Mark Twain — Un Yankeu La Curtea Regelui Arthur

Mark Twain 


Mark Iwain 


UN YANKEU LA CURIEA 
REGELUI ARIHUR 


PREFAŢĂ. 

Neîmblânzitele legi şi obiceiuri pomenite în această 
poveste aparţin istoriei, ca şi întâmplările alese pentru a le 
ilustra. Nu susţin morţiş că aceste legi şi obiceiuri au existat 
aievea în Anglia veacului al VI-lea. Nu - eu susţin doar 
atâta: de vreme ce ele au existat în civilizaţia engleză şi în 
alte civilizaţii în timpuri mai apropiate de noi - bănuiala că 
fiinţau încă din veacul al VI-lea nu trebuie socotită ca o 
încercare de a defăima veacul respectiv. Ba chiar avem 
dreptul să credem că lipsa, în timpurile acelea îndepărtate, 
a unora dintre legile şi obiceiurile de care va fi vorba aici, a 
fost împlinită, cu vârf şi îndesat, de alte legi şi obiceiuri încă 
mai rele. 

În această carte nu ne-am învrednicit să lămurim definitiv 
dacă regii au sau nu vreun drept de a cârmui - drept - care 
să fie de origine dumnezeiască. Treaba asta e greu al 
dracului de limpezit. În schimb, din cele ce veţi vedea, ar 
apărea vădit şi indiscutabil că acela care cârmuieşte o 
naţiune trebuie să fie înzestrat cu un caracter falnic şi cu o 
nemaipomenită iscusinţă. La fel, pare a se vădi că nimeni 
altcineva decât dumnezeirea însăşi n-ar putea alege fără 
greş pe cârmuitori şi, prin urmare, numai dumnezeirea s-ar 
cădea a face alegerea. Ba mai reiese, ca o deducție 
indiscutabilă, că Dumnezeu este într-adevăr acela care 
alege pe cârmuitori, aşa cum s-a şi pretins de către mulţi 
deştepţi. Toate acestea aşa mi-au apărut şi eu aş fi 
continuat să cred că aşa sunt, dacă nu aş fi dat peste 


doamna de Pompadour, peste lady Castlemaine şi peste alţi 
cârmuitori de acest soi, care îţi încurcă socotelile, 
nepotrivindu-se deloc cu părerile strămoşeşti aici înfăţişate. 
Văzându-mă la strâmtoare, am preferat s-o iau pe altă cale 
în cartea de faţă - care trebuie să apară neapărat la toamnă 
- zicându-mi că numai după aceea, câştigând experienţă, 
mă voi putea încumeta să rezolv problema regilor într-o altă 
carte. De bună seamă, trebuie rezolvată şi eu nu am ceva 
mai bun de făcut la iarnă. 

Autorul. 

CUVÂNT LĂMURITOR. 

La castelul Warwick dădui peste străinul acela năstruşnic, 
despre care am de gând să vă vorbesc aici. Omul mă atrase 
prin trei lucruri: printr-o simplitate candidă, printr-o 
uimitoare familiaritate cu armurile străvechi şi prin 
tovărăşia-i odihnitoare - căci, într-adevăr, el duse tot greul 
conversaţiei. Aşa cum li se cam întâmplă celor modeşti - ne 
nimerirăm amândoi în coada turmei, care era condusă prin 
castel, şi omul îndată se apucă să-mi povestească o seamă 
de lucruri interesante. Pe când îmi vorbea aşa de 
ademenitor, domol şi curgător, părea că alunecă pe 
nesimţite din lumea şi din vremurile noastre în vremuri 
îndepărtate şi într-o ţară străveche şi uitată. Treptat, îmi 
urzi o asemenea vrajă, încât mi se păru şi mie că umblu 
printre stafiile, umbrele, praful şi mucegaiul unei antichităţi 
înceţoşate, stând de vorbă cu moaştele acelor vremi. Îmi 
vorbea de sir Bedivere, de sir Bors de Ganis, de sir 
Launcelot al Lacului, de sir Galahad şi de toate celelalte 
nume vestite ale Mesei Rotunde, întocmai cum aş vorbi eu 
despre cei mai apropiaţi prieteni sau duşmani ai mei, ori 
despre nişte vecini cărora le ştiu şi dinţii din gură. Şi, vai, ce 
înfăţişare de om bătrân căpăta, nemaipomenit de bătrân, 
stafidit, uscat şi mucegăit - pe măsură ce-şi depăna firul 
poveştilor. Pe neaşteptate, se întoarse spre mine şi mă 
întrebă, aşa cum cineva ţi-ar vorbi despre ploaie şi vreme 
bună sau despre oricare subiect banal: 


— Ai auzit despre transmigraţia sufletelor? Ştii ceva 
despre transmutaţia epocilor şi a trupurilor? 

Îi spusei că n-am habar, dar îl interesă atât de puţin 
răspunsul meu - aşa cum ni se întâmplă la toţi când 
discutăm despre vreme - încât nici nu băgă de seamă dacă 
am scos vreo vorbă. Urmă o clipă de tăcere, curmată 
numaidecât de bâzâiala ghidului pe care-l plătisem ca să ne 
explice ciudăţeniile castelului. 

— O străveche cămaşă de zale din veacul al VI-lea. E din 
epoca regelui Arthur şi a Mesei Rotunde. Se spune că ar fi 
aparţinut cavalerului sir Sagramor-cel-chinuit-de-dor. 
Observaţi, vă rog, gaura rotundă din inelele zalei, chiar în 
dreptul inimii. Nu i se ştie proveniența. Se bănuieşte că a 
fost făcută de un glonţ, după inventarea armelor de foc - 
poate aşa, în batjocură - de către soldaţii lui Cromwell. 

Cunoştinţa mea zâmbi - nu cu un zâmbet modern, ci cu 
unul care nu mai era la modă de multe veacuri - şi şopti, 
mai mult pentru el: 

— Luaţi aminte! Am fost de faţă la săvârşirea faptei. Apoi, 
după o pauză, adăugă: Eu însumi am găurit zalele. 

Vorbele lui parcă mă curentară. Până să-mi vin în fire, 
omul dispăruse. 

Am petrecut toată seara la gura sobei, într-o încăpere a 
hanului „Armele lui Warwick”, legănat în visarea vremurilor 
străbune, în timp ce ploaia răpăia în fereastră şi vântul 
şuiera peste streşini şi pe la colţurile casei. Din când în 
când, mă afundam în citirea vechii şi încântătoarei cărţi a 
lui sir Thomas Malory şi mă hrăneam din îmbelşugatul său 
ospăț de minunăţii şi aventuri, respiram aroma numelor 
învechite şi iarăşi visam. Cum miezul nopţii se apropia cu 
încetineală, am mai citit o poveste înainte de a mă băga în 
pat - povestea care urmează aici, şi anume: 

Cum răpus-a sir Launcelot doi uriaşi şi slobozit-a un castel 
„Mai pre urmă ieşitu-i-au împotrivă doi uriaşi întrarmaţi 
până în dinţi şi spăimântând cu buzduganele, Launcelot îşi 
ridică pavăza şi, ferindu-se într-o parte de loveala unuia, îi 


reteză capul. Văzând semenul său această prăpădenie, tare 
se spăimântă şi plecă a fugi ca un nebun, de frica tăierii. 
Iară sir Launcelot se porni după dânsul cu toată vârtutea, îl 
păli în umăr şi îi reteză mijlocul. Apoi, sir Launcelot intrat-a 
în castel, întâmpinat de-o spuză de doamne şi domniţe, 
rânduite pe trei şiraguri, carele cu toatele îngenuncheară 
înaintea lui, mulţămind lui Dumnezeu Savaot şi lui sir 
Launcelot pentru izbăvirea dintru atâtea nevoi. lani socotiți, 
luminate stăpâne - au fost zicând ele - mai toate fost-am 
roabele acestor uriaşi, vreme de şapte ani, şi lucrat-am tot 
soiul de ţesături spre a ne ţine zilele, şi doară noi suntem cu 
toatele de stirpe veche şi falnică. Binecuvântat fie ceasul în 
care ai venit pre lume, luminate stăpâne, că inima te-a tras 
spre cea mai de fală ispravă, hărăzită vreunui cavaler în 
lumea aceasta, drept care stăm a da mărturie preste 
veacuri trăitoare! Cu toatele rugămu-ne ţie a ne destăinui 
numele-ţi spre a da de veste prietenilor cine slobozitu-ne-a 
dintru robie. Mândre domniţe - zis-a el - sir Launcelot al 
Lacului mă cheamă! Iară apoi îşi luă rămas bun de la ele, 
lăsându-le în grija Domnului. Îndată, încălecă şi multe ţări 
neprietene şi sălbatice străbătu el călare, trecând preste 
multe ape şi văi, dară negăsind să-şi hodinească oasele. Mai 
pre urmă soarta îndreptatu-l-a, o dată cu căderea nopţii, la 
o curte mândră şi acolo dădu preste o bătrână de neam 
mare, care-l găzdui cu dragă inimă şi îi îndestulă cu de-ale 
mâncării şi pre el, şi armăsarul. Iară când se făcu vremea, 
gazda îl pofti să se culce în iatacul de sus, deasupra porţii. 
Îndată, sir Launcelot îşi lepădă armele, îşi aşeză la 
îndemână armura, se urcă în pat şi pe loc îl fură somnul. 
Curândă vreme după aceea, sosi un călăreț şi bătu 
înfierbântat la poartă. Auzindu-l, sir Launcelot se sculă, se 
uită pre fereastră şi în bătaia lunii - măre! - văzu trei 
cavaleri care veneau întins spre cavalerul dintâi, cu toţii de- 
a-ncălarelea. Iară cei trei călăreţi năpustitu-s-au asupra 
celui stingher, trăgându-şi spadele, măcar că acesta se 
întoarse vitejeşte înspre dânşii şi începu a se apăra cu toată 


nădejdea. De bună samă - gândit-a singur cu capul său sir 
Launcelot - cuvine-se a sări într-ajutor celui în nevoie, că 
nevrednic ar fi din parte-mi a lăsa trei cavaleri a se abate 
într-unul singur, carele de s-ar prăpădi, pieirii sale m-aş 
socoti părtaş. Ci el din gândul său nu s-a lăsat şi nice din 
altele ale cugetului şi de sârg îşi puse armura şi se duse la 
fereastră, pogorându-se pre cearşaful ce-l înnodă şi-l agăţă 
de prichici, şi aşa se pomeni el în faţa celor patru cavaleri. 
Zis-a cu glas tunător sir Launcelot: Întoarceţi-vă de către el 
faţa şi bateţi-vă cu mine, domniile voastre, cavalerilor! lară 
cei trei cavaleri se învârtejiră, lăsându-l pe sir Kay, şi veniră 
asupra lui sir Launcelot. Şi amarnic se loviră, că cei trei 
descălecară şi se înfierbântară, ascuţind armele asupra lui 
sir Launcelot şi înconjurându-l din toate părţile. Văzând sir 
Kay înfierbântarea, sări într-ajutorul lui sir Launcelot, dară 
acesta a fost zicând: Nu, luminate cavalere, nu am nevoie 
de ajutor de la domnia ta, iară de vrei a şti de ajutorul meu, 
lasă-mi-i pe samă! Sir Kay, călcându-şi pre inimă, făcu voia 
cavalerului şi se trase la o parte. Apoi, pe loc, sir Launcelot 
intră cu spada într-înşii şi din şase lovituri îi dărâmă la 
pământ! Cei trei într-un glas se rugară: Prea mărite 
cavalere, iată ne închinăm ţie, de vreme ce eşti un viteaz 
fără seamăn! Iară sir Launcelot a fost zicând: Voi, domnilor, 
să ştiţi că nu mie mi se cade a primi închinarea voastră, ci 
dumnealui, comisului sir Kay, iară numai pre temeiul acestui 
legământ vă dau zile de ia mine, şi altminteri nu! Prea 
mărite - zis-au ei - anevoie şi cu silă am face-o, că pre sir 
Kay până aici l-am hăituit şi de n-ai fi stătut tu înainte, l-am 
fi răpus de istov, deci nu se cade nouă a ne închina lui! 
Volnici sunteţi a cumpăni cu mintea întreagă - zis-a sir 
Launcelot - că voi îmbiaţi în acest ceas cu zilele în mână şi 
dacă este a vă închina cuiva, apoi numai lui sir Kay vă veţi 
închina! Prea mărite - au fost ei zicând - pentru hălăduinţa 
zilelor noastre îţi vom împlini porunca! Dacă-i aşa - zis-a sir 
Launcelot - pasă de duceţi-vă duminica ce vine, când cad 
Rusaliile, la curtea craiului Arthur, ca să vă închinaţi 


crăiesei Guenever. Toţi trei vă veţi închina milosârdiei şi 
mărinimiei Gueneverei, dându-i de veste că sir Kay v-a 
trimis la picioarele ei, ca pre nişte oameni prinşi, ce ai 
crăiesei sunteţi. A doua zi, sir Launcelot se sculă în faptul 
zilei şi-l lăsă pe sir Kay dormind; iară sir Launcelot luă 
platoşa şi pavăza lui sir Kay şi se înfieră cu ele şi aşa se 
duse la grajd şi îi luă şi calul, zise rămas bun gazdei şi 
purcese la drum. Curândă vreme după aceea, se trezi sir 
Kay şi tare îi simţi lipsa, apoi oblici că el îi lăsase armura şi 
calul în schimbul alor sale. Iară acum, pre cinstea mea, 
mare voie rea va căşuna el la curtea regelui Arthur, căci 
faţă de dânsul se vor semeţi cavalerii de acolo socotind că 
eu sunt acela şi amăgiţi din cale-afară vor fi! lară eu, 
mulţumită platoşei şi pavezei sale, am credinţa că voi călări 
în tihnă. Mai apoi, purcese la drum sir Kay, după ce mulţămi 
gazdei sale.” 

Când lăsai din mână cartea, auzii o bătaie la uşă şi străinul 
cu pricina intră în odaie. Îi oferii o pipă şi un scaun, având 
grijă să se simtă ca la el acasă. L-am mai îmbărbătat cu un 
pahar de whisky scoţian, fierbinte, i-am mai dat unul şi apoi 
încă unul - tot sperând să-i aud povestea. După al patrulea 
argument de felul ăsta, omul se porni singur să 
povestească, într-un chip simplu şi firesc: 

POVESTEA STRĂINULUI. 

Sunt american. M-am născut şi am fost crescut la 
Hartford, în statul Connecticut - ştii, pe malul râului, la 
ţară. Aşa că sunt yankeu get-beget, din tălpi şi până-n 
creştet - şi încă unul practic. Ba, şi nesentimental, după 
câte mi se pare, care va să zică lipsit de poezie. Aşa e! Tata 
a fost potcovar, unchiu-meu doctor de cai, iar eu, pentru 
început, am făcut şi una şi alta. Apoi, m-am dus la o mare 
fabrică de armament şi mi-am învăţat adevărata meserie. I- 
am deprins toate chichiţele. Am învăţat să fabric de toate: 
puşti, revolvere, tunuri, cazane, maşini şi tot felul de 
maşinării care scutesc omul de oboseală. Ba, mai puteam 
probălui tot ce-ţi pofteşte inima - orice lucru din lume, de te 


miri ce. Şi dacă nimeni nu se pricepea cum să fabrice mai 
iute un lucru, eu eram gata să născocesc o cale nouă şi asta 
cât ai clipi. Aşa am ajuns contramaistru-şef, având vreo 
două mii de oameni sub conducerea mea. 

Înţelegeţi, de ce un om ca mine trebuia să fie bătăios 
nevoie mare şi să aibă de furcă, ba cu unii, ba cu alţii. Când 
ai două mii de oameni colţoşi sub conducerea ta, distracţii 
de-astea găseşti berechet. Eu, unul, ştiu că găseam. În cele 
din urmă, însă, mi-am găsit naşul şi mi-am încasat porţia. A 
fost o neînțelegere pe care un individ, cu numele de 
Hercule, a tranşat-o cu ranga. M-a întins lat, cu o lovitură în 
căpăţână, de mi-au trosnit toate oasele şi încheieturile 
ţestei; parcă s-au făcut talmeş-balmeş şi nu-şi mai găsea 
niciuna locuşorul. Apoi, totul s-a cufundat în beznă, n-am 
mai simţit nimic şi n-am mai ştiut ce-i cu mine - cel puţin, o 
bucată de vreme. Când mi-am venit în fire, şedeam întins pe 
iarbă, sub un stejar, şi în faţa ochilor se întindea o privelişte 
largă şi frumoasă, de ţară, pe care o admiram de unul 
singur. Adică singur de tot nu eram, căci se mai afla pe- 
acolo un individ călare, care se zgâia la mine de pe spinarea 
calului, unul care parcă atunci ieşise dintr-o carte cu poze. 
Purta din tălpi şi până-n creştet o armură de fier, din acelea 
de pe vremuri; pe cap, avea un coif ca un butoiaş, cu o 
deschizătură în dreptul ochilor; şi mai avea o pavăză, o 
spadă şi o suliță grozavă. Calul purta şi el armură şi un corn 
de oţel care-i apăra fruntea şi mai avea un valtrap straşnic 
de mătase roşie şi verde, cu ţarţamuri, care-l acoperea de 
sus până jos, aproape de pământ, ca un baldachin. 

— Luminate cavalere, nu ţi-i pohta a?... îmi zise omul 
acela. 

— Pohtă - poftă, de ce? 

— A ne încrucişa spadele pentru ţară, pentru o jupâniţă au 
pentru... 

— Ce tot îndrugi acolo? l-am repezit eu. Ia şterge-o înapoi 
la circul tău, ori chem sergentul! 


Ei, şi ce credeţi că-i trece prin minte individului? Se dă 
îndărăt vreo trei sute de paşi şi apoi odată-l văd că-şi face 
vânt înspre mine, de-i sfârâiau calului copitele. Se 
năpusteşte cu butoiaşul aplecat până la grumazul calului, 
ţintind drept înainte, cu sulița aia lungă până la cer. Văzând 
că ia lucrurile în serios, până să mă ajungă el, eu mă şi 
căţărai în copac. 

Omul susţinea, nici mai mult şi nici mai puţin, că sunt 
proprietatea lui, captivul suliţei sale. Argumentul lui 
cântărea cam greu - şi pe deasupra avea o tonă de avantaje 
- făcându-mă să chibzuiesc că-i mai sănătos să-i bat în 
strună. Aşadar, am căzut la învoială ca să merg pe lângă el, 
iar el să nu se atingă de mine. M-am dat jos din copac şi am 
pornit-o, mergând alături de calul său. Pot spune că a fost o 
plimbare plăcută. Treceam prin dumbrăvi şi peste pâraie pe 
care nu-mi aminteam să le fi văzut vreodată - ceea ce mă 
încurca şi mă punea pe gânduri. Şi totuşi n-am dat de nici 
un circ şi nici de mama circului. Aşa că am renunţat la 
gândul că ar fi un om de la circ şi mi-am zis că scăpase de la 
balamuc. Dar nici de balamuc n-am dat. Nu mai ştiam ce să 
cred, zău aşa! L-am întrebat dacă mai e mult până la 
Hartford şi omul mi-a răspuns că n-a auzit niciodată de o 
asemenea localitate. Mi-am zis că minte, dar am lăsat să 
treacă de la mine. Peste un ceas, am zărit în depărtare un 
oraş moţăind într-o vale, lângă un râu şerpuitor, iar dincolo, 
pe un deal, o mare fortăreață cenuşie, cu turnuri şi 
turnulețe. Pân-aici nu mai văzusem d-alde astea decât prin 
poze. 

— Bridgeport, nu-i aşa? l-am întrebat, arătând cu degetul. 

— Camelot, îmi răspunse el. 

Străinul meu dădea semne că-l fură somnul. Se surprinse 
clipocind şi zâmbi - cu zâmbetul lui duios şi vetust - zicând: 

— Văd că nu mai pot continua povestirea, dar hai cu mine. 
Am scris-o toată şi, dacă-ţi place, poţi s-o citeşti în voie. 

În odaia sa, el adăugă: 


— Mai întâi, am scris nişte însemnări zilnice, apoi cu 
timpul, după ani de zile, am luat însemnările şi am alcătuit 
din ele o carte. Vai, cât amar de vreme trecut-a de atunci! 

Mi-a întins manuscrisul şi mi-a arătat locul de unde să 
încep lectura. 

— Începe de aici, mi-a zis. Ce e mai înainte, ţi-am şi 
povestit. 

Îl toropise somnul. În timp ce mă îndreptam spre uşă, l-am 
auzit bolborosind în clipoceala lui: 

— Îţi urez cale bună, luminate cavaler! 

M-am aşezat la gura sobei şi am cercetat comoara. Prima 
parte - cea mai voluminoasă - era scrisă pe pergament şi 
gălbejită de vreme. Am cercetat o filă, mai stăruitor, şi am 
văzut că era un palimpsest. Sub scrisul vechi şi tulbure al 
istoricului yankeu se întrezăreau urmele unui scris şi mai 
vechi, şi mai nelămurit - cuvinte şi fraze latineşti, fără 
îndoială frânturi din străvechi legende călugăreşti. Am 
răsfoit până la locul indicat de străin şi am început să citesc 
cele ce urmează: 

CAPITOLUL 1. 

Camelot. 

Camelot, Camelot! îmi zisei în sinea mea. Parcă n-am mai 
auzit de numele ăsta. Pesemne că aşa-i spune ospiciului.” 

Într-adevăr, dădusem peste o privelişte văratică, deosebit 
de gingaşă şi tihnită, fermecătoare ca un vis şi stingheră ca 
o zi de duminică. Aerul te îmbăta cu miresmele florilor, cu 
bâzâitul gâzelor şi ciripitul păsărelelor. Nu se vedea ţipenie 
de om. Şi nici urmă de căruţe. Nicăieri, nici un semn de 
viaţă, nici o mişcare. Drumul părea o potecă şerpuitoare, cu 
urme de copite, şi ici-colo zăreai câte-o dâră de roţi prin 
iarbă - roţi cu şine late cât palma. 

Deodată, se ivi un boţ de fată - să tot fi avut vreo zece ani - 
subţirică şi frumuşică tare, cu o cascadă de păr auriu, cei 
se revărsa pe umeri. Pe cap purta o cunună de maci roşii ca 
focul, o găteală cum nu se poate mai ademenitoare. Mergea 
agale, cu inimă uşoară. Chipul nevinovat îi oglindea 


seninătatea sufletului. Omul de la circ n-o luă în seamă; 
parcă nici n-o văzuse. lar ea - ea nu se sperie deloc de 
travestiul lui fantastic, de parcă ar fi fost obişnuită să vadă 
de-alde ăştia în fiece zi. Trecea pe lângă noi aşa 
nepăsătoare, ca şi cum ar fi trecut pe lângă o pereche de 
boi. Numai când, din întâmplare, mă băgă în seamă, numai 
atunci se petrecu ceva mai deosebit. Fata îşi ridică braţele 
spre cer şi rămase încremenită. Rămase aşa cu gura 
căscată şi cu ochii holbaţi, părând nedumerirea în 
persoană. Ce mai, era trăsnită de uimire şi de frică! Şi aşa 
rămase, ca vrăjită şi scoasă din minţi, privindu-ne până ce 
cotirăm pe după colţul unei păduri şi ne pierdu din ochi. Că 
ea fusese uluită privindu-mă pe mine, în loc s-o mire 
însoţitorul meu - iată ceva peste puterile înţelegerii mele, o 
întâmplare căreia nu-i puteam da de rost. Mă zgândărea 
faptul că fata părea a mă socoti pe mine bun de arătat la 
panoramă, trecând cu vederea că ea era mult mai indicată 
decât mine. Ce să spun, pentru o fiinţă atât de fragedă, se 
arăta de o mărinimie uimitoare şi mi-a dat mult de gândit. 
Am mers mai departe, plutind ca prin vis. 

Când ne apropiarăm de oraş, se iviră unele semne de 
viaţă. Din când în când, treceam prin faţa vreunui bordei 
prăpădit, acoperit cu stuf, având în preajmă mici ogoare şi 
petece de grădină, cultivate ca vai de lume. 

Ni se arătară şi oameni, bărbaţi vânjoşi, cu plete lăţoase şi 
neţesălate, ce le atârnau peste ochi şi-i făceau să semene cu 
dobitoacele. Şi ei, şi femeile lor, purtau mai toţi cămăşi din 
pânză groasă de in, ce le treceau peste genunchi, iar în 
picioare aveau un fel de opinci grosolane. Mulţi aveau câte 
o zgardă de fier. Băieţaşii şi fetiţele umblau goi puşcă - dar 
nimeni nu părea să se mire. Cu toţii se zgâiau la mine, 
îndrugau câte ceva, dădeau fuga în colibe şi-şi chemau tot 
neamul ca să caşte gura ca la urs. Dar niciunul nu-l băga în 
seamă pe însoţitorul meu, decât doar ca să-l salute cu 
plecăciune, necăpătând nici un răspuns pentru osteneală. 


În oraş se aflau câteva case de piatră mai arătoase, dar 
fără ferestre, prefirate prin sălbăticia de bordeie acoperite 
de stuf. Străzile erau nişte biete ulicioare, întortocheate şi 
nepietruite. Haite de câini şi puzderie de copii goi se jucau 
la soare, dând locului viaţă şi larmă. Porcii scurmau 
pământul, grohăiau şi se fâţâiau de colo până colo, grozav 
de mulţumiţi, iar o scroafă se bălăcea într-o băltoacă 
puturoasă, drept în mijlocul căii principale, şi îşi alăpta 
urmaşii. Deodată, răsunară sunetele îndepărtate ale unei 
fanfare militare, apoi sunetele se apropiară din ce în ce. De 
după o cotitură se ivi o cavalcadă falnică, şerpuind în soare 
şi luându-mi ochii cu coifurile-i strălucitoare, cu panaşe şi 
zale scânteietoare, cu flamuri fluturânde, cu tunicile acelea 
scurte, făcute din brocarturi scumpe, cu valtrapurile bogate 
ale cailor, şi cu sulițe aurite la vârf - făcându-şi vitejeşte 
drum prin noroaie, printre porci şi printre ţânci goi şi câinii 
care se zbenguiau prin faţa colibelor pricăjite. Ne luarăm şi 
noi după acest alai, apucând pe o ulicioară întortocheată, 
apoi pe alta, urcând şi iar urcând până ce ajunserăm, în 
cele din urmă, pe creasta dealului, bătută de vânturi, unde 
se înălța castelul cel uriaş. Îndată se auzi un schimb de 
chemări din trâmbiţe, iar după aceea călăreţii 
parlamentară cu ostaşii, care străjuiau pe ziduri, îmbrăcaţi 
în zale şi cu coifuri, învârtindu-se de colo până colo, cu 
halebarda la umăr, sub fâlfâitul flamurilor, care aveau pe ele 
chipul unui balaur fioros. Apoi, porţile cele mari se dădură 
în lături, podişca mişcătoare se lăsă în jos şi căpetenia 
cavalcadei intră în cetate, pe sub arcadele încruntate. 
Păşind în urma lor, curând ne aflarăm şi noi într-o curte 
mare şi pietruită, cu turnuri şi turnulețe ce se înălţau în 
văzduhul azuriu pe toate patru laturile. Împrejurul nostru, 
toţi descălecau şi începeau să-şi facă temenele, iscându-se 
multă tevatură şi alergătură încoace şi încolo şi o veselă 
vânzoleală de culori ce se mişcau şi se amestecau, toate 
acestea alcătuind o larmă, o învălmăşeală şi o zăpăceală din 
cele mai plăcute. 


CAPITOLUL II. 

Curtea regelui Arthur. 

Cum îmi veni la îndemână, mă dădui mai la o parte şi bătui 
pe umăr un moşneag care îmi părea un om de rând, 
întrebându-l cu plan şi în mare taină: 

— Amice! Fii bun şi spune-mi: eşti de la ospiciu ori ai venit 
pe aici doar în vizită? Poate vrei să vezi pe cineva? 

Mă privi prosteşte şi zise: 

— Maică Precistă, mărite cavaler, înspre nefirească 
socotinţă pare-mi-se a-ţi căta vorbele... 

— Lasă, i-am spus. Văd bine că eşti un pacient de pe aici. 

Mă depărtai de dânsul, chibzuind şi căutând să dau peste 
un om în toate minţile, care să mă lumineze. Peste câteva 
clipe, crezui că am dat peste un astfel de om, aşa că-ltrăsei 
mai la o parte şi-i şoptii la ureche: 

— Oare nu l-aş putea vedea o clipă pe gardianul-şef, doar o 
clipă? 

— Rogu-vă, nu mă smintiţi! 

— Cum? De ce să te smintesc? 

— Nu mă stingheriţi de la treabă, dacă vă sunt mai pe plac 
vorbele acestea. Apoi îi dădu înainte, spunându-mi că este 
ajutor de bucătar şi n-are vreme de flecărit, deşi altă dată i- 
ar face mare plăcere, ba chiar l-ar unge la inimă dacă ar 
afla de unde mi-am făcut rost de asemenea straie. Plecând, 
el îmi arătă cu degetul un flăcău, spunându-mi că acesta n- 
are nici o treabă şi este tocmai nimerit pentru ce căutam 
eu. Fără îndoială că şi flăcăul se uita după mine. Era un 
băiat subţiratic şi zvelt, îmbrăcat într-un tricou de culoarea 
racului, ce-l făcea să semene cu un morcov îngemănat. 
Restul veşmintelor îi erau din mătase albastră, cu dantele 
gingaşe şi tot felul de zorzoane. Avea plete lungi şi bălaie şi 
purta pe cap o tichie de atlaz roz-alb, cu pană, trasă 
ştrengăreşte pe-o ureche. După privirile ce le arunca părea 
băiat de viaţă, iar după înfăţişare tare mulţumit de sine. Era 
drăgălaş să-l pui în ramă, nu alta. Băiatul se apropie, mă 
cercetă din cap până în picioare, cu o curiozitate plină de 


zâmbete şi neobrăzare. Îmi spuse că mă căuta cu dinadinsul 
şi mă încunoştinţă că este paj. 

— Las-o încolo - îi zisei - ce-i aia paj? Ai grija pajiştilor, ca 
să tai frunze la câini? 

Cuvintele erau cam tari, recunosc, dar intrase strechea în 
mine. Totuşi, cuvintele mele nu-l atinseră câtuşi de puţin. 
Parcă nici nu-i trecea prin cap că-l jignisem. În timp ce ne 
plimbam, vorbea şi râdea fericit şi nepăsător, aşa cum sunt 
îndeobşte băieţandrii, şi numaidecât ne împrietenirăm la 
toartă. Îmi punea tot soiul de întrebări despre mine şi 
despre straiele mele, dar nici n-aştepta să-i răspund, 
pălăvrăgind mai departe, de parcă ar fi uitat că-mi pusese 
întrebarea. Toate astea până ce, în treacăt, îmi spuse că s-a 
născut la începutul anului 513. 

La auzul acestor vorbe mă trecură nişte fiori de gheaţă, 
chiar prin şira spinării. Mă oprii şi-i zisei, cu un glas cam 
stins: 

— Mi se pare că nu am auzit prea bine. Mai spune-mi o 
dată - şi mai rar: ce an zici că era? 

— 513! 

— 513? Pari mai tânăr! Zău, dragul meu, ţine seama că ai 
a face cu un biet străin, fără prieteni pe aici. Fii sincer şi nu- 
ţi bate joc de mine. ia spune-mi: eşti în toate minţile? 

Mă asigură că este. 

— Da' oamenii de aici sunt şi ei în toate minţile? 

Îmi zise că da. 

— Va să zică nu suntem la ospiciu? Vreau să spun, acolo 
unde sunt aduşi nebunii pentru a fi lecuiţi? 

Îmi zise că nu. 

— Ei, comedie, atunci să ştii că ori eu sunt smintit, ori mi s- 
a întâmplat ceva la fel de groaznic ca şi sminteala. Ia spune- 
mi acum, pe faţă şi cinstit, unde mă aflu? 

— La curtea regelui Arthur. 

Aşteptai o clipă, lăsând ca ideea asta să mă pătrundă şi să 
mă zgâlţâie bine, apoi îi zisei: 

— Şi, mă rog, după câte ştii tu, în ce an ne aflăm acuma? 


— În anul 528, ziua de 19 iunie. 

Îmi simţii inima zdrobită de jale şi abia îi putui şopti: 

— Gata. S-a zis! N-o să-mi mai revăd niciodată prietenii - 
niciodată. Trebuie să treacă mai bine de o mie trei sute de 
ani până să se nască. 

Fără să ştiu anume pentru ce, îi dădui totuşi crezare. 
Simţeam ceva în mine care era pornit să-i dea crezare - 
poate conştiinţa mea, dacă se putea vorbi de aşa ceva. În 
schimb, raţiunea mea refuza să creadă cele ce îmi spunea 
flăcăuaşul. Într-adevăr, raţiunea pe dată începu să mi se 
răzvrătească şi să protesteze. Era şi firesc. Şi eu nu mai 
ştiam cum s-o potolesc. Îmi dădui seama că mărturiile 
celorlalţi oameni de acolo nu-mi vor sluji la nimic, căci 
raţiunea era gata să-mi spună că ei sunt smintiţi şi le-ar fi 
respins mărturiile, lăsându-mă mai departe în dubiu. Dar 
deodată, ca prin farmec, găsii cheia. Ştiam că singura 
eclipsă totală de soare, din prima jumătate a veacului al VI- 
lea, se produsese la 21 iunie 528, anno domini, stil vechi şi 
începuse la ora 12 şi 3 minute, ziua. Ştiam, de asemenea, că 
nu se prevăzuse nici o eclipsă totală de soare în anul care, 
pentru mine, era cel adevărat - adică anul 1879. Deci, dacă 
reuşeam să-mi stăpânesc neliniştea şi curiozitatea, ferindu- 
le să-i vină de hac bietei mele inimi - şi asta numai timp de 
patruzeci şi opt de ore, de-aici înainte - aveam putinţa de a 
mă încredința dacă flăcăuaşul spunea sau nu adevărul. 

De aceea, fiind un om practic din Connecticut, mi-am 
alungat din minte toată îndoiala, aşteptând ziua şi ceasul 
sorocit, iar până atunci mi-am zis că-i mai bine să mă ocup 
de împrejurările în care mă aflam. Asta - ca să trag toate 
foloasele de pe urma lor, şi încă în modul cel mai rentabil. 
Fiecare lucru la rândul lui: asta mi-i deviza. Trebuie să-ţi 
joci cartea până-n pânzele albe, chiar dacă ai în mână doar 
perechi şi-un valet. De aceea, am luat imediat două 
hotărâri, zicându-mi: dacă mă aflu tot în secolul al XIX-lea şi 
sunt printre nebuni, neputând scăpa de ei, atunci trebuie să 
fac aşa ca să învârt pe degete întreg ospiciul şi să ştiu tot ce 


se petrece aici; dacă, dimpotrivă, mă aflu într-adevăr în 
secolul al VI-lea, cu atât mai bine: nici că se poate o ocazie 
mai avantajoasă pentru mine. Straşnic prilej de combinaţii 
şi învârteli, în cazul ăsta. Ei, da, în cazul ăsta, mă făceam 
forte ca în trei luni să pun stăpânire pe întreaga ţară, căci, 
pe bună dreptate - îmi ziceam eu - eram omul cel mai cult 
din regat, cu un avans de mai bine de o mie trei sute de ani 
asupra celorlalţi. Aşa mi-am zis, că doar eu nu sunt un 
fârţingău care-şi pierde vremea, mai ales după ce am luat o 
hotărâre şi am găsit o treabă de pus la cale. Astfel că i-am 
spus pajului: 

— Ascultă, dragul meu Clarence - te pomeneşti că aşa te 
cheamă! - te-aş ruga să mă pui niţeluş la curent cu cele ce 
se petrec pe aici. Dacă nu te superi, cum se numeşte 
arătarea care m-a adus pe mine aici? 

— Vorbeşti de stăpânul meu şi al domniei tale? Iaste 
viteazul cavaler şi marele lord sir Kay, comisul, frate de 
lapte cu prea înălţatul nostru crai. 

— Foarte bine! Dă-i înainte şi spune-mi tot. 

Mi-a înşirat o poveste lungă, dar partea care prezenta un 
interes imediat pentru mine era următoarea: băiatul 
susţinea că eu sunt prizonierul lui sir Kay şi că, la vremea 
cuvenită, potrivit datinei, voi fi azvârlit într-o temniţă 
înspăimântătoare şi ţinut acolo la tain de pâine şi apă, până 
ce mă vor răscumpăra prietenii - dacă nu cumva voi putrezi 
mai înainte. Am priceput că cea de a doua ipoteză avea 
şanse mai serioase, dar nu mi-am pierdut vremea cu 
socoteli de astea, ştiind că orice clipă este foarte prețioasă. 
Pajul îmi mai spuse că la ceasul acela cina era tocmai pe 
sfârşite, în sala cea mare, şi că îndată ce vor începe 
conversațiile şi zaiafetul, sir Kay va da poruncă să fiu adus 
acolo ca să mă arate regelui şi iluştrilor săi cavaleri, care cu 
toţii şed în jurul Mesei Rotunde. Sir Kay se va făli cu isprava 
de a fi pus mâna pe mine şi va umfla puţintel lucrurile. Ar 
însemna însă că n-am cei şapte ani de-acasă dacă l-aş 
corecta cumva; ba mi-aş primejdui şi mai mult capul. După 


ce se va isprăvi cu această prezentare a mea, zdup! - în 
temniţă. Clarence mă asigură că va găsi totuşi mijlocul să 
mă viziteze din când în când, ca să mă îmbărbăteze, şi mă 
va ajuta să dau de veste prietenilor. 

Asta-i bună! Să dau de veste prietenilor! Îi mulţumii în sec, 
că - de! - n-aveam încotro. În clipa aceea, se ivi un lacheu 
care mă anunţă că sunt chemat şi Clarence mă conduse 
înăuntru, trăgându-mă mai la o parte şi aşezându-se lângă 
mine. 

Ce să vă spun! Era un spectacol tare curios şi interesant. 
Mă pomenisem într-o sală uriaşă şi destul de goală - da, 
goală şi plină de contraste izbitoare. Te uimea cât de înaltă 
era! Atât de înaltă, încât flamurile atârnate de grinzile şi 
bârnele arcuite parcă pluteau în lumina asfinţitului. La cele 
două capete ale sălii, sus de tot, se zărea câte o galerie cu 
balustradă de piatră, într-una şezând muzicanţii, într-alta 
nişte femei înveşmântate în culori pestriţe, care te lăsau cu 
gura căscată. Pardoseala era din lespezi mari de piatră, 
alcătuind pătrate albe şi negre. Vremea o tocise de atâta 
umblet şi avea nevoie de reparaţii. Cât despre podoabe, zău 
dacă găseai ceva ca lumea, deşi pe pereţi atârnau câteva 
tapiserii uriaşe, socotite probabil opere de artă. Înfăţişau 
scene din bătălii şi caii semănau grozav cu cei pe care copiii 
îi plăsmuiesc din hârtie sau îi plămădesc din turtă dulce. 
Oamenii din tapiserii purtau nişte platoşe solzoase, iar solzii 
erau închipuiţi prin nişte găurele, aşa încât păreau aidoma 
unor pesmeciori muiaţi în punch. Se mai afla acolo un 
cămin destul de încăpător ca să poţi face un bivuac într- 
însul, iar părţile laterale şi creştetul căminului, întocmite 
din piatră înflorată, aveau înfăţişarea unor porţi de 
catedrală. Oşteni de strajă, cu platoşe şi coifuri, neavând 
altă armă decât halebarda, stăteau de-a lungul pereţilor, 
încremeniţi ca nişte statui, şi chiar aşa arătau. 

În mijlocul acestei pieţi publice, cu arcade şi bolți, se lăfăia 
o masă de stejar, căreia i se zicea Masa Rotundă. Era 
cuprinzătoare cât arena unui circ şi în jurul ei şedeau 


puzderie de oameni, îmbrăcaţi în culori atât de pestriţe şi 
bătătoare la ochi, încât te apuca durerea de cap, numai cât 
te uitai la ei. Îşi păstrau pe cap pălăriile împănoşate şi 
numai când vreunul dintre dânşii voia să se adreseze direct 
regelui îşi ridica niţeluş pălăria, exact în clipa în care 
începea să vorbească. 

Îndeletnicirea de căpetenie le era băutura. Beau din nişte 
coarne de bou, iar câte unii mai morfoleau bucăţi de pâine 
sau rodeau oasele ciozvârtelor. Câini erau berechet, în 
medie câte doi de fiecare cap de om, şi potăile stăteau la 
pândă până li se arunca câte un os pe care vreun comesean 
îl isprăvise de ros. Să fi văzut cum se repezeau dulăii în 
iureş după os! Veneau val-vârtej, în brigăzi şi divizii, 
încăierându-se în lege şi umplând tot locul cu învălmăşeala 
lor tumultuoasă. Vedeai numai capete care se înfigeau 
asupra prăzii, trupuri învârtejite şi cozi fluturânde. Furtuna 
de lătrături şi schelălăituri acoperea un răstimp toate 
conversațiile convivilor, ceea ce nu era nici o pagubă, căci 
bătăliile javrelor se dovedeau mult mai interesante. Uneori, 
bărbaţii se ridicau în picioare ca să privească mai bine şi 
puneau rămăşaguri, iar femeile şi muzicanţii se aplecau 
peste balustradă în acelaşi scop. Din când în când, fremătau 
cu toţii de desfătare. În cele din urmă, dulăul învingător se 
tolănea tihnit, cu prada între labe, mârâia şi rodea osul, 
mânjind cu grăsime pardoseala, aşa cum făceau în alte părţi 
încă vreo cincizeci de dulăi. Iar restul curtenilor se 
întorceau la îndeletnicirile şi desfătările de mai înainte. 

Îndeobşte, după vorbă şi port, oamenii aceştia păreau 
graţioşi şi curtenitori şi lesne puteai observa atenţia şi 
seriozitatea cu care ascultau ei ori de câte ori li se povestea 
ceva, indiferent ce - fireşte, în pauzele dintre bătăliile 
dulăilor. La fel de vădit era că ei alcătuiau o liotă de oameni 
copilăroşi şi nevinovaţi, trântind cele mai sfruntate 
minciuni. Şi asta cu cea mai blajină şi mai cuceritoare 
naivitate, fiind bucuroşi şi gata oricând să asculte - la 
rândul lor - minciunile altora, ba chiar să le şi creadă. Nu-ţi 


venea uşor să ţi-i închipui amestecați în fapte crude şi 
înfricoşătoare şi, totuşi, ei îndrugau la poveşti în care 
pomeneau ca nimica de vărsări de sânge şi de cazne - şi 
asta cu o desfătare atât de sinceră, încât mă făceau şi pe 
mine să uit dea mă mai înfiora. 

Am văzut că nu eram singurul prizonier de-acolo. Să fi fost 
încă vreo douăzeci, dacă nu mai mult. Nenorociţii! Cei mai 
mulţi dintre dânşii fuseseră aşa de schilodiţi, ciumpăviţi şi 
stâlciţi, că te lua groaza văzându-le pe păr, pe faţă şi pe 
veşminte, sângele închegat în zgănci şi zgrunţuri negre. De 
bună seamă că mai erau cotropiţi de grele dureri şi 
sufereau din pricina istovirii, a foamei şi setei. Şi nimeni nu 
se îndurase măcar să le spele rănile şi nu îi miluise cu vreun 
balsam alinător. Totuşi, nu-i auzeai deloc gemând sau 
văicărindu-se şi nu-i vedeai dând semne de nelinişte sau 
cârtind cât de cât. Fără să vreau, mă năpădi gândul: 
„Nemernicii! Când le-a venit la îndemână, s-au purtat şi ei 
la fel cu alţii! Acum, le-a venit rândul şi nu se aşteaptă la un 
tratament mai bun, aşa că resemnarea lor filosofică nu este 
dovada vreunei pregătiri sufleteşti, a vreunei tării 
intelectuale, a vreunui raţionament, ci doar o simplă 
rezistenţă animalică. Sunt ca nişte piei-roşii albe!” 

CAPITOLUL III. 

Cavalerii Mesei Rotunde. 

Sporovâăiala de la Masa Rotundă consta mai mult din 
monologuri - un soi de dări de seamă asupra aventurilor în 
care fuseseră capturați prizonierii, iar prietenii şi 
susţinătorii acestora, ucişi şi jefuiţi de cai şi armuri. 
Îndeobşte - pe cât mi-am putut da eu seama - aventurile 
acelea, pline de omoruri, nu erau expediţii întreprinse 
pentru a răzbuna jigniri, nici pentru a pune capăt unor 
vechi certuri sau unor neînţelegeri iscate din senin. Nu! De 
obicei erau nişte simple dueluri între străini - dueluri între 
oameni care nici măcar nu fuseseră prezentaţi unul altuia şi 
între care nu exista nici o pricină de jignire. Este drept că 
de multe ori îmi fusese şi mie dat să văd cum doi băieţi, care 


nu se cunoşteau şi se întâlneau doar din întâmplare, se 
amenințau într-un glas: „Las' că-ţi arăt eu ţie! Am să te 
zvânt în bătăi!” şi treceau pe loc la fapte. Până atunci însă, 
îmi închipuisem că astea se întâmplă doar între copii, fiind 
tocmai semnul şi dovada copilăriei. Dar iată că acolo 
dădusem peste cogeamite găligani - oameni în toată firea - 
care se ţineau de asemenea isprăvi şi se făleau cu ele, chiar 
când îmbătrâneau. Totuşi, era ceva foarte simpatic în 
fiinţele acelea cu suflet simplu, ceva atrăgător şi plăcut; mi 
se părea că nu găseşti în grădiniţa aceea de copii, ca să zic 
aşa, nici atâtica creier cât îi nevoie pentru momeala de la 
undiţă. După câtva timp, însă, nici nu te mai sinchiseai, căci 
îţi dădeai seama că într-o astfel de societate nici nu-i nevoie 
de creier şi dacă oamenii ar fi avut creier - asta le-ar fi 
încurcat, stânjenit şi chiar stricat simetria vieţii lor şi poate 
le-ar fi făcut imposibilă existenţa. 

Mai de pe fiecare chip desprindeai o nobilă bărbăţie. Pe 
unele vedeai chiar o anumită distincţie şi blândeţe, care 
înlăturau clevetirile răutăcioase şi le făceau să amuţească. 
În ţinuta cavalerului căruia îi ziceau sir Galahad, stăruiau o 
bunătate şi o puritate nespus de nobile, de asemenea şi în 
înfăţişarea regelui, iar măreție şi prestanţă găseai în 
statura uriaşă şi în portul trufaş al lui sir Launcelot al 
Lacului. 

Tocmai în clipa aceea se petrecu un incident, aţintind toate 
privirile asupra acestui sir Launcelot. La semnul făcut de un 
fel de maestru de ceremonii, şase sau opt dintre prizonieri 
se ridicară, veniră în grup şi îngenuncheară pe daliile de 
piatră şi ridicându-şi braţele înspre galeria unde se aflau 
doamnele, se rugară a li se îngădui să vorbească reginei. 
Doamna, care şedea la locul cel mai de vază, în buchetul 
acela de femei înghesuite ca la o expoziţie de flori şi 
cusături ţărăneşti, încuviinţă din cap. Atunci purtătorul de 
cuvânt al prizonierilor declară că el şi cu semenii lui sunt în 
mâinile ei, întru iertare, răscumpărare, captivitate sau 
moarte, şi că aşa cum va hotări dânsa, după bunu-i plac, aşa 


va fi. Îi mai spuse că ei o făceau la porunca lui sir Kay, 
comisul, ai cărui prizonieri erau, întrucât el îi învinsese pe 
câmpul de luptă într-o bătălie crâncenă şi asta singur, 
numai prin tăria şi vitejia lui. 

Mirarea şi uimirea se aşternură pe feţele tuturor celor din 
sală. Zâmbetul plin de recunoştinţă al reginei pieri la auzul 
numelui lui sir Kay. Regina părea tare dezamăgită. Pajul îmi 
şopti la ureche, pe un ton şi cu cuvinte de curată batjocură: 

— Aolio! tocmai sir Kay! O, cât iaste fără de cale şi fără de 
cuviinţă! Să fiu albie de porci, dacă iaste cu putinţă una ca 
asta! Două mii de ani, se va căzni încă necurata scornire a 
oamenilor ca să-l blagoslovească pe comis cu o asemenea 
basnă! 

Toate privirile îl iscodiră aprig pe sir Kay, dar el fu la 
înălţime. Se ridică şi îşi jucă ca un maestru cartea - şi luă 
toate levatele. Spuse că va povesti întocmai cele petrecute, 
fără să pună nimic de la el. 

— lară de veţi chibzui că se cade cuiva cinstire şi slavă 
pentru isprăvile acestea - zise el - atunci cinstire şi slavă 
veţi hărăzi aceluia carele iaste cel mai vârtucios, viteazul 
ale cărui mâini au purtat pavăza şi au tăiat cu paloşul pre 
neprietenii creştinătăţii, iară acesta nu-i altul decât însuşi 
cavalerul care şade colo! Şi, spunând acestea, îl arătă pe sir 
Launcelot. Zău, i-a lucrat în foi de viţă şi bine le-a făcut! 

Apoi, sir Kay îşi urmă povestirea şi le spuse cum sir 
Launcelot, în căutare de aventuri - cu puţină vreme înainte 
- ucisese dintr-o singură lovitură de spadă şapte uriaşi şi 
dezrobise o sută patruzeci şi două de fecioare. Dar sir 
Launcelot nu s-a mulţumit cu atâta şi, căutând alte aventuri, 
a dat peste dânsul (sir Kay), care se lupta deznădăjduit cu 
nouă cavaleri străini şi pe loc el a luat pe seama sa lupta şi 
i-a înfrânt pe toţi cei nouă. Şi le mai povesti cum, în noaptea 
aceea, sir Launcelot se trezi, fără să facă vreun zgomot, şi 
îşi puse platoşa lui sir Kay, luându-i şi calul şi o porni în ţări 
îndepărtate, unde învinse şaisprezece cavaleri într-o 
crâncenă bătălie şi pe alţi treizeci şi patru într-alta. Şi pe 


toţi aceştia, ca şi pe primii nouă, îi puse să jure că vor veni 
călări, de duminica Rusaliilor, la curtea regelui Arthur şi se 
vor preda în mâinile reginei Guenever, drept prizonieri ai 
comisului sir Kay, pradă a vitejiei sale cavalereşti. Şase din 
ei se şi aflau acolo, iar restul aveau să sosească de îndată ce 
li se vor tămădui rănile mai grave. 

Ce să spun - era înduioşător s-o vezi pe regină roşind şi 
zâmbind, părând totodată stânjenită şi fericită şi 
aruncându-i pe furiş lui sir Launcelot nişte ocheade, pentru 
care în Arkansas pun capul că hăndrălăul ar fi primit nişte 
gloanţe în ceafă. 

Toată lumea lăuda vitejia şi mărinimia lui sir Launcelot. 
Numai eu eram buimac cu totul, aflând cum un singur om 
fusese în stare să bată şi să captureze atâtea batalioane de 
luptători antrenați. l-am spus-o şi lui Clarence, dar 
fluşturaticul ăla, care n-avea nimic sfânt într-însul, îmi zise 
doar atâta: 

— Dacă sir Kay ar fi avut răgaz să mai dea de duşcă un 
burduf de vin acru, ar fi încărcat şi mai dihai socoteala. 

M-am uitat la paj plin de mândrie, văzând cum i se aşterne 
pe faţă norul unei adânci desperări. Cătând încotro şi-a 
aţintit el privirea, zării un moşneag tare bătrân, cu barbă 
albă, purtând o mantie neagră, ce i se revărsa în falduri. 
Bătrânul se ridicase şi acum stătea în faţa mesei, 
clătinându-se pe picioarele-i şubrede, legănându-şi încet 
capul străvechi şi măsurând pe comeseni cu ochii săi apoşi 
şi rătăciţi. Suferinţa întipărită pe chipul pajului se putea 
desluşi şi pe feţele tuturor mesenilor, căci cu toţii luară 
înfăţişarea unor făpturi necuvântătoare, care ştiu că 
trebuie să îndure totul, fără a scoate măcar un gemet. 

— Maică Precistă, iarăşi va să dăm ascultare - suspină 
băiatul - aceleiaşi basne din babalăc, ce pogoară urâtul 
preste suflet. De mii de mii de ori, îndrugat-a dumnealui - 
pâclişitul - aceleaşi cuvinte şi câtă vreme fi-va trăitor le va 
mai îndruga, de verice dată îşi va umple burduhoiul şi va 


porni umbletul fără sfârşit al scornelilor. Dar-ar bunul 
Dumnezeu să mor decât să mai apuc o zi ca aceasta! 

— Cine e? 

— Merlin, cel preste samă de mincinos şi neîntrecut în 
vrăjitorii. leşi-i-ar veleatul odată, plată pentru urâtul ce ni-l 
prefiră în suflet cu această singură poveste, poftorită şi 
răspoftorită! Dară lumea se spăimântă de dânsul, că are, la 
vrere şi poruncă, furtunile şi fulgerile şi pre toţi diavolii, 
care vor fi fiind în iad, iară dacă nu ar fi aşa, apoi de multă 
vreme i s-ar fi scos măruntaiele ca să se ajungă până la 
povestirea aceasta şi s-o dea de pământ, făcând-o praf şi 
pulbere! Mereu a fost zicând basna aceasta, precum ca 
despre altul ar face vorbire, prefăcându-se a fi prea sfiicios 
spre a-şi aduce proslăvire singur - trăsni-l-ar toate 
afuriseniile şi apuca-l-ar toate nevoile! Prietene, fii bun şi 
trezeşte-mă când va suna stingerea! 

Băiatul îşi puse capul pe umărul meu, făcându-se că 
doarme. Hodorogul îşi începu povestea, iar peste câteva 
clipe flăcăul adormi cu adevărat. La fel păţiră potăile şi 
curtenii, lacheii şi puzderia de oşteni. Glasu-i hârâitor 
hârâia într-una. De peste tot, se porniră sforăiturile, 
însoţind pe povestitor, ca un acompaniament înfundat şi în 
surdină al unor instrumente de suflat. Unora le căzură 
capetele peste braţele încrucişate, iar alţii îşi dădură capul 
pe spate, rămânând cu gura căscată şi slobozind prin somn, 
fără de voie, nişte melodii fârnâite. Muştele zbârnâiau şi 
pişcau nestingherite. Şobolanii roiau din sute de borte şi 
foiau prin sală, ca la ei acasă, ba unul şedea cocoţat ca o 
veveriţă pe capul regelui, ţinând o bucăţică de brânză în 
lăbuţe, ronţăind-o şi prefirând firimiturile pe obrazul măriei 
sale, cu o naivă şi neruşinată lipsă de respect. Era o scenă 
tihnită şi odihnitoare pentru ochii obosiţi şi sufletele 
întristate. 

lată cam cum venea povestea bătrânului: 

— Purces-au craiul şi Merlin şi au mers până le-a ieşit în 
cale un schivnic, carele om sfânt şi vraci fără seamăn era. 


Iară schivnicul, cercetându-i rănile, bune leacuri i-au dat, 
drept care craiul poposit-au acolo trei zile, tămăduindu-şi 
rănile şi învrednicindu-se a călări şi a îmbla. Şi iară purces- 
au la drum. Iară pe când călăreau, a fost zicând Arthur, 
craiul: Nu am paloş! Atâta pagubă - răspuns-a Merlin - află 
că prin preajmă iaste un paloş carele al măriei-tale va fi, 
dacă ne taste puterea! Şi mai călăriră până ajunseră la un 
lac cu apă limpede şi întins tare, iară în dricul lacului zărit- 
au Arthur un braţ de om, carele învăluit în pânză albă era, 
iară mâna braţului întindea un paloş minunat! Ilacă - grăit-a 
Merlin - colo e paloşul de care datu-ţi-am de ştire! Într- 
acestea, zărit-au amândoi o jupâniţă mergând pe luciul 
lacului. Au ce soi de jupâniţă iaste? întrebat-a craiul Arthur. 
E zâna lacului - răspuns-a Merlin - iară în adâncul apei 
zace o stâncă şi înlăuntrul ei iaste un lăcaş, cum nu-i altul 
pre lume, numai din podoabe şi podoabe. Şi zâna va veni la 
tine, aciiş, iară tu dulce la cuvânt să fii, ca să-ţi dăruiască 
paloşul. După aceea, veni şi zâna către Arthur, zi bună 
dându-i, iară el la fel. Domniţă - grăit-a Arthur - ce paloş 
iaste acela, pe care, colo în lac, un braţ îl întinde deasupra 
apei?! Al meu aş vrea să fie, că paloş eu nu am! Tu, Arthur, 
mărite craiule - a fost zicând zâna - află că al meu iaste 
paloşul, iară de mi-i hărăzi la vreme darul de care am 
trebuinţă, al tău va fi paloşul! Credinţa mi-e chezaşă - zis-a 
atunci Arthur - că orice dar îmi vei cere, îndată ţi-l voi 
aduce! Prea bine - grăit-a zâna - ia luntrea aceea, vâsleşte 
până acolo şi ia-ţi paloşul, dară şi teaca lui să n-o laşi, iară 
eu ţi-oi cere darul, când va veni sorocul. Descălecat-au 
atunci craiul Arthur şi Merlin, au legat caii de nişte copaci şi 
- ţuşt! - au păşit în luntre, iară când au ajuns la paloş, craiul 
Arthur a tras de cel mâner şi l-a luat cu sine. Iară braţul a 
pierit în adânc, cu mână cu tot, şi ei au ajuns la mal şi au 
pornit de-a-ncălarelea înainte. Curând după aceea, craiul 
Arthur a zărit o mândreţe de foişor. Ce iaste cu foişorul 
acesta? Răspuns-a Merlin: „laste al cavalerului cu care te-ai 
lovit acum în urmă, sir Pellinore, dară el nu-i aici, ci iaste 


dus ca să se înfrunte cu un alt cavaler de-al tău, acela 
căruia îi zice Egglame. S-au tăiat cu săbiile, dară la urmă 
Egglame şi-a întors de către el faţa şi a luat-o la goană, căci 
altmintrelea aţa la moarte l-ar fi tras, iară celălalt l-a gonit 
până la Carlion, aşa că-l vom întâlni acuma la drumul mare. 
Voroave foarte pre voia gândului meu ai grăit - zis-a 
Arthurcă acuma am paloş şi merg să îl tai, plinind 
pedeapsa. Mărite doamne - grăit-a Merlin - nu se cade, căci 
cavalerul iaste prea istovit de luptă şi goană, cât nu-ţi va fi 
spre slavă să îl înfrunţi, iară pe potriva lui nu-i găsi alt 
cavaler trăitor pre lume. Întru aceasta, sfatul meu iaste a-l 
lăsa slobod să treacă, iară curândă vreme va sta el viteaz cu 
inimă mare în slujba şi ajutorul tău şi feciorii lui aşijderea, 
după ce i se va curma firul vieţii. Veni-va ziua aceea şi 
bucuros vei fi să-i dai pe sora ta, spre a se însoţi cu ea. 
Răspuns-a Arthur: Când îl voi zări, voi face precum m-ai 
povâăţuit. Apoi, craiul Arthur şi-a privit paloşul, veselindu-se 
de tâiş. Au care dintre ele ţi-a căşunat mai multă bucurie - 
zis-a Merlin - paloşul ori teaca? Mai bucuros sunt de paloş, 
răspuns-a Arthur. Gând fără socotinţă! - a fost zicând 
Merlin - căci teaca preţuieşte înzecit cât spada şi, află de la 
mine, dacă ai teaca aceasta asupră-ţi, nicicând nu vei 
sângera şi nicicând sabia duşmanilor în tine nu se va 
încrunta! Întru aceasta, ţine de-a pururi cu tine teaca! 
Călărit-au mai departe către Carlion, iară în drum l-au 
întâlnit pe sir Pellinore, dară Merlin a urzit asemenea vrajă 
încât Pellinore nu l-a văzut de fel pe crai şi a trecut pe lângă 
dânsul fără a grăi ceva. Mă minunez foarte - zis-a craiul 
Arthur - că sir Pellinore nu s-a învrednicit să-mi grăiască! 
Sire - răspuns-a Merlin - nici pomeneală să te fi zărit, că 
altfel n-ai fi scăpat lesne de dânsul. Şi aşa ajuns-au la 
Carlion, unde cavalerii regelui se veseleau în voie. Iară când 
cinstitele feţe au auzit de vitejiile sale, tare s-au minunat că 
singur se primejduieşte într-alta şi îşi arătară mulţumirea 
de a fi supt un asemenea cârmuitor, care îşi pune viaţa în 
primejdie ca orice cavaler de rând. 


CAPITOLUL IV. 

Sir Dinadan cel hâtru. 

Mie, unul, mi s-a părut că minciunile acelea gogonate, cu 
iz arhaic, fuseseră povestite cât se poate de simplu şi de 
frumos. E drept că auzisem o singură dată povestea lui 
Merlin - şi asta joacă mare rol. Fără îndoială că le plăcuse şi 
celorlalţi, când fusese nou-nouţă. 

Hâtrul de sir Dinadan fu primul care se trezi şi curând îi 
sculă şi pe ceilalţi cu o farsă care dovedi destul prost gust. 
Legă câteva căni de tinichea de coada unui câine şi-i dădu 
drumul, iar câinele înnebunit de groază, se învârti prin sală, 
cu toată haita urlând după el. Potăile loveau şi trânteau tot 
ce le ieşea în cale, făcând un balamuc în toată legea. Se iscă 
o zarvă şi un tărăboi de-ţi spărgeau urechile şi toţi cei de 
faţă râseră până le dădură lacrimile, iar unii căzură de pe 
jilţuri şi se tăvăliră pe jos, nemaiputând de încântare. Erau 
aidoma unor copii. Sir Dinadan se simţea atât de mândru de 
această ispravă, încât nu se putea stăpâni de a nu repeta 
întruna, până la nesaţ, cum îi trecuse prin cap ideea 
aceasta nemuritoare. Şi, aşa cum se întâmplă cu toţi 
umoriştii de soiul său, el nu-şi conteni râsul nici după ce 
lumea cealaltă se potolise de mult. Era atât de înfierbântat, 
încât se hotări să ţină un discurs - fireşte, un discurs 
umoristic. Cred că în viaţa mea n-am auzit atâtea glume 
vechi şi răsuflate, cârpite laolaltă. Era mai rău decât 
măscăricii, mai rău decât clovnii de la circ. Mi se părea 
groaznic de trist să stau acolo, cu o mie trei sute de ani 
înainte de a mă fi născut, şi să ascult iar aceleaşi biete 
glume, uscate şi mâncate de viermi, care mă scoteau din 
sărite când eram copil, cu o mie trei sute de ani mai târziu. 
Asta mai că m-a convins că-i o adevărată minune să faci o 
glumă nouă. Toată lumea râdea de vechiturile acelea - dar 
aşa face întotdeauna lumea, şi am remarcat-o cu veacuri 
mai târziu. Bineînţeles că hulitorul - adică pajul - nu râdea. 
Nu, el le lua în batjocură, căci nu avea nimic sfânt într-însul. 
Îmi spuse că majoritatea glumelor lui sir Dinadan erau 


putrede, iar restul împietrite. Îi răspunsei că „împietrite” 
merge, fiindcă socoteam şi eu că singura metodă potrivită 
pentru a clasifica vârstele impunătoare ale câtorva din 
glumele acelea era să le orânduieşti pe ere geologice. Ideea 
aceasta nu trezi însă nici un ecou în mintea băiatului, 
fiindcă geologia nu fusese încă inventată. Totuşi, i-am ţinut 
minte remarca şi am plănuit să ridic întreaga societate la 
un nivel de cultură cât mai înalt, dacă voi reuşi s-o scot eu 
însumi la capăt. N-are rost să arunci la gunoi bunătate de 
marfă, numai fiindcă piaţa nu-i coaptă pentru ea. 

Apoi, sir Kay se ridică şi puse în mişcare maşinăriile morii 
sale de poveşti, întrebuinţându-mă drept combustibil. 
Sosise momentul să fiu serios şi am fost la înălţime. Sir Kay 
povesti cum m-a întâlnit într-o ţară îndepărtată, locuită de 
nişte barbari care purtau cu toţii aceleaşi veşminte 
caraghioase ca şi mine - veşminte vrăjite, menite să-l apere 
pe cel care le purta de orice lovitură dată de vreo mână 
omenească. El însă nimicise puterea vrăjii, cu ajutorul unei 
rugăciuni, îi ucisese pe cei treisprezece cavaleri ai mei, 
după o bătălie de trei ceasuri, şi mă luase prizonier, 
cruţând-mi viaţa, pentru ca asemenea bâzdâganie să fie 
expusă spre minunarea şi admiraţia regelui şi a curţii. 
Vorbind despre mine tot timpul, întrebuința tot felul de 
expresii, dintre care cele mai palide erau: „acest uriaş 
uimitor”, „acest înfricoşător monstru ce-atinge cerul cu 
capul” şi „acest căpcăun, cu colţi şi cu gheare, mâncător de 
oameni”. Ei, ce să vezi! Toată lumea înghiţea gogoşile astea 
cu cea mai mare naivitate, nu zâmbea deloc şi nimeni nu 
părea să observe că persoana mea nu se prea potrivea cu 
rapoartele acelea umflate. Mai spunea sir Kay cum, căutând 
să scap de dânsul, am ţâşnit dintr-un şanţ, drept în vârful 
unui copac, înalt de două sute de coţi, dar el mă doborâse 
cu un bolovan cât o vacă, care îmi „fărâmase mai toate 
oasele” şi apoi mă pusese să jur că mă voi înfăţişa la curtea 
regelui Arthur, pentru judecată. În încheiere, mă condamnă 
la moarte, urmând să fiu executat în după-amiaza zilei de 


21, şi-i păsa atât de mult de soarta mea, încât se opri din 
căscat, înainte de a fi hotărât data. în momentele acelea, mă 
găseam într-un hal fără de hal. E drept, nu prea eram 
stăpân cu totul pe facultăţile mele mintale, ca să pot urmări 
polemica iscată asupra chipului în care era preferabil să fiu 
executat, deoarece unii se îndoiau că aş putea fi ucis, din 
pricina hainelor mele vrăjite. Şi, totuşi, nu purtam decât un 
costum ca oricare altul, cumpărat cu cincisprezece dolari la 
un magazin de haine gata. Eram însă destul de grijuliu ca 
să nu-mi fi scăpat un anumit amănunt. Mă refer la termenii 
pe care îi folosea, în cel mai firesc mod, această falnică 
adunare, alcătuită din înaltele doamne şi simandicoşii 
gentlemeni ai ţării şi care ar fi făcut să roşească până şi pe- 
o piele-roşie din tribul comanşilor. Nedelicateţea ar fi un 
epitet prea slab, pentru ceea ce vreau să spun eu. Şi vă rog 
să mă credeţi că citisem şi eu Iom Jones şi Roderick 
Random, precum şi alte cărţi de soiul ăsta şi ştiam bine că 
cele mai de seamă doamne şi cei mai de frunte gentlemeni 
din Anglia nu rămăseseră cu mult mai prejos sau chiar 
deloc în privinţa „decenţii” vocabularului, precum nici în 
privinţa moravurilor şi a atitudinii, pe care le trăda o 
asemenea vorbire chiar până acum o sută de ani. Ba, încă 
până în secolul nostru, al XIX-lea, în care - la drept vorbind 
- s-ar putea spune că şi-au făcut apariţia primele mostre de 
adevărate lady şi adevăraţi gentlemeni ce se pot descoperi 
în istoria engleză sau europeană. Ia închipuiţi-vă, cum ar fi 
dacă Walter Scott, în loc să pună el dialogurile în gura 
personajelor sale, le-ar fi îngăduit să vorbească după placul 
lor? În acest caz, Rebecca şi Ivanhoe şi duioasa lady 
Rowena ar fi avut conversații care l-ar face pe oricare 
vagabond din zilele noastre să se simtă prost. În orice caz, 
pentru cei care sunt în mod inconştient indelicaţi şi 
grosolani - toate lucrurile sunt delicate. Supuşii regelui 
Arthur nu-şi dădeau seama că sunt indecenţi şi am avut 
destulă prezenţă de spirit ca să nu le atrag atenţia. 


Bieţii de ei, se frământau atâta din pricina hainelor mele 
vrăjite, încât răsuflară grozav de uşuraţi, când, în cele din 
urmă, bătrânul Merlin înlătură cu o remarcă de bun simţ 
obstacolul de care se poticniseră. El îi întrebă de ce au 
capete atât de seci şi nu le trece prin minte să mă despoaie. 
Într-o clipită, am fost gol puşcă! Ei, doamne, doamne, când 
te gândeşti că eram singura persoană din sală care nu se 
simţea la largul ei! Mă comentau toţi cu o nepăsare de 
parc-aş fi fost o varză. Regina Guenever îmi arăta un 
interes la fel de naiv ca şi ceilalţi şi spuse că în viaţa ei nu 
mai văzuse picioare ca ale mele. A fost singurul compliment 
pe care l-am căpătat - dacă era cumva un compliment. 

În cele din urmă, eu am fost transportat într-o direcţie, iar 
primejdioasele mele haine în alta. Am fost zvârlit într-o 
celulă strâmtă şi întunecoasă, având drept cină câteva 
rămăşiţe ca vai de lume, drept culcuş nişte paie umede, iar 
drept tovărăşie o puzderie de şobolani. 

CAPITOLUL V. 

O bună inspiraţie. 

Eram atât de obosit, încât nici măcar frica n-a fost în stare 
să mă ţină treaz multă vreme. 

Când am venit iarăşi la realitate, mi s-a părut că dormisem 
o veşnicie şi cel dintâi gând mi-a fost: „Ei, ce vis uimitor am 
avut! Cred că m-am trezit tocmai la vreme ca să scap de 
spânzurătoare, ori de înec, ori de ardere pe rug, ori de ceva 
în felul ăsta... Îi mai trag un pui de somn până ce sună 
sirena şi pe urmă mă duc la fabrică şi mă răfuiesc cu 
Hercule.” 

Dar, chiar în clipa aceea, se auzi muzica scârţâitoare a 
unor lanţuri şi zăvoare ruginite, o lumină îmi fulgeră în ochi 
şi fluturele acela de Clarence îmi răsări în faţă. De mirare, 
căscai o gură cât o şură şi aproape că mi se tăie răsuflarea. 

— Ce - îi strigai eu - tot în faţa mea te afli? Ia cară-te de 
aici cu vis cu tot! Marş odată! 

Dar Clarence se mulţumi să râdă, în felul lui uşuratic, 
începând să-şi bată joc de starea-mi jalnică. 


— Foarte bine - spusei eu resemnat - las' să se desfăşoare 
visul mai departe! N-am nici o grabă. 

— Nu-ţi fie cu bănat, care vis? 

— Care vis? Hm, visul că mă aflu la curtea regelui Arthur, 
un individ care nici n-a existat, şi că vorbesc cu tine, care 
eşti doar rodul închipuirii. 

— la-n te uită, zău aşa? Şi tot vis iaste că mâine vei fi ars 
pe rug? Ho-ho-ho! Amuţit-ai? 

Lovitura primită mă dărâmă de tot. Începui să-mi dau 
seama că mă găseam într-o situaţie cât se poate de gravă, 
fie că era vis sau nu, căci ştiam din experienţă ce tărie de 
viaţă capătă visele. Ştiam că a fi ars pe rug, chiar în vis, nu-i 
deloc glumă, ba e ceva care trebuie înlăturat prin orice 
mijloc. Aşa că îl rugai cu glas plângăreţ: 

— Ah, Clarence, băiatule, singurul meu prieten - fiindcă 
îmi eşti prieten, nu-i aşa? - nu mă lăsa pierzaniei! Ajută-mă 
să născocesc vreo cale ca să scap de-aici! 

— E-he-hei! Să hălăduieşti? Dară bine, omule, tinzile şi 
tainiţele temniţei, toate fără osebire, sub straşnică pază şi 
priveghere a străjilor sunt. 

— Fireşte, fireşte. Dar câţi ostaşi sunt, Clarence? Nu-s 
prea mulţi, sper? 

— Câtă frunză şi iarbă! Nu iaste nici o nădejde de 
hălăduinţă! 

Tăcu o clipă şi adăugă, cu glas şovăielnic: 

— Dară mai sunt şi alte temeiuri, mai vârtoase, carele stau 
împotrivă! 

— Altele? Care-anume? 

— Ei, zice-se... dară nu cutez pre legea mea! Zău, că nu 
cutez! 

— De ce, sărmane flăcăuaş? Ce-i cu tine? Ce tot tresari 
aşa? De ce tremuri? 

— Măre! Drept îţi spun! Cuvine-se şi inima îmi dă ghes să- 
ţi zic, dară... 

— Haide, haide! Curaj! Fii bărbat. Dă-i drumul! Doar eşti 
un băiat cu scaun la cap! 


Şovăi, sfâşiat între teamă şi dorinţa de a vorbi; apoi se 
duse tiptil până la uşă şi aruncă o ochire afară, trăgând cu 
urechea. În cele din urmă, se strecură iar lângă mine şi-mi 
şopti la ureche nişte veşti îngrozitoare. Le spuse cu toată 
neliniştea şi chinurile unui om care s-a aventurat pe un 
teren primejdios, vorbind despre lucruri a căror simplă 
pomenire i-ar putea aduce moartea. 

— Urzit-a Merlin, în răutatea lui, o făcătură în jurul acestei 
temniţi, şi nimeni din tot regatul nu iaste atât de nesăbuit 
să încerce a trece cu tine alături pragul ei! Aibă-mă în pază 
Dumnezeu! Ţi-am destăinuit totul! Vădeşte-ţi milostivirea 
către neagiutoratul de mine! Îndură-te de-un biet flăcău 
carele binele ţi-l vrea şi înspre aceasta se îndeamnă; căci de 
mă vei da în vileag, pierzaniei cele fără de samă hărăzit 
sunt! 

Izbucnii într-un hohot de râs - singurul într-adevăr 
înviorător, pe care-l avusesem de multă vreme şi îi strigai: 

— Merlin a urzit o vrajă! La naiba cu el! Hârbul şi 
şarlatanul acela care nu face nici cât o ceapă degerată! 
Măgarul ăla bătrân şi palavragiu? Palavre, şi numai palavre, 
cele mai sfruntate palavre din lume! Păi cum am să cred eu 
în superstiţia asta - cea mai idioată dintre toate superstiţiile 
acestea - copilăreşti, idioate, nătângi, fără noimă, care 
vreodată... Dă-l dracului de Merlin! 

Dar Clarence se aruncase la picioarele mele, înainte ca să 
fi sfârşit cu toate complimentele acestea şi - de spaimă - 
era cât pe ce să-şi iasă din minţi. 

— Oh, ia seama! Grăit-ai cuvinte purtătoare de grea urgie! 
Năpristan, zidurile se vor prăvăli asupră-ne, dacă rosteşti 
asemenea afurisenii. Deszi ceea ce ai zis, până mai iaste 
vreme! 

Spectacolul acesta năstruşnic îmi dădu o idee bună şi apoi 
mă puse pe gânduri. Dacă toţi cei de acolo erau la fel de 
speriaţi de pretinsa vrăjitorie a lui Merlin, în acelaşi mod 
sincer şi cinstit ca şi Clarence, fără îndoială că un om 
superior ca mine trebuia numaidecât să găsească o 


şmecherie, ca să tragă folos de pe urma acestei stări de 
lucruri. Am chibzuit mai departe şi am chitit un plan. Apoi i- 
am zis: 

— Hai, ridică-te! Vino-ţi în fire! Priveşte-mă drept în ochi. 
Ştii de ce am râs? 

— Nu! Dară în numele prea curatei noastre Fecioare, 
făcătoarea de minuni, nu mai râde, că numai de râs nu 
iaste. 

— Ei, o să-ţi spun de ce-am râs. Fiindcă eu însumi sunt 
vrăjitor! 

— Domnia ta? 

Băiatul făcu un pas îndărăt şi-şi aţinu răsuflarea, căci 
destăinuirea mea îl lovea cam pe neaşteptate. Dar, din 
atitudinea lui, se vedea că deodată căpătase un foarte- 
foarte mare respect. Reţinui numaidecât faptul - care-ţi 
arăta că şarlatanii n-aveau nevoie de nici o reputaţie în 
ospiciul acela: oamenii erau gata să-i creadă doar pe 
cuvânt. Continuai: 

— Îl cunosc pe Merlin de şapte sute de ani, şi el... 

— Şapte su... 

— Nu mă întrerupe. A murit şi a înviat de treisprezece ori, 
şi de fiecare dată a colindat lumea sub un alt nume: Smith, 
Jones, Robinson, Jackson, Peters, Haskins, Merlin, luându-şi 
un nou pseudonim, ori de câte ori iese iar la iveală. L-am 
cunoscut în Egipt, acum trei sute de ani; în India acum cinci 
sute de ani. Îmi dă mereu târcoale, oriunde mă duc, şi mă 
sâcâie. Nu prea face parale ca vrăjitor. Cunoaşte câteva 
trucuri vechi şi răsuflate, dar n-a trecut niciodată de 
alfabetul meseriei şi nici n-o să fie în stare să treacă! E 
destul de bun pentru provincie - o singură şi unică 
reprezentaţie! şi-aşa mai departe, ştii; dar, dragă doamne, 
n-ar trebui ca tocmai el să se dea drept expert - în orice 
caz, nu când dă peste un artist adevărat ca mine! Acum, 
uite ce e, Clarence! O să rămân prieten cu tine până la 
capăt; în schimb, trebuie să mi te arăţi şi tu prieten. Vreau 
să-mi faci un serviciu, anume, să duci vorbă regelui că şi eu 


sunt vrăjitor - ba încă Înaltul As Suprem - Regele 
Trucurilor şi Şeful Tribului în Chestii-d-alde-Astea. Vreau 
să-i intre bine în cap că o să-i aranjez în linişte, chiar de 
aici, o mică nenorocire - ştii, una care o să le facă părul 
măciucă tuturor oamenilor de prin părţile voastre - dacă 
hotărârea lui sir Kay va fi îndeplinită şi mi se va căşuna 
vreun rău. Eşti bun să-i spui asta regelui, ca din partea 
mea? 

Bietul paj era într-un hal de plâns şi de abia îmi mai putea 
răspunde. Ce jalnic e să vezi o fiinţă atât de terorizată, 
afanisită şi descurajată. Băiatul îmi făgădui însă tot ce-i 
cerusem şi mă făcu şi pe mine să-i făgăduiesc nu o dată, ci 
de câteva ori că o să rămânem prieteni şi n-o să-i fac nici un 
rău cu vrăjile mele. Apoi ieşi din celulă, orbecăind ca un 
prăpădit. 

Pe dată, mă fulgeră un alt gând. Cât de nesocotit fusesem! 
Când băiatul o să-şi mai vină în fire, desigur că o să se mire 
de ce un mare vrăjitor ca mine e silit să-i cerşească ajutorul 
ca să iasă din temniţă! O să vadă limpede ca bună ziua că 
sunt un şarlatan. 

Mă zvârcolii vreun ceas din pricina acestei boroboaţe şi-mi 
aruncai tot felul de ocări. Dar pe urmă îmi veni brusc ideea 
că animalele acelea nu judecau, că niciodată nu legau un 
fapt de altul şi toate convorbirile lor dovedeau că nu 
observă o absurditate, nici când le sare în ochi. Abia atunci 
mă liniştii. 

Dar pe lumea asta, tocmai când omul e mai liniştit, taman 
atunci i se întâmplă una boacănă. Îmi zisei că făcusem încă 
o boroboaţă - anume, că-l trimisesem pe băiat să alarmeze 
pe mai marii lui cu o ameninţare din partea mea. Le va 
spune, desigur, că am intenţia de a născoci vreo nenorocire, 
aşa cum mi se va năzări. Numai că oamenii care-s oricând 
gata, ba chiar dornici şi nerăbdători să înghită minuni, 
tocmai ei te aşteaptă cu nesaţ să te vadă înfăptuindu-le. Şi 
acum, închipuiţi-vă că mă cheamă să le dau o mostră? Sau 
îmi cer să le spun ce fel de nenorocire vreau să abat asupra 


lor? Da, făcusem o gafă; mai întâi trebuia să fi născocit 
nenorocirea şi apoi s-o fi anunţat. „Ce mă fac? îmi ziceam 
eu. Ce să le spun, ca să câştig puţin timp? lar mă 
frământam. Eram cât se poate de neliniştit... Se-aud paşi! 
Vin. Dacă mi-ar lăsa măcar o clipă de gândire... Straşnic! 
Am găsit! Am scăpat din strâmtoare!” 

Vedeţi, era vorba de eclipsă. Mi-am amintit, cât ai bate din 
palme, cum Columb sau Cortez, sau vreunul din aceştia, 
mizase odată totul pe o eclipsă - şi asta cu nişte sălbatici. 
Mi-am întrezărit şansa, zicându-mi că şi eu pot face acum 
aceeaşi manevră. Şi nici n-ar fi fost un plagiat, fiindcă ideea 
îmi venise cu aproape o mie de ani înaintea oricăruia dintre 
ei. 

Clarence intră în celulă, fiert şi prăpădit, zicându-mi: 

— Fără zăbavă vestit-am pre măria sa că-i aduc ştire din 
parte-ţi şi pe loc m-a chemat în faţa sa. Până în măduva 
oaselor înfricoşându-se de ştire, s-a speriat şi a cugetat a da 
poruncă să fii slobozit aciiş şi să fii îmbrăcat în veşminte 
alese şi găzduit cu cinstea cuvenită unui om atât de 
puternic. Dară venit-a Merlin şi a răsturnat totul, 
înduplecând pe măria sa a crede că eşti nebun, au nu ştii ce 
vorbeşti. Zis-a Merlin că ameninţarea ta iaste doar 
deşărtăciune şi vorbă în vânt. Au stat la mare voie rea, 
sfădindu-se, dară pre urmă Merlin l-a întrebat în batjocora 
luminăţiei tale: Au de ce nu dă în vileag primejdia care ne 
pândeşte? Nu o dă pentru că nu iaste vrednic a o săvârşi! 
Vorbele acestea au închis pe neaşteptate gura măriei sale, 
carele nu s-a priceput a le spulbera. Deci mai mult în silă şi 
cu mâhniciunea în suflet că te-ar putea jigni, te roagă să-i 
înţelegi păsul şi să-l scoţi din nevoi, destăinuindu-i despre 
ce pacoste să ia veste, dacă ai hotărât cumva felul şi ceasul 
în care se va arăta. Ah, rogu-te, nu mai zăbovi! Într-un 
asemenea ceas, zăbava înseamnă a-ţi îndoi şi întrei 
primejdiile care te împresoară. Ah, fii mai de treabă la 
voroavă şi zi ce prăpăd ne pândeşte! 


Lăsai să stăruie tăcerea până ce-mi găsii un ton mai 
impunător şi apoi spusei: 

— De câtă vreme zac închis în vizuina asta? 

— Fost-ai întemnițat când ziua de ieri se mistuise de istov. 
Acum sunt nouă ceasuri, dimineaţa. 

— Nu, zău? Va să zică am dormit în lege! Acum e nouă 
dimineaţa? Măi, să fie! După lumină, ai putea jura că-i 
miezul nopţii! Va să zică, suntem în ziua de 20? 

— Da, în ziua de 20! 

— Şi urmează să fiu ars de viu chiar mâine? 

Băiatul se înfioră. 

— La ce oră? 

— La nămiezi. 

— Atunci, îţi voi spune ce să le vesteşti. 

Făcui o pauză preţ de un minut, într-o tăcere înfiorătoare, 
şi mă aplecai asupra flăcăuaşului, care se chircise de teamă. 
Apoi, cu glas profund, măsurat, încărcat de negre 
prevestiri, începui o tiradă, ajungând printr-o gradaţie 
dramatică până la unul dintre cele mai culminante efecte pe 
care le-am dobândit în viaţa mea - şi asta în chipul cel mai 
nobil şi mai sublim: 

— Întoarce-te şi spune-i regelui că la ceasul statornicit voi 
învălui întreg pământul în bezna neagră a miezului nopţii; 
voi şterge soarele de pe cer şi în vecii vecilor nu va mai 
străluci; roadele pământului vor putrezi, lipsite de lumină şi 
căldură, iar noroadele pământului se vor stinge de foamete, 
pierind până la ultimul om! 

A trebuit să-l car pe băiat afară, căci leşinase şi era mai 
mult mort decât viu. Aşa l-am înmânat oştenilor şi m-am 
întors în celulă. 

CAPITOLUL VI. 

Eclipsa de soare. 

Din nou în tăcere şi la întuneric, am priceput pe îndelete 
ceea ce mi se spusese, căci una e să auzi un lucru şi alta e 
să-l simţi pe pielea ta. Abia atunci lucrul se umflă şi capătă 
relief. E tocmai ca şi deosebirea dintre a auzi că un oma 


fost înjunghiat în inimă şi a vedea crima. În tăcere şi prin 
beznă, cunoaşterea faptului că mă aflam într-o primejdie de 
moarte capătă treptat un înţeles mai adânc; încetul cu 
încetul începusem să mă dumiresc şi asta îmi îngheţa 
sângele în vine. 

O binecuvântată prevedere a naturii face însă ca tocmai în 
asemenea momente, de îndată ce temperatura ţi s-a 
coborât până la un anumit grad, să se petreacă în tine o 
schimbare şi cum-necum, mai prinzi ceva curaj. Speranţa îţi 
mijeşte şi, o dată cu ea, voioşia, şi iar te simţi pe picioare, 
gata să acţionezi - dacă, bineînţeles, mai este ceva de făcut. 
Mie, unul, mi-a revenit brusc piuitul. Mi-am zis că eclipsa 
este salvare sigură şi pe deasupra va face din mine cel mai 
însemnat om din regat; pe loc argintul viu mi s-a urcat până 
la capătul termometrului şi îngrijorările mi s-au risipit cu 
totul. Mă simţeam cel mai fericit om din lume. Aşteptam 
chiar cu nerăbdare ziua următoare, atât de dornic eram să 
culeg roadele marelui triumf şi să fiu ţinta mirării şi 
venerării întregii naţiuni. Pe lângă asta, în ce priveşte 
afacerile, ştiam că mi-a pus Dumnezeu mâna în cap. 

Până atunci, totuşi, îmi mai rămânea o grijă, pe care 
trebuia s-o alung din minte. Eram aproape convins că 
oamenii aceia superstiţioşi, aflând de nenorocirea ce le-o 
propusesem, vor fi atât de îngroziţi, încât vor voi cu orice 
preţ să cadă la învoială. 

Aşa că, nu mult după aceea, când am auzit nişte paşi 
apropiindu-se, gândul acesta mi-a revenit şi mi-am zis: „Cu 
siguranţă, vor să cadă la învoială! Ei, dacă-i târg bun, foarte 
bine, primesc; dar dacă nu, mă ţin tare pe poziţie şi-mi joc 
cartea până la capăt”. 

Într-adevăr, uşa se deschise şi se iviră câţiva oşteni. 
Căpetenia lor zise: 

— Rugul e gata! Poftim! 

— Rugul! Deodată, mi-a pierit piuitul şi aproape că am 
căzut la pământ. În asemenea împrejurări, e greu să-ţi mai 
capeţi răsuflarea, căci te apucă horcăitul şi simţi la noduri 


în gât, dar de îndată ce am fost în stare să vorbesc iarăşi - 
am îngăimat: 

— Dar e o greşeală - execuţia e fixată pe mâine. 

— Acum alta iaste porunca. Hotărâtu-s-a să fie cu o zi mai 
devreme! Nu mai zăboviţi! 

Mă vedeam pierdut. De nicăieri nu-mi mai putea veni 
vreun ajutor. Eram uluit; nu-mi mai stăpâneam mişcările; 
mă vânzoleam fără rost, ca scos din minţi, aşa că soldaţii au 
pus mâna pe mine şi m-au târât afară din celulă, printr-un 
labirint de coridoare subterane, şi în cele din urmă m-au 
adus la lumina necruțătoare a zilei şi a lumii de la 
suprafaţă. Când am păşit în curtea vastă şi împrejmuită cu 
ziduri a castelului, am simţit un cuţit în inimă, căci mi-a 
sărit imediat în ochi rugul care se afla drept în mijloc. 
Lângă el, un morman de butuci şi un călugăr. Pe toate patru 
laturile curţii, mulţimea era aşezată în rânduri ce se înălţau 
în terase înclinate, bătând în tot felul de culori. Regele şi 
regina şedeau pe tron şi fireşte că erau cei mai la vedeală. 

Nu mi-a trebuit mai mult de o clipă ca să observ toate 
amănuntele. În clipa următoare, Clarence se strecură la 
lumină, din cine ştie ce ascunzătoare şi-mi turnă în urechi 
nişte veşti. Cu ochii strălucitori de triumf şi de bucurie, îmi 
zise: 

— Eu am făcut să se schimbe sorocul caznei! Şi numai 
uşor n-a fost. Destăinuindu-le cu osârdie ce prăpăd le stă 
înainte şi văzând groaza pricinuită de vestea mea, am 
înţeles că a sosit ceasul de a izbi. Deci am viclenit pre unul 
şi pre altul, zicând că puterea-ţi împotriva soarelui nu iaste 
deplină până mâine şi aşa - de vor să scape soarele şi lumea 
- ţi se cade să fii ucis astăzi, când vrăjile domniei tale abia 
se urzesc şi n-au încă putere. Pre toţi dracii din iad! - 
neadevăr era, basnă nepricepută, ce nu mai să-i fi văzut 
cum au înghiţit-o în spaima lor nemăsurată, de parcă ar fi 
fost mântuire pogorâtă din ceruri. lară eu, în vremea 
aceasta, zâmbeam a râde, văzând cât de lesne iaste a-i 
trage în amăgeală, apoi slăvit-am pre domnul a toate 


făcătoriul, carele s-a îndurat a lăsa pe cea mai umilă făptură 
din toate a fi unealtă întru mântuirea vieţii domniei tale. 
Vai! În ce chip fericit grăbitu-s-a totul! Că nu-i zor-nevoie a-i 
căşuna soarelui adevărată vătămare! Zău - nu uita aceasta 
- pre sufletul meu! Nu uita! Fă numa puţină beznă - numai 
un strop de beznă, apoi ia sama şi opreşte-te. Fi-va de 
ajuns. Vor lua veste cu toţii că am scornit şi neadevăruri - 
din neştiinţă izvorâte, aşa vor crede - dară când se va lăsa 
umbra dintâi îi vei vedea cum, de spaimă, îşi vor pierde 
minţile, te vor slobozi şi te vor aşeza la mare cinste! Du-te la 
izbândă, acum! Dară ia aminte, tu, ce eşti scump şi aproape 
sufletului meu - cu lacrimi fierbinţi te îndemn a nu-mi uita 
rugăciunea şi a nu vătăma binecuvântatul soare. De dragul 
meu, ce cu neclătit prieteşug legat pe veci îţi sunt! 

Am îngăimat câteva cuvinte, din adâncul durerii şi 
nefericirii mele - doar ca să-i spun că voi cruța soarele. 
Auzindu-le, flăcăul mă răsplăti cu o privire recunoscătoare, 
atât de profundă şi de iubitoare, încât nu m-a răbdat inima 
să-i spun că prostia lui binevoitoare m-a distrus, trimiţându- 
mă la moarte. 

În timp ce soldaţii mă ajutau să străbat curtea, domnea o 
tăcere atât de adâncă încât, dacă aş fi fost legat la ochi, aş fi 
crezut că mă aflu într-o pustietate şi nu înconjurat de un zid 
alcătuit din patru mii de oameni. În toată mulţimea aceea 
nu se zărea nici o mişcare; toţi erau ţepeni ca nişte statui 
de piatră şi la fel de palizi, iar pe fiecare chip se aşternuse 
teama. Încremenirea aceasta deplină domni necurmată, în 
timp ce eram înlănţuit la stâlp şi butucii şi lemnele se 
îngrămădeau cu mare grijă şi cam apăsător, în jurul 
gleznelor mele, încercuindu-mi apoi treptat genunchii, 
coapsele şi tot trupul. Urmă o pauză, o linişte şi mai adâncă 
- dacă era cu putinţă - apoi un om îngenunche la picioarele 
mele, cu o torţă aprinsă în mână. Spectatorii îşi întinseră 
gâturile înainte, privind cu încordare şi săltându-se de la 
locurile lor, fără să-şi dea seama. Călugărul îşi ridică mâinile 
deasupra capului meu, înălţă ochii către cerul albastru şi 


începu să murmure ceva pe latineşte. În această atitudine, 
el dondăni mai departe câteva clipe, apoi se opri. Am 
aşteptat puţin şi am cătat la el: stătea tot acolo, ca împietrit. 

Dintr-o singură pornire, mulţimea se ridica încetişor, 
aţintindu-şi ochii pe cer. Le-am urmat privirile: tocmai la 
ţanc, începea eclipsa mea! Viaţa-mi clocotea iar prin vine! 
Eram ca un nou născut! Dâra de întuneric se lăţi încet pe 
discul soarelui, inima-mi bătea tot mai tare, iar adunarea şi 
preotul priveau mai departe, neclintiţi. Ştiam că privirile lor 
se vor întoarce apoi spre mine. Când se întâmplă şi asta, 
eram pregătit. Luasem una din cele mai măreţe atitudini 
care mi-au reuşit în viaţă; stăteam cu braţul întins, arătând 
spre soare. Era un efect sublim. Vedeai pur şi simplu cum 
treceau fiorii prin mulţime, ca nişte valuri. Două strigăte 
izbucniră, aproape acoperindu-se unul pe altul: 

— Daţi-i foc! 

— Staţi! Opriţi! 

Unul îl scosese Merlin, celălalt regele. Merlin porni de la 
locul său, ca să-mi dea foc chiar cu mâna lui - îmi închipui. 
Am zis: 

— Stai pe loc! Dacă se mişcă cineva, fie chiar regele, fără 
îngăduinţa mea, îl voi zdrobi cu trăsnetul, îl voi arde cu 
fulgerele! 

Mulțimea se aşeză supusă la locuri, după cum mă 
aşteptam. Merlin şovăi o clipă, două - şi în acest scurt răgaz 
stătui ca pe ace - apoi se aşeză şi el, iar eu răsuflai uşurat, 
ştiind că acum sunt stăpân pe situaţie. 

După aceea regele spuse: 

— Pogoară-ţi mila asupra noastră, viteaze cavaler, şi nu-ţi 
mai încerca nesăbuit puterile, ca nu cumva pierzanie fără 
îndreptare să urmeze. Luat-am veste că puterile tale nu vor 
fi depline până mâine, dară... 

— Măria ta socoteşte că vestea a fost o scornitură? Într- 
adevăr, scornitură a fost; căci pururi puterile mi-au fost 
neştirbite, precum îmi sunt şi acum! 


Cuvintele mele avură un răsunet uriaş. De peste tot se 
înălţară mâini rugătoare şi regele se trezi asaltat de o 
furtună de implorări ca să-mi răscumpere, cu orice preţ, 
mărinimia şi să înlătur nenorocirea. Regele abia aştepta să 
împlinească dorinţa supuşilor. Zise: 

— Hotărăşte cum ţi-i vrerea, prea cinstite cavaler. Cere-mi 
şi jumătate din regat; dară izgoneşte pacostea aceasta şi 
cruţă soarele! 

Norocul îmi surâdea în faţă. L-aş fi apucat cu amândouă 
mâinile, într-o clipă, dar opreşte - dacă poţi - o eclipsă! Nici 
vorbă de aşa ceva. De aceea am cerut vreme să chibzuiesc. 

Regele zise: 

— Vai! câtă vreme mai ţine? Câtă vreme, prea bunule 
cavaler? Îndură-te de noi! Priveşte, întunericul se lăţeşte 
clipă de clipă. Mă rog ţie, câtă vreme ne mai ţii aşa? 

— Nu mult. O jumătate de ceas, poate un ceas! 

Auzii mii de proteste înduioşătoare, dar nu puteam reduce 
termenul, fiindcă nu-mi aminteam cât durează o eclipsă 
totală de soare. În tot cazul, mă cam fâstâcisem şi voiam să 
mai chibzuiesc. Era ceva ciudat cu eclipsa aceea şi faptul 
mă neliniştea. Dacă nu era eclipsa care mă interesa pe 
mine? Cum puteam şti dacă mă aflam într-adevăr în veacul 
al VI-lea, sau de nu cumva totul era doar vis? Doamne, dacă 
m-aş putea încredința încaltea că-i vis! Îmi miji din nou 
speranţa. Dacă băiatul avea dreptate în privinţa datei, şi 
eram sigur în 20, atunci nu puteam fi în secolul al VI-lea. Cu 
nerăbdare, îl trăsei de mânecă pe călugăr şi-l întrebai în ce 
zi a lunii suntem. 

Măi, să fie! Mi-a spus că în 21! Când am auzit aşa m-au 
cuprins fiorii. L-am rugat să se gândească bine - doar omul 
era sigur, ştia bine că suntem în 21. Va să zică, băieţandrul 
ăla încurcase iar lucrurile, cap sec ce era! Ne aflam tocmai 
în ceasul precis al eclipsei; controlasem aceasta cu ochii 
mei, chiar când începuse, la cadranul solar din preajmă. 
Aşadar, era adevărat; mă aflam fără îndoială la curtea 


regelui Arthur şi acum trebuia să ies la liman cum se putea 
mai bine. 

Bezna creştea mereu şi oamenii erau tot mai 
deznădăjduiţi. Atunci am zis: 

— Am chibzuit, măria ta! Drept învăţătură de minte, voi 
lăsa ca bezna să se întindă şi noaptea să se aştearnă asupra 
lumii, dar atârnă de măria ta dacă voi şterge soarele cu 
totul de pe cer sau îl voi face la loc, aşa cum a fost. lată ce 
condiţii pun: vei rămâne rege peste toate stăpânirile tale şi 
vei primi toată slava şi cinstirea ce ţi se cuvin; dar mă vei 
numi sfetnicul şi mâna ta dreaptă pe veci şi-mi vei da, 
pentru serviciile mele unu la sută din veniturile 
suplimentare, pe care voi reuşi să le aduc statului. Dacă n-oi 
putea trăi din asta, fii sigur că n-o să întind mâna nimănui. 
Îţi convine? 

Răsună un tunet de aplauze, iar peste ele se înălţă glasul 
regelui: 

— Dezlegaţi-l şi slobod să fie! Şi închinaţi-vă lui, voi, 
oameni de sus au de jos, avuţi au nevoiaşi, că mâna dreaptă 
a domniei mele dumnealui iaste. Hărăzite-ţi sunt puterea şi 
dreptul de poruncă! Vei sta pe cea mai înaltă treaptă a 
tronului! Dară, amu izgoneşte pe loc această noapte 
înfiorătoare şi adu iarăşi lumina şi dulceaţa lumii acesteia 
pentru ca toată suflarea să te blagoslovească! 

Dar eu îi zisei: 

— Dacă un om de rând este dat de ruşine în văzul lumii, 
asta nu-i nici o pagubă, dar mare ruşine este chiar şi pentru 
suveran, când noul său ministru continuă să stea despuiat 
în faţa supuşilor. Scuteşte-mă, sire, de ruşinea aceasta. Pot 
cere să mi se dea înapoi hainele...? 

— Veşmintele acelea nu se cuvin cinului domniei tale! 
exclamă regele. Aduceţi-i alte veşminte! Înveşmântaţi-l ca 
pe-un principe! 

O brodisem bine. Căutam să ţin lucrurile în loc, până ce 
eclipsa avea să fie totală, căci altfel regele iar m-ar fi rugat 
să alung imediat bezna, ceea ce, vezi bine, că nu puteam. 


Trimiţând el după haine, am mai câştigat ceva timp, dar nu 
de ajuns, aşa că a trebuit să caut un alt tertip. Am declarat 
că mi-e teamă ca nu cumva regele să se răzgândească şi să 
se căiască oarecum de ceea ce făcuse, în rătăcirea sa; de 
aceea voiam să mai las să crească întunericul, iar dacă, 
după ce se va fi scurs destulă vreme, regele tot îşi va păstra 
hotărârea, abia atunci voi alunga întunericul. Nici regele şi 
nici ceilalţi nu păreau încântați de tocmeală, dar eu trebuia 
s-o ţin morţiş aşa. 

Negura şi întunecimea creşteau tot mai mult, în timp ce eu 
aveam de furcă cu hainele greoaie ale veacului al VI-lea. 
Încet-încet, se întunecă de nu-ţi mai vedeai nici degetele şi 
mulţimea gemea şi urla de spaimă, simțind cum recile şi 
nefireştile adieri ale nopţii treceau prin văzduh şi văzând 
curând cum stelele răsăreau şi sclipeau pe cer. lare mă 
bucurai când eclipsa ajunse totală, dar în schimb toţi ceilalţi 
erau zdrobiţi de durere, ceea ce era foarte natural. Am zis: 

— Constat că regele, prin tăcerea sa, păzeşte învoiala 
dintre noi! 

Apoi, îmi ridicai braţul, stătui aşa o clipă şi rostii cu cea 
mai grozavă solemnitate: 

— Făcătura să se desfacă, cele legate să se dezlege şi să 
treacă fără a vătăma pe nimeni! 

Un răstimp, nu se auzi nici măcar un foşnet, în bezna 
aceea deplină, în tăcerea aceea mormântală. 

Dar când, peste câteva clipe se prefiră o dungă argintie a 
soarelui, adunarea se dezlănţui într-un strigăt asurzitor şi 
se revărsă ca un potop asupra mea, copleşindu-mă cu 
binecuvântări şi mulţumiri. Fără îndoială că şi Clarence 
striga cât îl ţinea gura, pierdut în talazul acela. 

CAPITOLUL VII. 

Turnul lui Merlin. 

Ţinând seama că acum eram al doilea personaj din regat, 
în ce priveşte puterea politică şi autoritatea, se putea spune 
că într-adevăr ajunsesem la mare preţ. Veşmintele mi se 
lucrau numai din mătăsuri, catifele şi fireturi de aur şi, prin 


urmare, erau foarte arătoase, însă tot atât de stânjenitoare. 
Îmi dădeam seama însă că în curând obişnuinţa avea să mă 
împace şi cu hainele acestea. Mi se dăduseră cele mai alese 
încăperi din castel, după cele regale. Perdelele de mătase 
străluceau cu culorile lor bogate, dar în schimb nici un 
covor pe pardoseala de piatră, ci numai rogojini, şi încă 
rogojini desperecheate, de nu aveai nici măcar două de 
acelaşi soi. Cât despre celelalte comodităţi, la drept 
vorbind, ele nu existau deloc. Vorbesc de micile comodităţi, 
căci ele alcătuiesc adevărata mângâiere a vieţii. Jilţurile 
cele mari de stejar, împodobite cu sculpturi primitive - 
treacă-meargă, dar în afară de ele nu găseai nimic ca 
lumea. Nu exista săpun, nici chibrituri, nici oglindă - cu 
excepţia uneia de metal, în care te zgâiai ca într-o găleată 
cu apă. Şi nici măcar o cromolitografie! Mă obişnuisem, de 
ani de zile, cu asemenea poze şi abia atunci mi-am dat 
seama că - fără să bănuiesc - în adâncul fiinţei mele se 
născuse o pasiune pentru artă de care acum sufletul meu 
nu se mai putea lipsi. Când mă uitam la pereţii aceia măreţi 
şi trufaşi, dar de o goliciune inumană, mă cuprindea dorul 
de casă. Îmi aminteam că la noi acasă, la East Hartford, 
oricât de modestă ţi-era locuinţa, nu puteai intra în vreo 
odaie, fără să nu dai de vreo poză trimisă cadou de 
societăţile de asigurare, sau măcar de o poză în trei culori 
Dumnezeu-Binecuvânteze-Căminul-Nostru, atârnată 
deasupra uşii. Ba, în odaia de musafiri, aveam cinci 
tablouaşe. Pe când aici, chiar în odaia mea de primire extra- 
lux, nu era nimic care să aducă a pictură, afară de un fel de 
plapumă ţesută sau împletită - ba şi cârpită în câteva locuri 
- şi care nu avea nici o culoare sau formă mai acătării. Cât 
despre proporţii, nici chiar Rafael în persoană n-ar fi putut 
să le trântească mai formidabil, după toată practica-i făcută 
cu acele coşmaruri denumite „faimoasele cartoane de la 
Hampton Court”. Rafael fusese o comoară. Aveam şi noi 
acasă câteva cromolitografii. Într-una Pescuitul cel minunat 
- Rafael însuşi făcuse o minune, punând trei oameni într-o 


luntre care n-ar fi ţinut nici măcar un câine într-însa, fără să 
se răstoarne. Totdeauna am avut o mare admiraţie pentru 
arta lui Rafael, studiind-o şi găsind-o atât de spontană şi 
mai presus de orice convenţie. 

În tot castelul, nu se găsea nici măcar un clopoțel sau 
vreun tub acustic. Aveam însă o droaie de servitori, iar cei 
care erau de jurnă moţăiau în anticameră, şi când aveam 
nevoie de vreunul, trebuia să ies şi să-l strig. Nu existau nici 
gaz, nici lumânări. Un taler de bronz, pe jumătate plin cu 
untură topită în casă, şi cu o feştilă ce plutea pâlpâind în 
mijlocul ei, producea ceea ce era luat drept lumină. O 
grămadă de obiecte de acest soi atârnau pe pereţi şi 
modificau întunericul, adică tocmai bine îl nuanţau ca să-l 
facă şi mai sinistru. Dacă ieşeai noaptea afară, slujitorii 
trebuiau să te conducă cu torţele. Nu existau cărţi, peniţe, 
hârtie sau cerneală şi nici pomeneală de sticlă, în 
deschizăturile care ei îşi închipuiau că sunt ferestre. Sticla 
pare lucru neînsemnat, dar când îţi lipseşte, abia atunci 
vezi ce lucru mare este. Dar poate mai rău decât toate era 
că nu se găsea deloc zahăr, nici cafea, ceai sau tutun. Mi-am 
dat seama că eram în situaţia lui Robinson Crusoe, aruncat 
pe o insulă nelocuită, neavând altă tovărăşie decât aceea a 
unor animale mai mult sau mai puţin domesticite, şi că - 
dacă voiam să-mi duc viaţa mai uşor - trebuia să procedez 
ca şi Robinson Crusoe. Anume: să inventez, să meşteresc, 
să creez, să reorganizez lucrurile; să-mi pun la treabă 
creierul şi mâna şi să lucrez fără răgaz. Situaţia asta se 
potrivea de minune cu firea mea. 

Un lucru însă mă cam încurca la început - interesul 
nemaipomenit pe care mi-l arăta lumea. Tot poporul părea 
dornic să mă privească. Curând se află că eclipsa de soare 
băgase o spaimă de moarte în toată lumea engleză şi că, tot 
timpul cât ţinuse, întreaga ţară - de la un capăt la altul - 
ajunsese să îngheţe de spaimă până-n măduva oaselor, iar 
bisericile, schiturile şi mănăstirile fuseseră năpădite de 
sărmane fiinţe care se rugau şi plângeau, socotind că venise 


ziua de apoi. După aceea, mersese vestea că cel care 
pusese la cale această întâmplare înfricoşătoare era un 
străin, un iscusit vrăjitor de la curtea regelui Arthur, care ar 
fi putut stinge soarele dintr-o suflare, exact ca pe o 
lumânare şi chiar că fusese cât pe-aici s-o facă, dacă nui s- 
ar fi dobândit la timp iertarea. Şi numai aşa a dezlegat el 
vrăjile, iar acum era recunoscut şi cinstit drept omul care, 
prin puterea lui neajutorată de nimeni, scăpase pământul şi 
popoarele de prăpăd. Dacă vă gândiţi că toată lumea 
credea basmul ăsta - nu numai că-l credea, dar încaltea nici 
nu i se năzărea să-l pună vreo clipă la îndoială - veţi 
înţelege uşor de ce nu se mai găsea în toată Britania un 
singur om care să nu facă optzeci de kilometri pe jos, doar 
ca să mă vadă. Desigur, eram centrul tuturor conversaţiilor 
şi toate celelalte subiecte căzuseră baltă; până şi regele 
deveni brusc o persoană a cărei faimă şi importanţă treceau 
pe planul al doilea. În decurs de douăzeci şi patru de ore, 
începură să sosească delegaţii peste delegaţii şi două 
săptămâni în şir au tot curs într-una. Orăşelul era înţesat de 
lume, ca şi tot ţinutul dimprejur. Trebuia să ies de nu ştiu 
câte ori pe zi ca să mă arăt mulțimilor acelea, stăpânite de 
respect şi teamă. Începuse să mă cam împovăreze această 
pierdere de timp şi osteneală, dar fireşte că-şi avea şi 
partea ei bună, căci îmi plăcea să fiu ridicat în slăvi şi să mă 
văd ţinta atâtor laude. Fratele Merlin se înverzise de atâta 
invidie şi ciudă, ceea ce era o mare mulţumire pentru mine. 
Dar mai era un lucru căruia nu-i dădusem încă de rost: 
nimeni nu-mi ceruse nici un autograf. L-am întrebat pe 
Clarence, dar habar n-avea! M-am căznit să-i explic despre 
ce era vorba. Abia atunci mi-a spus că în toată ţara nu se 
pricepeau să scrie şi să citească decât câteva duzini de 
preoţi. Închipuiţi-vă în ce ţară picasem! 

Curând, un alt fapt începu să mă neliniştească. Mulţimile 
acelea începeau să se agite, cerându-mi o altă minune. Era 
o dorinţă lesne de înţeles. Fiecare ar fi fost bucuros să se 
poată întoarce la căminul său îndepărtat, lăudându-se că a 


văzut pe omul care-i în stare să dea porunci soarelui. Asta I- 
ar fi înălţat în ochii vecinilor, stârnindu-le invidia. Dar dacă 
fericitul acela ar fi putut spune că m-a văzut cu ochii lui 
înfăptuind o minune, ei, atunci alţi oameni ar fi venit de 
departe ca să-l vadă pe el, ar fi venit pentru dânsul! 
Presiunea opiniei publice devenise destul de puternică. 
Ştiam că urma să se producă o eclipsă de lună, ba ştiam 
chiar la ce dată şi oră, dar era prea îndepărtată. Doi ani! Aş 
fi dat mult ca să capăt un permis de a o grăbi, folosind-o în 
clipa aceea, când se cerea grozav pe piaţă. Era mai mare 
păcat s-o vezi sosind aşa, târâş-grăpiş, la o dată când n-o 
mai putea folosi nimeni. Dacă ar fi fost programată măcar 
peste o lună, aş fi putut s-o vând pe loc; dar, aşa cum 
stăteau lucrurile, nu dibuiam nici o cale de a o folosi şi de 
aceea mă lăsai păgubaş. Clarence află, apoi, că bătrânul 
Merlin se învârtea pe furiş printre oamenii aceia ahtiaţi 
după minuni şi răspândea zvonul că sunt un şarlatan care 
nu fac pe placul lumii, fiindcă nu sunt în stare de o nouă 
minune. Mi-am dat seama că trebuie să acţionez. Am pus la 
cale numaidecât un plan. 

Datorită autorităţii mele în stat, l-am aruncat pe Merlin la 
închisoare, chiar în celula în care stătusem eu. Apoi, am dat 
sfoară în ţară, prin crainici şi trâmbiţaşi, că voi fi ocupat cu 
treburile cârmuirii timp de două săptămâni, dar că după 
aceea voi folosi scurtul răgaz ce-l voi avea, sfărmând turnul 
de piatră al lui Merlin cu focuri chemate din cer; până 
atunci, oricine îşi va pleca urechea la defăimările scornite 
împotriva mea, să ia seama! Mai mult încă, voi înfăptui 
deocamdată numai această minune şi nimic altceva; dacă 
spusele mele nu sunt mulţumitoare şi va cârti careva, îi voi 
preface pe cârtitori în cai şi-i voi pune la ham. Aşa, mi-am 
dobândit liniştea necesară. 

L-am făcut pe Clarence confidentul meu - într-o oarecare 
măsură - şi ne-am apucat să lucrăm în taină. l-am spus că-i 
vorba de un soi de minune care cere niţică pregătire şi căi 
se va trage moarte fulgerătoare, dacă va sufla vreun cuvânt 


despre pregătirile ce le făceam. Asta i-a pus lacăt la gură. 
Am fabricat, pe ascuns, câteva kilograme de pulbere de 
calitatea întâia şi mi-am supravegheat armurierii până au 
întocmit un paratrăsnet şi câteva fire. Străvechiul turn de 
piatră era foarte masiv - şi destul de dărăpănat, fiindcă era 
de pe vremea romanilor şi avea vreo patru sute de ani. Da, 
şi încă era atrăgător, în felul lui primitiv, înveşmântat în 
iederă din creştet şi până la temelii, ca într-o cămaşă din 
solzi de zale. Străjuia pe o înălţime stingheră şi de la castel 
îl vedeai bine, cam la o jumătate de milă depărtare. 

Lucrând noaptea, am depozitat pulberea în turn, scoțând 
câteva pietre şi îngropând-o chiar în zidurile care la bază 
aveau o grosime de cinci metri. Am pus câte nouă 
kilograme odată, într-o duzină de locuri. Cu o încărcătură 
ca asta - am fi putut arunca în aer şi Turnul Londrei! Când 
sosi cea de a treisprezecea noapte, am instalat şi 
paratrăsnetul nostru, i-am înfipt capătul într-una din dozele 
de pulbere şi de acolo am tras fire la celelalte încărcături. 
Din ziua proclamaţiei mele, toată lumea ocolise locul acela, 
totuşi în dimineaţa zilei a paisprezecea am socotit cu cale să 
avertizez oamenii, prin crainici, ca să se ţină la distanţă - 
adică la vreo patru sute de metri. Apoi, am adăugat că, 
înainte de a înfăptui minunea, voi da o scurtă înştiinţare, fie 
fluturând steaguri pe turnurile castelului în timpul zilei, fie 
aşezând torţe în acelaşi loc, în timpul nopții. 

În ultima vreme, fuseseră destule furtuni şi nu prea mă 
temeam de un eşec. Nu-mi păsa dacă va fi o întârziere de o 
zi sau două, la nevoie, căci aş fi explicat că mai mă rețin 
treburile cârmuirii şi lumea n-ar fi avut încotro şi ar fi 
aşteptat. 

Bineînţeles, am avut parte de o zi cu soare scânteietor - 
aproape prima zi fără nouri după trei săptămâni; aşa se 
întâmplă întotdeauna. Am stat de unul singur, pândind 
vremea. Din când în când, apărea Clarence, spunându-mi 
că nerăbdarea publicului creşte mereu, dintr-o clipă în alta, 
şi tot ţinutul se umpluse cu valuri de oameni, cât zăreai cu 


ochii de pe zidurile cetăţii. În cele din urmă, s-a stârnit 
vântul şi s-a înălţat un nour, chiar la locul potrivit şi tocmai 
la căderea nopţii. Un răstimp, am pândit cum nourul acela 
îndepărtat se lăţeşte şi se întunecă, apoi am socotit că e 
momentul să-mi fac apariţia. Am poruncit să se aprindă 
torţele şi Merlin să fie liberat şi trimis la mine. Peste un 
sfert de ceas, am urcat pe parapet şi-acolo l-am găsit pe 
rege împreună cu toată curtea, privind pe întuneric spre 
turnul lui Merlin. Bezna se şi lăsase destul de deasă, aşa că 
nu se putea vedea departe. Mulțimea aceea şi vechile 
turnulețe, parte cufundate în umbră adâncă, parte lucind în 
licărul marilor torţe de deasupra capetelor noastre, 
alcătuiau un tablou impresionant. 

Merlin se înfăţişă înaintea mea, tare posomorât. l-am spus: 

— Ai vrut să mă arzi de viu, când nu-ţi făcusem nici un rău, 
iar acum în urmă ai încercat să-mi pătezi reputaţia 
profesională. De aceea voi chema focul din cer şi-ţi voi 
preface turnul în praf şi pulbere. Este însă cinstit să-ţi mai 
las o şansă: dacă socoteşti că eşti în stare să-mi spulberi 
vrăjile şi poţi îndepărta focul, îţi dau voie să faci ce pofteşti. 
E turul tău acum. 

— Sunt în stare, prea cinstite cavaler! Şi-o voi face. Să n-ai 
domnia ta grijă! 

Trase un cerc imaginar pe pietrele acoperişului şi arse 
acolo o mână de prafuri, din care se înălţă un nouraş de 
fum aromat, la văzul căruia lumea se dădu îndărăt, 
începând să se închine şi să se simtă cam prost. Apoi începu 
să mormăie şi să facă „pase” prin aer cu mâinile. Se aprinse 
treptat, până ce ajunse într-un fel de transă şi începu a-şi 
învârti braţele ca aripele unei mori de vânt. Între timp, 
furtuna ajunsese aproape în dreptul nostru; pale de vânt 
aplecau flăcările torţelor şi făceau să pâlpâie iar umbre, 
primele picături grele de ploaie începură să cadă, lumea 
era cufundată într-un întuneric ca smoala, fulgerul începu 
să clipească la răstimpuri. Fără îndoială că paratrăsnetul 


meu se încărca acum singur. De fapt, explozia trebuia să se 
producă dintr-o clipă într-alta, aşa că i-am spus lui Merlin: 

— Ai avut timp berechet. Ţi-am făcut toate înlesnirile şi nu 
m-am amestecat. E limpede că vraja ta n-are putere. Este 
prea drept şi se cuvine acum să încep eu. 

Mi-am rotit de trei ori braţul în aer, şi apoi am auzit un 
bubuit înfiorător. Turnul cel vechi a sărit în bucăţi până la 
cer, în timp ce o uriaşă fântână ţâşnitoare de foc vulcanic 
prefăcea noaptea în zi şi înfăţişa ochilor o mare nesfârşită 
de fiinţe omeneşti închircite la pământ şi cuprinse de-o 
spaimă fără margini. Bineânţeles, a plouat cu mortar şi 
zidărie tot restul săptămânii. Cel puţin, aşa a ieşit zvonul; 
dar probabil că adevărul era ceva mai modest. 

A fost o minune eficace. Numeroasa populaţie flotantă 
care mă sâcâise se topi. În dimineaţa următoare, se puteau 
zări, prin noroaie, urmele de paşi ale câtorva mii de 
persoane ce se depărtaseră de castel. Probabil că dacă aş 
mai fi anunţat altă minune, n-aş fi putut strânge public nici 
cu arcanul. 

Acţiunile lui Merlin se prăbuşiră. Regele voia să-i taie 
leafa; voia chiar să-l dea afară, dar am pus o vorbă bună 
pentru el. Am spus că va fi de folos ca să aranjeze vremea şi 
să se ocupe de alte treburi mărunte, de acelaşi fel, şi că eu 
am să-l mai ajut ori de câte ori biata lui magie de salon îl va 
lăsa de căruţă. Din turnul său nu rămăsese nici piatră peste 
piatră, dar am pus guvernul să i-l reclădească şi l-am sfătuit 
pe Merlin să-l închirieze, numai că babalăcul era prea 
înfumurat ca să m-asculte. Cât despre recunoştinţă, nici 
măcar „mersi” nu mi-a zis. Era cam împietrit la inimă, dar, 
de, oricum ai întoarce-o, nu te prea poţi aştepta de la un om 
să fie mieros când l-ai ruinat în asemenea hal! 

CAPITOLUL, VIII 

„Şeful” 

E plăcut să fii învestit cu o autoritate nemărginită, dar şi 
mai plăcut e ca lumea s-o recunoască. Povestea cu turnul 
mi-a întărit puterea şi a făcut-o de neînvins. Chiar dacă 


înainte se întâmplase ca unii să fie porniţi pe invidie şi pe 
critică, acum îşi schimbaseră gândul. Nu găseai un singur 
om, în tot regatul, care să socoată că e cuminte să-mi stea 
în cale. Mă adaptam rapid la situaţia mea şi la noile 
împrejurări. O vreme, mă tot trezeam în zori şi zâmbeam 
când mă gândeam la „visul” pe care-l avusesem, aşteptând 
să sune sirena fabricii Colt. Dar treptat, amintirea mi se 
şterse singură şi, în cele din urmă, ajunsesem să-mi dau pe 
deplin seama că trăiam cu adevărat în secolul al VI-lea, la 
curtea regelui Arthur, şi nu într-o casă de nebuni. Aşa se 
face că mă simţeam la mine acasă în veacul acela, la fel ca 
în oricare altul. Cât despre preferinţă, pentru nimic în lume 
nu l-aş fi schimbat cu veacul al XX-lea. Aici, unde eram, 
vedeai câte posibilităţi avea un om cult, deştept, curajos şi 
cu iniţiativă, de a se lansa şi de a creşte odată cu ţara. Era 
cel mai grozav câmp de acţiune, care a existat vreodată; şi 
totul se afla la discreţia mea: nici un concurent, nici un om 
care să nu pară un biet prunc nevinovat, în comparaţie cu 
cunoştinţele şi capacităţile mele. Pe când în secolul al XX- 
lea, ce-aş fi ajuns, mă rog? Contramaistrul unei uzine, şi- 
atâta tot; oricând aş fi putut s-arunc năvodul în stradă şi să 
pescuiesc o sută de oameni mai grozavi decât mine. 

Ce salt făcusem! Nu mă puteam stăpâni de anu mă 
minuna de succesul meu şi de a nu-l contempla, întocmai ca 
un om care ar fi descoperit petrol. Nu exista nici un 
precedent care să se apropie de cazul meu - cel mult al lui 
Iosif, dar nu era chiar acelaşi lucru. Căci este de la sine 
înţeles că, întrucât strălucita ingeniozitate financiară a lui 
Iosif nu folosise decât regelui, desigur că publicul îl privise 
cam chiorâş, pe când eu fusesem generos cu tot publicul, 
cruţând soarele, şi asta mă făcuse popular. 

Nu eram umbra unui rege, ci însăşi substanţa lui - ba mai 
curând regele era umbra mea. Puterea mea era colosală şi 
nu o simplă etichetă, cum s-a întâmplat de obicei în 
asemenea situaţii - era un articol veritabil, ce avea căutare. 
Stăteam acolo, chiar la izvorul celei de a doua mari 


perioade din istoria lumii, şi vedeam cum se adună firele de 
apă, pârâiaşele istoriei; cum istoria îşi adânceşte şi-şi 
lărgeşte albia, rostogolind valuri năvalnice către secole 
îndepărtate. Puteam întrezări ascensiunea unor aventurieri 
de teapa mea, la adăpostul lungului şir de tronuri ale 
istoriei. Vedeam pe De Monforzi, Cavestoni, Mortimeri, 
Villiers, pe regii tembeli ai Franţei, purtând războaie şi 
dând bătălii, şi pe favoritele care jucau pe degete sceptrul 
lui Carol al II-lea, dar în întregul alai nu zăream nici un 
personaj de proporţiile mele. Eram un specimen unic şi mă 
bucuram că nu voi putea fi întrecut sau egalat - în mod 
sigur - vreme de treisprezece veacuri şi jumătate. 

Da, puterea mea era egală cu cea a regelui. În acelaşi 
timp, mai exista însă o putere, care era ceva mai tare decât 
forţele noastre laolaltă. E vorba de biserică. Nu vreau să 
ascund faptul ăsta. Nici să vreau, n-aş putea. Dar n-are 
importanţă acum; îl voi explica pe larg mai încolo, la vremea 
sa. La început, biserica nu mi-a pricinuit nici un neajuns - în 
orice caz, nimic serios. 

În sfârşit - ce să spun - mă aflam într-o ţară curioasă, cu 
adevărat interesantă. Dar oamenii! Erau neamul cel mai 
ciudat, cel mai simplu şi cel mai încrezător; ce mai, nu erau 
decât nişte bieţi iepuraşi. 

O fiinţă născută într-o sănătoasă atmosferă de libertate nu 
putea asculta decât cu jale umilele şi inimoasele lor 
mărturisiri de credinţă faţă de rege, faţă de biserică şi de 
nobilime. Bieţii oameni! Se purtau de parcă ar fi avut mai 
multe motive să-şi iubească şi să-şi cinstească regele, 
biserica şi nobilimea, decât are sclavul să-şi iubească şi să-şi 
cinstească biciul, sau un câine să-l iubească şi să-l 
cinstească pe străinul care îl loveşte! Păi bine, oameni buni, 
nu vă daţi seama că orice fel de regalitate - oricum ai suci-o 
şi orice fel de aristocrație - oricum ai altoi-o - înseamnă de- 
a dreptul o insultă! Dar dacă te-ai născut şi ai crescut într- 
un astfel de sistem, probabil că niciodată nu vei descoperi 
singur adevărul şi nici nu-l vei crede când îţi va deschide 


cineva ochii. 'Ţi-e ruşine că eşti om, când te gândeşti la 
lepădăturile care au ocupat întotdeauna tronurile omenirii, 
fără umbră de drept sau rațiune, şi la indivizii de mâna a 
şaptea, care au trecut totdeauna drept aristocrație. O 
şleahtă de monarhi şi de nobili care, îndeobşte, dacă ar fi 
fost lăsaţi să se dea cu capul de toate pragurile - ca atâţia 
alţii mai buni decât ei - şi-ar fi sfârşit zilele în sărăcie, fără 
să aibă nimeni habar de dânşii. 

Majoritatea naţiunii britanice a regelui Arthur era 
alcătuită pur şi simplu din sclavi, care purtau acest nume şi 
aveau o zgardă de fier la gât. Restul erau sclavi în fapt, 
doar că n-aveau şi numele, dar îşi închipuiau că sunt 
oameni, şi încă oameni liberi, şi chiar aşa îşi spuneau. 
Adevărul e că națiunea - în întregul ei - se afla pe lume cu 
un singur scop: să se prosterne înaintea regelui, a bisericii 
şi a nobilimii; să robească pentru ei; să-şi dea sufletul, 
trudind pentru ei; să moară de foame pentru ca ei să fie 
ghiftuiţi; să muncească pentru ca ei să poată zburda; să 
soarbă până la fund cupa amărăciunii pentru ca ei să poată 
fi fericiţi; să umble goi pentru ca ei să poată purta mătăsuri 
şi bijuterii; să plătească biruri pentru ca ei să fie nebirnici; 
să se obişnuiască o viaţă întreagă cu vorbele şi atitudinile 
înjositoare ale linguşirii, pentru ca ei să poată păşi cu 
semeţie şi să se creadă zeii lumii. Şi pentru toate acestea nu 
primeau alte mulţumiri decât lovituri şi dispreţ, şi erau atât 
de săraci cu duhul, încât până şi această atenţie o luau 
drept cinste. 

Ideile moştenite sunt un lucru curios - foarte interesant de 
observat şi de cercetat. Eu le-aveam pe ale mele; regele şi 
poporul şi le aveau pe ale lor. În amândouă cazurile, ideile 
curgeau în albii adânc săpate de vreme şi de obiceiuri; iar 
omul care şi-ar fi pus în gând să le schimbe cursul, prin 
argumentare şi raţionament, ar fi avut mult de furcă. De 
pildă, contemporanii regelui Arthur moşteniseră ideea că 
toţi oamenii care nu au un titlu şi un pomelnic lung de 
strămoşi - fie că sunt sau nu înzestrați de natură şi au făcut 


sau nu vreo ispravă în viaţă - sunt nişte fiinţe care nu 
merită mai multă atenţie decât animalele, gângăniile, 
insectele. În schimb, eu moştenisem ideea că nişte coţofane 
umane, care admit să se fălească cu penele de păun ale 
demnităţilor moştenite şi ale titlurilor căpătate de alţii, nu 
merită decât râsul şi batjocura. 

Felul în care eram privit era ciudat, dar firesc. Ştiţi cum se 
uită publicul şi gardianul menajeriei la un elefant? Ei, cam 
aşa se petreceau lucrurile şi cu mine. Sunt plini de 
admiraţie faţă de proporţiile şi puterea uimitoare a 
elefantului, spun cu mândrie că poate săvârşi o sută de 
minuni, care sunt cu mult mai presus de puterile lor şi 
vorbesc toţi cu aceeaşi mândrie despre faptul că, la mânie, 
elefantul e în stare să pună pe fugă o mie de oameni. Dar 
asta-l face oare să fie unui dintre ai lor? Nu, până şi cea mai 
bicisnică haimana din arenă ar zâmbi auzind asemenea idee 
năstruşnică. Haimanaua n-ar putea-o înţelege; n-ar putea 
de fel să-i intre în cap; n-ar putea nici pe departe s-o 
conceapă. Ei, în ochii regelui, nobililor şi ai întregului popor 
- până la cel din urmă sclav sau vagabond - eu eram 
întocmai ca elefantul acela şi nimic mai mult. Eram admirat 
şi temut, dar eram admirat şi temut în calitate de animal. 
Animalul nu e venerat şi nici eu nu eram; nu eram nici 
măcar respectat. N-aveam pomelnic de strămoşi şi nici un 
titlu moştenit, astfel că în ochii regelui şi ai nobililor eram 
pur şi simplu o lepădătură; poporul mă privea cu mirare şi 
teamă, dar fără respect. Datorită puterii ce o au ideile 
moştenite, oamenii aceia nu erau în stare să-şi închipuie 
altceva demn de respect decât spiţa aleasă şi noblețea. Aici 
se vede mâna înfiorătoarei puteri care este biserica 
romano-catolică. Aşa, la iuţeală, în două-trei secole, 
prefăcuse o naţiune de oameni într-o adunătură de viermi. 
Înainte de epoca supremaţiei bisericii în lume, oamenii 
fuseseră oameni întregi şi-şi ţinuseră capul sus; avuseseră 
mândrie, judecată şi independenţă, iar rangul şi 
însemnătatea se dobândeau mai cu seamă prin fapte, şi nu 


datorită naşterii. Apoi a răsărit biserica, urmărind un 
mănunchi de interese egoiste şi ea s-a arătat iscusită şi 
ageră, cunoscând multe chipuri de a scoate şapte piei de pe 
un om - sau de pe un popor. Ea a născocit monarhia de 
drept divin, întărind-o şi proptind-o de jur împrejur cu 
ierarhia fericirilor hărăzite celor aleşi, smulgând virtuțile de 
la rostul lor şi făcându-le să susţină un scop nevrednic. Ea a 
predicat - dar mereu numai oamenilor de rând - umilinţa, 
supunerea faţă de mai marii lor, frumuseţea jertfei; ea a 
predicat oamenilor de rând să înghită cu blândeţe insultele; 
şi tot lor, mereu numai lor, răbdarea, sărăcia duhului şi 
neîmpotrivirea în faţa împilării; şi tot biserica a introdus 
rangurile ereditare şi aristocraţiile, şi a învăţat toate 
popoarele creştine de pe faţa pământului să se plece în faţa 
lor şi să le venereze. Chiar în secolul în care m-am născut 
eu, otrava asta mai exista încă în sângele creştinătăţii, şi cel 
mai bun dintre englezii de rând încă era mulţumit să vadă 
cum oameni mai prejos de dânsul deţineau mai departe şi 
cu neobrăzare dregătorii boiereşti sau tronuri regeşti, la 
care legile caraghioase ale ţării sale nu-i îngăduiau să 
aspire. De fapt, nu numai că era mulţumit de această sucită 
stare de lucruri, dar îşi băga în cap că trebuie să fie mândru 
de ea. Lucrul acesta pare a ne arăta că omul poate îndura 
orice şi chiar îndură orice situaţie, dacă s-a născut într-însa 
şi a crescut cu ea. Desigur că această pacoste: respectul 
faţă de rang şi faţă de titlurile nobiliare, a existat şi în 
sângele nostru american - o ştiu - dar când părăsisem 
America, dispăruse - în orice caz, în cea mai mare măsură. 
Acest respect nu mai era la modă decât printre moftangii şi 
moftangioaice. Când o molimă a fost stârpită în aşa de mare 
măsură, se poate foarte bine spune că nu mai contează. 
Dar să revin la poziţia neobişnuită pe care o aveam în 
regatul regelui Arthur. Va să zică, eram ca un uriaş în 
mijlocul piticilor, un om în toată firea printre copii, o minte 
strălucită printre nişte cârtiţe intelectuale. După toate 
criteriile raţiunii, eram singurul şi adevăratul om mare din 


întreaga lume britanică de-atunci. Şi, totuşi, în zilele acelea, 
ca şi în îndepărtata Anglie din vremea naşterii mele, oricare 
conte cu creier de oaie, care putea pretinde că are un lung 
şir de strămoşi ce se trag din ibovnica regelui - culeasă la 
întâmplare de prin mahalalele Londrei - trecea înaintea 
mea. Asemenea personaje erau răsfăţate în regatul lui 
Arthur şi toţi le priveau cu respect, chiar dacă purtarea le 
era la fel de meschină ca şi inteligenţa, iar moralitatea nu 
mai puţin josnică decât obârşia. Uneori, un astfel de 
specimen putea sta jos de faţă cu regele, pe când mie nu mi 
se îngăduia. Desigur, aş fi putut căpăta cu uşurinţă un titlu, 
şi asta m-ar fi înălţat grozav în ochii tuturora - chiar şi în 
ochii reginei, care mi l-ar fi acordat - dar n-am cerut aşa 
ceva, ba am şi refuzat, când mi s-a oferit. Cu părerile pe 
care le aveam, nu m-aş fi putut împăca cu ideea înnobilării 
şi nici n-ar fi fost ceva cinstit, fiindcă, de când îmi ştiu 
neamul, tribul nostru n-a avut niciodată o dungă piezişă în 
stânga blazonului. Nu m-aş fi putut simţi într-adevăr bine şi 
nici mândru sau încântat de nici un titlu decât de unul pe 
care mi l-ar fi acordat poporul însuşi, singurul îndreptăţit s- 
o facă - şi mereu trăgeam nădejde de a cuceri un asemenea 
titlu. Şi într-adevăr l-am câştigat, în decursul celor câţiva 
ani de străduinţi cinstite şi onorabile, şi l-am purtat cu 
înaltă şi curată mândrie. Titlul acesta pe care l-am căpătat a 
ieşit întâmplător la iveală, într-o bună zi, din gura unui 
fierar, într-un sat oarecare. A fost socotit un gând fericit şi 
purtat din gură în gură, cu un surâs de voie bună şi cu vot 
de aprobare. În zece zile străbătuse regatul şi devenise la 
fel de popular ca şi al regelui. După aceasta n-am mai fost 
cunoscut sub alt nume, fie că se vorbea de mine în vreo 
adunare a oamenilor din popor, fie la consiliile de coroană, 
în cursul unor grave dezbateri asupra problemelor de stat. 
Titlul acesta, tradus în limbă modernă, ar fi „şeful”. Titlu 
ales de popor! Asta zic şi eu că-mi plăcea. Şi era un titlu 
foarte înalt. Existau foarte puţine titluri articulate, şi eu 
aveam unul din ele. Dacă se rostea cuvântul duce, sau 


conte, sau episcop, cine putea spune despre care dintre ei 
era vorba? Dar dacă spuneai regele sau regina sau şeful, 
era cu totul altceva. 

Ce să spun, regele mi-era simpatic şi, în calitate de rege, îl 
respectam. Îi respectam postul, în măsura în care puteam 
respecta orice supremație nedobândită prin merite proprii, 
dar ca om îl priveam de sus, ca şi pe nobilii săi - în 
particular. lar el şi ceilalţi mă simpatizau şi-mi respectau 
postul, dar mă priveau de sus, ca pe un animal lipsit de 
naştere nobilă sau de vreun titlu deocheat - şi încaltea nici 
nu-şi prea ascundeau părerile în public. Nu ne ţineam de 
râu pentru părerile pe care le aveam unii despre alţii. 
Socoteala era cinstită! Eram chit şi toată lumea mulţumită! 

CAPITOLUL IX. 

Turnirul. 

La Camelot, aveau mania să organizeze turniruri 
straşnice. Erau ca nişte lupte de tauri umani, foarte 
palpitante, pitoreşti şi caraghioase, totuşi cam plictisitoare 
pentru o minte practică. În pofida acestui fapt, de obicei 
asistam şi eu la turniruri şi asta din două motive: dacă vrei 
să fii simpatizat, nu trebuie să stai la o parte de lucrurile 
care-ţi pasionează prietenii şi lumea ta - mai ales dacă eşti 
om politic - iar pe de altă parte, atât ca om de afaceri cât şi 
ca om politic, îmi propusesem să studiez turnirurile ca să 
văd dacă nu li se poate aduce vreo îmbunătăţire. Aceasta 
mă face să vă spun - fie şi în treacăt - că primul act oficial 
pe care l-am făcut sub guvernarea mea, şi încă din prima zi, 
a fost să deschid un birou de brevete. Ştiam că o ţară fără 
birou de brevete şi fără legi bune, care să protejeze 
brevetele, nu merge decât ca racul: pieziş sau îndărăt. 

Lucrurile îşi continuau ca de obicei mersul - cam un turnir 
pe săptămână - şi din când în când băieţii - adică sir 
Launcelot şi ceilalţi - mă rugau să le dau o mână de ajutor, 
dar spusei că o s-o fac ceva mai târziu. În fond, nu era nici o 
grabă şi aveam prea multe rotiţe administrative de uns şi 
de pus în mişcare cum se cade. 


Am avut un turnir care a ţinut mai bine de o săptămână şi 
la el au luat parte, unul peste altul, vreo cinci sute de 
cavaleri. Le-a trebuit o săptămână ca să se adune. Veneau 
călări de pretutindeni, de la marginea ţării şi chiar de 
dincolo de mare; mulţi îşi aduceau doamnele, şi toţi erau 
însoţiţi de scutieri şi de roiuri de slujitori. Era o mulţime cât 
se poate de pestriţ şi de somptuos îmbrăcată şi foarte 
pilduitoare pentru ţara şi epoca aceea, prin veselia-i 
animalică, prin nevinovata necuviinţă a limbajului şi printr-o 
senină nepăsare faţă de morală. De dimineaţă şi până 
seara, unii luptau şi alţii priveau, iar cântecele, jocurile şi 
dansurile se ţineau lanţ. De asemenea, în fiecare noapte, se 
bea zdravăn jumătate din timp. Ştiau să se distreze în 
chipul cel mai nobil. Vă asigur că n-aţi mai văzut asemenea 
oameni. Cârdul acela de frumoase doamne, scânteind în 
podoabele lor barbare, erau ahtiate a privi cum un cavaler 
se rostogolea de pe cal în arenă, cu un vârf de lance gros 
cât glezna înfipt într-însul şi ţâşnindu-i sângele şuvoi - şi, în 
loc să leşine, băteau din palme şi se înghesuiau ca să vadă 
mai bine. Numai câteodată vreuna se apuca să-şi scoată 
batista şi se prefăcea - aşa, de ochii lumii - că i s-a zdrobit 
inima. În acest caz, puteai paria doi la unu că la mijloc era 
vreun scandal amoros şi doamna se temea că publicul încă 
nu-l aflase. 

În condiţii obişnuite, gălăgia din timpul nopţii m-ar fi 
deranjat, dar, în împrejurările acelea, nici n-o luam în 
seamă, fiindcă mă împiedica s-aud cum vracii tăiau braţele 
şi picioarele celor schilodiţi în timpul zilei. Aşa mi-au stricat 
bunătatea de ferăstrău, ba, i-au rupt şi mânerul, dar am 
lăsat să treacă de la mine. Cât despre securea ce-o aveam, 
atâta spun, m-am hotărât ca data viitoare, când o fi să mai 
împrumut vreo secure unui chirurg, să mă gândesc mai 
bine în care secol mă aflu. 

Nu numai că am urmărit zi de zi turnirurile, dar chiar am 
detaşat un preot mai deştept - din Ministerul meu al 
Moralei Publice şi al Agriculturii - şi i-am ordonat să-mi facă 


un reportaj, deoarece aveam de gând ca de îndată ce va fi 
posibil, când voi fi ridicat îndeajuns poporul, să înfiinţez un 
ziar. Primul lucru de care ai nevoie într-o ţară nouă este un 
birou de brevete; apoi, îţi organizezi reţeaua de şcoli, şi, 
după aceea, dă-i drumul cu ziarul. Ziarul şi-o fi având el 
greşelile lui, dar nu face nimic, căci pentru o naţiune 
moartă înseamnă un salt în afara mormântului şi asta nu 
trebuie uitat. Fără ziar nu poţi reînvia o naţiune moartă; nu 
există nici o altă cale. Aşa că am vrut să sortez lucrurile şi 
să văd cam ce fel de material de reportaj aş putea strânge 
în secolul al VI-lea, când o să am nevoie. 

Ei, ţinând seama de condiţii, preotul s-a descurcat foarte 
bine. A arătat toate amănuntele, şi ăsta-i lucru bun într-un 
material local; ştiţi, ţinuse registrele de înmormântări ale 
bisericii sale, când fusese mai tânăr, şi-acolo, fireşte, 
principalul sunt amănuntele. Cu cât sunt trecute mai multe 
amănunte, cu atât scoţi mai mulţi bani: cioclii, bocitoarele, 
lumânările, rugăciunile - totul contează; iar dacă 
îndurerata familie nu plăteşte destule rugăciuni, atunci 
însemni lumânările în partidă dublă şi, dintr-un condei, 
îngroşi foarte frumos socotelile. Ba, dumnealui avea bunul 
obicei de a-i mai arde pe ici, pe colo, câte o tămâiere 
vreunui cavaler pe care-l socotea în stare să dea anunţuri 
gras plătite - adică, vreau să spun, care avea influenţă. De 
asemeni, preotul dovedea şi darul de a exagera lucrurile, 
căci în tinereţe făcuse pe impresarul unui cuvios pustnic 
care locuia într-o cocină şi se ocupa cu minunile. 

Desigur că reportajul acestui debutant era lipsit de nerv şi 
de senzaţional; nu avea nici descrieri înfiorătoare şi de 
aceea trebuia corectat de-o mână pricepută; dar limbajul 
său străvechi era nostim, dulce şi simplu, plin de savoarea şi 
aromele vremii, iar aceste mici merite răscumpărau într-o 
măsură lipsurile sale mai importante. lată o mostră din 
reportaj: „Pre urmă, sir Brian-de-les-Isles şi Grummore 
Grummorsum, cavaleri ai palatului, se loviră cu sir Aglovale 
şi sir 'Tor, iară sir 'Tor oborâtu-l-a cu sulița pre sir 


Grummore. Mai apoi, venit-au sir Carados din Turnul 
Durerii şi sir 'Turquine, cavaleri ai palatului, şi cu dânşii s-au 
lovit sir Percivale de Gallis şi sir Lamorak de Gallis, carele 
fraţi erau. Şi s-au izbit sir Percivale cu sir Carados şi îşi 
frânseră suliţele în mâini, iară apoi sir Turguine cu sir 
Lamorak pălitu-s-au cu sulița şi unul pre altul oborâtu-s-au 
cu sulița de pre cal şi fieştecare a primit ajutor spre a se 
ridica şi a încăleca iarăşi. Iară sir Arnold şi sir Gauter, 
cavaleri ai palatului, s-au izbit cu sir Brandiles şi sir Kay. 
Pălitu-s-au cu înfierbântare, iară suliţele li s-au frânt în 
mâini. Pre urmă, a venit sir Pertolope, castelanul, şi cu el s-a 
izbit sir Lionel, iară sir Pertolope, cavalerul cel verde, 
dărâmatu-l-a asupra pământului pre sir Lionel, ce frate-i 
era lui sir Launcelot. Pre toate acestea le-au fost scriind 
veliţii crainici, carele vestit-au pre învingător şi numele lor 
au strigat. Pre urmă, lui sir Bleobaris i s-a frânt sulița, 
pălindu-l pre sir Gareth, dară den izbitură sir Bleobaris se 
răsturnă singur la pământ. Dacă l-a văzut oborât pre sir 
Bleobaris, sir Galihadin zis-a lui Gareth a da piept cu 
dânsul, iară sir Gareth l-a oborât cu sulița de pre cal. Pre 
urmă, sir Galihud apucă sulița, spre a-şi răzbuna fratele, şi 
într-acelaşi chip l-a oborât sir Gareth, pre el şi pre sir 
Dinadan, şi pre fratele său La Cote Male Taile, şi pre sir 
Sagramor-cel-chinuit-de-dor şi pre sir Dodinas 
Neâmblânzitul. Pre toţi aceştia i-a răsturnat de pre cal jos 
pe pământ dintr-o singură lovitură de suliță. Văzând craiul 
Agwisance al Irlandei viteaza izbândă a lui sir Gareth, tare 
se minună, întrebându-se cine iaste acest cavaler, carele 
odată pare verde, odată pare albastru, după cum se 
învârtejeşte. Într-acesta chip s-au tâmplat, că după 
fieştecare învârtejire pe cal altă îi era coloarea, de nice crai, 
nice cavaler nu-l puteau oblici. Apoi, măria sa Agwisance, 
craiul Irlandei, se lovi cu sir Gareth, iară sir Gareth îl 
răsturnă de pre cal cu şea cu tot. Pre urmă, se întâlni sir 
Gareth cu craiul Carados al Scoției, şi sir Gareth oborât-au 
cu sulița şi calul, şi călăreţul. Şi într-acelaşi chip a biruit el 


pre craiul Uriens din ţara Gorei. Şi atuncea se arătă sir 
Bagdemagus, iară sir Gareth obori aşijderea pre călăreț şi 
pre cal, la pământ. Iară coconul lui sir Bagdemagus, 
Meliganus Gâliganus, şi-au frânt suliţele, bătându-se cu 
vârtute şi cavalereşte cu sir Gareth. Apoi, sir Galahault, 
blagorodnicul principe, răcni la sir Gareth: Pasă, 
împestriţatule cavaler! Carele iscusit meşter în mânuirea 
suliţei te-ai arătat, găteşte-te să ne lovim amândoi! Sir 
Gareth îl ascultă şi îşi luă o suliță mare şi într-acest chip se 
izbiră, prinţul frângându-şi sulița, iară sir Gareth pălindu-l 
în stânga coifului, încât ca frunza s-a clătinat şi ar fi căzut 
jos, dacă nu l-ar fi prins scutierii săi. Adevăr grăiesc vouă - 
zis-a craiul Arthur - cavalerul acesta împestriţat mare 
viteaz iaste! Întru aceasta, craiul chemă pre sir Launcelot şi 
se rugă de dânsul a se măsura cu cavalerul acela. Măria ta - 
grăit-a sir Launcelot - inima îmi zice că drept iaste în ceasul 
acesta a-l cruța pre cavalerul carele şi-a plinit cu vârf şi 
îndesat lucrul pe ziua de astăzi. Nu se cade altui cavaler a-i 
risipi slava, dacă vede cum viteazul şi-a încercat întreg 
vârtutea şi făcut-a atâta ispravă! Şi se poate - zis-a sir 
Launcelot - că acum şi aici a dat el bătălia cea mare, căci se 
prea poate să fie iubit foarte de vreo jupâneasă din 
şiragurile de aici, căci nu zadarnic s-a căznit dumnealui ca 
să scoată lumii la vedere vitejia sa. Şi întru aceasta - zis-a 
sir Launcelot - bucură-se din parte-mi, în ziua aceasta, de 
toată cinstea, căci cinsteş iaste, şi, chiar de mi-a sta în 
putinţă, cinstea eu nu i-aş risipi-o.” 

În ziua aceea, s-a mai petrecut o păţanie, pe care - din 
raţiuni de stat - am şters-o din reportajul cuvioşiei sale. 
Desigur că aţi observat cum în „partida” aceea Garry a avut 
un succes de pomină. Când zic Garry, vă daţi seama că e 
vorba de sir Gareth, căci aşa-i ziceam eu. Cu numele acesta 
dezmierdător mi-l numeam în sinea mea, dovedind că 
ţineam mult la dânsul. Dar era un diminutiv intim şi nu-l 
rosteam nimănui cu glas tare, cu atât mai puţin lui însuşi. 
Fiind de neam mare, nu mi-ar fi îngăduit niciodată o 


asemenea familiaritate. Ei, ca să continui, stăteam în loja ce 
mi-era rezervată, în calitate de ministru al regelui. În timp 
ce îşi aştepta rândul să intre în arenă, sir Dinadan veni la 
mine, se aşeză şi începu să-mi vorbească. Se repezea 
adesea până la mine, fiindcă eram străin şi se bucura că 
găsise un debuşeu nou pentru desfacerea glumelor sale, 
căci majoritatea ajunseseră la stadiul de uzură, în care cel 
ce le spune râde singur de ele, în timp ce ascultătorului 
parcă i se face rău. Totdeauna am căutat să corespund 
căznelilor sale, ba îi arătam o sinceră şi foarte întemeiată 
bunătate, deoarece, aşa cum era el, tot mă scutea de ceva 
neplăcut. Poate că - din vitregia soartei - cunoştea şi el 
dintre toate anecdotele tocmai pe aceea pe care o auzisem 
cel mai des, o urâsem şi o dispreţuisem cel mai mult în toată 
viaţa, dar omul nu mi-o spusese niciodată până atunci. E 
vorba de o anecdotă pusă pe seama tuturor oamenilor de 
duh care au călcat vreodată pe pământul Americii, de la 
Columb până la Artemus Ward. E vorba de un conferenţiar 
umorist, care timp de un ceas a revărsat asupra unui public 
ignorant un potop de glume, căutând a-l face să râdă. Dar 
nici pomeneală de râs. Când să plece, câţiva nerozi i-au 
strâns conferenţiarului mâna şi, foarte recunoscători, i-au 
spus că au fost cele mai nostime lucruri pe care le-au auzit 
vreodată şi că ei „s-au ţinut din răsputeri să nu pufnească în 
râs, drept în timpul conferinţei”. 

Anecdota asta nu merita să fi fost spusă nici măcar o 
singură dată. Şi totuşi eu am înghiţit-o de sute de mii, de 
milioane şi miliarde de ori, jăluindu-mă şi afurisind de 
fiecare dată. Aşa că oricine îşi poate închipui prin ce-am 
trecut, atunci, auzindu-l pe măgarul acela în armură cum s- 
apucă să mi-o toarne şi el, în ceţosul amurg al tradiţiei, 
înainte de a fi răsărit zorii istoriei, când chiar despre 
Lactanţiu abia puteai spune „răposatul Lactanţiu”; şi mai 
erau cinci sute de ani până la naşterea Cruciadelor! 

Taman când isprăvi cu pozna asta, apăru băiatul care 
anunţa concurenţii, aşa că sir Dinadan îşi luă tălpăşiţa, 


hohotind ca un diavol, zăngănind şi zornăind ca o ladă cu 
fiare vechi, iar eu nu mai ştiam ce-i cu mine. Îmi trebuiră 
câteva minute până să-mi vin în fire, şi atunci deschisei 
ochii tocmai la vreme ca să-l văd pe sir Gareth trăgându-i o 
chelfăneală straşnică. Fără să-mi dau seama, începui să mă 
rog: Doamne, sper că l-a ucis! Dar, ghinion! până să-mi 
sfârşesc fraza, sir Gareth se şi năpusti asupra lui sir 
Sagramor-cel-chinuit-de-dor şi mi ţi-l azvârli peste crupa 
calului, buşindu-l la pământ, iar sir Sagramor mi-a auzit 
ruga şi a crezut că-l priveşte pe dânsul! 

Vai şi aoleu! Când îi intra vreunuia din ei ceva în cap, nu i- 
o mai scoteai nici cu cleştele! Pricepusem eu treaba asta, 
aşa că nu mi-am mai bătut gura de pomană şi nu i-am mai 
dat nici o explicaţie lui sir Sagramor. De îndată, însă, ce-i i-a 
venit piuitul, sir Sagramor m-a înştiinţat că are de aranjat o 
mică răfuială cu mine şi a stabilit în ce anume zi, peste vreo 
trei-patru ani, ne vom răfui, tot în arena unde i se adusese 
jignirea. I-am răspuns că voi fi la dispoziţia lui, când se va 
înapoia. Nu ştiu dacă sunteţi la curent, dar el trebuia să 
plece de îndată după sfântul potir. Toţi băieţii aveau mania 
să dea, din când în când, câte o raită după sfântul potir. 
Asta însemna o excursie de câţiva ani, şi totdeauna trecea 
amar de vreme până se întorceau, căci îşi vârau nasul peste 
tot şi cu anasâna, cu toate că habar nu aveau unde se afla 
sfântul potir! De altminteri, eu, unul, nici nu cred că 
vreunul dintre dânşii se aştepta într-adevăr să-l găsească, 
iar dacă ar fi dat, totuşi, peste potir, sunt sigur că n-ar fi 
ştiut ce să facă cu el. Ştiţi, călătoriile astea erau un fel de 
trecere înspre nord-vest, a epocii aceleia - cum s-ar spune - 
şi nimic mai mult. În fiecare an, porneau expediţii în 
căutarea sfântului potir, iar în anul următor plecau expediţii 
de salvare, pentru a-i căuta pe cei plecaţi întâi. Puteai 
câştiga la prestigiu cu toptanul din afacerea aia, dar nu 
scoteai para chioară. Închipuiţi-vă, au încercat chiar să mă 
bage mesa şi pe mine! Ce să vă spun, îmi vine să zâmbesc, 
nu alta! 


CAPITOLUL X. 

Începuturile civilizaţiei. 

Cavalerii Mesei Rotunde au aflat curând de provocare şi 
desigur că ea a stârnit destule comentarii, căci lucruri 
dintr-astea îi interesau pe băieţi. Regele socotea că şi 
pentru mine a sosit momentul să pornesc în căutare de 
aventuri, spre a dobândi faimă şi a fi şi mai demn dea mă 
înfrunta cu sir Sagramor, când se vor fi scurs cei câţiva ani. 
Eu mă scuzai însă, spunând că deocamdată îmi mai trebuie 
vreo trei-patru ani ca să orânduiesc bine treburile ţării, aşa 
ca să meargă ca pe roate. Pe urmă, voi fi gata, iar cum, 
după toate probabilitățile, la vremea aceea sir Sagramor va 
fi încă în căutarea potirului, prin amânarea mea nu se 
pierdea nimic din timpul cel preţios. Până atunci aveam să 
capăt o vechime de şase-şapte ani în slujbă şi socoteam că 
organizaţia şi maşinăria mea vor fi atât de bine dezvoltate, 
încât voi putea să-mi iau un concediu fără ca sistemul să 
sufere. 

Eram destul de mulţumit de ceea ce înfăptuisem până 
atunci. În diferite cotloane şi unghere liniştite, iniţiasem tot 
felul de industrii - nucleele vastelor uzine viitoare, 
misionarii de fier şi oţel ai viitoarei mele civilizaţii. În aceste 
nuclee, adunasem laolaltă cele mai agere minţi tinere pe 
care le putusem găsi, iar agenţii mei cutreierau necontenit 
ţara, scotocind peste tot după noi talente. Luasem o 
puzderie de fiinţe ignorante şi le pregăteam ca să devină 
experţi - experţi în tot felul de meserii şi ramuri ale ştiinţei. 
Grădiniţele astea ale mele îşi duceau, nestânjenite, o viaţă 
liniştită şi tainică, prin colţuri de ţară neştiute, căci nimeni 
n-avea voie să pătrundă înlăuntrul lor fără un permis 
special - deoarece mi-era teamă de biserică. 

În primul rând, am deschis o fabrică de profesori şi o 
grămadă de şcoli de duminică. Rezultatul era că acum 
aveam în locurile acelea o reţea admirabilă de şcoli de 
diferite grade, în plină înflorire, şi o întreagă colecţie de 
congregaţii protestante, toate prospere şi în necontenită 


dezvoltare. Oricine putea fi orice fel de creştin poftea, căci 
în privinţa asta exista o libertate desăvârşită. Dar am 
restrâns învăţământul religios public la biserici şi la şcolile 
de duminică, neîngăduindu-l în celelalte instituţii de 
învăţământ ale mele. Aş fi putut să dau preferinţă sectei 
mele şi să-i fac pe toţi presbiterieni - şi asta fără nici o 
bătaie de cap - dar ar fi însemnat să încalc o lege a firii 
umane, căci necesităţile şi instinctele spirituale sunt tot atât 
de variate în familia umană cât şi poftele, înfăţişarea şi 
trăsăturile fizice, şi un om nu se simte într-adevăr bine - din 
punct de vedere moral - decât când poartă veşmântul 
religios care convine, ca model, culoare şi dimensiuni, 
înclinațiilor sale spirituale, făpturii şi staturii sale. Pe 
deasupra, mă temeam de o biserică unită, care ar fi 
însemnat o putere înfricoşătoare, cea mai înfricoşătoare 
putere ce se poate închipui, căzând în scurtă vreme pe 
mâinile egoiştilor - cum e sortit să se întâmple totdeauna - 
şi aducând astfel moartea libertăţii şi paralizarea gândirii 
omeneşti. 

Toate minele erau proprietatea regelui şi - slavă domnului! 
- se găseau cu ghiotura. Până atunci, minele fuseseră 
exploatate aşa cum exploatează întotdeauna sălbaticii 
minele - adică scobind nişte gropi în pământ şi scoțând 
minereul cu mâna în nişte saci de piele, cu randament de o 
tonă pe zi; dar eu, de îndată ce-am putut, am început să 
pun mineritul pe baze ştiinţifice. 

Da! Făcusem progrese frumoase, când m-a picnit 
provocarea lui Sagramor. 

Se scurseseră patru ani - şi mai erau atâtea de făcut! Nu 
v-aţi fi închipuit niciodată că aşa ceva este cu putinţă pe 
lume! Puterea absolută e într-adevăr un lucru ideal, când se 
află în mâini sigure. Despotismul cerului e singura 
guvernare desăvârşită. Un despotism pământean ar fi cea 
mai desăvârşită guvernare pământească, dacă ar exista 
aceleaşi condiţii - adică dacă despotul ar fi cel mai 
desăvârşit exemplar al speţei umane şi dacă viaţa sa ar fi 


veşnică. Dar, întrucât un om perfect este pieritor şi orice-ar 
face tot trebuie să moară, lăsându-şi stăpânirea în mâinile 
unui moştenitor imperfect - un despotism pământean nu 
numai că e o formă rea de guvernare, ci e chiar cea mai rea 
formă posibilă. 

Opera mea arăta ce-ar putea face un despot, având la 
dispoziţie resursele unui regat întreg. Fără ca ţara aceea 
întunecată s-aibă habar, eu făcusem să se dezvolte într-însa, 
şi chiar sub nasul ei, civilizaţia veacului al XIX-lea. Opera 
mea era ferită de privirea publicului, dar exista acolo ca o 
realitate gigantică şi de netăgăduit şi de care lumea avea să 
mai audă, dacă trăiam şi aveam noroc. Era o realitate tot 
atât de sigură şi de concretă ca şi un vulcan tihnit, ce-şi 
înalţă nevinovat piscul fără fum către cerul albastru, fără să 
dea semn că în măruntaiele sale clocoteşte un iad. Şcolile şi 
bisericile mele fuseseră prunci firavi, cu patru ani în urmă; 
acum erau oameni în toată puterea; atelierele de mai 
înainte deveniseră acum vaste uzine; unde avusesem o 
duzină de oameni calificaţi, aveam acum o mie; unde 
avusesem un expert de mâna întâi, aveam acum cincizeci. 
Stăteam cu mâna pe mâner, ca să zic aşa, gata oricând să-l 
trag şi să revărs lumina asupra lumii aceleia, cufundată în 
miez de noapte. Dar n-aveam de gând s-o fac pe 
neaşteptate. Politica mea era alta, căci poporul n-ar fi 
rezistat la aşa ceva, şi, pe deasupra, mi-ar fi sărit într-o 
clipită în spinare biserica romano-catolică. 

Nu! Eu înaintasem cu băgare de seamă tot timpul. Câtăva 
vreme am avut agenţi secreţi, pe care i-am răspândit prin 
ţară, cu misiunea de-a submina pe nesimţite cavalerismul şi 
de-a măcina când o superstiție, când alta - aşa, câte puţin - 
pregătind treptat terenul pentru o stare de lucruri mai 
bună. Făceam lumină cu încetişorul, aprinzând lumânare cu 
lumânare, şi aveam de gând să merg mai departe tot aşa. 

Răspândisem, prin regat - şi tot în taină - câteva sucursale 
de şcoli care mergeau foarte bine. Aveam planul de a 
dezvolta tot mai mult ramura asta, pe măsură ce treceau 


anii; fireşte, dacă nu se întâmpla ceva care să mă 
intimideze. Una din tainele cele mai cu cântec era West 
Pointul meu - academia mea militară. O feream de 
indiscreţiile celorlalţi cu cea mai mare stricteţe şi acelaşi 
lucru îl făceam şi cu academia mea navală, pe care o 
înfiinţasem într-un port îndepărtat. Amândouă erau în plină 
înflorire, spre deplina-mi mulţumire. 

Clarence avea acum douăzeci şi doi de ani şi era adjunctul 
meu, mâna mea dreaptă. Era o comoară! Într-adevăr, n- 
avea pereche şi se pricepea la orice. În ultimul timp îl 
pregătisem pentru ziaristică, zicându-mi că bătuse ceasul 
ca să pornim şi un ziar. Nu ceva în stil mare, ci doar un mic 
săptămânal pentru difuzarea de probă a ideilor mele, în 
cadrul grădiniţelor de civilizaţie, pe care le înfiinţasem. Se 
simţea în meseria asta ca peştele în apă; cu siguranţă că 
zăcea într-însul o vocaţie de ziarist înnăscut. Într-un fel, 
junele se şi dedublase: vorbea ca în secolul al VI-lea şi scria 
ca într-al XIX-lea. Stilu-i de gazetar progresa necontenit; 
ajunsese deja la nivelul unui ziar din fundul Alabamei şi nu-l 
puteai deosebi de stilul articolelor de fond din această 
regiune nici prin cuprins, nici prin ton. 

Mai aveam de lansat şi o altă mare invenţie. E vorba de 
telegraf şi telefon; pentru prima dată ne aventuram în 
această direcţie. Deocamdată, liniile de comunicaţie erau 
păstrate numai pentru uzul nostru particular, şi aşa urmau 
să rămână până în ziua când vor da în pârg. Aveam o echipă 
de oameni pe drumuri, care lucra mai ales noaptea. 
Întindeau firele pe pământ, temându-ne să punem stâlpi ca 
să nu trezim prea multă curiozitate. Firele de pe pământ 
erau destul de bune, pentru ambele întrebuinţări, fiindcă 
erau apărate printr-un izolator inventat de mine şi care 
dădea rezultate perfecte. Oamenii mei aveau ordinul să 
cutreiere ţara, ferindu-se însă de drumurile bătute, spre a 
stabili legături cu toate oraşele mai însemnate, a căror 
prezenţă era trădată de lumini, şi lăsând câte un expert la 
fiecare post nou. Într-adevăr, nimeni nu era în stare să-ţi 


spună cum poţi găsi o anumită localitate, fiindcă nimeni nu 
se ducea înadins în vreun loc, ci dădea doar din întâmplare 
peste el, hoinărind, şi de obicei pleca de acolo fără să-i 
treacă prin gând a întreba cum se numea localitatea 
respectivă. Din când în când, trimisesem expediţii 
topografice ca să facă măsurători şi să alcătuiască harta 
regatului, dar totdeauna se amestecaseră preoţii, făcând 
şicane. Aşa că, până una-alta, renunţasem la proiectul 
acela; n-ar fi fost deloc diplomatic să ne punem rău cu 
biserica. 

Cât despre starea generală a ţării, ea era întocmai cum 
fusese şi la sosirea mea, şi asta din toate punctele de 
vedere. Făcusem eu ceva schimbări, dar în mod inevitabil 
erau mărunte şi nu se puteau observa. 

Astfel, încă nu mă amestecasem nici în chestia impozitelor 
- în afară de acelea care aduceau venituri regelui. Pe astea 
le sistematizasem, punând serviciul pe o bază solidă şi justă. 
Rezultatul era că veniturile se şi împătriseră şi, totuşi, 
sarcinile erau atât de echitabil împărţite faţă de trecut, 
încât poporul se simţea uşurat şi de pretutindeni se 
aduceau laude pentru administraţia mea. 

Eu, personal, am fost nevoit să fac o pauză în activitatea 
aceasta, dar faptul nu m-a încurcat deloc, ba chiar mi-a 
priit. Mai înainte - da! - m-ar fi stingherit, însă acum totul 
era în mâini bune şi lucrurile mergeau ca la carte. 

Într-adevăr, în ultima vreme regele îmi amintise de câteva 
ori că amânarea pe care o cerusem, cu patru ani în urmă, 
se apropia de soroc. Era o aluzie că e timpul ca s-o pornesc 
în căutare de aventuri şi să-mi câştig o reputaţie care să mă 
facă demn de onoarea de a frânge şi eu suliţi cu sir 
Sagramor. El tot se mai învârtea prin ţară după potir, dar 
era căutat de mai multe expediţii de salvare şi putea fi găsit 
de la un an la altul. Aşadar, vedeţi că mă aşteptam la 
această pauză în activitatea mea şi n-am fost luat prin 
surprindere. 

CAPITOLUL. XI. 


Yankeul în căutare de aventuri. 

Niciodată nu a existat pe lume o ţară mai ideală pentru 
mincinoşii care rătăceau din loc în loc - de aceea, se şi 
găseau într-însa mii de mincinoşi rătăcitori, de amândouă 
sexele. Nu trecea lună, fără să ai a face cu vreun vagabond 
din ăştia. Mai toţi veneau încărcaţi cu o poveste despre 
cutare sau cutare prinţesă care cerea ajutor ca să scape din 
vreun castel îndepărtat, unde era ţinută prizonieră de o 
puşlama nelegiuită - de obicei, un uriaş. Poate o să credeţi 
că, după ce asculta o astfel de nuvelă din gura unei 
persoane cu totul necunoscută, regele cerea în primul rând 
dovezi - ba şi câteva indicaţii cu privire la poziţia castelului, 
la cea mai bună rută până la el, şi-aşa mai departe. Ei bine, 
aflaţi că nimeni nu se gândea la un lucru atât de simplu şi 
de bun simţ. Nici pomeneală de aşa ceva! Toţi înghiţeau pe 
nemestecate minciunile acestor oameni şi nu puneau nici 
un fel de întrebare. Cum-necum - într-o zi, când mă aflam 
pe la curte - unul din indivizii ăştia, de data asta era una, 
veni şi îndrugă o poveste după acelaşi tipic. Cică stăpâna ei 
căzuse prizonieră într-un cogeamite castel mohorât, laolaltă 
cu alte patruzeci şi patru de fete tinere şi frumoase, mai 
toate prințese; se ofileau cu toatele în captivitatea aceea 
crudă, care ţinea de douăzeci şi şase de ani; stăpânii 
castelului erau trei fraţi năzdrăvani, fiecare cu câte patru 
braţe şi-un singur ochi - ochiul în mijlocul frunţii şi mare cât 
un fruct. Speţa fructului nu era menţionată; obişnuita lor 
neglijenţă în materie de date ştiinţifice! 

Poate n-o să credeţi, dar regele şi întreaga Masă Rotundă 
îşi arătară numaidecât interesul pentru această năstruşnică 
ocazie de aventuri. Fiecare cavaler al Mesei Rotunde s-a 
bătut pentru această şansă de a-şi dovedi vitejia şi s-a rugat 
să i se acorde lui cinstea de a le salva pe nenorocitele 
acelea; totuşi, spre necazul şi jignirea lor, regele mi-a 
acordat mie această cinste, pe care nici n-o cerusem. 

Am reuşit printr-un efort să-mi stăpânesc bucuria, când 
Clarence mi-a adus vestea aceasta. În schimb, el nu şi-a 


putut-o stăpâni. I se revărsa din gură un val neîntrerupt de 
încântare şi recunoştinţă: era încântat de norocul meu şi 
recunoscător regelui pentru mărinimoasa favoare ce-mi 
acordase. Nu-şi putea ţine locului nici picioarele, nici 
trupul, ci ţopăia prin odaie, într-un grațios extaz de fericire. 

Despre mine, aş fi blestemat din adâncul inimii bunătatea 
celui care-mi acordase o asemenea favoare, dar mi-am 
ascuns furia din motive politice şi-am făcut tot ce-am putut 
ca să par şi eu bucuros. Chiar aşa! Am şi declarat că mă 
bucur. Şi, într-o măsură era adevărat, căci mă simţeam la 
fel de bucuros ca şi cineva care ar fi scalpat. 

Ce să-i faci? Trebuie să iei lucrurile aşa cum sunt şi să nu- 
ţi pierzi vremea cu vâicăreli zadarnice. Mai bine te-apuci de 
treabă şi vezi ce se poate face. Cum în toate minciunile 
există un sâmbure de adevăr, trebuia să găsesc numaidecât 
sâmburele acesta, în cazul ce-mi picase. De aceea am trimis 
după fată şi ea a venit. Era o fiinţă destul de atrăgătoare, 
blândă şi modestă, dar - dacă e să te iei după aparenţe - nu 
ştia mai mult decât o cizmă. 

I-am spus: 

— Draga mea, ţi s-au cerut amănuntele necesare? 

Mi-a spus că nu i se ceruseră. 

— Fireşte, nici nu mă aşteptam să ţi se ceară, dar eu unul 
trebuie să te întreb, ca să fiu sigur despre ce e vorba. Ce să- 
i faci? Aşa am fost eu învăţat. Acum, să nu mi-o iei în nume 
de rău, dacă-ţi amintesc că trebuie s-o luăm ceva mai încet, 
fiindcă noi nu te cunoaştem. Poate că eşti de bună-credinţă 
- şi sperăm că eşti - dar nu-i nici o afacere când cumperi 
mâţa în sac. Pricepi şi dumneata situaţia. Sunt silit să-ţi pun 
câteva întrebări; răspunde-mi cinstit şi pe faţă şi nu-ţi fie 
nici o teamă. Unde locuieşti, când eşti acasă? 

— În ţara Moder, luminate cavaler. 

— "Ţara Moder? Nu-mi aduc aminte să mai fi auzit de ţara 
asta. Părinţii îţi trăiesc? 

— Dacă viiază au nu, de ştire nu am, că ani mulţi am stat 
ferecată în castelul acela! 


— Cum te cheamă, te rog? 

— Numele îmi iaste demoiselle Alisande la Carteloise - de- 
ţi este pre voie şi pre pofta inimii! 

— Cunoşti pe cineva care te poate identifica? 

— Ian socotiți dumneavoastră, luminate cavaler, cine mă 
cunoaşte aici, dacă sunt den alte părţi şi întâia dată venit- 
am la craiul cel mare. 

— Ai adus ceva scrisori, acte, dovezi că eşti demnă de 
încredere şi spui adevărul? 

— La ce nevoi-m-aş, dacă am grai şi ştiu a le spune 
singură? 

— Dar mata ştii că unul spune una, altul spune alta şi totul 
depinde... 

— Depinde? Ce depinde? Ciudese sunt aceste cuvinte 
pentru mintea mea! Nu te înţeleg, luminate cavalere. 

— Nu înţelegi? Ei, drăcia dracului! Cum nu poţi înţelege 
un farafastăc ca ăsta? Nu înţelegi că totul depinde de... Dar 
de ce naiba arăţi aşa de nevinovată şi de idioată? 

— Nime nu ştie, fără numai Dumnezeu, carele aşa m-a 
făcut. 

— Da, da, cred că asta-i cam aşa. Nu te burzului dacă par 
niţeluş enervat. Nici nu sunt. Dar hai să schimbăm 
subiectul. Să trecem la castelul ăla cu patruzeci şi cinci de 
prințese şi trei căpcăuni-şefi - ia spune-mi, unde-i haremul 
ăla? 

— Harem? 

— Castelul - adică, mă înţelegi, unde vine castelul ăla? 

— O, cât iaste de falnic şi neclătit şi cu podoabe podobit! 
Hăt departe iaste, cale de multe poşte de-aici. 

— Cât de multe? 

— Alelei, luminate cavalere, acmu preste fire iaste a le 
număra, atâtea de multe sunt şi se încalecă una preste alta, 
fiind într-acelaşi chip şi bătând într-aceleaşi culori, de nu 
desluşeşti o poştă de alta, nici cum să le socoti, fără numa a 
lua pe fieştecare la rând; iară aceasta numai în mâna 
domnului stă şi nice cum în puterea omului... de care lucru 


adevărat, adevărat să crezi, luminăţia ta, că nu iaste într-alt 
Chip...! 

— Ho! Opreşte-te! Las-o încolo de distanţă. Mai bine 
spune-mi cam pe unde se află castelul. Pe ce drum apuci? 
Încotro? 

— Nu-ţi fie cu bănat, luminăţie, drum apuci, dară drum 
dirept nu iaste, că încotro apuci, nu mergi întins, ci tot 
coteşti şi te învârtejeşti, când supt o zare, când supt alta, 
încât de-i chibzui că-i spre răsărit şi într-acolo degrab' ai 
purcede, vedea-vei cum calea iarăşi se învârtejeşte cu o 
jumătate de roată; şi-aceste ciudese iară şi iară se petrec la 
fel, mâhniciune mare pogorându-ţi în suflet şi spăimându-te 
au nu cumva călcat-ai voia domnului, carele nu hărăzeşte 
vericărui castel drum dirept şi scos la vedeală, fără numai 
dacă îi iaste pe plac, iară de nu-i iaste mai curând nimici-va 
toate castelele şi toate drumurile de pre lume, lăsând pustii 
şi jalnice locurile pre unde sălăşluit-au făpturile sale, carele 
să ia aminte că unde-i vrerea domnului totul se plineşte, 
iară unde nu, nu... 

— Ajunge, ajunge! Cruţă-ne şi pe noi oleacă! Lasă-l încolo 
de drum, lasă naibii direcţia. lartă-mă, te rog să mă ierţi, 
dar nu mă simt bine azi, aşa că nu lua în seamă când mă 
vezi vorbind singur. E un obicei vechi, unul vechi şi prost, 
de care cu greu te dezbari, mai ales când ţi-e îngreuiată 
digestia. Şi cum să nu fie, când mănânci lucruri care s-au 
copt cu mult înaintea naşterii tale? Trăsnită ţară! Cum să-ţi 
păstrezi sănătatea, dacă mănânci pui de primăvară care au 
o vechime de o mie trei sute de ani! Dar, hai, să nu ne mai 
oprim la mofturi. Hai să... Aoleu, n-ai cumva vreo hartă a 
regiunii unde trebuie să mergem? Dar, ştii, o hartă 
serioasă... 

— Au, nu iaste cumva făcătura aceea, carea de curândă 
vreme au meşteşugit-o păgânii de preste mări şi ţări, şi pre 
carea dacă o fierbi cu ulei, cu sare şi ceapă, adăugându.-i... 

— Ce, o hartă? Ce tot îndrugi acolo? Nu ştii ce-i aia hartă? 
Bine, bine, nu-i nimic! Nu te scuza! Urăsc scuzele, căci 


încurcă aşa de mult lucrurile, de nu mai ştii ce-i cu ele. 
Şterge-o, scumpo! Bună ziua! Condu-o, Clarence! 

Ei bine, acum mi-era cât se poate de limpede pentru ce 
catârii ăia nu-i cercetau pe mincinoşi în privinţa 
amănuntelor. Se prea poate că fata aceea să fi ascuns un 
anumit fapt prin vreun ungher al minţii, dar nu cred că-l 
scoteai nici cu pompa hidraulică şi nici cu primele tipuri de 
explozive, deşi fata constituia un caz care cerea într-adevăr 
dinamită. Ce mai! Era o vacă încălţată, o vacă sadea, şi 
totuşi regele şi cavalerii o ascultaseră smirnă ca un pasaj 
din scriptură. Asta te cam lămureşte asupra întregii 
societăţi de-atunci. Şi gândiţi-vă ce protocol simplu era la 
curtea aceea! Haimanaua asta de fetişcană n-avusese mai 
multă bătaie de cap ca s-ajungă până la rege, chiar în 
palatul său, decât ar fi avut ca s-ajungă la un azil de noapte, 
în vremea şi în ţara mea. Ba încă regele s-a bucurat văzând- 
0, s-a grăbit să-i audă povestea! Cu aventura pe care o 
aducea plocon pe tavă, era tot atât de binevenită, ca şi un 
cadavru pentru un agent de pompe funebre. 

Clarence se întoarse tocmai când sfârşeam aceste reflecţii, 
îi povestii cât m-am căznit cu fata aceea, fără a obţine 
măcar o singură informaţie care să mă ajute a găsi castelul. 
Junele păru cam mirat, ori încurcat, ori aşa ceva, şi insinua 
că nu se dumirea ce urmărisem eu, punând fetei toate 
întrebările acelea. 

— Ei, drăcie! am exclamat. Trebuie să găsesc castelul, nu? 
Altminteri, cum o să pornesc în căutarea lui? 

— Oho, potoleşte-ţi mânia, stăpâne! O, cât este de lesne, 
răspunsul! Nu v-a spus că veţi călători împreună? Aşa se 
face totdeauna. Veţi merge împreună. 

— Fata să meargă cu mine? Prostii! 

— Adevărat este! Veţi merge împreună. Vedea-vei că aşa-i. 

— Ce? Să pască dealurile şi să bată pădurile cu mine? 
Numai noi doi - singuri? Când eu sunt ca şi logodit? Bine, 
dar e scandalos. Gândeşte-te ce-o să zică lumea! 


Doamne! Deodată s-a ivit dinainte chipul ei drag! Junele 
era dornic să afle tainele acestei chestiuni delicate. L-am 
pus să jure că va păstra secretul şi apoi i-am şoptit numele 
iubitei: Puss Flanagan. Păru dezamăgit şi îmi spuse că nu-şi 
aminteşte să fi auzit vreodată de numele contesei mele. 
Conferea titluri nobiliare, micul meu curtean! 

E din East Har... mi-era pe limbă să-i spun, dar mă oprii, 
cam încurcat, apoi îi zisei.: 

— Las-acum! O să-ţi spun altă dată. 

El insistă, întrebându-mă dacă s-ar putea s-o vadă? O să-l 
las s-o vadă, într-o bună zi? 

Nu era mare lucru să-i făgăduiesc! Doar un fleac de vreo 
mie trei sute de ani la mijloc! Dar el era atât de nerăbdător 
încât îi spusei: „Da”. Cu toate astea, nu mi-am putut stăpâni 
un suspin. Şi, totuşi, suspinul nu avea nici un rost, căci ea 
încă nici nu se născuse. Dar aşa suntem făcuţi noi oamenii: 
nu mai judecăm, când avem sentimente; doar simţim şi- 
atâta tot! 

În ziua şi în noaptea aceea nu s-a discutat decât despre 
expediţia mea. Băieţii au fost foarte drăguţi cu mine şi s-au 
arătat grozav de atenţi, părând a fi uitat că-i jignisem şi 
dezamăgisem. Ba, chiar, păreau tare nerăbdători de felul 
cum voi scoate din bârlog pe căpcăunii ăia şi voi da drumul 
fecioarelor acelea coapte şi răscoapte, ca şi cum ar fi 
încheiat chiar ei contractul. Ei, ce să-i faci? Erau copii buni 
- dar numai copii şi-atâta tot! Mi-au dat nenumărate sfaturi, 
cum să scormonesc ca să dau de uriaşi şi să pun laba pei; 
mi-au împărtăşit tot felul de descântece împotriva vrăjilor şi 
mi-au dat leacuri şi alte fleacuri ca să-mi pun la răni. Dar nu 
i-a trecut nici unuia prin cap că - dacă eram un necromant 
atât de minunat, cum pretindeam că sunt - n-ar fi trebuit să 
am nevoie de leacuri sau instrucţiuni sau de descântece 
împotriva vrăjilor şi, mai puţin decât orice, de arme şi 
armură. Şi asta în orice fel de expediţie; chiar şi împotriva 
balaurilor care varsă foc pe nări şi a diavolilor sosiți gata 
fierbinţi din iad, ca să nu mai vorbim de nişte adversari 


pricăjiţi cum erau cei după care porneam, aceşti căpcăuni 
banali dintr-un fund de ţară. 

Urma să iau prânzul mic devreme de tot şi să plec în zori, 
fiindcă aşa se proceda de obicei; dar am avut de furcă mult 
cu armura şi asta m-a cam întârziat. E greu al naibii să intri 
în ea şi sunt atâtea formalităţi de făcut! Mai întâi, te înfăşori 
într-un strat sau două de cearşafuri, ca să ai un fel de 
perină care să-ţi îndepărteze răceala fierului; pe urmă îţi 
pui mânecile şi cămaşa de zale - iar astea sunt făcute din 
mici ochiuri de oţel, împletite laolaltă, alcătuind o țesătură 
atât de mlădioasă, încât dacă arunci cămaşa pe duşumea, 
se strânge boţ ca un năvod umed. E foarte grea şi aş zice 
cel mai incomod material din lume pentru o cămaşă de 
noapte - totuşi e foarte mult folosită în acest scop de către 
colectorii de impozite, de reformatori, de regii cu un cal 
putere şi cu un titlu dubios, şi de tot soiul ăsta de oameni. 

Apoi îţi pui ghetele - nişte bărci cu fundul lat, acoperite cu 
benzi de oţel, întreţesute - şi-ţi înşurubezi la călcâie pintenii 
stânjenitori. După asta, îţi prinzi jambierele pe pulpe şi 
apărătoarele pe coapse; pe urmă vin pieptarul platoşei şi 
partea dindărăt a ei, tot din fier nerăzbătut, şi începi să te 
simţi la strâmtoare. Pe urmă vâri sub platoşă pulpana 
alcătuită din fâşii largi de oţel, care îţi atârnă în faţă, fiind 
despicată însă la spate, ca să te poţi aşeza. Pulpana asta din 
fâşii nu-i cu nimic mai brează decât nişte doage. Nu-i bună 
la purtat, nici arătoasă la înfăţişare, nici măcar nu ajungi să- 
ţi ştergi mâinile de ea. Apoi îţi încingi spada; pe urmă îţi 
tragi burlanele pe braţe şi mănuşile de fier pe mâini, îţi pui 
capcana de şoareci - toată din fier - pe cap, cu o zdreanţă 
împletită din oţel, agăţată ca să-ţi atârne peste ceafă - şi 
eşti gata, comod ca o lumânare înfiptă în sfeşnic. Când 
ajungi în asemenea hal, nu-ţi mai arde de dans. Pot spune 
că un om împachetat în felul ăsta e ca o nucă pe care nu 
merită s-o mai spargi - aşa de puţin miez găseşti, când 
ajungi la el, în comparaţie cu coaja. 


Noroc că m-au ajutat băieţii, altfel n-aş mai fi isprăvit 
niciodată. Tocmai când am sfârşit noi treaba, a dat pe-acolo 
sir Bedivere, cu care ocazie am constatat că nu alesesem 
cel mai potrivit echipament pentru o călătorie aşa de lungă. 
Ce falnic arăta el, înalt, spătos şi vânjos, cum era! Purta pe 
cap un coif conic de oţel, care-i venea doar până la urechi şi 
drept vizieră avea numai o fâşie îngustă de oţel care se 
întindea până la buza de sus şi-i apăra nasul; iar tot restul 
îmbrăcămintei, de la gât până la călcâie, era alcătuit din 
inele de fier flexibile. Aproape tot trupul îi era ascuns sub 
acest veşmânt, care era alcătuit din inele de zale - precum 
am spus - atârnându-i de pe umeri până la glezne, dar de la 
mijloc până la capăt, atât în faţă cât şi în spate veşmântul 
era despicat, aşa că putea călări mai în voie, dându-şi 
poalele la o parte. Pleca în căutarea potirului şi ăsta era cel 
mai potrivit echipament pentru expediţie. Aş fi dat mult să 
am pardesiul ăla, dar era prea târziu ca să-mi mai pierd 
vremea cu ultimele născociri ale modei. Soarele tocmai se 
înălţase, regele şi curtenii ieşiseră în păr ca să mă vadă 
plecând şi să-mi ureze noroc, aşa că nu puteam călca 
eticheta zăbovind. Nici pomeneală să te urci singur pe cal! 
Orice încercare ar fi zadarnică. Au grijă ei să te ducă în 
braţe, întocmai cum e dus la farmacie un om care a căpătat 
insolaţie. Tot ei te ajută să stai drept şi îţi bagă picioarele în 
scări. lar tu, bietul de tine, te simţi aşa de aiurea şi de 
ţeapăn, de parcă nici n-ai fi în pielea ta. Te simţi ca şi cum 
te-ai fi căsătorit subit, sau ai fi fost lovit de trăsnet sau aşa 
ceva, şi încă nu ştii bine pe ce lume te afli şi eşti cam 
amorţit, neputându-ţi veni în simţire. Apoi au înălţat 
catargul acela căruia ei îi spun suliță, prinzând-o lângă 
piciorul meu stâng, iar eu am apucat-o în mână, strângând- 
o tare. În cele din urmă, mi-au prins pavăza în jurul gâtului 
- şi am fost complet încărcat, gata să ridic ancora şi să 
pornesc în largul mării. Toată lumea a fost cât se poate de 
gentilă cu mine, ba o demoazelă de onoare mi-a întins chiar 
ea la botul calului cupa de rămas bun. Acum nu mai 


rămânea altceva decât ca demoazela cealaltă să se urce pe 
cal, chiar pe perna din spatele meu, ceea ce a şi făcut, şi să- 
şi treacă braţul, sau aşa ceva, după mijlocul meu, ca să se 
ţină bine. 

Şi astfel am pornit după ce toţi şi-au luat rămas bun, 
fluturându-ne batistele ori chivărele. Şi toată lumea pe care 
o întâlneam coborând colina şi trecând prin orăşel ne arăta 
respectul cuvenit - afară de câţiva băieţaşi zdrenţăroşi din 
mahalale care strigau: 

— Hă-hă! Ia-n uitaţi-vă la fârţângăul ăsta! şi aruncară cu 
bulgări de pământ după noi. 

După câte am observat, băieţii sunt la fel în toate epocile. 
Nu au nimic sfânt, nu le pasă de nimic şi de nimeni. Cu 
aceeaşi uşurinţă, au spus: „la cară-te de aici, chelbosule!” 
profetului care-şi vedea liniştit de drum, în pulberea 
cenuşie a antichităţii, au dat cu bulgări şi pietre după mine 
în mohoreala sfântă a evului mediu şi i-am văzut purtându- 
se la fel sub guvernarea lui Buchanan - îmi amintesc de 
asta fiindcă mă aflam şi eu pe acolo şi am dat o mână de 
ajutor. Profetul îşi avea urşii săi şi s-a putut descotorosi de 
băieţii de pe vremea sa. Cât despre mine, aş fi vrut să 
descalec şi să-i învăţ minte, dar nu-mi convenea fiindcă nu 
m-aş mai fi putut sui iar pe cal. Mi-e silă de ţara în care nu 
găseşti nici o macara! 

CAPITOLUL XII. 

Chinuri lente. 

Luând-o drept înainte, ne-am pomenit în sânul naturii. Era 
nespus de îmbietor şi de plăcut să străbaţi singurătatea 
aceea silvestră, dis-de-dimineaţă, pe răcoare, mângâiat de 
primele adieri înviorătoare ale toamnei. De pe crestele 
dealurilor, zăream întinzându-se la picioarele noastre 
încântătoare văi verzi prin care şerpuiau pârâiaşe, şi ici- 
colo se înălţau ostroave de copaci şi falnici stejari răsfiraţi, 
aruncând stinghere pete negre de umbră. Dincolo de văi, 
zăream alte şiruri de coline, albăstrite de pâcla zorilor, 
unduind în talazuri până la capătul zării, cu câte-o pată 


albicioasă sau cenuşie în creştet, ştiind că acolo este un 
castel. Am străbătut întinse pajişti ce scânteiau de rouă, 
înaintând chiar ca stafiile, căci iarba deasă vătuia paşii 
calului. Visam mai departe, trecând agale prin dumbrăvi, 
învăluiţi într-o lumină verzuie, ce se cernea prin bolta de 
frunze scăldată de soare, pe când la picioarele noastre un 
pârâiaş, nespus de limpede şi răcoros, zburda şi susura în 
albia lui, prefirând o muzică dezmierdătoare. Uneori, lăsam 
în urmă lumea şi ne afundam în măreţele şi falnicele 
adâncuri ale codrului, în îmbelşugatele-i neguri, pe unde 
mişunau şi se furişau tainice dihănii, pierind înainte de a 
apuca să îţi arunci ochii spre locul de unde venise foşnetul. 
Se iveau, în schimb, păsărelele cele vrednice şi porneau la 
treabă, ici cu un cântec, colo cu vreo sfadă sau cu vreun 
tainic şi îndepărtat ciocănit, umblând după viermii ascunşi 
prin scorburi, în nepătrunsele cotloane ale pădurilor. Apoi, 
încet-încet, ieşeam iarăşi la lumina cea tare a soarelui. 

Cam la a treia sau la a patra-a cincea oară, când am ieşit la 
lumină, deci cam la vreo două-trei ceasuri după ce se 
ridicase bine soarele pe cer, nu mai era aşa de îmbietor ca 
înainte. Începea să fie prea cald, ceea ce nu era greu de 
observat. Apoi, am avut de înghiţit o bucată serioasă de 
drum, fără nici un pic de umbră. E curios ce repede se 
înmulţesc micile sâcâieli, odată ce s-au pornit. Lucruri de 
care nici nu-mi pasase la început, acum începeau să mă 
zgândăre - şi din ce în ce mai mult. În primele zece- 
cincisprezece ori, când m-am căznit să-mi scot batista, 
parcă nici nu le luasem în seamă. M-am lipsit de batistă şi 
mi-am zis că nu face nimic! Dar acum lucrurile se 
schimbaseră. Simţeam din ce în ce mai mult nevoia batistei 
şi gândul ei mă rodea, făcându-mi: ronţ, ronţ, ronţ! prin 
creier. Nu mai aveam timp. Pas să-mi iasă gândul din minte! 
În cele din urmă m-am apucat să drăcuiesc, trimițând naibii 
pe acela care a confecţionat haine de fier fără buzunare. 
Ştiţi, eu îmi ţineam batista în coif, împreună cu alte 
lucruşoare - dar era un afurisit de coif pe care nu ţi-l puteai 


scoate singur. Nu mă gândisem la asta, când am pus batista 
într-însul şi, de altfel, de unde să fi ştiut? Îmi închipuisem că 
va fi foarte comod s-o ţin acolo. Dar acum gândul că batista 
se afla atât de aproape şi „la îndemână”, şi totuşi n-o 
puteam scoate, mă întărâta şi mai rău, nemaiputând îndura: 
De, ştim cu toţii, omul doreşte totdeauna tocmai ce nu 
poate avea! Cum-necum, gândul la batistă se ţinea scai de 
mine, abătându-mă de la orice altă treabă. Şi aşa, milă după 
milă, gândurile mi se aţinteau în coif. Îmi închipuiam cum 
arăta batista, mi-o zugrăveam în fel şi chip şi zău că era 
tare jalnic să simţi cum sudoarea sărată îţi picură mereu în 
ochi şi să nu poţi scoate batista! Scris aşa, pe hârtie, faptul 
pare o nimica toată, dar nu era aşa, ci o adevărată pacoste. 
N-aş spune-o, dacă n-ar fi aşa. M-am jurat că data viitoare 
îmi voi lua cu mine o coşniţă - arate coşniţa cum o arăta şi 
zică lumea ce-o pofti! Bineânţeles că fanţii ăia de fier de la 
Masa Rotundă o vor socoti ceva scandalos şi vor stârni iadul 
împotriva mea, dar eu una ştiu: întâi utilul şi după aceea 
stilul! Şi aşa, cu chiu, cu vai, am mers noi mai departe, dând 
din când în când peste o întindere plină de praf, care se 
ridica în nouri deşi şi îmi intra în nas, făcându-mă să strănut 
şi să strig. Bineânţeles că mi-au scăpat cuvinte pe care nu s- 
ar fi cuvenit să le spun. Vedeţi, eu nu tăgăduiesc şi nici nu 
pretind că-s mai bun decât alţii. 

Mi se părea că n-o să întâlnim nici ţipenie de om în 
Britania aceea pustie, nici măcar un căpcăun. În toanele pe 
care le aveam, doream cu dinadinsul să întâlnesc un 
căpcăun dar, fireşte, un căpcăun cu o batistă la viaţa lui. Cei 
mai mulţi cavaleri nu s-ar fi gândit decât să-i ia armura, pe 
când eu, dacă i-aş fi luat basmaua, i-aş fi lăsat bucuros 
restul mărfii. 

Între timp, se făcea tot mai cald pe coclaurii aceia. Ştiţi, 
soarele bătea tare şi îmi încingea tot mai mult fierăria. Ei, şi 
când eşti atât de înfierbântat, cel mai mic fleac te irită. 
Când o luam la trap, zăngăneam ca un coş cu vase, şi asta 
mă necăjea. Pe deasupra, nu puteam suferi pavăza aia care 


- hurduz-burduz - se tot lovea şi se bălăbănea când la piept, 
când la spate, iar dacă o luam la plimbare la pas, îmi 
trosneau şi îmi scârţâiau încheieturile la fel de sâcâitor ca 
roata unei roabe. Dacă nu-mi făceam puţin vânt călărind, 
puteam să mă prăjesc în soba aia! Pe de altă parte, cu cât 
mergeam mai liniştit, cu-atât mai rău mă apăsa fierul şi, în 
fiecare minut, mi se părea că trag şi mai multe tone. Şi 
trebuia să schimb mereu mâna şi să-mi trec sulița lângă 
celălalt picior. Altfel mi-ar fi înţepenit mâna, săraca de ea! 

Vă daţi seama că dacă transpiri în felul ăsta - lac de 
sudoare, nu alta! - vine un moment, când - ce mai încoace- 
încolo - începe să te mănânce. Dar tu eşti înăuntru şi 
mâinile-s afară şi la mijloc numai fiare. Asta e! Şi zău, nu ţi-i 
îndemână, oricum ai suci-o şi ai învârti-o! Mai întâi te 
mănâncă într-un loc, pe urmă într-altul, pe urmă încă într- 
altul şi mâncărimea se întinde, şi se întinde până ce tot 
teritoriul ţi-e ocupat. E greu să vă închipuiţi ce-am pătimit 
eu şi cât de neplăcut mi-era. 

Ba, când credeam că mai rău decât atâta nu se poate şi mi 
se părea că n-o să mai rabd - hop! - printre zăbrelele 
coifului se strecură o afurisită de muscă, aşezându-mi-se pe 
nas. Zăbrelele coifului se înţepeniseră şi nu mai alunecau, 
aşa că nu putui ridica viziera, ci doar îmi clătinam capul, 
care ajunsese să se coacă de-a binelea, iar musca, ce mai, 
ştiţi cum se poartă o muscă atunci când merge la sigur? Se 
sinchisea de scuturături numai ca să-şi schimbe locul de pe 
nas pe buze, de-acolo în urechi şi bâz, bâz! şi zbârn! zbârn! 
mereu pe obrazul meu, lăfăindu-se în voie şi pişcându-mă 
aşa de rău, încât bietul de mine - amărât de mai înainte - n- 
am mai putut îndura. M-am dat bătut, rugând-o pe Alisanda 
să-mi descarce pacostea de coif şi să mă scape. Pe urmă, ea 
îl goli de toate cele şi mi-l aduse plin cu apă. Am băut niţică 
apă şi apoi, ţinându-mă cât mai drept, am rugat-o să-mi 
toarne restul apei înăuntrul armurii. Nici nu vă închipuiţi ce 
desfătare! Ea a mai cărat apă şi mi-a turnat-o până ce m-a 
făcut ciuciulete şi aşa am început să respir mai în voie. 


Ce bine-i să ai parte de niţică linişte şi pace! Dar - vai! - 
aici, pe pământ, totu-i vremelnic. Îmi făcusem mai de mult o 
pipă şi aveam şi puţintel tutun, destul de bun; nu chiar 
prima-lux, ci mai curând dintr-acela pe care îl fumau pieile- 
roşii, făcut din coajă de salcie uscată. Toate comorile astea 
le avusesem în coif şi acum mi-erau iarăşi la îndemână, dar 
chibrituri, ioc! 

Cu cât trecea timpul, cu atât îmi dădeam mai bine seama 
de sâcâitorul adevăr că eram la cheremul vremurilor. Un 
novice cu atâtea fiare pe el nu putea încăleca pe cal fără de 
ajutoare - ba încă îi trebuiau multe ajutoare. Sandy nu era 
de ajuns. În orice caz, nu pentru mine. Eram aşadar nevoiţi 
să aşteptăm până o trece cineva. O aşteptare în tihnă nu ar 
fi fost nici o nenorocire, căci aveam berechet la ce să mă 
gândesc, ba chiar doream să-mi mai pun niţeluş mintea la 
contribuţie. Căutam să mă dumiresc cum s-a ajuns ca nişte 
fiinţe raţionale - sau chiar numai semiraţionale - să poarte 
armură, ţinând seama de neajunsurile ei. Şi cum au izbutit 
să păstreze o asemenea modă timp de generaţii, când era 
limpede că ceea ce sufeream eu atunci, ele pătimiseră toată 
viaţa. Voiam să desluşesc bine chestiunea asta şi mai ales 
căutam să găsesc o cale de a îndrepta răul, convingând 
lumea să lase pustiei moda asta prostească. Dar în 
împrejurările acelea nu te puteai gândi de fel. Pofteşte şi 
gândeşte, când ai a face cu o fiinţă ca Sandy. 

În fond, era o fată ascultătoare şi inimoasă, dar trăncănea 
ca o moară hodorogită şi îţi făcea capul tobă, ca harabalele 
şi căruțele de pe stradă. Dacă i-ai fi putut pune un căluş, 
fata ar fi fost o comoară. Dar pas de-astupă gura unei 
teleleici, că-ţi moare pe loc! Huruia şi duduia, toată ziulica, 
şi te înşelai dacă credeai că o să i se strice maşinăria. Ţi-ai 
găsit! Nu se strica niciodată, ba nici măcar nu-şi încetinea 
trăncănitul spre a căuta cuvintele. Moara asta hodorogită 
mergea înainte, pisând, măcinând şi cernând cu 
săptămânile, fără să se oprească măcar o dată ca să-şi ungă 
maşinăriile - sau să explodeze. Şi, totuşi, nu era decât un 


fluieră-vânt, căci nu avea nici o idee - aşa cum nici ceața n- 
are idei. Era o adevărată teleleică, toată ziua caţa-caţa; 
vorbea, şi vorbea; şi trăncănea, şi trâăncănea, iar la altceva 
nu se pricepea. În dimineaţa aceea nu-mi pasase de guriţa 
ei, căci dădusem peste viesparul altor griji, dar după- 
amiază am fost nevoit să-i spun: 

— Mai hodineşte-te, fetiţo! Răsuflă şi tu în voie şi nu te mai 
apuca să înghiţi tot aerul ţării, că-i de rău. Dacă o ţii aşa, 
până mâine regatul o să fie nevoit să importe aer şi află că 
şi aşa averile visteriei sunt pe drojdie. 

CAPITOLUL. XIII. 

Oameni slobozi. 

Ciudat o fi, dar aşa este: nici n-ai apucat bine să fii 
mulţumit că mulţumirea s-a şi dus. lată cazul meu. Mai 
adineauri, după ce călărisem şi suferisem caznele acelea, ce 
rai îmi păruse tihna aceea, dulcea înseninare din colţişorul 
retras şi umbros, pe unde pârâul curgea, susurând. Mă 
simţeam la largul meu, turnându-mi din când în când apă în 
armură. Şi iată că repede găsii altă pricină de nemulţumire; 
pe de o parte, pentru că nu-mi puteam aprinde luleaua - 
înfiinţasem eu, mai de mult, e drept, o fabrică de chibrituri, 
dar uitasem să-mi iau chibrituri - iar, pe de alta, pentru că 
nu aveam nimic de mâncare. Încă o dovadă a acelei 
copilăreşti lipse de prevedere, care caracteriza epoca şi 
oamenii de atunci. În timpul călătoriilor oamenii în armuri 
se bizuiau întotdeauna doar pe noroc spre a găsi de 
mâncare, şi s-ar fi scandalizat numai la gândul de a-şi agăța 
de suliță vreun coş cu sandvişuri. Cred că nu exista un 
singur cavaler din adunătura aceea de la Masa Rotundă 
care să nu fi preferat să moară de foame decât să fie prins 
cărând un asemenea bagaj pe băţul lui împodobit cu 
flamură. Şi totuşi bunul simţ ar fi trebuit să-i deschidă 
neapărat capul. Eu, unul, avusesem intenţia să dosesc 
câteva sandvişuri în coif, dar fusesem surprins în cursul 
acţiunii, născocisem o scuză oarecare, punând totuşi 


sandvişurile deoparte, numai că până la urmă mi le 
înhăţase un câine. 

Noaptea se apropia - şi odată cu ea o furtună. Se întunecă 
repede. Fireşte, trebuia să ne organizăm popasul acolo. 
Găsii un adăpost bun pentru demoazelă, sub o stâncă, şi 
acum căutam unul pentru mine. Eram nevoit să rămân în 
armură, căci singur nu mi-o puteam scoate, iar să cer 
ajutorul Alisandei, nu-mi convenea. Era totuna cua mă 
dezbrăca în văzul lumii. De fapt nu-i aşa, pentru că aveam 
haine berechet pe dedesubt, dar nu te poţi lepăda cu una, 
cu două, de prejudecățile educaţiei. Ştiam că m-aş simţi 
stânjenit, dacă ar fi să-mi scot fustiţa aceea de fier. 

Datorită furtunii, se schimbă şi temperatura. Cu cât vântul 
sufla mai tare şi ploaia cădea mai năprasnic, cu atât se 
făcea mai rece. Curând, tot felul de gândaci, furnici şi râme 
începură să mişune laolaltă, căutând să scape de umezeală, 
şi se furişară în armura mea ca să se încălzească. Pe când 
unele gângănii se purtau destul de cuviincios, vârându-mi- 
se prin hainele de dedesubt şi apoi potolindu-şi zelul, altele 
- şi astea erau cele mai numeroase - erau tare 
neastâmpărate şi nesuferite, căci nu-şi găseau locul şi 
continuau să mişune, vânând te-miri-ce. Mai cu seamă 
furnicile, care mă gâdilau în alaiuri îngrijorătoare, foind pe 
mine de colo până colo cu ceasurile, s-au dovedit a fi nişte 
fiinţe cu care nu doresc să mai dorm vreodată. Acelora care 
s-ar afla într-o situaţie asemănătoare, le dau sfatul să nu 
care cumva să se răsucească sau să se scuture, deoarece 
mişcările astea stârnesc curiozitatea fiştecării gângănii, 
care caută să vadă ce se întâmplă - şi aşa lucrurile se 
înrăutăţesc şi mai mult, făcându-te să înjuri de mama 
focului, dacă mai eşti în stare. Dar, pe de altă parte, dacă nu 
te răsuceşti şi nu te scuturi, simţi că te prăpădeşti, aşa că 
până la urmă e totuna cum procedezi. De fapt, nici nu poţi 
alege, că vorba aia: ori cu capul de piatră ori cu piatra de 
cap, totuna e. Chiar după ce îngheţasem bocnă, încă mai 
simţeam gâdilăturile gângăniilor, întocmai ca un cadavru 


care e supus unui tratament electric. Mi-am zis că după 
călătoria asta n-o să mai port niciodată armură. 

În aceste ceasuri de grea cumpănă, când eram îngheţat şi 
totuşi - ca să zic aşa - mă simţeam ca pe jeratic din pricina 
foielii gângăniilor, îmi umbla prin capu-mi trudit aceeaşi şi 
aceeaşi întrebare fără răspuns: cum poate suferi lumea 
blestemata asta de armură? Cum au făcut ei ca s-o suporte, 
în decursul atâtor generaţii? Cum s-au putut odihni nopţile, 
când erau îngroziţi de chinurile ce-i aşteptau a doua zi? 

Când, în sfârşit, se crăpă de ziuă, eram într-o stare jalnică: 
istovit, aiurit, prăpădit de nesomn; obosit de atâta suceală şi 
răsuceală; lihnit de atâta post, jinduind după o baie, ca să 
mă descotorosesc de bâzdâgăniile alea. Şi, colac peste 
pupăză, mă simţeam boşorogit de reumatism. Dar poate că 
ardeţi de nerăbdare să ştiţi ce s-a petrecut cu făptura 
născută în pat boieresc şi procopsită cu titluri aristocratice, 
cu demoazela Alisanda la Carteloise? Ei, bine, aflaţi că era 
vioaie ca o veveriţă şi dormise buştean. Cât despre baie, 
probabil că nici dânsa şi nici vreun alt nobil din ţara ei nu 
făcuseră vreodată, aşa că nu-i duceau dorul. Judecându-i 
după criteriile moderne, oamenii aceia nu erau decât nişte 
sălbatici puţintel şlefuiţi. Nobila domniţă nu se arăta deloc 
nerăbdătoare să ia gustarea de dimineaţă - alt fapt care 
miroase a sălbăticie. În timpul călătoriilor, briţii aceia erau 
deprinşi cu posturi lungi şi ştiau cum să le îndure, dar, 
înainte de plecare se asigurau împotriva unor eventuale 
posturi, procedând în stilul pieilor-roşii şi al şerpilor boa. 
Mai mult ca sigur că Sandy se îndopase pentru o raită de 
vreo trei zile. 

Înainte de răsăritul soarelui, am şi pornit-o mai departe; 
Sandy călare, iar eu şchiopătând în urma calului. Peste vreo 
jumătate de ceas, întâlnirăm nişte biete fiinţe prăpădite, 
adunate laolaltă pentru a drege ceea ce ăi de acolo 
socoteau că ar fi o şosea. S-au purtat tare smeriţi cu mine, 
exact ca nişte dobitoace. Iar când le-am propus să iau 
prânzişorul cu dânşii, s-au simţit atât de măguliţi, atât de 


covârşiţi de nemaipomenitul meu hatâr, încât la început nici 
nu le venea să creadă că vorbesc serios. Nobila domniţă îşi 
ţugui dispreţuitoare buzele şi se trase mai la o parte, având 
grijă să-mi strige - ca să fie auzită - că ea ar prefera să 
mănânce laolaltă cu celelalte dobitoace; observaţie care îi 
stânjeni pe nenorociţii aceia, dar nu pentru că s-ar fi simţit 
cumva jigniţi sau insultaţi, ci doar pentru că era vorba de ei. 
Nici pomeneală să se simtă jigniţi. Şi, totuşi, oamenii aceia 
nu erau nici sclavi, nici dobitoace. Prin ironia legilor şi 
cuvintelor ei erau, dragă doamne, oameni slobozi! Şapte 
zecimi din populaţia nerobită a ţării făceau parte din clasa 
lor şi trăiau în aceleaşi condiţii: mici fermieri - chipurile! - 
„independenţi”, artizani, etc. şi ei constituiau, ca să zicem 
aşa, națiunea sau adevăratul popor. Aproape numai ei erau 
oamenii folositori şi vrednici de a fi cruţaţi şi respectaţi, iar, 
dacă îi nesocoteai, însemna că nesocoteşti poporul şi laşi în 
locul lor doar drojdia, doar câteva lepădături cu chip de 
rege, boieri şi boiernaşi - într-adevăr trândavi, neproductivi 
şi pricepuţi mai cu seamă în arta de a prădui şi a nimici. 
Aceştia n-ar fi fost de nici un folos şi n-ar fi avut nici o 
valoare, într-o lume construită în concordanţă cu raţiunea. 
Şi totuşi, printr-o iscu-sită urzeală, această minoritate 
aurită, în loc să-şi ţină locul cuvenit la coada alaiului, ea era 
în fruntea bucatelor, mergând cu nasul pe sus şi fluturându- 
şi cu ifos flamurele. Ea s-a ales singură ca să fie națiunea, 
iar puzderia aceea de târâtoare au îngăduit starea asta de 
lucruri atâta amar de vreme, încât în cele din urmă au luat- 
o drept adevăr. Ba, mai mult, au ajuns să creadă că aşa este 
drept şi aşa trebuie să fie! Preoţii au avut grijă să le spună 
strămoşilor acestor oameni şi lor înşile că această stare de 
lucruri anapoda a fost orânduită de Dumnezeu. Şi astfel, 
fără a se mai gândi cât de nepotrivit ar fi fost pentru 
Dumnezeu să se distreze cu asemenea batjocori şi mai ales 
cu una aşa de deocheată, ei s-au lăsat păgubaşi şi s-au 
potolit, plini de respect. 


Vorbirea acestor oameni blajini suna cam ciudat în 
urechile unui fost american. Erau oameni liberi şi totuşi nu 
puteau părăsi moşiile lordului sau ale episcopului lor, fără 
de îngăduinţa acestuia; nu aveau nevoie să-şi facă singuri 
pâine, ci erau siliţi să-şi macine grâul şi să-şi coacă pâinea 
la moara şi brutăria boierului sau vlădicii, şi să-i plătească 
din gros pentru acest serviciu! Nu puteau vinde nici un 
petec de pământ, fără a nu plăti lordului sau episcopului 
nişte procente bunişoare şi nici să cumpere vreo sfoară din 
pământul altuia, fără a da de ştire lordului sau episcopului, 
aducându-i un plocon în bani, în schimbul acestui privilegiu. 
Ei, aceşti oameni liberi, trebuiau să lucreze pe degeaba 
pământurile boierului sau ale vlădicii şi să vină la el oricând 
erau chemaţi, lăsându-şi propriile lor recolte să se 
părăduiască din pricina furtunilor care le potopeau. Mai 
erau siliţi să îngăduie boierului să-şi sădească pomi 
fructiferi pe pământul lor şi, apoi, să-şi înghită necazul, 
când cei trimişi să culeagă roadele le stricau cu nepăsare 
lanurile din preajma pomilor. Erau nevoiţi să-şi înăbuşe 
mânia când cetele de vânători ai lordului dădeau buzna în 
galop peste ogoarele lor, nimicindu-le roadele unei munci 
atât de răbdătoare. Nu li se îngăduia să crească porumbei, 
iar când stolurile venite din hulubăriile stăpânului se 
năpusteau asupra recoltei lor, nu se cădea să-şi iasă cumva 
din fire şi să ucidă vreo pasăre, pentru că pedeapsa ar fi 
fost cumplită. Când, în sfârşit, îşi strângeau bucatele, atunci 
se repezeau asupra lor un întreg alai de tâlhari, şi îi 
jecmăneau care mai de care. Biserica, cea dintâi, le lua o 
halcă zdravănă, anume, o zeciuală din recoltă, apoi trimisul 
regelui lua ca dijmă a douăzecea parte, după aceea 
năvăleau oamenii lordului stăpânitor, băgându-şi adânc 
mâinile în ceea ce mai rămăsese şi numai după toate 
angaralele astea avea voie bietul om liber - jupuit de şapte 
piei - să-şi ducă restul la hambar, dacă mai era cazul să se 
obosească pentru aşa ceva. Apoi, ţin'te biruri, biruri şi iar 
biruri, căci aceşti calici liberi şi independenţi plăteau mereu 


la biruri şi dăjdii, pe când stăpânul lor, baronul sau 
episcopul, nu plătea nici o dajdie, cum nu plătea întreaga 
nobilime, atât de risipitoare, şi nici atothrăpăreaţa biserică. 
Pentru ca domnul baron să poată dormi în tihnă, omul 
slobod trebuia să stea de veghe toată noaptea pe malul 
lacului, după truda unei zile întregi, şi să plesnească din bici 
spre a face să amuţească broaştele. lar dacă fiica omului 
slobod... nu, despre această ultimă infamie a cârmuirii 
monarhice nu se poate scrie. În sfârşit, dacă omul liber, 
adus la disperare de toate chinurile astea, socotea că nu 
mai poate îndura viaţa şi şi-o curma, căutând în moarte mila 
şi alinarea - biserica cea blândă îl osândea să ardă în focul 
gheenei şi, potrivit milostivelor legiuiri, era îngropat în miez 
de noapte la vreo răspântie, cu o ţepuşă înfiptă în spate, iar 
stăpânul său, baronul sau episcopul, îi confisca întreaga 
avere şi-i izgonea din casă văduva şi orfanii. 

Şi, acum, iată-i pe aceşti oameni slobozi, aduşi de cu zori 
ca să muncească la drumurile stăpânului lor, episcopul, 
fiecare câte trei zile şi pe de gratis. Fiecare cap de familie şi 
fiecare flăcău muncind câte trei zile pe nimic, ba mai 
adăugaţi şi o ziulică pentru slugile stăpânului! Ei, lucrurile 
astea se petreceau aidoma celor ce citeai în vreo carte 
despre Franţa şi despre francezii de dinaintea revoluţiei, 
cea de pomină şi binecuvântată, care a măturat o mie de 
ani de asemenea nemernicii cu un singur şi potopitor val de 
sânge. Unul singur, plătind astfel datoria din moşi-strămoşi, 
cam în proporţie de câte o picătură de sânge pentru fiecare 
bute stoarsă cu încetul poporului, de-a lungul unei 
istovitoare perioade de zece veacuri de ruşine, nedreptate 
şi secătuire, care nu-şi avea perechea decât în iad. Dacă ne 
gândim bine, au fost două „domnii ale terorii”, una care 
propovăduia omorul, mânată de înfocate patimi, iar alta 
mânată de un fioros sânge rece. Una a ţinut doar câteva 
luni, cealaltă a durat o mie de ani. Într-una, moartea a 
secerat zece mii de oameni; într-alta, o sută de milioane de 
oameni. Noi ne cutremurăm doar la gândul „grozăviilor” 


săvârşite de Teroarea cea mică, de Teroarea momentană, ca 
să zicem aşa, dar ce înseamnă „grozăvia” unei morţi repezi 
prin cuţit de ghilotină, faţă de agonia prelungită a unei 
întregi vieţi de foame, frig şi sudălmi, de chinuri şi inimă- 
rea? Ce înseamnă moartea instantanee prin trăsnet, faţă de 
moartea înceată pe rug? Cimitirul unui singur oraş ar putea 
cuprinde toate sicriile umplute de Teroarea cea de scurtă 
durată, în faţa căreia am fost învăţaţi, cu atâta iscusinţă, ca 
să ne înfiorăm şi să ne bocim. În schimb, nu ştiu dacă 
Franţa întreagă ar putea cuprinde toate raclele umplute de 
cealaltă Teroare, mai veche şi mai reală - leroarea aceea 
nespus de aprigă şi înspăimântătoare, pe care niciunul 
dintre noi nu a fost învăţat s-o vadă în toată amploarea ei şi 
s-o deplângă aşa cum se cuvine. 

Aceşti oameni slobozi, vădit săraci, care îşi împărțeau cu 
mine şi prânzişorul, şi vorba, aveau un respect nespus de 
umil faţă de rege, biserică şi nobilime, pe cât nu le-ar fi 
dorit-o nici chiar duşmanii lor cei mai înverşunaţi. Şi de 
aceea îţi stârneau şi mila, şi râsul. I-am întrebat dacă măcar 
bănuiesc că ar putea exista o naţiune de oameni în care 
fiecare cetăţean, având dreptul de a vota liber, ar hotări 
prin vot ca o singură familie, cu urmaşii ei - fie ei deştepţi 
sau tâmpiţi - să domnească pe veci, înlăturând toate 
celelalte familii, chiar şi pe aceea a alegătorului? Şi, de 
asemenea, dacă ei ar hotări prin vot ca o sută de familii 
anumite să fie ridicate la ranguri de-o ameţitoare înălţime şi 
învestite cu primejdioase onoruri şi privilegii ereditare, 
excluzându-se celelalte familii ale naţiunii, chiar şi familia 
alegătorului? 

Cu toţii mă priviră nedumeriţi şi-mi răspunseră că nu ştiu. 
Nu se gândiseră niciodată la aşa ceva şi nici nu auziseră 
vreodată că o naţiune ar putea fi orânduită astfel încât 
fiecare om să-şi poată spune cuvântul cu privire la 
cârmuirea ei. Le-am spus că eu cunoşteam o astfel de 
naţiune - şi că starea de lucruri de la ei va rămâne aşa cum 
era, câtă vreme vor avea o biserică stăpână peste stat. Din 


nou se arătară nedumeriţi, cel puţin în primul moment. Dar 
apoi unul dintre ei îşi ridică fruntea şi mă rugă să repet 
cuvintele din urmă - să le repet mai rar, ca să le pătrundă 
înţelesul. O făcui şi curând el prinse ideea şi, strângând din 
pumni, spuse că el nu crede că o naţiune în care oricine 
poate vota s-ar înjosi de bună voie, apucând pe calea luată 
de dânşii. Îmi mai spuse că faptul de a fura unei naţiuni 
voinţa şi năzuinţele înseamnă o crimă, şi încă cea mai 
grozavă dintre crime. Îmi zisei: iată un om! Dacă m-aş 
putea bizui pe destui oameni ca dânsul, aş putea da o 
lovitură pentru binele ţării astea şi le-aş putea dovedi că 
sunt cetăţeanul ei cel mai credincios, aducând o schimbare 
deplină în sistemul de guvernare. 

Înţelegeţi că devotamentul meu era un devotament faţă de 
ţară, iar nu faţă de instituţiile ei şi de dregătorii care îi 
conduceau treburile. [ara este realitatea adevărată, lucrul 
de căpetenie, lucrul veşnic, şi pe ea trebuie s-o aperi şi s-o 
iubeşti, ei trebuie să-i fii credincios. Instituţiile sunt ceva 
exterior, doar un veşmânt, iar veşmintele se uzează şi se 
prefac în zdrenţe, încetând de a-ţi mai fi potrivite şi de a-ţi 
feri trupul de frigul iernii, de boală şi de moarte. A fi 
credincios zdren-ţelor, a te entuziasma pentru zdrenţe, a 
adora zdrenţele, a muri pentru zdrenţe - aceasta este 
loialitate de om fără rațiune, credinţă de adevărat animal. 
Această loialitate aparţine monarhiei, a fost inventată de 
monarhie, şi numai de aşa soi de loialitate aibă ea parte! Eu 
sunt din Connecticut şi constituţia ţării mele declară că: 
„Orice putere politică purcede de la popor şi toate 
guvernele libere sunt întemeiate pe autoritatea poporului şi 
instituite în folosul său; iar poporul are oricând dreptul 
netăgăduit şi imprescriptibil de a-şi schimba forma de 
guvernământ în felul în care socoate a-i fi folositor”. 

Pe temeiul acestei învățături, cetăţeanul care consideră că 
veşmintele politice ale comunităţii sale s-au ros şi, totuşi, 
păstrează tăcerea şi nu se agită pentru a-i da un nou 
veşmânt - acela este un cetăţean necredincios, un trădător. 


Nici măcar faptul că el ar crede că este singurul care vede 
decăderea nu-l scuză, căci datoria lui este să se agite, iar 
datoria celorlalţi e să voteze împotriva lui, dacă nu judecă 
lucrurile la fel cu dânsul. 

Şi acum iată-mă aici, într-o ţară în care dreptul de a spune 
cum trebuie guvernată ţara este hărăzit doar la câte şase 
persoane din fiecare mie. Dacă ceilalţi nouă sute nouăzeci şi 
patru de oameni şi-ar fi arătat nemulţumirea faţă de 
sistemul politic în vigoare şi ar fi propus schimbarea lui, 
faptul i-ar fi cutremurat pe toţi ceilalţi şase, ca pe unul 
singur, şi le-ar fi părut grozav de mârşav şi necinstit - o 
cumplită şi odioasă trădare! Aşadar, eram - ca să zic aşa - 
acţionar într-o societate în care nouă sute nouăzeci şi patru 
de membri aduceau toţi banii şi depuneau toată munca, iar 
ceilalţi şase se alegeau pe ei înşişi drept permanent consiliu 
de administraţie şi încasau toate dividendele. Eu socoteam, 
însă, că ceea ce le trebuia celor nouă sute nouăzeci şi patru 
de păcăliţi era o nouă orânduire. Într-adevăr, ceea ce s-ar fi 
potrivit cel mai bine cu pornirile mele spre ghiduşii ar fi fost 
să demisionez din funcţia de şef şi para-şef şi să aţâţ o 
răzmeriţă, pe care s-o prefac în revoluţie. Dar ştiam că 
oricare Jack Cade sau Watt Tyler care ar proceda aşa, fără 
să facă în prealabil educaţia materialului uman până la 
treapta revoluţiei - nu va fi urmat de nimeni. Nu eram 
deprins să dau greş, rămânând de unul singur - vă rog să 
mă credeţi. De aceea „orânduirea”, care în vremea din 
urmă prinsese cheag în mintea mea, era cu totul de alt soi 
decât aceea de tipul Cade-Tyler. 

Aşa că mă ferii să-i vorbesc despre răzvrătire şi sânge 
omului acela care îşi rumega pâinea neagră, laolaltă cu 
turma de oi umane, ci îl luai mai la o parte şi îi vorbii într- 
altfel. După ce terminai, îl rugai să-mi împrumute puţină 
cerneală din vinele lui şi, muind o aşchie într-însa, scrisei pe 
o bucată de scoarță: „Dă-l la fabrica de oameni” şi i-o 
înmânai spunându-i: 


— Du-te cu ea la palat, la Camelot, şi dă-i-o în mână lui 
Amyas le Poulet, căruia eu îi zic Clarence. Ştie el despre ce-i 
vorba. 

— Ăsta trebuie să fie vreun preot, nu-i aşa? mă întrebă 
omul, în timp ce observam cum îi pierea de pe faţă 
entuziasmul. 

— De ce vrei să fie numaidecât preot? Doar ţi-am spus că 
nici un rob al bisericii, nici un om, legat ca un rob de papă 
sau de episcop, nu are voie să intre în fabrica mea de 
oameni? Nu ţi-am spus că nici dumneata n-ai putea călca pe 
acolo decât dacă religia ce o ai - oricare ar fi ea - este liber- 
consimţită? 

— Of! Aşa ziceam şi eu şi întru asta îmi săltase inima de 
bucurie! Dară când auzit-am că iaste şi un preot pe acolo n- 
a mai fost pre pofta inimii mele şi mi s-a scârbit rău sufletul. 

— Nu-ţi spun că acela la care te duci nu-i preot? 

Omul tot nu părea mulţumit şi îmi zise: 

— Cum? Nu iaste preot şi ştie a ceti? 

— Ei, da, nu-i preot şi totuşi ştie să citească, ba ştie şi să 
scrie. Eu l-am învăţat. 

Omul se lumină la faţă. Continuai: 

— Şi ăsta va fi primul lucru pe care îl vei învăţa în fabrica 
aceea... 

— Eu? Mi-aş da şi sângele inimii pentru iscusenia aceasta. 
Mă jur pre toţii sfinţii că fi-voi robul domniei voastre, fi-voi... 

— Nu! Nu-mi vei fi rob şi nu vei fi robul nimănui, ia-ţi 
familia şi cară-te de aici. Stăpânul dumitale, prea sfinţitul 
episcop, îţi va confisca micul avut, dar n-are a face. 
Clarence îţi va purta de grijă. 

CAPITOLUL XIV. 

Apără-te, Luminăţia Ta! 

Plătii trei gologani pentru prânzişorul acela, ceea ce era 
curată nebunie, când ştiam că cu banii ăia puteau prânzi o 
duzină de oameni. Dar mă simţeam mărinimos în ziua 
aceea, şi de altfel totdeauna am fost cam mână-spartă. Apoi, 
unde mai pui că oamenii voiseră să-mi dea pe nimic 


mâncarea - şi asta din puţinul ce-l aveau. De aceea, am 
simţit nevoia de a le arăta mulţumirea şi sincera mea 
recunoştinţă, dându-le o încurajare financiară. Aşa banii au 
fost mai bine folosiţi decât dacă rămâneau în coiful meu, 
unde aceşti gologani fiind de fier şi nu prea uşori ca 
greutate, jumătatea mea de dolar devenise o povară. Este 
adevărat că şi mai înainte cheltuiam prea lesne banii, şi una 
din pricini era că nu aveam simţul proporţiilor, dar chiar şi 
acum - după o şedere atât de lungă în Britania - nu 
ajunsesem să-mi dau bine seama că un gologan în ţara 
regelui Arthur şi câţiva dolari în Connecticut erau cam 
totuna: nişte gemeni, cum s-ar zice, în privinţa puterii de 
cumpărare. Dacă mi-aş fi putut amâna cu câteva zile 
plecarea de la Camelot, le-aş fi plătit acestor oameni în 
frumoasele şi noile monede pe care le bătusem în propria 
noastră monetărie. Şi asta mi-ar fi plăcut tare mult, şi lor nu 
mai puţin. Introdusesem numai valorile americane. Într-o 
săptămână, două, aveau să curgă pe piaţă monede de câte 
un cent, cinci cenți, zece cenți, sferturi şi jumătăţi de dolar 
şi chiar ceva aur; aveau să curgă în râuleţe cam firave, dar 
statornice, prin vinele comerciale ale regatului şi aşteptam 
să văd cum acest sânge nou îi va înzdrăveni viaţa. 

Ţăranii se simţiră obligaţi şi ei să-mi răsplătească într-un 
fel mărinimia, cu sau fără voia mea, aşa că a trebuit să 
primesc în dar o aprinzătoare din cremene. Îndată ce ei ne 
aşezară confortabil pe cal, pe Sandy şi pe mine, îmi aprinsei 
pipa. Când ieşi primul nor de fum, printre zăbrelele coifului, 
toţi oamenii îşi luară câmpii, iar Sandy se răsturnă pe spate 
şi căzu jos, cu un bufnet înfundat. Oamenii îşi închipuiseră 
că eram vreun balaur care varsă foc pe nări. Bieţii de ei, 
auziseră atâtea bazaconii de la cavaleri şi de la alţi 
mincinoşi de profesie! Mi-a fost tare greu să-i conving să se 
întoarcă şi să stea măcar la o distanţă de la care să ne 
putem înţelege. Le-am explicat că nu era vorba decât de o 
uşoară vrajă, care căşuna rău numai duşmanilor mei. Cu 
mâna pe inimă, le făgăduii că dacă cei care nu-mi poartă 


vrăjmăşie se vor apropia şi vor trece în faţa mea, aceştia vor 
vedea cum numai pe ceilalţi dindărăt îi va lovi moartea. 
Alaiul se mişcă cu destulă repeziciune şi nu se semnală nici 
un accident, deoarece nimeni nu avu destulă curiozitate ca 
să rămână îndărătul meu, spre a vedea ce se întâmplă. 

Am mai pierdut ceva vreme, căci acum copiii ăştia mari, o 
dată ce le pierise teama, se arătau atât de încântați şi de 
uimiţi de năzdrăvăniile cu focurile de artificii, încât am fost 
nevoit să mai rămân cu ei şi să fumez câteva lulele. Altfel, 
nu m-ar fi lăsat să plec. Întârzierea, însă, nu mi-a stricat, 
căci Sandy a folosit acest răstimp pentru a se deprinde cu 
noua născocire, dat fiind că ea se afla în apropiere, după 
cum ştiţi, iar în acest timp, destul de îndelungat, i s-a oprit 
morişca, ceea ce a însemnat un real câştig pentru mine. Dar 
mai presus de orice alt avantaj, învăţasem şi eu ceva cu 
acest prilej: acum ştiam cum să înfrunt pe orice uriaş sau 
pe orice căpcăun care mi-ar fi ieşit în cale. 

Am mas peste noapte la un pustnic bătrân, iar a doua zi, 
pe la nămiezi, am avut parte de o mare încercare. Tocmai 
străbătusem o pajişte întinsă, tăind pieziş calea, şi mă 
lăsasem în voia gândurilor, nemaiauzind şi nemaivăzând 
nimic, când Sandy îşi întrerupse o remarcă pe care o 
începuse de cu dimineaţă, strigându-mi: 

— Apără-te, luminăţia ta, te paşte primejdie de moarte! 

Ea se cobori uşurel de pe cal, alergă puţintel, apoi se opri. 
Privii înainte şi văzui, departe, la umbra unor copaci, vreo 
şase cavaleri înarmaţi, împreună cu scutierii lor. Îndată, ei 
începură să forfotească şi îşi potriviră şeile ca să încalece. 
Luleaua mi-era gata şi ar fi fost şi aprinsă, dacă n-aş fi fost 
luat de gânduri, căci tocmai atunci mă frământam cum să 
înlătur împilarea din ţară şi să redau tuturor oamenilor 
drepturile ce le-au fost furate şi vechea lor virtute, fără a 
supăra însă pe nimeni. Pe loc, îmi aprinsei pipa şi, până îmi 
făcui o rezervă mai mare de fum, ei se apropiară, venind 
buluc asupra mea. Nici pomeneală să arate vreo mărinimie 
cavalerească, despre care citeşti prin cărţi, adică să-ţi vie 


numai câte un fante de curte pe rând, iar ceilalţi să stea 
deoparte, respectând un joc cinstit. Aş, de unde! Dădeau 
buzna cu toţii, ca un singur om, trosnind şi gonind, şi se 
năpusteau ca o salvă de tun. Veneau cu capetele aplecate 
înainte şi cu penele fâlfâind, ţinând suliţele gata de atac. Ar 
fi fost într-adevăr ceva frumos de văzut, o privelişte 
minunată - dar pentru un om căţărat în copac! Îmi aşezai 
sulița în poziţie de repaos şi aşteptai, cu o strângere de 
inimă, până ce valul înfierat era gata să mă înghită şi atunci 
aruncai un nor de fum albicios printre zăbrelele coifului. Să 
fi văzut cum pe loc se sparse şi se risipi valul de fier! Un 
spectacol mult mai reuşit decât celălalt. 

Totuşi, haidamacii ăia se opriră la o distanţă de vreo două- 
trei sute de metri, ceea ce mă nelinişti. Satisfacţia de mai 
înainte mi se irosi şi în locul ei mă cuprinse teama. Îmi 
ziceam că sunt un om pierdut. Sandy, în schimb, era 
încântată şi îşi acorda muzicuţa, dar eu o oprii să-şi dea 
drumul, spunându-i că vraja mea - nu ştiu cum - dăduse 
greş şi că trebuie să încalece la repezeală şi s-o întindem în 
galop, ca să scăpăm cu viaţă. Dar ea nici nu voi să audă. Îmi 
zise că vraja mea îi făcuse într-adevăr neputincioşi pe 
cavalerii ăia; ei se opriseră din fugă doar pentru că nu mai 
puteau face nimic. „Acugşica - zicea ea - îi vom vedea 
alunecând de pe şei şi vom pune mâna pe caii lor şi pe 
hamuri şi valtrapuri.” Nu voii să-mi bat joc de o naivitate 
atât de lesne crezătoare şi îi spusei Alisandei că era o 
greşeală la mijloc. Când salvele mele de foc omoară, apoi 
omoară de-a binelea şi pe loc; de data asta, oamenii ăia nu 
vor muri, căci se întâmplase ceva la aparat - ce anume, nu 
ştiam nici eu - şi de aceea trebuia s-o luăm la goană, pentru 
că, altfel, ne vor ataca din nou - şi încă într-o clipă. Sandy 
râse şi zise: 

— Fac ştire luminăţiei tale că aceştia nu sunt cavaleri de 
viţă! Sir Launcelot iaste vrednic a da război şi cu balaurii, 
înfruntându-i şi lovindu-i iară şi iară până izbânda la el va fi, 
stropşindu-i şi tăindu-le zilele. Şi aşijderea sir Pellinore şi sir 


Aglovale şi sir Carados şi prea puţini alţii, dar fără de 
aceştia nimenu se va învrednici la una ca asta-zică basne 
nebunii, ce nu le pot oamenii a crede. Iară cainicilor şi 
jalnicilor de acolo socotit-ai că nu le ajunge una, ci mai 
poftesc încă? 

— Ei, bine, dar atunci ce mai aşteaptă? De ce nu-şi iau 
talpăşiţa? Nimeni nu le-aţine calea. Din partea mea, ducă-se 
unde şi-a înţărcat dracul copiii! 

— Ce-aţi zis? De ce n-au purces? Ia-ţi piatra de pre inimă, 
luminăţia ta, că aceştia nici nu visează a porni să fugă, ci 
aşteaptă să ţi se supună şi să-ţi dea credinţă. 

— Zău? Aşa să fie? „laste de crezare”, aşa cum „voroviţi” 
voi, ăştia de aici? Dacă vor să se predea atunci ce mai 
aşteaptă? 

— Mare poftă ar avea să ţi se închine, dară ştii de ce vâlvă 
se bucură balaurii. Nu-ţi fie cu bănat, dacă sunt spăimaţi şi 
nu au vlagă să vină încoace. 

— Atunci, să mă duc eu la ei, nu? 

— Nu se cade! Nu se aşteaptă la aşa cinste mare, să mergi 
întins la ei. Mă voi duce eu. 

Aşa făcu. Într-adevăr, Sandy se dovedea o persoană 
prețioasă la drum. Eu, unul, socoteam vizita asta cam 
primejdioasă, dar văzui cu ochii mei cum cavalerii se 
îndepărtară. Sandy se înapoie singură. Răsuflai uşurat. Îmi 
ziceam că, totuşi, ea nu-i picnise cum trebuie - adică în 
conversaţie, căci altfel întrevederea n-ar fi fost aşa de 
scurtă. Dar fata mi-a dovedit că lucrase bine, ba chiar 
straşnic. Mi-a povestit că atunci când le-a spus cavalerilor 
că eu sunt Şeful, era mai-mai să-i apuce damblaua. „lară 
cavalerii, înfricoşându-se de luminăţia ta, s-au spăimat 
foarte”, astea-s cuvintele ei. Şi îndată au fost gata să 
primească orice le-ar fi cerut ea. Sandy i-a pus să jure că în 
timp de două zile se vor duce la curtea regelui Arthur, cu 
caii frumos încăpestriţi şi cu ţarţamuri, şi se vor închina. De 
acum încolo, ei vor fi cavalerii mei şi vor asculta numai de 


poruncile mele. Sandy a lucrat mult mai bine decât aş fi 
făcut-o eu. Ce comoară de fată, într-adevăr! 

CAPITOLUL XV. 

Povestea Alisandei. 

lată-mă acum şi stăpânul unor cavaleri! zisei eu, pornind 
înainte. Cine ar fi crezut vreodată că voi trăi şi ziua în care 
să trec la catastif asemenea bunuri! Nu ştiu ce să mă fac cu 
ei. Doar să-i pun la loterie. Câţi sunt, Sandy? 

— Şapte cavaleri, luminăţia ta, şi cu scutierii lor. 

— Straşnică pradă! Cine sunt? Pe unde dracu îşi fac 
veacul? 

— Pe unde dracu îşi fac veacul...? 

— Da, adică de unde vin, pe unde trăiesc? 

— Sărăcana de mine! Nu te-am priceput, luminăţia ta. 
Îngăduie-mi a poftori cuvintele aceastea. Apoi, rosti 
visătoare şi pe un ton molcom, plimbând cu gingăşie fiece 
cuvânt pe limbă: Pe unde dracu - pe unde dracu - pe unde 
dracu - îşi fac - îşi fac - veacul? Bine zis: pe unde dracu îşi 
fac veacul? Adevărat iaste - şiragul acesta te vrăjeşte cu 
mlădioşenia voroavelor şi îţi răsună dulce în urechi. Îl voi 
rosti iară şi iară, în ceasurile de tihnă şi nădejde, spre 
ţinere de minte. Pe unde dracu îşi fac veacul? Aşaa! 
Început-a să-mi vină mai lesne pre limbă şi dară iară... 

— Nu uita de cow-boyii ăia, Sandy. 

— Cow-boy? 

— Da, vreau să spun, cavalerii ăia. Ştii, începuseşi să-mi 
povesteşti ceva despre dânşii. Ţii minte, chiar adineauri? Ca 
să zic aşa, jocul i-a adus în discuţie. 

— Jocul? 

— Ei, da. Hai, dă-i drumul. Începe să lucrezi la statisticile 
tale şi nu mai arde atâtea surcele ca să-ţi aprinzi focul. 
Povesteşte-mi despre cavalerii ăia. 

— Aciiş! Cu toată bucuria, voi umple pofta luminăţiei tale! 
Şi aşa amândoi purceseră călări şi răzbiră printr-o sihlă. 
Şi... 


— Doamne sfinte şi mare! 


Îmi dădusem seama de greşeală. Pusesem iar în funcţiune 
moara hodorogită şi numai din vina mea. De-acum încolo, 
Sandy va sporovăi vreo treizeci de zile numai pe chestiile 
alea. Şi unde mai pui că ea începe de obicei fără prefaţă şi 
termină fără nici o ispravă. Dacă o întrerupeai, ori îi dădea 
înainte, fără să te bage în seamă, ori îţi răspundea cu 
câteva cuvinte şi lua fraza de la început. Aşa că 
întreruperile aduceau mai mult ponos decât folos. Şi totuşi 
trebuia s-o întrerup, şi încă destul de des, ca să scap cu 
viaţă. Ai fi murit de urât, dacă o lăsai toată ziulica să te 
piseze cu povestea-i monotonă. 

— Doamne sfinte şi mare! zisei, în desperarea mea. 

Ea o luă iarăşi de la început: 

— Şi aşa amândoi purceseră călări şi răzbiră printr-o sihlă. 
Şi... 

— Care amândoi? Despre cine-i vorba? 

— Despre sir Gawaine şi sir Uwaine. Şi aşa au ajuns eila o 
mănăstire de monahi, pre mas s-au aşezat şi acolo au mas 
preste noapte. Şi fost-au găzduiţi după cuviinţă, iară 
dimineaţa ascultat-au sfânta leturghie la mănăstire şi iară 
au mers ei mai departe până dădură de o pădure mare. Pre 
urmă, sir Gawaine zări într-o vale, lângă un turn, 
douăsprezece jupâniţe frumoase fără seamăn şi doi cavaleri 
împlătoşaţi, pe cai năzdrăvani, iară jupâniţele se tot suceau 
şi învârteau în jurul unui copac. Şi apoi mai văzu sir 
Gawaine cum de copacul acela atârna o pavăză albă şi de 
câte ori jupâniţele treceau pe dinaintea pavezei cu scârbă o 
stupeau, iară unele şi tină azvârleau preste pavăză... 

— Ascultă-mă, Sandy, dacă n-aş fi văzut cu ochii mei aşa 
ceva în ţara asta, zău că nu te-aş crede. Dar am văzut, şi mi 
le pot închipui pe fandositele alea cum se fâţâiau prin faţa 
pavezei şi se purtau aşa de nesăbuit. Femeile de pe aici se 
poartă ca nişte descreierate. Da - şi mă refer la femeile cele 
mai de seamă ale voastre, din cea mai aleasă spiţă. le 
asigur că cea mai nenorocită dintre „telefoniste” - pe o rază 
de zece mii de mile de fir - ar putea da lecţii de gentileţe, 


răbdare, modestie şi de purtări alese, celor mai grozave 
ducese din ţara lui Arthur. 

— 'Telefoniste? 

— Da, am întrebuințat cuvântul ăsta, dar să nu care cumva 
să-mi ceri să-ţi explic ce înseamnă. E un soi nou de fată. Pe 
aici nu se găsesc fete de astea. Adesea, bărbaţii se răstesc 
la ele, chiar când nu au nici o vină, şi apoi bărbatul cu 
pricina nu-şi poate stăpâni părerea de rău şi se ruşinează 
de purtarea lui, chiar şi peste o mie trei sute de ani. I-o 
purtare aşa de meschină şi josnică şi aşa de nemeritată de 
către biata fată! De fapt, nici un gentleman nu face aşa 
ceva... cu toate că... chiar eu... să-ţi spun drept... 

— Se prea poate ca ea... 

— Las-o în pace! Află că niciodată nu ţi-aş putea vorbi 
despre dânsa în aşa fel ca să înţelegi ce trebuie. 

— Fie precum ţi-i voia, de vreme ce inima nu te lasă mai 
mult! Pre urmă, sir Cawaine şi sir Uwaine au mers până la 
ele şi datu-le-au bineţe şi întrebatu-le-au din ce pricină 
suduiau ele pavăza. Luminaţilor domni - grăiră jupâniţele - 
iată că vă zicem, iaste în ţară un cavaler, stăpânul pavezei 
albe, carele la mânuirea armelor se arată iscusit, dară ură 
poartă tuturor jupâneselor şi jupâniţelor şi din această 
pricină scârbă arătăm pavezei sale. Şi zis-a sir Cawaine: 
iată, şi eu zic vouă că rea tocmeală iaste un cavaler să se 
arate scârbit faţă de toate jupânesele şi jupâniţele şi se 
prea poate ca ura lui împotriva voastră să aibă cap de price 
şi se prea poate ca el să iubească jupânese şi jupâniţe de 
pre alte meleaguri, şi de ele să fie iubit, dacă vârtos în vitejii 
iaste, precum ziceţi. 

— Cei tari în vitejii, da, numai d-alde ăştia le plac 
cucoanelor şi duduilor voastre, Sandy! Că nici nu le 
îndeamnă mintea să caute oameni cu cap. Ei, Iom Sayers, 
John Heenan, John L. Sullivan păcat de voi că nu sunteţi pe 
aici! V-aţi lăfăi la Masa Rotundă şi cu câte un „sir” înaintea 
numelor voastre - şi asta în mai puţin de douăzeci şi patru 
de ore. Iar, în alte douăzeci şi patru, aţi fi la largul vostru să 


faceţi o nouă împărţire a prinţeselor şi duceselor măritate 
de la curte. Fapt este că-i o curte necioplită, ca şi aceea a 
comanşilor, şi nu există într-însa o singură femeie care nu-i 
gata, la prima temeneală, să cadă în braţele vreunui 
craidon - purtător de cât mai multe piei scalpate la brâu - şi 
să fugă cu el. 

—.dacă vârtos în vitejii iaste, precum ziceţi, grăit-a sir 
Gawaine. lară acum spuneţi-mi cum îl cheamă? - 
„Luminăţia ta-zis-au elenumele său iaste Marhaus şi-al 
craiului fecior iaste din Irlanda.” 

— Vrei să spui că este fiul regelui Irlandei? Cum ai spus 
dumneata n-are nici un înţeles. Atenţie! Ţin'te bine! Trebuie 
să sărim peste râpa aia!... Acuma! Hopa! Aşa! Acum e în 
regulă! Calul ăsta-i bun de dus la circ. S-a născut înainte de 
vremea lui. 

— Îl ştiu prea bine, zis-a sir Uwaine. aste dintre cavalerii 
iscusiţi, aşijderea tuturor celor care viiază... 

— Viiază? Zău, Sandy, dacă ţi-ar căuta cineva vreo vină pe 
lumea asta, ar fi că eşti niţeluş prea arhaică. Dar nu face 
NIMIC. 

—.căci l-am văzut la grea cumpănă într-un turnir, unde se 
buluciseră mulţi cavaleri, iară nime nu i-a fost pe potrivă să- 
l înfrunte. Dar voi, jupâniţelor - zis-a sir Gawaine - purtaţi 
vina, căci vă putea veni în minte că acela carele şi-a atârnat 
pavăza aicea mult nu va zăbovi de lângă ea şi dară cavalerii 
aceia s-ar putea lovi cu dânsul, iară acesta mai spre cinstea 
voastră a fi decât cele ce săvârşiţi acum. Iară eu nu se cade 
a mă aşeza pre mas aicea ca să văd necinstindu-se pavăza 
unui cavaler. Şi cu aceasta sir Uwaine şi sir Gawaine se 
îndepărtară puţin de ele şi atunci ei - măre -! din clipala 
ochiului văzut-au pre-un cal mare şi comos pre sir Marhaus 
venind pe direaptă cale înspre dânşii. Iară dacă cele 
douăsprezece jupâniţe au zărit pre sir Marhaus, o zbughiră 
ca desmeticele spre turn, unele dintre ele împleticindu-se 
pe drum. Apoi, unul dintre cavalerii din turn şi-a ridicat 
pavăza şi zis-a cu glas tare: „Apăraţi-vă, sir Marhaus!” Şi 


aşa s-au gonit unul pre altul că sulița cavalerului s-a frânt, 
lovindu-se cu Marhaus, iară sir Marhaus l-a pălit aşa de tare 
că i-a frânt cavalerului grumazul, iară calului spinarea... 

— Vezi, asta-i prost în treburi d-astea: se prăpădesc pe 
degeaba atâţia cai. 

— Cavalerul celălalt, dacă au zărit din turn isprăvile, s-au 
înfăţoşat la Marhaus şi amândoi atât de năprasnic s-au lovit 
încât degrab' cavalerul din turn a fost oborât, şi om, şi cal s- 
au dărâmat asupra pământului şi duhul şi-au dat. 

— Alt cal pierdut! Uite un obicei care ar trebui desfiinţat. 
Nu pricep cum se găsesc oameni simţitori care pot aplauda 
şi încuraja chestii d-astea! 

— Şi aşa cei doi cavaleri se întâlniră în măreaţa aventură... 

Îmi dădui seama că aţipisem şi pierdusem un capitol, dar 
nu crâcnii. Mă duse mintea că, în momentele acelea, 
cavalerul irlandez se afla în încurcătură cu musafirii şi chiar 
aşa se nimerise. 

—.şi sir Uwaine lovit-a aşa de tare pre sir Marhaus, încât 
sulița i s-a făcut ţăndări, izbindu-se de pavăză, iară sir 
Marhaus l-a pălit aşa de cumplit, că răsturnă şi cal şi om la 
pământ şi-l lovi pe sir Uwaine în partea stângă... 

— Ştii, Alisanda, voi oamenii din vechime sunteţi puţintel 
prea simpli. Vocabularul vă este cam limitat şi de aceea 
descrierile voastre nu prea sufăr de varietate. Oamenii 
vremii voastre se căznesc prea mult să facă o apă şi un 
pământ din toate faptele - vor să netezească Sahara şi se 
sinchisesc prea puţin de amănuntele pitoreşti. Din cauza 
asta îi învăluie o atmosferă de monotonie. De fapt, toate 
bătăliile seamănă ca două picături de apă: doi oameni se 
întâlnesc în măreaţa aventură. Aventură e un cuvânt cu 
tâlc, şi tot atâta tâlc ar avea, în această materie, şi cuvântul 
exegeză, sau sacrificiu, sau defalcare, sau uzufruct şi sute 
altele, dar dă-o-ncolo de treabă! Zău că ar trebui să faceţi 
deosebirile necesare! Ei, da, se întâlnesc, aşadar, în 
măreaţa aventură şi o suliță se frânge şi unul îţi sparge 
pavăza şi celălalt se răstoarnă cu cal cu tot - şi om, şi cal - 


peste coada calului şi-şi frânge gâtul, şi apoi alt candidat 
vine în dorul lelii şi îşi frânge sulița, iar celălalt îşi sfarmă 
pavăza şi acum e rândul lui să cadă cu cal cu tot, să cadă 
calul şi apoi omul peste coada calului şi să-şi frângă gâtul, şi 
apoi altul este ales, şi un altul, şi un altul şi încă un altul, 
până ce se uzează toate materialele. Şi când vrei să faci 
bilanţul, nu poţi deosebi o luptă de alta, şi nici cine a lovit 
întâi, iar cât despre zugrăvirea acelei bătălii vii, furioase, 
zgomotoase - vai! - devine ştearsă şi surdă, de parcă ar fi 
vorba de nişte stafii care se ciocnesc prin ceaţă! Sărăcan de 
mine! Ce s-ar putea scoate cu vocabularul acesta sărăcăcios 
din cel mai măreț spectacol? Cum ai putea descrie cu 
ajutorul lui, de pildă, arderea Romei, în timpul lui Nerone? 
Vai, nu s-ar putea spune mai mult decât: „Oraşul ars stop, 
neasigurat stop, băiat spart un geam stop, pompier frânt 
gâtul! Doamne, să mă tai dacă asta-i descriere! 

Îi ţinusem o lecţie prea lungă, îmi zisei, dar faptul nu o 
tulbură nici atâtica pe Sandy. Nici nu-i păsa. În clipa când 
ridicai capacul, aburii izbucniră cu toată puterea: 

—.apoi, sir Marhaus şi-a învârtejit calul şi s-a abătut cu 
sulița asupra lui sir Gawaine. Văzând aceasta, sir Gawaine 
şi-a ridicat pavăza şi amândoi şi-au încrucişat suliţele şi s-au 
izbit unul într-altul den toată puterea cailor, cât fiecare 
dintre cei doi cavaleri lovit-a cu străşnicie în mijlocul 
pavezei celuilalt, dară sulița lui sir Gawaine se frânse... 

— Ştiam eu c-aşa o să se întâmple! 

— iară sulița lui sir Marhaus râămas-a neştirbită şi sir 
Gawaine s-a dărâmat asupra pământului, cu cal cu tot... 

— Chiar aşa - şi s-a lovit rău la spate! 

—.şi uşor s-a ridicat sir Gawaine, şi-a tras sabia şi de jos a 
îndreptat-o către sir Marhaus şi iară cumplit se loviră şi se 
tăiară cu săbiile, până ce pavezele zburară bucăţi, iară 
coifurile şi platoşele se stricară şi cu multe rane s-au 
încruntat unul pre altul. Dară înainte de a fi bătut ceasul al 
nouălea, sir Gawaine spori tot mai mult în puteri şi până în 
trei ceasuri puterea de trei ori se întări. Pre acestea le văzu 


cu ochii sir Marhaus şi se minună tare cum de-i sporeau 
puterile lui sir Gawaine şi aşa se încruntară de istov, 
căpătând rane şi mai cumplite, iară apoi, când bătu ceasul 
amiezii... 

Ţăcănitul acesta - ţaca-ţaca-ţaca - mă duce cu gândurile 
îndărăt, la imaginile şi sunetele din zilele copilăriei: „N-e-e- 
ew Haven! Zece minute oprire! 

— Poftiţi la restaurantul gării - „Don'conductor” va suna 
clopoţelul cu două minute înainte de plecarea trenului! 

— Călătorii pentru trenul de pe coastă sunt rugaţi să 
ocupe locuri în alte vagoane! 

— Vagonul ăsta nu pleacă mai departe! 

— Hai la mee-e-ere - por-to-cale - ba-naa-ne! Sandvişuri - 
floricele!” 

—.şi ceasul amiezii trecut-au şi au ajuns pe la chindii. 
Puterile lui sir Gawaine au început a slăbi şi se istoviră şi 
era cât pe aici să nu mai poată sta împotrivă-i, iară sir 
Marhaus atuncea se învârtoşi mai vârtucios... 

— Şi îl strângea armura, desigur. Dar pentru d-alde ăştia, 
ce contează! 

—.şi aşa, luminate doamne - zis-a sir Marhaus - am 
priceput prea bine că eşti un cavaler de frunte şi un om 
minunat de vârtos, din câţi mi-a fost dat să aflu că viiază pre 
pământ şi, cum sfada noastră nu iaste din cale-afară de 
mare, ar fi păcat ca sabia mea în tine a se încrunta, văzând 
că slăbeşti din ce în ce. Ah, blagorodnice cavaler - zis-a sir 
Gawaine - ai grăit vorbe pe care se cădea eu să le grăiesc. 
Şi cu aceste voroave, ei îşi scoaseră coifurile şi să sărutară 
unul pre altul şi îşi jurară unul altuia credinţă - ca fraţii să 
fie şi fârtăţie să-şi păstreze. 

Dar eu pierdui şirul în clipa aceea şi aţipii, gândindu-mă ce 
păcat era ca bărbaţi cu o putere atât de minunată - putere 
ce le permitea, stând ferecaţi în acele apăsătoare cuşti de 
fier şi scăldaţi în năduşeală, să se mai încaiere, să se bată şi 
să se lovească şase ore în şir - nu s-au născut în vremuri 
când ar fi putut să-şi întrebuinţeze puterile pentru scopuri 


mai folositoare. Să luăm drept pildă un catâr. Catârul are o 
putere asemănătoare şi o întrebuinţează într-un scop 
folositor, fiind prețuit în lumea asta tocmai pentru că-i 
catâr; în schimb, nobilul nu poate fi prețuit numai pentru că 
este într-adevăr un catâr. Nobilul este un amestec 
întotdeauna nerodnic şi care, din capul locului, nu trebuia 
plămădit, dar o dată ce începi cu o greşeală, răul e şi făcut 
şi nu ştii niciodată ce mai poate ieşi. 

Când îmi venii în fire şi începui să ascult din nou, băgai de 
seamă că mai pierdusem un capitol şi că Alisanda bătuse 
cale lungă cu aceşti vântură-lume. 

—.şi aşa mers-au înainte călare şi-au ajuns într-o vale 
adâncă, plină de pietre şi au zărit pre acolo un râu frumos 
şi mai sus, la izvorul lui, văzut-au trei jupâniţe, adăstând 
lângă el. În ţara aceasta - zis-a sir Marhaus - de când a fost 
creştinată, nici un cavaler n-a pus piciorul, fără de dânsul, 
carele să-vârşit-a acolo nemaipomenite isprăvi. 

— Nu te exprimi cum trebuie, Alisando. Sir Marhaus, fiul 
regelui Irlandei, vorbeşte ca toţi ceilalţi din jurul lui. Ar 
trebui să-i imiţi accentul irlandez sau să-i redai măcar o 
trăsătură caracteristică. Prin mijlocul acesta, oricine l-ar 
recunoaşte îndată ce ar începe să vorbească, fără să mai fie 
numit. Este un procedeu literar, obişnuit la scriitorii mari. 
Ar trebui să-l faci să zică: „în ţara aia, de când a fost 
creştinată, nici un cavaler n-a pus piciorul - stuchi-l-ar 
mâţele - fără de dânsul, carele săvârşit-a acolo 
nemaipomenite isprăvi... stuchi-l-ar mâţele”. Vezi că sună 
mai bine aşa? 

— Nici un cavaler n-a pus piciorul, fără de dânsul, carele 
săvârşit-a acolo nemaipomenite isprăvi - stuchi-l-ar mâţele. 
Adevăr grăieşti, luminăţia ta, dară greu iaste a le zice, ci se 
prea poate că zicându-le mai neîntârziat să le grăbim 
folosinţa. Şi apoi s-au dus la jupâniţe şi s-au închinat unii 
altora şi cea mai învechită de zile purta o cunună de aur pe 
cap, că împlinise ca la şaizeci de ierni şi mai mult... 

— Cine? Jupâniţa? 


— Ea singură, luminăţia ta, iară părul nins îi era sub 
cunună. 

— Trebuie să fi avut şi dantură de celuloid. Costă nouă 
dolari garnitura şi-i de cea mai proastă calitate. Dinţii se 
clatină, şi când mănânci se bălăbănesc ca porţile cu gratii 
ale castelului, şi-ţi cad din gură când râzi. 

— Cea de a doua jupâniţa trecuse prin vreo treizeci de 
ierni şi purta un cerculeţ de aur pe cap. Cea de a treia 
jupâniţa n-avea decât cincisprezece ani... 

Valuri de gânduri mi se rostogoliră în suflet şi glasul 
Alisandei îmi pieri din auz. 

„Cincisprezece ani! Plângi, inimioară dragă! Ah, iubita 
mea pierdută! Tocmai vârsta ei, a ei care era aşa de bună şi 
de dulce!” 

O socoteam cea mai de preţ fiinţă din lume! Iubita pe care 
n-am s-o mai văd niciodată! Zău, cum mă poartă la dânsa 
mări de amintiri îndărăt spre vremuri care şi-au pierdut 
limpezimea - vremuri fericite cu secole, cu multe secole de 
acum încolo! Ah, tihnitele dimineţi văratice, când mă 
deşteptam din dulcile visuri, în care mi se arătase ea! Şi 
când strigam: „Alo, centrala!” numai ca să-i aud vocea 
dragă contopindu-se cu a mea! îmi răspundea: „Alo, Hank!” 
iar vorbele ei răsunau ca o muzică divină în urechea-mi 
vrăjită. Era plătită cu trei dolari pe săptămână şi îi merita 
pe deplin. 

Nu mai aveam chef să urmăresc celelalte explicaţii ale 
Alisandei, ca să aflu cu cine s-au mai încontrat cavalerii pe 
care îi prinserăm - bineînţeles, dacă ea ar fi ajuns să-mi 
spună cine sunt noii vântură-lume. Interesul mi se 
spulberase, gândurile mi-erau departe şi mohorâte. Ici-colo 
prindeam crâmpeie din povestea-i nesfârşită şi abia de 
putui reţine că fiecare din cei trei cavaleri luă câte una din 
jupâniţe în spatele său, pe cal, şi că unul o porni spre nord, 
altul spre est, altul spre sud, spre a căuta aventuri şi a se 
întâlni din nou şi a minţi din nou la anul. Da - la anul şi 


descotorosiţi de bagaje! Într-adevăr, poveştile mergeau 
mână în mână cu naivitatea obştească a ţării. 

Soarele era acum la sfinţit. Când Alisanda a început să-mi 
spună cine-s cow-boyii ăia, fusese ora trei după-amiază. 
Asta însemna un mare progres pentru dânsa în meşteşugul 
povestirii. Odată şi odată, fără îndoială, va ajunge ea la 
capăt, căci e o fiinţă pe care trebuie s-o iei cu binişorul. 

Ne apropiem de un castel ridicat pe un dâmb. O clădire 
uriaşă, solidă, venerabilă, ale cărei turnuri cenuşii şi 
creneluri erau învăluite nespus de frumos cu iederă. 
Măreaţa clădire era scăldată în splendoarea razelor de 
asfinţit. Era cel mai mare castel pe care îl văzuserăm până 
atunci şi îmi închipuii că era castelul pe care îl căutam, dar 
Sandy îmi zise că nu e. Nu ştia al cui este; îmi spuse că 
trecuse pe acolo, fără să se oprească, când mersese spre 
Camelot. 

CAPITOLUL XVI. 

Morgan Le Fay. 

Dacă te-ai putea bizui pe spusele cavalerilor rătăcitori, nu 
toate castelele erau locuri indicate pentru a cere găzduire. 
De fapt, cavalerii rătăcitori nu erau oameni cărora să le dai 
crezare - dacă îi judecai după criteriile moderne ale 
veracităţii; dar, dacă îi judecai după criteriile vremii lor şi îi 
gradai în consecinţă, puteai totuşi afla adevărul. Procedeul 
era foarte simplu: din orice afirmaţie a lor scădeai 97 la 
sută; restul indica fapte autentice. Odată făcută socoteala 
asta, rămânea limpede că era bine să afli câte ceva despre 
castel înainte de a suna la poartă - vreau să spun, înainte 
de a striga la străjeri. Prin urmare, am fost tare bucuros 
când am zărit un călăreț făcând ultima cotitură a drumului 
care şerpuia lin dinspre castel. 

Pe când ne apropiam unul de altul, observai că purta un 
coif împănoşat şi părea să aibă şi îmbrăcămintea de oţel, 
dar peste ea mai purta ceva neobişnuit: o haină aproape 
pătrată şi ţeapănă, ca o tunică de crainic. N-avui încotro şi 


zâmbii de propria mea uitare, când mă apropiai şi citii 
următoarele cuvinte scrise pe tunică: 

Săpunul de Persimone - îl întrebuinţează toate 
primadonele. 

Era una din micile mele idei şi avea o seamă de scopuri 
sănătoase pentru a civiliza şi înălța națiunea. În primul rând 
era o lovitură dată pe furiş acestei năzdrăvane născociri, 
care este vagabondajul cavaleresc, lovitură de care nimeni 
nu-şi dădea seama, în afară de mine. Trimisesem o seamă 
de cavaleri rătăcitori ca să bată drumurile - pe cei mai 
curajoşi, de care putusem face rost - fiecare făcut sandviş 
între cele două pancarte ce purtau câte o reclamă. În felul 
acesta, socoteam că în curând, când vor fi destul de mulţi, 
cavalerii aceştia vor reuşi să pară caraghioşi în ochii 
oamenilor, iar mai târziu oricare dobitoc îmbrăcat în oţel, 
chiar dacă nu va mai purta nici un afiş, va părea şi mai 
caraghios pentru că va fi demodat. 

În al doilea rând, aceşti misionari - fără a trezi vreo 
bănuială sau a pricinui vreo îngrijorare - aveau menirea de 
a introduce o curăţenie temeinică în rândurile nobilimii şi 
de acolo în popor; fireşte, dacă preoţii nu se vor amesteca 
deloc în treburile astea. Această acţiune va submina şi 
biserica, vreau să spun că s-ar face un pas înainte în 
direcţia asta. Apoi vor urma educaţia şi libertatea, iar 
biserica va începe să se năruie. Fiind convins că orice 
biserică de stat este o crimă de stat - un ţarc pentru sclavii 
statului - nu aveam nici o remuşcare, ba eram gata să atac 
biserica în orice fel şi cu orice armă care putea izbi cu tărie. 
În tinereţea mea - în îndepărtatele secole care nu luaseră 
încă fiinţă în pântecele vremii - mai trăiau nişte englezi 
bătrâni, care îşi închipuiau că se născuseră într-o ţară 
liberă; o ţară „liberă” cu parascovenii de legi ca The 
Corporation Act, încă în vigoare, adevărate bariere puse în 
calea libertăţii omului şi acte necinstite, susţinând un 
anacronism înscăunat. 


Misionarii mei fuseseră învăţaţi să pronunţe cu glas tare 
cuvintele aurite de pe pancarte. Poleiala arătoasă fusese o 
idee straşnică şi aş fi putut să-l fac şi pe rege să poarte o 
pancartă cu reclame, de dragul acestei splendori barbare. 
Misionarii descifrau literele şi apoi explicau lorzilor şi 
nevestelor lor ce înseamnă săpunul, iar dacă nobilii se 
speriau de săpun, trebuiau să-i convingă a-l încerca pe 
vreun câine. A doua sarcină a misionarului era de a-şi 
aduna toată familia şi de a încerca săpunul pe pielea lui. Nu 
trebuia să se dea îndărăt de la nici un fel de experienţă - 
oricât de desperată - care putea convinge nobilimea că 
săpunul este ceva absolut nevătămător. Dacă, totuşi, le mai 
rămânea nobililor o cât de mică fărâmă de îndoială, atunci 
misionarul trebuia să prindă un pustnic şi să-l îmbăieze - că 
mişunau pustnicii prin păduri şi îşi ziceau sfinţi, iar lumea 
le-o lua de bună. Erau nespus de cucernici, - puneau la cale 
minuni şi toată lumea îi admira plină de teamă. Dacă un 
pustnic reuşea să supravieţuiască îmbăierii şi nici asta nu 
izbutea să convingă pe vreun duce, atunci ducele trebuia 
lăsat în plata domnului! 


De câte ori misionarii mei întâlneau la drumul mare pe 
vreun cavaler rătăcitor, pe dată îl şi spălau, iar când acesta 
îşi venea în fire îl puneau să jure că va lua şi el o pancartă şi 
va răspândi săpunul şi civilizaţia, tot restul vieţii sale. Aşa se 
face că propagandiştii din această branşă se înmulţeau 
treptat şi reforma se răspândea văzând cu ochii. Curând, s- 
au simţit urmările acestea în fabrica mea. De unde, la 
început, nu aveam decât doi oameni angajaţi la lucru, 
înainte de a pleca de acasă aveam cincisprezece muncitori 
şi fabrica lucra zi şi noapte. Rezultatul duhnea în atmosferă, 
aşa încât regele mai că nu leşina. Bietul de el, îmi spunea 
parcă înăbuşindu-se că nu va mai putea îndura multă vreme 
starea asta de lucruri. Iar sir Launcelot ajunsese într-un 
hal, de umbla brambura pe acoperiş şi înjura, deşi îl 
prevenisem că sus îi va fi mai neprielnic decât oriunde 
altundeva. Dar el o ţinea morţiş că-i trebuie neapărat aer şi 
se văita mereu că, oricum, palatul nu-i locul cel mai potrivit 
pentru o fabrică de săpun. Mai declara că dacă i-o trăsni 
prin minte cuiva să înfiinţeze vreuna în casa lui, el, sir 
Launcelot, afurisit să fie de nu i-o strânge de gât! Erau şi 
înaltele doamne de faţă, dar ce le păsa bărbaţilor! Ei ar fi 
înjurat şi faţă de copii, dacă vântul ar fi bătut în partea 
aceea, când lucra fabrica. 

Cavalerul-misionar cu care mă întâlnii se numea La Cote 
Male 'Iaile şi ne spuse că acest castel este reşedinţa surorii 
regelui Arthur, Morgan Le Fay, soţia regelui Uriens, 
monarhul unui ţinut aproape tot atât de întins cât districtul 
Columbia - de poţi sta în mijlocul regatului şi azvârli cu 
pietre în regatul vecin. „Regii” şi „regatele” erau tot atât de 
numeroase în Britania, precum fuseseră în Palestina, în 
timpul lui Iosua, când oamenii erau nevoiţi să doarmă cu 
genunchii la gură pentru că nu se puteau întinde fără a 
avea paşaport. 

La Cote era foarte amărât, pentru că tocmai acolo suferise 
cel mai mare eşec din toată campania lui. Nu făcuse nici o 
brânză - şi doar încercase toate giumbuşlucurile meseriei, 


chiar şi spălatul unui pustnic. Dar pustnicul muri şi aceasta 
era, într-adevăr, o mare nereuşită, căci nătărăul acela urma 
să fie socotit mucenic şi să capete un loc printre sfinţii 
calendarului roman. Aşa mi se jeluia bietul sir La Cote Male 
Taile şi plângea pe rupte. Îmi sângera inima pentru dânsul, 
îmboldindu-mă să-l îmbărbătez şi să-l alin. De aceea, i-am 
ZIS: 

— Alungă-ţi suferinţa, mândre cavaler, căci aceasta nu 
înseamnă înfrângere. Suntem deştepţi, şi tu, şi eu, iar 
pentru cei deştepţi nu există înfrângeri, ci numai victorii, ia 
să vezi cum vom face din acest aparent dezastru o reclamă 
pe cinste; o reclamă pentru săpunul nostru; şi încă cea mai 
formidabilă care va fi fost vreodată; o reclamă care va 
transforma această înfrângere de la „muntele Washington” 
într-o victorie uriaşă de la „Matterhorn”. Vom scrie pe 
pancarta ta: „patronat de aleşii domnului!” Ei, ce zici? 

— Lucru de minune iaste! Nu voi tăcea a spune vrednicia 
gândului luminăţiei tale! 

— Trebuie să recunoască oricine că, pentru o reclamă de 
un singur rând, e ceva straşnic! 

Şi astfel se risipiră necazurile bietului colportor. Acesta 
era un tip cutezător şi făcuse multe vitejii pe vremea lui. 
Dar faima cea mai mare şi-o câştigase în urma peripeţiilor 
unei călătorii, tot ca asta pe care o făceam eu acum. 
Călătorise odată cu o jupâniţă Maledisant, bună de gură ca 
şi Sandy, deşi în alt fel, căci din gura ei ieşeau numai 
batjocuri şi insulte, pe când muzica Alisandei era ceva mai 
plăcută. Povestea lui o cunoşteam bine, aşa că am ştiut cum 
să tălmăcesc mila ce i-o vedeam pe faţă, când şi-a luat 
rămas bun de la mine. El bănuia că duceam o viaţă şi mai 
amărâtă. 

Pe când mergeam călare, Sandy şi cu mine am discutat 
despre dânsul şi ea mi-a spus că ghinionul lui L.a Cote 
începuse o dată cu plecarea la drum. Bufonul regelui îl 
dăduse de pământ din prima zi, şi în asemenea cazuri era 
obiceiul ca fata să treacă de partea învingătorului, dar 


demoazela Maledisant n-o făcuse; ba, ceva mai mult, ea se 
ţinu mai departe de capul lui, după toate înfrângerile 
suferite. Dar - întrebai eu - dacă învingătorul nu vrea să-şi 
primească prada? Ea îmi răspunse că aşa ceva nu se putea 
întâmpla - el n-avea încotro: trebuia să fie de acord. Nu 
putea renunţa la ea, căci ar fi însemnat o încălcare a 
datinelor. Asta mi-o notai. Dacă bâzâitul Alisandei va deveni 
odată prea plictisitor, mă voi lăsa bătut de un cavaler, cu 
speranţa că ea se va duce la dânsul. 

În acest timp, am fost iscodiţi de către străjile de pe 
zidurile castelului şi, după parlamentari, primiţi înăuntru. 
N-am nimic plăcut de povestit despre această vizită, care 
totuşi n-a fost o decepţie, căci o cunoşteam din auzite pe 
doamna Le Fay - şi nu mă aşteptam la nimic bun. Era foarte 
temută în întreg ţinutul, pentru că îi făcuse pe toţi s-o 
creadă mare vrăjitoare. Toate purtările îi erau mârşave şi 
toate pornirile, drăceşti. Era cuprinsă până în măduva 
oaselor de o răutate fără leac. Tot trecutul îi era pătat cu 
crime, iar printre aceste crime asasinatul era ceva obişnuit. 
Muream de curiozitate să o văd; eram tot atât de curios cât 
aş fi fost ca să-l văd pe Scaraoţchi. Spre uimirea mea, 
doamna era tare frumoasă. Gândurile-mi crunte nu 
reuşiseră să-i zbârcească pielea catifelată ori să-i 
vestejească prospeţimea de floare. Ar fi putut lesne trece 
drept nepoata bătrânului Uriens şi putea fi luată ca o soră a 
fiului ei. 

Abia trecuserăm de porţile castelului - că Le Fay porunci 
să fim aduşi în faţa ei. Se aflau acolo şi regele Uriens, un 
bătrân cu chip blajin şi privire resemnată, şi fiul lor, sir 
Uwaine le Blanchemains, care, bineînţeles, mă interesa şi 
din cauza basmului că dăduse odată o bătălie cu treizeci de 
cavaleri, şi din cauza acelei călătorii pe care o făcuse 
împreună cu sir Gawaine şi sir Marhaus, poveşti cu care îmi 
răpise atâta timp din viaţă Sandy. Dar ea - Morgan - era 
atracţia principală, personalitatea de vază acolo. Era clar ca 
lumina zilei că ea era capul familiei. Ne pofti să şedem şi 


începu, cu tot soiul de drăgălaşe graţii şi graţiozităţi, să îmi 
pună întrebări. Vai mie! Ascultând-o vorbind, mi se părea că 
aud cântecul unei păsărele sau al unui flaut sau ceva 
asemănător. Mă bătea gândul că femeia asta trebuie să fi 
fost tare calomniată şi bârfită. Ciripea şi ciripea într-una, 
când, deodată, un paj frumos, îmbrăcat în straie multicolore 
ca un curcubeu şi mişcându-se cu uşurinţa şi unduirea unui 
val, se ivi, aducând ceva pe o tavă de aur. Îngenunchind în 
faţa stăpânei pentru a-i prezenta tipsia, el îşi exagera 
mlădioşenia şi grațiile, îşi pierdu echilibrul şi alunecă uşor 
pe genunchii ei. Ea îl străpunse cu un pumnal - cu aceeaşi 
naturaleţe, cu care altcineva ar fi ucis un şoarece. 

Bietul copil! Se prăvăli la pământ, îşi închirci braţele şi 
picioarele înveşmântate în atlazuri, într-o singură şi 
supremă zvârcolire pricinuită de durere, şi muri. Bătrânul 
rege scoase, fără voie, un oftat de milă, dar privirea cu care 
îl străpunse regina îi luă piuitul şi îi tăie dorinţa de a mai 
ofta a doua oară. La un semn al mamei sale, sir Uwaine se 
duse în anticameră şi chemă câţiva slujitori, pe când înalta 
doamnă îşi continua ciripitu-i drăgălaş. 

Mi-am dat seama că este bună gospodină, căci, pe când 
vorbea, trăgea cu coada ochiului la slujitori, să-i observe ca 
nu cumva să facă vreo boroboaţă, apucând şi cărând leşul 
afară. Când se întoarseră cu nişte prosoape curate, ea îi 
trimise să aducă altele, de celălalt fel, iar când isprăviră să 
şteargă pe jos şi voiau să iasă, ea le arătă o pată roşie, cât 
lacrima de mică, pe care ochii lor mai puţin ageri n-o 
observaseră. Era vădit că La Cote Male Taile nu reuşise s-o 
vadă pe stăpâna casei. Adesea, un fapt negrăit îţi 
tălmăceşte ceva, într-un mod mai desluşit şi mai tare decât 
orice limbă. 

Morgan Le Fay meliţa vorbele într-una, cu aceeaşi 
muzicalitate. Minunată femeie! Şi ce privire avea! Când o 
arunca mustrător slujitorilor, îi apuca tremuriciul şi se 
făceau mici de tot, ca nişte oameni sperioşi când scapără 
fulgerul din nori. Aşa se întâmpla şi cu bietul bătrân Brer 


Uriens, care mereu o nimerea cu oiştea în gard. Nici nu-şi 
întorcea ea bine faţa înspre dânsul, că el şi tresărea. 

În toiul conversaţiei, mi-a scăpat un cuvânt măgulitor 
pentru regele Arthur, uitând pentru moment cât de mult îşi 
ura fratele muierea asta. Cuvântul acela măgulitor fu de 
ajuns ca ea să se mânie ca o furtună şi să cheme garda, 
poruncind: 

— Azvârli-veţi pe aceşti nemernici în temniţă! 

Cuvintele acestea mă îngheţară, căci temniţele ei erau 
faimoase. Îmi pierise piuitul. Nu ştiam ce să mă fac. Dar 
lucrurile nu stăteau la fel şi cu Alisanda. Când oşteanul puse 
mâna pe mine, ea ridică glasul şi, cu cea mai liniştită 
încredere în sine, zise: 

— Pe prea curatele răni ale domnului nostru! Au cutezi să- 
ţi chemi pieirea, smintită! Acesta iasta Şeful cel mare! 

Vai, ce idee fericită! Şi ce simplă! Şi uite că mie nu mi-ar fi 
trecut prin cap. Se vede că sunt modest din născare - nu 
chiar totdeauna, dar măcar în anumite cazuri. Şi acesta era 
unul din ele. 

Efectul produs asupra înaltei doamne a fost ca o 
scuturătură electrică. Îi lumină iarăşi chipul, îi readuse 
zâmbetul pe buze şi toate stăruitoarele-i graţii şi linguşiri. 
Totuşi, n-a fost în stare să-şi ascundă pe deplin frica-i 
cumplită. Ea zise: 

— Rogu-te, dă crezare slugii tale! Că iaste fără de cale şi 
fără de cuviinţă ca o făptură dăruită cu puteri ca mine să 
zică cele zise de mine celuia carele doborât-a pe Merlin, 
fără numai în şagă. Cu vrăjite mele, prorocit-am venirea ta 
şi te-am ştiut de îndată ce ai păşit aici. Am şuguit, cu 
nădejdea de a te nevoi spre desfăşurarea iscuseniei, 
neîndoindu-mă că vei lovi străjile cu foc tainic, prefăcându- 
le degrab' în cenuşă, fapte preste puterile mele, 
aşteptându-le cu poftă ca de cocon, să le văd împlinindu-se. 

Oştenii însă erau mai puţin curioşi şi îşi luară tălpăşiţa 
îndată ce li se îngădui. 

CAPITOLUL XVII. 


Un ospăț regesc. 

Madame Morgan Le Fay, regina, văzând că nu-i port pică 
şi că, din contra, sunt un om paşnic, nu mai avea nici o 
îndoială că mă dusese de nas cu scuzele ei. De aceea îi pieri 
orice frică, ba, nu trecu mult şi începu să ardă de 
nerăbdare ca să-mi facă o nouă demonstraţie, ucigând pe 
cineva. Totuşi, spre uşurarea mea, tocmai atunci a fost luată 
de la gândurile astea, fiind poftită la rugăciune. Trebuie să 
recunosc că aşa tirani, asasini, hrăpăreţi şi putrezi ca 
moralitate cum erau, nobilii se arătau evlavioşi până în 
fundul inimii, chiar până la extaz. Nici în ruptul capului, ei 
nu ar fi renunţat la îndeplinirea regulată şi plină de 
smerenie a îndatoririlor poruncite de biserică. Nu o dată 
am văzut pe câte un nobil, prinzându-şi vrăjmaşul la 
strâmtoare şi oprindu-se să-şi facă rugăciunea înainte de a-i 
tăia capul, şi nu o dată am văzut pe alţi nobili, care - după 
ce-şi pândeau vrăjmaşii şi-i trimiseseră pe lumea cealaltă - 
se retrăgeau în capela cea mai apropiată şi cu evlavie îşi 
aduceau prinosul, fără a mai aştepta măcar să jefuiască 
leşurile. Ceva mai iscusit şi mai înduioşător nu puteai găsi 
nici chiar în biografia lui Benvenuto Cellini, acel sfânt 
necioplit, care a trăit cu zece secole mai târziu. Toţi nobilii 
din Britania asistau zilnic, împreună cu familiile, la slujba de 
utrenie şi vecernie, în capela lor proprie. Afară de astea, 
până şi cei mai păcătoşi dintre ei făceau rugăciuni, laolaltă 
cu toată familia, de cinci-şase ori pe zi. Meritul acesta se 
datora pe de-a-ntregul bisericii şi, deşi nu eram prietenul 
ei, trebuie să i-l recunosc. Şi adesea, fără voie, mă 
pomeneam zicând: „Ce s-ar face ţara asta fără de biserică?” 

După rugăciune, luarăm cina în sala cea mare pentru 
banchete, luminată cu sute de opaițe cu ulei. Totul era atât 
de frumos şi de încântător şi de o splendoare barbară, 
potrivit după rangul regesc al gazdelor. La capătul sălii, pe 
un postament, se afla masa regelui, reginei şi a fiului lor, 
principele Uwaine. De la ea încolo, se întindea masa 
comună, aşezată pe pardoseală. La locurile de cinste, din 


preajma solniţei, şedeau oaspeţii cei nobili şi membrii mai 
vârstnici din familiile acestora, bărbaţi şi femei - de fapt, 
curtea propriu-zisă, alcătuită din şaizeci şi una de persoane 
- iar dincolo de solniţă, şedeau demnitarii mai puţin 
însemnați ai curţii şi subalternii lor mai de frunte. Laolaltă 
erau vreo sută optsprezece persoane, aşezate la masă, şi 
cam tot atâţia servitori în livrele, stând în spatele scaunelor 
ori slujind într-un fel sau altul. Straşnic spectacol! Într-o 
galerie, o orchestră - alcătuită din ţambale, cornuri, harfe şi 
alte orori - deschise zaiafetul cu ceva ce părea a fi prima 
versiune, fără cap şi coadă, sau năstruşnica schimonosire a 
bocetului, cunoscut cu secole mai târziu sub titlul Adio şi n- 
am cuvinte. Cântecul era pe atunci o noutate, dar ar fi 
trebuit să fi fost repetat niţeluş mai mult. În sfârşit, oricare 
ar fi fost pricina, după cină regina a poruncit să-l spânzure 
pe compozitor. 

După această muzică, preotul, care stătea îndărătul mesei 
regeşti, rosti o aleasă şi lungă rugăciune într-o latinească 
pompoasă. Apoi batalionul de slujitori o zbughiră de la 
locurile lor şi se repeziră care încotro, alergând, zburând, 
aducând şi cărând la tăvi, şi măreţul ospăț începu. Nu se 
mai auzea nici o vorbă şi fiecare era cufundat în lucrul său. 
Şiruri de boturi se deschideau şi se închideau într-un 
grandios unison şi zgomotul pricinuit era asemeni 
duduitului surd al unei maşinării subterane. 

Măcelul continuă un ceas şi jumătate şi nici nu-ţi poţi 
închipui ce cantitate de alimente s-a devorat. Din felul de 
mâncare principal - un mistreţ uriaş, care fusese prezentat 
atât de fastuos şi grandios, când s-au pornit pe înfulecate - 
nu mai rămase decât vaga umbră a unei garnituri de oase. 
Şi asta era grăitor pentru ceea ce se întâmplă şi cu toate 
celelalte feluri de mâncare. 

O dată cu prăjiturile şi cu celelalte bunătăţi - începură şi 
băutura cea zdravănă, şi sporovăială. Vadră după vadră de 
vin şi hidromel, se topiră din faţa ochilor şi cu toţii se 
simțeau mai la largul lor, apoi mai fericiţi. După aceea îi 


cuprinse o veselie cu năbădăi - atât pe bărbaţi cât şi pe 
femei - şi curând toţi deveniră foarte gălăgioşi. Bărbaţii 
spuneau snoave deocheate, dar nimeni nu roşea, deşi ţi-era 
ruşine să le auzi, iar când ajungeau la tâlcul de la urmă al 
snoavei, toată şleahta izbucnea ca în nişte nechezaturi de 
cai, de se cutremura fortăreaţa. La rândul lor, castelanele 
nu se lăsară mai prejos, în faţa acestei amabilităţi, 
povestind şi ele mici cancanuri, care mai că ar fi făcut pe 
regina Margareta a Navarei sau chiar pe marea Elisabeta, 
regina Angliei, să-şi ascundă faţa în batistă. Dar acolo 
nimeni nu şi-o ascundea, ci se mulțumea să râdă cu poftă. 
Ba, aş putea spune că toţi urlau de-a binelea. În destul de 
multe din poveştile acelea deşănţate, preoţii erau ţinta 
batjocurii, dar capelanul castelului nu se sinchisea câtuşi de 
puţin, ci râdea împreună cu ceilalţi, ba, ceva mai mult: la 
cererea generală, el îi arse un cântec la fel de picant, ca şi 
celelalte care fuseseră cântate în seara aceea. 

Pe la miezul nopţii, toţi erau obosiţi de-atâta chef şi râs şi, 
fără excepţie, beţi. Unii aveau o beţie plângăreaţă, alţii una 
duioasă; unii erau caraghioşi, alţii puşi pe gâlceavă, iar alţii 
ajunseseră beţi criţă sub masă. Dintre castelane, cel mai 
urât spectacol îl oferea o prea frumoasă şi tânără ducesă, 
care se afla chiar în noaptea nunţii. Şi-i adevărat că ea 
însăşi alcătuia un spectacol pitoresc - zău, dacă vă mint. În 
halul în care era, ar fi putut servi cu anticipație ca model 
pentru portretul celei mai tinere fiice a regentului de 
Orleans - la faimosul ospăț, de unde a fost luată şi dusă, 
beată turtă şi înjurând, drept în pat - în zilele de perdiţiune 
şi de jale ale Vechiului Regim. 

Deodată, chiar în clipa în care preotul îşi ridicase braţele 
şi toate capetele mai puţin mahmure se plecaseră în 
smerita aşteptare a binecuvântării - se ivi, sub arcada uşii 
îndepărtate de la capătul sălii, o doamnă bătrână şi 
gârbovită, cu părul alb, sprijinindu-se într-un toiag. Ea îşi 
ridică toiagul şi, arătând spre regină, strigă: 


— Blestemul şi urgia domnului cadă asupra capului tău, 
femeie fără milă, care mi-ai ucis nevinovat nepotul, iară în 
inima-mi bătrână, care alt copil, au prieten, au sălaş nu 
avea pre lumea aceasta, fără de el, jale-ai pogorât! 

Fiecare îşi făcu cruce, înfricoşat, căci blestemul însemna 
un lucru groaznic pentru oamenii aceia, dar regina se ridică 
măreaţă, cu priviri ucigătoare în ochi, şi azvârli, drept 
răspuns, acest ordin fără apel: 

— Puneţi mâna pe ea! Duceţi-o la rug! 

Oştenii îşi părăsiră locurile, pentru a împlini porunca. Ce 
lucru înjositor, ce cruzime nemaipomenită mi-a fost dat să 
văd! Dar ce se putea face? Sandy îmi aruncă o privire. 
Bănuii că are o nouă inspiraţie. Îi zisei: 

— Fă cum crezi că-i mai bine. 

Numaidecât, ea se ridică şi se uită spre regină. Arătându- 
mă reginei, îi zise: 

— Măria ta, Şeful zis-a că nu se poate! Ia-ţi îndărăt 
porunca. Şi altmintrelea să nu faci, că el va nimici castelul şi 
toate de toate se vor spulbera, aşijderea nestătătoarelor 
făpturi din vis. 

Bat-o s-o bată pe Sandy! Ce clauze nebuneşti mai punea 
ea în contract! Ce mă fac, dacă regina...? 

De unde mă băgase în sperieţi, totul se linişti, căci regina, 
muindu-se dintr-o dată, nu se mai opuse câtuşi de puţin. Cu 
un semn se deszise şi se prăbuşi în jilţ. Nici n-apucase să se 
aşeze mai ca lumea, că îşi venise în fire şi la fel îşi reveniră 
mulţi dintre ceilalţi. Adunătura se ridică şi, dând dracului 
orice etichetă, o zbughiră cu toţii spre uşă, claie peste 
grămadă, răsturnând scaunele, spărgând farfuriile, 
îmbrâncindu-se, ghiontindu-se, dând din coate şi 
îmbulzindu-se, făcând orice, numai să iasă afară, înainte ca 
eu să-mi schimb cumva gândul şi dintr-o suflare să zbor 
castelul în golul cel întunecat şi nesfârşit al văzduhului. Măi, 
măi, măi! Ce liotă superstiţioasă! Nici că-ţi poţi închipui 
oameni mai superstiţioşi. 


Biata regină era atât de înspăimântată şi de umilită, încât 
îi fu frică să-l mai spânzure pe compozitor, fără să-mi ceară 
sfatul. Mi-era milă de dânsa. De fapt, oricui i-ar fi fost milă, 
căci o vedeai suferind cu adevărat. Aşa că n-am vrut să face 
ceva necugetat şi să merg până la absurd. Am chibzuit cum 
se cuvenea lucrurile şi, până la urmă, am poruncit ca 
muzicanţii să mai cânte o dată Adio fi n-am cuvinte. Ei au 
împlinit pe dată porunca. Am constatat că într-adevăr 
regina avea dreptate şi i-am dat voie să spânzure întreaga 
orchestră. Această îndulcire a asprimii mele a avut bun 
efect asupra reginei. Să nu uităm că un bărbat de stat n-are 
nimic de câştigat, dacă îşi exercită puterea cu o mână de 
fier în orice ocazie, căci, procedând în modul acesta 
arbitrar, el răneşte mândria îndreptăţită a supuşilor şi riscă 
să-şi micşoreze puterea ce o are. Aşa că mi-am zis: treacă 
de la mine câte-un hatâr, că nu s-o prăpădi lumea, iată cea 
mai înţeleaptă politică. 

Acum că regina era iarăşi în apele ei - mai bine zis, la 
vinurile ei - mai-mai că se simţea mulţumită. Băutura i se 
urca la cap şi-i dădea ghes numărul unu. Îşi dăduse drumul 
la muzicuţă, adică la clopoţelul de argint al glăsciorului ei, 
pe când eu îmi ziceam: ţin'te bine, că mare palavragioaică 
mai e regina! Nu-mi şedea bine să spun că se făcuse târziu, 
cu toate că mă simţeam tare obosit şi picam de somn. Îmi 
părea rău că nu mă dusesem la culcare, când avusesem 
prilejul. Acum, trebuia să înghit, că nu aveam încotro. Şi ea 
tot îndruga la verzi şi uscate, în tăcerea adâncă a castelului 
adormit, prielnică stafiilor. Deodată, se auzi, ca din 
străfundurile de sub noi, un sunet îndepărtat, aducând cu 
un strigăt înăbuşit de agonie, care îmi zbârci pielea de pe 
mine. Regina se opri şi ochii îi sclipiră de plăcere. Îşi înălţă 
graţiosul căpşor, aşa cum face mândra porumbiţă când 
ascultă un zvon. Sunetul răzbi iarăşi până la noi, prin 
tăcerea desăvârşită ce domnea acum. 

— Ce-i asta? întrebai eu. 


— Un suflet cu-adevărat încăpățânat şi carele îndură mult 
şi bine. laste vreme multă de când... 

— Ce „iaste”? Ce „îndură”? 

— Cazne! Pofteşte şi vei vedea lucruri întru veselirea 
inimii. Dacă nici acuma nu-şi va desfereca taina, vei vedea 
cum îl vor rupe în bucăţi. 

Ce viclean şi făţarnic drăcuşor îmi era regina! Păstra o 
înfăţişare atât de liniştită şi senină, pe când mie mi se 
tăiaseră picioarele, din milă pentru omul care suferea acolo. 
Conduşi de străji înarmate şi purtând torte aprinse, am 
străbătut o seamă de coridoare, prin care ne răsunau 
îndelung paşii. Am coborât pe scări de piatră umede, peste 
care picura din pereţi apa. Totul mirosea a mucegai şi a 
veacuri de noapte veşnică. Un drum înfiorător şi apăsător, 
ce-mi părea nesfârşit şi pe care nu-l făcea nici mai scurt şi 
nici mai vesel vorbăria augustei vrăjitoare, cu privire la cel 
pus la cazne şi la fărădelegile lui. Fusese învinuit de către 
un denunţător anonim de a fi ucis un cerb de pe domeniile 
coroanei, li zisei reginei: 

— Nu prea este drept, măria ta, să te iei după denunţuri 
anonime. Mai drept ar fi dacă ai pune faţă în faţă pe acuzat 
cu acuzatorul. 

— Nici nu am cugetat la aceasta, că de puţină însemnătate 
iaste. Dară chiar de aş fi vrut, nu s-ar fi putut, pentru că 
pârâtorul venit-a noaptea, cu zăbralnic pe faţă, şi a dat 
veste pădurarului şi cât clipeala ochiului a plecat îndărăt, 
aşa că nici pădurarul nu-l ştie după chip. 

— Care va să zică, necunoscutul ăla este singurul om care 
a văzut cum a fost ucis cerbul? 

— Vai! Nime nu a văzut omorul, dară necunoscutul a dat 
peste nemernicul acesta prin apropierea locului unde zăcea 
cerbul, şi cu vrednică şi dreaptă credinţă i-a spus 
pădurarului. 

— Care va să zică necunoscutul se afla şi el lângă cerbul 
cel mort? Nu cumva l-a ucis chiar el? Zelul său de om 
devotat, dar cu mască, îmi pare niţeluş cam suspect. Dar ce 


urmăreşti, măria ta, prin chinuirea deţinutului? Ce folos îţi 
aduce? 

— Altminteri n-ar mărturisi şi sufletul i s-ar duce în iad. 
Pravila îi cere viaţa pentru fărădelegea săvârşită, iară eu 
port mare grijă să-şi ia plata. Dacă l-aş lăsa să se 
pristăvească fără să-şi spună păcatul întru iertăciune, 
foarte mi-aş primejdui sufletul! Zic că aş fi smintită să mă 
pomenesc în focul gheenei de dragul lui. 

— Dar, măria ta, dacă omul nu are ce mărturisi? 

— Vedea-vom pre dată. Dacă-l pun la cazne de moarte şi el 
nu va mărturisi păcatul, se prea poate că într-adevăr nu are 
ce mărturisi. lară domnia ta nu vei tăgădui că faptă bună 
iaste cazna lui, căci aşa voi scăpa de afurisenia ce mă 
pândeşte din pricina unui nespovedit, carele nu are ce 
spune. Numai aşa voi fi la adăpost de orice primejdie! 

lată încăpăţânata lipsă de judecată a vremurilor acelea! 
Zadarnic ai mai fi discutat cu dânsa, căci argumentele nu 
aveau nici o putere asupra unei educaţii împietrite prin 
tradiţie. Argumentele i-ar fi schimbat educaţia tot atât de 
puţin cât valurile pot roade stâncile cele tari. Şi educaţia ei 
nu se deosebea de a celorlalţi. Cea mai ageră minte din 
toată ţara n-ar fi fost în stare să vadă nici un cusur în cele 
ce susţinea regina. 

Când pătrunserăm în camera de tortură, avui o privelişte 
pe care n-oi uita-o câte zile oi trăi, deşi tare aş vrea s-o uit. 
Un tânăr uriaş, de prin partea locului - să fi avut vreo 
treizeci de ani - stătea culcat cu spatele pe o scândură, 
având încheieturile de la mâini şi picioare legate cu o 
frânghie răsucită la fiecare capăt de câte o roată. Palid ca 
moartea, trăsăturile îi încremeniseră în schimonoseala 
chinurilor şi broboane de sudoare îi acopereau fruntea. De 
fiecare parte, câte un preot se apleca asupra lui, iar călăul 
stătea în preajmă. Străjerii erau la datorie. Facle 
fumegânde erau prinse în lăcaşurile lor, de-a lungul 
zidurilor. Într-un colţ se ghemuise o biată făptură tânără, cu 
faţa chinuită de spaimă, cu o privire sălbatică şi hăituită, 


purtând în poală un prunc adormit. locmai când noi 
treceam pragul, gâdele mai strânse puţin roata, ceea ce îi 
făcu pe deţinut şi pe femeie să scoată câte un urlet. Strigai 
în grabă şi călăul slăbi strânsoarea, fără măcar să se uite la 
cel care strigase. Nu puteam lăsa să continue grozăvia asta; 
m-ar fi ucis, numai privind. Cerui reginei îngăduinţa de a 
goli încăperea şi de a vorbi cu deţinutul, între patru ochi. În 
momentul în care ea era gata să se opună, îi şoptii la ureche 
că nu şade frumos să ne dăm în spectacol în faţa slugilor şi 
că ţin să mi se facă voia, eu reprezentând pe regele Arthur 
şi vorbind în numele său. Ea înţelese că trebuie să se 
supună, iar eu o rugai să mă învestească îndată cu puterile 
cuvenite, faţă de oamenii aceia, şi apoi să mă lase singur. 
Desigur că nu îi era plăcut, totuşi înghiţi hapul, ba chiar 
merse mai departe decât îi cerusem. Eu dorisem doar să 
mă susţină cu autoritatea ei, dar când colo ea le spuse mai 
mult: 

— Ascultare veţi da poruncilor luminăţiei sale şi în totul le 
veţi împlini, că Şeful iaste! 

De bună seamă că aceste cuvinte aveau ceva magic în ele. 
Le vedeai efectul după spaima care-i cuprinse pe şobolanii 
ăia. Straja reginei se alinie şi ieşi împreună cu regina şi cu 
purtătorii de facle, stârnind, cu cadenţa paşilor ce se 
îndepărtau, ecourile boltitelor tuneluri. Dădui ordin ca 
deţinutul să fie scos de la caznă şi să fie culcat pe pat. Mai 
poruncii să i se oblojească rănile şi să i se dea vin. Femeia 
se târi până aproape de mine şi mă privi cu nişte ochi 
arzători, plini de recunoştinţă, dar speriaţi ca ai unei fiinţe 
care se teme să nu fie izgonită. Încercă pe furiş să atingă 
fruntea bărbatului, dar sări înapoi, de parcă aş fi fost 
întruchiparea groazei, când, fără să vreau, mă întorsei spre 
dânsa. Ţi-era mai mare mila s-o vezi. Îi zisei: 

— Surato dragă, mângâie-l, dacă ai chef. Fă tot ce-ţi place 
şi nu te gândi că-s şi eu aici. 

Vai, privirea ei era tot atât de recunoscătoare ca aceea a 
unui animal atunci când îi arăţi o bunătate pe care o poate 


înţelege. Ea aşeză copilul mai la o parte şi îşi lipi 
numaidecât obrazul de acela al bărbatului, dezmierdându-i 
părul şi vărsând lacrimi de bucurie. Bărbatul îşi veni în fire 
şi îşi mângâie soţia cu privirea, căci atâta putea face. Îmi 
zisei că-i momentul să-i dau afară din celulă pe toţi ceilalţi, 
şi asta am şi făcut, rămânând numai eu şi cu familia 
respectivă. Atunci îl întrebai: 

— Ei, fârtate, spune-mi şi dumneata cum s-au petrecut 
lucrurile, căci versiunea celorlalţi o cunosc. 

Bărbatul clătină din cap, în semn de refuz. Dar avui 
impresia că femeia era încântată de gândul meu. Continuai: 

— Ai auzit de mine? 

— Da. Toată suflarea din regatul lui Arthur vă ştie. 

— Dacă ţi-a ajuns la urechi faima că sunt drept şi cinstit, 
de ce te mai temi să-mi vorbeşti? 

Femeia izbucni deodată: 

— Ah, stăpâne bun şi milostiv, rogu-te, înduplecă-l! Îţi stă 
în putere, dacă vrei. Vai şi amar de el! Câte nu a îndurat 
săracul! Şi toate din pricina mea - numai a mea! Nu mai pot 
îndura nici eu. Vedea-l-aş mai bine murind de moarte 
grabnică şi dulce! Nu mai pot, dragul meu Hugo, nu mai 
pot! 

Ea îmi căzu la picioare, vânzolindu-se şi văicărindu-se, şi 
rugându-mă de toţi sfinţii. Ce-mi cerea? Moartea 
bărbatului? Nu prea mă dumiream, dar Hugo o întrerupse, 
zicând: 

— Pace ţie! Nu ştii ce ceri. Au vrei să las a pieri de foame 
fiinţa pe care o îndrăgesc, numai ca eu să dobândesc o 
moarte mai uşoară? Socotit-am că mă cunoşti mai bine. 

— Zău, dacă mai pricep ceva! zisei eu. E curat mister. 
Spuneţi-mi despre ce... 

— Prea slăvite, încaltea dacă l-ai putea îndupleca! Iani 
socoteşte cât mă dor pre mine chinurile lui! Oh! Oh! 
sărăcana de mine! lară eliată că nu vrea să spună, nice să 
ştie de blagoslovita mângâiere a unei morţi grabnice şi 
dulci... 


— Ce tot îndrugi acolo? O să plece de aici slobod şi teafăr. 
Nici pomeneală să moară. 

Faţa palidă a bărbatului se lumină, iar femeia se repezi la 
mine, într-o explozie de bucurie ce mă surprinse şi-mi 
strigă: 

— Scăpat de primejdie iaste! Va hălădui! Craiul grăieşte 
prin gura slugii crăieşti - craiul Arthur, gură-de-aur! 

— Îmi pare bine că măcar îmi daţi crezare. De ce nu m-aţi 
crezut adineauri? 

— Cine pus-a cuvântul luminăţiei tale la îndoială? Nice eu, 
nice ea. 

— Atunci de ce n-aţi vrut să-mi spuneţi păţania voastră? 

— Nu te făgăduişi, luminăţia ta, iară fără de asta nu-ţi 
puteam spune. 

— Aha!... Da' parcă nici acum nu înţeleg prea bine. Va să 
zică, ai îndurat toate caznele şi ai refuzat să recunoşti. Asta 
arată destul de limpede, până şi unui prost, că nu aveai ce 
recunoaşte... 

— Eu, luminăţia ta? Cum se poate! Dară eu ucis-am 
cerbul! 

— Dumneata? Vai de mine, în ce boroboaţă m-am băgat... 

— Prea slăvite, l-am rugat în genunchi să se spovedească 
întru... 

— Adevărat? Lucrurile mi se par din ce în ce mai 
încurcate. De ce voiai să mărturisească? 

— Ar fi murit de moarte grabnică şi dulce, cruțat de 
caznele acelea cumplite. 

— Mda, dumneata ai oarecare dreptate. Dar iată că el nu 
voia să moară repede şi uşor. 

— EI? Dară cum să nu vrea? 

— Atunci, pentru ce dracu n-a mărturisit? 

— Alelei, luminăţia ta! Dară cum puteam eu să-mi las soţia 
şi copilul fără pâine şi fără adăpost? 

— Aha! Minunea minunilor! Acum înţeleg! Ai o inimă de 
aur! Legile vitrege confiscă avutul condamnaților şi le lasă 
cerşetori soţia şi copiii. Înţeleg, te puteau chinui de moarte, 


dar fără dovezi sau mărturisiri nu-ţi puteau jefui soţia şi 
copilul, l-ai ocrotit cu toată bărbâăţia, iar tu, femeie şi soţie 
credincioasă ce eşti - tu ai vrut să-i cruţi chinurile, 
preferând să mori de foame. Sunt uluit când văd de ce este 
în stare o fiinţă de sexul tău, când e vorba de sacrificiu. Vă 
voi trimite pe amândori în colonia mea. O să vă placă acolo. 
E o fabrică unde am să transform nişte roboţi istoviţi şi care 
bâjbâie prin viaţă, în oameni adevăraţi. 

CAPITOLUL XVIII. 

În temniţele reginei. 

Aşadar, o scosei la capăt şi trimisei acasă pe bietul om. 
Tare aş fi dorit să-l pun la cazne pe călău, şi asta nu pentru 
că era un slujitor care se căznea cu zel ca să căznească pe 
alţii - fiţi sigur că el nu-şi îndeplinea aşa de bine 
îndeletnicirea doar de florile mărului - ci ca să i-o plătesc 
pentru că torturase din plăcere pe tânăra femeie, aducând- 
o la desperare. O aflasem de la preoţii, care, din mărinimie, 
susțineau că gâdele trebuie pedepsit. Din când în când, se 
petreceau şi surprize neplăcute de soiul ăsta, adică 
întâmplări care dovedeau că nu toţi preoţii erau vicleni şi 
egoişti, dar că mulţi dintre ei - chiar marea majoritate a 
acelora care slujeau printre oamenii de rând - erau sinceri 
şi inimoşi, devotându-se alinării suferințelor şi necazurilor 
omeneşti. Era ceva firesc, aşa că nu-mi mai bătui capul cu 
surpriza asta şi, în orice caz, nu multă vreme. De felul meu, 
sunt un om care nu prea mă sinchisesc de lucrurile care nu 
se pot schimba. Surpriza însă nu-mi convenea, căci tocmai 
datorită unor astfel de fapte mărinimoase se păstrează 
buna înţelegere cu biserica oficială. Nici vorbă că trebuie să 
avem o religie; cred însă că-i mai bine ca religia să fie 
îmbucătăţită cam în vreo patruzeci de secte independente, 
astfel ca să se poată controla unele pe altele, aşa cum 
fusese în Statele Unite, pe vremea mea. Concentrarea 
puterii într-un singur aparat politic nu-i ceva bun, iar o 
biserică oficială nu-i decât un aparat politic. În acest scop a 
şi fost inventată, şi pentru asta a fost înţărcată, dădăcită şi 


păstrată. De aceea ea este duşmana libertăţii omeneşti, iar 
binele pe care îl aduce ar fi mai mare dacă ar fi divizată şi 
risipită. Asta nu era lege şi nici literă de evanghelie; era 
doar o părere - părerea mea, iar eu nu eram decât un om, 
unul singur; deci părerea mea nu cântărea mai mult decât 
cea a papei, dar nici mai puţin, la o adică. 

Cum-necum, renunţai să-l mai pun la cazne pe călău, dar 
nici nu puteam trece peste plângerile îndreptăţite ale 
preoţilor. Omul trebuia pedepsit într-un fel, aşa că-l 
retrogradai din slujba lui şi-l numii dirijorul noii orhestre 
care urma să ia fiinţă. El se rugă de mine mult de tot, 
spunând că nu ştie să cânte - o scuză plauzibilă, dar prea 
măruntă, căci în toată ţara nu exista nici un muzicant care 
să aibă habar de muzică. 

Regina se simţi tare jignită când află, a doua zi, că nu va 
dobândi nici viaţa şi nici avutul lui Hugo. Dar o povăţuii să-şi 
poarte cu resemnare crucea, căci, deşi potrivit legii şi 
obiceiului pământului, ea avea dreptul atât la viaţa cât şi la 
avutul omului, existau totuşi circumstanţe atenuante şi de 
aceea, în numele regelui Arthur, eu îl iertasem. Cerbul îi 
pustiise ogorul şi omul îl ucisese într-o izbucnire de furie, 
iar nu ca să tragă vreun folos. Îl dusese în pădurea 
coroanei, sperând că astfel răufăcătorul nu va fi descoperit. 
Afurisită muiere! Nu putui s-o fac să înţeleagă că un acces 
de furie este o circumstanţă atenuantă în uciderea unui 
vânat - sau a unui om - aşa că renunţai şi o lăsai singură să- 
i treacă ţâfna. Zadarnic crezusem că o voi face să mă 
înţeleagă, dacă-i voi aminti că şi accesul ei de furie, când cu 
pajul, schimbase caracterul crimei. 

— Crima? exclamă ea. Ce cuvânt iaste acesta? Auzi? 
Crimă! Măre! dară eu plăti-voi pentru el! 

Stricam degeaba orzul pe gâsca asta. Educaţia, educaţia 
este totul. Educaţia face pe om. Noi îi tot dăm cu natura, 
dar n-avem dreptate, deoarece aşa ceva nu există; ceea ce 
numim noi prin înşelătorul nume de „natură” este doar 
ereditatea şi educaţia. Noi nu avem gânduri proprii şi nici 


păreri proprii - care să fie, adică „ale noastre” - căci ele ne 
sunt transmise, sunt vârâte în noi cu ajutorul educaţiei. Tot 
ceea ce este original în noi - şi deci în favoarea sau în 
defavoarea noastră - se reduce la un fir de nisip; toate 
celelalte nu sunt decât atomi, la care au contribuit şi pe 
care i-am moştenit de la un alai de strămoşi, care se 
prelungeşte îndărăt cu mii de milioane de ani, până la 
Adam-babadam sau până la lăcuste sau maimuțe, din care 
specia noastră s-a dezvoltat atât de anevoios, fălos şi 
nespornic. În cemă priveşte, tot ce pot spune despre acest 
pelerinaj trist şi istovitor, despre acest zbor înduioşător 
între două veşnicii, este că trebuie să încerc a duce cu 
modestie o viaţă curată, înălţătoare şi fără greşeli şi să 
păstrez în mine însumi atomul acela microscopic, care îmi 
este cu adevărat eul. Restul, ducă-se pe pustii, că puţin îmi 
pasă. 

Bat-o s-o bată de regină: avea minte ageră şi destulă, dar 
educaţia făcuse dintr-însa o vacă încălţată; bineînţeles, dacă 
o judecăm din punctul de vedere al numeroaselor secole 
care au venit după ea. Uciderea pajului nu însemna pentru 
dumneaei o crimă, ci un drept şi ţinea morţiş la acest drept 
al ei, rămânând senină şi nedându-şi seama că săvârşise 
ceva rău. Ea era isprava unui şir de generaţii crescute în 
credinţa netăgăduită şi nezdruncinată că legea care îi 
îngăduia ei să omoare un supus, atunci când poftea, era cu 
totul dreaptă şi întemeiată. 

Ei, ce să-i faci? Până şi Satanei trebuie să-i dăm ceea cei 
se cuvine, când n-avem încotro. Aşa că într-o privinţă şi ea 
merita complimente, şi încercai să i le prezint, dar cuvintele 
mi se poticniră în gât. Regina avea dreptul să-l ucidă pe 
băiat, însă nu era câtuşi de puţin obligată să plătească 
pentru el. Aceasta era lege pentru alţii, dar nu şi pentru 
dânsa. Ea ştia prea bine că făcea un gest frumos şi 
mărinimos, răscumpărând moartea flăcăului şi se aştepta s- 
o laud, aşa cum se cădea, însă n-am putut, căci gura mi-a 
rămas încleştată. Nu! Nu puteam să-mi alung din minte 


imaginea bietei bunicuţe, cu inima sfâşiată şi nici aceea a 
făpturei chipeşe şi tinere, zăcând pe jos măcelărită, în 
podoabele-i de mătăsuri şi dantele împletite cu sângele-i 
tânăr. Cum putea plăti ea pentru paj? Cui să-i plătească? Şi 
astfel, deşi ştiam bine că femeia asta - cu educaţia pe care o 
căpătase - merita laude şi chiar tămâieri, totuşi eu, cu 
educaţia pe care o primisem la rândul meu, nu eram în 
stare să i le aduc. Tot ceea ce puteam face era să găsesc 
vreun compliment care nu venea de la mine, ci dinafară 
mea, ca să zic aşa, şi care din păcate spunea adevărul: 

— Măria ta, supuşii măriei tale te vor adora pentru aşa 
ispravă! 

Era adevărat, dar nu mai puţin adevărat era că aveam de 
gând s-o spânzur din această pricină, într-o bună zi, dacă 
mai trăiam. 

Unele din legile acelea erau prea rele, mult prea rele. 
Stăpânul îşi putea ucide sclavul pe degeaba; numai din 
ciudă, din răutate, sau ca desfătare, aşa cum am văzut că o 
făcuse capul încoronat de care-i vorba, cu propriul ei sclav, 
dar care putea fi oricare dintre supuşi. Un gentleman avea 
voie să omoare pe un cetăţean liber şi plătea pentru el bani 
peşin sau în natură. Un nobil putea ucide pe un alt nobil 
fără nici o cheltuială - dacă ne gândim la lege - însă trebuia 
să se aştepte să fie plătit cu aceeaşi monedă. Oricine putea 
ucide pe cineva, cu excepţia oamenilor de rând şi a 
sclavilor, căci aceştia nu aveau nici un privilegiu. Dacă 
oamenii de rând şi sclavii ar fi ucis, ei săvârşeau un asasinat 
şi legea nu admitea asasinatul. lute s-ar mai fi terminat cu 
acela care ar fi încercat asemenea experienţă, precum şi cu 
familia lui, mai ales dacă el ar fi asasinat pe cineva care 
făcea parte din rangurile ornamentale ale societăţii. Dacă 
un cetăţean de rând cuteza să-i facă unui nobil măcar o 
zgârietură î la Damiens, care nu era mortală şi nici nu 
durea, el primea totuşi această pedeapsă ca şi Damiens: era 
sfârtecat de cai şi toată suflarea participa la spectacol, ca să 
facă glume pe socoteala lui şi să petreacă. Cu aceste 


prilejuri, unele din cele mai simandicoase persoane o 
făceau lată rău, spunând lucruri atât de deşănţate şi de 
netipărit, ca acelea tipărite de amuzantul Casanova, în 
capitolul său privitor la sfâşierea în bucăţi a trupului acelui 
biet şi caraghios duşman al lui Ludovic al XV-lea. 

Mi se făcuse silă de locul acela îngrozitor şi doream să 
plec, dar nu mă lăsa conştiinţa. Ea mă mustra mereu, 
neîngăduindu-mi să uit un anumit lucru. Dacă aş avea 
putere să plămădesc din nou pe om, l-aş face fără 
conştiinţă, căci aceasta este unul dintre cele mai 
supărătoare daruri ale noastre. Şi cu toate că face mult 
bine - nu se poate spune că, până la urmă, conştiinţa îşi 
dovedeşte rentabilitatea, ceea ce înseamnă că este 
preferabil să ai parte de mai puţin bine şi, în schimb, să 
tragi mai multe foloase. Ştiţi, asta-i doar părerea mea şi eu 
nu sunt decât un biet om; alţii, cu mai puţină experienţă, 
vor fi gândind altfel. Fiecare are dreptul la părerea lui, dar 
eu ştiu una şi bună: mi-am scotocit conştiinţa ani de-a 
rândul şi, în toate cele ce am pus la cale, ea mi-a adus mai 
multe ponoase decât foloase. Mi se pare că la început o 
preţuiam, căci aşa suntem noi făcuţi; preţuim tot ce-i al 
nostru. Şi totuşi, ce neghiobie! Dacă privim lucrurile din alt 
punct de vedere, ne dăm seama că-i absurd. Mă rog, dacă 
aş avea o nicovală în mine, ar trebui numaidecât s-o 
preţuiesc? Vezi bine că nu! lar dacă stai să te gândeşti bine, 
nu există nici o deosebire serioasă între conştiinţă şi 
nicovală, din punct de vedere al foloaselor aduse. Am 
constatat-o de mii de ori. Şi unde mai pui că nicovala ai 
putea s-o dizolvi în acizi, când ţi-ar ajunge de nesuferit, pe 
când pentru a te descotorosi de conştiinţă nu s-a găsit încă 
nici un leac - în orice caz, nu unul radical. Eu, cel puţin, nu 
cunosc niciunul. 

Mai aveam o dorinţă înainte de plecare, însă ea putea 
căşuna neplăceri şi de aceea nu mă prea lăsa inima. Dacă 
vreţi să ştiţi, gândul ăsta m-a sâcâit o dimineaţă întreagă, l- 
aş fi putut vorbi bătrânului rege, dar la ce bun? El nu mai 


era decât un vulcan stins. Fusese cutezător, la vremea lui, 
dar acum i se stinsese focul şi nu mai era decât un august 
morman de zgură. Fără îndoială, se arăta îndeajuns de 
amabil şi de îndatoritor faţă de proiectele mele, dar nu îmi 
putea fi de nici un folos. Nu făcea nici cât o ceapă degerată 
aşa-zisul rege; regina avea toată puterea şi ea era un 
adevărat Vezuviu. Îţi putea face hatârul să scape de ger un 
stol de vrăbii, trimiţându-le, de dragul tău, căldura 
trebuitoare, dar pe negândite ar fi fost în stare să profite de 
vreun prilej şi să-şi facă mendrele, acoperind cu lavă un 
oraş întreg. Totuşi, am băgat de seamă, că, ori de câte ori te 
aştepţi la cea mai mare belea, lucrurile nu ies chiar atât de 
rău. 

Aşa se face că mi-am luat inima în dinţi şi i-am expus 
măriei sale gândul ce mă frământa. l-am spus că mi se 
dăduseră puteri depline pentru a cerceta temniţele, atât la 
Camelot cât şi în castelele vecine, şi că aş dori, cu 
permisiunea ei, să-i vizitez colecţia de vechituri şi 
suveniruri, adică pe cei ţinuţi în tainiţele temniţei. S-a 
împotrivit, după cum m-am aşteptat; totuşi, în cele din 
urmă, a admis; mă aşteptasem şi la asta, dar nu aşa de 
repede. Aş putea spune că-mi redobândisem liniştea. 
Regina a chemat străjile, care au adus torţe, şi cu toţii 
coborârăm în temniţele care se aflau sub temeliile 
castelului. Mai toate erau mici celule scobite în stâncă tare 
şi unele nu aveau de loc lumină. Într-una din ele, am văzut 
şezând pe jos o femeie în zdrenţe. Nu-ţi răspundea la nici o 
întrebare; nu scotea nici un cuvinţel. S-a zgâit la noi, o dată 
sau de două ori, prin păinjenişu-i de păr răvăşit, ca şi cum 
ar fi vrut să se dumirească; ce întâmplare stranie îi tulbura, 
prin zgomote şi lumină, visul acela searbăd şi fără rost, care 
devenise viaţa ei? Apoi s-a închircit iarăşi, strângându-şi în 
poală mâinile năclăite de murdărie şi nu mai dădu nici un 
semn de viaţă. Această biată adunătură de oase era, în 
aparenţă, o femeie între două vârste - dar numai în 
aparenţă, căci stătuse nouă ani în temniţă şi avusese 


optsprezece când fusese adusă acolo. Era o fată din popor 
şi fusese trimisă acolo chiar în noaptea nunţii de către sir 
Breuse Sance Pite, un lord din vecinătate. Tatăl fetei era 
vasalul lordului şi fata îi refuzase numitului lord ceea ce se 
numea pe atunci „le droit du seigneur”, ba, mai mult, ea se 
opusese cu violenţă la violenţă şi făcu să curgă o picătură 
din sângele aproape sacru al lordului. Atunci, tânărul soţ 
interveni, crezându-şi mireasa în primejdie de moarte şi îl 
azvârli cât colo pe nobilul domn, care astfel se pomeni în 
mijlocul nuntaşilor din sala de primire. Aceştia îl priviră 
umili şi îngroziţi, şi îl lăsară acolo, năucit de această ciudată 
primire şi cumplit înveninat împotriva mirelui şi miresei. 
Numitul lord, ştiindu-şi temniţa ticsită, îi ceruse reginei să 
găzduiască pe cei doi criminali şi de atunci rămaseră ei în 
această bastilie a reginei. Nici nu trecuse un ceas de la 
săvârşirea crimei şi ei au şi fost aduşi aici, iar de atunci nu 
s-au mai văzut niciodată. Şedeau vârâţi în gaură de stâncă, 
asemeni unor broaşte râioase. Nouă ani stătuseră în bezna 
adâncă, la câţiva paşi unul de altul, fără ca unul să ştie 
măcar dacă celălalt mai era în viaţă. În primii ani, fiecare 
din ei întreba cu rugăminţi fierbinţi şi lacrimi, doar atâta: El 
mai trăieşte? Ea mai trăieşte? Cu timpul, ar fi mişcat poate 
şi pietrele - dar inimile nu sunt pietre! N-au primit 
niciodată vreun răspuns şi cu vremea n-au mai pus 
întrebări; nici întrebarea asta şi nici vreo alta. 

După cele aflate, am dorit să-l văd şi pe bărbat. Avea 
treizeci şi patru de ani, dar părea de şaizeci. Şedea pe un 
bloc de piatră pătrat şi mormăia, numai el ştia ce, ţinându-şi 
capul în piept şi sprijinindu-şi coatele pe genunchi. Părul 
lung îi atârna peste obraz ca nişte ciucuri. Îşi ridică faţa 
spre noi, ne măsură încet, cu o privire tristă şi fără vlagă, 
pâlpâind ca o torţă gata să se stingă, apoi îşi aplecă iar 
capul, mormăi ceva şi nu ne mai luă în seamă. Am putut 
desluşi câteva mărturii fără glas, dar de un tâlc mişcător. La 
încheieturile mâinilor şi la glezne se vedeau cicatrice şi 
urme de răni, iar, împlântat în piatra pe care şedea, era un 


lanţ cu cătuşe, dar acest instrument zăcea pe jos fără nici 
un rost şi îl mâncase rugina. Lanţurile nu mai sunt 
trebuitoare, o dată ce prizonierul şi-a pierdut minţile. 

Zadarnic am încercat să-l trezesc pe bietul om. Atunci mi- 
am zis că ar fi mai bine să-l ducem s-o vadă pe ea - mireasa 
- care odată îi fusese cea mai dragă fiinţă de pe lume; 
întruchiparea rozei şi a mărgăritarului, domniţa de rouă, 
minunea minunilor, opera desăvârşită a firii, cu ochi fără 
seamăn, cu glas neasemuit, numai gingăşie, tinereţe şi 
frumuseţe, cum nu au - zicea el - decât zânele din vis şi 
încolo nimeni. Mi-am zis că, dacă o va revedea, sângele 
stătut îi va zvâcni iarăşi; iar privind-o... 

Dar ce dezamăgire! Şezură jos, unul lângă altul, şi îşi 
priviră o clipă chipurile, cu o vagă mirare, cu un fel de 
curiozitate dobitocească, apoi fiecare uită de celălalt şi îşi 
aplecă ochii. Simţeai că iarăşi o luaseră razna şi rătăceau 
prin vreo îndepărtată ţară de vise şi umbre, despre care noi 
nu ştim nimic. 

Dădui ordin să fie scoşi afară şi trimişi la prietenii lor. 
Reginei nu i-a prea plăcut. Nu pentru că i-aş fi ştirbit 
autoritatea, ci pentru că socotea faptul ca o lipsă de respect 
faţă de sir Breuse Sance Pite. De almintrelea, i-am dat 
asigurări reginei că, dacă numitul lord nu va înghiţi hapul, îl 
voi face eu să-l înghită. 

Am dat drumul la patruzeci şi şapte de deţinuţi din aceste 
îngrozitoare găuri de şobolani şi lăsai numai pe unul să 
rămână închis mai departe. Acesta era un lord care ucisese 
pe-un alt lord, un fel de rudă a reginei. Celălalt lord îl 
pândise ca să-l omoare, dar tipul ăsta îi venise de hac şi îi 
tăiase beregata. Totuşi, nu pentru fapta asta l-am lăsat mai 
departe în temniţă, ci pentru că distrusese din răutate 
singura fântână publică a unuia din nenorocitele lui de sate. 
Regina voia să-l spânzure pentru că-i ucisese rubedenia, 
dar eu n-am îngăduit: nu era nici o crimă să omori un 
asasin, l-am spus, însă, că-i îngădui să-l spânzure pentru 


faptul de a fi stricat fântâna, dar atunci regina a hotărât s-o 
lăsăm baltă. Mai bine aşa decât altfel. 

Vai şi iar vai! Pentru ce fapte neînsemnate fuseseră 
întemnițați cei mai mulţi dintre cei patruzeci şi şapte de 
bărbaţi şi femei! Ba, unii se găseau acolo fără nici o vină 
precisă, ci numai pentru a satisface ura cuiva. De cele mai 
multe ori, nici nu era vorba măcar de ura reginei, ci de a 
vreunui prieten al ei. Barem crima celui mai proaspăt 
deţinut era doar o simplă remarcă ce-o făcuse bietul de el şi 
anume se apucase să spună că - după părerea sa - oamenii 
sunt cu toţii cam la fel şi niciunul nu-i mai grozav ca altul, 
dacă nu ţii seama de haine. Era de părere că, dacă ai 
despuia pe toţi oamenii din ţară şi ai trimite un străin în 
mijlocul lor, acesta n-ar putea deosebi pe rege de un 
şarlatan care face pe medicul, sau pe un duce de un hangiu. 
După câte se părea, aveam a face cu un om al cărui creier 
nu se făcuse încă piftie, datorită unei educaţii neghioabe. Îi 
dădui drumul şi-l trimisei la fabrica de oameni. 

Câteva din celulele săpate în stânca zdravănă ajungeau 
până la prăpastie şi în fiecare din ele se scobise câte o 
deschizătură ce da afară. Astfel puşcăriaşul căpăta 
mângâierea unei firave raze a binecuvântatului soare. 

Cazul unuia dintre aceşti bieţi oameni era deosebit de 
mişcător. Prin gaura din partea de sus a celulei, făcută în 
uriaşul perete stâncos, el putea zări propria lui căsuţă, 
departe în vale, şi timp de douăzeci şi doi de ani a tot privit- 
O, plin de dor şi cu inima zdrobită. Vedea luminile în timpul 
nopții, iar ziua siluete nedesluşite de oameni, intrând şi 
ieşind din casă - desigur soţia şi copiii săi, sau măcar unii 
din ei, căci nu-i putea desluşi la o asemenea distanţă. În 
decursul anilor, zări câteva sărbători acolo şi căută să se 
bucure şi el, întrebându-se dacă erau nunţi sau ce anume. 

Dar a mai zărit şi înmormântări care i-au sfâşiat inima. Era 
în stare să desluşească forma unui coşciug, dar nu-şi putea 
da seama de mărimea lui, astfel că nu ştia dacă îi murise 
soţia sau vreun copil. Putea zări şi cortegiul funebru, cu 


preoţii şi lumea îndoliată îndepărtându-se solemn şi ducând 
mai departe taina. Omul lăsase acasă cinci copii şi nevastă 
şi, în timp de nouăsprezece ani, văzuse cinci înmormântări 
şi niciuna îndestul de sărăcăcioasă ca să fi fost a vreunui 
slujitor. Deci pierduse cinci odoare şi-i mai rămăsese doar 
unul, acum şi mai scump, şi mai drag însă care? Soţia sau 
vreunul din copii? lată întrebarea care îl chinuia zi şi 
noapte, fie treaz, fie în somn. 

Ei, bine, faptul că ai o preocupare şi o licărire de lumină, 
când te afli în temniţă, îţi întăreşte trupul şi te fereşte să-ţi 
pierzi minţile. Omul se ţinea încă destul de bine. După ce i- 
am ascultat înfiorătoarea poveste, am încercat aceleaşi 
simţăminte ca şi dumneata, cititorule, dacă eşti un suflet 
căruia nu-i lipseşte obişnuita curiozitate omenească - adică 
ardeam de nerăbdare, ca şi dânsul, să aflu cine mai 
rămăsese în viaţă din întreaga familie. Aşa că ne-am dus 
amândoi la el acasă şi amândoi am avut parte de un fel de 
uluitoare petrecere cu surprize. Ce taifun şi ciclon de 
bucurie frenetică! Ce Niagară de lacrimi fericite! Vă jur pe 
ce am mai scump că am găsit în viaţă pe tânăra de altădată, 
acum o matroană, încărunţind în pragul jumătăţii ei de 
veac, iar pe copilaşii de odinioară, bărbaţi şi femei în toată 
firea, unii chiar căsătoriţi şi ducând, la rândul lor, viaţa de 
familie. Nici un suflet din tot neamul nu murise! Luaţi 
aminte ce drăcească fusese născocirea reginei! Deoarece 
nutrise o ură neîmpăcată faţă de bietul om, ea însăşi pusese 
la cale toate înmormântările acelea pentru a-i sfârteca 
inima, iar cea mai grozavă lovitură de maestru a fostcăa 
înscenat o înmormântare mai puţin faţă de numărul total al 
membrilor familiei, lăsându-l pe bietul om să-şi chinuiască 
mintea, încercând să ghicească, în fel şi chip, care din 
odoare îi rămăsese în viaţă. 

Dacă n-aş fi fost eu acolo, omul n-ar fi ieşit niciodată din 
temniţă. Madame Morgan Le Fay, regina, îl ura din adâncul 
rărunchilor şi nu s-ar fi înduplecat nicicum. Şi, totuşi, el îşi 
săvârşise crima mai mult din uşurătate decât din vreo 


răutate voită. Se apucase să spună că regina are păr roşcat. 
Ei, da, avea; dar nu se vorbeşte în felul ăsta. Când 
persoanele cu părul roşcat sunt de rang înalt, se spune că 
părul lor este acaju. 

Închipuiţi-vă: printre cei patruzeci şi şapte de deţinuţi, 
erau cinci ale căror nume, delicte şi date ale întemniţării 
nici nu se mai cunoşteau! O femeie şi patru bărbaţi - toţi 
gârboviţi, zbârciţi şi cu minţile zburătăcite, ca ale 
patriarhilor. Mai că uitaseră ei înşişi aceste amănunte; în 
orice caz, le rămăseseră foarte vagi amintiri despre trecutul 
lor. Nimic precis, nici un fapt pe care să-l fi putut spune de 
două ori la fel. Puzderia de preoţi care se perindaseră pe la 
închisoare, cu misiunea de a se ruga zilnic laolaltă cu 
puşcăriaşii şi a le aminti că Dumnezeu îi adusese acolo, în 
cine ştie ce scop înţelept, şi care îi învăţaseră că 
atotputernicului îi place să vadă pe cei supuşi mai marilor 
lor dovedind răbdare, umilinţă şi neîmpotrivire în faţa 
împilării - preoţii aceştia păstraseră unele veşti despre 
bietele epave omeneşti, dar nimic mai mult. Aceste veşti, 
transmise de la unul la altul, ca nişte tradiţii, erau foarte 
sumare, pentru că te încunoştinţau despre durata 
întemniţării, dar nu şi despre specia delictului. Şi chiar cu 
ajutorul acestor tradiţii orale, păstrate de preoţi, nu puteai 
dovedi decât că niciunul dintre cei cinci puşcăriaşi nu 
văzuse lumina zilei timp de treizeci şi cinci de ani. Câtă 
vreme n-o văzuseră şi mai înainte - asta nu se putea nici 
măcar ghici. Regele şi regina nu ştiau despre aceste fiinţe 
nenorocite decât că erau nişte vechituri moştenite, nişte 
bunuri pe care le căpătaseră odată cu tronul - de la firma 
precedentă. Nimic din trecutul acestora nu fusese transmis 
o dată cu persoana lor, aşa că moştenitorii le-au considerat 
nişte obiecte fără valoare şi n-au manifestat nici un interes 
faţă de ei. Am întrebat-o pe regină: 

— Dacă-i aşa, atunci de ce nu le-aţi dat drumul? 

Întrebarea o sfredeli ca o enigmă. Nu ştia nici ea de ce. 
Niciodată nu-i trecuse prin minte aşa ceva. Şi iată că în felul 


ăsta chiar ea, fără să-şi dea seama, lămurea adevărata 
poveste a celor întemnițați în castelul ei. Era limpede 
pentru mine că, datorită educaţiei ce-o primise, regina 
socotise pe aceşti puşcăriaşi nici mai mult şi nici mai puţin 
decât o simplă proprietate, iar când moştenim o proprietate 
nu ne vine s-o lepădăm, chiar dacă nu facem nici un caz de 
ea. 

Zău că aţi fi avut ce privi, când scosei la aer, în lumina 
orbitoare a soarelui de după-amiază, acest alai de oameni- 
lilieci. Avusesem grijă să-i leg la ochi, ca să le cruţ vederea 
atâta amar de vreme ferită de chinurile luminii. Parcă erau 
nişte schelete sau sperietori, nişte duhuri necurate sau 
momâi înspăimântătoare. lată cele mai legitime odrasle ale 
monarhiei, care domnea prin graţia lui Dumnezeu şi a 
bisericii oficiale. Am mormăit, distrat: 

— Tare aş vrea să-i fotografiez! 

Aţi întâlnit, desigur, soiul acela de oameni care nu admit în 
ruptul capului că nu cunosc înţelesul vreunui cuvânt nou şi 
important. Cu cât sunt mai neştiutori, cu atât sunt mai 
siguri pe ei şi pretind că nimeni nu-i întrece. Regina făcea 
parte şi ea din tagma asta şi de aceea îşi dădea totdeauna 
în petic. Şovăi o clipă, apoi deodată faţa i se lumină, în semn 
că înţelesese despre ce-i vorba, şi mă asigură că de hatârul 
meu o va face şi p-asta. 

Îmi zisei: ea, păi ce ştie ea despre fotografie? Dar nu era 
un moment prielnic pentru meditații. Când mă uitai 
împrejur, o văzui luând un topor şi îndreptându-se spre cei 
gata s-o pornească în coloană. 

Ce să mai spun! Într-un cuvânt, originală fiinţă mai era 
doamna Morgan Le Fay! Multe soiuri de femei văzusem în 
viaţa mea, dar ea le întrecea pe toate prin boroboaţele ei. 
Întâmplarea asta era nespus de caracteristică pentru felul 
ei de a fi. Se pricepea la fotografie, cum mă pricep eu să fiu 
mitropolit. Dar, stând la îndoială, ca să meargă la sigur, făcu 
ceea ce numai ea ar fi fost în stare - anume, încercă să 
fotografieze cu un topor. 


CAPITOLUL XIX. 

Cavaleria rătăcitoare - ca meserie. 

În dimineaţa următoare, în lumina limpede a zorilor, 
Sandy şi cu mine porniserăm iarăşi la drum. Le simţeai aşa 
de bine, răsuflând în voie şi trăgând iar în piept 
înviorătoare vedre din aerul curat, înrourat şi îmbălsămat 
de miresmele pădurilor, cu care mă hărăzise bunul 
Dumnezeu, după ce îmi înăbuşise trupul şi sufletul timp de 
două zile şi două nopţi, în duhoarea morală şi fizică a 
cotineţei aceleia scârboase. Asta, în ceea ce mă priveşte pe 
mine, căci pentru Sandy locul era cum nu se poate mai 
potrivit şi mai plăcut, fiindcă ea era deprinsă de mult cu 
protipendada. 

Biata fată! Fălcile ei avuseseră parte de o plictisitoare 
odihnă, câtva timp, şi acum mă aşteptam să trag eu 
ponoasele. Nu m-am înşelat, dar nici nu trebuia să uit că îmi 
dăduse o mână de ajutor, cât şezusem la castel, 
îmbărbătându-mă cu nebuneasca ei îndrăzneală, care în 
împrejurările prin care treceam făcea cât zece înţelepciuni. 
Aşadar - îmi zisei eu - fata are dreptul să-şi dea drumul la 
muzicuţă, dacă are chef. De aceea, nu mai simţii nici un 
junghi când începu: 

— Să ne întoarcem cu gândul la sir Marhaus, carele 
purces-a către răsărit cu jupâniţa învechită de treizeci de 
ierni... 

— Mi se pare că te iscodeşte gândul să mai înşiri vreo 
jumătate din povestea cu cow-boyi tăi, nu-i aşa, Sandy? 

— Întocmai, luminăţia ta! 

— Dă-i drumul, dacă nu se poate altfel. N-am să te mai 
întrerup, dacă m-oi putea ţine. Ia-o de la capăt! Hai, dă-i 
drumul şi goleşte-ţi tot sacul! Eu îmi voi umple pipa şi te voi 
asculta cu toată atenţia. 

— Să ne întoarcem cu gândul la sir Marhaus, carele 
purces-a către răsărit cu jupâniţa învechită de treizeci de 
ierni. Şi aşa, ajunseră ei într-o pădure deasă şi cu norocire 
se pogori noaptea preste ei şi călărit-au cale lungă şi 


adâncă până au răzbit la curtea ducelui de South Marches, 
unde au cerut adăpost. lară dimineaţa, la mânecate, ducele 
trimis-a voroavă lui sir Marhaus să se gătească de luptă. 
Iară sir Marhaus se sculă şi se înfieră, se încoifă şi se 
împlătoşi, pre urmă ascultă liturghia şi se înfruptă, apoi 
încalecă pre cal în curtea castelului, unde va să fie lupta. 
Iară acolo ducele îl aştepta de-a-ncălarelea, întrarmat până 
în dinţi, cu cei şase coconi ai săi roată împrejur, şi fieştecare 
ţinea sulița în mână şi aşa se loviră, ducele şi doi coconi 
spărgându-şi suliţele împotriva lui sir Marhaus, pre când 
acesta sus şi-a fost ţinând sulița şi pre nime nu a atins. Apoi, 
a abătut în sir Marhaus ceilalţi patru coconi, câte doi pre 
rând, iară doi îşi frânseră suliţele aşijderea ceilalţi doi. Şi 
toate acestea fără ca sir Marhaus să-i fi atins. Apoi, sir 
Marhaus se abătu cu toată nădejdea în duce şi l-a lovit de 
istov pre duce - şi călăreț şi cal se dărâmară asupra 
pământului. Şi aşijderea le făcu pofta şi coconilor. Pre urmă, 
sir Marhaus a descălecat şi a cerut ducelui să i se închine, 
au de nu va face aşa, pierit fi-va! Dară unii dintre coconi, 
venindu-şi în fire, voit-au a se abate iarăşi în sir Marhaus. 
Dară aciiş sir Marhaus a strigat ducelui: Astâmpără-ţi 
ahotnicii coconi, au de nu, vai şi amar fi-va de voi toţi! Dacă 
ducele văzut-a că altmintrelea nu va scăpa cu zile, strigat-a 
către coconi şi le-a poruncit a se închina lui sir Marhaus. Şi 
îngenuncheară cu toţii şi îşi plecară săbiile în faţa lui sir 
Marhaus, carele le luă plocon. Apoi ridicat-au coconii pre 
părintele, carele cu faţa scornită de mare mâhniciune era, 
şi într-un glas dat-au credinţă că Arthur, craiul, nu-i va mai 
avea de vrăjmaşi şi drept chezăşie vor purcede de Rusalii şi 
el, şi coconii, la măria sa şi se vor închina milosârdiei 
crăieşti. 

Asta-i povestea, luminate domnule Şef, iară acuma ia veste 
că tocmai ducele acesta cu cei şase coconi sunt cavalerii pre 
care i-ai bătut aşijderi, cu câteva zile în urmă, şi i-ai trimis 
la curtea lui Arthur, craiul, să i se închine. 

— Ce vorbeşti, Sandy! Zău? 


— Trăsni-m-ar toate afuriseniile, arde-m-ar focul gheenei 
cel nestins, dacă nu grăiesc adevărul! 

— Măi, măi, măi, cum să-ţi treacă prin minte aşa ceva! 
Auzi, Sandy, cogeamite duce cu şase puişori! Apoi asta-i 
pradă, nu glumă! Mania de a umbla hai-hui, pe care o au 
cavalerii, este una dintre cele mai năstruşnice meserii. 
Cavaleria asta rătăcitoare este o treabă într-adevăr 
anevoioasă şi plicticoasă, dar încep să mă dumiresc că, la 
urma urmelor, şi dintr-însa poţi scoate ceva bănişori, dacă 
ai noroc. Eu, unul, nu m-aş băga în afaceri dintr-astea. Zău 
că n-aş face-o! Ştiu eu că nici o afacere serioasă şi legală nu 
se poate întemeia pe jecmăneală. Dar iar mă întorc şi zic: 
dacă dai la o parte minciunile şi cauţi faptele aşa cum sunt, 
ce înseamnă, în fond, o lovitură izbutită, pe care ai da-o în 
cadrul hoinărelilor cavalereşti? E ca şi cum ai stoca 
alimente ca să le speculezi, şi-atâta tot! Într-adevăr, te poţi 
îmbogăţi aşa din senin, pentru o zi - hai să zicem pentru o 
săptămână - dar apoi te prinde altul la strâmtoare şi îţi 
scoate pe nas şi pe gât toată învârteala, de-ţi putrezeşte 
nevândută marfa. Nu-i aşa, Sandy? 

— Minţii mele i se amistuiesc cuvintele acestea delungate 
şi a le înţelege nu-i iaste pre putinţă, că nu sunt limpezi şi 
direpte la pricepere, ci pasă-mi-te de departe vin şi cu 
împiedecare cad... 

— Degeaba ne ascundem după deget şi căutăm să ocolim 
chestiunea! Ascultă-mă pe mine, Sandy! E aşa cum îţi spun 
eu. Ştiu bine. Ba, dacă priveşti lucrurile în adâncul lor, vezi 
că hoinăreala cavalerilor nu aduce folos nici cât dosirea 
alimentelor, căci oricum, din aia se alege omul măcar cu de- 
ale gurii - ori acela care-a pus deoparte alimentele, ori 
aceia care i le-au şterpelit! Dar când se sparge târgul 
celălalt şi cavalerii care ţin drumurile vor să vadă cu ce s-au 
procopsit, cu ce se aleg? Cu ce se aleg, mă rog, când trec 
pe la casierie? la, cu un morman de cadavre ciuruite şi cu o 
ladă, două de fiare vechi. Apoi, câştig e ăsta? Îţi spun eu că-i 
mai bine să faci speculă cu alimente. N-am dreptate? 


— laste cu putinţă ca tehuie de cap să fiu, luminăţia ta, că 
treji şi nebântuiţi de zăhăiala nu şezum, când atâtea venit- 
au preste capul meu, ca şi preste al luminăţiei tale, că 
oblicind luminăţia ta, şi eu oblicind, pare-mi-se că... 

— Nu, nu-i de vină capul dumitale, Sandy. Nu ţi-a sărit nici 
o doagă, dar nu te pricepi în afaceri. Aici e buba! Nu-ţi stă 
bine să discuţi despre afaceri şi rău faci că nu te laşi. Cum- 
necum, ne-am învârtit de-o pradă bună şi asta ne va face 
reclamă serioasă la curte. Şi fiindcă veni iar vorba de cow- 
boyii ăia, trebuie să-ţi arăt mirarea că în ţara asta a voastră 
femeile şi bărbaţii nu îmbătrânesc niciodată. N-ai decât s-o 
priveşti pe madame Morgan Le Fay, regina! Ce fragedă şi 
tânără este, ca un boboc de fată, nu alta. Parc-ar urma la 
colegiul Vassar! Dar bătrânul duce de South Marches ce 
cusur are? După ce şi-a crescut o droaie de feciori, se mai 
războieşte, la vârsta lui, cu sabia şi cu lancea! După câte am 
aflat, sir Gawaine i-a omorât şapte feciori şi i-au mai rămas 
încă şase, pentru a se lupta cu sir Marhaus şi cu mine. Apoi, 
mai era şi demoazela aceea de şaizeci de ierni, care tot se 
mai fâţâia pe acolo, în floarea de chiciură a vârstei... 
Fiindcă veni vorba, ce vârstă ai, Sandy? 

Era pentru prima dată când o întrebare de-a mea se lovi 
de muţenia Alisandei. Îşi oprise, pesemne, morişca pentru 
ceva reparaţii. 

CAPITOLUL XX. 

Castelul căpcăunului. 

De la şase la nouă dimineaţa, am străbătut zece mile, ceea 
ce era berechet pentru un cal care căra o întreită povară: 
un bărbat, o femeie şi o armură. Apoi ne oprirăm pentru un 
popas mai îndelungat la umbra unor copaci, lângă un pârâu 
limpede. 

Curând veni drept înspre noi un cavaler călare şi, pe când 
se apropia, auzirăm pe călăraş oftând din adâncul sufletului 
şi bolborosind nişte cuvinte, care îndată înţeleserăm că sunt 
ocări şi înjurături. Totuşi, mă bucurai de sosirea lui, când 


văzui că poartă o pancartă, pe care era scris cu litere de 
aur sclipitoare: 

Întrebuinţaţi peria de dinţi profilactică Paterson - cea mai 
populară! 

Mă bucurase venirea lui, pentru că prin acest semn îl 
recunoscui a fi unul dintre cavalerii mei. Era sir Madok de 
la Montaine, un zdrahon înalt, a cărui însuşire de căpetenie 
era că odată fusese cât pe aici să-l răstoarne pe sir 
Launcelot, chiar peste coada calului. Nici nu apuca bine să 
stea de vorbă cu vreun străin şi zor-nevoie găsea prilejul de 
a pomeni de fapta asta măreaţă. Mai era un lucru, aproape 
tot atât de important, cu care nu se fălea, dacă nu era 
întrebat, dar pe care totuşi nu-l ascundea, dacă-l întrebai: 
anume, că nu dusese la capăt isprava aceea măreaţă 
împotriva lui sir Launcelot pentru că fusese întrerupt de la 
lucru şi azvârlit el însuşi peste coada calului său. Această 
uriaşă şi nevinovată matahală nu vedea nici o deosebire 
între cele două fapte. Mi-era drag pentru că se dovedea 
sârguincios la treabă şi om de nădejde. Era şi foarte plăcut 
la vedere, cu umerii lui largi, acoperiţi de zale, cu 
splendidu-i coif împănoşat şi cu pavăza pe care era 
zugrăvită o altă reclamă de toată nostimada şi anume: o 
mână purtând o mănuşă de fier şi ţinând o perie de dinţi 
profilactică, având cuvântul de ordine: încercaţi 
Noyoudont! Era vorba de praful de dinţi pe care începusem 
să-l lansez. 

Era istovit - zicea călăraşul - şi într-adevăr aşa arăta. Dar 
nu voi să descalece, spunând că este în căutarea agentului 
însărcinat cu plasarea negrelii pentru sobe şi plite şi, ori de 
câte ori pomenea de aceasta, se pornea pe sudălmi şi 
afurisenii. Purtătorul de reclame, la care se referea, nu era 
altul decât sir Ossaise of Surluse, un vrednic cavaler, tare 
vestit pentru că se măsurase într-un turnir cu ditamai 
vedeta de sir Gaheris, deşi fără succes. Avea o fire zglobie şi 
veselă şi nu lua nimic în serios. Tocmai de asta îi dădusem 
misiunea de a trezi în rândurile populaţiei interesul faţă de 


negreala pentru sobe şi plite. Pe atunci nu existau încă 
sobele şi plitele de tuci şi deci negreala nu-şi avea încă 
rostul. Menirea agentului meu era de a pregăti din timp 
lumea, pentru marea schimbare, procedând cu îndemânare 
şi treptat, spre a sădi astfel înclinația pentru curăţenie 
necesară momentului în care sobele şi plitele de tuci aveau 
să apară pe scena lumii. 

Sir Madok continua să fie foarte amărât şi se apucă din 
nou să suduie, mărturisind că-şi blestemă zilele. Dar nu voia 
să descalece, nici să se odihnească sau măcar să audă 
vreun cuvinţel de mângâiere, până nu va da de sir Ossaise 
şi va termina cu chestia aia. După câte reuşii să scot din 
vorbirea-i dezlânată, se pare că sir Madok dăduse peste sir 
Ossaise când se crăpase de ziuă şi că acesta îl sfătuise să 
taie drumul peste ogoare şi mlaştini, apoi peste dealuri şi 
prin luminişuri, pentru a ajunge din urmă o mână de 
călători care puteau fi nişte clienţi straşnici pentru 
produsele profilactice şi pentru prafurile de dinţi. Cu râvna- 
i caracteristică, sir Madok pornise valvârtej şi, după vreo 
trei ceasuri de călărit pe deşelate, prinsese victimele. Şi 
cine credeţi că erau? Tocmai cei cinci patriarhi cărora li se 
dăduse drumul din temniţă cu o seară mai înainte! Bieţii 
bătrâni! De douăzeci de ani nu mai ştiau ce înseamnă a le fi 
garnisită gura măcar cu un singur dinte! 

— Trăsni-l-ar toate afuriseniile şi lua-l-ar ucigă-l tămâia! 
strigă sir Madok. Vai de striştea lui, dacă sosesc a-l ajunge 
şi negreală pentru sobe a-i hărăzi, că de bucurie cu bold va 
avea parte acela pre care îl cheamă Ossaise au oricare 
altul, pentru batjocura suferită şi pre viaţa mea mă leg cu 
jurământ că-i va pate pielea! 

Zicând acestea, îşi luă degrabă sulița şi o porni din nou. Pe 
la nămiezi, noi înşine am dat peste unul din patriarhi, chiar 
la marginea unui sat amărât. Se desfăta, înconjurat de 
dragostea neamurilor şi prietenilor, pe care nu-i mai văzuse 
de cincizeci de ani. Dar, pentru el, toţi aceştia nu erau decât 
nişte străini, căci îşi pierduse memoria şi mintea i se 


întunecase. Părea de necrezut ca un om să poată 
supravieţui o jumătate de secol, închis într-o gaură 
întunecoasă, ca un şobolan, dar erau de faţă acolo bătrâna-i 
soţie şi câţiva camarazi de-odinioară pentru a da mărturie. 
Ei şi-l aminteau în toată vlaga şi prospeţimea tinereţii, aşa 
cum fusese în ziua când îşi sărutase copilul şi îl încredinţase 
nevestei, pornind în acea îndelungată uitare. Nu apucase să 
se înfiripeze bine o nouă generaţie şi cei de la castel şi 
uitaseră de când mucezea el acolo, pentru o crimă 
nejudecată şi neştiută. Dar bătrâna soţie ştia, şi mai ştia şi 
bătrâna ei fiică ce şedea acolo între fiii şi fiicele ei, care se 
căsătoriseră şi dânşii între timp. Bătrâna fiică se căznea să 
se dumirească în privinţa tatălui ei, care în întreaga-i viaţă 
fusese doar un nume, un gând, o imagine ceţoasă, o 
legendă, şi care acum se afla deodată înaintea ei aievea, în 
carne şi oase. 

Ce ciudată situaţie! Totuşi, nu din pricina ei m-am oprit 
asupra acestei întâmplări, ci pentru alta care mi s-a părut şi 
mai ciudată. Anume, că această stare de lucruri nu a stârnit 
în sufletele bieţilor asupriţi nici un acces de furie împotriva 
asupritorilor. Avuseseră parte atâta amar de vreme numai 
de cruzimi şi împilări - căci asta moşteneau şi asta 
cunoşteau ei - încât nu-i mai uimea nimic, decât doar vreun 
gest de bunătate, iată, aşadar, o ciudată întâmplare care dă 
pe faţă cât de adânc căzuseră în robie oamenii aceştia. 
Întreaga lor fiinţă se reducea la o răbdare netulburată de 
nimic, la resemnare, la acceptarea dobitocească şi fără 
cârtire a tot ce li se putea întâmpla în viaţă. Îşi pierduseră 
până şi imaginaţia. Şi - vai! - când ajungi să spui aşa ceva 
despre un om, trebuie să recunoşti că el a ajuns în fundul 
prăpastiei şi mai jos nu mai are unde cădea. 

Mai bine aş fi apucat pe alt drum. Experienţa aceasta nu 
prea era îmbărbătătoare pentru un dregător care plănuia 
în mintea lui o revoluţie paşnică, deoarece faptul observat, 
pe care nu-l puteai suci şi învârti, dovedea că nici un popor 
din lume nu şi-a dobândit vreodată libertatea prin vorbe 


molcuţe şi drăguţe sau prin stăruinţi morale. Şi asta oricât 
s-ar strădui unii să susţină contrariul, prin blajina vorbărie 
a ipocriziei, sau prin filosofări. O lege de neclintit ne arată 
că orice revoluţie, care vrea să izbutească, trebuie neapărat 
să înceapă cu vărsare de sânge, orice-ar mai urma după 
aceea. Dacă istoria ne învaţă ceva, apoi asta ne învaţă. Ceea 
ce le trebuia oamenilor acelora era o stăpânire a Teroarei şi 
o ghilotină, dar în cazul acesta nu eu aş fi fost omul potrivit. 

Două zile mai târziu, spre amiază, Sandy începu să dea 
semne de nelinişte şi de înfrigurată aşteptare. Îmi spuse că 
ne apropiem de castelul căpcăunului. Această veste 
surprinzătoare îmi pricinui, fireşte, o emoție neplăcută. 
Încetul cu încetul, pierdusem din vedere scopul colindării 
noastre şi brusca reamintire a acestui scop mi-l făcu o clipă 
mai real şi mai înfricoşător, trezind în mine un viu interes. 
Neliniştea Alisandei creştea clipă de clipă; la fel şi neliniştea 
mea, căci, ştiţi, neliniştea e tare molipsitoare. Inima începu 
să-mi bată mai tare. Dar ce folos, că tot nu poţi cugeta cu 
inima! Ea îşi are legile ei şi bate pentru lucruri pe care 
mintea le dispreţuieşte. Într-adevăr, când Sandy se lăsă 
încet de pe cal şi mă făcu să mă opresc şi eu, şi când, 
imediat după asta, începu să se târască de-a buşilea, cu 
capul aplecat în jos, spre tufişurile aflate pe marginea unui 
povârniş - inima îmi bătu şi mai tare, parcă să-mi sară din 
loc. Şi continuă să-mi bată aşa, pe când Sandy stătea la 
pândă, privind peste povârniş, iar eu mă apropiam de 
dânsa, târându-mă în genunchi. Ochii îi ardeau ca nişte 
flăcări, când îmi arătă cu degetul şi-mi şopti, abia răsuflând: 

— Castelul! Castelul! Uite-l cum se înalţă! 

Ce dezamăgire îngrozitoare! Pe loc, îi zisei: 

— Ce castel? Nu văd nimic decât o cocină de porci. O 
cocină de porci, împrejmuită cu un gard de nuiele. 

Îmi aruncă o căutătură mirată şi nenorocită. Veselia îi pieri 
de pe chip şi câteva clipe căzu pe gânduri, nemaiscoţând 
nici o vorbă. 


— Înainte vreme, nu era vrăjit! zise ea în şoaptă, ca pentru 
dânsa. Alelei, cum iaste cu putinţă minunea aceasta care 
mă umple de frică? Cum se poate ca unuia să i se vrăjească 
vederea, ca să vadă castelul pocit şi urât, iară altuia să i se 
arate nevrăjit şi neprimenit, la fel de falnic şi mândru ca 
înainte, împrejmuit cu metereze şi fluturându-şi flamurele 
de pre turnuri pre cerul albastru? Doamne, iartă-mă! Dară 
cade-se să nu tac că iaste inimii durere văzând iarăşi pre 
aceste fermecătoare roabe, cu faţa scornită de mare 
mâhniciune! Am zăbovit pre drum şi vina-i a noastră! 

Prinsei mişcarea. Va să zică numai pentru mine castelul 
era fermecat, nu şi pentru ea. Ar fi fost pierdere de vreme 
să mai discut cu dânsa, ca să-i spulber iluziile şi nici n-aş fi 
izbutit nimic. De aceea, am socotit că-i mai bine să-i bat în 
strună, zicându-i: 

— E ceva obişnuit ca acelaşi lucru unuia să i se arate 
vrăâjit, iar celuilalt aşa cum este. Cred că ai mai auzit de- 
alde-astea, Sandy, chiar dacă până acum nu ţi s-a întâmplat 
să le vezi cu ochii? Nu face nimic; ba, poate că-i mai bine 
aşa. Dacă aristocratele acelea ar fi în ochii tuturor şi într-al 
lor nişte scroafe, ar trebui să desfaci făcătura şi asta s-ar 
putea să nu fie cu putinţă, dacă n-ai găsi mai întâi metoda 
prin care au fost vrâjite. Şi ar fi şi primejdios, căci 
încercând un descântec, fără să-i cunoşti cheia, ai putea da 
greş şi te-ai apuca să prefaci porcii în câini, câinii în pisici, 
pisicile în şobolani şi aşa mai departe, sfârşind prin a 
reduce materialele tale la nimic sau să le prefaci într-un gaz 
nemirositor, pe care nu l-ai mai putea urmări, ceea ce ar fi 
acelaşi lucru. Din fericire, în cazul nostru, numai vederea 
mea este vrăjită, aşa încât nu mai e nevoie să se taie vraja. 
Jupânesele rămân jupânese în ochii tăi, ca şi în propriii lor 
ochi, sau în ochii tuturor celorlalţi. Totodată, ele nu vor 
păgubi cu nimic din pricina năzăririlor mele, căci ştiu că o 
scroafă cât casa este o înaltă doamnă - asta mi-ajunge şi voi 
şti cum să mă port cu ea. 


— Mulţumescu-ţi, prea slăvite stăpâne, carele grăieşti ca 
un înger! Dară eu am fost ştiind că le vei slobozi din robie, 
căci pururea gândul îţi iaste la vitejii şi iscusenii, şi cavaler 
viteaz eşti şi cu gândul, şi cu fapta mai vârtos decât oricare 
din cei trăitori. 

— Fii sigură, Sandy, că nu-ţi voi lăsa nici o prinţesă în 
cotineaţă. Dar, ia spune-mi, cei trei inşi de colo, pe care 
ochii mei aiuriţi îi văd ca nişte amărâţi de porcari, n-or fi 
cumva...? 

— Căpcăunii? Şi ei s-au prefăcut în alte cele? Ce ciudese! 
Mă umplu de spaimă şi eu, stând la gând cum oare te vei 
ridica împotrivă-le şi-i vei lovi cu toată vârtutea, dacă mai 
bine de jumătate din boiul lor îţi iaste nevăzut? Umblă cu 
mare băgare de seamă, luminăţia ta, că prin grea cumpănă 
trecem şi primejdia e mai mare decât crezut-am! 

— Fii pe pace, Sandy! Nu am nevoie să ştiu decât un 
singur lucru şi anume: a câtea parte din căpcăun este 
invizibilă? Asta, ca să ştiu cum să-i dau la moacă. Nu te 
speria, termin la repezeală cu aceşti matadori. Rămâi pe 
loc! 

O lăsai pe Sandy de-a buşilea, acolo, cu faţa albă ca varul, 
dar plină de curaj şi nădejde, şi călării până la cocina de 
porci, unde începui să mă tocmesc cu porcarii. Mi se 
arătară recunoscători că le cumpărai toate scroafele pe 
preţul derizoriu de şaisprezece pitaci, ceea ce întrecea cu 
mult mercurialul zilei. Sosisem tocmai la tanc, căci biserica, 
lordul stăpânitor al domeniului şi ceilalţi colectori de biruri 
urmau să se înfiinţeze a doua zi şi i-ar fi lăsat pe porcari 
fără scroafe, iar pe Sandy fără prințese. Aşa, însă, dăjdiile 
puteau fi plătite cu bani peşin şi oamenilor le mai rămânea 
şi lor o lăţcaie. Unul din porcari avea zece copii şi bietul om 
îmi spuse că anul trecut, când se înființase la dânsul un 
preot ca să ia drept dajdie pe cel mai gras dintre cei zece 
purcei ce îi avea, soţia s-a repezit la preot şi i-a oferit un 
copil în locul purcelului, spunându-i: 


— Fiară sălbatică, ce nu cunoşti mila! Au de ce-mi laşi 
copilul, dacă îmi furi hrana lui? 

Curios, acelaşi lucru se întâmplase şi în zilele mele, în ţara 
welşilor, sub oblăduirea aceleiaşi biserici oficiale, despre 
care mulţi au naivitatea să creadă că şi-a schimbat, o dată 
cu părul, şi năravul. 

Le-am spus celor trei oameni să plece, apoi deschisei 
poarta coteţului şi îi făcui semn Alisandei să vină acolo. Ea 
sosi, dar nu încet, ci cu repeziciunea focului care ar 
cuprinde o pădure. Iar când o văzui îmbrăţişând scroafele şi 
purceluşele, cu lacrimi de bucurie, ce-i curgeau şiroaie pe 
faţă, şi strângându-le la piept, sărutându-le, mângâindu-le 
şi alintându-le cu nume princiare - şi asta cu tot respectul - 
mi-a fost ruşine de dânsa şi de tot neamul omenesc. 

Am fost nevoiţi să conducem acasă purceluşele acelea - 
cale de vreo zece mile - şi vă asigur că, în viaţa mea, n-am 
văzut cocoşneţe mai răsfăţate şi mai cu toane ca dumnealor. 
Nu mergeau nici pe drum, nici pe drumeag, ci o luau razna 
care încotro, prin tufişuri, peste stânci şi dealuri sau prin 
cele mai neumblate locuri. Şi, nici vorbă, n-aveam voie să le 
bat, nici măcar să le ating mai zdravăn, fiindcă Sandy nu 
îngăduia ca să fie tratate într-un mod nepotrivit cu rangul 
lor. Până şi celei mai neastâmpărate dintre scroafe trebuia 
să i te adresezi cu „înaltă doamnă” sau cu „alteţa voastră”, 
ca şi tuturor celorlalte. Şi apoi, este tare plicticos şi 
anevoios să te ţii după dihănii de-astea, când ai armură. 
Printre ele se afla şi o contesă micuță, cu un belciug în rât şi 
aproape fără de păr pe spate. Ce drac împieliţat îmi era! 
Mă făcu să alerg vreun ceas după ea, pe toţi coclaurii, 
pentru ca la urmă să ajungem la locul de unde pornisem, 
aşa că n-am făcut nici o scofală. Am fost nevoit să o apuc de 
codiţă şi să o trag după mine. Când o ajunsei din urmă pe 
Sandy, aceasta era indignată şi îmi spuse că cel mai 
necuviincios lucru de pe lume este să apuci o contesă de 
trenă. 


Am dus scroafele acasă - adică pe cele mai multe dintre 
ele - tocmai când se înnopta. Lipseau principesa Nerovens 
de Morganore şi două dintre doamnele ei de onoare, anume 
miss Angela Bohum şi demoazela Elaine Courtemains. 
Prima din ele era o purceluşă neagră, cu o steluţă albă în 
frunte, iar cea de a doua una cafenie, cu picioruşe subţiri, 
dar şchiopătând uşor de un picior din faţă. Ce pacoste să 
mâni astfel de dihănii! Printre cele lipsă la apel erau şi 
câteva simple baronese, pe care aş fi fost bucuros să nu le 
mai văd în ochi. Dar nu! Toată carnea asta de cârnăţărie 
trebuia găsită cu orice preţ şi în acest scop s-au trimis 
slujitori cu torţe ca să cutreiere pădurile şi dealurile. 

Bineânţeles, toată şleahta a fost găzduită în casă, deşi - 
doamne iartă-mă! - nu mai pomenisem aşa ceva. Nici nu 
auzisem că se poate una ca asta. Şi de auzit, ca de auzit, 
dar de mirosit ce-mi miroseau dumnealor! Duhoarea lor mă 
făcea să jur că explodase un gazometru, nu alta! 

CAPITOLUL XXI. 

Pelerinii. 

Abia când, în sfârşit mă culcai, îmi dădui seama cât de 
obosit eram. Ce deliciu, ce desfătare să-ţi întinzi oasele şi 
să-ţi odihneşti ca lumea muşchii atât de trudiţi. Dar asta a 
fost tot, nici pomeneală să pot aţipi. Îmbulzelile, încăierările 
şi guiţările nobilimii, pe coridoare şi prin săli, făceau o 
zarvă drăcească şi nu mă lăsau să dorm. 

Fiind treaz, bineînţeles că mintea mea lucra; mă gândeam 
mai ales la ciudata iluzie a Alisandei. Aşa cum era, era 
printre oamenii cei mai cu scaun la cap din tot regatul şi, 
totuşi, din punctul meu de vedere, se purta ca o smintită. 
Doamne, ce nu fac pe lume educaţia, influenţa şi 
obişnuinţa! Ele au puterea de a face pe om să creadă orice. 
Trebuia să mă transpun în situaţia Alisandei ca să-mi dau 
seama că nu era nebună. Da, şi s-o pun pe Alisanda în 
situaţia mea, spre a-i arăta ce uşor e să pari nebun cuiva, 
care a primit o educaţie cu totul alta decât a ta. Dacă i-aş fi 
spus Alisandei că am văzut o căruţă nevrăjită alergând cu o 


viteză de cincizeci mile pe oră; că mi-a fost dat să văd un 
om urcându-se într-un coş şi dispărând printre nori, fără să 
fi fost înzestrat cu puteri magice; sau că, fără ajutorul 
vreunui necromant, stătusem de vorbă cu o persoană trăind 
la o depărtare de câteva sute de mile - Alisanda nu numai 
că m-ar fi socotit nebun, dar şi-ar fi zis că o ştia de mult. 
Toată lumea din jurul ei credea în vrăjitorie. Nimeni nu avea 
nici un fel de îndoială. Cum să te îndoieşti că un castel 
putea fi prefăcut într-o cocină şi locatarii lui în porci? Ar fi 
fost ca şi când eu, aflându-mă printre concetăţenii mei din 
Connecticut, m-aş fi îndoit de realitatea telefonului şi a 
minunilor sale. În amândouă cazurile, îndoiala ar fi fost o 
dovadă sigură că respectivul s-a scrântit la cap şi nu mai 
raţionează cum trebuie. Ei, da, Sandy era teafără; n-am 
încotro, trebuie s-o recunosc. La rândul meu, ca să-i par 
Alisandei întreg la minte, trebuia să ascund faţă de ea 
superstiţiile mele despre locomotivele, baloanele şi 
telefoanele care funcţionează fără de vrăji şi fără minuni. 
Tot aşa, eu credeam că pământul nu este neted şi întins ca o 
tavă şi nici nu-i rezemat pe nişte stâlpi; de asemenea nu 
credeam că văzduhul de deasupra pământului avea o boltă 
care ar fi turnat peste el un potop de apă. Dar fiind singurul 
om din regat care nutrea astfel de idei lipsite de evlavie, ba 
chiar criminale, mă gândii că ar fi mai înţelept dacă aş 
tăcea din gură, ca să nu fiu ocolit şi părăsit de toţi ca un 
nebun. 

A doua zi, Sandy adună porcii în sufragerie şi le oferi 
prânzul mic, servindu-i chiar dânsa şi arătându-le în fel şi 
chip marele respect pe care băştinaşii insulei ei, cei vechi 
ca şi cei noi, l-au resimţit întotdeauna faţă de nobilime, 
oricum ar fi arătat şi oricare ar fi fost însuşirile intelectuale 
şi morale ale aristocraților. Aş fi putut mânca şi eu cu 
scroafele, dacă aş fi fost tot atât de nobil prin naştere pe cât 
eram prin înalta mea situaţie. Dar nu eram, aşa că fui nevoit 
să înghit umilinţa şi să tac din gură. Sandy şi cu mine 


luarăm gustarea la altă masă. Stăpânii castelului nu erau 
acasă. O întrebai: 

— Câţi inşi sunt în familie, Sandy, şi pe unde umblă? 

— Familie? 

— Da. 

— Care familie, luminăţia ta? 

— Păi, familia asta, familia ta. 

— Vai de mine, nu înţeleg. Eu n-am neamuri. 

— N-ai familie? Dar cum, Sandy, asta nu-i casa ta? 

— Sireaca de mine, eu n-am casă. 

— Păi bine, atunci a cui e casa asta? 

— Vai! Daţi-mi crezare că v-aş spune, dacă aş fi luat veste. 

— Ei aş! Cum, nici nu-i cunoşti pe oamenii ăştia? Atunci 
cine ne-a poftit aici? 

— Nime nu ne-a poftit. Am mas nepoftiţi şi atâta tot. 

— Bine, femeia lui Dumnezeu, ăsta e un lucru de necrezut. 
Necuviinţa asta întrece orice margini! Întrăm pur şi simplu 
în casa omului şi i-o umplem cu specimenele singurei 
nobilimi autentice sub soare şi, abia apoi, descoperim că nu 
ştim nici numele proprietarului. Cum de ţi-ai permis o 
asemenea necuviinţă? Eu, bineînţeles, mi-am închipuit că-i 
casa ta. Ce o să zică omul, când o veni acasă? 

— Ce o să zică! Măre! Se va înturna către noi cu prinos de 
mulţămire. 

— Mulţumiri! Şi pentru ce? 

Pe faţă i se citea o mare uimire. 

— Nu vă fie cu bănat, dacă mare zăhăială iaste în capul 
meu din pricina cuvintelor nesăbuite ce le aud. Daţi-mi 
crezare că a doua oară nu va mai fi cinstit cu asemenea 
năravuri împodobite un om din tagma lui, găzduind feţe 
atât de strălucite, ca acestea cu care i-am blagoslovit noi 
casa! 

— Ai dreptate, dac-o iei aşa, ba chiar pun prinsoare că 
pentru prima dată a avut parte de un asemenea plocon. 

— Atuncea, nu-i de datoria sa a ne aduce mulţămită şi 
bucuria a-şi arăta cu vorba după şart şi cu smerenia 


cuvenită! Altmintrelea, câine ar fi; coborâtor şi strămoş de 
potăi! 

Mie mi se părea că se cam îngroşa gluma, ba putea chiar 
să se îngroaşe şi mai tare. N-ar fi fost rău să fi strâns 
scroafele laolaltă şi s-o ştergem. Zisei: 

— Timpul trece, Sandy, eu zică să ne adunăm nobilimea şi 
s-o luăm la picior. 

— De ce, luminate doamne şi Şef? 

— Nu trebuie să le ducem acasă la ele? 

— Ha! I-auzi vorbă! Venit-au din toate colţurile lumii şi 
fieştecare din ele se cuvine a purcede la casa ei! lan 
socoteşte, luminăţia ta, ni este oare dat nouă a face atâtea 
călătorii într-o viaţă aşa de scurtă - nici cât ai scapără - pre 
cât ne-a hărăzit-o cel atotputernic, carele ne-a blagoslovit şi 
cu moartea - cu ajutorul lui Adam, carele a păcătuit 
îndemnat de soaţa sa, amăgită de vicleşugul acelui mare 
nepriaten al neamului omenesc, şarpele numit Satana, cu 
toatele că Adam fusese binecuvântat şi oploşit de rele, de 
ură şi pizmă, dară căzu în păcatul trufiei şi din alb ca neaua 
îşi pată şi cerni făptura, la început curată şi nestricată, viind 
laolaltă, fără nici o sminteală, cu cetele luminoase ale 
fraţilor săi născuţi întru minunăţia şi dulceaţa cerurilor, la 
loc de verdeață şi bogat în... 

— Ei, comedie! 

— Ce zis-a, luminăţia ta? 

— De d-alde astea ne arde acum? Nu vezi că ne-ar lua mai 
puţin timp dacă le-am duce pe fiecare acasă, decât îţi ia ţie 
ca să-mi explici că nu se poate? Ce dracu, Sandy! Fii mai 
înţelegătoare! Nu-i momentul să-ţi dai drumul la morişcă în 
halul ăsta! Şi acum, hai la lucru! Scurt şi cuprinzător! Cine 
îşi ia însărcinarea să le ducă pe aristocratele astea acasă? 

— Priatenii lor, care se vor buluci din toate colţurile lumii! 
Răspunsul îmi fusese la fel de neaşteptat ca un fulger iscat 
din senin; simţii că mi se ia o piatră de pe inimă, ca unui 
puşcăriaş liberat. Dumneaei, fireşte, trebuia să rămână cu 
marfa. 


— Ei, dacă-i aşa, expediţia noastră, dragă Sandy, a ajuns la 
bun sfârşit. Eu mă întorc acasă, să dau raportul şi dacă 
vreodată... 

— Şi eu sunt gata. Aciiş, merg cu luminăţia ta! Din nou, 
calea libertăţii mi-era închisă. 

— Cum? Vrei să vii cu mine? Păi, de ce? 

— laste cu putinţă să-mi viclenesc cavalerul? Cui i-ar veni 
oare în minte a-şi păta cinstea aşa din senin! Seamănă 
aceasta a fi eu? Pas de te desparte de mine, până ce alt 
cavaler nu mă va dobândi, prin izbândă împotriva luminăţiei 
tale, într-o luptă dreaptă! Altfel, de scârbă vrednică aş fi. 

lată-mă condamnat pe viaţă, îmi zisei, oftând. Nu-mi 
rămâne decât să mă împac şi cu nenorocirea asta! N-avui 
încotro şi îi zisei: 

— Bine, atunci hai să pornim! 

În timp ce, plângând, îşi lua rămas bun de la scroafe şi 
purceluşe, eu lăsai toată nobilimea asta pe seama 
servitorilor. Le spusei, însă, să ia o cârpă şi să şteargă 
puţintel locurile pe unde dormiseră şi se plimbaseră alesele 
feţe. Servitorii, însă, protestară, spunând că aşa ceva ar 
însemna curată, pierdere de timp, ba ar fi fost o gravă 
abatere de la tradiţie, care ar fi dat naştere la îndreptăţite 
clevetiri. Abatere de la tradiţie - cu asta s-a zis totul! 
Oamenii aceia erau în stare să săvârşească orice crimă, în 
afară de marea crimă de a se abate de la tradiţie. Servitorii 
mă asigurară că vor respecta obiceiul - care ajunsese din 
moşi-strămogşi o datină sfântă - şi-mi spuseră că vor presăra 
rumeguş proaspăt prin toate camerele şi sălile, aşa încât să 
se şteargă orice urmă a vizitei aristocratice. Faptul 
constituia un fel de satiră împotriva naturii; era o metodă 
ştiinţifică, o metodă geologică, datorită căreia istoria 
familiei avea să fie orânduită în straturi suprapuse. Un 
arheolog care ar fi săpat aceste depozite - ar fi fost în 
măsură să arate, datorită urmelor fiecărei epoci, câte 
schimbări succesive introdusese familia respectivă în 
alimentaţia ei, pe o perioadă de o sută de ani. 


Primul lucru peste care dădurăm în ziua aceea fu o 
procesiune de pelerini. Deşi nu mergeau în direcţia noastră, 
noi ne-am alipit de ei, dându-mi din ce în ce mai bine seama 
că, dacă vreau să conduc ţara asta cu înţelepciune, trebuie 
să pătrund în toate amănuntele vieţii ei - şi asta nu prin 
experienţa altora, ci numai prin propria mea experienţă. 

Pâlcul de pelerini semăna grozav cu acela al lui Chaucer, 
deoarece întrunea exemplare din aproape toate 
îndeletnicirile şi profesiunile clasei conducătoare a ţării, cu 
varietatea de haine corespunzătoare. 

Se aflau printre ei bărbaţi tineri şi bătrâni, femei tinerele 
şi băbătii, oameni veseli şi oameni serioşi. Călăreau pe cai şi 
pe catâri şi nu aveau nici o şea de damă, pentru că acest 
lucru avea să mai rămână necunoscut în Anglia încă nouă 
sute de ani. 

Ce turmă de oameni prietenoşi, plăcuţi şi sociabili mai 
erau! Şi totodată plini de evlavie şi zburdând de fericire; 
dăruiţi cu grosolănie şi inconştienţă, precum şi cu o naivă 
indecenţă. O snoavă care li se părea izbutită făcea 
înconjurul întregii societăţi şi nu pricinuia nimănui mai 
multă jenă decât ar fi pricinuit în cercurile cele mai înalte 
ale Angliei, cu douăsprezece secole mai târziu. 

Glume, demne de spiritele engleze din primul pătrar al 
îndepărtatului secol al XIX-lea, ţâşneau ici şi colo, printre 
rânduri, şi stârneau aplauze frenetice; iar când se făcea 
câte o glumă mai hazlie la un capăt al procesiunii, puteai s-o 
urmăreşti din gură în gură, până ajungea la capătul celălalt, 
datorită exploziilor de râs ce le stârnea. 

Sandy cunoştea destinaţia şi scopul acestui pelerinaj şi mi 
le explică, spunându-mi: 

— Au purces-o la drum câtre Valea Sfinţeniei, spre a primi 
blagoslovirea sfinţilor pustnici şi a bea din apele făcătoare 
de minuni, curăţindu-se de păcate. 

— Unde se află această localitate balneară? 

— Cale de două zile de aici, la marginea unui regat numit 
Ţara Cucului. 


— Povesteşte-mi despre ea. E o localitate renumită? 

— O! Prea adevărat iaste! Alta pre lume nu afli! Pre 
vremuri, a fost viind acolo un stareţ cu călugării săi şi în 
lumea toată nu erau călugări mai sfinţi, că ceteau numai din 
cărţi sfinte şi alta nu. Nu stăteau de vorbă şi nice cu alţii nu 
grăiau. Îşi ţineau zilele mâncând buruieni stricate şi alta 
nimic. Dormeau pe pământul gol, pururea se rugau şi nu se 
spălau niciodată. Purtau pururea aceeaşi îmbrăcăminte, 
până ce cădea ferfeniţă, de putredă şi veche ce era. Şi aşa 
s-a tras cuvântul din om în om despre tăria sfinţeniei lor, că 
ce nu lucrează pre lume sfinţia! Şi plecat-au a merge la 
dânşii şi bogaţi, şi nevoiaşi, spre a li se închina. 

— Dă-i înainte! 

— Dară acolo loc secetos, fără de apă, pururea era. Într-o 
vreme, pe când cuviosul stareţ se ruga, ascultată i-a fost 
ruga şi se pomeni dintr-o dată cu un mare şuvoi de apă, 
ţâşnind în chip de minune dintr-un loc deşert. Dară 
călugării cei nesăbuiţi, duşi în ispită de necuratul, se ţinură 
de stareţ şi fără curmare îl supărară de cererea de a le 
dura un feredeu, adică baie ca să se îmbăieze. Iară 
stareţului i-a fost lehamite de stăruinţele lor şi nu le mai 
stătu împotrivă, ci le-a zis: iată, facă-se cum va iaste vrerea! 
Şi aşa se făcu şi nu altfel. Şi acum ia veste, luminăţia ta, şi 
vezi unde ajunge omul, dacă apucă pe căile cele lumeşti şi 
necurate, părăsind pre cele fără prihană, care-s pe placul 
domnului! Călugării se îmbăiară şi ieşiră mai albi decât 
neaua, dară - măre! - pe loc se arătă un semn ceresc, o 
minune prin care domnul îi certa pentru răutatea tâmplată 
mai înainte, şi apele lui pângărite încetară să mai curgă şi 
se irosiră de istov! 

— Au scăpat ieftin, Sandy, când te gândeşti cum e judecată 
o astfel de crimă în ţara asta! 

— Se prea poate, luminăţia ta, dară era păcatul lor dintâi, 
că până atunci vieţuiseră fără prihană şi nu se osebiseră de 
îngeri. Zadarnice fost-au rugile, lacrimile, punerea trupului 
la cazne, că apa nu mai curgea. Nice smeritele alaiuri cu 


prapori, nice smirna şi tămâia, nice lumânările aprinse la 
icoana Maicii Preciste nu au schimbat nimic, iară toată 
suflarea se mira. 

— E interesant să vezi că şi industria asta suferă de crize 
şi crahuri, că dă faliment, cu toate acţiunile şi combinaţiile 
ei. Zi-i înainte, Sandy! 

— Şi aşa, numai după îndelungată vreme bunul stareţ, 
carele amarnic se căia şi căta să-şi ispăşească greşeala, 
stricat-a feredeul, de l-au risipit din temelii şi - vai! mânia 
domnului pe dată se îmblânzi şi ape bogate ţâşniră iarăşi şi 
nice până în ziua de azi n-au contenit. 

— Care va să zică, de atunci nimeni nu s-a mai spălat? 

— Acela care ar mai cuteza să se îmbăieze pierit va fi, că 
ştreangul degrab' îl aşteaptă, şi pe bună dreptate! 

— Şi de atunci afacerile comunităţii sunt prospere, nu-i 
aşa? 

— Chiar din ziua aceea, că faima minunii se lăţi preste 
mări şi ţări şi călugări din toate ţările şi-au ridicat sălaş 
acolo, venind şi pogorându-se în stoluri ca păsările cerului, 
iară cuvioasa mânăstire a zidit şi a lucrat chilie preste chilie 
şi şi-a deschis larg porţile ca să-i primească pre toţi. Sosit- 
au şi o samă de călugăriţe şi pre urmă altele şi altele; şi 
zidiră şi dânsele de cealaltă parte a văii chilie preste chilie, 
până ce falnică fu cuvioasa mânăstire a lor. Şi mare 
prieteşug legară călugării cu călugărițele şi de-a valma 
trudiră şi pre urmă de-a valma zidiră şi lucrară un mare şi 
prea frumos leagăn pentru copiii găsiţi, aşezat în dricul văii 
între amândouă mânăstirile. 

— Parcă-mi vorbeai de nişte pustnici, Sandy? 

— D-apoi cum? Pustnicii s-au adunat de prin toate părţile 
lumii, căci pustnicul viiază mai bine unde sunt mulţi 
pelerini. N-ai să vezi nice când colo pustnic nevoiaş, iară de 
se va tâmpla a ţi se face pomenire despre vreun pustnic, de 
alt soi, grabnic la lucruri noi, carele pre meleagurile 
noastre nu s-ar afla, ci numai hăt departe, pre meleaguri 
străine, ia veste că-i scornitură şi umblă, luminăţia ta, şi 


scormonegşte stâncile, peşterile şi mlaştinile Văii Sfinţite şi 
vei găsi măcar câte unul din fiece soi. 

Mă apropiai de un vlăjgan, cu faţa ca o lună plină şi vesel 
nevoie mare, cătând să-i intru pe sub piele ca să mai aflu 
ceva noutăţi. Dar nici nu făcui bine cunoştinţă cu dânsul, că 
se şi apucă a-mi povesti, cu zel şi stângăcie, aceeaşi snoavă 
răsuflată de secole, pe care mi-o spusese şi sir Dinadan, 
când mă luasem la harţă cu sir Sagramor şi fusesem 
provocat la turnir tocmai din pricina ei. 

Înainte de chindie, dădurăm peste un alt convoi de 
pelerini, dar în rândurile acestora nu domneau nici veselia, 
nici hazurile şi glumele, nici voia bună - şi asta nici printre 
tineri şi nici printre bătrâni. Convoiul era alcătuit din tineri 
şi bătrâni, din bărbaţi cărunţi şi femei ninse de vreme, din 
tineri însurăţei, ca şi din băieţi şi fetiţe, ba şi din trei sugaci. 
Nici măcar copiii nu zâmbeau. Cei cincizeci de oameni 
aveau feţe abătute, pe care se întipărise acea deznădejde 
pricinuită de încercările grele ale vieţii şi de obişnuinţa 
durerii. Oamenii aceştia erau sclavi. Mergeau legaţi în 
lanţuri prinse de un brâu de piele şi trecute apoi pe la mâini 
şi picioare. 'Toţi, în afară de copii, mergeau încolonaţi, la o 
distanţă de şase paşi unul de altul, legaţi în şir de un alt 
lanţ, care era prins de gâturile lor. Aşa umblaseră, 
străbătând trei sute de mile în optsprezece zile şi aşa 
umblau şi acum, hrănindu-se cu resturi de mâncare şi 
lături, date şi astea în porţii infime. Aşa ferecaţi, dormeau 
nopţile, claie peste grămadă, ca porcii. Fiarele le juliseră 
pielea pe la încheieturi, făcându-le răni, pline de puroi, în 
care colcăiau viermii. Picioarele desculţe le erau 
însângerate şi toţi şchiopătau. La început, fuseseră o sută 
de inşi, dar cam jumătate din ei fuseseră vânduți pe drum. 
Negustorul care-i ducea era călare şi mânuia un bici cu 
mâner scurt şi o curea terminată în mai multe cozi 
înnodate. Cu acest bici, el plesnea spinările acelora care se 
împleticeau de oboseală şi durere, şi îi îndrepta din nou. Nu 
vorbea; biciul grăia pentru el. Niciuna din aceste 


nenorocite fiinţe nu ridică o clipă capul să se uite la noi, pe 
când treceam; nici nu le păsa de noi. Nu se auzea nici un 
sunet decât acela înfiorător şi trist al ţăcănelii lanțurilor, de 
la un capăt la celălalt al lungii coloane, când păşeau în 
unison. Coloana înainta, ridicând nouri de praf. 

Toate feţele erau acoperite cu un strat gros de praf 
cenuşiu. Asemenea praf vezi doar pe mobilele din casele 
nelocuite, unde poţi să te iscăleşti cu degetul. Imaginea asta 
îmi veni în minte când văzui feţele unora din bietele femei, 
mame tinere purtându-şi pruncii muribunzi în braţe; 
durerea din suflet le era zugrăvită de urme adânci de 
lacrimi pe praful ce le acoperea feţele. Una din aceste 
mame tinere era abia o fetiţă şi mă durea inima când 
citeam ceea ce îi era întipărit pe faţă, gândindu-mă cât era 
de tânără şi că la vârsta asta fragedă n-ar fi trebuit să 
cunoască decât bucuriile, iar nu... 

Tocmai în clipa aceea, copila se împletici, năucită de 
oboseală, şi biciul o plesni, rupându-i o fâşie de piele de pe 
umerii goi. Mă duru ca şi când aş fi primit eu lovitura. 
Stăpânul sclavilor opri convoiul şi sări de pe cal. Se năpusti 
asupra nenorocitei cu înjurături şi ameninţări, spunând că 
s-a săturat de lenea ei şi că acesta fiind ultimul prilej când 
mai are a face cu dânsa, se vor răfui pe loc. Biata copilă 
căzu în genunchi, îşi înălţă braţele şi începu să se vaite, 
rugându-se şi ţipând ca din gură de şarpe, dar stăpânul 
rămase cu nepăsare în sine, ba îi smulse pruncul de lângă 
ea şi porunci celor doi sclavi, care erau înaintea şi îndărătul 
ei, s-o întindă la pământ şi să o despoaie. Atunci se năpusti 
ca un bezmetic, începând a o lovi cu biciul până ce îi zdreli 
spinarea, pe când ea urla şi se zvârcolea de ţi-era mai mare 
mila. Unul din sclavii care o ţineau îşi întoarse faţa şi numai 
pentru acest gest omenos fu înjurat şi biciuit. 

Toţi pelerinii priveau şi comentau tehnica perfectă cu care 
stăpânul mânuia biciul. Dar şi ei erau obişnuiţi cu 
spectacolul cotidian al robiei, mult prea obişnuiţi, pentru a- 


şi da seama că întâmplarea avea şi alt aspect, care ar fi fost 
mai interesant de comentat. 

lată în ce hal tocise robia în aceşti nenorociţi ceea ce s-ar 
putea numi însuşirile superioare ale omului. În sinea lor, 
rămăseseră oameni de inimă şi sunt sigur că, dacă ar fi fost 
liberi, n-ar fi îngăduit negustorului de sclavi să chinuiască 
nici măcar un cal în felul acesta. 

Doream să pun capăt urgiei şi să dezrobesc pe sclavi, dar 
momentul nu era potrivit. Nu trebuia să intervin prea des, 
ca să nu-mi iasă buhul că nesocotesc legile ţării şi 
drepturile cetăţeneşti. Dacă mi-era dat să am zile şi noroc, 
eram hotărât să pun capăt robiei, dar voiam s-o fac în aşa 
fel încât înfăptuirea mea să fie cu consimţământul şi chiar 
din porunca poporului. 

Tocmai pe acolo se afla atelierul unui fierar şi la el veni 
moşierul care cumpărase pe copila cu prunc. O cumpărase 
cu câteva zile în urmă, cu condiţia ca „marfa” să-i fie 
predată acolo unde i se puteau scoate lanţurile. Fierarul o 
desferecă, dar imediat se iscă gâlceavă între moşier şi 
negustorul de robi, deoarece niciunul nu voia să plătească 
fierarului cele cuvenite; îndată ce-a fost descătuşată, copila 
se aruncă, plângând şi hohotind de disperare, în braţele 
sclavului care-şi întorsese faţa, când o biciuiseră. Bărbatul o 
strânse la piept şi acoperi faţa copilei şi a pruncului cu un 
potop de sărutări şi lacrimi fierbinţi. Avui o bănuială şi cerui 
lămuriri. Da - aveam dreptate: erau soţ şi soţie şi urmau să 
fie despărțiți în mod silnic. Copila a fost smulsă din braţele 
lui şi târâtă cu de-a sila, în timp ce se zbătea, se lupta şi urla 
ca scoasă din minţi, până ce la o cotitură o pierdurăm din 
ochi. Mult timp după aceea, i-am mai auzit ţipetele care se 
stingeau în depărtare. Cât despre nenorocitul soţ şi tată, 
care-şi pierduse aceste fiinţe dragi şi cu siguranţă că nu 
avea să le mai vadă niciodată - ce să mai spun? Nu mai 
puteam nici să-l privesc şi de aceea mi-am întors faţa de la 
dânsul, ştiind bine că chipul său nu mi se va şterge 


niciodată din minte. Şi chiar azi, când mă gândesc la el, mi 
se strânge inima. 

Seara, poposirăm la hanul unui sat. Când mă sculai a doua 
zi şi privii în zare, zării un cavaler sosind călare, scăldat în 
aurul dimineţii şi îndată îl recunoscui ca fiind unul dintre 
oamenii mei, sir Ozana le Cure Hardy. El lucra în branşa 
modei bărbăteşti şi specialitatea lui erau ţilindrurile-clac. 
Era îmbrăcat în oţel de la gât până jos, purtând una dintre 
cele mai frumoase armuri ale timpului, dar în loc de coif 
purta un ţilindru lucios, părând ca scos din cutie. Şi asta era 
una din metodele mele de a desfiinţa cavalerismul, făcând 
un caraghioslăc dintr-însul, aşa ca lumea să-şi bată joc. De 
oblâncul şeii lui sir Ozana atârnau nişte cutii de pălării, 
lucrate din piele, şi omul meu, ori de câte ori întâlnea vreun 
cavaler rătăcitor, îl punea să jure că intră în slujba mea, şi îl 
gătea cu un „burlan”, obligându-l să-l poarte pe cap. Mă 
îmbrăcai şi coborâi să-l primesc pe sir Ozana, sperând să 
aflu ceva veşti noi. 

— Cum merg afacerile? îl întrebai. 

— Rogu-te, luminăţia ta, a oblici că nu mai am decât patru 
şi mai multe nu. De la Camelot, am purces cu şaisprezece! 

— Bravo, ai făcut treabă bună, sir Ozana! Pe unde te-ai 
mai plimbat, în ultima vreme? 

— Sosit-am amu din Valea Sfinţeniei, luminăţia ta. 

— Şi eu mă duc într-acolo. Ceva nou pe la mânăstire? Ceva 
mai senzaţional? 

— Vai! Mai bine nu mi-ai face întrebarea aceasta, luminăţia 
ta!... Dă-i hrană îmbelşugată şi adapă-l, copile, dacă pofteşti 
o mulţumită bună; du-l la grajd şi fă precum ţi-am poruncit 
şi alta nu... Aduc de ştire luminăţiei tale o veste ce sparie 
gândul şi carea... Oare şi domniile voastre pelerini sunteţi? 
Dacă sunteţi, atuncea mai bună ispravă decât a lua veste 
despre cele ce voi spune nu iaste. Poftiţi în jurul meu şi 
ascultaţi-mi ştirile, că vă privesc pre domniile voastre, care 
cătaţi a găsi ceea ce nu se găseşte şi zadarnic umblaţi după 
ceea ce nu mai umblă, de care lucru adevărat, adevărat să 


credeţi, domniile voastre, că nu iaste într-alt chip, iar dacă 
basnă ar fi - din acest ceas mânia lui Dumnezeu cază 
asupra capului meu şi pre loc să mă piarză. lată vestea pre 
care s-o luaţi: s-a tâmplat o întâmplare carea nu şi-a avut 
perechea decât încă o singură dată în ultimile două veacuri, 
când s-a tras cuvântul din om în om că tot a pacoste ca 
aceea s-a abătut preste Valea Sfinţeniei din mânia şi drept 
judeţul prea puternicului Dumnezeu, iară acum... 

— A secat izvorul cel minunat! strigară într-un glas cei 
două-zeci de pelerini. 

— Adevăr grăit-aţi, oameni buni! La capătul acesta vroiam 
s-ajung, dacă nu-mi tăiaţi vorba. 

— Dară cum? lară s-a îmbăiat careva? 

— Nu, aşa prepun unii, dară nime nu le dă crezare. Umblă 
zvoana că ar fi alt păcat la mijloc, dară nime nu ştie care 
păcat. 

— Ce spune lumea despre calamitatea asta? 

— Se sparie gândul şi gura amuţeşte, când câţi a arăta 
jalea şi amarul lumii. Izvorul secat-a de nouă zile şi aciiş 
începură rugile. Iară plângerile drept-credincioşilor, care în 
pânză de sac şi cu cenuşă pre cap vin a se ruga, şi smeritele 
alaiuri cu praporenu au încetat zi şi noapte decât când 
cuvioşii călugări şi cuvioasele călugăriţe şi mai puţin 
cuvioşii copii găsiţi s-au istovit de tot şi nime nemaiavând 
vlagă a-şi înălța glasul, s-au apucat să atârne peste tot locul 
rugăciuni scrise pe pergament, în cele din urmă, s-au 
gândit la tine, zicând: Pasă, de chemaţi-l pre sir Şef, ca 
dumnealui să proboluiască prin vrăji şi farmece! lară dacă 
luminăţia ta nu se învredniceşte a purcede acolo atuncea 
solul trebuia să mâie pre Merlin, carele se şi află acolo de 
trei zile şi a fost zicând că va meşterşugui să iasă iar apa, 
chiar de-ar fi să se spulbere pământul în mii de fărâme, iară 
crăiile toate ca una pierzaniei să fie date. Şi cu multă râvnă 
s-a apucat el de lucru, chemând pre toţi dracii şi drăcuşorii 
lui într-ajutor, dară până acuma nici un strop de umezeală 
n-a ieşit la vedeală, nici cât aburul unui bob de rouă pre 


luciul unei oglinzi de tablă, dacă - bun înţeles - nu punem la 
socoteală butoaiele de năduşeală ce îi curg lui Merlin de la 
răsăritul şi până la apusul soarelui, pre când se căzneşte cu 
mare caznă, şi nice dacă... 

Prânzul cel mic era gata. Îndată ce mâncai, îi arătai lui sir 
Ozana cuvintele pe care le scrisesem înăuntrul jobenului 
său: „Departamentul Chimic, Filiala Laboratorului. Secţia C. 
Pxxp. Trimiteţi două de mărimea nr. 1, două de nr. 3 şi şase 
de nr. 4, împreună cu accesoriile necesare. Trimiteţi şi două 
calfe mai pricepute.” Apoi îi zisei: 

— Acum, du-te la Camelot, cât poţi mai repede. Zboară, 
vrednice cavaler, şi arată-i lui Clarence ce-am scris. Spune-i 
să-mi trimită cele cerute, cu prima urgenţă, în Valea 
Sfinţeniei. 

— Prea bine, sir Şef! zise el şi dus a fost. 

CAPITOLUL XXII. 

Izvorul sfânt. 

Pelerinii nu erau decât nişte bieţi oameni. Altfel nu s-ar fi 
purtat aşa cum s-au purtat. Făcuseră o călătorie lungă şi 
obositoare şi acum, când era pe sfârşite şi auziră că lucrul 
pentru care veniseră încetase de a mai exista - nu făcură 
cum ar fi făcut probabil orice cal, pisică sau vierme, adică 
să se întoarcă şi să-şi vadă de treabă. Aş, de unde! Dacă 
fuseseră nerăbdători să vadă izvorul cel făcător de minuni, 
acum erau de patruzeci de ori mai nerăbdători să vadă 
locul unde fusese izvorul care secase. Oamenii sunt o 
veşnică problemă! 

Dădurăm zor şi, cu câteva ore înainte de a apune soarele, 
ajunserăm pe creasta dealului de deasupra Văii Sfinţeniei, 
pe care o colindarăm cu privirea de la un cap la altul, 
notându-i toate trăsăturile. Adică trăsăturile ei generale şi 
anume cele trei rânduri de clădiri, care, izolate şi 
îndepărtate unele de altele, îţi făceau impresia unor jucării 
în imensitatea aceea ce părea să fie - şi de fapt era -un 
deşert. O asemenea privelişte este întotdeauna 
întristătoare, căci liniştea e atât de impresionantă şi totul 


pare cufundat în moarte. Totuşi se auzea şi câte un sunet, 
care, spărgând tihna, îi sporea şi mai mult tristeţea. Era 
sunetul îndepărtat al clopotelor care, plutind pe aripele 
vântului, ne ajungea la urechi atât de dulce şi domol, încât 
ne întrebam dacă-l auzeam cu urechile sau numai cu 
sufletele noastre. 

Ajunserăm la mânăstire înainte de căderea nopţii. Bărbaţii 
fură adăpostiţi acolo, iar femeile fură trimise la mânăstirea 
de călugăriţe. Acum, clopotele se auzeau de aproape, iar 
dangătul lor măreț ne lovea urechile ca o prevestire a 
judecății de apoi. O disperare superstiţioasă zăcea în inima 
fiecărui călugăr şi i-o puteai citi pe faţa-i de strigoi. Strigoii 
aceştia în sutane negre, cu sandale moi în picioare şi cu feţe 
livide, mişunau peste tot, se agitau şi dispăreau fără 
zgomot, străvezii ca nişte arătări dintr-un vis urât. 

Ce înduioşătoare a fost bucuria bătrânului stareţ când m-a 
văzut! Înduioşătoare până la lacrimi - numai că lacrimile le 
vărsa el şi nu eu. Îmi zise: 

— Nu mai zăbovi, fiule, ci degrab' apucă-te de munca-ţi 
izbăvitoare. Dacă nu se arată iarăşi apa, şi chiar curând, 
pieriţi vom fi - şi blagoslovita bunătate a două veacuri va 
lua sfârşit. Dară ia sama să umbli numai cu farmece 
neprihănite, că sfânta biserică nu îngăduie a lucra în 
numele ei cu sculele diavolului! 

— Cuvioase părinte, fii sigur că unde lucrez eu nu se 
amestecă nici o magie diavolească. Nu voi folosi meşteşugiri 
drăceşti, şi nici elemente care n-au fost create de mâna lui 
Dumnezeu. Dar oare Merlin lucrează numai cu mijloace 
cuvioase? 

— Oh, oh, oh! Aşa zis-a el, fătul meu, şi s-a legat cu 
jurământ să facă destul şi deplin numai aşa şi altminteri nu. 

— Bine, atunci lasă-l să lucreze mai departe. 

— Dară nice ţie, fătul meu, nu ţi se cade a sta degeaba, ci 
trebuie să-i dai o mână de ajutor. 

— Nu-i bine să amestecăm metodele, părinte. Nu ar fi 
corect nici din punct de vedere profesional. Doi colegi nu-i 


frumos să-şi pună bețe în roate. Ce-ar fi s-o lăsăm pustiei, 
că tot acolo am ajunge? Odată ce contractul s-a încheiat cu 
Merlin, nu-i bine ca vreun alt vrăjitor să se amestece în 
lucrare, atâta vreme cât el nu se lasă păgubaş. 

— Atunci, îl voi opri eu că la mare necaz suntem şi degrab' 
se cade a-l istovi. Nu-i nici o strâmbătate dacă fac aşa. Şi 
dacă ar fi, cine ar îndrăzni să-i poruncească bisericii legi? 
Biserica iaste aceea care dă tuturor legile şi poruncile ei. Şi 
ea îşi plineşte vrerea, fără să ia sama în cine loveşte. Îi voi 
lua lucrarea, iară tu, fătule, apucă-te de lucru. 

— Asta nu se poate, cuvioase stareţ. Bine zici când zici că 
cine are în mâini puterea supremă face tot ce pofteşte, fără 
să i se întâmple nimic. Dar cu noi, bieţii vrăjitori, e altfel. 
Merlin este un vrăjitoraş foarte bunişor şi în provincie se 
bucura de oarecare reputaţie. Se zbate şi el cât poate, şi n- 
ar fi politicos din parte-mi să-i fur slujba până ce n-o 
părăseşte de bună voie. 

Starețul se însenină la chip. 

— Prea lesne iaste atunce a strica înţelegerea cu dânsul şi 
căi de a-l sili, câtă frunză şi iarbă. 

— Nu, părinte stareţ, „nu i se cade” - aşa cum spuneţi 
domniile voastre pe aici. Dacă l-aţi „convinge cu sila”, 
Merlin ar fi în stare să vrăjească izvorul şi asta m-ar opri de 
la lucru, până aş găsi secretul vrăjii, ceea ce ar putea dura 
şi o lună. E dreptcă şi eu aş putea pune la cale o vrajă de-a 
mea, care se cheamă telefon, şi Merlin nu i-ar descoperi 
secretul nici peste un secol. Dar, aşa cum stau lucrurile pe 
aici, Merlin m-ar putea ţine în loc vreo lună. Poţi risca o 
întârziere de o lună pe o asemenea secetă? 

— O lună de zile! Iaste inimii durere, numai la gândul 
acesta! Facă-se cum ţi-i vrerea, fătul meu! Dară grea mi- 
iaste inima şi amăgită! O, amar mie! O, pedepsind şi cainicul 
de mine! Du-te şi lasă-mă să-mi chinuiesc duhul cu cazna 
aşteptării, aşa cum am făcut de zece zile încoace, 
prefăcându-mă a mă hodini, şi trupul meu chiar dând 
semne de hodină, pre când sufletul nu are parte de ea. 


Făcând socoteala, desigur că ar fi fost mai bine pentru 
Merlin dacă s-ar fi lăsat păgubaş şi ar fi şters-o din 
localitate, în orice caz, nu ar fi fost capabil să dea drumul la 
apă. Era într-adevăr un magician al vremii sale, adică 
minunile mari, acelea cărora le datora faima, aveau 
întotdeauna norocul să fi fost făcute când nu era nimeni de 
faţă, ci numai el singur. 

Nu putea da drumul la izvor cu atâţia spectatori în 
preajmă. Spectatorii erau tot atât de neplăcuţi pentru un 
vrăjitor, pe vremea lui Merlin, pe cât sunt de neplăcuţi 
pentru un spiritist, în vremurile noastre. Puteai fi sigur că 
printre ei se afla vreun sceptic care să aprindă lumina în 
momentul hotărâtor şi să strice tot rostul. Doream însă ca 
Merlin să nu se lase de treabă până ce nu voi fi eu în stare 
să mă apuc de ea; şi asta n-o puteam face decât atunci când 
primeam lucrurile comandate la Camelot, adică peste două- 
trei zile. 

Prezenţa mea dădu nădejde călugărilor şi îi înveseli mult, 
ba chiar într-atâta, încât, pentru prima oară în zece zile, 
luară în seara aceea o cină îmbelşugată. O dată ce-şi 
umplură bine burţile începură să devină şi ei mai optimişti. 
Când se îndulciră la hidromel, ajunseră şi mai optimişti. 
Când fură cu toţii pe jumătate chercheliţi, prea cuvioasa 
adunare se găsea în formă să petreacă toată noaptea, astfel 
că rămaserăm cu toţii la masă şi o ţinurăm tot aşa. 
Conversaţia începuse să devină foarte veselă. Se povestiră 
snoave vechi şi deocheate care îi făcură să râdă cu lacrimi. 
Fiecare căsca o gură cât o şură şi se ţinea de bărdăhan, ca 
să nu plesnească de râs. Urlau în cor cântece fără perdea, 
şi aşa de tare, încât acopereau dangătele clopotelor. 

În cele din urmă, dădui şi eu drumul la o anecdotă. Avui un 
succes nemaipomenit. Nu chiar din primul moment, 
bineînţeles, pentru că băştinaşii din insulele acelea nu 
pricepeau o glumă pe moment. Dar, când o spusei pentru a 
cincea oară, crăpară de râs. Când o spusei pentru a opta 
oară, trosniră în bucăţi; la a douăsprezecea repetiţie 


bucăţile se prefăcură în așchii, iar la a cincisprezecea se 
făcură praf; atunci luai o mătură şi-i dădui afară. Vorbesc, 
fireşte, la figurat. La început aceşti insulari sunt răi platnici 
în ceea ce priveşte acoperirea investiţiei de efort, dar, până 
la urmă, plătesc şi pentru toate celelalte naţiuni care, în 
comparaţie cu ei, par meschine şi sărace. 

A doua zi dis-de-dimineaţă, mă dusei la izvor. Merlin era 
acolo, fermecând şi răsfermecând din răsputeri, dar fără a 
izbuti să mărească pata de umezeală. Nici măcar în apele 
lui nu era, şi de câte ori dădeam a înţelege că îndeletnicirea 
asta era poate puţintel prea grea pentru un începător, îşi 
dădea drumul la gură şi drăcuia ca un episcop - adică 
întocmai ca un episcop francez în timpul Regenţei. 

Lucrurile stăteau aşa cum mă aşteptasem. „Fântâna” nu 
era decât un izvor obişnuit, fusese săpată ca toate fântânile 
şi pietruită ca toate fântânile. Aici nu încăpea nici o minune. 
Nici minciuna căreia îi datora faima nu era miraculoasă. Aş 
fi putut s-o spun chiar eu, era o floare la ureche. Izvorul se 
afla într-o încăpere întunecoasă, chiar în mijlocul unei 
capele scobită în piatră, ai cărei pereţi erau acoperiţi cu 
icoane atât de primitiv pictate, încât o cromolitografie ar fi 
părut ceva straşnic pe lângă ele. Imagini amintind momente 
istorice, când apele tămăduiseră în mod miraculos pe câte 
cineva, fără să fie nimeni de faţă decât tămăduitul însuşi. 
Adică, nimeni în afară de îngerii care totdeauna se află în 
treabă când e vorba de vreo minune - poate pentru a fi şi ei 
zugrăviți în icoane. Îngerilor le place să se tragă în poze - 
tot atât de mult cât şi pompierilor - dovadă picturile 
vechilor maeştri. 

Încăperea era slab luminată de opaițe; apa era scoasă din 
fântână de călugări cu ajutorul unei macarale şi al unui 
lanţ, şi turnată în nişte jgheaburi de unde curgea în 
bazinele de piatră, aflate în afara capelei. Aceasta, 
bineînţeles, când era apă. Nimeni nu putea intra în 
încăperea cea tainică afară de călugări. Eu totuşi intrai, 
deoarece, prin gentileţea colegului şi subalternului meu, 


căpătasem o autorizaţie temporară. El, însă, nu intrase 
niciodată acolo. Lucra numai cu farmece. Nu-şi punea 
niciodată creierul la contribuţie. Dacă ar fi intrat acolo şi s- 
ar fi folosit de ochi, în loc de mintea lui zăpăcită, ar fi putut 
drege fântâna cu mijloace fireşti şi apoi, după vechiul 
obicei, s-o dea drept minune. Dar nu era decât un babalâc 
nătâng, un vrăjitor care credea în propriile lui vrăji; ori nici 
un vrăjitor, încurcat de o asemenea superstiție, nu poate 
reuşi. 

Ajunsei la părerea că izvorul luase alt drum, în urma 
căderii unor pietre din zidul fântânii, ceea ce făcuse să 
dispară apa. Măsurai lanţul: avea o lungime de nouăzeci şi 
opt de picioare. Apoi chemai în încăpere doi călugări, 
încuiai uşa, luai o lumânare şi cu ajutorul lor îmi dădui 
drumul în puț. Când lanţul se depănă până la capăt, văzui, 
la lumina lumânării, că ipoteza mea era justă. O bună 
bucată din peretele de piatră lipsea, lăsând în loc o mare 
gaură. 

Parcă-mi părea rău, acum, că ipoteza mea se adeverise, 
pentru că aveam o alta, care mi-ar fi dat prilejul s-o prefac 
într-o minune. Îmi adusei aminte că în America, cu câteva 
secole mai târziu, când un puţ de petrol seca, tehnicienii îl 
făceau să sară în aer cu o torpilă de dinamită. Dacă aş fi 
găsit fântâna într-adevăr secată şi nu mi-aş fi putut lămuri 
cauza - i-aş fi uimit pe toţi, punând pe cineva fără 
importanţă să arunce o bombă de dinamită în fântână. Mă 
gândii să-l aleg pe Merlin. Totuşi, mi se părea că nu e cazul 
să se arunce o bombă. Nu ai parte totdeauna de ceea ce 
vrei. Dar în orice caz, nu trebuie să te laşi impresionat de 
decepţii; trebuie să ştii cum să treci peste ele. Asta şi făcui. 
Îmi spusei că nu era nici o grabă şi că aveam vreme să 
aştept. Bomba la care mă gândeam va veni la timpul ei. Şi 
chiar aşa a fost. 

Când ieşii din puţ, dădui afară pe călugări şi aruncai o 
undiţă în puț. Am constatat că puţul avea o adâncime de o 


sută cincizeci de picioare, dintre care patruzeci şi unul 
veneau în apă! Chemai un călugăr şi-l întrebai: 

— Ce adâncime are fântâna? 

— N-am oblicit, luminăţia ta, că nime n-a stat să-mi spună. 

— Până unde se ridica de obicei apa? 

— Aproape de marginea de sus, în ultimele două veacuri, 
precum a rămas din om în om! 

Era adevărat, cel puţin pentru timpurile din urmă. Găsii 
dovezi şi mai bune decât mărturia unui călugăr: lanţul nu 
fusese folosit decât pe o lungime de vreo douăzeci-treizeci 
de picioare, restul fiind neîntrebuinţat şi ruginit. Ce se 
întâmplase, deci, cu izvorul acesta, când secase data 
trecută? 

Desigur că cineva cu spirit practic dresese scurgerea şi 
apoi îi prorocise stareţului că apa va curge din nou, dacă s- 
ar distruge baia cea păcătoasă, pretinzând că ghicise toate 
acestea cu ajutorul marii arte de a cunoaşte şi de a preciza 
viitorul. Acum, apa se irosise iarăşi, iar aceşti copii naivi s-ar 
fi rugat mai departe, ar fi făcut procesiuni, ar fi tras 
clopotele implorând ajutorul ceresc până când ar fi secat şi 
ultima picătură, dar nimănui nu i-ar fi trecut vreodată prin 
cap să coboare o undiţă în fântână sau să se lase în fundul 
ei, ca să vadă despre ce era vorba. De nimic nu se leapădă 
omul mai greu pe lumea asta decât de o prejudecată veche. 
Aceasta trece din tată în fiu, ca o asemănare fizică. Un om 
din vremurile acelea, care ar fi îndrăznit să aibă o părere 
pe care strămoşii săi n-o avuseseră, ar fi fost imediat acuzat 
că-i copil din flori. Spusei călugărului: 

— E o mare minune să readuci apa într-o fântână secată. 
Dacă domnul Merlin nu reuşeşte, voi încerca eu. Colegul 
Merlin este un artist bunişor, dar nu se pricepe decât la 
descântecele de salon. În chestia asta s-ar putea să nu 
reuşească; de fapt, e aproape sigur că nu va reuşi. Dar asta 
n-ar fi fost nici o ruşine pentru dânsul, căci acela care e în 
stare de o minune ca asta trebuie să fie priceput în multe şi 
să ştie cum să conducă un hotel. 


— Hotel? Pare-mi-se că nu am auzit nice când voroava 
aceasta. 

— Hotel? E ceea ce numiţi voi han. Acela care poate să 
facă o minune ca asta, poate conduce chiar şi un han. Eu 
sunt în stare să fac minunea şi chiar o voi face. În tot cazul, 
nu încerc să-ţi ascund faptul că-i o minune a pune la 
contribuţie toate forţele oculte până la ultima lor limită. 

— Adevăr grăit-ai, luminăţia ta. Şi nime nu cunoaşte mai 
vârtos adevărul acesta decât noi, călugării! Neuitată a 
rămas cazna noastră de mai înainte, că anevoie a mers 
lucrul şi a durat un an! Iară acum, orice-ar fi, vom înălța 
rugi bunului Dumnezeu să-ţi sară într-ajutor şi să 
izbândeşti. 

Din punct de vedere comercial, era o idee bună să 
răspândeşti zvonul că lucrarea era grea. Câte lucruri mici 
n-au ajuns grozave printr-o reclamă potrivită! Călugărul 
era pătruns de greutatea încercării şi va căuta să-şi impună 
părerea şi celorlalţi. Peste două zile, interesul lor şi 
curiozitatea aveau să ajungă la culme. 

În drum spre casă, la ora prânzului, mă întâlnii cu Sandy. 
Trecuse în revistă pe pustnici, li zisei: 

— Aş vrea s-o fac şi eu. Azi e miercuri. E şi matineu? 

— Ce? Pare-mi-se că nu auzit-am nici când voroava 
aceasta, luminate stăpâne. 

— Ei, da, matineu. Adică e deschis şi după-amiaza? 

— Unde? 

— Păi, la pustnici. 

— Cum să fie deschis? 

— Ei, da, să fie deschis! Ce, nu e destul de clar? N-au 
obiceiul s-o şteargă la vremea prânzului? 

— S-o şteargă? 

— S-o şteargă?... Ei, da „o şterg”... „s-o şteargă”! Cum de 
nu înţelegi? N-am mai pomenit o toantă ca tine! Nu eşti în 
stare să înţelegi nimic. Cu alte cuvinte: ei nu închid 
dugheana? Nu fac „relâche”? Nu trag cortina? 

— Închid dugheana? Fac ce? 


— Lasă! Dă-o dracului de treabă, că mi-e lehamite de tine! 
Nu eşti în stare să înţelegi o boabă. 

— O, amar mie! Că eu am făcut cât mi-a fost puterea spre 
a-ţi fi în toate chipurile pre plac, luminăţia ta, şi iaste inimii 
durere şi căinţă că fără izbândă m-am ales, dară nu sunt 
decât o biată jupâniţă neştiutoare, şi nime nu mi-a dat 
învăţătură, din leagăn nebotezată fiind în acele adânci ape 
ale înţelepciunii carele miruiesc ca pre regi pre cei ce se 
împărtăşesc dintru această sfântă şi aleasă taină, 
învrednicindu-i cu o lumină orbitoare, ce ia ochii minţii la 
bieţii muritori, care, fără de această blagoslovenie şi 
ştiindu-se neştiutori, cugetă la celălalt soi de nevoi şi 
necazuri, care se arată ochilor miloşi în veşmintele ponosite 
şi zdrenţuite ale săracilor, acoperiţi cu cenuşa durerii; şi 
astfel când asemenea oameni iau veste, în întunecimea 
minţii lor, de cuvinte daurite, desprinse din marea taină a 
luminii, ca spre pildă „o şterg”, „închid dugheana”, „fac 
relâche”, „trag cortina” - numai din mila lui Dumnezeu nu 
plesnesc de pizmă faţă de cugetul carele înţelege şi faţă de 
gura carea grăieşte asemenea cuvinte frumoase fără 
seamăn şi mai alese decât toate şi mai dulci urechii decât 
limbii mierea, iară dacă ele zăhăiesc şi încâlcesc bietele şi 
slabele noastre minţi, să ştii că adevărat iaste, luminăţia ta, 
şi nu iaste într-alt chip, ci numai că minţile neluminate nu 
au puterea a le înţelege tâlcul, iară dacă ai prepune această 
mărginire a minţii, ai vedea că neînţelegerea nu iaste 
prefăcătorie, ci adevărată şi nefăţarnică iaste, adeverind că 
aceasta semn de slăvi iaste faţă de luminăţia ta, carele ne 
eşti lumină şi sfeşnic - chiar dacă nu ne ajungem în cuvinte 
- şi că nu se cuvine a crede altmintrelea - ci să ştii că precât 
mi-iaste puterea, pre atât cat a ieşi dintru întuneric, dară 
nu iaste cum vrea omul, că ce vrea nu are puterea, nu are 
vrerea; şi încă cum a vrut n-a putut, iară cum va putea nu 
va vrea - că vai de acela care nădăjduieşte spre ceea ce nu 
poate, ca şi acela care se reazimă de umbră şi când 
gândeşte că s-a ridicat se prăvale jos - că cine se suie se 


pogoară şi cine se smereşte se înalţă - aşa că iartă-mi 
greşeala cea fără de voie, luminate doamne, şi dau crezare 
bunătăţii şi milosârdiei tale întru iertarea mea, bunul meu 
stăpân şi prea iubitul meu domn. 

Nu reuşii să înţeleg totul - adică toate amănuntele - dar 
înţelesei miezul. Şi asta era îndeajuns ca să mă simt ruşinat. 
Biata copilă! Nu era frumos din partea mea să întrebuinţez 
un vocabular tehnic din secolul al XIX-lea faţă de o copilă 
naivă din secolul al VI-lea, şi apoi să mă răstesc la ea pentru 
că nu-l înţelege, mai ales că fata îşi dădea toată silinţa. Nu 
era vina ei, dacă nu putea înţelege. Îi prezentai deci scuzele 
mele. Apoi ne plimbarăm împreună spre peşterile 
pustnicilor, stând de vorbă şi simţindu-ne mai buni prieteni 
ca oricând. 

Încetul cu încetul, începui să resimt un respect misterios şi 
impresionant pentru această fată. Când îşi dădea drumul la 
morişcă, pornind cu una din nesfârşitele ei fraze, se năştea 
în mine simţământul că mă găsesc în înfiorătoarea prezenţă 
a Mumii Limbii Germane. Eram uneori atât de impresionat, 
când îmi servea câte una din frazele ei, că - fără să vreau - 
luam o poziţie plină de respect şi venerație şi mă 
descopeream; iar dacă vorbele ei ar fi fost apă, desigur că 
m-aş fi înecat în ele. Avea acelaşi fel de a vorbi ca şi nemţii; 
orice avea de spus - fie o simplă remarcă, fie o predică, fie o 
enciclopedie, fie istoria unui război - trebuia să spună într-o 
singură frază, că de nu, ar fi murit pe loc. Când un neamţ se 
azvârle în oceanul unei fraze, nu-l mai vezi până ce nu iese 
pe malul celălalt, cu verbul în gură. 

Rătăcirăm de la pustnic la pustnic, toată amiaza. Sihaştrii 
aceştia alcătuiau o menajerie foarte ciudată. Îndeletnicirea 
de căpetenie părea să le fie întrecerea în murdărie şi 
numărul păduchilor. Felul de a fi şi purtarea lor erau ultima 
expresie a orgoliului. Mândria unuia din anahoreţii ăia era 
să se tăvălească în pielea goală prin noroi şi să se lase 
pişcat şi băşicat de insecte, fără să le gonească. Alt schivnic 
stătea rezemat de o stâncă ziua întreagă, rugându-se în 


văzul cetelor de pelerini care căscau gura plini de 
admiraţie. Un altul umbla în patru labe, tot despuiat; altul 
căra după el, cât e anul de lung, câte patruzeci de 
kilograme de fierărie; altul nu dormea niciodată culcat, ci 
sta în picioare, prin tufişuri spinoase şi sforăia în văzul 
pelerinilor. Văzurăm o femeie cu părul alb, complet 
despuiată, care purta cu mândrie un strat de murdărie, din 
creştet până în tălpi, ca o dovadă că vreme de patruzeci şi 
şapte de ani avusese o sfântă teamă de apă. Cetele de 
pelerini îşi holbau ochii la fiecare din aceste curioase 
specimene şi admirau pline de evlavie şi invidie sfinţenia 
neprihănită a pustnicilor - această răsplată a cerului pentru 
cucernicele lor austerităţi. 

Curând, ajunserăm la una din vedetele panoramei. Era o 
mare celebritate. Faima i se răspândise prin întreaga 
creştinătate, iar oamenii cei mai nobili şi cei mai renumiţi 
veneau de prin toate colţurile lumii spre a-i arăta respectul 
şi veneraţia. Panorama lui se afla în partea cea mai largă a 
văii, căci numai această întindere vastă putea cuprinde 
puhoaiele de spectatori. 

Sălaşul îi era o coloană înaltă de vreo şaizeci de picioare, 
având în vârf o mare platformă. Făcea mereu ceea ce făcuse 
de douăzeci de ani încoace, adică îşi apleca trunchiul 
înainte şi şi-l îndoia până la picioare, repede şi fără 
întrerupere. Era felul său de a se ruga; astea erau mătăniile 
lui. Îl cronometrai după ceasul meu: făcea o mie două sute 
patruzeci şi patru de plecăciuni în douăzeci şi patru de 
minute şi patruzeci şi şase de secunde. Păcat de toată 
cheltuiala asta de energie, care reprezenta una din 
mişcările cele mai folositoare în mecanică - anume 
mişcarea pedalei; îmi făcui o notiţă, cu intenţia de a-i aplica 
într-o bună zi un sistem de corzi elastice, pentru a pune în 
funcţiune o maşină de cusut. Mai târziu, îmi pusei planul 
acesta în aplicare şi reuşii să obţin, timp de cinci ani, un 
bun ajutor din partea lui. Într-adevăr, în acest timp, 
pustnicul a produs optsprezece mii de cămăşi de prima 


calitate, adică peste zece pe zi. Îl obligam să lucreze şi 
duminicile, căci tot îşi făcea el mătăniile şi duminica, şi ar fi 
fost păcat să se irosească atâta energie. Cămăşile nu mă 
costau decât ceea ce dădeam pentru cumpărarea 
materialului, i-l furnizam chiar eu, căci n-ar fi fost drept să-l 
pun la cheltuială. Vindeam cămăşile cu un dolar şi jumătate 
bucata, ceea ce reprezenta preţul a cincizeci de vaci sau al 
unui cal de curse pur-sânge în ţara lui Arthur. Erau 
considerate drept pavăza cea mai perfectă împotriva 
păcatului şi li se făcea reclamă peste tot, cu ajutorul 
cavalerilor mei, care umblau mereu cu oale pline cu vopsele 
şi cu un tapet de tablă. Aşa se face că în toată Anglia nu mai 
găseai stâncă sau un calcan de casă, pe care să nu citeşti de 
la o milă distanţă: 

Cumpăraţi cămăşile „Stâlpnicul”, furnizorul curţii regale, 
singurele cămăşi garantate. 

Numai „Stâlpnicul”. Marca depusă. 

Era o afacere atât de rentabilă, încât nu mai ştiai ce să faci 
cu banii. Afacerea prosperând, scosesem pe piaţă o serie de 
mărfuri destinate regilor şi un veşmânt delicios pentru 
ducese şi de-alde astea, cu volănaşe la decolteu, cu plătea 
garnisită cu o broderie de mână, prinsă într-o parte cu o 
buclă şi împodobită în faţă cu dantelă. Era o minune, nu 
alta. 

Dar, după un timp, băgai de seamă că forţa motrice 
începuse să stea într-un picior şi astfel descoperii că se 
întâmplase ceva la celălalt picior. Depozitai deci marfa şi 
lichidai afacerea, asociindu-mă cu sir Borş de Caniş şi cu 
câţiva prieteni de ai lui. Peste un an întreprinderea încetă 
de a mai funcţiona, căci bunul sfânt se retrase la pensie. 
Era o pensie bine meritată. Asta o pot spune chiar eu. 

Când l-am văzut, însă, pentru prima oară, se afla într-un 
hal care nu se poate descrie aici. Puteţi citi despre el în 
Vieţile sfinţilor. 

CAPITOLUL XXIII. 

Repararea fântânii. 


Sâmbătă pe la prânz, am dat o raită pe la fântână, ca să 
văd cum merge treaba. Merlin mai aprindea tot felul de 
pulberi ce înălţau nori de fum, agitându-şi labele în aer, 
boscorodind şi mormăind de mama focului, după cum îi era 
obiceiul. Dar bietul de el arăta tare amărât, căci de bună 
seamă nu reuşise să dea la iveală nici măcar o singură 
picătură de apă. În cele din urmă, îi zisei: 

— Cum merge treaba, fârtate? 

— Ehei! Mai am încă de furcă cu proboluirea celui mai 
cumplit farmec dintru toate cele pe care le cunosc craii 
ştiinţelor oculte din Răsărit! Dacă nice aşa nu i-oi de de 
rost, atunci nime nu va izbândi. Dară până la istov, rogu-te, 
dă-mi pace. 

De data aceasta, el stârni un nor de fum ce întunecă tot 
ţinutul şi care cu siguranţă că a fost tare neplăcut pentru 
schimnici, deoarece vântul bătea tocmai într-acolo şi îl 
învârtejea în preajma peşterilor, în valuri împâăclite. 
Pâclişâtul de Merlin revărsa şiroaie de palavre, sperând că 
aşa o va brodi şi, totodată, îşi sucea şi răsucea trupul, 
vânturându-şi braţele în aer, în cel mai nemaipomenit fel. 
Dar, după vreo douăzeci de minute, căzu în bot, gâfâind şi 
aproape sleit de puteri. Tocmai atunci se arătară stareţul şi 
câteva sute de călugări şi călugăriţe, iar în urma lor 
puzderie de pelerini şi holde de copii din flori, atraşi cu toţii 
de miraculoasa fumăraie, şi care de care mai tulburat. 
Nerăbdător, stareţul se interesă de rezultat, iar Merlin se 
apucă să-i spună: 

— Dacă truda unui muritor ar putea desface vraja care 
legat-a aceste ape, atunci s-ar fi împlinit minunea. Dară 
această hărăzeală nu mi-a fost dată. Amu, din care pricină 
ştiu. De ce ţi-e teamă nu scapi, căci am dat preste un 
adevăr de neclintit. Tâlcul neizbânzii purcede din aceea că 
cel mai puternic dintre duhurile cunoscute de către vracii 
Răsăritului şi al cărui nume nime nu-l poate rosti, fără ca să 
moară - şi-a pogorât vraja asupra izvorului acesta. Nice n-a 
venit pre lume pământeanul carele ar pătrunde taina 


acestei vrăji - şi nice nu va veni! - iară fără de cunoaşterea 
ei, nime nu o poate dezlega, că-i ca o poartă fără cheie. Apa 
aceasta nu va mai curge în vecii vecilor, sfinţite stareţ. Cât 
despre mine, făcut-am tot ce îi stă în putinţă unui biet 
muritor. De aceea, îndură-te şi lasă-mă să plec. 

Cum era de aşteptat, toate acestea îl mâhniră adânc pe 
stareţ, care cu o faţă stastisită şi deznădăjduită se întoarse 
spre mine şi mă întrebă: 

— L-ai auzit? Grăit-a adevărul? 

— În parte, da. 

— Nu în totul, va să zică, nu în totul! Şi ce iaste adevărat 
din tot ce zis-a el? 

— Că duhul acela cu nume rusesc a fermecat izvorul. 

— Căile ascunse ale domnului! Atunci suntem pierduţi! 

— Se prea poate. 

— Cum, mai putem ieşi la liman? Mai iaste vreo nădejde? 

— Se prea poate. 

— Va să zică luminăţia ta socoate că atunci când el zis-a că 
nime nu are puterea de a dezlega făcătura... 

— Şi ce-i dacă a zis? Asta nu înseamnă că-i numaidecât 
adevărat. Există condiţii în care dezlegarea farmecelor 
poate avea oarecare şanse de reuşită. Ei, da, o şansă 
oarecare, mică şi neînsemnată. 

— Şi au care sunt aceste „condiţii“? 

— Condiţiile nu-s grele deloc. Doar atât: doresc ca izvorul 
şi împrejurimile lui, pe întindere de-o jumătate de milă, să 
rămână pe seama mea, începând de azi de la apusul 
soarelui şi până ce voi dezlega făcătura - şi ca nimănui să 
nu i se îngăduie să străbată locul, fără de voia mea. 

— Numai atât? 

— Da! 

— Şi nu îţi iaste spaimă a încerca? 

— Câtuşi de puţin. Desigur, s-ar putea să nu fac nici o 
scofală, dar s-ar putea şi să reuşesc. Fiecare are dreptul să 
încerce, că încercarea moarte n-are, şi eu am chef să 
încerc. Dacă, bineînţeles, mi se respectă condiţiile... 


— Păzite vor fi cu străşnicie şi întru totul, acestea şi altele 
aşijderea. Voi da poruncile cuvenite, luminăţia ta. 

— Staţi! zise Merlin, cu un surâs schimonosit. Luaţi aminte 
că acela care va dezlega făcătura se cade să ştie numele 
duhului cu pricina. 

— Aşa e! Şi eu îl ştiu! 

— Şi mai luaţi aminte că a-l şti încă nu-i totul! Se cade a-l 
rosti! Ha, ha! Vă daţi sama? 

— Vezi bine că-mi dau seama. 

— Cum? Îţi dai sama? Dară atunci căpiat-ai, dacă eşti gata 
a-l rosti şi a muri! 

— Să-l rostesc? Vezi bine că-l voi rosti. L-aş rosti chiar 
dacă ar fi pe limba welşilor! 

— Atunci pierit eşti şi eu aciiş plec a merge spre a vesti pre 
craiul Arthur. 

— Bine faci. la-ţi bocceaua şi şterge-o. Dumitale, John W. 
Merlin, nu-ţi rămâne altceva de făcut decât să te cari acasă 
şi să te apuci să legi şi să dezlegi ploile. 

Îl picnisem bine de tot şi îi cam închisei gura, căci se 
făcuse de râs în tot regatul cu prezicerile lui asupra vremii. 
Când se apuca să vestească cele mai primejdioase semne de 
furtună, pe toată coasta era o vreme afurisit de liniştită, iar 
când prorocea vreme frumoasă, ploua cu găleata. Îl ţineam 
înadins la serviciul meteorologic, ca să-i sap reputaţia. 
Totuşi, lovitura ce i-am dat-o l-a ars până în rărunchi şi, în 
loc de a pleca acasă spre a raporta moartea mea, declară că 
rămâne pe loc ca să se bucure de ea. 

Pe seară, sosiră şi cei doi experţi ai mei, rupţi de oboseală, 
căci goniseră întins tot drumul. Veniră cu catârii bine 
împovăraţi, aducând toate cele de trebuinţă - unelte, 
pompă, ţevărie, combustibil grecesc, de acela care arde sub 
apă, un maldăr de rachete, artificii romane, gătejuri ce se 
aprind şi dau culori diferite, aparate electrice şi o 
sumedenie de alte marafeturi - aşadar tot ceea ce era 
necesar pentru cel mai straşnic miracol. Ei îşi luară cina, 
traseră un pui de somn şi pe la miezul nopţii ne pomenirăm 


într-o singurătate atât de pustie şi deplină, încât întrecea cu 
mult condiţiile puse de mine. Luarăm în stăpânire izvorul şi 
împrejurimile lui. Băieţii mei se dovediră experţi în tot felul 
de îndeletniciri, de la pietruirea unui izvor până la 
construirea de aparate matematice. Cu un ceas înainte de 
răsăritul soarelui, crăpătura pe unde se irosea apa era 
reparată, ca la carte, şi acum apa începea să se ridice iar. 
După aceasta, depozitarăm focurile de artificii în capelă, 
încuiarăm uşa şi ne duserăm acasă la culcare. 

Înainte de terminarea liturghiei de la amiază, furăm din 
nou la izvor, căci mai erau încă multe de făcut şi eu eram 
hotărât să dau la iveală minunea înainte de miezul nopţii - 
şi asta din motive comerciale. Într-adevăr, dacă o minune 
săvârşită în cursul săptămânii aduce destule parale 
bisericii, apoi înzecită este valoarea unei minuni întâmplată 
într-o zi de duminică. În curs de nouă ore, apa se ridică la 
nivelu-i obişnuit, adică la o înălţime de douăzeci şi trei de 
picioare, faţă de vârful dâmbului. Aşezarăm o mică pompă 
de fier - una din primele care au fost turnate în fabrica mea 
din preajma capitalei - găurirăm rezervorul de piatră, aflat 
lângă peretele exterior al camerei de scurgere şi 
introduserăm o bucată de ţeava destul de lungă pentru a 
ajunge până la intrarea capelei şi a o trece pe sub pragul ei. 
De acolo, ţâşnirea apei putea fi văzută hăt şi bine de toată 
suflarea de pe două mii de pogoane. Doream ca, la 
momentul oportun, toată această suflare să fie de faţă pe 
întinsul câmpiei, privind înspre dâmbul cel sfânt. 

Luarăm apoi un butoi gol şi îl căţărarăm pe acoperişul 
neted al capelei, fixându-l cum trebuie; turnarăm într-însul 
praf de puşcă, umplându-l până aproape de gură; apoi 
băgarăm în butoi cât mai multe artificii şi rachete, de toate 
soiurile, alcătuind - vă asigurun snop zdravăn şi impunător. 
Vârârăm în această pulberărie şi firele unei baterii electrice 
de buzunar şi aşezarăm tot magazinul nostru de foc 
grecesc la fiecare din colţurile acoperişului - artificii 


albastre la un colţ, verzi la altul, roşii la celălalt şi, în fine, 
purpurii la ultimul, legându-le cu fire electrice. 

La o distanţă cam de două sute de yarzi de acolo, în 
mijlocul câmpiei, făcurăm un ţarc cu ţăruşi, înalţi de patru 
picioare, şi îl acoperirăm cu scânduri, înjghebând astfel o 
platformă. O acoperirăm cu nişte covoare straşnice, 
împrumutate anume, şi aşezarăm deasupra tronul 
stareţului. De! Ce să-i faci! Când ţi-ai pus în gând să 
săvârşeşti o minune în faţa unui norod neştiutor, nu trebuie 
să neglijezi nici cel mai mic amănunt, căci îi ştii importanţa. 
Trebuie să faci cât mai impresionantă în ochii mulțimilor 
toată recuzita. În ce-l privea pe oaspetele de onoare, el 
trebuia să se simtă cât mai în largul lui. Numai după ce ai 
pus la punct toate acestea, poţi zburda în voie şi porneşti 
să-ţi valorifici efectele până la capăt. Eu ştiu bine valoarea 
acestor lucruri, căci cunosc firea omului. Un miracol cere 
cât mai multe farafastâcuri. Într-adevăr, costă multă 
zbănţuială şi trudă, şi câteodată multe parale, dar până la 
urmă vezi că face. Ei, bine, ca să continui povestea, noi am 
adus firele până la temelia capelei şi apoi le-am tras până la 
platformă, ascunzând sub ea bateriile electrice. De 
asemenea, am mai făcut şi o împrejmuire de frânghie, pe o 
distanţă de o sută de picioare pătrate, pentru a nu lăsa 
gloatele să dea buzna prea aproape, şi cu asta ne-am 
încheiat lucrările. Planul meu era ca accesul publicului să 
înceapă la ora zece treizeci, iar reprezentaţia fix la 
unsprezece şi douăzeci şi cinci de minute. M-am gândit să 
pun şi taxă de intrare, dar mi-am dat seama că nu-i cazul. 
Le-am spus băieţilor să fie la capelă încă de la zece, înainte 
ca cineva să poată da târcoale pe acolo. Le-am spus să fie 
pregătiţi ca să manevreze pompele la momentul potrivit şi 
totul să meargă strună. Apoi, ne-am dus cu toţii la cină. 

Vestea pacostei de la izvor se lăţise hăt departe, în vremea 
aceasta, iar în cursul ultimelor două-trei zile puhoaie de 
oameni se revărsaseră mereu în vale. La poalele văii se 
înjghebase o adevărată tabără, aşa că eram siguri că vom 


avea public berechet. Numai de asta nu ne temeam! De cu 
seară, o seamă de crainici roiră prin toate părţile, vestind 
cele încercate de mine şi făcând să bată inimile tuturor, de 
parcă ar fi fost cuprinşi de friguri. Crainicii informară pe 
oameni că stareţul şi suita sa vor veni cu mare pompă şi se 
vor aşeza pe platformă la zece treizeci. Până la această oră 
întregul ţinut se afla sub ordinele mele şi nimeni nu trebuia 
să calce pe acolo. După aceea, clopotele vor înceta să mai 
bată şi semnul acesta va însemna că norodul poate da 
buzna şi ocupa toate locurile libere. 

Mă găseam pe platformă, gata să fac onorurile, când zării 
măreaţa procesiune în frunte cu stareţul, dar ea nu se putu 
desluşi mai bine decât când se apropie de îngrădirea de 
frânghie, căci era o noapte întunecoasă, fără stele, iar 
torţele nu erau îngăduite. Împreună cu cinul călugăresc, 
veni şi Merlin, care ocupă un loc în faţă, pe platformă, 
dovedind măcar o dată că s-a putut ţine de cuvânt. Norodul 
ce se îmbulzea la marginea zonei interzise nu-l puteai 
vedea, dar fiţi siguri că se strânsese potop de lume, nu alta. 
În clipa în care clopotele încetară să mai bată, mulțimile, 
până atunci înghesuite, rupseră rândurile şi se năpustiră ca 
nişte uriaşe talazuri negricioase, inundând tot ţinutul timp 
de o jumătate de ceas, apoi încremeniră locului. Era atâta 
lume înghesuită, încât n-ai fi putut arunca nici un ac, pe o 
distanţă de mile şi mile. 

Timp de vreo douăzeci de minute, lumea trăi frigurile 
începerii spectacolului, emoția solemnă a ridicării cortinii, 
fapt pe care mă bizuiam pentru un efect cât mai puternic. 

Este ştiut că e bine să laşi totdeauna publicul să fiarbă de 
nerăbdare. În sfârşit, se auzi, în tăcerea ceea mormântală, 
o nobilă cântare latinească - un cor bărbătesc - şi măreţele 
valuri ale melodiei se înălţară şi ropotiră în noapte. Şi asta 
era tot opera mea, şi ea s-a dovedit a fi una dintre cele mai 
straşnice născociri. Când s-a sfârşit cântarea, m-am ridicat 
şi înălţându-mi braţele spre cer, timp de două minute, 
având grijă să-mi ţin şi capul în sus - fapt care impune 


totdeauna o tăcere sepulcrală - m-am apucat să rostesc 
încetişor o seamă de cuvinte aiurea, dar cu un fel de 
smerenie, înfiorătoare, care făcu pe sute de oameni să 
tremure, iar pe multe femei să leşine: 
„Ronftantinopolitanifchebubelfachpfeifenmachergefellschaf 
BA 

Tocmai când bolboroseam pociturile astea de vorbe, făcui 
contactul cu unul dintre firele electrice şi toată puzderia de 
lume, învăluită în întuneric, apăru deodată într-o 
înspăimântătoare lumină albăstrie! Efectul a fost 
covârşitor! Mulţi oameni dădură ţipete, femeile îşi zgârciră 
trupurile şi o apucară care încotro, plutoanele de copii din 
flori leşinară cu sutele. Starețul şi călugării se închinară la 
repezeală şi pe buze le fluturau rugăciuni de oameni la 
ananghie. Merlin nu-şi pierdu cumpătul, dar era sastisit rău 
de tot. Niciodată nu mai văzuse aşa ceva. Era momentul ca 
să intensific efectele! Cu braţele ridicate, am început să 
mormăi următoarele cuvinte - ca şi cum aş fi fost în agonie: 
„Nihiliftendhhnamittheaterfaftchenfprengungsattentatsverf 
uchungen!” şi - ţuşti! - dădui drumul la artificiile cele roşii! 
Să fi auzit atlanticul acela de lume, tânguindu-se, bocindu- 
se şi răcnind când iadul roşu se alătură celui albăstriu. 
Peste alte şaizeci de secunde, strigai: 
„Transvaltruppentropentrdnsporttrampeltiertreibertrauun 
gstranentragodie!” şi luminai artificiile cele verzi. De data 
aceasta, aşteptând doar patruzeci de secunde, îmi ridicai 
iarăşi braţele la cer şi-i trăsnii cu următoarele silabe 
pustiitoare din cuvântul cuvintelor: 
„Mettamufelmannenmaffenmenfrhenmordermohrenmutter 
marmormonumentenmacher!”. 

şi-pac! - dădui drumul luminii purpurii! Şi iaca aşa, să vezi 
şi să nu crezi: patru vulcani, nu alta, în erupție, vărsând 
nori de fum şi scântei în văzduh - artificii roşii, albăstrii, 
verzui şi purpurii răspândindu-se de-a valma şi alcătuind o 
orbitoare nămiaza, plină de curcubee, până în cele mai 
îndepărtate unghere ale văii. În depărtare, se putea zări 


acum pustnicul din vârful stâlpului, stând încremenit pe-un 
fundal de cer, uitând să-şi mai facă mătăniile pentru prima 
dată în douăzeci de ani. Ştiind că băieţii se aflau la pompă, 
gata s-o pună în funcţiune, îi zisei stareţului: 

— A sosit clipa cea mare, sfinţite părinte. Sunt gata să 
rostesc numele acela de spaimă şi să poruncesc dezlegarea 
vrăjii. Să te ţii tare! Sprijină-te de ceva! Apoi, strigai către 
norod: Atenţie! Peste câteva clipe, vraja va fi dezlegată! 
Dacă nici eu nu voi izbuti, atunci să ştiţi că nici unui muritor 
nu-i este dat să sfarme făcătura. Dacă voi izbuti, o să aflaţi 
cu toţii, căci toţi veţi vedea izvorul sfânt ţâşnind din belşug, 
chiar în uşa capelei! 

Făcui o pauză, pentru a da timp celor care m-au auzit să 
răspândească declaraţia mea şi celor care nu m-au putut 
auzi, ducând-o până în cele mai depărtate rânduri. Apoi, 
făcui o demonstraţie de poze şi gesticulaţii suplimentare, 
zbierând: 

— Ia aminte! îţi poruncesc - ţie, duh necurat, care ai pus 
stăpânire pe fântâna cea sfântă, să verşi chiar acum în 
ceruri toate focurile drăceşti ce au mai rămas în tine, să 
dezlegi vraja şi să te cari în hăul hăurilor, rămânând acolo 
legat vreme de-o mie de ani. Îţi dau această poruncă, 
rostind numele-ţi de spaimă: BGWJJILUGKKK! 

Apoi, am făcut contactul cu butoiul plin de rachete şi 
artificii şi, ca dintr-o fântână ţâşnitoare, se revărsară în 
înaltul cerului sulițe de foc, sfârâind şi gonind şi apoi 
fărâmându-se în puzderie de nestemate sclipitoare! 
Mulțimea înghesuită izbucni - ca într-un singur glas - într- 
un asurzitor geamăt de groază, care apoi se prefăcu în 
nebuneşti osanale de bucurie, când oamenii văzură cu ochii 
lor, într-o lumină uluitoare, apa cea desferecată curgând 
iarăşi. Bătrânul stareţ nu fu în stare să scoată nici o vorbă, 
din pricina lacrimilor şi nodurilor ce i se puseră în gât, şi, 
aşa amuţit cum era, mă strânse în braţe şi mă terciui cu 
îmbrăţişările. Aşa era mai grăitor decât cu vorba, dar era 


mai greu să scapi de urmările îmbrăţişărilor, într-o ţară în 
care toţi doctorii şi vracii nu făceau nici o para chioară. 

Păcat că n-aţi văzut spuza aceea de oameni repezindu-se 
la apă şi sărutând-o; sărutând-o, dezmierdând-o, giugiulind- 
o şi vorbind cu ea, de parcă ar fi fost o făptură vie, 
întâmpinându-i reîntoarcerea cu vorbe dulci, pe care de 
obicei le spuneau celor dragi şi purtându-se, ca şi cum li s- 
ar fi întors acasă un prieten plecat de mult şi pe care îl 
socotiseră pierdut. Zău că era înduioşător să vezi aşa ceva 
şi într-adevăr mi-a crescut stima pentru ei, ceea ce n-aş fi 
bănuit mai înainte. 

Pe Merlin l-am trimis acasă cu targa. Leşinase, 
prăbuşindu-se ca un bolovan, când rostisem numele acela 
înfricoşător şi nu-şi mai venise în fire. Nu mai auzise 
niciodată numele acela - cum nu-l auzisem nici eu - dar luii 
se păruse cel autentic. Orice amestecătură de vorbe fără şir 
i s-ar fi părut de altfel o formulă autentică, iar mai târziu 
mi-a mărturisit că nici mama duhului acela necurat nu i-ar fi 
putut rosti numele mai bine decât mine. Nici în ruptul 
capului nu se putea dumeri, cum de-am supravieţuit după 
toate acestea, iar eu avui de grijă să nu-l lămuresc. Numai 
un vrăjitor ageamiu ar fi dat în vileag o taină aşa de mare. 
Bietul Merlin s-a căznit timp de trei luni cu tot felul de 
farmece, străduindu-se să descopere profunda şmecherie 
de a rosti acel nume, fără să-ţi pierzi viaţa. Dar până la 
urmă tot n-a reuşit. 

Când am luat-o spre capelă, mulţimea se descoperi şi se 
dădu în lături, plină de respect, socotindu-mă un soi de 
fiinţă superioară, ceea ce şi eram de fapt. Îmi dădeam 
seama că aşa e. Am format o echipă de noapte dintre 
călugări şi i-am învăţat taina pompei, punându-i la lucru, 
căci era vădit că o bună parte din cei prezenţi vor sta de 
veghe la izvor toată noaptea, aşa că trebuiau serviţi cum se 
cuvine. Pentru călugării din echipă, pompa însăşi constituia 
un miracol şi ei nu încetau să se minuneze şi totodată să 
admire uluitoarea-i eficacitate. 


Fusese, într-adevăr, o noapte măreaţă, o noapte de 
pomină. Se petrecuseră fapte de neuitat. Cu greu putui 
adormi din pricina tărăboiului celor care proslăveau 
minunea mea. 

CAPITOLUL XXIV. 

Vrăjitorul rival. 

Prestigiul meu în Valea Sfinţeniei ajunsese acum de 
pomină. Era cazul ca să-l folosesc la ceva rentabil. Mi s-a 
năzărit ideea asta în dimineaţa următoare, când am văzut 
venind călare pe unul dintre cavalerii mei, din branşa 
săpunului. Aşa cum arăta istoria, călugării de pe 
meleagurile acelea dovediseră cu două veacuri mai înainte 
gusturi cam prea lumeşti, manifestându-şi dorinţa de a se 
spăla. Poate că o rămăşiţă din această încălcare a 
canoanelor mai stăruia încă, aşa că îmi veni ideea să pun la 
încercare pe unul din fraţi: 

— Nu ai chef să faci o baie? 

Gândul acesta îl înfiora - căci se temea să nu pună în 
primejdie izvorul, aşa că-mi răspunse, plin de simţire: 

— Nu se cade să cereţi una ca asta unui biet trup, carele 
n-a avut parte din copilărie de o înviorare atât de 
blagoslovită. Dar-ar Dumnezeu să mă văd spălat şi curat, 
dacă voinţa lui iaste, dară nu ţi se cade, luminate stăpâne, a 
mă duce în ispită cu lucruri carele oprite sunt. 

Apoi, scoase un oftat atât de jalnic încât mi-am zis că 
trebuie să i se ia măcar un strat din terenul de locuinţe cei 
se aşezase pe corp. Asta chiar dacă ar fi trebuit să-mi pun 
în joc toată influenţa şi să sparg banca. Aşa se face că m-am 
dus la stareţ şi i-am cerut o dezlegare pentru acest frate. 
Starețul se înfiora, nu alta, şi-l apucă tremurul. Nu pretind 
că i se puteau vedea fiorii şi tremurul decât dacă cineva s-ar 
fi apucat să-l răzăluiască, pentru a da jos, jegul de pe el, iar 
mie nici prin gând nu-mi trecea - dar cum-necum, mi-am 
dat seama că aşa era şi că sub pojghiţa de jeg, groasă cât 
scoarţa unei cărţi, el se cutremura şi dârdâia. 


— Vai, fătul meu, cere-mi orice-i pofta inimii tale şi dăruit 
îţi va fi cu o inimă mulţumitoare, numai aceasta nu, vai de 
mine şi de mine! Au ţi-e vrerea să ne piară iarăşi izvorul cel 
blagoslovit? 

— Nu, părinte stareţ, n-o să piară! Am eu o ştiinţă tainică, 
ce mă învaţă că greşită a fost părerea de odinioară că 
anume din pricina băii a pierit izvorul. Pe când îi vorbeam, 
am observat cum pe chipul bătrânului mijea un vajnic 
interes. Ştiinţa pe care o am îmi arată că baia n-a avut nici o 
vină în pacostea aceea, care a fost pricinuită de un păcat de 
alt soi. 

— Cuvinte de nădejde grăieşti şi se cuvine să le lăudăm, 
dacă sunt adevărate! 

— Fii sigur că-s adevărate. Îngăduie-mi, cuvioase părinte, 
să reclădesc baia. Îngăduie-mi şi te asigur că izvorul va 
curge în veacul veacului. 

— Întăreşte-ţi cuvântul! Vei păstra neclintită făgăduinţa? 
Leagă-te cu jurământ! 

— Îţi jur că aşa va fi. 

— Atunci cea dintâi baie mie mi se cade! Întocmeşte cele 
de trebuinţă. Nu mai adăsta, nu mai adăsta, ci fără zâbavă 
dă-i zor! 

M-am apucat îndată de lucru, împreună cu băieţii. Ruinele 
băii cele vechi nu dispăruseră, ci se aflau în subsolul 
mânăstirii, şi nu lipsea nici o piatră. Ruinele fuseseră lăsate 
astfel în decursul atâtor vieţi omeneşti şi toţi se feriseră de 
ele cu o evlavioasă teamă, ca de nişte lucruri afurisite. În 
două zile, am isprăvit totul şi am adus apă. Făcusem un 
bazin larg cu apă curată şi limpede, în care se putea înota. 
Şi era, mă rog, apă curgătoare, care venea şi ieşea prin 
vechile ţevi. Bătrânul stareţ s-a ţinut de cuvânt şi a fost 
primul care a făcut proba. S-a coborât în bazin, negru şi 
şovăielnic, lăsând pe margini întreaga obştie neagră, pradă 
tulburării şi îngrijorării, cuprinsă de tot felul de presimţiri, 
şi s-a întors alb şi vesel. Partida a fost câştigată şi un nou 
triumf trecut pe răbojul meu. 


Campania făcută în Valea Sfinţeniei a fost rodnică şi eu 
eram tare mulţumit şi gata s-o iau din loc, dacă n-aş fi avut 
parte de-o dezamăgire. Am căpătat o răceală zdravănă, 
care mi-a zgândărit un reumatism ascuns. Fireşte, 
reumatismul m-a pocnit în locul cel mai slab, cuibărindu-se 
acolo. Era tocmai locul în care stareţul mă apuca cu braţele 
lui şi mă chifligea, ori de câte ori îi venea pofta să-şi arate 
recunoştinţa faţă de mine cu o îmbrăţişare. 

Când, în cele din urmă, scăpai de acolo, eram o umbră. 
Dar fiecare se dovedi plin de atenţii şi bunătate, readucând 
vieţii mele voia bună de mai înainte. Ăsta era cel mai bun 
leac pentru a asigura cât mai repede unui convalescent 
sănătatea şi vlaga şi nu-i de mirare că mă refăcui într-un 
timp destul de scurt. 

Sandy se obosise de atâtea îngrijiri, aşa că m-am hotărât s- 
o şterg şi să vântur singur lumea, lăsând-o la mânăstire ca 
să se odihnească. Planul meu era ca să mă travestesc într- 
un ţăran liber şi să cutreier pe jos ţara, o săptămână sau 
două. În felul acesta, aş fi avut prilejul să mănânc şi să mă 
adăpostesc la cetăţenii liberi din clasa cea mai de jos şi mai 
săracă şi să trăiesc la fel ca dânşii. Nici că exista o cale mai 
bună ca să mă lămuresc pe deplin în privinţa traiului lor 
zilnic şi a felului în care legile le înrâureau vieţuirea. Dacă 
m-aş fi dus printre ei ca un gentleman, aş fi fost întâmpinat 
cu sfială şi convenţii, fiind ţinut departe de adevăratele lor 
bucurii şi necazuri şi necunoscând decât pojghiţa lucrurilor. 

Într-o bună dimineaţă, ieşisem la plimbare ca să-mi fac 
muşchi pentru călătoria plănuită şi tocmai urcasem creasta 
care mărginea capătul nordic al văii, când dădui, deodată, 
peste o deschizătură făcută de mâna omului, în faţa unei 
prăpăstii nu prea adânci. După felul cum era aşezată, mi- 
am dat seama că este sihăstria aceea care-mi fusese 
adeseori arătată de la depărtare. Mi se spusese că acolo 
este cuibul unui schimnic foarte faimos din pricina 
murdăriei şi austerităţii sale. Auzisem că, nu de mult, i se 
oferise o situaţie straşnică în marea Sahară, acolo unde leii 


şi muştele nisipurilor fac viaţa unui pustnic deosebit de 
atrăgătoare şi anevoioasă şi că el plecase în Africa spre a o 
lua în primire, aşa că mi-a dat prin gând să intru acolo şi să 
văd cum se potrivea atmosfera acestui bârlog cu faima 
răspândită. 

Mare mi-a fost mirarea! Sălaşul era măturat de curând şi 
curăţat. Apoi, încă o surpriză: din fundul întunecos al grotei 
se auzea clinchetul unui clopoțel şi după aceea următorul 
apel: 

— Alo! Centrala! Acolo Camelot?Amu sus inimile, bucura- 
ţi-vă şi nu tăceţi a spune minunea carea degrab' s-a pogorât 
şi s-a lăţit până în cele mai la neîndemână locuri - iacătelea 
aici vă şade în faţă luminăţia sa Şeful şi hărăzit vă iaşte cu 
urechile voastre a-l auzi pre el! 

Ce răsturnare totală a lucrurilor însemna faptul acesta! Ce 
amestecătură de ciudăţenii şi şucheţenii! Cetalmeş-balmeş 
nemaiauzit de lucruri care se bat cap în cap! Sălaşul 
falselor minuni devenea acum sălaşul unei adevărate 
minuni, iar bârlogul unui sihastru medieval se prefăcea într- 
o centrală telefonică. 

Telefonistul se ivi la lumină şi recunoscui într-însul pe unul 
dintre băieţii mei. Îi zisei.: 

— De când a fost pusă în funcţiune centrala asta, Ulfius? 

— De astă-noapte, la miezul nopţii, luminate Şef, nu vă fie 
cu bănat! Zărit-am multe luminiţe în valea aceasta şi am 
chibzuit că se cuvine a statornici şi aici o centrală, căci unde 
iaste nevoie de atâtea luminiţi însamnă că iaste un târg mai 
aşezat. 

— Ai dreptate. Nu-i chiar un târg în toată legea, dar tot i- 
un vad bun! Ştii unde te afli? 

— N-am avut răgaz să cercetez. Fârtaţii mei purces-au mai 
departe la treburile lor şi, lăsându-mă pre mine a isprăvi, 
m-am dat hodinei, urmând să iau veste când mă voi trezi şi 
să dau sama de numele locului la Camelot, spre a fi trecut 
pe răboj. 

— Ei, bine, asta-i Valea Sfinţeniei! 


N-a fost deloc impresionat, vreau să spun că nu a rămas cu 
gura căscată, când a auzit numele - şi asta în ciuda 
aşteptărilor mele. S-a mulţumit doar să-mi zică: 

— Voi da de veste la Camelot. 

— Dar bine, omule, toate ţinuturile acestea vuiesc de 
minunile care s-au săvârşit aici! N-ai auzit nimic? 

— Ehei! Aţi uitat că noi am purces noaptea şi ne-am ferit a 
grăi cu careva? Noi nu am luat veste de la nime, fără doar 
de la Camelot, băgând sama numai la ceea ce se grăia prin 
telefon. 

— Dar bine, cei de acolo ştiu cu toţii ce s-a petrecut aici. 
Nu ţi-au spus nimic despre marea minune a reparării 
izvorului sfânt? 

— Ehehei! De asta-i vorba? Dară atuncea numele văii 
aceştia nu se potriveşte cu numele aceleia, nice că se poate 
mai mare deose... 

— Atunci, care-i numele ei? 

— Valea Afuriseniei! 

— Aha, pricep! Afurisit telefon! I-un ucigă-l toaca şi tămâia, 
când e vorba să-ţi transmită sunete similare, prefăcându-le 
în minuni de încâlceală şi bâiguială faţă de înţelesul lor. Nu 
ştiu dacă mă pricepi, dar nu contează! Acum ştii numele 
locului acesta. Cheamă, te rog Camelotul. 

El se execută şi îl chemă pe Clarence. Ce bucurie pe mine 
să aud iarăşi glasul băiatului! Mă simţeam ca şi cum aş fi 
fost acasă. După ce-am schimbat cuvinte pline de afecţiune 
şi l-am încunoştinţat despre boala mea din urmă, i-am zis: 

— Ce mai nou? 

— În însăşi clipa aceasta, regele, regina şi o samă de 
curteni purced către valea domniei tale, spre a se închina 
apei pe care ai adus-o iarăşi, spre a se curăța de păcate şi 
spre a vedea, cu ochii lor, lăcaşul unde duhul Satanei 
stârnit-a pălălăile iadului, ridicându-le până la ceruri. Dacă 
m-ai asculta cu băgare de samă, m-ai auzi cum îţi fac cu 
ochiul şi aşijderea m-ai putea auzi cum îmi înfloreşte 
zâmbetul, căci eu sunt acela care a făcut alegerea flăcărilor 


din pulberăria de aici şi le-am trimis la porunca luminăţiei 
tale. 

— Regele cunoaşte drumul până aici? 

— Regele? Habar nu are şi se prea poate să n-aibă habar 
nice de celelalte drumuri ale daturilor sale, dară cetaşii 
care ţi-au ajutat la facerea minunilor îi vor fi călăuze şi vor 
conduce alaiul, statornicind şi locurile unde să fie masul la 
nămiezi şi peste noapte. 

— Atunci, când vor ajunge aici? 

— Pe la chindii sau şi mai târziu, de acum peste trei zile. 

— Alte noutăţi? 

— Regele a început să strângă oşti, precum l-ai povăţuit, 
întocmit-a de-a binelea un regiment, cu căpetenii cu tot. 

— Ia-n te uită; ce poznaş! Păi, eu trebuia să am cuvântul 
hotărâtor în chestia asta. În tot regatul, nu există decât un 
singur grup de oameni care au căderea de a instrui o 
armată permanentă. 

— Aşa este şi te vei cruci când vei afla că în tot regimentul 
nu există nici măcar un cadet de la West Point. 

— Ce spui? Vorbeşti în bobote? 

— Grăit-am adevărul. 

— Atunci, lucrul mă nelinişteşte. Cine au fost aleşi ca 
ofiţeri şi pe ce cale? S-au ţinut concursuri de admitere? 

— Habar nu am! Ştiu atâta că ofiţerii sunt toţi din familii 
de stirpe veche şi-s - aşa cum zice domnia ta - zgăiţi din 
născare. 

— Clarence, dragul meu, nu-mi place cum merg lucrurile. 

— Potoleşte-ţi năduful, domnia ta, căci doi dintre candidaţii 
pentru locotenenţie vor călători cu regele - amândoi sunt 
tineri de viţă veche - şi dacă ai răbdare să-i aştepţi, slobod 
vei fi a auzi întrebările ce li se vor pune. 

— 'Tocmai asta doream. Trebuie să aduc pe unul de la West 
Point, fie ce-o fi. Dă poruncă unui călăraş s-o întindă îndată 
până la şcoala aceea, ca să ducă un mesaj. N-are decât să 
deşale caii, dacă trebuie, dar să ajungă acolo chiar astăzi, 
înainte de asfinţit şi să comunice că... 


— Nu este nevoie, căci am rânduit fir telefonic până la 
şcoală. Rogu-vă să-mi îngăduiţi a vă da legătura telefonică. 

Ei, va să zică, lucrurile nu mergeau chiar aşa de rău. În 
această atmosferă, cu telefoane şi comunicaţii-fulger la 
mari distanţe - răsuflăm iarăşi în voie. După atâta 
înăbuşire, simţeam iar suflul vieţii. Abia atunci mi-am dat 
seama cât de îngrozitoare, cât de stătută, posomorâtă şi 
fără vlagă a fost pentru mine ţara aceasta, în anii petrecuţi 
într-însa şi cum mintea îmi amorţise într-atâta încât mă 
deprinsesem cu toate şi aproape că nu mai îmi venea să mă 
sinchisesc de ele. 

Personal, am dat cuvenitele ordine conducătorului 
Academiei Militare. De asemenea, i-am cerut să-mi aducă 
hârtie, toc rezervor şi câteva cutii cu chibrituri. Mi-era 
lehamite să le tot duc lipsa. Acum îmi puteau fi de folos, căci 
nu mai trebuia să port armură şi eram slobod să umblu prin 
buzunare. 

Când m-am înapoiat la mânăstire, am văzut că se petrecea 
acolo ceva interesant. Starețul şi călugării se strânseseră în 
refectoriu şi se minunau, ca nişte copii creduli, de boscăriile 
unui vrăjitor - număr nou în program! Era îmbrăcat ca de 
pe comoară, la fel de ţipător şi caraghios ca un vraci indian. 
Se schimonosea, bodogănea şi făcea tot felul de gesturi, 
schiţând diferite figuri şi semne cabalistice în aer sau pe 
podea, aşa, după tipic. Era o celebritate picată din Asia - 
aşa spunea el, şi asta era de ajuns, căci o astfel de 
declaraţie valora cât aurul şi avea circulaţie peste tot. 

Cât de uşor şi de ieftin puteai fi un mare vrăjitor, dacă 
urmăreai reţeta acestui om! Specialitatea lui era de a spune 
ceea ce făcea, în acea clipă, oricare individ de pe suprafaţa 
pământului şi ceea ce făcuse el cândva în trecut sau ceea ce 
va face cândva în viitor. El întrebă dacă cineva este curios 
să ştie ceea ce face împăratul Răsăritului, în momentul 
acela. Din scăpărările ochilor şi din frământarea încântată a 
mâinilor celor de faţă, puteai deduce răspunsul: liota 
aceasta smerită dorea într-adevăr să afle ceea ce punea la 


cale, în momentul acela, monarhul cu pricina. Înşelătorul 
mai trase câteva scălămbăieli, apoi făcu această gravă 
declaraţie: 

— Prea înaltul şi prea puternicul împărat al Răsăritului se 
milostiveşte, în clipa de faţă, punând în palma unui cuvios 
călugăr-cerşetor... una, două, trei patace, şi toate de argint. 

Peste tot izbucni un zumzet de exclamaţii, în semn de 
laudă. 

— Ce minune! 

— E minunat! 

— Ce ştiinţă, ce trudă ca să dobândeşti o putere atât de 
uluitoare! 

Pofteau ei oare să afle ceea ce făcea lordul suprem al 
Indiei? Dacă da, el le spunea ceea ce făcea acest lord 
suprem al Indiei. Apoi, le zise ceea ce punea la cale sultanul 
Egiptului şi, de asemenea, regele de peste mări şi ţări. Şi 
aşa mai departe, şi aşa mai departe; iar cu fiecare nouă 
minunăţie, uimirea în faţa preciziei vrăjitorului creştea din 
ce în ce. Spectatorii se gândeau că odată şi odată omul o s-o 
mai scrântească şi el, dar nici pomeneală, căci vrăjitorul nu 
a şovăit măcar o singură dată. Ştia toate şi cu o exactitate 
fără greş. Îmi dădui seama că, dacă lucrurile vor continua 
aşa, îmi voi pierde supremaţia şi omul acela îmi va răpi 
clientela, lăsându-mă pe drumuri. Trebuia să-i pun bețe în 
roate şi cât mai neîntârziat. De aceea îi zisei: 

— Dacă-mi îngăduiţi, tare aş dori să aflu ceea ce se 
petrece în clipa de faţă cu o anumită persoană. 

— Acmu slobod eşti să-i spui numele. Nu te sfii. Afla-vei pe 
loc. 

— O să fie cam greu - poate chiar cu neputinţă. 

— Iscusenia mea nu ia aminte de această vorbă. Cu cât 
mai mare-i zăticneala, cu atât mai vârtos afla-vei întocmai 
ce vrei să afli. 

După cum vedeţi, aţâţam treptat interesul spectatorilor. 
Atenţia lor se încorda din ce în ce şi v-aţi fi putut da seama, 


văzând cum toţi îşi suceau gâturile şi îşi opreau răsuflarea. 
Atunci, dădui eu lovitura cea mare: 

— Dacă nu dai greş, dacă îmi vei spune cu adevărat ceea 
ce doresc să aflu, atunci vei avea de la mine două sute de 
bănuţi de argint. 

— Avuţia asta-i ca şi a mea, căci vei lua vestea pre care o 
pofteşti. 

— Atunci, fii bun şi-mi spune ce fac eu în momentul de faţă 
cu mâna dreaptă. 

— Hm! 

O horcăială de oameni uluiţi îi cuprinse pe toţi. Nimănui 
din toată gloata nu-i trăsnise prin cap şmecheria asta 
simplă de a întreba tocmai despre cineva care nu se afla la 
sute de mii de mile depărtare. Vrăjitorul primise o grea 
lovitură. Aşa ceva nu i se mai întâmplase în carieră şi asta i- 
a pus capacul, căci nu a ştiut cum să-i facă faţă. Părea aiurit 
şi nu mai putea boscorodi nici o vorbă. 

— Hai - îi zisei eu - ce mai stai? Cum se poate ca 
dumneata să ştii ceea ce se petrece cu oricine, la capătul 
pământului, şi să răspunzi pe loc, şi să nu poţi spune ceea 
ce face cineva la câţiva paşi în faţa dumitale? Cei din 
spatele meu văd ce fac eu cu mâna mea dreaptă şi îţi vor 
întări spusele, dacă vei rosti adevărul. 

El continua să rămână năuc. 

— Ei bine, am să-ţi spun eu de ce ai amuţit şi nu mai 
ghiceşti nimic: pur şi simplu pentru că nu ştii. Dumneata te 
pretinzi vrăjitor? Prieteni dragi, mangafache ăsta i-un 
înşelător şi un mincinos. 

Faptul îi întrista pe călugări şi îi îngrozi. Bieţii de ei! Nu 
erau deprinşi să vadă cum asemenea fiinţe îngrozitoare 
erau luate în tărbacă şi nu ştiau care pot fi urmările. Se 
făcu o tăcere mormântală şi tot felul de prevestiri 
superstiţioase huiau în minţile lor. Vrăjitorul începu să-şi 
mai vină în fire, iar, când se apucă să dea la iveală un surâs 
grațios şi nepăsător, cu toţii răsuflară uşuraţi, socotind că 
omul n-avea de gând să răpună pe nimeni. Ba, zise: 


— Se cade a nu lua sama la vorbele omului de aici, carele 
degeaba trage pâră asupră-mi. Să-i fie de bine, că el n-a 
apucat a şti ceea ce li se cade tuturor să ştie, anume că 
vrăjitorii den stepena mea nu dau vâlhă şi nu se 
învrednicesc decât cu fapte de regi, principi, împărați, cu 
faptele acelora care s-au născut în scutece de purpură! Şi 
numai de dânşii iau veste! Dacă domnia ta m-ai fi întrebat 
ce face Arthur, falnicul crai, ar fi fost altăceva şi eu ţi-aş fi 
spus, dară faptele unui om din prostime nu le iau în samă. 

— Te-am înţeles greşit, meştere, nu-ţi fie cu bănat. Mi s-a 
părut că ai spus „oricine” şi eu am crezut că oricine 
înseamnă chiar oricine, adică oricare dintre noi. 

— Da - oricine care-i de neam mare şi, dacă se poate, de 
neam crăiesc. 

— Aşa se şi cade, pare-mi-se, zise stareţul, care profită de 
ocazie pentru a-l îmbuna şi a înlătura dezastrul. Aşa se şi 
cade, căci unde s-a mai pomenit ca un aşijderea dar 
minunat să fie hărăzit pentru darea la iveală a faptelor unor 
fiinţi din prostime? Ci numai acelora născute întru fală şi 
pohfală li se cade a li se meni: Arthur, al nostru, craiul... 

— Poate doreşti să afli ceva despre el? se năpusti 
vrăjitorul. 

— Cu cea mai mare plăcere, aş dori; şi cu toată 
recunoştinţa. Pe dată, cei de faţă se arătară iarăşi cuprinşi 
de teamă şi curiozitate, ca nişte nătărăâi incorijibili. 
Urmăreau, ahtiaţi, incantaţiile şi se uitau la mine, parcă 
zicându-mi: „Na, mai vrei ceva?” când vrăjitorul dădu de 
veste că: 

— Regelui îi este lehamite de vânătoare şi acum hodineşte 
în palatul său aceste două ceasuri, afundat într-un somn 
fără vise. 

— Aibă-l domnul în pază! zise stareţul, făcând semnul 
crucii. Fie-i somnul acesta spre întărirea sufletului şi a 
trupului! 

— Aşa i-ar fi, dacă regele ar dormi - zisei eu - dar regele 
nu doarme, ci a purces călare. 


Iarăşi bucluc, din pricina conflictului de autoritate. Nimeni 
nu mai ştia pe cine să creadă, pe vrăjitor sau pe mine, căci 
şi mie îmi mai rămăsese niscaiva faimă. Dispreţul 
vrăjitorului se dădu pe faţă şi el zise: 

— Măre! Mulţi proroci, profeţi şi vrăjitori falnici apucat-am 
în zilele mele, dară pre niciunul nu l-am văzut stând cu 
braţele în sân şi izbutind să vadă în inima lucrurilor, fără de 
ajutorul unor vrăji îndelung ticluite. 

— Dumneata ai trăit în pădure şi asta ţi-a cam stricat! N-ai 
de unde şti că şi eu folosesc farmecele - şi bunii mei fraţi de 
aici o ştiu - dar le folosesc numai în anumite împrejurări. 

Când e vorba de luat în batjocură, ştiu să-mi calculez bine 
efectele. „Directa” mea îl făcu să se clatine. Starețul se 
interesă apoi de regină şi de curteni, primind informaţia 
următoare: 

— Dorm duşi cu toţii, rupţi de oboseală, aşijderea cu 
craiul. Eu însă zisei: 

— Încă o minciună. Jumătate din cei de la curte se 
distrează în clipa de faţă, iar regina şi cu cealaltă jumătate 
nu dorm, ci călătoresc. Poate că dumneata eşti în stare să 
ne spui mai multe, dându-ne de ştire încotro călătoresc, în 
clipa de faţă, regele şi regina cu însoțitorii lor? 

— Ei dorm acum, precum zis-am, dară mâine vor porni la 
drum, în călătorie către marea cea mare. 

— Şi unde vor fi ei peste trei zile, pe la ceasul vecerniei? 

— Hăt departe, la miazănoapte de Camelot, la jumătatea 
drumului ce-l au de făcut. 

— Încă o minciună, lungă de o sută cincizeci de mile! 
Drumul lor călare va fi isprăvit nu numai pe jumătate, ci pe 
de-a-ntregul şi ei vor fi chiar aici, în valea aceasta. 

lată o lovitură fulgerătoare! Starețul şi călugării fură 
cuprinşi de o mare frământare, iar omul descântecelor fu 
zdruncinat din ţâţâni. Am continuat până la capăt: 

— Dacă regele nu va sosi aici, atunci am să călăresc eu pe 
băț în râsul lumii, iar dacă soseşte am să te pun eu să 
călăreşti pe băț, pân-or ieşi toţi dracii din tine. 


A doua zi, m-am dus la centrala telefonică şi am aflat că 
regele trecuse prin două oraşe care erau de-a lungul liniei 
telefonice. În acelaşi mod, am aflat şi în ziua următoare 
noua etapă a călătoriei. Dar n-am scăpat nimănui o vorbă. 
Rapoartele din ziua a treia îmi arătară că, dacă regele se va 
ţine în acelaşi ritm, va sosi pe la ora patru după-amiază: 
Totuşi, nicăieri nu se vădea vreun semn că cei de aici îi 
aşteaptă sosirea. Se părea că nu se face nici o pregătire 
spre a fi întâmpinat după cuviinţă. Lucru ciudat, de bună 
seamă. Exista o singură explicaţie: anume, că celălalt 
vrăjitor mă lucra în foi de viţă. Şi era adevărat. Iscodind pe 
un prieten al meu, un călugăr, acesta mi-a confirmat că 
vrăjitorul făcuse alte farmece şi aflase că regele se hotărâse 
să lase baltă călătoria şi să rămână acasă. Gândiţi-vă la una 
ca asta! Vedeţi câte parale face reputaţia într-o ţară ca asta. 
Şi - de! - oamenii aceia mă văzuseră cu ochii lor făcând cea 
mai spectaculoasă vrajă din istorie şi singura cu valoare 
pozitivă din câte apucaseră ei şi, totuşi, iată unde ajunseră: 
erau gata să-l creadă pe un aventurier care nu le dădea nici 
o dovadă de puterea lui, ci doar vorbe goale. 

Totuşi, nu ar fi fost o politică înţeleaptă să-l laşi pe rege să 
sosească fără a fi întâmpinat cu surle şi trâmbiţe, aşa că m- 
am dus în vale şi am adunat cu darabanele un alai de 
pelerini, şi apoi am afumat o ceată de pustnici, scoţându-i 
din vizuini şi pornindu-i pe toţi, la ora două, ca să-l 
întâmpine pe rege. Cu această pompă a fost el primit. 
Starețul nu mai putea de mânie şi umilinţă, când l-am scos 
în balcon şi i-am arătat fruntea cortegiului îndreptându-se 
înspre noi, fără ca vreun călugăr să fi ieşit întru 
întâmpinare, fără a se simţi vreo forfotă, fără a se auzi 
vreun clopot de slavă şi paradă, care să fi bucurat sufletul 
regelui. Trase o ocheadă şi o zbughi ca să pună în mişcare 
toate forţele de care dispunea. Peste o clipă, clopotele 
bălăngăneau cu furie şi din diferitele clădiri se revărsau 
călugări şi călugăriţe, alergând într-un suflet, roind în 
preajma alaiului care se apropia. Şi odată cu ei alerga şi 


vrăjitorul, călare pe băț, din porunca stareţului. Reputația 
lui se prăbuşise în noroi, pe când a mea se ridicase până la 
ceruri. Aşa e - într-o astfel de ţară, nu-ţi faci de râs marca 
fabricii, numai dacă eşti cu ochii în patru şi stai mereu pe 
puntea de comandă, văzând dincotro suflă vântul. 

CAPITOLUL XXV. 

Concursul. 

Când regele călătorea ca să schimbe aerul, să facă ceva 
mişcare sau să viziteze pe vreun nobil de pe un domeniu 
mai îndepărtat, şi pe care voia să-l ruineze cu cheltuielile 
necesare primirii - o parte din dregători şi funcţionari 
veneau cu dânsul. Aşa era obiceiul pe atunci şi aşa se face 
că, odată cu regele, sosi în Valea Sfinţeniei şi comisiunea 
însărcinată cu examinarea candidaţilor la concursul pentru 
ocuparea unor posturi în armată. De altfel comisiunea ar fi 
putut face aceeaşi scofală şi la ea acasă. Şi deşi, la drept 
vorbind, această expediţie era pentru rege un voiaj de 
plăcere, o vacanţă, totuşi el îşi continuă şi aici exercitarea 
unora dintre atribuţiunile sale. Ca de obicei, se ocupa cu 
atingerea celor bolnavi de scrofule, iar, la răsăritul soarelui, 
ţinea şedinţe în pragul porţii şi judeca pe împricinaţi, el 
fiind şi capul justiţiei. Ce mai strălucea el în această slujbă! 
Era un judecător înţelept şi omenos şi este adevărat că se 
străduia să fie cât mai drept şi mai cinstit - dar pe cât îl 
lumina biata lui minte. Asta însemna o mare limită, căci 
luminile sale - vreau să spun prejudecățile sale - adesea 
dădeau altă culoare hotărârilor pe care le pronunţa. Ori de 
câte ori era vreun conflict între un nobil sau un gentleman, 
de o parte, şi cineva de rang mai mic, înclinațiile şi 
simpatiile regelui se îndreptau totdeauna către prima clasă, 
fie că îşi dădea seama sau nu. Nici nu se putea să fie altfel. 
Toată lumea ştie ce efecte dezastruoase are sclavia asupra 
concepţiilor morale ale proprietarilor de sclavi, iar o clasă 
privilegiată, o aristocrație, nu-i decât o bandă de 
proprietari de sclavi sub un alt nume. Recunosc că sună 
cam tare ce spun eu, dar nimeni nu trebuie s-o socoată ceva 


ruşinos - nici chiar nobilii - decât doar dacă faptul însuşi 
constituie o ruşine. Cele spuse de mine exprimă doar un 
fapt real. Elementul ruşinos al sclaviei este faptul în sine, 
adică sclavia şi nu numele ei. N-ai decât să asculţi pe vreun 
aristocrat vorbind despre clasele inferioare lui pentru a 
recunoaşte - şi asta într-o formă foarte puţin modificată - 
însăşi atitudinea şi tonul unui adevărat proprietar de sclavi. 
Iar îndărătul acestora sălăşluieşte însuşi spiritul 
proprietarului de sclavi, simţămintele lui grosolane şi 
mărginite. Toate acestea sunt rezultatul aceleiaşi cauze: 
vechiul şi înnăscutul obicei al aceluia care are sau posedă 
ceva, de a se socoti o fiinţă superioară. Judecăţile regelui 
săvârşeau numeroase nedreptăţi, dar asta se datora numai 
şi numai greşitei educaţii ce-o primise; era greşeala 
simpatiilor lui fireşti şi inalterabile. El era tot atât de 
nepotrivit pentru a împărţi dreptatea, pe cât ar fi o mamă 
oarecare pentru sarcina de a distribui lapte copiilor lihniţi 
în timpul unei foamete. Copiii ei - fiţi siguri - vor primi mai 
mult lapte decât ceilalţi. 

Un caz foarte ciudat fu adus în faţa regelui. O orfană 
bogată se măritase cu un tânăr înzestrat cu multe însuşiri, 
dar sărac lipit pământului. Proprietăţile fetei erau în 
cuprinsul unui domeniu aflat sub senioria bisericii. 
Episcopul eparhiei respective, un semeţ vlăstar al marii 
nobilimi, reclama proprietăţile fetei pe temeiul că ea s-ar fi 
măritat într-ascuns şi astfel ar fi lipsit biserica de unul 
dintre drepturile ei, în calitate de stăpână a senioriei - 
dreptul acela pe care îl numeau „le droit du seigneur”. 
Refuzul de a se supune acestui drept sau orice sustragere 
de la recunoaşterea lui se pedepsea cu confiscarea averii. 
Fata se apără, spunând că stăpânirea senioriei o deţinea 
episcopul şi că dreptul de care-i vorba nu era transferabil, 
ci trebuia exercitat de către însuşi seniorul, iar în caz 
contrar rămânea fără titular. Pe de altă parte, o lege şi mai 
veche, a bisericii însăşi, oprea pe episcop de la exercitarea 
acelui drept. Era un caz într-adevăr neobişnuit. 


Întâmplarea asta îmi reamintea cele ce citisem în tinereţe 
despre modul ingenios în care consilierii municipali ai 
Londrei au strâns banii necesari pentru construirea 
palatului lordului-primar. Pe atunci exista măsura ca acei 
care nu se împărtăşeau, potrivit ritualului bisericii 
anglicane, să nu aibă dreptul de a candida la postul de 
prefect de poliţie al Londrei. Aşadar, cei care nu ţineau de 
biserica anglicană nu puteau fi aleşi; ei nu puteau candida, 
chiar dacă li se propunea să candideze şi, dacă erau totuşi 
aleşi, nu puteau să-şi îndeplinească funcțiunea. Consilierii 
municipali - care fără vorbă că erau nişte yankei deghizați - 
veniră cu o idee foarte năstruşnică, trecând o lege prin care 
stabileau o amendă de patru sute de lire pentru acela care 
ar refuza candidatura la funcţia de prefect şi o amendă de 
şase sute lire împotriva aceluia care, după ce a fost ales 
prefect, refuza să exercite această funcţiune. Apoi, s-au 
apucat de lucru şi au ales un lot de neanglicani, unul după 
altul, şi o ţinură aşa până ce adunară din amenzi suma de 
cincisprezece mii de lire. Şi aşa s-a înălţat şi stă falnic şi 
astăzi palatul lordului-primar, amintind cetăţenilor care ştiu 
să roşească, despre îndepărtata şi jalnica zi, când o bandă 
de yankei s-au strecurat la Londra şi au pus la cale una din 
acele şmecherii care a adus neamului lor o unică şi 
dubioasă reputaţie printre toate popoarele cu adevărat 
bune şi sfinte de pe întreg pământul. 

Dreptatea fetei mi se părea vădită, iar dreptatea 
episcopului la fel de vădită. De aceea, nu-mi dădea prin 
gând cum va ieşi din încurcătură regele. Dar a ieşit şi iată 
sentinţa sa: „Deci dacă stând noi de am luat samă cu 
amăruntul, găsit-am pricina limpede şi uşoară de giudecat, 
fiind ca o sfadă între copii şi alta nu. O tânără soaţă, silindu- 
se a-şi plini toate datorinţele sale - aşa cum se cade şi cere 
datina - a dat de ştire lordului feudal, stăpânul ei adevărat 
şi înaltu-i ocrotitor, prea sfinţitul episcop, că n-a suferit nici 
o pagubă au vătămare, căci numitul episcop ar hi putut 
căpăta îngăduinţa ca vremelnic să se poată bucura de 


numitul drept ce-l are şi astfel dânsa şi-ar fi păstrat toată 
avuţia, stăpânind-o în bună pace. Dară dânsa neplinindu-şi 
cea dintâi datorinţă ce-o are către stăpânul ei, a căzut ea în 
giudecată, căzând din toate drepturile, aşijderea aceluia 
carele apucându-se de o funie şi funia rupându-se de 
strânsura mâinilor lui altceva decât să cadă nu poate; că 
zadarnic ar arăta acesta întru apărarea lui că restul funiei 
nu iaste rupt, ci bun iaste, tot nu scapă de primejdie cum 
singur va vedea. Cugetând a lua aminte, văzut-am că 
pricina femeii aceştia iaste de la obârşie plină de răutate şi 
strâmbătate. Divanul nostru, în faţa căruia giudecatu-s-a 
pricina, osândeşte pre jăluitoare a da numitului lord 
episcop tot avutul ei până la ultimul talant, şi astfel a plăti 
cele cuvenite pentru vina ei şi altmintrelea nu. Următorul!” 

În modul acesta tragic s-a pus capăt fericitei luni de miere, 
care nu durase nici trei luni. Bieţii de ei! Trăiseră aceste 
trei luni învăluiţi până la buze de toate înlesnirile lumeşti. 
Veşmintele şi micile giuvaeruri pe care le purtau erau 
gingaşe şi alese, în măsura în care făţarnicele legi 
sumptuare - acelea care orânduiesc cheltuielile pentru 
îmbrăcăminte - le îngăduiau celor de teapa lor. Şi aşa, 
îmbrăcaţi în hainele astea frumuşele, ea plângând pe 
umărul lui, iar el căutând s-o liniştească cu cuvinte de 
speranţă puse pe muzica disperării, plecară ei de pe banca 
acuzării în lumea largă, lipsiţi de cămin, de pat şi de pâine, 
căci, acuma, nici cerşetorii de pe uliţe nu erau aşa de 
nevoiaşi ca dânşii. 

Regele ieşise cu bine din încurcătură - fireşte, făcând pe 
placul bisericii şi a restului nobilimii. De aceea nu mă miră 
că unii aduc argumente subtile şi plauzibile în favoarea 
monarhiei; în ciuda lor, neclintit rămâne faptul că numai în 
statele unde fiecare cetăţean are dreptul la vot, legile 
samavolnice nu mai sunt cu putinţă. Desigur că supuşii 
regelui Arthur ar fi constituit o materie primă cam slabă 
pentru o republică, fiindcă monarhia îi înjosise îndelungată 
vreme. Şi totuşi chiar ei ar fi fost îndeajuns de deştepţi s-o 


lase mai moale cu legea pe care tocmai o aplicase regele; 
bineînţeles, dacă asta ar fi atârnat de votul lor liber şi 
deplin. Exista o frază care a ajuns atât de obişnuită în gura 
lumii, încât pare a avea un rost şi un înţeles când se trece la 
aplicarea ei. Mă gândesc la fraza care, referindu-se la un 
popor sau altul, pune întrebarea dacă poporul respectiv 
este capabil „de a se cârmui singur”, iar înţelesul ei implicit 
este că, undeva şi într-anumite timpuri, au existat popoare 
care nu au fost capabile de o astfel de guvernare 
independentă, adică n-au fost capabile să se guverneze 
singure în aceeaşi măsură în care le-ar fi guvernat sau ar fi 
vrut să le guverneze nişte aşa zişi specialişti pricepuţi, în 
toate epocile, minţi iscusite au răsărit cu duiumul; şi numai 
din masa poporului, iar nu din rândul claselor privilegiate. 
Astfel, oricare ar fi fost nivelul intelectual al unei naţiuni, 
ridicat sau coborât, priceperea şi îndemânarea de care era 
în stare sălăşluia în nesfârşitele rânduri ale cetăţenilor 
anonimi şi săraci. Şi n-a fost zi sub soare în care națiunea să 
nu dea cu prisosinţă la iveală materialul necesar unei 
cârmuiri proprii. Asta înseamnă să afirmi un fapt care se 
vădeşte de la sine şi anume că până şi cea mai bine 
cârmuită, mai liberă şi mai luminată dintre monarhii nu 
întruneşte cele mai bune condiţii, la care ar putea ajunge 
poporul însuşi, şi îi rămâne inferioară. Şi asta este 
deopotrivă de adevărat şi pentru alte cârmuiri 
asemănătoare, cu diferitele niveluri inferioare mergând 
până la nivelul cel mai de jos. 

Regele Arthur se grăbise cu chestiunea armatei, trecând 
peste calculele mele. Nu bănuisem că se va apuca de-o 
treabă ca asta, câtă vreme eu voi lipsi de la palat. De aceea, 
încă nu elaborasem planul după care să stabilim meritele 
ofiţerilor. Apucasem doar să-i spun că ar fi bine ca fiecare 
candidat să fie supus unui examen sever şi amănunţit. În 
sinea mea, însă, îmi propusesem să meşteresc o seamă de 
condiţii, pe care să nu le poată îndeplini decât elevii mei de 
la West Point. Acum, îmi dădeam seama că ar fi fost mult 


mai bine dacă alcătuiam lista condiţiilor înainte de a pleca, 
deoarece gândul la o armată permanentă continuase să-l 
frământe pe rege. Ba, îl preocupase într-atâta încât şi-a 
pierdut răbdarea şi s-a apucat pe loc să elaboreze condiţiile 
examenului, făcând un plan pe cât îl ajuta mintea. 

Eram nerăbdător să văd cum arăta planul său şi totodată 
să-i dovedesc cât de admirabil era programul alcătuit de 
mine, pe care urma să-l distribui comisiunii examinatoare. 
Toate acestea i le-am spus cu duhul blândeţii, stârnindu-i o 
curiozitate fără margini. Când se întruni comisiunea 
examinatoare, eu intrai în urma regelui, iar după mine 
candidaţii. Unul dintre aceştia era un strălucit tânăr de la 
academia mea militară şi odată cu el veniseră şi doi dintre 
profesorii de acolo. 

Când am văzut comisiunea examinatoare, n-am ştiut dacă 
trebuie să râd sau să plâng. Preşedintele comisiunii era un 
ofiţer, cunoscut peste veacuri sub numele de Norroy, 
regele-armelor, iar ceilalţi doi membri erau şefi de birou în 
ministerul său. Toţi trei, bineînţeles, erau preoţi, căci toţi 
dregătorii care ştiau să citească şi să scrie erau preoţi. 

Cel dintâi pe care l-au strigat a fost candidatul meu; 
fireşte, din curtenie faţă de mine, şi preşedintele comisiunii 
începu cu dânsul solemnitatea oficială: 

— Cum te cheamă? 

— Malease. 

— Fiul lui? 

— Webster. 

— Webster? Webster? Hm!... Nu ţin minte să fi auzit un 
asemenea nume! 

— Starea? 

— 'Ţesător. 

— 'Ţesător? Doamne, nu ne duce în ispită! 

Regele se clătină din cap până în picioare, un funcţionar 
leşină, iar ceilalţi erau cât pe aici să leşine şi ei. 
Preşedintele comisiunii îşi adună puterile şi spuse indignat: 

— Prea de ajuns iaste! Pas de-aici! 


Apelai la rege, rugându-l să se continue cu examinarea 
candidatului meu. Regele a fost de acord, dar comisiunea, 
alcătuită numai din oameni cu sânge albastru, imploră pe 
rege să o cruţe de jignirea de a examina pe fiul unui ţesător. 

Cum eram sigur că şi aşa ei nu vor şti ce să-l întrebe, mă 
asociai la rugămintea lor, iar regele însărcina cu 
examinarea pe profesorii pregătiţi de mine. Făcusem rost 
de o tablă care fu imediat aşezată în faţa candidatului, şi 
petrecania începu pe loc. Era o plăcere să-l auzi pe flăcăul 
acela, arătând ce este ştiinţa războiului şi învârtind pe 
degete problemele privitoare la bătălii şi asedii, 
aprovizionare şi transport, descriind apoi cum se minează o 
regiune şi cum se scot minele, sau ce înseamnă marea 
tactică, marea şi mica strategie, serviciile de semnalizare, 
infanteria, cavaleria, artileria şi tot ce-ţi trece prin minte cu 
privire la tunurile de asediu, la puştile automate Catling, la 
carabine, flinte şi muschete şi la mânuirea revolverului, 
intrând în toate amănuntele, în timp ce capetele acelea seci 
- după cum era de aşteptat - nu desluşeau nici măcar un 
cuvinţel, neştiind de unde s-o ia şi unde să ajungă. Şi era 
straşnic să-l vezi scriind pe tablă coşmaruri matematice, 
care ar fi lăsat cu gura căscată şi pe îngeri, şi cum le ştia ca 
apa, fie că era vorba de eclipse şi comete sau de solstiţii şi 
constelații - fie de vremea obişnuită şi vremea siderală, de 
vremea cinei şi vremea culcării, sau despre orice chestiune 
care te ducea cu mintea deasupra norilor sau dedesubtul 
lor, şi cu care puteai hărţui şi opri cu hai pe inamic, 
făcându-l să-şi muşte mâinile că i-a mai venit în gând să te 
atace. lar când, în cele din urmă, flăcăul salută milităreşte 
şi se dădu deoparte, mă simţii atât de mândru de dânsul 
încât îl îmbrăţişai, pe când ceilalţi erau atât de aiuriţi, încât 
unii păreau nişte stane de piatră, alţii beţi criţă şi cu toţii 
prinşi în capcană, de să le cânţi veşnica pomenire şi nu alta. 
Eram sigur că noi câştigasem bătălia, şi încă cu vârf şi 
îndesat! 


Mare lucru mai e şi educaţia. Parcă nu-ţi venea să crezi că 
flăcăul, care îi dăduse gata pe nepricopsiţii ăia, erau unul şi 
acelaşi cu flăcăul care sosise atât de neştiutor la West Point, 
încât atunci când îl întrebasem: 

— Dacă, pe câmpul de luptă, unui general inamicul îi 
împuşcă armăsarul de sub el, ce trebuie să facă generalul? 
flăcăul îmi răspunsese cu naivitate: 

— Ar trebui să se ridice şi să-şi perie hainele! 

După aceasta, fu chemat în faţa comisiunii examinatoare 
unul dintre tinerii de neam mare. Îmi zisei că e cazul să-i 
pun şi eu câteva întrebări: 

— Domnia ta ştii să citeşti? 

Se înroşi la faţă, plin de indignare şi se stropşi la mine, 
zicându-mi: 

— Domnia voastră mă scoate simbriaş, ori diac de rând? 
Măre! Dară sângele care-mi curge în vine nu... 

— Răspunde-mi la întrebarea pe care ţi-am pus-o! 

Îşi stăpâni mânia şi-mi răspunse: 

— Nu. 

— Ştii să scrii? 

Îl simţii că-i gata să dea drumul mâniei care clocotea într- 
însul, aşa că i-o tăiai scurt: 

— Te poftesc să te mărgineşti la întrebările pe care ţi le 
pun şi să nu-mi faci comentarii. Nu te afli aici ca să-ţi dai 
ifose cu sângele albastru şi nici cu nurii domniei tale. Ştii să 
scrii? 

— Nu. 

— Ştii tabla înmulţirii? 

— Nu pricep vorba aceasta. 

— Cât fac nouă ori şase? 

— Aceasta amistuită taină pentru mine iaste, că nevoia ao 
afla nu s-a ivit în zilele vieţii mele, şi aşa va rămâne, 
lipsindu-mă de tâlcul ei. 

— Dacă A vinde lui B un coş cu ceapă, în valoare de doi 
bani baniţa, în schimbul unei oi care valorează patru bani şi 
a unui câine în valoare de un ban şi C ucide câinele, înainte 


de a fi fost predat la domiciliul cumpărătorului, pentru că l- 
a muşcat pe C, pe care îl confundase cu D - ce sumă mai 
datorează B lui A, cine plăteşte pentru câine, C sau D, şi 
cine ia banii? Lui A îi ajunge un ban sau trebuie să ceară 
despăgubire sub forma unei sume suplimentare, care să 
reprezinte profitul posibil pe care l-ar fi avut de pe urma 
câinelui şi care ar fi putut fi clasificat ca o cantitate 
diferenţială, adică uzufruct? 

— Cu-adevărat iaste că, în atotştiutoarea şi necunoscuta 
de noi vrere a bunului şi de viaţă făcătorului Dumnezeu, 
carele tainic îşi plineşte minunăţiile sale, nu am auzit în 
zilele vieţii mele de acest fârtat, şi nice nu m-a iscodit el cu 
întrebări de soiul acesta, stricăciune aducând zăpăceală 
minţii şi tulburare cugetului. Întru aceasta, rogu-te, 
luminăţia ta, a lăsa pustiei câinele şi ceapa şi pre aceşti 
oameni cu nume ciudate şi păgâne să-şi cate singuri 
izbăvirea dintru jalnicele şi minunatele lor pacosti şi nevoi, 
fără de ajutorul meu, că pacostile şi nevoile lor sunt prea 
destul aşa cum sunt, iară dacă eu aş căta să le sar într- 
ajutor, n-aş face decât să le stric şi mai dihai starea în care 
se află şi poate că mi-aş istovi zilele, spre a nu vedea cum la 
cazne îi pune deznădejdea. 

— Ce ştii despre legile atracției şi gravitaţiei? 

— Dacă aceste legi sunt în fiinţă, se prea poate că măria sa 
craiul le-a întărit estimp, pre vremea când boleam şi 
vestirea lor n-a fost în auzul urechilor mele. 

— Ce ştii despre ştiinţa opticii? 

— Am ştiinţă despre pârcălabi de cetăţi şi despre sfetnicii 
giudeţului crăiesc, despre logofeţii de taină şi despre 
ispravnicii olaturilor şi despre puzderie de alte dregătorii 
mai mici şi despre cinuri mari spre cinstirea boierilor, dară 
de acela pe care luminăţia ta îl numeşte Ştiinţa Opticii nu 
am auzit până acum şi se prea poate nou şi mare cin să fie. 

Să-ţi vină rău şi nu alta, când te gândeşti că o astfel de 
lighioaie târâtoare pretindea cu dinadinsul dregătorii mari 
în stat şi credea că are dreptul la tot ce-i mai falnic sub 


soare! Ar fi putut fi, cel mult, copist la maşina de scris, dacă 
nu te supărai că-ţi poceşte gramatica şi punctuaţia. Te mirai 
că nu se înfige şi la aşa ceva, cu măreaţa lui nedestoinicie 
pentru orice slujbă. Dar asta nu dovedea totuşi că nu ar fi 
avut ceva stofă într-însul, ci numai că nu era încă un copist 
la maşina de scris. După ce l-am mai împuns cu tot felul de 
întrebări, dându-i pe faţă ignoranţa, l-am dat pe mâna 
profesorilor şi aceştia l-au întors pe faţă şi pe dos cu tot 
felul de chestiuni asupra războiului ştiinţific, dându-i, 
fireşte, în vileag goliciunea. În schimb, ştia câte ceva despre 
arta de a se război din vremea sa, arătând cum trebuie să 
te cotonogeşti prin tufişuri cu căpcăunii, sau despre luptele 
cu tauri în arena pentru tu miruri şi despre alte bazaconii 
dintr-astea, dar încolo era gol şi de nici un folos. Apoi, 
luarăm în răspăr pe un alt june de viţă, care se dovedi a fi 
geamăn întru neştiinţă cu celălalt, l-am dat apoi pe mâna 
preşedintelui comisiunii, bucuros că acum se ştia câte 
parale fac. Au fost examinaţi în ordinea statornicită mai 
înainte, cu toată precăderea: 

— Cum te cheamă, rogu-te? 

— Pertipole, fiu! lui sir Pertipole, baron de Orz-Hurluit. 

— Bunicul? 

— Aşijderea, sir Pertipole, baron de Orz-Hurluit. 

— Străbunicul? 

— Acelaşi nume şi acelaşi cin avut-a. 

— Dară stră-străbunicul? 

— Nu iaste, slăvite doamne! Că până să ne urcăm aşa de 
sus s-a rupt scara şi sărit-a spiţa aceea. 

— Nu-ţi fie cu bănat, fătul meu, că patru spiţe ajung şi îţi 
prind nevoile. 

— Care nevoi? întrebai eu. 

— Legea cere patru spiţe de boierie; altmintrelea 
candidatul nu iaste volnic a fi ales. 

— Va să zică nimeni nu poate fi ales locotenent în armată, 
decât dacă dovedeşte că este coborâtor din patru generaţii 
de nobili? 


— laste precum ai zis şi nici un locotenent şi nici un alt 
cârmuitor de oşti nu iaste volnic a fi ales întru aceste 
cinstite cinuri, fără a avea darul boieriei. 

— Zău că nu-mi vine să cred! Dar ce folos aduce un 
asemenea dar? 

— Ce folos? Cutezătoare întrebare îmi pui, luminate 
doamne şi Şef, că întrebarea-ţi tăgăduieşte însăşi 
înţelepciunea prea sfintei biserici, muma noastră! 

— Cum? Nu înţeleg. 

— Prea sfânta biserică a rânduit-o şi pentru sfinţi. Legea ei 
rânduieşte că nime nu poate fi aşezat în rândurile sfinţilor 
dacă nu a zăcut mort vreme de patru neamuri. 

— Aha! Acum m-am dumirit! Da - da - e totuna! Straşnic! 
Într-un caz, omul zace ca un cadavru viu timp de patru 
generaţii - mumificat în ignoranță şi trândăvie - şi asta îl 
îndreptăţeşte să cârmuiască pe cei vii şi să ia în mâinile-i 
nevolnice fericirile şi nefericirile lor; în celălalt caz, omul 
şade timp de patru generaţii în groapa morţii şi a viermilor 
şi asta îi hărăzeşte o slujbă în pajiştile cerului. Mila regelui 
este de acord cu această lege ciudată? 

Regele zise: 

— Ochii minţii mele nu văd ciudese întru acestea, că toate 
locurile de cinste şi pleaşcă se cuvin, prin rânduiala firii, 
acelora de viţă veche şi aleasă, iară cinurile armiei sunt 
proprietatea lor şi pentru aceasta nu iaste trebuinţă de nici 
o lege. Legea rânduieşte chibzuind o margine, dară țelul ei 
iaste a ne feri de sângele prea nou, carele ar purta numai 
scârbă de aceste dregătorii şi le-ar ruşina, că toţi cei de 
neam mare ar da bir cu fugiţii, scârbiţi de ele. Dacă aş 
îngădui asemenea pacoste, atuncea vrednic aş fi de cârtire, 
iară altmintrelea nu. Luminăţia ta volnic eşti a face cum te 
taie capul, că delegat eşti a îmbrăţoşa trebile ţării, dară 
regelui nu i se cade, căci aceasta ar fi cea mai smintită 
dintre sminteli, pre carea nime n-ar putea-o înţelege. 

— Mă plec în faţa părerii măriei tale. Continuaţi, domnule 
şef al colegiului crainicilor. 


Preşedintele procedă după cum urmează: 

— Prin carea faptă vrednică întru cinstirea tronului şi a 
ţării s-a ridicat întemeietorul marei stirpe a domniei tale la 
sfintele ranguri ale nobilimii engleze? 

— A ctitorit o fabrică de bere! 

— Măria ta, comisiunea socoate pre candidat a fi 
desăvârşit şi iscusit întru toatele pre care le cere cârmuirea 
oştilor şi-l supune măriei tale spre a rupe sfat, după ce vom 
cerceta şi pre acela cu care iaste vrednic a se întrece. 

Celălalt candidat de marcă se înfăţişă înaintea comisiunii, 
dovedind că are exact patru generaţii de nobili îndărătul 
său. Aşa că meritele militare erau deopotrivă până acum. 

Apoi comisiunea l-a lăsat în pace şi s-a apucat să-l întrebe 
iar pe sir Pertipole: 

— Din ce stare făcea parte strămoaşa domniei tale, 
nevasta întemeietorului stirpei din care cobori? 

— Stră-strămoaşa cobora din cea mai înaltă boierime de 
ţară, dară nobilă nu era. Era nurlie şi neprihănită şi 
miloasă, cu o viaţă nepătată şi cu o fire aşijderea, şi întru 
aceasta îşi avea pereche doar cu cea mai înaltă doamnă a 
țarii. 

— Bine! Treacă-meargă! Şezi jos! 

Preşedintele chemă din nou pe lordişorul cu care era în 
întrecere lordişorul ăstălalt şi îl întrebă: 

— Ce rang şi stare avut-a stră-strămoaşa care a ridicat 
falnica domniei tale casă în rândurile nobilimii engleze? 

— Fost-a ţiitoarea măriei sale şi a ajuns la această falnică 
strălucire prin neajutorata-i vrednicie, ridicându-se din 
mocirla în care a văzut lumina zilei. 

— Iaca boieria cea adevărată - dreapta şi desăvârşita 
încrucişare! Domniei tale, prea neprihănite lord, i se 
cuvinte locotenenţia şi nu o privi cu scârbă, că iaste doară 
cel dintâi pas carele departe şi sus te va duce, către măriri 
mai vrednice de mândra-ţi obârşie. 

Mă simţeam umilit până în fundul sufletului. Îmi 
făgăduisem un triumf până în slava cerului şi iată 


rezultatul! 

Aproape că mi-era ruşine să mă uit în ochii dezamăgitului 
meu cadet. Îi spusei să se ducă acasă şi să aibă răbdare, că 
lucrul încă nu se terminase. 

Îi cerui o audienţă particulară regelui şi-i făcui o 
propunere, îl asigurai că era drept să procopsească 
regimentul acela numai cu ofiţeri din nobilime, că lucru mai 
înţelept nici că se poate. Dar, totodată, n-ar strica dacă i-ar 
adăuga încă cinci sute de ofiţeri. De fapt, bine ar fi dacă ar 
face atâţia ofiţeri câţi nobili şi rude de nobili sunt în ţară, 
chiar dacă la urmă ar fi în regiment de cinci ori mai mulţi 
ofiţeri decât soldaţi. Astfel el ar forma un regiment de 
pomină, regimentul cel mai invidiat, regimentul personal al 
regelui, regiment care ar avea dreptul să lupte cum i s-ar 
năzări şi cum i-ar veni la îndemână şi care în timp de război 
ar putea s-o pornească încotro va voi şi să se întoarcă 
numai când va avea chef, fiind independent şi liber să 
zburde cum i-o trăsni. Privilegiile acestea vor face ca 
regimentul să aibă mare căutare în rândurile întregii 
nobilimi şi din inimă îl vor dori cu toţii, ştiind că într-însul 
vor fi mulţumiţi şi fericiţi. În schimb, restul armatei 
permanente îl vom face din materiale de rând, înzestrându- 
|, aşa cum se şi cuvenea, doar cu oameni care nu sunt nimic 
- oameni de rând, aleşi doar pe baza priceperii - alcătuind 
astfel un regiment talpa-ţării, neîngăduind acolo niciuna din 
libertăţile aristocratice şi obligându-i pe toţi să muncească 
aşa cum trebuie şi să ciocănească mereu. Asta cu scopul ca, 
ori de câte ori regimentul personal al regelui se va simţi 
obosit şi va avea chef s-o întindă - aşa, ca distracţie, 
scormonind coclaurii după căpcăuni şi petrecând în lege - 
s-o poată face în tihnă, ştiind că înapoia lui lucrurile n-au 
rămas de izbelişte, ba că treaba va merge ca mai înainte - 
chipurile - după vechile orânduiri. Inutil să mai spun că 
regele s-a simţit fermecat de această propunere. 

Văzând cum stau lucrurile, mi-a venit în cap încă o idee. 
Mi-am zis că acum e momentul să ies dintr-o strâmtoare 


mai veche şi anevoioasă. Ştiţi, cu veniturile de la casa 
oastei, multe case se făceau şi mereu era goană după ele - 
o goană foarte mănoasă. Când li se năştea nobililor un copil 
- şi asta se întâmpla destul de des - era o bucurie nebună 
pe buzele poporului şi o jalnică tristeţe în inima lui. Bucuria 
era îndoielnică, dar jalea, sigură, căci asta însemna o nouă 
cerere la palat pentru o danie regească. Lungă mai era lista 
acestor danii regeşti, care constituiau o povară apăsătoare 
şi mereu mai mare asupra visteriei şi totodată o ameninţare 
împotriva coroanei. Dar regele Arthur nu credea că daniile 
acestea îi pun în primejdie tronul şi nici nu voia să audă de 
diferitele mele proiecte, prin care căutam mijlocul de a le 
înlocui cu altceva. Dacă l-aş fi putut convinge ca, măcar din 
când în când, să dea din buzunarul său şi nu al statului 
ajutoarele pentru aceste odrasle abia venite pe lume - aş fi 
putut stârni mare vâlvă în jurul acestui fapt, care n-ar fi 
rămas fără efect în rândurile poporului. Dar nici s-audă de 
una ca asta! Arthur avea o pasiune aproape religioasă 
pentru daniile regeşti şi se obişnuise a le privi ca pe o pradă 
sfântă şi cu nimic nu l-ai fi scos mai rău şi mai sigur din 
ţâţâni, decât atacând această venerabilă instituţie. Abia de 
îndrăzneam să-i spun pe ocolite că eu, unul, nu credeam că 
mai există în Anglia familii respectabile, în stare să se 
umilească într-atâta încât să cerşească, cu pălăria întinsă, 
daniile măriei sale. Mai departe decât atâta n-am mers, căci 
totdeauna el mi-o tăia scurt şi răspicat. 

Acum credeam că, în sfârşit, găsisem momentul prielnic. 
Voiam să formez regimentul acela de pomină numai din 
ofiţeri - aşa ca să nu existe într-însul nici măcar un singur 
soldat. Jumătate din regiment urma să fie alcătuită din 
nobili care ar ocupa toate posturile până la general-maior şi 
care ar sluji pe gratis, plătindu-şi ei cheltuielile respective. 
Aceştia ar fi făcut-o bucuroşi, dacă ştiau că restul 
regimentului era alcătuit numai din principi de sânge. 
Aceşti principi de sânge ar avea grade de la locotenent- 
general până la feldmareşal şi vor primi salarii straşnice, 


fiind echipați şi hrăniţi de către stat. Ba, mai mult încă - şi 
asta era marea mea lovitură! - trebuia să se decreteze că 
acestor bivel-principi ai voie să li te adresezi numai cu un 
titlu orbitor şi ameţitor, care să inspire teamă - titlu pe care 
urma să-l născocesc tot eu - şi că numai şi numai ei din 
toată Anglia se vor bucura de acest titlu. În sfârşit, toţi 
principii de sânge trebuiau să aibă libera alegere între a 
intra în regimentul acela, a căpăta acel mare titlu şi a 
renunţa la daniile regale, sau de a rămâne pe dinafară şi a 
primi danii. Şi acum cea mai eficace dintre lovituri: principii 
încă nenăscuţi, dar care urmau să se nască, puteau să fie 
„născuţi” în regiment şi s-o pornească în viaţă în mod 
cinstit, cu salarii bune şi cu o situaţie permanentă, îndată ce 
părinţii vor aduce la cunoştinţă naşterea lor. 

Puteam să jur că toţi băieţii vor intra în regimentul ăla şi 
astfel vor renunţa la daniile existente. Că noii născuţi vor 
intra şi ei acolo - eram la fel de sigur. În curs de şaizeci de 
zile, această învechită şi bizară anomalie, dania regală, va 
înceta de a mai fi un fapt viu şi îşi va lua locul printre 
şucheţeniile trecutului. 

CAPITOLUL XXVI. 

Primul ziar. 

Când îi spusei regelui că voi pleca deghizat ca un om liber 
oarecare, pentru a cutreiera în lung şi în lat ţara, spre a 
cunoaşte mai îndeaproape viaţa umilă a poporului - într-o 
clipă regele s-a şi înflăcărat de noutatea faptului, 
declarându-se gata să încerce şi dânsul aventura asta şi 
spunându-mi că nimic nu l-ar putea împiedica, ci va lăsa 
totul baltă şi o va porni cu mine, fiind vorba de una dintre 
cele mai straşnice idei peste care dăduse în vremea din 
urmă. Voia s-o şteargă pe scara de din dos şi s-o pornească 
imediat, dar i-am atras atenţia că nu şade frumos. Ştiţi, el 
avea programată o întrunire cu scrofuloşii - adică să pună 
mâna pe scrofulele lor, spre a-i vindeca - şi n-ar fi fost 
corect să-şi dezamăgească publicul. De altfel, asta n-ar fi 
pricinuit o prea mare întârziere, fiind vorba de o singură 


reprezentaţie de gală. De asemenea, socoteam că nu 
trebuie să plece fără ştirea reginei. El se întunecă la faţă, 
când auzi propunerea asta şi păru tare abătut. Mă căiam de 
cele ce-i vorbisem, mai ales când îmi zise, pe un ton jalnic: 

— Luminăţia ta uită că sir Launcelot iaste aici, iară când 
Launcelot iaste, ea nu ia sama de purcesul regelui, nice de 
ziua când el se va învârteji înapoi. 

Fireşte, am schimbat subiectul. Într-adevăr, regina 
Guenever era frumoasă, dar, dacă o priveai în ansamblu, 
avea destule cusururi. Nu-mi plăcea să mă amestec în 
chestiuni dintr-astea, care nu mă priveau. Totuşi, mi-era silă 
să văd cele ce se petreceau, şi nu mă sfiesc să v-o spun pe 
faţă. De multe ori, ea mă întreba: 

— Luminate Şef, au nu l-ai văzut prin preajmă pe sir 
Launcelot? 

În schimb, nu mi s-a întâmplat s-o văd niciodată 
frământându-se şi întrebând pe unde ar fi regele. 

Ce vad bun pentru afacerea cu scrofulele! Ceva spornic şi 
di granda! Regele stătea sub un baldachin împopoţonat, iar 
în preajma lui şedeau ciotcă, potrivit canoanelor, o liotă de 
preoţi. Nu putea să nu-ţi sară în ochi, prin rolul pe care-l 
deţinea şi prin costumul său fantezist, un anume Marinei, 
un schivnic care făcea pe vraciul-doftor şi care introducea 
pe bolnavi acolo. Mai departe, pe pardoseala spațioasă şi 
până în uşi, zăceau sau şedeau, talmeş-balmeş şi într-o 
puternică lumină, scrofuloşii. Alcătuiau cu toţii un minunat 
tablou şi păreau a fi fost aduşi înadins ca să pozeze unui 
pictor, deşi nu era cazul. Se aflau acolo vreo opt sute de 
bolnavi. Treaba mergea încet şi nu prezenta nici un nou 
interes pentru mine, căci mi-era lehamite de atâtea 
ceremonii câte văzusem până atunci. Lucrurile lâncezeau, 
dar n-aveam încotro: trebuia să înghit până la capăt. 
Doftorul îşi avea rostul său, căci în gloata aceea se aflau 
destui care îşi închipuiau că într-adevăr sunt bolnavi, pe 
când alţii, care ştiau bine că sunt sănătoşi, veniseră doar 
pentru a avea nepieritoarea cinste de a fi atinşi de o mână 


augustă. Mai era şi alţii care făceau pe bolnavii pentru a fi 
miluiţi cu pitacul, care, potrivit tradiţiei, îl căpătau odată cu 
atingerea. Până la mine, pitacul fusese o micuță monedă de 
aur, care valora cam o treime dintr-un dolar. Când te 
gândeşti la puterea de cumpărare a unei atare sume pe 
vremea şi în ţara aceea - şi cât de banal era să suferi de 
scrofule, când nu erai mort - pricepi lesne că sumele 
destinate anual pentru scrofule însemnau o pleaşcă la fel de 
mare ca şi legea râurilor şi porturilor pentru anumite 
guverne care sfeteriseau o halcă mare din visteria ţării, 
plus şansele de a face nevăzute şi excedentele bugetare. 
Aşa că mi-am zis că trebuie să mă ating şi eu de fondurile 
pentru scrofule. Ascunsesem în visterie şase şeptimi din 
sumele alocate pentru scrofule - şi asta cu o săptămână 
înainte de a părăsi Camelotul în căutare de aventuri - şi 
poruncisem ca restul, cealaltă şeptime, să fie schimbată în 
bani mărunți şi predată în mâinile preotului şef din 
Ministerul Scrofulelor. E ceva să înlocuieşti o monedă de 
aur cu un gologan de cinci cenți şi să faci aceeaşi treabă. 
Asta ar fi putut crea o inflaţie de mărunţiş pe piaţă, dar nu 
era nici un pericol, căci finanţele ţării erau în stare să 
reziste. De obicei, nu-mi place să se toarne apă în vin, însă 
în cazul acesta admiteam, pentru că tot era vorba de un 
dar, iar darurile şi pomenile pot să le subţiezi cât ţi-i pofta şi 
eu aşa procedez de obicei. De, calul de dar nu se caută în 
dinţi! Piesele de aur şi argint care circulau acolo erau, cele 
mai multe, de o străveche şi necunoscută origine, dar unele 
erau romane; erau stângaci rotunjite şi rareori erau mai 
rotunde decât luna când începe să scadă, după ultimul 
pătrar. Monedele fuseseră bătute cu ciocanul, iar nu 
prelucrate prin topire şi erau atât de tocite din pricina 
întrebuinţării, încât inscripţiile de pe ele erau la fel de 
neciteţe ca şi nişte bătături şi semănau chiar cu ele. Am 
chibzuit că nişte gologani nou-nouţi şi lucioşi, pe care să se 
vadă de-o poştă regele pe o parte şi regina Guenever pe 
cealaltă, fiind cât mai asemănători cu ceea ce erau în 


realitate, precum şi o deviză straşnică şi cucernică, vor 
scoate răul din umflăturile scrofuloşilor mai dihai decât un 
bănuţ mai nobil şi o să încânte mai mult închipuirea 
scrofuloşilor. Am avut dreptate. Prima experienţă am făcut- 
o cu turma asta şi a mers de minune. Reducând astfel de 
cheltuieli, am făcut o serioasă economie statului. Vă puteţi 
da seama din următoarele date: au fost atinşi de mâna 
regească şi cu câte un pitac, şapte sute din cei opt sute de 
pacienţi - o nimica toată! După tariful de mai înainte, asta |- 
ar fi costat pe stat cam două sute şi patruzeci de dolari; 
după noul tarif, am cheltuit aproape treizeci şi cinci de 
dolari, economisind dintr-un singur condei două sute de 
dolari. Pentru a fi în măsură să apreciem această măiastră 
lovitură, să ne gândim şi la celelalte articole din buget: 
cheltuielile anuale ale guvernământului naţional se ridicau 
la un echivalent ce s-ar realiza din contribuţia fiecărui 
individ cu salariul lui mediu pe trei zile, bineînţeles, 
socotind că fiecare individ ar fi om. Dacă luăm o naţiune de 
şaizeci de milioane, în care salariul mediu este de doi dolari 
pe zi - salariul pe trei zile al fiecărui individ ar aduce, în 
total, trei sute şi şaizeci milioane dolari pentru plata 
cheltuielilor de guvernământ. În zilele mele, în propria-mi 
patrie, banii aceştia se strângeau din impozite, dar cetăţenii 
îşi închipuiau că le plătesc importatorii străini, şi asta le 
făcea mare plăcere. În fapt, ele erau plătite chiar de 
poporul american şi erau aşa de egal şi exact distribuite 
printre ei, încât impozitul pe care-l plătea un bogătaş, cu o 
avere de o sută de milioane dolari, era acelaşi cu impozitul 
plătit de un sugaci, fiul unui muncitor cu ziua: fiecare plătea 
tot şase dolari. Recunosc şi eu că nimic nu putea fi mai egal 
decât impozitele astea. 

Revenind la socotelile noastre, trebuie să spun că pe 
atunci Scoţia şi Irlanda plăteau tribut regelui Arthur, iar 
populaţiile de pe insulele britanice se ridicau laolaltă la 
ceva mai puţin de un milion de suflete. Salariul mijlociu al 
unui artizan era de trei cenți pe zi, când îşi plătea hrana. 


Datorită orânduielilor arătate, cheltuielile guvernului 
naţional erau de nouăzeci de mii de dolari anual sau 
aproape două sute şi cincizeci de dolari pe zi. Aşadar, prin 
înlocuirea aurului cu gologani, într-o singură zi de scrofule 
regale, nu numai că nu am păgubit şi nu am nemulţumit pe 
nimeni, dar am adus servicii tuturor şi am salvat patru 
cincimi din cheltuielile pe ţară ale acestei zile - o economie 
care ar fi echivalat cu opt sute de mii de dolari în zilele 
mele, în America. Făcând această înlocuire, m-am bizuit pe 
un izvor de înţelepciune foarte îndepărtat - anume, 
înţelepciunea adolescenţei mele - căci un bărbat de stat nu 
trebuie să dispreţuiască nici un fel de înţelepciune, oricât 
de modestă ar fi originea acestei înţelepciuni. Când eram 
băieţandru, totdeauna îmi economiseam gologanii şi 
dădeam în locul lor nasturi la colectele pentru fondurile 
misionarilor străini. Pentru sălbaticii neştiutori, nasturii 
mergeau tot aşa de bine ca şi gologanii, iar mie îmi 
prindeau mai bine gologanii decât nasturii, aşa că 
amândouă părţile erau mulţumite şi nimeni păgubit. 
Marinei lua în primire pacienţii îndată ce soseau. El 
cerceta pe aceşti candidaţi ai scrofulelor regale. Dacă găsea 
că respectivul nu întruneşte calităţile cerute, îl respingea 
de la examen, iar dacă le întrunea, atunci îl înmâna regelui. 
Un preot rostea formula: „Cu mâna lui atinge-va pre bolnav 
şi tămădui-se-va bolnavul”. Apoi, regele mângâia cu mâna 
umflăturile bolnavului, în timp ce citirea preotului continua. 
În sfârşit, candidatul căpăta diploma, adică primea 
gologanul - ce i-l atârna de gât chiar regele - şi numai după 
asta i se dădea voie să plece. Credeţi că într-adevăr se 
vindeca? Ei bine, se vindeca! Orice giumbuşluc de ăsta 
vindecă, dacă bolnavul are o credinţă puternică într-însul. 
Sus, la Astolat, era o capelă unde Fecioara se arătase odată 
unei copile care păştea gâştele prin locurile alea - asta, 
bineînţeles, după însăşi mărturia copilei. Oamenii de acolo 
s-au apucat să ridice capela chiar pe locul respectiv şi au 
atâmat o poză reprezentând întâmplarea - o poză pe care o 


puteai socoti destul de primejdioasă pentru a lăsa pe vreun 
bolnav de inimă să se apropie de ea. Totuşi, mii de oameni 
betegi şi bolnavi veneau acolo şi se rugau în faţa acestei 
poze şi plecau întregi şi teferi; ba chiar izvorul privea 
tabloul şi nu-şi îngheţa apele. Desigur, când mi s-au spus 
astfel de lucruri, nu am vrut să le cred, dar când m-am dus 
la faţa locului şi le-am văzut cu ochii mei, a trebuit să mă 
predau. Am văzut cum tratamentele dădeau rezultat. Şi 
erau tratamente adevărate, care nu puteau fi puse la 
îndoială. Am văzut schilozi - pe care îi ştiam de ani de la 
Camelot, unde umblau în cârje - cum veneau şi se rugau la 
icoana aceea şi apoi îşi aruncau cârjele şi porneau fără să 
mai şontâcăiască deloc. Erau mormane de cârje acolo, 
lăsate drept mărturie, de cei vindecaţi. 

În alte locuri, găseai oameni care lucrau asupra minţilor 
bolnavilor fără să le spună o vorbă şi tot îi tămăduiau. În 
altele, experţii adunau pe bolnavi într-o încăpere şi se 
rugau împreună cu dânşii, chemându-le credinţa şi după 
aceea bolnavii aceia plecau lecuiţi. Oriunde, însă, veţi vedea 
un rege care nu poate tămădui scrofulele, puteţi fi siguri că 
cea mai prețioasă dintre superstiţiile care-i susţin tronul - 
credinţa supusului în atributele dumnezeieşti ale 
suveranului său - s-a dus pe copcă. În tinereţea mea, 
monarhii Angliei încetaseră să mai atingă umflăturile celor 
bolnavi, dar asta nu înseamnă că poporul englez îşi 
pierduse credinţa în monarhi: - „dacă voiau” ei ar fi putut 
tămădui în patruzeci şi nouă de cazuri din cincizeci. 

Ei bine, după ce preotul bolborosise aceleaşi versete timp 
de trei ceasuri, şi bunul rege lustruise evidenţele bolii, iar 
bolnavii încă se îmbulzeau ca mai înainte - am simţit că mor 
de urât. Stăteam lângă o fereastră deschisă, nu departe de 
augustul baldachin. Pentru a cinci suta oară un bolnav se 
apleca pentru ca să i se atingă cu degetele ceea ce avea mai 
respingător; iară şi iară se mormăiau aceleaşi cuvinte: „Cu 
mâna lui atinge-va pre bolnav şi tămădui-se-va bolnavul” - 
când deodată se auziră de afară, răsunând limpede ca 


dintr-o goarnă, nişte sunete care-mi încântară sufletul, 
dând de-a rostogolul treisprezece veacuri inutile: 

— Au sosit de la Camelot, Osanalele săptămânale şi 
Vulcanul literar - ultima erupție - numai doi cenți - scrie 
totul, spune totul despre marea minune din Valea 
Sfinţeniei! 

Şi aşa îşi făcu apariţia acolo o personalitate mai însemnată 
decât regele: vânzătorul de ziare! Dar numai eu din toată 
gloata aceea cunoşteam însemnătatea acestei apariţii şi 
care era menirea acestui vrăjitor imperial pe lume. 

I-am aruncat un gologan de cinci cenți, pe fereastră şi am 
căpătat ziarul. Adamul vânzătorilor de ziare din întreaga 
lume se duse până la colţ ca să schimbe gologanul şi să-mi 
aducă restul, şi dus a fost. Probabil că mai este şi acum tot 
la colţul străzii. Ce plăcere să vezi iarăşi un ziar! Simţii 
totuşi o lovitură înfundată, când ochii îmi căzură pe primele 
titluri de-o şchioapă ale ziarului. Trăisem atâta vreme într-o 
molcomă atmosferă de venerație, respect şi deferentă, încât 
cele scrise acolo îmi dădură nişte uşori fiori de gheaţă: 

VREMURI FĂRĂ DE SEAMĂN ÎN VALEA SFINŢENIEI! 

BINELE DE IZVOR ASTUPATE ÎN TAINĂ! 

FRATELE MERLIN MEŞTERŞUGUIEŞTE, AU CALCĂ ÎN 
STRĂCHINI? 

Dară şeful loveşte în plin de la primele ture! 

Minunatul izvor de apă scos de sub vrajă în toiul unor 
spăimate potopuri de. 

FOC DIAVOLESC FUM ŞI TRĂSNETE! 

SASTISIT, MÂRLAN ÎNGHITE RĂBDĂRI VRĂJITE! 

SERBĂRI DE POMANĂ şi aşa mai departe, şi tot aşa. Da - 
era cam prea tare. O dată, treacă-meargă, ba chiar mi-ar fi 
plăcut şi n-aş fi zis că au sărit peste cal, dar repetând 
atacurile astea, o făcuseră de oaie. Ziaristica asta mirosea 
de-o poştă a gazetărie de Arkansas, dar noi nu eram în 
Arkansas. Şi încă ceva: penultimele rânduri erau aşa scrise 
încât jigneau pe pustnici şi puteam să-i pierdem de clienţi 
pentru reclamele noastre. Într-adevăr, era cam prea 


uşuratic tonul de luare peste picior pe care-l întâlneai în tot 
ziarul. Constatam că între timp mă schimbasem mult, fără 
să-mi fi dat seama. Eram neplăcut impresionat de micile 
obrăznicii spuse fără perdea, pe care, în tinereţea mea, le- 
aş fi socotit drept nişte cuviincioase şi graţioase perle de 
stil. Era o abundență de articole de soiul acestora, care m- 
au cam necâjit: „Lăciuni şi cărbuni din localitate. 

Sir Launceţol se întâlni cu bătrânul rege grivance al 
Irlandei. 

În mod neaşteptat săptămâna trecută la mlaştina de la sud 
de rajiştea porcului lui sir Balmoral. 

Le Merveilleuse. Văduva a fost înştiinţată. 

Expediția nr. 3 va porni ham pe luna ţiitoare în cântarea 

18i sir Sagramour-cel-chinuit - de-dor. laste sub comanda 
renumitului. 

Cavaler al Cailor Verzi pe. 

Pereţi, având ca adjutant pe sir. 

Persant de înde, om competent inteligent, curtenitor şi în 
toate privinţele u nas şi de asemenea amuţat de sir 
Palamides Sărace - nul, care nu iaste nici el un spanac cu 
floare la ureche. Nu-i vorba de un picnic, căci dumnealor se 
gândesc serios la afaceri. 

Cetitorii Osanalelor vor afla cu regret că frumosul şi 
popularul sir Charolais de Gaul, carele a stat timp de patru 
săptămâni la Bull ad Hallibut, în oraşul nostru, şi a cucerit 
toate inimile cu manierele sale elegante şi aleasa-i 
convârsaţie, va pleca astăzi acasă. Mai dă-ne un semn de 
viaţă, Charley! 

Rezolvarea triburilor privind funerariile răposatului sir 
Dalliance, a ducelui de Cornwall fecior, Ucis într-o 
încăierare cu Uriaşul. 

Ghioagei Ferecate marţea trecută pe malurile Câmpiei 
Vrăjite, se află în mâinile amabilului şi hainicului Mumble, 
prinţul antretenorilor de pompe funebre, decât care nimeni 
nu-i mai straşnic de a servi cu plăcere pe fiecare care are 


nevoie de serviciile sale ultime şi triste. Daţi-i prilejul să vă 
servească. Încercaţi şi vă veţi convinge. 

Redacţia Osanalelor ţine să mulţumească respectuos, de la 
director şi până la dracu şi la tat'su, curtenitorului şi preve 
nitorului lord. 

Mare Majordom al treilea ajutor al Palatului pentru câteva 
sorbetiere de îngHeţată de o calitate aşa calculată încât să 
te facă recunoscător până la lacrimi şi a reuşit. 

Când această administraţie va dori să potrivească un 
nume frumos pentru viitoare pormorţie, Osanalele sunt 
gata să facă sudgestiile necesare. 

Demoazela Irene Dulap, din. 

Sid Astolat, se află în vizită la unchiul dumneaei, popularul 
patron al hanului Văcarilor, strada Bojocilor, din oraşul 
nostru. 

Tânărul Barker, reparator de foaie s-a înapoiat în localitate 
şi arată mai dolofan datorită vacanţiei-tumeu printre cei 
mai de seamă fierari. Vedeţi-i reclama!” 


Desigur, pentru început, jurnalistica aceasta era destul de 
bună. Ştiam că e aşa şi mă simţeam totuşi cam dezamăgit. 
Mi-a plăcut mult mai mult rubrica „Veşti de la palat”, căci 
respectul simplu şi demn, cu care se consemnau veştile, te 
reconforta după toate familiarităţile acelea dizgraţioase. 
Dar chiar şi această rubrică putea fi mai bună. Ştiu că, 
orice-ai face, e greu să obţii varietate în materie de veşti de 
la curtea regală. Într-adevăr, în toate faptele acelea există o 
adâncă monotonie, care zădărniceşte şi chiar înfrânge cele 
mai cinstite sforţări de a face ca faptele să strălucească şi 
să trezească entuziasm. Cea mai bună metodă de a ieşi 
totuşi din monotonia asta - de fapt singura metodă de bun 
simţ - este de a ascunde repetarea faptelor, dându-le sub 
forme cât mai variate. Trebuie să jupoi fiecare fapt şi să-l 
îmbraci într-o nouă piele de vorbe. Aşa înşeli ochiul, crezi 
că-i un fapt nou, dai impresia că şi curtea regală merge 
înainte, cum merg toate pe lume. Şi astfel stârneşti 
curiozitatea cititorului, care înghite dintr-o sorbitură 
întreaga coloană; aşa reuşeşti să înşeli pe toată lumea ca să 
nu vadă că ai făcut ciorba cu un singur bob de fasole. 
Metoda întrebuințată de Clarence era bună, simplă, demnă, 
directă şi după tipicul afacerilor în curs. Totuşi, pot spune 
că nu era cea mai bună dintre toate cele posibile: 

VEŞTI DE LA PALAT. 

În ziua de luni regele s-a primblat călare prin parc ,„,, 
marţi „„„„mereuri „ vineri”, **,„„„sâmbătă” ,, 
„duminică” 

Cu toate acestea, judecându-l în linii mari, ziarul îmi 
plăcea. Micile crudităţi de ordin tehnic erau observabile ici- 
colo, dar nu pricinuiau mare pagubă şi, oricum, corecturile 
greşelilor de tipar se făcuseră tot aşa de bine ca şi în 
Arkansas şi mult mai bine decât era necesar în zilele şi în 
ţara regelui Arthur. De obicei, gramatica îţi scăpa printre 
degete, iar construcţiile erau mai mult sau mai puţin 
şchioape, dar nu mă formalizam pentru atâta lucru. Astfel 
de defecte am şi eu şi nu trebuie să-i criticăm pe alţii, pe 


tărâmurile unde nici noi nu ne putem ţine bine de-a- 
npicioarelea. 

Eram prea înfometat de literatură ca să nu doresc a hăpăi 
întregul ziar ca un singur fel de mâncare; dar abia îmbucai 
câţiva dumicaţi şi fui nevoit să amân înfulecatul din pricina 
călugărilor din preajmă, care mă asaltară cu tot felul de 
întrebări pline de curiozitate: Ce-i obiectul acesta ciudat? 
La ce serveşte? l-o batistă? Un plocad de aşezat sub şea? O 
bucată de cămaşă? Şi din ce-i făcut? Ce subţire şi totuşi 
mlădios şi gingaş! Şi cum mai foşneşte! Crezi că ţine la 
purtat şi nu se strică dacă-l plouă? Ce se vede pe el sunt 
litere scrise sau ornamente? Bănuiau că este ceva scris 
acolo, deoarece aceia dintre dânşii care ştiau să citească 
latineşte şi aveau ceva habar de greacă, recunoşteau unele 
litere, dar nu se dumireau în totul despre ce era vorba. Am 
căutat să-i informez în modul cel mai simplu: 

— E un ziar public. Am să vă explic altă dată ce înseamnă 
asta. Nu-i o haină, căci e făcut din hârtie. Am să vă explic 
altă dată ce-i hârtia. Şirurile pe care le vedeţi sunt pentru 
citit; nu-s scrise cu mâna, ci tipărite. Odată şi odată, am să 
vă explic ce-i tiparul. S-au făcut o mie de foi dintr-astea, 
toate la fel ca asta, până în cel mai mic amănunt, şi nici în 
ruptul capului nu-ţi poţi da seama dacă o foaie e mai brează 
ca alta. 

Cu toţii scoaseră nişte exclamaţii de surpriză şi admiraţie: 

— O mie! Lucru vârtos şi de mirare! Trudă de un an 
pentru o mulţime de meşteri! 

— Nicidecum! Muncă de o zi pentru un muncitor şi un 
ucenic. 

Se cruciră şi murmurară vreo câteva rugăciuni, ca să-i 
ocrotească de primejdie. 

— Minuni! Ciudese! Roadă întunecată a farmecelor! 

Îi lăsai să creadă aşa, apoi citii cu glas domol - acelora 
care îşi îmbulzeau capetele rase la o distanţă de unde 
puteai auzi - o parte din darea de seamă asupra miracolului 


restaurării izvorului, fiind la fiece pas însoţit de exclamaţiile 
lor uimite şi respectuoase: 

— Oh! Oh! Oh! 

— Prea adevărat iaste! 

— Spăimos! Se sparie gândul, nu alta! 

— Acestea au fost întâmplările ce tâmplatu-s-au aievea, 
aievea scrise, spre minunare! 

Apoi, mă întrebară dacă pot să le dau în mână lucrul acela 
ciudat, ca să-l pipăie şi să-l cerceteze, asigurându-mă că vor 
fi foarte grijulii să nu-l strice. Le-am spus că da, şi ei luară 
ziarul, apucându-l cu toată grija şi evlavia, de parcă ar fi 
fost nişte moaşte sfinte, şi cu gingăşie îi pipăiră făptura, 
mângâiară suprafaţa-i netedă, cu atingeri uşoare de 
degete, şi cercetară cu ochi fascinaţi tainicele caractere 
tipărite. Pâlcul acela de capete plecate, feţele acelea 
fermecate, ochii aceia grăitori - ce minunată privelişte 
pentru mine! 

Nu era vorba de odrasla mea? Nu erau minunarea asta 
mută, interesul ăsta viu şi admiraţia sinceră - cel mai 
grăitor tribut şi cel mai nesilit omagiu care mi se puteau 
aduce? Atunci mi-am dat seama ceea ce încearcă o mamă, 
când femeile străine, sau prietene din preajmă, îi iau în 
braţe noul născut şi-şi aţintesc toată dragostea asupra lui, 
plecându-şi capetele într-o adoraţie atât de deplină, încât 
restul universului dispare din conştiinţa lor şi li se pare în 
momentul acela că nu există pe lume decât pruncul! Acum 
ştiu că satisfacţie mai mare nu poate fi - nici chiar cea de 
rege, cuceritor şi poet - care să se ridice măcar pe jumătate 
până la culmea-i senină şi înaltă, sau să aducă pe jumătate 
dintr-o mulţumire atât de divină. 

În timpul restului acestei „seanţe”, ziarul meu călători de 
la grup la grup prin toată sala aceea uriaşă, iar ochii mei 
fericiţi îl urmăreau într-una, pe când eu încremenisem, 
năpădit de mulţumire şi beat de bucurie. Da - asta 
înseamnă împărăţia cerurilor şi o dată i-am simţit şi eu 


gustul, chiar dacă nu voi mai avea parte s-o mai gust 
vreodată. 

CAPITOLUL XXVII. 

Yankeul şi cu regele călătoresc incognito. 

Aproape de ceasul culcării îl luai pe rege în apartamentele 
mele particulare, pentru a-i tăia părul şi a-l ajuta să se 
îmbrace cu veşmintele de rând pe care urma să le poarte 
pe drum. Cei din clasele conducătoare îşi retezau părul de 
pe frunte, purtându-l cu breton, dar lăsau să le cadă pletele 
pe spate, pe când oamenii de rând şi-l tundeau şi în faţă şi 
la ceafă. Sclavii nu se tundeau de loc, şi părul le creştea în 
voie. Aşa că-i înfundai o strachină pe cap, şi rotind-o 
împrejurul frunţii, i-am tăiat toate şuviţele care-i atârnau. 
Apoi îi scurtai favoriţii şi mustăţile până ajunseră cam la o 
jumătate de ţol lungime, căutând şi reuşind să fac toate 
astea cu o mare artă. Îl pocisem rău de tot. Când îşi puse 
sandalele butucânoase şi anteriul făcut dintr-o grosolană 
pânză de în cafenie, care-i atârna de la gât până la tălpi, nu 
mai era deloc cel mai chipeş bărbat din tot regatul, ci unul 
dintre cei mai urâţi, mai vulgari şi mai neplăcuţi la vedere. 
Amândoi eram îmbrăcaţi şi bărbieriţi la fel, şi puteam fi 
lesne luaţi drept ţărani sau vătafi boiereşti, ciobani sau 
căruţaşi; cam aşa, sau drept meşteşugari de la ţară, dacă 
pofteam, îmbrăcămintea noastră fiind ca a mai tuturor 
oamenilor săraci - trainică şi ieftină. Nu vreau să spun că 
era chiar ieftină pentru un om sărac, ci că era făcută din cel 
mai ieftin material care se găsea pentru veşmintele 
bărbăteşti - lucrat la ţară, mă înţelegeţi. 

Ne strecurarăm înainte de a se crăpa de ziuă şi când 
soarele începea să se ridice, noi făcusem opt sau zece mile, 
găsindu-ne în mijlocul unei câmpii nu prea netede. Purtam 
o traistă destul de grea, încărcată cu provizii - merinde 
pentru rege, ca să mai îmbuce câte ceva până s-o deprinde 
cu grosolanele mâncăruri de la ţară, fără să i se aplece. 

Găsii un loc confortabil pentru rege, la marginea 
drumului, şi apoi îi dădui o halcă sau două ca să-şi pună 


stomacul la cale. Apoi, îi spusei că mă duc după apă şi o 
întinsei. Aveam de gând să dispar din văzul său, ca să mă 
odihnesc puţintel şi eu. Luaem prostul obicei de a sta în 
picioare în faţa lui, chiar şi la sfatul sfetnicilor şi mă aşezam 
doar în rare ocazii, când sfaturile acelea durau ceasuri şi 
ceasuri; pe deasupra mă procopsisem şi cu un moft de 
scăunel fără spătar, arătând ca un podeţ răsturnat, şi care 
era la fel de plăcut ca şi durerile de măsele. Nu voiam să-l 
arunc deodată în apă pe rege şi să-l las să înoate singur, ci 
aveam de gând să-l obişnuiesc încetişor cu noua situaţie. 
Sigur că ar fi trebuit să stăm împreună, eu şi regele, acum 
când eram în cârdăşie, căci altfel oamenii ar fi băgat de 
seamă; totuşi nu era o bună politică pentru mine ca să fac 
pe egalul cu dânsul, când nu era nici o nevoie. 

Găsii apă mai încolo, la vreo trei sute de metri depărtare şi 
apucai să mă odihnesc cam vreo douăzeci de minute, când 
auzii nişte glasuri. Nu-i nimic - îmi zisei-trebuie să fie nişte 
ţărani care se duc la muncă. Care alţii să se scoale aşa de 
dimineaţă, pe meleagurile acelea? Dar peste o clipă zării la 
o cotitură a drumului nişte oameni de seamă, îmbrăcaţi pe 
cinste, apărând cu nişte catâri încărcaţi cu bagaje şi cu 
servitori în urma lor. Mă repezii glonţ în tufiş, pe drumul cel 
mai scurt. Câtva timp crezui că oamenii aceia vor ajunge 
înaintea mea la locul unde era regele; dar deznădejdea îţi 
dă aripi, aşa că îmi făcui vânt cu tot corpul, îmi umflai 
pieptul şi ţinându-mi răsuflarea - fâl-fâl! - zburai, nu alta. 
Am ajuns. Şi încă mai înainte decât era nevoie. 

— Scuză-mă, dragul meu rege, dar acum nu-i timp de 
etichetă... Hai! Ridică-te în picioare, că se apropie nişte 
oameni cu vază. Hai, sus! 

— Nu văd nici o minune! Lasă-i să vină! 

— Vai, măria ta, nu-i bine să şezi jos! Ridică-te şi stai într-o 
poziţie mai umilă, în timp ce trec dumnealor. Nu uita că 
acum eşti ţăran. 

— Adevăr grăit-ai! lată că uitasem, tot gândind cu capul 
meu la războiul cel mare pe care vreau să-l dau cu ditai 


galul - şi zicând acestea se ridicase, dar o fermă s-ar fi 
ridicat mai repede decât dânsul, dacă ar fi fost cerere pe 
piaţă pentru terenurile de construcţii - şi adevărat iaste că 
a fost în gândul meu, ca pogorât din ceruri, visul acela 
măreț, carele... 

— la o ţinută mai ploconită, măria ta! Hai, mai repede! 
Apleacă-ţi capul - mai mult - mai mult! Lasă-l jos! 

A făcut tot ce i-a stat în putinţă, dar, doamne! mare lucru 
n-a reuşit. Părea tot atât de plecat cât turnul din Pisa, asta-i 
cea mai exactă apreciere pe care aş putea-o face despre 
poziţia lui. Într-adevăr, atât de puţin a reuşit să se 
ploconească, încât a primit nişte priviri încruntate şi acre 
pe toată linia, iar un lacheu împopoţonat din coada alaiului 
a ridicat biciul să dea în el. Dar sărisem la timp pentru a 
primi eu - pleosc! - lovitura, în locul regelui. Urmară o 
rafală de râsete batjocoritoare, în timpul cărora vorbii 
răspicat şi îl sfătuii pe rege a se face că nici nu-i pasă. Pe 
moment se stăpâni, însă birul ăsta îl cam usturase şi voia să 
sfâşie cu dinţii alaiul şi altceva nu. Îl avertizai: 

— Dacă faci una ca asta, s-a zis de la început cu aventurile 
noastre! Iar noi, fiind neînarmaţi, nu facem nici o scofală în 
faţa bandei ăsteia înarmate. Dacă vrem să reuşim în ceea ce 
am pus la cale, atunci trebuie nu numai să arătăm ca nişte 
ţărani, dar să ne şi purtăm ca dânşii. 

— Înţelept iaste ce-ai grăit, luminate Şef! Nu se cade a-ţi 
sta împotrivă! Să purcedem mai departe. Voi trage 
învăţătură şi voi băga de samă, purtându-mă după cuviinţă. 

S-a ţinut de cuvânt. A făcut cum a putut mai bine, numai 
că se putea şi mai bine. Cred că vi s-a întâmplat să vedeţi un 
copil neastâmpărat şi fără minte, dar îndrăzneţ nevoie 
mare, făcând de zor o poznă după alta, toată ziulica, şi o 
mamă grijulie ţinându-se după el tot timpul, şi salvându-l în 
ultima clipă de la înec sau de la vreo altă belea, după 
fiecare păţanie nouă - ei bine, leit aşa arătam regele şi cu 
mine! 


Dacă aş fi prevăzut ce o să mi se întâmple, mi-aş fi zis de la 
început: nu! cine are poftă să câştige o pâine, făcând 
panoramă cu un rege îmbrăcat în ţăran, n-are decât; eu, 
unul, m-aş descurca mult mai bine cu o menajerie şi aş 
rezista mai multă vreme. În primele trei zile, nu i-am permis 
să intre în nici o cocioabă sau altă locuinţă. Dacă voia să 
treacă în revistă câte ceva, în timpul acestei iniţieri, asta o 
putea face doar în hanuri mai mici sau pe drum, aşa că la 
astfel de locuri ne-am mărginit noi la început. Bietul de el! 
Încerca să se poarte cât mai bine, dar ce folos? Nu făcea 
nici un progres, nici cât negru sub unghie. 

Dimpotrivă. Mă băga în sperieţi, făcând boroboaţe peste 
boroboaţe unde şi când nu te aşteptai. În ziua a doua, pe 
înserate, ce-l văd că face? Nici mai mult nici mai puţin decât 
că-mi scoate dinăuntrul anteriului un pumnal, privindu-mă 
senin, de parcă nici usturoi n-ar fi mâncat! 

— Dumnezeule mare! De unde-l ai, măria ta? 

— De la un contrabandist pe care l-am văzut la han, 
aseară. 

— Dar cum l-ai cumpărat, când nu ai nici o para chioară? 

— Scăpat-am teferi dintru multe primejdii datorită duhului 
- duhului luminăţiei tale - că pre luminăţia ta o am lumină şi 
sfeşnic - dară singur am gândit cu capul meu că cine iaste 
înainte văzător se cuvine întrarmat a fi. Arma luminăţiei 
tale ar putea să cadă cu împiedecare şi pieriţi să fim! 

— Dar, gândeşte-te că oamenii de teapa noastră nu au 
dreptul să poarte arme! Ce-ar zice un lord - sau oricare altă 
persoană cu vază - dacă ar prinde pe un nespălat de ţăran 
cu un pumnal asupra lui? 

A fost spre norocul nostru că în momentul acela n-a dat 
nimeni peste noi. M-am ţinut de capul lui ca să arunce cât 
colo fierul ăla ruginit. Dar pasă de convinge pe un copil să 
renunţe la un mijloc nou şi ademenitor de a-şi frânge gâtul. 
Am mers amândoi înainte, tăcuţi şi prinşi de gânduri. În 
cele din urmă, zise regele: 


— Când vezi că eu cuget la lucruri care nu mi se cad, au 
care de primejdie sunt, de ce oare nu mă scuturi ca să le 
alung din minte? 

Grea treabă şi lucru cu două tăiuşuri. Nu prea ştiam cum 
să iau această invitaţie sau ce să zic, aşa că am sfârşit prin 
a-i spune ce era mai firesc: 

— Dar cum pot şti eu ce gândeşte măria ta? 

Regele încremeni locului de uimire şi se zgâi la mine: 

— O! Dară eu crezut-am că eşti mai mare decât Merlin şi 
meşterşuguieşti la vrăji, câtâi ziulica de mare. Darul 
prorocirei mai vârtos iaste decât vrăjitoria, iară Merlin 
proroc iaste! 

Îmi dădui seama că o făcusem lată. Trebuia să recâştig 
terenul pierdut. După o matură reflecţie şi un plan mai 
dihai, îi zisei: 

— Măria ta, m-ai înţeles greşit. Dă-mi voie să-ţi explic. 
Există două soiuri de profeţii. Unul este de a prezice lucruri 
care sunt foarte aproape de noi; celălalt este darul de a 
prezice lucruri care se vor petrece cu epoci şi secole mai 
încolo. Care-i mai mare dintre aceste daruri profetice? 

— De bună samă, cel din urmă! 

— Aşa e. Şi mă rog, are darul ăsta Merlin? 

— În parte îl are. Merlin prorocit-a o samă de taine despre 
naşterea mea şi a crăiei mele, cu douăzeci de ani mai 
înainte. 

— A mers vreodată mai departe? 

— Mai mult nice nu ar cuteza a zice, gândesc eu. 

— Probabil că asta-i limita la care poate ajunge. Fiecare 
profet îşi are limita lui. Limita unora dintre marii profeţi a 
fost un secol. 

— Puţini sunt aceştia, rari ca iarba de leac, pre cât am 
aflat eu. 

— Au existat doi încă şi mai mari, ale căror limite au fost 
de câte patru şi şase veacuri, ba unul a ajuns să prezică 
până la o limită de şapte sute douăzeci de ani. 

— Oho! Ce minunăţie! 


— Dar ce sunt toţi aceştia faţă de mine? O nimica toată! 

— Cum? Întru adevăr ai puterea de a vedea chiar mai 
departe decât atâta nepărăsită vreme? 

— Şapte sute de ani? Măria ta, află că privirile ochiului 
meu de profet au din cuprinderea vulturului şi lor li se 
dezvăluie viitorul lumii pe încă aproape treisprezece secole 
şi jumătate de acum încolo! 

Ehei! Păcat că n-aţi văzut ce ochi a bleojdit regele şi cum 
era mai-mai să înghită tot aerul de deasupra pământului! 
Cu asta îl aranjasem pe Merlin. Aţi văzut că în faţa 
oamenilor acelora nu era nevoie să dovedeşti nimic din ceea 
ce afirmai: era de ajuns să afirmi şi ei te şi credeau. 
Niciodată nu i-a dat prin gând cuiva să pună la îndoială vreo 
afirmaţie. 

— Şi acum trebuie să-ţi spun, măria ta - continuai eu - că 
sunt în stare să practic amândouă soiurile de profeţii: cea 
pe durată lungă şi cealaltă, dacă îmi dau osteneala, dar de 
obicei nu practic decât cea pe lungă durată, fiindcă cealaltă 
nu este de demnitatea mea. Aceea-i bună doar pentru 
prezicători de teapa lui Merlin - profeţi scurţi de coadă, 
cum le zicem în profesiunea noastră. Fireşte, aşa - din când 
în când - mă distrez şi eu cu câte o profeție mai măruntă, 
dar nu prea des; de fapt, mai niciodată. Îţi aminteşti ce mult 
s-a comentat - când ai ajuns în Valea Sfinţeniei - faptul că 
eu am prezis sosirea măriei tale şi am precizat până şi 
ceasul sosirii, şi asta cu două sau trei zile înainte. 

— Adevăr grăieşti. Acum îmi aduc aminte. 

— Ei bine, mi-ar fi fost şi mai uşor, de patruzeci de ori mai 
uşor şi aş fi adus la târg de o mie de ori mai multă marfă, 
dacă ar fi fost vorba de ceva care avea să se petreacă peste 
cinci sute de ani, în loc de două-trei zile. 

— Multe ciudăţenii mai sunt pre lumea aceasta! 

— Aşa e! Un adevărat expert poate mai lesne prezice un 
lucru care se va petrece peste cinci sute de ani decât unul 
care se va petrece peste cinci sute de secunde. 


— După chibzuinţă mea, zic că mai lesne ar fi să fie 
altmintrelea. S-ar cădea să fie de cinci sute de ori mai lesne 
să proroceşti ceea ce-i mai aproape decât ceea ce-i mai 
departe de bieţii de noi, căci ceea ce-i aproape s-ar 
învrednici să vadă până şi neştiutorul. Adevăr zic, că legile 
prorociei nu se potrivesc cu ceea ce-i aievea, că ele fac prea 
Cu uşor ceea ce-i anevoie şi anevoie ceea ce-i uşor. 

Dovedea înţelepciune regele. O căciulă ţărănească nu era 
de ajuns ca să-l deghizeze; ba, ţi-ai fi dat seama că e rege şi 
dacă-l vedeai sub un clopot de scafandrier, când ai fi auzit 
cum îi mergea mintea. 

Dar asta-i altă căciulă. Până una-alta, mă pomenii cu o 
nouă îndeletnicire, care-mi dădea de furcă. Regele deveni 
foarte dornic să afle tot ce se va întâmpla în următoarele 
treisprezece secole, de parcă ar fi urmat să trăiască în ele. 

Din clipa aceea, mi-am prorocit singur că o să chelesc tot 
gândindu-mă ce profeţii să mai născocesc pentru a satisface 
cererile regelui. Până atunci multe lucruri indiscrete 
dădusem în vileag, dar să mă joc de-a profetul în aşa hal, 
încă nu mi se întâmplase. Mă gândii însă că şi profesia asta 
are foloasele ei. La urma urmei, profeţii nu au nevoie de nici 
un dram de minte. Mintea le trebuie, fireşte, pentru nevoile 
cotidiene ale vieţii, dar nu le serveşte la nimic în chestiunile 
profesionale. Profeţia este cea mai odihnitoare dintre 
vocaţii. Când pogoară asupră-ţi duhul profeţiei, n-ai decât 
să-ţi coci mintea şi s-o pui la rece; n-ai nevoie decât să-ţi 
deşurubezi falca şi s-o laşi singură să facă treaba, că falca îi 
dă înainte şi profeţiile curg în doi timpi şi trei mişcări. 

Mai în fiecare zi, dădeam peste vreun cavaler rătăcitor şi 
de fiecare dată când îi vedea, se trezea în rege vajnicul 
spirit marţial. Era gata să uite situaţia în care se găsea şi să 
le spună câte ceva, într-un stil cu nuanţe sau chiar cu ieşiri 
directe, care l-ar fi trădat cine este. De aceea, aveam grijă 
să-l trag din mijlocul drumului la momentul oportun. Dar el 
se oprea ceva mai încolo şi îi privea ţintă, scăpărându-le 
nişte priviri şi umflându-şi nările, de parcă ar fi fost un cal 


la război. Îmi dădeam seama că se perpelea de dorul de a 
se încaieră cu dânşii. A treia zi, pe la vremea prânzului, 
tocmai mă oprisem în drum pentru a lua o măsură de 
precauţie, dictată de lovitura aceea de bici pe care o 
primisem pe pielea mea, cu două zile mai înainte. Precauţie 
pe care mai târziu m-am hotărât s-o las pustiei, căci mi-era 
silă s-o mai pun în aplicare. Dar în momentele acelea aveam 
clar în minte ce păţisem, şi în timp ce mergeam înainte cu 
paşi vârtoşi, având falca în funcţiune şi mintea la odihnă, 
căci tocmai făceam profeţii, mă poticnii de-o piatră şi - 
huzdup! - căzui lat jos. Mă speriasem aşa de tare, încât, o 
clipă, nu m-am putut gândi la nimic; apoi mă ridicai 
încetişor şi cu grijă şi desfăcui băierile traistei. Aveam într- 
însa o bombă cu dinamită, învelită în lână - şi pusă într-o 
cutie. Mă gândisem că mi-ar prinde bine la drum, şi s-ar 
putea ivi ocazia ca să fac o minune număru unu cu dânsa. 
Totuşi, e un lucru enervant să cari aşa ceva cu tine, iar să-l 
laşi pe rege s-o care, ar fi şi mai rău. Acum, după căzătura 
aia zdravănă, îmi ziceam că ar fi mai bine sau s-o arunc sau 
să găsesc vreun mijloc sigur de a mă descotorosi de 
societatea ei. Tocmai o scosesem din cutie şi o pusesem în 
traistă, când zării venind înspre noi doi cavaleri. Regele 
rămase încremenit în mijlocul drumului, ca o statuie, 
zgâindu-se la ei - bineînţeles, uitase iarăşi pe ce lume se 
află şi cum trebuie să se poarte - dar înainte de a putea să-l 
previn, a şi fost nevoit s-o ia din loc, şi bine a făcut! El 
crezuse că cei doi cavaleri se vor da în lături. Auzi una ca 
asta! Să se dea în lături de pe drum ca să nu calce peste 
pulberea nevrednică a unor trupuri de ţărani? Unde se 
trezea dumnealui, regele! Când s-a mai dat el în lături - sau 
când a avut prilejul ca vreun ţăran, zărindu-l pe el sau pe 
vreun oarecare nobil cavaler, să nu se dea în lături, pentru 
a-l cruța la timp de osteneală? Cavalerii nu dădură nici o 
atenţie regelui; era treaba lui să-şi scape la timp pielea, iar 
dacă n-ar fi şters-o de pe drum, ar fi fost călcat frumuşel în 


picioarele cailor, ba ar mai fi fost şi ţinta batjocurii 
călăreţilor. 

Regele, însă, era cuprins de furie şi se apucă să le arunce 
o seamă de epitete şi provocări de cea mai augustă tărie. 
Cavalerii erau acum ceva mai departe de noi, dar se opriră, 
foarte miraţi, se întoarseră în şa şi se uitară îndărăt, parcă 
stând la îndoială dacă trebuie să catadicsească sau nu să-şi 
pună mintea cu nişte târâturi ca noi. Dar se întoarseră şi se 
îndreptară înspre noi. Nu mai era nici o clipă de pierdut. 
Am „tăbărât” şi eu pe ei, dar să vedeţi cum. Am alergat 
înspre dânşii şi când am ajuns în dreptul lor, le-am tras un 
alai de înjurături tocmai din fundul rărunchilor, de să li se 
facă părul măciucă, aşa că faţă de sudălmile mele, insultele 
regelui păreau o nimica toată, nu făceau nici doi bani. 
Sudălmile le luasem din secolul al XIX-lea, care ştia să înjure 
mai acătării. Cavalerii aveau o viteză aşa de mare, încât 
ajunseseră aproape de locul unde era regele, înainte de a-şi 
da seama ce le trântisem eu; dar imediat după aceea, 
spumegând de furie, îşi opriră caii, care se ridicară în două 
picioare, şi-i întoarseră din drum. Se îndreptau acum spre 
mine, unul lângă altul. Mă aflam la vreo şaptezeci de metri 
de dânşii - ţop! - pe-o stâncă de pe marginea drumului. 
Când ajunseră la vreo treizeci de metri de mine, întinseră 
suliţele şi îşi aplecară capetele încoifate şi aşa, având chiar 
sub piepturile lor coamele împă-noşate ale cailor - o 
mândreţe, nu alta - aceste fulgere-exprese se abăteau 
asupra mea, gata să mă facă terci. Dar când au ajuns la 
cincisprezece metri, am aruncat cu precizie bomba, dând-o 
de pământ chiar sub botul cailor. Şi bum! Şi hum!... să le 
meargă peticele! 

Ei, da! Straşnic lucru, straşnic şi pe cinste, de parcă ar fi 
fost explozia unui vapor pe Mississippi. În următoarele 
cincisprezece minute, am stat amândoi sub o ploaie 
alcătuită din microscopice ţăndări de cavaleri, fierărie şi 
carne de cal. Spun amândoi pentru că regele a participat şi 
el la acest spectacol, îndată ce şi-a căpătat răsuflarea. Se 


făcuse acolo o groapă care ar fi dat de lucru întregii 
populaţii din regiune timp de mai mulţi ani-vreau să spun, 
ca să i se explice şi să înţeleagă ce s-a petrecut. Cât despre 
astuparea gropii, treaba asta ar fi mers relativ mai repede, 
căzând în sarcina câtorva sărmani aleşi - ţăranii senioriei 
respective, care n-ar fi primit nimic pentru munca lor. 

I-am dat regelui explicaţiile necesare, spunându-i că 
isprava se datoreşte unei bombe cu dinamită. Informaţia 
asta nu i-a căşunat nici un rău, lăsându-l la fel de deştept ca 
şi mai înainte. Totuşi, în ochii săi, faptul însemna o nobilă 
minune şi o nouă lovitură împotriva lui Merlin. Am crezut că 
fac bine, explicându-i că miracolul ăsta nu poate fi săvârşit 
prea des, ci numai când condiţiile atmosferice sunt 
favorabile. Altfel, el ar fi bisat ori de câte ori am fi avut un 
subiect mai interesant la îndemână, şi asta nu mi-ar fi 
convenit deloc, căci altă bombă nu mai aveam cu mine. 

CAPITOLUL XXVIII. 

Instruirea regelui. 

În dimineaţa celei de a patra zile, tocmai când răsărea 
soarele şi noi rătăcisem vreun ceas prin pâclele zorilor, 
ajunsei la o hotărâre: regele trebuie cu orice preţ instruit, 
căci lucrurile nu mai pot merge aşa. Trebuie luat în serios 
de mână şi instruit temeinic şi cu conştiinciozitate. Altfel nu 
ne puteam aventura să intrăm în vreo casă de om, căci până 
şi mâţele vor mirosi că au a face cu un şarlatan în costum 
de bal mascat şi nu cu un ţăran. Aşa că am făcut un popas şi 
i-am Zis: 

— Măria ta, dacă între hainele pe care le porţi şi ceea ce-i 
sub ele nu-i nici o nepotrivire şi totul e în regulă - în 
schimb, între hainele măriei tale şi purtarea pe care o ai 
este mare nepotrivire şi totul pare anapoda. Mersul marţial 
pe care îl ai şi ţinuta de lord - s-a zis cu ele. Te ţii prea drept 
şi priveşti prea de sus, prea cu ifos. Ştiu că grijile regatului 
nu gârbovesc umerii, nu te fac să umbli pleoştit, cu bărbia 
în jos, nu întunecă semeţia privirilor, nu strecoară îndoială 
şi teamă în inimă şi nu se arată prin nici un fel de şubrezire 


a trupului sau prin paşi nesiguri. Numai dezgustătoarele 
griji pe care le au cei umili duc la asemenea rezultate. De 
aceea, măria ta trebuie să înveţe câteva şmecherii; trebuie 
să imite - aşa cum imiţi marca unei fabrici cunoscute - toate 
tarele sărăciei, mizeriei, jignirii şi ale altor câteva semne 
obişnuite de neomenie, care sapă bărbăţia din om şi fac 
dintr-însul un supus credincios, cuminte şi tolerabil, spre 
mulţumirea stăpânilor săi. Altfel, până şi pruncii te vor dibui 
că eşti travestit şi amândoi riscăm să fim sfâşiaţi în bucăţi la 
prima colibă unde vom trage. Rogu-te, încearcă să umbli 
aşa cum ţi-am arătat. 

Regele băgă în cap toate acestea şi apoi încercă să le 
imite. 

— Binişor... binişor. Bărbia ceva mai plecată, mai jos, te 
rog... aşa, foarte bine. Ochii, prea sus... te rog nu privi în 
zare, priveşte în pământ, la zece paşi de picioare... Da... 
aşa-i bine, foarte bine. O clipă, te rog. Dai pe faţă prea 
multă putere, prea multă hotărâre. Ar trebui să târşeşti 
paşii, să mergi mai tropai-tropai, ropai-ropai. Uită-te la 
mine, te rog, uite-aşa şi tot aşa... Da, cam aşa, cam aşa... 
aproape cum ar trebui... Da, acum e binişor. Hm! Maie 
ceva care nu merge... Stai, stai niţel... Nu ştiu ce dracu o fi! 
Te rog, mai fă vreo treizeci de metri, ca să am perspectiva 
cuvenită... Ei, fii atent! Da, capul e în regulă, viteza justă, 
umerii cum trebuie, ochii aplecaţi, bărbia bleojdită, 
umbletul, ţinuta şi stilul în regulă - da, fiecare din astea e în 
regulă! Şi totuşi ansamblul nu-i bun, plămada nu-i reuşită. 
Socotelile nu se echilibrează; una-s cheltuielile, alta 
veniturile. Aide, din nou, măria ta, te rog... Da, acum mi se 
pare că i-am dat de rost. Da, m-am lămurit. Ştii ce-ţi 
lipseşte? Autenticitatea spirituală a ceea ce faci; asta-i lipsa. 
Totul este făcut ca de un amator, de un diletant. 
Amănuntele practice sunt în regulă, le îndeplineşti la 
milimetru; înşelătoria-i pusă la punct, numai că nu păcăleşti 
pe nimeni. 

— Atunci dară ce se cade să fac pentru a fi cu folos? 


— Să mă mai gândesc... Nu prea văd nici eu. În fond, nu 
există nimic care ar putea îndrepta lucrurile, decât 
practica, sireaca. Ne găsim tocmai într-un loc ideal pentru 
astfel de exerciţii: rădăcini, cioturi şi pietre, de care să se 
poticnească umbletu-ţi falnic. Aici n-avem teamă că putem fi 
întrerupţi de la treabă; este doar câmpie cât vezi cu ochii şi 
numai o singură colibă, colo, în depărtare şi ăia sunt aşa de 
departe, că nu ne poate vedea nimeni. Ar trebui s-o iei pe 
dincolo de drum, măria ta, şi să-mi faci exerciţii toată 
ziulica. 

După ce a făcut aşa, câtva timp, exerciţii, i-am zis: 

— Acum, măria ta, închipuieşte-ţi că suntem la uşa omului 
care locuieşte în coliba aceea şi că ne vede familia lui. Hai, 
arată-mi cum o să te adresezi capului familiei! 

Fără voie, regele îşi îndreptă şi înţepeni umerii, ca o 
statuie, şi zise cu o glacială asprime: 

— Mă, ţărane, ia adă-mi un scaun şi ospătează-mă din 
mâncărurile ce ai. 

— Vai, măria ta! Nu-i bine de loc! 

— Dară unde-i greşeala? 

— Oamenii aceştia nu-şi zic unul altuia ţărani. 

— Adevărat? 

— Numai cei de deasupra lor le zic ţărani. 

— Atuncea să îi zic altmintrelea: ei, mă robule! 

— Nu, că s-ar putea să fie om liber! 

— Aha! Atuncea să-i zic oare: măi, om bun? 

— Da, aşa ar merge, măria ta, dar şi mai bine ar fi dacă i-ai 
zice: mă, frate, mă; sau mă, fârtate, mă! 

— Frate? Frate cu un nevolnic ca acela? 

— Dar şi noi ne pretindem de-o teapă cu ei, nevolnici ca şi 
ei. 

— Adevăr iaste. Zice-voi: frate, adă-mi un scaun şi aciiş de- 
ale mâncării. Acum iaste după cuviinţă? 

— Nu chiar de tot. Căci ai cerut numai pentru unul, nu 
pentru noi amândoi; mâncare numai pentru unul, scaun 
numai pentru unul. 


Regele păru tare nedumirit. Nu era, săracul, o somitate 
intelectuală. Capul său era o clepsidră cu nisip; primea o 
idee, dar o prindea grăunte cu grăunte, nu toată deodată. 

— Vrea şi luminăţia ta un scaun? Şi vrea chiar să şadă? 

— Păi, dacă n-aş şedea şi eu, omul şi-ar da imediat seama 
că noi facem pe egalii, dar nu suntem - şi iute ne-am da de 
gol. 

— Adevăr grăit-ai şi bine ai mai chibzuit! Ce lucru de 
minune iaste adevărul, că iese la iveală când nu te aştepţi şi 
încă în fel şi chip! Da - căsaşul se cuvine să ne aducă scaune 
şi de-ale gurii pentru amândoi şi aducându-ne ibricul şi 
ştergarul nu i se cade să arate unuia mai mult respect decât 
celuilalt. 

— Şi mai am un amănunt de corectat: nu trebuie să ne 
aducă nimic afară, ci trebuie să ne ducem noi înăuntru, 
printre nevolnici - şi poate printre alte lucruri care-ţi 
trezesc sila - şi să mâncăm împreună cu gazdele şi asta 
după obiceiurile casei, adică la fel ca ele. Numai dacă omul 
ar fi din clasa robilor, am putea proceda altfel. Iar ibric şi 
ştergar nu vom găsi la ei, chiar dacă ar fi sclavi sau liberi. 
Aide, măria ta, mai fă câţiva paşi. Da, e mai bine acum, cel 
mai bine de când încerci d-alde-astea, dar nu-i încă perfect. 
Umerii măriei tale n-au avut parte de-o povară mai grea 
decât armura şi nu vor să se lase în jos, şi pace! 

— Atuncea dă-mi traista. Voi lua învăţătură de la duhul 
poverilor care n-au nice o cinstire într-însele, că duhul iaste 
acela carele apasă umerii şi nu greutatea, căci armura grea 
iaste, dară falnică povară şi te ţii drept într-însa... Nu mai 
sta la gând şi nu crâcni. Dă-mi-o! Pune-mi-o în cârcă! 

Cu traista la umăr, era complet şi nu părea mai august 
decât oricare dintre oamenii pe care-i văzusem în viaţa 
mea. Dar încăpăţânaţi umeri mai avea! Parcă înadins nu 
voiau să înveţe cum să se lase şi să pară în mod firesc 
căzuţi. Trebuia să continui instrucţia, explicându-i şi 
corectându-l: 


— Ei, fă aşa ca lumea să te creadă că eşti mâncat de 
datorii şi că nu mai poţi să răsufli de creditori; fă-te că eşti 
şomer, să zicem că eşti fierar şi nimeni nu mai vine să-şi 
potcovească bidiviii. Nevasta zace bolnavă acasă, copiii îţi 
plâng că nu au ce mânca... 

Şi aşa mai departe, şi tot aşa. Îl instruii ca să întruchipeze 
rând pe rând tot felul de oameni nenorociţi şi care sufăr de 
groaznice lipsuri şi belele. Dar, din nefericire, toate astea 
erau pentru dânsul vorbe goale, căci nu pricepea nimic din 
ele şi ar fi fost totuna dacă-i fluieram un cântec în loc să-i 
vorbesc. Cuvintele nu înfăptuiesc nimic, nu trezesc nimic în 
tine, decât dacă ai suferit pe propria-ţi piele lucrurile pe 
care le înfăţişează ele. Există mulţi oameni înţelepţi care 
vorbesc ca nişte cunoscători şi cu simpatie despre „clasa 
muncitoare”, dar care sunt fermi convinşi că o zi de grea 
muncă intelectuală este cu mult mai anevoioasă decât o zi 
de grea muncă manuală şi-s tare mulţumiţi că au deci 
dreptul la un salariu mai bun. De ce gândesc astfel, e lesne 
de înţeles: ei ştiu totul despre una din aceste munci, fără s-o 
fi încercat pe cealaltă. Dar eu cunosc la fel amândouă 
felurile de munci şi, în ceea ce mă priveşte, ştiu că poţi să- 
mi dai toate averile din lume şi tot n-o să mă socotesc plătit 
îndeajuns pentru mânuirea târnăcopului timp de treizeci de 
zile. În schimb sunt gata oricând să îndeplinesc cea mai 
grea muncă intelectuală mai pe nimica toată, pentru o sumă 
cât de mică, şi voi fi tare mulţumit. 

Munca „intelectuală” este greşit numită astfel; ea este o 
plăcere, o desfătare, şi îşi are răsplata în ea însăşi. Cel mai 
prost plătit dintre arhitecţi, ingineri, generali, scriitori, 
sculptori, pictori, profesori, avocaţi, jurişti, actori, 
predicatori, cântăreţi, se află în al nouălea cer când este la 
lucru. Cât despre muzicantul cu arcuşul în mână, care şade 
în mijlocul unei mari orchestre şi este mângâiat şi purificat 
de fluxul şi refluxul valurilor de sunete divine - ei, bine, 
putem spune că şi el munceşte, dacă vreţi cu dinadinsul, 
dar asta e curată ironie. Legea muncii pare adânc 


nedreaptă - dar există şi nimic nu o poate schimba; cu cât 
muncitorul este plătit cu mai multe bucurii, pe care le 
scoate dintr-însa, cu atât el este şi mai bine plătit în bani. Şi 
aşa-i şi cu legea acestor pungăşii neruşinate - care se 
numesc noblețea ereditară şi regalitatea. 

CAPITOLUL XXIX. 

Coliba cu variolă. 

Când, pe la nămiezi, ajunserăm la colibă, nu văzurăm nici 
un semn de viaţă. Recolta fusese culeasă de pe pământul 
din preajmă, cu câtva timp înainte şi ogoarele păreau 
jupuite, căci fuseseră ridicate de pe ele ultimul fir de pai şi 
ultimul bob. Îngrădirea, acareturile şi tot ce era pe acolo 
erau grăitoare pentru sărăcia bieţilor oameni. Nici urmă de 
orătănii sau vite prin preajmă; nici o vietate. Liniştea era 
apăsătoare, ca într-un mormânt. Coliba nu avea nici măcar 
un cat deasupra, iar acoperişul de stuf se înnegrise de 
curgerea anilor şi era într-un hal fără de hal de paragină. 

Uşa era întredeschisă. Ne apropiarăm tâlhăreşte, 
mergând tiptil şi aţinându-ne răsuflarea, căci aşa ne 
simţeam noi - chiar ca nişte lotri. Regele bătu. Aşteptarăm. 
Nici un răspuns. Bătu din nou. Nici un răspuns. Împinsei 
uşor uşa şi privii înăuntru. Zării câteva siluete nedesluşite, 
apoi văzui o femeie că se ridică de pe jos şi se zgâieşte la 
mine - exact aşa cum ţi se întâmplă când eşti trezit din 
somn. Deodată, îşi recapătă piuitul: 

— Milă şi îndurare! se rugă ea. Totul ne-a fost luat, nu ne-a 
mai rămas nimic. 

— N-am venit să-ţi iau nimic, surată dragă. 

— Nu eşti preot? 

— Nu. 

— Nice nu vii din partea lordului stăpânitor? 

— Nu. Nu sunt de pe aici. Sunt străin. 

— Atuncea, de frica lui Dumnezeu, carele cu nevoi şi 
moarte hărăzit-a pre cei neprihăniţi, nu mai zăbovi pe aici! 
Pasă a purcede cât mai fără zăbavă, că locul acesta iaste 
sub blăstămul său şi al bisericii. 


— Lasă-mă să intru, ca să-ţi dau o mână de ajutor. Te văd 
bolnavă şi necăjită. 

Începusem să mă deprind cu întunecimea dinăuntru. Am 
putut desluşi cum femeia îşi pironise asupră-mi ochii 
scufundaţi în găvanele lor adânci. Am putut vedea cât de 
slabă şi uscată era sărmana de ea. 

— Au nu înţelegi? Zis-am că locul acesta iaste sub 
blăstămul bisericii. Pleacă - până nu te zăreşte vreun 
hoinar şi nu duce pâră împotriva ta. 

— Nu te îngriji de mine. Nu-mi pasă de blestemele 
bisericii. Vreau să te ajut. 

— Duhurile cele bune aibă-te în pază - dacă viiază 
asemenea duhuri. Binecuvântată fie-ţi vorba! Dacă 
Dumnezeu mi-ar fi dăruit măcar o înghiţitură de apă! Dară 
lasă totul, uită ce-am zis şi tuleşte-o de aici, că în casa 
noastră iaste ceva de care i se cade a se teme şi celuia 
carele de biserică nu-i pasă: molima de care ne prăpădim 
cu toţii. Lasă-ne aşa cum suntem, bunule şi vrednicule, şi du 
cu tine, străinule, binecuvântarea pe care nişte procleţi ca 
noi ţi-o pot hărăzi. 

Dar înainte ca ea să fi isprăvit aceste vorbe, eu apucasem 
o strachină de lemn şi o luai la goană spre izvor, gata să mă 
izbesc de rege. Apa era la vreo zece metri de casă. Când mă 
întorsei şi intrai în casă, îl găsii pe rege înăuntru. Se căznea 
să deschidă oblonul care acoperea gaura ce ţinea loc de 
fereastră, vrând să lase a pătrunde aerul şi lumina. Într- 
adevăr, duhnea tare rău înăuntru. Dusei strachina la gura 
femeii şi tocmai când ea o înhaţă cu ghearele, oblonul fu în 
sfârşit deschis şi o lumină puternică îi scaldă faţa. Femeia 
avea vărsat. 

Dintr-un salt, fui lângă rege şi îi spusei la ureche: 

— Pleacă imediat, măria ta! Femeia va muri de molima 
aceea care a secerat atâtea vieţi prin mahalalele 
Camelotului, acum doi ani. 

EI însă nici nu se clinti. 


— Nu mă voi urni din loc, adevăr zic ţie, şi o voi ajuta, îi 
şoptii din nou: 

— Măria ta, fă cum îţi spun. Trebuie să pleci imediat. 

— Gând bun nutreşti şi vorbele îţi sunt înțelepte. Dară 
lucru de ruşine ar fi ca regele să ştie de teamă, iară ruşinea 
l-ar îmbrăţoşa şi pre cavalerul carele l-ar împiedeca a da 
ajutorinţă acolo unde iaste nevoie. Pace ţie, temătorule, că 
eu de aici nu voi pleca. Luminăţiei tale i se cade a pleca. 
Afurisenia bisericii nu are putere a mă atinge pre mine, 
dară te opreşte pre domnia ta a te afla aici şi cu grea mână 
te-ar pedepsi, dacă i s-ar sufla o vorbă despre fărădelegea 
ce ai săvârşit. 

Regele se afla în mare primejdie, rămânând acolo, şi ar fi 
putut să-l coste chiar viaţa, dar era zadarnic să mai discuţi 
cu dânsul. Dacă socotea că este în joc onoarea-i de cavaler, 
nu mai era chip să te înţelegi cu el. Când îi intra ceva în 
cap!... Orice-ai fi zis, tot ar fi rămas; cu nimic nu-l puteai 
clinti din hotărârea sa. Îmi dădui seama şi lăsai baltă 
subiectul. Femeia zise: 

— Om bun ce eşti - vrei să te urci pe scară şi să-mi spui ce 
vezi acolo? Nu te spaima să-mi spui, că sosit-a vremea când 
până şi o inimă de mamă mai tare nu se poate sfâşia, căci 
sfâşiată iaste. 

— Rămâi pre loc - zise regele - şi dă-i muierii să mănânce. 
Mă duc eu. 

Zicând, îşi scoase traista şi o aşeză jos. Eram gata să mă 
urnesc, dar regele mi-o luă înainte. Se opri şi descoperi 
zăcând pe jos, mai la întuneric, un om care până atunci nu 
ne văzuse şi nu scosese nici o vorbă. 

— Soţul tău? întrebă regele. 

— Da. 

— Adormit-a? 

— Domnul fie lăudat pentru milosârdia lui; da - de vreo 
trei ceasuri. Nu ştiu cum să-mi arăt prinosul! Inima-mi 
laudă pre domnul pentru că i-a dăruit somnul pre carele îl 
doarme acum. 


Zisei: 

— Trebuie să vorbim încet, ca să nu-l trezim. 

— Nu iaste nevoinţă că, săracul, a murit! 

— A murit? 

— Da! Şi mare bucurie iaste să-l ştiu mort! Nime nu-i mai 
poate face nici un rău, nime nu mi-l mai ocărăşte şi suduie. 
Acum iaste fericit în ceruri, iară dacă nu-i acolo, atunci 
suferă chinurile iadului şi tot mulţămit iaste, că prin locurile 
acelea nu va întâlni nici stareţ, nice vlădică. De copii fost-am 
împreună şi douăzeci şi cinci de ani soţ şi soaţă; şi amar de 
vreme ne-am iubit şi am suferit de-a valma. Dară astăzi de 
dimineaţă i s-au rătăcit minţile şi în închipuirea lui eram 
iarăşi flăcău şi fată, cutreierând, plini de dulceaţa lumii, 
pajiştile cele mândre. Şi aşa, în această neprihană şi 
fericire, mers-a el hai-hui hât departe, şi mai departe, 
sporovăind încetişor şi poposi la locul de verdeață, pre 
carele noi ceştialalţi nu-l cunoaştem, şi acum hălăduieşte 
pre alte tărâmuri, departe de ochii muritorilor. Şi, aşa, 
despărţire între noi nu a fost, căci în închipuirea lui mers- 
am cu dânsul. El nu şi-a dat sama, dară mers-am şi eu, cu 
mâna în mâna lui, cu mâna mea cea tânără şi moale - nu cu 
gheara asta părăduită. laste de mirare, dar aşa iaste: să 
mergi şi să nu ştii că mergi; să te desparţi şi să nu obliceşti 
că te desparţi! Cine s-ar învrednici a purcede mai lin decât 
aşa? Aceasta i-a fost răsplata pentru cruda viaţă pre care cu 
prea multă răbdare a îndurat-o. 

Se auzi un uşor zgomot, venind din ungherul întunecos 
unde era scara. Regele se cobora, ţinând ceva într-un braţ, 
în timp ce se ajuta cu celălalt ca să se dea jos. Ajunse în 
lumină, îl văzui ţinând la piept o fetiţă de vreo cincisprezece 
ani. Tare mai era slabă şi pricăjită. Abia îşi dădea seama de 
cele ce se petreceau în jurul ei. Fata se stingea fiind atinsă 
de vărsat. Şi iată-mă totodată martorul unui eroism dus 
până în pânzele albe, un eroism ce nu putea fi întrecut şi 
care sfida moartea, fără arme şi la câmp deschis, iar sorții 
de izbândă nefiind de partea aceluia care o sfida. Cel care 


aruncase morţii provocarea la luptă nu se aştepta la nici o 
răsplată în acest turnir, care nu se petrecea în faţa unei 
liote de admiratori, îmbrăcaţi în atlazuri şi fireturi şi care L- 
ar fi privit cu mândrie şi l-ar fi aplaudat din belşug. Şi totuşi 
purtarea regelui era tot aşa de senină şi de curajoasă cum 
ar fi fost la una din acele întreceri de tarabă, unde cavalerii 
se măsurau între ei, în lupte de la egal la egal şi îmbrăcaţi 
în haine de oţel proteguitor. Acum era măreț, într-adevăr 
măreț. |epenele statui ale strămoşilor săi, aflate la palat, 
meritau să aibă acum încă una, alături de ele. Aveam să mă 
îngrijesc eu. Dar de astă dată nu mai era vorba de un rege 
în zale, ucigând un uriaş sau un balaur, ca toţi ceilalţi, ci de 
un rege îmbrăcat ca oamenii de rând, purtând moartea în 
braţe numai pentru ca o mamă de la ţară să-şi poată vedea 
copila pentru cea din urmă oară, şi să găsească mângâierea 
cuvenită. 

Regele aşeză copila alături de maică-sa, care o potopi cu 
îndrăgiri şi mângâieri ce-i ţâşneau din inima prea plină. 
Puteai desluşi o uşoară licărire în ochii copilei, drept 
răspuns la aceste mângâieri, dar asta era totul. Mama 
şedea aplecată asupra fiicei, sărutând-o, dezmierdând-o şi 
rugându-se de ea ca să-i vorbească, dar buzele fetei abia de 
se mişcau, fără a putea articula vreun sunet. Am scos 
repede din traistă sticla cu băutură, însă femeia mă opri, 
spunându-mi: 

— Nu, las-o în pace! Iaste mai bine aşa. Nu ţi se cade 
dumitale, om bun şi milostiv, să-i căşunezi o răutate decât 
care alta nu iaste pre lume, aducând-o în simţire. Că iaste 
bine a cugeta: ce sorţi de viaţă i-au căzut ei? Ce-o mai 
aşteaptă pre astă lume? Fraţii ei s-au dus, tătâne-su 
aşijderea, maică-sa se va prăpădi şi dânsa, iară ea sub 
afurisenia bisericii stă şi nime n-ar oploşi-o şi mângâia-o, 
chiar dacă s-ar zbate de chinurile morţii, în mijlocul 
drumului. Ea are parte numai de deznădejdea celor fără 
nădejde. Nice nu te-am întrebat, om bun şi milostiv ce eşti, 
dacă soră-sa mai viiază acolo sus. Nice nu vrut-am să te 


întreb, căci te-ai fi dus după ea şi n-ai fi lăsat-o în pace pre 
biata oropsită... 

— Se odihneşte în pace! zise regele, cu glas domol. 

— Mai bine aşa! Astăzi a pogorât fericirea; ziua de azi ne-a 
adus îmbelşugată mântuire! Draga mea, Aniţa, în curândă 
vreme vei purcede după surioara ta, că dumnealor oameni 
miloşi sunt şi nu ţi-or scoate piedeci în cale. 

Şi zicând acestea se aplecă asupra copilei, bolborosind 
cuvinte pline de duioşie şi bocind încetişor, mângâindu-i 
faţa şi părul, sărutând-o şi dezmierdând-o cu fel de fel de 
nume gingaşe, dar din ce în ce licăririle din ochii fetei erau 
mai slabe şi păleau. Am văzut cum pe rege îl podidiră 
lacrimile şi din ochii înlăcrimaţi îi şiroiau pe faţă. Femeia le- 
a văzut şi ea, şi zise: 

— Oh! Oh! Oh! Le-am ghicit tâlcul: şi dumneata ai acasă o 
soaţă, cainica de ea, şi amândoi flămânzi vă culcaţi în multe 
daţi, ca măcar plozilor să le rămână o coajă de pâine. Ai 
parte numai de nevoi şi de ocările şi sudălmile cele de toate 
zilele ale mai marilor dumitale şi de mâna asupritoare a 
bisericii şi a regelui. 

Regele tresări în faţa acestui pietroi aruncat din 
întâmplare pe domeniile sale, dar îşi ţinu firea. N-avea 
încotro: trebuia să-şi înveţe rolul, ba încă şi-l juca destul de 
bine pentru un începător cam stângaci. Încercai o 
diversiune, oferindu-i femeii mâncare şi băutură, dar ea 
refuză şi una şi alta. Nu mai voia să strecoare nimic între ea 
şi moartea cea alinătoare. Apoi, m-am furişat şi i-am adus 
de sus copilul mort, aşezându-l lângă ea. Asta o zgudui din 
nou şi urmă o scenă sfâşietoare. Treptat, făcui şi alte 
diversiuni, amăgind-o ca să-mi povestească suferinţele ei: 

— Le ştiţi prea bine, căci le-aţi îndurat şi dumneavoastră, 
oameni buni, că nime nu scapă de ele în toată Britania, dacă 
de teapa noastră iaste. I-o poveste veche şi lehămitisitoare. 
Ne-am străduit, am luptat şi am învins. Ce izbândă, că fost- 
am trăitori şi nu am pierit! Mai mult decât atât, ce-am fi 
putut cere! Că noi unele adăstăm şi altele tămpinăm. N-a 


căzut nici o pacoste preste capetele noastre, pe care să n-o 
fi putut răpune, până ce anul acesta ne-a venit de hac, 
aducându-ne buluc toate belelele; că, aşa cum se zice, o 
năpastă nu vine niciodată singură. Cu mulţi ani în urmă, 
lordul carele stăpâneşte moşia sădit-a nişte pomi roditori 
preste sărăcia de pământ a noastră; pre cea mai mare 
parte, ceea ce ne-a căşunat multe rele şi scârbă... 

— Dar era dreptul lui! îi tăie vorba regele. 

— Nime nu tăgăduieşte, dară legea taie şi spânzură 
precum povteşte şi face aşa că ceea ce-i al lordului iaste a 
lordului, iar ceea ce iaste al meu tot al lordului iaste. 
Pământul nostru şi casa de pre el le-am luat noi cu bezmăn 
de la lord, iar noi, fiind bezmănarii lui, tot ale lui erau şi 
putea face cum poftea. Acum câtăva vreme, trei dintre 
pomii aceia au fost găsiţi doborâţi la pământ. Cei trei feciori 
ai noştri mai răsăriţi se duseră spăimântaţi ca să dea de 
veste asupra fărădelegii. O! Cainica de mine, vă fac ştire că 
şi astăzi feciorii îmi zac în temniţele prea slăvitului lord, 
carele a fost zicând că acolo vor zace şi putrezi până ce 
mărturisire vor face. Dară ce spovadă să facă, dacă fără 
vină sunt? Şi ei acolo vor rămâne până la moarte. Le ştiţi 
prea bine, îmi închipui, şi iani gândiţi dumneavoastră, 
oameni buni, ce ne-a rămas cainicilor de noi? Un bărbat, o 
muiere şi doi copii, să strângă roade care au fost sădite 
vârtos şi din belşug, ca să le şi păzească, zi şi noapte, de 
hulubi şi de alte vieţuitoare prădalnice, de care nu ţi se 
cade a te atinge că sfinte sunt. Cu vorba aceea: Fugi de 
aoleu şi dai peste oleleu! Când semănăturile lordului ajuns- 
au la vremea secerei, şi ale noastre aşijderea, erau la 
vremea secerei. Când dăn-gănit-a clopotul de la dumnealui, 
chemându-ne pre noi să-i secerăm grânele pe degeaba, 
lordul nu a îngăduit ca eu şi cu cele două fiice să fim 
socotite în locul celor trei feciori întemnițați, ci doară 
pentru doi dintre dânşii să fim socotite câteşitrele, iară 
pentru cel de al treilea fecior carele lipsea, în toate zilele 
fost-am puse la dăjdii şi iar dăjdii. Estimp, semănăturile 


noastre se părăduiau, fiind lăsate de izbelişte. Iară sfinţia sa 
părintele şi prea slăvitul lord ne speteau cu birurile, zicând 
că domniile lor păgubesc, pierzând partea cuvenită lor 
drept dijmă. La sfârşit, birurile acestea ne răpiră toate 
semănăturile şi ni se risipi totul. Ni le luară, silindu-ne să le 
secerăm pentru domniile lor, fără de plată şi fără de 
mâncare, prăpădindu-ne de foame. Dară răutatea cea mare 
sositu-ne-a când eu, pierzându-mi minţile din pricina 
foamei, a lipsei feciorilor şi a necazului de a-mi vedea 
bărbatul şi copilele în zdrenţe, în nevoi şi amărăciune, zis- 
am grele ocări şi sudălmi - dară prea puţine, că mii li s-ar 
cădea, mânca-i-ar viermii iadului cei neadormiţi! - 
împotriva bisericii şi a năravurilor ei! Acestea tâmplatu-s-au 
acum zece zile. Căzând bolnavă de molima aceasta i-am zis 
preotului ocările, că el venit-a la mine a mă dojeni pentru 
nesmerenia mea în faţa mânei pedepsitoare a domnului. El 
a făcut de ştire mai marilor săi, ducând pâră împotriva mea, 
dară eu rămăsei neclintită şi întru aceasta preste capul meu 
şi preste al acelora care mi-s mai dragi ca lumina ochilor 
căzut-a afurisenia Râmului. Din ziua aceea, toţi ne ocolesc şi 
fug cu scârbă de noi, procleţii! Nime nu a cutezat să vină 
până la colibă să vadă dacă suntem trăitori au morţi. Noi, 
ceştialalţi, la pământ fost-am dărâmaţi. Dară eu m-am 
ridicat, aşa cum se cade unei soaţe şi mume. Şi aşa prea 
puţin puteau ei mânca, dară şi mai puţin aveau ce. Dară apă 
tot se găsea şi le-am dat să bea. Dacă au văzut-o au început 
a se ruga de mine şi a binecuvânta apa! Dară ieri i s-a pus 
capăt, căci mă părăsiră puterile. Ieri, pentru cea din urmă 
oară, mi-am văzut viind soţul şi copila cea mică. Am zăcut 
lată ceasuri şi ceasuri - veacuri aş zice - ascultând vreo 
mişcare aşteptând vreo... 

Femeia trase o ocheadă speriată fiicei mai mari, apoi 
strigă: 

— Oh, draga mea! şi strânse uşor în braţele ocrotitoare 
trupul ţeapăn al copilei. Îi auzise horcăitul morţii. 

CAPITOLUL XXX. 


Tragedia de la conacul lordului. 

La miezul nopţii, totul luă sfârşit şi noi ne aflarăm în faţa a 
patru cadavre. Le acoperirăm cu boarfele pe care le 
găsirăm şi plecarăm, închizând şi proptind bine uşa. Chiar 
casa în care trăiseră trebuia să le slujească de mormânt 
acestor nenorociţi, căci lor nu li se îngăduia o îngropăciune 
creştinească şi nici să-şi odihnească oasele într-un pământ 
sfinţit. Aveau parte de soarta câinilor, a fiarelor sălbatice, a 
leproşilor şi nici un suflet, care mai nădăjduiam viaţa 
veşnică, n-ar fi cutezat să se amestece, în vreun fel, cu 
aceşti paria căzuţi sub dojana şi afurisenie. 

Abia pornisem amândoi, când auzii un sunet asemănător 
unor paşi prin pietriş. Mi se tăie răsuflarea, căci nu trebuia 
să fim văzuţi ieşind din casa aceea. Îl trăsei de anteriu pe 
rege, ne înapoiarăm şi ne ascunserăm după colţul colibei. 

— Am scăpat - zisei eu - dar era cât pe aici s-o păţim. Dacă 
noaptea ar fi fost mai puţin întunecată, cu siguranţă că am 
fi fost văzuţi, căci omul părea foarte aproape de noi. 

— Se prea poate să fi fost vreo fiară, iară nu om. 

— Fie şi aşa, dar, om sau fiară, nu-i bine să mai întârziem 
nici o clipă pe aici. Trebuie să ne strecurăm cum putem şi 
să ocolim drumul. 

— Sst! Nu auzi? Vine încoace! 

Aşa era. Paşii se apropiau de noi, drept spre colibă. 
Credeam că este vreo fiară şi voiam să mă conving, ca să nu 
dârdâim degeaba. Eram gata să fac primul pas, când regele 
mă apucă de braţ. Se scurse o clipă de tăcere, apoi auzirăm 
o bătaie uşoară în uşa colibei. Mă trecură fiorii. Ciocănitura 
se repetă, apoi auzirăm aceste cuvinte rostite cu fereală: 

— Măicuţă! Tăicuţă! 

Deschideţi-ne - am scăpat, suntem slobozi! Vă aducem 
veşti care vor face să pălească obrajii voştri, iară inima să 
vă salte de bucurie! Nu avem vreme de stat, că trebuie 
degrab' să gonim! Şi... 

Nici un răspuns. 

— Măicuţă! Tăicuţă! 


Îl trăsei pe rege înspre celălalt colţ al colibei şi îi şoptii: 

— Hai! Acum putem merge pe drum! 

Regele şovăia, gata să găsească vreun clenci, dar tocmai 
atunci îi auzirăm deschizând uşa. Ştiam că nenorociţii aceia 
se aflau acum în faţa morţilor. 

— Hai, măria ta! într-o clipă vor aprinde o lumină şi atunci 
vei auzi lucruri care îţi vor sfâşia inima. 

De data asta, n-a mai şovăit. Îndată ce ajunserăm pe drum, 
eu o luai la goană, iar după un moment, renunțând la 
morga lui, alergă şi regele după mine. Nu voiam să mă mai 
gândesc la cele ce se petreceau în colibă. Voiam să le alung 
din minte, aşa că mă agăţai de primul subiect ce mi se ivi: 

— Eu am suferit de boala aceea de care au murit bieţii 
oameni, aşa că nu am de ce mă teme, dar dacă măria ta n-ai 
avut-o încă, atunci... 

El îmi tăie vorba pentru a-mi spune că era cam tulburat, 
iar ceea ce îl tulbura era conştiinţa care nu-l lăsa deloc în 
pace: 

— Feciorii aceia fost-au sloboziţi - aşa ziceau ei - dară 
cum? Nu iaste a crede că lordul lor i-a slobozit. 

— Sunt sigur că au evadat. 

— Gândul acesta nu-mi dă pace! Tleamă mi-iaste că aşa o fi, 
iară prepunerile şi bănuielile luminăţiei tale întăresc 
temerile mele. Mi se pare că aceeaşi spăimare ne-a cuprins 
pe amândoi. 

— Eu nu aş numi-o aşa. Într-adevăr, bănuiesc că au evadat, 
dar dacă au făcut-o nu sunt deloc supărat, fii sigur. 

— Nice eu nu duc bănat, dară zis-am că... 

— Atunci ce este? Pentru ce eşti tulburat, măria ta? 

— Dacă fugit-au de la temniţă, datorinţa noastră iaste a-i 
prinde şi a-i duce legaţi lordului lor, că nu se cuvine ca un 
om de sama lui să paţă o asemenea neobrăzată şi 
cutezătoare jignire. Nu i se cade să rămână de ocară din 
fapta unor oameni de neam prost. 

Iarăşi îşi dăduse în petec. Nu putea pricepe decât o faţă a 
lucrurilor, căci aşa se născuse, aşa fusese educat şi în vine îi 


curgea un sânge stricat din moşi-strămoşi, tocmai datorită 
acestui soi de inconştientă brutalitate moştenită de la un 
lung alai de inimi, care fiecare îşi dăduse obolul, otrăvind 
torentul. Ca să azvârli în temniţă pe aceşti oameni - şi asta 
fără nici o dovadă - şi ca să le înfometezi de moarte rudele, 
asta nu era nici un rău pentru dumnealui, căci oamenii 
aceia erau doar nişte ţărani la cheremul lordului lor, căruia 
i se îngăduia să se poarte cu dânşii oricum poftea şi avea 
chef. În schimb, pentru rege şi ceilalţi de soiul său, a rupe 
lanţurile unei captivităţi nedrepte însemna o insultă, o 
ocară! Da - un lucru de neiertat în faţa oricărei mărimi 
care-şi cunoştea îndatoririle sfintei ei caste. 

Mă căznii mai mult de jumătate de ceas până să îl fac să 
schimbe subiectul şi chiar atunci, nu eu, ci o întâmplare din 
afară îl hotărâ. Într-adevăr, îndată ce ajunserăm pe creasta 
unui dâmb, zărirăm hăt-departe nişte pălălăi. 

— Foc! zisei eu. 

Incendiile mă interesau foarte mult, căci începusem să mă 
ocup de asigurări şi, de asemenea, să fac antrenamente cu 
caii şi să construiesc nişte pompe de incendiu, cu gândul de 
a înfiinţa cândva un Minister al Pojarului. Preoţii se 
opuseseră atât asigurărilor, cât şi măsurilor contra 
incendiilor, pe temeiul că ele ar constitui o neobrăzată 
încercare de a împiedica hotărârile lui Dumnezeu. Dacă le 
arătai că nu împiedicai câtuşi de puţin aceste hotărâri, ci 
doar uşurai grelele lor urmări - şi asta prin anumite 
operaţii de stingere, care-ţi reuşeau sau nu, după norocul 
ce-l aveai - preoţii îţi ripostau că astea erau un joc de noroc 
împotriva hotărârilor dumnezeieşti şi la fel de 
condamnabile. Într-adevăr, ei au căutat să mă păgubească 
mai mult sau mai puţin, lovind în aceste întreprinderi, dar şi 
eu le-am făcut figura cu asigurările împotriva accidentelor. 
De obicei, oricare cavaler este un om cu capul în nori şi 
chiar un aiurit şi deci gata să creadă în orice fel de 
argumente care nu fac doi bani, când acestea vin de la un 
promotor al superstiţiilor; totuşi, oricum ar fi cavalerii, până 


şi cel mai aiurit dintre ei tot îşi poate da seama, măcar din 
când în când, de aspectul practic al lucrurilor. De aceea, în 
ultima vreme nu se mai făcea nici o curăţătorie la turniruri 
şi nu se culegeau de pe jos rezultatele, fără să nu dai în 
fiecare coif de câte o poliţă de asigurare în contra 
accidentelor. 

Ramaserăm pe loc puţintel, în bezna adâncă a nopţii şi în 
liniştea ei, privind spre vâlvătăile roşii din depărtare şi 
încercând să desluşim îndepărtatul murmur ce se ridica şi 
se prefira schimbăcios în noapte. Câteodată, murmurul se 
întărea şi părea mai apropiat, dar tocmai când speram să 
prindem de veste ce-l pricinuise, zgomotul descreştea şi se 
potolea, păstrându-şi mai departe taina. Coborârăm 
dâmbul, luând-o într-acolo, dar poteca şerpuitoare ne 
cufundă pe dată în bezna de nepătruns - beznă deasă şi 
strânsă între pereţii a două păduri înalte. Bâjbâirăm prin 
vale vreo jumătate de milă, în timp ce vuietul se înteţea din 
ce în ce mai mult, fiind acum mai desluşit, iar furtuna se 
apropia însoţindu-l cu câte o pală de vânt, cu câte o licărire 
de fulger sau cu bubuiturile înfundate ale tunetelor 
îndepărtate. Mergeam în faţă, când deodată mă lovii de 
ceva - ceva moale şi greu, care se bălăbăni când îl atinsei; 
în aceeaşi clipă, fulgeră şi, la un pas de mine, văzui chipul 
chinuit al unui om care atârna de craca unui copac şi se 
zvârcolea! Adică mi se păru mie că se zvârcoleşte, dar nu 
era aşa. Ce privelişte îngrozitoare! În acelaşi moment, 
bubui un trăsnet asurzitor şi tăria cerului îşi dezlănţui 
potopul. Orice-ar fi fost, trebuia să dezlegăm pe omul acela, 
în speranţa că ar mai fi în viaţă. Fulgerele veneau acum mai 
dese şi mai puternice şi în locul acela aveai când miez de zi, 
când miez de noapte. O clipă, omul atârna în faţa noastră în 
plină lumină, apoi chipul lui se ştergea iarăşi, afundat în 
întuneric. Îi spusei regelui că trebuie să tăiem ştreangul, 
dar el se împotrivi. 

— Dacă singur s-a spânzurat, însamnă că vroit-a cu 
dinadinsul a lăsa lordului său bunurile, aşa că ni se cade a-l 


lăsa aşa cum i-a fost dorul. Iară dacă alţii l-au spânzurat, se 
prea poate ca aceştia să fi avut dreptate, aşa că tot 
spânzurat se cuvine a-l lăsa. 

— Dar... 

— Nu mai sta la gând, ci lasă-l aşa cum iaste. Şi încă dintr- 
o pricină: când se va pogori iarăşi fulgerul, uită-te în 
preajmă. 

Aşa văzui, la vreo cincizeci de metri de noi, încă doi 
spânzurați. 

— Nu iaste vreme prielnică pentru a fi curtenitori cu 
morţii. Şi de nici un folos nu iaste, că nu mai au prilejinţă a 
ne mulţămi. Aidem - zadarnic ne irosim vremea pe aici. 

Avea dreptate, aşa că o luarăm din loc. Mergând ceva mai 
departe, văzurăm, la lumina fulgerelor, încă şase 
spânzurați, aşa că avurăm parte de-o plimbare menită să ne 
bage în sperieţi. Între timp, murmurul de mai înainte se 
prefăcuse într-o larmă de urlete şi răcnete omeneşti. Zării 
un om fugind prin beznă, hăituit de un altul; apoi amândoi 
dispărură. Mai văzurăm încă un caz asemănător, apoi un 
altul. După o scurtă cotitură, ajunserăm să vedem iarăşi 
vâlvătăile. Ardea măreţul conac al lordului. Flăcările îl 
mistuiseră aproape cu totul. Peste tot, vedeam oameni 
fugind şi alţii fugărindu-i, turbaţi de furie. 

Îl prevenii pe rege că ne găsim într-un loc primejdios 
pentru nişte străini ca noi. Ar fi mai bine dacă ne-am feri 
din lumina vâlvătăilor, până ce s-or mai linişti lucrurile. Ne 
întoarserăm şi făcurăm câţiva paşi, ascunzându-ne la 
marginea pădurii. Din ascunzătoare, văzurăm o seamă de 
bărbaţi şi femei hăituiţi de o gloată aprigă. Aproape până în 
zori avurăm parte să vedem numai lucruri de acestea. Focul 
potolindu-se şi furtuna risipindu-se, vuietele glasurilor şi ale 
paşilor care alergau încetară şi ele, iar bezna şi tăcerea 
învăluiră iarăşi împrejurimea. 

Acum era momentul să ne încumetăm a merge mai 
departe şi aşa făcurăm, luând-o cu băgare de seamă 
înainte. Deşi eram frânţi de oboseală şi picam de somn, o 


ţinurăm vârtos înainte, lăsând multe mile în urmă, 
depărtându-ne de locul cu pricina. Apoi, cerurăm găzduire 
la coliba unui cărbunar, unde ni se dădu tot ceea ce puteau 
nişte gazde sărace. Femeia era trează şi deretica prin casă, 
dar bărbatul dormea încă pe nişte pale de fân, aşezate pe 
podeala de lut. Femeia nu se simţi la largul ei până nu o 
lămurirăm că suntem doi călători care rătăcisem drumul şi 
am orbecăit toată noaptea prin pădure. Îndată deveni 
gureşă şi ne întrebă dacă am auzit ce s-a petrecut la 
conacul din Abblasoure. Da, auzisem noi ceva, dar acum 
doream niţică odihnă şi somn. Regele însă se băgă în 
discuţie: 

— Sfatul meu iaste a ne vinde nouă casa şi de locul acesta 
degrab' să vă depărtaţi, căci primejdie mare vă paşte 
rămânând în preajma noastră. Aflaţi că noi chiar acum 
venim de la nişte oameni care de moarte spurcată au pierit. 

Era frumos din partea lui, dar fără nici un folos, căci pe 
atunci una dintre cele mai răspândite decoraţii ale ţării era 
să ai ciupituri de vărsat pe faţă. Văzusem de la bun început 
că şi femeia şi bărbatul aveau această decorație. Ea ne 
asigură că suntem bineveniţi în casa ei şi că nu are nici o 
teamă. Nu-i mai puţin adevărat că femeia se simţise tare 
măgulită de oferta regelui, căci era nemaiauzit să dai peste 
un om cu o înfăţişare atât de umilă, care să-ţi propună să-ţi 
cumpere casa numai pentru a poposi o noapte într-însa. 
Asta îi trezi un mare respect pentru noi şi se strădui din 
răsputeri a ne face să ne simţim cât mai la îndemână în 
coliba ei. 

Dormirăm până târziu după-amiază, apoi ne scularăm 
destul de flămânzi pentru ca mâncarea din cocioabă să pară 
îndeajuns de gustoasă chiar şi unui rege, cu atât mai mult 
cu cât era pe sponci şi fără varietate. Ea consta din ceapă, 
sare şi pâinea aceea obştească, făcută din uruială pentru 
cai. 

Femeia ne povesti cele întâmplate în noaptea trecută. Pe la 
zece sau unsprezece seara, când lumea era în pat, un foc 


izbucni la conacul lordului. Oamenii din preajmă săriră în 
ajutor şi nobila familie fu salvată, cu o singură excepţie: 
lordul însuşi, pe care nu-l mai văzu nimeni. Cu toţii erau 
înnebuniţi de această pierdere şi doi răzeşi curajoşi îşi 
jertfiră vieţile scormonind prin casa în flăcări după acest 
preţios personaj. După câtăva vreme l-au găsit, adică ceea 
ce rămăsese dintr-însul: cadavrul său. L-au găsit într-o 
pădurice, la vreo trei sute de metri depărtare, legat, cu 
căluş în gură şi străpuns în vreo zece locuri. 

Cine săvârşise fapta? Bănuiala căzu pe o familie săracă din 
vecinătate, care în vremea din urmă fusese tratată de lord 
cu o deosebită asprime; iar de la oamenii aceia bănuiala 
repede se lăţi asupra neamurilor şi prietenilor lor. O simplă 
bănuială era de ajuns. Slugile în livrele porniră pe loc o 
cruciadă împotriva oamenilor acelora, la care s-a asociat 
repede întreaga populaţie. Bărbatul gazdei noastre fusese 
foarte harnic, împreună cu întreaga gloată, şi nu se 
înapoiase acasă decât în zori. Ba, adineauri plecase iar, ca 
să afle rezultatul general al cruciadei. În timp ce noi 
vorbeam cu soţia, el se întoarse din cercetări. Raportul său 
fu destul de revoltător. Optsprezece inşi spânzurați sau 
măcelăriți, iar doi răzeşi şi treisprezece prizonieri pieriţi în 
flăcări. 

— Şi câţi prizonieri se aflau în tainiţele conacului? 

— Treisprezece. 

— Va să zică au pierit cu toţii? 

— Da, toți. 

— Dacă lumea a sărit într-ajutor şi familia lordului a putut 
fi salvată, de ce n-au salvat şi pe prizonieri? 

Omul mă privi cam încurcat şi zise: 

— Era vreme să deschizi uşile beciului? Hă-hă! Să vezi 
cum ar fi scăpat măcar unii dintre ei! 

— Vrei să spui că nimeni nu s-a îndurat să descuie uşile 
beciului? 

— Nime nu se apropia de tainiţele boltite, nice ca să 
încuie, nice ca să descuie, iaste la mintea omului că 


beciurile erau ferecate cu străşnicie şi nu era nevoie decât 
de strajă, ca nime, de-ar fi spart lanţurile, să nu scape, ci 
prins să fie. Dară nime nu fu prins. 

— Încaltea trei tot au scăpat fără nici o sminteală - zise 
regele - şi bine aţi face să daţi de ştire şi să puneţi potera 
pre urmele lor, căci aceştia ucis-au pre lord şi au pus foc 
conacului, stârnind pojarul. 

Mă aşteptasem la una ca asta din partea regelui. O clipă, 
bărbatul şi femeia arătară o vie curiozitate pentru vestea 
aflată şi părură nerăbdători să se ducă s-o împrăştie; dar 
apoi pe chipurile lor se iviră alte simţăminte şi se apucară 
să pună întrebări. Le răspunsei eu, urmărind îndeaproape 
reacţiunile pricinuite de spusele mele. Curând mă simţii 
tare mulţumit, văzând că gazdele, aflând cine erau cei trei 
prizonieri, îşi schimbară oarecum părerile şi nu mai erau 
aşa de ahotnice de a se duce ca să dea de veste. Acum doar 
se făceau că vor să se ducă, dar nimic nu le mai îmbia. 
Regele nu băgă de seamă schimbarea şi îmi păru tare bine. 
Adusei vorba despre alte întâmplări din noaptea trecută şi 
văzui că gazdele erau mulţumite că trecuseră hopul. 

Lucrul dureros în toată întâmplarea aceasta - şi pe care 
nu se putea să nu-l observi - era înverşunarea cu care 
comunitatea aceasta împilată îşi întorsese privirile şi îşi 
răşchirase mâinile-i nemiloase împotriva propriei ei clase, şi 
asta spre folosul împilatorilor comuni. Soţilor acestora li se 
părea drept şi firesc ca, într-o ceartă dintre un om din clasa 
lor şi lordul stăpânitor, casta aceea năpăstuită şi nevoiaşă 
să ţină cu stăpânul şi să lupte pentru interesele lui, fără 
măcar să se întrebe de partea cui stă dreptatea. Bărbatul 
acela din faţa mea alergase ca să dea ajutor la spânzurarea 
vecinilor şi o făcuse într-adevăr cu mult zel. Totuşi, îi trecea 
prin minte că împotriva bietelor victime nu fusese decât o 
simplă bănuială care nu se bizuia pe nici o dovadă. În ciuda 
acestui fapt, a acestei lipse de dovezi, nici el şi nici nevastă- 
sa nu vedeau vreun rău în cele întâmplate. 


lată ceva întristător pentru un om care visa o republică! 
Asta îmi aminti de timpurile de peste treisprezece secole, 
când „săracii albi” din Sudul nostru, care erau mereu 
dispreţuiţi şi adesea insultaţi de către proprietarii de sclavi 
din preajma lor, şi care îşi datorau starea înjositoare tocmai 
sclaviei ce fiinţa în ţinutul lor, se arătau totuşi plini de 
supunere şi gata să treacă de partea proprietarilor de 
sclavi, în toate mişcările pentru apărarea şi menţinerea 
sclaviei; ba, în cele din urmă, au luat arma la umăr şi şi-au 
dat vieţile pentru a opri nimicirea acestei instituţii care îi 
înjosea pe ei înşişi. Şi ăsta-i doar un exemplu din tristele 
episoade ale istoriei. În pofida acestor fapte, „săracul alb” 
nu putea suferi, în sinea lui, pe proprietarii de sclavi şi îşi 
dădea seama de situaţia ruşinoasă în care se găsea. 
Simţământul acestei ruşini însă nu era adus la suprafaţă, 
dar faptul că exista şi ar fi fost posibil de dat la iveală, în 
condiţii prielnice, însemna ceva - de fapt era de ajuns, 
dovedind că în fundul sufletului său omul este om, chiar 
dacă nu o arată. 

Ei, bine, aşa cum se desfăşurau lucrurile, acest cărbunar 
era frate geamăn cu „săracul alb” din Sudul american al 
unui viitor îndepărtat. Regele dădea semne de nerăbdare şi 
zise: 

— Lăsaţi sporovăială, că o să vă apuce noaptea şi 
strâmbătatea rămâne în picioare. Au credeţi că acei de lege 
călcători îşi vor rândui sălaş în casa părinţilor? Ei nu 
adastă, ci plecat-au a fugi şi grijă să aveţi ca poterele de-a- 
ncălarelea să purceadă pre urmele lor, spre a-i ajunge fără 
veste. 

Femeia păli oleacă, dar îndeajuns ca să o vezi, iar bărbatul 
părea neliniştit şi şovâia. Zisei: 

— Haide, fârtate, cu mine. Vin eu cu dumneata să-ţi arăt 
încotro s-o iei. Dacă ei ar fi nişte birnici care şi-au luat 
lumea în cap sau ceva de soiul ăsta aş căuta să-i feresc de 
potere, dar când au omorât un om de seamă şi i-au ars 
casa, nu mai e acelaşi lucru. 


Ultima remarcă o făcusem dinadins ca să-l liniştesc pe 
rege. Pe drum, omul părea hotărât şi începu să meargă cu 
paşi vârtoşi, dar fără prea mare zel. Îi zisei, pe negândite: 

— Ce rudă eşti cu oamenii aceia? Îţi sunt veri? 

Se albi la faţă, pe cât îi îngăduia smalţul de cărbune, şi 
stătu locului, tremurând. 

— Sărăcan de mine, dară de unde aţi luat veste? 

— Ia, am zis într-o doară. Am ghicit şi eu aşa, la 
întâmplare. 

— Sireacii de ei! Pieriţi sunt! Şi ce buni fârtaţi! 

— Şi chiar te gândeşti să-i pârăşti? 

Omul nu ştia ce să răspundă; de aceea, răspunse cu 
şovâăială: 

— Mda. 

— Atunci să ştii că eşti un mare mişel! 

Vorbele mele îl bucurară, de parcă i-aş fi spus că-i înger. 
— Mai poftoreşte încă o dată voroavele acestea, mă frate, 
că după câte înţeles-am nu-mi vei găsi cap de price şi nu mă 

vei vicleni, chiar dacă nu-mi îndeplinesc datorinţa. 

— Datorinţa? Nu există datorie în chestia asta; ba, dacă e 
o datorie, atunci este aceea că trebuie să-ţi ţii gura şi să-i 
laşi să scape. Au făcut bine ce-au făcut! 

Omul părea tare bucuros. Bucuros, şi totodată bănuitor. 
Se uită într-o parte şi într-alta a drumului, ca să vadă dacă 
nu se apropie cineva, apoi îmi zise cu un glas de taină: 

— Din care ţară venit-ai, frate, că te încumeţi a grăi vorbe 
de primejdie, fără a te spaima? 

— Nu sunt primejdioase deloc vorbele mele, când le spun 
unui om de aceeaşi teapă. Dar la nimeni altul să nu zici ce 
ţi-am zis. 

— Mai bine să mă calce caii în picioare şi terci să mă facă, 
decât să destăinuiesc una ca asta! 

— Bine, atunci dă-mi voie să-ţi spun tot ce vreau. Nu mi-e 
teamă că o să-mi lăţeşti spusele. Cred că diavolul şi-a vârât 
coada în tot ce li s-a întâmplat azi-noapte oamenilor aceia 
nevinovaţi. Cât despre bătrânul lord, el şi-a primit pedeapsa 


meritată. Dacă ar fi după mine, aş procopsi cu acelaşi noroc 
pe toţi cei din tagma lui. 

Teama şi îngândurarea omului pieriră şi el se arătă 
cuprins de recunoştinţă şi de o curajoasă însufleţire; 

— Chiar dacă ai fi iscoadă, iar cuvintele tale o capcană în 
care să cad - ele sunt inimii mele dulceaţă şi bucurie, iară 
ca să le mai aud încă o dată pre ele şi altele aşijderea, voios 
m-aş duce la spânzurătoare, ştiind şi cainicul de mine că 
încailea o dată în viaţa-mi înfometată am avut şi eu parte de 
ospăț îmbelşugat. Şi acuma să mă spovedesc şi eu dumitale, 
iubite frate, şi răspuns să-mi dai, dacă dirept iaste. Ajutorat- 
am la spânzuratul vecinilor mei, că de n-aş fi arătat osârdia 
cuvenită pentru nevoile stăpânilor mei, de rea moarte aş fi 
murit, căci primejdia ne pândeşte într-una aţa vieţii. Iară 
ceilalţi aşijderea au făcut; tot din aceeaşi pricină! Cu toţii 
saltă astăzi de bucurie că lordul s-a pristăvit, dară pe faţă 
se căinează şi jelesc şi cu viclenie lăcrimează, că umblăm cu 
zilele în mână şi numai aşa hălăduim! Zis-am vorbele ce-am 
avut de zis! Singurele vorbe care au miere în gura mea 
amară, iară mierea lor mi-iaste răsplata. Să purcedem mai 
departe, iubite frate, încotro pofteşti dumneata, chiar şi la 
spânzurătoare de m-ăi duce, că gata sunt. Vedeţi aşadar 
cum stăteau lucrurile. În fundul sufletului, omul rămâne om. 
Secole întregi de abuzuri şi asupriri nu izbutesc să 
nimicească omenia dintr-însui. Oricine crede că greşesc 
greşeşte el. Da, da; găseai berechet temeiuri bune pentru o 
republică până şi printre cei mai înjosiţi şi asupriţi dintre 
oameni - chiar şi printre ruşii asupriţi de ţar - şi de 
asemenea omenie din belşug, chiar şi printre germanii 
supuşi kaiserului - dacă cineva se dovedea în stare să 
scoată la iveală sfioasele şi bânuitoarele lor simţăminte 
lăuntrice şi să răstoarne, aruncând în noroi, orice tron 
regesc şi orice nobilime care ar fi susţinut tronul. De pe 
acum, trebuie să vedem limpede anumite lucruri, să 
nădăjduim şi să credem. Ce ne trebuie? Mai întâi, o 
monarhie îngrădită, aşa cum ajunsese ea în zilele regelui 


Arthur, apoi nimicirea tronului, desfiinţarea nobilimii şi 
obligarea fiecărui nobil de a se îndeletnici cu ceva folositor; 
instituirea votului universal şi încredințarea 
guvemământului în mâinile bărbaţilor şi femeilor din popor. 
Aşadar, cele întâmplate şi povestite de mine nu erau câtuşi 
de puţin un îndemn de a renunţa la visul meu, ci 
dimpotrivă. 

CAPITOLUL XXXI. 

Marco. 

Acum ne plimbam fără nici o grabă, urmându-ne şirul 
vorbei. Trebuia să profităm de timpul în care - chipurile - 
urma să ne ducem până în cătunul Abblasoure, să anunţăm 
autorităţile ca să caute pe criminali şi apoi să ne înapoiem 
acasă. Având acest răgaz, doream să-mi satisfac o altă 
curiozitate, care nu se stinsese şi nici nu-şi pierduse 
noutatea pentru mine, de când mă aflam în regatul lui 
Arthur; anume, voiam să cunosc felul în care se purtau 
oamenii aceştia cu cei care veneau din întâmplare pe 
meleagurile lor - ţinând seama de straşnicile şi riguroasele 
împărțiri şi subâmpărţiri pe caste şi subcaste. 

Faţă de călugărul cu chipul ras, care cutreiera apostoleşte 
drumurile, acoperit cu glugă şi cu năduşeala ce-i curgea 
şiroaie pe obrajii rotofei - cărbunarul era profund 
respectuos; faţă de boiernaşi, de-o slugărnicie josnică; faţă 
de plugarii cei mărunți şi faţă de meşteşugarii liberi, era 
prietenos şi-i plăcea a sporovăi cu dânşii, dar când trecea 
prin locurile acelea vreun sclav cu ţinuta respectuoasă şi 
umilă, cărbunarul îşi ridica deodată nasul şi nici nu suferea 
să-l vadă. Ehei, sânt dăţi când îţi vine să spânzuri întreaga 
seminţie omenească şi să termini cu toată farsa asta! 

Ne-a fost dat să avem şi o păţanie. Deodată, văzurăm o 
droaie de băieţi şi fete, pe jumătate goi, ieşind în pripă din 
pădure, ţipând şi arătând foarte speriaţi: Cel mai vârstnic 
dintre ei nu avea mai mult de doisprezece sau, hai să zicem, 
paisprezece ani. Ne chemară în ajutor, dar erau aşa de 
buimăciţi, încât n-am înţeles ce se întâmplase. Totuşi, am 


intrat în pădure după dânşii şi curând am aflat toată pricina 
spaimei: ei spânzuraseră un băieţaş cu un ştreang din 
curmei de tei şi bietul copil se zvârcolea şi se zbătea în 
chinurile morţii, li salvarăm şi căutarăm să descoasem totul. 
Era din nou o ispravă a firii omeneşti; din admiraţie pentru 
neamurile mai vârstnice, copiii aceia se apucaseră să le 
imite, jucându-se de-a gloata înfuriată şi ajunseseră la 
rezultate straşnice, care întreceau chiar cu mult aşteptările 
lor. 

Plimbarea asta a fost plină de roade pentru mine. Am făcut 
totul ca să profit de răgazul ce-l aveam. Am reuşit să cunosc 
mai mulţi oameni şi, în calitatea mea de străin de locurile 
acelea, am putut să-i întreb în voie o seamă de lucruri care- 
mi stăteau pe inimă. Ceva care mă interesa îndeosebi ca 
bărbat de stat era chestiunea salarizării. Am cules în după- 
amiaza aceea o seamă de informaţii, aşa cum am putut. Un 
om fără prea mare experienţă şi care nu gândeşte este 
înclinat să măsoare gradul de prosperitate sau lipsa de 
prosperitate a unei naţiuni doar după salariile 
precumpănitoare. Dacă salariile sunt ridicate, națiunea e 
prosperă, ar zice el, iar dacă sunt scăzute, națiunea nu-i 
prosperă. Ce eroare! Nu era important ce sumă de bani 
primeai, ci anume ce puteai cumpăra cu ea. Asta-i lucrul de 
căpetenie şi asta-ţi spune dacă salariul tău este mare în fapt 
sau mare numai cu numele. Îmi aminteam bine ce se 
petrecuse în timpul războiului nostru civil, din secolul al 
XIX-lea. În statele din Nord, un tâmplar era plătit cu trei 
dolari pe zi, la valoarea aur, pe când în statele din Sud era 
plătit cu cincizeci dolari - plătibili în bancnotele 
Confederaţiei, care erau atât de depreciate încât făceau un 
dolar baniţa. În Nord, o salopetă costa trei dolari - salariul 
pe o zi, iar în Sud costa şaptezeci şi cinci - adică salariul pe 
două zile. Şi celelalte lucruri erau în aceeaşi proporţie. Prin 
urmare, salariile erau de două ori mai mari în Nord decât în 
Sud, deoarece salariile din Nord aveau mai multă putere de 
cumpărare decât celelalte. 


Revenind la oamenii noştri, trebuie să spun că făcui multe 
cunoştinţe în cătunul acela şi m-am bucurat îndeosebi 
văzând că banii noştri cei noi circulau şi pe acolo: puzderie 
de milreişi, droaie de zecimi de cenți, spuze de cenți, destul 
de mulţi gologani de câte cinci cenți şi chiar câteva monede 
de argint - toate acestea printre artizani şi printre oamenii 
de rând. Da, circulau şi monede de aur, dar acestea numai 
la bancă, adică la aurar. Am intrat la acesta, tocmai când 
Marco, fiul lui Marco, se tocmea cu un neguţător pentru un 
sfert de livră de sare. Am cerut să-mi schimbe o monedă de 
aur de douăzeci de dolari. Mi-au schimbat-o, dar numai 
după ce au muşcat moneda cu dinţii, au văzut că sună, 
trântind-o pe tejghea, şi au tratat-o cu acizi şi numai după 
ce m-au descusut de unde o aveam şi cine eram, de unde 
veneam şi încotro mergeam şi poate încă alte o sută de 
întrebări; şi după ce i-am făcut praf cu răspunsurile mele, 
am început şi eu să le turui, oferindu-le cadou o seamă de 
informaţii: le-am spus, printre altele, că am un câine numit 
Ceasornic, că prima mea nevastă era o baptistă care credea 
în libertatea voinţei iar bunică-su prohibiţionist şi că am 
cunoscut un om care avea câte două degete groase la fiece 
mână şi un neg pe buza de sus şi care murise cu măreaţa 
nădejde că va învia - şi altele, şi alteie, până ce chiar şi 
acest sătean setos de a descoase omul şi a-l trage de limbă 
păru satisfăcut şi-şi alungă umbra de îndoială. Nici n-avea 
încotro; trebuia să respecte un om cu o putere financiară 
aşa de mare ca a mea, aşa că nu m-a mai pisat, dar am 
observat că banii nu mi-i dădu de la el ci de la unul dintre 
subalternii săi, ceea ce era cu totul firesc. Da, mi-au 
schimbat ei moneda de douăzeci de dolari, dar mi s-a părut 
că am strâmtorat puţintel banca, ceea ce era de aşteptat. 
Era ca şi cum ai fi intrat în secolul al XIX-lea într-o biată 
dugheană de sat şi ai fi cerut deodată jupânului să-ţi 
schimbe o bancnotă de două sute de dolari. Poate că ţi-ar fi 
putut-o schimba, dar tare s-ar mai fi minunat de unde poate 
avea la chimir atâta bănet un biet ţăran. Probabil că aşa se 


minuna şi aurarul, căci mă petrecu până la uşă şi acolo 
rămase încremenit şi holbat în semn de respectuoasă 
admiraţie. 

Moneda noastră cea nouă nu numai că circula destul de 
bine, dar limbajul ei intrase încetişor în deprinderea 
oamenilor, adică ei nu mai vorbeau de monedele anterioare, 
ci preţăluiau acum lucrurile în dolari, cenți, milşi şi milreişi. 
Mi se umplea inima de bucurie. Lumea propăşea, fără 
îndoială. 

Am cunoscut pe mai mulţi meşteri din sat, dar dintre ei cel 
mai acătării mi s-a părut fierarul Dowley. Era un om vioi şi 
un guraliv clasa întâi. Avea doi zileri şi trei ucenici şi făcea 
afaceri pe rupte. De fapt, se chivernisea dând din mâini şi 
din picioare, şi de aceea era foarte respectat. Marco se 
mândrea cu prietenia lui. Mă duse înadins la fierar ca să-mi 
arate atelierul unde i se cumpărau o groază de cărbuni, dar 
mai ales ca să văd eu în ce bune relaţii era el cu acest mare 
om. Am legat îndată prietenie cu Dowley. Avusesem 
odinioară, la fabrica de armament Colt, o seamă de băieţi 
răsăriţi ca dânsul, oameni unul şi unul. Doream să-l mai 
văd, aşa că îl invitai să vină duminică la Marco, ca să cinăm 
împreună. Marco căscă ochii de mirare şi-şi opri răsuflarea, 
dar când barosanul îmi acceptă invitaţia, se arătă aşa de 
bucuros, încât aproape că uită să se mai mire că a catadicsit 
să-i fie oaspete. 

Bucuria lui Marco îmi păru fără margini, dar asta numai o 
clipă, căci pe urmă îl văzui îngrijorat şi trist. Mai ales când 
mă auzi spunându-i lui Dowley că vor veni la Marco acasă şi 
Dickon, meşterul zidar şi Smug, meşterul rotar - praful de 
cărbune de pe faţa lui Marco se făcu alb ca varul şi omul se 
pierdu de tot. Înţelesei îndată ce era cu dânsul: ştia că o 
asemenea „primire” costa bani şi se vedea ruinat. Îşi zicea, 
bietul om, că zilele sale financiare îi sunt numărate şi că i- 
am pus capăt. Pe drum, mergând să-i invităm şi pe ceilalţi, îi 
zisei.: 


— 'Te rog îngăduie-mi să invit la dumneata acasă pe 
prietenii ăştia şi totodată să fac faţă eu cheltuielilor. 

Omul se lumină la faţă şi spuse voios: 

— Dară nu toate, dară nu toate, că nice dumneata nu poţi 
căra singur o povară aşa de mare. 

Îl oprii: 

— Iubite prietene, să ne înţelegem chiar de pe acum. Este 
drept că sunt doar un vătaf boieresc, dar nu sunt sărac, 
totuşi. Am avut mare pleaşcă estimp şi te vei minuna când îi 
afla cum. Îţi spun adevărul adevărat, când îţi declar că aş 
putea risipi bani pe multe petreceri ca aceasta pe care o 
pun la cale, fără să-mi pese de cheltuială nici atâtica! 

Îi zisei şi trosnii din degete. Vedeam cum mă înălţăm cu 
câte un pas vârtos în stima lui Marco, la fiece cuvânt pe 
care îl rosteam, iar când isprăvii, ajunsesem un cogeamite 
turn. Continuai: 

— Aşa că lasă totul pe seama mea. Dumneata n-o să dai 
nici o lăţcaie. Cred că ne-am înţeles, nu? 

— E mărinimos din partea dumitale, dară... 

— Nu! Nu-i aşa! Ne-ai primit în casa dumitale pe Jones şi 
pe mine cu toată mărinimia. Jones a remarcat-o astăzi 
dimineaţă, chiar înainte de a te întoarce din sat. Jones n-o 
să-ţi spună nimic, că aşa-i el, tăcut şi sperios în societate, 
dar are inimă bună şi recunoscătoare. Ştie să preţuiască pe 
aceia care îl primesc bine. Aşa este. Soţia dumitale şi cu 
dumneata v-aţi arătat nespus de primitori şi... 

— Aolio, frate, dară asta nu-i nimica. Aşa bună primire... 

— Este ceva. Dacă un om dă de bună voie tot ce are mai 
bun, ăsta-i mare lucru. Şi-i tot aşa de frumos darul ca şi 
cum ar veni din partea unui principe, căci nici principele nu 
poate da decât ceea ce are şi el mai bun. Mai mult decât 
are, nu poate da niciunul, nici altul. Şi acum să mergem să 
târguim şi să pregătim cele de cuviinţă, iar dumneata nu 
purta grija cheltuielilor. Sunt o mână-spartă, cum nu s-a 
mai pomenit. Dacă ai şti cât cheltuiesc eu uneori într-o 
săptămână, dar mai bine să nu ştii că tot nu ai crede. 


Şi aşa merserăm la noroc, oprindu-ne ici şi colo, preţăluind 
lucrurile, trăncănind cu negustorii asupra răzvrătirii 
petrecute şi aflând o seamă de înduioşătoare fapte despre 
cei fugiţi şi despre cei care rămăseseră amărâţi şi fără casă, 
căci multora li se luaseră casele sau îşi aveau rude care 
fuseseră măcelărite ori spânzurate. Îmbrăcămintea lui 
Marco era din pânză de în aspră, iar a soţiei sale din dimie 
proastă şi semăna cu hărţile de la oraş, petecită şi pestriță 
cum era, căci în timp de cinci-şase ani mereu a pus ea petec 
peste petec, de nu se mai cunoştea cum arătase haina la 
început. Doream să le dăruiesc nişte veşminte noi, ca 
mulţumită pentru tovărăşia lor plăcută, dar nu ştiam cum să 
aduc vorba, ca să nu-i jignesc. Deodată, îmi trăsni ideea de 
a o pune tot în seama regelui, că şi aşa scornisem destule 
despre firea sa recunoscătoare şi acum era momentul să 
susţin această pretinsă generozitate prin fapte: 

— Uite ce-i, Marco, mai este ceva care trebuie să îngădui - 
asta, din bunătate faţă de Jones - pentru că ştiu că nu vrei 
să-l jigneşti. El este tare dornic să vă dovedească 
recunoştinţa, dar nu ştie cum, căci este aşa de sfios şi nu 
îndrăzneşte nimic, aşa că m-a rugat pe mine să cumpăr 
nişte lucruşoare şi să vi le dau, dumitale şi suratei Phyllis şi 
să le plătesc eu, fără ca domniile voastre să ştiţi vreodată 
că-s de la el. Ştii, Marco, cum sunt oamenii cei delicaţi în 
chestiuni dintr-astea. N-am avut încotro şi i-am făgăduit lui 
Jones, aşa că de acum încolo trebuie să facem pe niznaii şi 
să nu suflăm o vorbuliţă. Ei bine - ca să ştii - Jones se 
gândea la câte un rând de haine noi pentru voi amândoi. 

— Dară aceasta risipă iaste! Nu ni se cade, nu ni se cade! 
Cugetă şi dumneata, frate, câţi munţi de bani costă! 

— Lasă munţii de bani! Nu mă mai bârâi la cap atâta. 
Trăncăneşti prea mult, Marco; când începi să-i dai cu gura, 
nu mai poate omul să scoată o vorbuliţă. Trebuie să te 
lecuieşti de treaba asta, că nu-i a bună şi cine ştie ce ţi se 
poate întâmpla. Şi acum, hai să intrăm aici şi să vedem câte 
parale face marfa neguţătorului ăsta şi nu uita: Jones nu 


trebuie să ştie că ai aflat cine ţi-a făcut darul. Nici nu-ţi 
trece prin minte cât de simţitor şi de mândru este. Ele 
fermier - un fermier cu dare de mână şi care cam 
huzureşte - iar eu îi sunt vătaf. Şi ce imaginaţie are Jones! 
Câteodată uită cine e şi se apucă de pozne de crezi că-i cel 
mai straşnic tartor din lume şi ai putea să-l asculţi o sută de 
ani şi tot nu ţi-ar da prin gând că-i fermier - mai ales dacă 
îţi vorbeşte despre agricultură. Se crede dat naibii, fermier 
fără pereche, tartorul tartorilor, dar - între noi fie vorba - 
se pricepe la plugărie cum mă pricep eu să cârmuiesc un 
regat. E tămâie, dar orice ţi-ar spune trebuie să dai din cap 
şi să asculţi smirnă, de parcă niciodată n-ai fi văzut atâta 
înţelepciune şi ţi-ar părea rău să mori înainte de a sorbi din 
izvoarele acestei înţelepciunii. Mă înţelegi? Asta o să-l 
încânte pe Jones. 

Pe Marco îl aţâţau grozav amănuntele acestea despre un 
om aşa de ciudat, dar totodată îl pregăteau în faţa 
eventualelor boroboaţe pe care le-ar fi putut face regele. 
Experienţa îmi arăta că atunci când călătoreşti cu vreun 
rege care vrea să treacă drept altcineva şi uită faptul acesta 
în cel puţin jumătate din prilejurile în care n-ar trebui să 
uite - ei bine, când îţi cade o asemenea belea pe cap, 
oricâte precauţii ai lua, tot nu ajung. 

Prăvălia la care ne oprisem era cea mai bună din câte 
întâlnisem acolo şi avea de toate, în cantităţi mici, de la 
nicovale la coloniale şi delicatese, din care nu lipseau nici 
fel de fel de peşti şi imitații de giuvaeruri scumpe. Mă 
hotărâi să târguiesc toate de acolo şi să nu mă mai 
interesez de preţuri pe la toate dughenile. Mă descotorosii 
de Marco, trimiţându-l ca să invite pe zidar şi pe rotar, 
lăsându-mi deschis câmpul de activitate. Ştiţi, nu-mi place 
niciodată să fac lucrurile în linişte şi cu discreţie; nu mă las 
până nu fac niţeluş teatru, că fără tărăboi lucrurile n-au 
haz. Avui grijă să le arăt, ca din întâmplare, că sunt gros la 
pungă, pentru a-i insufla respect prăvăliaşului, apoi scrisei 
o listă cu lucrurile de care aveam nevoie şi i-o pusei sub nas 


ca să văd dacă ştie să citească. Ştia, şi era mândru să-mi 
arate că ştie. Îmi spuse că fusese educat de un preot şi ştia 
nu numai să citească, dar să şi scrie. Se uită pe listă şi 
constată cu satisfacţie că alcătuia o notă de plată 
respectabilă. Şi aşa era, pentru o chestie măruntă ca aceea 
pe care o pregăteam în casa lui Marco. Dar nu numai că 
plânuiam o cină straşnică, ci căutam şi rarităţi şi varietăţi, 
surprize de rarităţi, mă rog. Dădui ordin ca bunătăţile să fie 
împachetate şi expediate la locuinţa lui Marco, fiul lui 
Marco, sâmbătă seara, iar socoteala să-mi fie trimisă 
duminică la ora cinei. Prăvăliaşul mă asigură că mă pot 
bizui pe promptitudinea şi exactitatea sa, căci asta-i deviza 
casei. Îmi spuse că va pune în pachet şi două pungi pentru 
bani pentru familia Marco, şi asta pe gratis - căci acum 
toată lumea făcea caz de ele. Avea o părere foarte bună 
despre şmecheria aceea straşnică, li zisei: 

— Şi, te rog, umple-le pe jumătate şi pune-le la socoteală. 

O va face, fără vorbă, şi cu cea mai mare plăcere. Le 
umplu şi le luai cu mine. Nu îndrăznisem să-i spun că 
pungile acestea erau chiar invenţia mea şi că ordonasem pe 
cale oficială ca fiecare prăvăliaş din regat să le aibă la 
vedere şi să le vândă la preţ oficial - ceea ce era de fapt o 
glumă, căci banii îi lua negustorul şi nu statul, iar noi le 
furnizam gratuit. 

Nu pot spune că regele se prăpădea de dorul nostru, când 
ajunserăm acasă după ce se înnoptase. Iar îl apucaseră 
visele acelea cu marea năvală împotriva Caliei, pe care 
trebuia s-o lovească cu toată puterea regatului său, şi aşa 
se face că trecuse întreaga după-amiază şi se înnoptase, 
fără ca el să-şi mai vină în fire. 

CAPITOLUL XXXII. 

Umilirea lui Dowley. 

Ei, şi sâmbătă, pe la asfinţit, când sosi toată încărcătura 
aia, soţii Marco îmi dădură de lucru, trebuind să-i sprijin cu 
amândouă braţele ca să nu leşine. Bieţii oameni erau 
convinşi că eu şi cu Jones ne ruinaserăm, cumpărând atâtea 


bunătăţi, şi se socoteau vinovaţi de această ruinare. Nu v- 
am spus încă, dar în afară de alimentele pentru ospăț - care 
costaseră o sumă frumuşică - mai cumpărasem o mulţime 
de provizii, gândindu-mă la viitoarea bună stare a familiei 
care ne găzduia. De pildă, o cantitate serioasă de grâu - o 
trufanda la fel de rară la masa unor oameni de teapa lor, ca 
şi îngheţata pe masa unui pustnic; mai luasem de asemenea 
o masă de sufragerie, destul de măricică, două livre de sare 
- ceea ce în ochii lor trecea drept curată nebunie - pe urmă 
tacâmuri, scaune, haine, butoiaşe cu bere şi încă vreo 
câteva lucruri de astea. Îi dăscălii pe cei doi soţi să nu sufle 
nimănui o vorbuliţă despre zbrencuiala asta, dorind să le 
fac oaspeţilor o adevărată surpriză şi să le arunc ceva praf 
în ochi. 

Hainele cele noi îi uluiră pe soţi, care ajunseseră să se 
poarte taman ca nişte copii. Ioată noaptea se foiră; se 
culcau şi se sculau mereu, aşteptând nerăbdători să se facă 
ziuă, spre a se înnoi cu ele, dar până la urmă nu i-a mai 
râbdat inima şi şi-au pus hainele cu cel puţin un ceas 
înainte de a miji zorile. Din clipa aceea, bucuria lor - ca să 
nu zic delirul - a fost atât de mare, atât de sinceră şi 
înviorătoare, încât, când i-am văzut aşa de fericiţi, nu mai 
zisei nici cârc la gândul că mereu mă treziseră şi nu putui 
dormi ca lumea, ba mă socotii răsplătit pentru paguba asta. 
În schimb, regele dormise, ca de obicei, somnul drepţilor. 
Soții Marco nu-i puteau mulţumi pentru haine, fiindcă îi 
oprisem eu, dar se străduiră în fel şi chip să-i arate 
recunoştinţa. Dar degeaba atâta osteneală; regele nu 
observă nici o schimbare. 

Se nimerise una din acele minunate şi rare zile de toamnă, 
care-s aidoma cu zilele de iunie, dar având un colorit cu 
nuanţe atât de blânde şi de gingaşe, încât e o desfătare să 
te afli în sânul naturii. Pe la nămiezi sosiră şi oaspeţii. Ne- 
am adunat sub un copac mare şi cât ai bate din palme ne- 
am împrietenit de parcă ne-am fi cunoscut de când lumea. 
Până şi regele s-a dat puţintel pe brazdă, renunțând să mai 


păstreze distanţa, deşi la început îi venise cam greu să se 
deprindă cu numele de Jones. Îl rugasem să facă pe dracu-n 
patru şi să nu uite că-i plugar, dar, totodată, avusesem 
prevederea de a insista să se mărginească la această 
afirmaţie şi să nu facă lux de amănunte, că altfel n-o să fie 
crezut. Cu un om ca el nechitit la minte şi nechibzuit la 
treabă, puteai fi sigur că dintr-un nimic îţi face pozna, dacă 
nu-i atrăgeai atenţia; îl lua gura pe dinainte, şi fiind din 
născare nespus de îndatoritor, trăncănea vrute şi nevrute, 
dând mereu amănunte în doi peri. 

Dowley era cu chef şi-l făcui să-şi dea drumul numaidecât; 
apoi îl trăsei de limbă cu toată dibăcia, până se porni să ne 
înşire povestea vieţii lui şi să se vadă aidoma unui erou. Şi 
aşa zbâr! zbâr! era o desfătare să tot stai şi să-l asculţi 
zumzăind. Era un om ridicat prin propriile lui puteri - 
pricepeţi dumneavoastră. Şi ăştia ştiu cum să-ţi vorbească! 
E drept că merită să le acorzi mai multă încredere decât 
oricărui alt soi de oameni; şi chiar ei sunt cei dintâi 
conştienţi de bafta asta. Ne spuse cum şi-a început viaţa: 
orfan, fără o lăţcaie şi fără nici un prieten - la sufletul lui - 
în stare să-l ajute; cum trăise la fel cu robii celui mai 
cărpănos stăpân; cum muncea câte şaisprezece şi 
optsprezece ceasuri pe zi şi-şi agonisea doar o bucăţică de 
pâine, care-i ajungea tocmai ca să fie pe jumătate mort de 
foame; cum până la urmă osârdia lui a atras atenţia unui 
bun fierar, care era să-l dea gata cu atâta bunătate, 
oferindu-se pe neaşteptate - fără nici un fel de pregătire - 
să-l ia ucenic pe nouă ani, dându-i locuinţă şi haine şi 
învăţându-l meseriasau „taina”, cum îi zicea Dowley. Ăsta 
fusese primul lui mare salt, primul noroc porcesc în viaţă - 
şi vedeai bine că nici acum nu putea vorbi despre 
întâmplarea aceea decât cu un fel de elocventă uimire şi 
încântare că o asemenea înălţare nevisată fusese hărăzită 
unui om ca toţi oamenii. În timpul uceniciei, nu căpătase 
nici un fel de îmbrăcăminte, dar, când ajunse la capătul ei, 


jupânul îi luă piuitul cu un costum din pânză de în nou-nouţ, 
făcându-l să se simtă nespus de avut şi arătos. 

— Pomeni-voi câte zile oi trăi, ziua aceea! cântă rotarul, 
entuziasmat. 

— D-apăi eu! strigă zidarul. M-am fost minunând, 
necrezând că ale tale sunt; adevăr zic, nice nu am crezut. 

— Nice eu nu am crezut! zbieră Dowley, cu ochii 
scânteietori. Îmi venea să-mi iau câmpii, cugetând că 
megieşii or crede că-s de furat. Zi de pomină rămas-a; zi de 
pomină şi n-oi uita-o până mi s-o împlini veleatul! 

Care va să zică aşa! Şi stăpânul lui era un om straşnic şi-i 
mergeau treburile din plin şi dădea de două ori pe an câte 
un ospăț grozav la care se servea carne şi pe masă găseai 
atunci şi pâine albă, adevărată pâine de grâu! Ce mai 
încolo-încoace, trăia ca un boier. Iar, la vremea cuvenită, 
Dowley a luat pe seama sa treburile şi s-a însurat cu fata 
jupânului. 

— Şi acum iani socotiți domniile voastre! zise el, cu 
gravitate, în casa mea iaste acuma obiceiul de a ne îndulci 
de două ori în fiece lună cu carne tăiată! 

Făcu o pauză, ca lovitura să aibă timpul de a-şi atinge 
ţinta, apoi adăugă: 

— lară de opt ori ne ospătăm cu carne sărată! 

— Adevăr grăieşte! întări rotarul, ţinându-şi răsuflarea. 

— Cu ochii mei văzut-am! zise zidarul, la fel de respectuos. 

— Pe masa mea vezi pită albă în fieştecare duminecă din 
an! mai spuse meşterul fierar, cu un ton măreț. Vouă vi se 
cade, dragi prieteni, a adeveri dacă aşa iaste au nu! 

— Cu capul meu, adeveresc! strigă zidarul. 

— Şi eu dau de voie mărturie! încuviinţă rotarul. 

— Iară despre lucrurile din casă, grăiţi voi înşivă ce văzut- 
aţi la mine şi alta nu. 

Îşi flutură mâna cu un gest larg, în semn că le acordă 
prietenilor toată libertatea de a spune ce ştiu, apoi adăugă: 

— Grăiţi cum vă lasă inima, de parcă n-aş fi eu de faţă. 


— Ai cinci scaune, de cea mai aleasă lucrătură preste 
toate, chiar dacă sunteţi numai trei în casă! zise rotarul, 
plin de adânc respect. 

— Şi şase potire de lemn şi şase străchini de lemn şi două 
de cositor spre a vă ospăta şi bea den trânsele! spuse 
zidarul, pătruns de însemnătatea faptului. Şi zic acestea în 
faţa lui Dumnezeu atoateştiutorul, carele ne iaste giudeţ, 
ştiind că nu mult vom zăbovi pre lumea aceasta şi vom 
răspunde la înfricoşătorul giudeţ de apoi, de toate câte 
spus-am şi zis-am, câtă vreme am fost în trupurile acestea, 
au înşelătoare, au nemincinoase de ne-au fost voroavele. 

— Acum luat-ai veste ce hram port, frate Jones - zise 
fierarul cu o bunăvoință totodată semeaţă şi prietenoasă - 
şi poate nu mai pregeţi a crede că om cinsteş oi fi, dară nu 
mă învrednicesc a vorbi cu străinii şi a-mi deschide inima în 
faţa lor, fără ca înainte să iau de ştire ce stare şi avere au ei. 
Mută-ţi gândul şi nu mai fi păclişit, căci vei afla că sunt om 
care trece cu vederea asemenea lucruri şi dornic sunt a 
privi pe fieştecare cu prieteşug şi a-l socoti deopotrivă cu 
mine, dacă are inimă curată, fie-i cât de mărunte avuţiile 
pământene. lară că aşa iaste - hai, bate mâna, frate Jones, 
şi cu gura mea grăiesc şi-ţi dau chezăşie că deopotrivă 
suntem amândoi! Deopotrivă! 

Şi zicând acestea, omul ne zâmbi tuturor, cu mulţumirea 
unui zeu care săvârşeşte o faptă frumoasă şi mărinimoasă şi 
este deplin conştient de ea. 

Regele-i luă mâna cu o silă foarte prost ascunsă, dându-i 
drumul la fel de grabnic, cum dă drumul unui peşte o 
cucoană, ceea ce făcu o bună impresie, gestul fiind luat ca o 
stânjenire firească a unui om copleşit de atâta mărinimie. 

Stăpâna casei aduse apoi masa şi-o puse sub copac. 
Apariţia mesei stârni rumoare, fiind un model nou şi de 
mare lux. Dar uimirea crescu şi mai mult, când cucoana - cu 
o nepăsare voită, care se vedea cât de colo, dând-o în vileag 
ochii ei aprinşi de trufie - desfăcu încetişor o veritabilă faţă 
de masă şi o întinse sub nasul tuturor. 


Asta era cu o lungime mai presus chiar decât toate 
minunăţiile din gospodăria fierarului, şi-i dădu o lovitură 
zdravănă; orb să fi fost, şi tot o vedeai. Dar Marco era în al 
nouălea cer - şi nici asta nu se putea să n-o vezi. După 
aceea nevastă-sa aduse două scaune frumoase - fii! - nou- 
nouţe. Şi asta a stârnit senzaţie - se vedea cât colo din 
privirile holbate ale fiecărui oaspete. Apoi mai aduse încă 
două - cu acelaşi nepăs în sine, din partea femeii. Iarăşi 
senzaţie - însoţită acum de nişte mormăituri speriate. lar 
mai aduse două - şi de mândrie femeia parcă plutea printre 
nouri. Oaspeţii încremeniseră şi zidarul îngăima: 

— Acestea frumoase fără seamăn sunt întru toate 
minunăţiile lumii şi cu toată plecăciunea ni se cade a le 
privi. 

Când cucoana dădu să plece, Marco, vrând să bată fierul 
cât mai era cald, zise - cu gândul de a părea stăpânit de-o 
nepăsătoare demnitate, dar fără a izbuti: 

— Ohoho! Sunt prea de ajuns! Lasă-le pre celelalte! 

Va să zică mai erau şi altele! A fost un efect frumos. Nici eu 
n-aş fi putut juca mai bine cartea aia. 

Şi-apoi atunci, pohoaţa de madam Marco îngrămădi 
surprizele una peste alta, într-un ritm care încinse uimirea 
generală până la o sută cincizeci de grade la umbră şi 
totodată îi aiuri pe oaspeţi în aşa hal, că nu se mai puteau 
exprima decât prin exclamaţii gâtuite: „Oh!” „Măre!” „Alei!” 
şi „Alelei!”, „Valeu!” şi „Aoleou!” ridicându-şi mâinile şi 
privirile, stăpâniţi de o mirare mută. Aduse tacâmurile - 
erau berechet, şi noi toate, cupe noi de lemn şi altă veselă - 
şi apoi ţin! te tu bere, peşte, pui, o gâscă, ouă, friptură de 
vacă şi de berbec, şuncă, un purcel fript şi o mană de pâine 
albă - veritabilă, chiar din grâu! Toate laolaltă, drăcoveniile 
astea lăsau mult în umbră tot ce văzuseră vreodată oamenii 
noştri. Şi în vreme ce oaspeţii încremeniseră şi nu alta, de 
mirare şi respect, eu fluturai ca din întâmplare mâna şi 
feciorul prăvăliaşului răsări, parcă din pământ, spunând că 
a venit să primească plata. 


— Prea bine! i-am spus eu nepăsător. Cât face? Ia citeşte- 
ne lista. 

Băiatul citi socoteala, pe când cei trei oaspeţi ascultau 
uluiţi - şi valuri de mulţumire senină îmi umpleau sufletul, 
iar valuri când de spaimă, când de uimire se iveau pe chipul 
lui Marco: 

2 livre de sare...200 

8 duzine de vedre de bere, în butoiaşe...800 

3 baniţe de grâu...2 700 

2 livre de peşte...100 

3 găini...400 

1 gâscă...400 

3 duzini ouă...150 

1 but de vacă pentru friptură...450 

1 but de berbec pentru friptură...400 

1 şuncă...800 

1 purcel de lapte...500 

2 serii de tacâmuri (cu tot dichisul)...6 000 

2 rânduri de straie bărbăteşti şi schimburi pentru 
primeneală...2 800 

1 veşmânt femeiesc, 1 rochie de dimie şi schimburi...1 600 

8 pahare de lemn...800 

Felurite blide...10 000 

1 masă mare de sufrageri...2 000 

8 scaune...4 000 

2 pungi pentru bani, încărcate...3 000 

Se opri. Urmă o tăcere mormântală, curat înfiorătoare. 
Nimeni nu se clinti. Nici o nară nu trăda că stăpânul ei mai 
răsuflă. 

— Asta-i tot? întrebai eu, cu un calm desăvârşit. 

— "Totul, slăvite doamne, fără numai de unele târguieli mai 
mărunte, carele n-au fost puse cu amăruntul, ci laolaltă 
rânduite, sub numele de „felurite”. Dacă îţi iaste voia, pot a 
le... 

— N-are importanţă - zisei eu, însoţindu-mi cuvintele cu 
un gest de cea mai deplină nepăsare - spune-mi totalul, 


rogu-te. 

Băiatul de prăvălie se rezimă de copac şi zise: 

— Treizeci şi nouă de mii o sută şi cincizeci de milreişi! 

Rotarul se prăvăli de pe scaun; ceilalţi se ţinură cu toată 
nădejdea de masă şi cu toţii strigară într-un glas: 

— Doamne, arată-ţi milostenia în ceasul de prăpădenie! 
Băiatul se grăbi să adauge: 

— Taica a fost zicând şi mi-a poruncit să îţi spun, slăvite, că 
nu i se cade după cinstea obrazului, să îţi ceară plata 
deodată. Deci, el îţi face rugămintea ca... 

Nu-i luai în seamă spusele, nici cât aş fi luat zumzetul unei 
musculiţe, şi cu un aer de nepăsare ce ajungea aproape la 
silă, scosei banii şi aruncai patru dolari pe masă. Păcat că 
nu i-aţi văzut cum mai holbau ochii. 

Băiatul era uluit şi încântat. Mă rugă să păstrez un dolar 
ca garanţie până se va duce la oraş şi... dar îi tăiai vorba: 

— Ce, ca să te întorci cu nouă cenți? Mofturi! Ia toţi banii. 
Păstrează restul. 

Vorbele îmi fură urmate de un murmur de uimire: 

— Adevăr grăiesc, omul acesta iaste plămădit din bani! 
Aruncatu-i-a precum gunoiştea. 

Fierarul era un om zdrobit. 

Băiatul luă banii şi plecă, mergând pe două cărări - beat 
de atâta noroc. 

Apoi, zisei lui Marco şi nevestii-sii: 

— Oameni buni, poftiţi şi voi un mic suvenir de la mine! 
dându-le pungile, ca şi cum ar fi fost un lucru fără nici o 
valoare, deşi fiecare conţinea cincisprezece cenți - bani 
buni. Şi în timp ce sărmanele făpturi îşi pierduseră capul de 
uimire şi recunoştinţă, mă întorsei către ceilalţi şi le spusei 
- calm ca un om care te întreabă cât e ceasul: 

— Ei, dacă suntem cu toţii gata, cred că şi masa-i gata! 
Haideţi, daţi-i drumul! 

Ce să spun! A fost o grozăvie; mai bine zis, o nostimadă! 
Nu ştiu dacă am pus vreodată la cale aşa ceva şi să iasă mai 
bine decât a ieşit. Nu ştiu dacă am scos vreodată efecte mai 


spectaculoase din materialul aflat la îndemână. Fierarul - 
ce mai, era terci, că rău îi mai priise! Doamne, pentru nimic 
în lume n-aş fi vrut să fiu în pielea lui. Trâmbiţase şi se 
fudulise cu ospeţele lui grozave, cu carne „aleasă” de două 
ori pe an, cu carne proaspătă de două ori pe lună, cu carne 
sărată de două ori pe săptămână, şi cu pâinea lui albă în 
fiece duminică, pe cât e anul de lung - toate astea pentru o 
familie de trei persoane. Toată întreţinerea lui pe un an nu-l 
costa decât 69.2.6 (şaizeci şi nouă de cenți, doi milşi şi şase 
milreişi) şi - uite! - pe neaşteptate răsare un om care face 
praf aproape patru dolari dintr-un condei! Şi nu numai atât, 
dar se poartă ca şi cum l-ar fi plictisit să mânuiască sume 
atât de mărunte! Ei, da, Dowley s-a chifligit de-a binelea, s-a 
făcut mic de tot şi s-a prăbuşit de pe scaun; era o băşică 
strivită în picioare de o vacă. D-apoi dă, nu-i totdeauna cum 
se chiteşte, ci cum se nimereşte! 

CAPITOLUL XXXIII. 

O lecţie de economie politică în secolul al VI-lea. 

Totuşi îi dădui şi lui un set în meciul acela, aşa că - înainte 
de a se fi sfârşit o treime din ospăț - omul era din nou 
fericit. Era şi uşor, într-o ţară cu ranguri şi caste, căci - 
vedeţi dumneavoastră - într-o ţară unde există ranguri şi 
caste, omul nu-i niciodată om întreg, ci doar un ciot de om. 
Oricum ar face, nu poate creşte cum se cuvine. Acolo, dacă 
îţi dovedeşti superioritatea prin situaţie socială, rang sau 
avere - s-a isprăvit! Omul de rând ţi se ploconeşte până la 
pământ. După asta, să vrei să-l insulţi şi nu mai ai cum. Nu - 
nu m-am exprimat cum trebuie: fireşte că-l poţi insulta şi 
face albie de porci, dar ceea ce vreau să spun este că omul 
anevoie se mai simte insultat, aşa că - dacă n-ai timp de 
pierdut - nici nu merită să mai încerci. Acum câştigasem 
stima fierarului, fiindcă îi păream nespus de avut şi într-o 
stare înfloritoare; ba, dacă aş fi avut şi vreun cât de mic 
titlu de nobleţe, omul m-ar fi venerat şi admirat fără limită. 
Şi aş fi avut parte nu numai de veneraţia lui, ci de a tuturor 
oamenilor de rând din ţară. Fiecare m-ar fi admirat, chiar 


dacă ar fi fost cel mai reuşit produs al tuturor epocilor, ca 
inteligenţă, valoare şi caracter, iar eu un biet falit din toate 
punctele de vedere. Lucrurile erau sortite să rămână mereu 
aşa, câtă vreme va exista Anglia pe pământ. Cum aveam 
darul profeţiei, eram în stare să-mi aţintesc privirile spre 
viitor şi s-o văd înălţând mai departe statui şi monumente 
tuturor neisprăviţilor ei de Georgi al nu ştiu câtelea şi al 
câtelea, şi al câtelea şi altor gloabe regale şi nobile şi 
refuzând a da cinstea cuvenită creatorilor acestei lumi - 
creatori care vin imediat după Dumnezeu - şi care se 
numesc de-alde Gutenberg, Watt, Arkwright, Whitney, 
Morse, Stephenson, Bell. 

Regele şi-a primit porţia de mulţumiri şi apoi - deoarece 
nu se aduse vorba despre bătălii, cuceriri sau dueluri între 
înzăuaţi, împlătoşaţi şi încoifaţi - începu să picotească până 
ce ajunse să moţăie de-a binelea şi o şterse să-i tragă un pui 
de somn. Doamna Marco strânse masa, puse butoiaşul cu 
bere la îndemână şi se retrase într-un colţ ca să-şi ia cina - 
alcătuită din rămăşiţe. Ceilalţi ne apucarăm curând să 
discutăm chestiunile preferate şi dragi unor oameni ca noi - 
afaceri şi lefuri, bineînţeles. La prima vedere, lucrurile 
păreau nespus de înfloritoare în acel mic regat tributar - al 
cărui stăpân era regele Badgemagus - cel puţin, faţă de 
starea de lucruri din ţinutul meu. „Protecţionismul” era 
acolo în plină dezvoltare, pe când noi ne îndreptam spre 
liberul schimb - printr-o evoluţie gradată - şi ajunsesem pe 
la jumătatea drumului. Nu trecu mult şi Dowley şi cu mine 
monopolizarăm conversaţia, în timp ce ceilalţi ascultau cu 
nesaţ. Dowley se încinse la vorbă, adulmecă un avantaj şi 
începu să-mi pună tot soiul de întrebări pe care le socotea 
grozav de stânjenitoare pentru mine şi care sunau cam aşa: 

— În ţara ta, frate dragă, cu cât, rogu-te, iaste năimit un 
vechil, un rândaş, un chirigiu, un păstor, un porcar? Ce 
simbrie are? 

— Douăzeci şi cinci de milreişi pe zi, adică un sfert de cent. 

Chipul fierarului se umplu de bucurie. El îmi replică: 


— La noi capătă îndoit! Şi cât câştigă un meşteşugar - fie 
că-i tâmplar, spoitor, zidar, zugrav, fierar, rotar - au alţii de 
o samă? 

— De obicei, cincizeci de milreişi - jumătate de cent pe zi. 

— Ho-ho! La noi, dobândesc o sută! La noi, verice 
meşteşugar de treabă dobândeşte un cent pe zi! Nu-l pun la 
socoteală pe croitor, dară pre toţi ceilalţi, da - şi de iaste 
cumva mai multă treabă, apăi omul capătă şi peste - da, 
până la o sută zece şi chiar o sută cincisprezece milreişi pe 
zi. Plătit-am eu însumi o sută cincisprezece - săptămâna 
trecută. Trăiască protecţionismul - la naiba cu liberul 
schimb! 

Dowley arunca priviri triumfătoare în juru-i şi chipul îi 
strălucea ca soarele. Dar nu m-am speriat de fel. Mi-am pus 
la punct tăvălugul şi mi-am dat un răgaz de cincisprezece 
minute ca să-l bag în pământ - să-l fac una cu pământul - 
să-l înfund atât de adânc încât să nu i se zărească nici 
scăfârlia. lată cum m-am apucat să-l lucrez: 

— Cât plătiţi voi livra de sare? 

— O sută de milreişi. 

— Noi plătim patruzeci. Cât daţi pe carnea de vacă ori de 
oaie - când o cumpăraţi? 

Asta a fost o lovitură bine plasată şi i-a dat puţintel 
sângele. 

— Sunt felurite preţuri oarecum, dară nu de tot mult; iaste 
cu putinţă a spune şaptezeci şi cinci de milreişi livra. 

— Noi plătim treizeci şi trei. Cât costă ouăle? 

— Cincizeci de milreişi duzina. 

— Noi plătim douăzeci. Cu cât cumpăraţi berea? 

— Ne costă opt milreişi şi jumătate ulciorul. 

— Noi o luăm cu patru; douăzeci şi cinci de ulcioare 
pentru un cent. Cât daţi pe grâu? 

— Nouă sute de milreişi baniţa. 

— Noi plătim patru sute. Cât daţi pentru o haină de 
cânepă? 

— Treisprezece cenți. 


— Noi plătim şase. Cât daţi pe o rochie de lână pentru o 
nevastă de plugar ori de meşteşugar? 

— Opt cenți şi patru milşi. 

— Ei, ţine seama de diferenţă: voi plătiţi opt cenți şi patru 
milşi - noi plătim doar patru cenți. 

M-am pregătit apoi să-i dau lovitura de graţie, zicându-i: 

— Ian ascultă, dragă prietene, ce s-a întâmplat cu lefurile 
voastre mari, cu care te grozăveai adineauri? 

I-o zisei şi îmi rotii privirile cu o calmă satisfacţie, fiindcă 
laţul meu alunecase treptat în juru-i şi îl legase de mâini şi 
de picioare, fără ca el să fi observat măcar că-i prins în laţ. 
Îi repetai: 

— Ce s-a întâmplat cu semeţele lefuri cu care te lăudai? 
Pare-mi-se că le-am lichidat şi le-am şters toată puterea, 
după cât se vede. 

Dar - nu ştiu dacă o să mă credeţi - fierarul părea doar 
mirat şi atâta tot! Nu pătrundea câtuşi de puţin situaţia; nu 
ştia că a căzut într-o capcană, nu descoperea că se şi afla în 
capcană. Zău că-mi venea să-l împuşc, de enervat ce eram. 
Cu privirea tulbure şi punându-şi mintea la caznă, izbuti să 
îngăime: 

— Maică Precistă! Pare-mi-se că nu te înţeleg, frate! Te-ai 
adeverit că simbriile de la noi sunt îndoite faţă de ale 
voastre. Aciasta limpede iaste. Au cum atuncea iaste cu 
putinţă a zice că le-ai lichidat - de nu cumva strâmbat-am 
eu grăirea cuvântului acestuia de minunare, fiindu-mi 
hărăzit pentru întâiaşi oară, din mila şi ocrotirea domnului, 
a-l auzi? 

Ce să spun, am rămas buimac; pe de o parte, din pricina 
neroziei sale neprevăzute; pe de alta, din pricină că şi 
ceilalţi erau în mod vădit de aceeaşi părere - dacă asta se 
poate numi părere. Poziţia mea era totuşi destul de simplă 
şi de limpede. Cum naiba aş fi putut-o simplifica mai mult? 
Totuşi, trebuia să încerc. 

— lan ascultă aici, frate Dowley! Nu pricepi? Lefurile 
voastre sunt mai mari decât ale noastre doar cu numele, nu 


şi în fapt. 

— Auziţi-l! Dară sunt de două ori mai mari! Tu însuţi ai 
adeverit! 

— Da - da, nu tăgăduiesc de loc. Dar asta n-are nici o 
legătură. Nivelul lefurilor în simple monezi, botezate cu 
nume fără nici un înţeles - doar ca să le poţi deosebi una de 
alta - n-are nici o legătură cu valoarea lor. Întrebarea e: 
câte lucruri poţi cumpăra din leafa ta? Asta-i principalul! E 
drept că la voi un meşteşugar bun poate câştiga până la trei 
dolari şi jumătate pe an, pe când la noi doar un dolar şi 
şaptezeci şi cinci...? 

— A-ha-ha! Iarăşi adevărezi, iarăşi adevărezi! 

— Dă-o-ncolo de treabă, că n-am tăgăduit nici o clipă 
faptul ăsta, şi-l recunosc şi acum! Dar eu spun altceva. La 
noi, cu o jumătate de dolar poţi cumpăra mai mult decât cu 
un dolar întreg la voi - şi prin urmare e de la sine înţeles şi 
la mintea cocoşului că lefurile noastre sunt mai mari decât 
ale voastre. 

Omul părea uluit şi spuse cu deznădejde: 

— Adevăr grăiesc - mi-iaste preste puteri a ieşi la 
socoteală cu dumneta. Abia zis-ai că simbriile noastre sunt 
mai mari şi nice cât ai scapără ţi-ai luat îndărăt cuvântul. 

— Ei, sfinte Sisoe! Cum nu se poate să vă intre în cap un 
lucru atât de simplu? Uite ce-i... Să-ţi dau o pildă. Noi 
plătim patru cenți pentru o rochie de lână - voi plătiţi opt 
cenți şi patru miişi, adică patru miişi mai mult decât dublu. 
Cât plătiţi unei femei care munceşte la câmp? 

— Doi miişi pe zi. 

— Foarte bine! Noi îi dăm doar pe jumătate - îi plătim 
numai o zecime de cent pe zi şi... 

— Iarăşi adevă... 

— Aşteaptă! Acum, vezi matale, chestia-i foarte simplă; de 
data asta o să pricepi. De exemplu, la voi o femeie trebuie 
să muncească patruzeci şi două de zile ca să-şi poată 
cumpăra o rochie. Dacă ea câştigă doi miişi pe zi, îi trebuie 
o muncă de şapte săptămâni; dar la noi ea ar câştiga banii 


ăştia în patruzeci de zile - cu două zile mai puţin. Femeia 
voastră are o rochie, dar i s-a dus leafa pe şapte săptămâni; 
a noastră are rochia şi i-au mai rămas banii pe două zile, cu 
care să-şi cumpere altceva. Poftim - acum sigur că ai 
înţeles! 

Părea - ce mai, părea doar că stă la îndoială, asta-i tot ce 
pot spune; şi ceilalţi stăteau şi ei la îndoială. Am aşteptat să- 
i intre bine ideea în cap. În cele din urmă, Dowley vorbi 
iarăşi, dovedind că într-adevăr încă nu se scuturase de 
superstiţiile sale adânc înrădăcinate. Spuse, cu oarecare 
şovăială în glas: 

— Dară - dară - nu poţi a zice într-altfel decât că doi milşi 
pe zi iaste mai bine decât unul. 

— Vax! 

Fireşte, nu înghiţeam să mă dau bătut. Aşa că am mizat pe 
alt cal: 

— Hai să ne închipuim un alt caz. Să zicem că un meseriaş 
de ai voştri se duce şi cumpără următoarele articole: 

1 livră de sare, 

1 duzină de ouă, 

1 duzină de ulcioare cu bere, 

1 baniţă de grâu, 

1 rând de veşminte din cânepă, 

5 livre de carne de vacă, 

5 livre de carne de oaie. 

Toate astea o să-l coste treizeci şi doi de cenți. Îi trebuie 
treizeci şi două de zile de muncă să-i câştige - cinci 
săptămâni şi două zile. Acum să trecem la noi. Muncind 
treizeci şi două de zile, pe jumătate leafă, poate cumpăra 
toate lucrurile astea cu ceva mai puţin de paisprezece cenți 
şi jumătate; o să-l coste ceva mai puţin de douăzeci şi nouă 
zile de muncă şi-i mai rămâne încă leafa pe o jumătate de 
săptămână. Fă socoteala asta mai departe, pe un an întreg; 
omul nostru o să economisească leafa pe o săptămână la 
fiecare două luni, al vostru nimic; deci, într-un an el va pune 
deoparte leafa pe cinci-şase săptămâni, iar omului vostru 


nu-i va rămâne nici un cent. Acum cred că înţelegi că „lefuri 
mari” şi „lefuri mici” sunt fraze care nu înseamnă nimic, 
până când nu afli cu care din ele poţi cumpăra mai mult! 

Era o lovitură zdrobitoare! 

Dar, vai! N-a zdrobit pe nimeni. Nu, a trebuit să mă dau 
bătut. Oamenii ăia ţineau morţiş la salarii mari; pentru ei 
părea că nici nu contează dacă cu salariile alea mari poţi 
cumpăra ceva sau nu. Erau pentru „protecţionism” şi-l 
apărau cu dinţii, ceea ce era lesne de înţeles, fiindcă părţile 
interesate îi amăgiseră cu ideea că protecţionismul le 
asigura salarii mari. Le-am dovedit că într-un sfert de veac 
salariile lor se urcaseră doar cu treizeci la sută, în vreme ce 
costul vieţii se urcase cu sută la sută, şi că la noi - într-o 
perioadă mai scurtă - salariile se urcaseră cu patruzeci la 
sută, iar preţurile scăzuseră mereu. Nici asta nu mi-a ajutat 
cu nimic, căci nimic nu le putea zdruncina ciudatele lor 
credinţe. 

Ce mai, dădeam din colţ în colţ - zgâlţâit de impresia 
înfrângerii. O înfrângere nemeritată! Nemeritată! Ei, şi ce-i 
dacă era nemeritată? Nu-mi uşura de loc necazul. Şi 
gândiţi-vă, vă rog, la situaţia mea! Primul bărbat de stat al 
epocii, omul cel mai capabil, cel mai bine informat din 
lumea întreagă, cel mai strălucit cap neîncoronat, care-a 
plutit printre nourii oricărui firmament politic, timp de 
secole, stând pleoştit acolo, în aparenţă învins în 
argumentaţie de către un oarecare fierar de ţară, 
strălucind prin ignoranță! Vedeam lămurit cum celorlalţi le 
părea rău de mine - ceea ce mă făcu să mă aprind la faţă, 
de puteam mirosi cum îmi fumegă favoriţii. Puneţi-vă în 
locul meu, vă rog, şi încercaţi să vă simţiţi umiliţi şi ruşinaţi 
cum mă simţeam eu atunci, şi spuneţi-mi cu sinceritate: n- 
aţi fi lovit chiar sub centură, numai să câştigaţi meciul? Fără 
vorbă că aţi fi făcut-o - că e în firea omului. Ei, tot aşa am 
făcut şi eu. Nu încerc să mă scot basma curată; spun doar 
că turbam şi oricine ar fi făcut la fel, dacă era în locul meu. 


Şi când îmi pun eu în cap să lovesc pe cineva, nu mă 
mulţumesc cu o giugiuleală; aş, ăsta nu-i felul meu! Dacă tot 
trebuie să îl lovesc, apoi îi trag una să vadă stele verzi. Şi nu 
mă reped la el brusc, riscând să încurc lucrurile sau făcând 
treaba pe jumătate. Nuu! Mă dau într-o parte şi mă apropii 
de el pe nesimţite, încât nici măcar nu bănuieşte că mă 
gândesc să-l mardesc; şi curând respectivul se pomeneşte 
întins lat pe podea şi, nici să-l tai, nu-ţi poate spune cum a 
devenit cazul. Aşa l-am luat şi pe fratele Dowley. Am început 
să vorbesc alene ba de una, ba de alta, ca şi cum aş fi 
discutat doar aşa ca să ne treacă vremea şi nici chiar cel 
mai înţelept om din lume n-ar fi putut bănui de unde 
pornesc şi să ghicească încotro bat. Că vorba aia: Unde dai 
şi unde crapă! 

— Măi, fârtaţi! Multe ciudăţenii se mai petrec în lumea 
asta, cu legile, cu datinile şi cu obiceiurile şi cu multe altele 
de soiul ăsta - dacă te gândeşti oleacă la ele! Da, aşa e, mai 
ales când te duci cu mintea la mersul şi progresul părerilor 
omeneşti şi urmăreşti mişcările semenilor noştri. Există legi 
scrise - care pier, dar mai există şi legi nescrise - care 
rămân veşnice. N-aveţi decât să luaţi legea nescrisă a 
lefurilor: ea vă spune că lefurile sunt menite să se urce 
încet-încet, de-a lungul veacurilor. Şi luaţi seama cum 
funcţionează ele. Ştim care sunt lefurile acum şi aici, sau 
cele din alte părţi, facem media şi spunem că astea-s 
lefurile de azi. Ştim care erau lefurile acum o sută şi acum 
două sute de ani; doar până acolo putem ajunge, în urmă, 
dar e destul ca să aflăm legea urcării lor, măsura şi viteza 
sporirii lor periodice, şi astfel, fără să ne-ajute vreun 
document, putem stabili aproape precis care erau lefurile 
cu trei, şi patru, şi cinci sute de ani în urmă. Până aici, e 
bine. Dar ne-oprim aici? Nu. Nu ne mai uităm înapoi, ci ne 
întoarcem şi aplicăm aceeaşi lege la viitor. Prieteni, să ştiţi 
că vă pot spune care vor fi lefurile, la orice dată vreţi, peste 
sute şi sute de ani. 

— Cum oare, omul lui Dumnezeu, cum? 


— Da. Peste şapte sute de ani, lefurile vor fi de şase ori mai 
mari decât azi, în ţinutul vostru, şi zilerilor la câmp li se va 
plăti trei cenți pe zi, iar meşteşugarilor şase. 

— Mai bine-aş închide ochii acuma şi aş fi trăitor atuncea! 
mă întrerupse Smug, rotarul, cu o şireată licărire de 
lăcomie în ochi. 

— Şi nu numai atât! O să mai capete şi întreţinerea, pe 
lângă aceşti bani şi preţurile n-or să se umfle. Peste alţi 
două sute cincizeci de ani - luaţi aminte acum - leafa unui 
meşteşugar va fi - băgaţi bine de seamă, că asta-i lege, nu 
ghiceală - leafa unui meşteşugar va fi de douăzeci de cenți 
pe zi! 

Căscară cu toţii gura, speriaţi şi uimiţi. Dickson, zidarul, 
murmură, înălţându-şi mâinile şi îndreptându-şi privirea 
spre cer: 

— Iaste mai mult decât plata a trei săptămâni, pentru 
munca unei singure zile! 

— Avuţii! Adevărate comori! murmură Marco, întretăindu- 
i-se răsuflarea din pricina tulburării. 

— Lefurile se vor urca mai departe, încetul cu încetul, 
încetul cu încetul, dar la fel de statornic precum creşte un 
copac. După alţi trei sute patruzeci de ani, se va afla cel 
puţin o ţară pe lume în care leafa obişnuită a unui 
meşteşugar va fi de două sute de cenți pe zi! 

Afirmația mea i-a încremenit de tot! 'Trecură vreo două 
minute până să-şi vină în fire vreunul din ei. Apoi 
cărbunarul zise, rugător: 

— De mi-ar fi hărăzit a viia până atunci! 

— Aceasta sultă de conte iaste! exclamă Smug. 

— De conte, zis-ai tu? întări Dowley. aste mai mult decât 
atâta şi te adevărezi, dacă te gândeşti că nu se află conte în 
toată ţara lui Bagdemagus cu atâta avuţie. Venitul unui 
conte? 

— Ptiu! 

— Venitul unui înger - da! - iară nu al unui conte! 


— Ei, va să zică aşa o să se întâmple cu lefurile. În zilele 
acelea îndepărtate, omul va putea să-şi cumpere - muncind 
o singură săptămâna - toate bunurile pentru care voi 
munciţi acum mai bine de cincizeci de săptămâni. O să se 
mai petreacă şi alte lucruri destul de surprinzătoare. Frate 
Dowley, spune-mi cine hotărăşte - în fiecare primăvară - cât 
va primi, pe anul care urmează, fiecare meşteşugar, plugar 
şi slujitor? 

— Uneori curţile, alteori sfatul cetăţii, dară cel mai adesea 
judele. Se prea poate a zice că, îndeobşte, judele iaste acela 
care statorniceşte lefurile. 

— Nu-i aşa că el nu cere nici unuia dintre pârliţii ăştia să-l 
ajute la fixarea lefurilor? 

— Hm! Ce basnă mai iaste şi aceasta? la aminte, frate, că 
acela care plăteşte simbriile are dreptul de a le statornici. 

— Da, dar credeam că şi celălalt care e în cauză ar putea 
avea un cuvinţel de spus, căci de lefuri atârnă soarta soţiei 
şi a copiilor lui, sărmanele făpturi. Stăpânii sunt nobilii şi 
bogătaşii - îndeobşte cei avuţi. Aceşti puţini, care nu 
muncesc deloc, tocmai ei hotărăsc ce plată va primi vastul 
stup care munceşte cu-adevărat. Pricepi? Dumnealor, cei 
puţini, formează un cartel, un sindicat - ca să făuresc un 
cuvânt nou - care-şi uneşte puterile pentru a-l sili pe fratele 
lor mai slab să primească atât cât catadicsesc să-i dea. 
Peste-o mie trei sute de ani - aşa spune legea cea nescrisă - 
„cartelul” va fi alcătuit în felul opus şi cum o să mai 
spumege şi o să se zvârcolească şi o să scrâşnească din 
dinţi urmaşii acestor oameni aleşi, văitându-se de tirania 
neobrăzată a sindicatelor! Da, aşa e - magistratul va aranja 
în tihnă salariile încă multă vreme, până hăt în mijlocul 
veacului al XIX-lea, apoi deodată muncitorul, socotind că 
destul a răbdat vreo două mii de ani ca lucrurile să fie 
privite dintr-un singur punct de vedere, se va ridica şi va 
lua în mâinile lui stabilirea salariilor. Muncitorul va avea de 
răfuit o îndelungată şi amară socoteală de năpăstuiri şi 
umilinţi. 


— Socoti oare... 

— Că va contribui într-adevăr la stabilirea salariului său? 
Da, fii sigur că aşa va fi. Şi atunci el va fi puternic şi capabil 
de multe straşnicii. 

— Fericite vremuri, fericite vremuri întru adevăr! rânji 
batjocoritor înstăritul fierar. 

— A, era să uit ceva! În zilele acelea, un stăpân o să poată 
angaja un om doar pe câte-o zi, ori pe-o săptămână, ori o 
lună, dacă o să vrea. 

— Cum? 

— Aşa e! Mai mult încă, judecătorul nu va avea puterea să 
silească vreun om să lucreze pentru un stăpân de la un 
capăt la celălalt al anului - fie că vrea omul acela, fie că nu 
vrea. 

— Nu se va mai afla, în acele zile, nice lege şi nice minte? 

— Vor exista de-amândouă, Dowley. În zilele acelea, omul 
va fi stăpân pe soarta lui şi nu va mai fi proprietatea 
judecătorului şi a stăpânului. El va putea părăsi oraşul 
oricând va voi, dacă leafa nu-i convine - fără ca nimeni să-l 
poată pune la stâlpul infamiei pentru motivul ăsta! 

— Praf şi pulbere aleagă-se de asemenea vremuri! strigă 
Dowley, foarte indignat. Că vremuri bune doar pentru câini, 
se cuvine a le numi - vremuri de nesupunere faţă de mai 
marii noştri, vremuri neplecate în faţa stăpânirii, vremuri 
pline de necuviinţă! Stâlpul infamiei... 

— Ia stai puţintel, frate dragă, degeaba iei apărarea 
acestei instituţii. Eu cred că stâlpul infamiei ar trebui 
desfiinţat. 

— Ferit-a atotfăcătorul de asemeni nesocotinţă. Au de ce 
să se desființeze? 

— Uite, o să-ţi spun de ce. A fost pus vreodată un om la 
stâlpul infamiei pentru o crimă? 

— Nu. 

— E drept să condamni un om la o pedeapsă uşoară 
pentru o mică abatere şi pe urmă să-l ucizi? 


Nu-mi răspunse nimeni. Marcasem primul punct! Pentru 
prima dată, fierarul se pleoştise şi rămase fără replică. 
Spectatorii au remarcat-o. A avut într-adevăr un efect bun. 

— De ce nu-mi răspunzi, frate? Erai pe cale să slăveşti 
stâlpul infamiei, mai adineauri, şi să plângi de mila 
vremurilor viitoare care nu-l vor folosi. Eu cred că trebuie 
să fie desfiinţat. Ce se întâmplă de obicei, când un biet 
nenorocit e pus la stâlpul infamiei pentru vreo mică 
greşeală, care la urma urmei nu are nici o însemnătate? 
Gloata încearcă să petreacă niţeluş pe seama lui, nu-i aşa? 

— Da. 

— Încep să arunce cu bulgări de pământ într-însul şi râd 
de se prăpădesc când nenorocitul se fereşte de-un bulgăre 
şi e nimerit de altul? 

— Da. 

— Pe urmă se azvârle într-însul cu hoituri de pisici, nu-i 
aşa? 

— Da. 

— Ei, acum închipuie-ţi că respectivul are câţiva duşmani 
personali în liota aia - şi ici şi colo câte-un bărbat şi o 
femeie care-i poartă într-ascuns pică - şi mai închipuie-ţi că 
omul e urât în oraş din pricină că-i mândru, sau înstărit, sau 
mai ştiu eu ce... nu trece mult şi pietrele şi cărămizile iau 
locul bulgărilor, nu-i aşa? 

— Aşa iaste. 

— Şi de obicei rămâne schilod pe viaţă, nu? Falca ruptă, 
dinţii sparţi, picioarele betegite şi cangrenate, trebuind 
apoi să-i fie tăiate! Sau cu vreun ochi scurs, dacă nu cu 
amândoi! 

— Prea adevărat iaste! Ştie domnul Dumnezeu! 

— Ba, dacă are parte de ura unora cu inimă haină se poate 
aştepta şi la moarte, adică să fie omorât chiar pe loc, nu? 

— Aşa iaste, că nemernic ar fi cine ar tăgădui! 

— Îmi închipui că niciunul din voi nu-i urât sau pizmuit aici 
din pricina mândriei sau a neobrăzării, sau a avuţiei 
bătătoare la ochi, sau a oricăreia din cauzele care zădăresc 


invidia şi răutatea lepădăturilor de prin sate. Pentru voi n- 
ar fi un rizic prea mare să staţi la stâlpul infamiei, nu-i aşa? 

Am văzut bine cum Dowley a clipit din ochi. Mi-am zis că l- 
am lovit cum trebuie. Dar n-a scos nici o vorbuliţă care să-l 
dea de gol. Ceilalţi, în schimb, îşi spuseră părerea limpede 
şi cu tărie. Ziceau că văzuseră destul de des oameni la 
stâlpul infamiei, ca să ştie ce şanse are un om aflat în 
situaţia aceea, şi că ei nici în ruptul capului n-ar accepta o 
asemenea pedeapsă, dacă ar putea să aleagă în schimb o 
moarte grabnică, prin spânzurătoare. 

— Ei, să schimbăm subiectul, fiindcă acum cred că aţi 
văzut cu toţii că am dreptate cerând desfiinţarea stâlpului 
infamiei. Ei, bine, eu susţin că şi unele legi ale noastre sunt 
foarte nedrepte. De pildă, dacă săvârşesc un lucru care s-ar 
cuveni să fie pedepsit cu trimiterea la stâlpul infamiei şi tu 
ştii de asta şi, totuşi, taci din gură şi nu mă pârăşti - capeţi 
şi tu aceeaşi pedeapsă, dacă te denunţă cineva. Nu-i aşa? 

— Dară aceasta cu direptate iaste - zise Dowley - căci 
pravila învaţă ca certarea acelora aşa să fie şi nu 
almintrelea. 

Ceilalţi încuviinţară. 

— Foarte bine, fie cum ziceţi voi, dacă sunteţi cu toţii 
împotriva mea. Dar am să vă spun un alt lucru care cu 
siguranţă că nu-i drept. Judecătorul stabileşte simbria unui 
meseriaş - să zicem la un cent pe zi. Legea prevede că 
stăpânul care s-ar încumeta, chiar aflându-se la mare 
nevoie, să plătească oricât de puţin peste acel cent pe zi - 
măcar şi pe o singură zi - va fi pus la stâlpul infamiei şi 
amendat, iar cel care află de asta şi nu-l denunţă, va fi 
pedepsit ca şi el. Lucrul acesta mi se pare nedrept, frate 
Dowley, şi el înseamnă primejdie cumplită pentru noi toţi, 
deoarece dumneata singur ai mărturisit în chip nesocotit, 
adineauri, că acum o săptămână ai plătit un cent şi 
cincisprezece... 

Ce mai! V-am prevenit că i-am dat o lovitură nimicitoare! 
Să fi văzut numai cum a rămas paftoată banda! Mă 


strecurasem încetişor, atât de frumuşel şi de tiptil, ca să-l 
ating unde-l durea mai tare pe Dowley, omul mereu 
zâmbăreţ şi blajin, încât bietul de el habar n-avusese de ce- 
o să i se-ntâmple! Până l-am pălit în plin, doborându-l la 
pământ şi făcându-l praf şi pulbere. 

A fost un efect straşnic. Ba chiar cel mai grozav efect pe 
care l-am putut obţine vreodată, într-un timp atât de scurt. 
Imediat mi-am dat seama, însă, că sărisem peste cal. Voisem 
într-adevăr să-i bag în sperieţi, dar nu să-i fac să tragă o 
spaimă de moarte! Totuşi, la asta ajunseseră, bieţii de ei! 
Ştiţi, toată viaţa se învăţaseră să ţină la mare preţ şi în 
mare stimă stâlpul infamiei şi iată că acum îi păştea şi pe ei 
această „fericire”, fiind la cheremul meu, un simplu străin, 
dacă să aibă parte sau nu de cumplita pedeapsă. Îşi dădeau 
seama că dacă îmi venea cheful să-i pârăsc, ar fi fost 
pierduţi. Ce mai, era pur şi simplu îngrozitor pentru dânşii 
şi nu-i de mirare că se prăpădiseră cu firea. După şocul 
primit, nu mai erau în stare să-şi revină. Se prea poate să 
credeţi că erau doar palizi şi amuţiţi sau că tremurau ca 
varga - vrednici deci de toată mila. De fapt, însă, erau mult 
mai rău; arătau, bieţii de ei, aidoma unor morţi. 

Ne aflam într-o situaţie stingheritoare. Ar fi fost firesc ca 
ei să mă roage să-mi ţin gura, iar pe urmă să ne strângem 
mâinile, să ciocnim un pahar, să râdem de toată chestia asta 
ca de o glumă bună - şi cu asta basta! Dar nici pomeneală 
de aşa ceva. Gândiţi-vă că eu eram ca un om picat din cer în 
mijlocul unor oameni asupriţi cu neîmblânzită cruzime şi 
bănuitori - oameni deprinşi mereu ca mai marii să profite 
de nevolnicia lor şi care nu se aşteptau la un tratament mai 
drept sau mai omenos decât doar din partea rudelor şi 
prietenilor apropiaţi. Desigur că ar fi dorit să mă roage să 
fiu blând, să fiu bun şi mărinimos cu dânşii, dar nu 
îndrăzneau s-o facă. 

CAPITOLUL XXXIV, 

Yankeul şi regele vânduți ca sclavi. 


Ei, în cazul acesta ce-mi mai rămânea de făcut? Cu 
siguranţă, nu trebuia să mă pripesc. Trebuia să născocesc o 
diversiune; ceva care mie să-mi dea de lucru şi mai ales un 
răgaz să mă pot gândi, iar bieţilor oameni să le îngăduie să- 
şi mai vină puţintel în fire. Marco rămăsese ca împietrit, aşa 
cum îl surpinsese lovitura mea de măciucă - tocmai când 
încerca să-i dea de rost pungii sale în formă de pistol. 
Rămăsese cu jucăria încă strânsă în degetele-i închircite, 
aşa că i-o luai din mână, propunând tuturor să le explic 
taina acestei jucării. Iaină, un flecuşteţ ca ăla? Şi totuşi era 
o taină destul de mare pentru neamul şi pentru epoca 
aceea. 

În viaţa mea n-am mai văzut oameni care să umble atât de 
stângaci cu un mecanism! Ce vreţi, nu erau de loc obişnuiţi 
cu aşa ceva. Punga-pistol era un tub cu două ţevi, făcut din 
sticlă groasă, având o mică şmecherie de resort, care - 
când îl apăsai - dădea drumul la o alice. Dar alicea nu 
vătăma pe nimeni, ci îţi cădea în palmă. În pistol erau alice 
de două feluri, unele de mărimea unui bob de muştar, 
celelalte de câteva ori mai mari. Alicele alea erau monezi. 
Cele cât un bob de muştar reprezentau milreişi, cele mai 
mari milşi. Aşa că pistolul era, de fapt, un portofel, şi încă 
unul foarte lesnicios. Cu asemenea portofel puteai să 
plăteşti bani şi pe întuneric, fără să te înşeli, ba puteai să-l 
ţii în gură sau în buzunarul vestei - dacă aveai vestă. 

Am fabricat pungi de diferite mărimi - una din ele atât de 
mare, încât puteai duce în ea mărunţiş în valoare de un 
dolar. Pentru guvern era o idee bună să folosească alice 
drept monezi; metalul costa mai nimic şi moneda nu putea 
fi falsificată, fiindcă eram singura persoană din tot regatul, 
care ştia să mânuiască o presă de alice. În curând „a 
împuşca francu” deveni o expresie obişnuită. Ba şi ştiam că 
avea să umble din gură în gură hăt tocmai până în secolul al 
XIX-lea - fără ca totuşi să-i treacă cuiva prin cap de unde şi 
când s-a născut această expresie. 


Taman atunci regele se ivi iar în mijlocul nostru, foarte 
înviorat, fiindcă trăsese un pui de somn, şi simțindu-se mai 
bine dispus. În momentul acela, orice lucru, cât de mic, era 
în stare să-mi calce pe nervi, atât de tulburat eram, dându- 
mi seama că vieţile noastre sunt în primejdie. Am fost cu 
atât mai îngrijorat, descoperind în ochii lui o licărire blajină, 
care părea să arate că dumnealui tocmai se pregătise să 
dea nu ştiu ce reprezentaţie. Naiba să-l ia - ce-l găsise 
tocmai în ceasul ăla? 

Nu mă înşelasem. Se apucă - fără nici o introducere - şi cu 
o candidă şiretenie, în care nepriceperea era cu ochi şi cu 
sprâncene, să atace problema agriculturii. Începură să mă 
treacă sudori reci. Voiam să-i şoptesc la ureche: „Omule, 
bagă de seamă, ne paşte o primejdie cumplită; fiecare clipă 
preţuieşte cât un principat, până ce recâştigăm încrederea 
acestor oameni; nu risipi zadarnic nici o fărâmă din acest 
răgaz de aur”. Nu puteam însă să-i şoptesc nimic, căci am fi 
părut că punem ceva la cale. Aşa că trebuia să încremenesc 
locului şi să par calm şi zâmbitor, în timp ce regele dădea 
târcoale bombei cu dinamită şi aiura despre ceapă şi alte 
legume afurisite şi tot îndruga la verzi şi uscate. Mai întâi 
gândurile mele - puse în mişcare de semnalul de alarmă şi 
venindu-mi în ajutor din toate colţurile căpăţânii - erau atât 
de învălmăşite, tot îngrămădindu-se, strigând ura, bătând 
din tobe şi sunând din trâmbiţe, încât n-am fost în stare să 
scot o vorbă. Dar de îndată ce puzderia de planuri, care se 
adunaseră în grabă la apel, începură să se mai cristalizeze, 
luând poziţie şi întocmind o linie de bătaie, se înscăuna şi în 
capul meu un fel de ordine şi de linişte, prinzând cu 
urechile bubuiturile bateriilor regale, ca de la o mare 
depărtare: 

—.nu se vădiră cele mai bune căi, pre cât sosesc de văd eu, 
deşi nu iaste cu putinţă a tăgădui că înţeleptele capete nu s- 
au ajuns în cuvinte, unele ţinând morţiş că ceapa este doar 
o fragă vătămată, când prea preste vreme iaste culeasă din 
copac... 


Ascultătorii dădeau semne că se trezesc la viaţă, privindu- 
se cu tulburare şi mirare. 

— în vreme ce altminterea vorovesc alţii, belşug de 
înţelepciune înfăţoşând, precum că aciasta nu iaste cu 
nevoinţă împregiurarea, aducând drept pildă pruna, 
cărnoasă şi boţoasă, şi alte grâne, de o samă cu ea, carele 
trebuiesc a fi săpate, când încă nu dat-au în pârg... 

Pe chipurile ascultătorilor puteai citi acum o vădită 
disperare, ba chiar şi teamă. 

—.dară la vedeală nevătămată iaste, când îi îmblânzeşti 
iuţimea firii sale, amestecând-o cu liniştitoarea zeamă de 
varză... 

Ochii celor de faţă scânteiau de spaimă şi unul din ei 
îngăimă: 

— Acestea sunt greşale; şi zise sunt fără de chibzuinţă cu 
toatele, căci domnul de bună samă întunecat-a minţile 
plugarului acestuia. 

Vai de sufletul meu, în clipele acelea; mă simţeam ca pe 
ghimpi. 

—.iar mai pre urmă, pilduind adevărul ce toată suflarea îl 
ştie despre vieţuitoare şi dobitoace, că dintre acestea cele 
tinere, carele zice-se sunt roadele verzi ale făpturii - 
acestea sunt cele mai bune, dovadă capra când e coaptă 
cum i se mai înfierbântă blana şi arsura îi obrinteşte 
carnea, carea stricăciune legată cu mai multele ei râncede 
deprinderi, şi scârbavnice pofte, şi fără de Dumnezeu 
porniri ale minţii şi pizmătăreţe năravuri... 

Oamenii săriră în sus şi se repeziră la el. Cu aceste 
strigăte sălbatice: 

— Unul ne va trăda, celălalt e nebun! Ucideţi-i! Ucideţi-i! 

Se aruncară asupra noastră. Ce bucurie licări în ochii 
regelui! N-avea habar de agricultură, dar în schimb la 
chestii de-astelalte se pricepea. Postise multă vreme şi-i lăsa 
gura apă după o bătaie în lege. Îi arse fierarului un pumn în 
falcă, de-l zbură cât colo şi-l întinse lat pe spate. 


— Cu sfântul Gheorghe înainte, pentru Britania! urlă el, şi- 
| dobori pe rotar. Zidarul era mătăhălos, dar l-am dat şi eu 
gata ca nimica. Cei trei se culeseră de pe jos şi porniră iar 
la asalt; căzură iar şi iarăşi ne asaltară, şi o ţinură tot aşa cu 
un autentic curaj britanic până ce fură făcuţi piftie. Se 
clătinau pe picioare de istovire şi erau atât de orbiţi, că nici 
nu mai ştiau pe ce lume se găseau. Şi totuşi nu se lăsau, 
ciocănind cu pumnii, din dramul de putere care le mai 
rămăsese. De fapt, se ciocăneau între dânşii - căci noi ne- 
am dat frumugşel la o parte şi ne-am uitat la ei cum se 
rostogoleau şi se luptau, scoţându-şi ochii, pocnindu-se şi 
muşcându-se între ei, cu încăpăţânarea haină şi mută a 
unor buldogi. Îi priveam liniştiţi, fiindcă treptat ajungeau în 
aşa hal că nu mai erau în stare nici măcar să strige după 
ajutor, iar arena se afla destul de departe de drumul mare 
ca să fim feriţi de niscaiva nepoftiţi. 

Ei, şi în timp ce ei îşi sleiau treptat puterile, deodată îmi 
dădu prin gând să aflu ce se întâmplase cu Marco. Îmi rotii 
privirea, dar zadarnic: ia-l pe Marco de unde nu-i! Ce mai, 
era semn de mare nenorocire! 

L-am tras de mânecă pe rege, ne-am strecurat printre 
fârtaţi şi am dat buzna în colibă. Nici urmă de Marco ori de 
Phyllis! Cu siguranţă că fugiseră la drum să ceară ajutor, l- 
am spus regelui să-şi ia picioarele la spinare că o să-i explic 
eu mai târziu pentru ce. Am străbătut, zburând ca vântul, 
câmpia cea needă şi când am ajuns - ţuşti! - în adăpostul 
pădurii, m-am uitat în urmă să văd ce mai e. În zare, 
răsărise o ceată de ţărani întărâtaţi, în frunte cu Marco şi 
nevastă-sa. Mare tărăboi mai făceau dumnealor, dar îmi 
zisei că lucrul acesta nu vatămă pe nimeni; pădurea era 
deasă şi de îndată ce ne-om afunda în adâncurile ei, ne-om 
sui într-un copac şi i-om lăsa să zburde în voie. A, dar apoi 
se auzi alt zgomot, adică lătrături de câini! De, asta era cu 
totul altă socoteală! Ne îngreuia condiţiile jocului... Trebuia 
neapărat să găsim o apă curgătoare. 


O ţinurăm aşa întins, cu pas voinicesc, şi în curând larma 
rămase departe în urmă, stingându-se într-un murmur. 
Dădurăm de un pârâu şi, în lumina tulbure a pădurii, 
trecurăm repede prin vad, în josul apei, mergând ca la vreo 
trei sute de paşi. Pe urmă, dădurăm de un stejar cu o 
coroană bogată, ce se întindea chiar deasupra apei. Ne 
căţărarăm în copac şi ne croirăm drum prin rămuriş către 
trunchi. Acum larma începea să se audă mai desluşit. Va să 
zică gloata dăduse de urmele noastre. Un răstimp larma se 
auzi mai tare, părând că se apropie foarte iute de noi. Apoi, 
dimpotrivă, dovedind că haita găsise locul pe unde 
trecusem apa şi acum câinii se roteau în sus şi în jos pe mal, 
ca într-un vals, căutând să ne dibuie iar urma. 

După ce ne-am aşezat în copac ca la mama acasă şi neam 
mascat cu frunziş, regele se simţea tare mulţumit, dar eu 
continuam să fiu îngrijorat. Credeam că o să ne putem târi 
pe o cracă şi de acolo să trecem în copacul de alături. 
Socoteam că trebuie să facem încercarea şi am reuşit-o cu 
deplin succes, deşi regele alunecase la locul unde se 
îmbinau crăci le celor doi copaci, fiind cât pe-aci să-i scape 
craca din mână. Ne-am găsit adăpost confortabil şi ascunziş 
mulţumitor în mijlocul frunzişului. Acum nu ne mai rămânea 
altceva de făcut decât să stăm cu urechea la pândă, 
aşteptând gonacii. 

I-am auzit numaidecât sosind - şi încă sosind val-vârtej; ba 
chiar de ambele părţi ale râului. Mai tare - tot mai tare! În 
clipa următoare larma crescu brusc, prefăcându-se într-un 
tunet de strigăte, lătrături, tropăieli, şi trecu pe lângă noi 
ca un ciclon. 

— Mi-era teamă ca nu cumva craca aceea bleojdită să nu-i 
pună pe gânduri - zisei eu - dar nu-i nimic dacă m-am 
înşelat. Hai, măria ta, să nu pierdem vremea degeaba, i-am 
dus! Asta e ceva! Hai, că îndată se întunecă. Dacă reuşim să 
trecem râul, să luăm un avans bun şi apoi să împrumutăm, 
pentru câteva ceasuri, o pereche de cai de pe vreo pajişte, o 
să fim în siguranţă. 


Ne-am urnit şi am ajuns aproape la craca de jos, când ni s- 
a părut că auzim gonacii întorcându-se. Ne-am oprit şi am 
ciulit urechile. 

— Da - zisei eu - i-am păcălit! S-au dat bătuţi şi acum se 
întorc acasă. Să ne urcăm iar în cuibul nostru şi să-i lăsăm 
să treacă în linişte. 

Aşa că ne căţărarăm îndărăt. Regele ascultă o clipă şi zise: 

— Sunt încă în cercetare - dau semne întru aceasta. Se 
cuvine dară a mai adăsta. 

Avea dreptate. Se pricepea mai bine decât mine la 
vânătoare. Larma se apropia într-una, dar fără grabă. 
Regele zise: 

— Ei chibzuiesc cu capul lor că tras-am folos de pre urma 
nesăbuitului lor purces, dară, de vreme ce suntem pre jos, 
nu iaste cu putinţă a ne afla departe foarte de vadul prin 
care am trecut. 

— Da, măria ta, mi-e teamă că lucrurile stau cam aşa - deşi 
speram să meargă mai bine, nu ca apa la deal. 

Zgomotele se apropiau tot mai tare şi în câteva minute 
avangarda se ivi chiar sub copacul nostru, de ambele părţi 
ale apei. De pe celălalt mal, un om porunci să se facă popas 
şi strigă: 

— Dacă ar fi avut minte, tocmai în arborele acela s-ar fi 
căţărat, apucându-se de craca aceea care preste râu 
atârnă, dară nu atinge apa. Să mânăm un fârtat carele să se 
caţere în copac. 

— Dirept grăit-ai. Aşa vom face! 

Era cazul să-mi admir şiretenia. Prevăzusem acest lucru, 
când îl sfătuisem pe rege să trecem dintr-un copac într-altul 
ca să dejucăm orice manevră. Dar dumneavoastră ştiţi prea 
bine că există totuşi unele lucruri care pot învinge chiar 
deşteptăciunea şi prevederea. Astea sunt, de pildă, 
stângăcia şi prostia. Cel mai bun spadasin din lume nu 
trebuie să se teamă de al doilea spadasin din lume. Nu, nici 
gând - eltrebuie să se teamă de adversarul ignorant, care 
în viaţa lui n-a pus mâna pe spadă. Un asemenea adversar 


nu luptă cum scrie la carte, aşa că expertul nu-i poate veni 
de hac; iar ignorantul face lucrurile tocmai pe dos şi adesea 
îl găseşte pe expert descoperit, isprăvind cu el pe loc! 
Poftim! Cu toate alesele-mi însuşiri - cum puteam face faţă 
unui ţopârlan chiomb şi şpanchi, cu ochii logodiţi şi cu cap 
de nătăfleaţă? De unde puteam bănui că o să se zgâiască la 
copaci şi o să-l nimerească tocmai pe cel care trebuie? Dar 
vedeţi că aidoma s-a şi întâmplat. Nătăfleaţă nu se duse la 
copacul care trebuia, adică la cel cu craca pleoştită, ci la 
celălalt, cu care n-avea nimic de împărţit şi astfel din 
grseşeală nimeri unde trebuie şi sus se aburcă. 

Situaţia era gravă. Noi tăceam chitic şi aşteptam să vedem 
ce-o să se întâmple. Nătăfleaţă se căznea din răsputeri să 
se caţere. Regele se ridică şi îşi pregăti piciorul. Când capul 
ţopâr-lanului ajunse în raza lui de acţiune, se auzi o 
bufnitură înfundată şi nătăfleaţă zbură la pământ. De jos, se 
auzi un clocot de mânie sălbatică şi liota se împrăştie, roind 
de jur împrejurul copacului. Eram prizonieri! Un altul se 
aburcă înspre noi. Dibăciră şi craca aceea care alcătuia un 
soi de punte şi un alt voluntar se caţără în copacul cu 
pricina. Regele îmi ordonă să joc rolul lui Horaţiu şi să apăr 
podul. Câtva timp, inamicul asalta în repetate şi repezi 
rânduri, dar oricum făcea, cel din fruntea coloanei căpăta 
un şut, care-l dădea de-a dura, de fiecare dată când 
ajungea în raza de tir. Regelui îi spori curajul; bucuria sa nu 
mai avea margini. Îmi declară că dacă nu se va întâmpla 
nimic care să ne încurce socotelile, vom petrece o noapte 
frumoasă, căci folosind tactica aceea puteam rezista în 
copac şi împotriva întregului ţinut. 

Dar şi liota ajunse în curând la aceeaşi concluzie; drept 
care, ea îşi suspendă asaltul şi începu să dezbată alte 
planuri. Hăitaşii noştri n-aveau arme, însă pietroaie se 
găseau cât pofteai şi ele prindeau bine scopului ce-l 
urmăreau. Noi n-aveam nimic împotrivă, dacă din când în 
când câte o piatră va ajunge până la noi, deşi nu prea era 
probabil, căci eram bine apăraţi de coroană şi frunziş, şi nu 


eram vizibili din nici un punct de ochire prielnic. Dacă 
pierdeau vreo jumătate de ceas tot aruncând cu pietre, 
întunericul avea să ne vină în ajutor. De aceea, ne simţeam 
foarte încântați. Ne era îngăduit să zâmbim; ba aproape să 
şi râdem. 

Dar n-am râs şi bine-am făcut, fiindcă ni s-ar fi oprit râsul 
în gât. Nu trecuse nici un sfert de ceas de când pietroaiele 
cădeau ca ploaia prin frunziş şi săltau printre crengi, când 
începurăm să simţim un miros. Adulmecând de vreo câteva 
ori, găsirăm îndată explicaţia: era fum! Aşadar, partida 
noastră era, în cele din urmă, pierdută! Am fost siliţi să 
recunoaştem faptul. Când te invită fumul, n-ai încotro, 
trebuie să-i faci hatârul. Hăitaşii aruncau vreascuri peste 
vreascuri şi buruieni umede şi când văzură că norul des de 
fum începe să se încolăcească în jurul copacului şi să-l 
afume de-a binelea, izbucniră într-o furtună de chiote, 
nemaiputând de bucurie. Abia am fost în stare să-mi trag 
sufletul ca să spun: 

— Ia-o înainte, măria ta! După măria ta, aşa cum 
porunceşte eticheta! 

Regele îmi spuse cu glas gâtuit: 

— Urmează-mă jos, iară apoi reazămă-te cu spatele de 
copac şi lasă pre seama mea cealaltă parte a copacului. 
Apoi, da-vom lupta. Fieştecare vom face câte o movilă den 
cei ucişi, dupre chipul şi pofta sa. 

Apoi a coborât, mârâind şi tuşind, iar eu după dânsul. Am 
sărit - bâldâbâc! - la pământ îndată după el; şi - ţuşti! - la 
locurile hotărâte. Apoi ţin'te lovituri, că începusem să dăm 
şi să încasăm cât ne ţineau balamalele. Hărmălaia şi zarva 
te asurzeau; era o încăierare năprasnică, o învălmăşeală 
vijelioasă şi mereu cădea o grindină de lovituri înfundate. 
Deodată, un pâlc de călăreţi dădu buzna în mijlocul mulţimii 
şi un glas strigă: 

— Staţi smirnă! Au pieriţi sunteţi! 

Ce melodie ne desfăta urechile! Cel care strigase arăta a 
nobil din cap până în picioare: veşminte fudule şi 


costisitoare, ţinută de barosan obişnuit să poruncească, 
înfăţişare aspră, cu obrazul şi trăsăturile stricate de 
desfrâu. Liota se dădu umilă la o parte, ca o haită de potăi. 
Nobilul ne cercetă cu severitate, apoi spuse cu glas tăios 
ţăranilor: 

— Ce cap de price aţi găsit oamenilor acestora? 

— Sunt doi nebuni, prea slăvite doamne, care rătăcit-au pe 
aici, nece să ştim de unde. 

— Nu aţi aflat de unde? Vă nevoiţi a zice că nu-i 
cunoaşteţi? 

— Prea cinstite doamne, adevăr grăim. Sunt străini şi nime 
nu-i ştie. Sunt cei mai smintiţi dintre smintiţi, puşi pe 
fărădelegi şi setoşi de sânge, decât care niciodată... 

— Pace vouă! Nu ştiţi ce grăiţi. Nu sunt nebuni, iani 
spuneţi ce oameni sunteţi şi de unde vă trageţi? 

— Suntem nişte omănaşi de treabă, străini de meleagurile 
acestea, slăvite doamne, şi mergem după treburi. Suntem 
dintr-o ţară îndepărtată şi aici nu avem pe nimeni. N-am 
venit cu nici un gând rău, dară oamenii aceştia ne-ar fi ucis, 
de nu te-ai fi arătat domnia ta şi cu vitejie nu ne-ai fi ocrotit. 
Precum bine ai ghicit, slăvite doamne, nu suntem nebuni au 
setoşi de sânge. 

Nobilul se întoarse spre suita sa şi spuse calm: 

— Biciuiţi-mi dobitoacele acestea până vor intra iară în 
cuştile lor! 

Gloata pieri cât ai clipi din ochi şi călăreţii porniră în 
goană după ei, fugărindu-i cu harapnicele şi călcând în 
copitele cailor, fără nici o milă, pe cei destul de nesocotiţi ca 
să alerge pe drum, în loc s-o ia prin tufişuri. Ţipetele şi 
tânguirile se pierdură în depărtare şi curând călăreţi 
începură să se adune iar. Între timp, nobilul ne descususe 
stăruitor, dar nu reuşise să scoată nici un fel de amănunt de 
la noi. Risipeam cu ghiotura mărturii de recunoştinţă 
pentru serviciul ce ni-l făcuse, însă nu dezvăluiam altceva 
decât că suntem nişte străini fără de prieteni, veniţi dintr-o 


ţară îndepărtată. Când toată escorta se întoarse, nobilul 
spuse unuia din servitorii săi: 

— Adu caii şi veghează ca oamenii aceştia să încalece. 

— Prea bine, slăvite doamne! 

Furăm orânduiţi la coadă, printre slujitori. Am călătorit 
destul de iute şi în cele din urmă, puţin după căderea nopţii, 
am mas la un han, aflat la vreo zece mile de la locul 
chinurilor noastre. Seniorul nostru se duse imediat în odaia 
sa, după ce porunci să i se servească cina şi nu l-am mai 
zărit de loc. 

Prânzul mic îl luarăm în zori şi ne pregătirăm de plecare. 

Tocmai în clipa plecării, vătaful seniorului nostru ne tăie 
drumul, păşind agale, cu o graţie molatică şi ne zise: 

— Grăit-aţi că vi-e gândul a merge înainte, pre drumul 
carele iaste şi al nostru; drept care stăpânul meu, contele 
Grip, dat-a poruncă să păstraţi caii şi oarecare dintre noi să 
vă însoţească douăzeci de leghe către un mândru oraş, pre 
nume Cambenet, unde vă veţi afla scăpaţi de orice 
primejdie. 

Nu puteam decât să mulţumim şi să primim propunerea. 
Eram o ceată de şase şi ne-am hâţânat aşa, mergând în voie 
iavaş-iavaş, şi tot vorbind ba de una, ba de alta, am aflat că 
seniorul Grip era un personaj foarte însemnat în ţinutul lui, 
care se întindea cale de o zi dincolo de Cambenet. Am mers 
ca melcul, încât abia pe la prânz am ajuns în piaţa oraşului. 
Am descălecat amândoi şi i-am transmis încă o dată 
seniorului mulţumirile noastre. Apoi, ne-am apropiat de 
mulţimea adunată în centrul pieţei, ca să vedem ce-i putea 
interesa atât pe oamenii aceia. Erau acolo sclavii care mai 
rămăseseră din ceata aceea rătăcitoare, pe care o 
întâlnisem mai de mult pe drum. Va să zică, în tot timpul 
acesta sărmanii se istoviseră, târându-şi lanţurile cu ei. 
Bietul soţ dispăruse, împreună cu mulţi alţii, şi se 
adăugaseră în schimb câteva noi achiziţii. Pe rege nu-l prea 
interesa şi voia să se depărteze, dar eu eram absorbit de 
privelişte şi copleşit de milă. Nu-mi puteam lua ochii de la 


aceste sleite şi prăpădite epave ale umanităţii. Şedeau acolo 
pe pământul gol, înghesuiți unii într-alţii, cu capetele 
plecate, tăcuţi, fără să scoată măcar un vaiet! Numai 
privindu-i şi ţi se rupea inima de jale. Şi printr-un contrast 
hâd, la vreo treizeci de paşi mai încolo, un orator de vorbe 
late ţinea altei adunări o cuvântare, proslăvind fără nici o 
ruşine „glorioasele noastre libertăţi britanice”! 

Fierbeam de furie. Uitasem că sunt plebeu; îmi aminteam 
doar că sunt om. Fie ce-o fi, am să urc la tribuna aceea şi... 

Ţac! Am fost pus în aceleaşi cătuşe cu regele! Fârtaţii 
noştri, slujitorii, ne-o făcuseră, iar seniorul Grip sta şi se 
uita. Regele se înfurie grozav şi zise: 

— Oare ce va să zică această batjocură prostească? 

Seniorul se mulţumi să spună cu răceală ticălosului său 
vătaf: 

— Scoate sclavii la mezat! 

Sclavi! Cuvântul căpăta un sunet nou - nespus de 
înfiorător! Regele îşi ridică braţele încătuşate şi le abătu cu 
o putere ucigătoare, dar stăpânul nostru se ferise în lături 
la vreme. Vreo duzină de slujitori ai nemernicului se 
repeziră la noi şi într-o clipită eram cu mâinile legate la 
spate, în neputinţă de a ne mai mişca. 

Am răcnit sus şi tare şi cu atâta sinceritate că suntem 
oameni liberi, încât am atras atenţia oratorului care 
trăncănea despre libertate şi patrioţilor din jurul său, 
făcându-i să se strângă în preajma noastră, hotărâți la 
orice. 

Oratorul zise: 

— De grăiţi cuvente adevărate că oameni slobozi sunteţi, 
întru nimic nu aveţi a vă teme -slobozenia hărăzită Britaniei 
de către bunul Dumnezeu vă stă spre pavăză şi ocrotire. 
(Aplauze.) Curândă vreme veţi vedea aceasta. Adevăraţi cu 
dovezi! 

— Care dovezi? 

— Dovezi precum că oameni slobozi sunteţi. 


A, mi-am adus aminte! M-am liniştit şi n-am mai spus 
nimic. Dar regele tună: 

— Bâiguitor în gânduri mai eşti, omule. După rânduiala 
firii şi întru datorinţă iaste ca tâlharul acesta, de lege 
călcător, să înfăţoşeze adevărătură că nu suntem oameni 
slobozi. 

Pricepeţi, regele îşi cunoştea legile întocmai cum atâţia alţi 
oameni cunosc adesea legile, prin cuvinte, şi nu după 
urmările lor. Dar legile capătă înţeles şi devin foarte vii 
numai când ajungi să le simţi aplicate pe pielea ta. 

Toţi cei de faţă clătinară din cap şi părură dezamăgiţi: 
câţiva ne întoarseră spatele, pierzând orice umbră de 
interes în privinţa noastră. Oratorul zise - de astă dată pe 
ton de afaceri şi nu de sentiment: 

— De nu cunoaşteţi pravila ţării voastre, vreme ar fi a o 
învăţa. În faţa noastră străini sunteţi - şi aceasta nu veţi 
tăgădui-o. Se prea poate oameni slobozi să fiţi - şi nu ne 
rostim împotrivă; dară aşijderea sclavi puteţi fi. Prea 
limpede iaste pravila: nu celui ce stăpân îşi zice se cade a 
dovedi că sunteţi robii săi, ci vouă înşivă vi se cere a dovedi 
că nu sunteţi robi. 

I-am răspuns: 

— Stimate domn, dă-ne răgaz cât să mânăm pre careva la 
Astolat, sau dă-ne numai vremea să trimitem până în Valea 
Sfinţeniei... 

— Potoleşte-te, om bun; aceste rugăminţi nu-s pe potriva 
datinelor şi nici o nădejde ca să-ţi fie împlinite. S-ar irosi 
multă vreme şi neîndoielnic ar căşuna stăpânului nostru... 

— Ce stăpân, nătărăule! tună regele. Nu-i nime pre lume 
stăpânul meu, ci eu însumi sunt stă... 

— Taci, pentru numele lui Dumnezeu! 

Vorbele mi-au ţâşnit tocmai la vreme ca să-l opresc pe 
rege. Ne aflam şi aşa într-o încurcătură destul de gravă, şi 
nu ne-ar fi ajutat cu nimic dacă le-am fi dat oamenilor ălora 
ideea că suntem nişte nebuni de legat. 


N-are rost să mai înşir amănuntele. Contele ne-a scos la 
vânzare şi ne-a vândut la mezat. Aceeaşi lege diabolică 
existase şi în Sudul nostru, chiar pe vremea mea, cu mai 
bine de o mie trei sute de ani mai târziu. Din pricina acestei 
legi, sute de oameni care nu putuseră dovedi că sunt 
oameni liberi, fuseseră vânduți ca sclavi pe viaţă, fără ca 
împrejurarea aceea să-mi fi făcut vreo impresie deosebită. 
Dar acum tipicul legii şi butucul licitaţiei îmi deveniseră o 
experienţă personală; şi iată cum un fapt pe care îl 
socotisem nejustificat, şi numai atât, îmi apăru deodată în 
toată diavoleasca-i grozăvie! Ei, ce vreţi - aşa suntem 
plămădiţi noi, oamenii! 

Aşadar, am fost vânduți la licitaţie, ca vitele. Într-un oraş 
mare şi pe o piaţă ca lumea, s-ar fi scos pe noi un preţ mai 
bun; dar orăşelul acela era tare amorţit, aşa că am fost 
vânduți pe o sumă care mă face să mă ruşinez de câte ori 
îmi amintesc de ea. Regele Angliei făcu şapte dolari şi 
primul său ministru nouă, când regele valora ca nimica 
doisprezece dolari şi eu pe puţin cincisprezece. Dar aşa se 
nimereşte totdeauna: dacă forţezi o vânzare pe o piaţă 
slabă, orice marfă ai avea, nu scoţi mare lucru, ba fluieri a 
pagubă. Dacă nobilul conte ar fi avut destulă minte ca să... 

În sfârşit, nu-i locul aici să-mi arăt simpatia faţă de el. Să-l 
lăsăm să-şi vadă de drum, deocamdată; i-am luat numărul, 
cum s-ar zice. 

Negustorul de sclavi ne-a cumpărat pe amândoi, ne-a 
agăţat de lanţul cel lung şi am alcătuit coada alaiului său. 
Am pornit-o în coloană de marş şi am ieşit din Cambenet pe 
la nămiezi. Mi se părea nespus de ciudat şi cu totul de 
necrezut ca regele Angliei şi primul său ministru - mergând 
în fiare, cu obezi la picioare şi în jug, într-un convoi de 
sclavi - să treacă pe sub nasul a tot felul de bărbaţi şi femei, 
fără nici o treabă, sau sub ferestrele la care stăteau cele 
mai gingaşe şi mai fermecătoare doamne, şi, totuşi, să nu 
atragă nici o privire curioasă, să nu trezească măcar o 
remarcă oarecare. Doamne, doamne - asta dovedea, că, la 


urma urmei, un rege nu-i cu nimic mai divin decât un biet 
vagabond. Când nu ştii că-i rege, el îţi apare doar ca o 
făptură neînsemnată, un cap sec şi atât tot. Dar, ia-mi 
pofteşte şi dezvăluie-i calitatea, şi atunci să te ţii... că numai 
când te uiţi la el şi ţi se taie răsuflarea! Cred că suntem cu 
toţii nebuni. Fără îndoială, nebuni din născare. 

CAPITOLUL XXXV. 

Un incident penibil. 

Lumea-i plină de surprize. Regele era ros de gânduri 
negre - ceea ce era şi firesc. O să mă întrebaţi la ce se tot 
gândea? Ei, bineînţeles, la uluitoarea sa prăbuşire de la 
locul cel mai de frunte din lume la cel mai de jos; de la cea 
mai strălucită situaţie la cea mai întunecată; de la cel mai 
măreț rang printre oameni, la cel mai umil. Dar pot jura că 
nu asta-l sâcâia cel mai mult, ci preţul pe care fusese 
vândut! Părea că tot nu-i intra în cap că s-au plătit doar 
şapte dolari pe el. Desigur că la început, când mi-am dat 
seama, am rămas şi eu buimac: nici nu-mi venea să cred aşa 
ceva, căci mi se părea nefiresc. Dar de îndată ce mi s-au 
deschis ochii, privind lucrurile cu binoclul minţii, şi am 
putut judeca mai pe îndelete, am văzut că greşisem. 
Dimpotrivă, era ceva foarte firesc şi asta din următorul 
motiv: un rege e o simplă plăsmuire, un artificiu oarecare, 
aşa că sentimentele sale, ca şi mişcările unei păpuşi 
automate, sunt şi ele un simplu artificiu; ca om însă, el este 
totuşi o realitate, iar sentimentele sale omeneşti sunt 
realităţi, nu năluciri. Să nu uităm că şi un om obişnuit se 
ruşinează să fie prețuit la mai puţin decât se apreciază el 
singur, iar regele cu siguranţă că nu era cu nimic mai mult 
decât un om obişnuit - dacă era şi-atât. 

Naiba să-l ia! Mă pisa cu tot felul de argumente ca să mă 
convingă că în orice târg ca lumea s-ar fi scos ca popa 
douăzeci şi cinci de dolari pe dânsul, pretenţie care era pur 
şi simplu absurdă şi plină de cea mai sfruntată trufie, căci 
nici eu nu făceam atâta. Oricum, pentru noi era un subiect 
de discuţie foarte delicat. De fapt, trebuia pur şi simplu să 


ocolesc discuţia şi să fiu cât mai diplomat. Trebuia să las 
deoparte orice scrupul şi să încuviinţez cu neobrăzare că 
într-adevăr s-ar fi cuvenit să se scoată douăzeci şi cinci de 
dolari pe dânsul, când îmi dădeam prea bine seama că de 
când e lumea nu s-a văzut vreun rege care să facă măcar 
jumătate din banii ăia - iar în următoarele treisprezece 
secole n-avea să se vadă niciunul, care să facă măcar pe 
sfert. 

Aşa e. Oricum, mă călca pe nervi. Chiar dacă se apuca să 
vorbească despre recolte ori despre mersul vremii, sau 
despre situaţia politică; despre câini sau pisici, despre 
morală ori teologie - despre orice-i trecea prin cap - eu tot 
suspinam, ştiind unde voia să ajungă: dumnealui aducea 
mereu vorba despre chestiunea care-l râcâia, a vânzării lui 
doar pe şapte dolari. De câte ori poposeam într-un loc unde 
se aduna lume multă, îmi arunca o privire care grăia 
limpede: „Dacă am putea încerca din nou afacerea, acum, 
cu oamenii ăştia, ai vedea că s-ar scoate o sumă frumuşică!” 

Să vă spun drept - când s-a petrecut vânzarea, m-am 
amuzat în sinea mea, văzându-l luat la mezat pe şapte 
dolari; dar când a început să se perpelească şi să se 
răsucească în fel şi chip, ca peştele pe uscat - din pricina 
vânzării - mi-am dorit să fi scos şi o sută de dolari. Povestea 
mea avea şanse să meargă aşa la nemurire, căci în fiecare 
zi - oriunde poposeam - ne cercetau eventualii 
cumpărători, şi de cele mai multe ori reflecţiile ce le făceau 
asupra regelui sunau cam aşa: 

— Uite-un nătărău care face ca popa doi dolari jumate! Nu 
vezi că are o ţinută de treizeci de dolari? Păcat că ţinuta nu 
are căutare la târg. 

În cele din urmă, aceste remarci avură un prost rezultat. 
Proprietarul nostru era om practic şi pricepu că acest 
defect trebuia să fie îndreptat, dacă voia să găsească un 
cumpărător pentru rege. Aşa că se apucă de lucru ca să 
dezbare sacra persoană a maiestăţii sale de ţinuta sa 
solemnă, de „stilul” ţinutei ce-o avea. Aş fi putut să-i dau 


câteva sfaturi preţioase, dar n-am făcut-o. Nu trebuie să 
oferi sfaturi unui negustor de sclavi, dacă nu vrei să strici 
cauzei în favoarea căreia pledezi, îmi fusese destul de greu 
să-l fac să-şi schimbe ţinuta de rege într-una de ţăran, chiar 
când fusese un elev dornic de învăţătură şi tare silitor. 
Acum ar fi fost o povară mult prea apăsătoare să-ţi iei 
însărcinarea de a preface ţinuta regelui într-o ţinută de 
sclav, ba, unde mai pui, cu forţa! Să nu mai intrăm în 
amănunte; nu-mi mai bat capul cu ele şi vă las să vi le 
închipuiţi singuri. Vreau să subliniez doar că, după o 
săptămână, existau o grămadă de dovezi că biciul, bâta şi 
pumnul lucraseră din plin; să fi văzut numai trupul regelui 
şi i-aţi fi plâns de milă. Dar despre bietul lui sufleţel nu mă 
întrebaţi? Ei, bine, nici vorbă să fi fost câtde cât atins. Până 
şi negustorul de sclavi, aşa căpăţânos şi butucănos cum era, 
reuşi să-şi dea seama că poate exista şi un soi de sclav care 
rămâne om întreg până la moarte; căruia îi poţi sfărâma 
oasele, dar nu şi cerbicia. Omul acela descoperi că, în ciuda 
tuturor eforturilor sale, nu putea de fel s-ajungă de-o seamă 
cu regele, dar regele era gata să coboare până la el, şi a şi 
făcut-o. Aşa că, în cele din urmă, se resemna şi îl lăsă pe 
rege în apele neştirbitei sale ţinute. Adevărul e că regele 
Arthur preţuia mult mai mult decât un rege obişnuit; era un 
om întreg, iar când omul e om, nu se lasă doborât nici în 
ruptul capului. 

Vreo lună de zile am dus-o greu de tot, rătăcind de colo 
până colo, pe jos, pătimind multe necazuri. Şi în perioada 
aceea, ia ghiciţi care cetăţean al Angliei s-a interesat mai 
mult de problema sclavajului? Însăşi maiestatea sa regele! 
Aşa e! De unde fusese cel mai nepăsător om faţă de această 
problemă, acum căpătase un interes grozav faţă de ea, că 
vorba ceea: îs mai aproape dinţii decât părinţii. Nici n-am 
mai văzut pe cineva să-şi verse mai cu foc ura împotriva 
acestei instituţii decât regele. Aşa că am cutezat să-i pun 
încă o dată întrebarea ce i-o mai pusesem cu ani în urmă şi 
la care primisem un răspuns atât de răspicat, încât 


socotisem că nu-i prudent să mă mai amestec şi în 
chestiunea aceea. Ştiţi, îl întrebasem dacă nu-i de părere că 
sclavia ar trebui desfiinţată. 

Răspunsul său cel nou a fost tot atât de răspicat, dar de 
data asta îmi desfată auzul. Nici nu mi-aş dori s-aud 
vreodată vorbe mai îmbucurătoare - deşi trivialitatea lor nu 
era bine dozată, fiind îmbinate cu stângăcie şi cuvântul cel 
mai tare era aruncat fără rost aproape la mijlocul ocărilor, 
în loc de sfârşit, unde desigur că i-ar fi stat mai bine. 

Acum, eram gata şi foarte dornic să evadez. Până atunci 
nu voisem. Nu, n-aş putea spune chiar asta. Voisem şi mai 
înainte, dar nu eram dispus să risc orice, la disperare, şi-l 
sfătuisem şi pe rege să nu cumva să încerce aşa ceva. Dar 
acum, acum era cu totul altă socoteală! Acum libertatea 
merita orice jertfă. De aceea, am pus la cale un plan care 
m-a încântat imediat. Planul cerea timp, e drept, şi răbdare 
- răbdare şi timp berechet. Am fi putut dibui şi căi mai 
rapide, la fel de sigure, dar niciuna nu ar fi fost tot atât de 
romantică; niciuna nu putea fi dramatizată atât de mult. 
Aşa că n-aveam de gând să renunţ la ea. Putea să ne 
întârzie luni de zile - n-avea a face: voiam s-o duc la capăt, 
chiar de-ar fi fost să întorc lumea pe dos. 

Din când în când, treceam prin câte-o păţanie. Într-o 
noapte, ne-a surprins o viforniţă cumplită, pe când ne aflam 
la vreo două mile de satul unde mergeam. Aproape pe loc 
am fost învăluiţi ca într-o ceaţă - atât de deşi cădeau fulgii. 
Nu puteai vedea la doi paşi, şi în curând ne-am rătăcit. 
Negustorul de sclavi ne biciuia cu deznădejde, căci se 
vedea ameninţat de ruină - dar cu bicele lui nu făcea decât 
să înrăutăţească situaţia, fiindcă ne îndepărta de drum şi ne 
tăia orice şansă de ajutor. Aşadar, în cele din urmă am fost 
siliţi să ne oprim şi să ne trântim pe jos, chiar acolo în plin 
câmp unde ne aflam. Viscolul bântui până la miezul nopţii, 
apoi încetă: la ceasul acela, doi bărbaţi mai firavi dintre noi 
şi trei femei muriseră, iar alţii erau ţepeni şi moartea le 
dădea târcoale. Stăpânul nostru era ca înnebunit. Îi 


dezmorţi pe cei rămaşi în viaţă şi ne sili să ne ridicăm, să 
sărim, să ne batem cu palmele peste piept, ca să ne mai 
punem sângele în mişcare, ajutându-ne şi el pe cât putea cu 
harapnicul. 

Deodată, se petrecu ceva neprevăzut. Auzirăm ţipete şi 
vaiete şi, îndată după aceea, se ivi o femeie, alergând şi 
strigând şi care, văzându-ne grupul, se aruncă în mijlocul 
nostru şi ne ceru să o ocrotim. Pe urmele ei gonea o gloată 
întreagă - unii din ei cu facle în mâini. Urmăritorii spuneau 
că femeia e o vrăjitoare care pricinuise moartea câtorva 
vaci, abătând asupra lor o boleşniţă ciudată, datorită 
farmecelor pe care le făcuse, cu ajutorul unui drac prefăcut 
în pisică neagră. O bătuseră cu pietre, sărmana, încât abia 
mai arăta a om - atât de zdrobită şi de însângerată era. 
Mulțimea voia s-o ardă de vie. 

Ei, şi-acum ce credeţi că a făcut stăpânul nostru? Când ne- 
am strâns în jurul bietei făpturi, ca s-o apărăm, stăpânul şi- 
a descoperit o şansă neaşteptată. Le-a spus celor care o 
urmăriseră: Ardeţi-o chiar aici, altfel nu v-o mai dau deloc, 
închipuiţi-vă ce nemernic! Cioata atâta aştepta. O legară 
de-un ţăruş; aduseră lemne, le îngrămădiră în jurul ei şi le 
dădură foc cu faclele, în timp ce femeia ţipa şi se ruga, 
strângând la piept pe cele două fetiţe. Iar fiara noastră, cu 
gândul numai la afaceri şi cu inima nicăieri, ne biciui, 
făcându-ne să ne apropiem de rug şi să ne încălzim - 
dându-ne iarăşi viaţă şi valoare comercială - chiar la focul 
ce răpi nevinovata viaţă a sărmanei mame care nu făcuse 
nici un rău. Aşa soi de stăpân aveam! Mi-am întipărit bine în 
minte faptele lui, pentru mai târziu. Viscolul îl costase viaţa 
a nouă oameni din ceata sa; şi după această întâmplare 
multe zile în şir s-a purtat cu noi mai brutal ca oricând, 
turbând din pricina pagubei suferite. 

Aventurile se ţineau lanţ. Într-o zi, am dat peste un 
cortegiu. Şi încă ce cortegiu! Se părea că toate lepădăturile 
regatului se adunaseră şi mergeau laolaltă, ba pe deasupra 
mai erau şi beţi cu toţii. În frunte o căruţă cu un sicriu în ea, 


iar pe sicriu şedea o copilă, foarte atrăgătoare, de vreo 
optsprezece ani, alăptând un prunc, pe care-l strângea la 
piept cu o dragoste arzătoare. Din când în când, copila îşi 
ştergea lacrimile care-i şiroiau pe faţă, iar pruncul neştiutor 
îi zâmbea de fiecare dată, fericit şi mulţumit, frământându-i 
sânul cu mânuţa lui durdulie, cu gropiţe, pe care copila o 
mângâia şi-o giugiulea, ţinând-o drept la inima-i zdrobită. 

Bărbaţi şi femei, băieţi şi fete se ţineau după căruţă sau pe 
de lături, huiduind şi strigând vorbe deşănţate şi tot felul de 
ocări, fredonând frânturi de cântece deocheate, ţopăind şi 
dănţuind. Era o adevărată petrecere a diavolilor. Ce 
privelişte dezgustătoare! Aşa ajunsesem într-o mahala 
londoneză, din afara zidurilor cetăţii, şi avurăm sub ochii 
noştri o mostră a unei anumite părţi din societatea Londrei. 
Stăpânul nostru ne făcu rost de locuri bune, chiar lângă 
eşafod. Preotul, care se afla acolo, o ajută pe biata copilă să 
urce treptele, spunându-i cuvinte de mângâiere şi făcându-l 
pe ispravnic să-i dea un jilţ. Apoi, rămase alături de ea pe 
eşafod, privi o clipă grămada de chipuri ce-şi înălţau ochii 
spre furca spânzurătorii, chiar la picioarele lor; după aceea 
îşi plimbă privirea de-a lungul talazurilor de capete, ce se 
întindeau în toate părţile, cât vedeai cu ochii - şi în cele din 
urmă începu să spună povestea fetei, în glasul său răzbătea 
mila - lucru grozav de rar în ţara aceea stăpânită de 
neştiinţă şi sălbăticie. Îmi amintesc amănunţit tot ce-a spus, 
afară de cuvintele cu care a povestit, aşa că o să vă înfăţişez 
povestea cu cuvintele mele: 

— Legea are menirea de a face dreptate. Uneori, nu-şi 
atinge însă ţinta. Este ceva care nu poate fi împiedicat. În 
faţa acestei situaţii nu putem decât să fim mâhniţi şi 
resemnaţi şi să ne rugăm pentru sufletul celui care cade pe 
nedrept, lovit de braţul legii, şi pentru ca numai puţini să 
aibă parte de această soartă nedreaptă. O lege o trimite la 
moarte pe această sărmană şi tânără fiinţă - şi aşa este 
drept. Dar altă lege a pus-o în situaţia de a săvârşi crima 
sau de a muri de foame, împreună cu pruncul ei. În faţa lui 


Dumnezeu, această lege e răspunzătoare atât de crima ei, 
cât şi de josnica ei moarte! 

Nu-i mult de când această tânără făptură, această copilă 
de optsprezece ani, era soţie şi mamă, ca oricare soţie şi 
mamă din Anglia; buzele îi erau înveselite de cântecele care 
sunt graiul inimilor bucuroase şi nevinovate. Tânărul ei soţ 
era la fel de fericit ca dânsa, căci îşi făcea pe deplin datoria, 
muncea din zori şi până în noapte la meşteşugul său, 
câştigându-şi cinstit şi cu trudă pâinea. Treburile-i mergeau 
bine, dădea adăpost şi cele de-ale gurii familiei sale şi 
adăuga obolul său la bogăţia naţiunii. Prin îngăduinţa unei 
legi viclene, o pacoste neaşteptată s-a abătut asupra acestui 
sfânt cămin şi l-a nimicit cu desăvârşire! Tânărul soţ a fost 
pândit şi luat cu arcanul la oaste, fiind trimis pe mare. Soţia 
nu ştia nimic. L-a căutat pretutindeni; a mişcat inimile cele 
mai împietrite cu lacrimile-i rugătoare, cu graiul sfâşietor al 
deznădejdei. Săptămânile se scurgeau una după alta, şi ea 
pândea întoarcerea, aşteptând şi sperând, dar treptat îşi 
rătăci minţile sub povara mizeriei. Încetul cu încetul toate 
micile ei economii s-au risipit pe mâncare. Când n-a mai 
putut plăti chiria, au dat-o afară din casă. Cât a mai avut 
putere, a cerşit; în cele din urmă, când murea de foame şi-i 
secase laptele, a furat o bucată de pânză care costa o 
pătrime dintr-un cent, gândind s-o vândă şi să-şi salveze 
copilul. Dar a fost văzută de stăpânul pânzei. A fost 
aruncată în închisoare şi târâtă la judecată. Omul a depus 
mărturie la proces. S-a ţinut o pledoarie şi povestea 
întristătoare a vieţii ei a fost spusă în apărare. I s-a îngăduit 
şi ei să vorbească. A recunoscut că furase pânza, dar că în 
ultima vreme sufletul îi fusese tulburat de atâtea necazuri, 
încât - cotropită de foame, cum era - fel de fel de gânduri, 
nelegiuite ori ba, îi rătăceau de-a valma prin minte şi ea nu- 
şi mai dădea seama de nimic decât că era nespus de 
înfometată! O clipă, toţi fură mişcaţi şi îmboldiţi să se arate 
milostivi, văzând-o atât de tânără şi lipsită de prieteni, într- 
o stare atât de jalnică, şi pricepând că legea care-i răpise 


sprijinul era singura cauză a abaterii sale. Dar procurorul a 
replicat că, deşi toate aceste lucruri erau adevărate şi cât 
se poate de întristătoare, totuşi în zilele noastre bântuie 
prea multe furtişaguri şi o milostivire rău înţeleasă ar 
primejdui siguranţa proprietăţii. Ah! doamne! Căminurile 
pustiite, copiii lăsaţi orfani şi inimile zdrobite nu alcătuiesc 
deloc proprietatea pe care o preţuieşte legea britanică! 
Astfel că procurorul s-a simţit nevoit să ceară pedeapsa 
capitală. 

Când judecătorul şi-a pus toca neagră, proprietarul pânzei 
s-a ridicat şi el, înfiorat în toată fiinţa lui - era pământiu la 
faţă şi buzele-i tremurau - iar când a auzit spăimântătoarea 
sentinţă a strigat: „Vai şi amar de biata copilă, nici cu 
gândul nu gândeam că moartea i se va trage!” şi s-a 
prăvălit ca un copac doborât la pământ. Când l-au ridicat, 
îşi pierduse minţile; înainte de apusul soarelui, şi-a făcut 
seama. Avea inimă bună, era un om care în fundul sufletului 
iubea dreptatea. Adăugaţi crima lui la cea care urmează să 
fie săvârşită acum în faţa voastră şi puneţi-le pe amândouă 
pe seama cui merită: pe seama neimblânzitelor legi ale 
Britaniei, pe seama cârmui-torilor ei. A sosit ceasul, copila 
mea; lasă-mă să mă rog pentru ei - nu pentru tine, scumpă 
inimă înşelată şi neprihănită, ci pentru cei vinovaţi de 
pierzania şi moartea ta, care au mai multă nevoie să ne 
rugăm pentru ei. 

După rugăciunea preotului i-au pus copilei ştreangul de 
gât, dar au avut de furcă până să-i potrivească nodul după 
ureche, fiindcă mereu ea îşi săruta pruncul ca o apucată; îl 
strângea cu înfrigurare la piept şi se lipea cu obrazul de el, 
scăldându-l în lacrimi; când gemea, când ţipa într-una, iar 
pruncul gângurea şi râdea, dând din picioruşe plin de 
încântare, socotind că totul e joacă şi zbenguială. Până şi 
călăului i s-a muiat inima privind asemenea scenă, şi şi-a 
întors capul. Când toate pregătirile au fost gata, preotul a 
apucat pruncul din braţele mamei, l-a purtat cu blândeţe şi 
s-a îndepărtat în grabă; dar copila şi-a încleştat mâinile şi s- 


a repezit ca o sălbatică înspre el, dând un țipăt - însă 
frânghia şi ispravnicul au ţinut-o locului. Apoi a 
îngenuncheat şi şi-a întins braţele, strigând: 

— Încă o sărutare, Doamne Dumnezeule, încă una, încă 
una - o făptură în pragul morţii vă cere milă şi îndurare! 

A căpătat voia să-l mai sărute; aproape că şi-a înăbuşit 
copilul. Iar când i l-au luat iarăşi, a strigat: 

— O, odorul meu, vei pieri şi tu! Sărman de părinţi eşti, 
fără de adăpost eşti şi n-ai pe nime în sfânta lume, care să 
te ajute! 

— Va avea parte de toate! spuse bunul preot. Voi avea grijă 
eu până în ceasul morţii! 

Să fi văzut atunci chipul bietei copile! Recunoştinţă? 
Doamne, cum să exprim aşa ceva prin cuvinte? Cuvintele 
sunt doar nişte vâlvătăi zugrăvite, pe când privirea este 
văpaia însăşi. Ea-i aruncă preotului privirea aceea 
înflăcărată şi-o duse cu dânsa printre comorile cerului, 
unde se află tot ceea ce-i dumnezeiesc. 

CAPITOLUL XXXVI. 

O întâlnire în beznă. 

Londra părea un loc destul de interesant - pentru un sclav. 
Era doar un sat foarte întins, alcătuit mai cu seamă din 
glodăraie şi stufăriş. Uliţele erau noroioase, întortocheate şi 
nepietruite. Populaţia părea un uriaş roi, în veşnică forfotă 
şi îmbulzeală, împestriţat de zdrenţe şi splendori, de 
panaşuri ce se legănau în vânt şi armuri scânteietoare. 
Regele avea un palat acolo, dar nu-l putu vedea decât pe 
dinafară. Asta-l făcu să ofteze; da, şi să înjure puţintel, în 
stilul sărăcăcios şi copilăresc al secolului al VI-lea. Am 
întâlnit mărimi şi cavaleri pe care-i cunoşteam, dar care nu 
ne-au recunoscut în zdrenţele noastre, acoperiţi de jeg şi 
vânătăi şi purtând urmele bătăilor pe care le îndurasem. De 
altfel, nu s-ar fi uitat la noi nici dacă i-am fi strigat, şi nici nu 
s-ar fi oprit să ne răspundă, căci legea nu îngăduia să 
vorbeşti cu sclavii legaţi în lanţuri. Sandy trecu la vreo zece 
paşi de mine, călare pe-un catâr; probabil că mă căuta. Dar 


ce mi-a frânt cu adevărat inima a fost o întâmplare care s-a 
petrecut chiar în piaţa unde era amărâta noastră baracă. Pe 
când priveam, cu lacrimi în ochi, cum un om era fiert în 
cazanul cu ulei pentru că falsificase bani, văzui un vânzător 
de ziare, fără să pot ajunge până la el! Totuşi, asta m-a 
îmbărbătat; era o dovadă că Clarence era în viaţă şi îşi 
vedea mai departe de treabă. M-am gândit că n-o să treacă 
mult şi-o să-l văd iarăşi; gândul acesta m-a bucurat tare 
mult. 

Într-altă zi, văzui în treacăt altceva, care-mi dete mult 
curaj. Era vorba de un fir care se întindea de la un acoperiş 
la altul. Cu siguranţă, era o linie de telegraf sau de telefon. 
Ţineam grozav să fac rost de-o bucăţică de sârmă. Tocmai 
de asta aveam nevoie ca să-mi pun în aplicare planul de 
evadare. Aveam de gând ca într-o noapte să-mi desfac 
lanţurile, împreună cu regele, şi să-i pun un căluş 
stăpânului nostru, legându-l cobză; apoi să-mi schimb 
hainele cu el, să-l bat măr până o semăna cu o arătare şi - 
staţi că nu am isprăvit - să-l prind de lanţul sclavilor, să-i iau 
în stăpânire averea, s-o pornesc în marş spre Camelot şi... 

Desigur că mi-aţi ghicit gândurile; pricepeţi ce uimitor 
efect dramatic aş fi stârnit la palat. Totul se putea îndeplini, 
dacă puneam mâna pe-o bucată de fier moale, din care să 
încropesc un cârlig. Atunci aş fi putut desface, când 
pofteam, lacătele cu care erau întărite lanţurile noastre. 
Dar n-avusesem niciodată norocul ăsta, căci nu se 
întâmplase să-mi cadă în mână un asemenea lucru... Totuşi, 
în cele din urmă, mi se ivi şi mie prilejul. Venise iar un nobil 
care se mai târguise de două ori pentru mine, dar fără 
rezultat sau fără vreun pas serios spre reuşită. Nu mă 
aşteptam deloc să ajung vreodată proprietatea lui, fiindcă 
preţul cerut pe mine, din clipa în care devenisem sclav, era 
foarte pipărat şi totdeauna cumpărătorii plecau ori 
indignaţi ori râzând în batjocură; totuşi, stăpânul meu îl 
menținea cu încăpățânare: douăzeci şi doi de dolari. Nu 
voia să lase nici măcar un cent. Regele era grozav de 


admirat din pricina fizicului său impresionant, dar ţinuta sa 
regească constituia un mare neajuns, făcându-l 
„nevandabil”, căci nimănui nu-i convenea să aibă un astfel 
de sclav. Eram sigur că nu voi fi despărţit de dânsul din 
pricina preţului meu exagerat. Nu, nu m-aşteptam deloc să 
ajung în mâinile nobilului acela, dar în schimb avea el ceva 
care speram să ajungă în mâinile mele, dacă ne vizita mai 
des. Era vorba de nişte podoabe de oţel cu un ac lung, cu 
care îşi prindea în faţă mantia sa lungă. Avea trei la fel. Mă 
nemulţumise de două ori, fiindcă nu se apropiase destul de 
mine ca să-mi pot îndeplini planul fără nici un risc, însă a 
treia oară am izbutit; am pus mâna pe agrafa de jos, iar 
când şi-a dat seama, a crezut c-o pierduse pe drum. 

Am avut prilejul de a mă bucura vreun minut, dar imediat 
şi acela de a mă întrista iarăşi. Căci, tocmai când târgul era 
să cadă baltă, ca de obicei, stăpânul rosti deodată ceea ce 
în engleza modernă ar suna cam aşa: 

— Ştii ceva? Uite ce zic eu... M-am săturat să-i mai ţin pe 
ăştia doi nătărăi. Dă-mi douăzeci şi doi de dolari pe ăsta, şi 
pe ălălalt ţi-l dau cadou. 

Regele să plesnească şi mai multe nu... Nu mai putea de 
furie, începu să se înăbuşe şi să horcăie, în timp ce stăpânul 
şi nobilul se îndepărtau, discutând: 

— Făgăduieşte-mi că nu-ţi vei lua cuvântul înapoi! 

— Mi-l voi ţine până mâine la acelaşi ceas. 

— Atuncea la ceasul acela îţi voi da răspunsul! zise nobilul 
şi dispăru, urmat de stăpân. 

Nu mi-a fost uşor să-l potolesc pe rege, dar tot am izbutit, 
l-am şoptit la ureche: 

— Nu te supăra, măria ta, vei vedea ce plocon îl aşteaptă 
pe stăpânul nostru. Plocon de la măria ta şi de la mine 
aşijderi. La noapte amândoi vom fi slobozi. 

— 0!... În ce chip anume? 

— Cu agrafa aceasta furată, vom desface lacătele şi vom 
arunca lanţurile, la noapte. Pe la nouă ceasuri şi jumătate, 
când stăpânul vine să-şi facă veghea de noapte, punem 


mâna pe el, îi vârâm un căluş în gură, îi tragem o 
chelfăneală zdravănă, şi dis-de-dimineaţă, chiar în zori, 
părăsim oraşul ca proprietari ai acestei caravane de robi. 

Nu i-am spus nimic mai mult, dar regele era şi aşa foarte 
încântat şi mulţumit. În seara aceea, aşteptarăm plini de 
răbdare ca ceilalţi sclavi să adoarmă şi voiam să ne 
încredinţăm, după semnele obişnuite că într-adevăr dorm, 
fiindcă, pe cât se poate, nu trebuia să depinzi cu nimic de 
aceşti bieţi oameni. E mai bine să-ţi păstrezi pentru tine 
tainele. Fără îndoială că nu s-au întors mai mult ca de obicei 
când pe-o parte, când pe-alta, dar mi s-a părut că va trece o 
veşnicie până ce va începe a se auzi sforăitul lor regulat. 

Cu fiecare minut care trecea mă cuprindea şi mai tare o 
teamă nervoasă gândindu-mă că nu ne va rămâne destul 
timp pentru îndeplinirea scopului nostru, aşa că făcui 
câteva încercări pripite, care nu izbutiră decât să întârzie 
treaba. Nu eram în stare să nimeresc lacătele pe întuneric, 
fără să zornăiesc, şi astfel din când în când se întâmpla să 
trezesc pe câte unul care, răsucindu-se brusc în somn, îi 
trezea la rândul lui şi pe alţii. 

Dar până la urmă m-am descotorosit de ultimele fiare şi 
am devenit iar un om liber. Am răsuflat adânc, în semn de 
uşurare, şi am întins mâna să desfac şi fiarele regelui. Era, 
însă, prea târziu, căci stăpânul nostru venise cu o faclă într- 
o mână şi cu bâta în cealaltă. Mă ghemuii în mijlocul 
janghinoşilor care trăgeau la aghioase, ca să nu vadă 
stăpânul că nu mai aveam lanţuri, şi stăteam la pândă, gata 
să sar asupra lui, în clipa când se va apleca asupră-mi. 

Dumnealui, însă, nu se apropie. Se aplecă, două sau trei 
clipe se uită aşa, niznai, la mogâldeaţa pe care o făceau 
trupurile noastre, dus pe gânduri, lăsă în jos făclia şi o porni 
spre uşă, chibzuind, şi până să-mi dau seama cam ce 
gânduri i se vânturau prin minte, dumnealui se şi făcuse 
nevăzut afară, închizând binişor uşa. 

— Degrabi'! zise regele. Învârtejeşte-l! 


Desigur că nu-mi rămânea altceva de făcut şi într-o clipită 
m-am ridicat şi am zbughit-o pe uşă. Dar, dragă doamne, pe 
vremea aceea nu existau lămpi şi era o noapte întunecoasă. 
Totuşi, am zărit o umbră de om la câţiva paşi de mine. M-am 
repezit şi m-am aruncat asupra ei, şi pe urmă să te ţii, 
scărmăneală! Ne luptam, ne burduşeam şi ne luam de gât şi 
cât ai zice peşte s-au strâns în jurul nostru o grămadă de 
gură-cască. Încăierarea îi pasiona la culme şi ne încurajau 
cât îi ţinea gura. La o adică, n-ar fi fost mai binevoitori şi 
mai prietenoşi nici dacă s-ar fi chelfănit ei între ei. Apoi, se 
iscă în spatele nostru o gâlceavă cumplită şi vreo jumătate 
dintre chibiţi ne părăsi în goană ca să arate ceva simpatie şi 
concurenţei. De pretutindeni începură să răsară felinare 
care se bălăbăneau prin beznă. Erau străjerii care se 
adunau de unde nu gândeai. Imediat o halebardă mă lovi 
peste umăr, drept avertisment, şi am ştiut ce înseamnă 
asta: eram în custodie, deopotrivă cu adversarul meu. Am 
fost duşi amândoi la închisoarea oraşului, însoţiţi de un 
paznic. Era un adevărat dezastru; un plan măreț năruit pe 
neaşteptate! Încercam să-mi închipui ce se va petrece când 
stăpânul va descoperi cu cine se bătuse şi ce se va întâmpla 
dacă vom fi închişi împreună, în încăperea unde erau ţinuţi 
de obicei bătăugşii şi pungaşii, şi ce-ar putea... 

Dar chiar în clipa aceea adversarul îşi întoarse faţa spre 
mine şi lumina chioară, ce se iţea din felinarul de tinichea al 
paznicului, căzu asupra protivnicului meu. Să mă 
trăsnească Dumnezeu dacă nu era altcineva decât cine 
crezusem eu! 

CAPITOLUL XXXVII. 

O primejdie înspăimântătoare. 

Să dorm? lată ceva cu neputinţă. În orice caz, ar fi fost cu 
neputinţă să adormi în văgăunele închisorii, cu liota aceea 
râioasă de beţivani, puşlamale şi marţafoi, care-ţi împuiau 
capul cu cântecele lor. Cum ardeam de nerăbdare să ies de- 
acolo ca să aflu cât mai repede proporţiile catastrofei, care 
probabil că se petrecuse la sălaşul sclavilor, în urma 


boroboaţei mele de neiertat - vă închipuiţi că numai la 
somn nu mi-era gândul. 

Noaptea aceea mi s-a părut fără sfârşit, dar în cele din 
urmă s-au ivit şi zorile. Am dat lămuriri depline şi cinstite 
tribunalului. Am declarat că sunt sclav, proprietatea marelui 
conte Grip, care ajunsese, tocmai la căderea nopţii, la hanul 
Tabard din satul de pe celălalt mal al fluviului şi poposise 
acolo de nevoie, căpătând o boală ciudată şi foarte gravă. 
Eu fusesem trimis să cutreier oraşul în mare grabă ca să-i 
aduc la căpătâi pe cel mai bun medic. Mă străduisem din 
răsputeri să-i îndeplinesc porunca, alergând cât mă ţineau 
picioarele, dar, noaptea fiind întunecoasă, mă ciocnisem de 
omul acela, care mă apucase de gât şi începuse să-mi care 
la pumni, deşi îi spusesem ce misiune aveam şi-l 
implorasem, ţinând seama de primejdia de moarte în care 
se afla stăpânul meu, prea slăvitul conte... 

Adversarul meu, care era un om de rând, îmi tăie vorba, 
spunând că mint şi căută să explice cum mă năpustisem 
asupra lui şi-l atacasem, fără să-i spun o vorbă... 

— Gura! Nevolnicule! se răsti judecătorul. Luaţi-l de aici şi 
daţi-i o samă de bice, să-i fie spre învăţătură, aflând în ce 
chip se cade a se purta data viitoare cu slujitorul unui om 
de neam. Pasă, nevolnicule! 

Apoi judecătorul îmi ceru scuze, nădăjduind, că nu voi uita 
să-i spun înălţimii sale că nu din vina tribunalului mi se 
întâmplase buclucul acela, l-am răspuns că voi lămuri 
lucrurile şi aşa mi-am luat rămas bun de la dumnealor. Si 
chiar la tanc, fiindcă judecătorul începuse să mă întrebe de 
ce n-am dat în vileag faptele în clipa arestării. Aş fi făcut-o, 
i-am răspuns, dacă m-aş fi gândit mai bine - ceea ce era 
adevărat - dar fusesem bătut aşa de rău de către omul 
acela, încât nu mai ştiam ce-i cu mine... şi dă-i şi dă-i pe 
chestia asta, şi când am plecat de la tribunal tot mai 
bodogăneam. 

N-am aşteptat să-mi iau gustarea de dimineaţă - că nu 
voiam să prind rădăcini acolo. Peste câteva minute mă 


aflam în sălaşul sclavilor. Era pustiu! Plecaseră cu toţii! 
Adică toţi, afară de stăpânul nostru, al cărui trup zăcea 
acolo, făcut zob. De jur împrejur se zăreau urmele unei 
lupte cumplite. În faţa uşii, era un cărucior cu un sicriu de 
lemn nedat la rindea, iar nişte muncitori, ajutaţi de poliţişti, 
îşi croiau drum prin mulţimea de gură cască, ca să ducă 
sicriul înăuntru. 

Am tras deoparte pe un om destul de umil ca să 
binevoiască să stea de vorbă cu un pârlit ca mine şi am aflat 
de la el ce se petrecuse. 

— Fost-au în totul şaisprezece robi şi la ceas de noapte se 
hainiră împotriva stăpânului lor, având gând rău spre el, 
iară cum s-a isprăvit vezi chiar cu ochii. 

— Da, văd cum s-a isprăvit, dar cum a început? 

— Alţii care să adevăreze cu mărturie nu s-au fost aflat 
aici, fără numai robii. Zis-au precum că robul cel mai de 
preţ s-a slobozit din obede şi a găsit calea de a hălădui - 
prin vrăji ticăite, s-a fost zicând-căci cheie nu avut-a, iară 
ivărele nice sfărâmate, nice în alt chip vătămate nu-s. 
Oblicind jupânul paguba, tare s-a mâniat şi ca scos din minţi 
s-a abătut cu ghioaga asupra robilor săi, dară aceştia i-au 
stat împotrivă şi-i stricară de istov spinarea şi în fel şi chip îl 
loviră, den care stropşală degrab' i-a sosit veleatul! 

— E îngrozitor! O să iasă rău din proces sclavii! 

— O! Giudeţul s-a şi sfârşit! 

— Cum, au şi fost judecaţi? 

— Ce, dumneata socoţi că vreme de o săptămână era 
nevoie a sta la cumpănit, când lucrurile ca lumina zilei sunt 
de limpezi? Nice de un pătrar de ceas nu le-a fost nevoie. 

— Bine, dar cum au putut stabili cine erau vinovaţii, într- 
un timp aşa de scurt? 

— Care fost-au făptaşii? Dară de asemenea ciurucuri erau 
ei să se împiedice şi să stea la gând? Ciudeţul certatu-i-a 
pre toţi laolaltă. Au nu cunoşti ce zice pravila - carea aşa s-a 
tras cuvântul până azi cum că romanii ne-ar fi lăsat-o, când 
purces-au din această ţară? La greşalele, ce mari pravila să 


piarză cu rea moarte iaste şi aceea că dacă un rob ucis-a 
pre stăpânul său cade-se ca toţi robii să ispăşească greşala 
unuia. 

— Aşa e. Uitasem. Şi când vor fi ucişi? 

— După rânduială, vor fi ucişi peste o zi şi o noapte, dară 
unii au fost zicând că vor mai zăbovi altă păreche de zile, 
dacă le va fi dat a-l prinde şi pe cel care lipseşte. 

Cel care lipseşte! Amănuntul ăsta nu mi-a căzut bine la 
stomac. 

— Speră să-l găsească? 

— Da. Înainte ca să se scurgă ziua aceasta. Au mânat 
iscoade peste tot ca să-l caute. Au orânduit străji la porţile 
oraşului, împreună cu câte un rob, care să-l arate străjii, de 
se va ivi pe acolo, că nime nu poate trece fără a fi cercetat. 

— Se poate vedea unde sunt închişi ceilalţi? 

— Pe dinafară temniţei, iaste în putinţă, iară pe 
dinăuntru... socot că la aceasta nu năzuieşti! 

Am luat adresa închisorii, pentru eventuale informaţii 
viitoare şi pe urmă am şters-o. La prima prăvălie de haine 
vechi, care mi-a ieşit în cale, pe-o stradă lăturalnică, mi-am 
cumpărat un costum grosolan care se potrivea unui 
marinar de rând, ce-ar călători prin ţinuturile reci, şi mi-am 
înfăşurat faţa într-un bandaj lat, prefăcându-mă că mă dor 
dinţii. Şmecheria asta mi-a ascuns vânătăile mai bătătoare 
la ochi. Era o travestire bună - nici nu mai aduceam cu 
mine însumi. Pe urmă, am căutat firul telegrafic, l-am găsit 
şi m-am ţinut după el până la vizuina lui. Era o odăiţă aflată 
deasupra unei măcelării - ceea ce însemna că afacerile nu 
mergeau prea strălucit în branşa telegrafiei. Tânărul care 
era de serviciu moţăia la masa lui. Am încuiat uşa şi am pus 
cheia aceea mare în sân. Faptul l-a cam neliniştit pe june şi 
era gata să facă tărăboi, dar i-am retezat-o: 

— Nu-ţi mai strica gura degeaba; dacă nu-ţi ţii clanţa, eşti 
mort. Pune în funcţiune aparatul. Hai, dă-i drumul. Cheamă 
Camelotul! 


— De mirare îmi iaste cum un om ca dumneata vădeşte 
iscusinţă la asemenea farafastâcuri... 

— Cheamă Camelotul! Sunt un om deznădăjduit. Cheamă 
Camelotul sau dă-te la o parte şi lasă-mă pe mine să fac 
legătura. 

— Cum - dumneata? Zău? 

— Da - fireşte. Ce tot bolboroseşti acolo? Mucles! Cheamă 
palatul. 

A făcut legătura. 

— Ei, acum cheamă-l pe Clarence. 

— Clarence? Cum îi mai zice? 

— Ce-ţi pasă? Spune să ţi-l dea pe Clarence şi ai să capeţi 
răspunsul. 

M-a ascultat. Hâr! Hâr! Hârşti! Am aşteptat cinci minute, 
pline de încordare - zece minute - cât de lungi mi s-au 
părut! - şi pe urmă am auzit un ţăcănit care mi-era la fel de 
familiar ca şi un glas omenesc; nu degeaba Clarence îmi 
fusese elev. 

— Acum, flăcăule, dă-te la o parte! Poate că m-ar fi 
recunoscut mai repede, dacă puneam eu mâna pe aparat şi 
atunci l-ai fi obţinut mai repede. Dar acum totul e în regulă! 

Mi-a dat locul său şi a încercat să tragă cu urechea - însă 
nu s-a prins. Am folosit un cifru. Nu mi-am pierdut vremea 
în politeţuri cu Clarence, ci am mers drept la ţintă, zicându- 
i aşa: 

— Regele se află aici şi e în primejdie. Am fost prinşi şi 
aduşi aici ca sclavi. N-o să fim în stare să ne dovedim 
identitatea - la drept vorbind, nici nu-mi dă mâna să încerc. 
Trimite o telegramă la palatul de aici ca să adevereşti 
faptele. 

Mi-a replicat numaidecât: 

— Oamenii de acolo n-au auzit până acum de telegraf. Nu 
au făcut nici o experienţă, căci linia dinspre Londra e prea 
nouă. Riscăm prea mult. S-ar putea să vă spânzure. 
Gândegşte-te la altceva. 


S-ar putea să ne spânzure! Habar n-avea cât de aproape 
de adevăr era. Pe moment, nu mi-a trecut nimic prin minte, 
dar pe urmă mi-a venit o idee şi i-am dat drumul: 

— Trimite cinci sute de cavaleri aleşi pe sprânceană, în 
frunte cu Launcelot; dar trimite-i chiar acum. Să zboare, nu 
alta. Să intre pe poarta de sud-vest şi să se uite după un om 
cu braţul drept înfăşurat într-un bandaj alb. 

Răspunsul a fost prompt: 

— Vor pleca într-o jumătate de ceas. 

— Foarte bine, Clarence! Şi acum spune-i flăcăului de-aici 
că sunt prietenul tău şi am permis gratuit, aşa că trebuie să 
fie discret şi să nu sufle o vorbă despre vizita mea. 

Aparatul începu să-i glăsuiască junelui, iar eu m-am grăbit 
s-o şterg. Am început să-mi fac socotelile. Peste-o jumătate 
de ceas avea să fie ora nouă. De obicei cavalerii şi caii, cu 
armuri grele pe ei, nu puteau merge prea repede. Sigur că 
de data aceasta vor goni cât mai iute. Terenul era în stare 
bună, fără zăpadă sau noroaie. Probabil că vor face şapte 
mile pe oră şi cum trebuiau să schimbe caii de vreo două 
ori, asta însemna că vor sosi pe la şase, şase şi ceva. La ora 
aceea ar mai fi fost destulă lumină. Puteau deci să vadă 
bandajul alb, cu care voiam să-mi leg braţul drept, şi apoi să 
iau comanda. Trebuia să împresurăm închisoarea şi să-l 
scoatem afară pe rege într-o clipită. Ar fi fost o înscenare 
destul de spectaculoasă şi pitorească, la urma urmei, cu 
toate că aş fi preferat ca lucrurile să se întâmple pe la 
amiază, când ar fi căpătat un aspect şi mai teatral. 

Acum, ca să-mi acordez mai bine orchestra, m-am gândit 
să caut pe câţiva din oamenii pe care-i văzusem mai înainte 
şi să-mi dezvălui identitatea. Asta ne-ar fi scos din 
încurcătură şi fără cavaleri. Dar trebuia să procedez cu 
băgare de seamă, fiindcă era o afacere riscantă. Trebuia să 
mă înfăţişez în veşminte somptuoase şi nu făcea să mă 
pripesc, împopoţonându-mă deodată cu ele. Nu! Trebuia să 
lucrez cu măsură, cumpărând costum după costum, în 
prăvălii foarte depărtate unele de altele şi luând articole 


ceva mai fine la fiecare schimb, până ce aveam să ajung în 
sfârşit la mătăsuri şi catifele, pentru a-mi împlini planul. Aşa 
că m-am pornit pe lucru. 

Dar planul a căzut baltă de la bun început! Când am cotit 
după primul colţ, m-am ciocnit nas în nas cu unul din sclavi, 
care adulmeca pe-acolo împreună cu un paznic. M-a apucat 
deodată tuşea şi el mi-a aruncat o privire neaşteptată, care 
m-a îngheţat până în măduva oaselor. Mi-am închipuit că se 
întreabă dacă n-a mai auzit cândva tuşea aia. Am intrat 
îndată într-o prăvălie şi mi-am făcut drum de-a lungul 
tejghelei, întrebând cât costă diferite obiecte şi trăgând cu 
coada ochiului. Cei doi se opriseră şi vorbeau între ei, 
uitându-se înspre uşă. M-am decis să ies pe din dos, dacă 
era vreo astfel de ieşire. Am întrebat-o pe vânzătoare dacă 
pot ieşi prin dos pentru a căuta pe un sclav fugit, care se 
credea că-i ascuns prin împrejurimi, l-am spus că sunt un 
poliţist deghizat şi că colegul meu e afară la uşă, cu unul din 
ucigaşi. Am rugat-o să fie drăguță, şi să se ducă să-i spună 
că nu-i nevoie să aştepte, ci mai bine să meargă până la 
capătul fundăturii, pentru a tăia drumul celui căutat, când 
eu o să-l gonesc din ascunzătoare. 

Femeia ardea de nerăbdare să vadă pe unul din ucigaşii 
aceia deja celebri şi a ieşit imediat ca să-mi facă acest 
comision. lar eu m-am strecurat binişor pe uşa din dos, am 
încuiat-o am pus cheia în buzunar şi-am tulit-o, chicotind în 
sinea mea şi simţindu-mă uşurat. 

Ce mai, iar o luasem razna, stricând totul. Făcusem încă o 
boroboaţă. Ba chiar două. Ar fi existat o mulţime de căi ca 
să scap de polițistul ăla, prin vreun truc simplu şi lesne de 
crezut, dar eu, nu - muream dacă nu alegeam un mijloc 
spectaculos! Ăsta-i cusurul meu cel mai supărător! Şi apoi 
ticluisem lucrurile, bizuindu-mă pe ceea ce s-ar fi cuvenit să 
facă polițistul în mod firesc, ca tot omul - deşi, când te- 
aştepţi mai puţin, tocmai atunci îţi iese totul pe dos. În cazul 
acela, lucrul normal pe care trebuia să-l facă un poliţist era 
să se ţină pe urmele mele fără zăbavă. Este drept că ar fi 


găsit în calea lui o uşă masivă de stejar, încuiată bine şi 
până s-o poată el sparge, eu aş fi fost - tiva - departe, 
începând şirul de deghizări uluitoare. Asta mi-ar fi îngăduit 
curând să port un veşmânt care, faţă de copoii legii 
britanice, însemna cea mai sigură ocrotire. Nici cea mai 
vădită nevinovăție sufletească nu m-ar fi ocrotit mai bine. 
Dar polițistul, în loc să facă ce era de aşteptat, a luat-o de 
bună şi s-a ţinut întocmai de instrucţiunile mele. Aşa că în 
clipa în care, luând-o agale, am ieşit din fundătura aia, 
felicitându-mă ce mare mehenghi sunt - omul a cotit după 
colţ şi am intrat drept în cătuşele lui. Încaltea dacă aş fi 
ştiut că era într-adevăr o fundătură pe-acolo! Ei, ce să-i faci, 
nu există scuză pentru o asemenea gafă! Dă-o-ncolo de 
treabă! O treci la profit şi pierdere şi-i gata socoteala. 

Bineânţeles, am făcut - sanchi! - pe indignatul şi am jurat 
că abia pusesem piciorul pe uscat, întorcându-mă dintr-o 
lungă călătorie şi alte parascovenii de-ald-astea - doar ca să 
încerc marea cu degetul, ştiţi, şi să-l înşel pe sclavul ăla. 
Dar n-am izbutit. M-a recunoscut şi pace. Degeaba îl 
mustrai că mă trădează. Sclavul era mai mult mirat decât 
jignit. Îşi bleojdi nişte ochi cât cepele şi-mi zise: 

— Au numai ţie dintre noi toţi ţi se cade cale de izbavă, 
iară noi în furci pierduţi să fim, când tu singur fost-ai cap de 
price pentru spânzurarea noastră? Preste fire iaste şi 
almintrelea nu! 

„Preste fire şi almintrelea nu!” Asta însemna probabil: „I- 
auzi obrăznicie, domnule!”, „zău că mă faci să râd!” sau 
„Ştii că eşti bine!” Ciudat mai vorbeau şi oamenii aceia! Ce 
mai ala-bala, sclavul avea o părere cam sucită despre 
justiţie, aşa că m-am lăsat păgubaş. Când nu poţi înlătura 
un dezastru lămurind pe cineva, la ce bun să mai baţi apa în 
piuă! Mie nu-mi place să merg ca apa la deal! Aşa că i-am 
spus numai atât: 

— Află că nu veţi fi spânzurați. Niciunul nu va fi! 

Amândoi au râs de mine, iar sclavul mi-a răspuns: 


— Până acum netrebnic la voroave nu te-ai arătat. [i-ar fi 
priincios până la capăt a-ţi păstra faima, că pătimirea mult 
nu va mai ţine! 

— Sunt sigur că reputaţia mea va rezista şi mai departe. 
Până mâine vom fi scoşi din închisoare şi pe deasupra vom fi 
liberi să mergem unde poftim. 

Hâtrul de poliţist îşi scutură cu degetul urechea stângă, îşi 
drese glasul şi zise: 

— Prea adevărat grăieşti că slobozi din temniţă veţi fi. Şi 
aşijderea slobozi veţi fi să îmbiaţi care încotrova, între 
rohatcele fierbintei craii a măriei sale Satana! 

M-am stăpânit şi i-am zis flegmatic: 

— Credeţi că într-adevăr vom fi spânzurați într-o zi, două? 

— Aşa am fost chibzuind cu câteva clipe în urmă, căci aşa 
hotărât-a giudeţul şi aşa s-a dat de ştire preste tot. 

— Aha! Va să zică ţi-ai schimbat gândul, nu? 

— Prea adevărat iaste. Adineaori aşa îmi ziceam, dară 
acuma ştiu. 

Aveam chef să fiu muşcător, aşa că i-am spus: 

— O, înțelepte slujitor al legii, catadicseşte dară a ne 
spune tot ce ştii. 

— Prea bine ştiu că veţi fi înălţaţi în furci chiar astăzi, pe la 
chindii! Alelei! Te-am nimerit în plin! Reazămă-te cu umărul 
să nu te prăvăli! 

Fapt e că într-adevăr aveam nevoie să mă reazim de 
cineva. Cavalerii nu mai puteau sosi la vreme. Vor întârzia 
numai cu vreo trei ore! Nimic pe lume nu-l mai putea salva 
pe regele Angliei şi - ceea ce era mai important - nici pe 
mine. Mai important nu numai pentru mine, ci şi pentru 
naţiune - singura naţiune din lume unde era pe cale să 
înflorească atunci civilizaţia. Mi s-a făcut rău. N-am mai zis 
nici cârc. Mai puteam să suflu ceva? Înţelesesem ce voia să 
spună polițistul: dacă sclavul care lipsea era găsit, 
amânarea era anulată şi execuţia urma să se ţină chiar în 
aceeaşi zi. Ei, bine, sclavul care lipsea fusese găsit. 

CAPITOLUL XXXVIII. 


Sir Launcelot şi cavalerii vin să ne salveze. 

Era aproape patru după-amiază. Scena se petrecea chiar 
în faţa zidurilor Londrei. O zi răcoroasă şi plăcută, chiar 
superbă, cu un soare scânteietor; tocmai o zi din acelea 
care-ţi trezeşte pofta să trăieşti iar nicidecum să mori. 
Mulțimea era nesfârşită şi se întindea până departe; şi 
totuşi printre atâţia oameni, noi - cei cincisprezece 
nenorociţi - n-aveam nici un singur prieten. Era ceva 
dureros, oricum ai fi întors lucrurile. Stăteam acolo, 
cocoţaţi pe eşafodul cel înalt şi lăsaţi pradă urii şi batjocurii 
tuturor duşmanilor noştri. Uciderea noastră se prefăcuse 
într-un spectacol de gală. Înălţaseră un fel de foişor mare, 
pentru boierii şi boiernaşii care veniseră în păr, cu neveste 
şi neamuri, îi recunoşteam pe mulţi dintre dânşii. 

Mulțimea căpătă o scurtă şi neaşteptată distracţie 
suplimentară din partea regelui. În clipa în care ni s-au scos 
obezile, el făcu un salt înainte, în zdrenţele sale fantastice şi 
cu faţa plină de vânătăi, de nici nu mai ştiai cum arată - şi 
se proclamă Arthur, regele Britaniei, amenințând că va 
pedepsi năprasnic, ca trădători, pe toţi cei de faţă, dacă i se 
atingea măcar un fir din sacrosanctul său păr. Când i-a 
auzit izbucnind într-un uriaş hohot de râs, a tresărit şi s-a 
mirat foarte tare. Demnitatea îi fusese rănită şi omul se 
învălui în tăcere, deşi mulţimea îl ruga să continue şi 
încerca să-l aţâţe la vorbă, prin mieunaturi, chiote şi 
batjocuri: 

— Îngăduiţi-i craiului a vorovi. Prea plecaţii săi supuşi 
flămânzesc şi însetaţi sunt după cuventele înțelepte, carele 
curg din gura stăpânului lor, Prea Slăvitul şi Sfântul 
Zdrenţărilă! 

Dar nu le-a folosit la nimic. Regele se arătă cu adevărat 
măreț - şi rămase neclintit sub ploaia aceea de batjocuri şi 
ocări. Fără îndoială că, în felul lui, era măreț. Afundat în 
gânduri, îmi scosesem bandajul alb şi-mi înfăşuram cu el 
braţul drept. Când lumea observă asta, începu să se agaţe 
de mine. Îmi strigară: 


— Neândoios, corăbierul acesta sfetnic îi iaste - priviţi-i 
înaltul însemn al cinului său! 

I-am lăsat să urle până când s-au săturat şi pe urmă le-am 
spus: 

— Da, sunt ministrul său, Şeful, iară mâine o veţi afla de la 
Camelot, unde... 

Nu mi-am sfârşit fraza, că m-au înecat cu un potop de 
batjocuri şi măscări. Dar după aceea se făcu tăcere, căci 
şoltuzii Londrei, în robele lor solemne, însoţiţi de subalterni, 
stârniră o foiala care arăta limpede că treaba era pe cale să 
înceapă. În liniştea ce urmă, crima noastră fu vestită 
mulţimii; apoi se citi sentinţa de moarte şi toată lumea se 
descoperi, în vreme ce preotul rostea rugăciunea. 

Apoi un sclav fu legat la ochi şi călăul îşi desfăcu frânghia. 
La picioarele noastre, se întindea neted drumul - noi de o 
parte, iar mulţimea înghesuită făcând zid de partea 
cealaltă; un drum bun, larg deschis, păstrat liber de poliţie. 
Frumos ar mai fi fost să-i văd pe cei cinci sute de călăreţi ai 
mei sosind valvârtej tocmai pe drumul acela! Dar nu, nici 
gând să se poată întâmpla aşa ceva. Am urmărit cu privirea 
panglica drumului, pierzându-se în depărtare. Nici un 
călăreț în zare, nici urmă de călăreț. 

O zvâcnire şi - haţ! - sclavul atârnă în aer, legănându-se; 
legănându-se şi zvârcolindu-se cumplit, căci mâinile şi 
picioarele nu-i erau legate. 

Un al doilea laţ fu lărgit şi peste o clipă un alt sclav se 
legăna în furci. 

În clipa următoare, un al treilea sclav se zbătea în aer. Era 
înfiorător. Am întors capul o clipă, iar când m-am uitat iar, 
nu l-am mai văzut pe rege! Îl legau la ochi! Eram stană de 
piatră, nu mă puteam mişca şi mă înăbuşeam. Limba mi se 
încleştase în gură. Au sfârşit cu legatul la ochi şi l-au dus 
sub ştreang. Nu-mi puteam ieşi din amorţeala care mă 
cuprinsese. Dar când văzui că-i trec ştreangul după gât, 
atunci mi s-a făcut negru înaintea ochilor şi sării să-l scap. 
Când să fac saltul, mai aruncai o privire asupra drumului. 


Sfinte Dumnezeule! Veneau ca vântul - cinci sute de 
cavaleri cu zalele suflecate la brâu, pedalând pe biciclete. 

Cea mai grozavă privelişte ce s-a văzut vreodată! Doamne, 
cum le mai unduiau panaşele; cum mai scânteiau şi aruncau 
sclipiri de foc în bătaia soarelui nesfârşitele spiţe ale roţilor. 

Îi făcusem semn cu mâna dreaptă lui Launcelot când 
venise valvârtej - şi el îmi recunoscuse zdreanţă - aşa că 
smulsei ştreangul şi legătura de la ochi a regelui şi strigai: 

— În genunchi cu toţii, mişeilor, şi închinaţi-vă regelui! 
Cine nu se supune va ospăta la noapte în iad! 

Totdeauna folosesc stilul acesta înflorit, când caut efecte 
culminante. Ce să vă spun, îţi creşte inima să-i vezi pe 
Launcelot şi pe băieţii lui dând buzna până la eşafod şi 
azvârlind cât colo pe şoltuzi şi toată şleahta. Şi era o 
plăcere să vezi gloata aceea sastisită cum îngenunchea şi 
cerea îndurare regelui, pe care, cu o clipă în urmă, îl 
batjocorise şi îl insultase. Văzându-l cum stătea acolo în 
zdrenţe, primindu-le închinarea, îmi zisei: zău aşa! până la 
urmă tot există ceva cu adevărat măreț în portul şi în 
înfăţişarea unui rege! 

Eram nespus de mulţumit. Când stai să judeci pe îndelete 
cum s-au petrecut lucrurile, zău că până la urmă am obţinut 
unul din cele mai straşnice efecte din câte mi-au fost date în 
viaţă. 

Şi hop, ca din pământ, răsări şi Clarence, în carne şi oase, 
şi-mi făcu cu ochiul, spunându-mi într-un limbaj 
ultramodern: 

— Grozavă bombă! A fost di granda, nu? Ştiam eu c-o să-ţi 
meargă la inimă, l-am pus pe băieţi să se antreneze pe şest 
şi ardeam de nerăbdare să le arăt ce poate măândel! 

CAPITOLUL XXXIX. 

Lupta yankeului cu cavalerii. 

Mă aflam iar acasă, la Camelot. Peste o zi, două de la 
întoarcere am găsit ziarul, încă jilav, căci abia ieşise de sub 
presă. Mi-l puseseră pe tavă, alături de gustarea de 
dimineaţă. L-am deschis la rubrica anunţurilor, ştiind că voi 


găsi acolo ceva care mă interesa personal. Era următoarea 
înştiinţare: 

DEN VOIA CRAIULUI. 

V flaţi că marele lord şi vestit cav8ler, SIR SAGRAMOR- 
CEL-CHINUIT-DE DOR arătându-şi buna voinţa de a 
înfrurta pe Sfetnicul Regelui HANK MORGAN, carele 
poreclit iaste şi Şeful, pentru sbălarea jignirii de mult 
aduse, aceştia vor cobori în arenă la Camelot, la al patrulea 
ceas den dimineaţa zilei a şasesprezecea a acestei luni ce 
va să urmeze. Lupta va fi fără de cruţare, precât pomenita 
jignire era de moarte, neîncuviinţând împăcare. 

DEN VOIA 3RAIULUI. 

În articolul său de fond, Clarence făcea următoarele aluzii: 
„etrange. 

Veţi observa, privind rubrica dezamăgi muncă deanunţuri, 
că lumea va brompt şi menţinută avea plăcerea unei 
desfătări doi din to de atunci. 

Meobişnuit de interesante în erlen, gi ce cuvânt sectorul 
turnirurilor. Numele ţei au v şi lastic au cr artiştilor sunt 
chezăşia unui vorbit, aţi cat interes bun speclacLE. Casa de 
furnizat pra esenbilete se va deschide la pentru au fost mod 
amiază, în ziua de 13; folosul lor, de cei v intrarea 3 cenți, 
rezervate 5; m mişto şi mis cava rii encasările merg la 
fondul felul teridnă Bi spitalelor. Perechea regală scrisorilor 
că ţwa t eri şi întreaga curte vor fi de d. introd noastră sub 
faţă. Cu aceste excepţii, cere cu călăuzirea inclusiv clerul şi 
presa, sunt neîn lui ajutor în cu biletele de favoare sunt 
strict în priateni mare sus Nendate. Cetăţenii sunt cu 
cutezanţă de a avertizaţi pe această cale să raţi, şilasă 
curaţi i nu cumpere bilete de la cu vorbe esen speculanţi, 
căci nu vor fi bune mişcare are valabile la intrare pe bare 
veţi origina în lumea îl cunoaşte şi-l acasă. 

Îm simpatizează pe sir Şeful, chestiuni totdeauna toată 
lumea îl cunoaşte şi-l e a noastră un simpatizează pe sir 
Sag, dus siunea haideţi să le facem băieândrepta noasţilor o 
frumoasă primire. Ţispre asupra. 


Neţi minte, fondurile vor fi acum sub. 

Winis folosite pentru o mare operă nd câmpuri celuilalt de 
binefacere, a cărei largă cum ghelie, bună-voinţă întinde o 
mână. 

Aceşti prin mărinimoasă în care curge. 

Fraieri e sângele cald al unei inimi au inimă. 

Cei iubitoare, tuturor celor află fierbin acelaşi flaţi în su 
rinţă, fără a ţine az! rt, Care seama de rasă, credinţă, 
regiuni prezintă condiţie socială sau nu ca săi tot treizeci 
culoare, singura filantropie clăd nervi şi statornicită până 
acum pe lea', şi cel inimă pământ care n-are nici o ere 
instru care, cu frână politico-religioasă uni ale ani! 

pentru compasiunea sa, ci noastre rsn armanspune: lată, 
aici curge apa, lăsaţi alt om înd, pe toţi să vină să bea. eniţi 
cu fundahiei misiunile toţii! aduceţi-vă alunele şi guma on., 
ma amândoi de mestecat şi petreceţi din cetate,crare au 
toată inima. Pe teren, veţi găsi. 

Ei merg nesă se de vânzare plăcinte şi cărămizi, spun că 
retragă şi cu care să le spargeţi: de „înr ionari mult lor 
asemeni limonada de ciRc - trei să ara durere, picături de 
suc de lămâie la un zic mai pli butoi cu apă. N. R. Acesta e 
bă ursul primul turnir carele se desfăşoară după noul 
regulament, cane îngăduie fiecărui concurent să folosească 
orice arm preferă. E bine să vă notaţi ast9.” 

Până la ziua sorocită, în toată Britania nu s-a mai discutat 
decât despre partida aceea. Celelalte subiecte deveniră 
neînsemnate şi dispărură cu totul din gândurile şi 
preocuparea oamenilor. Nu fiindcă un turnir era o mare 
senzaţie; nu fiindcă sir Sagramor ar fi găsit cumva sfântul 
potir - căci nu-l găsise - nu fiindcă unul din duelişti era cel 
de-al doilea personaj (oficial) din regat; nu, toate aceste 
chestiuni erau banale. Totuşi, existau motive berechet care 
să explice interesul extraordinar, stârnit de această luptă ce 
se apropia. Şi anume interesul izvora din faptul că întreaga 
naţiune ştia că duelul n-avea să se desfăşoare între doi 
oameni oarecare, ci era un duel între doi urzitori de 


farmece. Nu era de aşteptat un duel al mugşchilor, ci al 
minţii; nu o întrecere după tipic, ci o întrecere a artei şi a 
iscuseniei supranaturale, o ciocnire finală pentru 
supremație între cei doi maeştri vrăjitori ai epocii. Se 
spunea că cele mai neasemuite isprăvi ale celor mai 
renumiţi cavaleri nu meritau să fie puse alături de-un 
asemenea spectacol; acelea nu puteau părea decât nişte 
jocuri de copii, faţă de tainica şi înfricoşătoarea bătălie a 
zeilor. Da, toată lumea ştia că, de fapt, urma să fie un duel 
între Merlin şi mine; că de fapt el avea să-şi măsoare 
puterile vrăjitoreşti cu mine. Se zvonise că Merlin pierduse 
zile şi nopţi de-a rândul, îmbibând armele şi armura lui sir 
Sagramor cu puteri divine de atac şi contraatac şi că-i 
procurase de la duhurile văzduhului un văl care-l făcea pe 
purtător invizibil pentru ochii adversarului său, ceilalţi 
oameni continuând să-l vadă în carne şi oase. Se zicea că 
împotriva lui Sagramor, astfel înarmat şi ocrotit, nici o mie 
de cavaleri nu puteau face nimic; împotriva lui nu putea 
izbândi nici o vrajă din cele ştiute. Lucrurile acestea erau 
certe; în privinţa lor, nu mai încăpea nici o îndoială, nici 
umbră de îndoială. Rămânea doar o singură întrebare: nu 
existau oare şi alte vrăji, necunoscute de Merlin, care să 
facă vălul lui sir Sagramor străveziu pentru mine şi vrăjita-i 
armură vulnerabilă pentru armele mele? Iată chestiunea 
care urma să fie hotărâtă în arenă. Până atunci lumea era 
sortită să trăiască în îndoială. 

Aşadar, lumea socotea că era în joc ceva însemnat. Şi 
desigur că nu se înşela, numai că nu era ce se credea. Nu, 
zarurile aveau să fie aruncate pentru o miză mult mai mare: 
viaţa cavalerismului rătăcitor. Eram şi eu un campion, ce-i 
drept, dar nu al uşuraticei magii negre, ci campionul 
bunului simţ, ai acelui bun simţ lipsit de sentimentalism şi, 
în schimb, plin de rațiune. Coboram în arenă ca să distrug 
cavalerismul ahtiat să vânture lumea, sau să-i cad victimă. 

Oricât de vast era locul spectacolului - la ora zece, în 
dimineaţa de 16, nu mai găseai nici un loc liber. Pavilionul 


de onoare - cogeamite mamutul - era împodobit cu 
stindarde, flamuri şi tapiserii bogate şi înţesat cu câteva 
tone de crăişori tributari - o întreagă plevuşcă, însoţită de 
suitele lor. Era de faţă toată aristocrația britanică, în frunte 
cu propria noastră bandă regală. Fiecare individ părea o 
prismă prin care scânteiau mătăsurile şi catifelele cele mai 
somptuoase. Ce să mai lungesc vorba: n-am mai văzut ceva 
demn de comparat cu priveliştea asta, decât lupta dintre un 
apus de soare, în susul Mississipiului, şi aurora boreală. 
Uriaşul câmp, împânzit cu drapele şi corturi în culori 
bătătoare la ochi - de la un capăt la altul al arenei, cu câte o 
sentinelă stând smirnă la intrarea fiecărui cort şi cu câte un 
scut sclipitor atârnând alături de el, pentru provocări, 
alcătuia altă privelişte ademenitoare. Pricepeţi, fiecare 
cavaler care avea cât de cât ambiţie sau spirit de castă se 
afla acolo, fiindcă nu era un secret pentru nimeni că tagma 
lor îmi stătea ca sarea în ochi, aşa că acum aveau prilejul de 
a încerca să se răzbune. Dacă-l învingeam pe sir Sagramor, 
ceilalţi aveau dreptul să mă provoace - câtă vreme eram 
dispus să primesc lupta. 

În colţul nostru se aflau doar două corturi; unul pentru 
mine şi celălalt pentru slujitorii mei. La ora fixată, regele 
făcu un semn şi crainicii, în tunici cu armoriile regale, 
păşiră în arenă şi citiră proclamația, dând numele 
combatanţilor şi stabilind pricina conflictului. Urmă o 
pauză, apoi se auzi o trâmbiţă răsunând puternic. Era 
semnalul să intrăm în arenă. Lumea îşi aţinu răsuflarea şi 
pe toate chipurile se citi o aprigă curiozitate. 

Din cortul său, apăru semeţul sir Sagramor - un adevărat 
turn de fier, impunător, solemn şi ţeapăn. Ce poză nobilă, 
mult prea nobilă, întruchipa dumnealui, cu suliţa-i uriaşă, 
sprijinită în teaca de piele şi ţinând-o strâns în puternica-i 
mână; călare pe armăsaru-i falnic, ce-şi avea fruntea şi 
pieptul ferecate cu oţel iar trupul frumos încăpestrit şi 
împodobit cu paluşe cu soltare şi ţoluri de mătase, care 


aproape se târau pe pământ! Mulțimea izbucni în urale de 
bun venit şi de admiraţie. 

După aceea, am apărut şi eu. Dar n-am fost întâmpinat cu 
urale şi aclamații. O clipă domni mirarea. Apoi, în tăcerea 
aceea grăitoare, începu să unduiască un mare val de râs, 
de-a lungul mării de capete, dar o trâmbiţă sună drept 
avertisment şi reteză scurt ilaritatea. Eram cu capul 
descoperit şi purtam cel mai simplu şi mai confortabil 
costum de gimnast: un tricou de culoarea pielii, de la gât 
până la călcâie şi încins cu un brâu de mătase albastră. 
Calul meu avea o statură potrivită, dar era sprinten, cu 
picioare zvelte, cu muşchi ca resorturile orologiilor, şi 
năvalnic ca un ogar. Era o frumuseţe, cu păru-i mătăsos şi 
gol ca în clipa naşterii - nepurtând nimic în afară de 
căpăstru şi de o şa ţărănească. 

Turnul de fier şi somptuosul baldachin se apropiară greoi, 
făcând nişte graţioase piruete prin arenă, şi noi le ieşirăm 
în întâmpinare, săltând uşor. Ne-am oprit. Turnul trase un 
salut şi eu îi răspunsei, apoi ne rotirăm şi călărirăm alături 
înspre pavilionul din mijloc şi făcurăm plecăciunile cuvenite 
în faţa regelui şi a reginei. Regina exclamă: 

— Vai! sir Şeful lupta-va despuiat şi fără de lancie au spadă 
au... 

Dar regele o făcu să tacă şi să priceapă - cu una sau două 
fraze politicoase - că asta nu era treaba ei. Trâmbiţele 
răsunară iară. Ne despărţirăm şi călărirăm spre marginile 
arenei, luând poziţia de luptă. Atunci se arătă şi bătrânul 
Merlin, care aruncă o ploaie de funigei peste sir Sagramor, 
prefăcându-l în stafia lui Hamlet. Regele dădu semnalul şi 
crainicii trâmbiţară din nou. Sir Sagramor îşi cumpăni 
sulița şi în clipa următoare se repezi de dudui pământul, cu 
vălul fluturându-i la spate, iar eu vâjâii prin văzduh ca o 
săgeată - ca să-l întâmpin - plecându-mi urechea ca şi cum 
aş fi urmărit poziţia şi apropierea cavalerului nevăzut, după 
auz, nu după văz. Un cor de strigăte încurajatoare izbucni 


pentru el, dar şi mie un glas inimos îmi aruncă un cuvânt de 
îmbărbătare, zicându-mi: 

— Arde-l! Arde-l pe zdrahon! Dă-i, Jim, păunaşule, subţirel, 
tras ca prin inel! 

Aş fi pus prinsoare, cu ochii închişi, că bucuria aceasta mi- 
o făcuse Clarence - furnizând şi limbajul potrivit. Când 
formidabilul vârf al suliţei se află la un pas şi jumătate de 
pieptul meu, mânai calul în lături, fără nici o sforţare şi 
zdrahonul de cavaler îmi trecu pe de lături ca fulgerul, 
lovind în gol. De data aceasta, obţinui o droaie de aplauze. 
Ne-am întors, ne-am încordat şi iarăşi am gonit unul spre 
celălalt. Altă lovitură în gol din partea cavalerului; alt ropot 
de aplauze pentru mine. Acelaşi lucru se mai repetă încă o 
dată, stârnind o asemenea vijelie de aplauze că sir 
Sagramor îşi pierdu cumpătul şi îşi schimbă pe loc tactica, 
luându-şi misiunea de a mă fugări. Ce să zic, n-a avut parte 
de nici o distracţie în momentele acelea, că era o leapşa cu 
toate avantajele pentru mine; mă răsuceam cu uşurinţă şi 
mă dădeam în lături din calea lui, oricând pofteam, ba o 
dată îl bătui pe spate, trecând îndărătul său. În cele din 
urmă, am luat pe seama mea fugărirea şi după aceea - 
oricum se sucea şi se învârtea sir Sagramor, să se fi dat şi 
peste cap - n-a mai fost în stare să ajungă în urma mea; se 
pomenea mereu în faţă, când îşi sfârşea manevra. Aşa că s-a 
lăsat păgubaş şi s-a retras în colţul lui de arenă. Îşi pierduse 
cu totul sărita, şi, nemaiputându-se stăpâni, îmi azvârli o 
insultă care mă făcu să-mi ies şi eu din pepeni. Mi-am scos 
lasoul de la oblânc şi-am apucat colacul de frânghie cu 
mâna dreaptă. Să-l fi văzut pe sir Sagramor sosind de data 
asta! Era grăbit de parcă plecase într-un voiaj de afaceri; 
după cum călărea, se vede că avea ochii tare injectaţi, îmi 
lăsai calul în voie, legănând ochiul cel mare al lasoului în 
cercuri largi pe deasupra capului. Din clipa în care 
adversarul porni, o luai şi eu spre el; când distanţa dintre 
noi se făcu de vreo patruzeci de paşi, trimisei spiralele 
şerpuitoare ale frânghiei să spintece aerul, apoi sării în 


lături, mă întorsei spre adversar, îmi ţinui în loc bidiviul, 
bine antrenat în acest scop, care se propti cu toate patru 
picioarele încordate ca să reziste la recul. În clipa 
următoare, frânghia se întinse tare şi drept şi-l smulse pe 
sir Sagramor din şa! Sfinte Sisoe, ce senzaţie! 

Nu încape îndoială că în lumea asta, noutatea îţi dă cea 
mai mare popularitate. Oamenii ăia nu mai văzuseră până 
atunci cum procedează cow-boyi şi-au sărit în sus de 
încântare. De pretutindeni se înălța un singur strigăt: 

— Bis! Bis! 


Mă mirai de unde aflaseră cuvântul acesta, dar nu era 
vreme să descifrez probleme filologice, fiindcă acum 
întregul stup al cavalerilor rătăcitori începuse să zumzăie şi 
mai bune perspective pentru afacerea mea nu aş fi putut 
găsi niciodată. În clipa în care am dat drumul lasoului şi sir 
Sagramor a fost ajutat să ajungă în cortul său, mi-am strâns 
frânghia, mi-am luat postul în primire şi am început să 
legăn iar colacul deasupra capului. Eram sigur că-i voi găsi 
întrebuințare de îndată ce vor fi în stare să-i aleagă un 
urmaş lui sir Sagramor, şi asta nu putea să întârzie mult, 
când existau atâţia candidaţi dornici de glorie. Într-adevăr, 
au şi ales unul pe loc - pe sir Hervis de Revel. 

Bzz! Năvăli ca la foc. Mă ferii; trecu fulgerător, şi 
rotocoalele frânghiei i se încolăciră în jurul gâtului; peste 
câteva secunde - zdup! - şaua era goală. 

Am mai cules o serie de bisuri, apoi încă una, şi încă una şi 
încă una. După ce-am smuls din şa cinci oameni, gluma 
începu să se îngroaşe pentru călăraşii înfieraţi, care se 
opriră să se sfătuiască. Ajunseră la concluzia că era timpul 
să lase naibii eticheta şi să trimită împotriva mea pe cei mai 
falnici şi mai buni cavaleri. Spre uimirea lumii aceleia 
micuţe, am scos din luptă cu lasoul pe sir Lamorak de Galiş 
şi, după câteva clipe, pe sir Calahad. Aşa că - vedeţi bine! - 
acum nu le mai rămânea altceva de făcut decât să-şi joace 
ultimul atu, scoţându-l în arenă pe semeţul semeţilor, pe cel 
mai puternic dintre puternici, măreţul sir Launcelot în 
persoană! 

N-aveam dreptul să mă umflu în pene? Te cred că aveam! 
Colo, în faţa mea, se afla Arthur, regele Britaniei; se afla 
regina Guenever şi pe lângă ei, cârduri întregi de regişori şi 
crăişori provinciali, iar în tabăra de corturi, de la capătul 
arenei, vestiți cavaleri din multe ţări, precum şi cel mai 
select corp cavaleresc, Cavalerii Mesei Rotunde, cei mai 
străluciți din întreaga creştinătate. Şi, mai presus de toate, 
sălăşluia acolo însuşi soarele strălucitorului lor sistem, 
îndreptându-şi înspre mine lancea, punctul de atracţie a 


patruzeci de mii de ochi, plini de adoraţie; iar eu, singur- 
singurel, în faţa lui, ca să-l înfrunt. Prin minte mi-a 
străfulgerat chipul drag al unei anumite telefoniste din 
West-Hartford şi grozav aş fi vrut să mă vadă şi ea în clipa 
aceea. Tocmai atunci, Invincibilul galopa spre mine ca o 
vijelie. Lumea de la curte se ridică în picioare şi îşi întinse 
gâturile; colacul fatal zbură, rotindu-se prin văzduh, şi - cât 
ai zice peşte - îl târâi pe sir Launcelor, întins pe spate, de-a 
lungul arenei, făcând bezele spectatorilor care mă aclamau 
cu un nor multicolor de batiste şi cu tunete de aplauze! 

„Ei - mi-am zis eu - încolăcindu-mi la loc lasoul şi 
atârnându-l de oblânc şi simţindu-mă beat de glorie. 
Victoria e definitivă - niciunul n-o să mai îndrăznească să 
lupte cu mine -vagabondajul cavaleresc a murit!” 
Închipuiţi-vă acum mirarea mea şi a tuturora, când auzii 
iarăşi sunetul de trâmbiţă care vestea că încă un adversar 
intră în arenă. Trebuia să fie un mister la mijloc; nu-mi 
dădea prin minte ce se întâmplase. În clipa următoare, însă, 
observai că Merlin se depărta pe furiş de mine şi apoi văzui 
că-mi dispăruse lasoul! Cu siguranţă că bătrânul expert în 
făcături cu mână lungă îl furase şi-l strecurase sub mantia 
lui. 

Crainicul trâmbiţă iarăşi. Privii spre capătul arenei şi iată 
că Sagramor răsări iar. Venea călare, după ce i se ştersese 
bine praful şi i se aranjase din nou vălul. O pornii în trap 
spre el, prefăcându-mă că-l descopăr numai după zgomotul 
copitelor calului. Îmi zise: 

— Urechea-ţi iaste ageră pre cât văd - dară aceasta nu te 
va scoate întru hălăduinţă! Şi zicând acestea, puse mâna pe 
mânerul spadei celei mari. Iară cum nu-ţi iaste în putinţă 
mult a o desluşi cu văzul, din pricina vălului, îţi dau în ştire 
că ţin în mână nu o suliță grea şi stânjenitoare, ci o spadă, 
căreia volnic nu vei fi a-i feri tăişul. 

Avea viziera ridicată şi zâmbetul său prevestea moartea. 
Era limpede că nu voi fi în stare să-i ocolesc spada. De data 
aceasta, trebuia să moară cineva. Dacă punea mâna pe 


mine, puteam ghici al cui va fi cadavrul. Amândoi călărirăm 
alături spre tribună, salutând pe maiestăţile lor. De data 
aceasta, regele era tulburat. Mă întrebă: 

— Au unde iaste nemaivăzuta-ţi armă? 

— Mi-a fost furată, măria ta. 

— Ai oare o alta la îndemână? 

— Nu, măria ta, am adus-o numai pe aceea. 

Atunci se vâri Merlin în discuţie: 

— Una singură adus-a, precât una singură era în putinţă a 
aduce. Nu se află nicăierea alta, fără numa aceasta. Craiul 
Duhurilor Mării o ţine în a lui stăpânire. Omul acesta iaste 
un amăgitor, un neştiutor al celor de taină, altmintrelea ar fi 
luat veste precum că asemenea armă poate fi folosită doară 
opt daţi şi mai mult nu; iară pre urmă piere, făcând cale 
întoarsă la lăcaşu-i de sub a mării faţă. 

— Atuncea fără de armă iaste! zise regele. Sir Sagramor, 
îngădui-vei a împrumuta una? 

— Eu însumi îi voi da spada! - strigă sir Launcelot, 
şchiopătând. Cavaler viteaz iaste şi se pricepe a mânui 
toatele ca oricare cavaler trăâitor. Spada mea o va avea! 

Sir Launcelot puse mâna pe spadă ca s-o tragă, dar sir 
Sagramor îi zise: 

— Stai! Aceasta nu iaste cu putinţă. Numa cu arma 
dumnealui se cade a lupta; i s-a făcut hatârul de a fi volnic 
să-şi aleagă care armă voieşte şi de a o folosi aici. Dacă 
greşit-a, cu capul să plătească! 

— Cavalere! zise regele. Te încearcă patima şi-ţi răvăşeşte 
minţile. Om gol voieşti a ucide? 

— Cu mine se va răfui sir Sagramor, de va săvârşi una ca 
asta! zise sir Launcelot. 

— Mă voi răfui cu oricine are poftă! replică, tare înflăcărat, 
acesta. 

Merlin îşi vâri coada, frecându-şi mâinile de bucurie şi 
dându-şi la iveală zâmbetu-i josnic, de bucurie răutăcioasă: 

— Dirept grăit-ai, dirept şi bine! De ajuns iaste atâta vorbă 
în deşert. Se cuvine ca măria sa craiul să poruncească 


începerea luptei. 

Regele fu nevoit să cedeze. Trâmbiţa îşi buciumă 
proclamația cuvenită, iar noi ne-am întors caii şi am călărit 
până la locurile cuvenite. Am stat aşa, la o sută de paşi 
distanţă, faţă în faţă, ţepeni şi nemişcaţi, ca nişte statui 
ecvestre. Şi am rămas aşa, într-o tăcere deplină, preţ de-o 
minută, în vreme ce toată lumea privea cu încordare, 
neclintindu-se de pe locuri. Se părea că pe rege nu-l lăsa 
inima să dea semnalul. 

Dar, în cele din urmă, îşi ridică mâna, şi îndată urmară 
sunetele limpezi ale trâmbiţei; apoi lungul tăiş al spadei lui 
sir Sagramor descrise o curbă scânteietoare prin aer. Era 
superb să-l vezi venind. Am rămas locului, pe când el se 
apropia. Am continuat să nu mă mişc. Oamenii erau atât de 
emoţionaţi, încât începură să-mi strige: 

— Fugi! Fugi! Cată să scapi! În cumpăna de moarte eşti! 

Nu m-am clintit nici cu un deget, până ce fulgerul n-a 
ajuns la cincisprezece paşi de mine; atunci am tras de la 
brâu un revolver, au urmat o licărire şi o detunătură, şi am 
pus revolverul iarăşi la brâu, înainte ca vreun om din public 
să-şi fi dat seama ce se întâmplase. 

În arenă, se cabra un cal fără de călăreț, iar sir Sagramor 
zăcea lat la pământ. 

Cei care alergară la el amuţiră, văzând că viaţa-i se 
stinsese cu adevărat, fără nici un motiv vizibil, fără nici un 
semn în afară de o gaură în pieptarul de zale. Dar nu 
dădură nici o însemnătate unui fleac ca ăsta şi, cum rana de 
glonte sângerează foarte puţin, nu se vedea nici strop de 
sânge, din pricina veşmintelor şi a pânzeturilor de sub 
armură. Corpul fu târât la tribună ca să-l poată cerceta 
regele şi mărimile. Bineânţeles, au încremenit de uimire. M- 
au chemat ca să le explic minunea. Dar am rămas pe 
poziţie, ca o statuie, şi am spus: 

— Dacă este poruncă, voi veni, dar stăpânul meu, regele, 
ştie că mă aflu acolo unde legile luptei îmi cer să rămân, 
câtă vreme cineva voieşte să se mai lupte cu mine. 


Am aşteptat. Nu m-a mai provocat nimeni. Atunci am spus: 

— Dacă mai există vreunul care se îndoieşte că acest 
turnir e pe deplin şi cinstit câştigat, nu aştept să mă 
provoace el, ci îl provoc eu. 

— Poftire cinsteşă şi vitează iaste - zise regele - şi prea 
bine îţi samănă. Pre cine chemi la luptă? 

— Nu chem pe nimeni, ci îi provoc pe toţi! Aici stau şi 
sfidez pe toţi cavalerii Angliei să vină împotrivă-mi; nu unul 
câte unul, ci cu grămada! 

— Ce? Cum? strigară o seamă de cavaleri. 

— Mi-aţi auzit provocarea. Primiţi-o, sau de nu, proclam pe 
fiecare în parte că-i un laş şi un învins! Sunteţi nişte 
cavaleri laşi şi învinşi! 

Ce mai cacialma! Cred că pricepeţi. Într-un asemenea 
moment prinde bine să ai tupeu şi să-ţi joci cartea de-o sută 
de ori mai tare decât face; de patruzeci şi nouă de ori din 
cincizeci, nimeni nu îndrăzneşte să „achite” şi iei potul. Dar 
tocmai atunci - ce să vezi! - lucrurile ieşiră cam albastru! 
Într-o secundă, cinci sute de cavaleri se azvârliră în şei şi, 
cât ai clipi din ochi, un larg val împrăştiat pornise şi se 
năpustea, zăngănind, asupra mea. Am smuls amândouă 
revolverele de la brâu şi am început să măsor distanţele şi 
să calculez şansele. 

Bang! O şa goală. Bang! Încă una. Bang-bang, am mai 
secerat doi. Ce mai, era pe viaţă şi pe moarte. Ştiam bine 
lucrul ăsta. Dacă trăgeam al unsprezecelea glonte fără să-i 
conving s-o lase mai moale, al doisprezecelea adversar mă 
ucidea la sigur. Aşa că niciodată n-am fost mai fericit decât 
când al nouălea glonte şi-a doborât omul şi am desluşit în 
liota de cavaleri o şovăială prevestitoare de panică. Acum, o 
clipă pierdută putea să-mi spulbere ultima şansă. Dar n-am 
pierdut-o. Am ridicat amândouă pistoale şi am ţintit. Hoarda 
oprită locului mai rămase aşa o clipă, care-mi păru foarte 
lungă, apoi cavalerii se risipiră şi o luară la fugă care 
încotro. 


Bătălia era câştigată. Cavalerismul devenise o instituţie 
sortită pieirii cu toţi vântură-lume ai lui. Marşul civilizaţiei 
începuse. Cum mă simţeam în momentele acelea, nici nu vă 
pot spune! 

Dar fratele Merlin? Acţiunile lui se prăbuşiseră iarăşi. 
Oricum o brodea, de câte ori vrăjile băbeşti îşi măsurau 
puterile cu magia ştiinţei, mâncau bătaie. 

CAPITOLUL XL. 

Trei ani mai târziu. 

După ce am frânt atunci cavalerismului rătăcitor şira 
spinării, nu m-am mai simţit obligat să lucrez în taină. Prin 
urmare, chiar de-a doua zi am dezvăluit lumii - spre 
uimirea ei - şcolile secrete, minele mele şi vasta mea reţea 
de uzine şi ateliere clandestine. Cu alte cuvinte, am supus 
secolul al XIX-lea unei inspecții din partea secolului al VI-lea. 

Ei, totdeauna e socoteală bună dacă speculezi prompt un 
avantaj. Cavalerii erau deocamdată la pământ, dar dacă 
voiam să-i ţin mai departe cu botul pe labe trebuia pur şi 
simplu să-i paralizez - nimic altceva nu ar fi corespuns 
situaţiei. Vă amintiţi că ultima dată în arenă le trăsesem o 
„cacialma”; ar fi fost natural s-ajungă şi ei la această 
concluzie, şi să mă lucreze pe baza ei, dacă le dădeam o 
şansă. Aşa că nu trebuia să le las răgaz să răsufle - şi nici 
nu le-am lăsat. 

Mi-am reînnoit provocarea, am gravat-o pe o placă de 
aramă, am atârnat-o prin toate locurile, unde putea să le-o 
citească vreun preot şi am păstrat în permanenţă anunţul 
din ziar. 

Nu numai că am reînnoit provocarea, dar i-am şi sporit 
proporţiile. Le-am spus: hotărâți o zi, şi eu îmi voi lua 
cincizeci de ajutoare şi voi da piept cu cavalerii de pe întreg 
pământ, adunaţi laolaltă, şi-i voi nimici. 

De data asta, nu era o cacialma. Vorbeam serios; puteam 
să-mi ţin făgăduiala. Nu lăsam nici o portiţă spre a nu se 
răstălmăci sensul provocării. Până şi cel mai mărginit 
cavaler îşi dădea seama că era un caz vădit de: „ridică 


mănuşa, ori taci şi înghite”. S-au dovedit înţelepţi, 
preferând a doua soluţie, în tot cursul următorilor trei ani, 
nu mi-au pricinuit nici o bătaie de cap, pe care ar merita s-o 
pomenesc. 

Închipuiţi-vă că au trecut încă trei ani. N-aveţi decât să vă 
rotiţi privirile prin Anglia ca să vedeţi ce s-a întâmplat. 
Acum era o ţară fericită şi înfloritoare, în care se 
petrecuseră o seamă de schimbări ciudate. Şcoli 
pretutindeni şi tot felul de facultăţi; o seamă de ziare destul 
de bune. Până şi literatura se urnea din loc; sir Dinadan- 
Hâtrul era cel dintâi în acest domeniu, apărând cu un volum 
de glume încărunţite, cu care mă deprinsesem timp de 
treisprezece secole. Dacă ar fi renunţat la gluma aceea cu 
conferenţiarul - care se râncezise de atâta vechime - n-aş fi 
spus nimic, dar în faţa ei n-am mai putut rezista. Am 
interzis cartea şi l-am spânzurat pe autor. 

Sclavia era moartă şi îngropată; toţi oamenii erau egali în 
faţa legii; impozitele ajunseseră echitabile. Telegraful, 
telefonul, fonograful, maşina de scris, maşina de cusut şi 
toţi ceilalţi o mie şi unul de slujitori sârguincioşi şi 
îndemânatici ai aburului şi electricităţii îşi câştigau treptat 
simpatia în rândurile poporului. Aveam două-trei vase cu 
aburi pe Tamisa, aveam nave de război cu aburi şi iniţiasem 
marina comercială cu aburi; mă pregăteam să trimit o 
expediţie care să descopere America. 

Câteva căi ferate erau în construcţie, iar linia de la 
Camelot la Londra era sfârşită şi pusă în funcţiune. Am fost 
destul de şmecher ca să fac din toate slujbele legate de 
serviciul de călători, locuri de înaltă şi aleasă cinste. Mă 
gândeam să-i atrag pe cavaleri şi pe nobili, spre a-i face 
folositori şi a-i împiedica să mă saboteze. Planul a mers 
foarte bine şi se băteau pentru a obţine aceste slujbe. 
Mecanicul expresului de la ora 4.33 era un duce; nu găseai 
pe tot traseul vreun conductor care să nu fi fost măcar 
conte. Se dovedeau oameni cumsecade cu toţii, dar aveau 
două defecte de care nu-i puteam dezbăra, aşa că eram 


nevoit să închid ochii: nu voiau nici în ruptul capului să-şi 
lepede armurile şi „învârteau biletele” pe sub mână - adică 
furau societatea de transporturi. 

Aproape că nu mai exista în tot regatul vreun cavaler care 
să nu fi fost plasat într-o slujbă folositoare. Cavalerii 
străbăteau ţara de la un capăt la altul, având fel de fel de 
însărcinări utile, căci înclinarea lor spre hoinăreală şi 
experienţa câştigată în această direcţie făceau dintr-înşii cu 
adevărat cei mai rodnici răspânditori ai civilizaţiei. Umblau 
îmbrăcaţi în oţel şi înarmaţi cu sabie, lance şi secure, iar 
dacă nu puteau convinge pe cineva să încerce o maşină de 
cusut plătind-o în rate, sau un armonium, sau garduri de 
sârmă ghimpată, sau un ziar prohibiţionist, sau oricare altul 
din cele o mie şi unul articole pentru care făceau reclamă - 
suprimau persoana respectivă şi treceau mai departe. 

Eram foarte fericit. Lucrurile se îndreptau, văzând cu 
ochii, către un ţel de mult visat în taină. Ştiţi, mă bătea 
gândul să duc la capăt două planuri, cele mai vaste planuri 
din tot ce proiectasem eu. Unul era să răstorn biserica 
romano-catolică şi să statornicesc, pe ruinele ei, religia 
protestantă - dar nu ca religie oficială, ci ca o credinţă 
foarte activă. Celălalt plan era să obţin un decret care să fie 
curând publicat, prin care să se decidă ca, după moartea lui 
Arthur, votul universal să fie introdus fără restricţii şi 
acordat deopotrivă bărbaţilor şi femeilor; în orice caz, 
tuturor bărbaţilor, înţelepţi ori ba, şi tuturor femeilor care, 
la maturitate, se va constata că ştiu aproape tot atât cât fiii 
lor la douăzeci şi unu de ani. Arthur putea s-o mai ducă 
vreo treizeci de ani, căci era cam de vârsta mea - adică de 
vreo patruzeci de ani - şi socoteam că până atunci s-ar fi 
putut ajunge uşor ca populaţia muncitoare a acelei epoci să 
fie pregătită şi dornică de un eveniment, care ar fi fost 
primul de felul lui în istoria lumii: o revoluţie 
guvernamentală închegată şi deplină, împlinită fără vărsare 
de sânge. Rezultatul ar fi fost o republică. N-am încotro, 
trebuie să mărturisesc - deşi mi-e ruşine - că începuse să 


mă bată josnicul gând de a deveni eu însumi cel dintâi 
preşedinte. Ce vreţi, patimi omeneşti, de care nu puteam 
scăpa! Constatasem vrând-nevrând că nu puteam trece nici 
eu de hotarele puse firii omului. 

Clarence era de partea mea în ce privea revoluţia, dar nu 
în totul. El se gândea la o republică fără caste privilegiate, 
dar având în frunte o monarhie ereditară, deci o dinastie, în 
locul unui şef eligibil. Socotea că nici o naţiune, care a 
cunoscut vreodată bucuria de a adora o familie regală, n-ar 
putea să se lipsească de ea, fără ca națiunea respectivă să 
nu se stingă, pierind de inimă rea. l-am arătat că regii sunt 
primejdioşi. „Atunci să punem nişte pisici în locul lor!” mi-a 
spus el. Era sigur că o dinastie de motani ar corespunde din 
toate punctele de vedere. Motanii ar fi fost la fel de 
folositori ca oricare altă familie regală; ar fi ştiut tot atât de 
multe; ar fi avut aceleaşi virtuţi şi aceleaşi perfidii; aceeaşi 
înclinare de a se lua la harţă cu alte pisici regale şi ar fi fost 
ridicul de deşerţi şi de absurzi, fără să-şi dea seama 
vreodată. Unde mai pui că ar fi costat o nimica toată. În 
sfârşit, ar fi avut un drept divin la fel de temeinic ca oricare 
altă casă regală, şi „Iom al VII-lea, sau Tom al XI-lea, sau 
Tom al XIV-lea, prin graţia lui Dumnezeu, rege” ar fi sunat 
tot atât de bine, dacă s-ar fi referit la un motan regal 
oarecare, împopoţonat ca la circ. „În general - spunea 
Clarence în engleza lui modernă foarte precisă - caracterul 
acestor pisici ar fi cu mult superior caracterului unui rege 
obişnuit, ceea ce ar constitui un imens avantaj moral pentru 
naţiune, întrucât o naţiune totdeauna îşi modelează morala, 
după pilda şi asemănarea monarhului. Deoarece adorarea 
regalității se bazează pe iraţionalitate, aceste graţioase şi 
nevătămătoare pisici ar deveni lesne la fel de sacre ca 
oricare alte maiestăţi; ba chiar mai mult, căci s-ar observa 
imediat că ele nu spânzură, nu decapitează şi nu 
întemniţează pe nimeni; nu săvârşesc nici un fel de cruzimi 
ori nedreptăţi, şi prin urmare sunt vrednice de o dragoste şi 
de un respect mai adânc decât cele cuvenite unui obişnuit 


rege-om. Şi desigur că le-ar şi dobândi. Ochii întregii lumi, 
hărţuită de atâtea necazuri, s-ar aţinti în curând asupra 
acestui sistem omenos şi blând, iar măcelarii regali ar 
dispărea pe loc. Supugşii lor ar umple locurile vacante cu 
pisoi procuraţi din casa noastră regală; noi ar trebui să 
devenim o uzină care să aprovizioneze toate tronurile lumii; 
în patruzeci de ani, toată Europa ar fi guvernată de pisici şi 
noi le-am furniza pisicile. Atunci ar începe domnia păcii 
veşnice, spre a nu mai avea sfârşit!... Miiau - au - miau - fâţ 
- miau!” 

Naiba să-l ia, credeam că vorbeşte serios şi începusem să 
mă las convins, până ce-a explodat în mieunatul ăla, care 
aproape că m-a băgat în sperieţi. Clarence nu putea fi 
serios niciodată. Nici nu ştia ce înseamnă aşa ceva. Îmi 
înfăţişase o ameliorare hotărâtă - cu totul raţională şi 
posibilă - a monarhiei constituţionale, dar era prea 
fluşturatic ca să-şi dea bine seama sau să-i pese de ceva. 
Tocmai voiam să-l muştruluiesc, când chiar în clipa aceea 
Sandy veni în goană, înnebunită de spaimă şi înecată de 
suspine, încât în primele momente nu putu scoate o vorbă. 
Am alergat la ea şi am luat-o în braţe, dezmierdând-o şi 
spunându-i cu glas rugător: 

— Hai, vorbeşte, draga mea, vorbeşte odată! Ce e? 

Capul i-a căzut moale la pieptul meu şi a murmurat cu un 
glas stins, aproape de neauzit: 

— ALO-CENTRALA! 

— Repede! i-am strigat lui Clarence, telefonează după 
homeopatul regelui. 

Peste două minute, îngenuncheam lângă leagănul copilei, 
iar Sandy expedia servitorii încolo şi încoace, pretutindeni, 
în tot palatul. Aproape dintr-o privire am priceput care-i 
situaţia - anghina difterică! M-am aplecat şi am şoptit: 

— Trezeşte-te odorule! Trezeşte-te Alo-Centrala! 

Fetiţa deschise cu greu ochii ei catifelaţi şi izbuti să 
îngâne: 

— Papa. 


Asta mi-a fost o mângâiere. Era departe de a se afla în 
pragul morţii. Am trimis după nişte preparate cu sulf, am 
pus la foc chiar eu ibricul, fiindcă nu stau niciodată cu 
braţele încrucişate ca să aştept doctorii, când Sandy ori 
fetiţa îmi sunt bolnave. Ştiam cum să le îngrijesc pe 
amândouă şi căpătasem experienţă. Făptura asta mică 
trăise în braţele mele o bună parte din frageda ei viaţă şi 
adesea am fost în stare să-i alung necazurile şi s-o fac să 
râdă - prin rouă de lacrimi adunată pe gene - când chiar 
maică-sa nu reuşea. 

Purtând cea mai somptuoasă armură a sa, sir Launcelot 
apăru şi el, străbătând cu paşi de uriaş holul cel mare, în 
drum spre consiliul de administraţie. Nu ştiu dacă aţi aflat, 
dar el era preşedintele acestui consiliu şi ocupa Jilţul 
Primejdios, pe care-l cumpărase de la sir Galahad. Consiliul 
era alcătuit din Cavalerii Mesei Rotunde şi acum foloseau 
Masa Rotundă pentru a trata tot felul de afaceri. Ca să obţii 
un jilţ la masa aceea costa tare mult. Ei bine, nici n-o să 
credeţi cât, aşa că n-are rost să dau aici cifra. Sir Launcelot 
devenise un rechin de bursă şi cumpărase un mare stoc de 
acţiuni, iar acum tocmai se pregătea să scoată diferenţele 
din lichidări. Dar ce-are a face? Era la fel cum îl 
cunoscusem. Trecând prin faţa uşii, aruncă o privire prin 
odaie şi descoperi că odorul nostru era bolnav. Nu mai vru 
să ştie de nimic altceva; grangurii şi barosanii n-aveau 
decât să se concureze cât pofteau la Masa Rotundă; el va 
intra numaidecât în odaie şi va rămâne la căpătâiul micuţei 
Alo-Centrala, cu toate că avea atâtea de pus la cale. Şi aşa a 
şi făcut. Îşi azvârli coiful într-un colţ şi, într-un minut, puse o 
feştilă nouă în lampa cu alcool şi suflă în foc, ca să se 
încălzească mai repede ibricul. Între timp, Sandy înălţase 
un mic baldachin peste leagăn şi pregătise totul. 

Sir Launcelot avu grijă ca apa să dea în clocot şi să iasă 
aburi, apoi amândoi umplurăm ibricul cu var nestins şi acid 
carbolic, adăugând o picătură de acid lactic, apoi am mai 
turnat apă şi am dat drumul valului de aburi sub baldachin. 


Acum totul era pus la punct şi ne-am aşezat într-o parte şi 
alta a leagănului ca să veghem. Sandy era atât de 
recunoscătoare şi prinsese atâta curaj, încât ne-a umplut 
două ciubuce lungi cu scoarță de salcie şi tutun din frunze 
uscate, spunându-ne că putem fuma cât poftim - tot n-o să 
pătrundă fumul sub baldachin. Cât despre Sandy - ea era 
mai de mult obişnuită cu fumatul, căci fusese prima femeie 
din ţară care văzuse un nour de fum suflat pe gură. Zău 
aşa, nu găseai un tablou mai tihnit sau mai liniştitor decât 
sir Launcelot, în armura-i impunătoare, stând cu o 
seninătate graţioasă la capătul unui metru de ciubuc... Era 
un bărbat frumos, un bărbat plăcut la vorbă şi înfăţişare - 
sortit anume să-şi facă soţia şi copiii fericiţi. Dar bineînţeles 
că regina Guenever... ei, ce mai, n-are rost să te plângi din 
pricina unui lucru care s-a făcut şi nu mai ai ce-i face. 
Cum-necum, sir Launcelot a stat şi a vegheat alături de 
mine trei zile şi trei nopţi de-a rândul, până ce copila a 
scăpat de orice primejdie. Pe urmă, a ridicat-o în braţele lui 
vânjoase şi a sărutat-o, cu panaşul căzând pe căpşorul ei 
bălai. După aceea, a pus-o încetişor iar în poala Alisandei, şi 
a pornit-o cu mersul lui maiestos de-a lungul vastului 
coridor, printre şirurile de oşteni şi slujitori care-l priveau 
cu admiraţie, până ce-l pierdură din ochi. Nimic nu m-a 
făcut să bănuiesc că n-aveam să-l mai văd niciodată în 
lumea aceasta! Doamne, în ce vale a plângerii trăim! 
Doctorii ne-au spus că trebuie să plecăm undeva cu copila, 
dacă vrem să-şi recapete sănătatea şi puterea. Avea nevoie 
de aer de mare. Aşa că am luat un vas de război şi o suită 
de două sute şaizeci de persoane şi am pornit în crucieră, 
iar după vreo două săptămâni am debarcat pe coasta 
Franţei. 'Tot doctorii socotiseră că ar fi bine dacă am mai 
zăbovi şi pe-acolo. Crăişorul ținutului ne-a oferit găzduirea 
şi am fost bucuroşi s-o primim. Dacă locuinţa lui ne-ar fi 
oferit tot atâtea înlesniri pe câte cusururi avea, ar fi fost 
foarte confortabilă. Dar şi aşa cum stăteau lucrurile, am 


scos-o la capăt în vechiul şi ciudatul său castel - cu ajutorul 
confortului şi al bunătăţilor de pe vas. 

La sfârşitul lunii am trimis vasul acasă, după alte provizii şi 
după veşti. Ne aşteptam să se întoarcă în trei-patru zile. 
Trebuia să mi se comunice odată cu alte veşti, şi rezultatul 
unei anumite experienţe pe care o iniţiasem. E vorba de 
proiectul meu de a înlocui turnirul cu ceva care să ofere o 
supapă pentru energia de prisos a cavalerilor, adică să-i 
distreze pe ţapii ăia, să-i împiedice de a face prostii şi 
totodată să le păstreze însuşirea lor cea mai bună: 
îndrăzneţul lor spirit de întrecere. De câtva timp antrenam 
în secret o ceată mai aleasă dintre ei şi atunci sosise ziua 
primei lor exhibiţii în public. 

Această experienţă nouă era bezbolul. Pentru ca sportul să 
devină de la început o modă şi să fie scutit de critici, i-am 
ales pe cei nouă jucători după rang, nu după capacitate. În 
amândouă echipele nu găseai un singur cavaler care să nu 
fi fost suveran cu sceptru şi tot dichisul. Materie primă de 
soiul ăsta, totdeauna găseai berechet prin preajma lui 
Arthur. Nu puteai să arunci o cărămidă în nici o direcţie, 
fără să nu schilodeşti vreun rege. Bineânţeles, pe asemenea 
oameni nu-i puteam face să-şi lepede armura; n-ar fi făcut-o 
nici când se îmbăiau. Totuşi, au consimţit să poarte armuri 
diferite, ca să poată omul deosebi o echipă de alta, dar mai 
mult decât atât n-au vrut să cedeze nici în ruptul capului. 
Aşa că una din echipe purta pelerine de zale, iar cealaltă 
purta platoşe făcute din noul meu oţel Bessemer. 
Antrenamentul lor pe teren era cel mai fantastic lucru pe 
care-l văzusem în viaţa mea. Erau protejaţi de loviturile 
mingii, aşa că nu se fereau niciodată, ci rămâneau locului şi 
încasau cele cuvenite. Când unui Bessemer îi venea rândul 
să lovească mingea cu băţul şi în loc de asta mingea se 
lovea de dânsul, ea ricoşa tocmai la vreo sută de metri. lar 
când un jucător alerga şi se trântea pe burtă ca să se 
strecoare până la baza lui, parcă sosea un cuirasat în port. 
Mai întâi, am numit oameni fără de rang ca arbitri, dar a 


trebuit să renunţ la această idee. Oamenii aceştia nu erau 
mai de înţeles decât cei nouă coechipieri. De obicei prima 
hotărâre a arbitrului era şi ultima; iar jucătorii îl frângeau 
în două cu crosa şi prietenii trebuiau să-l care acasă cu 
targa. Când s-a remarcat că nici un arbitru nu supravieţuia 
unui meci de bezbol, arbitrajul a devenit foarte nepopular. 
Aşa că m-am văzut silit să numesc ca arbitru pe cineva al 
cărui rang şi situaţie înaltă la cârma ţării îl apăra de 
asemenea primejdii, iată numele jucătorilor din cele două 
echipe: 

ECHIPA BESSEMER. 

REGELE ARTHUR. 

REGELE LOT AL LOŢIANILOR. 

REGELE NORDIGALIEI. 

REGELE MARSIL. 

REGELE MICII BRITANII. 

REGELE MUNCĂ. 

REGELE PELLAM AL LISTANGEZILOR. 

REGELE BAGDEMAGUS. 

REGELE TOLLEME LA FEINTES. 

ECHIPA PELERINE DE ZALE. 

ÎMPĂRATUL LUCIUS. 

REGELE LOGRIS. 

REGELE MARHALIT AL IRLANDEI. 

REGELE MORGANORE. 

REGELE MARC AL CORNWALLULUI. 

REGELE NENTRES AL GARLOTULUI. 

REGELE MELIODAS DIN LIONES. 

REGELE LACULUI. 

SUDANUL SIRIEI. 

ARBITRU: CLARENCE. 

Prima competiţie publică avea să atragă cu siguranţă 
cincizeci de mii de oameni, şi zău că merita să faci ocolul 
lumii numai ca să vezi o asemenea distracţie în toată legea. 
Totul era prielnic meciului. Acum vremea era frumoasă, 


primăvăratică şi înmiresmată, iar natura se înveşmântase în 
straie noi. 

CAPITOLUL XLI. 

Excomunicarea. 

Deodată atenţia mi-a fost îndepărtată de la această 
problemă: copila începea să-şi piardă puterile şi starea sa 
se agravase atât de rău încât a trebuit s-o veghem mereu. 
Nu răbdam să ne ajute cineva la îngrijirea ei, aşa că Sandy 
şi cu mine am stat de veghe - schimbându-ne pe rând la 
căpătâi - zile întregi. Ah, ce inimă curată avea Sandy; cât de 
simplă, cât de sinceră şi de bună era! Într-adevăr, o soţie şi 
o mamă fără cusur; şi totuşi mă însurasem cu ea fără nici 
un motiv anumit, în afară de acela că - după tradiţiile 
cavalereşti - era proprietatea mea până în clipa în care 
vreun alt cavaler mi-ar fi câştigat-o pe arena de întreceri. 
Rătăcise prin toată Britania pe urmele mele; mă găsise la 
spânzurătoarea din marginea Londrei şi îşi reluase pe dată 
vechiul loc alături de mine - şi asta în chipul cel mai senin, 
de parcă ar fi fost dreptul ei. Cum eram cetăţean al Noii- 
Anglii, acest soi de cârdăşie avea să-i scoată - mai curând 
sau mai târziu - un nume rău. Asta era părerea mea, dar ea 
nu pricepea de ce; de aceea am curmat iute discuţiile şi am 
făcut nunta. 

Nu ştiam că trăsesem lozul cel mare; totuşi, aşa a fost. 
Într-un an, am ajuns s-o ador şi între noi exista cea mai 
drăgăstoasă şi cea mai desăvârşită camaraderie care se 
poate închipui. Lumea vorbeşte despre prieteniile frumoase 
dintre două persoane de acelaşi sex. Dar contează chiar şi 
cea mai măreaţă prietenie din acestea, faţă de prietenia 
dintre un soţ şi o soţie, în care se contopesc cele mai bune 
porniri şi cele mai înalte idealuri ale amândurora? Nu-i chip 
să asemeni aceste două feluri de prietenie: una e 
pământească, cealaltă divină. La început, mai rătăceam în 
visele mele cale de treisprezece veacuri şi sufletul meu 
nemulţumit chema într-una umbrele unei lumi spulberate, 
ciulind urechile fără a căpăta vreun răspuns. De multe ori, 


Sandy m-a auzit cum, prin somn, îmi ţâşnea pe buze o 
chemare - un strigăt - strigătul acela de implorare. Cu 
nobilă mărinimie, ea boteză copilul nostru după strigătul 
acela, închipuindu-şi că era numele vreunei iubite pierdute. 
Fapta sa m-a mişcat până la lacrimi şi chiar m-a dat gata, 
când mi-a zâmbit în faţă, cerând o răsplată meritată... Şi 
aşa mi-a făcut drăgălaşa şi nostima ei surpriză. 

— Numele unei făpturi, carea dragă inimii iaste, păstrat fi- 
va, şi sfinţit, spre desfătarea de-a pururea a urechilor 
luminăţiei tale. Iară acum sărută-mă, întru aflarea numelui 
ce l-am hărăzit copilei. 

Cu toate astea, nu am descoperit ce nume putea fi. Habar 
n-aveam. Dar ar fi fost o cruzime să-i mărturisesc Alisandei 
neştiinţa mea, stricând frumosul ei joc, aşa că nu m-am dat 
de gol ci i-am zis: 

— Da, ştiu, iubito, cât de drăgăstoasă şi cât de bună eşti! 
Dară voiesc să aud buzele acestea ale tale, care sunt şi ale 
mele aşijderea, rostindu-l mai întâi. Numai atunci viersul lui 
va fi desăvârşit. 

Nespus de încântată, ea murmură: 

— ALO-CENTRALA! 

N-am pufnit în râs şi mă bucur şi azi că m-am stăpânit - 
dar încordata abţinere de a nu râde a făcut să-mi 
trosnească toate cartilajele şi încheieturile trupului şi 
săptămâni de-a rândul îmi auzeam oasele pocnind, când 
începeam să merg. Sandy însă n-a descoperit niciodată 
greşeala ce-o săvârşise. Prima dată când a auzit această 
formă de salut la telefon, a fost mirată şi nu prea încântată: 
dar am spus că dădusem eu ordin şi că din momentul acela, 
şi pentru totdeauna, telefonul urma să fie invocat prin acea 
formalitate respectuoasă, spre veşnica slavă şi amintire a 
prietenei mele pierdute şi a micii ei porecle. Nu era 
adevărat, dar s-a prins. 

Ce să vă spun - două săptămâni şi jumătate am vegheat eu 
şi cu Sandy lângă copilă şi, copleşiţi de teamă, nu mai ştiam 
ce se petrece pe lume, dincolo de patul suferinţei. Apoi am 


fost răsplătiți; centrul universului nostru trecu hopul şi 
începu să se întremeze. Vă întrebaţi dacă nutream 
simţământul recunoştinţei, în zilele acelea? Cuvântul 
„recunoştinţă” nu e potrivit. Nu există nici un cuvânt pentru 
aşa ceva. Ştiţi şi singuri - doar v-aţi vegheat copiii, când au 
trecut prin Valea Umbrelor şi i-aţi văzut întorcându-se iar la 
viaţă şi alungând întunericul de pe faţa pământului doar cu 
un singur zâmbet, care lumina toate cele şi pe care totuşi l- 
ai fi putut acoperi cu mâna. 

Ce mai, într-o clipită ne-am întors iar pe lume! Apoi, am 
zărit fiecare în ochii celuilalt aceeaşi îngrijorare: trecuseră 
mai bine de două săptămâni şi nava aceea tot nu se 
întorsese! 

În clipa următoare, m-am înfăţişat suitei mele. Pe chipurile 
tuturor vedeai că fuseseră frământaţi tot timpul de negre 
presimţiri. Mi-am chemat escorta şi am galopat vreo cinci 
mile, până pe creasta unei coline care domina marea. Unde 
era vasta flotă comercială, care în ultima vreme populase şi 
înfrumuseţase lucitoarele întinsuri ale mării cu stolurile-i de 
aripe albe? Pierise până la ultimul vas. Nici o pânză, de la 
un capăt la altul al țărmului, nici o dâră de fum - doar o 
singurătate moartă şi pustie, în locul vieţii aceleia însufleţite 
şi pline. 

M-am întors în grabă, fără să suflu un cuvânt nimănui, l- 
am spus Alisandei vestea înspăimântătoare. Nu ne dădea 
prin cap nimic care să poată explica lucrurile măcar în 
parte. Fusese vreo năvălire? Vreun cutremur? Vreo 
molimă? Națiunea fusese rasă de pe faţa pământului? Dar 
cu ghicitul n-ajungi la nici un rezultat. Trebuia să plec 
imediat. Am împrumutat flota regelui de acolo - adică un 
„vas” care nu era mai mare decât o şalupă - şi în curând am 
fost gata de plecare. 

Despărțirea - o, da - a fost tare grea. În timp ce-mi 
sărutam ca un bezmetic fetiţa pentru ultima dată, ea s-a 
înviorat şi a gângurit ceva - prima dată după mai bine de 
două săptămâni. Fetiţa ne-a umplut inimile de bucurie. 


Dragile vorbe scâlciate ale copilăriei! O, doamne, nici o 
muzică nu le poate întrece! Şi cât de mâhnit eşti când pier 
şi se prefac într-un limbaj corect, ştiind că ele n-o să-ţi mai 
răsune niciodată în auzul care le va duce dorul. Oricum, era 
foarte îmbucurător că puteam duce cu mine această 
gingaşă amintire! 

A doua zi dimineaţa, m-am apropiat de ţărmul englez, fiind 
singurul stăpân al întinsei căi de apă sărată. În portul Dover 
erau ancorate nişte vase, dar fără pânze şi nu se zărea nici 
un semn de viaţă pe ele. Era duminică; totuşi la Canterbury 
străzile erau goale; mai ciudat decât orice, nu se zărea nici 
un preot şi nu se auzea nici un dangăt de clopot. 
Pretutindeni parcă domnea doliul. Nu mă puteam dumiri. În 
cele din urmă, la capătul cel mai îndepărtat al orăşelului, 
am văzut o mică înmormântare. Doar o familie şi câţiva 
prieteni urmau coşciugul - fără nici un preot; o 
înmormântare fără clopote, evanghelii sau lumânări. În 
apropiere, se afla o biserică, dar au trecut pe lângă ea 
plângând, fără stări şi ectenii. M-am uitat înspre clopotniţă 
şi clopotul atârna acolo, învelit într-un giulgiu negru cu 
limba legată. Acum ştiam ce se întâmplase! Acum înţelesei 
pacostea cumplită care se abătuse asupra Angliei. Invazie? 
O invazie e floare la ureche pe lângă asta. Era 
excomunicarea! 

N-am mai întrebat nimic. N-aveam nevoie să mai pun 
întrebări. Biserica dăduse lovitura! Acum trebuia să mă 
travestesc şi să o iau cu băgare de seamă. Unul din slujitori 
îmi dădu nişte haine şi când am trecut de oraş, nesupăraţi 
de nimeni, le-am îmbrăcat şi din clipa aceea am călătorit 
singur, căci nu puteam risca să fiu stânjenit, mergând în 
grup. 

A fost o călătorie nenorocită. Pretutindeni, domnea o 
tăcere jalnică, până şi la Londra. Circulaţia încetase. 
Oamenii nu discutau, nu râdeau, nici nu mergeau în grupuri 
sau măcar perechi. Rătăceau în neştire, fiecare de capul lui, 
cu ochii în pământ şi cu inima stăpânită de amar şi de 


spaimă. Pe pereţii Turnului Londrei se zăreau răni 
proaspete pricinuite de război, într-adevăr, între timp se 
întâmplaseră multe. 

Bineânţeles, am vrut să iau trenul spre Camelot. Tren? 
Care tren, că gara era deşartă ca o peşteră, ia-l de unde nu- 
i! Am mers mai departe. Drumul până la Camelot a 
însemnat o repetare a celor văzute până atunci. Lunea şi 
marţea nu s-au deosebit cu nimic de duminică. Am sosit 
noaptea târziu. De unde fusese oraşul cel mai bine luminat 
cu electricitate din întregul regat şi cel mai asemănător cu 
un soare-apune, devenise pur şi simplu o pată - o pată 
aruncată în... beznă. Adică era mai întunecat şi mai 
compact decât restul întunericului, aşa că-l puteai desluşi 
ceva mai bine. Priveliştea mi s-a părut oarecum simbolică: 
era semnul că de acum încolo biserica avea de gând să 
domine şi să stingă deopotrivă toată frumoasa-mi civilizaţie. 
Pe străzile acelea sumbre, nu vedeai nici ţipenie de om. Mi- 
am dibuit drumul, bâjbâind cu inima grea de amar. Măreţul 
castel se profila negru pe creasta colinei şi nici o licărire nu 
se întrezărea pe acolo. Podişca era lăsată şi poarta cea 
mare era larg deschisă. Am intrat fără să dau de veste; 
zornăitul pintenilor mei era singurul zgomot ce se auzea. Şi 
zău că era destul de înfiorător, în acele necuprinse curţi 
pustii! 

CAPITOLUL XLII. 

Război. 

L-am găsit pe Clarence singur, în apartamentul lui, 
copleşit de melancolie. În locul luminii electrice, se 
introdusese iarăşi vechea lampă cu veştilă şi el îmi stătea 
acolo, într-o penumbră mohorâtă, cu toate perdelele trase 
până jos. Sări în sus şi se repezi nerăbdător la mine, 
exclamând: 

— Ah, face un miliard de milreişi să mai vezi o făptură 
vie!... M-a recunoscut aşa de uşor, de parcă n-aş fi fost 
deloc deghizat, ceea ce m-a înspăimântat - vă rog să mă 
credeţi. 


— Haide, spune-mi repede care-i pricina acestui dezastru 
înfiorător! i-am zis eu. Cum s-au petrecut lucrurile? 

— Ei, dacă n-ar fi existat pe lumea asta o regină Guenever, 
nu s-ar fi iscat nimic atât de curând, dar, oricum, tot s-ar fi 
iscat. Ar fi venit treptat, din pricina domniei tale; norocul a 
făcut că a izbucnit din pricina reginei. 

— Şi a lui sir Launcelot, nu-i aşa? 

— Întocmai. 

— Povesteşte-mi amănuntele. 

— Cred că recunoşti că, de vreo câţiva ani încoace, n-a 
existat în tot regatul decât un singur om care nu s-a uitat 
chiorâş la regină şi la sir Launcelot... 

— Da, regele Arthur. 

—.şi o singură inimă, în care nu încolţise bănuiala. 

— Da, inima regelui; o inimă care nu-i în stare să 
nutrească gânduri rele faţă de un prieten. 

— Ei, regele ar fi putut trăi aşa - fericit şi fără să 
bănuiască nimic - până la sfârşitul zilelor sale, dacă n-ar fi 
fost la mijloc una din reformele luminăţiei tale: acţiunile. 
Când ai plecat, era gata să se aşeze şinele pe o distanţă de 
cinci kilometri de la Londra, Canterbury şi Dover, şi 
totodată domniile lor erau gata pentru noi manevre la 
bursă. Se putea da o lovitură mare; toată lumea o ştia. 
Stocul de acţiuni ale căilor ferate s-a vândut de la emisiune. 
Şi ce crezi că făcu atunci sir Launcelot? 

— Da, ştiu, a strâns aproape tot stocul de acţiuni, 
cumpărându-le pe credit; iar pe urmă a mai cumpărat 
aproape de două ori pe atât, din acelea - sanchi! - livrabile 
la cerere. Voia tocmai să ceară executarea livrării când am 
plecat eu. 

— Aşa este. A cerut să-i fie predate acţiunile şi, fireşte, 
băieţii n-au putut-o face, aşa că i-au căzut în gheară şi i-a 
stors de le-a ieşit untul. La început, râdeau pe sub mustață 
de şmecheria lor, fiindcă-i vânduseră acţiunile la cursul de 
cincisprezece şi şaisprezece, când nu făceau nici zece. Ei, şi 
după ce-au râs bine cu un obraz, şi l-au pus la odihnă, 


fiindcă le venea să plângă cu celălalt, că, ştii, după râs vine 
plâns. Asta a fost când s-au învoit cu Invincibilul la cursul 
două sute optzeci şi trei! 

— Doamne păzeşte! 

— I-a jupuit de vii, nu alta! Şi o meritau. În orice caz, 
întregul regat s-a bucurat. Dar printre cei jupuiţi se aflau şi 
sir Agravaine şi sir Mordred, nepoţii regelui. Cu asta s-a 
sfârşit numai actul întâi. Actul doi, tabloul doi: Un 
apartament în castelul Carlisle, unde curtea se dusese 
pentru câteva zile la vânătoare. Personaje în scenă: 
întreaga clică a nepoților regelui. Mordred şi Agravaine îşi 
propun să atragă atenţia nevinovatului Arthur în privinţa 
Gueneverei şi a lui sir Launcelot. Sir Gawaine, sir Gareth şi 
sir Gaheris, însă, nici nu vor să audă de aşa ceva. Se iscă o 
ceartă, cu vorbe grele, iar regele pică tocmai atunci în 
mijlocul lor. Mordred şi Agravaine îi trântesc în faţă 
povestea lor nimicitoare. Tablou! Din porunca regelui, i se 
întinde lui Launcelot o capcană în care cade. Launcelot a 
făcut ca situaţia să fie destul de neplăcută pentru martorii 
care stăteau ascunşi după perdea - adică pentru Mordred, 
Agravaine şi doisprezece cavaleri de ranguri mai mici - căci 
i-a ucis pe toţi, afară de Mordred. Desigur că nici asta n-a 
putut îmbunătăţi relaţiile dintre Launcelot şi rege. 

— Vai de mine! Din toate astea nu putea ieşi decât un 
singur lucru - văd eu bine! Război! Cavalerii regatului 
dezbinaţi în două tabere: în tabăra regelui şi în tabăra lui 
Launcelot! 

— Da, la asta s-a ajuns. Regele a trimis-o pe regină la rug, 
urându-i să se curețe de păcate în flăcări. Launcelot şi 
cavalerii săi însă au salvat-o, căsăpind pe câţiva buni 
prieteni de-ai noştri - de fapt, câţiva dintre cei mai buni 
prieteni pe care i-am avut vreodată, pe nume Belias 
Trufaşul, sir Segwarides, sir Griflet Fiul Domnului, sir 
Brandiles, sir Aglovale... 

— Ah, mi se sfâşie inima. 


—.aşteaptă, sir Şefule, că încă n-am isprăvit - sir Tor, sir 
Gauter, sir Culliner... 

— Cel mai bun om din echipa mea de bezbol! Ce 
îndemânatică aripă dreaptă era! 

—.cei trei fraţi ai lui sir Reynolds, sir Domus, sir Priamus, 
sir Kay Străinul. 

— Stoperul meu, care n-avea pereche! L-am văzut 
prinzând în dinţi o „bombă” trasă ras cu pământul. Las-o 
naibii de treabă, că nu mai pot! 

— Sir Driant, sir Lambegus, sir Herminde, sir Persilope, sir 
Perimones, şi - cine crezi? 

— Mă ţii pe jeratic! Spune mai departe. 

— Sir Gaheris şi sir Gareth - amândoi! 

— O, de necrezut! Dragostea ce i-o purtau lui Launcelot 
părea nepieritoare. 

— Moartea acestora a fost un accident. Erau simpli 
spectatori. Veniseră neînarmaţi şi voiau doar să asiste la 
pedepsirea reginei. În furia sa oarbă, sir Launcelot i-a 
doborât pe toţi câţi i-au ieşit în cale, iar pe aceştia i-a ucis 
fără să observe măcar cine sunt. Uite un instantaneu al 
bătăliei, luat de unul din oamenii noştri; se găseşte de 
vânzare la toate chioşcurile de ziare. Poftim - figurile din 
preajma reginei sunt sir Launcelot, cu spada ridicată, şi sir 
Gareth, dându-şi ultima suflare. Poţi ghici prin vălul de fum 
emoția sfâşietoare de pe chipul reginei. Este o scenă de 
luptă - senzaţională, cum nici în muzee nu găseşti. 

— Într-adevăr. Trebuie s-o păzim ca ochii din cap; are o 
valoare istorică incalculabilă. Mai departe. 

— Ce să mai lungesc vorba, restul povestirii e doar război, 
un război crunt. Sir Launcelot s-a retras în oraşul său, în 
turnul lui de la Voioasa Guardie, şi şi-a strâns o mare suită 
de cavaleri. Regele, cu o mare oaste, s-a dus acolo şi timp 
de câteva zile s-a dat o bătălie cumplită. Drept rezultat, 
toată câmpia din preajmă a fost pardosită cu cadavre şi 
fiare vechi. Apoi biserica a cârpit o pace între Arthur şi 
Launcelot şi regină şi toţi ceilalţi - toţi ceilalţi, în afară de 


sir Gawaine. Acesta era prea întărâtat de măcelărirea 
fraţilor săi, Gareth şi Gaheris, şi nu voi să se împace cu nici 
un preţ. I-a notificat lui Launcelot să se ducă acasă, să se 
pregătească în grabă şi să se aştepte că va fi atacat cât de 
curând. Aşa că Launcelot a plecat cu o corabie în ducatul 
său de Guiena, iar Gawaine l-a urmat curând cu o armată, 
momindu-l pe Arthur să vină cu el. Arthur a lăsat regatul pe 
mâna lui sir Mordred până s-o întoarce. 

— Aha - obişnuita înţelepciune a regilor! 

— Aşa e! Şi sir Mordred s-a apucat numaidecât de treabă, 
ca să-şi definitiveze regența. Primul lucru care i-a trăsnit 
prin cap a fost să se însoare cu Guenever, dar ea a fugit şi s- 
a închis în Turnul Londrei. Mordred a atacat turnul, iar 
episcopul de Canterbury l-a pocnit cu excomunicarea. 
Regele s-a întors. Mordred s-a luptat cu el la Dover, la 
Canterbury şi din nou la Dumbrava Barham. Pe urmă, s-a 
vorbit de pace şi de o înţelegere. Condiţiile: Mordred să 
aibă Cornwallul şi Kentul, cât timp va trăi Arthur, şi întregul 
regat după moartea lui. 

— Ei nu, pe cuvântul meu, e prea de oaie! Va să zică, visul 
meu de a înfăptui republica trebuie să rămână vis. 

— Da. Acum cele două armate îşi au taberele lângă 
Salsbury. Gawaine - capul lui Gawaine se află la castelul 
Dover, unde a căzut în luptă... Gawaine i-a apărut în vis lui 
Arthur, adică fantoma lui i-a apărut şi l-a prevenit să nu dea 
bătălie timp de o lună, oricât ar costa amânarea. Dar lupta 
a fost grăbită de un accident. Arthur dăduse ordin ca în 
cazul în care - în timpul consfătuirii cu Mordred asupra 
tratatului propus - el va ridica spada, să se sune din 
trâmbiţe şi să se pornească atacul. Arthur n-avea nici un fel 
de încredere în Mordred. Mordred dăduse acelaşi ordin 
oamenilor săi. Ce să vezi? Deodată, o viperă l-a muşcat pe 
un cavaler de călcâi; cavalerul a uitat cu totul de ordin şi i-a 
retezat viperei capul cu spada. Într-o clipită, cele două 
oştiri uriaşe se ciocniră ca trăsnetele. S-au măcelărit toată 
ziua. Pe urmă regele... dar stai, am uitat să-ţi spun că am 


pornit o treabă nouă de când ai plecat... Ziarul nostru a 
iniţiat... 

— Nu, zău! Ce anume? 

— Corespondenţa de război! 

— 'Tii, straşnică idee! 

— Da, ziarul era în plină înflorire, fiindcă excomunicarea 
nu speriase nici curcile. N-a fost luată deloc în serios, câtă 
vreme a ţinut războiul. Am avut corespondenţi de război în 
ambele armate. O să sfârşesc cu bătălia asta, citindu-ţi ce 
spune unul dintre reporteri: „Pre urmă, craiul şi-a făcut 
ochii roată şi atuncea băgă de samă că den toate oştile şi 
den toţi vitejii săi călăraşi înfieraţi nice unul nu mai era 
trăitor, fără numai doi cavaleri, care erau sir Lucan de 
Butlere şi frăţâne-său sir Bedivere, iară aceştia cu multe 
rane erau vătămaţi. Isuse Hristoase, milostiveşte-te spre 
noi! zis-a craiul. Au unde s-au istovit toţi blagorodnicii mei 
cavaleri? Vai, cainicul de mine, de ce mi-a fost hărăzit să 
apuc ziua aceasta de amar şi jale? Iară acum - a fost zicând 
Arthur craiul - mi-a sosit şi mie veleatul! Dar-ar prea 
puternicul Dumnezeu din acest ceas a oblici unde se află 
vicleanul şi hainul de sir Mordred, carete pricina tuturor 
răutăţilor iaste. Mai pre urmă, Arthur craiul văzut-a pre sir 
Mordred răzimat în spada-i, împresurat de movile mari de 
oameni fără suflare. Aciiş, dă-mi sulița - zis-a craiul către sir 
Lucan - căci acolo văzut-am pre vicleanul carele răutate 
preste fire urzit-a. Măria ta - a fost zicând sir Lucan - lasă-l 
în plata domnului, căci mâhniciune mare îl stăpâneşte, iară 
de treci preste această zi cernită, fi-vei răzbunat cu 
prisosinţă asupra lui! Slăvite doamne, ia aminte de visul ce 
visat-ai în noaptea din urmă şi cele ce ţi-a grăit duhul lui sir 
Gawaine; ia aminte că bunul Dumnezeu, în mare mila sa, 
până în acest ceas s-a îndurat a-ţi păzi viaţa. Cade-se de 
frica lui Dumnezeu, cel necuprins de minte de om, a lăsa 
toate aşa cum sunt, căci - binecuvântat fie domnul! - 
izbânda fu la noi în bătălia aceasta, iară noi trei suntem 
trăitori, pre când cu sir Mordred alături nime nu viiază. 


Iară de luăm acuma calea spre casă, această zi urzitoare de 
răutăţi se va sfârşi şi soartă bună vei avea. De mă trage au 
nu aţa la moarte - zis-a craiul Arthur - acum singur colo îl 
văd şi den mâinile mele hălăduinţă nu va afla, căci 
asemenea priinţă nu mi se va mai prilejui spre a-i plăti toată 
paguba. Atunci, degrab să te ajute bunul Dumnezeu, zis-a 
sir Bedivere. Apoi, craiul Arthur luă sulița cu îmbe mânurile 
şi se abătu asupra lui sir Mordred, strigându-i: Vicleanule, 
carele nu iubeşti binele omului! Ţi-a sosit veleatul! Auzindu- 
Il sir Mordred pre măria sa craiul, au venit asupra lui cu 
sabia goală în mână. lară curândă vreme craiul Arthur l-a 
pălit de istov pre sir Mordred sub pavăză, încruntându-şi 
într-însul sulița şi străpungându-l mai bine de un cot. 
Simţind sir Mordred că rană de moarte a căpătat, se abătu 
cu toată vârtutea ce-o mai avea, până în vârful suliţei lui 
Arthur crai şi în acest chip tăie cu sabia aridicată cu îmbe 
mânurile pre părintele său, Arthur crai, izbindu-l în tâmplă, 
că sabia străpuns-a coiful şi scăfârlia. Şi acolo pre loc sir 
Mordred a căzut mort, iară blagorodnicului Arthur venindu- 
i o sfârşală s-a dărâmat asupra pământului şi acolo iarăşi 
sfârşania şi iarăşi sfârşală l-au apucat.” 

— E o bună corespondenţă de război. Clarence, eşti un 
gazetar de mâna întâia. Ei - regele e sănătos? S-a vindecat? 

— Nu, sărmanul. A murit! 

Am fost nespus de uimit; mi se părea că nici o rană n-ar 
putea să-i fie fatala. 

— Şi regina, Clarence? 

— E călugăriţă, la Almesbury. 

— Ce schimbări! Şi într-un răstimp atât de scurt! E de 
neînchipuit. Alte noutăţi? Mă întreb ce noutăţi mai pot fi? 

— Îţi spun eu ce maie. 

— Ei? 

— Viaţa ne este în primejdie şi trebuie să ne-o apărăm cu 
dinţii. 

— Ce vrei să spui? 


— Acum biserica e stăpână. Excomunicarea te-a inclus şi 
pe domnia ta, o dată cu Mordred; nu poate fi ridicată câtă 
vreme eşti în viaţă. Clanurile se adună. Biserica i-a strâns 
pe toţi cavalerii care au mai rămas în viaţă şi le-a dat de 
ştire, îndată ce vei fi descoperit, o s-avem de furcă. 

— Fleacuri! Cu materialele noastre ucigătoare, materiale 
de război ştiinţific; cu cohortele noastre de oameni 
antrenați... 

— Nu-ţi bate gura degeaba! Nu ne-au mai rămas 
credincioşi nici şaizeci de oameni! 

— Ce tot îndrugi? Şcolile noastre, facultăţile, vastele 
noastre ateliere... 

— Când o să vină cavalerii ăia struniţi de biserică - aceste 
instituţii o să se golească singure şi oamenii vor trece de 
partea duşmanului. Îţi închipui că i-ai educat într-atâta 
încât să scoţi superstiţiile dintr-înşii? 

— Aşa am crezut. 

— Ei, atunci mută-ţi gândul! Ei au rezistat uşor la toate 
încercările - până la excomunicare. De atunci doar se 
grozăvesc cu vitejia lor, însă în fundul inimii lor tremură. 
Împacă-te cu ideea asta - când o să vină armatele, măştile o 
să cadă. 

— Ce veste rea! Suntem pierduţi. O să întoarcă propria 
noastră ştiinţă împotriva noastră. 

— Nu, asta n-or s-o facă. 

— De ce? 

— Fiindcă eu, cu o mână de oameni devotați, am 
împiedicat jocul ăsta. O să-ţi spun ce-am făcut şi ce m-a 
îndemnat. Oricât eşti de deştept, biserica a fost şi mai 
deşteaptă. Biserica te-a trimis să te plimbi, cu ajutorul 
slujitorilor ei - doctorii. 

— Clarence! 

— E adevărul gol-goluţ. Ştiu bine. Fiecare ofiţer de pe 
vasul tău era un slujitor, ales pe sprânceană, al bisericii; şi 
la fel era până şi ultimul om din echipaj. 

— Ei, dă-o încolo! 


— E întocmai cum îţi spun. N-am descoperit lucrurile astea 
dintr-o dată, dar pân' la urmă tot le-am dat de rost. Mi-ai 
trimis vorbă, prin comandantul vasului, că după ce se va 
întoarce cu provizii, aveţi de gând să plecaţi din Cadiz... 

— Cadiz! Nici n-am fost la Cadiz! 

—,să pleci din Cadiz şi să călătoreşti pe mări îndepărtate, 
timp îndelungat, pentru sănătatea familiei domniei tale? Mi- 
ai trimis vorbă despre aşa ceva? 

— Desigur că nu. Ţi-aş fi scris, nu? 

— Fireşte... Lucrul m-a neliniştit şi am intrat la bănuială. 
Când comandorul a pornit îndărăt, am aranjat ca să îmbarce 
un spion pe vas. N-am mai auzit de vaporul ăla, nici de 
spion, de atunci. Mi-am acordat un răgaz de două 
săptămâni până ce voi primi vreo veste de la domnia ta. Pe 
urmă, m-am hotărât să trimit un vas la Cadiz. Un singur 
motiv m-a oprit. 

— Care? 

— Flota noastră dispăruse deodată, în mod misterios! Şi la 
fel de subit şi misterios n-au mai funcţionat nici căile ferate, 
telegraful şi telefonul; toţi oamenii au dezertat, stâlpii au 
fost tăiaţi, biserica a aruncat o anatemă asupra luminii 
electrice! A trebuit să-mi iau tălpăşiţa şi eu - şi încă fără 
întârziere. Viaţa domniei tale era în siguranţă, căci nimeni, 
în afară de Merlin, din toate regatele astea, n-ar fi cutezat 
să se atingă de un astfel de vrăjitor, fără să-i sară în spate 
zece mii de oameni. N-aveam altceva de făcut; trebuia să 
chibzuiesc cum să iasă lucrurile mai bine până la 
întoarcerea domniei tale. M-am socotit şi eu în siguranţă, 
zicându-mi că nimănui n-o să-i ardă să se atingă de un 
favorit al domniei tale. Aşa am şi făcut, selecţionând din 
diferitele noastre întreprinderi pe toţi bărbaţii - băieţii, 
adică - de a căror credinţă puteam să jur, i-am chemat în 
taină şi le-am dat instrucţiuni. Sunt cincizeci şi doi; niciunul 
n-are mai puţin de paisprezece ani sau mai mult de 
şaptesprezece. 

— De ce ai ales numai băieţi? 


— Fiindcă toţi ceilalţi s-au născut şi au crescut într-o 
atmosferă plină de superstiții care le-au intrat în sânge. Noi 
ne-am închipuit că am scos superstiţiile din ei; aşa au crezut 
şi dânşii, dar excomunicarea i-a trezit ca un trăsnet din 
senin! Le-a dezvăluit ceea ce erau în adâncul sufletului şi mi 
i-a dezvăluit şi mie. Cu băieţandrii era altceva. Cei care 
fuseseră educați de noi, de la şapte la zece ani, nu au 
apucat să cunoască asupririle bisericii şi dintre aceştia am 
ales pe cei cincizeci şi doi. În al doilea rând, am făcut o 
vizită particulară la vechea peşteră a lui Merlin - nu cea 
mică, cea mare... 

— Da, aceea în care am instalat în taină prima noastră 
uzină electrică, când puneam la cale o minune... 

— Chiar aşa. Şi cum minunea n-a mai fost necesară atunci, 
m-am gândit că ar fi o idee bună să folosim uzina acum. Am 
cărat acolo provizii pentru un asediu... 

— Ce bună idee! O idee straşnică! 

— Aşa cred şi eu. Am pus de pază patru băieţi acolo, în 
locuri unde nu pot fi văzuţi. Nu au voie să facă vreun rău 
cuiva, câtă vreme se află în afara peşterii, dar orice 
încercare de a pătrunde înăuntru... Las' pe noi - au zis ei - 
numai să încerce vreunul să intre... şi vede el! Pe urmă, m- 
am dus pe dealuri, am dezgropat şi am tăiat firele secrete 
care legau dormitorul domniei tale cu firele care duceau la 
încărcăturile de dinamită, aşezate sub toate vastele noastre 
uzine, mori mecanice, ateliere, magazine, etcetera - iar pe 
la miezul nopţii am ieşit cu băieţii şi am legat aceste fire cu 
peştera. Afară de noi doi, nimeni nici nu are habar unde 
duce celălalt capăt la firului. Le-am îngropat la loc, 
bineînţeles, şi am sfârşit toată treaba într-un ceas sau două. 
Acum nu mai avem nevoie să părăsim fortăreaţa, când vom 
voi să aruncăm în aer civilizaţia noastră. 

— Da, aceasta-i acţiunea cea mai indicată şi mai firească; o 
necesitate militară, după schimbarea situaţiei. Ei, ce de 
schimbări s-au petrecut! Ne aşteptam noi să fim cândva 
asediați în palat, dar... În sfârşit, spune mai departe. 


— Pe urmă am făcut o reţea de sârmă. 

— Reţea de sârmă? 

— Da. Chiar domnia ta mi-ai făcut aluzie la asta, acum vreo 
doi-trei ani. 

— A, da, îmi amintesc - când biserica şi-a încercat puterea 
cu noi, pentru prima dată, şi a socotit mai înţelept să 
aştepte un moment mai fericit. Ei, şi cum ai aranjat 
reţeaua? 

— Am pornit douăsprezece fire foarte groase şi solide, 
goale, neizolate, de la un dinam mare din peşteră - dinam 
fără poli, afară de unul pozitiv şi altul negativ... 

— Da, aşa şi trebuie. 

— Firele ies din peşteră şi alcătuiesc, la nivelul 
pământului, o reţea în formă de cerc, cu un diametru de o 
sută de metri. Sunt douăsprezece reţele independente, 
depărtate cu zece paşi una de alta, adică douăsprezece 
cercuri concentrice - iar capetele lor se întorc în peşteră. 

— Bine! Dă-i înainte. 

— Am legat reţelele de nişte ţăruşi grei de stejar, aşezaţi la 
câte trei paşi unul de altul şi înfundaţi la un metru şi 
jumătate în pământ. 

— Da! Lucru bun şi solid. 

— Aşa e. Firele n-au legătură cu pământul, în afara 
peşterii. Pornesc de la polul pozitiv al dinamului; celelalte 
capete ale firului se întorc în peşteră şi fiecare e vârât în 
pământ separat. 

— Nu, nu-i bine aşa! 

— De ce? 

— E prea costisitor. Se risipeşte degeaba forţa. Nu-ţi 
trebuie nici o legătură cu pământul decât cea de la polul 
negativ. Capătul celălalt al fiecărui fir trebuie să fie adus 
îndărăt în peşteră şi legat independent, fără nici o legătură 
cu pământul. Dă-ţi seama câtă economie realizezi. Să zicem 
că o şarjă de cavalerie se azvârle asupra reţelei; nu foloseşti 
nici un fel de energie, nu cheltuieşti nici un ban, fiindcă ai o 
singură legătură cu pământul, până când caii se izbesc de 


fir; în clipa în care îl ating, fac legătura cu polul negativ prin 
pământ şi cad morţi. Pricepi? Nu foloseşti energia decât 
când e nevoie; fulgerul tău e acolo şi aşteaptă, pregătit ca 
proiectilul în tun; şi nu te costă nici un cent până nu te 
atingi de fir. A, nici vorbă, o singură legătură cu pământul... 

— Aşa e! Nu ştiu cum de mi-a scăpat din vedere. Nu-i 
numai mai ieftin, ci şi mai eficace decât după metoda 
cealaltă, fiindcă dacă se rup sau se încurcă firele, nu se 
strică nimic. 

— Nu, mai ales dacă avem în peşteră un avertizor şi 
întrerupem contactul cu firul rupt. Ei, continuă! Tunurile? 

— S-a făcut! În centrul cercului interior, pe-o platformă 
largă şi înaltă de doi metri, am aşezat o baterie de 
treisprezece tunuri Gatling şi am adus o cantitate serioasă 
de muniții. 

— E-n regulă. Controlează tot terenul din jur şi când vor 
sosi cavalerii bisericii o să-i întâmpinăm ca la un zaiafet, cu 
muzică. Buza prăpastiei de deasupra peşterii... 

— Avem acolo o reţea de sârmă şi un tun. N-o să ne arunce 
bolovani în cap. 

— Buun! Dar torpilele de dinamită, în cilindri de sticlă? 

— Ne-am îngrijit şi de asta. Cea mai drăgălaşă grădină 
care s-a plantat vreodată! O centură lată de doisprezece 
metri, care înconjoară reţeaua exterioară, iar distanţa 
dintre ele e de treizeci de metri - un fel de teren neutru. Nu 
există un singur metru pătrat în toată centura asta care să 
nu fie prevăzut cu o torpilă. Le-am pus la suprafaţă şi am 
presărat un strat de nisip peste ele. Pare o grădină 
nevinovată, dar numai să înceapă careva s-o plivească şi vai 
de pielea lui! 

— Ai verificat torpilele? 

— Ei, am vrut, dar... 

— Dar ce? Păi e o neglijenţă colosală, dacă nu le încerci. 

— Să le încerc? Da, ştiu, însă funcţionează perfect; am 
aşezat câteva torpile pe şoseaua din spatele frontului 
nostru şi au fost verificate. 


— Atunci se schimbă lucrurile. Cine-a făcut verificarea? 

— Un comitet al bisericii. 

— Ce drăguţ din partea lor! 

— Da. Veniseră cu gândul de a ne porunci să ne supunem. 
Vezi că, de fapt, n-au venit să verifice torpilele; a fost doar 
un accident. 

— Comitetul a făcut vreun raport? 

— Da, a făcut. Puteai să-l auzi de la o milă. 

— În unanimitate? 

— Chiar aşa. După asta am pus câteva tăblițe cu semne, 
pentru ocrotirea viitoarelor comitete, şi de atunci n-am mai 
fost deranjaţi de nici un nepoftit. 

— Clarence, ai făcut o groază de treburi, şi le-ai făcut 
perfect. 

— Am avut vreme berechet; n-a fost nici un motiv de 
grabă. 

Un răstimp, am păstrat tăcerea amândoi, chibzuind. Apoi 
m-am hotărât şi i-am zis: 

— Da, pregătirile s-au terminat; totul e pus la punct; nu 
lipseşte nici un amănunt. Ştiu ce-i de făcut acum... 

— Şi eu. Să stăm şi să aşteptăm. 

— Nu, dom' le! Trebuie să ne ridicăm şi să izbim! 

— Vorbeşti serios? 

— Da, zău! Metoda mea nu-i defensivă, ci ofensivă. 
Bineînţeles, dacă am în mână o carte frumoasă - măcar pe 
trei sferturi de bună cât a inamicului. Da, o să ne ridicăm şi- 
o să izbim; asta-i tactica noastră. 

— O sută la unu că ai dreptate. Când începe 
reprezentaţia? 

— Acum! Vom proclama republica. 

— Ei, cred şi eu că asta o să precipite lucrurile! 

— O să-i fac să zbârnâie, îţi spun eu! Până mâine la prânz, 
Anglia o să fie un viespar, dacă biserica nu şi-a pierdut 
şiretenia - şi noi ştim că nu. Acum scrie ce-ţi dictez eu: 

PROCLAMAȚIE. 


SPRE CUNOŞTINŢA TUTURORA. Întrucât regele a murit 
fără a lăsa moştenitor, este de datoria mea să continui 
exercitarea autorităţii executive, cu care am fost învestit, 
până ce se va constitui şi pune în funcţiune un guvern. 
Monarhia şi-a încetat fiinţa şi nu mai există. Prin urmare, 
toată puterea politică a revenit la obârşia ei - poporul ţării. 
O dată cu monarhia, au pierit şi susţinătorii ei; de aceea, nu 
mai există nobilime, nici clase privilegiate, nici biserică 
oficială în stat; toţi oamenii au devenit pe deplin egali; ei 
sunt deopotrivă şi se bucură de libertate religioasă. Prin 
prezentul decret, proclamăm republica. Republica este 
starea naturală a unei naţiuni, atunci când orice altă 
autoritate a încetat să mai fiinţeze. Este de datoria 
poporului britanic să se adune de îndată şi, prin voturile 
sale, să-şi aleagă reprezentanţi, cărora să le încredinţeze 
guvernarea ţării. 

Am semnat „Şeful” şi am datat proclamația din „Peştera lui 
Merlin”. Clarence îmi atrase atenţia: 

— Păi asta le dezvăluie adresa noastră şi îi invită să ne 
viziteze cât mai repede. 

— Asta-i şi intenţia mea. Noi îi atacăm prin această 
proclamaţie, apoi e rândul lor. Acum, dă ordin să se 
tipărească şi să se afişeze numaidecât; pe urmă, dacă pui 
mâna pe două biciclete, la poalele colinei - înainte marş, 
spre peştera lui Merlin! 

— În zece minute sunt gata. Ce mai ciclon o să se 
stârnească mâine, când petecul ăsta de hârtie va intra în 
acţiune! Hm, mi-e drag castelul ăsta bătrân; mă întreb dacă 
o să-l mai... dar asta n-are nici o importanţă. 

CAPITOLUL XLIII. 

Bătălia de la centura de nisip. 

Ne aflam în peştera lui Merlin. Clarence, cu mine şi cu 
cincizeci şi doi de băieţi englezi vioi şi deştepţi, educați 
temeinic şi cu o minte sănătoasă. În zori, am trimis uzinelor 
şi tuturor întreprinderilor noastre mai mari ordinul să 
înceteze lucrul şi să-şi pună toţi oamenii la adăpost, 


deoarece totul urmează să fie aruncat în aer de nişte mine 
secrete, „fără să se poată şti în ce moment - de aceea, 
evacuaţi imediat”. Oamenii aceia mă cunoşteau şi aveau 
încredere în cuvântul meu. Aveau s-o şteargă, fără să stea 
la gând şi să se mai scarpine în cap. Deci puteam să-mi aleg 
în voie momentul favorabil pentru explozie. Câtă vreme 
explozia era iminentă, putea să treacă şi o sută de ani şi n-ai 
fi putut convinge un singur om să se întoarcă acolo. 

Am aşteptat o săptămână. Nu m-am plictisit, fiindcă scriam 
tot timpul. În primele trei zile, am sfârşit cu transformarea 
vechiului meu jurnal într-o povestire; am avut nevoie doar 
de vreo două-trei capitole noi ca să-l aduc la zi. Restul 
săptămânii, l-am petrecut scriind soţiei mele. Mă 
obişnuisem să-i scriu în fiecare zi Alisandei, ori de câte ori 
eram despărțiți; şi acum îmi păstram obiceiul - de dragul ei 
şi al obiceiului, deşi, fireşte, nu puteam face nimic cu 
scrisorile, după ce le terminam. Dar, înţelegeţi, aşa trecea 
mai repede vremea şi era aproape ca o convorbire; era 
aproape ca şi cum i-aş fi spus: „Sandy, dacă tu şi cu Alo- 
Centrala aţi fi aici în peşteră, în loc să vă am numai în 
fotografiile astea, ce-am mai petrece!” Şi apoi, ştiţi, puteam 
să mi-o închipui pe fetiţă, gângurind ceva drept răspuns, cu 
pumnişorii la gură, întinsă în poala maică-sii, şi pe Sandy 
cum râde şi îşi admiră odrasla, gâdilând-o din când în când 
sub bărbie ca s-o facă să chicotească, şi pe urmă 
aruncându-mi o frântură de răspuns, şi-aşa mai departe. Ei, 
nu ştiţi cum e? Puteam sta acolo în peşteră, cu condeiul în 
mână şi s-o ţin aşa ceasuri întregi. Ce mai, era aproape ca şi 
cum am fi fost toţi trei laolaltă. 

Bineînţeles, în fiecare noapte trimiteam spioni ca să-mi 
aducă veşti. Fiecare raport îmi făcea din ce în ce mai 
impresionantă situaţia. Oştile se strângeau într-una; pe 
toate drumurile şi potecile Angliei roiau cavaleri călări, iar 
preoţii călăreau alături de dânşii, ca să îmbărbăteze pe 
aceşti originali cruciați, fiind vorba de un război purtat 
chiar de biserică. Toţi nobilii, mari şi mici, şi toţi boiernaşii 


porniseră la drum. Lucrurile se desfăşurau întocmai cum 
mă aşteptasem. Aveam de gând să împuţinăm atât de rău 
soiul ăla de oameni, încât poporului nu i-ar fi rămas după 
aceea decât să treacă la cârmă cu republica lui şi... 

Ah, ce dobitoc eram! Abia pe la sfârşitul săptămânii am 
început să-mi dau seama de marea şi întristătoarea 
realitate, anume că masele largi ale naţiunii aruncaseră cu 
pălăriile în aer şi strigaseră; „Trăiască republica!”, doar o 
singură zi, şi pe urmă basta! Apoi, biserica, boierii şi 
boiernaşii se încruntaseră aşa de urât şi cu semeţie la bieţii 
oameni de rând - o singură dată a fost de ajuns - şi ei se 
făcură mieluşei! Din clipa aceea, mieluşeii şi oile începură 
să se strângă la stână - adică, în tabere - oferindu-şi vieţile 
lor fără nici un preţ şi preţioasa lor lână, pentru „cauza cea 
dreaptă”! Ce mai, până şi oamenii care, nu de mult, 
fuseseră sclavi ajunseseră în aşa hal încât apărau şi ei, 
dragă doamne, „cauza cea dreaptă”; proslăvind-o, rugându- 
se pentru victoria ei şi îndrugând tot felul de bâiguieli 
sentimentale pe seama ei, întocmai ca toţi ceilalţi oameni de 
rând. Gândiţi-vă cum mai putea face umbră pământului o 
asemenea pleavă umană! Închipuiţi-vă ce neghiobie fără 
seamăn! Da, acum se striga peste tot; „Moarte republicii!” 
şi nici un glăscior nu se ridica în favoarea ei. Întreaga 
Anglie mărşăluia împotriva noastră! Zău aşa! Şi asta 
întrecea tot ce scontasem. 

I-am urmărit îndeaproape pe cei cincizeci şi doi de băieţi 
ai mei, le-am pândit chipurile, mersul, atitudinile, căci toate 
acestea alcătuiesc un limbaj - limbaj, care ne-a fost înadins 
hărăzit ca să ne trădeze în ceasuri de grea cumpănă, când 
tocmai avem secrete sacre de păstrat. Ştiam că gândul 
acela le va ciocăni mereu mintea şi le va roade inimile: 
„întreaga Anglie a pornit împotriva noastră!” Gândul acesta 
le chema tot mai stăruitor atenţia, căpătând, de fiecare 
dată, o formă tot mai precisă în închipuirea lor, până ce 
ajunse să nu le mai dea răgaz nici în somn; căci şi în vis 
aveau să vadă şi să audă o seamă de arătări tulburi şi 


fugare, spunându-le; „întreaga Anglie - întreaga Anglie! - a 
pornit împotriva noastră!” îmi dădeam seama că aşa se va 
întâmpla; ştiam că până la urmă apăsarea avea să devină 
atât de mare, încât îi va sili să-şi spună gândul pe faţă. De 
aceea, trebuia să am pregătit un răspuns pentru momentul 
acela - un răspuns bine chibzuit şi liniştitor. 

Am avut dreptate. Momentul a sosit, că de ce ţi-e frică nu 
scapi! Au fost nevoiţi să-şi spună gândul. Bieţii flăcăi, ţi se 
făcea milă de ei când îi vedeai aşa de palizi, sleiţi şi 
frământaţi! La început, delegatul lor îşi pierdu piuitul. Îi 
rămase vorba în gât; dar îndată îşi recapătă glasul şi-şi găsi 
cuvintele, iată ce mi-a spus el, exprimându-se în engleza 
clară şi modernă, care era predată în şcolile mele: 

— Am încercat să uităm ce suntem - adică nişte băieţi 
englezi! Am încercat să punem raţiunea înaintea 
sentimentului, datoria înaintea dragostei. Minţile noastre 
ne aprobă, dar inimile ne mustră. Câtă vreme se părea că e 
vorba numai de nobili şi de boiernaşi sau numai de cei 
douăzeci şi cinci-treizeci de mii de cavaleri, rămaşi în viaţă 
după ultimele războaie, nutream cu toţii aceleaşi gânduri şi 
nu ne tulbura nici o îndoială; fiecare din aceşti cincizeci şi 
doi de băieţi, care se află aici, în faţa luminăţiei tale, îşi 
spuneau: „Singuri şi-au ales soarta! Îi priveşte!” Dar 
gândeşte-te, sir Şefule, că lucrurile s-au schimbat - întreaga 
Anglie a pornit împotriva noastră! Gândeşte-te şi ia aminte, 
domnia ta, că oamenii aceştia sunt fraţii noştri, sunt os din 
osul nostru, carne din carnea noastră şi îi iubim! Nu ne cere 
să distrugem poporul nostru! Ei, uite ce înseamnă să te 
gândeşti la toate din vreme şi să fii gata pentru orice 
împrejurare. Dacă n-aş fi prevăzut situaţia aceea şi nu m-aş 
fi dumirit asupra ei, băiatul ăla m-ar fi infundat. N-aş fi 
putut spune nici pâs! Dar eram lămurit, aşa că le-am putut 
spune: 

— Băieți, inimile voastre nu vă înşeală; aţi gândit ceea ce 
se cuvenea; aţi săvârşit ceea ce era datoria voastră. Sunteţi 
băieţi englezi şi veţi păstra nepătat acest nume. Nu vă mai 


frământaţi degeaba şi lăsaţi-vă minţile în pace. Gândiţi-vă la 
un singur lucru: chiar dacă întreaga Anglie a pornit 
împotriva noastră, cine-i, mă rog, avangarda? Cine va 
merge în frunte, după cele mai obişnuite reguli ale 
războiului? Răspundeţi-mi! 

— Oastea de călăreţi a cavalerilor înzăuaţi. 

— Aşa e. Acesta sunt în număr de treizeci de mii. Se vor 
înşira pe-o adâncime de câteva pogoane. Acum, băgaţi de 
seamă un lucru: în afară de ei, nimeni nu va ajunge până la 
Centura de Nisip! Când aceştia vor ajunge acolo - se va 
petrece ceva de groază şi, imediat după aceea, puzderia de 
civili de la coadă se va retrage, amintindu-şi că are treburi 
mai importante prin alte părţi. Numai boierii şi boiernaşii 
sunt cavaleri şi după păţania cu pricina numai ei vor 
rămâne ca să joace cum le cântăm noi. E curatul adevăr că 
nu vom avea de luptat decât cu aceşti treizeci de mii de 
cavaleri. Acum, spuneţi-mi ce credeţi şi voi urma hotărârea 
voastră. Vreţi să ocolim bătălia, şi să ne retragem de pe 
câmpul de luptă? 

— Nu! 

Strigătul a fost unanim şi izvorât din inimă. 

— Vă este... vă este... cumva... vă este frică de aceşti 
treizeci de mii de cavaleri? 

Întrebarea, pusă în glumă, a stârnit un hohot de râs 
sănătos, neliniştea flăcăilor s-a risipit şi cu toţii s-au întors 
veseli la posturile lor. Ce comoară de băieţi! Şi, pe 
deasupra, chipeşi ca nişte fete. 

Acum eram pregătit să înfrunt inamicul. Putea să vină ziua 
cea mare şi mult aşteptată, că avea să ne găsească în 
fruntea bucatelor. 

Ziua cea mare sosi la vreme. În zori, sentinela de gardă a 
taberei intră în peşteră şi ne raportă că a zărit la orizont o 
masă neagră mişcătoare şi a auzit nişte sunete îndepărtate, 
care puteau fi ale unei fanfare militare. Prânzul mic tocmai 
era gata; ne-am aşezat şi am mâncat. 


După ce-am isprăvit gustarea, le-am ţinut băieţilor un mic 
discurs şi apoi am trimis la manevrarea bateriei un 
detaşament, sub comanda lui Clarence. 

Soarele se înălța grăbit pe cer, revărsându-şi nestingherit 
strălucirile pe tot întinsul câmpiei. Zării într-adevăr o oaste 
uimitoare, care înainta încet spre noi, cu mers statornic, şi 
cu faţa aliniată - mă rog - ca valul mării. Pe măsură ce se 
apropia, devenea tot mai impunător de sublimă la 
înfăţişare. Într-adevăr, părea că întreaga Anglie mărşăluia 
cu dânsa. Curând, am putut zări fluturând nenumărate 
flamuri, iar apoi soarele făcu să scapere marea de armuri, 
învăpăind-o cu totul. Ce privelişte frumoasă! Nu mai 
văzusem nimic care s-o întreacă. 

În cele din urmă, putui desluşi şi unele amănunte. Toate 
rândurile din faţă - nu puteai spune pe câte pogoane 
mărşăluiau - erau alcătuite numai din călăreţi; erau 
cavaleri cu panaş şi în armuri. Deodată auzii un glas de 
trâmbiţe, trapul se prefăcu în galop, şi apoi... ce mai, era o 
minunăţie să priveşti! Talazul acela în formă de potcoavă 
mătură câmpia, apropiindu-se de Centura de Nisip. Mi se 
tăie răsuflarea. Mereu se apropia; mai aproape, tot mai 
aproape, în timp ce fâşia de iarbă verde de dincolo de 
centura galbenă se îngusta mereu. Se îngustă tot mai mult 
până ce deveni ca o simplă panglică în faţa cailor - apoi 
dispăru sub copitele lor. Sfinte Sisoe! Zău aşa, întreaga 
avangardă de călăreţi ai oastei ţâşni în văzduh cu o 
bubuitură de tunet, devenind un vârtej de fleanduri şi 
ţăndări de trupuri; iar la suprafaţa pământului plutea un 
zid gros de fum, care ne împiedică să vedem ce mai 
rămăsese din restul mulţimii. 

Era momentul să pun în aplicare punctul doi din ordinea 
de bătaie! Apăsai pe un buton şi-i scuturai întregii Anglii 
oasele, desfăcându-i şira spinării! 

În explozia aceea, toate nobilele noastre uzine de 
civilizaţie au sărit în aer şi au pierit de pe faţa pământului. 
A fost o pierdere mare, dar era necesară. Nu ne dădea 


mâna să-l lăsăm pe inamic să întoarcă împotrivă-ne 
propriile noastre arme. 

Apoi, a urmat unul din cele mai plictisitoare sferturi de 
oră, prin care am trecut vreodată. Noi aşteptam într-o 
singurătate în care nu se mai auzea nimic, închişi între 
cercurile noastre de reţele şi împrejmuiţi de un cerc de fum 
gros, întins până departe. Nu puteam vedea nimic nici prin 
zidul de fum şi nici peste el, dar în cele din urmă fumul 
începu să se dea alene la o parte şi să se risipească, iar 
după alt sfert de ceas văzduhul se limpezi şi ne puturăm 
satisface curiozitatea. Nu se zărea nici urmă de făptură vie! 
Ne-am dat seama că întăriturilor noastre li se adăugaseră 
alte întărituri. Dinamita săpase în jurul nostru un şanţ lat de 
peste treizeci de metri. Pustiirea pricinuită era uimitoare. 
Mai mult încă, întrecea orice prevedere. Bineînţeles, nu 
puteam număra morţii, fiindcă nu existau sub formă de 
cadavre, ci doar în chipul unei protoplasme omogene, cu 
aliaje de fier şi nasturi. 

Nu se zărea nici picior de om; totuşi trebuia să se afle prin 
rândurile din spate o seamă de răniţi care fuseseră căraţi 
de pe câmp, la adăpostul zidului de fum; trebuia să fi fost şi 
oameni bolnavi printre ceilalţi, căci totdeauna se întâmplă 
aşa, după o asemenea ispravă. Dar ajutoare şi întăriri nu 
mai aveau de unde să vină: acesta era ultimul contingent de 
cavaleri englezi, tot ce mai rămăsese din tagmă, după 
recentele războaie pustiitoare. Aşa că mă simţeam foarte 
liniştit, socotind că forţa cea mai însemnată, care mai putea 
fi adusă împotriva noastră, ar fi fost foarte redusă - 
alcătuită din restul de cavaleri care încă nu fuseseră 
nimiciţi. De aceea, am dat o proclamaţie câtre armată, 
cuprinzând următoarele: „SOLDAŢI! APĂRĂTORI AL 
LIBERTĂȚII ŞI EGALITĂŢII UMANE! Generalul vostru vă 
felicită! Mândru de puterea sa şi bizuindu-se cu trufie pe 
faima lui, duşmanul sfidător a pornit împotriva voastră. Aţi 
ştiut cum să-l întâmpinați. Lupta a fost scurtă şi pentru voi - 
glorioasă. Această însemnată victorie, dobândită fără nici o 


pierdere, este fără precedent în istorie. Câtă vreme 
planetele se vor mai roti în orbita lor, bătălia de la Centura 
de Nisip nu va pieri din amintirea oamenilor. 

Şeful.” 

Am citit-o cu multă însufleţire, iar aplauzele cu care am 
fost răsplătit mi-au dăruit o mare bucurie. Apoi, am încheiat 
cu aceste observaţii: 

— Războiul cu poporul englez - ca popor - s-a sfârşit. 
Poporul s-a retras de pe câmpul de luptă şi din război. 
Înainte de a mai fi convins să revină, războiul se va fi 
încheiat. Mai avem o singură campanie pe care trebuie s-o 
purtăm. Va fi scurtă - cea mai scurtă din istorie. lotodată, 
ea va însemna cea mai mare distrugere de vieţi, din punctul 
de vedere al proporţiei de pierderi faţă de efectivele 
aruncate în luptă. Am isprăvit cu poporul; de-acum înainte 
vom avea de-a face numai cu cavalerii. Cavalerii englezi pot 
fi ucişi, dar nu pot fi supuşi. Ştim cine se află înaintea 
noastră. Câtă vreme mai rămâne în viaţă unul din ei, 
misiunea noastră nu s-a isprăvit, războiul nu s-a terminat. Îi 
vom ucide pe toţi. (Aplauze îndelungi şi prelungite.) 

Am orânduit de-a lungul marelui mal - înălţat în jurul 
liniilor noastre de câtre explozia ce se dezlănţuise - doar un 
singur post alcătuit din doi băieţi, ca să ne dea de veste 
când se va ivi iarăşi inamicul. 

Apoi, am trimis un inginer însoţit de patruzeci de oameni, 
până la un punct situat chiar în spatele liniilor noastre din 
sud - cu misiunea de a schimba cursul unui torent de munte 
şi a-l aduce între liniile noastre şi la comanda noastră, 
aranjând astfel ca să-l pot folosi urgent, la caz de nevoie. 
Cei patruzeci de oameni au fost împărţiţi în două echipe de 
câte douăzeci, schimbându-se la fiecare două ceasuri. 
Treaba a fost dusă la bun sfârşit în zece ore. 

Cum se apropia noaptea, mi-am retras sentinelele. Cea 
care făcuse de gardă spre nord îmi raportă că zărise într- 
acolo o tabără, dar care era vizibilă numai cu binoclul. Mai 
raportă că vreo câţiva cavaleri bâjbâiau, căutând un drum 


spre noi şi mânaseră nişte vite spre liniile noastre, fără ca ei 
să se apropie prea mult. Mă aşteptam şi la asta. Ne 
iscodeau, pricepeţi; voiau să afle dacă aveam de gând să-i 
băgăm iar în sperieţi cu grozăvia aceea sângeroasă... Se 
putea ca în timpul nopţii să devină mai cutezători. Îmi 
închipuiam cam ce plan o să încerce, fiindcă mi-era limpede 
ce aş fi făcut eu, dacă aş fi fost în locul lor şi la fel de 
ignorant ca şi ei. I-am spus şi lui Clarence presupunerile 
mele. 

— Cred că ai dreptate - zise el - pentru dânşii lucrul cel 
mai simplu este să încerce tocmai aşa ceva. 

— Bine! i-am răspuns eu. Dacă o fac, sunt sortiţi pieirii. 

— Desigur. 

— N-au nici cea mai mică şansă. 

— Fără îndoială că n-au. 

— E înfiorător, Clarence. Ar fi mare păcat. 

Situaţia mă tulbura atât de tare, încât nu-mi găseam 
liniştea tot gândindu-mă la ei şi frământându-mă din pricina 
lor. 

În cele din urmă, ca să-mi liniştesc conştiinţa, am ticluit 
acest mesaj către cavaleri: „ONORABILULUI COMANDANT 
AL CAVALERIEI REBELE A ANGLIEI: 

Luptaţi în zadar! Vă cunoaştem puterea - dacă se poate 
numi astfel. Ştim că puteţi aduce împotriva noastră cel mult 
douăzeci şi cinci de mii de cavaleri. De aceea, n-aveţi nici o 
şansă - de nici un fel. Gândiţi-vă: suntem bine înarmaţi, 
bine fortificaţi, însumăm cincizeci şi patru! Cincizeci şi 
patru - ce anume? Oameni? Nu, însumăm cincizeci şi patru 
de minţi - cele mai capabile minţi din lume, o forţă 
împotriva căreia simpla putere animală nu poate avea mai 
multă speranţă de a răzbi, decât au valurile neputincioase 
ale mării speranţa de a dobori barierele de granit ale 
Angliei. Fiţi chibzuiţi! Vă cruţăm vieţile: de dragul familiilor 
voastre, nu respingeţi darul pe care vi-l oferim. Vă dăm 
această şansă, care este ultima: lepădaţi armele; predaţi-vă 
fără condiţii republicii şi totul vă va fi iertat. 


(semnat) ŞEFUL.” 

I-am citit lui Clarence textul şi i-am propus să-l trimitem 
printr-un sol cu steag alb. El râse - râsul acela sarcastic, cu 
care se născuse! - şi zise: 

— Nu ştiu cum, dar se pare că tot nu-ţi poţi da seama pe 
deplin ce fel de oameni sunt nobilii ăştia. Mai bine să 
economisim timpul şi să ne cruţăm niscaiva necazuri. Hai - 
închipuie-ţi că eu sunt comandantul cavalerilor de colo. Şi 
domnia ta eşti solul, va să zică. Acum, apropie-te şi 
înmânează-mi mesajul, iar eu am să-ţi dau răspunsul. 

Ideea m-a amuzat. Am făcut câţiva paşi înainte, escortat 
de o gardă imaginară de soldaţi inamici; am scos hârtia şi 
am citit-o. Drept răspuns, Clarence mi-a smuls hârtia din 
mână, şi-a strâmbat gura, lăsându-şi batjocoritor buza în jos 
şi spunându-mi cu un dispreţ semeţ: 

— Răsfaceţi-mi în bucăţi pre dobitocul acesta şi într-un coş 
să-l învârtejiţi plocon netrebnicului de neam prost, carele 
încoace l-a mânat! Alt soi de răspuns de la mine nu va afla! 

Cât de seacă e teoria în faţa faptelor! Şi ăsta era doar un 
fapt şi nimic altceva. Aşa s-ar fi întâmplat într-adevăr 
lucrurile - n-avea nici un rost să-mi bag capul în traistă! Am 
rupt hârtia şi am dat un concediu definitiv 
sentimentalismelor mele, atât de nelalocul lor. 

Pe urmă, am trecut la treabă. Am verificat semnalele 
electrice, începând de la platforma cu tunuri Gatling şi până 
la peşteră, asigurându-mă că funcţionează; am verificat şi 
paraverificat semnalele care controlau reţelele - ştiţi, 
semnalele cu ajutorul cărora puteam să întrerup şi să dau 
drumul după voie la curentul electric în fiecare reţea, una 
independent de alta. Am făcut legătura cu torentul, şi am 
pus-o sub paza şi autoritatea a trei din cei mai buni flăcăi. 
Aceştia urmau să se schimbe în post din două în două ore, 
în tot timpul nopţii, şi să asculte imediat de semnalul meu, 
dacă s-ar întâmpla să-l dau: trei împuşcături, una după alta. 
N-am mai pus sentinele pe timpul nopţii şi am lăsat pustie 


tabăra, ordonând să se păstreze liniştea în peşteră, iar 
luminile electrice să fie reduse la o simplă licărire. 

De îndată ce s-a întunecat de-a binelea am întrerupt 
curentul în toate reţelele şi pe urmă am mers orbecăind 
până la malul dinspre noi al marelui şanţ săpat de explozie. 
M-am căţărat până sus şi m-am întins acolo, pe creastă, la 
pândă. Dar era prea întuneric ca să văd ceva. Zgomote? Nu 
se auzea nimic. Domnea o linişte de moarte. E drept, se 
auzeau zgomotele obişnuite noaptea la ţară - foşnetul 
păsărilor de noapte, bâzâitul insectelor, lătrăturile unor 
câini depărtaţi, mugetul înăbuşit al unor vaci aflate cine ştie 
unde - dar toate astea, departe de a tulbura liniştea, o 
sporeau mai degrabă, adăugându-i pe deasupra o tristeţe 
apăsătoare. 

N-a trecut mult şi am renunţat la pândă. Socoteam că n- 
aveam decât s-aştept şi n-o să-mi pară rău. Totuşi, a trebuit 
s-aştept cam multişor. În cele din urmă, am prins cu 
urechea un fel de ecouri nelămurite - un sunet metalic 
înfundat. Atunci am ciulit urechile şi mi-am ţinut răsuflarea, 
fiindcă tocmai la aşa ceva m-aşteptasem. Sunetul se întări şi 
se apropie, venind dinspre nord. Apoi îl auzii chiar în 
dreptul meu - pe creasta din faţă, la vreo sută de paşi şi mai 
bine. Pe urmă, mi s-a părut că văd apărând de-a lungul 
crestei un şir de puncte negre. Să fie capete de oameni? N- 
aş fi putut spune; se putea prea bine să nu fi. fost nimic, 
căci nu te poţi bizui pe ochi, când nu-ţi mai stăpâneşti 
închipuirea. Problema însă a fost curând rezolvată. Am 
auzit cum zgomotul acela metalic cobora în şanţul cel mare. 
Zgomotul se mări repede, se lăţi de-a lungul întregului şanţ 
şi mă încredința de un fapt neîndoielnic: o întreagă oaste îşi 
ocupa poziţia în şanţ. Da, coşcodanii ăia voiau să ne facă o 
mică surpriză. Ce tămbălău avea să se încingă în zori, sau 
poate că şi mai devreme! 

M-am întors bâjbâind spre tabără - mi-era de ajuns ce 
văzusem. M-am dus la platformă şi am semnalizat să se dea 
drumul la curent în cele două reţele interioare. Apoi m-am 


dus în peşteră, unde am găsit totul într-o stare 
mulţumitoare - cu toţii dormeau duşi, în afară de echipa de 
lucru. L-am trezit pe Clarence şi l-am înştiinţat cum se 
umple cu oameni şanţul cel mare, exprimându-i 
convingerea că toţi cavalerii vin buluc asupra noastră. Mă 
bătea gândul că, de îndată ce vor miji zorile, ne vom putea 
aştepta ca miile de cavaleri, ascunşi în şanţ, să se reverse 
peste mal şi să treacă la asalt, urmaţi imediat de restul 
armatei lor. Clarence îmi spuse: 

— Cu siguranţă că or să trimită doi-trei cercetaşi prin 
beznă, în recunoaştere. De ce să nu întrerupem fulgerul din 
reţelele exterioare şi să le dăm o şansă? 

— Am şi făcut-o, Clarence. M-ai ştiut vreodată 
neospitalier? 

— Nu, ştiu că ai inimă bună. Vreau să mă duc şi... 

— Vrei să fii comisie de recepţie? Hai, că vin şi eu. 

Am trecut de marginea îngrăditurii şi ne-am culcat alături, 
între cele două reţele interioare. Lumina slabă din peşteră 
ne cam tulburase vederea, dar apoi ochii se deprinseră cu 
noile împrejurări; bâjbâiam, dar acum eram în stare să 
desluşim ţăruşii reţelelor. Începusem o conversaţie în 
şoaptă, când deodată Clarence mă întrerupse, exclamând: 

— Ce-o fi asta? 

— Ce anume? 

— Obiectul de colo. 

— Care obiect - unde? 

— Acolo, ceva mai la dreapta dumitale; ceva întunecat - o 
siluetă ştearsă, nu ştiu ce - la a doua reţea. 

Am privit şi am tot privit. Am spus: 

— Să fie vreun om, Clarence? 

— Nu, nu cred. Dacă te uiţi bine, parc-ar fi... ba e chiar un 
om! Se reazimă de reţea. 

— Cred şi eu; să mergem să vedem! 

Ne-am târât de-a buşilea, până ce ne-am apropiat mai bine 
şi apoi ne-am uitat. Da, era chiar un om - o siluetă 
mătăhăloasă şi nedesluşită, în armură, stând ţeapănă, 


ţinându-se cu amândouă mâinile de firul de sus. Şi, 
bineînţeles, mirosea a carne friptă. Sărmanul! Murise, 
rămânând ca o stană de piatră, fără să ştie măcar ce-l 
lovise. Încremenise acolo ca o statuie; nici nu se clintea, 
doar penele coifului unduiau puţin în adierea nopţii. Ne-am 
ridicat şi am privit printre barele vizierei, dar nu ne-am 
putut da seama dacă-l cunoşteam ori ba; trăsăturile-i erau 
prea nelămurite şi adumbrite. 

Am auzit apoi un zgomot de paşi vătuiţi, ce se apropiau, şi 
ne-am trântit la pământ, chiar pe locul unde ne aflam. Am 
desluşit cu greu un alt cavaler; venea pe furiş, căutându-şi 
drumul pe dibuite. Era destul de-aproape de noi ca să-l 
vedem întinzând o mână, dând de firul de sus, apoi 
aplecându-se şi trecând pe sub el şi peste cel de jos. După 
aceea, ajunse în dreptul primului cavaler şi avu o uşoară 
tresărire, când îl descoperi. Rămase aşa, o clipă - 
întrebându-se, fără îndoială, de ce nu se mişcă celălaltapoi 
spuse, cu glas şoptit: „Au ce te îndeamnă a visa aici, viteze 
sir Mar...” şi puse mâna pe umărul cadavrului - şi abia 
apucă să scoată un geamăt stins, că se şi prăbuşi mort. Ucis 
de un om mort, pricepeţi - de fapt, ucis chiar de un prieten 
mort! Ce lucru îngrozitor! 

Păsările acestea timpurii continuară să vină până în 
apropierea noastră una după alta, împrăştiate, cam la câte 
cinci minute - timp de vreo jumătate de ceas. Nu aveau cu 
ei altă armă decât spada; cei mai mulţi o ţineau gata în 
mână, o întindeau şi dădeau de fire cu ea. În răstimpuri, 
zăream câte o scânteie albastră, când cavalerul, care o 
pricinuise, era destul de depărtat ca să rămână nevăzut de 
noi, dar noi tot ştiam ce se întâmplase: sărmanul, atinsese 
cu spada firul încărcat şi fusese electrocutat. Urmau alte 
scurte intervale de tăcere apăsătoare, întrerupte, cu o 
jalnică regularitate, de zăngănitul pricinuit de căderea unui 
înzăuat. Şi lucrul acesta se repetă mereu, înfiorându-te 
acolo, în întuneric şi în singurătate. 


Am hotărât să dăm o raită printre reţelele interioare. 
Acum, mergeam drepţi, fără fereală, ca să ne fie mai lesne; 
ne-am convins că, dacă am fi văzuţi, am fi luaţi mai curând 
drept prieteni decât drept duşmani şi, în orice caz, eram în 
afara razei de acţiune a săbiilor, iar boiernaşii nu păreau să 
aibă lăncii. Mărturisesc că a fost o plimbare tare curioasă. 
Pretutindeni zăceau oameni morţi, dincolo de-a doua reţea 
- nu vizibili în mod precis, dar totuşi vizibili - şi am numărat 
cincisprezece asemenea statui emoţionante: cavaleri morţi, 
încremeniţi cu mâna pe firul de sus. 

Un lucru părea îndeajuns de dovedit: curentul nostru era 
atât de formidabil, încât ucidea înainte ca victima să poată 
striga ceva. Curând, am prins cu urechea un zgomot 
înăbuşit şi în clipa următoare am ghicit ce era. O oaste 
compactă ne ataca prin surprindere! l-am şoptit lui 
Clarence să se ducă să trezească armata şi să-i atragă 
atenţia să aştepte în tăcere, în peşteră, noi ordine. S-a 
întors curând şi am rămas lângă reţeaua interioară, privind 
cum fulgerul îşi producea în tăcere efectele înfiorătoare 
asupra oştirii care se revărsa. Nu puteai desluşi multe 
amănunte, dar puteai să remarci că o masă neagră se 
îngrămădea dincolo de-a doua reţea. Mormanul, care tot 
creştea, nu era altceva decât oameni morţi! Tabăra noastră 
era împrejmuită acum cu un zid solid de morţi - puteai jura 
că e un bastion, o întăritură alcătuită din cadavre. Ceea ce 
părea mai groaznic era lipsa oricărui glas omenesc; nu se 
auzeau nici urale, nici strigăte de război. Fiind hotărâți să 
ne surprindă, namilele acelea veneau tiptil şi de fiecare 
dată când rândul din faţă se afla destul de aproape de ţintă 
casă se pregătească să strige, bineînţeles că atingea linia 
fatală şi se prăbuşea fără a mai depune mărturie. 

Am dat drumul la curent şi prin a treia reţea şi aproape 
imediat prin a patra şi a cincea - şi astfel golurile fură 
împlinite foarte repede. Mi-am zis că acum sosise momentul 
să dau lovitura de graţie. Socotisem că întreaga armată 
căzuse în capcana noastră. În orice caz, trebuia neapărat să 


aflu cum stăm, aşa că apăsai pe un buton şi făcui să se 
aprindă cincizeci de sori electrici în vârful prăpastiei 
noastre. 

Sfinte Sisoe! Ce privelişte! Eram împresuraţi de trei ziduri 
de oameni morţi! Toate celelalte reţele erau aproape pline 
cu oameni vii, care-şi croiau drum pe furiş printre fire. 
Ţâşnirea neașteptată de lumină paraliza oastea şi îi înlemni 
de uimire pe cavaleri - cum s-ar spune. Îmi rămăsese doar o 
clipă ca să folosesc încremenirea lor şi n-am pierdut şansa. 
Ştiţi, în clipa următoare şi-ar fi venit în fire, ar fi izbucnit în 
urale şi ar fi dat un iureş, iar firele mele s-ar fi rupt - dar în 
clipa aceea, pierdută pentru dânşii, le-a zburat pentru 
totdeauna ocazia. Când acea fulgerătoare fracțiune de timp 
nici nu se scursese, am dat drumul la curent prin toate 
reţelele şi am lovit de moarte întreaga oaste, chiar pe locul 
unde se afla! Puteai auzi gemetele şi văicărelile care se 
înălţau. Era strigătul de agonie a unsprezece mii de 
oameni, umplând noaptea cu un tragism sfâşietor. 

Dintr-o singură privire, văzurăm că restul duşmanilor - 
cam la vreo zece mii de oameni - se afla între noi şi şanţul 
care ne înconjura, şi se bulucea la asalt. Prin urmare, îi 
aveam în mână pe toţi - şi încă fără putinţă de scăpare! 
Sosise ceasul ultimului act al tragediei. Am tras cele trei 
focuri de revolver - ceea ce însemna: 

— Daţi drumul la apă! 

Se auzi o năvală şi un vuiet năprasnic, şi, într-o clipită, 
torentul spumegă furios prin şanţul cel mare, dând naştere 
unui râu lat de vreo treizeci de metri şi adânc de vreo opt. 

— La tunuri, ostaşi! Deschideţi focul! 

Cele treisprezece tunuri Gatling începură să reverse 
moartea în cei zece mii de duşmani sortiţi pieirii. Vrăjmaşii 
se opriră, ţinură piept, o clipă, potopului de foc nimicitor, 
apoi rândurile se rupseră, gloata dădu bir cu fugiţii şi se 
risipi, gonind către şanţ, ca pleava în furtună. Un sfert din 
efectiv nici nu ajunse în vârful înaltei creste; trei sferturi 
ajunseră şi se aruncară în şanţ - spre a muri prin înec. 


Nici nu trecuseră zece minute de la deschiderea focului şi 
rezistenţa cavalerilor era înfrântă, campania terminată, iar 
noi, cei cincizeci şi patru, eram stăpânii Angliei! Douăzeci şi 
cinci de mii de oameni zăceau morţi în jurul nostru. 

Dar vai, cât de înşelătoare mai este soarta! Într-un timp 
foarte scurt - să zicem un ceas - s-a întâmplat, chiar din 
vina mea, un lucru care... dar nu mă rabdă inima să scriu 
aşa ceva. Să lăsăm cronica să se încheie aici. 

CAPITOLUL XLIV. 

Post-scriptumul lui Clarence. 

Eu, Clarence, trebuie să scriu în locul său. Şeful a propus 
să ieşim din peşteră şi să vedem dacă putem da vreun 
ajutor răniților. M-am împotrivit cu dârzenie acestui plan. I- 
am spus că, dacă erau prea mulţi, nu puteam face decât 
prea puţin; şi oricum, n-ar fi fost prea înţelept din partea 
noastră să avem încredere şi să umblăm printre ei. Dar 
rareori puteai să-l faci să se răzgândească, odată ce lua o 
hotărâre - aşa că am întrerupt curentul electric, care 
trecea prin reţele, am luat o escortă, ne-am căţărat peste 
întăriturile împrejmuitoare, alcătuite din cavaleri morţi, şi 
am pornit-o pe câmpul de bătaie. Cel dintâi rănit care a 
cerut ajutor stătea rezemat cu spatele de-un camarad mort. 
Când Şeful s-a aplecat asupra lui şi i-a vorbit, omul l-a 
recunoscut şi l-a înjunghiat. Cavalerul acela era sir 
Meliagraunce, după cum am descoperit smulgându-i coiful. 
N-o să mai ceară ajutor niciodată. L-am dus pe Şef în 
peşteră şi i-am îngrijit cât am putut de bine rana, care nu 
era prea gravă. La această îndeletnicire am primit, fără să 
ştim, ajutorul lui Merlin. Se deghizase în femeie, părând a fi 
o biată babă de la ţară. În acest travesti, cu chipul vopsit în 
arămiu şi ras ca în palmă, apăruse - la câteva zile după ce 
Şeful fusese rănit - oferindu-se să ne gătească, spunând că 
ai ei plecaseră în anumite tabere noi, pe care le alcătuia 
inamicul, şi că murea de foame. Şeful se întrema foarte bine 
şi se distra, încheindu-şi jurnalul. 


Ne-am bucurat să avem o femeie de serviciu, fiindcă ne 
cam lipsea aşa ceva. 

Curând, am constatat că ne aflam într-o capcană, ştiţi - o 
capcană pe care ne-o pregătisem singuri. Dacă rămâneam 
pe loc, morţii ne-ar fi ucis; dacă ieşeam din liniile noastre de 
apărare, nu mai puteam fi invincibili. Învinsesem, dar, la 
rândul nostru, eram învinşi. Şeful recunoştea situaţia şi o 
recunoşteam cu toţii. Dacă ne-am fi putut duce la vreuna 
din noile tabere şi am fi căzut la un fel de învoială cu 
inamicul - da, ar fi fost altceva, dar Şeful nu se putea duce 
şi nici eu, fiindcă eram printre primii pe care-i îmbolnăvise 
aerul otrăvitor pricinuit de miile de cadavre. Alţi câţiva fură 
doborâţi şi ei, apoi mai mulţi. Ziua de mâine... 

Mâine. A sosit şi ziua de mâine şi, odată cu ea, sfârşitul. Pe 
la miezul nopţii, m-am trezit şi am văzut pe zgripţuroaica 
aceea făcând pase curioase cu mâinile prin aer, peste capul 
Şefului. M-am întrebat ce-o fi însemnând asta. Toată lumea 
era cufundată în somn, afară de straja dinamului. Nu se 
auzea nici un zgomot. Femeia încetă cu misterioasele ei 
bazaconii şi o porni tiptil spre ieşire, i-am strigat: 

— Stai! Ce-ai făcut? 

Se opri şi spuse, cu o mulţumire răutăcioasă: 

— Biruitori eraţi, dară acuma biruiţi sunteţi! Toţi ceilalţi îşi 
vor da veleatul şi tu aşijderea. Toţi cu toţii veţi pieri într- 
acest loc, până la unul - fără numai el. Acuma doarme - şi 
treisprezece veacuri de-aici înainte dormi-va de-a pururea. 
Eu sunt Merlin. 

Apoi, îl apucă un aiuritor râs prostesc, de se clătină ca un 
om beat şi se rezimă de unul din firele noastre. Gura i-a 
rămas căscată încă şi acum, de parcă ar continua să râdă. 
Cred că faţa îi va păstra râsul acela împietrit până când 
întreg cadavrul se va preface în ţărână. 

Şeful nici nu s-a clintit - doarme ca un bolovan. Dacă nu se 
trezeşte nici azi, vom înţelege ce fel de somn l-a cuprins şi 
atunci trupul său va fi dus într-una din cele mai îndepărtate 


tainiţe ale peşterii, unde nu-l va găsi nimeni ca să-i 
pângărească odihna. 

Cât despre noi ceilalţi, ei bine, ne-am înţeles că, dacă 
vreunul scapă cu viaţă din acest loc, să scrie cele întâmplate 
şi să ascundă cu toată buna-credinţă acest manuscris, 
laolaltă cu trupul Șefului, iubitul şi bunul nostru conducător, 
a cărui proprietate este - fie că e mort sau ba. 

Sfârşitul manuscrisului. 

POSI-SCRIPTUM FINAL DE M.I. 

Când am pus deoparte manuscrisul, se iviseră zorile. 
Ploaia aproape încetase, lumea era mohorâtă şi tristă, iar 
furtuna istovită ofta şi gemea, căutându-şi odihna. M-am 
îndreptat spre odaia străinului şi am tras cu urechea la uşa 
lui, care era puţin întredeschisă, i-am auzit glasul, aşa că 
am bătut la uşă. N-a răspuns nimeni, totuşi glasul se auzea 
încă. Am aruncat o privire în odaie. Omul zăcea tolănit în 
pat, vorbind în neştire, gesticulând cu braţele, pe care şi le 
vântura fără astâmpăr, aşa cum fac bolnavii în agonie. M- 
am strecurat încetişor înăuntru şi m-am aplecat asupra lui. 
O ţinea într-una cu mormăielile şi exclamaţiile, i-am spus 
doar un cuvânt, ca să-i atrag atenţia. Ochii săi sticloşi şi 
chipu-i pământiu se luminară într-o clipă, în semn de 
plăcere, recunoştinţă, bucurie, urând un bun venit: 

— O, Sandy! Ai venit, în sfârşit? Cât de mult ţi-am dus 
dorul! Aşează-te lângă mine, nu mă părăsi. Să nu mă 
părăseşti niciodată, Sandy, niciodată! Unde ţi-e mâna? Dă- 
mi-o, draga mea; lasă-mă să ţi-o ţin aşa. Acum totul e bine, 
şi pace peste tot. Sunt iar fericit - suntem fericiţi iarăşi, nu-i 
aşa, Sandy? Dar, vai, eşti atât de tulbure şi de nedesluşită - 
doar o pâclă, un nour; totuşi eşti aici şi asta înseamnă o 
mare binecuvântare! Lasă-mi mâna, nu mi-o lua - numai 
puţin, că n-o să am mult nevoie de ea... A gângurit copila?... 
Alo-Centrala!... Nu răspunde! Doamne, se poate? A 
adormit, poate. Adu-o aici, când se trezeşte, şi lasă-mă să-i 
mângâi mâinile, obrazul, părul, să-mi iau rămas bun de la 
ea... Sandy!... Da, eşti aici. M-am pierdut pentru o clipă şi 


am crezut că ai plecat... Am fost bolnav multă vreme? Aşa 
trebuie să fie; mi se pare că au trecut luni întregi. Şi ce vise 
am avut! Nişte vise atât de ciudate şi înfricoşătoare, Sandy! 
Vise aidoma realităţii - un fel de aiureală fireşte, dar atât de 
reale! Uite, de pildă, se făcea că regele murise şi tu erai în 
Galia şi nu puteai ajunge acasă; se făcea că era o revoluţie; 
în fantastica rătăcire a acelor vise, se făcea că eu cu 
Clarence şi cu o mână de cadeți de-ai mei luptasem şi 
nimicisem pe toţi cavalerii Angliei! Dar nici măcar lucrul 
acesta nu era cel mai ciudat. Mi se părea că sunt o fiinţă 
dintr-o epocă îndepărtată, care încă nu se născuse, cu 
veacuri în urmă-ne, şi până şi lucrul acesta era la fel de real 
ca şi restul! Într-adevăr, mi se părea că zburasem din epoca 
aceea în epoca noastră şi pe urmă iar în cealaltă şi am 
rămas părăsit, străin şi pierdut în acea Anglie ciudată, cu o 
prăpastie de treisprezece veacuri căscată între mine şi tine! 
- între mine şi căminul şi prietenii mei! - între mine şi tot ce 
mi-e drag, tot ce poate da preţ vieţii! Era cumplit - mai 
cumplit decât îţi poţi închipui, Sandy! Ah, stai de veghe, 
aici, Sandy - rămâi lângă mine - nu mă lăsa să-mi pierd 
minţile; moartea nu înseamnă nimic, las-o să vină, dar nu 
însoţită de visele acestea, nu cu chinurile acestor vise hâde 
- pe care nu le-aş mai putea îndura încă o dată... Sandy...? 

Zăcu puţin aşa, bâiguind vorbe fără şir; apoi rămase un 
răstimp tăcut şi, pe cât se părea, lunecând în moarte. Apoi, 
degetele sale începură să strângă de zor cuvertura şi după 
semnul acesta am ştiut că i se apropie sfârşitul. Când i se 
auzi în gâtlej primul horcăit al agoniei, tresări uşor şi păru 
că ascultă - apoi zise: 

— Un glas de trâmbiţă?... E regele! Hei, lăsaţi podişca! 
Străjeri de pe ziduri, deschideţi poarta cea mare şi... 

Dădea la iveală ultimul său „efect“, dar nu-l mai putu 
sfârşi. 


SFÂRŞIT