”. 

Dintre toţi englezii şi americanii, care 
erau de faţă, nici unul nu a găsit de 
cuviinţă să se ridice şi să declare că îi era 
ruşine de a fi anglo-saxon şi că-i era de 
asemenea ruşine de a aparţine rasei 
umane, devreme ce această rasă umană 
trebuie să suporte pecetea anglo-saxonă. 
Eu personal nu puteam lua asupra-mi 
această sarcină. Nu-mi convenea să-mi 
pierd calmul şi să fac caz de virtuțile şi de 
superioarele mele concepţii morale ca să 
învăţ pe aceşti analfabeți în materie de 
bună-cuviinţă  abecedarul acestui cult, 
căci nu ar fi în stare să-l adîncească, ba 
nici măcar să-l înţeleagă cît de cît. 

A fost ceva uluitor frenetica explozie de 
entuziasm juvenil, atît de spontan şi de 
sincer, care a urmat remarcii pestilenţiale 
ale profeticului ostaş. Părea aproape o 
revelaţie, o intuire tainică a sentimentului 
naţional, transpus, printr-un accident 
neprevăzut, în imagine şi formulă datorită 
caracterului reprezentativ al adunării. 
Toate mecanismele esențiale, care 
alcătuiesc maşina ce pune în mişcare şi 
vitalizează civilizaţia acestei naţiuni erau 
de faţă — jurişti, bancheri, negustori, 


655 


industriaşi, gazetari, politicieni, ostaşi, 
marinari, toţi erau prezenţi. Erau parcă 
înseşi Statele Unite adunate la banchet şi 
îndreptăţite să vorbească cu autoritate în 
numele naţiunii şi să reveleze atenţiei 
publice — morala lor particulară. 

Deviza noastră publică este „Cu 
credinţă în Dumnezeu”, şi cînd vedem 
aceste nobile cuvinte pe dolarul comercial 
(care valorează 60 de ccnţi) ele par să 
tremure şi să vibreze, cuprinse de o 
pioasă emoție. Aceasta este deviza 
noastră publică. Cea privată însă pare a fi 
„Cînd anglo-saxonul vrea ceva, şi-l 
însuşeşte pur şi simplu”. Morala noastră 
publică este exprimată în mod mişcător în 
acea deviză solemnă, totuşi blindă şi 
suavă, care demonstrează că sîntem o 
naţiune de fraţi multipli, curtenitori şi 
iubitori, adunaţi într-unul singur — e 
pluribus unum. Morala noastră privată, în 
schimb, îşi găseşte expresia în fraza sacră 
„hai! păşeşte vioi!” 

Am importat imperialismul nostru din 
Europa monarhică şi tot astfel şi ciudatele 
noastre noţiuni de patriotism — admiţind 
că avem principii patriotice, în stare de a 
fi limpede şi hotărît definite. Prin urmare 
e drept ca, la rindul nostru, să instruim 
Europa în schimbul acestor idei şi a altor 
forme de instrucţiune primite de la acest 
izvor. 

De atunci, Europa a avut de învăţat 
multe lucruri preţioase de la noi. Dacă nu 
am fi fost noi, Europa nu ar fi cunoscut 
niciodată pe gazetarul care ia interviuri; 
fără noi anumite state europene nu ar fi 
cunoscut fericirea de a plăti impozite 
extravagante; fără noi, Trustul Alimentar 
European nu ar fi cunoscut arta de a 


656 


otrăvi lumea contra numerar; fără noi, 
Trusturile de Asigurare Europene nu ar fi 
cunoscut niciodată sistemul cel mai 
îndeminatic de a stoarce profitul de la 
văduve şi orfani; fără noi, reînvierea mult 
întîrziată, în Europa, a jurnalismului venal 
ar fi putut fi amînată pentru cîteva 
generaţii încă. Cu statornicie, cu conti- 
nuitate şi cu stăruinţă americanizăm 
Europa şi cu timpul vom izbuti să ne 
desăvîrşim opera. 


657 


CU PRIVIRE LA UNELE 
CELEBRITAŢI AMERICANE ŞI 
LA POLITICA LOR! 


I 
UN SENATOR: DOMNUL CLARK 
28 ianuarie 1907 


Alaltăieri după-amiază, un bun prieten, 
pe care îl voi nurni Jones, mi-a telefonat, 
comunicîndu-mi că ar dori să treacă pe la 
mine, la şapte şi jumătate, ca să mă ia la o 
cină ce se dă la Clubul Union League, 
adăugind că voi putea pleca acasă la orice 
oră voi dori, întrucît ştia că am obiceiul să 
refuz toate invitaţiile, — nu numai anul 
acesta, ci şi în tot restul vieţii mele — care 
m-ar obliga să ies noaptea şi mai cu 
seamă să calc acele locuri în care se ţin 
discursuri lungind reuniunile pînă după 
orele zece. Cum Jones îmi este un foarte 
apropiat prieten, am socotit că pot să-mi 
trădez regula şi să accept invitaţia, fără a- 
mi călca pe inimă. Ba nu, am avut totuşi o 
strîingere de inimă, una chiar foarte tare, 
cînd după ce Jones mi-a precizat că masa 
era intimă şi participau numai zece 
persoane, a menţionat printre invitaţi 


1 Fragmente din Autobiografia lui Mark Twain, 
scrisă spre sfîrşitul vieţii, (n. t.). 
658 


numele senatorului de Montana, Clark. 
Sînt un om care vorbeşte răspicat, un om 
cu o anumită ţinută morală, în stare să 
suport orice privire şi de aceea mă socot 
mai presus, şi nu mă asociez cu animale 
de soiul domnului Clark. 

Imi pare rău că sînt un om vanitos — cel 
puţin regret că trebuie să dau în vileag 
faptul că sînt astfel — dar nu am încotro: 
trebuie s-o mărturisesc şi să mă explic. Nu 
pot să nu fac caz de această dovadă 
prețioasă a prieteniei mele faţă de Jones, 
acceptind invitaţia de a mă ospăta la 
aceeaşi masă cu o persoană ca domnul 
Clark din Montana. Aceasta nu pentru că 
dumnealui este senator al Statelor Unite 
— adică nu numai pentru că ocupă o 
asemenea dubioasă situaţie — căci există 
o seamă de senatori pentru care am 
oarecare respect şi nu m-aş gîndi să refuz 
a-i întilni în lume, dacă aş socoti că aşa-i 
voia Domnului. 

De curind noi am trimis la închisoare un 
senator al Statelor Unite, dar îmi dau 
destul de bine seama că, dintre cei care 
au scăpat din această promoţie, există şi 
unii care sînt, măcar în unele privinţe, 
nevinovaţi — nu nevinovaţi chiar de orice 
fel de crimă, căci aşa ceva nu se poate 
spune, cred eu, despre nici un senator al 
Statelor Unite. Oricum, aceştia nu sînt 
vinovaţi de anumite crime. Toţi însă aduc 
pagube vistieriei statului, votînd legi care 
acordă pensii neîndreptăţite pentru a 
rămîne în bune relaţii cu Marea Armată a 
Republicii, cu descendenţii Marii Armate a 
Republicii, cu descendenţii descendenților 
Marii Armate a Republicii şi cu alţi 
strănepoţi ai războiului. Astfel de legi sînt 
crime incontestabile şi înseamnă 


659 


încălcarea jurămîntului depus de fiecare 
senator. 

Totuşi, dacă sînt uneori dispus să las la 
o parte consideraţiile de ordin moral şi să 
frecventez pe criminalii mai modeşti din 
rîndurile senatorilor — chiar pe Platt şi 
Chauncey Depew — trebuie să trag linia 
cînd e vorba de Clark din Montana. Se 
zice că acesta ar fi cumpărat adunări 
legislative şi judecători, aşa cum alţi 
oameni îşi cumpără hrană şi 
îmbrăcăminte. Prin pilda sa, a legitimat şi 
edulcorat corupţia în aşa măsură, încît în 
Montana ea nu mai are nici un iz 
respingător. Povestea vieții lui este 
cunoscută de toți. Este ființa cea mai 
putredă care poate fi găsită sub faldurile 
steagului american. Este o ruşine a 
națiunii americane şi nici unui dintre cei 
care au ajutat ca el să fie trimis la Senat, 
nu a ignorat că locul potrivit pentru Clark 
era la penitenciar, cu lanțuri şi o ghiulea 
legată de picior. După părerea mea, el 
este cea mai scîrboasă creatură pe care a 
produs-o Republica din vremea lui Tweed 
şi pînă acum. 

Am luat parte la cina care s-a servit într- 
una din încăperile rezervate ale clubului, 
cu nelipsitul pian şi cu lăutarii aduşi parcă 
înadins pentru a stinjeni conversaţia şi 
pentru a alunga orice intimitate. Acolo mi- 
a fost dat să aflu că cetăţeanul din 
Montana nu era numai un oaspete, dar că 
banchetul era dat în cinstea lui. În timp ce 
mesenii se hrăneau, cei doi vecini ai mei 
mi-au furnizat informaţiile cu privire la 
motivul acestui tribut de respect faţă de 
domnul Clark. Domnia sa împrumutase de 
curînd Clubului Union League, cel mai 
puternic şi poate cel mai bogat club politic 


660 


din America, o colecţie de tablouri 
europene în valoare de un milion de dolari 
pentru a organiza o expoziţie. Evident, 
informatorul meu socotea aceasta ca fiind 
un act de generozitate aproape 
supraomenesc. Unul dintre informatori 
îmi mai spuse, în şoaptă, plin de emotie şi 
admiraţie, că dacă s-ar pune laolaltă toate 
daniile şi actele de mărinimie faţă de club 
ale domnului Clark, inclusiv această 
grandioasă contribuţie, suma cheltuită de 
domnia sa s-ar ridica fără îndoială, una 
peste alta, la o sută de mii de dolari. Mi- 
am dat seama că respectivii domni se 
aşteptau de la mine ca să-mi manifest 
admiraţia, să aplaud şi să-mi exprim 
veneraţia, lucru pe care nu eram de loc 
dispus a-l face, întrucît aflasem chiar cu 
cinci minute mai înainte de la unul dintre 
marii săi admiratori, că veniturile 
domnului Clark erau de treizeci de 
milioane de dolari anual. 

Oamenii nu au simţul proporţiilor. O 
donaţie de o sută de mii de dolari scăzută 
dintr-un venit de treizeci de milioane de 
dolari nu este un act care să merite 
asemenea accese isterice de admiraţie şi 
de proslăvire. Dacă eu aş îi contribuit la o 
cauză cu o danie de zece mii de dolari, 
aceasta ar fi reprezentat a noua parte din 
venitul meu pe anul trecut, şi desigur că 
m-aş fi resimţit. În cazul acesta, însă, aş fi 
meritat mai multă admiraţie, minunare, 
uluire şi recunoştinţă şi aş fi depăşit pe 
departe o contribuţie de douăzeci şi cinci 
de milioane de dolari din partea 
candidatului la puşcărie din Montana, 
căruia tot i-ar mai fi rămas pentru între- 
ținerea sa o sută de mii de dolari pe 
săptămînă din venitul anual. 


661 


Aceasta îmi reamintea de unicul caz de 
filantropie, cu care defunctul Jay Gould 
luase ochii lumii, singurul caz de care 
auzisem vreodată. Atunci cînd cel dintii şi 
cel mai mirşav corupător al moravurilor 
comerciale americane se  scălda în 
nesfirşitele milioane furate, el făcu o 
donaţie de cinci mii de dolari pentru 
ajutorarea populaţiei nevoiaşe din oraşul 
Memphis, statul Tennessee. Era pe 
vremea cînd bîntuia în acest oraş o 
epidemie de friguri galbene. Ofranda 
domnului Gould nu însemna pentru el nici 
un sacrificiu. Deşi reprezenta doar venitul 
ceasului pe care-l petrecea zilnic în rugă- 
ciune, căci era un om foarte evlavios, valul 
de recunoştinţă şi venerație, care urmă 
acestei ofrande şi care cuprinse întregul 
teritoriu al Statelor Unite, ziarele, 
amvoanele şi cercurile particulare nu ar fi 
putut convinge pe un străin decît că 
pentru un milionar american a dărui cinci 
mii de dolari pentru săracii morţi sau 
muribunzi, cînd de fapt ar fi putut cu banii 
aceştia cumpăra un judecător de 
circumscripție — a constituit cea mai 
nobilă şi mai sfintă faptă din istoria 
Americii. 

La timpul cuvenit, preşedintele 
comitetului de artă al clubului se ridică şi 
începu prin a rosti vechea şi mult 
compromisa formulă că nu se vor ţine 
discursuri cu acest prilej, ci vor fi numai 
convorbiri amicale. Continuă apoi, în 
aceeaşi antică şi mult  compromisă 
manieră, ţinînd el însuşi un discurs — un 
discurs care ar fi făcut pe orice ascultător 
lucid să-i crape obrazul de ruşine că 
aparţine  seminţiei omeneşti. Dacă un 
străin ar fi intrat pe uşă în clipa aceea, ar 


662 


fi putut crede că se ţine un serviciu divin şi 
că divinitatea însăşi era de faţă. El ar mai 
fi ghicit că domnul Clark era, poate, cea 
mai nobilă fiinţă umană, produsă pînă în 
prezent de Marea Republică, cel mai 
mărinimos binefăcător în viaţă din lumea 
întreagă, cel mai risipitor susţinător al 
cauzelor bune, omul a cărui bunătate nu 
cunoaşte margini şi nu precupeţeşte nici o 
jertfă. Nici nu i-ar fi trecut prin minte 
acestui  proslăvitor al banului şi al 
posesorului banului că, de fapt, domnul 
Clark nu făcuse decit să azvirle o para 
chioară în pălăria întinsă de ligă. Domnul 
Clark nu se resimțea mai mult de lipsa 
sumei dăruite, decît de lipsa unui gologan. 

Cînd acest plictisitor orator a terminat 
cu tămiierile, s-a ridicat preşedintele ligii 
şi a continuat slujba pe acelaşi ton, 
vărsînd proslăviri la adresa candidatului 
la puşcărie; proslăviri, care, judecate 
după un criteriu drept al valorilor, 
reprezentau cele mai deocheate ironii, 
lucru de care vorbitorul, însă, nu-şi dădea 
seama. Amîndoi oratorii au fost aplaudaţi 
de-a lungul cuvîntărilor, dar cel de al 
doilea a rostit la urmă cuvinte care, după 
părerea mea, ar fi trebuit să producă o 
tăcere rece, chiar o atmosferă glacială. El 
a destăinuit faptul că cheltuielile făcute de 
club pentru organizarea expoziţiei de 
tablouri, împrumutate de senator, 
depăşiseră încasările provenite din 
vinzarea biletelor de intrare. După 
aceasta, se opri — aşa cum fac 
întotdeauna oratorii cînd caută să obţină 
un mare efect — şi aminti că în acea clipă 
de ananghie senatorul Clark se pre- 
zentase din propria sa iniţiativă, vîrise 
mîna în buzunar şi îi înmînase o mie cinci 


663 


sute de dolari, cu care să se achite 
jumătate din costul asigurării tablourilor, 
salvînd astfel finanţele clubului. Să nu 
mor niciodată, dacă evlavioşii domni 
prezenţi la această slujbă religioasă nu au 
izbucnit în aplauze de recunoştinţă la 
auzul acestei surprinzătoare declaraţii şi 
să nu mor niciodată de-a binelea dacă 
respectivul candidat la ocnă nu a arborat 
un suris ce i-a cuprins întreaga faţă, 
părind radios şi fericit, aşa cum desigur că 
va arăta în ziua cînd Satana îi va dărui o 
vacanţă duminicală în cripta lui rece. 

În fine, cît mai eram încă în viaţă, 
preşedintele clubului îşi încheie anosta şi 
obositoarea etalare de puerile banalităţi, 
vindute ca la tirg, cu toptanul, dădu 
cuvîntul lui Clark şi se aşeză. Clark se 
ridică în acordurile imnului naţional 
american — ba nu, ale imnului regal 
englez!, executate cu frenezie şi vacarm 
de scripcari şi pian, după care urmă 
„Mulţi ani trăiască”, intonat de formaţia 
completă a fericiţilor adulatori. Urmă o 
minunăţie. Întotdeauna am susţinut că un 
om nu poate ţine un discurs în care să nu 
fie măcar un singur compliment la adresa 
celorlalţi, dar acum ştiu că o reptilă ca 
senatorul Clark poate trăncăni fără a 
aduce nimănui vreun compliment. A 
trăncănit şi a trăncănit o bună jumătate de 
ceas, fără a ataca nici un alt subiect decît 
acele revărsări de laude, care îi fuseseră 
adresate pentru neînsemnatele lui gesturi 
de generozitate. Nu s-a mulţumit să 
accepte aceste  caraghioase elogii la 


1 Aici, Mark Twain face aluzie la sentimentele 
antidemocratice ale lui Clark, care ar fi dorit şi în 
S.U.A. o monarhie şi sugrumarea libertăţilor 
cîştigate de popor (n. t.). 

664 


valoarea lor, ci a adăugat cu toptanul la 
ele lăudîndu-şi asa-numitele lui acte de 
generozitate şi  mărinimie cu atîta 
străşnicie şi culoare, încît slei 
complimentele celorlalte persoane, 
făcîndu-le să apară palide şi şterse. Deşi 
am patruzeci de ani de experienţă în 
materie de vanitate şi dobitocie umană, 
manifestată la diferite banchete — 
mărturisesc că nu am văzut niciodată ceva 
care să se poată compara cu dobitocia şi 
complezenţa acestei autoglorificări de 
mîrlan ignorant. 

Îi voi fi întotdeauna recunoscător lui 
Jones că mi-a înlesnit să particip la 
această sacră orgie. Crezusem că în viaţa 
mea am văzut toate speciile de animale 
rostitoare de discursuri, care există pe 
lume şi de asemenea toate soiurile de 
oameni care alcătuiesc laolaltă populaţia 
ţării noastre, dar mă înşelasem. Mi-a fost 
dat pentru prima oară să văd oameni 
tirîndu-se în noroi şi venerînd din toată 
inima dolarii şi pe posesorii lor. Fireşte, 
cunoşteam asemenea lucruri din ziare, 
dar nu auzisem pînă atunci, cu urechile 
mele, oameni proslăvind dolarul şi nici nu-i 
văzusem îngenunchind în acest act de 
proslăvire. 

II 
UN OM DE AFACERI: DOMNUL JAY GOULD 
16 februarie 1906 

Jay Gould a fost cel mai mare prăpăd 
care a căzut pe capul ţării noastre. 
Oamenii doriseră bani şi înainte de 
vremea lui, dar el este acela care i-a 
învăţat să se prosterneze în faţa banului şi 
să-l preaslăvească. Lumea respectase pe 
oamenii avuţi şi înainte vreme, dar în 


665 


acest respect era cuprins şi respectul 
cuvenit caracterului şi priceperii cu care 
îşi strinsescră avuţia. Jay Gould, însă, a 
învăţat întreaga naţiune să zeifice atît 
banul cît şi pe omul avut, indiferent de 
modul în care şi-a dobîndit averea. În 
tinereţea mea nu se pomenea de idolatria 
banului sau al posesorului banului în 
partea noastră a ţării. Pe meleagurile 
noastre nu a existat om cu dare de mînă 
care să fi fost învinuit de a-şi fi cîştigat 
banii prin mijloace necurate. 

Evanghelia, lăsată moştenire de Jay 
Gould, dă rezultate uriaşe în zilele 
noastre. Porunca lui este: „Fă bani! Fă-i 
repede! Fă-i din gros! Fă nemăsurat de 
mulţi! Fă-i pe cale necinstită, dacă poţi, 
sau pe cale cinstită, dacă nu ai încotro!” 

Această evanghelie pare să fie aproape 
universală. Marii săi apostoli sînt astăzi 
McCurdie, McCall, Hydes, Alexander şi 
restul bandei de tilhari, care au fost de 
curînd izgoniți din funcţiile de încredere, 
pe care le-au profanat, în giganticele 
societăţi de asigurare din New York. 
Alaltăieri, circula ştirea că preşedintele 
unei asemenea societăţi, McCall, era pe 
patul de moarte. De asemenea, în ultimele 
două-trei luni s-a vorbit în mai multe 
rînduri despre ceilalţi că ar fi pe moarte. 
S-ar putea crede că motivul acestor 
lovituri fatale ar fi durerea şi ruşinea de a 
fi  jecmănit două-trei milioane de 
deținători ai poliţelor de asigurare şi 
familiile lor, văduve şi orfani, dar din cînd 
în cînd aflăm cu uluire că nu remuşcările 
de conştiinţă ale acestor oameni îi fac să 
sufere, ci că sînt bolnavi şi amăriţi pentru 
simplul motiv că au fost daţi pe faţă. 

Fiii şi fiicele lui Jay Gould frecventează 


666 


astăzi ceea ce este socotită a fi cea mai 
bună lume a New-Yorkului — lumea 
aristocratică. 

Una dintre fiicele sale s-a căsătorit, 
acum zece sau doisprezece ani, cu un 
francez, purtind un titlu de nobleţe dar 
care nu era decît un coate-goale, gălăgios 
şi caraghios, cartofor şi craidon, iar ea a 
consimţit să-i plătească datoriile care se 
ridicau la suma de vreun milion. A 
consimţit să-i plătească, însă, numai 
datoriile existente, iar nu cele viitoare. 
Cele viitoare au devenit, între timp 
prezente, şi ating cifre fabuloase. Astăzi, 
fiica domnului Gould a intentat acţiune de 
divorţ împotriva soţului, cumpărat în 
pagubă, şi fireşte că simpatia şi 
compătimirea lumii sînt de partea ei. 


III 
UN ALT SENATOR: DOMNUL GUGGENHEIM 
30 ianuarie 1907 


Moravurile politice şi comerciale ale 
Statelor Unite nu sînt numai o fărimă din 
hrana care întreţine risul oamenilor, ci un 
adevărat ospăț. Ciudată şi interesantă 
născocire mai e şi omul. Lui Cromwell şi 
celor cîteva mii de soldaţi predicatori şi 
iubitori de rugăciune le-a trebuit zece ani 
pentru a ridica principiile moravurilor 
oficiale şi comerciale ale englezilor la o 
înălţime vrednică de respect, dar i-au fost 
de ajuns doar cîţiva ani unui singur 
Charles al II-lea, pentru a le arunca din 
nou în noroi. Principiile morale care au 
însufleţit generaţia trecută erau destul de 
înalte şi fuseseră aduse la această 
înălţime prin munca stăruitoare şi 
sănătoasă a mai multor generaţii de 


667 


educatori ai naţiunii. Jay Gould! însă, a 
putut singur să submineze structura 
acestei societăţi în vreo şase ani. În curs 
de treizeci de ani, mica lui bandă de 
urmaşi — senatorul Clark şi cei de o 
seamă cu el — au reuşit să o acopere cu 
mucegai clin temelii şi pînă la acoperiş, 
alterind-o, după cît se pare, în mod 
ireparabil. 

Înainte de vremea lui Jay Gould, circula 
o vorbă foarte sonoră şi foarte elegantă, 
care era pe buzele tuturora şi toată lumea 
o repeta cu deliciu, zi şi noapte, peste tot, 
vibrind la sunetul ei: „Presa este scutul li- 
bertăţilor noastre”. Era o vorbă 
înţeleaptă, o vorbă dreaptă, dar a murit de 
mult şi a fost adînc îngropată în neantul 
uitării. Nimeni nu ar îndrăzni să o repete 
astăzi decît poate în ironie. 

Domnul Guggenheim a fost ales de 
curînd senator al Statelor Unite de către 
adunarea legislativă din  Colorado?, 
cumpărată după toate probabilitățile, căci 
aşa este, după cît se pare, obiceiul 
consacrat astăzi în alegerea senatorilor 
Statelor Unite. Se afirmă că domnul 
Guggenheim şi-a cumpărat locul său de 
legislator şi l-a plătit. Declaraţiile lui 
publice dovedesc cu  prisosinţă că 
putreziciunea politică, peste tot prezentă, 
l-a pătruns şi pe el, stăpinindu-l în aşa 
măsură încît nici nu îşi dă seama că s-a 


1 Jay Gould — unul din magnații căilor ferate 
americane, care şi-a adunat, în partea a doua a 
secolului trecut, o avere fabuloasă prin 
speculaţiuni frauduloase. Simon Guggenheim s-a 
îmbogăţit mai cu seamă din exploatarea minelor 
din Colorado (n. t.). 

2 Vezi nota anterioară cu privire la modul de 
alegere a senatorilor americani, în perioada 
descrisă de Twain (n. t.). 

668 


făcut vinovat măcar de vreo indelicateţe, 
ca să nu spunem de o gravă crimă. În 
multe prilejuri, scutul libertăţilor noastre 
nu are decît cuvinte de preţuire şi de 
justificare la adresa lui. Ziarul Denver 
Post, recunoscut ca principala şi cea mai 
fidelă oglindă a opiniei publice din statul 
său afirmă: 


„E drept că domnul Guggenheim a cheltuit o 
mare sumă de bani, dar n-a făcut decît să urmeze 
precedentele create în multe alte state. În esenţă, 
nu-i nimic incorect în ceea ce a făcut. Domnul 
Guggenheim se va dovedi cel mai bun senator, pe 
care l-a avut vreodată Colorado. Alegerea sa va 
avea drept efect aducerea în Colorado tocmai a 
ceea ce are nevoie acest stat: capitalişti şi 
populaţie de bună calitate. Domnul Guggenheim 
va obține multe îmbunătăţiri pentru statul 
Colorado, pe care Tom Patterson nu a reuşit să le 
obţină de la Washington. Este omul potrivit la 
locul potrivit. Nu are nici un rost să încercăm a 
reforma lumea. De două mii de ani se tot încearcă 
asta; dar fără succes. Domnul Guggenheim este 
alesul poporului şi se cade ca poporul să-l 
păstreze, chiar dacă domnia sa a cheltuit un milion 
de dolari. Poporul a avut de ales între. Tom 
Patterson şi Simon Guggenheim şi poporul l-a ales 
pe Guggenheim. Ziarul Denver Post se înclină în 
faţa voinţei poporului.” 


Domnul Guggenheim, cumpărînd ceea ce 
se numeşte cu o expresie învechită 
„onorurile senatoriale”, nu a cumpărat 
întreaga adunare legislativă, ci, aplicînd 
un principiu tradiţional de parcimonie, a 
cumpărat numai cîţi legislatori îi erau 
necesari pentru alegerea sa. Cei care n-au 
fost cumpăraţi şi-au exprimat 
resentimentul lor, propunînd o moţiune, 
care cerea să se cerceteze mijloacele 
folosite în această alegere. 


669 


Majoritatea cumpărată reuşi nu numai 
să respingă moţiunea propusă, dar chiar 
să o şteargă din procesul verbal al 
dezbaterilor. S-ar putea crede că a făcut-o 
din motive de gingaşă susceptibilitate, dar 
probabil că nu acestea au fost motivele. 
Este în firea omului de a dori, chiar cînd 
este vorba de tilhari lipsiţi de orice 
conştiinţă, să evite a fi stigmatizaţi şi 
expuşi în galeria răufăcătorilor. 


IV 


UN TEOLOG AMATOR: DOMNUL ROCKEFELLER- 
JUNIOR 


20 Martie 1906 


Una din desfătările cele mai alese ale 
naţiunii americane, în zilele noastre, o 
constituie  aventurarea în teologie a 
domnului John D.  Rockefeller-junior, 
anume clasa sa pentru studierea bibliei. 

În fiecare duminică, tînărul Rockefeller 
explică biblia în faţa clasei sale. A doua zi 
agenţia „Associated Press” şi ziarele 
difuzează explicațiile sale pe întreg 
continentul, iar lumea se prăpădeşte de 
îs. Întreaga naţiune ride, dar nu 
bănuieşte, în naivitatea ei, că ride de ea 
însăşi. Şi totuşi aşa se întîmplă! 

Tînărul Rockefeller, care trebuie să aibă 
vreo treizeci şi cinci de ani, este un om 
banal, simplu, serios, sincer, cinstit, plin 
de cele mai bune intenţii, şi gîndind cele 
mai comune lucruri, absolut lipsit de ori- 
ginalitate, neavînd nici un dram de aşa 
ceva. lar dacă ar fi de călătorit pe 
meritele propriei sale inteligenţe şi nu pe 
banii babacăi, comentariile sale asupra 
bibliei s-ar fi irosit în tăcere şi nu ar fi fost 


670 


auzite de public. Tatăl său e socotit încă 
cel mai bogat om din lume şi de aceea 
elucubraţiile teologice ale feciorului tree 
drept interesante şi importante. Lumea 
crede că averea lui Rockefeller senior se 
ridică la un miliard de dolari. El însă 
plăteşte impozite numai pentru două 
milioane şi jumătate. Este un creştin 
serios, dar fără pregătire şi ani şi ani la 
rind a fost conducătorul unei şcoli 
duminicale la Cleveland, statul Ohio. 

De ani şi ani, el cuvîntează despre sine 
însuşi ascultătorilor săi de la şcoala 
duminicală şi le arată cum şi-a dobîndit 
dolarii. În toţi aceşti ani, cei de la şcoala 
duminicală l-au ascultat cu încîntare, 
împărţindu-şi  adoraţia între el şi 
Dumnezeu, dar în mod inegal. Cuvîntările 
de la şcoala duminicală se transmit prin 
telegraf în toate colţurile ţării şi întreaga 
naţiune le citeşte cu nu mai puţin interes 
decît pe ale feciorului său. 

Aşa cum am spus mai înainte, toată 
lumea ride de analizele pe care tînărul 
Rockefeller le face pe marginea Sfintei 
Scripturi. Cu toate acestea, lumea ar 
trebui să ştie că aceste analize sînt întru 
totul asemănătoare cu ceea ce i se oferă 
în fiecare duminică din orice amvon; 
asemenea analize ale bibliei au ascultat 
de-a lungul secolelor şi strămoşii noştri, 
fără să se schimbe nici măcar o singură 
idee, dacă putem vorbi de prezenţa 
vreunei idei în aceste cuvîntări. Metodele 
tinărului Rockefeller sînt acelea folosite în 
toate predicile. Deducţiile sale, de-o 
fantezie aurită, rupte din realităţi 
respingătoare, sînt aidoma acelora pe 
care de secole le oferă amvonul. Oricare 
din argumentele avansate de tînărul 


671 


Rockefeller a fost atit de mult folosit de 
către teologii generaţiilor anterioare, încît 
n-a mai ajuns pînă la el decît o biată 
ferfeniţă. Raţionamentele lui seamănă ca 
două picături de apă cu argumentele 
tocite ale oricărui predicator, luate din 
arsenalul de adevăruri răsuflate, rostite 
de pe amvon secole de-a rîndul. 

Tînărul John nu a studiat niciodată vreo 
doctrină pentru propria sa plăcere, nu a 
examinat niciodată vreo doctrină cu vreun 
anumit scop, afară de acela de a face să 
se potrivească cu noţiunile uzate, primite 
de la profesorii săi. Cuvintările sale sînt 
tot atit de instructive şi de originale ca 
orice cuvintare rostită de pe buzele 
vreunui teolog, începînd cu papa de la 
Roma, şi terminînd cu el însuşi. Toată ţara 
ride de felul abscons şi stîngaci în care 
John analizează caracterul şi purtarea lui 
Iosif — dar propovăduitorii de la amvon 
au cercetat întotdeauna la fel de stîngaci 
şi de stupid caracterul şi purtarea lui 
Iosif. De aceea, lumea nu ar face rău să 
înţeleagă că, distrindu-se pe socoteala 
tinărului John, se distrează pe socoteala ei 
însăşi. Oamenii ar fi trebuit să priceapă că 
tînărul John nu-l zugrăveşte pe Iosif 
folosindu-se de culori noi. El 
întrebuințează aceeaşi bidinea veche şi 
acelaşi vechi lapte de var, datorită cărora 
de veacuri Iosif apare, sub aceiaşi aspect 
grotesc. 

L-am cunoscut şi am ţinut la tînărul John 
o bună bucată ele vreme, fiind dintru 
început convins că locul care i se 
potriveşte de minune este amvonul. Sînt 
sigur că scăpărările vulpeşti ale minții 
sale vor lumina aşa cum se cuvine acolo — 
dar tare mi-e teamă că el va trebui să 


672 


asculte de poruncile ursitei şi va urma 
tatălui său, ca stăpiîn al giganticului trust 
„Standard Oil”. Una dintre cele mai 
încîntătoare expuneri teologice a fost 
aceea pe care a făcut-o acum trei ani 
asupra semnificației — asupra înţelesului 
real, a tilcului profund — ce-l are sfatul 
prevenitor al lui Isus Hristos faţă de 
tînărul împovărat de averi, dar dorind să- 
şi salveze sufletul, dacă s-ar fi putut găsi 
un mijloc convenabil. „Vinde tot ce ai şi 
dăruieşte celor săraci”. 

lată cum a interpretat tînărul John sfatul 
lui Hristos: „Orice lucru s-ar găsi între 
tine şi salvarea ta, înlătură cu orice preţ 
această piedică. Dacă e vorba de bani, 
dăruieşte-i săracilor; dacă este 
proprietate, vinde-o pe de-a-ntregul şi 
ceea ce obţii pe ea dă săracilor; dacă este 
ambiţie militară, retrage-te din serviciu; 
dacă este vorba de o preocupare care te 
absoarbe faţă de vreo fiinţă, vreun lucru 
sau vreun ţel, îndepărtează-te de ele şi 
poartă-te  nutrind singurul gînd al 
salvării.” 

Cele ce reies de aici sînt limpezi ca 
lumina zilei. Milioanele tatălui lui John şi 
propriile sale milioane nu sînt decît ceva 
întîmplător în vieţile lor şi cîtuşi de puţin 
o piedică în străduinţa lor de a-şi salva 
sufletele. De aceea, povaţa lui Hristos nu 
are nici o aplicaţie în ceea ce-i priveşte. 
Unele din ziarele noastre au trimis 
reporteri ca să ceară interviuri la şase sau 
şapte slujitori ai altarului din New York. 
Ziariştii voiau să cunoască părerile 
preoţilor în această chestiune. Rezultatul 
a fost că toţi, cu excepţia unuia singur, au 
fost de acord cu tînărul Rockefeller. Zău 
că nu ştiu ce ne-am face fără învăţătura 


673 


rostită din amvoane. Mai bine ne-am lipsi 
de soare sau de lună decît de amvon. 


674 


O SCRISOARE DIN PARTEA 
SATANEI 


Am primit următoarea scrisoare 
semnată Satana, dar avem toate 
motivele să credem că a fost scrisă 

de Mark Twain. 


EDITORUL 


Domnului director al revistei 
HARPER'S 

Scumpul meu director, 

Să punem capăt acestor discuţii neserioase. 
Societatea de Asistenţă obştească acceptă darurile 
mele în fiecare an şi nu văd pentru ce nu ar 
accepta pe cele ale domnului Rockefeller. De cînd 
e lumea, fondurile destinate operelor caritabile au 
fost alimentate mai mult sau mai puţin cu bani de 
provenienţă necurată, de aceea nu pricep ce 
importanţă mai poate avea faptul că aceşti bani au 
trecut prin mîinile domnului Rockefeller? Sursa 
fondurilor  Asistenţei obşteşti o constituie 
cimitirele, adică donațiile testamentare, ceea ce 
înseamnă bani cîştigaţi în mod necinstit, deoarece 
moştenitorii sînt păgubiţi din cauza dărniciei 
decedatului. Sub acest pretext trebuie oare 


675 


Societatea de Asistență să refuze donațiile 
testamentare? 

Îngăduiţi-mi să continui. Domnul Rockefeller a 
fost deseori atacat în modul cel mai violent pentru 
că averea lui este pătată de noroiul respingător al 
matrapazlicurilor lui, dovedite în faţa tribunalelor. 
Dar, domnilor, mă faceţi sărid! Nu există în întreg 
oraşul vostru vreun bogătaş care să nu comită în 
fiece an cîteva afaceri necurate şi toţi fac false 
jurăminte în această privinţă. Dacă există vreunul 
care să facă excepţie de la această regulă, sînt 
dispus să-l cumpăr pentru colecţia mea; aş plăti 
pentru el preţul unui ihtiosaur. Să nu spuneţi că în 
acest caz nu e vorba de o încălcare a legii, ci doar 
de o fugă din faţa legii! Consolaţi-vă cu această 
gingaşă distincţie deocamdată, dacă doriţi, dar 
mai tîrziu, cînd veţi veni să sălăşluiţi la mine, vă 
voi arăta ceva care vă va interesa: un infern ticsit 
cu oameni care n-au făcut decît să fugă din faţa 
legilor ţării lor. Se întîmplă ca un hoţ curajos să nu 
vină în iad, dar cei care se mărginesc sa eludeze 
legea, ăştia sînt totdeauna ai mei! 

Să revenim la oile noastre. Aş vrea să ştiţi 
limpede că ce mai şmecheri bogătaşi donează 
mujţi hani Asistenţei: sînt bani pe care i-au sustras 
impunerii, ei reprezintă deci salariul păcatului, de 
aceea banii aceştia îmi aparţin şi în consecinţă eu 
sînt acela care umple casa de bani a Asistenţei... 

Prin urmare, dacă darurile mele sînt acceptate, 
de ce oare să fie refuzate cele ale domnului 
Rockefeller, care nu e mai rău decît mine, orice ar 
spune tribunalele? 


SATANA 


676 


DERVIŞUL ŞI STRĂINUL 
CÎRCOTAŞ 


Dervişul: Trebuie să repet încă o dată şi 
încă o dată că o faptă bună... 

Străinul  cîrcotaş: Pace ţie, om eu 
strimte vederi! Nu există pe lume faptă 
bună... 

Dervişul: O! Nelegiuit fără de ruşine... 

Străinul cîrcotaş: Şi nu există nici fapte 
rele. Nu există decît impulsuri bune şi 
impulsuri rele şi nimic altceva. Jumătate 
din rezultatele unei intenţii bune sînt rele 
şi jumătate din rezultatele unei intenţii 
rele sînt bune. Nici un om nu este în stare 
să hotărască efectele şi nici să le 
distribuie cum vrea. 

Dervişul: Şi atunci... 

Străinul  cîrcotaş: Atunci vei lăuda 
oamenii pentru bunele lor intenţii şi nu-i 
vei ocări pentru rezultatele cele rele: vei 
ocări oamenii pentru intenţiile lor rele şi 
nu-i vei lăuda pentru urmările cele bune. 

Dervişul: O, nărăvitule, vrei să spui că... 

Străinul cîircotaş: Ascultă ce zice legea: 
din fiecare impuls, fie bun sau rău, 
pornesc două curente, unul purtător de 

677 


sănătate, celălalt de otravă. De cînd 
lumea, această lege a rămas neschimbată 
şi pînă la sfîrşitul lumii nu se va schimba. 

Dervişul: Îmi vine să te lovesc de 
moarte, în furia mea... 

Străinul circotaş: Sau să mă ucizi cu o 
licoare, care sperai să-mi dea viaţă şi 
puteri înnoite... 

Dervişul: Bine, continuă... 

Străinul cîrcotaş: În amîndouă cazurile 
rezultatele sînt aceleaşi. Pentru tine, un 
nesfirşit chin sufletesc, deci un efect rău; 
iar pentru mine, linişte, odihnă, sfîrşitul 
suferințelor, deci un efect bun. Trei inimi, 
cărora le sînt drag, s-ar frînge; trei veri 
îndepartaţi, oameni săraci, mi-ar moşteni 
averea şi s-ar bucura; tu te-ai duce la 
închisoare şi prietenii tăi s-ar întrista, în 
schimb, smeritul tău ucenic întru preoţie 
ti-ar lua locul, o dată cu mănoasele foloase 
ale vieţii tale şi ar fi fericit. Şi socoţi oare 
că acestea ar fi toate lucrurile bune şi 
lucrurile rele, care izvorăsc din fapta bună 
sau rău intentionată, ce mi-ar curma 
viata? O, făptură fără chibzuinţă, fiinţă 
oarbă! Urmările bune şi rele, care purced 
din orice act, oricît de neînsemnat, îşi 
continuă desfăşurarea din veac în veac, 
pururea şi în vecii vecilor, tîrîndu-se încet- 
încet în jurul globului,  înrîurind 
generaţiile ce vin şi se duc pînă la sfîrşitul 
lumii, pînă la prăpădul cel din urmă! 

Dervişul: Dacă, prin urmare, nu există 
faptă bună... 

Străinul cîircotaş: Păi, nu ţi-am spus că 
sînt intenţii bune şi intenţii rele şi asta-i 
tot? Efectele nu pot fi prevăzute. Ele sînt 
de amîndouă felurile, în toate cazurile. 
Asta-i legea. Ascultă un episod din istoria 
Far-Westului: 


678 


VOCI DIN UTAH! 
I 


Căpetenia albă către poporul său: 
Cimpia aceasta întinsă a fost un deşert. 
Prin vrednicia noastră, binecuvîntată de 
Dumnezeu, am zăgăzuit fluviul şi am 
folosit apele pentru a preface pustiul în 
cîmpii vesele, ale căror roade îmbogăţesc 
şi fericesc mii de familii, care au zăcut în 
foamete şi sărăcie. Ce nobilă şi 
binefăcătoare este civilizaţia! 


II 


Căpetenia pieilor roşii către poporul 
său: Cîmpia aceasta întinsă, unde preoţii 
spanioli au învăţat pe părinţii noştri cum 
să o facă roditoare, prin lucrări de 
irigație, a fost o veselă cîmpie, ale cărei 
roade au îmbogăţit şi fericit familiile 
noastre. Americanul cel alb a zăgăzuit 
fluviul nostru, a abătut apele noastre spre 
valea lui şi a prefăcut cîmpul nostru într- 
un pustiu. Din această pricină murim de 
foame. 

Dervişul-. Văd, într-adevăr, că buna 
intenţie a adus în egală măsură şi efecte 
bune şi rele. Dar un caz izolat nu poate 
dovedi o regulă. Mai încearcă. 

Străinul cîrcotaş: lartă-mă, toate cazurile 
o dovedesc. Columb a descoperit o lume 
nouă şi prin aceasta a dat săracilor din 


1 Utah este unul din statele vestice ale S.U.A. 
întemeiat în 1847 de către secta protestantă a 
mormonilor, care s-au stabilit mai întîi la Salt Lake 
City, acum capitala acestui stat (n. t.). 

679 


Europa, sîrguitori, dar lipsiţi de pămînt, 
moşii, spaţiu de respirat în voie, belşug şi 
fericire... 

Dervişul-. Un efect bun. 

Străinul cîrcotaş: Şi ei au vinat şi au 
hărțuit pe  stăpinii de baştină ai 
pămîntului, i-au jefuit şi i-au sărăcit, i-au 
izgonit din case şi i-au nimicit pînă la 
ultimul vlăstar. 

Dervişul: Un efect rău, într-adevăr! 

Străinul cîrcotaş: Revoluţia franceză a 
adus jale în inimile şi casele a cinci 
milioane de familii, scăldînd ţara în sînge 
şi reducînd bogăţiile ţării la o cumplită 
sărăcie. 

Dervişul: Un efect rău. 

Străinul cîircotaş: Totuşi, toate 
libertăţile, atît de mari şi de preţioase, de 
care se bucură astăzi națiunile 
continentului european, sînt darul acelei 
Revoluții. 

Dervişul: Un efect bun, recunosc. 

Străinul cîrcotaş: În strădania noastră, 
bine intenționată, de a ridica pe 
filipinezi la înălţimea noastră 


680 


morală, cu ajutorul carabinei, am alunecat 
pe gheaţă şi am căzut la nivelul moralei 
lor. 

Dervişul: Un efect foarte rău. 

Străinul cîrcotaş: În schimb, am devenit 
o mare putere. 

Dervişul: Dă-mi răgaz. Trebuie să mă 
mai gindesc asupra acestui punct. 
Continuă. 

Străinul cîrcotaş: Cu ajutorul a trei sute 
de mii de soldaţi şi a opt sute de milioane 
de dolari, Anglia a reuşit să-şi atingă 
nobilul ei scop de a ridica pe burii 
recalcitranţi şi de a-i face mai buni, mai 
puri, mai fericiţi decît ar fi putut vreodată 
ajunge prin propriile lor mijloace. 

Dervişul: lată fără îndoială un rezultat 
foarte bun. 

Străinul cîrcotaş: Numai că nu au mai 
rămas decît unsprezece buri, acum. 

Dervişul: După cît se pare, un rezultat 
rău, dar trebuie să mă mai gîndesc înainte 
de a mă rosti. 

Străinul cîrcotaş: Să luăm un ultim 
exemplu. Cu cele mai bune intenţii, 
lucrează de optzeci de ani misionarii în 
China. 

Dervişul: Rezultatul cei rău este că... 

Străinul cîrcotaş: Că aproape o sută de 
mii de chinezi şi-au însuşit Civilizaţia 
noastră. 

Dervişul: lar rezultatul cel bun este că... 

Străinul cîrcotaş: Că prin mila lui 
Dumnezeu patru sute de milioane au 
scăpat pînă acum de ea. 


681 


UN CHINEZ ÎN AMERICA 


Nota autorului. — În aceste scrisori 
nimic nu este născocit. Nu este nevoie 
de ajutorul fanteziei pentru a face 
atrăgătoare povestea unui chinez din 
țara noastră. Simplele fapte 


ajung". 


SCRISOAREA INTÎIA 


Shanghai, 18... 


Dragă Cing-Fu! Totul s-a aranjat. 
Părăsesc patria noastră umilă şi oprimată 
şi plutesc pe ocean, înspre ţara bogată 
unde toţi oamenii sînt egali şi liberi şi 
nimeni nu încalcă drepturile altuia. Plec în 
America! O, cît de nepreţuit este dreptul 
Americii de a se numi ţara celor liberi şi 
patria celor curajoşi. Noi toţi ne 
îndreptăm cu dor gindurile într-acolo şi 
comparăm în minte lipsurile pe care le-am 


1! În 1759, scriitorul englez Olliver Goldsmith a 
publicat o serie de scrisori satirice, în numele unui 
chinez care ar fi vizitat Anglia, în care critica 
moravurile de acolo. Twain se foloseşte de 
procedeul lui Goldsmith pentru a judeca stările 
sociale din Statele Unite (n. t.). 

682 


îndurat la noi în ţară, cu bunăstarea care 
ne aşteaptă în acest azil al fericirii. Ştim 
cu cîtă bucurie a întîmpinat America pe 
germani şi pe francezi şi pe nenorociţii de 
irlandezi flămînzi, cum le-a dăruit piine, 
le-a dat de lucru şi le-a asigurat libertatea 
şi cît de recunoscători i-au fost ei. Ştim de 
asemenea că America este gata să-şi arate 
ospitalitatea şi altor popoare asuprite, să 
ofere bogăţia ei tuturor, fără a-i mai 
întreba de naţionalitate, de confesiune sau 
de culoarea pielii. Şi, fără a ni se mai 
spune, noi ştim că nenorociţii străini care 
au fost scăpaţi de împilare şi foamete sînt 
dintre toţi copiii ei cei mai dornici a ne 
primi cu braţele deschise, deoarece au 
suferit ei înşişi şi ştiu ce înseamnă 
suferinţa. Şi fiind ajutaţi cu mărinimie, 
doresc, la rîndul lor, să fie mărinimosi cu 
cei nenorociţi şi să dovedească astfel că 
mărinimia nu le-a fost arătată în zadar. 


AH SONG HI 


SCRISOAREA A DOUA 


Pe mare, 18... 


Dragă Cing-Fu! Sîntem departe, în 
largul mării, în drum spre ţara fericită a 
celor liberi şi patria celor curajoşi. In 
curînd vom ajunge acolo unde toţi oamenii 
sînt egali şi unde nu se ştie ce este 
suferinţa. 

Americanul cel bun, care m-a tocmit să 
plec cu dînsul în patria lui, are de gînd să- 
mi plătească doisprezece dolari pe lună, 
cogeamite simbrie! Asta înseamnă de 
douăzeci de ori mai mult decît cîştigam în 
China. Drumul mă costă însă mulţi bani. 
La drept vorbind, înseamnă o avere şi 


683 


pesemne că va trebui să plătesc eu însumi 
totul, dar deocamdată stăpinul meu a 
plătit din banii lui şi cu mărinimie mi-a dat 
un termen lung ca să-i restitui în rate 
costul drumului. Trebuie să recunosc că 
nevastă-mea, fiu-meu şi cele două fiice au 
rămas la asociatul stăpinului meu pentru 
garantarea plăţii, dar asta-i o simplă 
formalitate. Stăpinul m-a asigurat că ele 
nu vor fi vindute, el fiind convins că am 
să-i plătesc la soroc banii datoraţi şi că în 
această privinţă s-a lăsat călăuzit de 
încrederea în om. 

Am crezut că atunci cînd voi sosi în 
America voi avea doisprezece dolari, însă 
consulul american mi-a şi luat doi dolari 
pentru certificatul care-ţi dă dreptul de ci 
călători pe vapor. Mi s-a spus că are 
dreptul de a lua doi dolari pentru un 
singur certificat de călătorie pe vapor, iar 
pe certificat se va trece numele tuturor 
călătorilor chinezi aflaţi pe bord. El însă a 
socotit cu cale să dea cîte un certificat de 
călătorie fiecărui chinez în parte. Pe 
vapor, mai călătoresc încă o mie trei sute 
de compatrioți de-ai mei şi, în acest fel, 
consulul bagă în buzunar două mii şase 
sute de dolari. Stăpînul meu mă asigură 
că guvernul de la Washington a aflat de 
această potlogărie şi că a fost aşa de 
indignat, încît a întreprins în Congres o 
încercare energică de a da acestei 
potlogării... vreau să spun perceperi de 
taxă, o formă legală. Întrucît însă 
proiectul de lege nu a trecut, consulul 
este nevoit a-şi percepe taxa în mod ilegal, 
pînă cînd noul Congres o va legifera. O 
ţară mărinimoasă, unde nu este loc pentru 
abuzuri şi vicii! Noi ne aflăm în acea parte 
a vaporului, în care de obicei sînt 


684 


îngrămădiţi compatrioţii noştri. Aceasta 
este aşa-numita clasă a treia. Stăpînul 
zice că ne este pusă la dispoziţie pentru 
că aici sîntem la adăpost de orice 
schimbare a temperaturii şi de influenţa 
vătămătoare a curentului. lată încă o 
dovadă a înduioşătoarei griji pe care 
americanii o arată unor străini năpăstuiţi. 
Ce-i dreptul, încăperea este cam ticsită! 
Ne este cald şi stăm îndesaţi unul într- 
altul. Totuşi, nu încape nici o îndoială că 
toate acestea sînt spre folosul nostru. 

Ieri compatrioţii noştri s-au luat la 
harţă. Pe loc, căpitanul a împroşcat 
mulţimea cu un şuvoi de aburi fierbinţi şi a 
opărit mai mult sau mai puţin aproape o su- 
tă de oameni. Pielea atirna ca nişte 
zdrenţe pe nenorociţii de ei! Ce de ţipete, 
ce învălmăşeală! Alte zeci de oameni care 
scăpaseră de aburul fierbinte, au fost 
stilciţi rău în învălmăşeală. Noi însă nu ne- 
am plins. Stăpînul mi-a spus că pe mare 
întotdeauna se procedează aşa, în caz de 
ceartă între pasageri şi că, în cabinele 
unde călătoresc americanii, se trimite 
abur fierbinte la fiecare două-trei zilei 


685 


Felicită-mă Cing Fu! Mai sînt numai 
zece zile şi voi păşi pe pămîntul american, 
unde voi fi primit de poporul său 
mărinimos, îmi voi îndrepta spinarea şi voi 
ajunge om liber între oameni liberi. 


AH SONG HI 
SCRISOAREA A TREIA 
San Francisco, 18... 


Dragă Cing-Fu! Am păşit triumfător pe 
țărm. Aş fi vrut să joc, să trag nişte chiote, 
să cînt; să binecuvîntez pămîntul slăvit al 
ţării celor liberi şi al patriei celor curajoşi. 
N-am apucat însă a face doi paşi, cînd un 
om în uniformă cenuşie mi-a dat un ghiont 
zdravăn în spate şi mi-a zis să fiu mai 
atent — aşa mi-a tălmăcit stăpînul 
cuvintele lui. M-am dat la o parte, însă un 
alt om, îmbrăcat la fel, m-a lovit cu un 
baston scurt şi tot aşa m-a sfătuit să fiu 
mai atent. Cînd am vrut să apuc capătul 
prăjinii, de care atîrna coşul cu lucrurile 
mele şi ale lui Hong Wo, un al treilea 
domn în uniformă m-a pocnit cu bastonul, 
vrind să-mi spună că nu trebuie să 
procedez aşa şi apoi mi-a dat un ghiont ca 
să mă încredinţeze că-i mulţumit de 
purtarea mea ascultătoare. A mai apărut 
un domn, care a răscolit lucrurile noastre, 
şi le-a răsturnat pe pavajul murdar al 
cheiului. Apoi, împreună cu ajutorul lui, 
ne-a percheziţionat cu toată grija. Au găsit 
un pacheţel cu opiu cusut în partea 
îndoită a cozii lui Hong Wo. Luînd opiul, l- 
au arestat pe Hong Wo şi l-au predat unui 
alt funcţionar, care l-a luat cu el. Apoi au 
confiscat bagajul lui Hong Wo, din pricina 


686 


acestei încălcări a legii. Cum însă 
lucrurile lui Hong  Wo fuseseră 
amestecate, în timpul percheziţiei, cu ale 
mele, le-au luat toate. Le-am spus că i-aş 
putea ajuta să aleagă lucrurile mele, dar 
ei m-au lovit din nou, exprimîndu-şi 
dorinţa ca să-mi bag minţile în cap. 

Aşa se face că mi-am pierdut lucrurile şi 
prietenul. I-am spus apoi stăpînului că dacă 
n-are nimic împotrivă şi n-are nevoie de 
ajutorul meu, tare aş dori să mă plimb 
puţin ca să văd oraşul. N-am vrut să-i arăt 
că sînt cam amărit de chipul în care am 
fost întîmpinat în marele azil al celor 
obidiţi şi de aceea zimbeam şi mă 
străduiam să vorbesc cu voie bună. El însă 
mi-a zis: „Aşteaptă puţin. Trebuie să te 
vaccinezi ca să nu capeţi vărsat”. Auzindu- 
l, am zîmbit şi i-am răspuns că am fost 
bolnav de vărsat — lucru de care se putea 
convinge oricine privind ciupiturile de pe 
obrazul meu — şi de aceea nu-i nevoie să 
mai fac ceea ce numeşte el vaccin. El însă 
mi-a obiectat că aşa este legea şi că nu se 
poate să te sustragi de la vaccinare. 
„Doctorul n-are să te lase nevaccinat — 
zise el — deoarece el vaccinează contra 
vărsatului, conform legii în vigoare, pe 
toţi chinezii care sosesc aici, luînd pentru 
asta zece dolari de cap. Fii liniştit, nici un 
doctor nu va pierde cîştigul numai pentru 
că un chinez a făcut prostia să se îmbolnă- 
vească de vărsat la el în patrie”. Aşa că 
medicul, venind, şi-a făcut datoria şi mi-a 
luat ultimii bani — zece dolari, preţul a 
doi ani de muncă şi de chiverniseală. O, 
dacă făuritorii acestei legi ar şti că în 
acest oraş trăiesc o mulţime de doctori 
care ar fi făcut cu bucurie vaccinul pentru 
un dolar sau pentru un dolar şi jumătate, 


687 


desigur că n-ar fi cerut niciodată o plată 
atît de mare de la un biet irlandez, italian 
sau chinez, lipsit de apărare, care a fugit 
în ţara făgăduinţei pentru a scăpa de 
foame şi nevoi. 

AH SONG HI 


SCRISOAREA A PATRA 


San Francisco, 18... 


Dragă Cing-Fu! Mă aflu de aproape o 
lună aici. Incep cîte puţin să înţeleg limba 
localnicilor. Stăpînul nostru a dat greş în 
socotelile lui de a ne închiria la plantațiile 
din îndepărtatele regiuni răsăritene ale 
ţării! De aceea, ne-a lăsat liberi, 
obligindu-ne numai ca să-i plătim banii 
cheltuiţi cu venirea încoace. Trebuie să-i 
dăm îndărăt din primul nostru cîştig. Zice 
că i se cuvin cîte şaizeci de dolari din 
partea fiecăruia. 


688 


Aşa se face că la două săptămîni după 
sosirea noastră aici am ajuns liberi. Pină 
atunci am trăit în aşteptare, în nişte 
căsuțe, înghesuiți ca vai de lume şi 
încuiaţi cu cheia. M-am dus să-mi caut de 
lucru. A trebuit să păşesc singur în viaţă 
într-o ţară străină, fără un prieten, fără un 
ban în buzunar. Haina de pe mine era 
singura-mi avere şi singurul lucru cu care 
mă puteam făli era sănătatea pe care o 
am. Scăpasem de chinuitoarea teamă că 
cineva mi-ar putea fura lucrurile în lipsa 
mea. Nu, n-am dreptate. Am uitat că am o 
superioritate vădită asupra săracilor din 
alte ţări — sînt, mă rog, în America! Mă 
aflu în refugiul hărăzit de cer celor umili 
şi asupriţi. 

Mă  împăcasem cu acest gînd 
mîngiîietor, cînd, într-o zi, cîţiva tineri au 
asmuţit împotriva mea un afurisit de cîine. 
Am încercat să mă apăr, dar degeaba. M- 
am refugiat repede în cerdacul unei case, 
dar uşa casei era închisă, aşa că am rămas 
la voia dulăului. Cîinele a sărit la mine şi 
m-a apucat de gît, m-a muşcat de obraz, 
apoi de miîini şi de picioare. Am strigat 
după ajutor, dar tinerii aceia rideau mai 
departe, fără să le pese. Doi oameni în 
uniforme cenuşii (aici le zice policemeni) 
s-au uitat o clipă la mine şi şi-au văzut de 
drum, tacticoşi. Unul din trecători i-a oprit 
însă şi i-a întors din drum, spunîndu-le că 
este o ruşine să mă lase pradă ciîinelui. 
Atunci policemenii au gonit cu bastoanele 
lor scurte dulăul. A fost o mare fericire 
pentru mine, căci eram plin de sînge, iar 
hainele se făcuseră ferfeniţă. 

Atunci trecătorul, care adusese îndărăt 
policemenii, îi întrebă pe tinerii aceia de 
ce se purtaseră atit de neomenos cu mine. 


689 


Ei însă îi cerură să nu se amestece unde 
nu îi fierbe oala. „Diavolii ăştia de chinezi 
vin în America să smulgă pîinea de la gura 
albilor cumsecade — ziseră ei — iar cînd 
ne străduim să apărăm drepturile noastre 
legitime, se mai găsesc oameni care 
scornesc pe seama asta tot felul de 
istorii.” 

După care au început să-l amenințe pe 
binefăcătorul meu şi deoarece mulţimea 
care se strinsese ţinea cu ei, omul a 
trebuit să-şi ia tălpăşiţa, petrecut de 
ocările celorlalţi. Atunci policemenii mi-au 
zis că sînt arestat şi trebuie să merg cu ei. 
Am întrebat pe unul de ce sînt arestat, dar 
m-a lovit cu bastonul şi mi-a poruncit să- 
mi „ţin gura”. M-au dus printr-un gang, 
însoţit de mulţimea de gură-cască şi de 
golani, care mă copleşeau cu ocările şi 
batjocura. Am ajuns într-o încăpere a 
închisorii, pardosită cu piatră. În lungul 
unui perete se întindea un şir de celule 
mari, cu grilaje de fier în loc de uşi. 
Domnul care şedea la masă a început să 
scrie ceva despre mine. Unul din 
policemeni i-a raportat: 

— Chinezul ăsta e învinuit de violarea 
liniştii publice. 

Am încercat să spun ceva pentru a mă 
dezvinovăţi, însă domnul care scria mi-a 
Zis: 

— Tăcere! Lasă-te de trăncăneala asta 
prostească! De data asta obrăznicia n-are 
să-ţi mai fie de nici un folos. Potoleşte-te, 
prietene, sau te potolim noi! Spune, cum 
te numeşti? 

— Ah Song Hi. 

— Dar pînă acum cum te numeai? 

I-am spus că nu înţeleg. Atunci mi-a zis 
că vrea să ştie numele meu adevărat 


690 


pentru că nu se îndoieşte o clipă că mi l- 
am schimbat, după ce am fost prins ultima 
oară furînd găini. Au ris multă vreme de 
gluma asta. Apoi, m-au percheziţionat şi, 
fireşte, n-au găsit nimic. Asta i-a supărat 
foarte mult şi m-au întrebat cine va 
depune pentru mine cauţiune şi va plăti 
amenda. După ce mi-au lămurit ce 
înseamnă toate astea, le-am răspuns că nu 
săvîrşisem, după părerea mea, nici un rău 
şi de aceea, nu înţeleg de ce trebuie să se 
depună pentru mine vreo cauţiune sau să 
se plătească vreo amendă. La care mi-au 
răspuns cu cîteva ghionturi şi m-au sfătuit 
să mă port cuviincios. Eu am protestat, 
spunîndu-le că nu aveam de loc intenţia 
de a fi necuviincios. Atunci unul din ei m-a 
luat deoparte şi mi-a zis: 

— Ascultă, Johnny, lasă şiretlicurile. Noi 
sîntem oameni de afaceri. Scoate colo 
cinci dolari şi scapi de orice neplăceri. 
Mai ieftin nu se poate. Spune, ce prieteni 
ai în oraş? 

Le-am răspuns că în America n-am nici 
măcar un singur prieten, că sînt străin, 
locuinţa mi-e foarte departe şi că sînt 
foarte sărac. Şi m-am adresat lor cu 
rugămintea să-mi dea drumul. 

Atunci policemanul m-a înhăţat de guler, 
m-a scuturat din răsputeri, m-a tîrit prin 
curtea închisorii şi a deschis cu cheia una 
din uşile cu gratii. Cu o izbitură de picior 
m-a împins în celulă. 

— Ai să putrezeşti aici, veneticule — mi- 
a zis el — pînă ai să înţelegi că în America 
nu-i loc pentru oameni de teapa ta. 

AH SONG HI 


NUVELE 


692 


BANCNOIA DE UN MILION 
DE LIRE 


La virsta de douăzeci şi şapte de ani 
eram funcţionar la un antreprenor de 
mine din San-Francisco şi, fără să mă 
laud, eram iscusit nevoie mare în toate 
chiţibuşurile operaţiunilor cu acţiuni. 

Singur pe lume, pentru a învinge 
greutăţile, nu mă puteam bizui decît pe 
inteligenţa şi pe buna mea reputaţie; de 
altfel, aceste două atu-uri îmi erau de 
ajuns pentru a-mi călăuzi paşii pe calea 
norocului şi aveam mare încredere în 
viitor. 

Cum de obicei sîmbăta după-amiază 
eram liber, mă foloseam de acest răgaz, 
plimbîndu-mă cu barca cu pînze, în jurul 
golfului. 

Într-o zi, mă aventurai prea departe şi fui 
tîrît în larg. Tocmai cînd se lăsa noaptea şi 
eram gata să-mi pierd orice speranţă, 
soarta făcu să fiu luat pe bordul unui bric 
cu destinaţia spre Londra. Călătoria fu 
lungă şi furtunoasă şi mă puseră să-mi 


693 


plătesc drumul, făcînd treaba unui 
marinar de rînd. Cînd am pus piciorul pe 
pămîntul englez, hainele mi-erau 
zdrenţuite şi ponosite în ultimul hal; iar 
drept avere, aveam doar un singur dolar 
în buzunar, care mă ajută să nu mor de 
foame şi să-mi găsesc un acoperiş în 
prima zi; ziua următoare am umblat 
razna, fără mîncare şi fără adăpost. 

A treia zi, către ora zece dimineaţa, 
istovit şi lihnit de foame mă tîram anevoie 
prin Portland Place, cînd întilnii un copilaş 
pe care guvernanta îl trăgea de mină; la 
doi paşi de mine, copilul aruncă pe 
marginea trotuarului o pară ademenitoare 
din care de-abia muşcase. M-am oprit 
fireşte, aţintindu-mi ochii pofticioşi asupra 
acestei comori miînjite de noroi. O mîncam 
din ochi; îmi lăsa gura apă, stomacul o 
rivnea şi, în acea clipă, o cerea cu 
deznădejde întreaga mea fiinţa. Dar de 
cîte ori schiţam gestul de a ridica para, 
întilneam privirea indiscretă a cîte unui 
trecător; atunci, cuprins de ruşine mă 
îndreptam şi mă prefăceam că habar n- 
am de pară. Chinul meu se prelungi într- 
atît încît, pînă la urmă mă gindeam să mă 
las păgubaş. 

În clipa cînd deznădejdea mea ajunsese 
ia culme şi eram gata să înfrunt orice 
ruşine, ridicînd para, auzii deschizîndu-se 
o fereastră în spatele meu şi mă pomenii 
chemat de către un domn, care îmi strigă: 
„Urcă sus, te rog”. 

Un fecior, într-o livrea ce-ţi lua ochii, mă 
introduse într-o cameră luxoasă, unde se 
aflau doi domni mai în vîrstă. Făcură semn 
feciorului să iasă şi mă poftiră să iau loc. 
De-abia îşi isprăviseră micul dejun şi 
vederea celor ce mai rămăseseră pe masă 


694 


aproape că mă fascină mai mult decît para 
dinainte. Abia îmi puteam lega gîndurile 
în faţa mîncărurilor gustoase. Totuşi cum 
nu eram poftit să le gust, n-am avut 
încotro şi a trebuit să-mi iau gîndul de la 
ele, ducîndu-mi cum puteam povara. 

Cu siguranţă că înainte de sosirea mea 
se petrecuse între aceşti doi domni un 
lucru despre care nu aveam să aflu decît 
la multe zile după aceea, însă despre care 
vă voi vorbi chiar acum. 

Cei doi fraţi avuseseră probabil o 
discuţie aprinsă, cu cîteva zile mai înainte 
şi o încheiaseră punînd un rămăşag, ca 
toţi englezii care se respectă! 

Vă amintiţi poate că Banca Angliei a 
emis mai de mult două bancnote de cîte 
un milion de lire sterline, care trebuiau să 
servească unei tranzacţii cu o ţară străină. 
Dintr-un motiv oarecare, unul singur din 
aceste bilete de bancă fusese folosit şi 
anulat; celălalt rămăsese în tezaurul 
băncii. Ei bine, cei doi fraţi îşi puneau 
problema cum s-ar descurca un străin 
cinstit şi totodată isteţ, care ar pica la 
Londra, fără nici un prieten, fără alte 
mijloace decît această bancnotă de un 
milion de lire şi care, pe deasupra, nu ar 
putea justifica proveniența acestei averi. 

Fratele A puse rămăşag că străinul ar 
muri de foame; fratele B susţinu contrariul. 
Fratele A afirmă că străinul nu ar putea 
prezenta această bancnotă la vreo bancă 
sau în oricare altă parte, fără a fi arestat 
numaideciît! Discuţia se înflăcără din ce în 
ce mai mult, cînd, pentru a o curma, 
fratele B puse rămăşag pe douăzeci de mii 
de lire că omul acela ar putea să trăiască o 
lună oricum ar pofti, datorită creditului ce 
l-ar obţine pe baza bancnotei de un milion 


695 


de lire şi fără să intre la închisoare. 
Fratele A primi rămăşagul; fratele B se 
duse  numaidecit la bancă pentru a 
achiziţiona faimoasa bancnotă, şi asta 
fireşte cu tupeul unui englez sadea! 

Apoi dictă unui funcţionar de-al său o 
scrisoare pe care acesta o scrise cu cea 
mai frumoasă caligrafie; după care cei doi 
fraţi petrecură o zi întreagă la fereastră, 
căutînd pe omul potrivit, căruia să-i 
încredinţeze scrisoarea. 

Se perindară pe sub ochii lor o seamă de 
trecători care le părură cu feţe cinstite, 
dar nu destul de inteligente. Pe alte 
chipuri văzură contrariul: inteligenţă, dar 
nu destulă cinste. Multe aveau amîndouă 
însuşirile, însă nu erau săraci, sau chiar 
dacă păreau de ajuns de săraci, nu erau 
străini. Pe scurt, găsiră mereu cîte un 
cusur pînă la ivirea mea, pe care m-au 
socotit a fi singurul în stare de a satisface 
toate aceste condiţii; aşadar, mă aleseră 
în unanimitate şi mă socotiră vrednic de a 
le îndeplini mandatul. Şi iată cum mă 
aflam în faţa acestor doi domni, aşteptind 
să aflu pentru ce mă chemaseră înăuntru. 

Mai întîi mă întrebară cine sînt şi ce fac; 
le-am înşirat repede povestea mea. Pînă la 
urmă îmi declarară că eram tocmai omul 
pe care îl căutau. Le-am spus că mă bucur 
din toată inima şi i-am întrebat în ce 
constă misiunea mea. Unul din ei îmi 
întinse un plic, spu- 


696 


nîindu-mi că voi găsi acolo explicaţia 
necesară. Încercai să-l deschid, dar el mă 
rugă să mai aştept. 

— la acest plic — îmi spuse el — 
păstrează-l la dumneata cu grijă şi 
procedează cu sînge rece, fără pripeală. 

Foarte nedumerit, doream să limpezesc 
treaba înainte de a-i părăsi; dar ei nu-mi 
îngăduiră acest lucru. 

Plecai foarte jignit, convins că făcuseră 
o glumă proastă pe socoteala mea. Dar, la 
urma urmei, trista-mi situaţie nu-mi 
îngăduia să mă supăr fără rost şi nici să 
încerc a mă răzbuna pe asemenea oameni 
bogaţi şi sus puşi pentru jignirea adusă. 

Ce mult aş fi dorit să găsesc iarăşi para 
aceea şi s-o mănînc de faţă cu toată 
lumea. Para însă dispăruse. Pierdusem 
chilipirul din pricina acestei afaceri neno- 
rocite şi gindul la pară îmi sporea şi mai 
mult mînia împotriva celor doi domni. 

De îndată ce ieşii din raza lor vizuală, 
deschisei faimosul plic; spre marea mea 
mirare, erau bani! Vă asigur că părerea 
mea despre oamenii aceia s-a schimbat! 

Cît ai clipi, băgasem plicul şi bancnota în 
buzunarul de la vestă şi pornii în căutarea 
celui mai apropiat birt popular, să-mi 
potolesc foamea. 

Mîncai cu mare lăcomie! Cînd nu a mai 
încăput în mine nici o firimitură, am scos 
bancnota din buzunar şi am despăturit-o. 
Am aruncat o ochire asupra ei şi m-am 
ţinut tare să nu leşin. Valora cinci 
milioane de dolari! Să-ţi vină pandaliile, 
nu alta! 

Trebuie că am rămas înlemnit. M-am 
chiorît în extaz la bancnotă preţ de un 
minut, înainte de a-mi veni în fire. Primul 
lucru pe caro l-am băgat de seamă a fost 


697 


mutra patronului: rămăsese împietrit, 
prostit, cu braţele spînzurinde şi cu 
picioarele de plumb, pierdut trup şi suflet 
în adorarea bancnotei. Am găsit într-o 
clipită replica potrivită şi luînd singura 
atitudine posibilă în situaţia mea, îi 
întinsei nepăsător bancnota, zicînd: 

— Dă-mi restul, te rog. 

leşindu-şi din buimăceală, birtaşul îşi 
ceru mii de scuze că nu poate schimba 
bancnota. Nu îndrăzni nici măcar s-o 
atingă, declarindu-mi că se mulțumea s-o 
privească cu admiraţie, s-o contemple, şi 
că vederea unei asemenea minuni îi 
încînta ochii, dar că nici nu i-ar trece prin 
cap vreodată ca el, un biet muritor de 
rînd, să pună mina pe acest obiect sfint, 
de teamă să nu-l pîngărească. 

Stăruii la rîndul meu: 

— Îmi pare rău, dacă vă stingheresc, dar 
trebuie să stărui. Fiţi aşa de bun şi-mi 
schimbaţi bancnota, căci nu am alta. 

Imi răspunse că nu avea nici cea mai mică 
importanţă dacă nu achitam imediat; era 
foarte dornic să lase ca acest mizilic să fie 
achitat la prima ocazie. 

În zadar i-am atras eu atenţia că poate 
voi lipsi cîtva timp din localitate. 

Nu voi să ştie de nimic. Mă încredinţă 
că nu are nici o grijă de soarta banilor, ba 
mă asigură că îmi pune tot birtul la 
dispoziţie de cîte ori am chef şi că-mi 
deschide credit nelimitat. Adăugă că, dacă 
îmi făcea plăcere, puteam desigur să-mi 
permit capriciul de a-mi bate joc de lume, 
îmbrăcîndu-mă în zdrenţe, dar că aceasta 
nu-l împiedica de a mă considera un 
gentleman adevărat, un milionar din cei 
mari. 

Între timp intră alt client; patronul îmi 


698 


făcu semn să ascund bancnota aceea 
monstruoasă apoi mă petrecu pînă la uşă, 
cu nesfîrşite temenele. 

Nu-mi rămînea decît să mă duc glonţ la 
casa celor doi fraţi, pentru a îndrepta 
eroarea pe care o săvirşiseră 
— şi asta mai înainte ca poliţia să-mi dea 
de urmă. Aşa şi făcui. Mărturisesc însă că 
mă simţeam destul de nervos şi, de fapt, 
chiar intrase spaima în mine, deşi nu 
aveam să-mi aduc vreo mustrare. 
Cunoşteam de ajuns de bine oamenii spre 
a-mi da seama că văzînd la un vagabond o 
bancnotă de un milion de lire, în loc de o 
hîrtie de o liră, lesne pot fi cuprinși de o 
mînie de nedescris împotriva lui, în loc să 
se mustre, aşa cum ar fi firesc, de propria 
lor zăpăceală, singură răspunzătoare de o 
asemenea boroboaţă. Totuşi, apropiindu- 
mă de casa celor doi domni, mă liniştii, 
observînd că totul părea la locul lui: 
desigur nu constataseră isprava ce-o 
făcuseră.  Sunai. Lacheul veni şi-mi 
deschise uşa. li cerui să mă anunţe 
stăpînilor. 

— Au plecat, îmi răspunse lacheul, pe 
tonul acela trufaş, caracteristic celor din 
tagma lor. 

— Au plecat? şi unde? 

— Intr-o călătorie. 

— Cam prin care meleaguri? 

— Pe continent, cred. 

— Pe continent? 

— Da, domnule. 

— In ce direcţie, ce itinerar au? 

— Nu vă pot spune, domnule. 

— Cînd se întorc? 

— Peste o lună. Aşa mi-au zis. 

— O lună! E îngrozitor! Dă-mi vreo idee 
cum aş putea să-i înştiinţez de ceva care îi 


699 


interesează. 

— Îmi pare rău, nu vă pot ajuta cu 
nimic. Habar n-am unde au plecat. 

— N-aş putea să văd atunci pe vreo rudă 
de-a lor? 

— Familia a plecat cu luni de zile 
înainte, cred că în Egipt şi Indii. 

— Omule, dar e cu neputinţă! Cu 
siguranţă că se vor întoarce înainte de-a 
înnopta. Spune-le că i-am căutat şi că mă 
voi întoarce să aranjez totul. Spune-le să 
nu-şi facă nici o grijă. 

— Le voi spune dacă se înapoiază. Dar 
nu-i aştept. De altfel, m-au înştiinţat că 
veţi trece pe aci peste o oră şi-o să 
întrebaţi de dînşii şi m-au însărcinat să vă 
spun că totul e în regulă; că se vor înapoia 
la momentul dorit, cînd vor aştepta vizita 
dumneavoastră. 

Nu-mi rămîinea aşadar decît să mă dau 
bătut şi să plec. 

Care era misterul? Să-şi piardă omul 
minţile, nu alta. Au spus că vor fi înapoi la 
momentul dorit! Ce înțelegeau prin 
aceasta? Poate că scrisoarea lor mă va 
lămuri; e drept că uitasem s-o citesc. O 
scosei din buzunar şi citii cele ce 
urmează: 


„Îmi faci impresia unui om cinstit şi inteligent, 
după cum se poate citi pe faţa dumitale. Presupun 
că eşti străin şi lipsit pe mijloace. Alăturat vei găsi 
o anumită sumă. Ţi-o împrumut pe termen de o 
lună, fără dobîndă. Revino aici după această 
perioadă. Am pus un rămăşag cu privire la 
dumneata. Dacă-l cîştig, îţi voi procura cea mai 
frumoasă situaţie care-mi va sta în putinţă; va fi 
suficient pentru aceasta să ştii să te achiţi de 
însărcinările dumitale.” 


700 


Scrisoarea nu avea nici semnătură, nici 
adresă, nici dată. 

Ce mai! Asta zic şi eu încurcătură pe 
capul omului! Domniile voastre sînteţi la 
curent cu cele ce au precedat această 
scrisoare, eu însă nu eram. 

Totul îmi părea o enigmă de nepătruns 
şi mi s-a făcut negru înaintea ochilor. 
Habar n-aveam de întorsătura pe care-ar 
putea să o ia această glumă şi mă între- 
bam dacă mi se voia binele sau răul. Mă 
retrăsei într-un parc din apropiere şi mă 
aşezai pe o bancă pentru a chibzui asupra 
situaţiei mele. 

După o oră de chibzuinţă, gîndurile mi 
se cristalizară asupra următorului verdict: 

Poate că cei doi domni îmi doreau binele, 
poate răul. Nu aveam cum să ştiu. Deci să 
trecem peste asta. Cu siguranţă că se 
distrau pe socoteala mea şi asta cu un 
scop anumit. Joc, experienţa sau altceva 
— nu puteam ghici ce anume, deci să 
trecem şi peste asta. Făcuseră o prinsoare 
pe socoteala mea, dar ce fel de prinsoare 
nu puteam şti. Hai să trecem şi peste asta. 
Astfel se înlătură şi cantitățile 
indeterminabile şi restul chestiunii rămîne 
tangibii, concret şi poate fi clasificat cu 
certitudine. Dacă voi cere Băncii Angliei să 
crediteze cu acest bilet persoana căreia îi 
aparţine, fireşte că Banca o va face, căci 
cunoaşte pe posesorul bancnotei; dar, fără 
îndoială că mă va întreba prin ce 
împrejurare deţin bancnota. Dacă voi 
spune adevărul, sigur că mă vor închide la 
casa de nebuni; dacă voi spune o 
minciună oarecare, mă vor băga la beci. 
Oricum, dacă încerc să încasez acest bilet, 
sau să împrumut bani,  arătîndu-l, 
rezultatul ar fi acelaşi. lată-mă aşadar 


701 


definitiv condamnat să plimb această 
povară stinjenitoare, pînă la înapoierea 
celor doi indivizi şi asta, fie că vreau ori 
ba! 

Averea mea trecătoare nu-mi va fi de 
nici un folos, nici cît un pumn de cenuşă; 
şi totuşi trebuie să veghez această 
comoară. N-o voi slăbi din ochi, în timp 
ce-mi voi cerşi anevoie existenţa. 

Cu neputinţă pentru mine să mă 
descotorosesc de aceşti bani; nici un om 
cinstit şi nici un tîlhar de drumul mare nu 
ar voi în ruptul capului să-i primească, 
pentru a mă scoate din încurcătură. 

Cei doi fraţi nu riscau nimic; căci, 
admiţind că aş fi pierdut sau distrus 
bancnota lor, ei puteau numaidecit să 
oprească plata, şi banca le-ar fi înlesnit 
operaţia. 

În aşteptare, voi avea o lună de 
suferinţă, fără cel mai mic folos sau 
salariu pentru mine — afară doar dacă 
reuşesc să-l fac să cîştige rămăşagul, 
oricare ar fi el şi să merit frumoasa 
situaţie pe care mi-a făgăduit-o cel care 
mi-a adresat scrisoarea. Tare aş mai dori 
ca să mi se întîimple aşa ceva! Oameni ca 
ei trebuie să fie în stare a hărăzi situatiile 
cele mai vrednice de invidiat! 

Cugetînd îndelung la această situaţie, 
pînă la sfîrşit mi-am făcut tot felul de vise 
deşarte. Fără nici o îndoială, mi se va da 
un salariu gras; voi începe să pun mîna pe 
bani luna viitoare şi, după aceea, totul va 
merge strună pentru mine. În clipa aceea 
am pornit-o iar razna pe străzi. 

La vederea unui magazin de confecţii, 
mi-a venit ideea să-mi lepăd boarfele şi să 
mă îmbrac iarăşi cuviincios. Îmi dădea 
mîna? 


702 


Nu, deoarece nu posedam decit un 
milion de lire sterline. Am voit să-mi caut 
de drum. Curind însă am făcut cale 
întoarsă. Ispita mă încerca necruțătoare. 
Trebuie că m-am învirtit în sus şi în jos 
prin faţa magazinului poate de vreo şase 
ori, în cursul acestei lupte pline de 
bărbăţie. Nemairezistînd, intrai şi întrebai 
dacă aveau de vînzare un costum de 
ocazie. Vînzătorul, căruia mă adresasem 
îmi făcu semn din cap să mă duc la 
raionul vecin; de acolo, mă trimiseră ceva 
mai departe, tot prin cîte un semn din cap 
şi fără ca nimeni să catadicsească a-mi 
adresa vreo vorbă. 

Ajuns la ultimul vînzător, acesta îmi zise 
în fine: 

— Sînt la ordinele dumneavoastră într-o 
clipă. 

Cînd termină treaba, mă conduse într-o 
odaie din fundul magazinului, se opri în 
faţa unui maldăr de costume refuzate, 
alese pe cel mai puţin prost şi mi-l dete 
să-l încerc. Nu-mi vonea bine şi nu era de 
fel atrăgător, dar cum mi se părea 
aproape nou şi eram nerăbdător să-l iau, 
nu i-am găsit nici un cusur. l-am spus cu 
oarecare neîncredere vînzătorului: 

— Ai ceva împotrivă dacă nu plătesc 
decît peste cîteva zile? Nu am mărunţiş la 
mine. 

Vînzătorul îmi răspunse, luîndu-mă 
peste picior: 

— Nu aveţi bani? Îmi cam închipuiam 
eu; clienţi ca dumneavoastră nu prea au 
obiceiul să umble cu sume mari la dînşii. 

Mi-a sărit ţandăra şi îi întorsei vorba: 

— Prietene, n-ar trebui să judeci 
totdeauna străinii după hainele ce le 
poartă. Pot foarte bine să vă plătesc 


703 


costumul. Voiam doar să vă scutesc de 
osteneala de a da rest la o bancnotă mare. 

Vînzătorul îşi schimbă puţin atitudinea, 
dar nu renunţă să-mi zică totuşi cu un aer 
batjocoritor: 

— Nu am avut nici o intenţie jignitoare, 
însă ţin să vă atrag atenţia că nu sînteţi 
îndreptăţiţi de a ne crede incapabili să vă 
schimbăm biletul de bancă. Dimpotrivă, 
sîntem cu totul în măsură a o face. 

Atunci îi întinsei bancnota, zicînd: 

— Cu atît mai bine, scuzaţi-mă, vă rog. 

Primi bancnota zîmbind, dar vai! cu unul 
din acele ziîmbete larg căscate, care 
despică gura pină la urechi şi te fac 
numaidecit să te gîndeşti la undele şi 
spiralele încreţite, pe care le vezi pe faţa 
apei cînd arunci cu cărămizi într-un 
eleşteu. 

În clipa în care îşi aruncă ochii asupra 
bancnotei, zîmbetul îi încremeni pe faţă şi 
omul se făcu numaidecît palid; ai fi zis că 
unul din acele torente unduitoare de lavă, 
pe care le  întilneşti pe coastele 
Vezuviului, i s-ar fi solidificat pe obraz. Nu 
mai văzusem vreodată un zîmbet atît de 
împietrit şi perpetuat astfel. Omul 
încremenise năuc, cu bancnota în mînă. 

Patronul magazinului se apropie pentru 
a vedea ce se petrece şi zise grăbit: 

— Ei bine, ce este? Ce nu vă place? Aţi 
găsit vreun cusur? 

— Nici unul, răspunsei ea. Aştept doar 
restul. 

— Haide, grăbeşte-te, Tod; termină şi 
dă-i restul o dată! 

Tod răspunse: 

— Uşor de spus să-i dau restul! Uitaţi-vă 
la bancnota pe care doreşte să o schimb. 

Patronul magazinului cercetă bancnota, 


704 


fluieră elocvent printre dinţi, holbă ochii 
şi se îndreptă către maldărul de haine 
vechi, începu să le pipăie, sucindu-le şi 
învîrtindu-le şi vorhindu-şi cu un aer 
foarte agitat: 

„Auzi să îndrăznească să vîndă asemenea 
boarfe unui multimilionar excentric! Tod e 
nebun de legat, zău aşa! Totdeauna face 
asemenea pozne. Voi pierde cea mai bună 
clientelă, fiindcă nu este în stare să 
deosebească un milionar de un vagabond. 
Să încerc să dreg boroboaţa!” 

— Vă rog, domnule, lepădaţi acest 
costum! Aruncaţi-l cît mai departe de 
dumneavoastră. A, iată ce căutam. Faceți- 
mi cinstea să încercaţi cămaşa şi hainele 
acestea. E tocmai ceea ce vă trebuie: un 
costum simplu din stofă fină; modest, dar 
cu croială după ultima modă, potrivit unui 
duce. Acest costum mi-a fost comandat de 
un principe străin — îl cunoaşteţi fără 
îndoială — alteţa sa serenisimă principele 
de Halifax. Mi l-a lăsat în cont şi şi-a 
comandat un costum de doliu, căci mama 
îi era pe moarte — dar n-a mai murit. N- 
are însă nici o importanţă; lucrurile nu ies 
totdeauna cum dorim — adică aşa cum 
poftim, pantalonul vă vine ca turnat, vesta 
de asemenea; aha, e perfect aşa! Cît 
despre veston, poftiţi, uitaţi-vă la el, e o 
adevărată  minunăţie! (Completul este 
perfect; pe viaţa mea dacă am mai văzut 
un asemenea triumf! 

Mă declarai mulţumit. 

— Ne-am înțeles, domnule. Luaţi 
costumul acesta, deocamdată, are să 
meargă ca saftea, dacă pot să mă exprim 
astfel; veţi vedea cum vă voi servi, cu 
haine de comandă. Daţi-mi voie să vă iau 
măsura. Tod! Cerneală, o peniță şi 


705 


carnetul. Scrie: lungimea gambei 32; şi 
aşa mai departe. 

Inainte de a fi putut sufla o vorbă, îmi şi 
luase toate măsurile şi comanda unor 
haine de ceremonie, unor costume de 
dimineaţă, unei serii de cămăşi — pe 
scurt, o garderobă întreagă. 

Pînă la urmă, cînd am avut şi eu o şansă 
să iau cuvîntul, i-am zis: 

— Dar, dragul meu domn, nu pot să 
plătesc toată această comandă, afară decît 
dacă consimţiţi să aşteptaţi factura „la 
nesfirşit”, sau să-mi schimbaţi bancnota. 

— Vă aştept la  nesfirşit! Glumiti, 
domnule! Voi aştepta, dacă trebuie, o 
veşnicie — ăsta-i cuvintul! Tod, ia toate 
acestea şi trimite-le, fără a pierde o clipă, 
la locuinţa domniei sale, care va binevoi 
să-ţi indice adresa. Lasă clienţii mai 
mărunți să aştepte. Scrie adresa domnului 
Sl 

— Sint pe cale de a mă muta — 
răspunsei — aşa că vă voi comunica noua 
mea adresă. 

— Perfect, domnule, cum doriţi. Ieşirea 
e pe aici. La revedere, domnule, la 
revedere! 

Cum vă închipuiţi prea bine, am profitat 
de situatie şi am cumpărat tot ceea ce îmi 
lipsea, încercînd să schimb bancnota. 

După o săptămînă, eram asortat cu o 
garderobă nou-nouţă, foarte elegantă şi 
luxuoasă. Intrasem în pensiune la un hotel 
somptuos de pe Hanover Square. Luam 
acolo masa de seară, dar la dejun 
rămăsesem credincios umilei cîrciume a lui 
Harris, unde prînzisem prima dată în 
contul faimoasei bancnote de un milion de 
lire. 

Devenisem  „senzaţia”  birtului şi-i 


706 


adusesem o celebritate nemăsurată! Ca 
din puşcă, se răspîndise zvonul că străinul 
ticnit, care plimba un milion de lire în 
vesta lui, era sfintul ocrotitor al cîrciumei. 

A fost de ajuns pentru a transforma acea 
sărăcăcioasă locantă, al cărei patron îşi 
scotea din greu banii de pe-o zi pe alta 
într-un restaurant năpădit de clienţi. 

Harris îmi era atît de recunoscător, încît 
îşi convingea clienţii să-mi împrumute 
bani; care de care se grăbea, încît primii 
sume enorme şi — aşa calic cum eram — 
putui să risipesc banii în petreceri, la fel 
cu cei mari şi bogaţi. 

Imi era totuşi teamă să nu sfirşesc 
printr-o prăbuşire, căci, angrenat cum 
eram trebuia sau să răzbesc prin noianul 
greutăților, sau să mă înec fără doar şi 
poate. Nimic nu căşunează mai mult rău 
lucrurilor şi situaţiilor, care altminteri ar 
fi pur şi simplu caraghioase, nimic nu le 
conferă un caracter sobru şi grav, care 
ajunge adesea pînă la tragic, decît 
primejdia unei prăbuşiri ce pare de 
neînlăturat. Noaptea,  împresurat de 
beznă, nu vedeam decît partea tragică a 
situaţiei mele; aveam coşmaruri, gemeam, 
mă zvîrcoleam şi nu-mi găseam somnul. 
Dar ziua-n amiaza mare, gîndurile îmi 
deveneau trandafirii şi mă plimbam cu pas 
uşor, ameţit întrucîtva de norocul atit de 
neaşteptat, care dăduse peste mine. 

Era de altfel firesc, căci mă simţeam 
acum pe cale de a deveni unul din oamenii 
de vază ai metropolei universului şi 
succesul începea să mi se suie la cap. 

Era cu neputinţă să-mi arunc ochii pe 
vreun ziar englez, scoţian sau irlandez, 
fără să nu dau peste un articol închinat 
faptelor şi apucăturilor miliardarului care 


707 


poartă un milion de lire în „buzunarul de 
la vestă” şi ultimelor sale cugetări. La 
început eram citat în josul coloanei care 
înregistra mondenităţile; dar încetul cu 
încetul, mi se dete întîietate asupra cava- 
lerilor şi baronilor; ba încă în asemenea 
măsură, încît notorietatea mea, crescînd 
din zi în zi, pînă la sfîrşit urcă pe culmea 
măririlor şi avui precădere asupra ducilor 
şi înalţilor membri ai clerului; singură 
familia regală şi primatul Angliei îmi 
treceau înainte la „mondenităţi”. Notati 
însă bine că toate acestea nu erau decît 
pură notorietate; iar eu rivneam la mai 
mult; îmi trebuia o faimă mondială. 
Lovitura hotăritoare fu dată de Punch, 
care îmi făcu caricatura şi într-o clipă 
văzui cum umila şi şubreda mea 
notorietate se transformă într-o glorie 
nepieritoare; primisem „acolada”, eram 
acum un om „ajuns”! Se putea glumi pe 
socoteala mea, dar cu respect şi fără 
grosolănie; rideau de aventura mea, dar 
nimeni n-ar mai fi încercat să-şi bată joc 
de mine. 

Punch mă înfăţişă sub trăsăturile unui 
vagabond, cu zdrenţele filfiind în aer şi 
flecărind cu un paznic al Turnului Londrei. 

Vă  închipuiţi zăpăceala care mă 
cuprinse? Eu, un tinerel, un sărman 
terchea-berchea, pe care pînă mai ieri 
nimeni nu-l lua în seamă, deveneam 
deodată un punct de atracţie mondială; nu 
era cu putinţă să rostesc o vorbă, fără ca 
aceasta să treacă din gură în gură; nu era 
cu putintă să fac un pas, fără a auzi în 
jurul meu: „Staţi! Ăsta el” 

În timpul meselor, eram privit ca un 
animal ciudat; la Operă, o mie de binocluri 
erau aţintite spre loja mea. Pe scurt, 


708 


înotam literalmente în plină glorie, şi 
aceasta de dimineaţa pînă seara. 

In pofida acestei situaţii, nu renunţasem 
cu totul la hainele mele vechi, şi, din cînd 
în cînd, ieşeam în jalnicul meu costum ca 
să mai gust plăcerea din primele zile — 
anume de a face cumpărături şi a fi jignit 
de negustori şi pe urmă să-l fac praf cu 
bancnota mea de un milion de lire pe cel 
care mă făcuse de ocară. 

Dar aceasta nu tinu mult, căci ziarele 
ilustrate mă schiţară atît de exact, încît 
îmi fu cu neputinţă să mai ies fără a fi 
recunoscut şi urmat de mulţimea de gură- 
cască. Îndată ce încercam să fac cea mai 
mică cumpărătură, mi se oferea pe credit 
întregul magazin, înainte de a avea măcar 
timp să scot bancnota. 

Cam prin a zecea zi de la dobîndirea 
faimei, socotii nimerit să mă duc să-mi 
îndeplinesc datoria faţă de drapel, 
prezentîndu-mă ministrului Americii. Mă 
primi cu entuziasmul cuvenit situaţiei 
mele, mustrindu-mă că nu venisem să-l 
văd mai curînd şi adăugind foarte amabil 
că cel mai bun mijloc de a-i obţine 
iertarea era să cinez cu el chiar în seara 
aceea; tocmai avea o mare recepţie şi mă 
ruga stăruitor să iau locul unuia din 
invitaţii săi, căzut la pat în ultimul 
moment.  Acceptai şi  începurăm să 
discutăm; îi amintii că fusese coleg de 
şcoală cu tatăl meu, în copilărie; că apoi 
se întilniseră din nou la Universitatea din 
Yale şi păstraseră relaţii strînse pînă la 
moartea tatălui meu. 

În amintirea acestei prietenii, îmi ceru 
să mă socotesc în locuinţa lui ca la mine 
acasă şi îmi declară că i-aş face mare 
plăcere venind oricînd pofteam. 


709 


Eram îneîntat de această ospitalitate, 
pentru că protecţia ministrului putea să- 
mi fie de mare ajutor, salvîndu-mă de la 
pieire în ziua cînd s-ar fi întors lucrurile şi 
cînd ar fi căzut pe capul meu pacostea — 
nu ştiam cum, dar poate că ar fi găsit el 
un mijloc. 


710 


Acum, cînd lucrurile ajunseseră atît de 
departe, nu puteam să mă dau de gol faţă 
de el, punîndu-l la curent cu situaţia mea. 
La începutul acestei extraordinare cariere 
în Londra nu aş fi şovăit să o fac, dar 
acum mă simţeam prea intrat în horă şi- 
apoi, de ce aş fi riscat o mărturisire aşa de 
gravă faţă de un prieten atît de recent? 

Cugetind, viitorul nu mi se părea totuşi 
prea sigur; pînă acum împrumuturile 
făcute fuseseră moderate şi nu depăşeau 
leafa mea. Fireşte, încă nu puteam şti la 
cît se va urca acea sumă, dar eram 
îndreptăţit să cred că — dacă 
binefăcătorul meu cîştiga rămăşagul — 
îmi va oferi să-mi aleg una din cele mai 
frumoase situaţii de care putea dispune 
bogatul bătrin, fireşte dacă eram la 
înălţimea datoriei mele. 

Eram sigur de această ultimă condiţie şi 
puteam să răspund de priceperea mea: 
aveam să cîştig, fireşte rămăşagul, fiindcă 
totdeauna fusesem norocos. 

Îmi evaluam leafa la o cifră variind între 
şase sute şi o mie de lire pe an; să zicem 
şase sute în primul an, plus o creştere 
progresivă, ajungind la cifra a doua, în 
proporţie cu meritul dovedit. Deocamdată, 
datoram o sumă echivalentă cu leafa mea 
pe primul an, căci, deşi toată lumea se 
întrecea să-mi împrumute bani, îmi 
putusem limita împrumuturile la trei sute 
de lire; celelalte trei sute de lire 
reprezentau totalul cumpărăturilor mele 
şi fondul de rezervă necesar traiului meu 
pe un an de zile. Aveam de gînd să nu 
cheltuiesc mai mult decît leafa mea pe al 
doilea an, în timpul ultimelor săptămîni 
ale lunei; dar pentru aceasta trebuia să 
deschid bine ochii, să mă arăt prudent şi 


711 


chibzuit. 

Lasfirşitul lunii,  binefăcătorul meu 
trebuia să se întoarcă din călătorie; totul 
urma să meargă bine pentru mine din 
clipa aceea; voi repartiza între creditori 
leafa pe doi ani şi-mi voi lua numaideciît în 
primire slujba, apucîndu-mă de treabă. 

La cina, care fu din cele mai strălucite, 
se aflau patrusprezece persoane: ducele şi 
ducesa de Shoreditch; fiica lor, lady Anne- 
Grace-Eleonor şi aşa mai departe — şi tot 
aşa — Celeste de Bohun; contele şi contesa 
de Newgate; vicontele Cheapside; lordul 
şi lady Blatherskite. Alţi invitaţi fără 
titluri, de ambele sexe. În fine, mai erau 
ministrul, soţia şi fiica sa, precum şi o 
prietenă de a fiicei lor, numită Portia 
Laugham, o fată de douăzeci şi doi de ani 
de care m-am îndrăgostit lulea în mai 
puţin de două minute. Trebuie să mărtu- 
risesc că i-am inspirat aceeaşi pasiune, 
ceea ce se vedea de altfel de la o poştă. 
Mai era un oaspete, un american dar o 
cam iau înainte cu povestirea. 

În timp ce toată lumea era adunată în 
salon şi se schimbau  politeţuri în 
aşteptarea mesei, fiecare cercetind cu 
răceală pe ultimii veniţi, lacheul anunţă: 
Mr. Lloyd Hastings. După ce i-a salutat pe 
stăpinul şi pe stăpîna casei, Hastings mă 
zări şi veni de-a dreptul la mine, 
întinzîndu-mi mîna, dar se opri brusc în 
clipa cînd voi să o strîngă pe a mea, şi îmi 
zise, cu un aer foarte stînjenit: 

— Vă cer scuze, domnule, credeam că vă 
Cunosc. 

— Păi cum să nu. Mă cunoşti perfect, 
vechiul meu prieten. 

— Nu, după cîte ştiu. N-aţi fi cumva 
acel... acel...? 


712 


— Acel monstru cu faimoasa vestă! Ai 
nimerit-o, nu te sfii să-mi spui porecla pe 
şleau. Sînt obişnuit. 

— Ce surpriză plăcută! la te uită! Am 
văzut de două-trei ori numele dumitale 
împodobit cu acest epitet, dar nu-mi 
venise în minte că ai putea fi una şi 
aceeaşi persoană cu acel Henry Adams la 
care se făcea aluzie. Au trecut abia şase 
luni de cînd erai funcţionar la Blake 
Hopkins în San-Francisco, şi făceai ore 
suplimentare noaptea pentru a mă ajuta 
să pun în regulă şi să verific actele şi 
statisticile la Gould Curry Extension. Cine 
şi-ar fi închipuit să te vadă acum la 
Londra, doldora de milioane şi mare 
celebritate!... Aşa ceva-i leit ca într-o 
poveste dintr-o mie şi una de nopți. 
Dragul meu, mi se pare că visez; nu te 
mira dacă-mi trebuiesc cîteva clipe pentru 
a mă dezmetici. 

— Sînt tot aşa de uimit ca şi dumneata, 
Lloyd, şi nu mai înţeleg nici eu nimic. 

— Am rămas „gură-cască”, dragul meu. 
Şi cînd te gîndeşti că sînt astăzi exact trei 
luni de cînd cinam împreună la cantina 
minerilor! 

— Te înşeli, era la What Cheer! 

— A, da, întocmai la What Cheer! Ne-am 
întîlnit acolo la ora două noaptea; am luat 
un cotlet şi cafea, ca să ne refacem forţele 
după ce ne măcinasem şase ore în şir cu 
socotelile întreprinderii; încercasem chiar 
să te conving să mă urmezi la Londra, 
făgăduindu-ţi să-ţi obţin un concediu şi să- 
ţi plătesc cheltuielile de drum; îţi 
garantam o parte de beneficii, dacă ieşea 
afacerea. M-ai trimis la plimbare, 
prezicîndu-mi că nu voi reuşi şi susţinind 
că nu voiai să dai cioara din mînă pe vrabia 


713 


de pe gard şi să-ţi pierzi o groază de 
vreme, cînd te întorci, ca să prinzi iar 
dedesubturile afacerii. Şi acum, iată-te 
totuşi aici! E de necrezut. Spune-mi cine 
te-a adus la Londra şi prin ce împrejurări 
ai reuşit în chipul acesta de necrezut? 

— O, printr-o simplă întîmplare. E o 
istorie prea lungă de povestit. Aproape un 
roman, pot spune. Te voi pune la curent 
cu toate întîmplările — dar nu acum. 

— Atunci cînd? 

— La sfîrşitul lunii. 

— Cum, va trebui să aştept mai mult de 
cincisprezece zile? Îmi pui la grea 
încercare curiozitatea. Haide, făgăduieşte 
să-mi spui povestea peste o săptămînă. 

— Cu neputinţă. Vei afla de ce, încetul 
cu încetul. Dar, ia spune-mi, cum merg 
afacerile? 

Se schimbă la faţă într-o clipită şi îmi 
zise, cu un suspin adînc: 

— Ai fost un adevărat profet, Hal, un 
adevărat profet! Măcar dacă n-aş fi venit 
aici. Mai bine să tac chitic în privinţa asta, 
nu crezi? 

— Dimpotrivă,  mărturiseşte-mi în ce 
constă dezamăgirea dumitale. Vino astă- 
seară la mine, după recepţie, şi 
povesteşte-mi pe îndelete ce ţi s-a 
întîmplat. 

— Într-adevăr?  Vorbeşti serios? Şi 
spunînd aşa, îl podidiră lacrimile. 

— Da. Vreau să nu-mi ascunzi nimic. 

— Îţi mulţumesc. Se mai găseşte şi cîte 
un suflet milos, o inimă largă, care se 
interesează de afacerile mele după toate 
prin cîte-am trecut, Doamne! Ar trebui să- 
ti mulţumesc în genunchi! 

Îmi luă mina şi o strînse cu putere. 

Părea cu moralul ridicat, hotărît a fi 


714 


foarte vesel în timpul cinei, care se cam 
lăsa aşteptată. Se întîmplă ceea ce era 
inevitabil, datorită jalnicului şi sîcîitorului 
sistem englez, care pune înainte de toate 
chestiunea ierarhiei. Nu se cină pentru că 
nu putu fi rezolvată această problemă a 
ierarhiei. De altfel englezii au totdeauna 
grijă să mănînce acasă, cînd sînt invitaţi 
altundeva la cină, căci se aşteaptă să fie 
traşi pe sfoară. Ar face bine să anunţe şi 
pe străinii care cad în capcană ca nişte 
tînci. 

Fireşte, această cină ratată nu trezi 
mirarea nici unuia din noi, căci cunoşteam 
cu toţii lăudabilele obiceiuri englezeşti şi 
nici unul nu era novice. Hastings, însă, 
care nu era iniţiat în acest soi de 
maimuţărie, fusese înştiinţat din vreme de 
către ministrul care-l invitase că, din 
respect faţă de tradiţia britanică, nu va 
urma nici o cină. 

În fine, oferirăm invitatelor braţul pentru 
a ne îndrepta spre sala de mîncare! Acolo 
începură ciorovăielile. Ducele de 
Shoreditch pretindea să i se acorde 
precădere şi deci el să prezideze masa, 
invocîndu-şi calitatea de reprezentant al 
regelui; trebuia să treacă înaintea 
ministrului, care nu reprezenta, la drept 
vorbind, decît națiunea. 

Eu însă nu cedai, foarte hotărît să-mi 
păstrez drepturile: în toate revistele 
mondene lăsam în urmă pe orice duce, cu 
singura excepţie a celor din familia 
regală. Prin urmare, în seara aceea mi se 
cuvenea întîietatea faţă de ducele de 
Shoreditch şi mă grăbii să-i atrag atenţia. 

Discuţia dură mult şi bine, dar fu cu 
neputinţă să se rezolve litigiul. De altfel, 
amindoi folosisem argumente concludente: 


715 


el, încercînd să menţioneze pe nedrept 
naşterea şi descendența sa directă din 
Wilhelm Cuceritorul; eu, declarindu-mă 
rudă apropiată a lui Adam (cum dovedea 
numele) şi „tăindu-l cu asta”. Dacă-i să 
stăm drept şi să judecăm cuminte, el făcea 
parte doar dintr-o ramură colaterală 
foarte recentă — de origine normandă. 

În cele din urmă, urcarăm din nou în 
salon, fără să fi luat masa, şi tot cu acelaşi 
tipic de mai adineauri. Acolo ne aştepta o 
gustare pe care o luarăm în picioare; 
puturăm căpăta sardele şi cîteva căpşune, 
mîncîndu-le fără să ne mai batem capul de 
data aceasta cu eticheta şi cu ierarhia; în 
cazul acesta, procedeul e foarte simplu: cei 
doi invitaţi de rang mai mare aruncă un 
şiling în aer; cel care cîştigă se repede la 
căpşune, iar celălalt ia şilingul. Următorii 
fac acelaşi lucru, iar ceilalţi îi imită pînă la 
cei din urmă. 

Se aduseră apoi mese şi începurăm cu 
toţii să jucăm pichet. Miza era cincizeci de 
bani. Englezii nu secot jocul o simplă 
distracţie; trebuie să cîştige sau să piardă 
ceva (puţin interesează ce), altfel în ruptul 
capului nu ar pune mîna pe o carte. 

Partida fu din cele mai plăcute, cel puţin 
pentru Miss Laugham şi pentru, mine; mă 
vrăjise în tr-atita încît nu eram în stare să- 
mi număr levatele şi nici nu-mi dădeam 
seama cînd întorceam un atu. În aceste 
condiţii, era sigur că vom pierde, şi cum 
de altfel fetei nu-i ardea de joc mai mult 
decît mie, eram doi penibili parteneri. Nu 
ştiam decît un lucru: că eram în culmea 
fericirii, eram în al nouălea cer şi nu 
voiam să ştim de altceva; nici să fim treziţi 
din fericirea noastră. 

Avui curajul de a-i mărturisi dragostea; 


716 


da, avui această tărie. Auzind declaraţia 
mea, fata roşi pînă la rădăcina părului, 
dar îmi răspunse cu un aer radios că şi 
dînsa mă iubea. 

Ah, ce seară minunată! De cîte ori 
însemnam un punct, adăugam un post- 
scriptum pentru dînsa; la rîndul ei, 
număra levatele, răspunzînd cu 
drăgălăşenii. Nu mai puteam zice un cuvînt 
fără să adaug: „Ce drăguță sînteţi!” Ea 
continua: „Cincisprezece, doi; cincispre- 
zece, patru, cincisprezece, şase, şi o 
pereche fac opt, şi opt fac şasesprezece”. 

— Aşa crezi? Şi zicînd aceasta, mă 
privea pieziş, pe sub frumoasele-i gene 
blonde, cu duioşie şi şiretenie. 
Dumnezeule, ce minunată şi gingaşă era 
în timpul acelei partide! 

Fui foarte cinstit şi fără ascunzişuri faţă 
de ea, mărturisindu-i că nu posedam nici 
un ban, în afară de faimoasa bancnotă de 
un milion de lire, despre care auzise 
vorbindu-se atita. Adăugai fireşte că acest 
bilet nu-mi aparţinea! Mărturisirea mea 
izbuti doar să-i aţiţe curiozitatea; îmi ceru 
să-i spun de-a fir-a-păr povrestea mea, 
fără să trec peste nici un amănunt; 
istorisirea mea o făcu să se prăpădească 
de ris! 

Nu pricepeam ce putea găsi ea aşa de 
caraghios în păţania mea. La fiecare nou 
amănunt, ilaritatea ei sporea, aşa că fui 
silit de mai multe ori să-mi întrerup 
povestirea, pentru a o lăsa să-şi mai tragă 
sufletul. 

Se prăpădea de ris, zău aşa. Am mai 
văzut eu oameni rizînd cu hohote, dar 
niciodată ascultind relatarea unei 
povestiri atit de triste şi a unor aventuri 
atit de neplăcute pentru cel care era în 


717 


cauză. 

Aşa că am iubit-o şi mai mult, încîntat să 
văd că ştie să ia partea bună din toate; 
fiindcă, de! — o femeie cu un asemenea 
caracter fericit mi-ar fi putut fi o tovarăşă 
din cele mai nepreţuite, în halul în care se 
înfăţişau treburile mele. 

Îi povestii, fireşte, cum cheltuisem cu 
anticipație doi ani din salariul meu; îmi 
răspunse însă că nu-i pasă de loc, numai 
să ştiu să-mi moderez cheltuielile şi să nu 
mă ating cîtuşi de puţin de leafa pe cel de- 
al treilea an. 

Pe urmă, începu totuşi să pară puţin 
îngrijorată, întrebîndu-mă dacă nu mă 
înşelasem, dacă nu-mi făceam socoteli 
prea optimiste în legătură cu salariul pe 
care urma să-l primesc în primul an. 
Întrebarea, plină de bun-simţ, mă făcu să 
mă simt mai puţin încrezător în viitor, însă 
îmi dădu o idee practică, pe care i-am 
împărtăşit-o cu sinceritate: 

— Portia, scumpa mea, ai consimţi oare 
să mă întovărăşeşti în ziua în care va 
trebui să am o întrevedere cu cei doi 
binefăcători ai mei? 

Ea şovăi o clipă, apoi îmi răspunse: 

— Da, dacă prezenţa mea îţi poate da 
curaj şi sluji cît de puţin. Totuşi, parcă n- 
ar fi tocmai potrivit, ce zici? 

— Sînt de aceeaşi părere în fond; dar, 
vezi, întrevederea trebuie să aibă o atît de 
mare însemnătate pentru viitorul nostru, 
încît... 

— S-a făcut! Voi merge cu dumneata; 
nu-mi pasă de „ce va zice lumea” îmi 
răspunse ea într-un frumos şi mărinimos 
elan. Aş fi atit de fericită la gîndul că îţi 
ajut cu ceva! 

— Să-mi ajuţi, scumpa mea? Păi, 


718 


dumneata vei face totul. Eşti atît de 
frumoasă, atît de încîntătoare, atît de 
atrăgătoare, încît dacă vei fi de faţă, pot 
să-mi ridic sus de tot pretenţiile, pînă ce 
voi fringe rezistenţa celor doi bătrîni 
miliardari. Ei nu vor mai îndrăzni să se 
tocmească în privinţa salariului. 

Ah! Dacă aţi fi văzut cum îi mai năvăli 
sîngele în obraji şi cum îi sclipeau de 
fericire ochii, cînd îmi răspunse: 

— Linguşitor uricios, ce-mi eşti! Din 
toate cîte ai înşirat, nu-i nimic adevărat! 
Voi merge totuşi cu dumneata pentru a te 
învăţa minte. Nu toată lumea mă vede cu 
aceiaşi ochi ca dumneata. 

Aceste vorbe îmi redară încrederea şi 
îmi risipiră atît de straşnic îndoielile, încît 
în sinea mea, preţuiam salariul meu din 
primul an la un minimum de douăsprezece 
mii de lire. Nu  împărtăşii  Portiei 
speranţele mele bine întemeiate, 
preferind să-i păstrez această surpriză 
frumoasă. 

Întorcîndu-ne spre casă, tot lungul 
drumului, pluteam lin în nori; Hastings 
vorbea, clar în zadar, căci nu auzeam nici 
un cuvînt. Cînd intrarăm în micul meu 
salon, el se minună de confortul şi de 
luxul locuinţei ce-o aveam. 

— Ah, dragul meu, lasă-mă să stau puţin 
şi să admir în tihnă! Doamne! e un 
adevărat palat! Nu-i lipseşte nimic din ce- 
şi poate dori omul de la căminul vesel şi 
primitor, pînă la masa îmbietoare, servită 
din belşug.  Zău, Henry, vederea 
apartamentului dumitale nu-mi dezvăluie 
numai cît de bogat eşti, ci face să-mi 
pătrundă pînă în cel mai ascuns ungher ai 
sufletului conştiinţa sărăciei mele — 
sărăcie cumplită şi înjositoare. 


719 


Dracu să-l ia cu toate complimentele lui, 
că astfel mă scoase din toropeala mea şi 
îmi dădu nişte fiori reci, amintindu-mi 
deodată că tot acest edificiu măreț era 
clădit pe un teren şubred, pe un strat de 
pămînt gros doar de un centimetru şi 
minat de un crater. 


720 


Nu-mi dădusem încă seama că visam cu 
capul de-a binelea în nori — adică, un 
răstimp nu-mi îngăduisem să ştiu acest 
lucru. 

Da, iată, trista realitate a situaţiei mele; 
datorii peste datorii; nici o para chioară în 
perspectivă; fericirea sau nenorocirea 
unei fete minunate stăteau în mîna mea, 
iar eu, la rîndul meu, nu pot pune la 
bătaie decît un salariu mai mult decît 
problematic! Ah, ah, ah! s-a sfîrşit cu orice 
nădejde, sînt ruinat, pierdut pentru vecie! 

— Dar, Henri, numai o picătură 
neînsemnată din veniturile dumitale 
zilnice ar ajunge să... 

— Din veniturile mele zilnice? Haide să 
ne aşezăm în faţa acestei sticle cu whisky 
bătrîn şi să vorbim; dar la urma urmei, 
poate ţi-e foame. Să ne aşezăm, în orice 
caz. 

— Nu-mi da nimic; nu mai ştiu ce e pofta 
de mîncare, în ultimele zile; dar am să 
beau bucuros cu dumneata pînă am să cad 
lat. Haide. Să începem! 

— De acord, sînt de părerea dumitale. 
Gata! Ca să ne vie însă cheful, deapănă 
firul povestirii dumitale, Lloyd, pînă 
pregătesc eu băutura. Dă-i drumul. 

— Să depăn firul povestirii mele? Cum, 
s-o iau încă o dată de la capăt? 

— Cum adică încă o dată? Ce vrei să 
spui? 

— Te întreb dacă ai poftă s-o mai auzi o 
dată? 

— S-o mai aud o dată? E o enigmă la 
mijloc. Ascultă, dragul meu, nu-i mai trage 
cu băutura. Nu vezi că nu-ţi prieşte? 

— Hotărit, Henry, mă îngrijorezi. Pari că 
nu-ţi dai seama de loc că ţi-am povestit 
toată istoria venind încoace. 


721 


— Dumneata? 

— Da, eu. 

— Să mă spînzuri dacă am înţeles o 
boabă. 

— Haide, Henry, acum să vorbim serios. 
Ce te-a apucat acolo, la recepţia 
ministrului? 

Atunci, întregul adevăr îmi fulgeră prin 
minte. Şi i-am mărturisit: mă iubeşte. Am 
cucerit pe cea mai răpitoare fată din 
lume! 


722 


Auzindu-mi mărturisirea, el tăbără pe 
mine, îmi luă mîinile şi mi le scutură, gata- 
gata să-mi fringă oasele; de data asta mă 
ierta că nu i-am ascultat povestirea în tot 
lungul drumului de trei mile pe care îl 
străbătusem împreună. Ca un bun prieten 
ce era, omul se aşeză resemnat şi începu 
povestirea de la capăt. lată, în două 
cuvinte, tabloul pătimirilor sale: 

Venise în Anglia să pună la cale o 
afacere pe care o socotea straşnică: avea 
„opţiune” pentru a plasa acţiuni în contul 
proprietarilor de la mina cunoscută sub 
numele de Gould Curry Extension. Aceste 
acţiuni reprezentau un capital de un 
milion de dolari; tot ce putea obţine în 
plus însemna cîştigul său. 

Străduîndu-se din răsputeri şi folosind 
toate mijloacele cinstite şi necinstite, el 
cheltuise tot ce avusese, fără a găsi măcar 
un singur capitalist care să-i primească 
propunerile. Şi colac peste pupăză, 
trebuia să dea socoteală de misiunea sa la 
sfîrşitul lunii. Era cu desăvîirşire ruinat. 
Deodată, începu să sară în sus şi îmi 
strigă: 

— Henry, dumneata poţi să mă scoţi din 
acest impas. Numai dumneata poţi să mă 
scoţi la liman. Vrei? Răspunde-mi o dată. 

— Spune-mi în ce fel, dragul meu. Hai, 
vorbeşte, băiete. 

— Dă-mi un milion, plus drumul pînă în 
America; în schimb îţi las opţiunea mea. 
Haide, nu mă refuza, nu spune nu! 

În faţa acestei propuneri simţii că îmi 
îngheaţă sîngele în vine; îmi venea să-i 
strig: 

— Dar, sărmanul meu Lloyd, dumneata 
uiţi că şi eu sînt pe geantă. Un biet calic 
fără un ban pe suflet şi dator vîndut! 


723 


Dar pe loc îmi veni o idee la capac, caldă 
şi rumenă, aşa că mă ţinui tare, încercînd 
să-mi stăpînesc emoția şi încleştindu-mi 
fălcile. Ca un capitalist sigur pe sine, îi 
răspunsei cu o îndrăzneală neştirbită: 

— Ei bine, da. Te voi salva, Lloyd! 

— Atunci sînt ca şi salvat! Să te 
răsplătească Dumnezeu în vecii vecilor. 
Dacă aş putea vreodată... 


724 


— Lasă-mă să termin, Lloyd. Te voi 
salva, dar în felul meu; căci doresc ca 
acum să nu mai ai de înfruntat nici un risc. 
N-am nevoie să cumpăr minele; pot şi fără 
asta să-mi pun în circulaţie capitalurile, 
într-un centru comercial ca Londra şi nici 
nu caut altceva tot timpul, decît să-mi 
folosesc creditul. lată ce vom face: cunosc 
mina despre care vorbeşti şi sînt convins 
de imensa ei valoare; pot jura pentru ea 
cu ochii închişi. In două săptămîni, ai să 
vinzi acţiuni la purtător în valoare de trei 
milioane, slujindu-te de numele meu; după 
aceea, vom face împărţeala acţiunilor, 
jumătate-jumătate. 

Ideea mea îi surise pînă într-atita încît 
începu să ţopăie un dans nebunesc; în 
bucuria sa, ar fi spart totul în jurul său, 
dacă nu aş fi pus friu delirului său, 
călcîndu-l în picioare şi legindu-l cobză. 

Se potoli în fine, zicînd, în timp ce faţa îi 
scînteia de o fericire desăvirşită: 

— Să mă servesc de numele dumitale! 
Numele dumitale — închipuie-ţi! Aceşti 
londonezi bogaţi se vor năpusti roiuri- 
roiuri la mine ca să pună mîna pe acţiuni; 
va fi o adevărată bătălie! Averea mea e 
gata făcută şi asigurată; fii liniştit, nu voi 
uita niciodată că-ţi datorez fericirea, ţi-o 
jur! 

În mai puţin de douăzeci şi patru de ore 
toţi bogătaşii Londrei fură în picioare şi 
veniră buluc la mine: eram silit să stau zi 
de zi în casă, spunîndu-le tuturor vizi- 
tatorilor: „E adevărat, i-am dat voie să se 
folosească de numele meu.” 

Il cunosc şi îi preţuiesc inima la justa-i 
valoare; omul acesta are un caracter mai 
presus de orice bănuială; cît despre mina 
lui, face mult mai mult decît cere. 


725 


Între timp, îmi petreceam serile la 
ministru, alături de scumpa mea Portia; 
nu-i suflam o vorbă despre mină, voind să- 
i fac o surpriză. Înfiripam o dragoste 
curată, vorbind doar despre viitor, despre 
fericire, carieră, salariu şi iubire, uneori 
despre salariu, alteori despre iubire, 
cîteodată şi una şi alta. Nu-ţi închipui, 
scumpul meu, în ce măsură toate acestea 
interesau pe soţia şi pe fiica ministrului; 
amîndouă foloseau nenumărate şiretlicuri 
spre a ne feri de întreruperi şi a-l ţine pe 
ministru departe de taina noastră. Ce mai, 
amindouă erau de-o drăgălăşenie fără 
cusur. 

La sfîrşitul lunii, aveam un credit de un 
milion de dolari, repartizaţi între băncile 
Londrei şi cele ale comitatului, iar 
Hastings era procopsit ca şi mine. 

Îmbrăcat cum se cuvine, mă dusei cu 
trăsura la casa din Portland Place şi mă 
asigurai — cercetînd dintr-o ochire faţada 
clădirii — că cei doi călători se înapo- 
iaseră; de acolo mă întorsei la ministru ca 
s-o caut pe scumpa mea Portia; plecarăm 
în trăsură spre Portland Place şi vorbirăm 
de salariu tot lungul drumului. Această 
chestiune arzătoare dădea frumuseţii 
Portiei o strălucire aproape de neîndurat. 
Văziînd-o atit de înfrigurată şi în acelaşi 
timp radiind un farmec căruia nu i te 
puteai împotrivi, nu mă putui reţine să nu- 
i spun: 

— Comoara mea, eşti atit de 
fermecătoare încît ar fi o crimă dacă am 
pretinde mai puţin de trei mii de dolari pe 
an. 

— Henry, Henry, nici să nu-ţi treacă prin 
minte aşa ceva. Ne ruinezi! 

— Las” pe mine, nu te teme! Numai să 


726 


arăţi la fel de fermecătoare şi te poţi 
încrede în mine. Totul va merge strună. 

În ciuda afirmației mele, Portia nu era 
de loc convinsă şi trebui să-i dau curaj tot 
lungul drumului. Ea îmi repeta într-una: 

— Henry, să nu uităm că, dacă ceri prea 
mult, nu vei căpăta nici un salariu. Ce ne 
facem atunci, fără mijloace şi fără putinţa 
de a ne cîştiga viaţa? 

Furăm primiţi de acelaşi lacheu, care 
îmi deschisese uşa cu o lună în urmă, şi 
mă  aflai dinaintea aceloraşi doi 
gentlemeni bătrîni. Se uitară surprinşi la 
fermecătoarea făptură care mă însoțea, 
iar eu le spusei fără şovăire: 

— Această tînără fată, domnilor, este 
viitorul meu sprijin, tovarăşa mea de 
viaţă. 

Apoi prezentai pe aceşti domni Portiei, 
spunîndu-le numele şi titlurile. Nu părură 
de loc mirati; mă socoteau, fireşte, în 
stare de-a cunoaşte almanahul monden al 
Londrei. 

Foarte amabili, ne poftiră să luăm loc şi 
se arătară foarte îndatoritori faţă de 
Portia, pentru a o face să se simtă la 
largul ei. 

Luai cuvîntul şi zisei: 

— Domnilor, sînt gata sa vă dau 
socoteală de însărcinările mele. 

— Sîntem incîntaţi să vă ascultăm, îmi 
întoarse vorba binefăcătorul meu, căci de- 
abia aşteptăm să aflăm care din nci doi: 
fratele meu Abel sau eu, a cîştigat 
rămăşagul. Dacă am să cîştig eu, vei avea 
tot ce-mi stă în putinţă să-ţi ofer. Ai 
bancnota de un milion de lire? 

— Iat-o, Domnule, răspunsei, intinzîndu- 
1-0. 

— Am cîştigat! urlă el, bătiîndu-l pe Abel 


727 


pe spate. Ce mai zici, scumpul meu frate? 

— Spun că tînărul a supravieţuit şi că 
pierd douăzeci de mii de lire. N-aş fi 
crezut aşa ceva nici ruptul capului! 

— Nu-i numai atît, domnilor, adăugai eu. 
Mai am o povestire foarte lungă să vă 
spun. Îngăduiţi-mi să vin o dată aici spre a 
vă istorisi pe îndelete isprăvile mele din 
luna care a trecut; merită, vă asigur. Pînă 
atunci, aruncaţi o privire la hîrtia aceasta: 

— Ce? O chitanţă de depunere a două 
sute de mii de lire; chiar a dumitale? 

— Da, chiar a mea! Am cîştigat această 
avere, slujindu-mă timp de treizeci de zile 
de mica sumă ce mi-aţi împrumutat-o. Şi, 
lucru curios, nu m-am servit de ea decît 
pentru a cumpăra diverse nimicuri şi 
pentru a cere restul, de altfel fără succes. 

— Asta, dragul meu, e ceva uimitor. Eşti 
un om şi jumătate! E de necrezut! 

— Totuşi, e adevărul gol-goluţ, şi vă voi 
dovedi-o. 

Portia nu-şi venea nici ea în fire; căscînd 
nişte ochi mari şi rotunzi, ea mă întrebă: 

— Cum, Henry, banii aceştia sînt într- 
adevăr ai tăi? De ce mi-ai îndrugat numai 
braşoave? 

— Mărturisesc că aşa stau lucrurile, 
scumpa mea; dar mă vei ierta, îmi 
închipui? 

Ea se bosumflă şi îmi răspunse: 

— Nu-i chiar aşa de sigur; nu-i de loc 
frumos să-ţi baţi joc de mine în felul 
acesta. 

— Haide, scumpa mea Portia, nu te 
supăra; am vrut să glumesc şi nimic mai 
mult. Acum, să plecăm. 

— Nu, nu, aşteptaţi, îmi zise 
binefăcătorul meu. Uitaţi situaţia pe care 
v-am făgăduit-o? 


728 


— Ah, da, e drept. Vă mulţumesc din 
toată inima: dar, drept să vă spun, nu mai 
am nevoie. 

— Nu uita că îţi ofer tot ce-mi stă în 
putinţă. 

— Mulţumesc de mii de ori şi din toată 
inima. Ofertele dumneavoastră, chiar cele 
mai mărinimoase, nu m-ar putea ispiti. 

— Henry, mi-e ruşine de tine. Abia dacă 
îi mulţumeşti marelui tău binefăcător! 
Lasă-mă cel puţin s-o fac eu, în locul tău şi 
să-i exprim recunoştinţa noastră. 

Ea se sculă, se duse glonţ la bătrînul 
domn, se aşeză pe genunchii lui, îi trecu 
braţele după gît şi îl sărută drept pe gură. 
În aceeaşi clipă, cei doi fraţi izbucniră în 
ris. Eu rămăsesem împietrit, cu totul 
copleşit de uimire, după cum vă puteţi 
închipui. Portia strigă: 

— Tăticule, auzi, îţi spune că nu-i poţi 
oferi nici o situaţie destul de bună pentru 
el? Vezi cum mă jigneşte? 

— Cum, scumpa mea, îngăimai eu. E 
tatăl tău? 

— Desigur, ţi-l prezint pe tatăl meu 
vitreg şi încă cel mai scump tată vitreg din 
lume. Înţelegi acum de ce mă prăpădeam 
de ris, cînd mi-ai povestit la recepţia 
ministrului, necunoscîndu-mi relaţiile de 
familie, cum născocirea tatălui meu şi a 
unchiului Abel te băgase cu totul la apă! 

La aceste cuvinte, vorbii fără înconjur; 
eram foarte hotărit să merg de-a dreptul 
la ţintă. 

— Ah, scumpul meu domn, daţi-mi voie 
să retrag cele spuse. Există o situaţie pe 
care sînt gata să o primesc din partea 
dumneavoastră şi încă pe loc. 

— Care anume? 

— Aceea de ginere. 


729 


— Perfect, perfect. Dar trebuie să-ţi 
atrag atenţia că, deoarece nu ai îndeplinit 
niciodată funcţia de ginere, desigur că nu 
poţi aduce nici o recomandaţie care să 
arate că ai îndeplinit condiţiile, aşa că... 


730 


— Nu face nimic; lăsaţi-mă să încerc, vă 
implor. Măcar pentru treizeci sau 
patruzeci de ani! Dacă după aceia voi... 

— Ei bine, fie! Ne-am înţeles. Îţi fac 
acest mic hatîr. la-o pe Portia: e a 
dumitale! 

Nu mai este nevoie să mă întrebaţi dacă 
eram fericiţi! Nici nu am cuvinte să vă 
descriu. Portia şi cu mine ne simţeam 
plutind în al nouălea cer. Peste o zi sau 
două, cînd Londra află despre întîmplarea 
mea şi fură cunoscute păţaniile mele cu 
faimoasa bancnotă, puteţi ghici că sfîrşitul 
aventurii mele trecu din gură în gură şi 
mult se mai trăncăni pe socoteala noastră. 
Întreaga  Londră petrecu pe seama 
noastră. Dar n-ai ce-i face! 

Socrul meu duse înapoi la Banca Angliei 
acea prețioasă bancnotă şi o încasă; 
aceasta, ca o atenţie foarte delicată, anulă 
biletul şi îl dărui socrului meu. În ziua 
cununiei, tatăl Portiei ne dărui această 
bancnotă; din acea zi, o puteţi vedea cu 
grijă înrămată în dormitorul nostru în 
locul cel mai sfinţit. Şi vă asigur că 
venerez acea bucată de hirtie, care mi-a 
adus-o pe scumpa mea Portia! 

Fără ea, într-adevăr, poate că nu aş fi 
putut rămîne la Londra, nu aş fi fost 
niciodată primit la recepţia ministrului şi 
prin urmare nu aş fi întîlnit-o pe Portia. 

Uitaţi-vă bine la această bancnotă de un 
milion de lire! Nu mi-a servit să fac decît o 
singură cumpărătură în viaţa mea, dar 
această cumpărătură nu am plătit-o nici 
cu a zecea parte din valoarea-i reală. 


731 


CAMPANIA MEA MILITARĂ 


Aţi auzit desigur despre o mulţime de 
oameni care au făcut cîte ceva în război; 
nu este oare drept şi cinstit să ascultați o 
clipă şi pe unul care a pornit pe cîmpul de 
luptă cu gîndul de a face o ispravă, dar n- 
a izbutit? Mii de oameni au fost în război, 
au gustat puţintel din el şi pe urmă s-au 
săturat pentru totdeauna. Aceştia impun 
prin numărul lor şi, prin urmare, au 
dreptul să-şi spună cuvîntul — e drept, un 
cuvînt nu prea energic, ci mai curînd 
modest; nu lăudăros, ci mai mult aducînd 
a scuză. Recunosc că nu li se cade un 
spaţiu prea mare faţă de oamenii mai 
valoroşi decît ei — aceia care au făptuit 
ceva — dar trebuie să li se dea voie măcar 
să mărturisească de ce nu au făcut nimic 
şi totodată să explice cum au ajuns a nu 
face nimic. Desigur că acest fel de a 
arunca o lumină asupra istoriei trebuie să- 
şi aibă şi el valoarea, oricît de mică ar fi 
această valoare. 

În cursul primelor luni ale marii 
încleştări, acolo prin Vest, era mare 


732 


zăpăceală în minţile oamenilor şi multă 
nestatornicie; unii înclinau cînd colo, cînd 
încoace, cînd aiurea. Ne era greu să ştim 
cărei cauze să ne plecăm urechea. Imi 
vine în minte o pildă de acest soi. Eram 
pilot pe Mississippi, cînd sosi vestea că 
statul Carolina de sud a ieşit din Uniune, 
la 20 decembrie 1860. Tovarăşul meu de 
pilotaj era un new-yorkez, partizan înfocat 
al Uniunii, ca şi mine. Dar nu sta niciodată 
să mă asculte, căci în ochii lui 
patriotismul meu era pătat, deoarece tatăl 
meu avusese sclavi. În dorinţa de a şterge 
cît de cît impresia lăsată de acest fapt 
întunecat, i-am arătat că l-am auzit pe 
tatăl meu spunînd — cîţiva ani înainte de a 
muri — că sclavia este o mare nedreptate 
şi că l-ar dezrobi pe singurul negru ce-l 
mai avea pe-atunci, dacă ar fi fost drept să 
irosească şi bruma de avere a familiei, 
cînd era atît de strimtorat. Camaradul 
meu mi-a replicat că un simplu imbold nu 
înseamnă nimic. Peste o lună, simpatiile 
faţă de secesiune crescuseră foarte mult 
pe Mississippi-ul inferior şi eu am devenit 
un răzvrătit, iar el de asemeni. Ne aflam 
amindoi la New Orleans, la 26 ianuarie, 
cînd Louisiana a ieşit din Uniune. El a 
zbierat în favoarea rebelilor cît îl ţinea 
gura, dar s-a opus cu străşnicie ca să fac 
şi eu la fel, spunîndu-mi că mă trag dintr- 
un neam prost — dintr-un tată care 
avusese de gînd să-şi dezrobească sclavii. 
În vara următoare, amicul meu pilota o 
canonieră federală şi manifesta iarăşi 
pentru Uniune, în timp ce eu eram în 
armata Confederală. Mai păstrez şi acum 
o chitanţă de-a lui pentru nişte bani ce îi 
dădusem cu împrumut. Era unul din cei 
mai cinstiţi oameni pe care i-am cunoscut; 


733 


însă n-a şovăit măcar o clipă a nu 
recunoaşte chitanţa aceea, fiindcă eram 
rebel şi fiul unui om care avusese sclavi. 

În vara anului 1861, şuvoiul războiului 
îşi revărsă prima undă pe țărmurile 
Missouri-ului. Statul nostru fu cotropit de 
forţele unioniste. Fură cucerite St. Louis, 
Jefferson, Barracks şi alte cîteva localităţi. 
Guvernatorul,  Claib Jackson, dădu o 
proclamaţie prin care chema sub drapel 
cincizeci de mii de voluntari ca să-i 
respingă pe cotropitori. 

Din întîmplare mă aflam tocmai în 
orăşelul Hannibal, din comitatul Marion, 
unde îmi petrecusem anii copilăriei. Cîţiva 
tineri ne-am adunat noaptea într-un loc 
tainic şi ne-am organizat într-o companie 
militară. Un oarecare Tom Lyman, băiat 
foarte  inimos, însă lipsit de orice 
experienţă militară, a fost făcut căpitan, 
iar eu sublocotenent. Locotenent însă nu 
aveam — nu mai ştiu din ce pricină, căci e 
tare mult de-atunci. Eram cincisprezece 
cu totul. După sfatul unui ageamiu, 
însărcinat cu organizarea companiei, ne- 
am botezat singuri Grănicerii din Marion. 
Nu-mi amintesc să fi găsit cineva vreun 
cusur acestui nume. Eu, unul, nu i-am 
găsit; mi se părea că suna foarte bine. 
Flăcăul, care propusese acest titlu, era 
oarecum o mostră a aluatului din care 
eram plămădiţi. Tînăr naiv, avea o fire 
bună şi cele mai frumoase intenţii, dar era 
cam superficial, şi pe deasupra burduf de 
romantism, pasionat după romane 
cavalereşti şi după vechi poveşti de 
dragoste. Avea cîteva mici apucături 
aristocratice; de pildă, nu-şi putea suferi 
numele — Dunlap. Nu-l suferea, pe deo 
parte fiindcă în ţinutul acela era aproape 


734 


la fel de comun ca şi Smith, dar mai cu 
seamă fiindcă în urechea lui suna cam 
plebeian. Aşa că încercă să şi-l înnobileze, 
scriindu-l  d'Unlap. Asta-i mulțumea 
ochiul, însă îi lăsa urechea nesatisfăcută, 
fiindcă oamenii dădeau noului său nume 
aceeaşi veche pronunțare, accentuînd 
prima silabă. Atunci săvirşi cea mai 
vitejească faptă ce se poate închipui — o 
faptă care îţi dă fiori, cînd îţi dai seama cît 
e de supusă lumea aceasta la prefăcătorii 
şi maimuţăreli caraghioase: începu să-şi 
scrie numele d'un Lap. Infruntă răbdător 
îndelungatele furtuni de noroi, care 
întinară această creaţie a sa şi, în cele din 
urmă, îşi primi răsplata: a trăit pînă şi-a 
văzut noul nume acceptat şi cu accentul 
pus aşa cum dorea el. Cei care îl 
cunoscuseră toată viaţa şi cărora tribul 
Dunlapilor le fusese timp de patruzeci de 
ani la fel de familiar ca şi ploaia şi lumina 
soarelui îi făcură în cele din urmă pe plac, 
dovedindu-se astfel că o cutezanţă care 
ştie ce-i răbdarea poate fi sigură de 
victorie. El susţinea că, cercetînd unele 
vechi cronici franceze, găsise că, la 
origine, numele său aşa se scrisese şi aşa 
era corect: dun Lap. Mai spunea că, 
tradus în engleză, numele său ar fi 
Peterson. Lap, cuvînt latinesc sau grecesc, 
pretindea el, este echivalent cu piatră sau 
stîncă; deci acelaşi cu franţuzescul pierre, 
adică Peter; D, din sau 


735 


al lui; un, unul sau una; aşadar, d'un lap, 
însemnă dintr-o piatră sau dintr-un Peter; 
cu alte cuvinte, cineva care este fiul unei 
pietre, fiul unui Peter — Peterson. Cum 
voluntarii noştri nu erau oameni învăţaţi, 
explicaţia aceasta îi încurcă pe toţi cei din 
companie, care îl numiră Peterson- 
Dunlap. Acest camarad Dunlap se dovedi 
un om folositor, în felul său. Avea mania 
să boteze locurile unde era tabăra noastră 
şi de obicei nimerea cîte un nume, care nu 
era de loc „nasol”, cum ziceau băieţii. 

Acesta era unul din specimenele 
noastre. Altul era Ed. Stevens, fiul 
bijutierului, un tînăr bine legat, chipeş, 
grațios, curat ca o pisică; deştept, cultivat, 
însă pus numai şi numai pe glume. Nu lua 
nimic în serios. Dacă ar fi fost după ei, 
expediţia noastră militară ar fi însemnat 
doar o simplă vacanţă. Ce-i drept, 
jumătate din noi o priveam cam în acelaşi 
fel, dar probabil că nu în mod conştient. 
Fapt este că noi nu gindeam şi nici nu 
eram în stare de aşa ceva. Cît despre 
mine, eram stăpinit de o nesăbuită 
bucurie de a rupe pentru o bucată de 
vreme cu sculatul din pat la miezul nopţii 
şi la patru dimineaţa; eram mulţumit că 
voi avea o schimbare, decoruri noi, noi 
preocupări, un nou interes în viaţă. Pînă 
aici mergeam cu gindurile mele; nu 
intram în amănunte; de regulă nu faci aşa 
ceva la douăzeci şi cinci de ani. 

Alt specimen era Smith, ucenicul 
fierarului. Mătăhălosul acesta avea ceva 
curaj, dar un curaj molcom şi nepăsător 
de om cu inimă nehotărită. Cîteodată, era 
în stare să-ţi doboare un cal din pricina 
vreunei necuviinţe, altă dată i se făcea dor 
de casă şi se pornea pe plîns. În orice caz, 


736 


avea la viaţa lui şi un merit, pe care unii 
din noi nu l-au avut: s-a ţinut de război, 
pînă cînd, în cele din urmă, a fost ucis 
într-o bătălie. 

Jo Bowers, alt specimen, era un nătărău 
uriaş, cu părul de culoarea inului, bun la 
suflet, leneş, sentimental, plin de o 
lăudăroşenie nevătămătoare, cîrtitor din 
fire; un mincinos sfruntat, harnic în 
această privinţă, ba şi ambițios şi adesea 
de ajuns de pitoresc; şi totuşi fără reuşită, 
fiiidcă nu se antrena în mod inteligent şi i 
se  îngăduia să-şi plaseze minciunile 
oricum se  nimerea. Viaţa aceasta 
pămîntească era un lucru destul de serios 
pentru dînsul şi rareori satisfăcător. In 
orice caz, era un om cumsecade şi toţi 
băieţii îl simpatizau. L-au făcut sergent, 
iar pe Stevens caporal. 

Specimenele acestea sînt lămuritoare şi 
cu totul potrivite. Ei bine, turma aceasta a 
pornit la război. La ce te puteai aştepta 
din partea lor? Se străduiau pe cît se 
pricepeau, dar, pe bună dreptate, mă 
întreb la ce te puteai aştepta din partea 
lor? La nimic, aş zice eu. Atît au şi 
realizat. 

Am aşteptat să se întunece bine, fiindcă 
prudenţa şi taina erau necesare; apoi 
aproape de miezul nopţii, ne-am strecurat 
doi cîte doi, din diferite locuri, spre 
cîmpul lui Griffith, dincolo de orăşel; din 
punctul acela am întins-o laolaltă pe jos. 
Hannibal se afla în colţul cel mai sud- 
estic al comitatului Marion, pe fluviul 
Mississippi; obiectivul nostru era cătunul 
New London, la zece mile depărtare, în 
comitatul Rolls. 

Primul ceas a trecut numai cu snoave şi 
cu nerozii, zise în plictiseală şi cu risete. 


737 


Nu puteam însă s-o ţinem aşa. Tot 
întinzînd într-una pasul, plimbarea începu 
să semene a muncă; îi cam pierise 
înfăţişarea de joacă; tăcerea pădurilor şi 
întunecimea nopţii  începură să-şi 
strecoare înriurirea apăsătoare în su- 
fletele băieţilor şi curînd flecăreala se 
stinse şi fiecare se închise în sinea lui cu 
propriile-i gînduri. În jumătatea a doua a 
celui de-al doilea ceas, nimeni nu mai 
scoase o vorbă. 

Deodată, ne apropiarăm de o casă 
ţărănească, făcută din hîrne, unde — 
potrivit rapoartelor primite — se afla o 
gardă alcătuită din cinci soldaţi unionişti. 
Lyman ordonă un popas şi acolo, în bezna 
adîncă a crengilor ce atîrnau pe deasupra 
capetelor, începu să îndruge un plan de 
atac împotriva casei, plan care făcea ca 
bezna să pară şi mai apăsătoare. A fost un 
moment crucial; cu o luciditate rapidă, ne- 
am dat seama că nu mai era glumă — 
stăteam faţă în faţă cu războiul adevărat. 
Cu toţii am fost la înălţimea situaţiei. În 
răspunsul nostru nu a existat urmă de 
şovăire sau nehotărire: într-un glas, am 
declarat că, dacă Lyman are chef să se 
încurce cu soldaţii ăia, n-are decît s-o ia 
înainte şi să facă aşa cum îi place; dacă 
însă vrea să-l urmăm, va trebui să aştepte 
mult şi bine. 

Lyman stărui, pledă, încercă să ne 
zgîindăre ambiția, dar fără rezultat. 
Drumul nostru era limpede, hotăririle 
noastre erau luate: aveam să înconjurăm 
din flancuri casa — şi s-o ocolim — ceea 
ce am şi făcut. Astfel am învăluit noi 
poziţia. 

Am tăiat prin păduri şi am trecut printr- 
o grea încercare, poticnindu-ne din 


738 


pricina rădăcinilor, şi  încurcîndu-ne 
printre crengi, alegindu-ne cu carnea 
sfişiată de spini. În cele din urmă, am 
ajuns într-un luminiş, la loc sigur, şi ne-am 
aşezat năduşiţi şi cu răsuflarea tăiată, ca 
să ne răcorim şi să ne oblojim vînătăile şi 
zgîrieturile. Lyman era necăjit; toţi ceilalţi 
însă eram voioşi; înconjuraserăm pe de 
lături casa aceea, dusesem cu bine la 
capăt prima noastră manevră militară; nu 
aveam de ce să ne simţim necăjiţi, ci 
dimpotrivă. Şotiile şi risul se ţinură lanţ 
iarăşi; expediţia devenise din nou o 
zbenguială, ca în vacanţă. 

Pe urmă, am mai avut două ceasuri de 
mers  uricios, într-o deplină tăcere şi 
apăsare sufletească; apoi, pe la revărsatul 
zorilor, ne-am tirit pe ulițele din New 
London, murdari, cu tălpile băşicate, sleiţi 
de micul nostru marş, şi cu toţii — în afară 
de Stevens — rău dispuşi, acrii, gata de 
cîrteală şi cu un foarte scăzut entuziasm 
faţă de război. Strînserăm grămadă, în 
grajdul colonelului Ralls,  carabinele 
noastre vechi şi prăpădite şi ne-am dus 
buluc să ne luăm prînzul cel mic împreună 
cu acest veteran din războiul mexican. 
După care, colonelul ne-a dus într-o 
poiană îndepărtată unde, la umbra unui 
copac, ne ţinu un discurs vetust, plin de 
praf de puşcă şi de glorie, plin de 
metafore din cele mai încîlcite şi punctat 
de o groază de adjective — o declamaţie 
searbădă şi sforăitoare, care pe vremuri, 
în ţinutul acela depărtat, ar fi fost socotită 
drept adevărată elocinţă. Ne-a pus apoi să 
jurăm pe Biblie că vom fi credincioşi 
statului Missouri şi vom alunga pe 
cotropitori de pe glia lui, de oriunde ar 
veni ei şi sub orice steag ar fi. Asta ne-a 


799 


încurcat grozav. Nu mai pricepeam 
limpede la ce ne angajasem; însă colonelul 
Rails, un încercat politician şi mare 
panglicar de fraze, părea că nu are nici 
cea mai mică îndoială; ştia foarte limpede 
că ne-a miruit drept apărători ai cauzei 
Confederaţiei Sudice. A încheiat 
solemnităţile, încingîndu-mi sabia pe care 
vecinul său, colonelul Brown, o purtase la 
Buena Vista şi Molino del Rey, însoţind 
acest act cu un alt discurs tunător. 

Pe urmă, ne-am încolonat şi am 
mărşăluit aşa vreo patru mile pînă la o 
pădurice umbroasă şi plăcută, din buza 
căreia se întindea, largă, o pajişte 
smălțuită cu flori. Era un ţinut încîntător 
pentru un război — pentru soiul nostru de 
război. 

Ne-am înfundat cam la o jumătate de 
milă în pădure şi am ocupat o poziţie 
puternică, avînd în spatele nostru nişte 
coline joase, stîncoase şi împădurite, iar în 
faţă un pirău şerpuitor şi limpede, care 
susura plăcut. În cîteva minute, jumătate 
din detaşament intrase în pîrău şi înota, 
iar cealaltă jumătate pescuia. Măgarul cu 
nume franțuzesc dădu poziţiei un titlu 
romantic, însă prea lung, aşa că băieţii îl 
scurtară şi îl simplificară, zicîndu-i Tabăra 
Ralls. 

Am ocupat un loc, unde mai înainte se 
fabricase zahăr din  arţari; vechile 
jgheaburi, pe jumătate putrezite, abia se 
mai propteau de copaci. Un hambar lung 
servea drept dormitor pentru batalion. La 
stînga noastră, la vreo jumătate de milă 
depărtare, se afla ferma şi casa lui Mason 
— un partizan al cauzei noastre. Pe la 
începutul  după-amiezii,  începură să 
sosească din diferite părţi fermieri, 


740 


aducîndu-ne catiri şi cai, pe care ni-i 
împrumutară pe toată durata războiului, 
socotind că va ţine cam trei luni. 
Animalele erau de toate mărimile, culorile 
şi soiurile. Cele mai multe erau tinere şi 
neîngăduitoare, aşa că nici un ostaş din 
detaşament nu putu să se menţină multă 
vreme pe spinarea lor, fiindcă eram băieţi 
de la oraş şi habar nu aveam de călărie. 
Bîzdîgania de care am avut eu parte era 
un catîr foarte mic şi totuşi atît de iute şi 
de întreprinzător încît mă putea arunca la 
pămînt fără nici o caznă — şi o şi făcea ori 
de cîte ori mă urcam pe el. Pe urmă 
necheza, îşi întindea giîtul, îşi lăsa urechile 
şi îşi căsca fălcile de-i puteai vedea şi 
măruntaiele. Era un dobitoc uricios din 
toate punctele de vedere. Dacă-l luam de 
căpăstru şi încercam să-l urnesc din loc, 
se tolănea jos şi se trăgea îndărăt, de nu-l 
mai putea nimeni clinti de-acolo. Totuşi, 
nu eram nici eu cu totul lipsit de însuşiri 
militare şi curind am izbutit să-i vin de 
hac; văzusem multe vapoare eşuate pe 
uscat, la vremea mea, şi cunoşteam cîteva 
marafeturi de care pînă şi un catir 
înţepenit la pămînt era nevoit să ţină 
seama. Lîngă hambar se afla un puț, aşa 
că am înlocuit căpăstrul cu treizeci de 
picioare de fringhie, aducîndu-l pe catîr 
acasă cu scripetele. 

Voi anticipa îndeajuns asupra acestui 
punct, spunînd că după o practică de 
cîteva zile am învăţat cu toţii să călărim. 
Eu însă niciodată n-am călărit bine. Nu ne 
puteau place animalele noastre, căci nu 
erau de soi sau alese şi mai toate aveau 
tot felul de năravuri supărătoare, Calul lui 
Stevens îl ducea — cînd nu băga de seamă 
— sub cioturile rămase pe trunchiurile 


741 


stejarilor şi-l mătura din şa; în felul 
acesta, Stevens s-a lovit rău de cîteva ori. 
Calul sergentului Bowers era foarte înalt 
şi spătos, cu picioarele sprintene şi lungi, 
şi arăta ca un pod de cale ferată. 
Lungimea  grumazului îi permitea să 
ajungă cu capul la orice obiect din jur, aşa 
că-l muşca totdeauna de picioare pe 
Bowers. Cînd mărşăluiam în plin soare, 
Bowers dormea o mare parte din timp; 
cum simţea că a adormit, calul îşi întindea 
grumazul şi-l muşca de picior. De aceea 
picioarele lui Bowers erau negre şi vinete 
de atîtea muşcături. Era singurul lucru 
care-l putea face să înjure vreodată; 
treaba aceasta îi stîrnea furia totdeauna; 
de cîte ori îl muşca animalul, el îl înjura şi 
fireşte că Stevens, care ridea de orice, 
ridea şi de asta, ba chiar îl apuca o 
asemenea poftă de ris, încît îşi pierdea 
echilibrul şi cădea de pe cal; atunci 
Bowers, care îşi ieşise mai înainte din 
fire din pricina muşcăturii, îl ocăra cu 
vorbe aspre pentru risul lui şi astfel se 
lăsa cu ceartă. Patrupedul acela stîrnea 
tot felul de zizanii şi făcea mult sînge rău 
în detaşament. 

Dar să mă întorc la prima nostră după- 
amiază, petrecută acolo în pădure. 
Jgheaburile, în care odinioară se scursese 
sucul pentru zahăr, le foloseam de minune 
ca jgheaburi pentru cai. Aveam porumb 
din belşug ca să-i îndopăm. l-am ordonat 
sergentului Bowers să-i dea de mîncare 
catîrului meu; el mi-a spus însă că dacă 
mi-am închipuit cumva că a pornit la 
război ca să fie dădaca unui catîr, n-are 
să-mi trebuiască multă vreme ca să-mi 
descopăr greşeala. Am socotit că 
răspunsul său însemna nesupunere la 


742 


ordine, dar eram atît de nesigur în 
privinţa tuturor chestiunilor militare încît 
l-am lăsat în plata Domnului şi m-am dus 
să-i ordon lui Smith, ucenicul fierarului, 
să-i dea de mîncare catirului. Smith însă s- 
a mulţumit să-mi răspundă, rînjind cu cu 
gura pînă la urechi, rece şi batjocoritor — 
aşa cum te întîmpină numai an cal, în 
aparenţă de şapte ani, şi căruia, cînd îi 
ridici buza, descoperi că are paisprezece 
— şi mi-a întors spatele. Atunci m-am dus 
la căpitan şi i-am întrebat dacă nu era 
drept şi potrivit regulelor militare ca să 
am o ordonanţă. Mi-a dat dreptate, dar a 
adăugat că deoarece nu era decit o 
singură ordonanţă în întregul corp de 
armată, se cuvenea să-l ia chiar el pe 
Bowers. Acesta, însă, ne-a spus că el nu 
are să servească pe nimeni, iar dacă i-ar 
trece cuiva prin cap că l-ar putea sili la 
aşa ceva — să poftească să încerce. Aşa 
că, bineînţeles, a trebuit să ne lăsăm 
păgubaşi: n-am avut încotro. 

De asemenea, nimeni nu a vrut să 
gătească; lucrul era socotit ca o 
degradare, aşa că n-am mai prînzit. În tot 
restul după-amiezii aceleia plăcute, am 
trîndăvit, unii trăgind un pui de somn pe 
sub copaci, alţii făcîndu-şi ţigări din 
ştiuleţi de porumb şi discutînd despre 
iubite şi despre război, alţii trecîndu-şi 
vremea cu jocuri. Pe la ceasul cinei, toată 
trupa era înfometată şi, ca să facem faţă 
greutăților, ne-am apucat cu toţii de 
treabă — pe picior de egalitate — şi am 
strîns vreascuri, am făcut cîteva focuri şi 
am gătit. După aceea, un răstimp totul a 
mers ca pe roate, apoi s-a iscat o ceartă 
între caporal şi sergent. Fiecare pretindea 
că gradul lui e mai mare. Nici unul din noi 


743 


nu ştia care grad era mai însemnat, aşa că 
Lyman a trebuit să rezolve chestiunea, 
egalîndu-i în grad. Comandantul unei 
trupe atît de ignorante are pe cap mari 
necazuri şi sicîiieli, care probabil că nu se 
ivesc de loc în armata regulată. Oricum, 
mai cu cîntecul, mai cu poveştile în jurul 
focului de tabără, toate se domoliră iarăşi. 
Într-un tîrziu, am potrivit mormanul de 
porumb într-un colţ al hambarului şi ne- 
am culcat cu toţii pe el, legînd un cal de 
uşă, ca să necheze, dacă ar fi încercat 
cineva să pătrundă înăuntru.! 

În fiecare zi, înainte de amiază, făceam 
cîteva exerciţii de călărie, apoi după- 
amiezele călăream cîteva mile în jur, dar 
în grupuri. Aşa se face că am vizitat pe 
fetele  fermierului, unde am petrecut 
straşnic, ca între tineri. Ne învirteam de 
cîte un prînz sau o cină, cu mîncăruri 
zdravene şi gustoase şi pe urmă o 
porneam iarăşi pre casă, adică spre 
tabără, fericiţi şi mulţumiţi. 

O bucată de vreme, viaţa ni s-a scurs 
într-o  trîndăvie  delicioasă; totul era 
desăvirşit şi nu exista nimic care să ne 


1 Mereu am avut impresia că pentru acest 
scop se aflau pe acolo caii şi ştiu că aceasta 
era şi impresia a cel puţin încă unui ostaş din 
detaşament, fiindcă la vremea aceea am vorbit 
despre asta şi amîndoi am admirat ingeniozi- 
tatea militară a trucului. Acum trei ani, 
aflîndu-mă în vest, d-l A. Fuqua —un membru 
al grupului nostru — mi-a spus că bidiviul ce-l 
vedeam era al său şi fusese lăsat legat la uşă 
din simplă neglijenţă. Să pui acest fapt pe 
seama unei născociri inteligente — susţinea el 
— ar însemna să dai prea mult credit autorului 
ei. În sprijinul spuselor sale, mi-a atras 
atenţia asupra faptului revelator că şiretlicul 
nu mai fusese niciodată folosit. La aşa ceva nu 
mă gîndisem pînă atunci (n. a.). 
744 


tulbure. Într-o bună zi, însă, sosiră nişte 
fermieri, alarmîndu-ne. Ziceau că ar fi 
auzit cum că duşmanul înaintează în 
direcţia noastră, de dincolo de imaşul lui 
Hyde. Drept urmare s-a pornit o forfotă 
serioasă la noi şi o spaimă generală. A fost 
o trezire brutală din plăcuta noastră 
amorţeală. Zvonul nu era decît un zvon şi 
nu avea nici un temei, dar noi, în 
zăpăceala noastră, n-am ştiut încotro să 
ne retragem. Lyman era de părere să nu 
ne retragem de loc, în asemenea 
împrejurări nesigure, însă îşi dădu seama 
că, dacă ar încerca să se menţină pe 
poziţia aceasta, o va păţi urit, deoarece 
detaşamentul nu avea chef să respecte 
pedepsele pentru nesupunere la ordin. 
Aşa că s-a dat bătut şi a convocat un 
consiliu de război — alcătuit din el şi din 
ceilalţi trei gradaţi. Soldaţii au făcut însă 
atita tărăboi fiindcă erau lăsaţi pe 
dinafară, încît am fost nevoiţi să le dăm 
voie să rămînă, devreme ce tot erau 
prezenţi, şi mai mult, să ducă tot greul 
conversaţiei. Întrebarea era încotro să ne 
retragem. Cu toţii însă eram atît de 
speriaţi, încît nimeni nu era în stare să-şi 
dea cu presupusul, în afară de Lyman. El 
ne explică, în cîteva cuvinte calme, că 
atita vreme cît inamicul se apropie de 
dincolo de imaşul lui Hyde, drumul nostru 
era simplu: n-aveam altceva de făcut decît 
să nu ne retragem înspre el; oricare altă 
direcţie ne va satisface pe deplin 
necesităţile. Fiecare dintre noi văzu într-o 
clipită cît de adevărată era părerea 
aceasta şi cît de înţeleaptă, astfel că 
Lyman primi o droaie de complimente. 
Atunci hotărirăm să ne retragem spre 
ferma lui Mason. 


745 


În momentul acela, se întunecase de-a 
binelea şi deoarece nu puteam şti cînd ar 
putea sosi inamicul, nu ni se părea cel mai 
nimerit lucru a încerca să ne luăm caii şi 
lucrurile cu noi, aşa că ne-am înhăţat doar 
puştile şi muniţiile şi am luat-o la picior 
numaideciît. Poteca urca pieptiş, fiind 
foarte anevoioasă şi stîncoasă şi curînd 
noaptea se făcu ca smoala şi începu să 
plouă; astfel că ne-au trecut toate 
năduşelile, luptîndu-ne şi împleticindu-ne 
prin beznă; cel din frunte alunecă şi căzu, 
iar cel din spatele lui se poticni de el, la 
rîndul său, şi se întinse lat, şi toţi ceilalţi îl 
urrnară unul după altul, pînă cînd îi veni 
rindul şi lui Bowers, cu butoiaşul de 
pulbere, pe care-l purta în braţe. Detaşa- 
mentul ajunsese claie peste grămadă, de 
nu mai ştiai unde-s braţele şi unde 
picioarele fiecăruia, pe povirnişul acela 
noroios, aşa încît — fireşte — căzu şi el cu 
butoiaş cu tot. Asta ne puse capacul şi 
întregul detaşament se rostogoli de-a dura 
în vale. Nu ne oprirăm decît în pirăul de la 
poalele colinei, buluciţi unul peste altul. 
Cei de dedesubt îi trăgeau de păr, îi 
zgîriau şi îi muşcau pe cei aflaţi deasupra; 
iar cei care erau zgiriaţi şi muşcaţi, îi 
muşcau — la rîndul lor — pe ceilalţi şi cu 
toţii spuneau că preferă sa moară decît să 
se ducă iar la război. Numai să mai iasă 
din pîrăul acela, că despre partea lor n-are 
decît să putrezească cotropitorul şi patria 
împreună cu el. Numai vorbe de soiul ăsta 
auzeai. Te înfiorai, auzindu-le rostite de 
glasuri atît de stinse şi gituite şi într-un 
loc atît de înfricoşător, întunecat şi umed, 
cînd duşmanul putea să se arate dintr-o 
clipă într-alta. 

Butoiaşul cu pulbere se pierdu şi puştile 


746 


la fel; aşa încît cîriiala şi văicăreala 
continuă o bună bucată de vreme, în timp 
ce brigada orbecăia în jurul colinei cli- 
soase şi se bălăcea prin pîrău, vînînd toate 
lucrurile acelea. Drept urmare am pierdut 
o groază de vreme. Apoi, am auzit un 
sunet. Ne-am reţinut răsuflarea, am 
ascultat şi ni s-a părut că vine duşmanul, 
deşi putea foarte bine să fie vreo vacă, 
fiindcă scotea o tuse ca de vacă. Noi n-am 
mai aşteptat, am lăsat dracului cîteva 
puşti şi am tulit-o prin beznă iarăşi spre 
ferma Mason. În cîteva minute, însă, ne- 
am rătăcit printre nişte rîpe mici şi 
colţoase, pierzînd multă vreme pînă să ne 
găsim iar drumul. Se făcuse ora nouă cînd 
am ajuns, în sfîrşit, la pîrleazul lui Mason. 
Înainte însă de a apuca să deschidem gura 
ca să dăm parola, cîţiva dulăi, sărind 
peste gard, se năpustiră cu mare hărmă- 
laie, fiecare potaie luînd în primire pe cîte 
un soldat de turui pantalonilor şi trăgindu- 
l la o parte. Nu puteam împuşca dulăii 
fără să primejduim pe cei de care se 
tineau cu dinţii, aşa că am fost siliţi să 
privim cu braţele încrucişate la ceea ce 
reprezenta poate cel mai umilitor 
spectacol al războiului civil. Lumină era 
acum berechet, fiindcă familia Mason 
ieşise în păr pe prispă, cu lumînările în 
mîini. Bătrinul şi feciorul său veniră şi 
potoliră dulăii fără mare greutate — pe 
toţi dulăii în afară de acela care-l apucase 
pe Bowers şi de care nu-l putură despărţi, 
necunoscîndu-i cifrul; era corcit cu 
buldogii şi părea încuiat cu cheie Yale. În 
cele din urmă, îl făcură să-i dea drumul cu 
nişte apă clocotită, din care Bowers îşi 
primi porţia, ba încă mai şi mulţumi 
pentru ea. Peterson-Dunlap născoci după 


747 


aceea un minunat nume pentru această 
încăierare ca şi pentru marşul de noapte 
ce o precedase, însă amîndouă mi s-au 
şters de mult din amintire. 

Am intrat apoi în casă şi cei de-acolo 
începură să ne pună o sumedenie de 
întrebări, din care ieşi pe dată la iveală că 
habar n-aveam de cine sau de ce fugisem; 
astfel că bătrinul gentleman se arătă 
foarte sincer, cînd zise că sîntem un 
ciudat soi de soldaţi şi îşi mărturisi 
convingerea că lumea se putea într-adevăr 
bizui pe noi că vom sfirşi-o iute cu 
războiul, deoarece nici un stat n-ar putea 
face faţă cheltuielilor de pingele tocite, 
dacă ar încerca să se ţină de noi, 
„Grănicerii din Marion!” „Bun nume! Să 
mă tai de nu-i aşa!” zise el. Apoi, voi să ştie 
de ce nu pusesem un post de pază la locul 
unde şoseaua dădea în imaş şi de ce nu 
trimisesem o patrulă de cercetaşi, ca să 
spioneze duşmanul şi să ne aducă un 
raport asupra tăriei efectivului său, îna- 
inte de a sări în sus şi a o lua razna, 
părăsind în goană o poziţie puternică, pe 
temeiul unui simplu zvon, atît de vag. O 
tinu aşa pînă ce ne făcu pe toţi să ne 
simţim mai prăpădiţi decît în urma 
atacului dulăilor, şi întîimpinaţi cu un 
entuziasm nici pe jumătate atit de înflă- 
cărat. Aşa că ne-am dus la culcare ruşinaţi 
şi cu coada între picioare, în afară de 
Stevens. Acesta se apucă imediat să 
născocească pentru Bowers un veşmiînt, 
care să poată — în mod automat — fie să 
expună admiratorilor cicatricele căpătate 
în bătălie, fie să le ascundă de privirile 
invidioşilor, după împrejurări. Bowers însă 
nu avea chef de asemenea glume, astfel 
că se încinse o bătaie şi, cînd se isprăvi, 


748 


Stevens avea şi el cîteva cicatrici proprii, 
căpătate în bătălie, asupra cărora putea 
sta să chibzuiască în viitor. 

Pe urmă, am aţipit şi noi puţin. După 
toate încercările prin care trecusem, 
activitatea noastră totuşi nu se încheiase 
pentru noaptea aceea, căci pe la două 
după miezul nopţii am auzit un strigăt de 
alarmă din josul aleii, însoţit de corul 
tuturor dulăilor. Intr-o clipă, toată lumea 
era în picioare şi zbura prin jurul casei ca 
să afle ce se întimplase. Alarma fusese 
dată de către un călăreț, care aduse 
vestea că un detaşament de soldaţi 
unionişti era în marş spre Hannibal cu 
ordinul de a captura şi a spînzura orice fel 
de bande ca aceea a noastră, pe care le va 
găsi în drum. Călărețul ne spuse că nu 
avem vreme de pierdut. De astă dată, se 
cam pierduse cu firea chiar fermierul 
Mason. Ne dădu afară din casă, în cea mai 
mare grabă şi trimise pe unul din negrii 
lui ca să ne arate unde să ascundem 
puştile, care ne-ar fi dat de gol, adică 
printre riîpe, la vreo jumătate de milă 
depărtare. Ploua cu găleata. 

Am luat-o în josul uliţei, pe urmă am 
trecut peste o păşune cu multă pietrărie, 
care oferea bune prilejuri de a te poticni; 
drept care alunecam prin noroaie mai tot 
timpul şi de cîte ori vreunul cădea la 
pămînt blestema războiul şi pe acei care-l 
porniseră, ba şi pe oricine avea vreo 
legătură cu el. Omul îşi dădea singur cea 
mai straşnică porţie de ocări, fiindcă 
fusese atit de nerod ca să se apuce deo 
asemenea treabă. In cele din urmă, 
ajungind la gura împădurită a unei 
văgăuni, ne-am ghemuit pe sub copacii 
din care apa curgea şiroaie şi l-am trimis 


749 


acasă pe negru. Se lăsase o vreme 
înfiorătoare, bună să-ţi macine inima. Era 
aproape să fim înecaţi de ploaie, asurziţi 
de vintul ce urla şi de  tunetele 
înfricoşătoare şi orbiţi de fulgere. Intr- 
adevăr era o noapte de urgie a firii, ce se 
dezlănţuia din plin. Ne simţeam destul de 
nenorociţi în halul în care ne aflam — 
făcuţi ciuciulete — însă mai mare era 
nenorocirea la gindul că ştreangul ar fi 
putut să ne pună capăt zilelor, înainte de 
a fi apucat să mai îmbătrînim cu o zi. Nu 
ne dăduse prin cap că războiul ne putea 
oferi, printre altele, şi o moarte aşa de 
ruşinoasă — şi aceasta alunga tot 
romantismul campaniei, prefăcînd visele 
noastre de glorie în nişte visuri urite şi 
respingătoare. Cît despre faptul că se 
dăduse un ordin atît de barbar, nici unui 
din noi nu se gîndea să-l pună la îndoială. 

În cele din urmă, noaptea aceea lungă 
luă sfîrşit. Ne-am pomenit iarăşi cu 
negrul, care ne aduse vestea că alarma 
fusese în mod vădit mincinoasă şi că 
îndată avea să fie gata prînzişorul. 
Numaidecit, ne-am simţit iarăşi cu inima 
uşoară. Lumea ne păru strălucitoare, iar 
viaţa la fel de plină de nădejde şi de 
făgăduieli ca mai înainte — căci pe atunci 
eram tineri. Cîtă vreme s-a scurs de 
atunci! Douăzeci şi patru de ani! 

Corcita  odraslă a filologiei  boteză 
refugiul nostru de noapte „Tabăra 
Devastării” şi nimeni nu se împotrivi. 
Familia Mason ne cinsti cu un pririzişar 
cum se obişnuia la ţară, prin Missouri, 
dovedind belşugul missourian, de care 
chiar aveau nevoie: biscuiţi calzi, piine de 
grîu, împletită frumos, aidoma colacilor, 
pui fripţi, slănină, cafea, ouă, lapte, zer, 


750 


unt şi altele. Cu adevărat puteam sfida 
lumea întreagă cu un asemenea prînzişor, 
care era la înălţimea celui gătit în Sud. 

Am rămas cîteva zile la ferma lui Mason, 
dar chiar după mulţimea anilor ce s-au 
scurs de atunci, amintirea posomoririi, 
tăcerii şi lipsei de viaţă din casa aceea 
somnoroasă îmi mai apasă sufletul, 
făcîndu-mă să simt parcă prezenţa morţii 
şi a jalei. Nu era nimic de făcut pe acolo, 
nimic care să-ţi dea ceva de gîndit; nu 
găseai nici un interes în viaţă. Partea 
bărbătească a familiei se afla toată ziua la 
cîmp, femeile erau ocupate şi nu se 
zăreau; nici un sunet nu se auzea, în afară 
de scîncetul jalnic al unei roţi de tors, care 
gemea veşnic dintr-o odaie îndepărtată — 
cel mai jalnic sunet din natură; un sunet 
trist, în care simţeai dorul de casă şi 
pustietatea vieţii. Familia se culca 
întotdeauna o dată cu găinile şi cum nu 
eram invitaţi să o tulburăm cu vreun 
obicei nou, fireşte că îi urmam 
deprinderile. Nopțile acelea păreau lungi 
cît o sută de ani pentru nişte flăcăi 
obişnuiţi să se culce la douăsprezece. 
Treji şi  nenorociţi, şedeam întinşi în 
fiecare seară pînă la ora aceea şi 
îmbătrineam şi ne ofileam aşteptind, în 
veşniciile  tăcute, să auzim bătăile 
ornicului. Nu era un loc potrivit pentru 
nişte băieţi de oraş. Aşa că, în cele din 
urmă, am primit cu un fel de bucurie 
vestea că duşmanul era iarăşi pe urmele 
noastre. Simţind cum renaşte în noi 
vechiul spirit războinic, am dat fuga la 
locurile noastre din linia de bătaie şi astfel 
ne-am întors la tabăra Ralls. 

Căpitanul Lyman prinsese ceva din 
vorbele lui Mason, aşa că dădu ordin ca 


751 


tabăra noastră să fie ocrotită împotriva 
unui atac prin surprindere, postindu-se pi- 
chete de strajă. Mi s-a ordonat să aşez o 
santinelă la răspîntia drumului dinspre 
imaşul lui Hyde. Noaptea se lăsase neagră 
şi amenințătoare. I-am poruncit sergentului 
Bowers să se ducă la locul acela şi să stea 
acolo pînă la miezul nopţii; iar el, întocmai 
cum mă aşteptasem, mi-a spus că nu va 
face aşa ceva. Am încercat să-i conving pe 
ceilalţi să se ducă; dar au refuzat cu toţii. 
Unii se scuzară, invocînd vremea uriîtă, pe 
cînd alţii erau de ajuns de sinceri ca să-mi 
spună că nu s-ar duce acolo chiar dacă ar 
fi o vreme minunată. Treaba aceasta sună 
cam ciudat şi acum pare de necrezut, dar 
pe atunci nu era ceva de care să te miri. 
Dimpotrivă, părea un lucru cît se poate de 
firesc. Existau o sumedenie de mici 
tabere, împrăştiate prin tot statul Mis- 
souri, unde se întîmpla acelaşi lucru. 
Aceste tabere erau alcătuite din tineri, 
care se născuseră şi fuseseră crescuţi 
într-un spirit de dîrză independenţă şi ei 
nu ştiau ce înseamnă să-ţi comande Tom, 
Dick sau Harry, cu care legaseră prietenie 
intimă din frageda copilărie, în sat sau la 
fermă. Este cît se poate de probabil că ace- 
laşi lucru se întîmplă prin tot Sudul. James 
Redpath a recunoscut temeinicia acestei 
presupuneri, furnizind în sprijinul ei 
următorul exemplu. În cursul unei scurte 
şederi în răsăritul Tennessee-ului. se afla 
în cortul unui colonel. Stătea de vorbă cu 
el, cînd un soldat voinic se iveşte în prag 
şi, fără nici un salut sau vreun ocol, îi zise 
colonelului: 

— Ia ascultă, Jim, mă'c acasă pe cîteva 
zile. 

— De ce? 


752 


— Păi de, n-am mai fost pe acolo de nu 
mai ştiu cînd, şi aş avea chef să văd cum 
merg treburile. 

— Cît ai de gind să stai acasă? 

— Vreo două săptămîni; 

— Bine, dar nu întîrzia mai mult; 
întoarce-te mai curlnd, dacă poți. 

După care ofițerul îşi continuase 
conversaţia, întreruptă de soldat. Aşa era, 
fireşte, doar în primele luni ale războiului. 
In Missouri, taberele de prin partea 
noastră se aflau sub comanda generalului- 
brigadier Thomas M. Harris. Era un 
concetăţean de-al nostru, un om şi 
jumătate şi foarte simpatizat; însă îl 
cunoscusem cu toţii foarte bine în calitate 
de unic şi modest salariat telegrafist la 
oficiul nostru poştal, unde avea de 
expediat cam o depeşă pe săptămînă — în 
zilele normale — şi două cînd făcea dever 
mare. Drept urmare, cînd într-o bună zi 
apăru din flanc în mijlocul nostru şi ne 
dădu nu ştiu care comandă militară, într- 
un stil milităresc pompos, nu s-a mirat 
nimeni de răspunsul primit din partea 
soldăţimii: 

— Ei, ia zi, Tom Harris, ce te faci dacă-ţi 
zicem nu? 

Era ceva cît se poate de firesc. Unii ar 
putea să-şi închipuie că nu eram făcuţi 
pentru război şi gata. Şi aşa şi păream, în 
halul de ignoranță în care ne aflam. Totuşi 
s-au găsit printre noi destui care mai 
tirziu au învăţat sinistra meserie, ba s-au 
obişnuit să se supună ca nişte maşini, 
devenind ostaşi valoroşi; şi aceştia au 
luptat de la un capăt la celălalt al 
războiului şi l-au sfîrşit cu excelente state 
de serviciu. Chiar unul dintre băieţi, care 
în noaptea aceea a refuzat să stea de 


753 


santinelă şi m-a făcut măgar, fiindcă îmi 
trecuse prin cap că avea să se expună 
primejdiei, cu o cutezanţă atît de neroadă, 
s-a distins prin vitejie, în mai puţin de un 
an. 

Mi-am asigurat totuşi o santinelă în 
noaptea aceea — nu datorită autorităţii, ci 
diplomaţiei. L-am convins pe Bowers să se 
ducă în post, învoindu-mă să schimb 
gradul cu el, cît timp va sta de gardă şi să 
vin să-i ţin tovărăşie, în calitate de 
subaltern. Am stat acolo vreo două ceasuri 
mohorite, pe ploaie şi în beznă. Doar 
miriielile monotone ale lui Bowers 
împotriva războiului şi a vremii mai 
aduceau vreo schimbare în posomoreala 
aceea. Pe urmă, am încercat să moţăim şi 
deodată am descoperit că ne era aproape 
cu neputinţă să ne mai ţinem în şa, astfel 
că ne-am lăsat păgubaşi de treaba aceea 
plicticoasă şi ne-am întors în tabără, fără 
să ne mai aşteptăm schimbul. Am călărit 
pînă în tabără, fără să fim opriţi sau să se 
împotrivească cineva. La fel ar fi putut 
face şi inamicul, fiindcă nu era nici picior 
de santinelă. Toată lumea dormea dusă; la 
miezul nopţii, nu mai era cine să trimită 
alt schimb de gardă, aşa că nu a fost trimis 
nimeni. N-am mai încercat niciodată să 
organizăm o gardă de noapte, după cîte îmi 
amintesc eu, însă de obicei ţineam un post 
în timpul zilei. 

În tabăra noastră, tot efectivul dormea 
dus pe maldărul de porumb din hambarul 
cel mare, dar de obicei spre ziuă se isca o 
încăierare generală, fiindcă locul era 
înţesat de şobolani, care alergau peste 
trupurile şi peste feţele băieţilor, sîcîindu- 
I şi întăritîndu-i pe toţi. Din cînd în cînd, 
şobolanii muşcau pe cîte unul din ai noştri 


754 


de un deget de la picior şi proprietarul 
degetului sărea în sus, înfrumuseţind 
limba engleză şi începea să arunce cu 
ştiuleţi prin întuneric. Ştiuleţii erau grei 
aproape cît cărămizile şi, cînd te loveau, 
durea al naibii. Cei loviți răspundeau, şi în 
cinci minute fiecare era prins într-o 
încleştare de moarte cu vecinul său. În 
hambar se vărsa o cantitate de sînge 
înfiorătoare —însă aceasta a fost singura 
vărsare de sînge produsă cîtă vreme am 
luat eu parte la război. Nu! Nu-i chiar 
adevărul adevărat. Dar în afară de o 
singură împrejurare, ar fi fost tot. Ajung 
acum şi la asta. 

Deseori, trăgeam şi cîte o spaimă. Cam 
la trei-patru zile eram înştiinţaţi, din 
zvonuri, că inamicul se apropie. În 
cazurile acestea, ne căutam salvarea în 
vreo altă tabără de-a noastră; niciodată nu 
rămîneam unde ne aflam. Zvonurile însă 
se dovedeau a fi întotdeauna false, aşa că, 
în cele din urmă, nu le-am mai dat nici o 
crezare. Într-o noapte, un negru a fost 
trimis la hambarul nostru cu acelaşi vechi 
avertisment: inamicul dă tîrcoale prin 
preajma noastră. Cu toţii i-am zis să-l lase 
să dea tîrcoale sănătos. Ne-am hotărît să 
stăm liniştiţi şi să nu ne sinchisim. Era o 
hotărîre frumoasă, vrednică de nişte 
războinici, şi fără îndoială că am simţit cu 
toţii imboldul ei în vine — pentru o clipă. 
Petrecusem de minune, ţinînd-o numai în 
pozne şi în risete, ca şcolarii, însă veselia 
se spulberă în curînd şi rafalele de glume 
şi risete forţate se risipiră iute. Compania 
deveni tăcută. Tăcută şi emoţionată. Şi 
apoi neliniştită — îngrijorată — speriată. 
Zisesem că avem să rămînem pe loc şi 
deci ne dădusem cuvîntul. Am fi putut fi 


755 


lesne convinşi să plecăm, dar nu era 
nimeni de ajuns de curajos ca să dea ideea 
aceasta. Pe dată, o manevră, ce aproape 
că nu pricinuia nici un zgomot, începu 
prin beznă, dintr-un îndemn general, dar 
nerostit. Cînd manevra fu terminată, 
fiecare din noi ştia că nu era singura 
persoană care se tirise pînă 


756 


la peretele din faţă şi sta cu ochiul lipit la 
cîte o crăpătură dintre bîrne. Da, eram cu 
toţii acolo, cu sufletul la gură, cu ochii 
spre jgheaburile pentru zahăr, pe unde 
trecea poteca dinspre pădure. Era tîrziu şi 
pretutindeni domnea o tăcere adîncă. 
Lumina lunii, uşor umbrită, era destul de 
puternică totuşi pentru a ne îngădui să 
desluşim conturul general al obiectelor. 
Deodată, urechile noastre prinseră un 
sunet înăbuşit şi desluşirăm tropotul 
copitelor a unuia sau a mai multor cai. În 
clipa următoare, zărirăm o siluetă pe 
poteca dinspre pădure. Putea fi alcătuită 
şi din fum, masa ei avînd contururi atît de 
puţin desluşite. Eră un om călare şi mi se 
părea că mai erau şi alţii îndărătul lui. Am 
pus mina pe puşcă, în întuneric, i-am vîrît 
țeava prin crăpătura dintre buşteni — 
aproape că nu mai ştiam ce fac, atît mă 
zăpăcise frica. Cineva zise „Foc!” Am 
apăsat pe trăgaci. Mi s-a părut că văd o 
sută de scăpărări şi aud o sută de ecouri, 
pe urmă l-am văzut pe omul acela, căzînd 
jos din şa. În prima clipă, m-am simţit 
mulţumit şi mirat; primul meu impuls a 
fost acela al unui proaspăt vînător, cînd se 
duce să-şi ridice vinatul. Cineva zise abia 
auzit: „Straşnic! Am pus mîna pe el — 
aşteaptă şi restul”. Restul însă nu s-a mai 
ivit. Am pîndit — am tras cu urechea — 
dar nu a mai venit nici unul. Nu se auzea 
nici un sunet, nici măcar foşnetul unei 
frunze; linişte desăvîrşită; un fel de linişte 
ciudată, cu atît mai ciudată cu cît 
miresmele cu iz de pămînt jilav ale nopţii 
tirzii se ridicau şi năpădeau totul. Apoi, 
stînd încă în cumpănă, ne-am furişat cum 
am putut şi ne-am apropiat de omul acela. 
Cînd am ajuns pînă la el, luna îl dezvălui 


757 


desluşit. Zăcea pe spate, cu braţele 
desfăcute; gura îi era deschisă şi pieptul i 
se zbătea în lungi horcăieli, iar pieptarul 
cămăşii albe era scăldat tot în sînge. M-a 
fulgerat gîndul că sînt un ucigaş, că 
ucisesem un om — un om care nu-mi 
făcuse niciodată nici un rău. A fost cea mai 
glacială senzaţie care mi-a trecut vreodată 
prin şira spinării. Într-o clipă, am 
îngenuncheat lîngă cel căzut, mîngiindu-i 
în neştire fruntea, şi aş fi dat 


758 


atunci orice — chiar viaţa mea, bucuros 
— ca să învie iarăşi, să fie cum fusese cu 
cinci minute mai înainte. Toti băieţii 
păreau a fi încercaţi de acelaşi sentiment: 
se aplecau asupra lui, plini de curiozitate 
şi compătimire, străduindu-se să facă tot 
ce le sta în putinţă ca să-l ajute şi 
exprimîndu-şi, prin tot felul de cuvinte, 
părerea de rău. Uitaseră cu totul de 
inamic şi se gindeau numai la această 
singură unitate izolată a duşmanului. Ba, 
închipuirea-mi mă convinse că muribundul 
îmi aruncase, cu ochii săi înceţoşaţi, o 
privire mustrătoare şi mi se părea că mai 
degrabă aş fi preferat să mă fi înjunghiat, 
decît să-mi fi făcut una ca asta... Murmura 
şi mormăia ca un om adormit, care 
visează despre nevasta şi copilul său şi 
atunci m-am gîndit, cuprins de un nou val 
de desperare: „Fapta pe care am săvîrşit-o 
nu se sfirşeşte o dată cu el, ci cade şi 
asupra lor, iar ei nu mi-au pricinuit 
niciodată nici cel mai mic rău, la fel cum 
nu mi-a făcut nici el”. 

În scurtă vreme, omul murise. Fusese 
ucis în război, ucis într-un război deschis 
şi îndreptăţit, ucis în bătălie, cum s-ar 
zice; şi totuşi fu deplins de forţa adversă, 
la fel de sincer ca şi cum ar fi fost fratele 
lor. Băieţii stătură acolo o jumătate de 
ceas, jelindu-l şi recapitulînd amănuntele 
tragediei, întrebîndu-se cine ar putea fi 
victima şi dacă nu fusese un spion. Şi 
adăugau că dacă ar fi s-o ia iar de la 
capăt, nu i-ar face rău decît dacă i-ar 
ataca el întîi. Curînd ieşi la iveală că nu 
numai eu trăsesem; mai trăseseră încă 
cinci băieţi, aşa că vina se împărțea, fapt 
care îmi aduse o îmbucurătoare uşurare, 
deoarece — într-o măsură oarecare — 


759 


ceilalţi luaseră din povara pe care o 
dusesem în spate. Se trăseseră şase focuri 
deodată, însă în acele clipe nu fusesem în 
minţile mele şi imaginaţia-mi înfierbîntată 
transformase salva într-o  sin-gură 
împuşcătură. 

Omul nu era în uniformă şi nici înarmat. 
Era ne-cunoscut în ţinut. Aceasta a fost 
tot ce am aflat despre dînsul. Întîmplarea 
începu să mă obsedeze în fiecare noapte; 
nu puteam scăpa de el. Nu-l puteam 
alunga din gînd. Faptul că răpisem viaţa 
unui om, care nu mă 


760 


vătămase cu nimic, părea un lucru aşa de 
absurd. Şi părea un simbol al războiului, 
arăta că orice război trebuia să însemne 
doar asta: uciderea unor necunoscuţi, faţă 
de care nu simţi nici o duşmănie 
personală; necunoscuţi pe care, în alte 
împrejurări, i-ai ajuta, dacă i-ai găsi la 
strimtoare şi care te-ar ajuta şi ei, dacă ai 
avea tu nevoie. Mi-a pierit tot cheful de 
război. Mi se părea că nu sînt înzestrat 
cum se cuvine pentru această înfiorătoare 
afacere; că războiul era făcut pentru 
bărbaţi, pe cînd eu eram făcut să fiu doică 
la copii. M-am hotărît să mă retrag din 
această meserie de fals soldat, cîtă vreme 
mai eram în stare să-mi păstrez puţina 
demnitate pe care o aveam. Giîindurile 
acestea bolnăvicioase se ţineau scai de 
mine, în pofida oricărui raţionament, 
fiindcă în adîncul inimii nu credeam că eu 
îl nimerisem pe omul acela. Legea 
probabilităților mă decreta nevinovat de 
vărsarea sîngelui său, deoarece în toată 
scurta-mi experienţă ca trăgător cu puşca 
nu  nimerisem niciodată ceea ce 
încercasem să nimeresc şi ştiam că-mi 
dădusem toată silinţa să-l ţintesc pe tînăr. 
Totuşi, gîndul acesta nu-mi aducea nici o 
alinare. Demonstrația nu face nici două 
parale, cînd are de luptat cu o imaginaţie 
bolnavă. 

Restul experienţei mele războinice a 
semănat leit cu ceea ce v-am şi povestit. O 
tineam tot aşa, în acelaşi chip monoton, 
retrăgindu-ne dintr-o tabără într-alta şi 
mîncînd într-una tot ce găseam prin ţinut. 
Şi acum stau şi mă minunez de răbdarea 
fermierilor şi a familiilor lor. S-ar fi 
cuvenit să ne împuşte; cînd colo, 
dimpotrivă, erau atît de buni, de primitori 


761 


şi curtenitori cu noi, de parcă am fi 
meritat să se poarte aşa. Intr-una din 
aceste tabere am dat de Ab Grimes, un 
pilot de pe cursul superior al Mississippi- 
ului, care mai tîrziu s-a făcut cunoscut 
prin diabolica-i îndrăzneală ca spion rebel 
şi a avut o carieră plină de desperate 
aventuri. Infăţişarea şi atitudinea 
camarazilor săi arătau limpede că nu se 
apucaseră de război în joacă şi isprăvile 
lor adeveriră mai tîrziu aceste 
presupuneri. Erau călăreţi minunati şi 
buni ţintaşi; arma lor preferată era însă 
lasso-ul. Fiecare ţinea un lasso la oblînc, 
cu care putea să tragă pe oricine jos din 
şa şi asta oricînd voia, din plin galop şi de 
la orice distanţă raţională. 

Intr-altă tabără, şeful era un bătrin 
fierar, om aprig şi rău de gură, în vîrstă 
de vreo şaizeci de ani. Fierarul îi echipase 
pe cei douăzeci de recruți ai săi cu nişte 
cuțite de vînătoare gigantice, de fabricaţie 
proprie, care trebuiau să fie învirtite cu 
amîndouă mîinile, ca nişte machete! din 
Istm. Era o privelişte sinistră să vezi ceata 
aceea de flăcăi cumsecade, repezindu-se 
să taie şi să spintece, sub ochii acelui 
bătrîn fanatic, lipsit de orice conştiinţă. 

Ultima tabără în care ne-am retras era 
într-o hîrtoapă de lîngă satul Florida, unde 
m-am născut — în Comitatul Monroe. 
Acolo am fost înştiinţaţi într-o zi, că un 
colonel al Uniunii venea valvirtej asupra 
noastră, în fruntea unui regiment întreg. 
Hotarit că de astă dată treaba părea 
serioasă. Băieţii noştri s-au dus la o parte 
şi s-au sfătuit; pe urmă ne-am întors cu 
toţii şi le-am declarat celorlalte companii 


1 Un fel de cuţit, folosit în America ca armă şi 
unealtă (n. t.). 
762 


că războiul însemnase o dezamăgire 
pentru noi şi aveam de gind să ne 
împrăştiem pe la casele noastre. Ceilalţi 
se pregăteau şi ei să se retragă în nu ştiu 
care loc. Şi îl aşteptau doar pe generalul 
Tom Harris, care urma să sosească dintr-o 
clipă într-alta — aşa că au încercat să ne 
convingă să mai aşteptăm puţin. 
Majoritatea noastră însă a fost de părere 
că noi sîntem obişnuiţi cu retragerile şi nu 
avem nevoie de nici un fel de ajutor în 
acest scop din partea lui Tom Harris; 
putem foarte bine să ne descurcăm şi fără 
el, cîştigînd şi timp pe deasupra. Aşa că 
vreo jumătate din ceata noastră de 
cincisprezece — printre care şi eu — am 
încălecat şi am plecat pe dată; ceilalţi s-au 
lăsat convinşi şi au rămas — au rămas 
pînă la capătul războiului. 

Peste un ceas, l-am întîlnit în drum pe 
generalul Tom Harris, în tovărăşia a doi- 
trei oameni — probabil statul său major. 
De asta însă nu eram siguri; nici unul din 
ei nu era în uniformă. Uniformele încă nu 
erau la modă. Harris ne-a ordonat să ne 
întoarcem; noi însă i-am spus că un 
colonei de-al Uniunii venea cu un întreg 
regiment în urma lui şi, după cîte se arăta, 
aveau să se întimple oarecare tulburări, 
aşa că noi am ajuns la concluzia să ne 
ducem acasă. A tunat el şi a fulgerat o 
bucată de vreme; dar degeaba — 
hotărirea noastră era luată. Făcusem 
partea noastră de război, ucisesem un om, 
exterminasem o armată şi, asa cum 
stăteau lucrurile, n-avea decit să se ducă 
singur şi să ucidă restul duşmanilor, ca să 
pună capăt războiului. Nu l-am mai văzut 
pe acel tînăr şi vioi general pînă anul 
trecut, cînd purta favorite şi avea păr alb. 


763 


Mai tirziu, am reuşit să-l cunosc pe 
colonelul unionist, a cărui sosire ne 
speriase, făcîndu-ne să ieşim din război şi 
păgubind astfel cauza sudului de aportul 
nostru. Era generalul Grant. Lipsiseră 
doar cîteva ceasuri ca să-l văd la faţă, cînd 
era la fel de necunoscut ca şi mine; pe 
vremea cînd oricine ar fi putut zice: 
„Grant? Ulysses S. Grant? Nu-mi amintesc 
să fi auzit vreodată de numele acesta!” Îţi 
vine greu să-ţi dai seama că a fost şi o 
vreme cînd o asemenea observaţie putea 
fi făcută în mod raţional. Totuşi aşa a fost 
şi eu mă aflam doar la cîteva mile de locul 
şi chiar de împrejurarea aceea, deşi 
mergeam în cu totul altă direcţie. 

Oamenii cu scaun la cap nu vor arunca 
la o parte şi cu uşurinţă acest jurnal de 
război, ca pe un lucru lipsit de valoare. 
Jurnalul are valoare prin faptul că e o des- 
criere sinceră a celor ce s-au petrecut în 
nenumărate tabere de voluntari, în 
primele luni ale rebeliunii, cînd recruţii 
erau nişte boboci cruzi şi nedisciplinaţi, 
lipsiţi de înriurirea dătătoare de forţă şi 
curaj a unor conducători pricepuţi; cînd 
toate împrejurările erau noi şi ciudate, 
încărcate de spaime exagerate, şi înainte 
ca experienţa nepreţuită a unei veritabile 
ciocniri pe cîmpul de bătălie să fi făcut din 
nişte iepuri, adevăraţi soldaţi. Dacă acest 
aspect al tabloului din primele zile ale 
războiului nu a fost pînă acum trecut în 
istorie, atunci istoria a fost incompletă în 
această privinţă, fiindcă această latură îşi 
avea şi îşi are locu-i îndreptăţit în cronică. 
Pentru că în primele zile ale războiului se 
aflau prin taberele răspîndite în întreaga 
țară mai mulţi oameni din care să 
plămădeşti eroii de la Bull Run — decît s- 


764 


au găsit la Bull Run. Şi totuşi, ei şi-au 
învăţat în scurt timp meseria şi au ajutat 
mai tîrziu la marea bătălie. Eu însumi 
puteam deveni un adevărat soldat, dacă aş 
mai fi aşteptat. Oricum, tot am învăţat 
ceva; ştiam mai multe despre retragere 
decît cel care a născocit-o. 


765 


CÎND FACI PE ÎNSOŢITORUL 


Trebuia să plecăm de la Aix-les-Bains la 
Geneva şi de-acolo, printr-un lanţ de 
călătorii încîlcite, ce dura fiecare cîte o zi, 
să ajungem la Bayreuth, în Bavaria. 
Fireşte că s-ar fi cuvenit să tocmesc un 
însoțitor, care să aibă grijă de o societate 
atît de simandicoasă. 

Am tot amînat însă, iar timpul s-a scurs 
pe nesimţite. În cele din urmă, m-am 
pomenit într-o bună zi că eram pe cale de- 
a porni şi nu aveam nici picior de 
însoțitor. Atunci, am luat o hotărire, 
despre a cărei nechibzuită cutezantă îmi 
dădeam bine seama, dar care nu mai 
puţin mă ispitea. M-am hotărît să fac pri- 
ma etapă, fără ajutorul cuiva — şi m-am 
tinut de cuvînt. 

Am condus eu însumi întregul grup — 
patru persoane — de la Aix-les-Bains la 
Geneva. Distanţa era de două ceasuri şi 
ceva şi trebuia să schimbăm o singură 
dată trenul. Nu s-a produs nici o 
încurcătură. Doar o valiză şi cîteva 
lucruşoare au rămas uitate pe peron — 


766 


fapt care abia merită numele de 
încurcătură, atit este de banal — aşa că 
m-am oferit să conduc societatea tot 
drumul, pînă la Bayreuth. 

Asta a fost într-adevăr o boroboaţă, deşi 
în momentul acela nu mi-a părut aşa. 
Existau mai multe operaţii şi amănunte 
decît îmi închipuiam eu: 1. două persoane, 
pe care le lăsasem într-o pensiune la 
Geneva, cu cîteva săptămîni mai înainte, 
urmau să fie anunţate şi aduse la hotel; 2. 
trebuia să anunţ pe cei de la depozitul de 
bagaje de pe Grand Quay să aducă la 
hotel şapte din cuferele lăsate de noi şi să 
care îndărăt la gară alte şapte cufere, pe 
care urmau să le găsească adunate pe 
coridor; 3. trebuia să descopăr în care 
parte a Europei se afla Bayreuthul şi să 
cumpăr şapte bilete de tren pentru 
această localitate; 4. trebuia să trimit o 
telegramă unui prieten din Olanda; 5. cum 
era ceasul două după-amiază, trebuia să 
ne grăbim ca să fim gata pentru primul 
tren de seară, asigurindu-ne bilete la va- 
gonul de dormit; 6. mai trebuia să scot bani 
de la bancă. 

Mi s-a părut că cel mai important lucru 
erau biletele pentru vagonul de dormit aşa 
că m-am dus personal la gară ca să mă 
asigur de bilete; comisionarii de la 
hoteluri nu sînt totdeauna oameni prea 
descurcăreţi. Cum era zăpuşeală, s-ar fi 
cuvenit să iau o trăsură, dar mi s-a părut 
mai economicos să mă duc pe jos. Lucru- 
rile nu au ieşit însă cum am dorit, fiindcă 
m-am rătăcit şi astfel distanta s-a întreit. 
Am cerut bilete şi am fost întrebat pe care 
rută vreau să merg, ceea ce m-a stinjenit 
şi m-a făcut să-mi pierd capul — stăteau 
atiţia oameni în jurul meu şi eu habar n- 


767 


aveam de rute şi nici nu-mi trecuse prin 
cap că voi avea de ales între două rute — 
aşa că am socotit că-i mai bine să mă 
întorc la hotel, să alcătuiesc itinerarul şi 
apoi să mă reîntorc la gară. 

De astă dată, am luat o trăsură, dar în 
drum spre hotel mi-am amintit că mi se 
isprăviseră ţigările, aşa că m-am gîndit că 
ar fi bine să-mi iau cîteva, pînă nu uit. 
Tutungeria era chiar după colţ şi nu 
aveam nevoie de trăsură. l-am cerut 
birjarului să mă aştepte. Cu gindul la 
telegramă şi tot încercînd să mi-o 
formulez în cap, am uitat de ţigări şi de 
trăsură şi de toate şi am mers aşa în 
neştire. Avusesem de gînd să-i rog pe cei 
de la hotel să trimită telegrama, dar cum 
nu puteam fi prea departe de poştă, m-am 
gîndit să o expediez chiar eu, însă poşta 
era mai departe decît îmi închipuisem. În 
cele din urmă, găsind oficiul poştal, am 
scris telegrama şi am  înmînat-o. 
Amploaiatul era un om cu aer grav, care 
se tot foia şi agita şi începu să mă ţină sub 
un tir de întrebări, puse în franţuzeşte şi 
căzînd ca ropotele de ploaie, aşa încît nu 
puteam prinde legăturile dintre cuvinte. 
Iarăşi m-am fisticit. Un englez însă a 
intervenit, zicîndu-mi că amploaiatul voia 
să afle unde trebuie să  expedieze 
telegrama. Nu i-am putut spune, fiindcă 
nu era telegrama mea şi i-am explicat că 
eu nu făceam decît un serviciu unuia 
dintre membrii grupului nostru. 
Funcţionarul însă nu vru să înţeleagă: lui 
îi trebuia adresa; ce să mă fac? l-am 
declarat că — întrucît era atît de 
pretenţios — am să mă duc îndărăt la 
hotel şi am să i-o aduc. 

Totuşi, m-am gindit că-i mai bine să mă 


768 


duc mai întîi pe la cele două persoane 
care trebuiau anunţate în privinţa plecării, 
zicîndu-mi că-i necesar să procedez 
sistematic şi în ordine, ocupîndu-mă pe 
rind de fiecare amănunt. Apoi, mi-am 
amintit că trăsura îmi mînca averea acolo 
lîngă hotel, aşa că am chemat altă trăsură 
şi i-am spus birjarului să vină cu cealaltă 
trăsură la Oficiul Postai, şi să mă aştepte 
pînă mă reîntorc. 

Am făcut un drum lung, pe arşiţă, ca să-i 
adun pe oamenii aceia, dar cînd am ajuns 
la ei, am constatat că nu puteau veni cu 
mine fiindcă aveau o mulţime de valize, 
care mai de care mai grele şi le trebuia o 
trăsură. Am plecat să caut o trăsură, dar 
pină să dau de vreuna am crezut că 
ajunsesem în apropierea lui Grand Quay 
— cel puţin aşa mi s-a năzărit. Drept 
aceea, mi-am zis că aş putea cîştiga timp, 
abătindu-mă puţin şi aranjind treaba cu 
cuferele. M-am abătut cale de vreo milă 
şi, deşi nu am găsit Grand Quay-ul, am dat 
peste o tutungerie şi mi-am amintit de 
ţigări. l-am spus tutungiului că, întrucît 
plec la Bayreuth, doresc o provizie 
serioasă de ţigări, care să mă ţină tot 
drumul. Omul m-a întrebat pe care rută 
am de gînd să o iau. l-am zis că nu ştiu. 
M-a sfătuit să merg prin Zurich şi prin 
diferite alte localităţi, pe care mi le-a 
înşirat, şi s-a oferit să-mi vîndă şapte 
bilete directe de clasa a doua cu douăzeci 
şi doi de dolari bucata, ceea ce însemna 
că renunţa la comisionul la care 
societatea căilor ferate îi dădea 


769 


dreptul. Cum eram sătul să călătoresc în 
clasa a doua cu bilete de clasa întîia, am 
încheiat tîrgul. 

Tot căutînd, am găsit şi biroul de 
depozitare a bagajelor, adică societatea 
de transporturi „Natural &Co.” şi le-am 
spus celor de acolo să trimită şapte 
cufere de-ale noastre la hotel şi să le 
îngrămădească pe culoare. Mi s-a cam 
părut mie că nu le-am transmis chiar tot 
ce trebuia, dar, ce vreţi, mai mult nu-mi 
venise în minte, în clipele acelea. 

Am găsit apoi banca şi am cerut nişte 
bani, însă lăsasem pe undeva scrisoarea de 
credit şi nu am fost în stare să scot nici un 
gologan. Mi-am adus aminte îndată că 
trebuie să o fi lăsat pe masa unde 
scrisesem telegrama, aşa că am luat o 
trăsură, am zburat la Oficiul Poştal şi am 
urcat scările într-un suflet. Funcţionarii 
mi-au spus că, într-adevăr, se găsise pe 
masă o scrisoare de credit, care acum însă 
se afla depusă la poliţie, unde este 
necesar să mă duc şi să adeveresc că 
scrisoarea îmi aparţine. Mi-au dat un 
băiat să mă conducă şi am ieşit pe din 
dos. După ce-am bătut cîteva mile, am 
găsit sediul poliţiei, dar imediat mi-am 
amintit de trăsuri şi l-am rugat pe băiat să 
le trimită la mine, cînd mă întorc la Poştă. 

Între timp, se lăsase noaptea şi 
comisarul se dusese la cină. M-am gîndit 
să mă duc şi eu să cinez, dar agentul de 
serviciu a fost de altă părere, astfel că am 
rămas acolo. Comisarul a dat pe-acolo pe 
la zece şi jumătate, însă s-a scuzat că fiind 
prea tîrziu nu mai poate face nimic în 
seara aceea, sfătuindu-mă să vin la 9,30 
dimineaţa. Agentul ar fi vrut să mă ţină 
acolo toată noaptea, spunînd că eram un 


770 


individ suspect şi probabil nici nu ştiam 
ce-i o scrisoare de credit, ci pur şi simplu 
îl văzusem pe adevăratul deţinător al 
scrisorii lăsînd-o p-e masă şi voisem s-o 
iau eu. Pesemne că îi păream un individ 
care punea mîna pe orice nimerea, fie că 
era de preţ sau nu. Comisarul însă a zis că 
nu găseşte nimic suspect la mine, că par o 
fiinţă neprimejdioasă şi nu am nici un 
cusur în afară de o minte cam aiurită, dar 
nici aceasta într-o măsură prea 
îngrijorătoare. I-am mulțumit pentru 
compliment şi, 


771 


după ce am scăpat de acolo, m-am dus 
acasă cu cele trei trăsuri angajate în 
cursul zilei. 

Cum eram trudit ca un cîine şi într-un 
hal fără de hal, ceea ce nu mi-ar fi 
îngăduit să răspund cumpătat la întrebări, 
m-am gindit să nu tulbur „expediţia” la 
ceasul acela de noapte. Ştiam că la celălalt 
capăt al holului se afla o odaie goală. Nu 
am izbutit să ajung chiar pînă acolo, 
fiindcă se pusese o gardă, „expediţia” fiind 
îngrijorată de soarta mea. Mă aflam într-o 
situaţie foarte supărătoare. Membrii 
„expediţiei” şedeau ţepeni şi necruţători 
în patru fotolii, orînduite la şir. Erau cu 
şalurile la git, cu toate catrafusele în 
preajmă, cu valize şi ghiduri în poală. Aşa 
stăteau de patru ceasuri şi termometrul 
coborise într-una. Da, şi aşteptau aşa, 
adică mă aşteptau pe mine. Simţeam că 
doar un neaşteptat şi strălucit „tour de 
force”, fericit plănuit, ar putea sparge 
acest front de fier, schimbînd lucrurile în 
favoarea mea; aşa că mi-am azvilrlit 
pălăria în arenă, şi am urmat-o cu un salt 
şi o tumbă, ţipînd, plin de voioşie: 

— Ha, ha! lată-ne cu toţii laolaltă, 
domnule Ghiduşu! 

Nimic nu putea fi mai adînc şi mai mort 
decît lipsa  aplauzelor după această 
introducere. Totuşi am tinut-o aşa. Mi se 
părea că nu există altă cale de scăpare, 
deşi încrederea ce-o avusesem în succesul 
meu — slabă pînă atunci — primise o 
lovitură mortală şi se dusese de riîpă. 

Cu inimă grea, am încercat să fiu 
glumeţ. M-am căznit să înmoi inimile 
celorlalţi şi să îmblinzesc furia amară care 
se citea pe chipurile lor, luîndu-i cu tot so- 
iul de spirite deştepte şi sprinţare şi 


772 


transformînd toată povestea aceea 
înfiorătoare într-un incident umoristic, 
foarte amuzant. Planul însă nu fusese bine 
conceput. Recunosc că nu era atmosfera 
cea mai prielnică pentru aşa ceva. N-am 
fost răsplătit nici măcar cu un singur 
zîmbet; nici o trăsătură de pe chipurile 
acelea jignite nu s-a destins; n-am domolit 
cu nimic gerul din privirile acelea 
glaciale. Am mai făcut un efort desperat 
de a îmbuna lumea, însă şeful „expediţiei” 
mi-a retezat-o drept la mijloc, zicîndu-mi: 

— Unde-ai fost? 

Din tonul său, am priceput că avea de 
gînd să treacă la chestiuni mai precise, 
aşa că am început să povestesc din 
călătoriile anterioare, dar dumnealui mi-a 
retezat-o din nou. 

— Unde sînt celelalte două persoane? 
Am fost grozav de îngrijorat, neştiind ce li 
s-a întîmplat. 

— A, cei doi sînt sănătoşi şi teferi. M-am 
dus să iau o trăsură. Uite, chiar acum mă 
duc şi... 

— Stai jos! Nu ştii că e ora unsprezece? 
Unde i-ai lăsat? 

— La pensiune. 

— De ce nu i-ai adus aici? 

— Fiindcă nu le-am putut căra valizele. 
Aşa că m-am gîndit... 

— Te-ai gîndit! Să nu mai încerci aşa 
ceva. Omul nu poate gîndi, dacă nu are 
maşinăria cuvenită. Pînă la pensiunea 
ălora sînt două mile. Cum te-ai dus la ei 
fără trăsură? 

— Eu, să vedeţi, n-am avut de gînd să 
mă duc aşa; numai că s-a întîmplat de-au 
ieşit lucrurile aşa. 

— Cum de s-au întîmplat aşa? 

— Eram la Oficiul Poştal, cînd mi-am 


773 


amintit că lăsasem o trăsură să mă 
aştepte aici, aşa că, pentru a cruța 
cheltuielile, am trimis o altă trăsură ca să 
— ca să... 

— Ca să, ce? 

— Ei, nu-mi mai amintesc acum de ce, 
dar cred că cel de-al doilea birjar urma să 
le spună celor de la hotel să plătească pe 
primul birjar şi să-l expedieze. 

— Ce folos ai fi avut din asta? 

— Ce folos aş fi avut? Ar fi scutit o 
cheltuială inutilă, nu-i aşa? 

— Punînd altă trăsură în locul primei, ca 
să continue cheltuielile? 

N-am mai zis nici pis. 

— De ce nu i-ai spus celui de-al doilea 
birjar să vină să te ia cu o trăsură? 

— Aa, ba chiar asta am şi făcut! Acum 
îmi aduc aminte. Da, da, aşa am făcut. 
Fiindcă îmi amintesc că atunci cînd... 

— Bine, atunci de ce nu s-a mai întors 
trăsura să te ia? 

— La Oficiul Poştal? Cum? Dar s-a 
întors. 

— Foarte bine, atunci cum de s-a făcut 
că te-ai dus pe jos la pensiune? 

— Nu, nu-mi amintesc prea bine cum s-a 
întîmplat. A, ba da, mi-am adus aminte. 
Am scris depeşa, care trebuia trimisă în 
Olanda, şi... 

— Of, slavă Domnului, bine că ai făcut 
ceva! Pentru nimic în lume nu te-aş fi 
iertat dacă uitai... De ce arăţi aşa de 
schimbat? De ce te fereşti de privirea 
mea? Depeşa aceea e lucrul cel mai 
important, care... Cum, n-ai expediat-o? 

— Nu v-am spus că n-am expediat-o. 

— Nici nu mai e nevoie să ne spui. Of, 
Doamne, pentru nimic în lume n-aş fi dorit 
să întîrzie depeşa. De ce n-ai trimis-o? 


774 


— Păi, să vedeţi, după ce aveam atitea 
lucruri pe cap, atîtea pe care trebuia să le 
fac şi la care trebuia să mă gîndesc — cei 
de la poştă s-au găsit să fie din cale-afară 
de pretenţioşi. După ce-am scris 
telegrama... 

— Ah, nu face nimic. Las-o încolo de 
treabă! Justificările astea nu mai pot 
îndrepta nimic. Ce părere are să-şi facă 
omul despre noi? 

— A, în privinţa asta totu-i în regulă! Are 
să-şi închipuie că am dat telegrama 
funcţionarilor de la hotel şi că ei... 

— Sigur, chiar aşa! De ce n-ai procedat 
aşa. Nici că se putea ceva mai rezonabil! 

— Da, ştiu şi eu, dar pe urmă m-a bătut 
gîndul că trebuie să fiu sigur, să mă duc la 
bancă şi să scot nişte bani... 

— Ei, tot meriţi oarecare laudă pînă la 
urmă, fiindcă te-ai gîndit la asta. Nu vreau 
să fiu prea aspru cu dumneata, dar 
trebuie să recunoşti că ne-ai prilejuit la 
toţi o mare bătaie de cap — şi în bună 
parte, pe degeaba. Cît ai scos de la bancă? 

— Hm, de, eu — mi-am zis că... 

— Că anume ce? 

— Că — ei bine, mi se pare că în 
împrejurările — atiţia dintre noi, ştiţi, şi — 
ŞI... 

— Ce tot îndrugi acolo? Întoarce-ţi faţa 
la mine şi lasă-mă să... Cum, n-ai încasat 
nici un ban? 

— Să vedeţi, bancherul mi-a zis... 

— Las-o-ncolo! Treaba lui ce-a zis 
bancherul! Trebuie să fie vreun motiv 
personal că n-ai încasat nimic. Nu un 
motiv, propriu-zis, dar ceva care... 

— Ei bine, adevărul este că pur şi simplu 
n-am avut la mine scrisoarea de credit. 

— N-ai avut scrisoarea de credit? 


775 


— N-am avut scrisoarea de credit la 
mine. 

— Da nu mai repeta asta la nesfîrşit! 
Unde era scrisoarea de credit? 

— La oficiul poştal. 

— De ce? 

— Păi, am uitat de ea şi am lăsat-o 
acolo. 

— Pe cuvintul meu, am văzut în viaţa 
mea nenumărați însoțitori, dar nici unul 
din cei pe care i-am cunoscut vreodată... 

— Am făcut tot ce mi-a stat în puteri. 

— Ai dreptate, nefericitul meu domn, şi 
într-adevăr sînt nedrept, făcîndu-ţi atitea 
imputări, cînd dumneata te-ai prăpădit 
alergînd, iar noi am stat aici, gîndindu-ne 
doar la necazurile noastre, în loc să-ţi 
purtăm recunoştinţă pentru ceea ce 
încercai să faci pentru noi. Toate se vor 
aranja. Nu-i nimic, vom lua trenul de 
mîine dimineaţă, la 7,30. Ai cumpărat 
biletele? 

— Le-am luat, ba încă am dat de un 
chilipir. Clasa a doua. 

— Mă bucur. Sînt o mulţime care 
călătoresc în clasa a doua, aşa că şi noi 
putem face la fel, şi mai economisim 
diferenţa aceea destul de costisitoare. Cît 
ai dat pe bilete? 

— Douăzeci şi doi de dolari biletul — via 
Bayreuth. 

— Nu ştiam că poţi cumpăra de oriunde 
bilete directe. Ştiam că numai la Londra şi 
la Paris găseşti asemenea bilete. 

— Cine caută şi se pricepe — găseşte. 
Sigur, nu toţi sînt în stare de aşa ceva. 

— Preţul pare cam pipărat. 


776 


— Dimpotrivă. Intermediarul a renunţat 
la orice comision. 

— Intermediarul? 

— Da, am cumpărat biletele de la o 
tutungerie. 

— Bine că-mi dădu prin cap. Cum ne 
sculăm cu noaptea-n cap, va trebui să 
avem totul gata împachetat. Nu uita 
umbrela, galoşii şi ţigările... Ce, iar ţi s-a 
întîmplat ceva? 

— Lua-le-ar naiba! Am uitat ţigările la 
bancă. 

— Ian te uită! Şi umbrela? 

— Umbrela o am. Nici o grijă în privinţa 
asta. Am tot timpul. 

— Ce vrei să zici? 

— E-n regulă cu umbrela, nu uit de ea... 

— Dar unde mai e şi umbrela? 

— La doi paşi... N-are să-mi ia multă 
vreme... 

— Unde-i? 

— Păi, cred că am lăsat-o la tutungerie; în 
orice caz... 

— Scoate-ţi picioarele de sub scaunul 
acela. Ei, vezi, mi-am închipuit eu! Unde-ţi 
sînt galoşii? 

— Galoşii — păi, să... 

— Unde-ţi sînt galoşii? 

— E aşa de uscat afară — ştii, toată 
lumea zice că n-are să mai cadă nici 
măcar un strop de... 

— Unde ţi-ai lăsat galoşii? 

— Păi, să vezi — ei bine, uite cum a fost. 
Mai întîi, agentul a zis... 

— Care agent? 

— Agentul de poliţie: Comisarul în 
schimb... 

— Care comisar? 

— Comisarul Genevei; numai că eu am 
ZIS, 


777 


— Stai o clipă. Ce s-a întimplat cu 
dumneata? 

— Cu mine? Nimic. Amîndoi au căutat să 
mă convingă să rămîn acolo, şi eu... 

— Unde să rămii? 

— Hm, păi, adevărul e... 

— Unde-ai fost? Ce te-a reţinut în oraş 
pînă la zece jumătate noaptea? Ba şi mai 
mult. 

— A, nu pricepeţi? După ce mi-am 
pierdut scrisoarea de credit, am... 


778 


— Nu ocoli răspunsul.  Răspunde-mi 
precis la întrebare, fără ocoluri. Unde sînt 
galoşii? 

— Sînt — ei bine, se află în închisoarea 
comisariatului de poliţie. 

Am schițat un zîmbet, menit să 
înduplece adunarea, dar zîmbetul mi-a 
încremenit pe buze. Climatul era totuşi 
prielnic. Faptul că petrecusem trei-patru 
ceasuri la închisoare, nu i se părea de loc 
hazliu şefului expediției. În fundul inimii, 
nici eu nu găseam lucrul prea comic. 

Astfel, m-am văzut silit să le înşir toată 
povestea şi cu acest prilej a ieşit la iveală 
că nu puteam lua trenul de dimineaţă, 
deoarece ar fi însemnat să lăsăm scri- 
soarea de credit în mîinile autorităţilor. Se 
părea că eram nevoiţi să ne ducem la 
culcare supăraţi unii pe alţii şi tare 
nefericiţi, dar norocul făcu să vină vorba 
de cufere. Aşa am fost în măsură să declar 
că am avut grijă să îndeplinesc această 
misiune. 

— Ei, bravo! Ai dovedit că eşti într- 
adevăr priceput, vrednic, inteligent, plin 
de chibzuinţă. Păcat că ţi-am găsit atitea 
cusururi. Scuză-ne, retragem tot ce-am 
zis! Te-ai purtat admirabil! Îmi pare rău 
de toate cuvintele aspre pe care ţi le-am 
spus! 

Cuvintele acestea m-au atins mai adînc 
decît cele dinainte şi m-au făcut să mă 
simt prost, fiindcă, în fond, nu mă 
simţeam atit de tare nici în chestiunea 
comisionului cu cuferele. Nu aşa, cum aş 
fi dorit. Mi se părea că într-un fel sau 
altul, rămăsese vreun clenci pe undeva. 
Nu puteam însă pune degetul pe rană şi 
nu-mi plăcea să stirnesc din nou o 
tevatură tocmai acum, cînd se făcuse aşa 


779 


de tîrziu. Socoteam mult mai cuminte să 
las totul în plata Domnului. 

Dimineaţa, cînd şi-au amintit că nu 
putem porni cu primul tren, a ieşit iarăşi 
cu muzică. Eu însă nu aveam vreme de 
aşteptat; de aceea, m-am mulţumit să 
ascult numai primele măsuri ale Uverturii 
şi am pornit să scot scrisoarea de credit. 

Mi se părea că era tocmai timpul 
potrivit să mai cercetez afacerea cu 
cuferele şi s-o dreg, dacă era nevoie — şi, 
după cîte bănuiam, era mare nevoie. Prea 
tirziu, însă. Portarul mă încunoştinţă că 
expediase cuferele la Zurich, încă de cu 
seară. L-am întrebat cum de a făcut 
isprava, fără să arate biletele de călătorie. 

— In Elveţia nu-i nevoie să arăţi biletele. 
Plăteşti pentru cufere şi le trimiţi unde-ţi 
place. Nimic nu merge gratis, doar 
bagajele de mînă. 

— Cît ai plătit pentru bagaje? 

— O sută patruzeci de franci. 

— Douăzeci şi opt de dolari. Cu 
siguranţă că-i ceva necurat în povestea 
aceasta cu cuferele. 

Ceva mai tîrziu, l-am revăzut pe portar, 
care mi-a spus: 

— N-aţi dormit bine, nu-i aşa? Păreţi 
cam tras la faţă. Dacă aveţi nevoie de un 
însoțitor, a sosit tocmai aseară unul tare 
priceput. E liber pentru următoarele cinci 
zile — îl cheamă Ludi. Vi-l recomandăm cu 
toată încrederea: das heisst Grand Hotel 
Beau Rivage vi-l recomandă. 

Am refuzat glacial propunerea. Nu-mi 
pierdusem încă tot curajul. Şi apoi nu ţin 
de loc să mi se spună cum arăt şi încă în 
felul acesta. La ora nouă, m-am înfiinţat la 
închisoarea comisariatului, sperînd că din 
întîmplare comisarul s-ar putea să pice 


780 


mai înainte de ora lui obişnuită. M-am 
înşelat, însă. Era cam plicticos pe-acolo. 
De cîte ori încercam să ating vreun obiect, 
să mă uit la ceva, sau să fac ceva, sau să 
mă stăpiînesc de a face ceva, agentul 
spunea: „defendu'1. M-am gîndit că nu mi- 
ar strica dacă aş face exerciţii de franceză 
cu dînsul, însă nu a catadicsit să-mi 
îngăduie nici măcar plăcerea aceasta. Se 
părea că faptul de a-şi auzi propria lui 
limbă îl făcea deosebit de acru. 

În cele din urmă sosi şi comisarul şi 
astfel se puse capăt tuturor încurcăturilor. 
Asta din clipa în care adunînd Curtea 
Supremă — ceea ce se face ori de cîte ori 
este în litigiu vreun bun de preţ — şi 
orînduind toate cele cuvenite, postînd 
santinele la uşi şi ascultind rugăciunea de 
rigoare, rostită de duhovnic— s-a adus 
scrisoarea mea nesigilată şi s-a procedat la 
deschiderea ei. În ea, însă, nu s-au găsit 
decît cîteva fotografii, fiindcă, după cum 
mi-am amintit pe loc, scosesem din plic 
scrisoarea de credit ca să pun fotografiile 
şi băgasem scrisoarea în celălalt buzunar. 
Ceea ce am şi dovedit, spre mulţumirea 
tuturor, scoţind-o din buzunar şi arătînd-o, 
cu un aer mai curînd voios. În clipa aceea, 
judecătorii s-au privit cam aiuriţi, pe urmă 
s-au uitat la mine, pe urmă iarăşi unul la 
altul, şi, în cele din urmă, mi-au dat 
drumul, neuitînd să-mi spună, însă, că 
săvirşeau o imprudenţă, lăsîndu-mă în 
libertate. De altfel, m-au şi întrebat ce 
profesie am. Le-am spus că sînt însoțitor. 
La care, ei şi-au înălţat privirile spre cer, 
cu evlavie, şi au exclamat „Du lieher 
Gott!”, iar eu le-am rostit cîteva cuvinte 
de mulţumire, într-adevăr curtenitoare şi 


1 Interzis” (în original în limba franceză). 
781 


simţite, spre marea lor admiraţie şi m-am 
zorit spre bancă. 

Totuşi, faptul că eram însoțitor mă şi 
transformase într-un mare adept al ordinii 
şi sistematizării, al metodei de a nu face 
lucrurile decît pe rînd, adică fiecare la 
vremea lui; aşa că am trecut pe lingă 
bancă şi m-am abătut din drum, pornind-o 
după cei doi membri ai expediției, care 
rămăseseră stingheri. Am luat o trăsură, 
care tocmai rătăcea prin locurile acelea. 
Nu am cîştigat în viteză, calul acela fiind 
un animal odihnitor, iar eu preţuind 
niţeluş tihna. Ne aflam de altfel în toiul 
sărbătorilor, prilejuite de împlinirea a 
şase sute de ani de la declararea 
independenţei elveţiene şi a semnării 
convenției celor Trei Cantoane. Serbările 
ţineau o săptămînă şi toate străzile erau 
împodobite cu drapelele ce fluturau 
mîndre în văzduh. 

Calul şi birjarul o ţineau aşa, în continuă 
zdupăială de trei zile şi trei nopţi, şi în tot 
răstimpul acesta nu ştiuseră ce înseamnă 
grajdul sau patul. Arătau tărbăciţi şi 
jalnici şi mutrele lor se potriveau cu 
starea-mi sufletească. A dat Dumnezeu şi 
am ajuns la capătul călătoriei. Am sunat la 
uşa casei, şi am rugat-o pe jupîneasă să-i 
zorească pe membrii absenţi ai expediției 
să coboare. Mi-a îndrugat ceva cam fără 
şir, iar eu m-am întors înapoi la trăsură. 
Pesemne că fata îmi opusese că oamenii 
aceia nu locuiau la etajul ei şi că ar fi fost 
mai cuminte din parte-mi dacă urcam mai 
sus şi sunam din etaj în etaj, pînă ce-i 
găseam. Se pare că în pensiunile acestea 
elveţiene nu există alt chip de a găsi 
familia pe care o cauţi, decît înarmîndu-te 
cu multă răbdare şi ghicindu-ţi singur 


782 


drumul. 

După calculele mele, trebuia să aştept 
cincisprezece minute, într-o asemenea 
împrejurare  existind trei operațiuni 
inevitabile: 1. pusul pălăriei, coboritul în 
stradă şi suitul în trăsură. 2. reîntoarcerea 
primei persoane în casă, spre a se căuta 
„cealaltă mănuşă”; 3. reîntoarcerea celei 
de a doua persoane, ca să-şi ia Breviarul 
de verbe franțuzeşti. Aveam prin urmare 
răgazul de a medita timp de cincisprezece 
minute, ca să nu-mi fac sînge rău. 

Urmă un interval de timp foarte liniştit 
şi anodin, după care am simţit o mînă pe 
umăr, ceea ce m-a făcut să tresar. 
Nepoftitul era un poliţist. Dintr-o ochire, 
mi-am dat seama că mă aflam într-un nou 
decor. În jurul nostru, se strînseseră o 
droaie de oameni, care se uitau la noi cu 
mutra interesată şi amuzată pe care o au 
asemenea  gură-cască la văzul unui 
ghinionist. Calul adormise şi birjarul de 
asemeni, iar cîţiva ştrengari ne dichisiseră 
cu fel de fel de ghirlande şi podoabe, care 
mai de care mai arătoase, furate de pe 
nenumăraţii stilpi ai flamurilor 
sărbătoreşti. Era un spectacol scandalos. 
Agentul îmi zise: 

— Îmi pare rău, dar nu vă pot lăsa să 
dormiţi aici toată ziua. 

M-am simţit jignit şi i-am răspuns cu un 
aer înţepat: 

— Vă rog să mă iertaţi, nu dormeam, 
cugetam. 

— Bine, puteţi cugeta, dacă poftiţi, însă 
la dumneavoastră acasă. Nu vedeţi că aţi 
strîns lumea ciotcă aici? 

Era o glumă proastă, dar care a stîrnit 
risul mulţimii. E drept că uneori, în timpul 
nopţii, mai sforăi şi eu, dar nimic nu mă 


783 


îndreptăţeşte să cred că aş face aşa ceva 
ziua-n amiaza mare şi încă într-un 
asemenea loc. Agentul ne-a scos 
ghirlandele, avind aerul că ne 
compătimeşte şi străduindu-se să se 
poarte amabil. Ne-a atras însă din nou 
atentia că nu trebuie să mai staţionăm 
acolo, fiindcă altfel va fi nevoit să ne ia 
chirie — aşa era legea, zicea el. Apoi 
adăugă, nu fără oarecare ironie, că 
arătam foarte dărimat şi că tare ar fi dorit 
să ştie din ce pricină... 

l-am  tăiat-o scurt,  exprimîndu-mi 
nădejdea că am şi eu dreptul să 
sărbătoresc puţintel aniversarea aceea, 
mai ales că mă priveşte şi personal. 

— Personal? întrebă el. Cum adică 
personal? 

— Fiindcă acum şase sute de ani un 
strămoş de-al meu a semnat Convenţia. 

Cugetă o clipă, în timp ce mă măsură 
din creştet pînă-n tălpi şi exclamă: 

— Ce strămoş! Mi se pare că l-ai semnat 
chiar dumneata, în persoană. Mai relicvă 
ca dumneata... dar hai să trecem peste 
asta. De ce aştepţi aici de atîta vreme? 

— Nu aştept de atita vreme — i-am 
răspuns — aştept doar de cincisprezece 
minute, pînă găsesc cartea şi mănuşa pe 
care le-au uitat şi după care s-au dus. 

Pe urmă, i-am spus pe cine venisem să 
iau de la pensiune. 

A fost foarte îndatoritor şi a început să 
facă tot soiul de cercetări, strigînd către 
şirurile de capete şi de umeri, care se 
arătau la ferestrele de deasupra noastră. 
După care o femeie de-acolo, de sus, ne-a 
cîntat următoarele: 

— A, de dînsii e vorba? Păi bine, le-am 
adus o trăsură şi au plecat demult — să fi 


784 


fost pe la vreo opt şi jumătate. 

Era sîcîitor, nu alta. M-am uitat la ceas, 
dar n-am mai spus nimic. Agentul mi-a zis: 

— Vedeţi, e douăsprezece fără un sîert. 
Ar fi trebuit să faceţi mai serios 
investigaţiile. Aţi dormit trei sferturi de 
oră, şi încă pe soarele ăsta. V-aţi prăjit de 
sus pînă jos. Halal, n-am ce zice. Poate că 
veţi pierde şi trenul. Mă interesaţi grozav. 
Ce ocupaţie aveţi? 

l-am zis că sînt însotitor. Afirmația îl 
năuci, de parcă l-ar fi lovit cineva cu leuca 
în cap, şi, înainte de a-şi fi venit în fire, eu 
şi plecasem. 

Ajuns la hotel şi ureîndu-mă la etajul al 
treilea, am găsit apartamentul nostru gol. 
Nu m-am mirat de loc. Cum îşi scapă un 
însoțitor tribul din ochi, gata se şi duc 
după cumpărături. Cu cît se apropie ora 
plecării, cu atît mai abitir o tulesc. M-am 
aşezat să chibzuiesc, întrebîndu-mă ce am 
de făcut, însă, înclipaurmătoare, băiatul 
de serviciu m-a găsit acolo şi m-a 
înştiinţat că expediţia plecase la gară de o 
jumătate de ceas. Era prima dată, de cînd 
îi cunoşteam, că li se întîmpla şi lor să 
facă un lucru cu cap, dar faptul m-a 
încurcat al dracului, tocmai din această 
pricină. lată unul din lucrurile care fac ca 
viaţa însoţitorului să fie atît de amară şi 
de nesigură. Tocmai cînd lucrurile merg 
strună, oamenii de care se ocupă au o 
criză de luciditate şi toate planurile lui se 
duc pe copcă. 

Trenul pleca la douăsprezece punct. 
Acum era douăsprezece fără zece. Puteam 
ajunge la gară în zece minute. Mi-am dat 
seama că nu aveam timp de huzurit, fiind 
vorba de un tren fulger, iar în Europa 
trenurile fulger ţin grozav să plece cînd le 


785 


vine sorocul. Muşteriii mei erau singurii 
care rămăseseră în sala de aşteptare; toţi 
ceilalţi trecuseră pe-acolo şi „urcaseră în 
tren”, cum se spune prin ţinuturile 
acestea. Erau în culmea enervării şi a 
zăpăcelii, eu însă i-am îmbărbătat şi cu 
toţii ne-am năpustit spre vagon. 

Acolo, altă păţanie. N-am avut noroc nici 
de astă dată. Controlorul nu s-a declarat 
satisfăcut cu biletele noastre. Le-a 
cercetat cu băgare de seamă, încet, 
bănuitor, pe urmă s-a zgiit oleacă la mine 
şi a chemat încă un funcționar. Au 
examinat amîndoi biletele şi au chemat pe 
un al treilea. Aceştia au mai chemat pe 
alții şi comisiunea a discutat şi a 
paradiscutat, a gesticulat şi a tinut-o tot 
aşa pînă cînd i-am rugat să nu uite că 
timpul zboară şi prin urmare să voteze 
doar cîteva rezoluţii şi să ne dea o dată 
drumul în tren. Ne-au spus, foarte 
curtenitori, că era un bucluc cu biletele 
acelea, întrebîndu-mă de unde le-am luat. 

Aha! Ştiam eu de unde vine încurcătura. 
Vedeţi,  cumpărasem biletele dintr-o 
tutungerie şi pesemne că miroseau a 
tutun — fără îndoială că în clipele acelea 
aveau de gînd să treacă biletele pe la 
vamă şi să încaseze o taxă pe miros. Aşa 
că m-am hotărît să fiu de o cinste 
desăvirşită — uneori e cea mai bună 
metodă — şi le-am zis: 

— Domnilor, n-am să vă înşel. Aceste 
bilete detren... 

— Ah! Pardon, monsieur! Nu sînt bilete 
de tren. , 

— O! am exclamat eu. Asta-i singurul lor 
cusur? 

— Ah, cu adevărat da, monsieur. Sînt 
bilete de loterie, da; şi anume o loterie 


786 


care s-a tras acum doi ani. 

M-am prefăcut că sînt grozav de 
amuzat; e tot ce poţi face în asemenea 
împrejurări; tot ce poţi face, şi totuşi fără 
folos; nu amăgeşti pe nimeni şi poţi vedea 
cum toată lumea din jur te compătimeşte 
şi se ruşinează pentru tine. Cred că una 
din situaţiile cele mai grele de îndurat în 
viaţă e să te simţi plin de căinţă, cu 
simţămiîntul înfringerii şi al nimicniciei — 
cam aşa cum mă simţeam eu atunci — şi 
totuşi să fii nevoit să-ţi pui o mască de 
nepăsare şi veselie. Şi asta cînd ştii prea 
bine tot timpul că propriii tăi tovarăşi, 
aceşti amici atît de dragi inimii tale — şi 
la al căror respect şi stimă ţii atît de mult 
— roşesc de ruşine în faţa unor străini, 
văzîndu-te cum ajungi obiectul risului şi al 
compătimirii... Aşa e! Purtam un adevărat 
stigmat, eram înfierat şi era groaznic 
pentru mine să pierd dreptul la 
consideraţia semenilor mei! 

Cu voioşie i-am asigurat că totul e în 
ordine, fiind doar o simplă încurcătură la 
mijloc, dintr-acelea care se pot întîmpla 
oricui şi că în două minute am să scot 
biletele cuvenite şi tot vom prinde trenul. 
Pe deasupra, vom avea şi subiect de rîs, în 
tot cursul călătoriei. Am căpătat într- 
adevăr biletele în timp util, ştampilate şi 
completate după toate regulile, dar 
imediat mi-am dat seama că nu aveam cu 
ce le plăti, deoarece — dîndu-mi atîta 
osteneală ca să-i aduc pe cei doi membri 
lipsă — uitasem cu totul de bancă şi nu 
mai aveam bani la mine. Aşa că trenul a 
plecat fără noi. Părea că nu ne mai rămîne 
altceva decît să ne întoarcem la hotel; 
ceea ce am şi făcut; dar a fost o întoarcere 
cam tristă, şi nu s-au rostit prea multe 


787 


vorbe. Am încercat să deschid discuţia 
asupra cîtorva teme, cum ar fi frumuseţea 
priveliştilor şi transubstanţialitatea sau 
alte lucruri de soiul acesta, însă se părea 
că nu erau de loc oportune. 

Ne pierdusem camerele bune ce le 
avusesem înainte şi în schimb am căpătat 
altele, risipite prin tot hotelul, dar prea 
convenabile pentru o noapte. Socoteam că 
lucrurile se vor limpezi, dar şeful 
expediției a avut ideea să-mi spună: 
„Trimite sus cuferele”. Cuvintele acestea 
m-au îngheţat. Era ceva dubios în 
afacerea asta cu cuferele. Eram aproape 
sigur. Chiar mă pregăteam să le sugerez 
că... 

Un scurt gest cu mîna mi-a fost însă de 
ajuns ca să-mi înfriînez sugestiile şi am fost 
informat că deocamdată vom rămîne pe 
loc timp de trei zile, rămînînd de văzut 
dacă ne vom putea odihni pentru cîte 
păţisem. 

Am spus că totul va fi bine şi i-am rugat 
să nu se mai deranjeze să sune. 

— Mă duc jos să văd chiar eu de cufere. 

Am luat o trăsură şi m-am dus glonţ la 
birourile domnului Charles Natural şi am 
întrebat ce ordine lăsasem acolo. 

— Mi-aţi cerut să trimitem şapte cufere 
la hotel. 

— Şi nu v-am spus să luaţi altele de 
acolo? 

— Nu, 

— Sînteţi sigur că nu v-am spus să le 
aduceţi îndărăt pe cele şapte, care vor fi 
găsite îngrămădite pe culoarul hotelului? 

— Absolut sigur că nu ne-aţi spus. 

— Atunci toate patrusprezece au plecat 
la Zurich sau dracu ştie unde... şi asta-i 
foarte promiţător pentru mine, îndată ce 


788 


voi ajunge la hotel. Toate au să se spargă 
în capul meu... 

Nici n-am mai isprăvit fraza, că mintea 
mi se învîrtejea de-a binelea. De obicei, 
cînd eşti în halul acesta crezi că ai isprăvit 
o frază cînd nici n-ai început-o; eşti cu 
capul în lună — visezi aiurea şi pînă să te 
desmeticeşti dă peste tine o căruţă sau o 
vacă, sau altceva. 

Am lăsat trăsura la sediul societăţii — 
mai precis am uitat de ea — şi, pe cînd mă 
întorceam pee jos, îmi căinam soarta, 
ajungînd la concluzia că-i mai bine să-mi 
dau demisia, fiindcă altfel aproape sigur 
că voi fi concediat. Am socotit totuşi că n- 
ar fi o idee bună să-mi dau demisia 
personal; puteam face acelaşi lucru şi 
printr-un mesaj. Aşa că am trimis după 
domnul Ludi şi i-am explicat că există un 
însoțitor, care are de gind să-şi dea 
demisia din pricina incompatibilităţii sau a 
oboselii sau nu mai ştiu ce, şi cum el avea 
patru sau cinci zile libere, mi-ar face 
plăcere să-l plasez în locul acela vacant, 
dacă se socoteşte în stare să-l ocupe. Cînd 
totul a fost aranjat, l-am pus să se ducă şi 
să le spună membrilor expediției că — 
datorită unei erori săvirşite de amploaiaţii 
domnului Natural — eram lipsiţi de cufere 
aici în Geneva, dar aveam să găsim cufere 
berechet la Zurich şi că era mai bine să ne 
suim în primul tren, fie şi de marfă, cu 
pietriş sau cu cherestea pentru vreun 
şantier şi s-o luăm din loc. 

A îndeplinit această misiune şi a coborit 
cu o invitaţie pentru mine să poftesc sus. 
Cum să nu? Cu cea mai mare plăcere! În 
timp ce am mers la bancă să scoatem 
banii şi să-mi iau ţigări şi tutun profitind 
de această ocazie ca să negociem la 


789 


tutungerie restituirea biletelor de loterie 
şi să-mi recapăt umbrela, apoi la sediul 
domnului Natural, ca să plătesc trăsura 
aceea afurisită şi să-i dau drumul pe loc, 
apoi să trec pe la închisoarea 
comisariatului ca să-mi iau galoşii şi să las 
cărţi de vizită cu bun rămas pentru 
comisar şi pentru Curtea Supremă — 
înlocuitorul meu, domnul Ludi, îmi 
descrise atmosfera de mînie şi indignare 
din camerele hotelului, unde membrii 
expediției spumegau — de unde am tras 
concluzia că era mult mai sănătos să 
rămîn locului. 

Am rămas ascuns prin codri pînă la ora 
patru d.a., aşteptind să se mai 
domolească furtuna, şi pe urmă m-am 
înfăţişat la gară tocmai la timp ca să prind 
expresul de ora trei pentru Zurich 
împreună cu expediţia, aflată acum în 
mîinile lui Ludi, care s-a descurcat din 
toate acestea cu puţine eforturi aparente 
sau complicaţii. 

Ce să vă mai spun, trudisem ca un sclav 
cît timp fusesem de serviciu şi mă 
străduisem din răsputeri; totuşi, oamenii 
aceia păreau că nu-şi amintesc sau nu le 
pasă decît de cusururile administraţiei 
mele, nu şi de laturile ei vrednice ele 
laudă. Treceau peste o mie de amănunte 
demne de apreciat, ca să sublinieze şi să 
repete şi să facă tărăboi asupra nefericitei 
boroboaţe pe care o făcusem. Nu ţineau 
minte decît faptul că deşi mă alesesem 
singur însoțitor în Geneva şi cheltuisem o 
energie suficientă ca să car un circ pînă la 
Ierusalim, nu fusesem totuşi în stare nici 
măcar să-mi urnesc banda din oraş. În 
cele din urmă, le-am declarat că nu mai 
vreau să aud nimic de subiectul acesta, 


790 


fiind sătul pînă peste cap. Şi le-am spus-o 
pe şleau că în viaţa mea n-am să mai fac 
pe însoţitorul, chiar de-ar fi vorba să 
salvez pe cineva de la moarte. Şi dacă am 
să trăiesc destul, am să le-o dovedesc. 
Cred că este o slujbă grea, care-ţi sleieşte 
creierul, te istoveşte şi nu-ţi aduce nici o 
mulţumire, iar suprema răsplată, pe care- 
o obţii, este o inimă zdrobită şi un suflet 
îndurerat. 


791 


FURTUL ELEFANTIULUI ALB: 


Următoarea curioasă poveste mi-a fost 
relatată de către 9) cunoştinţă 
întîmplătoare din tren. Era un domn de 
peste şaptezeci de ani, iar chipul său, plin 
de bunătate şi blindeţe, şi purtările sale 
deschise şi sincere imprimau pecetea 
neîndoielnică a adevărului pe fiecare frază 
ce o rostea. lată ce mi-a povestit: 

— Ştiţi cît respect poartă regescului 
elefant alb din Siam poporul acestei ţări. 
Ştiţi că elefantul alb este sfint pentru regi 
— numai regii pot să-l aibă — şi-i într- 
adevăr mai presus chiar decît regii, 
deoarece nu numai că se bucură de 
cinstire, ci şi de adoraţie. Ei bine, acum 
cinci ani, cînd s-au iscat neînțelegerile 
dintre Marea Britanie şi Siam, privitoare 
la chestiunea frontierei, numaidecit s-a 
dovedit că vina era a Siamului. De aceea 
s-au acordat curind toate reparaţiile 


1 Omisă din volumul Un vagabond în 
străinătate, de teamă că unele amănunte au fost 
exagerate şi altele nu erau adevărate. Inainte ca 
aceste bănuieli să se fi dovedit neîntemeiate, 
cartea a intrat sub tipar. (Mark Twain.) 

792 


cuvenite şi reprezentantul britanic a 
declarat că este satisfăcut şi trecutul va fi 
uitat. Această declaraţie a uşurat nespus 
sufletul regelui din Siam. In parte, ca o 
mărturie de recunoştinţă, dar totodată 
poate şi pentru a şterge cea mai 
neînsemnată urmă de supărare pe care ar 
putea-o păstra Anglia faţă de el, monarhul 
şi-a exprimat dorinţa de a trimite reginei 
un dar — singura cale sigură, după ideile 
orientale, de a-ţi îndupleca un duşman. 
Acest dar trebuia să fie nu numai regesc, 
ci copleşitor de regesc. Şi oare, ce ofrandă 
putea fi mai nimerită decît aceea a unui 
elefant alb! Poziţia mea în administraţia 
civilă indiană era de aşa natură, încît am 
fost învrednicit cu cinstea de a prezenta 
maiestăţii sale darul. În acest scop, s-a 
prevăzut un vas special, pentru mine şi 
servitorii mei, plus slujbaşii şi suita 
elefantului, iar la timpul sorocit am sosit 
cu sacrul animal în portul New York. Mi- 
am plasat regeasca încărcătură într-o 
reşedinţă admirabilă din Jersey City, unde 
trebuia să rămînem o bucată de vreme, ca 
să restabilim sănătatea animalului, înainte 
de a ne relua călătoria. 

Timp de două săptămîni totul a mers 
bine — dar deodată nenorocirile începură 
să se ţină lanţ de mine. Elefantul alb a fost 
furat! Am fost chemat în miez de noapte şi 
informat de această cumplită pacoste. 
Cîteva clipe, am rămas ca scos din minţi, 
din pricina groazei şi neliniştei; eram într- 
adevăr  deznădăjduit. Pe urmă m-am 
potolit şi mi-am venit în fire. Am văzut 
îndată ce cale se cădea să urmez — dacă 
pentru un om inteligent nu există într- 
adevăr decît o singură cale. Cu toate că 
era aşa de tirziu, am zburat la New York şi 


793 


am luat cu mine un poliţist, ca să mă ducă 
la cartierul general al detectivilor. Din 
fericire am sosit la vreme, deşi şeful 
corpului, vestitul inspector Blunt, tocmai 
se pregătea să plece acasă. Era un bărbat 
potrivit de statură şi bine legat, iar cînd se 
cufunda în ginduri, avea un fel al lui de a- 
şi îmbina sprincenele şi a-şi ciocăni 
meditativ fruntea cu degetul încît îţi 
insufla pe dată convingerea că te afli în 
faţa unui om ieşit din comun. La vederea 
lui, mi-am  recîştigat încrederea şi 
speranţele. I-am arătat ce mă aducea la el. 
Nu s-a tulburat cîtuşi de puţin; după cîte 
am putut vedea, faptul nu a avut mai 
multă înrîurire asupra stăpiînirii sale de 
fier, decît dacă i-aş fi spus că mi s-a furat 
cățelul. Imi făcu semn să mă aşez şi zise 
calm: 


794 


— Daţi-mi voie să mă gindesc o clipă, vă 
TOg. 

Zicînd astfel, se aşeză la biroul său şi îşi 
rezemă capul în palmă. Cîţiva funcţionari 
lucrau la celălalt capăt al încăperii şi în 
următoarele şase-şapte minute n-am mai 
auzit alt sunet decît scîrţiitul peniţelor pe 
hîrtie. În timpul acesta, inspectorul sta 
acolo, cufundat în gînduri. În cele din 
urmă, ridică iar capul şi în trăsăturile 
hotărite ale chipului său ceva îmi arătă că 
mintea lui îşi încheiase lucrul şi îşi făcuse 
planul. Inspectorul reflectă cu glas şoptit 
şi impresionant: 

— Cazul iese din comun. Orice măsură 
trebuie luată cu multă chibzuinţă, fiecare 
pas trebuie să fie sigur, înainte de a ne 
aventura să-l facem pe următorul. Trebuie 
să păstrăm secretul operaţiunilor — un 
secret adînc şi deplin. Să nu vorbiţi 
nimănui despre întimplarea asta, nici 
măcar reporterilor. De ei, mă ocup eu, o 
să am grijă să capete numai informaţiile 
care îmi convin mie să fie dezvăluite. 

Sună un clopoțel şi un tînăr se ivi. 

— Alaric, spune-le reporterilor să mai 
rămînă. 

Băiatul ieşi. 

— Acum să trecem la treabă — şi 
sistematic. În profesia mea nu poţi realiza 
nimic fără o metodă strictă şi minuțioasă. 

Luă un condei, cîteva foi de hirtie şi 
începu: 

— Numele elefantului, vă rog. 

— Hassan Ben Ali Ben Selim Abdallah 


Mohamed Moise Alhammal 
Jamsetjejeebhoi  Dhuleep Sultan Ebu 
Bhudpoor. 

— Foarte bine. Ceva porecle? 

— Junbo. 


795 


— Foarte bine. Locul naşterii? 

— Capitala Siamului. 

— Părinţii sînt în viaţă? 

— Nu — sînt morţi. 

— Au mai avut alţi urmaşi, în afară de 
acesta? 

— Nici unul — era singur la părinţi. 

— Foarte bine. Datele sînt suficiente 
pentru acest capitol. Acum descrieţi-mi, 
vă rog, elefantul şi nu lăsaţi la o parte nici 
un amănunt, oricît de neînsemnat ar 
părea — fireşte, neînsemnat din punctul 
dumneavoastră de vedere. Pentru oamenii 
din profesia mea, nu se găsesc amănunte 
fără însemnătate. Asa ceva nici nu există. 

I-am descris cele ce ştiam şi el şi le-a 
notat pe hirtie. După ce am sfîrşit, mi-a 
Zis: 

— Acum, ascultați. Dacă am făcut vreo 
greşeală, vă rog să mă corectaţi. 

Citi cele ce urmează: 

— Înălţimea, 19 picioare, lungimea, din 
vîrfu] frunţii pînă la intersecţia cozii, 26 
picioare, lungimea trompei, 16 picioare; 
lungimea cozii, 6 picioare; lungimea 
totală, inclusiv trompa şi coada, 48 
picioare; lungimea colţilor, 9⁄2 picioare; 
urechile — corespunzătoare acestor 
dimensini; amprenta piciorului seamănă 
cu urma lăsată de un butoi descărcat în 
zăpadă; culoarea elefantului, alb murdar; 
în amîndouă urechile are cîte o gaură de 
mărimea unei farfurii, pentru agăţarea 
bijuteriilor, şi posedă obiceiul foarte 
pronunţat de a-şi împroşca spectatorii cu 
apă şi a maltrata cu trompa nu numai 
persoanele cu care se află în relații, ci 
chiar şi oamenii cu desăvîrşire străini; 
şchioapătă uşor de piciorul drept dinapoi 
şi are o mică cicatrice la subsuoara stîngă, 


796 


rămasă după un buboi; cînd a fost furat, 
purta în spinare un turn cu scaune pentru 
cincisprezece persoane şi o şa de postav, 
bătută în aur, de mărimea unui covor 
obişnuit. 

Nici un semnalment nu era greşit. 
Inspectorul sună  clopoţelul,  înmînă 
descrierea lui Alaric şi zise: 

— Ordonă să fie imediat tipărită în 
cincizeci de mii de exemplare şi expediată 
prin poştă tuturor agenţilor de detectivi şi 
prăvăliilor de amaneturi de pe continent. 

Alaric ieşi. 

— Aşa! Pînă acum, merge ca pe roate. 
Dar îmi trebuie şi o fotografie a obiectului 
dispărut. 

I-am dat o fotografie. O cercetă cu un 
ochi de critic şi zise: 

— Trebuie să ne mulţumim cu ea, de 
vreme ce nu avem alta mai bună! [ine 
însă trompa încolăcită şi vîirită în gură. 
Fotografia nu-i reuşită, e făcută parcă 


797 


anume pentru a ne induce în eroare. 
Desigur că elefantul nu stă în această 
poziţie de obicei. 

Sună din nou clopoţelul. 

— Alaric, mîine dimineaţă, înainte de 
toate, tragi cincizeci de mii de copii după 
fotografia asta şi le expediezi o dată cu 
circularele care conţin semnalmentele 
elefantului. 

Alaric ieşi ca să execute ordinele. 
Inspectorul urmă: 

— Va fi necesar să se ofere o 
recompensă, fireşte. La ce sumă vă 
gîndiţi? 

— Ce sumă aţi sugera dumneavoastră? 

— Pentru început, aş zice — hai, să fie 
de douăzeci şi cinci de mii de dolari. E o 
afacere complicată şi dificilă; există mii de 
căi de scăpare şi ocazii de tăinuire. Hoţii 
ăştia au prieteni şi tăinuitori pretutindeni. 

— Doamne sfinte! Îi ştiţi? 

Faţa aceea călită în încercări, învățată 
să ascundă gîndurile şi sentimentele, nu- 
mi trăda nimic — de altfel nici răspunsul, 
rostit aşa de liniştit: 

— Să n-aveţi nici o grijă în privinţa asta. 
S-ar putea să ştiu, s-ar putea să nu ştiu. În 
generai, culegem indicii foarte preţioase 
despre omul pe care-l urmărim, după felul 
cum a lucrat şi după importanţa prăzii pe 
care o vinează. Acum nu avem de-a face 
cu un hoţ de buzunare sau de sală de 
aşteptare, puteţi fi sigur de asta. Obiectul 
ăsta n-a fost „umflat” de un ageamiu. Dar, 
după cum spuneam, ţinînd seama de 
drumurile ce vor trebui făcute şi de 
iuţeala cu care hoţii îşi vor pierde urmele, 
pe măsură ce se vor deplasa — douăzeci şi 
cinci de mii de dolari pot să însemne o 
sumă prea mică de oferit, totuşi cred că 


798 


putem porni de la ea. 

Aşa că pentru început am stabilit 
această cifră. Apoi omul acesta, căruia nu- 
i scapă nimic din cele ce i-ar putea servi 
drept indicii, zise: 

— Există cazuri, în istoria detectivă, 
care ne arată că unii criminali au fost 
descoperiţi datorită unor gusturi aparte, 
ce le aveau. Mă rog, ce mănîncă elefantul 
şi cît de mult? 


799 


— De, în privinţa alimentației — 
mănîncă orice. E în stare să mănînce un 
om, să mănînce o biblie — ar mînca orice, 
de la om pînă la biblie. 

— Bine, chiar foarte bine, dar e prea 
general. Sînt necesare mai multe 
amănunte —  amănuntele-s singurele 
lucruri preţioase în meseria noastră. 
Foarte bine — în ce priveşte oamenii. La o 
masă — sau, dacă preferaţi în cursul unei 
zile — cîţi oameni mănîncă, dacă sînt 
proaspeţi? 

— Nu se uită dacă sînt proaspeţi ori nu; 
la un singur prînz mănîncă cinci oameni 
de mărime obişnuită. 

— Foarte bine, cinci oameni — s-o 
trecem pe hîrtie. Ce naţionalităţi preferă? 

— Nu face deosebire de naţionalitate. 
Preferă să-şi mănînce cunoştinţele, însă 
nu are prejudecăţi împotriva străinilor. 

— Foarte bine. Acum, să vedem cum 
stăm cu biblia. Cîte biblii mănîncă la un 
prinz? 

— Poate mînca o ediţie întreagă. 

— Nu-i prea limpede. Vă gîndiţi la ediţia 
obişnuită în octavo, sau la ediţia ilustrată 
pentu familii? 

— Socot că nu şi-ar bate capul cu 
ilustrațiile, adică, socot că nu ar aprecia 
ilustrațiile mai mult decît simplele litere 
de tipar. 

— Nu, vă scapă ideea. Mă refer la 
mărime. Biblia obişnuită în octavo, 
cîntăreşte vreo doi funzi şi jumătate, pe 
cînd marele in cuarto cu ilustrații 
cîntăreşte zece-doisprezece funzi. Cite 
biblii — ediția Gustave Dore — ar putea 
mînca la un singur prînz? 

— Dacă aţi cunoaşte elefantul cu 
pricina, nici n-aţi mai întreba. E în stare 


800 


să înghită orice. 

— Bine. Atunci s-o punem în dolari şi 
cenți. Trebuie să stabilim cifra, într-un fel 
sau altul. Ediţia Dore costă o sută de 
dolari exemplarul, legată în piele 
rusească. 

— I-ar trebui cărţi în valoare de vreo 
cincizeci de mii de dolari. Să zicem, o 
ediţie de cinci sute de exemplare. 

— Ei da, aşa e mai exact. Să însemn şi 
asta. Foarte bine! li plac oamenii şi 
bibliile. Pînă acum e în regulă. Dar ce 
credeţi că-i mai place să mănînce? Vreau 
amănunte. 

— Ar renunţa bucuros la biblii pentru 
nişte cărămizi, iar cărămizilor le preferă 
sticlele, lasă sticlele ca să mănînce haine, 
şi hainele ca să mănînce pisici; renunţă la 
pisici pentru stridii, lasă stridiile pentru 
şuncă, renunţă la şuncă pentru zahăr, 
preferă zahărului  plăcinta,  plăcintei 
cartofii, cartofilor tărţele, tăriţelor finul, 
finului orzul, orzului orezul — fiindcă a 
fost crescut mai mult cu orez. Nu se află 
pe lume lucru pe care să nu-l mănînce, 
afară de untul european, dar s-ar înfrupta 
pînă şi din aşa ceva, dacă ar apuca să-l 
guste. 

— Foarte bine. Cantitatea obişnuită la 
un prînz — să punem cam... 

— Ei să zicem, cam între un sfert şi o 
jumătate de tonă. 

— Şi bea... 

— Oricare lichid. Lapte, apă, whisky, 
melasă, ulei de ricin, camfor, acid 
carbolic, n-are rost să  înşirăm în 
amănunte; scrieţi acolo orice lichid vă 
trece prin minte. Bea orice, afară de 
cafeaua europeană. 

— Foarte bine. Cantitatea? 


801 


— Puneţi între cinci şi cincisprezece 
butoaie — setea îi variază, celelalte pofte 
însă nu. 

— Lucrurile acestea sînt cu totul 
neobişnuite. Ar trebui să ni se furnizeze 
indicii destul de sigure ca să-i dăm de 
urmă. 

Sună clopoţelul. 

— Alaric, cheamă-l pe căpitanul Burns. 

Apăru Burns. Inspectorul Blunt îi 
dezvălui toată afacerea de-a fir-a-păr. Apoi 
zise cu tonul răspicat şi hotărît al omului 
care şi-a definit limpede în cap planurile şi 
care e obişnuit să comande: 

— Domnule căpitan Burns, detaşează-i 
pe detectivii Jones, Dawis, Halsey, Bates 
şi Hacket ca să fileze elefantul. 

— Am înţeles, domnule inspector. 

— Însărcinează-i pe  detectivii Moses, 
Dakin, Murphy, Rogers, Topper, Higgins 
şi Bartholomeus să-i fileze pe hoţi. 

— Prea bine, domnule inspector. 

— Pune o gardă puternică, o gardă de 
treizeci de oameni, aleşi pe sprinceană, cu 
o rezervă de alţi treizeci în jurul locului de 
unde a fost furat elefantul, ca să vegheze 
acolo cu străşnicie, zi şi noapte, şi să nu 
dea voie să se apropie nimeni — afară de 
reporteri — decît cu autorizaţie scrisă din 
partea mea. 

— Prea bine, domnule inspector. 

— Plasează detectivi în civil în depourile 
de trenuri, în docuri, depouri de feriboturi 
şi pe toate şoselele care pornesc din 
Jersey City, cu ordinul de a percheziţiona 
toate persoanele suspecte. 

— Da, domnule inspector. 

— Toţi aceşti oameni să fie prevăzuţi cu 
fotografia elefantului şi semnalmentele- 
anexă şi instruieşte-i ca să cerceteze toate 


802 


trenurile, toate feriboturile şi celelalte 
vase care pleacă. 

— Am înţeles, domnule inspector. 

— Dacă elefantul este descoperit, să fie 
prins şi să mi se comunice telegrafic. 

— Da, domnule. 

— Să fiu informat imediat dacă se 
găsesc indicii — amprente de-ale 
animalului sau orice altceva de soiul ăsta. 
De asemenea trimite poliţiei portuare 
ordinul să patruleze cu străşnicie de-a 
lungul frontierelor maritime. 

— Da, domnule inspector. 

— Expediază detectivi în civil de-a 
lungul întregii reţele ferate, în nord, pînă 
spre Canada, şi în vest pînă în Ohio, în 
sud pînă la Washington. 

— Am înţeles. 

— Plasează la toate oficiile telegrafice 
experţi, care să asculte toate mesajele şi 
spune-le să ceară ca toate depeşele să le 
fie comunicate. 

— Am înţeles. 

— Toate să fie executate în cea mai 
deplină taină — ia seama, în cel mai 
desăvîrşit secret. 

— Da, domnule inspector. 

— Îmi raportezi prompt la ora obişnuită. 

— Da, domnule inspector. 

— Poţi pleca. 

— Am înţeles, domnule inspector. 

Şi dus a fost. 

Inspectorul Blunt rămase o clipă tăcut şi 
gînditor, în timp ce focul din ochii lui se 
potolea şi apoi se stinse. Se întoarse spre 
mine şi zise cu glas domol: 

— Nu-s pornit spre lăudăroşie, nu-mi stă 
în fire, dar vom găsi elefantul. 

l-am strîns mîna cu căldură, 
mulţumindu-i şi, la rîndul meu, am simţit 


803 


mulţumirile lui. Din ce mă uitam mai mult 
la omul acesta, din ce îmi plăcea mai 
grozav şi cu atît mai mult îl admiram şi 
eram mai uimit de tainicele minunăţii ale 
profesiei sale. Apoi ne-am zis noapte bună 
şi am plecat acasă cu inima mult mai 
uşoară decit în clipa sosirii în biroul 
poliţiei. 


În dimineața următoare, întreaga 
poveste a apărut negru pe alb în toate 
ziarele, cu cele mai mici amănunte. Mai 
avea chiar şi adausuri, constînd din „teo- 
ria” detectivului Cutare, Cutărică şi 
Cutărescu asupra modului în care fusese 
săvîirşită hoţia, asupra identităţii hoţilor şi 
a direcţiei în care fugiseră cu prada lor. 
Erau unsprezece ipoteze care epuizau 
toate posibilităţile. Faptul este suficient ca 
să te convingi de modul liber în care 
gîndesc detectivii. Nici o teorie nu aducea 
cu cealaltă şi nici măcar anumite aspecte 
nu semănau între ele, afară de un singur 
amănunt izbitor, asupra căruia toate cele 
unsprezece teorii cădeau de acord. 
Aceasta era că, deşi spatele clădirii în 
care locuiam fusese făcut praf şi rămăsese 
în picioare numai uşa încuiată, elefantul 
nu fusese scos prin spărtură, ci printr-o 
altă ieşire — nedescoperită încă. 

Toţi teoreticienii erau de acord că hoţii 
făcuseră spărtura numai pentru a-i induce 
în eroare pe detectivi, lucru care poate nu 
ne-ar fi trecut niciodată prin cap, nici mie, 
nici oricărui alt profan, însă pe detectivi 
nu-i înşelase măcar o singură clipă. Astfel 
ceea ce îmi închipuisem eu că era singurul 
fapt lipsit de mister constituia în realitate 


804 


însuşi punctul de la care o luasem razna 
în cel mai nesăbuit mod. Toate cele 


805 


unsprezece teorii dădeau numele 
presupuşilor hoţi, dar nu găseai două care 
să indice acelaşi hoţ, dintr-un total de 
treizeci şi şapte de persoane suspecte. 
Relatările diferitelor ziare se încheiau 
toate cu teoria cea mai importantă din 
toate — aceea a inspectorului-şef Blunt. 
lată cum suna un fragment din această 
declaraţie: 


„Şeful ştie cine sînt principalii doi autori, pe 
nume — Duffy «Cărămidă» şi McFadden «Roşul». 
Cu zece zile înainte de săvîrşirea furtului, şeful era 
deja informat şi luase în secret măsura de a fila pe 
aceşti doi faimoşi nemernici, însă din nefericire, în 
noaptea în chestiune, li s-a pierdut urma şi, înainte 
de a fi iar găsită, zburase din cuib pasărea — adică 
elefantul. 

Duffy şi McFadden sînt cele mai temerare 
puşlamale din profesia lor; şeful are serioase 
motive să-i socotească drept făptaşii furtului sobei 
de la sediul central al detectivilor, într-o noapte de 
ger aprig, din iarna trecută — infracţiune în urma 
căreia şeful şi toţi ceilalţi detectivi au trebuit să 
ajungă pe mîinile doctorilor pînă la ziuă; cîţiva cu 
picioarele ţepene, alţii cu degetele, urechile şi alte 
mădulare îngheţate.” 


Cînd am citit prima jumătate a 
articolului, am fost mai uimit ca oricînd de 
minunata înțelepciune a acestui om 
ciudat. Nu numai că vedea limpede totul, 
în prezent, dar nici chiar viitorul nu putea 
fi ascuns privirilor sale. M-am înfiinţat 
imediat la biroul său şi i-am mărturisit 
regretul că nu i-a arestat de la bun 
început pe oamenii aceia, scutind astfel 
osteneala şi pierderea de vreme, însă 
replica sa fu simplă şi, irezistibilă. 

— Noi nu avem misiunea să împiedicăm 
înfăptuirea crimelor, ci să le pedepsim. Şi 


806 


nu le putem pedepsi pînă ce nu s-au 
săvîrşit. 

l-am atras atenţia că taina cu care 
începusem ancheta fusese divulgată de 
ziare; nu numai toate faptele, ci chiar 
toate planurile şi intenţiile noastre fuse- 
seră date pe faţă; pînă şi persoanele 
suspecte fuseseră arătate pe nume — aşa 
că, fără îndoială, cei în cauză aveau să se 
deghizeze sau să se ascundă. 


807 


— N-au decît. Vor vedea ei că, în clipa 
cînd voi socoti că a sosit ceasul, mîna mea 
se va abate necruțătoare asupra lor, în 
orice tainiţe s-ar găsi — şi asta fără de 
greş, întocmai ca mîna destinului. Cît 
despre ziare, nu se poate să nu ţinem 
legătura cu ele. Faima, reputaţia, 
necontenita informare a publicului sînt 
pîinea şi untul detectivului. El trebuie să 
dea publicităţii faptele pe care le ştie, 
altminteri s-ar zice că nu ştie nimic; 
trebuie să-şi popularizeze teoriile, căci 
nimic nu-i mai năstruşnic sau mai izbitor 
şi nu aduce mai mult respect admirativ 
decît teoriile unui detectiv; trebuie să dăm 
publicităţii planurile noastre, fiindcă 
ziarele stăruie să le capete şi nu le putem 
refuza fără să le jignim. Trebuie să arătăm 
într-una publicului activitatea noastră, 
altfel va crede că nu facem nimic. E mult 
mai plăcut ca un ziar să spună 
„Ingenioasa şi extraordinara teorie a 
inspectorului Blunt este aşa şi pe dincolo”, 
decît să se apuce să spună vreo vorbă 
aspră sau — ceea ce e şi mai rău — ceva 
ironic. 

— Îmi dau seama de tăria argumentelor 
dumneavoastră. Am remarcat, însă, într- 
un pasaj al observaţiilor ce le-aţi făcut în 
ziarele de azi-dimineaţă, că aţi refuzat să 
vă spuneţi deocamdată părerea asupra 
unui anumit punct secundar. 

— Da, aşa procedăm totdeauna; face 
impresie bună. Şi-apoi, nu mi-am format 
încă părerea asupra acestui punct. 

Am depus în mîinile inspectorului o 
considerabilă sumă de bani, ca să facă 
faţă cheltuielilor curente şi am rămas în 
aşteptarea veştilor. Eram siguri că tele- 
gramele vor începe să sosească dintr-o 


808 


clipă într-alta. Între timp, am recitit 
ziarele, precum şi circulara noastră cu 
semnalmentele, observînd că recompensa 
de douăzeci şi cinci de mii de dolari părea 
să fie oferită numai detectivilor. Am 
obiectat că, după părerea mea, s-ar cuveni 
să fie oferită oricărei persoane care va 
prinde elefantul. Inspectorul însă zise: 

— Detectivii vor găsi elefantul, astfel că 
recompensa va ajunge acolo unde trebuie. 
Dacă alţi indivizi ar găsi animalul, ar 
izbuti numai pîndindu-i pe detectivi şi 
folosindu-se de indiciile şi indicaţiile luate 
de-a gata de ia ei, aşa că la urma urmelor 
tot  detectivii ar fi  îndreptăţiţi să 
primească răsplata. Rolul unei 
recompense este, înainte de toate, să-i 
stimuleze pe oamenii care îşi închină 
acestui fel de muncă timpul şi priceperea 
şi nu să se se acorde beneficii unor 
oarecare cetăţeni, ce se ciocnesc nas în 
nas cu o captură, fără să fi dobîndit 
rezultatul prin propriile lor merite şi 
osteneli. 

Desigur că judecata era destul de 
cuminte. În curînd aparatul telegrafic din 
colţul odăii începu să ţăcăne şi rezultatul 
fu următoarea depeşă: 


Flower Station, N. Y. 7,30 a.m. 


Descoperit un indiciu. Găsit un soi de urme 
adînci de-a curmezişul curţii unei ferme din 
apropiere. Le-am urmărit doua mile spre est, fără 
rezultat; cred ca elefantul a luat-o spre vest. Acum 
îl voi urmări în această direcţie. 

DARLEY, detectiv. 


— Darley este unul din cei mai buni 
oameni din poliţie, zise inspectorul. N-are 
să treacă mult şi avem să mai auzim veşti 


809 


de la el. 
Veni telegrama nr. 2: 


Barker's N.Y., 7,40 a.m. 


Abia am sosit. Fabrica de sticlă de-aci spartă în 
timpul nopţii, s-au luat opt sute de sticle. Singura 
apă în mare cantitate din împrejurimi se află la o 
depărtare de cinci mile. Pornesc glonţ într-acolo. 
Elefantul va fi însetat. Sticlele erau goale. 

BARKER, detectiv. 


— Şi ăsta dă speranţe bune, zise 
inspectorul. V-am spus eu că poftele 
acestei fiinţe n-au să ne dea indicii rele. 

Telegrama nr. 3: 


Taylorville, L.I., 8,15 a.m. 

O căpiţă de fin din apropiere a dispărut în 

timpul nopţii, probabil mîncată. Căpătat indiciu 

bun şi am şters-o. 

HUBBARD, detectiv. 

— Elefantul circulă, nu glumă! exclamă 

inspectorul. Ştiam eu că ne luăm pe umeri 
o grea povară, dar tot îl vom prinde. 


Flower Station, N. Y., 9 a.m. 


Am filat urmele pînă la trei mile spre vest. Mari, 
adînci şi colţuroase. Întîlnit un fermier care 
pretinde că nu sînt urme de elefant. Zice că sînt 
gropile din care a scos nişte puieţi ca să-i 
replanteze în grădină, cînd a îngheţat pămîntul 
iarna trecută. Daţi-mi ordine cum să procedez. 

DARLEY, detectiv. 


— Aha! o unealtă a hoţilor! Cazanul 
fierbe, zise inspectorul. 

Imediat dictă următoarea telegramă 
către Darley: 


Arestează-l şi sileşte-l să-şi divulge complicii. 
Ţine-te mai departe de urme — pînă la Pacific, la 
nevoie. 


810 


Inspector şef BLUNT. 
Coney Point, Pa. 8,45 a.m. 


Uzina de gaz spartă în timpul nopţii şi chitanţele 
neplătite pe trei luni au dispărut. Căpătat un 
indiciu şi am plecat. 

MURPHY, detectiv. 


— Doamne sfinte! strigă inspectorul. 
Poate mînca şi chitanţele de gaz aerian? 

— Din ignoranță, e în stare s-o facă şi p- 
asta — dar nu-i pot susţine existenţa. In 
orice caz, nu singure. 

Sosi apoi această tulburătoare 
telegramă: 


Ironville, N. Y., 9,30 a.m. 


Abia sosit aici. Satul cuprins de jale. Elefantul 
trecut pe aici la cinci dimineaţa. Unii spun 
îndreptat est, alţii vest, alţii sud — dar toţi spun că 
n-au aşteptat în mod special ca să vadă încotro. A 
ucis un cal cu trompa. Mi-am procurat un 
fragment din el ca indiciu. Cred ca elefantul e 
stîngaci. După poziţia în care zace calul, cred că 
elefantul a călătorit spre nord, de-a lungul liniei 
ferate Berkley. Are avans de patru ceasuri şi 
jumătate. Pornesc pe urmele lui îndată. 

HAWES, detectiv. 


Am scos strigăte de bucurie. În schimb 
inspectorul era la fel de impasibil ca o 
icoană sculptată. Sună calm clopoţelul. 

— Alaric, trimite-l pe căpitanul Burns 
aici. 

Burns apăru. 

— Cîţi oameni ai pregătit pentru 
executarea unor ordine urgente? 

— Nouăzeci şi şase, domnule inspector. 

— Trimite-i  numaidecit spre nord. 
Concentrează-i de-a lungul şoselei 
Berkley, la nod de Ironville. 


811 


— Am înţeles, domnule inspector. 

— Să-şi efectueze mişcările în cel mai 
deplin secret. De îndată ce mai faci rost 
de alţi agenţi liberi, ţine-i la dispoziţie. 

— Am înţeles, domnule inspector. 

— Bine! Poţi pleca! 

Numaidecît sosi o altă telegramă: 


Sage Corners, N. Y., 10,30 


Abia sosit. Elefantul trecut pe aici la 8,15. Toţi 
fugiţi din oraş, afară de un poliţist. Se pare că 
elefantul nu l-a ţintit pe poliţist, ci un felinar. I-a 
nimerit pe amîndoi. Am reţinut o bucată din 
poliţist, ca indiciu. 

STUMM, detectiv. 


— Va să zică elefantul s-a întors spre 
vest, zise inspectorul. Oricum, nu va 
scăpa, fiindcă oamenii mei sînt împrăştiaţi 
prin toată regiunea. 

Următoarea telegramă glăsuia: 


Glover's, 11,15 


Abia sosit. Sat părăsit, afară de bolnavi şi 
vîrstnici. Elefantul trecut prin sat acum trei 
sferturi de ceas. Era în toi o întrunire a 
antiantialcoolicilor. Şi-a vîrît trompa pe fereastră 
şi i-a stropit cu apă dintr-o cisternă. Ciţiva au 
înghiţit apa, din care pricină li s-a tras moartea, 
mai mulți s-au înecat. Detectivii Cross şi 
O'Shaughnessy treceau prin oraş, însă spre sud — 
aşa că au ratat elefantul. Intregul ţinut, pe multe 
mile împrejur, cuprins de groază — oamenii fug 
de-acasă. Ori încotro se îndreaptă, dau de elefant 
şi mulţi sînt ucişi. 

BRANT, detectiv. 


812 


Îmi venea sa plîng cu hohote, atît de 
mult mă  îndurera  măcelul acela. 
Inspectorul rosti doar atîta: 

— Vezi, îl încercuim. Ne simte prezenţa. 
Iar s-a întors spre est. 

Totuşi ni se rezervă alte veşti şi mai 
tulburătoare. Telegraful ne aduse la 
cunoştinţă: 


Hoganport, 12,19 


Abia sosit. Elefantul trecut prin oraş jumătate de 
ceas mai înainte, stîrnind cea mai cumplită spaimă 
şi panică. Elefantul a pustiit străzile; doi tinichigii 
treceau pe-acolo, unul ucis, celălalt scăpat — 
regret obştesc 

O'FLAHERTY, detectiv. 


— Acum se află drept în mijlocul 
oamenilor mei, zise inspectorul. Nimic nu- 
l mai poate salva. 

Un şir de telegrame sosiră de la 
detectivii împrăştiaţi prin New Jersey şi 
toată Pennsylvania şi care urmăreau 
diferite piste, constînd din hambare, 
fabrici şi biblioteci de şcoli duminicale 
devastate.  Detectivii  nutreau mari 
speranţe — speranţe care deveneau, într- 
adevăr, aproape certitudini. 

Inspectorul zise: 

— Aş vrea să pot intra în legătură cu ei 
şi să le ordon s-o ia spre nord, însă e cu 
neputinţă. Un detectiv vizitează un oficiu 
telegrafic doar ca să-şi trimită raportul, pe 
urmă iar dispare şi nu mai ştii unde să pui 
mîna pe ei. 

După care sosi următoarea telegramă: 


Bridgeport, Ct., 12,15 
Barnum! oferă 4.000 dolari pe an pentru 


1 Directorul unui faimos circ (n. t.). 
813 


privilegiul exclusiv de a folosi elefantul drept 
reclamă ambulantă, din clipa aceasta şi pînă în 
momentul cînd îl găsesc detectivii. Vrea să 
lipească pe el afişele circului. Doreşte răspuns 
imediat 

BOGGS, detectiv. 


— Asta-i cu desăvîrşire absurd! exclamai 
eu. 

— Fireşte că e, încuviinţă inspectorul. 
Evident, mister Barnum, care se crede aşa 
de şmecher, nu mă cunoaşte pe mine — 
însă eu îi cunosc pe el. 

Apoi dictă următorul răspuns la depeşă: 


Oferta domnului Barnum refuzată 7.000 sau 
nimic. 
Inspector şef BLUNT. 


— Aşa n-o s-avem de aşteptat mult 
răspunsul. Mister Barnum nu-i acasă; e la 
oficiul telegrafic — aşa procedează cînd 
are o afacere în curs. Peste trei... 


S-a făcut. 
P. T. BARNUM. 


ne întrerupse telegraful, ţăcănind. Pînă să 
pot comenta acest extraordinar episod, 
următoarea depeşă îmi îndreptă gîndurile 
într-o direcție cu totul deosebită şi 
întristătoare: 


Bolivia N. V., 12,50 


Elefantul sosit aici dinspre sud şi străbătut oraş 
spre pădure la 11,50, risipind în drum o 
înmormîntare şi reducîind cu două numărul 
persoanelor îndoliate. Cetăţenii au tras în el cu 
cîteva ghiulele mici, apoi au fugit. Detectivul 
Burke şi cu mine sosiți zece minute după, dinspre 


814 


nord, însă din greşeală luat nişte săpături drept 
amprente şi pierdut astfel destulă vreme. În cele 
din urmă am dat de pista cea mai hună şi am 
urmat-o în codru. Apoi ne-am dus în patru labe şi 
am continuat să păstrăm privirea aţintită asupra 
urmei, filînd-o astfel prin desiş. Burke era înainte. 
Din nefericire, animalul s-a oprit să se odihnească; 
în consecinţă, Burke fiind cu capul în jos, 
concentrat asupra pistei, s-a poticnit în picioarele 
dinapoi ale elefantului, înainte de a-şi da seama de 
vecinătatea lui. Burke a sărit imediat în picioare, l- 
a apucat de coadă şi a exclamat voios: „Pretind 
recom...” — însă nu şi-a sfîrşit fraza, fiindcă o 
singură lovitură dată cu uriaşa trompă l-a prefăcut 
în bucăţi pe viteazul coleg. Am fugit îndărăt, 
elefantul s-a întors şi m-a urmărit pînă la marginea 
pădurii, cu o viteză uluitoare şi aş fi fost pierdut 
inevitabil, dar resturile convoiului mortuar au 
intervenit iar în mod providenţial şi astfel au 
distrat atenţia urmăritorului. Tocmai acum aflu că 
n-a mai rămas nimic 


815 


din tot alaiul înmormîntării; nu-i nici o pagubă, 
deoarece s-a adunat material din belşug pentru 
altă înmormîntare. Între timp elefantul a dispărut 
iarăşi. 

MULROONEY, detectiv. 


N-am mai primit nici o veste, afară de 
cele expediate de nişte detectivi harnici şi 
încrezători, risipiţi prin New Jersey, 
Pennsylvania, Delaware şi Virginia — care 
urmăreau cu toţii piste noi şi dătătoare de 
încredere — pînă ce, puţin după ora două, 
sosi această telegramă: 


Baxter Centre, 2,15 


Elefantul fost pe-aici, acoperit cu afişe de circ şi 
a împrăştiat o întrunire religioasă, doborînd şi 
vătămînd mulţi credincioşi, gata să o ia pe calea 
unei vieţi mai bune. Cetăţenii l-au înţărcuit şi au 
pus o gardă. Detectivul Brown şi cu mine sosit la 
faţa locului iar după cîtva timp, am intrat în ţarc şi 
procedat la identificarea  elefantului, după 
fotografie şi  semnalmente. Toate datele 
corespunzătoare exact afară de una pe care n-o 
puteam vedea — cicatricea lăsată de buboi la 
subsuoara stîngă. Ca să se asigure, Brown s-a 
strecurat dedesubtul elefantului şi imediat i-au 
zburat creierii — adică i-a fost zdrobit capul, deşi 
din sfărîmăturile testei n-a ieşit nimic. Toţi au 
fugit; elefantul de asemeni, izbind în dreapta şi în 
stînga cu multă eficacitate. A scăpat, însă, lăsînd 
dîre vizibile de sînge, din rănile pricinuite de 
ghiulele. Redescoperirea sigură. Am tăiat-o spre 
sud, printr-un codru des. 
BRENT, detectiv. 


Telegrama aceasta fu ultima. La căderea 
nopţii, se lăsă o ceaţă atit de groasă de nu 
vedeai nici la doi paşi. Ceaţa tinu toată 
noaptea. Atît feriboturile cît şi omnibusele 
fură nevoite să-şi întrerupă circulaţia... 


816 


III 


În dimineaţa următoare, ziarele erau la 
fel de pline de teoriile polițiste. De 
asemeni cuprindeau — relatate amănunţit 
— şi toate tragicele fapte, ce le cunoaşteţi, 
precum şi altele primite de la 
corespondenţii telegrafici. Coloane întregi 
şi titluri înşirate pe cîte o treime din 
pagină îţi săreau în ochi, îndurerîndu-ţi 
inima, cînd le citeai. Tonul lor era cam 
următorul: 


„Elefantul alb în libertate! Înaintează mereu în 
marşul său fatal. Sate întregi părăsite de locuitorii 
înspaimîntaţi! Teroarea palidă păşeşte înaintea lui, 
moartea şi pustiirea îl urmează! După acestea vin 
detectivii. Hambare distruse, fabrici năruite, 
recolte devorate, întruniri publice împrăştiate, 
însoţite de scene de măcel cu neputinţă de descris! 
Treizeci şi patru de teorii ale celor mai distinşi 
detectivi din corpul poliţiei federale! Teoria 
inspectorului Blunt!” 


— La te uită! exclamă inspectorul Blunt, 
gata-gata să-şi piardă calmul. Merge 
minunat! Aşa vilvă nu a fost stirnită 
niciodată de vreo organizaţie detectivă. 
Faima acestor întîmplări va ajunge pînă la 
capătul pămîntului şi va dăinui pînă la 
sfîrşitul vremurilor, şi numele meu 
împreună cu ea! 

Pentru mine însă nu era nici o bucurie. 
Mă simţeam vinovat, de parcă aş fi 
săvirşit eu toate crimele acelea 
sîngeroase, iar elefantul ar fi fost unealta- 
mi iresponsabilă. Şi ce mult sporise lista 
pierderilor! Într-un loc, „intervenise în 
mijlocul unei alegeri şi ucisese cinci 


817 


oratori”. După fapta aceasta nimicise doi 
bieţi oameni numiți  O'Donohue şi 
McFlannigan, care „abia cu o zi mai 
înainte găsiseră un refugiu în patria 
împilaţilor din toate ţările şi erau pe cale 
de a-şi exercita, pentru prima dată în faţa 
urnelor, nobilul drept al cetăţenilor 
americani, cînd au fost loviți de mîna 
necruțătoare a Flagelului din Siam”. În alt 
loc, „dăduse peste un trăsnit de 
predicator, care stîrnea senzaţie, 
pregătindu-şi pentru sezonul viitor 
eroicele atacuri împotriva dansului şi a 
teatrului şi a altor lucruri, care nu se pot 
apăra, şi îl călcase în picioare”. Şi în alt 
loc „ucisese pe un voiajor, vînzător de 
paratrăsnete”. Şi lista mergea aşa mai 
departe, făcîndu-se tot mai roşie şi mai 
roşie şi tot mai sfişietoare. Şaizeci de 
persoane fuseseră ucise şi două sute 
patruzeci rănite. Toate relatările aduceau 
meritate elogii activităţii 


818 


şi devotamentului detectivilor şi toate se 
încheiau cu observaţia că „trei sute de mii 
de cetăţeni şi patru detectivi au văzut 
înfiorătoarea creatură, care pe doi din 
aceştia din urmă i-a nimicit”. 

Mă îngrozeam la gîndul că voi auzi 
iarăşi cum ţăcăne telegraful. Treptat, 
mesajele începură să se reverse, însă din 
fericire conţinutul lor mă potoli. Curînd se 
vădi că se pierduse orice urmă a 
elefantului. Ceaţa îi înlesnise să găsească 
în voie o ascunzătoare bună. Telegramele 
trimise din puncte situate la cea mai 
absurdă depărtare relatau că o vastă şi 
nedesluşită matahală fusese întrezărită 
acolo prin ceaţă, la cutare şi cutare oră, şi 
era „fără îndoială elefantul”. Această 
colosală şi nedesluşită matahală fusese 
întrezărită în New Haven, la New Jersey, 
în Pensylvania, în interiorul statului New 
York, la Brooklyn şi chiar în însuşi oraşul 
New York! Dar în toate cazurile pierise 
iute şi fără urmă. Fiecare detectiv din 
marele efectiv, împrăştiat de-a lungul 
acestei uriaşe întinderi, îşi trimitea 
raportul orar şi fiecare din ei fila ceva şi 
avea o pistă, ţinîndu-se după ea, gata-gata 
să-i dea de urmă. 

Ziua însă trecu fără alte rezultate. 

A doua zi, la fel. 

Ziua următoare, tot aşa. 

Relatările ziarelor începură să devină 
monotone, înţesate de atitea fapte care nu 
însemnau nimic, piste care nu duceau 
nicăieri şi ipoteze care aproape 
epuizaseră elementele de surpriză, 
încîntare şi uimire. 

După sfatul inspectorului, am dublat 
recompensa. 

Urmară alte patru zile plicticoase. Apoi 


819 


bieţii detectivi, care se speteau muncind, 
primiră o lovitură cruntă — gazetarii 
refuzară să le mai publice teoriile şi le 
spuseră cu răceală: „Lăsaţi-ne în pace!” 

La două săptămîni după dispariţia 
elefantului, am urcat recompensa la 
şaptezeci şi cinci de mii de dolari, urmînd 
sfatul inspectorului. Era o sumă mare, 
însă simţeam că mai curînd mi-aş sacrifica 
toată averea mea personală decît să-mi 
pierd trecerea în faţa gu- 


820 


vernului. Acum, că detectivii se aflau la 
strimtoare, ziarele se întoarseră împotriva 
lor şi începură să le azvirle cele mai 
usturătoare ironii. Întîmplarea fu folosită 
de actori, care se travestiră în detectivi şi 
vînară elefantul pe scenă, în chipul cel 
mai năstruşnic. Caricaturiştii îi înfăţişară 
pe detectivi, scotocind ţara cu ochianele, 
în vreme ce — în spatele lor — elefantul le 
fura mere din buzunare. Mai făcură tot 
soiul de desene caraghioase purtînd 
emblemele detectivilor — fără îndoială că 
aţi văzut emblema aceea aurie de pe 
spatele romanelor polițiste — un ochi larg 
deschis, cu legenda: „Mereu stăm de 
veghe”. Cînd detectivii cereau ceva de 
băut, barmanii mai glumeţi reînviară o 
demodată expresie, zicînd: „Vreţi să vă 
limpeziţi ochii?” Pretutindeni ploua şi 
turna numai cu ironii. 

Un singur om însă răminea calm, 
netulburat, fără să se sinchisească — în 
mijlocul tuturor acestor schimbări. Era 
inima aceea de stejar, inspectorul-şef. 
Ochiul său aprig nu-şi pleca privirea, 
încrederea-i senină nu se clătina de fel. 
Întotdeauna zicea: 

— N-au decit să-şi bată joc! Cine rîde la 
urmă ride mai bine. 

Admiraţia mea pentru omul acela se 
prefăcu într-un fel de adoraţie. Mă aflam 
veşnic în preajma lui. Biroul său fusese 
dintru început un loc neplăcut pentru 
mine şi acum devenea din zi în zi mai 
supărător. Totuşi, de vreme ce el putea 
îndura să stea acolo, aveam de gînd să fac 
şi eu la fel — cel puţin, atît timp cît voi fi 
în stare. Aşa că veneam regulat şi stăteam 
acolo, fiind singurul om dinafară care 
izbutea să facă aşa ceva. Fiecare se mira 


821 


cum de pot, şi adesea eram sfătuit să mă 
las păgubaş, însă în asemenea momente 
priveam chipul acela calm şi în aparenţă 
absent şi îmi ţineam cu dinţii poziţia. 

Intr-o dimineaţă, la vreo trei săptămîni 
de la dispariţia elefantului, eram gata să 
declar că mă simt nevoit să plec steagul şi 
să mă retrag, cînd marele detectiv îmi 
înlătură acest gînd, propunind încă o 
manevră superbă şi măiastră. 


822 


Anume, aceea de a cădea la învoială cu 
hoţii. Imaginaţia acestui om avea o 
fertilitate care întrecea tot ce văzusem 
pînă atunci — şi doar am avut de-a face 
îndeaproape cu cele mai luminate minţi 
ale lumii. Spunea că-i convins că ar putea 
cădea la învoială pentru o sută de mii de 
dolari, recăpătind elefantul. I-am zis că, 
după socotelile mele, aş putea stringe 
atita bănet; dar ce are să se întîmple cu 
bieţii detectivi, care se străduiseră cu 
atita devotament. Şeful mă lămuri, însă, 
imediat: 

— Cînd e vorba de căzut la învoială, ei 
totdeauna primesc jumătate din sumă. 

Precizarea înlătură singura-mi obiecţie. 
Prin urmare, inspectorul scrise două 
bileţele, astfel concepute: 


Stimată doamnă, soţul dumneavoastră poate 
cîştiga o frumoasă sumă de bani (fiind ocrotit întru 
totul de lege), fixînd o întîlnire urgentă cu mine. 

Şef BLUNT. 


Unul din mesaje îl trimise, cu un curier 
confidential, la supusa soţie a lui Duffy- 
Cărămidă şi celălalt la presupusa soţie a 
lui McFadden cel Roşu. 

Peste un ceas, primi aceste răspunsuri 
jignitoare: 


Băi Ne Bun bătrîn; cărămidă Mc Duffy ţeapăn dă 
2 ani. 
BRIDGET MAIONEY. 


Şefule Liliacule — Roşu McFadden e spînzurat 
în cier de optşpce luni. Orice Bou şi fără de 
detectifi ştie asta. 

MARY O'HOOLIGAN. 


— Oho! De cînd bănuiam aceste fapte! 
declară inspectorul. Mărturia de faţă 


823 


dovedeşte precizia fără greş a instinctului 
meu. 

În clipa cînd o ipoteză se arăta falsă, 
dumnealui, hop! — era gata cu alta. 
Redactă imediat pentru ziarele de 
dimineaţă un anunţ, din care păstrez şi 
astăzi o copie: 


— A — xwblv. 242 N. Tijnd. — fz 328 nmlg. 
Ozpog — ; 2m! ogw. Mum. 

Zicea că dacă hoţul mai trăia, rîndurile 
acelea aveau să-l aducă la randevu-ul 
obişnuit. Îmi mai explică cum randevu-ul 
obişnuit era un loc unde se încheiau toate 
afacerile dintre detectivi şi criminali. 
Intilnirea avea să aibă loc la ora 
douăsprezece, în noaptea următoare. 

Pînă atunci nu puteam face nimic, aşa 
că, fără să-mi mai pierd vremea, am 
părăsit imediat biroul şefului, fiind nespus 
de recunoscător pentru privilegiul ce mi 
se oferea. 

Noaptea următoare, la orele 
unsprezece, m-am înfiinţat cu cei o sută 
de mii de dolari în bancnote şi i-am 
predat în mîna şefului. Curînd după aceea 
şeful şi-a luat la revedere. În ochi îi 
strălucea aceeaşi străveche şi vitează 
încredere. Nici o îndoială nu-i umbrea 
ochii. Un ceas, aproape de nesuferit, se 
tiri greoi; după care am auzit paşii mult 
aşteptaţi ai inspectorului. Cu sufletul la 
gură, m-am ridicat şi, împleticindu-mă, m- 
am dus să-l întîmpin. Cum îi mai scînteiau 
frumoşii ochi! 

— Am căzut la învoială! îmi zise 
triumfător. Miine, mucaliţii or să cînte pe 
alte strune! Urmaţi-mă. 

Şi, luînd o lumînare aprinsă, cobori în 
vastul subsol boltit, unde dormeau 


824 


totdeauna şaizeci de detectivi şi unde la 
ora aceea cei mai mulţi jucau cărţi, ca să- 
şi omoare vremea. M-am ţinut aproape de 
el. Merse cu pas sprinten pînă în cel mai 
îndepărtat şi întunecat colţ al subsolului 
şi, tocmai cînd eram gata-gata să mor 
sufocat sau măcar să leşin — dumnealui 
se poticni şi căzu peste membrele întinse 
ale unui obiect mătăhălos şi, în timp ce se 
prăbuşea lat pe duşumea, l-am auzit 
exclamînd: 

— Nobila noastră profesie e răzbunată! 
lată-vă elefantul! 

A fost purtat pe braţe în biroul de 
deasupra şi readus în simţiri cu acid 
carbolic. Întregul corp de detectivi năvăli 
înăuntru şi urmă o altă explozie de 
triumfală bucurie, cum nu mi-a fost dat să 
văd pînă atunci. Reporterii fură imediat 
chemaţi; coşuri întregi de sticle de 
şampanie fură  destupate, se  ţinură 
toasturi; stringerile de mîna şi felicitările 
nu mai conteneau. Fireşte, şeful era eroul 
zilei şi fericirea îi era atît de deplină, într- 
adevăr cucerită pe merit, cu atita răbdare 
şi vitejie, încît eram încîntat să-l văd 
răsplătit. Deşi stăteam acolo ca un biet 
cerşetor fără de cămin, în preajma 
nepreţuitei comori, care îmi fusese încre- 
dinţată fără de viaţă, adică moartă şi 
totodată conştient că îmi pierdusem slujba 
şi rangul, din pricina a ceea ce avea să 
treacă de-acum încolo drept îndeplinirea 
— vai! — cu o fatală neglijenţă, a unei 
mari misiuni. Multe priviri elocvente îşi 
mărturiseau adînca admiraţie faţă de şef 
şi multe glasuri de detectivi murmurau 
„Priviţi-l! E într-adevăr regele profesiei 
sale — daţi-i numai un indiciu, e tot ce 
pretinde, şi nu există nici o taină în lume 


825 


n 
! 


pe care să nu o descopere!” Împărțirea 
celor cincizeci de mii de dolari pricinui 
mari satisfacţii. Cînd luă sfîrşit, în timp ce 
îşi băga în buzunar partea lui, şeful tinu 
un mic discurs, în care grăi astfel: 
„Bucuraţi-vă de ea, băieţi, fiindcă aţi 
meritat-o şi, mai mult decît atîta, aţi adus 
profesiei de detectiv O faimă 
nepieritoare”. 

Dar abia termină că sosi o telegramă, ce 
cuprindea următoarele: 


Monroe, Mich., 10 p.m. 


E primul oficiu telegrafic peste care dau de trei 
săptămîni încoace. Am urmărit amprentele călare, 
prin codri, o mie de mile — pînă aci, unde urmele 
sînt tot mai puternice, mai mari şi mai proaspete 
din zi în zi. Nu fiţi îngrijaţi — peste o săptamînă 
pun mîna pe elefant. Răspund cu capul pentru 
asta. 

DARLEY, detectiv. 


Şeful ordonă trei ovaţii în cinstea lui 
„Darley, una din cele mai strălucite minţi 
ale corpului detectivilor”, şi apoi comandă 
să i se telegrafieze să vină acasă şi să-şi 
primească partea lui din recompensă. 

Astfel s-a sfîrşit acel minunat episod al 
furtului elefantului. A doua zi, ziarele erau 
iarăşi măgulitoare şi pline de elogii, cu o 
singură excepţie, vrednică de dispreţ. 
Foaia cu pricina scria: 


826 


„Măreţ este detectivul! Poate fi cam încet în 
găsirea unui flecuşteţ cum e un elefant rătăcit — 
poate să-l vîneze cît e ziulica de lungă şi să doarmă 
toată noaptea alături de stîrvul lui care putrezeşte, 
trei săptămîni de-a rîndul, dar pînă la urma tot îl 
va găsi — dacă poate pune mîna pe omul care l-a 
pierdut ca să-i arate locul!” 


Bietul Hassan! L-am pierdut pe vecie. 
Ghiulelele îl răniseră de moarte. Se tîrise 
prin ceaţă spre locul acela neprielnic şi 
acolo, înconjurat de duşmani şi în 
necontenită primejdie de-a fi descoperit, 
se  stinsese cu încetul de foame şi 
suferinţă, pînă ce moartea îi aduse pacea 
veşnică. 

Invoiala m-a costat o sută de mii de 
dolari; cheltuielile făcute cu cercetările, 
alte patruzeci şi două de mii. N-am mai 
cerut niciodată vreun post guvernului 
meu; sînt un om ruinat şi un pribeag pe 
acest pămînt — însă admiraţia mea pentru 
omul acela, care cred că e cel mai mare 
detectiv al tuturor timpurilor, rămîne 
neştirbită pînă astăzi şi la fel va dăinui 
pînă la sfîrşit. 


827 


EXTRASE DIN VIZITA 
CAPITANULUI 
STORMFIELD IN RAI 


Ei, şi cînd s-au împlinit treizeci de ani de 
la moartea mea, am început să fiu puţin 
cam neliniştit. Nu uita că zburasem prin 
spaţiu toată vremea aceasta, ca o cometă, 
aidoma unei comete! Da, aşa e, Peters, ba 
încă le-am lăsat în urmă pe toate! Ce-i 
drept, nici una din comete nu mergea în 
aceeaşi direcţie cu mine, aşa, statornic, 
ştii, fiindcă ele descriu în călătoria lor o 
figură ovoidală, asemeni unui lasso, pe 
cînd eu ţineam drept înainte, ca o săgeată, 
spre Lumea de Apoi. Din cînd în cînd, însă, 
dam peste cîte o cometă care mergea în 
aceeaşi direcţie şi făceam o bucată de 
drum împreună — şi-atunci ne cam luam 
la întrecere. De obicei, însă, era ceva 
destul de neinteresant, deoarece treceam 
pe lingă ele de parcă ar fi stat locului. O 
cometă obişnuită nu face mai mult de vreo 
două sute de mii de mile pe minut. Iar 
cînd dădeam peste o cometă ca aceea a 
lui Encke sau a lui Halley, de pildă, nu se 


828 


petrecea altceva decît o fulgerare şi, gata, 
pierea din ochii mei. Pricepeţi, nu? Asta 
nici nu se putea numi întrecere. Cometa 
era ca un tren de marfă, încărcat cu 
pietriş şi eu ca o depeşă telegrafică. După 
ce am ieşit însă din sistemul nostru 
planetar, am început să dau şi peste cîte-o 
cometă care mai făcea ceva parale. Noi nu 
avem asemenea comete — ale noastre nici 
nu contează. Într-o noapte, cînd pluteam 
cu o viteză bunişoară, cu toate pînzele 
întinse şi bine potrivite şi vintul bătea 
prielnic, cred că mergeam cu vreun milion 
de mile pe minut — se prea poate să fi fost 
mai mult, însă în ruptul capului nu era 
mai puţin — am dat peste o cometă grozav 
de mare, care se afla la trei cuarturi de 
pupă. După luminile de ia prova, am 
socotit că avea direcţia nord-nord-est. Ei 
bine, era aşa de aproape de cursul meu, 
că n-am vrut să scap prilejui; aşa că mi-am 
schimbat cu un cuart direcţia, am cîrmit 
prova la tribord şi am pornit iureş după 
ea. Să mă fi auzit cum vijiiam şi să fi văzut 
cum mi se zbirlea „blana electrică”... In 
vreun minut şi jumătate, eram învăluit de 
un nimb electric care învăpăia mile şi mile 
în jur şi lumina tot văzduhul ca ziua în 
amiaza mare. Cînd am zărit-o prima dată, 
cometa ardea albăstruie în depărtare, ca o 
torţă gata să se stingă, dar, pe măsură ce 
mă apropiam de ea începu să crească tot 
mai mult. Am alunecat spre ea aşa de iute, 
încît după ce-am făcut vreo sută cincizeci 
de milioane de mile, era mai-mai să fiu 
înghiţit în strălucirea fosforescentă a cozii 
sale şi, din pricina scînteierii, n-am mai 
putut vedea nimic. Nu face să o ciocnesc, 
mi-am zis eu atunci, aşa că am virat într-o 
parte şi am lăsat-o în viteza întîi. Incet- 


829 


încet, am ajuns în dreptul cozii ei. Ştii 
cum arătam? Ca un ţinţar, apropiindu-se 
de continentul Americii. Am dat bătaie. 
După ce-am plutit de-a lungul coastei sale, 
ceva mai bine de o sută şi cincizeci de 
milioane de mile, am văzut, după silueta 
cometei că încă nu ajunsesem nici la 
mijlocul ei. Zău aşa, Peters, noi oamenii 
nu ştim nimic despre comete, colo jos pe 
pămînt. Dacă vrei să vezi comete care îşi 
merită numele, atunci trebuie să ieşi din 
sistemul nostru solar — pricepi, acolo 
unde-i loc berechet pentru ele. Prietene, 
pe acele meleaguri am văzut ditamai 
comete, care nu ar putea să încapă nici 
măcar în orbitele celor mai nobile din 
cometele noastre, fără să le atîrne cozile 
afară. 

Ei, şi cum ziceam, am mai înghiţit încă 
vreo sută şi cincizeci de milioane de mile 
şi am ajuns prin dreptul umărului ei, cam 
cum ar veni. Mă simţeam straşnic, ţi-o 
mărturisesc; dar tocmai atunci l-am 
observat pe ofiţerul de pe punte cum vine 
la bord şi îşi îndreaptă binoclul spre mine. 
Şi numai ce-l aud cum începe să tipe: 

— Hei, voi cei de jos! Scuturaţi-o, 
scuturaţi-o! Aruncaţi lest de o sută de 
milioane de miliarde tone de pucioasă! 

— Inţeles, să trăiţi! 

— La posturi, triborderii! Toţi mateloţii 
pe punte! 

— Inţeles, să trăiţi! 

— Trimiteti două sute de mii de milioane 
de oameni să scuture vintrelele şi să 
zgirie norii! 

— Înţeles, să trăiti! 

— Orientati vintrelele!  Atirnaţi toate 
zdrenţele pe care le găsiţi! Îmbrăcaţi-o în 
vele, de la etravă la gruelele de la pupă. 


830 


— Înţeles, să trăiţi! 

Într-o secundă, am început să văd că nu- 
i a bună şi că stirnisem un muşteriu foarte 
periculos, Peters. În mai puţin de zece 
secunde, cometa era numai o cămaşă de 
pinze încinse, roşu ca jeraticul. Erau 
îngrămădite pînă la cer, de nici nu se mai 
zărea bolta — bătrina cometă părea că se 
umflă şi ocupă tot văzduhul; sulful fumega 
prin toate coşurile — ce mai, nimeni nu ar 
fi în stare să descrie cum se rostogolea şi 
tanga prin ceruri şi nimeni nu ar fi în 
stare să descrie, măcar pe jumătate, cum 
duhnea. Ar fi imposibil să descrii cum 
începu să trosnească monstruosul vas. Un 
asemenea tărăboi — mii de fluiere de şefi 
de echipaj, ţipînd într-un singur glas şi un 
echipaj cam cît populaţia a o sută de mii 
de lumi ca a noastră, înjurînd cu toţii 
deodată, ce să spun, n-am mai auzit aşa 
ceva pînă atunci. 

Am tunat şi am duduit aşa, alături, 
amindoi  încordîndu-ne din răsputeri, 
fiindcă pînă atunci nu mai întîlnisem o 
cometă care să se poată măsura cu mine. 
Eram hotărît să o întrec sau să sparg 
ceva.  Socoteam că-mi  cîştigasem o 
oarecare faimă prin spaţiul interastral. Şi 
nu aveam de gind să mi-o pierd. Am 
observat că nu mai cîştigam un avans la 
fel de mare ca pînă atunci, însă tot 
cîştigam. Pe bordul cometei era o 
frămîntare grozavă. Mai bine de o sută de 
miliarde de pasageri suiră sus şi se 
repeziră la parapetul vasului, începînd să 
facă prinsori asupra rezultatului cursei. 
Fireşte că asta a abătut-o din drum şi i-a 
scăzut viteza. Doamne sfinte, cum mai 
turba secundul. Se repezi la mulţimea 
aceea, cu un port-voce în mină şi ţipă: 


831 


— Pe punte! Pe punte mă...! — sau vă 
zbor creierii la toţi, adunătură de idioţi, ce 
sînteţi! 

Ei bine, domnule, am cîştigat şi am tot 
cîştigat în avans, încet-încet, pînă ce în 
cele din urmă am lunecat frumuşel pe la 
nasul măreţei şi bătrinei conflagrații. In 
clipa aceea, căpitanul cometei se prăjise 
de-a binelea şi stătea acolo, în văpaia 
roşie de la provă, lîngă secund, cu 
mînecile cămăşii suflecate şi în papuci, cu 
părul vilvoi şi o bretea atîrnînd. Vai de 
capul lor, ce dărimaţi arătau amîndoi! N- 
am mai putut să mă stăpînesc şi le-am dat 
cu tifla, cînd m-am strecurat pe lingă ei, 
strigînd: 

— Ehei, salut, salut! N-aveţi vreun mesaj 
pentru familie? 

Dar, vai, Peters, ce greşeală am făcut! 
Da, dom'le, deseori am regretat-o — a fost 
o mare greşeală. Pricepi, credeam că se 
dăduse bătut căpitanul, însă înţepătura 
aceea l-a sîcîit prea mult şi n-a mai putut 
s-o înghită, aşa că, întorcîndu-se spre 
secund, îi strigă: 

— Avem destulă pucioasă în rezervă, ca 
să sfirşim călătoria? 

— Da, domnule căpitan. 

— Sigur? 

— Da, domnule căpitan, avem chiar de 
prisos. 

— Cîtă încărcătură avem pentru Satana? 

— O mie opt sute de mii de miliarde de 
quintilioane de kazarki. 

— Foarte bine, atunci lasă-i pe chiriaşii 
lui să îngheţe pînă cînd o veni cometa 
următoare. Delestaţi vasul!  Grăbiţi 
mişcarea, imediat. Daţi-i zor, băieţi! 


1 Căpitanul nu şi-a putut aminti ce cuvînt era. 
Zicea că era într-o limbă străină (n. a.). 
832 


Aruncaţi întreaga încărcătură peste bord! 

Peters, priveşte-mă în ochi şi fii calm. 
Am aflat, pe-acolo pe sus, că un kazark 
are exact greutatea a o sută şaizeci şi 
nouă de lumi, la fel de mari ca a noastră! 
Au zvirlit toată încărcătura aceea peste 
bord. Cînd a căzut, a şters de pe faţa 
cerului o spuză considerabilă de stele, 
asemeni unor lumînări pe care le-ar fi 
suflat cineva. Cît despre întrecere, asta i-a 
pus capăt. În clipa cînd a fost uşurată, 
cometa a ţişnit de lîngă mine, de parcă aş 
fi fost ancorat. Căpitanul, care sta la pupă, 
lîngă macara, mi-a dat cu tifla şi a strigat: 

— Salut, salut! Poate ai dumneata de 
trimis vreo veste prietenilor de la 
Tropicele Veşnice? 

Apoi şi-a tras sus cealaltă bretea şi-a 
pornit spre provă, iar în trei sferturi de 
ceas vasul său se zărea numai ca o torţă 
palidă, pierdută în depărtare. Da, Peters, 
observaţia aceea a fost o greşeală. Cred 
că niciodată n-are să-mi treacă părerea de 
rău din pricina ei. Dacă mi-aş fi ţinut gura, 
aş fi bătut şi pe matadorul firmamentului. 


Dar văd că m-am cam depărtat de firul 
povestirii mele; trebuie să-mi reiau şirul. 
Acum vă daţi seama ce viteză aveam. 
Precum ziceam, după ce bătusem dru- 
murile în felul acesta vreme de treizeci de 
ani, începusem să mă neliniştesc. A, era 
de ajuns de plăcut şi puteai afla o droaie 
de lucruri, însă mi-era cam urit, ştii. Pe 
deasupra voiam s-ajung undeva. Doar nu 
mă îmbarcasem cu gîndul de a naviga pe 
veci. Mai întîi, mi-a plăcut întîrzierea, căci 
chibzuiam că trebuie să ajung în nişte 
locuri foarte calde, după ce voi fi străbătut 
văzduhul; dar de la un timp am început să 


833 


simt că mai curînd m-aş duce la dr... — în 
sfîrşit, aproape oriunde, numai să sfirşesc 
o dată cu nesiguranța aceea. 

Ei bine, într-o noapte — era totdeauna 
noapte, afară de cazurile cînd treceam pe 
lingă vreo stea care ocupa întregul 
firmament cu văpăile ei — era destulă 
lumină atunci, fireşte, dar o lăsam în 
urmă, oricum într-un minut sau două şi 
mă cufundam iarăşi într-o săptămînă de 
beznă deasă. Stelele nu sînt aşa de 
apropiate pe cer. Unde-am rămas? A, da, 
într-o noapte, pe cînd pluteam liniştit, am 
descoperit un şir, înfiorător de lung, de 
lumini clipind la orizont, în faţa mea. Cînd 
m-am apropiat, au început să se înalțe 
semeţe şi să crească şi să arate ca nişte 
cuptoare grozave. Îmi zic eu: „Să fiu al 
naibii, am ajuns în sfîrşit — şi tocmai unde 
nu trebuia, chiar cum m-am aşteptat!” 

Pe urmă, am leşinat. Nu ştiu cît timp am 
stat aşa în nesimţire dar trebuie să fi 
trecut o bună bucată de vreme, căci 
atunci cînd mi-am venit în fire, bezna 
pierise cu totul şi în locul ei domnea cel 
mai încîntător soare şi cel mai îmbălsămat 
şi înmiresmat aer. lar înaintea mea se 
întindea o lume minunată, un ţinut nespus 
de sclipitor, frumos, fermecător. Ceea ce 
luasem eu drept cuptoare erau nişte porţi 
înalte de cîteva mile, făurite toate din 
nestemate lucitoare, care se deschideau 
într-un zid de aur masiv şi întins de nu-i 
puteai zări nici vîrful, nici capătul, în nici 
o direcţie. Mă îndreptam ţintă spre una 
din porţile acelea şi veneam valvîrtej, ca 
la foc. Atunci, am băgat de seamă că 
cerurile erau înnegrite de milioane de oa- 
meni, care se îndreptau spre porţile 
acelea. Ce tărăboi făceau, repezindu-se 


834 


prin văzduh! Pămîntul era, de asemeni, 
plin de oameni ce mişunau ca furnicile — 
cred că erau cu miliardele. 

Am aprins luminile. Am cîrmit către o 
poartă împreună cu un roi de oameni, iar 
cînd a venit rîndul meu, funcţionarul şef 
mi-a zis, pe un ton aferat: 

— Ei, iute! De unde eşti? 

— Din San Francisco, zic eu. 

— San Fran — cum? zise el. 

— San Francisco. 

S-a scărpinat în cap şi a părut cam 
încurcat, pe urmă o dată îl aud cum mă 
întreabă: 

— E o planetă? 

Să fiu al ciorilor, Peters! Ce zici de una 
ca astal? 

— Planetă? zic eu. Aş, de unde, e un 
oraş! Şi încă unul din cele mai mari şi mai 
frumoase, şi... 

— Haide, haide — zice el — aici nu avem 
vreme de pălăvrăgeală. Nu ne ocupăm cu 
oraşe. De unde eşti, în general? 

— Aha — zic eu — scuzaţi-mă. Treceţi 
acolo, în registru, California. 

Iar îl înfundasem, Peters! A stat buimac 
o clipă, pe urmă mi-a spus răspicat şi 
iritat: 

— Nu cunosc asemenea planetă — e 
vreo constelație? 

— Oh, Doamne sfinte! strigai eu. 
Constelaţie? Nu! E un stat. 

— Omule, aici nu ne ocupăm de state. 
Vrei să-mi spui de unde eşti, în general, în 
mare, nu înţelegi? 

— Aha, acum am prins încotro baţi — zic 
eu — sînt din America, Statele Unite ale 
Americii. 

Ştii că l-am lăsat paf iarăşi, Peters? 
Scoică să mă fac dacă nu-i aşa! Faţa lui 


835 


era albă ca o ţintă, după o întrecere de tir 
între milițieni. Se întoarce spre un 
subaltern şi mormăie: 

— Unde-i America? Cei aia America? 

Subalternul răspunde prompt şi zice: 

—Nu există o asemenea orbită. 

— Orbită? zic eu. Cum? Ce tot îndrugi 
acolo, tinere! Nu-i orbită, e o ţară, un 
continent. L-a descoperit Columb; de ăsta 
— zic — de bună seamă că vei fi auzit, 
orice-ai spune. America — păi bine, dom'le, 
America... 

— Tăcere! zice funcţionarul şef. O dată 
pentru totdeauna, de-un-de-eşti? 

— Ei bine — îi răspund eu — nu ştiu ce 
să mai zic, doar nu iau lucrurile cu 
toptanul şi spun şi eu că sînt din lumea 
largă. 

— Aha —zice el, luminîndu-se la fată — 
aşa mai vii de-acasă! Care lume? 

Peters, de data asta m-a înfundat ei pe 
mine. Mă uit la el năucit, el se uită la mine 
plictisit. Pe urmă izbucneşte: 

— Haide, zi o dată, care lume? 

Eu îngăim: 

— Păi cum, lumea, fireşte. 

— Lumea, se miră el. Hm! Sînt miliarde 
de lumi!... Următorul! 

Asta însemna să mă dau la o parte. L-am 
ascultat, şi un om albastru ca cerul, cu 
şapte capete şi un singur picior, a ţopăit, 
în locul meu. Am luat-o agale la plimbare. 
Atunci mi-a dat prin gind că toate 
puzderiile pe care le văzusem pină în clipa 
aceea, roind la poartă, erau aidoma 
făpturii aceleia. Am încercat să găsesc 
vreun cunoscut, insă tocmai atunci se 
nimerise că nu erau de loc aprovizionaţi 
cu cunoştinţe de-ale mele. Aşa că am 
judecat lucrurile de la capăt şi, pînă la 


836 


urmă, m-am furişat îndărăt, blind ca un 
mieluşel şi simţindu-mă cam călcat în 
picioare, cum s-ar spune. 

— Ei bine? zice şeful serviciului. 

— Ei bine, domnule — zic eu, foarte umil 
— mi se pare că nu sînt în stare să-mi dau 
seama din care lume vin. Puteţi însă să vă 
orientaţi după acest amănunt — vin din 
lumea pe care a izbăvit-o Mîntuitorul. 

El îşi plecă pios capul, auzind numele. 
Apoi zise, cu blindeţe: 

— Lumile pe care le-a miîntuit el sînt 
asemeni porţilor cerului la număr — 
nimeni nu le poate socoti. În care sistem 
astral se află lumea dumitale? Poate că 
asta ne va ajuta. 

— Este cel în care-i soarele, şi luna, şi 
Marte — el clătina din cap la fiecare 
nume, nu auzise în viaţa lui de ele, 
pricepi? — şi Neptun, şi Uranus, şi 
Jupiter. 

— Stai aşa — zise el — stai o clipă! 
Jupiter... Jupiter... Mi se pare că am avut 
pe-aci un om, acum vreo opt-nouă sute de 
ani, însă oamenii din sistemul acela intră 
foarte rar pe poarta asta. 

Deodată văd că începe să se uite aşa de 
fix în ochii mei, încît am crezut că vrea să 
mă străpungă. Apoi zice, foarte hotărît: 

— Ai venit drept încoace, din sistemul 
dumitale? 

— Da, domnule — zic eu — dar cînd i-am 
spus-o am roşit aşa, de-o nimica toată. 

Se uită la mine foarte sever şi zice: 

— Nu-i adevărat! Aici nu-i loc pentru 
înşelătorie. Te-ai abătut din drumul 
dumitale. Cum de s-a întîmplat aşa ceva? 

Eu zic, roşind iar: 

— Îmi pare rău, îmi retrag spusele şi 
mărturisesc. M-am luat niţel la întrecere 


837 


cu o cometă, într-o zi, 


838 


doar atît, o lecuţă, o nimica toată, numai o 
fărimă de întrecere... 

— Aşa, aşa, zice el, fără să-şi 
îndulcească de loc glasul. 

Eu merg mai departe şi zic: 

— Dar am schimbat direcţia doar cu un 
singur cuart şi am revenit la cursul meu, 
în clipa în care s-a sfîrşit întrecerea. 

— N-are a face, schimbarea asta a făcut 
toată încurcătura. Te-a adus la o poartă 
care se află la cîteva miliarde de leghe de 
cea unde trebuia să ajungi. Dacă te-ai fi 
dus la poarta dumitale, s-ar fi ştiut 
numaideciît totul despre lumea dumitale şi 
nu s-ar fi produs nici o întîrziere. O să 
încercăm s-o scoatem la capăt şi cu 
dumneata. Se întoarce spre un subaltern 
şi zice: 

— În care sistem se află Jupiter? 

— Nu-mi amintesc, domnule, însă cred 
că există o asemenea planetă într-unul din 
micile sisteme noi, care se află într-unul 
din colţurile pierdute, înţesate cu lumi, ale 
universului. Să văd. 

Şi hop, că se suie într-un balon şi urcă şi 
urcă, în faţa unei hărţi mari cît statul 
Rhode Island. A tot urcat el aşa pînă ce 
nu s-a mai văzut şi cînd şi cînd cobora să- 
şi ia ceva de mîncare, apoi iar pleca în 
văzduh. Ca să nu mai lungesc vorba, s-a 
ţinut de treaba asta o zi sau două şi pînă 
la urmă a coborit, spunînd că a găsit 
sistemul acela solar, dar că s-ar putea să 
fie o pată lăsată de muşte. Aşa că pînă la 
urmă a luat un microscop şi s-a întors. A 
ieşit mai bine decit credea el. Dibuise 
sistemul nostru, nici vorbă. A început să- 
mi descrie planeta noastră şi depărtarea 
ei de soare şi pe urmă i-a zis şefului său: 

— Aha, acum ştiu despre care vorbeşti, 


839 


domnule. Se află pe hartă. E numită 
Negul. 

Eu îmi zic în sinea mea: „Tinere, nu prea 
ai scăpa teafăr, dacă te-ai duce acolo jos 
şi i-ai zice Negul”. 

În cele din urmă, mi-au dat drumul 
înăuntru, declarindu-mi că sînt pe veci în 
siguranţă şi că nu voi mai avea de îndurat 
nici un necaz. 

Apoi s-au întors văzindu-şi de treaba lor, 
ca şi cum şi-ar fi încheiat toate socotelile 
cu mine, iar cazul ar fi fost pus la punct. 
Rămăsesem destul de mirat de atitudinea 
lor, dar nu mi-a venit să-mi spun păsul şi 
să le fac mustrări. Ştii, nu-mi plăcea să fac 
aşa ceva: părea un păcat să-i sicîi, aveau 
atitea pe cap. De două ori am fost gata- 
gata să mă dau bătut şi să-i las în plata 
Domnului; aşa că de două ori am vrut să 
intru, dar imediat m-am  răzgîndit, 
întrebîndu-mă ce fason voi avea, ivindu- 
mă printre preafericiţi cu un asemenea 
echipament. Asta m-a făcut să virez şi să 
dau îndărăt. Oamenii începeau să se uite 
la mine — funcţionarii, ştii — întrebîndu- 
mă de ce nu o întind. Nu mai puteam 
îndura — prea mă simţeam prost. Aşa că 
pină la urmă n-am avut încotro, mi-am 
luat inima în dinţi şi i-am făcut un semn 
şefului serviciului. Cînd mă vede, zice: 

— Cum! Tot aici îmi eşti? Ce mai vrei? 

Eu îi spun la ureche, foarte tainic, 
făcîndu-mi mîinile piîlnie: 

— Iertaţi-mă, nu vă supăraţi că vă atrag 
atenţia — să nu credeţi că mă amestec 
unde nu-mi fierbe oala — dar n-aţi uitat 
ceva? 

El rămîne pe ginduri o clipă şi zice: 

— Să fi uitat ceva?... Nu, după cîte ştiu, 
nu. 


840 


— Gîndiţi-vă, stărui eu. 

El iar se gîndeşte. Pe urmă, zice: 

— Nu, nu cred că am uitat ceva. Despre 
ce-i vorba? 

— Uitaţi-vă la mine — zic eu — uitaţi-vă 
bine. 


S-a uitat. 
— Ei bine? mă întrebă el. 
— Ei bine — zic eu — nu observați 


nimic? Dacă m-aş fi dus printre aleşi în 
halul acesta, n-aş fi atras grozav atenţia? 
N-ar fi fost prea bătător la ochi? 

— Ei bine — zice el — eu nu văd nimic 
deosebit. Ce-ţi lipseşte? 

— Ce-mi lipseşte? Păi cum, îmi lipseşte 
harfa, şi cununa, şi nimbul, şi cartea de 
imnuri, şi ramura de palmier — îmi 
lipseşte tot ce i se cere în chip firesc unui 
individ pe-aci, prietene. 

Te întrebi, dacă a fost încurcat? Peters, 
a fost cel mai buimac om din lume pe care 
l-am văzut vreodată. În cele din urmă, 
zice: 

— Ei bine, oricum te-ar lua cineva, 
dumneata pari o curiozitate. N-am mai 
auzit pînă acum de toate lucrurile astea. 

Mă uit lung la omul acela, care 
încremenise de uimire; pe urmă zic: 

— Sper că n-o iei drept o jignire. 
Departe de mine gîndul acosta, dar ţin să- 
ti spun că, pentru un om care a stat în 
împărăţia cerurilor atîta vreme cît 
socotesc că ai stat dumneata, se pare că Îi 
cunoşti straşnic tradiţiile. 

— Tradițiile ei! zice el. Cerul e un loc 
întins, bunul meu prieten. Imperiile mari 
au multe şi deosebite tradiţii. Pînă şi 
micile dominioane au tradiţiile lor, după 
cum fără îndoială că ştii, după cele ce-ai 
văzut pe scară mică pe Neg. Cum îţi poţi 


841 


închipui că aş putea să învăţ vreodată 
toate tradiţiile nenumăratelor regate din 
cer? Mă doare capul numai cînd mă 
gîndesc la ele. Cunosc obiceiurile părţilor 
locuite de oamenii care sînt desemnaţi să 
intre pe poarta mea şi — ia seama — asta 
înseamnă destule cunoştinţe pentru un 
singur individ, ca să încerce să şi le vîre în 
cap în cei treizeci şi şapte de milioane de 
ani pe care i-am închinat, zi şi noapte, 
acestui studiu. Dar ce idee năstruşnică îţi 
vine, să crezi că poate cineva învăţa 
tradiţiile întregii întinderi a cerului — 
întindere înfiorătoare — ah, omule, cît de 
nechibzuit vorbeşti! Nu mă îndoiesc cîtuşi 
de puţin că ciudatul obicei despre care-mi 
pomeneşti este la modă aici, în cer, în 
districtul din care faci parte, însă pe la noi 
n-are să te ia nimeni la ochi văzindu-te aşa 
cum eşti. 

Am simţit că totul este în ordine, dacă 
astfel stăteau lucrurile, aşa că i-am zis 
bună ziua şi am plecat. Toată ziua am 
mers către capătul îndepărtat al unui 
uimitor hol al biroului, sperînd să ies din 
el şi să intru în cer dintr-o clipă într-alta, 
însă m-am înşelat. Holul acela era clădit 
conform cu proporţiile generale cereşti şi, 
fireşte, nu putea fi mic. In cele din urmă 
am obosit aşa de rău, că n-am mai putut 
face un pas mai departe; m-am aşezat să 
mă odihnesc şi am început să flecăresc cu 
cel mai ciudat soi de străini, cerîndu-le 
lămuriri. N-am căpătat însă nici un fel de 
lămurire, din simplul motiv că ei nu 
pricepeau limba mea, iar eu nu înţele- 
geam o boabă din păsăreasca lor. Am 
început să mă simt grozav de singur. 
Eram atit de abătut şi-mi era aşa tare dor 
de acasă, că de-o sută de ori am dorit să 


842 


nu fi murit. Desigur că am luat-o îndărăt. 
În ziua următoare, pe la amiază, am ajuns 
în sfîrşit de unde plecasem şi m-am 
înfiinţat iarăşi la oficiul de plasare. Zic eu 
către şeful funcţionarilor: 

— Încep să pricep că un om trebuie să 
se afle în raiul lui personal ca să fie fericit. 

— Drept ai grăit, zice el. Ce ţi-ai 
închipuit? Că acelaşi rai ar fi pe placul 
tuturor seminţiilor omeneşti? 

— Ei bine, aşa mi-am zis, însă de-abia 
acum văd cît de proastă mi-a fost 
socoteala. Încotro trebuie s-o iau ca să 
ajung în districtul meu? 

L-a chemat pe  subalternul care 
cercetase harta, şi mi-a dat cîteva 
îndrumări. l-am mulţumit şi am dat s-o 
pornesc, dar el mă opreşte şi-mi zice: 

— Aşteaptă o clipă, e la milioane de leghe 
depărtare. leşi afară şi aşază-te pe covorul 
roşu care îţi împlineşte dorinţele: închide 
ochii, ţine-ţi răsuflarea şi doreşte-ţi să te 
afli acolo. 

— Vă sînt foarte îndatorat, zic eu. De ce 
nu m-aţi îndreptat într-acolo de cum am 
venit? 

— Trebuie să ne gîndim la multe lucruri 
pe-aici; era treaba dumitale să te gîndeşti 
şi să ceri aşa, ceva. La revedere; probabil 
că nu te vom mai vedea prin locurile astea 
vreo mie de veacuri şi mai bine. 

— În cazul ăsta, o răvoar, zic eu. 

M-am aruncat pe covor, mi-am ţinut 
răsuflarea, miam închis ochii şi mi-am 
dorit să mă aflu în biroul de plasare al 
secţiunii mele. Chiar în clipa următoare, 
un glas cunoscut îmi cîntă în felul lui 
negustoresc: 

— O harpă şi o carte de imnuri, o 
pereche de aripi şi un nimb măsura 


843 


numărul 13, pentru căpitanul Eli 
Stormfield din San Francisco! Faceţi-i o 
socoteală rotundă, întocmiţi-i certificatul 
de sănătate şi daţi-i drumul înăuntru. 

Mi-am deschis ochii. Nici vorbă, era un 
Piute injun! pe care-l cunoşteam pe 
vremuri în Tulare Country; un băiat 
grozav de bun — îmi aminteam că 
fusesem la înmormîntarea lui, mai bine-zis 
la arderea sa, în timp ce ceilalţi indieni îşi 
miînjiseră feţele cu cenuşa lui şi urlaseră 
ca nişte pisici sălbatice. S-a bucurat 
straşnic cînd m-a văzut şi vă puteţi 
închipui că am fost la fel de bucuros şi eu 
să-l văd şi să simt că mă aflu în sfîrşit în 
cerul cuvenit. 

Pînă hăt-departe, cît puteai zări cu ochii, 
adevărate roiuri de slujbaşi alergau şi se 
foiau de colo-colo, înzorzonaţi, mii de 
yankei, mexicani, englezi şi arabi şi tot 
felul de oameni în noile lor ţinute, iar cînd 
mi-au dat echipamentul meu, cînd mi-am 
pus nimbul şi mi-am aruncat o privire în 
oglindă, aş fi fost în stare să săr cît casa 
de bucurie, atît de fericit eram. 

— Asta zic şi eu că arată a rai! am 
strigat. Acum sînt cum se cuvine! Arătaţi- 
mi un nor. 

În cincisprezece minute, făcusem o milă 
în drum spre bancurile de nori, cu un 
milion de oameni în jurul meu. Mai toţi 
încercam să zburăm, însă cîţiva s-au 
schilodit şi nici unul nu a făcut mare 
scofală cu zborul. Aşa că ne-am învoit să 
umblăm deocamdată pe jos, pînă cînd vom 
căpăta puţin antrenament cu aripile. 

Am început să întîlnim roiuri de oameni 
care se întorceau. Unii aveau harfe şi 


1 Pronunţie americană scîlciată a cuvîntului 
„Indian” (n. t.). 
844 


nimic altceva, alţii cărţi de imnuri şi nimic 
altceva, unii nu aveau absolut nimic, şi cu 
toţii păreau sfioşi şi stingheriţi; un tînăr 
nu-şi păstrase decît nimbul, pe care îl 
ducea în mînă. Ajuns lîngă mine, mi-l oferi 
şi-mi zise: 

— Vrei să mi-l ţii o clipă? 

Apoi se topi în mulţime. Eu mi-am văzut 
de drum. O femeie îmi ceru să-i ţin ramura 
de palmier şi dispăru apoi şi ea. O fată mă 
rugă să-i ţin harfa şi, să mă trăsnească 
Dumnezeu dacă nu dispăru şi ea; şi uite 
aşa şi tot aşa mai departe, pînă ce am fost 
încărcat din creştet pînă în tălpi. Hop că 
mai vine un domn bătrîn şi zimbăret şi îmi 
cere şi el să-i ţin lucrurile. Îmi şterg 
broboanele de sudoare şi zic, acrit rău: 

— Te rog să mă scuzi, prietene, nu sînt 
cuier de pălării. 

Cam pe-atunci am început să dau peste 
mormane de asemenea accesorii, zăcînd 
în drum. Mi-am trîntit liniştit peste ele 
încărcătura suplimentară. Mă uit în jur şi 
— ce să vezi, Peters? — tot poporul care 
venea în urma mea era încărcat pînă 
peste cap, ca şi mine. Lumea care se 
întorcea îi rugase să le ţină lucrurile doar 
o clipă, pricepi. S-au descotorosit cu toţii 
de poverile lor şi şi-au văzut de drum. 

Cînd m-am trezit cocoţat pe un nor, 
laolaltă cu un milion de oameni, m-am 
simţit mai bine ca niciodată. Zic: „Acum 
lucrurile merg potrivit făgăduielilor; avu- 
sesem unele îndoieli, dar acum sînt în cer, 
nu mai încape vorbă”. Mi-am făcut vînt de 
vreo două-trei ori cu ramura de palmier, 
aşa într-o doară, ca să fie — pe urmă am 
strunit corzile harfei şi am scos cîteva su- 
nete. Ei bine, Peters, nici nu-ţi poţi 
închipui ce hărmălaie am făcut. Era măreț 


845 


să asculţi şi te făcea să te înfiori din cap 
pînă în picioare, însă se auzeau o groază 
de melodii în acelaşi timp şi asta cam 
strica armonia, înţelegi. Şi pe urmă, mai 
erau o grămadă de triburi. Indieni, care o 
tineau într-una cu strigătele lor de război, 
încît muzica aproape că îşi pierdea tot 
chichirezul. Treptat, m-am lăsat de 
exhibiție şi am socotit că-i bine să-mi iau 
un răgaz. Lîngă mine stătea un domn 
bătrin, tare cumsecade şi liniştit şi am 
văzut că el nu lua parte la concert. L-am 
încurajat, dar el mi-a spus că-i sfios din 
fire şi se teme să încerce să cînte de faţă 
cu atîţia oameni. 

Dintr-una în alta, bătrinul mi-a zis că nu 
ştie cum se face, dar nu a fost în stare să 
prindă măcar gust de muzică. Adevărul e 
că începeam să fiu şi eu de aceeaşi 
părere, dar nu i-am zis nimic. Apoi am 
tăcut amîndoi o bună bucată de vreme, 
însă fireşte că faptul se trecea cu vederea 
în locul acela. După vreo şaisprezece- 
şaptesprezece ceasuri, în care timp din 
cînd în cînd am cîntat din harfă şi am zis 
din gură cîte puţin aceeaşi melodie, 
fiindcă alta nu ştiam, mi-am pus jos harfa 
şi am început să-mi fac vînt cu ramura de 
palmier. Pe urmă am început să oftăm 
amîndoi de-ţi era mai mare mila. În cele 
din urmă, el zice: 

— Nu ştii alt cîntec decît cel pe care l-ai 
zdrăngănit toată ziulica? 

— Nu, nici de leac, zic eu. 

— Nu te baţi cu gindul că ai putea să 
înveţi un altul? zice el. 

— Nici în ruptul capului, zic eu. Am 
încercat, dar n-am făcut nici o scofală. 

— Ştii, are să fie cam nu ştiu cum s-o ţii 
cu un singur cîntec, atita amar de vreme 


846 


— adică o veşnicie. 

— Nu-mi zdrobi inima — zic eu de colo 
— sînt destul de abătut şi aşa. 

După altă îndelungată tăcere, el zice: 

— Îţi pare bine că te afli aici? 

Eu de colo: 

— Bătrine, am să-ţi vorbesc fără ocoluri. 
Lucrurile de aici nu se prea potrivesc cu 
ideea de fericire, pe care mi-o făcusem 
odinioară, pe vremea cînd băteam pragul 
bisericilor. 

Zice el: 

— Ce-ai zice să ne lăsăm păgubaşi şi să 
luăm o jumătate de zi concediu? N 

— Gînd la gînd cu bucurie, zic eu. Ín 
viața mea, nu am dorit cu atîta ardoare s-o 
şterg de undeva. 

Aşa că am tulit-o. Tot timpul, fericiţii 
veneau cu milioanele la bancul de nori, 
înălţind  osanale; cu milioanele se 
perindau într-una, părînd grozav de 
potoliți, ascultă-mă ce-ţi spun. Ne-am dus 
glonţ la noii sosiți şi, cît ai bate din palme, 
am rugat pe cîte unul să-mi ţină doar 
pentru o clipă catrafusele, şi pe urmă pe- 
aici ţi-e drumul — am fost iarăşi un om 
liber, nespus de fericit. Tocmai atunci am 
dat peste bătrînul Sam Bartlett, care era 
mort de multă vreme, şi m-am oprit să 
stau de vorbă cu el. Zic eu: 

— la spune-mi, aşa are să meargă 
veşnic? N-are să se petreacă nici o 
schimbare? 

El zice: 

— Te lămuresc foarte iute în privinţa 
asta. Oamenii iau de bune, cuvînt eu 
cuvînt, parabolele şi limbajul simbolic al 
Bibliei, iar cînd vin aici, întîi şi întîi cer un 
nimb şi o harfă şi toate celelalte accesorii. 
Aici nu ţi se refuză nimic, dacă nu-i 


847 


vătămător şi îl ceri cu smerenie. Aşa că 
lesne, chiar cît ai clipi, capeţi asemenea 
lucruri. Noii sosiți se apucă să cînte şi să 
zdrăngănească din harfă cam o zi, dar pe 
urmă nu-i mai prinzi la cor. Se dumeresc 
repede, fără să li se mai spună că 
petrecerile astea nu alcătuiesc un rai; în 
orice caz, nu un rai în care un om cu 
scaun la cap să poată rezista o săptămînă 
şi să rămînă totuşi întreg. Bancul acela de 
nori este aşezat într-un loc de unde zarva 
nu poate tulbura pe vechii locuitori, care 
nu au de ce să se supere, dacă noii veniţi 
se duc acolo, unde singuri se lecuiesc de 
la bun început. 

Acu” ţine minte doar atît — raiul este un 
loc fericit şi cît se poate de încîntător, însă 
totodată locul în care oamenii nu-şi văd 
capul de treburi, mai rău ca oriunde. Din 
prima zi nu găseşti pe aici un singur om 
care să stea degeaba. Cîntatul imnurilor şi 
fluturatul ramurilor de palmier, cît e 
veşnicia de lungă, par atrăgătoăre cînd ţi 
se vorbeşte despre ele din amvon, însă e 
cel mai nesăbuit fel de a pierde vremea pe 
care îl poate născoci cineva, făcînd din rai 
locul de adunare al unor nătărăi care doar 
ciripesc asemeni păsărilor, mă înţelegi? 
Tot din amvon Odihna Veşnică pare a 
alina toate. Ei bine, încearcă numai o dată 
odihna alinătoare şi ai să vezi cum te mai 
apasă timpul. Păi bine, dragă Stormfield, 
un om ca tine, care a fost harnic şi între- 
prinzător o viaţă întreagă, şi-ar ieşi din 
minţi după şase luni petrecute în rai, dacă 
n-ar avea nimic de făcut. Raiul e cel din 
urmă loc în care te poţi odihni. Poţi pune 
rămăşag cu ochii închişi pe chestia asta! 

Zic eu: 

— Dacă mai înainte aş fi auzit aşa ceva, 


848 


mi-ar fi părut tare rău, dar acum mă bucur 
s-o aud. Asta mă face să mă bucur că am 
veait aici. 

Zice el: 

— Domnule căpitan, nu-i aşa că te simţi 
grozav de obosit? 

Zic eu: 

— Sam, nici nu pot să-ţi spun cît de 
obosit mă simt. Sînt frint de oboseală, sînt 
ca un cîine bătut. 

— Chiar aşa, chiar aşa. Ai merita un 
somn bun şi vei avea parte de el. Ai merita 
să capeţi o straşnică poftă de mîncare şi 
acum vei avea o masă bună. Aici este la 
fel ca pe pămînt, nu poţi dobîndi nici un 
lucru decît printr-o muncă zdravănă şi 
cinstită. Numai aşa te poţi bucura. Nu poţi 
să te bucuri de un lucru înainte de a-l 
merita. Aici e însă o deosebire: poţi să-ţi 
alegi singur ocupaţia şi toate puterile 
cerului te vor sprijini ca să reuşeşti pe 
deplin, fireşte dacă te străduieşti din 
răsputeri. Cizmarul, care pe pămînt avea 
suflet de poet, aici nu va fi nevoit să facă 
pantofi. 

— Ei, da, iată ceva drept şi bine 
chibzuit, zic eu. Ai berechet de lucru şi 
tocmai ocupaţia după care tinjeai ne 
pămînt; aici nu mai e durere şi nici 
suferinţă... 

— Oho, stai puţin! Dureri sînt berechet 
şi pe-aici, însă nu te ucid. Suferinţe 
întilneşti din belşug, însă nu dăinuiese. 
Vezi dumneata, fericirea nu-i o stare în 
sine, ci doar un contrast cu ceva neplăcut. 
Asta-i toată socoteala. Nu există nici un 
lucru de care să poţi pomeni, zicînd că ar 
constitui o fericire în el însuşi — este 
astfel numai prin contrast cu alt lucru. In 
felul acesta, de îndată ce noutatea s-a uzat 


849 


şi tăria contrastului s-a tocit, fericirea s-a 
irosit şi trebuie să găseşti ceva nou. Ei, 
aşa cum îţi spuneam, găseşti durere şi 
suferinţă cîtă vrei în rai — prin urmare şi 
contraste din belşug şi fericire fără sfîrşit. 

Zic eu: 

— Să ştii, este cel mai înţelept rai de 
care am auzit pînă acum, Sam, cu toate că 
raiul acesta se deosebeşte cam la fel de 
mult de raiul pe care am fost deprins să 
mi-l închipui, pe cît se deosebeşte o 
prinţesă de păpuşa de ceară ce-o 
înfăţişează. 


N În primele luni, m-am învârtit prin 
Impărăţie, făcîndu-mi prieteni sau căutînd 
să cunosc locurile şi pînă la urmă m-am 
stabilit într-un ţinut destul de plăcut, ca să 
mă odihnesc, înainte de a începe o nouă 
viaţă. Mult timp am dus-o aşa, înmulţindu- 
mi cunoştinţele şi culegînd informaţii. Am 
discutat pe îndelete cu un bătrîn înger 
chel pe care îl chema Sandy Mc Williams. 
Era de undeva, de prin New Jersey. M-am 
plimbat multă vreme cu el. In după- 
amiezile calde, ne întindeam la umbra 
vreunei stînci, pe vreo pajişte destul de 
ridicată şi depărtată de băltoacele livezii 
lui de coacăze şi acolo stăm la taifas, 
sporovăind despre cîte-n lună şi-n stele şi 
trăgeam cîte o pipă. Într-o zi, zic eu: 

— Cam cîţi ani să ai, Sandy? 

— Şaptezeci şi doi. 

— Aşa mi-am dat şi eu cu părerea. De 
cînd eşti în rai? 

— Împlinesc douăzeci şi şapte de ani, la 
Crăciun. 

— Ce virstă aveai cînd te-ai înălţat la 
ceruri? 

— Cum, cît vrei să fi avut? Şaptezeci şi 


850 


doi, fireşte. 

— Ei, lasă-mă, fii serios! 

— Ce te face să crezi că nu sînt serios? 

— Fiindcă, dacă atunci aveai şaptezeci şi 
doi de ani, acum — după toate socotelile 
— ai nouăzeci şi nouă. 

— Ba nu-i de loc aşa. Rămîn la vîrsta pe 
care o aveam cînd am venit aici. 

— Bine, zic eu. Dar fiindcă veni vorba, 
aş vrea să te mai întreb ceva, în legătură 
tot cu asta. Colo jos, am crezut 
întotdeauna că în rai vom fi cu toţii tineri, 
strălucitori şi sprinteni. 

— Foarte bine, poţi să fii tînăr, dacă 
vrei. N-ai decît să-ţi exprimi dorinţa. 

— Bine, păi atunci de ce n-ai cerut şi tu? 

— Am cerut. Toţi fac la fel. Vei încerca şi 
tu, într-o bună zi, nici vorbă, însă te vei 
sătura foarte curînd de această 
schimbare. 

— De ce? 

— Bine, îţi voi spune. Dumneata, de 
pildă, ai fost totdeauna marinar; ai 
încercat vreodată să te apuci de altă 
meserie? 

— Da, am încercat o dată să ţin o 
băcănie, sus în munţi, la mine; însă n-am 
putut rezista. Era prea monoton, nu 
aveam nici o variaţie, nici o emoție, nici 
un pic de viaţă. Era ca şi cum aş fi fost pe 
jumătate mort. Eu însă voiam să fiu ori 
viu, ori mort. De aceea, am închis foarte 
curînd dughiana şi am plecat pe mare. 

— Asta-i povestea. Băcanilor le place 
meseria, însă dumneata nu ai putut 
rezista în meseria aceasta. Te-ai convins 
singur că nu te puteai deprinde cu ea. Ei 
bine, eu unul nu eram deprins să fiu tînăr 
şi mi se părea că nu m-ar interesa de loc 
să fiu. Eram puternic şi chipeş, aveam păr 


851 


încîrlionţat şi aripi neastimpărate, ca ale 
fluturelui. M-am dus la picnicuri şi la 
serate dansante, la petreceri cu prietenii 
şi încercam să o ţin lanţ, vorbind tot soiul 
de prostii cu fetele, dar, degeaba, nu am 
putut prinde gust de aşa ceva. Drept să-ţi 
spun, era o plictiseală de moarte. Eu 
voiam să mă culc şi să mă scol devreme şi 
să am ceva de făcut, iar după ce-mi 
sfirşeam treaba, voiam să stau liniştit, să 
fumez şi să chibzuiesc în tihnă, nicidecum 
să bat drumurile cu o droaie de 
băieţandri  zăpăciţi. Nici nu-ţi poti 
închipui ce am suferit cît am fost tînăr. 

— Cîtă vreme ai fost tînăr? 

— Doar două săptămîni. Mi-a fost de 
ajuns. Doamne, mă simţeam atît de 
singur! Pricepi, eram burduf de 
cunoştinţele şi de experiența celor 
şaptezeci şi doi de ani ai mei. Cele mai 
profunde subiecte pe care le puteau ataca 
tinerii aceia nu erau pentru mine decît 
ceva ca un abecedar. Şi să-i fi auzit 
discutînd, vai de mine şi de mine, te apuca 
jalea. Ei bine, jinduiam atîta după 
comportarea şi după vorba cumpătată cu 
care mă obişnuisem, încît am încercat să 
le ţin isonul bătrinilor, însă nu m-au primit 
printre ei. Mă socoteau un mucos îngimfat 
şi mi-au întors spatele. În două săptămîni, 
mă săturasem pînă peste urechi. Am fost 
bucuros să-mi recapăt capul chel şi pipa şi 
clipele cînd moţăiam, meditînd la umbra 
unei stînci sau a unui copac. 

— Adică — zic eu — vrei să spui că ai de 
gînd să rămiîi veşnic la şaptezeci de ani? 

— Nu ştiu şi nici nu ţin cu tot 
dinadinsul. Ştiu însă prea bine că nu am 
de gind să mă mai întorc la douăzeci şi 
cinci. Ştiu mult mai multe decît acum 


852 


douăzeci de ani şi mă desfăt învăţind tot 
timpul, fără a mai avea simţămiîntul că 
îmbătrînesc. Bineînţeles, trupeşte — căci 
judecata îmi devine mai adîncă, mai 
solidă, mai mulţumitoare. 

Eu îl întreb: 

— Dacă un om ajunge aici la nouăzeci 
de ani, nu se mai poate întoarce niciodată 
la altă vîrstă? 

— Cum să nu! Poate reveni şi la vîrsta de 
paisprezece ani; încearcă virsta asta vreo 
două ceasuri şi se simte ca un nerod. Iar 
dacă se opreşte la douăzeci, încă nu-i nici 
o scofală; pe urmă încercă să vadă cum îi 
convine la treizeci, la cincizeci, la optzeci 
şi pînă la urmă abia la nouăzeci de ani 
găseşte că se simte mai bine, ca la el 
acasă. Revine la aceeaşi veche cifră cu 
care se deprinsese mai mult decit cu 
oricare alta. Sau, dacă pe pămînt mintea a 
început să-i slăbească la optzeci de ani, 
atunci se hotărăşte a rămîne la o vîrstă 
mai mică. De obicei se opreşte la anul 
cînd mintea i-a fost mai ageră, fiindcă 
atunci cunoaşte cea mai mare desfătare, 
iar purtările îi sînt mai aşezate şi mai 
echilibrate decît oricînd. 

— Un tip de douăzeci şi cinci de ani 
rămîne aici la douăzeci şi cinci şi chiar aşa 
arată? 

— Dacă-i prost, da. Dar dacă-i isteţ, 
ambițios şi harnic, cunoştinţele pe care le 
dobîndeşte şi experienţele încercate Îi 
schimbă  purtările, gîndurile şi pre- 
ferinţele şi îl fac să găsească cea mai 
aleasă plăcere în tovărăşia, unor oameni 
mai vîrstnici ca el. De aceea, îngăduie 
trupului său să ia o înfăţişare mai bătrină, 
cu un adaos de atiţia ani cîţi are nevoie ca 
să se simtă la largul lui şi potrivit cu o 


853 


asemenea societate. Îşi lasă trupul să 
capete înfăţişarea vîrstei, după cum pro- 
gresează — şi cu vremea va fi chel şi 
zbîrcit pe dinafară şi înţelept şi profund 
pe dinăuntru. 

— Şi cu pruncii la fel se petrec 
lucrurile? 

— Da. Doamne, ce proşti mai eram pe 
pămînt, în privinţa asta! Credeam că în rai 
vom fi veşnic tineri. Nu spuneam în ce fel 
vom fi tineri — poate că nici nu ne 
gîndeam la asta, adică, în orice caz, nu ne 
gindeam cu toţii în acelaşi chip. Cînd 
eram de şapte ani, îmi închipuiam că în 
rai vom avea cu toţii doisprezece; cînd 
aveam doisprezece, cred că socoteam că 
vom fi cu toţii de optsprezece-douăzeci de 
ani; cînd am împlinit patruzeci de ani, am 
început să merg îndărăt; îmi amintesc 
cum speram că vom avea cu toţii vreo 
treizeci de ani în rai. Nici un bărbat sau 
flăcău nu socoteşte vreodată că virsta ce o 
are este cea mai bună; de obicei consideră 
că vîrsta potrivită e cu cîţiva ani mai mare 
sau mai mică decît a lui. Apoi face din 
această vîrstă ideală virsta generală a 
populaţiei raiului. Şi se aşteapă ca fiecare 
să se menţină la virsta aceea — să rămînă 
fixat acolo. Co idee să crezi că în rai se stă 
pe loc! Ia închipuie-ţi un rai alcătuit în 
întregime din ţinci de şapte ani, care se 
joacă în bile şi cu cercul! Sau pretutindeni 
să fie numai nişte ţingăi necopţi, stîngaci, 
neîncrezători şi sentimentali, de 
nouăsprezece ani! Sau raiul să fie alcătuit 
numai din bărbaţi voinici de treizeci de 
ani, sănătoşi la minte, plesnind de 
ambiţie, însă legaţi fedeleş de această 
unică vîrstă şi de limitele ei, ca nişte 
sclavi neputincioşi la galeră! Gîndeşte-te 


854 


la monotonia unei societăţi alcătuite 
numai din oameni de aceeaşi virstă şi 
croiţi după un singur tipic ca înfăţişare, 
obiceiuri, gusturi şi simţiri. Gîndeşte-te cît 
de superior i-ar fi pămîntul, cu variaţia lui 
de tipuri, cu feţele şi vîrstele lui felurite şi 
cu  înviorătoarea sa atracţie. Într-o 
societate atit de pestriță, o puzderie de 
interese ajung să se ciocnească şi asta nu- 
i de loc neplăcut! 

— la, ascultă — zic eu — ştii ce faci 
acum? 

— Ei, ce fac? 

— Pe de o parte, îmi înfăţişezi raiul ca 
un loc nespus de plăcut, iar pe de alta, ca 
un loc foarte plicticos. 

— Ce vrei să zici cu asta? 

— Uite ce e. Închipuie-ţi o tînără mamă 
care şi-a pierdut copilul şi... 

— Sst, zice el. Ia priveşte! 

Văzui o femeie între două virste, cu 
părul încărunţit, păşind încet, cu capul 
plecat şi cu aripile atîrnîndu-i pleoştite, 
fără nici o vlagă. Părea zdrobită de 
oboseală. Şi ce mai plingea, sărmana 
făptură! Trecu pe lîngă noi aşa, cu capul 
plecat şi lacrimile şiroindu-i pe obraz. Nici 
nu ne zări. Apoi Sandy, cu blindeţea lui şi 
cuprins de milă, îmi şopti: 

— Umblă într-una după copilul ei! Ba nu 
— cred că l-a găsit. Doamne, cît e de 
schimbată! Am recunoscut-o însă imediat, 
deşi au trecut douăzeci şi şapte de ani de 
cînd nu am mai văzut-o. Era o mamă 
tînără, de vreo douăzeci şi doi, douăzeci şi 
patru de ani — sau cam pe-acolo — 
nespus de încîntătoare şi drăgălaşă — ah, 
ca o roză! Toată inima şi tot sufletul ei nu 
voiau să ştie decit de copil, de fetiţa ei de 
doi ani. Fetiţa a murit, iar mama şi-a ieşit 


855 


din minţi din pricina durerii. Şi-a ieşit pur 
şi simplu din minţi! Ei bine, singura 
mîngiiere ce-i rămăsese era gîndul că îşi 
va revedea fetiţa în rai — „ca să nu se mai 
despartă de ea niciodată”. O repeta într- 
una, la nesfirşit: „Ca să nu se mai 
despartă de ea niciodată”. Cuvintele 
acestea o făceau fericită. Da, chiar aşa: îi 
umpleau sufletul de bucurie, iar cînd mi- 
am dat duhul, acum douăzeci şi şapte de 
ani, m-a rugat ca întîi şi întîi să-i caut 
copilaşul şi să-i spun că vine şi ea după 
noi în curînd, curind, foarte curind. 
Nădăjduia şi credea din toată inima că aşa 
se va întîmpla. 

— Ce lucru dureros, Sandy. 

Un răstimp nu mai zise nimic, ci rămase 
nemișcat, privind în jos, luat de gînduri. 
Apoi zise, cu întristare: 

— Şi uite că a ajuns aici! 

— Ei şi? Povesteşte mai departe. 

— Stormfield, poate că nu şi-a găsit 
copilaşul, deşi eu cred că da. Aşa mi se- 
arată. Am mai văzut cazuri. Pricepi, în 
mintea ei chipul copilaşului a rămas ace- 
laşi ca pe vremea cînd îl legăna în braţele 
ei, ca pe un mic odor bucălat. Aici însă 
fetiţa s-a hotărît să nu mai rămînă copil; s- 
a hotărît să crească, şi aşa a şi făcut. În 
aceşti douăzeci şi şapte de ani, ea a sorbit 
cît mai mult din profunda învătătură 
ştiinţifică şi acum continuă să studieze. 
Invaţă din ce în ce mai mult şi fără preget. 
Nu vrea să ştie de nimic altceva decît de 
învăţătură; nu face decit să înveţe şi 
discută numai probleme capitale cu cei de 
felul ei. 

— Ei şi? 

— Cum, Stormfield, nu pricepi? Mama ei 
ştie doar de coacăze, se pricepe să le 


856 


culeagă, să le prepare, să le pună în 
borcane şi să le vîndă, dar altceva nu scoţi 
de la ea, nici să o tai. Nu se mai potriveşte 
cu fiica ei, cum nu se potrivesc broasca 
ţestoasă din  miluri cu pasărea 
paradisului. Sărmana făptură, caută un 
plod 


857 


pe care să-l dezmierde. Cum vrei să nu fie 
dezamăgită? 

— Şi atunci ce are să se facă biata 
femeie? Are să rămînă nefericită pe vecie, 
aici în rai, nu-i aşa Sandy? 

— Nu, cu vremea are să se împace cu 
situaţia aceasta. Dar nu anul ăsta, nici la 
anul. Încetul cu încetul. 


II 


Aripile îmi căşunau o seamă de 
necazuri. A doua zi, după ce am dat o 
mînă de ajutor la cor, am încercat să zbor, 
o dată sau de două ori, dar nu am avut 
noroc. Mai întîi, am zburat o distanţă cam 
de treizeci de paşi, dar m-am ciocnit cu un 
irlandez şi l-am doborit la pămînt — de 
fapt, eu l-am doborit pe el şi el pe mine. 
După aceea, am avut o ciocnire cu un 
episcop şi l-am trîntit, fireşte, ceea ce a 
dus la un schimb de cuvinte cam tari. M- 
am simţit grozav de prost, lovind un 
asemenea personaj bătrîn şi grav, în faţa 
unui milion de persoane străine, care se 
uitau la noi şi zîimbeau pe sub mustață. 

Am mirosit eu că nu prinsesem clenciul 
cîrmitului, aşa că, o dată pornit, nu 
puteam şti exact unde voi ajunge. Restul 
zilei am mers pe jos, lăsîndu-mi aripile în 
pace. În zorii dimineţii următoare, m-am 
dus într-un loc mai retras, ca să fac 
putintel antrenament. M-am căţărat pe o 
stîncă destul de înaltă, de unde am luat un 
start bun şi am lunecat în jos, căutînd să 
mă opresc în dreptul unui tufiş, la vreo 
trei sute şi mai bine de paşi, dar se pare 
că nu am calculat bine viteza vîntului, 
care era cam cu două cuarturi înapoia 


858 


traversuiui. Îmi dădeam seama că o 
luasem mult prea la stinga tufişului, aşa 
că mi-am rotit încet aripa de tribord şi am 
pornit tare cu cea de babord, dar tot n-a 
mers; simţeam că mă abat din drum, de 
aceea am încetinit cu amîndouă aripile şi 
am aterizat. M-am întors şi mi-am încercat 
încă o dată norocul. De astă dată, am luat 
direcţia cu două-trei cuarturi la tribord 
faţă de tufiş — ba, mai mult decît atît — 
de ajuns de aproape de direcţia vîntului 
de la provă. Am scos-o la capăt destul de 
bine, însă am obţinut o viteză grozav de 
redusă. Vedeam limpede că avînd vintul 
de la provă, e o greşeală să foloseşti 
aripile. Era limpede că puteam naviga 
cam în direcţia vîntului, dar nu puteam 
merge contra lui. Îmi dădeam seama că 
dacă aş fi dorit să mă duc undeva în vizită, 
departe de casă, avînd vintul în faţă, ar fi 
trebuit să aştept zile întregi pînă ce vîntul 
îşi va schimba direcţia: înţelegeam de 
asemeni că toate manevrele mele nu 
puteau fi de nici un folos în toiul unei 
furtuni: dacă aş fi încercat să merg cu 
vîntul la provă, aş fi făcut-o boacănă, căci 
nu aveam nici un mijloc de a strînge vela 
— ca manevră curentă, ştii, trebuie să o 
tragi toată, adică să-ţi stringi penele, 
lipindu-le de corp. Asta m-ar fi dat de-a 
dura la pămînt, nici vorbă. Puteam pluti 
cu vîntul în provă — era cel mai bun lucru 
ce-l puteam face, dar şi acesta al naibii de 
greu. Dacă încercam oricare altă 
şmecherie, cu siguranță că mă duceam la 
fund. 

Trebuie să fi trecut vreo două săptămîni 
de la primele încercări de zbor, cînd într-o 
bună zi i-am lăsat bătrînului Sandy 
McWilliams un bilet — ţin minte bine, era 


859 


într-o joi — poftindu-l să vină a doua zi să- 
şi ia mana şi prepeliţele împreună cu 
mine. Îndată ce soseşte, văd că îmi face 
semn cu ochiul, într-un fel cam poznaş şi 
îmi zice: 

— Ei,  căpitănaşule, ce-ai făcut cu 
aripile? 

Am simţit imediat puţină batjocură în 
cuvintele lui, dar am făcut pe prostul. 

Zic dar: 

— Le-am dat la spălat. 

— Mda — zice el cam sec — mai 
totdeauna sînt date la spălat pe vremea 
asta — am observat-o adesea, îngerii noi- 
nouţi sînt tare curaţi. Cînd crezi că le vei 
căpăta îndărăt? 

— Poimiine. 

El îmi face semn cu ochiul şi zimbeşte. 

Atunci îl îndemn şi eu: 

— Hai, Sandy, dă-i drumul. Zi ce ai de 
zis. Haide, între prieteni nu se încape 
secrete. Văd eu bine că tu 


860 


nu-ţi porţi niciodată aripile şi mai sînt o 
mulţime pe-aici care nu le poartă. M-am 
făcut de ris, nu-i aşa? 

— Cam aşa. Dar nu-i nici o pacoste. Toţi 
facem la fel, la început. E foarte firesc. 
Vezi tu, pe pămînt tragem nişte concluzii 
atit de neroade asupra stării de lucruri de 
aci, sus. În toate pozele, îngerii aveau 
aripi — un lucru foarte adevărat; dar ne- 
am pripit trăgînd concluzia că aşa umblă 
întotdeauna îngerii. lată ceva cu totul 
greşit. Aripile nu sînt decît o uniformă şi 
nimic altceva. Cînd îngerii se află pe 
cîmpul de instrucţie — ca să zic aşa — le 
poartă totdeauna; nu ai să vezi niciodată 
pe vreunul, ducînd undeva vreo veste fără 
să poarte aripi, la fel cum nu ai putea 
vedea un ofiţer prezidind fără uniformă o 
curte marţială, sau un poştaş predîndu-şi 
scrisorile, ori un poliţist, facîndu-şi rondul 
— în haine civile. Aripile însă nu-s cîtuşi 
de puţin făcute ca să zbori cu ele! Aripile 
sînt de paradă, nu de întrebuințare. 
Îngerii mai vechi şi cu experienţă sînt ca 
şi ofiţerii din armata regulată: se îmbracă 
în civil, cînd nu sînt la datorie. Ingerii mai 
noi sînt ca şi milițienii; nu-şi părăsesc 
niciodată uniforma, adică aripile; veşnic 
se foiesc şi se umflă în pene, trintind pe 
cei întilniţi în cale, fiţiindu-se de colo pînă 
colo unde vrei şi nu vrei şi închipuindu-şi 
că ar atrage cine ştie ce priviri 
admirative; într-un cuvînt, li se pare că ei 
sînt cei mai de seamă oameni din rai. Şi 
cînd vezi pe vreunul din ei cum vine, 
plutind cu o aripă lăsată în jos şi cu alta în 
sus, poţi fi sigur că-şi zice: „Tare aş vrea 
să mă poată vedea acum Mary Ann din 
Arkansas. Pun prinsoare că i-ar părea rău 
că mi-a dat cu piciorul.” Nu, aripile-s doar 


861 


de paradă, numai de paradă. 

— Socot că ai şi tu dreptate, Sandy, zic 
eu. 

— Păi bine, uită-te la tine de pildă, 
continuă el. Tu unul nu eşti făcut pentru 
aripi — de altfel, nici un om nu e. Ştii cât 
amar de vreme ţi-a trebuit ca să ajungi de 
pe pămînt aici — şi totuşi zburai, cu toate 
pînzele sus, mai iute ca orice ghiulea. 
Închipuie-ţi că ai fi trebuit să zbori toată 
distanţa aceasta cu aripile — nu-i aşa că s- 
ar fi sfîrşit şi veşnicia pînă să ajungi aici? 
Nici vorbă. Ei bine, îngerii trebuie să 
coboare în fiecare zi pe pămînt — milioane 
de îngeri — ca să se arate în visuri 
copiilor, care trag să moară, şi oamenilor 
buni, că ştii şi tu, ăsta-i rostul lor. Se arată 
cu aripi, fireşte, fiindcă sînt în misiune 
oficială şi fiindcă muribunzii n-ar şti că au 
de-a face cu îngerii, dacă n-ar avea aripi 
— crezi însă că zboară cu ele? E la mintea 
cocoşului că nu. Li s-ar strica aripile, 
înainte de a ajunge la jumătatea drumului; 
toate penele s-ar face praf, iar sîrmele 
aripilor ar rămîne golaşe ca ramele 
zmeului înainte de a-i lipi  hiîrtia. 
Distanţele sînt de miliarde de ori mai mari 
în rai; îngerii trebuie să străbată tot cerul 
în fiece zi; ar putea-o face numai cu 
aripile? Nu, fără îndoială că nu; ei poartă 
aripile aşa ca să se fudulească; dar pot 
călători la orice depărtare şi ajunge într-o 
clipă, numai rostindu-şi dorinţa. Covorul 
fermecat, care împlineşte dorinţele din O 
Mie şi Una de Nopți, a fost o idee 
deşteaptă, pe cînd credinţa noastră 
pămînteană cum să îngerii zboară la 
asemenea distanţe înfiorătoare, cu aripile 
lor greoaie, a fost tare neghioabă. 

Tinerii noştri sfinţi, de ambele sexe, 


862 


poartă aripi tot timpul — aripi roşii 
scînteietoare, aurii, pestriţe sau albastre, 
vezi — aidoma curcubeului şi nimeni nu le 
face vreo vină. Se potriveşte cu felul lor 
de viaţă. Lucrurile acestea sînt frumoase 
şi atrag tineretul. Ele constituie partea 
cea mai izbitoare şi mai drăguță din 
echipamentul lor, pe cînd un nimb nu face 
parale. 

— Bine — zic eu — atunci am făcut bine 
că pe-ale mele le-am vîrît în dulap şi le las 
să zacă acolo pînă s-o alege pulberea de 
ele. 

— Sau pînă se anunţă vreo recepţie. 

— Ce-i asta? 

— Ei, vei avea prilejul să vezi una astă- 
seară, dacă vrei. Se va face primirea unui 
cîrciumar din Jersey City. 

— Dă-i drumul. Spune-mi ce ştii. 

— Cîrciumarul a fost convertit la o 
întrunire a lui Moody şi Sankey, în New 
York şi a luat feribotul spre casă. Pe apă s- 
a întîmplat o ciocnire şi omul s-a înecat. 
Face parte din categoria celor care îşi 
închipuie că tot raiul înnebuneşte de 
bucurie cînd e mîntuit un păcătos foarte 
înrăit ca dînsul. D-alde ăştia cred că tot 
raiul le iese întru întîmpinare, cîntîndu-le 
osanale; îşi închipuie că în ziua primirii lui 
în împărăţia preafericiţilor nu se va mai 
vorbi de altceva decît de cazul său. 
Cîrciumarul crede că de ani de zile n-a 
mai fost vilvă mai mare decît aceea pe 
care o va stîrni el. Şi după cîte am băgat 
de seamă, aceasta este o apucătură 
caracteristică tuturor cîrciumarilor morţi; 
se aşteaptă nu numai ca toţi mateloţii să 
iasă pe covertă cînd va sosi dumnealui, 
dar chiar să fie întîmpinat de un întreg 
alai cu torţe. 


863 


— Atunci, îmi închipui că are să fie tare 
dezamăgit. 

— Nu, nu va fi. Aici nu-i îngăduit să fie 
dezamăgit nimeni. Cînd soseşte cineva, 
are dreptul să i se împlinească orice 
dorinţă, adică orice lucru cuminte şi demn 
de cinstire. Totdeauna se găsesc cîteva 
milioane sau miliarde de tineri care nu 
caută altă distracţie decît să-şi spargă 
plămînii urlînd, să se foiască mîndri cu 
torţele în mînă şi să petreacă în lege pe 
socoteala convertirii unui cîrciumar. Aşa 
ceva mîngiie trufia cîrciumarului, care se 
va simţi în al şaptelea cer, prilejuieşte o 
zbenguială  încîntătoare tineretului, nu 
căşunează numănui nici un rău, nu costă 
un sfant şi menţine reputaţia firmei: de a 
mulţumi pe toţi clienţii şi de a-i face 
fericiţi. 

— Foarte bine. Am să stau pe covertă, 
ca să văd cum este primit cîrciumarul la 
debarcare. 

— Buna-cuviinţă cere să te prezinţi în 
mare ţinută. Trebuie să-ţi iei aripile, ştii, 
şi celelalte lucruri din trusou. 

— Ce anume? 

— Nimbul, harfa, ramura de palmier şi 
toate celelalte. 

— Păi, să vezi — zic eu — poate că s-ar 
cuveni să-mi fie ruşine... Adevărul e că le- 
am lăsat în plata Domnului, în ziua cînd 
mi-am dat demisia din cor. N-am nici o 
buleandră, în afară de mantie şi de aripile 
acestea. 

— Nu-i nimic. Ai să vezi că au fost 
adunate şi puse deoparte pentru tine. 
Trimite după ele. 

— Aşa am să fac, Sandy. Dar ce-i, mă 
rog, cu lucrurile acelea nevrednice de 
cinstire, despre care îmi spuneai că cei de 


864 


pe pămînt se aşteaptă să le capete aici şi 
nu le capătă, cunoscind o amară 
dezamăgire? 

— A! Păi sînt o droaie de lucruri de soiul 
acesta la care oamenii se aşteptă, şi nu 
capătă. De pildă, este aici un predicator 
din Brooklyn, pe nume Talmadge, care e 
ros de-o cumplită dezamăgire. Pe pămînt 
zicea din cînd în cînd, în predicile sale, că 
primul lucru ce-l va face cînd va ajunge în 
rai, va fi să se arunce de gitul lui Avram, 
Isaac şi lacov, sărutîndu-i şi plingînd pe 
umărul lor. Există milioane de oameni pe 
pămînt care îşi  făgăduiesc aceeaşi 
desfătare. Zilnic sosesc aici ca la vreo 
şaizeci de mii de oameni, care vor să se 
repeadă drept la Avram, Isaac şi lacov, ca 
să-i strîngă în braţe şi să plîngă la umărul 
lor. Acu’ bagă de seamă, şaizeci de mii de 
oameni pe zi înseamnă o adevărată caznă 
pentru moşnegii aceştia. Dacă şi-ar pune 
mintea cu noii veniţi şi le-ar îngădui să-şi 
arate efuziunile, nu le-ar mai rămîne 
altceva de făcut — de la un capăt la altul 
al anului — decît să stea smirna, ca să fie 
strinşi în braţe şi scăldaţi în lacrimi, 
treizeci şi două de ceasuri din douăzeci şi 
patru. Ar fi vlăguiţi, bieţii moşnegi, şi uzi 
leoarcă tot timpul, ca nişte şobolani de 
apă. Ce-ar mai fi atunci raiul pentru ei? Ar 
fi un loc, vorba ceea, să dai şi să fugi, îţi 
dai seama şi tu. Aceşti patriarhi sînt nişte 
bătrîni evrei, buni şi blinzi, dar nu-s mai 
dornici decît tine să se lase sărutaţi de toţi 
iluminaţii din Brooklyn. Ascultă ce-ţi spun 
eu, dezmierdările lui Mr. T... vor fi 
refuzate, cu mii de mulţumiri. Există o 
margine pentru privilegiile celor aleşi, 
chiar şi în rai. Dă-o-ncolo, dacă Adam n-ar 
avea încotro şi s-ar arăta fiecărui nou- 


865 


venit care vrea să-l viziteze şi să se 
holbeze la el, storcîndu-i un autograf, n-ar 
mai avea vreme să se ţină de altceva. 
Talmadge a zis că va aduce prinosul său 
lui Adam, ca şi lui Avram, Isaac şi lacov. 
Dar va trebui să-şi ia gîndul de la asta. 

— Crezi că Talmadge are să vină într- 
adevăr aici? 

— Cum să nu? Cu siguranţă. Nu fi 
îngrijorat, găseşte el oameni de teapa lui, 
cu care să umble berbunca. Se găsesc 
berechet pe-aici. Ăsta-i farmecul cel mare 
al raiului, găseşti aici oameni de tot soiul 
— ceea ce n-ar fi cazul, dacă i-ai lăsa pe 
predicatori să hotărască — după capul lor. 
Oricine poate găsi aici speța pe care o 
preferă şi îi lasă în pace pe ceilalţi, iar 
aceştia îl lasă în pace pe el. Cînd 
Dumnezeirea clădeşte un rai, apoi îi 
clădeşte cum trebuie şi cu un plan 
mărinimos. 

Sandy a trimis acasă după lucrurile sale 
şi eu după ale mele, iar pe la nouă seara 
am început să ne îmbrăcăm. Sandy zise: 

— Are să fie ceva măreț pentru tine, 
Stormy, Află că se vor înfiinţa şi ceva 
patriarhi la festivitate. 

— Ce tot spui? Chiar aşa să fie? 

— Cum mă vezi şi cum te văd. Fireşte că 
sînt foarte rezervaţi. Rar se arată 
publicului obişnuit. Cred că nici nu ies pe 
scenă, decît pentru un convertit în ceasul 
al doisprezecelea. N-ar face-o nici atunci, 
numai că tradiţia păminteană cere 
neapărat un spectacol măreț pentru 
asemenea ocazii. 

— Vin chiar toţi patriarhii, Sandy? 

— Cum? Toţi patriarhii? A, nu, cu chiu 
cu vai dacă vezi vreodată mai mult de o 
pereche. Ai să mai stai aici cincizeci de 


866 


mii de ani — poate şi mai bine —pînă să 
poţi arunca o privire asupra tuturor 
patriarhilor şi profeților. De cînd sînt eu 
aici, Iov a ieşit la rampă o singură dată, şi 
tot o singură dată Ham şi leremia, dar 
aceştia în acelaşi timp. Cel mai minunat 
lucru — de cînd sînt eu aici — s-a 
întîmplat acum un an şi ceva; e vorba de 
recepţia lui Charles Peace — cel poreclit 
„Ucigaşul Cruce” — un englez. Atunci au 
fost pe Marea Scenă patru patriarhi şi doi 
profeţi — n-a mai fost o asemenea 
dandana de cînd a venit căpitanul Kidd. 
Era de faţă şi Abel — pentru prima dată în 
o mie două sute de ani. Ba se zvonise că 
vine şi Adam. Da, da, aşa e. Abel ar fi fost 
de ajuns ca să facă sală plină şi singur, 
însă nimeni nu poate atrage mai multă 
lume decît Adam. A fost un zvon fals, dar 
zvonul a circulat cu tărie, cum ziceam şi 
multă vreme va să mai treacă pînă să mai 
auzim de Adam-babadam, sau să îl vedem. 
Recepţia s-a ţinut bineînțeles, în 
departamentul englez, la opt sute 
unsprezece milioane 


867 


de mile de linia New Jersey. M-am dus 
împreună cu mulţi vecini de-ai mei. Ce 
privelişte! Merita toţi banii, crede-mă. 
Veneau piîlcuri-pîlcuri din toate departa- 
mentele. Am văzut acolo eschimoşi şi 
tătari, negri, chinezi — oameni de 
pretutindeni. O babilonie ca asta nu mai 
vezi decît în Marele Cor, prima zi cînd 
debarci aici, însă după aceea mai apuci 
aşa ceva. Erau miliarde de oameni care 
cîntau şi înălţau osanale într-o hărmălaie 
de nedescris. Chiar cînd gurile tăceau, 
filfiitul aripilor era de ajuns ca să-ţi 
plesnească şi creierul, căci cerul întreg 
era înţesat de parc-ar fi nins cu îngeri. Şi 
cu toate că Adam n-a catadicsit să vină, a 
fost o petrecere straşnică. Am avut în 
schimb trei arhangheli la Marea Tribună, 
cînd de obicei greu apare şi unul. 

— Cum arătau, Sandy? 

— Ei, aveau chipuri strălucitoare, mantii 
de-ţi luau ochii şi aripi minunate în 
culorile curcubeului; erau înalți de 
optsprezece picioare, purtau săbii şi îşi 
tineau capul sus, cu multă noblețe. Altfel, 
arătau ca nişte oşteni. 

— Erau încununaţi cu nimburi? 

— Nu! în orice caz, nu aveau simple 
cercuri de lumină. Arhanghelii şi 
patriarhii extra poartă ceva mai frumos 
decît aureolele obişnuite.. Au capetele 
încununate cu ceva circular, dar solid şi 
scînteietor, făcut din aur, care îţi ia ochii 
cînd te uiti la ei. Pe pămînt, ai văzut 
adesea în poze cîte un patriarh cu d-alde 
astea în jurul capului, arătînd de parcă i- 
ar sta capul pe-o tipsie de aramă. Asta nu- 
ti dă de loc o idee exactă despre ceea ce 
poartă arhanghelii aici, căci podoabele lor 
sînt mult mai frumoase şi strălucitoare. 


868 


— Ai vorbit cu arhanghelii şi patriarhii 
aceia, Sandy? 

— Cine, eu? Ei, asta-i bună, cum de-ţi 
trecu prin cap aşa ceva, Stormy? Nu sînt 
vrednic să vorbesc cu asemenea granguri. 

— Dar Talmadge? 

— Fireşte că nici el. Se vede că ai 
aceeaşi idee nelămurită despre treburile 
astea, cum o au de altfel 


869 


toţi cei de jos. Am avut-o şi eu cîndva, dar 
m-am lepădat de ea. Colo, jos, vorbesc 
despre Craiul tăriilor — şi au dreptate — 
dar se apucă să vorbească de parcă aici ar 
fi o republică şi fiecare s-ar bate pe burtă 
cu toţi ceilalţi şi ar avea prilejul să-şi 
arunce braţele după gitul oricui îi iese în 
cale, luîndu-l cu „hai, noroc, şefule, bine 
că te-am găsit” şi zicînd tuturor aleşilor, 
de la cel mai de sus pînă la ultimul, 
asemenea vorbe. Cît. de absurdă e ideea 
asta! Cum poţi avea o republică sub 
cîrmuirea unui împărat? Cum să te 
gîndeşti la o republică de vreme ce capul 
guvernului este absolut, îşi păstrează 
locul pe veci şi nu are nici tu parlament, 
nici tu consiliu, care să-şi vire coada sau 
să-şi aranjeze treburile lui; nimeni ales, 
nimeni votat, nimeni în tot universul care 
să aibă un cuvinţel de spus asupra 
guvernării, nimeni căruia să i se ceară să 
pună umărul la treburile obşteşti şi nimeni 
căruia să i se îngăduie să o facă? Halal 
republică, nu-i aşa? 

— Bine, sigur — e puţin cam diferită de 
ideea pe care o aveam eu — dar, oricum, 
socoteam că aş putea da o raită şi să fac 
cunoştinţă cu mărimile. Nu ţin neapărat 
să ciocnim un păhărel împreună, ştii, dar 
măcar să le string mîna şi să le dau 
bineţe... 

— Ar putea oricine să viziteze guvernul 
ţarului şi să facă ceea ce-mi spui tu — cu 
principele Gorceakov, de pildă? 

— Socot că nu, Sandy. 

— Ei bine, aici e tot o Rusie — numai că 
o Rusie mult mai rigidă. Nu găseşti umbră 
de republică pe-aici, oricît ai căuta. În 
schimb, sînt ranguri şi caste, sînt viceregi, 
principi, guvernatori, subguvernatori, sub- 


870 


sub-guvernatori şi sute de titluri de 
nobleţe, de la  arhangheli-mari-duci, 
treaptă cu treaptă, pină ce ajungi la 
nivelul de rînd, unde nu mai găseşti nici 
un titlu. Ştii ce este un principe de sînge 
pe pămînt? 

— Nu. 

— Ei bine, un principe de sînge nu face 
tocmai parte din familia regală şi nici nu 
intră în rîndurile celorlalţi. Cam asta-i 
poziţia patriarhilor şi a profeților aici. 
Există unii nobili grozav de ridicaţi aici — 
oameni cărora tu şi cu mine nu sîntem 
vrednici nici măcar să le lustruim 
sandalele — iar ei, la rîndul lor, nu sînt 
vrednici să lustruiască sandalele 
patriarhilor şi ale profeților. Asta-ţi dă 
oarecum o idee despre rangul lor, nu-i 
aşa? Aşa-i că începi să vezi cît de suspuşi 
sînt? O singură privire aţintită asupra lor, 
timp de două minute, e un lucru de care 
unul ca noi îşi aminteşte şi îl povesteşte o 
mie de ani în şir. la gîndeşte-te puţin, 
dragă căpitane; dacă, cine ştie cum, ar 
călca Avram pe-aci, venind pe uşa asta, fii 
sigur că s-ar ridica numaidecit un grilaj în 
jurul urmei întipărite de piciorul său; s-ar 
pune un acoperiş deasupra şi ar roi lumea 
pe aici, alergind din toate colţurile raiului, 
sute şi sute de ani — numai ca să vadă 
urma piciorului său. Avram e unul din 
personajele pe care Mr. Talmadge din 
Brooklyn are de gînd să-l îmbrăţişeze, să-l 
sărute şi să-i plîngă pe umăr, cînd va sosi 
aici. E dornic să-şi plaseze un stoc serios 
de lacrimi, însă pun prinsoare — cinci 
contra unu — că-i vor seca ochii înainte 
de-a pupa aşa ceva. 

— Sandy, ce-i drept, aşa socoteam şi eu, 
anume că voi fi egal cu toată lumea de pe- 


871 


aici, dar văd că trebuie să mă las păgubaş. 
N-are a face, sînt peste măsură de fericit 
şi aşa. 

— Dragă căpitane, eşti mai fericit aşa 
decît altminteri. Aceşti bătrîni patriarhi şi 
proroci au un avans de veacuri asupra ta; 
ştiu mai multe în două minute decît afli tu 
într-un an. Ai încercat vreodată să te 
distrezi în societate, discutind despre 
vinturi şi curenţi sau despre variațiile 
busolei cu vreun cioclu? 

— Pricep unde baţi, Sandy. Nu m-ar 
interesa. N-ar avea habar de-un asemenea 
lucru — m-ar plictisi — iar eu, la rîndul 
meu, l-aş plictisi. 

— M-ai înţeles. I-ai plictisi pe patriarhi 
cînd ai vorbi, iar cînd ar vorbi ei, ti-ar 
depăşi înţelegerea. Cu timpul ai zice: 
„Bună dimineaţa, eminenţa voastră, voi 
mai trece pe aici!” Dar nu te-ai mai ţine 
de cuvînt. Ţi-ai invitat vreodată rîndaşul 
să vină în cabina vaporului să ia masa cu 
tine? 

— Văd unde baţi, Sandy. N-aş fi obişnuit 
cu oameni atit de luminaţi ca patriarhii şi 
profeţii; aş fi sfios şi n-aş putea îndruga 
nimic în tovărăşia lor. M-aş bucura grozav 
cînd aş scăpa de ei. Sandz, ce rang e mai 
înalt, patriarh sau profet? 

— A, profeţii le-o iau înainte 
patriarhilor. Chiar cel mai nou profet este 
cu mult mai însemnat decît cel mai vechi 
patriarh. Da, domnule, chiar Adam în 
persoană trebuie să meargă în urma lui 
Shakespeare. 

— Shakespeare a fost profet? 

— Fireşte că da; la fel a fost şi Homer şi 
încă o droaie ca ei. La rîndul lor, 
Shakespeare şi cu ceilalţi trebuie să 
meargă în urma unui croitor de rînd din 


872 


Tennessee, pe nume Billings; şi în urma 
unui doctor de cai numit Sakka, din 
Afganistan. leremia cu Billings şi cu Bu- 
dha merg alături, imediat în urma unei 
puzderii de profeţi din planete care nu se 
află în astronomia noastră; pe urmă vin o 
duzină sau două de figuri din Jupiter şi 
alte lumi, după aceea vin Daniel, Sakka şi 
Confucius, pe urmă o ceată din sistemele 
aflate în afara universului nostru; apoi vin 
Ezekiel şi Mahomet, Zoroastru şi un 
tocilar din străvehiul Egipt; după aceea, 
urmează un şir lung şi abia hăt către 
coadă vin Shakespeare şi Homer şi un 
cizmar numit Marais, din mahalalele 
Franţei. 

— Cum? l-au primit pe Mahomet şi pe 
toţi ceilalţi păgîni aici? 

— Da, toţi şi-au avut solia şi toţi îşi 
primesc răsplata. Omul care nu-şi 
primeşte răsplata pe pămînt nu trebuie să 
se mîhnească — şi-o va căpăta aici, cu 
siguranţă. 

— Dar de ce l-au azvirlit aşa pe 
Shakespeare şi l-au pus în urma unor 
cizmari, doctori de cai şi tocilari — după 
grămada de oameni despre care n-a auzit 
nimeni? 

— Asta-i dreptatea dumnezeiască. Nu au 
fost răsplăţiţi după meritele lor pe pămînt, 
însă aici au căpătat rangul cuvenit. 
Croitorul acela Billings, din Tennessee, a 
scris versuri la care Homer şi 
Shakespeare nici nu ar fi visat să se 
înalte, dar nimeni n-a vrut să i le 
tipărească, nimeni nu i le-a citit, afară de 
vecinii săi, o ceată de ignoranţi, care au 
ris de ele. De cîte ori sătenii încingeau o 
beţie şi o horă, îl tîrau şi îl încoronau cu 
foi de varză şi se prefăceau că se închină 


873 


în faţa lui. Iar într-o noapte, cînd era 
bolnav şi aproape mort de foame, l-au tras 
afară şi l-au încoronat şi l-au pus să 
călărească prin sat pe-un băț şi toţi s-au 
ţinut scai după el, bătînd din tingiri şi 
tinichele şi urlînd. Ei bine, pînă dimineaţa 
a murit. Nici nu se aştepta să ajungă în 
rai. Şi cu atît mai puţin că are să se facă 
atita caz de el, aşa că îmi închipui ce 
mutră a făcut cînd l-a prins pe neaşteptate 
recepţia. 

— Erai acolo, Sandy? 

— Doamne păzeşte, nu! 

— De ce? Nu ştiai că are să se ţină? 

— Ba ştiam. Se vorbea în toată 
împărăţia cerurilor — nu cu o zi înainte, 
ca despre afacerea aceasta cu cîrciumarul 
— ci cu douăzeci de ani mai înainte ca 
omul să fi murit. 

— Atunci, de ce naiba nu te-ai dus 
acolo? 

— Ia te uită cum vorbeşti! Unul ca mine 
să se afle în treabă la recepţia unui 
profet? O gînganie ca mine, încercînd să 
se îmbulzească şi să ajute la primirea unei 
mărimi atît de înfricoşătoare ca Edward J. 
Billings? Păi s-ar fi ris de mine la un 
miliard de mile de jur împrejur. Nu m-aş fi 
spălat nici cu zece ape. 

— Bine, dar atunci cine s-a dus? 

— Foarte puţini; nişte oameni pe care 
cine ştie dacă eu şi cu tine, dragă 
căpitane, vom avea norocul să-i vedem 
vreodată. Un om de rînd nu are niciodată 
norocul să vadă recepţia unui profet, 
ascultă ce-ţi spun! Toată nobilimea, toţi 
patriarhii şi profeţii, pînă la unul, ca şi toţi 
arhanghelii, principii, guvernatorii şi 
viceregii erau în păr, dar nimeni din 
plevuşcă. Nici unul, nici măcar de 


874 


sămînţă. Şi ia seama, nu vorbesc numai de 
mărimile din lumea noastră, ci de principii 
şi patriarhii şi-aşa mai departe, din toate 
lumile care strălucesc pe cerul nostru şi 
din alte miliarde de lumi care fac parte 
din alte şi alte sisteme, în afara celui în 
care-i soarele nostru. Erau acolo cîţiva 
profeţi şi patriarhi faţă de care ai noştri 
nu fac nici cît o ceapă degerată, ca rang şi 
faimă şi toate celelalte. Unii erau din 
Jupiter şi din alte lumi ale sistemului 
nostru, dar cei mai celebri erau trei poeţi 
Saa, Bo şi Soof, din nişte mari planete, 
aflate în trei sisteme diferite şi foarte 
depărtate. Numele lor sînt cunoscute şi 
familiare în fiecare ungher al raiului, de la 
un capăt la altul — la drept vorbind, la fel 
de cunoscute ca şi cei optzeci de 
Arhangheli Supremi — pe cînd de Moise al 
nostru şi de Adam şi de ceilalţi, nici dracu 
n-a auzit dincolo de colţişorul de rai al 
lumii noastre, afară poate de-o mînă de 
oameni foarte învăţaţi, risipiţi pe ici şi 
colo. Totdeauna numele lor sînt scrise 
greşit şi isprăvile unuia sînt încurcate cu 
ale altuia şi mai totdeauna sînt masaţi 
laolaltă, spunîndu-se pur şi simplu că-s din 
„sistemul nostru solar”, socotindu-se că 
asta-i de ajuns, fără să se mai intre în mici 
amănunte şi să indice din care anume 
lume purced. E ca şi cum un hindus în- 
văţat şi-ar arăta ştiinţa lui, zicînd că 
Longfellow trăieşte în Statele Unite, de 
parcă ar fi trăit în toate Statele Unite şi 
ţara ar fi atît de mică încît n-ai putea să 
arunci o cărămidă, fără să-l loveşti pe 
Longfellow. Între noi fie zis, chiar mă 
amărăşte răceala cu care oamenii din 
aceste lumi monstruoase, dinafara siste- 
mului nostru planetar, privesc mica 


875 


noastră lume şi însuşi acest sistem. 
Desigur că avem o părere foarte bună 
despre planeta Jupiter, fiindcă planeta 
noastră e doar un cartof pe lingă ea, ca 
mărime; dar mai sînt planete în alte 
sisteme, faţă de care Jupiter e doar un fir 
de muştar — cum e planeta Goobra, de 
pildă, pe care n-ai putea-o înghesui în 
orbita cometei Halley, fără să-i strîngi 
şuruburile. 'Turiştii din Goobra (vorbesc 
de cei care s-au născut şi au murit acolo 
— băştinaşii) vin pe-aici din cînd în cînd şi 
se interesează de lumea noastră, iar cînd 
află că-i atît de mică încît un fulger îi 
poate da ocol într-o optime de secundă, 
trebuie să se rezeme de ceva ca să nu 
cadă jos de ris. Pe urmă, îşi viră o sticlă în 
ochi şi încep să ne cerceteze, de parcă am 
fi vreun soi de giză ciudată sau aşa ceva. 
Unul din ei m-a întrebat cît de lungă era 
ziua la noi şi cînd i-am spus că în general 
avea douăsprezece ore, m-a întrebat dacă 
oamenii de pe meleagurile mele socotesc 
că mai merită să te scoli şi să te speli 
pentru o astfel de zi. Aşa stau lucrurile cu 
tipii aceştia de pe Goobra — nu vor să 
piardă nici un prilej de a-ţi arunca în faţă 
că ziua în lumea lor ţine cît trei sute 
douăzeci şi doi de ani de-ai noştri. Tînărul 
filfizon, care mă luase peste picior, de- 
abia devenise major; era de şapte mii de 
zile — adică de vreo două milioane de ani 
de-ai noştri şi păstra încă mutra de mucos 
a vîrstei sale. Era la cotitura aceea, cînd 
omul a sfîrşit cu copilăria şi încă nu-i 
bărbat de-a bineiea. Dacă nu ne-am fi aflat 
în rai, i-aş fi zis eu pe şleau ce gindesc. Ei, 
oricum, Billings a avut parte de cea mai 
măreaţă primire din cîte s-au pomenit de 
o mie de secole încoace şi cred că-i va 


876 


prii. Numele lui va fi purtat foarte departe 
şi va face să se vorbească despre sistemul 
nostru planetar, ba poate şi despre 
planeta noastră — pămîntul — înălţindu- 
ne în ochii întregii lumi a raiului. Ia 
gîndeşte-te numai — Shakespeare a mers 
de-a-ndaratelea, în faţa acestui croitor din 
Tenneesee şi i-a presărat flori în cale, iar 
Homer a stat în spatele jilţului său şi l-a 
servit la ospăț. Desigur că asta n-a 
însemnat mare lucru acolo, printre toţi 
străinii aceia de seamă din alte sisteme 
planetare, deoarece nu auziseră nici de 
Shakespeare, nici de Homer, însă colo jos, 
pe micul nostru pămînt, oamenii dacă ar 
afla-o ar rămîne cu gurile căscate. Ehei! 
măcar să fi fost vreo scofală cu 
nenorocitul acela de spiritism, ca să le pu- 
tem da de ştire!... Satul acela din 
Tennessee i-ar înălța un monument lui 
Billings şi autograful său s-ar vinde mai 
scump decit al Satanei! Ce mai, s-a 
petrecut straşnic la recepţia aceea; un 
nobil de mîna a şaptea, sir Richard Duffer, 
baronetul din Hoboken, mi-a povestit 
totul. 

— Cum adică, Sandy, un nobil din 
Hoboken? Cum vine asta? 

— Destul de simplu. Duffer acesta a ţinut 
o mezelărie şi n-a pus deoparte un cent în 
viaţa lui, fiindcă obişnuia să dea pe ascuns 
săracilor toată carnea care-i prisosea. Nu 
vagabonzilor — nu, celorlalţi; celor care 
mai curind ar crăpa de foame decît să 
cerşească — oameni cinstiţi şi dintr-o 
bucată, dar fără de lucru. Dick pîndea 
bărbaţii, femeile şi copiii înfometați şi se 
ţinea după ei pînă acasă, afla totul de la 
vecini şi pe urmă le da de mîncare şi le 
găsea de lucru. Cum nimeni nu l-a văzut 


877 


vreodată dînd vreun ban cuiva, trecea 
drept zgîrcit. A şi murit cu renumele 
acesta şi oamenii au zis că nu-i nici o 
pagubă moartea lui, dar sosind aici, l-au 
făcut baronet şi primele cuvinte pe care 
le-a auzit Dick — mezelarul din Hoboken 
— cînd a păşit pe țărmurile divine, au fost: 
„Bine-ai venit, sir Richard Duffer!” Asta l- 
a cam mirat, fiindcă el socotea că are 
temeiuri să creadă că va fi îndreptat către 
un climat mai cald. 

Deodată, întregul ţinut se cutremură 
sub bubuitul a o mie o sută şi unul de 
tunete, slobozite toate în aceiaşi timp şi 
numai ce-l aud pe Sandy: 

— Aha! Astea-s pentru cîrciumar. 

Săr în sus şi zic: 

— Atunci hai şi noi într-acolo, Sandy; nu 
trebuie să pierdem nimic din parascovenia 
asta. 

— Stai locului! mă opreşte el. E doar un 
anunţ telegrafic şi atîta tot. 

— Cum? 

— Bubuiturile înseamnă că a fost zărit 
de la staţia de semnalizare. A trecut de 
punctul Sandy Hook. Comitetele au să 
coboare să-l întîmpine şi să-l însoţească. 
Vor mai fi ceva ceremonii şi întîrzieri; are 
să mai treacă multă vreme pînă să ajungă 
la Golful Hudson. Oricum, e la cîteva 
miliarde de mile de noi. 

— Puteam fi şi eu la fel de bine 
cîrciumar şi un păcătos nărăvit în rele, zic 
eu, amintindu-mi cît de singur fusesem la 
sosirea în rai şi cum nu era nici urmă de 
comitet de recepţie sau altceva. 

— Observ o oarecare părere de rău în 
glasul tău — mă iscodeşte Sandy — şi e cît 
se poate de firesc, dar hai să trecem cu 
buretele asupra trecutului; ai procedat 


878 


aşa cum ai crezut de cuviinţă şi acum e 
prea tîrziu ca să mai îndrepţi lucrurile. 

— Ei, treacă de la mine, Sandy. Nu mă 
supăr. Dar aveţi şi aici un Sandy Hook, 
'ai? 

— Le avem aici pe toate, întocmai ca şi 
jos. Toate Statele şi Teritoriile Uniunii şi 
toate regatele pămîntului şi insulele mării 
sînt orînduite aici întocmai ca şi pe glob, 
toate cu aceleaşi contururi şi profiluri pe 
care le au şi colo jos, şi toate 
proporţionate cu mărimea lor, numai că 
aici fiecare stat, regat şi insulă este de 
multe miliarde de ori mai mare decît jos. 

Alt bubuit. 

— Asta pentru ce mai e? 

— E alt fort care răspunde primului. 
Trage fiecare cîte o mie o sută şi una 
lovituri de trăsnet dintr-o dată — este 
salutul tradițional pentru un  oaspe 
convertit în ceasul al doisprezecelea, o 
sută pentru fiecare ceas şi una 
suplimentară, pentru sexul oaspelui; dacă 
era o femeie, am fi ştiut, fiindcă s-ar mai fi 
tras o lovitură. 

— Cum de se ştie că sînt o mie o sută şi 
una lovituri, cînd toate sînt trase dintr-o 
dată, Sandy? Şi totuşi nimeni nu se poate 
înşela în această privinţă. 

— Minţile noastre sînt foarte ascuţite 
aici, în anumite domenii — şi acesta-i unul 
din ele. Numerele, mărimile şi distantele 
sînt atît de mari, încît trebuie să fim 
făcuţi ca să le putem simţi — vechile 
noastre metode de a număra, măsura şi 
socoti nu ne-ar da nici măcar o idee 
despre ele, ci mai degrabă ne-ar încurca, 
ne-ar copleşi şi ne-ar provoca mari dureri 
de cap. 

După ce-am mai discutat despre 


879 


aceasta, zic: 

— Sandy, bag de seamă că rar mi-este 
dat să văd îngeri albi; la fiecare înger alb 
pe care îl văd găsesc vreo sută de 
milioane de oameni arămii — oameni care 
nu ştiu vorbi englezeşte. Cum vine asta? 

— Ei, ai să găseşti aceiaşi lucru în 
oricare Stat sau Teritoriu din colţul 
american al raiului, oriunde te vei duce. 
Am hoinărit o săptămînă întreagă şi am 
străbătut milioane şi milioane de mile 
printre îngeri, fără să văd măcar un 
singur înger alb sau să aud măcar un 
cuvînt pe care să-l pot înţelege. Vezi tu, 
un miliard de ani şi mai bine, America a 
fost ocupată de indieni, azteci şi de tot 
soiul de oameni, pînă să fi pus vreodată 
piciorul pe-acolo vreun om alb. În primele 
trei sute de ani, după ce-a descoperit-o 
Columb, nu găseai în toată America nici 
măcar atîţia albi cît să-ţi umple o sală de 
conferinţe — bineînţeles vorbesc de toată 
întinderea continentului, cu posesiunile 
britanice şi toate celelalte. La începutul 
veacului nostru erau numai şase sau şapte 
milioane — să zicem şapte —apoi 
douăsprezece sau paisprezece milioane în 
1825, să zicem douăzeci şi trei de 
milioane în 1850, 


880 


patruzeci de milioane în 1875. Procentul 
nostru de mortalitate a fost totdeauna de 
douăzeci la mie pe an. Ei, va să zică o sută 
patruzeci de mii au murit în primul an al 
veacului; două sute optzeci de mii în cel 
de al douăzeci şi cincilea an; cinci sute de 
mii în al cincizecilea an, cam vreun milion 
în al şaptezeci şi cincilea an. Acum, hai să 
fiu darnic în privinţa asta şi să socotesc că 
de la începuturi pînă azi au murit în 
America cincizeci de milioane de albi — 
pune şaizeci, dacă vrei; pune o sută — nu 
contează cîteva milioane în plus sau în 
minus. Ei bine, acum poţi pricepe şi 
singur că dacă te-apuci şi presari puţină 
pulbere de oameni ca aceştia peste sutele 
de miliarde de mile ale teritoriului 
american de-aici din rai, e ca şi cum ai 
împrăştia o cutiuţă de pilule homeopatice 
de zece cenți peste pustiul Saharei şi te-ai 
aştepta să le regăseşti. Nu te poţi aştepta 
să însemnăm ceva în rai, şi nici nu 
însemnăm — asta e pur şi simplu 
realitatea, şi trebuie să ne obişnuim cu ea 
cît putem mai bine. Învăţaţii din celelalte 
planete şi celelalte sisteme vin pe aici, se 
învîrt puţintel, cînd fac ocolvi împărăției, 
şi pe urmă se întorc în secţiile lor din rai 
şi scriu o carte de impresii de călătorie, 
acordînd Americii vreo cinci rînduri. Spun 
că în această pustietate locuiesc o mînă 
de cîteva sute de mii de miliarde de îngeri 
roşii, care sînt completaţi din cînd în cînd 
cu cîte unul, cu totul ros de boală. Mă 
înţelegi, ei cred că albii şi negrii întilniţi 
întîmplător ar fi nişte indieni albiţi sau 
înnegriţi de vreo lepră sau altă boală — 
din pricina vreunui păcat deosebit. E o 
pilulă grozav de amară pentru noi toţi, 
prietene, chiar pentru oamenii cei mai 


881 


modeşti, ca să nu mai vorbim despre 
celălalt soi, care îşi închipuie că vor fi 
primiţi ca o obligaţie a statului, de mult 
pierdută, şi pe deasupra că-l vor îmbrăţişa 
pe Avram. Nu ţi-am cerut nici un 
amănunt, dragă căpitane, dar îmi vine să 
cred — dacă experienţa mea face vreun 
ban — că nu ai fost întîmpinat cu prea 
multe urale la sosire; ia spune drept? 

— Nu-mi mai pomeni, Sandy — zic eu 
roşind putintel — n-aş fi dorit să fie de 
faţă familia, pentru 


882 


nimic în lume. Să schimbăm subiectul, 
Sandy, să schimbăm subiectul. 

— Ei, crezi că ai să te stabileşti în 
departamentul californian al fericirii? 

— Nu ştiu încă. Nu m-am gîndit să fac 
un pas hotărît în direcţia asta, pînă nu-mi 
soseşte şi familia. M-am gîndit doar să dau 
o raită peste tot; între timp, aşa — în tihnă 
— voi încerca să mă hotărăsc. Pe lîngă 
asta, cunosc o groază de decedați şi 
chibzuiam să le dau de urmă, să m-aştern 
puţin la vorbă cu ei despre prieteni şi 
despre vremurile  de-allădată, să ne 
amintim de unele şi de altele, să-i întreb 
cum le place pe-aici, din cîte cunosc pînă 
acum. Socot însă că nevastă-mea va voi să 
se  statornicească în raza Californiei, 
fiindcă mai toţi răposaţii ei vor fi aici şi îi 
place să fie împreună cu puzderia de 
cunoscuţi. N-o ştii cum e? 

— Să n-o laşi. Vezi ce este districtul 
Jersey din rai, pentru albi; ei bine, 
districtul californian e de o mie de ori mai 
rău. E plin de un soi becisnic de îngeri cu 
piele închisă şi de culoarea noroiului şi se 
prea poate ca cel mai apropiat din vecinii 
tăi albi să stea la vreun milion de mile 
depărtare. Ce-i lipseşte mai mult unui om, 
în rai, e societatea — o societate pe 
măsura lui, de aceeaşi culoare şi limbă. 
Din pricina asta, de vreo două ori eram 
gata-gata să mă statornicesc în partea 
europeană a raiului. 

— Ei, şi de ce n-ai făcut-o, Sandy? 

— A, din diferite motive. Mai întîi, cu 
toate că acolo vezi la albi berechet, nu te 
poţi înţelege aproape cu nici unul, aşa că 
umbli la fel de dornic de sporovăială ca şi 
pe-aici. Îmi place să mă uit la un rus, la un 
german sau italian, îmi place să mă uit 


883 


chiar şi la un franţuz, dacă am vreodată 
norocul să-l prind cînd nu face vreun lucru 
necuviincios; însă cu privirile nu-ți 
potoleşti dorinţa, trebuie să ai cu cine sta 
de vorbă. 

— Bine, dar mai e şi Anglia, Sandy, 
districtul englez al raiului. 

— Da, dar nu-i cu mult mai bine decît în 
acest colţ al tărimului ceresc. Cîtă vreme 
nimereşti peste un englez născut în ultimii 
trei sute de ani, merge, însă în 


884 


clipa cînd te întorci în vremea Elisabetei, 
limba începe să se încîlcească şi cu cît 
mergi mai înapoi, cu atît se încurcă mai 
rău. Am stat puţin de vorbă cu unul 
Langland şi cu un ins căruia-i zicea 
Chaucer — poeţi din vremuri străvechi — 
dar degeaba, n-am putut pricepe o boabă 
şi ei, la rîndul lor, n-au priceput o boabă 
din spusele mele. De atunci am primit 
citeva scrisori de la ei, însă-i o 
englezească atît de stricată că nu mă pot 
descurca. În vremile de dinaintea acestor 
oameni, în Anglia nu găseşti decît numai 
şi numai străini, nici mai mult nici mai 
puţin; unii care vorbesc daneza, germana, 
normanda franceză, şi  cîteodată le 
amestecă pe toate trei, iar mai înaintea 
lor, alţii care vorbesc latina şi bretona 
veche, irlandeza şi galica, iar înaintea lor 
vin miliarde şi miliarde de sălbatici curati, 
care boscorodesc într-un chip, de nu i-ar 
putea înţelege nici Satana în persoană. Ca 
să dai în departamentele engleze peste un 
om pe care îl poţi înţelege, trebuie să 
rătăceşti printre roiuri înfiorătoare de 
oameni, care îndrugă vorbe fără cap şi 
fără coadă. Vezi tu, în cursul a miliarde de 
ani, fiecare ţară de pe faţa pămîntului a 
fost cotropită de atitea ori de tot felul de 
popoare şi tot soiul de limbi, încît era fatal 
să iasă babilonia aceasta în rai. 

— Sandy — zic eu — ai văzut pe mulţi 
dintre oamenii mari despre care vorbeşte 
istoria? 

— Da, berechet. Am văzut regi şi tot felul 
de oameni cu faimă. 

— Regii au aici acelaşi rang ca şi jos? 

— Nu, aici nimeni nu-şi poate aduce 
rangul cu el. Dreptul divin e o poveste 
destul de bună pe pămînt, dar aici nu se 


885 


prinde. De îndată ce ajung în împărăţia 
harului, regii cad la nivelul comun. L-am 
cunoscut foarte bine pe Carol al II-lea — e 
unul din cei mai populari comedieni din 
secţia engleză — are un joc de prima 
clasă. Fireşte că se găsesc şi actori mai 
buni — oameni de care nici nu s-a auzit 
vreodată pe pămînt — însă Charlie îşi face 
într-adevăr o reputaţie foarte bună şi este 
considerat un om de viitor. Richard-lnimă- 
de-Leu lucrează pe ring şi dobindeşte o 
trecere grozavă. Henric al VII-lea e 
tragedian şi scenele în care ucide oamenii 
sînt jucate de parcă-ar fi în realitate. 
Henric al VI-lea ţine un chioşc cu cărţi 
religioase. 

— L-ai văzut vreodată pe Napoleon, 
Sandy? 

— De multe ori. Citeodată în raionul 
corsican, alteori în cel francez. Totdeauna 
vinează un loc care să sară în ochi şi 
umblă încruntat, cu braţele încrucişate şi 
binoclul de campanie sub braţ, arătînd 
exact atît de măreț, sumbru şi original, cît 
cere reputaţia lui şi fiind foarte necăjit 
fiindcă aici nu trece drept un strateg aşa 
de teribil cum se aştepta. 

— Cum, dar cine stă mai presus de el? 

— A, o droaie de oameni de care noi n- 
am auzit niciodată mai înainte — de tipul 
potcovarului şi doctorului de cai şi al 
tocilarului, ştii, nişte neisprăviţi, răsăriţi 
Dumnezeu ştie de unde, care n-au ţinut o 
sabie în mînă sau n-au tras un foc de armă 
în viaţa lor — dar arta militară e înnăscută 
în ei, deşi n-au avut niciodată prilejul să-şi 
arate însuşirile. Aici însă ei capătă locul 
meritat, iar Cezar, Napoleon şi Alexandru 
trebuie să-şi ia un scaun la fund. Cel mai 
mare geniu militar pe care l-a zămislit 


886 


lumea a fost un zidar de undeva de prin 
fundul  Bostonului — mort în timpul 
Revoluţiei — pe nume Absalon Jones. 
Oriunde se duce, mulţimea se adună să-l 
vadă. Vezi tu. Oricine ştie că dacă ar fi 
avut un prilej, ar fi arătat lumii nişte 
manevre strategice, care ar fi făcut ca 
toată strategia de pînă la el să pară joacă 
de copii şi treabă de ucenic. Dar n-a avut 
prilejul; de nenumărate ori a încercat să 
se înroleze voluntar, însă cum îşi pierduse 
amiîndouă degetele mari şi doi dinţi din 
faţă, sergentul de la biroul de recrutare 
nu a vrut să-l primească. În orice caz, 
după cum îţi spun, acum toată lumea ştie 
ce-ar fi putut fi, aşa că se îmbulzesc cu 
milioanele să-l vadă măcar o clipă, de cîte 
ori aud că are de gind să fie prezent 
undeva. Cezar, Hanibal, Alexandru şi 
Napoleon fac parte cu toţii din statul său 
major, împreună cu încă o grămadă de 
ditai generalii; dar publicul abia de 
catadicseşte să le arunce şi lor o privire, 
cînd este e/ pe-acolo. Buum! încă o salvă 
de salut. Acum cîrciumarul a trecut şi de 
carantină. 

Ne-am îmbrăcat amîndoi. Pe urmă ne- 
am spus dorinţa şi într-o clipă ne-am aflat 
în locul recepţiei. Am stat pe malul 
oceanului de spaţiu şi ne-am uitat peste 
nesfirşirea ce abia se zărea, dar n-am 
putut desluşi nimic. Lîngă noi era Marea 
Tribună — şiruri după şiruri de tronuri, 
abia întrezărite, se înălţau către boltă. De 
amîndouă părţile se întindeau şiruri de 
fotolii pentru publicul obişnuit. Se 
întindeau pe leghi şi leghi — de nu le 
zăreai capătul. Erau goale şi tăcute; aveau 
o înfăţişare posacă ca o sală de teatru 
înainte de sosirea publicului, cînd lămpile 


887 


de gaz sînt încă stinse. Sandy zice: 

— Să stăm aici şi să aşteptăm. Capul 
procesiunii trebuie să apară, dintr-o clipă 
într-alta, colo jos. 

Eu zic: 

— Sîntem grozav de singuri, Sandy; mă 
bate gîndul că trebuie să se fi întîmplat 
ceva. Nimeni, afară de noi doi... Nu-i cine 
ştie ce mare onoare pentru cîrciumar. 

— Nu te frămînta, că totul e în ordine. 
Are să se mai audă o salvă şi pe urmă vom 
vedea. 

Nu peste mult, am remarcat departe, la 
capătul zării, un fel de abur alburiu. 

— E capul alaiului cu torţe, mă face 
atent Sandy. 

Abureala aceea se întindea şi devenea 
tot mai luminoasă şi mai strălucitoare; 
curind crescu într-o văpaie puternică, 
aidoma farurilor unei locomotive; se făcu 
tot mai orbitoare pînă ce arăta ca un 
soare ce se înălța peste geana zării, la 
mare — razele mari şi roşii ţişniră sus de 
tot pe cer. 

— Uită-te la Tribuna cea Mare şi la miile 
de scaune — să nu le scapi din ochi! — 
zice Sandy — şi ascultă salva. 

Într-adevăr, salva a izbucnit — buum — 
buum — bum! — ca un milion de tunete 
contopite într-unul singur, cutremurînd 
toată tăria cerurilor. Pe urmă ţişni de 
pretutindeni 0) neaşteptată şi 
înfricoşătoare lumină şi, într-o clipă, 
milioanele de fotolii fură ocupate pînă la 
unul. Cît vedeai cu ochii, în amîndouă 
direcţiile, nu mai era decit o masă 
compactă de oameni; locul era 


888 


luminat splendid! De ajuns ca să-i taie 
oricui răsuflarea. 

Sandy zice: 

— Aşa procedăm aici. Nu se pierde 
vremea  prosteşte; nimeni nu se mai 
foieşte după ce s-a ridicat cortina. A dori e 
o treabă mai rapidă decît a călători. Acum 
un sfert de secundă, oamenii pe care-i 
vezi se aflau la milioane de mile 
depărtare. Cînd au auzit ultimul semnal, 
n-au avut altceva de făcut decit să-şi 
spună dorinţa şi iată-i aici. 

Uimitorul cor intonă: 


Rîvnim să-ţi auzim glasul, 
Să te vedem în faţa noastră. 


Era o muzică înălţătoare, însă cei lipsiţi 
de glas dădeau chixuri şi stricau melodia, 
întocmai ca oamenii la biserică, pe 
pămînt. 

Începuseră să treacă cei din fruntea 
alaiului, oferind o privelişte minunată. 
Alaiul se scurgea, compact şi solid, cu 
cinci sute de mii de îngeri în frunte, 
fiecare din ei purtînd în mînă o torţă şi 
cîntînd. De altfel, numai filfiitul zbîrnîitor 
al aripilor făcea să-ţi duduie capul. Puteai 
urmări cu ochii linia cozii procesiunii, 
unduindu-se către cer, departe-departe, 
răsucită, ca un şarpe sclipitor, pînă ce se 
pierdea în zare ca o şuviţă subţire de 
lumină. Şuvoiul se scurse într-una, vreme 
îndelungată, pînă cînd, în cele din urmă, 
răsări şi cîrciumarul. Ca la comandă, toţi 
se ridicară în picioare şi îi traseră nişte 
urale de s-au cutremurat cerurile, pe 
cuvîntul meu. Faţa cîrciumarului era 
numai zîmbet. Purta nimbul pe-o ureche, 
ştrengăreşte şi era cel mai mulţumit sfint 


889 


ce l-am văzut vreodată. În timp ce păşea 
pe treptele Marii Tribune corul intona: 


Întregul rai mult geme 
Şi-aşteaptă glasu-acela. 


Patru corturi, care îţi luau ochii, se 


ridicau lîngă locul de onoare, pe o 
platformă largă, împrejmuită cu 


890 


un grilaj, în centrul Marii Tribune, cu o 
scînteietoare gardă de onoare în jurul lor. 
Corturile fuseseră închise tot timpul. În 
vreme ce cîrciumarul urcase treptele, 
făcînd plecăciuni şi zîmbind tuturora şi 
ajunsese în cele din urmă pe platformă, 
toate aceste corturi îşi traseră dintr-o dată 
perdelele în sus şi am văzut patru măreţe 
tronuri de aur, bătute numai în 
nestemate. Pe cele două din mijloc stăteau 
nişte bătrîni cu favoriţi albi, iar pe 
celelalte doi uriaşi nespus de falnici şi 
impunători, cu nimburi cît nişte tăvi şi 
armuri frumoase. Milioanele de spectatori 
îngenuncheară şi priviră, bucurindu-se şi 
izbucnind în murmure voioase. 

— Doi arhangheli! Splendid! Splendid! 
Cine să fie ceilalţi? Arhanghelii trîntiră în 
faţa cîrciumarului un rigid salut militar; 
apoi, cei doi bătrîni se ridicară şi unul din 
ei zise: „Moise şi Isac îţi urează bun 
venit!”, pe urmă toţi patru pieriră şi 
tronurile rămaseră goale. 

Cîrciumarul  păru cam dezamăgit, 
fiindcă îşi pusese în gînd să-i îmbrăţişeze 
pe bătrînii aceia; însă mulţimea era 
nespus de bucuroasă şi mîndră cum nu s-a 
mai pomenit, fiindcă-i văzuse pe Moise şi 
Isac. Fiecare zicea: „l-ai văzut? l-am 
văzut. Pe Isac, nu-l puteam zări decît din 
profil, dar pe Moise l-am văzut drept din 
faţă, la fel de desluşit cum te văd pe tine 
în clipa asta!” 

Apoi, cei din alai îl luară pe cîrciumar şi 
porniră mai departe, iar adunarea se 
sparse şi mulţimea se împrăştie. Cum 
mergeam spre casă, Sandy îşi exprimă 
părerea că a fost un mare succes şi 
cîrciumarul avea dreptul să se mîndrească 
în vecii vecilor. Şi mai zise că amîndoi am 


891 


avut noroc, că putem merge la recepții 
încă patruzeci de mii de ani de-acum 
încolo şi nu vom mai avea norocul să 
vedem o pereche de potentaţi aşa de 
teribili ca Moise şi Isac. Mai tîrziu, am 
aflat că era cît pe aci să vedem încă un 
patriarh, başca un profet veritabil, însă în 
ultima clipă îşi contrarnandaseră venirea. 
Sandy zicea că pe locul unde stătuseră 
Moise 


892 


şi Isac se va înălța un monument, 
pomenind data, împrejurările şi tot ce se 
cuvenea despre întreaga poveste şi mii de 
ani vizitatorii vor veni acolo să se zgiiască, 
să se caţăre pe monument şi să-l mizgă- 
lească, scriindu-şi numele. 


893 


LEGATUL DE 30.000 DE DOLARI 


I 


Lakeside era un tirguşor simpatic, cu 
vreo cinci-şase mii de locuitori, ba chiar 
arăta destul de  drăgălaş pentru o 
localitate din Far West. Bisericile aveau 
vreo trei mii cinci sute de enoriaşi, fiindcă 
aşa merg lucrurile în Vestul îndepărtat şi 
în Sud, unde toată lumea este evlavioasă 
nevoie mare şi unde fiecare sectă 
protestantă este reprezentată şi are firmă 
proprie. În Lakeside nu se cunoşteau 
deosebirile de rang social — cel puţin nu 
în mod manifest; fiecare cetăţean îi ştia pe 
toţi cei din jur, cu căţel şi cu purcel, şi în 
toată urbea domnea o atmosferă de 
binevoitoare prietenie. 

Saladin Foster, contabil la unul din 
principalele magazine, era singurul 
contabil din Lakeside cu un salariu mai 
mare. În clipa cînd începem povestirea 
noastră, dumnealui împlinise treizeci şi 
cinci de ani; lucra în aceeaşi prăvălie de 
paisprezee ani; îşi începuse ucenicia cu 
patru sute de dolari pe an şi urcase sta- 


894 


tornic, patru ani în şir, cu cîte o sută de 
dolari pe an; de-atunci leafa lui rămăsese 
la opt sute de dolari — o sumă într-adevăr 
frumuşică, pe care toată lumea o socotea 
deplin meritată. 

Nevasta lui, Electra, îi era o destoinică 
tovarăşă de viaţă, deşi, ca şi dînsul, era cu 
capul în nori şi amîndoi se prăpădeau 
după romanele sentimentale. Cel dintii 
lucru pe care l-a făcut după măritiş — aşa 
tînără cum era, că mai mult de 
nouăsprezece ani nu avea — a fost să 
cumpere un pogon de pămînt la marginea 
oraşului, plătindu-l cu bani peşin — 
douăzeci şi cinci de dolari — ceea ce 
însemna toată averea ei. Saladin avea cu. 
cincisprezece dolari mai puţin. Pe noua-i 
proprietate, Electra a înjghebat o grădină 
de zarzavaturi, cultivînd-o pe din două cu 
un vecin şi a scos un cîştig de sută la sută 
pe an. Totodată, din leafa lui Saladin a 
depus în primul an treizeci de dolari la 
casa de economii; şaizeci în al doilea an, o 
sută în al treilea, o sută cincizeci în al 
patrulea. Leafa lui se urcase apoi la opt 
sute de dolari pe an, dar între timp 
veniseră doi copii pe lume, sporind 
cheltuielile; totuşi, şi de-atunci înainte, 
Electra, stăruitoare cum era, a reuşit să 
depună cîte două sute de dolari pe an, 
fireşte tot din leafă. Cînd a împlinit şapte 
ani de căsnicie, a fost în stare să-şi 
clădească şi mobileze o casă drăguță şi 
confortabilă, care a costat-o două mii de 
dolari. Casa era aşezată drept în mijlocul 
pogonului cu zarzavaturi. A achitat îndată 
jumătate din bani şi şi-a instalat familia în 
noua locuinţă. Peste alţi şapte ani, 
scăpase de datorie, ba avea şi cîteva sute 
de dolari investiţi, care îi aduceau 


895 


cuvenitele dobînzi. 

Printre altele, banii îi cîştigase datorită 
urcării preţului la terenuri. Între timp, îşi 
cumpărase încă vreo două pogoane de 
pămînt şi le vînduse cu profit unor oameni 
simpatici care intenționau să-şi clădească 
şi ei o casă, chiar în preajmă. Astfel, 
socotea că se asigurase de nişte vecini de 
nădejde atît pentru ea cît şi pentru familia 
ei, din ce în ce mai numeroasă. Avea, 
aşadar, un venit propriu de vreo sută de 
dolari, provenind din investiţii sigure; 
copiii creşteau, făcîndu-se din ce în ce mai 
fermecători şi Electra se simţea tare 
mulţumită şi fericită. Soţie fericită, mamă 
fericită, cu un soţ şi copii la fel de fericiţi. 
De-abia de-aici începe povestirea noastră. 

Fiica mai mică, Clitemnestra — numită 
pe scurt Clitie — avea unsprezece ani; 
sora ei, Gvendolin — pe scurt Gven — 
avea treisprezece ani şi amîndouă 


896 


erau fete drăgălaşe şi aveau pe vino- 
ncoace. Înseşi numele lor trăda o înclinare 
latentă a  sîngelui  părintesc spre 
romantism, iar la rîndul lui, numele părin- 
tilor arăta că soiul acesta de înclinare 
fusese moştenit. Era, aşadar, o familie 
drăgăstoasă şi unită şi de aceea toţi cei 
patru membri ai ei aveau nume de răsfăţ. 
Numele de răsfăţ al lui Saladin era ciudat 
şi nu-i indica sexul — Sally; la fel şi al 
Electrei — Aleck. Cît era ziulica de lungă, 
Sally se străduia să fie un bun şi harnic 
contabil şi vînzător; Aleck, la rîndul ei, era 
o bună şi credincioasă mamă şi gospodină, 
precum şi o femeie de afaceri, 
sîrguincioasă şi chibzuita; dar seara, în 
confortabilul living-room!, căutau să uite 
pentru puţin timp de lumea truditoare şi 
trăiau  într-altă lume, mai frumoasă, 
citindu-şi poveşti de dragoste, ţesînd vise, 
ţinînd tovărăşie regilor, prinților, lorzilor 
semeţi şi domniţelor trufaşe, în strălucirea 
şi splendoarea nobilelor palate sau în 
mohoritele şi întunecatele lor castele. 


II 


Şi iată că într-o bună zi le sosiră veşti 
mari! Veşti uluitoare, ce-i drept, dar bune. 
Veştile veneau dintr-un sat învecinat, 
unde locuia singura rudă în viaţă a fa- 
miliei. O rudă de-a lui Sally, un fel de 
unchi sau văr de gradul al doilea sau al 
treilea, pe nume Tilbury Foster, un burlac 
în vîrstă de şaptezeci de ani, vestit pentru 
averea lui şi, prin urmare, acru şi 
morocănos. Sally încercase să intre în 


1 Living-room, camera în care se lucrează, se 
conversează şi se primesc musafirii (n. t.). 
897 


legătură cu dînsul, scriindu-i pe vremuri, 
dar nu mai repetase greşeala. Acum, 
Tilbury îi scria lui Sally, mărturisindu-i 
simţămîntul că va muri în curînd şi 
făgăduindu-i că-i va lăsa treizeci de mii de 
dolari, bani gheaţă. Şi asta nu de dragul 
lor, ci fiindcă banii aceia îi pricinuiseră 
multe necazuri şi amărăciuni în viaţă şi 
tinea mortiş să-i lase cuiva, nădăjduind ca 
banii să-şi urmeze mai departe nefasta 
înriurire. Legatul va fi prevăzut în 
testamentul său şi va fi plătit imediat. Cu 
condiţia ca Sally să fie în stare a dovedi 
executorilor testamentari că nu a fost 
niciodată încunoştinţat de acest dar, prin 
scris sau viu grai, nu a făcut nici o 
cercetare cu privire la apropierea 
muribundului de tropicele veşnice şi nu a 
luat parte la înmormintare. 

De îndată ce Aleck îşi veni putintel în 
fire din cumplita emoție stirnită de 
această scrisoare, rugă pe cineva din 
orăşelul rubedeniei să o aboneze la ziarul 
local. 

Soţul şi soția îşi luară imediat 
legămîntul solemn să nu pomenească 
nimănui de vestea cea mare, cîtă vreme 
rubedenia cu pricina va mai fi în viaţă. 
Aceasta ca nu cumva vreo persoană 
neştiutoare să sufle vreo vorbă 
muribundului şi să le răstălmăcească 
simţămintele, lăsîndu-i impresia că ei s-ar 
bucura de legat, neţinînd seama de cele 
cerute şi totodată ca nu cumva — în ciuda 
opreliştii — persoana să dea în vileag 
legatul. 

În ziua aceea, Sally făcu o sumedenie de 
încurcături în registrele lui, iar Aleck nu 
mai fu în stare să se gîndească la treburile 
ei, nici măcar să ia un ghiveci cu flori sau 


898 


o carte, sau o surcea, fără să uite ce voise 
a face cu ele. Amîndoi erau într-adevăr 
pierduţi în vise. 

„Treizeci de mii de dolari!” 

Toată ziulica, muzica acestor cuvinte 
pline de tilc chinui minţile celor doi soţi. 

Din clipa cununiei, Aleck ţinuse strîns 
păierile pungii şi Sally gustase prea arar 
prilejul de a azvîrli un gologan pe lucruri 
de prisos. 

„Treizeci de mii de dolari!” zumzăia, 
fără încetare, cîntecul. O sumă uriaşă, o 
sumă de neînchipuit! 

Cît fu ziulica de lungă, Aleck rămase 
pierdută în gînduri, plănuind cum să 
investească suma — Sally plănuind cum să 
o cheltuiască. 

În seara aceea, nu mai citiră nici o 
poveste de dragoste. Copiii se duseră mai 
devreme la culcare, văzîndu-şi părinţii atît 
de tăcuţi, distraţi şi ciudat de plicticoşi. 
Sărutările lor fură primite  cu-atita 
răceală, încît păreau date în gol; părinţii 
nici nu le luară în seamă şi abia la un ceas 
după plecarea fetelor le simţiră lipsa. În 
ceasul acela, două condeie scîrţiiau de 
zor, făcînd însemnări şi planuri. În cele 
din urmă, Sally rupse cel dintîi tăcerea şi 
zise, cu înflăcărare: 

— Ah, o să fie grozav, Aleck! Din prima 
mie ne luăm un cal şi un docar pentru 
vară, şi o barcă cu pînze, ba şi un mantou 
de blană pentru iarnă. 

Stăpînindu-şi firea, Aleck răspunse cu 
glas hotărît: 

— Să luăm din capital? Nici gînd! N-aş 
face una ca asta nici dacă ar fi vorba de 
un milion! 

Sally fu profund dezamăgit; i se irosi 
bucuria de pe chip. 


n 
! 


899 


— Oh, Aleck! exclamă el, mustrător. 
Totdeauna am muncit din greu şi am fost 
atit de strimtoraţi; şi-acum, că sîntem 
bogaţi, îmi pare într-adevăr... 

Nu-şi sfirşi însă fraza, văzînd cum 
privirile soţiei se îmbunează; rugămintea 
lui o mişcase. Aleck zise, cu o blindă 
convingere: 

— Nu trebuie să cheltuim din capital, 
dragule. Ar fi ceva nesăbuit. Dar din 
venit... 

— Da, are să fie de ajuns, are să fie de 
ajuns, Aleck! Ce scumpă şi bună eşti! Vom 
avea un venit straşnic şi dacă îl putem 
cheltui... 

— Nu tot venitul, dragul meu, nu tot, 
dar poţi cheltui o parte din venit. Adică o 
parte rezonabilă. Dar întregul capital 
trebuie să-l fructificăm. Ăsta-i un lucru 
chibzuit, nu? 

— M-da. Da, fireşte. Dar o să avem atita 
de aşteptat. Şase luni pînă la prima 
scadenţă a dobiînzilor. 

— Da... poate şi mai mult. 

— Cum, mai mult, Aleck? Nu se plăteşte 
de două ori pe an? 

— Da, la anumite investiţii bancare — 
dar eu n-am să investesc banii oriunde şi 
oricum. 

— Dar în ce fel, atunci? 

— În ceva care să ne aducă profituri 
mari. 

— Mari! Nu-i rău. Zi, zi mai departe, 
Aleck, să ştiu şi eu despre ce-i vorba. 

— Îi investim în cărbuni. În noile mine 
de huilă. Am de gînd să plasez zece mii de 
dolari. Acţiuni de membru fondator. Cînd 
pui bazele unei noi întreprinderi, capeti 
cîte trei acţiuni noi pentru fiecare acţiune 
subscrisă. 


900 


— la te uită... ştii că-i straşnic, Aleck? 
Adică, acţiunile vor avea curs bun... Oare 
cît? Mult? Şi cînd? 

— După vreun an. Ţi se plăteşte zece la 
sută, de două ori pe an, şi or să valoreze 
treizeci de mii de dolari. Cunosc bine 
toată afacerea; anunţul e aici, în ziarul din 
Cincinatti. 

— Doamne! Treizeci de mii pentru zece 
mii... într-un singur an! Hai să plasam tot 
capitalul, să scoatem nouăzeci de mii! Le 
comunic chiar acum cît vreau să 
subscriu... mîine, să nu fie prea tîrziu. 

Şi zicînd acestea se şi repezise spre 
masa de scris, dar Aleck îl opri şi îl făcu să 
se aşeze la loc pe scaun. 

— Nu-ţi pierde capul! Nu trebuie să 
subscriem pînă nu avem banii, ştii prea 
bine. 

Înflăcărarea lui Sally mai scăzu cu 
cîteva grade, însă nu se potoli de-a 
binelea. 

— Păi bine, Aleck, poate că în clipa asta 
unchiul a şi scăpat de necazuri; pun 
rămăşag o sută contra nimic că în clipa 
asta îşi alege, colo jos, chiar lopata cu 
care să amestece smoala. Acum, cred că... 

Aleck se înfioră şi exclamă: 

— Cum te rabdă inima să spui una ca 
asta, Sally! Nu vorbi aşa, că-i adevărată 
neruşinare! 

— Ei bine, pune-i un nimb de sfint, dacă 
pofteşti. Mie, unul, nu-mi pasă cum arată 
pe lumea cealaltă. Vorbeam şi eu aşa, într- 
o doară. Nu poţi lăsa şi tu omul să 
vorbească ce-i place? 

— Dar cum ti-au venit vorbele astea 
îngrozitoare? Cred că nu ţi-ar face plăcere 
să auzi vorbindu-se aşa despre tine, cînd 
încă nici nu ţi s-a răcit trupul! 


901 


— Deocamdată nu văd cum mi s-ar 
putea întîmpla aşa ceva. Doar dacă ultima 
mea faptă ar fi să dăruiesc nişte bani cu 
gîndul de a căşuna cuiva vreun rău. Mai 
dă-l încolo pe Tilbury, dragă Aleck! Hai să 
vorbim despre lucruri mai lumeşti. Mi se 
pare că mina merită să investim toate cele 
treizeci de miişoare. Ai ceva împotrivă? 


902 


— Nu se pun toţi banii pe un singur cal 
— nici nu-mi trece prin minte aşa ceva. 

— Foarte bine. Dacă zici tu aşa. Dar 
atunci, ce facem cu celelalte douăzeci de 
mii? Ce ai de gind cu ele? 

— Nici o grabă; vreau să mă mai uit 
încoace şi încolo înainte de a lua o 
măsură. 

— Foarte bine, dacă te-ai hotărit aşa, 
suspină Sally, şi, după ce chibzui mai 
temeinic un răstimp, adăugă: Pînă la anul 
vom avea din cele zece mii un cîştig de 
duăzeci de mii. Banii aceştia putem să-i 
cheltuim, nu-i aşa, Aleck? 

Femeia însă clătină din cap: 

— Nu, dragul meu — zise ea — acţiunile 
nu se vor urca prea mult pînă ce nu 
căpătăm primul dividend semestrial. Din 
aceşti bani poţi cheltui, dar numai o parte. 

— La naiba! Numai atit? Şi să aştept un 
an întreg?!... Dă-o-ncolo de treabă, eu... 

— Oh, te rog mai rabdă şi tu | S-ar putea 
chiar să se plătească şi mai devreme 
dividendele — este foarte posibil. 

— Ah, ar fi o grozăvie! Îţi mulţumesc! 
Sally sări în sus şi îşi sărută soţia, în semn 
de recunoştinţă. Or să fie trei mii — trei 
miişoare întregi! Cît am putea cheltui din 
banii aceşia, Aleck? Fii mărinimoasă, te 
rog, draga mea, fii fată bună. 

Aleck era încîntată; atît de încîntată 
încît cedă presiunii şi acordă o sumă, pe 
care judecata ei o socotea o curată 
nechibzuinţă — o mie de dolari. 

Sally o sărută de zece ori, dar chiar în 
felul acesta încă nu-şi putu exprima toată 
bucuria şi mulţumirea. Noua izbucnire de 
recunoştinţă şi afecţiune o împinse pe 
Aleck dincolo de hotarele prudenţei şi, 
înainte de a se mai putea înfrina, mai 


903 


acordă scumpului ei soţ încă un privilegiu 
— două mii de dolari din cele cincizeci sau 
şaizeci de mii, pe care avea de gînd să le 
scoată pînă într-un an din cele douăzeci 
de mii, care mai rămineau din legat. Lui 
Sally îi ţişniră lacrimi de fericire şi 
exclamă: 

— Oh, simt nevoia să te string în braţe! 
Şi se tinu de cuvînt. Apoi îşi reluă 
însemnările şi începu să înscrie pe lista 
primelor şi mult doritelor cumpărături: 
„Cal, docar, barcă şi mantou de blană — 
pantofi de lac — cîine — clac — strană la 
biserică — ceas care se întoarce automat 
— dantură nouă”. Ascultă. Aleck! 

— Faci socoteli, nu-i aşa? Asta-mi place. 
Cu siguranţă că ai investit şi cele douăzeci 
de mii de dolari! 

— Nu, nu-i nici o grabă în privinţa asta. 
Trebuie mai întîi să cercetez bine şi să mă 
mai gîndesc. 

— Dar văd că iar socoteşti ceva. Despre 
ce-i vorba? 

— Ei, trebuie să le găsesc un rost şi 
celor treizeci de mii pe care-i scoatem din 
cărbuni, ori nu? 

— Sfinte Sisoe, ce cap! Mie nici nu mi-a 
dat prin gînd aşa ceva. Şi cum te 
descurci? Unde-ai ajuns? 

— Nu prea departe — am socotit doar 
pentru doi trei ani. l-am împărţit în două: 
o parte în petrol şi alta în grine. 

— Zău, Aleck, că-i splendid! La cît se 
ridică? 

— Stai să mă gindesc... ei, ca să nu 
greşesc, la vreo sută optzeci de mii, profit 
curat, dar probabil că va fi mai mult. 

— E-he-he! Nu-i minunat? Doamne 
sfinte! În sfîrşit, ne-a ieşit norocul în cale, 
după toată roboteala asta grea, Aleck! 


904 


— Da? 

— Am să dăruiesc trei sute pentru 
misionari. De ce ne-ar mai păsa de 
cheltuieli? 

— Nici n-ai putea face o faptă mai bună, 
dragule! E ceva într-adevăr vrednic de 
firea ta generoasă, altruist cum te ştiu! 

Lauda aceasta îl umplu de fericire pe 
Sally, dar era destul de cinstit şi de drept 
ca să spună că lauda i se cuvenea de fapt 
lui Aleck şi nu lui, deoarece — dacă n-ar fi 
fost ea — n-ar fi avut niciodată atiţia bani. 

Pe urmă se duseră la culcare şi, îmbătaţi 
de fericire, uitară luminarea aprinsă în 
camera cea mare şi nu-şi aduseră aminte 
de ea decît după ce se dezbrăcaseră. Sally 
însă fu de părere s-o lase să ardă mai 
departe... Spunea că-i dă mîna, chiar de-ar 
costa o mie de dolari. Dar Aleck se dădu 
jos din pat şi o stinse. 

Şi bine făcu, fiindcă în timp ce se 
întorcea în camera mare îi veni o 
inspiraţie care avea să transforme cele o 
suta optzeci de mii de dolari într-o 
jumătate de milion, înainte ca banii să fi 
avut timp a se răci în buzunarele lor. 


III 


Mica gazetă, la care se abonase Aleck, 
apărea doar joia şi făcea o călătorie de 
cinci sute de mile din tîrguşorul lui 
Tilbury ca să-i sosească lui Aleck sîmbăta. 
Scrisoarea lui Tilbury fusese expediată 
vineri, deci prea tirziu ca ştirea eventualei 
morţi a  binefăcătorului să mai poată 
apărea în numărul din săptămîna 
respectivă, dar îndeajuns de devreme ca să 
fie consemnată în numărul următor. 


905 


Astfel, soţii Foster fură nevoiţi să aştepte 
aproape o săptămînă ca să afle dacă i se 
întîimplase sau nu ceva unchiului. O 
săptămînă lungă, nespus de lungă, în care 
încordarea fu greu de suportat. Poate că 
soţii nici nu ar fi putut-o suporta, dacă 
minţile lor nu şi-ar fi căutat scăparea într- 
o oarecare diversiune. Am văzut însă că 
îşi găsiseră o astfel de diversiune. Nu 
îngrămădea nevasta averi peste averi şi 
bărbatul nu le cheltuia — adică nu 
cheltuia tot ce-i îngăduia soţia? 

În cele din urmă, veni ziua de sîmbătă şi 
o dată cu ea gazeta Weekly Sagamore. 
Doamna Eversly Benett, soţia pastorului 
presbiterian, care se ţinea de capul 
Fosterilor pentru o donaţie, era tocmai de 
faţă cînd sosi gazeta. Convorbirea amuţi 
subit — din partea Fosterilor. Doamna 
Benett constată îndată că gazdele nu mai 
auzeau nici un cuvînt din ce le zicea ea, 
aşa că se sculă, rupse nerăbdătoare 
banderola gazetei şi împreună cu Sally 
cercetară cu iuţeala fulgerului coloanele 
cu anunțuri mortuare.  Dezamăgire! 
Numele lui Tilbury nu era pomenit 
nicăieri. Aleck era creştină din născare, 
aşa că datoria şi puterea obişnuinţei o 
siliră să treacă cu bine prin această 
încercare. Se înfrină şi zise, cu o voioşie 
demnă de o fiinţă făţarnică: 

— Să mulțumim cerului cu toată 
smerenia că l-a cruțat şi... 

— Lua-l-ar dracul Mai bine... 

— Sally! Ruşine să-ţi fie! 

— Nu-mi pasă! replică furios bărbatul. 
Parcă tu nu simţi la fel! Dacă n-ai fi imoral 
de evlavioasă, ai recunoaşte-o şi tu făţiş şi 
cinstit. 

Jignită, Aleck i-o întoarse: 


906 


— Nu pricep cum de poţi spune lucruri 
aşa de răutăcioase şi de nedrepte. Nu 
există evlavie imorală. 

Sally se simţi cuprins de un fior, dar 
căută să-şi ascundă simţămîntul, încercînd 
în mod echivoc să-şi salveze situaţia. Voia 
să schimbe forma celor spuse, ca şi cum 
dacă le schimba forma, păstrind miezul, ar 
fi putut înşela expertul pe care încerca să-l 
domolească. 

— N-am vrut să-ţi aduc o învinuire aşa 
de gravă, Aleck, căută el să se 
dezvinovăţească. De fapt, n-am vrut să 
spun evlavie imorală, aveam de gînd doar 


să spun... voiam... ei bine, evlavie 
convenţională, ştii... ă... ă... evlavie de 
duzină... în... în felul... — ce mai, ştii tu ce 


vreau să spun, Aleck, în... ei bine, cînd 
expui un obiect aurit şi-l dai drept aur 
curat, ştii, fără să  urmăreşti ceva 
necinstit, ci doar aşa, din obişnuinţa 
negoţului, tertipurile străvechi, tradiţie 
împietrită, devotamentul faţă de... de... 
dă-o-ncolo, nu pot găsi cuvintele... Ei, tu 
ştii că nu am gînduri rele. Vezi, draga 
mea, cam aşa vine: Dacă o persoană... 

— Ajunge. Ai spus şi aşa destule, îi 
curmă vorba Aleck, cu răceală. Să 
schimbăm subiectul. 

— Abia aştept, răspunse cu înflăcărare 
Sally, ştergindu-şi fruntea îmbrobonată. 
Era mulţumit şi nu găsea cuvinte să-şi 
exprime mulţumirea. Apoi, se scuză în 
sinea lui: „Fără îndoială că eu aveam 
atuurile — ştiu bine — dar le-am tras fără 
folos. De asta adesea îmi merge prost la 
joc. Dacă tăceam, dar de ce n-am tăcut?! 
Niciodată nu ştiu să mă stăpînesc. Nu mă 
pricep de ajuns.” 

Mărturisindu-şi înfrîingerea, era acum 


907 


blînd ca un mieluşel şi supus de-a binelea. 
Cu o privire înţelegătoare, Aleck îl iertă. 

Interesul cel grozav, supremul interes, 
se ivi iarăşi pe primul plan. Şi nimic nu-l 
putea ţine în culise, măcar cîteva minute. 
Soții se apucară iar să dezlege şarade, 
întrebîndu-se de ce nu s-a anunţat 
moartea lui Tilbury. Işi dădură fel de fel 
de presupusuri, mai mult sau mai puţin 
încurajatoare, dar în cele din urmă fură 
siliţi să sfirşească de unde au început şi să 
recunoască  vrind-nevrind că singura 
explicaţie logică a lipsei anunţului trebuie 
să fie — şi fără îndoială era — faptul că 
Tilbury nu murise încă. Era ceva trist în 
constatarea aceasta, ba chiar ceva puţin 
nedrept, poate; dar aşa stăteau lucrurile 
şi trebuiau să se împace cu ele. Căzură de 
acord în această privinţă. Lui Sally i se 
păru o  hotărîre dumnezeiască, tare 
ciudată şi de nepătruns, mai de nepătruns 
ca de obicei — gîndea el — de fapt, unul 
din lucrurile cele mai de nepătruns şi mai 
fără noimă de care-şi putea aminti. O 
spuse cu oarecare pornire, însă nu izbuti 
s-o atragă pe Aleck de partea sa; ea nu-şi 
spuse părerea, dacă avea vreuna. Nu 
obişnuia să-şi ia  asupră-şi riscuri 
nejustificate, pe nici o piaţă — nici pe cea 
lumească, nici aiurea. 

Cei doi soţi fură nevoiţi aşadar să 
aştepte gazeta de săptămîna următoare. 
Era limpede că Tilbury îşi amînase 
plecarea. Aşa gîndiseră ei şi la concluzia 
aceasta ajunseseră. Aşa că renunţară să 
mai dezbată subiectul cu pricina şi îşi 
văzură iarăşi de treburi, pe cît îi lăsa 
inima. 


Dacă ar fi avut cum să afle, şi-ar fi dat 
908 


seama că tot timpul îl nedreptăţiseră pe 
Tilbury. Acesta se ţinuse de făgăduială, 
literă cu literă: murise conform progra- 
mului. Era mort de mai bine de patru zile 
şi se obişnuise cu situaţia lui. Era mort de- 
a binelea, mort cu adevărat. Era la fel de 
ţeapăn ca oricare alt nou sosit în cimitir. 
Pe deasupra, murise, lăsînd suficienţă 
vreme ca vestea să poată fi consemnată în 
numărul gazetei Sagamore din săptămîna 
aceea. Omisiunea se datora numai unui 
accident — ceea ce nu s-ar fi putut 
întîmpla la un ziar dintr-o metropolă, dar 
care se întimpla lesne la o biată fiţuică 
dintr-un tîrguşor ca Sagamore. Tocmai 
cînd se închisese ediţia, sosise gratuit la 
redacţie un sfert de kilogram de îngheţată 
de căpşuni de la „cofetăria de îngheţată 
pentru Dame şi Domni a lui Hastetter”, şi 
rîndurile  cuprinzind regretele cam 
îngheţate, prilejuite de decesul lui Tilbury, 
fuseseră scoase din pagină spre a se face 
loc recunoştinţei entuziaste a directorului 
ziarului. 

În drum dinspre  zeţărie,  zaţul 
cuprinzind notita despre Tilbury fusese 
topit. Altminteri, notiţa ar fi intrat în cine 
ştie ce număr următor, deoarece Weekly 
Sagamore nu renunţa la nici un material 
„viu”, şi în zeţăria lui materialul „viu” era 
nemuritor, dacă nu intervenea un 
accident. Dar un lucru o dată topit e mort 
şi nu mai există înviere pentru el; şansa 
de a vedea lumina tiparului s-a dus pentru 
totdeauna. Şi astfel, fie că lui Tilbury îi 
plăcea sau nu, fie că a zbierat cît a poftit 
în mormîntul său, lucrul nu avea nici o 
importanţă: moartea lui nu avea să mai fie 
pomenită în vecii vecilor de Weekly 
Sagamore. 


909 


IV 


Cinci săptămîni se scurseră greu şi 
plictisitor. Sagamore sosea regulat în 
fiece sîmbătă, însă nici gind să 
pomenească de Tilbury Foster. Într-o bună 
zi, Sallv îşi pierdu răbdarea şi zise 
înciudat: 

— Miînca-l-ar ciorile, ăsta nu mai are 
moarte! 

Aleck îl dojeni cu asprime şi adăugă, cu 
o voce glacială: 

— Cum ti-ar veni dacă ţi-ai da duhul pe 
neaşteptate, tocmai după ce ţi-au scăpat 
din gură asemenea vorbe îngrozitoare? 

Fără a sta să chibzuiască, Sally 
răspunse: 

— M-aş socoti norocos că moartea nu m- 
a prins înainte de a nu fi rostit vorbele 
acestea, uşurîndu-mi sufletul. 

Mîndria îl silise să spună ceva şi, cum 
nu putuse găsi ceva mai cu cap, aruncase 
vorbele acelea şi apoi fugi pînă la bază!, 
cum zicea el — adică o şterse pe uşă, ca 
să nu fie pisat în piuliţa sporovăielii de 
către soţia sa. 

Aşa se scurseră şase luni. Sagamore 
păstra mai departe tăcerea asupra soartei 
lui Tilbury. Între timp, Sally lansase de 
cîteva ori un balon de încercare, adică 
făcuse aluzie că ar ţine să cerceteze 
situaţia. Aleck se făcea că nu-i aude 
aluziile. Atunci Sally se hotărî să-şi ia 
inima în dinţi şi să rişte un atac frontal. 


1 Termen de baseball — se referă la jucătorul 
care aleargă pe o anumită porţiune de teren, 
marcată, ferindu-se să nu fie nimerit de 
jucătorii echipei adverse, care îl ţintesc cu 
mingea (n. t.). 

910 


Aşa că propuse făţiş să se deghizeze, să se 
ducă în tîrguşorul lui Tilbury şi, pe furiş, 
să afle ce se întimplase. Aleck reteză cu 
tărie şi hotărire capul acestui primejdios 
proiect. 

— La ce te-oi fi gîndit tu oare? Mereu 
am de furcă cu tine! Trebuie să te 
supraveghez tot timpul, ca pe un copil 
mic, ca să nu te arzi cu focul. N-ai să 
pleci de-aici, nici în ruptul capului! 

— Păi bine, Aleck, aş putea face treaba 
asta, fără să mă dau de gol, sînt sigur. 

— Sally Foster, nu ştii că nu ai voie să te 
interesezi? 

— Ştiu, dar, la urma urmelor, ce-ar fi 
dacă m-aş interesa? Nimeni n-ar bănui 
cine sînt. 

— Măi, dar grovav mai eşti! Într-o bună 
zi va trebui să le dovedeşti executorilor 
testamentari că nu ai întreprins nici o 
cercetare. Ce-ai să te faci atunci? 

Sally uitase de acest amănunt. 
Nemaiavînd nici un argument, tăcu. Aleck 
adăugă: 

— Zău aşa, scoate-ţi trăsnaia asta din 
cap, că nu-i bună la nimic. Tilbury ţi-a 
întins dinadins capcana asta. Nu ştii ce-i o 
capcană? El stă la pîndă şi abia aşteaptă 
să faci o asemenea boroboaţă. Ei bine, 
tare dezamăgit are să mai fie dumnealui, 
cel puţin cît voi fi eu la cîrmă! Nu-i aşa, 
Sally? 

— Aşa e, cum să nu?! 

— Cît trăieşti, chiar de-ar trece şi o sută 
de ani, să nu faci nici o cercetare. 
Făgăduieşte-mi că ai să mă asculti. 

— Bine, se supuse Sally, oftînd cu necaz. 

— Nu-ţi pierde răbdarea, se muie Aleck, 
văzîndu-l atit de plouat. Deocamdată, 
situaţia noastră e înfloritoare, aşa că 


911 


putem aştepta. Nu-i nici un zor. Venitul 
nostru e mic, ce-i drept, dar sîntem 
siguri de el chiar 


912 


şi cu ochii închişi; şi creşte într-una... Cît 
despre viitor, pînă acum nu am făcut nici 
o greşeală; se string grămadă pentru noi 
miile şi zecile de mii. Nu există nici o 
familie în tot statui care să aibă atitea 
speranţe de viitor. De pe acum am început 
să înotăm în bogăţia care ne aşteaptă. O 
ştii şi tu prea bine, nu-i aşa? 

— Da, Aleck, ai dreptate. 

— Atunci mulţumeşte Domnului pentru 
tot ceea ce face pentru noi şi nu te mai 
frămînta atîta. Doar nu cumva crezi că am 
fi putut dobîndi aceste minunate rezultate, 
fără ajutorul şi călăuzirea lui, nu-i aşa? 

— N-nu, nu, presupun că nu, biigui 
Sally, cam şovăitor. Dar imediat sări cu 
însufleţire şi admiraţie: Şi totuşi, cînd e 
vorba de chibzuinţă în „pregătirea” unei 
acţiuni sau de pus la cale o combinaţie ca 
să jupoi Wall Street-ul, nu cred, nici în 
ruptul capului că ai avea nevoie de 
ajutorul vreunui diletant dinafară. Dacă aş 
crede una ca asta, să mă ia... 

— Ah, te rog, ţine-ţi gura! Ştiu că nu ai 
nici un gînd rău şi nu vrei să iei în deşert 
numele Domnului, dar se pare că nu poţi 
deschide gura fără să nu dai drumul la 
nişte năzbitii care-ar băga în sperieţi pe 
oricine. Mă ţii într-o veşnică spaimă, ştii, 
pentru soarta ta şi a noastră, a tuturor. 
Altădată, nu mă temeam de trăsnet, dar 
acum cînd îl aud... 

Glasul i se frînse şi Aleck începu să 
plîngă. Asta-i zdrobi inima lui Sally. O luă 
în braţe, o dezmierdă, încercă s-o aline, 
făgăduindu-i că nu va mai nutri asemenea 
gînduri şi se mustră amarnic şi plin de 
căinţă, cerîndu-i iertare. În momentele 
acelea era sincer şi amărit de ceea ce 
făcuse şi gata de orice sacrificiu care ar fi 


913 


putut răscumpăra păcatul. 

Astfel că, în sinea lui, chibzui îndelung şi 
adînc asupra problemei, hotărind să 
procedeze cum i se va părea mai bine. Era 
uşor să promită că se va îndrepta, de 
altfel, o şi făgăduise. Dar la ce-ar fi slujit cu 
adevărat făgăduiala, ce folos temeinic ar fi 
adus ea? Nici unul. Ar fi adus doar un 
folos trecător. Omul îşi cunoştea 
slăbiciunea şi şi-o mărturisea singur cu 
durere: nu avea să fie în stare a-şi ţine 
făgăduiala. Trebuia să găsească ceva mai 
sigur şi mai bun — şi găsi. 

Intre timp, cu preţui unei sume serioase, 
pe care o strinsese vreme îndelungată, 
gologan cu gologan, instală pe acoperişul 
casei un paratrăsnet. 

Se mai scurse o bucată de vreme. 

Ce minuni poate împlini obişnuinţa! Şi 
cît de iute şi de uşor se dobîndesc 
obişnuinţele — atît cele neînsemnate, cît şi 
cele care ne schimbă profund. Dacă din 
întîmplare ne trezim la două dimineaţa 
cîteva nopţi în şir, asta trebuie să ne pună 
pe ginduri, fiindcă încă o repetare poate 
să prefacă întimplarea în obişnuinţă; la 
fel, o lună de cochetare cu whisky-ul... ce 
să mai zicem, cînd cunoaştem cu toţii 
aceste fapte banale? 

Ce uşor le vine oamenilor să-şi facă 
castele în Spania şi să viseze cu ochii 
deschişi! Visarea prea multă, însă, strică. 
Cum mai cădem în mrejele ei, în fiece 
clipă de răgaz; cum ne mai cufundăm 
sufletele în ea, otrăvindu-ne singuri cu 
felurite închipuiri amăgitoare! Da, da, şi 
cît de iute, cît de lesne se împleteşte şi se 
contopeşte viaţa noastră de vis cu viaţa 
noastră de toate zilele, pînă cînd nu mai 
putem deosebi una de alta. 


914 


Mai tirziu, Aleck se abonă la un cotidian 
din Chicago şi la Wall Street Pointer. 
Toată săptămîna studia aceste ziare. De la 
un timp le studia cu un ochi de expert în 
tribulaţiile financiare şi cu aceeaşi 
hărnicie cu care duminicile studia Biblia. 
Saly nu mai putea de admiraţie, 
observînd cu ce paşi repezi şi siguri se 
dezvolta şi înflorea talentul şi judecata 
soției, cînd era vorba de previziunea şi 
manevrarea valorilor — atît pe piața 
materială, cît şi pe cea spirituală. Era 
mîndru de curajul şi siguranţa cu care ştia 
să tragă foloase din orice şi la fel de 
mîndru de prudenţa ei, prudenţă de 
natură conservatoare cu care Îşi 
administra mărfurile spirituale. Observă 
că în nici o împrejurare ea nu-şi pierdea 
capul; cîteodată, greşea cu acelaşi curaj 
demn de admirat în prevederile lumeşti, 
dar ştia exact unde-i limita faptelor, fără 
să fie însă neînţelegătoare. Politica ei era 
foarte sănătoasă şi simplă şi, cum îi 
spunea adesea lui Sally: în viața 
pămiînteană o preocupase speculaţia — în 
viaţa spirituală o preocupau investiţiile. În 
cea dintii, era gata să folosească opera- 
tiile pe termen fix şi să-şi ia asupră-şi 
orice riscuri, pe cînd în cealaltă, „nu 
umbla cu termene”, ţinînd să depună o 
sută de cenți pentru fiecare dolar şi să 
aibă orice acţiune trecută în regulă, în 
registrele cuvenite. 

Doar cîteva luni au fost necesare ca 
imaginaţia lui Aleck şi a lui Sally să fie 
educată cum se cuvine. Exerciţiul făcut în 
fiecare zi mărea raza de acţiune şi 
randamentul celor două maşini. Aleck 
cîştiga bani imaginari mult mai iute decît 
visase vreodată la început, iar competenţa 


915 


lui Sally în cheltuirea acestui şuvoi de 
bănet nu era de loc mai prejos. La 
început, Aleck acordase speculaţiei cu 
cărbunii un termen de douăsprezece luni, 
ca să se concretizeze, iar după aceea 
admisese cu mare greutate că termenul s- 
ar putea scurta cu vreo nouă luni. Dar 
asta era treabă de cîrpaci, mai avînd ceva 
pe măsura unui ţînc cu o fantezie financiară 
lipsită de orice cunoştinţe, lipsită de orice 
experienţă sau practică. Curind însă 
amindoi soții căpătară şi asemenea 
ajutoare, astfel că cele nouă luni pieriră şi 
imaginara investiţie de zece mii de dolari 
se întoarse în marş forţat acasă, cu un 
profit de trei sute la sută în raniţă. 

Au avut o zi mare soţii Foster. Li se 
tăiase şi graiul de atita bucurie. Mai 
amuţiseră şi din altă pricină: după ce, în 
ultima vreme, Aleck pîndise cu teamă şi 
tremurînd afacerile pieţei, în sfîrşit făcuse 
prima ei speculație, jucînd la marjă şi 
folosind în această afacere riscantă cele 
douăzeci de mii de dolari, care-i 
rămăseseră din moştenire. Cu ochiul 
minţii, ea văzuse valorile urcînd punct cu 
punct, veşnic cu teama să nu se petreacă 
vreun crah la bursă. În cele din urmă, 
îngrijorarea fu prea mare ca s-o mai poată 
stăpini — ea fiind încă nouă şi nepregătită 
pentru o asemenea afacere cu termen 
lung — şi în consecinţă dădu agentului ei 
imaginar un ordin, tot imaginar, printr-o 
depeşă imaginară, ca să vîndă acţiunile. 
Zicea că un profit de patruzeci de mii ele 
dolari era de ajuns. Ca urmare a aventurii 
cu cărbunii, ea se întorsese acasă cu o 
bogată comoară. După cum am spus, cei 
doi soţi rămăseseră fără grai. Petrecură 
uluiţi şi fericiţi noaptea aceea, încercînd 


916 


să se convingă de faptul acela imens, 
copleşitor, că ei erau oameni de o sută de 
mii dolari, bani peşin, în imaginaţia lor. 
Aşa stăteau lucrurile. 

De altfel, a fost ultima dată cînd Aleck s- 

a speriat de o operaţie bursieră pe termen 
lung. Într-adevăr, a fost îndeajuns de 
speriată ca să-şi piardă somnul şi obrajii 
să-i pălească tot atîta ca şi la prima-i 
experienţă de natură financiară. 
_ Cu adevărat a fost o noapte de pomină. 
Încetul cu încetul, convingerea că erau 
bogaţi se înrădăcină aşa de mult în 
sufletele celor doi soţi, încît de la un timp 
începură să-şi plaseze — şi cu multă 
ardoare — banii. Dacă am fi putut privi cu 
ochii acestor visători, am fi văzut cum 
căsuţa lor de lemn, destul de îngrijită, 
dispare şi în locul ei se înălța o clădire de 
cărămidă cu două etaje, cu un grilaj de 
fier în faţă; am fi văzut o lampă cu trei 
globuri de gaz aerian atîrnînd din tavanul 
salonului; am fi văzut cum bietul lor preş, 
făcut din cîrpe înnădite, se preface într-un 
nobil covor de Bruxelles, de un dolar şi 
jumătate cotul; am fi văzut cum soba lor 
nenorocită se topeşte şi în locul ei răsare 
cu ifos o sobă de tuci cu capac şi 
ferestruici cu geam mat, răspîndindu-şi în 
jur strălucirea, şi multe alte lucruri pe 
deasupra, printre ele gabrioleta, mantoul 
de blană, clacul şi aşa mai departe. 

Din clipa aceea, deşi fiicele lor şi vecinii 
vedeau aceeaşi veche căsuţă de lemn a 
Fosterilor, pentru Aleck şi Sallv ea 
ajunsese o vilă de cărămidă, cu două 
caturi şi nu trecea nici o noapte fără ca 
Aleck să nu se  frămînte pentru 
imaginarele note de plată ale gazului şi să 
nu audă, drept mîngiiere, replica semeaţă 


917 


a lui Sally: „Şi ce-i cu asta? Ne dă mina să 
le plătim.” 

Înainte de a se duce la culcare, în prima 
noapte cînd se treziră bogaţi, cei doi soţi 
hotăriră că trebuie să sărbătorească 
evenimentul. Trebuiau să dea o serbare — 
nu se putea altfel. Dar cum să explice 
marele eveniment fiicelor şi vecinilor? Nu 
le puteau dezvălui faptul că erau bogaţi. 
Sally era dornic, ba chiar nerăbdător să o 
facă; dar Aleck îşi păstră cumpătul şi nu-i 
îngădui. Spunea că, deşi banii se aflau ca 
şi în mîna lor, era totuşi mai sănătos să 
aştepte pînă ce-i 


918 


vor încasa într-adevăr. Nu voi să se 
clintească nici cu un deget de pe această 
poziţie. Marea taină trebuie să fie 
păstrată mai departe — zicea ea — 
păstrată faţă de fete şi de toţi ceilalţi. 

Cei doi soţi erau într-adevăr încurcaţi. 
De sărbătorit voiau să sărbătorească 
evenimentul, dar de vreme ce taina 
trebuia păstrată, ce anume puteau 
sărbători? Şi nici măcar vreo zi de naştere 
nu se nimerea timp de trei luni. Tilbury nu 
avea chef să moară; părea că vrea să 
trăiască veşnic. Atunci, ce Dumnezeu să 
sărbătorească? Aşa vedea chestiunea 
Sally, ajungind din ce în ce mai 
nerăbdător, deoarece se simţea hărtuit 
din toate părţile. În cele din urmă însă o 
brodi — doar printr-o curată inspiraţie, 
cum i se păru lui — şi astfel toate 
necazurile pieriră într-o clipă: aveau să 
sărbătorească descoperirea Americii. Ce 
idee splendidă! 

Aleck — care se simţi prea mîndră de 
Sally ca să mai găsească cuvinte de laudă 
— recunoscu, de astă dată, că ei nu i-ar fi 
trecut niciodată aşa ceva prin minte. 
Auzindu-i complimentul, Sally, deşi nu-şi 
mai încăpea în piele de atita fericire, se 
minună de el însuşi, căutînd să nu se dea 
de gol şi zicînd că, în fond, nu era nimic 
extraordinar şi oricui i-ar fi putut veni o 
asemenea idee. 

La care Aleck, dîndu-şi cu semeţie capul 
pe spate, zise fericită: 

— Zău?  Oricui?  Zău? oricui? Lui 
Hossanah Dilkins, de pildă! Sau poate lui 
Adalbert Peanut, săracul de el! Chiar aşa! 
Tare-aş vrea să-i văd şi pe ei descoperind 
aşa ceva! Nu zău, că-i bună! Eu nu-i cred 
în stare nici, măcar să le vină în gind 


919 


descoperirea vreunei insule de patruzeci 
de pogoane, darmite descoperirea unui 
întreg continent! Păi, bine, Sally Foster, 
ştii foarte bine că de le-ar ieşi şi părul prin 
căciulă şi ochii din cap şi tot n-ar 
descoperi nimic. 

Nepreţuita Aleck ştia că el are talent la 
idei şi chiar dacă iubirea o făcea să 
supraestimeze puţin minunăţia isprăvii, cu 
siguranţă că nu era decît o crimă blîndă şi 
înduioşătoare din partea ei şi care merita 
deci toată iertarea, ţinînd seama de ceea 
ce o pricinuise. 


920 


V 


Sărbătorirea ieşi bine. Toți prietenii au 
fost de faţă, cei tineri ca şi cei bătrîni. 
Printre tineri se aflau Flossie şi Gracie 
Peanut cu fratele lor Adalbert, un tînăr 
meseriaş, băiat de viitor, precum şi 
Hosannah Dilkins Jr., zugravul, care abia 
îşi sfirşise ucenicia. De mai multe luni, 
Adalbert şi Hosannah arătaseră interes 
pentru Gwendolen şi Clitemnestra Foster, 
iar părinţii fetelor observaseră cu o 
mulţumire ascunsă această înclinare. 
Acum însă îşi dădură dintr-o dată seama 
că  mulţumirea aparținea trecutului, 
recunoscînd că schimbarea situaţiei 
financiare ridicase o adevărată barieră 
socială între fiicele lor şi tinerii meseriaşi. 
Fetele puteau acum să-şi înalțe mai sus 
privirile — şi chiar trebuiau să o facă. Da, 
aşa se cuvenea. În cel mai rău caz, nu se 
puteau mărita decît cu un avocat sau 
negustor. lar dinspre partea asta aveau să 
se îngrijească părinţii. În familia lor nu 
trebuiau să se producă mezalianţe. 

Totuşi, aceste gînduri şi proiecte nu fură 
date pe faţă, şi astfel petrecerea nu fu cu 
nimic umbrită. Ceea ce nu a scăpat însă 
nimănui a fost senina şi trufaşa împăcare 
cu sine a soţilor Foster, ţinuta lor mîndră 
şi atitudinea lor plină de gravitate. 
Acestea stîrniră admiraţia şi totodată 
mirarea musafirilor. Toţi le băgară în 
seamă şi toţi le comentară, dar nimeni nu 
fu în stare să le ghicească taina. Intr- 
adevăr, o minune şi un mister. Trei dintre 
musafiri remarcară, fără a bănui cît de 
bine o nimeriseră: 

— Arată de parcă ar fi căpătat o 
moştenire! 


921 


Într-adevăr, chiar aşa era. 

În privinţa chestiunii matrimoniale cele 
mai multe mame ar fi tratat-o după 
vechiul tipic. Le-ar fi ţinut fetelor un logos 
solemn, dar lipsit de tact, o predică 
menită să-şi anuleze propriu-i ţel şi 
oferind prilejul de a stîrni lacrimi şi de-a 
răscoli o răzvrătire ascunsă. Bineînţeles. 
Mamele acelea ar fi încurcat şi mai rău 
treburile, pretinzind tinerilor meseriaşi 
să-şi mute gîndul de la fiicele lor. Aleck 
însă era o altfel de mamă. Fiind o fiinţă 
practică, dumneaei nu suflă nici o vorbă 
vreunuia dintre tinerii aflaţi în cauză, nici 
altcuiva, în afară de Sally. Acesta o 
ascultă şi se dumeri; se dumeri şi 
conchise: _ 

— Pricep eu cum devine cazul. In loc să 
găseşti vreun cusur mostrelor date în 
vînzare, jignind cumpărătorii şi stînjenind 
fără motiv comerţul, mai bine oferi o 
marfă de calitate superioară la acelaşi 
preţ şi laşi astfel firea să-şi urmeze cursul. 
Aşa-i mai întelept Aleck; înţelepciune 
trainică şi solidă ca o stincă. Cine-i 
candidatul tău? Te-ai gîndit pînă acum? 

Nu, Aleck nu se gîndise. Trebuiau deci 
să cerceteze piaţa, ceea ce şi făcură. 
Pentru început, îl luară în consideraţie, 
sucindu-l şi învîrtindu-l pe toate feţele, în 
discuţiile lor, pe Bradish, un tînăr avocat 
de viitor, şi pe Fulton, un tînăr dentist cu 
frumoase perspective. Sally urma să-i 
invite la masă. Dar nu imediat; nu era nici 
o grabă, zicea Aleck. Trebuiau să aibă 
ochii aţintiţi asupra celor doi şi să aştepte; 
n-aveau să piardă nimic, procedînd mai 
încetişor într-o chestiune atît de 
importantă. 

Faptele dovediră că această politică a 


922 


fost într-adevăr  înţeleaptă, căci în 
următoarele trei săptămîni Aleck dădu o 
lovitură minunată, care spori cei o sută de 
mii de dolari imaginari ai ei la patru sute 
de mii — fireşte tot imaginari. De fericire, 
în seara aceea şi ea şi Sally pluteau în al 
nouălea cer. Pentru prima dată, serviră 
şampanie la cină. Nu şampanie veritabilă, 
dar de ajuns de bună pentru cantitatea de 
imaginaţie cheltuită pe ea. Sally a fost 
acela care făcu reforma şi, din slăbiciune, 
Aleck se supuse. În adîncul sufletului, 
amindoi erau  tulburati şi  ruşinaţi, 
deoarece el era membru de frunte la 
asociaţia „Fiii  cumpătării”, iar la 
înmormîntări purta un soi de şorţ, la care 
nici un cîine nu se putea uita fără să nu-şi 
iasă din fire şi să-şi piardă buna părere 
despre purtător; iar ea era membră a 
Temperanţei!, o femeie înzestrată cu toate 
virtuțile pe care le poate avea doar un 
cazan de fier, şi cu nesuferita sfinţenie pe 
care o implică această calitate. Dar aşa 
stăteau lucrurile; trufia stîrnită de bogăţie 
îşi începea opera de destrămare. Soții 
Foster au trăit spre a dovedi încă o dată 
tristul adevăr care mai fusese dovedit de 
nenumărate ori pe lumea aceasta: că în 
vreme ce principiile alcătuiesc o măreaţă 
şi nobilă platoşă împotriva deşertăciunilor 
şi  cusururilor bhbătătoare la ochi şi 
degradante — sărăcia face de şase ori pe 
atît. De! Acum posedau mai bine de patru 
sute de mii de dolari, cîştig curat! Iarăşi 
dezbătură problema matrimonială. Nici 
dentistul, nici avocatul nu mai fură 


1! În original o „W.C.T.U." — membră a Uniunii 
creştine a femeilor pentru propagarea 
temperanţei (Woman's Christian Temperance 
Union (n. r.). 

923 


pomeniţi; nu-şi mai aveau rostul, fiind 
scoşi din cursă. Erau pur şi simplu 
descalificaţi. Acum discutau despre fiul 
cîrnăţarului şi despre cel al bancherului 
din orăşel. Pînă la urmă, însă, ca şi mai 
înainte, ajunseră la încheierea că trebuie 
să aştepte şi să mai chibzuiască, pentru ca 
mai tîrziu să procedeze cu toată băgarea 
de seamă şi cu siguranţa cuvenită. 

Norocul le ieşi iarăşi în cale. Mereu la 
pîndă, Aleck prinse o şansă mare şi 
riscantă şi făcu o speculație foarte 
îndrăzneață. Urmă o perioadă de dirdiieli, 
de îndoieli şi de înfiorătoare frămîntări, 
căci eşecul ar fi însemnat o ruină totală şi 
nimic altceva. Apoi aflară rezultatul şi 
Aleck, aproape doborită de atîta bucurie, 
abia îşi putu stăpîni glasul, cînd zise: 

— S-a sfîrşit cu panica, Sally, acum 
sîntem oameni de taman un milion! 

De recunoştinţă, Sally plînse şi zise: 

— Ah, Electra, tu,  femeie-giuvaer, 
comoara inimii mele, sîntem în sfîrşit 
liberi, înotăm în bogăţie, n-o să mai fim 
siliţi niciodată să ne chivernisim! lată un 
prilej de a bea o sticlă de Veuve Cliquot! 
Şi scoţind o sticlă de o jumătate de litru 
cu bere de ienupăr, făcu acest sacrificiu, 
exclamînd: „Dă-o la naiba de risipă!”, pe 
cînd nevasta îl dojenea uşor, cu ochi 
mustrători, dar umezi şi fericiţi. 

După care se lăsară păgubaşi atît de fiul 
cîrnăţarului cît şi de fiul bancherului şi se 
apucară să cîntărească meritele fiului 
guvernatorului şi celui al deputatului. 


924 


VI 


Ar fi plictisitor să urmărim de-a fir-a-păr 
drumurile şi salturile pe care le făcură din 
ziua aceea finanţele fictive ale Fosterilor. 
Era minunat, ameţitor, orbitor. Pe orice 
punea mîna Aleck, se prefăcea în aur 
curat,  îngrămădindu-se în mormane 
sclipitoare, care se  înălţau spre 
firmament. Milioane după milioane se re- 
vărsau şi totuşi puternicul torent curgea, 
vuind mai departe, iar vastul său volum 
creştea necontenit. Cinci milioane, zece 
milioane, douăzeci, treizeci — cînd avea 
oare să se sfirşească? 

Aşa trecură pe nesimţite doi ani, într-o 
splendidă visare. Cei doi soţi, otrăviţi de 
vise, abia îşi mai dădeau seama de zborul 
timpului. Acum erau oameni de trei sute 
de milioane de dolari; făceau parte din 
consiliile de administraţie care puneau la 
cale cele mai uimitoare afaceri din ţară. Şi 
astfel, pe măsură ce timpul se scurgea, 
milioanele se  îngrămădeau într-una, 
uneori cîte cinci, alteori cîte zece o dată, 
aproape la fel de iute pe cît le puteau 
înregistra. Cele trei sute se dublară — 
apoi se dublară iarăşi — apoi încă o daţă 
şi încă o dată. 

Două mii patru sute de milioane! 

Afacerile se cam înciîlciseră. Era nevoie 
să facă o socoteală a acţiunilor, un bilanţ 
pe care să-l limpezească. Fosterii o ştiau, 
o simțeau, îşi dădeau seama că era 
neapărat necesar, dar ştiau la fel de bine 
că, pentru a face o treabă ca lumea, 
trebuiau, din clipa cînd porneau, să o ducă 
la capăt fără oprire. Era o treabă de zece 
ceasuri şi cum puteau ei să găsească zece 
ceasuri libere, aşa cu toptanul? Sally 


925 


vindea ace, zahăr şi stambă în fiecare zi, 
de dimineaţa pînă seara; Aleck gătea şi 
spăla vase, mătura şi făcea paturile, la fel, 
toată ziulica, fără nici un ajutor, fiindcă 
fetele erau rezervate pentru înalta 
societate. Fosterii ştiau că pentru a obține 
cele zece ore, exista o singură cale şi 
numai una. AmîÎndoi se ruşinau să 
pomenească de ea, fiecare aştepta să facă 
începutul celălalt. In cele din urmă, Sally 
zise: 


926 


— Unul din noi trebuie să cedeze. lau 
asupra mea vina. Consider că am rostit eu 
vorbele acelea — nu-i nevoie să le mai 
spunem cu glas tare. 

Aleck roşi, dar se arătă recunoscătoare. 
Fără să mai scoată o vorbă, amîndoi se 
învoiră. Se învoiră şi nu mai respectară 
duminica. Fiindcă era singura zi cînd 
găseau zece ceasuri libere. Aşadar, încă 
un pas pe drumul spre prăpastie. Alţi paşi 
aveau să urmeze. Averea uriaşă trezeşte 
ispite, care în mod fatal şi sigur 
subminează constituţia morală a 
persoanelor neobişnuite cu stăpînirea ei. 

Traseră  obloanele şi  pîngăriră o 
duminică. Cu trudă grea şi răbdătoare îşi 
revizuiră bunurile şi le înşirară pe o listă. 
Şi ce alai lung de nume „grele” era! Înce- 
pînd cu companiile de Căi Ferate, Linii 
Fluviale, Standard Oil, Cablul Oceanic, 
Telegraful  Diluat şi toate celelalte, 
încheindu-se cu Klondike, de Beers, 
Minele Tammany şi Privilegiile Dubioase 
din Departamentul Poştelor. 

Două mii patru sute de milioane şi toate 
plasate în mod sigur în Lucruri Solide, 
daurite şi aducînd dobînzi: Venit: 120 000 
000 dolari, anual. De încîntare, Aleck 
toarse ca o pisică şi zise: 

— E de ajuns? 

— Este, Aleck. 

— Ce să facem? 

— Să zicem „pas”. 

— Să ne retragem din afaceri? 

— Aşa aş zice. 

— Sînt de acord. Munca cea grea s-a 
sfîrşit; ne vom lua o lungă vacanţă ca să 
ne bucurăm şi noi de bani. 

— Straşnic! Aleck! 

— Da, dragă? 


927 


— Cît putem cheltui din venit? 

— Tot venitul. 

Soţului i se păru că-i căzuseră de la 
încheieturi o tona de lanţuri. Nu mai 
îngăimă nimic; era atit de fericit că nici nu 
mai putea vorbi. 

Din ziua aceea pîngăriră mereu fiecare 
duminică, săptămînă de săptămînă. Primul 
pas este greu, restul urmează de la sine. 
În fiecare duminică, după slujba de 
dimineaţă foloseau restul timpului pentru 
planuri şi născociri — acum născoceau tot 
felul de mijloace pentru a cheltui banii. Cu 
această  delicioasă distracţie petreceau 
pînă după miezul nopţii şi la fiecare 
séance Aleck zvîirlea în dreapta şi în 
stingă cu milioanele pentru opere de 
binefacere şi instituţii religioase; iar Sally 
zvirlea sume asemănătoare pe lucruri, 
cărora la început le dădea nume definite. 
Numai la început. Mai tîrziu, numele îşi 
pierdură treptat precizia conturului şi cu 
timpul se pierdură în „diverse”, devenind 
astfel în întregime şi cu siguranţă de 
nedescris. Într-a-devăr, Sally se prăbuşea. 
Pînă una alta, plasarea milioanelor 
sporea, în mod serios şi cît se poate de 
stînjenitor, cheltuielile familiei pe lumînări 
de seu. O vreme, Aleck fu îngrijorată. 
Apoi, după cîtva timp, nu se mai frămînta, 
fiindcă pricina îngrijorării pierise. Era 
contrariată, era necăjită, dar nu spuse 
nimic şi astfel deveni complice, Sally 
aducea  lumînările,  furindu-le de la 
prăvălie. 

Întotdeauna bogăţia nemăsurată este un 
blestem pentru persoanele neobişnuite cu 
ea; le roade pînă la oase simţul moral. 
Cînd  Fosterii fuseseră săraci, li se 
putuseră încredința lumînări fără număr. 


928 


Acum însă... dar hai să nu ne mai întindem 
asupra acestui subiect... De la lumînări 
pină la mere este doar un pas! Sally se 
deprinse să ia mere, pe urmă săpun; pe 
urmă zahăr candel şi conserve; pe urmă 
obiecte de veselă. Cît de lesne este să 
aluneci din rău în mai rău, o dată ce te 
afunzi în prăpastie! 

Între timp, şi alte urmări se adăugară la 
splendidul marş financiar al Fosterilor. 
Inchipuita locuinţă din cărămidă făcuse 
loc unei imaginare case de granit, cu un 
acoperiş mansardat, cu ţiglă de toate 
culorile: cu vremea, şi această casă 
dispăru, făcînd loc unui cămin şi mai 
măreț — şi uite-aşa şi tot aşa mai departe, 
mereu mai departe. Castel după castel, 
făurite din aer, se ridicau tot mai înalte, 
mai încăpătoare, mai frumoase şi fiecare, 
la rîndul său, pierea; pînă cînd, în aceste 
ultime zile mari despre care povestim, 
visătorii noştri ajunseră să se 
adăpostească — în închipuire — într-un 
somptuos şi vast palat care, de pe o culme 
înverzită, avea nobila perspectivă a unor 
vilcele şi a unui rîu, precum şi a colinelor 
depărtate, cufundate în neguri de toate 
nuanțele; toate acestea erau ale lor, toate 
erau proprietatea visătorilor; un palat 
roind de lachei în livrele şi populat cu 
vestiți şi puternici musafiri, sosiți din 
toate capitalele lumii, sau din cele mai 
mari oraşe ale ţării. 

Închipuitul palat se afla departe, hăt- 
departe către soare-răsare; peste măsură 
de îndepărtat, la o distanţă astronomică, 
tocmai la Newport, în Rhode Island, Ţara 
sfintă a înaltei Societăți, Domeniul 
neprihănit al Aristocraţiei Americane. De 
regulă, în acest  somptuos cămin 


929 


petreceau ei o bună parte din duminici — 
după slujba de dimineaţă. Restul şi-l 
petreceau în Europa sau hoinărind cu 
yachtul personal. Şase zile de sordidă şi 
trudnică Viaţă-Reală acasă, la marginea 
pricăjită a  orăşelului Lakeside, cu 
veniturile lor pricăjite; a şaptea zi, în Ţara 
Basmelor — iată programul lor obişnuit. 

În viaţa lor reală, de-o austeră 
cumpătare, rămîneau ca şi mai înainte 
sîrguincioşi, harnici,  grijulii, practici, 
economi. Păstrau aceeaşi nestrămutată 
credinţă micii Biserici Presbiteriene, se 
trudeau cu evlavie pentru interesele ei şi 
îi apărau trup şi suflet înaltele şi trainicele 
doctrine. Dar în Viaţa-de-Vis ascultau de 
chemările închipuirii lor, oricare ar fi fost 
şi oricum s-ar fi schimbat ele. Închipuirile 
lui Aleck nu erau prea capricioase şi prea 
bogate; în schimb ale lui Sally cereau 
risipă, nu glumă. Aleck, în Viaţa-de-Vis, 
trecu în tabăra Episcopalienilor — şi 
aceasta din pricina impunătoarelor ei 
titluri oficiale — apoi deveni o adeptă a 
Biserciii Oficiale Anglicane, mai ales din 
pricina lumînărilor şi a fastului, după 
care, în mod firesc, se converti la religia 
Romei, unde erau cardinali şi încă şi mai 
multe lumînări. Aceste excursii însă nu 
erau nimic faţă de cele ale lui Sally. Viaţa 
lui de-Vis însemna un strălucitor, continuu 
şi stăruitor clocot şi el făcea ca fiecare 
crimpei de vis să fie proaspăt şi 
scînteietor, prin numeroasele schimbări 
intervenite — atît în domeniul vieţii 
religioase cît şi în toate celelalte 


930 


domenii. Avea de furcă serios cu religiile şi 
le schimba o dată cu cămăşile. 

Cheltuielile mărinimoase ale Fosterilor 
pentru împlinirea diferitelor toane 
începuseră de timpuriu, o dată cu 
îmbogățirea, şi sporiră treptat, ajungînd, 
pe măsură ce le creştea averea, o 
adevărată risipă. Cu vremea, capriciile 
ajunseră de-a dreptul exagerate. Aleck 
clădea o universitate sau două într-o 
singură duminică; sau dacă nu, un spital 
sau două; un aşezămînt Rowton; o groază 
de biserici, cînd şi cînd cîte o catedrală, 
iar o dată, glumind fără rost şi tocmai cînd 
nu se cuvenea, Sally zise: „E o zi neagră 
cînd nu expediezi o încărcătură de 
misionari, care să-i convingă pe 
nechibzuiţii de chinezi să-şi schimbe 
confucianismul lor de douăzeci şi patru de 
carate veritabile, pe creştinismul acesta 
de imitație”. 

Acest limbaj, grosolan şi necruţător, o 
răni la inimă pe Aleck şi ea ieşi din odaie, 
plîngînd.  Priveliştea acestei scene îi 
zgudui şi lui Sally inima, şi, în durerea şi 
ruşinea lui, ar fi dat totul ca să-şi ia înapoi 
cuvintele acelea răutăcioase. Ea nu-i 
spusese însă nici un cuvînt de imputare şi 
asta îl rodea mai mult. Nu-i zisese nici 
măcar să-şi cîntărească mai degrabă 
faptele proprii — şi ar fi putut face, vai! 
atit de multe aluzii la ele, şi încă foarte 
usturătoare! Tăcerea ei mărinimoasă însă 
îi aduse o grabnică răzbunare, călăuzind 
gîndurile lui Sally asupra lui însuşi; el 
chemă în faţa lui un întreg alai de stafii, o 
mişcătoare viziune a vieţii pe care-o 
dusese în ultimii cîţiva ani de nestăvilită 
prosperitate. Şi, aşa cum stătea acolo, 
lăsînd să i se perinde viaţa pe dinainte, 


931 


obrajii îi ardeau şi sufletul îi era copleşit 
de umilinţă. Ia te uită la viaţa ei — cît de 
frumoasă era şi îndreptîndu-se mereu spre 
înălţimi; în vreme ce viaţa lui — cît de 
uşuratică era, cît de searbădă, cît de 
josnică! Şi drumul lui — niciodată înspre 
înălţimi, ci spre prăpastie, mereu în jos! 

Incercă să compare faptele ei şi ale lui. 
Ia te uită! Tocmai el cuteza să-i afle vreo 
vină! Dar atunci ce să zică de el însuşi? 
Cînd ea clădise prima-i biserică, el ce 


932 


făcuse? Adunase pe alţi multimilionari 
blazaţi într-un Poker-Club; îşi murdărise 
palatul cu ei; pierduse sute de mii de 
dolari la fiecare sindrofie şi se împăunase 
ca un nerod — ştiindu-se vestit şi admirat 
pentru imensitatea sumelor pierdute. Cînd 
ea clădise prima universitate, el ce 
făcuse? Işi întinase sufletul, ţinînd-o lanţ 
cu petrecerile şi destrăbălările, în cîrdăşia 
altor oameni nesăbuiţi, multimilionari în 
bani şi săraci în caracter. Cind ea 
înființase primul azil pentru orfani, ce 
făcuse dumnealui? Nimic — vai şi amar de 
dînsul! Cînd ea plănuise înfiinţarea nobilei 
Societăţi pentru Purificarea Sexualităţii, 
ce făcuse el? Ah, ce făcuse, într-adevăr! 
Cînd ea, împreună cu organizațiile 
W.C.T.U. şi Femeia cu Securea, pornind 
într-un marş căruia nimeni nu i se putea 
împotrivi, măturase din ţară sticlele cu 
băutură, ce făcea el? Se îmbătase de cîte 
trei ori pe zi. Cînd ea, ridicînd o sută de 
catedrale, era întîmpinată cu mulţumire, 
binecuvîntată în Roma papală şi decorată 
cu Trandafirul de Aur pe care-l dobîndise 
în chip atît de vrednic, ce făcea el? Făcea 
să sară banca la Monte-Carlo. 

Ajuns aici se opri. Nu putea merge mai 
departe; nu mai putea îndura nimic mai 
mult. Se sculă, cu o mare hotărîre pe 
buze; tăinuita lui existenţă trebuia dezvă- 
luită, mărturisită: da, trebuia să 
părăsească viaţa aceasta clandestină; 
avea să se ducă la ea şi să-i spună totul. 

Aşa şi făcu. li mărturisi totul şi plînse la 
pieptul ei; plinse şi gemu, rugind-o să-l 
ierte. Pentru Aleck fu o zguduire cumplită 
şi ea se clătină sub tăria loviturii, dar 
Sally era al ei, se afla în adîncul inimii ei, 
însemna binecuvîntarea ochilor ei; era cu 


933 


totul al ei; şi cum nu-i putea refuza nimic, 
îl iertă. Simţi însă că niciodată bărbatul 
nu mai putea fi pentru dinsa ceea ce 
fusese pînă atunci; ştia de asemenea că 
Sally era în stare să se căiască, dar nu să 
se îndrepte. Dar chiar aşa, decăzut şi 
pierdut cum era, nu era totuşi al ei, al ei, 
cu trup şi suflet, idolul şi ţinta adoraţiei ei, 
fără de moarte!” Îşi zise că era roaba lui şi 
îi deschise inima-i primitoare, 
adăpostindu-l într-însa. 


934 


VII 


Nu mult după această spovedanie, într-o 
duminică după-amiază străbătură iarăşi 
mările calde pe yachtul lor de vis şi 
stăteau tolăniţi într-o plăcută lîncezeală, 
sub tandeleta punţii clin faţă. Nu scoteau 
o vorbă, fiecare fiind preocupat de 
gîndurile sale. În ultima vreme, orele de 
tăcere se înmulţiseră tot mai mult între ei, 
vechea apropiere şi cordialitate dintre 
dînşii se irosea. Cumplita mărturisire a lui 
Sally îşi făcuse efectul, cu toate că Aleck 
se străduise cît putea să şi-o alunge din 
amintire; vorbele lui, însă, îi stăruiau în 
minte, iar ruşinea şi  amărăciunea 
pricinuite îi otrăveau încîntătoarea viaţă 
de vis. Acum vedea, duminicile, că soţul ei 
se făcea din ce în ce mai puhav şi ajungea 
să fie respingător.. Nu mai putea închide 
ochii asupra acestui fapt şi în zilele acelea 
— duminicile — nu se mai uita la dînsul, 
cînd nu era nevoită. 

Dar ea — era ea oare mai presus de 
orice învinuire? Vai! Ştia prea bine că nu. 
Şi ea păstra un secret faţă de dînsul şi se 
purta acum în mod dezonorant, cu preţul 
unei adînci mîhniri. Călcase înțelegerea 
dintre ei şi îi ascundea acest lucru. Ispita 
fiind prea mare, ea se apucase iarăşi de 
afaceri; riscase întreaga lor avere ca să 
cumpere pe termen lung toate reţelele de 
căi ferate şi toate societăţile de exploatare 
a oţelului şi cărbunilor din ţară, şi acum 
tremura — în fiecare ceas al celei de-a 
şaptea zi — ca nu cumva, scăpînd vreun 
cuvînt, să afle Sally. În nenorocirea ei, 
chinuită de remuşcări, nu-şi putea stăpîni 
pornirile inimii milostive faţă de dinsul; 
era plină de atenţii, văzîndu-l cum stătea 


935 


tolănit acolo, beat şi mulţumit, fără să 
bănuiască nimic, măcar o clipă. Fără să 
bănuiască nimic, arătîndu-i o încredere 
desăvîrşită şi atît de mişcătoare, pe cînd 
ea păstra — atîrnînd deasupra capului său 


de un fir de păr — posibilitatea unei 
catastrofe atît de nimicitoare... 
— Ia zi, Aleck! 


Cuvintele acestea care-i  curmau 
meditaţia neliniştitoare o făcură 
numaideciît să-şi vină în fire. Bucuroasă că 
îşi poate alunga din minte gîndurile acelea 
care-i răvăşeau sufletul, îi răspunse pe un 
ton, care păstra mult din duioşia de 
altădată: 

— Da, dragule. 

— Ştii, Aleck, cred că facem o greşeală 
— adică tu faci. Vorbesc în privinţa 
căsătoriei fiicelor noastre. 

Se ridică, gras, buhăit şi binevoitor, ca 
un Budha din bronz şi, devenind sincer, îi 
mărturisi: 

— Ia gîndeşte-te, au trecut mai bine de 
cinci ani. Ai continuat aceeaşi politică de 
la bun început: la fiecare cocoţare a 
noastră, ai ţintit cu cinci puncte mai sus. 
De cîte ori cred că vom avea vreo nuntă în 
casă, tu vezi o nouă perspectivă, mai 
prielnică, şi eu mă aleg cu încă o 
dezamăgire. Cred că nimeni nu-ţi mai 
poate fi pe plac. Într-o zi au să ne 
părăsească toţi. Mai întîi, am renunţat la 
dentist şi la avocat. Nu zic, a fost foarte 
bine şi foarte înţelept. După aceea, i-am 
dat deoparte pe fiul bancherului şi pe 
moştenitorul cîrnăţarului — iarăşi un 
lucru bine chibzuit şi sănătos. Pe urmă, i- 
am respins pe fiul deputatului şi pe-al 
guvernatorului — lucru drept şi solid ca 
un trepied, recunosc... Apoi pe fiul 


936 


senatorului şi pe cel al vicepreşedintelui 
Statelor Unite — iarăşi perfect îndreptăţit, 
fiindcă aceste mici onoruri nu sînt 
permanente. Pe urmă, ai început 
vinătoarea după aristocrați şi am crezut 
că, în sfîrșit, am nimerit ceva straşnic. Da, 
voiam să ne săltăm spre cele Patru Sute 
de Familii şi să facem rost de vreo 
străveche viţă venerabilă, sfintă, 
neprihănită, stropită cu piatră vînătă a o 
sută cincizeci de ani, dezinfectată de 
mirosurile străbune ale morunului sărat şi 
ale pieilor crude de-acum un veac şi de 
atunci încoace  nepătată măcar de-o 
singură zi de muncă. Şi ce urma? Ce mai! 
Trebuia să facem nunta, fără multă vorbă. 
Dar nu, uite că se iveşte o pereche de 
aristocrați din Europa şi tu pe dată arunci 
peste bord corciturile noastre. A fost 
teribil de deprimant, Aleck! De-atunci, ce 
mai circ! Ai respins baroneţii pentru o 
pereche de baroni; pe baroni i-ai refuzat 
pentru o pereche de viconţi; pe viconţi 
pentru o pereche de conți; pe conți pentru 
o pereche de marchizi; marchizii pentru 
un dublet de duci. Acum, Aleck, trebuie să 
recunoşti — ai întrecut măsura. Ai la 
licitaţie un lot de patru duci, din patru 
neamuri diferite; toţi întregi la trup şi 
grozav de trufaşi, toţi faliţi şi înfundaţi în 
datorii pînă peste urechi. Revin cam 
scump, dar ne dă mîna să-i cumpărăm. 
Haide, Aleck, nu mai zăbovi, nu ne mai 
tine cu sufletul la gură: ia tot soldul şi 
lasă-le pe fete să aleagă! 

In tot cursul acestui rechizitoriu al 
politicii ei matrimoniale, Aleck zîmbi cu 
blîndeţe şi mulţumire. O licărire plăcută, 
ca de triumf, poate şi cu o urmă de 
surpriză drăgălaşă, răsări în ochii ei şi ea 


937 


zise cît putu mai calm: 

— Sally, ce-ai zice de-o alteţă regală? 

Ce uluială! Bietul om! Lovitura îl năuci 
atit de tare încît se prăbuşi peste 
scîndurile chilei şi îşi jupui fluierul 
piciorului de grinda ancorei. O clipă 
rămase ameţit, pe urmă îşi adună puterile 
şi se duse, şchiopătînd, să se aşeze lîngă 
soţia sa; ochii îi lăcrimau, plini, ca 
odinioară, de admiraţie şi afecţiune, şi 
scînteierea lor se revărsa în valuri asupra 
ei. 

— Vai, Doamne! exclamă el, înfiorat. 
Aleck, ce măreaţă eşti! Cea mai straşnică 
femeie de pe faţa pămîntului! Niciodată 
nu pot să-mi dau pe deplin seama cît de 
mare eşti! Niciodată nu văd cît de adîncă 
ti-e mintea! Şi eu în schimb m-am apucat 
să fac pe deşteptul şi să-ţi critic jocul! 
Tocmai eu! Dacă m-aş fi străduit măcar o 
clipă să cuget, aş fi ştiut că ascunzi o 
carte deosebită în  mînecă. Acum, 
inimioară scumpă, mă perpelesc ca pe 
jeratic, ard de nerăbdare să-mi spui planul 
tău! 

Măgulită şi fericita femeie îşi apropie 
buzele de urechea lui şi îi şopti un nume 
princiar, care-l făcu pe Sally să-şi piardă 
suflarea. 

— Doamne! strigă el cu obrajii 
împurpuraţi de entuziasm. Ce pradă 
uluitoare! Are un îndrăcit de cazinou, şi 
un cimitir, şi un episcop, şi o catedrală — 
toate pe numele lui. E o valoare sigură, 
cinci sute la sută, pînă în cel mai mic 
amănunt; cea mai frumuşică dintre toate 
proprietăţile din Europa. Şi cimitirul — e 
cel mai select din lume: nu se primesc 
în el decît 


938 


sinucigaşi; da, dom'le, şi pe deasupra lista 
de gratuităţi e mereu suspendată. Nu-i 
cine ştie ce întins principatul, dar e de 
ajuns: opt sute de pogoane, cimitirul, şi 
patruzeci şi două, în afara lui. E o 
suveranitate — ăsta-i lucrul de căpetenie, 
pămîntul nu contează. Pămînt se găseşte 
berechet; şi Sahara e doldora de pămînt. 

Aleck era într-al nouălea cer. Se simţea 
pe deplin fericită. Mai zise: 

— Şi-apoi, ia gindeşte-te, Sally, e o 
familie care nu a încheiat nici o căsătorie 
în afara Caselor Regale şi Imperiale ale 
Europei; nepoţii noştri vor urca pe tro- 
nuri! 

— Cum te văd şi cum mă vezi, Aleck. Şi 
or să poarte şi sceptre şi or să le 
învîrtească la fel de firesc şi de grațios, 
cum mînuiesc eu metrul de măsurat la 
prăvălie. Ce vînat grozav, Aleck. E prins în 
laţ, nu-i aşa? Nu poate să ne scape, nu-i 
aşa? Nu l-ai luat pe termen scurt, sper? 

— Nu. Poţi să te bizui pe mine, în 
privinţa asta. Nu-i ceva fictiv, e o valoare 
intrată în activul nostru. La fel e şi cu 
celălalt. 

— Cine-i celălalt, Aleck? 

— Alteța sa regală Sigismund-Siegfried- 
Lautenfeld-Dilkelspiel-Schwartzenberg 
Blutwurst, Mare Duce Ereditar de 
Katzenjammer. 

— Cum? Nu se poate să fie chiar el! 

— Cum te văd şi mă vezi! Îţi dau 
cuvîntul meu, răspunse ea. 

Cupa lui se umpluse şi, în plin extaz, 
Sally îşi strînse soţia la piept, zicînd: 

— Cît de minunate par toate — şi cît de 
frumoase! E unul din cele mai vechi şi mai 
nobile principate germane, unul din cele 
trei sute şaizeci şi patru principate şi unul 


939 


din puţinele căruia i s-a îngăduit să-şi 
menţină titlul de principat, cînd Bismarck 
a sfîrşit cu muştruluiala lor. Cunosc ferma 
aceea, am fost pe-acolor. Are un atelier de 
fringhii, o fabrică de lumînări şi o armată. 
Armată permanentă. Infanterie şi 
cavalerie. Trei soldaţi şi un cal. Aleck, a 
fost o aşteptare îndelungată, plină de 
strîngeri de inimă şi de îndoieli, dar numai 
Dumnezeu ştie cît de fericit sînt acum. 
Fericit şi recunoscător faţă de tine, 
comoara mea, care ai pus la cale totul. 
Cînd facem nunta? 

— Duminica viitoare. 

— Bun. Şi trebuie să facem nuntile astea 
în cel mai regesc stil. Aşa cum se cere şi 
cum se cuvine, fiind vorba de cinul regal al 
unora din părţi. Acum, după cîte ştiu eu, 
există un singur soi de căsătorie, care-i 
sacră în ochii regalității şi este monopolul 
ei: căsătorie morganatică. 

— De ce-i zice aşa, Sally? 

— Nu ştiu; dar, oricum, e regală şi 
numai regală. 

— Atunci vom stărui să se facă aşa. Mai 
mult — îi voi sili s-o facă. Ori o căsătorie 
morganatică, ori nici una. 

— S-a făcut, strigă Sally, frecîndu-şi 
miîninile, încîntat. Şi unde mai pui că are 
să fie prima de soiul ăsta în America, 
Aleck? Tot Newportul are să crape de 
ciudă. 

Apoi iar amuţiră, plutind pe aripile 
visului, în cele mai îndepărtate colţuri ale 
pămîntului, ca să invite la nuntă toată 
capetele încoronate, cu cimotiile lor şi să 
afle vreun mijloc de a-i aduce pe toţi, fără 
să-i coste vreun ban. 


940 


VIII 


Timp de trei zile, perechea pluti prin 
văzduh, cu capetele în nori. Abia de erau 
putintel conştienţi de ceea ce se petrecea 
în jurul lor. Vedeau toate lucrurile tulburi, 
ca printr-un văl; erau cufundaţi în vise, 
adesea nu auzeau cînd li se vorbea sau nu 
înțelegeau cînd auzeau; Sally vindea 
melasă la cîntar, zahăr cu metrul şi oferea 
săpun, cînd i se cereau lumînări, iar Aleck 
punea pisica în albie şi dădea lapte rufelor 
murdare. Toată lumea era uimită şi 
încremenită şi murmura: „Ce li s-o fi 
întîmplat oare Fosterilor?” 

Trei zile. Pe urmă se iviră nişte 
evenimente şi mai surprinzătoare! 
Lucrurile luară o întorsătură fericită şi, 
timp de patruzeci şi opt de ore, imaginarul 
monopol al lui Aleck cunoscu o înflorire 
deplină. Sus — sus — tot mai sus! Cinci 
puncte deasupra costului — apoi zece — 
cincisprezece — douăzeci! Douăzeci de 
puncte cu profit curat în marea aventură, 
chiar acum, şi agenţii imaginari ai lui 
Aleck tipau  desperaţi la telegrafe 
imaginare: „Vinde! Vinde! Pentru numele 
lui Dumnezeu, vinde!” 

Ea comunică aceste veşti splendide lui 
Sally şi el zise la fel: „Vinde! Vinde! Ah, să 
nu faci tocmai acum vreo boroboaţă, cînd 
poţi să stăpîneşti pămîntul întreg! Vinde! 
Vinde!” Dar ea îşi încordase voinţa-i de 
fier şi ţinea cîrma în mînă, zicînd că are să 
se ţină tare pentru încă cinci puncte, chiar 
de-ar fi să moară din pricina asta. 

A fost o hotărîre fatală. Chiar în ziua 
următoare, veni istoricul crah, prăbuşirea 
pustiitoare, cînd se zdruncinară temeliile 
Wall Street-ului şi tot muntele de acţiuni, 


941 


atît de  făgăduitoare, se prăbuşi cu 
nouăzeci şi cinci de puncte, în cinci ore, şi 
multimilionarii fură văzuţi  cerşindu-şi 
pîinea în Bowery. Aleck se ţinea dîrză pe 
poziţie şi s-a ţinut cît a putut, dar în cele 
din urmă i se ceru să achite o plată căreia 
nu-i putu face faţă şi astfel imaginarii ei 
agenţi de schimb îi lichidară conturile, 
făcînd-o să-şi vadă ruina. Abia atunci — şi 
nici o clipă pînă atunci — bărbatul din ea 
fu învins şi femeia din ea îşi luă iarăşi 
locul cuvenit. Ea cuprinse cu braţele gitul 
soţului şi plinse, zicînd: 

— Sînt vinovată! Să nu mă ierţi, că n-aş 
putea-o  îndura. Am ajuns cerşetori! 
Cerşetori... Şi sînt atit de nenorocită. 
Nunţile n-au să se mai facă niciodată; 
toate s-au dus pe copcă; acum nu-l mai 
putem cumpăra nici măcar pe dentist. 

Lui Sally îi stătea pe limbă un reproş 
amar: „le-am rugat să vinzi, dar tu...” Nu- 
l rosti însă: nu-l lăsă inima să mai dea şi el 
o lovitură bietului suflet, zdrobit şi ros de 
căinţă. Îi veni un gînd mai nobil, zicînd: 

— Curaj, Aleck! Nu-i pierdut chiar totul! 
De fapt, nu ai investit nici un penny din 
legatul unchiului meu, ci doar viitorul lui 
nematerializat; ceea ce am pierdut era 
doar sporul din viitorul acela, recoltat de 
neasemuita ta judecată şi înţelepciune 
financiară. Sus inima! Alungă-ţi 
necazurile! Mai avem treizeci de mii de 
dolari neatinşi şi, cu experienţa pe care ai 
dobîndit-o, gîndeşte-te ce vei fi în stare să 
faci cu ei în doi-trei ani! Nunţile nu au 
căzut baltă; sînt numai amînate. 

Ce cuvinte binecuvîntate! Aleck îşi dădu 
seama cît adevăr era în ele şi înriurirea lor 
se dovedi electrizantă. 

Lacrimile nu-i mai şiroiră şi sufletul ei 


942 


mare se ridică în toată măreţia lui. Cu 
ochi  scînteietori şi inimă îmbucurată, 
ridicînd braţul în semn de legămînt şi 
profeție, ea zise: 

— Acum şi aici, proclam... 

Fu însă întreruptă de către un vizitator. 
Era directorul şi proprietarul gazetei 
Sagamore. Picase întimplător în Lakeside, 
spre a face o vizită oficială unei obscure 
bunici de-a lui, care se apropia de capătul 
hagialicului ei pămîntesc şi — cu gîndul de 
a combina necazul cu afacerile — trecuse 
pe la Fosteri, care, în ultimii patru ani, 
fuseseră atît de absorbiți de alte lucruri, 
încît neglijaseră să-şi achite abonamentul. 
Datorau şase dolari. Nici un vizitator n-ar 
fi putut fi mai binevenit. Ştia, desigur, 
totul despre unchiul Tilbury şi despre 
şansele lui de a se duce mai repede la 
cimitir. Fireşte, nu-i puteau pune 
întrebări, fiindcă aceasta ar fi spulberat 
legatul, dar puteau căuta să prindă în 
undiţă subiectul şi să spere un oarecare 
rezultat. Şiretenia nu se prinse. Încuiatul 
director nu ştia că era momit cu undiţa, 
dar, în cele din urmă, norccul izbîndi 
acolo unde arta dăduse greş: ca să 
exemplifice, cu ajutorul unei metafore, 
unul din subiectele discuţiei, directorul 
zise: 

— Doamne! E ţeapăn ca Tilbury Foster, 
cum zicem noi. 

Exclamaţia fu neaşteptată şi-i făcu pe 
Fosteri să tresară. Directorul ziarului 
remarcă efectul şi zise, în chip de scuză: 

— N-am avut nici un gînd rău, vă asigur. 
E doar o zicală, doar o glumă, ştiţi — 
nimic serios.. E cumva neam cu 
dumneavoastră? 

Sally îşi înăbuşi arzătoarea-i nerăbdare 


943 


şi răspunse,  prefăcîndu-se cît mai 
nepăsător cu putinţă: 

— Eu — de! — după cîte ştiu, nu, dar am 
auzit şi noi de el. 

Directorul fu mulţumit şi răsuflă uşurat. 
Sally adăugă: 

— E... e... sănătos? 

— Dacă-i sănătos? Păi bine, dom'le, bată- 
te Dumnezeu să te bată, fierbe de cinci ani 
în cazanul cu smoală! 

Fosterii tremurau de necaz, deşi vestea 
semăna a bucurie. Sally zise, chipurile în 
treacăt, încercînd marea cu degetul: 

— Vai, da! Aşa-i viaţa şi nimeni nu poate 
scăpa de legile ei — nici măcar cei bogaţi 
nu sînt cruţaţi. 

Directorul ziarului rise: 

— Dacă vă gîndiţi la Tilbury — zise el — 
nu prea i se potriveşte. Nu avea omul un 
cent la sufletul lui; au trebuit să-l 
îngroape cu dricul primăriei. 

Fosterii rămaseră vreo două minute 
împietriţi şi reci, ca nişte stane de piatră. 
Apoi, alb la faţă şi cu glasul stins, Sally 
întrebă: 

— E adevărat? Ştii cu siguranţă? 

— Dacă vă spun! Am fost unul din 
executorii testamentari. Nu a lăsat nici o 
moştenire, afară de-o roabă, pe care mi-a 
lăsat-o mie. Roabei îi lipsea roata şi nu 
prea era bună de nimic. Totuşi, i-am găsit 
o întrebuințare şi de aceea, ca să fim chit, 
i-am mizgălit un fel de mic necrolog de 
adio, care însă nu a mai intrat în gazetă. 

Fosterii nu-l ascultau — cupa li se 
umpluse, nu mai putea primi nici un strop. 
Stăteau pleoştiţi, morţi faţă de tot ce-i 
înconjura; doar durerea le sfirteca inimile. 

Un ceas mai tîrziu, stăteau încremeniţi 
tot acolo, cu capetele în pămînt, tăcuţi, 


944 


fără să-şi dea seama că vizitatorul plecase 
de multă vreme. 

Apoi se clintiră, îşi ridicară capetele cu 
tristeţe şi buimaci se priviră ca în vis; cu 
minţile rătăcite, ca nişte copii, începură 
să-şi spună unul altuia vorbe fără şir. Cînd 
şi cînd, se afundau în tăcere, lăsînd cîte-o 
propoziţiune neterminată, părind fie că n- 
au habar de ea, fie că îşi pierd şirul. 
Citeodată, cînd se trezeau din aceste 
tăceri, aveau în mod nelămurit şi fugar 
conştiinţa că s-a întîmplat ceva cu minţile 
lor; apoi, cu o mută şi arzătoare 
bunăvoință, îşi mîngiiau cu 


945 


blîndeţe mîinile, arătindu-şi compătimirea 
şi oferindu-şi sprijinul, ca şi cum ar fi zis: 
„Sînt lingă tine, nu te voi părăsi, 
niciodată, vom îndura lovitura împreună; 
vom afla noi izbăvirea şi uitarea; ne vom 
găsi mormîntul şi odihna; ai răbdare, nu 
va mai ţine mult”. 

Mai trăiră încă doi ani, cu minţile 
învăluite în beznă, veşnic  copleşiţi, 
cufundaţi în vagi păreri de rău şi vise 
melancolice, fără să vorbească vreodată; 
apoi izbăvirea le sosi amîndurora în 
aceeaşi zi. 

În pragul veşniciei, întunericul se ridică 
o clipă de pe mintea părăduită a lui Sally 
şi el zise: 

— Bogăția nemăsurată, dobîndită pe căi 
neaşteptate şi  nesănătoase, este o 
înşelătorie. Nouă nu ne-a adus nici un 
folos.  Trecătoare au fost  plăcerile-i 
înfrigurate; totuşi, de dragul ei, ne-am 
lepădat de viaţa noastră tihnită, simplă şi 
fericită. Facă-se aşa ca alţii să ia aminte 
pilda noastră. 

Rămase tăcut un răstimp, cu ochii 
închişi; apoi, în vreme ce fiorul rece al 
morţii i se strecura spre inimă şi treptat 
orice fărimă de conştienţă se irosea din 
creierul său, murmură: 

— Banii i-au adus nenorocire; s-a 
răzbunat pe noi, care nu-i făcusem nici un 
rău. I s-a împlinit voia; cu un calcul mîrsav 
şi viclean ne-a lăsat doar treizeci de mii de 
dolari, ştiind că vom încerca să-i sporim, 
ruinîndu-ne viata şi zdrobindu-ne inimile. 
Fără să-l coste nimic, ne-ar fi putut lăsa 
mult mai mulţi bani şi asta ne-ar fi tăiat 
dorinţa de a-i spori, ne-ar fi izbăvit de 
ispita de a-i specula. Un suflet mai bun 
aşa ar fi făcut; dar el n-avea pic de 


946 


mărinimie, de milă, de... 


947 


OMUL CARE A CORUPI 
HADLEYBURGUL 


Toate acestea s-au petrecut cu mulţi ani 
în urmă. Pe atunci Hadleyburgul era cei 
mai cinstit şi cel mai neprihănit orăşel din 
toată regiunea. Işi păstrase nepătată 
această faimă timp de trei generaţii şi era 
mai mîndru de ea decît de oricare dintre 
avuţiile sale. Era atit de mîndru de 
această faimă şi atît de grijuliu s-o 
păstreze, încît începu să-i înveţe pe copii, 
încă din leagăn, principiile unei vieţi 
cinstite, făcînd totodată din ele temelia 
educaţiei lor în toţi anii  închinaţi 
învăţăturii. Mai mult decît atît, în perioada 
de creştere, tinerii erau feriţi de orice 
ispite, în aşa fel ca cinstea să li se 
întărească şi să prindă rădăcini adinci, 
devenindu-le o a doua natură. Tîrgurile 
din împrejurimi îl pizmuiau pentru această 
superioritate demnă de toată lauda şi deşi 
se prefăceau că-şi bat joc de mîndria lui, 
numind-o deşertăciune, erau nevoite să 
recunoască faptul că Hadleyburgul era 
într-adevăr un oraş incoruptibil; iar dacă 
le stringeai cu uşa, recunoşteau că era de 

948 


ajuns ca un tînăr să spună că e de fel din 
Hadleyburg ca, părăsindu-şi oraşul natal, 
să capete  numaidecit un post de 
răspundere. 

Dar pînă la urmă, într-o bună zi, 
Hadleyburgul avu nenorocul de a jigni un 
străin în trecere pe acolo. Poate că nu-şi 
dădu seama de asta, în tot cazul nu se 
sinchisi, pentru că Hadleyburgul era sigur 
de sine şi nu-i păsa nici cît negru sub 
unghie de străini sau de părerile lor. Tare 
bine ar fi fost ca măcar de data aceasta să 
fi făcut o excepţie, fiindcă străinul acela 
era un om rău şi răzbunător. Vreme de un 
an, în peregrinările sale, el nu putu uita 
jignirea ce i se adusese şi-şi închină de 
aceea toate clipele de răgaz încercărilor 
de a născoci un mijloc de răzbunare. 
Ticlui el multe planuri, toate foarte bune, 
dar nici unul nu i se păru destul de 
nimicitor; de fapt, chiar şi cel mai 
inofensiv dintre ele ar fi lovit numeroase 
persoane, însă străinul dorea un plan care 
să lovească întreg orăşelul, necruţind pe 
nici unul din locuitorii săi. In cele din 
urmă îi veni străinului o idee straşnică, ce- 
l umplu de o bucurie drăcească. Începu de 
îndată să urzească un plan, spunîndu-şi: 
„Asta trebuie să fac — să corup oraşul”. 

După vreo şase luni plecă la Hadleyburg. 
Într-o noapte, pe la ceasurile zece, se opri 
cu o brişcă în faţa locuinţei bătrinului 
casier al băncii. Trase un sac din brişcă şi- 
l puse pe umeri, porni cu el prin curte, 
clătinîndu-se, iar cînd ajunse în faţa uşii, 
bătu. Un glas de femeie răspunse: „Intră!” 
Intră aşadar, şi, după ce aşeză sacul 
îndărătul sobei din încăpere, se adresă pe 
un ton politicos bătrînei doamne, care 
citea lîngă lampă „Vestitorul 


949 


Misionarilor”. 

— Vă rog, staţi jos, doamnă, nu vă 
deranjaţi. Aşa! Acum e destul de bine 
ascuns, cu greu ar putea şti cineva ce-i 
acolo. Aş putea să-l văd o clipă pe soţul 
dumneavoastră, doamnă? 

— Nu — răspunse ea — a plecat la 
Brixton şi s-ar putea să nu se întoarcă 
pînă miine dimineaţă. 

— Nu face nimic, doamnă. Voiam doar 
să-i las în grijă sacul de acolo, ca să-l 
predea stăpînului, cînd acesta va fi găsit. 
Nu sînt de prin locurile astea; soţul 
dumneavoastră nu mă cunoaşte; mă aflu 
doar în trecere prin oraş, pentru a încheia 
o afacere care mă preocupă de mult. 
Acum, că mi-am făcut datoria, sînt 
mulţumit şi oarecum mîndru; n-o să mă 
mai vedeţi niciodată. In sac se găseşte un 
bileţel care lămureşte totul. Noapte bună, 
doamnă. 


950 


Bătrina se speriase de străinul acesta 
înalt şi misterios, aşa încît răsuflă uşurată 
cînd îl văzu că pleacă. Dar, îmboldită de 
curiozitate, se repezi la sac şi smulse 
hîrtia. Bileţelul începea astfel: 


„A SE PUBLICA: sau, dacă nu, a se căuta 
persoana în chestiune prin cercetări particulare; 
se poate proceda şi într-un fel şi în altul. Acest sac 
conţine monede de aur cîntărind şaptezeci şi trei 
de kilograme şi jumătate...” 


— Doamne, apără-ne! Şi cînd te gindeşti 
că uşa nu-i încuiată! 

Doamna Richards, tremurind toată, 
dădu fuga şi încuie uşa, apoi trase 
obloanele de la ferestre şi se opri în 
mijlocul odăii, înspăimîntată, tulburată, 
întrebîndu-se ce ar mai putea face pentru 
a se pune la adăpost împreună cu banii. 
Ciuli o clipă urechile să audă dacă nu 
cumva vreun hoţ dă tîrcoale casei, apoi 
curiozitatea o birui şi se întoarse la lampă 
pentru a citi bileţelul pînă la capăt: 


„Sînt un străin şi mă întorc acum pentru 
totdeauna în ţara mea de baştină. Sînt 
recunoscător Americii pentru ceea ce mi-a dăruit 
în lunga perioadă petrecută sub steagul ei. Dar 
sînt mai cu seamă recunoscător unuia dintre 
cetăţenii ei — şi anume unui cetăţean din 
Hadleyburg — pentru marele bine pe care mi l-a 
făcut acum un an, doi. De fapt, el mi-a făcut un 
îndoit bine. Iată despre ce este vorba. Fusesem un 
cartofor. Spun — FUSESEM. Mă ruinasem la joc. 
Am sosit în acest orăşel într-o noapte, flămînd şi 
fără o leţcaie. Am început să cerşesc pe întuneric; 
la lumina zilei, mi-ar fi fost ruşine. Am avut 
norocul să dau de un om bun: mi-a dăruit douăzeci 
de dolari. Pentru mine asta însemna că mi-a redat 
viaţa, şi nu numai atît, ci şi averea, pentru că, 


951 


jucînd cu banii aceia, m-am îmbogăţit. Şi, pe 
deasupra, cuvintele pe care mi le-a spus atunci mi- 
au rămas întipărite în minte pînă în ziua de azi şi 
în cele din urmă m-au convins. Convingîndu-mă, 
ele mi-au salvat rămăşiţele conştiinţei: n-am să mai 
joc niciodată. Nu ştiu cine a fost binefăcătorul 
meu, dar vreau să-l găsesc şi să-i dăruiesc aceşti 
bani, ca să-i dea mai departe, să-i arunce sau să-i 
păstreze, după cum îl va îndemna inima. În 
felul acesta 


952 


vreau doar să-i dovedesc recunoştinţa ce-i port. 
Dacă aş mai putea rămîne, l-aş găsi eu însumi. Dar 
asta n-are nici o importanţă, omul va fi cu 
siguranţă găsit. Orăşelul acesta este cinstit, 
incoruptibil şi ştiu că mă pot încrede în el, fără nici 
o teamă. Persoana poate fi identificată prin 
cuvintele pe care mi le-a spus: sînt convins că şi le 
va aminti. 

Şi-acum, să vă expun planul meu. Dacă 
preferaţi, puteţi întreprinde cercetările pe cale 
particulară. Povestiţi conţinutul acestei scrisori 
oricui vi se pare ca ar putea fi persoana în ches- 
tiune. Dacă va răspunde: «Eu sînt acela, cuvintele 
pe care le-am rostit sună aşa şi pe dincolo», 
verificaţi-l. Deschideţi sacul: veţi găsi în el un plic 
sigilat care conţine acele cuvinte. Dacă cele spuse 
de candidat corespund cu cele scrise, predaţi-i 
banii şi nu-i mai puneţi alte întrebări, pentru că nu 
mai încape nici o îndoială că el este omul pe care-l 
căutaţi. 

Dar dacă preferaţi o anchetă publică, tipăriţi 
această scrisoare în ziarul local, adăugînd 
următoarele instrucţiuni: De azi în treizeci de zile, 
într-o vineri, solicitantul să se prezinte la primărie 
la orele opt seara şi să predea pastorului Burgess 
textul scris şi închis într-un plic sigilat (dacă 
pastorul Burgess va binevoi să consimtă). Domnul 
Burgess va rupe apoi sigiliul sacului, îl va deschide 
şi va controla exactitatea cuvintelor. Dacă va 
constata că sînt exacte, binefăcătorul meu, astfel 
indentificat, va primi banii împreună cu asigurările 
mele de sinceri recunoştinţă.” 


Tremurînd de emoție, doamna Richards 
se aşeză pe scaun şi se lăsă pradă 
gîndurilor. Îşi spunea: „Ce ciudat!... Ce 
avere îi pică omului acela bun, care a 
semănat belşug fără să ştie!... De-ar fi fost 
bărbatul meu în locul lui!... Sîntem atît de 
săraci, atît de bătrîni şi de săraci...” Apoi, 
suspinînd, continuă: „Dar nu se poate să fi 

953 


fost Eduard al meu; nu, el n-ar fi dat 
douăzeci de dolari unui necunoscut. Ce 
păcat! Acum îmi dau seama...” Deodată se 
cutremură: „Dar sînt banii unui cartofor! 
Salariul păcatului! Nu putem să-i luăm; nu 
putem să ne atingem de ei. Nu-mi place să 
stau în preajma lor; simt că mă spurc.” Se 
sculă şi se aşeză pe alt scaun, ceva mai 
departe... Ce bine ar fi să se întoarcă mai 
repede Eduard şi să-i ducă la bancă — s-ar 


954 


putea să vină vreun hoţ dintr-un moment 
în altul; e îngrozitor să stai singură cu 
sacul ăsta.” 

La ora unsprezece sosi şi domnul 
Richards; în timp ce soţia lui îi spunea: 
„Sînt atît de bucuroasă că ai venit”, el şi 
începuse: „Nu mai pot. Sînt frînt de obo- 
seală. Ce groaznic e să fii sărac şi să fii 
nevoit să faci asemenea drumuri 
obositoare, la vîrsta mea. Tragi şi tot tragi 
la jug, pentru o leafă. Eşti sclavul unui om 
care stă acasă în papuci şi huzureşte.” 

— Ştii cît sufăr cînd te văd atît de obosit, 
Eduard; dar consolează-te: ne cîştigăm 
pîinea — numele nostru e nepătat... 

— Da, Mary, e mare lucru. Nu lua seama 
la vorbele mele. N-a fost decît un moment 
de enervare; nu-i da importanţă. Sărută- 
mă... Aşa, acum mi-a trecut tot năduful şi 
nu mă mai pling. Ce-i acolo, ce-i cu sacul 
ăla? 

Atunci, soţia lui dezvălui marea taină. O 
clipă, rămase uimit; apoi spuse: 

— Cîntăreşte şaptezeci şi trei de 
kilograme? Dar bine, Mary, sînt pa-tru- 
zeci de mii de dolari, gîndeşte-te, o 
adevărată avere! Nici zece oameni din 
tîrgul ăsta n-au atîția bani! Dă-mi hîrtia. 

O citi în grabă şi spuse: 

— Ce aventură! Parcă-i o poveste, una 
din întîmplările de necrezut, povestite în 
cărţi, dar niciodată întilnite în viaţă. 

Se înfierbîntase de-a binelea; era vesel, 
ba chiar încîntat. O ciupi uşor pe nevastă- 
sa de obraz şi spuse şăgalnic: 

— Păi, Mary, sîntem bogaţi, da, draga 
mea, bogaţi; n-avem decît să îngropăm 
banii şi să ardem scrisorica. Dacă se va 
mai întoarce vreodată cartoforul şi va 
întreba de ei, îl vom privi cu răceală şi-i 


955 


vom spune: „Ce lucruri fără noimă îndrugi 
dumneata? N-am auzit niciodată de 
dumneata şi nici de sacul dumitale cu 
aur.” Iar el ne va privi timp şi... 

— Şi pînă atunci, în timp ce ţie-ţi arde 
de glume, banii se găsesc tot aici şi se 
apropie ora cînd hoţii îşi fac de cap. 


956 


— Adevărat. Dar bine, ce să facem? Să 
întreprindem cercetări pe cale 
particulară? Nu, nu e bine, va pieri tot 
farmecul. Metoda publicităţii e mai bună. 
Gîndeşte-te ce-o să se mai vorbească 
despre asta! Toate celelalte oraşe vor 
crăpa de ciudă, pentru că nici un străin nu 
ar încredința o asemenea misiune vreunui 
alt oraş decît Hadleyburgul. Ştiu ele prea 
bine acest lucru. Ce noroc pe noi! Acum 
trebuie să mă duc la tipografie, altfel va fi 
prea tîrziu. 

— Dar stai... stai... nu mă lăsa singură 
cu sacul, Eduard! 

Eduard însă plecă. Dar numai pentru 
puţin timp, pentru că nu departe de 
locuinţa lui se întîlni cu redactorul-şef, 
care era totodată patronul ziarului, şi-i 
înmînă documentul, spunîndu-i: 

— lată o ştire bombă pentru dumneata, 
Cox. Pune-o în ziar. 

— S-ar putea să fie prea tîrziu, domnule 
Richards, dar o să văd eu. 

Reîntors acasă, casierul începu din nou 
să discute cu nevastă-sa despre taina 
minunată. Le pierise somnul. Prima lor 
întrebare fu aceasta: „Care cetăţean să-i fi 
dăruit străinului douăzeci de dolari?” 
Părea o întrebare foarte simplă. Amîndoi 
răspunseră într-un glas: 

— Barclay Goodson. 

— Da — spuse Richards — numai el ar fi 
fost în stare de aşa ceva, e o faptă carei 
se potriveşte. 

— Toată lumea are să fie de acord cu 
asta. Eduard — însă în taină, între patru 
ochi. De vreo şase luni orăşelul a 
redevenit ceea ce a fost totdeauna: cinstit, 
mărginit, mulţumit de sine şi cîrpănos. 

— Este exact ceea ce spunea şi el, 


957 


mereu, pînă în ziua cînd a murit — şi pe 
deasupra o spunea şi în public. 

— De aceea îl şi urau oamenii. 

— Da, desigur, dar lui puţin îi păsa. 
Cred că nimeni nu era mai urit ca ei, afară 
doar de pastorul Burgess. 

— Ei bine, dar Burgess o merită. Nu-i va 
mai călca nimeni pragul bisericii. O fi el 
mic orăşelul nostru, dar ştie cîte parale 
face omul ăsta. Eduard, nu ţi se 


958 


pare ciudat că străinul l-a ales tocmai pe 
Burgess pentru predarea banilor? 

— Hm, da, într-adevăr. Adică... adică... 

— Ce atita „adică”? Tu l-ai alege? 

— Mary, poate că străinul îl cunoaşte 
mai bine decît tot tîrgul. 

— Mult o să-i ajute asta lui Burgess! 

Soţul părea încurcat, nu mai ştia ce să-i 
răspundă; nevasta îl sfredelea cu privirile, 
în aşteptare. În sfîrşit, Richards vorbi cu 
şovăiala unuia care ştie că face o afirmaţie 
ce poate fi pusă la îndoială: 

— Mary, Burgess nu-i un om rău. 

Nevastă-sa păru sincer mirată. 

— Ce tot spui? exclamă ea. 

— Burgess nu-i un om rău. O ştiu. Lipsa 
lui de popularitate are la bază un singur 
lucru — ştii tu, lucrul despre care s-a 
vorbit atita. 

— Într-adevăr, „un singur lucru!” Ca şi 
cum acel „singur lucru” nu ar fi de ajuns! 

— De ajuns, chiar foarte de ajuns. Dar 
nu ela fost de vină. 

— Ce tot spui? N-a fost de vină? Toată 
lumea ştie că el era vinovat. 

— Mary, pe cuvîntul meu, era nevinovat. 

— N-o cred în ruptul capului. De unde 
ştii? 

— Am să-ţi fac o mărturisire. Mi-e tare 
ruşine, dar nu mai pot să tac. Sînt 
singurul care ştia că el era nevinovat. Aş fi 
putut să-l salvez şi... şi... ei bine, ştii cît de 
pornit era orăşelul... mi-a lipsit curajul s-o 
fac. I-aş fi stîrnit pe toţi împotriva mea. 
Mi-era scîrbă de mine — dar nu 
îndrăzneam: n-am avut tăria să înfrunt 
lumea. 

Mary păru tulburată şi rămase tăcută o 
clipă. Rosti apoi cu glas poticnit: 

— Nu... nu cred că ai fi făcut bine să... 


959 


să... Nu trebuie... niciodată... opinia 
publică... trebuie să fii cu băgare de 
seamă să... (Era un gind greu de exprimat 
şi se împotmolise; dar curînd începu din 
nou.) Ce păcat, dar... dar nu ne-am fi 
putut permite una ca asta, Eduard... 
erede-mă. Nu te-aş fi lăsat s-o faci pentru 
nimic în lume! 

— Am fi pierdut încrederea oamenilor, 
Mary; şi atunci... şi atunci... 

— Ceea ce mă  nelinişteşte acum, 
Eduard, este ce-o fi gîndind e/ despre noi. 

— El? Nici nu-i trece prin cap că l-aş fi 
putut scăpa. 

— Ah! exclamă ea, uşurată. Ce bine-mi 
pare! Atita timp cît el nu ştie că l-ai fi 
putut salva, nu poate... nu poate... în 
sfîrşit, e mult mai bine aşa. De altfel, ar fi 
trebuit să-mi dau seama că nu ştie nimic, 
după felul prietenos în care se poartă cu 
noi, oricît de puţin îl încurajăm. De cîte ori 
mi s-au făcut imputări din pricina asta! 
Familiilor Wilson, Wilcox, sau Harkness le 
face o deosebită plăcere să-mi spună 
„prietenul dumitale Burgess”, ştiind că 
asta mă siciie. Tare-aş vrea să ne mai 
slăbească puţin cu dragostea lui; nu 
înţeleg de unde pînă unde atîta dragoste. 

— Am să-ţi explic îndată. Trebuie să-ţi 
mai fac o mărturisire. Cînd a ieşit la iveală 
totul şi s-a hotărît ca Burgess să fie tirit 
călare pe-o prăjină prin tot orăşelul, m-a 
mustrat atît demult cugetul încît n-am mai 
putut răbda şi m-am dus în taină să-l 
previn, iar el a plecat din orăşel şi nu s-a 
mai întors decît după ce primejdia 
trecuse. 

— Eduard! Dacă lumea ar fi aflat... 

— Nu mai vorbi! Mi-e şi groază să mă 
gîndesc. Am regretat acest gest chiar în 


960 


clipa cînd l-am făcut; şi n-am îndrăznit să 
ti-o spun nici ţie, de teamă să nu te 
trădeze faţa. N-am dormit de loc în 
noaptea aceea, de grijă. Dar după cîteva 
zile mi-am dat seama că nu mă bănuieşte 
nimeni, aşa încît mi-a părut bine că 
procedasem astfel. Imi pare bine şi acum, 
Mary, grozav de bine! 

— Şi mie îmi pare bine acum, pentru că 
altminteri l-ar fi aşteptat o soartă 
cumplită. Da, îmi pare bine, pentru că 
într-adevăr îi erai dator, ştii tu de ce. Dar, 
Eduard, închipuie-ţi că într-o bună zi se va 
afla totul! 

— Nu se poate! 

— De ce? 

— Pentru că toată lumea crede că 
Goodson a făcut-o. 

— Da, aşa este! 


961 


— Desigur. Şi după cum era de aşteptat, 
Goodson nici nu s-a sinchisit. L-au convins 
pe bietul moş Sawlsberry să se ducă să-i 
spună că el e vinovatul. Şi moşul a dat 
fuga să i-o spună. Goodson l-a măsurat cu 
privirea de sus pînă jos, ca şi cum ar fi 
vrut să descopere la el amănuntul cel mai 
de disprețuit — şi apoi i-a răspuns: „Şi zi 
aşa, reprezinţi comisia de anchetă, ai?” 
„Cam aşa ceva”, l-a lămurit Sawlsberry. 
„Hm! Şi mi se cer amănunte, sau crezi că 
e de ajuns un răspuns scurt?” „Dacă s-or 
cere amănunte, am să mă întorc, domnule 
Goodson, dar am să transmit mai întîi 
răspunsul cel scurt”. „Foarte bine. Atunci, 
spune-le să se ducă la dracu. Cred că e 
destui de scurt şi cuprinzător. Şi o să-ţi 
dau un sfat, Sawlsberry: cînd ai să te 
întorci după amănunte, adu şi un coş, ca 
să cari acasă ce-o mai rămîne din tine.” 

— Asta-i leit Goodson; îi recunosc toate 
semnalmentele. Avea o singură vanitate: 
credea că nimeni nu ştie să dea sfaturi ca 
el, 

— În orice caz, el a pus capăt 
scandalului şi ne-a salvat, Mary. Afacerea 
a fost lăsată baltă. 

— Binecuviîntat fie Domnul! De asta nu 
mă îndoiesc. 

Cei doi soţi trecură apoi din nou, cu 
mult interes, la misterul sacului cu aur. 
Curînd conversaţia începu să lincezească, 
întreruptă de pauze din ce în ce mai dese, 
din pricina gîndurilor care-i frămîntau. La 
un moment dat, Richards se lăsă cu totul 
pradă  gîndurilor. Rămase mult timp 
nemişcat, privind în neştire spre podea, în 
cele din urmă începu să dea din miîini, 
subliniindu-şi parcă gindurile cu mici 
gesturi nervoase — se vedea că-l supără 


962 


ceva. Între timp, nevastă-sa se cufundase 
şi ea într-o tăcere meditativă şi gesturile 
ei începuseră să trădeze o tulburare 
adîncă. Peste cîtva timp, Richards se sculă 
şi începu să se învirte fără rost prin 
cameră, trecîndu-şi mîinile prin păr, de 
parcă ar fi fost un lunatic stăpînit de un 
coşmar. Apoi, ca şi cum ar fi luat o 
hotărire, îşi puse pălăria şi, fără să scoată 
un cuvînt, o zbughi din casă. Soţia lui 
stătea nemişcată, cufundată în gînduri, cu 
faţa trasă. Părea că nu-şi dă seama că 
rămăsese singură. Din cînd în cînd mur- 
mura: „Şi nu ne duce pe noi în... dar... 
dar... sîntem aşa de săraci!... Şi nu ne 
duce pe noi în... Dar cine ar fi păgubit?... 
Doar n-ar afla nimeni, niciodată... Şi nu 
ne...” Ultimele cuvinte i se pierdură într- 
un fel de mormăit. După cîtva timp, ridică 
privirea şi şopti pe jumătate speriată, pe 
jumătate bucuroasă: — A plecat! Dar vai, 
dragul meu, s-ar putea să fie prea tîrziu... 
prea tîrziu... Poate că nu, poate că mai e 
timp. 

Se ridică şi rămase iar pe ginduri, 
frămîntîndu-şi mîinile. Un tremur îi 
străbătu întreaga fiinţă, apoi îşi spuse cu 
o voce răguşită: „Dumnezeu să mă ierte — 
ce groaznic e să-ţi treacă prin cap 
asemenea lucruri... Doamne, din ce 
plămadă sîntem făcuţi, cît e de ciudat!” 

Micşoră flacăra lămpii, se furişă spre sac, 
îngenunche lîngă el şi începu să-i pipăie 
ieşiturile colţuroase, mîngiindu-le 
drăgăstos. În ochii ei slăbiţi de bătrîneţe 
apăru o sclipire de lăcomie. Din cînd în 
cînd îşi revenea puţin din uitare şi şoptea: 
„Ce bine era să mai fi aşteptat!... De-am 
mai fi aşteptat puţin şi nu ne-am fi pripit 
atita!” 


963 


Între timp, Cox plecase de la birou şi, 
reîntors acasă, îi povestise soţiei sale 
totul, despre ciudata întîmplare. Discutind 
cu aprindere, ajunseseră amindoi la 
concluzia că răposatul Goodson era 
singurul om din orăşel care ar fi fost în 
stare de o asemenea mărinimie, încît să 
dea unui străin nevoiaş douăzeci de 
dolari. După aceea tăcură amîndoi şi 
căzură pe gînduri, dînd din cînd în cînd 
semne de nervozitate şi neastimpăr. În 
cele din urmă, soţia spuse ca pentru sine: 

— Nimeni nu cunoaşte taina asta, în 
afară de soţii Richards şi noi... nimeni. 

Bărbatul îşi  întrerupse gîndurile, 
tresărind uşor şi aruncă o privire 
melancolică soţiei sale, care pălise de-a 
binelea; apoi se ridică şovăind şi privi pe 
furiş, întîi spre pălărie, apoi spre nevastă- 
sa, părind a-i pune o întrebare mută. 
Doamna Cox duse mîna la gît, înghiţi în 
sec de cîteva ori, apoi, în loc de răspuns, 
dădu din cap. Peste o clipă rămase 
singură şi începu să bombăne. 

lată-i aşadar pe Richards şi Cox grăbind 
pe străzile pustii, fiecare din altă 
direcţie. Se întilniră, gifiind, 


964 


lîngă scara tipografiei şi la lumina 
felinarului îşi citiră unul altuia gîndurile 
întipărite pe faţă. 

— Nimeni nu ştie, în afară de noi? 
întrebă Cox pe şoptite. 

Răspunsul veni tot pe şoptite: 

— Nimeni altcineva, pe cuvîntul meu, 
nimeni! 

— Dacă nu e prea tîrziu să... 

Începură să urce scările; în aceeaşi clipă 
le apăru în faţă un băieţaş. 

— Tu eşti, Johnny? întrebă Cox. 

— Da, domnule. 

— Nu expedia primul transport şi nici un 
alt transport; aşteaptă pină-ţi spun eu! 

— A şi plecat, domnule. 

— A plecat? 

Era în întrebarea asta o dezamăgire de 
nedescris. 

— Da, domnule, începînd de astăzi s-a 
schimbat orarul pentru Brixton şi toate 
localităţile de dincolo de Brixton. A trebuit 
să duc ziarele cu douăzeci de minute mai 
devreme ca de obicei. Am fugit de mi-a 
ieşit sufletul... Dacă  întîrziam două 
minute... 

Nemaiaşteptind restul explicaţiilor, cei 
doi bărbaţi făcură cale întoarsă. Merseră 
încet, fără ca vreunul din ei să scoată un 
cuvînt. După vreo zece minute, Cox rosti 
cu glas mustrător: 

— Nu pricep ce ţi-a venit să te grăbeşti 
în halul ăsta. 

Celălalt răspunse oarecum umil: 

— Acum îmi dau seama, dar, vezi, nu m- 
am gîndit mai înainte şi acum e prea 
tirziu. Data viitoare însă... 

— Pe dracu! Data viitoare! Aşa ceva nu 
se mai întîmplă nici peste o mie de ani. 

Cei doi prieteni se despărţiră fără să-şi 


965 


spună noapte bună şi merseră fiecare 
acasă, tirîndu-şi paşii ca nişte oameni 
răniţi de moarte. Acasă soțiile îi 
întîmpinară cu un nerăbdător: „Ei?”, dar 
ghicind răspunsul dintr-o privire, se 
prăbuşiră  văicărindu-se, fără a mai 
aştepta vreun cuvînt. În locuinţa fiecăruia 
dintre ei se încinse o discuţie aprinsă. Aşa 
ceva nu li se mai întîimplase niciodată. Mai 
avuseseră ei discuţii şi pînă atunci, dar nu 
atît de aprinse şi de brutale. Şi unii şi alţii 
îşi spuneau în seara aceea aceleaşi 
lucruri, de parcă s-ar fi plagiat reciproc. 
Doamna Richards spunea: 

— Dacă ai fi aşteptat, Eduard, dacă te-ai 
fi gîndit o clipă; dar nu, a trebuit să fugi 
drept la tipografie şi să dai şfară-n ţară. 

— Nu se spune limpede în scrisoare să o 
publicăm? 

— Asta nu înseamnă nimic, pentru că tot 
în scrisoare spune că se poate cerceta şi 
pe cale particulară, la o adică. Ce, nu-i 
aşa? 

— Da, da, e adevărat, dar cînd m-am 
gîndit ce vilvă o să stirnească şi ce onoare 
e pentru Hadleyburg ca un străin să aibă 
atîta încredere în el... 

— Fireşte, ştiu toate astea; dar dacă ai fi 
stat să te gîndeşti, ţi-ai fi dat seama că e cu 
neputinţă să-l găseşti pe omul cu pricina, 
pentru că zace în mormiînt şi n-a lăsat în 
urma lui pe nimeni — nici un suflet; şi de 
vreme ce banii ar rămîne cuiva care are 
atîta nevoie de ei şi nimeni n-ar fi păgubit 
Şi... Şi... 

Izbucni în plins,  nemaiputindu-se 
stăpini. Bărbatul ei se căzni să găsească 
vreun cuvînt ca s-o consoleze şi în cele din 
urmă spuse: 

— Dar la urma urmelor, Mary, poate că 


966 


e mai bine aşa — sigur că aşa e, o ştim 
limpede. Şi să nu uităm că aşa a fost scris 
să fie... 

— Aşa a fost scris să fie? Cînd cineva 
face o prostie pretinde că aşa a fost scris 
să fie, ca să iasă cu faţa curată. Dacă-i 
vorba pe aşa, atunci şi faptul că banii au 
ajuns la noi într-un chip atit de ciudat a 
fost scris să fie. De ce a trebuit tu să 
încurci toate intenţiile providenţei? Cu ce 
drept? Ai păcătuit, ăsta-i adevărul, ai 
păcătuit, te-ai purtat ca un înfumurat şi nu 
ca un om care pretinde că-i evlavios şi 
smerit... 

— Dar Mary, ştii foarte bine cum am 
trăit pîn-acum — la fel ca întreg orăşelul, 
am fost învăţaţi să nu stăm o clipă la 
îndoială cînd e vorba de făcut un lucru 
cinstit şi obişnuinţa asta a devenit la noi o 
a doua natură. 

— Da, ştiu, ştiu; am fost educați şi 
răseducaţi în spiritul cinstei — o cinste 
ferită încă din leagăn de orice ispită — 
dar, după cum s-a văzut în noaptea asta, o 
cinste artificială, subţire ca apa, de îndată 
ce se iveşte ispita. Dumnezeu ştie că pînă 
acum nu m-am îndoit niciodată de cinstea 
mea, încremenită şi de nezdruncinat. Şi- 
acum, după prima ispită mare şi adevă- 
rată, eu, Eduard, am ajuns la convingerea 
că cinstea acestui orăşel este la fel de 
putredă ca şi a mea; la fel de putredă ca şi 
a ta. Orăşelul nostru e un tîrg cîrpănos şi 
meschin, n-are altă virtute decît cinstea 
asta, pentru care-i atît de slăvit şi cu care 
se făleşte atita. Sînt convinsă că dacă într- 
o bună zi cinstea lui va fi pusă în faţa unei 
ispite mari, toată faima i se va prăbuşi ca 
un castel de cărţi. Acum, că mi-am 
descărcat sufletul, mă simt mai bine. Sînt 


967 


o prefăcută — şi aşa am fost toată viaţa, 
fără să-mi dau seama. Să nu mai vină 
nimeni să-mi spună că sînt cinstită, n-aş 
mai putea îndura. 

— Şi eu, da, Mary, şi eu gîndesc în mare 
parte la fel ca tine, crede-mă. Dar totul 
pare atît de ciudat, atît de ciudat. 
Niciodată n-aş fi crezut una ca asta, 
niciodată! 

Urmă o tăcere îndelungată; amindoi 
căzură pe gînduri. După un timp, ea ridică 
privirile şi spuse: 

— Ştiu la ce te gîndeşti, Eduard. 

Richards o privi încurcat, ca un om prins 
asupra unei fapte urite. 

— Mi-e ruşine s-o mărturisesc, Mary, 
dar... 

— Nu-i nimica, Eduard, şi eu mă gîndesc 
la acelaşi lucru. 

— Sper, spune acum. 

— Te gîndeai cum s-ar putea ca cineva 
să ghicească cuvintele spuse de Goodson 
străinului. 

— Întocmai! Mă simt vinovat şi ruşinat. 
Dar tu? 

— Mi-a trecut. Hai să facem patul aici; 
trebuie să stăm de veghe pînă dimineaţa, 
cînd se va deschide banca şi ne va primi 
sacul... O, Doamne, de n-am fi făcut 
greşeala asta! 

După ce făcu patul, Mary spuse: 

— Sesame, deschide-te! Ce să fi fost? 
Stau şi mă întreb ce cuvinte să-i fi spus? 
Dar haide să ne culcăm. 

— Crezi că vom putea dormi? 

— Nu, ne vom gîndi! 

— Da, ne vom gîndi! 

În vremea asta, soţii Cox se ciorovăiseră 
şi se împăcaseră la rîndu-le. Apoi se 
culcaseră înginduraţi, frămintindu-se să 


968 


ghicească vorbele spuse de Goodson 
acelui nenorocit, vorbele acelea de aur, 
care valorau patruzeci de mii de dolari 
bani gheaţă! 

În noaptea aceea, oficiul poştal al 
orăşelului rămase deschis mai tirziu ca de 
obicei, din următorul motiv: redactorul-şef 
al gazetei lui Cox era şi reprezentantul 
local al agenţiei Associated Press. Se 
poate spune că era reprezentantul ei 
onorific, pentru că nici de patru ori pe an 
nu era în stare să-i transmită măcar 
treizeci de cuvinte care să fie acceptate. 
Dar de data aceasta era cu totul altceva. 
Telegrama prin, care anunţase ştirea 
aflată primi răspuns imediat: 


Trimite text complet — toate amănuntele — o 
mie două sute cuvinte. 


Ce comandă grozavă! Gazetarul o 
execută întocmai şi se simţi omul cel mai 
mîndru din Statele Unite. A doua zi de 
dimineaţă, la ora micului dejun, numele 
incoruptibilului orăşel Hadleyburg era pe 
buzele tuturor americanilor, de la 
Montreal pînă la golful Mexic, de la 
ghețarii Alascăi pînă la livezile de 
portocali din Florida; milioane şi milioane 
de oameni discutau despre străin şi sacul 
lui cu bani, întrebiîndu-se dacă omul cu 
pricina va fi găsit şi nădăjduind că în 
curînd vor afla noi ştiri despre această 
întîmplare. 


II 


A doua zi, tîrguşorul Hadleyburg se trezi 
celebru — era uimit, fericit şi mîndru 
totodată.  Mîndru dincolo de orice 


969 


închipuire. Cei nouăsprezece cetăţeni cu 
vază ai săi, împreună cu soțiile, se 
plimbau de colo pînă colo, stringîndu-şi 
mîinile. Pe chipurile lor se citea bucuria. 
Surideau în dreapta şi în stinga şi se 
felicitau, spunîndu-şi că în urma 
nemaipomenitei întîmplări, dicţionarul se 
îmbogăţea cu un nou cuvînt, Hadleyburg, 
sinonim cu incoruptibil — un cuvînt sortit 
să rămînă totdeauna în dicţionare! Iar 
cetăţenii mai modeşti şi mai puţin 
importanţi se purtau cam în acelaşi fel. 
Toată lumea alergă la bancă să vadă sacul 
cu aur; iar cu puţin înainte de amiază 
începură să se reverse în orăşel pilcuri de 
oameni amăriţi şi invidioşi, veniţi din 
Brixton şi din alte localităţi din apropiere. 
Şi chiar în aceeaşi după-amiază — şi apoi 
şi a doua zi — începură să sosească de 
pretutindeni reporteri pentru a se 
convinge cu propriii lor ochi că sacul 
există, pentru a-i afla povestea şi a o scrie 
din nou, pentru a desena în grabă sacul, 
locuinţa lui Richards, banca, biserica 
presbiteriană, biserica baptistă, piaţeta 
publică şi primăria, unde urma să se 
desfăşoare marele examen şi să fie 
înmînaţi banii. Se căzneau să deseneze 
portretul soţilor Richards, al bancherului 
Pinkerton, al lui Cox, al redactorului-şef, al 
pastorului Burgess, al dirigintelui poştei şi 
chiar... al lui Jack Halliday — un terchea- 
berchea bun la suflet, care-şi cîştiga 
existenţa pescuind şi vînînd — prietenul 
ştrengarilor şi al cîinilor de pripas, tipicul 
coate-goale al orăşelului. Greţosul şi piper- 
nicitul Pinkerton, cu zimbetul lui onctuos, 
arăta tuturor sacul şi, frecîndu-şi palmele 
unsuroase, sporovăia fără încetare despre 
vechea şi frumoasa reputaţie de cinste a 


970 


oraşului şi despre această minunată 
confirmare a ei. În acelaşi timp, îşi 
exprima speranţa şi convingerea că 
exemplul acesta se va răspîndi pînă hăt- 
departe, în întreg continentul american şi 
va intra în istorie, ca un factor de 
regenerare morală. Şi aşa mai departe pe 
aceeaşi temă. 

După vreo săptămînă, zarva se potoli. 
Beţia de mîndrie şi entuziasm făcu loc 
unei stări de dulce şi tăcută încîntare, un 
fel de mulţumire adîncă şi inexprimabilă. 
Pe toate feţele se putea desluşi expresia 
unei paşnice şi cucernice fericiri. 

Apoi interveni o schimbare, atît de 
înceată încît la început abia dacă fu 
observată — poate că nici nu fusese 
observată de nimeni în afară de Jack 
Halliday, căruia nu-i scăpa niciodată nimic 
şi care făcea haz de orice, indiferent 
despre ce era vorba. Începu să facă 
reflecţii ironice asupra unor persoane care 
nu mai arătau aşa de fericite ca în urmă cu 
o zi, două; apoi pretinse că noua lor 
înfăţişare trăda o adevărată tristeţe; iar 
apoi, că mutrele lor exprimau o stare 
bolnăvicioasă; şi în sfîrşit, că toată lumea 
devenise atît de posomorită, melancolică 
şi năucă încît el, Halliday, putea şterpeli 
un gologan din fundul buzunarului celui 
mai zgircit om, fără ca acesta să bage de 
seamă. 

Cam în această fază, căpetenia fiecăreia 
dintre cele nouăsprezece familii fruntaşe 
lăsa să-i scape înainte de culcare, de 
obicei cu un oftat, vorbe ca acestea: „Of, 
ce-a putut să-i spună Goodson acelui 
străin?” 

Şi numaideciît soţia respectivă 
răspundea cu un tremur: 


971 


— Vai, taci! Ce ginduri necurate îţi trec 
prin minte? Scoate-ţi-le din cap, pentru 
numele lui Dumnezeu! 

Aceeaşi întrebare revenea însă pe 
buzele soţilor şi în seara următoare şi 
primea acelaşi răspuns, dar pe un ton mai 
potolit. 

lar în a treia seară soţii rosteau iarăşi 
întrebarea, cu teamă şi parcă maşinal. De 
data aceasta, ca şi în seara următoare, 
soțiile, cuprinse de o uşoară nervozitate, 
încercau să spună ceva, dar nu reuşeau. 

În seara următoare îşi recăpătau graiul 
şi răspundeau cu jind: 

— O, de-am putea ghici! 

Comentariile lui Halliday deveneau pe zi 
ce trece mai neplăcute şi mai 
dispreţuitoare. Trecea grăbit pe străzi, 
bătîndu-şi joc de întreg orăşelul şi de 
fiecare dintre cetăţenii săi în parte. Risul 
lui era singurul ce se mai auzea în tot 
orăşelul; el răsuna stingher, într-un pustiu 
jalnic. Nu se vedea nici urmă de zîmbet, 
nicăieri. Halliday umbla cu o cutie de 
ţigări pusă pe un trepied, în chip de 
aparat fotografic, şi oprea pe toţi 
trecătorii, îndreptînd obiectivul spre ei şi 
spunînd: „Gata! Acum, zîmbiţi vă rog!” 
Dar nici măcar gluma asta grozavă nu 
putea  descreţi  frunţile  posomoriţilor 
cetăţeni. 

Trecură astfel trei săptămîni. Mai 
rămăsese una. Era într-o sîmbătă seara, 
după cină. În loc de forfota gălăgioasă a 
cumpărăturilor şi veselia de odinioară a 
serilor de sîmbătă, străzile erau pustii şi 
triste. Richards şi bătrina lui soţie stăteau 
fiecare deoparte în odaia lor, nefericiţi şi 
cufundaţi în gînduri. Se obişnuiseră să 
stea aşa în fiecare seară. Deprinderile lor 


972 


de o viaţă întreagă — cititul, croşetatul şi 
sporovăiala plăcută sau vizitele primite ori 
făcute prin vecini — pieriseră, căzuseră în 
uitare de parcă nu erau două-trei săptă- 
miîni, ci veacuri de cînd trăiau aşa. Acum 
nimeni nu mai vorbea, nimeni nu mai 
citea, nimeni nu mai făcea vizite. Intreg 
orăşelul stătea acasă, oftînd, frămîntîn du- 
se în tăcere şi încercînd să ghicească 
tainicele cuvinte. 

Poştaşul aduse o scrisoare. Richards 
privi nepăsător scrisul de pe plic şi 
ştampila (amîndouă îi erau necunoscute) şi 
aruncă scrisoarea pe masă, reluîndu-şi 
firul întrerupt al  ghicitului şi al 
amarnicelor frămîntări lipsite de speranţă. 
Cu două-trei ore mai tirziu, soţia lui se 
sculă plictisită şi se duse să se culce fără 
să-i mai spună noapte bună (şi asta 
devenise acum un lucru obişnuit). Se opri 
însă lîngă scrisoare şi, privind-o fără 
interes, desfăcu plicul şi începu să 
citească pe sărite. Richards, care şedea 
într-un jilţ rezemat de perete, cu bărbia 
proptită pe genunchi, auzi un zgomot sec. 
Era soţia lui, care se prăbuşise. Se repezi 
spre ea, dar Mary strigă: 

— Lasă-mă, sînt în culmea fericirii. 
Citeşte scrisoarea, citeşte-o! 

Richards o citi pe nerăsuflate, cuprins 
de ameţeală. Scrisoarea venea dintr-un 
stat îndepărtat şi spunea: 


„Sînt un străin pentru dumneata, dar asta nu are 
nici o importanţă. Trebuie neapărat să-ţi spun 
ceva: m-am înapoiat chiar acum din Mexic şi am 
aflat despre  întîmplarea  ştiută. Desigur că 
dumneata nu ştii cine a rostit cuvintele acelea, dar 
eu ştiu şi sînt singurul om în viaţă care ştie. E 
vorba de Goodson. L-am cunoscut foarte bine, cu 
mulţi ani în urmă. Am trecut prin orăşelul 


973 


dumneavoastră în noaptea aceea şi el m-a găzduit 
pînă la sosirea trenului de la miezul nopţii. L-am 
auzit spunînd în întuneric străinului cuvintele 
acelea. Era pe aleea Hale. Am vorbit despre asta 
tot restul drumului şi apoi la el acasă, la o ţigară. 
În cursul conversaţiei a pomenit de mulţi 
concetăţeni de-ai dumitale — despre majoritatea 
lor într-un mod foarte puţin măgulitor pentru ei, 
dar despre doi-trei în mod favorabil; printre 
aceştia din urmă erai şi dumneata. Spun 
„favorabil” şi nimic mai 

mult. Îmi reamintesc că spunea că NU ŢINE 
realmente la nici o persoană din oraş, absolut la 
nici una; dar că dumneata — CRED că era vorba 
de dumneata, sînt aproape sigur — i-ai făcut 
cîndva un foarte mare serviciu, poate fără să-ţi dai 
seama cît de mult însemna pentru el şi ca ar dori 
să aibă o avere ca să ţi-o lase moştenire cînd va 
muri; cît despre restul concetăţenilor, cîte un 
blestem pentru fiecare. Dacă dumneata eşti într- 
adevăr cel care i-ai făcut acel serviciu, eşti 
moştenitorul lui legitim şi ca atare ai dreptul la 
sacul cu aur. Ştiu că mă pot încrede în integritatea 
şi cinstea dumitale, pentru că la un cetăţean al 
Hadleyburgului aceste virtuţi sînt, înnăscute. De 
aceea îţi voi dezvălui cuvintele, fiind convins că 
dacă nu eşti dumneata omul cu pricina, îl vei căuta 
şi îl vei găsi fără îndoială, avînd grijă ca 
recunoştinţa pe care Goodson o datora pentru 
serviciul amintit să ajungă la destinaţie. lată acum 
cuvintele: 


NU EŞTI DE FEL UN OM RĂU: 


CAUTĂ DE TE ÎNDREAPTĂ. 
HOWARD L. STEPHENSON.” 


— Ah, Eduard, banii sînt ai noştri; sînt 
atît de fericită, atît de fericită! Sărută-mă, 
dragul meu, nu ne-am mai sărutat de o 
veşnicie... Şi aveam atîta nevoie... de 
bani... Acum ai scăpat de Pinkerton şi de 
banca lui, nu mai eşti sclavul nimănui. 


974 


Simt că-mi cresc aripi, de atita bucurie. 

Cei doi soţi petrecură o jumătate de oră 
fericită, şezînd pe canapea şi giugiulindu- 
se; se întorceau vremurile de altădată, 
care începuseră o dată cu logodna lor şi 
dăinuiseră pînă în ziua cînd străinul adu- 
sese banii aceia blestemaţi. După un timp 
soţia spuse: 

— Ah, Eduard, ce noroc că i-ai făcut acel 
mare serviciu. Bietul Goodson! Nu mi-a 
plăcut niciodată, dar acum mi-e drag. Ce 
frumos din partea ta că nu ai pomenit şi 
nu te-ai lăudat niciodată cu asta! Apoi, cu 
o nuanţă de reproş: Dar ar fi trebuit să-mi 
spui şi mie, Eduard, ar fi trebuit să-i spui 
soţiei tale! 

— Fireşte că... hm, vezi bine, Mary, că 
eu... 

— Termină acum cu biîiguielile astea şi 
povesteşte-mi totul, Eduard. Totdeauna te- 
am iubit, iar acum sînt mîndră de tine. 
Toată lumea e convinsă că n-a existat 
decît un singur suflet generos şi bun în 
orăşelul ăsta. lar acum se dovedeşte că 
tu... Eduard, de ce nu-mi spui? 

— Ei bine... hm... hm... Dar nu pot, 
Mary! 

— Nu poţi? De ce nu poţi? 

— Vezi că, el... ei bine, el... m-a silit să-i 
făgăduiesc că nu voi spune niciodată 
nimănui! 

Soţia îl măsură cu privirea şi spuse, 
foarte încet: 

— Te-a silit să-i făgăduieşti? Eduard, ce- 
mi tot îndrugi? 

— Mary, crezi că te mint? 

Ea tăcu o clipă, tulburată. Apoi îşi puse 
mîna într-a lui şi rosti: 

— Să ne ferească Dumnezeu, ne-am 
abătut şi aşa destul de la linia noastră de 


975 


credinţă; nu... nu... am mers şi aşa prea 
departe. N-ai spus o minciună, toată viaţa. 
Dar acum... acum cînd temelia tuturor 
lucrurilor pare să se prăbuşească sub noi, 
noi... noi... li pierise parcă graiul, dar 
după cîteva clipe spuse cu glasul frînt: 

— Şi nu ne duce pe noi în ispită... Cred 
că i-ai făgăduit, Eduard. Să zicem că-i aşa. 
Să nu mai vorbim despre asta. Acum, cînd 
totul a trecut, să fim iarăşi fericiţi; nu e 
vremea să ne întristăm. 

Lui Eduard îi fu destul de greu să-i facă 
pe plac, pentru că gindurile îi rătăceau 
aiurea, tot încercînd să-şi amintească ce 
fel de serviciu îi făcuse lui Goodson. 

Cei doi soţi rămaseră treji toată 
noaptea. Mary era fericită şi agitată, iar 
Eduard agitat, dar nu prea fericit. Mary se 
gîndea ce va face cu banii. Eduard încerca 
să-şi amintească ce serviciu îi făcuse lui 
Goodson. La început conştiinţa nu-i dădu 
pace, din pricina minciunii pe care i-o 
spusese lui Mary — admiţind că era o 
minciună. Dar la urma urmelor, să 
presupunem că era o minciună! Ei şi? E 
atît de important? Oare nu minţim 
întotdeauna în faptele noastre? Atunci de 
ce să nu le şi spunem? lată de pildă 
purtarea lui Mary. În timp ce el se grăbea 
să-şi îndeplinească misiunea cinstită, ce 
făcea ea? Se căina că nu distruseseră 
bileţelul şi nu păstraseră banii! Este oare 
mai bine să furi decît să minţi? 

Ghimpele acesta îşi pierdu ascuţişul. 
Gîndul minciunii căzu pe planul al doilea, 
ceea ce îl făcu să se simtă uşurat. Dar se 
ivi un nou ghimpe: oare făcuse într-adevăr 
binele acela? Fireşte, există mărturia lui 
Goodson, cuprinsă în scrisoarea lui 
Stephenson; nici nu putea fi o mărturie 


976 


mai bună; ba era chiar o dovadă sigură. 
Nu încape nici o îndoială. Aşa încît 
chestiunea asta era rezolvată... Nu, nu pe 
de-a întregul. Işi aminti, tresărind, că 
acest necunoscut — Stephenson — nu era 
sigur de tot dacă binefăcătorul fusese 
Richards sau altcineva şi vai! apela la 
onoarea lui Richards, care trebuia să 
hotărască singur asupra destinaţiei 
banilor... Şi domnul Stephenson e convins 
că dacă Richards n-ar fi omul cu pricina, în 
orice caz s-ar strădui să-l găsească, aşa 
cum îi şade bine unui om cinstit. Este o 
adevărată ticăloşie să pui un om într-o 
asemenea situaţie. De ce n-o fi renunţat 
Stephenson la această rămăşiţă de 
îndoială? Ce să fi urmărit prin asta? 

Acum altă problemă: cum se face că 
tocmai numele lui Richards şi nu al altuia 
a rămas în mintea lui Stephenson ca fiind 
al binefăcătorului? Lucrul i se păru firesc, 
da, cît se poate de firesc pînă ce deveni o 
dovadă certă. Atunci Richards nu se mai 
gîndi de loc la această problemă, 
deoarece un instinct tainic îi spunea că o 
dovadă o dată stabilită, mai bine să n-o 
scormoneşti. 

Acum se simţea cu cugetul oarecum 
împăcat, dar mai era un amănunt care nu- 
i dădea pace: desigur, făcuse acel serviciu 
— asta era bine stabilit; dar ce fel de 
serviciu? Trebuie să şi-l amintească. Nu 
va dormi pînă ce nu şi-l va aminti; atunci 
va fi cu cugetul pe deplin împăcat. Începu 
aşadar să se gindească. li trecură prin 
minte vreo zece lucruri — servicii posibile, 
ba chiar probabile — dar nici unul nu i se 
păru destul de însemnat pentru a merita 
averea pe care Goodson ar fi vrut să i-o 
lase moştenire. Şi în afară de aceasta, nici 


977 


nu-şi amintea să le fi făcut. Ei, dar... ei... 
dar... ce fel de serviciu să fi fost, încît 
cineva să fie atit de recunoscător din 
pricina lui? A, mîntuirea sufletului! Asta 
trebuie să fie. Da, acum îşi aminteşte cum 
îşi băgase o dată în cap să-l converteasă 
pe Goodson. Strădania asta i-a luat... era 
să spună trei luni; dar gîndindu-se mai 
bine, perioada se reduse la o lună, apoi la 
o săptămînă, apoi la o zi şi în cele din 
urmă la nimic. Da, acum îşi aminteşte, cu 
o preciziune neplăcută, că Goodson îl 
trimisese la dracul şi-i spusese să-şi vadă 
de treabă, deoarece el, unul, nu rîvnea de 
loc să urmeze Hadleyburgul în rai! 

Aşadar, soluţia asta nu mergea, nu 
miîntuise sufletul lui Goodson. Richards se 
simţi descumpănit. După cîtva timp îi veni 
însă altă idee: nu cumva salvase averea lui 
Goodson? Nu, nici asta nu mergea, 
Goodson n-avea avere. Poate viaţa? Da, 
asta este! Fireşte. Cum de nu se gîndise la 
asta înainte? De data asta era pe drumul 
cel bun, fără îndoială. Imaginaţia începu 
să-i lucreze, ca o morişcă. 

Timp de două ore chinuitoare, se ocupă 
aşadar de salvarea vieţii lui Goodson. Il 
salvă de tot felul de împrejurări grele şi 
chiar periculoase. De fiecare dată îl salva 
mulţumitor, pînă la un anumit punct; dar 
tocmai cînd începea să fie destul de 
convins că lucrurile s-au întîmplat aievea, 
ieşea la iveală un amănunt care strica 
totul şi făcea imposibilă întreaga 
întîmplare. Aşa s-a petrecut de pildă cu 
înecul. Se văzu aruncîndu-se în apă şi 
trăgindu-l la mal pe Goodson care-şi 
pierduse cunoştinţa, în timp ce mulţimea 
îl privea şi îl aplauda. Dar cînd construi 
totul în minte şi începu să-şi imagineze 


978 


exact întîmplarea, tocmai atunci apărură o 
sumedenie de amănunte stinjenitoare: 
orăşelul nu putea să nu afle de o 
asemenea întîmplare, Mary ar fi ştiut la 
rîndul ei — şi apoi o întîmplare ca asta ar 
fi strălucit ca un far în propria-i memorie, 
ceea ce nu se potrivea de loc cu serviciul 
neştiut de nimeni, pe care se chema că-l 
făcuse „fără să-şi dea seama cît de mult 
însemna”. Ajuns la acest punct, îşi aminti 
că de altfel nici nu ştia să înoate. 

Dar iată, mai era un amănunt la care nu 
se gîndise de loc pînă atunci: era vorba de 
un serviciu pe care-l făcuse „poate fără să- 
şi dea seama cît de mult însemna”. 

Ei, de data aceasta, era mai uşor să iasă 
din impas; cu mult mai uşor decît înainte. 
Şi încetul cu încetul găsi ce căuta. Cu 
mulţi ani în urmă, Goodson fusese cît pe 
ce să se însoare cu o fată foarte drăguță, 
Nancy Hewitt: nu se ştia de ce, logodna 
fusese ruptă; fata muri curînd după aceea, 
iar Goodson rămase burlac, acrindu-se cu 
timpul şi devenind un adevărat mizantrop. 
Curind după moartea fetei, orăşelul 
descoperi — sau i se păru numai — că fata 
avea în vine cîteva picături de sînge 
negru. Richards se căzni multă vreme să- 
şi riînduiască amintirile în legătură cu 
această întîmplare şi în cele din urmă i se 
păru că-şi aminteşte o serie de amănunte 
care se pierduseră în vreun ungher al 
memoriei lui, fiind multă vreme neglijate. 
I se păru că-şi aminteşte vag că el însuşi 
descoperise că fata avea în ea sînge negru 
şi dezvăluise celorlalţi acest lucru, iar 
Goodson aflase de la ei. In felul acesta l-a 
salvat pe Goodson de primejdia de a se 
căsători cu necurata aceea, făcîndu-i 
binele „fără să-şi dea seama cît de mult 


979 


însemna pentru el”, de fapt fără să-şi dea 
seama că i-l făcuse. Goodson însă şi-a dat 
seama de însemnătatea lui şi de faptul că 
fusese la un pas de prăpastie şi de aceea i- 
a rămas pînă la moarte recunoscător bine- 
făcătorului lui, dorind să-i poată lăsa 
moştenire o avere. Totul era cît se poate 
de simplu şi de limpede acum! Şi cu cît se 
gîndea mai mult, cu atît i se părea mai 
limpede şi mai sigur; în cele din urmă, 
pregătindu-se să adoarmă mulţumit şi 
fericit, îşi imagină totul ca şi cum s-ar fi 
petrecut cu o zi înainte. De fapt, îşi amin- 
tea vag că Goodson i-a spus cîndva că-i e 
recunoscător. 

Între timp, Mary îşi cumpărase cu vreo 
şase mii de dolari o casă nouă pentru ea şi 
o pereche de papuci pentru pastor, după 
care adormise cu cugetul împăcat. 

În aceeaşi seară, poştaşul adusese cîte o 
scrisoare fiecăruia dintre ceilalţi cetăteni 
fruntaşi ai  orăşelului —la un loc 
nouăsprezece scrisori. Nici unul din plicuri 
nu semăna cu celelalte şi adresele de pe ele 
erau diferite, dar textele dinăuntru erau 
toate la fel, afară de un singur amănunt. 
Erau copii exacte după scrisoarea primită 
de Richards (chiar şi scrisul era acelaşi) şi 
toate erau semnate Stephenson; numai că 
în locul numelui lui Richards, apărea 
numele fiecăruia dintre destinatari. 

Toată noaptea cei optsprezece cetăţeni 
cu vază făcură întocmai ceea ce făcea în 
acelaşi timp colegul lor Richards, adică se 
căzniră din răsputeri să-şi amintească ce 
serviciu deosebit îi făcuseră fără să ştie 
lui Barclay Goodson. Nimănui nu-i venea 
uşor treaba asta, totuşi fiecare din ei reuşi 
să o ducă la bun sfîrșit. 

lar în timp ce ei se îndeletniceau cu 


980 


această treabă anevoioasă, nevestele lor 
îşi petreceau noaptea cheltuind banii, 
ceea ce era foarte uşor. În acea noapte, 
cele nouăsprezece soţii cheltuiră în medie 
cîte şapte mii de dolari fiecare, din cei 
patruzeci de mii care se aflau în sac — 
adică la un loc o sută treizeci şi trei de 
mii. 

Ziua următoare îi pregăti o mare 
surpriză lui Jack Halliday. El observă că pe 
chipurile celor nouăsprezece cetățeni cu 
vază şi ale soțiilor lor reapăruse expresia 
aceea de fericire paşnică şi senină. Nu era 
în stare s-o priceapă şi nici nu putea găsi 
vorbe care să o spulbere sau măcar să o 
tulbure. li venise aşadar şi lui rîndul să fie 
nemulţumit de viaţă. Toate presupunerile 
lui în legătură cu pricinile acestei fericiri 
se dovediră a fi greşite. Bunăoară, cînd 
întilni pe doamna Wilcox şi desluşi pe 
chipul ei acel extaz senin, îşi spuse: „Să 
ştii că i-a fătat pisica!” Dar cînd întrebă 
apoi pe bucătăreasă, află că nu era aşa. Şi 
bucătăreasa băgase de seamă că stăpinii 
ei erau fericiţi, dar nu ştia de ce. Cînd 
Halliday descoperi copia aceluiaşi extaz pe 
figura lui Billson — „Burtosul” (poreclă 
dată de tîrg), crezu cu tărie că unul din 
vecinii familiei Billson şi-a rupt piciorul. 
Dar cercetînd, văzu că nu se întîmplase 
aşa ceva. Fericirea stăpinită care se citea 
pe faţa lui Gregory Yates nu putea însemna 
decît un singur lucru: scăpase de soacră- 
sa; dar şi de data asta se înşelase. „lar 
Pinkerton... Pinkerton... a pus mîna, se 
vede, pe zece cenți, pe care crezuse că-i 
va pierde.” Şi aşa mai departe. In unele 
cazuri, presupunerile rămîneau simple 
presupuneri, în altele se dovedeau a fi 
complet greşite. In cele din urmă, 


981 


Halliday îşi spuse: „Oricum ai întoarce-o, 
fapt e că nouăsprezece familii din Hadley- 
burg se simt deocamdată ca în rai; nu ştiu 
cum s-a întîmplat; ştiu doar că Dumnezeu 
s-a cam încurcat azi în socoteli”. 

Un arhitect constructor dintr-un stat 
învecinat se pripăşise de curînd în acest 
tirguşor nepricopsit, cu gîndul de a crea o 
întreprindere modestă.  Trecuse o 
săptămînă de cînd îşi atiîrnase firma la 
uşă, dar nu se ivise nici un client; era 
descurajat şi necăjit că venise acolo. Dar 
dintr-o dată soarta începu să-i suridă. 
Două dintre soțiile cetăţenilor cu vază 
veniră una după alta la el şi-i spuseră 
confidenţial: 

— Poftiţi pe la noi de luni într-o 
săptămînă, dar nu spuneţi nimănui nimic 
deocamdată. Avem de gînd să construim 
ceva. 

În ziua aceea primi unsprezece asemenea 
invitaţii. lar în aceeaşi seară se grăbi să-i 
trimită fiicei sale o scrisoare, cerîndu-i să 
rupă logodna cu studentul ei, deoarece va 
putea să facă o partidă de o mie de ori mai 
bună. 

Pinkerton-bancherul şi alţi doi-trei 
oameni cu stare se gîndeau să-şi clădească 
vile la ţară, dar mai aşteptau. Oamenii de 
teapa lor nu-şi numără puii pînă nu ies din 
găoace. 

Soții Wilson se gîndiră la ceva original şi 
grandios: să dea un bal mascat. Nu 
făgăduiră nimic precis, dar anunţară 
confidenţial pe toţi cunoscuţii că se 
gîndesc serios la un asemenea bal şi că 
probabil îl vor da. „Şi dacă îl vom da — 
adăugară ei — desigur că veţi fi invitaţi şi 
voi.” Cunoscuţii rămaseră uimiţi şi îşi spu- 
seră unul altuia: „Au înnebunit, bieţii 


982 


n 
! 


Wilson? Doar nu le dă mîna!” Cîteva 
dintre soțiile celor nouăsprezece spuseră 
în taină bărbaţilor lor: „Bună idee! N-o să 
scoatem o vorbă pină la terminarea 
balului lor sărăcăcios, şi atunci vom 
organiza noi unul care-i va face să crape 
de ciudă!” 

Zilele treceau şi lista cheltuielilor 
viitoare devenea din ce în ce mai 
impunătoare, din ce în ce mai absurdă şi 
mai nebunească. Era ca şi cum fiecare 
dintre cele nouăsprezece familii nu numai 
că cheltuise în gînd toţi cei patruzeci de 
mii de dolari înainte de a-i încasa, ci se şi 
înglodase în datorii. Cei mai nesocotiti nu 
se  mărginiră să  plănuiască aceste 
cheltuieli, ci începură chiar să le facă, pe 
datorie.  Cumpărară pămînt, ipoteci, 
ferme, acţiuni de bursă, haine elegante, 
cai şi diferite alte lucruri, dînd arvună şi 
semnind pentru restul banilor poliţe 
plătibile peste zece zile. Dar în curînd se 
treziră. Halliday începu să desluşească pe 
feţele multora o paloare de spaimă. 
Copleşit de mirare, nu ştia ce să mai 
creadă. Îşi spunea: „Pisoii doamnei Wilcox 
n-au murit, pentru că nici nu s-au născut; 
nimeni nu şi-a rupt piciorul; numărul 
soacrelor nu s-a micşorat; nu s-a întîmplat 
nimic — iată un mister cu neputinţă de 
dezlegat”. 

Mai era cineva cuprins de mirare: 
pastorul Burgess. De la o vreme, oriunde 
se ducea, i se părea că oamenii se ţin după 
el sau îl caută anume; şi, ca un făcut, ori 
de cîte ori se afla în vreun loc singuratic, 
îi răsărea în faţă unul din membrii celor 
nouăsprezece familii şi-i strecura în mînă 
un plic, şoptindu-i: „Să fie deschis la 
primărie vineri seara”, după care dispărea 


983 


fără urmă. Ştia că trebuie să existe un 
pretendent pentru sacul cu bani (cu toate 
că avea oarecare îndoieli, întrucît 
Goodson murise), dar nu i-ar fi trecut prin 
cap că toți aceşti oameni ar putea fi 
pretendenți. Cînd veni şi vinerea cea 
mare, constată că primise nouăsprezece 
plicuri. 


III 


Sala primăriei nu arătase niciodată mai 
frumos. Tribuna din fund era bogat 
împodobită cu drapele; pe pereţi, din loc 
în loc, atîrnau mănunchiuri de steaguri; 
balustradele balconului şi coloanele care 
le susțineau erau de asemenea acoperite 
cu steaguri; toate acestea fuseseră 
aranjate pentru a scoate ochii străinilor, 
care aveau desigur să vină în număr mare. 
Şi apoi, era de aşteptat ca printre ei să se 
afle şi numeroşi reprezentanţi ai presei. 
Sala era ticsită de lume. Cele patru sute 
douăsprezece locuri numerotate erau 
ocupate; de asemenea şi cele şaizeci şi opt 
de scaune aşezate pe margini; treptele ce 
duceau la tribună erau şi ele ocupate; 
cîtorva străini mai de seamă li se oferiseră 
locuri la tribună; la capătul meselor 
aşezate în formă de potcoavă de-a lungul 
şi de-a latul tribunei, se instalase o 
puternică echipă de corespondenţi 
speciali, veniţi din diferite colţuri ale ţării. 
Orăşelul nu cunoscuse niciodată o 
asemenea eleganţă. In sală se puteau 
vedea toalete destul de scumpe şi în unele 
cazuri doamnele care le purtau păreau a 
nu fi obişnuite cu asemenea veşminte. Cel 


984 


puţin aşa spuneau gurile rele, dar poate 
că părerea aceasta se datora faptului că 
doamnele în chestiune nu purtaseră pină 
atunci asemenea toalete. 

Sacul cu aur fusese aşezat pe o măsuţă 
în faţa tribunei, de unde putea fi văzut din 
orice colţ al sălii. Toţi se zgiiau la el cu 
înfrigurare şi tuturor le lăsa gura apă 
văzîndu-l; o minoritate de nouăsprezece 
perechi îl priveau drăgăstos, cu tandreţe, 
ca pe un lucru ce le aparţinea, iar 
jumătatea de sex masculin a acestei mi- 
norităţi îşi repeta mereu în minte mici şi 
emoţionante discursuri improvizate, pe 
care se pregăteau să le rostească pentru a 
mulţumi aplauzelor şi felicitărilor 
publicului. Din cînd în cînd, unul dintre ei 
scotea o hiîrtiuţă din buzunarul vestei şi o 
privea pe furiş, pentru a-şi împrospăta 
memoria. 

În sală era o larmă de glasuri 
învălmăşite, aşa cum se întîmplă 
întotdeauna în asemenea ocazii; dar cînd 
pastorul Burgess se ridică şi puse mina pe 
sac, se aşternu o tăcere desăvirşită. 
Pastorul  înfăţişă ciudata poveste a 
sacului, apoi vorbi cu multă căldură 
despre vechea şi binemeritata faimă pe 
care şi-o cîştigase Hadleyburgul pentru 
cinstea lui  neprihănită şi despre 
îndreptăţita lui mîndrie pentru această 
faimă. 

— Această faimă — declară el — este o 
comoară de nepreţuit şi, datorită proniei 
cereşti, valoarea ei a devenit actim şi mai 
mare, deoarece recenta întimplare a 
răspîndit această faimă pînă hăt departe. 
Ochii întregii Americi sînt acum aţintiţi 
asupra acestui orăşel, al cărui nume a 
devenit pentru totdeauna, după cum sper 


985 


şi cred, sinonim cu incoruptibilitatea co- 
mercială. (Aplauze.) Şi cine urmează să fie 


păzitorul acestei comori nobile, 
comunitatea în întregul ei? Nu! 
Răspunderea este individuală, nu 


colectivă. De azi înainte, fiecare dintre 
dumneavoastră este păzitorul ei şi 
răspunde personal de integritatea ei. 
Doriţi — doreşte fiecare dintre 
dumneavoastră — să accepte această mare 
răspundere? (Furtunoase exclamaţii 
aprobative.) Atunci totul este în regulă. 
Astăzi puritatea dumneavoastră este 
desăvirşită. Vegheaţi ca ea să rămînă 
pururi la fel. Astăzi nu există om în 
comunitatea dumneavoastră care să poată 
fi ispitit să se atingă măcar de o para ce nu- 
i aparţine. Vegheaţi ca această binecuvîn- 
tare să nu vă părăsească niciodată. („Aşa 
vom face! Aşa vom face!”) Nu e locul aici 
să facem o comparaţie între noi şi alte 
comunităţi, dintre care unele ne privesc 
cu rea-voinţă; ele merg pe căile lor, noi pe 
ale noastre; să fim fericiţi cu ce avem. 
(Aplauze.) Cu aceasta, închei. Sub mîna 
mea, prieteni, se află o grăitoare mărturie 
a unui străin, în privinţa virtuţilor noastre; 
datorită lui, lumea va şti de aci înainte 
cine sîntem. Noi nu ştim cine este el, dar 
în numele dumneavoastră îi exprim 
recunoştinţă şi vă cer să vă alăturaţi 
glasurile pentru a întări cele spuse de 
mine. 

Cetăţenii se ridicară în picioare ca un 
singur om şi preţ de un minut pereţii se 
cutremurară de glasurile care exprimau 
recunoştinţă. Apoi toată lumea se aşeză şi 
domnul Burgess scoase din buzunar un 
plic. Asistenţa îşi tinu răsuflarea, în timp 
ce pastorul desfăcea plicul; seoţînd din el 


986 


o foaie de hîrtie, începu să citească încet 
şi răspicat, iar publicul ascultă cu atenţia 
încordată documentul magic, ale cărui 
cuvinte preţuiau fiecare cîte un lingou de 
aur. 

— Cuvintele pe care le-am spus 
străinului în nevoie sînt următoarele: 

„NU EŞTI DE FEL UN OM RĂU: 
CAUTĂ DE TE ÎNDREAPTĂ 

Apoi continuă: Peste o clipă, vom sti dacă 
aceste cuvinte corespund cu cele scrise în 
bileţelul din sac şi dacă se va dovedi că da 

şi desigur că se va dovedi — atunci 
acest sac de aur aparţine unui 
concetăţean care de aci înainte va apărea 
în faţa naţiunii ca un simbol al virtuţii 
alese, care a făcut ca orăşelul nostru să 
fie renumit în întreaga ţară — şi anume, 
domnului Billson! 

Mulțimea era gata să izbucnească într- 
un ropot de aplauze, cum se cuvenea în 
atare împrejurare; dar cînd să-şi dea 
drumul, rămase încremenită; o clipă sau 
două, domni o tăcere adîncă, apoi se stirni 
un val de murmure; oamenii îşi şopteau: 
„Billson? Haida-de! prea e cusută cu aţă 
albă! Tocmai Billson să dea douăzeci de 
dolari unui străin sau altcuiva? S-o spui lu' 
mutu!” Mulțimea rămase iarăşi cu gura 
căscată, văzînd cu uimire că în timp ce 
într-o parte a sălii diaconul Billson stătea 
în picioare cu capul plecat cu smerenie, în 
cealaltă parte, avocatul Wilson făcea 
exact acelaşi lucru. Un timp, în sală domni 
o tăcere buimacă. 

Toată lumea era uluită. Cît despre cele 
nouăsprezece perechi, erau surprinse şi 
indignate. 

Billson şi Wilson întoarseră capetele 
unul spre celălalt şi se priviră lung. Billson 

987 


întrebă tăios: 

— Dumneata de ce te-ai ridicat, domnule 
Wilson? 

— Pentru că am dreptul. Fii te rog aşa 
de bun şi explică publicului de ce te-ai 
ridicat dumneata? 

— Cu multă plăcere. Pentru că eu am 
scris acele cuvinte! 

— Asta-i o minciună neruşinată! Eu le- 
am scris, cu mîna mea. 

Acum era rîndul lui Burgess să pară lovit 
de dambla. Se holba cînd la unul cînd la 
celălalt şi părea că nu ştie ce se facă. 
Asistenţa era uluită. Avocatul Wilson 
începu să vorbească: 

— Cer preşedintelui să dea citire 
numelui semnat pe hîrtie. 

Preşedintele, venindu-şi în fire, citi cu 
voce tare numele: 

— John Wharton Billson. 

— Vezi? strigă Billson. Ce mai ai de spus 
acum? Şi ce fel de scuze îmi vei aduce mie 
şi acestei adunări insultate pentru 
înşelătoria pe care ai pus-o la cale? 

— Nu-ţi datorez nici o scuză, domnule, şi 
în afară de asta, te acuz în mod public că 
mi-ai furat scrisoarea de la domnul 
Burgess şi ai înlocuit-o printr-o copie a ei, 
semnată cu numele dumitale. Numai în 
felul acesta ai putut afla cuvintele; sînt 
singurul om pe lume care ştia secretul 
acestor cuvinte. 

Dacă lucrurile ar fi mers tot aşa, s-ar fi 
ajuns la un adevărat scandal; toată lumea 
observă îngrozită că stenografii mizgăleau 
de zor, ca nişte apucaţi. Mulţi din sală 
strigară: „Domnule preşedinte! Domnule 
preşedinte! Fă ordine! Fă ordine!” 
Burgess bătu cu ciocănelul lui prezidențial 
şi spuse: 


988 


— Să nu uităm buna-cuviinţă. E limpede 
că undeva este o greşeală, cu siguranţă că 
nu poate fi vorba de altceva. Dacă domnul 
Wilson mi-a dat un plic — şi-mi amintesc 
acum că mi-a dat — atunci îl mai am la 
mine. 

Scoase din buzunar un plic, îl deschise, 
se uită la el şi tăcu o clipă, surprins şi 
tulburat. Apoi îşi ridică mîna, o agită 
maşinal în aer şi încercă să spună ceva, 
dar renunţă, deznădăjduit. Cîteva voci 
strigară: 

— Citeşte! Citeşte! Ce scrie? 

Incepu aşadar să citească, cu aerul unui 
somnambul: 

— Cuvintele pe care le-am spus 
nefericitului străin sînt următoarele: NU 
EŞTI UN OM RĂU: (adunarea se holbă la el, 
uimită.) CAUTĂ DE TE ÎNDREAPTĂ. 
(Murmure: „Extraordinar! Ce mai e şi 
asta?”) Această scrisoare — urmă 
preşedintele — este semnată Thurlow G. 
Wilson. 

— Vedeţi? strigă Wilson. Desigur că asta 
lămureşte totul! Eram sigur că scrisoarea 
mea a fost furată. 

— Furată? replică Billson. Află de la 
mine că nici dumneata şi nici oricare altul 
de teapa dumitale nu poate cuteza să... 

Preşedintele: La ordine, domnilor, la 
ordine! Aşezaţi-vă amîndoi, vă rog. 

Cei doi se supuseră, scuturînd din cap şi 
bombănind furioşi. Adunarea era năucită, 
nu ştia ce să mai creadă despre această 
întîmplare ciudată. Peste cîteva clipe se 
ridică Thompson. Thompson era pălărierul 
oraşului. Ar fi vrut să fie şi el unul din cei 
nouăsprezece; dar aşa ceva nu era de 
nasul lui: stocul lui de pălării nu era 
destul de mare pentru a-l ridica la un 


989 


asemenea rang în societate. 

— Domnule preşedinte — începu el — 
daţi-mi voie să pun o întrebare: oare se 
poate să aibă dreptate amindoi aceşti 
domni? Vă întreb pe dumneavoastră, se 
poate oare ca amîndoi să fi spus străinului 
exact aceleaşi cuvinte? Mi se pare că... 

Tăbăcarul se ridică şi nu-l lăsă să 
sfirşească. Tăbăcarul era nemulţumit; se 
credea îndreptăţit să fie unul din cei 
nouăsprezece, dar nu i se recunoştea 
acest drept. De aceea, în purtarea şi în 
felul lui de a vorbi se simţea o notă de 
arţag. 


990 


— Stai — spuse el — nu asta e 
problema! Aşa ceva s-ar fi putut întîmpla, 
să zicem, de două ori într-o sută de ani; 
dar una ca asta nu s-ar fi putut întîmpla 
niciodată. Nici unul dintre ei nu a dat cei 
douăzeci de dolari! 

(Un mic ropot de aplauze,) 

Bill-son: Eu i-am dat! 

Wilson: Ba eu i-am dat! 

Apoi începură să se acuze reciproc de 
hoţie. 

Preşedintele: Nu tulburaţi ordinea! Staţi 
jos, vă rog, amîndoi. Vă asigur că plicurile 
acestea au fost tot timpul sub ochii mei. 

O voce: Bine, atunci chestia asta e 
lămurită! 

Tăbăcarul: Domnule preşedinte, un lucru 
este limpede acum: unul din ei s-a 
strecurat sub patul celuilalt şi a tras cu 
urechea. Dacă-mi daţi voie şi nu e 
nereglementar, voi spune că amindoi sînt 
în stare de aşa ceva. 

Preşedintele: La ordine! La ordine! 

Tăbăcarul: Îmi retrag afirmaţia, domnule 
preşedinte, şi mă voi mulţumi să spun că 
dacă unul dintre ei a ascultat pe furiş 
cuvintele acelea, dezvăluite de celălalt 
nevestei sale, acum i se va înfunda! 

O voce: Cum? 

Tăbăcarul: Foarte simplu. Cei doi n-au 
folosit exact aceleaşi cuvinte. Aţi fi putut 
observa aceasta, dacă între lectura celor 
două scrisori nu ar fi trecut atita timp şi 
nu s-ar fi iscat o gilceavă atît de aprinsă. 

O voce: Zi, care-i deosebirea! 

Tăbăcarul: În scrisoarea lui Billson se 
află cuvintul „de fel” care în cealaltă 
lipseşte. 

Mai multe voci: Aşa-i, are dreptate! 

Tăbăcarul: Aşadar, dacă preşedintele va 


991 


citi textul care se găseşte în sac, vom şti 
căruia din aceşti doi potlogari... 
Preşedintele: La ordine! 


Tăbăcarul:... căruia din aceşti doi 
aventurieri... 

Preşedintele: La ordine! 

Tăbăcarul:... căruia din aceşti doi 


domni... (riîsete şi aplauze)... îi revine titlul 
de cel dintii pungaş şi mincinos crescut în 
orăşelul acesta pe care l-a pîngărit şi în 
care de acum înainte nu-i va fi prea uşor 
să mai trăiască. (Aplauze puternice.) 

Mai multe voci: — Deschide! Deschide 
sacul! 

Domnul Burgess desfăcu sacul, îşi vîri 
mîna în el şi scoase afară un plic. Înăuntru 
găsi două hiîrtii împăturite. 

— Pe una din aceste hirtii — începu el — 
stă scris: „A nu se citi decît după ce vor fi 
citite toate scrisorile adresate 
Preşedintelui — dacă există vreuna”. Pe 
cealaltă stă scris:  „Cuvintele-cheie”. 
Ingăduiţi-mi să o citesc: 


„Nu pretind ca prima jumătate a observaţiei pe 
care mi-a făcut-o binefăcătorul meu să fie citată 
întocmai, pentru că nu conţinea nimic caracteristic 
şi putea fi uitată; dar cele nouă cuvinte de la urmă 
sînt cu totul caracteristice şi, cred, uşor de reţinut; 
dacă aceste cuvinte nu vor fi citate întocmai, 
solicitantul să fie considerat drept un impostor. 
Binefăcătorul meu a început prin a-mi spune că 
foarte rar dădea sfaturi cuiva, dar că atunci cînd le 
dădea, erau de cea mai bună calitate. Apoi mi-a 
spus următoarele cuvinte care mi-au rămas pentru 
totdeauna întipărite în minte: «Nu eşti un om 
rău...!”» 


Cincizeci de voci: S-a lămurit, banii-s ai 
lui Wilson! Wilson! Wilson! Vorbeşte! 
Vorbeşte! 

992 


Oamenii se repeziră şi se strinseră roată 
în jurul lui Wilson, strîngîndu-i mîinile cu 
putere şi felicitindu-l cu înflăcărare, în 
timp ce preşedintele lovea de zor cu 
ciocănelul şi striga: 

— La ordine, domnilor! Ordine! Ordine! 
Lăsaţi-mă, vă rog, să termin de citit. 

După ce liniştea fu restabilită, 
preşedintele citi cele ce urmează: 


„.„. caută de te-ndreaptă, căci de nu — ia seama 
la cuvintele mele — într-o bună zi, pentru păcatele 
dumitale, vei muri şi vei ajunge în iad sau la 
Hadleyburg. ÎNCEARCĂ SĂ  NIMEREŞTII ÎN 
PRIMUL DIN ACESTE DOUĂ LOCURI”. 


Urmă o tăcere de groază. Feţele 
cetăţenilor se înnegurară de miînie; după 
un timp, negura începu să se risipească şi 
un zîmbet ironic îi luă locul; oamenii se 
căzneau să-l ascundă, dar era peste 
puterile lor; reporterii, vecinii din Brixton 
şi alţi străini îşi aplecară 
capetele şi îşi ascunseră feţele în palme, 
stăpinindu-se cu greu, dintr-o politeţe 
împinsă pînă la eroism. Tocmai în acel 
moment cu totul nepotrivit, tăcerea fu 
sfişiată de tunetul unei voci singuratice. 
Era Jack Halliday. 

— Ăsta zic şi eu că-i un sfat prima-ntii! 

Atunci întreaga adunare — cu străini cu 
tot — îşi dădu drumul. Pînă şi gravitatea 
domnului Burgess se destrămă, astfel încît 
adunarea se simţi scutită în mod oficial de 
orice reţinere şi se folosi la maximum de 
acest privilegiu. Urmă un lung hohot de 
ris sănătos, ţişnit din adîncul inimilor; în 
cele din urmă se potoli, îăsînd domnului 
Burgess răgazul de a încerca să-şi reia 
aerul grav, iar celor din sală — de a-şi 
şterge cît de cît lacrimile. Apoi izbucni din 


993 


nou; şi după aceea încă o dată şi încă o 
dată, pînă cînd Burgess izbuti să îngaime 
aceste cuvinte serioase: 

— Ar fi zadarnic să încercăm a ascunde 
faptele: ne aflăm în faţa unei situaţii 
foarte grave. Este în joc onoarea 
orăşelului nostru, reputaţia lui. Însuşi 
faptul că cele două fraze scrise de domnul 
Wilson şi de domnul Billson se deosebesc 
printr-un cuvînt, este destul de grav, 
întrucît sînt o dovadă că unul din aceşti 
doi domni a săvîrşit un furt... 

Cei doi  şedeau zdrobiţi şi parcă 
neînsufleţiţi pe scaunele lor, dar la auzul 
acestor cuvinte tresăriră electrizaţi şi 
încercară să se ridice. 

— Stati jos! spuse preşedintele tăios, iar 
ei se supuseră. Faptul acesta e, după cum 
spuneam, destul de grav — însă numai 
pentru unul dintre ei. Acum chestiunea 
pare şi mai gravă, întrucît onoarea 
amindurora e atinsă, ba chiar cu totul 
ştirbită. Amîndoi au ignorat cele două 
cuvinte hotăritoare. 

Făcu o pauză de cîteva secunde, în 
timpul căreia tăcerea deveni parcă mai 
apăsătoare şi mai adîncă, apoi urmă: 

— Acest lucru nu s-a putut întîmpla 
decît într-un singur fel. Intreb pe aceşti 
domni: Este vorba de o înţelegere? De o 
învoială? 

Un murmur străbătu sala, părind să 
însemne: „l-a prins pe amîndoi”. 


994 


Billson nu era obişnuit cu asemenea 
situaţii extraordinare; rămase pe scaun, 
cuprins de deznădejde. Dar Wilson era 
avocat. Cu un efort, se sculă în picioare, 
palid şi tulburat şi spuse: 

— Rog adunarea să fie îngăduitoare şi 
să mă lase să explic această situaţie 
extrem de penibilă. Imi pare rău că 
trebuie să spun ceea ce voi spune; ştiu că 
vorbele mele vor arunca definitiv 
dezonoarea asupra domnului Billson, pe 
care l-am stimat şi respectat întotdeauna 
pînă acum şi de a cărui integritate nu m- 
am îndoit niciodată, la fel cu voi toţi. Dar 
pentru a-mi păstra propria mea onoare, 
trebuie să vorbesc cu toată sinceritatea. 
Mărturisesc cu ruşine — şi vă cer iertare 
pentru aceasta — că am spus străinului 
toate cuvintele din fraza aceea, inclusiv 
cele nouă cuvinte înjositoare de la urmă. 
(Stupoare.) Cînd s-a dat publicităţii 
anunţul pe care-l cunoaşteţi, mi-am 
amintit de ele şi m-am hotărît să cer sacul 
cu bani, pentru că aveam tot dreptul să o 
fac. Acum vă rog să luaţi în consideraţie 
următorul fapt şi să-l cîntăriţi bine. 
Recunoştinţa pe care mi-a arătat-o 
străinul în noaptea aceea a fost fără 
margini. Mi-a spus că nu poate găsi 
cuvinte ca s-o exprime şi că dacă va fi 
vreodată în stare, mă va răsplăti înmiit. 
De aceea, vă întreb acum: puteam oare să 
mă aştept, puteam oare să cred sau să-mi 
închipui măcar cît de cît că, avînd în 
vedere simţămintele lui pentru mine, va fi 
în stare de atîta nerecunoştinţă, încît să 
adauge cele nouă cuvinte — cu totul 
inutile — la fraza de încercare? Să-mi 
întindă o cursă? Să mă demaşte drept ca- 
lomniator al propriului meu oraş, în faţa 


995 


propriilor mei concetăţeni adunaţi în sala 
primăriei? Părea cu totul absurd, ba chiar 
cu neputinţă de conceput. Eram sigur că 
nu va pomeni decît partea binevoitoare de 
la începutul frazei pe care i-am spus-o. Nu 
mă îndoiam cîtuşi de puţin de aceasta. Şi 
dumneavoastră aţi fi gîndit la fel. Nu v-aţi 
fi aşteptat la o atît de josnică trădare din 
partea unei persoane pe care aţi ajutat-o 
şi căreia nu i-aţi făcut nici un rău. lată de 
ce, cu o încredere deplină, am scris pe o 
bucată de hîrtie primele cuvinte — 
sfirşind cu „CAUTĂ DE TE ÎNDREAPTĂ” — şi 
am semnat-o. Tocmai cînd mă pregăteam 
să o pun în plic, am fost chemat în biroul 
meu şi, fără să-mi dau seama, am lăsat 
hîrtia pe masă. Se opri, îşi întoarse capul 
spre Billson, aşteptă o clipă şi urmă apoi: 
Vă atrag atenţia asupra următorului fapt: 
cînd m-am întors, puţin timp după aceea, 
domnul Billson ieşea tocmai prin uşa 
dinspre stradă. (Stupoare.) 

În clipa aceea, Billson se ridică în 
picioare şi strigă: 

— E o minciună! O minciună mîrşavă! 

Preşedintele: Stai jos, domnule! Domnul 
Wilson are cuvîntul! 

Prietenii lui Billson îl siliră să se aşeze 
pe scaun şi îl potoliră. Wilson continuă: 

— Acestea sînt faptele. Cînd m-am 
întors, am observat că hiîrtia se afla în alt 
loc pe masă, dar n-am dat nici o 
importanţă acestui fapt, crezînd că vintul 
o mişcase din loc. Nici prin gînd nu mi-ar 
fi trecut că domnul Billson ar fi în stare să 
citească pe furiş hirtiile altuia. Părea un 
om cinstit, incapabil de asemenea 
apucături. Dacă îmi permiteţi, vă voi 
spune că acel cuvînt care era în plus în 
fraza lui — „de fel” — se explică printr-o 


996 


greşeală de memorie. Sînt singurul om pe 
lume care poate da vreun amănunt asupra 
frazei în chestiune, pe căi cinstite. Atita 
am avut de spus. 

Nu există pe lumea asta mijloc mai 
potrivit pentru a ameti minţile, a răsturna 
convingerile şi adezlănţui patimile unui 
public neobişnuit cu trucurile şi înşelă- 
toriile oratoriei, decît un discurs 
convingător. Wilson se aşeză triumfător. 
Sala îl învălui în aplauzele ei aprobatoare; 
prietenii se înghesuiră în jurul lui, îi 
strinseră mîna şi îl felicitară, în timp ce 
Billson era huiduit şi nu putea scoate o 
vorbă. Preşedintele ciocănea de zor şi 
striga: 

— Nu ne-ntrerupeţi, domnilor, lăsaţi-ne 
să continuăm. 

În cele din urmă, sala se linişti puţin. 
Atunci pălărierul se ridică şi spuse: 

— Păi cu ce să continuăm, domnule, 
dacă nu cu predarea banilor? 

Voci din sală: Aşa e! Aşa e! Du-te la 
tribună, Wilson! 

Pălărierul: Propun să strigăm de trei ori 
ura pentru domnul Wilson, simbolul acelei 
virtuţi deosebite, care... 

În timp ce preşedintele ciocănea de zor 
pentru a restabili liniştea tulburată de 
aplauzele frenetice ale asistenţei, cîţiva 
entuziaşti îl suiră pe Wilson pe umerii unui 
vlăjgan, pregătindu-se să-l poarte în 
triumf spre tribună. Atunci vocea 
preşedintelui se făcu auzită: 

— Linişte! Fiecare la locul lui! Ați uitat 
că mai există un document care trebuie 
citit. 

Cînd se făcu linişte, luă documentul şi 
se pregăti să-l citească, dar îi puse la loc, 
spunînd: 


997 


— Uitasem că nu trebuie citit decît după 
citirea tuturor scrisorilor pe care le-am 
primit. 

Scoase un plic din buzunar, îl desfăcu şi 
se uită la hîrtia dinăuntru. Surprins, o mai 
privi o dată, cu ochii holbaţi. 

Douăzeci sau treizeci de voci strigară: 

— Ce este? Citeşte! Citeşte! 

Burgess începu să citească încet şi cu 
uimire în glas: 

— Cuvintele pe care le-am spus 
străinului... (Voci: „Hei ce mai e şi asta?”) 
au fost următoarele: NU EŞTI UN OM RĂU: 
(Voci: „Sfinte Sisoe!”) CAUTĂ DE TE- 
NDREAPTĂ (O voce: „Asta-i prea de tot!”) 
Semnat, Pinkerton, bancherul! 

Se dezlănţui un potop de risete care ar fi 
putut stoarce lacrimi pînă şi celor mai 
serioşi dintre ei. Cei care mai aveau 
destulă putere riseră pînă la lacrimi; re- 
porterii, ţinîndu-se de burtă, aşternură pe 
hîrtie nişte semne ciudate, cu neputinţă de 
descifrat. Un cîine care moţăia pe undeva, 
se trezi şi începu să latre, înnebunit de 
această hărmălaie. Prin larma asurzitoare 
se puteau auzi tot felul de strigăte: 
„Sîntem din ce în ce mai bogaţi, avem 
două Simboluri ale incoruptibilităţii! Fără 
a-l mai socoti şi pe Billson! Trei, dacă-l 
socotim şi pe Borţosul! Nu-i nimic, las’ să 
fie cît de mulţi!” „In regulă, l-am ales şi pe 
Billson!” „Aoleu, bietul Wilson, e victima a 
doi pungaşi!” 

O voce puternică: Tăcere! Preşedintele a 
mai pescuit ceva din buzunar. 

Voci: Ura! Ceva nou? Citeşte! Citeşte! 
Citeşte! 

Preşedintele (citind): Cuvintele pe care 
le-am spus, etc.: Nu eşti un om rău, 
caută... Semnat, Gregory Yates! 


998 


Un potop de voci: — Patru simboluri! 
Trăiască Yates! Altul la rînd! 

Adunarea era acum într-o splendidă 
dispoziţie şi avea chef să se amuze cît mai 
mult cu putinţă. Cîţiva dintre cei 
nouăsprezece, palizi şi deznădăjduiţi, se 
ridicară şi începură să-şi croiască drum 
spre ieşire, dar fură observați şi zeci de 
glasuri strigară: 

— Uşile, uşile! Închideţi uşile! Nici un 
incoruptibil să nu iasă! Toată lumea să 
stea jos! 

Ordinul fu executat. 

— Mai scoate ceva din buzunar! Citeşte, 
citeşte, citeşte! 

Preşedintele se supuse şi buzele sale 
rostiră din nou cuvintele bine cunoscute. 
„Nu eşti un om rău...” 

— Numele! Numele! Cine este? 

— L. Ingoldsby Sargent. 

— Cinci aleşi! Tot mai multe simboluri! 
Continuă, continuă! 

— „Nu eşti un om rău...” 

— Numele! Numele! 

— Nicholas Whitworth. 

— Ura! Ura! E ziua simbolurilor! 

Cineva improviză un cîntec, pe melodia 
cunoscutei arii din opera Mikadol!: 


„Cînd un băiat sfios din fire nutreşte-o tainică 
iubire...” 


Întreaga sală i se alătură. La un moment 
dat cineva improviză un vers nou: 


„Să nu uiţi asta niciodată...” 


1 Operă comică a dramaturgului englez William 
Gilbert şi a compozitorului englez Arthur 
Sullivan (n. t.). 

999 


Adunarea îl cîntă, fremătînd. În curînd 
fu lansat un nou vers: 


„N-avem corupti în Hadleyburg...” 


1000 


Adunarea zbieră şi acest vers. Vocea lui 
Jack Halliday se înălţă apoi pătrunzătoare 
şi clară, cîntînd ultimul vers: 


„Simboluri însă, din belşug!” 


Adunarea îl cîntă cu un elan de 
nedescris. Apoi vesela adunare o luă de la 
capăt şi cîntă de două ori cele patru 
versuri, cu mare brio, terminînd cu un nă- 
prasnic  „Ura!” pentru  „Incoruptibilul 
Hadleyburg şi toate Simbolurile lui, pe 
care le vom găsi demne să primească 
astăzi înaltul titlu”. 

Apoi oamenii începură din nou să strige 
către preşedinte: 

— Zi mai departe! Mai citeşte-ne ceva! 
Citeşte tot ce ai! 

— Aşa-i! Dă-i drumul! Vom dobîndi o 
faimă veşnică! 

Vreo doisprezece bărbaţi se ridicară 
atunci şi începură să protesteze, spunînd 
că această comedie este opera unui farsor 
descreierat şi este o insultă pentru 
întregul oraş. Nu încape nici o îndoială că 
aceste semnături sînt falsificate... 

— Stati jos! Staţi jos! Tăcere! V-aţi dat 
de gol! Vom găsi şi numele voastre, fiţi pe 
pace! 

— Domnule preşedinte, cîte plicuri ai 
primit? 

Preşedintele le numără. 

— Împreună cu cele pe care le-am deschis 
pînă acum, sînt nouăsprezece! 

Răspunsul fu urmat de o furtună de 
aplauze batjocoritoare. 

— Te pomeneşti că toate conţin secretul. 
Propun să le deschizi pe toate şi să citeşti 
semnăturile de pe fiecare bileţel, precum 
şi primele cinci cuvinte ale fiecăruia. 


1001 


— Bună idee! 

Propunerea fu pusă la vot şi adoptată cu 
entuziasm. Atunci sărmanul şi bătrînul 
Richards se ridică, iar soţia lui făcu la fel 
şi rămase aşa, cu capul plecat, pentru ca 
nimeni să nu vadă că plînge. Richards îi 
dădu braţul ca s-o sprijine şi începu să 
vorbească, cu glas tremurător: 

— Prieteni, voi cunoaşteţi viaţa mea şi a 
scumpei mele Mary şi cred că ne-aţi 
simpatizat şi ne-aţi respectat... 

Preşedintele îl întrerupse: 

— Dă-mi voie, te rog. Este foarte 
adevărat... ceea ce spui dumneata, 
domnule Richards, orăşelul vă cunoaşte 
într-adevăr pe amindoi; vă simpatizează şi 
vă respectă; mai mult decît atit: vă 
cinsteşte şi vă iubeşte. 

Vocea lui Halliday tună din nou: 

— Ăsta-i adevărul adevărat! Dacă 
preşedintele are dreptate, atunci să se 
pronunţe şi adunarea. Haideţi, sculaţi-vă! 
Acum... Hip! Hip! Hip! Ura! în cor! 

Întreaga adunare se ridică şi îşi întoarse 
privirile spre bătrina pereche, umplind 
aerul cu un adevărat viscol de batiste 
fluturînde şi slobozind urale înflăcărate. 

Preşedintele continuă: 

— lată ce voiam să spun: ştim că aveţi o 
inimă bună, domnule Richards, dar nu este 
momentul să fim miloşi cu vinovaţii. 
(Strigăte: „Aşa-i! Aşa-i!”) Citesc pe chipul 
dumitale mărinimoasa intenţie, dar nu-ţi 
pot îngădui să pledezi în favoarea acestor 
oameni... 

— Dar eu voiam... 

— Te rog aşază-te, domnule Richards. 
Trebuie să cercetăm şi celelalte bileţele, 
pentru a fi drepţi cu cei care au şi fost 
demascaţi aici. După aceea — îţi dau 


1002 


cuvîntul meu că aşa va fi — vei putea 
spune tot ce pofteşti. 

Mai multe voci: Aşa-i! Preşedintele are 
dreptate, nu se poate îngădui nici o 
întrerupere În momentul de faţă! 
Continuă! Numele! Numele! Aşa cum 
prevede propunerea votată de adunare! 

Cei doi bătrîni fură nevoiţi să se aşeze şi 
bărbatul şopti la ureche soţiei: 

— E groaznic de greu să aşteptăm, 
ruşinea va fi cu atît mai mare cu cît îşi vor 
da seama că voiam să pledăm pentru noi 
înşine. 

Veselia generală izbucni din nou, de 
îndată ce reîncepu citirea numelor: 

„Nu eşti un om rău... Semnat, Robert J. 

Titmarsh.” 

„Nu eşti un om rău... Semnat, Eliphalet 

Weeks.” 


„Nu eşti un om rău... Semnat, Oscar B. 
Wilder.” 


În clipa aceea, adunării i se năzări să-l 
scutească pe preşedinte de a mai rosti 
cele cinci cuvinte. El nu se arată de loc 
nemulţumit. Scotea pe rind cîte un bileţel 
şi aştepta, în vreme ce adunarea intona 
cele cinci cuvinte cu un tunet masiv, bine 
ritmat şi grav (semănînd izbitor cu un 
binecunoscut cîntec bisericesc): „nu e-şti 
u-un  0-om  ră-ă-ău...* După care 
preşedintele spunea: „Semnat, Archibald 
Wilcox”. Şi aşa mai departe, un nume după 
altul, toată lumea petrecînd din ce în ce 
mai  straşnic, în afară de cele 
nouăsprezece familii nenorocite. Din cînd 
în cînd, la auzul unui nume deosebit de 
răsunător, adunarea îl făcea pe preşedinte 
să aştepte pînă ce intona întreaga frază, 
inclusiv cuvintele de încheiere: „Şi vei 
ajunge în iad sau la Hadleyburg, încearcă 
să nimereşti în primul din aceste locuri!” 


1003 


lar în aceste cazuri speciale, adăuga un 
măreț, sfişietor şi prelung „A-a-a-min!” 

Lista se scurta din ce în ce. Bietul 
Richards ţinea socoteala, tresărind de cîte 
ori auzea rostindu-se vreun nume care 
semăna cu al lui şi aşteptînd cu jale mo- 
mentul umilitor, cînd îi va veni şi lui rîndul 
să se ridice împreună cu Mary pentru a-şi 
termina pledoaria, pe care intenţiona să o 
formuleze astfel: „... pentru că pînă acum 
n-am făcut nici un lucru rău, ci ne-am 
urmat calea cu deplină modestie şi fără 
prihană. Sîntem foarte săraci, sîntem 
bătrîni şi nu avem nici un sprijin în viaţă, 
am fost puşi la grea încercare şi am căzut 
în ispită. Adineauri mă ridicasem pentru a 
mărturisi aceasta şi pentru a vă ruga să 
nu fie citit numele meu în public, deoarece 
ni se părea că nu vom putea îndura o atare 
ruşine, dar m-aţi împiedicat. Şi bine aţi 
făcut, căci se cuvenea să suferim 
împreună cu ceilalţi. A fost foarte greu 
pentru noi! Pentru prima oară ne auzim 
numele rostit în batjocură! Fie-vă milă, în 
amintirea vremurilor de altădată; faceţi 
astfel încît să ne fie cît mai uşoară povara 
ruşinii”. În momentul acela, Mary, văzînd 
că nu mai era atent la cele ce se întîmplă 
în jurul lui, îl trase de minecă. Publicul 
psalmodia: „Nu e-eşti u-un 0-om...” etc. 

— Fii gata — îi şopti Mary — acum 
urmează numele tău: a citit optsprezece. 

În sală se făcu din nou linişte, apoi, de 
pretutindeni izbucniră strigătele: 

— Următorul! Următorul! Următorul! 

Burgess se scotoci prin buzunare. Cei 
doi bătrîni, tremurînd, începură să se 
ridice. Burgess mai căută o clipă, apoi 
spuse: 

— Văd că le-am citit pe toate. 


1004 


Buimăciţi de uimire şi de bucurie, cei doi 
se prăbuşiră pe scaune, Mary şopti: 

— Ah, binecuviîntat fie Domnul, sîntem 
salvaţi! A pierdut bileţelul nostru! N-aş da 
fericirea asta nici pe o sută de saci cu aur! 

Mulțimea începu din nou să cînte 
parodia după aria Mikado-ului. O intonă 
de trei ori cu un entuziasm din ce în ce 
mai mare, sculîndu-se în picioare cînd 
ajunse a treia oară la ultimul vers: 


„Simboluri însă, din belşug!” 


şi terminînd cu urale şi aplauze pentru 
„cinstea Hadleyburgului şi cei 
optsprezece nemuritori reprezentanţi ai 
ei”. 

Atunci Wingate, şelarul, se ridică şi 
propuse să se ovaţioneze în cinstea „celui 
mai cinstit om din oraş, singurul cetăţean 
cu vază care n-a încercat să fure banii — 
Eduard Richards”. 

Mulțimea ovaţionă puternic, din toată 
inima. Apoi cineva propuse ca Richards să 
fie proclamat drept singurul păzitor şi 
Simbol al Sfintei Tradiţii a Hadley- 
burgului, dîndu-i-se dreptul şi 
împuternicirea de a înfrunta privirile 
sarcastice ale întregii lumi. 

Propunerea fu acceptată prin aclamații; 
apoi cîntară din nou aria Mikado-ului şi 
terminară astfel: 


Ş-un singur simbol ne-a rămas! 


Urmă o pauză; apoi: 

O voce: Şi acum, al cui e sacul? 

Tăbăcarul (pe un ton batjocoritor): — 
Foarte simplu. Banii trebuie să fie 
împărţiţi între cei optsprezece 


1005 


Incoruptibili. I-audat sărmanului străin 
cîte douăzeci de dolari şi cuvintele alea, 
pe rînd ca la moară. Le-a trebuit douăzeci 
şi două de minute pentru treaba asta. 
Socoteala străinului — în total trei sute 
şaizeci de dolari. Ceea ce vor ei este să li 
se dea înapoi bănişorii... şi dobînda... la un 
loc patruzeci de mii de dolari! 

Mai multe voci (în batjocură): Aşa-i! Să 
se împartă! Să se împartă! Săracii de ei, 
fie-vă milă, nu-i lăsaţi să aştepte! 

Preşedintele: — Linişte! Vă citesc acum 
celălalt document lăsat de străin: „Dacă 
nu se va înfăţişa nici un pretendent (un 
cor de murmure) dorinţa mea este să 
deschideţi sacul şi să predaţi banii 
cetătenilor cu vază ai oraşului 
dumneavoastră, care să aibă grijă de ei 
(exclamaţii: „Vai! Vai!”) şi să-i folosească 
după cum vor crede că e mai bine pentru 
popularizarea şi păstrarea înaltei reputaţii 
de cinste incoruptibilă a comunităţii 
dumneavoastră, (noi exclamaţii) reputaţie, 
căreia numele şi strădaniile lor îi vor 
adăuga o nouă şi puternică strălucire”. (O 
furtună năvalnică de aplauze 
batjocoritoare.) Se pare că asta-i totul. Ba 
nu, mai e şi un post-scriptum: 


„P.S. — Cetăţeni ai Hadleyburgului! Nu există 
nici un fel de frază-cheie, nimeni nu a rostit-o. 
(Mare stupoare.) Nu a existat nici străinul sărac 
nici dania de douăzeci de dolari şi nici remarca 
aceea binevoitoare, toate acestea sînt născociri. 
(Exclamaţii de uimire şi de încîntare.) Îngăduiţi-mi 
să vă spun povestea mea în cîteva cuvinte. Am 
trecut cîndva prin orăşelul dumneavoastră şi mi s- 
a adus o mare jignire, pe care nu o meritasem. 
Oricare altui s-ar fi mulţumit să omoare pe unul 
sau doi dintre dumneavoastră şi să se considere 
chit, dar pentru mine aceasta ar fi însemnat o 


1006 


răzbunare neînsemnată şi nepotrivită, deoarece se 
ştie că morţii nu suferă. Şi-apoi, nu vă puteam 
omori pe toţi şi în orice caz, cunoscîndu-mi firea, 
aşa ceva nu m-ar fi putut mulţumi. Voiam să vă 
lovesc pe fiecare în parte, nu în persoana sau 
averea dumneavoastră, ci în vanitatea dumnea- 
voastră, punctul în care oamenii slabi şi proşti sînt 
cel mai vulnerabiii. De aceea m-am reîntors, 
deghizat, în orăşelul dumneavoastră şi v-am 
studiat. Eraţi o pradă uşoară. Aveaţi un vechi şi 
mare renume de cinste şi, fireşte, eraţi mîndri de 
el, era tezaurul vostru cel mai de preţ, pe 
care-l păzeaţi ca lumina 


1007 


ochilor. De îndată ce-am constatat că vă ţineţi pe 
voi şi pe copiii voştri departe de orice ispită am şi 
ştiut cum trebuie să procedez. Naivi ce sînteţi! 
Slăbiciunea slăbiciunilor este virtutea care nu a 
fost pusă la încercare. Am ticluit un plan de bătaie 
şi mi-am alcătuit o listă de nume. Planul meu era 
de a corupe Hadleyburgul cel incoruptibil, 
transformînd în mincinoşi şi hoţi vreo cincizeci de 
bărbaţi şi femei fără pată, care niciodată nu spuse- 
seră vreo minciună şi nu şterpeliseră vreun ban. 
Mi-era teamă de Goodson. Nu era nici născut, nici 
crescut în Hadleyburg. Mă temeam că, dacă aş 
începe să-mi pun planul în aplicare; trimiţind 
scrisoarea pe care aţi văzut-o, v-aţi fi spus: 
«Goodson este singurul dintre noi care ar fi putut 
dărui douăzeci de dolari unui străin nenorocit», şi 
atunci momeala mea n-ar fi prins. Dar Goodson şi- 
a dat sufletul; atunci n-am mai stat pe gînduri şi 
mi-am pregătit capcana, punînd în ea momeala. 
Poate că nu voi prinde în ea pe toţi cei cărora le- 
am trimis scrisoarea cu aşa-zisa frază-cheie, dar, 
pe cît cunosc eu caracterul Hadleyburgului, îi voi 
prinde pe cei mai mulţi dintre ei. (Voci: «Adevărat, 
i-a prins pe toţi pînă la unul».) Cred că ar fi în 
stare să fure pînă şi banii despre care ştiu că au 
fost cîştigaţi la joc, decît să piardă o asemenea 
ocazie, nenorociţii şi rătăciţii de ei, slabi în faţa 
ispitei! Sper să vă distrug definitiv, pentru 
totdeauna, vanitatea şi să dăruiesc Hadleyburgului 
o nouă faimă, una care să dăinuie şi să fie 
cunoscută hăt-departe. Dacă am reuşit, deschideţi 
sacul şi convocați Comitetul pentru răspîndirea şi 
păstrarea faimei Hadleyburgului!” 


Un uragan de voci:  Deschide-l! 
Deschide-l! Cei optsprezece să treacă în 
faţă! Comitetul pentru răspîndirea 
tradiţiei! Incoruptibilii înainte! 

Preşedintele desfăcu sacul şi scoase din 
el un pumn de monede mari, galbene şi 
strălucitoare, le strînse la un loc şi le 
cercetă apoi cu privirea... 

1008 


— Prieteni, sînt doar nişte bănuţi de 
plumb, auriţi! 

La auzul acestei veşti, adunarea se 
cutremură de ris. Cînd hărmălaia se 
potoli, tăbăcarul luă cuvîntul şi spuse: 

— In virtutea meritelor sale de 
netăgăduit în această afacere, domnul 
Wilson trebuie să fie Preşedintele 
Comitetului pentru răspîndirea Tradiţiei. 
Propun să 


1009 


poftească la tribună din partea colegilor 
lui şi să primească în custodie banii. 

O sută de voci: Wilson! Wilson! Wilson! 
Ţine-ţi discursul! 

Wilson (cu vocea tremurindă de furie): 
Permiteţi-mi să spun, fără a-mi cere scuze 
pentru expresia folosită: lua-i-ar dracu de 
bani! 

O voce: Valeu, şi mai zice că-i baptist! 

O voce: Au mai rămas şaptesprezece 
Simboluri! Înaintaţi, domnilor, şi faceţi-vă 
datoria! 

În tăcerea care urmă nu se auzi nici un 
răspuns. 

Șelarul: Domnule preşedinte, ne-a mai 
rămas în orice caz un om curat din fosta 
noastră aristocrație; are nevoie de bani şi 
i-ar merita. Propun să-l chemaţi pe Jack 
Halliday la tribună şi să pună la licitaţie 
sacul cu banii auriţi. lar rezultatul să i se 
dea celui care-l merită — omul pe care 
Hadleyburgul are plăcere să-l onoreze — 
Eduard Richards. 

Propunerea fu adoptată cu mare 
însufleţire de toţi cei prezenţi, inclusiv 
cîinele. Şelarul inaugură licitaţia cu un 
dolar; cei din Brixton şi reprezentantul lui 
Barnum luptară din răsputeri pentru sac. 
Multimea aclama fiecare spor de ofertă, 
emoţiile creşteau de la o clipă la alta, 
licitanţii se înflăcărau şi deveneau tot mai 
cutezători, tot mai hotăriţi; suma a sărit 
de la un dolar la cinci, apoi la zece, apoi la 
douăzeci, apoi la cincizeci, apoi la o sută, 
apoi... 

La începutul licitaţiei, Richards îi şopti 
deznădăjduit soţiei: 

— Mary, oare putem noi să acceptăm? 
Este... este... vezi bine, este o răsplată de 
onoare, o confirmare a caracterului nostru 


1010 


cinstit, şi... şi... putem oare să acceptăm? 
N-ar fi mai bine să mă ridic şi să... Vai 
Mary, ce-i de făcut? Ce crezi că ar 
trebui...? 

(Vocea lui Halliday):  „Cinsprezece! 
Cinsprezece pentru sac! Douăzeci! Ah, 
mulţumesc! Treizeci, mulţumesc! Treizeci, 
treizeci, treizeci! Am auzit bine? 
Patruzeci? Patruzeci este! Nu lăsaţi să se 
oprească jocul, domnilor, nu-l lăsaţi! 
Cincizeci! Mulţumesc stimabile! A ajuns 
la cincizeci. Cincizeci! Cincizeci! 


1011 


Şaptezeci Şaptezeci! Nouăzeci! Minunat! 
O sută! Daţi-i drumul! Daţi-i drumul! O 
sută douăzeci! O sută patruzeci! Taman la 
timp! O sută cincizeci! Două sute! 
Splendid! Am auzit bine? Două su... 
Mulţumesc! Două sute cincizeci!...”) 

— Este o nouă ispită, Eduard, tremur 
toată... dar, vai, abia am scăpat de una şi 
ar trebui să ne fie învăţătură de minte... 
(„Cît aţi spus? Şase? Mulţumesc! Şase 
cincizeci, şase cin... şaptesute”) Şi totuşi 
Eduard, dacă te gindeşti bine... nimeni nu 
ne bănu... („Opt sute de dolari! Ura! 
Haideţi la nouă sutare! Domnule Parsons, 
cît ziceai? Mulţumesc, nouă! Oare sacul 
ăsta nobil, cu plumb curat aurit, face 
numai nouă sute de dolari? Daţi-o 
dracului! Am auzit bine? O mie! Veşnic 
recunoscător! A spus careva o mie o sută? 
Un sac ce va deveni cel mai celebru din 
întreaga ţa...”) Vai, Eduard — începu ea să 
suspine — sîntem atit de săraci!... Dar... 
Dar... fă cum crezi că-i mai bine... fă cum 
crezi că-i mai bine. 

Eduard stătea nemişcat, chinuit de 
gînduri şi copleşit de împrejurări. 

In tot acest timp un necunoscut care 
aducea cu un detectiv amator, deghizat ca 
un conte englez din romanele la modă, 
urmărise desfăşurarea dezbaterilor cu un 
interes vădit şi cu o expresie de 
satisfacţie, comentîndu-le în sinea lui. În 
acel moment, monologul lui era cam 
acesta: „Nici unul dintre cei optsprezece 
nu participă la licitaţie; asta nu-i bine; 
trebuie să provoc o schimbare; regula 
celor trei unităţi ale dramei o cere. Aştia 
trebuie să cumpere sacul pe care au 
încercat să-l fure; mai mult, trebuie să 
plătească pentru el un preţ greu, mai ales 


1012 


că mulţi dintre ei sînt bogaţi. Şi încă ceva, 
dacă m-am înşelat crezînd că toţi cetăţenii 
Hadleyburgului au acelaşi caracter, atunci 
cel care m-a făcut să greşesc are dreptul 
la o mare răsplată şi cineva trebuie să 
plătească. Spre ruşinea mea, m-am înşelat 
în privinţa acestui Richards: nenorocitul, e 
un om cinstit; nu pot înţelege de ce, dar 
trebuie s-o recunosc. Da, s-a dovedit a fi 
un partener 


1013 


dibaci, de aceea cîştigul îi aparţine. Şi i se 
cuvine un pot cît mai mare; numai să 
reuşesc. M-a dezamăgit, dar treacă de la 
mine.” 

Urmărea cu atenţie jocul. După ce 
ajunse la o mie, licitaţia lîncezi; sporurile 
erau din ce în ce mai mici. Un concurent 
se lăsă păgubaş, apoi altul, şi altul. Necu- 
noscutul lansă şi el o ofertă. Văzind că 
ofertele nu mai creşteau decît cu cîte zece 
dolari, adăugă cinci; cineva oferi trei 
dolari în plus; aşteptă o clipă, apoi supra- 
licită cu cincizeci de dolari şi sacul îi fu 
adjudecat la preţul de o mie două sute 
optzeci şi doi dolari. Adunarea izbucni 
atunci în urale, dar se opri imediat, pentru 
că străinul se ridicase şi făcea semn cu 
mîna. Începu să vorbească: 

— Aş vrea să spun cîteva cuvinte şi să vă 
cer o favoare. Sînt un negustor de rarităţi 
şi am legături cu numismaţii din întreaga 
lume. Aş putea cîştiga de pe urma acestei 
achiziţii, chiar aşa cum se prezintă; dar 
dacă îmi permiteţi, există un mijloc prin 
care pot face ca fiecare dintre aceste 
monede de plumb de cîte douăzeci de 
dolari să valoreze cît o monedă de aur, 
poate chiar şi mai mult. Dacă-mi veţi da 
voie, voi dărui o parte din cîştigul meu 
domnului Richards, a cărui cinste de 
neclintit aţi subliniat-o cu atîta căldură în 
seara aceasta; partea lui va fi de zece mii 
dolari şi îi voi preda banii mîine. (Aplauze 
puternice în rîndurile adunării. Expresia 
„cinste de neclintit” îi făcu pe cei doi 
Richards să roşească destul de tare; din 
fericire însă, adunarea crezu că era din 
pricina modestiei, aşa că nu li se întîmplă 
nimic.) Dacă veţi aproba propunerea mea 
cu o majoritate corespunzătoare — aş 


1014 


prefera cu o majoritate de două treimi — 
voi considera aceasta ca un consimţămînt 
al întregului orăşel şi asta e tot ceea ce 
doresc. Interesul pentru rarităţi sporeşte 
întotdeauna dacă le adaugi o deviză 
capabilă să  stirnească atenția şi 
curiozitatea. De aceea, dacă-mi permiteti, 
am să marehez pe fiecare din monedele 
acestea numele celor optsprezece domni 
care... 


1015 


Nouă zecimi din adunare — inclusiv 
cîinele — se ridicară imediat în picioare, 
iar propunerea fu adoptată cu o furtună 
de risete şi aplauze aprobative. 

Apoi toată lumea se aşeză la loc, în timp 
ce „Simbolurile”, cu excepţia „dr”-ului 
Clay Harkness, se ridicară, protestind 
vehement împotriva insultătoarei 
propuneri şi ameninţind să... 

— Vă rog să nu mă ameninţaţi, spuse 
străinul, cît se poate de calm. Imi cunosc 
drepturile şi nu mă sperie nici un fel de 
ameninţări. (Aplauze.) 

Se aşeză. „Dr”-ul Harkness socoti că i s- 
a ivit un prilej foarte bun. Harkness şi 
Pinkerton erau bogătaşii Hadleyburgului. 
Harkness descoperise un medicament 
care era pentru el o adevărată mină de 
aur. Candida pentru Adunarea Legislativă 
pe o listă, iar Pinkerton pe alta. Era o 
concurenţă înverşunată, care devenea pe 
zi ce trece mai aprigă. Amîndoi erau 
ahtiaţi după bani; fiecare din «i 
cumpărase cîte un teren destul de întins, 
cu un anumit scop: era vorba să 
construiască o nouă cale ferată şi fiecare 
din ei dorea să ajungă în Adunarea 
Legislativă, pentru a obţine ca noua cale 
ferată să treacă pe moşia lui; un singur 
vot putea hotări totul, inclusiv agonisirea 
a două sau trei averi. Miza era mare şi 
Harkness era un jucător îndrăzneţ. Stînd 
lîngă străin, se aplecă spre el şi, în timp 
ce confrații lui continuau să stirnească 
hazul adunării cu protestele şi apelurile 
lor, îl întrebă în şoaptă: 

— Cît ceri pe sac? 

— Patruzeci de mii de dolari. 

— Iti dau douăzeci! 

— Nu! 


1016 


— Douăzeci şi cinci! 

— Nu. 

— Fie treizeci. 

— Preţul este de patruzeci de mii: nici o 
para mai puţin. 

— Bine, fie. Voi veni la hotel mîine 
dimineaţă la ora zece. Nu vreau să se ştie; 
vom vorbi între patru ochi. 


1017 


— În regulă. 

Apoi străinul se ridică şi spuse, 
adresîndu-se publicului din sală: 

— Văd că e tirziu. Discursurile acestor 
domni nu sînt lipsite de interes şi nici de 
stil; totuşi, dacă-mi permiteţi, vă voi 
părăsi. Vă mulţumesc pentru marea 
favoare pe care mi-aţi făcut-o satisfăcîndu- 
mi rugămintea. Rog pe preşedinte să 
păstreze sacul pînă mîine dimineaţă şi să 
dea aceşti trei mii cinci sute de dolari 
domnului Richards. (Bancnotele trecură 
din mînă în mînă pînă la preşedinte.) La 
ora nouă am să vin după sac, iar la 
unsprezece am să-i predau personal restul 
de şase mii cinci sute de dolari domnului 
Richards, la locuinţa lui. Noapte bună. 

Şi spunînd acestea, se furişă afară din 
sală, unde se stîrnise o hărmălaie grozavă 
— un amestec strident de urale, de 
zbierete pe aria Mikado-ului şi de lătrături 
furibunde — hărmălaie în care, din cînd în 
cînd se puteau  desluşi cuvintele 
psalmodiate: 

„Nu-u e-eşti u-un o-om ră-ă-ău... a-a-a-a- 
amin!” 


IV 


Întorşi acasă, soţii Richards trebuiră să 
îndure pînă la miezul nopţii felicitări şi 
elogii. Rămaşi singuri, se afundară într-o 
tăcere meditativă. Păreau trişti. Intr-un 
tirziu, Mary începu să vorbească, 
suspinînd: 

— Crezi că sîntem de condamnat, 
Eduard? E atît de grav? 

Privirile i se îndreptau spre cele trei 
mari bancnote acuzatoare, care zăceau pe 


1018 


masă şi pe care vecinii le priviseră cu 
lăcomie şi le pipăiseră cu atîta admiraţie. 
Eduard nu răspunse de îndată: apoi oftă şi 
rosti cu glas şovăitor: 

— N-am... n-am avut încotro, Mary. 
Aşa... da, aşa a fost scris să fie. Tot ce se 
întîmplă pe lume e la fel. 

Mary ridică ochii şi-l privi îndelung, fără 
să-i întilnească privirea. Apoi spuse: 


1019 


— Pînă acum credeam că felicitările şi 
laudele fac totdeauna plăcere. Dar... 
acum, mi se pare... Eduard? 

— Ce vrei să spui? 

— Ai de gind să rămii la bancă? 

— N-nu. 

— Îţi dai demisia? 

— Miine dimineaţă... printr-o scrisoare. 

— Şi eu cred că aşa e mai bine. 

Richards îşi cuprinse fruntea în palme şi 
spuse încet: 

— Înainte nu-mi era teamă să las să-mi 
treacă prin miîini oceane întregi de bani 
străini, dar... Mary, sînt atit de obosit, atît 
de obosit... 

— Să mergem la culcare. 

La ora nouă dimineaţă, străinul veni 
după sac şi îl luă la hotel cu o brişcă. La 
ora zece, Harkness vorbi cu el între patru 
ochi. Străinul ceru şi obţinu cinci cecuri la 
purtător, emise către o bancă centrală: 
patru de cîte o mie cinci sute de dolari şi 
unul de treizeci şi patru de mii de dolari. 
Puse unul de o mie cinci sute în buzunar, 
iar celelalte, reprezentind la un loc 
treizeci şi opt de mii cinci sute dolari, le 
vîri într-un plic, împreună cu un bileţel, pe 
care-l scrisese după plecarea lui 
Harkness. La ora unsprezece se duse la 
locuinţa lui Richards şi bătu în uşă. 
Doamna Richards privi prin zăbrelele 
oblonului, apoi se duse la uşă şi primi 
plicul. Străinul plecă fără să spună nici un 
cuvînt. Doamna Richards se întoarse în 
odaie cu obrajii aprinşi, clătinîndu-se un 
pic şi spuse gifiind: 

— Sînt sigură că el era! Mi s-a părut mie 
aseară că l-am mai văzut undeva. 

— Nu cumva e omul care a adus sacul? 

— Sînt aproape sigură! 


1020 


— Atunci el e faimosul Stephenson, care 
a păcălit toate notabilităţile orăşelului cu 
şiretlicurile lui. Dacă acum a trimis cecul 
în loc de bani, să ştii că ne-am ars şi noi; 
crezusem că am scăpat, începusem să mă 
simt din nou mai bine, după o noapte de 
odihnă, dar plicul ăla mă bagă în boală. 
Nu pare cine ştie ce gros; chiar 


1021 


dacă ar fi în bancnotele cele mai mari, opt 
mii cinci sute de dolari ar ocupa mult mai 
mult loc. 

— Eduard, dar ce ai împotriva cecurilor? 

— Cecuri semnate de Stephenson? Aş fi 
gata să primesc cei opt mii cinci sute de 
dolari în bancnote, pentru că aşa a fost 
scris să fie, Mary. Dar n-am fost niciodată 
prea curajos şi mi-ar fi frică să prezint la 
plată un cec semnat cu numele ăsta 
blestemat. Poate că-i o cursă. Omul ăsta 
încearcă să mă prindă: abia am scăpat 
într-un fel sau altul; acum el încearcă să 
mă prindă într-altfel. Dacă sînt cecuri... 

— Ah, Eduard, ce păcat! spuse ea şi 
apucînd cecurile, începu să plîngă. 

— Pune-le pe foc! Repede! Nu trebuie se 
ne lăsăm ispitiţi. E o înşelătorie, ca să ne 
facă şi pe noi de ris în ochii lumii! Dă-mi- 
le mie, dacă tu n-ai curaj! 

I le smulse din miini şi se îndreptă cu 
ele spre sobă. Dar era om — şi pe 
deasupra casier. Nu se putu opri să nu se 
uite la semnătură. Şi atunci îi veni să 
leşine. 

— Fă-mi vînt, Mary! Fă-mi vînt! Cecurile 
sînt aur curat! 

— Vai, ce fericire, Eduard! Cum aşa? 

— Sînt semnate de Harkness. Dar ce-o 
fi-nsemnînd asta, Mary? 

— Eduard, crezi... 

— Uită-te aici...  uită-te la asta! 
Cincisprezece mii... cincisprezece mii... 
cincisprezece mii... treizeci şi patru, 
treizeci şi opt de mii cinci sute! Marv, 
sacul nu face nici doisprezece dolari şi 
Harkness l-a plătit în aur! 

— Şi crezi că nouă ne revine totul, nu 
numai cele zece mii? 

— Cam aşa se pare. Şi pe deasupra, 


1022 


cecurile sînt emise la „purtător”! 

— Şi e bine, Eduard? Ce-nseamnă asta? 

— Îmi închipui că e vorba să ridicăm banii 
la o bancă dintr-un oraş mai îndepărtat. 
Probabil că Harkness nu vrea să se ştie 
nimic. Dar ce-i acolo? Un bilet? 

— Da, era împreună cu cecurile. 


1023 


Scrisul era al lui „Stephenson”, dar nu 
se vedea nici o semnătură. 


„Sînt un om dezamăgit. Cinstea dumitale este 
mai presus de orice ispită. Aveam o altă părere 
despre dumneata, dar te-am nedreptăţit în această 
privinţă şi îţi cer iertare cu toată sinceritatea. Te 
respect, şi ţi-o spun de asemenea cu toată sin- 
ceritatea. Orăşelul ăsta nu merită să stea nici la 
picioarele dumitale. Dragă domnule, am făcut un 
rămăşag cu mine însumi că în respectabila 
dumitale urbe există nouăsprezece oameni uşor de 
corupt. Am pierdut. Primeşte toată suma, ai 
dreptul la ea.” 


Richards oftă adînc şi spuse: 

— E scris cu litere de foc — parcă te 
arde. Mary, simt din nou că sînt un 
ticălos. 

— Şi eu. Ah, dragule, aş vrea... 

— Cînd te gindeşti, Mary, că el crede în 
mine. 

— Taci Eduard, e peste puterile mele! 

— Mary, dacă aş fi vrednic de vorbele 
astea frumoase (şi dumnezeu mi-e martor 
că pe vremuri credeam că le merit) aş fi în 
stare să dau pentru ele cei patruzeci de 
mii de dolari. Şi aş păstra această hirtie 
cu grijă, pentru că ar preţui mai mult 
decît aurul şi bijuteriile. Dar acum... 
Mary, nu putem trăi în preajma ei, parcă 
ne acuză! 

O puse pe foc. 

Peste puţin timp cineva le aduse un plic. 

Richards scoase din el un bileţel şi îl 
citi; era de la Burgess: 


„Dumneata m-ai salvat într-o împrejurare grea, 
iar eu te-am salvat aseară. Am făcut-o cu preţul 
unei minciuni, dar am consimţit bucuros la acest 
sacrificiu, dintr-un sentiment de recunoştinţă. Nici 


1024 


un om din acest orăşel nu ştie mai bine ca mine cît 
de brav, bun şi generos eşti. În fundul sufletului, 
dumneata nu mă poţi respecta, ştiind pentru ce am 
fost acuzat şi condamnat de toată lumea dar te rog 
să crezi în cele din urmă că sînt un om 
recunoscător: gîndul acesta îmi va uşura povara. 


(Semnat) 


BURGESS.” 

— Sîntem din nou salvaţi! Şi încă în 
asemenea condiții! (Azvîrli biletul în 
sobă,) Aş... aş vrea să mor, Mary, aş dori 
să scap de toate! 

— O, Eduard, trăim clipe grele, foarte 
grele. Loviturile vin una după alta şi deşi 
par a izvori dintr-o generozitate, sînt atît 
de dureroase! 

Cu trei zile înainte de alegeri, fiecare 
dintre cei două mii de alegători se trezi 
deodată în posesia cîte unui suvenir de 
preţ — una din monedele calpe din 
faimosul sac cu aur. Pe fiecare din aceste 
monede fusese gravată următoarea 
inscripție: „CUVINTELE PE CARE LE-AM 
SPUS STRĂINULUI ÎN NEVOIE AU FOST”... 
lar pe cealaltă faţă erau imprimate 
cuvintele: „CAUTĂ DE TE-NDREAPTĂ 
(semnat) PINKERTON”. În felul acesta tot 
ce mai rămăsese din hazul acelei farse 
căzu asupra unui singur om, cu o putere 
nimicitoare. Hohotele de rîs pe care le 
stîrni, se_ concentrară asupra lui 
Pinkerton. În aceste împrejurări alegerea 
lui Harkness a fost un fleac. 

Nu trecuseră nici douzeci şi patru de 
ore de la primirea cecurilor şi cei doi 
Richards se şi împăcaseră cu gîndul că ele 
există.  Conştiinţa păcatului pe care-l 
săvirşiseră nu-i mai supăra. Dar fură 
nevoiţi să constate curînd că un păcat 
poate stîrni o spaimă cumplită atunci cînd 


1025 


există o cît de mică posibilitate de a fi dat 
în vileag. 

La biserică, predica de dimineaţă nu avu 
nimic deosebit; aceleaşi lucruri răsuflate 
erau spuse în aceeaşi formă veche; le 
auziseră de o mie de ori şi pînă atunci le 
găsiseră inofensive, aproape lipsite de 
sens şi prielnice somnului. Dar acum era 
cu totul altfel; predica li se păru plină de 
acuzări; ar fi zis că ţinteşte de-a dreptul în 
oameni care ascund păcate grele. După 
predică cei doi soţi se strecurară cît mai 
repede prin mulţimea celor care îi felicitau 
şi porniră în grabă spre casă, înfioraţi pînă 
în măduva oaselor de tot felul de temeri 
vagi, ceţoase, nelămurite. Pe drum îl 
zăriră din întîmplare pe pastorul Burgess, 
în momentul în care o cotea după colţ. 
Pastorul nu luă în seamă salutul lor! Nu-i 
văzuse; dar ei nu ştiau asta. Ce putea să 
însemne... purtarea lui? 


1026 


Putea să însemne... putea să însemne... 
vai, zeci de lucruri îngrozitoare. Nu cumva 
ştia că Richards ar fi putut să-l salveze în 
acea zi de demult şi aştepta în tăcere un 
prilej de răfuială? Acasă, în deznădejdea 
lor, cei doi soţi începură să-şi închipuie că 
servitoarea lor trăsese cu urechea din 
odaia de alături şi-l auzise pe Richards 
spunînd soţiei sale că ştia de nevinovăția 
lui Burgess. Richards îşi imagină apoi că 
auzise atunci foşnetul unei rochii în odaia 
vecină; era chiar sigur că l-a auzit. O vor 
chema pe Sara cu un pretext oarecare şi o 
vor cerceta atent; dacă i-a spus cumva 
totul lui Burgess, se va vedea din purtarea 
ei. li puseră cîteva întrebări, dar 
întrebările erau atît de lipsite de noimă şi 
atit de stupide, încît fata crezu că bătrînii 
se scrintiseră la cap, în urma neaşteptatei 
lor îmbogăţiri. Felul cum o priveau — fix 
şi sfredelitor — o sperie, întărindu-i 
convingerea. Roşi, deveni nervoasă şi 
zăpăcită, ceea ce pentru cei doi bătrîni 
era un indiciu sigur de vinovăţie — fata 
era negreşit o spioană şi o trădătoare. 
Cînd rămaseră din nou singuri, începură 
să lege o mulţime de amănunte fără 
legătură între ele şi, din această 
potriveală, ieşiră lucruri îngrozitoare. 
Ajuns la capătul acestei îndeletniciri 
cumplite, Richards izbucni într-un fel de 
horcăit. 

— Ce este? Ce este? îl întrebă nevastă- 
sa. 

— Bileţelul... bileţelul lui Burgess! Era 
scris pe un ton sarcastic, abia acum îmi 
dau seama: „ln fundul sufletului, 
dumneata nu mă poţi respecta, ştiind 
pentru ce am fost acuzat”. Acum e cu totul 
limpede, doamne dumnezeule! El ştie că 


1027 


ştiu! Se vede din întorsătura frazei. Mi-a 
întins o cursă... şi eu, ca un prost, am 
căzut în ea. Ah, Mary...? 

— E groaznic... ştiu ce vrei să spui... Nu 
ne-a înapoiat bileţelul cu cuvintele-cheie. 

— Nu... îl păstrează ca să ne distrugă. 
Mary, el ne-a şi trădat cuiva, sînt sigur... 
sînt foarte sigur. Am văzut asta în ochii 
multora, la ieşirea din biserică. Şi-apoi, nu 
ne-a răspuns cînd l-am salutat pe stradă... 
ştia el ce face! 


1028 


În noaptea aceea, fu chemat doctorul. A 
doua zi dimineaţă se răspîndi vestea că 
cei doi bătrîni se îmbolnăviseră grav, 
doboriţi de emoțiile prea puternice 
provocate, după părerea doctorului, de 
neaşteptata fericire, de felicitările primite 
şi de nesomn. Orăşelul era sincer 
îndurerat, pentru că aceşti bătrîni erau 
acum singurii oameni cu care se puteau 
mîndri. 

După vreo două zile, ştirile deveniră şi 
mai rele. Cei doi bătrîni delirau şi aveau 
apucături ciudate. După cum spuneau 
infirmierele care îi îngrijeau, Richards 
scosese nişte cecuri, nu în valoare de opt 
mii cinci sute de dolari, ci de treizeci şi opt 
de mii cinci sute de dolari — o sumă 
uimitoare. Care era explicaţia acestui 
noroc nemaipomenit? 

În ziua următoare, infirmierele veniră cu 
ştiri noi, ba chiar uluitoare. Se hotăriseră 
să ascundă cecurile, ca să nu li se întîimple 
ceva rău bătrînilor; dar cînd le căutară nu 
le mai găsiră sub perna bolnavului; 
dispăruseră. Bolnavul le spuse: 

— Lăsaţi perna în pace; ce doriţi? 

— Credeam că ar fi mai bine ca 
cecurile... 

— Nu le veţi mai vedea niciodată, le-am 
rupt. Erau trimise de diavol. Purtau 
semnul iadului pe ele şi ştiu că mi le-a 
trimis ca să mă împingă în păcat. 

Apoi începu să îndruge vorbe fără şir, 
tot felul de lucruri ciudate şi îngrozitoare; 
doctorul le rugase să nu povestească 
nimănui despre tot ce auziseră. 

Richards spusese adevărul: cecurile nu 
au mai fost văzute niciodată. 

Pesemne că una din infirmiere vorbise 
în somn, pentru că după vreo două zile, 


1029 


ciudatele cuvinte rostite de bolnav erau 
cunoscute în întreg orăşelul; şi era ceva 
uimitor în aceste cuvinte. Ele păreau să 
arate că şi Richard fusese un pretendent 
al sacului şi că Burgess a ascuns acest 
fapt, iar apoi, din răutate, l-a dat pe faţă. 

Burgess respinse categoric această 
acuzaţie, spunînd de asemenea că nu 
trebuie să fie luate în serios aiurelile unui 
bătrin bolnav, cu mintea rătăcită. Totuşi, 
bănuielile pluteau în aer şi şoaptele nu 
mai conteneau. 


1030 


După o zi sau două se află că doamna 
Richards spusese în delir aceleaşi lucruri 
ca şi soțul ei.  Bănuielile deveniră 
convingeri, iar mîndria orăşelului pentru 
cinstea singurului său fruntaş nepătat 
începu să scadă. 

Trecură şase zile, după care se 
răspîndiră veşti noi. Cei doi bătrîni erau 
pe moarte. În pragul morţii, mintea lui 
Richards se lumină şi trimise după 
Burgess. 

— Lăsaţi-ne singuri, se rugă Burgess. 
Cred că vrea să-mi spună ceva între patru 
ochi. 

— Nu! spuse Richards, vreau martori. 
Vreau ca voi toţi să-mi auziţi spovedania, 
ca să pot muri ca un om, nu ca un cîine. 
Eram un om cinstit... de o cinste 
artificială, ca şi ceilalţi; ca şi ceilalţi am 
căzut cînd s-a ivit ispita. Am minţit ca să 
pot pretinde sacul blestemat. Domnul 
Burgess şi-a amintit că i-am făcut cîndva 
un serviciu şi, din recunoştinţă (dar şi din 
neştiinţă), a distrus  bileţelul meu, 
salvîndu-mă astfel. Ştiţi ce acuzaţie i s-a 
adus lui Burgess acum cîţiva ani. Mărturia 
mea — şi numai a mea — l-ar fi putut 
salva, dar din laşitate l-am lăsat să 
păţească ruşinea... 

— Nu... nu... domnule Richards, 
dumneata... 

— Servitoarea mea a dezvăluit acest 
secret domnului Burgess... 

— Nimeni nu mi-a dezvăluit nimic... 

— ... Şi atunci, el a făcut ceea ce trebuia 
să facă: i-a părut rău de binele pe care mi- 
| făcuse şi m-a demascat... după cum 
meritam... 

— Niciodată! Jur... 

— Din toată inima, îl iert. 


1031 


Protestele stăruitoare ale lui Burgess nu 
mai erau auzite de muribund; bătrînul 
trecu pe lumea cealaltă fără să ştie că 
făcuse încă un rău lui Burgess. Bătrîna lui 
soţie muri în aceeaşi noapte. 

Ultimul dintre cei nouăsprezece cetăţeni 
cu vază căzuse astfel pradă diabolicului 
sac; orăşelul fusese despuiat de ultima 
zdreanţă rămasă din gloria-i veche. Nu 
purtă doliu, dar îl resimţi adînc. 

Printr-o lege a Adunării Legislative — ca 
răspuns la numeroase rugăminţi şi petiţii 
— Hadleyburgul obţinu autorizaţia să-şi 
schimbe numele (nu are im- 


1032 


portanță cum, n-am de gînd să-l dezvălui) 
şi să schimbe un cuvînt din deviza care 
înfrumuseţase timp de atitea generaţii 
pecetea orăşelului. 

Acum este iarăşi un orăşel cinstit, dar 
nu se mai lasă prins cu una cu două, căci 
stă pururi de veghe. 

Vechea deviză: 


ŞI NU NE DUCE PE NOI ÎN ISPITĂ 
Deviza revizuită: 


ŞI DU-NE PE NOI ÎN ISPITĂ 


1033 


CUPRINSUL” 
SCHIŢE ŞI POVESTIRI 


Pag. 


Prima mea aventură literară 

7 

Broasca săltăreaţă din ţinutul Calaveras 
11 

Despre bărbieri 

19 

Nefericitul logodnic al Aureliei 

24 

Prima mea întîlnire cu Artemus Ward 
28 

Fraţii siamezi 

33 

Unirea — bine sau rău? 

38 

Poşta redacţiei 


1 Schiţele şi povestirile „Ruşinoasa persecutare a 


unui băieţaş”, „Cum am editat o gazetă de 
agricultură”, „Povestea unui  băieţaş rău”, 
„Gazetărie în Tennessee”, „Povestea marelui 


contract”, „Candidat la postul de guvernator”, 
pamfletele „Scrisoare ministrului de Finanţe” şi „O 
scrisoare din partea Satanei”, precum şi nuvela 
„Omul care a corupt Hadleyburgul” sînt traduse de 
Petre Solomon, iar toate celelalte lucrări din 
volum de Petru Comarnescu şi Eugen B. 
Marian. 
1034 


42 

Ruşinoasa persecutare a unui băieţaş 
55 

Festivităţi britanice 

60 

Cum am editat o gazetă de agricultură 
67 

Pisălogul de la serviciu 

74 

Fotografii mentale 

77 

Povestea unui băieţaş rău 

80 

Omul împietrit 

85 

Faimosul meu „masacru sîngeros” 

89 

Venera Capitolină 

94 

Gazetărie in Tennessee 


101 


Pag 
Printre spirite 


108 
Fapte în legătură cu recenta mea demisie 


115 
Soldatul Lucreţiei Smith 


124 
Povestea marelui contract 


130 
Cazul George Fisher 


138 
Preamărirea ucigaşilor 


1035 


147 


Autobiografie burlescă 

152 

Plozii de duh 

159 

Asasinarea lui lulius Caesar-— „localizată” 
163 

Ştiinţă sau noroc? 

168 

Articolul domnului Bloke 

172 


Experienţa familiei McWilliams cu 
anghina 
difterică 


177 
Doamna McWilliams şi trăsnetul 


186 
Ordonanța neagră a generalului 
Washington 


195 
O convorbire telefonică 


200 
Poezii post-mortem 


204 
Povestea comis-voiajorului 


212 
Fapta bună în literatură 


220 
1036 


Canibalism în trenuri 


228 
Candidat la postul de guvernator 


239 
Onorat ca o ciudăţenie în Honolulu 


246 
Un străin interesant 


248 
Rogers 


Mort sau viu? 


La cura de apetit 


272 
Legenda de la Sagenfled — din Germania 


286 
Poveste medievală 


293 
Controlorul fiscal 


302 
O situaţie deznădăjduită 


308 
Un articol hazliu 


315 
Prima mea minciună şi cum am scos-o la 
capăt 

cu ea 


321 
1037 


Marea revoluție din insula Pitcairn 


331 


PAMFLETE 


Scene din viaţa politică americană 


347 
I Reprezentanții poporului 
347 
Pag 
II Dialog pe teme politice 
350 
III Al doilea dialog pe temă politică 
352 


Alte fragmente din „Epoca de aur” 


355 
I Senatorul Dilworthy se pregăteşte de 
realegere la Saint’s Rest 


355 _ 
II In aşteptarea telegramelor 


362 

III Senatul stîrpeşte din rădăcini 
corupția 

pentru a-şi păstra integritatea 


363 
Însemnări zilnice, aforisme, cîteva definiţii 


374 
Un cuvînt de îmbărbătare către exilaţii 
noştri 


1038 


ruşinaţi 


388 
Piatra de la Plymouth şi părinţii pelerini 


392 
Celor care trăiesc în beznă 


398 
Statele Unite ale linşajului 


418 
Scrisoare ministrului de Finanțe 


426 
Extraordinara descoperire a doctorului 
Loebe 


427 

În apărarea generalului Funston 
433 

Rugăciunea războinică 
449 

„O strălucită victorie militară...” 
454 

Un gentleman american 
465 

Americanizăm Europa 

467 


Cu privire la unele celebrităţi americane 
şi la 
politica lor 


470 
ID) Un senator: domnul Clark 


1039 


470 
II) Un om de afaceri: domnul Jay Gould 


475 
III) Un alt senator: domnul Guggenheim 


477 
IV) Un teolog amator: domnul 
Rockefeller- 


junior 
479 
O scrisoare din partea Satanei 
483 
Dervişul şi străinul cîrcotaş 
485 
Un chinez în America 
489 


NUVELE 


Bancnota de un milion de lire 


499 

Campania mea militară 
526 

Cînd faci pe însoţitorul 
550 


1040 


Pag 


Furtul elefantului alb 

569 

Extrase din vizita căpitanului Stormfield 
în rai 

593 


Legatul de 30.000 de dolari 


639 
Omul care a corupt  Hadleyburgul 


675 


1041 


[n n... 


Cazul ma 


SA La lemes 


Pa 


a ape de ; 
eean 
Si i reale a, "aa 
NA Pa | 
< + 


a Pr S 
m = - - a > sep Cai =