Mark Twain — Bancnota de un milion de lire

A 


Bancnota de un milion 


de lire 


MARK TWAIN 


Bancnota de un milion 
de lire 


Schițe, povestiri, nuvele, 
pamflete 


EDITURA Pali NSE UL, ISE RAT 
URA 


Traducere de Petru Comarnescu, 
Eugen B. Marian şi Petre Solomon 


Prefaţa şi Tabelul cronologic de Dan 
Grigorescu 


PREFAŢĂ 


În 1859, cînd în Anglia se tipărea în volum 
Bilciul  deşertăciunilor al lui Thackeray — 
publicat în foiletoane cu cîţiva ani înainte — într- 
un ziar obscur din New Orleans apăreau cîteva 
povestiri semnate cu un pseudonim ciudat: Mark 
Twain. Cine ar fi prevăzut atunci că tînărul care 
îşi luase ca nume literar un strigăt al marinarilor 
de pe Mississippi va crea şi el, în cursul unei 
îndelungi activităţi scriitoriceşti, un adevărat 
Bilci al deşertăciunilor american, imagine a unei 
epoci zbuciumate din istoria ţării sale? 

Contemporană la început cu versurile lui 
Longfellow şi ale lui Whitman, imnuri închinate 
Americii pionierilor, Americii marilor elanuri 
democratice, opera lui Twain va împărtăşi, în 
ultimii ani ai vieţii scriitorului, concluziile amare 
ale prozei lui London, Norris şi Dreiser. Astfel, 
creaţia autorului lui Prinț şi cerşetor va lega 
două perioade îndepărtate ale istoriei literaturii 
americane, perioade foarte distincte, însă unite 
prin aceeaşi dragoste pentru idealurile 
umanitare, prin încrederea în dreptul la 
libertate al tuturor oamenilor. 

Simbolic, Twain debutează sub semnul unor 
evenimente dramatice, de o  covirşitoare 
însemnătate pentru America. În 1862 eînd, după 
experienţele unei tinereţi agitate (fusese, pe 


6 


rînd, ucenic tipograf, pilot pe Mississippi, miner 
în Nevada), Samuel Langhorne Clemens s-a 
dedicat ziaristicii, războiul de secesiune era în 
toi. Luptele dintre Nord şi Sud, care au 
însemnat 


sfirşitul „Americii eroice”, reprezentau în acelaşi 
timp punctul culminant al unei violente ciocniri 
de opinii în jurul problemei sclaviei. Încă din 
pamfletele de un umanism lucid ale lui Benjamin 
Franklin, scrise la sfîrşitul secolului al XVIII-lea, 
răsunase glasul oamenilor a căror rațiune era 
tulburată dc „nedreptatea strigătoare la cer a 
negoţului cu sclavi”. In primele decenii ale 
veacului al XIX-lea, campania anti- sclavagistă 
se intensificase. Fără îndoială că tînărul tipograf 
Clemens avusese prilejul să culeagă ştiri despre 
activitatea intelectualilor care îşi afirmau cu 
vehemenţă adeziunea la principiile 
aboliţionismului. Whitman, autor al versurilor 
închinate luptătorilor pentru eliberarea negrilor, 
Emerson, membru al comitetului aboliţionist din 
Boston, Longfellow, poetul iilspirat al vieţii 
tragice a sclavilor, au preamărit cu toţii ideea 
egalităţii între oameni, pregătind în anii aceia o 
stare de spirit care făcea ca orice om de bună- 
credinţa să-şi dea seama ca nu are de ales altă 
cale decît acţiunea. „Dacă vrem să rezistăm, 
declara marele scriitor Henry Thoreau, trebuie 
să ne înregimentăm noi înşine în luptă.” 

Pentru Twain, însă, războiul a început (aşa 
cum îşi va aminti în însemnările intitulate 
Campania mea militară) într-un chip cu totul 
ridicul. Statul Missouri, în care trăia tînărul 
Clemens, s-a alăturat sudiştilor. Sam a fost 
încorporat într-un detaşament de „boboci 


7 


nedisciplinaţi”, de unde a dezertat însă foarte 
repede, dar nu înainte de a-şi da seama că 
eroismul trîmbiţat în discursurile generalilor 
diferă de adevărata comportare a soldaţilor. 
Episodul detaşamentului care fuge în dezordine 
din faţa duşmanului imaginar e numai aparent 
hazliu. El cuprinde o dramă pe care, de 
altminteri, Twain o subliniază convingător. E 
drama inconştienţei care a dus la moarte pe unii 
tineri din sud. Samuel Clemens l-a părăsit la 
timp, ostenit de „eroismul” lor ostentativ şi, 
poate (aşa cum o va dovedi opera sa ulterioară), 
convins de inutilitatea luptei pentru o cauză 
nedreaptă. Experienţa „militară” a lui Twain nu 
va fi lipsită de urmări în formarea sa spirituală. 
Ea îl va ajuta să despoaie de învelişul mitului 
toate acele fapte de arme cărora romancierii din 
şcoala 


lui Walter Scott (şi numărul lor nu era tocmai 
mic în America primei jumătăţi a veacului 
trecut) le dăduseră o formă strălucită. 
Scepticismul iui Twain se extinde şi asupra 
trecutului istoric; într-o epocă în care ideile lui 
Carlyle referitoare la eroi şi la eroism se 
bucurau de o largă circulaţie, autorul romanului 
Un yankeu din Connecticui la curtea regelui 
Arthur avea meritul de a arunca, sub masca 
paradoxului, o privire asupra istoriei din 
perspectiva omului epocii moderne. În reflecţiile 
cu privire la război şi istorie ale eroului se 
desluşeşte întreaga experienţă „militară” a 
scriitorului. Sarcasmul fostului ofiţer fără voie 
din armata confederată, care apare în amintirile 
despre cele cîteva saptămîni de groază şi de 
retrageri, va căpăta în romanul de ficţiune 
istorică un răsunet mult mai amplu, dezvăluind 
în întregime concepţia antiromantică a lui 
Twain. 

Evident, Twain nu reprezintă un caz izolat; în 
ultimul secol scînteietoarele piese a le lui Shaw 
nu sînt singurele care vădesc un spirit înclinat 
spre necruţătoarea analiză a adevărului istoric 
văzut prin prisma experienţei oferite de 
actualitate. Nu numai opera autorului lui Cezar 
şi Cleopatra, sau Insula pinguinilor a lui Anatole 
France, ci şi umorul lui Robert Graves din Eu, 
Claudius, împărat, sau cel al lui Giraudoux din 
Războiul Troiei nu va avea loc nu pot fi 
concepute în afara unei filiaţii care să ne 
conducă, în cele din urmă, la Twain. Şi, în cazul 
acestuia, scepticismul antiromantic nu poate fi 
înţeles fără episodul de viaţă care i-a înlesnit să 
deosebească adevărul despre război de poleiala 
în care-l înfăşurau discursurile şi comunicatele 
oficiale. Twain transformă conştient datele 
istorice, intervenind ostentativ cu idei, cu un 


limbaj care aparţin în mod incontestabil epocii 
sale. 

Asasinarea lui Iulius Caesar — „localizată“ 
demonstrează proporţiile pe care le poate lua 
absurdul dozat cu inteligenţă în această 
interpretare a istoriei. Tonul în care e redactată 
această fantezistă relatare a unor evenimente 
autentice îl aminteşte pe cel al cotidianelor 
americane din veacul trecut, ironizat cîndva şi 
de Dickens: pretenţios şi simplist pîna la 
brutalitate. Cassius 


10 


devine „George W. Cassiu (cunoscut în genere 
sub porecla de «băiatul cu căpăţina mare din 
circumscripţia a treia», un mardeiaş în slujba 
opoziţiei)”; Caesar se jură ca un senator al 
veacului al XIX-lea: „să fie el al naibii dacă nu va 
rămîne aşa”; profesiunea de ziarist „în serviciul 
publicului” îl obligă pe presupusul autor al 
articolului să anunţe „decesul unuia din cei mai 
stimaţi şi onoraţi cetăţeni”... Şi aşa mai departe. 
Rezultă de aci un comic al limbajului, dar şi un 
neiertător comic de moravuri. La Twain, trecutul 
istoric e şi un pretext pentru a releva modul 
aberant, ridicul, în care reacţionează mii de 
oameni ai epocii sale în faţa lucrurilor pe care 
nu le înţeleg. Pe acelaşi ton de care face uz în 
fantezia inspirată de asasinarea lui Caesar, 
Twain va crea parodii ale articolelor îndreptate 
împotriva cărţii sale, considerată a fi adus 
„injurii la adresa naţiunii americane”. Ageamiii 
în străinătate, scînteietor pamflet la adresa 
bogătaşilor americani care, conformîndu-se unei 
mode recente, vizitau vestigiile vechii civilizaţii 
europene şi din bazinul Mediteranei, a fost, într- 
adevăr, atacat în mai multe rînduri de presa din 
Statele Unite. E posibil ca pretinsa seriozitate a 
lui Twain în relatarea parodistă a voiajului în 
locurile tradiţional turistice să-i fi înşelat pe 
ziariştii compatrioți ai scriitorului. E, de 
asemenea, posibil ca ei să se fi simţit obligaţi să 
Tiposteze cu o seriozitate care de data aceasta 
nu ascundea nici o intenţie de umor. Dar umorul 
involuntar e de-a dreptul ucigător pentru cel 
care-l practică. E ceea ce a sesizat Twain în 
cronica din Saturday Review consacrată cărţii 
sale. Aglomerînd, ca de obicei în parodiile sale, 
absurdităţile rostite pe tonul cel mai grav din 
lume, scriitorul realizează umorul cu ajutorul 
acestui contrast dintre conţinutul sărac şi forma 
pompoasă a stilului gazetăresc. Dar, dincolo de 


11 


această ironie la adresa stilului, Twain scoate la 
iveală o întreagă psihologie a ziaristului ame- 
rican din vremea lui. Procedeul se aseamănă cu 
acela folosit de caricaturistul care descoperă 
trăsăturile esenţiale ale unui portret şi le 
accentuează, lăsînd deoparte detaliile. 
Caricatura la Twain e desenată cu vervă, dar 
în linii 


12 


groase, acuzate. Ziaristul care a semnat cronica 
parodiată de autorul Ageamiilor e, negreşit, un 
om limitat, care depune eforturi ridicule pentru 
a înghesui într-o logică proprie, măruntă, 
efervescenţa spirituală a scriitorului. El retează 
fără milă tot ceea ce depăşeşte schema rigidă a 
gîndirii sale, întemeiată pe o cultură precară. 
Omul acesta de o gravitate caraghioasă nu 
numai că nu ştie să ridă, dar se şi teme de ris. 
Urmările acestei infirmităţi, ale excesului de 
seriozitate, pot fi descoperite în celebra schiţa 
Gazetărie în Tennessee, unde argumentele de 
genul pistolului şi cuţitului de scalpat sînt 
folosite tocmai pentru că lipsesc cele ale 
adevăratei logici. Imaginaţia este pur şi simplu 
sufocată în acest mediu antiintelectual, unde 
ziaristul de tipul celui ironizat de Twain ia totul 
în serios, incapabil să urmărească mlădierile 
fanteziei. Injuria scrisă e practicată în numele 
„spiritului de dreptate” pe care-l trimbiţează, de 
pildă, redactorul-şef al ziarului Gloria dimineții 
şi strigătul de lupta al districtului Johnson. Omul 
acesta nu se sfieşte să declare în coloanele 
propriului său ziar că socoteşte „înalta misiune a 
gazetarului” aceea de „a răspîndi adevărul, de a 
rectifica eroarea, de a educa, şlefui” şi mai ales 
de „a ridica nivelul moralei şi manierelor 
publicului şi de a face pe toţi oamenii mai gene- 
roşi, mai virtuoşi, mai miloşi şi mai buni, mai 
cucernici şi mai  fericiţi...”. Această frază 
pompoasă e inserată în mijlocul unor comentarii 
al căror efect suprem se dovedeşte a fi acela al 
găsirii unor epitete cît mai ingenioase la adresa 
confraţilor. Twain pleca de la un model real, de 
la o frază publicată într-un ziar din oraşul 
Memphis, statul Tennessee. Dar, după cum se 
pare, sursele de inspiraţie nu-i lipseau 
scriitorului. Violenţa limbajului trăda nu 
pasiunea adevărului, ci o gîndire precară. Dacă 


13 


aici caricatura e împinsă pînă la fantastic, 
argumentele pe care le schimbă ziaristul şi 
inamicii săi variind de la bici pînă la cuţit de 
scalpat şi pistol, este pentru că Mark Twain 
urmăreşte să demonstreze la modul hiperbolic 
caracterul nociv al unei asemenea literaturi 
gazetăreşti. Indelunga sa experienţă în materie 
de ziaristică i-a îngăduit să cunoască în amănunt 
practicile presei din vremea lui. 


14 


Articolul domnului Bloke, aparent o glumă 
literară, demonstrează uşurinţa cu care, în faţa 
unei ştiri ce promite să fie senzaţională, 
vigilenţa ziaristului dispare. Un articol de-a 
dreptul absurd, neinteligibil, cu fraze cu dublu 
subiect, cu o gramatică foarte dubioasă, e 
publicat numai pentru că, judecînd după unele 
fragmente, s-ar părea că e vorba despre un 
accident. 

În altă parte, goana după senzaţional a 
gazetarilor face ca o simplă ştire, anunţind 
moartea „Ordonanței negre a generalului 
Washington”, să fie publicată, în intervalul 
dintre 1809 şi 1869, de nu mai puţin de cinci ori. 
Ceea ce e definitoriu pentru spiritul în care erau 
compuse aceste informaţii e faptul că, de-a 
lungul celor 60 de ani în care a murit 
(întotdeauna în alt oraş), bătrîna ordonanţă a 
avut în permanenţă aceeaşi vîrstă: 95 de ani. 
Fenomenul e cu atît mai ciudat cu cît de fiecare 
dată bătrînul îşi amintea evenimente tot mai 
îndepărtate din istoria Americii. În 1869 era în 
stare să povestească despre... debarcarea 
Pelerinilor, eveniment care s-a petrecut în 1620. 
Ceea ce, după calculul exact al lui Twain, 
înseamnă că „era cam pe aproape de două sute 
şaizeci sau şaptezeci de ani cînd, în cele din 
urmă, a părăsit viaţa aceasta părmnteană”. 

Goana după senzaţional se întovărăşeşte, deci, 
cu ignoranţa. Despre această din urmă însuşire a 
ziaristului american vorbeşte pe larg schiţa Cum 
am editat o gazetă agricolă. Povestită la 
persoana întîi,  întîmplarea cuprinde oo 
semnificaţie mai largă. Extrasele din presupusul 
articol de agricultură scris în lipsa redactorului- 
şef de specialitate constituie, parcă, exerciţii 
compuse în dorinţa de a realiza absurdul 
perfect.  Fermierilor li se recomandă „să 
planteze turtele de hrişcă în iulie în loc de 


15 


august”, să folosească dovlecii (care sînt nişte 
„boabe” întrebuințate de indigenii din Noua 
Anglie „la preparatul tartelor cu fructe, în locul 
coacăzelor”) pentru a înlocui „zmeura” în hrana 
vitelor. Totuşi, obiceiul de a-i cultiva în grădină 
„dispare, deoarece acum toată lumea e de acord 
că dovleacul nu este cîtuşi de puţin un bun 
copac dătător de umbră”. Replica finală a lui 
Twain convinge că scriitorul nu a urmărit să 
compună o 


16 


simplă schiţă pentru amuzament. Cuvintele sale 
demonstrează că diletantismul în gazetărie ia 
forme cu mult mai periculoase decît ar fi 
sugerat-o aberaţiile din articolul de agricultură. 
Cronicile dramatice şi literare, articolele econo- 
mice, comentariile strategice sînt scrise, 
dovedeşte Twain, de oameni ce n-au avut 
niciodată nimic comun cu temele pe care le 
tratează. Apelurile la temperanță, continua 
scriitorul, sînt redactate de „nişte golani care 
vor duhni a alcool pînă la ultima lor suflare”. În 
această atmosferă de mistificare, glasul lui 
Twain sună neaşteptat de dramatic pentru o 
schiţa care ar fi urmărit numai comicul de 
situaţii: „Pot să jur că dacă aş fi fost un ignorant 
şi nu un om cult, un obraznic şi nu un timid, mi- 
aş fi făcut de mult o carieră în această lume 
meschină şi egoistă”. 

Lumea „meschină şi egoistă” la care se referă 
Twain nu înseamnă, aşa cum a demonstrat-o în 
opera sa, numai lumea presei. Scriitorul şi-a dat 
seama că ziarele sînt puse în slujba unor forţe 
cu mult mai puternice, că injuria şi calomnia nu 
reprezintă doar simple înclinații 
temperamentale, un mod tradiţional de a 
înţelege „stilul” specific al presei. Elocvente în 
această privinţă sînt numeroasele pamflete în 
care Twain a dezvăluit adevăratele relaţii dintre 
gazetărie şi politică, sistemul atit de complicat 
în aparenţă (dar a cărui simplitate e 
demonstrată de scriitor), sistem ce determina 
dependenţa presei de interesele politice ale 
partidelor. Cînd ziarul Denver Post susţine 
nevinovăția senatorului Guggenheim, fapt citat 
de Twain într-un pamflet din 1907, foloseşte 
argumentele unei morale  utilitariste: „ce 
importanţă are profilul etic al unui personaj 
atotputernic, de vreme ce atotputernicia sa 
poate să ne fie de folos tuturor?”. Aceasta este 
argumentaţia care transpare printre rînduri. 


17 


Filozofia  Folosului, proclamată cîndva de 
Bentham, a pus stăpînire, în ultimii ani ai vieţii 
lui Mark Twain, pe întreaga viaţă socială şi 
politică americană.  Idealurile umanitare, 
proslăvite de Whitman, în numele cărora se 
sacrificase Lincoln, erau tot mai rar amintite de 
presa şi de discursurile celor ce urmăreau 
un singur ţel: puterea. 


18 


Campaniile războinice împotriva triburilor 
filipineze, slab înarmate (şi care se purtau 
concomitent cu luptele necruțătoare împotriva 
triburilor de indieni), erau considerate de larga 
opinie publică din Statele Unite nu numai un act 
de barbarie, dar şi unul de trădare. Masacrarea 
femeilor şi copiilor ascunşi în craterele 
vulcanilor stinşi pentru a scăpa de urgia 
artileriei americane, uciderea celor ce luptaseră 
alături de armata Statelor Unite şi care, din 
aceleaşi motive stabilite de Filozofia Folosului, 
fuseseră declarați peste noapte duşmani ai 
Americii, a stîrnit mînia lui Twain. Războiul nu 
mai e tratat cu tonul ironic în care fuseseră 
povestite aventurile „campaniei militare” din 
vremea războiului de secesiune; Twain înlo- 
cuieşte gluma, chiar şi aceea amară, cu 
sarcasmul necruţător al pamfletului. 

Chiar înainte de 1873, cînd, în colaborare cu 
ziaristul Ch. D. Warner, publicase celebra Epocă 
aurită, Twain folosise adesea armele 
pamfletului. Dar spre sfîrşitul vieţii sale, în 
primii ani ai secolului nostru, pamfletul lui 
Twain capătă o violenţă deosebită. Erau anii în 
care politica unei părţi însemnate a burgheziei 
americane devenea tot mai limpede o politică 
imperialista, şi aceasta nu numai sub aspectul 
anexării teritoriilor spaniole şi mexicane, ci şi 
sub acela al impunerii unor nespus de grele 
condiţii economice statelor mai slabe. Twain 
urmăreşte cu atenție, comentindu-le fără 
cruţare, aceste transformări ale concepţiei 
politice a conducătorilor ţării sale. Explicaţia, 
pentru el, trebuia căutată, de cele mai multe ori, 
într-o modificare a caracterului celor 
atotputernici — şi nu numai al lor — sub 
influența banului. Mita, coruperea corpului 
electoral, frauda se produc — observă Twain — 
cînd oamenii sînt învăţaţi „să se prosterneze în 
faţa banului şi să-l preaslăvească”. „În tinereţea 


19 


mea, îşi aminteşte scriitorul într-un pamflet din 
1906, nu se pomenea de idolatria banului sau a 
posesorului banului.” Toate trăsăturile morale — 
cum ar fi orgoliul naţional, în numele căruia 
armata Statelor Unite îşi arogă dreptul de a 
„civiliza” alte popoare — proveneau, după 
părerea lui Twain, din această încredere în 
ban, cel bogat 


20 


devenind în acelaşi timp şi exponent al dreptăţii. 
Comentind aceste rezultate ale  Filozofiei 
Folosului, Twain ajunge la concluzia că întregul 
peisaj politic al Americii de la începutul 
secolului trebuie pus în legătură cu influenţa 
crescîndă de care se bucurau oamenii cercurilor 
de afaceri. 

Portretele acestor oameni politici, cu trăsături 
bine accentuate, formează o galerie de o 
surprinzătoare lipsă de varietate. Lipsă de 
varietate care aparţine nu procedeelor literare 
ale lui Mark Twain, ci modului în care ei 
izbutesc să urce scările piramidei sociale. 
Personajele acestui adevărat  „bilci al 
deşertăciunilor” se inspiră din aceleaşi principii 
de baza ale unei morale pe care o întreagă 
generaţie de scriitori americani le-a condamnat 
cu asprime. Parvenitul, figură atît de des 
întilnită în literatura acelei epoci, nu mai este 
arivistul romanului realist-critic de tip balzacian. 
El corespunde unei alte perioade a istoriei 
capitalismului. Simţul său practic se îndreaptă 
tot mai precis spre speculaţiile cu valori politice. 
În romanele lui Jack London sau ale lui Dreiser, 
în pamfletele lui Twain sau O. Henry, îmbogăţiţii 
nu se mulţumesc numai cu superioritatea pe 
care le-o dă banul: ei o urmăresc (şi de multe ori 
o obţin) şi pe aceea politică. Amestecaţi direct în 
viaţa politică a Statelor Unite, sau legaţi de ea 
cu fire mai puţin vizibile, ei cîştigă (nu o dată 
spectaculos, într-un răstimp foarte scurt) posturi 
de mare autoritate în Senat sau în guvern. E 
vremea ascensiunii aventurierilor politici. O de- 
finiţie, notată cîndva de Twain, suna necruţător: 
„Senator: om care face legi la Washington, în 
intervalele de timp cînd nu se află la închisoare 
pentru delicte de drept comun”. 

Twain nu a aderat niciodată pe de-a-ntregul la 
mişcarea muncitorească, aflată într-un mare 
avînt în vremea în care el nota definițiile de felul 


21 


celei de mai sus. Dar e limpede că spiritul său 
lucid, îndrăgostit cu pasiune de principiile 
dreptăţii şi ale cinstei, nu putea să nu 
intercepteze ecourile puternice ale luptei 
muncitorimii americane. Or, revendicările 
principale ale acestei lupte cuprindeau, printre 
altele, şi înlăturarea corupţiei din aparatul 
legislativ al ţării. Campaniile organizațiilor 
mun 


22 


citoreşti au adus la cunoştinţa opiniei publice 
numeroase fapte reprobabile ale unui număr 
destul de însemnat al membrilor Congresului şi 
guvernului. Că lui Twain nu-i erau necunoscute 
aceste campanii o dovedeşte, de pildă, un pasaj 
din romanul Pretendentul american în care o 
adunare muncitorească e înfăţişată cu simpatie, 
cuvintele participanţilor fiind citate cu toată 
seriozitatea şi înţelegerea. 

În totalitatea lor, portretele pe care le 
semnează Twain, articolele referitoare la 
războaiele purtate de armatele americane 
alcătuiesc o admirabilă istorie a unei întregi 
epoci. Scriitorul care realizase în Prinţ şi 
cerşetor şi Un yankeu din Connecticut la curtea 
regelui Arthur o imagine a prezentului prin 
intermediul înfăţişării fabuloase a trecutului 
devine acum un cronicar pasionat al vremii pe 
care o trăieşte. Dacă obiectivul rămîne acelaşi, 
metoda literară se schimbă. Twain trece la o 
prezentare frontală a realităţii, polemizează, 
sarcasmul său alege din mulţimea de date pe 
cele mai concludente, le comentează succint şi 
tăios, trăgind concluziile direct, fără nici un fel 
de ocolişuri. Arta lui literară e acum dezbrăcată 
de orice fel de podoabă: ea se realizează într-un 
stil de o impresionantă simplitate. Fraza 
scînteiază scurt, ca o lovitură de spadă. 

Pentru oricine parcurge comentariile scrise de 
Twain în jurul anilor 1906—1907, e limpede că 
preocuparea de a realiza umorul e înlocuită de 
aceea de a spune adevăruri cît mai uşor de 
descifrat, accesibile tuturor cititorilor. Într-un 
pamflet mai vechi, Candidat la postul de 
guvernator, ficţiunea era folosită din plin pentru 
a sublinia cu un umor grav moravurile care 
prezidau campaniile de presă stirnite în jurul 
alegerilor unui înalt demnitar din Statele Unite. 
Şarja era îndreptată spre dezvăluirea modului în 
care (preocupare veche a scriitorului) presa 


25 


contribuie la dezinformarea alegătorilor, la 
calomnierea şi şantajarea adversarului politic, la 
formarea unei atmosfere înveninate în jurul 
evenimentului electoral. În pamfletele mai noi, 
fantezia (deşi întemeiată pe împrejurări 
autentice) e înlocuită cu relatarea directă. 
Caricatura a dispărut, vehemenţa 


24 


capătă accente din ce în ce mai grave. Evident, 
pasiunea nu dispare din relatările lui Twain; 
dimpotrivă: ea duce în şi mai mare măsură la 
descoperirea tuturor implicaţiilor produse de 
faptele  reprobabile ale unor legiuitori şi 
conducători americani. Impresia de răceală pe 


care o lasă, totuşi, aceste articole — în 
comparaţie cu acelea mai vechi, caracterizate 
printr-o neistovită risipă de fantezie — e 


pricinuită de folosirea argumentului, a 
silogismului, care iau locul simbolului şi 
alegoriei. Twain nu se limitează la prezentarea 
unui fenomen: el îl demonstrează. 

Şi, pretutindeni, argumentaţia sa duce la 
dezvăluirea aceleiaşi cauze care determină 
deformarea moravurilor: banul. Scrisoarea din 
partea Satanei, adresată directorului revistei 
Harper's, conţine tocmai această concluzie: „De 
cînd lumea, fondurile destinate operelor 
caritabile au fost alimentate mai mult sau mai 
puțin cu bani de proveniență necurată...”; 
aceştia sînt bani pe care bogătaşii „...i-au 
sustras fiscului, ei reprezintă deci salariul 
păcatului”: toate darurile oferite de miliardarii 
americani poartă efigia Satanei. Cu tot 
caracterul exclusivist al concluziei, Scrisoarea 
are meritul de a releva adevărul că, de cele mai 
multe ori, în societatea pe care o cunoştea 
Twain, morala nu avea nimic comun cu 
obţinerea banului. 

Elementul cu ajutorul căruia eroul din Omul 
care a corupt Hadleyburgul, de pildă, dă la 
iveală adevăratul caracter al celor 19 
„incoruptibili” din orăşel este tot banul. Twain 
demonstrează că de fapt cetăţenii cu care se 
mîndrea oraşul nu au fost corupți pentru că nici 
nu fuseseră virtuoşi; adevăratul lor caracter a 
fost pus în faţa posibilităţii de a obţine bogăţia. 
Şi atunci, toată ipocrizia a căzut, lăsîndu-i pe 
„incoruptibili” lipsiţi de apărare, prada ispitei. 


25 


Sub aparenţa umorului, în nuvelă se consumă o 
dramă psihologică de mare intensitate. Banul, 
care modifică  psihologiile (cel puţin cele 
cunoscute) ale personajelor, acţionează ca un 
catalizator. El scoate la iveală adevăratele 
însuşiri ale individului, face ca ipocrizia să nu se 
mai numească pioşenie şi cinste, şi dă 
tuturor aparentelor 


26 


însuşiri sensul lor real. Atraşi de mirajul avuţiei, 
oamenii încep să mintă, să calomnieze, să 
dezvăluie în public secrete încredințate cîndva 
sub jurămînt. Nimic nu e considerat imoral dacă 
poate constitui o armă pentru nimicirea unui 
rival. Singurii oameni care păreau să păstreze 
nealterate calităţile sufleteşti, asupra cărora 
banul nu arăta să aibă vreun efect, se dovedesc 
în cele din urmă la fel de lacomi ca toţi ceilalţi. 
Un fel de contract tacit încheiat cu arbitrul ales 
pentru stabilirea cinstei celor 19 „incoruptibili” 
i-a ferit de ruşinea unei demascări în public. Dar 
pînă la urmă remuşcările şi mai ales spaima îi 
silesc sa-şi recunoască vinovăția. 

Urmărind evoluţia psihică a soţilor Richards, 
renunţarea treptată la tot ce-ar fi putut însemna 
amintirea unor motive de a rămîne cinstiţi, Mark 
Twain realizează o analiză de un puternic 
realism. Fabulaţia fantastică pe care se bizuie 
acţiunea nuvelei se dovedeşte a fi un simplu 
pretext pentru demonstrarea unei teze de o 
deosebită gravitate: acţiunea banilor asupra 
caracterului oamenilor e de-a dreptul nocivă. Şi 
argumentul furnizat de transformarea treptată a 
celor doi bătrîni pledează convingător în 
sprijinul acestei teze. 

Acţiunea banului, modificările produse de 
fetişizarea lui în conştiinţa oamenilor societăţii 
pe care a cunoscut-o Twain sînt urmărite cu şi 
mai multă atenţie într-o altă nuvelă, Legatul de 
30.000 dolari. Aici, bogăţia nu are nici măcar 
baza reală pe care o bănuiau cetăţenii 
incoruptibilului Hadleyburg. Soții Foster 
(Saladin şi Electra) intră în posesia unei 
moşteniri, în condiții extrem de ciudate. Unchiul 
lor, un bătrîn „acru şi morocănos”, aflat pe patul 
morţii, îi anunţă că le va lăsa treizeci de mii de 
dolari „bani gheaţă”, cu obligaţia ca moştenitorii 
să poată dovedi executorilor testamentului că nu 
au fost niciodată încunoştinţaţi de acest dar, 


27 


prin scris sau prin viu grai, nu au făcut nici o 
cercetare cu privire la apropierea muribundului 
de tropicele veşnice şi nu au luat parte la în- 
mormîntare. Soții Poster, oameni cu pretenţii 
modeste, sînt de la început ameţiţi de noua 
perspectivă ce se deschide în viaţa lor. Se 
abonează în secret la ziarul ce apare în 
orăşelul darni 


28 


cului unchi, dar, dintr-o neglijență a 
redactorului, ştirea morţii nu e inserată la 
vreme. Astfel încît, cu gîndul la moştenirea care 
se lasă tot mai mult aşteptată, cei doi soţi încep 
să-şi croiască planuri tot mai îndrăzneţe 
bizuindu-se pe banii pe care sînt convinşi că îi 
vor avea în curînd. 

În realitate, totul nu fusese decît o glumă 
macabră a unchiului, el însuşi sărac lipit, 
înmormîntat cu chetă. Dar moştenitorii nu mai 
au puterea să-şi stăpiînească visele. Banii 
imaginari sînt plasați în combinaţii tot mai 
complicate, capitalul iniţial sporeşte necontenit, 
şi o dată cu el, şi pretenţiile soţilor Foster. 
Oameni cumsecade, cunoscuţi şi respectaţi de 
toţi, ei devin nişte făpturi ciudate. Banii (pe care 
continuă, bineînțeles să nu-i aibă) îi 
împovărează,  creîndu-le griji insuportabile. 
Pentru cei doi soţi care urmăresc cu atenţie 
cursul bursei, speranţele alternează cu spaima, 
într-o existenţă dramatică, din care a dispărut 
orice altă preocupare în afară de aceea a sporirii 
propriei averi. 

Substituirea datelor realității (care se 
încăpăţinau să-i înfăţişeze pe Fosteri ca nişte 
oameni săraci) printr-o serie ne- sfirşită de visuri 
se produce într-un mod tragic. Cei doi soți pierd 
cu repeziciune simțul realității, rătăcesc într-o 
lume imaginară. Venitul lor ajunge repede la 
fabuloasa sumă de 2 miliarde şi jumătate de 
dolari, dar tocmai această nefericită capacitate 
de a se autoînşela îi prăbuşeşte iremediabil. Un 
crah de bursă le răpeşte întreaga avere (pe care 
n-au avut-o!), planurile lor se sfărimă, Fosterii 
îşi pierd de-a binelea minţile. Şi aceasta fără ca 
vreunul din oamenii apropiaţi să le înţeleagă 
tragedia. 

Idolul „aur”, pe care Twain îl duşmănea cu 
atîta înverşunare, acţionase aci chiar şi fără să 
apară sub forma sa materializată. Victimele 


29 


plăteau în felul acesta nesocotinţa de a se fi 
încrezut în el. Existenţa lor fantastică, pierderea 
oricărui simţ al realităţii, viaţa trăită pe un 
dublu plan, sfîrşitul dramatic, toate acestea erau 
rezultate ale acţiunii banului asupra unor biete 
suflete care năzuiseră atita vreme să scape 
de sărăcie, 


30 


încît în cele din urmă nu mai putuseră deosebi 
dorinţa de minciună. Finalul lui Twain 
recomandă obţinerea averii pe căi cinstite, dar 
întreaga intrigă a nuvelei, proporţiile patologice 
pe care le ia dorinţa de bani, pledează pentru o 
morală mai cuprinzătoare: aurul este în stare să 
deformeze chiar şi cele mai curate conştiinţe. 

Modul în care banul, devenit , pur şi simplu 
simbol, înlocuieşte orice alte calităţi e analizat 
de 'Twain, cu aceleaşi mijloace ale fantasticului, 
în Bancnota de un milion de lire. De data 
aceasta, eroul nuvelei se află în realitate în 
posesia unei sume uriaşe de bani. Din clipa în 
care fostul vagabond intră în stăpînirea 
bancnotei, întreaga atitudine a oamenilor din jur 
se modifică. Toţi devin curtenitori, îl admiră 
sincer, bucuroşi că pot să contemple bancnota, a 
cărei vedere le încîntă ochii, dar nici unuia 
dintre ei „nu i-ar trece prin cap vreodată că el, 
un biet muritor de rînd, să pună mîna pe acest 
obiect sfînt, de teamă să nu-l pîngărească”. Se 
înţelege că asupra posesorului unei „asemenea 
minuni” se răsfringe admiraţia care i se cuvine 
bancnotei. Şi de data aceasta, evenimentele iau 
proporţii fantastice, dar concluzia se întemeiază 
pe stări reale de lucruri: prestigiul conferit de 
bogăţie e suficient pentru a asigura un drum 
lesnicios în societate. 

Faptul că eroul e un tînăr înzestrat, sugerează 
Twain, e o pură întîmplare. Ascensiunea îi e 
asigurată nu de calităţi, ci de bancnotă. Twain 
nu urmăreşte aici schimbările petrecute în 
psihologia personajelor, portretele nu au decît o 
relativă valoare de individualizare. S-ar zice că 
pentru scriitor nu oamenii pe care îi aduce în 
scenă sînt eroii nuvelei, ci bancnota, banul. 

Logic, idolatrizarea banului duce la corupţie. 
Viaţa politică a ţării, demonstrează pamfletele 
lui Twain, a fost molipsită în cîteva dintre 
compartimentele sale principale de acest 


31 


marasm. Cu nume proprii, cu fapte autentice, 
scriitorul dovedea primejdia pe care o 
reprezenta corupţia într-o vreme în care „banul 
a devenit un scop”. Relatarea unui caz de-a 
dreptul uluitor, petrecut în jurul unei afaceri 
de despăgubiri, Cazul 


32 


George Fisher, adaugă un argument în plus îa 
dovezile produse de Twain. Congresul Statelor 
Unite, în mai multe legislații, un şir întreg de 
miniştri de justiţie, de procurori şi de alţi 
demnitari americani se străduiesc (nu fără folos 
propriu, după cum insinuează Twain) să acorde 
despăgubiri cît mai mari moştenitorilor unei 
proprietăţi distruse în cursul unor lupte dintre 
armata Statelor Unite şi triburile indiene, lupte 
care au avut loc în 1813. E probabil, după cum o 
demonstra lipsa oricăror pretenţii faţă de statul 
american ale proprietarului legal, că distrugerea 
trebuia pusă pe seama indienilor. Dar, intuind 
sursa de venituri pe care o reprezenta o aseme- 
nea împrejurare, moştenitorii, sprijiniți de 
funcționari „înţelegători”, se adresează 
necontenit statului, sporindu-şi pretenţiile. Şi, 
după cum se dovedeşte mai bine de jumătate de 
secol, pînă în 1866, ferma nimicită rămîne o 
incalculabilă mană cerească pentru cîteva 
generaţii de moştenitori şi de funcţionari. 
Abordînd din nou parabola fantastică, Twain 
realizează în Furtul elefantului alb o satiră la 
adresa corupţiei dintr-un alt sector al aparatului 
de stat: poliţia. Ficţiunea străinului, procedeu 
foarte uzitat mai cu seamă în literatura veacului 
al XVIII-lea, de la Scrisorile unui persan ale lui 
Montesquieu, apare în nuvela lui Twain, în care 
un crimpei al realităţii americane e văzut din 
perspectiva unui demnitar siamez. Falsa 
inocenţă cu care sînt interpretate faptele îi 
îngăduie scriitorului să dea proporţii de 
caricatură întregii acţiuni. Emisarul siamez 
povesteşte întîmplările cu acea bună-credinţă şi 
naivitate capabile să dezvăluie adevăratele 
contururi ale tuturor întîmplărilor povestite aci. 
De aceea, formidabila desfăşurare de forţe, cu 
echipe de oameni îndrăzneţi care caută elefantul 
pe întregul teritoriu al Statelor Unite cu o 
minuţiozitate îndreptăţită doar de cercetările 


33 


pentru regăsirea vreunei bijuterii pe care hoţii 
ar fi putut-o ascunde cu uşurinţă, mijloacele teh- 
nice puse în mişcare (dintre cele folosite numai 
în romanele polițiste ale vremii) eşuează într-un 
ridicul şi mai accentuat. 


34 


Corupţia se întovărăşeşte aici cu 
incompetenţa, şi, în pofida comentariilor de o 
suficienţă gravă debitate de inspectorul Blunt, 
şeful corpului de detectivi, rezultatul e 
deplorabil. Elefantul nu e descoperit decît în 
momentul în care recompensa făgăduită de 
proprietar atinge o cifră convenabilă pentru în- 
tregul corp de detectivi. Caricatura e realizată 
prin sublinierea contrastului dintre eforturile 
zgomotoase, spectaculoase, ale detectivilor şi 
urmările lor. Pe de altă parte, şi între pretenţiile 
intelectuale ale inspectorului Blunt şi ale elevilor 
săi şi realele lor posibilităţi, dezvăluite cu 
inocenţă de emisarul siamez, există o profundă 
discrepanţă, din care izvorăşte umorul. 

Twain îndreptăţeşte pe de-a-ntregul reflecţia 
lui Cehov: „în orice scriere umoristică există un 
substrat tragic”. In vorbăria fără şir a 
maniacului din Canibalism în trenuri, de pildă, 
se distinge preţioasa vorbărie parlamentară, sub 
care nu se ascunde decît vidul. Istoria 
caricaturală cuprinsă în Marea revoluţie de pe 
insula Pitcaim (dominion miniatural al coroanei 
britanice, cu nouăzeci de locuitori) este, de fapt, 
o parabolă a vieţii politice a Statelor Unite din 
vremea lui Twain. Se regăseşte aci înclinația 
spre organizarea birocratică (redusă la 
proporțiile insulei Pitcairn, această organizare e 
şi mai ri- diculă), spre reforme lipsite de 
importanţă, dar trimbiţate din răsputeri, pe care 
scriitorul le ironizase şi în pamfletele lui. 
Aceeaşi nepotrivire între pretenţii şi realitate 
forma substanţa nuvelelor Furtul elefantului alb 
şi Legatul de 30.000 dolari. 

Procedeul ironiei îmbracă, deci, la Twain 
ambele forme: reducerea la proporţii liliputane, 
sau exacerbarea ei pînă la dimensiuni gigantice 
(ca în Furtul elefantului alb). Ceea ce, sub 
raportul construcţiei literare, se apropie evident 
de umorul lui Swift. 


35 


Şi măi există o trăsătură care îl leagă pe 
Twain de autorul lui Gulliver: niciodată în 
scrierile sale implicaţiile politice nu sînt 
neglijate. Dimpotrivă, de multe ori ele constituie 
scheletul pe care se  clădeşte întreaga 
construcţie epică. Tribulaţiile moştenitorilor 
„marelui contract” al cetăţeanului John Wilson 


36 


Mackenzie (ucis şi prădat de indieni în 1861, 
cînd era tocmai pe punctul de a preda cantitatea 
de carne cerută de trupele generalului Sherman) 
formează subiectul unei schiţe al cărei erou e 
birocraţia aparatului de stat. Ca şi în cazul 
înţelepţilor detectivi care caută cu sîrg urmele 
elefantului, marele cusur al funcţionarilor 
administrativi este că îşi iau prea în serios 
atribuţiile, făcînd gesturi prea largi pentru 
soluţionarea unor probleme mărunte. Rezultatul 
e că, pînă la urmă, nimic nu se rezolvă, totul 
împietreşte într-o admirabilă stagnare, şi oricine 
încearcă să  urnească mecanismul acesta 
înţepenit fie că se prăbuşeşte istovit, fie că, 
dîndu-şi seama la timp, renunţă. Astfel încît şi în 
acest caz intenţiile lui Twain de a depăşi simplul 
comic, de situaţii, de a releva implicaţiile mai 
largi sînt limpezi. 

Scriitorul a ştiut să descopere în fiecare 
cuvînt, în fiecare gest al oficialităţii dorinţa de a 
escamota adevăratele planuri politice. Pamfletul 
intitulat Celor care trăiesc în beznă descoperea 
încă o latură a politicii capitaliştilor americani, 
englezi, ruşi şi francezi. Transformarea cetelor 
de misionari creştini în adevărate armate 
sîngeroase, a principiului „Salvării sufletelor de 
pagini” în ofensivă militară e analizată în 
amănunt de Twain. O cugetare a scriitorului, 
aşternută pe hîrtie cam în aceeaşi perioadă în 
care a fost redactat şi pamfletul, dovedeşte 
luciditatea cu care el judeca toate aspectele 
activităţii politice din vremea lui. „Toată lumea 
creştină alcătuieşte — scrie el — un lagăr 
militar. În unele ţări, săracii sînt duşi la 
înfometare prin cursa monstruoasă a 
înarmărilor, pusă la cale de respectivele guverne 
pentru a se apăra de alte puteri iubitoare de 
Hristos şi pentru ca, o dată cu aceasta, să apuce 


37 


orice fărimă de teritoriu scăpat de sub 
supravegherea vecinului mai slab.” 

Era epoca răscoalelor din Extremul Orient, din 
India, unde, exasperată de abuzurile misiunilor 
catolice, populaţia se ridicase, încercînd să le 
alunge. Răzbunarea a fost cumplită, şi s-a soldat 
cu zeci de mii de oameni nimiciţi într-o luptă 
cu totul 


38 


inegală.  Susţinuţi de o parte din ziarele 
americane, misionarii erau  înfăţişaţi opiniei 
publice din Statele Unite ca nişte „martiri” şi 
„soldaţi ai adevărului”. Twain a ripostat dîrz, 
citind din nou fapte şi cifre, înlocuind iarăşi 
modul alegoric de expresie prin replica directă. 
Polemica lui se întemeia pe o realitate pe care 
orice spirit raţional o poate uşor înţelege. 
„Extinderea binefacerilor civilizaţiei noastre — 
demonstra scriitorul — asupra fraţilor noştri 
care trăiesc în beznă s-a dovedit în fond o 
afacere foarte buna şi mănoasă.” Dezvăluirea 
relaţiilor dintre cler şi armatele imperialiste, 
dintre religie şi ideologia capitalismului 
constituie unul dintre principalele merite ale 
gîndirii politice a lui Twain. 

Biserica a fost întotdeauna pentru scriitorul 
american „duşmanul progresului”, căruia „îi 
pune tot felul de stavile în cale”. Rolul clerului 
(atît de limpede conturat în povestea yankeului 
care are prilejul să-şi dea seama că, de pe 
vremea regelui Arthur pînă în zilele sale, 
biserica se dovedise acelaşi aliat al forțelor 
reacţiunii) e înfăţişat de Twain în pamfletul plin 
de un vehement spirit de revoltă şi de un vibrant 
umanism. Semnul de egalitate pe care-l 
desenează scriitorul între opera „civilizatoare” a 
misionarilor şi piraterie este lipsit de orice 
echivoc. 

Dar dacă religia însoțea armatele imperialiste 
în campaniile lor de expansiune, dacă le oferea 
„celor care trăiau în beznă” numai mizerie fizică 
şi morală, nici ştiinţa prost înţeleasă şi încă şi 
mai prost aplicată nu contribuia la întemeierea 
unei culturi autentice. 

Păţaniile familiei McWilliams, care 
descoperise de curînd unele teorii ştiinţifice 
despre medicină şi fizică, sînt concludente 
pentru demonstrarea urmărilor la care duce o 
înțelegere deformată. Doamna McWilliams cu 


39 


spiritul ei îngust e incapabila să priceapă 
adevăratul rost al ştiinţei; cunoaşterea nu aduce 
pentru ea eliberarea de orice spaimă, ci, 
dimpotrivă, adîncirea groazei. Toată optica ei e 
modificată de cele cîteva principii pe care le-a 
învăţat şi pe care le debitează pretenţios. 


40 


E aici o dovadă a atitudinii nete împotriva 
snobilor, prezentă în întreaga operă a lui Twain. 
Pentru prozatorul american, ca şi pentru 
Thackeray (iată deci încă o trăsătură comună cu 
romancierul englez), principala caracteristică a 
snobului e impostura. Impostura doamnei Mc 
Williams, care vorbeşte despre medicină şi 
despre electricitatea atmosferică, poziînd în 
cunoscătoare. Impostura tragică a vagabondului 
Rogers, care, în hainele sale ponosite şi 
murdare, se preface a avea relaţii cu cele mai 
bune familii ale înaltei societăţi, indicînd cu 
dezinvoltură adrese ale croitorilor şi pălărierilor 
de lux din Londra, cu aerul că refuză serviciile 
altor meseriaşi. În cazul acestui nefericit, 
impostura s-a transformat în mitomanie, el fiind 
singurul care mai crede în minciunile lui. 

Snobismul ia forme dintre cele mai ridicule: 
aristocrații invitaţi la un supeu preferă să 
rămînă nemîncaţi decît să acorde întîietate cuiva 
al cărui rang de nobleţe li se pare inferior 
titlului nobiliar pe care-l poartă ei înşişi 
(Bancnota de un milion de lire). Tinerele 
moştenitoare ale blazoanelor ducale sînt fericite 
că, în sfîrşit, la colegiul unde învaţă a apărut 
cineva cu un titlu mai răsunător: vor putea, 
acum, să-şi isprăvească dejunul în tihnă, fără 
grija de a se ridica primele de la masă, ca nu 
cumva vreuna dintre colegele cu ranguri 
inferioare să iasă înaintea lor din sala de mese 
(Pretendentul american). Aşa cum comenta cu 
haz unul dintre personajele lui Twain, aceşti 
snobi aristocrați arată ca nişte păsări expuse la 
menajerie, „care se umflau în pene pentru că 
strămoşul care a întemeiat spiţa a fost un 
pterodacţil”. 

Prostul-gust agresiv, indiferent dacă se 
numeşte snobism sau extaz al părinţilor în faţa 
„genialităţii”  odraslelor, a constituit în 
permanenţă un obiectiv al ironiei scriitorului. 


41 


Toate aceste manifestări erau parodiate de 
Twain; parodia era întemeiată de cele mai multe 
ori pe reducerea la absurd. Acesta e cazul 
Autobiografiei burleşti sau al schiţei Plozii de 
duh. Alteori — aşa cum se întîmplă în Poeziile 
post-mortem — Twain prezintă,  mimînd 
seriozitatea, fără să mai parodieze, 


42 


epitafurile autentice produse în serie de acelaşi 
prost-gust mic- burghez care nici măcar în faţa 
morţii nu e capabil de un efort pentru a deveni 
mai grav. 

E limpede că o asemenea conştiinţă artistică, 
atentă la fenomenele majore ale vieții, 
combativă prin excelenţă, nu putea accepta nici 
edulcorarea moralizatoare a literaturii destinate 
şcolilor de duminică, nici compunerile fade, de 
un romantism epigonic, prezent numai în 
decorul medieval şi în acţiunea lipsită de 
verosimil. De aici vehemenţa împotriva poleirii, 
din Fapta buna în literatură de pildă. Sau ironia 
fină, incizată în linii sinuoase, din parodia 
antiromantică Legenda de la Sagenfeld. 

Întreaga activitate a lui Twain a fost aceea a 
unui anti- romantic. Sensul pe care l-a atribuit 
istoriei, atacurile împotriva  înfrumuseţării 
realităţii îl încadrează pe scriitor în tradiţia 
realismului literar anglo-saxon, inaugurat cu un 
veac mai devreme de Swift şi Fielding. Chiar şi 
tehnica portretistică, desenul în linii subţiri, al 
cărui umor provine din expresie, din atitudine şi 
mai puţin din caricaturizare îl apropie de peniţa 
realistului Hogarth. Il leagă, totuşi, de romantici 
pasiunea cu care a contestat falsele valori, 
afirmîndu-le însă pe cele autentice. 

Umanismul lui Twain, aparținînd, cum 
spuneam, unei epoci în care cei mai de seamă 
creatori ai culturii americane se încadraseră 
într-o luptă acerbă împotriva forțelor reacţiunii, 
constituie una dintre cele mai nobile trăsături 
ale artei sale. Viaţa dusă în mijlocul minerilor şi 
marinarilor, amintirile despre copilăria 
petrecută alături de prietenii albi şi negri au 
constituit o admirabilă substanță pentru 
scrierile sale de mai tîrziu. Figurile oamenilor 
simpli, ale muncitorilor şi ale negrilor (cum e 
acel minunat Jim din Huckleberry Finn, 
transfigurare a bătrînului Dan din anii copilăriei 


43 


scriitorului) sînt întotdeauna înfăţişate cu 
simpatie. Ca şi Dickens, Twain a văzut în copii 
întruchiparea celor mai bune trăsături ale 
caracterului uman; naivitatea şi cinstea le 
îngăduie să înţeleagă adevăratele 


44 


frumuseti ale vieţii şi să se bucure de ele. Ceea 
ce o parte din critică a trecut sub semnul 
romanului picaresc, aventurile miraculoase ale 
lui Tom Sawyer şi Huckleberry Finn, constituie 
de fapt o apologie a spiritului de libertate, care 
se împotriveşte constringerilor tradiţionale. 

Twain a respins întotdeauna aprecierile ipocrite 
sau neînţelegătoare pe care critica „rafinată” le- 
a făcut asupra scrierilor sale, încercînd să le 
prezinte ca fiind destinate exclusiv amuza- 
mentului. „Umorul nu trebuie nici să educe făţiş, 
nici să predice făţiş; dar dacă vrea să 
supravieţuiască, trebuie să facă întrucîtva şi 
una, şi alta”, declara el. Impotriva literaturii de 
„exotism” şi de „pitoresc” care exalta, în culori 
false, viaţa din Vestul îndepărtat, din mine, din 
valea marilor fluvii, împotriva şcolii „realismului 
rafinat” care promova „optimismul total” („cu cît 
eşti mai optimist, cu atît eşti mai american”), 
întemeiat pe „filantropia” celor bogaţi, scriitorul 
a adus mărturiile autentice ale unei vieţi 
dramatice, în cursul căreia cunoscuse aproape 
toate straturile societăţii americane, cu conflic- 
tele ei ireductibile, cu tragismul unor existenţe 
ignorate de cei puternici. 

El asistase la transformarea treptată, dar 
rapidă a Americii într-o ţară a profundelor 
contradicții generate de dezvoltarea 
capitalismului. Pînă şi libertatea negrilor, pentru 
care se purtase sîngerosul război de secesiune, 
era o simplă iluzie în anii aceia de la sfîrşitul 
veacului al XIX-lea. „America a devenit o con- 
federaţie a Statelor Unite ale Linşajului”, va 
exclama Twain într-un pamflet necruţător. „Ţara 
tuturor posibilităţilor”, spre care emigrau anual 
din Asia şi din Europa sute de mii de dez- 
moşteniţi ai soartei, începea să-şi arate 
adevărata faţă. Aşa cum o va cunoaşte şi Ah 
Song-hi, eroul pamfletului Un chinez în America, 
ea devenise o ţară în care rasismul agresiv, 


45 


corupţia,  desconsiderarea omului nu mai 
constituiau excepții. Ceea ce constata, 
îndurerat, şi Twain. 

Dar nu numai în America descoperise Twain 
exemple numeroase de dezumanizare, 
produsă sub influenţa banilor. 


46 


Călătoriile sale în Europa îi confirmaseră 
credinţa că pretutindeni spiritul burghez rămîne 
vrăjmaş al omului şi al elanurilor sale cele mai 
pure. În anii aceia ai înăspririi reacţiunii din 
America şi din Europa, cînd grevele erau 
înăbuşite în sînge, cînd presa îi calomnia pe 
muncitori, Twain s-a declarat de partea 
acestora: „Mi se tăia respiraţia de indignare şi 
de ură cînd citeam, dimineaţa, ziarele ce 
conţineau veşti despre asasinatele în masă 
comise de armată.” Despre Nobilul Ordin al 
Cavalerilor Muncii, uriaşă organizaţie sindicală, 
Twain scria: „Omul acesta (muncitorul organizat 
— n.n.) există şi va exista. lată faptul cel mai 
important din această epocă a istoriei omenirii.” 

Peste cîţiva ani, în 1886, la o întrunire 
literară, Twain preciza: „Cine sînt cei împilaţi? 
Cei mulţi, naţiunile lumii, oamenii valoroşi, 
muncitorii, cei care produc pîinea consumată de 
trîntori.” 

Autobiografia cuprinzătoare pe care începuse 
s-o redacteze în 1885 avea drept scop afirmarea 
tuturor acelor lucruri pe care opera sa publicată 
nu avusese vreme să le înfăţişeze cititorilor. 
„Vreau să intru nepătat în mormînt”, declara el. 
Twain a hotărît ca această scriere să nu fie 
publicată decît după 25 de ani de la moartea sa; 
era conştient de vigoarea observaţiei, de forţa 
comentariului, de autenticitatea evenimentelor 
povestite, care ar fi putut deranja pe cei vizaţi. 
Ceea ce s-a întîmplat într-adevăr. 

Interpretarea operei sale a fost contradictorie. 
Unii critici, pornind de la un anume aspect al 
creaţiei lui Twain (de pildă, Broasca săltăreață 
din ţinutul Calaveras a circulat multă vreme, 
oral, printre locuitorii Californiei, scriitorul 
preluînd-o şi accentuîndu-i caracterul umoristic), 
l-au declarat un simplu „povestitor popular”. E 
adevărat că în unele povestiri, mai ales în cele 
de început, în care umorul nu atinge cele mai 


47 


grave registre, se observă tendinţa de a urma 
caracterul stilistic, simplu, întrucîtva abrupt, al 
istorisirii folclorice. Dar se poate, oare, reduce 
creaţia lui Mark Twain, autorul romanului Epoca 


48 


aurită şi al pamfletelor politice la aceea a unei 
simple prelucrări de folclor? Alţii au relevat, 
dimpotrivă, caracterul  „intelectualist” aî 
polemicii lui Twain. Dar scriitorul se remarcă de 
asemeni printr-o participare pasionată la marile 
lupte ale epocii, este prin excelență un artist 
angajat. 

Pe bună dreptate contemporanul său mai 
tînăr, G. B. Shaw, îi scria lui Twain: „Sînt 
convins că viitorii istorici ai Americii vor avea 
nevoie de operele dumneavoastră aşa cum au 
nevoie istoricii francezi de scrierile politice ale 
lui Voltaire”. 

Dar faptul că întreaga critică ireductibilă a lui 
Twain a fost pusă în slujba unor idealuri de o 
caldă generozitate este dovedit, poate mai 
convingător decît de orice analiză literară, de 
acest adagiu, care poate figura ca moto pentru 
opera sa, de proporţii uriaşe: „Pace, fericire, 
frătție între oameni — iată de ce avem nevoie pe 
lumea asta!”. 


DAN GRIGORESCU 


49 


50 


TABEL CRONOLOGIC 


1833 la ființă Asociația americană 
împotriva sclaviei. 


1835 În tîrguşorul Florida (statul 
Missouri) se naşte Samuel Langhom 
Clemens, fiul unui judecător de ţară. 


1837 Emerson pronunţă discursul Savantul 
american, supranumit Declaraţia de 
independenţă intelectuală, îndemn pentru 
crearea unor opere de cultură inspirate din 
realitatea americană. 


1839 Longfellow publică poemul Hyperion; 
E. A. Poe scrie Povestiri groteşti şi 
arăbeşti. 


Familia Clemens se stabileşte la 
Hannibal, pe malul fluviului 
Mississippi. 

1841 Apare prima serie a Eseurilor lui 
Emerson; E. A. Poe publică Dublul asasinat 
din strada Morgue. 


1842 Apar Notele din America ale lui 
Dickens şi Baladele lui Longfellow. 


51 


1843 Se editează Poemele împotriva 
sclaviei ale lui ]. Pierpoint. 


52 


1844 Apar poemele antisclavagiste ale lui ]. 
G. Whittier. 


1845 Poe publică poemul Corbul. Wagner 
compune Tannhäuser. 


1846 Melville publică romanul Taipee. 
Începe războiul de anexiune împotriva 
Mexicului (1846—1848). 


1847 Moare John Marshall Clemens, tatăl 
viitorului scriitor. Samuel intră 
ucenic la o tipografie. 


Se înfiinţează partidul Pămîntul liber, 
expriniînd năzuinţele unor cercuri largi de 
ţărani şi intelectuali americani. 


1849 Se publică poemele Annabel Lee, 
Clopotele, Eldorado de E. A. Poe. 


1850 Apare ciclul de eseuri Oameni 
reprezentativi de Emerson. Dickens scrie 
David Copperfield. 


Se votează legea împotriva sclavilor fugiţi 
de pe plantaţii. 


1851 Melville publică Moby Dick. 


1852 Apare romanul antisclavagist Coliba 
unchiului Tom de H. Beecher-Stowe. 


1855 Walt Whitman publică culegerea de 
versuri intitulata Fire de iarbă. 


1856 Se înfiinţează organizaţia naţională a 
Partidului republican. 


53 


1857 O serioasă criză economică loveşte 
Statele Unite. 


54 


Samuel Langliorn Clemens e ucenic 
de pilot pe Mississippi, unde lucrează 
pînă în 1861. 


Apar Doamna Bovary de Flaubert şi Florile 
răului de Baudelaire. 


1859 Apare în volum Bilciul 
deşertăciunilor de W. M. Thackeray. 


Apare Originea speciilor de Darwîn. 

Are loc campania antisclavagistă a unui 
grup de ţărani conduşi de John Brown. 
Acesta e prins, condamnat la moarte şi 
executat. 


Samuel Clemens publică, sub 
pseudonimul Mark Twain, cîteva 
povestiri în ziarul The Delta din New 
Orleans. 


1860 Carolina de Sud, stat sclavagist, se 
retrage din cadrul Statelor Unite. 


1861 Începe războiul dintre Nord şi Sud. 


Twain e încorporat într-un 
detaşament sudist. Dezertează însă, 
şi pleacă în Nevada, unde lucrează 
într-o mină de argint. 


1862 Twain e reporter la un ziar din 
Nevada. 


1863 Proclamaţia de emancipare, 
formulată de Lincoln, declară liberi pe toţi 
sclavii de pe întregul teritoriu al Statelor 
Unite. 


55 


1865 Este asasinat Abraham Lincoln. 


L. Tolstoi începe să scrie Război şi pace. 


56 


Whitman publică ciclul Răpăit de tobe. 


Apare, în revista newyorkeză The 
Saturday Press, povestirea Broasca 
săltăreață din ţinutul Calaveras de 
Mark Twain. 


1866 Apare romanul Crimă şi pedeapsă al 
lui Dosto- ievski. 


Twain pleacă în Hawai, în calitate de 
reporter al ziarului californian Union. 


1867 Apare Capitalul lui Marx. 


Twain întemeiază prima agenţie 
americană de presă. Publică volumul 
Broasca săltăreaţă din Calaveras şi 
alte povestiri. 


1868 Twain îşi inaugurează primul turneu 
de conferinţe. 


1869 Ia fiinţă asociaţia Cavalerii muncii, 
prima organizaţie muncitorească din 
Statele Unite. 


Twain publică volumul Ageamiii în 
străinătate. 


1870 Se înființează marele concern 
monopolist Standard Oil. 


Mark Twain îşi editează povestirile 
Scrisorile unui chinez şi Candidat la 
postul de guvernator. 


1871 Apare volumul de eseuri Perspective 
democratice al lui Walt Whitman. 


57 


1872 Twain publică romanul La trintă cu 
viaţa. 


1873 În colaborare cu ziaristul Charles 


Dudley Warner, Twain publică romanul 
Epoca aurită. 


58 


1876 Ia fiinţă partidul laburist american. 


Twain publică Aventurile lui Tom 
Sawyer. 


1877 Are loc răscoala tribului indian Nez 
Percé, care refuză să recunoască graniţele 
impuse de guvernul Statelor Unite. 


Uriaşe greve ale minerilor şi feroviarilor. 


1879 Apare eseul Progresul şi sărăcia al 
socialistului Henry George. 


Ibsen îneepe să publice primele sale 
drame. 


1880 Twain publică impresiile culese într- 
o călătorie întreprinsă în Europa, sub 
titlul O raită în străinătate. În acelaşi 
an, tipăreşte parodia istorică 1601. 


1881 Anatole France publică romanul 
Crima lui Syl- vestre Bonnard. 


1882 Guvernul american interzice imigrația 
muncitorilor chinezi în Statele Unite. 
Moare marele poet Longfellow. 


Twain scrie romanul Print şi 
cerşetor. 


1883 Apare romanul Viaţa pe Mississippi. 


1884 Twain îşi editează Aventurile lui 
Huckleberry Finn. 


1885 Apar romanele Germinal al lui Zola şi 
Bel Ami al lui Maupassant. 


59 


Twain începe să-şi dicteze 
Autobiografia. 


1886 Poliţia reprimă cu sălbăticie o 
demonstraţie muncitorească la Chicago. 
Patru conducători ai muncitorilor sînt, mai 
tîrziu, executaţi. 


1888 Apare primul volum complet de 
versuri şi proză al lui Walt Whitman. 


1889 Twain publică romanul Un yankeu 
din Con- necticut la curtea regelui 
Arthur. 


1891 Apar romanele Tess d'Urberville de Th. 
Hardy şi Portretul lui Dorian Gray de 
Oscar Wilde. 


1892 Puternice greve ale minerilor şi 
metalurgiştilor. 


Moare Walt Whitman. 


Twain scrie cartea Tom Sawyer în 
străinătate. 


1893 Shaw începe să publice Piese plăcute 
şi neplăcute. 


1894 Apar Cărţile junglei de R. Kipling. 


Twain publică romanul antisclavagist 
Wilson Prostânacul. 


1895 Apare Semnul roşu al curajului, 
roman de Stcplien Crane, a cărui acţiune e 
inspirată de războiul civil dintre Nord şi 


60 


Sud. În acelaşi an se editează romanul 
Hanul Almayer de Joseph Conrad. 


1896 Mark Twain publică, anonim, 
romanul Jeanne d'Arc. 


1898  Izbucneşte războiul hispano- 
american. Armata americană devastează 
Cuba. Statele Unite anexează Filipinele, 
Guam şi Porto Rico. 


61 


1899 Mark Twain începe publicarea unei 
serii de pamflete antiimperialiste: Un 
gentleman american, Rugăciunea 
războinică În apărarea generalului 
Funston, Celor care trăiesc în beznă 
etc. 


1900 Ia ființă Partidul Socialist din Statele 
Unite. 

Jack London publică romanul Fiul lupului. 
Dreiser publică Sora Carrie. 


1901 Ia ființă Concernul oțelului. 
Frank Norris scrie romanul Caracatiţa. 


1902 Mark Twain colaborează la ziarul 
editat de Liga antiimperialistă. 


1903 Apar romanul Chemarea sălbăticiei 
de Jack London şi culegerea de versuri 
Sufletul poporului negru de W. E. B. Du 
Bois. 


1904 Încep lucrările pentru străpungerea 
istmului Panama. 

Grevă la marile abatoare din Chicago. 
Pirandello publică romanul  Răposatul 
Matei Pascal. Jack London scrie Lupii-de- 
mare. O. Henry publică romanul Verze şi 
regi. 


1905  Izbucneşte revoluția  burghezo- 
democrată din Rusia. 

Apare romanul Mama de M. Gorki. 

Jack London scrie Războiul între clase. 


1906 Apare primul volum din ciclul Forsyte 


Saga al lui Galsworthy. 
Upton Sinclair publică romanul Jungla. 


62 


1907 Jack London publică romanul Călciiul 
de fier. 


Mark Twain scrie pamfletul Vizita 
căpitanului Stormfield în rai. 

1909 Apare romanul Martin Eden de Jack 
London. 


1910 La 21 aprilie, Mark Twain moare, în 
localitatea. Reading (Statul 
Connecticut). 


* 


1924 Apar, într-o ediţie trunchiată, două 
volume din Autobiografie. 


1940 Sub titlul Mark Twain miîniat sînt 
publicate fragmente eliminate din 
ediţia 1924. 


63 


SCHIŢE, POVESTIRI 


64 


65 


BROASCA SĂLTĂREAŢĂ 
DIN ŢINUTUL CALAVERAS 


Vrînd să satisfac dorinţa unui prieten 
al meu, care îmi scrisese din răsărit, l- 
am vizitat pe voiosul şi gureşul Simon 
Wheeler şi, aşa cum mi s-a cerut, l-am 
întrebat despre prietenul prietenului 
meu Leo- nidas W. Smiley. lată 
rezultatul investigaţiilor mele. Am o 
vagă bănuială că Leonidas W. Smiley 
nu-i decît o legendă; că prietenul meu 
nu a cunoscut niciodată o astfel de 
persoană şi a presupus doar că dacă l-aş 
întreba pe  bătrînul Wheeler despre 
dînsul, asta îi va aminti de un nemernic, 
cunoscut al său, Jim Smiley, şi se va 
apuca să mă plictisească de moarte cu o 
seamă de amintiri înfiorătoare despre 
acesta, pe cît de lungi şi sicîitoare, pe 
atit de nefolositoare pentru mine. Dacă 
ăsta i-a fost scopul, atunci a reuşit cu 
vîrf şi îndesat. 

L-am găsit pe Simon Wheeler 
moţăind în tihnă la gura sobei, în 
preajma tejghelei din cîrciuma veche şi 
dărăpănată aflată în cuprinsul vechii 


66 


tabere pentru mineri din Angel. Am 
observat că era gras, chel, cu un aer de 
cuceritoare blindeţe şi simplitate pe 
chipu-i blajin. S-a ridicat şi mi-a dat 
bună ziua. l-am spus că un prieten al 
meu m-a însărcinat să fac cercetări în 
legătură cu un scump tovarăş de joacă 
al său, un anume Leonidas W. Smiley — 
reverendul Leonidas W. Smiley, un tînăr 
slujitor al altarului, despre care auzisem 
că locuise cîndva la Angel's Camp. Am 
adăugat că dacă domnul Wheeler mi-ar 
putea povesti ceva despre cuvioşia-sa 
Leonidas W. Smiley i-aş fi foarte 
recunoscător. 

Simon Wheeler mă înghesui într-un 
colţ, îmi baricadă ieşirea cu scaunul său 
şi după ce se aşeză şi el începu să-şi 
depene povestirea monotonă, pe care o 
reproduc după acest paragraf. Nu zimbi 
nici o singură dată, nu-şi încruntă 
fruntea, nu-şi schimbă glasul, păstrind 
acelaşi ton domol cu care începuse 
prima frază, şi nici o clipă în decursul 
povestirii nu trădă vreo urma de 
entuziasm; în schimb, de-a lungul 
acestei interminabile istorisiri păstră un 
impresionant aer de seriozitate şi 
sinceritate, ceea ce îmi dovedi pe deplin 
că era foarte departe de dînsul gindul că 
povestirea ar avea ceva caraghios sau 
hazliu şi că, dimpotrivă, o socotea drept 
un lucru într-adevar important şi-i 
admira pe cei doi eroi ai ei ca pe nişte 
oameni de o fineţe genială. Mie, însă, mi 
se părea cit se poate de absurd 


67 


spectacolul oferit de acest om, care se 
lăsa furat cu atita seninătate de 
încîlcitul fir al povestirii, fără a zîmbi 
măcar o singură dată. După cum am mai 
arătat, l-am rugat să-mi spună ce ştie 
despre reverendul Leonidas W. Smiley, 
şi el îmi răspunse după cum urmează. [Îl 
lăsai s-o ia pe drumul care-i convenea şi 
nu-l întrerupsei niciodată. 

— A existat cîndva pe aici un om cu 
numele de Jim Smiley, în iarna lui '49 — 
sau poate în primăvara lui '50 — nu-mi 
aduc aminte exact; totuşi, trebuie să fie 
una din aceste date, căci îmi amintesc 
că atunci cînd a venit prima oară aici 
canalul cel mare nu era terminat. In 
orice caz, era cel mai ciudat om de pe 
meleagurile acestea, gata mereu să 
pună rămăşag pe tot ce-i cădea sub 
ochi, numai să fi găsit pe cineva care să 
susţină contrariul, iar dacă nu găsea, 
atunci trecea de partea cealaltă: orice- 
ar fi poftit celălalt, el era gata sa 


accepte — orice, numai să pună prin- 
soare, căci numai aşa era mulţumit. Cu 
toate acestea, era norocos, 


nemaipomenit de norocos; cîştiga mai 
întotdeauna. Era mereu gata să-şi 
încerce norocul şi nu se putea vorbi de 
vreun lucru în legătură cu care să nu-ți 
propună un rămăşag, de orice parte 
voiai, ori albă, ori neagră, după cum ti- 
am spus adineauri. Dacă era vreo 
alergare de cai, îl vedeai fugind de zor 
sau înghesuindu-se la potou; dacă nişte 
cîini se încăierau, el făcea prinsoare; 


68 


dacă pisicile se stucheau şi se 
încrincenau, el punea rămăşag; dacă 
găinile se luau la scărmăneală, făcea la 
fel — ce să mai spun, dacă stăteau două 
păsări pe gard, punea rămăşag care îşi 
va lua zborul mai întîi. De cîte ori era 
vreo întrunire a taberei, era nelipsit; 
venea înadins ca să pună rămăşag pe 
ceva în legătură cu pastorul Wal- ker, pe 
care-l socotea cel mai straşnic om de 
duh de pe-aici — şi aşa era, ba pe 
deasupra era şi om bun. Chiar dacă 
vedea un purice potcovit, punea 
rămăşag cît timp îi va trebui pentru a 
ajunge acolo unde voia să se ducă, şi 
dacă te puneai cu el ar fi urmărit 
puricele cu pricina pînă în Mexic, numai 
pentru a iscodi pentru ce pleca şi cît 
timp făcea pe drum bizdigania. O 
mulţime de flăcăi de pe meleagurile 
noastre l-au cunoscut pe Smiley şi pot 
să-ţi vorbească despre el. Ei bine, lui îi 
era totuna — el se prindea pe orice. Al 
naibii om! O dată, nevasta pastorului 
Walker căzuse la pat şi a bolit vreme 
mai îndelungată. Se părea că nu mai 
există scăpare. Într-o dimineață, 
pastorul dă pe la el, şi Smiley îl întreabă 
ce-i face soția, şi pastorul îi zice că 
femeia-i mult mai bine — slavă 
Domnului, pentru mila ce i-a arătat! — şi 
dacă va merge tot aşa înainte, se va 
însănătoşi cu ajutorul proniei cereşti, 
dar Smiley, fără a se gîndi prea mult, 
zise: 


69 


— Ei bine, eu pun la bătaie doi dolari 
şi jumătate că nu se face bine în nici un 
caz! 

Smiley ăsta al dumitale avea şi o iapă 
— băieţii îi ziceau miîrţoaga care trece 
ceasul pînă să facă pasul — ceea ce era 
doar în şagă, pentru că, ştii, mîrţoaga 
mergea cevaşilea mai iute. Şi cîştiga 
bani cu dînsa, deşi era foarte înceată şi 
mereu avea ba tignafes, ba ceva la 
burtă, ba oftică, ba alte alea. De obicei, i 
se dădea la pornirea în cursă un avans 
de două-trei sute de metri, şi pe parcurs 
era întrecută, dar totdeauna la sosire, 
acolo unde era omul cu steguleţul, iapa 
îşi pierdea sărita şi venea zmeoaica 
pufăind, nechezînd şi ridicîndu-se în 
două picioare şi zvirlind cu copitele pe 
de lături, ba şi în aer, alteori chiar în 
gard, de stirnea din ce în ce praful şi 
făcea tot mai mult tărăboi cu tusea ei, 
cu strănuturile şi pufăitul ei — şi mi ţi se 
înzdrăvenea la potou, ajungind înainte 
cu un cap, că abia îi puteau desluşi 
isprava. 

Mai avea şi un pui ae buldog. La prima 
vedere nu dădeai doi bani pe el; 
buldogul ăsta umba într-una de colo 
pină colo să vadă de unde ar mai putea 
şterpeli cîte ceva. Dar de îndată ce 
pariai pe el, era cu totul alt cîine; buza 
de jos i se ţuguia ca prora vaporului şi 
îşi arăta dinţii, care sclipeau necruţători 
ca nişte flăcări. 

Şi orice cîine putea să-l atace, să-l 
hămăie, să-l muşte şi să-i facă vînt, 


70 


dîndu-l peste cap de două- trei ori, că 
Andrew Jackson — ăsta era numele 
căţelului, Andrew Jackson — nu zicea 
nici cîrc, ca şi cum dumnealui i-ar fi 
plăcut treaba asta şi nu şi-ar fi dorit 
altceva mai de soi. Pariurile se dublau 
mereu din partea celorlalţi, pînă se 
topeau toţi banii; şi atunci deodată 
Andrew Jackson unde mi-ţi înhăţa 


71 


cealaltă potaie tocmai de încheietura 
unuia dintre picioarele dindărăt şi n-o 
mai slăbea; n-o muşca, mă înţelegi, doar 
îi înşfăca piciorul şi-l ţinea strîns aşa, 
pină ce ceilalţi amatori de pariuri se 
lăsau păgubaşi, căci Andrew Jackson ar 
fi fost în stare să aştepte o veşnicie. 

Smiley ieşea mereu cîştigător cu javra 
aia, pînă ce într-o zi cățelul s-a luat la 
luptă cu o potaie care n-avea picioarele 
dindărăt, căci i le retezase un fierăstrău 
circular. Şi cînd lui Smiley îi era lumea 
mai dragă, că vrăjmaşii se încăieraseră 
de ajuns şi toţi banii erau puşi la bătaie 
— tocmai cînd Andrew Jackson voia să 
înhaţe piciorul lui preferat şi-a dat pe 
loc seama că fusese dus cu preşul şi 
celălalt îl prinsese la strimtoare, ca să 
zic aşa. Andrew Jackson păru tare mirat, 
apoi se uită cam descurajat şi se lăsă 
păgubaş, ieşind urit scărmănat din 
încăierare. Se uită lung la Smiley, ca şi 
cum i-ar fi spus că-i dezolat şi că vina 
era a dumnealui, că-l punea să se ia la 
harţă cu un cîine olog lipsindu-l de 
putinţa de a arăta ce poate. Apoi 
Andrew Jackson mai şchiopătă puţintel, 
se întinse pe pămînt şi muri. 

Era un căţelandru bun acest Andrew 
Jackson şi s-ar mai fi auzit de numele lui 
dacă ar fi trăit, că era ceva de capul lui 
şi deştept nevoie-mare. Te rog crede-mă 
că aşa era; dacă nu putea vorbi şi totuşi 
ştia să se lupte în felul acesta, asta 
însemna ca era blagoslovit cu mult 
talent. De cîte ori mă gindesc la ultima 


72 


lui luptă şi felul cum s-a terminat, mi se 
strînge inima. 

Ei bine, acest Smiley al matale avea 
şoricari, co- coşei, motani şi tot soiul de 
dihănii dintr-astea, şi pe orice ai fi vrut 
să pui rămăşag, hop că el ţi-l şi punea 
sub nas! Într-o bună zi, a prins un 
broscoi şi l-a luat acasă, zicînd că se 
gîndeşte să-i facă educaţia. Ei 


73 


află că trei luni, vericule, n-a făcut 
altceva decît să stea în curtea din fund 
şi să înveţe broscoiul cum să sară. Şi ce 
zici, vericule, l-a învăţat, ori ba? li dădea 
un bobirnac în spate şi îndată îl vedeai 
rotindu-se prin aer ca o gogoaşă 
înfuriată — îl puteai vedea făcînd o 
tumbă, sau mai multe, dacă îşi lua vînt 
mai bine — şi cădea jos pe picioarele lui 
turtite, exact ca pisica. Il învățase să 
prindă muşte şi nu-l mai slăbea eu 
exerciţiile, aşa că broscoiul îţi ochea 
musca oriunde se găsea. Smiley zicea că 
singurul lucru care le lipseşte broaştelor 
este educaţia, şi dacă li se face educaţia, 
apoi sînt în stare de aproape orice — şi 
eu îl cred. L-am văzut cu ochii mei cum 
îl aşeza pe Daniel Webster pe jos, chiar 
aici — Daniel Webster era numele 
broscoiului — şi îi şoptea „musca, 
Daniel, musca”, şi într-o clipeală mi-ţi 
sărea drept în sus şi înhăţă musca de pe 
tejghea, şi bîldîbîc! cădea iarăşi jos, ca 
un bulgăre de noroi, dar întreg, şi se 
apuca să se scarpine în cap cu laba din 
spate, nepăsător, de parcă nu şi-ar fi dat 
seama că făcea un lucru neobişnuit 
oricărei broaşte. N-ai văzut în viaţa du- 
mitale un broscoi atît de modest şi de 
sincer ca el, deşi era atît de înzestrat. Şi 
dacă se apuca să sară drept, pe un teren 
neted, apoi îţi făcea o săritură mai mare 
decît a oricărei gadine din seminţia ei. 
Săriturile pe terenul plat erau marea lui 
specialitate, şi cînd era vorba de aşa 
ceva, Smiley era gata să-şi pună 


74 


rămăşag toţi banii, pînă la ultima 
lăscaie. Smiley se mîndrea grozav cu 
broasca lui, şi avea de ce, căci oamenii 
care vînturaseră lumea recunoscuseră 
cu toţii că Daniel Webster întrecea toate 
broaştele pe care le văzuseră. 

Ei bine, Smiley ţinea ditai dihanie într- 
o colivie şi o aducea uneori în centrul 
târgului ca să pună prinsoare. Într-o zi, 
un om străin de aşezarea aceasta dădu 
peste Smiley, care tocmai ieşise cu 
colivia, şi îl întrebă: 

— Ce-ai acolo? 

Smiley răspunse cam în doi peri: 

— Ar putea să fie un papagal, tot aşa 
cum ar putea fi un canar. Dar uite că nu- 
i decît un broscoi! 

Străinul luă colivia, o privi cu atenţie, 
o întoarse pe toate feţele şi zise: 

— Hm, aşa-i! Ei, şi ce mare scofală e 
de dumnealui? 

— Ei bine, zise Smiiey degajat şi 
nepăsător, la ceva tot se pricepe, în 
orice caz. Eu cred că sare mai departe 
decît orice broască din ținutul 
Calaveras. 

Omul luă din nou colivia şi o privi 
iarăşi cu băgare de seamă, apoi i-o dădu 
înapoi lui Smiley şi zise răspicat: 

— Totuşi, nu văd de ce-ar fi broasca 
asta mai grozavă decît altele. 

— Se prea poate să nu vezi, i-o 
întoarse Smiiey. Nu zic, poate că te 
pricepi la broaşte, dar poate că nu; cine 
ştie, poate că eşti cunoscător, dar poate 
că eşti numai un ageamiu în chestia 


75 


asta. În orice caz, eu ţin la părerea mea 
şi sînt gata să risc patruzeci de dolari, 
punînd rămăşag că sare mai departe 
decît orice broască din tot ţinutul 
Calaveras. 

Omul rămase o clipă pe ginduri, şi 
apoi zise puţin întristat: 

— Ei, eu nu sînt de aici şi n-am nici o 
broască, dar dacă aş avea una, aş pune 
rămăşag. 

Smiley îi răspunse: 

— Nu-i nimic, nu-i nimic, dacă îmi ţii 
puţin colivia, mă duc să-ţi aduc o 
broască. 

Şi aşa se face că omul a luat colivia, a 
pus jos cei patruzeci de dolari, împreună 
cu cei ai lui Smiley, şi s-a apucat să-l 
aştepte. 

Stătu o bucată de vreme, gîndindu-se 
şi tot gindindu-se în sinea lui, apoi 
scoase  broscoiul, îi căscă gura şi 
umplînd o linguriţă cu alice i-o turnă pe 
git, de-i ajunseră alicele pînă în fălci, 
după care îl aşeză din nou jos. Smiley se 
duse la baltă şi se înfundă prin mil, unde 
dibui vreme îndelungată, pînă ce, în cele 
din urmă, prinse o broască, pe care o 
aduse la faţa locului. O dădu omului şi 
zise: 

— Acum, dacă eşti gata, pune-o lîngă 
Daniel cu labele din faţă pe aceeaşi 
linie, iar eu le voi da plecarea. Apoi zise: 
„un', doi, trei, săriţi şi atît el, cît şi 
străinul atinseră dindărăt broaştele. A 
doua broască se săltă şi sări, dar Daniel 
încercă să se ridice şi se opinti din 


76 


umeri — aşa — ca un francez — dar 
degeaba: nu se putea urni din loc; era 
greu ca o nicovală şi nu se putea mişca, 
de parcă era ancorat. Smiley rămase 
tare mirat şi oarecum deziluzionat, dar, 
bineînţeles, nu ştia ce se întimplase. 

Străinul luă banii şi plecă. Cînd ieşi pe 
uşă, arătă cu degetul mare peste umăr 
înspre Daniel şi zise din nou, foarte 
liniştit: 

— Ei bine, nu văd de ce-ar fi broasca 
asta mai grozavă decît altele. 

Smiley rămase locului, scărpinîndu-se 
în cap şi uitîindu-se o bună bucată de 
vreme în jos, la Daniel, pînă cînd în cele 
din urmă zise: 

— Mă miră de ce dracu s-o fi dat bătut 
Daniel. N-o fi păţit ceva? Nu ştiu de ce, 
dar mi se pare tare umflat. 

Îl apucă pe Daniel de ceafă, îl ridică şi 
exclamă: 

— Ei, drăcie! Zău dacă nu cîntăreşte 
cinci livre! 

Şi întorcîndu-l cu capul în jos văzu 
cum îi ies din gură vreo doi pumni de 
alice. Abia atunci se dumeri şi-l cuprinse 
furia. Puse broasca jos şi o porni după 
omul care-l înşelase... dar ia-l de unde 
nu-i! Şi... 


77 


În clipa aceea, Simon Wheeler auzi că- 
l strigă din curtea din faţă şi se ridică să 
vadă ce vrea. În timp ce se ducea, se 
întoarse spre mine şi-mi zise: 

— Stai aşa, străinule! Odihneşte-te. 
Nu lipsesc decît o clipă. 

Dar, cu voia dumneavoastră, n-am 
socotit că  ascultind mai departe 
biografia năstruşnicei haimanale de Jim 
Smiley mi-aş putea uşura cercetările în 
legătură cu reverendul Leonidas W. 
Smiley. Aşa că am plecat. 

În uşă, am dat peste prietenul 
Wheeler, care tocmai se înapoia. Mă 
opri din drum, apucîndu-mă de rever, şi 
începu din nou: 

— Ei, acest Smiley al matale avea o 
vacă chioară, gălbuie, fără coadă, doar 
cu o ciuntitură ca o banană, şi... 

— la mai dă-l dracului pe Smiley cu 
vaca lui afurisită cu tot! am bombănit eu 
zimbind şi am plecat, luîndu-mi rămas 
bun de la bătrîn. 


NEFERICITUL LOGODNIC 
AL AURELIEI 


Faptele cu privire la cazul de mai jos 
mi-au fost aduse la cunoştinţă printr-o 
scrisoare primită de la o tînără doamnă, 
care locuieşte în frumosul oraş San José; 
mi-e cu desăvirşire necunoscută şi iscă- 
leşte simplu „Aurelia Maria”, nume ce s- 


78 


ar putea prea bine să fie născocit. Dar 
nu are importanţă. Bietei fete mai că i s- 
a zdrobit inima din pricina nenorocirilor 
prin care a trecut şi este atît de năucită 
de sfaturile contradictorii ale unor 
prieteni dezorientaţi 


79 


şi ale unor duşmani făţarnici, încît nu 
ştie pe ce cale s-o apuce ca să iasă din 
păienjenişul de greutăţi în care pare 
prinsă aproape fără nădejde de scăpare. 
Aflîndu-se în această încurcătură, ea se 
îndreaptă către mine după ajutor, 
cerîndu-mi îndrumări şi învăţăminte cu 
o elocinţă mişcătoare care ar muia pînă 
şi inima unei statui. Ascultaţi trista ei 
poveste: 

Spune că, pe cînd avea şaisprezece 
ani, a întîlnit şi a iubit cu toată credinţa 
unei firi pătimaşe pe un tînăr din New 
Jersey, numit William Breckinridge 
Caruthers, care era cu vreo şase ani mai 
în vîrstă decît ea. Se logodiră cu 
învoirea deplină a prietenilor şi rudelor, 
şi o vreme soarta lor păru a se deosebi 
de a celorlalți, întrucît era lipsită de 
necazuri, fapt care depăşea ceea ce e 
hărăzit de obicei muritorilor. Dar pînă la 
urmă, roata norocului se întoarse: 
tinărul Caruthers se molipsi de cel mai 
afurisit vărsat, iar cînd se sculă după 
boală, faţa îi era ciuruită ca o 
strecurătoare, iar frumuseţea sa se 
dusese pentru totdeauna. Aurelia se 
ghidi mai întîi să rupă logodna, dar mila 
faţă de nefericitu-i iubit o îndemnă să 
amine pe un răstimp ziua nunţii, ca să 
vadă ce s-ar mai putea face. 

Chiar în ajunul cununiei, Breckinridge 
— cu ochii la zborul unui balon — căzu 
într-un puț şi-şi rupse un picior, care 
trebui să-i fie retezat mai sus de ge- 
nunchi. Aurelia fu iarăşi ispitită să 


80 


desfacă logodna, însă dragostea ieşi din 
nou biruitoare, şi ea amină încă o dată, 
pentru a avea un alt răgaz. 

Şi iarăşi nenorocirea se abătu asupra 
nefericitului tînăr. Îşi pierdu un braţ, în 
urma descărcării pripite a unui tun la 
serbarea de Patru lulie!, şi după trei 
luni, celălalt braţ îi fu smuls de o maşină 
de dărăcit. Inima Aureliei fu aproape 
frintă de aceste noi nenorociri. Nu putea 
fi decît adînc îndurerată văzind cum 
iubitul îi scapă printre degete, bucăţică 
cu bucăţică, simțind că el nu va putea 
rezista la  nesfirşit în faţa acestui 
nimicitor proces de reducere, totuşi 
neştiind cum să oprească înfiorătorul lui 
curs şi, în disperarea ei, aproape 
părindu-i rău că nu-l luase de bărbat mai 
din vreme, înainte ca el să fi suferit o 
depreciere atit de îngrijorătoare, aseme- 
nea misiţilor care nu se dau bătuţi şi 
pină la urmă pierd. Totuşi, sufletul ei 
viteaz o susţinu, şi fata se hotărî să mai 
meargă un timp alături de iubitul ei pe 
calea lui cea nefirească. 

Ziua cununiei se apropie iar, şi din 
nou dezamăgirea o umbri. Caruthers se 
îmbolnăvi de erizipel şi îşi pierdu în 
întregime folosinţa unui ochi. Prietenii şi 
rudele miresei, socotind că şi aşa 


1 Sărbătoare naţionala în S.U.A.; în ziua de 4 
iulie 1776 a fost adoptată Declaraţia de 
independenţă, act prin care al doilea Congres 
Continental a declarat cele 13 colonii engleze 
din America de Nord libere şi independente, 
repudiind orice legătură cu Marea Britanie. 


81 


îndurase mult mai mult decît i se putea 
cere, după dreapta judecată, acum 
căpătară glas şi stăruiră ca logodna să 
fie desfăcută. Dar, după ce mai şovăi 
puţin, Aurelia, cu un suflet mărinimos 
care îi face cinste, spuse că se gîndise în 
linişte asupra chestiunii şi că nu-i putea 
afla nici o vină lui Breckinridge. 

Aşa că prelungi sorocul încă o dată, 
iar el îşi rupse şi celălalt picior. 

Fu o zi tristă pentru biata fată cînd îi 
văzu pe chirurgi cărînd cu respect sacul, 
ale cărui întrebuinţări le învățase din 
experienţele ei de pînă atunci, şi inima îi 
şopti amarul adevăr: că încă o frintură 
din iubitul ei se dusese. Simţea că, pe zi 
ce trece, cîmpul dragostei sale se 
restringe tot mai mult, dar încă o dată 
îşi înfruntă rudele şi îşi  reînnoi 
legămîntul de credinţă. 

Cu puţină vreme înainte de ziua 
sorocită pentru ceremonia nupţială, se 
întîmplă altă năpastă. În cursul anului 
trecut, un singur om a fost scalpat de 
către pieile roşii din ţinutul fluviului 
Owens, şi acesta a fost William 
Breckinridge Caruthers, din New Jersey. 
Tocmai se zorea spre casă, cu inima 
plină de fericire, cînd şi-a pierdut pentru 
totdeauna părul, şi în ceasul acela de 
amărăciune aproape că a blestemat 
îndurarea greşit înţeleasă care îi cruţase 
capul. 

Pînă la urmă, Aurelia a ajuns să fie 
grozav de încurcată cu privire la ceea ce 
trebuia să facă. Îl mai iubeşte şi acum 


82 


pe Breckinridge al ei — aşa îmi scrie, cu 
simţăminte adevărat feminine (încă mai 
iubeşte ceea ce a rămas din el) —, însă 
părinţii ei se opun cu  străşnicie 
căsătoriei, fiindcă tînărul nu are avere şi 
nu este în stare să muncească, iar ea nu 
are mijloace suficiente pentru a 
întreţine o familie. „Acum ce să fac?” 
întreabă fata cu o dureroasă şi 
neliniştită îngrijorare. 

Chestiunea este foarte delicată; căci e 
în joc fericirea pe viaţă a unei femei şi 
aproape a două treimi dintr-un bărbat, 
şi simt că mi-aş lua o răspundere prea 
mare dacă aş da mai mult decît o simplă 
sugestie pentru rezolvarea acestui caz. 
Cum ar ieşi lucrurile dacă l-am 
reconstitui pe acest tînăr? Dacă Aureliei 
îi dă mîna să-i furnizeze iubitului ei 
schilod braţe şi picioare de lemn, un 
ochi de sticlă şi o perucă, atunci nu are 
decît să-i acorde încă un răgaz — un 
răgaz de nouăzeci de zile, fără termen 
de graţie —, şi dacă între timp el nu-şi 
fringe gitul, să-l ia de bărbat, înfruntînd 
toate riscurile. Nu mi se pare că mai 
există riscuri prea mari, oricum, Aurelia, 


fiindcă — dacă se ţine seama de 
înclinarea lui de a se betegi ori de cîte 
ori are prilejul — următoarea sa 


experienţă este menită să-l sfirşească 
de-a binelea, şi-atunci eşti lămurită, ştii 
pe ce lume te afli, fie că eşti măritată ori 
celibatară. Dacă eşti măritată, picioarele 
de lemn şi celelalte bunuri ce s-ar putea 
afla în stăpînirea lui sînt ale văduvei, şi 


83 


vezi că nu suferi nici o pierdere reală, 
afară de fragmentele scumpe ale unui 
soţ nobil, însă cît se poate de nenorocos, 
care s-a străduit în chip cinstit să 
meargă pe drumul cel bun, ale cărui 
neobişnuite porniri au fost împotriva lui. 
Fă această încercare, Maria! Le-am 
cîntărit cu grijă şi temeinic pe toate şi 
este singurul chip de a ieşi din 
încurcătură. Cel puţin eu aşa văd. Ar fi 
fost o idee fericită din partea lui 
Caruthers dacă şi-ar fi frînt de la bun 
început gitul; dar, de vreme ce a socotit 
nimerit să urmeze o politică diferită şi 
să se fărimiţeze cît mai încet cu putinţă, 
nu cred că se cuvine a-l mai mustra, 
dacă asta i-a făcut lui plăcere. Trebuie 
să facem tot ce ne stă în putere, în 
împrejurările actuale, şi să căutăm să nu 
ne simţim porniţi împotriva lui. 


FRAŢII SIAMEZI 


Nu vreau să scriu numai despre 
„obiceiurile” personale ale acestor 
stranii fāpturi, ci şi despre unele 
amānunte curioase, de tot soiul, 
privitoare la ei, amănunte care, 
aparţinînd vieţii lor particulare, n-au 
văzut niciodată lumina tiparului. 


84 


Deoarece îi cunosc în mod intim pe 
gemeni, mă simt cît se 


85 


poate de calificat pentru sarcina pe care 
mi-am asumat-o. 

Fraţii siamezi sînt duioşi şi iubitori din 
fire şi s-au ţinut strîns unul de altul cu 
neobişnuită fidelitate, de-a lungul unei 
vieţi îndelungate şi frămîntate. Încă de 
pe cînd erau copii, erau nedespărţiţi şi 
s-a observat că tot timpul păreau a 
prefera să se afle unul în societatea 
celuilalt, mai curînd decît în tovărăşia 
oricărei alte persoane. Aproape 
întotdeauna, s-au jucat împreună, şi 
mama lor era atit de obişnuită cu 
această particularitate, încît de cîte ori 
se întîmpla să se piardă amîndoi, de 
obicei îl căuta numai pe unul dintre ei, 
sigură că dacă îl va găsi pe cel căutat îl 
va descoperi şi pe fratele lui, undeva în 
vecinătatea sa nemijlocită. Şi totuşi, 
aceste făpturi erau ignorante şi 
analfabete — nu numai vlăstare de 
barbari, ci ei înşişi barbari, necunoscînd 
luminile filozofiei şi ale ştiinţei. Ce 
dojană usturătoare constituie acest fapt 
pentru multlaudata noastră civilizaţie, 
cu  ciorovăielile, încăierările şi des- 
părţirile între fraţi! 

Ca adulți, gemenii nu au trăit 
totdeauna într-o înţelegere desăvîrşită; 
totuşi, întotdeauna a existat între ei o 
legătură care îi făcea să nu dorească să 
se despartă şi să aibă locuințe 
deosebite. În genere, au stat chiar în 
aceeaşi casă şi se crede chiar că nici- 
odată — din ziua naşterii — nu au izbutit 
să doarmă altfel decît împreună. Cît de 


86 


vădit este că aceste deprinderi de o 
viaţă întreagă devin pentru noi o a doua 
natură! Gemenii se duc totdeauna la cul- 
care la aceeaşi oră; însă Chang se 
scoală de obicei cam cu un ceas înaintea 
fratelui său. Conform unei înţelegeri 
stabilite între ei, Chang face toată 
treaba prin casă, iar Eng aleargă după 
toate cumpărăturile. Aceasta fiindcă lui 
Eng îi place să iasă la aer, pe cînd 
obiceiurile lui Chang sînt sedentare. În 
orice caz, Chang merge totdeauna cu el. 
Eng este baptist, iar Chang este catolic; 
totuşi, ca să-i facă plăcere fratelui său, 
Chang a consimţit să fie botezat o dată, 
cu Eng, cu condiţia ea botezul să „nu 
conteze”. In timpul războiului de 
secesiune! au fost partizani înfocaţi în 
tabere potrivnice şi amindoi au luptat 
vitejeşte pînă la capătul marii ciocniri — 
Eng de partea Uniunii, şi Chang de 
partea Confederaţilor. S-au luat reciproc 
prizonieri la Şapte Stejari, însă dovada 
capturării era atît de greu de stabilit în 
favoarea vreunuia dintre ei, încît a fost 
nevoie să se adune un tribunal pe 
armaţă, pentru o hotărî care dintre cei 
doi adversari era în mod legal 


1 Războiul dintre statele din nordul Americii 
(Uniunea Nordului), şi cele din sud 
(Confederaţia Sudului), purtat între 1861—1865, 
pentru abolirea sclaviei şi rezolvarea altor diver- 
genţe economice. Victoria Uniunii Nordului a 
adus cu sine extinderea modului de producţie 
capitalist asupra regimului feudal-sclavagist din 
sud. 


87 


capturatorul şi care captivul. Multă 
vreme, tribunalul nu a putut să cadă de 
acord; dar stînjenitoarea problemă a 
fost în cele din urmă rezolvată, căzîndu- 
se de acord să fie consideraţi amîndoi 
prizonieri şi apoi să fie schimbaţi între 
ei. O dată, Chang a fost încarcerat 
pentru nesupunere la ordine şi pedepsit 
cu zece zile de închisoare, iar Eng, în 
ciuda tuturor argumentelor, a simţit de 
datoria lui să împărtăşească cu el pe- 
deapsa, deşi era cu totul nevinovat; de 
aceea, pentru a se cruța suferinţa celui 
fără vină, superiorii au fost nevoiţi să-i 
scoată pe amindoi de sub pază — ceea 
ce este o dreaptă răsplată a credinţei. 

In altă împrejurare, fraţii s-au poticnit 
de ceva, şi Chang l-a dat jos pe Eng şi 
pe urmă l-a călcat în picioare şi a căzut 
peste el, drept care s-au luat la bătaie şi 
au început să se lovească şi să-şi scoată 
ochii fără milă. Cei de faţă au sărit şi au 
încercat să-i despartă, dar nu au putut, 
aşa că i-au lăsat să se bată pînă la capăt. 
În cele din urmă, amîndoi au fost scoşi 
din luptă şi duşi la spital, pe aceeaşi 
targă. 

Vechiul lor obicei de a merge 
totdeauna împreună a avut părţile lui 
proaste cînd au ajuns la vîrsta bărbăţiei 
şi s-au apucat a face curte. S-au 
îndrăgostit amindoi de aceeaşi fată. 
Fiecare căuta să-i fure fetei întilniri în 
taină, însă la momentul critic, totdeauna 
se ivea şi celălalt. Treptat, Eng văzu cu 
disperare că Chang cucerise inima fetei 


88 


şi din ziua aceea a trebuit să îndure 
chinul de a fi martor la toate giugiulelile 
şi gîngurelile lor. Cu o mărinimie care îi 
face nespusă cinste, s-a plecat însă în 
faţa soartei sale, s-a stăpinit şi a 
încurajat o stare de lucruri care era cît 
pe-aci să frîngă corzile duioasei sale 
inimi. Stătea în fiecare seară, de la 
şapte pînă la două noaptea, ascultînd 
neroziile drăgăstoase ale celor doi iubiţi 
şi asista la o ploaie de sărutări — el, 
care şi-ar fi dat şi mîna dreaptă pentru 
hatirul de a împărtăşi un singur sărut. 
Dar sta acolo răbdător, şi aştepta, şi 
privea, şi casca, şi se întindea, dornic să 
vină odată ora două. Ba făcea şi 
plimbări lungi cu cei doi îndrăgostiţi, în 
serile cu lună — uneori străbătind pînă 
la zece mile, cu toate că suferea de 
reumatism. E fumător inveterat; dar în 
aceste împrejurări nu putea să fumeze, 
fiindcă tînăra domnişoară nu suferea 
mirosul de tutun. Eng dorea din toată 
inima să-i vadă odată căsătoriţi şi să 
sfirşească cu treaba aceasta, dar, deşi 
Chang punea mereu întrebarea decisivă, 
tinăra nu se simţea destul de curajoasă 
ca să-i răspundă cînd era şi Eng de faţă. 
Totuşi, o dată, după ce au mers vreo 
şaisprezece mile şi au stat împreună 
aproape pînă în zori, Eng a adormit 
buştean, de sfirşeală, şi atunci în- 
trebarea a fost pusă şi i s-a dat 
răspunsul. Cei doi îndrăgostiţi s-au 
căsătorit. Toţi cei care cunoşteau faptele 
l-au aplaudat pe nobilul cumnat. 


89 


Fidelitatea lui nestrămutată a constituit 
subiectul de discuţie al tuturora. A stat 
alături de ei în tot timpul îndelungatei şi 
arzătoarei logodne, şi cînd în cele din 
urmă s-au luat, el şi-a înălţat mîinile 
deasupra capetelor lor, a spus deosebit 
de convins: „Domnul să vă 
binecuvînteze, feţii mei, nu vă voi părăsi 
niciodată!” — şi s-a ţinut de cuvînt. O 
astfel de credinţă este cu totul rară pe 
acest pămînt, locuit de oameni cu inimă 
de piatră. 

Pe nesimţite, Eng se îndrăgosti de 
sora cumnatei sale şi se însură cu ea, şi 
din ziua aceea au trăit cu toţii laolaltă zi 
şi noapte, într-o frăţie nespusă, care e 
mişcătoare şi frumoasă de privit şi este 
9) usturătoare mustrare adusă 
multlăudatei noastre civilizaţii. 

Simpatia ce există între aceşti doi fraţi 
este atit de strinsă şi de subtilă, încît 
simţămintele, impulsurile, emoţiile 
unuia sînt resimtite pe loc şi de celălalt. 
Cînd e bolnav unul, e bolnav şi celălalt; 
cînd unul simte o durere, o simte şi 
celălalt; cînd unul e miîniat, ia foc şi 
celălalt. Am văzut mai sus cu ce fericită 
uşurinţă s-au îndrăgostit amîndoi de 
aceeaşi fată. Acum, din principiu, Chang 
se opune cu străşnicie oricărei forme de 
necumpătare. Cu Eng însă, treaba e pe 
dos; fiindcă, în timp ce simţămintele şi 
emoţiile acestor doi oameni sînt atit de 
strîns împletite, facultăţile lor mintale 
sînt neîncătuşate, şi gindurile lor — 
libere. Chang e înscris la  Bunii 


90 


Templieri! pe care îi sprijină cu entu- 
ziasm şi munceşte cu sîrg pentru orice 
reforme în spiritul temperanţei. Dar, 
spre amara lui deznădejde, din cînd în 
cind Eng se îmbată, şi — fireşte — 
aceasta îl face şi pe Chang să fie beat. 
Acest fapt nefericit a fost o mare durere 
pentru Chang, căci aproape că spulberă 
strădania sa în domeniu-i preferat de 
activitate. De cum se iveşte prilejul de a 
fi în fruntea unei mari demonstraţii a 
Ligii Temperanţei, Eng răsare alături de 
el, cronometric, şi beat turtă; şi totuşi, 
nu se află într-un hal mai înfiorător şi 
mai deznădăjduit decît fratele său, care 
n-a gustat nici un pic de băutură. Aşa că 
amîndoi încep să zbiere şi să chiuie şi să 
arunce cu noroi şi cărămizi în Bunii 
Templieri; şi nici vorbă că rup rîndurile 
procesiunii. Ar fi curată nedreptate să-l 
pedepseşti pe Chang pentru faptele lui 
Eng; prin urmare, Bunii Templieri rabdă 
această supărătoare situaţie şi suferă în 
tăcere şi cu inima mîhnită. Au cercetat 
oficial şi îndeaproape chestiunea şi l-au 
găsit pe Chang nevinovat. I-au luat pe 
cei doi fraţi şi l-au umplut pe Chang cu 
apă caldă şi cu zahăr, şi pe Eng cu 
whisky, şi după douăzeci şi cinci de 
minute n-a mai fost cu putinţă să spună 
care dintre ei era mai beat. Amîndoi 
erau beţi turtă, şi după cum duhneau se 
vedea că erau îmbătaţi cu punciuri cu 


1 Ordin ai cărui membri sînt adepţi ai 


temperanţei. 
91 


whisky fierbinte. Totuşi, tot timpul 
principiile morale ale lui Chang erau 
neîntinate, şi conştiinţa sa — curată; 
astfel că toţi oamenii drepţi au fost 
nevoiţi a recunoaşte că nu era beat 
moralmente, ci numai fiziceşte. După 
toate principiile de dreptate şi după 
toate dovezile morale, omul era cu 
desăvîrşire treaz, şi de aceea prietenilor 
săi li se strîngea şi mai mult inima cînd 
îl vedeau cum dă mîna cu o pompă şi 
încearcă să-şi întoarcă ceasul cu cheia 
de la uşă. 

În aceste solemne avertismente există 
o morală, sau cel puţin un avertisment 
în aceste morale solemne, sau şi una, şi 
alta. N-are-a face, ceva tot este. Să luăm 
seama la acestea şi să tragem cuvenitele 
foloase de pe urma lor. 

Aş mai putea spune lucruri menite să 
vă facă să cunoaşteţi mai bine aceste 
fiinţe, dar sînt de ajuns cele ce-am scris. 

Deoarece am uitat sa menţionez mai 
înainte amănuntul acesta, amintesc 
acum, în încheiere, că virstele Fraţilor 
Siamezi sînt respectiv cincizeci şi unu şi 
cincizeci şi trei de ani. 


RUŞINOASA PERSECUTARE 
A UNUI BĂIEŢAŞ 


92 


Deunăzi, în Sau Francisco, „un băieţaş 
bine îmbrăcat a fost arestat în drum 
spre şcoala de duminică şi aruncat în 
închisoare, pentru că azvirlise cu pietre 
în nişte chinezi”. 

Ce caz caracteristic pentru justiţia 
noastră omenească! Ce jalnică ilustrare 
a tendinței noastre de a tiraniza pe cei 
slabi! Oraşul San Francisco nu prea are 
de ce se mîndri cu tratamentul aplicat 
bietului băieţaş. Ce educaţie a primit 
copilul? De unde să fi ştiut el că nu e 
bine să dai eu pietre într-un chinez? 
Înainte de a ne pronunţa împotriva lui, 
în cor cu toţi locuitorii indignaţi ai ora- 
şului — să-i oferim o şansă — să 
ascultăm cuvîntul apărării. 

Eroul nostru era un băiat „bine 
îmbrăcat” şi frecventa şcoala de 
duminică; de aceea este mai mult ca 
sigur că părinţii lui erau oameni instruiți 
şi cu stare, dar înzestrați de natură cu 
destulă ticăloşie pentru a fi dornici să 
citească ziarele şi să se bucure de ele. 
În felul acesta, băieţaşul nostru a 
avut prilejul de a învăţa să facă fapte 
bune nu numai duminica, ci şi în fiecare 
zi a săptămînii. 

Astfel a aflat el că în marea ţară a 
Californiei veneticul John! trebuie să 
plătească pentru dreptul de a căuta aur 
biruri mai mari decît prevede legea, în 


1 Poreclă dată chinezilor emigraţi în America — 
„John the Chinaman”. 


93 


timp ce străinului Patrick? i se îngăduie 
să caute aur fără să plătească nimic. Şi 
asta probabil din cauză că degeneratul 
mongol nu cheltuieşte nici un ban 
pentru whisky, în timp ce rafinatul celt 
nu poate trăi fără această băutură. 

Astfel a descoperit el că un număr 
apreciabil de agenţi fiscali — ar fi 
nedrept să se spună că toţi — nu se 
mulţumesc să  încaseze birurile o 
singură dată, ci de două ori; iar acest 
procedeu, în măsura în care este folosit 
exclusiv pentru a-i descuraja pe chinezi 
să imigreze în regiunile miniere, e foarte 
mult apreciat şi, pe deasupra, socotit 
deosebit de ingenios. 

În felul acesta a aflat el că dacă un alb 
fură un ciur pentru filtrarea aurului 
(prin  „albi” înţelegem pe spanioli, 
mexicani, portughezi, irlandezi, hondu- 
rasieni, peruvieni, chilieni etc., etc.) e 
izgonit din tabără, iar dacă un chinez 
face acelaşi lucru, e spînzurat. 

În felul acesta a aflat el că în 
numeroase regiuni de pe întinsa coastă 
a Pacificului simţul dreptăţii e atît de 
puternic şi de nestăvilit în sufletele 
oamenilor, încît ori de cite ori se 
săvirşeşte vreo crimă misterioasă, ei 
spun: „Chiar de-ar fi să se prăbuşească 
cerul, să se facă dreptate!” şi se duc în- 
tins să spinzure vreun chinez. 

În felul acesta a aflat el că din lectura 
primei jumătăţi a rubricii zilnice a 


2 poreclă dată irlandezilor emigraţi în America. 
94 


„faptelor diverse” reiese că poliţia din 
San Francisco fie că doarme, fie că a 
încetat din viaţă, deşi cercetînd cealaltă 
jumătate s-ar părea că reporterii sînt de- 
a dreptul înnebuniţi de admiraţie în faţa 
abilitaţii şi curajului neînfricat, drăcesc, 
al aceleiaşi  poliţii. Ei descriu cu 
entuziasm cum  „vigilentul polițist 
Cutare” a prins o secătură de chinez 
care fura pui de găină şi l-a dus imediat 
la închisoarea oraşului. Apoi cum 
„curajosul poliţist Cutare” supraveghea 
în linişte fiece mişcare a „unui fiu al lui 
Confucius, cu ochii migdalaţi, care nu 
bănuia nimic” (nu se poate spune că 
reporterul dumneavoastră nu are haz) — 
urmărindu-l peste tot cu acel aer absent 
şi nepăsător pe care ştie întotdeauna să- 
l] simuleze cu atita măiestrie această 
enigmatică fiinţă care este, cînd nu 
doarme, polițistul nostru din categoria 
salarizată cu patruzeci de dolari. Ei 
arată cum acesta pune mîna pe chinez 
tocmai în momentul în care nenorocitul 
atinge în mod suspect legăturica de 
merinde lăsată de cineva în drum; de 
asemenea, ei descriu felul în care un 
poliţist a făcut cutare minunată ispravă, 
un altul o altă ispravă, şi Cutare o alta, 
şi aşa mai departe, fiecare din aceştia o 
ispravă avînd drept uluitoare ţintă cîte 
un chinez vinovat de cine ştie ce delict 
de doi bani, un nenorocit a cărui 
greşeală trebuie să capete proporţii 
uriaşe, pentru a abate atenţia opiniei 
publice de la adevărații tilhari rămaşi 


95 


nepedepsiţi şi pentru a o împiedica să 
observe că aceşti faimoşi poliţişti 
primesc leafă pe degeaba. 

În felul acesta a aflat băieţaşul nostru 
că Adunarea legislativă, conştientă de 
faptul că în baza constituţiei sale 
America trebuie să fie un refugiu pentru 
săracii şi asupriţii tuturor naţiunilor şi 
că, de aceea, săracii şi asupriţii dornici 
să afle adăpost sub aripa noastră nu 
trebuie să fie impuşi la o taxă care să nu 
le mai îngăduie intrarea, a votat o lege 
potrivit căreia orice chinez trebuie să fie 
vaccinat în momentul debarcării, chiar 
pe chei, şi să plătească pentru acest 
serviciu zece dolari medicului numit de 
stat, cînd se ştie că în San Francisco 
există nenumărați medici care ar fi 
bucuroşi să vaccineze pentru cincizeci 
de cenți. 

În felul acesta a aflat băieţaşul nostru 
că un chinez nu se bucură de nici unul 
din drepturile pe care toţi oamenii sînt 
datori să le respecte; că el nu poate 
avea suferinţe care să merite 
compătimirea cuiva; că nici viaţa, nici 
libertatea lui nu mai valorează un ban în 
clipa în care un alb are nevoie de un ţap 
ispăşitor; că nimeni nu-i iubeşte pe chi- 
nezi, că nimeni nu leagă prietenie cu ei, 
că nimeni nu le cruţă vreo suferinţă cînd 
poate să-i facă să sufere; toată lumea, 
fiecare individ, în parte sau în grup şi 
însuşi maiestatea-sa statul se comportă 
la fel, urînd, înjosind şi prigonind pe 
aceşti umili străini. 


96 


De aceea, ce putea fi mai firesc decît 
ca băieţaşul acesta vesel, care se grăbea 
spre şcoala de duminică, avînd mintea 
plină de proaspete îndemnuri la fapte 
nobile şi virtuoase, să-şi spună: „Uite un 
chinez! Dacă nu arunc cu pietre în el, 
Dumnezeu nu mă va iubi.” 

Şi pentru această faptă a fost arestat 
şi azvirlit în închisoarea oraşului! 

Întreaga ambianţă îl învățase că a 
arunca cu pietre într-un chinez este o 
faptă nobilă şi cuvioasă, şi totuşi, de 
îndată ce a încercat să-şi facă datoria, l- 
au şi pedepsit pentru aceasta pe el, 
mititelul care-şi dăduse seama 
dintotdeauna că una din distracţiile 
principale ale poliţiştilor este de a se 
desfăta în linişte privind cum măcelarii 
din strada Brannan — la periferie, 
aproape de Rafinăria de aur — îşi 
asmut dulăii împotriva unor chinezi 
inofensivi, care sînt 


97 


siliţi să fugă ca să scape cu viaţă. 

Amintindu-ne de lecţiile de 
umanitarism care se predau tineretului 
de pe întreaga coastă a Pacificului, nu 
putem să nu considerăm drept o culme a 
inconsecvenţei zelul virtuos cu care 
bunii părinţi, ai urbei San Francisco 
proclamă (aşa cum au făcut-o recent) că 
„poliţia are ordinul strict de a aresta pe 
toţi băieţii, de orice categorie socială şi 
oriunde ar fi, prinşi că atacă vreun 
chinez”. 

Să ne bucurăm totuşi de acest ordin, 
în ciuda inconsecvenţei sale. Şi putem fi 
siguri că şi poliţia se bucură, pentru că 
nu poţi păţi nimic arestînd nişte băieţi, 
numai să fie mai mici. lar reporterii vor 
slăvi isprăvile poliţiştilor cu tot atita zel 
ca şi înainte. Altminteri, n-ar mai avea 
despre ce să scrie! 

lată noua formă în care vor fi 
redactate faptele diverse din San 
Francisco: „Dibaciul şi capabilul poliţist 
Cutare a reuşit să aresteze ieri după 


1 Am multe amintiri de acest fel, dar acum mă 
gîndesc la una în special, şi anume la ziua cînd 
măcelarii din strada Brannan au asmuţit câinii 
asupra unui chinez care trecea liniştit cu un coş 
de rufe pe cap. În timp ce ciinii îi sfişiau carnea, 
unul dintre măcelari a întețit risetele publicului 
spărgindu-i chinezului cu o cărămidă cîţiva dinţi, 
pe care acesta i-a înghiţit. Poate că întimpiarea 
îmi stăruie în memorie cu o îndărătnicie răuvoi- 
toare, din pricină că pe vremea aceea lucram la 
un ziar din San Francisco şi nu mi s-a permis să 
public ştirea, pentru că ar fi putut supăra 
anumiţi abonaţi ai ziarului. (N. a.). 


98 


amiază pe domnişorul Tommy Jones, în 
urma unei rezistenţe dîrze din partea 
acestuia etc., etc...” după care urmează 
obişnuitele date statistice şi tămiieri 
finale, de o inconştientă ironie: „Sîntem 
fericiţi să putem anunţa că, de cînd noua 
ordonanţă a intrat în vigoare, acesta 
este al patruzeci şi şaptelea băiat 
arestat de vajnicul poliţist. Poliţia dă 
dovadă de un zel neobişnuit. Pe cît ţinem 
minte, aşa ceva nu s-a mai întîmplat pînă 
astăzi.” 
CUM AM EDITAT O GAZETĂ 
AGRICOLĂ 


Am preluat pentru cîtva timp 
conducerea unei gazete agricole, nu 
fără oarecare temeri. Nici un om care a 
trăit numai pe uscat nu ar prelua 
comanda unui vas fără a nutri asemenea 
temeri. Dar mă aflam într-o situaţie în 
care chestiunea salariului devine 
arzătoare.  Redactorul-şef al gazetei 
urma să plece în concediu. Am acceptat 
condițiile oferite şi i-am preluat locul. 

Senzaţia de a avea din nou de lucru a 
fost pentru mine o adevărată voluptate. 
Am muncit toată săptă- mîna cu nespusă 
plăcere. Am predat materialele la tipar 
şi am aşteptat nerăbdător să treacă 
ziua. Nădăjduiam că strădania mea va 
rămîne neobservată. Pe înserat, cînd am 
părăsit redacţia, un grup de tineri şi 
oameni în toată firea care se 
îngrămădiseră în josul scării s-au risipit 


99 


ca la comandă, făcîndu-mi loc să trec. 
Am auzit pe cîţiva dintre ei spunînd: 
„Ăsta e!” Bineînţeles, m-am simţit 
măgulit de întîmplare. A doua zi de 
dimineaţă am dat peste un grup ase- 
mănător în josul scării; de-a lungul 
întregii străzi întilnisem grupuri de 
curioşi, care mă urmăreau cu priviri 
pline de interes. Cînd m-am apropiat de 
redacţie, lumea adunată mi-a făcut din 
nou loc să trec şi am auzit pe cineva 
exclamînd: „la uitaţi-vă ce ochi are!” M- 
am făcut că nu aud ce spunea, dar în 
sinea mea eram încîntat şi mă gindeam 
chiar să-i trimit mătuşii o scrisoare în 
care să-i fac o dare de seamă 
amănunţită. 

Am urcat cele cîteva trepte ale scării, 
şi cînd m-am apropiat de uşă am auzit 
voci vesele şi hohote de ris. Deschizind 
uşa, am zărit doi tineri care pă 


100 


reau a fi ţărani. Cînd m-au văzut au pălit 
speriaţi şi au sărit cu un zgomot 
asurzitor pe fereastră. Am rămas 
înmărmurit. 

După vreo jumătate de oră, un domn 
bătrîn cu o barbă mare şi cu trăsături 
frumoase, dar întrucîtva aspre, intră în 
redacţie, şi la rugămintea mea luă loc pe 
scaun. Părea că-l frămîntă ceva. Îşi 
scoase pălăria, o aşeză pe podea şi 
extrase din ea o batistă de mătase roşie 
şi un exemplar al publicaţiei noastre. 

Desfăcu gazeta pe genunchi şi, în timp 
ce îşi ştergea ochelarii cu batista, spuse: 

— Dumneavoastră sînteţi noul 
redactor-şef? 

I-am răspuns că da. 

— Aţi mai redactat vreodată o gazetă 
agricolă? 

— Nu, sînt la prima încercare. 

— Mi-am închipuit eu! Aveţi ceva 
experienţă în materie de agricultură? 

— Nu, cred că nu. 

— Am bănuit eu! glăsui  bătrînul 
punîndu-şi ochelarii pe nas şi privindu- 
mă peste ei cu asprime. Apoi împături 
gazeta, ca să-i vină mai uşor la citit, şi 
urmă: Vreau să vă citesc rindurile care 
mi-au provocat această bănuială. Este 
vorba de articolul de fond. Ascultaţi şi 
spuneţi-mi dacă dumneavoastră sînteţi 
autorul acestor rînduri: 


„Napii nu trebuie niciodată sa fie smulşi, căci 
altminteri se  vatămă. Este cu mult mai 
recomandabil să se urce un băiat în pom şi să-i 
scuture.” 


101 


Ei, ce părere aveţi despre rîndurile 
astea? Căci presupun că dumneavoastră 
le-aţi scris. 

— Ce părere am? Păi, una foarte bună. 
Cred că fraza asta cuprinde multă 
înţelepciune. Sînt convins că în fiecare 
an, dacă ne gîndim numai la orăşelul 
nostru, şe strică milioane şi milioane de 
baniţe de napi din cauză că au fost 
smulşi înainte de a se coace, pe cînd 
dacă s-ar urca un băiat şi ar zgilţii 
pomul... 

— Mai las-o-ncolo cu zgilţiitul! Napii 
nu cresc în pom! 

— Da-a? Păi ce, am zis eu că da? Am 
spus-o la figurat. Oricine se pricepe cît 
de cît, şi-ar da seama că am vrut să spun 
că băiatul trebuie să scuture aracii... 

În acel moment, bătrînul se ridică şi 
rupse gazeta în bucățele, pe care le 
călcă în picioare, şi nu se lăsă pînă ce nu 
sfărimă cu bastonul cîteva obiecte. După 
care, declarînd că sînt mai ageamiu ca 
un bou, ieşi trîntind uşa. Pe scurt, se 
purtă în aşa fel încît mă făcu să cred că-l 
jignisem cu ceva. Dar neştiind cu ce 
anume, nu i-am putut veni în ajutor. 

Peste cîteva clipe, o fiinţă deşirată şi 
cadaverică, cu nişte plete linse şi lungi 
care-i cădeau pînă la umeri şi o barbă ca 
o mirişte ţepoasă uitată de o săptămînă 
pe dealurile şi văile obrajilor săi, intră 
grăbită în redacţie şi se opri brusc, cu 
un deget pe buze şi cu tot trupul 
încordat într-o atitudine de pîndă. Nu se 


102 


auzea nici un zgomot. Totuşi, individul 
conţinua să asculte. Liniştea era 
desăvirşită. În fine, individul răsuci 
cheia în broască, apoi se îndreptă spre 
mine, încet, în virful picioarelor, pînă ce 
aproape că mă atinse, şi se opri. După 
ce îmi cercetă figura timp de cîteva 
minute cu o vădită curiozitate, scoase de 
la piept un număr împăturit al gazetei 
noastre şi spuse: 

— Dumneata ai scris toate astea? 
Citeşte-mi cît mai repede, te rog. Fie-ţi 
milă de mine! Sufăr cumplit! 

Am început să citesc rîndurile citate 
mai jos; pe măsură ce cuvintele îmi 
ieşeau din gură, trăsăturile 
ascultătorului meu căpătau o expresie 
din ce în ce mai calmă; muşchii 
încordaţi ai feţei i se destindeau, spaima 
îi dispărea de pe figură, iar în locul ei se 
furişau liniştea şi pacea sufletească, 
aidoma luminii blînde a lunii peste o 
privelişte pustie. 


„Guano este o pasăre aleasă, dar creşterea ei 
necesită multă îngrijire. Nu trebuie să fie 
importată înainte de luna iunie sau mai tîrziu de 
septembrie. În timpul iernii trebuie să fie ţinută 
într-un loc ferit, unde să-şi poată cloci puii. 

Este clar că anul acesta grinele se vor coace 
mai tîrziu. De aceea, ar fi recomandabil ca 
fermierii să usuce paiele şi să planteze turtele 
de hrişcă în iulie în loc de august. 

Cîteva cuvinte despre dovleci: aceste boabe 
sînt mîncarea preferată a indigenilor din Noua 
Anglie, care le folosesc la preparatul tartelor cu 
fructe, în locul coacăzelor. De asemenea, ei 
preferă să le folosească în locul zmeurei la 


103 


hrănitul vitelor, deoarece sînt mai săţioase şi se 
găsesc în cantităţi satisfăcătoare. Dovleacul este 
singurul aliment din familia portocalelor care se 
cultivă cu spor în ţinuturile din nord, cu excepţia 
dovlecelului şi a cîtorva specii de curcubete. Dar 
obiceiul de a-l semăna în grădină dispare, 
deoarece acum toată lumea e de acord că 
dovleacul nu este cîtuşi de puţin un bun copac 
dătător de umbră. 

Acum, cînd zilele caîde se apropie, şi giscanii 
încep să ouă...” 


Vizitatorul se repezi spre mine 
entuziasmat şi, strîngîndu-mi mîinile, 
exclamă: 

— De ajuns! Opreşte-te! Acum ştiu că 
sînt întreg la minte, pentru că ai citit 
cuvînt cu cuvînt, exact cum am citit şi 
eu acasă. Ei bine, omule, cînd am citit 
azi-dimineaţă rîndurile astea, mi-am 
spus: Deşi prietenii mă ţin sub 
observaţie, n-aş fi crezut niciodată că 
sînt nebun, dar acum sînt convins! Şi în 
acel moment am scos un răcnet, care 
cred că, s-a auzit cale de-o poştă, şi am 
pornit pe stradă, hotărit să omor pe 
cineva. Căci simţeam că trebuia să 
ajung în orice caz la asta, mai 
devreme sau mai tîrziu, şi 


104 


mi-era indiferent dacă începeam cu 
sfîrşitul. Am mai citit încă o dată un 
paragraf, ca să fiu sigur, apoi am dat foc 
casei şi am plecat. În drum am schilodit 
cîțiva cetăţeni şi l-am urcat pe unul într- 
un copac, unde să-l pot găsi oricînd do- 
resc. Dar trecînd prin faţa redacţiei m- 
am gîndit că ar fi bine să-ţi fac o vizită, 
ca să risipesc orice urmă de îndoială. 
Acum văd eu cum stau lucrurile şi, în 
treacăt fie spus, mare noroc are 
cetăţeanul din copac! L-aş fi omorît cu 
siguranţă la întoarcere. Cu bine, domnul 
meu, mi-ai luat o povară de pe suflet. 
Rațiunea mea a rezistat lecturii unuia 
dintre articolele dumitale despre agri- 
cultură; acum sînt sigur că nimic nu o va 
mai putea tulbura. La revedere! 

Eram cam stînjenit de schilodirile şi 
incendiile cu care se amuzase cititorul 
meu, pentru că nu puteam să nu mă 
simt părtaş la aceste crime într-o 
oarecare măsură — ce-i drept, nu prea 
mare. Dar aceste gîn- duri supărătoare 
îmi  dispărură curînd din minte, 
deoarece tocmai atunci intră adevăratul 
redactor-şef al revistei. (Mi-am spus 
deci: „Dacă ai fi plecat în Egipt, cum ti- 
am recomandat eu, aş fi putut şi eu să- 
mi fac un rost. Dar n-ai vrut să mă 
asculţi, şi iată-te înapoi. Mă aşteptam 
oarecum la asta!”) 

Redactorul-şef părea posomorit, 
năucit şi descurajat. 


105 


Îşi plimbă privirea peste obiectele 
distruse de bă- trinul zurbagiu şi de cei 
doi tineri ţărani, şi spuse: 

— Urită afacere, foarte urită afacere! 
Sticla de gumă-arabică spartă, şase 
ochiuri de geam sparte, scuipătoarea şi 
două sfeşnice sparte. Dar asta nu-i 
nimic. Mai grav e faptul că numele 
gazetei a fost compromis, şi mă tem că 
pentru totdeauna. Ce-i drept, niciodată 
nu s-a vîndut atît de repede şi niciodată 
nu a avut un tiraj atit de mare; 
niciodată nu s-a vorbit 


106 


atita despre ea. Dar care om ar dori să- 
şi cîştige faima cu ajutorul nebuniei şi să 
se îmbogăţească datorită  scrîntelii? 
Dragul meu, ştii că nu mint niciodată, 
crede-mă: strada e plină de oameni; unii 
s-au cocoţat pe garduri, aşteptind cu 
înfrigurare un prilej să te zărească 
măcar o clipă. Toată lumea crede că eşti 
nebun. Şi pe bună dreptate. Nici nu s-ar 
fi putut altfel, după ce ţi-au citit 
articolele. Ele sînt o ruşine pentru 
presă. Cine ţi-a băgat în cap că eşti în 
stare să redactezi o gazetă de acest soi? 
Se pare că nu posezi nici cele mai 
elementare noțiuni de agricultură. 
Vorbeşti despre grapă şi brazdă! ca 
despre acelaşi lucru. Scrii despre 
perioada de năpîrlire la vaci şi 
recomanzi domesticirea dihorului sub 
cuvînt că e jucăuş şi prinde şoareci?. 
Constatarea dumitale că midiile stau pe 
loc la auzul muzicii era inutilă, cu totul 
inutilă. Midiile stau întotdeauna liniştite 
şi nu se sinchisesc de muzică. Nimic nu 
le tulbură. Doamne sfinte! Dacă ţi-ai fi 
propus să înveţi arta ignoranței, n-ai fi 
reuşit niciodată, să obţii o diplomă cu 
mai mult succes decît astăzi. N-am mai 
pomenit aşa ceva. Observaţia dumitale 
că valoarea castanelor sălbatice creşte 
neîncetat în comerţ era parcă dinadins 
făcută ca să distrugă definitiv renumele 


1 În limba engleză, harrow (grapă) şi furrow 
(brazdă) prezintă asemănare în pronunție. 
2 În limba engleză: cat, pisică; pole-cat, dihor. 


107 


gazetei. Te rog să te laşi de meseria asta 
şi să pleci. Nu mai am nevoie de nici un 
concediu, nici n-aş mai putea să mă 
bucur de el; ştiindu-te la biroul meu, aş 
fi într-o permanentă alarmă, aşteptind 
cu groază să văd ce sfaturi vei mai da în 
numărul următor. Îmi ies din sărite ori 
de cîte ori mă gîndesc la „răzoarele de 
stridii!” pe care le-ai născocit la rubrica 
Grădinăritul. Pleacă. Nimic nu m-ar 
putea convinge să-mi continui concediul. 
Ah, de ce nu mi-ai spus că n-ai habar de 
agricultură? 

— Tu vorbeşti, cocean de porumb, 
varză murată, cap de bostan ce eşti? E 
pentru prima oară cînd aud o asemenea 
afirmaţie neghioabă. Fac gazetărie de 
paisprezece ani şi nu mi s-a spus nici- 
odată că trebuie să ştii ceva ca să scrii 
la gazetă. Sfeclă ce eşti! Cine scrie 
cronici dramatice la ziarele de mîna a 
doua? O şleahtă de cîrpaci şi spiţeri 
neisprăviţi, care ştiu tot atît de mult 
despre adevărata artă dramatică cît ştiu 
eu despre adevărata agricultură, nimic 
mai mult. Cine recenzează cărţile? Nişte 
oameni care n-au scris niciodată vreuna. 
Cine compune cele mai complicate 
articole de fond despre chestiuni 
financiare? Nişte indivizi care au avut 
cele mai numeroase prilejuri să nu afle 
nimic despre aceste chestiuni. Cine 
critică felul cum sînt duse campaniile 


1 În limba engleză: bed, răzor; oister bed, banc 
de stridii. 


108 


împotriva pieilor roşii? Nişte domni care 
nu ştiu să deosebească un chiot 
războinic de o colibă indiană şi care nu 
au fost niciodată siliţi să facă un marş 
lung înarmaţi cu un tomahawk! sau să 
scoată săgețile din trupurile unor 
membri ai familiei lor pentru a aprinde 
cu ele un foc de tabără. Cine scrie 
apelurile la  temperanţă şi  zbiară 
împotriva alcoolului? Nişte golani care 
vor duhni a alcool pînă la ultima lor su- 
flare. Cine redactează gazetele agricole, 
cap de fazan ce eşti? De regulă, nişte 
oameni care au dat chix cu poeziile, cu 
romanele de groază, cu dramele 
senzaţionale, cu reportajele de fapte 
diverse şi care, pentru a mai scăpa cîtva 
timp de azilul de săraci, eşuează pe 
ţărmul agriculturii. Dumneata încerci 
să-mi dai mie lecţii de ziaristică? 
Domnule, o cunosc de la alfa la Omaha?. 
Află de la mine că cu cît cineva ştie mai 
puţin, cu atît mai mare e zgomotul pe 
care-l face şi cu atît mai ridicat salariul 
pe care-l primeşte. Pot să jur că dacă aş 
fi fost un ignorant şi nu un om cult, un 
obraznic şi nu un timid, mi-aş fi făcut de 
mult o carieră în această lume meschină 
şi egoistă. Te părăsesc, domnul meu. 
Fiindcă te-ai purtat atît de grosolan cu 
mine, sînt bucuros să plec. Să ştii însă 
că mi-am făcut datoria. Am îndeplinit 


1 Toporişcă întrebuințată de pieile roşii din 
America de Nord ca armă de luptă. 

2 Oraş în S.U.A. Joc de cuvinte pentru „alfa şi 
omega”. 


109 


clauzele contractului pe cît am putut. 
Am promis că gazeta va interesa toate 
păturile sociale — mi-am respectat 
promisiunea. Am spus că voi ridica 
tirajul la douăzeci mii de exemplare — şi 
aş fi realizat şi asta dacă-mi mai dădeai 
răgaz două saptămiîni. Şi ţi-aş fi procurat 
cea mai bună clientelă pe care a avut-o 
vreodată o gazetă agricolă: fără nici un 
agricultor, fără nici un individ care să 
poată deosebi un pom cu pepeni de un 
arac cu piersici. Dumneata eşti cel care 
pierzi prin despărţirea noastră, şi nu eu, 
ştiulete ce eşti! Adio! 
Şi dus am fost. 


POVESTEA UNUI BĂIEŢAŞ RĂU 


A fost odată un băieţaş rău pe care-l 
chema Jim, deşi în cărţile de la şcoala de 
duminică băieţii răi poartă aproape 
întotdeauna numele de James. Ori- cît 
de ciudat ar părea, numele lui era într- 
adevăr Jim. 

În afară de asta, nu avea o mamă 
bolnavă — una din acele mame ofticoase 
şi evlavioase, care ar fi fericite să se 
odihnească în mormînt de nu şi-ar iubi 
atît de mult feciorii şi de n-ar fi 
îngrijorate de gîndul că după moartea 
lor lumea ar putea să le prigonească 
odraslele. Mai toţi băieţii răi din cărţile 
şcolilor de duminică se numesc James şi 


110 


au cîte-o mamă bolnavă care-i învaţă să 
spună: „Acum, mă duc la culcare” etc. şi 
care, după ce-i adoarme cu o voce dulce 
şi plingăreaţă, îi sărută, le urează 
noapte bună şi după aceea îngenunche, 
plîngînd, la căpătiiul lor. Cu totul altfel 
stăteau lucrurile cu băieţaşul nostru. Îl 
chema Jim, iar în ce-o priveşte pe mamă- 
sa, nu păţise nimic — nu era bolnavă 
nici de oftică şi nici de alte alea. Era mai 
degrabă voinică şi nu era de loc 
evlavioasă; mai mult decît atit, nu-şi 
făcea nici o grijă în privinţa lui Jim. 
Spunea despre el că dacă şi-ar fringe 
gitul n-ar fi cine ştie ce pagubă. 
Intotdeauna îl trimitea la culcare cu un 
ghiont şi nu-l săruta niciodată cînd îi 
spunea noapte bună; dimpotrivă, înainte 
de a pleca de lîngă el îi mai trăgea o 
scatoalcă. 

Într-o bună zi, băieţaşul cel rău a furat 
cheia de la cămară, s-a furişat înăuntru, 
s-a înfruptat din nişte marmeladă şi a 
umplut apoi borcanul cu catran, aşa fel 
ca maică-sa să nu observe nici o schim- 
bare; dar nici nu l-a cuprins îndată după 
aceea un simţămînt îngrozitor şi nici nu 
i s-a părut că aude o voce şoptindu-i: 
„Este oare drept să nu-mi ascult mama? 
Nu cumva am păcătuit? Unde se duc 
băieţii răi care se îndoapă cu marmelada 
bunei lor mame?” De asemenea, nici nu 
a îngenuncheat singur, făgăduind să nu 
mai fie rău niciodată, şi nici nu s-a 
ridicat cu inima uşoară, plin de fericire, 


111 


ducîndu-se să spună mamei sale totul 
şi să-i ceară iertare, pentru ca ea 


112 


să-l binecuvînteze cu lacrimi de mîndrie 
şi mulţumire în ochi. Nu, aşa se întîmplă 
cu toţi ceilalţi băieţi răi din cărţi, dar — 
curios — altfel s-a întîmplat cu Jim al 
nostru. El înfulecă marmelada şi-şi 
spuse că-i grozavă, în felul lui păcătos şi 
necioplit; cînd umplu borcanul cu 
catran, spuse şi despre treaba asta că e 
grozavă şi rise gindindu-se că „bătrina o 
să sară ca arsă şi o să crape de ciudă” 
cînd va descoperi totul. Şi cînd ea 
descoperi într-adevăr totul, băiatul făcu 
pe niznaiul, şi maică-sa îl biciui fără 
milă, iar el nu se lăsă mai prejos cu ţipe- 
tele. Tot ce se întîmpla cu acest băiat era 
ciudat; totul se petrecea altfel decît cu 
diferiţii băieţi răi, numiţi James, din 
cărţi. 

O dată se caţără în mărul fermierului 
Acorn ca să şterpelească nişte poame, 
dar craca nu se rupse, iar el nu căzu, 
nu-şi scrînti braţul şi nici nu fu sfişiat de 
dulăul fermierului, pentru ca în urma 
acestei întîmplări, să zacă la pat cu 
săptămînile, să se pocăiască şi să se 
facă bun. Da de unde! Şterpeli cîte mere 
pofti şi cobori nevătămat; cît despre 
dulău, dădu să-l înfrunte şi chiar îl 
alungă cu un pietroi cînd potaia se 
năpusti să-l sfişie. Ce ciudat! Nimic 
asemănător nu s-a petrecut vreodată în 
acele  cărticele cuminţi, cu  scoarţe 
marmorate şi cu poze în care se văd 
bărbaţi în fracuri, jobene şi pantaloni 
prea scurţi, şi femei în rochii cu talia la 
subsuori şi fără malacoave. Aşa ceva nu 


113 


găseai în nici una din cărţile şcolilor de 
duminică. 

O dată fură briceagul învățătorului şi, 
temîndu-se că va fi descoperit şi biciuit, 
îl strecură în şapca lui George Wilson, 
odrasla sărmanei văduve Wilson, copilul 
fără cusur, cel mai cuminte băieţaş din 
tot tîrgul, care asculta întotdeauna de 
mama lui, nu spunea niciodată vreo 
minciună, îşi învăţa cu plă 


114 


cere lecţiile şi iubea peste măsură şcoala 
de duminică. Iar cînd briceagul căzu din 
şapcă şi nenorocitul de George îşi 
aplecă capul roşind, ca şi cum s-ar fi 
simţit vinovat, iar învățătorul, mînios, îl 
învinui de furt şi se pregăti să-i 
biciuiască umerii tremurători, nu apăru 
cîtuşi de puţin între ei un neaşteptat 
judecător de pace, cu părul cărunt, 
pentru a rosti, luîndu-şi un aer solemn: 
„Cruţaţi pe acest nobil băiat — iată-l 
colo pe adevăratul vinovat, e un laş. 
Treceam tocmai prin faţa şcolii în timpul 
recreaţiei şi, fără să fiu observat, am 
văzut cum s-a săvirşit furtul.” Jim nu a 
fost biciuit, şi venerabilul judecător de 
pace nu a citit o predică în faţa întregii 
şcoli înlăcrimate şi nici nu l-a luat de 
mînă pe George, spunînd că un 
asemenea băiat e vrednic de laudă, 
pentru ca după aceasta să-l poftească să 
locuiască la el, ca să măture biroul, să 
facă focul, să alerge cu corespondenţa, 
să spargă lemne, să studieze dreptul, să 
ajute doamnei judecător la treburile 
gospodăriei, să se joace în tot timpul 
liber, să primească patruzeci de cenți pe 
lună şi să fie fericit. Nu. Toate astea s-ar 
fi întîmplat în cărţi, dar nu aşa s-au 
petrecut lucrurile cu Jim. Nici un 
judecător pisălog n-a picat acolo pe 
nepoftite ca să facă scandal, aşa încît 
băiatul model George a fost snopit în 
bătaie, iar Jim s-a bucurat nespus, 
pentru că, vedeţi dumneavoastră, Jim nu 
putea suferi băieţii model. Jim zicea că 


115 


toţi aceşti papă-lapte ar trebui puşi la 
zid. Aşa vorbea băiatul ăsta necioplit şi 
prost crescut. 

Dar cel mai straniu lucru din cîte i s- 
au întîmplat vreodată lui Jim s-a 
petrecut atunci cînd s-a plimbat cu 
barca într-o duminică şi nu s-a înecat; 
tot într-o duminică s-a dus să pescuiască 
şi a fost surprins de furtună, dar nu l-a 
trăsnit Dumnezeu. Ei bine, aşa ceva nu 
veţi găsi în cărțile şcolilor de 
duminică, 


116 


de-ar fi să le citiţi de la un capăt la celă- 
lalt, de azi pîn’ la Crăciun. O, nu! Aţi citi 
în ele că toţi băieţii răi care se plimbă 
duminica cu barca se îneacă sigur şi că 
toţi băieţii răi care sînt surprinşi de 
furtună cînd pescuiesc duminica sînt tot- 
deauna loviți de trăsnet. Bărcile în care 
se află băieţii răi se scufundă întot- 
deauna în zilele de duminică şi 
întotdeauna se stirneşte furtună cînd 
băieţii răi se duc să pescuiască în ziua 
Domnului. Cum de a scăpat totuşi Jim, 
rămîne o taină pentru mine. 

Lui Jim i se făcuseră farmece, asta 
trebuie să fi fost pricina. Nimic nu-l 
putea vătăma. O dată, în loc de pîine, a 
dat unui elefant dintr-o menajerie un 
pachet cu tutun, şi elefantul nu i-a spart 
capul cu trompa. Căutind prin dulap 
nişte rachiu de mentă, Jim nu a băut din 
greşeală vitriol. A furat puşca tatălui său 
şi a plecat la vinătoare într-o zi de dumi- 
nică, dar nu şi-a retezat cu vreun glonte 
trei sau patru degete. Intr-un acces de 
furie a lovit-o pe surioara lui cu pumnul 
în tîmplă, dar ea nu s-a chinuit în dureri 
multe zile de vară şi nu a murit rostind 
vorbe dulci de iertare, care să sporească 
durerea inimii lui zdrobite. Fata n-a 
păţit nimic, iar el a luat-o la sănătoasa, 
şi în cele din urmă a plecat pe mare; la 
întoarcere nu s-a simţit deznădăjduit şi 
singur pe lume văzînd că cei dragi îşi 
dorm somnul de veci în cimitirul liniştit, 
în vreme ce casa înveşmiîntată în viţă, 
căminul în care a copilărit, zace în 


117 


paragină. O, nu! S-a întors acasă beat 
turtă, şi primul drum pe care a trebuit 
să-l facă a fost la postul de poliţie. 

Cînd a devenit om în toată firea, s-a 
însurat, a întemeiat o familie foarte 
numeroasă, şi într-o noapte le-a crăpat 
capul la toţi cu securea. Şi s-a îmbogăţit 
prin tot felul de matrapazlicuri şi 
tilhării; iar acum este cel mai afurisit şi 
mai ticălos potlogar din tîrgul lui de 
baştină, şi toată lumea îl respectă, mai 
ales că e deputat în Adunarea legis- 
lativă. 

După cum vedeţi, nu a existat 
niciodată în cărţile pentru şcolile de 
duminică vreun baiat rău cu numele de 
James care să aibă o soartă atît de noro- 
coasă ca păcătosul de Jim, căruia i se 
făcuseră farmece. 


VENERA CAPITOLINĂ 


CAPITOLUL I 


(Decorul: Atelierul unui artist la 
Roma) 


— Ah, George, zău că te iubesc! 

— Dumnezeu să-ţi binecuvînteze inima 
ta bună, Mary, asta o ştiu eu, dar de ce-i 
atît de neîndurător tatăl tău? 


118 


— Are intenţii bune, George, însă 
pentru el arta e curată nebunie — ce 
vrei, omul nu se pricepe decît la articole 
de băcănie. Îşi închipuie că dacă aş fi cu 
tine aş muri de foame. 

— Las-o-ncolo! Asta nu-i înţelepciune 
din partea lui, ci aduce mai mult a 
inspiraţie. De ce nu sînt şi eu un băcan 
nemilos care scoate bănet cu toptanul, 
în loc să fiu un sculptor înzestrat cu 
harul divin, care n-are totuşi nici după 
ce bea apă? 

— Nu-ţi pierde curajul, George, dragul 
meu! Toate prejudecățile tatei se vor 
irosi de-ndată ce vei cîştiga cincizeci de 
mii de dol... 

— Cincizeci de mii de draci! Copiliţo, 
află că sînt în urmă cu plata chiriei! 

CAPITOLUL II 


(Decorul: Un apartament la Roma) 


— Dom'le, degeaba mai stăm să 
discutăm! Ce mai tura-vura?! N-am 
nimic împotriva dumitale, dar nu-mi pot 
lăsa fata să se mărite cu o tocătură de 
dragoste, artă şi foame — căci altceva 
ce i-ai putea oferi? 

— Domnule, recunosc că sînt sărac, 
însă faima nu înseamnă oare nimic? 
Onorabilul Bellamy Foodle din Arkansas 
zice că noua mea statuie — înfăţişînd 
America — e o sculptură straşnică şi-i 
convins că într-o bună zi numele meu va 
fi vestit. 


119 


— Prostii! Ce ştie despre artă măgarul 
ăla din Arkansas? Faima nu contează 
nimic — ceea ce interesează este preţul 
pe care-l obţii pentru sperietoarea aceea 
de ciori pe care ai făcut-o din marmură. 
Ţi-au trebuit şase luni ca s-o dăltuieşti şi 
nu ţi se dă pe ea nici o sută de dolari. 
Nu, dom'le! Pune-mi pe masă cincizeci 
de mii de dolari, şi-ţi dau mîna fetei 
mele — altfel, se mărită cu junele 
Simper. Ai răgaz şase luni ca să strîngi 
banii. Bună ziua, dom'le! 

— Vai şi-amar! Ce nenorocire pe capul 
meu! 


CAPITOLUL III 
(Decorul: Atelierul) 


— Ah, John, prietenul meu din 
copilărie, sînt cel mai nefericit om de pe 
lume! 

— Eşti un găgăuţă! 

— Nu mi-a mai răinas altceva de iubit 
decît biata mea statuie a Americii — şi, 
priveşte, nici măcar ea nu-mi arată 
simpatie, cu înfăţişarea-i de marmură 
rece — atît de frumoasă, şi fără inimă! 

— Eşti un timpit! 

— Ah, John! 

— Ah, ce nerozii! N-ai spus că-ţi dă un 
răgaz de şase luni să strîngi banii? 

— Nu-ţi bate joc de chinul meu, John! 
Chiar de-aş avea şi un termen de şase 


120 


veacuri, la ce mi-ar folosi? La ce-i poate 
ajuta timpul unui sărman nenorocit fără 
nume, fără capital sau prieteni? 

— Idiotule! Fricosule! Plodule! Şase 
luni ca să stringi banii, cînd ar fi de 
ajuns şi cinci! 

— Ce, ai căpiat? 

— Şase luni înseamnă timp berechet. 
Las” pe seama mea. Îţi strîng eu banii. 

— Ce vrei să spui, John? Cum 
Dumnezeu eşti tu în stare să aduni 
pentru mine aşa o sumă enormă? 

— Vrei să laşi totul pe seama mea? Să 
nu te mai amesteci de loc? Las' pe mine. 
Juri să te învoieşti la tot ce voi face eu? 
Te legi să nu găseşti nici un cusur în 
ceea ce voi săvirşi eu? 

— Sînt năucit, uluit, dar jur. 

John luă un ciocan şi, cu bună-ştiinţă, 
zdrobi nasul Americii! Făcu alt gest, şi 
două din degetele statuii zburară; încă o 
mişcare, şi un rînd de degete de la 
picioare fu mutilat şi dezmembrat, apoi 
încă una, şi piciorul stîng, de la 
genunchi în jos, zăcea pe podea, ca o 
ruină îmbucătăţită. 

După toate acestea, John îşi puse 
pălăria şi plecă. 

George se zgii cu gura căscată, vreo 
treizeci de secunde, la pocitul şi 
grotescul coşmar din faţa lui, apoi se 
trînti pe jos şi îl apucară năbădăile. 

John se întoarse îndată cu o trăsură, 
îmbarcă în ea pe artistul cu inima 
zdrobită şi statuia cu piciorul zdrobit şi 
îi însoţi, fluierînd încetişor şi liniştit. Il 


121 


lăsă pe artist la locuinţa lui, şi-şi 
continuă cursa cu trăsura, dispărind cu 
statuia în jos, pe Via Quirinalis!. 


CAPITOLUL IV 
(Decorul: Atelierul) 


— Azi, la ora două, se împlineşte 
termenul de şase luni. Ah, ce chin! Ce 
viaţă pustie! Mai bine aş fi murit! 
Aseară n-am pus nimic în gură. Şi nici 
astăzi dimineaţă. Nu îndrăznesc să intru 
în nici un birt. Şi mi-i o foame!... Să nu 
mai vorbim! Cizmarul mă pîndeşte, 
croitorul la fel, proprietarul îmi dă 
tircoale. Am ajuns într-o stare de plins. 
Nu l-am mai văzut pe John din ziua 
aceea îngrozitoare. Ea îmi zîmbeşte cu 
duioşie cînd ne încrucişăm pe stradă, 
dar imediat zgîrciobul ăla bătrin îi 
porunceşte să se uite în altă parte. Ei, 
cine-o fi bătind la uşă? Cine a venit să 
mă chinuiască? Pun gitul că nemernicul 
ăla de cizmar, om fără nimic sfînt într- 
însul! Intră! 

— Mărire ţie, luminăţia-ta, şi numai de 
fericiri să ai parte! Pronia cerească să te 
blagoslovească! Am adus stăpînului meu 
ghetele cele noi, iar despre plată să nu 
suflaţi nici un cuvinţel luminăţia-ta — 
nu-i nici o grabă, nici atîtica grabă. Voi fi 
mîndru dacă blagorodnicul meu lord va 


1 Calea ce duce spre Quirinalis, una dintre cele 
şapte coline pe care a fost clădită Roma. 


122 


catadicsi şi mai departe a-mi fi muşteriu 
— iertăciune şi la bună vedere! 

„A adus ghetele chiar el în persoană! 
Şi nu-mi cere banii! A plecat facîndu-mi 
temenele şi reverenţe, care ar măguli 
orice cap încoronat. Doreşte să-i fiu mai 
departe client! Oare a venit sfîrşitul 
lumii? Să fiu al... Intră! 

— Nu vă fie cu bănat, sir, dar am adus 
straiele cele noi ale domniei-voastre... 

— Intră! 

— Îţi cer de o mie de ori iertăciune 
pentru ză- ticneală, preamărite! Dară 
pregătit-am pentru dom- nia-ta cămările 
acelea mîndre de jos, cotineaţa aceasta 
bicisnică nu-i vrednică de... 

— Intră!!! 

— Am venit spre a vă aduce la 
cunoştinţă că banca v-a redeschis 
creditul, care din nefericire a fost 
întrerupt o bucată de vreme; acum îl 
puteţi folosi cît poftiţi şi vom fi cît se 
poate de încîntaţi dacă veţi emite pe 
seama noastră orice cec doriţi... 

— Intră!!! 

— Dragul şi mărinimosul meu băiat, e 
a ta! Va fi aici într-o clipă! Ia-o, însoară- 
te cu ea, iubeşte-o, fii fericit! Dumnezeu 
să vă binecuvînteze pe amindoi — hip, 
hip, ura!... 

— Intră!!! 

— O, George, scumpul şi iubitul meu 
George, sîntem salvaţi! 

— O, Mary, scumpa mea iubită, într- 
adevăr sîntem salvaţi, dar îţi jur că nu 
ştiu de ce şi nici cum! 


123 


CAPITOLUL V 


(Decorul: O cafenea romană) 


Într-un grup de gentlemani americani, 
cineva citeşte şi traduce din numărul 
săptămînal al lui Slangwhanger! di 
Roma cele ce urmează: 

„MINUNATA DESCOPERIRE! 


Cu vreo şase luni în urmă, signor John 
Smitthe, un gentleman american care s-a 
stabilit la Roma de cîţiva ani, a cumpărat cu 
o sumă derizorie un petic de paimînt în 
Cam- pagna, nu departe de mormîntul 
familiei Scipio — de la proprietarul 
terenului, o rudă scăpătată a principesei 
Borghese. Mr. Smitthe s-a dus la ministrul 
cadastrului şi a transferat bucata de pămînt 
pe numele unui artist sărac, americanul 
George Arnold, explicînd că a făcut acest 
lucru drept plată şi despăgubire pentru o 
daună pecuniară cauzată în mod incidental 
de către dînsul, cu multă vreme în urmă, 
unui obiect aparţintnd lui signor Arnold. A 
mai subliniat că va oferi o despăgubire 
adițională, aducînd îmbunătăţiri terenului 
care constituie proprietatea lui Signor A., 
pe seama şi pe cheltuiala sa. Acum patru 
şăptămiîni, în timp ce se făceau anumite 
săpături necesare pe terenul sus-numit, 
signor  Smitthe a  dezgropat cea mai 
remarcabilă statuie antică ce-a fost 


1 Slangwhanger — cuvînt plăsmuit de Twain, 
înscmnînd Toboşarul argotic. 


124 


vreodată adăugată bogatelor comori de artă 
ale Romei. Este o minunată figură de femeie 
şi, deşi opera este atinsă destul de grav de 
contactul cu pămîntul şi de stricăciunea 
veacurilor, nici un ochi nu poate privi fără a 
fi mişcat răpitoarea ei frumuseţe. Nasul, 
piciorul stîng de la genunchi în jos, o 
ureche, precum şi degetele piciorului drept 
şi două degete de la una din miîini s-au 
pierdut, dar altfel nobila figură se află într-o 
remarcabilă stare de conservare. Guvernul 
a luat îndată în stăpînire statuia, cu ajutorul 
forţelor armate, şi a numit o comisiune 
alcătuită din critici de artă, anticari şi 
cardinali, principi ai bisericii, care să-i 
stabilească valoarea şi să determine 
remuneraţia care trebuie să revină 
posesorului terenului unde a fost găsită 
capodopera. Asupra întregii afaceri s-a 
păstrat, pînă aseară, un secret deplin. Între 
timp, comisiunea s-a întrunit cu uşile 
închise şi a deliberat. Aseară, membţii ei au 
decis în unanimitate că statuia reprezintă 
pe Venera şi este opera unui artist 
necunoscut, însă înzestrat cu un talent 
sublim, din secolul al III-lea înainte de 
Hristos. Dînşii o consideră cea mai 
desăvîrşită operă de artă cunoscută pînă-n 
prezent. 

Conferinţa finală s-a ţinut la miezul nopţii, 
stabilindu-se că Venera valorează uriaşa 
sumă de zece milioane de franci! în 
conformitate cu legea şi uzul poporului ro- 
man, întrucît guvernul este posesorul a 
jumătate din toate operele de artă găsite în 
Campagna, statul nu a avut altceva de făcut 
decît să plătească cinci milioane de franci 
domnului Arnold, intrînd astfel în posesia 
permanentă a frumoasei statui. Azi- 


125 


dimineaţă, Venera va fi transportată la 
Capitoliu, unde va rămîne, iar la amiază 
comisiunea îl va vizita pe signor Arnold, 
pentru a-i înmîna ordinul sanctităţii-sale, pe 
baza căruia tezaurul îi va plăti suma 
princiară de cinci milioane de franci în aur.” 

Un cor de glasuri: Noroc! Nu găseşti 
cuvinte pentru aşa ceva! 

Un glas: Gentlemeni! Propun să înfiinţăm 
imediat o societate americană pe acţiuni 
pentru achiziționarea de terenuri şi 
dezgropări de statui, aici, cu legăturile 
cuvenite în Wallstreet. ca să lanseze şi să 
susţină stocul de acţiuni. 

Toţi: Bun şi aprobat! 


CAPITOLUL VI 


(Decorul: Capitoliul din Roma — zece 
ani mai tirziu) 


— Preaiubită Mary, statuia din faţa 
noastră este cea mai celebră din lume; E 
renumita Venera Ca- pitolină, despre 
care ai auzit vorbindu-se atît de multe. 
Iat-o aici, cu micile, ei lipsuri, restaurate 
(cîrpite, adică) de către cei mai 
cunoscuţi artişti romani — şi simplul 
fapt că au îndeplinit umila cîrpeală a 
unei creaţii atît de nobile va face ca 
numele lor să rămînă ilustre în veacul 
veacurilor. Cît 


126 


de ciudat îmi pare locul acesta! Cu o zi 
înainte de a fi fost aici pentru ultima 
oară — au trecut de atunci zece ani 
fericiţi — nu eram bogat; ba, nu aveam 
un cent — Dumnezeu te aibă în pază! — 
şi totuşi, am avut şi eu un cuvînt de spus 
ca să fac din Roma stăpîna acestei 
statui, cea mai măreaţă operă de artă 
antică pe care o cunoaşte lumea. 

— Adorata, ilustra Venera Capitolină 
— şi la ce sumă e evaluată! Zece 
milioane de franci! 

— Da, acum atita valorează! 

— Şi, vai, Georgy, ce divin de 
frumoasă e! 

— Aşa e, dar nici nu se compară cu 
ceea ce era înainte ca binecuvîntatul 
acela de John Smith să-i fi zdrobit 
piciorul şi să-i fi turtit nasul. Ce ingenios 
om, acest Smith! Ce talentat! Smith, 
nobile Smith! Făuritorul întregii noastre 
fericiri! Hait! Ştii tu ce înseamnă 
strănutul ăsta? Piciul nostru a căpătat 
tuse măgărească. Niciodată n-ai să 
înveţi cum să îngrijeşti copiii. 


SFÎRŞITUL 


Venera Capitolină se află tot în 
Capitoliul din Roma şi rămîne încă cea 
mai fermecătoare şi cea mai 
strălucitoare operă de artă antică cu 
care omenirea se poate mîndri. Dar dacă 
veţi avea vreodată norocul să vă aflaţi în 
faţa ei şi să cădeţi în extaz de admiraţie, 


127 


nu îngăduiţi acestei adevărate şi tainice 
povestiri a originii sale să vă strice 
fericirea. lar cînd citiţi despre Uriaşul 
Împietrit!, dezgropat 


1 Schița de mai sus a fost scrisă pe vremea cînd 
faimoasa înşelătorie cu „Uriaşul împietrit” era 
senzaţia zilei în Statele Unite. (N.a.). 


128 


lîngă Syracuza, în statul New York, sau 
în preajma oricărei alte localităţi, 
păstraţi-vă cumpătul, iar dacă Barnum!- 
ul care l-a îngropat acolo se oferă să vi-l 
vindă pe o sumă enormă, nu-l 
cumpăraţi. Trimiteţi-l Papei! 


GAZETĂRIE ÎN TENNESSEE 


Redactorul ziarului Avalanşa din 
Memphis s-a năpustit cu următoarele 
cuvinte asupra unui corespondent 
care îl calificase drept „radical”: 
„Scriind primele cuvinte, punînd 
punctele pe i şi barele pe t-uri şi 
rotunjindu-şi fraza, el ştia prea bine 
că fabrică o frază plină de 
infamii şi 
duhnind a minciună.” 


La recomandarea medicului, care-mi 
spusese că mi-ar prii climatul din sud, 
am plecat în Tennessee, unde am 
obţinut postul de redactor adjunct al zia- 
rului Gloria dimineţii şi strigătul de luptă 
al districtului Johnson. Ducîndu-mă să- 
mi iau în primire slujba, l-am găsit pe 
redactorul-şef al ziarului legănîindu-se 
pe un scaun şchiop, cu picioarele 
cocoţate pe o masă de brad. În încăpere 
mai era o masă de brad şi încă un scaun 
şchiop, amîndouă pe jumătate îngropate 


1 Barnum — numele unui celebru circ american. 
129 


sub un maldăr de ziare, foi şi 
manuscrise. Mai era şi o ladă de lemn 
plină cu nisip, în care erau presărate 
chiştoace de ţigări de foi şi sticle goale, 
precum şi o sobă a cărei portiţă de-abia 
se mai ţinea 


130 


în balamaua de sus. Redactorul-şef 
purta o redingotă lungă de postav negru 
şi pantaloni albi de olandă. Ghetele lui 
erau fine şi bine lustruite; purta un 
plastron, un inel mare cu pecete, un 
guler înalt de modă veche şi un fel de 
cravată cadrilată, cu capetele răsfrinte. 
Asemenea straie se purtau cam prin 
1848. Fuma un trabuc şi tot căutind un 
cuvînt şi trecîndu-şi mîinile prin păr 
ajunsese să şi-l încîlcească de-a binelea. 
Era înspăimîntător de încruntat, ceea ce 
m-a făcut să cred că pregătea un articol 
de fond deosebit de tăios. Imi spuse să 
iau colecţia de ziare şi să încropesc o 
dare de seamă pentru rubrica Spiritul 
presei din Tennessee, concentrind într- 
un articol tot ce mi se părea mai 
interesant din cuprinsul lor. 

M-am apucat şi am scris cele ce 
urmează: 


SPIRITUL PRESEI DIN TENNESSEE 


„Pesemne că redacţia Cutremurului 
bisăptăminal a fost indusă în eroare în 
chestiunea societăţii de căi ferate Ballyhack. So- 
cietatea nu intenţionează cîtuşi de puţin să lase 
în afara traseului oraşul  Buzzardville. 
Dimpotrivă, ea îl consideră drept unul dintre 
cele mai importante puncte ale traseului şi, în 
consecinţă, nu doreşte nicidecum să-l neglijeze. 
Desigur că domnii de la Cutremurul 
bisăptăminal vor avea amabilitatea să facă 
această rectificare. 


131 


Dl. John W. Blossom, destoinicul redactor al 
ziarului  Trăsnetul şi strigătul de luptă al 
libertăţii din Higginsville, a sosit ieri în oraşul 
nostru şi a tras la Van Buren. 

După cît se pare, colegul nostru de la 
Răcnetul dimineţii (ziar din Mud Springs) a 
căzut în greşeala de a presupune că alegerea lui 
Van Werter nu este sigura, dar fără îndoială că 
îşi va fi descoperit greşeala mai înainte ca 
aceste rînduri să-i 


132 


amintească acest lucru. Desigur că a fost indus 
în eroare de rezultatele incomplete ale 
alegerilor. 

Notăm cu bucurie că oraşul Blathersville se 
străduieşte să încheie cu anumiţi gentlemeni din 
New York un contract pentru pavarea străzilor 
aproape impracticabile ale oraşului, cu plăci de 
asfalt marca Nicholson. Chiotul zilei combate 
bine pentru această cauză şi are încredere în 
victoria finală.” 


I-am predat redactorului-şef 
manuscrisul ca să-l aprobe, să-l refacă 
sau să-l arunce la coş. Privindu-l, faţa i 
se  întunecă. Pe măsură ce citea, 
expresia feţei lui devenea şi mai 
întunecată. Era uşor de ghicit că ceva 
nu-i în regulă. Deodată, sări de pe 
scaun, spu- nînd: 

— Tunete şi fulgere! Nu cumva crezi 
că am de gind să vorbesc aşa despre boii 
ăia? Crezi că abonaţii mei vor înghiţi o 
asemenea apă chioară? Dă-mi condeiul! 

În viaţa mea nu văzusem condei care 
să scîrţiie şi să zgirie hirtia cu mai multă 
furie, trecînd fără milă peste verbele şi 
epitetele scrie de altul. În toiul acestei 
lucrări, cineva trase un glonte prin 
fereastra deschisă, ştirbind simetria 
uneia din urechile mele. 

— Ah! exclamă redactorul-şef, ăsta-i 
pramatia de Smith de la Vulcanul moral. 
Il aşteptam încă de ieri. 

Şi scoţind de la briu un revolver 
marinăresc, apăsă pe trăgaci. Smith 
căzu, lovit în coapsă. Împuşcătura îl 
tulburase pe Smith, care tocmai încerca 
să ţintească a doua oară, şi rănise un 


133 


străin. Străinul eram eu. Nu-mi retezase 
decît un deget. 

Redactorul-şef continuă apoi să facă 
ştersături şi adăugiri. In clipa cînd le 
isprăvea, prin  burlanul sobei se 
rostogoli o grenadă de mînă, şi explozia 
sfărimă soba în mii de bucățele. Alte 
pagube n-au mai fost însă, afară de doi 
dinţi pe care o schijă rătăcită mi-i 
smulse din gură. 


134 


— Soba s-a dus, grăi redactorul-şef. . 

l-am răspuns că sînt de aceeaşi 
părere. 

— Nu-i nimica, pe vremea asta tot n- 
avem nevoie de ea. Şiiu cine a făcut 
treaba asta. Il prind eu! Şi acum, iată 
cum trebuie scrisă povestea asta. 

Am luat manuscrisul. Era atit de plin 
de ştersături şi adăugiri, încît nu mai 
ştiai de unde să-l apuci. Avea acum 
următorul cuprins: 


SPIRITUL PRESEI DIN TENNESSEE 


„Pesemne că  mincinoşii  înrăiţi de la 
Cutremurul bisăptămiînal se străduiesc din nou 
să vîre pe gitul poporului nostru nobil şi generos 
încă una din minciunile lor josnice şi grosolane 
cu privire la cea mai glorioasă iniţiativă a 
secolului al XIX-lea: calea ferată Ballyhack. 
Ideea că Buzzardville va fi lăsat în afara 
traseului a fost născocită numai de creierii lor 
scîrboşi, sau mai degrabă de zoile pe care ei le 
consideră creieri. Ar face mai bine să-şi retragă 
cuvintele, dacă vor să-şi salveze hoiturile 
împuţite de tărbăceala pe care o merită din plin. 

Măgarul de Blossom de la ziarul Trăsnetul şi 
strigătul de lupta al libertăţii din Higginsville a 
sosit iarăşi aici ca să se ghiftuiască la Van 
Buren. 

Am aflat că puşlamaua tembelă de la Râcnetul 
dimineţii din Mud Springs afirmă, cu obişnuitul 
său talent de a minţi, că Van Werter nu a fost 
ales. Inalta misiune a gazetarului este de a 
răspîndi adevărul, de a rectifica eroarea, de a 
educa,  şlefui şi ridica nivelul moralei şi 


135 


manierelor publicului şi de a face pe toţi oamenii 
mai generoşi, mai virtuoşi, mai miloşi şi mai 
buni, mai cucernici şi mai fericiţi din toate 
punctele de vedere; iar acest tîlhar cu inima 
neagră mai înjoseşte încă nobila profesiune, 
stăruind în răspîndirea ipocriziei, birfelilor, 
înjurăturilor şi a mojiciilor. 


136 


Blathersville vrea să-şi paveze străzile cu plăci 
de asfalt Nicholson. Mai degrabă ar avea nevoie 
de o închisoare şi de un azil pentru săraci. Ce 
idee să pavezi străzile într-un orăşel de nimic, în 
care abia sînt două cazane de fiert rachiu, o fie- 
rărie şi cataplasma asta de muştar ce poartă 
numele de Chiotul zilei! Păduchele de Buckner 
care scoate Chiotul rage cu prostia lui obişnuită 
despre această chestiune şi îşi închipuie că ce 
spune el are vreun rost.” 


— Uite, aşa se scrie: cu mult piper şi 
la chestiune. Articolele mălăieţe mă scot 
din sărite. 

În acel moment, o cărămidă ţişni prin 
fereastră, prefăcînd-o în ţăndări şi 
făcîndu-mă să simt un junghi puternic în 
spinare. M-am dat la o parte, începusem 
să mă simt de prisos. 

— Pare să fie colonelul, spuse 
redactorul-şef. Îl aştept de două zile. În 
cîteva clipe va fi aici... 

Avea dreptate. Peste o clipă, colonelul 
apărea în uşă, ţinînd în mînă un revolver 
militar. 

— Domnule, spuse el, am onoarea să 
mă adresez laşului care editează această 
fiţuică rioasă? 

— Da, domnule, ia loc, te rog. Fii atent 
la scaun, îi lipseşte un picior. Mi se pare 
că am onoarea să vorbesc cu mincinosul 
acela infect, colonelul  Blatherskite 
Tecumseh? 

— Intocmai, domnule. Am o mică 
socoteală cu dumneata. Dacă ai puţin 
timp, vom începe. 


137 


— Am de terminat un articol despre 
încurajarea progresului în dezvoltarea 
morală şi intelectuală a Americii, dar nu- 
i nici o grabă. Să începem. 

Pistoalele amîndurora răsunară 
puternic, în aceeaşi clipă. Şeful pierdu o 
şuviţă de păr, iar glontele colonelului îşi 
termină cariera în partea cărnoasă a 
coapsei mele.  Umărul stîng al 
colonelului fu niţel sfredelit. Traseră din 
nou. De data asta nici unul nu-şi nimeri 
ţinta, dar eu îmi primii partea — un 


138 


glonte în braţ. La a treia împuşcătură, 
ambii domiii fură uşor răniţi. În ce mă 
priveşte, m-am ales cu o  rotulă 
sfărimată. Le-am spus atunci că am de 
gînd să plec la plimbare, fiind vorba de o 
chestiune intimă la care mă jenez să mai 
asist. Dar amîndoi mă rugară să stau 
locului şi mă  asigurară că nu-i 
stingheresc cîtuşi de puţin. 

Îşi încărcară din nou armele, vorbind 
despre alegeri şi despre recoltă, iar eu 
mă apucai să-mi oblo- jesc rănile. Peste 
cîteva clipe deschiseră din nou focul cu 
multă însufleţire, şi fiecare lovitură 
nimeri în plin, dar este cazul să adaug că 
cinci din cele şase gloanţe trase mi-au 
revenit mie. Al şaselea răni de moarte 
pe colonel, care observă cu un umor fin 
că acum va trebui să-şi ia rămas bun, 
pentru că are treabă în oraş. Se mai 
interesă de adresa dricarului şi plecă. 

Şeful se întoarse către mine şi-mi 
spuse: 

— Aştept musafiri la dejun şi trebuie 
să mă pregătesc. Mi-ai face un serviciu 
dacă ai citi şpalturile şi ai primi pe 
vizitatori. 

Am tresărit puţin la ideea de a aştepta 
vizitatori, dar eram prea năucit de 
schimbul de focuri, care-mi răsuna încă 
în urechi, ca să încerc să mai spun ceva. 

El continuă: 

— Jones va fi aici la ora trei, plesneşte- 
l cu biciul. Gillespie va veni poate mai 
devreme, aruncă-l pe fereastră. 
Ferguson se va înfăţişa pe la ora patru, 


139 


ucide-l. Cred că asta-i totul pentru 
astăzi. Dacă-ţi mai rămîne timp, ai putea 
să scrii un articol usturător despre 
poliţie, ia-l în tărbacă pe inspectorul-şef. 
Biciul se află sub masă, armele sînt în 
dulap, muniţiile sînt acolo în colţ, iar 
vata şi bandajele în sertar. În caz de 
accident, coboară la parter la Lancet, 
felcerul. Îi tipărim gratuit anunţurile. 

Şi plecă. M-am cutremurat. În cele trei 
ore care au urmat am trecut prin 
pericole atît de înspăimîntătoare, încît 
mi-am pierdut cu desăvirşire liniştea su- 
fletească şi buna dispoziţie. Gillespie 
veni şi mă aruncă el pe mine pe 
fereastră. Jones sosi la ora fixată şi, 
tocmai cînd mă pregăteam să-l plesnesc, 
îmi smulse biciul din mînă şi mă plesni 
el pe mine. Din ciocnirea cu un 
necunoscut care nu figurase pe listă, am 
ieşit scalpat. Un alt necunoscut, cu 
numele de Thompson, nu lăsă din mine 
decît o biată epavă şi o grămadă de 
zdrenţe încilcite; în cele din urmă, cînd, 
înghesuit într-un colţ şi asaltat de o 
mulţime furioasă de ziarişti, escroci, 
politicieni şi vagabonzi, care urlau, 
înjurau şi-şi viînturau armele deasupra 
capului meu, făcînd să strălucească 
aerul de sclipirile metalice ale oţelului, 
mă pregăteam să-mi dau demisia de la 
acest ziar, în uşă se ivi şeful, însoţit de o 
droaie de prieteni veseli şi entuziaşti. 
Atunci începu o încăierare şi un măcel 
pe care nici o pană omenească, fie ea şi 
din oţel, nu le-ar putea descrie. Oamenii 


140 


se  împuşcau, se  împungeau, se 
sfirtecau, se ciunteau, se înjunghiau, sau 
se aruncau unii pe alţii pe fereastră. 
Prin încăpere trecu o furtună de înjură- 
turi sinistre, însoţită de lucirile nedeslu- 
şite şi frenezia unui sălbatic dans 
războinic. Apoi furtuna se potoli. În cinci 
minute se făcu linişte, iar eu şi în- 
sîngeratul redactor-şef, rămaşi singuri, 
priveam rămăşiţele sîngerîinde, 
împrăştiate în jurul nostru, pe podea. 

— O să-ţi placă slujba asta după ce te 
vei obişnui, îmi spuse el. 

— Trebuie să-ți cer iertare, îi 
răspunsei. Cred că după un timp aş 
putea scrie cum îţi place dumitale; sînt 
convins că aş putea, după o oarecare 
experienţă şi după ce m-aş deprinde cu 
limbajul acesta. Dar, ca să vorbesc pe 
şleau, acest stil energic are şi unele 
neajunsuri: poţi fi oricînd întrerupt. Ai 
putut constata singur asta. Fără îndoială 
că stilul energic are menirea să ridice 
nivelul cititorului, dar nu-mi place să 
atrag atît de mult atenţia, iar aici acest 
lucru este inevitabil. Nu pot scrie în 
tihnă cînd sînt întrerupt atît de des, cum 
s-a întîmplat azi. Îmi place foarte mult 
slujba asta, dar nu-mi place să fiu lăsat 
aici singur ca să primesc vizitatori. 
Aceste experienţe sînt noi şi, într-un fel, 
chiar pasionante, te asigur, dar nu prea 
sînt împărţite echitabil. Un domn trage 
în dumneata prin fereastră şi mă 
schilodeşte pe mine; o grenadă e 
aruncată prin burlanul sobei, vizîndu-te 


141 


pe dumneata, şi rezultatul e că portiţa 
sobei mă lasă ştirb pe mine; un prieten 
intră pentru a schimba cu dumneata 
citeva amabilităţi şi mă nimereşte pe 
mine, făcînd din pielea mea o sită 
ferfeniţită; dumneata te duci la masă, 
iar Jones mă biciuieşte pină la sînge; 
Gillespie mă aruncă pe fereastră; 
Thompson mă dezbracă la piele, iar o 
persoană cu totul străină mă scalpează 
cu dezinvoltura unei vechi cunoştinţe; 
nu trec nici cinci minute, şi toţi der- 
bedeii din regiune vin echipați de război 
şi purced la desfiinţarea ultimelor mele 
rămăşiţe cu tomahawk-urile lor. Una 
peste alta, pot spune că n-am avut 
niciodată pînă acum o zi atît de agitată 
ca asta. Nu, dumneata îmi placi şi îmi 
place felul dumitale calm şi potolit de a 
da explicaţii vizitatorilor, dar, vezi 
dumneata, nu sînt obişnuit cu aşa ceva. 
Oamenii din sud sînt prea impulsivi şi-şi 
cheltuiesc cu prea multă dărnicie 
ospitalitatea. Paginile pe care le-am 
scris astăzi şi în ale căror rînduri reci 
mîna dumitale de maestru a infuzat 
spiritul arzător al  gazetăriei din 
Tennessee vor pune în mişcare un nou 
viespar. Toată ceata asta de ziarişti va 
veni încoace şi anume, va veni înfo- 
metată ca o haită de lupi şi va voi să 
mănînce pe cineva. Trebuie să-mi iau 
rămas bun de la dumneata. 


142 


Refuz să fiu prezent la acest festin. Am 
venit în sud pentru a-mi îngriji sănătatea 
şi voi pleca de aici în acelaşi scop — şi 
chiar imediat. Gazetăria din Tennessee 
este mult prea agitată pentru mine. 
După care, ne-am despărţit cu regrete 
reciproce, iar eu m-am mutat la spital. 


POVESTEA MARELUI CONTRACT 


Vreau să înfăţişez naţiunii, în cît mai 
puţine cuvinte, rolul pe care l-am avut 
(oricît de mic a fost el) în această 
afacere care a preocupat atît de mult 
opinia publică şi a stirnit atitea patimi, 
umplînd ziarele din ambele continente 
cu atitea informaţii mincinoase şi 
comentarii fanteziste. 

lată cum a început această istorie 
(trebuie să precizez de la început că 
fiecare fapt pomenit în expunerea mea 
rezumativă e confirmat din plin de 
documentele oficiale aflate în Arhivele 
Statului): 

La data de sau în jurul datei de 10 
octombrie 1861, John Wilson Mackenzie 
din Rotterdam, districtul Chemung, 
statul New Jersey, actualmente decedat, 
a încheiat cu statul un contract prin 
care se obliga să livreze generalului 


143 


Sherman treizeci de butoaie cu carne 
conservată. 

Pînă aici totul e-n regulă. 

Mackenzie porni în căutarea lui 
Sherman, cu butoaiele după el, dar cînd 
sosi la Washington nu-l mai găsi pe 
Sherman, care plecase la Manassas. 
Încărcă butoaiele şi plecă într-acolo, 
dar ajunse prea tîrziu. Plecă după el la 
Nashville, de la Nashville la 
Chattanooga, de la Chattanooga la 
Atlanta, dar nicăieri nu-l putu ajunge din 
urmă. De la Atlanta porni din nou pe 
urmele trupelor sale, pînă la ţărmul 
oceanului, însă şi de data aceasta 
întîrzie cu cîteva zile. Dar aflind că 
Sherman se îmbarcase pe vasul Quaker 
City într-o călătorie spre Țara 
Făgăduinţei, luă vaporul spre Beirut, 
gîndind că va sosi înaintea celuilalt vas. 
Ajuns la Ierusalim împreună cu butoa- 
iele lui, află că Sherman nu se îmbar- 
case pe Quaker City, ci se îndreptase 
spre ţinutul preriilor, ca să lupte 
împotriva  pieilor roşii. Se întoarse 
aşadar în America şi porni spre Munţii 
Stîncoşi. După şaizeci şi opt de zile de 
drum anevoios prin prerii, tocmai cînd 
se găsea la mai puţin de patru mile 
depărtare de cartierul general al lui 
Sherman, pieile roşii îl omoriră cu 
tomahawk-ul, îl scalpară şi luară pe 
deasupra şi toată carnea, în afară de un 
singur butoi. Armata lui Sherman 
captură unicul butoi rămas, şi în felul 
acesta vajnicul navigator îşi îndeplini 


144 


post-mortem contractul, cel puţin în 
parte. 

În testamentul pe care-l păstrase ca 
pe-un jurnal de-a lungul peregrinărilor 
sale, el lăsa contractul moştenire fiului 
său Bartolomeu W. Acest Bartolomeu W. 
alcătui următoarea notă de plată: 


GUVERNUL STATELOR UNITE 


datorează răposatului John 
Wilson Makenzie din New 
Jersey: 

Pentru 30 butoaie de carne 
conservată, a cîte 100 dolari, 
destinate generalului Sherman, 
3.000 dol. Pentru cheltuieli de 


călătorie şi 
transport he. ie... 14.000 dol. 

Potalar 0 cea an a 17.000 
dol. 


145 


Apoi muri — nu însă înainte de a lăsa 
contractul lui W. J. Martin, care încercă 
să încaseze suma, dar răposă fără a fi 
reuşit s-o dobîndească. Martin 
transmise contractul lui Barker J. Allen, 
care încercă de asemeni să încaseze 
suma. Nu supravieţui nici el. De la 
Barker J. Allen, afacerea trecu în mîinile 
lui Anson C. Rogers, care încercă şi el 
acelaşi lucru; el reuşi să ajungă pînă la 
biroul celui de-al nouălea referent al 
Curţii de Conturi, dar Moartea, Marea 
Nivelatoare, sosi nechemată şi îi încheie 
şi lui socotelile. El lăsă nota de plată 
unei rude din Connecticut, un anume 
Hopkins Răzbunătorul, care supravieţui 
evenimentului patru săptămîni şi două 
zile, întrecîndu-i pe toţi predecesorii săi; 
dacă ar mai fi trăit doar o zi, ar fi putut 
ajunge pînă la al doisprezecelea 
referent. El lăsă nota de plată prin 
testament unchiului său, Johnson cel 
Vesel. Eforturile depuse  întrecură 
puterile optimistului nostru. Ultimele lui 
cuvinte au fost: „Nu mă plingeţi, căci 
doresc din tot sufletul să mor”. Şi nu 
minţea, sărmanul. Alte şapte persoane 
au moştenit apoi contractul, dar cu 
toatele şi-au dat sufletul. În cele din 
urmă, contractul a ajuns în mîinile mele. 
L-am moştenit de la o rudă cu numele 
de Bethlehem Hubbard, din staţul 
Indiana. Nu putea să mă sufere, dar în 
ultimele clipe ale vieţii sale m-a chemat 
la el, mi-a iertat toate păcatele şi, cu 


146 


lacrimi în ochi, mi-a înmînat contractul 
cu pricina. 

Cu aceasta se termină istoria marelui 
contract pînă în momentul cînd a intrat 
în posesia mea. Voi încerca acum să arăt 
cinstit în faţa naţiunii rolul care-mi 
revine în această afacere. M-am dus cu 
contractul şi cu nota de plată la 
preşedintele Statelor Unite. 

— Ce pot face pentru dumneata, 
domnule? m-a întrebat el. 

— Domnule preşedinte, i-am spus eu, 
la data de sau în jurul datei de 10 
octombrie 1861, John Wilson Mackenzie 
din Rotterdam, districtul Chemung, 
statul New Jersey, actualmente decedat, 
a încheiat cu statul un contract, prin 
care se obliga să livreze generalului 
Sherman treizeci de butoaie cu carne 
conservată... 

În momentul acela, preşedintele m-a 
întrerupt şi, pe un ton blajin, dar hotărît, 
mi-a spus să părăsesc încăperea. A doua 
zi am cerut audienţă la secretarul de 
stat. 

— Ce doreşti, domnule? m-a întrebat 
el. 

— Excelenţă, la data de sau în jurul 
datei de 10 octombrie 1861, John Wilson 
Mackenzie din Rotterdam, districtul 
Chemung, statul New Jersey, 
actualmente decedat, a încheiat cu 
statul un contract, prin care se obligă să 
livreze generalului Sherman treizeci de 
butoaie cu carne conservată... 


147 


— De ajuns, domnule, de ajuns. Acest 
departament nu are nimic de-a face cu 
contractele pentru livrările de carne. 

Şi spunîndu-mi acestea, m-a condus 
spre uşă foarte politicos. Am chibzuit 
din nou chestiunea, şi a doua zi am 
cerut audienţă la secretarul Departa- 
mentului Marinei, care mi-a spus de 
cum am intrat: 

— Fii scurt, domnule! Nu mă face să 
pierd vremea. 

— Excelenţă, la data de sau în jurul 
datei de 10 octombrie 1861, John Wilson 
Mackenzie din Rotterdam, districtul 
Chemung, statul New Jersey, actual- 
mente decedat, a încheiat cu statul un 
contract, prin care se obliga să livreze 
generalului Sherman treizeci de butoaie 
cu carne... 

Ei bine, mai departe n-am putut 
ajunge. Nici dumnealui nu avea nimic 
de-a face cu contractele de 


148 


livrări de came, nici măcar cu cele 
destinate generalului Sherman. In 
mintea mea începu să încolţească o 
părere cam ciudată despre un asemenea 
guvern. Aveam impresia că nu prea e 
dornic să achite butoaiele cu carne. In 
ziua următoare m-am dus la secretarul 
Departamentului Afacerilor Interne şi i- 
am spus: 

— Înălţimea-voastră, la data de sau în 
jurul datei de 10 octombrie 1861... 

— Ajunge, domnule! Am mai auzit de 
dumneata. Şterge-o cu acest contract 
infam din instituţia mea! Departamentul 
Afacerilor Interne nu are nimic de-a face 
cu aprovizionarea armatei. 

Am plecat. Dar de data asta eram 
disperat. Mi-am pus în gînd să-i 
urmăresc pas cu pas, să cutreier fiecare 
departament al acestui guvern nelegiuit, 
pină ce afacerea contractului va fi 
rezolvată. Voi încasa suma sau voi cădea 
învins în luptă, ca şi predecesorii mei, 
dar voi încerca toate mijloacele. L-am 
asaltat pe directorul general al Poştei, 
am asediat Departamentul Agriculturii, 
l-am pîndit pe preşedintele Camerei 
Reprezentanţilor. Dar dumnealor nu 
aveau nimic de-a face cu contractele 
încheiate de armată pentru livrările de 
carne. M-am dus şi la directorul Biroului 
de brevete şi am început: 

— Excelenţă, la data de... 

— Ce calamitate! Ai ajuns în cele din 
urmă şi aici cu contractul ăla afurisit? 
Noi nu avem nimic de-a face cu 


149 


contractele încheiate de armată pentru 
livrările de carne, scumpul meu domn. 

— Foarte bine, dar cineva trebuie să 
plătească pentru carnea asta. Dacă nu- 
mi veţi plăti de îndată, voi pune 
sechestru pe biroul ăsta prăfuit şi pe tot 
ce se află în el. 

— Dar, scumpul meu domn... 

— Nici o vorbă! Biroul brevetelor e 
dator să plătească, aşa socot. De altfel, 
chiar dacă nu e dator, Biroul brevetelor 
va fi nevoit să plătească. 

Nu-mi amintesc exact ce a urmat. 
Atîta ştiu doar, că s-a sfîrşit cu bătaie. 
Biroul brevetelor a ieşit învingător. Dar 
m-am ales şi eu cu un cîştig: mi s-a spus 
că trebuie să mă adresez 
Departamentului Finanţelor. M-am dus 
acolo. Am aşteptat două ore şi jumătate, 
după care am fost primit în audienţă de 
directorul general al Departamentului 
Finanţelor. 

— Preastimate şi cinstite domn, la 
data de sau în jurul datei de 10 
octombrie 1861, John Wilson Macken... 

— Destul domnule! Am auzit de 
dumneata. Du-te la primul-referent al 
departamentului. 

Aşa am şi făcut. Primul-referent m-a 
trimis la al doilea referent. Al doilea 
referent m-a trimis la al treilea, şi al 
treilea m-a trimis la primul-inspector al 
Secţiei cerealelor şi cărnii. În sfîrşit, mi 
se părea că am nimerit pe drumul cel 
bun.  Primul-inspector cercetă toate 
registrele ce se aflau în posesia lui, ca şi 


150 


hîrtiile neclasate, dar nu găsi procesul- 
verbal asupra contractului meu. M-am 
dus la al doilea inspector al Secţiei 
cerealelor şi cărnii. Acesta cercetă re- 
gistrele şi hîrtiile neclasate din rafturile 
lui, dar fără nici un rezultat. Prinsesem 
curaj. În săptă- mîna aceea, am ajuns 
pînă la al şaselea inspector al secţiei. În 
săptămîna următoare am scotocit tot 
Biroul petiţiilor. In a treia săptămînă am 
dat gata Biroul contractelor rătăcite şi 
am trecut pragul Biroului afacerilor 
îngropate. L-am terminat şi pe ăsta în 
trei zile. Mai rămînea un loc necercetat 
încă. De aceea, am dezlănţuit atacul îm- 
potriva directorului secţiei rebuturilor. 
Mai precis, împotriva secretarului lui, 
pentru că directorul nu era acolo. În 
birou se aflau şaisprezece fetişcane 
drăguţe, care scriau in registre, şi şapte 
tineri conţopişti favorizați de soartă, 
care le arătau cum să scrie. Fetişcanele 
le surideau peste umăr, iar tinerii le 
înapoiau bucuroşi surisurile. Totul era 
frumos şi vesel ca la o nuntă. Doi-trei 
funcţionari, care citeau ziarul, mă 
priviră puţin cam acru, dar continuară 
să citească. Nimeni nu-mi adresa o 
vorbă. Mă obişnuisem însă cu ritmul vioi 
de muncă al tinerilor funcţionari de 
gradul patru, de-a lungul călătoriei mele 
pline de peripeții, începînd din primul 
birou al secţiei cerealelor şi cărnii şi 
terminînd cu ultimul birou, al „afacerilor 
îngropate”. Mă antrenasem atît de bine, 
încît din momentul în care intram într- 


151 


un birou şi pînă cînd vreun funcţionar 
catadicsea să-mi vorbească puteam să 
aştept fără să schimb piciorul pe care 
mă sprijineam decît de două sau poate 
de trei ori. 

In biroul secției  rebuturilor am 
schimbat de patru ori piciorul. După 
care am întrebat pe unul dintre 
funcţionarii care citeau: 

— Ilustre pelerin, unde-i marele vizir? 

— Ce vreţi să spuneţi? Despre cine 
vorbiţi? Dacă este vorba de şeful 
biroului, nu-i aici. 

— Îşi va vizita oare haremul astăzi? 

Tînărul mă privi o clipă, apoi continuă 
să citească ziarul. Cunoşteam însă 
apucăturile acestor funcţionari. Ştiam 
că dacă va termina de citit toate ziarele 
de pe birou înainte de a sosi din nou 
poşta de la New York mă pot considera 
un om norocos. Mai avea doar două 
ziare. După un timp le termină şi pe 
astea. Apoi căscă şi mă întrebă ce 
doresc. 

— Preacinstite imbecil, la data de... 

— Eşti individul cu contractul de 
carne! Dă-mi hîrtiile. 

Le luă şi cotrobăi multă vreme prin 
hîrţoagele lui. În sfîrşit, descoperi ceea 
ce însemna pentru mine mai 


152 


mult decît drumul spre Indii, şi anume 
urma de mult dispărutului dosar al 
contractului lui Mackenzie, stinca de 
care se sfărimaseră atilţia înaintaşi ai 
mei fără să fi ajuns pînă la el. Eram 
adînc mişcat. Ba chiar nespus de fericit, 
deoarece supravieţuisem tuturor 
încercărilor. Cu glasul tremurînd, i-am 
spus funcţionarului: „Dă-mi-l. Guvernul 
va rezolva totul acum.” Dar în aceeaşi 
clipă tînărul îmi  îndepărtă mîna, 
spunîndu-mi că mai era de îndeplinit o 
formalitate. Şi începu să mă descoasă: 

— Unde se află acest John Wilson 
Mackenzie? 

— E mort. 

— Cînd a murit? 

— Nu a murit, a fost omorit. 

— Cum? 

— Lovit cu un tomahawk. 

— Cine l-a lovit? 

— Păi, un indian, fireşte. Nu cumva 
crezi că dascălul de la şcoala de 
duminică! 

— Nu, desigur. Va să zică un indian? 

— Întocmai. 

— Numele indianului. 

— Care nume? Nu-l cunosc. 

— Nu se poate! Trebuie să fi avut un 
nume. Cine a asistat la asasinat? 

— Nu ştiu. 

— Aşadar, dumneata n-ai fost acolo? 

— Ai fi putut s-o ştii după culoarea 
părului meu, N-am fost de faţă. 

— Atunci, de unde ştii că. Mackenzie e 
mort? 


153 


— Pentru că e sigur că a murit atunci 
şi am toate motivele să cred că în orice 
caz a murit între timp. Sînt sigur că a 
murit. 

— Trebuie să aduci dovezi. L-ai prins 
pe indian? 

— Fireşte că nu. 

— Ei bine, trebuie să pui mîna pe el. Ai 
adus to- mahawk-ul? 

— Nici prin gind nu mi-a trecut. 

— Trebuie să faci rost de tomahawk. 
Trebuie să aduci indianul şi tomahawk- 
ul. Dacă vei dovedi moartea lui 
Mackenzie pe calea asta, atunci te vei 
putea prezenta în faţa Comisiei pentru 
cercetarea reclamaţiilor, cu oarecare 
şanse de succes, dacă bineînţeles copiii 
dumitale vor trăi destul ca să încaseze 
banii şi să se bucure de ei. Dar moartea 
individului trebuie dovedită. De altfel 
pot să-ţi spun aproape sigur că guvernul 
nu va plăti niciodată cheltuielile de 
transport şi de deplasare ale 
răposatului. S-ar putea să plătească 
butoiul de carne pe care l-au capturat 
soldații lui Sherman, dacă vei obține de 
la Congres o hotărîre în acest sens. În 
nici un caz nu ţi se vor plăti cele 
douăzeci şi nouă de butoaie cu carne pe 
care le-au mîncat pieile roşii. 

— În cazul ăsta, mi se datorează 
numai o sută de dolari, şi nici astanu e 
sigur! După toate călătoriile făcute de 
Mackenzie în Europa, Asia şi America cu 
butoaiele de carne după el! După toate 
străduinţele şi necazurile lui! După ce 


154 


au pierit atiţia oameni nevinovaţi care 
au încercat să încaseze banii! Ascultă, 
tinere, de ce nu mi-a spus asta primul- 
inspector al secţiei cerealelor şi cărnii? 

— Pentru că n-avea de unde să ştie cît 
de întemeiată e cererea dumitale. 

— De ce nu mi-a spus-o al doilea? De 
ce nu mi-a spus-o al treilea? De ce nu mi 
s-a spus la nici unul din birourile şi 
departamentele astea? 

— Pentru că nimeni de acolo nu putea 
şti. Noi lucrăm aici după o anumită 
rutină. Ai urmat calea rutinei şi ai aflat 
ceea ce voiai să ştii. E calea cea mai 
bună. E singura cale. E foarte veche şi 
foarte înceată, dar foarte sigură. 

— Da, e moarte sigură. Aşa cum a fost 
pentru majoritatea înaintaşilor mei. 
Încep să mă simt şi eu chemat pe lumea 
cealaltă. Tinere, eşti îndrăgostit de fata 
aceea cu ochi albaştri şi creionul după 
ureche. Am ghicit asta în privirile 
dumitale galeşe: vrei să te însori cu ea, 
dar eşti sărac. Haide, întinde mîna şi ia 
contractul. Căsătoriţi-vă şi fiţi fericiţi! 
Fiţi binecuvîntaţi, copiii mei! 

lată tot ce ştiu despre marele contract 
care a stîrnit atîta vilvă. A, da, era să 
uit, funcţionarul căruia i l-am donat a 
murit. 


PREAMĂRIREA UCIGAŞILOR 


155 


Auzisem atît de multe despre celebra 
prezicătoare madam... încît m-am dus 
ieri s-o vizitez. E brunetă de felul ei, şi 
tenu-i negricios şi-l accentuează prin 
mijloace artificiale care nu o costă mai 
nimic. Poartă bucle, care sînt foarte 
negre, şi am avut impresia că le face cu 
ajutorul untului rînced mai atrăgătoare 
decît sînt în realitate. Poartă un tulpan 
roşiatic, cu pătrăţele, legat uşor în jurul 
gîtului, şi se vede clar că celălalt tulpan 
întîrzie să sosească de la spălat. 
Bănuiesc ca prizează tabac. În orice caz, 
ceva asemănător se afla prin firele de 
păr care îi mijeau deasupra buzei de 
sus. Ştiu că îi place usturoiul — am aflat 
asta cum a scos un oftat. M-a privit 
pătrunzător timp de aproape un minut, 
cu ochii ei negri, şi apoi mi-a zis: 

— Destul! Vino cu mine! 

A pornit-o pe un coridor foarte 
întunecos şi sinistru, eu ţinîndu-mă după 
ea. Deodată, s-a oprit şi mi-a spus că, 
drumul fiind întortocheat şi întunecos, 
poate ar fi mai bine să aducă o lumină. 
Dar mi se părea necavaleresc să pun o 
femeie la lucru pentru mine, aşa că i-am 
Zis: 

— Nu-i nevoie, doamnă, dacă mai 
oftezi o dată, cred că voi şti să te urmez. 

Aşa că ne-am urmat lesne drumul. 
Ajunşi în vizuina ei oficială şi tainică, mi- 
a cerut să-i spun data naşterii mele, ora 
precisă a acestui eveniment şi ce 
culoare de păr avusese bunica. l-am 


156 


răspuns cît am putut de exact. Apoi mi-a 
Zis: 

— Tinere, fă-ţi curaj! Nu tremura. Sînt 
gata a-ţi dezvălui trecutul. 

— Informaţiile privind viitorul ar fi în 
general mai... 

— Linişte! Ai avut multe supărări, ceva 
bucurii, unele noroace, cîteva ghinioane. 
Străbunicul dumitale a fost spînzurat. 

— Asta-i min... 

— Linişte! Spînzurat, domnule. Dar nu 
din vina lui. N-a avut încotro. 

— Îmi pare bine că-i faci dreptate. 

— Aah! Mai bine ai deplinge sentinţa 
juriului! A fost spînzurat. Steaua lui se 
întretaie cu a dumitale în a patra 
diviziune, a cincea sferă. Care va să 
zică, şi dumneata vei fi spînzurat. 

— Avînd în vedere această veselă... 

— Înţelege că am nevoie de linişte! 
Firea dumitale nu a fost dintru început 
păcătoasă, dar împrejurările au 
schimbat-o. La vîrsta de nouă ani ai 
furat zahăr. La cincisprezece ani ai furat 
bani. La douăzeci ai furat cai. La 
douăzeci şi cinci de ani ai dat foc. La 
treizeci de ani, nărăvit în rele, ai ajuns 
gazetar. Acum ţii conferințe publice. Te 
aşteaptă lucruri şi mai rele. Vei ajunge 
membru al Congresului. Apoi vei lua 
calea temniţei. În cele din urmă vei fi 
din nou fericit, totul va fi bine şi vei fi 
spînzurat. 

Mă podidiseră lacrimile. Chiar şi 
faptul de a fî membru al Congresului mi 
se părea destul de neplăcut, darmite a fi 


157 


spînzurat! lată ceva mult prea trist, prea 
cumplit. Femeia părea mirată de 
mîhnirea mea. l-am mărturisit gîndurile 
mele. Apoi, ea mă mîngiie. 

— Vai, omulel, zise ea, capul sus! N-ai 
de ce să te întristezi. Ascultă-mă. Vei 
trăi în New Hampshire. În nevoia şi 
deznădejdea dumitale vei găsi ajutorul 


1în acest paragraf, prezicătoarea povesteşte în 
amănunt istoricul cazului Pike-Brown din New 
Hampshire, de la ajutorarea şi salvarea 
străinului Pike de către familia Brown pîna la 
spînzurarea şi înmormîntarea acestui ingrat 
ticălos. Ea nu adaugă nimic, nu exagerează 
nimic (vezi orice ziar din New England din 
noiembrie 1869). Acest caz Pike-Brown este ales 
numai pentru a arăta ceva caracteristic, pentru 
a ilustra un obicei care există nu numai în New 
Hampshire, ci în orice stat al Uniunii — vorbesc 
despre sentimentalul obicei de a vizita, mîngiia, 
glorifica şi plînge de mila unor criminali ca acest 
Pike, din ziua cînd intră în închisoare, 
condamnaţi la moarte, şi pînă se bălăngănesc în 
furca spînzuratorii. Următorul extras din Temple 
Bar (1866) dezvăluie faptul că acest obicei nu 
există numai în Statele Unite: „În ziua de 31 de- 
cembrie 1841, un om cu numele de John Jones, 
pantofar de meserie, şi-a ucis iubita, Hary 
Hallam, fiica unui muncitor respectabil la 
Mansfield, ţinutul Nottingham. A fost executat la 
23 martie 1842. Era un om cu obiceiuri 
nestatornice şi avea crize de violenţă. Fata îl 
refuzase, iar el i-a spus că dacă nu o va avea el, 
nu o va avea nimeni. După ce i-a aplicat o primă 
lovitură, care însă nu i-a fost imediat fatală, ea s- 
a rugat de el să o lase în viaţă, dar văzîndu-l 
neclintit în hotărîrea lui l-a rugat măcar să-i dea 
răgaz ca să se roage. El însă a încredinţat-o că 
se va ruga pentru amîndoi şi a dus pînă la capăt 
omorul. Rănile au fost făcute cu un cuţit 
cizmăresc, gitul i-a fost tăiat cu cea mai, mare 


158 


familiei Brown — cei pe care asasinul i-a 
lăsat în viaţă. Ei vor fi binefăcătorii 
dumitale. După ce te vei fi îngrăşat din 
mărinimia lor şi vei fi mulţumit şi fericit, 
vei dori să le răsplăteşti binele, şi astfel; 
într-o noapte te vei duce în casa lor şi, 
cu un topor vei crăpa capetele întregii 
familii. Vei jefui cadavrele 
binefăcătorilor dumitale şi vei cheltui 
toată prada în  destrăbălări cu 
puşlamalele şi fleoarţele din Boston. 
Apoi vei fi arestat, judecat şi condamnat 
la spînzurătoare şi aruncat în temniţă. 
Acolo vor începe zilele dumitale cele 
fericite. Te vei întoarce la credinţă — 
da, te vei întoarce la credinţă, de îndată 
ce ţi se va fi respins orice cerere de 
grațiere, comutare sau  amînarea 
pedepsei — şi atunci, ei da, atunci în 
fiece dimineaţă şi în fiece după-amiază, 
cele mai evlavioase şi mai neîntinate 
fecioare din sat se vor aduna în celula 


sălbăticie. După aceea, el a căzut în genunchi şi 
aşa a rămas cîtva timp, rugîndu-se lui Dumnezeu 
să-i fie milă de doi îndrăgostiţi nefericiţi. Nu a 
făcut nici o încercare de a scăpa şi a mărturisit 
omorul. După întemnițarea lui, s-a purtat în 
modul cel mai impresionant. Şi-a cîştigat 
simpatia confesorului închisorii şi a primit vizita 
episcopului de Lincoln. Nu pare să fi arătat nici 
o căinţă faţă de omor, dar părea că moare cu 
siguranţa triumfătoare că se va revedea cu 
victima sa în cer. A fost vizitat de nişte doamne 
foarte evlavioase şi binevoitoare din Nottin- 
gham, dintre care unele au declarat ca era un 
copil al lui Dumnezeu, dacă vreodată va fi 
existat vreunul. Una din ele i-a trimis o camelie 
albă, pe care s-o poarte la execuţia sa “ (N. a.). 


159 


dumitale şi vor înălța imnuri. Aceasta va 
dovedi că omuciderea este un lucru 
vrednic de cinste. Apoi, vei aşterne pe 
hîrtie o scrisoare plină de simţire, în 
care îi vei ierta pe toţi Brownii răposaţi 
de curînd. Şi astfel, vei stîrni admiraţia 
lumii, căci lumea nu se poate împotrivi 
mărinimiei. Apoi, te vor conduce la 
eşafod, cu mare éclat, în fruntea unui 
impunător alai alcătuit din preoţi, 
dregători, simpli cetăţeni şi fecioare, 
mergind îngîndurate două cîte două, 
purtînd buchete de flori şi imortele. Te 
vei urca pe eşafod şi, în timp ce 
mulţimea va sta cu capul descoperit în 
faţa dumitale, vei citi o scurtă cuvîntare, 
plină de miez, pe care ţi-a scris-o 
preotul. Apoi, în mijlocul unei tăceri de- 
pline şi solemne, îţi vor face vînt în par- 
Paradis, fătul meu. Nu va mai rămîne 
ochi neînlăcrimat pe pămînt. Vei fi un 
erou! Toţi mardeiaşii te vor invidia. Toţi 
vor căuta să te imite. Şi pe loc te va 
urma spre mormînt o procesiune uriaşă, 
şi lumea va plinge pe rămăşiţele 
dumitale  pămînteşti,  fecioarele vor 
intona din nou imnuri, acum şi mai 
pioase datorită duioaselor amintiri în 
legătură cu închisoarea, iar ca un ultim 
prinos de dragoste, respect şi apreciere 
a neîntrecutelor dumitale calităţi alese 
se vor perinda două cîte două în jurul 
coşciugului dumitale, aruncîndu-ţi 


1 În franceză în text. Înseamnă strălucire, adică 
alai plin de strălucire sau mare pompă. 


160 


cununi de flori. Şi — măre! — sfinţit vei 
fi! Gîndeşte-te la asta, fătul meu — o 
lună ai fost nerecunoscător, ucigaş, 
jefuitor de cadavre, beţivan, 
scandalagiu, printre tilharii şi 
matracucele din mahalalele Bostonului, 
iar în luna următoare odorul nepri- 
hănitelor fecioare ale ţării. O fiară 
sîngeroasă şi scîrbavnică şi apoi plins, 
jelit, sfinţit ca mucenic — şi toate astea 
numai într-o singură lună. Netotule! 
Cum mai poţi sta amărit, cînd te 
aşteaptă o soartă atît de nobilă? 

— Nu, doamnă, m-am apărat eu, mă 
nedreptăţeşti de bună seamă. Sînt prea 
mulţumit. N-am ştiut pînă acum că 
străbunicul meu fusese spînzurat, dar 
asta nu are nici o însemnătate. În clipa 
de faţă, lui nu mai are de ce să-i pese, 
iar mie nu a început încă să-mi pese. 
Recunosc, doamnă, ca mă îndeletnicesc 
oarecum cu ziaristica şi cu conferințele, 
dar celelalte fărădelegi pe care mi le pui 
în cîrcă mi-au dispărut din amintire. 
Totuşi, pesemne că le-am făptuit — căci 
dumneata n-ai fi în stare să înşeli uni 
străin. Dar să lăsăm trecutul aşa cum a 
fost, şi viitorul să fie cum va fi — astea 
nu sînt nimic. Nu am ţinut decît la un 
singur lucru. Întotdeauna am avut 
presimţirea că odată voi sfirşi la 
spînzurătoare, şi acest gînd m-a supărat 
destul; dar dacă m-ai putea încredința 
că voi fi spînzurat în New Hampshire... 

— Fără umbră de îndoială! 


161 


— Dumnezeu să te  binecuvînteze, 
binefăcătoarea mea! — iartă-mă că te 
îmbrăţişez. Mi-ai luat o piatră de pe 
inimă. E o fericire să fii spînzurat în 
New Hampshire — laşi un nume lăudat 
în urma ta, şi cît ai bate din palme intri 
în cea mai aleasă societate a New 
Hampshire-ului de pe lumea cealaltă. 

Apoi mi-am luat rămas bun de la 
prezicătoare. Dar judecînd serios: e oare 
bine să preamăreşti pe un ucigaş 
miîrşav, osîndit la spînzurătoare, cum a 
fost preamărit Pike în New Hampshire? 
E oare bine să prefaci pedeapsa pentru 
o fărădelege sîngeroasă într-o răsplată? 
Este drept aşa? Este cuminte? 


AUTOBIOGRAFIE BURLESCĂ 


Deoarece cu diferite prilejuri două sau 
trei persoane mi-au sugerat că dacă mi- 
aş scrie autobiografia ar fi dispuse a o 
citi în timpul liber, am cedat, în cele din 
urmă, acestei disperate cereri unanime 
şi iată-mă aici cu povestea mea. 

Neamul nostru este străvechi şi nobil, 
pierzîndu-se în negura trecutului. Primul 
strămoş de la care Twai- nii păstrează 
vreo mărturie este un prieten al familiei, 
pe nume Higgins. Asta se întîmpla în 
veacul al unsprezecelea, cînd străbunii 
noştri locuiau în Aber- deen, comitatul 
Cork, Anglia. De ce în loc de 


162 


Higgins lungul şir de strămoşi a purtat 
de atunci încoace numele din partea 
mamei (afară de cazurile întîmplătoare, 
cînd vreunul dintre ei îşi găsea în alt 
nume un refugiu, ca să acopere vreo 
nerozie), aceas- ta-i o taină pe care nici 
unul dintre noi nu a fost vreodată prea 
dornic să o dezgroape. Este la mijloc un 
fel de  nelămurită şi fermecătoare 
poveste de dragoste, aşa că o lăsăm în 
plata Domnului. Toate familiile vechi 
procedează la fel. 

Arthur Twain, de pildă, era un om cu o 
faimă grozavă — vămuia oamenii la 
drumul mare, pe vremea lui William 
Rufus!. Pe la treizeci de ani, s-a dus la 
unul din acele vechi şi frumoase locuri 
de odihnă engleze, numit Newgate?, ca 
să-şi vadă de nişte treburi, şi nu s-a mai 
întors niciodată acasă. A murit subit în 
timpul şederii acolo. 

Un alt strămoş, Augustus Twain, pare 
să fi stîrnit oarecare vilvă în jurul anului 
1160. Era grozav de poznaş şi obişnuia 
să-şi ia vechiul paloş, să-l ascută, şi pe 
nopţile întunecoase să se ducă într-un 
loc cît se poate de potrivit, unde 
străpungea cu acest paloş pe cei care 
treceau pe-acolo, ca să-i vadă cum sar în 
sus de surprindere. Era un umorist 
înnăscut. Mergea însă prea departe cu 
gluma, şi la prima ocazie cînd a fost 


1 William Rufus (William cel roşcovan), (1056— 
1100), rege al Angliei între 1087 şi 1100 fiul lui 
William I Cuceritorul. 


2 Newgate, celebră închisoare din Londra. 
163 


găsit despuind pe unul din aceşti 
călători, autorităţile îl scurtară cu un 
cap şi îi agăţară căpăţina în- tr-un loc 
înalt şi drăguţ, chiar lingă Temple 
Bar!,de unde putea cerceta cu privirea 
trecătorii şi petrece în lege. Nici o 
situaţie nu i-a plăcut atît de mult şi în 
nici una nu a rămas atita vreme. 

Apoi, în următorii două sute de ani, 
arborele genealogic al familiei 
înfăţişează un şir de oşteni — bărbaţi 
nobili şi  inimoşi, care totdeauna 
mergeau la bătălie cîntînd, chiar în 
coada oştirii şi totdeauna ieşeau din 
bătălie urlînd, drept în fruntea oştirii. 

Acest fapt este o ripostă zdrobitoare la 
nesărata glumă a bătrinului răposat 
Froissart, cum că arborele familiei 
noastre nu a avut niciodată decît o 
singură ramură, care îşi întindea braţul 
în unghi drept şi purta rod iarna şi vara. 

Pe la începutul veacului al 
cincisprezecelea îl avem pe Beau Twain, 
poreclit  „învăţatul”. Avea un scris 
frumos, nespus de frumos. Şi putea 
plăsmui scrisul oricui atît de bine, încît 
la vederea unei asemenea isprăvi toţi se 
prăpădeau de ris. Se desfăta fără seamăn 
cu talentul lui. Cu vremea, a încheiat un 
contract ca să spargă pietre pentru o 
şosea, şi munca aceasta aspră i-a stricat 
scrisul. Totuşi, s-a bucurat de viaţă tot 


1 Temple Bar, poarta unuia dintre zidurile care 
înconjurau diferitele cartiere ale Londrei. 
Această poartă, desființată în 1879, mărginea la 
vest jurisdicția lordului primar. 


164 


timpul cît a fost în branşa aceasta a 
pietrei, care — cu intervale neînsemnate 
— a durat vreo patruzeci şi doi de ani. 
La drept vorbind, a murit la datorie. În 
tot cursul acestor ani îndelungaţi, 
guvernul fu atît de mulţumit de el, încît 
abia termina un contract, şi nu trecea 
săptămîna fără să capete altul. Era 
răsfăţat de-a binelea. Şi totdeauna se 
bucura de trecere printre fîrtaţii lui 
întru artă, fiind unul dintre membrii de 
seamă ai binevoitoarei lor societăţi 
secrete, numita Banda Lanţului. Era 
totdeauna ras în cap, avea preferinţă 
pentru haine vărgate şi muri regretat de 
cîrmuirc. Moartea lui a însemnat o 
pierdere grea pentru ţară. Se bizuiau 
atit de mult pe el... 

Cîţiva ani mai tirziu, îl avem pe ilustrul 
John Morgan Twain. El a venit în ţara 
aceasta ca pasager o dată cu Columb. 
Se pare că avea o fire arţăgoasă şi 


165 


uricioasă. În tot timpul călătoriei s-a plîns 
de hrana pe care-o primea şi mereu 
ameninţa că debarcă pe uscat dacă 
hrana nu se îmbunătăţeşte. Voia cosac! 
proaspăt. Nu trecea zi fără să 
hoinărească în lungul şi-n latul corăbiei, 
cu nasul în vînt, mîrîind împotriva 
comandantului şi spunînd sus şi tare ba 
că dumnealui, Co- lumb, habar n-are 
încotro merge, ba că nu fusese niciodată 
prin părţile acelea. Memorabilul strigăt 
„Pămînt în zare!” a înfiorat toate inimile 
de pe corabie, afară de-a lui. A privit un 
răstimp, printr-o bucată de sticlă 
afumată, la linia abia trasată la capătul 
îndepărtat al apei şi a zis: „Pămînt, pe 
naiba — e o plută!” Urcîndu-se pe bord, 
acest îndoielnic pasager nu adusese cu 
el decît un ziar vechi, în care erau 
înfăşurate o batistă cu inițialele „B.G.”, 
un ciorap de bumbac cu inițialele 
„L.W.C.”, unul de lînă brodat „D.F.” şi o 
cămaşă de noapte cu inițialele „O.M.R.”. 
Şi totuşi, în timpul voiajului a fost mai 
îngrijorat de cufărul lui şi stîtnea mai 
multă vilvă pe socoteala persoanei sale 
decît toţi ceilalţi pasageri laolaltă. Dacă 
vasul „se lăsa în jos spre prova” şi nu 
voia să cîrmească, el se ducea şi îşi 
muta „cufărul” mai spre pupa şi apoi 
pindea rezultatul. Dacă vasul era „spre 
pupa”, îl ruga pe Columb să însărcineze 
cîţiva oameni să „care bagajul acela”. In 
timpul furtunilor trebuia să i se pună 


1 Peşte de apă dulce, asemănător cu plătica. 
166 


căluş, fiindcă vaietele sale, pricinuite de 
grija  „cufărului”, îi împiedicau pe 
marinari să audă comenzile. Omul nu 
pare să fi fost învinuit pe faţă de vreo 
faptă gravă şi necuviincioasă, dar în 
jurnalul de bord al vasului se men- 
ționează ca „o împrejurare ciudată” 
faptul că deşi îşi adusese lucrurile 
personale pe bordul vasului într-un ziar, 
le coborise pe țărm în patru cufere, la 
care se adăuga o ladă cu veselă, plus 
două coşuri cu sticle de şampanie. Dar 
cînd se întoarse, dînd a înţelege într-un 
fel neobrăzat şi cu fanfaronadă că-i 
lipsesc cîteva lucruri, şi se apucă să 
scotocească prin bagajele celorlalți 
pasageri, s-a umplut paharul şi l-au 
aruncat peste bord. Pe urmă, aşteptară 
vreme îndelungată, cuprinşi de mirare, 
să-l vadă ieşind la suprafață, însă nici 
măcar o bolboroseală nu se auzi prin 
undele care mîngiiau liniştite ţărmul. 
Dar în timp ce toată lumea era prolund 
absorbită, privind peste bord, şi 
interesul sporea dintr-o clipă într-alta, 
se observă cu întristare că vasul era la 
derivă, şi parima ancorei atîrna uşoară 
la prova. Apoi, în străvechiul jurnal al 
corăbiei, cu scrisul aproape şters de 
vreme, găsim această nemaiîntilnită 
însemnare: 


„Cu vremea, ieşi la iveală că acest călător, 
care stîrnea zizanie, se dăduse la fund, 
luase ancora şi o tîrise prin tot fundul apei, 
apoi o vînduse blestemaţilor de sălbatici, 


167 


zicînd precum că el ar fi găsit-o, 
nelegiuitul!” 


Totuşi, acest strămoş avea instincte 
bune. şi bla- gorodnice, şi cu mîndrie 
amintim de faptul că a fost primul alb 
care s-a interesat de educarea şi civili- 
zarea indienilor noştri. A clădit o 
temniţă comodă, a înălţat spînzurători, 
şi pînă în ceasul din urmă a pretins, cu 
inima împăcată, că a avut asupra in- 
dienilor o înriurire mai restrictivă şi mai 
înălţătoare decît oricare alt reformator 
care a lucrat printre ei. La acest punct, 
cronica devine mai puţin sinceră şi 
guralivă şi se încheie brusc, spunînd că 
bătrinul călător s-a dus să vadă cum 
funcţionează  furcile sale, pregătite 
pentru primul alb sortit spînzurătorii în 
America, şi în timp ce era acolo, s-a 
pomenit cu nişte lovituri de la carei s-a 
tras, chiar pe loc, moartea. 

Stră-strănepotul  „Reformatorului” a 
fost în mare înflorire pe la o mie şase 
sute şi ceva şi era cunoscut în analele 
noastre drept „bătrinul Amiral”, deşi în 
istorie avea alte titluri. Multă vreme, 
comandase cîteva flotile de vase 
sprintene, bine înarmate şi cu echipaje 
puternice, aducînd mari servicii, prin 
aceea că dădea ghes neguţătorilor. 
Vasele pe care le urmărea el şi asupra 
cărora îşi aţintea ochiu-i de vultur 
străbăteau totdeauna oceanul cu o 
viteză impunătoare. Dar dacă o corabie 
mai rămînea în urmă, în ciuda tuturor 


168 


strădaniilor depuse de el, indignarea îi 
creştea pînă cînd nu se mai putea 
stăpîni, şi ca urmare lua la el acasă 
corabia cu pricina şi o păstra cu grijă, 
aşteptînd să vină proprietarii după ea, 
ceea ce nu se întîmpla niciodată. Şi 
căuta cu  dinadinsul să  stirpească 
trîndăvia şi neglijenţa marinarilor acelei 
corăbii, silindu-i să facă exerciţii de 
înviorare şi băi. Asta numea el „a umbla 
pe apă”. Tuturor elevilor le plăcea acest 
exerciţiu. In orice caz, nici unul nu se 
plingea de el după ce-l încerca. Cînd 
proprietarii întîrziau să vină după navele 
lor, amiralul le ardea totdeauna ca să nu 
se piardă prima de asigurare. In cele din 
urmă, acest frumos şi încercat marinar a 
fost retezat tocmai cînd era în floarea 
vîrstei şi în culmea gloriei. Şi pînă în 
ceasul morţii, biata sa văduvă, cu inima 
zdrobită, a fost de părere că, dacă ar fi 
fost retezat cu cincisprezece minute mai 
curînd, ar fi putut să fie reînviat. 

Charles Henry Twain a trăit în 
ultimele decenii ale veacului al 
şaptesprezecelea şi a fost un misionar 
distins şi plin de rîvnă. Convertise 
şaisprezece mii de băştinaşi din insulele 
mărilor de sud şi Îi învățase că o salbă 
din dinţi de cîine şi o pereche de 
ochelari nu 


169 


alcătuiesc o ţinută suficientă pentru a 
veni la slujba religioasă. Biata sa turmă 
de enoriaşi îl iubea foarte, foarte mult, 
iar cu prilejul înmormîntării sale, toţi ca 
unul s-au ridicat — şi au ieşit din 
restaurant cu lacrimile în ochi, 
mărţurisindu-şi unul altuia că a fost un 
misionar bun şi fraged şi că n-ar strica 
să mai aibă parte de el. 

Fe-yo-to-wa-na-pukketekeewis 
(Puternic-Viînător-cu-ochi-de-Porc 
Twain) a împodobit cu fiinţa lui mijlocul 
secolului al optsprezecelea şi l-a ajutat 
din toată inima pe generalul Braddock 
să reziste împotriva  asupritorului 
Washington, Acest strămoş e cel care a 
tras de şaptesprezece ori în Washington 
al nostru, dindărătul unui copac. Pînă 
aici, frumoasa şi romantica naraţiune 
din cărţile cu istorioare morale este 
exactă. Dar cînd naraţiunea se apucă să 
spună că la al şaptesprezecelea tur, 
sălbaticul, cuprins de venerație, a rostit 
solemn că omul acela era ocrotit de 
Duhul Atotputernic şi păstrat pentru 
vreo menire măreaţă şi nu a mai cutezat 
să-şi ridice puşca împotriva lui, spre a 
nu săvîrşi un sacrilegiu, naraţiunea 
încalcă de-a binelea adevărul istoriei. În 
realitate, el a zis aşa: 

„De nici un folos nu este, hic, de nici 
un... Omul cela aşa de beat este, că nu 
poate sta locului îndeajuns ca să-l 
nimerească cineva. Aşa este şi, hic, nu- 
mi dă mîna a mai risipi moniţia pe el.” 


170 


De asta s-a oprit el la al 
şaptesprezecelea glonţ, şi chiar că era 
un raţionament sănătos, limpede şi de 
bun-simţ, care ni se impune lesne prin 
elocvenţa şi prin convingătoarea aromă 
de probabilitate ce pluteşte în jurul lui. 

Intotdeauna am savurat isprăvile 
arătate în cartea cu istorioare, dar m-a 
chinuit bănuiala, trista bănu 


171 


ială, că fiecare indian care contribuise la 
înfrîngerea lui Braddock şi trăsese de 
două ori într-un soldat (doi se preface 
uşor în şaptesprezece, de-a lungul unui 
secol), fără să nimerească, s-a pripit să 
tragă concluzia că Duhul Atotputernic îl 
păstrase pe soldatul acela pentru vreo 
menire măreaţă. De aceea uneori m-am 
cam temut că singurul motiv pentru 
care cazul lui Washington este ţinut 
minte, pe cînd celelalte au fost date 
uitării, este că în ceea ce-l priveşte 
profeția s-a împlinit, iar cu ceilalţi nu. 
Cred că nu există destule cărţi pe faţa 
pămîntului ca să cuprindă profeţiile pe 
care le-au făcut indienii şi alte foruri 
neautorizate; în schimb, poţi să duci în 
buzunarele de la  pardesiu toate 
profeţiile care s-au împlinit. 

Voi remarca în treacăt aici că anumiţi 
strămoşi de-ai mei sînt atît de bine 
cunoscuţi în istorie prin pseudonimele 
lor, încît nu am socotit că merită să mă 
opresc asupra lor sau măcar să-i 
pomenesc, în ordinea naşterii. Printre 
aceştia pot fi citați: Richard Brinsley 
Twain — alias Guy Fawkes; John 
Wentworth — alias Jack $Şaisprezece- 
Noduri; William Hogarth Twain — alias 
Jack Sheppard; Ananias Twain — alias 
Baronul Münchhausen; John George 
Twain — alias căpitanul Kidd, şi mai sînt 
George Francis Twain, Tom Pepper, 


172 


Nabucodonosor şi Măgarul lui Baalam! 
— toţi din familia noastră, dar dintr-o 
ramură hotărît îndepărtată de onorabila 
linie directă. De fapt e vorba de o 
ramură colaterală, ai cărei membri se 
deosebesc de străvechiul trunchi mai cu 
seamă prin aceea că, pentru a dobîndi 
faima după care am rivnit şi de care am 
fost înfometați totdeauna, ei au apucat-o 
pe calea josnică de-a merge la puşcărie 
în loc de a fi spînzuraţi. 

Nu e bine cînd scrii o autobiografie să- 
ţi urmăreşti prea îndeaproape străbunii 
pină în zilele noastre — e mai sigur să 
vorbeşti doar în doi peri despre 
străbunic, şi de la el să sari direct la 
tine, cum fac eu acum. 

M-am născut fără dinţi, şi în această 
privinţă Richard al III-lea? a avut un 


1 Unele din aceste nume sînt ale unor haiduci, 
tilhari de drumul mare, hoţi de codru, faimoşi 
odinioară în S.U.A. 

2 Richard al III-lea (1452—1485), ultimul rege 
al Angliei din familia Plantageneţilor, intrat în 
latura sumbră a istoriei engleze prin faptele sale 
sîngeroase. Aci autorul se referă la tradiţia 
populară despre Richard al III-lea, prinţ venit pe 
lume cu peceţile groazei, tradiţie care-şi găseşte 
expresia în dramele istorice Henric al VI-lea şi 
Richard al III-lea de Shakespeare: 

Cînd te-ai născut aveai şi dinți în gură, 

Semn că veneai pe lume să muşti lumea 
(Henric al VI-lea, partea a treia, actul al V-lea, 
scena a VI-a; traducerea versurilor de Romulus 
Vulpescu); 

Crescind grăbit, muşca din piine — cică 


În vîrstă-abia de două ceasuri numa”! 
173 


avantaj asupra mea; în schimb, eu m-am 
născut fără cocoaşă, şi aici eu am un 
avantaj asupra lui. Părinţii mei nu erau 
nici foarte săraci, nici deosebit de 
cinstiţi. 

Acum, însă, mă bate un gînd. Într- 
adevăr, propria mea viaţă ar putea să 
pară aşa de ştearsă în contrast cu cea a 
strămoşilor mei, încît înţelept este să o 
las nescrisă pînă cînd voi fi spînzurat. 
Dacă alte vreo cîteva biografii pe care 
le-am citit s-ar fi oprit cu şirul 
străbunilor pînă ce s-ar fi petrecut un 
eveniment asemănător, ar fi fost o 
întîmplare fericită pentru publicul 
cititor. Ce ziceţi de ideea asta? 


(Richard al III-lea, actul al II-lea, scena a IV-a, p. 
111, Editura pentru literatură, Biblioteca pentru 
toţi, 1964, traducere de Romulus Vulpescu). 


174 


EXPERIENŢA FAMILIEI 
McWILLIAMS J 
CU ANGHINA DIFTERICA 


(după cum i-a fost relatată autorului 
acestei cărți de către domnul 
McWilliams, un simpatic gentleman 
din New York, pe care sus-zisul l-a 
întîlnit 

întîmplător, în cursul unei călătorii) 


Ei bine, ca să revin la punctul unde mă 
aflam, cînd am făcut o digresiune spre a 
vă explica cum s-a întîmplat că bîntuia 
în oraş boala aceea înfricoşătoare şi fără 
leac — anghina difterică — i-am atras 
atenţia doamnei McWilliams asupra 
micii Penelopa şi i-am zis: 

— Scumpa mea, în locul tău n-aş lăsa 
fetiţa să mestece surceaua asta de brad. 

— Dragule, ce rău poate să-i facă? îmi 
răspunse ea, pregătindu-se totuşi să-i ia 
fetiţei surceaua din gură, fiindcă femeile 
nu pot primi nici măcar cea mai simplă 
sugestie judicioasă, fără a o discuta — e 
vorba, bineînţeles, de femeile măritate. 

— Dar, dragostea mea, i-am replicat, 
cine nu ştie că lemnul de brad e foarte 
puţin nutritiv? E ulti- timul lemn pe 
care-l poate mînca un copil! 

Mîna nevestei mele făcu un popas în 
aer, tocmai cînd voia să ia surceaua, 
apoi i se înapoie în poală. Vădit 
contrariată, zise: 


175 


— Bărbăţele, de obicei eşti un om cu 
scaun la cap. Nu te îndoieşti nici tu de 
asta. Ei bine, toţi doctorii zic că 
terebentina din lemnul de brad e bună 
pentru întărirea spinării şi a rinichilor. 

— Aha, e o neînțelegere la mijloc. Nu 
ştiam că fetiţa are ceva la şira spinării şi 
la rinichi, nici că medicul familiei a 
recomandat... 

— Cine ţi-a mai spus că şira spinării şi 
rinichii fetiţei?... 

— Iubirea mea, tu mi-ai dat a înţelege. 

— Ce idee! N-am pretins în viaţa mea 
aşa ceva. 

— Păi bine, draga mea, acum două 
minute mi-ai zis că... 

— Ei, las-o-ncolo! Ce-am zis? Puțin îmi 
pasă ce-am zis. N-are ce să-i strice 
fetiţei dacă mestecă — ia, acolo — o 
surcică de brad, dacă aşa are ea chef, 
ştii prea bine. Şi, chiar aşa va face! Uite- 
aşa, şi gata! 

— Nu mai e nevoie de nici un 
argument, draga mea. Am sesizat forţa 
raţionamentului tău şi chiar azi am să 
comand doi-trei metri cubi din cel mai 
bun lemn de brad. Nu se poate ca 
vreunul dintre copiii noştri să ducă lipsă 
de aşa ceva, în timp ce eu... 

— Ah, te rog din suflet, du-te odată la 
birou şi lasă-mă să răsuflu puţin! Nu 
poate omul să facă o observaţie, cît de 
măruntă, fără ca tu s-o iei şi să te apuci 
s-o suceşti şi s-o răsuceşti, întorcînd-o şi 
pe faţă, şi pe dos, de nu mai ştie omul 


176 


despre ce vorbeşte, şi niciodată habar n- 
ai despre ce se discută. 

— Foarte bine, fie cum zici tu. Dar 
ultima ta observaţie e atît de lipsită de 
logică, încît... 

Dar înainte de a apuca să-mi sfirşesc 
fraza, ea şi plecase, cu o mişcare 
bruscă, luînd fetiţa cu dînsa. In aceeaşi 
seară, la cină, mă întîmpină cu faţa albă 
ca varul. 

— Vai, Mortimer, încă un caz! Micuţul 
Georgiei Gordon s-a îmbolnăvit! 

— Anghină difterică? 

— Anghină diftetică. 

— Mai este vreo nădejde? 

— Nici una, cîtu-i hăul! O, Doamne, ce 
ne facem? 

Curînd guvernanta ne-o aduse pe 
Penelopa noastră ca să ne spună noapte 
bună şi să-şi bîiguie obişnuita rugăciune 
pe genunchii mamei. Tocmai cînd zise: 
„Şi acum mă duc să fac nani!”, tuşi 
puţin. Nevastă-mea căzu pe spate, ca o 
fiinţă lovită de moarte. În clipa 
următoare, însă, se şi ridică, duduind de 
activitatea pe care o inspira spaima. 

Porunci ca pătucul fetiţei să fie mutat 
din odaia copiilor în dormitorul nostru şi 
se duse pe dată să vadă cum i s-a 
îndeplinit porunca. Mă luă cu ea, 
bineînţeles. Am aranjat treburile la 
iuţeală. În budoarul nevesti-mi am pus 
un pat de campanie pentru guvernantă. 
Acum însă doamna McWilliams zise că 
sîntem prea departe de celălalt copil şi 
ce se face dacă în cursul nopţii tocmai 


177 


acesta ar avea unele simptome — şi iar 
păli, biata de ea! 

Aşa că am dus îndărăt pătucul, am 
mutat guvernanta în odaia copiilor şi am 
improvizat pentru noi. un pat, într-o 
odaie alăturată. 

Îndată, însă, doamna McWilliams îşi 
făcu o altă socoteală: dacă băieţaşul se 
va molipsi de la Penelopa? Gîndul acesta 
îi stîrni o nouă panică, şi întreg tribul 
nostru nu izbuti să scoată pătucul din 
odaia copiilor de ajuns de iute ca să o 
mulţumească pe ne- vastă-mea, deşi 
asista chiar ea în persoană la opera- 
ţiunile acestea. Mai-mai să facă bucăţi 
pătucul, tot  trăgindu-l în graba-i 
disperată... 

Ne-am mutat la parter; însă acolo nu 
aveam unde s-o mai înghesuim şi pe 
guvernantă, iar doamna McWilliams 
socotea că experienţa guvernantei ne va 
fi de un nepreţuit ajutor. Aşa că ne-am 
întors încă o dată, cu tot calabalicul, în 
dormitorul nostru, sim- ţindu-ne grozav 
de bucuroşi, întocmai ca nişte păsări 
purtate de furtună care şi-au găsit iarăşi 
cuibul. 

După aceea, doamna McWilliams se 
repezi din nou în odaia copiilor să vadă 
cum merg lucrurile pe-acolo. Se întoarse 
într-o clipă, băgată în sperieţi, 

— Ce l-o fi făcînd pe Baby să doarmă 
aşa? mă întrebă. 

— Ei, asta-i, scumpa mea! i-am 
răspuns surprins. Baby doarme 
totdeauna leit ca un sfint într-o icoană. 


178 


— Ştiu, ştiu; însă acum e ceva cu 
somnul lui. Pare că... pare că respiră atit 
de regulat! Ah, e în- spăimîntător. 

— Dar, draga mea, totdeauna respiră 
regulat. 

— A, ştiu eu, însă acum e ceva care te 
înspăi- mîntă cînd îi asculţi răsuflarea. 
Guvernanta e prea tinără şi lipsită de 
experienţă. Maria va sta cu ea aici, să-i 
fie de ajutor dacă se întîmplă ceva. 

— Asta-i bună, atunci cine are să te- 
ajute pe tine? 

— Poţi să mă ajuţi chiar tu, la nevoie. 
În orice caz, într-o astfel de împrejurare 
eu aş face totul şi n-aş lăsa pe nimeni să 
se-amestece. 

I-am spus că m-aş socoti curat egoist 
dacă aş sta în pat şi aş dormi lăsînd-o pe 
ea să se trudească şi s-o vegheze pe 
mica noastră pacientă toată noaptea 
asta istovitoare... Ea însă m-a împăcat 
cu gîndul acesta, aşa că bătrina Maria 
se duse şi-şi reluă vechea reşedinţă în 
odaia copiilor. 

Penelopa tuşi de două ori prin somn. 

— Ah, de ce nu mai vine odată 
doctorul? Mor- timer, e prea cald în 
odaie, să ştii că-i prea cald. Deschide 
ventilatorul — iute! 

L-am deschis, dar m-am uitat la 
termometru, în- trebîndu-mă dacă 70 de 
grade! este într-adevăr o temperatură 
prea ridicată pentru un copil bolnav. 


1 Fahrenheit — 40° centigrade. 
179 


Într-un tîrziu veni şi vizitiul, pe care-l 
trimisesem 


180 


în oraş, aducîndu-ne vestea că doctorul 
nostru este bolnav în pat. Doamna 
McWilliams îmi aruncă o privire 
pierdută şi zise cu glas stins: 

— Aşa a hotărît pronia cerească! Aşa 
ne-a fost scris! Doctorul n-a fost 
niciodată bolnav. Niciodată. Vezi, asta 
pentru că nu ducem viaţa pe care s-ar 
cuveni să o ducem, Mortimer. De cîte 
ori nu ţi-am spus-o? Poftim rezultatul! 
Copila noastră n-are să se mai vindece 
niciodată. Fii mulţumit, dacă tu ai să ţi-o 
poţi ierta; eu una — niciodată! 

Fără intenţia de a o jigni, dar şi fără a- 
mi alege cu grijă cuvintele, i-am spus că 
nu prea înţeleg pe ce se bizuie ea cînd 
afirmă că am dus o viaţă atit de 
păcătoasă. 

— Mortimer! Vrei să chemi urgia lui 
Dumnezeu şi asupra lui Baby? 

Apoi începu să plîngă, dar deodată 
exclamă: 

— Doctorul trebuie să fi trimis nişte 
medicamente! 

— Sigur că da, am liniştit-o. Uite-le. 
Aşteptam doar să-mi dai voie să-ţi spun. 

— Ei, atunci, ce stai? Dă-mi-le odată! 
Nu ştii că nu trebuie să pierdem nici o 
clipă? Dar nu văd ce rost a mai avut să 
ne trimită medicamente, de vreme ce 
ştie că boala n-are leac. 

Am spus că atîta timp cît mai există un 
strop de viaţă, nădejdea nu piere. 

— Nădejde?! Mortimer, nu ştii ce 
vorbeşti! Pînă şi un prunc nenăscut ar 
judeca mai cu cap. Dacă ai vrea... Uite 


181 


ce-mi văzură ochii: prescripţiile cer să i 
se dea cîte-o linguriţă la ceas! O dată pe 
ceas, ca şi cum am avea un an întreg 
înaintea noastră ca să salvăm fetiţa! 
Mortimer, mai repede, te rog. Dă-i o 
lingură plină, nu o linguriţă, acestei 
sărmane făpturi, care se zbate în 
ghearele morţii! Hai, mişcă-te mai iute! 

— Cum aşa, draga mea, o lingură ar 
putea să... 

— Nu mă scoate din sărite!... Haide, 
haide, haide, odorul mămichii, comoara 
mămichii! Leacul e rău şi amar, dar are 
să-i facă bine lui Nelly — e bun pentru 
puişorul scump al mămichii, are să-i dea 
sănătate. Aşa, aşa, aşa, culcă-ţi căpşorul 
la pieptul mămichii şi fă nani, iute, iute 
de tot — ah, ştiu că n-are să mai apuce 
dimineaţa! Mortimer, o lingură la 
fiecare jumătate de ceas are să... Aha, 
are nevoie şi de beladonă; ştiu că are 
nevoie şi de omeag. Adu-le, Mortimer. 
Acum lasă-mă, te rog, să procedez cum 
ştiu eu. Nu te pricepi de loc la treburile 
astea. 

Ne-am dus la culcare, aşezînd pătucul 
aproape de căpătiiul nevesti-mi. Toată 
agitația aceasta mă cam istovise, şi în 
două minute eram pe jumătate adormit. 
Doamna McWilliams însă mă sculă. 

— Dragul meu, ai închis ventilatorul? 

— Nu. 

— Mi-am închipuit eu! Te rog fă bine 
şi închi- de-l numaideciît! S-a răcit în 
odaie. 


182 


Am întors mînerul şi am adormit iar 
într-o clipită. 

Dar din nou m-am pomenit că sînt 
trezit din somn: 

— Dragul meu, nu te supăra... Vrei să 
muţi pătucul în partea ta? E mai 
aproape de sobă. 

L-am mutat, însă m-am împiedicat de 
preş, şi am trezit copila. Apoi am aţipit 
din nou, în timp ce ne- vastă-mea o 
liniştea pe suferindă. Nu trecu însă 
mult, şi prin ceața toropelii mele se 
iviră, ca un murmur din depărtare, 
aceste cuvinte: 

— Mortimer, dacă am avea puţină 
untură de giscă — vrei să suni? 

M-am dat jos din pat, pierdut în vise, 
şi am călcat motanul, care s-a grăbit să 
protesteze. Ar fi căpătat dumnealui una 
bună, să se sature de a mai face tărăboi, 
dacă n-aş fi lovit scaunul în loc să-l 
lovesc pe el. 

— Zău, Mortimer, de ce vrei să faci 
lumină şi să trezeşti iarăşi fetiţa? 

— Fiindcă vreau să văd unde m-am 
lovit, cît de mare e umflătura, Carolina. 

— Bine, atunci uită-te şi la scaun — nu 
mă îndoiesc că l-ai paradit. Bietul 
motănel, ia închipuieş- te-ţi că l-ai fi... 

— Ei, tocmai de motan îmi arde acum! 
Nu i s-ar fi întîmplat nimic dacă o lăsai 
pe Maria să rămînă aici şi să vadă ea de 
treburile astea, care intră în sarcina ei, 
şi nu într-a mea. 

— Vai, Mortimer, cum de nu ţi-e 
ruşine să spui una, ca asta? Păcat de 


183 


Dumnezeu dacă nu poţi face asemenea 
mici servicii pe care ţi le cer, într-un 
ceas atît de cumplit, cînd copilul 
nostru... 

— Gata, gata, fac tot ce pofteşti. Dar, 
degeaba, nu pot trezi pe nimeni cu 
clopotul ăsta. S-au dus toţi la culcare. 
Unde-i untura de giscă? 

— Pe cămin, în odaia copiilor. Dacă te 
duci acolo, spune-i Mariei... 

Am adus untura de giscă şi m-am 
culcat iar. 

Din nou m-a strigat. 

— Mortimer, sînt tare mihnită că 
trebuie să te deranjez, dar s-a făcut prea 
rece ca să aplic leacul ăsta. Te superi 
dacă te rog să aprinzi focul? Totul e 
pregătit, numai să aprinzi chibritul. 

M-am tîrît pe jos, cum am putut, şi am 
aprins focul, rămînînd apoi încremenit 
locului. 

— Mortimer, nu sta acolo, ai să răceşti 
rău de tot. Vino în pat. 

În, timp ce mă îndreptam spre pat, ea 
zise: 

— Stai, stai o clipă, te rog. Mai dă-i 
fetiţei din doctorie. 

M-am supus. Era o doctorie care 
învioră într-o oarecare măsură pe copil; 
aşa că soţia mea profita de acest 
interval de trezie ca să despoaie fetiţa şi 
s-o ungă din cap pînă-n picioare cu 
untură de giscă. Am adormit iarăşi în 
curînd, dar din nou a trebuit să mă scol. 

— Mortimer, simt un curent. Îl simt 
foarte precis. Nu-i nimic mai rău pentru 


184 


boala asta decît un curent de aer rece. 
Te rog să muţi pătucul în faţa focului. 

O făcui şi p-asta, dar mă împiedicai iar 
de preş, pe care îl azvirlii în foc. 
Doamna McWilliams sări din pat şi-l 
salvă. Ca urmare, am avut un mic 
schimb de cuvinte. Am mai dormit 
puţintel între timp, şi pe urmă m-am 
sculat la cerere şi am croit o cataplasmă 
din sămînţă de in, care a fost pusă pe 
pieptul fetiţei şi lăsată acolo ca să-şi 
îndeplinească efectul tămăduitor. 

Dar, pentru că un foc de lemne nu ţine 
o veşnicie, m-am sculat din douăzeci în 
douăzeci de minute şi l-am împrospătat, 
oferind astfel doamnei McWilliams 
prilejul de a scurta cu zece minute 
pauzele dintre lingurile cu doctorie, fapt 
care i-a produs o mare satisfacție. Din 
cînd în cînd, la intervale, am realimentat 
cataplasmele din sămînță de in şi am 
aplicat foi de muştar şi alte soiuri de 
vezicatoare în locurile pe care le puteam 
gāsi libere pe trupul copilului. Spre 
dimineaţă însă, lemnele se isprăviră, şi 
nevastă-mea mă trimise la pivniţă să 
aduc altele. 

— Draga mea, i-am spus, ai făcut 
treabă bună, şi fetiţei trebuie să-i fie 
acum destul de cald cu îmbrăcămintea 
suplimentară ce o poartă. Am putea 
eventual să-i mai punem încă un strat de 
cata- plasme şi... 

N-am apucat să sfirşesc fraza, că am 
fost imediat pus la punct. Am cărat, 
aşadar, o bucată de vreme lemnele şi pe 


185 


urmă m-am pus iarăşi pe sforăit, cum 
poate s-o facă numai un om căruia i-a 
pierit toată vlaga şi al cărui suflet e 
pustiit. Tocmai cînd se lumina bine de 
ziuă, am simţit pe umăr o încleştare 
care m-a adus brusc în simţiri. Nevastă- 
mea se zgiia la mine şi horcăia. De 
îndată ce putu prinde glas, zise: 

— Totul s-a sfîrşit! Fetiţa transpiră! Ce 
ne facem acum? 

— Doamne păzeşte, cum m-ai speriat! 
Eu, unul, nu ştiu ce s-ar cuveni să 
facem. Poate că dacă am scoate tot ce 
are pe ea şi am pune-o iarăşi în 
curent... 

— Vai, idiotule! N-avem nici o clipă de 
pierdut! Du-te după doctor. Du-te chiar 
tu. Spune-i că trebuie neapărat să vină 
— viu sau mort. 

L-am smuls pe bietul bolnav din pat şi 
l-am adus. S-a uitat la fetiţă şi ne-a 
liniştit, spunîndu-ne că nu-i pe moarte. 
Pentru mine, vorbele lui au însemnat o 
bucurie de nespus, însă pe nevastă-mea 
au scos-o din sărite, de parcă i-ar fi adus 
un afront personal. Pe urmă doctorul ne 
aduse la cunoştinţă că tusea fetiţei 
provine dintr-o uşoară iritaţie în git. 

La auzul acestor cuvinte, am crezut că 
nevastă- mea are de gind să-i arate uşa. 
Pe urmă doctorul i-a mai zis că are s-o 
facă pe fetiţă să tuşească mai tare şi să 
înlăture astfel cauza bolii. Aşa că i-a dat 
ceva care i-a stîrnit o adevărată criză de 
tuse, şi iată că pe dată scoase la iveală o 
mică aşchie de lemn, sau cam aşa ceva. 


186 


— Fetiţa n-are anghină difterică, zise 
doctorul. A mestecat o bucăţică de şipcă 
de brad sau ceva asemănător şi i-au 
rămas cîteva aşchii în git. N-au să-i facă 
nici un rău. 

Am intervenit zicînd: 

— Nu spuneam eu? Sînt încredinţat că 
n-au să-i facă nici un rău. Într-adevăr, 
terbentina pe care o conţin aşchiile 
acestea este foarte indicată pentru 
anumite boli specifice copiilor. Soţia 
mea poate să vă asigure de acest lucru. 

Dar dumneaei — nici pomeneală! Ne 
întoarse spatele cu dispreţ şi ieşi din 
odaie. De atunci există în traiul nostru 
cotidian un episod de care nu pomenim 
niciodată, iar valurile vieţii noastre curg 
cu o adîncă şi netulburată seninătate. 


(Foarte puţini bărbaţi căsătoriţi au 
trecut prin- tr-o încercare 
asemănătoare cu cea a lui 
McWilliams, şi de aceea autorul 
acestei cărţi a socotit că poate 
noutatea faptului va trezi pentru 

o clipă interesul cititorului.) 


DOAMNA McWILLIAMS ŞI 
TRASNETUL 


— Ei bine, domnule, îşi reluă domnul 
McWilliams povestirea, teama de 


187 


trăsnet este una dintre cele mai jalnice 
metehne care pot lovi o ființă 
omenească. Mai mult femeile suferă de 
meteahna asta; dar cînd şi cînd mai 
găseşti cîte-un căţeluş sau vreun bărbat 
atins de ea. E o meteahnă jalnică, 
fiindcă bagă toţi dracii în om şi-l aduce 
într-un hal fără de hal, de nu poţi s-o 
linişteşti pe biata victimă cu vorba bună, 
nici s-o faci să se ruşineze. O femeie în 
stare să înfrunte Diavolul sau chiar un 
şoricel îşi pierde cumpătul şi se pierde 
cu totul în faţa unui fulger. Mai mare 
mila să vezi ce spaimă o cuprinde! 

Ei, şi-aşa cum vă zisei, mă trezesc că- 
mi răsună în urechi un geamăt înăbuşit: 
„Mortimer!  Mortimer!, dar nu mă 
dumeream de unde vine. De-ndată ce 
mi-am venit puţintel în fire, m-am 
apucat să bijbii prin beznă şi am 
întrebat: 

— Evangeline, tu strigi aşa? Ce-i cu 
tine? Unde eşti? 

— M-am băgat în dulap. Nu ţi-e ruşine 
să stai tolănit şi să sforăi în halul ăsta, 
cînd afară bîntuie o furtună năprasnică? 

— la te uită! De ce să-i fie ruşine 
omului că doarme?! Nu, că-i bună! Cum 
poate să-i fie cuiva ruşine cînd doarme, 
Evangeline? 

— Cum are să-ţi fie ruşine, Mortimer, 
tocmai ţie, care dormi buştean? Nici 
pomeneală — nici măcar nu te strădui să 
te simţi ruşinat. 

După care urechile mele desluşiră 
nişte suspine  sugrumate. Zgomotul 


188 


acesta mi-a spulberat vorbele răspicate 
care-mi stăteau pe limbă, şi-n locul lor 
am zis: 

— Îmi pare rău, draga mea, crede-mă 
că sînt mîhnit. Nici prin gînd nu mi-a 
trecut să mă port aşa. Hai îndărăt în pat 
Şi... 

— Mortimer! 

— Doamne-Dumnezeule! Ce-i cu tine, 
draga mea? 

— Nu cumva eşti tot în pat? 

— Ba da, fireşte. y 

— Scoală-te numaidecît! Imi 
închipuiam că o să ai puţintică grijă de 
viaţa ta măcar de dragul meu şi al 
copiilor, dacă nu pentru tine. 

— Dar, dragoste... 

— Taci, Mortimer! Ştii că nicăieri nu-i 
mai primejdios decît în pat, pe-o urgie 
ca asta — în toate cărţile scrie aşa; da tu 
stai mai departe în pat şi-ţi pierzi cu 
bună-ştiinţă viaţa. Şi asta numai din pri- 
cina maniei tale de a trăncăni şi 
trăncăni într-una. 

— Ei, las-o naibii de treabă, 
Evangeline, iaca m-am sculat şi eu. 
Sînt... 

(Frază întreruptă de  scăparea 
neaşteptată a unui fulger, urmată de un 
mic țipăt îngrozit, scos de doamna 
McWilliams, şi de un trăsnet 
înfricoşător.) 

— Aşa! Vezi rezultatul! Ah, Mortimer, 
cum de eşti aşa nesocotit ca să înjuri 
tocmai pe o vreme ca asta? 


189 


— N-am înjurat. Şi în orice caz, 
trăsnetul n-a fost pricinuit de exclamaţia 
mea... Tot s-ar fi auzit, chiar dacă n-aş fi 
scos nici o vorbă; tu ştii foarte bine, 
Evangeline — cel puţin s-ar cuveni să 
ştii —, că dacă atmosfera e încărcată cu 
electricitate... 

— Ah, sigur, dumnealui îi arde iar de 
discuţii! Nu pricep cum de îndrăzneşti 
să te porţi aşa cînd casa-i fără 
paratrăsnet, iar sărmana ta soţie şi bieţii 
copilaşi sînt în voia proniei cereşti. Ce 
faci acolo? Aprinzi un chibrit pe-o vreme 
ca asta? Zău că te-ai ţicnit de-a binelea! 

— Dă-o-ncolo, femeie, ce rău fac? E 
beznă ca-ntr-un suflet de păgiîn şi... 

— Aruncă-l! Aruncă numaidecît 
chibritul! Ţi-ai pus în gind să ne 
jertfeşti pe toţi? Ştii bine că nimic nu 
atrage mai mult trăsnetul decît o lumină 
(Fss — pîrr — bum — barabum — bum 
— bum!) Sst, ascultă! Vezi ce-ai făcut? 

— Ei, ce-am făcut! Pe cît ştiu eu, un 
chibrit poate atrage trăsnetul, dar nu-l 
provoacă — îmi pun capul. Şi de data 
asta n-a atras nici măcar un trăsnet de 
două parale; fiindcă dacă lovitura era 
îndreptată împotriva chibritului, atunci 
tare prost ţintaş a mai fost ăla — cred că 
avea aproximativ zero şanse dintr-un 
milion să-l nimerească. Păi la bilciul din 
Dollymont un ţintaş de teapa asta... 

— Nu ţi-e ruşine obrazului, Mortimer! 
Sîntem în pragul morţii, şi într-o 
asemenea clipă îţi mai arde să vorbeşti 
aşa. Dacă n-ai poftă să... Mortimer! 


190 


— Poftim? 

— Ţi-ai făcut rugăciunea aseară? 

— Am-am-vrut să mă rog, dar m-am 
zbătut să aflu cît fac doisprezece ori 
treisprezece, şi... (Fss — buum — 
dumdurudum — huum! rruum — bruum 
— bang — trosc!) 

— Vai, sîntem pierduţi! Nu mai e nici o 
nădejde! Cum de-ai putut să treci cu 
vederea un lucru aşa de însemnat pe o 
vreme ca asta? 

— Dar nu era de loc o „vreme ca 
asta”! Nu se zărea nici un nor pe cer. De 
unde să ştiu că are să se dezlănţuie tot 
tărăboiul şi prăpădul ăsta pentru un 
flecuşteţ de păcat? Şi cred că nu-i prea 
frumos din parte-ţi să faci atîta caz pe 
chestia asta, mai ales că se întîmplă aşa 
de rar; n-am uitat să-mi fac rugăciunea 
de cînd am provocat pacostea aceea de 
cutremur de acum patru ani. 

— Mortimer! Ce vorbe-s astea? Ai 
uitat de frigurile galbene? 

— Draga mea, mereu îmi pui în cîrcă 
frigurile galbene, şi cred că pe nedrept. 
Nu poţi trimite nici măcar o depeşă pînă 
la Memphis, fără releuri; atunci, cum o 
să ajungă chiar aşa departe mica mea 
abatere de la cele sfinte? Hai, treacă- 
meargă, iau  asupră-mi cutremurul, 
fiindcă s-a petrecut prin apropiere, dar 
zău dacă-mi trece prin cap să fiu ţap 
ispăşitor pentru toate ticăloasele de... 

(Fss — buum — durum — huum — 
bang — bang!) 


191 


— Ah, Dumnezeule mare! Ştiu precis 
că a trăsnit undeva, Mortimer. Nu mai 
apucăm noi ziua de mîine. Ar fi bine să-ţi 
aminteşti, cînd vom ajunge pe lumea 
cealaltă, de vorbele tale îngrozitoare! 
Mortimer! 

— Da! Ce mai e? 


192 


— Glasul tău sună oarecum... 
Mortimer, nu cumva stai drept în faţa 
gurii căminului? 

— Intocmai! Asta-i crima ce-o 
săvirşesc acum. 

— Treci mai la o parte! Imediat! Parcă 
te-ai hotărît să aduci pierzania pe capul 
nostru, al tuturora. Nu ştii oare că nu 
există mai bun conducător de trăsnet 
decît un cămin deschis? Acum unde te-ai 
dus? 

— Aici lîngă fereastră. 

— Ah, pentru numele lui Dumnezeu, ți- 
ai pierdut capul? Fugi de-acolo imediat! 
Pînă şi pruncii de la sînul mamelor ştiu 
că e moarte curată să stai lîngă 
fereastră cînd tună şi fulgeră. Doamne, 
Doamne, ştiu precis că n-am să mai văd 
ziua de miine în vecii vecilor. Mortimer! 

— Da! 

— Ce foşneşte acolo? 

— Nu te teme, eu... 

— Ce faci? 

— Caut brăcinarii, să-mi prind şi eu 
nădragii. 

— Iute! Aruncă cît colo blestemăţiile 
alea! Poate ţii morţiş să-ţi pui straiele 
pe-o furtună ca asta, cînd ştii prea bine 
că toate somităţile în materie sînt de 
acord că lîna atrage trăsnetele. Ah, 
Doamne, Doamne, nu-i destul că viaţa 
omului e-n primejdie din cauze naturale, 
mai trebuie să faci şi tu tot ce-ţi 
trăsneşte prin cap ca să măreşti pri- 
mejdia. Ah, nu cînta! Unde ţi-o fi capul? 

— Zău? Dar cu asta ce mai stric? 


193 


— Mortimer, nu o dată, ci de-o sută de 
ori ţi-am spus: cîntatul stîrneşte în 
atmosferă vibrații care întrerup curentul 
fluidului electric şi... La ce naiba mai 
deschizi uşa aia? 

— Doamne sfinte, femeie, şi asta 
aduce nenorocire? 

— Nenorocire? Moarte! Oricine s-a 
ocupat cît de puţin de chestiunile astea 
ştie că dacă faci curent, pur şi simplu 
chemi trăsnetul în casă. N-ai închis uşa 
de tot; închide-o ca lumea şi cît mai iute, 
dacă nu vrei să fim nimiciţi cu toţii. Ah, 
e îngrozitor să stai închisă în casă cu un 
smintit, pe-un asemenea  prăpăd. 
Mortimer, ce faci acum? - 

— Nimic. Am deschis robinetul. In 
odaie e o zăpuşeală de te înăbuşi, nu 
alta! Vreau să-mi dau cu puţină apă pe 
faţă. 

— Nici vorbă că ţi-ai pierdut pînă şi 
dramul de minte pe care-l mai aveai! 
Trăsnetul loveşte apa de cincizeci de ori 
mai tare decît oricare altă substanţă, 
închide imediat robinetul! Ah, Doamne, 
sînt sigură că nimic pe lume nu ne mai 
poate mîntui. Mi se pare că... Mortimer, 
asta ce-a mai fost? 

— A fost un bleste... un tablou. A 
căzut... 

— Va să zică, stai la perete! N-am 
mai pomenit o asemenea imprudenţă! 
Nu ştii că nu există mai bun conducător 
de electricitate decît peretele? Vino- 
ncoace! Şi pe deasupra erai cît pe-aci să 
şi blestemi! Ah, cum poţi fi aşa de 


194 


mîirşav, cînd familia ta se află la 
asemenea  strimtoare? Mortimer, ai 
comandat salteaua de puf, aşa cum ți- 
am cerut? 

— Nu, am uitat. 

— Ai uitat! S-ar putea să te coste 
viaţa. Dac-ai avea acum o saltea de puf 
şi-ai putea să o întinzi în mijlocul odăii şi 
să te culci pe ea, ai fi în deplină 
siguranţă. Vino-năuntru, în dulap, hai 
iute, pînă n-apuci să faci şi alte trăsnăi. 

Am încercat să intru, însă nu 
încăpeam amindoi în dulăpior cu uşa 
închisă decit dacă ne resemnam să 
murim sufocaţi. Am gifiit oleacă, pe 
urmă mi-am croit — cu chiu, cu vai — 
drum afară. Nevasta mi-a strigat: 

— Mortimer, trebuie să facem ceva ca 
să scapi cu viaţă. Dă-mi cartea aia 
germană care-i pe cămin şi-o lumînare; 
dar nu cumva s-o aprinzi tu; dă-mi şi un 
chibrit, c-o aprind eu aici. Cartea aceea 
cuprinde unele sfaturi... 

Am luat cartea cu preţul spargerii 
unui vas şi a altor cîteva lucruri fragile 
—, şi doamna s-a închis în dulăpior cu 
lumînarea ei. Am avut o clipă de răgaz; 
apoi iar m-a strigat: 

— Mortimer, ce-a fost asta? 

— Nimic... pisica. 

— Pisica! Vai, pierzanie curată! 
Prinde-o şi-n- chide-o în baie! Repede, 
dragoste! Pisicile sînt doldora de 
electricitate. Sînt sigură că are să-mi al- 
bească tot părul, după primejdiile 
înfiorătoare din noaptea asta... 


195 


Am auzit iar nişte oftaturi înăbuşite. 
Dacă n-ar fi fost suspinele, n-aş fi avut 
curajul să fac nici cea mai mică mişcare 
pentru o aventură atît de nebunească, 
prin bezna aceea. 

Totuşi, mi-am văzut de misiunea mea 
— peste trupul scaunelor şi împotriva a 
tot felul de obstacole, toate tari şi 
majoritatea prevăzute cu colţuri ascuţite 
— şi în cele din urmă am vîrît pisoiul în 
noptieră, cauziînd pagube de mai bine de 
patru sute de dolari în mobile distruse. 
După care, din dulap, am auzit iarăşi 
cuvintele înăbuşite ale nevesti-mi: 

— Cică lucrul cel mai sigur este să stai 
pe-un scaun în mijlocul odăii, Mortimer, 
şi că picioarele scaunului trebuie să fie 
izolate cu corpuri rău conducătoare de 
electricitate. Asta-i! Trebuie să pui 
picioarele scaunului în nişte vase mari 
de sticlă. (Fss — buum — bang — trosc!) 
Vai, i-auzi cum face! Grăbeşte-te, zău, 
Mortimer, pînă nu te trăsneşte! 

Am izbutit să găsesc şi să iau vasele. 
Am luat ultimele patru, căci pe toate 
celelalte le  spărsesem. Am izolat 
picioarele scaunului şi-am cerut noi in- 
strucţiuni. 

— Mortimer,  i-auzi ce  scrie-aici: 
„Während eines  Gewitters, entferne 
man Metalle, wie z. B. Ringe, Uhren, 
Geschüssel etc, von sich und halte sich 
auch nicht an solchen Stellen auf wo 
viele Mettalle bei einander liegen, oder 
mit andern Körper verbunden sind, wie 


196 


an Herden, Oefen, Eisengittern u. dgl.” 
Ce-nseamnă asta, Mortimer? Inseamnă 
că trebuie să ţii metalele în preajma ta, 
sau să le înlături din preajma ta? 

— De, Dumnezeu ştie! Pare niţeluş 
cam încîlcit. Toate sfaturile nemţeşti 
sînt, oricum le-ai suci, încil- cite. Cred 
că fraza e pusă mai mult la cazul dativ, 
cu un pic de genitiv şi acuzativ 
strecurate pe ici şi colo, ca să fie; 
aşadar, după. cîte am priceput, socotesc 
că trebuie să ţii ceva metale prin 
preajma ta. 

— Da, aşa trebuie să fie. E la mintea 
cocoşului că-i aşa. Sînt un fel de 
paratrăsnete, pricepi? Pu- ne-ţi coiful de 
pompier, Mortimer; are mult metal. 

M-am dus şi mi l-am pus — era un 
obiect care mă apăsa şi mă vătăma al 
dracului, de loc îmbietor la purtat pe-o 
noapte apăsătoare, într-o odaie unde era 
înăbuşitor de cald. Pînă şi cămaşa de 
noapte mi se părea un veşmînt de 
prisos. 

— Mortimer, cred că ar trebui să-ţi 
aperi mijlocul. Nu vrei să-ţi încingi sabia 
de miliţian, te rog? 

I-am făcut pe plac. 


1 În timp de furtună, e indicat să fie îndepărtate 
metalele — ca de pildă: inele, ceasuri, veselă 
etc. — şi nici nu trebuie să te opreşti în locuri 
unde se află îngrămădite multe metale sau 
obiecte în legătură cu metalele, cum ar fi maşini 
de gătit, sobe, grilaje etc. (N. a.). 


197 


— Acum, Mortimer, ar trebui în vreun 
fel să-ţi aperi şi picioarele. Pune-ţi, te 
rog, pintenii. 

Mi i-am pus în tăcere, ţinîndu-mă să 
nu răbuf- nesc. 

— Mortimer, uite ce mai scrie: „Das 
Gewitterlânten ist sebr getâhrlich, weil 
die Glocke selbst, sowie der durch das 
Läuten veranlasste Luftgang und die 
Höhe des Thurmes den Blitz anziehen 
könnten’. Mortimer, asta înseamnă că-i 
primejdios să nu tragi clopotele bisericii 
pe vreme de furtună? 

— Da, cam aşa, dacă e participiul 
trecut al cazului nominativ singular. Da, 
mi se pare că e chiar aşa. Da. Cred că 
înseamnă că din pricina înălțimii 
clopotniţei şi din lipsă de Luftzug, ar fi 
foarte primejdios (sehr gefährlich) să nu 
tragi clopotele pe vreme de furtună; ba, 
mai mult încă, nu vezi, însăşi topica... 

— Lasă asta, Mortimer, nu pierde 
bunătate de vreme cu farafasticurile 
tale! Ia clopotul cel mare din sufragerie, 
şi aşa vom fi aproape în siguranţă. Ah, 
Doamne, acum cred că vom fi, în sfîrşit, 
salvaţi! 

Mica noastră vilă este aşezată pe 
creasta cea mai înaltă a unui şir de 
coline, care domină o vale. În vecinătate 
se află cîteva ferme, şi cea mai 


1 Acest mod de semnalizare este foarte 
periculos, deoarece însuşi clopotul, precum şi 
curentul de aer produs de bătaia lui, ca şi 
înălţimea turnului, ar putea să atragă fulgerul. 
(N.a.). 


198 


apropiată este la vreo trei-patru sute de 
paşi. 

După ce, cocoţat pe un şcaun, 
bălăngănisem preţ de şapte-opt minute 
din clopotul acela înfiorător, aud 
deodată un trosnet îngrozitor la obloane 
şi văd cum cineva viră pe fereastră o 
lanternă puternică şi se răsteşte cu glas 
dogit: 


199 


— Ce Dumnezeu se petrece aici? 

Fereastra era înţesată cu capete de 
oameni, iar capetele erau numai ochi 
care se holbau aiuriţi la cămaşa-mi de 
noapte şi la echipamentul meu de 
război. 

Am zvirlit clopotul, am sărit jos de pe 
scaun, ruşinat, căutînd să mă explic: 

— Nu se petrece nimic rău, prieteni; 
numai cîteva belele pricinuite de 
furtună. Încercam să ţin la distanţă 
trăsnetul. 

— Furtună? Trăsnet? Ce-i cu 
dumneata, domnule McWilliams? "Ţi-ai 
pierdut minţile? E-o noapte minunată, 
înstelată, n-a fost nici urmă de furtună. 

M-am uitat afară şi am fost atît de 
uluit, încît mi-am pierdut graiul o bucată 
de vreme. După care am zis: 

— Nu mai pricep nimic. Am văzut 
limpede scăpărarea fulgerelor printre 
perdele şi obloane şi-am auzit cum 
trăsnea. 

Unul după altul, oamenii aceia se 
întinseră la pămînt ca să ridă în voie, şi 
doi dintre ei muriră. Unul dintre 
supraviețuitori remarcă: 

— Păcat că nu v-a dat prin cap să 
deschideţi obloanele şi să vă uitaţi spre 
colina de acolo! Ce-aţi auzit n-a fost 
tunet; ce-aţi văzut nu erau decît artificii. 
Ştiţi, telegraful a adus nişte veşti tocmai 
la miezul nopţii; Garfield a fost ales 
preşedinte — asta-i toată socoteala! 

— Da, domnule Twain, cum spuneam 
la început (zise domnul Mc Williams), 


200 


oamenii au atitea reguli care-i apără de 
trăsnet, şi aşa de straşnice, încît cel mai 
de neînțeles lucru din lume pentru mine 
este cum de mai izbuteşte cineva să fie 
trăsnit. 

Şi zicînd acestea îşi luă plasa de voiaj 
şi umbrela; apoi cobori. Trenul ajunsese 
în oraşul său... 


ORDONANŢA NEAGRĂ A 
GENERALULUI WASHINGTON! 


— Schiţă biografică — 


Partea senzaţională a vieţii acestui 
celebru om de culoare începe propriu- 
zis o dată cu moartea lui, sau mai bine- 
zis: trăsăturile marcante ale biografiei 
sale încep din ziua primei sale morţi... 
Pînă în clipa aceea se auzise prea puţin 
de el, dar de-atunci încoace s-a auzit 
mereu; s-a auzit necontenit de el, la 
intervale matematic statornicite. 
Cariera i-a fost cît se poate de 
remarcabilă, şi m-am gîndit că istoricul 
ei ar constitui o prețioasă contribuţie la 
biografiile literaturii noastre. De aceea, 
am strîns cu grijă materialele pentru o 
asemenea lucrare — din izvoare 


1 George Washington (1732—1799), general 
american, fondatorul Statelor Unite (1789— 
1797) şi primul lor preşedinte, învingătorul 
englezilor în războiul de independenţă american 
(1775—1783). 


201 


autentice — şi le înfăţişez aici publicului 
Am înlăturat în mod riguros din aceste 
pagini tot ceea ce avea un caracter 
îndoielnic, cu scopul de a introduce 
lucrarea mea în şcoli, pentru instruirea 
tineretului patriei mele. 

Numele faimoasei ordonanţe a 
generalului Washington a fost George. 
După ce şi-a slujit cu devotament 
ilustrul stăpîn, vreme de o jumătate de 
veac,  bucurindu-se în tot cursul 
îndelungatului stagiu de înalta sa stimă 
şi încredere, şi-a făcut în cele din urmă 
şi dureroasa datorie de a-şi însoţi 
preaiubitul stăpîn spre locul de paşnică 
odihnă, conducîndu-l la mormîntul de 
pe malul Potomacului. Zece ani mai 


202 


tirziu — în 1809 —, încărcat de ani şi 
onoruri, a murit la rindul lui, plins de 
toţi cei care-l cunoşteau. lată cum 
relatează evenimentul o foaie a vremii, 
Boston Gazette: 


„George, ordonanța favorită a regretatului 
George Washington, a murit la Richmond, 
Virginia, joia trecută, Ia frumoasa vîrstă de 
nouăzeci şi cinci de ani. Facultăţile mintale îi 
rămăseseră neştirbite, şi memoria nu l-a părăsit 
decît cu cîteva minute înaintea decesului. El a 
fost de faţă la a doua instalare în funcţia de 
preşedinte a lui Washington şi de asemeni la 
înmormiîntarea lui şi îşi amintea desluşit toate 
episoadele mai de seamă, legate de aceste 
însemnate împrejurări.” 


De atunci încoace nu am mai auzit 
cîtuşi de puţin de ordonanța favorită a 
generalului Washington, pînă în luna 
mai 18625, dată la care ordonanța a 
murit din nou. Un ziar din Philadelphia 
vorbeşte astfel despre tristul eveniment: 


„La Macon, Georgia, săptămîna trecută, un 
om de culoare numit George, care fusese 
ordonanța favorită a generalului Washington, a 
murit la înaintata vîrstă de nouăzeci şi cinci de 
ani. Pînă cu cîteva ceasuri înainte de moartea 
sa, el a fost în deplina stăpînire a tuturor 
facultăţilor şi îşi putea aminti desluşit de cea de- 
a doua intrare în funcţie a lui Washington, de 
moartea şi îngroparea lui, de predarea lui 
Cornwalist de bătălia de la Trenton, de 


1 Charles Cornwallis (1738—1805), general şi 
om de stat englez; s-a predat armatei americane 


203 


suferinţele şi încercările grele de la Valley 
Forge? etc. Decedatul a fost condus Ia groapă de 
întreaga populaţie din Macon.” 

La 4 iulie 1830 şi de asemeni în 1834 
şi 1836, eroul acestei schiţe a fost 
elogiat cu mare pompă de la tribună de 
către un orator al zilei, iar în noiembrie 
1840 omul a murit iarăşi. Republicanul 
din St. Louis, cu data de 25 noiembrie 
1840, grăieşte precum urmează: 


ALTA RELICVA A REVOLUŢIEI 
S-A DUS DINTRE NOI 


„George, odinioară ordonanța favorită a 
generalului Washington, a murit ieri în casa 
domnului John Leavenworth, din oraşul nostru, 
la venerabila vîrstă de nouăzeci şi cinci de ani. A 
fost în deplină stăpînire a facultăţilor sale 
mintale pînă în ceasul morţii şi îşi amintea 
limpede de prima şi cea de-a doua instalare în 
funcţie, precum şi de moartea preşedintelui 
Washington, de predarea lui Cornwallis, de 
bătăliile de la Trenton şi Monmouth, de 
suferinţele îndurate de către armata patrioţilor 
la Valley Forge, de proclamarea Declaraţiei de 
Independenţă, de discursul lui Patrick Henry în 
Adunarea Delegaţilor din Virginia şi avea multe 
alte străvechi amintiri de un deosebit interes. 
Puţini albi au murit atît de regretaţi ca acest 


la Yorktown, în 1781. 

2 Localitate, situată în sud-estul statului 
Pennsylvania, S.U.A., unde, în iarna anilor 1777 
—1778, s-a aflat cantonamentul armatei 
americane de sub comanda lui Washington. 


204 


bătrîn negru. Înmormîntarea s-a bucurat de-o 
foarte largă participare.” 


În următorii zece sau unsprezece ani, 
eroul acestei schiţe biografice a apărut, 
la intervale diferite, la mai multe 
sărbători ale zilei de 4 iulie în diferite 
părţi ale Statelor Unite şi a fost arătat 
publicului şi omagiat de la tribunele 
oratorilor, cu un succes măgulitor. În 
toamna anului 1855, el a murit iarăşi. 
lată ce relatează ziarele din California 
despre această împrejurare: 


205 


ÎNCĂ UN BĂTRÎN EROU 
S-A STINS DIN VIAŢĂ 


„La Dutch Flat, a murit la 7 martie George 
(fosta ordonanţă particulară a generalului 
Washington), la vîrsta respectabilă de nouăzeci 
şi cinci de ani. Memoria sa, care nu l-a trădat 
pînă în ultima clipă, a fost o minunată vistierie 
de amintiri preţioase. El îşi amintea desluşit de 
prima şi cea de-a doua intrare în funcţie, precum 
şi de moartea preşedintelui Washington, de 
predarea lui Cornwallis, de bătăliile de la 
Trenton, Monmouth şi Bunker Hil’, de 
proclamarea Declaraţiei de Independenţă şi de 
înfrîngerea lui Braddock. George era foarte 
respectat în Dutch Flat şi se socoteşte că la 
înmormîntare au fost prezenţi zece mii de 
oameni.” 


Ultima dată, eroul acestei schiţe 
biografice a murit în iunie 1869, şi pînă 
la proba contrarie este drept să 
presupunem că de astă dată a murit de- 
a binelea. Ziarele din  Michighan 
relatează astfel tristul eveniment: 


ALTĂ IUBITĂ RELICVĂ 
A REVOLUŢIEI A PIERIT 


1 În ziua de 17 iunie 1775 în timpul războiului 
pentru independenţă american, a avut loc aci o 
cunoscută bătălie în cadrul căreia trupele 
engleze, de sub conducerea lui Howe, au fost 
înfrînte de trupele americane, comandate de 
Prescott şi Warren. 


206 


„Negrul George, odinioară ordonanța favorită 
a generalului Washington, a murit la Detroit, 
săptămîna trecută, la virsta patriarhala de 
nouăzeci şi cinci de ani. Pînă în clipa morţii, 
mintea i-a fost netulburată şi el îşi putea aminti 
limpede de prima şi cea de-a doua intrare în 
funcţie, precum şi de moartea 


207 


luî Washington, de predarea lui Cornwallis, de 
bătăliile de la Trenton şi Monmouth şi Bunker 
Hill, de proclamarea Declarației de 
Independență, de înfrîngerea lui Braddock! de 
aruncarea în Ocean a ceaiului, în portul Boston, 
şi de debarcarea pelerinilor?. A murit foarte 
respectat şi a fost urmat la mormînt de o 
nesfîrşită mare de oameni.” 


Bătrînul şi credinciosul slujitor s-a 
dus! N-o să-l mai vedem niciodată, doar 
dacă nu învie din nou. S-a încheiat lunga 
şi splendida sa carieră de decese, 
deocamdată, şi doarme în pace — cum 
dorm numai cei care şi-au meritat pe 
deplin odihna. A fost un om remarcabil 
din toate punctele de vedere. Pentru 
vîrsta lui, s-a menţinut mai bine decît 
oricare altă celebritate care a figurat în 
istorie, şi cu cît a îm- bătrînit, cu atit i-a 
sporit memoria. Dacă mai trăieşte pînă 
la o viitoare moarte, îşi va aminti 
limpede şi de descoperirea Americii. 

Acest résumé de mai sus al biografiei 
sale îl socotesc exact, în linii mari, deşi 
se poate ca eroul meu să mai fi murit o 
dată sau de două ori prin cine ştie ce 
locuri obscure, unde evenimentul a 


1 Edward Braddock (1695—1755), general 
englez din timpul războiului pentru 
independenţă american. 

2 Referire la coloniştii englezi care, conduşi de 
un grup de dizidenţi faţă de biserica anglicană, 
au debarcat la Plymouth, America de Nord, de 
pe vasul Mayflower, în anul 1620, stabilindu-se 
în Noua Anglie. 


208 


scăpat ziariştilor şi nu a mai căpătat 
notorietate. In toate notițele despre 
moartea sa, pe care le-am citat, găsesc o 
greşeală, care socot că s-ar cuveni să fie 
corectată. În aceste relatări, el a murit 
în acelaşi fel şi la aceeaşi vîrstă de 
nouăzeci şi cinci de ani. Aşa ceva nu se 
poate să se fi întîmplat. Ar fi putut muri 
o dată sau poate cel mult de două ori, 
însă n-ar fi putut-o ţine aşa cu vîrsta la 
nesfirşit. Hai să admitem că prima dată, 
cînd a murit, avea nouăzeci şi cinci de 
ani; înseamnă că în 1864, cînd a murit 
ultima oară, era în virstă de o sută 
cincizeci şi unu de ani. Dar vîrstă lui nu 
a ţinut pasul cu amintirile. Cînd a murit 
ultima dată, îşi amintea desluşit de 
debarcarea pelerinilor, care s-a petrecut 
în 1620. Trebuie să fi avut vreo douăzeci 
de ani cînd a fost martor la acest 
eveniment; de aceea putem susţine cu 
siguranţă că ordonanța generalului 
George Washington era cam pe aproape 
de două sute şaizeci sau şaptezeci de 
ani cînd, în cele din urmă, a părăsit 
viaţa aceasta pămiînteană. 

Aşteptind un termen de ajuns de 
îndelungat, ca să vad dacă eroul acestei 
schiţe a plecat dintre noi în chip demn 
de încredere şi irevocabil, îi public acum 
biografia, cu toată convingerea în 
adevăr, şi o ofer respectuos naţiunii 
îndoliate. 


P.S. — Văd în ziare că acest infam 
şarlatan bătrin a murit iarăşi, acum în 


209 


Arkansas. Adică e a şasea oară cînd se 
află că a murit, şi de fiecare dată în alt 
loc. Moartea ordonanţei lui Washington 
a încetat de a mai fi o noutate; farmecul 
ei a pierit; lumea s-a săturat de ea; să-i 
punem capăt o dată pentru totdeauna! 
Acest negru bine intenţionat, însă rău 
îndrumat, a pus pînă acum şase 
comunităţi diferite la cheltuială, ca să-l 
îngroape cu pompă, şi a înşelat zeci de 
mii de oameni, făcîndu-i să-l conducă la 
groapă cu iluzia că li se acordă o aleasă 
şi deosebită onoare. Să-l lăsăm acum să 
rămînă îngropat de-a binelea; şi fie ca 
ziarul care în viitor va vesti lumii întregi 
că a murit ordonanța neagră a 
generalului Washington, favoritul său, 
să sufere cea mai drastică mustrare. 


210 


POVESTEA COMIS-VOIAJORULUI 


Sărmanul străin cu ochii trişti! În 
purtarea lui umilă, în privirea lui 
obosită, în hainele lui ponosite — care 
fuseseră odată bune — era ceva care 
aproape că ajungea pînă la grăuntele de 
milă, mic cît bobul de muştar, ce mai 
rămîinea, îndepărtat şi singuratic, în 
nemărginita pustietate a inimii mele. 
Aceasta cu toate că observasem la 
subsuoara lui o mapă şi îmi zisesem: „la 
seama, pronia cerească l-a predat pe 
slujitorul ei în mîinile altui comis- 
voiajor”. 

Ei, ştiţi cum e! Oamenii aceştia îţi 
stîrnesc întotdeauna interesul. Pînă să- 
mi dau bine seama cum s-a întîmplat, 
agentul îmi şi turnă povestea lui, şi 
eram numai ochi şi urechi de atita 
atenţie şi simpatie. Îmi zise ceva care 
venea cam aşa: 

— Părinţii mei au murit, vai, cînd eram 
un copilaş fără păcate. Unchiul meu, 
Ithuriel, a prins drag de mine şi m-a 
crescut ca pe copilul său. Singura mea 
rudă în lumea asta largă, dar ce om bun, 
bogat şi darnic! M-a crescut în lux. N- 
am cunoscut nici o nevoie pe care banii 
să n-o poată împlini. 

La vremea cuvenită, mi-am sfîrșit 
studiile şi am plecat cu doi servitori — 
majordomul şi valetul meu — într-o 
călătorie în ţări străine. Patru ani de zile 
am zburat de colo pînă colo, pe aripa 


211 


nepăsării; în mijlocul grădinilor 
minunate ale unui țărm îndepărtat — 
dacă îngăduiţi această întorsătură de 
frază unui om a cărui limbă a simţit 
mereu o înclinaţie spre poezie. Intr- 
adevăr, numai astfel vă pot vorbi cu 
încredere, ca unui om din aceeaşi 
plămadă; văd în ochii dumneavoastră că 
sînteţi de asemeni dăruit, dragul meu 
domn, cu focul sacru. Aflaţi că în ţările 
acelea îndepărtate m-am desfătat cu 
hrana 


212 


ambroziană, care întăreşte sufletul, 
mintea, inima. Dar din toate, gustul meu 
estetic înnăscut era atras mai mult de 
obiceiul — atît de răspîndit acolo printre 
bogătaşi — de a face colecţii de rarităţi 
frumoase şi costisitoare, acele gingaşe 
objets de vertu, şi de aceea, într-un ceas 
rău, am încercat să-l ridic pe unchiul 
meu Ithuriel pînă la nivelul la care 
îndrăgeşti asemenea îndeletniciri alese. 

I-am scris şi i-am spus despre vasta 
colecţie de scoici a unui gentleman; 
despre nobila colecţie de pipe din 
spumă de mare a altuia; despre 
înălţătoa- rea şi rafinata colecţie de 
autografe  indescifrabile a unui al 
treilea; despre nepreţuita colecţie de 
porţelanuri vechi a cutăruia; despre 
încîntătoarea colecţie de mărci a încă 
unuia, şi aşa mai departe şi tot aşa. In 
curînd, scrisorile mele au dat roade. 
Unchiul meu începu să caute să 
colecţioneze ceva. Poate ştiţi, din 
întîmplare, cu cîtă repeziciune se 
formează un asemenea gust. Mania lui 
deveni curind o febră cumplită, deşi eu 
încă nu aflasem nimic, începu să-şi 
neglijeze importantele sale afaceri cu 
carne de porc; nu trecu mult, şi se 
retrase cu totul din afaceri, prefăcînd o 
trîndăvie elegantă într-o goană turbată 
după ciudăţenii. Averea îi era uriaşă, şi 
unchiul meu nu şi-o cruţă. Mai întîi îşi 
încercă norocul cu tălăngile de vaci. 
Făcu o colecţie care umplea cinci 
saloane spaţioase, cuprinzînd toate spe- 


213 


tele de tălăngi născocite vreodată — 
afară de una. Acest exemplar — unul 
străvechi şi singurul existent din soiul 
lui — se afla în posesia altui colecţionar. 
Unchiul meu oferi sume enorme pentru 
clopot, însă gentlemanul nu voi să-l 
vîndă. De bună seamă că vă daţi seama 
ce trebuia să urmeze în mod inevitabil. 
Un adevărat colecţionar nu pune nici un 
preţ pe o colecţie care nu-i completă. 
Inima sa mare se frînge, îşi vinde 
comoara şi îşi îndreaptă gindurile spre 
alt cîmp de acţiune, care-i pare liber. 
Aşa a făcut şi unchiul meu. A încercat 
apoi cu cărămizile. După ce a 
îngrămădit o colecţie vastă şi deosebit 
de interesantă, a intervenit aceeaşi 
greutate; inima lui mare s-a frînt din 
nou; şi-a vîndut idolul sufletului său unui 
berar retras din afaceri, care poseda 
cărămida lipsă. Pe urmă şi-a încercat 
norocul cu securi de cremene şi alte 
unelte ale oamenilor primitivi, dar a 
descoperit treptat că fabrica unde erau 
produse aproviziona şi pe alți 
colecționari, la fel de prompt ca şi pe 
dînsul. A încercat cu inscripţii aztece! şi 
cu balene împăiate — alt eşec, după 
trudă şi cheltuieli de necrezut. Cînd, în 
cele din urmă, colecţia lui părea 
satisfăcătoare, a sosit din Groenlanda o 
balenă  împăiată, şi din regiunile 
Cundurango ale Americii Centrale o 
1 Aztecii — indieni din tribul Nahuatlan, care au 


fondat imperiul mexican, cucerit de Cortez în 
1519. 


214 


inscripţie aztecă — şi acestea an făcut 
ca toate specimenele anterioare să pară 
o nimica toată. Unchiu-meu s-a grăbit 
să-şi procure acele nobile nestemate. A 
pus mîna pe balena împăiată, însă un alt 
colecţionar a intrat în posesia 
inscripţiei. O veritabilă inscriptie 
Cundurango — după cum poate că ştiţi 
— înseamnă o avere atît de mare, încît, 
o dată ce o capătă, colecţionarul mai 
curînd s-ar despărţi de familia lui decît 
de ea. Aşa că unchiul meu îşi vîndu 
colecţia, văzînd cu tristeţe cum odoarele 
sale îl părăsesc pentru a nu se mai 
întoarce niciodată. Părul său negru 
precum cărbunele a albit într-o singură 
noapte. 

Acum aşteptă şi chibzui. Ştia că o 
nouă dezamăgire ar fi putut să-l ucidă. 
Se hotări ca de astă dată să aleagă un 
lucru pe care nu-l mai colecţiona nici un 
alt om. Şi-a alcătuit planul cu grijă şi a 
intrat iarăşi în arenă: acum colecţiona 
ecouri. 

— Ce anume? l-am întrebat eu. 

— Ecouri, domnule. Prima lui 
cumpărătură a fost un ecou din Georgia, 
care se repeta de patru ori; următoarea 
a fost unul repetat de şase ori, în 


Maryland, următoarea — unul cu 
treisprezece repetiții, din Maine; 
următoarea — unul cu nouă repetiţii, 


luat din Kansas; următoarea — unul cu 
douăsprezece repetiţii, din Tennessee, 
pe care l-a obţinut ieftin, ca să zicem 
aşa, fiindcă avea nevoie de reparaţii, o 


215 


porţiune a stîncii de reflectare fiind 
căzută. Crezuse că are să-l poată repara 
cu cîteva mii de dolari şi că, sporindu-i 
înălţimea cu ajutorul zidăriei, va fi în 
stare a-i întrei capacitatea de a răsuna, 
dar arhitectul care luase asupra lui 
treaba aceasta nu mai construise pînă 
atunci nici un ecou, aşa că îl strică de 
tot. Inainte de a se fi amestecat el, ecoul 
acesta obişnuia să răspundă ca o soacră, 
însă acum era bun numai pentru un azil 
de surdomuţi. Ei bine, după aceea a 
cumpărat un lot de mici şi ieftine ecouri 
duble, împrăştiate prin diferite state şi 
teritorii; le-a obţinut cu o reducere de 
douăzeci la sută, luînd tot stocul. După 
aceea a cumpărat un ecou în Oregon, 
perfect ca un tun Gatling, şi pot să vă 
spun că l-a costat o avere. Poate ştiţi, 
domnule, că pe piaţa ecourilor scara 
preţurilor e cumulativă, ca şi scara 
caratelor la diamante; de fapt, se 
foloseşte aceeaşi terminologie. Un ecou 
de un singur carat valorează numai zece 
dolari peste valoarea pămîntului unde se 
află; un ecou de două carate, adică 
dublu, valorează treizeci de dolari; un 
ecou de cincizeci de carate valorează 
nouă sute cincizeci; unul de zece carate 
valorează treisprezece mii. Ecoul din 
Oregon al unchiului meu, pe care-l 
botezase Ecoul Rîpei Mari, era o piatră 
prețioasă de douăzeci şi două de carate 
şi costa două sute şaisprezece mii de 
dolari — pămîntul i l-au dat pe gratis, 


216 


fiindcă se afla la patru sute de mile 
depărtare de orice aşezare omenească. 

Ei, şi între timp, eu mergeam pe o 
cărare presărată cu roze. Eram 
pretendentul agreat al singurei şi 
fermecătoarei fiice a unui conte englez, 
şi iubit la nebunie. Cînd stam alături de 
scumpa aleasă a inimii mele pluteam în 
nori de fericire. Familia se arăta 
mulţumită, fiindcă se ştia că sînt 
singurul moştenitor al unui unchi 
preţăluit la cinci milioane de dolari. 
Totuşi, nici eu, nici ei nu ştiam că 
unchiul devenise colecţionar; în orice 
caz, presupuneam că e vorba de o 
acţiune restrinsă, doar aşa, cu titlu de 
amuzament estetic. 

Acum însă, peste capu-mi inconştient 
începură să se adune norii. Fu 
descoperit ecoul acela divin — cunoscut 
de-atunci în lumea întreagă sub numele 
de Marele Koh-i-noor, sau Muntele 
Repetiţiilor, 

Era o nestemată de şaizeci şi cinci de 
carate. Puteai să-i spui un cuvînt, şi ţi-l 
repeta cincisprezece minute în şir, pe 
vreme senină. Dar luaţi seama, în 
acelaşi timp se ivi un alt fapt: alt 
colecţionar de ecouri intrase în acţiune. 
Cei doi se repeziră să facă acea achiziţie 
fără de preţ. Proprietatea consta într-o 
pereche de mici coline cu o adîncă vale 
la mijloc — hăt-colo, prin fundul statului 
New York. Amîndoi sosiră la faţa locului 
în acelaşi timp, fără ca vreunul să ştie 
că celălalt se afla acolo. Ecoul nu era 


217 


stăpînit în întregime de un singur om; o 
persoană pe nume Williamson Bolivar 
Jarvis stăpînea colina dinspre est, iar o 
persoană numită Harbison J. Bledso 
stăpinea colina dinspre vest; valea 
dintre ele era linia de demarcaţie între 
proprietăţi. Aşa că, în vreme ce 


218 


unchiul meu cumpăra colina lui Jarvis cu 
trei milioane două sute şi optzeci şi cinci 
de mii de dolari, rivalul său cumpăra 
colina lui Bledso cu ceva mai mult de 
trei milioane. 

Acum, vă închipuiţi rezultatul firesc? 
Cea mai măreaţă colecţie de ecouri din 
lume era pe vecie incompletă, deoarece 
fiecare poseda doar jumătate din ecoul- 
rege al universului. Nici unul dintre co- 
lecţionari nu era mulţumit de avuţia sa, 
totuşi nici unul dintre ei nu voia să o 
vindă celuilalt. Şe cio- rovăiră, se 
certară, îşi făcură zile fripte, iar în cele 
din urmă celălalt colecţionar — cu o 
răutate pe care numai un colecţionar o 
poate arăta vreodată faţă de un semen 
şi un frate — voi să reteze pînă la 
pămînt propria lui colină! 

Vedeţi, o dată ce tot nu putea să aibă 
ecoul, se hotărise să nu-l aibă nici 
celălalt. Voia să-şi năruie colina, şi 
atuncea nu mai avea să existe locul care 
să dea răspuns. Unchiul meu i-a făcut 
imputări, dar omul i-a răspuns: 

— Eu stăpiînesc unul din capetele 
acestui ecou; am hotărît să-l distrug. 
Vezi-ţi de capătul dumitale! 

Unchiul meu a obţinut pe cale legală o 
interdicţie împotriva lui. Partea adversă 
a făcut apel, com- bătînd hotărîrea la o 
instanţă superioară. Au dus-o aşa din 
instanţă în instanţă, drept pînă la Curtea 
Supremă a Statelor Unite. Cazul a 
stîrnit mare vilvă. Doi dintre judecători 
erau de părere că un ecou poate fi 


219 


proprietate personală, fiindcă este in- 
vizibil, impalpabil, scapă la văz şi la 
atingere, şi totuşi este achiziţionabil, 
poate fi vîndut, şi în consecinţă poate fi 
impus la dări; alţi doi judecători erau de 
părere că un ecou este proprietate 
funciară, fiindcă în mod vădit este 
legat de pămînt, şi nu poate fi 
purtat 


220 


dintr-un loc într-altul, alt judecător 
susţinea că un ecou nu poate face 
obiectul nici unei specii de proprietate. 

Pînă la urmă s-a hotărît că ecoul este 
totuşi o proprietate; colinele sînt 
proprietate; cei doi rivali erau stăpiînii 
separați şi independenţi ai celor două 
coline, însă deținători în comun ai 
ecoului; drept care piritul avea deplină 
libertate de-a reteza la pămînt colina sa, 
deoarece îi aparţinea numai lui, însă 
trebuia să dea bonuri în valoare de trei 
milioane de dolari ca despăgubire 
pentru daunele care ar putea rezulta 
pentru jumătatea de ecou a unchiului 
meu. Această  hotărire oprea de 
asemenea pe unchiul meu de a folosi 
fără  consimţămintul  piritului colina 
acestuia pentru a resfringe partea sa de 
ecou; trebuia să folosească doar colina 
lui; dacă partea lui de ecou nu avea să 
funcţioneze în aceste împrejurări, fireşte 
că era o situaţie tristă, dar curtea nu-i 
putea oferi nici o altă soluţie. Curtea 
opri de asemenea pe pirit să reflecteze 
capătul de ecou al unchiului meu fără 
consimţămîntul respectiv. Vedeţi ce 
rezultat straşnic! Niciunul nu voi a-şi da 
consimţămîntul, şi astfel acest uimitor şi 
nespus de nobil ecou trebui să-şi piardă 
puterile măreţe, iar din ziua aceea 
minunata proprietate a rămas blocată şi 
de nevîndut. 

Cu o săptămînă înainte de ziua nunţii 
mele, pe cînd mai pluteam încă în nori 
de fericire şi nobilimea se aduna din 


221 


depărtare şi din apropiere, spre a cinsti 
cu prezenţa ei cununia noastră, sosi 
vestea morţii unchiului meu, o dată cu 
un exemplar din testamentul său, prin 
care mă numea unicul său moştenitor. 
Se dusese; vai, scumpul meu binefăcător 
nu mai era printre cei vii! Gindul îmi 
apasă inima chiar şi în această zi 
îndepărtată. Am înmînat con 


222 


telui testamentul; eu nu-l puteam citi, 
fiindcă mă orbeau lacrimile. Contele îl 
citi; apoi îmi zise cu asprime: 

— Domnule, asta numeşti dumneata 
bogăţie? Fără îndoială că aşa-i ziceţi în 
țara dumneavoastră plină de exagerări; 
domnule, eşti lăsat drept unic 
moştenitor al unei vaste colecţii de 
ecouri, dacă se poate numi colecţie un 
şir de lucruri risipite de-a lungul şi de-a 
latul uriaşei întinderi a continentului 
american. Domnule, nu numai atît — 
eşti înfundat pînă peste urechi în 
datorii; nu există un singur ecou în tot 
stocul care să nu fie ipotecat; domnule! 
nu sînt un om aspru, însă trebuie să văd 
de interesul copilei mele. Dacă ai fi avut 
măcar un ecou despre care să poţi 
spune în mod cinstit că este al dumitale; 
dacă ai fi avut măcar un ecou care să fie 
slobod de sarcini, astfel ca să te poţi 
retrage acolo cu copila mea şi — prin 
hărnicie smerită şi trudnică — să-l 
cultivați, să-l îmbunătăţiţi şi astfel să vă 
agonisiţi de pe urma lui întreţinerea, nu 
ti-aş fi zis nu; dar nu-mi pot mărita 
copila cu un cerşetor. Lasă-i braţul, 
draga mea. Pleacă, domnule; ia-ţi 
ecourile ciuruite de ipoteci şi piei din 
ochii mei pentru totdeauna! 

Atunci, nobila mea Celestine m-a 
strîns cu braţe iubitoare la pieptu-i 
scăldat de lacrimi şi a jurat că e dornică 
— ba nu, chiar bucuroasă — să se 
mărite eu mine, chiar de nu aş avea nici 
un ecou. Dar nu ne-a fost dat să fie aşa. 


223 


Am fost smulşi unul din braţele celuilalt 
— ea ca să tînjească şi să moară într-un 
an de zile, eu ca să mă căznesc să îndur 
întristat şi singuratic, lunga călătorie a 
vieţii, rugîndu-mă zi de zi, ceas de ceas, 
să vină izbăvirea care ne va uni iarăşi în 
scumpul regat, unde cei  ticăloşi 
încetează de a se mai frămînta, şi cei 
trudiţi îşi găsesc odihna. 


224 


Acum, dragă domnule, dacă sînteţi atît 
de bun să vă uitaţi la aceste hărţi şi 
planuri din mapa mea, sînt sigur că vă 
pot vinde un ecou mai ieftin decit 
oricine altul din branşa mea. Poftiţi, 
acesta, care l-a costat pe unchiul meu 
zece mii de dolari acum treizeci de ani, 
este unul dintre cele mai dulci lucruri 
din Texas. Vi-l las la... 

— Dă-mi voie să te întrerup, i-am zis 
eu. Prietene, azi nu am avut nici o clipă 
de răgaz din partea comis-voiajorilor. 
Am cumpărat o maşină de cusut, de care 
nu aveam nevoie; am cumpărat o hartă, 
care-i greşită pînă în cele mai mici 
amănunte; am cumpărat un ceas, care 
nu merge; am cumpărat o otravă contra 
moliilor, pe care moliile o preferă 
oricărei alte băuturi; am cumpărat nu 
ştiu cîte invenţii nefolositoare, şi acum 
mi-e lehamite de toate neroziile acestea. 
Nu aş lua măcar unul din ecourile 
dumitale, nici dacă mi l-ai da pe gratis. 
Nu l-aş lăsa să rămînă locului. Am urit 
întotdeauna pe oamenii care încearcă 
să-mi vîndă ecouri. Vezi puşca asta? 
Acum ia-ţi frumuşel colecţia şi şterge-o, 
să nu dăm prilejul unei vărsări de sînge. 

El însă se mulţumi să zîmbească — un 
zimbet trist, duios — şi mai scoase 
cîteva diagrame. Cunoaşteţi perfect de 
bine rezultatul, fiindcă ştiţi că — o dată 
ce i-aţi deschis uşa unui comis-voiajor — 
nenorocirea s-a abătut asupra ta şi 
trebuie să i te supui. 


225 


După un ceas de nesuportat, am căzut 
la învoială cu omul acela. l-am cumpărat 
două ecouri duble în stare bună şi mi-a 
mai dat de la el încă unul, care zicea că 
nu poate fi vîndut, fiindcă vorbeşte 
numai nemţeşte. Îmi zise: 

— Pe vremuri era un poliglot 
desăvirşit, însă nu ştiu cum s-a făcut că 
şi-a cajn pierdut din glas. 


226 


FAPTA BUNĂ ÎN LITERATURĂ 


Toată viaţa, încă din copilărie, am avut 
obiceiul să citesc o anumită colecţie de 
istorioare, scrise în stilul deosebit al 
celui mai ingenios fabulist al lumii — şi 
aceasta de dragul învăţămintelor pe 
care le desprin- deam şi a plăcerii ce mi- 
o hărăzeau. Am întotdeauna la îndemînă 
aceste istorioare, şi de cîte ori îmi judec 
cu asprime seminţia mă întorc la ele, şi 
ele îmi alungă mizantropia; de cîte ori 
am simţit că sînt egoist, murdar şi josnic 
m-am aplecat iar asupra lor, şi ele mi-au 
spus ce să fac ca să-mi redobîndesc res- 
pectul de mine însumi. Adesea, am avut 
dorinţa ca fermecătoarele anecdote să 
nu se fi încheiat cu acele fericite 
momente culminante, ci să fi continuat 
cu  plăcuta istorie a diferiților 
binefăcători şi beneficiari. Această 
dorinţă m-a ricîit într-atât, încît în cele 
din urmă m-am hotărît să mi-o 
împlinesc, căutînd singur urmările 
acestor istorioare. Aşa că am purces la 
lucru şi, după multă trudă şi cercetări 
plicticoase, mi-am dus misiunea la 
capăt. Voi aşterne rezultatul pe hîrtie 
sub ochii dumneavoastră, prezentîndu- 
vă pe rind fiecare istorioară şi 
continuînd cu urmarea ei, aşa cum am 
aflat-o cu ajutorul investigaţiilor făcute. 


227 


PUDELUL RECUNOSCĂTOR 


Într-o zi, un doctor bun la suflet (care 
citise cărţile cuvenite), găsind un pudel 
vagabond beteag de un picior şi, 
întristat din această pricină, l-a dus la el 
acasă, şi după ce i-a pus osul la loc şi 
i-a bandajat 


228 


mădularul, l-a lăsat iar liber pe micul 
proscris şi nu s-a mai gîndit de loc la 
această întîmplare. Dar nu mică i-a fost 
mirarea cînd peste cîteva zile, într-o 
dimineaţă, deschizind uşa, l-a găsit pe 
pudelul recunoscător aşteptind răbdător 
în faţa casei, însoţit de un alt cîine 
pribeag, accidentat la un picior. 
Milostivul doctor s-a îngrijit pe dată de 
nefericitul animal şi nu a uitat să aducă 
prinos Domnului, care în bunătatea-i de 
necuprins şi cu mila-i nemărginită îşi 
arătase voia de a folosi o unealtă atît de 
umilă cum era bietul pudel proscris, 
pentru a insufla etc, etc. 


URMAREA LA „PUDELUL RECUNOSCĂTOR” 


În dimineaţa următoare, binevoitorul 
doctor îi găsi pe cei doi cîini dînd din 
coadă plini de recunoştinţă şi aşteptînd 
la uşa lui, împreună eu alţi doi cîini 
betegi. Accidentaţii fură grabnic 
vindecaţi, şi cele patru potăi îşi văzură 
de drum, lăsîndu-l pe  binevoitorul 
doctor mai copleşit ca oricînd de o evla- 
vioasă mirare. Ziua trecu, şi o nouă 
dimineaţă se ivi. Acum la uşă se aflau 
cele patru potăi, puse pe picioare, şi cu 
ele veniseră alte patru, care trebuiau 
înzdrăvenite. Ziua aceea trecu şi ea, şi o 
altă dimineaţă sosi. Acum, şaisprezece 
şarle, dintre care opt recent cotonogite, 


229 


ocupau trotuarul, iar trecătorii le 
ocoleau. La amiază, toate picioarele 
betegite fură puse la loc, însă în sufletul 
doctorului mirarea evlavioasă începea 
să se amestece cu un involuntar 
sentiment profan. Soarele răsări încă o 
dată şi înfăţişă privirii medicului treizeci 
şi două de javre, dintre care şaisprezece 
cu picioarele rupte, ocupiînd trotuarul 
şi jumătate din stradă — spectatorii 
bipezi  ocupînd spațiul care mai 
rămăsese liber.  Vaietele răniților, 
hămăitul vesel al dobitoacelor vindecate 
şi comentariile privitorilor alcătuiau o 
larmă mare şi înălţătoare, însă circulaţia 
fu întreruptă pe strada cu pricina. Bunul 
medic angajă doi chirurgi-asistenţi, şi 
pînă în amurg sfirşi cu munca-i 
filantropică, luînd mai întîi precauţiunea 
s-o rupă cu biserica, pentru ca să se 
poată exprima cu libertatea pe care o 
impunea cazul. 

Dar toate lucrurile au o margine. Cînd 
zorii se iviră iar şi bunul doctor zări 
afară haitele de cîini care se întindeau 
pînă departe, claie peste grămadă, 
zurbagii şi rugători, zise: „Acum trebuie 
să recunosc că m-au înşelat cărţile; ele 
înşiră numai partea plăcută a povestirii, 
şi apoi se opresc. Aduceţi-mi o carabină; 
treaba asta a mers prea departe.” 

leşi în stradă, cu arma, şi întimplarea 
făcu să calce pe coada primului pudel, 
care îndată îl muşcă de picior. Opera 
măreaţă şi filantropică în care se 
avîntase acest pudel îi stîrnise un 


230 


entuziasm atit de puternic şi crescînd, 
încît îi zburătăcise minţile şi în cele din 
urmă îl înnebunise. Peste o lună, 
binefăcătorul doctor, atins de turbare şi 
aflîndu-se în chinurile agoniei, îşi chemă 
în juru-i prietenii care îl căinau şi le 
zise: 

— Feriţi-vă de cărţi. Nu spun poveştile 
decît pe jumătate. De cîte ori vreun biet 
nenorocit vă cere ajutorul şi staţi în 
cumpănă asupra rezultatului pe care-l 
va da bunătatea voastră, acordaţi-vă 
beneficiul îndoielii şi  ucideţi-l pe 
solicitant. 

După vorbele acestea, se întoarse cu 
faţa la perete şi îşi dădu duhul. 


231 


AUTORUL BINEVOITOR 


Un tînăr şi sărac începător într-ale 
literaturii încerca în zadar să-şi publice 
manuscrisele. În cele din urmă, cînd se 
văzu ameninţat de spectrul hîd al 
foamei, împărtăşi trista sa situaţie unui 
autor celebru,  cerîndu-i sfatul şi 
sprijinul. Acest om mărinimos lăsă 
imediat la o parte propriile sale 
îndeletniciri şi se apucă să citească unul 
dintre manuscrisele dispreţuite. După ce 
făcu treaba aceasta, izvorită din 
bunătate, strînse cordial mîna tînărului, 
zicîndu-i:. 

— Bucata aceasta îmi arată că ai 
talent; vino iar luni să mă vezi. 

La vremea hotărită, celebrul autor, cu 
un zîmbet blind, dar fără să scoată un 
cuvînt, deschise o revistă literară, încă 
umedă de cerneala tiparului. Care nu fu 
uimirea sărmanului tînăr cînd descoperi 
negru pe alb scrierea sa. 

— Nu ştiu cum aş putea vreodată să vă 
dovedesc recunoştinţa pentru acest 
nobil ajutor! zise tînărul, căzînd în 
genunchi şi izbucnind în lacrimi. 

Celebrul autor era  Snodgross; 
sărmanul tînăr, salvat astfel din 
obscuritate şi din ghearele foamei, 
deveni după aceea la fel de celebrul 
Snagsby. Fie ca această plăcută 
întîmplare să ne îndemne a pleca o 
ureche mărinimoasă către toţi 
începătorii care au nevoie de ajutor. 


232 


URMAREA LA „AUTORUL BINEVOITOR” 


În săptămîna următoare, Snagsby se 
întoarse cu alte cinci manuscrise 
respinse. Celebrul autor fu puţin cam 
mirat, fiindcă în cărţile morale se spune 
că tinerii care se zbat cu greutăţile vieţii 
au nevoie să fie împinşi doar o singură 
dată. Totuşi, curăţă aceste manuscrise, 
plivind  buruienile nefolositoare şi 
smulgînd cîteva hectare de adjective, şi 
astfel izbuti a face să fie acceptate două 
din lucrările tînărului. 

O săptămînă şi mai bine se scurse, şi 
recunoscătorul Snagsby sosi cu o altă 
încărcătură. Celebrul autor simţise o 
puternică flacără de mulţumire lăuntrică 
prima dată, cînd îl împrietenise cu 
succesul pe bietul tînăr luptător, 
comparîndu-se cu ființele mări- nimoase 
din cărți, însă acum începea să 
bănuiască că dăduse peste ceva inedit în 
domeniul nobilei oblăduiri. Ca urmare, 
entuziasmul i se mai răci. Totuşi, nu-i 
venea să-l respingă pe tînărul autor, 
care se zbătea şi se agăța de dînsul cu 
atita simplitate firească şi cu o 
încredere într-adevăr drăgălaşă. 

Ei bine, concluzia fu că celebrul autor 
avu parte mereu de ciurucurile bietului 
începător, ceea ce deveni o grea povară. 
Toate sforţările sale timide de a se 
lepăda de această încărcătură nu-i 
slujiră la nimic. Trebuia să-i dea sfaturi 


233 


şi încurajări zilnice; trebuia să-i facă 
rost într-una de comenzi din partea 
revistelor şi apoi să-i prelucreze textele 
ca să le facă publicabile. Tînărul 
aspirant izbuti, în cele din urmă, să se 
lanseze, şi dobîndi o faimă bruscă, 
descriind viaţa intimă a celebrului autor 
— şi asta cu un umor atît de caustic şi 
cu atîta minuţiozitate în detaliile 
usturătoare, încît cartea se vîndu într-un 
tiraj uimitor şi zdrobi de durere inima 
celebrului autor. Ultimele cuvinte pe 
care acesta le spuse în pragul morţii 
fură: 

— Ah, cărţile m-au înşelat! N-au spus 
povestea pînă la capăt. Prieteni, feriţi-vă 
de tinerii autori care se luptă cu viaţa. 
Nici un om să nu-l salveze în chip trufaş, 
spre  pierzania sa, pe cel căruia 
Dumnezeu i-a hărăzit să îndure foamea. 


234 


SOŢUL RECUNOSCĂTOR 


Într-o zi, o doamnă şi băieţaşul ei 
treceau cu trăsura pe strada principală 
a unui mare oraş, cînd caii se speriară şi 
o luară nebuneşte la goană, azvir- lindu-l 
pe vizitiu de pe capră şi lăsîndu-i pe cei 
din trăsură înmărmuriţi de groază. Un 
tînăr curajos, care mîna o căruţă cu 
zarzavaturi, se repezi în faţa cailor ce-şi 
luaseră vînt şi izbuti să-i oprească din 
goană, cu primejdia alei! sale. 
Recunoscătoarea doamnă îi luă numele, 
iar cînd ajunse acasă povesti eroica 
faptă soţului ei, care citise cuvenitele 
cărţi de îndrumare morală şi asculta 
acum cu ochii înlăcrimaţi mişcătoarea 
întîmplare. Şi după ce, împreună cu cei 
dragi, care-i fuseseră înapoiaţi teferi, 
înălţă rugăciuni de mulţumire către cel 
care nu îndură ca nici măcar o vrabie să 
cadă la pămînt neluată în seamă, trimise 
după viteazul tînăr şi, punîndu-i în mînă 
un cec de cinci sute de dolari, zise: 

— Primeşte această răsplată pentru 
nobila ta faptă, William Ferguson, şi 
dacă vreodată vei avea nevoie de un 
prieten, ţine minte că Thompson 
McSpadden are o inimă recunoscătoare. 

Fie ca aceasta să folosească de 
învăţătură că o faptă bună aduce 
totdeauna foloase celui care a săvîrşit-o, 
oricît de umil ar fi el. 


1 Probabil că aici este o greşeală de tipar. (N. 
a.). 


235 


URMAREA LA „SOŢUL RECUNOSCĂTOR” 


William Ferguson veni în vizită 
săptămîna viitoare şi îi ceru lui Mr. 
McSpadden să folosească trecerea ce o 
are pentru a-i obține un post de seamă, 
căci se simte în stare de lucruri mai 
măreţe decît să mîne o căruță cu 
zarzavaturi. Mr. McSpadden îi obținu o 
mică slujbă de funcționar cu o leafă 
bună. 

Curînd, mama lui William Ferguson 
căzu la pat, şi William... În sfîrşit, ca să 
nu mai  lungim vorba, domnul 
McSpadden fu nevoit să o ia la el în 
casă. Nu trecu mult, şi bătrina duse 
dorul după copiii ei mai mici, astfel că 
mai fură primiţi în casă Mary şi Julie, 
precum şi micul Jimmy. Frăţiorul lor, 
Jimmy, avea un briceag, şi într-o bună zi 
rătăci prin salon singur cu unealta sa, 
reducînd în mai puţin de trei sferturi de 
oră la o valoare indeterminabilă, un 
mobilier care făcea zece mii de dolari. 
Peste o zi sau două, căzu pe scara de 
serviciu şi îşi  frinse  gitul, şi 
şaptesprezece rubedenii veniră în casă 
ca să ia parte la serviciul funebru. 

Astfel intrară şi ei în legătură cu 
familia McSpadden, şi după aceea ţinură 
ocupată în permanenţă bucătăria, şi pe 
McSpadden aşijderi, urmărind să vîneze 
slujbe de tot soiul pentru ei şi să vîneze 
altele după ce isprăveau cu primele. 


236 


Bătrina bea de stingea şi înjura în lege, 
însă recunoscătoarea familie 
McSpadden ştia că-i de datoria ei s-o 
îndrepte pe calea cea bună, ţinind 
seama de binele ce-l făcuse fiul. 
McSpaddenii îşi împlineau cu nobleţe şi 
fără preget generoasa lor misiune. 
William venea des pe acolo, căpăta cu 
împrumut sume tot mai mici, dar cerea 
posturi tot mai mari şi mai bănoase — 
pe care recunoscătorul McSpadden le 
procura cu mai multă sau mai puţină 
promptitudine. După oarecare obiecţii, 
McSpadden consimţi să-l echipeze pe 
William pentru colegiu. Cînd veni însă 
prima vacanţă şi eroul pretinse să fie 
trimis în Europa ca să-şi vadă de 
sănătate,  prigonitul  McSpadden se 
ridică împotriva tiranului şi se revoltă. 
Îl refuză făţiş şi 


237 


răspicat. Mama lui William Ferguson fu 
atît de uluită, încît îi scăpă din mînă 
sticla de gin, şi buzele-i profane refuzară 
să-şi facă datoria. Cînd îşi veni în fire, 
spuse aproape sugrumată: 

— Asta ţi-e recunoştinţa? Unde-ar fi 
acum nevasta şi băiatul dumitale de n-ar 
fi existat feciorul meu? 

La rîndul său, William continuă: 

— Asta ţi-e recunoştinţa? Am salvat 
viaţa soţiei dumitale, da, ori nu? Spune- 
mi doar atît! 

Şapte cimotii de-ale lor năvăliră din 
bucătărie, fiecare dintre ele repetînd: 

— Va să zică asta vi-i recunoştinţa?! 

Surorile lui William priveau 
încremenite, zicîn- du-i: 

— Va să zică asta-i recu..., dar fură 
întrerupte de mămătia lor, care izbucni 
în hohote de plins şi strigă: 

— Cînd te gîndeşti că îngeraşul meu, 
micuțul Jimmy, şi-a dat viaţa pentru o 
asemenea gadină! 

Atunci, vajnicul revoluţionar 
McSpadden se arătă la înălţimea 
situaţiei şi, cu tărie, replică: 

— Afară din casa mea, cu toţii, hoardă 
de cerşetori! Cărţile m-au înşelat, dar de 
acum încolo n-am să mă mai las dus de 
ele! O dată-mi ajunge! 

Şi întorcîndu-se spre William ţipă: 

— Da, ai salvat viaţa soţiei mele, dar 
dacă mai face cineva una ca asta, îl ucid 
pe loc! 


238 


Nefiind pastor, plasez următorul text, 
comentat la sfîrşitul predicii în loc de 
început.  lată-l. Este din Amintirile 
despre preşedintele Lincoln, publicate 
de Mr. Noah Brooks în Scribner's 
Monthly. 

„În rolul lui Falstaff, actorul J. H. 
Hackett i-a pricinuit o mare desfătare 
domnului Lincoln. Din  obişnuita-i 
dorinţă de a arăta semenilor că le 
este 


239 


îndatorat, Mr. Lincoln scrise actorului 
un binevoitor bileţel,  exprimîndu-şi 
plăcerea de a fi participat la spectacolul 
susţinut de el. Drept răspuns, Mr. 
Hackett îi trimise preşedintelui o carte; 
poate vreuna scrisă de el. De asemeni, îi 
scrise şi cîteva răvaşe. După ce a trecut 
mai multă vreme şi uitasem de acest 
episod, într-o seară am primit un mesaj 
de la Casa Albă şi m-am dus acolo. 
Trecînd spre biroul preşedintelui, l-am 
zărit — spre mirarea mea — pe Hackett 
stînd în anticameră, ca şi cum ar fi 
aşteptat să fie primit în audienţă. 
Preşedintele m-a întrebat dacă este 
cineva afară. Cînd i-am spus, exclamă, 
aproape întristat: 

— Ah, nu-l pot primi. Speram că a 
plecat. Apoi adăugă: Faptul acesta 
dovedeşte cît de greu este să ai prieteni 
adevăraţi şi cunoştinţe decente cînd 
deţii un post ca al meu. Ştii cît de mult îl 
apreciam pe Hackett ca actor şi cum i- 
am scris, ca să ştie că îl preţuiesc. Mi-a 
trimis cartea aceea şi am crezut că 
lucrurile se vor încheia aici. Este un 
maestru în profesia lui, presupun, şi a 
dobîndit o reputaţie trainică; însă numai 
fiindcă am avut o scurtă corespondenţă 
prietenească, aşa cum se întîmplă 
adesea între oameni, el s-a gindit să-mi 
ceară ceva. Ce-ţi închipui că vrea? 

N-am putut ghici, şi atunci Mr. Lincoln 
mi-a zis: 

— Ei bine, vrea să fie consul la 
Londra! Oh, Doamne! 


240 


Subliniez în concluzie că incidentul cu 
William Ferguson s-a petrecut aidoma şi 
după propria mea cunoştinţă. Am 
schimbat natura amănuntelor, ca să-l 
împiedic pe William să-şi recunoască 
chipul în această povestire. 

Toţi cititorii acestui articol au jucat, în 
vreuna din acele dulci clipe de 
efuziune ale vieţii lor, rolul 


241 


eroului din povestirea Fapta bună. Tare 
aş vrea să ştiu ciîţi dintre ei mai sînt 
dornici să pomenească de experienţa pe 
care au făcut-o şi cîţi sînt cei cărora le 
place să li se amintească de urmările 
care au decurs din ea! 


CANDIDAT LA POSTUL 
DE GUVERNATOR 


Acum cîteva luni am fost desemnat să 
candidez pe o listă independentă pentru 
postul de guvernator al marelui stat 
New York, avînd ca rivali pe domnii John 
T, Smith şi Blank J. Blank. Mi se părea 
că faţă de aceşti domni am un avantaj 
important, şi anume o bună şi neştirbită 
reputaţie. Într-adevăr, citind ziarele era 
uşor de văzut că dacă cei doi au ştiut 
vreodată ce înseamnă să porţi un nume 
nepătat, apoi a trecut mult timp de 
atunci. Era limpede că în anii din urmă 
fuseseră amestecați în tot felul de 
matrapazlicuri ruşinoase. Dar chiar în 
momentul cînd mă felicitam pentru 
acest avantaj şi mă bucuram de el pe 
ascuns, prin adîncurile fericirii mele se 
strecură unda tulbure a unei nelinişti: 
mă îngrozea gîndul că numele îmi va fi 
pomenit în strînsă legătură cu numele 
unor asemenea indivizi. Gîndul acesta 
mă tulbura tot mai mult. În cele din 
urmă, am scris bunicii despre tot ce mă 


242 


frămînta. Răspunsul ei fu prompt şi 
categoric: 


„Toată viaţa ta n-ai săvîirşit nici măcar o 
singură faptă de care să-ţi fie ruşine. Uita-te în 
ziare, citeşte-le, şi vei pricepe ce 


243 


fel de indivizi sînt domnii Smith şi Blank; iar 
după aceea, gindeşte-te dacă mai vrei să te 
cobori pînă la nivelul lor, intrînd în competiţie 
electorală cu ei.” 


Asta era şi părerea mea! N-am închis 
ochii nici o clipă în noaptea aceea. Cu 
toate astea, nu mai puteam să dau 
înapoi. Intrasem în horă şi trebuia să joc 
pînă la capăt. In timp ce frunzăream 
ziarele la micul dejun, am dat peste 
următoarea notiţă — şi trebuie să 
mărturisesc că nu mai  fusesem 
niciodată atît de uluit: 


SPERJUR 


„Poate că acum, cînd se prezintă în faţa 
poporului în calitate de candidat la postul de 
guvernator, domnul Mark Twain va binevoi să 
explice cum se face că în 1863 a fost condamnat 
pentru sperjur, în prezenţa a treizeci şi patru de 
martori din Wakawak (Cochinchina), scopul 
acestui sperjur fiind de a fura de la o sărmană 
văduvă indigenă şi de la copiii ei lipsiţi de 
apărare o mică plantație, singurul sprijin ce le 
mai rămăsese acestor nenorociţi! Domnul Twain 
este dator faţă de sine însuşi, ca şi faţă de marea 
naţiune, căreia îi cere voturile, să facă lumină în 
această chestiune. O va face oare?” 


Credeam că voi sări în sus de uimire! 
Ce calomnie grosolană şi neruşinată! Nu 
fusesem niciodată în Cochinchina! Nu 
auzisem niciodată de Wakawak. N-aş fi 
putut deosebi o plantație de un cangur. 


244 


Nu ştiam ce să fac. Eram năucit şi cu 
totul neajutorat. M-am învârtit toată ziua 
fără să fac nimic. În dimineața 
următoare, acelaşi ziar scria numai atît: 


245 


UN FAPT SEMNIFICATIV 


„După cum se vede, domnul Twain păstrează o 
tăcere elocventă în legătură cu sperjulul din 
Cochinchina.” 


(N. A. — În tot restul campaniei 
electorale, acest ziar nu a vorbit despre 
mine altfel decît ca despre „infamul 
sperjur Twain”.) 

Apoi apăru Gazeta, cu următoarele 
rînduri: 


TREBUIE SĂ CUNOAŞTEM ADEVĂRUL 


„Va binevoi oare noul candidat la postul de 
guvernator să explice unor concetățeni ai 
dumisale (care vor avea nenorocul să voteze 
pentru el) neînsemnatul fapt că tovarăşilor săi 
de baracă din Montana le dispăreau din cînd în 
cînd mici obiecte de valoare, care apoi erau 
găsite întotdeauna la domnul Twain sau în 
«valiza» lui (adică în ziarul în care îşi înfăşură 
catrafusele), astfel încît s-au văzut siliţi ca, spre 
binele lui, să-i dea un avertisment prietenesc şi, 
ungîndu-l cu catran şi tăvălindu-l în fulgi, să-l 
plimbe călare pe o prăjină, sfătuindu-l apoi să 
lase gol pentru totdeauna locul pe care-l ocupa 
de obicei în tabără? Va binevoi el oare?” 


S-ar fi putut oare născoci o ticăloşie 


mai mare? în viaţa mea nu fusesem la 
Montana! 


246 


(De atunci ziarul acesta nu m-a mai 
pomenit altfel decît „Twain, hoţul din 
Montana”...) 

Începusem să răsfoiesc ziarele cu 
teamă, ca unul care ar ridica o pătură 
sub care bănuieşte că se află un şarpe 
cu clopoței. Într-una din zile îmi căzură 
sub ochi următoarele cuvinte: 


247 


MINCINOSUL ŢINTUIT LA STÎLPUL 
INFAMIEI! 


„În baza  depoziţiilor scrise, făcute sub 
jurămînt de domnul Michael O'Flanagan din 
Five Points şi de domnii Snub Raf- ferty şi Catty 
Mulligan de pe strada Water, s-a stabilit că jos- 
nica declaraţie a domnului Mark Twain, anume 
că regretatul bunic al nobilului nostru fruntaş 
Blank J. Blank ar fi fost spînzurat pentru tilhărie 
la drumul mare, este o MINCIUNĂ abjectă şi 
complet neîntemeiată. Este dureros pentru nişte 
cetăţeni onorabili să vadă că pentru obţinerea 
unui succes politic sînt folosite mijloace atît de 
ruşinoase ca atacarea morţilor din morminte şi 
profanarea numelor lor respectabile prin tot 
felul de calomnii. Gindindu-ne la durerea pe care 
această minciună  mîrşavă o va provoca 
nevinovatele rude şi prietenilor răposatului, 
aproape că simţim nevoia să îndemnăm publicul 
ultragiat şi insultat să procedeze la o răzbunare 
sumară şi În afara legii, împotriva 
calomniatorului... Dar nu! Mai bine să-l lăsăm să 
fie sfişiat de chinurile propriei sale conştiinţe 
(deşi, dacă mînia va învinge stăpînirea de sine a 
publicului, iar acesta, în furia sa oarbă, va aduce 
calomniatorului injurii corporale, este cu totul 
evident că nici un juriu nu-i va putea recunoaşte 
ca vinovaţi, şi nici un tribunal nu-i va putea pe- 
depsi pe făptaşi).” 


Ingenioasa frază de încheiere a avut 
darul de a mă face să sar din pat şi s-o 
şterg imediat de-acasă — şi încă prin 
uşa din dos —, în timp ce „publicul 
ultragiat şi insultat” tăbăra prin uşa din 
faţă, spăr- gind în miînia lui dreaptă 
mobilele şi geamurile şi luînd cu el 


248 


lucrurile pe care le putea căra în 
spinare. Şi totuşi, pot să jur cu mîna pe 
Evanghelie că nu-l  calomniasem 
niciodată pe bunicul lui Blank. Mai mult 
decît atît: n-auzisem nimic despre el şi 
nici măcar nu-i pomenisem numele pînă 
în ziua aceea. 

(Voi spune, în treacăt, că ziarul sus- 
menţionat nu m-a mai pomenit de-atunci 
decît în felul acesta: „Twain, 
profanatorul de morminte”. 

Articolul care mi-a atras atenţia curînd 
după aceea glăsuia: 


HALAL CANDIDAT! 


„Domnul Mark Twain, care urma să ţină seara 
trecută un discurs fulminant la marele miting al 
independenţilor, nu şi-a făcut apariţia! O 
telegramă trimisă de medicul său anunţa că 
fusese răsturnat de nişte cai speriaţi şi că şi-ar fi 
fracturat piciorul în două locuri, bolnavul 
suferind acum dureri inimaginabile, şi aşa mai 
departe, tot felul de asemenea gugumanii. lar 
independenţii s-au străduit din răsputeri să 
înghită aceasta istorie cusută cu aţă albă şi s-au 
prefăcut că nu cunosc adevărata cauză a 
absenței nepricopsitei creaturi pe care o numesc 
purtătorul lor de cuvînt! 

Un anumit individ a fost văzut noaptea 
trecută, în casa domnului Twain, într-o stare de 
ebrietate animalică. Independenţii au datoria 
imperioasă de a dovedi că aceaptă fiinţă 
abrutizată nu era domnul Mark Twain în 
persoană. De data asta li s-a înfundat! lată un 
caz care nu lasă loc pentru eschivări de la un 


249 


răspuns direct. Poporul întreabă cu o voce 
tunătoare: CINE ERA INDIVIDUL?” 


O clipă mi-a fost imposibil, absolut 
imposibil să cred că numele meu e într- 
adevăr pomenit în legătură cu o 
asemenea bănuială ruşinoasă. Trecuseră 
trei ani încheiaţi de cînd nu mai 
pusesem în gură măcar o picătură de 
rachiu, bere, vin sau orice altă băutură 
spirtoasă. 

(Ca să vă daţi seama ce înseamnă 
puterea obişnuinţei, vă voi spune că 
atunci cînd în numărul 


250 


următor al acestui ziar m-am văzut 
poreclit „Domnul Delirium Tremens 
Twain”, n-am mai simţit nici o durere, 
deşi ştiam că de acum încolo ziarul mă 
va numi astfel, cu o  persistenţă 
monotonă, pînă-n vecii vecilor.) 

Între timp, scrisorile anonime 
începuseră să ocupe un loc important în 
corespondenţa pe care o primeam. De 
obicei ele aveau următorul cuprins: 


„Ce aveţi de spus despre bătrina cerşetoare 
pe care aţi dat-o afară în brînci din locuinţa 
dumneavoastră? 

POL PRY” 


Sau: 


„Aţi săvirşit fapte care nu sînt cunoscute de 
nimeni, în afară de mine. V-aş sfătui să ieşiţi cu 
cîţiva dolari, sau dacă nu, veţi auzi prin ziare de 
al dumneavoastră respectuos 

HANDY ANDY” 


Cam acesta era conţinutul scrisorilor. 
Aş putea să continui pînă la 
suprasaturarea cititorului, dar cred că 
nu e cazul. 

În curînd, cel mai mare ziar al 
partidului republican mă acuză că 
dădeam şperţuri, iar ziarul central al 
partidului democrat mă învinui că sînt 
un şantagist ordinar. 

(In felul acesta m-am ales cu încă două 
nume: „Twain, murdarul şperţar” şi 
„josnicul şantagist”.) 


251 


Cu timpul s-a făcut atîta gălăgie 
cerindu-mi-se  „răspunsul” la toate 
acuzaţiile înfiorătoare ce mi se aduceau, 
încît directorii de ziare şi liderii 
partidului meu mi-au spus că, dacă mai 
păstrez tăcere, cariera mea politică este 
pecetluită. Şi parcă pentru a-mi dovedi 
că se impunea din ce în ce mai mult să 
fac ceva, chiar a doua zi am putut citi 
într-un ziar următoarele rînduri: 

PRIVIŢI-L! 


„Candidatul  independenţilor continuă să 
păstreze tăcere. Pentru ce nu îndrăzneşte să 
vorbească? Fiecare dintre acuzaţiile ce i s-au 
adus a fost pe deplin dovedită şi întărită şi 
răsîntărită prin propria-i tăcere elocventă, astfel 
încît e demascat pentru totdeauna. Uitaţi-vă la 
candidatul vostru, independenţilor! Priviţi-l pe 
Infamul sperjur! Pe Hoţul din Montana! Pe 
Profanatorul de morminte! Admiraţi-l pe acest 
Delirium Tremens! Priviţi-l pe murdarul vostru 
şperţar şi pe josnicul vostru şantagist! Priviţi-l, 
cercetaţi-l bine, şi apoi spuneţi dacă puteţi 
acorda voturile dumneavoastră cinstite acestei 
creaturi, care şi-a cîştigat o asemenea podoabă 
sinistră de titluri printr-o serie de crime odioase, 
şi care nu îndrăzneşti să deschidă gura pentru a 
tăgădui măcar vreuna dintre ele!” 


Nu mai exista nici o portiţă de 
scăpare, şi de aceea, profund umilit, m- 
am apucat să pregătesc „un răspuns” la 
mulţimea de acuzații şi minciuni 
mîrşave. N-am putut însă termina 
niciodată această treabă, deoarece chiar 
a doua zi dimineaţă un alt ziar veni cu o 
nouă grozăvie, acuzîndu-mă cu toată 


252 


seriozitatea că aş fi dat foc unui ospiciu 
cu toţi locatarii înăuntru, numai pentru 
că îmi stînjenea vederea de la fereastra 
apartamentului meu. Această calomnie 
m-a adus în pragul nebuniei. Apoi veni 
la rînd acuzaţia că mi-aş fi otrăvit 
unchiul pentru a-i moşteni averea, 
cerindu-se foarte insistent să i se 
deschidă mormîntul. Eram în culmea 
disperării. Şi, colac peste pupăză, mi s-a 
adus acuzarea că fiind administratorul 
unui azil de copii găsiţi am folosit rude 
ramolite şi ştirbe pentru a mesteca 
hrana copiilor. Tremuram tot. Şi în cele 
din urmă, ca o încununare firească a 
neruşinatei persecuții cu care mă 
urmărea ura partidelor adverse, nouă 
ținci ce abia  învăţaseră să meargă, 
cu pielea de toate 


253 


nuanțele şi culorile şi care mai de care 
mai zdrenţăroşi, au fost învăţaţi să 
năvălească la tribună la o întrunire 
publică şi să se agaţe de picioarele 
mele, strigîndu-mi „TĂTICULE!” 

M-am lăsat păgubaş. Am coborit 
steagul şi m-am predat: nu puteam face 
faţă cerinţelor unei campanii electorale 
pentru postul de guvernator în statul 
New York, astfel încît am trimis o 
scrisoare anunţind că-mi retrag 
candidatura şi  semnind plin de 
amărăciune: 


„Al dumneavoastră sincer, care pe vremuri a 
fost un om cinstit, dar acum este Mark Twain 
infamul sperjur, Hoţul din Montana, 
Profanatorul de morminte, Delirium Tremens, 
Murdarul şperţar şi Josnicul şantagist”. 


UN STRĂIN INTERESANT 


— Amintire din insulele Sandwich — 


De-abia terminasem observaţia mea 
foarte banală, cînd străinul din celălalt 
colţ al camerei, avînd miîn- cărime la 
limbă, se grăbi să-şi spună părerea. 

— O, desigur; într-un fel, e un fapt 
oarecum ieşit din comun, dar trebuia să 
vedeţi coşul meu, să vedeţi coşul meu, 
domnule! Fum! Hm! Să fiu al dracului 
dacă... domnule Jones, îţi aminteşti de 
coşul acela? Nu se poate să fi uitat! Nu, 


254 


nu, îmi amintesc acum. Pe vremea aceea 
nu locuiai în partea asta a insulei. Dar 
vă spun numai adevărul. Să mă-nghită 
pămîntul în clipa asta dacă coşul acela 
nu afuma în aşa hal, încît funinginea se 
făcea piatră şi trebuia să o dăm jos cu 
tirnăcopul! Degeaba rideţi, domnilor, dar 
chiar 

marelui şerif i-am oferit un bulgăre de 
funingine, pe care l-am scos în faţa 
ochilor lui, aşa că n-aveţi decit să vă 
duceţi să-l întrebaţi, spre a vă convinge 


singuri. 

Vorbele lui puseseră capăt 
conversaţiei, care, oricum, începuse să 
lîncezească — aşa că am tocmit nişte 


indigeni şi vreo două pirogi cu balanţier 
şi am ieşit în largul mării agitate spre a 
vedea copiii la sportul lor, călărind pe 
mare, cocoţaţi pe crestele uriaşelor 
valuri. 

Peste două săptămîni, stînd de vorbă 
în tovărăşia cîtorva persoane, mi-am 
ridicat privirea şi am descoperit pe 
acelaşi om, sfredelindu-mă cu ochii săi 
pătrunzători. Din nou am observat 
muşchii  contractaţi ai feţei lui şi 
simţeam că are aceeaşi mîncărime de 
limbă. 

În momentul cînd m-am oprit, i-a şi 
dat drumul. 

— Mă scuzaţi, domnule, mă scuzati, 
dar ceea ce aţi spus poate fi socotit ceva 
neobişnuit numai dacă este scos în 
evidenţă, separat de celelalte. Dar 
comparat cu ceea ce mi-a fost dat mie să 


255 


văd este doar un fapt banal. Nu, nu-i 
chiar aşa... nu vreau să vorbesc atit de 
nepoliticos despre cele hărăzite unui 
străin, care este şi un gentleman, dar 
sînt nevoit a spune că nu aţi mai putea 
şi nici nu aţi mai voi să susţineţi că acest 
copac este mare dacă aţi fi văzut, ca 
mine, marele arbore Yakmatack din 
insula Ounaska, din marea Kamciatka — 
un arbore, domnule, cu un diametru de 
patru sute şi cincisprezece picioare, nici 
un ţol mai puţin — pămîntul să mă- 
nghită în clipa asta dacă nu-i aşa! Nu 
trebuie să mă priviţi atît de miraţi, 
domnilor. Bătrînul căpitan Saltmarsch 
este de faţă şi poate spune dacă ştiu ce 
spun au ba. l-am arătat copacul acela. 

Căpitanul Saltmarsch: 

— Hei, leat, las-o mai domol, că prea 
ai tras tare de ancoră! Mi-ai făgăduit să- 
mi araţi minunăţia şi am cutreierat mai 
bine de unsprezece mile cu dumneata 
prin cea mai  afurisită şi mai 
înnebunitoare junglă ce mi-a fost dat să 
văd vreodată, şi cînd colo, diametrul 
copacului pe care în sfîrşit mi l-ai arătat 
nu atingea nici măcar grosimea unui 
butoiaş de bere! Asta o ştii prea bine şi 
dumneata, Markiss. 

— Ia auzi-l! Vezi bine că arborele s-a 
subţiat la cît spui dumneata. Dar nu ți- 
am explicat de ce? Răs- punde-mi! Nu ti- 
am spus că aş fi dorit să-l vezi aşa cum l- 
am văzut eu prima oară? Cînd te-ai 
urcat în trăsură, aruncîndu-mi tot soiul de 
ocări şi spunîndu-mi că te-am făcut să 


256 


baţi unsprezece mile ca să vezi un puiet, 
nu ţi-am explicat că toate balenierele din 
mările nordice şi-au procurat lemnul 
tăind din el timp de mai bine de 
douăzeci şi şapte de ani? Ce, crezi că 
arborele poate dăinui o veşnicie, fir-ar al 
naibii să fie! Nu ştiu de ce eşti atit de 
chiţibuşar şi cauţi să nedreptăţeşti cu 
tot dinadinsul pe cineva care nu ţi-a 
făcut nici un rău. 

Nu ştiu de ce, dar prezenţa acestui om 
mă stinjenea şi am fost încîntat cînd, 
chiar în clipa aceea, un băştinaş a venit 
să ne spună că Muckawow, cel mai socia- 
bil şi mai falnic dintre necioplitele 
căpetenii de oştire de pe insulele 
acestea, ne pofteşte la el ca să petrecem 
cu  dînsul,  înfruptîndu-ne dintr-un 
misionar pe care îl prinsese încălcîndu-i 
terenul. Cred că n-au trecut nici zece 
zile după aceea, cînd tocmai, după ce 
terminasem de a arăta ceva unui grup 
de prieteni şi cunoscuţi, fără a fi avut 
pretenţia de a fi spus cine ştie ce mare 
lucru, auzii o voce familiară şi uricioasă, 
băgîndu-se pe fir şi spunînd: 

— Dar, dragă domnule, calul acela nu 
avea nimic extraordinar şi nici faptul în 
sine nu-i de loc extraordinar! N-aş vrea 
să vă jignesc cu ceea ce vă spun acum, 
domnul meu, dar într-adevăr habar n- 
aveţi ce-i aceea viteză. Doamne, dacă aţi 
fi văzut-o pe iapa mea Margareta — ăla 
zic şi eu animal iute ca fulgerul, nu alta! 
Trap! Trap nu-i cuvîntul potrivit — 
zbura! Cum mai ştia să salte trăsurica! 


257 


O dată am pornit-o cu ea — domnul 
colonel Bilgewater, iți aminteşti prea 
bine de acest bidiviu, nu-i aşa? — ei, 
odaţă am pornit-o doar cu vreo treizeci 
sau treizeci şi cinci de yarzi înaintea 
celei mai îngrozitoare furtuni pe care 
am apucat-o în viaţa mea, şi iapa ne-a 
dus în goană mai bine de optsprezece 
mile. Aşa a fost, pe ce am mai scump! Şi 
nu spun decît adevărul gol-goluţ 
afirmînd că nici o picătură de ploaie nu 
ne-a ajuns, nici măcar o singură 
picătură nu ne-a atins, domnul meu! Pot 
să jur! Asta în timp ce bietul meu cîine a 
trebuit să înoate tot drumul în spatele 
căruţei! 

O săptămînă sau două am stat mai 
mult  pe-acasă. Aveam impresia că 
oriunde m-aş fi dus aş fi dat de omul 
acesta, pe care nu-l mai puteam suferi. 
Intr-o seară însă, căpitanul Perkins m-a 
invitat la o petrecere cu prietenii săi. 
Cam pe la orele zece, vorbeam din 
întîmplare despre un prieten de al meu, 
negustor, şi fără nici o intenţie precisă 
am scăpat observaţia că era cam strîns 
la mînă şi zgîrcit cu plata funcţionarilor 
săi. Deodată, prin aburul unui punch de 
whisky, izbucni o voce cunoscută, din 
partea cealaltă a camerei, şi o clipă am 
tremurat de frică să nu-mi scape cumva 
vreo vorbă de ruşine. 

— O, dragă domnule, cred că te pui 
într-o lumină proastă dacă faci atita 
tevatură pe chestia asta — ca şi cum ar 
fi cine ştie ce lucru surprinzător. 


258 


Dumnezeu să-ţi dea sănătate, dar habar 
n-ai ce înseamnă un om strîns la mînă. 
Eşti tot atît de neştiutor ca un nou- 
născut! Ba chiar ca nişte gemeni nou- 
născuţi. Nu ştii nimic în chestia asta. Îmi 
pare rău de dumneata, domnule, că eşti 
un străin atît de bine şi de simpatic şi că 
te bagi într-o chestiune în care 
dovedeşti cea mai crasă 

ignoranță! Uită-te în ochii mei, te rog 
uită-te în ochii mei. John James Godfrey 
era fiul unor părinţi săraci, dar cinstiţi, 
din statul Mississippi, prietenul meu din 
copilărie şi camarad foarte drag mai 
tirziu. Dumnezeu să-l odihnească în 
pace, căci nu mai e printre noi acum! 
Acest John James Godfrey a fost tocmit 
de Societatea Minieră Hayblossom din 
California pentru a pune la cale 
exploziile necesare — băieţii o numeau 
Societatea pe acţiuni a zgirciţilor. Ei 
bine, într-o zi a sfredelit o gaură adincă 
de vreo patru picioare şi a băgat înăuntru 
un explozibil grozav. El stătea deasupra 
şi îndesa explozibilul cu un drug de fier, 
lung de vreo nouă picioare, cînd deodată 
chestia aceea afurisită a scăpărat o 
scînteie, dînd foc explozibilului şi — 
ţuşti, băiete! — a zburat John Godfrey, 
ca un foc bengal, el şi cu drugul lui de 
fier cu tot! Ei, şi s-a înălţat în văzduh 
sus, tot mai sus, pînă nu s-a mai văzut 
decît o mogildeaţă, cît un copil — apoi şi 
mai sus, şi mai sus, pînă nu s-a zărit mai 
mare decît o păpuşă; şi încă mai sus s-a 
înălţat, mai sus, pînă nu s-a văzut mai 


259 


mare decît albiniţa, iară după aceea nu 
s-a mai văzut! Apoi iar s-a ivit, dar cît 
albiniţa, şi a coborit din ce în ce mai jos, 
pină s-a făcut cît păpuşa, şi mai jos — 
pînă a ajuns din nou cît un copilaş, apoi 
de statul unui om în toată firea, pînă 
cînd atît el, cît şi druguri de fier se 
pogoriră şuierînd şi se îndreptară taman 
la vechiul loc şi reîncepură să îndese, şi 
să îndese, şi să îndese la fel ca mai 
înainte, ca şi cum nu s-ar fi întîmplat 
nimic! Ceea ce însă nu ştiţi este că acest 
biet om nu a lipsit decit vreo 
optsprezece minute, şi totuşi Societatea 
pe acţiuni a zgirciţilor i-a tăiat din leafă 
timpul pierdut! 

Am spus că mă doare capul, şi cu 
scuza aceasta am plecat acasă. Am notat 


în jurnalul meu: „O altă noapte 
pierdută” din pricina acestui individ 
înfigăreţ. 


Şi am mai adăugat şi o ocară zdravănă, 
ca să ţină de urit acestei însemnări. 
Chiar a doua zi, mi-am strîns lucrurile 
şi, scos din răbdări, am părăsit insulele. 
De la bun început îl considerasem pe 
acest om un şarlatan. 


Linia punctată reprezintă un interval 
de cîţiva ani. 

La sfîrşitul acestui răstimp, părerea pe 
care m-am încumetat să o însemn a fost 


260 


temeinic întărită de către persoane cu 
totul dezinteresate. 

Într-o dimineață, individul acela, 
Markiss, a fost găsit spînzurat de o 
grindă în dormitorul său. (Uşile şi 
ferestrele fiind bine  zăvorite pe 
dinăuntru.) Era mort. Era mort, iar pe 
pieptul său era prinsă cu boldul o hirtie 
scrisă de mîna lui, în care ruga pe prie- 
teni să nu bănuiască pe nimeni în 
legătură cu moartea sa, deoarece era pe 
de-a-ntregul opera propriilor lui mî.ini. 
Totuşi, juraţii au ajuns la concluzia 
neaşteptată că decedatul a murit de 
„mîinile uneia sau ale unor persoane 
necunoscute”. Ei au motivat că însăşi 
consecvenţa  neclintită pe care o 
dovedise Markiss timp de treizeci de ani 
constituia o dovadă colosală şi de ne- 
înlăturat că orice afirmaţie făcută de el 
trebuia socotită neapărat o minciună. În 
afară de aceasta, ei nici, nu credeau că 
ar fi murit într-adevăr, punînd la în- 
doială, contrar puternicei evidențe, 
însăşi vorba sa că ar fi murit, şi de aceea 
cerură judelui instructor să amîne 
înmormîntarea pe cît se poate — ceea ce 
s-a şi făcut. 

Aşa că, în clima tropicală din Lahaima, 
coşciugul a stat descoperit timp de 
şapte zile, pînă cînd chiar şi juraţii s-au 
dat bătuţi. Ei au revenit asupra cazului 
şi au schimbat verdictul în „sinucidere 
datorată unor 


261 


rătăciri mintale”, căci, ziceau dînşii eu 
multă pătrundere: „El a declarat că e 
mort, şi chiar aşa a fost, dar oare ar fi 
spus el un lucru adevărat dacă ar fi fost 
în toate minţile? Nici pomeneală de aşa 
ceva, stimabile, nu ne duce el pe noi!” 


MORI, SAU VIU? 


Luna martie a anului 1892 am 
petrecut-o la Men- ton, pe Riviera. In 
colţul acela te bucuri, în strictă 
intimitate, de toate avantajele pe care la 
Monte Carlo şi Nisa, la numai cîteva 
mile depărtare, le ai la dispoziţie în mod 
public. Adică, poţi contempla revărsarea 
razelor de soare, văzduhul înmiresmat şi 
scînteietoarea mare albastră, fără 
adaosurile sîcîitoare ale zarvei şi forfotei 
omeneşti, ale penajelor şi ale luxului 
înşelător. Menton e un locşor tihnit, 
odihnitor, simplu, fără pretenţii; aici nu 
vin bogătaşii şi fandosiţii. Din cînd în 
cînd însă, mai dă pe acolo şi cîte-un 
bogătaş; chiar de curind am făcut 
cunoştinţă cu unul din aceştia. Ca să-l 
ascund măcar în parte, îl voi numi 
Smith. Într-o zi, la Hôtel des Anglais, la 
cea de-a doua gustare, el exclamă: 

— Iute! Uită-te la omul care iese-acum 
pe uşă! Notează-ţi fiece amănunt! 

— De ce? 

— Ştii cine e? 


262 


— Da. A petrecut cîteva zile aici, 
înainte de a veni dumneata. E un bătrin 
fabricant de mătăsuri din Lyon, care s-a 
retras din afaceri şi-i putred de bogat; 
se zice — şi bănuiesc că aşa o fi — 
că-i singur pe 


263 


lume; arată totdeauna trist şi visător şi 
nu vorbeşte cu nimeni. Se numeşte 
Théophile Magnan. 

Îmi închipuiam că după aceste cuvinte 
Smith va începe să justifice marele 
interes pe care-l arătase pentru 
persoana domnului Magnan, dar în loc 
de aşa ceva, el se cufundă într-o adîncă 
meditaţie şi timp de cîteva minute păru 
pierdut atît pentru mine, cît şi pentru 
tot restul lumii. Din cînd în cînd, îşi 
petrecea degetele prin păru-i cărunt şi 
încîlcit, adunîndu-şi gîndurile, în timp ce 
mîncarea i se răcea. În cele din urmă, 
zise: 

— Nu! S-a dus! Nu mi-o mai pot 
aminti. 

— Ce să-ţi aminteşti? 

— Una din frumoasele istorioare ale 
lui Hans An- dersen. Imi scapă din 
minte. E vorba de un copil care are o 
pasăre şi o ţine în colivie. Copilului îi 
este dragă  păsărica, însă, din 
nesocotinţă, nu o îngrijeşte. Pasărea îşi 
revarsă cîntecul, neauzită şi neluată în 
seamă; cu vremea însă, foamea şi setea 
răpun biata făptură; cîntecul ei ajunge 
jalnic şi stins, şi în cele din urmă se 
curmă. Pasărea moare, Cînd o vede 
moartă, copilului i se zdrobeşte inima de 
remuşcare, apoi, cu lacrimi şi bocete 
amare, îşi cheamă tovarăşii de joacă şi 
îngroapă pasărea cu mare pompă şi cu 
cea mai duioasă mihnire, fără ca vreunul 
să ştie — sărmane fiinţe — că nu numai 
copiii îşi lasă poeţii să moară de foame, 


264 


pentru ca la urmă să cheltuiască pe 
înmormîntare şi monumente o mulţime 
de bani, cu care i-ar fi putut ţine în viaţă 
şi le-ar fi oferit un trai uşor şi lesnicios. 
Acum... 

În momentul acela însă, am fost 
întrerupţi. Chiar în aceeaşi seară, pe la 
zece, am dat de Smith, care m-a invitat 
în salonul său să fumăm şi să bem un 
whisky fierbinte. Era un colţişor tihnit, 
cu fotolii îmbietoare, lămpi vesele şi un 
foc prietenos; lemnele de măslin 
trosneau în cămin. Ca totul şă fie desă- 
virşit, de afară se auzeau izbiturile 
înăbuşite ale talazurilor. După al doilea 
pahar de whisky şi un taifas foarte 
lenevos şi plăcut, Smith zise: 

— Ei, acum am prins chef amîndoi — 
eu ca să spun o poveste ciudată, şi 
dumneata ca s-o asculţi. Ceea ce-ţi 
povestesc, mulţi ani în şir a fost o taină 
— o taină între mine şi alte trei 
persoane, însă acum îi voi rupe pecetea. 
Cum te simţi? 

— Perfect. Zi mai departe. 

Iată povestirea lui: 

— Cu multă vreme în urmă, eram un 
tinăr artist — de fapt un artist foarte 
tînăr — şi băteam drumurile de ţară ale 
Franţei, făcînd cîte-o schiţă ba ici, ba 
colo, şi curînd m-am însoţit cu o pereche 
de tineri francezi, oameni încîntători, 
care se ţineau de aceeaşi treabă, ca 
mine. Eram pe cît de fericiţi, pe atît de 
săraci, sau pe cît de săraci pe atît de 
fericiţi — potriveşte-ţi cuvintele cum îţi 


265 


cad mai bine. Claude Frere şi Carl 
Boulanger — aşa se numeau băieţii 
aceia; scumpi, dragi camarazi, şi cele 
mai însorite inimi care şi-au ris vreodată 
de sărăcie, ştiind să petreacă la fel de 
măreț şi de minunat şi în vremuri bune, 
şi în vremuri rele. 

În cele din urmă, nevoia ne-a încolţit 
amarnic, tocmai cînd mă aflam într-un 
sat breton; un artist la fel de sărac ca şi 
noi, François Millet! ne-a dat adăpost şi 
— nici mai mult, nici mai puţin — ne-a 
salvat de la moartea prin înfometare. 

— Cum, marele François Millet? 

— Mare? Pe atunci nu era mai mare ca 
noi. N-a- vea pic de faimă, nici măcar în 
sătuleţul lui, şi era atît de sărac, încît nu 
ne putea hrăni decît cu napi, ba chiar şi 
napii ne lipseau uneori. Toţi patru am 
devenit prieteni la cataramă, prieteni la 
toartă, de nu ne mai despărţeam. Pictam 
împreună cît ne ţineau puterile, 
pregătind marfă peste marfă, fără să ne 
mai descotorosim de ea decît foarte rar. 
Petreceam frumos împreună, însă vai de 
sufletul meu cît de lefter rămi- neam 
cîteodată! 

Lucrurile au mers aşa mai bine de doi 
ani. În cele din urmă, Claude zise într-o 
zi: 

— Băieți, am ajuns la ananghie. 
Pricepeţi? — ce mai încoace-încolo! 
Toată lumea ne e potrivnică — parcă ar 


1! Jean François Millet (1814—1875) pictor 
peisagist francez. 


266 


fi întemeiat o ligă îndreptată contra 
noastră. Am făcut ocolul satului şi e 
întocmai cum v-am spus. Nimeni nu ne 
mai dă pe datorie, măcar de o centimă, 
pînă ce nu achităm mărunţişurile acelea. 

Vestea asta ne-a îngheţat. Toate 
chipurile păliseră de spaimă. Acum ne 
dădeam seama că situația este 
deznădăjduită. Urmă o lungă tăcere. 
Pînă la urmă, Millet zise, cu un suspin: 

— Nu-mi vine în gînd nimic, chiar 
nimic. Scormoniţi şi voi, căutaţi vreo 
idee, măi băieţi! 

Nu se auzi nici un răspuns; doar dacă 
tăcerea jalnică ce urmă putea fi numită 
răspuns. Carl se ridică, şi un răstimp se 
plimbă nervos prin odaie, de colo pînă 
colo, apoi zise: 

— Ce ruşine! Uitaţi-vă la pînzele astea: 
atitea tablouri care se pot măsura cu 
lucrările oricărui pictor din Europa — 
da, oricît de mare ar fi el. O droaie de 
străini care au cutreierat pe aici au spus 
şi ei acelaşi lucru — sau, în orice caz, 
aproape acelaşi lucru. 

— Dar n-au cumpărat nimic, zise 
Millet. 

— N-are a face, au spus-o; şi pe 
deasupra-i adevărat. Uită-te la 
Angelusul ! tău de colo! Să-mi zică mie 
careva... 

— Hm! Carl — Angelusul meu! Mi s-au 
oferit cinci franci pe tablou. 


1 E vorba de celebra compoziţie a pictorului 
Millet L'Angelus. 


267 


— Cînd? 
— Cine-a oferit? 


— Unde e? 
— De ce nu i-ai luat? 
— Staţi — nu vorbiţi toţi o dată! 


Credeam că are să dea mai mult — 
eram sigur de asta: arăta ca un om care 
dispune de opt franci, aşa că i-am cerut 
opt. 

— Ei, şi pe urmă? 

— A spus că are să mai treacă pe-aici. 

— Tunete şi fulgere! Păi bine, 
François... 

— A ştiu, ştiu! Am făcut o greşeală, am 
fost un prost. Băieți, am avut cele mai 
bune intenţii, vă rog să mă credeţir, şi 
eu... 

— Bine, sigur, te credem, 
binecuvîntată fie-ţi inima iubitoare; dar 
să nu mai fii aşa de prost. 

— Eu? Aş vrea să se înfiinţeze careva 
aici şi să ne dea o varză pe tablou — şi 
aţi vedea voi! 

— O varză! Ah, nu mai rosti asemenea 
cuvinte — îmi lasă gura apă. Vorbeşte 
de lucruri mai puţin ispititoare. 

— Băieți, zise Carl, mă rog, sînt lipsite 
de orice valoare aceste tablouri? 
Răspundeţi-mi la întrebare! 

— Nu! 

— Nu sînt pline de calităţi care ies din 
comun? Răspundeţi-mi la întrebare! 

— Da. 

— Au calităţi atît de remarcabile, încît 
dacă ar fi însoţite de un nume ilustru s- 
ar vinde la preţuri straşnice. Nu-i aşa? 


268 


— Ai dreptate. Nimeni nu se îndoieşte 
de asta. 

— Nu glumesc — nu-i aşa? 

— Ce mai tura-vura, sigur că-i aşa — şi 
nici noi nu glumim. Dar ce vrei cu asta? 
Ce-are-a face cu păsul nostru? 

— Are, prieteni! Vom semna cu un 
nume ilustru! 

Însufleţită conversație amuţi, şi 
chipurile tuturor se întoarseră 
întrebătoare spre Carl. Ce fel de ghici- 
toare li se punea în faţă? De unde să 
luăm un nume ilustru? Şi cine avea să 
ni-l dea? 

Carl se aşeză şi ne explică: 

— Uite ce e, vă propun un lucru foarte 
serios. Cred că-i singura cale de a scăpa 
de azilul săracilor, şi socotesc că-i o cale 
cu totul sigură. Îmi întemeiez această 
opinie pe o sumedenie de fapte precise, 
de mult statornicite în istoria omenirii. 
Cred că planul meu ne va îmbogăţi pe 
toţi. 

— Îmbogăţi! Ţi-ai pierdut minţile! 

— Nu, sînt teafăr la minte. 

— Ba da, asta e, ţi-ai ieşit din minţi. Ce 
înţelegi tu prin îmbogăţire? 

— O sută de mii de franci de cap. 

— Şi-a pierdut într-adevăr minţile. 
Ştiam eu! 

— Da, astă e, Carl, lipsurile te-au 
doborit şi... 

— Carl, trebuie să iei o pilulă şi să te 
duci de-a dreptul la culcare. 

— Mai întîi să-i punem o compresă la 
cap, şi pe urmă... 


269 


— Nu, puneţi-i compresa la cîlcîie, că 
judecata i-a coborit rău la vale în 
ultimele săptămîni; mi-am dat eu seama! 

— Tăceţi din gură, strigă cu asprime 
Millet, şi lăsaţi băiatul să zică ce are de 
zis! Ei, acum dă-ţi la iveală planul, Carl! 
Despre ce-i vorba? 

— Bine, atunci, în chip de preambul, 
îţi voi cere să notezi acest fapt cunoscut 
în istoria omenirii: meritele multor 
artişti mari n-au fost recunoscute decît 
după ce au crăpat de foame. Asta s-a 
întîmplat atit de des, încît mă încumet 
să fundamentez o lege pe această 
constatare. Legea este următoarea: 
meritele oricărui mare artist necunoscut 
şi neglijat trebuie să fie recunoscute şi 
vor fi recunoscute, iar tablourile sale se 
vor urca la preţuri fabuloase după 
moartea lui. Planul meu e următorul: să 
tragem la sorţi — care din noi să moară. 

Făcu această propunere cu atita calm 
şi într-un mod atît de neaşteptat, încît 
aproape că uitarăm să mai tresărim. Pe 
urmă, se înălţă iar în cor haotic de 
sfaturi — sfaturi medicale — pentru 
însănătoşirea creierului lui Carl. El însă 
aşteptă  răbdător să se potolească 
ilaritatea, şi apoi îşi expuse mai departe 
planul: 

— Da, unul dintre noi trebuie să 
moară, ca să salveze pe ceilalţi şi pe el 
însuşi. Vom trage la sorţi. Cel ales va fi 
un om ilustru, şi aşa vom fi bogaţi cu 
toţii. Staţi liniştiţi, vă rog, staţi liniştiţi şi 
nu mă întreru- peţi — vă asigur că îmi 


270 


dau seama ce spun. lată care-i ideea 
mea. În următoarele trei luni, cel care 
urmează să moară va picta din 
răsputeri, va spori pe cît se poate stocul, 
dar nu de tablouri, nu tablouri, ci schiţe, 
făcute în fugă, studii, fragmente de 
studii, detalii de studii, o duzină de 
trăsături de pensulă pe fiecare piînză — 
fără sens, fireşte — însă ale lui, cu 
inițialele lui pe ele: să toarne cîte 
cincizeci pe zi, fiecare, cu o anumită 
particularitate, într-o manieră care să 
poată fi uşor identificată drept a lui. 
Acestea sînt lucrurile care se vind, ştiţi 
prea bine, şi sînt colecţionate la preţuri 
fabuloase de către toate muzeele lumii 
după ce marele om s-a stins din viaţă; 
vom pregăti o tonă de asemenea 
mărfuri. O tonă! Şi în tot timpul acesta, 
ceilalţi vor avea grijă să-l sprijine pe 
muribund, aţiţind tot Parisul, mai ales 
pe negustorii de tablouri, prin pregătiri 
în vederea apropiatului eveniment, ştiţi, 
şi cînd totul va fi gata, aşa cum trebuie, 
cădem pe capul lor cu mortul şi punem 
la cale vestita  înmormîntare. Aţi 
priceput? 

— N-nu, adică nu în totul. 

— Cum nu în totul? Ce nu înţelegeţi? 
Omul nu moare cu adevărat, îşi schimbă 
numele şi dispare; îngropăm un 
manechin, şi-l plingem, avînd în spate 
toată lumea ca să ne ajute, şi eu... 

Nu i se îngădui însă să sfirşească. 
Izbucnirăm cu toţii într-un ropot de 
aplauze şi începurăm să ţopăim şi să ne 


271 


zbenguim prin odaie, să ne sărim de git, 
ne-  maiputind de bucurie şi de 
mulţumire. Ceasuri în şir am discutat 
măreţul plan, fără a mai simţi nici măcar 
foamea. În cele din urmă, cînd toate 
amănuntele au fost stabilite în mod 
satisfăcător, am tras la sorţi, şi Millet a 
fost ales — ales ca să moară, cum 
ziceam noi. Pe urmă, am strîns laolaltă 
lucruşoarele acelea de care nu te 
desparţi niciodată pînă cînd nu le pui ca 
miză pentru o bogăţie viitoare şi le-am 
amanetat pe destui bani ca să ne oferim 
o cină frugală şi o gustare de rămas 
bun, dar să ne mai rămînă vreo cîţiva 
franci pentru călătorie, precum şi un 
morman de napi şi lucruri de soiul 
acesta cu care să se hrănească vreo 
cîteva zile Millet. 

În dimineaţa următoare, o dată cu 
zorile, noi trei am şters-o — imediat 
după prinzul cel mic, fireşte, luînd-o pe 
jos. Fiecare ducea o duzină de tablouri 
mici de-ale lui Millet, cu intenţia de a le 
desface pe piaţă. Carl o luă spre Paris, 
unde, pentru ziua cea mare ce sta să 
vină, avea să se pună pe treabă spre a 
clădi numele lui Millet. Claude şi cu 
mine urma să ne despărţim şi să 
cutreierăm Franţa în lung şi-n lat. 

Are să vă mire ce treabă uşoară şi 
lesnicioasă ne-a aşteptat. Doar vreo 
două zile am bătut drumurile, şi 
afacerile au început să meargă. M-am 
apucat să schiţez o vilă din suburbia unui 
mare oraş — fiindcă-l văzusem pe 


272 


proprietar stind pe verandă. Omul a 
coborit să vadă ce lucrez — eram sigur 
că are să se întîmple aşa. Lucram iute, 
cu gindul să-i ţin treaz interesul. 
Deodată, a lăsat să-i scape o mică excla- 
maţie de aprobare, şi încetul cu încetul 
a început să-mi vorbească plin de 
entuziasm, pînă cînd a ajuns să-mi 
spună că sînt un adevărat maestru. 

Mi-am pus jos pensula, am băgat mîna 
în raniţă, am scos un Millet şi i-am 
arătat inițialele din colţul tabloului. I-am 
spus cu ifos: 

— Îmi închipui că recunoşti al cui este. 
Ei bine, i-am fost elev! Cred şi eu că s-ar 
cuveni să-mi cunosc meseria! 

Omul părea cuprins de-o vinovată 
sfiiciune şi rămase tăcut. Cu mîhnire în 
suflet, i-am zis: 

— Nu cumva  pretindeţi că nu 
cunoaşteţi inițialele lui François Millet? 

Desigur că nu le cunoştea; dar, cu 
toate acestea, a fost cel mai 
recunoscător om din lume pentru că l- 
am scos din strimtoare atît de ieftin. 
Zise: 

— Nu mai spune! Cum? la te uită! E 
chiar semnătura lui Millet — sigur că 
da! Nu ştiu unde mi-a fost capul. Mai 
încape vorbă? Acum o recunosc. 

A vrut imediat să-mi cumpere pînza, 
dar eu i-am spus că, deşi nu-s bogat, nu- 
s chiar atit de sărac încît s-o vind. 
Totuşi, pînă la urmă l-am lăsat să ia ta- 
bloul cu opt sute de franci. 

— Opt sute! 


273 


— Da. Millet l-ar fi vîndut pe o costiţă 
de porc. Da, am căpătat opt sute de 
franci pentru fleacul acela. Acum aş 
vrea să-l recapăt pentru optzeci de mii. 
Dar s-a dus vremea aceea. Am făcut un 
tablou foarte drăguţ cu casa omului 
acela şi voiam să i-l ofer pe zece franci, 
dar nu se cădea, ţinind seama că eram 
elevul unui asemenea maestru, aşa căi 
l-am vîndut cu o sută de franci. l-am 
trimis numaideciît cei opt sute de franci 
lui Millet, din oraşul unde mă aflam, şi a 
doua zi am luat-o iar din loc. 

Acum însă nu mai umblam pe jos; nu, 
nici gînd, umblam călare. De atunci am 
călărit într-una. Vindeam cîte-un tablou 
în fiece zi şi niciodată nu am încercat să 
vînd două deodată. Le spuneam într-una 
clienţilor mei: 

— Aş fi nebun dacă aş vinde măcar un 
singur tablou de François Millet, fiindcă 
omul acesta n-are să mai trăiască nici 
trei luni, iar o dată mort, n-ai să mai poţi 
căpăta un tablou de-al lui, oricît ai da. 

Am avut grijă să fac cît mai larg 
cunoscut acest mic amănunt şi să 
pregătesc lumea în vederea eve- 
nimentului. 

Mă miîndresc că planul de a vinde 
tablourile îl clocisem eu. L-am propus în 
acea ultimă seară, cînd am pus la cale 
campania, şi toţi trei au căzut de acord 
să-l încercăm din plin şi cu toată 
nădejdea, înainte, de a renunţa la el 
pentru a adopta altul. Ne-a reuşit la toţi 
trei. Am mers pe jos două zile — şi eu, şi 


274 


Claude, amîndoi temîndu-ne să nu-l fa- 
cem celebru pe Millet prea aproape de 
casă. Carl însă a mers pe jos doar o zi şi 
jumătate, căci era un lotru sclipitor la 
minte şi lipsit de scrupule, şi după aceea 
a călătorit ca un conte. 

Din cînd în cînd, luam legătura cu 
directorul vreunui ziar de provincie şi 
publicam cîte-o notiţă prin presă. Nu o 
notiţă care să anunţe că s-a descoperit 
vreun nou pictor, ci una care să facă 
cunoscut tuturora numele lui Franşois 
Millet; nu o notiţă care să-l laude fără 
rezerve, ci doar un cuvînt cu privire la 
starea actuală a sănătăţii „maestrului” 
— cuvînt uneori plin de speranţe, alteori 
deprimant, dar totdeauna umbrit de 
temeri dintre cele mai rele. De fiece 
dată, subliniam aceste informaţii şi le 
trimiteam la cei ce cumpăraseră tablouri 
de la noi. 

Carl fu curînd la Paris şi lucră în stil 
mare. Se împrieteni cu corespondenţii 
de presă şi izbuti ca veştile despre 
starea lui Millet să fie transmise în 
Anglia şi pe tot continentul, ba chiar în 
America şi pretutindeni. 

Cînd s-au încheiat şase săptămîni de la 
începerea campaniei, ne-am întîlnit toţi 
trei la Paris şi am făcut un popas. N-am 
mai trimis scrisori, cerîndu-i lui Millet 
alte tablouri. Piaţa era atit de 
înfloritoare şi toate împrejurările atît de 
coapte, încît ne-am dat seama că ar fi o 
greşeală să nu dăm lovitura chiar pe loc, 
fără a mai zăbovi. Aşa că i-am scris lui 


275 


Millet să se vîre în pat şi să înceapă să 
se stingă grabnic, fiindcă ne-ar conveni 
ca în zece zile să fie mort, în- trebîndu-l 
dacă poate să fie gata pînă atunci. 

Pe urmă am făcut bilanţul, şi am aflat 
că vîndusem în totul optzeci şi cinci de 
tablouri mici şi schiţe şi aveam în mînă 
cei şaizeci şi nouă de mii de franci 
obţinuţi pe ele. Carl încheiase ultima şi 
cea mai strălucită vinzare. Vînduse 
Angelusul cu două mii două sute de 
franci. Cum l-am mai ridicat în slăvi, 
fără să prevedem că va veni cîndva o zi 
cînd Franţa se va lupta să rămînă în 
stăpînirea tabloului şi un străin îl va 
captura cu cinci sute şi cincizeci de mii 
— bani gheaţă... 

În seara aceea am făcut praznic cu un 
supeu stropit cu şampanie, şi a doua zi, 
Claude şi cu mine ne-am făcut bagajele 
şi ne-am dus să-l îngrijim pe Millet în 
pragul ultimelor lui zile şi să ţinem 
departe de casă pe toţi curioşii care i-ar 
fi dat tircoale. De asemenea, trebuia să-i 
trimitem lui Carl buletinele zilnice ca să 
le publice în ziarele de pe diferite 
continente, pentru informarea lumii, 
care sta în aşteptare. În cele din urmă, 
sosi şi tristul sfîrşit, şi Carl ajunse la 
vreme pentru a da o mînă de ajutor la 
tristele ritualuri. 

Iti aminteşti de înmormîntarea aceea 
măreaţă şi de vilva ce a stirnit-o pe tot 
globul şi cum oamenii de seamă din cele 
două lumi au venit să ia parte la 
înmormîntare şi să-şi arate durerea. Noi 


276 


patru, tot nedespărţiţi, purtam sicriul şi 
nu dădeam voie nimănui să ne ajute. Şi 
aveam motive să o facem, fiindcă 
înăuntru nu era decît un manechin de 
ceară, şi orice alt cioclu ar fi găsit că-i 
prea uşor sicriul. Da, tot vechiul nostru 
grup de patru prieteni, care împărţisem 
împreună, cu dragoste, lipsurile din 
vremurile grele, acum spulberate pentru 
totdeauna, purtam şi... 

— Care patru? 

— Noi patru — fiindcă Millet ne ajuta 
să purtăm propriul lui sicriu. Deghizat, 
ştii. Dîndu-se drept o rudă, o rudă 
îndepărtată. 

— Uluitor! 

— Şi totuşi adevărat. Ei, nu-ți 
aminteşti cum s-a urcat dintr-o dată 
preţul tablourilor? Bani? Nu mai ştiam 
ce să facem cu ei. Azi trăieşte la Paris 
un om care are şaptezeci de tablouri de 
Millet. Ne-a plătit pe ele două milioane. 
Cît despre baniţele de schiţe şi studii, pe 
care Millet le-a aruncat cu lopata în 
cursul ultimelor şase săptămîni, în 
vreme ce noi băteam drumurile Franţei 
— ei bine, te-ar uimi să afli la ce preţ le 
vindem azi — adică, atunci cînd ne 
îndurăm să ne despărţim de vreunul 
dintre ele! 

— E o poveste minunată, minunată! 

— Da, ai dreptate. 

— Şi ce s-a întîmplat cu Millet? 

— Poţi păstra o taină? 

— Pot. 


2 


— Îţi aminteşti de omul asupra căruia 
ti-am atras atenţia azi, în sufragerie? 
Era Frangois Millet. 

— Sfinte... 

— Sisoe! Da. Uite că s-a întîmplat, 
măcar o dată, să nu crape de foame un 
geniu, să nu curgă în buzunarele altora 
răsplata care i s-ar fi cuvenit lui. Acestei 
păsări cîntătoare nu i s-a îngăduit să-şi 
verse neauzită inima în cîntec, ca mai 
tirziu să fie plătită cu pompa rece a 
neuitatei înmormîntări. Am avut noi 
grijă de asta. 


LEGENDA DE LA SAGENFELD 
DIN GERMANIA! 


Acum mai bine de o mie de ani, acest 
mic district era un regat — o bucăţică 
de regat, un fel de gingaşă jucărioară de 
regat, cum s-ar zice. Era foarte departe 
de ambițiile, rivalităţile, luptele şi 
vîrtejurile acelor străvechi timpuri 
războinice, astfel că între hotarele sale 
se ducea o viaţă simplă, iar poporul său 
era blind şi neprihănit, cufundat mereu 
într-un adînc vis de pace, într-o duioasă 
linişte duminicală. Nu găseai acolo nici 
răutate, nici pizmă, nici ambiţie, prin 


1 Omisă din volumul Un vagabond prin 
străinătate, fiindcă autenticitatea ei părea 
îndoielnică, şi la vremea aceea nu putea fi 
dovedită. (N. a.). 


278 


urmare inimile nu ardeau de patimi şi 
nu era nefericire în ţară. 

Cu vremea, bătrinul rege muri, şi veni 
pe tron micul său fiu, Hubert. Dragostea 
poporului pentru el creştea din zi în zi; 
era atît de bun, atît de neprihănit şi de 
nobil, încît treptat această dragoste 
ajunse o pasiune, aproape o adoraţie. La 
naşterea lui, prezicătorii cercetaseră cu 
sîrg stelele şi găsiseră scris în cartea lor 
strălucitoare ceva care zicea cam aşa: 

„in al patrusprezecelea an al vieţii lui 
Hubert se va petrece o întîmplare de 
seamă: ființa al cărei cîntec va 
dezmierda cel mai dulee auzul lui 
Hubert va miîntui viaţa acestuia. Cîtă 
vreme regele şi poporul vor cinsti 
neamul acestei făpturi pentru fapta-i 
bună, străvechea dinastie nu va fi lipsită 
de urmaşi, iar poporul nu va cunoaşte 
războiul au ciuma, au sărăcia. Dar luaţi 
aminte a nu se greşi alegerea!” 

Cînd regele împlini treisprezece ani, 
prezicătorii, oamenii de stat, micul sfat 
al ţării şi obştea poporului nu vorbiră — 
tot anul acela — decît despre un singur 
lucru: ce tîlc trebuie să se dea celor din 
urmă cuvinte ale prorocirii? Ceea ce se 
spune la început pare să însemne că 
făptura mîntuitoare se va alege singură, 
la vremea cuvenită, însă cuvintele de la 
urmă par să însemne că regele trebuie 
să aleagă dinainte şi să spună care 
cîntăreţ îi place mai mult; dacă alege în 
chip înţelept, făptura aleasă va miîntui 
viaţa lui, ca şi a dinastiei şi a poporului, 


279 


dar dacă face „o alegere greşită” — să ia 
aminte! 

Pe la sfîrşitul anului, existau tot atitea 
păreri asupra acestei probleme cîte 
fuseseră şi la început; dar majoritatea 
oamenilor simpli şi înţelepţi căzuseră de 
acord că planul cel mai sigur ar fi ca 
micul rege să-şi facă el întîi alegerea şi 
cu cît mai curînd, cu atît mai bine. Aşa 
că se dădu un edict, poruncind tuturor 
locuitorilor care aveau făpturi cîntătoare 
să le aducă în marea sală a palatului, în 
dimineaţa primei zile a noului an. 
Porunca fu ascultată. Cînd totul fu pre- 
gătit pentru încercare, regele îşi făcu 
intrarea măreaţă, împreună cu marii 
dregători ai coroanei, toţi înveşmiîntaţi 
în mantii de gală. Regele se urcă pe 
tronul de aur şi se pregăti să-şi 
rostească judecata. Numaidecit însă, 
zise; 

— Făpturile acestea cîntă toate 
deodată; larma lor este de neîndurat; 
nimeni nu poate să-şi facă alegerea, în 
mijlocul unei asemenea zarve. Luaţi-le 
pe toate de aici şi aduceţi-le îndărăt una 
cîte una. 

Aşa se şi făcu. Una după alta, dulcile 
ciripitoare fermecară urechea tînărului 
rege şi fură scoase din sală, ca să facă 
loc alteia.  Preţioasele minute se 
scurgeau treptat cu atîția cîntăreţi plini 
de vrajă. Regelui îi venea greu să 
aleagă, cu atît mai greu cu cît pedeapsa 
ce-l amenința pentru greşeală era atît 
de cumplită, ceea ce îi tulbura judecata 


280 


şi îl făcea să-i fie teamă a se încrede în 
urechile lui. Nu stătea locului şi pe faţă i 
se citea disperarea. Miniştrii văzură 
acest lucru, căci nu-şi luau privirile de la 
el nici o clipă. Atunci începură să-şi zică 
în sinea lor: 

„Şi-a pierdut curajul — limpezimea 
minţii i s-a dus, va greşi — şi el, şi 
dinastia, şi poporul său sînt sortiţi 
pieirii!” 

După un răstimp de o oră regele 
rămase o vreme tăcut, apoi zise: 

— Aduceţi îndărăt pietroşelul. 

Pietroşelul înălța trilurile sale voioase, 
şi în toiul valurilor de armonie regele fu 
cît pe-aci să-şi ridice sceptrul, în semn 
de alegere, dar se stăpiîni şi zise: 

— Staţi, să fim siguri. Aduceţi îndărăt 
sturzul. Puneţi-i să cînte împreună. 

Sturzul fu adus, şi cele două păsărele 
revărsară laolaltă minunăţiile lor de 
cîntece. Regele şovăi, apoi înclinarea sa 
începu a se statornici şi a căpăta tărie. 
Se putea vedea aceasta după ţinuta lui. 
Nădejdea înmuguri în sufletul bătrinilor 
miniştri, inima începu să le bată mai 
iute, sceptrul începu să se ridice încet, 
cînd... 

Urmă o întrerupere uricioasă. Drept 
din prag se auziră nişte sunete cam aşa: 

„Hi... han... hi... han! — hi-han! hi-han! 
— hi-han! 

Toată lumea sări în sus şi se înfurie 
fiindcă lăsase să se vadă ce rău se 
speriase. 


281 


În clipa următoare, intră înăuntru, 
lipăind, cea mai scumpă şi drăgălaşă, 
cea mai drăguță ţărăncuţă de nouă ani, 
cu ochi negri, sclipindu-i de o nerăbdare 
copilărească; dar cînd zări adunarea 
aceea aleasă şi chipurile acelea mîniate, 
se opri, lăsă capul în jos şi-şi duse la 
ochi şorţul de pînză grosolană. Nimeni 
nu-i ură bun venit, nimeni nu o 
compătimi. Apoi, fetiţa înălţă sfioasă 
privirea printre lacrimi, şi zise: 

— Stăpînul meu, măria ta, rogu-te de 
iertare, căci nu am avut nici un gind 
rău. Nu am nici tată, nici mamă, ci doar 
o capră şi un măgar, şi ei sînt tot ce am 
pe lume. Capra îmi dă laptele cel mai 
dulce, iar cînd dragul şi bunul meu 
măgar rage, mi se pare că nu se află pe 
lume muzică mai ispititoare. Astfel, cînd 
milord, măscăriciul regelui, a zis că cel 
mai dulce cîntăreţ din toate 
vieţuitoarele va scăpa coroana şi 
poporul, şi m-a îndemnat să-l aduc aici... 

Toţi curtenii izbucniră într-un ris crud, 
şi copila fugi din sala tronului, plîngînd, 
fără a încerca să sfirşească ce avea de 
zis. Primul-ministru ceru el însuşi ca ea 
şi buclucaşu-i măgar să fie alungaţi din- 
colo de împrejmuirea palatului şi să li se 
poruncească să nu se mai arate pe 
acolo. 

Apoi, întrecerea păsărilor îşi urmă 
cursul. Cele două păsărele se întreceau 
cu osîrdie la cîntat, însă sceptrul 
răminea nemişcat în mîna regelui. 
Speranţa se stinse în sufletele tuturora. 


282 


Trecu un ceas, trecură două, şi tot nu se 
luă nici o hotărîre. Ziua se apropia de 
sfîrşit, şi mulţimea care aştepta în afara 
palatului simţea că nu mai poate de atîta 
nelinişte şi îngrijorare. 

Amurgul se lăsă, umbrele se aşternură 
tot mai dese. Regele şi curtenii săi nu-şi 
mai puteau zări feţele. Nimeni nu 
scotea o vorbă; nimeni nu cerea să se 


283 


aducă torţe. Marea întrecere avusese 
loc şi dăduse greş; fiecare în parte şi toţi 
laolaltă doreau să-şi ascundă de lumină 
faţa şi să-şi îngroape în străfundul inimii 
tulburarea adincă. 

Dar în cele din urmă — ce se auzi? Un 
şirag bogat şi plin de cea mai 
dumnezeiască melodie se revărsă dintr- 
un colţ îndepărtat al sălii — glasul pri- 
vighetorii. 

— Sus inimile! strigă regele. Spuneţi 
tuturor clopotelor să vestească 
poporului, căci alegerea este făcută şi 
nu am greşit. Rege, dinastie şi popor 
sînt miîntuiţi. De azi înainte, 
privighetoarea să fie cinstită pe vecie în 
întreaga ţară şi daţi de ştire către toţi 
supuşii că oricine va aduce ocară sau va 
face rău vreunei privighetori va fi 
pedepsit cu moartea. Regele şi-a rostit 
cuvîntul. 

Toată lumea aceea măruntă fu beată 
de bucurie. Castelul şi oraşul scînteiară 
pină la ziuă de focuri sărbătoreşti, 
poporul jucă şi bău şi cîntă, iar dăngă- 
nitul de biruinţă al clopotelor nu mai 
contenea. 

Din ziua aceea, privighetoarea fu 
socotită pasăre sfintă. Cîntecul ei era 
auzit în fiecare casă, poeţii îi aduceau 
laude; pictorii o zugrăveau; imaginea ei 
sculptată împodobea fiecare arcadă şi 
fiecare turnuleţ, fiecare fintină şi clădire 
obştească. Lua parte chiar şi la sfaturile 
regelui, şi nici o treabă însemnată de-a 
statului nu era hotărită pînă ce prorocii 


284 


nu supuneau chestiunea privighetorii 
obşteşti şi nu tălmăceau sfetnicilor ce 
anume cîntase despre ea pasărea. 
Tînărului rege îi plăcea foarte mult să 
vîneze. Într-o bună zi, la sosirea verii, 
porni călare, cu şoimi şi dulăi, însoţit de 
un strălucit alai. Pe nesimţite, se 
despărţi de ceilalţi în mijlocul unui 
codru mare, şi o tăie prin  desiş, 
închipuindu-şi că scurtează drumul 


285 


ca să dea iarăşi de ei; se înşelă însă. 
Călări tot mai departe, mai întîi plin de 
nădejde, dar pînă la urmă curajul îi 
pieri. Se lăsă amurgul, şi regele se tot 
înfunda într-un ţinut singuratic şi 
necunoscut. Apoi, se întîmplă năpasta. 
În lumina aceea ceţoasă, sili calul să 
treacă printr-un tufiş încilcit, aflat 
deasupra unui povîrniş stincos. Cînd cal 
şi călăreț ajunseră în fundul ripei, cel 
dintîi avea grumazul rupt, iar celălalt 
era olog de-un picior. Micul şi sărmanul 
rege suferi dureri chinuitoare, şi fiecare 
ceas îi păru o lună fără sfîrşit. Işi 
încordă auzul ca să prindă cel mai slab 
sunet care să-i făgăduiască o nădejde de 
scăpare; însă nu desluşi nici urmă de 
glas, nici un sunet de corn sau lătrat de 
dulăi. Aşa că în cele din urmă îşi pierdu 
orice nădejde şi zise: 

— Să vină moartea, dacă trebuie să 
vină. Tocmai atunci, pătrunzătorul şi 
dulcele cînt al privighetorii străbătu 
tăcutele pustietăţi ale nopţii, 

— Sînt mîntuit! zise regele... Mîntuit! 
E pasărea sfîntă, şi prorocirea trebuie să 
se adeverească. Înşişi zeii m-au ferit de 
greşeală în alegerea mea. 

Abia îşi putea stăpini bucuria; nu 
găsea cuvinte să-şi rostească 
recunoştinţa. În fiecare clipă, acum, i se 
părea că aude zgomotul ajutoarelor care 
se apropiau. De fiecare dată, însă, era 
dezamăgit: nu-i venea nici un fel de 
ajutor. Ceasurile mohorite se scurgeau 
şi nu se ivea nici un ajutor. Totuşi, 


286 


pasărea sfiîntă cînta mai departe. Regele 
începu a avea bănuieli cu privire la 
alegerea sa, dar şi le înăbuşi. Spre ziuă, 
pasărea îşi încetă cîntecul. Dimineaţa 
sosi, şi o dată cu ea foamea şi setea; dar 
nici un fel de ajutor. Ziua se topi şi pieri 
în noapte. In cele din urmă, regele o 
blestemă pe privighetoare. 

Îndată, din pădure se auzi cîntecul 
sturzului. Regele îşi zise în inima sa: 
„Aceasta este pasărea adevărată — nu 
mi-a fost bună alegerea — acum vor sosi 
ajutoarele!” 

Dar nimeni nu veni. Apoi regele zăcu 
multe ceasuri în nesimţire. Cînd îşi veni 
în fire, tocmai cînta un pietroşel. Ascultă 
pătruns de nepăsare. Credinţa i se 
irosise. „Păsările acestea — îşi zise — nu 
pot aduce nici un fel de ajutor; eu şi 
casa mea regală şi poporul meu sîntem 
sortiţi pieirii.” Se întoarse pe-o coastă, 
gata să moară; căci de foame şi de sete 
şi de suferinţă, puterile îi slăbiseră 
foarte mult şi simţea că i se apropie 
sfîrşitul. De fapt, dorea să moară, ca să 
scape de durere. Ceasuri îndelungate 
zăcu aşa, fără un gînd, fără o simţire sau 
o mişcare. Apoi îşi mai veni în simţiri. 

Răsăreau zorile celei de-a treia zile. 
Ah, lumea părea foarte frumoasă pentru 
ochii aceia istoviţi. Deodată, un dor 
puternic de a trăi se înălţă în inima 
băiatului, şi din sufletul său izvori o 
adincă şi fierbinte rugăciune ca să se 
îndure de el cerul şi să-l lase să-şi vadă 
iarăşi pămîntul şi prietenii. În clipa, 


287 


aceea, un sunet uşor, stins, pierdut — 
dar, vai, nespus de dulce pentru urechea 


sa, care aştepta! — se prefiră din 
depărtare. 

„Hi...han! — hi...han! — hi-han! — hi- 
han! hi-han!” 


„O, acest cîntec e mai dulce, de o mie 
de ori mai dulce decît glasul 
privighetorii, al sturzului, al pie- 
troşelului, fiindcă nu aduce doar 
nădejdea, ci siguranța ajutorului; şi 
acuma într-adevăr sînt  mîntuit! 
Cîntăreţul sfint s-a ales singur, aşa cum 
a dat a se înţelege oracolul; prorocirea 
este îndeplinită, şi viaţa mea, casa mea 
regală şi poporul meu sînt izbăviţi. Din 
ziua aceasta, măgarul va fi sfinţit!” 

Muzica aceea dumnezeiască se apropie 
din ce în ce, crescu tot mai puternic şi 
se făcu tot mai dulce pen 


288 


tru urechea celui care se stingea în 
suferinţă. Blindul măgăruş hoinări în 
josul povîrnişului, păscînd buruienile şi 
cîntînd, iar cînd în cele din urmă zări 
calul mort şi regele rănit, veni şi îi 
adulmecă, cu o curiozitate candidă şi 
uimită. Regele îl mîngiie, şi el înge- 
nunche, precum era deprins cînd micuța 
sa stăpină voia să-l încalece. Cu mare 
trudă şi durere, băiatul se tîri şi se urcă 
în spinarea necuvîntătorului, ţinîndu-se 
drept de bogatele urechi ale dobitocului. 
Măgarul se urni din loc cîntînd şi îl duse 
pe rege pînă la coliba micii ţărăncuţe. 
Ea îl culcă pe laviţă, îl învioră cu lapte 
de capră şi apoi fugi să ducă vestea cea 
mare celei dintii cete de cercetaşi care-i 
va ieşi în cale. 

Regele se însănătoşi. Prima sa măsură 
fu aceea de a proclama sfinţenia şi 
inviolabilitatea măgarului; a doua fu de 
a-l aduce pe măgar în sînul guvernului 
său şi de a-l face primul-sfetnic al 
coroanei; a treia fu de a pune ca toate 
statuile şi  efigiile  privighetorii din 
întregul regat să fie nimicite şi înlocuite 
cu statuile şi efigiile măgarului sfinţit; 
iar în al patrulea rînd dădu sfoară-n ţară 
că o va face pe mica ţărăncuţă regina lui 
cînd ea va împlini cincisprezece ani — şi 
îşi tinu cuvîntul. 

Aceasta-i legenda. Ea explică de ce 
imaginea  mucegăită a măgarului 
împodobeşte toate aceste străvechi 
ziduri şi arcade, care se fărimiţează, şi 
arată de ce de-a lungul atîtor veacuri un 


289 


măgar a fost totdeauna primul-ministru 
în acel guvern regal; aşa cum este încă 
şi acum în majoritatea cabinetelor — 
pină în ziua de azi. Faptele acestea mai 
arată de ce în regatul acela mic, multe 
secole de-a rîndul, toate poemele 
măreţe, toate  cuvîntările însemnate, 
toate  solemnităţile obşteşti şi toate 


proclamaţiile regale începeau 
întotdeauna cu aceste cuvinte 
mişcătoare: 


Hi...han! — hi...han! — hi-han-hi-han- 
hi-han!” 


290 


POVESTE MEDIEVALĂ 


CAPITOLUL I 


DEZVĂLUIREA UNEI TAINE 


Era noapte. Tăcerea domnea în 
măreţul şi  străvechiul castel din 
Klugenstein. Anul 1222 se apropia de 
sfîrşit. Sus de tot, în virful celui mai 
înalt turn al castelului, licărea o luminiţă 
singuratică. Acolo se ţinea un sfat tainic. 
Bătrînul şi aprigul stăpîn al 
Klugensteinului şedea în jilţ şi chibzuia. 
Deodată, zise cu duioşie: 

— Fiica mea! 

Un tînăr cu înfăţişare nobilă, înzăuat 
din creştet pînă-n tălpi ca un cavaler, 
răspunse: 

— Grăieşte, tată! 

— Fiica mea, a sosit ceasul să-ţi 
dezvălui taina care a tulburat frageda-ţi 
viaţă. Află, dară, că taina purcede din 
nişte fapte pe care acum le voi da în 
vileag. Fratele meu, Ulrich, este marele 
duce de Brandenburg. Pe patul de 
moarte, tatăl nostru a hotărit că dacă 
Ulrich nu va fi blagoslovit cu un fecior 
moştenirea sa va trece pe seama spiţei 
mele, dacă în schimb eu voi avea un 
fecior. Ba mai mult decît atit: dacă se va 
întîmplă să nu avem nici unul dintre noi 
feciori, ci doar fiice, atunci moştenirea 
va fi a fiicei lui Ulrich, de se va dovedi 
neprihănită, iară de nu, fiica mea îi va 


291 


urma la tron, de-şi va păstra numele 
nepătat. Şi astfel eu împreună cu 
bătrina mea soaţă aci de faţă ne-am 
rugat fierbinte ca să ni se hărăzească 
fecior, dară ruga ne-a fost zadarnică. Tu 
ai venit pe lume şi tare am mai fost 
deznădăjduit. Vedeam cum straşnica 
pradă îmi aluneca din mînă — visul cel 
falnic pierea! Şi totuşi, nădăjduisem 
atita! Cinci ani trăise Ulrich cu cununie, 
şi cu toate acestea, soaţa nu-i dăruise 
nici un moştenitor, fecior sau fiică. 

„Ei, stai — am zis eu — nu e totul 
pierdut!” Un gind izbăvitor mi-a fulgerat 
prin minte. Tu te-ai născut în miezul 
nopţii. Numai doica şi cele şase slujnice 
ştiau că eşti fată. Le-am spînzurat pe 
toate pînă la una — şi asta într-un ceas. 
În dimineaţa următoare, toţi supuşii 
baroniei înnebuniseră de bucurie la 
vestea că se născuse un fiu în neamul 
Klugensteinilor — un moştenitor al 
puternicului ducat de Brandenburg! Şi 
taina a fost păzită cu străşnicie, însăşi 
sora mamei tale te-a alăptat, iară de- 
atunci pînă azi nu ne-am mai temut de 
nimic. 

Cînd erai de zece ani, Ulrich a căpătat 
o fiică. Ne-am amărît, dar ne-am pus 
nădejdea în pojar sau în medici şi în alți 
duşmani fireşti ai copiilor, dar veşnic am 
fost dezamăgiţi. Fata a rămas în viaţă şi 
a crescut — bătu-o-ar Cel-de-sus! Dar 
nu-i nimic. Sîntem în siguranţă. Căci, 
ha-ha! n-avem noi un fecior? Şi feciorul 
nostru nu-i viitorul duce? Nu-i aşa, 


292 


multiubitul nostru Conrad? Căci oricît 
eşti tu de femeie şi ai împlinit douăzeci 
şi opt de ani, copila mea, niciodată alt 
nume nu ţi s-a dat ţie. 

Acum, fratele meu a ajuns la bătrîneţi 
grele, şi puterile îi slăbesc văzînd cu 
ochii. Grijile statului îl copleşesc, şi de 
aceea voieşte să te duci la el şi să fii de 
pe-acum duce cu fapta, chiar dacă nu 
încă şi cu numele. Slujitorii care te vor 
însoţi sînt gata şi veţi purcede la noapte. 

Acum, ascultă-mă bine. Ia aminte la 
fiece cuvînt pe care ţi-l spun. O datină 
veche cît şi Germania spune că dacă o 
femeie se-aşază măcar o singură clipă pe 
marele tron ducal înainte de a fi fost 
încoronată cu toată rinduiala în faţa 
poporului, ea va muri! Aşa că ia seama 
la vorbele mele. Fii smerită. Rosteşte-ţi 
judecăţile de pe jilţul primului-sfetnic, 
care stă la picioarele tronului. Fă cum îţi 
spun pînă cînd vei fi încoronată, şi vei 
scăpa astfel de primejdie. Nu prea-i de 
crezut că s-ar putea descoperi taina, cu 
toate acestea înţelept este să te gindeşti 
pe cît cu putinţă la toate, în această 
înşelătoare viaţă pămîn- tească. 

— O, tată! De aceea am trăit toată 
viaţa în minciună? Numai ca să jefuiesc 
de dreptul ei pe vara mea, care nu mi-a 
făcut nici un rău? Cruţă-mă, tată, cruţă- 
ți copila -de asemenea nefericire! 

— Cum,  neobrăzato? Asta mi-e 
răsplata pentru augusta soartă pe care 
ti-a hărăzit-o mintea mea? Pe moaştele 
tatălui meu, această pornire a ta rău se 


293 


mai potriveşte cu vrerea mea! Pleacă pe 
dată la curtea ducelui şi păzeşte-te să- 
mi încalci poruncile! 

Destul cu această convorbire. Ajunge 
să ştim că rugăminţile, stăruinţele şi 
lacrimile bunei fete nu au folosit la 
nimic. Nici lacrimile, nici nimic altceva 
nu a izbutit să mişte inima împietrită a 
bătrînului stăpîn al Klugensteinului. Şi 
astfel, neavînd încotro, cu inima grea, 
fata văzu cum porţile castelului se 
închid în urmă-i şi şe trezi călărind prin 
beznă, înconjurată de un alai cavaleresc 
de vasali înarmaţi şi urmată de un viteaz 
pilc de slujitori. 

Bătrinul baron rămase tăcut multă 
vreme după plecarea fiicei sale; apoi se 
întoarse către amărita lui soţie şi zise: 

— Doamnă, treburile noastre par a 
merge strună! S-au împlinit trei luni de 
cînd l-am trimis pe vicleanul şi chipeşul 
conte Detzin cu diavolească solie pe 
lîngă fiica fratelui meu, Constanţa. Dacă 
dă greş, nu vom fi feriţi de primejdie, 
dară dacă izbindeşte, nici o putere din 
lume nu o poate împiedica pe fiica 
noastră să ajungă ducesă, chiar dacă 
soarta potrivnică va hotărî să nu fie 
niciodată duce. 

— Inima mi-e plină de prevestiri rele, 
totuşi s-ar putea încă să iasă toate cu 
bine. 

— Fii pe pace, femeie! Lasă cucuvelele 
să cînte. Mai bine du-te la culcare şi 
visează la Brandenburg şi la măririle ce 
ne-aşteaptă! 


294 


CAPITOLUL II 


SĂRBĂTOARE ŞI LACRIMI 


La şase zile după  întîmplările 
povestite în capitolul de mai sus, 
strălucita cetate de scaun a ducatului de 
Brandenburg sclipea de fast militar şi 
vuia de larma bucuroasă ce se înălța din 
piepturile mulţimii de supuşi 
credincioşi, căci Conrad — tînărul 
moştenitor al coroanei — sosise. Inima 
bătrînului duce nu mai putea de 
fericire, fiindcă făptura nurlie a lui 
Conrad şi portu-i grațios îi ciştigaseră 
pe dată iubirea. Vastele săli ale palatului 
erau  înţesate de nobili, care îl 
întîmpinau pe Conrad cu mare drag, şi 
toate păreau atit de luminoase şi de 
fericite, încît fata simţea cum temerile şi 
necazurile i se iroseau ca fumul, facînd 
loc unei mulţumiri mîngiie- toare. 

Într-un ungher îndepărtat al palatului 
se petrecea însă o scenă cu totul 
deosebită. La fereastră sta singura 
odraslă a ducelui, domniţa Constanţa. 
Ochii îi erau roşii, umflaţi şi plini de 
lacrimi. Era singură. Deodată, izbucni 
iarăşi în plins şi zise cu glas tare: 

— Miîrşavul Detzin a plecat — a fugit 
din ducat! Nu mi-a venit mai întîi să dau 
crezare, dară, vai, e prea adevărat! Şi îl 
iubeam aşa de mult... Am cutezat să-l 


295 


iubesc, deşi ştiam că tatăl meu, ducele, 
nu-mi va 

îngădui niciodată să mă cunun cu el. Îl 
iubeam însă, 


296 


şi acum îl urăsc! Îl urăsc din tot sufletul! 
Oare ce se va alege din mine? Sînt 
pierdută, pierdută, pierdută pentru 
totdeauna! Mi se vor zburătăci minţile! 


CAPITOLUL III 


SE ÎNCURCĂ IŢELE 


Se scurseră cîteva luni. Lumea nu mai 
înceta să laude cîrmuirea tînărului 
Conrad şi să ridice în slăvi înţelepciunea 
judecăților sale, sentinţele sale îndu- 
rătoare smerenia cu care îşi îndeplinea 
înalta-i îndatorire. Bătrînul duce îi lasă 
în curînd totul pe mină, iar el stătea 
deoparte şi asculta cu mîndră mulţumire 
cum moştenitorul său rostea hotăririle 
coroanei, din jilţul primului-sfetnic. Era 
vădit că un om atît de lăudat şi cinstit de 
toată lumea, cum era Conrad, nu putea 
fi decit fericit. Totuşi, oricît ar părea de 
ciudat, nu era aşa. Vedea cu groază cum 
principesa Constanţa începuse a-l iubi. 
Dragostea celorlalţi oameni din preajmă 
era un noroc pentru el; însă iubirea 
aceasta era plină de primejdie. Şi mai 
vedea aşijderea că şi ducele descoperise 
cu în- cîntare patima fiicei sale şi visa de 
îndată la căsătorie. Cu fiece zi, tristeţea 
adincă ce se aşternuse pe chipul 
principesei se risipea; cu fiece zi, 
nădejdea şi însufleţirea sclipeau mai vii 
în ochii ei, şi încetul cu încetul zîmbete 


297 


fugare mijiră pe chipul mai înainte atît 
de frămîntat. 

Conrad se cutremura de spaimă. 
Amarnic se blestema fiindcă se lăsase în 
voia firii şi căutase tovărăşia unei fiinţe 
de aceeaşi parte, pe vremea cînd se 
simţea nou venit şi străin în palat — 
cînd era mîhnit şi dornic de o mîngiiere 
cum numai femeile pot dărui sau simţi. 
Incepu să se ferească de vară-sa, dar 
astfel nu izbuti decit să înrăutăţească 
lucrurile, fiindcă —în chip destul de 
firesc — cu cît o ocolea mai mult, cu atît 
se vîra ea mai mult în sufletul lui. Mai 
întîi, faptul îl miră, apoi îl sperie. Fata îi 
dădea tîrcoale, ba chiar îl hăituia; dădea 
peste el tot timpul şi prin toate locurile, 
noaptea ca şi ziua. Părea deosebit de ne- 
liniştită. Negreşit că era o taină la 
mijloc. 

Lucrurile nu puteau merge aşa la 
nesfirşit. Toată lumea vorbea. Ducele 
începea să se simtă stînjenit. Bietul 
Conrad ajunsese de-a dreptul o arătare 
din pricina  spaimei şi  cumplitei 
deznădejdi. Într-o zi, pe cînd ieşea dintr-o 
încăpere de lingă galeria de tablouri, 
Constanţa i se înfăţişă şi, luîndu-i 
mîinile, îi zise: 

— O, de ce te fereşti de mine? Ce-am 
făcut, ce-am zis ca să-ţi pierzi buna 
părere despre mine? —căci nu mă 
îndoiesc că o dobîndisem mai înainte! 
Conrad, nu mă dispreţui! Fie-ţi milă de o 
inima chinuită! Nu pot, nu pot să-mi mai 
înfrinez vorbele, să le ţin nerostite, 


298 


altminterea mă vor ucide — te iubesc, 
Conrad! Haide, dispreţuieşte-mă, dacă 
aşa se cuvine, dar le-am rostit cel puţin! 

Conrad simți că-i piere glasul. 
Constanţa şovăi o clipă, apoi, 
răstălmăcindu-i tăcerea, în ochii ei se 
aprinse o bucurie sălbatică, şi ea îşi 
aruncă braţele după gîtul lui şi zise: 

— Te înduioşezi! Te înduioşezi! Poţi 
aşadar să mă iubeşti, şi mă vei iubi! O, 
zi-mi că mă vei iubi, odorul meu, 
adoratul meu Conrad! 

Conrad gemu amarnic. O paloare de 
moarte se aşternu pe chipul său şi 
începu să tremure ca frunza plopului. 
Apoi, în culmea deznădejdii, o dădu la o 
parte pe sărmana fată şi strigă: 

— Nu ştii ce-mi ceri! Cu neputinţă 
este, în vecii vecilor! 

Şi-apoi fugi ca un ucigaş, lăsînd-o pe 
principesă încremenită de uimire. În 
clipa următoare, ea plingea şi suspina în 
galerie, iar Conrad plîngea şi suspina în 
cămara lui. Amîndoi erau deznădăjduiţi. 
Amîndoi îşi vedeau pierzania cu ochii. 

După un răstimp, Constanţa se ridică 
încet şi se depărtă, zicîndu-şi: „Cînd te 
gîindeşti că mi-a disprețuit iubirea 
tocmai în clipa cînd îmi închipuisem că-i 
voi îndupleca inima-i crudă! Îl urăsc! M- 
a alungat cît colo — da, aşa a făcut, m-a 
alungat de lîngă el ca pe-un cîine!” 


CAPITOLUL IV 


299 


ÎNFIORĂTOAREA DEZVĂLUIRE 


Mai trecu cîtăva vreme. O tristeţe 
statornică se răspîndi iarăşi pe chipul 
fiicei bunului duce. Acum nimeni nu o 
mai vedea împreună cu Conrad. Ducele 
era  mîhnit. Pe măsură însă ce 
săptămînile se scurgeau, Conrad se 
rumeni iarăşi la obraji, ochii lui căpătară 
iar vioiciunea de mai înainte, şi tînărul 
cîrmuia ducatul cu o luminoasă 
înţelepciune, care se desăvirşea mereu. 

Pe nesimţite, şoapte ciudate începură 
să umble prin palat. Zvonurile sporiră şi 
se lăţiră. Bîrfelile oraşului începură să le 
ia în primire. Zvonul străbătu întregul 
ducat. Şi iată ce zicea gura lumii: 

— Domnița Constanţa a născut un 
prunc! 

Cînd baronul de Klugenstein auzi, îşi 
flutură de trei ori în jurul capului coifu-i 
împănoşat şi strigă: 

— Trăiască ducele Conrad, căci, pe 
legea mea, de azi înainte coroana a lui 
rămîne! Detzin şi-a împlinit bine solia, şi 
bravul nemernic va fi răsplătit! 

Şi bătrînul răspîndi vestea în lung şi-n 
lat, şi timp de patruzeci şi opt de 
ceasuri nu se află făptură în 


300 


toată baronia, care să nu joace şi să nu 
chiuie, să nu chefuiască şi să nu aprindă 
torţe, spre a sărbători vestea cea mare 
— fireşte, toate pe cheltuiala mîndrului 
şi fericitului baron de Klugenstein. 


CAPITOLUL V 
ÎNGROZITORUL PRĂPĂD 


Judecata sta să înceapă. Toţi marii 
boieri şi baroni din Brandenburg se 
adunaseră în Sala Dreptăţii din castelul 
ducal. Nu rămăsese nici o palmă de loc, 
unde să stea — jos sau în picioare — 
vreun spectator. Înveşmîntat în purpură 
şi hermină, Conrad stătea în jilţul 
primului-sfetnic, iar de ambele laturi 
stăteau marii judecători ai ducatului. Cu 
asprime, bătrinul duce poruncise ca 
judecarea fiicei sale să se facă fără nici 
o cruţare şi apoi căzuse la pat, cu inima 
zdrobită. Zilele îi erau numărate. De 
parcă ar fi fost în joc însăşi viaţa sa, 
bietul Conrad se rugase ca să-i fie cruțat 
chinul de a sta să judece fărădelegea 
verişoarei sale, însă zadarnice îi fură 
rugăminţile. 

În pieptul său se zbătea inima cea mai 
întristată din întreaga adunare. Cea mai 
bucuroasă bătea în pieptul tatălui său, 
fiindcă — fără ştirea fiicei sale „Conrad” 
— bătrînul baron de Klugeftstein venise 
şi el, şi se afla în mijlocul mulţimii de 


301 


nobili, seme- ţindu-se la priveliştea 
măririi casei sale. 

După ce crainicii rostiră cuvintele 
proclamaţiei şi  urmară celelalte 
pregătiri, preacinstitul mare judecător 
zise: 

— Pîrito, ridică-te! 

Nefericita principesă se ridică şi stătu, 
cu vălul scos, în faţa puzderiei de lume. 
Marele-judecător zise: 

— Preanobilă  domniţă, în fața 
judecătorilor de seamă ai acestui ducat 
ai fost învinuită şi s-a dovedit că, în 
afara sfintei legături a  cununiei, 
luminăţia-ta ai dat viaţă unui copil, şi 
după străvechea noastră lege pedeapsa 
ce ţi se cuvine este moartea, afară doar 
într-o singură împrejurare, de care 
luminăţia-sa, ce ţine locul ducelui, bunul 
nostru stăpîn Conrad, te va înştiinţa 
acum cu măreaţa lui judecată; la care să 
fii cu luare-aminte. 

Conrad întinse în silă sceptrul, şi în 
aceeaşi clipă inima de femeie de sub 
mantia lui se aplecă milostivă către 
vinovata sortită pieirii, podidindu-l lacri- 
mile. Deschise gura să vorbească, dar 
marele-jude- cător zise gfăbit: 

— Nu de acolo, luminăţia-voastră, nu 
de acolo! Nu-i legiuit a rosti judecata 
asupra cuiva din neamul ducelui decit 
numai de pe tronul ducal! 

Bietului Conrad îi trecu un fior prin 
inimă şi aşij- derea un tremur scutură 
fiinţa de fier a bătrinului său tată. Cum 
Conrad nu fusese încoronat, avea el să 


302 


cuteze a pîngări tronul? Şovăi şi păli de 
teamă. Dar faptul trebuia săvirşit. O 
puzderie de ochi miraţi se şi aţintiră 
asupră-i. S-ar fi prefăcut în ochi 
bănuitori dacă mai şovăia. Urcă treptele 
tronului. Numaidecît întinse iar sceptrul 
şi zise: 

— Pîrîto, în numele domnului nostru 
Ulrich, duce de Brandenburg, purced la 
măreaţa îndatorire ce a trecut-o asupră- 
mi. la aminte la vorbele mele. După 
străvechea lege a ţării, dacă nu dai pe 
faţă pe părtaşul vinei tale şi nu-l dai pe 
mîna călăului, trebuie neapărat să mori. 
Foloseşte-te de acest prilej — mîntuie-ţi 
viaţa cît îţi mai stă în putinţă. Rosteşte 
numele celui ce este tatăl pruncului tău! 

O tăcere grea pogori în măreaţa sală 
— o tăcere atît de adîncă, încît oamenii 
îşi puteau auzi bătăile inimilor. După 
aceea, principesa se întoarse încet, cu 
ochii sclipind de ură, şi, arătînd cu 
degetul drept la Conrad, zise: 

— Omul acela eşti tu! 

Credinţa înfiorătoare a deznădăjduitei 
primejdii, a unei primejdii fără de 
scăpare, în care se afla, îngheţă inima 
lui Conrad, precum însăşi gheaţa morţii. 
Ce putere de pe pămînt îl mai putea 
mîntui? Ca să înlăture învinuirea, 
trebuia să dezvăluie că e femeie — iar 
pentru o femeie neîncoronată, a sta pe 
tronul ducal tot moarte însemna! În 
aceeaşi clipă, atît Conrad, cît şi bătrinul 
şi mohoritul său tată leşinară şi căzură 
la pămînt, fără simţire. 


303 


Restul acestei palpitante şi 
senzaţionale povestiri nu va fi aflat nici 
în această publicaţie, nici în vreo alta — 
nici acum, nici alta dată. 

Ca să vă spun drept, mi-am virit eroul 
(sau eroina) într-un chichion atit de 
afurisit, încît nu văd cum am să-l (sau s- 
o) mai scot din el vreodată, şi de aceea 
mă spăl pe mîini de întreaga afacere şi o 
las pe sus-numita persoană să se 
descurce cum va putea mai bine — ori 
să rămină încurcată, dacă nu poate 
altfel. La început, crezusem că are să fie 
destul de uşor a trece peste această 
mică greutate, însă acum nu mai sînt de 
aceeaşi părere. 


CONTROLORUL FISCAL 


Primul om care m-a luat în seamă cînd 
m-am „aşezat” şi eu, nu demult, a fost 
un domn care mi-a spus că-i controlor 
fiscal şi că are legături cu Depar- 
tamentul veniturilor directe al Statelor 
Unite. l-am spus că nu auzisem în viaţa 
mea despre ramura lui de activitate, dar 
că îmi pare bine să-l cunosc şi l-am 
poftit să stea jos. A luat loc. N-am prea 
avut ce discuta cu el, şi totuşi eram 
convins că oamenii care au ajuns să aibă 
gospodăria lor, casa lor, trebuie să fie în 


304 


stare a duce o conversaţie, trebuie să fie 
sociabili şi plăcuţi cu musafirii. Aşa că, 
din lipsă de alt subiect, l-am întrebat 
dacă avea de gind să-şi deschidă 
prăvălia în vecinătate. Mi-a răspuns că 
da. (Nu voiam să par ignorant, totuşi 
sperasem că-mi va spune ce avea de 
vînzare.) 

M-am încumetat să-l întreb „cum merg 
afacerile”, şi el mi-a spus „aşa şi-aşa”. 

Atunci i-am făgăduit că îl vom vizita, şi 
dacă ne va plăcea la el, cît de cît în 
aceeaşi măsură ca şi în alte părţi, ne va 
avea de muşterii. 

Mi-a spus că, după părerea lui, ne va 
plăcea, aşa că vom rămîne la el — 
adăugînd că nu a văzut pe nimeni care 
după ce a avut o dată de-a face cu el să-l 
părăsească şi să umble după altcineva 
din domeniul lui de activitate. 

Cuvintele lui sunau destul de puţin 
modest, dar,. lăsînd deoparte doza de 
bădărănie pe care o avem, cu toţii în chip 
firesc, omul arăta oarecum cumsecade. 

Nu ştiu cum s-a întîmplat anume, 
totuşi gheaţa dintre noi părea să se 
topească din ce în ce şi — ca să spun 
aşa — se făcu sudura, după care discuţia 
merse cu regularitatea unui ceasornic. 

Am vorbit, am vorbit — sau cel puţin 
eu am vorbit — şi am ris, am ris, am ris, 
— sau cel puţin el a ris. Nu mi-am 
pierdut însă nici o clipă prezenţa de 
spirit —  şiretenia mea înnăscută 
funcţiona la „maximum”, cum ar zice 
mecanicii. Eram hotărît să descopăr 


305 


totul în legătură cu ocupaţia lui, în 
pofida răspunsurilor sale cam 
misterioase, şi eram hotărit să scot totul 
de la dînsul, fară să simtă încotro bat. 
Socoteam să-l prind în capcană printr-o 
mare, mare şiretenie. Îi voi spune totul 
despre propriile mele afaceri şi desigur, 
se va lăsa atît de furat de aceasta 
atrăgătoare dovadă de încredere din 
parte-mi, încît va abandona orice 
prudenţă şi îmi va spune totul despre 
afacerile lui înainte de a bănui ce 
gînduri nutresc. Mă gîndeam: „Fiîrtate, 
habar n-ai cu ce vulpe bătrină ai de-a 
face!” De aceea, i-am zis: 

— Ei bine, n-ai să ghiceşti niciodată cît 
am cîşti- gat cu conferințele din iarna 
asta şi din primăvara trecută! 

— Nu, n-aş putea ghici o dată cu 
capul. Dar ia să mă giiidesc — să mă 
gîndesc. Cam vreo două mii de dolari, 
nu? Dar nu, nu domnule, nu cred să fi 
strîns atita. Sa zicem o mie şapte sute, 
poate. 

— Ha-ha! Cred şi eu că nu-ţi dai 
seama! Reţetele conferinţelor mele din 
primăvara trecută şi din iarna vasta s-au 
ridicat la paisprezece mii şapte sute 
cincizeci de dolari. Ce zici de asta? 

— Ia te uită! Mă uimeşte — grozav mă 
uimeşte! Voi nota chestia asta. Şi zici că 
nu-i tot ce ai încasat? 

— Tot? Doamne fereşte! Mai era 
venitul meu de la Daily Warwhoop pe 
timp de patru luni — vreo... vreo... ei 


306 


bine, ce-ai zice de vreo opt mii de dolari, 
de pildă? 

— Ce să spun? Vai, aş spune ca mi-ar 
plăcea să mă văd scăldîndu-mă într-un 
astfel de ocean de bogăţie. Opt mii! Voi 
nota-o şi pe asta. Straşnic, domnule! Şi 
pe deasupra, după cîte înţeleg, ai mai 
avut şi alte venituri. 

— Ha-ha-ha! Ce, nu eşti decît la 
periferia lor, ca să zic aşa. Mai e cartea 
mea Ageamiii în străinătate — costă de 
la trei şi jumătate la cinci dolari 
volumul, după cum e: broşat, sau legat. 
Ascukă-ma, uită-te în ochii mei. În 
timpul ultimelor patru luni şi jumătate, 
ca să nu mai vorbim de vînzările di- 
nainte, ci doar de cele patru luni şi 
jumătate, s-au vîndut nouăzeci şi cinci 
de mii de exemplare. Nouăzeci şi cinci 
de mii! Gîndeşte-te la asta. O medie de 
patru dolari de exemplar, să zicem. Asta 
face aproape patru sute de mii de dolari, 
frăţibare. Jumătate îmi revine mie. 

— Ia te uită, domnule! Voi nota şi asta. 
Paisprezece — şapte — cinzeci şi opt — 
două sute. 'Total, ce — pe cuvîntul meu, 
totalul general e cam de vreo două sute 
treisprezece sau paisprezece mii de 
dolari! E oare cu putinţă? 

— Ba bine că nu! Dacă e vreo 
greşeală, atunci e de partea, cealaltă. 
Două sute paisprezece mii în mînă este 
venitul meu pe anul acesta, dacă n-oi fi 
uitat să adun. 

Apoi domnul se ridică să plece. Mă 
fulgeră un gînd neplăcut: poate că mă 


307 


destăinuisem în zadar, başca faptul că 
exclamaţiile de uimire ale străinului îmi 
măguliseră atît de mult vanitatea, încît 
mă făcuseră să exagerez în mod serios. 
Dar nu! În ultimul moment, domnul îmi 
înmînă un plic mare, spu- nîndu-mi că 
acolo înăuntru este reclama lui şi că voi 
afla totul cu privire la ocupaţia lui după 
ce voi deschide acel plic; mai adăugă că 
ar fi foarte fericit să mă aibă de client — 
de fapt ar fi chiar mîndru să-i fie client 
un om cu un venit fabulos. Se gîndise şi 
pină atunci că există o sumedenie de 
oameni bogaţi în oraş, dar de cîte ori 
aveau de-a face cu el, descoperea că 
abia au cu ce să trăiască şi că, în 
adevăr, de atîta şi atita amar de vreme, 
nu stătuse, faţă-n faţă cu un om aşa de 
bogat, nu vorbise şi nu-l atinsese cu 
mîinile lui, încît acum de-abia putea să 
se oprească de a nu mă strînge în braţe 
— de fapt ar socoti-o ca o mare favoare 
dacă i-aş da voie s-o facă. 

Aceasta m-a bucurat atît de mult, încît 
nici n-am încercat să mă împotrivesc, ci 
am îngăduit acestui străin cu inima 
curată să mă îmbrăţişeze şi să verse 
cîteva lacrimi liniştitoare, ce mi se 
rostogoliră de pe ceafă pe spinare. Apoi 
îşi luă tălpăşiţa. 

De îndată ce plecă, deschisei plicul. L- 
am studiat cu băgare de seamă timp de 
vreo patru minute. Apoi am chemat 
bucătăreasa şi i-am spus: 

— Ţine-mă, că leşin. Lasă prăjiturile 
pe seama Mariei. 


308 


Încetul cu încetul, mi-am venit în fire 
şi am trimis îndată la fabrica de băuturi 
spirtoase de la colţ, de unde am tocmit 
un om cu săptămîna, care să stea 
nopţile şi să-l înjure pe străinul acela, 
iar ziua să-mi dea uneori o mînă de 
ajutor cînd ajungeam la un pasaj mai 
greu. 

Doamne, ce ticălos! Reclama lui nu 
era altceva decît un odios formular de 
impunere — un şir de întrebări 
obraznice în legătură cu afacerile mele 
particulare, întrebări care se întindeau 
pe cea mai mare parte din cele patru 
pagini mărunt tipărite; întrebări ce — 
trebuie să recunosc — erau înşirate cu 
atît de savantă ingeniozitate, încît omul 
cel mai bătrîn din lume n-ar fi putut 
înţelege scopul lor; întrebări menite a 
pune pe om să declare de vreo patru ori 
adevăratul său venit, spre a nu fi 
învinuit de declaraţie mincinoasă. Am 
căutat să găsesc vreo portiţă de salvare, 
dar nu am găsit nici una. Întrebarea 
numărul unu se referea la cazul meu, 
cuprin- zîndu-mă tot atît de complet şi 
de amplu cum o umbrelă ar acoperi un 
furnicar. 

„Care au fost beneficiile 
dumneavoastră anul tre- 


309 


cut, provenite din comerţ, afaceri sau 
profesie, pe care le-aţi exercitat 
indiferent unde?” 

Şi această întrebare era sprijinită de 
alte treisprezece, tot atît de iscoditoare, 
dintre care cea mai modestă ţinea să 
afle dacă făptuisem vreo spargere ori 
vreun furt la drumul mare, sau dacă 
prin punere de foc sau prin vreun alt 
izvor tainic de venit nu dobîndisem vreo 
proprietate nemenţionată în declaraţia 
venitului de la punctul unu. 

Era limpede că străinul reuşise să-şi 
bată joc de mine. Lucru era foarte 
limpede, cît se poate de limpede. Aşa că 
m-am dus şi am mai tocmit un artist. 
Atingindu-mă la coarda  simţitoare, 
străinul mă făcuse să declar un venit de 
două sute paisprezece mii de dolari. 
Legal, din această sumă, o mie de dolari 
erau scutiţi de impozit — aceasta era 
singura uşurare pe care o puteam vedea 
şi făcea cît un strop într-un ocean. 
Socotind cei cinci la sută după lege, 
rezulta că trebuie să plătesc statului 
înspăimîntă- toarea sumă de zece mii 
şase sute cincizeci de dolari, ca impozit 
pe venit. 

(Este locul să arăt că n-am făcut-o.) 

Cunosc un om foarte bogat, stăpînul 
unei case minunate, un adevărat palat. 
Dă mese regeşti, cheltuielile lui sînt 
enorme, şi totuşi acest om nu are nici un 
venit, cel puţin aşa am văzut din rolul 
său de la fisc. În disperarea mea, m-am 
dus la el ca să primesc un sfat. Domnia 


310 


sa a luat teancul acela îngrozitor de 
chitanţe pe care îl aveam, şi-a pus oche- 
larii, şi-a luat tocul şi — presto! — am 
ajuns om sărac. Era lucrul cel mai uşor 
din lume. A făcut-o pur şi simplu 
mînuind cu dibăcie capitolul 
„Scăzăminte”. A scăzut atita pentru 
impozitul de stat, naţional şi municipal, 
atita pentru pierderi sau  naufragii, 
incendii etc., pentru pierderi din vînzări 
de imobile, din vînzări de animale, din 
plata chiriei, casei, din reparaţii, 
îmbunătăţiri, dobînzi, din salarii impuse 
anterior ca ofiţer al armatei, marinei, 
administraţiei Statelor Unite şi altele, şi 
a obţinut scăzăminte uimitoare la 
fiecare din aceste rubrici şi la fiecare 
din subdiviziunile rubricilor; după ce a 
fost gata, mi-a înmînat hiîrtia, şi dintr-o 
ochire am văzut că în cursul anului 
expirat venitul meu fusese, în ceea ce 
priveşte beneficiile, de una mie două 
sute cincizeci de dolari şi patruzeci de 
cenți. 

— Ei, mi-a spus el, o mie de dolari sînt 
scutiţi de lege. Ce-ţi rămîne de făcut e 
să juri că cele declarate sînt conforme 
cu adevărul şi să plăteşti impozitul 
pentru cele două sute cincizeci de 
dolari. 

(În timp ce îmi spunea acestea, 
băieţelul său, Wil- lie, i-a scos o hîrtie de 
doi dolari de buzunarul vestei şi a 
dispărut cu ea. Aş face prinsoare pe 


1 Repede! (It.) 
311 


orice că dacă miine vizitatorul meu l-ar 
chema pe băiat, acesta ar face o 
declaraţie falsă de venituri.) 

— Faceţi întotdeauna scăzămintele în 
felul acesta, l-am întrebat eu, cînd e 
vorba de dumneavoastră? 

— Eeei, te cred! Dacă n-ar fi aceste 
unsprezece rubrici, denumite 
„Sscăzăminte”, ar fi trebuit să cerşesc pe 
stradă în fiecare an, numai ca să 
subvenţionez acest îngrozitor şi ticălos 
stat, care te tiranizează şi te stoarce. 

Domnul acesta figurează printre cei 
mai serioşi oameni din oraş — printre 
oamenii cu autoritate morală, cinste 
comercială, fiind socotit fără pată în 
societate — aşa că nu am făcut decit să 
mă plec în faţa exemplului său. M-am 
dus la percepţie şi, sub privirea plină de 
reproş a vechiului meu vizitator, m-am 
ridicat şi am jurat, spunînd minciună 
după 


312 


minciună, înşelăciune după înşelăciune, 
ticăloşie după  ticăloşie, pînă ce 
conştiinţa mi-a fost acoperită cu un strat 
gros de mărturii mincinoase, iar 
respectul de sine s-a dus pe copcă, în 
vecii vecilor. 

Ei şi? Nu am făcut nimic altceva decît 
ceea ce fac în fiecare an mii de oameni 
dintre cei mai cu vază, mai bogaţi, mai 
mîndri, mai respectaţi, mai onoraţi şi 
mai bine văzuţi din America. Aşa că 
puţin îmi pasă şi nu mi-e ruşine. De 
acum încolo, am să vorbesc pur şi 
simplu mai puţin şi am să suflu pînă şi în 
iaurt, de teamă să nu cad pentru 
totdeauna în anumite deprinderi 
îngrozitoare. 


313 


314 


NUVELE 


316 


BANCNOTA DE UN MILION DE LIRE 


La vîrsta de douăzeci şi şapte de ani 
eram funcţionar la un antreprenor de 
mine din San-Francisco şi — fără să mă 
laud — eram iscusit nevoie mare în 
toate  chiţibuşurile operațiunilor cu 
acţiuni. 

Singur pe lume, pentru a învinge 
greutăţile nu mă puteam bizui decît pe 
inteligenţa şi pe buna mea reputaţie; de 
altfel, aceste două atuuri îmi erau de 
ajuns pentru a-mi călăuzi paşii pe calea 
norocului şi aveam mare încredere în 
viitor. 

Cum de obicei sîmbăta după amiază 
eram liber, mă foloseam de acest răgaz 
plimbîndu-mă cu barca cu pînze în jurul 
golfului. 

Într-o zi, mă aventurai prea departe şi 
fusei tîrît în larg. Tocmai cînd se lăsa 
noaptea şi eram gata să-mi pierd orice 
speranţă, soarta făcu să fiu luat pe 
bordul unui bric care se îndrepta spre 
Londra. Călătoria fu lungă şi furtunoasă 
şi mă puseră să-mi plătesc drumul 


317 


facînd treburile unui marinar de rînd. 
Cînd am pus piciorul pe pămîntul 
Angliei, hainele mi-erau zdrenţuite şi 
ponosite în ultimul hal; iar drept avere 
posedam doar un singur dolar în buzu- 
nar, care mă ajută să nu mor de foame 
şi să-mi găsesc un acoperiş în prima zi; 
în ziua următoare am umblat razna, fără 
mîncare şi fără adăpost. 

A treia zi, către ora zece dimineaţa, 
istovit şi lihnit de foame, mă tiram 
anevoie prin Portland Place, cînd întîlnii 
un copilaş pe care guvernanta îl trăgea 
de mînă; la doi paşi de mine, copilul 
aruncă pe marginea trotuarului o pară 
ademenitoare din care de-abia muşcase. 
M-am oprit, fireşte, aţintindu-mi ochii 
pofticioşi asupra acestei comori mînjite 
de noroi. O mîncam din ochi; îmi lăsa 
gura apă, stomacul o rîvnea, şi în acea 
clipă o cerea cu deznădejde întreaga 
mea fiinţă. Dar de cîte ori schiţam gestul 
de a ridica para, întilneam privirea 
indiscretă a cîte unui trecător; atunci, 
cuprins de ruşine, mă îndreptam şi mă 
prefăceam că habar n-am de pară. 
Chinul meu se prelungi într-atît, încît 
pînă la urmă mă gindeam să mă las 
păgubaş. 

În clipa cînd deznădejdea mea 
ajunsese la culme şi eram gata să 
înfrunt orice ruşine şi să ridic para; auzii 
deschizîndu-se o fereastră în spatele 
meu şi mă pomenii chemat de către un 
domn, care îmi strigă: 

— Urcă sus, te rog! 


318 


Un fecior, într-o livrea ce-ţi lua ochii, 
mă introduse într-o cameră luxoasă, 
unde se aflau doi domni mai în vîrstă. 
Făcură semn feciorului să iasă şi mă 
poftiră să iau loc. De-abia îşi isprăviseră 
micul dejun, şi vederea celor ce mai 
rămăseseră pe masă aproape că mă 
fascină mai mult decît para dinainte. Cu 
greu îmi puteam aduna gîndurile în faţa 
acelor mîncă- ruri gustoase. Totuşi, cum 
nu eram poftit să le gust, n-am avut 
încotro şi a trebuit să-mi iau gîndul de la 
ele,  suportîndu-mi chinul aşa cum 
puteam. 

Cu siguranţă că înainte de sosirea mea 
se petrecuse între aceşti doi domni un 
lucru despre care nu aveam să aflu decît 
la multe zile după aceea, însă despre 
care vă voi vorbi chiar acum. 

Cei doi fraţi avuseseră o discuţie 
aprinsă cu cîteva zile mai înainte, şi o 
încheiaseră punînd un rămăşag, ca toţi 
englezii care se respectă! 

Vă amintiţi poate că Banca Angliei a 
emis mai demult două bancnote de cîte 
un milion de lire sterline, care trebuia 
să servească unei tranzacţii cu o ţară 
străină. Dintr-un motiv oarecare, unul 
singur din aceste bilete de bancă fusese 
folosit şi anulat; celălalt rămăsese în 
tezaurul băncii. Ei bine, cei doi fraţi îşi 
puneau problema cum s-ar descurca un 
străin cinstit şi totodată isteţ care ar 
pica la Londra, fără nici un prieten, fără 
alte mijloace decît această bancnotă de 
un milion de lire şi care, pe deasupra, 


319 


nu ar putea justifica proveniența acestei 
averi. 

Fratele A puse rămăşag că străinul ar 
muri de foame; fratele B  susţinu 
contrariul. Fratele A afirmă că străinul 
nu ar putea prezenta această bancnotă 
la vreo bancă sau în oricare altă parte 
fără a fi arestat numaidecît! Discuţia se 
înflăcără din ce în ce mai mult, cînd, 
pentru a o curma, fratele B puse 
rămăşag pe douăzeci de mii de lire că 
omul acela ar putea să trăiască o lună 
oricum ar pofti datorită creditului ce l-ar 
obţine pe baza bancnotei de un milion 
de lire şi fără să intre la închisoare. 
Fraţele A primi rămăşagul; fratele B se 
duse numaidecit la bancă pentru a 
achiziţiona faimoasa bancnotă, şi asta, 
fireşte, cu tupeul unui englez sadea! 

Apoi dictă unui funcţionar de-al său o 
scrisoare, pe care acesta o scrise cu cea 
mai frumoasă caligrafie; după care cei 
doi fraţi petrecură o zi întreagă la 
fereastră, căutind pe omul potrivit 
căruia să-i încredinţeze scrisoarea. 

Se perindară pe sub ochii lor o seamă 
de trecători care le părură oameni cu 
feţe cinstite, dar nu destul de 
inteligente. Pe alte chipuri văzură 
contrariul: 


320 


inteligenţă, dar nu destulă cinste. Mulţi 
aveau amîndouă însuşirile, însă nu erau 
săraci, sau dacă păreau de ajuns de 
săraci, nu erau străini. Pe scurt, găsiră 
mereu cîte-un cusur pînă la ivirea mea, 
pe care m-au socotit a fi singurul în 
stare să satisfac toate aceste condiţii; 
aşadar, mă aleseră în unanimitate şi mă 
socotiră vrednic de a le îndeplini man- 
datul. Şi iată cum mă aflam în faţa 
acestor doi domni, aşteptind să aflu 
pentru ce mă chemaseră înăuntru. 

Mai întîi mă întrebară cine sînt şi ce 
fac; le-am înşirat repede povestea mea. 
Pînă la urmă îmi declarară că sînt 
tocmai omul pe care îl căutau. Le-am 
spus că mă bucur din toată inima şi i-am 
întrebat în ce constă misiunea mea. 
Unul dintre ei îmi întinse un plic, 
spunîndu-mi că voi găsi acolo explicaţia 
necesară. Încercai să-l deschid, dar el 
mă ruga să mai aştept. 

— la acest plic, îmi spuse, păstrează-l 
la dumneata cu grijă şi procedează cu 
sînge rece, fără să te pripeşti. 

Foarte nedumerit, doream să 
limpezesc treaba înainte de a ne 
despărţi, dar ei nu-mi îngăduira acest 
lucru. 

Plecai foarte jignit, convins că 
făcuseră o glumă proastă pe socoteala 
mea. Dar, la urma urmei, trista-mi 
situaţie nu-mi îngăduia să mă supăr fără 
rost şi nici să încerc a mă răzbuna 
pentru jignirea adusă pe asemenea 
oameni bogaţi şi sus-puşi. 


321 


Ce mult aş fi dorit să găsesc iarăşi 
para aceea şi s-o mănînc de faţă cu toată 
lumea! Para însă dispăruse. Pierdusem 
chilipirul din pricina acestei afaceri 
nenorocite, şi gîndul la pară îmi sporea 
şi mai mult mînia împotriva celor doi 
domni. 

De îndată ce ieşii din raza lor vizuală, 
deschisei faimosul plic; spre marea mea 
mirare, erau bani. Vă asigur că părerea 
mea despre oamenii aceia s-a schimbat! 

Cît ai clipi, băgai plicul şi bancnota în 
buzunarul de la vestă şi pornii în 
căutarea celui mai apropiat birt popular, 
să-mi potolesc foamea. 

Mîncai cu mare lăcomie. Cînd nu a 
mai încăput în mine nici o firimitură, am 
scos bancnota din buzunar şi am 
despăturit-o. Am aruncat o ochire 
asupra ei şi m-am ţinut tare, să nu leşin. 
Valora cinci milioane de dolari! Să-ţi 
vină pandaliile, nu alta! 

Trebuie sa fi rămas înlemnit. M-am 
chiorît în extaz la bancnotă preţ de un 
minut înainte de a-mi veni în fire. Primul 
lucru pe care l-am băgat de seamă a fost 
mutra patronului: rămăsese împietrit, 
prostit, cu braţele spinzurinde şi cu 
picioarele de plumb, pierdut trup şi 
suflet în adorarea bancnotei. Am găsit 
într-o clipită replica potrivită şi, luînd 
singura atitudine posibilă în situaţia 
mea, îi întinsei cu indiferenţă bancnota, 
zicînd: 

— Dă-mi restul, te rog. 


322 


Revenindu-şi, birtaşul îşi ceru mii de 
scuze pentru faptul că nu poate schimba 
bancnota. Nu îndrăzni nici măcar s-o 
atingă, declarîndu-mi că se mulțumea s- 
o privească cu admiraţie, s-o contemple, 
şi că vederea unei asemenea minuni îi 
încînta ochii, dar că nici nu i-ar trece 
prin cap vreodată ca el, un biet muritor 
de rînd, să pună mîna pe acest obiect 
sfint, de teamă să nu-l pîngărească. 

Stăruii la rîndul meu: 

— Îmi pare rău că vă stingheresc, dar 
trebuie să stărui. Fiţi aşa de bun şi-mi 
schimbaţi bancnota, căci nu am alta. 

Imi răspunse că nu avea nici cea mai 
mică importanţă dacă nu  achitam 
imediat; era foarte dornic să lase ca 
acest mizilic să fie achitat la prima 
ocazie. 

În zadar i-am atras eu atenţia că poate 
se va scurge multă vreme pînă ce mă voi 
abate iar prin partea locului. 

Nu voi să ştie de nimic. Mă încredinţă 
că nu are nici o grijă de soarta banilor, 
ba mă asigură că îmi pune tot birtul la 
dispoziţie de cîte ori am chef şi că-mi 
deschide credit nelimitat. Adăugă că, 
dacă îmi făcea plăcere, puteam desigur 
să-mi permit capriciul de a-mi bate joc 
de lume, îmbrăcîndu-mă în zdrenţe, dar 
că aceasta nu-l împiedica de a mă 
considera un gentleman adevărat, un 
milionar din cei mari. 

Intre timp intră alt client; patronul îmi 
făcu semn să ascund bancnota acieea 


323 


monstruoasă, apoi mă petrecu pînă la 
uşă, cu nesfirşite temenele. 

Nu-mi rămînea decît să mă duc glonţ 
la casa celor doi fraţi, pentru a îndrepta 
eroarea pe care o savirşiseră — şi asta 
mai înainte ca poliţia să-mi dea de urmă. 
Aşa şi făcui. Mărturisesc însă că mă 
simţeam destul de nervos şi, de fapt, 
intrase de-a binelea spaima în mine, deşi 
nu aveam să-mi fac vreo mustrare. 
Cunoşteam de ajuns de bine oamenii 
spre a-mi da seama cum, văzînd că au 
dat unui vagabond o bancnotă de un 
milion de lire în loc de o hirtie de o liră, 
lesne pot fi cuprinşi de o mînie de 
nedescris împotriva lui, în loc să se 
mustre, aşa cum ar fi firesc, pentru 
propria lor zăpăceală, singură 
răspunzătoare de 9) asemenea 
boroboaţă. Totuşi, apropiindu-mă de 
casa celor doi domni, mă liniştii, 
observînd că totul părea la locul lui: 
desigur, nu constataseră isprava ce o 
făcuseră.  Sunai. Lacheul veni şi-mi 
deschise uşa. li cerui să mă anunţe stă- 
pinilor. 

— Au plecat, îmi răspunse lacheul, pe 
tonul acela trufaş, caracteristic celor din 
tagma lui. 


324 


— Au plecat? şi unde? 

— Într-o călătorie. 

— Cam pe ce meleaguri? 

— Pe continent, cred. 

— Pe continent? 

— Da, domnule. 

— În ce direcţie, ce itinerar au? 

— Nu vă pot spune, domnule. 

— Cînd se întorc? 

— Peste o lună. Aşa mi-au zis. 

— O lună! E îngrozitor! Dă-mi vreo 
idee cum aş putea să-i înştiinţez de ceva 
care îi interesează. 

— Îmi pare rău, nu vă pot ajuta cu 
nimic. Habar n-am unde au plecat. 

— N-aş putea să văd atunci pe vreo 
rudă de-a lor? 

— Familia a plecat cu luni de zile 
înainte, cred că în Egipt şi Indii. 

— Omule, s-a comis o greşeală 
îngrozitoarei Cu siguranţa că se vor 
întoarce înainte de-a înnopta. Spune-le 
ca i-am căutat şi că mă voi întoarce să 
aranjez totul. Spune-le să nu-şi facă nici 
o grijă. 

— Le voi spune dacă se înapoiază. Dar 
nu-i aştept. De altfel, m-au înştiinţat că 
veţi trece pe aci peste o oră şi-o să 
întrebaţi de dinşii şi m-au însărcinat să 
vă spun că totul e în regulă; că se vor 
înapoia la momentul dorit, cînd vor 
aştepta vizita dumneavoastră. 

Nu-mi rămînea aşadar decît să mă dau 
bătut şi să plec. 

Care era misterul? Să-şi piardă omul 
minţile, nu alta! Au spus că vor fi înapoi 


325 


la momentul dorit! Ce înțelegeau prin 
aceasta? Poate că scrisoarea lor mă va 
lămuri; e drept că uitasem s-o citesc. O 
scosei din buzunar şi citii cele ce 
urmează: 


326 


„Îmi faci impresia unui om cinstit şi inteligent, 
după cum se poate citi pe faţa dumitale. 
Presupun că eşti străin şi lipsit de mijloace. 
Alăturat vei găsi o anumită sumă. Ţi-o împrumut 
pe termen de o lună, fără dobîndă. Revino aici 
după această perioadă. Am pus un rămăşag cu 
privire la dumneata. Dacă-l cîştig, îţi voi procura 
cea mai frumoasă situaţie care-mi va sta în 
putinţă; adică o slujbă care să ţi se potrivească 
şi de care să te poţi achita cu competenţă.” 


Scrisoarea nu purta nici semnătură, 
nici adresă, nici dată. 

Ce mai?! Asta zic şi eu belea pe capul 
omului!  Domniile-voastre  sînteţi la 
curent cu cele ce au precedat această 
scrisoare, eu însă nu eram. 

Totul îmi părea o enigmă de nepătruns 
şi mi s-a făcut negru înaintea ochilor. 
Habar n-aveam de întorsătura pe care- 
ar putea să o ia această glumă şi mă 
întrebam dacă mi se voia binele, sau 
răul. Mă retrăsei într-un parc din 
apropiere şi mă aşezai pe o bancă 
pentru a chibzui asupra situaţiei mele. 

După o oră de chibzuinţă, gindurile mi 
se  cristalizară asupra următorului 
verdict: 

Poate că cei doi domni îmi doreau 
binele, poate răul. Nu aveam cum să 
ştiu. Deci să trecem peste asta. Cu 
siguranţă că se distrau pe socoteala 
mea, şi asta cu un scop anumit. Joc, 
experienţă sau altceva — nu puteam 
ghici ce anume, deci să trecem şi peste 
asta. Făcuseră o prinsoare pe socoteala 
mea, dar ce fel de prinsoare nu puteam 


327 


şti. Hai să trecem şi peste asta. Astfel se 
înlăturară cantităţile indeterminabile, şi 
restul chestiunii rămîne tangibil, con- 
cret şi poate fi clasificat cu certitudine. 
Dacă voi cere Băncii Angliei să 
depoziteze bancnota în contul persoanei 
căreia îi aparţine, fireşte că Banca o va 
face, căci cunoaşte pe posesorul 
bancnotei; dar fără îndoială că mă va 
întreba prin ce împrejurare dețin 
bancnota. 


328 


Dacă voi spune adevărul, cu siguranţă 
că mă vor închide la casa de nebuni; 
dacă voi spune o minciună oarecare, mă 
vor băga la beci. Oricum, dacă încerc să 
încasez acest bilet sau să împrumut bani 
arătindu-l, rezultatul ar fi acelaşi. Iată- 
mă aşadar definitiv condamnat să plimb 
această povară stînjenitoare, pînă la 
înapoierea celor doi indivizi, şi asta — 
fie că vreau ori ba! 

Averea mea trecătoare nu-mi va fi de 
nici un folos, nici cît un pumn de 
cenuşă; şi totuşi, trebuie să veghez 
această comoară. N-o voi slăbi din ochi, 
în timp ce-mi voi cerşi anevoie existenţa. 

Cu neputinţă pentru mine să mă 
descotorosesc de aceşti bani; nici un om 
cinstit şi nici un tilhar de drumul mare 
nu ar voi în ruptul capului să-i pri- 
mească, pentru a mă scoate din 
încurcătură. 

Cei doi fraţi nu riscau nimic; căci, 
admiţind că aş fi pierdut sau distrus 
bancnota lor, puteau numai- decit să 
oprească plata, şi banca le-ar fi înlesnit 
operaţia. 

În aşteptare, voi avea o lună de 
pătimit, fără cel mai mic folos sau 
salariu pentru mine — afară doar dacă 
reuşesc să-l fac să cîştige rămăşagul, 
oricare ar fi el, şi să merit frumoasa 
situaţie pe care mi-a făgăduit-o cel care 
mi-a adresat scrisoarea. Tare aş mai 
dori să mi se întimple aşa ceva! Oameni 
ca ei trebuie sa fie în stare a hărăzi 
situaţiile cele mai vrednice de invidiat. 


329 


Cugetind îndelung la această situaţie, 
pină la sfir- şit mi-am făcut tot felul de 
vise trandafirii. Fără îndoială, mi se va 
da un salariu gras; voi începe să pun 
mîna pe bani luna viitoare, şi după 
aceea totul va merge strună pentru 
mine. In clipa aceea am pornit-o iar 
razna pe străzi. 

La vederea unui magazin de confecţii, 
mi-a venit ideea să-mi lepăd boarfele şi 
să mă îmbrac iarăşi cuviincios. Îmi 
dădea mîna? 

Nu, deoarece nu posedam decit un 
milion de lire sterline. Am voit să-mi 
caut de drum. Curînd însă, am făcut 
cale-ntoarsă. Ispita mă încerca, necru- 
ţătoare. Probabil că m-am învîrtit în sus 
şi-n jos prin faţa magazinului poate de 
vreo şase ori în cursul acestei lupte 
pline de bărbăţie. Nemaiputind rezista, 
am intrat şi am întrebat dacă aveau de 
vînzare un costum de ocazie. Vinzătorul 
căruia mă adresasem îmi făcu semn din 
cap să mă duc la raionul vecin; de acolo 
mă trimiseră ceva mai departe, tot prin 
cîte-un semn din cap şi fără ca cineva să 
catadicsească a-mi adresa vreo vorbă. 

Ajuns la ultimul vînzător, acesta îmi 
zise în fine: 

— Sînt la ordinele dumneavoastră într- 
o clipă. 

Cînd termină treaba, mă conduse într- 
o odaie din fundul magazinului, se opri 
în faţa unui maldăr de costume refuzate, 
alese pe cel mai puţin prost şi mi-l dete 
să-l încerc. Nu-mi venea bine şi nu era 


330 


de fel atrăgător, dar cum părea ca nou 
şi eram nerăbdător să-l iau, nu i-am 
găsit nici un cusur. l-am spus cu 
oarecare neîncredere vînzătorului: 

— Ai ceva împotrivă dacă nu plătesc 
decît peste cîteva zile? Nu am mărunţiş 
la mine. 

Vînzătorul îmi răspunse, luîndu-mă 
peste picior: 

— Nu aveţi bani? Îmi cam închipuiam 
eu; clienţi ca dumneavoastră nu prea au 
obiceiul să umble cu sume mari la dînşii. 

Mi-a sărit ţandăra şi îi întorsei vorba: 

— Prietene, n-ar trebui să judeci 
totdeauna străinii după hainele pe care 
le poartă. Pot foarte bine să vă plătesc 
costumul. Voiam doar să vă scutesc de 
osteneala de a da rest la o bancnotă 
mare. 

Vînzătorul îşi schimbă puţin 
atitudinea, dar nu renunţă să-mi zică 
totuşi cu un aer batjocoritor: 

— Nu am avut nici o intenţie 
jignitoare, însă ţin să vă atrag atenţia că 
nu sînteţi îndreptăţiţi de a ne crede 
incapabili să vă schimbăm biletul de 
bancă. Dimpotrivă, sîntem cu totul în 
măsură a o face. 

Atunci îi întinsei bancnota, zicînd: 

— Cu atît mai bine, scuzaţi-mă, vă rog. 

Primi bancnota zimbind, dar vai! cu 
unul din acele zimbete larg căscate, 
care despică gura pînă la urechi şi te fac 
numaideciît să te gîndeşti la undele şi 
spiralele încreţite pe care le vezi pe faţa 


331 


apei cînd arunci cu pietre într-un 
eleşteu. 

În clipa în care îşi aruncă ochii asupra 
bancnotei, zimbetul îi încremeni pe faţă, 
şi omul se făcu numaidecît palid; ai fi zis 
că unul din acele torente unduitoare de 
lavă pe care le întilneşti pe coastele 
Vezuviului i s-ar fi solidificat pe obraz. 
Nu mai văzusem vreodată un zîmbet atît 
de împietrit şi perpetuat astfel. Omul 
încremenise năuc, cu bancnota în mînă. 

Patronul magazinului se apropie 
pentru a vedea ce se petrece şi zise 
grăbit; 

— Ei bine, ce este? Ce nu vă place? Aţi 
găsit vreun cusur? 

— Nici unul, răspunsei eu. Aştept doar 
restul. 

— Haide, grăbeşte-te, Tod; termină şi 
dă-i restul odată! 

Tod răspunse: 

— Uşor de spus să-i dau restul! Uitaţi- 
vă la bancnota pe care doreşte să i-o 
schimb! 

Patronul magazinului cercetă 
bancnota, fluieră elocvent printre dinţi, 
holbă ochii şi se îndreptă către maldărul 
de haine vechi, începu să le 
pipăie, 


332 


sucindu-ie şi învîrtindu-le şi vorbindu-şi 
cu un aer foarte agitat: 

„Auzi, să  îndrăznească să  vîndă 
asemenea boarfe unui multimilionar 
excentric! Tod e nebun de legat, zău 
aşa! Totdeauna face asemenea pozne. 
Voi pierde cea mai bună clientelă, 
fiindcă nu este în stare să deosebească 
un milionar de un vagabond. Să încerc 
să dreg boroboaţa!” 

— Vă rog, domnule, lepădaţi acest 
costum! Aruncaţi-l cît mai departe de 
dumneavoastră. A, iată ce căutam. 
Faceţi-mi cinstea să încercaţi cămaşa şi 
hainele acestea. E tocmai ceea ce vă 
trebuie: un costum simplu din stofă fină; 
modest, dar cu croială după ultima 
modă, potrivit unui duce. Acest costum 
mi-a fost comandat de un principe străin 
— îl cunoaşteţi fără îndoială: alteţa-sa 
serenisimă principele de Halifax. Mi l-a 
lăsat în cont şi şi-a comandat un costum 
de doliu, căci mama îi era pe moarte, 
dar n-a mai murit. N-are însă nici o 
importanţă; lucrurile nu ies totdeauna 
cum dorim — adică aşa cum poftim; 
pantalonul vă vine ca turnat, vesta de 
asemenea; aha, e perfect aşa! Cît despre 
veston, poftiţi, uitaţi-vă la el, e o 
adevărată minunăţie! Completul este 
perfect; pe viaţa mea dacă am mai văzut 
un asemenea triumf! 

Mă declarai mulţumit. 

— Ne-am înțeles, domnule. Luaţi 
costumul acesta deocamdată, are să 
meargă ca saftea, dacă pot să mă 


333 


exprim astfel; veţi vedea cum vă voi 
servi, cu haine de comandă. Daţi-mi voie 
să vă iau măsura. Tod! Cerneală, o 
peniță şi carnetul. Scrie: lungimea 
gambei 32; şi aşa mai departe. 

Înainte de a fi putut sufla o vorbă, îmi 
şi luase toate măsurile şi comanda unor 
haine de ceremonie, a unor costume de 
dimineaţă, a unei serii de cămăşi — pe 
scurt: o garderobă întreagă. 

Pînă la urmă, cînd am apucat şi eu să 
iau cuvîntui, i-am zis: 

— Dar, dragul meu domn, nu pot să 
plătesc toată această comandă, afară 
decît dacă consimţiţi să aşteptaţi factura 
„la  nesfirşit” sau să-mi schimbaţi 
bancnota. 

— Vă aştept la nesfirşit! Glumiţi, 
domnule! Voi aştepta, dacă trebuie, o 
veşnicie — asta-i cuvîntul! Tod, ia toate 
acestea şi trimite-le, fără a pierde o 
clipă, la locuinţa domniei-sale, care va 
binevoi să-ţi indice adresa. Lasă clienţii 
mai mărunți să aştepte. Scrie adresa 
domnului şi... 

— Sînt pe cale de a mă muta, 
răspunsei, aşa că vă voi comunica noua 
mea adresă. 

— Perfect, domnule, cum doriți! 
Ieşirea e pe aici. La revedere, domnule, 
la revedere! 

Cum vă închipuiţi prea bine, am 
profitat de situaţie şi am cumpărat tot 
ceea ce-mi lipsea, încercînd să schimb 
bancnota. 


334 


După o saptamînă, eram asortat cu o 
garderobă nou-nouţă, foarte elegantă şi 
luxoasă. Intrasem în pensiune la un 
hotel somptuos de pe Hanover Square. 
Luam acoio masa de seară, dar la dejun 
rămăsesem credincios umilei cîrciumi a 
lui Harris, unde prînzisem prima dată în 
contul faimoasei bancnote de un milion 
de lire. 

Devenisem  „senzaţia”  birtului şi-i 
adusesem o celebritate nemăsurată. Ca 
din puşcă, se răspîndise zvonul că 
străinul ţicnit, care plimba un milion de 
lire în vesta lui era sfîntul ocrotitor al 
cîrciumii. 

A fost de ajuns pentru a transforma 
acea sărăcăcioasă locantă, al cărei 
patron îşi scotea cu chiu, cu vai banii de 
pe-o zi pe alta, într-un restaurant 
năpădit de clienţi. 

Harris îmi era atît de recunoscător, 
încît mă forţa să împrumut bani de la el 
— fără a-mi îngădui să-l refuz — şi 
astfel, calic cum eram, aveam bani de 
cheltuiala şi duceam o viaţă, la nivelul 
marilor bogătaşi. 

Imi era totuşi teamă să nu sfirşesc 
printr-o prăbuşire, căci, angrenat cum 
eram, trebuia sau să răzbesc prin 
noianul greutăților, sau să mă înec fără 
doar şi poate. Nimic nu căşunează mai 
mult rău lucrurilor şi situaţiilor care 
altminteri ar fi pur şi simplu 
caraghioase, nimic nu le conferă un 
caracter sobru şi grav, care ajunge 
adesea pînă la tragic, decît primejdia 


335 


unei prăbuşiri ce pare de neînlăturat. 
Noaptea, împresurat de beznă, nu 
vedeam decît partea tragică a situaţiei 
mele; aveam coşmaruri, gemeam, mă 
zvîrcoleam şi nu-mi găseam somnul. Dar 
ziua-n amiaza mare aspectul tragic 
dispărea, gîndurile îmi deveneau 
trandafirii şi mă plimbam cu pas uşor, 
ameţit, îmbătat aş putea spune, de noro- 
cul atit de neaşteptat care dăduse peste 
mine. 

Era de altfel firesc, căci mă simţeam 
acum pe cale de a deveni unul dintre 
oamenii de vază ai metropolei 
universului, şi succesul începea să mi se 
suie la cap. 

Era cu neputinţă să-mi arunc ochii pe 
vreun ziar englez, scoţian sau irlandez 
fără să dau peste un articol închinat 
faptelor şi apucăturilor miliardarului 
care poartă un milion de lire în 
„buzunarul de la vestă” şi ultimelor sale 
isprăvi. La început eram citat în josul 
rubricii dedicate faptelor mondene; dar 
încetul cu încetul, mi se dete întiietate 
asupra cavalerilor şi baronilor; ba chiar 
în asemenea măsură, încît notorietatea 
mea, crescînd din zi în zi, pînă la sfîrşit 
urcă pe culmea măririlor şi avusei 
precădere asupra ducilor şi înalţilor 
menibri ai clerului; singură familia 
regală şi primarul Angliei mi-o luau 
înainte la „mondenităţi”. Notaţi însă 
bine că toate acestea nu 


336 


însemnau încă faimă, ci simplă 
notorietate; iar eu rivneam la mai mult; 
îmi trebuia o faimă mondială. Lovitura 
hotăritoare fu dată de Punch, care îmi 
făcu caricatura şi într-o clipă văzui cum 
umila şi şubreda mea notorietate se 
transformă într-o glorie nepieritoare; 
primisem „acolada”, eram acum un om 
„ajuns”! Se putea glumi pe socoteala 
mea, dar cu respect şi fără grosolănie; 
rideau de aventura mea, dar nimeni n-ar 
fi încercat să-şi bată joc de mine; 

Punch mă înfăţişă sub trăsăturile unui 
vagabond, cu zdrenţele filfiind în aer şi 
tocmindu-mă cu un paznic ca să iau în 
schimbul bancnotei mele Turnul 
Londrei. 

Vă  închipuiţi zăpăceala care mă 
cuprinse? Eu, un tinerel, un sărman 
terchea-berchea, pe care pînă mai ieri 
nimeni nu-l lua în seamă, deveneam 
deodată un punct de atracţie mondială; 
nu era cu putinţă să rostesc o vorbă fără 
ca aceasta să treacă din gură-n gură; nu 
era cu putinţă să fac un pas fără a auzi 
în jurul meu: „Staţi! Ăsta e!” 

În timpul meselor eram privit ca un 
animal ciudat; la Operă, o mie de 
binocluri erau aţintite spre loja mea. Pe 
scurt, înotam literalmente în plină 
glorie, şi aceasta de dimineaţă pînă 
seara. 

In pofida acestei situații, nu 
renunţasem cu totul la hainele mele 
vechi, şi din cînd în cînd ieşeam în 
jalnicul meu costum, ca să mai gust 


337 


plăcerea din primele zile — anume, de a 
face cumpărături şi a fi jignit de 
negustori şi pe urmă să-l fac praf cu 
bancnota mea de un milion de lire pe cel 
care mă făcuse de ocară. 

Dar aceasta nu ţinu mult, căci ziarele 
ilustrate mă schiţară atît de exact, încît 
îmi fu cu neputinţă să mai ies fără a fi 
recunoscut şi urmat de mulţimea de 


338 


gură-cască. Îndată ce încercam să fac 
cea mai mică cumpărătură, mi se oferea 
pe credit întregul magazin înainte de a 
avea măcar răgaz să scot bancnota. 

Cam prin a zecea zi de la dobîndirea 
faimei, socotii nimerit să mă duc să-mi 
îndeplinesc datoria faţă de drapel, 
prezentîndu-mă ministrului Americii. Mă 
primi cu entuziasmul cuvenit situaţiei 
mele, mustrindu-mă că nu venisem să-l 
văd mai curind şi adăugind foarte 
amabil că cel mai bun mijloc de a-i 
obţine iertarea era să cinez cu el chiar 
în seara aceea; tocmai dădea o mare 
recepţie şi mă ruga stăruitor să iau locul 
unuia dintre invitaţii săi, căzut la pat în 
ultimul moment. Acceptai şi începurăm 
să discutăm; ieşi la iveală că fusese 
coleg de şcoală cu tatăl meu, în 
copilărie; că apoi se întilniseră din nou 
la Universitatea din Yale şi păstraseră 
relaţii strînse pînă la moartea tatălui 
meu. 

În amintirea acestei prietenii, îmi ceru 
să mă socotesc în locuinţa lui ca la mine 
acasă şi îmi declară că i-aş face mare 
plăcere venind oricînd pofteam. 

Eram încîntat de această ospitalitate, 
pentru că protecţia ministrului putea să- 
mi fie de mare ajutor, salvîndu-mă de la 
pieire în ziua cînd s-ar fi întors lucrurile 
şi cînd ar fi căzut pe capul meu pacostea 
— nu ştiam cum, dar poate că ar fi găsit 
el un mijloc. 

Acum, cînd lucrurile ajunseseră atit de 
departe, nu puteam să mă dau de gol 


339 


faţă de el, punîndu-l la curent cu situaţia 
mea. La începutul acestei extraordinare 
cariere în Londra nu aş fi şovăit să o fac, 
dar acum simţeam că sînt prea prins în 
joc,  şi-apoi, de ce-aş fi riscat o 
mărturisire aşa de gravă faţă de un 
prieten atît de recent? 

Cugetînd, viitorul nu mi se părea 
totuşi prea nesigur; pînă acum 
împrumuturile făcute fuseseră moderate 
şi nu depăşeau leafa mea. Fireşte, încă 
nu 


340 


puteam şti la cît se va urca acea sumă, 
dar eram îndreptăţit să cred că în cazul 
cînd cîştiga rămăşagul binefăcătorul 
meu îmi va oferi să-mi aleg una din cele 
mai frumoase situaţii de care putea 
dispune bogatul bătrîn, fireşte dacă mă 
voi arăta la înălţimea îndatoririlor mele. 

Eram sigur de această ultimă condiţie 
şi puteam să răspund de priceperea 
mea: aveam să cîştig, fireşte, rămăşagul, 
fiindcă totdeauna fusesem norocos. 

Îmi evaluam leafa la o cifră variind 
între şase sute şi o mie de lire pe an; să 
zicem şase sute în primul an, plus o 
creştere progresivă, ajungînd la cifra a 
doua, în proporţie cu meritul dovedit. 
Deocamdată, datoram (0) sumă 
echivalentă cu leafa mea pe primul an, 
căci, deşi toată lumea se întrecea să-mi 
împrumute bani, îmi putusem limita 
împrumuturile la trei sute de lire; 
celelalte trei sute de lire reprezentau 
totalul cumpărăturilor mele şi 
cheltuielile de întreţinere pe un an de 
zile. Aveam de gînd să nu cheltuiesc mai 
mult decît leafa mea pe al doilea an, în 
timpul ultimelor săptămîni ale lunii; dar 
pentru aceasta trebuia să deschid bine 
ochii, să mă arăt prudent şi chibzuit. 

La sfîrşitul lunii, binefăcătorul meu 
trebuia să se întoarcă din călătorie; totul 
urma să meargă bine pentru mine din 
clipa aceea; voi repartiza între creditori 
leafa pe doi ani şi-mi voi lua numaideciît 
în primire slujba, apucîndu-mă de 
treabă. 


341 


La cină, care fu din cele mai strălucite, 
se aflau paisprezece persoane: ducele şi 
ducesa de Shore- ditch; fiica lor, lady 
Anne-Grace-Eleonor, Celeste de-Bohun 
şi aşa mai departe — şi tot aşa — 
contele şi contesa de Newgate; vicontele 
Cheapside; lordul şi lady Blatherskite. 
Alţi invitaţi fără titluri, de ambele sexe. 
În fine, mai erau ministrul, soţia şi fiica 
sa, precum şi o prietenă de-a fiicei lor, 
numită Portia Langham, o fată de 
douăzeci şi doi de ani de care m-am 
îndrăgostit lulea în mai puţin de două 
minute. Trebuie să mărturisesc ca i-am 
inspirat aceeaşi pasiune, ceea ce se 
vedea de altfel de la o poştă. Mai era un 
oaspete, un american — dar o cam iau 
înainte cu povestirea. 

În timp ce toată lumea era adunată în 
salon şi se schimbau politeţuri în 
aşteptarea mesei, fiecare cer- cetînd cu 
răceală pe ultimii veniţi, lacheul anunţă: 
Mr. Lloyd Hastings. După ce i-a salutat 
pe stăpînul şi pe stăpîna casei, Hastings 
mă zări şi veni de-a dreptul la mine, 
întinzîndu-mi miîria, dar se opri brusc în 
clipa cînd vru s-o strîngă pe-a mea, şi 
îmi zise, cu un aer foarte stînjenit: 

— Vă cer scuze, domnule, credeam că 
vă cunosc. 

— Păi cum să nu? Mă cunoşti perfect, 
vechiul meu prieten. 

— Nu, după cîte ştiu. N-aţi fi cumva 
acel... acel...? 


342 


— Acel monstru cu faimoasa vestă! Ai 
nimerit-o, nu te sfii să-mi spui porecla 
pe şleau. Sînt obişnuit. 

— Ce surpriză plăcută! Ia te uită! Am 
văzut de două-trei ori numele dumitale 
împodobit cu acest epitet, dar nu-mi 
venise în minte că ai putea fi una şi 
aceeaşi persoană cu acel Henry Adams 
la care se făcea aluzie. Au trecut abia 
şase luni de cînd erai funcţionar la Blake 
Hopkins în San-Francisco, şi făceai ore 
suplimentare noaptea pentru a mă ajuta 
să pun în regulă şi să verific actele şi 
statisticile la Gould Curry Extension. 
Cine şi-ar fi închipuit să te vadă acum la 
Londra, doldora de milioane şi mare 
celebritate!... Aşa ceva-i aidoma ca într- 
o poveste din o mie şi una de nopţi. 
Dragul meu, mi se pare că visez; nu te 
mira dacă-mi trebuiesc cîteva clipe 
pentru a mă dezmetici. 

Sînt tot aşa de uimit ca şi dumneata, 
Lloyd, şi nu mai înţeleg nici eu nimic. 

— Am rămas cu gura căscată, dragul 
meu. Şi cînd te gîndeşti că astăzi se 
împlinesc exact trei luni de cînd cinam 
împreună la cantina minerilor! 

— Te înşeli, era la What Cheer! 

— A, da, întocmai, la What Cheer! Ne- 
am în- tilnit acolo la ora două noaptea; 
am luat un cotlet şi cafea, ca să ne 
refacem forţele după ce ne măcina- sem 
şase ore în şir cu socotelile 
întreprinderii; încercasem chiar să te 
conving să mă urmezi la Londra, 
făgăduindu-ţi să-ţi obţin un concediu şi 


343 


să-ţi plătesc cheltuielile de drum; îţi 
garantam o parte din beneficii, dacă 
ieşea afacerea. M-ai trimis la plimbare, 
prezicîindu-mi că nu voi reuşi şi 
susţinînd că nu vrei să dai vrabia din 
mînă pentru cea de pe gard şi să-ți 
pierzi o groază de vreme, cînd te întorci, 
ca să prinzi iar dedesubturile afacerii. Şi 
acum, iată-te totuşi aici! E de necrezut. 
Spune-mi, cine te-a adus la Londra şi 
prin ce împrejurări ai reuşit în chipul 
acesta de necrezut? 

— O, printr-o simplă întîmplare. E o 
istorie prea lungă de povestit. Aproape 
un roman pot spune. Te voi pune la 
curent cu toate întîmplările — dar nu 
acum. 

— Atunci, cînd? 

— La sfîrşitul lunii. 

— Cum, va trebui să aştept mai mult 
de cincisprezece zile? îmi pui la grea 


încercare curiozitatea. Haide, 
făgăduieşte să-mi spui povestea peste-o 
săptămînă! 


— Cu neputinţă. Vei afla de ce, încetul 
cu încetul. Dar ia spune-mi, cum merg 
afacerile? 

Se schimbă la faţă într-o clipită şi-mi 
zise, cu un suspin adînc: 

— Ai fost un adevărat profet, Hal, un 
adevărat profet! Mai bine te ascultam şi 
nu veneam aici. Ar fi de preferat să tac 
chitic în privinţa asta, nu crezi? 

— Dimpotrivă, mărturiseşte-mi în ce 
constă dezamăgirea dumitale. Vino astă- 
seara la mine, după recepţie, şi 


344 


povesteşte-mi pe îndelete ce ţi s-a în- 
timplat. 

— Într-adevăr? Vorbeşti serios? 

Şi spunînd aşa, îl podidiră lacrimile. 

— Da. Vreau să nu-mi ascunzi nimic. 

— Îţi mulţumesc. Se mai găseşte şi 
cîte-un suflet milos, o inimă largă, care 
se interesează de afacerile mele după 
toate prin cîte-am trecut, Doamne! Ar 
trebui să-ţi mulţumesc în genunchi! 

Imi luă mîna şi o strînse cu putere. 

Părea să aibă moralul ridicat, hotărît a 
fi foarte vesel în timpul cinei, care se 
cam lăsa aşteptată. Se întîmplă ceea ce 
era inevitabil, datorită jalnicului şi 
enervantului sistem englez, care pune 
înainte de toate chestiunea ierarhiei. Nu 
se cină pentru că nu putu fi rezolvată 
această problemă a ierarhiei. De altfel 
englezii au totdeauna grijă să mănînce 
acasă cînd sînt invitaţi altundeva la cină, 
căci se aşteaptă să fie traşi pe sfoară. Ar 
face bine să anunţe şi pe străinii care 
cad în capcană ca nişte ţinci. 

Fireşte, această cină ratată nu trezi 
mirarea nici unuia dintre noi, căci 
cunoşteam cu toţii lăudabilele obiceiuri 
englezeşti şi nici unul nu era novice. 
Has- tings însă, care nu era iniţiat în 
acest soi de mai- muţărie, fusese 
înştiinţat din vreme de către ministrul 
care-l invitase că, din respect faţă de 
tradiţia britanică, nu va urma nici o 
cină. 

Fiecare  oferirăm  invitatelor braţul 
pentru a ne îndrepta spre sala de 


345 


mîncare, căci se obişnuieşte să fie 
respectate toate convenienţele. Acolo 
începură  ciorovăielile. Ducele de 
Shoreditch pretindea să i se acorde 
precădere şi deci el să prezideze masa, 
invo- cîndu-şi calitatea de reprezentant 
al regelui; trebuia să treacă înaintea 
ministrului, care nu reprezenta, la drept 
vorbind, decît națiunea. 

Eu însă nu cedai, foarte hotărît să-mi 
păstrez drepturile; în toate revistele 
mondene lăsam în urmă pe orice duce, 
cu singura excepţie a celor din familia 
regală. Prin urmare, în seara aceea mi 
se cuvenea întîietatea faţă de ducele de 
Shoreditch şi mă grăbii să-i atrag 
atenţia. 

Discuţia dură mult şi bine, dar fu cu 
neputinţă să se rezolve litigiul. De altfel, 
amindoi folosisem argumente 
concludente: el încercînd să menţioneze 
pe nedrept naşterea şi descendența sa 
directă din Wilhelm Cuceritorul!, eu 
declarindu-mă urmaş direct al lui Adam 
(cum dovedea numele) şi „tăin- du-l” cu 
asta. Dacă e să stăm strimb şi să 
judecăm drept, el făcea parte doar dintr- 
o ramură colaterală foarte recentă — de 
origine normandă. 

În cele din urmă, urcarăm din nou în 
salon, fără să fi luat masa, şi tot cu 


1 William, duce de Normandia (1027—1087), sub 
conducerea căruia normanzii au cucerit Anglia, 
în anul 1066, în urma bătăliei de la Hastings; 
primul rege normand al Angliei, cunoscut sub 
numele de William I Cuceritorul (1066—1087). 


346 


acelaşi tipic de mai adineauri. Acolo ne 
aştepta o gustare, pe care o luarăm în 
picioare; puturăm căpăta sardele şi 
cîteva căpşuni, mîncîndu-le fără să ne 
mai batem capul de astă dată cu 
eticheta şi cu ierarhia; în cazul acesta, 
procedeul e foarte simplu: cei doi 
invitaţi de rang mai mare aruncă un 
şiling în aer; cel care cîştigă se repede 
la căpşuni, iar celălalt ia şilingul. Urmă- 
torii fac acelaşi lucru, iar ceilalţi îi imită 
pină la cei din urmă. 

Se aduseră apoi mese şi începurăm cu 
toţii să jucăm pichet. Miza era cincizeci 
de bani. Englezii nu socot jocul o simplă 
distracţie; trebuie să cîştige sau să 
piardă ceva (puţin interesează care din 
două), altfel în ruptul capului n-ar pune 
mîna pe-o carte. 

Partida fu din cele mai plăcute, cel 
puţin pentru Miss Langham şi pentru 
mine; mă vrăjise într-atita, încît nu eram 
în stare să-mi număr levatele şi nici nu- 
mi dădeam seama cînd întorceam un 
atu. În aceste condiţii, era sigur că voi 
pierde, şi cum de altfel fetei nu-i ardea 
de joc mai mult decît mie, eram doi 
parteneri penibili. Nu ştiam decît un lu- 
cru: că eram în culmea fericirii, eram în 
al nouălea cer şi nu voiam să ştim de 
altceva: nici să fim treziţi din fericirea 
noastră. 

Avusei curajul de a-i mărturisi 
dragostea; da, avusei această tărie! 
Auzind declaraţia mea, fata roşi, pînă 
cînd şi părul i se făcu roşu, dar îmi răs- 


347 


punse cu un aer radios că şi dînsa mă 
iubeşte. 

Ah, ce seară minunată! De cite ori 
însemnam un punct, adăugam un post- 
scriptum pentru dinsa; la rîndul ei, 
număra levatele, răspunzînd cu drăgă- 
lăşenii. Nu mai puteam rosti un cuvînt 
fără să adaug: 

— Ce drăguță sînteţi! 

Ea continua: 

— Cincisprezece doi, cincisprezece 
patru, cincisprezece şase, şi o pereche 
fac opt, şi opt fac şaisprezece. Aşa 
crezi? 

Şi zicînd aceasta, mă privea pieziş, pe 
sub fru- moasele-i gene blonde, cu 
duioşie şi şiretenie. Dumnezeule, ce 
minunată şi gingaşă era în timpul acelei 
partide! 

Fusei foarte cinstit şi fără ascunzişuri 
faţă de ea, mărturisindu-i că nu posed 
nici un ban în afară de faimoasa 
bancnotă de un milion de lire, despre 
care auzise vorbindu-se atîta. Adăugai, 
fireşte, că acest 


348 


bilet nu-mi aparţine! Mărturisirea mea 
izbuti doar să-i aţiţe curiozitatea; îmi 
ceru să-i spun de-a fir a păr povestea 
mea, fără să trec peste nici un amănunt; 
istorisirea mea o făcu să se prăpădească 
de ris. 

Nu pricepeam ce poate găsi ea aşa de 
caraghios în păţania mea. La fiecare nou 
amănunt, ilaritatea ei sporea, aşa că 
fusei silit de mai multe ori să-mi 
întrerup povestirea, pentru a o lăsa să-şi 
mai tragă sufletul. 

Se prăpădea de ris, zău aşa! Am mai 
văzut eu oameni rizînd cu hohote, dar 
niciodată  ascultind relatarea unei 
povestiri atît de triste şi a unor aventuri 
atit de neplăcute pentru cel care era în 
cauză. 

Aşa că am iubit-o şi mai mult, încîntat 
să văd că ştie să ia partea bună din 
toate; fiindcă — de! — o femeie cu un 
asemenea caracter fericit mi-ar fi putut 
fi o tovarăşă din cele mai nepreţuite, în 
halul în care se înfăţişau treburile mele. 

li povestii, fireşte, că va trebui să 
aşteptăm doi ani pînă ce-mi voi achita 
datoriile; îmi răspunse că nu-i pasă, 
numai să ştiu să-mi moderez cheltuielile 
şi să nu mă ating cîtuşi de puţin de leafa 
pe cel de-al treilea an. 

Pe urmă, începu totuşi să pară puţin 
îngrijorată, întrebîndu-mă dacă nu mă 
înşelasem, dacă nu-mi făceam socoteli 
prea optimiste în legătură cu salariul pe 
care urma să-l primesc în primul an. 
Întrebarea, plină de bun-simţ, mă făcu 


349 


să mă simt mai puţin încrezător în viitor, 
însă îmi sugeră o idee practică, pe care 
i-am împărtăşit-o cu sinceritate: 

— Portia, scumpa mea, ai consimţi 
oare să mă întovărăşeşti în ziua în care 
va trebui să am o întrevedere cu cei doi 
binefăcători ai mei? 

Ea şovăi o clipă, apoi îmi răspunse: 

— Da, dacă prezenţa mea îţi poate da 
curaj şi sluji cît de puţin. Totuşi, parcă 
n-ar fi tocmai potrivit, ce zici? 

— Sînt de aceeaşi părere în fond; dar, 
vezi, întrevederea trebuie să aibă o 
însemnătate atît de mare pentru viitorul 
nostru, încît... 

— S-a făcut! Voi merge cu dumneata; 
nu-mi pasa „ce va zice lumea” îmi 
răspunse ea într-un frumos şi mărinimos 
elan. Aş fi atît de fericită la gîndul că îţi 
ajut cu ceva! 

— Să-mi ajuţi, scumpa mea? Păi, 
dumneata vei face totul. Eşti atit de 
frumoasă, atît de încîntătoare, atît de 
atrăgătoare, încît dacă vei fi de faţă pot 
să-mi ridic sus de tot pretenţiile, pînă ce 
voi fringe rezistenţa celor doi bătrîni 
miliardari. Nu vor mai îndrăzni să se 
tocmească în privinţa salariului. 

Ah! Dacă aţi fi văzut cum îi mai năvăli 
sîngele în obraji şi cum îi sclipeau de 
fericire ochii cînd îmi răspunse: 

— Linguşitor uricios ce-mi eşti! Din 
toate cîte ai înşirat, nu-i nimic adevărat! 
Voi merge totuşi cu dumneata, pentru a 
te învăţa minte. Nu toată lumea mă vede 
cu aceiaşi ochi ca dumneata. 


350 


Aceste vorbe îmi redară încrederea şi- 
mi risipiră atît de straşnic îndoielile, 
încît în sinea mea, pre- ţuiam salariul 
meu din primul an la un minimum de o 
mie două sute de lire. Nu împărtăşii 
Portiei speranţele mele bine întemeiate, 
preferind să-i rezerv această surpriză 
frumoasă. 

Intorcîndu-ne spre casă, tot lungul 
drumului pluteam lin în nori; Hastings 
vorbea, dar în zadar, căci nu auzeam 
nici un cuvînt. Cînd intrarăm în micul 
meu salon, el se minună de confortul şi 
de luxul locuinţei mele. 

— Ah, dragul meu, lasă-mă să stau 
puţin şi să admir în tihnă! Doamne! E un 
adevărat palat! Nu-i lipseşte nimic, din 
ce-şi poate dori omul de la căminul vesel 
şi primitor, pînă la masa îmbietoare, 
servită din belşug. Zău, Henry, vederea 
apartamentului dumitale nu-mi 
dezvăluie numai cît de bogat eşti, ci face 
să-mi pătrundă pînă în cel mai ascuns 
ungher al sufletului conştiinţa sărăciei 
mele — sărăcie cumplită şi înjositoare. 

Dracu să-l ia cu toate complimentele 
lui, căci astfel mă scoase din toropeala 
mea şi făcu să mă treacă nişte fiori reci, 
amintindu-mi deodată că tot acest 
edificiu măreț era clădit pe un teren 
şubred, pe un strat de pămînt gros doar 
de un centimetru şi minat de un crater. 

Nu-mi dădusem încă seama că visam 
cu capul de-a binelea în nori — adică, un 
răstimp nu-mi îngăduisem să ştiu acest 
lucru. 


351 


Da, iată trista realitate a situaţiei 
mele: datorii peste datorii; nici o para 
chioară în perspectivă; fericirea sau 
nenorocirea unei fete minunate stăteau 
în mîna mea, iar eu, la rîndul meu, nu 
pot pune la bătaie decît un salariu mai 
mult decît problematic! Ah-ah-ah! S-a 
sfîrşit cu orice nădejde, sînt ruinat, 
pierdut pentru vecie! 

— Dar, Henri, numai o picătură 
neînsemnată din veniturile dumitale 
zilnice ar ajunge să... 

— Din veniturile mele zilnice? Haide 
să ne aşezăm în faţa acestei sticle cu 
whisky vechi şi să vorbim; dar la urma 
urmei, poate ţi-e foame. Să ne aşezăm, 
în orice caz. 

— Nu-mi da nimic; nu mai ştiu ce e 
pofta de mîncare, în ultimele zile; dar 
am să beau bucuros cu dumneata pînă 
am să cad lat. Haide. Să începem! 

— De acord, sînt de părerea dumitale. 
Gata! Ca să ne vie însă cheful, deapănă 
firul povestirii dumitale, Lloyd, pînă 
pregătesc eu băutura. Dă-i drumul. 

— Să depăn firul povestirii mele? Cum, 
s-o iau încă o dată de la capăt? 

— Cum adică încă o dată? Ce vrei să 
spui? 

— Te întreb dacă ai poftă s-o mai auzi 
o dată. 

— S-o mai aud o dată? E o enigmă la 
mijloc. Ascultă, dragul meu, nu mai 
trage cu băutura. Nu vezi că nu-ți 
prieşte? 


352 


— Hotărit, Henry, mă îngrijorezi. Pari 
că nu-ţi dai seama de loc că ţi-am 
povestit toată istoria venind încoace. 

— Dumneata? 

— Da, eu. 

— Să mă spînzuri dacă am înţeles o 
boabă! 

— Haide, Henry, acum să vorbim 
serios. Ce te-a Apucat acolo, la recepţia 
ministrului? 

Atunci, întregul adevăr îmi fulgeră 
prin minte. Şi i-am mărturisit: mă 
iubeşte. Am cucerit cea mai răpitoare 
fată din lume! 

Auzindu-mi mărturisirea, tăbări pe 
mine, îmi luă mîinile şi mi le scutură, 
gata-gata să-mi frîngă oasele; de data 
asta mă ierta că nu i-am ascultat 
povestirea de-a lungul întregului drum 
de trei mile pe care îl străbătusem 
împreună. Ca un bun prieten ce era, 
omul se aşeză resemnat şi-şi luă po- 
vestea de la capăt. Iată, în două cuvinte, 
istoria pătimirilor sale: 

Venise în Anglia să pună la cale o 
afacere pe care o socotea straşnică: 
avea „opţiune” pentru a plasa acţiuni în 
contul proprietarilor de la mina cunos- 
cută sub numele de Gould Curry 
Extension. Aceste acţiuni reprezentau 
un capital de un milion de dolari; tot ce 
putea obţine în plus însemna cîştigul 
său. 

Străduindu-se din răsputeri şi folosind 
toate mijloacele cinstite şi necinstite, el 
cheltuise tot ce avusese, fără a găsi 


353 


măcar un singur capitalist care să-i 
primească propunerile. Şi, colac peste 
pupăză, trebuia să dea socoteală de 
misiunea sa la sfîrşitul lunii. Era cu 
desăviîrşire ruinat. Deodată, începu să 
sară în sus şi îmi strigă: 

— Henry, dumneata poţi să mă scoţi 
din acest impas. Numai dumneata poţi 
să mă scoţi la liman. Vrei? Răspunde-mi 
odată! 

— Spune-mi în ce fel, dragul meu. Hai, 
vorbeşte, băiete. 

— Dă-mi un milion, plus drumul pînă 
în America; în schimb îţi las opţiunea 
mea. Haide, nu mă refuza, nu spune nu! 

În faţa acestei propuneri simţii că-mi 
îngheaţă sîngele-n vine; îmi venea să-i 
strig: 

— Dar, sărmanul meu Lloyd, 
dumneata uiţi că şi eu sînt pe geantă? 
Un biet calic fără un ban pe suflet şi 
dator vîndut! 

Dar pe loc îmi veni o idee la capac, 
caldă-călduţă aşa că mă ţinui tare, 
încercînd să-mi stăpinesc emoția şi 
încleştîndu-mi fălcile. Ca un capitalist 
sigur pe sine, îi răspunsei cu o 
îndrăzneală neştirbită: 

— Ei bine, da. Te voi salva, Lloyd! 

— Atunci, sînt ca şi salvat! Să te 
răsplătească Dumnezeu în vecii vecilor! 
Dacă aş putea vreodată... 

— Lasă-mă să termin, Lloyd. Te voi 
salva, dar în felul meu; căci doresc ca 
acum să nu mai ai de înfruntat nici un 
risc. N-am nevoie să cumpăr minele; pot 


354 


şi fără asta să-mi pun în circulaţie 
capitalurile într-un centru comercial ca 
Londra şi nici nu caut alt 


355 


ceva tot timpul decît să-mi folosesc 
creditul. Iată ce vom face: cunosc mina 
despre care vorbeşti şi sînt convins că 
reprezintă o avere enormă; pot jura 
pentru ea cu ochii închişi. În două 
săptămîni, ai să vinzi acţiuni la purtător 
în valoare de trei milioane, slujindu-te 
de numele meu; după aceea, vom face 
împărţeala acţiunilor, jumătate- 
jumătate. 

Ideea mea îi surise pînă într-atita, încît 
începu să ţopăie, dezlănţuindu-se într-un 
dans nebunesc; în bucuria sa, ar fi spart 
totul în jurul lui dacă nu i-aş fi pus frîu 
delirului înşfăcîndu-l şi legîndu-l cobză. 

În sfîrşit, se potoli, şi cu fața 
strălucind de o mare fericire spuse: 

— Să mă servesc de numele dumitale! 
Numele dumitale — închipuie-ţi! Aceşti 
londonezi bogaţi se vor năpusti roiuri- 
roiuri asupra mea ca să pună mîna pe 
acţiuni; va fi o adevărată bătălie! Averea 
mea e gata făcută şi asigurată; fii 
liniştit, nu voi uita niciodată că-ți 
datorez fericirea, ţi-o jur! 

În mai puţin de douăzeci şi patru de 
ore, toţi bogătaşii Londrei fură în 
picioare şi veniră buluc la mine: eram 
silit să stau zi de zi în casă, spunîndu-le 
tuturor vizitatorilor: 

— E adevărat, i-am dat voie să se 
folosească de numele meu. 

Il cunosc şi-l preţuiesc la justa-i 
valoare; omul acesta are un caracter 
mai presus de orice bănuiala; cît despre 
mina lui, face mult mai mult decît cere. 


356 


Între timp, îmi petreceam serile la 
ministru, alături de scumpa mea Portia; 
nu-i suflam o vorbă despre mină, voind 
să-i fac o surpriză. Vorbeam doar despre 
salariu; numai despre salariu şi 
dragoste; uneori despre dragoste, 
alteori despre salariu, şi alteori despre 
amîndouă laolaltă. Nu-ţi închipui, 
scumpul meu, în ce măsură toate 
acestea interesau pe soţia şi pe fiica mi- 
nistrului; amîndouă foloseau 
nenumărate şiretlicuri spre a ne feri de 
întreruperi şi a-l ţine pe ministru 
departe de taina noastră. Ce mai, 
amindouă erau de-o drăgălăşenie fără 
cusur. 

La sfîrşitul lunii aveam un credit de un 
milion de dolari, repartizaţi între băncile 
Londrei şi cele ale comitatului, iar 
Hastings se pricopsise la fel ca şi mine. 

Îmbrăcat cum se cuvine, mă dusei cu 
trăsura la casa din Portland Place şi mă 
asigurai —  cercetînd dintr-o ochire 
faţada clădirii — că cei doi călători se 
înapoiaseră; de acolo mă întorsei la 
ministru ca s-o caut pe scumpa mea 
Portia;  plecarăm cu  trăsura spre 
Portland Place şi vorbirăm de salariu tot 
lungul drumului. Această chestiune 
arzătoare dădea frumuseţii Portiei o 
strălucire aproape de neîndurat. Văzînd- 
o atît de înfrigurată şi în acelaşi timp 
radiind un farmec căruia nu i te puteai 
împotrivi, nu mă putui opri de a-i spune: 

— Comoara mea, eşti atît de 
fermecătoare încît ar fi o crimă dacă am 


357 


pretinde mai puţin de trei mii de dolari 
pe an. 

— Henry, Henry, nici să nu-ţi treacă 
prin minte aşa ceva! Ne ruinezi! 

— Las” pe mine, nu te teme! Numai să 
arăţi la fel de fermecătoare, şi te poţi 
încrede în mine. Totul va merge strună. 

În ciuda afirmației mele, Portia nu era 
de loc convinsă şi trebui să-i dau curaj 
tot lungul drumului. Ea îmi repeta într- 
una: 

— Henry, să nu uităm că dacă ceri 
prea mult nu vei căpăta nici un salariu. 
Ce ne facem atunci fără mijloace şi fără 
putinţa de a ne cîştiga viaţa? 

Furăm primiţi de acelaşi lacheu care 
îmi deschisese uşa cu o lună în urmă, şi 
mă aflai dinaintea aceloraşi doi bătrîni 
gentlemeni. Se  uitară surprinşi la 
fermecătoarea făptură care mă însoțea, 
iar eu le spusei fără şovăire: 

— Această tînără fată, domnilor, este 
viitorul meu sprijin, tovarăşa mea de 
viaţă. 

Apoi prezentai pe aceşti domni Portiei, 
spunindu-le numele şi titlurile. Nu 
părură de loc miraţi; mă socoteau, 
fireşte, în stare de-a cunoaşte almanahul 
nobiliar al Londrei. 

Foarte amabili, ne poftiră să luăm loc 
şi se arătară foarte îndatoritori faţă de 
Portia, pentru a o face să se simtă la 
largul ei. 

Luai cuvîntul şi zisei: 

— Domnilor, sînt gata să vă dau 
socoteală de însărcinările mele. 


358 


— Sîntem încîntaţi să vă ascultăm, îmi 
întoarse vorba binefăcătorul meu, căci 
de-abia aşteptăm să aflăm care dintre 
noi doi: fratele meu Abel, sau eu, a 
cîştigat rămăşagul. Dacă am să cîştig 
eu, vei avea tot ce-mi stă în putinţă să-ţi 
ofer. Ai bancnota de un milion de lire? 

— Iat-o, domnule, răspunsei, 
întinzîndu-i-o. 

— Am cîştigat! urlă el, bătîndu-l pe 
Abel pe spate. Ce mai zici, scumpul meu 
frate? 

— Spun că tînărul a supravieţuit şi că 
pierd douăzeci de mii de lire. N-aş fi 
crezut aşa ceva nici în ruptul capului! 

— Nu-i numai atit, domnilor, adăugai 
eu. Mai am să vă istorisesc o povestire 
foarte lungă. Îngăduiţi-mi să vin o dată 
aici spre a vă înşirui pe îndelete isprăvile 
mele din luna care a trecut; merită, vă 
asigur. Pînă atunci, aruncaţi o privire la 
hîrtia aceasta: 

— Ce? O chitanţă de depunere a două 
sute de mii de lire; chiar a dumitale? 

— Da, chiar a mea! Am cîştigat 
această avere slu- jindu-mă timp de 
treizeci de zile de mica sumă pe care mi- 
aţi împrumutat-o. Şi, lucru curios, nu m- 
am servit de ea decît pentru a cumpăra 
diverse nimicuri şi pentru a cere restul, 
de altfel fără succes. 

— Asta, dragul meu, e ceva uimitor. 
Eşti un om şi jumătate! E de necrezut! 

— Totuşi, e adevărul gol-goluţ, şi vă 
voi dovedi-o. 


359 


Portia nu-şi venea nici ea în fire; 
căscînd nişte ochi mari şi rotunzi, mă 
întrebă: 

— Cum, Henry, banii aceştia sînt într- 
adevăr ai tăi? De ce mi-ai îndrugat 
numai braşoave? 

— Mărturisesc că aşa stau lucrurile, 
scumpa mea; dar mă vei ierta, îmi 
închipui. 

Ea se bosumflă şi-mi răspunse: 

— Nu-i chiar aşa de sigur; nu-i de loc 
frumos să-ţi baţi joc de mine în felul 
acesta. 

— Haide, scumpa mea Portia, nu te 
supăra; am vrut să glumesc, şi nimic mai 
mult. Acum, să plecăm. 

— Nu, nu, aşteptaţi, îmi zise 
binefăcătorul meu. Uitaţi situaţia pe 
care v-am făgăduit-o? 

— Ah, da, e drept. Vă mulţumesc din 
toată inima; dar, drept să vă spun, nu 
mai am nevoie. 

— Nu uita că îţi ofer tot ce-mi stă în 
putinţă. 

— Mulţumesc de mii de ori şi din toată 
inima! Ofertele dumneavoastră, chiar 
cele mai mărinimoase, nu m-ar putea 
ispiti. 

— Henry, mi-e ruşine de tine. Abia 
dacă îi  mulţumeşti marelui tău 
binefăcător! Lasă-mă cel puţin s-o fac eu 
în locul tău şi să-i exprim recunoştinţa 
noastră. 

— Fă-o, draga mea, dacă poţi s-o faci 
mai bine decît mine. Ia să vedem! 


360 


Ea se sculă, se duse glonţ la bătrinul 
domn, se aşeză pe genunchii lui, îi trecu 
braţele după git şi îl sărută drept pe 
gură. În aceeaşi clipă, cei doi fraţi 
izbucniră în ris. Eu  rămăsesem 
împietrit, cu totul copleşit de uimire, 
după cum vă puteţi închipui. Portia 
strigă: 

— Tăticule, auzi, îţi spune că nu-i poţi 
oferi nici o situaţie destul de bună 
pentru el. Vezi cum mă jigneşte? 

— Cum, scumpa mea! îngăimai eu. E 
tatăl tău? 

— Desigur, ţi-l prezint pe tatăl meu 
vitreg şi totodată cel mai scump tată 
vitreg din lume. Înţelegi acum de ce mă 
prăpădeam de ris cînd mi-ai povestit la 
recepţia ministrului, necunoscîndu-mi 
relaţiile de familie, cum născocirea 
tatălui meu şi a unchiului Abel te băgase 
de-a binelea la apă! 

La aceste cuvinte, vorbii fără înconjur; 
eram foarte hotărît să merg de-a dreptul 
la ţintă. 

— Ah, scumpul meu domn, daţi-mi voie 
să retrag cele spuse. Există o situaţie pe 
care sînt gata s-o primesc din partea 
dumneavoastră, şi încă pe loc. 

— Care anume? 

— Aceea de ginere. 

— Perfect, perfect! Dar trebuie să-ţi 
atrag atenţia că, deoarece nu ai deţinut 
niciodată funcţia de ginere, nu poţi 
desigur aduce nici o recomandaţie care 
să arate că ai îndeplinit condiţiile, aşa 
că... 


361 


— Nu face nimic; lăsaţi-mă să încerc, 
vă implor! Măcar pentru treizeci sau 
patruzeci de ani! Dacă după aceea voi... 

— Ei bine, fie! Ne-am înţeles. Îţi fac 
acest mic hatîr. la-o pe Portia: e a 
dumitale! 

Nu mai e nevoie să mă întrebaţi dacă 
eram fericiți! Nici n-am cuvinte să vă 
descriu. Portia şi cu mine ne simţeam 
plutind în al nouălea cer. Peste o zi sau 
două, cînd Londra află despre 
întîimplarea mea şi fură cunoscute 
păţaniile mele cu faimoasa bancnotă, 
puteţi ghici că sfirşitul aventurii mele 
trecu din gură-n gură şi mult se mai 
trăncăni pe socoteala noastră. Întreaga 
Londră petrecu pe seama noastră. Dar 
n-ai ce-i face! 

Socrul meu duse înapoi la Banca Angliei 
acea prețioasă bancnotă şi o încasă; 
aceasta, ca o atenţie foarie delicată, 
anulă biletul şi îl dărui socrului meu. În 
ziua cununiei, tatăl Portiei ne dărui 
această bancnotă; din acea zi, o puteţi 
vedea cu grijă înrămată în dormitorul 
nostru la loc de cinste. Şi vă asigur că 
venerez avea bucată de hîrtie care mi-a 
adus-o pe scumpa mea Portia! 

Fără ea, într-adevăr, poate că n-aş fi 
putut rămîne la Londra, n-aş fi fost 
niciodată primit la recepţia ministrului 
şi prin urmare n-aş fi întilnit-o pe Portia. 

Uitaţi-vă bine la această bancnotă de 
un milion de lire! Nu mi-a servit să fac 
decît o singură cumpărătură în viaţa 
mea, dar această cumpărătură n-am 


362 


plătit-o nici cu-a zecea parte din 
valoarea-i reală. 


CÎND FACI PE ÎNSOŢITORUL 


Trebuia să plecăm de la Aix-les-Bains 
la Geneva şi de-acolo, printr-un lanţ de 
călătorii înciîlcite, care durau fiecare 
cite-o zi, să ajungem la Bayreuth, în 
Bavaria. Fireşte că s-ar fi cuvenit să 
tocmesc un însoțitor, care să aibă grijă 
de o societate atît de simandicoasă. 

Am tot amînat însă, iar timpul s-a 
scurs pe nesimţite. În cele din urmă, m- 
am pomenit într-o bună zi că eram pe 
cale de-a porni şi nu aveam nici picior 
de însoțitor. Atunci, am luat o hotărire, 
despre a cărei nechibzuită cutezanţă îmi 
dădeam bine seama, dar care mă ispitea 
totuşi. M-am hotărît să parcurg prima 
etapă fără ajutorul nimănui — şi m-am 
tinut de cuvînt. 

Am condus eu însumi întregul grup — 
patru persoane — de la Aix-les-Bains la 
Geneva. Distanţa era de două ceasuri şi 
ceva şi trebuia să schimbăm o singură 
dată trenul. Nu s-a produs nici o 
încurcătură. Doar o valiză şi citeva 
lucruşoare au rămas uitate pe 
peron — fapt atît de banal, încît aproape 
că nici nu merită să fie numit o 
încurcătură —, aşa că m-am oferit să 


363 


conduc societatea tot drumul, pînă la 
Bay- reuth. 

Asta a fost într-adevăr o boroboaţă, 
deşi în momentul acela nu mi-a părut 
aşa. Existau mai multe operaţii şi 
amănunte decît îmi închipuiam eu: 1. 
două persoane, pe care le lăsasem într-o 
pensiune la Geneva cu cîteva săptămîni 
mai înainte, trebuiau să fie anunţate şi 
aduse la hotel; 2. trebuia să-i anunţ pe 
cei de la depozitul de bagaje de pe 
Grand Quay să aducă la hotel şapte din 
cuferele lăsate de noi şi să care îndărăt 
la gară alte şapte cufere, care urmau, să 
fie adunate pe culoar; 3. trebuia să 
descopăr în care parte a Europei se află 
Bayreuthul şi să cumpăr şapte bilete de 
tren pentru această localitate; 4. trebuia 
să trimit o telegramă unui prieten din 
Olanda; 5. cum era ceasul două după 
amiază, trebuia să ne grăbim ca să fim 
gata pentru primul tren de seară, 
asigurindu-ne bilete la vagonul de 
dormit; 6. mai trebuia să scot bani de la 
bancă. 

Mi s-a părut că cel mai important 
lucru erau biletele pentru vagonul de 
dormit, aşa că m-am dus personal la gară 
ca să mă asigur de bilete; comisionarii 
de la hoteluri nu sînt totdeauna oameni 
prea descurcăreţi. Cum era zăpuşeală, 
s-ar fi cuvenit să iau o trăsură, dar mi s- 
a părut mai economicos să mă duc pe 
jos. Lucrurile nu au ieşit însă cum am 
dorit, fiindcă m-am rătăcit şi astfel 
distanţa s-a întreit. Am cerut bilete şi 


364 


am fost întrebat pe care rută vreau să 
merg, ceea ce m-a stînjenit şi m-a făcut 
să-mi pierd capul — stăteau atiţia 
oameni în jurul meu, şi eu habar n-a- 
veam de rute şi nici nu-mi trecuse prin 
cap că voi avea de ales între două rute 
— aşa că am socotit că-i mai bine să mă 
întorc la hotel, să alcătuiesc itinerarul şi 
apoi să mă întorc la gară. 

De astă dată, am luat o trăsură, dar în 
drum spre hotel mi-am amintit că mi se 
isprăviseră ţigările, aşa că m-am gîndit 
că ar fi bine să-mi iau cîteva, pînă nu uit. 
Tutungeria era chiar după colţ şi nu 
aveam nevoie de trăsură. l-am cerut 
birjarului să mă aştepte. Cu gindul la 
telegramă şi tot încercînd să mi-o formu- 
lez în minte, am uitat de ţigări, de 
trăsură şi de toate şi am mers aşa în 
neştire. Avusesem de gînd să-i rog pe 
cei de la hotel să trimită telegrama, dar, 
cum nu puteam fi prea departe de poştă, 
m-am gîndit s-o expediez chiar eu, însă 
poşta era mai departe decît îmi 
închipuisem. În cele din urmă, găsind 
oficiul poştal, am scris telegrama şi am 
înmînat-o. Amploaiatul era un om cu aer 
grav, care se tot foia şi agita şi începu 
să mă ţină sub un tir de întrebări în 
franţuzeşte, care cădeau ca ropotele de 
ploaie, aşa încît nu puteam prinde 
legăturile dintre cuvinte. Din nou m-am 
fis- ticit. Un englez însă a intervenit, 
zicîndu-mi că amploaiatul vrea să afle 
unde trebuie să expedieze telegrama. 
Nu i-am putut spune, fiindcă nu era te- 


365 


legrama mea, şi i-am explicat că eu nu 
fac decît un serviciu unuia dintre 
membrii grupului nostru. Funcţionarul 
însă nu vru să înţeleagă: lui îi trebuia 
adresa. Ce mă fac? I-am declarat că — 
întrucît e atît de pretenţios — am să mă 
duc îndărăt la hotel şi am să i-o aduc. 
Totuşi, m-am gindit că-i mai bine să 
mă duc mai întii pe la cele două 
persoane care trebuiau anunţate în 
privinţa plecării, zicîndu-mi că-i necesar 
să procedez sistematic şi în ordine, 
ocupîndu-mă pe rind de fiecare 
amănunt. Apoi mi-am amintit că trăsura 
îmi mănîncă averea acolo lîngă hotel, 
aşa că am chemat altă trăsură şi i-am 
spus birjarului să vină cu ea la Oficiul 
Poştal şi să mă aştepte pînă mă întorc. 
Am făcut un drum lung, pe arşiţă, ca 
să-i adun pe oamenii aceia, dar cînd am 
ajuns la ei, am constatat că nu pot veni 
cu mine fiindcă au o mulţime de valize, 
care mai de care mai grele, şi le trebuie 
o trăsură. Am plecat să caut o trăsură, 
dar pînă să dau de vreuna am crezut că 
ajunsesem în apropierea lui Grand Quay 
— cel puţin aşa mi s-a năzărit. Drept 
aceea mi-am zis că aş putea cîştiga timp 
abătindu-mă puţin şi aranjînd treaba cu 
cuferele. M-am abătut cale de vreo milă 
şi, deşi nu am găsit Grand Quay-ul, am 
dat peste o tutungerie şi mi-am amintit 
de ţigări. l-am spus tutungiului că, 
întrucît plec la Bayreuth, doresc o 
provizie serioasă de ţigări, care să mă 
ţină tot drumul. Omul m-a întrebat pe 


366 


care rută am de gînd s-o iau. l-am zis că 
nu ştiu. M-a sfătuit să merg prin Zurich 
şi prin diferite alte localităţi, pe care mi 
le-a înşirat, şi s-a oferit să-mi vîndă 
şapte bilete directe de clasa a doua cu 
douăzeci şi doi de dolari bucata, ceea ce 
însemna că renunţă la comisionul la 
care societatea Căilor Ferate îi dă 
dreptul. Cum eram sătul să călătoresc în 
clasa a doua cu bilete de clasa întîi, am 
încheiat tîrgul. 

Tot căutînd, am găsit şi biroul de 
depozitare a bagajelor, adică societatea 
de transporturi Natural & Co., şi le-am 
spus celor de acolo să trimită şapte 
cufere de-ale noastre la hotel şi să le 
îngrămădească pe culoare. Mi s-a cam 
părut mie că nu le-am transmis chiar tot 
ce trebuia, dar, ce vreţi, mai mult nu-mi 
venise-n minte în clipele acelea. 

Am găsit apoi banca şi am cerut nişte 
bani, însă lăsasem pe undeva scrisoarea 
de credit şi nu am fost în stare să scot 
nici un gologan. Mi-am adus aminte 
îndată ca trebuie s-o fi lăsat pe masa 
unde scrisesem telegrama, aşa că am 
luat o trăsură, am zburat la Oficiul 
Poştal şi am urcat scările într-un suflet. 
Funcţionarii mi-au spus că, într-adevăr, 
se găsise pe masă o scrisoare de credit, 
care acum însă se afla depusă la poliţie, 
unde este necesar să mă duc şi să 
adeveresc că scrisoarea îmi aparţine. 
Mi-au dat un băiat să mă conducă şi am 
ieşit pe din dos. După ce-am bătut cîteva 
mile, am găsit sediul poliţiei, dar 


367 


imediat mi-am amintit de trăsuri şi l-am 
rugat pe băiat să le trimită la mine cînd 
mă întorc la Poştă. 

Între timp se lăsa se noaptea, şi 
comisarul se dusese la cină. M-am gîndit 
să mă duc şi eu să cinez, dar agentul de 
serviciu a fost de altă părere, astfel că 
am rămas acolo. Comisarul a dat pe- 
acolo pe la zece şi jumătate, însă s-a 
scuzat că fiind prea tirziu nu mai poate 
face nimic în seara aceea, sfătuindu-mă 
să vin la 9,30 dimineaţa. Agentul ar fi 
vrut să mă ţină acolo toată noaptea, 
spunînd că sînt un individ suspect şi 
probabil că scrisoarea de credit nu-mi 
aparţine, că nici nu ştiu ce-i o scrisoare 
de credit, ci pur şi simplu îl văzusem pe 
adevăratul deţinător al scrisorii lăsînd-o 
pe masă şi voisem să mi-o însuşesc. 
Pesemne ca îi păream un individ care 
pune mîna pe orice nimereşte, fie că e 
lucru de preţ sau ba. Comisarul însă a 
zis că nu găseşte nimic suspect la mine, 
că par o fiinţă neprimejdioasă şi nu am 
nici un cusur în afară de o minte cam 
aiurită, dar nici aceasta, într-o măsură 
prea îngrijorătoare. l-am mulţumit 
pentru compliment, şi după ce am 
scăpat de acolo m-am dus acasă cu cele 
trei trăsuri angajate în cursul zilei. 

Cum eram trudit ca un cîine şi într-un 
hal fără de hal, ceea ce nu mi-ar fi 
îngăduit să răspund cumpătat la 
întrebări, m-am gîndit să nu tulbur 
„expediţia” la ceasul acela de noapte. 
Ştiam că la celālalt capăt al holului se 


368 


află o odaie goală. Nu am izbutit să 
ajung chiar pînă acolo, fiindcă se 
pusese o gardă, „expe 


369 


diţia” fiind îngrijorată de soarta mea. 
Mă aflam într-o situaţie foarte supără- 
toare. Membrii  „expediţiei”  şedeau 
ţepeni şi necruţători în patru fotolii, 
orînduite la şir. Erau cu şalurile la git, 
cu toate catrafusele în preajmă, cu 
valize şi ghiduri în poală. Aşa stăteau de 
patru ceasuri, şi termometrul coborise 
într-una. Da, şi aşteptau aşa, adică mă 
aşteptau pe mine. Simţeam că doar un 
neprevăzut şi strălucit tour de force, 
fericit plănuit, ar putea sparge acest 
front de fier, schimbînd lucrurile în 
favoarea mea; aşa că mi-am azvirlit 
pălăria în arenă şi am urmat-o cu un salt 
şi o tumbă, ţipînd plin de voioşie: 

— Ha-ha! Iată-ne cu toţii laolaltă, 
domnule Ghiduşu! 

Nimic nu putea fi mai profund şi 
încremenit decît lipsa aplauzelor după 
această introducere. l-am dat însă 
înainte, ţinînd-o tot aşa. Mi se părea că 
nu există altă cale de scăpare, deşi 
încrederea ce-o avusesem în succesul 
meu — slabă pînă atunci — primise o 
lovitură mortală şi se dusese de riîpă. 

Cu inima grea, am încercat să fiu 
glumeţ. M-am căznit să înmoi inimile 
celorlalţi şi să îmblinzesc furia amară 
care se citea pe chipurile lor, luîndu-i cu 
tot soiul de vorbe deştepte şi sprinţare 
şi transformind toată povestea aceea 
înfiorătoare într-un incident umoristic, 
foarte amuzant. Planul însă nu fusese 
bine conceput. Recunosc că nu era 
atmosfera cea mai prielnică pentru aşa 


370 


ceva. N-am fost răsplătit nici măcar cu 
un singur zîmbet; pe chipurile acelea 
jignite nu s-a mişcat un muşchi; n-am 
domolit cu nimic gerul din privirile 
acelea glaciale. Am mai făcut un efort 
disperat de a îmbuna lumea, însă şeful 
„expediţiei” mi-a retezat-o drept la 
mijloc, zicîndu-mi: 

— Unde-ai fost? 

Din tonul său, am priceput că are de 
gînd să treacă la chestiuni mai precise, 
aşa că am început să povestesc 
peripeţiile mele dar dumnealui mi-a 
retezat-o din nou. 

— Unde sînt celelalte două persoane? 
Am fost grozav de îngrijorat, neştiind ce 
li s-a întîmplat. 

— A, cei doi sînt sănătoşi şi teferi. M- 
am dus să iau o trăsură. Uite, chiar 
acum mă duc şi... 

— Stai jos! Nu ştii că e ora 
unsprezece? Unde i-ai lăsat? 

— La pensiune. 

— De ce nu i-ai adus aici?’ 

— Fiindcă nu le-am putut căra 
valizele. Aşa că m-am gîndit... 

— Te-ai gindit! Să nu mai încerci aşa 
ceva! Omul nu poate gîndi dacă nu are 
maşinăria cuvenită. Pînă la pensiunea 
ălora sînt două mile. Cum te-ai dus la ei 
fără trăsură? 

— Eu, să vedeţi, n-am avut de gînd să 
mă duc aşa; numai că s-a întîmplat de- 
au ieşit lucrurile aşa. 

— Cum de s-au întîmplat aşa? 


371 


— Eram la Oficiul Poştal, cînd mi-am 
amintit că lăsasem o trăsură să mă 
aştepte aici, aşa că, pentru a cruța 
cheltuielile, am trimis o altă trăsură ca 
să — ca să... 

— Ca să ce? 

— Ei, nu-mi mai amintesc acum de ce, 
dar cred că cel de-al doilea birjar urma 
să le spună celor de la hotel să 
plătească pe primul birjar şi să-l ex- 
pedieze. 

— Ce folos ai fi avut din asta? 

— Ce folos aş fi avut? Ar fi scutit o 
cheltuială inutilă, nu-i aşa? 

— Punînd altă trăsură în locul primei, 
ca să continuie cheltuielile? 

N-am mai zis nici pis. 

— De ce nu i-ai spus celui de-al doilea 
birjar să vină să te ia cu trăsura? 

— Aa, ba chiar asta am şi făcut! Acum 
îmi aduc aminte. Da, da, aşa am făcut. 
Fiindcă îmi amintesc că atunci cînd... 

— Bine, atunci de ce nu s-a mai întors 
trăsura să te ia? 

— La Oficiul Poştal? Cum? Dar s-a 
întors. 

— Foarte bine, atunci cum de s-a făcut 
că te-ai dus pe jos la pensiune? 

— Nu, nu-mi amintesc prea bine cum 
s-a întîm- plat. A, ba da, mi-am adus 
aminte. Am scris depeşa, care trebuia 
trimisă în Olanda, şi... 

— Of, slavă Domnului, bine că ai făcut 
ceva! Pentru nimic în lume nu te-aş fi 
iertat dacă uitai... De ce arăţi aşa de 
schimbat? De ce te fereşti de privirea 


372 


mea? Depeşa aceea e lucrul cel mai im- 
portant, care... Cum, n-ai expediat-o? 

— Nu v-am spus că n-am expediat-o? 

— Nici nu mai e nevoie să ne spui. Of, 
Doamne, pentru nimic în lume n-aş fi 
dorit să întîrzie depeşa. De ce n-ai 
trimis-o? 

— Păi, sa vedeţi, după ce aveam atitea 
lucruri pe cap, atitea pe care trebuia să 
le fac şi la care trebuia să mă gîndesc, 
cei de la Poştă s-au găsit să fie din cale- 
afară de pretenţioşi. După ce-am scris 
telegrama... 

— Ah, nu face nimic. Las-o-ncolo de 
treabă! Justificările astea nu mai pot 
îndrepta nimic. Ce părere are să-şi facă 
omul despre noi? 

— A, în privinţa asta totu-i în regulă! 
Are să-şi închipuie că am dat telegrama 
funcţionarilor de la hotel şi că ei... 

— Sigur, chiar aşa! De ce n-ai 
procedat aşa? Nici că se putea ceva mai 
rezonabil! 

— Da, ştiu şi eu, dar pe urmă m-a 
bătut gîndul că trebuie să fiu sigur, să 
mă duc la bancă şi să scot nişte bani... 

— Ei, pînă la urmă tot meriţi oarecare 
laudă, fiindcă te-ai gîndit la asta. Nu 
vreau să fiu prea aspru cu dumneata, 
dar trebuie să  recunoşti că ne-ai 
prilejuit la toţi o mare bătaie de cap — şi 
în bună parte pe degeaba. Cît ai scos de 
la bancă? 

— Hm, de, eu... mi-am zis că... 

— Că anume ce? 


373 


— Că — ei bine, mi se pare că în 
împrejurările — atiţia dintre noi, ştiţi, şi 
— ŞI... 

— Ce tot îndrugi acolo? întoarce-ţi faţa 
la mine şi lasă-mă să... Cum, n-ai încasat 
nici un ban? 

— Să vedeţi, bancherul mi-a zis... 

— Las-o-ncolo! Treaba lui ce-a zis 
bancherul! Trebuie să fie vreun motiv 
personal că n-ai încasat nimic. Nu un 
motiv propriu-zis, dar ceva care... 

— Ei bine, adevărul este că pur şi 
simplu n-am avut la mine scrisoarea de 
credit. 

— N-ai avut scrisoarea de credit? 

— N-am avut scrisoarea de credit la 
mine, 

— Da nu mai repeta asta la nesfirşit! 
Unde era scrisoarea de credit? 

— La Oficiul Poştal. 

— De ce? 

— Păi, am uitat de ea şi am lăsat-o 
acolo. 

— Pe cuvîntul meu, am văzut în viaţa 
mea nenumărați însoțitori, dar nici unul 
din cei pe care i-am cunoscut vreodată... 

— Am făcut tot ce mi-a stat în puteri. 

— Ai dreptate, nefericitul meu domn, 
şi într-a- devăr sînt nedrept făcîndu-ţi 
atitea imputări, cînd dumneata te-ai 
prăpădit alergind, iar noi am stat aici, 
gîndindu-ne doar la necazurile noastre 
în loc să-ţi purtăm recunoştinţă pentru 
ceea ce încercai să faci pentru noi. 
Toate se vor aranja. Nu-i nimic, vom lua 


374 


trenul de miine dimineaţă la 7,30. Ai 
cumpărat biletele? 

— Le-am luat, ba încă am dat de-un 
chilipir, Clasa a doua. 

— Mă bucur. Sînt o mulţime de 
oameni care călătoresc în clasa a doua, 
aşa că putem face şi noi la fel, şi mai 
economisim diferenţa aceea destul de 
costisitoare. Cît ai dat pe bilete? 

— Douăzeci şi doi de dolari biletul — 
via Bay- reuth. 

— Nu ştiam că poţi cumpăra de 
oriunde bilete directe. Ştiam că numai la 
Londra şi la Paris găseşti asemenea 
bilete. 

— Cine caută şi se pricepe — găseşte. 
Sigur, nu toţi sînt în stare de aşa ceva. 

— Preţul pare cam pipărat. 


— Dimpotrivă. Intermediarul a 
renunţat la orice comision. 

— Intermediarul? 

— Da, am cumpărat biletele de la o 
tutungerie. 


— Bine că-mi dădu prin cap! Cum ne 
sculăm cu noaptea-n cap, va trebui să 
avem totul gata împachetat. Nu uita 
umbrela, galoşii şi ţigările... Ce, iar ţi s-a 
întîmplat ceva? 

— Lua-le-ar naiba! Am uitat ţigările la 
bancă. 

— Ia te uită! Şi umbrela? 

— Umbrela o am. Nici o grija în 
privinţa asta! Am tot timpul. 

— Ce vrei să zici? 

— E-n regulă cu umbrela, nu uit de 
ea... 


375 


— Dar unde mai e şi umbrela? 

— La doi paşi... N-are să-mi ia multă 
vreme... 

— Unde-i? 

— Păi, cred că am lăsat-o la 
tutungerie; în orice caz... 

— Scoate-ţi picioarele de sub scaunul 
acela. Ei, vezi, mi-am închipuit eu! 
Unde-ţi sînt galoşii? 

— Galoşii — păi, să... 

— Unde-ţi sînt galoşii? 

— E aşa de uscat afară — ştii, toată 
lumea zice că n-are să mai cadă nici 
măcar un strop de... 

— Unde ţi-ai lăsat galoşii? 

— Păi, să vezi — ei bine, uite cum a 
fost. Mai întîi agentul a zis... 

— Care agent? 

— Agentul de poliţie: comisarul în 
schimb... 

— Care comisar? 

— Comisarul Genevei; numai că eu am 
715,3 

— Stai o clipă. Ce s-a întîmplat cu 
dumneata? 

— Cu mine? Nimic. Amîndoi au căutat 
să mă convingă să rămîn acolo, şi eu... 

— Unde să rămii? 

— Hm, păi, adevărul e... 

— Unde-ai fost? Ce te-a reţinut în oraş 
pînă la zece jumătate noaptea? 

— A, nu pricepeţi? După ce mi-am 
pierdut scrisoarea de credit, am... 

— Nu ocoli răspunsul. Răspunde-mi 
precis la întrebare, fără ocoluri. Unde 
sînt galoşii? 


376 


— Sînt — ei bine, se află în închisoarea 
comisariatului de poliţie. 

Am schiţat un zîmbet, menit să 
înduplece adunarea, dar zimbetul mi-a 
încremenit pe buze. Climatul era 
neprielnic. Faptul că petrecusem trei- 
patru ceasuri la închisoare nu i se părea 
de loc hazliu şefului expediției. In 
străfundul inimii, nici eu nu găseam 
lucrul prea comic. 

Astfel, m-am văzut silit să le înşir toată 
povestea, şi cu acest prilej a ieşit la 
iveală că nu putem lua trenul de 
dimineaţă, deoarece ar fi însemnat să 
lăsăm scrisoarea de credit în mîinile 
autorităţilor. Se părea că sîntem nevoiţi 
să ne ducem la culcare supăraţi unii pe 
alţii şi tare nefericiţi, dar norocul făcu 
să vină vorba de cufere. Aşa am fost în 
măsură să declar că am avut grijă să 
îndeplinesc această misiune. 

— Ei, bravo! Ai dovedit că eşti într- 
adevăr priceput, vrednic, inteligent, plin 
de chibzuinţă. Păcat că ţi-am găsit atîtea 
cusururi! Scuză-ne, retragem tot ce-am 
zis! Te-ai purtat admirabil! Îmi pare rău 
de toate cuvintele aspre pe care ţi le-am 
spus! 

Cuvintele acestea m-au atins mai 
adînc decît cele dinainte şi m-au făcut să 
mă simt prost, fiindcă în fond nu mă 
simţeam atît de tare nici în chestiunea 
comisionului cu cuferele. Nu aşa cum aş 
fi dorit. Mi se părea că într-un fel sau 
altul, rămăsese pe undeva ceva în 
neregulă. Nu puteam însă pune degetul 


377 


pe rană şi nu-mi plăcea să stirnesc din 
nou o tevatură tocmai acum, cînd se 
făcuse aşa de tîrziu. Socoteam mult mai 
cuminte să las totul în plata Domnului. 

Dimineaţă, cînd şi-au amintit că nu 
putem porni cu primul tren, mi-au făcut 
iar muzică. Eu însă n-aveam timp de 
pierdut; de aceea, m-am mulţumit să 
ascult numai primele măsuri ale 
uverturii şi am pornit să scot scrisoarea 
de credit. 

Mi se părea că e tocmai timpul potrivit 
să mai cercetez afacerea cu cuferele şi 
s-o dreg, dacă e nevoie — şi, după cîte 
bănuiam, era mare nevoie. Prea tîrziu 
însă. Portarul mă încunoştinţă că expe- 
diase cuferele la Zurich, încă de cu 
seară. L-am întrebat cum de a făcut 
isprava fără să arate biletele de 
călătorie. 

— În Elveţia nu-i nevoie să arăţi 
biletele. Plăteşti pentru cufere şi le 
trimiţi unde-ţi place. Nimic nu merge 
gratis, doar bagajele de mînă. 

— Cît ai plătit pentru bagaje? 

— O sută patruzeci de franci. 

— Douăzeci şi opt de dolari. Cu 
siguranţă că-i ceva necurat în povestea 
aceasta cu cuferele. 

Ceva mai tirziu, l-am revăzut pe 
portar, care mi-a spus: 

— N-aţi dormit bine, nu-i aşa? Păreţi 
cam tras la faţă. Dacă aveţi nevoie de un 
însoțitor, a sosit tocmai aseară unul tare 
pricept. E liber pentru următoarele cinci 
zile — îl cheamă Ludi. Vi-l recomandăm 


378 


cu toată încrederea: das heisst Grand 
Hotel Beau Rivage vi-l recomandă. 

Am refuzat glacial propunerea. Nu-mi 
pierdusem încă tot curajul. Şi apoi, nu 
ţin de loc să mi se spună cum arăt, şi 
încă în felul acesta. La ora nouă m-am 
înfiinţat la închisoarea comisariatului, 
sperînd că s-ar putea ca din întîmplare 
comisarul să pice mai înainte de ora lui 
obişnuită. M-am înşelat însă. Era cam 
plicticos pe-acolo. De cîte ori încercam 
să ating vreun obiect, să mă uit la ceva 
sau să mă stăpinesc de a face ceva, 
agentul spunea: 

DefenduP 

M-am gîndit că nu mi-ar strica dacă aş 
face exerciţii de franceză cu dînsul, însă 
nu a catadicsit să-mi îngăduie nici 
măcar plăcerea aceasta. Se părea că 
faptul de a-şi auzi propria lui limbă îl 
făcea deosebit de acru. 

În cele din urmă sosi şi comisarul, şi 
astfel se puse capăt tuturor 
încurcăturilor. Asta din clipa în care 
adunînd Curtea Supremă — ceea ce se 
face ori de cîte ori este în litigiu vreun 
bun de preţ — şi orînduind toate cele 
cuvenite, postînd santinele la uşi şi 
aseultînd rugăciunea de rigoare, rostită 
de duhovnic, s-a adus scrisoarea mea 
nesigilată şi s-a procedat la deschiderea 
ei. În ea, însă, nu s-au găsit decît cîteva 
fotografii, fiindcă, după cum mi-am 


1 Adică (germ.). 
2 Interzis” (fr.). 


379 


amintit pe loc, scosesem din plic 
scrisoarea de credit ca să pun 
fotografiile şi băgasem scrisoarea în 
celălalt buzunar. Ceea ce am şi dovedit, 
spre mulţumirea tuturor, scoţind-o din 
buzunar şi arătînd-o, cu un aer plin de 
voioşie. În clipa aceea, judecătorii s-au 
privit cam aiuriţi, apoi s-au uitat la 
mine, pe urmă iarăşi unul la altui, şi în 
sfîrşit mi-au dat drumul, neuitînd să-mi 
spună, însă, că săvirşesc o imprudenţă 
lăsîndu-mă în libertate. De altfel, m-au şi 
întrebat ce profesie am. Le-am spus că 
sînt însoțitor. La care ei şi-au înălţat 
privirile spre cer, cu evlavie, şi au 
exclamat „Du, lieber Gott!” iar eu le-am 
spus cîteva cuvinte de mulţumire, într- 
adevăr curtenitoare şi simţite, spre 
marea lor admiraţie, şi m-am zorit spre 
bancă. 

Totuşi, faptul că eram însoțitor mă şi 
transformase într-un mare adept al 
ordinii şi sistematizării, al metodei de a 
nu face lucrurile decît pe rînd, adică 
fiecare la vremea lui; aşa că am trecut 
pe lingă bancă şi m-am abătut din drum, 
pornind după cei doi membri ai 
expediției, care rămăseseră stingheri. 
Am luat o trăsură, care tocmai rătăcea 
prin locurile acelea. Nu am cîştigat în 
viteză, hodoroaga aceea fiind un mijloc 
de locomoţie odihnitor, iar eu preţuind 
niţeluş tihna. Ne aflam de altfel în toiul 
sărbătorilor, prilejuite de împlinirea a 


1 Dumnezeule mare! (Germ.). 
380 


şase sute de ani de la declararea 
independenţei elveţiene şi a semnării 
Convenţiei celor Trei  Cantoane. 
Serbările ţineau o săptămînă, şi toate 
străzile erau împodobite cu drapele, ce 
fluturau mîndre în văzduh. 

Calul şi birjarul o ţineau aşa, în 
continuă zdu- păială de trei zile şi trei 
nopţi, şi în tot răstimpul acesta nu 
ştiuseră ce înseamnă grajdul şi patul. 
Arătau tărbăciţi şi jalnici, şi mutrele lor 
se potriveau cu starea-mi sufletească. A 
dat Dumnezeu şi am ajuns la capătul 
călătoriei. Am sunat la uşa casei şi am 
rugat-o pe jupineasă să-i zorească pe 
membrii absenți ai expediției să 
coboare. Mi-a îndrugat ceva cam fără 
şir, iar eu m-am întors înapoi la trăsură. 
Pesemne că fata îmi spusese că oamenii 
aceia nu locuiesc la etajul ei şi că ar fi 
fost mai cuminte din parte-mi dacă 
urcam mai sus şi sunam din etaj în etaj, 
pină ce-i găseam. Se pare că în 
pensiunile acestea elveţiene nu există 
alt chip de a găsi familia pe care o cauţi 
decît înarmîndu-te cu multă răbdare şi 
ghicindu-ţi singur drumul. 

După calculele mele, trebuia să aştept 
cincisprezece minute, într-o asemenea 
împrejurare  existind trei operaţiuni 
inevitabile: 1. pusul pălăriei, cobo- ritul 
în stradă şi suitul în trăsură. 2. 
reîntoarcerea primei persoane în casă, 
spre a se căuta „cealaltă mănuşă”; 3. 
reîntoarcerea celei de-a doua persoane 
ca să-şi ia  Breviarul de verbe 


381 


franțuzeşti. Aveam prin urmare răgazul 
de a medita timp de cincisprezece 
minute, ca să nu-mi fac sînge rău. 

Urmă un interval de timp foarte liniştit 
şi anodin, după care am simţit o mînă pe 
umăr, ceea ce m-a făcut să tresar. 
Nepoftitul era un poliţist. Dintr-o ochire, 
mi-am dat seama că mă aflu într-un nou 
decor. În jurul nostru se strinseseră o 
droaie de oameni, care se uitau la noi cu 
mutra interesată şi amuzată pe care o 
au asemenea gură-cască la vederea unui 
ghinionist. Calul adormise, şi birjarul de 
asemeni, iar cîțiva  ştrengari ne 
dichisiseră cu fel de fel de ghirlande şi 
podoabe, care de care mai arătoase, 
furate de pe nenumăraţii stîlpi ai flamu- 
rilor sărbătoreşti. Era un spectacol 
scandalos. Agentul îmi zise: 

— Îmi pare rău, dar nu vă pot lăsa să 
dormiţi aici toată ziua. 

M-am simţit jignit şi i-am răspuns cu un 
aer înţepat: 

— Vă rog să mă iertaţi, nu dormeam, 
cugetam. 

— Bine, puteţi cugeta dacă poftiţi, însă 
la dumneavoastră acasă. Nu vedeţi că aţi 
strîns lumea ciotcă aici? 

Era o glumă proastă, dar care a stirnit 
risul mulţimii. E drept că uneori, în 
timpul nopţii, mai sforăi şi eu, dar nimic 
nu mă îndreptăţeşte să cred că aş face 
aşa ceva ziua-n amiaza mare, şi încă 
într-un asemenea loc. Agentul ne-a scos 
ghirlandele, avînd aerul ca ne 
compătimeşte şi străduindu-se să se 


382 


poarte amabil. Ne-a atras însă din nou 
atenţia că nu trebuie să mai staţionăm 
acolo, fiindcă altfel va fi nevoit să ne ia 
chirie — aşa e legea, zicea el. Apoi 
adăugă, nu fără oarecare ironie, că arăt 
foarte dărimat şi că tare ar dori să ştie 
din ce pricină... 

l-am  tăiat-o scurt,  exprimîndu-mi 
nădejdea ca am şi eu dreptul să 
sărbătoresc puţintel aniversarea aceea, 
mai ales că mă priveşte şi personal. 

— Personal? întreba el. Cum adică 
personal? 

— Fiindcă acum şase sute de ani un 
strămoş de-al meu a semnat Convenţia. 

Cugetă o clipă, în timp ce mă măsură 
din cap pînă-n picioare, şi exclamă: 

— Ce strămoş? Mi se pare că ai 
semnat-o chiar dumneata, în persoană. 
Mai relicvă ca dumneata... dar hai să 
trecem peste asta. De ce aştepţi aici de 
atîta vreme? 

— Nu aştept de atita vreme, i-am 
răspuns; aştept doar de cincisprezece 
minute, pînă cei pe care trebuie să-i 
conduc găsesc cartea şi mănuşa după 
care s-au dus. 

Pe urmă, i-am spus pe cine venisem să 
iau de la pensiune. 

A fost foarte îndatoritor şi a început să 
facă tot soiul de cercetări, strigind către 
şirurile de capete şi de umeri care se 
arătau la ferestrele de deasupra 
noastră. După care o femeie de-acolo, de 
sus, ne-a cîntat următoarele: 


383 


— A, de diînşii e vorba? Păi bine, le-am 
adus o trăsură şi au plecat de mult — să 
fi fost pe la vreo opt şi jumătate. 

Era sicîitor, nu alta! M-am uitat la 
ceas, dar n-am mai spus nimic. Agentul 
mi-a zis: 

— Vedeţi, e douăsprezece fără un 
sfert. Ar fi trebuit să faceţi mai serios 
investigaţiile. Aţi dormit trei sferturi de 
oră, şi încă pe soarele ăsta. V-aţi prăjit 
de sus pînă jos. Halal, n-am ce zice! 
Poate că o să pierdeţi şi trenul. Mă 
interesaţi grozav. Ce ocupaţie aveţi? 

I-am zis că sînt însoțitor. Afirmația îl 
năuci, de parcă l-ar fi lovit cineva cu 
leuca-n cap, şi înainte de a-şi fi venit în 
fire eu o şi luasem din loc. 

Ajuns la hotel şi urcîndu-mă la etajul 
al treilea, am găsit apartamentul nostru 
gol. Nu m-am mirat de loc. Nu-i chip ca 
un însoțitor să-şi scape o clipă tribul din 
ochi, că se şi duc după cumpărături. Cu 
cît se apropie ora plecării, cu atît mai 
abitir o  tulesc. M-am aşezat să 
chibzuiesc, întrebîndu-mă ce am de 
făcut, însă în clipa următoare, băiatul de 
serviciu m-a găsit acolo şi m-a înştiinţat 
că expediţia plecase la gară de o 
jumătate de ceas. Era prima dată de 
cînd îi cunoşteam că li se întîmplă şi lor 
să pornească un lucru cu cap, dar faptul 
m-a încurcat al dracului, tocmai din 
această pricină. lată unul din lucrurile 
care fac ca viaţa însoţitorului să fie atit 
de amară şi de nesigură. Tocmai cînd 
lucrurile merg strună, oamenii de care 


384 


se ocupă au o criză de luciditate, şi toate 
planurile lui se duc pe copcă. 

Trenul pleca la douăsprezece punct. 
Acum era douăsprezece fără zece. 
Puteam ajunge la gară în zece minute. 
Mi-am dat seama că nu am timp de 
huzurit, fiind vorba de un tren fulger, iar 
în Europa trenurile fulger ţin grozav să 
plece cînd le vine sorocul. Muşteriii mei 
erau singurii care rămăseseră în sala de 
aşteptare; toţi ceilalţi trecuseră pe-acolo 
şi „urcaseră în tren”, cum se spune prin 
ţinuturile acestea. Erau în culmea 
enervării şi a zăpăcelii, dar eu i-am 
îmbărbătat şi cu toţii am dat fuga spre 
vagon. 

Acolo — altă păţanie. N-am avut noroc 
nici de astă dată. Controlorul nu s-a 
declarat satisfăcut cu biletele noastre. 
Le-a cercetat cu băgare de seamă, încet, 
bănuitor, pe urmă s-a zgiit oleacă la 
mine şi a chemat încă un funcţionar. Au 
examinat amîndoi biletele şi au chemat 
pe un al treilea. Aceştia au mai chemat 
pe alţii, şi comisiunea a discutat şi a 
paradiscutat, a gesticulat şi a ţinut-o tot 
aşa pînă cînd i-am rugat să nu uite că 
timpul zboară şi prin urmare să voteze 
doar cîteva rezoluţii şi să ne dea odată 
drumul în tren. Ne-au spus, foarte curte- 
nitori, că ceva nu e în ordine cu biletele 
acelea, întrebîndu-mă de unde le-am 
luat. 

Aha! Ştiam eu de unde vine 
încurcătura. Vedeţi, cumpărasem 
biletele dintr-o tutungerie şi pesemne că 


385 


miroseau a tutun — fără îndoială că în 
clipele acelea aveau de gind să treacă 
biletele pe la vamă şi să încaseze o taxă 
pe miros. Aşa că m-am hotărit să fiu de o 
cinste desăvirşită — uneori e cea mai 
bună metodă — şi le-am zis: 

— Domnilor, n-am să vă înşel. Aceste 
bilete de tren... 

— Ah! Pardon, monsieur! Nu sînt 
bilete de tren. 

— O! am exclamat eu, Asta-i singurul 
lor cusur? 

— Ah, cu adevărat da, monsieur. Sînt 
bilete de loterie, da; şi anume o loterie 
care s-a tras acum doi ani. 

M-am prefăcut că sînt grozav de 
amuzat; e tot ce poţi face în asemenea 
împrejurări; tot ce poţi face, şi totuşi 
fără folos; nu amăgeşti pe nimeni şi poţi 
vedea cum toată lumea din jur te 
compătimeşte şi se ruşinează pentru 
tine. Cred că una din situaţiile cele mai 
grele de îndurat în viaţă e să te simţi 
plin de căinţă, pătruns de simţămiîntul 
înfrîngerii şi al nimicniciei — cam aşa 
cum mă simţeam eu atunci — şi totuşi să 
fii nevoit să-ţi pui o mască de nepăsare 
şi veselie. Şi asta cînd ştii prea bine tot 
timpul că propriii tăi tovarăşi, aceşti 
amici atît de dragi inimii tale — şi la al 
căror respect şi stimă ţii atît de mult —, 
roşesc de ruşine în faţa unor străini, 
văzîndu-te cum ajungi obiectul risului şi 
al compătimirii... Aşa e! Purtam un 
adevărat stigmat, eram înfierat şi era 


386 


groaznic pentru mine să pierd dreptul la 
consideraţia semenilor mei! 

Cu voioşie i-am asigurat că totul 
merge bine, la mijloc fiind doar o simplă 
încurcătură, dintr-acelea care se pot 
întîmpla oricui, şi că în două minute am 
să scot biletele cuvenite şi tot vom 
prinde trenul. Pe deasupra, vom avea şi 
subiect de rîs în tot cursul călătoriei. Am 
căpătat într-adevăr biletele în timp util, 
ştampilate şi completate după toate 
regulile, dar imediat mi-am dat seama 
că nu am cu ce le plăti, deoarece — 
dindu-mi atîta osteneală ca să-i aduc pe 
cei doi membri lipsă — uitasem, cu totul 
de bancă şi nu mai aveam bani la mine. 
Aşa că trenul a plecat fără noi. Părea că 
nu ne mai rămîne altceva decit să ne 
întoarcem la hotel, ceea ce am şi făcut; 
dar a fost o întoarcere cam tristă, şi nu 
s-au rostit prea multe vorbe. Am 
încercat să deschid discuţia asupra 
cîtorva teme, cum ar fi frumuseţea 
priveliştilor şi  transsubstanţialitatea! 
sau alte lucruri de soiul acesta, însă se 
părea că nu sînt de loc oportune. 

Ne pierdusem camerele bune ce le 
avusesem înainte, şi în schimb am 
căpătat altele, risipite prin tot hotelul, 
dar mai mult decît convenabile pentru o 
noapte. Socoteam că lucrurile se vor 


1 Schimbarea unei substanţe în alta, în credinţa 
creştină: prefacerea simbolică a pîinii şi a 
vinului din cuminecătură în trupul şi sîngele lui 
Iisus Hristos. 


387 


limpezi, dar şeful expediției a avut ideea 
să-mi spună: 

— Trimite sus cuferele. 

Cuvintele acestea m-au îngheţat. Era 
ceva dubios în afacerea asta cu cuferele. 
Eram aproape sigur. Tocmai mă 
pregăteam să le sugerez că... 

Un scurt gest cu mîna mi-a fost însă 
de ajuns ca să-mi înfrînez sugestiile şi 
am fost informat că deocamdată ne vom 
opri în acest loc timp de trei zile, 
rămînînd de văzut dacă ne vom putea 
odihni după cîte păţisem. 

Am spus că totul va fi bine şi i-am 
rugat să nu se mai deranjeze să sune. 

— Mă duc jos, să văd chiar eu de 
cufere. 

Am luat o trăsură şi m-am dus glonţ la 
birourile domnului Charles Natural, 
întrebînd ce ordine lăsasem acolo. 

— Mi-aţi cerut să trimitem şapte 
cufere la hotel. 

— Şi nu v-am spus să luaţi altele de 
acolo? 

— Nu. 

— Sînteţi sigur că nu v-am spus să le 
aduceţi îndărăt pe cele şapte, care vor fi 
găsite îngrămădite pe culoarul 
hotelului? 

— Absolut sigur că nu ne-aţi spus. 

— Atunci, toate paisprezece au plecat 
la Zurich, sau dracu ştie unde... şi asta-i 
foarte promiţător pentru mine, îndată ce 
voi ajunge la hotel. Toate au să se 
spargă în capul meu... 


388 


Nici n-am isprăvit fraza, că mintea mi 
se învir- tejea de-a binelea. De obicei, 
cînd eşti în halul acesta crezi că ai 
isprăvit o frază pe care de fapt nici n-ai 
început-o; eşti cu capul în nori — visezi 
aiurea, şi pînă să te dezmeticeşti dă 
peste tine o căruţă sau o vacă, sau 
altceva. 

Am lăsat trăsura la sediul societăţii — 
mai precis am uitat de ea — şi pe cînd 
mă întorceam pe jos îmi căinam soarta, 
ajungînd la concluzia că-i mai bine să-mi 
dau demisia, fiindcă altfel aproape sigur 
că voi fi concediat. Am socotit totuşi că 
n-ar fi o idee bună să-mi dau demisia 
personal; puteam face acelaşi lucru şi 
printr-un mesaj. Aşa că am trimis după 
domnul Ludi şi i-am explicat că există un 
însoțitor, care are de gind să-şi dea 
demisia din pricina incompatibilităţii 
sau a oboselii sau nu mai ştiu ce, şi cum 
el are patru sau cinci zile libere, mi-ar 
face plăcere să-l plasez în locul acela 
vacant, dacă se socoteşte în stare să-l 
ocupe. Cînd totul a fost aranjat, l-am pus 
să se ducă şi să le spună membrilor 
expediției că — datorită unei erori 
săvirşite de  amploaiaţii domnului 
Natural — sîntem lipsiţi de cufere aici în 
Geneva, dar avem să găsim cufere 
berechet la Zurich şi că e mai bine să ne 
suim în primul tren, fie şi de marfă, cu 
pietriş sau cu cherestea pentru vreun 
şantier, şi s-o luăm din loc. 

A îndeplinit această misiune şi a 
coborit cu o invitaţie pentru mine să 


389 


poftesc sus. Cum să nu? Cu cea mai 
mare plăcere! In timp ce am mers la 
bancă să scoatem banii şi să-mi iau 
pachetele de ţigări şi de 


390 


tutun pe care le uitasem acolo, profitîind 
de această ocazie ca să negociem la 
tutungerie restituirea biletelor de loterie 
şi să-mi recapăt umbrela, apoi la sediul 
domnului Natural ca să plătesc trăsura 
aceea afurisită şi să-i dau drumul pe loc, 
apoi să trec pe la închisoarea 
comisariatului ca să-mi iau galoşii şi să 
las cărţi de vizită cu un cuvînt de bun 
rămas pentru comisar şi pentru Curtea 
Supremă, înlocuitorul meu, domnul 
Ludi, îmi descrise atmosfera de mînie şi 
indignare din camerele hotelului, unde 
membrii expediției spumegau — din 
care am tras concluzia că e mult mai 
sănătos să rămîn locului. 

Am rămas ascuns prin codri pînă la 
ora 4 d.a., aşteptind să se mai 
domolească furtuna, şi pe urmă m-am 
înfăţişat la gară tocmai la timp ca să 
prind expresul de ora 3 pentru Zurich 
împreună cu expediţia, aflată acum în 
mîinile lui Ludi, care s-a descurcat din 
toate acestea cu puţine eforturi apa- 
rente sau complicaţii. 

Ce să vă mai spun, trudisem ca un 
sclav cît timp fusesem de serviciu, şi mă 
străduisem din răsputeri; totuşi, oamenii 
aceia păreau că nu-şi mai amintesc sau 
nu remarcă decît cusururile adminis- 
traţiei mele, nu şi laturile ei vrednice de 
laudă. Treceau peste o mie de amănunte 
demne de apreciat, ca să sublinieze şi să 
repete şi să facă tărăboi asupra unei 
singure nefericite de boroboaţe pe care 
o făcusem. Nu ţineau minte decît faptul 


391 


că deşi îmi asumasem eu însumi funcţia 
de însoțitor în Geneva şi cheltuisem o 
energie suficientă ca să car un circ pînă 
la Ierusalim, nu fusesem totuşi în stare 
nici măcar să-mi urnesc banda din oraş. 
În cele din urmă, le-am declarat că nu 
mai vreau să aud nimic de subiectul 
acesta, fiind sătul pînă peste cap. Şi le- 
am spus-o pe şleau că în 


392 


viaţa mea n-am să mai fac pe însoţitorul, 
chiar de-ar fi vorba să salvez pe cineva 
de la moarte. lar dacă am să trăiesc des- 
tul, am sa le-o dovedesc. Cred că este o 
slujbă grea, care-ţi sleieşte creierul, te 
istoveşte şi nu-ţi aduce nici o mulţumire, 
iar suprema răsplată pe care-o capeţi 
este o inimă zdrobită şi un suflet 
îndurerat. 


FURTUL ELEFANTULUI ALB! 


Această curioasă poveste mi-a fost 
relatată de către o cunoştinţă 
întîmplatoare din tren. Era un domn de 
peste şaptezeci de ani, iar chipul său, 
plin de bunătate şi blîndeţe, şi purtările 
sale deschise şi sincere imprimau 
pecetea neîndoielnică a adevărului pe 
fiecare frază ce o rostea. lată ce mi-a 
povestit: 

— Ştiţi cît respect poartă regescului 
elefant alb din Siam poporul acestei ţări. 
Ştiţi că elefantul alb este sfint pentru 
regi — numai regii pot să-l aibă — şi-i 


1 Omisă din volumul Un vagabond în străinătate, 
de teamă că unele amănunte au fost exagerate şi 
altele nu erau adevărate. Inainte ca aceste 
bănuieli să se fi dovedit neîntemeiate, cartea a 
intrat sub tipar. (N.a.). 


393 


într-adevăr mai presus chiar decît regii, 
deoarece se bucură nu numai de 
cinstire, ci şi de adoraţie. Ei bine, acum 
cinci ani, cînd s-au iscat neînțelegerile 
dintre Marea Britanie şi Siam, privitoare 
la chestiunea frontierei, numaideciît s-a 
dovedit că vina era a 


394 


Siamului. De aceea s-au acordat curind 
toate reparaţiile cuvenite, şi 
reprezentantul britanic a declarat că 
este satisfăcut şi trecutul va fi uitat. 
Această declarație a uşurat mespus 
sufletul regelui din Siam. În parte, ca o 
mărturie de recunoştinţă, dar totodată 
poate şi pentru a şterge cea mai 
neînsemnată urmă de supărare pe care 
ar putea-o păstra Anglia faţă de el, 
monarhul şi-a exprimat dorinţa de a 
trimite reginei un dar — singura cale 
sigură, după ideile orientale, de a-ți 
îndupleca un duşman. Acest dar trebuia 
să fie nu numai regesc, ci copleşitor de 
regesc. Şi ce ofrandă putea fi oare mai 
nimerită decit aceea a unui elefant alb?! 
Poziţia mea în administraţia civilă 
indiană era de aşa natură, încît am fost 
învrednicit cu cinstea de a prezenta 
majestăţii-sale darul. În acest scop, s-a 
prevăzut un vas special, pentru mine şi 
servitorii mei, plus slujbaşii şi suita 
elefantului, iar la timpul sorocit am sosit 
cu sacrul animal în portul New York. Mi- 
am plasat regeasca încărcătură într-o 
reşedinţă admirabilă din Jersey City, 
unde trebuia să răminem o bucată de 
vreme, ca să  restabilim sănătatea 
animalului înainte de a ne relua 
călătoria. 

Timp de două săptămîni, totul a mers 
bine, dar deodată nenorocirile începură 
să se ţină lanţ de mine. Elefantul alb a 
fost furat! Am fost chemat în miez de 
noapte şi informat de această cumplită 


395 


pacoste. Cîteva clipe, am rămas ca scos 
din minţi, pradă groazei şi neliniştii; 
eram pur şi simplu deznădăjduit. Pe 
urmă m-am potolit şi mi-am venit în fire. 
Am văzut îndată ce cale se cădea să 
urmez — căci pentru un om inteligent 
nu exista într-adevăr decît o singură 
cale. Cu toate că era aşa de tirziu, am 
zburat la New York şi am luat cu mine 
un poliţist, ca să mă ducă la cartierul 
general al detectivilor. Din 


396 


fericire, am sosit la vreme, deşi şeful 
corpului, vestitul inspector Blunt, 
tocmai se pregătea să plece acasă. Era 
un bărbat de statură mijlocie şi bine 
legat, iar cînd se cufunda în gînduri 
avea un fel al lui de a-şi îmbina 
sprincenele şi a-şi ciocăni meditativ 
fruntea cu degetul, încît îţi insufla pe 
dată convingerea că te afli în faţa unui 
om ieşit din comun. Văzindu-l, mi-am 
recîştigat încrederea şi speranţele. l-am 
arătat ce mă aduce la el. Nu s-a tulburat 
cîtuşi de puţin; după cîte am putut 
vedea, faptul nu a avut mai multă 
înrîurire asupra neclintitei sale stăpîniri 
de sine decît dacă i-aş fi spus că mi s-a 
furat cățelul. Imi făcu semn să mă aşez 
şi zise calm 

— Daţi-mi voie să mă gîndesc o clipă, 
vă rog. 

Zicînd acestea, se aşeză la biroul său 
şi-şi rezemă capul în palmă. Ciîţiva 
funcţionari lucrau la celălalt capăt al 
încăperii, şi în următoarele şase-şapte 
minute n-am mai auziţ alt sunet decit 
scîrţiitul peniţelor pe hîrtie. În timpul 
acesta, inspectorul sta acolo, cufundat 
în gînduri. În cele din urmă, ridică iar 
capul, şi în trăsăturile hotărite ale 
chipului său ceva îmi arătă că mintea lui 
lucrase şi că-şi alcătuise un plan. 
Inspectorul reflectă cu glas şoptit şi 
impresionant: 

— Cazul iese din comun. Orice măsură 
trebuie luată cu multă chibzuinţă, 
fiecare pas trebuie să fie sigur, înainte 


397 


de a ne încumeta să-l facem pe urmă- 
torul. Trebuie să păstrăm secretul 


operaţiunilor — un secret adînc şi 
deplin. Să nu vorbiţi nimănui despre 
întîmplarea asta, nici măcar 


reporterilor. De ei mă ocup eu, o să am 
grijă să capete numai informaţiile care 
îmi convin mie să fie dezvăluite. 

Se auzi sunetul unui clopoțel şi se ivi 
un tînăr. 


398 


— Alaric, spune-le reporterilor să mai 
rămînă. 

Băiatul ieşi. 

— Acum să trecem la treabă — şi 
sistematic. In profesia mea nu poţi 
realiza nimic fără o metodă strictă şi 
minuțioasă. 

Luă un condei, cîteva foi de hirtie şi 
începu: 

— Numele elefantului, vă rog. 

— Hassan Ben Ali Ben Selim Abdallah 
Mohamed Moise Alhammal 
Jamsetjejeebhoi Dhuleep Sultan Ebu 
Bhudpoor. 

— Foarte bine. Ceva porecle? 

— Junbo. 

— Foarte bine! Locul naşterii? 

— Capitala Siamului. 

— Părinţii sînt în viaţă? 

— Nu — sînt morţi. 

— Au mai avut alţi urmaşi în afară de 
acesta? 

— Nici unul — era singur la părinţi. 

— Foarte bine! Datele sînt suficiente 
pentru acest capitol. Acum descrieţi-mi, 
vă rog, elefantul şi nu lăsaţi la o parte 
nici un amănunt, oricît de neînsemnat ar 
părea — fireşte, neînsemnat din punctul 
dumneavoastră de vedere. Pentru 
oamenii din profesia mea nu se găsesc 
amănunte fără însemnătate. Aşa ceva 
nici nu există. 

I-am descris cele ce ştiam, şi el şi le-a 
notat pe hirtie. După ce am sfîrşit, mi-a 
zis: 


399 


— Acum ascultați. Dacă am făcut vreo 
greşeală, vă rog să mă corectaţi. 

Citi cele ce urmează: 

— Înălţimea — 19 picioare; lungimea, 
din vîrful frunţii pînă la intersecţia cozii, 
26 picioare; lungimea trompei — 16 
picioare; lungimea cozii — 6 picioare; 
lungimea totală, inclusiv trompa şi 
coada, 48 picioare; lungimea colţilor — 
91/ picioare; urechile — 


400 


corespunzătoare acestor dimensiuni; 
amprenta piciorului seamănă cu urma 
lăsată de un butoi descărcat în zăpadă; 
culoarea elefantului — alb-murdar; în 
amînduă urechile are cîte-o gaură de 
mărimea unei farfurii, pentru agăţarea 
bijuteriilor, şi posedă obiceiul foarte 
pronunţat de a-şi împroşca spectatorii 
cu apă şi a maltrata cu trompa nu numai 
persoanele cu care se află în relaţii, ci 
chiar şi oamenii cu desă- virşire străini; 
şchioapătă uşor de piciorul drept 
dinapoi şi are o mică cicatrice la 
subsuoara stingă, rămasă după un 
buboi; cînd a fost furat, purta în spinare 
un turn cu scaune pentru cincisprezece 
persoane şi o şa de postav, bătută în 
aur, de mărimea unui covor obişnuit. 

Nici un semnalment nu era greşit. 
Inspectorul sună  clopoţelul, înmînă 
descrierea lui Alaric şi zise: 

— Ordonă să fie imediat tipărită în 
cincizeci de mii de exemplare şi 
expediată prin poştă tuturor agenţiilor 
de detectivi şi prăvăliilor de amaneturi 
de pe continent. 

Alaric ieşi. 

— Aşa! Pînă acum, merge ca pe roate. 
Dar îmi trebuie şi o fotografie a 
obiectului dispărut. 

I-am dat o fotografie. O cercetă cu un 
ochi critic şi zise: 

— Trebuie să ne mulţumim cu ea, de 
vreme ce nu avem alta mai bună! Ţine 
însă trompa încolăcită şi vîrită în gură. 
Fotografia nu-i reuşită, e făcută parcă 


401 


anume pentru a ne induce în eroare. 
Desigur că elefantul nu stă de obicei în 
această poziţie. 

Sună din nou clopoţelul. 

— Alaric, mîine dimineaţă, înainte de 
toate, tragi cincizeci de mii de copii 
după fotografia asta şi le expediezi o 
dată cu circularele care conţin semnal- 
mentele elefantului. 

Alaric ieşi ca să execute ordinele. 
Inspectorul urmă: 

— Va fi necesar să se ofere o 
recompensă, fireşte. La ce sumă vă 
gîndiţi? 

— Ce sumă aţi sugera dumneavoastră? 

— Pentru început, aş zice — hai, să fie 
de douăzeci şi cinci de mii de dolari. E o 
afacere complicată şi dificilă; există mii 
de căi de scăpare şi ocazii de tăinuire. 
Hoţii ăştia au prieteni şi tăinuitori pretu- 
tindeni. 

— Doamne sfinte! Îi ştiţi? 

Faţa aceea călită în încercări, învățată 
să ascundă gîndurile şi sentimentele, 
nu-mi trăda nimic — de altfel nici 
răspunsul, rostit atît de liniştit: 

— Să n-aveţi nici o grijă în privinţa 
asta. S-ar putea să ştiu, s-ar putea să nu 
ştiu. In general, culegem indicii foarte 
preţioase despre omul pe care-l 
urmărim, după felul cum a lucrat şi 
după importanţa prăzii pe care o 
vîinează. De astă dată nu avem de-a face 
cu un hoţ de buzunare sau cu un pungaş 
care operează în sălile de aşteptare, 
puteţi fi sigur de asta. Obiectul ăsta n-a 


402 


fost „umflat” de un ageamiu. Dar, după 
cum spuneam, ţinind seama de 
drumurile ce vor trebui făcute şi de 
iuţeala cu care hoţii îşi vor pierde 
urmele, pe măsură ce se vor deplasa, 
douăzeci şi cinci de mii de dolari pot să 
însemne o sumă meschină, totuşi cred 
că putem porni de la ea. 

Aşa că pentru început am stabilit cifra 
de douăzeci şi cinci de mii de dolari. 
Apoi omul acesta, căruia nu-i scapă 
nimic din cele ce i-ar putea servi drept 
indicii, zise: 

— Există cazuri în istoria detectivă 
care ne arată că unii criminali au fost 
descoperiţi datorită unor gusturi aparte 
ce le aveau. Mă rog, ce mănîncă ele- 
fantul şi în ce cantităţi? 

— De, în privinţa alimentaţiei — 
mănîncă orice. E în stare să mănînce un 
om, să mănînce o Biblie — ar mînca 
orice, de la om pînă la Biblie, 

— Bine, chiar foarte bine, dar e prea 
general. Sînt necesare mai multe 
amănunte — amănuntele-s singurele 
lucruri preţioase în meseria noastră. 
Foarte bine — în ce priveşte oamenii. La 
o masă — sau, dacă preferaţi, în cursul 
unei zile — cîţi oamem mănîncă, dacă 
sînt proaspeţi? 

— Nu se uită dacă sînt proaspeţi ori 
nu; la un singur prînz mănîncă cinci 
oameni de mărime obişnuită. 

— Foarte bine, cinci oameni — s-o 
trecem pe hîr- tie. Ce naţionalităţi 
preferă? 


403 


— Nu face deosebire de naţionalitate. 
Preferă să-şi mănînce cunoştinţele, însă 
nu are prejudecăţi împotriva străinilor. 

— Foarte bine! Acum, să vedem cum 
stăm cu Biblia. Cîte Biblii mănîncă la un 
prînz? 

— Poate mînca o ediţie întreagă. 

— Nu-i prea limpede. Vă gîndiţi la 
ediția obişnuită, in octavo, sau la ediția 
ilustrată, pentru familii? 

— Socot că nu şi-ar bate capul cu 
ilustrațiile, adică socot că nu ar aprecia 
ilustrațiile mai mult decît simplele litere 
de tipar. 

— Nu, n-aţi prins ideea. Mă refer la 
mărime. Biblia obişnuită, in octavo, 
cîntăreşte vreo doi funzi şi jumătate, pe 
cînd marele in cuarto cu ilustraţii 
cîntăreşte zece-doisprezece funzi. Cite 
Biblii ediţia Gustave Dore ar putea 
mînca la un singur prînz? 

— Dacă aţi cunoaşte elefantul cu 
pricina, nici n-aţi mai întreba. E în stare 
să înghită orice. 

— Bine! Atunci, s-o punem în dolari şi 
cenți. Trebuie să stabilim cifra, într-un 
fel sau altul. Ediţia Dore costă o sută de 
dolari exemplarul, legată în piele 
rusească. 

— I-ar trebui cărţi în valoare de vreo 
cincizeci de mii de dolari. Să zicem, o 
ediţie de cinci sute de exemplare. 

— Ei da, aşa e mai exact. Să însemn şi 
asta. Foarte bine! li plac oamenii şi 
Bibliile. Pînă acum e-n regulă. Dar ce 


404 


credeţi că-i mai place să mănînce? 
Vreau amănunte. 

— Ar renunţa bucuros la Biblii pentru 
nişte cărămizi, iar cărămizilor le preferă 
sticlele, lasă sticlele ca să mănînce 
haine, şi hainele ca să mănînce pisici; 
renunţă la pisici pentru stridii, lasă 
stridiile pentru şuncă, renunţă la şuncă 
pentru zahăr, preferă zahărului plăcinta, 
plăcintei cartofii, cartofilor  tăriţele, 
tăriţelor finul, finului orzul, orzului 
orezul — fiindcă a fost crescut mai mult 
cu orez. Nu se află pe lume lucru pe 
care să nu-l mănînce, afară de untul 
european, dar s-ar înfrupta pînă şi din 
aşa ceva dacă ar apuca să-l guste. 

— Foarte bine! Cantitatea obişnuită la 
un prînz — să punem cam... 

— Ei, să zicem, cam între un sfert şi o 
jumătate de tonă. 

— Şi bea... 

— Oricare lichid. Lapte, apă, whisky, 
melasă, ulei de ricin, camfor, acid 
carbonic — n-are rost sa înşirăm în 
amănunte; scrieţi acolo orice lichid vă 
trece prin minte. Bea, orice, afară de 
cafeaua europeană. 

— Foarte bine! Cantitatea? 

— Puneţi între cinci şi cincisprezece 
butoaie — setea îi variază, celelalte 
pofte însă nu. 

— Lucrurile acestea sînt cu totul 
neobişnuite. Ar trebui să ni se furnizeze 
indicii destul de sigure ca să-i dăm de 
urmă. 


405 


Sună clopoţelul. 

— Alaric, cheamă-l pe căpitanul Burns. 

Apăru Burns. Inspectorul Blunt îi 
dezvălui toată afacerea de-a fir a păr. 
Apoi zise cu tonul răspicat şi hotărit al 
omului care şi-a definit limpede în cap 
planurile şi care e obişnuit să comande: 

— Domnule căpitan Burns, detaşează-i 
pe detectivii Jones, Dawis, Halsey, Bates 
şi Hacket ca să fileze elefantul. 

— Am înţeles, domnule inspector! 

— Însărcinează-i pe detectivii Moses, 
Dakin, Murphy, Rogers, Topper, Higgins 
şi Bartholomeus să-i fileze pe hoţi. 

— Prea bine, domnule inspector! 

— Pune o gardă puternică, o gardă de 
treizeci de oameni, aleşi pe sprinceană, 
cu o rezervă de alţi treizeci, în jurul 
locului de unde a fost furat elefantul, ca 
să vegheze acolo cu străşnicie, zi şi 
noapte, şi să nu dea voie să se apropie 
nimeni — afara de reporteri — decît cu 
autorizaţie scrisă din partea mea. 

— Prea bine, domnule inspector! 

— Plasează detectivi în civil în 
depourile de trenuri, în docuri, depouri 
de feriboturi şi pe toate şoselele care 
pornesc din Jersey City, cu ordinul de a 
percheziționa toate persoanele 
suspecte. 

— Da, domnule inspector! 

— Toţi aceşti oameni să fie prevăzuţi 


cu fotografia elefantului şi 
semnalmentele-anexă şi instruieşte-i să 
cerceteze toate trenurile, toate 


feriboturile şi celelalte vase care pleacă. 
406 


— Am înţeles, domnule inspector! 

— Dacă elefantul este descoperit, să 
fie prins şi să mi se comunice telegrafic. 

— Da, domnule! 


407 


— Să fiu informat imediat dacă se 
găsesc indicii  — amprente de-ale 
animalului sau orice altceva de soiul 
ăsta. De asemenea trimite poliţiei 
portuare ordinul să  patruleze cu 
străşnicie de-alungul frontierelor 
maritime. 

— Da, domnule inspector! 

— Expediază detectivi în civil de-a 
lungul întregii reţele ferate, în nord, 
pină spre Canada, şi în vest pînă în 
Ohio, în sud pînă la Washington. 

— Am înţeles! 

— Plasează la toate oficiile telegrafice 
experţi, care să asculte toate mesajele, 
şi spune-le să ceară ca toate depeşele să 
le fie comunicate. 

— Am înţeles! 

— Toate să fie executate în cea mai 
deplină taină —ia seama, în cel mai 
desăvîrşit secret. 

— Da, domnule . inspector! 

— Îmi raportezi prompt la ora 
obişnuită. 

— Da, domnule inspector! 

— Poţi plecai 

— Am înţeles, domnule inspector! 

Şi dus a fost. 

Inspectorul Blunt rămase o clipă tăcut 
şi gînditor, în timp ce focul din ochii lui 
se potolea şi apoi se stinse. Se întoarse 
spre mine şi zise cu glas domol: 

— Nu-s pornit spre lăudăroşie, nu-mi 
stă în fire, dar vom găsi elefantul. 

l-am strîns mîna cu căldură, 
mulțumindu-i, şi  mulţumirile mele 


408 


porneau într-adevăr din inimă. Cu cît mă 
uitam mai mult la omul acesta, cu atît 
îmi plăcea mai grozav şi cu atît mai mult 
îl admiram şi eram mai uimit de 
tainicele minunăţii ale profesiei sale. 
Apoi ne-am zis noapte bună şi am plecat 
acasă cu inima mult mai uşoară decît în 
clipa sosirii în biroul poliţiei. 


409 


II 


În dimineaţa următoare, întreaga 
poveste a apărut negru pe alb în toate 
ziarele, pînă în cele mai mici amănunte. 
Mai conţinea chiar şi adaosuri, constînd 
din „teoria” detectivului Cutare, Cutărică 
şi Cutărescu asupra modului în care 
fusese săvirşită hoţia, asupra identităţii 
hoţilor şi a direcţiei în care fugiseră cu 
prada lor. Erau unsprezece ipoteze, care 
epuizau toate posibilităţile. Faptul este 
suficient ca să te convingi de modul 
liber în care gîndesc detectivii. Nici o 
teorie nu aducea eu cealaltă şi nici 
măcar anumite aspecte nu semănau 
între ele, afară de un singur amănunt 
izbitor, asupra căruia toate cele 
unsprezece teorii cădeau de acord. 
Aceasta era că, deşi spatele clădirii în 
care locuiam fusese făcut praf şi 
rămăsese în picioare numai uşa 
încuiată, elefantul nu fusese scos prin 
spărtură, ci printr-o altă ieşire — 
nedescoperită încă. 

Toţi teoreticienii erau de acord că 
hoţii făcuseră spărtura numai pentru a-i 
induce în eroare pe detectivi, lucru care 
poate nu ne-ar fi trecut niciodată prin 
cap nici mie, nici oricărui alt profan, 
însă pe detectivi nu-i înşelase măcar o 
singură clipă. Astfel, ceea ce îmi 
închipuisem eu că e singurul fapt lipsit 
de mister constituia în realitate însuşi 
punctul de la care o luasem razna în 
modul cel mai nesăbuit. Toate cele 


410 


unsprezece teorii dădeau numele 
presupuşilor hoţi, dar nu găseai două 
care să indice acelaşi hoţ, dintr-un total 
de treizeci şi şapte de persoane 
suspecte. Relatările diferitelor ziare se 
încheiau, fără excepţie, cu teoria cea 
mai importantă din toate — aceea a 
inspectorului-şef Blunt. lată cum suna 
un fragment din această declaraţie: 


411 


„Şeful ştie cine sînt principalii doi autori, pe 
nume — Duffy «Cărămidă» şi McFadden 
„Roşul”. Cu zece zile înainte de săvîrşirea 
furtului, şeful era deja informat şi luase în secret 
măsura de a fila pe aceşti doi faimoşi nemernici, 
însă, din nefericire, în noaptea respectivă li s-a 
pierdut urma, şi înainte de a fi iar găsită, 
pasărea — adică elefantul — zburase din cuib. 

Duffy şi McFadden sînt cele mai temerare 
puşlamale din profesia lor; şeful are serioase 
motive să-i socotească făptaşii furtului sobei de 
la sediul central al detectivilor, într-o noapte 
cumplit de geroasă, din iarna trecută — 
infracţiune în urma căreia şeful şi toţi ceilalţi 
detectivi a trebuit să ajungă pe mîinile doctorilor 
pînă la ziuă; cîţiva cu picioarele ţepene, cîţiva cu 
degetele, urechile şi alte mădulare îngheţate.” 


Cînd am citit prima jumătate a 
articolului am fost mai uimit ca oricînd 
de minunata înţelepciune a acestui ora 
ciudat. Nu numai că vedea limpede cum 
stau lucrurile în clipa de faţă, dar nici 
chiar viitorul nu putea fi ascuns 
privirilor sale. M-am înfiinţat imediat la 
biroul său şi i-am mărturisit regretul că 
nu i-a arestat pe oamenii aceia încă 
înainte să fi dat lovitura, scutind astfel 
osteneala şi paguba, însă replica sa fu 
simplă şi fără drept de apel: 

— Noi nu avem misiunea să 
împiedicăm înfăptuirea crimelor, ci să le 
pedepsim. Şi nu le putem pedepsi pînă 
ce nu s-au săvîrşit. 

I-am atras atenţia că taina cu care 
începusem ancheta fusese divulgată de 
ziare; nu numai toate faptele, ci chiar 
toate planurile şi intenţiile noastre 


412 


fuseseră date pe faţă; pînă şi persoanele 
suspecte fuseseră arătate pe nume — 
aşa că, fără îndoială, cei în cauză aveau 
să se deghizeze sau să se ascundă. 

— N-au decît. Vor vedea ei că, în clipa 
cînd voi socoti că a sosit ceasul, mîna 
mea se va abate necruțătoare asupra 
lor, în orice tainiţe s-ar găsi — şi 


413 


asta fără a da greş, întocmai ca mîna 
destinului. Cît despre ziare, nu se poate 
să nu ţinem legătura cu ele. Faima, 
reputaţia,  necontenita informare a 
publicului sînt principalul în munca 
detectivului. El trebuie să dea 
publicităţii faptele pe care le ştie, 
altminteri s-ar zice că nu ştie nimic; 
trebuie să-şi popularizeze teoriile, căci 
nimic nu-i mai năstruşnic sau mai izbitor 
şi nu aduce mai mult respect plin de 
admiraţie decît teoriile unui detectiv; 
trebuie să dăm publicităţii planurile 
noastre, fiindcă ziarele stăruie să le 
capete şi nu le putem refuza fără să le 
jignim. Trebuie să arătăm într-una 
publicului activitatea noastră, altfel va 
crede că nu facem nimic. E mult mai 
plăcut ca un ziar să spună „Ingenioasa 
şi extraordinara teorie a inspectorului 
Blunt este aşa şi pe dincolo” decît să se 
apuce să spună vreo vorbă aspră sau — 
ceea ce e şi mai rău — ceva ironic. 

— Imi dau seama de tăria 
argumentelor dumneavoastră. Am 
remarcat însă, într-un pasaj al observa- 
ţiilor pe care le-aţi făcut în ziarele de 
azi-dimineaţă, că aţi refuzat să vă 
spuneţi deocamdată părerea asupra 
unui anumit punct secundar. 

— Da, aşa procedăm totdeauna; face 
impresie bună. Şi-apoi, nu mi-am format 
încă părerea asupra acestui punct. 

Am depus în mîinile inspectorului o 
considerabilă sumă de bani, ca să facă 
faţă cheltuielilor curente, şi am rămas în 


414 


aşteptarea veştilor. Eram siguri că tele- 
gramele vor începe să sosească dintr-o 
clipă într-alta. Între timp, am recitit 
ziarele, precum şi circulara noastră cu 
semnalmentele, observînd că 
recompensa de douăzeci şi cinci de mii 
de dolari pare să fie oferită numai 
detectivilor. Am obiectat că, după 
părerea mea, s-ar cuveni să fie oferită 
oricărei persoane care va prinde 
elefantul. Inspectorul însă zise: 

— Detectivii vor găsi elefantul, astfel 
că recompensa va ajunge acolo unde 
trebuie. Dacă alţi indivizi ar găsi 
animalul, ar izbuti numai pîndindu-i pe 
detectivi şi folosindu-se de indiciile şi 
indicaţiile luate de-a gata de la ei, aşa 
că, la urma urmelor, tot detectivii ar fi 
îndreptăţiţi să primească răsplata. Rolul 
unei recompense este, înainte de toate, 
să-i stimuleze pe oamenii care îşi 
închină acestui fel de muncă timpul şi 
priceperea, şi nu să se acorde beneficii 
unor cetăţeni oarecare, fiindcă s-au 
ciocnit nas în nas cu o captură, fără să fi 
dobîndit rezultatul prin propriile lor 
merite şi osteneli. 

Desigur că judecata era destul de 
cuminte. În cu- rînd, aparatul telegrafic 
din colţul odăii începu să ţăcăne, şi 
rezultatul fu următoarea depeşă: 


Flower Station, N. Y. 7,30 a. m. 


Descoperit un indiciu. Găsit un soi de urme 
adinci de-a curmezişul curţii unei ferme din 
apropiere. Le-am urmărit doua mile spre est, 


415 


fără rezultat; cred că elefantul a luat-o spre vest. 
Acum îl voi urmări în această direcţie. 
DARLEY, detectiv 


— Darley este unul dintre cei mai buni 
oameni din poliţie, zise inspectorul. N- 
are să treacă mult, şi avem să mai auzim 
veşti de la el. 

Veni telegrama nr. 2: 


Barker's N. Y. 7,40 a.m. 


Abia am sosit. Fabrica de sticlă de-aci spartă 
— în timpul nopţii, s-au luat opt sute de sticle. 
Singura apă în mare cantitate din împrejurimi 
se află la o depărtare de cinci mile. Pornesc 
glonţ într-acolo. Elefantul va fi însetat. Sticlele 
erau goale, 

BARKER, detectiv 


— Şi ăsta dă speranţe bune, zise 
inspectorul. V-am spus eu că poftele 
acestei fiinţe n-au să ne dea indicii rele. 

Telegrama nr. 3: 


Taylorville L. I., 8,15 a.m. 

O căpiță de fin din apropiere a dispărut în 
timpul nopţii, probabil mîncată. Căpătat indiciu 
bun şi am şters-o. 

HUBBARD, detectiv 


— Elefantul circulă, nu glumă! 
exclamă inspectorul. Ştiam eu că ne 
luăm pe umeri o grea povară, dar tot îl 
vom prinde. 


Flower Station N. Y9 a.m. 


Am filat urmele pînă la trei mile spre vest. 
Mari, adinci şi colţuroase. Intîlnit un fermier 
care pretinde că nu sînt urme de elefant. Zice că 


416 


sînt gropile din care a scos nişte puieţi ca să-i 

replanteze în grădină, cînd a îngheţat pămîntul 

iarna trecută. Daţi-mi ordine cum să procedez. 
DARLEY, detectiv 


— Aha! O unealtă a hoţilor! Cazanul 
fierbe, zise inspectorul. 

Imediat dictă următoarea telegramă 
către Darley: 


Arestează-l şi sileşte-l să-şi divulge complicii. 
Ţine-te mai departe după urme — pînă la Pacific, 
la nevoie. 

Inspector-şef BLUNT 


Următoarea telegramă: 

Coney Point, Pa. 8,45 a.m. 

Uzina de gaz spartă în timpul nopţii şi 
chitanţele neplătite pe trei luni au dispărut. 


Căpătat un indiciu şi am plecat 
MURPHY, detectiv 


417 


— Doamne sfinte! strigă inspectorul. 
Poate mînca şi chitanţele de gaz aerian? 

— Din ignoranță, e în stare s-o facă şi 
p-asta — dar nu-i pot susţine existenţa. 
În orice caz, nu singure. 

Sosi apoi această tulburătoare 
telegramă; 


Ironvilie. N. Y. 9,30 a.m. 


Abia sosit aici. Satul cuprins de jale. Elefantul 
trecut pe aici la cinci dimineaţa. Unii spun 
îndreptat est, alţii vest, unii nord, alţii sud — dar 
toţi spun că n-au aşteptat în mod special, ca să 
vadă încotro. Ucis un cal cu trompa. Mi-am 
procurat un fragment din el, ca indiciu. După 
stilul loviturii, cred că elefantul e sţingaci. După 
poziţia în care zace calul, cred că elefantul a 
călătorit spre nord, de-a lungul liniei ferate 
Berkley. Are avans de patru ore şi jumătate. 
Pornesc imediat pe urmele lui. 

HAWES, detectiv 


Am scos strigăte de bucurie. În 
schimb, inspectorul era la fel de 
impasibil ca o icoană sculptată. Sună 
calm clopoţelul. 

— Alaric, trimite-l pe căpitanul Burns 
aici. 

Burns apăru. 

— Cîţi oameni ai pregătit pentru 
executarea unor ordine urgente? 

— Nouăzeci şi şase, domnule 
inspector. 

— Trimite-i  numaidecit spre nord. 
Concentrează-i de-a lungul şoselei 
Berkley, la nord de Ironvilie. 

— Am înţeles, domnule inspector! 


418 


— Să-şi efectueze mişcările în cel mai 
deplin secret. De îndată ce mai faci rost 
de alţi agenţi liberi, ţine-i la dispoziţie. 

— Am înţeles, domnule inspector! 

— Bine! Poţi pleca! 

Numaidecît sosi o altă telegramă: 


419 


Sage Corners, N. Y., 10,30 


Abia sosit. Elefantul trecut pe aici la 8,15. Toţi 
fugiţi din oraş, afară de un poliţist. Se pare că 
elefantul nu l-a ţintit pe poliţist, ci un felinar. I-a 
nimerit pe amîndoi. Am reţinut o bucată din 
poliţist, ca indiciu. 

STUMM, detectiv 


— Va să zică elefantul s-a întors spre 
vest, zise inspectorul. Oricum, nu va 
scăpa, fiindcă oamenii mei sînt 
împrăştiați prin toată regiunea, 

Următoarea telegramă glăsuia: 


Glover's, 11,15 


Abia sosit. Sat părăsit, afară de bolnavi şi 
vîrstnici. Elefantul trecut prin sat acum trei 
sferturi de oră. Era în toi o întrunire a 
antialcoolicilor. Şi-a vîrît trompa pe fereastră şi 
i-a stropit cu apă dintr-o cisternă. Ciţiva au 
înghiţit apa, din care pricină li s-a tras moartea, 
mai mulţi s-au înecat. Detectivii Cross şi 
O'Shaughnessy treceau prin oraş, însă spre sud 
— aşa că au ratat elefantul. Intregul ţinut, pe 
multe mile împrejur, cuprins de groază — 
oamenii fug de-acasă. Oriîncotro se îndreaptă, 
dau de elefant şi mulţi sînt ucişi. 

BRANT, detectiv 


Îmi venea să plîng cu hohote, atît de 
mult mă  îndurera  măcelul acela. 
Inspectorul rosti doar atita: 

— Vezi, îl  încercuim. Ne simte 
prezenţa. Iar s-a întors spre est. 

Totuşi, ni se rezervau alte veşti, şi mai 
tulburătoare. Telegraful ne aduse la 
cunoştinţă: 


420 


Hoganport, 12,19 


Abia sosit. Elefantul trecut prin oraş jumătate 
de ceas mai înainte, stîrnind cea mai cumplită 
spaimă şi panică. Elefantul a pustiit străzile; doi 
tinichigii treceau pe-acolo, unul ucis, celălalt 
scăpat — regret obştesc. 

O'FLANHERTY, detectiv 


— Acum se află drept în mijlocul 
oamenilor mei, zise inspectorul. Nimic 
nu-l mai poată salva. 

Un şir de telegrame sosiră de la 
detectivii împrăştiaţi prin New Jersey şi 
toată Pennsylvania şi care urmăreau 
diferite piste, constînd din hambare, 
fabrici şi biblioteci de şcoli duminicale 
devastate.  Detectivii  nutreau mari 
speranţe — speranţe care deveneau, 
într-adevăr, aproape certitudini. 

Inspectorul zise: 

— Aş vrea să pot intra în legătură cu 
ei şi să le ordon s-o ia spre nord, dare 
cu neputinţă. Un detectiv vizitează un 
oficiu telegrafic doar ca să-şi trimită 
raportul, pe urmă dispare din nou şi nu 
mai ştii unde să pui mîna pe el. 

După care sosi următoarea telegramă: 


Bridgeport, Ct., 12,15 


Barnum! oferă 4.000 dolari pe an pentru 
privilegiul exclusiv de a folosi elefantul drept 
reclamă ambulantă, din clipa aceasta şi pînă în 
momentul cînd îl găsesc detectivii. Vrea să 
lipească pe el afişele circului. Doreşte răspuns 
imediat. 

BOGGS, detectiv 


1 Directorul unui faimos circ. 
421 


— Asta-i cu  desăvirşire absurd! 
exclamai eu. 

— Fireşte că e, încuviinţă inspectorul. 
Evident, mister Barnum, care se crede 
aşa de şmecher, nu mă cunoaşte pe 
mine — însă eu îl cunosc pe el. 

Apoi  dictă următorul răspuns la 
depeşă: 


Oferta domnului Barnum refuzată. 7.000 sau 
nimic. 
Inspector-şef BLUNT 


— Aşa n-o s-avem de aşteptat mult 
răspunsul. Mister Barnum nu-i acasă; e 
la oficiul telegrafic — în felul acesta 
procedează cînd are o afacere în curs. 
Peste trei... 


S-a făcut. 
P. T. BARNUM. 


ne întrerupse telegraful, ţăcănind. Pînă 
să pot comenta acest extraordinar, 
episod, următoarea depeşă îmi îndreptă 
gîndurile într-o direcţie cu totul deose- 
bită şi deprimantă: 


Bolivia N. Y., 12,50 


Elefantul sosit aici dinspre sud şi străbătut 
oraş spre pădure la 11,50, risipind în drum o 
înmormîntare şi reducînd cu două numărul 
persoanelor îndoliate. Cetăţenii au tras în el cu 
cîteva ghiulele mici, apoi au fugit. Detectivul 
Burke şi cu mine sosiți zece minute după, 
dinspre nord, însă din greşeală luat nişte să- 
pături drept amprente şi pierdut astfel destulă 


422 


vreme. În cele din urmă am dat de pista cea mai 
bună şi am urmat-o în codru. Apoi ne-am dus în 
patru labe şi am continuat să păstrăm privirea 
aţintită asupra urmei, filînd-o astfel prin desiş. 
Burke era înainte. Din nefericire, animalul s-a 
oprit să se odihnească; în consecinţă, Burke 
fiind cu capul în jos, concentrat asupra pistei, s- 
a poticnit de picioarele dinapoi ale elefantului, 
înainte de a-şi da seama de vecinătatea lui. 
Burke a sărit imediat în picioare, l-a apucat de 
coadă şi a exclamat voios: „Pretind recom...” — 
însă nu şi-a sfîrşit fraza, fiindcă o singură lovi- 
tură, dată cu, uriaşa trompă, l-a prefăcut în 
bucăţi pe viteazul coleg. Am fugit îndărăt, 
elefantul s-a întors şi m-a urmărit pînă la 
marginea pădurii, cu o viteză uluitoare, şi aş fi 
fost inevitabil pierdut, dar resturile convoiului 
mortuar au intervenit iar în mod providenţial, şi 
astfel au distras atenţia urmăritorului. Tocmai 
acum aflu că n-a mai rămas nimic din tot alaiul 
înmormiîntării; nu-i nici o pagubă, deoarece s-a 
adunat material din belşug pentru altă 
înmormiîntare. Între timp, elefantul a dispărut 
iarăşi. 

MULROONEY, detectiv 


423 


N-am mai primit nici o veste, afară de 
cele expediate de nişte detectivi harnici 
şi încrezători, risipiţi prin New Jersey, 
Pennsylvania, Delaware şi Virginia — 
care urmăreau cu toţii piste noi şi dătă- 
toare de încredere — pînă ce, puţin 
după ora două, sosi această telegramă: 


Baxter Centre, 2,15 


Elefantul fost pe-aici, acoperit cu afişe de circ 
şi a împrăştiat o întrunire religioasă, doborînd şi 
vătămînd mulţi credincioşi, gata să o ia pe calea 
unei vieţi mai bune. Cetăţenii l-au înţărcuit şi au 
pus o gardă. Detectivul Brown şi. cu mine sosit 
la faţa locului iar după cîtva timp, am intrat în 
ţarc şi procedat la identificarea elefantului, după 
fotografie şi  semnalmente. Toate datele 
corespunzătoare exact afară de una pe care n-o 
puteam vedea — cicatricea lăsată de buboi la 
subsuoara stîngă. Ca să se asigure, Brown s-a 
strecurat dedesubtul elefantului şi imediat i-au 
zburat creierii — adică i-a fost zdrobit capul, 
deşi din sfărîmăturile țestei n-a ieşit nimic. Toţi 
au fugit; elefantul de asemeni, izbind în dreapta 
şi în stînga cu multă eficacitate. A scăpat, însă, 
lasînd diîre vizibile de sînge, din rănile pricinuite 
de ghiulele. Redescoperirea sigură. A tăiat-o 
spre sud, printr-un codru des. 

BRENT, detectiv 


Telegrama aceasta fu ultima. La 
căderea nopţii se lăsă o ceaţă atît de 
groasă, de nu vedeai nici la doi paşi. 
Ceaţa tinu toată noaptea.  Atit 
feriboturile, cît şi omnibuzele fură 
nevoite să-şi întrerupă circulaţia... 


424 


III 


În dimineaţa următoare, ziarele erau 
la fel de pline de teoriile polițiste. De 
asemeni cuprindeau — relatate 
amănunţit — şi toate tragicele fapte pe 
care le cunoaşteţi, precum şi altele, 
comunicate telegrafic de către 
corespondenţii lor. Coloane întregi şi 
titluri înşirate pe cîte-o treime de pagină 
îţi săreau în ochi, îndurerîndu-ţi inima 
cînd le citeai. Tonul lor era cam 
următorul: 


Elefantul alb în libertate! Înaintează mereu în 
marşul său fatal. Sate întregi părăsite de 
locuitorii înspăimîntaţi! Teroarea palidă păşeşte 
înaintea lui, moartea şi pustiirea îl urmează! 
După acestea vin detectivii. Hambare distruse, 
fabrici  năruite, recolte  devorate, întruniri 
publice împrăştiate, însoţite de scene de măcel 
cu neputinţă de descris! Treizeci şi patru de 
teorii ale celor mai distinşi detectivi din corpul 
poliţiei federale! Teoria inspectorului Blunt! 


— la te uită! exclamă inspectorul 
Blunt, gata- gata să-şi piardă calmul. 
Merge minunat! Aşa vilvă nu a fost 
stîrnită niciodată de vreo organizaţie de- 
tectivă. Faima acestor întîmplări va 
ajunge pînă la capătul pămîntului şi va 
dăinui pînă la sfîrşitul vremurilor, şi 
numele meu împreună cu ea! 

Pentru mine însă nu era nici o bucurie. 
Mă simţeam vinovat, de parcă aş fi 


425 


săvirşit eu toate crimele acelea 
sîngeroase, iar elefantul ar fi fost 
unealta-mi iresponsabilă. Şi ce mult 
sporise lista pierderilor! Într-un loc 
„intervenise în mijlocul unei alegeri şi 
ucisese cinci oratori”. După fapta 
aceasta  nimicise doi bieţi oameni, 
numiţi O'Donohue şi McFlannigan, care 
„abia cu o zi mai înainte găsiseră un 
refugiu în patria împilaţilor din toate 
ţările şi erau pe cale de-aşi exercita, 
pentru prima dată în faţa urnelor, 
nobilul drept al cetăţenilor americani, 
cînd au fost loviți de mîna necruțătoare 
a flagelului din Siam”. În alt loc, 
„dăduse peste un trăsnit de predicator, 
care  stirnea senzaţie, pregătindu-şi 
pentru sezonul viitor eroicele atacuri 
împotriva dansului, a teatrului şi îl 
călcase în 


426 


picioare”. Iar în alt loc „ucisese pe un 
voiajor, vînzător de paratrăsnete”. Şi 
lista mergea aşa mai departe, făcîndu-se 
tot mai roşie şi mai roşie şi tot mai 
sfişietoare. Şaizeci de persoane fuseseră 
ucise, şi două sute patruzeci — rănite. 
Toate relatările aduceau meritate elogii 
activităţii şi devotamentului detectivilor 
şi toate se încheiau cu observaţia că 
„trei sute de mii de cetăţeni şi patru 
detectivi au văzut  înfiorătoarea 
creatură, care pe doi din aceştia din 
urmă i-a nimicit”. 

Mă îngrozeam la gîndul că voi auzi 
iarăşi cum ţă- căne telegraful. Treptat, 
mesajele începură, să se reverse, însă, 
din fericire, conţinutul lor mă potoli. 
Curind se vădi că se pierduse orice 
urmă a elefantului. Ceaţa îi înlesnise să 
găsească în voie o ascunzătoare bună. 
Telegramele trimise din puncte situate 
la cea mai absurdă depărtare relatau că 
o vastă şi nedesluşită matahală fusese 
întrezărită acolo prin ceaţă la cutare şi 
cutare oră, şi era „fără îndoială elefan- 
tul”. Această colosală şi nedesluşită 
matahală fusese  întrezărită în New 
Haven, la New Jersey, în Pennsylvania, 
în interiorul statului New York, la 
Brooklyn şi chiar în însuşi oraşul New 
York! Dar în toate cazurile pierise iute şi 
fără urmă. Fiecare detectiv din marele 
efectiv împrăştiat de-a lungul acestei 
uriaşe întinderi îşi trimitea raportul orar 
şi fiecare dintre ei fila ceva şi avea o 


427 


pistă, după care se orienta fiind cît pe ce 
să-i dea de urmă. 

Ziua însă trecu fără alte rezultate. 

A doua zi, la fel. 

Ziua următoare, tot aşa. 

Relatările ziarelor începură să devină 
monotone, înţesate de atitea fapte care 
nu însemnau nimic, piste care nu 
duceau nicăieri şi ipoteze care aproape 
epuizaseră elementele de surpriză, 
încîntare şi uimire. 

După sfatul inspectorului, am dublat 
recompensa. 

Urmară alte patru zile plicticoase. 
Apoi bieţii detectivi, care se speteau 
muncind, primiră o lovitură cruntă — 
gazetarii refuzară să le mai publice 
teoriile şi le spuseră cu răceală: „Lăsaţi- 
ne în pace!” 

La două săptămîni după dispariţia 
elefantului, am urcat recompensa la 
şaptezeci şi cinci de mii de dolari, 
urmînd sfatul inspectorului. Era o sumă 
mare, însă simţeam că mai curînd mi-aş 
sacrifica toată averea decît să-mi pierd 
trecerea în faţa guvernului. Acum, că 
detectivii se aflau la strimtoare, ziarele 
se întoarseră împotriva lor şi începură 
să le azvirle cele mai usturătoare ironii. 
Intîmplarea fu folosită de actori, care se 
travestiră în detectivi şi vînară elefantul 
pe scenă, în chipul cel mai năstruşnic. 
Caricaturiştii îi înfăţişară pe detectivi, 
scotocind ţara cu ocheanele, în vreme ce 
— în spatele lor — elefantul le fura mere 
din buzunare. Mai făcură tot soiul de 


428 


desene caraghioase, purtînd emblemele 
detectivilor — fără îndoială că aţi văzut 
emblema aceea aurie de pe spatele 
romanelor polițiste: un ochi larg 
deschis, cu legenda: „Mereu stăm de 
veghe”. Cînd detectivii cereau ceva de 
băut, barmanii mai glumeţi reînviau o 
expresie demodată, zicînd: „Vreţi să vă 
limpeziţi ochii?” Pretutindeni ploua şi 
turna numai cu ironii. 

In mijlocul tuturor acestor schimbări 
un singur om răminea însă calm, 
netulburat, fără să se sinchisească. Era 
inima aceea de stejar, inspectorul-şef. 
Ochiul său aprig nu-şi pleca privirea, 
încrederea-i senină nu se clătina de fel. 
Intotdeauna zicea: 

— N-au decît să-şi bată joc! Cine ride 
la urmă, ride mai bine. 

Admiraţia mea pentru omul acela se 
prefăcu în- tr-un fel de adoraţie. Mă 
aflam veşnic în preajma lui. Biroul său 
fusese dintru început un loc neplăcut 
pentru mine, şi acum devenea din zi în 
zi mai supărător. Totuşi, de vreme ce el 
putea îndura să stea acolo, aveam de 
gînd să fac şi eu la fel — cel puţin atîta 
timp cît voi fi în stare. Aşa că veneam 
regulat şi stăteam acolo, fiind singurul 
om din afară care izbutea să facă aşa 
ceva. Fiecare se mira cum de pot, şi 
adesea eram sfătuit să mă las păgubaş, 
însă în asemenea momente priveam 
chipul acela calm şi în aparenţă absent 
şi strîingeam din dinţi pentru a nu mă da 
bătut. 


429 


Într-o dimineaţă, la vreo trei săptămîni 
de la dispariţia elefantului, eram gata să 
declar că mă simt nevoit să plec steagul 
şi să mă retrag, cînd marele detectiv îmi 
înlătură acest gînd, propunînd încă o 
manevră superbă şi măiastră. 

Anume, aceea de a cădea la învoială 
cu hoţii. Imaginaţia acestui om avea o 
fertilitate care întrecea tot ce văzusem 
pină atunci — şi doar am avut strînse 
legături cu cele mai luminate minţi ale 
lumii. Spunea ca-i convins ca ar putea 
cădea la învoială pentru o sută de mii de 
dolari, recăpătînd elefantul. I-am zis că, 
după socotelile mele, aş putea strînge 
atita bănet; dar ce are să se întîmple cu 
bieţii detectivi, care se străduiseră cu 
atita devotament? Şeful mă lămuri, însă, 
imediat: 

— Cînd e vorba de căzut la învoială, ei 
primesc totdeauna jumătate din sumă. 

Precizarea înlătură singura-mi 
obiecţie. Prin urmare, inspectorul scrise 
două  bileţele, concepute în felul 
următor: 


Stimată doamnă, soţul dumneavoastră poate 
cîştiga o frumoasă sumă de bani (fiind ocrotit 
întru totul de lege), fixînd o întîlnire urgentă cu 
mine. 

Şef BLUNT. 


Unul din mesaje îl trimise, cu un 
curier confidenţial, la supusa soţie a lui 
Duffy Cărămidă, şi celălalt la presupusa 
soţie a lui McFadden Roşul. 


430 


Peste o oră, primi aceste răspunsuri 
jignitoare: 


B Ne Bun bătrîn; cărămidă McDuffy ţeapăn 
dă 2 ani. 
BRIDGET MAHONEY 


Şefule Liliacule — Roşu McFadden e spînzurat 
în cier de optşpce luni. Orice Bou fără de 
detectifi ştie asta. 

MARY O'HOOLIGAN 


— Oho! De cînd bănuiam aceste fapte! 
declară inspectorul. Mărturia de faţă 
dovedeşte precizia fără greş a 
instinctului meu. 

În clipa cînd o ipoteză se dovedea a fi 
falsă, dumnealui — hop! — era gata cu 
alta. Redactă imediat pentru ziarele de 
dimineaţă un anunţ, din care păstrez şi 
astăzi o copie: 


— A — xwblv, 242 N. Tjnd. — fz 328 Wmlg. 
Ozpog —; 2m! ogw. Mum. 


Zicea că dacă hoţul mai trăia, rîndurile 
acelea aveau să-l aducă la randevuul 
obişnuit. Îmi mai explică cum randevuul 
obişnuit era un loc unde se încheiau 
toate afacerile dintre detectivi şi 
criminali, întîlnirea avea să aibă loc la 
ora douăsprezece, în noaptea 
următoare. 

Pînă atunci nu puteam face nimic, aşa 
că, fără să-mi mai pierd vremea, am 
părăsit imediat biroul şefului, fiind 
nespus de recunoscător pentru privile- 
giul ce mi se oferea. 


431 


Noaptea următoare, la orele 
unsprezece, m-am înfiinţat cu cei o sută 
de mii de dolari în bancnote şi i-am 
predat în mîna şefului. Curînd după 
aceea, şeful şi-a luat la revedere. In ochi 
îi strălucea aceeaşi străveche şi vitează 
încredere, fără umbră de îndoială. O 
oră aproape insuportabilă se tîri greoi; 
după care am auzit paşii mult aşteptaţi 
ai inspectorului. Cu sufletul la gură, m- 
am ridicat şi, împleticindu-mă, m-am dus 
să-l întimpin. Cum îi mai scînteiau fru- 
moşii ochi! 

— Am căzut la învoială! îmi zise 
triumfător. Miine, mucaliţii or să cînte 
pe alte strune! Ur- maţi-mă. 

Şi, luînd o luminare aprinsă, cobori în 
vastul subsol boltit, unde dormeau 
întotdeauna şaizeci de detectivi şi unde 
la ora aceea cei mai mulţi jucau cărţi, ca 
să-şi omoare vremea. M-am ţinut 
aproape de el. Merse cu pas sprinten 
pînă în cel mai îndepărtat şi întunecat 
colţ al subsolului şi, tocmai cînd eram 
gata să mor sufocat sau măcar să leşin, 
dumnealui se poticni şi căzu peste 
membrele întinse ale unui obiect 
mătăhălos, şi în timp ce se prăbuşea lat 
pe duşumea l-am auzit exclamînd: 

— Nobila noastră profesie e 
răzbunată! lată-vă elefantul! 

Am fost purtat pe braţe în biroul de 
deasupra şi readus în simţiri cu acid 
carbonic. Intregul corp de detectivi 
năvăli înăuntru şi urmă o altă explozie 
de triumfală bucurie, cum nu mi-a fost 


432 


dat să văd pînă atunci. Reporterii fură 
imediat chemaţi; coşuri întregi de sticle 
de şampanie fură destupate, se ţinură 
toasturi;  stringerile de mînă şi 
felicitările nu mai conteneau. Fireşte, 
şeful era eroul zilei, iar fericirea îi era 
atît de deplină, cucerită într-adevăr pe 
merit, cu atîta vitejie şi răbdare, încît 
eram  încîntat să-l văd răsplătit. Şi 
aceasta deşi stăteam acolo ca un biet 
cerşetor fără de cămin, în preajma 
nepreţuitei comori, care îmi fusese 
încredinţată fără de viaţă, adică moartă, 
şi totodată conştient că îmi pierdusem 
slujba şi rangul din pricina a ceea ce 
avea să treacă de-acum încolo drept 
îndeplinirea — vai! — cu o fatală ne- 
glijenţă a unei mari misiuni. Multe 
priviri elocvente îşi mărturiseau adînca 
admiraţie faţă de şef şi multe glasuri de 
detectivi murmurau „Priviţi-l! E într-ade- 
văr regele profesiei sale — daţi-i numai 
un indiciu, e tot ce pretinde, şi nu există 
nici o taină în lume pe care să n-o 
descopere!” Împărţirea celor cincizeci 
de mii de dolari pricinui mari satisfacţii. 
Cînd luă sfîrşit, în timp ce îşi băga în 
buzunar partea lui, şeful tinu un mic 
discurs, grăind astfel: „Bucuraţi-vă de 
ea, băieţi, fiindcă aţi meritat-o şi, mai 
mult decît atîta, aţi adus profesiei de 
detectiv o faimă nepieritoare”. 

Dar nici n-apucase bine să termine, 
cînd sosi o telegramă, cu următorul 
cuprins: 


433 


Monroe, Mich., 10 p.m. 


E primul oficiu telegrafic peste care dau de 
trei săptămîni încoace. Am urmărit amprentele 
călare, prin codri, o mie de mile — pînă aci, 
unde urmele sînt tot mai puternice, mai mari şi 
mai proaspete din zi în zi. Nu fiţi îngrijaţi — 
peste o săptămînă pun mîna pe elefant. Răspund 
cu capul pentru asta. 

DARLEY, detectiv 


Şeful ordonă trei ovaţii în cinstea lui 
„Darley, una dintre cele mai strălucite 
minţi ale corpului detectivilor”, şi apoi 
comandă să i se telegrafieze să vină 
acasă şi să-şi primească partea lui din 
recompensă. 

Astfel a luat sfîrşit acel minunat 
episod al furtului elefantului. A doua zi, 
ziarele se exprimau din nou în cuvinte 
măgulitoare şi pline de elogii, cu o 
singură excepţie, vrednică de dispreţ. 
Foaia cu pricina scria: 


Măreţ este detectivul! Poate fi cam încet în 
găsirea unui flecuşteţ cum e un elefant rătăcit — 
poate să-l vineze cît e ziulica de lungă şi să 
doarmă toată noaptea alături de stîrvul lui, care 
putrezeşte, trei săptămîni de-a rîndul, dar pînă 
la urmă tot îl va găsi — dacă poate pune mîna 
pe omul care l-a pierdut ca să-i arate locul! 


434 


Bietul Hassan! L-am pierdut pe vecie. 
Ghiulelele îl răniseră de moarte. Se 
tirise prin ceaţă spre locul acela 
neprielnic, şi acolo, înconjurat de duş- 
mani şi în necontenită primejdie de-a fi 
descoperit, se stinsese cu încetul de 
foame şi suferinţă, pînă ce moartea îi 
aduse pacea veşnică. 

Învoiala m-a costat o sută de mii de 
dolari; cheltuielile făcute cu cercetările 
— alte patruzeci şi două de mii. N-am 
mai cerut niciodată vreun post guver- 
nului meu; sînt un om ruinat şi un 
pribeag pe acest pămînt — însă 
admiraţia mea pentru omul acela, care 
cred că e cel mai mare detectiv al tutu- 
ror timpurilor, rămîne neştirbită pînă 
astăzi, şi ea va rămîne aceeaşi pînă la 
sfîrşit. 


OMUL CARE A CORUPT 
HADLEYBURGUL 


Toate acestea s-au petrecut cu mulți 
ani în urmă. Pe atunci Hadleyburgul era 
cel mai cinstit şi cel mai neprihănit 
orăşel din toată regiunea. Işi păstrase 
nepătată această faimă timp de trei 
generaţii şi era mai mîndru de ea decit 
de oricare dintre avuţiile sale. Era atit 
de mîndru de această faimă şi atit de 
grijuliu s-o păstreze, încît începu să-i 


435 


înveţe pe copii, încă din leagăn, 
principiile unei vieţi cinstite, făcînd 
totodată din ele temelia educaţiei lor în 
toţi anii închinaţi învăţăturii. Mai mult 
decît atît: în perioada de creştere, tinerii 
erau feriţi de orice ispite, în aşa fel ca 
cinstea să li se călească şi să prindă 
rădăcini adînci, devenindu-le o a doua 
natură. Tîrgurile din împrejurimi îl 
pizmuiau pentru această superioritate 
demnă de toată lauda, şi deşi se 
prefăceau că-şi bat joc de mîndria lui, 
numind-o deşertăciune, erau nevoite să 
recunoască faptul că Hadleyburgul era 
într-adevăr un oraş incoruptibil; iar dacă 
le stringeai cu uşa, recunoşteau că era 
de ajuns ca un tînăr care şi-ar fi părăsit 
oraşul natal să spună că e de fel din 
Hadleyburg ca să capete numaidecît un 
post de răspundere. 

Dar pînă la urmă, într-o bună zi, 
Hadleyburgul avu nenorocul de a jigni 
un străin în trecere pe acolo. Poate că 
nu-şi dădu seama de asta, dar în tot 
cazul nu se  sinchisi, pentru că 
Hadleyburgul era sigur de sine şi nu-i 
păsa nici cît negru sub unghie de străini 
sau de părerile lor. Tare bine ar fi fost 
ca măcar de data aceasta să fi făcut o 
excepţie, fiindcă străinul acela era un 
om rău şi răzbunător. Vreme de un an, 
în peregrinările sale, el nu putu uita 
jignirea ce i se adusese şi-şi închină de 
aceea toate clipele de răgaz încercărilor 
de a născoci un mijloc de răzbunare. 
Ticlui el multe planuri, toate foarte 


436 


bune, dar nici unul nu i se păru destul 
de nimicitor; de fapt, chiar şi cel mai 
inofensiv dintre ele ar fi lovit numeroase 
persoane, însă străinul dorea un plan 
care să lovească întreg orăşelul, 
necruţind pe nici unul dintre locuitorii 
săi. În cele din urmă, îi veni străinului o 
idee grozavă, care-l umplu de o bucurie 
drăcească. Începu de îndată să urzească 
un plan, spunîndu-şi: „Asta trebuie să 
fac — să corup oraşul”. 

După vreo şase luni, plecă la 
Hadleyburg. Intr-o noapte, pe la 
ceasurile zece, se opri cu o brişcă în fața 
locuinţei bătrinului casier al băncii. 
Trase un sac din brişcă şi-l puse pe 
umeri, porni cu el prin curte, clătinîndu- 
se, iar cînd ajunse în faţa uşii, bătu. Un 
glas de femeie răspunse: „Intră!” Intră 
aşadar, şi după ce aşeză sacul îndărătul 
sobei din încăpere se adresă pe un ton 
politicos bătrinei doamne, care citea 
lîngă lampă Vestitorul misionarilor. 

— Vă rog, staţi jos, doamnă, nu vă 
deranjaţi. Aşa! Acum e destul de bine 
ascuns, cu greu ar putea şti cineva ce-i 
acolo. Aş putea să-l văd o clipă pe soţul 
dumneavoastră, doamnă? 

— Nu, răspunse ea, a plecat la Brixton 
şi s-ar putea să nu se întoarcă pînă 
mîine dimineaţă. 

— Nu face nimic, doamnă. Voiam doar 
să-i las în grijă sacul de acolo, ca să-l 
predea stăpînului, cînd acesta va fi găsit. 
Nu sînt de prin locurile astea; soţul 
dumneavoastră nu mă cunoaşte; mă aflu 


437 


doar în trecere prin oraş, pentru a 
încheia o afacere care mă preocupă de 
mult. Acum, că mi-am făcut datoria, sînt 
mulţumit şi oarecum mîndru; n-o să mă 
mai vedeţi niciodată. În sac se găseşte 
un bileţel care lămureşte totul. Noapte 
bună, doamnă! 

Bătrîna se speriase de străinul acesta 
înalt şi misterios, aşa încît răsuflă 
uşurată cînd îl văzu că pleacă. Dar, 
îmboldită de curiozitate, se repezi la sac 
şi smulse hiîrtia. Bileţelul începea astfel: 


„A SE PUBLICA: sau, dacă nu, a se căuta 
persoana în chestiune prin cercetări particulare; 
se poate proceda şi într-un fel, şi în altul. Acest 
sac conţine monede de aur cîntărind şaptezeci şi 
trei de kilograme şi jumătate...” 


— Doamne, apără-ne! Şi cînd te 
gîndeşti că uşa nu-i încuiată! 

Doamna Richards, tremurind toată, 
dădu fuga şi încuie uşa, apoi trase 
obloanele de la ferestre şi se opri în 
mijlocul odăii, înspăimîntată, tulburată, 
întrebîndu-se ce ar mai putea face 
pentru a se pune la adăpost împreună 
cu banii. Ciuli o clipă urechile, să audă 
dacă nu cumva vreun hoţ dă tîrcoale 
casei, apoi curiozitatea o birui şi se 
întoarse la lampă pentru a citi bileţelul 
pină la capăt: 


„Sînt un străin şi mă întorc acum pentru 
totdeauna în ţara mea de baştinnă. Sînt 
recunoscător Americii pentru ceea ce mi-a 


438 


dăruit în lunga perioadă petrecută sub drapelul 
ei. Dar sînt mai cu seamă recunoscător unuia 
dintre cetăţenii ei — şi anume unui cetăţean din 
Hadleyburg — pentru marele bine pe care mi l-a 
făcut acum un an, doi. De fapt, el mi-a făcut un 
îndoit bine. lată despre ce e vorba. Fusesem un 
cartofor. Spun: FUSESEM. Mă ruinasem la joc. 
Am sosit în acest orăşel într-o noapte, flămînd şi 
fără o lăscaie. Am început să cerşesc pe 
întuneric; la lumina zilei mi-ar fi fost ruşine. Am 
avut norocul să dau de un om bun: mi-a dăruit 
douăzeci de dolari. Pentru mine, asta însemna 
că mi-a redat viaţa, şi nu numai atît, ci şi averea, 
pentru că jucînd cu banii aceia m-am îmbogăţit. 
Şi, pe deasupra, cuvintele pe care mi le-a spus 
atunci mi-au rămas întipărite în minte pînă in 
ziua de azi, şi în cele din urmă m-au convins. 
Convingindu-mă, ele mi-au salvat rămăşiţele 
conştiinţei: n-am să mai joc niciodată. Nu ştiu 
cine a fost binefăcătorul meu, dar vreau să-l 
găsesc şi să-i dăruiesc aceşti bani, ca să-i dea 
mai departe, să-i arunce sau să-i păstreze, după 
cum îl va îndemna inima. În felul acesta vreau 
doar să-i dovedesc recunoştinţa pe care i-o port. 
Dacă aş mai putea rămîne, l-aş găsi eu însumi. 
Dar asta n-are nici o importanţă, omul va fi cu 
siguranţă găsit. Orăşelul acesta este cinstit, 
incoruptibil şi ştiu că mă pot încrede în el fără 
nici o teamă. Persoana poate fi identificată prin 
cuvintele pe care mi le-a spus; sînt convins că şi 
le va aminti. 

Şi-acum, să vă expun planul meu. Dacă 
preferaţi, puteţi întreprinde cercetările pe cale 
particulară. Relataţi conţinutul acestei scrisori 
oricui vi se pare că ar putea fi persoana în 
chestiune. Dacă va răspunde: «Eu sînt acela, 
cuvintele pe care le-am rostit sună aşa şi pe 
dincolo», verificaţi-l. Deschideţi sacul: veţi găsi 


439 


în el un plic sigilat care conţine cuvintele cu 
pricina. Dacă cele spuse de candidat corespund 
cu cele scrise, 


440 


predaţi-i banii şi nu-i mai puneţi alte întrebări, 
pentru că nu mai încape nici o îndoială că el este 
omul pe care-l căutaţi. 

Dar dacă preferaţi o anchetă publică, tipăriţi 
această scrisoare în ziarul local, adăugind 
următoarele instrucţiuni: De azi în treizeci de 
zile, într-o vineri, solicitantul să se prezinte la 
primărie la orele opt seara şi să predea 
pastorului Burgess textul scris şi închis într-un 
plic sigilat (dacă pastorul Burgess va binevoi să 
consimtă). Domnul Burgess va rupe apoi sigiliul 
sacului, îl va deschide şi va controla exactitatea 
cuvintelor. Dacă va constata că sînt exacte, 
binefăcătorul meu, astfel identificat, va primi 
banii împreună cu asigurările mele de sinceră 
recunoştinţă.” 


Tremurind de emoție, doamna 
Richards se aşeză pe scaun şi se lăsă 
pradă  gîndurilor. Îşi spunea: „Ce 
ciudat!... Ce avere îi pică omului acela 
bun, care a semănat belşug fără să 
ştie!... De-ar fi fost bărbatul meu în locul 
lui!... Sîntem atît de săraci, atît de 
bătrîni şi de săraci...” Apoi, suspinînd, 
continuă: „Dar nu se poate să fi fost 
Eduard al meu; nu, el n-ar fi dat 
douăzeci de dolari unui necunoscut. Ce 
păcat! Acum îmi dau seama...” Deodată 
se cutremură. „Dar sînt banii unui 
cartofor! Salariul păcatului! Nu putem 
să-i luăm; nu putem să ne atingem de ei. 
Nu-mi place să stau în preajma lor; simt 
că mă spurcă”. Se sculă şi se aşeză pe 
alt scaun, ceva mai departe... „Ce bine 
ar fi să se întoarcă mai repede Eduard şi 
să-i ducă la bancă! S-ar putea să vină 


441 


vreun hoţ dintr-un moment în altul; e 
îngrozitor să stai singură cu sacul ăsta.” 

La ora unsprezece sosi şi domnul 
Richards; în timp ce soţia lui îi spunea: 
„Sînt atit de bucuroasă că ai venit”, el şi 
începuse: 

— Nu mai pot. Sînt frînt de oboseală. 
Ce groaznic e să fii sărac şi să fii nevoit 
să faci asemenea drumuri obositoare, la 
vîrstă mea! Tragi şi tot tragi la jug, 
pentru o leafă. Eşti sclavul unui om care 
stă acasă în papuci şi huzureşte. 

— Ştii cît sufăr cînd te văd atit de 
obosit, Edu- ard; dar consolează-te: ne 
cîştigăm pîinea — numele nostru e 
nepătat... 

— Da, Mary, e mare lucru. Nu lua 
seama la vorbele mele. N-a fost decît un 
moment de  enervare; nu-i da 
importanţă. Sărută-mă... Aşa, acum mi-a 
trecut tot năduful şi nu mă mai pling. 
Ce-i acolo, ce-i sacul ăla? 

Atunci, soţia lui îi dezvălui marea 
taină. O clipă rămase uimit; apoi spuse: 

— Cîntărgşte şaptezeci şi trei de 
kilograme? Dar bine, Mary, sînt pa-tru- 
zeci de mii de dolari, gîn- deşte-te, o 
adevărată avere! Nu găseşti în tirgul 
ăsta zece oameni cu asemenea avere. 
Dă-mi hîrtia. 

O citi în grabă şi spuse: 

— Ce aventură! Parcă-i o poveste, una 
din în- tîmplările acelea de necrezut 
despre care se vorbeşte în cărţi, dar pe 
care nu le întilneşti în viaţă. 


442 


Se  înfierbîntase de-a binelea; era 
vesel, ba chiar încîntat. O ciupi uşor pe 
nevastă-sa de obraz şi spuse şăgalnic: 

— Păi, Mary, sîntem bogaţi, da, draga 
mea, bogaţi; n-avem decît să îngropăm 
banii şi să ardem scrisorica. Dacă se va 
mai întoarce vreodată cartoforul şi va 
întreba de ei, îl vom privi cu răceală şi-i 
vom spune: „Ce lucruri fără noimă 
îndrugi dumneata? N-am auzit niciodată 
de dumneata şi nici de sacul dumitale cu 
aur.” Iar el ne va privi timp şi... 

— Şi pînă atunci, în timp ce ţie-ţi arde 
de glume, banii se găsesc tot aici şi se 
apropie ora cînd hoţii îşi fac de cap. 

— Adevărat. Dar bine, ce să facem? Să 
întreprindem cercetări pe cale 
particulară? Nu, nu e bine, 


443 


va pieri tot farmecul. Metoda publicităţii 
e mai bună. Gîndeşte-te ce-o să se mai 
vorbească despre asta! Toate celelalte 
oraşe vor crăpa de ciudă, pentru că nici 
un străin nu ar încredința o asemenea 
misiune vreunui alt oraş decit 
Hadleyburgului. Ştiu ele prea bine acest 
lucru. Ce noroc pe noi! Acum trebuie să 
mă duc la tipografie, altfel va fi prea 
tirziu. 

— Dar stai... stai... nu mă lăsa singură 
cu sacul, Eduard! 

Eduard însă plecă. Dar numai pentru 
puţin timp, pentru că nu departe de 
locuinţa lui se întilni cu redactorul-şef, 
care era totodată patronul ziarului, şi-i 
înmînă documentul, spunîndu-i: 

— lată 9) ştire-bombă pentru 
dumneata, Cox. Pune-o în ziar. 

— S-ar putea să fie prea tîrziu, 
domnule Richards, dar o să văd eu. 

Intors acasă, casierul începu din nou 
să discute cu nevastă-sa despre taina 
minunată. Le pierise somnul. Prima lor 
întrebare fu aceasta: „Care cetăţean să-i 
fi dăruit străinului douăzeci de dolari?” 
Părea o întrebare foarte simplă. Amîndoi 
răspunseră într-un glas: 

— Barclay Goodson. 

— Da, spuse Richards, numai el ar fi 
fost în stare de aşa ceva, e o faptă pe 
măsura lui. 

— Toată lumea are să fie de acord cu 
asta, Eduard, însă în taină, între patru 
ochi. De vreo şase luni, orăşelul a 
redevenit ceea ce a fost totdeauna: 


444 


cinstit, mărginit, mulţumit de sine şi 
cîrpănos. 

— Este exact ceea ce spunea şi el, 
mereu, pînă în ziua cînd a murit — şi pe 
deasupra o spunea şi în public. 


445 


— De aceea îl şi urau oamenii. 

— Da, desigur, dar lui puţin îi păsa. 
Cred că nimeni nu era mai urit ca el, 
afară doar de pastorul Burgess. 

— Ei bine, dar Burgess o merită. Nu-i 
va mai călca nimeni pragul bisericii. O fi 
el mic orăşelul nostru, dar ştie cîte 
parale face omul ăsta. Eduard, nu ţi se 
pare ciudat că străinul l-a ales tocmai pe 
Burgess pentru predarea banilor? 

— Hm, da, într-adevăr. Adică... adică... 

— Ce atita „adică”? Tu l-ai alege? 

— Mary, poate că străinul îl cunoaşte 
mai bine decît tot tîrgul. 

— Mult o să-i ajute asta lui Burgess! 

Soţul părea încurcat, nu mai ştia ce 
să-i răspundă; nevasta îl sfredelea cu 
privirile, în aşteptare. În sfîrşit, 
Richards vorbi cu şovăiala unuia care 
ştie că face o afirmatie ce poate fi pusă 
la îndoială: 

— Mary, Burgess nu-i un om rău. 

Nevastă-sa păru sincer mirată. 

— Ce tot spui? exclamă ea. 

— Burgess nu-i un om rău. O ştiu. 
Lipsa lui de popularitate are la bază un 
singur lucru — ştii tu, lucrul despre care 
s-a vorbit atîta. 

— Într-adevăr, „un singur lucru!” Ca şi 
cum acel „singur lucru” nu ar fi de 
ajuns! 

— De ajuns chiar foarte de ajuns. Dar 
nu ela fost de vină. 

— Ce tot spui? N-a fost de vină? Toată 
lumea ştie că el era vinovat. 


n 
! 


446 


— Mary, pe cuvîntul meu, era 
nevinovat. 

— N-o cred în ruptul capului. De unde 
ştii? 

— Am să-ţi fac o mărturisire. Mi-e tare 
ruşine, dar nu mai pot să tac. Sînt 
singurul care ştia că el era nevinovat. Aş 
fi putut să-l salvez şi... şi... ei bine, ştii 


447 


cît de pornit era orăşelul... mi-a lipsit cu- 
rajul s-o fac. l-aş fi stirnit pe toţi 
împotriva mea. Mi-era scîrbă de mine — 
dar nu îndrăzneam: n-am avut tăria să 
înfrunt lumea. 

Mary păru tulburată şi rămase tăcută 
o clipă. Rosti apoi cu glas poticnit: 

— Nu... nu cred că ai fi făcut bine să... 
să... Nu trebuie... niciodată... opinia 
publică... trebuie să fii cu băgare de 
seamă, să... (Era un gînd greu de ex- 
primat şi se împotmolise; dar curînd 
începu din nou.) Ce păcat, dar... dar nu 
ne-am fi putut permite una ca asta, 
Eduard... crede-mă. Nu te-aş fi lăsat s-o 
faci pentru nimic în lume! 

— Am fi pierdut încrederea oamenilor, 
Mary; şi atunci... şi atunci... 

— Ceea ce mă nelinişteşte acum 
Eduard, este ce-o fi gindind el despre 
noi. 

— El? Nici nu-i trece prin cap că l-aş fi 
putut scăpa. 

— Ah! exclamă ea, uşurată. Ce bine-mi 
pare! Atîta timp cît el nu ştie că l-ai fi 
putut salva, nu poate... nu poate... în 
sfîrşit, e mult mai bine aşa. De altfel, ar 
fi trebuit să-mi dau seama că nu ştie 
nimic, după felul prietenos în care se 
poartă cu noi, oricît de puţin îl 
încurajăm. De cîte ori mi s-au făcut 
reproşuri din pricina asta! Familiilor 
Wilson, Wilcox, sau Harkness le face o 
deosebită plăcere să-mi spună 
„prietenul dumitale Burgess”, ştiind că 
asta mă sicîie. Tare-aş vrea să ne mai 


448 


slăbească puţin cu dragostea lui! Nu 
înţeleg de unde pînă unde atîta 
dragoste. 

— Am să-ţi explic îndată. Trebuie să-ţi 
mai fac o mărturisire. Cînd a ieşit la 
iveală totul şi s-a hotărît ca Burgess să 
fie tirit călare pe-o prăjină prin tot 
orăşelul, m-a mustrat atît de mult 
cugetul, încît n-am mai putut răbda şi m- 
am dus în taină să-l previn, iar ela 
plecat din orăşel şi nu s-a mai întors 
decît după ce primejdia trecuse. 

— Eduard! Dacă lumea ar fi aflat... 

— Nu mai vorbi! Mi-e şi groază să mă 
gîndesc. Am regretat acest gest chiar în 
clipa cînd l-am făcut; şi n-am îndrăznit 
să ţi-o spun nici ţie, de teamă să nu ţi se 
citească pe faţă. N-am dormit de loc în 
noaptea aceea, de grijă. Dar după cîteva 
zile mi-am dat seama că nu mă 
bănuieşte nimeni, aşa încît mi-a părut 
bine că procedasem astfel. Imi pare bine 
şi acum. Mary, grozav de bine! 

— Şi mie îmi pare bine acum, pentru 
că altminteri l-ar fi aşteptat o soartă 
cumplită. Da, îmi pare bine, pentru că 
într-adevăr îi erai dator, ştii tu de ce. 
Dar, Eduard, închipuie-ţi că într-o bună 
zi se va afla totul! 

— Nu se poate! 

— De ce? 

— Pentru că toată lumea crede că 
Goodson a făcut-o. 

— Da, aşa este! 

— Desigur. Şi, după cum era de 
aşteptat, Goodson nici nu s-a sinchisit. 


449 


L-au convins pe bietul moş Sawlsberry 
să se ducă să-i spună că el e vinovatul. 
Şi moşul a dat fuga să i-o spună. 
Goodson l-a măsurat cu privirea de sus 
pină jos, ca şi cum ar fi vrut să 
descopere la el amănuntul cel mai de 
disprețuit — şi apoi i-a răspuns: „Şi zi 
aşa, reprezinţi comisia de anchetă, ai?” 
„Cam aşa ceva”, l-a lămurit Sawlsberry. 
„Hm! Şi mi se cer amănunte, sau crezi 
că e de ajuns un răspuns general?” 
„Dacă s-or cere amănunte, am să mă 
întorc, domnule Goodson, dar am să 
transmit mai întîi răspunsul general”, 
„Foarte bine! Atunci, spune-le să se 
ducă la dracu. Cred că e destul de 
scurt şi cuprinzător. Şi o să-ţi dau un 
sfat, Sawlsberry: cînd ai să te întorci 
după amănunte, adu şi un coş, ca să cari 
acasă ce-o mai rămîne din tine.” 

— Ăsta-i leit Goodson; îi recunosc 
toate semnalmentele. Avea o singură 
vanitate: credea că nimeni nu ştie să 
dea sfaturi ca el. 

— În orice caz, el a pus capăt 
scandalului şi ne-a salvat, Mary. 
Afacerea a fost lăsată baltă. 

— Binecuviîntat fie Domnul! De asta nu 
mă îndoiesc. 

Cei doi soţi trecură apoi din nou, cu 
mult interes, la misterul sacului cu aur. 
Curînd, conversaţia începu sa 
lîncezească, întreruptă de pauze din ce 
în ce mai dese, din pricina gîndurilor 
care-i frămîntau. La un moment dat, 
Richards se lăsă cu totul pradă gindu- 


450 


rilor. Rămase mult timp  nemişcat, 
privind în neştire spre podea. În cele din 
urmă, începu să dea din miini, 
subliniindu-şi parcă gîndurile cu mici 
gesturi nervoase — se vedea că-l supără 
ceva. [Intre timp,  nevastă-sa se 
cufundase şi ea într-o tăcere meditativă, 
şi gesturile ei începuseră să trădeze o 
tulburare adîncă. Peste cîtva timp, 
Richards se sculă şi începu să se învîrtă 
fără rost prin cameră, trecîndu-şi mîinile 
prin păr, de parcă ar fi fost un lunatic 
stăpinit de un coşmar. Apoi, ca şi cum ar 
fi luat o hotărire, îşi puse pălăria şi, fără 
să scoată un cuvînt, o zbughi din casă. 
Soţia lui stătea nemişcată, cufundată în 
gînduri, cu faţa trasă. Părea că nu-şi dă 
seama că rămăsese singură. Din cînd în 
cînd murmura: 

— Şi nu ne duce pe noi în... dar... 
dar... sîntem aşa de săraci!... Şi nu ne 
duce pe noi în... Dar cine ar fi 
păgubit?... Doar n-ar afla nimeni, 
niciodată... Şi nu ne... Ultimele cuvinte i 
se pierdură într-un fel de mormăit. După 
cîtva timp, ridică privirea şi şopti pe 
jumătate speriată, pe jumătate 
bucuroasă: 

A plecat! Dar vai, dragul meu, s-ar 
putea să fie prea tirziu... prea tirziu... 
Poate că nu, poate că mai e timp... 

Se ridică şi rămase iar pe gînduri, 
frămîntîndu-şi mîinile. Îşi simţi tot 
trupul scuturat de un fior, apoi îşi spuse 
cu o voce răguşită: „Dumnezeu să mă 
ierte — ce groaznic e să-ţi treacă prin 


451 


cap asemenea lucruri!... Doamne, din ce 
plămadă sîntem făcuţi, cît e de ciudat!” 

Micşoră flacăra lămpii, se furişă spre 
sac, îngenunche lîngă el şi începu să-i 
pipăie ieşiturile colţuroase, mîngiindu-le 
drăgostos. În ochii ei slăbiţi de bătri- 
neţe apăru o sclipire de lăcomie. Căzu 
într-o stare de transă. Din cînd în cînd 
îşi revenea puţin şi şoptea: 

— Ce bine era să mai fi aşteptat!... De- 
am mai fi aşteptat puţin şi nu ne-am fi 
pripit atîta!... 

Intre timp, Cox plecase de la birou şi, 
reîntors acasă, îi povestise soţiei sale 
totul, despre ciudata întîmplare. 
Discutînd cu aprindere, ajunseseră amîn- 
doi la concluzia că răposatul Goodson 
era singurul om din orăşel care ar fi fost 
în stare de o asemenea mărinimie încît 
să dea unui străin nevoiaş douăzeci de 
dolari. După aceea tăcură amindoi şi 
căzură pe gînduri, dînd din cînd în cînd 
semne de nervozitate şi neastîimpăr. În 
cele din urmă, soţia spuse ca pentru 
sine: 

— Nimeni nu cunoaşte taina asta, în 
afară de soţii Richards şi noi... nimeni. 

Bărbatul îşi  întrerupse gîndurile, 
tresărind uşor, şi aruncă o privire 
melancolică soţiei sale, care pălise de-a 
binelea; apoi se ridică şovăind şi privi pe 
furiş, întîi spre pălărie, apoi spre 
nevastă-sa, părînd a-i pune o întrebare 
mută. Doamna Cox duse mîna la gît, 
înghiţi în sec de cîteva ori, apoi, în loc 
de răspuns, dădu din cap. Peste o clipă 


452 


rămase singură şi începu să 
bodogănească. 

lată-i aşadar pe Richards şi Cox 
grăbind pe străzile pustii, fiecare în altă 
direcţie. Se întilniră, gifiind, lîngă scara 
tipografiei, şi la lumina felinarului îşi 
citiră unul altuia gîndurile întipărite pe 
faţă. 

— Nimeni nu ştie, în afară de noi? 
întrebă Cox pe şoptite. 

Răspunsul veni tot pe şoptite: 

— Nimeni altcineva, pe cuvîntul meu, 
nimeni! 

— Dacă nu e prea tîrziu să... 

Începură să urce scările; în aceeaşi 
clipă le apăru în faţă un băieţaş. 

— Tu eşti, Johnny? întrebă Cox. 

— Da, domnule. 

— Nu expedia primul transport şi nici 
un alt transport; aşteaptă pină-ţi spun 
eu! 

— A şi plecat, domnule. 

— A plecat? 

Era în întrebarea asta o dezamăgire 
de nedescris. 

— Da, domnule, începînd de astăzi s-a 
schimbat orarul pentru Brixton şi toate 
localităţile din dincolo de Brixton. A 
trebuit să duc ziarele cu douăzeci de 
minute mai devreme ca de obicei. Am 
fugit de mi-a ieşit sufletul... Dacă 
întîrziam două minute... 

Nemaiaşteptînd restul explicaţiilor, cei 
doi bărbaţi făcură cale-ntoarsă. Merseră 
încet, fără ca vreunul dintre ei să scoată 


453 


un cuvînt. După vreo zece minute, Cox 
rosti cu mustrare în glas: 

— Nu pricep ce ţi-a venit să te 
grăbeşti în halul ăsta. 

Celălalt răspunse oarecum umil: 

— Acum îmi dau seama, dar, vezi, nu 
m-am gîndit mai înainte, şi acum e prea 
tirziu. Data viitoare însă... 

— Pe dracu! Data viitoare! Aşa ceva 
nu se mai întîmplă nici peste o mie de 
ani. 

Cei doi prieteni se despărţiră fără să-şi 
spună noapte bună şi merseră fiecare 
acasă, tîrîndu-şi paşii ca nişte oameni 
răniţi de moarte. Acasă, soțiile îi în- 
timpinară cu un nerăbdător „Ei?”, dar 
ghicind răspunsul dintr-o privire, se 
prăbuşiră văicărindu-se, fără a mai 
aştepta vreun cuvînt. In locuința 
fiecăruia dintre ei se încinse o discuţie 
aprinsă. Aşa ceva nu li se mai întîmplase 
niciodată. Mai avuseseră ei discuţii şi 
pînă atunci, dar nu atît de aprinse şi de 
brutale. Şi unii, şi alţii îşi spuneau în 
seara aceea aceleaşi lucruri, de parcă s- 
ar fi plagiat reciproc. Doamna Richards 
spunea: 

— Dacă ai fi aşteptat, Eduard, dacă te- 
ai fi gîndit o clipă; dar nu, a trebuit să 
fugi drept la tipografie şi să dai sfoară-n 
ţară. 

— Nu se spune limpede în scrisoare să 
o publicăm? 

— Asta nu înseamnă nimic, pentru că 
tot în scrisoare se spune că se poate 


454 


cerceta şi pe cale particulară, la o adică. 
Ce, nu-i aşa? 

— Da, da, e adevărat, dar cînd m-am 
gîndit ce vilvă o să stîrnească şi ce 
onoare e pentru Hadleyburg ca un 
străin să aibă atîta încredere în el... 

— Fireşte, ştiu toate astea; dar dacă ai 
fi stat să te gindeşti, ţi-ai fi dat seama că 
e cu neputinţă să-l găseşti pe omul cu 
pricina, pentru că zace în mormînt şi n-a 
lăsat în urma lui pe nimeni — nici un 
suflet; şi de vreme ce banii ar rămîne 
cuiva care are atita nevoie de ei şi 
nimeni n-ar fi păgubit şi... şi... 

Izbucnci în plins, nemaiputîndu-se 
stăpini. Bărbatul ei se căzni să găsească 
vreun cuvînt de consolare, şi în cele din 
urmă spuse: 

— Dar la urma urmelor, Mary, poate 
că e mai bine aşa — sigur că aşa e, o 
ştim limpede. Şi să nu uităm că aşa a 
fost scris să fie... 

— Aşa a fost scris să fie? Cînd cineva 
face o prostie pretinde că aşa a fost 
scris să fie, ca să iasă cu faţa curată. 
Dăcă-i vorba pe-aşa, atunci şi faptul că 
banii au ajuns la noi într-un chip atît de 
ciudat a fost scris să fie. De ce a trebuit 
ca tu să  încurci toate intenţiile 
providenţei? Cu ce drept? Ai păcătuit, 
ăsta-i adevărul, ai păcătuit, te-ai purtat 
ca un înfumurat, şi nu ca un om care 
pretinde că-i evlavios şi smerit... 

— Dar, Mary, ştii foarte bine cum am 
trăit pîn-acum: la fel ca întreg orăşelul, 
am fost învăţaţi să nu stăm o clipă la 


455 


îndoială cînd e vorba de făcut un lucru 
cinstit, şi obişnuinţa asta a devenit la 
noi o a doua natură. 

— Da, ştiu, ştiu; am fost educați şi 
răseducaţi în spiritul cinstei — o cinste 
ferită încă din leagăn de orice ispită — 
dar, după cum s-a văzut în noaptea asta, 
o cinste artificială, subţire ca apa, de 
îndată ce se iveşte ispita. Dumnezeu ştie 
că pînă acum nu m-am îndoit niciodată 
de cinstea mea, tare ca piatra şi de 
nezdruncinat.  Şi-acum, după prima 
ispită mare şi adevărată, am ajuns, 
Eduard, la convingerea că cinstea 
acestui orăşel este la fel de putredă ca şi 
a mea; la fel de putredă ca şi a ta. 
Orăşelul nostru e un tîrg cîrpănos şi 
meschin, n-are altă virtute decît cinstea 
asta, pentru care-i atit de slăvit şi cu 
care se făleşte atita. Sînt convinsă că 
dacă într-o bună zi cinstea lui va fi pusă 
în faţa unei ispite mari, toată faima i se 
va prăbuşi ca un castel din cărţi de joc. 
Acum, că mi-am descărcat sufletul, mă 
simt mai bine. Sînt o prefăcută — şi aşa 
am fost toată viaţa, fără să-mi dau 
seama. Să nu mai vină nimeni să-mi 
spună că sînt cinstită — n-aş mai putea 
îndura. 

— Şi eu, da, Mary, şi eu gîndesc în 
mare parte la fel ca tine, crede-mă. Dar 
totul pare atit de ciudat, atît de ciudat... 
Niciodată n-aş fi crezut una ca asta, 
niciodată! 


456 


Urmă o tăcere îndelungată; amîndoi 
căzură pe gînduri. După un timp, ea 
ridică privirile şi spuse: 

— Ştiu la ce te gîndeşti, Eduard. 

Richards o privi încurcat, ca un om 
prins asupra unei fapte urite. 

— Mi-e ruşine s-o mărturisesc, Mary, 
dar... 

— Nu-i nimica, Eduard, şi eu mă 
gindeam la acelaşi lucru. 

— Sper. Vorbeşte! 

— Te gîndeai cum s-ar putea ca cineva 
să ghicească  cuvinţele spuse de 
Goodson străinului. 

— Întocmai! Mă simt vinovat şi 
ruşinat. Dar tu? 

— Mi-a trecut. Hai să facem patul aici; 
trebuie să stăm de veghe pînă 
dimineaţă, cînd se va deschide banca şi 
ne va primi sacul... O, Doamne, de n-am 
fi făcut greşeala asta! 

După ce făcu patul, Mary spuse: 

— Sesame, deschide-te! Ce să fi fost! 
Stau şi mă întreb: ce cuvinte să-i fi 
spus? Dar haide să ne culcăm, 

— Crezi că vom putea dormi? 

— Nu, ne vom gîndi! 

— Da, ne vom gîndi! 

În vremea asta, soţii Cox se 
ciorovăiseră şi se îm- păcaseră la rîndu- 
le. Apoi se  culcaseră  îngînduraţi, 
frămîntîndu-se să ghicească vorbele 
spuse de Goodson acelui nenorocit, 
vorbele acelea de aur, care valorau 
patruzeci de mii de dolari bani gheaţă! 


457 


În noaptea aceea, oficiul poştal al 
orăşelului rămase deschis mai tîrziu ca 
de obicei, din următorul motiv: 
redactorul-şef al gazetei lui Cox era şi 
reprezentantul local al agenției 
Associated Press. Se poate spune că era 
reprezentantul ei onorific, pentru că nici 
de patru ori pe an nu era în stare să-i 
transmită măcar treizeci de cuvinte care 
să fie acceptate. Dar de data aceasta era 
cu totul altceva. Telegrama prin care 
anunţase ştirea aflată primi răspuns 
imediat: 


Trimite text complet — toate amănuntele — o 
mie doua sute cuvinte. 


Ce comandă grozavă! Gazetarul o 
execută întocmai şi se simţi omul cel 
mai mindru din Statele Unite. A doua zi 
dimineaţă, la ora micului dejun, numele 
incoruptibilului orăşel Hadleyburg era 
pe buzele tuturor americanilor, de la 
Montreal pînă în golful Mexic, de la 
ghețarii Alascăi pîna la livezile de 
portocali din Florida; milioane şi 
milioane de oameni discutau despre 
străin şi sacul lui cu bani, întrebîndu-se 
dacă omul cu pricina va fi găsit şi 
nădăjduind că în curînd vor afla noi ştiri 
despre această întîmplare. 


II 


458 


O zi mai tîrziu, tîrguşorul Hadleyburg 
se trezi celebru — era uimit, fericit şi 
mindru totodată. Mîndru dincolo de orice 
închipuire. Cei nouăsprezece cetăţeni cu 
vază ai săi, împreună cu soțiile, se plim- 
bau de colo pînă colo, stringindu-şi 
mîinile. Pe chipurile lor se citea bucuria. 
Surideau în dreapta şi-n stînga şi se 
felicitau, spunîndu-şi că în urma nemai- 
pomenitei întîmplări dicționarul se 
îmbogăţea cu un nou cuvînt, 
Hadleyburg, sinonim cu incoruptibil — 
un cuvînt sortit să rămînă totdeauna în 
dicţionare! lar cetăţenii mai modeşti şi 
mai puţin importanţi, împreună cu 
respectivele lor soţii, se purtau cam în 
acelaşi fel. Toată lumea alergă la bancă, 
să vadă sacul cu aur; iar cu puţin înainte 
de amiază începură să se reverse în 
orăşel pilcuri de oameni amăriţi şi invi- 
dioşi, veniţi din Brixton şi din alte 
localităţi din apropiere. Şi chiar în 
aceeaşi după- -amiază — şi apoi şi a doua 
zi —  începură să sosească de 
pretutindeni reporteri pentru a se 
convinge cu propriii lor ochi că sacul 
există, pentru a-i afla povestea şi a o 
scrie din nou, pentru a desena în grabă 
sacul, locuinţa lui Richards, banca, 
biserica presbiteriană, biserica baptistă, 
piaţeta publică şi primăria, unde urma 
să se desfăşoare marele examen şi să fie 
înmînaţi banii. Se căzneau să deseneze 
portretul soţilor Richards, al 
bancherului Pinkerton, al lui Cox, al 
redactorului- şef, al pastorului Burgess, 


459 


al dirigintelui poştei şi chiar... al lui Jack 
Halliday — un terchea-berchea bun la 
suflet, care-şi cîştiga existenţa pescuind 
şi vi- nînd —, prietenul ştrengarilor şi al 
cîinilor de pripas, tipicul coate-goale al 
orăşelului.  Greţosul şi  pipernicitul 
Pinkerton, cu zîmbetul lui onctuos, arăta 
tuturor sacul şi, frecîndu-şi palmele 
unsuroase,  sporovăia fără încetare 
despre vechea şi frumoasa reputaţie de 
cinste a oraşului şi despre această 
minunată confirmare a ei. În acelaşi 
timp, îşi exprima speranţa şi convingerea 
că exemplul acesta se va răspîndi pînă 
hăt-departe, în întregul continentul 
american, şi va intra în istorie, ca un 
factor de regenerare morală. Şi aşa mai 
departe, pe aceeaşi temă. 

După vreo săptămînă, zarva se potoli. 
Beţia de mîndrie şi entuziasm făcu loc 
unei stări de dulce şi tăcută încîntare, 
un fel de mulţumire adincă şi inex- 
primabilă. Pe toate feţele se putea 
desluşi expresia unei paşnice şi 
cucermnice fericiri. 

Apoi interveni o schimbare, atît de 
înceată încît la început abia dacă fu 
observată — poate că nici nu fusese 
observată de nimeni în afară de Jack 
Halliday, căruia nu-i scăpa niciodată 
nimic şi care făcea haz de orice, 
indiferent despre ce era vorba. Începu 
să facă reflecţii ironice asupra unor 
persoane care nu mai arătau aşa de 
fericite ca în urmă cu o zi, două; apoi 
pretinse că noua lor înfăţişare trăda o 


460 


adevărată tristeţe, iar ceva mai tîrziu — 
că  mutrele lor exprimau o stare 
bolnăvicioasă, şi în sfîrşit, că toată 
lumea devenise atit de posomorită, 
melancolică şi năucă, încît el, Halliday, 
putea şterpeli un gologan din fundul 
buzunarului celui mai zgîrcit om, fără ca 
acesta să bage de seamă. 

Cam în această fază, căpetenia 
fiecăreia dintre cele nouăsprezece 
familii fruntaşe lăsa să-i scape înainte de 
culcare, de obicei cu un oftat, vorbe ca 
acestea: „Of, ce-a putut să-i spună 
Goodson acelui străin?” 

Şi numaideciît soția respectivă 
răspundea cu un tremur în glas: 

— Vai, taci! Ce gînduri necurate îţi 
trec prin minte? Stoate-ţi-le din cap, 
pentru numele lui Dumnezeu! 

Aceeaşi întrebare reveni însă pe 
buzele soţilor şi în seara următoare, şi 
primi acelaşi răspuns, dar pe un ton mai 
potolit. 

Iar în a treia seară, soţii rostiră iarăşi 
întrebarea, cu teamă, şi parcă maşinal. 
De data aceasta, ca şi în seara 
următoare, soțiile, cuprinse de o uşoară 
nervozitate, încercară să spună ceva, 
dar nu reuşiră. 

În seara următoare îşi recăpătară 
graiul şi răspunseră cu glas pătimaş: 

— O, de-am putea ghici! 

Comentariile lui Halliday deveneau din 
zi în zi mai neplăcute şi mai 
dispreţuitoare. Trecea grăbit pe străzi, 
bătîndu-şi joc de întreg orăşelul şi de 


461 


fiecare dintre cetăţenii săi în parte. 
Rîsul lui era singurul ce se mai auzea în 
tot orăşelul; el răsuna stingher, într-un 
pustiu jalnic. Nu se vedea nici urmă de 
zîmbet, nicăieri. Halliday umbla cu o 
cutie de ţigări pusă pe un trepied, în 
chip de aparat fotografic, şi oprea pe 
toţi trecătorii, îndreptind obiectivul spre 
ei şi spunînd: 

— Gata! Acum, zîmbiţi vă rog! 

Dar nici măcar gluma asta grozavă nu 
putea  descreţi frunţile posomoriţilor 
cetăţeni. 

Trecură astfel trei săptămîni. Mai 
rămăsese una. Era într-o sîmbătă seară, 
după cină. In loc de forfota gălăgioasă a 
cumpărăturilor şi veselia de odinioară a 
serilor de sîmbătă, străzile erau pustii şi 
triste. Richards şi bătrina lui soţie 
stăteau fiecare deoparte în odaia lor, 
nefericiţi şi cufundaţi în gînduri. Se 
obişnuiseră să stea aşa în fiecare seară. 
Deprinderile lor de o viaţă întreagă — 
cititul, croşetatul şi sporovăiala plăcută 
sau vizitele primite ori făcute prin vecini 
— pieriseră, căzuseră în uitare, de parcă 
nu erau două-trei săptămîni, ci veacuri 
de cînd trăiau aşa. Acum nimeni nu mai 
vorbea, nimeni nu mai citea, nimeni nu 
mai făcea vizite. Întreg orăşelul stătea 
acasă, oftînd, frămîntîndu-se în tăcere şi 
încercînd să ghicească tainicele cuvinte. 

Poştaşul aduse o scrisoare. Richards 
privi nepăsător scrisul de pe plic şi 
ştampila (amîndouă îi erau necunoscute) 
şi aruncă scrisoarea pe masă, reluîndu- 


462 


şi firul întrerupt al ghicitului şi al 
amarnicelor frămîn- tări lipsite de 
speranţă. Cu două-trei ore mai tirziu, 
soţia lui se sculă plictisită şi se duse să 
se culce fără să-i mai spună noapte bună 
(şi asta devenise acum un lucru 
obişnuit). Se opri însă lîngă scrisoare şi, 
privind-o fără interes, desfăcu plicul şi 
începu să citească pe sărite. Richards, 
care şedea într-un jilt, rezemat de 
perete, cu bărbia proptită pe genunchi, 
auzi un zgomot sec. Era soţia lui, care 
se prăbuşise. Se repezi spre ea, dar 
Mary strigă: 

— Lasă-mă, sînt în culmea fericirii. 
Citeşte scrisoarea, citeşte-o! 

Richards o citi pe nerăsuflate, cuprins 
de ameţeală. Scrisoarea venea dintr-un 
stat îndepărtat şi avea următorul 
cuprins: 


„Sînt un străin pentru dumneata, dar asta n- 
are nici o importanţă. Trebuie neapărat să-ţi 
spun ceva: m-am înapoiat chiar acum din Mexic 
şi am aflat despre întîmplarea ştiută. Desigur că 
dumneata nu ştii cine a rostit cuvintele acelea, 
dar eu ştiu şi sînt singurul om în viaţă care ştie. 
E vorba de Goodson. L-am cunoscut foarte bine, 
cu mulţi ani în urmă. Am trecut prin orăşelul 
dumneavoastră în noaptea aceea, şi el m-a 
găzduit pînă la sosirea trenului de la miezul 
nopţii. L-am auzit spunînd în întuneric străinului 
cuvintele acelea. Era pe aleea Hale. Am vorbit 
despre asta tot restul drumului şi apoi la el 
acasă, la o ţigară. În cursul conversaţiei a 
pomenit de mulţi concetăţeni de-ai dumitale — 


463 


despre majoritatea lor într-un mod foarte puţin 
măgulitor pentru ei, dar despre doi-trei în mod 
favorabil; printre aceştia din urmă erai şi 
dumneata. Spun «favorabil» şi nimic mai mult. 
Îmi reamintesc că spunea că NU ŢINE 
realmente la nici o persoană din oraş, absolut la 
nici una; dar că dumneata — CRED că era vorba 
de dumneata, sînt aproape sigur — i-ai făcut 
cîndva un foarte mare serviciu, poate fără să-ţi 
dai seama cît de mult însemna pentru el, şi că ar 
dori să aibă o avere ca să ţi-o lase moştenire 
cînd va muri; cît despre restul concetăţenilor, 
cîte un blestem pentru fiecare. Dacă dumneata 
eşti într-adevăr cel care i-ai făcut acel serviciu, 
eşti moştenitorul lui legitim şi ca atare ai dreptul 
la sacul cu aur. Ştiu că mă pot încrede în 
integritatea şi cinstea dumitale, pentru că la un 
cetăţean al Hadleyburgului aceste virtuţi sînt 
înnăscute. De aceea îţi voi dezvălui cuvintele, 
fiind convins că dacă nu eşti dumneata omul cu 
pricina, îl vei căuta şi îl vei găsi fără îndoială, 
avînd grijă ca recunoştinţa pe care Goodson o 
datora pentru serviciul amintit să se traducă în 
fapt. lată acum cuvintele: 


464 


NU EŞTI DE FEL UN OM RĂU 
CAUTĂ DE TE ÎNDREAPTĂ 
HOWARD L. STEPHENSON.” 


— Ah, Eduard, banii sînt ai noştri; sînt 
atit de fericită, atit de fericită! Sărută- 
mă, dragul meu, nu ne-am mai sărutat 
de-o veşnicie... Şi aveam atita nevoie... 
de bani... Acum ai scăpat de Pinkerton şi 
de banca lui, nu mai eşti sclavul 
nimănui. Simt că-mi cresc aripi, de atita 
bucurie. 

Cei doi soţi petrecură o jumătate de 
oră fericită, şezind pe canapea şi 
giugiulindu-se; se întorceau vremurile 
de altădată, care începuseră o dată cu 
logodna lor şi dăinuiseră pînă în ziua 
cînd străinul adusese banii aceia 
blestemaţi. După un timp, soția spuse: 

— Ah, Eduard, ce noroc că i-ai făcut 
acel mare serviciu! Bietul Goodson! Nu 
mi-a plācut niciodată, dar acum mi-e 
drag. Ce frumos din partea ta că nu ai 
pomenit şi nu te-ai lăudat niciodată cu 
asta! Apoi, cu o nuanţă de reproş: Dar 
ar fi trebuit să-mi spui şi mie, Eduard, ar 
fi trebuit să-i spui soţiei tale! 

— Fireşte că... hm, vezi bine, Mary, că 
eu... 

— Termină acum cu biîiguielile astea şi 
povesteş- te-mi totul, Eduard! 
Totdeauna te-am iubit, iar acum sînt 
mîndră de tine. Toată lumea e convinsă 
că n-a existat decît un singur suflet 
generos şi bun în orăşelul ăsta. Iar acum 
se dovedeşte că tu... Eduard, de ce nu- 
mi spui? 


465 


— Ei bine... hm... hm... Dar nu pot, 
Mary! 

— Nu poţi? De ce nu poţi? 

— Vezi că, el... ei bine, el... m-a silit 
şă-i făgăduiesc că nu voi spune 
niciodată nimănui! 

Soţia îl măsură cu privirea şi spuse, 
foarte încet: 

— Te-a silit să-i făgăduieşti? Eduard, 
ce-mi tot îndrugi? 


466 


— Mary, crezi că te mint? 

Ea tăcu o clipă, tulburată. Apoi îşi 
puse mîna într-a lui şi rosti: 

— Să ne ferească Dumnezeu, ne-am 
abătut şi aşa destul de la linia noastră 
de conduită; nu... nu... am mers şi aşa 
prea departe. N-ai spus o minciună, 
toată viaţa. Dar acum... acum, cînd 
temelia tuturor lucrurilor pare să se 
prăbuşească sub noi, noi... noi... [i 
pierise parcă graiul, dar după cîteva 
clipe spuse cu glasul frînt: Şi nu ne duce 
pe noi în ispită... Cred că i-ai făgăduit, 
Eduard. Să zicem că-i aşa. Să nu mai 
vorbim despre asta. Acum, cînd totul a 
trecut, să fim iarăşi fericiţi; nu e vremea 
să ne întristăm. 

Lui Eduard îi fu destul de greu să-i 
facă pe plac, pentru că gindurile îi 
rătăceau aiurea, tot încercînd să-şi 
amintească ce fel de serviciu îi făcuse 
lui Goodson. 

Cei doi soţi rămaseră treji toată 
noaptea. Mary eră fericită şi agitată, iar 
Eduard agitat, dar nu prea fericit. Mary 
se gindea ce va face cu banii. Eduard 
încerca să-şi amintească ce serviciu îi 
făcuse lui Goodson. La început 
conştiinţa nu-i dădu pace, din pricina 
minciunii pe care i-o spusese lui Mary — 
admițînd că era o minciună. Dar la urma 
urmelor, să presupunem că era o 
minciună! Ei şi? E atît de important? 
Oare nu minţim întotdeauna în faptele 
noastre? Atunci, de ce să nu le şi 
spunem? lată de pildă purtarea lui 


467 


Mary. În timp ce el se grăbea să-şi 
îndeplinească misiunea cinstită, ce făcea 
ea? Se căina că nu distruseseră bileţelul 
şi nu păstraseră banii! Este oare mai 
bine să furi decît să minţi? 

Ghimpele acesta îşi pierdu ascuţişul. 
Gîndul minciunii căzu pe planul al 
doilea, ceea ce îl făcu să se simtă 
uşurat. Dar se ivi un nou ghimpe: oare 
săvir- şise într-adevăr binele acela? 
Fireşte, există mărturia 
lui Goodson, cuprinsă în scrisoarea lui 
Stephenson; nici nu putea fi o mărturie 
mai bună; ba era chiar o dovadă sigură. 
Nu încape nici o îndoială. Aşa încît 
chestiunea asta era rezolvată... Nu, nu 
pe de-a întregul. Îşi aminti, tresărind, că 
acest necunoscut — Stephenson — nu 
era sigur de tot dacă binefăcătorul 
fusiese Richards sau altcineva, şi — vai! 
— apela la onoarea lui Richards, să 
hotărască singur asupra destinaţiei 
banilor... Şi domnul Stephenson era con- 
vins că dacă Richards n-ar fi omul cu 
pricina, în orice caz s-ar strădui să-l 
găsească, aşa cum îi şade bine unui om 
cinstit. Este o adevărată ticăloşie să pui 
un om într-o asemenea situaţie. De ce n- 
o fi renunţat Stephenson la această 
rămăşiţă de îndoială? Ce să fi urmărit 
prin asta? 

Şi acum, altă problemă: cum se face 
că tocmai numele lui Richards şi nu al 
altuia a rămas în mintea lui Stephenson 
ca fiind al binefăcătorului? Lucrul i se 
păru firesc, da, cît se poate de firesc, 


468 


pină ce deveni o dovadă certă. Atunci 
Richards nu se mai gîndi de loc la 
această problemă, deoarece un instinct 
tainic îi spunea că e mai bine să nu 
întorci pe toate feţele o dovadă o dată 
stabilită. 

Acum se simţea cu cugetul oarecum 
împăcat, dar mai era un amănunt care 
nu-i dădea pace: desigur, făcuse acel 
serviciu — asta era bine stabilit; dar ce 
fel de serviciu? Trebuie să şi-l 
amintească. Nu va dormi pînă ce nu şi-l 
va aminti; atunci va fi cu cugetul pe 
deplin împăcat. Începu aşadar să se gîn- 
dească. Îi trecură prin minte vreo zece 
lucruri — servicii posibile, ba chiar 
probabile —, dar nici unul nu i se păru 
destul de însemnat pentru a merita 
averea pe care Goodson ar fi vrut să i-o 
lase moştenire. Şi în afară de aceasta, 
nici nu-şi amintea să le fi făcut. Ei, dar... 
ei... dar... ce fel de serviciu să fi fost, 
încît cineva să fie atit de recunoscător 
din pricina lui? A, mîntuirea sufletului! 
Asta trebuie să fie. Da, acum îşi 
aminteşte cum îşi băgase o dată în cap 
să-l convertească pe Goodson. Strădania 
asta i-a luat... era să spună trei luni; dar, 
gîndindu-se mai bine, perioada se 
reduse la o lună, apoi la o săptămînă, 
apoi la o zi, şi în cele din urmă la nimic. 
Da, acum îşi aminteşte, cu o precizie 
neplăcută, că Goodson îl trimisese la 
dracu şi-i spusese să-şi vadă de treabă, 
deoarece el unul nu rivnea de loc să 
urmeze Hadleyburgul în rai! 


469 


Aşadar, soluţia asta nu mergea, nu 
miîntuise sufletul lui Goodson. Richards 
se simţi descumpănit. După cîtva timp îi 
veni însă altă idee: nu cumva salvase 
averea lui Goodson? Nu, nici asta nu 
mergea, Goodson n-avea avere. Poate 
viaţa? Da, asta este! Fireşte. Cum de nu 
se gindise la lucrul acesta înainte? Acum 
era pe drumul cel bun, fără îndoială. 
Imaginaţia începu să-i lucreze ca o 
morişcă. 

Timp de două ore chinuitoare, se 
ocupă aşadar de salvarea vieţii lui 
Goodson. Îl salvă de tot felul de 
împrejurări grele şi chiar periculoase. De 
fiecare dată îl salva mulţumitor, pînă la 
un anumit punct; dar tocmai cînd 
începea să fie destul de convins că lucru- 
rile s-au întîmplat aievea, ieşea la iveală 
un amănunt care strica totul şi făcea 
imposibilă întreaga întîmplare. Aşa s-a 
petrecut de pildă cu înecul. Se văzu 
aruncîndu-se în apă şi trăgindu-l la mal 
pe Goodson, care-şi pierduse cunoştinţa, 
în timp ce mulţimea îl privea şi îl 
aplauda pe el. Dar cînd construi totul în 
minte şi începu să-şi imagineze exact 
întîmplarea, tocmai atunci apărură o 
sumedenie de amănunte supărătoare: 
orăşelul nu putea să nu afle de o 
asemenea întîmplare, Mary ar fi ştiut la 
rindul ei — şi apoi o întîmplare ca asta 
ar fi strălucit ca un far în pro- pria-i 
memorie, ceea ce nu se potrivea de loc 
cu serviciul neştiut de nimeni, pe care se 
chema că-l făcuse 


470 


„fără să-şi dea seama cît de mult 
însemna”. Ajuns la acest punct, îşi 
aminti că de altfel nici nu ştia să înoate. 
Dar iată, mai era un amănunt la care 
nu se gîndise de loc pînă atunci: era 
vorba de un serviciu pe care-l făcuse 
„poate fără să-şi dea seama cît de mult 
însemna”. Ei, de data aceasta era mai 
uşor să iasă din impas, cu mult mai uşor 
decît înainte. Şi încetul cu încetul găsi 
ce căuta. Cu mulţi ani în urmă, Goodson 
fusese cît pe ce să se însoare cu o fată 
foarte drăguță, Nancy Hewitt: nu se ştia 
de ce, logodna fusese ruptă; fata murise 
curînd după aceea, iar Goodson rămă- 
sese burlac, acrindu-se cu timpul şi 
devenind un adevărat mizantrop. Curînd 
după moartea fetei, orăşelul descoperise 
— sau i se păruse numai — că fata are în 
vine cîteva picături de sînge negru. 
Richards se căzni multă vreme să-şi 
rinduiască amintirile în legătură cu 
această întîmplare, şi în cele din urmă i 
se păru că-i vin în minte o serie de 
amănunte care se pierduseră în vreun 
ungher al memoriei lui, fiind multă 
vreme neglijate. I se păru că-şi 
aminteşte vag că el însuşi descoperise 
că fata are în ea sînge negru şi 
dezvăluise celorlalţi acest lucru, iar 
Goodson aflase de la ei. In felul acesta l- 
a salvat pe Goodson de primejdia de a se 
căsători cu necurata aceea, făcîn- du-i 
binele „fără să-şi dea seama cît de mult 
înseamnă pentru el”, de fapt fără să-şi 
dea seama că i-l făcuse. Goodson însă şi- 


471 


a dat seama de însemnătatea lui şi de 
faptul că fusese la un pas de prăpastie, 
şi de aceea i-a rămas pînă la moarte 
recunoscător binefăcătorului lui, dorind 
să-i poată lăsa moştenire o avere. Totul 
era cît se poate de simplu şi de limpede 
acum! Şi cu cît se gîndea mai mult, cu 
atît i se părea mai limpede şi mai sigur; 
în cele din urmă, pregătindu-se să 
adoarmă mulţumit şi fericit, îşi 


472 


imagină totul ca şi cum s-ar fi petrecut 
cu o zi înainte. De fapt, îşi amintea vag 
că Goodson i-a spus cîndva că-i e 
recunoscător. 

Intre timp, Mary îşi cumpărase cu 
vreo şase mii de dolari o casă nouă 
pentru ea şi o pereche de papuci pentru 
pastor, după care adormise cu cugetul 
împăcat. 

În aceeaşi seară, poştaşul adusese 
cîte-o scrisoare fiecăruia dintre ceilalţi 
cetăţeni fruntaşi ai orăşelului — la un 
loc, nouăsprezece scrisori. Nici unul 
dintre plicuri nu semăna cu celelalte, şi 
adresele de pe ele erau diferite, dar 
textele dinăuntru erau toate la fel, afară 
de un singur amănunt. Erau copii exacte 
după scrisoarea primită de Richards 
(chiar şi scrisul era acelaşi) şi toate erau 
semnate Stephenson; numai că în locul 
numelui lui Richards apărea numele 
destinatarului respectiv. 

Toată noaptea, cei optsprezece 
cetăţeni cu vază făcură întocmai ceea ce 
făcea în acelaşi timp colegul lor 
Richards, adică se căzniră din răsputeri 
să-şi amintească ce serviciu deosebit îi 
făcuse fără să ştie lui Barclay Goodson. 
Nimănui nu-i venea uşor treaba asta, 
totuşi fiecare dintre ei reuşi s-o ducă la 
bun sfîrşit. 

lar în timp ce ei se îndeletniceau cu 
această treabă anevoioasă, nevestele lor 
îşi petreceau noaptea cheltuind banii, 
ceea ce era foarte uşor. În acea noapte, 
cele nouăsprezece soţii cheltuiră în 


473 


medie cîte şapte mii de dolari fiecare — 
din cei patruzeci de mii care se aflau în 
sac —, adică la un loc o sută treizeci şi 
trei de mii. 

Ziua următoare îi pregăti o mare 
surpriză lui Jack Halliday. El observă că 
pe chipurile celor nouăsprezece cetăţeni 
cu vază şi ale soțiilor lor reapăruse 
expresia aceea de fericire paşnică şi 
senină. Nu era în stare s-o priceapă şi 
nici nu putea găsi vorbe care s-o 
spulbere sau măcar s-o tulbure. li venise 
aşadar şi lui rîndul să fie nemulţumit de 
viaţă. Toate presupunerile lui în 
legătură cu pricinile acestei fericiri se 
dovediră greşite. Bunăoară, cînd o 
întîlni pe doamna Wilcox şi desluşi pe 
chipul ei acel extaz senin, îşi spuse: „Să 
ştii că i-a fătat pisica!” Dar cînd întrebă 
apoi pe bucătăreasă, află că nu era aşa. 
Şi bucătăreasa băgase de seamă că 
stăpînii ei sînt fericiţi, dar nu ştia de ce. 
Cînd Halliday descoperi copia aceluiaşi 
extaz pe figura lui Billson — „Burtosul” 
(poreclă dată de tirg), crezu cu tărie că 
unul dintre vecinii familiei Billson şi-a 
rupt piciorul. Dar cercetînd, văzu că nu 
se întimplase aşa ceva. Expresia de 
fericire stăpînită care se citea pe faţa lui 
Gregory Yates nu putea însemna decit 
un singur lucru: scăpase de soacră-sa; 
dar şi de data asta se înşelase. „lar 
Pinkerton... Pinkerton... a pus mîna, se 
vede, pe zece cenți, pe care crezuse că-i 
va pierde.” Şi aşa mai departe. In unele 
cazuri, presupunerile rămîneau simple 


474 


presupuneri, în altele se dovedeau a fi 
complet greşite. In cele din urmă, 
Halliday îşi spuse: „Oricum ai întoarce- 
o, fapt e că nouăsprezece familii din 
Hadleyburg se simt deocamdată ca-n 
rai; nu ştiu cum s-a întîmplat; ştiu doar 
că Dumnezeu s-a cam încurcat azi în 
socoteli.” 

Un arhitect constructor dintr-un stat 
învecinat se pripăşise de puţin timp în 
acest tîrguşor nepricopsit, cu gîndul de 
a crea o întreprindere modestă. Trecuse 
o săptămînă de cînd îşi atîrnase firma la 
uşă, dar nu se ivise nici un client; era 
descurajat şi necăjit că venise acolo. Dar 
dintr-o dată soarta începu să-i suridă. 
Două dintre soțiile cetăţenilor cu vază 
veniră una după alta la el şi-i spuseră 
confidenţial: 

— Poftiţi pe la noi de luni într-o 
săptămînă, dar nu spuneţi nimănui 
nimic deocamdată. Avem de gind să 
construim ceva. 

În ziua aceea primi unsprezece 
asemenea invitaţii. lar în aceeaşi seară 
se grăbi să-i trimită fiicei sale o 
scrisoare, cerîndu-i să rupă logodna cu 
studentul ei, deoarece va putea să facă o 
partidă de o mie de ori mai bună. 

Pinkerton-bancherul şi alţi doi-trei 
oameni cu stare se gindeau să-şi 
clădească vile la ţară, dar mai aşteptau. 
Oamenii de teapa lor nu-şi numără puii 
pînă nu ies din găoace. 

Soții Wilson se gîndiră la ceva original 
şi grandios: să dea un bal mascat. Nu 


475 


făgăduiră nimic precis, dar anunţară 
confidenţial pe toţi cunoscuţii că se 
gîndesc serios la un asemenea bal şi că 
probabil îl vor da. „Şi dacă îl vom da, 
adăugară ei, desigur că veţi fi invitaţi şi 
voi.” Cunoscuţii rămaseră uimiţi şi îşi 
spuseră unul altuia: „Au înnebunit bieţii 
Wilson? Doar nu le dă mîna!” Cîteva 
dintre soțiile celor nouăsprezece 
spuseră în taină bărbaţilor lor: „Bună 
idee! N-o să scoatem o vorbă pînă la 
terminarea balului lor sărăcăcios, şi 
atunci vom organiza noi unul care-i va 
face să crape de ciudă!” 

Zilele treceau şi lista cheltuielilor 
viitoare devenea din ce în ce mai 
impunătoare, din ce în ce mai absurdă şi 
mai nebunească. Era ca şi cum fiecare 
dintre cele nouăsprezece familii nu 
numai că-şi cheltuise în gind toţi cei 
patruzeci de mii de dolari înainte de a-i 
încasa, ci se şi înglodase în datorii. Cei 
mai  nesocotiţi nu se mărginiră să 
plănuiască aceste cheltuieli, ci începură 
chiar să le facă, pe datorie. Cum- părară 
pămînt, ipoteci, ferme, acţiuni de bursă, 
haine elegante, cai şi diferite alte 
lucruri, dînd arvună şi semnînd pentru 
restul banilor poliţe plătibile peste zece 
zile. Dar în curînd se treziră. Halliday 
începu să desluşească pe feţele multora 
o paloare de spaimă. Copleşit de mirare, 
nu ştia ce să mai creadă. Işi spunea: 
„Pisoii doamnei Wilcox n-au murit, 
pentru că nici nu s-au născut; nimeni nu 
şi-a rupt piciorul; numărul soacrelor nu 


476 


s-a micşorat; nu s-a întîmplat nimic — 
iată un mister cu neputinţă de 
dezlegat”. 

Mai era cineva cuprins de mirare: 
pastorul Burgess. De la o vreme, oriunde 
se ducea i se părea că oamenii se ţin 
după el sau îl caută anume; şi, ca un 
făcut, ori de cîte ori se afla în vreun loc 
singuratic, îi răsărea în faţă unul dintre 
membrii celor nouăsprezece familii şi-i 
strecura în mîna un plic, şoptindu-i: „Să 
fie deschis la primărie vineri seară”, 
după care dispărea fără urmă. Ştia că 
trebuie să existe un pretendent pentru 
sacul cu bani (cu toate că avea oarecare 
îndoieli, întrucît Goodson murise), dar 
nu i-ar fi trecut prin cap că toţi aceşti 
oameni ar putea fi pretendenți. Cînd 
veni şi vinerea cea mare, constată că 
primise nouăsprezece plicuri. 


III 


Sala primăriei nu arătase niciodată 
mai frumos. Tribuna din fund era bogat 
împodobită cu drapele; pe pereţi, din 
loc, în loc, atîrnau mănunchiuri de 
steguleţe;  balustradele balconului şi 
coloanele care le susțineau erau de 
asemenea acoperite cu steaguri; toate 
acestea fuseseră aranjate pentru a 
scoate ochii străinilor, care aveau 
desigur să vină în număr mare. Şi-apoi, 
era de aşteptat ca printre ei să se afle şi 


477 


numeroşi reprezentanţi ai presei. Sala 
era ticsită de lume. Cele patru sute 
douăsprezece locuri numerotate erau 
ocupate; de asemenea şi cele şaizeci şi 
opt de scaune aşezate pe margini; 
treptele ce duceau la tribună erau şi ele 
ocupate; cîtorva străini mai de seamă li 
se oferiseră locuri la tribună; la capătul 
meselor, aşezate în formă de potcoavă 
de-a lungul şi de-a latul tribunei, se 
instalase © puternică echipă de 
corespondenţi speciali, veniți din 
diferite colţuri ale ţării. Orăşelul nu 
cunoscuse niciodată o asemenea 
eleganţă. În sală se puteau vedea toalete 
destul de scumpe, şi în unele cazuri 
doamnele care le purtau păreau a nu fi 
obişnuite cu asemenea veşminte. Cel 
puţin aşa spuneau concetăţenii lor dar 
poate că părerea asta se datora faptului 
că aceşti concetăţeni ştiau prea bine că 
doamnele în chestiune nu purtaseră 
pină atunci asemenea toalete. 

Sacul cu aur fusese aşezat pe o 
măsuţă în faţa tribunei, de unde putea fi 
văzut în orice colţ al sălii. Toţi se zgiiau 
la el înfriguraţi, cu un interes care făcea 
să le lase gura apă şi le dădea un aer 
visător şi patetic; o minoritate de 
nouăsprezece perechi îl priveau 
drăgăstos cu tandreţe, ca pe-un lucru ce 
le aparţinea, iar jumătatea de sex 
masculin a acestei minorităţi îşi repeta 
mereu în minte mici şi emoţionante 
discursuri improvizate, pe care se 
pregăteau să le rostească pentru a 


478 


mulţumi  aplauzelor şi  felicitărilor 
publicului. Din cînd în cînd, unul dintre 
ei scotea o hiîrtiuţă din buzunarul vestei 
şi o privea pe furiş, pentru a-şi 
împrospăta memoria. 

În sală era o larmă de glasuri 
învălmăşite, aşa cum se întîmplă 
întotdeauna în asemenea ocazii; dar 
cînd pastorul Burgess se ridică şi puse 
mîna pe sac, se aşternu o tăcere 
desăviîrşită. Pastorul înfăţişă ciudata 
poveste a sacului, apoi vorbi cu multă 
căldură despre vechea şi binemeritata 
faimă pe care şi-o cîştigase 
Hadleyburgul pentru cinstea lui nepri- 
hănită şi despre îndreptăţită lui mîndrie 
pentru această faimă. 

— Această faimă, declară el, este o 
comoară de nepreţuit, şi, datorită 
proniei cereşti, valoarea ei a devenit 
acum şi mai mare, deoarece recenta 
întîm- plare a răspîndit această faimă 
pină hăt-departe. 


479 


Ochii întregii Americi sînt acum aţintiţi 
asupra acestui orăşel, al cărui nume a 
devenit pentru totdeauna, după cum 
sper şi cred, sinonim cu 
incoruptibilitatea comercială. (Aplauze.) 
Şi cine urmează să fie păzitorul acestei 
comori nobile, comunitatea în întregul 
ei? Nu! Răspunderea este individuală, 
nu colectivă. De azi înainte, fiecare 
dintre dumneavoastră este păzitorul ei 
şi răspunde personal de integritatea ei. 
Doriţi  — doreşte fiecare dintre 
dumneavoastră să accepte această mare 
răspundere?  (Furtunoase  exclamaţii 
aprobative.) Atunci, totul e-n regulă. 
Astăzi puritatea dumneavoastră este 
desăvirşită. Vegheaţi ca ea să rămînă 
pururi la fel. Astăzi nu există om în 
comunitatea dumneavoastră care să 
poată fi ispitit să se atingă măcar de o 
para ce nu-i aparţine. Vegheaţi ca harul 
acesta să nu vă părăsească niciodată. 
(„Aşa vom face! Aşa vom face!”) Nu e 
locul aici să facem o comparaţie între 
noi şi alte comunităţi, dintre care unele 
ne privesc cu rea-voinţă; ele merg pe 
căile lor, noi pe ale noastre; să fim 
fericiţi cu ce avem. (Aplauze.) Cu 
aceasta, închei. Sub mîna mea, prieteni, 
se află o grăitoare mărturie a unui străin 
în privinţa virtuţilor noastre; datorită 
lui, lumea va şti de aci înainte cine 
sîntem. Noi nu ştim cine este el, dar în 
numele dumneavoastră îi exprim 
recunoştinţă şi vă cer să vă alăturaţi 


480 


glasurile pentru a întări cele spuse de 
mine. 

Cetăţenii se ridicară în picioare ca un 
singur om, şi preţ de un minut pereţii se 
cutremurară de glasurile care exprimau 
recunoştinţă. Apoi toată lumea se aşeză, 
şi domnul Burgess scoase din buzunar 
un plic; Asistenţa îşi tinu răsuflarea, în 
timp ce pastorul desfăcea plicul; scoţînd 
din el o foaie de hirtie, începu să 
citească încet şi răspicat, iar publicul 
ascultă cu atenţia încordată 
documentul magic, ale 


481 


cărui cuvinte preţuiau fiecare cîte-un 
lingou de aur. 

— Cuvintele pe care le-am spus 
străinului în nevoie sînt următoarele: 


„NU EŞTI DE FEL UN OM RĂU: 
CAUTĂ DE TE ÎNDREAPTĂ”. 


Apoi continuă: 

— Peste o clipă, vom şti dacă aceste 
cuvinte corespund cu cele scrise în 
bileţelul din sac, şi dacă se va dovedi că 
da — şi desigur că se va dovedi —, 
atunci acest sac cu aur aparţine unui 
concetăţean care de aci înainte va 
apărea în faţa naţiunii ca un simbol al 
virtuţii alese, care a făcut ca orăşelul 
nostru să fie renumit în întreaga ţară — 
şi anume, domnului Billson! 

Mulțimea era gata să izbucnească într- 
un ropot de aplauze, cum se cuvenea în 
atare împrejurare; dar cînd să-şi dea 
drumul, rămase încremenită; o clipă sau 
două, domni o tăcere adîncă, apoi se 
stîrni un val de murmure; oamenii îşi 
şopteau: „Billson? Haida-de! Prea e 
cusută cu aţă albă! Tocmai Billson să 
dea douăzeci de dolari unui străin sau 
altcuiva? S-o spui lu mutu!” Mulțimea 
rămase iarăşi cu gura căscată, văzînd cu 
uimire că în timp ce într-o parte a sălii 
diaconul Billson stătea în picioare cu 
capul plecat cu smerenie, în cealaltă 
parte avocatul Wilson făcea exact 
acelaşi lucru. Un timp, în sală domni o 
tăcere buimacă. 


482 


Toată lumea era uluită. Cît despre cele 
nouăsprezece perechi, erau surprinse şi 
indignate. 

Billson şi Wilson întoarseră capetele 
unul spre celălalt şi se priviră lung. 
Billson întrebă tăios: 

— Dumneata de ce te-ai ridicat, 
domnule Wilson? 

— Pentru că am dreptul. Fii te rog aşa 
de bun şi explică publicului de ce te-ai 
ridicat dumneata. 

— Cu multă plăcere. Pentru că eu am 
scris acele cuvinte! 

— Asta-i o minciună neruşinată! Eu le- 
am scris, cu mîna mea. 

Acum era rîndul lui Burgess să pară 
lovit de dambla. Se holba cînd la unul, 
cînd la celălalt şi părea că nu ştie ce să 
facă. Asistența era uluită. Avocatul 
Wilson începu să vorbească: 

— Cer preşedintelui să dea citire 
numelui semnat pe hîrtie. 

Preşedintele, venindu-şi în fire, citi cu 
voce tare numele: 

— John Wharton Billson. 

— Vezi? strigă Billson. Ce mai ai de 
spus acum? Şi ce fel de scuze îmi vei 
aduce mie şi acestei adunări insultate, 
pentru înşelătoria pe care ai pus-o la 
cale? 

— Nu-ţi datorez nici o scuză, domnule, 
şi în afară de asta, te acuz în mod public 
că mi-ai furat scrisoarea de la domnul 
Burgess şi ai înlocuit-o printr-o copie a 
ei, semnată cu numele dumitale. Numai 
în felul acesta ai putut afla cuvintele; 


483 


sînt singurul om pe lume care ştia 
secretul acestor cuvinte. 

Dacă lucrurile ar fi mers tot aşa, s-ar fi 
ajuns la un adevărat scandal; toată 
lumea observă îngrozită că stenografii 
mizgăleau de zor, ca nişte apucaţi. Mulţi 
din sală strigară: „Domnule preşedinte! 
Domnule preşedinte! Fă ordine! Fă 
ordine!” Burgess bătu cu ciocănelul lui 
prezidenţial şi spuse: 

— Să nu uităm buna-cuviinţă! E 
limpede că undeva este o greşală, cu 
siguranţă că nu poate fi vorba de 
altceva. Dacă domnul Wilson mi-a dat un 
plic — şi-mi amintesc acum că mi-a dat 
—, atunci îl mai am la mine. 

Scoase din buzunar un plic, îl 
deschise, se uită la el şi tăcu o clipă, 
surprins şi tulburat. Apoi îşi ridică mîna, 
o agită maşinal în aer şi încercă să 
spună ceva, dar renunţă, deznădăjduit. 
Cîteva voci strigară: 

— Citeşte! Citeşte! Ce scrie? 

Începu aşadar să citească, cu aerul 
unui somnambul: 

— Cuvintele pe care le-am spus 
nefericitului străin sînt următoarele: NU 
EŞTI UN OM RĂU: (adunarea se holbă la 
el, uimită.) CAUTĂ DE TE ÎNDREAPTĂ. 
(Murmure: „Extraordinar! Ce mai e şi 
asta?”) Această scrisoare — urmă 
preşedintele — este semnată Thurlow G. 
Wilson. 

— Vedeţi? strigă Wilson. Desigur că 
asta lămureşte totul! Eram sigur că 
scrisoarea mea a fost şterpelită. 


484 


— Şterpelită?! replică Billson. Află de 
la mine că nici dumneata şi nici oricare 
altul de teapa dumitale nu poate cuteza 
să... 

Preşedintele: La ordine, domnilor, la 
ordine! Aşezaţi-vă amîndoi, vă rog. 

Cei doi se supuseră, scuturînd din cap 
şi bombănind furioşi. Adunarea era 
năucită, nu ştia ce să mai creadă despre 
această întimplare ciudată. Peste cîteva 
clipe se ridică Thompson. Thompson era 
pălărierul oraşului. Ar fi vrut să fie şi el 
unul dintre cei nouăsprezece; dar aşa 
ceva nu era de nasul lui: stocul lui de 
pălării nu era destul de mare pentru a-l 
ridica la un asemenea rang în societate. 

— Domnule preşedinte, începu el, dați- 
mi voie să pun o întrebare: oare se 
poate să aibă dreptate amindoi aceşti 
domni? Vă întreb pe dumneavoastră: se 
poate oare ca amindoi să fi spus 
străinului exact aceleaşi cuvinte? Mi se 
pare că... 

Tăbăcarul se ridică şi nu-l lăsă să 
sfirşească. Tăbă- carul era nemulţumit; 
se credea îndreptăţit să fie unul dintre 
cei nouăsprezece, dar nu i se recunoştea 
acest drept. De aceea, în purtarea şi în 
felul lui de a vorbi se simţea o notă de 
arţag. 

— Stai, spuse el, nu asta e problema! 
O  potriveală de vorbe s-ar putea 
întîmpla, să zicem, de două ori într-o 
sută de ani; dar o faptă ca asta nu s-ar fi 
putut întîmpla niciodată. Nici unul 
dintre ei nu a dat cei douăzeci de dolari! 


485 


(Un mic ropot de aplauze.) 

Billson: Eu i-am dat! 

Wilson: Ba eu i-am dat! 

Apoi începură să se acuze reciproc de 
hoţie. 

Preşedintele: Nu tulburaţi ordinea! 
Stati, jos, vă rog, amîndoi. Vă asigur că 
plicurile acestea au fost tot timpul sub 
ochii mei. 

O voce: Bine, atunci chestia asta e 
lămurită! 

Tăbăcarul: Domnule preşedinte, un 
lucru este limpede acum: unul dintre ei 
s-a strecurat sub patul celuilalt şi a tras 
cu urechea. Dacă-mi daţi voie şi nu e 
nereglementar, voi spune că amîndoi 
sînt în stare de aşa ceva. 

Preşedintele: La ordine! La ordine! 

Tăbăcarul: îmi retrag afirmatia, 
domnule preşedinte, şi mă voi mulțumi 
să spun că dacă unul dintre ei a ascultat 
pe furiş cuvintele acelea, dezvăluite de 
celălalt nevestei sale, acum i se va 
înfunda! 

O voce: Cum? 

Tăbăcarul: Foarte simplu. Cei doi n-au 
folosit exact aceleaşi cuvinte. Ați fi putut 
observa aceasta, dacă între lectura celor 
două scrisori nu ar fi trecut atîta timp şi 
nu s-ar fi iscat o gîlceavă atît de aprinsă. 

O voce: Zi, care-i deosebirea? 

Tăbăcarul: În scrisoarea lui Billson se 
află cuvintele „de fel”, care în celălalt 
lipseşte. 

Mai multe voci: Aşa-i, are dreptate! 


486 


Tăbăcarul: Aşadar, dacă preşedintele 
va citi textul care se găseşte în sac, vom 
şti căruia dintre aceşti doi potlogari... 

Preşedintele: La ordine! 

Tăbăcarul: ...căruia dintre aceşti doi 
aventurieri... 

Preşedintele: La ordine! 

Tăbăcarul: ...căruia dintre aceşti doi 
domni... (risete şi aplauze)... îi revine 
titlul de cel dintii pungaş şi mincinos 
crescut în orăşelul acesta, pe care l-a 
piîngărit şi în care de acum înainte nu-i 
va fi prea uşor să mai trăiască. 

(Aplauze puternice.) 

Mai multe voci: Deschide! Deschide 
sacul! 

Domnul Burgess desfăcu sacul, îşi vîrî 
mîna în el şi scoase afară un plic. 
Inăuntru găsi două hirtii împăturite. 

— Pe una din aceste hirtii, începu el, 
stă scris: „A nu se citi decît după ce vor 
fi citite toate scrisorile adresate 
preşedintelui — dacă există vreuna”. Pe 
cealaltă stă scris: „Cuvintele-cheie”. 
Ingăduiţi-mi s-o citesc: 


„Nu pretind ca prima jumătate a observaţiei 
pe care mi-a făcut-o binefăcătorul meu să fie 
citată întocmai, pentru că nu conţinea nimic 
caracteristic şi putea fi uitată; dar cele nouă 
cuvinte de la urmă sînt cu totul caracteristice şi, 
cred, uşor de reţinut; dacă aceste cuvinte nu vor 
fi citate întocmai, solicitantul să fie considerat 
un impostor. Binefăcătorul meu a început prin a- 
mi spune că foarte rar dădea sfaturi cuiva, dar 
că atunci cînd le dădea erau de cea mai bună 


487 


calitate. Apoi mi-a spus următoarele cuvinte, 
care mi-au rămas pentru totdeauna întipărite în 
minte: «Nu eşti un om rău...!” 


Cincizeci de voci: S-a lămurit, banii-s 
ai lui Wilson! Wilson! Vorbeşte! 
Vorbeşte! 

Oamenii se repeziră şi se strinseră 
roată în jurul lui Wilson, stringindu-i 
mîinile cu putere şi feli- citindu-l cu 
înflăcărare, în timp ce preşedintele 
lovea de zor cu ciocănelul şi striga: 

— La ordine, domnilor! Ordine! 
Ordine! Lăsa- ţi-mă, vă rog, să termin de 
citit. 

După ce liniştea fu restabilitā, 
preşedintele citi cele ce urmează: 


„„„„caută de te-ndreaptă, căci de nu — ia 
seama la cuvintele mele — într-o bună zi, pentru 
păcatele dumitale, vei muri şi vei ajunge în iad 
sau la Hadleyburg. ÎNCEARCĂ SĂ NIMEREŞTI 
ÎN PRIMUL DIN ACESTE DOUĂ LOCURI.” 


Urmă o tăcere de groază. Feţele 
cetăţenilor se înnegurară de miînie; după 
un timp, negura începu să se risipească, 
şi un zîmbet ironic îi luă locul; oamenii 
se căzneau să-l ascundă, dar era peste 
puterile lor; reporterii, cetăţenii din 
Brixton şi alţi străini îşi aplecară 
capetele şi îşi ascunseră feţele în 
palmei, stăpînindu-se cu greu, dintr-o 
politeţe împinsă pînă la eroism. Tocmai 
în acel moment, cu totul nepotrivit, 


488 


tăcerea fu sfişiată de tunetul unei voci 
singuratice. Era Jack Halliday. 

— Ăsta zic şi eu că-i un sfat prima-ntii! 

Atunci, întreaga adunare — cu străini 
cu tot — îşi dădu drumul. Pînă şi 
gravitatea domnului Burgess se 
destrămă, astfel încît adunarea se simţi 
scutită în mod oficial de orice reţinere şi 
se folosi la maximum de acest privilegiu. 
Urmă un lung hohot de rîs sănătos, 
țişnit din adîncul inimilor; în cele din 
urmă se potoli, lăsînd domnului Burgess 
răgazul de a încerca să-şi reia aerul 
grav, iar celor din sală — de a-şi şterge 
cît de cît lacrimile. Apoi izbucni din nou; 
şi după aceea încă o dată şi încă o 
dată, pînă cînd 
Burgess izbuti să îngaime aceste cuvinte 
serioase: 

— Ar fi zadarnic să încercăm a 
ascunde faptele: ne aflăm în faţa unei 
situaţii foarte grave. Este în joc onoarea 
orăşelului nostru, reputaţia lui. Însuşi 
faptul că cele două fraze scrise de 
domnul Wilson şi de domnul Billson se 
deosebesc printr-un cuvînt este destul 
de grav, întrucît constituie o dovadă că 
unul dintre aceşti doi domni a săvirşit 
un furt... 

Cei doi şedeau zdrobiţi şi parcă 
neînsufleţiţi pe scaunele lor, dar la auzul 
acestor cuvinte tresăriră electrizaţi şi 
încercară să se ridice. 

— Staţi jos! spuse preşedintele, tăios, 
iar ei se supuseră. Faptul acesta era 
după cum spuneam, destul de grav — 


489 


însă numai pentru unul dintre ei. Acum 
chestiunea pare şi mai gravă, întrucît 
onoarea amîndorura e atinsă, ba chiar 
cu totul ştirbită. Amîndoi au ignorat cele 
nouă cuvinte hotăritoare. 

Făcu o pauză de cîteva secunde, în 
timpul căreia tăcerea deveni parcă mai 
apăsătoare şi mai adincă, apoi urmă: 

— Acest lucru nu s-a putut întîmplă 
decît într-un singur fel. Întreb pe aceşti 
domni: Este vorba de o înţelegere? De o 
învoială? 

Un murmur străbătu sala, părind să 
însemne: „I-a prins pe amîndoi”. 

Billson nu era obişnuit cu asemenea 
situaţii extraordinare; rămase pe scaun, 
cuprins de deznădejde. Dar Wilson era 
avocat. Cu un efort, se sculă în picioare, 
palid şi tulburat, şi spuse: 

— Rog adunarea să fie îngăduitoare şi 
să mă lase să explic această situaţie 
extrem de penibilă. Îmi pare rău că 
trebuie să spun ceea ce voi spune; ştiu 
că vorbele mele vor arunca definitiv 
dezonoarea asupra domnului Billson, pe 
care l-am stimat şi respectat 
întotdeauna pînă acum şi de a cărui 
integritate nu m-am îndoit niciodată, la 
fel cu voi toţi. Dar pentru a-mi păstra 
propria mea onoare trebuie să vorbesc 
cu toată sinceritatea. Mărturisesc cu ru- 
şine — şi vă cer iertare pentru aceasta 
— că am spus străinului toate cuvintele 
din fraza aceea, inclusiv cele nouă 
cuvinte  înjositoare de la sfîrşit. 
(Stupoare.) Cînd s-a dat publicităţii 


490 


anunţul pe care-l cunoaşteţi, mi-am 
amintit de ele şi m-am hotărit să cer 
sacul cu bani, pentru că aveam tot drep- 
tul s-o fac. Acum vă rog să luaţi în 
consideraţie următorul fapt şi să-l 
cîntăriţi bine. Recunoştinţa pe care mi-a 
arătat-o străinul în noaptea aceea a fost 
fără margini. Mi-a spus că nu poate găsi 
cuvinte ca s-o exprime şi că dacă va fi 
vreodată în stare mă va răsplăti înmiit. 
De aceea, vă întreb acum: puteam oare 
să mă aştept, puteam oare să cred sau 
să-mi închipui măcar cît de cît că, avind 
în vedere simţămintele lui pentru mine, 
va fi în stare de atita nerecunoştinţă 
încît să adauge cele nouă cuvinte — cu 
totul inutile — la fraza de încercare? Să- 
mi întindă o cursă? Să mă demaşte 
drept calomniator al propriului meu 
oraş, în faţa propriilor mei concetăţeni, 
adunaţi în sala primăriei? Părea cu totul 
absurd, ba chiar cu neputinţă de 
conceput. Eram sigur că nu va pomeni 
decît partea binevoitoare de la începutul 
frazei pe care i-am spus-o. Nu mă 
îndoiam cîtuşi de puţin de aceasta. Şi 
dumneavoastră aţi fi gîndit la fel. Nu v- 
aţi fi aşteptat la o atît de josnică trădare 
din partea unei persoane pe care aţi 
ajutat-o şi căreia nu i-aţi făcut nici un 
rău. lată de ce, cu o încredere deplină, 
am scris pe o bucată de hîrtie primele 
cuvinte — sfirşind cu: CAUTĂ DE TE 
ÎNDREAPTĂ — şi am semnat-o. Tocmai 
cînd mă pregăteam s-o pun în plic, am 
fost chemat în biroul meu şi, fără să-mi 


491 


dau seama, am lăsat hiîrtia pe masă. Se 
opri, îşi întoarse capul spre Bilson, 
aşteptă 


492 


o clipă şi urmă apoi: Vă atrag atenţia 
asupra următorului fapt: cînd m-am 
întors, puţin timp după aceea, domnul 
Billson ieşea tocmai prin uşa dinspre 
stradă. 

(Stupoare.) În clipa aceea, Billson se 
ridică în picioare şi strigă: 

— E o minciună! O minciună mîrşavă! 

Preşedintele: Stai jos, domnule! 
Domnul Wilson are cuvîntul! 

Prietenii lui Billson îl siliră să se aşeze 
pe scaun şi-l potoliră. Wilson continuă: 

— Acestea sînt faptele. Cînd m-am 
întors, am observat că hirtia se afla în 
alt loc pe masă, dar n-am dat nici o 
importanţă acestui fapt, crezînd că 
vîntul o mişcase din loc. Nici prin gînd 
nu mi-ar fi trecut că domnul Billson ar fi 
în stare să citească pe furiş hirtiile 
altuia. Părea un om cinstit, incapabil de 
asemenea apucături. Dacă îmi permiteti, 
vă voi spune că acele cuvinte care erau 
în plus în fraza lui — „de fel” — se 
explică printr-o greşeală de memorie. 
Sînt singurul om pe lume care poate da 
vreun amănunt pe căi cinstite asupra 
frazei în chestiune. Atita am avut de 
spus. 

Nu există pe lumea asta mijloc mai 
potrivit pentru a ameţi minţile, a 
răsturna convingerile şi a dez- lănţui 
patimile unui public neobişnuit cu 
trucurile şi înşelătoriile oratoriei decît 
un discurs convingător. Wilson se aşeză 
triumfător. Sala îl învălui în aplauzele ei 
aprobatoare; prietenii se înghesuiră în 


493 


jurul lui, îi strînseră mîna şi îl felicitară, 
în timp ce Billson era huiduit şi nu putea 
scoate o vorbă. Preşedintele ciocănea de 
zor şi striga: 

— Nu ne-ntrerupeţi, domnilor, lasaţi- 
ne să continuăm! 

În cele din urmă, sala se linişti puţin. 
Atunci, pă- lărierul se ridică şi spuse: 

— Păi cu ce să continuăm, domnule, 
dacă nu cu predarea banilor? 

Voci din sală: Aşa e! Aşa e! Du-te la 
tribună, Wilson! 

Pălărierul: Propun să strigăm de trei 
ori ura pentru domnul Wilson, simbolul 
acelei virtuţi deosebite, care... 

Uralele izbucniră înainte ca palarierul 
să fi spus tot ce-avea de spus; în timp ce 
preşedintele ciocănea de zor pentru a 
restabili liniştea tulburată de aplauzele 
frenetice ale asistenţei, cîţiva entuziaşti 
îl suiră pe Wilson pe umerii unui 
vlăjgan, pregătin- du-se să-l poarte în 
triumf spre tribună. Atunci, vocea 
preşedintelui se făcu auzită: 

— Linişte! Fiecare la locul lui! Aţi uitat 
că mai există un document care trebuie 
citit? 

Cînd se făcu linişte, luă documentul şi 
se pregăti să-l citească, dar îl puse la 
loc, spunînd: 

— Uitasem că nu trebuie citit decît 
după lectura tuturor scrisorilor pe care 
le-am primit. 

Scoase un plic din buzunar, îl desfăcu 
şi se uită la hiîrtia dinăuntru. Surprins, o 
mai privi o dată, cu ochii holbaţi. 


494 


Douăzeci sau treizeci de voci strigară: 
„Ce este? Citeşte! Citeşte!” 

Burgess începu să citească încet şi cu 
uimire în glas: 

— Cuvintele pe care le-am spus 
străinului... (Voci: „Hei, ce mai e şi 
asta?”) au fost următoarele: NU ESTI 
UN OM RĂU: (Voci: „Sfinte Sisoe!”) 
CAUTĂ DE TE-NDREAPTĂ (O voce: 
„Asta-i prea de tot!”) Semnat, bancherul 
Pinkerton. 

Se dezlănţui un potop de risete care ar 
fi putut stoarce lacrimi pînă şi celor mai 
serioşi dintre ei. Cei care mai aveau 
destulă putere riseră pînă la lacrimi; 
reporterii, ţinîndu-se de burtă, 
aşternură pe hirtie nişte semne ciudate, 
cu neputinţă de descifrat. Un cîine care 
moţăia pe undeva se trezi şi începu să 
latre, înnebunit de această hărmălaie. 
Prin larma asurzitoare se puteau auzi 
tot felul de strigăte: „Sîntem din ce în ce 
mai bogaţi, avem două simboluri ale 
incoruptibilităţii! Fără a-l mai socoti şi 
pe Billson! Trei, dacă-l socotim şi pe 
Borţosul! Nu-i nimic, las’ să fie cît de 
mulţi!” „In regulă, l-am ales şi pe 
Billson!” „Aoleu, bietul Wilson e victima 
a doi pungaşi!” 

O voce puternică: Tăcere! 
Preşedintele a mai pescuit ceva din 
buzunar! 

Voci: Ura! Ceva nou? Citeşte! Citeşte! 
Citeşte! 


495 


Preşedintele (citind): Cuvintele pe 
care le-am spus, etc.: Nu ești un om 
rău, caută... Semnat, Gregory Yates! 

Un potop de voci: Patru simboluri! 
Trăiască Yates! Altul la rînd! 

Adunarea era acum într-o dispoziţie 
splendidă şi avea chef să se amuze cît 
mai mult cu putinţă. Cîţiva dintre cei 
nouăsprezece, palizi şi deznădăjduiţi, se 
ridicară şi începură să-şi croiască drum 
spre ieşire, dar fură observati, şi zeci de 
glasuri strigară: 

— Uşile, uşile! Închideţi uşile! Nici un 
incoruptibil să nu iasă! Toată lumea să 
stea jos! 

Ordinul fu executat. 

— Mai scoate ceva din buzunar! 
Citeşte, citeşte, citeşte! 

Preşedintele se supuse, şi buzele sale 
rostiră din nou cuvintele bine 
cunoscute: NU ESTI UN OM RÂU... 

— Numele! Numele! Cine este? 

— L. Ingoldsby Sargent. 

— Cinci aleşi! Tot mai multe 
simboluri! Continuă, continuă! 

— „Nu eşti un om rău...” 


496 


— Numele! Numele! 

— Nicholas Whitworth. 

— Ura! Ura! E ziua simbolurilor! 

Cineva improviza un cîntec, pe 
melodia cunoscutei arii din opera 
Mikado!: 


„Cînd un băiat sfios din fire nutreşte-o tainică 
iubire...” 


Întreaga sală i se alătură. La un 
moment dat, cineva improviză un vers 
nou: 


„Să nu uiţi asta niciodată...” 


Adunarea îl cîntă, fremătînd. În curînd 
fu lansat un nou vers: 


„N-avem corupti în Hadleyburg...” 


Adunarea zbieră şi acest vers. Vocea 
lui Jack Halliday se  înălţă apoi 
pătrunzătoare şi clară, cîn- tînd ultimul 
vers: 


„Simboluri însă — din belşug!” 


Adunarea îl cîntă cu un elan de 
nedescris. Apoi vesela adunare o luă de 
la capăt şi cîntă de două ori cele patru 
versuri, cu mare brio, terminînd cu un 
năprasnic „Ura!” pentru „Incoruptibilul 
Hadleyburg şi toate simbolurile lui, pe 


1 Operă comică a dramaturgului englez William 
Gilbert şi a compozitorului englez Arthur 
Sullivan. 


497 


care le vom găsi demne să primească 
astăzi înaltul titlu”. 

Apoi oamenii începură, din nou să 
strige către preşedinte: „Zi mai departe! 
Mai citeşte-ne ceva! Citeşte tot ce ai!” 

— Aşa-i! Dă-i drumul! Vom dobîndi o 
faimă veşnică! 

Vreo doisprezece bărbaţi se ridicară 
atunci şi  începură să protesteze, 
spunînd că această comedie este opera 
unui farsor descreierat şi este o insultă 
pentru întregul oraş. Nu încape nici o 
îndoială că aceste semnături sînt 
falsificate... 

— Stati jos! Staţi jos! Tăcere! V-aţi dat 
de gol! Vom găsi şi numele voastre, fiţi 
pe pace! 

— Domnule preşedinte, cîte plicuri ai 
primit? 

Preşedintele le numără. 

— Împreună cu cele pe care le-am 
deschis pînă acum, sînt nouăsprezece! 

Răspunsul fu urmat de o furtună de 
aplauze batjocoritoare. 

— Te  pomeneşti că toate conţin 
secretul! Propun să le deschizi pe toate 
şi să citeşti semnăturile de pe fiecare 
bileţel, precum şi primele cinci cuvinte 
ale fiecăruia. 

— Bună idee! 

Propunerea fu pusă la vot şi adoptată 
cu entuziasm. Atunci, sărmanul şi 
bătrinul Richards se ridică, iar soţia lui 
făcu la fel, şi rămase aşa, cu capul 
plecat, pentru ca nimeni să nu vadă că 
plinge. Richards îi dădu braţul ca s-o 


498 


sprijine şi începu să vorbească, cu glas 
tremurător: 

— Prieteni, voi cunoaşteţi viaţa mea şi 
a scumpei mele Mary şi cred că ne-aţi 
simpatizat şi ne-aţi respectat... 

Preşedintele îl întrerupse: 

— Dă-mi voie, te rog. Este foarte 
adevărat... ceea ce spui dumneata, 
domnule Richards, orăşelul vă cunoaşte 
într-adevăr pe amindoi, vă simpatizează 
şi vă respectă; mai mult decît atît: vă 
cinsteşte şi vă iubeşte. 

Vocea lui Halliday tună din nou: 

— Ăsta-i adevărul adevărat! Dacă 
preşedintele are dreptate, atunci să se 
pronunţe şi adunarea. Haideţi, sculaţi- 
vă! Acum... Hip-hip-hip! Ura! În cor! 

Întreaga adunare se ridică şi îşi 
întoarse privirile spre bătrina pereche, 
umplînd aerul cu un adevărat viscol de 
batiste fluturinde şi slobozind urale 
înflăcărate. 

Preşedintele continuă: 

— lată ce voiam să spun: ştim că aveţi 
o inimă bună, domnule Richards, dar nu 
este momentul să fim miloşi cu vinovaţii. 
(Strigăte:  „Aşa-i! Aşa-i!”) Citesc pe 
chipul dumitale mărinimoasa intenţie, 
dar nu-ţi pot îngădui să pledezi în 
favoarea acestor oameni... 

— Dar eu voiam... 

— Te rog aşază-te, domnule Richards. 
Trebuie să cercetăm şi celelalte bileţele, 
pentru a fi drepţi cu cei care au şi fost 
demascaţi aici. După aceea — îţi dau 


499 


cuvîntul meu că aşa va fi — vei putea 
spune tot ce pofteşti. 

Mai multe voci: Aşa-i! Preşedintele are 
dreptate, nu se poate îngădui nici o 
întrerupere în momentul de faţă! 
Continuă! Numele! Numele! Aşa cum 
prevede propunerea votată de adunare! 

Cei doi bătrîni fură nevoiţi să se aşeze, 
şi bărbatul şopti la ureche soţiei: 

— E groaznic de grea aşteptarea asta, 
ruşinea va fi cu atît mai mare cu cît îşi 
vor da seama că voiam să pledăm pentru 
noi înşine. 

Veselia generală izbucni din nou, de 
îndată ce reîncepu citirea numelor: 


„Nu eşti un om rău... Semnat, Robert ]. 
Titmarsh.” 
„Nu eşti un om rău... Semnat, Eliphalet Weeks.” 
„Nu eşti un om rău... Semnat, Oscar B. Wilder.” 


În clipa aceea, adunării i se năzări să-l 
scutească pe preşedinte de a mai rosti 
cele cinci cuvinte. El nu se arătă deloc 
nemulţumit. Scotea pe rind ciîte-un 
bileţel şi aştepta, în vreme ce adunarea 
intona cele cinci cuvinte cu un sunet 
masiv, bine ritmat şi grav (semănind 
izbitor cu un binecunoscut cîntec biseri- 
cesc): „Nu e-şti u-un o-om ră-ă-ău..." 
După care preşedintele spunea: 
„Semnat, Archibald Wilcox”. Şi aşa mai 
departe, un nume după altul, toată 
lumea petrecînd din ce în ce mai 
straşnic, în afară de cele nouăsprezece 
familii nenorocite. Din cînd în cînd, la 
auzul unui nume deosebit de răsunător, 


500 


adunarea îl făcea pe preşedinte să 
aştepte pînă ce intona întreaga frază, 
inclusiv cuvintele de încheiere: „Şi vei 
ajunge în iad sau la Hadleyburg; 
încearcă să nimereşti în primul din 
aceste locuri!” lar în aceste cazuri 
speciale, adăuga un măreț, sfişietor şi 
prelung „A-a-a-min!” 

Lista se scurta din ce în ce. Bietul 
Richards ţinea socoteala, tresărind de 
cîte ori auzea rostindu-se vreun nume 
care semăna cu al lui şi aşteptînd cu jale 
momentul umilitor, cînd îi va veni şi lui 
rindul să se ridice împreună cu Mary 
pentru a-şi termina pledoaria, pe care 
intenţiona s-o formuleze astfel: 
„...Pentru că pînă acum n-am făcut nici 
un lucru rău, ci ne-am urmat calea cu 
deplină modestie şi fără prihană. Sîntem 
foarte săraci, sîntem bătrîni şi nu avem 
nici un sprijin în viaţă, am fost puşi la 
grea încercare şi am căzut în ispită. 
Adineauri mă  ridicasem pentru a 
mărturisi aceasta şi pentru a vă ruga să 
nu fie citit numele meu în public, 
deoarece ni se părea că nu vom putea 
îndura o atare ruşine, dar m-aţi 
împiedicat. Şi bine aţi făcut, căci se cu- 
venea să suferim împreună cu ceilalţi. A 
fost foarte greu pentru noi! Pentru 
prima oară ne auzim numele rostit în 
batjocură! Fie-vă milă, în amintirea 
vremurilor de altădată; faceţi astfel încît 
să ne fie cît mai uşoară povara ruşinii”. 
În momentul acela, Mary, văzînd că nu 
mai e atent la cele ce se întîmplă în jurul 


501 


lui, îl trase de miînecă. Publicul psal- 
modia: „Nu e-eşti u-un 0-om...” etc. 

— Fii gata, îi şopti Mary; acum 
urmează numele tău: a citit optsprezece. 

În sală se făcu din nou linişte, apoi de 
pretutindeni izbucniră strigătele: 

— Următorul! Următorul! Următorul! 

Burgess se scotoci prin buzunare. Cei 
doi bătrîni, tremurînd, începură să se 
ridice. Burgess mai căută o clipă, apoi 
spuse: 

— Văd că le-am citit pe toate. 

Buimăciţi de uimire şi de bucurie, cei 
doi se prăbuşiră pe scaune. Mary şopti: 

— Ah, binecuvîntat fie Domnul, sîntem 
salvaţi! A pierdut bileţelul nostru! N-aş 
da fericirea asta nici pe-o sută de saci cu 
aur! 

Mulțimea începu din nou să cînte 
parodia după aria Mikado-ului. O intonă 
de trei ori cu un entuziasm din ce în ce 
mai mare, sculîndu-se în picioare cînd 
ajunse a treia oară la ultimul vers: 


„Simboluri însă — din belşug!” 


şi terminînd cu urale şi aplauze pentru 
„cinstea Hadleyburgului şi cei 
optsprezece nemuritori reprezentanţi ai 
ei”. 

Atunci, Wingate, şelarul, se ridică şi 
propuse să se ovaţioneze în cinstea 
„celui mai cinstit om din oraş, singurul 
cetăţean cu vază care n-a încercat să 
fure banii — Eduard Richards”. 


502 


Mulțimea ovaţionă puternic, din toată 
inima. Apoi cineva propuse ca Richards 
să fie proclamat singurul păzitor şi 
simbol al sfintei tradiții a Had- 
leyburgului,  dîndu-i-se dreptul şi 
împuternicirea de a înfrunta privirile 
sarcastice ale întregii lumi. 

Propunerea fu acceptată prin 
aclamații; apoi cîn- tară din nou aria 
Mikado-ului şi terminară astfel: 


„Şi-un singur simbol ne-a rămas!” 


Urmă o pauză; apoi: 

O voce: Şi acum, al cui e sacul? 

Tăbăcarul (pe un ton batjocoritor): 
Foarte simplu! Banii trebuie să fie 
împărţiţi între cei optsprezece 
incoruptibili. I-au dat sărmanului străin 
cîte douăzeci de dolari şi cuvintele alea, 
pe rînd ca la moară. Le-au trebuit 
douăzeci şi două de minute pentru 
treaba asta. Socoteala străinului — în 
total, trei sute şaizeci de dolari. Ceea ce 
vor ei este să li se dea înapoi bănişorii... 
şi dobinda... la un loc, patruzeci de mii 
de dolari! 

Mai multe voci (în batjocură): Aşa-i! 
Să se împartă! Să se împartă! Fie-vă 
milă de cei sărmani, nu-i lăsaţi să 
aştepte! 

Preşedintele: Linişte! Vă citesc acum 
celălalt document lăsat de străin: „Dacă 
nu se va înfăţişa nici un pretendent (un 
cor de murmure), dorinţa mea este să 
deschideţi sacul şi să predaţi banii 


503 


cetăţenilor cu vază ai oraşului 
dumneavoastră, care să aibă grijă de ei 
(exclamaţii: „Vai! Vai!”) şi să-i folo- 
sească după cum vor crede că e mai 
bine pentru popularizarea şi păstrarea 
înaltei reputaţii de cinste incoruptibilă a 
comunităţii dumneavoastră (noi ex- 
clamaţii), reputaţie căreia numele şi 
strădaniile lor îi vor adăuga o nouă şi 
puternică strălucire”. (O furtună 
năvalnică de aplauze batjocoritoare.) Se 
pare că asta-i totul. Ba nu, mai e şi un 
post-scriptum: 


„P.S. Cetăţeni ai Hadleyburgului! Nu există 
nici un fel de frază-cheie, nimeni nu a rostit-o. 
(Mare stupoare.) Nu a existat 


504 


nici străinul sărac, nici dania de douăzeci de 
dolari şi nici remarca aceea binevoitoare, toate 
acestea sînt născociri. (Exclamaţii de uimire şi 
de încîntare.) Îngăduiţi-mi să vă spun povestea 
mea în cîteva cuvinte. Am trecut cîndva prin 
orăşelul dumneavoastră şi mi s-a adus o mare 
jignire, pe care nu o meritasem. Oricare altul s- 
ar fi mulţumit să omoare pe unul sau doi dintre 
dumneavoastră şi să se considere chit, dar 
pentru mine aceasta ar fi însemnat o răzbunare 
neînsemnată şi nepotrivită, deoarece se ştie că 
morţii nu suferă. Şi-apoi, nu vă puteam omori pe 
toţi, şi în orice caz, cunoscîndu-mi firea, aşa 
ceva nu m-ar fi putut mulţumi. Voiam să vă 
lovesc pe fiecare în parte, nu în persoană sau 
averea dumneavoastră, ci în  vanitatea 
dumneavoastră, punctul în care oamenii slabi şi 
proşti sînt cel mai vulnerabili. De aceea m-am 
reîntors, deghizat, în orăşelul dumneavoastră şi 
v-am studiat. Eraţi o pradă uşoară. Aveaţi un 
vechi şi mare renume de cinste şi, fireşte, eraţi 
mîndri de el, era tezaurul vostru cel mai de preţ, 
pe care-l păzeaţi ca pe lumina ochilor. De îndată 
ce-am constatat că vă ţineţi pe voi şi pe copiii 
voştri departe de orice ispită, am şi ştiut cum 
trebuie să procedez.  Naivi ce  sînteţi! 
Slăbiciunea slăbiciunilor este virtutea care nu a 
fost pusă la încercare. Am ticluit un plan de 
bătaie şi mi-am alcătuit o listă de nume. Planul 
meu era de a corupe Hadleyburgul cel 
incoruptibil, transformînd în mincinoşi şi hoţi 
vreo cincizeci de bărbaţi şi femei fără pată, care 
niciodată nu spuseseră vreo minciună şi nu 
şterpeliseră vreun ban. Mi-era teamă de 
Goodson. Nu era nici născut, nici crescut în 
Hadleyburg. Mă temeam că, dacă aş începe să- 
mi pun planul în aplicare trimiţînd scrisoarea pe 


505 


care aţi văzut-o, v-aţi fi spus; «Goodson este 
singurul dintre noi care ar fi putut dărui 
douăzeci de dolari unui străin nenorocit», şi 
atunci momeala mea n-ar fi prins. Dar Goodson 
şi-a dat sufletul; atunci n-am mai stat pe gînduri 
şi mi-am pregătit capcana, punîind în ea 
momeala. Poate că nu voi prinde în ea pe toţi cei 
cărora le-am trimis scrisoarea cu aşa-zisa frază- 
cheie, dar, pe cît cunosc eu 


506 


caracterul Hadleyburgului, îi voi prinde pe cei 
mai mulţi dintre ei. (Voci: «Adevărat, i-a prins pe 
toţi, pînă la unul».) Cred că ar fi în stare să fure 
pînă şi nişte bani despre care ştiu că au fost 
cîiştigaţi la joc decît să piardă o asemenea 
ocazie, nenorociţii şi rătăciţii de ei, slabi în faţa 
ispitei! Sper să vă distrug definitiv, pentru 
totdeauna, vanitatea şi să dăruiesc 
Hadleyburgului o nouă faimă, una care să 
dăinuie şi să fie cunoscută hăt-departe. Dacă am 
reuşit, deschideţi sacul şi convocați Comitetul 
pentru răspîndirea şi păstrarea faimei 
Hadleyburgului!” 


Un uragan de voci:  Deschide-l! 
Deschide-l! Cei optsprezece să treacă în 
faţă! Comitetul pentru  răspîndirea 
tradiţiei! Incoruptibilii înainte! 

Preşedintele desfăcu sacul şi scoase 
din el un pumn de monede mari, 
galbene şi strălucitoare, le strînse la un 
loc şi le cercetă apoi cu privirea... 

— Prieteni, sînt doar nişte bănuţi de 
plumb, auriţi! 

La auzul acestei veşti, adunarea se 
cutremură de ris. Cînd hărmălaia se 
potoli, tăbăcarul luă cuvîntul şi spuse: 

— În virtutea meritelor sale de 
netăgăduit în această afacere, domnul 
Wilson trebuie să fie preşedintele 
Comitetului pentru răspîndirea tradiţiei. 
Propun să poftească la tribună, din 
partea colegilor lui, şi să primească cu 
custodie banii. 

O sută de voci: Wilson! Wilson! 
Wilson! Ţine-ţi discursul! 


507 


Wilson (cu vocea tremurindă de furie): 
Permi- teţi-mi să spun, fără a-mi cere 
scuze pentru expresia folosită: lua-i-ar 
dracu de bani! 

O voce: Văleu, şi mai zice că-i baptist! 

O voce: Au mai rămas şaptesprezece 
simboluri! înaintați, domnilor, şi faceţi- 
vă datoria! 


508 


În tăcerea care urmă nu se auzi nici 
un răspuns. 

Șelarul: Domnule preşedinte, ne-a 
mai rămas în orice caz un om curat din 
fosta noastră aristocrație; are nevoie de 
bani şi i-ar merita. Propun să-l chemaţi 
pe Jack Halliday la tribună, ca să pună 
la licitaţie sacul cu banii auriţi. lar 
rezultatul să i se dea celui care-l merită 
— omul pe care Hadleyburgul are 
plăcerea să-l onoreze, d-l Eduard Ri- 
chards. 

Propunerea fu adoptată cu mare 
însufleţire de către toţi cei prezenţi, 
inclusiv cîinele.  Şelarul  inaugură 
licitaţia cu un dolar; cei din Brixton şi 
reprezentantul lui Barnum luptară din 
răsputeri pentru sac. Mulțimea aclama 
fiecare spor de ofertă, emoţiile creşteau 
de la o clipă la alta, licitanţii se 
înflăcărau şi deveneau tot mai 
cutezători, tot mai hotăriţi; suma sări de 
la un dolar la cinci, apoi la zece, apoi la 
douăzeci, apoi la cincizeci, apoi la o 
sută, apoi... 

La începutul licitaţiei, Richards îi şopti 
deznădăjduit nevesti-si: 

— Mary, oare putem noi să acceptăm? 
Este... este... vezi bine, este o răsplată 
de onoare, o confirmare a caracterului 
nostru cinstit, şi... şi... putem oare să 
acceptăm? N-ar fi mai bine să mă ridic 
şi să... Vai, Mary, ce-i de făcut? Ce crezi 
că ar trebui...? 

Vocea lui Halliday: Cincisprezece! 
Cincisprezece pentru sac! Douăzeci! Ah, 


509 


mulţumesc! Treizeci, mulţumesc! 
Treizeci, treizeci, treizeci! Am auzit 
bine? Patruzeci? Patruzeci este! Nu 
lăsaţi să se oprească jocul, domnilor, nu- 
l lăsaţi! Cincizeci! Mulţumesc stimabile! 
A ajuns la cincizeci. Cincizeci! Cincizeci! 
Şaptezeci! Şaptezeci! Nouăzeci! 
Minunat! O sută! Daţi-i drumul! Daţi-i 
drumul! O sută douăzeci! O sută 
patruzeci! Taman 


510 


la timp! O sută cincizeci! Doua sute! 
Splendid! Am auzit bine? Două su... Mul- 
tumesc! Două sute cincizeci!...” 

— Este o nouă ispită, Eduard, tremur 
toată... dar, vai, abia am scăpat de una, 
şi ar trebui să ne fie învăţătură de 
minte... („Cît ați spus? Şase? 
Mulţumesc! Şase cincizeci, şase cin... 
ŞAPTE sute.”) Şi totuşi, Eduard, dacă te 
gîndeşti bine... nimeni nu ne bănu... 
(„Opt sute de dolari! Ura! Haideţi la 
nouă sutare! Domnule Parsons, cît zi- 
ceai? Mulţumesc, nouă! Oare sacul ăsta 
nobil, cu plumb curat aurit, face numai 
nouă sute de dolari? Daţi-o dracului! Am 
auzit bine? O mie! Veşnic recunoscător! 
A spus careva o mie o sută? Un sac ce 
va deveni cel mai celebru din întreaga 
ţa...”) Vai, Eduard, începu ea să suspine, 
sîntem atît de săraci!... Dar... Dar... fă 
cum crezi că-i mai bine... fă cum crezi 
că-i mai bine. 

Eduard stătea nemişcat, chinuit de 
gînduri şi copleşit de împrejurări. 

In tot acest timp, un necunoscut care 
aducea cu un detectiv amator, deghizat 
ca un conte englez din romanele la 
modă, urmărise desfăşurarea dezbate- 
rilor cu un interes vădit şi cu o expresie 
de satisfacţie, comentindu-le în sinea 
lui. În acel moment, monologul lui era 
cam acesta: „Nici unul dintre cei 
optsprezece nu participă la licitaţie; asta 
nu-i bine; trebuie să provoc o 
schimbare; regula celor trei unităţi ale 
dramei o cere. Ăştia trebuie să cumpere 


511 


sacul pe care au încercat să-l fure; mai 
mult, trebuie să plătească pentru el un 
preţ greu, mai ales că mulţi dintre ei 
sînt bogaţi. Şi încă ceva: dacă m-am 
înşelat  crezind că toţi cetățenii 
Hadleyburgului au acelaşi caracter, 
atunci cel care m-a făcut să greşesc are 
dreptul la o mare răsplată şi cineva 
trebuie să plătească. Spre ruşinea mea, 
m-am înşelat în privința acestui 
Richards: nenorocitul, e un om cinstit; 
nu pot înţelege de ce, dar trebuie s-o re- 
cunosc. Da, s-a dovedit a fi un partener 
dibaci, de aceea cîştigul îi aparţine. Şi i 
se cuvine un pot cît mai mare; numai să 
reuşesc. M-a dezamăgit, dar treacă de la 
mine!” 

Urmărea cu atenţie jocul. După ce 
ajunse la o mie, licitaţia lîncezi; 
sporurile erau din ce în ce mai mici. Un 
concurent se lăsă păgubaş, apoi altul, şi 
altul. Necunoscutul lansă şi el o ofertă. 
Văzînd că ofertele nu mai cresc decit cu 
cîte zece dolari, adăugă cinci; cineva 
oferi trei dolari în plus; aşteptă o clipă, 
apoi supralicită cu cincizeci de dolari, şi 
sacul îi fu adjudecat la preţul de o mie 
două sute optzeci şi doi dolari. Adunarea 
izbucni atunci în urale, dar se opri 
imediat, pentru că străinul se ridicase şi 
făcea semn cu mîna. Începu să 
vorbească: 

— Aş vrea să spun cîteva cuvinte şi să 
vă cer o favoare. Sînt un negustor de 
rarităţi şi am legături cu numismaţii din 
întreaga lume. Aş putea cîştiga binişor 


512 


de pe urma acestei achiziţii, chiar aşa 
cum se prezintă; dar, dacă-mi permiteti, 
există un mijloc prin care pot face ca 
fiecare dintre aceste monede de plumb 
de cîte douăzeci de dolari să valoreze cît 
o monedă de aur, poate chiar şi mai 
mult. Dacă-mi veţi da voie, voi dărui o 
parte din  cîştigul meu domnului 
Richards, a cărui cinste de neclintit aţi 
subliniat-o cu atîta căldură în seara 
aceasta; partea lui va fi de zece mii de 
dolari şi îi voi preda banii mîine. 
(Aplauze puternice în rîndurile adunării. 
Expresia „cinste de neclintit” îi făcu pe 
cei doi Richards să roşească destul de 
tare; din fericire însă, adunarea crezu ca 
era din pricina modestiei, aşa că nu li se 
întîmplă nimic.) Dacă veţi aproba propu- 
nerea mea cu 0) majoritate 
corespunzătoare — aş 


513 


prefera cu o majoritate de două treimi 
—, voi considera aceasta un 
consimţămînt al întregului orăşel — şi 
asta e tot ceea ce doresc. Interesul pen- 
tru rarităţi sporeşte întotdeauna dacă le 
adaugi o deviză capabilă să stirnească 
atenţia şi curiozitatea. De aceea, dacă- 
mi permiteţi, am să marchez pe fiecare 
dintre monedele acestea numele celor 
optsprezece domni care... 

Nouă zecimi din adunare — inclusiv 
cîinele — se ridică imediat în picioare, 
iar propunerea fu adoptată cu o furtună 
de risete şi aplauze aprobative. 

Apoi toată lumea se aşeză la loc, în 
timp ce simbolurile, cu excepţia lui „dr.” 
Clay Harkness, se ridicară, protestind 
vehement împotriva acestei propuneri 
care însemna o insultă şi ameninţind 
să... 

— Vă rog să nu mă ameninţaţi, spuse 
străinul, cît se poate de calm. Imi 
cunosc drepturile şi nu mă sperie nici un 
fel de ameninţări. 

(Aplauze.) 

Se aşeză. „Dr.” Harkness socoti că i s- 
a ivit un prilej foarte bun. Harkness şi 
Pinkerton erau bogătaşii 
Hadleyburgului. Harkness descoperise 
un medicament care era pentru el o 
adevărată mină de aur. Candida pentru 
Adunarea Legislativă pe o listă, iar 
Pinkerton pe alta. Era o concurenţă 
înverşunată, care devenea pe zi ce 
trecea mai aprigă. Amîndoi erau ahtiaţi 
după bani; fiecare dintre ei cumpărase 


514 


cîte-un teren destul de întins, cu un 
anumit scop: era vorba să se 
construiască o nouă cale ferată, şi 
fiecare dintre ei dorea să ajungă în 
Adunarea Legislativă, pentru a obţine ca 
noua cale ferată să treacă pe moşia lui; 
un singur vot putea hotări totul, şi asta 
însemna dublarea sau triplarea averii. 
Miza era mare, şi Harkness era un 
jucător îndrăzneţ. Stînd lîngă străin, 


515 


se aplecă spre el şi, în timp ce confrații 
lui continuau să stirnească hazul adu- 
nării cu protestele şi apelurile lor, îl 
întrebă în şoaptă: 

— Cît ceri pe sac? 

— Patruzeci de mii de dolari. 

— Îţi dau douăzeci. 

— Nu! 

— Douăzeci şi cinci! 

— Nu! 

— Fie treizeci! 

— Preţul este de patruzeci de mii; nici 
o para mai puţin. 

— Bine, fie! Voi veni la hotel mîine 
dimineaţă la ora zece. Nu vreau să se 
ştie; vom vorbi între patru ochi. 

— În regulă! 

Apoi străinul se ridică şi spuse, 
adresîndu-se publicului din sală: 

— Văd că e tirziu. Discursurile acestor 
domni nu sînt lipsite de interes şi nici de 
stil; totuşi, dacă-mi permiteţi, vă voi 
părăsi. Vă mulţumesc pentru marea 
favoare pe care  mi-aţi făcut-o 
satisfăcîndu-mi rugămintea. Rog pe 
preşedinte să păstreze sacul pînă mîine 
dimineaţă şi să dea aceste trei bancnote 
de cîte cinci sute de dolari domnului 
Richards. (Bancnotele trecură din mînă 
în mînă pînă la preşedinte.) La ora nouă 
am să vin după sac, iar la unsprezece 
am să-i predau personal restul pînă la 
zece mii de dolari domnului Richards, la 
locuinţa lui. Noapte bună! 

Şi spunînd acestea, se furişă afară din 
sală, unde se stirnise o hărmălaie 


516 


grozavă — un amestec strident de urale, 
de zbierete pe aria Mikado-ului şi de 
lătrături furibunde, hărmălaie în care 
din cînd în cînd se puteau desluşi 
cuvintele psalmodiate: 

„Nu-u e-eşti u-un o-om ră-ă-ău... a-a-a- 
a-amin!” 


517 


IV 


Întorşi acasă, soţii Richards trebui să 
îndure pînă la miezul nopţii felicitări şi 
elogii. Rămaşi singuri, se afundară într-o 
tăcere meditativă. Păreau trişti, într-un 
tîrziu, Mary începu să vorbească, suspi- 
nînd: 

— Crezi că sîntem de condamnat, 
Eduard? E atât de grav? 

Privirile i se îndreptau spre cele trei 
mari bancnote acuzatoare, care zăceau 
pe masă şi pe care vecinii le priviseră cu 
lăcomie şi le pipăiseră cu atita admi- 
raţie. Eduard nu răspunse de îndată; 
apoi oftă şi rosti cu glas şovăielnic: 

— N-am... n-am avut încotro, Mary. 
Aşa... da, aşa a fost scris să fie. Tot ce se 
întîmplă pe lume e la fel. 

Mary ridică ochii şi-l privi îndelung, 
fără să-i în- tilnească privirea. Apoi 
spuse: 

— Pînă acum credeam că felicitările şi 
laudele fac totdeauna plăcere. Dar... 
acum, mi se pare... Eduard! 

— Ce vrei să spui? 

— Ai de gind să ramii la bancă? 


— N-nu. 

— Îţi dai demisia? 

— Miine dimineaţă... printr-o 
scrisoare. 


— Şi eu cred că aşa e mai bine. 
Richards îşi cuprinse fruntea în palme 
şi spuse încet: 


518 


— Înainte nu-mi era teamă să las să-mi 
treacă prin miîini oceane întregi de bani 
străini, dar... Mary, sînt atît de obosit, 
atît de obosit... 

— Să mergem la culcare. 

La ora nouă dimineaţa, străinul veni 
după sac şi îl luă la hotel cu o brişcă. La 
ora zece, Harkness vorbi cu el între 
patru ochi. Străinul ceru şi obţinu cinci 
cecuri la purtător, emise către o bancă 
centrală: patru de cîte o mie cinci sute 
de dolari, şi unul de treizeci şi patru de 
mii de dolari. Puse unul de o mie cinci 
sute în buzunar, iar celelalte, 
reprezentînd la un loc treizeci şi opt de 
mii cinci sute dolari, le vîrî într-un plic, 
împreună cu un bileţel, pe care-l 
scrisese după plecarea lui Harkness. La 
ora unsprezece se duse la locuinţa lui 
Richards şi bătu în uşă. Doamna 
Richards privi prin zăbrelele oblonului, 
apoi şe duse la uşă şi primi plicul. 
Străinul plecă fără să spună nici un 
cuvînt. Doamna Richards se întoarse în 
odaie cu obrajii aprinşi, clătinîndu-se un 
pic, şi spuse gifiind: 

— Sînt sigură că el era! Mi s-a părut 
mie aseară că l-am mai văzut undeva. 

— Nu cumva e omul care a adus 
sacul? 

— Sînt aproape sigură! 

— Atunci, el e faimosul Stephenson, 
care a păcălit toate  notabilităţile 
orăşelului cu şiretlicurile lui. Dacă acum 
a trimis cecuri în loc de bani, să ştii că 
ne-am ars şi noi; crezusem că am 


519 


scăpat, începusem să mă simt din nou 
mai bine, după o noapte de odihnă, dar 
plicul ăla mă bagă în boală. Nu pare 
cine ştie ce gros; chiar dacă ar fi în 
bancnotele cele mai mari, opt mii cinci 
sute de dolari ar ocupa mult mai mult 
loc. 

— Eduard, dar ce ai împotriva 
cecurilor? 

— Cecuri semnate de Stephenson? Aş 
fi gata să primesc cei opt mii cinci sute 
de dolari în bancnote, pentru că aşa a 
fost scris să fie, Mary. Dar n-am fost 
niciodată prea curajos şi mi-ar fi frică să 
prezint la plată un cec semnat cu 
numele ăsta blestemat. Poate 


520 


că-i o cursă. Omul ăsta încearcă să mă 
prindă: abia am scăpat într-un fel sau 
altul; acum el încearcă să mă prindă 
într-alt fel. Dacă sînt cecuri... 

— Ah, Eduard, ce păcat! spuse ea — 
şi, apucînd cecurile, începu să plîngă. 

— Pune-le pe foc! Repede! Nu trebuie 
să ne lăsăm ispitiţi. E o înşelătorie, ca să 
ne facă şi pe noi de ris în ochii lumii! 
Dă-mi-le mie, dacă tu n-ai curaj! 

I le smulse din mîini şi se îndreptă cu 
ele spre sobă. Dar era om — şi pe 
deasupra casier. Nu se putu opri să nu 
se uite la semnătură. Şi atunci îi veni să 
leşine. 

— Fă-mi vînt, Mary! Fă-mi vînt! 
Cecurile sînt aur curat! 

— Vai, ce fericire, Eduard! Cum aşa? 

— Sînt semnate de Harkness. Dar ce-o 
fi-nsem- nînd asta, Mary? 

— Eduard, crezi... 

— Uită-te aici... uită-te la asta! 
Cincisprezece mii... cincisprezece mii... 
cincisprezece mii... treizeci şi patru, 
treizeci şi opt de mii cinci sute! Mary, 
sacul nu face nici doisprezece dolari, şi 
Harkness l-a plătit în aur! 

— Şi crezi că nouă ne revine totul, nu 
numai cei zece mii de dolari? 

— Cam aşa se pare. Şi pe deasupra, 
cecurile sînt emise la „purtător”! 

— Şi e bine, Eduard? Ce-nseamnă 
asta? 

— Îmi închipui că e vorba să ridicăm 
banii la o bancă dintr-un oraş mai 
îndepărtat. Probabil că Harkness nu 


521 


vrea să se ştie nimic. Dar ce-i acolo? Un 
bilet? 
— Da, era împreună cu cecurile. 


522 


Scrisul era al lui „Stephenson”, dar nu 
se vedea nici o semnătură. 


„Sînt un om dezamăgit. Cinstea dumitale este 
mai presus de orice ispită. Aveam o altă părere 
despre dumneata, dar te-am nedreptăţit în 
această privinţă şi îţi cer iertare cu toata 
sinceritatea. Te respect, şi ţi-o spun de 
asemenea cu toată sinceritatea. Orăşelul ăsta nu 
merită să stea nici la picioarele dumitale. Dragă 
domnule, am făcut un rămăşag cu mine însumi 
că în  respectabila dumitale urbe există 
nouăsprezece oameni uşor de corupt. Am 
pierdut. Primeşte toată suma, ai dreptul la ea.” 


Richards oftă adînc şi spuse: 

— E scris cu litere de foc — parcă te 
arde. Mary, simt din nou că sînt un 
ticălos. 

— Şi eu. Ah, dragule, aş vrea... 

— Cînd te gindeşti, Mary, că el crede 
în mine... 

— Taci, Eduard, e peste puterile mele! 

— Mary, dacă aş fi vrednic de vorbele 
astea frumoase (şi Dumnezeu mi-e 
martor că pe vremuri credeam că le 
merit) aş fi în stare să renunţ, de dragul 
lor, la cei patruzeci de mii de dolari. Şi 
aş păstra această hîrtie cu grijă, pentru 
că ar preţui mai mult decît aurul şi 
bijuteriile. Dar acum... Mary, nu putem 
trăi în preajma ei, parcă ne acuză! 

O puse pe foc. 

Peste puţin timp, cineva le aduse un 
plic. 


523 


Richards scoase din el un bileţel şi-l 
citi; era de la Burgess. 


„Dumneata m-ai salvat într-o împrejurare 
grea, iar eu te-am salvat aseară. Am făcut-o cu 
preţul unei minciuni, dar am consimţit bucuros 
la acest sacrificiu, dintr-un sentiment de 
recunoştinţă. Nici un om din acest orăşel nu ştie 
mai bine ca mine cît de brav, bun şi generos 
eşti. În adîncul sufletului, 


524 


dumneata nu mă poţi respecta, ştiind pentru ce 
am fost acuzat şi condamnat de toată lumea, dar 
te rog să crezi cel puţin că sînt un om 
recunoscător: gîndul acesta îmi va uşura povara. 


(Semnat) 
BURGESS.” 


— Sîntem din nou salvați! Şi încă în 
asemenea condiții! (Azvîrli biletul în 
sobă.) Aş... aş vrea să mor, Mary, aş dori 
să scap de toate! 

— O, Eduard, trăim clipe grele, foarte 
grele. Loviturile vin una după alta, şi, 
deşi par a izvori din generozitate, sînt 
atît de dureroase! 

Cu trei zile înainte de alegeri, fiecare 
dintre cei două mii de alegători se trezi 
deodată în posesia cîte unui suvenir de 
preţ — una din monedele calpe din 
faimosul sac cu aur. Pe fiecare din 
aceste monede fusese gravată 
următoarea inscripţie: cuvintele 
pe care le-am spus străâinulu 
i în nevoie au fost..larpe 
cealaltă faţă erau imprimate cuvintele: c 
aută de te-ndreaptă(sem- 
nat) Pin-kerto n”. În felul acesta, 
tot ce mai rămăsese din hazul acelei 
farse se abătu asupra unui singur om, cu 
o putere nimicitoare. Hohotele de ris pe 
care le stîrni se concentrară asupra lui 
Pinkerton. In aceste împrejurări, 
alegerea lui Harkness a fost un fleac. 


525 


Nu trecuseră nici douăzeci şi patru de 
ore de la primirea cecurilor, şi cei doi 
Richards se şi împăca- seră cu gîndul că 
ele există. Conştiinţa păcatului pe care-l 
săvirşiseră nu-i mai supăra. Dar fură 
nevoiţi să constate curînd că un păcat 
poate stirni o spaimă cumplită atunci 
cînd există o cît de mică posibilitate de a 
fi dat în vileag. 


526 


La biserică, predica de dimineaţă nu 
avu nimic deosebit; aceleaşi lucruri 
răsuflate erau spuse în aceeaşi formă 
veche; le auziseră de o mie de ori, pînă 
atunci şi le găsiseră inofensive, aproape 
lipsite de sens şi prielnice somnului. Dar 
acum era cu totul altfel; predica li se 
păru plină de acuzări; ai fi zis că ţinteşte 
de-a dreptul în oamenii care ascund 
păcate grele. După predică, cei doi soţi 
se strecurară cit mai repede prin 
mulţimea celor care îi felicitau şi 
porniră în grabă spre casă, înfioraţi 
pînă-n măduva oaselor de tot felul de 
temeri vagi, ceţoase, nelămurite. Pe 
drum îl zăriră din întîmplare pe pastorul 
Burgess, în momentul în care o cotea 
după colţ. Pastorul nu luă în seamă 
salutul lor. Nu-i văzuse; dar ei nu ştiau 
asta. Ce putea să însemne... purtarea 
lui? Putea să însemne... putea să 
însemne... vai, zeci de lucruri 
îngrozitoare. Nu cumva ştia că Richards 
ar fi putut să-l salveze în acea zi de 
demult şi aştepta în tăcere un prilej de 
răfuială? Acasă, în deznădejdea lor, cei 
doi soţi începură să-şi închipuie că 
servitoarea lor trăsese cu urechea din 
odaia de alături şi-l auzise pe Richards 
spunînd soţiei sale că ştie de nevinovăția 
lui Burgess. Richards îşi imagină apoi că 
auzise atunci foşnetul unei rochii în 
odaia vecină; era chiar sigur că l-a auzit. 
O vor chema pe Sara cu un pretext 
oarecare şi o vor cerceta atent; dacă i-a 
spus cumva totul lui Burgess, se va 


527 


vedea din purtarea ei. Îi puseră cîteva 
întrebări, dar întrebările erau atît de 
lipsite de noimă şi atît de stupide, încît 
fata crezu că bătrînii se scrîntiseră la 
cap, în urma neaşteptatei lor îmbogăţiri. 
Felul cum o priveau — fix şi sfredelitor 
— o sperie, întărindu-i convingerea. 
Roşi, deveni nervoasă şi zăpăcită, ceea 
ce pentru cei doi bătrîni era un indiciu 
sigur de vinovăţie — fata era negreşit 


528 


o spioană şi o trădătoare. Cînd rămaseră 
din nou singuri, începură să lege o 
mulţime de amănunte fără legătură 
între ele, şi din această potriveală ieşiră 
lucruri îngrozitoare. În momentul cînd 
lucrurile păreau să fie cum nu se poate 
mai groaznice, Richards izbucni într-un 
fel de horcăit. 

— Ce este? Ce este? îl întrebă nevastă- 
sa. 

— Bileţelul... bileţelul lui Burgess! Era 
scris pe un ton sarcastic, abia acum îmi 
dau seama: „În adîn- cul sufletului, 
dumneata nu mă poţi respecta, ştiind 
pentru ce am fost acuzat”. Acum e cu 
totul limpede, Doamne-Dumnezeule! El 
ştie că ştiu! Se vede din întorsătura 
frazei, Mi-a întins o cursă... şi eu, ca un 
prost, am căzut în ea! Ah, Mary... 

— E groaznic... ştiu ce vrei să spui... 
Nu ne-a înapoiat bileţelul cu cuvintele- 
cheie. 

— Nu... îl păstrează, ca să ne distrugă. 
Mary, el ne-a şi trădat cuiva, sînt sigur... 
sînt foarte sigur. Am văzut asta în ochii 
multora, la ieşirea din biserică. Şi-apoi, 
nu ne-a răspuns cînd l-am salutat pe 
stradă... ştia el ce face! 

În noaptea aceea, fu chemat doctorul. 
A doua zi dimineaţă se răspindi vestea 
că cei doi bătrîni se îmbolnăviseră grav, 
doboriţi de emoţiile prea puternice 
provocate, după părerea doctorului, de 
neaşteptata fericire, de  felicitările 
primite şi de nesomn. Orăşelul era 
sincer îndurerat, pentru că aceşti bătrîni 


529 


erau acum singurii oameni cu care se 
putea mîndri. 

După vreo două zile, ştirile deveniră şi 
mai rele. Cei doi bătrîni delirau şi aveau 
apucături ciudate. După cum spuneau 
infirmierele care îi îngrijeau, Richards 
scosese nişte cecuri, nu în valoare de 
opt mii cinci sute de dolari, ci de 
treizeci şi opt de mii 


530 


cinci sute de dolari — o sumă uimitoare. 
Care era explicaţia acestui noroc 
nemaipomenit? 

În ziua următoare, infirmierele veniră 
cu ştiri noi, ba chiar uluitoare. Se 
hotăriseră să ascundă cecurile, ca să nu 
li se întîmple ceva rău bătrinilor; dar 
cînd le căutară nu le mai găsiră sub 
perna bolnavului; dispăruseră. Bolnavul 
le spuse: 

— Lăsaţi perna în pace; ce doriţi? 

— Credeam că ar fi mai bine ca 
cecurile... 

— Nu le veţi mai vedea niciodată, le- 
am rupt. Erau trimise de Diavol. Purtau 
semnul iadului pe ele şi ştiu că mi le-a 
trimis ca să mă împingă în păcat. 

Apoi începuse să îndruge vorbe fără 
şir, tot felul de lucruri ciudate şi 
îngrozitoare; doctorul le rugase să nu 
povestească nimănui despre tot ce 
auziseră. 

Richards spusese adevărul: cecurile 
nu au mai fost văzute niciodată. 

Pesemne însă că una dintre infirmiere 
vorbise în somn, pentru că după vreo 
două zile ciudatele cuvinte rostite de 
bolnav erau cunoscute în întreg oră- 
şelul; şi era ceva uimitor în aceste 
cuvinte. Ele păreau să arate că şi 
Richards fusese un pretendent al sacului 
şi că Burgess a ascuns acest fapt, iar 
apoi, din răutate, l-a dat pe faţă. 

Burgess respinse categoric această 
acuzaţie, spunînd de asemenea că nu 
trebuie să fie luate în serios aiurelile 


531 


unui bătrin bolnav, cu mintea rătăcită. 
Totuşi, bănuielile pluteau în aer, şi 
şoaptele nu mai conteneau. 

După o zi sau două se află că doamna 
Richards spusese în delir aceleaşi 
lucruri ca şi soţul ei. Bănuielile deveniră 
convingeri, iar mîndria orăşelului pentru 
cinstea singurului său fruntaş nepătat 
începu să scadă. 


532 


Trecură şase zile, după care se 
răspîndiră veşti noi Cei doi bătrîni erau 
pe moarte. In pragul morţii, mintea lui 
Richards se lumină şi trimise după 
Burgess. 

— Lăsaţi-ne singuri, se rugă Burgess. 
Cred că vrea să-mi spună ceva între 
patru ochi. 

— Nu! spuse Richards, vreau martori. 
Vreau ca voi toţi să-mi  auziţi 
spovedania, ca să pot muri ca un om, nu 
ca un cîine. Eram un om cinstit... de o 
cinste artificială, ca şi ceilalţi; ca şi 
ceilalţi am căzut în ispită cînd ea s-a ivit. 
Am minţit ca să pot pretinde sacul 
blestemat. Domnul Burgess şi-a amintit 
că i-am făcut cîndva un serviciu şi, din 
recunoştinţă (dar şi din neştiinţă), a 
distrus bileţelul meu, salvîndu-mă astfel. 
Ştiţi ce acuzaţie i s-a adus lui Burgess 
acum cîţiva ani. Mărturia mea — şi 
numai a mea — l-ar fi putut salva, dar 
din laşitate l-am lăsat să păţească 
ruşinea... 

— Nu... nu... domnule Richards, 
dumneata... 

— Servitoarea mea a dezvăluit acest 
secret domnului Burgess... 

— Nimeni nu mi-a dezvăluit nimic... . 

— ...Şi atunci, el a făcut ceea ce 
trebuia să facă: i-a părut rău de binele 
pe care mi-l făcuse şi m-a demascat... 
după cum meritam... 

— Niciodată! Jur... 

— Din toată inima, îl iert. 


533 


Protestele stăruitoare ale lui Burgess 
nu mai erau auzite de muribund; 
bătrînul trecu pe lumea cealaltă fără să 
ştie că-i făcuse încă un rău lui Burgess. 
Bă- trina lui soţie muri în aceeaşi 
noapte. 

Ultimul dintre cei nouăsprezece 
cetăţeni cu vază căzuse astfel pradă 
diabolicului sac; orăşelul fusese 
despuiat de ultima zdreanţă rămasă din 
vechea lui glorie. Nu purtă doliu, dar îl 
resimţi adînc. 

Printr-o lege a Adunării Legislative — 
ca răspuns la numeroase rugăminţi şi 
petiţii —, Hadleyburgul obţinu 
autorizaţia să-şi ia alt nume (nu are 
importanţă care, n-am de gînd să-l 
dezvălui) şi să schimbe un cuvînt din 
deviza care înfrumuseţase timp de atitea 
generaţii pecetea orăşelului. 

Acum este iarăşi un orăşel cinstit, dar 
nu se mai lasă prins cu una, cu două, 
căci stă pururi de veghe. Vechea deviză: 


SI NU NE DUCE PRE NOI ÎN ISPITĂ 
Deviza revizuită: 


ȘI DU-NE PRE NOI ÎN ISPITĂ 


534 


535 


PAMFLETE 


536 


537 


SCENE DIN VIAŢA POLITICĂ 
AMERICANA! 


I 
REPREZENTANȚII POPORULUI 


Onorabilul Olliver Higgins era 
reprezentantul unui teritoriu îndepărtat, 
neconstituit încă în stat. Acest 
gentleman ţinea cîrciuma principală şi 
vindea cel mai bun whisky din tot 
cătunul, ba chiar din tot ţinutul său 
necivilizat, şi de aceea era socotit capul 
comunităţii şi omul cel mai potrivit 
pentru a o reprezenta în Congres. În 
ţinutul său natal, el se bucura de o mare 
autoritate, deoarece era însufleţit de 
spirit  cetăţenesc, era comandantul 
postului de pompieri, împuşcase cu 
mîna lui cîţiva nenorociţi şi poseda o 
rezervă nesecată de înjurături. Purta 
cămăşi  scrobite, de o curăţenie 
imaculată, şi nu ştiu dacă mai era pe 
lume un altul care ar fi putut, ridicînd 
piciorul, să scuture cu mai multă graţie 
şi precizie, cu capătul batistei sale albe 
ca zăpada, un fir de praf prins de cizma 


1 Fragmente din romanul Epoca de aur (The 
Gilded Age), scris de Mark Twain în colaborare 
cu Ch. D. Warner şi publicat în 1873. 


538 


lui. Lanţul de la ceas cîntărea un funt. 
Inelul de aur din deget costa patruzeci 
şi cinci de dolari. La cravată purta un ac 
cu briliant. Cărarea îi ajungea pînă la 
ceafă. Pe scurt, era considerat bărbatul 
cel mai fercheş din tot ţinutul, iar în ce 
priveşte povestitul anecdotelor 
deocheate, îl egala în această privinţă — 
după cum afirmă toţi — numai 
guvernatorul însuşi, un bătrinel cu părul 
nins. 

Higgins nu a venit degeaba la 
Washington, numai aşa, ca să se spună 
că-şi serveşte patria. El a izbutit a trece 
prin Congres un proiect de lege pentru 
acordarea unui fond în folosul populaţiei 
indiene de pe teritoriul său, un fond 
serios, care făiră îndoială că i-ar fi 
îmbogăţit pe toţi acei indieni dacă banii 
ar fi ajuns în mîna lor. 

Onorabilul Patrick O'Relly era un 
bogătaş din oraşul irlandez Corck. Mai 
precis, ef ajunsese bogat după venirea 
sa din oraşul irlandez Corck. Cobo- rînd 
de pe vapor la New York, a zăbovit 
cîteva minute pe la direcţia poliţiei, 
pentru a primi şi apoi a arăta nişte acte 
care certificau că trăieşte în Statele 
Unite de doi ani de zile. Apoi s-a ţinut de 
urna de vot şi şi-a dat votul partidului 
democrat.  O'Relly a hotărît să-şi 
consacre talentele afacerilor din do- 
meniul construcţiilor. În timpul zilei 
amesteca var şi căra cărămizi, iar seara 
studia moravurile politice ale noii sale 
patrii. Dragostea de muncă şi firea sa de 


539 


om stringător i-au îngăduit în curînd să 
deschidă un debit de băuturi spirtoase 
într-unul din cartierele cele mai rău 
famate ale New Yorkului, şi prin aceasta 
să pună temelia carierei sale sociale. 

După cum se ştie, noi americanii 
cerem înainte de toate ca poporul să 
aibă putinţa de a alege după propria-i 
voinţă, chiar în cele mai înalte posturi 
de stat, pe cei mai vrednici 
reprezentanţi ai săi. La noi alegerile 
încep de obicei cu adunarea alegătorilor 
pe cartiere. Aceste adunări sînt 
controlate de cîrciu- marul din partea 
locului şi de ajutoarele sale (deoarece 
ceilalți socotesc că politica este o treabă 
murdară şi e mai cuminte să stai acasă). 
Delegații adunărilor de cartier 
organizează, la rîndul lor, adunări ale 
alegătorilor pentru partidul republican 
şi pentru cel democrat, fiecare dintre 
ele înaintînd lista sa de incoruptibili 
pentru ocuparea funcţiilor publice. La 
momentul cuvenit, poporul se arată, 
votează după propria lui voinţă şi înalţă 
osanale Domnului pentru că trăieşte 
într-o ţară liberă, în care despotismul nu 
este cunoscut 

Patrick  O'Relly şi-a făcut repede 
prieteni, deoarece era întotdeauna gata 
să dea poliţiei judiciare o indicație falsă 
în folosul clienţilor săi, sau să le facă 
rost de un alibi dacă li se întîmpla să 
omoare pe cineva prin apropierea 
stabilimentului său. Drept urmare, el a 
devenit curînd un lider politic şi a fost 


540 


ales într-o funcţie neînsemnată din 
administraţia autonomă a oraşului. Din 
modesta leafă ce-o primea de la stat, el 
a reuşit să stringă repede o sumă pentru 
a deschide o cîrciumă elegantă în partea 
cea mai „şic” a orașului şi un tripou 
alături de cîrciumă. În scurt timp, s-a 
făcut foarte cunoscut, a cîştigat 
respectul tuturora şi a fost ales consilier 
municipal. Aceasta era o mină de aur. 
O'Relly şi-a închis cîrciuma. Trăsura şi 
caii săi erau socotiți cei mai buni din 
oraş. 

Treptat, el a ajuns un mare 
antreprenor al lucrărilor de construcţii 
urbane şi a devenit prietenul intim al 
straşnicului William M. Weed, al 
aceluiaşi Weed care a jefuit oraşul de 
douăzeci de milioane de dolari şi care 
era aşa de respectat şi de venerat de 
public, încît cînd şeriful s-a înfăţişat la 
biroul său pentru a-l aresta ca pe un 
criminal de drept comun s-a înroşit de 
tulburare şi a început prin a biîigui nişte 
scuze. Un ziar ilustrat a redat această 
scenă, iar din comentarii s-a putut vedea 
că redactorul era profund îndurerat din 
pricină că o măsură cumplit de 
grosolană cum era aceea a punerii sub 
arest fusese folosită în cazul unei 
personalităţi atît de strălucite ca mister 
Weed. 

Mister O'Relly a furnizat cuie de 
tapete pentru noua clădire a 
judecătoriei, cu trei mii de dolari bu- 
toiaşul, şi a vîndut optsprezece duzini de 


541 


termometre, dintr-acelea de zece cenți 
bucata, cu o mie cinci sute dolari 
duzina. Inspectorul-controlor şi biroul 
de revizie au aprobat socotelile, iar 
primarul, care nu era un pungaş, ci pur 
şi simplu un neştiutor, le-a semnat. Cînd 
se făcură socotelile, admiratorii lui 
mister O'Relly, imitînd pe generoşii 
prieteni ai lui mister Weed, i-au oferit un 
ac de cravată cu un solitar de mărimea 
unei alune, după care mister O'Relly s-a 
lăsat de asemenea afaceri şi a început 
să se distreze cumpărînd imobile mari, 
pe care le trecea de îndată pe numele 
altora. Peste cîtva timp, apărură în ziare 
articole în care Weed şi O'Relly erau 
atacați şi demascaţi ca nişte bandiți. 
Atunci, poporul se ridică, şi într-o 
suflare îi alese pe amindoi gentlemenii 
reprezentanţi în adunarea legislativă a 
statului New York, care le era o arenă 
mult mai prielnică pentru activitatea lor. 
Ziarele nu s-au astimpărat însă, şi 
legislatorii trebui să fie daţi în judecată 
pentru cîteva infracțiuni mărunte. 
Atunci apăru pe scenă incomparabila 
noastră justiție. Grație ei, infractorii 
reuşiră să întocmească o listă de juraţi, 
care cuprindea nouă pensionari ai celei 
mai apropiate case de nebuni şi trei 
gentlemeni care de curind isprăviseră 
un stagiu complet la Sing-Sing!. Weed şi 
O'Relly ieşiră basma curată în urma 


1 Sin-Sing — închisoare de drept comun din 
statul New York. 


542 


judecății. Adunării legislative i se puse 
în vedere să invalideze pe Weed şi 
O'Relly. Adunarea legislativă, însă, 
respinse această cerere. 


543 


Era ca şi cum li s-ar fi cerut unor copii 
să se despartă de propriul lor tată. Era 
doar o adunare legislativă de cel mai 
recent model. 


II 


DIALOG PE TEME POLITICE 


— Scumpul meu domn, mă uimeşti. 
Probabil că dumneata nu ştii cum se 
aranjează asemenea afaceri... Totul este 
extrem de simplu. O măsură legislativă 
costă bani. Judecă şi dumneata. Pentru 
ca s-o treci, ai nevoie mai întîi de toate 
de majoritate în comisia Camerei 
Reprezentanţilor. Aceasta va costa să 
zicem, zece mii de dolari de om. În total 
— patruzeci de mii. Majoritatea în 
comisia Senatului o socoteşti la tot atîta 
— încă patruzeci de mii. O mică sumă 
pentru preşedinţii comisiei — minimum 
cite zece mii, iată încă douăzeci de mii, 
şi uite suta de mii. Mai departe, cei cu 
influenţă pe culoarele Camerei — şapte 
bărbaţi a cîte trei mii, în total douăzeci 
şi una de mii, şi o doamnă cu un onorar 
mai mare — zece mii. Zece membri de 
înaltă moralitate ai Camerei 
Reprezentanţilor şi Senatului, cîte trei 
mii de cap, în total treizeci de mii. Cei 
de înaltă moralitate costă mai scump, 
deoarece ei dau mai multă autoritate 
legii. Douăzeci de inşi din plevuşcă 
reprezentanţilor, care de obicei nu 


544 


votează nimic dacă nu-i ungi, cîte cinci 
sute de dolari bucata — în total zece mii. 
Prînzurile oferite reprezentanţilor se 
ridică la minimum zece mii. Nişte 
farafasticuri pentru nevestele şi copiii 
reprezentanţilor — treaba cea mai 
folositoare — încă zece mii. Apoi vine 
presa. In cifre rotunde, ea ne-a costat 
cam la o sută douăzeci de mii de dolari... 

— Glumiţi? 

— Cum să glumesc, dragă domnule? 
Presa nu-i un moft — dă-mi voie să ţi-o 
spun. Să luăm de exemplu o anumită 
cheltuială cum ar fi donațiile făcute din 
partea acţionarilor societăţii noastre — 
să zicem pentru sinistraţii din Chicago 
sau din Boston, pentru azilurile de 
orfani şi alte scopuri de binefacere. 
Ziarele menționează în întregime 
numele societăţii noastre, iar dedesubt: 
donație, o mie de dolari. O astfel de 
reclamă, clasa întîi, este un bun atu. Mai 
ales cînd faci o danie pentru scopuri 
religioase. Pastorul aminteşte din amvon 
orice danie, şi astfel reclama-i sigură. 
Donaţiile acestea ne-au costat şaispre- 
zece mii de dolari. 

— Doamne-Dumnezeule 1 

— Da, da! In schimb, asemenea donaţii 
ne-au prins foarte bine. Şi iată cum. Am 
convins pe un politician, care deţine în 
guvern un post de o înălţime de-a 
dreptul himalaiană, să declare vreo 
cîteva cuvinte favorabile campaniei 
noastre, îngăduind tipărirea lor într-un 
ziar de tendință religioasă şi cu un tiraj 


545 


colosal. Asemenea declaraţii impun 
credincioşilor din pătura mijlocie. 
Ziarele cu tendințe religioase sînt 
tocmai ceea ce ne trebuie, în cazul 
nostru. Poți strecura în mod 
imperceptibil ceea ce te interesează în 
mijlocul articolului, mai ales dacă l-ai 
prevăzut cu două-trei citate din Sfintele 
Scripturi, dacă n-ai uitat să spui ceva cu 
privire la propaganda pentru 
temperanță şi la şcolile de duminică şi 
dacă ai scos un oftat pentru „fratele cel 
umil, cu mîinile bătătorite şi inima 
curată”. Treaba e făcută, şi nimeni nu va 
bănui că nu citeşte decit o reclamă. Un 
ziar obişnuit va plasa un astfel de articol 
la rubricile destinate anunţurilor şi 
reclamelor, ceea ce ar fi potrivnic 
intereselor noastre. Nu, mie să-mi daţi 
un ziar de nuanţă religioasă... 

— Ascultaţi-mă, vă rog. Noi trimitem o 
puzderie de misionari în ţări îndepărtate 
ca să civilizeze po- poarele care zac în 
beznă. Ar fi mai înţelept şi mai ieftin 
dacă oamenii ar veni aici şi s-ar desfăta 
cu priveliştea civilizaţiei noastre, să 
spunem aşa, chiar la izvoarele ei. 

— Sînt cu totul de acord cu 
dumneavoastră, dragă domnule. Plecaţi? 
Vă urez drum bun. Mai treceţi, vă rog, 
pe la mine. Voi fi fericit să vă dau orice 
informaţie cu privire la mersul afacerilor 
care vă interesează. 


III 
546 


AL DOILEA DIALOG PE TEME POLITICE 


— Presupun, zise colonelul, că 
năzuinţa Congresului este spre adevăr, 
în limitele priceperii ce i-a fost hărăzită. 
Nu puteţi să cereţi mai mult. Prima 
chestiune de care se va ocupa va fi aşa- 
numita auto- epurare. Se va porni o 
anchetă împotriva a douăzeci sau 
treizeci, poate chiar cincizeci sau şaizeci 
de reprezentanţi învinuiți că au luat mită 
în timpul sesiunii trecute. 

— Va să zică, asemenea reprezentanţi 
trebuie numărați cu zecile? 

— Vedeţi, cum în ţara noastră liberă 
oricine are dreptul de a fi ales în 
Congres, nu puteţi cere de la această 
instituţie o  neprihănire  paradiziacă. 
Aceasta ar fi împotriva firii. O bună 
parte din membrii Con- gresului nu-s 
îngeri. Sînt gata s-o recunosc. Cît timp 
însă în Congres se află şi oameni 
cinstiţi, socot că nu am dreptul să mă 
plîng. Chiar şi în zilele noastre, cînd 
poporul una-două miriie, iar ziariştii nu 
se mai sfiesc cît de cît, în Congres se 
mai află un număr mic de oameni 
onorabili şi cinstiţi, şi acest fapt mă bu- 
cură foarte mult. 

— Numărul mic al oamenilor cinstiţi, 
domnule colonel, îi face neputincioşi de 
a ajunge la vreun rezultat. 

— Nu sînt de acord cu aceasta. 

— Nu sînteţi de acord? Dar cum pot ei 
să acţioneze într-adevăr eficient? 


547 


— După diferite metode, după foarte 
multe metode. 

— Poate sînteţi în măsură să-mi numiţi 
măcar una din aceste metode. 

— Este o întrebare grea. Nu poţi 
răspunde din- tr-o dată. Cere în 
prealabil multă chibzuială. In orice caz, 
o asemenea metodă există, şi aceasta 
îmi dă o profundă satisfacţie. 

— Bine, s-o lăsăm. Şi ce va face mai 
departe Congresul? 

— Tocmai despre aceasta voiam să-ţi 
vorbesc. Ancheta afacerii cu 
reprezentanţii care s-au lăsat mituiţi va 
dura, după socotelile mele, patru 
săptămîni. 

— Pierdere zadarnică de timp. Cînd 
te gîndeşti că oamenii aceştia primesc 
leafă ca demnitari de stat!... 

— Curăţirea izvorului puterii 
legislative este pierdere zadarnică de 
timp? Mă uimiţi... De îndată ce se va 
termina afacerea cu reprezentanţii care 
au luat mită, se va trece la afacerea cu 
cei care au dat mită pentru a fi aleşi în 
Congres. Cred ca aceasta va mai lua o 
lună. 

— Minunat! Continuaţi, vă rog! Mai 
mult de jumătate din sesiune e ca şi cum 
n-ar fi fost. 

— Apoi, se vor ocupa de aleşii naţiunii 
care au săvirşit păcate mai mici, ca 
vînzarea funcţiilor de stat, şi altele 
asemănătoare — ştiţi, numai banii de bu- 
zunar. Poate că nici n-ar fi trebuit să ne 
ocupăm de toate astea, însă Congresul 


548 


adoră autoepurarea. Acest fapt mă 
mişcă profund. 

— Cît timp va dura curățirea acestor 
pete mărunte? 

— Cam două săptămîni. 

— Aţi socotit două luni şi jumătate. 
Aproape întreaga sesiune... Şi nu vă dă 
prin minte că prin excluderea membrilor 
amintiţi de dumneavoastră Congresul nu 
va mai avea guorum!? 

— Prin excluderea membrilor? Cine a 
spus că vor fi excluşi? 

— Cum? Nu vor fi excluşi? 

— Sub nici un motiv! Ei nu sînt 
niciodată excluşi. Aceasta ar însemna 
călcarea tradiţiei. 

— Atunci, la ce bun cele două luni şi 
jumătate pentru anchete şi la ce bun 
toată comedia asta? 

— Stranie întrebare! Aşa se cuvine. 
Ţara o cere. 

— Se vede că ţara nu-i în toate minţile. 

— Vă înşelaţi. Ţara crede întotdeauna 
că cineva va fi exclus. 

— Bine, dar cînd se va afla că nu a fost 
nimeni exclus ce va crede ţara? 

— La epoca aceea, autoepurarea îi va 
plictisi pe toţi aşa de mult, încît ţara va 
fi bucuroasă că în sfirşit Congresul se va 
ocupa şi de altceva. Toată ancheta 
aceasta, însă, nu înseamnă o pierdere 
zadarnică de timp. Dumneavoastră nu 
vă gindiţi ce mare influenţă morală au 


1 Quorum — numărul membrilor unui corp sau 
comitet necesar pentru a lua hotărtri valabile. 


549 


aceste anchete, o influenţă imorală cu 
adevărat pozitivă. 

— Influență morală pozitivă!... Asupra 
cui? 

— Drept să vă spun, nu ştiu. Cred că 
mai curînd asupra altor ţări... E mare 
lucru să fii model pentru întreaga lume 
civilizată. 


ÎNSEMNĂRI ZILNICE, AFORISME, 
CITEVA DEFINIŢII 


Senator: om care face legi la 
Washington, în intervalele de timp cînd 
nu se află la închisoare pentru delicte de 
drept comun. 

Slujitorii poporului: persoane alese în 
posturile lor pentru a lua mită. 

Buletin de vot: singurul soi de marfă 
care se poate negocia fără brevet. 

Cititorule, închipuieşte-ţi că eşti un 
idiot. Şi acum închipuieşte-te membru al 
Congresului american. De altfel, mă 
repet... 

Probabil că nu ar fi greu de dovedit, 
cu faptele şi cu cifrele în mînă că nu 
există vreo rasă specifica de răufăcători, 
cu excepția membrilor Congresului 
S.U.A. 

Afaceristul politic Bill Stiles, reuşind a 
face ca în Camera legislativă a statului 
său să fie ales pentru Senat candidatul... 
se plingea de imoralitatea legiuitorilor 
americani. 


550 


— Pur şi simplu, rămii trăsnit — a zis 
el — cînd te gîndeşti cît este de greu să 
găseşti oameni cinstiţi care, o dată ce ţi 
s-au vîndut, să rămînă ai tăi. 


* 


În legătură cu moartea unuia dintre 
conducătorii lui Tammany-Hall, Twain a 
rostit celebra sa frază: 

— Am renunţat să iau parte la 
înmormîntare, însă am trimis o scrisoare 
politicoasă, în care am arătat că salut 
această măsură din tot sufletul. 


* 


N-am ce spune, nobil sistem politic 
acela în care nu este confirmat un om ca 
P. Dane, iar unul ca Jones, din poliţia 
judiciară, mijlocitor în afaceri necurate, 
este făcut senator! 


Priviţi lista: 

Polk, Taylor, Pierce şi Tilden! cel care 
era cît pe-aci să fie ales, pe care-l 
aşteaptă judecata pentru escrocherii în 
plata impozitelor. Jumătate din ţară a 
votat pentru el. 


1 James Polk — preşedintele S.U.A. (1845— 
1849); Zachary Taylor — preşedintele S.U.A. 
(1849—1850); Franklin Pierce — preşedintele 
S.U.A. (1853—1857); Samuel Tilden (1814 
— 1886), om politic american. 


551 


Acest Congres mediocru este o 
adunătură de ignoranţi şi de afacerişti. 
O bandă de şantagişti şi de hoţi. 


* 


Partidele politice care sînt 
nemulţumite de partidul care 
guvernează, pentru că el a pus mîna pe 
toate locşoarele şi le-a împărţit calde- 
călduţe aderenţilor săi, îmi amintesc de 
lupul care a văzut pe ciobani mîncînd 
carne de oaie şi a zis: „Desigur, voi aveţi 
dreptul să faceţi aşa ceva, dar ce 
tevatură ar fi fost dacă m-aş fi ospătat 
eu!” 


* 


După cît se pare, unii se socotesc a fi 
cetăţeni ai partidului republican, 
crezînd că în aceasta constă 
patriotismul — şi încă un patriotism de 
înaltă clasă. Eu prefer să fiu cetățean al 


Statelor Unite. 
* 


O trăsătură caracteristică 
americanilor este grosolănia. Noi sîntem 
o națiune de grobiani. In această pri- 
vinţă, am progresat mult — înainte sau 
înapoi, sau într-o parte — faţă de toate 
celelalte naţiuni, atît cele primitive, cît 
şi cele civilizate. 

Sîntem numiţi naţiune de inventatori, 
însă şi alte naţiuni inventează. Se zice 
că sîntem o naţiune de lăudăroşi, dar şi 


552 


alte naţiuni se laudă. Tot noi sîntem 
numiţi naţiune energică, însă şi alte 
naţiuni sînt energice. Numai în privinţa 
lipsei de politeţe, a proastei- creşteri şi 
a grosolăniei, ne aflăm mai presus de 
orice concurenţă — lipsindu-ne 
informaţiile din iad. 


* 


În comitetul misiunilor creştine pentru 
străinătate: 

— Am salvat sufletul unui turc. 

— Cît a costat? 

— Două milioane de dolari. 

— Merita cheltuiala? 

În guvernul Statelor Unite: 

— Am ucis o sută de indieni. 

— Cît a costat? 

— Două milioane de dolari. 

— Pentru banii aceştia le puteaţi 
asigura studii superioare. 


* 
Ce frumos că America a fost 
descoperită, dar ar fi fost şi mai frumos 


dacă n-ar fi fost zărită şi s-ar fi trecut pe 
lîngă ea. 


553 


* 


Fragment din cuvîntarea pe care 
Mark Twain se pregătea s-o ţină la 
întoarcerea din Insulele 

Haway 


Acum optzeci sau nouăzeci de ani, 
populaţia băştinaşă a insulelor Haway 
era de patru sute de mii de oameni, iar 
poporul trăia în libertate şi belşug. 
Veniră însă oamenii albi şi aduseră 
comerţul, cultura, bolile complicate, 
civilizaţia şi tot felul de năpaste, în urma 
cărora nenorociţii de băştinaşi începură 
să moară cu o repeziciune aşa de 
uimitoare, încît după patruzeci-cincizeci 
de ani, în loc de patru sute de mii 
rămaseră doar două sute de mii. Atunci 
albii dublară binefacerile instrucţiunii 
(culturii etc.). Era ca şi cum într-o 
comunitate care nu a fost niciodată 
vaccinată împotriva variolei s-ar fi intro- 
dus  vărsatul negru. Acum, vor fi 
suficiente numai cîteva focare de cultură 
pentru ca să se isprăvească, în mod 
sigur, cu întregul popor! El este osîndit 
la moarte şi nu ne îndoim că în decursul 
viitoarei jumătăţi de secol va dispărea 
cu desăvirşire de pe faţa pămîntului. 


* 


Toată lumea creştină alcătuieşte un 
lagăr militar. În unele ţări, săracii sînt 
duşi la înfometare prin cursa 


554 


monstruoasă a înarmărilor, pusă la cale 
de respectivele guverne pentru a se 
apăra de alte puteri iubitoare de Hristos 
şi pentru ca, o dată cu aceasta, să apuce 
orice fărimă de teritoriu scăpat de sub 
supravegherea vecinului mai slab. 


* 
Fragment nepublicat dintr-o 
cuvîntare pe care Mark Twain a 
vrut s-o ţină la adunarea 
Crucii Roşii 
Salutări secolului al XX-lea din partea 
secolului al XIX-lea. Salutările le trimite 
familia puterilor europene, care se 
întoarce murdărită, amărită şi fără cinste 
din raidurile sale piratereşti asupra 
Kiao-Ciao-ului, Manciuriei, Africii de sud 
şi a Filipinelor. Sufletul îi este plin de 
miîrşăvie, buzunarele — doldora de pro- 
fituri, gura — plină de cuvinte făţarnice 
şi viclene. Să i se dea săpun şi un 
prosop, dar să i se ascundă oglinda. 
x 


Note din jurnal 


„..„Noi însă credem sincer că omul, 
care trăieşte pe acest mic pămînt după 
esenţa sa şi după posibilităţile sale, este 
fiinţa cea mai înaltă dintre toate 
creaturile pămîntului — prima iubire a 
lui Dumnezeu şi prima lui bucurie.” 
(Chicago Interior, organ al bisericii 
presbiteriene). 

Pe naiba! Sincer vorbind, eu însumi 
cred uneori astfel, chiar şi cînd sînt 


555 


treaz. Dar dacă am băut, chiar şi aceste 
cuvinte puternice pălesc în faţa sim- 
ţămintelor mele, cînd, ţinîndu-mă ca să 
nu cad, îmi fac singur cu ochiul în 
oglindă şi îmi zic că sînt scrise despre 
mine! 

Ba, cînd mă pasionez de istorie, trebuie 
să mărturisesc că nu există desfătare mai 
mare pentru mine decît să urmăresc pe 
„prima iubire a lui Dumnezeu şi prima lui 
bucurie” prin toate ungherele micului 
nostru glob pămîntesc şi să o observ în 
acţiune. Sub ochii mei, omul, „prima 
iubire şi prima bucurie a lui Dumnezeu”, 
progresează şi iar progresează, 
progresează neîncetat, se ridică tot mai 
sus şi mai sus, fie cu ajutorul inchiziţiei, 
fie cu ajutorul terorii, fie arzînd ereticii 
pe ruguri în decurs de opt sute de ani, fie 
punînd la cale Noaptea Sfîntului 
Bartolomeu, fie sădind iadul şi civilizaţia 
în China, fie întărind şi mărind infernul 
şi civilizaţia la sine acasă, printr-o 
armată de milioane de suflete şi de o 
mie de vase militare; şi iată-l ajuns pînă 
în vremurile noastre, şi eu tot nu-mi pot 
lua ochii de la el. Şi îl văd cum s-a întins 
pe toată pagina ziarului de azi şi cum 
înhaţă în Congres, înhaţă în Albany! 
înhaţă în New York şi Saint Louis?, 
înhaţă peste tot, linşează pe nevinovaţi, 
se îneacă cu fraze ipocrite, gras, 


1 Oraş din statul New York (S.U.A.). 
2 Oraş din statul Missouri, aşezat pe rîul 
Mississippi. 

556 


puturos, seîrbos, dar rămînînd, ca şi mai 
înainte, „fiinţa cea mai înaltă dintre 
toate creaturile pămîntului, prima iubire 
a lui Dumnezeu şi prima lui bucurie”. 
Atuncea jubilez şi mai tare şi mă bucur 
că bucuria lui Dumnezeu sînt eu! 

* 


Fragment nepublicat din pamfletul O gran- 
dioasă procesiune internațională 


La ora stabilită, procesiunea porni la 
drum prin toată lumea, în ordinea 
următoare: 

Secolul al douăzecilea: Fiinţă tînără, 
blondă, beată şi destrăbălată. O duce în 
braţe Satana. Drapel pur-  tînd 
inscripţia: „Ilnhaţă tot ce poţi! Ce-ai 
înhăţat, nu mai lăsa din mină!” în 
cortegiul de onoare — monarhi, 
preşedinţi, granguri de la Tammany- 
Hall, tilhari, acaparatorii pămînturilor 


altora, ocnaşi — toți în veşmintele 
corespunzătoare şi cu  emblemele 
profesiei. 


Creştinismul: Fiinţă mătăhăloasă, cu 
hainele fîlfi- inde, îmbibate de sînge: pe 
cap poartă o coroană de aur cu spini, în 
acele cărora sînt înfipte capetele însîn- 
gerate ale patrioţilor care şi-au dat viaţa 
pentru patrie: buri, boxeri, filipini. Într-o 
mînă, Creştinismul ţine o praştie, în 
cealaltă Evanghelia, deschisă la ver- 
setul: „Ajută pe aproapele tău”. Din 
buzunar iese gitul unei sticle cu 
eticheta: „Noi purtăm darurile 
civilizaţiei”. La gît poartă o salbă din 


557 


cătuşe şi şpe- racluri, de care se servesc 
hoţii. Crima şi  Făţărnicia sprijină 
Creştinismul de subsuori. 

Drapel cu deviza: „lubeşte averea 
aproapelui ca pe tine însuţi!” 

Emblemă — un steag negru. 

Suită de onoare — misionari şi soldaţi 
germani, francezi, ruşi şi englezi, cu 
prăzile respective. 


* 


Am cumpărat nişte insule de la un 
proprietar fictiv şi, făcînd pe prietenii 
dezinteresaţi, am atras în capcană un 
popor lipsit de apărare, care avea încre- 
dere în noi, şi l-am prins într-însa; am 
trădat pe un oaspete de cinste al ţării 
noastre cînd acesta a devenit inutil, şi l- 
am izgonit în munţi; am pus mîna pe 
imensul arhipelag al Filipinelor, ca şi 
cum ar fi fost într-adevăr al nostru; am 
sugrumat mii de băştinaşi şi i-am 
îngropat; am călcat cîmpurile acestor 
oameni, le-am ars aşezările şi am lipsit 
de adăpost văduvele şi copiii, rămaşi 
orfani; am osîndit la surghiun şi la 
suferinţă sute de patrioţi nedoriți, iar 
restul de zece milioane de filipinezi au 
fost  robiţi cu ajutorul  „asimilării 
voluntare” (cum o numesc acuma 
făţarnicii noştri muşchetari). Am primit 
în posesie trei sute de ibovnice şi alţi 
sclavi ai asociatului nostru, sultanul 
zulus, şi am înălţat deasupra tuturor 


558 


acestor trofee de pirați steagul nostru 
de pază. 

Şi aşa, graţie proniei cereşti (cuvintele 
acestea nu îmi aparţin, ci sînt ale 
guvernului!), Statele Unite sînt acum o 
putere mondială. lar noi sîntem 
mulţumiţi 


559 


şi mîndri de aceasta: în sfîrşit, am 
căpătat şi noi, în ultimul rînd, un locşor 
printre marile naţiuni. E drept că 
scaunul nostru cam iese în afara 
rîndului. În orice caz, noi ne vom 
preface că sîntem mulţumiţi şi mîndri. 
N-ai ce face, altă soluţie nu există. 
Trebuie să păstrăm un aer important — 
căci lumea se uită la noi! Sîntem o 
putere mondială şi nu o mai putem 
ascunde — aşadar, trebuie să ne 
păstrăm reputaţia. 


* 


Monarhia, sub orice formă, este o 
jignire adusă omenirii. 
x 


În toate tările monarhice, prima 
poruncă trebuie să fie răscoala; a doua 
tot rāscoala, şi a treia şi toate celelalte 
porunci, în orice țară monarhică, trebuie 
să fie răscoala împotriva bisericii şi a 
statului. 


* 


Nu mai încape îndoială că americanul 
este cel mai zelos în a face temenele în 
faţa capetelor  încoronate şi a 
aristocrației de sînge şi că încearcă o 
imensă plăcere în a se tiri pe burtă 
dinaintea lor. Nu toţi americanii se 
comportă astfel, dar dacă unul s-a apu- 
cat de o asemenea treabă, este cu 
neputinţă să-i faci concurenţă. 


560 


* 


Ca şi aiurea, biserica se menţine atît 
de statornică în Anglia, pentru că ea 
este duşmanul progresului şi îi pune tot 
felul de stavile în cale. De îndată ce pro- 
gresul învinge însă, ea se grăbeşte a 
socoti această izbîndă printre meritele 
sale. 

Tot ceea ce biserica blestemă — 
trăieşte; toate cele cărora li se 
împotriveşte — înfloresc. De pildă: lupta 
împotriva sclaviei şi învăţătura despre 
evoluţie. 


* 


Fără tăgadă, creştinismul va exista pe 
pămînt şi peste o mie de ani, în chip de 
sperietoare, la muzeu. 


* 


Ca dovadă a nemuririi sufletului se 
înfăţişează faptul că nenumăratele 
mulţimi de oameni cred în această 
nemurire. Dar ele credeau cu tot atita 
străşnicie că pămîntul este plat. 


* 


Satana (sosind din nou, nemulţumit): 
Nenorocul vostru, locuitorii ai oraşului 
Chicago, este faptul că voi vă socotiți 
oamenii cei mai de seamă din iad; de 


561 


fapt, sînteţi pur şi simplu mai numeroşi 
decît oamenii născuţi pe alte meleaguri. 


* 


La Jaipur am făcut cîteva experimente 
de-ale lui sir John Lubbock! şi am ajuns 
la aproape aceleaşi rezultate ca şi 
dînsul. Apoi, am făcut cîteva experi- 
mente proprii. Ele au dovedit că furnica 
se descurcă cu o fineţe uimitoare în 
problemele spirituale. Am construit 
patru temple în miniatură — o 
moschee 


1 John Lubbock (1834—1913), naturalist englez. 
A publicat lucrări despre obiceiurile insectelor. 


562 


musulmană, un templu indian, o 
sinagogă evreiască şi o catedrală 
creştină — şi le-am pus pe un singur 
rînd. Apoi, am însemnat cu vopsea roşie 
cincisprezece furnici şi le-am dat 
drumul. Ele fugeau înainte şi înapoi, se 
uitau în fugă la cele patru temple, însă 
nu intrau înăuntru. Apoi, am dat drumul 
la alte cincisprezece furnici însemnate, 
cu albastru. Comportarea celor albastre 
nu s-a deosebit prin nimic de aceea a 
furnicilor însemnate cu roşu. Apoi, am 
poleit alte cincisprezece furnici cu aur şi 
le-am dat drumul printre celelalte. 
Rezultatul a fost acelaşi. Toate cele 
patruzeci şi cinci de furnici se agitau 
care-ncotro, neobosite, se  furişau 
printre temple, însă nu intrau înăuntru. 
Din aceasta am tras concluzia, că 
furnicile mele sînt în totul ferite de orice 
prejudecăţi religioase şi tocmai o 
asemenea premisă mi-era necesară 
pentru reuşita celui de-al doilea 
experiment, de însemnătate mai mare. 
Am pus, apoi, cîte-un pătrăţel de hîrtie 
albă în pragul fiecărui templu; pe 
hîrtiuța din fața moscheii am lipit o 
bucăţică de chit, pe hirtiuţa din faţa 
templului indian — puțină smoală, pe 
hîrtiuţa dinaintea sinagogii am picurat 
terebentină, iar pe hirtiuţa dinaintea 
catedralei creştine am pus o bucăţică de 
zahăr. Întîi, am dat drumul furnicilor 
roşii. Ele mirosiră şi respinseră chitul, 
smoala şi terebentina, iar asupra 
zahărului tăbăriră cu înflăcărare şi, se 


563 


pare, cu sinceră convingere. După 
aceea, am dat drumul celor albastre, şi 
ele făcură la fel ca şi cele roşii. Apoi, 
eliberai pe cele poleite, şi acestea re- 
petară întocmai acelaşi gest. Faptul 
părea a dovedi în mod definitiv că 
furnicilor le sînt străine prejudecățile 
religioase şi că ele sînt întotdeauna gata 
să prefere creştinismul celorlalte mari 
religii. Totuşi, pentru verificare, am 
ascuns din nou furnicile mele 


564 


şi am pus chitul în catedrala creştină, 
iar zahărul în moschee. Apoi, am dat 
drumul la toate furnicile deodată, iar ele 
toate, ca nebunele, s-au aruncat asupra 
catedralei. Aceasta m-a umilit şi m-a 
mişcat pînă-n adîncul sufletului. M-am 
dus în camera vecină, ca să însemn 
observaţia mea; însă întorcîn- du-mă am 
constatat că furnicile se lepădaseră de 
creştinism şi trecuseră la credinţa 
mahomedană. Am înţeles că mă 
pripisem cu deducţiile mele şi am fost, 
fireşte, indignat şi ruşinat. Imi continuai 
experimentul, dar eram departe de a 
mai avea atita încredere ca la început. 
Am pus aceeaşi bucată de zahăr într-un 
templu, apoi în altul şi aşa mai departe, 
pină cînd a trecut pe la toate, şi am 
constatat următoarele: în oricare din 
temple aş fi pus zahărul, furnicile 
treceau numaideciît la, credinţa 
respectivă. Nu am mai avut nici o 
îndoială că în problemele religioase 
furnica este opusă omului: omul 
năzuieşte la găsirea unicei, adevăratei 
biserici, pe cînd furnicile caută pe aceea 
care are zahăr. 


* 


— Noi stăruim în dreptul nostru de a 
ne purta cu slujbaşii noştri aşa cum 
socotim că-i mai bine, a spus un magnat 
englez al Căilor Ferate. 

La Johannesburg, conducătorul unei 
mari mine a spus: 


565 


— Noi nu numim pe negrii noştri robi, 
însă în fond ei sînt robi şl intenţionăm să 
păstrăm această situaţie şi în viitor. 


* 
O dozare corectă a unui aforism: 
minimum de cuvinte, maximum de sens. 


Pace, fericire, frăție între oameni — 
iată de ce avem nevoie pe lumea asta! 


* 


El vădeşte o încredere neştirbită în 
providenţă, proprie creştinului care are 
în mînă patru aşi. 


* 


De regulă este mai bine să meriti 
cinstirea fără să o capeţi decit să te 
bucuri de ea fără să o meriti. 


* 


Caută iubirea cu inima, nu cu capul. 


* 


Educaţia este totul. Piersicul a fost 
cîndva un migdal amar; conopida — o 
simplă varză cu studii superioare. 


* 


566 


E trist să asculţi o muzică fără cuvinte, 
însă şi mai trist e să asculţi muzică fără 
muzică. 


x 


Durerea o poţi încerca în singurătate, 
însă bucuria — pentru a o cunoaşte într- 
o măsură deplină — trebuie s-o împărţi 
cu cineva. 


* 


Se socoteşte că iubirea creşte foarte 
repede, dar lucrurile nu se petrec deloc 
astfel. Nici un om nu este în stare a 
înţelege ce este adevărata iubire dacă 
nu a trăit un sfert de veac de căsnicie. 


* 


Evitaţi pe aceia care încearcă să vă 
sape încrederea în voi înşivă. Această 
trăsătură este proprie oamenilor mici. 
Un om mare, dimpotrivă, vă va insufla 
sentimentul că şi voi puteţi ajunge mari. 


* 


Recuz pe critic, socotind că este 
nedrept. Scrie cu ură şi cruzime, însă el 
ar putea să-mi obiecteze, în chip cu totul 
întemeiat: „Dacă vei citi lucrarea 
dumitale peste zece ani, vei fi în totul de 
acord cu părerea mea!” 


567 


* 


După ce ţi-ai terminat cu un simţămînt 
de mulţumiri articolul, numai de atunci 
încolo trebuie să începi a-l scrie. Abia în 
acest moment ai căpătat o idee limpede 
şi logică asupra a ceea ce voiai cu 
adevărat să spui într-însul. 


* 


Există trei metode sigure de a intra în 
grațiile unui scriitor. lată-le în ordinea 
ascendentă: 1) să-i spui că i-ai citit una 
din cărţile sale; 2) să-i spui că i-ai citit 
toate cărţile şi 3) să-i ceri să te lase să-i 
citeşti manuscrisul noii sale cărţi. 
Numărul 1 îi va insufla respect faţă de 
dumneata, numărul 2 îi va provoca 


568 


simpatia, iar cu numărul 3 vei cuceri un 
loc în inima lui. 


* 


Numai acel umor va dăinui, care 
purcede din adevărul vieţii. Puteţi să-l 
faceţi pe cititor să ridă, însă aceasta 
este o îndeletnicire deşartă dacă la te- 
melia operei nu stă iubirea de oameni. 

Mulţi nu pricep că umoristului i se 
cere un talent de a vedea, de a analiza, 
de a înţelege, egal cu acela necesar 
autorilor de cărţi serioase. 


* 


Miop ca redactorul care ştergea cu 
vîrful nasului ceea ce scrisese cu peniţa. 


* 


Zgomotul nu dovedeşte totuşi nimic: 
citeodată găina face un biet ou, şi 
cotcodăceşte ea şi cum ar fi ouat o 
planetă întreagă. 


* 


Spiritul şi umorul — dacă există vreo 
deosebire între ele, aceasta este numai 
în timp: ca fulgerul şi lumina electrică. 
Amîndouă sînt, vădit, din acelaşi 
material însă spiritul este o izbucnire 
vie, instantanee şi nu lipsită de 


569 


primejdie, pe cînd umorul face pozne şi 
se desfată cu înflorirea subiectului. 


* 


Cînd te îndoieşti, spune adevărul. 
x 


Spune adevărul, şi atuncea nu va 
trebui să mai ţii minte nimic. 


* 


Cînd aşteptăm un lucru foarte multă 
vreme şi, în sfîrşit, se petrece, pare ceva 
neaşteptat. 


* 


Cea mai bună metodă de a te 
îmbărbăta este de a îmbărbăta pe altul. 


* 


Cineva îi cerea socoteală, cu multă 
asprime, unui prieten: 

— Nu ţi-e ruşine, de cincisprezece ani 
n-ai spus nevestei tale nici măcar un 
cuvinţel. Cum poţi îndreptăţi această 
purtare? 

Nenorocitul răspunse: 

— N-am vrut s-o întrerup. 


* 


Ploaia, precum se ştie, nu alege: ea 
cade cu aceeaşi putere şi peste cei 
drepţi, şi peste cei păcătoşi. Dacă mi s- 
ar fi încredinţat cîrmuirea ploilor, atunci 
pe cei drepţi i-aş fi stropit uşurel şi 


570 


mîngiietor, dar dacă aş fi ajuns în stradă 
pe vreun păcătos, l-aş fi potopit din cap 
pină-n picioare. 


În 1906, Mark Twain a asistat la un 
concurs de biliard, şi fiind rugat să 
istorisească cele văzute 

zise următoarele: 


Pasiunea pentru biliard a stricat pînă 
la urmă firea mea angelică. Demult, 
demult, cînd eram un biet reporter în 
Virginia City, îmi luam întotdeauna ca 
parteneri nişte fraieri, pe care era 
uşor să-i bat. 

O dată, sosi în oraşul nostru un 
necunoscut şi deschise o sală de biliard. 
Mă uitai la el fără vreun interes 
deosebit. El îmi propuse să jucăm o 
partidă, iar eu îi răspunsei: 

— De acord, haidem. 

— Rostogoliţi puţin bilele, vreau să 
văd cum jucaţi, mă rugă el. 

Îi îndeplinii rugămintea; după aceasta, 
îmi zise: 

— Voi fi absolut cinstit: înţeleg să joc 
cu dumneavoastră cu mîna stingă. 

Aceasta m-a mişcat foarte mult. Omul 
era şpan- chiu, roşcat, pistruiat şi mă 
hotării să-l învăţ minte. Aşeză prima bilă 
şi termină tot jocul, fără a mă lăsa să-mi 
vin în fire — stăteam şi frecam cu cretă 
tacul de biliard. Jumătatea mea de dolar 
trecu în buzunarul său. 

— Dacă jucaţi astfel cu mîna stîngă, 
zisei eu, e interesant cum veţi fi jucînd 
cu dreapta. 


571 


— Cu dreapta nu ştiu să joc, răspunse 
el. Sînt stîngaci. 


* 


Să trăim în aşa fel, încît pînă şi 
dricarului să-i pară rău cînd o să murim. 


* 


Din mila Domnului, noi cei din 
America am căpătat trei daruri 
nepreţuite: libertatea cuvîntului, 


572 


libertatea conştiinţei şi înţelepciunea de 
a ne abţine să le folosim. 


* 


Numai morţii au libertatea cuvîntului. 
Numai morţilor le este îngăduit a zice 
adevărul. In America, la fel ca 
pretutindeni, libertatea cuvîntului este 
dreptul exclusiv al morţilor. 


JUN CUVÎNT DE ÎMBĂRBĂTARE 
CĂTRE EXILAŢII NOŞTRI RUŞINAŢI 


(1898) 


„„„Ce părere ai despre ţara noastră 
acum? Ce zici de înfăţişarea pe care 
şi-o croieşte în ochii lumii întregi? În 
ce mă priveşte, mie mi-e ruşine. 
(Extras dintr-o lungă şi înflăcărată 
scrisoare, trimisă de un exilat de 
bunăvoie, membru al coloniei 

americane din Paris.) 


Prin urmare, ţi-e ruşine! Mă tot 
gindesc ce anume a putut pricinui 
această nobilă atitudine spirituală şi 
această vie revărsare de sarcasm. După 
cît se pare, ţi-e ruşine să priveşti Europa 
în faţă; ţi-e ruşine de numele de 
american; ţi-e ruşine în prezent de 
naționalitatea ta. In lumina unor 


573 


observaţii pe care un american mi le-a 
făcut aici, la Viena, socotesc că ţi-e 
ruşine pentru următoarele motive: 

1. Ne amestecăm în treburi care nu ne 
privesc şi la care nu avem dreptul a ne 
amesteca; ne amestecăm 


574 


în afacerile particulare ale unei naţiuni 
surori; impietăm asupra drepturilor ei 
sacre de a proceda cum doreşte în 
chestiunile ei personale, fără a da soco- 
teală nimănui. 

2. Facem aceasta sub un ruşinos 
pretext de umanitarism. 

3. O facem cu scopul de a pune mîna 
pe Cuba, justificarea distinctă şi formală 
cuprinsă în ultimatum apărind ca un 
artificiu extrem de şubred şi uşor de 
recunoscut, atît de fiecare dintre noi cît 
şi de Europa viriuoasă. 

4. În sfîrşit, ţi-e ruşine de toate 
acestea pentru că ele constituie, o 
purtare nouă, miîrşavă, brutală şi 
necinstită; şi pentru că Europa, neavînd 
parte pînă acum de experienţa unor 
asemenea lucruri, este în- spăimîntată 
de ele şi nu ne mai poate respecta şi nici 
nu se mai poate asocia cu noi. 

Brutali, mîrşavi, necinstiţi? Noi? Hoţi 
de pămîn- turi? Oameni care varsă sînge 
nevinovat? Noi? Trădători, care-şi calcă 
cuvîntul dat? Noi? Vom pierde respectul 
Europei din pricina acestei noi şi 
respingătoare purtări? 

Am putea oare pierde respectul 
Franţei? Oare purtarea noastră 
necavalerească poate supăra acea na- 
tiune a cărei existenţă se datorează doar 
unei tinere fete, plină de bravură, care a 
salvat-o cînd mişeii săi o pierduseră? O 
naţiune care a părăsit-o pe curajoasa 
fată, ca un singur om, în clipa 
primejdiei? Oare vicleanul nostru atac 


575 


asupra unui popor lipsit de apărare 
poate indigna națiunea care a contribuit 
la istoria omenirii cu Noaptea Sfintului 
Bartolomeu? Oare atitudinea noastră 
necruțătoare poate jigni într-adevăr 
sensibilitatea acelei naţiuni care ne-a 
oferit privilegiul să citim despre 
Regimul Terorii? Oare 

amestecul nostru inuman în afacerile 
particulare ale 


576 


unei ţări surori rănesc sentimentele 
poporului care a trimis pe Maximilian în 
Mexic? Oare procedeele noastre 
meschine şi grosolane pot indigna într- 
adevăr poporul acela greu de mulţumit, 
care a trimis pe un om nevinovat 
(Dreyfus) într-un iad al oamenilor vii, 
acoperind mîrşăvia celui vinovat şi 
expunîndu-l la tot soiul de jigniri pe 
Emile Zola, cel mai demn şi curajos om 
din toată Franţa? 

Am putea oare pierde respectul 
Spaniei? Oare contemplă ea cu tristeţe, 
în prezent, măreaţa-i istorie, comparînd- 
o cu intervenţia noastră vicleană şi necru- 
ţătoare — cu istoria noastră ruşinoasă, 
cuprinzîind prădăciuni în străinătate, 
demonstraţii de fals umanitarism şi 
nimicirea unor popoare slabe şi cuminţi? 
Nu-şi aminteşte ea oare cu mîndrie cum 
l-a trimis înapoi în ţară pe Columb, în 
lanţuri; cum a robit jumătate din 
neprimejdioasele piei roşii, iar cealaltă 
jumătate a dus-o la groapă, fără a cruța 
măcar o singură viaţă; cum a jefuit şi 
măcelărit blinda rasă a incaşilor, şi apoi, 
atrăgîndu-l în cursă cu mărinimoase 
făgăduieli pe Incat, l-a ars pe rug; cum a 
scăldat Lumea Nouă în sînge, dobîndind 
pe bună dreptate renumele de Națiunea 
care lasă urme de sînge pe oriunde 


1 Conducătorul imperiului incaşilor, indieni din 
grupul triburilor Quechuan din munţii Peru-ului, 
a căror stăpînire, în epoca cuceririi spaniole, se 
întindea din nordul statului Ecuador pînă în 
regiunea centrală a statului Chile. 


577 


calcă; cum a izgonit pe toţi evreii din 
Spania, într-o singură zi, îngăduindu-le 
să-şi vindă averea, dar interzicîndu-le de 
a lua cu ei vreun ban din ţară; cum a ars 
mii şi mii de eretici pe rugurile din 
pieţele publice, generaţii după generaţii, 
în prezenţa regilor şi a preoţilor ei, care 
priveau execuțiile ca un spectacol 
sărbătoresc; cum Sfinta ei Inchiziţie a 
importat iadul pe pămînt; cum ea cea 
dintii a instituit inchiziţia şi a fost cea 
din urmă care a renunţat la inchiziţie — 
şi aceasta numai fiindcă a fost silită a o 
face; cum şi astăzi, încă, ea Îşi 
torturează prizo- nierii, fără ca timpul ce 
s-a scurs să-i fi îmblînzit firea; cum, cu 
vechea şi neschimbata, ei pasiune pentru 
schingiuiri şi sînge, continuă să adune în 
arene doamne, domni şi preoţi, care 
urmăresc cu nesaţ un taur aţiţat şi 
hărțuit şi un cal împuns, tirîndu-şi 
măruntaiele pe pămînt; cum ducele de 
Alba — acel personaj incredibil, care 
supravieţuieşte tuturor  strădaniilor 
Spaniei de a se civiliza — reînvie în per- 
soana generalului Weyler, astăzi cel mai 
idolatrizat personaj în Spania, şi cum 
vedem sute de mii de femei şi copii, 
închişi fără nici o milă în ţarcuri ca să 
moară de foame? 

Oare vom pierde cu adevărat 
respectul Spaniei? Nu există nici un 
mijloc de a scăpa de această pacoste — 
ori, dimpotrivă, de acest compliment? 
Urmează să pierdem respectul ei pentru 
că am făcut prin ultimatumul nostru o 


578 


făgăduială pe care Spania crede că o 
vom nesocoti? Sau poate, între timp, 
încearcă ea să-şi amintească de vreo 
făgăduială pe care  întîmplător a 
respectat-o? 

Este oare într-adevăr Mincinosul Oficial 
al Europei tulburat de moravurile 
noastre? Scumpe amice din Paris, iei 
oare în serios zilnicele observaţii ale 
unei gazete şi ale unui orator despre 
„această nobilă naţiune, cu o glorioasă 
istorie”? Aceste cuvinte sînt doar o 
amabilitate, un simplu act de caritate 
faţă de un popor care trece vremelnic 
printr-o pasă rea. Nici gazeta, nici 
oratorul nu cred ce spun. Cînd zic ce zic, 
ei fac cu ochiul. 

Spuneai că ţi-e ruşine. Să nu-ţi fie 
ruşine; nu-i cazul! 


579 


CELOR CARE TRĂIESC ÎN BEZNĂ 


(North American Review, 1901) 


Zorile Crăciunului se vor revărsa 
mîine în Statele Unite peste un popor 
plin de speranţă, idealuri şi voioşie. O 
asemenea stare de lucruri înseamnă 
mulţumire şi fericire. Nemulţumitul, 
care se va găsi ici şi colo, dornic să 
dea glas amărăciunii sale clevetitoare, 
va găsi puţini oameni dispuşi să-l 
asculte. Cei mai mulţi se vor întreba 

ce-i cu el şi îşi vor vedea de drum. 
(New York Tribune, numărul din 
ajunul 

Crăciunului.) 


Din ziarul Sun din New York: 


„Scopul acestui articol nu este de a descrie 
hidoasele crime săvirşite împotriva umanităţii în 
cele mai notorii districte din East Side! — şi 
aceasta în numele politicii. Ele nu pot fi descrise 
nici măcar verbal, dar avem de gînd să oferim 
mulţimii de cetăţeni ai frumoasei metropole a 
Lumii Noi — cetăţeni mai mult sau mai puţin 
nepăsători — o imagine a dezastrului şi 
pierderilor suferite de bărbaţii, femeile şi copiii 
din cel mai populat şi mai puţin cunoscut cartier 
al oraşului. Oricărei persoane care s-ar îndoi de 
realitatea celor consemnate sau care s-ar simţi 
jignită îi punem la dispoziţie datele cu privire la 
numele, ziua şi locul celor relatate. Este o 
simplă dare de seamă, care cuprinde material 


1 Partea de răsărit a districtului Manhattan din 
New York, locuită de populaţia săracă. 


580 


informativ şi observaţii redactate fără nici o 
exagerare şi fără înflorituri. 

Închipuiţi-vă, dacă sînteţi în stare, o secţiune 
din teritoriul acestui oraş complet dominată de 
către un singur om, fără voia 


581 


căruia nu se poate întreprinde nici un soi de 
activitate legală sau ilegală; un cartier în care 
afacerile ilegale sînt încurajate, iar cele legale 
sînt combătute; unde cetăţenii respectabili sînt 
nevoiţi să-şi zăvorască uşile şi ferestrele, în 
nopţile de vară, şezînd în odăile lor într-un aer 
înăbuşitor şi o căldură nesuferită, ţenunţind la 
boarea pe care ar fi putut-o respira din balconul 
casei lor; unde femei despuiate dansează 
noaptea pe străzi, şi bărbaţi asexuaţi pîndesc ca 
vulturii în noapte după o pradă, în cadrul 
«afacerilor» nu numai tolerate, dar chiar 
încurajate de poliţie; unde educația copiilor 
începe prin cunoaşterea prostituţiei şi unde 
creşterea fetelor implică studiul în arta 
curtezanei  Phryn6!, unde fetele americane 
crescute cu aleasă îngrijire în casele americane 
sînt importate din oraşele din statele 
Massachussetts, Connecticut şi New Jersey şi 
ţinute ca nişte prizoniere, pînă ce pierd orice 
urmă de feminitate; unde băieți de vîrstă 
fragedă sînt învăţaţi să umble după femeile din 
casele de toleranţă; unde există societăţi organi- 
zate de tineri, al căror singur scop în viaţă este 
să corupă fete tinere şi sa le treacă apoi 
bordelelor; unde bărbaţii, mergînd cu soțiile lor 
pe stradă, sînt insultaţi trivial; unde copii care 
suferă de bolile adulţilor umplu spitalele şi 
dispensarele; unde este o regulă şi nu o excepţie 
ca omorul, raptul, tilhăria şi furtul să rămînă 
nepedepsite — într-un cuvînt, unde preţul celor 
mai josnice forme de viciu face parte din profitul 
politicienilor.” 


1 Curtezană din secolul al IV-lea î.e.n., celebră 
prin frumuseţea ei; a servit ca model pentru 
Afrodita lui Praxiteles. 


582 


Următoarele ştiri din China au apărut 
în ziarul Sun din New York în ajunul 
Crăciunului, sublinierile aparţinîndu-ne: 


„Sfinţia-sa părintele Ament, membru al 


Comitetului American pentru Misiunile străine, 
s-a întors dintr-o călătorie între 


583 


prinsă cu scopul de a strînge fondurile necesare 
pentru plata pagubelor pricinuite de Boxeri!. 
Oriunde s-a dus, a obligat pe chinezi să 
plătească. El afirmă că a luat măsuri pentru a 
pune la adăpost viaţa tuturor creştinilor 
băştinaşi. El a avut în grija sa şapte sute de 
creştini băştinaşi, dintre care trei sute au fost 
omoriîţi. Părintele a adunat trei sute de taels? 
pentru fiecare om ucis şi a silit să se plătească 
integral valoarea proprietăților distruse care au 
aparţinut creştinilor. A încasat, de asemenea, 
amenzi reprezentînd de treisprezece ori 
valoarea pagubelor ce trebuiau plătite. Această 
sumă de bani urmează a fi folosită pentru 
răspîndirea Evangheliei. 

Reverendul Ament declară că despăgubirile 
dobîndite sînt moderate în comparaţie cu sumele 
colectate de catolici, care au pretins, în afară de 
bani, tot atîtea capete cîte au căzut omorîte de 
Boxeri. Catolicii primesc cîte cinci sute de taels 
pentru fiecare catolic ucis. În ținutul Wenchiu au 
fost omoriţi şase sute optzeci de catolici, şi 
coreligionarii lor europeni pretind pentru 
aceştia şapte sute cincizeci de mii de fişicuri de 
bani şi şase sute optzeci de capete. 

În cursul unei conversații, reverendul Ament 
s-a referit la atitudinea misionarilor faţă de 
chinezi, spunînd: 

«Dezmint în modul cel mai categoric că 
misionarii sînt vindicativi, că ei ar prăda în 
genere sau că după asediu ar fi săvirşit vreo 
acţiune care să nu fi fost dictată de împrejurări. 


1 Boxer, membru al unei asociaţii secrete 
chineze, care lupta împotriva colonialiştilor şi 
imperialiştilor, apărîndu-şi patria şi tradiţiile. 

2 Măsură de greutate întrebuințată în răsăritul 
Asiei; moneda chineză avînd greutatea unui tael 
de argint. 


584 


Îmi permit să aduc americanilor o critică. Mîna 
blindă a americanilor nu are valoarea pumnului 
înarmat al germanilor. Dacă tratezi pe chinezi cu 
o mînă îngăduitoare, ei profită de asta. 
Declaraţia făcută de guvernul francez în sensul 
că se vor restitui lucrurile prădate de soldaţii 
francezi nu face decît să provoace cea mai 
mare ilaritate aici. Soldaţii francezi au 


585 


prădat mai sistematic decît germanii şi este un 
fapt de netăgăduit că în prezent creştinii catolici 
pradă satele din provincia Chili, purtînd steaguri 
franceze şi fiind înarmaţi cu arme moderne.»” 


Din fericire, aceste veşti 
îmbucurătoare ne sosesc în ajunul 
Crăciunului, tocmai la timp ca să ne dea 
putinţă de a sărbători Sfinta Zi cu 
voioşia şi entuziasmul cuvenit. Sufletele 
noastre se luminează, şi veselia ne 
îndeamnă să facem glume. Eu cîştig co- 
roana, şi capul, ţi-l pierzi tu. 

Părintele Ament este omul potrivit la 
locul potrivit. Ceea ce noi cerem de la 
misionarii noştri, aflaţi în acele locuri 
îndepărtate, este nu numai de a re- 
prezenta prin faptele şi persoana lor 
bunătatea, mila, iubirea şi harul 
credinţei noastre, ci şi spiritul american. 
Cei mai vechi americani sînt oamenii din 
tribul Pawnee. Citām din Istoria 
Macallum: 


„Cînd un Boxer alb ucide un Pawnee şi-i 
nimiceşte avutul, ceilalți Pawnee nu se 
străduiesc să-l caute pe acesta, ci ucid orice alb 
care le iese în cale. De asemenea, ei constrîng 
un oarecare sat de albi să plătească 
moştenitorilor decedatului valoarea integrală în 
numerar a acestui decedat, cît şi valoarea 
integrală în numerar a proprietăţii distruse. De 
asemenea, obligă satul să plătească în plus de 
treisprezece ori valoarea acelei proprietăţi, 
vărsînd suma într-un fond pentru răspîndirea 
religiei Pawnee, pe care o socotesc religia cea 
mai indicată pentru îmblinzirea şi umanizarea 


586 


inimii omului. După părerea lor, este drept şi 
echitabil ca cei nevinovaţi să fie puşi să sufere 
pentru cel vinovat şi este mai bine ca nouăzeci şi 
nouă de nevinovaţi să sufere decît să scape un 
vinovat.” 


Părintele Ament este pe drept cuvînt 
gelos pe acei semeţi catolici care obţin 
nu numai sume mari pentru fiecare 
convertit pierdut, dar obţin şi „cap 
pentru 


587 


Cap”. Părintele Ament se poate mîngiia 
însă cu gîndul că, pe cîtă vreme 
totalitatea sumelor pretinse de catolici 
intră în propriile lor buzunare, el, mai 
puţin egoist, dedică acestui scop numai 
trei sute de taels de cap, iar tot 
colosalul rest, de treisprezece ori 
despăgubirea acordată pentru 
proprietate, este folosit în scopul 
răspîndirii Evangheliei. Prin mărinimia 
sa, părintele Ament a cucerit aprobarea 
națiunii sale, care desigur că îi va ridica 
un monument. Poate fi mulțumit cu 
această răsplată. li purtăm recunoştinţă 
pentru apărarea plină de curaj a cole- 
gilor săi din rîndul propovăduitorilor, 
învinuiți de nişte fapte exagerate, care 
începuseră să ne mîh- nească. Mărturia 
sa a schimbat atît de mult această 
impresie, încît acum putem contempla 
faptele săvîr- şite de ei, fără prea multă 
durere. Acum sîntem în cunoştinţă de 
cauză; acum ştim că şi înainte de asediu 
„în genere” misionarii nu erau porniţi pe 
pradă şi că „de la asediu încoace” ei au 
procedat foarte mărinimos, în afară de 
cazurile cînd „împrejurările” i-au silit să 
se poarte altfel. De monument mă voi 
ocupa chiar eu. Daniile pentru ridicarea 
monumentului se pot trimite la 
Comitetul American; schiţele 
monumentului îmi vor fi înaintate mie 
personal. Ele trebuie să înfăţişeze în 
mod alegoric cele treisprezece repetări 
ale plăţii despăgubirilor şi scopul pentru 
care au fost cerute; ca ornamente, 


588 


schiţele trebuie să înfăţişeze şase sute 
optzeci de capete astfel orînduite încît 
să producă un efect agreabil şi 
atrăgător, întrucît catolicii au făcut o 
treabă frumugşică şi au tot dreptul ca ea 
să fie amintită în relieful monumentului. 
Se pot propune mo- touri, dacă cineva 
va găsi vreun moto în stare să 
reprezinte în mod satisfăcător ideea. 

Performanţa financiară a reverendului 
Ament, de a stoarce de treisprezece ori 
despăgubiri de la ţăranii nevoiaşi pentru 
a repara fărădelegile altor persoane, 
condamnîndu-i prin aceasta pe «i, 
femeile şi nevinovaţii lor copilaşi la 
foamete şi la o inexorabilă moarte lentă 
— toate cu scopul de a folosi acest tribut 
sîngeros pentru „răspindirea 
Evangheliei”, nu-mi tulbură seninătatea; 
deşi atît faptele, cît şi cuvintele, luate 
laolaltă, constituie fără îndoială o 
nelegiuire atît de hidoasă şi fără de 
margini, încît nu i se poate găsi 
perechea în istoria vremii noastre sau a 
oricărei alte vremi. Dacă un laic ar fi 
săvirşit aceste fapte şi le-ar fi justificat 
cu aceste cuvinte, ştiu bine că m-aş fi 
cutremurat. Tot astfel dacă aş fi săvîrşit 
eu însumi fapta sau aş fi rostit eu însumi 
cuvintele. Dar nici nu mă pot gîndi la 
aşa ceva, şi lucrul mi se pare jignitor, 
orice-ar crede unele persoane prost 
informate în privinţa mea. Atunci cînd 
un preot hirotonisit porneşte pe calea 
nelegiuirii, un laic nu-l poate întrece şi 
nici măcar egala. 


589 


Am citit zeloasa asigurare a 
reverendului Ament că misionarii nu sînt 
„Vindicativi”. Să nădăjduim şi să ne 
rugăm lui Dumnezeu să nu devină 
niciodată răzbunători, ci să rămînă de-a 
pururi aşa cum sînt acum, adică aproape 
bolnăvicios de blinzi, drepţi şi echitabili, 
calităţi care prilejuiesc atita satisfacţie 
fratelui lor întru cruce şi campionului 
lor de astăzi. 

lată încă un citat, de data aceasta din 
New York Tribune, numărul din ajunul 
Crăciunului. Articolul este trimis de 
corespondentul din Tokio al numitului 
ziar şi are un ton curios şi semeţ, dar să 
nu uităm că japonezii nu sînt decît pe 
jumătate civilizaţi. Cînd se vor civiliza 
pe deplin, vor vorbi altfel: 


„Problema misionarilor are un rol primordial 
în discuţie. Se consideră o chestiune esenţială 
ca puterile apusene să ţină seama de 
sentimentul nutrit aici în privinţa invaziei 
religioase în ţările Orientului, invazie 
întreprinsă de puternice organizații occidentale. 
Aceste invazii sînt socotite asemănătoare cu 
expedițiile de pradă întreprinse de nelegiuite 
bande înarmate şi prin urmare simpla 
dezaprobare nu e suficientă, ci dimpotrivă, este 
nevoie să se ia măsuri severe pentru a le pune 
capăt. Organizațiile de misionari sînt socotite 
aici a reprezenta o continuă amenințare 
împotriva paşnicelor relații internaționale.” 


Ce facem! Continuăm să răspîndim 
civilizația noastră printre aceste 


590 


popoare care trăiesc în beznă, sau le 
vom acorda bieţilor oameni o perioadă 
de odihnă? Vom continua a merge 
orbeşte înainte, după vechea noastră 
manieră zgomotoasă şi pioasă, anga- 
jînd şi noul secol în această acţiune, sau 
ne vom opri, ca să ne dezmeticim şi să 
ne gîndim serios? Nu ar fi mai prudent 
oare să adunăm uneltele noastre 
civilizatoare şi să facem un inventar al 
mărgelelor lor de sticlă şi al teologiei, al 
mitralierelor Maxim şi al cărţilor de 
rugăciune, al rachiului şi al făcliilor 
pentru  răspîndirea progresului şi 
culturii, „model ajustabil spre a putea la 
nevoie servi şi pentru incendierea 
satelor” — şi să încheiem bilanţul, 
stabilind profitul şi pierderea? Ca astfel 
să, putem hotărî în cunoştinţă de cauză, 
dacă continuăm afacerea sau lichidăm 
patrimoniul şi pornim o nouă campanie 
civilizatoare cu capitalul rămas? 

Extinderea  binefacerilor civilizației 
noastre asupra fraţilor noştri care 
trăiesc în beznă s-a dovedit în fond o 
afacere foarte bună şi  mănoasă; 
întreprinderea ar mai putea oferi 
beneficii dacă este bine condusă, dar, 
după părerea mea, nu atitea încît să me- 
rite riscuri considerabile. Oamenii care 
trăiesc în beznă devin din ce în ce mai 
rari, prea rari şi prea timizi. lar bezna 
care a mai rămas nu este de prea bună 
calitate, nici destul de deasă ca să 
merite strădania. Cei mai 


591 


mulţi dintre aceşti oameni care trăiesc 
în beznă au primit mai multă lumină 
decît le era folositoare lor şi profitabilă 
nouă. Nu am procedat judicios. 

Trustul Binefacerilor Civilizației, 
condus cu înde- mînare şi prudență, nu 
este o mare ispravă. Dintre toate 
jocurile puse la cale, nici unul nu aduce 
averi mai mari, teritorii mai întinse, mai 
multă putere suverană şi diferite alte 
foloase. După părerea mea, în ultima 
vreme creştinătatea nu a mai condus cu 
pricepere acest joc şi este vădit că se 
resimte de pe urma acestui fapt. In jocul 
ei a fost nerăbdătoare să cîştige fiecare 
miză pusă pe masa verde, aşa încît 
oamenii care trăiesc în beznă au 
observat şi, obser- vînd, au început să-şi 
arate neliniştea. S-au apucat să devină 
bănuitori faţă de Binefacerile 
Civilizației. Mai mult decit atît: au 
început chiar să le cerceteze natura. 
Lucrul nu-i prea plăcut. Binefacerile 
Civilizației sînt un lucru bun şi un 
preţios capital comercial. S-ar părea că 
nici nu există vreo afacere mai bună, 
dacă o privim într-o lumină estompată. 
Prezentat într-o lumină potrivită şi la 
cuvenita distanţă, cu avantajele 
comerciale scoase din focar, Trustul 
Binefacerilor Civilizației reuşeşte să 
ofere domnilor care trăiesc în beznă un 
atrăgător tablou, ce cuprinde: 


Iubire Legalitate 
şi Ordine 


592 


Dreptate Libertate 


Bunătate Egalitate 
Creştinătate Acţiune 
cinstită 
Ocrotirea celor slabi  Milă 
Cumpătare Educaţie 
ş.a.m.d. 


Ei, vă place? E straşnic, dom'le! 
Tabloul acesta va atrage pe orice 
neghiob care trăieşte în beznă, oriunde 
s-ar afla. Cu condiţia însă ca tabloul să 
nu fie denaturat. Trebuie să fim absolut 
categorici asupra acestui punct. Marfa 
aceasta este exclusiv pentru export — în 
aparenţă. În aparenţă. De fapt, şi în mod 
confidenţial, nici pomeneală de aşa 
ceva. De fapt, şi în mod confidenţial, nu- 
i vorba decît de un ambalaj viu colorat şi 
atrăgător,  redind cîteva trăsături 
caracteristice ale civilizaţiei noastre, 
rezervate însă pentru consumul intern, 
în timp ce înăuntrul balotului se află 
marfa propriu-zisă, pe care clientul 
trăind în beznă o cumpără, plătind-o cu 
sîngele şi cu lacrimile sale, cu pămînt şi 
cu libertate. Această marfă propriu-zisă 
este într-adevăr civilizaţia, dar numai 
pentru export. Există vreo deosebire 
între cele două feluri de marfă? În ceea 
ce priveşte unele amănunte, da. 

Cu toţii ştim acum că afacerea este pe 
cale de a fi compromisă. Motivul nu-i 
greu de găsit. Aceasta se datorează 


593 


faptului că domnul McKinley! şi domnul 
Chamberlain?, Kaiserul, ţarul şi francezii 
au tot exportat marfa propriu-zisă fără 
ambalaj, fapt care strică socotelile, 
dovedind că aceşti noi jucători nu 
cunosc destui de bine regulile jocului. 

E jalnic să priveşti şi să consemnezi 
mişcările greşite, care sînt atit de 
ciudate şi stîngace. Domnul 
Chamberlain fabrică un război din 
materiale atit de nepotrivite şi de 
capricios adunate, încît provoacă 
stupoare în loji şi risete la galerie. El 
încearcă să se convingă singur că 
acţiunea sa nu este o simplă lovitură 
particulară, dată în scopul de a asigura 
cîş- tiguri, ci că are un soi de vag iz de 
respectabilitate, cu condiţia de a putea 
descoperi unde se ascunde această 
respectabilitate. El mai speră să poată 
cu timpul curaţi steagul, după ce va fi 
terminat de măturat noroiul cu el, şi să-l 
înalțe iarăşi spre bolta cerului, unde să 
lucească şi să strălucească din nou, aşa 
cum a strălucit şi a scînteiat acolo timp 
de o mie de ani, bucurindu-se de 
respectul lumii pînă a pus el miîna-i 
nelegiuită pe acest steag. Jocul nu este 
bine condus, ba-i chiar prost condus, 
căci dă în vileag adevărata marfă 
acelora care trăiesc în beznă şi care îşi 
vor spune: Cum adică? Creştini contra 


1 William McKinley (1843—1901), preşedinte al 
S.U.A. (1897—1901). 

2 Joseph Chamberlain (1836—1914), om de stat 
englez. 


594 


creştini? Şi aceasta numai pentru bani. 
Este oare un exemplu de mărinimie, de 
înţelegere, de iubire, bunătate, de 
milosîrdie şi de ocrotire a celor slabi — 
acest ciudat şi făţiş atac al unui elefant 
împotriva unui cuib de popîndăi, sub 
pretextul că şoarecii au chiţăit vreo 
necuviinţă la adresa lui — purtare pe 
care „nici un guvern, conştient de 
demnitatea sa, nu o poate lăsa să treacă 
nesancţionată”, precum s-a exprimat 
domnul Chamberlain. Oare acest 
pretext, care nu s-a dovedit a fi bun într- 
un caz mult mai important, a fost 
potrivit într-un caz oarecum ne- 
însemnat? Într-adevăr, foarte recent 
Rusia a ştiut să înfrunte de trei ori pe 
elefant şi a scăpat cu viaţă, ba chiar 
neatinsă. Aceasta înseamnă civilizaţie şi 
progres? Aceasta constituie un stadiu 
mai ridicat decît cel în care ne aflăm? 
Atacurile sîngeroase, pîrjolul şi pustiirile 
de pe pămîntui Transvaalului înseamnă 
oare un pas spre lumină faţă de bezna 
noastră? Să fie oare cu putinţă să existe 
două feluri de civilizaţie — o civilizaţie 
pentru consum intern, şi alta pentru 
pieţele păginilor? 

Aşadar, cei care trăiesc în beznă stau 
adînc tulburaţi şi clatină neînţelegători 
din cap, iar cînd au prilejul, citesc un 
extras din scrisoarea unui soldat 


595 


englez, în care acesta îşi povesteşte 
isprăvile, şi se tulbură şi mai rău: 


„Am înaintat ca o vijelie pînă pe creasta 
dealului şi pînă în tranşeele lor; burii! dîndu-şi 
seama că sînt pierduţi, şi-au aruncat armele şi 
au căzut în genunchi, înălţindu-şi mîinile 
împreunate şi  cerîndu-ne îndurare. Ne-am 
îndurat de ei... cu teapa lungă.” 


Ţeapa lungă este baioneta. Citeşte 
Lloyd's Weekly, săptămînalul londonez, 
apărut în preajma acestor zile. În acelaşi 
număr şi în aceeaşi coloană se găseşte o 
involuntară satiră sub forma unor amare 
şi indignate imputări făcute burilor 
pentru actele lor brutale şi inumane! 

Pe deasupra, spre marea noastră 
pagubă, Kaiserul a intrat şi el în joc, 
înainte însă de a-i stăpîni regulile. El a 
pierdut cîţiva misionari într-o ciocnire 
care s-a petrecut la Şantung, iar la 
facerea socotelilor a încărcat preţurile 
în mod exagerat. China a fost silită să 
dea o sută de mii de dolari de fiecare 
persoană, în numerar, douăsprezece 
mile de teritoriu, cuprinzîind mai multe 
milioane de locuitori şi valorind două- 
zeci de milioane de dolari, să ridice un 
monument şi o biserică creştină. Cred 
că poporul chinez ar fi putut să-şi 
amintească de aceşti misionari, fără a 
mai recurge la costisitoarele 
monumente comemorative. Tot jocul a 
fost condus greşit. Într-adevăr greşit 


1 Colonişti în Africa de sud, de obîrşie olandeză. 
596 


condus, pentru că nu va înşela şi nici nu 
va putea înşela vreodată pe Omul care 
trăieşte în beznă. El ştie că i s-a pretins 
mai mult decît se cuvenea. El ştie că 
orice misionar este la fel ca oricare om; 
valoarea lui este în funcţie de locul ce-l 
ocupă, şi nimic mai mult. El îndeplineşte 
o funcţie utilă, ca şi un medic, un şerif 
sau redactorul unei gazete. Un împărat 
drept nu poate pretinde preţuri mari 
pentru aceştia. Un misionar sîrguitor şi 
ager, dar obscur, la fel ca şi redactorul 
sîrguitor şi ager al unei publicaţii de 
provincie au o valoare certă, pe care o 
recunoaştem, dar nu poţi cere pentru ei 
tot pămîntul. Noi preţuim un asemenea 
gazetar şi ne îndurerează pierderea lui, 
dar găsim că douăsprezece mile de 
teritoriu, o biserică şi o fabuloasă sumă 
de bani reprezintă o despăgubire 
exagerată pentru pierderea sa. În orice 
caz, dacă ar fi fost un gazetar chinez şi 
ne-ar fi revenit nouă sarcina de a-i 
lichida contul, despăgubirea ni s-ar fi 
părut excesivă. Nu este cifra cu 
adevărat corespunzătoare pentru un 
gazetar sau pentru un misionar; poţi să 
obţii chiar şi regi, puţin uzaţi, pe o sumă 
mai mică. Indiscutabil, Kaiserul nu şi-a 
jucat bine partida. Într-adevăr, datoria a 
fost onorată; dar ea a produs revolta 
chinezilor, răscoala  indignată a 
Boxerilor, aceşti  defăimaţi patrioti 
chinezi. Rezultatul a fost costisitor 
pentru Germania şi pentru ceilalţi 


597 


propovăduitori ai progresului şi ai 
binefacerilor civilizaţiei. 

Creanţa  Kaiserului a fost achitată, 
totuşi jocul n-a fost bine jucat, căci nu 
putea să nu producă în mod inevitabil o 
impresie rea asupra „celor care trăiesc 
în beznă” în China. Probabil că aceştia 
au meditat asupra evenimentului şi şi-au 
zis: „Civilizaţia este mărinimoasă şi 
superbă — iată reputaţia ei; dar oare ne 
putem îngădui noi acest lux? Există într- 
adevăr şi chinezi bogaţi, şi poate că ei 
îşi pot îngădui acest lux; numai că 
această taxă n-a fost pusă pe veniturile 
lor, ci asupra ţăranilor din Şantung care 
trebuie să plătească uriaşa sumă, cu 
toate că venitul lor reprezintă doar 
patru cenți pe zi. Să fie oare aceasta o 
civilizaţie mai bună decit a noastră, 
mai sfîntă, 


598 


mai înaltă, mai nobilă? Nu înseamnă mai 
curînd o prădalnică lăcomie? Nu este 
pur şi simplu o extorcare? Ar fi cerut 
Germania Americii două sute de mii de 
dolari pentru doi misionari, ar fi ridicat 
pumnul ameninţător împotriva ei, ar fi 
trimis vase de război şi soldaţi şi ar fi 
spus: „Cedează-mi douăsprezece mile de 
teritoriu, în valoare de douăzeci de 
milioane de dolari, ca preţ adiţional 
pentru misionari, şi pune pe aceşti 
ţărani să construiască un monument în 
cinstea misionarilor şi o costisitoare 
biserică creştină pentru amintirea lor”? 
Şi mai tîrziu ar fi poruncit Germania 
soldaţilor ei:  „Străbateţi în marş 
America şi ucideţi fără milă şi cruțare, 
faceţi ca orice chip german să însemne 
acolo ceea ce înseamnă chipul nostru de 
hun aici, adică teroare pentru o mie de 
ani; înaintați în marş prin Marea 
Republică şi ucideţi! ucideţi! ucideţi!, 
croind pentru credinţa noastră jignită 
un drum prin inima şi măruntaiele 
acestei ţări!” Ar fi făcut-o Germania faţă 
de America, de Anglia, de Franţa, de 
Rusia? Sau n-ar face-o decît atunci cînd 
este vorba de China, lipsită de orice 
apărare — imitîind pe elefantul care 
atacă popîndăii? Nu ar fi mai bine să nu 
investim bani în această civilizaţie, care 
deşi l-a denumit pe Napoleon tilhar, 
pentru că a luat cu sine caii de bronz din 
Veneţia, totuşi nu s-a sfiit să prade 
vechile noastre instrumente 
astronomice, aflate pe zidurile noastre, 


599 


şi ne jecmăneşte ca un jefuitor de rînd? 
Şi care ia cu asalt satele înfricoşate şi 
zilnic comunică telegrafic voioaselor 
ziare de acasă: „Pierderile chineze — 
450 morţi; pierderile noastre — un ofițer 
şi doi soldați răniţi. Mîine vom continua 
atacul asupra satului învecinat, unde ni 
se raportează că s-a petrecut un 
«masacru»”. Putem noi să ne îngăduim 
luxul de a adopta civilizaţia? 

Apoi vine la rînd America, şi căpitanul 
echipei noastre conduce şi el greşit jocul 
— îl joacă la fel cu domnul Chamberlain 
în Africa de sud. A fost o greşeală de a 
proceda astfel, şi greşeala este cu atit 
mai surprinzătoare cu cît căpitanul 
echipei a desfăşurat un joc desăvirşit în 
Cuba. Într-adevăr, în Cuba el a condus 
jocul după obişnuitele reguli americane, 
cîştigînd partida. Nici că se putea juca 
mai bine. Căpitanul echipei, privind pe 
cubani, a zis: „În faţa noastră, se află un 
mic popor împilat şi fără prieteni, dar 
hotărit să lupte pentru libertatea lui. Să 
ne asociem şi noi, vom contribui cu 
puterea a şaptezeci de milioane de 
simpatizanți şi cu resursele Statelor 
Unite: jucaţi!” Numai Europa, dacă s-ar 
fi asociat, ar fi putut proceda la fel, dar 
Europa nu reuşeşte niciodată să se 
asocieze. Conducătorul american aplica 
în Cuba marile noastre tradiţii, într-un 
mod care ne îndreptăţea să fim mîndri 
de el şi mîndri de adînca nemulţumire 
pe care acţiunea lui o stirea pe 
continentul european. Însufleţit de o 


600 


nobilă inspiraţie, el a rostit acele 
mişcătoare cuvinte care proclamau că o 
anexare prin forţă este totuna cu „o 
agresiune criminală”, şi la acest cuvînt a 
slobozit o nouă salvă ce a răsunat în 
întreaga lume. Amintirea acestor 
frumoase cuvinte nu a putut fi ştearsă 
decît de o singură faptă a sa, şi anume 
de aceea că el însuşi şi-a nesocotit 
vorbele înainte de a se împlini anul şi o 
dată cu ele întreg alaiul de principii 
morale pe care cuvintele sale le implică. 

Într-adevăr, curind după aceea a 
urmat ispita acţiunii din Filipine. Era o 
ispită mare, chiar prea mare pentru 
căpitanul echipei care a săvîrşit grava 
greşeală de a conduce jocul după 
regulile europene, în stilul lui 
Chamberlain. Păcat? Mare păcat şi 
mare 


601 


greşeală! O greşeală regretabilă şi care 
nu se mai poate schimba. Într-adevăr, 
acolo era locul şi atunci era momentul 
să joace din nou jocul după regulile 
americane. Şi fără riscuri. Se puteau 
dobîndi beneficii mari, importante şi 
permanente; beneficii indestructibile; un 
patrimoniu de-a pururi  transmisibil 
generaţiilor următoare, care vor creşte 
sub faldurile steagului american. Nu 
pămînt, nu bani, nu dominion, nu — ci 
ceva de nenumărate ori mai valoros 
decît partea noastră de cîştig, şi anume: 
contribuţia noastră, imaginea unei na- 
ţiuni de sclavi îndelung obijduiţi şi 
prigoniţi, liberaţi prin înrîurirea noastră. 
Aceasta trebuia să fie partea noastră pe 
care s-o transmitem posterităţii — 
slăvită amintire a acelei nobile fapte. 
Jocul era în mîinile noastre. Dacă s-ar fi 
jucat potrivit regulilor americane, 
Dewey ar fi trebuit să părăsească 
Manilla îndată după distrugerea flotei 
spaniole şi să fi înălţat pe țărm o 
placardă, cuprinzind garanţia acordată 
vieţii şi bunurilor străinilor, în cazul 
unei acţiuni ostile din partea Filipinelor, 
precum şi un avertisment dat Puterilor, 
în care să se spună că orice amestec în 
viaţa acestor patrioţi eliberaţi va fi 
socotit un act duşmănos faţă de Statele 
Unite. Puterile interesate nu se puteau 
uni, nici măcar pentru o cauză rea, aşa 
că pancarta nu ar fi fost smulsă de la 
locul ei. 


602 


Dewey ar fi putut să-şi continue 
activitatea într-altă parte şi să fi lăsat 
priceputa armată filipineză să ducă pînă 
la capăt asediul micii garnizoane 
spaniole, trimiţindu-i pe spanioli acasă. 
Precum ar fi putut să-i fi lăsat pe 
cetăţenii filipinezi să-şi instituie forma 
de guvernămînt dorită de ei şi să 
procedeze faţă de clerici şi 
dubioasele lor achiziţii potrivit 


603 


concepţiilor filipineze despre echitate şi 
justiţie; concepţii care au fost între timp 
verificate şi apreciate a fi tot atît de 
înalte ca şi cele aplicate în Europa sau 
America. 

Noi am preferat să jucăm în stilul lui 
Chamberlain şi am pierdut prilejul de a 
adăuga în palmaresul nostru altă Cubă 
şi încă o faptă onorabilă. 

Cu cît cercetăm mai atent greşeala 
săvirşită, cu atît vedem mai limpede că 
ea va avea urmări neprielnice pentru 
întreaga lui politică. Omul care trăieşte 
în beznă va spune cu siguranţă: „Este 
ceva ciudat în toată chestiunea aceasta 
— ciudat de neînțeles. Trebuie să existe 
două Americi: una care liberează pe 
captivi, şi alta care răpeşte fostului 
captiv libertatea de curînd dobiîndită, 
căutînd fără nici un motiv ceartă cu el şi 
ucigîndu-l ca să-i ia pămîntul.” 

Acesta este adevărul. Omul care 
trăieşte în beznă zice într-adevăr 
asemenea lucruri, şi de dragul afacerilor 
noastre trebuie să-l convingem să judece 
chestiunea filipineză într-un alt mod, 
mai sănătos. Trebuie să-i aranjăm noi 
opiniile, să le formulăm pentru el. Cred 
că lucrul este cu putinţă, căci şi domnul 
Chamberlain a fost în stare să aranjeze 
opinia Angliei cu privire la chestiunea 
Africii de sud, şi chiar într-un mod 
foarte dibaci. El arăta faptele — o parte 
din ele — şi dovedea celor care voiau să- 
l creadă semnificaţia acestor fapte. A 
procedat statistic, ceea ce este o foarte 


604 


bună metodă. A folosit formula: „de 
două ori doi fac paisprezece, şi dacă 
scădem doi din nouă, rămîn treizeci şi 
cinci”. Cifrele produc impresie, cifrele 
sînt convingătoare pentru oamenii aleşi. 

Eu însă am un plan şi mai îndrăzneţ 
decît acela al domnului Chamberlain, 
deşi în aparenţă ar fi o 


605 


imitație a acestuia. Să fim mai sinceri 
decît domnul Chamberlain; să 
prezentam cu bărbăţie absolut toate 
faptele, fără a omite vreunul, şi apoi să 
le explicăm după formula domnului 
Chamberlain. Această cutezătoare 
sinceritate va uimi şi ului pe omul care 
trăieşte în beznă, şi el va accepta 
explicaţia înainte ca mintea lui să aibă 
răgazul de a reveni la realitate. Să-i 
zicem: 

„Cazul nostru e simplu. În ziua de 1 
mai, Dewey a distrus flota spaniolă. Prin 
aceasta, arhipelagul a rămas în mîinile 
posesorilor săi legitimi, poporul 
filipinez. Armata filipineză număra 
treizeci de mii de oameni şi era în 
măsură să izgonească sau să înfometeze 
mica garnizoană spaniolă; după care po- 
porul putea institui un guvern potrivit 
cu năzuinţele sale. Tradițiile noastre 
cereau ca Dewey să, înalțe acea 
pancartă cu avertismentul respectiv şi 
apoi să plece. Dar conducătorul partidei 
s-a gîndit întîmplă- tor la un alt plan — 
planul european — şi a procedat în 
consecinţă. Acest plan a fost acela de a 
trimite o armată, care în aparenţa să 
ajute pe patrioţii indigeni de a duce la 
bun sfîrşit lupta lor trudnică şi curajoasă 
pentru independenţă, dar în realitate să 
răpească pămîntul indigenilor şi să-l 
păstreze. Aceasta, fireşte, în numele 
progresului şi al civilizaţiei! Planul s-a 
desfăşurat etapă cu etapă, în condiţii 
foarte satisfăcătoare. Am încheiat o 


606 


alianţă militară cu filipinezii care s-au 
încrezut în noi, apoi ei au înconjurat 
Manilla, şi astfel, cu preţiosul lor ajutor, 
localitatea a fost cucerită, inclusiv 
garnizoana de opt sau zece mii de 
spanioli — ceea ce noi n-am fi reuşit 
atunci să facem fără acest ajutor. Le-am 
obţinut sprijinul prin abilitate. Noi ştiam 
că ei luptă pentru independenţă şi că 
lupta dura de doi ani. Ştiam, de 
asemenea, că ei presupuneau că noi 
luptăm tot pentru cauza lor legitimă — 
precum ajutasem pe cubani în lupta lor 
pentru independenţa Cubei. Şi i-am 
lăsat să creadă asta, pină ce Manilla a 
căzut în miinile noastre, şi noi puteam 
continua acţiunea fără ei. Atunci am dat 
cărţile pe faţa. Fireşte, au fost surprinşi. 
Se înţelege de la sine: surprinşi şi 
dezamăgiţi;  dezamăgiţi şi  mîhniţi. 
Purtarea noastră li se părea 
neamericană, necaracteristică, contrară 
tradiţiilor noastre consacrate — şi 
aceasta pe drept cuvint, deoarece în 
public noi jucam jocul după regulile 
americane, iar în realitate îl jucam după 
regulile europene. E drept că s-a proce- 
dat grijuliu, cu maximum de grijă, ceea 
ce i-a uluit. Nu puteau înţelege: fusesem 
atit de prietenoşi, chiar atît de afectuoşi, 
faţă de acei naivi patrioţi! Chiar noi îl 
adusesem din exil pe conducătorul lor, 
eroul lor, speranţa lor, Washingtonul lor 


607 


— Aguinaldo!. Fusese adus pe un vas de 
război cu toate onorurile, sub scutul 
sacru şi ospitalitatea steagului 
american; fusese adus şi redat poporului 
său, care ne-a exprimat recunoştinţa lui 
elocventă şi mişcătoare. Fusesem într- 
adevăr atît de prietenoşi faţă de 
filipinezi şi îi îmbărbătasem în atitea 
rînduri! Le împrumutasem arme şi 
muniții, ne  consultasem cu œi, 
schimbasem acte de caldă curtenie, 
lăsasem bolnavii şi răniții în grija lor 
binevoitoare, încredinţasem pe 
prizonierii spanioli luați de noi 
supravegherii lor pline de cinste şi 
omenie, luptasem cot la cot cu ei 
împotriva „duşmanului comun” (propria 
noastră frază). Am lăudat curajul lor, am 
lăudat  cavalerismul lor, am lăudat 
mărinimia lor, am lăudat purtarea lor 
demnă şi nobilă, am folosit tranşeele lor, 
am folosit poziţiile întărite, pe care ei 
le cuceriseră 


1 Emilio Aguinaldo (1870?—), conducător 
filipinez. 


608 


mai înainte de la spanioli, i-am răsfăţat, 
i-am minţit — declarind, în mod oficial, 
că forţele noastre terestre şi „navale au 
venit să le dăruiască libertatea şi să 
înlăture nedreapta guvernare spaniolă 
— i-am înşelat, i-am folosit pînă nu am 
mai avut nevoie de ei, apoi i-am 
batjocorit şi i-am zvirlit ca pe-o lămiie 
stoarsă. Am păstrat poziţiile pe care le- 
am acaparat prin înşelăciune; cu 
vremea, am făcut un pas înainte, 
încălcînd teritoriul patrioţilor filipinezi 
— o idee foarte dibace, căci căutam 
ceartă, şi acest act o provoca. Un soldat 
filipinez, trecînd peste un teren unde 
trecerea nu fusese interzisă de nimeni, 
fu împuşcat de o santinelă de-a noastră. 
Patrioţii, soldaţi improvizaţi, au 
reacţionat cu armele, fără a aştepta 
aprobarea lui Aguinaldo, care nu se afla 
acolo. Aguinaldo nu şi-a dat 
încuviințarea, dar aceasta nu a schimbat 
nimic. Ceea ce noi urmăream în 
interesul progresului şi al civilizaţiei era 
stăpînirea arhipelagului, fără să fim 
stingheriţi de patrioţii ce luptau pentru 
independenţa lor. Ne trebuia război. Am 
profitat de prilejul ivit. Este la fel ca, şi 
cazul domnului Chamberlain — cel puţin 
în ce priveşte mobilul şi intenţiile. Am 
jucat jocul tot atît de dibaci precum l-a 
jucat şi el.” 

S-ar cădea ca în această înfăţişare 
cinstită a faptelor, pe care o prezentăm 
omului care trăieşte în beznă, să 
introducem acum cîteva consideraţii 


609 


despre binefacerile civilizaţiei — ca 
variaţie şi pentru înălțarea lui 
sufletească — şi apoi să continuăm po- 
vestea: 

„După ce noi, împreună cu patrioţii, 
am cucerit Manilla, dreptul de 
proprietate al spaniolilor şi su- 
veranitatea lor asupra arhipelagului a 
fost înlăturată, desfiinţată, anihilată, 
nelăsînd în urmă nici o fărimă din 
drepturile lor. În acest moment am 
conceput noi 


610 


superba şi nostima idee de a cumpăra 
aceste două fantome de la spanioli! 
(Putem mărturisi fără nici un risc acest 
lucru celui care trăieşte în beznă, 
întrucît nici el şi nici vreo altă persoană 
în toate minţile nu o va crede.) Prin 
cumpărarea acestor fantome în 
schimbul sumei de douăzeci de 
milioane, noi am contractat 
angajamentul de a ne îngriji şi de clerici, 
şi de avutul lor. Cred că ne-am angajat 
să propagăm şi lepra şi vărsatul de vînt, 
deşi asupra acestui punct mai stăruie 
oarecare îndoială. Dar aceasta nu are 
mare importanţă, căci persoanele 
contaminate de clerici nu se mai sperie 
de alte molime. 

Tratatul fiind ratificat, Manilla — 
subjugată, şi fantomele — intrate în 
posesiunea noastră, nu mai aveam 
trebuinţă de Aguinaldo şi de proprietarii 
arhipelagului. Am impus războiul, şi de 
atunci vînăm prin codri şi prin bălți pe 
oaspeţii şi aliaţii Americii.” 

Cînd vom ajunge la acest capitol al 
povestirii noastre, n-ar strica să ne 
lăudăm puţintel cu activitatea noastră 
războinică şi cu eroismul nostru pe 
cîmpul de luptă, pentru ca 
performanţele noastre să apară tot atit 
de glorioase ca şi performanţele Angliei 
în Africa de sud. Dar sînt de părere că 
nu trebuie pedalat prea mult asupra 
acestui aspect. Se cuvine să fim 
prudenţi. Fireşte, trebuie să-i citim 
telegramele de război omului care 


611 


trăieşte în beznă, pentru a-i dovedi 
sinceritatea noastră, dar trebuie să 
introducem o notă de umor în 
interpretarea pe care o dăm faptelor, 
pentru a reduce caracterul prea aspru al 
elocvenţei lor, pentru a atenua 
manifestările prea  ostentative şi 
exuberante. Astfel, înainte de a citi 
titlurile depeşelor din 18 noiembrie 
1900, pe care le vom comunica mai 
jos, ar fi nimerit să facem 


612 


anumite repetiţii prealabile pentru a da 
cuvenitul ton de voie bună şi 
dezinvoltură: 


„GUVERNUL INDISPUS DE PRELUNGIREA 
OSTILITĂȚILOR!” 

„RĂZBOI ADEVĂRAT ÎN PERSPECTIVĂ 
ÎMPOTRIVA REBELILOR! FILIPINEZI” 
„VOM FI FĂRĂ MILĂ” 

„PLANUL LUI KITCHENER? A FOST 
ADOPTAT” 


Kitchener ştie cum să se 
descotorosească de persoanele jenante 
care luptă pentru căminele şi libertăţile 
lor. Trebuie să lăsăm să se înţeleagă că 
noi nu facem decit să-l imităm pe 
Kitchener şi că nu avem alt interes 
naţional în această chestiune decît acela 
de a fi admiraţi de Marea Familie a 
Naţiunilor, în a căror augustă companie 
avem şi noi un loc în stalurile din fund, 
cumpărat de către „Conducătorul 
Patriei noastre”. 

Fireşte, nu trebuie să nesocotim 
rapoartele generalului nostru MacArthur 
— oare de ce continuă să se publice 
acele stînjenitoare rapoarte? — dar e 
mai bine să le rostim din vîrful buzelor, 
şi să vedem ce se va întîmpla: 


1 Mulţumiţi-vă doar să bolborosiți nostimul 
cuvînt „rebeli” — astfel ca omul care trăieşte în 
bezna să nu-l audă prea desluşit! (N.a.). 

2 Lordul Herbert Kitchener, general englez 
(1850—1916), conducător al unor operaţii 
militare în Egipt şi Transvaal, mai tîrziu ministru 
de război. 


613 


„În cursul ultimelor zece luni, pierderile 
noastre au fost de 268 morţi şi 750 răniţi; 
pierderile filipinezilor: trei mii două sute două 
zeci şi şapte de morti şi 694 de răniţi”. 


Trebuie să fim gata să prindem m 
braţe pe omul care trăieşte în beznă, 
căci la auzul acestor mărturisiri va 
leşina zicînd:  ,,„Doamne-Dumnezeule! 
«Negrii» ăştia îşi cruţă răniții, pe cîtă 
vreme americanii îi masacrează pe ai 
lor.” 

Trebuie să ne străduim a-l readuce la 
viaţă pe omul din beznă, să-l mîngiiem şi 
să-l liniştim, asi- gurîndu-l că, totuşi, 
căile proniei cereşti sînt cele mai bune şi 
nu ni se cade nouă să le criticăm. Apoi, 
pentru a-i demonstra că noi sîntem 
numai imitatori şi nu iniţiatori, se cuvine 
a-i citi următorul pasaj din scrisoarea 
adresată de către un tînăr soldat ameri- 
can din Filipine mamei sale, scrisoare 
publicată în Public Opinion din Docorah, 
statul Iowa, în care descrie sfîrşitul unei 
pătălii victorioase: 

„N-AM CRUŢAT PE NIMENI! DACĂ VRE- 

UNUL ERA RĂNIT, ÎMPLÎNTAM 
BAIONETA ÎNTR-ÎNSUL!” 


Acum, că i-am prezentat toate datele 
istorice omului care trăieşte în beznă, 
urmează să-l trezim din leşinul său şi să-i 
explicăm aceste date precum urmează: 

„Ele par îndoielnice, dar în fond nu 
sînt aşa. S-au rostit şi neadevăruri, dar 
pentru a servi o cauză dreaptă. Am 


614 


folosit înşelăciunea, dar am făcut-o 
numai pentru ca binele adevărat să 
răsară din răul aparent. E adevărat, am 
zdrobit un popor încrezător şi 
dezamăgit; am lovit în cel slab şi părăsit, 
care avusese încredere în noi; am 
înlăturat o republică bine organizată, 
dreaptă şi cuminte; am înjunghiat un 
aliat pe la spate şi am pălmuit obrazul 
unui oaspe; am cumpărat o fantomă de 
la un duşman care nu o avea de vînzare; 
am răpit pamîntul şi libertatea unui 
prieten care s-a încrezut în noi; am 
impus tinerilor noştri cetăţeni fără 
prihană să  minuiască o armă 
compromisă şi să desfăşoare acţiuni 
banditeşti, sub faldurile unui steag în 
faţa căruia tilharii erau obişnuiţi să 
tremure, şi nu să se unească spre a-l 
urma; noi am profanat onoarea Americii 
şi i-am miînjit obrazul înaintea lumii 
întregi. Dar fiecare din aceste fapte 
urmărea înfăptuirea binelui. O ştim cu 
certitudine. Căpetenia fiecărui stat şi 
suveranii creştinătăţii, precum şi 
nouăzeci la sută din toate corpurile 
legiuitoare din întreaga creştinătate, 
inclusiv Congresul nostru şi cele 
cincizeci de parlamente statale, sînt nu 
numai membri ai bisericii, dar şi ai 
Trustului Binefacerilor Civilizației. 
Această adunare mondială de moravuri 
consacrate, de principii înalte şi de 
justiţie nu poate săvîrşi nici un act 
nelegiuit, nici un act nedrept, nici un act 
lipsit de generozitate, nici un act mîrşav. 


615 


Ei ştiu despre ce este vorba. Nu-ţi face 
griji, totul este întocmai cum trebuie să 
fie”. 

E bine! Aceasta îl va convinge pe omul 
cu pricina... Veţi vedea. Va restabili 
încrederea în ordinea lucrurilor. De 
asemenea, va duce la alegerea condu- 
cătorului partidei, în locul rămas vacant 
în Sfinta Treime a zeilor noştri naţionali. 
Şi acolo, pe înaltele lor tronuri, Cei Trei 
vor sta veac după veac, în văzul lumii, 
purtind fiecare emblema serviciului 
adus ţării: Washington cu sabia 
liberatorului; Lincoln cu lanţurile rupte 
ale sclavilor; conducătorul, cu lanţurile 
reparate. 

Aceasta va servi de minune afacerilor 
viitoare. Veţi vedea. 

Toate merg strună acuma; totul se 
arată aşa cum am visat. Sîntem stăpîni 
pe arhipelag şi sîntem ho- tăriţi să nu 
renunţăm niciodată la el. De asemenea, 
avem motive de a nădăjdui că se va ivi, 
în puţină vreme, un prilej ca să anulăm 
contractul încheiat de Congres cu insula 
Cuba, oferindu-i ceva mai bun. Cuba 
este o ţară bogată, şi mulţi dintre noi am 
început să ne dăm seama că a fost o 
greşeală sentimentală contractul 
încheiat. Acum însă — chiar acum — 
este momentul cel mai prielnic pentru a 
pune la cale o profitabilă operă de 
reabilitare — o operă care ne va ridica 
în ochii noştri şi ne va lua o piatră de pe 
inimă, alungînd diferitele bîrfeli. Trebuie 
să mărturisim, între noi, că sîntem 


616 


puţintel îngrijoraţi în privinţa uniformei 
noastre militare. Ea este una dintre 
miîndriile noastre; este legată de sim- 
ţămîntul onoarei, este legată de fapte 
mari şi nobile; o iubim, o venerăm, şi de 
aceea drumul pe care şi l-a ales acum ne 
cam nelinişteşte. La fel şi steagul nostru 
— o altă mîndrie a noastră, cea mai de 
frunte! L-am proslăvit atît de mult cînd 
l-am zărit în ţări îndepărtate — apărind 
pe neaşteptate sub un cer străin, filfiind 
deasupra noastră în semn de bun sosit şi 
dîndu-ne binecuvîntarea lui. Gîndul la ce 
înseamnă pentru noi acest steag şi ce 
nobile idealuri simbolizează ne-a făcut 
să ne ţinem răsuflarea şi să ne 
descoperim capetele — fără a mai putea 
rosti un cuvînt pentru o clipă. Neapărat, 
trebuie să întreprindem ceva în privinţa 
lor, şi nu e greu: putem arbora un steag 
special — statele noastre au acest obicei 
—, să luăm stindardul nostru obişnuit, în 
care însă dungile albe să le colorăm în 
negru, iar stelele să le înlocuim cu capul 
de mort şi cu ciolanele încrucişate. 

Pe de altă parte, cred că nu avem 
nevoie să mai trimitem acolo misiuni 
civile. Neavind puteri precise, ele sînt 
nevoite să le născocească singure, iar o 
asemenea, activitate nu poate fi pusă la 
cale de oricine; este neapărat nevoie de 
un specialist. Ne-am putea lipsi de 
serviciile domnului Croker. Nu-i nevoie 
ca Statele Unite să fie reprezentate 
acolo, ci numai jocul acela de care a fost 
vorba. 


617 


Cu ajutorul acestor amendamente pe 
care le-am propus, progresul şi 
civilizaţia vor lua o mare dezvoltare în 
respectiva ţară, înşelînd pe oamenii care 
trăiesc în beznă, şi astfel vom putea 
înscăuna afacerile la vechiul loc cuvenit. 

STATELE UNITE ALE LINŞAJULUI! 


1901 
I 


Aşadar, Missouri, acest stat măreț, s-a 
prăbuşit! Cîţiva dintre fiii lui au trecut 
de partea celor care linşează, şi acum cu 
toţii  purtăm pecetea  ruşinii. Acel 
mănunchi de copii ai săi ne-au procopsit 
cu un nume şi ne-au pus o pecete. De 
acum încolo, pentru locuitorii lumii 
întregi, sîntem şi vom fi „cei ce lin- 
şează?”. Lumea nu stă să gindească, ea 
nu face niciodată acest lucru, căci nu 
este felul ei de a proceda astfel, ci trage 
concluzii generale dintr-o singură pildă. 
Lumea nu va zice: „Locuitorii statului 


1 Mark Twain a fost puternic impresionat de 
legea lui Lynch, şi cînd — în 1901 — a avut loc 
în statul său natal un incident neobişnuit de 
sîngeros, s-a hotărît să-şi exprime sentimentele 
în scris. Articolul nu a fost dat atunci spre 
publicare, momentul fiind socotit probabil 
nepotrivit. 

2 Cuvîntul linşaj vine de la numele lui Charles 
Lynch (1736—1796), un fermier din Virginia 
care pedepsea fără judecată nelegiuirile făptuite 
în timpul războiului de independenţă. 


618 


Missouri şi-au dobîndit timp de optzeci 
de ani un nume bun şi de cinste; suta de 
oameni care au linşat într-un colţ al 
statului nu sînt adevăraţi missourieni, ci 
doar nişte «renegaţi»”. Nu, acest adevăr 
nu va pătrunde în cugetul lumii, ea va 
generaliza ţinînd seama de un exemplu 
sau două, care induc în eroare, şi se va 
zice: „Cetăţenii din Missouri linşează!” 
O asemenea atitudine este lipsită de 
judecată, nu are logică, nici simţul 
proporţiei! Pentru lume însă, cifrele nu 
înseamnă nimic, nu indică nimic; lumea 
nu poate judeca cifrele în mod raţional: 
a spune, de pildă, despre China că 
îmbrăţişează în mod sigur şi rapid 
creştinismul fiindcă nouă chinezi pe zi 
se fac creştini şi a nu lua în seamă faptul 
că zilnic se nasc acolo treizeci şi trei de 
mii de păgîni nu e un argument. Lumea 
este gata să zică: „Există o sută de 
cetăţeni care linşează în Missouri, deci 
toţi mis- sourienii sînt la fel”. Faptul că 
există în Missouri două milioane şi 
jumătate de oameni care nu linşează nu 
va schimba verdictul lumii. 


II 


O, Missouri! 

Tragedia s-a produs nu departe de 
Pierce City, la graniţa de sud-vest a 
statului. Într-o duminică după amiază, a 
fost găsită ucisă o tînără albă, care 
plecase singură la biserică. Sînt multe 


619 


biserici pe acolo; pe vremea mea religia 
era mai răspîndită, mai eficientă în sud 
decît în nord, mai puternică şi mai 
sinceră cred; am motive a socoti că şi 
astăzi lucrurile stau tot aşa. Tînăra 
femeie a fost aşadar ucisă. Şi deşi 
regiunea aceasta numără multe biserici 
şi şcoli, populaţia s-a ridicat, a linşat trei 
negri — dintre care doi foarte bătrîni —, 
a pirjolit cinci gospodării negre şi a 
gonit treizeci de familii de negri în 
pădure. 

Nu stărui asupra provocării care i-a 
dus pe aceşti oameni la crimă, deoarece 
nu are legătură cu chestiunea pe care 
vreau să o ridic: poate asasinul să ia 
legea în miinile sale? Intrebarea este 
simplă şi dreaptă: dacă ucigaşul poate 
dovedi că a luat asu- pră-şi prerogativele 
legii ca să îndrepte un rău făptuit 
împotriva sa, atunci totul este limpede; 
o mie de provocări nu fac cît acest 
argument. Locuitorii din 


620 


Pierce City au fost provocaţi — într- 
adevăr; dacă s-ar judeca după anumite 
amănunte, ei au fost victimele celei mai 
insuportabile provocări —, dar nu 
aceasta are importanţă, întrucît au luat 
legea în mîinile lor atunci cînd după 
propriile lor statute victima ar fi fost 
desigur spînzurată dacă se dădea curs 
firesc legii. Există puţini negri în 
regiunea aceea şi ei nu au nici 
autoritatea, nici influenţa necesară de a 
înrîuri pe juraţi. 

De ce a ajuns linşajul, cu diferitele-i 
suplimente barbare care-l însoțesc, 
sancţiunea îndeobşte aleasă în cazurile 
de „crimă de drept comun” în mai multe 
locuri din ţară? Oare pentru că oamenii 
socotesc că o pedeapsă năprasnică şi 
cumplită constituie o lecţie mai 
pilduitoare, mai puternică şi cu un mai 
mare efect de intimidare decit o 
spînzurare sobră şi incoloră, săvirşita 
discret, între zidurile unei închisori? Nu 
cred ca un om cu scaun la cap să judece 
astfel. Chiar şi majoritatea copiilor s-ar 
cuveni să judece mai bine. Se ştie doar 
prea bine că orice eveniment ciudat şi 
mult comentat este întotdeauna urmat 
de altele asemănătoare, este imitat — 
lumea fiind plină de persoane excitabile, 
cărora nu le trebuie decît o uşoară 
aţiţare ca să-şi piardă cumpătul şi să 
făptuiască lucruri nesăbuite, la care nu 
s-ar fi gîndit altfel. 

Pînă şi un copil ar trebui să ştie că, 
după o lege a firii noastre omeneşti, 


621 


comunităţile caută să imite la fel ca şi 
indivizii; o linşare mult comentată va 
duce în mod absolut sigur la alte linşări, 
ba ici, ba colo, şi cu vremea se va naşte 
o manie, o modă, o modă care se va lăţi 
din ce în ce mai mult, an de an, din stat 
în stat, ca o molimă. 

Linşajul s-a întins pînă în Colorado, 
pină în California, Indiana — şi acum 
în Missouri! E foarte 


622 


posibil să apuc ziua cînd, în mijlocul 
Union Square- lui din New York, sub 
ochii unei mulţimi de cincizeci de mii de 
oameni, va fi ars de viu un negru, fără a 
se zări nicăieri vreun procuror, vreun 
guvernator sau vreun poliţist, vreun 
colonel, vreun preot sau măcar vreun 
reprezentant al legii şi al ordinii. 
Creşterea numărului  linşajelor. În 
1900 au fost opt cazuri de linşaj mai 
mult decît în 1899, iar anul acesta 
probabil că vor fi şi mai multe. Nu au 
trecut nici şase luni, şi s-au petrecut 
optzeci şi opt de cazuri de linşaj, pe cînd 
în tot cursul anului precedent fuseseră, 
una peste alta, o sută cincisprezece 
cazuri. Lucrurile stau cel mai prost în 
cele patru state din sud: Alabama, 
Georgia, Louisiana şi Mississippi. Anul 
trecut au fost opt cazuri în Alabama, 
şaisprezece în Georgia, douăzeci în 
Louisiana şi douăzeci în Mississippi, 
peste jumătate din total. Anul acesta ş- 
au şi produs nouă cazuri în Alabama, 
douăsprezece în Georgia, unsprezece în 
Louisiana şi treisprezece în Mississippi, 
adică iarăşi mai mult de jumătate din 
totalul cazurilor petrecute în restul 
Statelor Unite (Chicago Tribune). 
Înmulțirea cazurilor se datorează 
înnăscutului instinct de imitație al 
omului. Aceluiaşi instinct, precum şi 
celei mai obişnuite slăbiciuni omeneşti, i 
se datorează şi aversiunea individului de 
a se deosebi de semenii săi, de a fi 
arătat cu degetul sau ocolit de ei, de a fi 


623 


de partea celor slabi. Numele acestei 
slăbiciuni este Laşitatea Morală şi este 
trăsătura cea mai vădită a nouă mii 
nouă sute nouăzeci şi nouă de oameni 
din zece mii. 

Se crede că gloata care linşează se 
bucură de ceea ce face. Desigur că nu 
este adevărat. Afirmația nu e temeinic 
susţinută. Se afirmă — şi aţi citit 
adeseori în ultima vreme — că impulsul 
la linşaj a fost greşit 


624 


interpretat; că nu este rezultatul 
spiritului de răzbunare, ci, pur şi simplu, 
rezultatul unui nesaţ înfiorător de a 
asista la suferința umană. Dacă lucrurile 
ar sta aşa, mulţimea care a văzut hotelul 
Windsor arzînd s-ar fi bucurat de 
grozăviile pe care le vedea. S-a bucurat 
cineva? Nimeni nu poate crede asta, 
nimeni nu poate aduce o asemenea acu- 
zaţie. Mulţi şi-au riscat vieţile ca să 
salveze pe cei în primejdie. De ce au 
făcut-o? Pentru că nimeni nu i-ar fi 
dezaprobat. Nu a existat nici o 
constringere şi fiecare putea să-şi 
urmeze imboldul firesc. De ce o mulţime 
asemănătoare în Texas, Colorado, In- 
diana, priveşte la un linşaj cu sufletul 
îndurerat, cu inima zdrobită, dar dă 
totodată semne ostentative de bucurie? 
De ce nu ridică nimeni mîna sau glasul 
în semn de protest? Numai pentru că 
acest gest nu ar fi pe placul mulţimii, 
cred eu; fiecăruia îi este teamă de 
dezaprobarea vecinului — un lucru mai 
înfricoşător pentru majoritatea seminţiei 
umane decît rănile sau moartea. Cînd e 
vorba de linşaj, bărbaţii vin de la mai 
mulţi kilometri să privească, împreună 
cu nevestele şi copiii lor. Vin ca să vadă 
într-adevăr? Nu, le este teamă să rămînă 
acasă, ca nu cumva să se observe şi să 
se comenteze atitudinea lor. Putem 
crede aceasta, deoarece ştim cu toţii 
cum ne simţim noi înşine în faţa unor 
asemenea spectacole şi totodată cum 
am reacţiona în faţa unei asemenea 


625 


constringeri. Nu sîntem nici mai. buni, 
nici mai curajoşi decît alţii şi nu trebuie 
să căutăm a dezminţi acest fapt. 

Un Savonarola! ar putea stăpîni şi 
risipi doar cu o privire o gloată care 
linşează; de altfel au putut-o 


1 Gerolamo Savonarola (1452—1498), predicator 
italian, excomunicat şi ars pe rug. 


626 


face un Merrill! sau un Beloat?. Căci o 
mulţime, oricît de închegată, nu e totuşi 
un zid în faţa unui om cunoscut prin 
curajul său. Şi-apoi, o gloată care 
linşează se bucură să fie risipită, căci 
fără îndoială nici zece dintre cei de faţă 
nu ar prefera să rămînă acolo dacă ar 
putea s-o şteargă şi bineînţeles dacă ar 
avea curajul s-o facă. 

S-ar putea ca remediul împotriva 
linşajului să se afle în următoarele: în 
fiecare comunitate infectată de acest 
spirit mîrşav să fie numit cîte un om 
curajos care să aibă menirea de a 
stimula şi menţine o atitudine 
dezaprobatoare faţă de judecata lui 
Lynch, dezaprobare care, fără îndoială, 
se ascunde în adincurile sufletului 
oricărui cetăţean. Astfel, aceste co- 
munităţi ar găsi ceva mai bun de imitat, 
pentru că, fiind alcătuite din oameni, 
trebuie neapărat să imite ceva. Dar 
unde să găseşti asemenea oameni cu- 
rajoşi? Aici e greutatea, căci pe tot 
globul pămîntesc nu cred să existe nici 
trei sute. 

Nu, după ce m-am gîndit mai bine, îmi 
dau seama că planul acesta nu va da 
rezultate. Nu putem găsi destui oameni 
plini de bărbăţie. Ne lipseşte curajul 


1 Şerif în districtul Caroll, Georgia. (N.a.) 

2 Serif în Princeton, Indiana. Datorită acelei 
puteri formidabile care sălăşluieşte în reputaţia 
de a avea sînge rece şi curaj, aceşti doi şerifi au 
înfruntat gloatele care linşau şi au reuşit să le 
ţină piept. (N.a.). 


627 


moral, sîntem cufundaţi într-o sărăcie 
adîncă. Avem doi şerifi în sud, care... 
dar nu sînt de ajuns; şi apoi, ei trebuie 
să aibă grijă de comunităţile lor. 

Dacă am mai avea trei sau patru şerifi 
de acest soi bun! Ne-ar fi de mare 
ajutor, nu? Eu cred că da. Tuturor ne 
place să imităm; alţi şerifi curajoşi i-ar 
urma pe aceştia, şi atunci lumea de 
acolo ar recunoaşte că a fi un şerif 
neînfricoşat este ceva firesc şi corect, 
iar teama de a fi dezaprobat ar cădea pe 
seama şerifilor din cealaltă categorie; 
curajul în această funcţie ar deveni un 
obicei, iar lipsa de curaj — o 
dezonorare, tot aşa cum curajul înlocu- 
ieşte încetul cu încetul teama tinerilor 
recruți. Atunci ar dispărea gloatele şi 
linşajul şi... 

Nu se poate face însă începutul fără 
cîţiva oameni care să vrea să pornească 
acţiunea, şi unde să-i găsim? Să dăm un 
anunţ în ziare? S-o facem şi p-asta! 

Dar deocamdată, iată alt plan. Să-i 
aducem acasă pe misionarii americani 
din China şi să-i trimitem să stirpească 
linşajul. Dacă facem socoteala că fiecare 
din cei o mie cinci sute unsprezece 
misionari care se găsesc acolo 
convertesc cîte doi chinezi pe an şi zilnic 
vin pe lume cîte treizeci şi trei de mii de 
pă- gîni!, va fi necesar mai mult de un 


1 Aceste cifre nu sînt imaginare, ci reale şi 
autentice. Le-am luat din statisticile oficiale ale 
misionarilor din China. A se cerceta cartea 
doctorului Morrison despre călătoria sa în 


628 


milion de ani pentru ca această 
convertire să cuprindă toată creşterea 
aceasta, iar creştinarea ţării să poată fi 
vizibilă. De aceea, să oferim cît mai 
repede misionarilor noştri un cîmp de 
activitate tot atît de bogat la ei, în 
patrie. Treaba necesită cheltuieli mai 
mici, şi în acelaşi timp, în ce priveşte 
primejdiile, poate da mai multă 
satisfacţie misionarilor. De ce să nu se 
întoarcă ei acasă, de ce să nu vadă dacă 
totuşi nu putem fi puşi şi noi la 
încercare? Lumea recunoaşte că poporul 
chinez e vrednic, cinstit, iubitor de 
muncă, demn de încredere, bun la inimă 
şi aşa mai departe. Deci lăsaţi-i în pace, 
sînt foarte buni aşa cum sînt. Unde 


China; el citează aceste date şi dă sursele de 
informaţie. Morrison a fost timp de mai mulţi ani 
reprezentantul ziarului londonez Times la Pekin 
şi a stat acolo în timpul asediului. (N.a.). 


629 


mai punem că aproape fiecare nou 
convertit riscă să se molipsească de la 
civilizaţia noastră?! Trebuie să ne 
purtăm cu băgare de seamă. Trebuie să 
ne gîndim de două ori înainte de a-i su- 
pune la un asemenea risc — căci, o dată 
civilizată, China nu va mai putea fi 
descivilizată. Noi nu ne-am gîndit încă la 
acest lucru. Ar trebui să ne gîndim 
măcar acum. Misionarii noştri se vor 
încredința că la noi există un bun cîmp 
de activitate pentru dînşii; acest cîmp va 
fi de ajuns nu numai pentru cei o mie 
cinci sute unsprezece, ci şi pentru 
cincisprezece mii unsprezece oameni. N- 
au decit să citească următoarea 
telegramă, şi să ne spună dacă vor găsi 
în China ceva mai apetisant. Telegrama 
este din Texas: 


Negrul a fost tîrît pînă la copac şi agăţat de o 
cracă. Sub corpul lui s-a aruncat o grămadă de 
vreascuri, cărora li s-a dat foc. Apoi, s-a ajuns la 
ideea că negrul nu ar trebui să moară prea 
repede, drept pentru care a fost coborit la 
pămînt. În acest timp, unii s-au dus după gaz la 
Dexter, cale de două mile. Apoi rugul a fost 
stropit cu gaz, şi fapta — împlinită. 


Noi îi implorăm pe misionari să vină 
îndărăt, acasă, şi să ne ajute în această 
nenorocire. E datoria lor patriotică. Ţara 
noastră se află într-o stare incomparabil 
mai îngrozitoare decît a Chinei. Misio- 
narii sînt compatrioţii noştri, şi patria îi 
cheamă într-ajutor în ceasul acesta de 


630 


cumplită pacoste. Ei sînt capabili, pe 
cînd oamenii noştri nu. Ei sînt obişnuiţi 
cu batjocura, disprețul, ocările, 
primejdiile, pe cînd ai noştri nu. Ei au 
spiritul muceniciei; numai un mucenic 
poate înfrunta, stăpîni şi risipi o gloată 
care linşează. Ei pot mîntui ţara, şi noi îi 
conjurăm să vină şi să ne mîntuiască. Îi 
rugăm încă o dată şi încă 


631 


o dată să recitească telegrama, să-şi 
înfăţişeze în minte acea scenă, să cugete 
în linişte la ea, să înmulțească cu o sută 
cincisprezece, să adauge optzeci şi opt, 
să pună aceste două sute trei torţe 
omeneşti în şir, dînd fiecăreia cîte-un 
spaţiu de şase sute de picioare, în aşa 
fel încît în jurul ei să poată încăpea cinci 
mii de spectatori creştini — bărbaţi, 
femei şi copii, băieţi şi fete, toţi 
americani. Pentru ca efectul să fie mai 
puternic, să-şi închipuie că totul se 
petrece noaptea, pe un şes uşor 
povirnit, iar stilpii de care sînt legate 
victimele sînt aşezaţi în linie ascen- 
dentă. În felul acesta, ochiul va cuprinde 
întregul şir neîntrerupt de douăzeci şi 
patru de mii de ruguri în care se mistuie 
carnea şi sîngele omenesc. Dacă l-am 
aşeza la un loc neted, sfîrşitul liniei 
înclinîndu-se în jos, ar ieşi din raza 
vizuală din pricina rotunjimii pămîntului. 
Cînd totul va fi gata, cînd bezna se va 
înteţi şi va domni o linişte prevestitoare 
de rele — căci nu trebuie să se audă nici 
un sunet în afară de gemetele vîntului 
de noapte şi de plînsetele înăbuşite ale 
victimelor aflate în agonie — toate 
rugurile funebre, stropite cu petrol, să 
se aprindă în acelaşi timp, iar flăcările şi 
strigătele de pierzanie să se înalțe pînă 
la tronul Celui-preaînalt. 

S-au strîns peste un milion de oameni; 
în pălă- lăile rugurilor se proiectează 
siluetele nedesluşite a cinci mii de 
biserici. O, bunule misionar, o, misiona- 


632 


rule plin de milosîrdie! Părăseşte China, 
întoarce-te în patrie şi adu la dreapta 
credinţă pe aceşti creştini! 

Sînt convins că dacă această molimă 
de nebunie sîngeroasă poate fi stăvilită, 
apoi numai persoane marţiale o pot 
stăvili, numai ele pot înfrunta gloatele 
fără a  şovăi. Deoarece asemenea 
personalităţi mar 


633 


tiale se dezvoltă numai prin deprinderea 
cu primejdiile şi prin însuşirile pe care 
le capătă infruntind primejdiile, locul 
mai potrivit unde putem găsi asemenea 
personalităţi este în China, în rîndurile 
misionarilor — care au fost supuşi unei 
şcoli grele în ultimii doi ani. Avem foarte 
mult de lucru pentru ei, acasă, precum 
şi pentru alţi sute şi mii, deoarece 
cîmpul de activitate creşte şi se lărgeşte 
zilnic. Îi vom găsi? Să încercăm! Între 
şaptezeci şi cinci de milioane de oameni, 
trebuie să mai existe şi alţi Merill-i şi 
Beloat-i. Legea firii noastre, după care 
orice pildă trezeşte un spirit cavaleresc 
asemănător, la oameni plămădiţi din 
acelaşi aluat, îi va face să iasă dintre 
rînduri. 


SCRISOARE MINISTRULUI 
DE FINANȚE 


Riverdale-pe-Hudson, 13 octombrie 1902 


Excelenţei-sale domnului ministru al 
finanţelor, 
Washington 


Domnule ministru, 

Preţurile diferitelor sorturi de combustibil 
fiind inaccesibile scriitorilor cu venituri 
modeste, vă adresez următoarea comandă: 


634 


Patruzeci şi cinci tone din cele mai bune şi 
vechi titluri de stat, uscate, pentru calorifer, de 
preferinţă titluri din 1864. 

Douăsprezece tone de vechi bilete de bancă, 
pentru sobe de bucătărie. 

Opt butoaie de timbre poştale de tot soiul, 
variind între douăzeci şi cinci şi cincizeci de 
cenți, model 1866, pentru a aprinde focul. 

Binevoiţi să-mi livraţi cît mai curînd posibil 
aceste mărfuri şi să trimiteţi factura. 


Al dumneavoastră preasupus, 
MARK TWAIN 
care vă va fi foarte recunoscător 
şi va vota cum 
trebuie 


RUGĂCIUNEA RĂZBOINICĂ 


(Dictată în 1904—1905) 


Era o vreme de măreţe şi avîntate 
emoţii. Ţara toată ardea de nerăbdare 
să lupte — era război, în piepturile 
tuturor şi al fiecăruia ardea focul sacru 
al patriotismului.  Tobele  răpăiau, 
orchestrele cîntau, pistoalele-jucărie se 
descărcau frenetic, mănunchiuri de 
rachete îşi luau zborul în văzduh, 
şuierind şi trosnind. Încotro te uitai, de- 
a lungul acoperişurilor şi al balcoanelor 
ce se pierdeau în depărtare, sclipea în 
soare desişul unduitor al steagurilor; în 


635 


fiecare zi, tineri voluntari plini de 
voioşie şi nespus de frumoşi în noile lor 
tunici mărşăluiau pe drumurile largi, iar 
taţii, mamele, surorile şi logodnicele îi 
petreceau şi Îi salutau cu vocea 
sugrumată de fericire. In fiecare seară, 
în sălile arhipline, o mulțime de oameni 
asculta cu sufletul la gură valurile de 
elocință patriotică, ale căror cuvinte 
atingeau cele mai tăinuite coarde ale 
sufletului lor şi îi întrerupeau cu furtuni 
de aplauze, 
în timp ce lacrimile le şiroiau pe obraji; 
în biserici, preoţii propovăduiau cu atita 
patos şi foc credinţa faţă de patrie şi 
drapel şi se rugau de Dumnezeul 
războiului, implorîndu-l să ne ocrotească 
în dreapta noastră cauză, încît nu găseai 
măcar un singur ascultător care să nu fie 
mişcat pînă la lacrimi. Era într-adevăr o 
vreme glorioasă, o vreme fericită, şi 
puţinii nesăbuiţi care cutezaseră a-şi 
exprima dezaprobarea faţă de război şi 
a se îndoi de dreptatea lui primiseră de 
îndată un răspuns atît de aspru şi de 
miînios, încît, pentru siguranţa propriei 
lor persoane, preferaseră să se 
strecoare nevăzuţi şi să tacă din gură. 
Sosi dimineaţa de duminică — a doua 
zi batalioanele urmau „să plece spre 
front; biserica gemea de lume; nu 
lipseau nici voluntarii, ale căror chipuri 
tinere ardeau, în aşteptarea isprăvilor 
marţiale; cine ştie, poate că gindurile lor 
erau de pe acum acolo, pe cîmpul de 
luptă; iată-i înaintînd cu dîrzenie tot mai 


636 


repede şi regrupindu-se o clipă; apoi 
atacul vijelios, sclipiri de săbii, duşmanul 
fuge — panică, fum de praf de puşcă, 
urmărire aprigă, capitulare! — şi iată-i 
din nou acasă: eroi de bronz, întîimpinaţi 
cu dragoste, idolatrizaţi, săltaţi pe 
valurile aurii ale mărilor de glorie! 
Lîngă voluntari şedeau rudele lor, 
mîndre şi fericite, stirnind invidia 
prietenilor şi a vecinilor lipsiţi de fraţi 
ori de fii pe care să-i trimită pe cîmpul 
de onoare, unde să învingă pentru steag 
sau, căzînd, să moară de cea mai nobilă 
moarte. Serviciul divin îşi urma cursul: 
preotul citi un capitol războinic din 
Vechiul Testament, apoi rosti prima 
rugăciune; orga răsună, cutremurînd 
zidurile; deodată, cei de faţă se ridicară 
cu inima-n clocot şi cu ochii radioşi, în- 
cepînd să intoneze uriaşa invocaţie: 


Atotputernice Doartine! Tu, care hotărăşti 
toate, 

Tunet să-ţi fie trimbiţa, fulger să-ţi fie 
sabia! 

Apoi urmă rugăciunea „cea lungă”. 
Nimeni nu-şi amintea sa fi auzit 
vreodată cuvinte mai avîntate, mai 
fierbinţi, mai alese. În rugă se cerea ca 
Părintele nostru atotiertător şi milostiv 
să păzească pe tinerii şi vitejii noştri 
ostaşi, să le fie ajutor şi sprijin şi să-i 
îmbărbăteze în isprăvile lor, spre binele 
patriei; să-i  hbinecuvinteze şi să-i 
ocrotească în ziua bătăliei şi în ceasurile 
de grea cumpănă; să-i ţină sub tăria 


637 


mîinii sale, sa le dea putere şi încredere 
şi să-i facă de neînvins în zilele de 
sîngeroase lupte, ajutîndu-i să 
zdrobească pe duşman, să le hărăzească 
lor, steagului lor şi ţării lor slavă şi 
cinste nepieritoare... 

În clipa aceea pătrunse în biserică un 
necunoscut cu păr cărunt, păşind fără 
zgomot, calm, şi se îndreptă pe coridorul 
principal spre altar. Ochii lui erau 
aţintiţi asupra preotului, trupul său înalt 
era înveşmiîntat într-o mantie care-i 
ajungea pînă la călciie, capul îi era 
descoperit, iar părul cărunt îi cădea ca o 
coamă stufoasă pe umeri, încadrînd 
chipu-i zbîrcit, neobişnuit de palid, 
aproape cadaveric. Toţi îl priveau curioşi, 
iar el, trecînd în tăcere printre bănci, 
urcă treptele amvonului şi rămase în 
aşteptare lîngă preot. Acesta Îşi 
continuă rugăciunea-i înfocată, strîngînd 
din pleoape şi nebănuind prezenţa 
necunoscutului. Sfîrşi apoi  înfocata 
rugă, rostind: 

— Binecuvîntează oastea noastră, 
dăruieşte-ne nouă biruința, Doamne- 
Dumnezeul nostru, părintele şi ocro- 
titorul ţării şi al drapelului nostru! 

Necunoscutul atinse brațul preotului, 
îi făcu semn să se dea deoparte, ceea ce, 
preotul, uimit, nu întîr- zie să 
îndeplinească, şi îi luă locul. Cîteva 
clipe, omul acela privi cu asprime pe 
ascultătorii înfioraţi — părea că în ochi 
îi arde focul unei năluciri, apoi, cu un 
glas adînc, începu: 


638 


— Eu vin din preajma tronului ceresc 
şi vă aduc solie din partea Celui 
atotputernic! 

Cuvintele  zguduiră adunarea, dar 
necunoscutul, chiar dacă observase 
uimirea celor de faţă, nu o luă în seamă. 

— Cel-de-sus a ascultat rugăciunea 
slugii sale, păstorul vostru, şi este gata 
să o împlinească, dacă aceasta vă este 
dorinţa. Fireşte, după ce eu, solul său, 
vă voi fi lămurit mai bine tilcul ei, tilcul 
ei deplin. Aceasta din pricină că 
rugăciunea voastră, ca multe şi multe 
alte rugăciuni ale oamenilor, cere mult 
mai mult decît îşi dă seama cel ce o 
rosteşte — bineînţeles, dacă el nu a stat 
să-şi cumpănească ruga dinainte. 

Slujitorul Domnului şi al vostru şi-a 
spus rugăciunea. S-a oprit el oare să se 
gîndească, înainte de a o fi rostit cu glas 
tare? Şi este oare aici o singură rugă- 
ciune? Ei bine, nu — sînt două: una 
rostită şi alta nerostită. Şi amîndouă au 
ajuns la urechile Aceluia care aude toate 
rugăciunile — şi cele rostite, şi cele 
nerostite. Chibzuiţi asupra acestui lucru 
şi luaţi aminte. Dacă veţi începe să 
cereţi binecuvîntarea pentru treburile 
sau faptele voastre, fiţi cu băgare de 
seamă, căci în aceste clipe puteţi zvirli 
în chip necugetat blestemul asupra 
vecinului vostru. Dacă vă rugaţi să vă 
trimită ploaie pentru că este trebuin- 
cioasă semănăturilor voastre, poate că 
vă rugaţi spre paguba vecinului vostru, 
a cărui semănătură nu are nevoie de 


639 


umezeală, şi ploaia nu-i poate aduce 
decît stricăciune. 

Aţi ascultat rugăciunea slujitorului 
vostru, partea rostită. Dumnezeu m-a 
trimis la voi, ca să îmbrac în cuvinte 
cealaltă parte a ei, cea nerostită, cea pe 
care pastorul şi voi aţi cerut-o în tăcere, 
în adîncurile inimii voastre. Aţi făcut-o 
oare fără a cugeta şi fără a cumpăni? 
Dă, Doamne, să fie aşa! Aţi auzit aceste 
cuvinte: „Dăruieşte-ne biruinţa, 
Doamne-Dum- nezeul nostru”! Este de 
ajuns. Toata rugăciunea pe care voi aţi 
rostit-o aici este cuprinsă în aceste 
cuvinte pline de înţeles. Amănuntele sînt 
de prisos. Cînd v-aţi rugat pentru 
biruinţă, v-aţi rugat pentru o seamă de 
rezultate, nepomenite de voi, care vor 
urma victoriei — trebuie să-i urmeze, nu 
se poate să nu-i urmeze. Dar iată că a 
ajuns pînă la urechea lui Dumnezeu, 
părintele nostru, şi acea parte nerostită 
a rugăciunii. El mi-a poruncit s-o îmbrac 
în cuvinte. Ascultaţi, aşadar: 

Doamne-Dumnezeul nostru! Tinerii 
noştri patrioţi, idolii inimilor noastre, 
pleacă la luptă — fii cu ei! În cuget, noi 
părăsim, împreună cu ei, liniştea şi 
căldura căminurilor noastre şi mergem 
să  zdrobim pe duşman. Doamne- 
Dumnezeul nostru, ajută- -ne să sfîrtecăm 
cu obuzele noastre în bucăţi singerînde 
pe soldaţii vrăjmaşi;  ajută-ne să 
presărăm  cîmpiile lor înflorite cu 
leşurile patrioţilor lor; ajută-ne să aco- 
perim bubuiturile armelor vrăjmaşe cu 


640 


tipetele răniților lor chirciţi de durere; 
ajută-ne să radem de pe faţa pămîntului, 
cu un uragan de foc, căsuţele lor 
smerite; ajută-ne să sfişiem cu o durere 
neogoită inimile văduvelor lor 
nevinovate; ajută-ne să-i lipsim pe 
prietenii lor de un acoperiş — pentru ca 
să rătăcească împreună cu copiii lor 
prin cîmpiile fără de rod ale ţării lor 
pustiite, să  rătăcească în zdrenţe, 
Chinuiţi de sete şi munciţi de foame, 
vara arşi de soare, iarna tremurind în 
vîntul îngheţat şi, în sfîrşit, îngroziţi, 
istoviţi de truda peste puteri, rugîndu-te 
în zadar să deschizi înaintea lor porţile 
mormîntului spre a-şi dobîndi liniştea de 
dragul nostru, Doamne, care ne rugăm 
ție: fă-le praf şi pulbere nădejdile, 
pustieşte-le vieţile; prelungeşte-le 
rătăcirile amarnice, îngreuiază-le pasul, 
stropeşte-le calea cu lacrimile lor, 
înroşeşte  neaua albă cu sîngele 
picioarelor lor zdrelite! Cu dragoste şi 
cu credinţă îţi cerem noi aceasta, ţie, 
care eşti izvorul dragostei, oaza şi 
prietenul credincios al celor obijduiţi, 
care îţi cer ajutorul cu inima smerită şi 
cu sufletul pocăit. Amin! 

(După o scurtă tăcere): Pentru aceasta 
v-aţi rugat voi; dacă tot o mai doriţi, 
spuneţi-o! Solul Celui-de- sus aşteaptă. 

Mai tirziu, mulţi ziceau că 
necunoscutul era un nebun, deoarece 
vorbele lui nu avuseseră nici un înţeles. 


641 


„O STRĂLUCITĂ VICTORIE 
MILITARĂ...” 


Luni, 12 martie 1906 


Pentru moment, nu vom mai vorbi 
despre camarazii mei de şcoală de acum 
şaizeci de ani; vom reveni la ei mai 
tirziu. Cum mă interesează mult soarta 
lor, n-or să scape ei de mine. 
Deocamdată, însă, oricît de mare ar fi 
acest interes, el păleşte în faţa unei 
recente întîmplări, cu mult mai 
interesantă. Întîmplarea a uimit întreaga 
lume, vinerea trecută. Ea a fost comu- 
nicată guvernului de la Washington 
printr-o telegramă oficială trimisă de 
către comandantul forţelor noastre din 
Filipine. lată fondul chestiunii: 

Un trib de moros, sălbatici cu pielea 
negricioasă, s-a baricadat în craterul 
unui vulcan stins, nu departe de Jollo, şi 
deoarece aceşti  băştinaşi ne sînt 
vrăjmaşi, fiindcă timp de opt ani ne-am 
străduit să-i lipsim de libertate, şederea 
lor în crater a fost considerată o 
ameninţare. Comandantul nostru, 
generalul Leo- nard Wood, a ordonat să 
se facă o recunoaştere la faţa locului, şi 
astfel s-a stabilit că indigenii moros, cu 
femeile şi copiii lor, sînt în număr de 
şase sute şi 


642 


că amintitul crater se găseşte pe un 
munte înalt de două mii două sute de 
picioare deasupra nivelului mării, greu 
accesibil pentru trupele şi artileria creş- 
tină. Văzînd acestea, generalul Wood 
a,ordonat un atac prin surprindere şi s-a 
îndreptat într-acolo în persoană, spre a 
se asigura de executarea ordinului. 
Trupele noastre s-au căţărat pe cărările 
abrupte şi piezişe ale muntelui, luînd cu 
ele şi cîteva piese de artilerie. Ce anume 
piese de artilerie, nu se indică în 
comunicat, însă se ştie că pe alocuri ele 
au trebuit să fie tirite pe un drum 
înclinat de trei sute de picioare înălţime, 
cu ajutorul unor macarale şi fringhii. 

Apropiindu-se de gura craterului, 
trupele au deschis focul. Soldaţii noştri 
erau în număr de cinci sute patruzeci, la 
care trebuie să adăugăm detaşamentul 
de poliţie locală, alcătuit din băştinaşi 
aflaţi în solda noastră (nu ni se 
comunică numărul respectivilor), şi un 
detaşament de infanterie marină (la fel 
nu-i cunoaştem numărul). Totuşi, putem 
presupune că, după numărul oamenilor, 
părţile erau egale: şase sute de bărbaţi 
de partea noastră aflaţi la gura 
craterului, şi şase sute de bărbaţi, femei 
şi copii în fundul lui. Adîncimea 
craterului era de cincizeci de picioare. 

Ordinul generalului Wood era: „Ucideţi 
sau capturați pe cei şase sute de 
oameni”. 

Aşadar, lupta a început — căci aşa se 
numeşte în mod oficial ceea ce s-a 


643 


petrecut acolo: soldaţii noştri au început 
să tragă cu tunurile şi puştile împotriva 
celor care se aflau în fundul craterului. 
Sălbaticii au răspuns, opunind o 
rezistenţă disperată, începînd probabil 
să arunce cu pietre; aceasta este numai 
o presupunere a mea, căci în telegramă 
nu se arată de ce anume dispuneau 
băştinaşii. Pînă atunci tribul morosilor 
se folosise mai mult de cuțite şi bite şi 
cîteodată de nişte flinte proaste — dacă 
se întîmpla să le aibă. 

În raportul oficial se precizează că 
ambele părţi s-au luptat cu înverşunare 
o zi şi jumătate şi că lupta s-a sfîrşit cu 
deplina victorie a armelor americane. 
Deplinătatea victoriei © confirmă 
următorul fapt: din cei şase sute de 
băştinaşi n-a mai rămas nici unul în 
viaţă. De altminteri, strălucita victorie e 
confirmată şi de alt fapt: din cei şase 
sute de eroi ai noştri nu au pierit decît 
cincisprezece. 

Generalul Wood a asistat la bătălie şi a 
urmărit mersul ei. Ordinul său a fost: 
„Ucideţi sau  prindeţi pe aceşti 
sălbatici”. E limpede că mica armată a 
lui Wood a înţeles prin acest „sau” că 
este la latitudinea ei de a ucide sau dea 
lua prizonieri, fiecare proce- dind după 
gustul său. lar gustul militarilor noştri 
din ținuturile acelea a rămas 
neschimbat de opt ani încoace, şi anume 
gustul unor măcelari creştini. 

Raportul oficial elogiază şi 
preamăreşte după cum se cuvine 


644 


„eroismul” şi „vitejia” trupelor noastre 
şi deplinge pierderea celor 
cincisprezece oameni. Se menţionează 
cu grijă şi rănile căpătate de treizeci şi 
doi de soldaţi. Felul rănilor acestor 
treizeci şi doi de ostaşi este descris cu 
migală şi conştiinciozitate, în interesul 
viitorilor istoriografi ai Statelor Unite. 
Se arată că un soldat s-a ales cu cotul 
zgiriat de o dardă, amintindu-se şi 
numele lui. Un alt soldat s-a ales cu 
nasul zdrelit, tot de o dardă. Numele lui 
este de asemenea menţionat în 
telegramă, unde fiecare cuvînt costă un 
dolar şi jumătate. 

A doua zi informaţiile din ziare 
confirmară cele anunţate în ajun, 
înşirind iarăşi numele celor cinci- 
sprezece morţi şi treizeci şi doi de 
răniţi. Rănile fură descrise din nou şi 
aurite cu adjectivele cuvenite. 

Să ne gîndim acum la două-trei 
amănunte din istoria noastră militară. 
Într-una din marile bătălii ale războiului 
civil, amîndouă taberele au avut zece la 
sută morţi şi răniţi. În bătălia de la 
Waterloo, la care au luat parte patru 
sute de mii de oameni, numărul morţilor 
şi al răniților de amîndouă părţile a fost, 
după cinci ore, de cincizeci de mii; 
restul de trei sute cincizeci de mii de 
soldaţi au scăpat teferi pentru alte 
isprăvi. Acum opt ani, cînd s-a jucat 
tragicomedia numită Războiul cuban, 
Statele Unite au chemat sub arme două 
sute cincizeci de mii de oameni. Am 


645 


purtat un şir întreg de bătălii de mare 
efect; iar cînd războiul s-a terminat şi s- 
au numărat victimele, s-a dovedit că din 
cele două sute cincizeci de mii 
pierdusem în luptă două sute şaizeci şi 
opt de morţi sau răniţi, iar în spitale şi 
cantonamente, prin străduinţele 
medicilor noştri militari, de paisprezece 
ori mai mult. lar pe spanioli nu i-am 
exterminat — nu, nici pomeneală de aşa 
ceva! În fiecare luptă, inamicul pierdea 
în medie doi la sută morţi şi răniţi. 

Acum, comparaţi acestea cu marea 
statistică ce ne-a sosit din craterul 
tribului Moros! Acolo,, fiind şase sute de 
oameni de fiecare parte, au fost ucişi 
cincisprezece dintre oamenii noştri şi 
răniţi treizeci şi doi, inclusiv nasul şi 
cotul mai sus amintite! În tabăra 
inamică erau şase sute de oameni, 
inclusiv femeile şi copiii, şi noi i-am 
nimicit în întregime, nelăsînd în viaţă 
nici măcar un prunc, care să-şi plîngă 
mama ucisă. lată, incontestabil, cea mai 
mare victorie obținută de către soldații 
creştini ai Statelor Unite. 

Cum au fost primite toate acestea la 
noi? In dimineaţa de vineri, minunata 
ştire a victoriei a apărut sub titluri 
pompoase în toate ziarele din oraşul 
nostru, care numără, precum se ştie, 
patru milioane treisprezece mii de 
locuitori. Nici un ziar însă nu a comentat 
acest eveniment în articolul de fond. 
Ziarele de seamă au retipărit veştile de 
dimineaţă, de asemeni fără a scăpa în 


646 


articolele de fond vreun cuvînt asupra 
ma 


647 


rilor noastre izbînzi. A doua zi, s-au 
primit noi cifre şi noi amănunte, însă 
redacţiile au continuat să nu manifeste 
nici bucurie, nici vreo altă părere, de 
orice fel, în articolele de fond. Sîmbătă 
seară — acelaşi lucru: ziarele au tipărit 
noile cifre, care apăruseră dimineaţă, 
dar, ca şi mai înainte, fără comentarii 
redacţionale, în coloanele pe care toate 
ziarele, atît cele de dimineaţă, cît şi cele 
de seară, le rezervă corespondenţei cu 
cititorii, nimeni nu a pomenit în aceste 
zile vreun cuvînt despre „bătălie”. De 
obicei aceste coloane sînt îmbibate de 
pornirile şi pasiunile cetăţenilor. Lumea 
nu lasă să-i scape nici un eveniment, 
oricît de mărunt, fără să-şi exprime în 
scrisorile ce le trimite redacţiilor fie 
lauda, fie critica, fără să-şi reverse 
bucuria sau, dimpotrivă, nemulţumirea 
la adresa evenimentelor pomenite în 
această coloană. Repet că în acele două 
zile cetăţenii, ca şi redactorii, au fost la 
fel de tăcuţi. După cîte ştiu, din cele 
optzeci de milioane de americani, un 
singur om şi-a permis a face declaraţii 
asupra evenimentului zilei — şi anume 
preşedintele Statelor Unite. Vineri, 
preşedintele, aidoma întregii ţări, a 
tăcut cu încăpăţinare. Sîmbătă însă, a 
înţeles că este de datoria lui să spună 
ceva şi, luînd tocul, şi-a făcut datoria. 


648 


După părerea mea, cred că am studiat 
bine caracterul preşedintelui Roosevelt! 
şi sînt gata să afirm că această 
declaraţie l-a costat mai multe chinuri 
sufleteşti şi i-a pricinuit o ruşine mai 
amară ca oricare dintre manifestările lui 
verbale sau scrise. Nu-l critic deloc pe 
Roosevelt. Dacă aş fi fost în locul lui, 
poziţia mea oficială m-ar fi obligat şi 


pe 


1 Theodore Roosevelt, preşedintele S.U.A. Între 
1901 şi 1909, ideolog al militarismului american. 
Twain l-a criticat cu asprime în repetate rînduri. 


649 


mine să spun ceea ce a spus el. Aceasta 
este puterea convențiilor, a tradiţiilor, 
iar preşedintele le-a rămas credincios. 
lată ce a scris: 


Washington, 10 Martie 


Către WOOD 
Manila 


Vă felicit pe dumneavoastră, pe ofiţerii şi pe 
soldaţii care se găsesc sub comanda 
dumneavoastră pentru strălucita victorie 
militară prin care ați apărat atît de bine onoarea 
drapelului american. 


THEODORE ROOSEVELT 


Se înțelege de la sine că aceasta a fost 
doar un act convențional. Nimic nu a 
fost sincer în cuvintele lui Roosevelt. El 
ştie bine că a împinge în cursă, ca pe 
nişte şobolani, şase sute de indigeni 
neajutoraţi şi neînarmaţi şi a-i nimici 
pină la unul, de pe poziţii sigure, într-o 
zi şi jumătate, nu se poate numi o vic- 
torie strălucită şi că o asemenea acţiune 
nu poate fi o victorie strălucită, chiar 
dacă lefegiii războinici, reprezentanţi ai 
Americii creştine, ar fi tras nu cu 
gloanţe, ci cu Biblii şi cu Regula de aurt. 
Preşedintele Roosevelt ştia foarte bine 
că asasinii în uniformă nu au apărat 
onoarea drapelului american, ci, dimpo- 


1 Regula de aur (The golden Rule): „Tot ce voiţi 
să vă facă vouă oamenii, făceţi-le şi voi la fel” 
(Evanghelia după Matei. VII, 12) 


650 


trivă, au făcut ceea ce, fac în Filipine de 
opt ani încoace, adică îl necinstesc. 

În ziua următoare, duminică, adică 
ieri, telegraful a adus ştiri noi — şi mai 
straşnice — spre mai marea cinste a 
drapelului american. În primele ediţii, 
titluri mari au orbit pe cititori cu 
următoarea ştire: a 

FEMEI UCISE ÎN MĂCELUL MORO 


„Măcel” este un cuvînt potrivit. Cu 
siguranţă că nu există unul mai potrivit 
în tot Dicţionarul integral, care să se 
potrivească în această ocazie. 

Subtitlul precizează: 


Amestecîndu-se cu copiii lor în 
gloata din crater, ele au murit 
împreună cu ceilalţi. 


Deşi este vorba doar despre nişte 
sălbatici despuiaţi, iată că atunci cînd 
cuvîntul „copii” ne cade sub ochi simţim 
un fel de fior, căci cuvintul evocă 
totdeauna în conştiinţă icoana vie a unor 
fiinţe nevinovate şi neajutorate: şi 
această icoană, prin forţa-i nepieritoare, 
ne face să uităm de culoarea pielii, de 
crez şi naţionalitate, înţelegînd pur şi 
simplu că în faţa noastră sînt copii — 
doar copii! Şi dacă ei sînt speriaţi şi 
pling, dacă încearcă vreo durere, mila 
pentru ei ne cuprinde dintr-un imbold 
firesc. Şi atunci ni se iveşte în faţă un 
tablou cu forme micuţe, cu chipuri 
speriate şi lacrimi în ochi. Vedem că 
mîinile micuţe se agaţă rugătoare de 


651 


poalele mamei. Noi însă nu ne închipuim 
pe copiii despre care este vorba; în locul 
lor vedem micile fiinţe pe care le 
cunoaştem şi le iubim. 

Următorul titlu este plin de strălucirea 
gloriei americane şi creştine, asemeni 
soarelui la nămiezi: 

NUMĂRUL CELOR UCIŞI ESTE DE NOUĂ 
SUTE 

Niciodată încă nu am fost atît de 
mîndru de steagul nostru! 

Titlul următor arată negru pe alb ce 
poziţii sigure ocupau bravii noştri ostaşi: 

ÎN CRUNTA BĂTĂLIE DE PE VIRFUL MUN- 


TELUI DAJO ERA CU NEPUTINŢĂ A 
DISTINGE FEMEILE DE BARBAŢI 


Sălbaticii despuiaţi se găseau la o 
depărtare atit de mare în fundul 
capcanei, încît soldaţii noştri nu au 
putut distinge sînii femeilor de sfircurile 
nedezvoltate ale bărbaţilor, nu au putut 
deosebi pe copilul cel mic de vlăjganul 
înalt de şase picioare. Aceasta a fost, 
fără îndoiala, bătălia cea mai puţin 
primejdioasă din toate cite le-au dat 
vreodată soldații creştini de orice na- 
ționalitate. 

Un alt titlu: 


BĂTĂLIA A DURAT PATRU ZILE 


Aşadar, ai noştri au fost ocupați acolo 
nu o zi şi jumătate, ci patru zile în cap! 
A fost un lung şi fericit pic-nic — fără 
nici o osteneală”; doar să şezi liniştit şi 
să împrăştii Regula de aur peste 


652 


capetele celor din fundul pilniei şi să te 
gîndeşti la scrisorile pe care le vei 
trimite familiei care te admiră, adăugînd 
glorie peste glorie. Şi sălbaticii aceia, 
care luptau pentru libertatea lor, au 
avut de petrecut patru zile, dar pentru 
ei timpul trebuie să fi fost jalnic. In 
fiecare zi vedeau căzind dintre ei cîte 
două sute douăzeci şi cinci de oameni, 
iar cînd venea noaptea, aveau pe cine 
jeli şi plînge! Şi desigur, fără a avea 
măcar mîngiierea şi uşurarea de a şti că 
între timp ei înşişi ucideau zilnic cîte 
patru din rîndurile duşmanilor şi răneau 
încă vreo cîţiva la nas şi la cot. Ultimul 
subtitlu vesteşte că: 


Locotenentul Johnson a fost doboriît de pe 
parapet 
de o lovitură de tun pe cînd conducea 
vitejeşte 
atacul 


De la început, toate ştirile telegrafice 
erau pline de Johnson. Locotenentul şi 
rana sa străluceau într-însele ca un 
şerpuitor fir roşu prin maldărul de foi 
scorojite ce se făceau scrum pe jar. Fără 
să vrei, te duci cu gîndul la una din 
farsele lui Gilette! jucată acum cîţiva 
ani, Prea mult Johnson! Probabil că 
Johnson a fost singurul rănit din partea 
noastră a cărui  schilodire merita 
reclamă. Ea a stîrnit mai multă vilvă 


1 William Gillette (1855—1937), actor şi autor 
dramatic american. 


653 


decît orice păţanie de acest soi — de 
cînd Humpty- Dumpty! a căzut de pe zid 
şi s-a rănit. Depeşele oficiale nu ştiu ce 
să admire mai mult: glorioasa rană a 
locotenentului Johnson, sau cele nouă 
sute de crime? Entuziasmul care se 
revarsă de la cartierul general al 
armatei din acel capăt al globului 
pămiîntesc spre Casa Albă — la preţul de 
un dolar şi cincizeci de cenți cuvîntul — 
a stîrnit un entuziasm similar în pieptul 
preşedintelui american. Se pare că acest 
nemuritor rănit a luptat în rîndurile 
„călăreţilor neobosiţi”, în bătălia de pe 
dealul San-Juan (Waterloo-ul numărul 
doi!) sub comanda locotenent- 
colonelului Theodore Roosevelt, cînd 
comandantul regimentului, actualul 
general-maior doctor Leonard Wood, s-a 
îndreptat spre spatele frontului pentru a 
aduce pilule şi a lipsit de la bătălie. 
Preşedintele nostru păstrează în inima 
lui călduroase sentimente pentru fiecare 
din cei care au participat la acea 
ciocnire între milită- reştile sisteme 
solare, şi de aceea nu a pregetat să-l 
întrebe telegrafic pe eroul rănit: „Cum 
vă simtiti?” Răspunsul, tot telegrafic, a 
fost: „Minunat. Mulţumesc.” lată un 
eveniment de importanţă istorică, hă- 
răzit de-a dreptul posterităţii. 

Johnson a fost rănit la umăr de o 
şchijă. Schija a provenit dintr-un obuz — 
în comunicat se spune că rănirea a fost 


1 Personaj dintr-o poezie engleză pentru copii. 
654 


pricinuită de explozia unui obuz care l-a 
trîntit pe Johnson de pe parapet. Cum 
oamenii din 
crater nu au avut artilerie, e limpede că 
tunul care l-a răsturnat de pe parapet 
era al nostru. Aşadar, trebuie să 
admitem ca un fapt istoric că singurul 
ofiţer american care s-a ales cu o rană 
în jurul căreia se putea face o reclamă 
mai acătării s-a ales cu rana nu de la 
duşman, ci de la ai săi. Mi se pare mai 
mult decît probabil că dacă nu am fi pus 
pe soldaţii noştri în faţa propriilor 
noastre arme am fi ieşit din cea mai 
nemaipomenită bătălie din istorie fără 
nici o zgirietură. 

Miercuri, 14 martie 1906 


Marasmul, de rău augur, continuă. Ici 
şi colo, printre scrisorile primite de la 
cititori au început să se strecoare 
imputări la adresa preşedintelui nostru 
pentru că numise acel măcel ruşinos „o 
strălucită victorie militară” şi lăudase pe 
criminalii noştri pentru „apărarea 
onoarei drapelului american” într-un 
mod atît de ciudat. Totuşi, în articolele 
de fond nu găseşti nici o iotă despre 
victoria militară. 

Sper că tăcerea aceasta se va 
prelungi. După mine, ea este aproape 
tot atît de grăitoare, distrugătoare şi 
eficace ca şi tiradele cele mai pline de 
ură. Cînd un om adoarme în zgomot, 
zgomotul nu-i mai tulbură somnul; 
totuşi, e suficient ca zgomotul să 


655 


înceteze pentru ca liniştea să-l 
trezească. O asemenea linişte ţine de 
cinci zile. Şi ea, fără îndoială, trebuie să 
trezească națiunea adormită. Desigur că 
națiunea trebuie să se întrebe care-i 
rostul acestei linişti: O linişte de cinci 
zile după un asemenea eveniment care a 
uimit întreaga lume nu s-a mai întîmplat 
pe planeta noastră de cînd s-au inventat 
gazetele cotidiene. 

La prinzul de adio dat ieri de George 
Harvey, care pleacă să-şi petreacă 
vacanţa în Europa, oaspeţii au vorbit 
numai şi numai despre această 
strălucită victorie militară. Nimeni însă 
nu a exprimat vreo părere pe care 
preşedintele Roosevelt, generalul-maior 
Wood sau locotenentul rănit Johnson ar 
putea-o socoti măgulitoare pentru ei sau 
ar dori-o tipărită în manualele noastre 
de istorie. Harvey a spus că, după 
părerea lui, indignarea şi ruşinea stir- 
nite de acest eveniment vor pătrunde tot 
mai adînc în sufletele americanilor, vor 
coace acolo ca un abces şi vor da 
rezultate. El socoate că această afacere 
va distruge partidul republican şi pe 
preşedintele Roosevelt. Eu însă nu cred 
că această prezicere se va adeveri, 
pentru motivul că prorocirile care făgă- 
duiesc lucruri de preţ, lucruri necesare, 
lucruri bune sau vrednice nu se 
împlinesc niciodată. Prorocirile de felul 
acesta — ca şi războaiele pentru o cauză 
dreaptă — sînt aşa de rare, încît nu 
merită a fi luate în seamă. 


656 


Alaltăieri, raportul telegrafic al 
fericitului general doctor Wood se 
mulțumea încă să proslăvească isprava. 
Se arătau cu mîndrie amănuntele aşa- 
numitei lupte îndirjite corp la corp. 
Doctorul Wood, însă, nu bănuia că se 
trăda singur, ca să spunem aşa. Dacă 
într-adevăr pe muntele Dajo s-ar fi 
petrecut „lupte îndiîrjite corp la corp”, 
atunci cei nouă sute de filipinezi, în 
îndîrjirea lor, ar fi ştiut desigur să 
omoare nu cincisprezece americani, ci 
mult mai mulţi, înainte de a fi căzut 
ultimul om din tribul lor — bărbat, fe- 
meie sau copil. 

Şi iată că ieri, în ediţiile ziarelor de 
după amiază, au apărut primele 
simptome ciudate care arată că doctorul 
Wood este pe cale de a cobori tonul, de 
a se justifica şi scuza. Wood anunţă că 
îşi asumă toata răspunderea luptei. De 
unde se vede că, dincolo de tăcerea 
generală, el a simţit dorinţa nelămurită 
a lumii de a acuza pe cineva pentru cele 
întîmplate. Wood a tăgăduit că în timpul 
luptei s-a petrecut o „exterminare 
nesocotită a femeilor şi copiilor”, dar a 
declarat că „mulţi dintre ei au fost ucişi 
de nevoie, căci morosii întrebuinţau 
femeile şi copiii ca scuturi în luptele 
corp la corp”. 

Această explicaţie este totuşi mai 
bună decît nici una; într-adevăr, aşa 
este. Totuşi, dacă în realitate s-au 
petrecut asemenea crincene încăierări 
corp la corp, atunci trebuie să se 


657 


presupună că, la capătul a patru zile, a 
sosit momentul cînd printre vii a rămas 
un singur băştinaş: de-ai noştri erau 
şase sute, şi numai cincisprezece din ei 
căzuseră; de ce oare aceşti şase sute de 
soldaţi au ucis pe ultimul bărbat, femeie 
sau copil?! Doctorul Wood va constata 
că asemenea explicaţii se potrivesc ca 
nuca-n perete. El îşi va da seama că 
pentru un om de curajul său şi avînd 
forţele necesare sub comanda sa este 
mai uşor să omoare nouă sute de 
sălbatici neînarmaţi decît să explice de 
ce — fără nici o remuşcare — a dat 
măcelului un caracter exterminator. Mai 
departe, Wood ne oferă următoarea 
izbucnire de umor inconştient, care do- 
vedeşte că el ar trebui să redacteze 
textele rapoartelor înainte de a le 
telegrafia: 

„Mulţi dintre morosi se prefăceau a fi 
morţi şi  măcelăreau pe  sanitarii 
americani, care dădeau ajutor răniților”. 

lată, aşadar, ciudata privelişte în care 
sanitarii americani dau ajutor 
sălbaticilor răniţi! În care scop? Doar 
toţi sălbaticii au fost ucişi. Scopul vădit 
era de a nimici pe toţi băştinaşii, de a nu 
lăsa pe nici unul în viaţă. Atunci, la ce 
bun să uşurezi vremelnic suferinţele 
cuiva pe care în curînd îl vei ucide? De- 
peşele din ziare numesc acest măcel 
„luptă”. Ce-a fost aici care să semene a 
luptă? Absolut nimic. De obicei, într-o 
luptă există cinci răniţi la un mort. Cînd 
această aşa-numită bătălie s-a încheiat, 


658 


pe cîmpul de luptă au rămas cel puţin 
două sute de sălbatici răniţi. Ce s-a 
întîmplat cu ei? Nici unul nu a rămas în 
viaţă! 

Concluzia e limpede. Trupele noastre 
şi-au desă- virşit munca lor de patru zile 
prin măcelărirea acestor oameni lipsiţi 
de apărare. 

Bucuria preşedintelui în faţa acestei 
isprăvi îmi aminteşte de o altă izbucnire 
a entuziasmului prezidenţial. Cînd, în 
1901, a sosit ştirea că Funston a pătruns 
în bîrlogul patriotului filipinez Aguinaldo 
şi l-a făcut prizonier, folosindu-se de tot 
soiul de meşteşuguri, ca: falsificarea 
scrisului, minciuna, travestirea 
militarilor jefuitori în uniforma 
inamicului, dînd perfide asigurări de 
prietenie lui Aguinaldo şi stringînd cu 
amabilitate mîinile ofiţerilor filipinezi 
pentru a le îndepărta bănuielile, pentru 
ca în acelaşi moment să-i împuşte pe 
neaşteptate — cînd s-a primit la Casa 
Albă cablograma ce vestea această 
„strălucită victorie militară”, ziarele au 
arătat că preşedintele McKinley, cel mai 
blajin, cel mai duios şi mai delicat dintre 
muritori, nemaiştiind cum să-şi 
stăpînească bucuria şi recunoştinţa, s-a 
apucat să-şi exprime aceste sentimente 
prin anumite mişcări care semănau 
aidoma cu un dans. 


AMERICANIZĂM EUROPA 
659 


7 septembrie 1906 


Nu ştiu dacă este spre binele sau spre 
răul ei, dar noi continuăm să educăm 
Europa!. De peste un secol şi un sfert 
deţinem funcţia de instructor. Nu am 
fost aleşi în acest post, l-am luat singuri, 
şi atita tot. Noi aparţinem rasei anglo- 
saxone. La banchetul, dat iarna trecută 
la organizaţia denumită Clubul Capătul 
Lumii, preşedintele, un ofiţer superior 
scos la pensie, a proclamat cu glas tare 
şi cu fervoare: 

— Noi aparţinem rasei anglo-saxone, 
şi cînd an- glo-saxonul doreşte ceva, și-l] 
însuşeşte pur şi simplu. 

Cuvintele lui au fost urmate de 
nesfirşite aplauze. Erau de faţă vreo 
şaptezeci şi cinci de civili şi douăzeci şi 
cinci de militari şi marinari. Le-a trebuit 
acestor persoane aproape două minute 
ca să-şi descarce admiraţia furtunoasă 
stîrnită de acel măreț sentiment, în timp 
ce  inspiratul profet, care lansase 
această formulă — din adîncul ficatului, 
al măruntaielor, al esofagului sau al 
altui loc, unde va fi nutrit acest 
sentiment — stătea în picioare radios, 
strălucitor, emanind raze de fericire 
prin toţi porii. 

Măreţele cuvinte ale bravului ostaş, 
interpretate în lumina sensului pe care a 


1 Fragment din cartea Mark Twain în erupție. 
660 


ţinut să li-l dea, se pot traduce în 
engleza de rînd astfel: „Englezii şi ame- 
ricanii sînt hoţi, tilhari de drumul mare, 
pirați, şi ne simţim mîndri să aparţinem 
acestei plămade”. 

Dintre toţi englezii şi americanii care 
erau de faţă, nici unul nu a găsit de 
cuviinţă să se ridice şi să declare că îi 
era ruşine de a fi anglo-saxon şi că-i era 
de asemenea ruşine de a aparţine rasei 
umane, de vreme ce această rasă umană 
trebuie să suporte pecetea anglo-saxonă. 
Eu personal nu puteam lua asupră-mi 
această sarcină. Nu-mi convenea să-mi 
pierd calmul şi să fac caz de virtuțile şi 
de superioarele mele concepţii morale 
ca să învăţ pe aceşti analfabeți în ma- 
terie de  bună-cuviinţă  abecedarul 
acestui cult, căci nu ar fi în stare să-l 
adînceaseă, ba nici măcar să-l înţeleagă 
cît de cît. 

A fost uluitoare frenetica explozie de 
entuziasm juvenil, atît de spontan şi de 
sincer, care a urmat afirmatiei 
pestilențiale a profeticului ostaş. Părea 
aproape o revelaţie, o intuire tainică a 
sentimentului naţional, transpus, printr- 
un accident neprevăzut, în imagine şi 
formulă datorită caracterului 
reprezentativ al adunării. Toate 
mecanismele esenţiale care alcătuiesc 
maşina ce pune în mişcare şi în- 
sufleţeşte civilizaţia acestei naţiuni erau 
de faţă — jurişti, bancheri, negustori, 
industriaşi, gazetari, politicieni, ostaşi, 
marinari, toţi erau prezenţi. Se părea că 


661 


înseşi Statele Unite sînt adunate la ban- 
chet şi îndreptăţite să vorbească cu 
autoritate în numele naţiunii şi să releve 
atenţiei publice morala lor particulară. 

Deviza noastră publică este „Cu 
credinţă în Dumnezeu”, şi cînd vedem 
aceste nobile cuvinte pe dolarul 
comercial (care valorează 60 de centi) 
ele par să tremure şi să vibreze, 
cuprinse de o pioasă emoție. Aceasta 
este deviza noastră publică. Cea privată 
însă pare a fi „Cînd anglo-saxonul vrea 
ceva, şi-l insuşeşte pur şi simplu”. 
Morala noastră publică este exprimată 
în mod mişcător în acea deviză solemnă, 
totuşi blîndă şi suavă, care demon- 
strează că sîntem o națiune de fraţi 
multipli, curtenitori şi iubitori, adunați 
într-unui singur — e pluribus, unum’. 
Morala noastră privată, în schimb, îşi 
găseşte expresia în fraza sacră „Hai! 
păşeşte vioi!” 

Am importat imperialismul nostru din 
Europa monarhică şi tot astfel şi 
ciudatele noastre noţiuni de patriotism 
— admiţind că avem principii patriotice, 
în stare de a fi limpede şi hotărit 
definite. Prin urmare e drept ca, la 
rindul nostru, să instruim Europa în 
schimbul acestor idei şi al altor forme 
de instrucţiune primite de la acest izvor. 

De atunci, Europa a avut de învăţat 
multe lucruri preţioase de la noi. Dacă 
nu am fi fost noi, Europa nu ar fi 


1 Din toţi, unul. (Lat.). 
662 


cunoscut niciodată pe gazetarul care ia 
interviuri; fără noi, anumite state 
europene nu ar fi cunoscut fericirea de a 
plăti impozite extravagante; fără noi, 
Trustul Alimentar European nu ar fi 
cunoscut arta de a otrăvi lumea contra 
numerar; fără noi, Trusturile de 
Asigurare Europene nu ar fi cunoscut 
niciodată sistemul cel mai îndemînatic 
de a stoarce profitul de la văduve şi 
orfani; fără noi, reînvierea mult 
întîrziată în Europa a jurnalismului 
venal ar fi putut fi amînată pentru alte 
cîteva generații. Cu statornicie, cu con- 
tinuitate şi cu stăruinţă americanizăm 
Europa, şi cu timpul vom izbuti să ne 
desăvîrşim opera. 


O SCRISOARE DIN PARTEA 
SATANEI 


Am primit următoarea scrisoare, 
semnată Satana, dar avem toate 
motivele să credem că a fost scrisă 
de Mark Twain 
EDITORUL 


Domnului director al revistei 
HARPER'S 


Scumpul meu director, 


663 


Să punem capăt acestor discuţii neserioase! 
Societatea de asistență  obştească acceptă 
darurile mele în fiecare an şi nu văd 


664 


pentru ce nu ar accepta pe cele ale domnului 
Rockefeller. De cînd lumea, fondurile destinate 
operelor caritabile au fost alimentate mai mult 
sau mai puţin cu bani de provenienţă necurată, 
de aceea nu pricep ce importanţă mai poate 
avea faptul că aceşti bani au trecut prin mîinile 
domnului Rockefeller. Sursa fondurilor 
Asistenţei obşteşti o constituie cimitirele, adică 
donațiile testamentare, ceea ce înseamnă bani 
cîştigaţi în mod necinstit. Donaţiile testamentare 
implică mărturisirea unor păcate vechi, precum 
şi perpetuarea deliberată a unui nou păcat, 
deoarece moştenitorii sînt păgubiţi din cauza 
dărniciei decedatului. Sub acest pretext trebuie 
oare Societatea de asistenţă să refuze donațiile 
testamentare? 

Îngăduiţi-mi să continui. Domnul Rockefeller a 
fost deseori atacat în modul cel mai violent 
pentru că averea lui este pătată de noroiul 
respingător al matrapazlicurilor lui, dovedite în 
faţa tribunalelor. Dar, domnilor, mă faceţi să rîd! 
Nu există în întreg oraşul vostru vreun bogătaş 
care să nu comită în fiece an cîteva afaceri 
necurate şi toţi fac false jurăminte în această 
privinţă. Toţi sînt împotmoliţi în cîteva straturi 
de jurăminte false. Viriţi pînă-n gît în ele, ca 
într-o cămaşă de zale, ca să spun aşa. Dacă 
există vreunul care să facă excepţie de la 
această regulă, sînt dispus să-l cumpăr pentru 
colecţia mea; aş plăti pentru el preţul unui 
ihtiozaur. Să nu spuneţi că în acest caz nu e 
vorba de o încălcare a legii, ci doar de o eludare 
a legii.  Consolaţi-vă cu această  gingaşă 
distincţie deocamdată, dacă doriţi, dar mai 
tirziu, cînd veţi veni să sălăşluiţi la mine, vă voi 
arăta ceva care vă va interesa: un infern ticsit cu 


665 


oameni care n-au făcut decît să eludeze legile 
ţării lor. Se întîmplă ca un hoţ curajos să nu vină 
în iad, dar cei care se mărginesc să eludeze 
legea, ăştia sînt totdeauna ai mei! 

Să revenim la oile noastre. Aş vrea să ştiţi 
limpede că cei mai şmecheri bogătaşi donează 
mulţi bani Asistenţei: sînt bani pe care i-au 
sustras fiscului, ei reprezintă deci salariul 


666 


păcatului, de aceea banii aceştia îmi aparţin — şi 
în consecinţă eu sînt acela care umple casa de 
bani a Asistenţei... 

Prin urmare, dacă darurile mele sînt 
acceptate, de ce oare să fie refuzate cele ale 
domnului Rockefeller, care nu e mai rău decît 
mine, orice-ar spune tribunalele? 


SATANA 


DERVIŞUL ŞI STRĂINUL CÎRCOTAŞ 


Dervişul: Trebuie să repet încă şi încă 
o dată că o faptă bună... 

Străinul cîrcotaş: Pace ţie, om cu 
strimte vederi! Nu există pe lume faptă 
bună... 

Dervişul: O! Nelegiuit fără de ruşine... 

Străinul ciîrcotaş: Şi nu există nici 
fapte rele. Nu există decît impulsuri 
bune şi impulsuri rele, şi nimic altceva. 
Jumătate din rezultatele unei intenţii 
bune sînt rele, şi jumătate din 
rezultatele unei intenţii rele sînt bune. 
Nici un om nu este în stare să hotărască 
efectele şi nici să le distribuie cum vrea. 

Dervişul: Şi atunci... 

Străinul ciîrcotaş: Atunci vei lăuda 
oamenii pentru bunele lor intenţii şi nu-i 
vei ocări pentru rezultatele cele rele: vei 
ocări oamenii pentru intenţiile lor rele şi 


667 


nu-i vei lăuda pentru urmările cele 
bune. 

Dervişul: O, nărăvitule, vrei să spui 
că... 
Străinul circotaş: Ascultă ce zice legea: 
din fiecare impuls, fie bun sau rău, 
pornesc două curente: unul purtător de 
sănătate, celălalt de otravă. De cînd 
lumea, această lege a rămas 
neschimbată, şi pînă la sfîrşitul lumii nu 
se va schimba. 

Dervişul: Îmi vine să te lovesc de 
moarte, în furia mea... 

Străinul cîrcotaş: Sau să mă ucizi cu o 
licoare, care sperai să-mi dea viaţă şi 
puteri înnoite... 

Dervişul: Bine, continuă... 

Străinul cîrcotaş: În amîndouă cazurile, 
rezultatele sînt aceleaşi. Pentru tine — 
un nesfirşit chin sufletesc, deci un efect 
rău; iar pentru mine — linişte, odihnă, 
sfîrşitul suferințelor, deci un efect bun. 
Trei inimi, cărora le sînt. drag, s-ar 
fringe; trei veri îndepărtați, oameni 
săraci, mi-ar moşteni averea şi s-ar 
bucura; tu te-ai duce la închisoare, şi 
prietenii tăi s-ar întrista, în schimb 
smeritul tău ucenic întru preoţie ti-ar 
lua locul, o dată cu mănoasele foloase 
ale vieţii tale, şi ar fi fericit. Şi socoţi 
oare că acestea ar fi toate lucrurile bune 
şi lucrurile rele, care izvorăsc din fapta 
bună sau rău intenţionată, ce mi-ar 
curma viaţa? O, făptură fără chibzuinţă, 
fiinţă oarbă! Urmările bune şi rele, care 
purced din orice act, oricît de 


668 


neînsemnat, îşi continuă desfăşurarea 
din veac în veac, pururea şi în vecii 
vecilor, tîrîndu-se încet-încet în jurul 
globului, înriurind generaţiile ce vin şi 
se duc pînă la sfîrşitul lumii, pînă la 
prăpădul cel din urmă! 

Dervişul: Dacă, prin urmare, nu există 
faptă bună... 

Străinul cîrcotaş: Păi, nu ţi-am spus că 
sînt intenţii bune şi intenţii rele, şi asta-i 
tot? Efectele nu pot fi prevăzute. Ele 
sînt de amîndouă felurile, în toate ca- 
zurile. Asta-i legea. Ascultă un episod 
din istoria Far-Westului: 


669 


VOCI DIN UTAH! 


Căpetenia albă către poporul său: 
Cîmpia această întinsă a fost un deşert. 
Prin vrednicia noastră, binecuvîntată de 
Dumnezeu, am zăgăzuit fluviul şi am 
folosit apele pentru a preface pustiul în 
cîmpii vesele, ale căror roade 
îmbogăţesc şi fericesc mii de familii care 
au zăcut în foamete şi sărăcie. Ce nobilă 
şi binefăcătoare este civilizaţia! 


II 


Căpetenia pieilor roşii către poporul 
său: Cîmpia aceasta întinsă, unde preoţii 
spanioli i-au învăţat pe părinţii noştri 
cum să o facă roditoare, prin lucrări de 
irigație, a fost o cîmpie veselă, ale cărei 
roade au îmbogăţit şi fericit familiile 
noastre. Americanul cel alb a zăgăzuit 
fluviul nostru, a abătut apele noastre 
spre valea lui şi a prefăcut cîmpul 
nostru într-un pustiu. Din această 
pricină, murim de foame. 

Dervişul: Văd, într-adevăr, că buna 
intenţie a adus în egală măsură şi efecte 
bune, şi efecte rele. Dar o regulă nu se 
poate întemeia pe un caz izolat. Mai 
încearcă. 


1 Utah este unul din statele vestice ale S.U.A., 
întemeiat de secta protestantă a mormonilor, 
care s-au stabilit mai întîi la Salt Lake City, 
astăzi capitala acestui stat. 


670 


Străinul  cîircotaş:  lartă-mă, toate 
cazurile o dovedesc. Columb a 
descoperit o lume nouă, şi prin aceasta 
a dat săracilor din Europa, sîrguitori, 
dar lipsiţi de pămînt, moşii, spaţiu de 
respirat în voie, belşug şi fericire... 


671 


Dervişul: Un efect bun. 

Străinul cîrcotaş: lar ei au vinat şi au 
hărțuit pe  stăpinii de baştină ai 
pămîntului, i-au jefuit şi i-au sărăcit, i-au 
izgonit din case şi i-au nimicit pînă la 
ultimul vlăstar. 

Dervişul: Un efect rău, într-adevăr! 

Străinul circotaş: Revoluţia franceză a 
adus jale în inimile şi casele a cinci 
milioane de familii, scăl- dînd ţara în 
sînge şi secătuind bogăţiile ţării, pe care 
a adus-o la o cumplită sărăcie. 

Dervişul: Un efect rău. 

Străinul  circotaş: Totuşi, toate 
libertăţile — atît de mari şi de preţioase 
— de care se bucură astăzi naţiunile 
continentului european sînt darul acelei 
revoluţii. 

Dervişul: Un efect bun, recunosc. 

Străinul cîrcotaş: În strădania noastră, 
bine intenţionată, de a ridica pe 
filipinezi la înălţimea noastră morală cu 
ajutorul carabinei am alunecat pe 
gheaţă şi am căzut la nivelul moralei lor. 

Dervişul: Un efect foarte rău. 

Străinul  cîrcotaş: În schimb, am 
devenit o mare putere. 

Dervişul: Dă-mi un răgaz. Trebuie să 
mă mai gîndesc asupra acestui punct. 
Continuă. 

Străinul cîrcotaş: Cu ajutorul a trei 
sute de mii de soldaţi şi a opt sute de 
milioane de dolari, Anglia a reuşit să-şi 
atingă nobilul ei scop de a ridica pe 
burii recalcitranţi şi de a-i face mai buni, 
mai puri, mai fericiţi decît ar fi putut 


672 


vreodată ajunge prin propriile lor 
mijloace. 

Dervişul: lată, fără îndoială, un 
rezultat foarte bun. 

Străinul cîrcotaş: Atita doar, că nu au 
mai rămas decît unsprezece buri în 
momentul de faţă. 

Dervişul: După cît se pare, un rezultat 
rău, dar trebuie să mă mai gîndesc 
înainte de a mă pronunţa. 

Străinul cîrcotaş: Să luăm un ultim 
exemplu. Cu cele mai bune intenţii, 
lucrează de optzeci de ani misionarii în 
China. 

Dervişul: Rezultatul cel rău este că... 

Străinul cîrcotaş: Aproape o sută de 
mii de chinezi şi-au însuşit civilizaţia 
noastră. 

Dervişul: lar rezultatul cel bun este 
că... 

Străinul cîrcotaş: Prin mila lui 
Dumnezeu, patru sute de milioane au 
scăpat pînă acum de ea. 


UN CHINEZ ÎN AMERICA 


Nota autorului. În aceste scrisori 
nimic nu este născocit. Nu este nevoie 
de ajutorul fanteziei pentru a face 
atrăgătoare povestea unui chinez din 


673 


ţara noastră. Faptele sînt de ajuns!. 
SCRISOAREA ÎNTÎI 


Shanghai, 18... 


Dragă Cing Fu? Totul s-a aranjat. 
Părăsesc patria noastră umilă şi 
oprimată şi plutesc pe ocean, înspre 
ţara bogată unde toţi oamenii sînt egali 
şi liberi şi nimeni nu încalcă drepturile 
altuia. Plec în America! O, cît de 
nepreţuit este dreptul Americii de a se 
numi ţara celor liberi şi patria celor 
curajoşi! Noi toţi ne îndreptăm cu dor 
gîndurile într-acolo şi comparăm în 
minte lipsurile pe care le-am îndurat la 
noi în ţară, cu bunăstarea care ne 
aşteaptă în acest azil al fericirii. Ştim cu 
cîtă bucurie a, întîmpinat America pe 
germani şi pe francezi şi pe nenorociţii 
de irlandezi flămînzi, cum le-a dăruit 
piine, le-a dat de lucru şi le-a asigurat 
libertatea şi cît de recunoscători i-au 
fost ei. Ştim de asemenea că America 
este gata să-şi arate ospitalitatea şi faţă 
de alte popoare asuprite, să ofere 
bogăţia ei tuturor, fără a-i mai întreba 
de naţionalitate, de confesiune sau de 


1 În 1759, scriitorul englez Olliver Goldsmith a 
publicat o serie de scrisori satirice, în numele 
unui chinez care ar fi vizitat Anglia, în care 
critica moravurile de acolo. Twain se foloseşte 
de procedeul lui Goldsmith pentru a judeca 
stările sociale din Statele Unite. 


674 


culoarea pielii. Şi, fără a ni se mai 
spune, noi ştim că nenorociţii străini 
care au fost scăpaţi de împilare şi 
foamete sînt dintre toţi copiii ei cei mai 
dornici a ne primi cu braţele deschise, 
deoarece au suferit ei înşişi şi ştiu ce 
înseamnă suferinţa. Şi fiind ajutaţi cu 
mărinimie, doresc, la rîndul lor, să fie 
mărinimoşi cu cei nenorociţi şi să 
dovedească astfel că mărinimia nu le-a 
fost arătată în zadar. 

AH SONG-HI 


SCRISOAREA A DOUA 


Pe mare, 18... 


Dragă Cing Fu! Sîntem departe, în 
largul mării, în drum spre ţara fericită 
a celor liberi şi patria celor curajoşi. 
În curînd vom ajunge acolo unde 


675 


toţi oamenii sînt egali şi unde nu se ştie 
ce este suferinţa. 

Americanul cel bun, care m-a tocmit 
să plec cu dînsul în patria lui, are de 
gînd să-mi plătească doisprezece dolari 
pe lună, cogeamite simbrie! Asta 
înseamnă de douăzeci de ori mai mult 
decît cîş- tigam în China. Drumul mă 
costă însă mulţi bani. La drept vorbind, 
înseamnă o avere şi pesemne că va 
trebui să plătesc eu însumi totul, dar 
deocamdată stăpinul meu a plătit din 
banii lui şi cu mărinimie mi-a dat un 
termen lung ca să-i restitui în rate 
costul drumului. Trebuie să recunosc că 
nevas- tă-mea, fiu-meu şi cele două fiice 
au rămas la asociatul stăpînului meu, 
chezaşi pentru plata banilor, dar asta-i o 
simplă formalitate. Stăpinul m-a asigu- 
rat că ele nu vor fi vindute, el fiind 
convins că am să-i plătesc la soroc 
banii datoraţi şi că în această privinţă s- 
a lăsat călăuzit de încrederea în om. 

Am crezut că atunci cînd voi sosi în 
America voi avea doisprezece dolari, 
însă consulul american mi-a şi luat doi 
dolari pentru certificatul care-ţi dă 
dreptul de a călători pe vapor. Mi s-a 
spus că are dreptul de a lua doi dolari 
pentru un singur certificat de călătorie 
pe vapor, iar pe certificat se va trece 
numele tuturor călătorilor chinezi aflaţi 
pe bord. El însă a socotit cu cale să dea 
cîte-un certificat de călătorie fiecărui 
chinez în parte. Pe vapor mai călătoresc 
încă o mie trei sute de compatrioți de-ai 


676 


mei, şi în acest fel consulul bagă în 
buzunar două mii şase sute de dolari. 
Stăpînul meu mă asigură că guvernul de 
la Washington a aflat de această 
potlogărie şi că a fost aşa de indignat, 
încît a întreprins în Congres o acţiune 
energică pentru a da 


677 


acestei  potlogării... vreau să spun 
perceperi de taxă, o formă legală. 
Întrucît însă proiectul de lege nu a 
trecut, consulul este nevoit a-şi percepe 
taxa în mod ilegal, pînă cînd noul 
Congres o va legifera. O ţară 
mărinimoasă, unde nu este loc pentru 
abuzuri şi vicii! Noi ne aflăm în acea 
parte a vaporului în care de obicei sînt 
îngrămădiţi compatrioţii noştri. Aceasta 
este aşa-numita clasă a treia. Stăpînul 
zice că ne este pusă la dispoziţie pentru 
că aici sîntem la adăpost de orice 
schimbare a temperaturii şi de influenţa 
vătămătoare a curentului. lată încă o 
dovadă a înduioşătoarei griji pe care 
americanii o arată unor străini 
năpăstuiţi. Ce-i drept, încăperea este 
cam ticsită! Ne este cald şi stăm 
îndesaţi unul într-altul. Totuşi, nu încape 
nici o îndoială că toate acestea sînt spre 
folosul nostru. 

Ieri compatrioţii noştri s-au luat la 
hartă. Pe loc, căpitanul a împroşcat 
mulţimea cu un şuvoi de aburi fierbinţi 
şi a opărit mai mult sau mai puţin 
aproape o sută de oameni. Pielea atîrna 
ca nişte zdrenţe pe nenorociţii de ei! Ce 
de ţipete, ce învălmăşeală! Alte zeci de 
oameni care scăpaseră de aburul 
fierbinte au fost stilciţi rău în 
învălmăşeală. Noi însă nu ne-am plîns. 
Stăpinul mi-a spus că pe mare 
întotdeauna se procedează aşa în caz de 
ceartă între pasageri şi că în cabinele 


678 


unde călătoresc americanii se trimite 
abur fierbinte la fiecare două-trei zile. 

Felicită-mă, Cing Fu! Mai sînt numai 
zece zile, şi voi păşi pe pămîntul 
american, unde voi fi primit de poporul 
său  mărinimos, îmi voi îndrepta 
spinarea şi voi ajunge om liber între 
oameni liberi. 


AH SONG-HI 


679 


SCRISOAREA A TREIA 


San Francisco, 18... 


Dragă Cing Fu! Am păşit triumfător pe 
țărm. Aş fi vrut să joc, să trag nişte 
chiote, să cînt; să binecuvîntez pămîntul 
slăvit al ţării celor liberi şi al patriei 
celor curajoşi. N-am apucat însă a face 
doi paşi, cînd un om în uniformă cenuşie 
mi-a dat un ghiont zdravăn în spate şi 
mi-a zis să fiu mai atent — aşa mi-a 
tălmăcit stăpînul cuvintele lui. M-am dat 
la o parte, însă un alt om, îmbrăcat la 
fel, m-a lovit cu un baston scurt şi tot 
aşa m-a sfătuit să fiu mai atent. Cînd am 
atîrna coşul cu lucrurile mele şi ale lui 
Hong Wo, un al treilea domn în 
uniformă m-a pocnit cu bastonul, vrind 
să-mi spună că nu trebuie să procedez 
aşa, şi apoi mi-a dat un ghiont ca să mă 
încredinţeze că-i mulţumit de purtarea 
mea ascultătoare. A mai apărut un 
domn, care a răscolit lucrurile noastre şi 
le-a răsturnat pe pavajul murdar al 
cheiului. Apoi, împreună eu ajutorul lui, 
ne-a percheziţionat cu toată grija. Au 
găsit un pacheţel cu opiu cusut în partea 
îndoită a cozii lui Hong Wo. Luînd opiul, 
l-au arestat pe Hong Wo şi l-au predat 
unui alt funcţionar, care l-a luat cu el. 
Apoi au confiscat bagajul lui Hong Wo, 
din pricina acestei încălcări a legii. Cum 
însă lucrurile lui Hong Wo fuseseră 


680 


amestecate în timpul percheziţiei cu ale 
mele, le-au luat toate. Le-am spus ca i-aş 
putea ajuta să aleagă lucrurile mele, dar 
ei m-au lovit din nou, exprimîndu-şi 
dorinţa să-mi bag minţile-n cap. 

Aşa se face că mi-am pierdut lucrurile 
şi prietenul. l-am spus apoi stăpinului 
că dacă n-are nimic 


681 


împotrivă şi n-are nevoie de ajutorul 
meu, tare aş dori să mă plimb puţin ca 
să văd oraşul. N-am vrut să-i arăt că sînt 
cam amărit de chipul în care am fost 
întîmpinat în marele azil al celor obidiţi, 
şi de aceea zîmbeam şi mă străduiam să 
vorbesc cu voie bună. El însă mi-a zis: 

— Aşteaptă puțin. Trebuie să te 
vaccinezi ca să nu capeţi vărsat. 

Auzindu-l, am zîmbit şi i-am răspuns 
că am fost bolnav de vărsat — lucru de 
care se putea convinge oricine, privind 
ciupiturile de pe obrazul meu — şi de 
aceea nu-i nevoie să mai fac ceea ce 
numeşte el vaccin. El însă mi-a răspuns 
că aşa este legea şi că nu se poate să te 
dai înlături de la vaccinare; 

— Doctorul n-are să te lase 
nevaccinat, zise el, deoarece «el 
vaccinează contra vărsatului, conform 
legii în vigoare, pe toţi chinezii care 
sosesc aici, luînd pentru asta zece dolari 
de cap. Fii liniştit, nici un doctor nu va 
pierde cîştigul numai pentru că un 
chinez a făcut prostia să se 
îmbolnăvească de vărsat la el în patrie. 

Aşa că medicul, venind, şi-a făcut 
datoria şi mi-a luat ultimii bani — zece 
dolari, preţul a doi ani de muncă şi de 
chiverniseală. O, dacă făuritorii acestei 
legi ar şti că în acest oraş trăiesc o 
mulţime de doctori care ar fi făcut cu 
bucurie vaccinul pentru un dolar sau 
pentru un dolar şi jumătate, desigur că 
n-ar fi cerut niciodată o plată atît de 
mare de la un biet irlandez, italian sau 


682 


chinez lipsit de apărare, care a fugit în 
țara făgăduinţei pentru a scăpa de 
foame şi nevoi. 

AH SONG-HI 


683 


SCRISOAREA A PATRA 


San Francisco, 18... 


Dragă Cing Fu! Mă aflu de aproape o 
lună aici. Încep cîte puţin să înţeleg 
limba localnicilor. Stă- pinul nostru a 
dat greş în socotelile lui de a ne închiria 
la plantațiile din îndepărtatele regiuni 
răsăritene ale ţării! De aceea, ne-a lăsat 
liberi, obli- gîndu-ne numai să-i plătim 
banii cheltuiţi cu venirea încoace. 
Trebuie să-i dăm îndărăt din primul 
nostru cîştig. Zice că i se cuvin cîte 
şaizeci de dolari din partea fiecăruia. 

Aşa se face că la două săptămîni după 
sosirea noastră aici am ajuns liberi. Pînă 
atunci am trăit în aşteptare, în nişte 
căsuțe, înghesuiți ca vai de lume şi 
ţinuţi sub cheie. M-am dus să-mi caut de 
lucru. A trebuit să păşesc singur în viaţă 
într-o ţara străină, fără un prieten, fără 
un ban în buzunar. Haina de pe mine 
era singura-mi avere, şi singurul lucru 
cu care mă puteam făli era sănătatea pe 
care o am. Scăpasem de chinuitoarea 
teamă că cineva mi-ar putea fura 
lucrurile în lipsa mea. Nu, n-am 
dreptate. Am uitat că mă aflu într-o 
situaţie vădit superioară faţă de săracii 
din alte ţări — sînt, mă rog, în 
America! Mă aflu în refugiul hărăzit de 
cer celor umili şi asupriţi. 

Mă  împăcasem cu acest gînd 
mîngiîietor, cînd, într-o zi, cîţiva tineri au 


684 


asmuţit împotriva mea un afurisit de 
cîine. Am încercat să mă apăr, dar 
degeaba. M-am refugiat repede în 
cerdacul unei case, dar uşa casei era 
închisă, aşa că am rămas la voia 
dulăului. Cîinele a sărit la mine şi m-a 
apucat de gît, m-a muşcat de obraz, apoi 
de miini şi de picioare. Am strigat după 
ajutor, dar tinerii aceia rideau mai 
departe, fără să le pese. Doi oameni în 
uniforme cenuşii (aici le zice polismeni), 
s-au uitat o clipă la mine şi şi-au văzut 
de drum, tacticoşi. Unul dintre trecători 
i-a oprit însă şi i-a întors din drum, 
spunîndu-le că este o ruşine să mă, lase 
pradă cîinelui. Atunci polisnienii au 
gonit cu bastoanele lor scurte dulăul. A 
fost o mare fericire pentru mine, căci 
eram plin de sînge, iar hainele se făcu- 
seră ferfeniţă. 

Atunci  trecătorul, care adusese 
îndărăt polismenii, îi întrebă pe tinerii 
aceia de ce se purtaseră atît de 
neomenos cu mine. Ei însă îi cerură să 
nu se amestece unde nu-i fierbe oala, 
„Diavolii ăştia de chinezi vin în America 
să smulgă pîinea de la gura albilor 
cumsecade, ziseră ei, iar cînd ne stră- 
duim să apărăm drepturile noastre 
legitime, se mai găsesc oameni care 
scornesc pe seama asta tot felul de 
istorii.” 

După care au început să-l amenințe pe 
binefăcătorul meu, şi, deoarece 
mulţimea care se strinsese ţinea cu ei, 
omul a trebuit să-şi ia tălpăşiţa, petrecut 


685 


de ocările celorlalţi. Atunci polismenii 
mi-au zis că sînt arestat şi trebuie să 
merg cu ei. Am întrebat pe unul de ce 
sînt arestat, dar m-a lovit cu bastonul şi 
mi-a poruncit să-mi „ţin gura”. M-au dus 
printr-un gang, însoţit de mulţimea de 
gură-cască şi de golani care mă 
copleşeau cu ocările şi batjocura. Am 
ajuns într-o încăpere a închisorii, par- 
dosită cu piatră. În lungul unui perete se 
întindea un şir de celule mari, cu grilaje 
de fier în loc de uşi. Domnul care şedea 
la masă a început să scrie ceva despre 
mine. Unul dintre polismeni i-a raportat: 

— Chinezul ăsta e învinuit de violarea 
liniştii publice. 


686 


Am încercat să spun ceva pentru a mă 
dezvinovăţi, însă domnul care scria mi-a 
Zis: 

— Tăcere! Lasă-te de trăncăneala asta 
prostească! De data asta obrăznicia n- 
are să-ţi mai fie de nici un folos. 
Potoleşte-te, prietene, sau te potolim 
noi! Spune, cum te numeşti? 

— Ah Song-hi. 

— Dar pînă acum cum te numeai? 

l-am spus că nu înţeleg. Atunci mi-a 
zis că vrea să ştie numele meu adevărat, 
pentru că nu se îndoieşte o clipă că mi l- 
am schimbat, după ce am fost prins 
ultima oară furînd găini. Au rîs multă 
vreme de gluma asta. Apoi m-au 
percheziţionat şi, fireşte, n-au găsit 
nimic. Asta i-a supărat foarte mult şi m- 
au întrebat cine va depune pentru mine 
cauţiune şi va plăti amenda. După ce mi- 
au lămurit ce înseamnă toate astea, le- 
am răspuns că nu săvirşisem, după 
părerea mea, nici un rău şi de aceea nu 
înţeleg de ce trebuie să se depună 
pentru mine vreo cauţiune sau să se 
plătească vreo amendă. La care mi-au 
răspuns cu cîteva ghionturi şi m-au 
sfătuit să mă port cuviincios. Eu am 
protestat, spunîndu-le că nu aveam de 
loc intenţia de a fi necuviincios. Atunci, 
unul dintre ei m-a luat deoparte şi mi-a 
Zis: 

— Ascultă, Johnny, lasă şiretlicurile! 
Noi sîntem oameni de afaceri. Scoate 
colo cinci dolari, şi scapi de orice 


687 


neplăceri. Mai ieftin nu se poate. Spune, 
ce prieteni ai în oraş? 

Le-am răspuns că în America n-am nici 
măcar un singur prieten, că sînt străin, 
locuinţa mi-e foarte departe şi că sînt 
foarte sărac. Şi m-am adresat lor cu 
rugămintea să-mi dea drumul. 

Atunci polismanul m-a înhăţat de 
guler, m-a scuturat din răsputeri, m-a 
tirit prin curtea închisorii 


688 


şi a deschis cu cheia una din uşile cu 
gratii. Cu o izbitură de picior, m-a 
împins în celulă. 

— Ai să putrezeşti aici, veneticule, mi- 
a zis el, pînă ai să înţelegi că în America 
nu-i loc pentru oameni de teapa ta! 

AH SONG-HI 


O SCRISOARE 
PE ADRESA PĂMÎNTULUI 


Oficiul îngerului arhivar-şef 
Departamentul petiţiilor, 20 ianuarie 


D-lui Abner Scofield 
angrosist de cărbuni 
Buffalo, statul New York 


Am onoarea, prin procură, să vă informez că 
recenta dumneavoastră danie plină de abnegaţie 
a fost înregistrată pe o filă a cărţii intitulate 
FAPTE DE AUR ALE OAMENILOR, distincţie nu 
numai extraordinară, ci chiar unică, după cum 
sînt împuternicit să remarc. 

În ceea ce priveşte rugăciunile dumneavoastră 
pentru săp- tămîna încheiată la 19 curent, am 
onoarea să vă comunic următoarele: 

l) Rugăciunea privitoare la vremea aspră de 
care aveţi nevoie pentru a scumpi cărbunii cu 15 
cenți per tonă se aprobă. 


689 


2) Rugăciunea privitoare la un aflux de 
lucrători necesar, pentru a reduce salariile cu 10 
la sută se aprobă. 

3) Rugăciunea privitoare la prăbuşirea 
prețurilor de desfacere a cărbunilor moi vînduţi 
de concurență se aprobă. 


4) Rugăciunea privitoare la oropsirea 
individului sau a familiei individului care a 
deschis în localitatea Rochester un depozit rival 
de desfacere cu amănuntul a cărbunilor se 
aprobă după cum urmează: difterie — două 
cazuri, dintre care unul mortal; scarlatină — un 
caz, avînd ca urmare surzenia şi imbecilitatea. 
NOTĂ: rugăciunea ar fi trebuit îndreptată îm- 
potriva şefilor acestui subaltern, de la firma New 
York Central R. R. Co. 

5) Rugăciunea privitoare la deportarea în 
Hades! a numeroaselor persoane ce vă asaltează 
zilnic cu cereri de serviciu sau de diverse 
favoruri a fost luată în studiu, urmînd a fi 
rezolvată ulterior printr-o soluţie de compromis, 
întrucît cererea dumneavoastră, pare a se 
contrazice cu o alta, formulată la aceeaşi dată şi 
pe care o vom cita ceva mai încolo. 

6) Rugăciunea prin care cereţi o moarte 
violentă pentru vecinul vinovat de a fi zvîrlit cu o 
cărămidă în cotoiul familiei dumneavoastră, 
surprins de pomenita cărămidă tocmai în exer- 
ciţiul serenadei lui nocturne, a fost luată în 
studiu, urmînd a fi rezolvată printr-o soluţie de 


1 În mitologia greacă: lumea morţilor, concepută 
fie ca o întunecată şi tristă împărăție 
subpămînteană sau ca o insulă îndepărtată 
dincolo de Oceanul Atlantic. 


690 


compromis, întrucît această cerere este în 
contradicţie cu o alta, care poartă aceeaşi dată 
şi pe care o vom cita ceva mai departe. 

7) Rugăciunea privitoare la  „afurisirea” 
misionarilor, a fost luată în studiu, ca şi cea de 
mai sus. 

8) Rugăciunea prin care cereţi sporirea 
profitului pe luna ianuarie la suma de 45.000 
dolari faţă de 22.230 dolari în decembrie, 
precum şi permanentizarea unui spor lunar 
„satisfăcător pentru dumneavoastră”, se aprobă, 
dar remarca din urmă a fost primită cu rezerve. 

9) Rugăciunea privitoare la un ciclon, menit să 
distrugă instalaţiile să inunde mina societăţii 
North Pennsylvasia. 


691 


Nota bene: ciclonurile nu sînt disponibile, 
nefiind păstrate în depozitele noastre pe vreme 
de iarnă. Se poate livra, la cerere, un gaz de 
mină cu efecte garantate. 

Cererile de mai sus au fost examinate cu o 
atenţie deosebită, avînd în vedere importanţa 
lor. Celelalte 298 de cereri susceptibile de a fi 
încadrate în rubrica Providenţe speciale, Anexa 
A, pe săptămîna încheiată în ziua de 19 curent, 
au fost aprobate în bloc, cu o singură 
modificare, şi anume, ca moartea subită cerută 
pentru 32 de persoane se înlocuieşte cu o boala 
incurabilă la trei dintre ele. 

Aceasta completează borderoul săptămînal al 
petiţiilor denumite de oficiul nostru prin 
termenul tehnic de Rugăciuni secrete ale inimii 
şi care, dintr-un motiv de la sine înţeles, se 
bucură întotdeauna, cu prioritate, de atenţia 
noastră specială. 

Celelalte cereri cuprinse în  borderoul 
săptămînal intră în categoria aşa-numitelor 
Rugăciuni publice, categorie în care trecem 
rugăciunile rostite la întrunirile religioase, la 
şcoala de duminică, la ora de religie, în cadrul 
familiei etc. Aceste rugăciuni prezintă o valoare 
în raport cu creştinul care le rosteşte potrivit 
regulilor stabilite de acest oficiu, creştinii se 
împart în două mari categorii, şi anume: 1) 
creştini practicanți şi 2) creştini de profesie. 
Aceştia din urmă, la rîndul lor, se împart în 
subcategorii, purtind indicaţia mărimii, speciei 
şi familiei respective; finalmente, se indică 
poziţia lor, măsurată în carate, minima fiind 1, 
iar maxima 1.000. 


692 


În bilanţul pe trimestrul încheiat la 31 
decembrie 1847, situaţia dumneavoastră se 
caracterizează prin următoarele date: 

Categoria mare: creştin practicant. 

Mărimea: un sfert din maximum. 

Specia: umană-spirituală. 

Familia: Litera A din familia celor aleşi, 
contingentul nr. 16. 

Poziţia: 322 carate. 


693 


În bilanţul trimestrial pe care-l încheiem chiar 
acum — adică peste 40 de ani tereştri — situaţia 
dumneavoastră se caracterizează prin 
următoarele date: 

Categoria mare: creştin de profesie. 

Mărimea: şase sutimi din maximum. 

Specia: umană-animală. 

Familia: Litera W din familia celor aleşi, 
contingentulnr. 1547. 

Poziţia: trei carate. 

Am onoarea să vă atrag atenţia asupra 
faptului că prezentaţi simptome de deteriorare. 

Continuîndu-ne darea de seamă asupra 
rugăciunilor dumneavoastră publice, observăm 
în treacăt că, pentru a-i încuraja pe creştinii din 
categoria căreia îi aparţineţi şi din categoriile 
similare, oficiul nostru obişnuieşte să le acorde 
multe lucruri  tăgăduite creştinilor dintr-o 
categorie superioară, ceea ce se datoreşte în 
parte şi faptului că aceştia nici nu le solicită. 

Rugăciunea prin care cereaţi o climă mai 
blîndă, pentru a uşura nevoile celor săraci şi 
despuiaţi, se respinge, întrucît a fost rostită la o 
întrunire religioasă şi este în contradicţie cu 
cererea de la punctul I al prezentului raport. 
Potrivit unei reguli stricte stabilite de oficiul 
nostru, anumite rugăciuni publice ale creştinilor 
de profesie nu pot avea întiietate asupra 
rugăciunilor lor secrete. 

Rugăciunea prin care cereaţi vremuri mai 
bune şi hrană mai substanţială „pentru 
truditorul cu palmele  bătătorite, a cărui 
răbdătoare şi istovitoare strădanie asigură viaţa 
plăcută şi confortul celor mai norocoşi decît 
dînsul, dîndu-i astfel dreptul la o protecţie 
eficace şi vigilentă împotriva nedreptăţilor şi 


694 


silniciilor ce-l pîndesc din partea  avariţiei 
acaparatoare, precum şi dreptul la recunoştinţa 
fierbinte a inimilor noastre”, această rugăciune 
rostită la o întrunire religioasă se respinge, 
întrucît se contrazice cu rugăciunea secretă de 
la punctul 2. 

Rugăciunea prin care cereaţi ca „Dumnezeu 
să-i ajute pe cei ce se ridică în calea privilegiilor 
noastre, căci jurăm cu mîna pe 


695 


inimă că bunăstarea lor şi a familiilor lor ne face 
fericiţi şi ne bucură pe deplin sufletul”, aceasta 
rugăciune, rostită la o întrunire religioasă, se 
respinge, întrucît este în contradicţie cu 
rugăciunile secrete de la punctele 3 şi 4. 

„O, fie ca nimeni să nu ispăşească în chinurile 
pierzaniei ca urmare a vorbelor sau faptelor 
noastre!” Această rugăciune, rostită în sînul 
familiei, a fost primită cu 15 minute înaintea 
rugăciunii secrete de la punctul 5, pe care o 
contrazice flagrant. Vi se propune să retractaţi 
una din aceste două rugăciuni, sau să le 
modificaţi pe amîndouă. 

„Să fim mărinimoşi cu toţi cei care-ar putea să 
ne căşuneze vreun rău, nouă sau bunurilor 
noastre!” Această rugăciune, rostită în sînul 
familiei, se referă implicit şi la individul care-a 
zvirlit cu cărămizi în cotoi; ea a fost primită cu 
cîteva minute înaintea rugăciunii secrete de la 
punctul 6. Ori  modificaţi-o, ori corectaţi 
discrepanţa. 

„Fie ca nobila cauză a misionarilor, cea mai 
prețioasă muncă încredinţată vreodată miinilor 
omeneşti, să se răspîndească şi să propăşească 
fără nici o limită sau oprelişte în toate ţările 
păgine care încă mai trăiesc într-o beznă 
spirituală ce nu ne face deloc cinste.” Această 
rugăciune, rostită la întîmplare în cadrul 
Consiliului American, a fost primită cu 
aproximativ o jumătate de zi înaintea rugăciunii 
secrete de la punctul 7. Oficiul nostru nu pune 
preţ pe munca misionarilor şi n-are nici o 
legătura cu Consiliul American. Am dori să 
împlinim una din cele două rugăciuni, dar nu le 
putem împlini pe amîndouă. Vi se propune să 
retractaţi rugăciunea rostită în cadrul 
Consiliului American. 


696 


Oficiul nostru doreşte să vă atragă încă o dată 
atenţia asupra observației dumneavoastră 
adăugate la punctul 8. E o glumă proastă! 

Dintre cele 464 doleanțe formulate în 
rugăciunile dumneavoastră publice pe 
săptămîna în curs şi încă nespecificate în 
raportul nostru, se aprobă două, toate celelalte 
fiind respinse. Se aprobă: 1) „ca norii să-şi 
îndeplinească mai departe menirea; 2) tot 
astfel şi soarele”. Oricum, aceasta a fost şi 
vrerea 


697 


dumnezeirii: vă va face desigur plăcere să aflaţi 
că nu aţi contrazis-o cu nimic. Dintre cele 462 
de doleanţe refuzate, 61 au fost formulate la o 
şcoală de duminică. În legătură cu aceasta, sînt 
nevoit să vă reamintesc încă o dată că nu înde- 
plinim nici un fel de rugăciuni tip „şcoală de 
duminică”, rostite de creştinii de profesie din 
categoria cunoscută oficiului nostru sub 
denumirea tehnică John  Wanamaker!. Le 
înregistrăm la rubrica „Vorbe goale”, iar aceste 
vorbe figurează la activul respectivului creştin în 
măsura în care ele reprezintă anumite 
performanţe, circumscrise în timp: pentru a 
marca vreun rezultat, se cere un minimum de 
3.000 de vorbe pe sfert de minut; 4.200 din cele 
5.000 posibile reprezintă, după părerea 
experților, o performanță destul de obişnuită în 
şcolile de duminică şi contează cît două imnuri 
plus un bucheţel oferit de nişte domnişoare unui 
asasin, chiar în celula lui, în dimineaţa execuţiei. 

Celelalte 401  doleanţe formulate de 
dumneavoastră sînt vorbe aruncate în vînt. 
Asemenea vorbe, noi le colecţionăm cu scopul 
de a le folosi la confecţionarea vînturilor menite 
să întîrzie corăbiile unor păcătoşi, dar din 
nefericire e nevoie de atît de multe vorbe dintr- 
acestea pentru a face vreo impresie, încît le 
folosim foarte rar. 

Aş dori să adaug cîteva cuvinte cu titlu 
personal. Cînd anumite persoane săvirşesc o 
faptă apreciabilă, noi o preţuim de o mie de ori 


1 John Wanamaker (1838—1922), mare negustor 
american, proprietarul reţelei de magazine John 
Wanamaker & Co., şi-a legat numele de o seamă 
de acţiuni filantropice. 


698 


mai mult decît preţuim fapta unui om superior — 
deoarece ţinem seama de efortul depus. În 
aceasta privinţă, dumneavoastră vă situaţi cu 
mult deasupra categoriei din care faceţi parte, 
deoarece aţi făcut unele sacrificii care depăşesc 
simţitor ceea ce se putea aştepta din partea 
dumneavoastră. Cu ani în urmă, cînd aveaţi un 
capital de numai 100.000 dolari şi cînd i-aţi 
trimis doi dolari verişoarei dumneavoastră, 
rămasă 


699 


văduvă, drept răspuns la cererea ei de ajutor, 
mulţi dintre noi, cei din ceruri, n-am putut crede 
că-i adevărat; şi mai mulţi au fost de părere că 
pînă şi cei doi dolari erau falşi. Caracterul 
dumneavoastră a crescut cu cîteva trepte în 
ochii noştri cînd s-a dovedit că aceste bănuieli 
erau nefondate. Cu un an sau doi mai tîrziu, cînd 
aţi trimis patru dolari bietei femei, drept 
răspuns la un alt apel al ei, toată lumea a crezut 
în autenticitatea acestui gest, despre care s-a 
vorbit zile în şir. Cu doi ani mai tirziu, cînd me- 
zinul văduvei a murit, i-aţi trimis, tot la cerere, 


şase dolari — gest care v-a statornicit bunul 
renume. Toată lumea din cer spunea: „Aţi auzit 
ce-a făcut Abner?” — căci aşa vi se spune pe- 


aici, din simpatie. Donaţiile din ce în ce mai mari 
făcute de dumneavoastră o dată la doi sau la trei 
ani v-au menţinut numele pe toate buzele, 
păstrîndu-l cald în toate inimile. Întreg cerul vă 
urmăreşte duminicile din ochi, cînd vă duceţi la 
biserică în frumoasa dumneavoastră caleaşca. 
lar cînd vă retrageţi mîna din cutia milelor, 
strigătele noastre frenetice se aud şi sub zidurile 
înroşite ale depărtatului Hades: „Încă un 
gologan de la Abner!” 

Dar punctul culminant a fost atins acum cîteva 
zile, cînd văduva v-a scris că dac-ar avea 
cincizeci de dolari ca să plece, împreună cu cei 
doi copii ce i-au mai rămas, într-un sat 
îndepărtat ar putea căpăta acolo un post de 
învăţătoare; dumneavoastră v-aţi calculat 
profitul net scos în ultima lună din cele trei mine 
pe care le posedaţi — 22.230 de dolari — aţi 
adăugat la această sumă profitul sigur pe luna în 
curs — 45.000 de dolari (convins că s-ar putea 
transforma în 50.000), apoi aţi lăsat din mînă 
tocul şi registrul de socoteli şi v-aţi dus să-i 


700 


trimiteţi prin poştă văduvei cincisprezece dolari 
întregi! O, suflet generos! Binecuvînteze-vă 
cerul în vecii vecilor! Nici un ochi n-a rămas 
uscat în împărăţia cerurilor. Şi în toiul 
stringerilor de  miini,  îmbrăţişărilor şi 
complimentelor, de pe strălucitorul munte 
suprem a fost rostită cu glas de tunet hotărîrea 
că această faptă a dumneavoastră, care întrece 
toate sacrificiile cunoscute în istoria oamenilor 
şi în cea a îngerilor deopotrivă, se cuvine să 
fie înregistrată pe o filă aparte, 


701 


deoarece efortul pe care l-aţi făcut a fost mai 
greu şi mai amarnic decît acela a zece mii de 
martiri hotăriţi să-şi dea viaţa pe rug. Iar noi toţi 
am spus: „Ce înseamnă pentru un suflet nobil, 
sau chiar pentru zece mii de suflete nobile, să-şi 
dea viaţa? E o nimica toata în comparaţie cu 
dania de cincisprezece dolari făcută de cel mai 
meschin şi mai lacom om alb care-a trăit 
vreodată pe pămînt!” 

Şi aşa şi este. Cu ochii şiroind de lacrimi, 
patriarhul Avram şi-a golit sînul, lipind pe locul 
ştiut o preaelocventă pancartă: „REZERVAT”. 
Iar Petre a zis, plingînd: „Să fie primit cu un alai 
de torţe, cînd soseşte”. Tot cerul era fericit, 
ştiind că veţi veni acolo. Şi iadul la fel. 


(semnat prin procură) 
ÎNGERUL ARHIVAR-ŞEF 
(ştampila) 


A FOST OARE LUMEA FĂCUTĂ 
ANUME 
PENTRU OM? 


„Reînvierea de către Alfred Russell Wallace a 
teoriei potrivit căreia pămîntul nostru se află în 
centrul universului stelar şi este singura planetă 
locuibilă a trezit un uriaş interes în întreaga 
lume.” Literary Digest. 

„În ceea ce ne priveşte, noi sîntem pe deplin 
convinşi că omul, deşi trăieşte pe acest mărunt 
glob terestru, este prin esenţa şi prin 
posibilităţile lui cea mai sublimă fiinţă dintre 


702 


cele nedumnezeieşti — încîntarea şi dragostea 
de căpetenie a Domnului.” Chicago Interior (ziar 
prezbiterian). 


Am rămas, pare-se, singurul savant şi 
teolog care nu şi-a exprimat încă punctul 
de vedere în importanta problemă dacă 
lumea a fost sau nu creată anume 
pentru om. Simt că a sosit momentul să 
mă pronunţ. 

Sînt aproape de aceeaşi părere cu 
ceilalţi. Ei cred ca lumea a fost creată 
anume pentru om, iar eu cred cam tot 
aşa; ei cred că există dovezi, îndeosebi 
astronomice, că lumea a fost creată 
anume pentru om, iar eu cred că există 
doar mărturii, nu însă şi dovezi în acest 
sens. E încă prea devreme pentru 
pronunţarea verdictului: mărturiile n-au 
fost totalizate pînă acum. Cînd ele vor fi 
însumate, cred că vor arăta că lumea a 
fost într-adevăr creată anume pentru 
om; dar n-are nici un rost să ne grăbim, 
trebuie să aşteptăm cu răbdare pînă 
vom cunoaşte rezultatul total. 

In stadiul la care am ajuns, astronomia 
este de partea noastră. Domnul Wallace! 
a demonstrat limpede acest lucru. El a 
demonstrat de fapt două lucruri: că 
lumea a fost creată pentru om şi că 
universul a fost creat pentru această 
lume — aşa, ca s-o înfrumuseţeze. Din 
punct de vedere astronomic, problema 


1 Alfred Russel Wallace (1823-—1913), 
naturalist englez. 


703 


e, deci, rezolvată şi nimeni nu mai poate 
contesta soluţia găsită. 

Ajungem acum la aspectul geologic al 
problemei, aspect asupra căruia 
mărturiile n-au fost încă totalizate; ele 
continuă să sosească mereu, zi de zi, oră 
de oră, fără încetare, dar fireşte că 
sosesc cu o precauţie şi o încetineală 
geologice, astfel încît nu trebuie să ne 
pierdem răbdarea şi firea, ci, 
dimpotrivă, trebuie să ne păstrăm 
calmul şi să aşteptăm. Pierderea 
calmului n-ar putea zori geologia; nimic 
nu poate zori geologia. 

Pregătirea unei lumi pentru oameni e 
o treabă de lungă durată, ea nu poate fi 
făcută într-o singură zi. Unii savanţi de 
frunte, studiind cu atenţie mărturiile 
furnizate de geologie, au ajuns la 
convingerea că lumea noastră e colosal 
de bătrină, şi se prea poate să aibă 
dreptate, deşi Lordul Kelvin! e de altă 
părere. Dumnealui are un punct de 
vedere prudent, conservator, de teamă 
să nu greşească; şi anume, e convins că 
lumea nu-i chiar atît de bătrină cum o 
cred ceilalţi. Întrucît Lordul Kelvin e cea 
mai înaltă autoritate ştiinţifică în viaţă, 
socot că trebuie să ne supunem lui şi să- 
i acceptăm punctul de vedere. Domnia- 
sa nu admite că lumea ar putea avea 
mai mult decît o sută de milioane de ani; 


1 William Thomson Kelvin (1824—1907), 
matematician şi fizician englez. 


704 


cel mult atîţia, dar nu mai mulţi. Lyell’ 
considera că specia noastră a fost 
introdusă în lume acum vreo 31.000 de 
ani; Herbert Spencer? socotea că acum 
32.000 de ani. Lordul Kelvin e de acord 
cu Spencer. 

Foarte bine! Potrivit acestor cifre, i-au 
trebuit Creatorului 99.968.000 de ani ca 
să pregătească lumea pentru om, fapt 
pe deplin explicabil dacă ne gindim la 
nerăbdarea Lui de a-l vedea şi de a-l ad- 
mira pe om. Dar o întreprindere atît de 
vastă cată să fie condusă cu băgare de 
seamă, cu trudă şi în mod logic. S-a 
prevăzut, deci, că omul va trebui să aibă 
la îndemînă stridii. Drept care, cea dintii 
pregătire a fost făcută pentru crearea 
stridiei. Numai că o stridie nu se poate 
confecţiona aşa, dintr-o bucată, ci 
trebuie mai întîi să-i faci un strămoş. Iar 
treaba asta nu se poate face într-o 
singură zi. Trebuie să creezi o 
sumedenie de nevertebrate mai întîi — 
belemniti, trilobiţi, iebusiţi, amaleciţi, şi 
alte asemenea caracude — şi să le pui la 
saramură într-o mare primitivă, iar apoi 
să aştepţi să vezi ce se-ntîmplă. Unele 


1 Charles Lyell (1797—1875), geolog englez. 


2 Herbert Spencer (1820—1903), filozof şi 
sociolog reacţionar englez, agnostic militant, 
care afirmă imposibilitatea cunoaşterii esenței 
lucrurilor, creatorul teoriei  organiciste a 
societăţii, conform căreia în societatea 
capitalistă relaţiile dintre clase au un caracter 
firesc şi etern; apologet al superiorității 
biologice a unor anumite rase şi în special a 
rasei anglo-saxone. 


705 


dintre ele — bunăoară belemniţii, 
amoniţii şi cei de-o seamă cu ei — au să 
te dezamăgească, nereuşind să se în- 
firipe şi stingîndu-se treptat în decursul 
unei experienţe eşalonate pe o perioadă 
de 19 milioane de ani; dar nu va fi totul 
pierdut, deoarece amaleciţii îşi vor găsi 
la un moment dat făgaşul; din ei se vor 
dezvolta treptat encriniţii, afurisiţii şi 
alte asemenea fiinţe, pe măsură ce erele 
se vor tîrî în marşul lor măreț, iar 
perioadele arhaică şi cambriană îşi vor 
grămădi  semeţele  stînci în mările 
primare; în cele din urmă, prima mare 
etapă în pregătirea lumii pentru om se 
va fi încheiat prin apariţia stridiei. O 
stridie n-are mult mai mult discernămînt 
decît un savant, astfel încît e aproape 
sigur că stridia originară va fi ajuns la 
concluzia că cei 19.000.000 de ani s-au 
scurs anume pentru a o pregăti pe 
dumneaei; zi-i stridie, şi pace, căci 
numitul animal este cel mai îngîmfat 
dintre dobitoace, cu excepţia omului. Şi 
în orice caz, stridia aceea originară n- 
avea cum să ştie, la ora respectivă, că 
era un simplu detaliu într-o schemă, la 
care aveau să se adauge multe alte 
detalii. 

Stridia fiind creată, următorul lucru 
care trebuia să fie asigurat în cadrul 
pregătirilor pentru apariţia omului în 
lume era peştele. Peştele şi, bineînţeles, 
cărbunii pe care trebuia fript. Drept 
care, au fost inaugurate străvechile mări 
silurice, menite să slujească drept loc de 


706 


prăsilă pentru peşti; în acelaşi timp a 
început marea operă de construcţie a 
străvechilor Munţi Roşii, înalţi de 
optzeci de mii de picioare şi meniţi să 
slujească drept frigider pentru 


707 


fosilele peştilor. Era o măsură 
indispensabilă, deoarece şi în cazul lor 
aveau să se înregistreze eşecuri 
nenumărate şi milioane de specii 
dispărute, astfel încît revenea mult mai 
ieftin şi era mult mai convenabilă 
conservarea lor prin frig între pereţii de 
stîncă decit înşirarea lor într-un registru 
de socoteli. O treabă ca stratificarea 
cărbunelui şi ca înălţarea pereţilor per- 
pendiculari ai Munţilor Roşii nu se poate 
face cît ai bate din palme; ea a luat vreo 
douăzeci de milioane de ani. În primul 
rînd, un strat de cărbune se construieşte 
anevoie, încet de tot şi cu multă bătaie 
de cap. Trebuie să plantezi păduri 
uriaşe, de ferigi, de trestii şi de alte 
asemenea lucruri, într-o regiune 
mlăştinoasă; pe urmă, trebuie să le 
scufunzi şi să le laşi să putrezească; 
după aceea, trebuie să abaţi asupră-le o 
mulţime de torenţi, pentru ca să le-n- 
gropi sub un sediment gros de cîteva 
picioare, sediment care trebuie să aibă 
suficient timp ca să se întărească şi să 
se prefacă în stîncă; pe urmă, trebuie să 
plantezi deasupra acestui strat o altă 
pădure, s-o scufunzi şi pe ea şi s-o 
îngropi sub un sediment care să se- 
ntărească; după aceea, încă o pădure şi 
încă un rînd de stînci, şi uite-aşa mereu, 
strat după strat, pe o adîncime de trei 
mile. Zău că-i o treabă plicticos de 
înceată să clădeşti un strat de cărbune! 
Şi să-l clădeşti bine, nu aşa, oricum. Ei, 
şi milioanele de ani se tirăsc mai 


708 


departe. Între timp, peştii zac şi colcăie 
în zeama lor, să-ţi vie rău, nu alta! — 
pînă cînd din stridia iniţială obţii, să 
zicem, zece mii de soiuri de peşti, deşi, 
dacă stai să te gindeşti, n-ai obţinut 
decît nişte fosile, nişte hoituri! Nimic n- 
a rămas în viaţă şi în putere, afară de 
doi-trei ganoizi şi poate o jumătate de 
duzină de asteroizi. Nici măcar pisicile 
nu ţi-ar mînca aşa ceva. 


709 


Dar n-are-a face. Mai e încă destula 
vreme pentru ca peştii aştia sa se 
dezvolte şi: să devină gustoşi, înainte de 
apariţia omului menit să-i mănînce. Pînă 
şi-un ganoid e în stare să capete 
oarecare gust dacă-i dai un răgaz de 
şaizeci de milioane de ani, fără 
întrerupere. 

Ajungîndu-se la limita de timp a 
paleozoicului, a fost nevoie, pentru 
inaugurarea etapei următoare în 
pregătirea lumii pentru om, să se treacă 
la era me- zozoică şi să se creeze 
niscaiva reptile. Căci omul avea nevoie 
de reptile. Nu ca să le mănînce, ci ca să 
se dezvolte din ele. Întrucît acest detaliu 
era cel mai important din întreaga 
schemă, a fost prevăzut pentru 
realizarea lui un termen generos de 
larg: treizeci de milioane de ani! Tii, ce 
de minuni au urmat! Din ganoizii, 
asteroizii şi alcaloizii rămaşi în viaţă s- 
au dezvoltat, printr-o cultură lentă, 
sistematică şi anevoioasă, acei 
formidabili saurieni care obişnuiau să se 
fitiie prin lumea încă învăluită în aburi a 
acelor vremuri îndepărtate, rotindu-şi în 
văzduh, la o înălţime de patruzeci de 
picioare, capetele şerpeşti, în urma 
cărora alergau şi se vinzoleau nişte 
trupuri şi cozi lungi de cîte şaizeci de 
picioare. Toţi au pierit din păcate, s-au 
stins treptat toate aceste reptile, afară 
de vreo cîţiva arkansaurieni răzleţi, 
rătăciţi printre noi la această margine 
de timp! 


710 


Da, a fost nevoie de treizeci de 
milioane de ani şi de douăzeci de 
milioane de reptile pentru a se obţine 
una capabilă să dăinuie îndeajuns de 
mult ca să se transforme în altceva, dînd 
astfel schemei divine putinţa să 
purceadă la următoarea ei etapă. 

Şi iată că pterodactilul îşi făcu apariția 
în lume, cu impresionanta şi solemna lui 
māreție, iar natura recunoscu atunci că 
pragul cenozoicului fusese trecut şi că 
începea o nouă perioadă de lucru, o 
nouă etapă 


711 


în munca de pregătire a lumii pentru 
om. S-ar putea ca pterodactilul să se fi 
gîndit că cei treizeci de milioane de ani 
trecuseră anume pentru a-l pregăti pe 
el, căci un pterodactil e capabil să-şi 
închipuie cele mai absurde lucruri, dar 
se înşela amarnic, fiindcă pregătirea era 
pentru om, nu pentru dumnealui. Fără 
îndoială că pterodactilul a făcut vilvă, 
deoarece pînă şi cei mai puţin 
înzestrați cu spirit de observaţie îşi 
puteau da seama că animalul ăsta avea 
ceva de pasăre. Şi chiar aşa era. Şi mai 
avea ceva: era, în felul lui, un mamifer. 
În orice caz, trebuie să-i recunoaştem o 
calitate, şi anume, că în materie de 
pitoresc era o culme a epocii sale: avea 
aripi şi dinţi, şi se ţinea ţanţoş — ce mai, 
un specimen grozav, un soi de strămoş 
al marinarului descris de Kipling: 

„El nu-i ca ceilalţi din marină, un ins 
obişnuit, 

Ci-oştean şi matelot se-arată, un 
hermanafrodit...” 

Timp de aproximativ alţi treizeci de 
milioane de ani, pregătirile s-au 
desfăşurat într-un ritm viu. Din 
pterodactil s-a dezvoltat pasărea, din 
pasăre — cangurul, din cangur — 
celelalte marsupiale, din acestea s-a 
dezvoltat mastodontul, apoi megateriul, 
trîntorul gigant, renul irlandez şi toate 
celelalte animale din care se fac fosilele 
folositoare şi instructive; pe urmă, 
abătîndu-se asupra lor prima mare 
perioadă glaciară, ele s-au ferit din 


712 


calea ei, trecînd peste podul din 
strimtoarea Bering!; după ce au rătăcit 
prin Europa şi prin Asia, au murit cu 
toatele, afară de vreo cîteva, aşa fel ca 
pregătirile să poată continua. Şase 
perioade glaciare, despărțite între ele 
prin cîte-un interval de două milioane de 
ani, i-au tot fugărit pe aceşti bieţi orfani 
de colo pînă colo, de-a lungul şi de-a 
latul pămîntului, din climat în climat, de 
la zăpuşeala tropicală din jurul polilor 
pină la gerul arctic de la Ecuator şi 
invers, şi iar aşa, încît sărmanele vieţui- 
toare n-aveau habar peste ce fel de 
vreme au să dea; iar cînd se întîmpla să 
se aşeze pe undeva, întregul continent 
ales de ele se scufunda brusc, fără nici 
un preaviz, silindu-le să cerşească 
adăpost de la peşti şi să se bată ca s- 
ajungă pe fundul fostelor mări; unde mai 
pui că n-aveau nici o ţoală uscată pe 
trup! lar cînd credeau că au ajuns la 
liman, un vulcan începea deodată să 
scuipe foc pe nări,  împroşcîndu-i 
orişiunde s-ar fi aflat şi alungindu-i de- 
acolo. Au dus ele viaţa asta chinuită şi 
nestatornică vreme de douăzeci şi cinci 
de milioane de ani — parte pe apă, parte 
pe uscat — întrebîndu-se tot timpul ce 
rost avea atîta caznă; căci nu bănuiau, 
pasămite, că era o pregătire pentru 
apariţia omului şi că trebuia să fie 
făcută numai aşa, şi nu altfel, pentru că 


1 Strîmtoare care desparte Asia de America de 
Nord (Alaska). 


713 


dacă s-ar fi procedat altfel omul n-ar fi 
găsit, la sosirea lui, un loc potrivit şi 
armonios. 

În cele din urmă, a apărut şi maimuța; 
oricine îşi putea da seama, acum, că 
omul nu mai era departe. Şi chiar aşa a 
fost: maimuța s-a tot dezvoltat, vreme 
de aproape cinci milioane de ani, apoi s-a 
transformat într-un om — după toate 
aparențele. 

Asta-i toată povestea. Omul există pe 
pămînt de 32.000 de ani. Faptul că a 
fost nevoie de o sută de milioane de ani 
pentru a-i pregăti lumea e o dovadă că 
lumea a fost creată anume pentru el. Cel 
puţin aşa presupun. Nu ştiu precis. Dacă 
Turnul Eiffel ar simboliza vîrstă lumii, 
pojghiţa de vopsea de pe clanţa uşii din 
foişorul cel mai înalt ar reprezenta cota- 
parte omenească a acestei virste; şi 
oricine şi-ar da seama că turnul a fost 
clădit anume pentru această pojghiţă de 
vopsea. Cel puţin aşa presupun. Nu ştiu 
precis însă. 


714 


REGULI DE ETICHETĂ 


(Dintr-o parodie neterminată a cărţilor 
despre etichetă) 


I. LA O ÎNMORMÎNTARE 


Să nu critici persoana în cinstea căreia 
a fost organizată petrecerea. 

Să nu faci nici o observaţie cu privire 
la calitatea echipamentului său. Dacă, de 
pildă, mînerele sicriului sînt peticite cu 
tablă, fă-te că nu observi. E cel mai bine. 

Dacă florile răspîndesc un miros prea 
apăsător şi te tulbură în chip neplăcut, 
aminteşte-ţi că ele n-au fost aduse 
pentru dumneata şi că persoana pentru 
care au fost aduse nu suferă nici un 
neajuns de pe urma lor. 

Ascultă cu o expresie de maximă 
concentrare expunerea oficială asupra 
caracterului şi biografiei persoanei în 
cinstea căreia are loc petrecerea; dacă 
datele statistice prezentate par a nu 
corespunde pe ici, pe colo realităţii, nu- 
ţi înghionti cu cotul vecinul, nu-l călca 
pe picior şi nu arăta prin vreun alt gest 
că-ţi dai seama de tămiierile cuprinse în 
expunere. 

Dacă speranţele oficiale exprimate cu 
privire la persoana în chestiune ţi se par 


715 


mult exagerate,  lasă-le aşa, nu-l 
întrerupe pe orator. 

La pasajele emoţionante ale expunerii, 
emoţio- nează-te, însă numai în raport 
cu gradul de intimitate al relaţiilor 
dumitale cu persoanele care-au 
organizat petrecerea, sau cu persoana 
în cinstea căreia a fost organizată 
aceasta. Cînd o rudă apropiată suspină, 
un prieten intim trebuie să se 
mulţumească doar cu un nod în git, un 
cunoscut trebuie să ofteze, iar un străin 
trebuie să-şi mozolească batista în semn 
de simpatie. Acolo unde petrecerea are 
un caracter militar, emoţiile trebuie să 
fie gradate potrivit rangurilor din 
armată: ofiţerul cel mai înalt în grad 
trebuie să manifeste cea mai mare 
violenţă a emoţiilor, iar ceilalţi să-şi 
modifice sentimentele în raport cu 
rangurile respective pe care le ocupă. 

Să nu-ţi aduci cîinele cu dumneata. 


II. LA UN INCENDIU 


Model de ofertă, făcută de un tinăr 
binecrescut unei tinere necunoscute, 
pentru a o salva de la un incendiu: 

„Cu toate că soarta crudă mi-a refuzat 
fericitul privilegiu de a vă cunoaşte, 


716 


îngăduiţi-mi, domnişoară (aici inseraţi 
numele persoanei, în caz că-l cunoaşteţi), 
inestimabila cinste de a vă oferi sprijinul 
unui braţ credincios şi leal împotriva 
năpastei ce vă ameninţă cu aripa-i de 
foc.” (Această propoziţie trebuie să fie 
învățată pe de rost şi repetată de cîteva 
ori în faţa oglinzii.) 

Dacă fata acceptă, tînărul trebuie să-i 
ofere braţul, cu o plecăciune, spunîndu- 
i: „Imi permiteţi?”, apoi s-o conducă 
pină la scara de incendiu şi s-o depună 
acolo (avînd grijă să nu observe ţinuta 
nereglementară a fetei, în cazul cînd 
aceasta e îmbrăcată doar în cămaşă de 
noapte). Nu e permisă nici o formă de 
rămas bun mai intimă decit o simplă 
plecăciune, însoțită de un abia 
perceptibil suris de recunoştinţă pentru 
favoarea acordată de tînăra fată; surisul 
trebuie să ră- mînă pe faţa respectivului 
pină-n clipa cînd scara de incendiu 
începe să coboare, urmînd ca în aceeaşi 
clipă fața să-şi recapete expresia 
normală. 

Cunoştinţa legată în timpul incendiului 
nu o obligă la nimic pe fată. Tînărul nu 
are dreptul să se aştepte ca ea să-l 
recunoască, în cazul cînd o revede, fata 
fiind singura în măsură să hotărască, 
nestingherită, dacă să continue sau nu 
să-l cunoască. 

Dar să revenim la incendiu. Dacă 
respectiva casă nu posedă o scară de 
incendiu, tînărul va folosi alte mijloace 
de salvare, după împrejurări. Dar oferta 


vA 


de serviciu va rămîne aceeaşi, întrucît 
discursul lui a fost conceput în aşa fel 
încît să se potrivească perfect cu toate 
mijloacele de salvare. Dacă. există o 
scară care dă în stradă, tînărul îşi va 
oferi braţul şi o va escorta pe fată pînă 
jos; dacă retragerea în acea direcţie 
este tăiată de foc, tînărul o va conduce 
la etajul de mai sus şi o va cobori în 
stradă cu o frînghie petrecută pe după 
braţele ei şi înnodată la spate (neuitînd 
să facă o plecăciune şi să-i spună fetei: 
„Permiteţi?”); în cazul cînd nu-şi poate 
procura nici o friînghie, tînărul o va 
lansa pe fată din balcon, pe o materie 
moale ce urmează a fi furnizată de 
populaţia strînsă dedesubt; el va spune 
şi în acest caz „Permiteţi?”, însoţindu-şi 
formula cu o uşoară înclinare a capului. 
Fie urcînd, fie coborînd scările, tînărul 
va merge totdeauna alături de fată, dacă 
scările sînt de-ajuns de largi; în caz 
contrar, el trebuie să meargă înaintea 
ei, dar nicidecum s-o urmeze. E o regulă 
strictă — de ri- gueur, cum spun 
franţujii. 


718 


NOTA BENE: La salvarea unei slujnice 
nu e nevoie de prezentarea cărţii de 
vizită şi nici de rostirea formulei 
„Permiteţi?”. De asemenea, trebuie 
schimbată forma ofertei de serviciu. 

lată un model de Propunere făcuta de 
un tînăr binecrescut unei slujnice, 
pentru a o salva de la un incendiu: 

„Nu-i nici un motiv de îngrijorare, 
Mărio (nu se admite indicarea numelui 
de familie). Fii calmă şi fă întocmai ce-ţi 
spun eu, şi, Domnul mi-e martor, te voi 
salva!” 

Orice formulă mai complicată decît 
aceasta în ce priveşte stilul şi 
sentimentele ar vădi un prost-gust 
flagrant în cazul unei slujnice. Totuşi, 
grosolăniile trebuie evitate chiar şi în 
acest caz. Expresii ca: „Hai, fă” nu 
trebuie să iasă niciodată din gura unui 
adevărat gentleman, nici măcar în caz 
de incendiu. Nu, nici cînd se adresează 
celei mai de rînd slujnice! Laconismul e 
necesar, dar el nu poate scuza vulga- 
ritatea. 

Asistind la incendiul unei case de 
raport, adevăratul gentleman va salva 
totdeauna cu precădere femeile tinere — 
fără a face vreun favoritism pe temeiul 
farmecelor personale, al poziţiei sociale 
sau al averii respectivelor, ci luîndu-se 
în ordinea prezentării lor şi scoţindu-le 
din foc cu repeziciunea îngăduită de 
buna-cuviinţă. Această regulă îşi are, 
fireşte, excepţiile ei, întocmai ca toate 


719 


regulile; în cazul de faţă, excepţiile 
prevăd posibilitatea de a arăta părtinire 
următoarelor persoane cu prilejul 
salvării lor: 

1) logodnicelor 

2) persoanelor faţă de care respectivul 
nutreşte un sentiment tandru, deşi încă 
nu s-a declarat 


720 


3) surorilor 

4) surorilor vitrege 

5) nepoatelor 

6) verişoarelor primare 

7) oloagelor 

8) verişoarelor de-al doilea 

9) invalidelor 

10) persoanelor de sex feminin rude 
prin alianţă 

11) verişoarelor de-al treilea şi 
tinerelor prietene ale familiei 

12) persoanelor nespecificate în 
categoriile de mai sus. 

Toate aceste persoane trebuie să fie” 
salvate în ordinea respectivelor lor 
categorii. 

Salvatorul trebuie să-şi păstreze 
calmul desăvirşit şi să nu-şi piardă nici o 
clipă conştiinţa clară a ceea ce are de 
făcut; altminteri, zăpăceala din jurul lui 
îl va duce în mod sigur la încălcări 
penibile ale regulilor etichetei. Într-un 
loc înecat în atîta fum, adesea este 
destul de greu să deosebeşti o rudă prin 
alianţă de o persoană tînără din 
categoria a douăsprezecea; de aceea se 
prevede că în asemenea cazuri, cînd salva- 
torul scoate din foc o persoană din 
grupa 12 în locul uneia din grupa 10, el 
nu trebuie s-o ducă înapoi, ci o poate 
lăsa, fără nici un comentariu; după care, 
se va duce la persoana din grupa 10 şi o 
va salva. Scuzele faţă de persoana din 
această grupă, fără a fi obligatorii, sînt 
un semn de bună-cuviinţă; ele pot fi 
amiînate cu o zi, dar nu mai mult. 


721 


Într-un caz de această natură, 
petrecut în prima zi a unui incendiu din 
Chicago, cînd salvatorul a salvat o 
persoană din grupa 7, deşi se afla de 
faţă şi o persoană din grupa 6, 
învăluită, ce-i drept, în fum, 


722 


forurile competente au hotărît ca 
aminarea scuzelor cu trei zile este 
justificată, întrucît termenul obişnuit de 
o zi înseamnă ziua de după incendiu, 
ceea ce presupune stingerea prealabilă 
a focului. Această decizie a fost 
sprijinită de mai multe tribunale din 
Illinois, iar experţii sînt încredinţaţi că 
ea va fi în cele din urmă ratificată de 
Curtea Supremă a Statelor Unite, unde 
încă mai zace. 

Dar să  ne-ntoarcem la incendiul 
nostru. 

Persoanele din grupele 1, 3, 4 şi 5 pot 
fi purtate pe braţe pentru a fi scoase din 
casa în flăcări — dacă salvatorul cere 
mai întîi permisiunea lor şi o capătă; 
persoanele din grupele 7 şi 9 pot fi 
purtate pe braţe chiar şi fără 
formalitatea de a cere permisiunea; 
persoanele din celelalte categorii nu pot 
fi purtate decît dacă ele însele iau 
iniţiativa şi-şi exprimă, verbal sau prin 
comportarea lor, dorinţa de a beneficia 
de o asemenea atenţie. 

lată un model de Cerere a permisiunii 
de a scoate dintr-o casă în flăcări o 
persoană din grupele 1,3,4 sau 5, 
purtind-o pe braţe: 

„Legăturile de  (inseraţi cuvîntul 
„iubire” în cazul unei persoane din 
grupa 1, sau cuvîntul „sînge”, în 
celelalte cazuri), care ne învăluie în 
reţeaua lor de mătase, mă autoriză, 
draga mea  (inseraţi aici numele 
persoanei, oricare ar fi grupa din care 


723 


face parte, dar fără alt adaos) să-ţi ofer 
adăpost în braţele mele pentru a scăpa 
de năpasta ce ne ameninţă cu aripa-i de 
foc.” 

În cazurile în care o persoană dintr- 
una din categoriile exceptate de la 
regula de mai sus îşi exprimă dorinţa de 
a fi purtată pe braţe spre a scăpa de foc, 
i se va da următorul răspuns, însoţit de 
o plecăciune deosebit de adîncă: 


724 


„Domnişoară, (inseraţi numele doar în 
cazul în care persoana face parte din 
grupa 6 sau 8 — fiţi cu băgare de seamă 
în această privinţă), avind în vedere 
împrejurarea că legăturile ce ne învăluie 
în reţeaua lor de mătase sînt doar fragile 
şi convenţionale (inseraţi un „vai!” în 
cazul cînd persoana face parte din 
grupa 2), vă aduc la cunoştinţă cu cea 
mai adîncă preţuire a  distincţiei 
deosebite pe care aţi avut con- 
descendența de a mi-o conferi, faptul că 
vă pun la dispoziţie braţele mele pentru 
a vă sluji drept adăpost în fuga 
dumneavoastră din calea năpastei ce ne 
ameninţă cu aripa-i de foc.” 

Celelalte obiecte existente în casa 
incendiată vor fi salvate în ordinea 
următoare: 

13) copiii de ţiţă 

14) copiii sub zece ani 

15) văduvele tinere 

16) tinerele femei măritate 

17) idem, în vîrstă 

18) văduvele în vîrstă 

19) preoţii 

20) chiriaşii în general 

21) slugile de sex feminin 

22) idem, de sex masculin 

23) proprietăreasa 

24) proprietarul 

25) pompierii 

26) mobila 

27) soacrele. 

Cunoştinţele legate în mod arbitrar, 
sub presiunea focului, cu persoanele din 


725 


grupa 12 (neclasificate) pentru a le 
salva nu impun nici o obligaţie. Rămîne 
la latitudinea tinerei salvate în felul 
acesta dacă să 


726 


reînnoiască sau nu cunoştinţa. Dacă ea 
doreşte s-o reînnoiască, va putea să-şi 
exprime dorinţa printr-o carte poştală, 
prin intermediul unui prieten al familiei 
sau printr-o simplă recunoaştere a 
salvatorului, cu ajutorul unui zîmbet 
însoţit de o uşoară înclinare a capului, la 
cea dintîi întîlnire de după incendiu. În 
conversaţia ce se va lega cu acel prilej, 
tinărul se va feri să pomenească de 
incendiu sau măcar de vreun 
combustibil, pentru a nu da impresia că 
este conştient şi-şi aminteşte că a 
săvirşit o faptă eroică, sau în orice, caz 
o acţiune vrednică de laudă; dimpotrivă, 
trebuie să se străduiască să dea 
impresia că a uitat împrejurarea, pînă în 
clipa cînd tînăra fată va binevoi ea însăşi 
să se refere la ea; în care caz, tînărul se 
va înclina respectuos de cîteva ori, 
surizînd într-una şi însoţindu-şi fiece 
plecăciune cu remarca (rostită cu un 
glas moale, aparent stingherit, dar 
totuşi plin de recunoştinţă): „Sînt foarte 
încîntat, foarte, foarte încîntat”. 

Cererile în căsătorie făcute 
persoanelor purtate pe braţe dintr-o 
casă în flăcări sînt considerate a fi de un 
gust  îndoielnic, deoarece într-o 
împrejurare atit de grea şi periculoasă 
subiectul propunerii nu are cum să fie în 
posesia deplinelor sale facultăţi mintale 
şi de aceea s-ar putea să fie pus într-o 
situaţie  dezavantajoasă. Regulile de 
bună-cuviinţă stabilite de cele mai 
prestigioase autorități în materie 


727 


limitează de fapt astfel de cereri 
exclusiv la cazurile în care persoana 
cerută în căsătorie face parte din grupa 
2. În aceste cazuri, trebuie respectată 
următoarea formă: 

Model de cerere în căsătorie făcută de 
un tînăr unei persoane din grupa 2 în 
procesul extragerii ei 


728 


dintr-o casă în flăcări şi al purtării pe 
braţe a numitei persoane. 

„Ah, te rog fierbinte, te conjur, te 
implor, scumpa mea (inseraţi aci numele 
persoanei), îndură-te de sărmanu-ţi paj 
îngenuncheat (nu încercaţi să cădeţi în 
genunchi, e doar o figură de stil) şi 
înduplecă-te să fii a lui! Induplecă-te să 
transformi în legături de amor aceste 
legături reci şi convenţionale ce ne 
învăluie în reţeaua lor de mătase, şi voi 
binecuvînta în veci ziua cînd ai acceptat 
să te refugiezi în braţele mele ca să 
scapi de năpasta ce ne ameninţă cu 
aripa-i de foc.” 

S-a spus destul aici despre 
comportarea pe care un tînăr cult şi 
binecrescut trebuie s-o aibă în cazul 
unei case de raport cuprinse de flăcări. 
Aceleaşi reguli de conduită se aplică —, 
doar eu unele deosebiri neînsemnate (de 
care însuşi salvatorul îşi va da lesne 
seama pe parcurs) — în cazul unui 
incendiu izbucnit într-o biserică, într-o 
casă particulară, într-un hotel, într-un 
tren sau pe un vapor, în orice fel de 
incendiu din viaţa de toate zilele. 

În cazul unui vapor în flăcări, ţinuta de 
seara trebuie evitată. Adevăratul 
gentleman nu se îmbracă niciodată în 
ţinută de seară, nici măcar pe un vapor 
care ia foc. 

Discursurile ce se recomandă a fi 
rostite în caz de incendiu pot fi folosite, 
cu unele mici modificări, şi în alte 
catastrofe, ele avînd efecte 


729 


asemănătoare. De exemplu, oferindu-şi 
braţul pentru a salva o persoană de 
distrugerile provocate de un uragan, de 
un cutremur, de fuga dezordonată a 
cailor sau de o ciocnire de trenuri 
(neurmată de vreun incendiu), 
salvatorul va înlocui expresia „aripa-i 
de foc” cu „aripa-i 


730 


fatală”; iar în cazul unui naufragiu 
obişnuit sau al unei alte forme de înec, 
va spune:  „aripa-i lichidă”. Alte 
modificări nu sînt necesare, întrucît 
cuvîntul „năpastă” se aplică tuturor 
catastrofelor grandioase, şi constituie, 
împreună cu „aripa”, o formulă stilistică 
deosebit de aleasă. 

NOTA BENE: A se evita cererile în 
căsătorie făcute în timpul fugii cailor 
unei caleşti; o doamnă este suficient de 
tulburată într-o astfel de ocazie; orice 
gest menit să sporească această 
tulburare este contrar bunului-gust şi, 
ca atare, reprobabil. 


731 


CUPRINS! 


1 Schiţele şi povestirile Ruşinoasa persecutare a 
unui bãiețaş, Cum am editat o gazetă agricolă, 
Povestea unui  băieţaş rău, Gazetărie în 
Tennessee, Povestea marelui contract, Candidat 
la postul de guvernator, pamfletele Scrisoare 
ministrului de finanțe, O scrisoare din partea 
satanei, O scrisoare pe adresa pămîntului, A fost 
oare lumea făcută anume pentru om? şi Reguli 
de etichetă, precum şi nuvela Omul care a 
corupt Hadleyburgul sînt traduse de Petre 
Solomon, iar toate celelalte lucrări din volum de 
Petru Comarnescu şi Eugen B. Marian, 


732 


Prefaţa 

5 

Tabel cronologic 
29 


SCHIŢE, POVESTIRI 


Broasca săltăreaţă din ţinutul Calaveras 
39 

Nefericitul logodnic al Aureliei 

47 

Fraţii siamezi 

51 

Ruşinoasa persecutare a unui băieţaş 
57 

Cum am editat o gazetă agricolă 

62 

Povestea unui băieţaş rău 

69 

Venera capitolină 

74 


733 


Gazetărie în Tennessee 

82 

Povestea marelui contract 
90 

Preamărirea ucigaşilor 

99 


Autobiografie burlescă 


104 
Experienţa familiei McWilliams cu anghina 
difterică 


113 


Doamna McWilliams şi trăsnetul 


122 
Ordonanța neagră a generalului Washington — 
Schiţă 


biografică 
132 
Povestea Comis-voiajorului 
138 
Fapta bună în literatură 
147 
Candidat la postul de guvernator 
156 


734 


Un străin interesant — Amintire din insulele 


Sandwich 


163 


Mort sau viu? 


169 


Legenda de la  Sagenfeld din Germania 


181 

Poveste medievală 
189 

Controlorul fiscal 

198 

NUVELE 

Bancnota de un milion de lire 
209 

Cînd faci pe însoţitorul 
241 

Furtul elefantului alb 
263 

Omul care a corupt Hadleyburgul 
290 


735 


PAMFLETE 


Scene din viaţa, politică americană 


359 


Însemnări zilnice, aforisme, cîteva definiţii 


368 

Un cuvînt de îmbărbătare către exilaţii noştri 
ruşinaţi 

384 

Celor care trăiesc în beznă 
388 

Statele Unite ale linşajului 
412 

Scrisoare ministrului de finanţe 
421 

Rugăciunea războinică 
422 

O strălucită victorie militară 
427 

Americanizăm Europa 


736 


439 


O scrisoare din partea satanei 
442 
Dervişul şi străinul cîrcotaş 
444 
Un chinez în America 
448 
O scrisoare pe adresa pămîntului 
457 


A fost oare lumea făcută anume pentru om? 


464 

Reguli de etichetă (Dintr-o parodie neterminată 
a cărţilor 

despre etichetă) 
472 


VE 


Redactor responsabil: BIANCA SCHĂCHTER 


Tehnoredactor: ELENA CĂLUGĂRU 
000000000000000000000000000000000000000000000000000000000000000 
Dat la cules 27.08.1964. Bun de tipar 


30.10.1964. Apă- 
rut 1964. Tiraj 80.140 ex. broşate. 
Hirtie tipar de 
50 g/m. Format 700 X 920/32. Coli ed. 
20,92. Coli tipar 
15,25. Planşe tiefdruck 1. A. nr. 9881/1964. 
C.Z. pentru 
bibliotecile mari 82 C.Z. pentru 
bibliotecile mici 
82—32=R 
000000000000000000000000000000000000000000000000000000000000000 
Tiparul executat sub comanda nr. 40.663 


la Combi- 
natul Poligrafic „Casa Scînteii”, Piața 
Scînteii 1. 
Bucureşti — R.P.R. 


738 


„Contemporană la inceput cu versurile lui 


Longfellow și ale lui Whitman, imnuri în- 
chinate Americii pionierilor, Americii ma- 
rilor elanuri democratice, opera lui Twain 
va împărtăşi în ultimii ani ai vieţii scziito- 
rului concluziile amare ale prozei lui Lon- 
don, Norris şi Dreiser. 

Astfel creația autorului lui Prinț şi cerșe- 
tor va lega două perioade indepărtate ale 
istoriei literaturii americane, perioade foarte 
distincte, însă unite prin aceeași dragoste 
pentru idealurile umanitare, prin increderea 


în dreptul la libertate al tuturor oamenilor.” 


DAN GRIGORESCU