Lucius Apuleius — Magarul de Aur

LUCIUS APULEIUS 
PLATONICUS 


MĂGARUL DE AUR 


LUCIUS APULEIUS 
PLAIONICUS 


MĂGARUL DE AUR 


CUVÂNT ÎNAINTE 


Cartaginezul romanizat Apuleius (125-170 d. Hr.) este 
autorul unicului roman latin care ne-a parvenit integral, 
spre deosebire de Satyricon-ul lui Petroniu, prefigurând 
prin abila lui construcţie complexitatea modernilor săi 
urmaşi: realist, satiric, fantastic, magic, mistic, mitic, 
filosofic, dar, mai ales, erotic. 

Ademenit de tainele vestitelor vrăjitoare tesaliene, 
corintianul Lucius adevereşte fără să vrea pitagoreismul 
prin transformarea lui într-un asin, înzestrat cu suflet 
omenesc: de aici şi titlul romanului - Metamorfoze sau 
Măgarul de aur. Cu ajutorul zeiţei Isis, al cărei preot devine, 
el îşi va recăpăta în mod miraculos înfăţişarea iniţială după 
o serie de peripeții triste sau hazoase, datorate depravării, 
răutăţii şi neghiobiei stăpânilor săi ocazionali, stârnind 
Chiar şi pasiunea unei matroane romane, adeptă a zoofiliei. 
Curiozitatea o va pune la grele încercări şi pe eroina celui 
mai frumos basm mitologic al antichităţii greco-latine: 
Psyche (în greceşte Sufletul), care încalcă interdicţia de a 
vedea chipul soţului ei Amor, redobândindu-l după ce va 
trece prin mari suferinţe. Povestitor înnăscut, cu o 
inepuizabilă vervă şi inventivitate, Apuleius include în trama 
romanului său numeroase nuvele având ca subiect predilect 
triunghiul conjugal, pe care inteligentul urecheat îl 
dezaprobă şi demască cu mult umor. Printre numeroşii 
autori care s-au inspirat din celebrul episod mitologic se 
numără Calderon în piesa intitulată: Ni Amor se libra de 
Amor (1640), Moliere în tragedia-balet Psyche (1671), cu 
versuri de P Comeille şi muzică de Lulli, precum şi La 
Fontaine în povestirea sa în proză Les Amours de Psyche et 
de Cupidon (1669). 

Amor şi Psyche, Basm mitologic după Apuleius 
(Traducere) de G. Popa-lLisseanu a apărut în 1924 la 


Tipografia Jockey-Club, Bucureşti (Din publicaţiile Casei 
Şcoalelor, Biblioteca autorilor greci şi romani). Editura de 
Stat pentru Literatură Universală a fost cea care a tipărit 
prima traducere aotohtonă integrală a celebrului roman 
latin: Lucius Apuleius, Măgarul de aur. Metamorfoze. În 
româneşte de I. Teodorescu (Colecţia Clasicii literaturii 
unversale). După zece ani, Editura pentru Literatură a 
inclus în Seria nouă a colecţiei Biblioteca pentru toţi (nr. 
440): Lucius Apuleius, Măgarul de aur. Traducere şi note de 
I. Teodorescu. Prefaţă şi tabel cronologic de N. I. Niculiţă. 
Eu însumi am fost redactorul de carte, făcând parte pe 
atunci din renumitul colectiv al editurii bucureştene. 
„Literatura artistică” din Chişinău a reprodus întocmai 
această ediţie în 1990. Între timp, I. Teodorescu şi N... 
Niculiţă trecuseră de mult în lumea umbrelor... 

Ştiam că, dintr-o ipocrită pudoare „ideologică”, cenzura 
totalitară  intervenise în textul traducerii, eliminând 
samavolnic pasajele pe care le socotise şocante sau 
indecente. Mi-am asumat aşadar completarea lacunelor 
involuntare, precum şi ameliorarea vechii versiuni, 
câteodată prea influenţată de tălmăcirile franceze, prin 
înlăturarea unor expresii desuete. Am fost susţinut de 
Editura Univers, care în 1996 a tipărit: Apuleius, 
Metamorfoze sau Măgarul de aur traducere din limba 
latină şi note de I. leodorescu. Ediţie nouă, revăzută şi 
întregită de Ion Acsan. Introducere de Eugen Cizek. 
Prezenta ediţie nu diferă de cea precedentă decât prin 
înlăturarea inadvertenţelor tipografice şi înlocuirea amplei 
Introduceri cu o succintă notă introductivă. 


Decembrie 2003 Jon Acsan 


CARTEA ÎNTÂI 


Prin taifasul acesta în genul mileziani!, eu vreau să vă 
înfăţişez un şir de felurite istorii şi să încânt urechile 
voastre binevoitoare cu un murmur plăcut. Dacă nu vă 
plictiseşte să vă aruncaţi ochii pe acest papirus care poartă 
pecetea unei iscusite trestii de pe malul Nilului!2+, veţi 
vedea cu uimire făpturi omeneşti schimbându-şi figura şi 
forma şi apoi, prin metamorfoză, revenind la starea lor de 
mai înainte. Încep. Autorul? în câteva cuvinte, iată-l. 

Himetuli=:, în Atica, Istmul Ephyreani4: şi Tenara de 
lângă  Sparta'=:, pământuri fericite, având  veşnicia 
asigurată prin cărţi şi mai fericite - acestea sunt vechiul 
leagăn al strămoşilor mei. Acolo am învăţat eu limba atică, 
în primii ani ai copilăriei mele. Mai apoi, ajungând în 
capitala Laţiului, mi-am şlefuit cu o trudă plină de necazuri 
strămoşeasca limbă a cetăţenilor romani, pornind la treabă 
fără îndrumarea nici unui profesor. De aceea, cer mai întâi 
iertare dacă eu, vorbitor necioplit al unei limbi străine şi 
neavând meşteşugul exprimării alese din for, voi mai greşi 
câte ceva. De altfel, însăşi această trecere de la o limbă la 
alta se potriveşte de minune cu stilul călăreţului de circi$+ 
pe care-l folosesc. Încep o poveste de origine grecească: fii 
atent, cititorule, că îţi va plăcea. 

Mă duceam în Tesalia pentru afaceri, fiindcă dinspre 
partea mamei sunt originar şi din lesalia, prin celebrul 
Plutarh:?:, şi apoi prin nepotul său, Sextus filosoful, care fac 
gloria neamului nostru. După ce am urcat munţi 
prăpăstioşi, după ce am coborât văi alunecoase şi am 
străbătut pajişti umede de rouă şi ogoare pline de brazde, 
pe un cal din acel ţinut, nespus de alb, observând că 
animalul era extrem de obosit şi voind, la rându-mi, să 
alung prin puţină mişcare osteneala din trupu-mi amorţit de 
atâta umblet călare, sar de pe cal. Îl şterg grijuliu de 


sudoare cu o mână de frunze, îi frec fruntea, trecându-mi 
mâna peste urechea lui, îi scot frâul şi-l duc uşurel, în pas 
domol, până ce obişnuita şi fireasca funcţie a pântecelui îi 
risipeşte apăsarea oboselii. Apoi, în timp ce animalul îşi 
urma drumul şi, cu capul în jos şi întors într-o parte, se silea 
să pască din mers iarba, de-a lungul livezilor pe lângă care 
trecea, ajunsei din urmă doi tovarăşi de drum, care, din 
întâmplare, erau numai cu câţiva paşi înaintea mea, şi mă 
alăturai lor ca al treilea. Pe când ascultam ce vorbeau, unul 
dintre ei izbucni într-un hohot de râs: 

— Încetează, zise el, cu minciunile astea gogonate şi fără 
noimă! 

La aceste vorbe, eu, care întotdeauna am fost însetat 
după noutăţi, strigai: 

— Ba, dimpotrivă, mai bine spune-mi şi mie despre ce e 
voma, nu pentru că aş fi atât de curios, dar îmi place să ştiu 
totul, sau cât mai multe lucruri cu putinţă. Totodată, o 
poveste plăcută şi de duh va face mai uşor urcuşul anevoios 
al muntelui. 

— Da, răspunse cel care vorbise la început, toate astea 
sunt curate minciuni şi par tot atât de convingătoare de 
parcă ai susţine că ajung câteva cuvinte magice, încet 
mormăite de un vrăjitor, pentru ca râurile cele repezi să se 
întoarcă la izvorul lor, marea să rămână-n nemişcare, 
încătuşată, vânturile să înceteze de a mai bate, soarele să 
se oprească-n loc, lunii să-i fie răpită lumina, stelele să fie 
culese de pe cer, ziua să dispară şi noaptea să-şi oprească 
cursul. 

Atunci eu, reluând cuvântul cu mai multă încredere, zisei: 

— Prietene, fiindcă ai început această poveste, fii aşa de 
bun, dacă nu te plictiseşte prea mult, şi du-o până la capăt. 
Iar tu, îi spun eu celuilalt, îţi astupi urechile respingând cu 
încăpățânare nişte fapte care pot să fie cu totul adevărate. 
Fireşte, tu nu-ţi dai deloc seama că, din pricina unor păreri 
foarte greşite, noi socotim ca neadevărate o mulţime de 
lucruri numai pentru că n-am mai auzit de ele, pe care nu 


le-am mai văzut, sau care ni se par mai presus de puterea 
noastră de înţelegere; dar, dacă le cercetăm mai de- 
aproape, vedem că sunt nu numai uşor de priceput, ci chiar 
lesne de îndeplinit. De pildă, aseară la cină, luându-mă la 
întrecere cu tovarăşii mei şi înghițind repede şi fără prea 
mare băgare de seamă un cocoloş mai mare dintr-o turtă 
din fiertura de orz cu brânză, o parte din această cocă 
moale şi cleioasă mi se lipi în gâtlej şi, oprindu-mi 
respiraţia, puţin a lipsit să nu mă sufoc. Cu toate acestea, 
deunăzi la Atena, în faţa porticulului PoecileiE:, cu amândoi 
ochii mei, am văzut un scamator înghițind, cu vârfu-i 
primejdios, o sabie de cavalerie, lată şi foarte ascuţită, şi 
imediat după aceea, pentru câţiva gologani, nenorocitul, 
apucând o suliță de vânătoare, şi-o vâri pe gât cu capătul ei 
aducător de moarte până-n fundul măruntaielor. Şi 
deodată, un copil drăgălaş ca o fetiţă, cu gesturi mlădioase 
şi plin de graţie, căţărându-se pe fierul suliţei, spre locul 
unde prăjina armei răsturnate ieşea din mâneru-i de lemn, 
urcând spre cotor, începu să se învârtească şi să se 
încolăcească pe el cu astfel de mişcări, încât ai fi spus că nu 
are nici nervi, nici oase. Toţi cei de faţă eram cuprinşi de 
admiraţie. Ai fi jurat că e şarpele nobil care, cu lunecoasele 
lui inele, se încolăceşte pe caduceul noduros şi năpădit de 
crengi pe jumătate tăiate al zeului medicinii!'%. Dar hai, 
acum, fiindcă tot ai început, te rog să-ţi reiei firul povestirii 
tale. Eu singur te voi crede de două ori, adică şi pentru 
tovarăşul tău şi pentru mine, iar la primul han ivit în calea 
noastră, vei fi invitatul meu la masă. Aşadar, ne-am înţeles! 
— Desigur, socotesc bună şi folositoare propunerea ce-mi 
faci, răspunse el, dar voi relua povestirea de unde am lăsat- 
o mai întâi, ţi-o jur pe acest soare divin care vede totul că 
voi spune numai adevărul, lesne de verificat. Când veţi 
ajunge în primul oraş din Tesalia, nu veţi mai avea nici urmă 
de îndoială, fiindcă acolo poporul vorbeşte la tot pasul 
despre această întâmplare care s-a petrecut în văzul 
tuturor. Dar, înainte de toate, ascultați să vă spun cine sunt 


şi din ce ţară vin. Eu sunt (Aristomene) din Egium'; aflaţi 
şi cu ce mă îndeletnicesc: fac comerţ cu miere, cu brânză şi 
cu alte mărfuri de soiul acesta, pe care le vând hangiilor, 
cutreierând în lung şi-n lat Tesalia, Etolia şi Beoţia. Auzind 
deci că la Hypata'!!!, oraşul cel mai însemnat din toată 
Tesalia, se vinde brânză nouă, minunată, pe un preţ foarte 
convenabil, alergai într-o fugă acolo, ca s-o cumpăr pe 
toată. Dar pornind cu stângul, cum se zice, am pierdut 
câştigul la care mă aşteptam, fiindcă în ajun un toptangiu, 
Lupus, cumpărase toată brânza. Aşadar, obosit de călătoria 
făcută în grabă şi fără niciun folos, tocmai mă îndreptam 
încet, seara, spre baia publică. Deodată însă, iată că-l văd 
pe Socrate, un compatriot al meu, care sta lungit pe 
pământul gol, numai pe jumătate îmbrăcat într-o păcătoasă 
de manta, toată ferfeniţită. Era aproape de nerecunoscut: 
cu faţa pământie, ca de mort, şi slab de-ţi făcea milă, 
semăna cu acele lepădături ale soartei care cer de pomană 
pe la colţul străzilor. Deşi fusesem în strânsă prietenie cu el 
şi-l cunoscusem foarte bine, totuşi, în starea în care se afla, 
am stat mult pe gânduri înainte de a mă apropia de el. „Vai, 
bietul meu Socrate, ce-i cu tine? Cum de ai ajuns aşa? Ce 
ruşine! La tine acasă, toţi ai tăi te-au bocit şi ai fost strigat 
pe numei2:. Copiii tăi, printr-o hotărâre a judecătorului 
provinciali1::, au fost puşi sub autoritatea tutorilor, soţia ta, 
după ce ţi-a cinstit amintirea cu toate datinile de 
îngropăciune, ofilindu-se de jale şi îndelungată tristeţe şi 
plângând, până când era gata să-şi piardă vederea, a fost 
silită de părinţii ei să înveselească nenorocirea din casa ta 
prin bucuria unei noi căsătorii. lar tu, spre marea noastră 
ruşine, te arăţi aici ca unul dintre duşii de pe lume!” 
„Aristomene, îmi zise el, fireşte, tu nu cunoşti 
întortocheatele şi lunecoasele căi ale soartei, atacurile ei 
neaşteptate, răsturnătoarele ei schimbări!” Spunând aceste 
cuvinte, îşi acoperi faţa aprinsă de ruşine cu zdreanţa lui de 
manta, numai petice, astfel încât, de la buric până mai jos 
de pântece, trupul îi era dezvelit. În sfârşit, eu, 


nemaiputând suporta priveliştea unei mizerii atât de hâde, 
îi întinsei mâna ca să-l ajut să se ridice. Dar el, fără să-şi 
scoată capul din manta, îmi zise: „Lasă, lasă Soarta să se 
bucure până la capăt de trofeuli1+: pe care ea însăşi şi l-a 
ridicat!” 

Totuşi, reuşii să-l fac să mă urmeze şi, în acelaşi timp, 
scoțând de pe mine una dintre cele două tunici ale mele, l- 
am îmbrăcat în grabă sau, mai exact, i-am acoperit 
goliciunea, şi l-am dus numaidecât la baie. Eu însumi am 
rămas lângă el să-l servesc cu tot ce-i trebuie, ca să-şi ungă 
corpul şi să se şteargă; l-am frecat din greu şi am scos de 
pe el un strat de jeg neobişnuit de gros. După ce l-am 
curăţat bine de tot, istovit eu însumi şi abia susţinându-i 
trupul doborât de oboseală, l-am dus până la hanul meu şi l- 
am urcat într-un pat cald ca să se odihnească; l-am săturat 
de mâncare, l-am îndulcit cu băutură şi l-am înveselit cu tot 
felul de glume. 

După aceea, îi veni poftă de discuţii şi de râs, spuse vorbe 
de duh, se pomi pe o zgomotoasă şi muşcătoare zeflemea. 
Deodată, scoțând din fundul inimii un dureros oftat şi cu 
mâna dreaptă lovindu-şi furios fruntea, zise: „Vai cât sunt 
de nenorocit! Alergând după plăcerea unei vestite întreceri 
de gladiatori, am ajuns de plâns în starea în care mă vezi. 
După cum foarte bine ştii, mă dusesem în Macedonia 
pentru un negoţ foarte mănos. După nouă luni, pe când mă 
întorceam cu un câştig gras, dobândit prin truda mea, cu 
puţin înainte de a ajunge la Larissai1!2*, apucând-o pe un 
drum mai scurt ca să mă duc la spectacolul acela, deodată, 
într-o vâlcea îngustă şi neumblată am fost atacat de nişte 
tâlhari foarte prădalnici şi numai cu preţul a tot ce aveam 
reuşii să scap teafăr din mâinile lor. Astfel, ajuns în cea mai 
groaznică lipsă, trăsei la o jupâneasă numită Meroe, cam 
bătrâioară dar cu lipici. Îi arătai pricina îndelungatei mele 
călătorii, îngrijorarea de care eram cuprins la întoarcerea 
acasă, şi cum fusesem jefuit ziua-n amiaza mare. Pe când, 
nenorocitul de mine, îi povesteam tot ce-mi mai aduceam 


aminte, ea, începând să-mi arate cât mai multă bunăvoință, 
mă conduse mai întâi la o cină minunată, fără plată, şi după 
aceea, cuprinsă de o mâncărime amoroasă, chiar în patul ei. 
După ce petrecui cu ea o singură noapte, nemernicul de 
mine mă simţii definitiv robit de această ciumă bătrână. i 
dădui şi ţoalele de pe mine, pe care generoşii tâlhari mi le 
lăsaseră ca să mă acopăr, şi chiar mica simbrie pe care o 
câştigam cărând saci, fiindcă eram încă destul de voinic, 
până când, în sfârşit, această bună soţie şi reaua mea 
soartă mă aduseră în starea în care m-ai văzut puţin mai 
înainte.” 

„Zău! îi răspunsei eu, cu drept cuvânt meriţi să înduri tot 
ce-i mai groaznic în lume, dacă totuşi există ceva mai 
groaznic decât ultima ta ispravă, tu care ai preferat 
plăcerile iubirii şi pe o târfă bătrână, căminului şi copiilor 
tăi!” „Sst! Sst!” îmi zise el, ducându-şi arătătorul la gură, şi, 
uitându-se înjur înlemnit de spaimă spre a vedea dacă 
poate vorbi în siguranţă, spuse: „E o femeie cu puteri 
supraomeneşti. Fii cu băgare de seamă să nu te atingi de 
ea, ca să nu-ţi atragi vreo neplăcere prin vorbe nesăbuite.” 
„Serios? zisei eu. Dar la urma-urmei ce fel de femeie e 
această puternică stăpână de han?” „E o vrăjitoare şi o 
ghicitoare, care poate să coboare bolta cerului, să ţie 
pământul spânzurat în văzduh, să încremenească apele, să 
topească munţii, să cheme sufletele morţilor din iad, să 
coboare zeii pe pământ, să întunece astrele, să lumineze 
chiar şi Tartarul!” 

„le rog, te rog, îi spusei eu, coboară această cortină 
tragică, strânge această perdea de teatru, şi vorbeşte în 
grai obişnuit!”(15:* „Eşti dispus să asculţi una, două, o sută 
de minuni făcute de ea? A face nu numai pe locuitorii 
acestui ţinut s-o iubească la nebunie, dar chiar şi pe indieni, 
sau popoarele din cele două Etiopii!”+ sau chiar pe 
antipozi sunt lucruri de nimic pentru meşteşugul său, 
nişte biete fleacuri. Dar ascultă ce-a făcut ea sub ochii mai 
multor martori. Pe un ibovnic al ei, pentru că-i fusese 


infidel, cu o singură vorbă l-a transformat în castor sălbatic. 
Cum acest animal, atunci când se teme să nu fie prins, 
scapă de urmăritorii săi tăindu-şi podoabele bărbăţiei'*;, 
ea voi să aibă şi el aceeaşi soartă, pentru că iubise pe alta. 
Pe un cârciumar vecin, prin urmare un concurent al ei, îl 
preschimbă în broască: bătrânul locuieşte şi astăzi într-unul 
din butoaiele sale de vin, cufundat în drojdie, de unde, prin 
politicoase orăcăieli, cheamă cu glas răguşit pe muşteriii lui 
de altădată. A urmat la rând un avocat, care pălăvrăgise 
împotriva ei; l-a preschimbat în berbec, şi astăzi el pledează 
sub berbeceasca lui înfăţişare. Altădată, pe soţia însărcinată 
a unui amant al ei, pentru că, nenorocita, rostise, în bătaie 
de joc, câteva cuvinte de ocară la adresa ei, i-a încuiat 
pântecele şi, întârziindu-i rodul, a condamnat-o la o sarcină 
veşnică. După socoteala tuturor, sunt opt ani de când 
sărăcuţa îşi poartă povara, cu burta aşa de umflată, ca şi 
cum ar fi gata să nască un elefanti2%.. În cele din urmă, din 
cauza răului ce făcuse acestei femei şi multor altora, 
indignarea a devenit obştească: lumea a hotărât s-o 
pedepsească foarte aspru, omorând-o cu pietre. Ea însă 
zădărnici acest plan prin puterea vrăjilor ei. Şi după cum 
faimoasa Medeea:2!+, obţinând de la Creon o singură zi de 
răgaz, a nimicit toată familia bătrânului rege, pe fata lui şi 
pe el însuşi, în flăcările care ieşeau dintr-o coroană, tot aşa 
Meroe, făcând nişte farmece lugubre deasupra unei gropi 
(cum mi-a povestit, nu demult, într-o zi când era beată), i-a 
zăvorât pe toţi în casele lor printr-o tainică putere care 
înfrânge chiar voinţa zeilor. Astfel, timp de două zile întregi, 
ei n-au reuşit să sfarme încuietorile, nici să spargă uşile, ce 
să mai spun, nici chiar să străpungă pereţii. În cele din 
urmă, înclinându-se în faţa soartei, toţi strigară într-un glas, 
jurând în chipul cel mai solemn că nu se vor atinge de ea, şi 
că-i vor da ajutor şi o vor salva, dacă cineva ar avea gânduri 
rele. Cu aceste condițiuni, ea se lăsă înduplecată şi iertă 
cetatea. Dar pe acela care aţâţase mulţimea împotriva ei, îl 
transportă în puterea nopţii, cu casă cu tot, aşa încuiată 


cum era, adică cu ziduri, cu bătătura curţii, chiar şi cu toate 
temeliile, la o sută de mile de acolo, într-o cetate aşezată pe 
vârful unui munte râpos şi cu totul lipsit de apă. Şi cum 
casele locuitorilor erau lipite una de alta şi nu mai era loc 
pentru noul musafir, ea îi azvârli casa dincolo de poarta 
oraşului şi plecă.” 

„Ciudate şi groaznice lucruri îmi povesteşti tu, dragul 
meu, Socrate. Acum însă, eu sunt foarte îngrijorat, ba mai 
mult, înspăimântat - de parcă mi-ai fi înfipt în inimă nu o 
ţepuşă ci un vârf de suliță - ca nu cumva baba aceea, cu 
ajutorul vreunei puteri drăceşti, să afle ce-am vorbit noi 
acum. De asta zic să ne ducem mai repede la culcare şi, 
înainte de revărsatul zorilor, după ce somnul ne va fi 
alungat oboseala, să fugim de aici cât mai departe cu 
putinţă.” 

Pe când îl îndemnam astfel, bunul meu Socrate, biruit de 
oboseala zilei şi de vinul de care se dezobişnuise, adormise 
pe nesimţite şi sforăia straşnic. Eu însă, după ce închisei 
uşa, după ce înţepenii bine zăvoarele şi-mi aşezai şi patul 
sărăcăcios chiar în dreptul uşii, ca o baricadă, mă aruncai în 
el. La început, de frică, am rămas treaz câtva timp şi numai 
după miezul nopţii am închis puţin ochii. 

Tocmai aţipisem când, deodată, cu o lovitură prea 
zgomotoasă ca să poţi crede că mă călcau hoţii, uşa se 
deschise, sau, mai degrabă, fu aruncată la pământ, după ce 
ţâţânile fuseseră sfărâmate în întregime şi smulse de la 
locul lor. Pătucul meu, de altfel foarte scund, şchiop de un 
picior şi putred, se răsturnă sub năprasnica izbitură şi, 
căzând peste mine, care fusesem dat peste cap şi aruncat 
pe pardoseală, mă acoperi în întregime, aşa că nu mai 
vedeam nimic de dedesubt. Atunci am înţeles eu că unele 
sentimente produc, în mod firesc, efecte cu totul opuse. 
Căci, după cum vărsăm adesea lacrimi de bucurie, tot aşa, 
în mijlocul spaimei extreme de care eram cuprins, nu mi-am 
putut stăpâni râsul, văzându-mă, din Aristomene ce eram, 
preschimbat într-o broască ţestoasă. Pe când aşteptam, 


tăvălit în murdărie şi acoperit în întregime de năstruşnicul 
meu pat, şi mă uitam cu coada ochiului să desluşesc ce se 
mai întâmplă, văd intrând două femei mai în vârstă. Una 
ţinea în mână o lampă aprinsă, cealaltă un burete şi o sabie 
scoasă din teacă. Astfel înarmate, ele se aşezară în preajma 
lui Socrate, care dormea liniştit. 

Aceea care ţinea sabia zise: „Soră Panthia, acesta e 
scumpul Endymion!22:, iubitul meu Catamitusi!23+* care, ziua 
şi noaptea, şi-a bătut joc de frageda mea tinereţe, acela 
care, dispreţuindu-mi dragostea, nu numai că-mi scoate 
nume rău cu vorbele lui jignitoare, dar chiar se pregăteşte 
să fugă. Şi eu, fireşte, înşelată şi părăsită de acest viclean 
Ulise, va trebui să plâng, ca o nouă Calipso, într-o veşnică 
singurătate!” Apoi, întinzând mâna dreaptă şi arătându-mă 
pe mine surorii sale Panthia, zise: „Şi binevoitorul 
povăţuitor al lui, acest Aristomene care-l îndeamnă să fugă, 
care acum este la doi paşi de moarte, culcat sub patul lui, 
de unde priveşte toate acestea, îşi închipuie că mă va face 
de ocară fără să fie pedepsit? Mai târziu... ba nu, îndată, 
chiar în clipa asta îl voi face să se căiască de batjocurile de 
ieri şi de curiozitatea lui de-acum.” 

Auzind aceste cuvinte, o sudoare rece mă trecu şi, 
nenorocitul de mine, fui apucat de o tremurătură atât de 
puternică din toate mădularele, încât însuşi patul, ridicat şi 
clătinat cu putere, sălta fără astâmpăr în spinarea mea. Dar 
blânda Panthia răspunse: „Atunci, sora mea, de ce nu-l 
sfâşiem mai întâi pe acesta, ca bacantele!24, sau, legându-l 
bine de mâini şi de picioare, de ce nu-l jugănim?” „Nu, zise 
Meroe - fiindcă ceea ce văzusem mă făcuse să înţeleg că 
despre ea fusese vorba în tot ce-mi povestise Socrate. Nu, 
cel puţin ăstuia să-i lăsăm viaţa, ca să acopere el cu o mână 
de pământ trupul acestui mizerabil.”!25+ Apoi, sucind la 
dreapta capul lui Socrate, îi înfipse în partea stângă a 
grumazului toată sabia, până la mâner şi, în momentul când 
sângele începuse să ţâşnească, ea apropie un burduf, şi lăsă 
să curgă sângele cu atâta băgare de seamă, încât nu se 


pierdu nicio picătură. Toate astea le-am văzut cu ochii mei. 
Şi desigur, ca să nu uite nimic din ritul sacrificiuluii25:, prea 
simţitoarea Meroe îşi introduse adânc mâna dreaptă prin 
rană, până-n fundul măruntaielor lui şi, scormonind prin 
ele, trase afară inima nenorocitului meu prieten. Prin rana 
de la gâtul lui, unde sabia repezită cu putere îi făcuse o 
tăietură adâncă, el scotea un horcăit, sau, mai degrabă, un 
şuierat înăbuşit, şi aerul pe care-l dădea afară din plămâni 
făcea să-i clăbucească sângele pe marginile rănii. Panthia, 
astupând cu buretele această rană larg deschisă, zise: „Tu, 
burete care te-ai născut în mare, fereşte-te de a trece 
printr-un râu.” După terminarea acestei operaţii, ele 
dădură la o parte patul care căzuse peste mine, şi aşezate 
cu picioarele crăcănate deasupra obrazului meu, îşi goliră 
băşica udului, scăldându-mă pe întrecute, până ce mă 
înecară în zămălăul lor, îngrozitor de puturos. 

Abia trecură pragul şi uşile se ridicară neatinse, 
reluându-şi locul de mai-nainte, ţâţânile se aşezară în 
balamalele lor, canaturile reveniră la drugii puşi de-a 
curmezişul uşii, zăvoarele alergară să se aşeze la locul lor. 
Dar eu, în starea în care eram atunci, aruncat la pământ, 
abia respirând, gol şi îngheţat de frig, jilav de urină ca un 
copil de curând ieşit din pântecele măică-si, sau mai 
degrabă pe jumătate mort, dar supravieţuindu-mi mie 
însumi, eram ca un strigoi, sau cel puţin asemenea unui 
condamnat care nu mai aşteaptă decât crucea gata 
pregătită./2”+ Ce se va alege din mine, îmi zicem eu, când 
mâine dimineaţă lumea va vedea pe prietenul meu cu gâtul 
tăiat? Când le voi spune cum a fost, cine va crede că, în 
vorbele mele, se poate găsi cea mai mică urmă de adevăr? 
„Cel puţin ai fi putut să ceri ajutor, dacă un om atât de 
zdravăn ca tine n-a fost în stare să ţină piept unei muieri! 
Sub ochii tăi e ucis un om şi tu taci chitic! Dar de ce n-ai 
fost omorât şi tu, într-un astfel de atac? De ce sălbatica 
cruzime nu s-a atins de cel care văzuse crima, fie numai ca 


să dispară orice martor? Aşadar, fiindcă ai scăpat de 
moarte, du-te acum şi te întâlneşte cu prietenul tău!” 

Pe când eram adâncit în toate aceste gânduri, noaptea 
lăsa cale liberă zilei. De aceea, mi se păru că cel mai bun 
lucru ce aveam de făcut era să fug pe ascuns, înainte de 
ivirea zorilor, şi s-o pornesc la drum, cu toate că trebuia să 
umblu pe dibuite. Îmi luai puţinul bagaj, slobozii zăvoarele, 
vârâi cheia în broască. Dar bunele şi credincioasele uşi, 
care ieşiseră singure din ţâţânile lor în timpul nopţii, se 
deschiseră atunci numai cu mare zăbavă şi cu cea mai mare 
greutate, după ce-am răsucit cheia de sute de ori. 

Începui să strig: „Ei, n-auzi tu? Unde eşti? Deschide 
poarta hanului că vreau să plec înainte de-a se lumina de 
ziuă.” Portarul, care dormea pe jos în dosul porţii de la 
intrare, răspunse pe jumătate adormit: 

„Cum? Tu, acela care vrei să porneşti noaptea la drum, 
nu ştii că drumurile sunt bântuite de tâlhari? Ei, dar dacă, 
pe cât se pare, ai pe conştiinţă vreo crimă şi ţii cu orice preţ 
să mori, eu n-am un cap de bostan:28* şi n-am chef să mor 
de dragul tău.” „Dar se face ziuă numaidecât, zisei eu, şi în 
afară de asta, unui drumeţ atât de sărac ca mine ce-ar 
putea să-i ia tâlharii? Oare tu nu ştii, nerodule, că un om 
gol-goluţ nu mai poate fi despuiat nici de zece maeştri de 
luptă!” La acestea, paznicul, întorcându-se alene pe partea 
cealaltă, răspunse pe jumătate adormit: „Dar de unde ştiu 
eu dacă nu vrei să te salvezi prin fugă, după ce-ai tăiat gâtul 
tovarăşului tău de drum, cu care ai venit aici aseară?” 

În clipa aceea mi s-a părut că pământul se despică 
înaintea mea şi că văd adâncurile Tartarului şi pe flămândul 
dulău Cerber, gata să mă înghită cu lăcomie. De-abia atunci 
am înţeles eu că nu de milă pentru mine buna Meroe îmi 
cruţase gâtul, ci că, în cruzimea ei, mă destinase răstignirii. 
Întorcându-mă în odaie, începui să chibzuiesc, căutând să 
aflu putinţa unei morţi grabnice. Dar Soarta nu-mi oferea 
alt mijloc de sinucidere în afară de sărăcăciosul meu pat. 
„Patule drag, prea scump inimii mele, îi strigai eu, tu care ai 


îndurat atâtea nenorociri împreună cu mine, care ştii tot ce 
s-a întâmplat şi ai fost martor al scenelor din ultima noapte, 
singurul pe care, năpăstuit cum mă găsesc, aş putea să te 
chem ca martor al nevinovăţiei mele, procură-mi tu mijlocul 
mântuitor, fiindcă vreau să ajung în Infern cât mai curând.” 
Spunând aceste cuvinte încep să desfac frânghia cu care 
era înjghebat patul: şi, fixând bine unul din capetele ei de 
o mică grindă care, aşezată sub fereastră, ieşea mult în 
afară într-o parte, cu celălalt capăt fac un nod zdravăn; 
apoi, pentru a cădea mai de sus, mă urc în pat şi-mi vâr 
capul în laţ. Dar, pe când împingeam cu piciorul patul care 
mă susţinea, pentru ca prin greutatea trupului meu laţul să 
se strângă în jurul gâtului şi să-mi reteze respiraţia, 
frânghia, care pesemne era putredă şi veche, se rupse 
deodată. Căzând de la înălţime, mă prăvălesc peste 
Socrate, care era culcat în patul de alături, şi amândoi ne 
rostogolim pe jos. 

Chiar în momentul acela, paznicul hanului intră pe 
neaşteptate strigând din toate puterile: „Dar unde eşti tu, 
acela, care erai aşa de grăbit să pleci cu noaptea-n cap şi 
care acum sforăi în aşternut?” 

La aceste cuvinte, Socrate, nu ştiu dacă din cauza căderii 
noastre sau a strigătelor asurzitoare ale paznicului, se 
deşteptă, şi sări cel dintâi în picioare. „Da, zise el, călătorii 
au dreptate să blesteme pe toţi aceşti hangii! Uite, 
neobrăzatul ăsta, intrând aici fără nicio sfială, desigur cu 
gândul de a fura ceva, prin groaznicele lui strigăte m-a 
trezit din somnul adânc, pe mine, care eram atât de obosit.” 

Atunci eu mă ridicai vesel şi, cu toată graba, cuprins de o 
fericire la care nu mă aşteptam, strigai: „Preabunule 
paznic, iată pe tovarăşul meu, pe fratele meu, pe acela pe 
care azi-noapte, în beţia ta, mă învinuiai pe nedrept că-l 
omorâsem”. Spunând aceste cuvinte, îl strângeam în braţe 
pe Socrate, şi-l sărutam cu toată dragostea. Dar el, izbit de 
mirosul lichidului respingător cu care strigoaicele!3%* mă 
udaseră, mă îmbrânci cu asprime. „Fugi, îmi strigă el, fugi 


VW 


că puţi ca latrina cea mai puturoasă!” Şi râzând, începu să 
mă întrebe cine mă parfumase astfel. În jalnica încurcătură 
în care mă aflam, aruncai la întâmplare o glumă neroadă şi, 
abătând din nou atenţia lui spre alt subiect, îi pusei mâna 
pe umăr spunând: „Să mergem, că e o încântare să pornim 
la drum dis-de-dimineaţă“. 

îmi iau bocceluţa, plătesc hangiului preţul dormitului şi 
iată-ne la drum. 

Făcusem o bună bucată de drum şi soarele, care răsărise, 
îşi revărsa lumina peste lucruri şi fiinţe. Eu mă uitam cu 
multă luare-aminte şi îngrijorare la gâtul tovarăşului meu, 
la locul unde văzusem că i se înfipsese sabia. „Nebunule, 
îmi spuneam eu, ameţit desigur de prea multă băutură, ai 
adormit şi ai visat cele mai ciudate lucruri. lată-l pe 
Socrarte: n-are nicio zgârietură, e sănătos, e teafăr. Unde e 
rana? Unde e buretele? Într-un cuvânt, rana aceea aşa de 
adâncă, din care ţâşnea atâta sânge?” Apoi, adresându-mă 
lui: „Da, îi spun eu, doctorii serioşi au toată dreptatea când 
susţin că cei ghiftuiţi de mâncare şi de băutură visează 
grozăvii şi prăpăstii.i31*+ lacă eu, pentru că aseară n-am 
prea ţinut cont de pahare, am avut o noapte îngrozitoare, 
care mi-a dat vedenii prevestitoare de nenorociri şi atât de 
înfiorătoare, încât şi acum mă socot stropit cu sânge 
omenesc şi pângărit de crimă.” „Oh, dar tu nu eşti plin de 
sânge, îmi zise Socrate zâmbind, tu eşti scăldat în urină! Cu 
toate acestea, şi eu am visat în noaptea asta că mi se tăia 
capul. Am simţit o durere cumplită la grumaz şi mi s-a părut 
că mi se smulgea inima. Şi acum respir greu, genunchii îmi 
tremură, mă clatin când umblu şi aş dori să mănânc ceva, 
ca să mai prind putere”. 

„lată, îi spun eu, masa e gata.” Şi, zicând acestea, îmi 
scot traista de pe umăr şi-i ofer în grabă pâine şi brânză. 
„Să ne aşezăm sub platanul ăsta”, zic eu. 

După ce ne aşezarăm, începui să mănânc şi eu din 
aceleaşi merinde. Şi privindu-l cum înfuleca lacom, deodată 
îl văzui devenind palid ca merişorul şi leşinând. În sfârşit, 


pielea obrajilor lui nu mai avea nici urmă de viaţă, iar faţa îi 
era atât de schimonosită, încât în spaima mea, crezând că 
văd din nou Furiile acelea din noaptea trecută, prima 
bucăţică de pâine pe care o luasem în gură, deşi foarte 
mică, mi se opri în mijlocul gâtlejului, fără să mai poată 
cobori nici urca. Ei bine, tocmai numărul mic de trecători 
făcea să-mi crească spaima la culme.!32*+ Căci cine-ar fi 
crezut că dintre doi tovarăşi de drum, unul a fost ucis fără 
ca celălalt să fie vinovat? 

Dar Socrate, care mâncase destulă pâine şi înghiţise cu 
lăcomie o bună parte din gustoasa brânză, fu apucat de-o 
sete grozavă. Nu departe de rădăcinile platanului sub care 
ne aflam, un râu liniştit şi calm, ca un eleşteu netulburat, 
curgea domol, cu apa lui argintie sau limpede cum e 
cristalul. „Ascultă, îi spun eu, bea din apa asta pură ca 
laptele şi potoleşte-ţi setea”. El se ridică, porni spre râu şi, 
căutând o clipă un loc potrivit pe mal, se lăsă pe genunchi şi 
se aplecă, arzând de nerăbdare să-şi apropie gura de apă. 
Dar încă nu atinsese bine cu vârful buzelor suprafaţa apei, 
când văzui deschizându-i-se la gât o rană profundă, şi din 
ea ieşind deodată, cu puţine picături de sânge, buretele 
acela cu care fusese astupată.!3: În sfârşit, trupul lui 
neînsufleţit era gata să cadă-n apă, dacă eu, apucându-l de 
un picior, nu l-aş fi tras la mal, cu destulă greutate. Acolo, 
jelind pe  sărmanul meu tovarăş atât cât permitea 
împrejurarea, îl îngropai lângă râu, într-un pământ nisipos, 
care avea să-i fie locuinţa de veci. Apoi, tremurând tot şi din 
cale-afară de neliniştit, am fugit departe, în pustietăţi 
neumblate, şi, ca şi cum aş fi fost vinovat de uciderea unui 
om, părăsindu-mi patria şi căminul, m-am exilat de 
bunăvoie, şi acum locuiesc în Etolia, unde m-am recăsătorit. 

lată ce ne-a povestit Aristomene. Dar tovarăşul său, care 
de la început refuzase cu îndărătnicie să dea crezare 
spuselor lui, zise: 

— E cu neputinţă să credem o astfel de poveste; nimic 
mai fără noimă decât minciuna asta! Apoi, întorcându-se 


spre mine adăugă: 

— Dar dumneata, care după înfăţişare şi maniere pari a fi 
un om de seamă, dai ascultare la astfel de poveşti? 

— Eu cred că nimic nu e imposibil, în lumea asta, şi că 
muritorii au parte de tot ce le-a hotărât destinul: fiindcă şi 
mie, şi ţie, şi tuturor oamenilor ni se întâmplă multe lucruri 
ciudate şi aproape nefireşti, pe care, dacă le-am povesti 
unui neştiutor, acela nu le-ar crede. În ce mă priveşte, fără 
şovăială, eu îl cred pe prietenul tău şi-i mulţumesc foarte 
mult că ne-a distrat cu vesela şi plăcuta lui poveste şi că, în 
sfârşit, am scăpat de un drum lung şi anevoios fără 
oboseală şi fără plictiseală. Până şi calul meu trebuie să fie 
mulţumit de acest mare noroc, fiindcă, fără să-l fi obosit, am 
ajuns la poarta oraşului, purtat nu pe spinarea lui, ci de 
urechile mele. 

Aici se termină conversaţia şi drumul nostru împreună, 
căci cei doi tovarăşi o luară la stânga, către o căsuţă de ţară 
din apropiere. 

Eu însă mă oprii la primul han pe care-l întâlnii în drum şi 
întrebai în grabă pe hangiţă, o femeie bătrână: 

— Oraşul Hypata, ăsta e? 

Ea încuviinţă, dând din cap. 

— Nu cumva cunoaşteţi pe un oarecare Milo, unul dintre 
cetăţenii de frunte ai oraşului? 

— Pe drept se numeşte căpetenie, căci locuieşte dincolo 
de incinta oraşului şi de zidul cetăţiiis+!! răspunse ea 
râzând de-a binelea. 

— Lăsând la o parte gluma, zisei eu, spune-mi te rog, 
bună mătuşică, ce fel de om e şi unde stă? 

— Vezi colo, hăt departe, urmă ea, ferestrele acelea care 
privesc spre oraş şi uşa care în cealaltă parte răspunde-n 
ulicioară? Acolo stă Milo ăsta, omul tău. E plin de bani şi 
putred de bogat, dar e un ticălos, un zgârcit fără pereche şi 
un cărpănos cum nu s-a mai văzut. Ce să-ţi mai spun? 
Mereu dă cu camătă, împrumută pe aur şi argint, cu o 
dobândă îngrozitor de mare. Numai cu gândul la banii lui 


stă tot timpul închis în cocioaba sa împreună cu o soţie, 
potrivită tovarăşă a acestui nenorocit avar. Nu ţine decât o 
singură slujnicuţă şi umblă întotdeauna îmbrăcat ca un 
cerşetor. 

La cuvintele acestea, am izbucnit într-un hohot de râs. 

— Câtă bunătate, mi-am zis eu, şi ce dovadă de 
prevedere din partea iubitului meu Demeas, să mă 
recomande unui astfel de om, în călătoria mea, în casa 
căruia să nu mă tem nici de fumul din vatră, nici de mirosul 
de friptură! Vorbind astfel, îmi continuai drumul şi ajungând 
la intrarea casei, începui să strig şi să bat în uşa care era 
zăvorâtă cu nădejde. În sfârşit, se ivi o fetişcană. 

— Ei, zise ea, tu care baţi atât de tare-n uşă, pe ce 
amanet vrei să fii împrumutat? Să fii tu, oare, singurul 
dintre oameni care să nu fi aflat că noi nu primim alt 
amanet decât aur şi argint? 

— Urează-mi mai bine bun-venit prieteneşte şi spune-mi 
mai curând dacă stăpânul tău e acasă! 

— Da, zise ea, dar ce rost are întrebarea asta? 

— Îi aduc o scrisoare de la Demeas din Corint. 

— Mă duc să-l înştiinţez, zise ea. Până atunci, aşteaptă- 
mă aici. Spunând acestea, ferecă din nou uşa cu zăvorul şi 
intră repede în casă. Întorcându-se nu după mult timp, îmi 
deschise, spunându-mi că stăpânul său mă aşteaptă. O 
urmai şi-l găsii culcat pe un pat foarte mic. locmai se 
pregătea să înceapă să mănânce. Soţia se aşezase la 
picioarele lui!35:-. Arătându-mi masa întinsă, dar pe care nu 
era nimic, îmi zise: 

— lată ospitalitatea ce-ţi pot oferi! 

— Foarte mulţumesc! îi spun eu, predându-i numaidecât 
scrisoarea de la Demeas. Citind-o repede, el zise: 

— Sunt recunoscător iubitului Demeas că mi-a trimis un 
musafir atât de distins! în acelaşi timp porunci soţiei să se 
ridice şi mă pofti să stau în locul ei. Cum eu, din bună- 
cuviinţă, şovăiam să fac acest lucru, el mă apucă şi mă trase 
cu putere de pulpana mantalei: 


— Şezi colo, îmi spuse el, că de frica hoţilor n-avem niciun 
scaun şi nu ne putem procura mobilă. 

Eu m-am supus, şi el continuă: 

— După falnica şi deosebita înfăţişare ce ai, îmi zise el, 
după această sfială cu totul feciorelnică, cu drept cuvânt aş 
bănui că eşti de neam mare. De altfel, şi Demeas îmi spune 
acelaşi lucru în scrisoarea lui. De aceea, te rog, nu dispreţui 
mica şi sărăcăcioasa mea locuinţă. Vei avea odaia asta, de 
alături, iat-o! E o încăpere foarte frumoasă. Simte-te bine în 
mijlocul nostru. Prin cinstea ce vei face căsuţei mele şi ea va 
deveni mai vrednică de luat în seamă, şi tu vei dobândi o 
adevărată celebritate, dacă, mulţumindu-te cu acest modest 
cămin, vei căuta să urmezi bunele exemple ale vestitului 
Teseui!35* (al cărui nume-l poartă tatăl tău), care n-a 
disprețuit sărăcăcioasa ospitalitate a bătrânei Hecale!:":. 
Apoi, chemând pe mica slujnică, îi porunci: 

— Fotis, îi zise el, ia puţinul bagaj al oaspetelui nostru şi 
pune-l cu toată grija în odaia vecină. De asemenea, adu 
repede din cămară untdelemn de uns, şervete de şters şi tot 
ce mai trebuie şi condu-l pe musafirul meu la cea mai 
apropiată baie, fiindcă trebuie să fie obosit după o foarte 
lungă şi grea călătorie. 

Din aceste cuvinte mi-am făcut o limpede părere despre 
felul şi zgârcenia lui Milo, şi, voind să-mi atrag mai mult 
bunăvoința lui, îi spun: 

— N-am nevoie de nimic din toate acestea, că la drum iau 
cu mine totdeauna lucrurile de care am nevoie, iar în ce 
priveşte baia, o voi găsi singur. Cel mai important lucru 
pentru mine e calul meu, care m-a purtat voiniceşte până 
aici. Ţine, Fotis, mărunţişul ăsta şi cumpără-i fân şi orz! 

Lucrul fiind făcut şi bagajul meu o dată depus în cameră, 
ducându-mă la baie îmi îndrept paşii spre piaţa de alimente, 
ca să îngrijesc mai întâi de ceva de-ale gurii pentru cina 
noastră. Văzui acolo nişte peşti minunaţi, care erau de 
vânzare. Am întrebat cât costă şi, după ce m-am tocmit, am 
cumpărat cu douăzeci de dinari ceea ce voia să mi se vândă 


cu o sută. Tocmai când plecam din piaţă, se luă după mine 
un oarecare Pythias, care-mi fusese coleg de şcoală la Atena 
din Atica. Recunoscându-mă numai după oarecare şovăială, 
îmi sări de gât cu dragoste, mă îmbrăţişă şi mă sărută din 
toată inima, spunându-mi: 

— Dragul meu Lucius, zău, e un veac de când nu ne-am 
văzut şi de când l-am părăsit pe profesorul nostru Clytius. 
Dar care e pricina călătoriei tale? 

— Ai s-o afli mâine, răspunsei eu. Dar ce-i înfăţişarea asta 
a ta? Sunt fericit că ţi-ai ajuns ţinta, văd că ai lictori, fasce şi 
porţi o îmbrăcăminte aidoma cu a unui magistrat.(3% 

— Mă îndeletnicesc cu aprovizionarea cetăţii, zise el, şi 
am funcţia de edil!:%:. Dacă doreşti să cumperi ceva bun de 
mâncare, îţi stau la dispoziţie! 

Îi mulţumii, pentru că tocmai îmi cumpărasem destul 
peşte pentru cină. 

Pythias, însă, zărind  coşuleţul meu, începu să 
scormonească peştii din el, ca să-i privească mai bine. 

— Cât ai dat pe gunoiul ăsta? 

— Abia i-am scos de la un pescar cu douăzeci de dinari! 

Când auzi aceste cuvinte, elmă luă repede de mână şi mă 
readuse înapoi în piaţa de alimente. 

— De la care dintre ăştia, mă întrebă el, ai cumpărat 
fleacurile acestea? 

Îi arătai un bătrânel care şedea retras într-un colţ. 
Numaidecât îl luă la rost cu glasul cel mai aspru, pe măsura 
autorităţii lui de edil: 

— Voi, îi zise el, aţi ajuns să nu-i mai cruţaţi nici pe 
prietenii noştri, într-un cuvânt pe niciun străin. De ce 
vindeţi aşa de scump nişte peşte păcătos? Prin scumpetea 
alimentelor, veţi face din acest oraş, floarea Iesaliei, o 
pustietate ca stâncile cele mai părăsite. Dar o să vă primiţi 
voi pedeapsa. Iar tu, chiar acum vei afla cum sunt pedepsiţi 
hoţii sub administraţia mea! Zicând acestea, răsturnă coşul 
meu în mijlocul drumului, poruncind subalternului său să 
calce în picioare peştii mei şi să-i zdrobească pe toţi, până 


la unul. Încântat de această probă de severitate, amicul 
meu, Pythias, mă îndemnă să mă retrag: 

— Dragă Lucius, îmi zise el, eu mă mulţumesc cu această 
ruşine de pomină pe care am făcut-o bătrânului! 

Peste măsură de mâhnit şi încremenit de cele întâmplate, 
luai din nou drumul spre baie, lipsit de bani şi de merinde, 
graţie prea zeloasei autorităţi a înţeleptului meu coleg de 
şcoală; apoi, după ce făcui baie, mă întorsei la locuinţa lui 
Milo şi mă retrăsei în camera mea. Dar iată că Fotis, 
servitoarea, îmi spune: 

— Te cheamă stăpânul! 

Eu, care cunoscusem chiar de la început zgârcenia lui 
Milo, mă scuzai politicos, sub cuvânt că, spre a-mi alunga 
oboseala drumului, socoteam că am mai mare nevoie de 
somn decât de mâncare. După ce Fotis îi transmise vorbele 
mele, veni el în persoană şi, punând mâna pe mine, începu 
să mă tragă uşor; şi cum eu tot nu voiam să-l urmez şi mă 
împotriveam cuviincios, îmi zice: 

— Nu plec de aici, până ce nu vii după mine! Şi întărindu- 
şi spusele cu un jurământ, mă sili să cedez îndărătniciei sale 
şi să-l urmez până la patul lui prăpădit. 

— Ce mai face iubitul nostru Demeas? mă întrebă el, pe 
când mă aşezam pe pat. Dar soţia, copiii, slugile? 

Îi dădui ştiri despre fiecare în parte. După aceea, voi să 
cunoască mai amănunţit motivul călătoriei mele. Îndată ce-l 
informai cu de-amănuntul, îmi puse numaidecât cele mai 
neînsemnate întrebări despre patria mea, despre oamenii ei 
cei mai de seamă, în sfârşit, până şi despre guvernator. Dar 
când văzu că, după o călătorie atât de grea, mă obosea cu 
vorbăria lui fără sfârşit şi că, picând de somn, mă opream în 
mijlocul unui cuvânt, abia rostind vorbe fără înţeles, îmi 
îngădui în cele din urmă să mă duc la culcare. În sfârşit, 
scap de ospăţul flecar şi fără bucate al acestui bătrân 
plictisitor, îngreuiat de somn, nu de mâncare, căci toată 
cina se mărginise la întrebările lui, şi mă întorc în camera 
mea, spre a gusta mult doritul somn. 


CARTEA A DOUA 


Îndată ce noaptea se risipi şi un nou soare readuse ziua, 
mă deşteptai din somn şi sării grabnic din pat, fiind de altfel 
nerăbdător şi foarte dornic de a cunoaşte toate rarităţile şi 
minunăţiile ţării. Mă gândeam că mă aflu în mijlocul 
Tesaliei, ţară vestită în tot universul prin meşteşugul 
vrăjitoresc, şi că cele povestite de încântătorul meu tovarăş 
de drum, Aristomene, s-au petrecut în cuprinsul acestui 
oraş. Cu toate acestea, neştiind încotro să-mi îndrept 
dorinţele şi curiozitatea, mă uitam la fiecare lucru cu cea 
mai mare atenţie. Din tot ceea ce vedeam, îmi închipuiam 
că nimic nu era aşa cum se înfăţişează în realitate. Mi se 
părea că absolut totul se metamorfozase prin puterea 
infernală a unor descântece. Astfel, pietrele de care mă 
loveam, în închipuirea mea erau oameni împietriţi, păsările 
pe care le auzeam, oameni acoperiţi cu pene, arborii de 
dincoace şi de dincolo de zidurile oraşului, şi aceştia erau 
tot oameni încărcaţi cu frunze, iar apele curgătoare izvorau 
din trupurile lor omeneşti; credeam că statuile şi icoanele 
erau gata să pornească, zidurile să vorbească, boii şi 
celelalte vite de acelaşi fel să facă profeţii, că din însuşi 
cerul adevărat şi din globul înflăcărat al soarelui vor sosi pe 
neaşteptate anumite prorociri. 

Astfel încremenit, ba mai mult, scos din minţi de această 
curiozitate care mă chinuia ca o boală, umblam din loc în 
loc, fără să pot găsi măcar o urmă, sau numai un început de 
urmă de potolire a nestăpânitei mele patimi. Totuşi, pe când 
rătăceam din poartă în poartă ca un hoinar fără griji şi 
legănându-mă ca un om beat, deodată mă trezii, nu ştiu 
cum, în piaţa de alimente. 

Tocmai atunci, trecând pe acolo o doamnă însoţită de un 
adevărat cârd de servitori, grăbesc pasul s-o ajung. Aurul în 
care erau încrustate pietrele preţioase şi cel de pe 


îmbrăcămintea ei, ici în broderie, colo în țesătură, arăta 
destul de limpede că e femeie nobilă. Lângă ea păşea un 
bărbat foarte înaintat în vârstă!4; îndată ce mă zări, el 
zise: 

— Ei, dar ăsta e Lucius! — după care veni să mă sărute, 
apoi şopti numaidecât la urechea doamnei ceva nedesluşit. 

— De ce nu te apropii, continuă el, şi de ce n-o saluţi pe 
mama ta!41!? 

— Nu îndrăznesc, îi răspund eu, fiindcă n-o cunosc pe 
această doamnă, şi, înroşindu-mă de ruşine, îmi las capul pe 
spate şi rămân pe loc nemişcat. Dar ea, întorcându-şi 
privirile spre mine, zise: 

— Iată nobila modestie a familiei, moştenită de la 
venerabila sa mamă, Salvia, şi prin toată făptura lui, e 
uimitor cât de mult îi seamănă. Corpul lui e atât de bine 
proporţionat, parcă măsurat cu compasul: nu prea înalt, 
zvelt, dar plin de vlagă, pielea obrazului îi e potrivit de 
trandafirie, are părul blond şi inelat de la natură, ochii, deşi 
verzui, îi sunt vioi şi veşnic iscoditori, are o privire 
pătrunzătoare ca de vultur şi plină de farmec în orice parte 
s-ar uita, mersu-i e nobil şi firesc. 

Adăugă apoi: 

— Dragul meu Lucius, eu te-am crescut cu propriile mele 
mâini. Cum să nu te fi crescut? Într-adevăr, nu numai că 
sunt rudă cu mama ta, dar sunt chiar sora ei de lapte. Da, 
amândouă ne tragem din familia lui Plutarh, am supt în 
acelaşi timp de la aceeaşi doică, am crescut împreună ca 
două surori adevărate şi nu ne deosebim decât prin starea 
socială!*2!, fiindcă ea a făcut o căsătorie foarte strălucită, 
iar eu numai una de rând. Eu sunt Byrrhena, al cărei nume 
l-ai auzit poate repetat adesea de cei care te-au crescut. 
Primeşte deci cu toată încrederea să fii găzduit la mine, ba 
mai mult, socoteşte-te ca la tine acasă! 

În timp ce-mi vorbea, roşeaţa-mi dispăruse. 

— Mamă, zic eu, n-ar fi cuviincios să-l părăsesc pe Milo, 
gazda mea, neavând niciun motiv să mă plâng de el. Dar, 


fireşte, îmi voi da osteneala să-ţi fac plăcerea asta, atât cât 
voi putea, fără să trec peste marginile bunei-cuviinţe. Ori de 
câte ori mi se va ivi ocazia de a face această călătorie, voi 
trage întotdeauna în gazdă la dumneata. 

Pe când schimbam aceste cuvinte şi altele de acelaşi fel, 
după ce mai făcurăm câţiva paşi, ajunserăm la casa 
Byrrhenei. La intrare, se afla o sală superbă; în cele patru 
colţuri ale ei se înălţau patru coloane, în vârful cărora se 
vedeau statuile Victoriei!43+. Ele aveau aripile desfăşurate şi 
se sprijineau numai pe o sferă perfect rotundă; fără să 
poată face un pas, abia dacă atingeau cu picioarele lor 
scăldate de rouă această suprafaţă mişcătoare; ai fi spus că 
nu pot rămâne fixate acolo şi că în curând aveau să-şi ia 
zborul. O Diană în marmură de Păros se afla aşezată 
simetric în mijlocul sălii. Era o statuie de-o frumuseţe 
desăvârşită: tunica-i stătea umflată de vânt, mersul îi era 
sprinten: părea că-i întâmpină pe cei ce intră, şi măreţia ei 
divină inspira un adânc respect. De ambele părţi era 
înconjurată de câini, tot din marmură. Ochii lor era 
ameninţători, urechile ciulite, nările lărgite, gurile gata să 
sfâşie şi dacă de undeva din apropiere s-ar fi auzit un lătrat, 
ai fi crezut că-i ieşit din aceste grumaze de piatră. Felul în 
care aceşti câini se repezeau cu pieptul şi cu capul înainte, 
lăsându-ţi impresia că picioarele dinapoi stau pe loc, pe 
când cele dinainte aleargă, era tot ce genialul sculptor 
reuşise să creeze mai desăvârşit în opera lui de până 
atunci. În spatele zeiţei, se ridica, în chip de peşteră, o 
stâncă acoperită cu muşchi, cu iarbă, cu frunze şi crenguţe, 
iar ici şi colo, cu viţă de vie şi copăcei, care din loc în loc 
ieşeau înfloriţi din piatră. Luciul statuii se răsfrângea în 
interiorul peşterii, datorită transparenţei marmurei. De 
marginea din afară a stâncii atârnau fructe şi struguri 
sculptați cu atâta meşteşug, încât arta, luându-se la 
întrecere cu natura, îi executase întru totul asemenea celor 
reali. Ai fi jurat că-i poţi culege şi mânca, îndată ce toamna 
bogată în vin dulce le-ar fi dăruit culoare şi i-ar fi copt pe 


deplin. Şi dacă te-ai fi aplecat să priveşti pâraiele care de la 
picioarele zeiţei se despărţeau şi formau valuri liniştite, ai fi 
putut crede că, asemenea ciorchinilor atârnaţi de ramurile 
viței, aceste pâraie, printre alte însuşiri de adevăr, 
prezentau şi iluzia mişcării. Prin frunziş se zărea o statuie, 
un Acteoni4! de piatră, cu spinarea aplecată înainte, care, 
cu o privire curioasă - şi aproape preschimbat în 
sălbăticiune de cerb care poate fi văzut deopotrivă şi pe o 
stâncă şi în apa izvorului - pândeşte ca Diana să vie să se 
scalde în unda peşterii. 

Pe când cercetam cu de-amănuntul aceste lucruri şi le 
admiram neîncetat, Byrrhena îmi zise: 

— "Tot ce vezi este al tău! 

Spunând aceste cuvinte, ea porunci tuturor celorlalţi să 
se retragă, având de vorbit cu mine între patru ochi. După 
plecarea acestora, ea îmi spuse: 

— Jur pe această zeiţă, dragul meu Lucius, că sunt adânc 
îngrijorată de tine, ca şi de copilul meu, şi doresc să fii 
foarte prudent. Fereşte-te bine de  primejdioasele 
vicleşuguri şi de momelile nelegiuite ale acestei Pamfile!45+, 
soţia lui Milo, despre care spui că e gazda ta. E o vrăjitoare 
cunoscută de toţi şi e socotită neîntrecută meşteră în tot 
felul de vrăjitorii de morminte.(** Cu ajutorul unor 
beţişoare, pietricele şi cu alte nimicuri de acest fel, peste 
care suflă, ea poate să arunce toate astrele de pe bolta 
cerului în adâncurile 'Tartarului şi să scufunde lumea în 
haosul străvechi. Îndată ce zăreşte un tânăr frumos la chip, 
se aprinde după frumuseţea lui şi din acea clipă nu-şi mai 
întoarce ochii şi inima de la el. E foarte darnică în 
dezmierdări, pune stăpânire pe inima lui, îl strânge pe veci 
în lanţurile adâncii ei iubiri. Apoi, pe cei mai puţini 
binevoitori, pe care-i urăşte din cauza dispreţului ce-i arată, 
într-o clipă îi transformă în pietre, în berbeci sau în orice 
animal, iar pe alţii îi distruge pur şi simplu. Asta mă face să 
tremur pentru tine şi am crezut că trebuie să te înştiinţez, 
ca să fii prevăzător, fiindcă în ea arde mereu focul dragostei 


şi tu, prin vârsta şi frumuseţea ta, poţi foarte uşor s-o 
robeşti. 

Acestea mi le spuse Byrrhena, foarte îngrijorată. 

Dar eu, curios cum eram, îndată ce am auzit 
pronunţându-se acest nume de magie, care mă vrăjise 
întotdeauna, departe de a mă feri de Pamfila, dimpotrivă, 
eram nerăbdător de a cunoaşte cu orice preţ tainele 
meşteşugului ei şi de a mă arunca orbeşte în prăpastie. În 
sfârşit, cu o grabă de nebun, mă desprind de mâna 
Byrrhenei ca dintr-un laţ şi, luându-mi repede rămas-bun 
de la ea, pornesc în zbor spre casa lui Milo. luţindu-mi pasul 
ca un scos din minţi, îmi spuneam: „Hai, Lucius, veghează, 
fii cu băgare de seamă. lată mult doritul prilej; acum, aşa 
cum de-atâta timp doreai, vei putea să-ţi potoleşti inima cu 
toate aceste poveşti minunate. Alungă temerile copilăreşti, 
apucă-te numaidecât de această treabă şi urmăreşte-o de 
aproape, dar abţine-te de la orice legătură amoroasă cu 
gazda şi respectă cu sfinţenie patul conjugal al cinstitului 
Milo. De data asta, toate mijloacele de atac să se îndrepte 
înspre servitoarea Fotis, că e nostimă, veselă din fire şi tare 
şireată. Aseară, când te-ai dus să te culci, te-a condus în 
camera ta cu toată bunăvoința, te-a aşezat în pat cu multă 
atenţie şi te-a învelit cu grăitoare dovezi de dragoste; apoi, 
sărutându-te pe frunte, a lăsat îndeajuns să se vadă, din 
privirea ei, cu câtă părere de rău te părăsea; în sfârşit, 
oprindu-se de mai multe ori pe loc, a întors capul să te 
privească. Aşadar, socoteşte asta ca un semn bun şi cerul să 
te ocrotească! Chiar dacă s-ar întâmpla să nu reuşeşti, 
încearcă-ţi totuşi norocul pe lângă această Fotis!” 

În timp ce vorbeam de unul singur despre toate astea, 
ajung la poarta lui Milo, hotărât să-mi aduc planul la 
îndeplinirei!47+. Tocmai atunci n-am găsit nici pe Milo, nici pe 
soţia lui, ci numai pe draga mea Fotis, care gătea pentru 
stăpânii ei o mâncare din came tăiată bucățele, lăsate să 
fiarbă în sosul lor într-o crăticioară, şi care, judecând numai 
după miros, încă de atunci se anunţa ca ceva nespus de 


gustos. Curat îmbrăcată într-o rochie de în, şi legată pe sub 
sâni cu o panglicuţă roşie foarte frumoasă, ea sucea şi 
învârtea crăticioara cu mâinile ei sprintene şi frumoase, şi 
în timp ce cu învârtituri circulare o scutura neîncetat, linia 
spatelui şi şoldurile i se mişcau uşor şi ritmic, comunicând 
întregului corp o legănare graţioasă. 

La această vedere, rămăsei nemişcat şi mut de admiraţie, 
iar simţurile-mi până atunci adormite mi se deşteptară. 

— Draga mea Fotis, îi spun eu, în sfârşit, ce frumos, ce 
grațios datini tu crăticioara asta şi fesele tale! Ce gustoasă 
mâncare găteşti! Fericit, da, de o mie de ori fericit acela 
căruia îi vei îngădui să-şi moaie vârful degetului în ea! 

Atunci, această fată drăguță, dar cam neobrăzată, îmi 
zise: 

— Fugi, sărăcuţule de tine, fugi cât mai departe de focul 
meu, că de vei fi atins numai de-o scânteie de-a mea, vei 
arde până la oase şi nimeni nu va mai putea stinge focul tău 
în afară de mine, care, pricepându-mă să dau un gust 
plăcut bucatelor, ştiu să clatin tot aşa de plăcut un pat ca şi 
o cratiţă! 

Spunând aceste cuvinte, se întoarse să mă privească şi 
începu să râdă. Cu toate astea, n-am plecat de acolo până 
ce nu i-am prețuit din ochi întreaga înfăţişare. Dar de ce-aş 
vorbi de celelalte calităţi ale ei, când întotdeauna unica mea 
grijă a fost să privesc şi să admir la o femeie, mai întâi capul 
şi părul ei, şi după aceea să mă bucur în intimitate de 
farmecul lor? Motivul serios şi hotărât al acestei preferinţe 
e chiar faptul că această parte principală a corpului, atât de 
vizibilă şi de vrednică de luat în seamă, ne izbeşte cea dintâi 
privirile; apoi, această frumuseţe naturală a părului nu-i 
pentru cap ceea ce o îmbrăcăminte bogată şi strălucitoare 
este pentru restul corpului? în sfârşit, cele mai multe femei 
care vor să-şi arate frumuseţea şi grațiile lor fireşti, leapădă 
de pe ele toate hainele, îndepărtează toate voalurile şi ard 
de nerăbdare să-şi arate farmecele neacoperite de 
veşminte, ştiind că vor plăcea mai mult prin culoarea 


trandafirie a pielii decât prin îmbrăcămintea lor brodată cu 
aur. Şi cu toate acestea - curată nelegiuire, fie ca niciodată 
o asemenea grozăvie să nu se întâmple! dacă ai lipsi-o de 
păr pe femeia cea mai frumoasă şi cea mai minunată, dacă 
i-ai despodobi chipul de această diademă naturală, chiar de 
va fi fost căzută din cer, născută din mare, ieşită din valuri, 
chiar dacă va fi Venus în persoană, înconjurată de tot corul 
Graţiilor!48*, însoţită de toată mulţimea Cupidonilor, încinsă 
cu cingătoarea sa!'4, răspândind cele mai plăcute miresme 
şi parfumuri, dacă se va înfăţişa cheală, nu va putea să 
placă nici lui Vulcan al ei!%:. 

Dar ce încântare, când un păr de-o culoare plăcută şi de- 
o strălucire desăvârşită fulgeră puternic în razele soarelui, 
sau când, în molcoma lui culoare, dobândeşte cu totul altă 
frumuseţe după schimbătoarele variaţii ale luminii: unul 
blond ca aurul, prinzând la rădăcină culoarea uşor 
întunecată a fagurelui de miere, altul negru ca pana 
corbului, rivalizând în diversitatea-i de nuanţe cu floricelele 
azurii de pe guşa porumbelului; sau când, parfumat cu 
parfumuri din Arabia, pieptănat cu un pieptene preţios cu 
dinţi delicaţi şi strâns în ceafă, seamănă cu o oglindă în 
care, privindu-se, un amant îşi vede chipul mai plăcut! E o 
frumuseţe, când, împletit în cosiţe groase, încununează 
capul, sau când se revarsă pe spate într-o lungă pânză de 
apă. În sfârşit, pieptănătura părului are atâta preţ, încât o 
femeie, oricât ar fi de împodobită cu aur, haine scumpe, 
pietre preţioase şi cu toate gătelile din lume, dacă părul ei 
va fi rău îngrijit, nu va mai putea auzi pe nimeni că este 
elegantă. 

Cât priveşte însă pe Fotis a mea, ei îi dădea farmec nu o 
pieptănătură foarte complicată, ci una simplă şi în 
dezordine. În adevăr, ea îşi strângea bogatu-i păr într-un 
nod în vârful capului, de unde se desfăcea cu graţie, 
revărsându-se în jurul gâtului şi terminându-se, cu bucle 
uşor răsucite, la guleraşuli“5!+ tunicii sale. 


Mi-a fost cu neputinţă să mai îndur chinul unei voluptăţi 
atât de ameţitoare, şi aplecându-mă asupra gâtului ei, la 
hotarul de unde începea frumosu-i păr, îmi apăsai buzele 
într-o sărutare dulce ca mierea. 

Atunci ea îşi întoarse capul şi, uitându-se la mine în timp 
ce-mi făcea cu ochiul, în mod provocator, îmi zise: 

— Ei, şcolarule, aceste lucruri dulci îşi au amărăciunea 
lor. Fereşte-te de-a gusta prea mult din ele, ca să nu dai 
peste un necaz amar şi îndelungat! 

— Ce tot spui, dragostea mea, când eu numai pentru o 
singură sărutare a ta, care-mi va îndulci viaţa, sunt gata să 
mă las fript, cât sunt de lung, pe jăraticul tău? Spunând 
acestea, o strânsei puternic în braţe şi începui s-o sărut 
Pasiunea mea deşteptând-o pe a sa, Fotis se ia la întrecere 
cu mine în drăgăstoase dezmierdări. Gura ei întredeschisă 
răspândea o respiraţie înmiresmată şi în nestăpânita-i 
dorinţă simţea o plăcere dulce ca nectarul să-şi atingă 
limba de a mea: 

— Mor, strig eu, sau poate că am şi murit, dacă n-ai milă 
de mine! La aceste cuvinte, acoperindu-mă din nou cu 
sărutări, îmi răspunse: 

— Nu pierde curajul, că şi eu te iubesc cu aceeaşi patimă 
şi primesc să devin roaba ta. Plăcerile noastre nu vor 
întârzia prea mult; cum se lasă seara, voi fi în camera ta de 
culcare. Pleacă aşadar şi te pregăteşte, căci toată noaptea 
vreau să lupt cu tine vitejeşte şi din toată inima! 

După ce ne şoptirăm aceste cuvinte şi altele la fel, ne 
despărţirăm. Cam pe la prânz, primii din partea Byrrhenei 
câteva mici daruri: un purcel gras, cinci puicuţe şi un urcior 
de vin vechi, minunat. Chemând-o atunci pe Fotis, îi spun: 

— Uite că Bacchus vine singur s-o încurajeze pe Venus şi 
să-i poarte armele. Să sorbim azi tot vinul acesta, care va 
alunga lânceda sfială ce ne-ar răci pornirile şi va aţâţa în 
noi înflăcărata putere a patimii. Nu de altă promisiune avea 
nevoie călătoria noastră pe marea iubirii pentru a petrece o 


noapte fără somn: untdelemn în lampă şi vin din belşug în 
cupe! 

Restul zilei îl petrecui la baie şi după aceea la cină, la 
bunul meu Milo, unde eram invitat. Luând loc la o măsuţă 
mărunţică, artistic lucrată, mă feream cât puteam de 
privirile soţiei sale şi, aducându-mi aminte de poveştile 
Byrrhenei, îmi aruncam ochii asupra ei cu groază, ca şi cum 
aş fi privit lacul Avernus. Dar mereu mă întorceam s-o 
privesc pe Fotis, care ne servea, şi apariţia ei îmi insufla 
numaidecât curaj. 

Cum se făcu seară, Pamfila zise privind lampa: 

— Ce ploaie cu găleata o să fie mâine! 

La întrebarea bărbatului de unde ştia aceasta, ea îi 
răspunse că lampa i-o prevestea. La aceste vorbe, Milo 
izbucni în râs: 

— Prin urmare, zise el, noi întreţinem o mare Sibilă!5* în 
persoana lămpii noastre, care din focarul său, ca dintr-un 
observator, priveşte cu toată atenţia chiar soarele şi tot ce 
se petrece în regiunile cereşti! 

— Acestea sunt primele cunoştinţe în materie de 
divinaţie, îi răspund eu, şi nu e de mirare că flacăra asta, 
deşi mică şi aprinsă de mâini omeneşti, dar având totuşi 
strânse legături de rudenie cu acel puternic foc ceresci34: 
din care s-a născut, ştie ea însăşi şi ne anunţă şi nouă, 
printr-o prevestire divină, ce trebuie să se întâmple pe bolta 
cerului. Şi la noi, în Corint, se află acum în trecere un 
caldeean!55* care zăpăceşte tot oraşul cu răspunsurile sale 
uimitoare şi pentru câţiva gologani dezvăluie tainele 
destinului, arătând ce zi trebuie să alegi pentru a face o 
căsătorie fericită, pentru a pune o trainică temelie unei 
case, ce zi e prielnică unui negustor pentru încheierea unei 
afaceri, în ce zi un călător va găsi mai multă lume pe drum, 
sau care alta e mai potrivită pentru o călătorie pe mare. În 
sfârşit, eu însumi întrebându-l ce mi se va întâmpla în 
această călătorie, mi-a dat o mulţime de răspunsuri 
uimitoare şi foarte variate: ba că voi avea un renume 


nespus de strălucit, ba că voi deveni subiectul unei lungi 
poveşti, al unui basm de necrezut şi că voi ajunge eroul unei 
cărţi. 

La acestea, Milo întrebă zâmbind: 

— Ce înfăţişare are caldeeanul ăsta şi cum se numeşte? 

— E înalt şi cam oacheş, răspunsei eu, şi se numeşte 
Diofane. 

— El e, zise Milo, nici nu putea fi altul. Tot aşa, după ce 
făcuse şi aici la noi numeroase profeţii mai multor persoane 
şi câştigase nu câţiva gologani păcătoşi, ci sume însemnate, 
nenorocitul a fost urmărit de o soartă rea sau, mai aproape 
de adevăr, aş putea zice: crudă. Într-o zi, pe când era 
înconjurat de o mulţime numeroasă şi făcea profeţii celor 
adunaţi în preajma sa, se apropie de el un negustor numit 
Cerdon!:, care dorea să-i ghicească o zi prielnică pentru 
călătoria ce trebuia să o facă. După ce Diofane îi arătă ziua 
aleasă, tocmai când celălalt scosese punga, împrăştiase 
banii şi numărase o sută de dinari pentru a plăti prezicerea, 
iată că un tinerel de familie bună, strecurându-se în spatele 
vrăjitorului, îl trase de manta şi, în clipa când acesta se 
întoarse, îl strânse în braţe şi-l sărută cu cea mai mare 
dragoste. 

Diofane, după ce-l sărută şi el, îl pofti să stea lângă 
dânsul. Uimit şi adânc tulburat de această apariţie 
neaşteptată, uită de treaba pe care o făcea în acel moment. 
„E multă vreme de când te aşteptam. Când ai sosit?” îl 
întrebă el. „leri-seară, îi răspunse celălalt. Dar povesteşte- 
mi şi tu, frate, cum ai călătorit pe mare şi pe uscat, după ce- 
ai plecat grăbit din insula Eubeea.” 

La aceste vorbe, Diofane, marele nostru caldeean, care 
nu-şi venise încă în fire din tulburarea sa, îi zise: „Duşmanii 
țarii noastre şi toţi duşmanii mei aibă parte de o călătorie 
atât de îngrozitoare ca a mea! Ulise n-a păţit-o mai rău, căci 
corabia care ne purta, zguduită de furtuni care o învârteau 
pe loc în toate chipurile, îşi pierdu amândouă cârmele!57+ şi, 
aruncată cu putere spre ţărmul opus, se scufundă 


numaidecât, iar noi abia scăparăm înot. Am pierdut totul. 
Ceea ce-am adunat mai târziu, mulţumită milostivirii unor 
necunoscuţi sau bunăvoinţei prietenilor noştri, a ajuns 
prada unei bande de hoţi şi singurul meu frate, Arignotus, 
încercând să opună rezistenţă cutezanţei lor, a fost ucis 
chiar sub ochii mei.” 

Pe când el povestea toate acestea plin de obidă, Cerdon, 
negustorul, pune mâna pe banii pe care-i destinase pentru 
plata prezicerii şi se face nevăzut. Numai atunci Diofane, 
deşteptându-se ca dintr-un somn adânc, îşi dădu seama de 
paguba pe care i-o adusese nesocotinţa sa, mai ales când ne 
văzu pe toţi câţi eram în jurul lui izbucnind în hohote de 
râs. 

Dar, în sfârşit, Lucius, să-ţi ajute cerul ca cel puţin 
dumitale caldeeanul să-ţi fi spus curatul adevăr! Îţi urez să 
fii fericit şi să-ţi urmezi călătoria cu bine şi noroc. 

În timpul acestei flecăreli a lui Milo, care nu se mai 
sfârşea, eu oftam încet şi mă mâniam grozav pe mine 
însumi, pentru că, începând singur o conversaţie 
plictisitoare, pierdeam o bună parte a serii şi cele mai 
delicioase plăceri ale ei. În sfârşit, lăsând la o parte orice 
ruşine, îi spun lui Milo: 

— Diofane ăsta împace-se cu soarta sa şi n-are decât să 
se ducă din nou să-şi pună în primejdie, pe uscat şi pe apă, 
tot ce câştigă înşelând popoarele, dar mie, care tot mai simt 
oboseala de ieri, dă-mi voie, te rog, să mă duc la culcare 
mai devreme. 

Luându-mi apoi rămas-bun de la el, mă duc în camera 
mea, unde găsesc aranjată o cină foarte plăcută. Într- 
adevăr, servitorilor li se pregătiseră aşternuturile pe jos, cât 
mai departe de uşa mea, fără îndoială, pentru ca vorbele 
noastre de dragoste să n-aibă alt martor decât noaptea. 
Lângă patul meu se afla o mescioară, pe care erau mâncări 
foarte îmbietoare, rămase de la masa de seară, şi două 
pahare destul de mari, pe jumătate pline cu vin, de-abia 
turnat, care mai puteau primi exact o cantitate egală de 


apă; alături era un urcior, care la gâtul său destupat cu o 
teslă!58+, avea o deschizătură mare şi piezişă, ca vinul să 
poată fi turnat mai uşor: într-un cuvânt, primele pregătiri 
de luptă ale iubirii. 

Tocmai mă aşezasem pe pat, când iată că iubita mea 
Fotis, care o culcase pe stăpâna ei, se apropie de mine 
aducându-mi buchete de trandafiri şi având poalele rochiei 
pline de petale de trandafir scuturate. Ea mă strânge cu 
putere la pieptul ei şi mă sărută cu dragoste, îmi încunună 
capul cu coroniţe şi presară peste mine flori şi deodată, 
punând mâna pe un pahar şi turnând în el apă caldă! mi- 
l întinde să beau. Dar mai înainte de a-l fi băut până la fund, 
mi-l luă încet de la gură, bău restul în mici înghiţituri, apoi 
urmară al doilea şi al treilea pahar, pline până sus, şi multe 
altele unul după altul. În curând mă îmbătai, şi cu mintea 
tulburată şi tot trupul răscolit şi chinuit de dorinţe 
arzătoare îmi dau la o parte tunica până în partea de jos a 
pântecelui şi, arătând lui Fotis a mea că nu pot îndura 
chinul iubirii, îi spun: 

— Ai milă de mine şi grăbeşte-te să-mi vii în ajutor, căci 
după cum vezi, sunt pregătit pentru încăierarea care se 
apropie, luptă pe care tu mi-ai declarat-o fără intervenţia 
fecialuluiiS, atunci când crudul Cupidon m-a străpuns 
până în străfundul inimii cu prima lui săgeată! Şi eu mi-am 
încordat arcul, la rândul meu, cu o opinteală atât de 
straşnică încât tare mă tem să nu mi se rupă coarda întinsă 
la maximum. Dar, pentru ca plăcerea să-mi fie mai deplină, 
despleteşte-ţi părul şi lasă-l să cadă în valuri şi să fluture în 
voie în timpul plăcutelor noastre îmbrăţişări. 

Ea strânge masa degrabă. Apoi, lepădând orice veşmânt 
de pe ea şi despletindu-şi părul ca să dea mai mult farmec 
desfătărilor noastre, am avut înaintea ochilor graţiosul chip 
al Venerei umblând pe valurile mării. Şi cu mica-i palmă 
trandafirie acoperindu-şi puţin păroasa-i ruşine femeiască, 
mai degrabă părea că ţine să şi-o arate decât să o ascundă 
din pudoare. 


— La luptă, zise ea, şi luptă vitejeşte, că n-am de gând să 
bat în retragere! Hai, apropie-te şi luptă făţiş dacă eşti într- 
adevăr bărbat, atacă cu putere şi ucide, fiindcă vei muri la 
rândul tău. E o luptă care nu suferă nicio amânare! 

Spunând aceasta, ea se urcă în patul meu, se culcă tiptil 
peste mine şi, supunându-şi mlădioasa şiră a spinării unor 
salturi rapide precum şi unor mişcări pătimaşe, mă sătură 
pe deplin cu darurile Venerei săltăreţe. Intr-un târziu, cu 
sufletele obosite, cu trupurile sfârşite de o dulce moleşeală, 
căzurăm amândoi în acelaşi timp unul în braţele celuilalt, 
abia mai respirând. Aceste lupte şi altele la fel le 
continuarăm până începu să se lumineze de ziuă, fără să ne 
fi trecut prin minte să dormim câtuşi de puţin. Înviorând cu 
vin din când în când oboseala noastră, pasiunea ni se 
deştepta şi plăcerile reîncepeau. Apoi luând această noapte 
ca model adăugarăm mai multe altele la fel. 

Din întâmplare, într-o zi, Byrrhena stărui foarte mult să 
vin să cinez la ea, şi, deşi m-am scuzat cât am putut mai 
bine, ea nu voi să admită nicio scuză. Trebuia, deci, să mă 
duc să vorbesc cu Fotis şi s-o întreb dacă consimte, de 
parcă aş fi aşteptat un semn prevestitor. Deşi-i părea rău că 
trebuie să mă despart de ea, fie chiar şi numai pentru 
câteva clipe, îmi acordă totuşi cu bunăvoință un scurt 
concediu de la datoria mea amoroasă. 

— Dar, cel puţin, îmi zise ea, ai grijă să te întorci mai 
devreme de la masă, căci o bandă furioasă de tineri nobili 
tulbură liniştea publică şi ai să vezi ici şi colo oameni ucişi 
zăcând în mijlocul străzilor. Trupele guvernatorului sunt 
prea departe şi nu pot scăpa oraşul de această mare 
pacoste. În adevăr, situaţia ta strălucită şi chiar disprețul ce 
se arată aici unui călător străin ar putea să te expună 
vreunei curse. 

— Fii fără grijă, draga mea Fotis, îi spun eu, fiindcă în 
afară de faptul că aş prefera oricărui alt ospăț plăcerile 
noastre, te asigur că voi avea toată grija să-ţi alung şi 
această teamă, întorcându-mă repede la tine. De altfel, nu 


mă voi duce singur, ci având la brâu sabia de care nu mă 
despart niciodată, aşa că voi avea cu ce să-mi apăr viaţa! 

Astfel înarmat, mă duc la ospăţul acela, unde am găsit un 
mare număr de invitaţi, care alcătuiau elita oraşului, fiindcă 
Byrrhena făcea parte din societatea nobilă. Paturile, foarte 
luxoase, din lemn de tuia cu încrustaţii de fildeş, erau 
acoperite cu învelitori brodate în aur. Erau o mulţime de 
cupe mari de băut, pe cât de elegante şi variate ca formă, 
pe atât de unice prin valoarea lor. Ici, sticla era împodobită 
cu figuri artistice lucrate-n relief, colo strălucea cristalul 
fără cel mai mic cusur, mai încolo era argintul strălucitor şi 
aurul care-ţi luau vederea şi mai puteai vedea până şi cupe 
de ambră, admirabil cioplite, ca pietrele preţioase, în 
sfârşit, tot ce depăşeşte orice închipuire se găsea adunat 
acolo. Mai mulţi sclavi-sufragiiiS!*+ tare frumos îmbrăcaţi 
serveau în cel mai grațios chip nenumărate feluri de 
mâncări; paharnici tineri, cu părul ondulat şi elegant 
îmbrăcaţi!S?*, turnau aproape în fiecare clipă vin vechi în 
cupe făcute fiecare dintr-o piatră prețioasă. În curând se 
aprind luminile, vorbele ce se spun de obicei la masă se 
înmulţesc; s-a râs mult şi glume bune şi cuvinte înţepătoare 
zboară dintr-o parte şi din alta. 

Atunci Byrrhena mă întreabă: 

— Cum te simţi în ţara noastră? Pe cât ştiu eu, noi 
întrecem cu mult toate oraşele prin templele, băile şi toate 
celelalte edificii ale noastre. În afară de asta, la noi se 
găsesc din belşug obiectele necesare vieţii. Cel care caută 
odihna, e liber să trăiască după plac, străinul care vine 
după afaceri găseşte aici toată îmbulzeala de la Roma, dacă 
e om liniştit, se bucură de o linişte deplină, ca la ţară. Într- 
un cuvânt, oraşul nostru este un loc de desfătare pentru 
toată provincia! 

— Aveţi dreptate, doamnă, îi răspunsei eu. Nicăieri nu m- 
am socotit mai liber decât aici, dar mă tem foarte mult de 
capcanele ascunse şi de neînlăturat ale vrăjitoriei. Se spune 
că aici lăcaşurile morţilor nu sunt în siguranţă, fiindcă şi din 


morminte şi de pe ruguri se iau unele resturi şi bucăţi de 
cadavre spre a se pregăti celor vii o moarte îngrozitoare. 
Vrăjitoare bătrâne, chiar în scurtul timp când se fac 
pregătirile de înmormântare ale unui răposat, zboară cu o 
repeziciune de pasăre să-i răpească trupul înainte ca alţii 
să-l fi îngropat. 

— Ba mai mult, adăugă un altul, aici nici cei vii nu sunt 
cruţaţi. Unuia, nu ştiu cui, i s-a întâmplat ceva asemănător: 
a fost mutilat şi cu totul desfigurat. 

La aceste cuvinte, toţi oaspeţii izbucniră fără ruşine în 
hohote de râs ce nu se mai sfârşeau şi toate feţele şi toate 
privirile se îndreptau către un ins ce sta culcat mai la o 
parte, într-un colţ al sălii. Ruşinat de îndărătnicia cu care-l 
priveau toţi, mormăi ceva necâjit şi voi să se ridice şi să 
plece. 

— Nu, dragul meu 'Telyfron, îi zise Byrrhena, stai puţin şi, 
cu luată bunăvoința ta obişnuită, mai spune-ne o dată 
povestea-ţi, pentru ca şi fiul meu Lucius să aibă marea 
plăcere s-o audă din gura ta. 

— E adevărat, doamnă, zise el, pe dumneavoastră nu vă 
părăseşte niciodată sentimentul divinei bunătăţi, dar n-aş 
mai putea suporta obrăznicia unora! 

Răspunzându-i astfel, era foarte emoţionat. Totuşi, după 
multe stăruinţe, după multe jurăminte pe tot ce avea mai 
scump în lume, Byrrhena reuşi să-l facă să vorbească, în 
ciuda împotrivirii lui. 

Atunci, îngrămădind o parte din învelitorile patului una 
peste alta, Telyfron făcu din ele un morman pe care să-şi 
rezeme cotul şi se ridică în pat numai pe jumătate. Apoi 
întinse mâna dreaptă, şi-şi aşeză degetele în felul oratorilor, 
adică îşi îndoi ultimele două degete, ridicând în sus pe 
celelalte şi amenințând, ca să zic aşa, cu degetul cel mare; 
pe urmă, zâmbind mulţumit, începu să povestească: 

— Eram minor când am plecat din Milet să asist la 
jocurile olimpice şi aveam o mare dorinţă să vizitez şi 
oraşele din această provincie vestită!$+. După ce-am 


străbătut toată Tesalia, ajunsei la Larissa, vai! spre 
nenorocirea mea. Pe când rătăceam în toate părţile, 
căutând mijloace de a-mi uşura marea lipsă în care mă 
aflam, fiindcă banii mei de drum erau aproape pe sfârşite, 
zăresc în mijlocul unei pieţe un bătrân înalt. Era cocoţat pe 
o bornă şi striga în gura mare: „Cine vrea să păzească un 
mort? Să spună cât cere!” Atunci, adresându-mă primului 
trecător, îl întrebai: „Ce înseamnă asta? Cum? Pe-aici morţii 
au obiceiul să fugă?” „Taci, îmi spuse el. Eşti foarte tânăr şi 
străin, şi prin urmare nu-ţi dai seama că te afli în Tesalia, 
unde vrăjitoarele rup cu dinţii bucăţi din chipurile morţilor, 
pe care le folosesc în îndeletnicirile lor magice.” „Şi cum se 
face, mă rog, această pază a morţilor?” îl întrebai la rândul 
meu. „Mai întâi, răspunse el, trebuie să veghezi toată 
noaptea cu cea mai mare atenţie, având ochii la pândă şi 
bine deschişi, necontenit aţintiţi asupra cadavrului, fără să-i 
îndepărtezi, sau chiar să-i întorci o clipă în altă parte, 
fiindcă aceste blestemate vrăjitoare se schimbă în tot felul 
de animale, se strecoară târându-se pe furiş, şi ar fi în stare 
să înşele uşor chiar ochii Soarelui şi ai Dreptăţiiist:. Ce-i 
drept, ele iau chip de păsări, de câini, de şoareci şi chiar de 
muşte. Apoi, prin farmecele lor îngrozitoare, îngroapă pe 
păzitor în somn. Nimeni n-ar putea înşira chiar toate 
vicleşugurile pe care le născocesc aceste nelegiuite femei 
cu marea lor putere de închipuire. Şi cu toate acestea, 
pentru un serviciu aşa de periculos, nu se oferă în general o 
plată mai mare de patru sau şase monede de aur. Ei! dar... 
era cât p-aci să uit! Dacă, dimineaţă, păzitorul nu dă în 
primire corpul întreg, tot ceea ce s-a tăiat sau lipseşte din el 
e nevoit să înlocuiască cu o bucată egală de came ce i se 
taie din obraz.” 

Aflând toate acestea, îmi iau inima-n dinţi şi, apropiindu- 
mă numaidecât de crainic, îi zic: „încetează acum de-a mai 
striga! lată păzitorul gata găsit, să vedem preţul!” 

„Vei primi zece monede de aur'$5:, dar ia seama, tinere, 
să aperi bine cadavrul de aceste Harpii!85 viclene, căci e 


VW 


fiul unuia din fruntaşii oraşului nostru 

„Vorbe de prisos, îi răspund eu, asta-i o nimica toată! Eu 
sunt un om de fier, nu dorm niciodată; am o vedere mai 
pătrunzătoare chiar decât a lui LynceusiS”* sau a lui 
ArgusiS8+, într-un cuvânt sunt numai ochi!” 

Nici nu terminasem bine vorba şi el mă conduse îndată la 
o casă, unde printr-o uşă dosnică, fiindcă cea mare era 
închisă, mă introduse într-o cameră întunecoasă cu 
ferestrele oblonite. Îmi arătă o doamnă care plângea, 
îmbrăcată în negru; apoi, apropiindu-se de ea: „Omul ăsta, 
îi spune el, s-a prezentat fără teamă şi s-a angajat cu plată 
să păzească corpul soţului tău”. Atunci văduva, dând la o 
parte părul care-i cădea pe faţă din amândouă părţile şi 
arătând un chip foarte frumos chiar în durerea ei, îşi ridică 
ochii spre mine. „le rog, fierbinte, îmi zise ea, vezi să-ţi 
îndeplineşti serviciul cu toată luarea-aminte cu putinţă.” 
„Fiţi fără grijă, îi răspund eu, numai să-mi daţi un modest 
supliment de plată.” 

Căzurăm la învoială şi, ridicându-se repede, mă conduse 
într-o altă cameră, unde se găsea cadavrul acoperit cu un 
giulgiu orbitor de alb. După ce se introduseră şapte 
persoane, ce aveau să servească drept martori, ea însăşi 
dezveleşte mortul cu mâna ei şi la vederea lui, ochii i se 
umplu de lacrimi ce nu mai conteneau; apoi, luând ca 
martori pe cei de faţă, începe să arate cu cea mai mare 
exactitate, unul câte unul, toate mădularele, ţinute până 
atunci dinadins acoperite, şi unul dintre ei le însemna într- 
un registru. „lată, zise ea, nasul e întreg, ochii sunt în bună 
stare, urechile de asemenea, buzele sunt neatinse şi din 
bărbie nu lipseşte nimic. Cercetaţi, vă rog, bunii mei 
cetăţeni, şi întăriţi acestea cu mărturia voastră!” După ce 
spuse aceste cuvinte şi inventarul fu semnat, voi să se 
retragă. 

Dar eu am oprit-o: „Doamnă, îi spun eu, porunciţi să mi 
se dea tot ce trebuie pentru serviciul meu.” „Şi ce anume?” 
întrebă ea. „O lampă mare, îi răspund eu, untdelemn 


îndeajuns ca să am lumină până la ziuă, apă caldă, câteva 
urcioare cu vin, un pahar şi o farfurie plină cu rămăşiţele de 
la masa de aseară.” 

Atunci, clătinând din cap: „Fugi, îmi zise ea, eşti un 
neobrăzat. Auzi! într-o casă cufundată în jale, să ceri 
rămăşiţe de mâncare, când de-atâtea zile aici nu s-a zărit 
nicio urmă de fum! Crezi c-ai venit aici să benchetuieşti? 
Mai degrabă ar trebui să verşi lacrimi şi să iei o înfăţişare 
de tristeţe, potrivită locului unde te afli!” Spunând aceste 
cuvinte, se întoarse către servitoarea sa: „Myrrhina, îi 
spuse ea, dă-i numaidecât o lampă şi untdelemn şi, după ce- 
| vei fi încuiat în cameră pe păzitor, pleacă repede de acolo 
şi caută-ţi de treabă”. 

Astfel, rămas singur ca să ţin tovărăşie mortului, mă 
frecam la ochi, pe care voiam să-i deprind cu vegherea şi 
din când în când cântam ca să mă liniştesc. lată că vine 
amurgul, apoi, noaptea înaintată, apoi ora celui mai adânc 
somn, în sfârşit miezul nopţii. Mă simţeam cu totul cuprins 
de o spaimă care creştea în fiecare clipă, când deodată o 
nevăstuică, intrând pe nesimţite şi târându-se, se opri în 
faţa mea şi-mi aruncă o privire atât de pătrunzătoare, încât 
un animal aşa de mic, dar atât de îndrăzneţ, mă umplu de 
groază. În sfârşit îi spusei: „De ce nu pleci, dobitoc spurcat, 
de ce nu te ascunzi la şoriceii tăi, la semenii tăi, mai înainte 
de a cunoaşte din propria-ţi experienţă năprasnica 
dezlănţuire a puterii mele? De ce nu pleci?” 

Nevăstuică întoarse spatele şi dispăru numaidecât din 
cameră. Nu trecu însă mult şi deodată căzui într-un somn 
adânci!$%, încât nici chiar zeul de la Delfi:2:, n-ar fi putut 
deosebi uşor care dintre cele două trupuri întinse era 
mortul. Astfel, lipsit de cunoştinţă şi având eu însumi nevoie 
de un alt păzitor, eram acolo aproape ca şi cum n-aş fi fost. 

Alaiul orătăniilor cu creste din vecinătate tocmai anunţa 
cu mare zgomot încetarea nopţii. În sfârşit, mă deşteptai 
brusc şi îngrozit de spaimă alerg la cadavru; apropii lampa 
şi descoperindu-i faţa, încep să examinez cu de-amănuntul 


chipul pe care-l primisem întreg. Deodată sărmana soţie, 
nespus de îngrijorată şi plângând, se repede înăuntru, 
urmată de martorii din ajun, se aruncă imediat asupra 
trupului şi după ce-l acoperă îndelung cu sărutări îl 
cercetează-n întregime, la lumină, după inventar. Apoi, 
întorcându-se, chemă pe administratorul ei, Filodespotus, 
şi-i ordonă să plătească fără întârziere acestui paznic aşa 
de bun suma ce i se cuvenea, ceea ce se făcu îndată. 
„linere, îmi zise ea după aceea, îţi sunt foarte 
recunoscătoare, şi pentru zelul cu care ţi-ai îndeplinit 
serviciul, te voi socoti de aci înainte în numărul prietenilor 
mei!” 

Încântat de acest câştig neaşteptat şi zăpăcit de 
strălucitoarele monede de aur, pe care le vânturam dintr-o 
mână într-alta, i-am zis: „Ba nu, doamnă, mai degrabă 
socoteşte-mă ca pe unul dintre servitorii dumitale, şi ori de 
câte ori vei mai avea nevoie de serviciile mele, porunceşte 
cu toată încrederea!” 

Nici nu terminasem bine acest cuvinte că toţi prietenii ei 
mă copleşesc cu blesteme ca pe o cobe!7:, şi, apucând tot 
ce le venea la îndemână, se iau după mine. Unul mă loveşte 
cu pumnii în obraz, altul îmi zdrobeşte umerii cu coatele, 
alţii îmi frâng coastele cu mâini vrăjmaşe, îmi dau lovituri 
de picior, îmi smulg părul, îmi sfâşie hainele. Astfel, 
asemenea tânărului şi  orgoliosului Aonian'2*, sau 
cântăreţului inspirat, gloria muntelui Pimpla, mă 
aruncară afară din casă schilodit şi făcut bucăţi. 

În timp ce, în strada cea mai apropiată, venindu-mi în 
fire, îmi reaminteam, dar prea târziu, de vorbele 
nechibzuite şi cobitoare rostite de mine şi recunoşteam că 
pe bună dreptate aş fi meritat mai multe lovituri, ultimele 
bocete şi ultimele chemări de rămas-bun se terminaseră. 
Mortul fusese deja pornit din casă şi după obiceiul 
tradiţional, fiindcă era dintr-o familie foarte nobilă, 
impozantul cortegiu funebru era condus prin piaţa publică. 
Deodată, un bătrân îmbrăcat în negru vine în fuga mare 


lângă mort; faţa lui adânc mâhnită era scăldată în lacrimi şi- 
şi smulgea bogatu-i păr alb. Cu amândouă mâinile el 
cuprinde patul funebru şi cu glas în adevăr puternic, dar 
des întrerupt de suspine, zise: „Pe tot ce aveţi mai scump, 
cetăţeni, în numele pietăţii publice, răzbunaţi uciderea unui 
concetăţean al vostru şi pedepsiţi cu cea mai mare asprime 
pe această ticăloasă şi criminală femeie, care s-a făcut 
vinovată de cea mai groaznică nelegiuire. Căci ea, şi nimeni 
altul, l-a otrăvit pe acest nefericit tânăr, fiul surorii mele, în 
vederea unei iubiri adultere şi spre a pune mâna pe 
moştenire!” 

Astfel vorbi bătrânul şi, trecând de la unul la altul, repeta 
fiecăruia tânguielile şi plânsetele sale. În acest timp, 
poporul de rând se aprinde de mânie şi, crima părându-i 
verosimilă, era pornit să creadă uşor acuzaţia. Toţi cer în 
gura mare torţe, caută pietre, asmut pe cei mai tineri să 
ucidă femeia. Dar ea, vărsând lacrimi prefăcute şi jurându- 
se pe toţi zeii în cel mai solemn chip cu putinţă, tăgăduieşte 
o crimă atât de îngrozitoare. 

„Ei bine, zise atunci bătrânul, să lăsăm providenţei divine 
grija de a descoperi adevărul. Avem aici un egiptean numit 
Zatchlas, proroc de frunte, care, pentru o sumă foarte mare 
s-a învoit să readucă pentru puţin timp sufletul defunctului 
din Infern şi să recheme la viaţă acest corp după moartea 
sa.” 

Spunând acestea, aduce în mijlocul mulţimii un tânăr 
îmbrăcat într-o manta scurtă din pânză de în, încălţat cu 
nişte sandale uşoare, împletite din mici fâşii de frunze de 
palmier şi cu capul complet ras. Sărutându-i îndelung 
mâinile şi cuprinzându-i chiar genunchii cu braţele: „Ai 
milă de noi, divine pontif, îi zise el, ai milă de noi! Te rog 
fierbinte, pe astrele cerului, pe divinităţile Infernului, pe 
elementele din care e alcătuit universul, pe tăcerea 
nopţilor, pe sanctuarele de lângă oraşul Coptos, pe 
revărsarea apelor Nilului!7%, pe misterele de la Menmfis, pe 
sistrele!77+ din Pharos! Aruncă puţină lumină în aceşti ochi 


închişi pe veci şi lasă-i o clipă să se bucure de razele 
soarelui. Noi nu ne împotrivim şi nu refuzăm pământului 
prada sa, dar cerem pentru acest mort câteva clipe de 
viaţă, numai pentru mângâierea noastră de a-l fi răzbunat.” 

Profetul, făcut binevoitor prin această invocaţie, pune de 
trei ori o anumită iarbă pe gura mortului şi o alta pe piept. 
Apoi, întorcându-se spre răsărit, se roagă încet augustului 
soare, care-şi urma drumul pe bolta cerească. Prin această 
scenă impunătoare el atrage atenţia tuturor celor prezenţi 
asupra marii minuni ce avea să se producă. 

Eu mă amestec în mulţime şi, aşezându-mă chiar în 
spatele patului mortuar, pe un stâlp de piatră mai înalt, 
privesc totul cu cel mai viu interes. Numaidecât, pulsul 
începe să bată, corpul să se umple de viaţă; cadavrul 
tânărului se ridică şi vorbeşte: „Vai! de ce mă rechemaţi la 
funcţiile unei vieţi de o clipă, după ce am băut din apa 
Lethei, acum când pluteam pe mlaştinile Stixului? 
încetează, te rog, încetează şi lasă-mă să-mi găsesc odihna 
mormântului.” Acestea au fost cuvintele care au ieşit din 
gura cadavrului, dar profetul, aprinzându-se din ce în ce 
mai mult, zise: „Nu, arată poporului tot ce s-a petrecut, şi 
dezvăluie taina morţii tale. Crezi tu că vrăjile mele n-au 
putere să cheme Furiile şi că nu pot să pun la caznă 
membrele tale obosite?” 

Înviatul, reluând atunci cuvântul din patul lui, se 
adresează poporului cu un geamăt adânc: „Da, zise el, 
viclenele uneltiri ale noii mele soţii m-au ucis şi, victimă a 
unei băuturi mortale, am cedat patul meu cald încă unui 
adulter!” 

Atunci demna lui soţie, cu o mare prezenţă de spirit şi cu 
o îndrăzneală la înălţimea situaţiei, respinge în mod hotărât 
acuzaţiile soţului, susţinând în mod nelegiuit că sunt curate 
născociri. Poporul se aprinde, însufleţit de sentimente 
diferite. Unii spuneau că femeia e o criminală şi că trebuie 
numaidecât îngropată de vie împreună cu corpul soţului ei, 


alţii susțineau că nu trebuie să se dea crezare minciunilor 
unui cadavru. 

Dar orice şovăire se risipi, când tânărul continuă: „E 
curatul adevăr, spuse el, gemând din nou mai tare, am să vă 
dau dovadă cum nu se poate mai vădită, am să vă arăt o 
întâmplare pe care, fireşte, nimeni altul n-a putut s-o 
cunoască în afară de mine. Căci pe când acest neadormit 
paznic - şi mă arăta cu degetul pe mine - îmi păzea trupul 
cu cea mai mare grijă, vrăjitoare bătrâne încercară să se 
apropie de cadavrul meu. În acest scop, ele îşi schimbară 
forma în mai multe rânduri, dar în zadar; neputând să 
înşele zelul şi vigilenţa paznicului meu, împrăştiară în cele 
din urmă asupra lui un nor de somn şi-l îngropară într-un 
somn adânc. Apoi, începând să mă cheme pe nume, ele n-au 
încetat de a mă striga decât atunci când corpul meu 
înţepenit şi membrele-mi îngheţate începură, după încete şi 
anevoioase sforţări, să se supună vrâjilor lor. El, ca unul 
care într-adevăr era viu, dar care numai în somn avea 
înfăţişarea unui mort, auzind că este chemat căci - el are 
acelaşi nume ca şi mine - se deşteptă, neştiind ce era şi, 
pornind ca o umbră neînsufleţită, ajunge la uşa camerei. 
Deşi foarte bine închisă, totuşi printr-o gaură ce se afla 
acolo, ele îi tăiară mai întâi nasul, apoi urechile şi în locul 
meu suferi el aceste amputări. Şi pentru ca aceste 
operaţiuni să rămână necunoscute, vrăjitoarele îi plăsmuiră 
din ceară nişte urechi asemănătoare cu ale lui şi le lipiră 
exact în locul celor tăiate şi de asemenea îi făcură un nas la 
fel cu al lui. Ei bine, acum aveţi în faţa voastră pe acest 
nenorocit care a fost plătit nu pentru vigilenţă, ci pentru 
mutilarea lui.” 

Înspăimântat de aceste cuvinte, vreau să mă conving de 
adevărul acestei nenorocite întâmplări. Pun mâna pe nas şi 
rămân cu el în mână, îmi pipăi urechile şi ele se dezlipesc. 
Atunci, văzând că toţi mă arată cu degetele, că toţi întorc 
capul spre mine şi că râsetele erau gata să izbucnească, mă 
strecor neobservat printre picioarele celor care mă 


înconjurau şi fug scăldat într-o sudoare rece. Astfel, 
desfigurat şi expus ridicolului, n-am mai avut curajul să mă 
întorc în patria şi la familia mea. Rana urechilor am ascuns- 
o cu părul pe care l-am lăsat să-mi cadă pe tâmple, iar 
sluţenia nasului am acoperit-o destul de bine cu bucăţica 
asta de pânză pe care o vedeţi lipită acolo. 

Îndată ce Telyfron îşi termină povestirea, oaspeţii, ameţiţi 
de băutură, izbucnesc din nou în hohote de râs, şi în timp ce 
marii beţivani cer să se golească în cinstea zeului Râsului 
cupele obişnuite, Byrrhena mi se adresează astfel: 

— Mâine e o zi mare şi o sărbătoare solemnă, e 
aniversarea întemeierii oraşului nostru, şi în această zi noi 
suntem singurul popor pe pământ care, prin ceremonii 
vesele şi distractive, invocăm bunăvoința augustului zeu al 
Râsului'%:. Prezenţa ta va face mai plăcută pentru noi 
această sărbătoare. O, cât aş dori ca tu, cu bunul tău spirit, 
să găseşti vreun subiect de râs pentru sărbătorirea zeului, 
ca să facem cât mai plăcută şi mai deplină cinstirea pe care 
o aducem divinității lui atât de puternice! 

— Foarte bine, doamnă, îi spun eu, dorinţa dumitale va fi 
împlinită, dar, o, de-aş putea găsi vreo idee pe care să mi-o 
inspire cu generozitate un zeu atât de puternic! După 
aceasta, sluga mea înştiinţându-mă că se făcuse târziu, mă 
ridic numaidecât, ameţit de băutură eu însumi, salut grăbit 
pe Byrrhena şi cu un pas şovăitor iau drumul spre casă. 

Dar în prima piaţă prin care am trecut, deodată, 
stârnindu-se vântul şi stingând lumina cu care ne 
călăuzeam paşii, ne-a fost foarte greu să ieşim din această 
întunecime neaşteptată şi numai după ce ne-am zdrobit 
degetele picioarelor de toate pietrele drumului, ajungem în 
sfârşit la gazda noastră, rupţi de oboseală. 

Când ne apropiam de casă, strâns lipiţi unul de altul, iată 
că trei indivizi voinici şi largi în spate se reped cu toată 
puterea asupra porţii noastre, şi nu numai că nu se sperie 
câtuşi de puţin de prezenţa noastră, ci dimpotrivă, care mai 
de care se silea s-o spargă cu lovituri dese şi violente, încât 


nouă, şi mie, mai ales, mi s-a părut că erau nişte adevăraţi 
tâlhari şi încă din cei mai furioşi. Într-o clipă scot de sub 
manta sabia pe care o ţineam ascunsă acolo pentru cazuri 
de acest fel şi, repezindu-mă fără şovăire în mijlocul 
bandiţilor, pe măsură ce ei veneau spre mine, ca să mi se 
împotrivească, le înfig adânc sabia în pântece până când, în 
sfârşit ciuruiţi de adânci şi de numeroase răni, şi-au dat 
sufletul chiar la picioarele mele. Zgomotul luptei deşteptase 
pe Fotis şi eu, găsind uşa deschisă, mă strecor în casă, 
gâfâind şi ud leoarcă de sudoare. În sfârşit, istovit de 
uciderea succesivă a acestor trei îndârjiţi tâlhari care 
făceau cât întreitul Gerion!2+, mă aruncai în pat şi adormii 
numaidecât. 


CARTEA A TREIA 


În legănarea braţelor trandafirii, Aurora tocmai îşi 
avântase spre slava cerului caii ei împodobiţi cu falere:2:+ 
purpurii, când, smulgându-mă dintr-un dulce somn, 
noaptea făcu loc zilei. Dar, cu gândul la crima mea de 
aseară, am fost cuprins de o mare îngrijorare. Aşezat în pat, 
în capul oaselor, cu picioarele încrucişate, cu mâinile 
împreunate pe genunchi şi frământându-mi degetele, 
vărsăm şiroaie de lacrimi, fiindcă în închipuirea mea 
vedeam tribunalul, desfăşurarea procesului, sentinţa, în 
sfârşit pe călău. S-ar putea găsi oaie vreun judecător atât 
de blând, atât de binevoitor, care să mă poată declara 
nevinovat, după ce săvârşisem trei omoruri şi mă mânjisem 
cu sângele atâtor cetăţeni? Iată glorioasa călătorie pe care 
caldeeanul Diofane mi-o prezisese în mod sigur. 

lată ce gânduri îmi treceau necontenit prin minte şi îmi 
jeleam soarta nenorocită. În acest timp afară, la intrare, se 
auzeau puternice bătăi în uşă, strigăte neîncetate, în sfârşit 
se făcea un zgomot îngrozitor şi uşa într-o clipă fiind 
deschisă cu o smucitură violentă, toată casa se umplu de 
magistrați, de slujbaşii lor şi de o gloată de tot soiul. 
Numaidecât doi lictori, din ordinul magistraţilor, pun mâna 
pe mine şi încep să mă târască, fără ca eu, fireşte, să opun 
vreo rezistenţă. Pe când treceam pe prima uliţă, toată 
populaţia oraşului, revărsându-se pe străzi, se ţinea după 
noi într-un număr neobişnuit de mare. Şi, deşi înaintam 
abătut, cu capul plecat până în pământ, ba chiar până-n 
fundul Infernului, totuşi, privind cu coada ochiului, observai 
ceva foarte ciudat, în adevăr, printre atâtea mii de inşi care 
ne înconjurau, nu era absolut niciunul care să nu se strice 
de râs. În sfârşit, după ce am fost purtat prin toate pieţele şi 
plimbat pe la fiecare colţ de stradă, ca acele victime care, în 
procesiunile de ispăşire şi de purificare sunt destinate să 


înlăture vreo nenorocire de care eşti ameninţatit!:, fui oprit 
în for, în faţa tribunalului. Magistraţii tocmai se aşezaseră 
pe înaltele lor scaune, şi pristavul public striga cu glas 
puternic să se facă linişte, când deodată toţi spectatorii 
cerură, într-un glas, ca din cauza extrem de numeroasei 
mulţimi, căreia o înghesuială prea mare îi putea pune viaţa 
în primejdie, un proces atât de important să se judece în 
teatru. Într-o clipă, poporul se repezi din toate părţile şi tot 
interiorul teatrului se umplu cu o iuţeală uimitoare. Chiar şi 
intrările şi tot acoperişul erau pline până la refuz. Cei mai 
mulţi erau încolăciţi pe coloane, alţii erau cocoţaţi pe statui, 
unora li se vedea numai jumătate din corp pe ferestre sau 
printr-o deschizătură a tavanului, în sfârşit toţi, în 
nemărginita lor dorinţă de a vedea, nu se mai gândeau la 
primejdiile la care se expuneau. În curând sunt împins până 
în mijlocul scenei de către slujbaşii dreptăţii, ca o victimă, şi 
aşezat în centrul orchestrei!82.. 

Atunci crainicul, întărindu-şi iar din răsputeri glasul, 
cheamă pe acuzator. Se dădu cuvântul unui bătrân. Spre a- 
şi fixa timpul cât va vorbi, el turnă apă într-un vas în formă 
de pâlnie cu ţeava fin găurită la capăt, pe unde apa se 
scurgea picătură cu picătură, apoi se adresă astfel 
poporului: 

—  Onoraţi cetăţeni, pricina care e supusă judecății 
voastre este una dintre cele mai importante, pentru că 
priveşte în special liniştea întregului oraş: o pildă cumplită 
va fi de cel mai mare folos. De aceea, se cuvine ca voi, 
fiecare-n parte şi toţi la un loc, să apăraţi onoarea publică, 
ca nu cumva un ucigaş nelegiuit să rămână nepedepsit, 
după ce a măcelărit atâtea victime într-un chip aşa de crud. 
Şi să nu vă închipuiţi că eu sunt atât de aspru cu el din 
pricina vreunei duşmănii sau un personale. Eu sunt 
comandantul pazei de noapte, şi până în ziua de astăzi nu 
cred că cineva a putut să aducă vreo învinuire vigilenţei şi 
zelului meu. În scurt, vin la fapt şi vă voi expune întocmai 
ceea ce s-a întâmplat noaptea trecută. Cam pe la al treilea 


schimb al străjilor de noapteit:, când făceam inspecția 
întregului oraş cu o minuțioasă exactitate, cercetând totul 
din uşă în uşă, deodată zăresc pe tânărul acesta cu sabia în 
mână, semănând în toate părţile măcelul crâncen şi în 
aceeaşi clipă văd la picioarele lui trei cetăţeni ucişi, victime 
ale cruzimii sale, respirând încă şi cu trupurile zbătându-se 
într-un lac de sânge. Zguduit el însuşi pe drept cuvânt de 
vina unei crime atât de înfiorătoare, o luă numaidecât la 
fugă şi, furişându-se într-o casă, mulţumită întunericului a 
rămas ascuns acolo toată noaptea. Dar providenţa divină nu 
îngăduie niciodată ca vinovaţii să rămână nepedepsiţi. 
Venind să-l pândesc dis-de-dimineaţă, mai înainte ca el să fi 
putut fugi prin vreun coridor secret, mi-am dat toată 
osteneala să-l aduc înaintea severei măreţii a judecății 
voastre. Aveţi, aşadar, în faţa voastră un acuzat pătat de 
mai multe omoruri, un acuzat prins asupra faptului, un 
acuzat din altă ţară. De aceea pronunţaţi fără şovăire o 
sentinţă de condamnare în contra unui străin pentru o 
crimă pentru care aţi pedepsi aspru chiar şi pe un 
concetăţean al vostru! 

După ce vorbi astfel, acest foarte sever acuzator îşi opri 
temutu-i glas. Îndată crainicul mă pofti să iau cuvântul, 
dacă aveam ceva de răspuns la toate acestea. Dar în 
momentul acela eu nu eram în stare să fac altceva decât să 
plâng, gândindu-mă desigur mai puţin la această 
îngrozitoare acuzaţie decât la nenorocita mea conştiinţă. 
Cu toate acestea, ca printr-o inspiraţie divină, începând să- 
mi vină curajul, iată ce am răspuns: 

— Ştiu bine cât e de grea, în faţa cadavrelor a trei 
cetăţeni, situaţia aceluia care e acuzat de uciderea lor. Deşi 
spune adevărul şi recunoaşte singur faptul, totuşi cu greu 
va putea el să convingă de nevinovăția sa o adunare atât de 
numeroasă. Dar dacă bunătatea voastră îmi va acorda un 
moment de ascultare, vă voi demonstra uşor că azi mă 
găsesc în primejdie de a fi trimis la moarte, nu din vina 
mea, şi că numai din pricina unei întâmplări neprevăzute şi 


a legitimei mele indignări, îndur fără niciun motiv ura 
stârnită de o acuzaţie atât de groaznică. 

În adevăr, pe când mă întorceam acasă, ceva mai târziu, 
de la un ospăț, de altfel aproape beat turtă, ceea ce desigur 
nu voi tăgădui că e adevărata mea vină, văd chiar în faţa 
casei unde locuiesc - casa onorabilului vostru concetăţean 
Milo - nişte tâlhari foarte fioroşi, care dădeau năvală la 
intrare şi care, spărgând balamalele, căutau să sfarme 
uşile. Toţi drugii, deşi fixaţi cu cea mai mare grijă, fuseseră 
smulşi cu violenţă şi tocmai se sfătuiau între ei cum să 
omoare pe cei care locuiau în casă. În sfârşit, unul din 
bandă, mai curajos şi cu un trup de uriaş, îi îndemna pe 
ceilalţi cu aceste cuvinte: „Haideţi, băieţi, curaj! Să-i 
atacăm voiniceşte şi cu braţe sprintene, cât timp ei sunt 
adânciţi în somn. Să alungăm din inimile noastre orice 
şovăire şi orice moliciune şi, cu sabia în mână, să răspândim 
măcelul în toată casa. Cei care vor fi adormiţi, să fie ucişi, 
cei care vor încerca să se apere, să fie loviți. Numai aşa vom 
scăpa teferi de aici, dacă nu vom lăsa pe nimeni viu în 
casă!“. Vă mărturisesc, cetăţeni, socotind că era de datoria 
mea de om cinstiti: şi totodată temându-mă mult pentru 
gazdele mele şi pentru mine însumi, înarmat cum eram cu o 
sabie, pe care o port întotdeauna la mine din pricina 
primejdiilor de acest fel, încercai să pun pe fugă şi să 
înspăimânt pe aceşti ticăloşi bandiți. Dar ei, oameni cu 
desăvârşire barbari şi fioroşi, nu o iau la fugă şi, deşi 
vedeau că sunt înarmat, totuşi îmi rezistă cu îndrăzneală. 

Săbiile noastre se încrucişează. În cele din urmă, însuşi 
şeful şi stegarul bandei se aruncă asupra mea cu toată 
puterea, într-o clipă mă apucă de păr cu amândouă mâinile 
şi, răsturnându-mă pe spate, arde de nerăbdare să mă 
zdrobească cu o piatră. Dar, pe când cerea de zor să i se 
întindă una, eu îl străpung cu o mână sigură şi am norocul 
să-l culc la pământ. După aceea, pe un altul care îşi 
încleştase dinţii în picioarele mele, îl ucid cu o lovitură de 
sabie, dată exact între umeri, iar pe al treilea, care alerga 


spre mine fără prevedere, îl dobor cu o lovitură mortală 
dată în piept. Liniştea fiind astfel restabilită şi salvarea 
gazdelor mele asigurată, ca şi aceea a întregului oraş, 
credeam nu numai că nu voi fi pedepsit, dar chiar că voi 
merita laude publice. De altfel eu, neapărând niciodată în 
faţa judecății nici chiar pentru o cât de mică vină, şi fiind 
foarte stimat în ţara mea, am pus întotdeauna cinstea mai 
presus de toate avantajele Soartei. Şi nu pot să-mi explic de 
ce mi se aduce azi o acuzare de crimă, pentru că, în 
dreapta mea indignare, am pedepsit pe aceşti ticăloşi 
bandiți, când nimeni n-ar putea dovedi să fi existat înainte 
vreo duşmănie personală între noi şi că aş fi cunoscut câtuşi 
de puţin pe acei tâlhari. Sau să mi se arate cel puţin vreun 
lucru de-al lor găsit la mine, din cauza căruia să se creadă 
că am făptuit o crimă atât de îngrozitoare! 

După ce vorbii astfel, ochii mi se umplură din nou de 
lacrimi şi, ridicând mâinile în chip rugător, imploram, plin 
de mâhnire, când pe unii, când pe alţii, în numele milei 
publice şi al iubirii pentru tot ce aveau ei mai scump pe 
lume. Tocmai când îi credeam pe toţi foarte înduioşaţi şi 
mişcaţi de lacrimile mele şi voiam să iau ca martor al 
nevinovâăţiei mele ochiul Soarelui şi al Dreptăţii şi să 
încredinţez providenţei divine nenorocirea în care mă 
aflam, ridicându-mi privirea puţin mai sus, zării absolut 
toată mulţimea izbucnind în hohote de râs şi până şi pe 
buna mea gazdă, pe tatăl meu Milo, îl văd prăpădindu-se de 
râs. „O, bună-credinţă, o, conştiinţă! îmi zisei eu atunci în 
sinea mea. Pentru salvarea gazdei mele am ajuns în adevăr 
un ucigaş şi m-am expus primejdiei unei acuzaţii capitale, 
iar el, nefiindu-i de ajuns că-mi refuză chiar mângâierea 
unui slab ajutor, îşi mai permite să râdă de marea mea 
nenorocire!” 

În acest moment, o femeie scăldată în lacrimi, în cea mai 
adâncă tristeţe, înaintă alergând în mijlocul teatrului. Era 
îmbrăcată în haine de doliu şi purta la sân un copil mic. 
După ea venea o alta, bătrână, îmbrăcată în zdrenţe 


groaznice, tristă, şi de asemenea plângând: amândouă 
clătinau ramuri de măslini85:. Înconjurând patul pe care 
erau aşezate cadavrele celor ucişi, acoperite cu o manta, şi 
bătându-se în piept, începură să ţipe şi să se bocească 
jalnic. 

— În numele milei publice, în numele drepturilor întregii 
omeniri, spuneau ele, fie-vă milă de aceşti tineri ucişi în 
mod nedemn şi, prin pedepsirea ucigaşului, aduceţi o slabă 
consolare unei văduve nenorocite şi unei mame fără sprijin. 
Uşuraţi cel puţin soarta acestui micuţ lipsit de tată, chiar în 
primii lui ani de viaţă şi, prin sângele acestui tâlhar, ştergeţi 
insulta adusă legilor şi moralei publice! 

Atunci magistratul cel mai în vârstă se ridică şi spuse 
poporului următoarele: 

— Cât priveşte această crimă, care desigur trebuie aspru 
pedepsită, însuşi autorul ei n-o poate tăgădui, dar nouă 
acum nu ne mai rămâne decât o singură sarcină de mai 
mică importanţă şi anume să descoperim pe ceilalţi complici 
ai unei crime atât de îngrozitoare. În adevăr, nu pare 
verosimil că un singur om a putut să doboare trei tineri atât 
de puternici. Prin urmare, trebuie să-l torturăm, ca să-i 
smulgem adevărul. Căci sclavul care-l însoțea a fugit pe 
furiş şi nu ne mai rămâne decât să-l punem pe acesta la 
caznă, ca să arate pe complicii săi, pentru a stârpi cu totul 
groaza răspândită de o bandă atât de primejdioasă! 

Într-o clipă se aduc, după datina grecească, focul, roata şi 
bice de tot felul. Durerea îmi sporea nespus de mult, ba 
chiar devenea dublă, fiindcă cel puţin nu puteam să mor 
neschiloditi87+. Dar bătrâna aceea care-i tulburase pe toţi 
cei de faţă cu lacrimile ei zise: 

— Preabuni cetăţeni, înainte de a pironi pe cruce pe 
acest tâlhar, ucigaşul nenorociţilor mei copii, îngăduiţi să se 
dezvelească trupurile celor ucişi, pentru ca, privind la 
marea lor frumuseţe şi tinereţe, să stârnească în voi o şi 
mai vie indignare şi să vă facă să-i daţi o pedeapsă cât mai 
aspră, pe măsura crimei sale! 


Aceste cuvinte au fost primite cu ovaţii şi numaidecât 
magistratul îmi ordonă să dezvelesc cu propria mea mână 
trupurile care fuseseră aşezate pe un pat. M-am împotrivit 
multă vreme şi am refuzat să reînnoiesc groaznica 
întâmplare din ajun şi să mă expun din nou privirilor, dar 
lictorii, din ordinul magistraţilor, mă silesc în chipul cel mai 
stăruitor şi, în cele din urmă, apucându-mi cu brutalitate 
braţul pe care-l ţineam lipit de corp, mi-l întind cu forţa, 
spre marea mea nenorocire, deasupra cadavrelor. Biruit în 
sfârşit de nevoie, mă supun şi, împotriva voinţei mele, pun 
mâna pe manta şi dezvelesc corpurile. Zei mari! Ce 
spectacol! Ce minune! Ce schimbare neaşteptată în soarta 
mea! Deşi mă prenumăram chiar printre bunurile 
Proserpinei şi în familia lui Orcusit%:, chipul meu luă dintr-o 
dată altă înfăţişare şi rămăsei încremenit, fără să pot 
explica în cuvinte demne de încredere cum se întâmplase 
acea metamorfoză, căci în adevăr, cadavrele celor 
măcelăriți de mine erau în realitate trei burdufuri 
umflatei*:, găurite în diferite locuri, şi pe cât îmi aducem 
aminte de lupta mea de aseară, crăpate în aceleaşi locuri, 
unde rănisem pe cei trei tâlhari. 

Atunci râsul acela, pe care şiretenia unor glumeţi reuşise 
să-l înfrâneze câtva timp, izbucni în mulţime în toată 
libertatea. Unii mă felicitau pentru această revărsare de 
veselie, alţii se prăpădeau de râs şi se ţineau cu mâinile de 
pântece. Într-adevăr, erau nebuni de bucurie şi, la ieşirea 
din teatru, toţi întorceau capul să mă mai vadă. Dar eu, din 
clipa în care ridicasem colţul acela de manta, rămăsesem 
țintuit locului, îngheţat ca o marmură, întocmai ca una din 
celelalte statui sau coloane ale teatrului. N-am revenit din 
Inferni%: decât în clipa când gazda mea, Milo, apropiindu- 
se, a pus mâna pe mine. La început nu voiam să mă mişc din 
loc, lacrimile începeau din nou să-mi curgă şi am izbucnit 
într-un plâns cu sughiţuri, dar Milo, cu un gest blând, a avut 
grijă să mă conducă până acasă la el, pe nişte drumuri 
dosnice şi neumblate, şi a căutat să-mi risipească mâhnirea 


şi tulburarea de care eram stăpânit, prin tot felul de vorbe 
de mângâiere, dar în niciun chip nu a reuşit să-mi 
potolească indignarea pe care o astfel de insultă o înfipsese 
adânc în inima mea. Deodată, înşişi magistraţii intrară în 
casa noastră şi se grăbiră să mă liniştească prin 
următoarele cuvinte: 

— Nobile Lucius, noi nu ignorăm nici meritul tău 
personal, nici chiar lungul şir al strămoşilor tăi, căci 
noblețea ilustrei tale familii e cunoscută de toată provincia 
noastră. Nu spre a te insulta ai fost silit să înduri această 
încercare, de care te plângi atât de amarnic. Alungă deci 
din inima ta tristeţea şi smulge din sufletul tău adânca-ţi 
durere. Află că sărbătoarea asta, pe care noi în toţi anii o 
celebrăm în public cu mare pompă, în cinstea celui mai 
plăcut zeu, al Râsului, devine întotdeauna mai strălucită 
dacă avem norocul să născocim ceva nou. Tu ne-ai dat un 
bun prilej de a-l sărbători şi acest zeu binevoitor te va însoţi 
pretutindeni cu dragoste. El nu va îngădui niciodată să ai 
vreo durere adâncă, ci neîncetat va răspândi pe fruntea ta 
farmecul şi seninătatea bucuriei, în sfârşit, tot oraşul, 
pentru mulţumirea ce i-ai produs, ţi-a acordat onoruri 
strălucite, căci te-a numit patronul său şi a decis să-ţi ridice 
o statuie de bronz. 

După acest discurs, luând la rândul meu cuvântul, 
răspunsei: 

— Mulţumesc, cum dator sunt s-o fac, pentru astfel de 
onoruri, celui mai strălucit oraş din toată Tesalia, unic în 
felul său, dar statuile şi chipurile vă rog să le păstraţi 
pentru alţii mai vrednici şi mai mari decât mine! 

După acest răspuns plin de modestie, un zâmbet îmi 
descreţi puţin fruntea şi luând un aer cât mai vesel cu 
putinţă, salutai politicos pe magistrați, la plecarea lor. 

lată însă că un servitor al Byrrhenei intră la mine 
alergând: 

— Mama ta, Byrrhena, zise el, te roagă să nu uiţi că se 
apropie ora cinci la care, ieri seara, ai promis că vei veni! 


191). 

La aceste cuvinte, îngrozit şi scârbit numai la singurul 
gând al acestei case, răspunsei servitorului Byrrhenei: 

— Spune-i stăpânei tale că aş dori nespus de mult să mă 
supun ordinelor sale, dacă mi-ar fi îngăduit s-o fac fără să 
calc un cuvânt dat; dar gazda mea, Milo, rugându-mă 
stăruitor, în numele binevoitoarei divinităţi pe care o 
cinstim azi, m-a făcut să-i promit că vom cina astăzi 
împreună; el nu mă părăseşte o clipă şi nici nu-mi dă voie să 
plec de acasă. O rog deci să amânăm respectarea 
promisiunii făcute pentru o altă dată! 

Nu terminasem încă de vorbit, când Milo pusese vârtos 
mâna pe mine; şi poruncind să se aducă în urma noastră 
cele necesare îmbăierii, mă conduse la baia cea mai 
apropiată. Dar eu, pentru a mă feri de privirile tuturor şi a 
scăpa de râsul trecătorilor, pe care eu însumi îl stârnisem, 
păşeam alături de el, acoperit de statura lui. Nici nu-mi mai 
amintesc, atât eram de ruşinat, cum m-am spălat, cum m- 
am şters, cum m-am întors din nou acasă. Astfel arătat din 
ochi, prin semne din cap şi cu degetul de toţi, nu mai putui 
să-mi păstrez firea şi rămăsei încremenit. 

În sfârşit, am terminat în grabă sărăcăcioasa cină pe care 
mi-o oferi Milo şi după ce am pretextat o cumplită durere 
de cap, pricinuită de multele mele lacrimi, am obţinut uşor 
permisiunea de a mă duce la culcare. Întins în patul meu, 
îmi reaminteam cu tristeţe tot ce mi se întâmplase, până în 
clipa când sosi, în sfârşit, Fotis a mea, după ce o culcase pe 
stăpâna ei. Dar ea era cu totul schimbată, nu mai avea acel 
chip voios, nu mai rostea acele cuvinte scânteietoare de 
spirit, ci faţa-i era mohorâtă şi fruntea brăzdată de cute 
adânci. În sfârşit, vorbind într-un târziu şi cu multă sfială, 
zise: 

— Eu însămi, eu însămi, o mărturisesc fără ocol, sunt 
cauza supărării prin care ai trecut! — şi o dată cu aceste 
cuvinte, scoase din sân o curea pe care mi-o prezintă, 
urmând: Pedepseşte, te rog, o femeie perfidă, şi dacă vrei, 


dă-mi chiar o pedeapsă şi mai aspră. Totuşi, te rog, să nu 
crezi că ţi-am produs cu intenţie această mâhnire 
sfâşietoare. Ferească zeii ca tu să suferi din cauza mea cea 
mai mică supărare şi, dacă vreo nenorocire ameninţă capul 
tău, cerul să-mi îngăduie ca eu s-o pot răscumpăra îndată 
cu tot sângele meu. Dar ceea ce mi se poruncise să fac 
împotriva altuia, reaua mea soartă a făcut ca neplăcerea să 
cadă pe capul tău! 

Atunci eu, îmboldit de obişnuita mea curiozitate şi arzând 
de nerăbdare să cunosc cauza acestei misterioase 
întâmplări, îi răspunsei: 

— lată această piele nespus de păcătoasă şi aspră de bici 
pe care tu ai hărăzit-o propriei tale cazne! Mai curând pe 
dânsa o voi distruge şi o voi tăia în mii de bucăţi decât să 
ating cu ea o piele moale ca puful şi tot aşa de albă ca 
laptele. Dar, spune-mi sincer, care e fapta pentru care te 
învinuieşti şi pe care fatalitatea a întors-o împotriva mea? 
Căci jur pe capul tău, care-mi e nespus de scump, că n-aş 
putea crede absolut pe nimeni şi nici pe tine însăţi, chiar 
dacă ai afirma-o, că ai plănuit vreodată ceva care să mă 
facă să sufăr. Dar un gând curat, chiar dacă a avut un 
rezultat îndoielnic sau chiar potrivnic, nu poate fi socotit 
vinovat! 

Terminând astfel vorbirea mea, acopeream cu 
nenumărate şi fierbinţi sărutări, date scurt şi apăsat, ochii 
umezi şi tremurători ai dragei mele Fotis, cuprinşi de o 
nestăpânită dorinţă şi pe care, din lâncezeală, îi ţinea pe 
jumătate închişi. Regăsindu-şi vesela-i dispoziţie, zise: 

— Mai întâi, dă-mi voie, te rog, să închid cu toată grija 
uşile camerei, căci dacă, prin nechibzuinţa mea, s-ar afla 
vreuna din vorbele mele, ar fi o profanare demnă de un 
mare scandal! Spunând aceste cuvinte, trase zăvoarele la 
uşi şi înţepeni solid drugul, apoi, întorcându-se lângă mine 
şi încolăcindu-şi braţele în jurul gâtului meu, îmi zise cu o 
voce slabă şi abia perceptibilă: 


— Mi-e frică, mi-e tare frică să-ţi dezvălui misterele 
acestei case şi ocultele secrete ale stăpânei mele. Dar am o 
părere bună despre tine şi despre educaţia ta. Fără să mai 
amintesc de strălucita nobleţe a familiei tale şi de înaltul tău 
spirit, ştii desigur, iniţiat cum eşti în mai multe culte 
religioase, ce înseamnă să păstrezi cu sfinţenie un secret. 
Aşadar, destăinuirile ce-ţi voi face să rămână în tainicul 
sanctuar al inimii tale şi să fie pe veci închise acolo. 
Sinceritatea destăinuirii mele te rog s-o răsplăteşti numai 
printr-o desăvârşită discreţie, fiindcă puterea iubirii, care 
mă leagă de tine, mă împinge să-ţi dezvălui lucruri pe care 
numai eu singură pe pământ le cunosc. Vei afla tot ce se 
petrece în casa noastră, vei cunoaşte uimitoarele secrete 
ale stăpânei mele, secrete de care şi morţi, ascultă, care 
tulbură astrele, forţează voinţa zeilor, supun elementele, ba 
însă nu întrebuinţează niciodată puterea meşteşugului său 
cu mai multă patimă decât atunci când privirile i s-au 
îndreptat cu plăcere spre un tânăr chipeş, ceea ce i se 
întâmplă destul de des. 

Chiar acum iubeşte la nebunie pe un tânăr beoţian, 
nespus de frumos, şi cu o patimă de necrezut se foloseşte 
de toată iscusinţa ei vrăjitorească şi de întregul arsenal de 
război. Aseară am auzit-o cu urechile mele amenințând 
groaznic chiar soarele că-l va învălui într-o negură greu de 
pătruns, condamnându-l la un veşnic întuneric, dacă nu va 
dispărea mai repede din înaltul cerului şi nu va face de 
îndată loc nopţii, ca să-şi poată executa vrăjitoriile sale. Ieri, 
pe când se întorcea de la baie, zărind din întâmplare pe 
tânărul ei instalat într-o frizerie, îmi porunci să adun şi să-i 
aduc pe furiş părul care cădea jos din capul lui în timpul 
tunsului. Pe când eu îl adunam cu grijă şi pe ascuns, 
bărbierul mă recunoscu, şi cum de altfel suntem rău văzute 
în oraş din cauza meşteşugului nostru vrăjitoresc, puse 
mâna pe mine şi mă dojeni fără nicio milă: 

— 'Ticăloaso, n-ai să încetezi o dată de a mai aduna, pe 
furiş, resturile de păr ale celor mai frumoşi tineri ai noştri? 


Dacă nu renunţi la aceste mijloace criminale, am să te dau, 
fără şovăire, pe mâna magistraţilor!!%+ Şi însoţind cuvintele 
cu gesturi, îşi vâri mâna în sânul cămăşii mele şi scotocind 
îmi smulse, cu mânie, părul pe care-l ascunsesem acolo. 
Eram tare mâhnită de această întâmplare şi, gândindu-mă 
la apucăturile stăpânei mele, care de obicei se supără 
groaznic de o astfel de neizbândă, şi mă bate în chipul cel 
mai sălbatic, tocmai îmi făceam planul să fug, dar amintirea 
ta, chipul tău, m-au făcut să renunţ numaidecât la această 
hotărâre. 

Plecasem tristă de acolo şi-mi era frică să mă-ntorc acasă 
cu mâinile goale, când deodată zării un om care tundea cu 
foarfecele nişte burdufuri de ţap. Văzându-le umflate, bine 
legate şi spânzurate, am adunat de pe jos o cantitate ceva 
mai mare din părul pe care-l tunsese de pe ele, un păr 
blond, la fel cu acela al tânărului beoţian, şi l-am dus 
stăpânei mele, ascunzându-i adevărul. La începutul nopţii, 
şi mai înainte ca tu să te fi întors de la cină, Pamfila mea, 
nebună de dragoste, se urcă într-o baracă de scânduri, 
locuinţa ei secretă din cealaltă parte a casei, un fel de 
pavilion expus tuturor vânturilor, de unde se vede răsăritul 
ca şi celelalte direcţii ale orizontului, şi care este locul cel 
mai potrivit pentru vrăjitoreştile ei operaţiuni. Mai întâi îşi 
rânduieşte în lugubrul ei laborator materialul obişnuit: 
aromate de tot felul, plăci de metal cu litere 
indescifrabile!3*, jalnice rămăşiţe de corăbii naufragiate, 
având înlăuntrul lor bucăţi de cadavre îngropate: nasuri şi 
degete, bucăţi de carne, smulse de pe cruci de la criminali 
răstigniţi, sânge păstrat de la oameni măcelăriți, căpăţâne 
pe jumătate mâncate de fiare şi scoase din colții lor. 

După aceea, descântând nişte măruntaie care încă 
palpită, se pregăteşte pentru un sacrificiu cu favorabile 
prevestiri turnând peste ele când apă de izvor, când lapte 
de vacă, când miere de la munte. Face şi libaţiuni de apă 
îndulcită cu miere. Apoi, împletind cu putere şi înnodând 
presupusul păr al tânărului beoţian, îl arde pe cărbuni 


aprinşi împreună cu o mare cantitate de substanţe aromate 
şi iată că deodată, prin forţa de nebiruit a ştiinţei sale 
vrăjitoreşti şi prin nevăzuta putere a duhurilor evocate, 
aceste burdufuri, al căror păr sfârâia pe cărbunii aprinşi şi 
scotea fum, apar, dobândesc un suflet omenesc; ele simt, 
aud şi umblă, şi venind acolo unde le atrăgea mirosul 
părului tuns de pe ele, dau năvală la uşă, arzând de 
nerăbdare să intre înăuntru în locul tânărului beoţian. 
Atunci, ameţit de băutură şi înşelat de întunericul nopţii, tu 
ai tras sabia cu îndrăzneală, ca odinioară furiosul Aiast%, 
nu pentru a ucide cirezi întregi cum a făcut acela, furios pe 
animale vii, ci - faptă mult mai vitejească - spre a lipsi de 
viaţă trei burdufuri de capră, umflate cu aer, pentru ca eu, 
după ce ai spintecat pe duşmanii tăi fără să te mânjeşti cu 
nicio picătură de sânge, să strâng acum în braţele mele nu 
un omucid, cu un utricid!(%- 

Această vorbă de duh m-a făcut să râd şi, la rândul meu, 
i-am zis lui Fotis pe un ton glumeţ: 

— Ei bine, acum şi eu pot să socotesc glorioasa mea 
ispravă ca o primă biruinţă şi s-o compar cu una dintre cele 
douăsprezece munci ale lui Hercule, punând uciderea 
acestor trei burdufuri pe aceeaşi treaptă cu uciderea lui 
Gerion, uriașul cu trei trupuri, sau cu punerea în lanţuri a 
Cerberului cu trei capete!%:. Dar ca să-ţi iert bucuros şi din 
toată inima această greşeală, din cauza căreia am avut 
atâtea supărări, fă-mi hatârul pe care ţi-l cer cu toată 
hotărârea şi arată-mi pe stăpâna ta în timpul când face vreo 
ispravă a divinei ei ştiinţe, când invocă demonii, sau cel 
puţin când se metamorfozează. Căci ard de cea mai mare 
dorinţă să cunosc boscăriile ei vrăjitoreşti chiar în clipa 
înfăptuirii lor. De altfel, nici tu nu-mi pari lipsită de 
experienţă şi străină de aceste îndeletniciri. Ştiu şi văd prea 
bine acest lucru, căci, pe mine, care de altfel am disprețuit 
întotdeauna îmbrăţişările nobilelor matroane, tu, cu ochii 
tăi scânteietori, cu rumenii tăi obrăjori, cu părul tău 
strălucitor, cu lacomele tale săruturi, cu sânul plăcut 


mirositor, mă ţii sub stăpânirea ta ca pe un sclav ce ţi-a fost 
atribuit prin judecată şi care, mai mult încă, ţi s-a vândut 
singur, de bunăvoia lui. În sfârşit, nu mă mai gândesc la 
căminul meu, nu mă mai îngrijesc de întoarcerea mea acasă 
şi nu preţuiesc nimic mai mult decât o noapte petrecută cu 
tine! 

— Dragul meu Lucius, îmi zise ea, cât aş vrea să-ţi 
îndeplinesc această dorinţă, dar din cauza firii ei 
duşmănoase, stăpâna mea îndeplineşte de obicei tainicele ei 
făcături întotdeauna ascunsă în cea mai adâncă singurătate 
şi ferită de orice priviri omeneşti. Totuşi, voi sacrifica 
siguranţa mea personală dorinţei tale, şi pândind cu atenţie 
prilejul potrivit, îţi voi satisface curiozitatea, numai să ai 
încredere şi să fii discret, căci lucrul e foarte serios! 

În timp ce ne şopteam acestea la ureche, o reciprocă 
dorinţă aprinse minţile şi simţurile noastre. Lepădând 
hainele de pe noi, într-un cuvânt goi-goluţi, ne lăsarăm 
pradă iubirii pătimaşe, şi chiar după ce mă istovisem, Fotis, 
cu caracteristica ei generozitate, îmi mai oferi o mică şi 
delicioasă recompensă. Îndată somnul ne închise ochii 
obosiţi de veghe şi ne ţinu unul lângă altul până a doua zi 
de dimineaţă. După câteva nopţi petrecute în astfel de 
plăceri, într-o zi Fotis veni repede la mine, foarte 
emoţionată şi, aproape tremurând, îmi spuse că stăpână-sa, 
nereuşind deloc cu celelalte meşteşuguri în iubirile ei, urma 
să se prefacă în pasăre, noaptea viitoare, şi sub această 
formă să zboare la iubitul ei. 

— Deci pregăteşte-te cu multă băgare de seamă, îmi zise 
ea, ca să vezi această operaţie atât de însemnată! 

Cam pe la începutul nopţii, ea însăşi mă conduse în 
tăcere şi în vârful picioarelor, până la odaia de sus a 
stăpânei sale şi mă pofti să privesc, printr-o crăpătură a 
uşii, cele ce s-au petrecut precum urmează. 

Mai întâi Pamfila îşi lepădă toate hainele de pe ea, apoi 
deschise o lădiţă şi scoase din ea mai multe cutii. Săltă 
capacul uneia din ele şi, luând o anumită alifie, o frecă mult 


în palme şi se unse cu ea pe tot corpul, de la unghiile 
picioarelor până în creştetul capului. Apoi vorbi mult timp 
cu lampa ei'%: în cuvinte misterioase, îşi scutură cu o 
mişcare sacadată mădularele şi, în timp ce ele se legănau 
uşor ca valurile, mai întâi îi apăru un puf moale, apoi îi 
crescură pene puternice, nasul i se încovoie şi se întări, 
unghiile i se strânseră şi luară formă de gheare. Pamfila s-a 
transformat în bufniţă. Atunci, după ce scoase un țipăt 
jalnic, încercă să se înalțe puţin câte puţin de la pământ şi 
în curând, se înălţă şi îşi luă repede zborul afară din 
cameră, fâlfâind din aripi. 

Într-adevăr, prin puterea artei sale, ea se metamorfozase 
de bunăvoia ei. Dar, deşi pe mine nu mă fermecase cu nicio 
vorbă vrăjitorească, totuşi eram aşa de înmărmurit de ceea 
ce văzusem, încât mi se părea că sunt cu totul altul decât 
Lucius. Astfel, ca un smintit şi încremenit în nebunia mea, 
visam cu ochii deschişi şi, frecându-mă mereu la ochi, 
căutam să-mi dau seama dacă eram cu adevărat treaz. În 
sfârşit, venindu-mi în fire, luai mâna Fotidei şi o apropiai de 
ochii mei'%*, spunând: 

— "Te rog, acordă-mi. Cât clipa mai e prielnică, o 
puternică şi prețioasă dovadă a iubirii tale şi dă-mi un pic 
din această alifie, te rog, pe ochii mei care ţi se închină ţie, 
dulce şi gingaşă prietenă! Leagă astfel de tine de-a pururi 
pe sclavul tău prin această binefacere ce nu se poate 
răsplăti şi fă acum să pot zbura ca un Cupidon înaripat în 
jurul tău, Venus a mea! 

— Cum, îndrăgostitule, zise Fotis, faci pe vulpea şireată şi 
ai vrea să-mi dau singură cu scoaba în picioare!%:? Frumos 
mijloc de a te păstra pentru mine, abia scăpat de aceste 
lupoaice tesaliene!1%:! O dată devenit pasăre, unde să alerg 
să te caut? Şi când te voi mai revedea? 

— Perească-mă zeii tăriei de o astfel de nelegiuire! zisei 
eu. Chiar când aş străbate toată întinderea cerului într-un 
zbor sublim de vultur, ca un vestitor demn de încrederea 
marelui lupiter, sau ca fericit purtător al trăsnetelor lui, voi 


alerga totuşi în grabă, după strălucitele-mi plimbări 
aeriene, la cuibuşorul meu iubit. Jur pe acest drag nod al 
părului tău, cu care mi-ai înlănţuit sufletul, că nu iubesc pe 
nimeni mai mult decât pe Fotis a mea! De altfel, chiar 
atunci îmi veni în minte că, o dată ce voi fi luat chipul unei 
astfel de păsări, mulţumită acestei alifii, va trebui să stau 
departe de orice casă. În adevăr, frumos şi vesel amant va fi 
pentru femei o bufniţă! Ce să mai spun de faptul că aceste 
păsări ale nopţii, atunci când pătrund în vreo casă, sunt 
prinse cu toată grija şi ţintuite de uşă, ca să ispăşească, prin 
aceste chinuri, groaznica nenorocire cu care ameninţă 
familiile prin zborul lor rău prevestitor? Dar era aproape să 
uit a te întreba ce va trebui să spun sau să fac, pentru a 
părăsi aceste pene şi a deveni iarăşi Lucius? 

— Fii pe pace în ce priveşte grija asta, îmi zise ea, căci 
stăpâna mea mi-a arătat toate leacurile prin care astfel de 
întrupări pot fi readuse la forma omenească. Şi să nu-ţi 
închipui că a făcut acest lucru din bunăvoința faţă de mine, 
ci numai ca s-o pot ajuta cu leacul priincios, când se 
întoarce acasă. De altfel, priveşte cu ce buruieni 
neînsemnate şi obişnuite se face o minune atât de 
uimitoare: cu puţin aneti10!+ amestecat cu câteva foi de laur 
în apă de izvor, din care-i prepar o baie şi o băutură. 

Dându-mi de mai multe ori această asigurare, ea se 
strecoară în grabă în odaie, extrem de tulburată, şi scoate 
din lădiţă o cutie, pe care eu o iau numaidecât în mâini şi, 
acoperind-o cu sărutări, o rog fierbinte să-mi ureze un zbor 
norocos, precum doream. Apoi, lepădând repede toate 
hainele de pe mine, vâr cu lăcomie mâinile, şi luând de 
acolo cât mai multă alifie, încep să mă frec cu putere pe tot 
trupul, apoi, mişcându-mi pe rând amândouă braţele, caut 
să imit mişcările unei păsării1%2+. Nici pomeneală însă de 
fulgi, aripioare nici atât. Dar părul de pe corp mi se 
îngroaşă întocmai ca părul aspru de animal şi pielea mea 
cea moale mi se întăreşte ca pielea dobitoacelor; la 
extremitatea fiecărui picior şi a fiecărei mâini, în locul celor 


cinci degete ale mele, se formează câte-o copită, şi de la 
capătul şirei spinării îmi creşte o coadă lungă; faţa mi se 
lăţeşte enorm, gura mi se măreşte, nările se lărgesc, buzele 
mi se lasă în jos; urechile îmi cresc extrem de lungi şi se 
acoperă cu un păr aspru. În această jalnică transfigurare, 
nu vedeam altă consolare pentru mine, care atunci nu mai 
puteam strânge în braţe pe Fotis, decât că toate membrele 
mi se lungiseră. Lipsit pentru moment de orice mijloc de 
salvare, mă uitam cu toată atenţia la trupul meu şi văzui că 
nu eram pasăre ci măgar. Revoltat de fapta Fotidei, dar în 
acelaşi timp lipsit de gesturile şi de glasul unui om, tot ce 
mai puteam face era să-mi las buza jos şi, uitându-mă la ea 
pieziş, cu ochii totuşi umezi, să-i adresez un mut reproş. 
Îndată ce ea mă văzu în această stare, începu să se lovească 
fără milă în obraz cu amândouă mâinile. 

— Nenorocita de mine, strigă ea, sunt pierdută! în 
tulburarea şi graba mea am făcut o greşeală şi asemănarea 
cutiilor m-a înşelat. Dar noroc că leacul e mai uşor pentru 
această transformare: numai mestecând trandafiri, vei 
scăpa de acest chip de măgar şi, revenit în starea ta de mai 
înainte, vei fi din nou dragul meu Lucius. O, dacă aş fi 
pregătit aseară, după obiceiul meu, câteva ghirlande 
pentru noi, n-ai mai avea să suferi acum nici chiar 
întârzierea acestei nopţi. Dar în zorii zilei mă voi grăbi să-ţi 
aduc leacul! 

Aşa se jelea ea. Eu, însă, deşi eram un măgar desăvârşit, 
îmi păstrasem totuşi sentimentele de om. În sfârşit, chibzuii 
îndelung şi adânc în mine însumi dacă trebuia să ucid cu 
numeroase lovituri de copită şi să sfâşii cu dinţii pe această 
rea şi nelegiuită femeie. Dar o judecată mai sănătoasă mă 
făcu să renunţ la acest plan nesocotit, ca nu cumva, 
pedepsind pe Fotis cu moartea, să mă lipsesc din nou de un 
ajutor care-mi era folositor. Aşadar, cu urechea pleoştită şi 
clătinând din cap, suferind în tăcere această ruşine 
vremelnică şi resemnându-mă cu prea cruda mea soartă, 
am pornit spre grajd, la bunul meu cal de călărie, unde am 


mai găsit instalat un măgar, care aparţinea lui Milo, mai 
adineauri gazda mea. Eu credeam că, dacă între animalele 
necuvântătoare există vreo trainică şi firească solidaritate, 
calul meu recunoscându-mă şi împins de un sentiment de 
compătimire, îmi va face o bună primire în grajd şi-mi va 
oferi un loc şi hrană. Dar, o, lupiter, primitorule de oaspeţi! 
O, tu, divinitate a Bunei-credinţei1%:! Preanobilul meu cal, 
apropiindu-şi capul de acela al măgarului, se sfătuieşte cu 
el şi amândoi se înţeleg să mă piardă. Temându-se desigur 
să nu mănânc din porţia lor, îndată ce văzură că mă apropii 
de iesle, cu urechile lăsate-n jos, se reped furioşi asupra 
mea şi cu nemiloase lovituri de copită mă gonesc cât mai 
departe de orzul pe care, seara în ajun, eu cu mâinile mele 
îl pusesem înaintea acestui slujitor foarte recunoscător. 

Astfel lovit şi alungat departe, eu m-am retras într-un colţ 
al grajdului. Pe când mă gândeam în sinea mea la 
obrăznicia colegilor mei de grajd şi plănuiam contra 
perfidului meu cal o pedeapsă pentru a doua zi, când prin 
puterea unui trandafir aveam să fiu din nou Lucius, 
întorcând capul, zăresc într-o firidă, aflată aproape la 
jumătatea stâlpului care susţinea acoperişul grajdului, o 
statuie a zeiţei Epona!1%+, împodobită grijuliu cu ghirlande 
de trandafiri şi încă proaspeţi. În sfârşit, văzând leacul 
salvator şi începând să sper, îmi lungesc cât mai mult cu 
putinţă picioarele dinainte, mă reped cu toată puterea şi cu 
gâtul întins, cu buzele exagerat de lungite, fac sforţări de 
necrezut ca să ajung la ghirlande. Pe când mă trudeam 
astfel, printr-o fatalitate în adevăr nenorocită, rândaşul 
meu, care avusese întotdeauna sarcina de a îngriji de cal, 
mă vede numaidecât şi se scoală înfuriat. 

— Până când, zise el, vom mai răbda mârţoaga asta? Mai 
adineauri voia să fure mâncarea animalelor şi acum atacă 
chiar chipurile zeilor. Ei bine! am să-i frâng eu acum şalele 
acestui nelegiuit şi am să-l las beteag de un picior! 

Şi căutând o armă, dădu peste o legătură de lemne, care 
din întâmplare se afla la picioarele lui şi alegând o cracă cu 


frunze, mai groasă decât toate celelalte, începu să-mi care 
la lovituri în spate, nenorocitul de mine, şi nu încetă decât 
atunci când o luă la fugă, speriat de un zgomot puternic şi 
de o gălăgie îngrozitoare ce se auzea la uşă. Erau ţipetele 
vecinilor care se alarmaseră, şi care strigau din toate 
părţile: „Săriţi, hoţii!” 

Casa fiind numaidecât deschisă cu forţa, o mare ceată de 
tâlhari pătrunde înăuntru, iar restul bandei, înarmată până 
în dinţi, împresoară toate corpurile de clădire. Vecinii sar 
repede în ajutor dintr-o parte şi din alta, dar tâlharii se 
împrăştie în grabă şi acum le ţin piept în toate părţile. 
Noaptea se lumină de mulţimea torţelor şi a săbiilor, ale 
căror flăcări şi tăişuri scânteiau ca soarele la răsăritul lui. 
Atunci unii dintre ei atacară o cămară aşezată în mijlocul 
casei, unde Milo îngrămădise o mulţime de bogății. Cu 
puternice lovituri de topor sparg uşa care era încuiată cu 
zăvoare şi bine înţepenită cu drugi de fier foarte solizi, puşi 
de-a curmezişul, scotocesc pretutindeni, iau toate bogăţiile, 
le împachetează în grabă şi le împart între ei. Dar mulţimea 
boccelelor depăşea numărul purtătorilor. Atunci, faţă de 
prisosul acestei prăzi foarte bogate, sunt nevoiţi să recurgă 
la ultima posibilitate. Ei ne scot din grajd pe noi, cei doi 
măgari şi calul meu, ne încarcă cât pot mai mult cu 
pachetele cele mai grele şi, părăsind casa acum goală, ne 
mână înaintea lor ameninţându-ne cu ciomegele. Îl lăsă pe 
unul dintre tovarăşi ca observator, ca să le dea informaţii 
amănunțite în legătură cu cercetarea isprăvii lor, iar pe noi, 
cărându-ne întruna la lovituri, ne duc în galop pe cele mai 
neumblate poteci ale munţilor. Greutatea enormă a 
bagajelor, urcuşul anevoios, lungimea prea mare a 
drumului, mă aduseseră în aşa hal, încât eram aidoma unui 
mort. Atunci, cam târziu, e adevărat, totuşi în mod serios, 
mi-a venit ideea să recurg la legile care apără pe fiecare 
cetăţean şi am vrut să iau ca mărturie, în favoarea mea, 
numele august al împăratului spre a mă scăpa de atâtea 
suferinţe. 


în scurt, ziua-n amiaza mare, pe când treceam printr-un 
târg foarte populat şi vestit prin bâlciul său, chiar în 
mijlocul tărăboiului făcut de greci, am încercat să invoc în 
limba mea firească augustul nume al Cezarului şi în adevăr 
am scos de mai multe ori numai un „O” destul de lămurit şi 
de tare, dar celălalt nume, Cezari%', nu l-am putut 
pronunţa. Fără să dea nicio atenţie discordantului meu glas, 
tâlharii începură, dintr-o parte şi din alta, să-mi zdrobească 
nenorocita-mi piele, încât n-o mai lăsară bună nici pentru a 
face din ea un ciur. Dar, în sfârşit, marele lupiter îmi oferi 
un mijloc de scăpare, la care nu mă aşteptam. Într-adevăr, 
pe când trecem pe lângă un şir de căsuțe de ţară şi de 
proprietăţi considerabile, am zărit o grădiniţă foarte 
drăguță, în care, pe lângă celelalte flori nespus de plăcute, 
se plecau într-o parte încărcaţi de roua dimineţii, nişte 
trandafiri de o prospeţime virginală. Gâfâind de dorinţă şi 
înveselit de nădejdea salvării, mă apropii de ei mai mult; îmi 
lăsa gura apă, dar pe când voiam să-i apuc cu buzele, îmi 
veni în minte un gând cu mult mai înţelept. Mă gândeam că, 
dacă aş părăsi chipul de măgar şi aş apărea din nou ca 
Lucius, ar însemna să-mi găsesc o moarte sigură în mijlocul 
acestor tâlhari, fie că şi-ar închipui că sunt vrăjitor, fie că s- 
ar teme să nu-i denunţ în viitor. Aşadar, nu m-am atins de 
acei trandafiri, ce-i drept de nevoie şi, îndurând cu răbdare 
nenorocita-mi soartă, am început să-mi rumeg fânul, ca un 
bun măgar. 


CARTEA A PATRA 


Cam pe la amiază, tocmai când arşiţa soarelui era în toi, 
ne oprirăm într-un târg la nişte bătrâni, care erau 
cunoştinţe şi buni prieteni cu tâlharii. Ce-i drept, oricât 
eram eu de măgar, prima lor întâlnire, lunga conversaţie şi 
reciprocele lor sărutări îmi dădeau de gândit. Ei luară din 
spinarea mea unele lucruri, pe care le dăruiră acestora şi, 


şuşotindu-le la ureche, păreau să le spună că sunt lucruri 
de furat. În curând, uşuraţi de toată povara, furăm lăsaţi să 
păştem în libertate, într-o livadă vecină. Eu însă nu mă 
putui hotărî deloc să ţin tovărăşie la păscut celuilalt măgar 
şi calului meu, şi de altfel nici nu eram încă deprins să 
mănânc fân. Dar zărind chiar în dosul grajdului o grădiniţă, 
cum eram atunci mort de foame, mă reped cu îndrăzneală 
asupra ei şi, deşi acolo nu se găseau decât legume crude, 
totuşi nu stau la îndoială să-mi umplu pântecele până la 
refuz. Apoi, rugându-mă fierbinte tuturor zeilor, mă uit în 
toate părţile, să văd dacă nu cumva, întâmplător, aş 
descoperi în grădinițele învecinate vreun trandafir cu flori 
splendide şi parfumate. Într-adevăr, chiar singurătatea în 
care mă aflam îmi dădea ferma credinţă că, dacă aş găsi 
acest preţios leac, graţie depărtării drumului şi tufişurilor 
care mă ascundeau, aş putea să scap, fără să mă fi văzut 
cineva, de înfăţişarea mea de animal cu patru picioare, şi să 
revin la chipul omenesci198+. 

Astfel deci, pe când pluteam în acest ocean de gânduri, 
am zărit ceva mai departe, într-o vâlcea întunecoasă, o 
pădure în mijlocul căreia, printre diferitele plante şi mii de 
flori care smălţau cea mai fermecătoare pajişte, străluceau 
nişte minunaţi trandafiri de lin roşu aprins. În închipuirea 
mea, care nu era cu totul aceea a unui animal, socoteam că 
e pădurea sfântă a Venerei şi a Graţiilor în a cărei tainică 
umbră strălucea floarea de o eleganţă regală, destinată 
sărbătorilor. Atunci, invocând vesela şi prielnica divinitate a 
Norocului, mă reped într-un galop nebun, aşa încât, pe 
Hercule, eu însumi nu mă mai simţeam măgar, ci un cal de 
curse, extraordinar de iute. Dar năvalnica mea goană nu 
putu să prevină nenorocita-mi soartă. Fiindcă, vai! când 
ajunsei foarte aproape de locul acela, nu mai văzui nicăieri 
trandafiri proaspeţi şi fermecători, umezi de lacrimile 
vreunei zeițe şi de nectar divin, pe care-i produc fericiţii 
mărăcini în mijlocul spinilor binecuvântaţi, şi nici chiar acea 
vâlcea surâzătoare, ci numai un mal de râu mărginit de un 


şir des de arbori. Aceşti arbori, foarte bogaţi în frunze ce 
semănau cu ale laurului, produceam un fel de floare cu 
caliciul lunguieţ şi puţin purpuriu, în felul trandafirului, dar 
cu totul lipsită de miros. Aceştia erau copăcei cărora vulgul 
ignorant le-a dat numele rustic de leandri, şi a căror floare 
este o hrană mortală pentru orice fel de animale. 

Într-o situaţie aşa de nenorocită, aveam cea mai mare 
dorinţă să mănânc de bunăvoie din otrăvitoarele flori ale 
acestor leandri. Dar pe când mă apropiam încet, ca să rup 
câteva din ele, un tânăr, pe cât mi s-a părut mie, grădinarul 
căruia-i prăpădisem aproape toate legumele, şi care văzuse 
groaznica pagubă ce-i făcusem, o ţinea tot într-o fugă, 
grozav de furios, cu un ciomag mare în mână. Tăbărând 
asupra mea, mă snopi în bătaie, şi mi-ar fi pus viaţa în 
primejdie, dacă, în sfârşit, n-aş fi avut bunul simţ să mă ajut 
singur. În adevăr, ridicând în sus partea posterioară a 
spinării, îi repezii cu picioarele dinapoi o mulţime de lovituri 
şi, lăsându-l să zacă într-o stare jalnică, la poalele dealului 
învecinat, îmi găsii scăparea prin fugă. 

Dar într-o clipă o femeie, soţia lui iară îndoială, îndată ce- 
| văzu de pe deal aruncat la pământ şi pe jumătate mort, 
alergă numaidecât la el cu gemete jalnice, desigur spre a 
stârni mila vecinilor şi a-mi provoca imediat moartea, într- 
adevăr, toţi ţăranii, atraşi de bocetele ei, cheamă îndată 
câinii, îi întărâtă şi-i asmut din toate părţile, în contra mea, 
ca să mă sfâşie-n bucăţi. De data aceasta n-am mai avut 
nicio îndoială că eram foarte aproape de moarte, când am 
văzut că această îngrozitoare mulţime de dulăi uriaşi, în 
stare să se lupte cu urşi şi cu lei, e îndârjită împotriva mea. 
Luând însă povaţă de la împrejurare, m-am oprit din fugă şi, 
întorcându-mă, intrai din nou, cât mai repede, în grajdul 
care ne găzduise mai înainte. Dar ţăranii, după ce opriră 
câinii cu destulă greutate, pun mâna pe mine şi, legându- 
mă cu o curea solidă de un inel înţepenit în zid, încep din 
nou să mă bată şi cu siguranţă că m-ar fi dat gata, dacă 
maţele mele, strânse de durerea loviturilor şi pline de 


legumele ce le mâncasem nu s-ar fi destins cu putere şi n-ar 
fi lăsat să ţâşnească o anumită materie care, pe unii 
stropindu-i cu un lichid scârbos, iar pe alţii infectându-i cu 
mirosul ei respingător, îi îndepărtă de spinarea mea 
zdrobită. 

Tocmai când soarele, trecut bine de amiază, îşi începea 
coborârea, tâlharii ne încărcară din nou, îndeosebi pe mine, 
şi ne scoaseră din grajd. Făcusem o bună bucată de drum şi 
umbletul îndelungat mă istovise; eram strivit de greutatea 
bagajului, spetit de loviturile de ciomege şi mai mult, având 
copitele tocite, şchiopătam şi abia mă mai ţineam pe 
picioare. În sfârşit, ajungând la un pârâu cu apa domol 
şerpuitoare şi încântat de această fericită ocazie, mă 
gândeam să mă las la pământ cât eram de lung, îndoindu- 
mi picioarele sub mine cu mult iscusinţă. Eram neclintit în 
hotărârea de a nu mă mai ridica, pentru a porni din nou, 
oricâte lovituri aş fi primit, ba încă eram gata să mor nu 
numai de ciomag, ci chiar străpuns de sabie. Intr-adevăr, 
lipsit cu totul de răsuflare şi olog cum eram, credeam că voi 
merita un concediu pentru motive de sănătate. Îmi 
închipuiam de bună-seamă că tâlharii, în parte supăraţi din 
cauza întârzierii, în parte doritori de a fugi în grabă, vor 
repartiza bagajul meu în spatele celorlalte două animale de 
povară şi că pe mine, spre a se răzbuna cumplit, mă vor 
lăsa pradă lupilor şi vulturilor. Dar nemiloasa soartă îmi 
zădărnici acest plan atât de frumos! Celălalt măgar care îmi 
ghicise gândul, mi-o luă înainte şi, prefăcându-se ostenit, se 
trânti la pământ cu toate bagajele. Lungit ca un mort, nu 
mai făcu nicio încercare de a se ridica de jos. Deşi fusese 
lovit, înţepat şi chiar tras în toate părţile de coadă, de 
urechi şi de picioare. În cele din urmă, scoşi din răbdări că- 
şi puseseră nădejdea într-un răposat, tâlharii se sfătuiesc 
între ei şi hotărăsc să nu-şi mai întârzie fuga, ocupându-se 
aşa de mult de un măgar mort, sau mai curând preschimbat 
într-un bolovan. Ei pun bagajele lui în spinarea mea şi a 
calului meu şi, scoțând săbiile, îi taie picioarele de la 


încheieturi. Apoi îl târăsc puţin în afara drumului şi, de pe o 
înălţime foarte mare, îl aruncă, respirând încă, în cea mai 
apropiată vale. 

Gândindu-mă atunci la soarta nenorocitului meu tovarăş 
de suferinţă, am renunţat numaidecât la şiretlicuri şi 
înşelăciuni şi m-am hotărât să mă port cu stăpânii mei ca un 
măgar de treabă. De altfel, din convorbirea lor pricepusem 
trebuia să ne oprim undeva, foarte aproape, şi să ne 
odihnim, în sfârşit, după atâta umblet şi că locul acela de 
oprire era locuinţa lor. În sfârşit, după ce mai trecurăm un 
deal în pantă uşoară, ajunserăm la destinaţie, unde am fost 
uşuraţi de toate poverile noastre, care au fost duse 
înăuntru. Liber, în sfârşit, de orice povară, mă rostogoleam 
în praf, în loc de baie, pentru a-mi alunga oboseala. 

Aici e timpul şi locul să fac o descriere a acelei aşezări şi 
a peşterii în care locuiau tâlharii. În acelaşi timp, îmi voi 
încerca talentul şi vă voi face şi pe voi să vedeţi lămurit 
dacă eram măgar atât prin suflet, cât şi prin inteligenţă, 
închipuiţi-vă un munte sălbatic înfiorător de întunecos, 
acoperit de o pădure deasă, cu copaci foarte stufoşi şi 
extraordinar de înalt. Pantele sale înclinate erau 
înconjurate de nişte stânci ascuţite şi prin aceasta 
inaccesibile, iar între ele şi şerpuitoarele povârnişuri ale 
muntelui o mulţime de văgăuni extrem de adânci, acoperite 
cu mărăcini şi ascunse din toate părţile, care formau o 
pavăză naturală de jur-împrejurul muntelui. Din vârful lui 
ţâşnea, în mari clocote, un izvor bogat care, aruncându-se 
în jos, îşi vărsa în vale undele-i de argint, apoi se împărțea 
într-o mulţime de râuleţe care umpleau toate aceste 
văgăuni cu apa lor liniştită, astfel încât tot muntele, de jur- 
împrejur, era înconjurat de o mare împresurată sau de un 
fluviu leneş. La poalele muntelui era intrarea peşterii, 
deasupra căreia se ridica un foişor înalt şi de fiecare parte a 
lui se afla un ţarc de vite, împrejmuit cu garduri zdravăn 
împletite din nuiele, bun pentru a închide oi. În faţa porţii 
foişorului, în loc de ziduri, se vedeau nişte poteci 


întortocheate printre crăci şi mărăcini, pe care cu toată 
dreptatea ai fi putut să le numeşti intrările unui locaş de 
tâlhari. Prin apropiere, nu era altă locuinţă, decât o mică 
colibă grosolan construită din papură, unde după cum am 
aflat mai târziu, stăteau la pândă şi spionau noaptea aceia 
dintre tâlharii care ieşiseră la sorţi. 

Bandiţii se târâră pe aceste poteci, unul câte unul, cu 
braţele strâns lipite de corp, şi când ajunseră în faţa porţii, 
pe noi ne priponiră cu câte o curea solidă, apoi începură să 
ia la ceartă, cu glas răstit, pe o bătrână încovoiată de 
povara anilor, în grija căreia se părea că fusese lăsată viaţa 
şi gospodăria întregii bande: 

— Ei bine, tu, hârcă bătrână, bună de ars pe rug, cea mai 
mare ruşine a lumii celor vii şi unica lepădătură a 
împărăției morţilor, oare aşa ai să-ţi baţi tu joc de noi, stând 
acasă fără să faci nimic? N-o fi, oare, timpul să mâncăm şi 
noi ceva, la o oră atât de înaintată, după atâtea osteneli şi 
primejdii? N-ai nimic gata să ne dai, tu, care de obicei ziua 
şi noaptea nu faci altceva decât să înghiţi vinul în valuri în 
prăpastia pântecului tău nesăţios? 

La aceste cuvinte, bătrâna, înspăimântată şi tremurând, 
le răspunse cu o voce răguşită: 

— Dar preabunii şi preaputernicii mei ocrotitori tineri, 
mâncările sunt gata, îndeajuns de fierte şi foarte plăcute la 
gust, pâine aveţi câtă doriţi, vin din belşug, gata pus în 
pahare bine spălate şi apa caldă vă aşteaptă ca de obicei, 
pentru baia pe care voi o faceţi în grabă! 

După acest răspuns al bătrânei ei se dezbrăcară îndată, 
şi, aşa goi, se înviorară la căldura unui foc puternic, apoi se 
scăldară în apa caldă, se unseră pe tot corpul cu untdelemn 
şi se aşezară în jurul unor mese încărcate cu bucate. 

Abia se aşezaseră, când iată că sosesc alţi indivizi cu mult 
mai numeroşi, pe care fără nicio şovăire i-ai fi putut socoti 
tot tâlhari. Căci şi ei aduceau o bogată pradă: monede de 
aur şi argint, veselă de argint, stofe de mătase ţesute cu fir 
de aur. După ce se îmbăiară ca şi ceilalţi şi îşi alungară 


osteneala trupească, se aşezară la masă în mijlocul 
tovarăşilor lor. Serviciul mesei era făcut de cei care ieşiseră 
la sorţi. Ei mâncau şi goleau fără măsură şi în dezordine 
sumedenie de mâncări, mormane de pâine şi nenumărate 
şiruri de pahare. Apoi, ca să se distreze, încep să zbiere, să 
cânte în mijlocul gălăgiei, să glumească în mod grosolan; 
într-un cuvânt, te-ai fi crezut la ospăţul centaurilor, oameni 
doar pe jumătate, precum şi al semisălbaticilor lapiţi'20+ din 
Teba. 

Atunci unul dintre ei, care prin forţa sa întrecea pe toţi 
ceilalţi, luă cuvântul: 

— Noi, într-adevăr, am luat vitejeşte cu asalt casa lui Milo 
din Hypata. În afară de bogata pradă pe care am pus mâna, 
mulţumită curajului nostru, ne-am întors în tabără fără să fi 
pierdut un singur om şi, dacă merită să vorbesc de asta, ne- 
am întors cu opt picioare mai multi1%:. Dar voi care aţi 
atacat oraşele beoţiene v-aţi întors cu o bandă foarte 
micşorată, pierzând până şi pe şeful vostru, pe foarte 
curajosul Lamachusi1%:, a cărui salvare cu drept cuvânt aş 
fi preferat-o, desigur, tuturor acestor prăzi pe care le-aţi 
adus. Dar oricum, pe el l-a pierdut prea marea lui vitejie: un 
bărbat atât de curajos va trăi în amintirea oamenilor 
laolaltă cu regii vestiți şi glorioşi conducători de războaie. 
Voi însă, pe cât se pare, sunteţi hoţi cumpătaţi şi vă 
mulţumiţi cu mici furtişaguri de sclavi, strecurându-vă cu 
teamă prin băile publice, sau prin odăiţele vreunor bătrâne, 
spre a şterpeli numai vechituri care nu valorează niciun 
ban!i110) 

Unul din banda celor care veniseră în urmă îi răspunse: 

— Să fi rămas tu, oare, singurul care să nu ştie că marile 
case sunt cu mult mai uşor de jefuit? Fiindcă, deşi în 
spaţioasele lor apartamente sunt multe slugi, totuşi, fiecare 
se îngrijeşte mai mult de salvarea lui decât de avutul 
stăpânului. În schimb, oamenii economi şi cărora le place să 
trăiască singuri, ascunzând cu cea mai mare grijă mica lor 
avere, care uneori este chiar destul de mare, o apără cu 


toată străşnicia şi o păstrează cu primejdia propriei lor 
vieţi. În sfârşit, ceea ce am să vă povestesc va adeveri 
spusele mele. 

Cum am sosit la leba cea cu şapte porţi, ne-am informat 
foarte amănunţit asupra averii cetăţenilor, lucru de cea mai 
mare importanţă în meseria noastră. Astfel am aflat că un 
cămătar, numit Chryserosiiii:, avea o foarte mare avere şi 
că, spre a scăpa de obligaţiile şi sarcinile publicei'112+, îşi 
ascundea enorma-i bogăţie prin iscusite vicleşuguri. Căci 
trăia singur şi retras, mulţumindu-se cu o căsuţă, mică într- 
adevăr, dar foarte întărită, că, de altfel, zdrenţăros şi 
murdar, nu se dezlipea niciodată de sacii lui de aur. Ne 
hotărâm deci să ne îndreptăm mai întâi spre el, crezând că 
vom termina repede cu un singur om şi că vom pune mâna 
în tihnă şi fără nicio greutate pe toată avuţia lui. 

Cum se înnoptă, ne şi înfiinţarăm la poarta lui, dar n-am 
socotit prudent s-o ridicăm, nici s-o deschidem cu forţa şi 
încă mai puţin s-o spargem, de teamă ca zgomotul celor 
două canaturi să nu trezească toată vecinătatea şi să ne 
pună viaţa în primejdie. Atunci strălucitul nostru şef, 
Lamachus, încrezându-se în extraordinara lui putere, vâri 
puţin câte puţin mâna în gaura cheii!113* şi se căznea să 
smulgă broasca. Dar acest Chryseros, de bună-seamă cel 
mai ticălos dintre toate bipedele, era de mult la pândă şi 
urmărea fiecare mişcare a noastră. Călcând în vârful 
picioarelor şi fără să scoată o vorbă, se apropie puţin câte 
puţin şi, opintindu-se din toate puterile, străpunge cu un 
piron mâna şefului nostru şi o ţintuieşte de lemnul uşii, 
apoi, lăsându-l astfel crud pironit de zăvor ca pe o cruce, se 
urcă pe acoperişul păcătoasei lui cocioabe, şi de acolo 
începe să strige cât îl ţine gura, să ceară ajutor vecinilor, să- 
i cheme pe fiecare din ei pe nume, spunând că e vorba de 
salvarea obştească şi răspândind zvonul că la el a izbucnit 
focul pe neaşteptate. Astfel, fiecare îngrozit de o primejdie 
atât de apropiată, aleargă îngrijorat ca să-i vie în ajutor. 


Atunci, aflându-ne în îndoitul pericol - de a fi prinşi 
asupra faptului, sau de a părăsi pe camaradul nostru -, dată 
fiind situaţia, ne gândirăm la un mijloc energic, care primi 
aprobarea lui. Cu o lovitură precis dată la mijlocul 
încheieturii, tăiem de la cot braţul şefului nostru şi-l lăsăm 
acolo pironit de uşă; apoi acoperind rana cu câteva cârpe, 
pentru ca picăturile de sânge să nu ne trădeze urmele, 
luarăm în grabă cu noi ceea ce mai rămânea din Lamachus. 

În acest timp, eram foarte neliniştiţi de groaznica agitaţie 
a suburbiei şi, temându-ne de primejdia care ne ameninţa, 
nu ne gândeam decât la fugă, dar el nu putea să ne urmeze 
destul de repede şi nici să rămână la urmă fără primejdie. 
Gemând de durere, omul acesta cu suflet nobil şi 
extraordinar de curajos ne îndemna stăruitor şi ne ruga 
fierbinte, pe braţul drept al zeului Marteit14*, pe credinţa 
jurământului, să scăpăm pe un bun tovarăş de arme cael 
de chinuri şi de captivitate: „Un tâlhar curajos, spunea el, 
de ce să mai trăiască, după ce şi-a pierdut singurul braţ cu 
care putea să jefuiască şi să ucidă? Aş fi prea fericit să mor 
de bunăvoia mea, de mâna unui tovarăş!”. Şi cu toate 
stăruitoarele lui îndemnuri şi rugăciuni, neputând 
îndupleca pe niciunul dintre noi să comită acest voluntar 
paricid, apucă cu mâna care-i rămăsese liberă sabia sa şi, 
după ce o sărută îndelung cu dragoste, şi-o înfipse cu toată 
puterea în mijlocul pieptului. Atunci, închinându-ne cu 
respect în faţa eroismului şefului nostru, îi înfăşurarăm cu 
grijă cadavrul într-un cearşaf de în şi-l încredinţarăm mării, 
spre a-i servi de mormânt. Şi acum, scumpul nostru 
Lamachus se odihneşte, îngropat în tot întinsul acestui 
element. 

Cel puţin, el şi-a sfârşit viaţa într-un chip vrednic de 
strălucitele lui isprăvi. Dar Alcimus'5+*, cu tot planul lui 
bine chibzuit, n-a putut să întoarcă din drum voinţa de 
neînlăturat a Soartei. Spărgând păcătoasa şandrama a unei 
bătrâne în timp ce ea dormea, se urcase în odaia ei de 
culcare de la catul de sus şi, în loc s-o dea repede gata 


strângând-o de gât, aşa cum s-ar fi cuvenit, preferă să 
arunce mai întâi una după alta, pe fereastra destul de largă, 
mobilele pe care desigur noi, cei de afară, trebuia să le 
luăm numaidecât în primire. După ce le aruncă pe toate la 
iuţeală, nu voi să cruţe nici chiar patul în care dormea 
bătrâna. O zvârli jos din pat şi, punând mâna pe cuvertură, 
se pregătea s-o arunce pe fereastră, aşa cum făcuse cu 
celelalte lucruri, când ticăloasa aceea vicleană, aruncându- 
se la picioarele lui, începu să-l implore astfel: „De ce, rogu- 
te, fiul meu, de ce să dai aceste păcătoase lucruşoare, 
aceste zdrenţe ale unei preanenorocite bătrâne, bogaţilor 
vecini, spre casa cărora dă fereastra mea?” înşelat de 
aceste cuvinte, care nu erau decât o iscusită viclenie, 
Alcimus crezu că spusele ei sunt adevărate şi, de bună- 
seamă, temându-se că şi ceea ce aruncase mai înainte şi 
ceea ce voia să mai arunce va ajunge, acum după ce i se 
semnalase greşeala, într-o casă străină şi nu în mâinile 
tovarăşilor săi, se aplecă pe fereastră până la jumătatea 
corpului, spre a examina cu atenţie poziţia locului şi mai 
ales ca să observe cu de-amănuntul bogăţia casei alăturate, 
de care-i vorbise bătrâna. 

Într-adevăr, pe când se silea din răsputeri, dar nu cu 
destulă băgare de seamă, ca să vadă mai bine, bătrâna 
criminală, profitând de clipa când el, aplecându-se într-un 
mod primejdios, nu-şi mai păstra echilibrul şi era ocupat să 
vadă totul, îl împinse destul de uşor, e adevărat, cu o mână 
tremurătoare, dar, luându-l pe negândite, îl dădu peste cap. 
Pe lângă faptul că înălţimea era foarte mare, căzând şi 
peste un bolovan enorm, care se afla lângă casă, îşi frânse 
şira spinării şi-şi rupse coastele. Vărsând pe gură valuri de 
sânge, muri fără să se fi chinuit mult, după ce, cu un glas 
stins, ne povesti ce se întâmplase. Îi făcurăm şi lui o 
înmormântare la fel cu cea de mai înainte, şi-l trimiserăm 
lângă Lamachus, ca să-i ţină bună tovărăşie. 

Atunci, slăbiţi de această îndoită pierdere, renunţarăm la 
loviturile noastre din Teba şi ne urcarăm îndată în oraşul cel 


mai apropiat, Plateea. Acolo, dintr-un zvon des repetat, 
aflarăm că un oarecare Demoharesi115:* era pe punctul de a 
organiza o luptă de gladiatori. Într-adevăr, era unul dintre 
cetăţenii cei mai de seamă prin naştere, extraordinar de 
bogat şi de darnic, şi organiza petreceri publice cu un lux 
vrednic de bogăţia sa. Ce talent, ce elocvenţă ar putea să 
descrie în cuvinte potrivite toate aspectele sub care se 
prezentau numeroasele şi fastuoasele lui pregătiri? Ici erau 
gladiatori cu braţul faimos, colo vânători de o iuţeală 
încercată, aiurea criminali condamnaţi la moarte care 
trebuiau să servească de hrană îngrăşând fiarele. Se mai 
vedea şi o tribună de scânduri, cu nişte turnuri de lemn, 
artistic construite, susţinută de un par bătut în pământ, un 
fel de şandrama de bâlci portativă, zugrăvită în culori 
bătătoare la ochi şi cu loji frumoase, de unde se putea privi 
vânătoarea ce urma să aibă loc. În afară de toate acestea, 
ce număr, ce soiuri de fiare! Căci Demohares, dintr-o 
patimă ciudată, adusese chiar din ţări străine acele nobile 
animale care trebuiau să ucidă criminali. 

Dar pe lângă celelalte pregătiri ale acestui măreț 
spectacol, el şi-a procurat, fără nicio cumpătare, un 
însemnat număr de urşi nemaipomenit de mari, risipindu-şi 
nebuneşte averea. Căci în afară de cei prinşi de el în 
vânătorile sale particulare, în afară de cei cumpăraţi cu 
sume enorme, el mai creştea cu grijă şi întreținea cu hrană 
foarte costisitoare şi pe aceia pe care prietenii i-i dăruiau 
care mai de care cu diferite prilejuri. 

Dar pregătirile atât de strălucite şi de bogate ale acestei 
serbări publice nu scăpară privirilor funeste ale pizmaşului 
destin. Urşii, obosiţi de o lungă captivitate şi totodată slăbiţi 
de marea căldură a verii şi moleşiţi de şedere şi trândăvie, 
fură loviți de o molimă ce izbucni pe neaşteptate şi pieiră 
aproape toţi. Ici şi colo, pe străzi, puteai vedea întinse, ca 
epavele unui naufragiu, trupurile pe jumătate moarte ale 
acestor animale. Poporul de jos, căruia crunta sărăcie nu-i 
îngăduia să aleagă mâncările, şi care pentru stomacul lui 


slăbit era nevoit să caute suplimente dezgustătoare şi o 
hrană care nu costă nimic, alerga din toate părţile la aceste 
mese publice, de pe la răspântii. 

Atunci, dată fiind împrejurarea, eu şi cu Eubulusi117+ ăsta 
pe care-l vezi aici de faţă, ne gândirăm la următorul 
ingenios şiretlic. Aducând în adăpostul nostru un urs care 
era mai mare şi mai gras decât ceilalţi, ca pentru a-l pregăti 
şi a-l mânca, îi despărţirăm cu îndemânare blana de came, 
păstrând cu grijă toate ghearele animalului şi lăsându-i 
întreg capul până aproape de grumaz; îi răzuirăm cu toată 
atenţia pielea pe dinăuntru ca s-o subţiem şi, după ce am 
presărat-o cu cenuşă fină, o puserăm la soare ca să se 
usuce. În timp ce se usca la flăcările acestui foc ceresc, noi, 
în aşteptare, ne îndopam vârtos cu camea ursului; după 
aceea, organizarăm precum urmează apropiata noastră 
expediţie, sub chezăşia jurământului. Ne-am înţeles ca unul 
dintre noi, superior celorlalţi mai mult prin hotărâre decât 
prin puterea fizică, şi care mai ales se va oferi de bunăvoie, 
să se ascundă în pielea ursului şi sub înfăţişarea lui să se 
introducă în tăcerea prielnică a nopţii, în casa lui 
Demohares, spre a ne uşura intrarea înăuntru. 

Nu puţini au fost aceia din preaviteaza noastră bandă pe 
care-i ispitise gândul să primească această ingenioasă 
misiune. Dar dintre toţi, prin libera alegere a bandei, fu 
preferat Thrasyleon'Wi&:, care acceptă primejdioasa sarcină 
a travestirii. Cu un aer liniştit, el intră numaidecât în blana 
moale şi uşor de purtat a ursului, care-i venea ca turnată. 
După aceea, noi prinserăm cap la cap cu o cusătură fină 
cele două margini din afară ale blănii şi urma cusăturii, deşi 
era puţin vizibilă, o acoperim cu părul bogat şi des care se 
revărsa din dreapta şi din stânga. În locul unde fusese tăiat 
capul fiarei, aproape de gâtlej, băgarăm cu oarecare caznă 
capul lui Thrasyleon, iar în dreptul ochilor şi nasului îi 
făcurăm nişte găuri mici, spre a putea respira. Viteazul 
nostru tovarăş, fiind astfel complet travestit în fiară, îl 
băgarăm într-o cuşcă, pe care o cumpărasem pe un preţ 


modest, cuşcă în care de altfel se furişase singur, repede şi 
cu o hotărâtă energie. 

Operația fiind astfel pregătită, iată în ce chip am dus 
până la capăt şiretlicul. Aflând că un oarecare Nicanor, de 
neam trac, se afla în cele mai strânse legături de prietenie 
cu acel Demohares, ticluirăm o scrisoare mincinoasă ca din 
partea lui, prin care-i făcea cunoscut lui Demohares că, 
pentru a contribui la înfrumusețarea jocurilor sale, îi 
trimitea, în calitate de bun prieten, primele roade ale 
vânătorii sale. Când seara se lăsase de-a binelea, mulţumită 
întunericului, am prezentat lui Demohares pe Thrasyleon în 
cuşca lui şi acea scrisoare falsă. Foarte uimit de mărimea 
fiarei şi încântat de generozitatea prietenului său, venită 
tocmai la timp, Demohares porunci să ni se plătească 
imediat din caseta lui de bani, pentru bucuria ce-i făcusem, 
zece monede de aur. Atunci curiozitatea, care întotdeauna 
atrage pe oameni la un spectacol nou, strânse în jurul 
animalului o mare mulţime, care se uita la el plină de 
admiraţie. Dar înțeleptul nostru Thrasyleon împiedica 
adeseori privirile lor uluite, ţinând oamenii la distanţă prin 
sărituri amenințătoare. Nemaiauzita fericire şi norocul lui 
Demohares erau într-un glas slăvite de concetăţenii săi, 
pentru că, după ce pierduse atâtea animale, putea până la 
un punct oarecare să nu se plece nenorocirii, graţie acestui 
nou succes. El porunci ca ursul să fie dus numaidecât la una 
dintre moşiile sale!11%* şi transportat cu cea mai mare grijă. 
Atunci eu intervenind: „la seama, stăpâne, îi spun, că acest 
animal, pe care arşiţa soarelui şi lungimea drumului îl vor 
obosi, să nu fie pus la un loc cu alte animale, care, după 
cum aud, nu sunt sănătoase. De ce nu-i cauţi mai bine în 
casa ta un locşor retras şi spaţios, bine aerisit şi mai mult 
decât atât, aproape de un bazin care să-i aducă răcoarea? 
Oare nu ştii că acest soi de animale locuieşte întotdeauna în 
desişuri de păduri, în peşteri năpădite de rouă, pe culmi 
răcoroase şi lângă izvoare încântător de limpezi?” 


Aceste îndemnuri îl speriară pe Demohares. Socotind în 
gând numărul urşilor pierduţi, el se învoi fără nicio greutate 
să punem cuşca unde vom crede noi de cuviinţă. „Mai mult, 
noi suntem gata cu toţii, i-am spus eu, să petrecem aici 
nopţile înaintea acestei cuşti, ca să dăm cu cea mai mare 
grijă animalului obosit de căldură şi de suferinţă hrana 
care-i trebuie şi băutura sa obişnuită.” 

„Nu e nevoie să vă osteniţi, răspunse el, căci aproape toţi 
servitorii mei, după o îndelungată practică, s-au deprins cu 
hrănirea urşilor.” 

Ne luarăm deci rămas-bun şi plecarăm. leşind din oraş, 
noi observarăm la oarecare depărtare de drumi12%* un 
cimitir aşezat într-un loc retras şi ascuns privirilor. Acolo 
am găsit nişte coşciuge numai pe jumătate acoperite din 
cauza vechimii şi a putrezirii în care se odihneau morţii, din 
care nu mai rămăsese decât pulbere şi cenuşă. Am deschis 
câteva şi le-am pus deoparte ca să ascundă viitoarea 
noastră pradă. Apoi, după obiceiul bandei noastre, am 
pândit o noapte fără lună, când somnul vine de la sine, şi de 
la primul său atac cuprinde mai puternic şi pune stăpânire 
pe inimile muritorilor. Pe o astfel de noapte oprim banda 
noastră, înarmată cu pumnale, chiar în faţa porţii lui 
Demohares, exact la ora jefuirii, ca la un soroc de înfăţişare 
înaintea judecății. La rândul său, Thrasyleon, folosindu-se 
cu pricepere de scurtul timp al nopţii prielnic tâlharilor, 
iese pe nesimţite din cuşcă şi cu pumnalul ucide până la 
unul pe toţi paznicii care se odihneau pe jumătate adormiţi, 
îl omoară şi pe portar şi, luându-i cheile, deschide cele două 
canaturi ale porţii. Noi alergăm cu toţii în grabă şi, intrând 
în interiorul casei, el ne arată podul unde, seara în ajun, cu 
ochii lui iscoditori, observase că se ascundea multă 
argintărie. După ce podul a fost spart la repezeală de 
întreaga bandă, porunceşte fiecăruia dintre tovarăşii noştri 
să ia atâta aur şi argint cât putea şi să se ducă repede să-l 
ascundă în acel locaş al morţilor, în care te puteai încrede, 
apoi să se întoarcă grabnic înapoi şi să ia din nou alte 


bagaje. În interesul comun, le spun că eu voi rămâne singur 
în pragul casei, ca să observ cu grijă tot ce s-ar întâmpla 
până la întoarcerea lor. 

În adevăr, înfăţişarea ursului, care alerga încoace şi 
încolo prin toată casa, mi se părea că e de ajuns să sperie şi 
să pună pe fugă pe aceia dintre servitorii care întâmplător 
n-ar fi adormit. Căci ce om, oricât ar fi el de puternic şi de 
curajos, văzând o dihanie atât de mare şi de îngrozitoare, şi 
mai ales noaptea, n-ar lua-o îndată la fugă şi nu s-ar închide 
cu zăvorul în camera lui, înspăimântat şi tremurând de 
frică? 

Dar o nenorocită întâmplare zădărnici tot ce rânduisem 
după un plan bine chibzuit. Într-adevăr, pe când aşteptam 
cu răsuflarea tăiată întoarcerea tovarăşilor noştri, un mic 
servitor, pe care desigur o voinţă divină îl deşteptase la 
zgomotul făcut de urs, înaintă încet şi văzând fiara care 
umbla în libertate şi se plimba încoace şi încolo prin toată 
casa, se întoarse repede din drum, silindu-se din toate 
puterile să nu ţipe, şi înştiinţă pe toţi cei din casă de ceea ce 
văzuse. Numaidecât se adunară servitorii care erau foarte 
numeroşi şi toată casa se umplu de mulţimea lor. Iorţe, 
lămpi, lumânări de ceară, de seu şi alte mijloace de luminat 
încep să strălucească în întunericul nopţii. Din această 
mulţime atât de mare nu era unul fără arme: toţi erau 
înarmaţi cu ciomege, cu sulițe şi cu săbii trase din teacă, 
astupând intrările. În acelaşi timp ei dau drumul şi câinilor 
de vânătoare, acei vestiți câini cu urechile ciulite şi cu părul 
zbârlit, şi-i asmut ca să se arunce asupra fiarei. 

Atunci, în timp ce zgomotul creştea mereu, eu mă trag 
înapoi încetul cu încetul şi ies din casă pe nesimţite. Dar, 
ascuns după o uşă, eu însumi văd bine de tot pe Thrasyleon 
apărându-se admirabil împotriva haitei. Într-adevăr, deşi se 
apropia de ultima limită a vieţii sale, totuşi, aducându-şi 
aminte de rostul şi de interesele noastre sau de vitejia lui de 
altădată, se silea încă din răsputeri să ţie piept Cerberului 
şi gurii lui căscate. Jucând cu preţul vieţii sale rolul pe care 


şi-l luase de bunăvoie, când se trăgea înapoi, când se 
împotrivea, şi mulţumită variatelor mişcări şi aplecări ale 
corpului, reuşi în sfârşit să scape din casă. Dar, cu toate că 
ajunsese liber în stradă, nu-şi putu găsi totuşi salvarea prin 
fugă. Asta fiindcă toţi dulăii din ulicioarele învecinate, 
extrem de numeroşi şi din cale afară de sălbatici, se 
amestecară cu câinii de vânătoare care tocmai ieşiseră din 
casă în urmărirea lui. Atunci am fost martorul unui 
spectacol vrednic de plâns şi funest, privind cum sărmanul 
nostru 'Thrasyleon, împresurat şi atacat de aceste haite de 
câini furioşi, era sfâşiat cu mii de muşcături. 

În sfârşit, nemaiputând răbda o durere atât de mare, eu 
mă amestec în mulțumea zgomotoasă, care alerga din toate 
părţile, şi fiindcă numai în acest chip puteam să ajut pe 
viteazul meu tovarăş, fără să se simtă, am încercat să abat 
de la urmărire pe şefii hăitaşilor cu următoarele cuvinte: 
„O, ce mare păcat, le spuneam eu, ce crimă josnică! 
Pierdem un animal superb, un animal cu adevărat de preţ!” 
Dar meşteşugită mea vorbire nu a servit totuşi la nimic 
nefericitului nostru ortac. Un lungan puternic s-a repezit 
dintr-o casă şi fără să mai stea la gânduri a aruncat o suliță 
în pieptul ursului. Un altul l-a imitat şi iată că acum, după ce 
spaima se risipise, cei mai mulţi se apropiară din ce în ce 
mai mult şi-l străpunseră pe-ntrecute cu lovituri de săbii. În 
sfârşit 'Thrasyleon, aleasa podoabă a bandei noastre, a 
trebuit să-şi termine glorioasa-i viaţă, mai curând vrednică 
de nemurire decât de suferinţă. Dar el nu-şi trădă prin 
niciun strigăt sau măcar prin vreun urlet, jurământul ce-l 
făcuse. Sfâşiat de muşcături şi ciopârţit de săbii, se silea 
totuşi să mugească şi să mormăie ca un urs, şi înfruntând 
moartea apropiată cu un curaj fără pereche, a salvat gloria 
plătind tributul său destinului. 

Cu toate acestea, el vârâse în mulţimea adunată o atât de 
mare spaimă, încât până-n zori, ba chiar până foarte târziu 
în cursul zilei, nimeni nu îndrăznise să atingă nici cu vârful 
degetului această fiară, deşi zăcea fără viaţă. În sfârşit, 


după multă şovăială şi teamă, un măcelar ceva mai 
îndrăzneţ deschise pântecele animalului şi despuie de 
pielea de urs pe curajosul tâlhar. 

lată cum l-am pierdut pe Ihrasyleon, dar prin gloria lui el 
va trăi de-a pururi. Strângând în grabă boccelele pe care ni 
le păstraseră acei morţi credincioşi, părăsirăm în grabă 
teritoriul plateenilor, făcând de mai multe ori în noi înşine 
reflecţia că nu e deloc de mirare că buna-credinţă nu se mai 
găseşte în această lume, deoarece, scârbită de necinstea 
celor vii, demult s-a retras în Infern şi la morţi. Zdrobiţi de 
povara bagajelor şi cu toţii istoviţi de greutatea drumului, în 
sfârşit am reuşit să aducem prada pe care o vedeţi aici, 
după ce am pierdut trei dintre tovarăşii noştri! 

După terminarea acestei povestiri, ei vărsară din cupe de 
aur vin curat în amintirea tovarăşilor de arme răposaţi şi, 
după câteva imnuri de slavă în cinstea zeului Marte, 
adormiră cu toţii pe nesimţite. lar nouă, bătrâna aceea ne 
dădu orz proaspăt din belşug şi fără să-l măsoare. Calul 
meu, ce e drept, obţinând o porţie atât de mare numai 
pentru el, se credea la un ospăț al preoţilor salieni'121:. Eu 
însă, deşi mâneam întotdeauna orz mărunt pisat şi fiert 
mult în zeama lui, scormonind într-un colţ, unde erau 
îngrămădite bucăţile de pâine rămase de la toată această 
mulţime, începui să mestec de zor, că trecuse o veşnicie de 
când eram chinuit de foame şi gâtlejul mi se îmbrăcase în 
pânze de păianjen. 

Noaptea fiind destul de înaintată, tâlharii se deşteptară 
şi, îmbrăcaţi în felurite haine caraghioase, unii înarmaţi cu 
săbii, alţii deghizați în stafii:122*, se făcură în mare grabă 
nevăzuţi. Cu toate acestea, eu mestecam vârtos şi vitejeşte 
şi nici chiar somnul care era aproape să mă doboare nu mă 
putu opri. Deşi mai înainte, când eram Lucius, mă ridicam 
de la masă mulţumit cu o pâine sau cu două, acum, 
ascultând de nevoile atât de mari ale stomacului meu fără 
fund, terminasem al treilea coş, când spre marea mea 
uimire, fui surprins de lumina zilei. În sfârşit, călăuzit de 


buna-cuviinţă caracteristică  măgarilor, părăsii totuşi 
această ocupaţie cu cea mai mare părere de rău, spreamă 
duce să-mi potolesc setea în pârâul apropiat. 

Tâlharii se întoarseră numaidecât, supăraţi şi îngrijoraţi, 
fără să aibă absolut nicio pradă, nici chiar o haină cât de 
proastă. În schimb, drept pradă unică, apărată de toate 
săbiile lor. De toate braţele şi de toate forţele bandei, 
aduceau cu ei numai o tânără care, după trăsăturile fine ale 
feţei şi după exteriorul ei cuviincios, se vedea că este dintr- 
o nobilă familie a locului. Era o bucăţică la care, pe 
Hercule!, putea râvni chiar şi un măgar ca mine, şi în 
adânca ei mâhnire îşi smulgea părul şi-şi rupea hainele de 
pe ea. 

După ce tâlharii o introduseră în peşteră, căutară să-i 
uşureze nenorocirea de care se plângea, adresându-i-se 
astfel: 

— Fecioară, îi spuneau ei, viaţa şi cinstea dumitale sunt în 
siguranţă, ai însă puţină răbdare, ca să ne alegem şi noi cu 
un bun câştig, că sărăcia ne-a silit la această meserie. 
Părinţii dumitale, dimpotrivă, sunt putrezi de bogaţi şi, 
oricât ar fi ei de avari, totuşi nu vor sta la gânduri să 
plătească o sumă îndeajuns de mare, ca să-şi răscumpere 
copilul! 

Prin aceste trăncăneli ridicole şi altele de acelaşi fel 
căutau în zadar să potolească durerea tinerei fete. Ce folos? 
Aceasta, cu capul între genunchi, plângea şi mai amarnic. 
Bandiţii chemară atunci înăuntru pe bătrână, îi porunciră 
să se aşeze lângă ea, să-i vorbească cu blândeţe şi s-o 
liniştească pe cât e posibil, apoi plecară la obişnuitele lor 
treburi. Totuşi, nicio vorbă a bătrânei nu reuşi să potolească 
lacrimile tinerei fete, care, dimpotrivă, bocindu-se şi mai 
tare şi plângând întruna cu sughiţuri, de i se zguduia tot 
pântecele, îmi smulse lacrimi chiar şi mie. 

— Cât sunt de nenorocită! zicea ea; având o familie ca a 
mea, rude atât de numeroase, sclavi aşa de dragi, părinţi 
atât de venerabili, victimă a unui rapt mizerabil, ajunsă 


roabă şi închisă ca ultima sclavă în această temniţă de 
piatră, lipsită de toate plăcerile în care m-am născut şi am 
crescut, nesigură de viaţă în această vizuină, unde călăii îşi 
pun victimele la tortură, în mijlocul unor astfel de tâlhari şi 
de ucigaşi, voi mai putea eu oare să-mi opresc vreodată 
lacrimile, sau să mai trăiesc? 

lată cum se tânguia şi în cele din urmă, doborâtă de 
mâhnire, cu gâtul umflat şi cu trupul obosit, închise ochii 
istoviţi de plâns şi adormi. Dar nu trecu mult de când 
aţipise şi, ca o posedată de nimfe'123, trezindu-se brusc din 
scurtu-i somn, din nou începu să se chinuiască cu mult mai 
cumplit, bătându-se în piept chiar cu mâini vrăjmaşe şi 
lovindu-şi fermecătoru-i chip. În zadar o întreba bătrâna 
foarte stăruitor să-i spună pricinile noii mâhniri care o 
cuprinsese: 

— Vai! acum sunt cu adevărat pierdută, îi răspunse ea cu 
un adânc suspin, acum nu mai am nicio speranţă de salvare. 
Ştreangul, sabia sau desigur vreo prăpastie e fără îndoială 
tot ce mai am de aşteptat! 

Atunci bătrâna se supără, şi cu o faţă de data asta mai 
iritată, o pofti să-i spună ce i-a venit şi de ce, după scurtu-i 
somn, s-a pornit aşa deodată, din nou, pe plânsul care nu se 
mai sfârşea. 

— Nu cumva, frumoaso, ai avea de gând să lipseşti pe 
tinerii mei stăpâni de însemnatul câştig al răscumpărării 
tale? Dacă vei continua tot aşa, voi pune imediat să te ardă 
de vie, fără să mai ţin seamă de lacrimile astea pe care 
tâlharii de obicei pun foarte puţin preţ! 

Îngrozită de aceste cuvinte, tânăra fată, sărutând cu foc 
mâna bătrânei, îi zise: 

— lartă-mă, mamă, ai, rogu-te, milă de mine şi ajută-mă 
cât de puţin în cruda nenorocire care m-a lovit; căci aşa 
bătrână şi înţeleaptă cum eşti, cu părul ăsta alb şi 
venerabil, nu pot să cred că mila şi omenia au secat cu totul 
în inima ta. Dar, lasă-mă, te rog, să-ţi descriu cumplita 
poveste a nefericirii mele! 


Eram logodită cu un frumos tânăr, fruntaş printre ai săi, 
pe care întreaga populaţie îl adoptase în unanimitate ca fiu 
al cetăţii. De altfel, era vărul meu primar, şi nu era decât cu 
trei ani mai mare decât mine. Din frageda noastră copilărie 
crescusem împreună, eram nedespărţiţi şi locuiam în 
aceeaşi căsuţă sub al cărei acoperiş se aflau odaia şi patul 
nostru. Uniţi prin legătura unei iubiri curate, de mult ne 
dasem unul altuia cuvântul printr-o promisiune de 
căsătorie. Părinţii noştri îşi dăduseră consimţământul şi în 
actele legale era numit soţul meu!12%:. Înconjurat de o mare 
mulţime de rude de sânge şi prin alianţă, adunate pentru 
celebrarea căsătoriei noastre, el făcea în faţa tuturor un 
sacrificiu în templu, oferind victime zeilor. Toată casa, 
îmbrăcată în crengi de laur şi puternic luminată de facle 
nupţiale, răsuna de cântece de nuntă. Atunci, nefericita 
mea mamă, ţinându-mă la sânul ei, îşi făcea o plăcere, să-mi 
aranjeze frumos rochia şi podoabele mele de nuntă. În timp 
ce, prin săruturi dulci ca mierea, mă făcea să nădăjduiesc 
copii, şi în dorinţele ei hrănite cu iluzii îşi şi vedea neamul 
sporit, o ceată de tâlhari înarmaţi se reped în casă şi 
dezlănţuind, ca la război, un puternic atac, fac să 
scânteieze în ochii noştri săbiile lor amenințătoare; ei însă 
nu se apucă să ucidă sau să jefuiască, ci în rânduri strânse, 
în formaţie triunghiulară, năvălesc numaidecât în camera 
unde eram noi, fără ca vreunul dintre prietenii noştri să 
lupte pentru a ne apăra, sau chiar să le opună cea mai mică 
rezistenţă. Moartă de frică, tremurând toată de spaimă, ei 
m-au răpit fără milă de la sânul mamei mele. Astfel a fost 
tulburată şi întreruptă nunta mea, ca şi aceea a lui Attis sau 
a lui Protesilaust12-.. 

Dar iată că acum visul înfiorător pe care l-am avut îmi 
reînnoieşte toată durerea şi pune vârf nefericirii mele. Se 
făcea că eram smulsă cu violenţă din casa părintească, din 
iatacul meu, din odaia mea, în sfârşit, chiar din patul meu şi 
că, târâtă prin pustietăţi neumblate, chemam în ajutor 
numele nenorocitului meu soţ; că el, văzându-se lipsit de 


îmbrăţişările mele, încă stropit de parfumuri şi încununat 
cu flori, mă urmărea pas cu pas, în timp ce eu fugeam fără 
voia mea. El ţipa furios şi, plângându-se că i se răpea 
frumoasa lui soţie, chema poporul să-i vină în ajutor. Atunci, 
unul dintre tâlhari, foarte supărat din cauza acelei 
neobosite urmăriri, puse mâna pe un pietroi care se afla la 
picioarele lui şi, izbind cu putere pe nenorocitul tânăr, 
omori pe soţul meu. Spăimântată de grozăvia unei astfel de 
vedenii, m-am deşteptat, tremurând de frică, din somnul 
meu prevestitor de moarte! 

Atunci bătrâna suspinând la aceste lacrimi ale fetei, îi 
vorbi astfel: 

— Ai curaj, draga mea stăpână, şi nu te speria de 
înşelătoarele arătări ale unui vis, fiindcă, în afară de faptul 
că apariţiile din timpul somnului de peste zi sunt privite ca 
mincinoase, apoi chiar şi vedeniile visurilor de noapte 
prevestesc de cele mai multe ori întâmplări cu totul 
contrarii. Astfel, a plânge, a fi bătut şi uneori a fi omorât 
sunt o prevestire de câştig şi de izbândă fericită, pe când, 
dimpotrivă, a râde, a-ţi îndopa stomacul cu tot felul de 
lucruri dulci ca mierea, sau a gusta plăcerile iubirii sunt 
semne că vei fi încercat de vreun necaz, de vreo boală sau 
de alte neplăceri. Dar eu ştiu basme foarte frumoase şi 
istorioare bătrâneşti; am să-ţi spun una, care te va distra. 

Şi ea începu: 

— A fost odată, într-o ţară, un rege şi o regină care aveau 
trei fete, tustrele de o rară frumuseţe. Dar oricât de 
încântătoare erau cele două mai mari, puteai nădăjdui să 
găseşti lumegştile cuvinte de laudă cu care să le slăveşti cum 
se cuvine, pe când frumuseţea celei mai mici era atât de 
neobişnuită, atât de minunată, încât nu putea fi exprimată 
şi nici chiar îndestul de lăudată din cauza sărăciei de 
cuvinte a graiului omenesc. Locuitorii ţării, străinii, toţi în 
sfârşit alergau cu grămada, dornici să vadă această rară 
minune, de care se dusese vestea. Muţi de admiraţie în faţa 
neasemuitei sale frumuseți, de care nu te puteai apropia, 


duceau mâna dreaptă la buze cu arătătorul pus pe degetul 
cel grosi125, ridicat în sus şi, aruncându-se la picioarele ei, 
o venerau cu un respect religios, ca pe însăşi zeiţa Venus. 
Prin oraşele învecinate şi ţările de primprejur se şi 
răspândise zvonul că zeiţa, născută din adâncul azuriu al 
mării şi crescută în roua valurilor spumoase, binevoia să 
arate pretutindeni semne de bunăvoință ale puterii sale; se 
mai spunea că venea des în adunările muritorilor sau că, de 
astădată, printr-o nouă picurare creatoare a astrelor 
cereşti, pământul şi nu marea a germinat o altă Venus, 
împodobită cu floarea-i virginală. 

Această credinţă creştea din zi în zi mai mult; din insulele 
vecine, ea trecu uşor pe continent şi, răspândindu-se din 
provincie în provincie, făcu ocolul lumii. Soseau din toate 
părţile mulţi curioşi, care făcuseră lungi drumuri şi 
străbătuseră vaste întinderi de mări, ca să admire această 
glorioasă minune a veacului. Nimeni nu se mai ducea la 
Pafos, nimeni nu se mai ducea la Cnidos şi nimeni nu mai 
naviga nici chiar spre Cythera:i127*, ca să contemple şi să 
adore pe zeiţa Venus. Sacrificiile ei erau părăsite, templele 
ei cădeau în ruină, pernelei128: îi erau călcate în picioare, 
slujbele religioase îi erau lăsate-n părăsire; statuile ei 
rămâneau neîncununate şi altarele-i fără ofrande îi erau 
pângărite de o cenuşă rece. Rugăciunile se îndreptau spre 
tânăra fată şi de acum înainte atât de puternica zeiţă era 
adorată sub chipul unei muritoare; dimineaţa, când această 
fecioară ieşea din palat, i se închinau jertfe şi ospeţe ca 
Venerei, iar când trecea pe străzi, poporul îi oferea cununi, 
îi arunca flori, îi adresa umile rugăciuni. 

Această trecere, lipsită de măsură, a unor astfel de 
onoruri divine asupra unei simple muritoare şi cinstirea ce i 
se aducea ca unei zeițe, aprinseră în sufletul adevăratei 
Venus o puternică mânie. Nemaiputându-şi stăpâni 
indignarea, ea scutură din cap fierbând toată de ciudă şi 
zise în sinea ei: „Cum, eu, Venus, prima plăsmuitoare de 
viaţă a naturii, obârşia şi cauza tuturor elementelor, eu, 


care fac să rodească întregul univers, să împart cu o tânără 
fată, cu o muritoare, onorurile datorate înaltului meu rang, 
iar numele meu slăvit în cer să fie astfel pângărit şi 
murdărit pe pământ?! Fireşte, în sacrificiile obşteşti ce se 
aduc divinității mele, nu voi putea fi niciodată sigură dacă 
oamenii mă cinstesc pe mine sau pe alta. Şi cine va înfăţişa 
chipul meu pretutindeni în lume? O creatură menită morţii. 
Oare în zadar faimosul păstor!12%*, a cărui sentinţă dreaptă 
şi întemeiată a fost aprobată de marele lupiter, m-a 
preferat pe mine, pentru neobişnuita mea frumuseţe, unor 
zeițe atât de puternice? Dar nu, oricine ar fi aceea care-şi 
însuşeşte pe nedrept onorurile mele, ea nu se va bucura 
prea mult de triumful său. O voi face eu în curând să se 
căiască de această frumuseţe ce nu-i este îngăduită”. 
Numaidecât ea chemă pe fiul său, acel copil înaripat, aşa 
de uşuratic, care prin urâtele lui purtări înfruntă morala 
publică, înarmat cu torţe şi săgeți, introducându-se noaptea 
prin casele străine, băgând vrajbă în toate căsniciile, 
săvârşind nepedepsit cele mai mari neorânduieli şi 
nefăcând vreodată o faptă bună. Deşi e îndrăzneţ din fire şi 
neruşinat, îl mai întărâtă şi ea prin vorbele sale. Îl conduce 
în oraşul despre care e vorba, şi-i arată pe Psyche!1%. (căci 
aşa se numea tânăra fecioară). După ce-i povesti până la 
capăt cum tânăra fată caută să rivalizeze cu ea în 
frumuseţe, îi spuse, plângând şi tremurând de indignare: 
„Fiul meu, în numele iubirii de mamă care te leagă de mine, 
pe dulcile răni ale săgeţii tale, pe acest îndrăgit tăciune al 
torţei pe care o porţi, răzbună, te rog, pe mama ta, dar 
răzbun-o pe deplin şi, ca un respectuos fiu, pedepseşte 
această trufaşă frumuseţe. Îndeplineşte-mi bucuria aceasta 
singură, această unică rugăciune pe care ţi-o adresez. Fă ca 
această tânără fată să se aprindă de cea mai înfocată iubire 
pentru cel din urmă dintre oameni, pentru un nenorocit 
osândit de Soartă care să n-aibă o stare în lume, nici avere 
şi nici chiar viaţa asigurată, într-un cuvânt pentru o fiinţă 


atât de josnică, încât pe întreg pământul să nu-şi găsească 
pereche în mizerie!” 

Astfel grăi Venus şi apăsându-şi uşor buzele întredeschise 
pe acelea ale fiului său, îi dădu multe şi mângâietoare 
săruturi. Apoi, îndreptându-se înspre apropiatul țărm al 
mării, pe care talazurile îl scaldă cu mişcările lor de 
înaintare şi retragere, şi călcând uşor cu picioarele-i de 
trandafir pe crestele valurilor în veşnică mişcare, se aşeză 
în carul său şi pomi pe mlădioasa suprafaţă a adâncului 
Ocean. Numai la un început de dorinţă a ei, ca şi când ar fi 
dat poruncă mai demult, divinităţile mării se grăbesc să-i 
dea ascultare. Iată pe fetele lui Nereu, care cântă în cor, şi 
pe Portunusi13!+: cu barba lui albăstruie şi zbârlită, şi pe 
Salacia!12+, încărcată de peşti în toate cutele rochiei sale, şi 
pe micul vizitiu Palaemon:155* călare pe un delfin; în sfârşit, 
iată cetele Tritonilor, care sar din toate părţile pe mări. 
Unul cântă plăcut dintr-o scoică sonoră, altul cu o 
învelitoare de mătase o apără de arşiţa supărătoare a 
soarelui, un altul ţine o oglindă sub ochii zeiţei; iar alţii, 
înotând pe sub apă, ţin la suprafaţă carul ei tras de doi cai. 
Acesta e alaiul care însoţeşte pe Venus în drumul ei către 
Oceanus. 

în acest timp Psyche, cu toată minunata ei frumuseţe, nu 
se alegea cu niciun folos de pe urma acestui dar. Toată 
lumea o privea cu admiraţie, toată lumea îi aducea laude, 
dar nimeni, nici rege, nici prinţ, nici măcar un om de rând 
nu venea cu dorinţa de a o cere în căsătorie. Toţi admirau, e 
adevărat, această frumuseţe divină, dar o admirau ca pe o 
statuie măiestrit lucrată. Cele două surori mai mari ale ei, a 
căror obişnuită frumuseţe nu fusese ridicată în slavă de 
niciun popor, de mult se măritaseră cu regi care le ceruseră 
mâna şi făcuseră căsătorii strălucite; în schimb Psyche, 
lipsită de soţ, rămânea în casa părintească, să-şi plângă 
singurătatea şi părăsirea. Cu trupul slăbit de suferinţă şi cu 
inima rănită, ea ajunse acum să-şi blesteme propria-i 
frumuseţe, care plăcea atât de mult tuturor popoarelor. 


Astfel că tatăl atât de nefericitei fete era în culmea 
disperării. Crezându-se urgisit de zei şi temându-se de 
mânia lor, se duse să consulte un foarte vechi oracol al lui 
Apolo din Mileti154: şi, cu rugăciuni şi jertfe aduse pentru 
fecioara care nu reuşea să placă nimănui, ceru puternicului 
zeu s-o ajute să-şi găsească un bărbat şi să se mărite. Dar 
Apolo, deşi grec şi ionian prin fondatorul care-i ridicase 
altare în Milet, îi dădu în latineşte următorul răspuns: 


„Lasă copila, gătită în haine de nuntă funebră, 

Sus pe-o stâncă-n vârful unui munte înalt: 

Ginere coborâtor dintr-un neam muritor n-o aşteaptă, 
Ci un balaur cumplit, foarte sălbatic şi crud, 

Care cu aripi zburând prin văzduh orişice prăbuşeşte 
Și nimiceşte în cale-i totul cu flăcări şi fier; 

Iupiter însuşi se teme de el, înspăimântă şi zeii, 
Se-nfioară şi Stixul cu-ntunecatele-i valuri”. 


Regele fericit altădată, după ce primi acest răspuns al 
divinului oracol, se întoarse acasă cu totul părăsit de curaj 
şi adânc întristat, şi aduse la cunoştinţa soţiei funesta voinţă 
a destinului. Erau în culmea disperării, plângeau şi se 
jeleau de mai multe zile, dar groaznica împlinire a crudului 
destin se apropia. Atunci, pentru mult nenorocita fecioară, 
fu pregătită toată pompa acestei căsătorii funebre. Făclia 
de nuntă fu înlocuită cu torţe negricioase care scot o flacără 
şi o cenuşă neagră ca funinginea. Sunetul flautului nupţial 
se schimbă în jalnicul ton lidian!15*, veselul cântec de nuntă 
se prefăcu în sfâşietoare ţipete de înmormântare şi tânăra 
mireasă îşi şterse lacrimile chiar cu voalul ei de nuntă'1:. 
Tot oraşul lua parte la cruda nenorocire ce lovise această 
familie şi din cauza durerii tuturor se proclamă, cu drept 
cuvânt, un doliu obştesci137:. 

Dar nevoia de a se supune poruncilor cereşti chemă 
grabnic pe sărăcuţa Psyche la chinul ce-i era destinat. 
Astfel, după ce se săvârşiră în cea mai adâncă mâhnire 


ceremoniile acestei funeste căsătorii, alaiul funebru al unei 
fiinţe vii se puse în mişcare, urmat de tot poporul. Psyche, 
care-ţi storcea lacrimi, însoțea nu alaiul ei de nuntă, ci 
întreg cortegiul îngropăciunii sale. Şi, în vreme ce tatăl şi 
mama sa, plini de tristeţe şi zguduiţi de o nenorocire atât 
de mare, nu se puteau hotări să îndeplinească această 
nelegiuită crimă, fiica lor însăşi îi încurajă cu următoarele 
cuvinte: „De ce vă chinuiţi cu atâta plâns nefericita voastră 
bătrâneţe? De ce, prin aceste jelanii fără sfârşit, vă scurtaţi 
viaţa, care-mi este mai scumpă decât viaţa mea? De ce vă 
necinstiţi pentru mine obrajii vrednici de respect cu aceste 
lacrimi nefolositoare? Secându-vă prin plâns ochii voştri, 
oare nu-i secaţi pe ai mei? De ce vă smulgeţi părul vostru 
albit? De ce nu conteneşti, tată, de a-ţi lovi pieptul cu 
pumnii, şi tu, mamă, respectabilul tău sân? lată ce strălucit 
folos aveţi de pe urma rarei şi multslăvitei mele frumuseți! 
Gelozia unei crude zeițe vă dă lovitura de moarte, voi însă o 
simţiţi prea târziu. Când neamurile şi popoarele mă 
cinsteau cu onoruri divine, când toţi într-un singur glas mă 
numeau o a doua Venus, atunci, da, atunci ar fi trebuit să vă 
mâhniţi, să mă fi plâns şi chiar să mă fi bocit ca pe o moartă. 
Acum înţeleg, acum văd eu că numai numele de Venus m-a 
pierdut. Duceţi-mă deci şi aşezaţi-mă pe stânca pe care 
soarta mi-a hărăzit-o. Eu mă grăbesc să fac această fericită 
căsătorie, eu mă grăbesc să văd pe nobilul meu soţ. De ce 
să mai zăbovesc? De ce aş mai căuta să fug de acela care s- 
a născut pentru pieirea întregului univers?” 

Astfel vorbi fecioara, apoi ea tăcu şi cu un pas hotărât, se 
amestecă în marea mulţime ce venea în urma ei. Ajungând 
la stânca destinată, pe vârful muntelui greu de urcat, ei 
aşază pe tânăra fată, apoi toţi o părăsesc şi, aruncând 
acolo, stinse de lacrimile lor, torţele nupţiale cu care 
luminaseră alaiul, se pregătesc, cu capetele plecate, să se 
întoarcă acasă. Nenorociţii părinţi, zdrobiţi de o pierdere 
atât de îngrozitoare, se închiseră în fundul palatului şi se 
condamnară la o noapte veşnică. 


Psyche, în acest timp, tremurând de spaimă în vârful 
stâncii, plânge amarnic, când, deodată, plăcuta adiere a 
Zefiruluii138*, agitând uşor văzduhul, face să-i fâlfâie rochia 
din amândouă părţile şi, umflându-i cutele pe nesimţite, 
ridică încetişor în aer, cu o suflare liniştită, pe tânăra fată şi 
o transportă lin, de-a lungul înaltului perete al stâncii, într-o 
vale adâncă unde o depune binişor în mijlocul unei pajişti 
înflorite. 


CARTEA A CINCEA 


Culcată pe iarba deasă şi fragedă a pajiştii, ca pe un pat 
moale de verdeață umedă de rouă, Psyche se linişteşte 
puţin după o tulburare atât de puternică şi în curând e 
cuprinsă de un dulce somn. Odihna dându-i noi puteri, se 
deşteaptă cu sufletul înseninat. Ea vede o pădure plantată 
cu copaci înalţi şi stufoşi şi în mijlocul ei un izvor cristalin. 
Nu departe de cursul acestei ape se înălța un palat regesc, 
construit nu de mâini omeneşti, ci cu o artă într-adevăr 
divină. De cum treci pragul acestui palat, simţi că te afli în 
locuinţa splendidă şi încântătoare a vreunei zeități. 
Tavanele îmbrăcate în tăblii artistic sculptate în fildeş şi în 
lemn de tuia sunt susţinute de coloane de aur. Toţi pereţii 
sunt în întregime acoperiţi cu migăloase înflorituri de 
argint, reprezentând animale sălbatice şi domestice care 
păreau că îţi ieşeau în întâmpinare când intrai înăuntru. 
Numai un muritor de un talent cu totul extraordinar, ba 
chiar un semizeu sau mai curând un zeu, a putut să dea 
atâta aparenţă de viaţă acestor animale, pe o atât de mare 
suprafaţă de argint, cu fineţea unei arte atât de 
desăvârşite. Pardoseala însăşi formează un mozaic de pietre 
preţioase de toate culorile, tăiate în mii de mici bucăţi şi 
potrivite în aşa fel una lângă alta, încât înfăţişau cele mai 
variate picturi. Preafericiţi, de zeci de ori fericiţi cei care 
calcă pe diamante şi mărgăritare! Şi celelalte părţi ale 
acestui vast şi măreț edificiu de asemenea sunt de o bogăţie 
ce nu se poate preţui şi pereţii, în întregime construiți din 
blocuri de aur masiv, strălucesc cu strălucirea care le e 
proprie, încât acest palat s-ar lumina singur, chiar dacă 
soarele i-ar refuza lumina sa: aşa de orbitor sclipesc odăile 
de dormit, galeriile şi chiar uşile cu două canaturi. Şi 
celelalte bogății sunt de asemenea la înălţimea acestei 
măreţe locuinţe, astfel încât, cu drept cuvânt, îţi venea să 


crezi că marele lupiter şi-a construit acolo acest palat divin, 
pentru a locui mai multă vreme printre muritori. 

Atrasă de farmecul acestei privelişti, Psyche se apropie 
mai mult şi, din ce în ce mai încrezătoare, îndrăzneşte să 
treacă pragul locuinţei. Apoi, cucerită de atâtea frumuseți 
care-i desfătau privirile, ea le cercetează pe toate una după 
alta. De cealaltă parte a palatului ea zăreşte nişte cămări 
domneşti lucrate cu o măiestrie divină, în care erau 
îngrămădite comori nepreţuite. 

Ceea ce nu se găsea acolo nu exista nicăieri pe pământ. 
Dar, în afară de uimirea produsă de asemenea minunate 
bogății, îndeosebi de ciudat pentru ea era faptul că acest 
tezaur al întregului univers nu avea nici lanţuri, nici 
încuietori şi nici paznici care să-l apere şi să-l păzească. 

Pe când privea totul cu o nemărginită plăcere, un glas 
ieşit dintr-un corp nevăzut îi ajunge la urechi: „De ce te 
miri, stăpâna mea, de atâta bogăţie? Tot ce vezi aici este al 
tău. Intră deci într-unul din aceste dormitoare, culcă-te şi te 
odihneşte pe unul din aceste paturi şi porunceşte o baie 
când îţi va plăcea. Noi, ale căror glasuri le auzi, suntem în 
slujba ta, vom îndeplini cu toată luarea-aminte poruncile 
tale şi după ce vom fi avut grijă de persoana ta, un regal 
ospăț, anume pentru tine pregătit, nu se va lăsa aşteptat.” 

Psyche îşi dă seama că o divinitate se îngrijeşte de 
fericirea ei şi, ascultând de îndemnurile glasurilor lipsite de 
trup, se culcă şi doarme, iar după aceea face o baie care-i 
risipeşte toată oboseala. Îndată, lângă dânsa vede un pat 
semirotund şi, crezând că e o cină, pregătită pentru ea, ca 
să-şi recapete puterile, se aşază cu plăcere. Într-o clipă i se 
aduc vinuri dulci ca nectarul, tăvi pline cu mâncări 
îmbelşugate şi de tot felul, fără să apară nicio fiinţă 
omenească, ci ca împinse numai de o suflare. În adevăr, 
Psyche nu vedea pe nimeni, nu auzea decât vorbe care 
veneau din aer şi ca slujitoare avea numai glasuri. După o 
masă delicioasă, intră un cântăreţ care cântă din gură fără 
să fie văzut, un altul cântă din chitară şi nu se vedea nici 


instrumentul, nici omul. Apoi se auzi un concert executat de 
o mare mulţime de glasuri armonioase şi, cu toate că nu 
apărea nicio făptură omenească, totuşi părea sigur că era 
un Cor. 

După toate aceste desfătări, Psyche, văzând că s-a făcut 
seară, se duce să se culce. Trecuse o bună parte din noapte, 
când un zgomot abia simţit ajunse la urechile ei. Temându- 
se pentru virginitatea ei în mijlocul unei atât de mari 
singurătăţi, e cuprinsă de frică, de groază şi, mai mult decât 
orice primejdie, se teme de un rău pe care nu-l cunoştea. 
Era soţul necunoscut: el se urcase în patul ei, făcuse din 
Psyche soţia sa şi înainte de răsăritul soarelui o părăsise în 
grabă. Numaidecât glasurile, care aşteptau la uşa camerei, 
dau toate îngrijirile tinerei căsătorite, a cărei virginitate se 
pierduse. Lucrurile se petrecură astfel multă vreme şi, după 
cum e lăsat de la natură, această noutate repetându-se în 
mod obişnuit, i-a produs plăcere, iar vorbele glasurilor 
misterioase o consolau în singurătatea ei. 

În acest timp, tatăl şi mama sa îmbătrâneau în durere şi 
în mâhnire. Zvonul dureroasei întâmplări a  Psychei 
răspândindu-se până departe, cele două surori mai mari 
aflaseră totul şi numaidecât, întristate şi suspinând, îşi 
părăsiseră casele şi plecaseră în grabă la părinţii lor, spre 
a-i vedea şi a le aduce cuvinte de mângâiere. 

Chiar în acea noapte, soţul vorbi astfel Psychei sale (căci, 
deşi ea nu-l vedea, totuşi îl atingea şi-l auzea): „Prea dulcea 
mea Psyche şi scumpa mea soţie, cruda Soartă te ameninţă 
cu o primejdie de moarte şi părerea mea este că trebuie să 
te fereşti de ea cu cea mai mare băgare de seamă. Surorile 
tulburate de zvonul morţii tale, îţi caută urma şi vor sosi în 
curând la această stâncă. Dacă din întâmplare bocetele lor 
vor ajunge până la tine, nu le răspunde şi nici măcar o 
privire să nu-ţi arunci în acea parte, căci altfel îmi vei 
pricinui mie cea mai adâncă durere şi ţie cea mai mare 
nenorocire!” 


Psyche se învoieşte şi promite că va face cum doreşte 
soţul ei. Dar, când el dispăru o dată cu noaptea, sărăcuţa îşi 
petrece toată ziua în lacrimi şi bocete repetând întruna că 
mai ales acum e cu totul pierdută, dacă, închisă în această 
temniţă plină de bogății, ea e lipsită de orice atingere cu 
lumea, de orice convorbire cu fiinţe omeneşti, dacă nu mai 
poate să mângâie nici chiar pe surorile ei îndurerate de 
soarta sa, şi nici măcar să le vadă o clipă. Ea refuză baia, 
mâncarea, în sfârşit tot ce putea să-i redea puterile şi, 
vărsând şiroaie de lacrimi, se duce să se culce. 

Nu trecu mult şi soţul, mai devreme decât de obicei, se 
culcă lângă ea şi, îmbrăţişând-o aşa scăldată în lacrimi cum 
era, o dojeneşte în chipul următor: „Ei bine, scumpa mea 
Psyche, aşa îţi ţii făgăduiala? Ce mai pot aştepta eu de aici 
înainte, ce mai pot spera de la tine dacă toată ziua şi 
noaptea, şi chiar în braţele soţului tău, nu încetezi o clipă 
de a suferi atât de cumplit? Bine, de acum înainte fă cum 
vrei şi ascultă de capriciul tău, care-ţi va aduce o mare 
nenorocire, dar cel puţin să-ţi aduci aminte de asprele mele 
mustrări când vei începe să te căieşti; şi când va fi vai, prea 
târziu!” 

Atunci Psyche, după multe rugăciuni şi amenințând cu 
îndârjire că se va omori, smulge soţului ei învoirea atât de 
dorită de a-şi vedea surorile, de a le potoli durerea, de a 
vorbi cu ele. Astfel soţul cedează stăruinţelor tinerei sale 
soţii şi-i acordă învoirea cerută, iar pe deasupra îi îngăduie 
să le dea oricât aur, oricâte bijuterii ar voi ea. Dar în acelaşi 
timp, îi aminteşte în mai multe rânduri, şi adeseori o 
înspăimântă cu cele mai grozave suferinţe, ca nu cumva, 
îndemnată de sfatul primejdios al surorilor ei, să caute să 
vadă chipul soţului său, căci această nelegiuită curiozitate, 
adăugă el, ar arunca-o din culmea unei fericiri atât de mari 
într-o nemărginită nenorocire, şi ar lipsi-o pe veci de 
îmbrăţişările sale. 

Ea mulţumeşte soţului său şi, acum mai veselă, îi spune: 
„Oh, dar mai bine să mor de o sută de ori, decât să fiu 


lipsită de această viaţă atât de dulce cu tine! Căci eu te 
iubesc nebuneşte şi, oricine ai fi tu, îmi eşti cu mult mai 
drag decât viaţa mea şi nici chiar Cupidon nu se poate 
asemui cu tine! Dar, te rog, mai acordă-mi la stăruinţele 
mele o favoare şi porunceşte Zefirului, slujitorul tău, să 
transporte pe surorile mele şi să mi le aducă aici în acelaşi 
chip cum m-a adus pe mine”. Şi acoperindu-l cu dulci 
sărutări, spunându-i cele mai ademenitoare cuvinte, 
strângându-l puternic în braţe, ea adăugă la dezmierdările 
sale cuvinte ca: „Dulce iubit, soţ drag, suflet scump al 
Psychei tale!“ Şi el cedează fără voia lui, biruit de străşnicia 
şi puterea acestor cuvinte de iubire încet murmurate şi-i 
promite că va face tot ce doreşte. Apoi, la apropierea zilei, 
dispare iarăşi din braţele soţiei sale. 

În acest timp, cele două surori, aflând care era stânca şi 
locul unde Psyche fusese părăsită, veniră acolo în grabă şi 
începură să verse şiroaie de lacrimi, să se bată cu pumnii în 
piept şi să se jelească aşa de zgomotos, încât stâncile şi 
munţii răsunau de ecourile des repetate ale vaietelor lor. Şi 
cum nu mai încetau de a chema pe nume pe nenorocita lor 
soră, la zgomotul pătrunzător al acestor glasuri 
plângătoare care ajungeau până în vale, Psyche, scoasă din 
minţi şi tremurând, se repede în sfârşit din palat. „De ce, le 
zise ea, vă faceţi în zadar atâta rău cu aceste amarnice 
tânguiri? Iat-o în faţa voastră pe aceea pe care o plângeţi. 
Încetaţi odată jalnicele voastre bocete, ştergeţi-vă ochii 
înecaţi de-atâta timp în lacrimi, fiindcă de-acum înainte 
puteţi îmbrăţişa pe sora voastră a cărei moarte o jeleaţi.” 

Atunci, chemând Zefirul, îi aduce la cunoştinţă poruncile 
soţului său. Fără întârziere, dând ascultare ordinului ei, el 
le ridică îndată cu o suflare abia simțită şi le duce la sora lor 
fără nicio greutate. Surorile se  îmbrăţişează, cu 
nenumărate sărutări, în culmea fericirii, şi lacrimile care 
încetaseră, începură din nou să curgă, dar de astădată de 
bucurie. „Dar hai, le zise Psyche, intraţi vesele în casa mea, 


în căminul meu şi, alungând mâhnirea din sufletele voastre, 
bucuraţi-vă împreună cu draga voastră Psyche!” 

Vorbindu-le astfel, ea le arată neînchipuitele bogății ale 
acestui palat cu totul de aur, le invită să asculte acea mare 
mulţime de glasuri care o servesc şi, după ce le pofteşte 
într-o baie luxoasă, le oferă, spre a mai prinde puteri, o 
masă îmbelşugată şi aleasă, mai presus de orice închipuire 
omenească; într-un cuvânt, le primeşte aşa de bine, încât, 
sătule de această nesfârşită abundență de bogății cu totul 
cereşti, amândouă încep să simtă invidia născându-se în 
fundul inimii lor. 

În sfârşit, una dintre ele n-o slăbeşte nicio clipă cu cele 
mai amănunțite şi mai indiscrete întrebări, voind să afle 
cine e stăpânul unor bogății atât de minunate? Cine e 
bărbatul ei? Cum se numeşte şi cum arată la faţă? Psyche 
însă nu călcă făgăduiala făcută soţului şi nu lăsă să-i scape 
taina din inimă, dar, dată fiind împrejurarea, născoceşte un 
neadevăr, că soţul său este un frumos tânăr, la vârsta când 
pe obraji apar umbrele primelor fire de barbă, şi că mai tot 
timpul e ocupat cu vânătoarea prin câmpii şi munţi. Apoi, 
temându-se ca nu cumva, în cursul conversaţiei care se 
prelungea, să uite de hotărârea tacită ce o luase, cheamă 
numaidecât Zefirul, şi după ce le încarcă cu giuvaeruri de 
aur şi coliere împodobite cu pietre scumpe, îi porunceşte să 
le ducă înapoi, ceea ce el făcu îndată. 

Preabunele ei surori, întorcându-se acasă, ardeau de 
veninul invidiei, care creştea tot mai mult, pe nesimţite, şi 
vorbeau între ele cu mare însufleţire. „Soartă oarbă, crudă 
şi nedreaptă, zise în sfârşit una din ele, oare aşa a fost 
voinţa ta ca noi, născute din acelaşi tată şi din aceeaşi 
mamă, să avem un destin diferit? Noi, care suntem cele mai 
mari, măritate cu nişte străini ca să le fim servitoare, să ne 
petrecem viaţa departe de casa în care ne-am născut, de 
ţara noastră, de părinţii noştri, ca într-un exil, şi Psyche, cea 
mai mică dintre noi, ultimul rod al unei fecundităţi pe care 
naşterea sa a secat-o, să fie stăpână pe atâtea bogății şi să 


aibă ca soţ un zeu, ea care nici măcar nu ştie să se 
folosească cum trebuie de o atât de mare mulţime de 
avuţii? Ai văzut tu, sora mea, ce lucruri scumpe se găsesc în 
acest palat, ce giuvaeruri, ce rochii minunate, ce diamante 
şi briliante sclipitoare, fără să mai vorbesc că pretutindeni 
calci numai pe aur! lar dacă are şi un bărbat aşa de frumos, 
după cum se laudă, atunci în toată lumea nu e fiinţă mai 
fericită decât ea. Obişnuindu-se unul cu altul tot mai mult şi 
iubirea lor întărindu-se, zeul, soţul său, poate o va face şi pe 
ea zeiţă. Da, da, cu siguranţă, fiindcă astfel de ifose îşi lua şi 
astfel de mers avea. De pe acum ea îşi întoarce privirile 
spre cer şi muritoarea se întrevede zeiţă, are în preajmă 
glasuri pentru a o servi şi porunceşte chiar vânturilor. Dar 
eu, cât sunt de nenorocită! Mai întâi am avut parte de un 
bărbat mai bătrân decât tatăl meu, apoi e mai pleşuv decât 
un dovleac, mai mic decât un copil şi, pe lângă toate 
acestea, acasă ţine totul încuiat cu lacăte şi chei!” 

„Eu, răspunde cealaltă, duc în spinare un bărbat 
prăpădit, înţepenit de gută, şi care, pentru acest motiv, dă 
foarte rar cinstirea cuvenită farmecului meu. Aproape tot 
timpul îi fricţionez degetele strâmbe şi tari ca piatra şi-mi 
stric mânuţele astea atât de delicate cu oblojeli urât 
mirositoare, cu cârpe murdare şi cataplasme dezgustătoare 
şi nu mai am pe lângă el înfăţişarea atrăgătoare a unei soţii, 
ci greaua slujbă a unei îngrijitoare de boinavi'13%. Asta e 
treaba ta, dragă soră, să vezi până unde ai să mergi cu 
răbdarea, sau mai degrabă - căci îţi spun sincer ce gândesc 
- cu slugăritul tău. Dar eu nu mai pot suferi o atât de mare 
fericire căzută pe mâini atât de nevrednice. Într-adevăr, 
adu-ţi aminte cu câtă trufie şi cu câtă obrăznicie s-a purtat 
cu noi şi cum, prin însăşi graba de a-şi arăta nemărginita-i 
bogăţie, şi-a dat pe faţă toată îngâmfarea ce i-a năpădit 
inima. 

Şi din toate aceste bogății, nouă ce ne-a dat? Ne-a 
aruncat câteva nimicuri fără nicio valoare, şi asta cu părere 
de rău; apoi, în curând, plictisită de prezenţa noastră, a 


poruncit să fim alungate cu o suflare, cu un şuierat. Să nu 
mai fiu eu femeie, să mor dacă n-am s-o răstorn din culmea 
unei bogății atât de mari şi, dacă ruşinea ce ne-a făcut te-a 
atins şi pe tine, după cum gândesc, să căutăm amândouă un 
mijloc hotărât de a ne răzbuna! Mai întâi, să nu arătăm 
nimănui şi nici chiar părinţilor noştri darurile pe care le-am 
primit şi, mai mult, să spunem că n-am aflat nimic de 
existenţa ei. Destul că am văzut, necum să mai răspândim, 
în familia noastră şi în toată lumea, vestea fericirii ei atât de 
nemărginite. Căci nu sunt fericiţi aceia a căror bogăţie n-o 
cunoaşte nimeni. Da, da, va afla ea că noi suntem surorile ei 
mai mari, nu slugile ei. Deocamdată să ne întoarcem la 
bărbaţii noştri, să revenim la sărmanele noastre gospodării 
şi când, după o matură chibzuire, vom fi pus totul la cale, să 
ne întoarcem mai neclintite în hotărârea noastră de a 
pedepsi pe o înfumurată.” 

Acest îngrozitor plan e găsit bun de cele două perfide 
surori. Ele ascund toate darurile scumpe ce le primiseră şi, 
smulgându-şi părul, zgâriindu-şi obrajii, după cum de altfel 
meritau, încep din nou să verse lacrimi, de astădată 
prefăcute. Apoi, după ce reaprind astfel toată durerea 
părinţilor lăsându-i pradă deznădejdii, turbate de mânie, 
ele se îndreaptă spre casele lor pentru a pune la cale 
împotriva unei surori nevinovate un complot viclean şi 
criminal, ba mai mult, un adevărat fratricid. 

În acest timp, necunoscutul soţ din nou îi aminteşte 
Psychei, în convorbirile lor nocturne, sfaturile ce-i dăduse 
mai înainte. „Nu vezi tu marea primejdie care te pândeşte? 
Destinul te ameninţă deocamdată de departe: dacă nu vei 
lua din vreme măsuri hotărâte de apărare, în curând te va 
învălui de aproape. Perfidele scorpii se silesc din toate 
puterile să-ţi întindă curse criminale şi cea mai 
primejdioasă dintre toate este aceea de a te îndupleca să-mi 
cunoşti faţa, pe care, aşa cum ades te-am prevenit, dacă ai 
s-o vezi o dată, n-o vei mai vedea după aceea. Astfel deci, în 
cazul când aceste groaznice zgripţuroaice vor veni aici, 


înarmate cu vinovatele lor gânduri - şi vor veni, o ştiu bine - 
să nu vorbeşti deloc cu ele şi dacă, din cauza înnăscutei tale 
inocenţe şi a gingăşiei tale sufleteşti, nu vei avea puterea să 
rezişti, cel puţin nu asculta nimic, nu răspunde nimic cu 
privire la bărbatul tău. Căci în curând familia noastră se va 
mări şi sânul tău până mai ieri ca al unui copil, poartă 
pentru noi un alt copil, menit să fie sau un zeu, dacă vei 
învălui secretul nostru în tăcere, sau dimpotrivă un muritor, 
dacă îl vei da în vileag.” 

La această veste inima Psychei se simte plină de bucurie 
şi fericită la gândul mângâietor că va da naştere unui 
vlăstar divin, tresaltă de mândrie, în aşteptarea acestui 
copil făgăduit, şi se bucură de gloriosul şi preacinstitul 
nume de mamă. Ea numără cu mare îngrijorare zilele ce 
vin, lunile ce trec şi se miră de începuturile unei sarcini de 
care nu avea nicio cunoştinţă şi de enorma creştere, după o 
uşoară împunsătură, a pântecului ei purtător de rod. Dar 
tocmai atunci cele două ciumăfai, cele două îngrozitoare 
Furii răspândind numai venin de viperă vâsleau spre ea, 
însufleţite de o grabă nelegiuită. 

Atunci nocturnul soţ din nou atrage luarea-aminte a 
Psychei. „lată, îi spune el, a sosit ultima zi: primejdia e 
foarte mare. Cruzimea sexului şi vrăjmăşia sângelui au şi 
ridicat armele, au şi rânduit tabăra, au fixat linia de bătaie, 
au sunat din trâmbiţă semnalul de a te lovi. Acum 
criminalele tale surori au tras sabia şi se pregătesc s-o 
înfigă în gâtul tău. Vai, câte nenorociri ne ameninţă, prea 
dulcea mea Psyche! Fie-ţi milă de tine, fie-ţi milă de noi, şi, 
prin păstrarea cu sfinţenie a tainei noastre, scapă casa 
noastră, pe soţul tău, pe tine însăţi şi pe copilaşul nostru de 
nenorocirea unui dezastru care se apropie. Pe aceste femei 
asasine, care te urăsc de moarte şi calcă în picioare 
legăturile de sânge dintre voi, tu nu le mai poţi numi surori. 
Fereşte-te de a le vedea sau de a le asculta, când ca 
Sirenele'14, aplecate din vârful acestei stânci, vor face să 
răsune munţii de glasurile lor aducătoare de moarte.” 


Psyche îi răspunse cu o voce întretăiată de lacrimi şi 
suspine: „De mult timp cred că ţi-am dat dovadă că ştiu să 
tac şi să-mi ţin cuvântul. Cu toate acestea, chiar şi acum îţi 
voi mai da o probă de tăria voinţei mele. Porunceşte numai 
din nou Zefirului să-mi dea ascultare, şi deoarece nu mi-e 
îngăduit să contemplu divina ta figură, cel puţin dă-mi 
putinţa de a-mi vedea surorile. Te rog, pe părul tău frumos 
înmiresmat, ale cărui bucle flutură în toate părţile, pe 
obrajii tăi atât de proaspeţi şi de delicaţi care seamănă cu ai 
mei, pe pieptul tău care arde de nu ştiu ce căldură! Cu 
aceeaşi patimă cu care doresc să cunosc chipul tău cel 
puţin în acest micuţ pe care-l port încă în mine, te rog să te 
laşi  înduplecat de  fierbinţile şi  îndreptăţitele mele 
rugăciuni. Îngăduie-mi plăcerea de a-mi îmbrăţişa surorile 
şi înveseleşte inima Psychei, care nu trăieşte decât pentru 
tine şi care ţi-e dragă. De aici înainte nu mai cer să văd faţa 
ta, acum nu mă mai supără nici chiar întunericul nopţii, căci 
te am pe tine, lumina vieţii mele.” 

Vrăjit de aceste cuvinte şi dulci îmbrăţişări, soţul îi şterge 
lacrimile cu propriul său păr şi, făgăduind că-i va îndeplini 
dorinţa, dispare numaidecât, înainte de ivirea zorilor. 

Cele două surori părtaşe la complot, fără să se mai ducă 
să vadă chiar pe părinţii lor, direct de la corabie o pornesc 
în cea mai mare grabă spre stânca ştiută şi, fără să mai 
aştepte ivirea vântului care trebuia să le transporte, se 
aruncă în gol cu o neobişnuită cutezanţă. Dar Zefirul, 
credincios ordinului stăpânului său, le primeşte, deşi cu 
părere de rău, în sânul unei dulci adieri şi le depune pe 
pământ. Fără să piardă nicio clipă, cu un pas grăbit, ele 
intră în casă, îşi îmbrăţişează prada, numindu-se în chip 
mincinos surorile ei, şi ascunzând sub o aparenţă veselă 
grămada de ură şi de răutate din inimile lor, iată cu ce 
vorbe linguşitoare i se adresează: „Fi bine, Psyche, tu nu 
mai eşti fetiţa de odinioară şi în curând ai să fii mamă. Iţi 
închipui tu ce comoară porţi, pentru noi, în micul tău 
pântec? Ce bucurie pentru toată familia noastră! Ce fericite 


vom fi noi să hrănim acest minunat giuvaer! Dacă el va fi tot 
aşa de frumos ca tatăl şi ca mama sa, cum e neîndoios, 
atunci negreşit, va fi un adevărat Cupidon!” 

Astfel, printr-o iubire prefăcută, încetul cu încetul, ele 
pun stăpânire pe sufletul surorii lor. Numaidecât ea le oferă 
scaune, ca să se odihnească de oboseala drumului, 
îngrijeşte să li se prepare băi calde din care ieşeau aburi, în 
sfârşit, le pofteşte într-o sufragerie superbă, unde li se 
servesc cele mai minunate şi mai alese gustări şi ruladă de 
came. Porunceşte unei lire să cânte şi se aude cântec de 
liră; comandă un cântec din flaut şi numaidecât se aud 
sunete de flaut; în sfârşit doreşte un cântec în cor şi mii de 
glasuri se aud cântând, şi toate aceste suave melodii 
executate, fără ca nimeni să apară, încântau inimile celor 
care le ascultau. Dar nici chiar aceste armonii dulci ca 
mierea nu avură darul să înmoaie şi să potolească răutatea 
criminalelor femei. Neavând alt gând decât să-şi prindă 
sora în laţurile lor, ele îndreaptă conversaţia spre ţinta 
urmărită şi, fără să-şi mai dea osteneala de a se preface, o 
întreabă cum arată bărbatul ei, din ce neam se trage, din ce 
familie. Atunci Psyche, în naiva ei simplitate, uitând ce le 
spusese mai înainte, născoceşte o nouă poveste şi le spune 
că soţul ei este dintr-o provincie vecină, că are foarte mulţi 
bani şi face întinse afaceri de negoţ, că e de-o vârstă 
mijlocie şi puţin cărunt. Apoi, fără să se oprească mai mult 
asupra acestui subiect, ea le încarcă pentru a doua oară cu 
cele mai bogate daruri, şi le încredinţează din nou trăsurii 
aeriene. 

Dar, pe când se întorceau acasă purtate prin aer de 
liniştita suflare a Zefirului, iată ce vorbe schimbară între 
ele: „Ce spui tu, dragă soră, de monstruoasa minciună a 
acestei neruşinate? Deunăzi bărbatul ei era un tânăr căruia 
de curând începuse să-i mijească barba, acum e un om între 
două vârste cu părul alb ca argintul. Dar cine o fi omul 
acela, care într-un răstimp aşa de scurt să fi îmbătrânit 
dintr-o dată? Sora mea, n-ai să poţi afla nimic mai mult, 


decât că vicleana asta sau spune minciuni, sau nu cunoaşte 
chipul soţului ei. Oricare din aceste două presupuneri ar fi 
adevărate, noi trebuie s-o lipsim cât mai curând de bogăţia 
şi de fericirea ei. Dacă nu cunoaşte faţa soţului său, atunci 
fără îndoială că s-a căsătorit cu un zeu şi că în pântecele ei 
poartă un zeu. Dar când voi auzi, ferească-ne cerul de aşa 
ceva, că e proclamată mamă a unui copil divin, eu, cel puţin, 
îmi voi lega numaidecât o funie de gât şi mă voi spânzura. 
Să ne întoarcem deocamdată la părinţii noştri şi, ca început 
a ceea ce-i vom spune Psychei, să urzim o minciună care să 
aibă aparenţa adevărului.” 

Astfel înflăcărate, ele abia adresează în dispreţ părinţilor 
câteva cuvinte. 'Tloată noaptea se frământă şi nu închid ochii 
nicio clipă: sunt ca două fiinţe pierdute. Dis-de-dimineaţă 
aleargă întins la stânca de unde coboară în grabă cu 
obişnuitul ajutor al Zefirului şi, apăsându-şi pleoapele, spre 
a smulge câteva lacrimi de porunceală, iată în ce chip 
viclean se adresează tinerei soţii: „lu, dragă, desigur eşti 
mulţumită; şi fericită că nu cunoşti o atât de mare grozăvie, 
stai fără să-ţi pese de primejdia care te ameninţă. Dar noi, 
care cu o grijă veşnic trează ne gândim la interesele tale, 
suntem cumplit de chinuite din cauza marii nenorociri care 
te pândeşte. Într-adevăr, am aflat dintr-un loc sigur o taină 
pe care, fiindcă îţi împărtăşim durerea şi nenorocirea, nu 
putem să ţi-o ascundem. Un şarpe enorm ce se târăşte în 
mii de încolăcituri, al cărui gât e umflat de sânge care e un 
venin ucigător şi a cărui gură stă căscată, înfiorător de 
adâncă, acesta e bărbatul tău care în fiecare noapte vine pe 
furiş lângă tine. Acum, adu-ţi aminte de oracolul Pythiei141:, 
care ţi-a prezis că tu erai ursită să te căsătoreşti cu un 
monstru îngrozitor. Mai mulţi ţărani, vânătorii din 
împrejurimi şi cei mai mulţi vecini l-au văzut aseară, pe 
când se întorcea de la păşune, înotând în apa celui mai 
apropiat fluviu. "Toţi susţin că el nu te va hrăni multă vreme 
cu aceste delicioase mâncări, care-ţi plac atât de mult, şi că, 
de îndată ce sarcina ta va fi ajuns la termen şi tu vei fi mai 


grasă şi mai gustoasă, te va înghiţi cu mare plăcere. Acum e 
treaba ta să chibzuieşti dacă e mai bine să asculţi pe 
surorile tale, care tremură pentru scumpa ta viaţă, şi să te 
hotărăşti dacă vrei să scapi de moarte şi să trăieşti cu noi 
fără teamă de primejdie, sau dacă preferi să-ţi găseşti 
mormântul în măruntaiele unui monstru nemilos. Dar, dacă 
ţie îţi face plăcere această singurătate, numai în tovărăşia 
câtorva glasuri, sau dacă pentru tine au un deosebit farmec 
plăcerile dezgustătoare şi primejdioase ale unei iubiri pe 
ascuns şi îmbrăţişările unui şarpe veninos, noi cel puţin, ca 
bune surori, ne-am făcut datoria!” 

Atunci sărmana Psyche, prea simplă şi credulă, e 
cuprinsă de groază în faţa unei atât de crude descoperiri. 
Scoasă din minţi, ea uită cu desăvârşire sfaturile soţului şi 
făgăduielile ce-i făcuse şi se aruncă într-o prăpastie de 
nenorociri. Tremurând toată, palidă şi fără pic de sânge în 
obraz, ea murmură cu un glas abia auzit cuvinte întretăiate 
spunând: „Voi, preascumpele mele surori, nu încetaţi o 
clipă, cum e şi firesc, de a-mi arăta iubirea voastră, şi cei 
care vă afirmă astfel de grozăvii, vai!, nu cred că au scornit 
o minciună. Căci eu n-am văzut niciodată chipul soţului meu 
şi nu ştiu defel din ce ţară este. Numai noaptea îl aud 
vorbind încet şi sunt silită să îngădui lângă mine un bărbat 
care-mi ascunde starea lui şi fuge întotdeauna de lumină. Şi 
când spuneţi că trebuie să fie vreun monstru, aveţi 
dreptate, eu sunt de părerea voastră. Mai ales, întotdeauna 
el caută să-mi inspire frică de figura sa, şi mă ameninţă cu 
cele mai mari nenorociri în cazul când aş avea curiozitatea 
s-o cunosc. Ei bine, dacă puteţi să-mi daţi vreun ajutor şi să 
scăpaţi pe sora voastră dintr-o astfel de primejdie, ajutaţi- 
mă chiar acum, căci altfel, prin nepăsarea voastră, veţi 
distruge toate binefacerile prevederii pe care aţi arătat-o 
până acum.” 

Atunci, porţile fiindu-le larg deschise şi văzând-o pe sora 
lor lipsită de orice apărare, aceste ticăloase femei renunţă 
la uneltirile viclene pe care le puseseră la cale pe ascuns şi, 


trăgând pe faţă sabia înşelăciunii, pun stăpânire pe mintea 
înspăimântată a acestei simple copile. În sfârşit, iată ce-i 
spune una dintre ele: „Fiindcă legăturile de sânge ne 
obligă, când e vorba de salvarea ta, să nu ţinem seama de 
nicio primejdie, noi, după ce ne-am gândit mult, mult de tot, 
îţi vom arăta singurul mijloc de scăpare ce-l mai ai. Iată-l: ia 
un hanger foarte ascuţit, mai ascute-l încă, trecându-l uşor 
pe podul palmei, şi ascunde-l cu mare grijă în patul tău, în 
partea în care te culci de obicei, apoi umple o lampă uşor 
de mânuit cu destul untdelemn ca să dea o lumină 
puternică şi pune-o într-o crăticioară pe care s-o acoperi cu 
un capac. Toate aceste pregătiri să le faci în cea mai mare 
taină. Când monstrul va fi intrat în camera ta şi, târându-se 
pe pardoseală cu încolăciturile lui, se va fi urcat în pat ca de 
obicei, când se va fi întins lângă tine şi, cufundat în primul 
somn care întotdeauna e mai greu, va fi început să respire 
adânc, atunci coboară uşor din pat şi, în picioarele goale, 
călcând în vârful degetelor, fără să faci cel mai mic zgomot, 
du-te de scoate lampa din întunecoasa-i ascunzătoare unde 
vei fi închis-o şi, călăuzită de lumina ei, prinde momentul 
potrivit pentru săvârşirea curajoasei tale fapte. Apucând 
atunci hangerul cu două tăişuri, ridică mai întâi mâna 
dreaptă în sus cu îndrăzneală şi cu cât mai puternică 
sforţare retează de la încheietura gâtului capul acestui 
periculos şarpe. Ajutorul nostru, de altfel, nu-ţi va lipsi. Noi 
vom sta îngrijorate la pândă şi, îndată ce prin moartea lui îţi 
vei fi scăpat viaţa, noi vom alerga la tine şi, după ce vei fi 
luat repede toate bogăţiile din acest palat, te vom uni 
printr-o căsătorie după pofta inimii tale, pe tine, făptură 
omenească, cu un bărbat din neamul omenesc.” 

Aţâţând prin aceste cuvinte incendiare focul din inima 
Psychei, care în acel moment clocotea toată de mânie, ele se 
grăbesc s-o părăsească, temându-se mult să mai rămână 
aproape de locul unei crime atât de sângeroase. Fiind duse, 
ca de obicei, în vârful stâncii de uşoara suflare a Zefirului, o 
iau îndată repede la fugă, se urcă în corăbii şi dispar. 


Dar Psyche, care rămăsese singură, nu era totuşi singură, 
căci în afară de nemiloasele Furii ce o urmăreau neîncetat, 
ea era zbuciumată de o adâncă mâhnire, ca marea pe timp 
de furtună. Deşi planu-i era întocmit şi voinţa neclintită, 
totuşi, chiar atunci când mâinile îi erau ocupate cu 
criminalele pregătiri, ea şovăia încă. Hotărârea ei se clatină 
şi inima-i e sfâşiată de mii de simţăminte potrivnice: 
nerăbdarea, nehotărârea, cutezanţa, teama, neîncrederea, 
mânia, într-un cuvânt, în această fiinţă ea urăşte un şarpe 
îngrozitor şi adoră un soţ. Totuşi, fiindcă în curând seara 
avea să facă loc nopţii, începe să pregătească totul în mare 
grabă, pentru îngrozitoarea ei crimă. 

Noaptea sosise, de asemenea şi soţul care, după ce 
dăduse prima luptă amoroasă, căzuse într-un somn adânc. 
Atunci Psyche, de altfel slăbită la trup şi la suflet, simţindu- 
se din nou puternică prin neînduplecata voinţă a destinului, 
scoase lampa din ascunzătoare şi puse mâna pe hanger. 
Slăbiciunea sexului său se schimbă în îndrăzneală. 

Dar, îndată ce lampa lămuri taina patului conjugal, ea 
văzu pe cel mai dulce şi mai plăcut dintre toţi monştrii, pe 
Cupidon, însuşi acel zeu atât de frumos, dormind într-o 
poziţie neasemuit de graţioasă. La vederea lui, însăşi 
lumina lămpii crescu făcându-se mai puternică, iar lama 
nelegiuitului hanger deveni mai strălucitoare. 

Psyche rămase încremenită în faţa unei privelişti atât de 
neaşteptate; ieşită din minţi, desfigurată, fără un pic de 
sânge în obraz, sfârşită şi tremurând, se prăbuşi în 
genunchi, şi căută să ascundă hangerul, dar în propria ei 
inimă, ceea ce ar fi făcut, desigur, dacă fierul, de teama 
unei nelegiuiri atât de mari, n-ar fi alunecat din mult prea 
cutezătoarea ei mână şi n-ar fi căzut jos, la pământ. Dar în 
curând, istovită, şi cu totul lipsită de viaţă, privind îndelung 
frumuseţea acestui chip divin, îşi veni repede în fire. Ea 
văzu un cap strălucitor de raze, un păr bogat, scăldat în 
ambrozie!112+, un gât alb ca laptele, obraji de purpură pe 
care cădeau nişte bucle răsucite cu artă, unele atârnându-i 


pe frunte, iar altele pe spate şi strălucirea lor era aşa de 
orbitoare, încât chiar lumina lămpii începu să tremure şi să 
pălească. Pe umerii zeului zburător străluceau două 
aripioare aidoma florilor năpădite de rouă de un roz pal, 
scânteietor, şi cu toate că erau în repaos, puful dulce şi 
moale de pe marginile lor tremura într-o uşoară fâlfâire şi 
nu înceta de a se agita. Restul corpului său era atât de 
strălucitor şi de frumos, încât Venus n-ar avea motiv să 
regrete că l-a adus pe lume. La piciorul patului se afla arcul, 
o tolbă şi săgețile, arme gata să dea ascultare acestui 
puternic zeu. 

Psyche nu se mai sătura privindu-le. În nemărginita ei 
curiozitate, ea examinează şi admiră armele soţului său: 
scoate din tolbă o săgeată şi o încearcă pe vârful degetului 
mare, ca să vadă dacă vârful îi este bine ascuţit, dar chiar în 
clipa aceea, tremurându-i mâna, ea apasă ceva mai tare şi 
se înţeapă destul de adânc pentru ca la suprafaţa pielii să-i 
apară câteva mici picături de sânge trandafiriu. Astfel, fără 
să ştie, Psyche se îndrăgosteşte ea însăşi de Amor şi, 
aprinzându-se din ce în ce mai mult de patimă pentru zeul 
Iubirii, se apleacă pătimaşă asupra lui, cu buzele 
întredeschise de plăcere, îl acoperă în grabă cu 
nenumărate şi înfocate sărutări, temându-se doar să nu-l 
trezească prea curând din somn. 

Dar în timp ce ea, ameţită de atâta fericire şi cu inima 
rănită pluteşte în nehotărâre, lampa pe care o avea în 
mână, fie din cea mai nelegiuită perfidie, fie dintr-o vinovată 
gelozie, sau fiindcă ea însăşi ardea de nerăbdare să atingă 
un trup atât de frumos şi să-l sărute, ca să zic aşa, deodată 
aruncă din focarul luminii sale o picătură de untdelemn 
fierbinte pe umărul drept al zeului. Ah, îndrăzneață şi 
nesocotită lampă, rău slujeşti tu dragostea! Cum, tu arzi pe 
însuşi zeul care aprinde flacăra oricărei iubiri, tu, care, fără 
îndoială, ai fost născocită de vreun îndrăgostit ca să se 
poată bucura mai mult timp şi chiar noaptea de farmecul 
iubitei sale! Zeul, simțind arsura, se deşteptă brusc, şi, 


văzând că taina lui a fost trădată în mod aşa de jignitor, fără 
să spună o vorbă, zboară îndată dinaintea ochilor şi din 
braţele mult nefericitei lui soţii. 

Dar Psyche, chiar în clipa când el se înălța, îi cuprinde cu 
amândouă mâinile piciorul drept şi, astfel atârnată de el în 
timpul plutirii lui prin văzduh, nenorocita îl însoţeşte în 
zboru-i legănat prin împărăţia norilor, până când, în sfârşit 
sleită de puteri, îşi desprinde mâinile şi cade jos pe pământ. 

Zeul, care încă o iubea, nu o părăsi în durerea ei şi, 
zburând pe un chiparos vecin, din vârful lui îi vorbi astfel, 
adânc mişcat: 

„Mult prea încrezătoare Psyche, eu, în loc să ascult de 
poruncile mamei mele Venus, care-mi ceruse să te leg 
printr-o puternică iubire de un om vrednic de plâns şi din 
neamul cel mai jos, şi să te condamn la o căsătorie 
nevrednică de tine, am preferat să zbor eu însumi la tine, ca 
un îndrăgostit. Dar m-am purtat cu uşurinţă, ştiu, fiindcă 
eu, renumit aruncător de săgeți, m-am rănit singur cu una 
dintre săgețile mele, şi te-am făcut soţia mea, pentru ca tu 
să vezi în mine un monstru şi să retezi cu pumnalul un cap 
ai cărui ochi te privesc cu atâta drag? De câte ori te-am 
sfătuit să fii cu cea mai mare băgare de seamă! De câte ori 
te-am înştiinţat, cu atâta drag, să te păzeşti de toate aceste 
primejdii! Dar bunele tale povăţuitoare îşi vor primi în 
curând răsplata pentru primejdioasele sfaturi ce ţi-au dat. 
Pe tine însă te voi pedepsi numai prin fuga mea.” Sfârşind 
aceste cuvinte, îşi luă zborul în văzduh şi dispăru. 

Psyche, întinsă la pământ şi urmărind cu ochii, cât putea 
să vadă, zborul soţului său, se chinuia amarnic strigându-l şi 
plângând fără nădejde. Când însă, purtat de aripi, el se 
ridică în văzduh la o mare înălţime şi pieri din ochii ei, ea se 
repezi pe malul unui fluviu din apropiere şi se aruncă în 
apă. Dar binevoitorul fluviu, din respect, fără îndoială, 
pentru zeul care de obicei aprinde şi apele, dar şi dintr-o 
teamă personală, o prinse îndată într-o volbură de val şi, 


fără să-i facă niciun rău, o depuse pe malul catifelat de o 
iarbă deasă. 

Tocmai atunci, din întâmplare, Pan, zeul rustic, şedea pe 
o movilă aproape de fluviu. El o strângea în braţe pe 
Echo!143*, zeiţă de munte, şi o învăţa să repete tot felul de 
cântece. Aproape de mal zburau caprele sale care păşteau 
ici şi colo iarba de pe malul apei. Zeul cu picioare de ţap, 
care cunoştea nenorocirea Psychei, văzând-o atât de obidită 
şi de sleită de puteri, o cheamă la el cu blândeţe şi cu vorbe 
pline de bunătate o mângâie astfel: „Frumoasa mea copilă, 
e drept că eu nu sunt decât un om de la ţară, un păstor de 
capre, dar graţie bătrâneţii mele înaintate am dobândit 
multă experienţă. Dacă nu mă înşel în bănuielile mele - 
ceea ce într-adevăr oamenii cu judecată numesc profeție - 
acest pas şovăitor şi de cele mai multe ori nesigur, prea 
marea paloare a feţei tale, aceste suspine nesfârşite şi chiar 
această tristeţe din ochii tăi, totul mă face să văd că suferi 
din cauza unei prea mari iubiri. De aceea, ascultă-mă pe 
mine: nu te mai arunca în prăpastie şi nu mai încerca să-ţi 
pui capăt zilelor prin orice fel de moarte năprasnică. 
Şterge-ţi lacrimile, potoleşte-ţi mâhnirea şi mai degrabă 
cinsteşte cu rugăciuni şi prinoase pe Cupidon, cel mai mare 
dintre zei, şi cum e tânăr, fermecător şi senzual, caută să-i 
câştigi bunăvoința printr-o dulce supunere.” 

Astfel vorbi zeul păstor. Psyche nu-i răspunse nimic, ci 
adorându-l numai ca pe o divinitate ocrotitoare, îşi continuă 
drumul. Dar, după ce rătăci destul, cu pasul obosit, spre 
sfârşitul zilei, apucând pe o potecă necunoscută care ducea 
la vale, ajunse în apropierea unui oraş, unde domnea 
bărbatul uneia dintre surorile sale. Psyche, aflând acest 
lucru, ceru să se anunţe prezenţa sa acestei surori; fu 
primită îndată şi după ce se îmbrăţişară şi-şi adresară 
reciproc cuvinte amabile, sora întrebând-o de motivul 
venirii ei, Psyche începu astfel: „Ţi-aduci aminte, desigur, de 
sfatul pe care amândouă mi l-aţi dat. Mi-aţi spus că un 
monstru, sub falsul nume de bărbat, venea noaptea să 


doarmă lângă mine şi m-aţi povăţuit ca, mai înainte de a fi 
înghițită eu, nenorocita, în lacomul lui pântec, să-l ucid cu 
un hanger cu două tăişuri. Ca şi voi, am găsit bun acest 
lucru, dar îndată ce apropiai lampa şi-i zării faţa, avui 
înaintea ochilor o întruchipare minunată şi cu totul divină: 
era însuşi fiul zeiţei Venus, da, era chiar Cupidon, cufundat 
într-un somn liniştit. Fermecată de frumuseţea unui astfel 
de tablou şi tulburată de năvalnica forţă a iubirii, sufeream 
din cauza neputinței de a-mi potoli arzătoarele-mi dorinţe, 
când, deodată, printr-o întâmplare cu adevărat nenorocită, 
lampa care ardea aruncă o picătură de untdelemn fierbinte 
pe umărul său. Durerea îl trezi îndată şi, văzându-mă 
înarmată cu fier şi foc, îmi spuse: «Crima ta e îngrozitoare, 
părăseşte numaidecât patul meu şi ia tot ce-ţi aparţine!144+. 
Acum mă voi căsători cu sora ta în chip legiuit şi cu toată 
pompa cuvenită»1%%+* - şi el a pronunţat numele tău - şi 
îndată porunci Zefirului să sufle şi să mă arunce afară din 
cuprinsul palatului său.” 

Psyche nu terminase încă bine vorba, când sora sa, 
împinsă de o pasiune nebună şi de criminala-i gelozie care o 
chinuia, înşală pe bărbatul ei printr-o minciună dinainte 
pregătită şi, sub cuvânt că ar fi aflat ceva despre moartea 
uneia din rudele sale, se îmbarcă numaidecât şi ajunse 
repede la stâncă şi, cu toate că atunci sufla un alt vânt, 
totuşi, mânată de o speranţă oarbă şi de nerăbdare, începu 
să strige: „Primeşte-mă, Cupidon, primeşte o soţie vrednică 
de tine, şi tu, Zefire, poartă pe aripile tale pe suverana ta!” 
Spunând acestea ea se repezi cu putere şi se aruncă în 
prăpastie. Dar nu putu ajunge în vale nici cel puţin moartă, 
căci, zdrobindu-se de colții ascuţiţi ai stâncilor, membrele i 
se risipiră în toate părţile aşa cum merita şi, măruntaiele 
fiindu-i făcute bucăţi, serviră de hrană păsărilor şi fiarelor 
sălbatice. Aşa a fost sfârşitul ei. 

Pedeapsa celeilalte surori nu întârzie nici ea prea mult. 
Într-adevăr Psyche, pornind iarăşi la drum, cu pasul 
rătăcitor, ajunse într-o altă cetate, în care locuia cealaltă 


soră a ei. Înşelată şi aceasta de aceeaşi amăgitoare 
născocire şi, plină de nerăbdare de a lua locul surorii mai 
mici printr-o căsătorie criminală, ea alergă repede la stâncă 
şi, aruncându-se în prăpastie, îşi găsi o moarte 
asemănătoare. 

În timp ce Psyche, stăpânită numai de gândul de a găsi pe 
Cupidon, făcea ocolul lumii, acesta, suferind de arsura 
lămpii, gemea culcat chiar în patul mamei sale. Atunci 
pescăruşul, pasărea aceea foarte albă, care în zborul ei 
atinge numai în treacăt cu aripile crestele valurilor mării, se 
dădu repede afund în adâncurile oceanului şi, oprindu-se 
tocmai lângă Venus care se scălda şi înota, îi aduse la 
cunoştinţă că fiul ei se află grav rănit de o arsură şi zace în 
pat foarte abătut, neştiind dacă se va face bine; că în toată 
lumea se răspândesc tot felul de zvonuri şi batjocuri ce 
creează o urâtă reputaţie Venerei şi familiei sale; că ei nu se 
mai arată nicăieri, pentru că fiul s-a retras în munţi cu o 
femeie desfrânată, în timp ce mama lui se veseleşte 
scăldându-se în valurile mării; că din această pricină nu mai 
e nicio plăcere, nicio graţie, nicio voioşie, că acum totul în 
lume e urât, grosolan şi dezgustător, şi de aceea nu mai 
sunt nici prietenii împărtăşite, nici nunţi fericite, nici 
căsnicii unite şi nici copii iubiții, că e un desfrâu 
nemaivăzut, şi niciun fel de dispreţ pentru pângărirea 
legăturilor dintre oameni. 

Astfel împuia urechile Venerei, defăimându-i fiul cu 
bârfele ei, această pasăre limbută şi foarte indiscretă. 

„Cum, strigă Venus, mâniată foc, poama mea de fiu are 
aşadar o iubită? Hai, spune-mi tu, care singură mă slujeşti 
cu credinţă, spune-mi numele aceleia care a ademenit un 
copil nevinovat şi încă fără barbă. Oare e vreuna din 
poporul nimfelor, vreuna dintre Hore!1%, dintre Muze, sau 
vreuna din Graţiile care sunt în slujba mea?” 

Pasărea limbută nu putu să-şi ţie gura: „Nu ştiu, stăpână, 
zise ea, dar, pe cât mi se pare, se spune că e amorezat la 


nebunie de o fată cu numele de Psyche, dacă-mi aduc eu 
bine aminte”. 

„Cum! strigă Venus înfuriată, iubeşte cu adevărat pe 
Psyche, rivala frumuseţii mele, pe aceea care mă gelozeşte 
şi vrea să-mi răpească numele! Sigur că băiatul ăsta şi-a 
închipuit că eu sunt o mijlocitoare şi că i-am arătat pe 
această fată uşuratică numai spre a-i face cunoştinţă!” 

Bombănind astfel, ieşi repede din fundul mării şi 
numaidecât se îndreptă spre palatul ei de aur, unde, găsind 
pe fiul său bolnav, după cum i se spusese, chiar de la uşă 
începe să strige din toate puterile: „Frumoasă purtare şi, 
ce-i drept, vrednică să facă cinste şi familiei şi bunelor tale 
moravuri! Mai întâi, cum ţi-ai îngăduit să calci în picioare 
poruncile mamei tale, mai mult încă, ale suveranei tale? De 
ce n-ai făcut pe rivala mea să sufere ocara unei iubiri de 
rând? Apoi, cum ai îndrăznit tu, un copil, la vârsta asta, cu 
îmbrăţişările tale desfrânate şi prea timpurii, să faci din ea 
soţia ta şi să mă sileşti să suport ca noră o vrăjmaşă? 
Desigur, îţi închipui, secătură ce eşti, corupătorule, 
nesuferitule, că numai tu poţi avea copii şi că eu, din cauza 
vârstei, nu mai sunt în stare să fiu mamă! Dar binevoieşte 
să ştii că voi avea alt fiu cu mult mai bun decât tine. Ba, ca 
să te fac să simţi ruşinea şi mai mult, voi adopta pe vreunul 
dintre tinerii sclavi, născuţi în casa mea, şi lui îi voi da 
aceste aripi, torţa, arcul şi săgețile tale, în sfârşit, toate 
acele atribute care-mi aparţineau mie şi pe care nu pentru 
această întrebuințare ţi le dasem. De altfel, să ştii, că spre a 
te înzestra cu toate acestea, n-am luat nimic din averea 
tatălui tăui117+. Dar tu ai fost rău crescut din frageda-ţi 
copilărie şi ai mâini nestăpânite. De atâtea ori ai bătut în 
mod necuviincios pe cei mai mari decât tine şi chiar pe 
mine, mama ta, pe mine însămi, călăule, nu mă jigneşti în 
fiecare zi? De atâtea ori m-ai lovit şi, în tot cazul, mă 
dispreţuieşti, ca şi cum n-aş avea bărbat. De tatăl tău 
vitreg, acel mare şi puternic oştean, tu n-ai nicio teamă şi 
cum ai putea să ai, dacă, spre a-mi face mie necaz, ai luat 


obiceiul să-i faci rost de ţiitoare tinere şi frumoase! Dar am 
să te fac eu să te căieşti de zbenguiala ta amoroasă şi să 
simţi neplăcerea şi amărăciunea acestei căsătorii. Acum 
însă, ajunsă de râsul lumii, ce să fac? Cui să mă adresez? 
Cum să pedepsesc pe acest mic şarpe? Să mă duc să cer 
ajutor vrăjmaşei mele Cumpătarea, pe care de-atâtea ori 
am jignit-o, pentru a satisface capricioasele plăceri ale 
acestui copil? Dar cum să mă dau în vorbă cu o femeie aşa 
de grosolană şi cu înfăţişarea atât de neîngrijită? Mă înfior 
la gândul acesta şi, totuşi, consolarea răzbunării, indiferent 
de unde ar veni, nu este de disprețuit. 

Da, Cumpătării va trebui să mă adresez, căci numai ea e 
în stare să pedepsească cu toată asprimea pe acest 
desfrânat, să-i golească tolba şi să-i frângă fierul săgeţilor, 
să-i destindă coarda arcului, să-i stingă torţa şi să-i 
înfrâneze chiar trupul printr-o aspră abstinenţă. Numai 
atunci m-aş putea crede pe deplin răzbunată de ocara ce mi 
s-a adus, când ea îi va fi ras până la piele superbele lui 
bucle de culoarea aurului, prin care de-atâtea ori mi-am 
trecut uşor degetele, şi când îi va fi scurtat aceste aripi, pe 
care eu le-am udat cu valuri de nectar izvorâte din sânul 
meu!” 

Astfel vorbind, ea se repezi furioasă din palatul său şi cu 
fierea încinsă de mânie - mânie de Venus! Dar Ceres şi 
Iunona se luară îndată după ea şi, văzând-o aşa de aprinsă 
la faţă, o întreabă de ce printr-o atât de groaznică 
încruntare de sprâncene întunecă farmecul şi strălucirea 
frumoşilor ei ochi. „Vă întâlnesc tocmai la timp, le zise ea, 
fiindcă inimii mele atât de aprinse voi sunteţi în stare să-i 
daţi satisfacția aşteptată! Vă rog, faceţi tot ce stă în puterea 
voastră şi ajutaţi-mă să găsesc pe această Psyche, care a 
fugit şi nu ştiu unde se ascunde. Căci, desigur, voi 
cunoaşteţi faimosul scandal din familia mea şi isprava 
aceluia pe care nu vreau să-l mai numesc fiul meu!” Atunci 
zeițele, care ştiau ce se petrecuse, încercară să potolească 
astfel cumplita mânie a Venerei: „Ce mare greşeală a făcut 


fiul tău, zeiţă, ca să te împotriveşti cu atâta încăpățânare 
plăcerilor lui şi să doreşti cu atâta patimă pierderea aceleia 
pe care o iubeşte? Ce crimă e, mă rog, dacă a făcut ochi 
dulci unei fete frumoase? Nu ştii că e bărbat şi că e tânăr? 
Sau poate ai uitat e vârstă are? Fiindcă-şi poartă anii cu 
graţie, ai să-l socoteşti întotdeauna ca pe un copil? De altfel, 
tu, care eşti mamă şi în afară de asta o femeie cu judecată, 
vrei să urmăreşti veşnic cu o prea mare atenţie până şi 
jocurile amoroase ale fiului tău, să-l dojeneşti pentru 
neînfrânata lui pornire spre plăceri, să lupţi împotriva 
iubirilor lui şi să osândeşti, la un fiu aşa de frumos, tocmai 
legile tale şi plăcerile pe care le guşti tu? Ce zeu, ce muritor 
ar putea admite ca tu, care semeni în tot universul 
arzătoarele dorinţe, să interzici plăcerea iubirii în familia ta 
şi să opreşti pe fiul tău de la dreptul firesc de a lua parte la 
slăbiciunile sexului frumos?” 

Cu astfel de cuvinte, cele două zeițe, care se temeau de 
săgețile lui Cupidon, îl linguşeau şi-l apărau în lipsa lui, cu 
gândul de a-i dobândi bunăvoința. Dar Venus, indignată că-i 
sunt luate în râs insultele pe care le-a primit, le întoarse 
spatele şi cu un pas grăbit se îndreptă spre mare. 


CARTEA A ŞASEA 


În vremea aceasta, Psyche, alergând la întâmplare în 
toate părţile, îşi căuta ziua şi noaptea, fără odihnă, soţul şi, 
oricât era el de mâniat, în inima ei încolţise o şi mai 
puternică dorinţă, dacă nu de a-l îmbuna prin dezmierdările 
unei soţii, cel puţin de a-l îndupleca prin rugăciunile ei de 
sclavă. Zărind de departe un templu pe creasta unui munte 
râpos, îşi spuse: „Cine ştie dacă nu locuieşte acolo soţul şi 
stăpânul meu?“. Şi numaidecât îşi îndreptă paşii repezi într- 
acolo, unde cu toată oboseala ei necurmată, o mânau şi 
speranţele şi dorinţele sale. Ea urcă muntele cu mult curaj, 
intră în templu şi înaintă până aproape de altari1%%: şi de 
statuia divinității. Aici văzu spice de grâu în grămezi şi 
altele împletite în cununi, şi de asemenea şi spice de orz. 
Mai erau acolo şi coase şi tot felul de unelte pentru munca 
secerişului, dar toate azvârlite pe jos şi amestecate fără 
nicio rânduială, aşa cum le aruncă de obicei mâinile 
muncitorilor când sunt obosiţi şi nu mai pot de căldură. 
Psyche alese cu grijă toate aceste lucruri, le aşeză pe 
fiecare la locul său şi puse totul în ordine, încredinţată într- 
adevăr că nu trebuie să neglijeze templele şi ceremoniile 
nici unei divinităţi şi că de la toţi zeii trebuie să ceară o milă 
binevoitoare. 

Pe când era aplecată asupra lucrului ei cu cea mai mare 
râvnă şi atenţie, Ceres, hrănitoarea muritorilor, o zări de 
departe şi scoase un lung strigăt de mirare: „Ah, nenorocită 
Psyche! Venus, fără să ştie ce-i odihna, îţi caută urma în tot 
universul; cu o furie neîmpăcată, ea vrea să te pedepsească 
cu moartea şi, pentru a se răzbuna, se foloseşte de toată 
puterea ei de zeiţă. lar tu acum te ocupi de interesele mele, 
şi la orice alt lucru te gândeşti în afară de salvarea ta!” 

Atunci Psyche se aruncă la genunchii zeiţei şi, scăldându-i 
picioarele cu şiroaie de lacrimi şi măturând pământul cu 


părul ei, îi cere ocrotire cu multe şi fierbinţi rugăciuni. 

„Ah! zise ea, pe această mână a ta, care face pământul să 
rodească, pe veselele sărbători ale secerişului, pe misterele 
secrete ale coşurilori(14%*, pe carul tău zburător la care sunt 
înhămaţi balauri supuşi poruncilor tale!1%:, pe brazdele 
ogoarelor siciliene!151*, pe carul răpitor care a furat pe 
Proserpina, pe pământul: care o ţine ascunsă, pe 
întunecoasa ei nuntă săvârşită sub pământ, pe torţele care, 
după aflarea fiicei tale, ţi-au luminat drumul la întoarcerea 
din Infern, în sfârşit, pe toate tainele ce învăluie în tăcere 
sanctuarul tău din Eleusis!153*, cetate a Aticei, fie-ţi milă de 
nenorocita de Psyche, care imploră ajutorai tău. Lasă-mă să 
mă ascund numai câteva zile în mijlocul acestei grămezi de 
spice, până ce timpul va fi domolit cruda mânie a unei zeițe 
atât de puternice, sau cel puţin până când un răstimp de 
odihnă îmi va fi refăcut puterile sleite de o atât de 
îndelungată oboseală!” 

Ceres îi răspunse: „Lacrimile şi rugăciunile tale m-au 
mişcat adânc şi aş vrea să te ajut, dar nu pot s-o supăr pe 
Venus, ruda mea, cu care întreţin vechi legături de 
prietenie şi care, pe lângă asta, e şi o femeie foarte bună. 
De aceea părăseşte cât mai repede acest templu şi 
socoteşte-te fericită că nu te rețin aici, punându-te sub 
pază!” 

Alungată astfel împotriva aşteptărilor ei, Psyche făcu 
cale-ntoarsă cu sufletul năpădit de o îndoită mâhnire!154+. 
Întorcându-se înapoi, zări de departe într-o pădure sfântă, 
în fundul unei vâlcele, un alt templu clădit cu o desăvârşită 
artă. Voind să nu lase să-i scape nicio putinţă de salvare, fie 
chiar una îndoielnică, şi să implore ajutorul oricărei 
divinităţi, se apropie de uşile sfinte. Aici văzu daruri 
minunate şi rochii brodate cu litere de aur, atârnate de 
crengile arborilor şi de uşi, care, pe lângă exprimarea 
recunoştinţei pentru binefacerile primite, arătau şi numele 
zeiţei  căreia-i fuseseră închinate. Atunci, cazând în 
genunchi şi cu mâinile îmbrăţişând altarul încă fumegând 


de jertfe, după ce mai întâi îşi şterse lacrimile, ea se rugă 
astfel: 

„Sorăi155: şi soţie a marelui lupiter, fie că locuieşti în 
vechiul tău templu din insula Samosi1585* care se mândreşte 
că ţi-a dat lumina zilei, că a auzit primele tale scâncete de 
copil şi te-a hrănit în copilăria ta, fie că vizitezi adesea 
fericitele locuinţe ale trufaşei Cartagine care te adoră sub 
chipul unei fecioare cutreierând cerul pe spatele unui 
leu'157+, fie că, în apropiere de malurile fluviului 
Inachusi158+*, care de multă vreme te face cunoscută 
posterităţii ca soţie a lui lupiter Tunătorul şi ca regină a 
zeiţelor, ocroteşti vestitele ziduri ale Argosului'15%, tu, pe 
care întregul Orient te adoră sub numele de Zygia'1% şi tot 
Occidentul sub acela de Lucina!1f!+, fu pentru mine, în 
nemărginita mea nenorocire, luno Salvatoarea şi, văzând 
cât sunt de istovită de groaznicele încercări prin care am 
trecut, scapă-mă de teama unei nenorociri care mă 
ameninţă. Căci pe cât ştiu eu, tu ai obiceiul de a da ajutor 
din propria-ţi pornire femeilor însărcinate care sunt în 
primejdie.” 

Pe când ea se ruga astfel, Iuno i se arătă numaidecât în 
toată strălucirea maiestăţii sale divine. Şi îndată spuse 
Psychei: „Mult aş vrea, pe tot ce am mai sfânt, să ascult 
rugăciunea ce-mi faci, dar buna-cuviinţă nu-mi îngăduie să 
te ocrotesc împotriva voinţei Venerei, nora mea!1%2!, pe care 
întotdeauna am iubit-o ca pe fiica mea. De altfel, chiar legile 
m-ar opri să dau azil sclavilor străini care au fugit de la 
stăpânii lor(153%”. 

Această nouă lovitură a Soartei o zdrobi cu totul pe 
Psyche. Neputând să găsească pe înaripatu-i soţ şi pierzând 
orice speranţă de scăpare, ea începu să cugete în sinea ei 
astfel: „Ce alt sprijin mai pot căuta sau avea acum, în marea 
mea nenorocire, când nici chiar aceste zeițe, cu toată 
bunăvoința lor, nu pot să mă ajute? înconjurată de atâtea 
curse, încotro să-mi mai îndrept paşii? în ce adăpost sau în 
ce colţişor întunecos să mă ascund ca să pot scăpa de 


privirile neiertătoare ale puternicei Venus? În sfârşit, 
sărmană Psyche, de ce nu iei o hotărâre bărbătească? 
Renunţă cu curaj la o slabă şi amăgitoare speranţă, predă- 
te de bunăvoie suveranei tale. Supunerea ta, chiar târzie, 
poate că-i va potoli mânia şi cruzimea. Cine ştie dacă pe 
acel pe care-l cauţi de-atâta vreme n-ai să-l găseşti chiar 
acolo, în palatul mamei sale?” Astfel pregătită pentru o 
îndoielnică supunere, ba chiar pentru o moarte sigură, se 
gândea în sinea ei cum să înceapă rugăciunea ce voia să-i 
adreseze. 

În acest timp, Venus, renunțând la toate mijloacele de 
cercetare pe pământ, voia să se urce în Olimp. Ea dădu 
poruncă să i se pregătească iute carul ei de aur pe care 
Vulcan, minunat giuvaergiu!184:, i-l lucrase cu toată grija şi 
măiestria sa, şi pe care i-l oferise ca dar de nuntă, înainte 
de pregătirea căsătoriei lor. Era o lucrare fină şi elegantă, 
mulţumită iscusinţei cu care metalul fusese meşterit cu pila 
şi subţiat şi, prin chiar pierderea acestui aur, ea dobândise 
un şi mai mare preţ. Din marele număr de porumbiţe care 
stăteau în jurul iatacului zeiţei, înaintară patru, albe ca 
zăpada şi, aplecând voioase gâturile lor smălţate, îşi 
strecurară capul într-un jug împodobit cu pietre scumpe, şi, 
după ce stăpâna lor se urcă în car, îşi luară zborul, fericite. 
Carul zeiţei e însoţit de vrăbii'1%: care se zbenguie în jurul 
ei ciripind zgomotos; şi celelalte păsări ce nu mai contenesc 
din fermecătorul lor cântec, răspunzând prin dulci şi suave 
melodii, vestesc sosirea zeiţei. Norii se dau la o parte din 
calea ei, cerul deschide larg porţile fiicei sale, sublimul eter 
primeşte pe zeiţă cu o nespusă bucurie şi armoniosul alai al 
puternicei Venus nu se teme nici de vulturii pe care-i 
întâlneşte în drumul său, nici de ulii răpitori. 

Numaidecât ea se îndreptă spre regalul palat al lui 
lupiter şi, cu vocea-i hotărâtă, îi cere ajutorul lui Mercur, 
zeul cu glas răsunător, de care avea nevoie pentru planurile 
sale. Neagra sprânceană a lui lupiter face un semn de 
încuviinţare. Atunci, triumfătoare, Venus coboară din cer, 


însoţită de Mercur, căruia cu multă băgare de seamă îi 
grăieşte astfel: „Tu, fratele meu, născut în Arcadia!1&:, 
desigur ştii că sora ta Venus n-a făcut niciodată nimic fără 
ajutorul lui Mercur şi, în orice caz, nu se poate să nu ştii de 
câtă vreme caut, fără a o putea găsi, pe sclava care se 
ascunde de mine. Aşadar, nu-mi mai rămâne altceva de 
făcut decât să aduc la cunoştinţa obştească, prin gura ta, că 
voi răsplăti pe acela care o va găsi. Fă deci tot ce-ţi stă în 
putinţă spre a-mi îndeplini dorinţa cât mai degrabă şi arată 
amănunţit semnele după care să poată fi recunoscută, 
pentru ca, în cazul când cineva va fi acuzat că a ascuns-o în 
mod nepermis, tăinuitorul să nu se poată apăra sub 
pretextul neştiinţei sale.” Spunând acestea, ea îi întinde o 
inscripţie care cuprindea numele Psychei şi celelalte 
semnalmente, după care se retrase numaidecât în palatul 
ei. 

Mercur se grăbeşte să-i dea ascultare. Alergând pe la 
toate popoarele, de la un capăt la altul al lumii, iată ce 
anunţă în public, după dorinţa zeiţei: „Cine va putea să 
prindă sau să arate locul unde se ascunde o fugară numită 
Psyche, fiică de rege şi sclavă a zeiţei Venus, să vie să dea 
de ştire lui Mercur, crainicul, în dosul bornelor 
murciene!157. şi, ca răsplată pentru informaţiile sale, va 
primi chiar de pe buzele zeiţei şapte dulci sărutări şi încă 
una cu mult mai dulce decât toate celelalte, dată pe gură de 
divina ei limbă”. Când Mercur aduse astfel la cunoştinţa 
obştească acest anunţ, dorinţa unei recompense aşa de 
plăcute stârni o grabnică întrecere printre toţi muritorii, 
fapt care în cele din urmă înlătură cu totul orice şovăire din 
sufletul Psychei. 

Pe când se apropia de uşa suveranei sale, îi ieşi înainte 
una din servitoarele Venerei, numită Obişnuinţa, şi îndată 
începu să strige la ea, cât putu mai tare: „În sfârşit, slugă 
nemernică, ai început să ştii că ai şi tu o stăpână. Sau cu 
neruşinarea ta obişnuită ai să te prefaci că nici măcar nu 
ştii câte osteneli am îndurat alergând după tine? Dar bine 


că ai căzut tocmai pe mâinile mele, sau mai exact în 
ghearele Infernului; fireşte că ai să-ţi primeşti numaidecât 
pedeapsa pentru o nesupunere atât de gravă!” Şi punându- 
i mâna în păr cu îndrăzneală, o târa cu cruzime, deşi 
sărăcuţa de ea nu arăta nicio împotrivire. 

Îndată ce fu introdusă şi înfăţişată Venerei, la vederea ei, 
zeiţa izbucni într-un zgomotos hohot de râs, aşa cum râd de 
obicei oamenii supăraţi foc, apoi clătinând din cap şi, 
scărpinându-se după urechea dreaptă! îi zise: „În 
sfârşit, ai binevoit să vii să saluţi pe soacra ta? Sau mai 
curând ai venit să-ţi vizitezi soţul, care e în mare primejdie 
din cauza râănii ce i-ai făcut-o? Dar fii pe pace, am să te 
primesc aşa cum se cuvine unei bune nurori. Unde sunt, 
strigă ea, servitoarele mele Grija şi întristarea?”. După ce 
acestea fură aduse înăuntru, ea le dădu victima pe mână, 
spre a o chinui. Ascultând de porunca stăpânei lor, ele o 
bătură pe sărmana Psyche cu vergile, o torturară groaznic 
în mii de alte chipuri şi după aceea o aduseră, pentru a 
doua oară, sub ochii zeiţei. 

Atunci Venus, izbucnind din nou în râs: „lată, zise ea, 
acum vrea să-mi provoace mila şi să mă încânte cu sarcina 
prearotundului său pântece din care va ieşi ilustrul vlăstar 
care să mă facă, bineînţeles, o fericită bunică! Groaznică 
fericire, în adevăr, să aud spunându-mi-se mamă-mare, 
tocmai acum, în floarea vârstei, şi să ştiu că fiul unei 
servitoare de rând e numit nepotul Venerei! Dar trebuie să 
fiu nebună ca să-l numesc nepotul meu, fiindcă o căsătorie 
cu o persoană de treaptă inferioară!1%%+ şi, în afară de asta, 
săvârşită într-un conac la ţară, fără martori, fără 
consimţământul tatălui, nu poate fi socotită legitimă, şi 
copilul tău, prin urmare, va fi un bastard, presupunând 
totuşi că-ţi voi lăsa timpul să-l naşti!” 

Îndată după rostirea acestor cuvinte, se repede la ea, îi 
sfâşie rochia în mai multe locuri, îi smulge părul, o loveşte 
sălbatic în cap cu pumnii. După aceea, porunceşte să i se 
aducă grâu, orz, mei, seminţe de mac, năut, linte şi bob, 


amestecă totul la un loc, aşa încât să formeze o singură 
grămadă, apoi i se adresează în felul următor: „Ce-i drept, 
mi se pare că tu, o servitoare atât de slută, reuşeşti să-ţi 
procuri amanți numai prin hărnicia cu care-i slujeşti. Ei 
bine, acum vreau să te pun şi eu la încercare şi să văd ce 
poţi. Descurcă-mi această grămadă de seminţe pe care le- 
am amestecat la întâmplare, alege-le bob cu bob şi pune-le 
deoparte, după soiul lor. Înainte de a se face seară, treaba 
să fie terminată şi supusă aprobării mele!” 

Astfel, după ce-i dădu o aşa de mare grămadă de boabe, 
zeiţa plecă la un ospăț de nuntă. Psyche nici măcar nu se 
gândea să se apropie de această grămadă amestecată şi cu 
neputinţă de descurcat, ci, îngrozită de cruzimea unei astfel 
de porunci, rămase înlemnită, fără să scoată o vorbă. Atunci 
mica şi neînsemnata furnică de câmp, dându-şi seama de o 
greutate aşa de mare, fu cuprinsă de o nemărginită milă 
pentru suferinţele soţiei unui puternic zeu. Blestemând 
neomenia unei astfel de soacre, ea alergă neobosită în toate 
părţile, cheamă şi adună toată armata furnicilor, vecinele ei: 
„Fie-vă milă, harnice fiice ale pământului atoateroditor, le 
spuse ea, fie-vă milă şi veniţi repede şi cu curaj în ajutorul 
soţiei lui Amor, o încântătoare copilă, care e în mare 
primejdie!” Într-o clipă, asemenea valurilor care 
îngrămădesc unele peste altele, se reped aceste noroade cu 
şase picioare şi, cu o râvnă fără pereche, aleg bob cu bob 
toată grămada şi, după ce le separă diferitele soiuri şi le fac 
grămezi aparte, repede se fac nevăzute. 

Spre seară, Venus se întoarse de la ospăţul de nuntă 
înfierbântată de vin, mirosind a balsam şi cu tot corpul 
încins cu ghirlande de trandafiri strălucitori. Văzând 
hărnicia cu care se împlinise această minunată lucrare, 
strigă: „Asta nu e opera ta, ticăloaso, n-ai făcut tu cu 
mâinile tale acest lucru, ci acela căruia ai cutezat să-i placi, 
spre nenorocirea ta şi a lui însuşi!” Şi, aruncându-i o bucată 
de pâine neagră, se duce să se culce. 


În vremea aceasta, Cupidon, închis într-o cameră izolată 
din fundul palatului, era păzit cu străşnicie, pe de-o parte 
ca să nu i se agraveze rana din cauza neînfrânatei lui 
senzualităţi, iar pe de altă parte spre a nu se putea întâlni 
cu multdorita lui Psyche. Astfel chinuiţi, şi sub acelaşi 
acoperământ despărțiți unul de altul, cei doi îndrăgostiţi 
petrecură o noapte crudă. 

Dar tocmai când Aurora se urca în carul său, Venus 
chemă pe Psyche şi-i spuse: „Vezi pădurea aceea care se 
întinde pe toată lungimea malurilor acestui fluviu adânc şi 
vijelios care izvorăşte din apropiere? Acolo pasc în voie, 
nepăzite de nimeni, nişte oi strălucitoare, cu lâna de 
culoarea aurului. Prin orice mijloc, vreau să-ţi procuri şi să- 
mi aduci numaidecât un smoc din preţioasa lor lână.” 

Psyche porneşte bucuroasă, dar nu pentru a aduce la 
îndeplinire porunca zeiţei, ci cu gândul de a se arunca pe 
povârnitele stânci ale fluviului, găsindu-şi în el alinarea 
suferințelor. Dar, de acolo, din mijlocul apei, o trestie verde, 
plăcut instrument muzical, inspirată printr-o voinţă divină 
de uşoara atingere a dulcelui Zefir, începu să scoată prin 
şoapte aceste profetice cuvinte: „Psyche, multîncercată de 
atâtea nenorociri, să nu pângăreşti sfinţenia apelor mele 
prin nefericita ta moarte şi de asemenea să nu te apropii de 
îngrozitoarele oi care pasc pe aceste maluri, câtă vreme 
sunt încinse de căldura arzătoare a soarelui, căci de obicei 
atunci sunt cuprinse de o furie sălbatică şi, cu coamele lor 
ascuţite, cu fruntea lor tare. Ca piatra şi uneori cu 
muşcături înveninate, se reped asupra oamenilor şi-i ucid 
cu cruzime. Dar după-amiază, când arşiţa soarelui se va fi 
potolit şi plăcuta răcoare adusă de fluviu va fi liniştit turma, 
te vei putea furişa sub acel platan înalt, care ca şi mine se 
hrăneşte din apa aceluiaşi torent. Şi îndată ce oile, după 
domolirea furiei lor, vor începe să se odihnească, scuturând 
frunzele copacilor din pădurea vecină, vei găsi lâna de aur, 
care se prinde şi rămâne pretutindeni atârnată de ramuri.” 


Astfel o învăţa buna şi omenoasa trestie pe atât de 
nenorocita Psyche cum să scape de primejdie. Fără a 
pregeta să asculte cu toată atenţia aceste poveţe de care nu 
avea să se căiască, ea nu mai şovăi o clipă, ci făcând 
întocmai cum i se spusese, putu uşor să culeagă multe 
fuioare din această lână de aur moale ca mătasea şi, 
umplându-şi poala rochiei, o aduse Venerei. 

Dar nici după această a doua încercare, cu toată izbânda 
ei, Psyche nu văzu vreun semn de bunăvoință din partea 
suveranei sale. Încruntând din sprâncene şi cu un amar 
surâs, Venus îi zise: „Nu mă las eu amăgită de vicleanul tău 
sfătuitor, care şi de astă-dată s-a amestecat în porunca ce ţi- 
am dat-o, dar chiar acum am să te pun la o încercare 
hotărâtoare, spre a vedea dacă cu-adevărat eşti foarte 
curajoasă şi neobişnuit de deşteaptă. Vezi acest munte 
râpos, în vârful căruia se ridică o stâncă foarte înaltă, din 
care ţâşnesc apele negricioase ale unui izvor întunecos, 
care după ce s-au adunat într-o vale închisă din apropiere, 
se varsă în mlaştinile Stixuluii17* şi alimentează urlătoarele 
puhoaie ale Cocitului? Ei bine, să te urci până acolo, să-mi 
umpli chiar de la izvor această mică urnă cu apă rece ca 
gheaţa şi să mi-o aduci numaidecât!” Astfel grăind, îi dădu 
un mic vas de cristal lucrat cu măiestrie, ameninţând-o pe 
deasupra cu pedepse şi mai groaznice. 

Psyche, iuţind pasul de zor, ajunse în vârful muntelui, 
hotărâtă să-şi găsească cel puţin acolo sfârşitul nenorocitei 
sale vieţi. Dar îndată ce se apropie de locurile învecinate cu 
stânca pomenită, ea văzu că nu-i va fi cu putinţă să 
îndeplinească porunca zeiţei şi înţelese ce piedici mortale îi 
stăteau înainte. Într-adevăr, această stâncă înspăimântător 
de înaltă, pe care nu te puteai urca din cauza povârnişului 
gloduros şi lunecos, vărsa din pereţii ei de piatră nişte 
izvoare care te înfiorau. Abia scăpate din crăpăturile stâncii 
înclinate, ele se aruncau de-a lungul pantei şi, curgând 
printr-un canal adânc şi îngust, cu totul ascunse din cauza 
înaltelor lui maluri, cădeau nevăzute într-o vale din 


apropiere, închisă din toate părţile. Din scobitura stâncilor, 
la dreapta şi la stânga izvoarelor, se vedeau ieşind şi 
lungindu-şi gâturile nişte balauri furioşi, cu ochii necontenit 
deschişi, veşnic veghetori, neadormiţi paznici ai acestor 
îngrozitoare locuri. De altfel, aceste ape care erau 
vorbitoare se apărau singure: „Pleacă! Ce faci? la seama! 
Unde te duci? Fereşte-te! Fugi! Ai să mori!” îi strigau ele 
necontenit. 

Neputinţa de a îndeplini porunca făcuse din Psyche o 
piatră. Cu trupul era acolo, dar simţurile îi pieriseră cu totul 
şi, zdrobită de povara primejdiei de care nu putea să scape, 
nu avea nici măcar ultima mângâiere, aceea de a plânge. 
Suferințele acestui suflet nevinovat nu scăpară ochiului 
pătrunzător al binevoitoarei Providenţe, căci, deodată, 
pasărea regală a marelui lupiter, vulturul răpitor, 
desfăşurându-şi aripile, veni lângă ea. El îşi amintise că 
altădată, pentru a se supune poruncilor stăpânului său, 
răpise, condus de Amor, pe un tânăr frigian'11+, destinat să 
devină paharnicul lui lupiter. Acum, găsind prilejul potrivit 
de a cinsti puterea divină a lui Cupidon, printr-un ajutor dat 
la timp soţiei lui, care era într-o situaţie nenorocită, părăsi 
nemărginitele înălţimi ale văzduhului şi, legănându-se încet 
pe aripi, veni sub ochii tinerei femei: „Cât eşti de naivă, îi 
spuse el, şi de necunoscătoare a unor astfel de primejdii, 
dacă speri că poţi lua fie şi o singură picătură din nu mai 
puţin sacrul decât cumplitul izvor, sau dacă crezi că măcar 
vei putea să te apropii de el! N-ai auzit niciodată spunându- 
se că zeii, şi chiar însuşi lupiter, au groază de aceste ape ale 
Stixului, şi că jurămintele pe care voi muritorii le faceţi pe 
puterea zeilor, zeii le fac de obicei pe maiestatea Stixului? 
Dar dă-mi mie urna”, îi zise el şi i-o smulse îndată din mână 
ca să i-o umple numaidecât, într-adevăr, cumpănindu-se pe 
grelele lui aripi, într-o parte şi în alta, şi întinzându-le ca 
nişte vâsle la dreapta şi la stânga, el trecu printre aceşti 
balauri cu fălcile înarmate cu dinţi ascuţiţi şi cu limbi cu trei 
vârfuri pe care le mişcau cu putere, şi izbuti să ia din 


această apă furioasă care-l ameninţa, să fugă şi să nu se 
expună primejdiilor, numai născocind o minciună - că vine 
din porunca zeiţei Venus şi că în această clipă este slujitorul 
ei. Astfel putu să se apropie mai uşor de izvor. 

Psyche primi bucuroasă urna plină cu apă şi se grăbi s-o 
ducă Venerei. Dar, nici de astădată, ea nu putu domoli 
mânia acestei crude zeițe. Căci, ameninţând-o cu încercări 
mai grele şi mai periculoase, iată cum îi vorbeşte cu un 
zâmbet răutăcios: „Acum văd că într-adevăr eşti o 
vrăjitoare şi încă foarte pricepută în meşteşugul tău, fiindcă 
ai putut îndeplini cu atâta uşurinţă poruncile mele. Dar va 
trebui, puicuţă, să-mi faci un serviciu. la cutia asta (şi 
zicând i-o şi dădu) şi coboară-te în Infern, la întunecatul 
palat al lui Orcus. Apoi înmânând cutia Proserpinei, să-i 
spui: «Venus te roagă să-i trimiţi un pic din frumuseţea ta, 
de pildă atât cât trebuie numai pentru o singură zi, căci 
aceea pe care o avea a întrebuinţat-o pe toată şi a isprăvit-o 
îngrijind pe fiul său care e bolnav!» Dar la întoarcere vezi 
să nu întârzii pe drum, fiindcă trebuie să mă parfumez cu 
ea, înainte de a mă duce să văd un spectacol la teatrul 
zeilor.” 

Atunci Psyche mai mult decât oricât îşi dădu seama că 
destinul ei se apropie de sfârşit şi, alungând orice umbră de 
amăgire, înţelese lămurit că era împinsă la o moarte sigură. 
Şi cum să se îndoiască de aceasta, când cu propriile ei 
picioare era silită să se ducă de bunăvoie în Tartar şi la 
mani? Fără să mai stea mult pe gânduri ea se îndreptă spre 
cel dintâi turn foarte înalt pe care-l văzu, hotărâtă să se 
arunce din vârful lui, căci, după cum gândea ea, acesta era 
drumul cel mai drept şi mai bun ca să coboare de-a dreptul 
în Infern. Dar, deodată, tumul prinse a glăsui: „De ce să te 
laşi doborâtă, fără nicio judecată, de această ultimă 
primejdie şi de această nouă încercare? Căci o dată ce 
sufletul tău va fi despărţit de trup, vei ajunge, e adevărat, în 
fundul Tartarului, dar în niciun chip nu vei mai putea să te 
întorci de acolo. De aceea, ascultă-mă pe mine. Nu departe 


de aici se află Lacedemona, nobila cetate a Ahaiei. În 
vecinătatea ei adastă Tenara!172:, ascunsă între nişte cărări 
depărtate şi puţin cunoscute. Caut-o, căci acolo e o 
răsuflătoare a locuinţei lui Dis!13%* şi prin porţile ei larg 
deschise se vede un drum nebătut de nimeni. După ce vei fi 
trecut de pragul acelei porţi şi vei fi pornit pe drum, 
mergând drept, n-ai decât să urmezi această potecă spre a 
ajunge tocmai la palatul lui Orcusi17+. Dar înainte de toate, 
n-ai voie să mergi cu mâinile goale prin întunericul acela, ci 
în fiecare mână va trebui să ai câte o plăcintă din făină de 
orz frământată cu vin îndulcit cu miere şi chiar în gură să ţii 
doi bănuţi de aramă. Mai mult, după ce vei fi făcut o bună 
parte din drumul care duce la morţi, vei întâlni un măgar 
şchiop, încărcat cu lemne, având un conducător tot şchiop 
şi el, care te va ruga stăruitor să-i ridici câteva bucăţi de 
lemn căzute pe jos din sarcina măgarului. Iu să nu scoţi 
însă nicio vorbă şi să treci înainte fără să deschizi gura. În 
curând vei ajunge la fluviul morţilor, unde stă Charon, 
luntraşul, care cere îndată o plată de trecere, fiindcă numai 
cu această condiţie transportă pe călători pe celălalt mal, în 
barca lui mereu cârpăcită şi reparată. Aşadar, şi printre 
morţi vieţuieşte lăcomia! Căci nici acest luntraş, nici însuşi 
Dis, un zeu atât de puternic, nu fac nimic fără plată! iar 
săracul, când moare, trebuie să se îngrijească de bani de 
drum şi, dacă cumva nu are bănuţul în mână, n-are voie să- 
şi dea sufletul! Vei da acestui îngrozitor bătrân ca taxă una 
din monedele tale, dar astfel încât s-o ia el singur cu mâna 
lui din gura ta. De asemenea, în timpul când vei trece peste 
această apă stătătoare, un bătrân mort, înotând la 
suprafaţa ei, va întinde mâinile-i putrezite şi te va ruga să-l 
tragi în barcă la tine. Dar să nu te laşi înduioşată de o milă 
care nu ţi-e îngăduită. 

După ce vei fi trecut fluviul şi vei fi înaintat câţiva paşi, 
vei întâlni nişte ţesătoare bătrâne care, ţesând pânză, te 
vor ruga să le dai o mână de ajutor. Dar nici de pânza lor 
nu-ţi e îngăduit să te atingi, căci toate acestea şi multe 


altele nu sunt decât curse pe care ţi le-ntinde Venus, numai 
ca să te facă să laşi din mâini măcar una din plăcinte. Şi să 
nu crezi că pierderea acestor plăcinte e lipsită de 
importanţă, căci dacă vei pierde una din ele, n-ai să mai 
vezi lumina zilei. Într-adevăr, ai să vezi un câine uriaş, cu 
trei  capetei1%: enorme, un monstru gigantic şi 
înspăimântător, care prin lătratul său puternic, în zadar îi 
sperie pe morţi, cărora acum nu le mai poate face niciun 
rău. Stând veşnic de strajă chiar înaintea pragului şi a 
întunecoaselor portice ale Proserpinei, el păzeşte pustiul 
palat al lui Pluton. Dând acestui câine ca pradă una dintre 
plăcinte, îi vei domoli mânia şi vei putea trece uşor înainte. 
Vei intra direct la Proserpina, care te va primi cu bunătate 
şi blândeţe şi te va pofti chiar să te aşezi într-un jilţ comod 
şi să mănânci nişte bucate minunate. Dar tu aşază-te jos, pe 
pământ şi, în locul acelor mâncări, cere numai o bucată de 
pâine neagră şi mănânc-o. Arată apoi de ce ai venit şi, luând 
ceea ce ţi se va da, vino înapoi. Răscumpără furia câinelui, 
aruncându-i cealaltă plăcintă. Apoi, după ce vei fi dat 
lacomului luntraş moneda pe care ai păstrat-o şi după ce vei 
fi trecut fluviul, întorcându-te pe drumul pe care ai venit, 
vei vedea din nou cerul cu puzderia lui de astre!177:. Dar, 
dintre toate aceste sfaturi, de unul mai ales cred că trebuie 
să ţii seama şi-anume: să nu cumva să-ţi vie pofta să 
deschizi cutia ce ţi s-a încredinţat sau să te uiţi la acel 
tezaur de frumuseţe divină, ascuns acolo cu cea mai mare 
grijă!” 

Astfel proroci tumul acela care prevedea viitorul, 
întocmai ca un adevărat oracol. Fără întârziere, Psyche se 
îndreaptă spre Tenara. Având la ea, după datină, cei doi 
bănuţi şi cele două plăcinte, coboară repede pe poteca 
Infernului. Trece fără să deschidă gura pe lângă 
conducătorul şchiop al măgarului, plăteşte luntraşului 
obolul de trecere peste fluviu, nu răspunde nimic mortului 
care înota la suprafaţa apei, nu ia în seamă viclenele 
rugăciuni ale ţesătoarelor, molcomeşte cu una dintre cele 


două plăcinte furia îngrozitorului câine, în sfârşit pătrunde 
până la locuinţa Proserpinei, Aici, ea nu primi jilţul pufos pe 
care i-l oferi ospitaliera zeiţă, nici delicioasele-i mâncări, ci 
aşezându-se jos la picioarele ei şi mulţumindu-se cu o 
bucată de pâine neagră, îşi îndeplineşte solia cu care o 
trimisese Venus. I se dădu neîntârziat cutia umplută în taină 
şi bine închisă. După ce potoli înfiorătorul lătrat al câinelui, 
momindu-l cu cealaltă plăcintă, şi dădu luntraşului bănuţul 
ce-i mai rămăsese, ieşi din Infern mult mai lesne şi mai 
vioaie decât intrase. Când revăzu şi salută pe pământ alba 
lumină a cerului, cu toată graba ei de a-şi termina 
însărcinarea, o curiozitate nechibzuită îi cuprinse sufletul. 
„Dar aş fi o mare proastă, îşi zise ea, dacă, având în mâna 
mea frumuseţea zeiţelor n-aş lua şi pentru mine un strop, 
pentru a plăcea din nou, chiar în starea în care mă găsesc, 
frumosului meu soţ.” Spunând aceste cuvinte, ea deschise 
cutia, în care nu era nicio frumuseţe, ci numai un abur 
amorţitor, asemenea somnului morţii, un somn cu adevărat 
stigiani1%*, care, îndată după ridicarea capacului, năvăli 
asupra ei, îi cuprinse tot trupul cu o ceaţă deasă şi 
adormitoare şi chiar pe drum, pe o potecă lăturalnică, o 
trânti la pământ şi o ţinu cu totul sub stăpânirea lui. Aşa 
cum zăcea nemişcată, nu mai era altceva decât un cadavru 
adormit. 

Dar Cupidon, a cărui rană se vindecase de tot, îşi 
redobândise puterea, şi, nemaiputând îndura lunga absenţă 
a Psychei, fugise pe îngusta fereastră a odăii unde era ţinut 
închis. Zburând ca vântul cu aripile refăcute după o 
îndelungată odihnă, alergă la iubita lui Psyche, îi şterge de 
pe faţă aburii somnului care o cuprinsese şi-i închide din 
nou în cutia unde se aflau mai înainte, apoi, atingând-o uşor 
cu una din săgețile sale, fără să-i facă niciun rău, o trezeşte 
la viaţă. „lată, nenorocită Psyche, îi zise el, iată că pentru a 
doua oară era să pierzi din cauza neasemuitei tale 
curiozităţi! Deocamdată adu repede la îndeplinire 
însărcinarea pe care ţi-a dat-o mama mea, căci de rest mă 


V 


voi îngriji eu însumi!” Grăind astfel, îndrăgostitul înaripat îşi 
luă zborul, iar Psyche duse în grabă Venerei darul 
Proserpinei. 

În acest timp Cupidon, mistuit de o nemărginită iubire şi 
de o stare de tristeţe şi temându-se foarte mult de 
neaşteptata cumpătare a mamei sale, recurge la vechile-i 
mijloace. Cu sprintenele lui aripi se ridică în înaltul cerului, 
se aruncă la picioarele marelui lupiter şi îşi apără cauza. 
Atunci Iupiter îl apucă cu mâna de obrăjiori, îi apropie de 
gura sa ca să-i sărute, şi-i spuse: „Deşi tu, fiulei17% şi 
stăpâne, n-ai respectat niciodată drepturile pe care ceilalţi 
zei au consimţit să mi le recunoască, deşi cu necurmatele 
tale lovituri răneşti inima asta a mea, în care se întocmesc 
legile elementelor şi revoluțiile astrelor, cu toate că o 
înjoseşti prin dese prilejuri de intrigi amoroase pe pământ, 
în disprețul legilor şi mai ales împotriva legii Iulia'18% şi a 
moralei publice, deşi mi-ai lovit cinstea şi renumele prin 
scandaloase adultere, silindu-mă să-mi schimb în mod josnic 
şi nedemn augusta înfăţişare şi să mă metamorfozez în 
şarpe, foc, pasăre, fiară sălbatică şi vită comută, cu toate 
acestea, amin tindu-mi că am inima bună şi că ai crescut pe 
mâinile mele, îţi voi îndeplini dorinţa, numai să ştii să te 
fereşti de rivalii tăi şi cu condiţia de a te obliga, în cazul 
când întâmplător s-ar ivi pe pământ vreo fată de o rară 
frumuseţe, să mă plăteşti prin iubirea ei pentru această 
binefacere a mea de acum!” 

Astfel  grăind, porunceşte lui Mercur să cheme 
numaidecât pe toţi zeii în sobor şi totodată să le aducă la 
cunoştinţă că, dacă vreunul dintre nemuritori va lipsi, va 
avea să plătească o amendă de zece mii de sesterţi. De 
teama acestei amenzi, amfiteatrul ceresc se umplu 
numaidecât, şi lupiter, suindu-se pe înaltul său tron, 
rosteşte următoarele: „Zei conscrişi, al căror nume e trecut 
în lista Muzeloriit!+, cunoaşteţi fără îndoială cu toţii pe 
acest tânăr şi ştiţi că eu l-am crescut cu mâinile mele. Ei 
bine, întotdeauna eu am socotit că trebuie să se pună frâu 


înflăcăratelor porniri ale primei lui tinereţi. E multă vreme 
de când zilnic e bârfit şi s-a făcut de ocară din cauza 
adulterelor şi tuturor blestemăţiilor sale. Vreau să pun 
capăt destrăbălărilor lui şi să înfrânez aceste amoroase 
dezordini ale tinereţii prin lanţurile căsniciei. El şi-a ales o 
fată căreia i-a răpit fecioria. Să fie a lui, s-o păstreze, să ia 
de soţie pe Psyche şi să se bucure în veci de iubirea ei!“ 
Apoi, întorcându-şi faţa spre Venus: „lar tu, fiica mea, îi zise 
el, nu te întrista. Nu te teme că marea nobleţe a familiei 
tale va fi înjosită, fiindcă nu e vorba de o legătură cu o 
muritoare. Eu voi stabili condiţii egale între soţi şi astfel 
căsătoria lor nu va fi o mezalianţă, ci o căsătorie legitimă şi 
în conformitate cu prevederile codului civil”. Şi îndată 
porunceşte lui Mercur să găsească pe Psyche şi s-o aducă în 
cer. lupiter, dând Psychei o cupă cu ambrozie, îi zise: „Bea, 
Psyche, şi fii nemuritoare. Cupidon niciodată nu se va 
desface din legăturile ce-l leagă de tine, căsătoria voastră 
va fi eternă!” 

Numaidecât se întinde în faţa tuturor o splendidă masă 
de nuntă. Pe patul de onoare era culcat soţul, strângând la 
sânul său pe Psyche, şi în aceeaşi poziţie Iupiter cu lunona 
sa, apoi toţi ceilalţi zei, după rangul lor. Lui lupiter, fireşte, 
îi prezenta cupa tânărul cioban Ganimede, devenit 
paharnicul său, iar ceilalţi zei erau serviţi de Liberlt2. 
Vulcan pregătea cina la cuptoare. Horele împurpurau totul 
cu trandafiri şi alte flori. Graţiile răspândeau miresme de 
balsam, Muzele cântau cu glas armonios. Apolo le 
acompania din liră, iar Venus execută un dans plin de graţie 
în tactul muzicii sale, înjghebându-şi singură o orchestră în 
care Muzele cântau în cor, un satir din flaut şi un mic Pan 
din fluier. Astfel, Psyche trecu în mod legal sub puterea lui 
Cupidon şi după nouă luni li se născu o fiică, pe care o 
numim Voluptatea!182:.. 


lată ce povestea tinerei noastre prizoniere bătrâna aceea 
nebună şi pe jumătate beată. Şi eu, care nu mă aflam 


departe de ea, eram cu adevărat mâhnit că n-am la mine 
nici tăblițe, nici stilet, ca să aştern în scris o poveste atât de 
frumoasă. 

În acest moment, sosiră tâlharii încărcaţi cu pradă, după 
ce înfruntaseră nu ştiu ce luptă grea. Totuşi, lăsând acasă 
pe cei răniţi ca să-şi îngrijească rănile, unii dintre ei, cei mai 
curajoşi bineînţeles, erau nerăbdători să plece din nou ca să 
aducă restul prăzii, ascuns, după cum spuneau ei, într-o 
anumită peşteră, înfulecând mâncarea la repezeală, mă iau 
pe mine şi calul meu ca să aducem acele lucruri şi, 
mângâindu-ne cu lovituri de ciomag, pornim fără zăbavă. 
După un drum obositor cu multe pripoare şi ocoluri, 
ajungem tocmai spre seară la o peşteră, de unde, fără să ne 
dea o clipă de răgaz, ne aduc înapoi în galop, încărcaţi cu o 
mulţime de pachete. Aşa de mare era graba şi zăpăceala 
lor, încât stâlcindu-mă cu o ploaie de lovituri şi împingându- 
mă peste un bolovan aflat în drum, mă poticnii şi căzui la 
pământ. Loviturile continuau să cadă una după alta, şi cu 
toate că eram rănit la piciorul drept şi la copita stângă, mă 
siliră să mă ridic cu greu. 

— Până când, zise unul dintre ei, vom mai hrăni degeaba 
mârţoaga asta deşelată şi care acum mai e şi şchioapă? 

— Nu mai încape nicio îndoială, adăugă un altul, că a 
venit în casa noastră ca o piază rea şi că din clipa aceea nu 
numai că n-am mai avut nicio pradă cum se cade, ci 
dimpotrivă, cei mai viteji dintre noi au fost răniţi sau ucişi! 

— Vă asigur, zise un al treilea, la rândul său, că îndată ce 
va fi adus acasă aceste pachete, îl voi arunca numaidecât în 
vreo prăpastie, unde va fi o hrană foarte plăcută pentru 
vulturi! 

În timp ce aceşti miloşi oameni discutau despre felul 
morţii mele, noi şi ajunsesem acasă, căci frica făcuse aripi 
din copitele mele. Atunci ei ne iau la iuţeală poverile din 
spate, şi Ură să se mai gândească la hrana noastră şi nici 
chiar la moartea mea, îşi alătură ca ajutoare pe aceia dintre 
tovarăşii lor pe care rănile îi reţinuseră acasă şi se întorc 


numaidecât, în mare grabă, ca să aducă singuri restul de 
pradă, deoarece, după cum spuneau ei, erau scârbiţi de 
încetineala noastră. 

Cu toate acestea, eu treceam printr-o mare îngrijorare 
gândindu-mă la moartea cu care mă amenințau şi-mi 
ziceam în sinea mea: „De ce nu fugi, Lucius? Ce ultimă 
încercare mai aştepţi? Moartea, o moarte groaznică ţi-a fost 
dinainte hotărâtă de tâlhari. Totul e gata pentru moartea ta 
şi lucrul nu cere mare osteneală. Priveşte aici, foarte 
aproape, văgăunile astea şi aceste stânci îngrozitor de 
ascuţite şi ieşite în afară: ele îţi vor străpunge carnea şi-ţi 
vor risipi membrele mai înainte de a fi căzut în prăpastie. 
Căci magia, faimoasa ta magie, ţi-a dat numai înfăţişarea şi 
necazurile măgarului, nu şi pielea lui cea groasă, a ta fiind 
tot aşa de subţire ca a unei lipitori. În sfârşit, de ce nu iei o 
hotărâre bărbătească, de ce nu te gândeşti la salvarea ta 
câtă vreme lucrul mai e posibil? Acum, în lipsa tâlharilor, ai 
cel mai bun prilej de fugă. Nu cumva te temi de 
supravegherea acestei bătrâne pe jumătate moartă, pe care 
ai putea s-o dai gata cu o singură lovitură de picior, fie şi 
şchiop? Dar unde să fugi? Cine-ţi va da ospitalitate?... lată o 
idee neroadă, şi cu adevărat vrednică de un măgar. Dar ce 
călător n-ar fi bucuros să ia cu el un măgar găsit pe drum?” 

Şi îndată, cu o puternică opintire, rup căpăstrul cu care 
fusesem legat şi o iau la fugă în galop. 

Cu toate acestea, n-am putut scăpa din ochii de uliu ai 
viclenei bătrâne. Căci, îndată ce mă văzu dezlegat, prinzând 
o îndrăzneală mai presus de vârsta şi sexul ei, puse mâna 
pe căpăstru şi se sili să mă târască şi să mă aducă înapoi. 
Dar eu, care nu uitasem de planul funest al tâlharilor, nu 
mă lăsai mişcat de nicio milă şi dându-i câteva lovituri 
puternice cu picioarele de dinapoi o aştern îndată la 
pământ. Deşi doborâtă, ea se ţinea cu atâta îndărătnicie de 
curea, încât, în goana mea nebună, o târâi câtva timp după 
mine. Atunci, ţipând şi urlând, dar fără să dea drumul 
curelii, începe să implore ajutorul unei mâini mai puternice. 


Dar cu gemetele ei zadarnice făcea un zgomot fără rost, 
căci nu era nimeni pe acolo care să-i poată veni în ajutor în 
afară de tânăra fată prizonieră. Aceasta, ieşind numaidecât 
din peşteră la strigătele ei, vede un spectacol în adevăr rar 
şi vrednic de transmis posterităţii - o bătrână Dirce!184;, 
atârnată nu de un taur, ci de un măgar. Atunci, dând dovadă 
de un curaj bărbătesc, prizoniera săvârşeşte fapta cea mai 
îndrăzneață. Smulge căpăstrul din mâinile bătrânei şi cu 
vorbe blânde, oprindu-mă din fuga mea năvalnică, îmi sare 
sprintenă în spinare, şi astfel mă îndeamnă din nou să 
alerg. 

Stăpânit eu însumi de dorinţa de a fugi şi în acelaşi timp 
de aceea de a salva pe tânăra fată, dar şi îndemnat de 
loviturile pe care ea mi le dădea destul de des, alergam în 
fuga mare cu iuţeala unui cal şi, prin nechezatul meu, 
căutam să arăt fetei cât eram de simţitor la gingaşele ei 
vorbe. Uneori, prefăcându-mă că mă scarpin în spinare, 
întorceam gâtul şi sărutam frumoasele ei picioare. Atunci, 
ea suspina mai adânc şi ridicând ochii spre cer cu gesturi 
agitate, spuse: 

— Mari zei, ajutaţi-mă, în sfârşit, în aceste groaznice 
primejdii, şi tu, Soartă prea crudă, încetează o dată de a mă 
mai urmări cu furia ta. Ajungă-ţi chinurile şi supărările pe 
care ţi le-am oferit ca jertfă de ispăşire. lar tu, apărător al 
libertăţii şi sprijin al salvării mele, dacă mă vei duce acasă 
nevătămată şi mă vei da părinţilor şi frumosului meu 
logodnic, ce recunoştinţă îţi voi purta! Ce onoruri, ce hrană 
îţi voi da! Mai întâi, îţi voi ţesăla bine coama şi o voi 
împodobi eu însămi cu colierele mele virginale; îţi voi 
despărţi frumos părul încreţit pe frunte, şi pe cel din coadă, 
încâlcit şi aspru, pentru că nu e niciodată spălat şi îngrijit, 
ţi-l voi pieptăna şi netezi cu cea mai mare grijă. le voi 
împodobi cu coliere şi nenumărate bulei155: de aur şi vei 
străluci, ca şi cum ar fi presărate pe tine toate stelele de pe 
cer. Te voi plimba în triumf în mijlocul unei populaţii vesele, 
oferindu-ţi cu mâna mea, dintr-o desagă de mătase, migdale 


şi alte lucruri dulci şi gustoase, cu care te voi îngrăşa, 
salvatorul meu, în fiecare zi. Dar în afară de aceste mâncări 
alese, de această desăvârşită odihnă şi de fericirea întregii 
tale vieţi, nu-ţi va lipsi nici demnitatea, nici gloria. Căci voi 
perpetua amintirea prezentei mele întâmplări şi a ocrotirii 
divine printr-o mărturie veşnică: în vestibulul palatului meu 
voi aşeza la loc de cinste un tablou în care va fi 
reprezentată fuga noastră de acum. Toată lumea îl va privi, 
toată lumea îi va asculta povestea, trecând-o urmaşilor din 
gură în gură, iar scrierile învăţaţilor vor transmite de-a 
lungul veacurilor naiva întâmplare a Tinerei prințese fugind 
din captivitate călare pe un măgar. Tu însuţi vei fi pus 
printre vechile minuni şi, mulţumită acestei aventuri 
adevărate, vom crede că Phrixusi185:* a trecut marea pe un 
berbec, Arion'18%7+* a cârmuit un delfin şi Europa!1%8:* un taur. 
Dar dacă lupiter a mugit cu adevărat, sub chipul unui bou, 
poate că şi în măgarul meu se ascunde vreo taina, fie un 
chip de om, fie o faţă de zeu. 

În timp ce tânăra fată repeta neîncetat aceste vorbe, şi în 
făgăduielile ei amesteca dese suspine, ajunserăm la o 
răspântie. Acolo, apucându-mă de căpăstru, ea se silea din 
toate puterile să mă facă s-o iau la dreapta, pentru că pe 
acolo era drumul care ducea la părinţii săi. Dar eu care 
ştiam că tâlharii plecaseră tocmai în această direcţie după 
prada rămasă, mă împotriveam cu îndărătnicie; şi fiindcă 
nu puteam grăi, iată ce o întrebam în gândul meu: „Ce faci, 
nenorocită fată, ce faci? De ce alergi aşa de zorită la 
moarte? De ce ţii s-o găseşti cu picioarele mele? Căci nu vei 
pieri numai tu, ci mă vei pierde şi pe mine.” 

În timp ce fiecare din noi se încăpăţâna să apuce în 
direcţie opusă, ca şi cum ne-am fi luptat într-un proces de 
hotare pentru dreptul de proprietate asupra vreunui teren, 
ne pomenim faţă în faţă cu tâlharii încărcaţi cu prada lor. La 
lumina lunii ei ne-au recunoscut încă de departe şi ne 
salutară cu râsete batjocoritoare. Unul din bandă ni se 
adresă astfel: 


— Dar unde vă duceţi aşa grăbiţi, noaptea? La această 
oră târzie, nu vă e frică de stafii!183%* şi de duhurile rele ale 
nopţii? Sau poate, preacinstita mea fată, alergi aşa de 
grăbită ca să-ţi vizitezi părinţii pe furiş? În acest caz, vom 
avea grijă să nu fii singură şi-ţi vom arăta un drum mai 
scurt pentru a ajunge la ai tăi! 

Însoţind cuvintele de gest, puse mâna pe căpăstrul meu 
şi mă întoarse înapoi, fără să mă scutească însă de 
obişnuitele lovituri pe care mi le căra cu o măciucă 
noduroasă pe care o avea la el. Atunci, ştiind că, cu toată 
împotrivirea mea, eram din nou mânat la o moarte sigură, 
mi-aduc aminte de copita care mă durea şi încep să 
şchiopătez, scuturând din cap. 

— Ilacă, zise cel care mă întoarse din drum, iar începi să 
stai la gânduri şi să te datini? Cum! Prăpăditele astea de 
picioare ale tale pot să fugă şi nu ştiu să umble? Dar mai 
adineauri întreceai în iuţeală pe înaripatul Pegas! 

În timp ce acest binevoitor tovarăş glumea astfel cu mine, 
scuturându-şi deasupra mea ciomagul, ajunserăm la prima 
împrejmuire a vizuinii lor, unde găsirăm atârnată de o 
ramură a unui chiparos înalt pe bătrâna aceea, care se 
spânzurase. Ei o dezlegară îndată şi, fără să-i scoată funia 
de care atârna, o aruncară în fundul unei prăpăstii. Apoi, 
legând cobză pe tânăra fată, se năpustesc ca nişte lupi 
flămânzi asupra cinei pe care, în zelul său postum, o 
preparase nenorocita bătrână. 

Pe când înghiţeau cu o nepotolită lăcomie tot ce era pe 
masă, încep să chibzuiască între ei cum să ne pedepsească 
şi cum să se răzbune pe noi. Ca în orice adunare 
furtunoasă, părerile erau împărţite: unul cerea ca tânăra 
fată să fie arsă de vie, altul susţinea să fie aruncată fiarelor, 
un al treilea să fie spânzurată pe cruce, al patrulea să i se 
smulgă carnea de pe ea cu instrumentele de tortură. Sigur 
însă e faptul că toţi erau pentru pedeapsa cu moartea, 
indiferent de felul ei. Atunci unul din tâlhari, după ce linişti 
tumultul, le vorbi astfel în cuvinte potolite: 


— Nu convine nici principiilor bandei noastre, nici 
blândeţii fiecăruia dintre noi, nici chiar moderaţiei mele să 
îngădui o cruzime care ar fi exagerat de mare şi ar depăşi 
gravitatea greşelii. Nu vă mai gândiţi la fiare, la cruce, la 
flăcări, la torturi şi nu fiţi chiar aşa de grăbiţi s-o 
condamnaţi la întunericul unei morţi pripite. Ascultaţi-mă 
deci pe mine şi dăruiţi viaţa acestei tinere, dar viaţa pe care 
o merita. Desigur, vă aduceţi aminte ce aţi hotărât mai 
demult în privinţa acestui măgar, întotdeauna leneş, dar 
mâncăcios fără pereche, care mai adineauri se prefăcea că 
şchioapătă şi s-a făcut complice şi slujitor al fugii tinerei 
fete. Propun deci ca mâine să-l ucideţi, să-l goliţi de toate 
măruntaiele şi să coaseţi, goală, în pântecele lui pe această 
tânără pe care ne-a preferat-o nouă, astfel încât afară să-i 
rămână numai faţa, iar restul trupului să-i fie închis, ca într- 
o închisoare, în acest animal, pe care apoi, să-l expuneţi, 
aşa umplut şi cusut, în vârful unei stânci, în bătaia razelor 
arzătoare ale soarelui. Astfel, amândoi vor suferi pedeapsa 
pe care cu drept cuvânt le-aţi hotărât-o: măgarul va avea 
moartea pe care de mult a meritat-o, iar fata va simţi 
muşcăturile fiarelor sălbatice, când viermii îi vor devora 
trupul, chinul focului, când soarele cu preaputernica lui 
arşiţă va aprinde pântecele animalului şi agonia 
spânzurătoarei, când câinii şi vulturii îi vor smulge cele mai 
ascunse măruntaie. Mai puneţi la număr şi celelalte 
suferinţe şi dureri. Vie, ea va locui în pântecele unui animal 
mort; un miros îngrozitor îi va îneca nările şi o sufocă şi, 
mult timp lipsită de hrană, se va topi încet în chinurile 
mortale ale foamei fără să aibă cel puţin mâinile libere ca 
să-şi facă seama! 

După ce termină astfel de vorbit, toţi primiră în 
unanimitate această propunere. Şi eu, care o auzisem cu 
urechile mele atât de lungi, ce mai avea am altceva de făcut 
decât să-mi jelesc cadavrul meu de mâine? 


CARTEA A ŞAPTEA 


Îndată ce, după risipirea întunericului, a început să se 
crape de ziuă şi carul strălucitor al soarelui a luminat 
întreaga fire, a mai sosit unul din banda tâlharilor, ceea ce 
se putea vedea uşor după chipul prietenos în care toţi se 
salutară. El se aşeză chiar la intrarea peşterii şi, după ce se 
odihni puţin, căci abia mai respira, iată ce veşti aduse 
tovarăşilor săi: 

— În ce priveşte casa lui Milo din Hypata, pe care noi am 
jefuit-o de curând, grijile noastre s-au risipit şi de aici 
înainte putem fi fără nicio teamă. Preavitejii mei prieteni, 
după ce voi v-aţi întors în tabăra noastră încărcaţi cu toată 
prada, eu m-am amestecat în grupurile pe care le forma 
poporul şi, pre făcându-mă că sunt mâhnit şi revoltat, 
căutam să aflu ce se va hotări cu privire la anchetarea 
întâmplării, dacă voiau să facă cercetări pentru aflarea 
tâlharilor şi până la ce punct le vor împinge, căci voiam să 
vă aduc totul la cunoştinţă, aşa precum mi-aţi poruncit. 
După indicii care în afară de orice îndoială păreau a fi 
adevărate, toată lumea bănuia pe un oarecare Lucius şi el 
era arătat ca autor vădit al acestei îndrăzneţe lovituri. Se 
spunea că în ultimele zile acest individ, cu ajutorul unei 
false scrisori de recomandare şi dându-se drept om cinstit, 
reuşise să câştige aşa de mult bunăvoința lui Milo, încât 
acesta îl primise în gazdă şi-l tratase ca pe un prieten intim, 
că rămânând mai multe zile în casa lui şi seducându-i 
servitoarea printr-o iubire prefăcută, cercetase de aproape 
încuietorile uşilor şi căutase să afle chiar locul unde Milo 
avea obiceiul să-şi ascundă tot avutul. Şi ca o probă foarte 
grăitoare a vinovăţiei sale, se scotea în evidenţă faptul că în 
aceeaşi noapte chiar, exact în clipa furtului, acest Lucius 
dispăruse, iar de atunci nu se mai arătase pe nicăieri; că 
pentru a fugi mai repede, cât mai departe cu putinţă, şi a 


scăpa de cei ce-l urmăreau, îşi procurase uşor mijlocul de 
fugă şi că luase cu el calul său alb, pe care de obicei umbla 
călare. De altfel, adăugă el, servitorul acestui Lucius fusese 
găsit acasă şi magistraţii, în speranţă că el va destăinui 
planurile criminale ale stăpânului său, îl aruncaseră în 
închisoarea oraşului; dar deşi. Chiar a doua zi, el fusese 
supus la mai multe cazne şi ciopârţit până aproape de 
moarte, nu făcu nicio mărturisire de acest fel. Totuşi, un 
mare număr de agenţi acoperiţi fură trimişi în ţara 1%: 
acestui Lucius, ca să caute pe vinovat şi să-l dea pe mâna 
justiţiei. 

Pe când hoţul povestea acestea, eu, comparând starea 
mea de mai înainte cu nenorocirea prezentă, şi timpul când 
eram acel Lucius, aşa de fericit, cu timpul de faţă, când nu 
eram decât un măgar nenorocit, oftam din adâncul inimii. Şi 
mă gândeam în sinea mea că nu fără temei vechii înţelepţi 
din cele mai depărtate vremuri şi-au închipuit şi 
reprezentat Destinul ca pe un orb şi de-a dreptul lipsit de 
ochi. Căci el întotdeauna acordă favorurile sale celor răi şi 
nevrednici şi nu e niciodată condus de judecată, când alege 
pe vreunul dintre muritori. Ba mai degrabă sălăşluieşte la 
aceia de care ar trebui să fugă cât mai departe, dacă ar 
vedea limpede şi, ceea ce e mai scandalos, e că el acordă 
onoruri la întâmplare şi chiar opuse acelora de care ne 
bucurăm, astfel încât un hoţ se făleşte cu renumele de om 
cinstit şi omul cel mai nevinovat, dimpotrivă, e bârfit de 
gura celor vinovaţi. În sfârşit eu, care, printr-o nemiloasă 
lovitură a acestei divinităţi, luasem chipul unui animal, al 
celui mai de rând patruped, eu, a cărui nenorocire, cu drept 
cuvânt, ar fi stârnit durerea şi mila celui mai împietrit 
duşman, mă vedeam acuzat de tâlhărie în paguba unei 
gazde atât de iubite, crimă care ar fi meritat să fie numită 
nu furt, ci mai degrabă paricidi1*!:. Şi cu toate acestea eu 
nu puteam să-mi apăr cauza sau să rostesc măcar un 
cuvânt de tăgăduire. 


în sfârşit, ca să nu pară că tăcerea mea se datorează 
remuşcărilor şi că e o mărturisire a îngrozitoarei crime de 
care eram învinuit, pierzând orice răbdare, am vrut să strig 
numai atât: „Nu, nu sunt vinovat! 11. Primul cuvânt, în 
adevăr am reuşit să-l strig, în mai multe rânduri, extrem de 
tare, dar pe celelalte, n-a fost chip să le rostesc. M-am oprit 
deci la prima vorbă şi n-am putut decât să strig de mai 
multe ori „nu, nu“, cu toată osteneala ce-mi dădeam a suci 
şi rotunji în tot chipul marile mele buze care atârnau în jos. 
Dar de ce să mă mai plâng de cruzimea Soartei, când ea nu 
se ruşinase să mă supună la aceeaşi robie, la acelaşi jug cu 
calul, care se supusese poruncilor mele şi mă purtase în 
spinare? 

Pe când oscilam în mijlocul acestei agitaţii sufleteşti, un 
gând cu mult mai însemnat îmi răsări în minte: îmi amintii 
că hoţii hotărâseră să mă jertfească manilor tinerei fete şi, 
uitându-mă neîncetat la pântecele meu, mă şi vedeam dând 
naştere acestei nenorocite. 

Atunci, cel care adusese falsa acuzaţie împotriva mea 
scoase o mie de monede de aur pe care le ascunsese în 
căptuşeala hainei, furate, după cum spunea el, de la diferiţi 
călători şi pe care, dată fiind cinstea lui, le aducea în caseta 
comună. Apoi, cu o deosebită grijă, începu să se intereseze 
de sănătatea tovarăşilor lui. Când află că unii dintre ei, şi 
încă cei mai viteji, şi-au găsit moartea în împrejurări 
diferite, e drept, dar toţi cu un egal curaj, îi sfătui să lase 
deocamdată drumurile în pace, să înceteze orice atac, să nu 
se mai ocupe decât de înrolarea de oameni noi şi de 
recrutarea de tineri, pentru a umple golurile vechii bande şi 
a readuce vechea cohortă războinică în starea ei de mai 
înainte. Cei care se împotrivesc ar putea fi constrânşi prin 
teroare, iar cei care se arată binevoitori pot fi atraşi prin 
recompense, şi mulţi ar renunţa bucuros la o viaţă josnică şi 
servilă şi ar prefera să îmbrăţişeze viaţa noastră, care e tot 
aşa de neatârnată ca şi aceea a regilor. 


Apoi, continuă el, acum câteva zile a întâlnit un tânăr de 
o statură uriaşă, nespus de puternic şi îndemânatic şi prin 
sfaturile sale în cele din urmă l-a convins să-şi întrebuinţeze 
mai cu folos mâinile-i amorţite de o îndelungată trândăvie. 
„Foloseşte-te, cât e posibil, i-am spus eu, de o sănătate aşa 
de înfloritoare, şi nu întinde o mână zdravănă pentru a cere 
de pomană, ci mai degrabă deprind-o să scoată aur!” 

Aceste cuvinte au primit aprobarea tuturor şi s-a decis ca 
tânărul despre care fusese vorba să fie admis şi să se caute 
şi alţi oameni pentru întregirea bandei. Atunci hoţul ieşi 
numaidecât şi, după ce rămase câteva clipe afară, se 
întoarse cu un tânăr de o statură cu adevărat gigantică, cu 
care nu ştiu dacă vreunul din cei de faţă s-ar fi putut 
compara, căci, în afară de mărimea nemaipomenită a 
trupului, îi întrecea pe toţi cu înălţimea capului, şi cu toate 
acestea abia atunci începeau să-i iasă primele tuleie de 
barbă în obraji. Era numai pe jumătate îmbrăcat cu o 
zdreanţă de haină, făcută din tot felul de petice, rău cusute 
împreună, şi care numai cu mare greutate reuşeau să-i 
acopere largul lui piept şi pântecu-i acoperit de un strat 
gros. 

Intrând înăuntru astfel îmbrăcat, zise: 

— Vă salut, protejaţi ai viteazului Marte1%:, şi din 
această zi credincioşii mei tovarăşi de arme, primiţi-mă în 
rândurile voastre cu aceeaşi bunăvoință cu care şi eu vin la 
voi, căci sunt un om curajos şi de acţiune, mai bucuros să- 
mi expun trupul la răni decât să primesc în mână partea 
mea de aur şi, în faţa morţii de care se tem atâţia alţii, devin 
mai cutezător. Să nu credeţi că sunt sărac şi un nenorocit şi 
să nu judecaţi valoarea mea după aceste zdrenţe. Căci eu 
am fost şeful unei bande foarte cutezătoare şi am pustiit în 
lung şi-n lat toată Macedonia. Eu sunt Haemus, din Tracia, 
vestitul tâlhar, la al cărui nume provincii întregi tremură de 
spaimă. Tatăl meu a fost Theroni1%:, şi el un hoţ celebru. 
Hrănit cu sânge omenesc, crescut chiar în rândurile bandei 
sale, eu am fost moştenitorul şi rivalul vitejiei părinteşti. 


Dar, într-un scurt răstimp, am pierdut toată mulţimea de 
odinioară a vitejilor mei camarazi şi nesfârşit de marea-mi 
bogăţie. În adevăr, într-o noapte, spre nenorocirea mea, 
atacasem pe un fost administrator al veniturilor împăratului 
cu rangul de 200 000 de sesterţi!1*1+, destituit din slujbă, în 
urma unei crude soarte. Dar ca să puteţi cunoaşte mai bine 
această întâmplare, am să iau lucrurile ceva mai dinainte. 

Era la curtea Cezarului un bărbat ilustru şi foarte 
însemnat prin numeroasele lui funcţii, pe care însuşi 
împăratul îl aprecia în chip cu totul deosebit. Dar viclenele 
acuzaţii ale unor răuvoitori, pornite împotriva lui de o 
feroce gelozie, îl aruncară în exil. Însă soţia sa, Plotina, o 
femeie de o rară fidelitate şi de o virtute fără seamăn şi 
care prin naşterea celui de-al zecelea copil îi consolidase 
familia, respinse cu dispreţ plăcerile şi luxul oraşului pentru 
a-l însoţi în surghiunul său şi a-i fi tovarăşă de nenorocire. 
Ea îşi tăie părul, se îmbrăcă în haine bărbăteşti, îşi înfăşură 
mijlocul cu mai multe cingători pline cu monede de aur şi cu 
cele mai preţioase coliere şi, curajoasă chiar în mijlocul 
soldaţilor care-i escortau cu săbiile trase din teacă, 
împărtăşea toate primejdiile soţului său şi, veghind 
neîncetat asupra vieţii lui, îndura cu un curaj bărbătesc cele 
mai mari şi mai necurmate necazuri. 

În sfârşit, după ce îndură nenumăratele greutăţi ale 
drumului şi după spaimele prin care trecuse pe mare, 
exilatul se îndrepta spre insula Zacynthus1%:, vremelnicul 
domiciliu pe care i-l hotărâse neînduplecata voinţă a 
soartei. El debarcase tocmai pe ţărmul de la Actium, pe 
unde noi umblam după pradă, de la ieşirea noastră din 
Macedonia. 

Cum noaptea era foarte înaintată, toată lumea din 
corabie, ca să scape de valurile mării, se culcase într-un mic 
han foarte apropiat de coastă şi de vas. Tăbărâm asupra lor 
şi jefuim totul, dar când să ne retragem, ne văzurăm în faţa 
unei mari primejdii, căci la primul zgomot pe care-l auzi la 
uşă, Plotina se repezi în mijlocul odăii şi, cu strigătele ei 


neîncetate, puse toată casa în mişcare, chemând pe nume 
soldaţii, servitorii, şi strigând pe toţi vecinii să le vină în 
ajutor. Şi numai mulţumită spaimei tuturor acestor oameni, 
care stăteau ascunşi şi tremurau pentru viaţa lor, am putut 
să ne retragem fără pierderi grele. 

Dar în curând această admirabilă femeie (căci trebuie să 
spunem adevărul), de un devotament fără exemplu, câştigă 
bunăvoința tuturor prin nobila sa purtare şi, prezentând 
împăratului divin o cerere, obţinu grabnica chemare a 
soţului său şi făgăduiala unei depline răzbunări pentru 
lovitura noastră. În sfârşit, Cezarul voi ca banda tâlharului 
Haemus să nu mai existe şi ea fu numaidecât nimicită: atât 
e de puternică cea mai neînsemnată voinţă a unui mare 
împărat! într-adevăr, toată banda mea fiind urmărită de o 
companie de soldaţi cu steagul fâlfâind, în cele din urmă fu 
nimicită şi tăiată în bucăţi. Singur eu, ascunzându-mă cu 
mare greutate, am scăpat de căscata gură a Infernului în 
chipul următor. Îmbrăcat cu o rochie femeiască înflorată, cu 
numeroase cute lungi şi moi, mi-am pus în picioare nişte 
pantofi albi şi subţiri, cum poartă femeile şi ascuns astfel 
sub această înfăţişare a sexului slab şi cocoţat pe un măgar 
încărcat cu snopi de orz, am trecut printre rândurile 
soldaţilor ameninţători. Aceştia, crezând că sunt vreo 
păzitoare de măgari, mă lăsară să trec în deplină libertate, 
mai ales că obrajii mei, atunci fără barbă, erau moi şi 
strălucitori ca ai unui copil. 

Cu toate acestea, eu n-am făcut de ocară gloria tatălui 
meu, nici curajul propriu. Deşi eram în apropierea săbiilor 
duşmane şi numai pe jumătate liniştit, singur şi graţie 
deghizării mele, am atacat mai multe conacuri şi aşezări 
întărite şi am adunat această mică sumă de bani de drum. 
— Şi descheindu-şi numaidecât zdrenţele, aruncă sub ochii 
lor două mii de monede de aur. — lată, zise el, un mic dar, 
sau mai curând zestrea pe care bucuros o aduc bandei 
voastre. Bineînţeles, dacă primiţi, mă ofer să fiu şeful vostru 


foarte credincios şi în curând voi preface în aur sclipitor 
pietrele acestei locuinţe. 

Fără întârziere, fără nicio şovăire, tâlharii, cu toate 
voturile, îi oferă în unanimitate şefia şi-i aduc un veşmânt 
destul de elegant ca să se îmbrace. Scăpat de zdrenţele în 
care până atunci ascunsese atâta bogăţie, noul şef, astfel 
preschimbat, îi sărută pe toţi pe rând, apoi, fiind aşezat la 
masă pe patul de onoare, se inaugurează instalarea lui 
printr-un mare ospăț, unde se bea din belşug. 

Atunci, din conversațiile schimbate dintr-o parte şi din 
alta, el află de fuga tinerei fete, de ajutorul ce-i dădusem 
purtând-o în spinare şi de groaznica moarte ce ne aştepta 
pe amândoi. Întrebând în ce loc era prizoniera, ceru să fie 
dus acolo şi, când o văzu legată cu lanţuri, se întoarse cu un 
aer de nemulţumire şi de dezaprobare. 

— Într-adevăr, vorbeşte el, eu nu sunt nici chiar aşa de 
lipsit de judecată, nici aşa de nesocotit ca să mă opun 
hotărârii voastre, dar n-aş putea îndura chinurile unei 
conştiinţe atât de vinovate, dacă v-aş ascunde ceea ce mi se 
pare mie mai folositor. Mai întâi, în interesul vostru, vă cer 
să-mi acordaţi toată încrederea şi, dacă propunerea mea nu 
vă convine, veţi putea să vă întoarceţi din nou la măgar. Eu 
însă cred că tâlharii, cel puţin aceia dintre ei care se 
pretind cu judecată, nu trebuie să pună nimic mai presus de 
câştig, nici chiar răzbunarea, care adeseori e tot atât de 
păgubitoare şi lor şi altora. Astfel deci, dacă veţi lăsa pe 
această tânără fată să moară în hoitul măgarului, nu veţi 
avea alt câştig afară de mulţumirea că aţi făcut-o să simtă 
mânia voastră. Ei bine, eu socotesc că trebuie s-o duceţi 
undeva, în vreun oraş, şi s-o vindeţi, fiindcă o fată de vârsta 
ei se va putea vinde uşor şi cu preţ mare. De mult, eu 
cunosc personal nişte negustori de femei, dintre care unul, 
aşa cred, ar putea să dea singur o mare sumă de bani, după 
cum se şi cuvine pentru o prizonieră de un neam aşa de 
ilustru; el o va arunca în vreun lupanar, de unde nu va mai 
putea fugi, cum a mai încercat s-o facă. Şi mai mult, când ea 


va fi fost silită la această ruşinoasă meserie, credeţi voi că 
nu veţi fi îndeajuns de răzbunaţi? Eu vă dau această părere 
cu toată sinceritatea şi sunt convins că e cea mai bună, dar 
voi sunteţi stăpâni pe hotărârile voastre şi pe ceea ce vă 
aparţine! 

Astfel, făcându-se apărătorul casei de bani a tâlharilor, el 
pleda cauza noastră şi devenea salvatorul vrednic de laudă 
al tinerei fete şi al măgarului. Dar deliberarea lor a fost 
lungă, şi încetineala ce puneau în luarea unei hotărâri îmi 
tortura inima, ba mai mult, punea capăt nenorocitei mele 
vieţi. În cele din urmă, căzând la învoială, ei se alăturară 
părerii tâlharului nou-venit şi numaidecât o dezlegară pe 
tânăra fată din legăturile ei. De altfel, îndată ce ea l-a zărit 
pe tânărul şef şi îndată ce l-a auzit vorbind de locuri de 
desfrâu şi de patroni de bordeluri, a început să râdă şi să 
arate prin gesturi o atât de mare bucurie, încât eu, văzând 
o tânără fecioară care se prefăcea că iubeşte pe tânărul ei 
pretendent şi că regretă o castă căsătorie, simțindu-se 
deodată aşa de înveselită numai la singurul nume al viciului 
şi al cuibului său dezgustător, cu drept cuvânt m-am crezut 
îndreptăţit să acuz tot sexul ei. Astfel purtarea şi cinstea 
tuturor femeilor erau supuse biciuirii unui măgar. 

Atunci tânărul acela, luând din nou cuvântul, zise: 

— De ce nu oferim noi un sacrificiu zeului Marte, 
Tovarăşul'1%: nostru, ca să ne ajute s-o vindem pe această 
fată şi în acelaşi timp să recrutăm noi ortaci? Dar, după cum 
văd, nu avem niciun animal de sacrificat, nici chiar destul 
vin pentru a bea după pofta inimii. Ei bine, daţi-mi zece 
tovarăşi, nu-mi trebuie mai mulţi pentru a ataca târguşorul 
cel mai apropiat, şi vă procur ce ne trebuie pentru a face un 
adevărat ospăț de preoţi Salieni. 

După plecarea lui, ceilalţi fac un foc mare şi ridică zeului 
Marte un altar din brazde de pământ acoperit cu iarbă. 

Puțin după aceea, cei plecaţi după pradă se întorc 
aducând burdufuri pline cu vin şi mânând înaintea lor o 
turmă de animale. Din acestea aleg un ţap mare, bătrân şi 


cu părul zbărlit, şi-l jertfesc lui Marte, 'Tovarăşul şi 
însoţitoruli1*7* lor. Îndată se pregăteşte un copios ospăț şi 
cu acest prilej străinul ia din nou cuvântul: 

— Veţi vedea, le spuse el, că eu sunt un şef neobosit nu 
numai în expediţii şi tâlhării, ci şi atunci când e vorba de 
plăcerile voastre! 

Şi, apucându-se de lucru, cu o mare uşurinţă, face toată 
treaba repede şi cu pricepere. Mătură, pune masa, frige 
carnea, găteşte şi potriveşte porţiile, serveşte la masă cu 
eleganţă, dar mai ales - având grijă să le umple întruna 
pântecoasele pahare - îi îneacă pe toţi în vin. Din când în 
când, totuşi, sub cuvânt că se duce să caute ceva trebuitor 
serviciului, el vizita mereu pe tânăra fată şi-i oferea voios 
porţii de mâncare luate de la masă pe furiş şi cupe de vin, 
din care gustase el mai înainte. Ea primea totul cu mare 
poftă şi uneori, când el voia să-i dea o săturare, ea i-o 
întorcea îndată cu o dragoste egală. Lucrul acesta nu-mi 
plăcea deloc. „Vai, uşuratică fată, îmi ziceam eu, ai uitat de 
căsătoria ta şi de tânărul de care erai legată printr-o iubire 
împărtăşită? Preferi tu acelui nobil bărbat pe care eu nu-l 
cunosc, dar cu care te-au unit părinţii tăi, un vântură-lume, 
un bandit cu mâinile pătate de sânge? Şi nu te mustră 
conştiinţa? în sfârşit, călcând în picioare dragostea ta, îţi 
face plăcere să te dedai desfrâului în mijlocul acestor lăncii 
şi săbii? Şi ce se va întâmpla dacă ceilalţi tâlhari, într-un 
chip sau altul, vor simţi că sunteţi înţeleşi? N-ai să te întorci 
din nou la măgar? Şi mie n-ai să-mi pregăteşti pentru a 
doua oară moartea? în adevăr, te joci cu pielea altuia!” 

Pe când, ca un adevărat sycophanti1%*, îi aduceam, în 
mine însumi, cu cea mai mare indignare, aceste nedrepte 
învinuiri, din câteva cuvinte cu două înţelesuri, dar nu greu 
de priceput pentru un măgar inteligent, înţelesei că tânărul 
nu era Haemus, vestitul tâlhar, ci  Tlepolemusi1%;, 
logodnicul tinerei noastre fete. În adevăr, conversaţia lor 
prelungindu-se, ei vorbiră puţin mai tare, fără să ia în 
seamă prezenţa mea, ca şi cum aş fi fost mort: 


— Curaj, preadulcea mea Charite, îi spunea el, căci în 
curând pe toţi aceşti tâlhari, duşmanii tăi, îi vei avea 
prizonieri! Şi cu o mai mare stăruinţă, el le dădea de băut 
vin neamestecat cu apă, dar puţin încălzit şi, cu toate că 
erau doborâţi de îmbuibare şi ameţiţi de băutură, el care nu 
pusese vinul pe limbă, nu înceta de a le pune în mâini cu de- 
a sila cupele pline şi mie, zău, îmi dădea de bănuit că 
amesteca în ele vreo doctorie adormitoare. 

Când în sfârşit toţi, până la unul, zăceau îngropaţi în vin, 
la dispoziţia oricui ar fi voit să scape de ei, el, fără cea mai 
mică greutate, i-a cetluit cât mai strâns cu putinţă, legându- 
i fedeleş, după pofta sa şi, cu tânăra fată urcată în spinarea 
mea, a pornit spre oraşul ei. 

Îndată ce ne-am apropiat, toată cetatea a ieşit să vadă 
acest spectacol mult dorit. Înaintea lor alergară părinţii, 
rudele, clienţii!2%:, favoriţii şi servitorii, toţi cu mulţumirea 
zugrăvită pe faţă, toţi plini de bucurie: era un alai de 
bărbaţi şi femei de toate vârstele şi, jur pe Hercule, o 
fecioară purtată în triumf pe un măgar era un spectacol 
nemaivăzut şi vrednic de transmis posterităţii. În sfârşit, 
Chiar şi eu eram mai voios şi, ca să nu fac notă discordantă, 
ca un străin în împrejurarea de faţă, mi-am lungit urechile, 
mi-am umflat nările şi am început să zbier atât de puternic, 
de-ai fi crezut că se aud bubuituri de tunet. 

Tânăra fată fusese dusă în camera sa de culcare, unde 
tatăl şi mama ei îi dădură toate îngrijirile cuvenite. Pe mine 
însă, urmat de o mare mulţime de cetăţeni şi de animale de 
povară, Tlepolemus m-a întors neîntârziat înapoi şi nu mi-a 
părut rău deloc, căci, în afară de obişnuita mea curiozitate, 
în acel moment doream să fiu de faţă la arestarea 
bandiţilor. Pe ei într-adevăr i-am găsit încă mai înlănţuiţi de 
vin decât de frânghii. Scotocind peştera şi luând tot ce era 
în ea, ei au încărcat în spinarea noastră aurul, argintul şi 
alte obiecte preţioase, iar pe tâlhari, pe unii rostogolindu-i, 
aşa legaţi cum erau, până în marginea stâncilor din 


apropiere, i-au azvârlit în prăpastie, iar pe alţii, 
decapitându-i cu propriile lor săbii, i-au lăsat pe loc. 

După execuţie, ne-am întors în oraş veseli şi fericiţi. 
Această imensă bogăţie a fost depusă în tezaurul public şi 
Tlepolemus se căsători, după lege, cu tânăra fată pe care o 
recucerise. Din acel moment, tânăra soţie, care mă numea 
salvatorul ei, avea cea mai mare grijă să am mâncare din 
belşug şi tot ce-mi trebuia. Chiar în ziua nunţii, ea porunci 
să mi se umple ieslea până sus cu orz şi să mi se dea atâta 
fân cât ar fi fost de ajuns pentru o cămilă bactriană'20+. Şi 
cu toate acestea, puteam eu să nu blestem îngrozitor, dar 
cu toată dreptatea, pe acea Fotis, care mă prefăcuse în 
măgar şi nu în câine, mai ales când vedeam toţi dulăii casei 
îndopându-se şi ghiftuindu-se cu resturile unei mese 
îmbelşugate şi cu ceea ce furau? 

După prima noapte, aceea a iniţierii în arta Venerei, noua 
căsătorită nu încetă de a reaminti părinţilor şi soţului ei 
nespus de marea recunoştinţă ce-mi datora, până când 
aceştia îi făgăduiră să mă trateze în chipul cel mai onorabil. 
În sfârşit se convoacă în consiliu cei mai înţelepţi prieteni 
pentru a delibera asupra celui mai bun mijloc de a mă 
răsplăti cum se cuvine. Unul era de părere să fiu ţinut 
închis în casă, fără să fac nimic, şi îngrăşat cu orz ales, cu 
bob şi borceag. Dar mai multă trecere a avut părerea altuia 
care, cerând să mi se redea libertatea, îi îndemna să fiu mai 
degrabă lăsat să alerg şi să zburd la ţară şi prin livezi cu 
caii, unde, amestecându-mă printre ei şi fecundând iepele, 
aş fi putut da stăpânilor mei o mulţime de mici catâri. 

Aşadar, chemând îndată pe îngrijitorul hergheliilor, i se 
porunceşte să mă ia cu el. Într-adevăr, eu alergam înaintea 
lui, vesel şi fericit că de aci înainte am scăpat de poveri şi de 
alte suferinţe. Îmi redobândisem libertatea şi fiind la 
începutul primăverii, când pajiştile se acoperă cu iarbă şi 
flori, nu se putea să nu găsesc pe undeva nişte trandafiri. O 
dată cu această nădejde, mi-a răsărit în minte şi gândul că, 
dacă sub acest chip de măgar mi se arăta asemenea 


recunoştinţă şi mi se dădeau aşa de multe onoruri, cu atât 
mai mult va trebui să fiu cinstit când îmi voi fi reluat 
înfăţişarea mea de om. 

Dar, după ce acest îngrijitor de cai m-a dus departe de 
oraş, nu m-am mai bucurat de niciuna dintre plăceri, şi nici 
chiar de cea mai mică libertate, căci soţia lui, cea mai avară 
şi cea mai rea femeie din lume, m-a pus numaidecât să 
învârtesc piatra unei mori şi, lovindu-mă adesea cu un 
ciomag care mai avea încă frunze pe el, îşi câştiga pâinea ei 
şi a familiei pe spinarea mea. Nemulţumită de cum mă 
istovea pentru hrana ei, mă punea să macin şi grâul 
vecinilor, de la care lua plată pentru obositoarele mele 
învârtituri. Şi, culmea mizeriei, după o muncă atât de grea, 
nu mi se dădea cel puţin porţia fixată, căci orzul ce mi se 
cuvenea, după ce fusese măcinat şi cernut la aceeaşi moară 
graţie ocolurilor mele, ea îl vindea ţăranilor din apropiere, 
iar mie, care toată ziua învârtisem această râşniţă 
obositoare, îmi arunca numai spre seară nişte tărâţe 
murdare, necernute şi pline de pietriş! 

Deşi eram copleşit de aceste nenorociri, cruda Soartă mi- 
a impus noi suferinţe, fără îndoială ca să am dreptul, după 
cum se zice, la o măsură plină!2%+* şi ca să mă pot făli cu 
eroicele mele servicii civile şi militare. Într-adevăr, acest 
prea cumsecade îngrijitor al grajdului, ascultând, deşi cam 
târziu, de poruncile stăpânilor săi, îmi permise într-o zi să 
mă amestec în hergheliile iepelor. Liber, în sfârşit, voios şi 
nemaiincăpând de bucurie în pielea-mi de măgar, îmi 
manifestam aprinsa dorinţă printr-un mers uşor şi languros 
şi-mi alegeam iepele care mi se păreau vrednice de a-mi 
deveni soţii. Dar şi de astă dată, speranţa cea mai 
surâzătoare trebuia să ducă la o groaznică nenorocire în 
care era să-mi pierd viaţa. Căci armăsarii care erau lăsaţi 
să pască până la saturare şi să se îngraşe pe îndelete în 
vederea împerecherii şi care de altfel erau nişte 
înspăimântători adversari, în tot cazul cu mult mai puternici 
decât orice măgar, bănuind gândurile mele şi voind să 


preîntâmpine o mezalianţă adulteră, fără să mai ţină seama 
de legile lui lupiter  Ospitalierul, începură să mă 
urmărească ca pe un rival al lor, cu o ură şi cu o furie 
nemărginită. 

Unul, ridicând în sus enormul său piept, cu capul înălţat 
şi cu gâtul întins, mă loveşte cu copitele de dinainte: altul, 
întorcând o crupă rotunjită, muşchiuloasă şi cărnoasă, îmi 
aruncă zvârlituri cu picioarele dinapoi, un al treilea, 
ameninţându-mă cu un nechezat răutăcios, se repede 
asupra mea cu urechile pleoştite şi, arătând două rânduri 
de dinţi albi, sau mai degrabă nişte dălţi, mă sfâşie cu 
muşcăturile lui. Aşa citisem eu în istorie că un rege din 
Tracia!203: dădea pe nefericiţii lui oaspeţi pradă cailor săi 
sălbatici spre a-i sfâşia şi manca cu lăcomie. Atât era de 
mare economia ce făcea la orz acel tiran, aşa de puternic şi 
de avar, încât potolea foamea mâncăcioşilor săi cai dându-le 
din belşug trupuri omeneşti. 

Astfel zdrobit şi sfâşiat eu însumi de repetatele lovituri şi 
de dinţii acestor armăsari, ajunsesem să doresc iarăşi 
moara şi acele învârtituri în jurul ei. Dar Soarta, care nu se 
putea sătura cu chinurile mele, îmi rezervă din nou o altă 
nenorocire. Într-adevăr, fiind trimis să aduc lemne dintr-un 
munte, mi se dădu drept conducător un mic sclav care din 
toate punctele de vedere era un ticălos fără pereche. Şi nu 
era destul că urcuşul anevoios până-n vârful unui munte 
înalt mă obosea şi că, izbindu-mă de colţanii de stâncă, îmi 
zdrobeam copitele, dar mai trebuia să îndur şi o ploaie de 
lovituri cu care-mi mângâia şira spinării şi a căror durere o 
simţeam până-n măduva oaselor. Lovindu-mă neîncetat în 
coapsa dreaptă şi mereu în acelaşi loc, el îmi jupuii pielea şi, 
cu toate că îmi făcuse o rană largă, o gaură adâncă, o 
groapă, sau mai degrabă o adevărată fereastră, cu toate 
acestea călăul nu înceta o clipă de a lovi rana însângerată. 
Adăugaţi că el mă împovăra cu o încărcătură de lemne aşa 
de mare, încât ai fi crezut că această greutate era destinată 
unui elefant, iar nu unui măgar! 


Şi de câte ori sarcina era mai grea într-o parte şi se 
apleca la dreapta ori la stânga, în loc de a lua câteva bucăţi 
de lemne din partea care ameninţa să cadă şi a mă uşura, 
sau cel puţin de a le trece în partea cealaltă, pentru a 
restabili echilibrul, el, dimpotrivă, adăuga în plus pietre 
pentru a cumpăni chipurile inegalitatea greutăţii. Cu toate 
acestea, nemulţumit că mă încărcase cu o povară mult prea 
grea după suferinţele mele atât de cumplite, de câte ori 
treceam peste vreun râu care din întâmplare se găsea în 
drumul nostru, ticălosul, ca să nu-şi ude ciubotele, dintr-o 
săritură se arunca în spinarea mea: adaos uşor, fireşte, 
pentru uriaşa mea povară! Dar dacă, fără voia mea 
alunecam în noroi pe marginea înaltă a celuilalt mal, şi 
dacă, nemaiputând suporta povara, mă clătinam pe picioare 
şi mă prăbuşeam, credeţi că preabunul meu conducător 
întindea mâna ca să mă împiedice să cad, că-mi ţinea capul 
în sus cu dârlogul, că mă ridica de coadă sau că-mi lua cel 
puţin o parte din povară ca să mă pot ridica? Ei bine, el nu- 
mi dădea niciun ajutor în suferinţa mea, ci dimpotrivă, 
începând de la cap, şi de preferinţă de la urechi până la 
coadă, mă snopea în bătaie cu un retevei enorm, până când, 
în loc de leac întăritor, înseşi loviturile mă făceau să mă 
ridic. 

El a mai născocit împotriva mea o nouă şi primejdioasă 
răutate. A cules nişte mărăcini foarte înţepători ale căror 
ace erau veninoase şi otrăvite, a făcut din ei un mănunchi, l- 
a strâns bine cu un nod răsucit şi mi l-a legat de coadă, un 
chin atârnat, căci mărăcinii puşi în mişcare în timpul 
mersului şi aruncaţi într-o parte şi în alta, mă răneau adânc 
cu ucigătoarele lor înţepături. Astfel înduram un îndoit 
chin: dacă începeam să alerg pentru a scăpa de nemiloasele 
lovituri de ciomag, mărăcinii zburau şi mă înţepau mai tare; 
dacă mă opream un moment pentru a-mi cruța durerea, 
loviturile lui mă sileau să alerg în galop. Într-un cuvânt, 
acest mic ticălos părea că n-are alt gând decât să mă facă 
să pier, într-un chip sau altul. Jurându-se c-o va face, m-a 


ameninţat chiar de mai multe ori; şi fără întârziere se ivi un 
prilej care împinse îngrozitoarea lui răutate la acte şi mai 
nelegiuite. 

Într-o zi, pierzând orice răbdare din cauza prea multelor 
şi crudelor bătăi, i-am tras câteva puternice lovituri de 
copite iar el, ca să se răzbune, iată ce nelegiuire născoceşte 
împotriva mea: îmi pune în spinare o sarcină enormă de 
câlţi, o leagă bine cu sfoară şi mă porneşte la drum 
mânându-mă înaintea lui; apoi, de la cea mai apropiată 
vilişoară, el fură un tăciune aprins pe care mi-l pune exact 
în mijlocul poverii. Focul, care câtva timp arsese înfundat şi 
întreţinut de această materie inflamabilă, se ridica în mari 
vâlvătăi şi mă învăluia în întregime în cel mai groaznic 
incendiu. În această primejdie extremă nu văd niciun 
refugiu şi nici măcar mângâierea unei slabe şanse de 
salvare, căci un astfel de incendiu nu admite întârziere şi 
face de prisos orice chibzuire pentru alegerea unor 
hotărâri mai înțelepte. Dar în această crudă situaţie 
Norocul binevoi să-mi trimită o rază de lumină, nu ştiu dacă 
spre a mă destina unor viitoare încercări, dar cel puţin mă 
scăpă de o moarte sigură şi dinainte hotărâtă. Din 
întâmplare, zărind în apropiere o baltă noroioasă, formată 
din ploaia care căzuse în ajun, dintr-o săritură mă arunc în 
ea şi în cele din urmă, focul stingându-se cu totul, scap în 
sfârşit uşurat de povară şi în acelaşi timp salvat de la 
moarte. 

Dar acest ticălos şi perfid băiat a aruncat asupra mea şi 
cu acest prilej toată ticăloşia faptei sale; el a afirmat 
înaintea oamenilor casei că eu, trecând pe lângă focul unor 
vecini, am făcut dinadins un pas greşit şi m-am lăsat să cad 
la pământ, pentru a pune câlţii pe cărbuni. Şi râzându-mi în 
nas adăugă: 

— Până când vom mai hrăni fără folos pe acest 
incendiator? 

După câteva zile, căută să-mi întindă o cursă cu mult mai 
perfidă. Vânzând la primul bordei întâlnit lemnele ce le 


purtam, mă aduce acasă fără povară şi începe să strige în 
gura mare că nu mai poate s-o scoată la capăt cu răutatea 
mea şi că renunţă la greaua lui meserie de a-mi fi 
conducător. Şi iată ce mincinoase învinuiri ticlui împotriva 
mea: 

— Vedeţi voi, zicea el, acest măgar leneş, foarte greoi la 
mers şi din cale-afară de rău? Ei bine, pe lângă celelalte 
isprăvi, acum mă nelinişteşte mult şi din cauza unor noi 
primejdii. Căci, cum zăreşte de departe, pe drum, vreo 
persoană, fie că e o femeie frumoasă, fie o fată de măritat 
sau un tinerel plăcut, îndată aruncă povara din spinare şi, 
doritor de fiinţe omeneşti, se repede furios asupra lor, le 
aruncă la pământ şi cu gura deschisă încearcă voluptăţi 
bestiale, neîngăduite şi nemaiauzite şi le pofteşte la 
căsătorii detestate de Venus. Şi pentru a simula chiar 
sărutări imaginare, le apasă şi le muşcă încet şi des cu botul 
lui îngrozitor: ceea ce ar putea să ne atragă numeroase 
certuri şi procese şi poate chiar vreo acţiune criminală. 
Chiar adineauri, zărind o femeie tânără de bună condiţie, 
îndată a aruncat în toate părţile lemnele cu care era 
încărcat şi, repezindu-se asupra ei cu o furie de nebun, a 
răsturnat-o în noroi şi acolo, sub ochii tuturor, acest frumos 
şi elegant amorez se silea să se urce pe trupul ei. Dacă, la 
plânsetele şi ţipetele victimei, care chema în ajutor, n-ar fi 
alergat vreo câţiva trecători şi n-ar fi smuls-o de sub 
copitele lui, nenorocita, zdrobită şi făcută bucăţi, ar fi pierit 
în cele mai groaznice chinuri, iar noi am fi rămas sub 
povara unei acţiuni de omor care se pedepseşte cu 
moartea! 

Prin astfel de minciuni şi prin alte vorbe pe care pudica 
mea tăcere le făcea mai convingătoare, el întărâtă în cel 
mai înalt grad pe păstori ca să scape de mine. În cele din 
urmă, unul din ei zise: 

— Ei bine, de ce nu jertfim o dată pe acest soţ de 
răspântie, ba mai mult, pe acest adulter universal, ca o 
meritată  ispăşire pentru  monstruoasele lui  porniri 


amoroase? Haide, băiete, zise el, taie-i capul numaidecât, 
aruncă-i măruntaiele la câini, iar tot restul cărnii păstrează- 
| pentru masa lucrătorilor noştri. Cât priveşte pielea, după 
ce vom usca-o presărând-o cu cenuşă, o vom duce 
stăpânilor noştri, pe care nu va fi greu să-i convingem că 
dobitocul a fost ucis de un lup! 

Fără să zăbovească o clipă, nemilosul meu acuzator, 
încântat că e în sfârşit executorul sentinţei ciobanilor, 
bătându-şi joc de nenorocirea mea şi aducându-şi aminte de 
loviturile de copită ce le primise, de care, zău, îmi părea 
foarte rău c-au fost fără urmare, îşi pregătea cuțitul cu 
mare grabă, ascuţindu-l pe o piatră. Dar unul din gloata 
ţăranilor, luând atunci cuvântul, zise: 

— Ar fi păcat să ucidem în acest chip un măgar aşa de 
frumos şi să ne lipsim de serviciile lui atât de necesare 
numai pentru vina că e pătimaş şi prea necumpătat în 
pornirile lor amoroase. E mai bine să-l jugănim, căci în 
acest caz nu va mai simţi deloc fierbinţelile iubirii, pe noi ne 
va scăpa de teama oricărei primejdii şi pe deasupra va 
deveni cu mult mai gras şi mai corpolent. Eu am văzut un 
mare număr nu numai de măgari leneşi, ci şi de cai focoşi, 
care, într-o continuă şi prea mare excitare amoroasă, 
deveneau furioşi şi sălbatici şi pe care o astfel de stârpire i- 
a tăcut în cele din urmă blânzi şi buni, supuşi la poveri şi 
potriviţi pentru orice alt serviciu. În sfârşit, dacă vreţi să-mi 
urmaţi sfatul, după câteva zile, în care am de gând să mă 
duc la bâlciul din apropiere, voi putea să-mi iau de acasă 
instrumentele pe care le am pregătite în acest scop, apoi să 
mă întorc repede aici să castrez, îndepărtându-i coapsele, 
pe furiosul şi insuportabilul vostru amorez şi să vi-l fac mai 
blând decât un miel! 

Smuls din ghearele Infernului de propunerea acestui 
ţăran, dar destinat celui mai îngrozitor chin, eram nespus 
de trist şi plângeam că, lipsit de cea mai nobilă parte a 
corpului meu aveam să pier în întregime. În sfârşit, mă 
gândeam să isprăvesc cu viaţa, fie abţinându-mă mult timp 


de la orice hrană, fie aruncându-mă în vreo prăpastie, cu- 
adevărat hotărât să mor oricum, numai să mor întreg. Pe 
când ezitam în alegerea felului cum voi muri, a doua zi de 
dimineaţă acest băiat, călăul meu, mă conduse din nou la 
muntele pe care ne urcam de obicei. Acolo el mă legă deo 
ramură aplecată a unui stejar uriaş şi îndepărtându-se ceva 
mai mult de drum, tăia cu toporul lemnele pe care trebuia 
să le car eu; când deodată, dintr-o peşteră vecină, înălţând 
un cap enorm, iese încet şi liniştit un urs înfiorător. La 
această  neaşteptată apariţie, tremurând de frică şi 
înspăimântat, îmi las toată greutatea corpului pe picioarele 
dinapoi, îmi întind gâtul, ridic capul în sus, rup cureaua cu 
care eram legat, o iau numaidecât la fugă în galop şi zbor 
pe povârnişurile repezi nu numai cu picioarele, ci şi cu tot 
trupul, dându-mă de-a rostogolul. În sfârşit, ajung în 
câmpiile care se întindeau în vale, fugind cât mă ţineau 
picioarele şi de ursul înfiorător şi de conducătorul meu, mai 
rău decât ursul. 

Atunci, un trecător, văzându-mă singur şi fără stăpân, 
pune mâna pe mine, îmi sare repede în spinare şi, lovindu- 
mă cu un băț pe care-l avea la el, mă duce pe un drum 
lăturalnic pe care nu-l cunoşteam. Mie îmi convenea foarte 
mult acest drum pe care apucase, fiindcă mă depărtam de 
fatala măcelărire a bărbăţiei mele. De altfel puţin îmi păsa 
de loviturile lui, căci eram obişnuit din capul locului cu 
loviturile de ciomag. 

Dar Soarta care se înverşuna să mă piardă îmi spulberă 
cu iuţeală vrednică de plâns această şansă de scăpare atât 
de binevenită şi-mi întinse curse noi. 

Într-adevăr, păstorii mei, căutând o vacă pierdută şi 
cutreierând prin diferite locuri, dau din întâmplare peste 
noi. Ei mă recunosc îndată şi, apucându-mă de căpăstru, se 
silesc să mă tragă la ei. Dar celălalt se împotrivea cu 
îndrăzneală şi cu putere, luând ca martori pe zei şi pe 
oameni. 


— De ce mă târâţi aşa de sălbatic? zicea el. De ce mă 
atacați? 

— Nu mai spune! Noi ne purtăm sălbatic, când tu ne-ai 
furat măgarul şi acum fugi cu el? Mai bine spune-ne unde ai 
ascuns copilul, conducătorul lui, pe care l-ai omorât, fără 
îndoială? 

Şi  numaidecât, smulgându-l din spinarea mea, şi 
aruncându-l la pământ, îl lovesc cu pumnii şi-l calcă în 
picioare deşi nenorocitul se jura pe toţi zeii că n-a văzut 
niciun conducător şi că dând de măgarul care alerga în 
galop, fără frâu şi singur, îl prinsese numai în nădejdea unei 
prime de denunţi2%+, având de gând fireşte să-l înapoieze 
stăpânului său. 

— O! spunea el, dacă însuşi acest măgar, pe care aş fi 
vrut să nu-l fi întâlnit niciodată, ar putea vorbi ca un om şi 
da mărturie de nevinovăția mea, aţi regreta desigur o astfel 
de purtare nedreaptă şi sălbatică! 

Dar aceste jurăminte şi asigurări nu serviră la nimic, căci, 
după ce-i aruncară o funie de gâti!2%*, blestemaţii păstori îl 
aduseră înapoi pe munte, în pădurea de unde copilul avea 
obiceiul să aducă lemne. Nu l-au găsit nicăieri, dar în cele 
din urmă i-au zărit trupul rupt în bucăţi şi împrăştiat peste 
tot locul. Eu îmi dădeam cât se poate de bine seama că 
dinţii ursului făcuseră acest lucru şi aş fi spus, desigur, ce 
ştiam dacă aş fi avut darul vorbirii. Dar tot ce puteam face 
era să mă bucur în sinea mea de această răzbunare, deşi 
cam târzie. 

În sfârşit, după ce fură găsite toate mădularele 
împrăştiate ale cadavrului şi potrivite la locul lor cu mare 
greutate, îl îngropară chiar în locul acela. lar pe 
Belerofonul!2%*: meu, acuzându-l că e un hoţ dovedit şi un 
crunt ucigaş, deocamdată îl duseră legat zdravăn la 
bordeiele lor, pentru ca a doua zi dimineaţă, după cum 
spuneau ei, să-l dea pe mâna magistraţilor ca să-şi ia 
pedeapsa. 


În timp ce părinţii jeleau moartea copilului bătându-se în 
piept şi suspinând, iată că sosi şi ţăranul care, ţinându-şi 
promisiunea, insista să facă operaţia hotărâtă. 

— Alta e pierderea noastră de astăzi, îi zise unul din 
păstori, dar mâine vom fi încântați nu numai să înlături 
bărbăţia acestui blestemat măgar, dar chiar să-i tai şi capul, 
iar ajutorul tovarăşilor noştri nu-ţi va lipsi! 

Aşa se făcu că nimicirea mea fu amânată pe a doua zi. lar 
eu mulţumeam acestui băiat bun, care cel puţin prin 
moartea sa întârziase cu o zi supliciul meu. Dar nici chiar 
acest răgaz aşa de scurt nu-mi fu dat să mă bucur sau să 
mă odihnesc, căci mama copilului, jelind îngrozitoarea 
moarte a fiului ei, plângând şi suspinând, îmbrăcată în 
straie de doliu şi smulgându-şi cu amândouă mâinile păru-i 
alb acoperit de cenuşă, văitându-se şi ţipând îngrozitor, 
dădu năvală în grajdul meu şi lovindu-şi pieptul şi 
zdrobindu-şi sânul cu furie, zicea: 

— Cum! măgarul ăsta să-şi îndestuleze lăcomia culcat în 
linişte pe aşternutul său de paie şi, mâncând fără încetare, 
să-şi umple pântecele-i nesăţios şi adânc fără să aibă milă 
de suferinţa mea, fără să-şi amintească de jalnicul sfârşit al 
răposatului său stăpân! Desigur, el mă dispreţuieşte şi-şi 
bate joc de bătrâneţea şi de slăbiciunea mea, şi, fără 
îndoială, îşi închipuie că o crimă atât de mare va rămâne 
nepedepsită. Sau poate se crede nevinovat, căci după cele 
mai criminale acţiuni e firesc să speri nepedepsirea, cu 
toată mustrarea conştiinţei. Dar, în numele zeilor, patruped 
ticălos, de-ai avea numai o clipă uzul vorbirii, care e nerodul 
pe care l-ai putea convinge că tu n-ai nicio vină în această 
groaznică nenorocire? Nu puteai să lupţi cu picioarele şi cu 
muşcăturile pentru a apăra pe nenorocitul meu copil? De 
foarte multe ori i-ai putut da lovituri de copită, dar când era 
în primejdie de moarte nu puteai să-l aperi cu aceeaşi 
uşurinţă? Cel puţin puteai să-l iei repede în spinarea ta şi 
să-l smulgi din mâinile pline de sânge ale primejdiosului său 
ucigaş. În sfârşit, nu trebuia să fugi singur, părăsind cu 


totul pe tovarăşul tău, pe conducătorul tău, pe stăpânul tău, 
pe cel care-ţi dădea de mâncare. Nu ştii că cei care refuză 
să ajute şi să salveze pe cei în primejdie de moarte, sunt 
aspru pedepsiţi pentru că prin acest refuz insultă morala 
publică? Dar n-ai să te bucuri tu mult de nenorocirea mea, 
ucigaşule! Am să te fac eu să simţi ce putere poate să dea 
natura unei mame disperate în durerea ei! 

Sfârşind aceste cuvinte, şi-a vârât mâinile sub cingătoare 
şi, deznodând-o, mi-a legat cu ea amândouă picioarele 
dinapoi cât a putut mai strâns, ca să nu-mi lase niciun mijloc 
de a mă răzbuna şi apăra. Apoi, punând mâna pe stinghia 
cu care de obicei se înţepenea uşa grajdului, ea n-a încetat 
să mă lovească cu toată puterea decât atunci când forţele-i 
slăbite n-o mai ajutară şi când lemnul, sub propria lui 
greutate, îi scăpă din mâini. Tânguindu-se că braţele ei 
obosesc aşa de repede, ea alergă la vatră şi, aducând un 
tăciune, mi-l vâri între picioarele dinapoi. Atunci eu, 
folosindu-mă de singurul mijloc de apărare ce-mi mai 
rămânea, începui să arunc o baligă lichidă şi-i murdării 
ochii şi toată figura. Astfel orbită şi împuţită, ciuma se 
hotări în sfârşit s-o ia la fugă. Altfel, tăciunele acestei 
Alteea!2%. în delir ar fi făcut un nou Meleagru din sărmanul 
măgar care şi-ar fi pierdut viaţa. 


CARTEA A OPIA 


Noaptea, pe la primul cântat al cocoşului, sosi din oraşul 
vecin un tânăr, pe cât mi s-a părut mie, unul dintre 
servitorii Charitei, acea copilă care, împreună cu mine, 
îndurase aceleaşi suferinţe la tâlhari. Aşezându-se aproape 
de foc, printre numeroşii săi tovarăşi de robie, iată ce veşti 
ciudate şi îngrozitoare aducea despre moartea stăpânei 
sale şi despre nenorocirea întregii case: 

— Grăjdari, ciobani şi văcari, nefericita noastră Charite 
nu mai trăieşte; sărmana şi-a găsit sfârşitul în cea mai 
tragică împrejurare, dar cel puţin nu s-a coborât singură la 
mani. Ca să cunoaşteţi tot ce s-a întâmplat, voi lua de la 
început faptele, pe care Iară îndoială unii, mai învăţaţi 
decât mine şi înzestrați de la natură cu talentul de a scrie, 
ar putea să le aştearnă pe hârtie ca un model de povestire. 

În oraşul vecin era un tânăr, dintr-o familie ilustră, cu o 
strălucită situaţie socială şi bucurându-se în acelaşi timp de 
o avere foarte mare. Dar era un stricat, un stâlp de 
cârciumă; trăind cu femeile uşoare şi ducând-o toată ziua 
într-o beţie, din nenorocire se înhăitase cu nişte bande de 
tâlhari şi-şi mânjise mâinile chiar cu sânge omenesc. El se 
chema Thrasyllus!2%+ şi faima pe care şi-o dobândise se 
potrivea de minune cu numele său. De îndată ce Charite 
ajunse la vârsta măritişului, el fusese printre primii 
pretendenți şi arătase o dorinţă arzătoare de a obţine mâna 
ei. Deşi întrecea cu mult pe toţi ceilalţi pretendenți şi prin 
daruri bogate căutase să stimuleze alegerea părinţilor, 
totuşi, din cauza stricăciunii şi a relei reputaţii, suferise 
afrontul unui refuz. Dar până în clipa când fiica stăpânului 
nostru fusese acordată virtuosului Tlepolemus, acest 
Thrasyllus hrănise neîncetat în el însuşi o iubire mistuitoare 
şi, furios că cererea lui fusese respinsă, căuta prilejul de a 
făptui o sângeroasă crimă. 


Găsind, în sfârşit, o ocazie potrivită spre a-şi justifica 
prezenţa, se pregăteşte pentru crima pe care de mult o 
plănuise. În ziua în care tânăra fată, graţie iscusinţei şi 
vitejiei  logodnicului ei, fusese scăpată de săbiile 
amenințătoare ale  tâlharilor, el, amestecându-se în 
mulţimea celor care o felicitau, s-a arătat în faţa noilor soţi 
neobişnuit de vesel şi de fericit pentru salvarea lor prezentă 
şi pentru copiii ce în curând aveau să-i aibă. Din cinste 
pentru ilustra sa familie, a fost primit în casa noastră 
printre cei mai aleşi oaspeţi, dar sub masca mincinoasă a 
celui mai credincios prieten ascundea un plan criminal. 

La scurt timp după aceea, el luă parte la toate 
conversațiile lor, vizitele deveniră tot mai dese şi uneori 
chiar mâncau şi beau în comun. Din zi în zi prietenul 
devenea tot mai drag şi, fără să-şi dea seama, aluneca în 
prăpastia adâncă a iubirii. Şi nu e de mirare, căci flacăra 
crudului Amor e încă slabă la început şi ne farmecă prin 
plăcuta ei căldură, dar când e înteţită de obişnuinţă, în 
curând devine un foc mistuitor, care-l arde şi-l consumă pe 
muritor în întregime. 

De multă vreme Thrasyllus se gândise în sinea lui şi nu 
găsise niciun prilej potrivit pentru o tainică întâlnire. Dar, 
deşi văzuse bine că posibilitatea unei legături adultere îi 
era închisă din ce în ce mai mult, deşi recunoscuse că 
legătura foarte puternică a unei noi şi crescânde iubiri nu 
putea fi ruptă şi că tânăra soţie, chiar dacă ar fi voit (cu 
toate că nu se putea să voiască), era împiedicată de un 
mare număr de supraveghetori şi de nepriceperea ei în 
materie de necredinţă conjugală, cu toate acestea, o 
funestă încăpățânare îl împingea să încerce un lucru 
imposibil, ca şi cum ar fi fost posibil. Un lucru care astăzi 
pare a fi greu de făcut, iubirea îl face să pară uşor de 
îndeplinit. În sfârşit, veţi vedea, dar, vă rog, ascultați cu 
toată grija şi atenţia unde poate duce furia unei patimi fără 
frâu. 


Într-o zi, Tlepolemus, luând cu el pe Thrasyllus, se duse la 
o vânătoare de animale sălbatice, dacă totuşi caprele 
sălbatice pot fi numite astfel. Charite nu îngăduia 
bărbatului ei să umble după animalele înarmate cu colţi sau 
coame. Curând, ei ajunseră la o colină acoperită cu o 
pădure aşa de întunecoasă din cauza desului frunziş cu 
care erau îmbrăcate crengile copacilor, încât cei ce 
urmăreau vânatul nu mai vedeau nimic înaintea lor. Atunci 
se dă drumul câinilor vânătoreşti de rasă, pentru ca haita 
să gonească animalele din ascunzători. Îndată, aducându-şi 
aminte de dibaciul lor dresaj, ei împart şi împresoară toate 
ieşirile. La început, câinii scot numai un mârâit abia simţit, 
apoi, deodată, la un semnal dat, umplu toată pădurea cu 
lătratul lor furios şi răguşit. Dar din vizuini nu gonesc nici 
capra sălbatică, nici căpriorul speriat, nici ciuta, cel mai 
blând dintre toate animalele pădurii, ci un mistreţ uriaş şi 
nemaivăzut până atunci, o grămadă informă de muşchi şi de 
grăsime sub o piele învârtoşată şi murdară, acoperită cu un 
păr aspru şi zbârlit, care pe spinare se ridica drept în sus ca 
nişte spini; spumegând de turbare, îşi freca zgomotos dinţii 
unul de altul, din ochii lui ameninţători ţâşneau flăcări şi cu 
râtu-i fremătător se repezea şi răsturna cu iuţeala 
trăsnetului tot ce întâlnea în calea lui. Mai întâi el spintecă 
cu colții şi ucide în dreapta şi în stânga câinii cei mai 
cutezători care se apropiaseră de urma lui; apoi, călcând în 
picioare reţelele prea slabe şi revenind în direcţia în care 
dăduse primul său atac, trece mai departe. 

Într-adevăr, noi toţi eram înlemniţi de frică, şi, obişnuiţi 
să vânăm fără primejdie şi lipsiţi de arme şi de alte mijloace 
de apărare, cum eram în acel moment, ne ascunserăm într- 
un morman de frunze şi de arbori. Dar Thrasyllus, găsind 
prilejul potrivit pentru perfida lui crimă, iată cu ce vorbe 
viclene se adresează lui Tlepolemus: 

„Cum! încremeniţi de frică şi la fel cu sclavii ăştia pe care 
o zadarnică teamă i-a culcat la pământ sau doborâţi de 
spaimă ca femeile, vom lăsa noi să ne scape din mâini o 


pradă atât de bogată? De ce să nu-ncălecăm pe cai şi să 
pornim numaidecât pe urma lui? Tu ia ţăpoaia vânătorului, 
eu iau o lance!” 

Fără întârziere, ei sar repede pe cai şi cu cea mai mare 
înflăcărare urmăresc mistrețul. Acesta, aducându-şi aminte 
de forţa lui firească, se-ntoarce din drum; dar, aprinzându- 
se în el crunzimea-i înnăscută, începe să-şi frece colții, 
părând a chibzui asupra cui să se repeadă mai întâi. 
Tlepolemus aruncă primul în spinarea mistreţului ţăpoaia 
pe care o purta. Dar Thrasyllus, în loc să izbească fiara, îşi 
îndreptă lancea asupra calului prietenului său, şi-i reteză 
picioarele dinapoi de la genunchi. Animalul se prăbuşeşte 
scăldat în sânge şi, răsturnându-se pe spate, fără voia lui 
aruncă la pământ pe stăpânul său. Fără să şovăie, mistrețul 
se repede asupra călăreţului întins la pământ, îi sfâşie mai 
întâi hainele în mai multe rânduri, apoi pe el însuşi, care 
încerca să se ridice. În faţa acestui început de crimă, bunul 
său prieten nu avu nicio remuşcare şi, nici atunci când văzu 
într-o primejdie atât de mare pe cel căzut victimă cruzimii 
sale, nu fu mulţumit. Tlepolemus, nemaiştiind ce face de 
durere şi silindu-se să-şi acopere numeroasele lui răni, 
implora cu o voce vrednică de milă ajutorul prietenului său, 
dar ca răspuns, trădătorul îi aruncă lancea sa în coapsa 
dreaptă cu atât mai multă siguranţă, cu cât ştia că rănile 
produse de fier semănau cu împunsăturile colţilor de 
mistreţ. După aceasta, cu o mână sigură, străpunge şi fiara. 

Murind astfel tânărul nostru stăpân, noi, servitorii, am 
ieşit din ascunzători şi am alergat spre el plini de mâhnire. 
Îndeplinindu-şi dorinţa, Thrasyllus, deşi era bucuros de 
uciderea duşmanului său, totuşi nu-şi arătă mulţumirea pe 
faţă. Luând un aer trist şi prefăcându-se îndurerat, el 
îmbrăţişează cu patimă cadavrul care era opera sa, şi-şi dă 
toată silinţa să ia o înfăţişare la fel cu a celor care plângeau 
fără făţărnicie, numai că lacrimile sale nu voiau să curgă. 
Astfel, imitând durerea noastră, care ne jeleam cu adevărat, 


înşelătorul aruncă asupra mistreţului crima pe care o 
săvârşise cu propria lui mână. 

Abia se făptuise crima, şi zvonul se răspândi pretutindeni. 
Îndreptându-şi primul zbor spre casa lui Tlepolemus, ajunse 
la urechile nefericitei sale soţii... Aceasta, aflând o veste 
atât de îngrozitoare cum nu-i va fi dat să mai audă alta, îşi 
ieşi din minţi şi, cuprinsă de furie ca o bacantă în delir, se 
repezi într-o goană nebună pe străzile pline de lume, pe 
ogoare şi câmpii, plângând cu o voce rătăcită moartea 
soţului ei. Cetăţenii întristaţi alergară cu grămada, toţi cei 
pe care îi întâlneau în cale îi urmau şi se asociau la durerea 
lor. Întregul oraş rămase pustiu, atât era de mare 
curiozitatea tuturor de a vedea acest spectacol. Dar, iată, 
Charite zări cadavrul soţului; ea alergă lângă el şi, fără 
suflare, prăbuşindu-se peste trupul său, puţin a lipsit să nu- 
şi dea chiar acolo sufletul pe care i-l închinase lui. În sfârşit, 
ridicată cu greu de mâinile rudelor, ea rămase în viaţă fără 
voia ei. În curând, alaiul funebru, însoţit de tot poporul care 
îl urma, se îndreptă spre locul de îngropăciune. Thrasyllus 
țipa şi se jelea neobişnuit de mult şi de zgomotos, iar 
lacrimile, pe care nu reuşise să le stoarcă în primele clipe 
de prefăcută durere, îi curgeau acum de bună seamă dintr- 
un exces de bucurie şi cu nenumăratele lui cuvinte de 
dragoste ar fi putut înşela însuşi Adevărul. 

„Drag prieten, scump camarad de aceeaşi vârstă, fratele 
meu!“ îi spunea el, chemându-l pe nume cu o voce jalnică, şi 
din când în când îndepărta mâinile Charitei care-şi zdrobea 
sânul, îi calma durerea, îi potolea lamentările prin vorbe 
dezmierdătoare, căutând să-i micşoreze sfâşietoarea-i 
mâhnire şi, ca s-o consoleze, născocea felurite exemple de 
nenorociri întâmplate multora. De altfel, prin aceste 
mincinoase mărturii de prietenie, el căuta un pretext 
pentru dorinţa lui de a mângâia văduva şi îşi hrănea astfel 
odioasa-i pasiune. 

Dar, după îndeplinirea datinelor de îngropăciune, tânăra 
femeie se grăbeşte să coboare lângă soţul ei. Ea încearcă 


absolut toate căile şi se opreşte la acea cale dulce şi tihnită, 
care n-are nevoie de nicio armă şi care seamănă cu un 
somn liniştit; într-un cuvânt, nenorocita vrea să moară de 
foame. Nemaiîngrijindându-se deloc de persoana şi de 
îmbrăcămintea ei, se ascunde în fundul unei pivnițe 
întunecoase, renunțând pentru totdeauna la lumina zilei. 
Dar 'Thrasyllus, fie prin repetatele lui stăruinţe, fie prin 
acelea ale prietenilor Charitei, ale rudelor şi chiar ale 
părinţilor ei, o decide în sfârşit să facă o baie şi să ia puţină 
hrană spre a-şi înviora trupul aproape ruinat de slăbiciune 
şi murdărie. Cum de altfel ea îşi venera părinţii, se înclină 
înaintea sfintei lor dorinţe, ce-i drept, fără voia ei, şi cu o 
faţă nu veselă, ci doar ceva mai senină, îşi luă locul printre 
cei vii, aşa cum i se poruncise, dar în fundul inimii ei, în 
adâncul fiinţei sale se topea de jale şi mâhnire. Toate zilele 
şi toate nopţile şi le petrecea în regrete dureroase şi, 
cerând ca soţul ei să fie reprezentat cu atributele zeului 
Liber!20:, se făgăduise ca roabă cultului său, cinstindu-l cu 
onoruri divine şi chinuindu-se astfel prin chiar această 
consolare. 

Dar 'Thrasyllus, de altfel pripit şi îndrăzneţ, cum îl arăta 
chiar numele său, nu avu răbdare să aştepte ca lacrimile să 
fi putut sătura atâta durere, ca această rătăcire a unui 
suflet adânc zdruncinat să se potolească şi ca excesul 
prelungit al mâhnirii s-o facă să dispară. Atunci, când ea îşi 
plângea încă soţul „când îşi sfâşia încă hainele şi-şi smulgea 
părul, el nu şovăi să-i facă o propunere de căsătorie şi, în 
neruşinarea-i fără margini, să-şi dezvăluie tainica iubire ce-i 
păstra în inima sa, crimă de care n-ar fi trebuit să 
vorbească niciodată. La această nelegiuită destăinuire, 
Charite fu cuprinsă de groază, de o adâncă scârbă şi, ca şi 
cum ar fi fost lovită de un trăsnet, de uraganul pogorât din 
cer sau chiar de fulgerul lui Ilupiter, ea se prăbuşi la pământ 
şi-şi pierdu cunoştinţa. După câtva timp, venindu-şi în fire 
încetul cu încetul, scoase în mai multe rânduri nişte ţipete 
sălbatice şi, pătrunzând uneltirea vicleanului Thrasyllus, ea 


amână, până la luarea unei hotărâri bine chibzuite, 
dorinţele nerăbdătoare ale pretendentului. 

În acest răstimp, umbra lui Tlepolemus, ucis într-un mod 
atât de crud, însângerată şi desfigurată de paloare, apăru 
soţiei sale, în timpul castului ei somn. „Scumpă soţie, zise el, 
nimeni să n-aibă dreptul să te numească astfel, dacă 
amintirea mea trăieşte în inima ta. Sau, dacă înfiorătoarea 
tragedie a timpuriei mele morţi a rupt legământul iubirii 
noastre, atunci mărită-te şi fii mai fericită decât cu mine, 
numai să nu încapi pe mâna nelegiuitului Thrasyllus, să nu 
stai niciodată de vorbă cu el, să nu te aşezi la masa lui, să 
nu te odihneşti în patul lui. Fugi de mâna mânjită cu sânge 
a celui care m-a ucis. Nu pune căsătoria ta sub zodia unui 
asasinat infam. Acele răni al căror sânge l-au spălat 
lacrimile tale n-au fost toate făcute de colții mistreţului. 
Lancea crudului Thrasyllus m-a despărţit de tine!” Apoi el 
arătă celelalte împrejurări şi puse în lumină toată 
desfăşurarea crimei. 

Plină de tristeţe, Charite aţipise cu chipul întipărit în 
pernele patului ei şi, chiar dormind, lacrimile-i curgeau 
şiroaie şi-i scăldau obrajii. Această apariţie, asemenea unei 
violente dureri, o smulge din somnu-i agitat şi, izbucnind 
din nou în hohote de plâns, se jeleşte amarnic, îşi sfâşie 
cămaşa şi cu micile-i mâini îşi învineţeşte cu furie 
frumoasele ei braţe. Totuşi, neîmpărtăşind nimănui această 
apariţie nocturnă şi prefăcându-se că n-are cunoştinţă de 
crima ce-i fusese destăinuită, ea se hotărăşte în gândul său 
să pedepsească pe ticălosul ucigaş şi să scape de o 
existenţă vrednică de plâns. 

Împins de neînfrânatele lui dorinţe, odiosul pretendent se 
prezintă din nou şi cu cererile lui în căsătorie oboseşte nişte 
urechi bine astupate. Dar Charite respingea cu multă 
bunătate vorbele lui, jucându-şi rolul cu o admirabilă fineţe 
şi la declaraţiile lui stăruitoare, la umilele lui rugăminţi, ea 
îi răspundea astfel: „Plăcutul chip al fratelui tău şi al mult 
iubitului meu soţ mai dăinuie înaintea ochilor mei, parfumul 


dulce al divinei sale făpturi stăruie încă în nările mele, 
frumosul Tlepolemus trăieşte încă în mintea mea. Ar fi deci 
din partea ta un act de bunăvoință şi dreptate dacă ai lăsa 
unei preanenorocite văduve timpul necesar doliului hotărât 
de legi. Mai sunt câteva luni până la sfârşitul anului(210;, 
lasă-le să treacă. Acest răgaz, pe care-l cere pudoarea mea, 
va fi de folos chiar şi propriei tale siguranţe, căci prin 
preamarea noastră grabă de a ne căsători, cu drept cuvânt 
am putea stârni groaznica mânie a manilor soţului meu şi i- 
am împinge la pieirea ta!” 

Aceste vorbe nu avură darul să potolească nerăbdarea lui 
Thrasyllus şi nici măcar promisiunea ce i se făcuse pentru 
mai târziu nu-l încântă. Neruşinata lui limbă nu încetează o 
clipă să şoptească în urechile Charitei cuvinte odioase şi 
vinovate, până când Charite, prefăcându-se că cedează, îi 
spune: „Cel puţin trebuie să-mi acorzi favoarea, te rog 
foarte mult, dragul meu 'Thrasyllus, ca pentru un moment 
unirea noastră să fie tacită şi pe ascuns, şi ca niciunul 
dintre servitorii noştri să nu observe nimic, până când anul 
nu-şi va fi terminat ultimele zile!” 

Amăgit, Thrasyllus cedează în faţa acestei promisiuni 
înşelătoare şi consimte bucuros la o iubire tainică. El 
aşteaptă noaptea şi întunericul ei de nepătruns cu cea mai 
mare nerăbdare, sacrificând totul unicei lui dorinţe de ao 
poseda pe Charite. „Dar ai grijă, zice ea, să te înfăşori cât 
mai bine într-o manta şi, neînsoţit de nimeni, la începutul 
primei veghi, să te apropii fără zgomot de casa mea. Fluieră 
numai o dată şi aşteaptă. Doica mea, pe care o cunoşti, va fi 
acolo la uşă, pândind sosirea ta. Ea îţi va deschide şi, 
primindu-te fără nicio lumină care să te descopere, te va 
conduce în camera mea de culcare.” 

Pregătirea acestei căsătorii funebre plăcu lui Thrasyllus. 
Nebănuind nimic, dar tulburat de aşteptare, el se plângea 
numai de lungimea zilei şi de întârzierea serii. Când, în 
sfârşit, soarele făcu loc nopţii, echipat aşa cum ceruse 
Charite şi amăgit de punctualitatea înşelătoare a doicii, se 


strecoară în cameră cu inima plină de nădejde. Atunci 
bătrâna, din ordinul stăpânei sale, nemaiştiind cum să-l 
îndatoreze, aduce pahare şi o amforă cu vin în care se 
amestecase o băutură soporifică. El bea pahar după pahar 
pe nerăsuflate şi fără nicio teamă, iar doica, scuzând 
întârzierea stăpânei sale sub cuvânt că şi-ar îngriji tatăl 
bolnav, îl cufundă uşor într-un somn adânc. 

Îndată ce-l văzu răsturnat pe spate şi expus tuturor 
insultelor, ea o cheamă pe Charite care, intrând cu o 
energie bărbătească şi tremurând toată de o furie sălbatică, 
se aruncă asupra ucigaşului, dominându-l: „lată-te deci, 
zise ea, credincios tovarăş al bărbatului meu, iată-te, cinstit 
vânător, iată-te, scump soţ! Asta e mâna care a vărsat 
sângele meu, asta e inima în care s-au urzit atâtea perfide 
comploturi pentru pierderea mea. Aceştia sunt ochii cărora 
am avut nenorocirea să plac şi care, totuşi, presimţind 
oarecum întunericul ce-i aşteaptă, încearcă mai dinainte 
chinurile viitoare. Dormi liniştit, visează fericit! Eu n-am să 
te lovesc nici cu sabia, nici cu pumnalul. Departe de mine 
de a voi să te pun pe aceeaşi treaptă cu soţul meu, chiar 
printr-un soi de moarte asemănător. Tu vei trăi, dar ochii tăi 
vor muri şi nu vei mai vedea nimic decât în vis. Voi face ca 
moartea duşmanului tău să-ţi pară mai fericită decât viaţa 
ta. Nu, tu nu vei mai vedea lumina şi vei avea nevoie deo 
mână care să te conducă. Charite nu va fiata,tunute vei 
bucura de această căsătorie, tu nu vei avea nici liniştea 
morţii, nici bucuriile vieţii; fantomă nesigură, vei rătăci 
între întunericul lui Orcus:211* şi lumina soarelui, vei căuta 
multă vreme mâna care ţi-a străpuns lumina ochilor, şi, ca o 
culme a nenorocirii, nu vei şti de cine să te plângi. Dar eu, 
cu sângele ochilor tăi, voi face o libaţiune pe mormântul 
dragului meu Tlepolemus şi-i voi oferi manilor săi sfinţi ca 
jertfă de ispăşire. Dar de ce mai dau un răgaz de amânare 
chinurilor pe care le meriţi şi te mai las să visezi că te 
bucuri de îmbrăţişările mele ce-ţi vor fi fatale? Părăseşte 
noaptea somnului şi deşteaptă-te pentru o altă noapte care 


va fi pedeapsa crimei tale. Ridică-ţi faţa lipsită de vedere, 
recunoaşte răzbunarea mea, înţelege întinderea nenorocirii 
tale, numără suferinţele tale. Iată în ce stare plac ochii tăi 
unei soţii cinstite, iată torţele nupţiale care vor lumina 
căsătoria ta. Ca druşte!212+ vei avea Furiile răzbunătoare şi 
ca părtaşi la nuntă, orbirea şi ghimpele veşnicelor 
remuşcări!” 

Astfel prorocindu-i acest viitor, ea scoate din părul său un 
ac de cap şi străpunge de mai multe ori ochii lui Thrasyllus, 
lăsându-l cu desăvârşire orb. Pe când o durere necunoscută 
îi risipeşte somnul şi beţia în care era cufundat, Charite 
apucă şi trage din teacă sabia cu care Tlepolemus se 
încingea de obicei, se repede într-o goană nebună prin 
mijlocul cetăţii şi, fără îndoială, gândindu-se la nu ştiu ce 
act necugetat, se duce drept la mormântul soţului ei. Noi şi 
tot poporul - căci toată lumea părăsise locuinţele - ne luăm 
în grabă după ea, îndemnându-ne unii pe alţii să-i smulgem 
fierul din mâinile-i furioase. 

Dar Charite, în picioare lângă sicriul lui Tlepolemus, 
îndepărta mulţimea cu sabia ei sclipitoare şi când ne văzu 
pe toţi vărsând şiroaie de lacrimi şi lamentându-ne în tot 
felul, zise: „Renunţaţi la aceste supărătoare lacrimi, sfârşiţi 
cu această întristare care nu-i potrivită curajului meu. M- 
am răzbunat pe cruntul ucigaş al soţului meu, am pedepsit 
pe criminalul răpitor al căsătoriei noastre. Acum e timpul 
să-mi deschid cu sabia asta un drum pe unde să cobor în 
lumea umbrelor, la dragul meu Tlepolemus!“ Ea povesti 
atunci amănunţit tot ce soţul ei o înştiinţase în vis şi prin ce 
viclenie Thrasyllus fusese amăgit şi prins în cursă. Apoi îşi 
înfipse sabia sub sânul drept şi, căzând la pământ şi 
zvârcolindu-se în propriul ei sânge, abia a mai putut 
îngăima câteva cuvinte neînţelese şi şi-a dat bărbătescu-i 
suflet. Atunci, în grabă, prietenii familiei spălară cu cea mai 
mare grijă corpul nefericitei Charite şi, depunând-o în 
acelaşi mormânt, o uniră pe veci cu soţul ei. 


Thrasyllus, în acest timp, aflase totul. Neputând să-şi dea 
o moarte vrednică de nenorocirea a cărei pricină fusese şi 
găsind că sabia nu era de ajuns pentru ispăşirea unei crime 
atât de mari, singur ceru să fie dus la mormântul lor. „Mani 
mâniaţi, iată, victima vine de bunăvoie la voi!“ strigă el de 
mai multe ori şi, închizând cu grijă peste el uşile 
mormântului, hotări să sfârşească prin foame o viaţă 
condamnată de propria sa conştiinţă! 

lată ce povesti tânărul, scoțând lungi suspine şi uneori 
plângând, păstorilor adânc  mişcaţi. Atunci aceştia, 
temându-se de stăpânirea unui nou proprietar şi plângând 
din adâncul inimii nenorocirea ce căzuse pe casa stăpânilor 
lor, se pregătiră de fugă. Dar şeful hergheliei, cel care 
fusese însărcinat cu recomandaţii atât de stăruitoare să 
aibă grijă de mine, a furat tot ce era mai de preţ din căsuţa 
lui, a încărcat toată prada în spinarea mea şi a celorlalte 
animale de povară şi a părăsit vechea-i locuinţă. Noi purtam 
în spinare copii mici şi femei, purtam pui, orătănii, iezi, 
căţei, într-un cuvânt, tot ce umbla anevoie şi ar fi putut să 
întârzie fuga mergea cu picioarele noastre. Greutatea 
acestei poveri, deşi uriaşă, mi se părea totuşi uşoară, căci 
eram nespus de bucuros să fug de acel blestemat ţăran 
care voia să-mi reteze bărbăţia. 

Trecând peste creasta unui munte râpos şi acoperit cu 
păduri şi străbătând o câmpie nesfârşită, tocmai spre seară, 
când nu mai vedeam drumul din cauza întunericului, am 
ajuns într-un târg bogat şi foarte populat, ai cărui locuitori 
nu ne-au sfătuit să mergem mai departe în timpul nopţii, şi 
nici chiar dimineaţa: căci, după cum ziceau ei, lupi uriaşi, 
de dimensiuni extraordinare şi foarte de temut prin 
cumplita lor ferocitate, obişnuiau să pustiască, în lung şi-n 
lat, tot acel ţinut cu atacurile lor, să asedieze chiar 
drumurile şi, ca tâlharii, să se arunce asupra trecătorilor; 
ba uneori, împinşi de o foame sălbatică, luau cu asalt 
conacele vecine şi, după exterminarea animalelor lipsite de 
apărare, puneau în primejdie chiar viaţa oamenilor. Ei mai 


spuneau că pe drumul pe care trebuia să mergem zăceau 
cadavre de oameni pe jumătate mâncate, că tot terenul era 
albit de oase descărnate; că de aceea şi noi trebuia să 
pornim la drum cu cea mai mare băgare de seamă şi având 
mai ales grijă să plecăm numai când se va lumina bine de 
tot, când ziua va fi chiar mult înaintată şi soarele strălucitor, 
evitând astfel cursele ascunse la fiecare pas, dat fiind că 
numai lumina zilei potoleşte atacurile acestor feroce 
animale; în sfârşit, să nu mergem răzleţi unii de alţii, ci într- 
un convoi compact în formă de unghi, dacă vrem să trecem 
peste aceste greutăţi. 

Dar aceşti ticăloşi fugari care ne conduceau, orbiţi de o 
grabă nechibzuită şi de teama unei eventuale urmăriri, fără 
să ţină seama de aceste înțelepte sfaturi şi fără să mai 
aştepte ivirea zorilor, cam pe la a treia veghe de noapte, au 
pornit la drum cu poverile noastre. Atunci eu, cunoscând 
primejdia de care ni se vorbise mai înainte, m-am ascuns 
cât mai în taină posibil, în mijlocul convoiului şi printre 
animalele de povară care mergeau înghesuite, spre a-mi 
feri posteriorul de atacurile fiarelor. Toţi se minunau de 
repeziciunea cu care alergam şi întreceam pe ceilalţi cai, 
dar această iuţeală nu se datora sprintenelii mele, ci 
spaimei. Atunci mă gândeam în sinea mea că aceeaşi frică 
dăduse aripi faimosului Pegas şi că pe bună dreptate era 
înfăţişat înaripat, pentru că sărise şi iar se aruncase în 
văzduh până în cer, temându-se de  muşcăturile 
Chimerei!213* care vărsa flăcări. 

De altfel toţi acei păstori, care ne mânau înaintea lor, îşi 
înarmaseră mâinile ca pentru luptă. Unul purta o lance, 
altul o ţăpoaie de vânător, altul o suliță, altul un ciomag şi 
chiar pietre, pe care drumul stâncos le oferea din belşug. 
Erau unii care învârteau în aer ţăruşi ascuţiţi la un capăt, 
dar cei mai mulţi voiau să pună fiarele pe fugă speriindu-le 
cu torţe aprinse. Numai o trompetă mai lipsea ca să semene 
cu o armată gata de a începe bătălia. Dar, după ce trecurăm 
în zadar printr-o spaimă destul de neîntemeiată, căzurăm 


într-o cursă cu mult mai de temut. Căci lupii, poate speriaţi 
de zgomotul acestei mulţimi înarmate sau mai curând de 
puternica lumină a torţelor, ori poate plecaţi în altă parte 
dudă pradă, nu veniră deloc să ne atace şi niciunul nu 
apăru barem la mare depărtare. 

Locuitorii unui sat pe lângă care atunci treceam 
întâmplător, văzându-ne aşa de numeroşi, ne luară drept o 
bandă de tâlhari. Tremurând pentru avutul lor şi foarte 
spăimântaţi, ei asmut împotriva noastră, cu expresiile 
obişnuite şi cu tot felul de strigăte, nişte dulăi enormi şi 
furioşi, mai cruzi decât toţi lupii şi urşii din lume, pe care-i 
crescuseră cu grijă pentru paza şi apărarea lor. Întărâtaţi, 
de strigătele stăpânilor lor, ei ne înconjură din toate părţile, 
se aruncă asupra noastră, sfâşie fără alegere animalele şi 
oamenii; şi, după repetate atacuri, culcă la pământ pe cei 
mai mulţi dintre noi. Era un spectacol în adevăr mai mult 
vrednic de plâns decât de pomenit să vezi această mulţime 
de câini înfuriaţi, unii înhăţând pe fugari, alţii stând atârnaţi 
de cei care rămâneau pe loc, unii aruncându-se asupra 
celor căzuţi la pământ şi străbătând convoiul nostru în toate 
direcţiile cu muşcăturile lor. 

lată că acestei primejdii îi urmează alta şi mai mare, căci 
de pe acoperişurile caselor şi de pe un deal învecinat sătenii 
aceia încep să arunce asupra noastră o grindină de pietre, 
astfel încât ne era absolut cu neputinţă să hotărâm de ce 
nenorocire trebuia să ne ferim mai mult: de câinii care ne 
sfâşiau de aproape, sau de pietrele care ne loveau de 
departe. Într-adevăr, deodată, una din ele izbi în cap o 
femeie aşezată în spinarea mea. Cuprinsă de o mare 
durere, ea începe să plângă, să strige şi să cheme în ajutor 
pe bărbatul său care era baciul-cioban al caravanei 
noastre!2:1+. Dar el, luând pe zei ca martori şi ştergând 
sângele care curgea din rana soţiei, se jelea mai tare decât 
ea: 

— De ce atacați, de ce zdrobiţi şi ucideţi cu atâta cruzime 
nişte oameni nenorociţi, nişte călători trudiţi? Ce prăzi 


râvniţi? Ce pagubă răzbunaţi? Locuiţi în vizuini de fiare sau 
pe stânci barbare ca să vă placă să vărsaţi sânge omenesc? 

Abia rostise aceste cuvinte şi îndată ploaia de pietre 
încetă, câinii îndârjiţi fură rechemaţi şi furtuna se potoli. În 
sfârşit, unul dintre locuitori zise din vârful unui chiparos: 

— Noi nu suntem tâlhari şi nu dorim prăzile voastre; 
voiam numai să respingem un atac din partea voastră. 
Acum puteţi să vă duceţi în linişte şi fără nicio grijă! 

Aşa vorbi el; şi, răniţi în diferite locuri, ne continuarăm 
drumul, ducând cu noi unii urmele unor lovituri de pietre, 
alţii ale muşcăturilor de câini, într-un cuvânt, toţi betegiţi. 
După ce am făcut o bună bucată de drum, am ajuns într-o 
pădure plantată cu copaci înalţi şi acoperită cu întinse şi 
fermecătoare pajişti de verdeață, unde conducătorii noştri 
găsiră cu cale să se oprească puţin, să se odihnească şi să-şi 
îngrijească trupurile sfâşiate. Întinşi ici şi colo pe iarbă, mai 
întâi îşi împrospătară forţele sleite şi după aceea se grăbiră 
să aplice felurite leacuri pe rănile lor sângerânde. Unul se 
spăla de sânge în apa unui izvor care curgea prin pădure, 
altul îşi punea bureţi muiaţi în oţet peste umflături, un altul 
îşi lega rănile căscate. Şi în felul acesta, fiecare se îngrijea 
de vindecarea sa. 

În acest timp, un bătrân îi privea din vârful unui deal şi 
caprele care păşteau în jurul lui arătau fără nicio îndoială 
că era un păstor. Unul dintre ai noştri îl întrebă dacă avea 
de vânzare lapte dulce sau brânză proaspătă. Dar el, 
clătinând multă vreme din cap, îi răspunse: 

— Cum, voi vă gândiţi acum la mâncare, la băutură şi 
fireşte la odihnă? Oare niciunul din voi nu ştie în ce loc v-aţi 
oprit? 

Şi cu aceste cuvinte, adunându-şi caprele, plecă şi 
dispăru în depărtare. Vorbele şi fuga lui înfricoşară mult pe 
păstorii noştri. Înspăimântaţi, ei ardeau de dorinţa de a şti 
ce fel de loc era acela, dar nu era nimeni pe acolo care să-i 
poată dumeri. Deodată, un alt bătrân de statură înaltă, 
încărcat de ani, cu totul încovoiat pe un toiag şi abia 


târându-şi paşii obosiţi, s-a apropiat de noi pe drum, 
vărsând şiroaie de lacrimi. Când ne-a zărit, a izbucnit într- 
un şi mai puternic hohot de plâns şi, atingând pe rând 
genunchii fiecăruia din noi, ne imploră astfel: 

— Pe fericirea voastră şi pe geniul vostru ocrotitor, facă 
zeii să ajungeţi sănătoşi şi veseli până la o vârstă aşa de 
înaintată ca a mea! Ajutaţi pe un bătrân în deznădejde, 
smulgeţi din ghearele morţii pe micuţu-mi vlăstar şi redaţi-l 
părului meu alb. Era nepotul şi dragul meu tovarăş de 
drum, când, adineauri, voind să prindă o vrabie care ciripea 
pe un gard, a căzut într-un şanţ a cărui vedere era ascunsă 
de mărăcini şi acum se găseşte în cea mai mare primejdie 
de a-şi pierde viaţa. După gemetele şi strigătele cu care 
cheamă destul de des pe bunicul său, văd bine că trăieşte 
încă, dar eu, din cauza slăbiciunii trupului meu şi prăpădit 
de bătrâneţe, după cum vedeţi, nu pot să-i vin în ajutor. 
Vouă însă, graţie tinereţii şi puterii voastre, vă este uşor să 
ajutaţi pe un prea nenorocit bătrân şi să salvaţi acest copil, 
ultimul din familia mea, unicul meu urmaş! 

Tuturor li se făcu milă de bătrân, care-i implora cu atâta 
stăruinţă şi-şi smulgea părul său alb. Atunci unul din ceata 
noastră, mai curajos, mai tânăr şi mai robust decât ceilalţi şi 
care singur scăpase teafăr din lupta precedentă, se sculă în 
grabă şi, întrebând în ce loc a căzut copilul, se luă fără nicio 
şovăire după bătrân, care-i arătă cu degetul, nu prea 
departe de acolo, nişte mărăcini deşi şi ghimpoşi. 

Între timp toată lumea se întremase, noi păscând, iar 
călăuzele noastre îngrijindu-şi rănile. Fiecare îşi luase micul 
său bagaj, dar, mai înainte de a pomi la drum, toţi strigară 
cu putere după tânărul acela, chemându-l de mai multe ori 
pe nume. În curând, îngrijoraţi de marea lui întârziere, 
trimiseră pe unul dintre ei ca să-l caute şi să-l aducă pe 
tovarăşul lor, înştiinţându-l că era timpul de plecare. Dar 
după câteva clipe, cel trimis s-a întors palid ca merişorul şi 
tremurând de spaimă şi le-a istorisit despre camaradul său 
lucruri uimitoare: 


— L-am văzut, le spuse el, răsturnat pe spate şi mai mult 
decât pe jumătate mâncat de un şarpe uriaş care stătea 
peste el şi-l sfâşia; iar pe ticălosul bătrân nu l-am zărit 
nicăieri! 

Aflând de această nenorocire şi alăturând-o de vorbele 
păstorului care, fără nicio îndoială, voise a le da să 
înţeleagă că acest şarpe era singurul locuitor al ținutului, ei 
părăsiră acest loc primejdios şi, luând-o cât mai repede la 
fugă, ne goniră înaintea lor cu nenumărate ciomege. În 
sfârşit, după ce, în foarte scurt timp, străbăturăm un drum 
destul de lung, ajunserăm într-un sat unde ne odihnirăm 
toată noaptea. Fiindcă acolo se petrecuse o adevărată 
tragedie care merită să fie cunoscută, ţin să v-o povestesc. 

Un sclav căruia stăpânul îi încredinţase administrarea 
tuturor moşiilor sale şi care el însuşi era vechilul celei mai 
mari dintre ele, aceea unde noi veniserăm să rămânem 
peste noapte, deşi era căsătorit cu o femeie care, ca şi el, 
era din lumea sclavilor, iubea totuşi cu patimă o persoană 
de condiţie liberă şi dintr-o familie străină. Soţia sa, 
indignată de această legătură vinovată, a dat foc tuturor 
registrelor ţinute de bărbatul său şi tuturor grânelor 
păstrate în hambare. Nemulţumită că, printr-o astfel de 
pagubă, a răzbunat ruşinea patului ei conjugal, şi-a întors 
furia împotriva propriilor sale măruntaie. Ea şi-a petrecut 
un laţ în jurul gâtului, a legat de aceeaşi sfoară un copil mic, 
pe care îl avusese, cu mult înainte, de la acelaşi bărbat, şi s- 
a aruncat într-un puț foarte adânc, târând cu ea nevinovata 
odraslă. Stăpânul, adânc mâhnit de această îndoită moarte, 
a prins sclavul care prin destrăbălarea lui adusese pe 
nenorocita-i soţie în situaţia de a făptui o crimă atât de 
mare, l-a dezbrăcat la piele, l-a uns cu miere din cap până-n 
picioare şi l-a legat zdravăn de un smochin al cărui trunchi 
găunos servea de locuinţă unui întreg popor de furnici, care 
fără încetare veneau şi plecau grăbite dintr-un loc în altul. 
Îndată ce furnicile au simţit dulcele miros de miere 
răspândit de trupul sclavului, s-au înfipt adânc în el cu 


muşcături mici, e drept, dar nenumărate şi repetate de mii 
de ori, şi l-au făcut să-şi dea sufletul în chinurile unei încete 
agonii, mâncându-i carnea şi chiar măruntaiele, până când 
nenorocitul, în întregime descărnat şi cu oasele albe şi 
lucioase, n-a mai fost decât un schelet atârnat de acest 
arbore funest. 

Părăsim acest locaş blestemat unde ne oprisem, lăsând 
pe locuitori într-o adâncă jale şi din nou pornim la drum. 
După ce am mers o zi întreagă printr-un ţinut de câmpii, am 
ajuns frânţi de oboseală într-un oraş foarte populat şi foarte 
cunoscut. Acolo, păstorii hotărăsc să-şi aşeze pentru 
totdeauna larii şi sălaşul; pe de o parte, pentru că li se 
părea un adăpost sigur împotriva celor ce ar voi să-i 
urmărească aşa departe, iar pe de alta, fiindcă-i atrăgea 
marea abundență de alimente şi de tot felul de alte mărfuri. 
După ce nouă, animalelor de povară, ni s-au lăsat zile de 
odihnă pentru a ne întrema şi a fi mai uşor vândute, ne-au 
dus la târg. Pristavul, anunțând cu glas tare preţurile 
pentru fiecare, caii şi ceilalţi măgari sunt adjudecaţi unor 
cumpărători bogaţi. Singur eu rămânând de lepădat, 
aproape toată lumea trecea pe lângă mine cu dispreţ. În 
sfârşit, scârbit de pipăirea celor care voiau să-mi 
recunoască vârsta după dinţi, deodată am înhăţat mâna 
murdară şi infectă a unuia care-mi tot freca gingiile cu 
degetele lui împuţite şi i le-am sfărâmat cu totul, ceea ce i-a 
făcut pe cei de faţă să nu mă mai cumpere, de vreme ce 
păream aşa de fioros. 

Atunci pristavul, strigând să-şi spargă pieptul cu glasul 
răguşit, începu să facă tot felul de glume ridicole pe seama 
mea: 

— Până când vom mai pune degeaba la vânzare mârţoaga 
asta bătrână, betegită din pricina copitelor prea tocite, 
urâţită de dureri, leneşă şi stupidă, dar feroce, cu o piele 
care e bună doar pentru a face din ea un ciur de cernut 
molozul? De aceea mai curând s-o dăruim oricui, dacă 
bineînţeles voieşte să-şi irosească fânul. 


lată în ce chip stârnea pristavul hohotele de râs ale celor 
de faţă. Dar cruda mea Soartă, de care n-am putut să scap 
fugind prin atâtea ţări şi nici s-o potolesc cu precedentele 
mele nenorociri, îşi întoarse din nou asupra mea ocarba-i 
privire, şi-mi prezentă o minunată descoperire a ei, un 
cumpărător foarte potrivit pentru a face să dureze veşnic 
grelele mele încercări. 

Judecaţi omul: un desfrânat, un bătrân pleşuv, e 
adevărat, dar care tot mai avea câteva şuviţe de păr ce-i 
fluturau în bucle pe jumătate cărunte, ieşit din gloata cea 
mai de jos şi din drojdia răspântiilor, unul dintre acei 
ticăloşi care cutreieră târgurile şi oraşele cântând din 
cimbal şi din triunghi şi poartă pe zeiţa siriană'225*, silind-o 
să cerşească în folosul lor. Acest om, voind neapărat să mă 
cumpere, întrebă pe pristav din ce ţară eram. 

— Din Cappadocia!21%!, îi răspunse celălalt, şi e un animal 
destul de zdravăn! Apoi se interesă de vârsta mea, dar 
pristavul continuă să glumească: 

— Un astrolog, care i-a calculat constelația, ne-a asigurat 
că are cinci ani, dar numai el cunoaşte mai bine decât 
oricine care e data actului său de naştere. De altfel, deşi 
ştiu bine că mă expun la pedepsele prescrise de legea 
Cornelia!217*, dacă-ţi vând drept sclav un cetăţean roman, 
cu toate acestea cumpără-l, căci e un sclav bun şi cinstit 
care-ţi poate fi de folos, atât la ţară cât şi la oraş! Dar 
nesuferitul cumpărător, care nu mai înceta de a pune 
întrebări după întrebări, se informă cu multă îngrijorare 
dacă eram blând. Pristavul însă îi spuse: 

— Ai un miel în faţa ta, nu un măgar, la orice treabă l-ai 
pune, e potolit, nu muşcă şi nici măcar nu aruncă din 
picioare. Intr-adevăr, sub această piele de măgar s-ar putea 
crede că se ascunde cel mai blajin om. Lucrul nu e greu de 
constatat: vâră-ţi capul între cele două coapse ale lui şi vei 
vedea uşor de câtă răbdare poate să dea dovadă! 

Aşa îşi bătea joc pristavul de acest bătrân desfrânat, dar 
el, simțind batjocura, îi strigă amarnic de supărat: 


— Stârv bătrân şi smintit pristav, dar-ar atotputernica 
zeiţă siriană şi mamă a naturii şi sfântul Sabaziosi21%:, şi 
Bellona!2:*, şi mama Ideeană:!229, cu Attis al ei, şi suverana 
Venus cu al ei Adonisi221+ să ajungi surd, mut şi orb, tu, care 
de-atâta timp mă înţepi cu glumele tale de măscărici! 
Nerodule, crezi tu că eu aş putea să încredinţez zeiţa unui 
animal îndărătnic ca într-un acces de furie să arunce îndată 
la pământ divina ei imagine şi ca să fiu silit să alerg ca un 
nenorocit în toate părţile, cu părul în dezordine, căutând un 
medic pentru zeiţa mea întinsă la pământ? 

Auzind aceste cuvinte, mă gândeam să sar în sus, pe 
neaşteptate, ca un nebun, pentru ca, văzând înclinarea mea 
spre violenţă, să renunţe la cumpărarea mea. Dar acest 
îngrijorat cumpărător, ghicindu-mi gândul, numără îndată 
şaptesprezece dinari pe care stăpânul meu, atât de scârbit 
de persoana mea, îi primi foarte bucuros. Apoi, legându-mă 
cu un căpăţel de funie de papură, mă încredinţează lui 
Filebus!222+, căci acesta era numele noului meu stăpân. 
Luând în primire pe noul său servitor, îl târăşte de funie 
acasă şi chiar din prag începe să strige din toate puterile: 

— Uitaţi-vă, fetelor, v-am cumpărat un sclav drăguţ, şi vi 
l-am adus! 

Dar fetele acelea erau o ceată de desfrânaţi care îndată 
începură să sară în sus de bucurie şi să scoată, cu un glas 
spart, răguşit şi muieratic, cele mai discordante sunete, 
crezând că el îşi procurase în adevăr vreun tânăr sclav care 
să-i înlocuiască pe ei la ruşinoasele lor desfrâuri. Dar când 
văzură nu o cerboaică în locul unei fecioare!22, ci un 
măgar în locul unui tânăr, strâmbară din nas şi luară în râs 
pe căpetenia lor, în toate chipurile, spunându-i că nu le 
adusese lor un servitor, ci un bărbat pentru uzul său 
personal. 

— la seama, adăugară ei, să nu-l păstrezi numai pentru 
tine pe acest puişor aşa de drăguţ, ci să-l mai împărţi uneori 
şi cu noi, care suntem micile tale porumbiţe! 


Bătându-şi joc de el cu aceste cuvinte şi cu altele la fel, 
mă priponesc lângă o iesle. Printre ei se afla un tânăr destul 
de trupeş şi neîntrecut flautist, acompaniator al corului, pe 
care-l cumpăraseră din târgul de sclavi, cu bani adunaţi cu 
talerul. Când porneau la drum, el mergea, cântând din 
flaut, alături de cei care purtau zeiţa, dar acasă îşi împărțea 
grațiile tuturor, fără deosebire, trecând dintr-un pat în 
altul. Îndată ce mă văzu în casă, fu încântat şi, dăruindu-mi 
hrană din belşug, îmi spuse plin de voioşie: 

— În sfârşit, iată-te venit ca să mă înlocuieşti în greaua 
mea muncă! Dar, cel puţin o, de-ai putea să trăieşti mai 
mult, să fii pe placul stăpânilor noştri şi să aduci o uşurare 
şalelor mele ruinate! Auzind aceste cuvinte, prevedeam 
noile suferinţe care mă aşteptau. 

A doua zi, îmbrăcându-se în haine de diferite culori, 
fiecare dintre ei îşi alcătuieşte o figură neînchipuit de 
hidoasă, mânjindu-şi obrajii cu un strat de noroi şi 
vopsindu-şi ochii artistic de jur împrejur, apoi pornesc de 
acasă cu capul acoperit cu mitre şi îmbrăcaţi în nişte mantii 
de culoarea şofranului, unele din pânză de în, altele de 
mătase. Unii au tunici albe, încrustate cu dungi roşii 
curgând în toate părţile, asemenea unor sulițe, strânse cu o 
cingătoare, iar în picioare toţi poartă sandale galbene. Îmi 
pun în spinare zeiţa, acoperită cu o manteluţă de mătase, 
apoi, suflecându-şi mânecile până la umăr, încep să- 
nvârtească în aer topoare şi săbii enorme, sărind şi urlând 
ca bacantele-n delir, căci sunetele flautului însufleţeau şi 
mai mult dansul lor smintit. După ce trecură pe lângă multe 
bordeie sărăcăcioase, ajung la casa de ţară a unui 
proprietar bogat şi, chiar de la intrare, făcând un zgomot 
infernal şi ţipând cumplit, se reped dând capul pe spate ca 
nişte nebuni furioşi, sucindu-şi gâtul în mişcări periculoase 
şi făcând să li se învârtească în cerc părul ciufulit. Uneori îşi 
muşcau din came şi, cu cuţitele lor cu două tăişuri, pe care 
le aveau întotdeauna la ei, toţi îşi crestau braţele. 


În acest timp, unul dintre ei se zbătea mai turbat decât 
ceilalţi şi, respirând greu şi des din adâncul pieptului, ca un 
inspirat prea plin de duhul puternic al zeului, se prefăcea 
că e în prada celui mai violent delir, ca şi cum prezenta 
zeilor avea obiceiul să facă pe muritori nu mai buni, ci să le 
aducă slăbiciuni şi boli. 

De altfel, ascultați ce răsplată a primit, graţie providenţei 
cereşti, pentru meritele sale. Intr-o prorocire zgomotoasă, 
care nu era decât o minciună născocită de el, începu să se 
acuze ca şi cum ar fi comis ceva neîngăduit de legile divine 
şi, mai mult, anunţă că se va pedepsi cu propriile lui mâini, 
cum se cuvine, pentru păcătoasa lui faptă. Apoi, punând 
mâna pe un bici, cum poartă îndeosebi aceşti eunuci - bici 
făcut din fire de lână răsucite şi terminate cu ciucuri lungi, 
dar prevăzute cu arşice de oi, în loc de noduri - începu să 
se lovească fără nicio milă, răbdând aceste dureroase 
lovituri cu un curaj în adevăr uimitor. 

Din cauza tăieturilor de săbii şi a loviturilor de bice, 
pământul era înroşit de sângele spurcat al acestor invertiţi. 
Lucrul îmi inspira o mare îngrijorare, fiindcă văzând 
sângele curgând în valuri din atâtea răni, mă temeam ca nu 
cumva, prin vreo fatalitate, stomacului zeiţei străine să-i vie 
poftă şi de sânge de măgar, după cum unii oameni au poftă 
de lapte de măgăriţă. 

În sfârşit, îndată ce se simţiră obosiţi sau cel puţin 
săturaţi de a se fi sfâşiat astfel, întrerupseră această 
vărsare de sânge pentru a primi în largile cute ale hainelor 
lor monede de aramă, ba chiar şi de argint, ce li se aruncau 
pe întrecute. Sufletele milostive oferindu-le un urcior de 
vin, lapte, brânză, grâu, făină de cea mai bună calitate, şi 
unii orz, pentru cel care purta pe zeiţă, aceşti oameni 
strângeau totul cu lăcomie şi, umplând saci dinainte 
pregătiţi cu grijă pentru această pomană, îi înghesuiau pe 
spinarea mea, astfel încât, doborât de greutatea dublei 
mele poveri, devenisem în acelaşi timp un hambar şi un 
templu ambulant. 


Aşa vagabondau ei, din loc în loc, şi prădau toată 
regiunea aceea. Ajungând într-un sat cocoţat pe o înălţime, 
cum erau încântați datorită darurilor mai bogate decât de 
obicei, ei organizară un mare ospăț. Unui sătean, pe care-l 
amăgiră cu o prorocire mincinoasă, îi cerură cel mai gras 
berbec din turmă, prin jertfirea căruia, ziceau ei, trebuiau 
să potolească foamea zeiţei siriene. Apoi, pregătind tot ce 
trebuia pentru ospăț, se duseră la baie. La întoarcere, 
aduseră cu ci, ca tovarăş de masă, un ţăran voinic cu şale 
puternice şi bine înzestrat în partea de jos a pântecelui, ca 
să reziste asalturilor lor. Abia gustară din câteva legume, şi, 
cuprinşi de-o  fierbinţeală violentă, aceşti nemernici 
destrăbălaţi se dedau chiar înaintea mesei la cel mai josnic 
şi mai ruşinos act al unei patimi împotriva naturii. 
Îngrămădindu-se în jurul ţăranului îl dezbracă, îl răstoarnă 
pe spate şi cu spurcata lor gură jinduiesc la pudoarea lui. 
Ochii mei nu mai putură îndura o astfel de infamie şi vrui să 
strig din toate puterile: „O, cetăţeni!”, dar n-am reuşit să 
scot decât un „O”, lipsit de celelalte silabe şi litere, sonor 
fără îndoială, puternic şi aidoma cu al unui măgar, dar într- 
un timp cu totul nepotrivit. Căci mai mulţi tineri din târgul 
vecin care căutau un măgăruş furat lor peste noapte şi 
cercetau toate hanurile cu cea mai mare grijă, auzindu-mă 
zbierând în casă, au crezut că animalul lor e acolo şi, voind 
să-şi ia înapoi bunul, au intrat fără veste, în rânduri strânse, 
şi i-au surprins asupra faptului, în mijlocul acestor 
dezgustătoare turpitudini. Chemând îndată pe vecini, ei le- 
au arătat această scenă ruşinoasă, pe deasupra 
prefăcându-se că laudă în bătaie de joc înfrânarea şi 
neprihănirea acestor preoţi. 

Îngroziţi de această ruşine care, trecând din gură în 
gură, s-a răspândit repede în mulţime, şi i-a făcut pe drept 
cuvânt nesuferiţi şi odioşi tuturor, ei şi-au strâns bagajele şi 
cam pe la miezul nopţii au şters-o din sat pe furiş. Făcând o 
bună parte din drum înainte de răsăritul soarelui, când se 
lumină bine de ziuă, au ajuns în nişte pustietăţi îndepărtate. 


După ce mai întâi se sfătuiesc îndelung între ei, se 
pregătesc să-mi facă de petrecanie neîntârziat. lau pe zeiţa 
pe care o purtam în spinarea mea, o pun jos pe pământ, îmi 
scot şaua, hamurile şi tot ce mai aveam pe mine, mă leagă 
de un stejar şi, începând să mă bată cu bicele acelea 
împletite cu arşice de oi, m-au lăsat aproape mort. Unul din 
ei m-a ameninţat să-mi taie picioarele de la genunchi cu un 
topor enorm, sub cuvânt că-i insultasem în mod scandalos 
pudoarea, foarte neprihănită într-adevăr! Dar ceilalţi, nu 
atât în vederea salvării mele, cât din respect pentru idolul 
întins la pământ, au fost de părere să mă ţină în viaţă. Din 
nou deci îmi pun în spinare tot bagajul şi, ameninţându-mă 
cu latul săbiilor, ajunserăm într-un oraş renumit. Acolo, un 
cetăţean de seamă, om evlavios de altfel şi plin de respect 
pentru zei, atras de sunetul ascuţit al cimbalelor, de 
zăngănitul tamburinelor şi de dulcile acorduri ale modului 
frigian, se grăbi să iasă în întâmpinarea noastră. Pentru a-şi 
îndeplini o făgăduială făcută zeilor, el a cerut cinstea de a 
găzdui pe zeiţă, ne-a instalat pe toţi în casa lui spațioasă şi 
cu cel mai mare respect şi cu jertfe de animale grase s-a 
silit să dobândească ocrotirea divinității. 

Aici, mi-aduc aminte c-am fost în primejdie de a-mi pierde 
viaţa. Un arendaş adusese în dar gazdei noastre, 
proprietarul său, o parte din vânatul lui: o pulpă foarte 
grasă a unui căprior enorm. Deoarece fusese atârnată fără 
nicio grijă după uşa bucătăriei, nu destul de sus, un câine 
vânătoresc o înhăţase pe furiş şi, bucuros de prada lui, 
dispăruse în grabă din ochii paznicilor. Bucătarul, aflând 
această pierdere şi învinuindu-se de neglijenţa sa, se bocea 
fără încetare şi vărsa şiroaie de lacrimi care nu-i foloseau la 
nimic. Puţin după aceea, stăpânul a cerut cina. Atunci 
bucătarul, foarte mâhnit şi încă şi mai înspăimântat, şi-a 
luat rămas-bun de la copilaşul său şi, punând mâna pe o 
frânghie, s-a pregătit să înnoade un laţ şi să se spânzure. 
Dar disperata lui hotărâre n-a scăpat credincioasei sale soţii 


care s-a repezit furioasă cu amândouă mâinile asupra 
nodului funest. 

— Cum! îi zise ea, până într-atât te-a îngrozit nenorocirea 
de faţă, încât ţi-ai pierdut mintea? Nu vezi ce mijloc de 
scăpare ne oferă întâmplarea, sau mai degrabă providenţa 
divină? Ei bine, dacă mai eşti în stare să gândeşti cât de 
puţin, deşteaptă-te şi ascultă-mă cu toată luarea-aminte! Du 
măgarul ăsta într-un colţ retras, taie-i capul şi ia-i o pulpă 
care va semăna cu aceea pe care am pierdut-o. Ioac-o 
mărunt cu toată grija, prepar-o cu un sos ceva mai picant şi 
serveşte-o stăpânului în locul pulpei de căprior! 

Acest blestemat ticălos găsi bună ideea de a se salva cu 
preţul vieţii mele şi, lăudând mult mintea isteaţă a soţiei 
sale, tovarăşa lui de sclavie, îşi şi ascuţea cuţitele pentru 
hotărâta mea căsăpire. 


CARTEA A NOUA 


Astfel îşi înarma mâinile-i nelegiuite împotriva mea acest 
nemilos călău. Dar ameninţarea unei primejdii atât de mari 
grăbi planul pe care mi-l făcusem şi, fără să mai stau mult la 
gânduri, mă hotărâi să scap prin fugă de ciopârţirea care 
mă ameninţa. Intr-o clipă rup funia cu care fusesem legat, o 
iau la sănătoasa, în goana mare şi, ca să-mi asigur o bună 
apărare, zvârleam des cu copitele de dinapoi. Repede ca 
fulgerul, străbătând colonada învecinată, intru într-o 
sufragerie în care stăpânul casei împreună cu preoţii zeiţei 
se ospătau cu carnea animalelor jertfite şi, în năvala-mi 
furioasă, sparg şi răstorn o bună parte din vesela ospăţului, 
mesele, chiar şi făcliile aprinse. Capul familiei, revoltat de 
această pagubă atât de însemnată, m-a dat, ca pe un animal 
nărăvaş şi rebel, pe mâna unuia dintre sclavii săi, 
poruncindu-i să mă închidă cu grijă într-un loc sigur, ca să 
nu-i mai tulbur din nou liniştea ospăţului printr-o astfel de 
zburdălnicie. Prin această ispravă pe care o născocisem cu 
destulă dibăcie, scăpasem din mâinile călăului şi mă 
bucuram de adăpostul salvator pe care mi-l oferea 
închisoarea. 

Dar, hotărât lucru: când Soarta se împotriveşte, nimic nu- 
i reuşeşte omului aici, pe pământ, căci nu există sfat 
înţelept, nici mijloc iscusit care să poată răsturna sau 
schimba rânduiala fatală a Providenţei divine! în ce mă 
priveşte, chiar vicleşugul născocit de mine, care, pentru un 
moment, părea că mi-a asigurat salvarea, a atras asupra 
mea o mare primejdie, ba mai mult, o moarte care mă 
ameninţa de aproape. Căci deodată, un tânăr sclav, 
schimbat la faţă şi speriat, se repezi ca un nebun în sala 
banchetului, unde oaspeţii şuşoteau între ei prieteneşte şi 
anunţă stăpânului său că un câine turbat din ulicioara 
vecină a intrat mai adineauri pe uşa din dos cu o 


repeziciune uimitoare; că în furia lui turbată s-a aruncat 
asupra câinilor de vânătoare; că în cele din urmă s-a 
îndreptat spre cel mai apropiat grajd şi s-a năpustit asupra 
vitelor de povară cu o furie nemaipomenită, că în sfârşit n-a 
cruțat nici chiar oameni. 

— Pe Myrtilus, catârgiul, pe Hafaestion, bucătarul, pe 
Hypnophilus!224+, camerierul, pe Apolonius, medicul, şi încă 
pe multe alte persoane din casă, care încercau să-l 
gonească, i-a hărtănit în tot chipul cu muşcăturile lui şi e 
sigur că unele animale în care şi-a înfipt colții otrăviţi s-au 
molipsit de turbare! 

Această veste vâri spaima în mintea tuturor şi, crezând 
că şi eu mă molipsisem de această boală şi tocmai din 
această cauză eram furios, puseră mâna pe tot ce găseau 
nimerit şi, îndemnându-se unii pe alţii ca să înlăture o 
moarte obştească, deveniseră mult mai turbaţi decât mine 
şi porniră în urmărirea mea. Fără îndoială, mi-ar fi făcut 
mădularele bucăţi cu suliţele, cu ţăpoaiele de vânător şi mai 
ales cu topoarele cu două tăişuri, pe care li le procurau 
uşor servitorii, daca la vederea acestei furtuni neprevăzute 
şi periculoase n-aş fi intrat numaidecât în camera unde 
erau găzduiţi stăpânii mei. Atunci, închizând repede uşa 
după mine şi trăgând zăvorul, ei m-au ferecat acolo, 
aşteptând, fără nicio primejdie pentru ei, ca mortala otravă 
a acestei boli de nevindecat să mă consume încetul cu 
încetul şi să mă ucidă. Dar în acest chip mi-am aflat 
libertatea şi, profitând de fericita întâmplare de a fi singur, 
m-am aruncat pe un pat gata făcut şi, într-adevăr, după 
atâta trecere de timp, am dormit şi eu ca oamenii. 

Era de-acum ziuă demult când, cu oboseala înlăturată de 
moliciunea patului, mă trezii bine dispus şi plin de vigoare. 
Pe cei care făcuseră de gardă toată noaptea ca să mă 
păzească, îi auzii discutând astfel despre mine: 

— Putem noi, oare, să fim siguri că acest mizerabil măgar 
o mai fi încă bolnav de turbare? Probabil că veninul bolii, 


ajungând la cel mai înalt grad de dezvoltare, şi-a pierdut 
orice putere! 

Părerile fiind împărţite, ei se hotărăsc să verifice faptul şi 
privind printr-o crăpătură văd că eram sănătos şi că 
stăteam pe picioare, liniştit şi fără grijă, în curând, 
deschizând mai larg uşa, voiră să se asigure mai de 
aproape, dacă, în sfârşit, mă liniştisem. 

Dar unul dintre ei, un adevărat salvator, pe care de bună 
seamă cerul mi-l trimitea, arătă celorlalţi următorul mijloc 
de a verifica dacă sunt sănătos: să mi se pună înainte o 
căldare plină ochi cu apă proaspătă ca să beau. 

— Dacă nu începe să tremure, dacă bea apă ca de obicei 
şi apa îi face plăcere, să ştiţi, le zise el, că e sănătos şi cu 
desăvârşire scăpat de boală; dacă dimpotrivă fuge şi e 
cuprins de groază la vederea şi la atingerea apei, e sigur că 
o turbare îngrozitoare continuă să-l stăpânească cu 
îndărătnicie. Este o experienţă transmisă până şi de vechi 
autori şi o observaţie obişnuită. 

Găsind bună părerea lui, ei, tremurând încă, mi-au pus 
dinainte o enormă găleată cu apă limpede, luată din cel mai 
apropiat izvor. Eu înaintam fără şovăire, alergam chiar cu 
grabă înaintea lor, căci eram mort de sete şi, afundându-mi 
în întregime capul în găleată, sorbeam cu lăcomie din 
această apă cu adevărat dătătoare de viaţă. Atunci am 
râbdat liniştit să fiu lovit uşor cu palma, tras de urechi, dus 
de căpăstru şi încercat în toate chipurile, până când, 
împotriva neroadei lor presupuneri, am dovedit lămurit 
tuturor că sunt un animal blând şi supus. 

Astfel scăpat de un îndoit pericol, a doua zi mi-au pus din 
nou în spinare sfintele podoabe şi, în sunetul castanietelor 
şi cimbalelor, m-au pornit la drum ca să cerşesc din sat în 
sat. După ce am trecut pe lângă multe bordeie şi case 
arătoase, am sosit într-un târg, zidit, după cum spuneau 
locuitorii, pe ruinele unui oraş, altădată bogat. Trăgând la 
cel mai apropiat han, auzirăm hazlia poveste a unui sărman 


om înşelat de nevasta lui, poveste pe care vreau s-o 
cunoaşteţi şi voi. 

Era un sărman muncitor, un fierar care trăia de azi pe 
mâine din micul lui câştig. Avea o soţioară, ca şi el destul de 
săracă, dar renumită prin stricăciunea ei fără pereche. Într- 
o zi, omul plecând de acasă la o lucrare la care se angajase, 
îndată un ibovnic îndrăzneţ se strecură pe furiş în casă şi 
amândoi amanţii începură să dea luptele Venerei în deplină 
siguranţă. Bărbatul, care nu ştia şi nu bănuia nimic de felul 
acesta, se întoarse acasă pe neaşteptate. Găsind uşa 
încuiată cu zăvorul, ridică în slăvi cinstea soţiei sale. Bătu şi 
Chiar fluieră ca să-şi anunţe prezenţa. Dar vicleana 
cumătră, foarte deprinsă cu astfel de destrăbălări, se 
smulse din braţele amantului care nu se-ndura să-i dea 
drumul şi-l ascunse pe furiş într-un butoi gol, pe jumătate 
îngropat într-un colţ. Apoi, deschizând uşa, chiar din prag, 
îşi primi bărbatul cu cele mai aspre cuvinte: 

— Aşa va să zică, îmi hoinăreşti cu mâinile în sânul togii, 
fără să faci nimic şi fără să aduci un ban şi lăsând baltă 
munca ta obişnuită, puţin îţi pasă că nu avem cu ce trăi şi ce 
mânca! Şi eu, nenorocita, toată noaptea şi toată ziua îmi 
chinuiesc degetele, torcând lână pentru a avea cel puţin 
lumina unei lămpi în cămăruţa noastră! Cu cât mai fericită 
decât mine e vecina mea, Daphne, care începând de 
dimineaţă bea şi mănâncă de se sparge şi se tăvăleşte cu 
amanţii ei! 

— Ce vrei să spui? îi răspunse bărbatul aşa de rău primit. 
Deşi patronul, având un proces, a închis atelierul, totuşi, eu 
m-am îngrijit de umila noastră cină. Vezi butoiul ăsta gol, 
care ocupă în mod nefolositor atâta loc şi care într-adevăr 
nu serveşte la nimic decât să ne încurce gospodăria? L-am 
vândut cu şase dinari şi omul va veni îndată să-l ia, după ce 
va fi achitat preţul. Ei, hai, dă-mi repede o mână de ajutor 
ca să-l dezgropăm şi să-l predăm  numaidecât 
cumpărătorului. 


Prinzând repede ideea, vicleana femeie a izbucnit într-un 
râs neruşinat: 

— Adevărat, zise ea, strălucit şi priceput om de afaceri 
am mai găsit în bărbatul ăsta al meu, care a vândut aşa 
ieftin un obiect pe care eu, o simplă femeie şi fără să mă 
mişc din casă, l-am vândut demult cu şapte dinari! 

— Cine l-a cumpărat cu o sumă aşa de mare? întrebă 
bărbatul încântat de acest adaos de preţ. 

— Uite, nerodul acela, care mi s-a urât de când tot stă în 
butoi să se încredinţeze de tăria lui! 

Celălalt nu scăpă prilejul de a se folosi de vorbele femeii 
şi, ieşind numaidecât, zise: 

— Bună femeie, vrei să-ţi spun adevărul? Butoiul ăsta al 
dumitale e prea vechi şi în multe locuri e spart de se vede 
prin el! 

Apoi, întorcându-se spre bărbatul ei şi prefăcându-se că 
nu-l cunoaşte, continuă: 

— Şi tu, omule, oricine ai fi, dă-mi repede o lampă ca să 
pot vedea, după ce-i voi fi răzuit cu grijă murdăriile 
dinăuntru, dacă mă pot servi de el. Tu crezi că eu fur banii? 

Fără întârziere şi fără să bănuiască nimic, bărbatul, 
model de pătrundere şi de fineţe, aprinse o lampă. 

— Dă-te la o parte, frate, zise el, şi stai liniştit până ce-ţi 
voi da eu polobocul curăţat cum se cuvine! 

Zis şi făcut: îşi scoase haina, intră în butoi cu lampa şi 
începu să răzuiască grosul strat de murdărie, care de multă 
vreme rodea lemnul. La rândul său amantul, un foarte 
frumos adolescent, pe când soţia fierarului se apleca înainte 
pe butoi, o strângea în braţe şi o lucra şi el după placul său. 
Dar ea, cu capul aplecat în butoi, îşi bătea joc de bărbatul ei 
ca o adevărată vicleană curtezană, arătându-i cu degetul 
locurile: ici, colo, apoi dincolo, şi mai încolo unde trebuia să 
răzuiască. Îndoita treabă fiind terminată şi cei şapte dinari 
numărați, nenorocitul fierar, ridicând butoiul, fu obligat să-l 
ducă în spinare până la locuinţa înlocuitorului său. 


Oprindu-se pentru câteva zile în locul acela, prea pioşii 
noştri preoţi, îngrăşaţi din dărnicia publică şi încărcaţi de 
numeroasele venituri aduse de prezicerile lor, au născocit 
un nou mijloc de câştig. Alcătuind un singur oracol tras la 
sorţii225* pentru cele mai multe întâmplări, ei îşi băteau joc 
în chipul următor de marea mulţime a celor care veneau să- 
i consulte despre cele mai felurite lucruri. lată cum era 
întocmit oracolul: 


Doi boi puşi la jug brăzdează pământul, 
Pentru ca mai târziu să aducă recolte bogate. 


Dacă cineva îi întreba cu privire la o căsătorie, ei 
spuneau că oracolul era hotărâtor: că trebuia să se pună 
sub jugul căsătoriei şi că frumoasele recolte erau copiii care 
se vor naşte. Dacă-i consulta unul care voia să cumpere o 
proprietate, oracolul, cu drept cuvânt, îi vorbea de boi, de 
jug şi de câmpii semănate şi fertile. Dacă altul cerea 
părerea zeiţei despre o călătorie care-l îngrijora, i se 
răspundea că cele mai blânde dintre toate patrupedele sunt 
şi înjugate, şi gata de plecare, şi că recoltele bogate îi 
prevestesc câştig. Dacă cineva, hotărât să dea o luptă sau 
să urmărească o bandă de hoţi, voia să ştie de va izbândi 
sau nu, ei susțineau că după acest liniştitor oracol victoria îi 
era asigurată, căci avea să treacă pe sub jug capetele 
duşmanilor, şi din jefuirea lor să aducă o pradă bogată şi 
producătoare de câştig. 

Astfel, ghicitorii noştri adunară mulţi bani prin şiretlicul 
acestor înşelătoare profeţii. 

Dar, nemaiputând răspunde mulţumitor la neîncetatele 
întrebări ce li se puneau, trebuiră să pornească din nou la 
drum, un drum, vai! cu mult mai rău decât toate celelalte, 
străbătute în timp de noapte: erau numai gropi şi hârtoape 
adânci, ici era o baltă stătută în care te afundai, colo un 
smârc noroios în care alunecai. În sfârşit, cu picioarele 
zdrobite de multe poticneli şi necontenite alunecări, am 


reuşit, cu greu şi rupt de oboseală, să ajung la o potecă 
netedă în câmpie. Dar iată că, deodată, din spate, o ceată 
de călăreţi înarmaţi se reped asupra noastră şi, abia 
stăpânind cursa furioasă a cailor, se aruncă în grabă asupra 
lui Filebus şi a însoţitorilor lui, îi apucă de gât şi, numindu-i 
sacrilegi şi nemernici, îi burduşesc cu numeroase şi 
zdravene lovituri de pumn. Apoi, punându-i pe toţi în 
lanţuri, îi somează insistent, cu tot felul de ameninţări, să 
scoată, cât mai repede, din sacii lor, vasuli225* de aur care 
făcea dovada crimei. 

— Da, ziceau ei, în timpul unei pretinse slujbe sfinte pe 
care aţi făcut-o în secret, l-aţi şterpelit chiar de pe pernele 
mamei zeilor!227: şi, ca şi cum aţi fi putut scăpa de pedeapsa 
unei crime atât de mari, când ziua se îngâna încă cu 
noaptea, v-aţi luat tălpăşiţa pe tăcute şi aţi lăsat cu mult în 
urma voastră zidurile oraşului! 

Atunci unul dintre călăreţi mi-a pus mâna în spinare şi, 
scotocind până şi în sânul zeiţei pe care o purtam, a aflat 
acolo vasul de aur şi l-a arătat tuturor celor de faţă. 

Ei, bine! nici cel puţin această neînchipuită fărădelege n- 
a avut darul să înfunde sau să sperie De aceşti indivizi atât 
de ticăloşi şi, cu un râs prefăcut, ei au început să ia lucrurile 
în glumă. 

— lată - spuseră ei - ce ruşine! Ce neomenie! Ca aproape 
întotdeauna, nevinovaţii sunt acuzaţi pe nedrept! Pentru o 
sărmană cupă pe care mama zeilor a dăruit-o ca semn de 
ospitalitate surorii sale, zeiţa siriană, slujitorii cultului său 
sunt învinuiți şi aduşi la două degete de moarte! 

Dar în zadar înşirară ei aceste nerozii şi altele la fel, că 
ţăranii i-au întors din drum şi, punându-i numaidecât în 
lanţuri, i-au aruncat în aşa-zisul 'Tullianumi22%, iar vasul şi 
statuia pe care o purtam în spinare au fost depuse ca 
obiecte sfinte în tezaurul templului unde se păstrau 
ofrandele. Cât despre mine, a doua zi fiind dus la târg şi 
scos din nou la vânzare prin glasul pristavului, am fost 


cumpărat de un morar din satul vecin cu şapte dinari mai 
mult decât dăduse Filebus pe mine, mai înainte. 

Numaidecât, noul meu stăpân m-a încărcat peste măsură 
cu nişte grâu pe care tocmai atunci îl cumpărase şi, pe un 
drum anevoios, plin de pietre ascuţite şi de rădăcini 
înţepătoare, m-a condus la moara lui. Acolo, un mare număr 
de animale de povară, înhămate la nişte maşini, învârteau 
mai multe pietre de moartă de diferite mărimi şi asta nu 
numai ziua, ci chiar toată noaptea, fără odihnă, producând 
prin această grea muncă o făină datorată nesomnului lor. 
Dar pentru ca ucenicia acestui serviciu să nu mă 
înspăimânte prea mult, noul meu stăpân, fireşte, m-a tratat 
ca pe un oaspete de onoare. În această primă zi, el m-a 
lăsat să mă odihnesc şi mi-a umplut ieslea cu hrană din plin. 
Dar fericirea de a nu face nimic şi de a mă îngrăşa a fost de 
scurtă durată, căci a doua zi, dis-de-dimineaţă, am fost pus 
la piatra de moară care părea cea mai mare. Într-o clipă mi 
se acoperă capul'22, şi sunt împins într-un şanţ îngust şi 
circular, unde călcând şi iar călcând pe propriile mele urme, 
trebuia să fac la nesfârşit acelaşi ocol, fără să înaintez 
deloc. 

Cu toate acestea, cum eu nu uitasem de isteţimea şi de 
prudenţa mea obişnuită, avui grijă să nu mă arăt prea 
destoinic în ucenicia noii mele meserii, şi deşi, când făceam 
parte din specia umană, văzusem adesea umblând astfel de 
râşniţe, totuşi, ca şi cum n-aş fi avut nici cea mai mică 
deprindere sau nici cea mai mică idee cu privire la această 
muncă, rămâneam pironit locului şi mă prefăceam foarte 
mirat. Mă gândeam că, văzându-mă aşa de nepriceput şi 
neajutorat pentru o astfel de treabă, mă vor pune la orice 
altă muncă, în tot cazul mai uşoară, sau că poate mă vor 
hrăni fără să fac nimic. Dar în zadar am folosit eu această 
păgubitoare viclenie. Căci numaidecât o mulţime de braţe 
înarmate cu reteveie se ridică în jurul meu şi, în clipa când 
nu bănuiam nimic, fiindcă eram cu ochii acoperiţi, deodată, 
la un semnal dat, ei scot un chiot puternic şi loviturile încep 


să curgă ca ploaia pe spinarea mea. Acest zgomotos atac 
până într-atât mă zăpăci, încât, fără să mă mai gândesc la 
toate socotelile mele, am întins îndată şleaul de papură cu o 
perfectă siguranţă şi, la repezeală, am făcut mai multe 
ocoluri. Prin schimbarea asta aşa de neaşteptată a felului 
meu de a umbla provocasem râsul tuturor celor de faţă. 
După ce trecu cea mai mare parte a zilei - eram de altfel 
frânt de oboseală -, mi-au scos funia de papură cu care 
trăgeam la râşniţă şi m-au dus în grajd. Deşi cădeam de 
oboseală, deşi aveam nespus de mare nevoie să-mi refac 
puterile şi eram cum nu se poate mai lihnit de foame, cu 
toate acestea, împins de curiozitatea mea firească şi destul 
de tulburat, am lăsat la o parte hrana care era din belşug şi 
cu un fel de interes am început să examinez cum era 
condusă această moară dezgustătoare. Mari zei! Ce-mi 
văzură ochii! Nişte oameni piperniciţi, a căror piele era în 
întregime împestriţată de vânătăile loviturilor de bice; plină 
de răni, spinarea le era mai curând umbrită decât acoperită 
cu o zdreanţă peticită şi sfâşiată; unii n-aveau pe ei decât o 
fleandură de şorţ, care să le ascundă sexul, într-un cuvânt, 
toţi erau îmbrăcaţi în aşa fel, încât prin aceste zdrenţe li se 
vedea trupul. Erau însemnați cu litere în frunte, aveau 
părul pe jumătate ras şi cătuşe la picioare. Pe lângă că erau 
desfiguraţi de o paloare cadaverică, fumul cuptoarelor şi 
aburii fierbinţi!2%: le roşeau pleoapele şi aproape le luaseră 
vederea. Şi, la fel ca pugiliştii care se acoperă cu praf foarte 
fin înainte de luptă, aceşti sclavi erau albi din cap până în 
picioare de o făină închisă şi murdară aidoma cenuşii. 
Acum, în ce priveşte pe confrații mei, animalele de 
povară, ce să spun sau cum să-i descriu? Ce catâri bătrâni! 
Ce mârţoage de cai deşelaţi! Aşezaţi în jurul ieslei în care îşi 
afundau capul, rodeau maldăre de paie. Gâtul le era mâncat 
de răni pline de puroi, o tuse continuă îi zguduia şi la 
fiecare respiraţie nările bolnave li se umflau şi dezumflau ca 
nişte foaie. Pieptul le era numai o rană din cauza 
necontenitei frecări a funiei şi li se vedeau coastele jupuite 


până la os de veşnicele lovituri de ciomag. Copitele, din 
cauza atâtor învârtituri ale maşinii, li se lăţiseră enorm şi, în 
sfârşit, toată pielea le era aspră şi numai gloduri din cauza 
murdăriei învechite şi a râiei. 

Jalnicul tablou al unei astfel de societăţi mă făcu să-mi fie 
frică. Mi-am adus aminte de starea mea de mai înainte, 
când eram Lucius şi, comparând-o cu această mizerie 
extremă şi fără mijloc de scăpare, mi-am plecat capul cu o 
adâncă mâhnire. Chinuitei mele existenţe nu-i găseam 
consolare decât în înnăscuta-mi curiozitate, care singură 
mă mai lega de viaţă şi, de altfel, cum nu se dădea nicio 
importanţă prezenţei mele, toţi se purtau şi vorbeau de faţă 
cu mine în toată libertatea. Nu fără dreptate, divinul 
creator al poeziei antice la greci!231:, voind să arate un om 
de o rară înţelepciune, a spus că acesta dobândise cele mai 
mari virtuţi călătorind prin multe oraşe şi cercetând felurite 
popoare. Într-adevăr, eu însumi mi-aduc aminte cu 
recunoştinţă de existenţa mea de măgar, pentru că, ascuns 
sub acest înveliş şi încercat de multe şi felurite nenorociri, 
dacă nu m-am făcut mai înţelept, cel puţin am învăţat o 
mulţime de lucruri. 

În sfârşit, iată o bună poveste, mai nostimă şi mai picantă 
decât celelalte, pe care m-am hotărât s-o aduc la urechile 
voastre. Încep: 

Morarul acela care mă cumpărase era, de altfel, un om 
cumsecade şi tare aşezat, dar soarta îi dăduse ca soţie o 
femeie rea, o fiinţă cum nu se afla alta mai dezgustătoare, şi 
el îndura tot felul de supărări în căsnicia şi gospodăria lui, 
astfel încât eu însumi, pe drept cuvânt, de multe ori îi 
căinam soarta în tăcere. Niciun viciu nu lipsea acestei femei 
desfrânate; în sufletul ei, ca într-o cloacă mocirloasă, se 
strânseseră absolut toate ticăloşiile. Era răutăcioasă, crudă, 
stricată, beţivă, arţăgoasă, încăpăţânată, pe cât de lacomă 
în hoţiile ei murdare, pe atât de risipitoare în cheltuieli 
neruşinate, lipsită de bună-credinţă, duşmană declarată a 
ruşinii. Ea dispreţuia şi călca în picioare sfintele divinităţi şi, 


în locul adevăratei religii, pretindea că are cultul mincinos 
al unui zeu pe care-l numea unici!2%2: prefăcătorie goală 
prin care ea amăgea pe toată lumea şi înşela pe nenorocitu- 
i soţ; se îmbăta de dimineaţă până seară şi se dădea 
primului venit cât era ziua de lungă. 

Această femeie mă urmărea cu o ură nemaipomenită. 
Înainte de a se lumina de ziuă şi încă din patul ei, striga să 
se înhame la piatra de moară măgarul nou-venit şi, abia 
ieşită din cameră, cerea să mi se dea, în prezenţa sa, cât 
mai multe lovituri de ciomag, iar când sosea ora mesei şi 
celelalte animale erau deshămate, ea poruncea să fiu dus la 
iesle cu mult mai târziu. Aceste persecuții au făcut să-mi 
crească şi mai mult înnăscuta-mi curiozitate de a cunoaşte 
moravurile şi purtarea ei. Ştiam că introducea zilnic în 
camera sa un anumit tânăr, a cărui faţă doream nespus de 
mult s-o văd. Dacă pânza care-mi acoperea capul ar fi lăsat 
un moment de libertate ochilor mei, nu mi-ar fi lipsit dibăcia 
de a descoperi, într-un chip sau altul, corupţia acestei 
blestemate femei. 

O anumită bătrână era mijlocitoarea desfrâurilor ei şi 
purtătoare de veşti pe lângă amanți. Toată ziua, de 
dimineaţă până seara, erau nedespărţite, împreună 
începeau gustarea de dimineaţă bând pe întrecute vin 
neamestecat cu apă pe care şi-l turnau una alteia în pahare 
şi sfârşeau punând la cale, cu un meşteşug drăcesc, 
scandaloase legături amoroase spre pieirea nenorocitului ei 
soţ. În ce mă priveşte, deşi foarte supărat pe Fotis care, 
voind să mă facă pasăre, din greşeală mă făcuse măgar, 
totuşi, în păcătoasa mea sluţenie, aveam această unică 
mângâiere că, mulţumită lungilor mele urechi, auzeam 
foarte bine tot ceea ce se spunea chiar destul de departe de 
mine. Într-o zi, în sfârşit, următoarele vorbe ale acelei 
bătrâne cu glasul ascuţit ajunseră la urechile mele: 

— Te priveşte, stăpâna mea, amantul ce ţi-ai ales fără să 
mă întrebi pe mine! E moale şi fricos şi numai la o uşoară 
încruntare din sprâncene a plictisitorului şi nesuferitului 


tău bărbat începe să tremure; prin urmare, iubirea lui 
lipsită de vlagă şi statornicie va fi un adevărat chin pentru 
îmbrăţişările tale pline de foc. Cu mult mai bun ar fi pentru 
tine Filesiterusi23:! E tânăr şi frumos, darnic, curajos şi 
foarte hotărât să-şi bată joc de inutilele precauţiuni ale 
bărbaţilor. Da, numai el merită să se bucure de iubirea 
tuturor femeilor noastre, numai el e vrednic să poarte pe 
cap o coroană de aur, chiar numai pentru singura festă pe 
care a jucat-o de curând, cu o rară dibăcie, unui bărbat 
gelos. În sfârşit, ascultă şi compară cu cât sunt mai iscusiţi 
unii amanți decât alţii! 

Cunoşti pe un oarecare Barbarus, decurionul(24+ 
oraşului nostru, pe care poporul, din cauza asprei lui firi, l-a 
numit Scorpion. El are o soţie dintr-o familie distinsă, de o 
rară frumuseţe, pe care, luând cele mai uimitoare măsuri 
de pază, o ţinea închisă cu cea mai mare grijă cu putinţă. 

— Cum nu! răspunse la aceste ultime cuvinte soţia 
morarului. O cunosc foarte bine: e vorba de Areta, colega 
mea de şcoală. 

— În acest caz, reluă bătrâna, cunoşti şi întreaga poveste 
a lui Filesiterus? 

— Nicidecum, zise cealaltă, dar aş vrea foarte mult s-o 
cunosc şi, te rog, mamă, povesteşte-mi totul de la început 
până la sfârşit! 

Fără să mai întârzie, neobosita şi guraliva bătrână începu 
astfel: 

— Acest Barbarus, trebuind să facă o călătorie grabnică 
şi voind a păzi cu cea mai mare grijă castitatea scumpei sale 
jumătăţi, înştiinţează în secret pe tânărul sclav, Myrmex, a 
cărui rară credinţă o cunoştea, şi-i încredinţează întreaga 
pază a stăpânei sale, ameninţându-l cu închisoarea pe viaţă, 
în sfârşit, cu groaznica moarte prin foame, dacă un singur 
om, chiar în trecere, ar atinge-o numai cu vârful degetului. 
Şi, ca să dea mai multă tărie amenințărilor sale, el jură 
solemn pe toate divinităţile cerului. Aşadar, lăsându-şi soţia 


în straşnica pază a lui Myrmex, bărbatul porneşte la drum 
cu toată siguranţa. 

Într-adevăr, hotărât să fie neîncetat cu cea mai mare 
băgare de seamă, Myrmex nu permitea stăpânei sale să 
iasă nicăieri. Dacă era ocupată în casă cu torsul lânii, el, ca 
un credincios paznic, se aşeza lângă ea. Seara, când ea 
trebuia neapărat să se ducă la baie, se prindea şi se lipea 
de ea, ţinând-o cu mâna de poala rochiei; într-un cuvânt, îşi 
îndeplinea cu o grijă vrednică de admiraţie misiunea de 
încredere cu care fusese însărcinat. 

Dar uimitoarea frumuseţe a nobilei femei nu putu să 
scape înflăcăratului Filesiterus. Însăşi faima castităţii ei şi 
aceste excesive şi neobişnuite măsuri de pază îl aţâţau şi-l 
aprindeau mai mult; hotărât să facă totul, să sufere orice ca 
să înfrângă îndărătnica supraveghere a acestei case, îşi 
puse în mişcare toată iscusinţa. Ştiind cât e de fragilă 
credinţa omenească, că nu se află piedică pe care banul să 
n-o biruie, că de obicei cu aur se sparg chiar porţi de 
diamant, prinde un moment când Myrmex este singur, îi 
dezvăluie iubirea sa şi-l roagă stăruitor să-i uşureze 
chinurile, căci a hotărât şi a jurat să le sfârşească printr-o 
moarte apropiată, dacă nu va poseda în curând obiectul 
dorințelor sale. „De altfel tu n-ai să te temi de nimic, căci 
lucrul e foarte uşor. Spre seară, mulţumită întunericului, 
care mă va învălui şi ascunde, eu voi putea să mă strecor în 
casă şi să ies după o clipă.” 

La aceste convingătoare argumente şi la altele de acelaşi 
fel, el a adăugat pe cel din urmă: era pana viguroasă care 
trebuia să despice cu putere inima atât de neînduplecată a 
sclavului. Deschizând mâna, i-a arătat nişte monede de aur 
nou-nouţe, orbitor de sclipitoare. „Douăzeci sunt pentru 
stăpâna ta, îi zise el, iar zece bucuros ţi le dau ţie!” 

În faţa acestei crime nemaiauzite, Myrmex s-a înfiorat de 
groază şi, astupându-şi urechile, a luat-o numaidecât la 
fugă. Dar cu toate acestea, strălucirea de foc a aurului nu 
mai putea să dispară din ochii lui. În zadar fugise departe şi 


se întorsese acasă în goana mare, el continua să vadă acea 
frumoasă strălucire a monedelor şi se şi socotea, în gândul 
său, stăpân al acestei bogate prăzi. Mintea îi era agitată ca 
o mare în furtună şi nenorocitul era hărțuit şi chinuit fără 
răgaz de cele mai contradictorii gânduri care-l făceau să 
plutească într-o groaznică nehotărâre: de o parte datoria, 
de altă parte câştigul; de o parte chinurile, de alta plăcerea. 
În cele din urmă, aurul birui frica de moarte. Nestăpânita-i 
dorinţă de a avea aceste frumoase monede nu-i lăsa o clipă 
de linişte şi chiar noaptea era bântuit de molima lăcomiei; şi 
deşi amenințările stăpânului îl reţineau acasă, aurul îl 
chema totuşi afară. Atunci, pierzând ruşinea şi lăsând la o 
parte orice şovăială, împărtăşeşte stăpânei sale tot ce i-a 
spus  îndrăgostitul. Frumoasa n-a dezminţit uşurinţa 
firească a sexului său şi şi-a jertfit numaidecât cinstea 
pentru blestematul metal. Myrmex, nebun de bucurie, 
ardea de dorinţă nu numai de a primi, dar cel puţin de a 
atinge aurul pe care-l văzuse, spre nenorocirea lui. Foarte 
voios, aleargă să-l anunţe pe Filesiterus că dorinţa i-a fost 
împlinită; apoi, îi cere îndată răsplata promisă şi monedele 
de aur trec în mâna lui Myrmex, care nu văzuse niciodată 
nici măcar bani de aramă. 

Când noaptea era destul de înaintată, el conduse în casă 
pe îndrăzneţul amant, singur şi cu capul bine acoperit, până 
în camera de culcare a stăpânei sale. 'locmai când aduceau 
prinosul lor lubirii prin nemaiîncercate şi reînnoite 
îmbrăţişări, exact când, ca nişte soldaţi goi dădeau prima 
bătălie amoroasă, împotriva oricărei aşteptări, bărbatul, 
găsind mai potrivită vremea nopţii, se întoarse acasă fără 
veste. El bate la intrare, dă cu o piatră în uşă şi, întârzierea 
mărindu-i din ce în ce mai mult bănuiala, îl ameninţă pe 
Myrmex cu pedepse îngrozitoare. Acesta, zăpăcit de 
neaşteptata primejdie şi neştiind, în excesiva lui tulburare, 
ce hotărâre să ia, invocă motivul mincinos, în lipsa altuia 
mai bun, că întunericul nopţii îl împiedică de a găsi cheia pe 
care o ascunsese cu cea mai mare grijă. În acest timp 


Filesiterus, care auzise zgomotul, se îmbracă la iuţeală şi în 
grabă fuge din cameră, uitând să-şi ia sandalele. Numai 
atunci, Myrmex pune cheia în broască, deschide uşa şi-şi 
primeşte stăpânul care, încă ţipând şi invocând pe toţi zeii, 
se duce glonţ spre camera de culcare. Sclavul, profitând de 
prilej, îl ajută pe Filesiterus să fugă printr-o ieşire tainică şi, 
o dată ce amantul a fost afară, Myrmex se simte mai liniştit 
şi, încuie casa şi se duce din nou să se culce. 

Dar, îndată ce se lumină de ziuă, Barbarus sare din 
aşternut şi, plimbându-se prin cameră, zăreşte sub pat nişte 
sandale necunoscute: acelea cu care fusese încălţat 
Filesiterus când se strecurase în casă. După această 
descoperire, bănuind ce s-a petrecut, fără să împărtăşească 
nici soţiei şi nici unuia dintre prietenii săi adânca lui 
mâhnire, a luat sandalele, le-a ascuns pe furiş sub mantaua 
sa şi celorlalţi sclavi le-a poruncit doar atât: să-l lege pe 
Myrmex şi să-l târască în piaţa publică. Apoi, înăbuşindu-şi 
furia şi urletele, porneşte într-acolo, în pas grăbit, 
încredinţat că după sandale va putea găsi foarte uşor urma 
amantului. lată-l deci pe Barbarus plimbându-se în lung şi-n 
lat în piaţa publică, aprins de mânie şi cu sprâncenele 
încruntate. În spatele lui, legat de mâini şi de picioare, 
Myrmex care, deşi nu fusese prins asupra faptului, 
simțindu-se totuşi condamnat de conştiinţa lui vinovată, 
vărsa şiroaie de lacrimi şi prin ruşinoase tânguiri voia să 
stârnească o milă nefolositoare. 

Tocmai atunci, printr-o întâmplare, Filesiterus trecea pe 
acolo şi, deşi era preocupat de cine ştie ce afacere cu totul 
diferită, acest neprevăzut spectacol îl mişcă adânc. Fără să- 
şi piardă cumpătul, el îşi aduse aminte de greşeala ce o 
făcuse în graba fugii sale şi îşi închipui ce se petrecuse 
după aceea. Făcând numaidecât apel la sângele lui rece 
obişnuit, dă la o parte pe tinerii sclavi şi, cu strigăte 
puternice, se aruncă asupra lui Myrmex şi începe să-i care 
în obraji o ploaie de pumni, având totuşi grijă să nu-l 
lovească prea tare. „Ah! ticălosule, ah! sperjurule, strigă el, 


fie ca stăpânul ăsta al tău şi toate divinităţile cereşti pe care 
le invoci în mod aşa de neruşinat în jurămintele tale să te 
piardă ca pe un netrebnic ce eşti. Tu mi-ai furat ieri, la baie, 
sandalele. Meriţi, da, meriţi să toceşti aceste lanţuri şi pe 
deasupra să fii aruncat în întunericul unei închisori!” 
Înşelat de vicleşugul atât de oportun al îndrăzneţului tânăr, 
Barbarus, în fericirea lui, deveni omul cel mai lesne 
crezător. Întors acasă, el îl cheamă pe Myrmex, îl iartă 
bucuros şi-i dă sandalele, sfătuindu-l să le înapoieze 
proprietarului căruia i le furase. 

Bătrâna nu terminase încă flecăreala ei, când morăreasa 
luă cuvântul: 

— Ferice de aceea care are un prieten atât de curajos şi 
de stăpân pe el! Din nefericire, eu am dat peste unul care 
se sperie şi de zgomotul morii, ba chiar şi de mutra acestui 
măgar râios pe care-l vezi acolo! 

— Ei bine, zise bătrâna, îl voi îndemna eu, îl voi încuraja 
eu pe celălalt amant care e aşa de întreprinzător şi-i voi da 
întâlnire aici! 

Apoi, după ce a făgăduit că se va reîntoarce seara, a 
părăsit odaia. Numaidecât credincioasa soţie a preparat o 
masă strălucită vrednică de preoţii Salieni. A limpezit vinuri 
scumpe, a gătit cele mai gustoase mâncăruri din came 
proaspătă, a pus pe masă din belşug tot ce se cuvenea; în 
sfârşit, şi-a aşteptat amantul, de parcă trebuia să sosească o 
divinitate. Asta fiindcă tocmai în seara aceea bărbăţelul lua 
masa în altă parte, la vecinul său piuarul!25+. Apropiindu-se 
ora încheierii zilei, mi se scoate funia cu care eram înhămat 
şi mi se dă în sfârşit răgazul să-mi mănânc tainul; dar eu nu 
eram mai puţin bucuros că scăpasem de munca mea decât 
de faptul că mi se luase vălul de pe ochi şi că puteam vedea 
în tihnă toate manevrele nelegiuitei femei. 

Îndată ce soarele se afundă în adâncurile Oceanului 
pentru a lumina tărâmurile din adâncurile pământului!25%:, 
iată că, alături de ticăloasa bătrână, sosi şi amantul cel 
îndrăzneţ. Era aproape un copilandru, cu obrajii netezi şi 


strălucitori ca doi bujori proaspeţi, fermecând şi ispitind el 
însuşi pe amanți. După ce-l primi cu nenumărate şi dulci 
sărutări, femeia îl pofti să se aşeze la masa pregătită de ea. 

Dar, îndată ce tânărul atinse în treacăt cupa de bun venit 
şi apropie de buzele sale primele aperitive, iată că soseşte 
bărbatul, care se întorcea cu mult mai curând decât era 
aşteptat. Atunci, virtuoasa soţie se năpusteşte asupra lui cu 
un potop de blesteme îngrozitoare, urându-i să-l vadă cu 
picioarele rupte; iar pe amantul îngheţat de spaimă şi fără 
pic de sânge în venele lui, îl piti sub o albie de lemn, care 
întâmplător se găsea acolo şi în care de obicei se curăța 
grâul pisat; apoi, cu înnăscuta ei viclenie, ascunzând o 
ruşine atât de mare şi arătând pe chipul ei o linişte 
înşelătoare, îl întrebă pe bărbatul său de ce a părăsit masa 
vecinului cu care e aşa de bun prieten şi de ce s-a întors aşa 
devreme acasă. 

El, adânc îndurerat şi oftând de mai multe ori, îi 
răspunse: 

— Nemaiputând să suport purtarea josnică şi criminală a 
nemernicei lui soţii, am fugit pe furiş de acolo cât am putut 
de repede. Vai, buni zei, o mamă de familie atât de 
credincioasă şi de înţeleaptă să se necinstească printr-o 
faptă atât de ruşinoasă! Jur pe divina Ceres!227+ că nici chiar 
acum, după ce am văzut cu ochii mei, nu pot crede aşa ceva 
despre o asemenea femeie! Aţâţată de aceste vorbe ale 
bărbatului său, neruşinata soţie ardea de nerăbdare să 
cunoască întâmplarea: ea nu înceta să-l plictisească la 
culme ca să i-o povestească, în întregime, de la început, şi 
nu-i dădu pace până ce soţul nu se supuse voinţei ei. Fără 
să bănuiască ruşinea din propria lui casă, iată cum îi povesti 
el nenorocita întâmplare dintr-o gospodărie străină. 

— Prietenul meu, călcătorul de postavuri!258+, are o soţie 
care de altfel părea o femeie de o cinste fără pată. Ea se 
bucura de o reputaţie cu care se fălea şi conducea cu cinste 
gospodăria bărbatului ei, când deodată o patimă ascunsă o 
aruncă în braţele unui amant, cu care avea dese şi tainice 


întâlniri; şi chiar în clipa când, după baie, ne duceam să ne 
aşezăm la masă, ea făcea dragoste cu tânărul. Atunci, 
tulburată de venirea noastră neaşteptată, a luat repede 
hotărârea impusă de moment şi l-a ascuns sub o colivie de 
răchită, care graţie flexibilităţii nuielelor dispuse în cerc, - 
se sfârşea în formă de tum ascuţit şi servea călcătorilor să- 
şi întindă pe ea postavurile când voiau să le albească cu 
aburi de pucioasă. Apoi, închipuindu-şi că amantul e ascuns 
în cea mai mare siguranţă, ea se aşeză la masă împreună cu 
noi, fară nicio grijă. 

În acest timp, mirosul acru şi greu de pucioasă care-l 
îneca pe tânăr, ca şi aburii care se răspândeau în jurul lui 
ca nişte nouraşi, îl asfixiau iar pătrunzătorul mineral, cu 
însuşirea proprie lui, îl făcea pe tânăr să strănute foarte 
des. La primul strănut, deoarece zgomotul venea din 
direcţia femeii şi din spatele ei, bărbatul şi-a închipuit că 
strănută ea şi i-a adresat pe loc obişnuita urare: „Să-ţi fie 
de bine!” Dar zgomotul începe din nou şi se repetă astfel de 
mai multe ori, până când, surprins că nu se mai sfârşea, 
bărbatul a început să bănuiască, în sfârşit, ceea ce şi era. 
Împingând masa şi dând colivia la o parte, scoase de acolo 
un om care respira des şi anevoie şi abia îşi mai putea trage 
sufletul. Aprins de mânie în faţa unei astfel de insulte, cu 
lacrimile în ochi, a cerut o sabie şi ardea de nerăbdare să 
ucidă pe acest muribund. Numai cu greu l-am oprit de la un 
atac, arătându-i primejdia în care ne-ar arunca pe toţi!23%* şi 
asigurându-l că fără violenţa noastră duşmanul său va pieri 
în curând de la sine prin efectul pucioasei. Potolit nu atât de 
darul meu de convingere cât de forţa împrejurărilor, căci 
celălalt era pe jumătate mort, îl transportă la primul colţ de 
stradă. Atunci, cu glasul scăzut, eu am îndemnat-o pe soţia 
lui şi, în sfârşit, am convins-o să părăsească vremelnic 
prăvălia şi să se ducă la vreuna din prietenele sale, până ce 
timpul va fi potolit aprinsa mânie a soţului, care, într- 
adevăr, era aşa de înfuriat, încât eram sigur că în mintea lui 
frământa cine ştie ce lovitură tragică împotriva soţiei şi 


chiar a lui însuşi. Scârbit de această întâmplare, am părăsit 
masa tovarăşului meu şi m-am întors acasă! 

Pe când morarul povestea aceasta, femeia sa, care încă 
de mult dăduse dovadă de obrăznicie şi neruşinare, o 
blestema cu vorbe urâte pe soţia călcătorului de postavuri: 

— E o ticăloasă, zicea ea, o stricată, o mare ruşine a 
întregului nostru sex. Auzi! Să-şi piardă cinstea! Să calce în 
picioare îndatoririle sfinte ale căsătoriei! Să pângărească 
locuinţa soţului prin desfrâurile celor mai defăimate şi 
dezgustătoare lupanare! Să-şi piardă rangul de soţie 
legitimă spre a lua numele de prostituată! Da, adăugă ea, 
astfel de femei merită să fie arse de vii! 

Totuşi, îngrijorată de tainicele chinuri ale unei conştiinţe 
necurate şi spre a-l scăpa mai repede pe amantul său din 
acea crudă închisoare, ea îşi îndemna încet bărbatul să se 
ducă la culcare, spunându-i că era târziu. Dar el, 
dimpotrivă, dat fiind că cina fusese întreruptă şi fugise 
acasă flămând, cerea binevoitor să-i dea mai curând să 
mănânce. Ea se grăbi, în silă, să-l servească. De ce, veţi 
întreba? Pentru că totul fusese destinat altuia. Dar mie mi 
se rupea inima când mă gândeam la fapta nelegiuită pe 
care această blestemată femeie o săvârşise mai înainte şi la 
neruşinarea ei prezentă. Chibzuiam cu grijă în mine însumi, 
spre a vedea dacă nu cumva prin descoperirea unor astfel 
de viclenii, aş putea da vreun ajutor stăpânului meu şi dacă 
pe celălalt, care era ghemuit sub o albie, ca o broască 
ţestoasă, nu l-aş putea face să îndepărteze carapacea şi să 
apară sub ochii tuturor. 

Pe când eram astfel chinuit de ocara adusă stăpânului 
meu, Providența cerească şi-a aruncat în sfârşit ochii 
asupra mea. Era ora când un bătrân şchiop, căruia i se 
încredinţase paza noastră, ne mâna cu turma, pe noi, toate 
animalele de povară, la lacul vecin, ca să ne adăpăm. 
Această întâmplare mi-a dat prilejul atât de dorit de a mă 
răzbuna, căci trecând prin partea unde era tânărul şi 
zărindu-i vârful degetelor care ieşeau de sub albie, mi-am 


apăsat pe ele copita de-a curmezişul şi i le-am zdrobit fără 
milă în mii de fărâme, până când, răpus de o durere 
insuportabilă şi scoțând un strigăt jalnic, a răsturnat şi 
aruncat albia cât colo şi, expus astfel privirilor străine, el a 
dat pe faţă vicleşugurile unei femei fără ruşine. 

Cu toate acestea, morarul nu prea părea mişcat de 
pierderea cinstei sale. În timp ce tânărul tremura de 
spaimă şi nu mai avea în venele lui o picătură de sânge, el îl 
mângâia cu aerul cel mai liniştit şi cu faţa cea mai 
binevoitoare. 

— Fiul meu, începu el să-i spună, să nu te temi de nimic 
supărător din partea mea, căci eu nu sunt un barbar, niciun 
necioplit fără educaţie. Eu n-am să te asfixiez, ca brutalul 
piuar, cu aburul ucigător de pucioasă. N-am să mă folosesc, 
cum aş avea dreptul, nici de asprimea legii privitoare la 
adulter!24%, pentru a face pe un băiat aşa de plăcut şi de 
drăguţ să sufere pedeapsa capitală, ci vreau să împart cu 
soţia mea favorurile tale. Nu cer o despărţire, ci dimpotrivă 
o comunitate de bunuri, pentru ca, fără discuţie şi fără 
vrajbă, să nu fie aici decât un singur pat pentru tustrei. Eu 
am trăit întotdeauna cu soţia mea în aşa bună înţelegere 
încât, după preceptul înţelepţilor, aceleaşi lucruri ne-au 
plăcut întotdeauna la amândoi. De altfel, nu e îngăduit ca 
soţia să aibă mai multe drepturi decât bărbatul! 

Cu aceste vorbe, în acelaşi timp blând şi batjocoritoare, îl 
trăgea în camera sa pe tânărul care se împotrivea, dar care 
totuşi îl urma. Şi după ce-o închise pe casta lui soţie într-o 
altă cameră, culcat singur cu adolescentul, se răzbună în 
cel mai plăcut chip pentru necinstea adusă căsniciei sale. 

Îndată ce carul strălucitor al Soarelui aduse din nou ziua, 
morarul chemă pe doi dintre argaţii săi cei mai puternici şi, 
poruncindu-le să ridice pe tânăr cât mai sus, mi ţi-l bătu 
zdravăn la părţile moi cu o jordie: 

— Cum! îi spunea el, aşa de fraged şi de delicat şi 
aproape un copil, lipsind pe amorezi de floarea tinereţii 
tale, îndrăzneşti să alergi după femei, şi încă după femei de 


condiţie liberă, să strici căsniciile întărite de lege şi să aspiri 
înainte de vreme la titlul de amant? 

După ce-l mustră cu aceste vorbe şi cu altele de acelaşi 
fel şi după ce pe deasupra îi mai cără la spate şi o ploaie de 
lovituri, îl zvârli pe uşă afară. Şi st model de amant curajos, 
scăpat de primejdie, împotriva oricărei aşteptări, dar cu 
ambele lui fese vătămate din cauza dublei operaţii pe care o 
suferise noaptea şi ziua, se întoarse acasă tare mâhnit şi 
ruşinat. Cu toate astea morarul trimise soţiei sale o 
înştiinţare de despărţire şi o alungă numaidecât din casa sa. 

Dar femeia, a cărei înnăscută răutate e şi mai întărâtată 
şi exasperată de asemenea insultă - cu toate acestea aşa de 
îndreptăţită - se întoarse la vechile ei năravuri şi recurse la 
farmecele obişnuite ale femeilor. Căutând cu toată grija o 
anumită bătrână şireată despre care se credea că, prin 
farmecele şi vrăjile sale, ar putea să facă tot ce voia, cu 
rugăciuni şi numeroase daruri, o rugă ca din toate dorinţele 
să-i îndeplinească una: fie să-i potolească bărbatul şi să-l 
facă să se împace cu ea, fie, dacă acest lucru n-ar fi cu 
putinţă, măcar să-i trimită vreo stafie sau vreo divinitate 
îngrozitoare, care să-l chinuiască şi să-i smulgă viaţa. Atunci 
vrăjitoarea, care avea mare putere asupra zeilor, încearcă 
armele cele mai la îndemână ale îngrozitoarei sale ştiinţe, 
se sileşte să îmblânzească inima adânc rănită a bărbatului 
şi să redeştepte în el iubirea; dar încercarea sa n-a dat 
rezultatul aşteptat. Atunci, înfuriată pe divinităţile sale şi - 
indiferent de plata ce trebuia să primească pentru 
osteneala sa - aţâţată de atâta dispreţ, ea începu să 
amenințe capul nenorocitului soţ şi să întărâte în contra lui 
umbra unei femei care pierise de o moarte violentă. 

Dar, poate tu, lector pricinaş, criticând povestirea mea, 
vei face această obiecţie: cum ai putut tu, măgar viclean, 
închis în mijlocul unei mori, să ştii ce făceau aceste femei, 
după cum susţii, în cea mai mare taină? Ei bine, află în ce 
chip, mulţumită curiozităţii mele de om metamorfozat în 


măgar, am putut să cunosc tot ce s-a făcut pentru pierderea 
morarului meu. 

Cam pe la amiază, deodată, a apărut în moară o femeie 
cu o jalnică înfăţişare de acuzată şi desfigurată de o tristeţe 
cu picioarele goale, palidă ca merişorul şi slabă ca o umbră. 
Un păr în neorânduială, pe jumătate alb şi plin de o cenuşă 
murdară, îi acoperea aproape toată partea de sus a figurii. 
Această femeie, în halul pomenit, a pus uşor mâna pe 
umărul morarului şi, ca şi cum ar fi vrut să-i vestească ceva, 
l-a atras mai la o parte, într-una din camerele casei. A închis 
uşa şi a rămas foarte mult timp cu el. Dar cum în acest timp 
tot grâul pe care lucrătorii îl primiseră fusese măcinat şi 
cum trebuia neapărat să se obţină altul, mai mulţi sclavi 
veniră la camera stăpânului, începură să-l cheme şi să-i 
ceară un supliment de lucru. Degşi-l strigară de mai multe 
ori şi din toate puterile, nimeni nu le răspunse. Atunci ei 
bătură mai tare în uşă, şi fiindcă fusese închisă cu cea mai 
mare grijă cu zăvorul pe dinăuntru, presupunând că s-a 
întâmplat ceva grav şi funest, cu o puternică opintire, o 
sparg ori o scot din balamale, şi în sfârşit pătrund în 
cameră. Ei nu găsesc nicăieri pe femeia aceea, dar îl văd pe 
stăpânul lor atârnat de o grindă, sugrumat şi fără suflare. 
După ce i-au deznodat funia de la gât, l-au desprins de pe 
grindă şi cu tot felul de vaiete şi bocete îl spălară cu grijă 
pentru ultima oară şi, după îndeplinirea ultimelor datorii 
funebre, îl însoţiră în număr mare la ultima lui locuinţă, 
încredinţându-l mormântului. 

A doua zi, fiica decedatului a venit în grabă dintr-un târg 
vecin, unde se măritase de curând şi, în marea ei durere, îşi 
smulgea părul care-i cădea pe ochi şi se lovea din când în 
când cu pumnii în piept. Ea aflase totul, fără ca cineva să-i fi 
anunţat groaznica nenorocire a familiei. Într-adevăr, jalnica 
imagine a tatălui ei, având încă funia la gât, i se arătase în 
vis şi-i dezvăluise toată purtarea criminală a mamei sale 
vitrege, adulterele sale, vrăjile sale şi cum, ajuns el însuşi 
sub stăpânirea unei stafii, se coborâse în Infern. După ce 


rămase multă vreme pradă unei chinuitoare mâhniri, 
dragostea prietenilor izbuti s-o liniştească în cele din urmă, 
punându-i capăt durerii. În ziua a noua:21:, îndeplinindu-se 
la mormânt ceremoniile după datină, scoase în vânzare 
moştenirea rămasă de la tatăl ei: sclavi, mobilier şi toate 
animalele de povară, şi astfel întreaga gospodărie se risipi 
în dreapta şi în stânga după şansele capricioase ale unei 
licitaţii aşa cum se-ntâmplă îndeobşte. În sfârşit, eu am fost 
cumpărat de un sărman grădinar cu cincizeci de 
sesterţii212:, sumă enormă, spunea el, dar nădăjduia că prin 
munca noastră comună va putea să-şi câştige hrana. 

Acum mi se pare necesar să arăt şi ce obligaţii aveam în 
noua mea slujbă. Dimineaţa, stăpânul meu îmi punea în 
spinare mari cantităţi de legume şi mă ducea în oraşul 
vecin. Acolo, după ce preda marfa revânzătorilor şi încasa 
banii, se urca în spinarea mea şi se întorcea astfel la 
grădina sa. Cât timp săpa, cât timp uda şi încovoiat pe 
brazdele lui se ocupa de celelalte munci ale meseriei sale, 
eu aveam puţină tihnă şi mă bucuram de o odihnă care-mi 
plăcea. Dar când revoluţia ordonată a astrelor, care după 
un anumit număr de zile şi de luni aduse un an nou, lăsă în 
urmă toamna cu plăcerile culesului de vii şi ajunse în zodia 
Capricornului!?24:, când veni iama cu zăpezile ei, cu ploi 
fără sfârşit şi nopţi umede şi reci, n-a mai fost acelaşi lucru. 
Lăsat sub cerul liber şi închis într-un staul fără acoperiş, 
sufeream grozav din cauza frigului care nu mai contenea, 
căci stăpânul meu, din pricina excesivei lui sărăcii, nu putea 
să-şi procure nici pentru el, necum pentru mine, un 
aşternut de paie sau vreo pătură oricât de păcătoasă şi 
trăia într-un bordei, acoperit cu ramuri şi frunze de copaci. 
În afară de asta, dimineaţa trebuia să merg cu picioarele 
goale şi cu sforţări de nedescris printr-un noroi îngheţat şi 
pe bucăţi de gheaţă foarte ascuţite. Nu aveam nici măcar 
hrana mea obişnuită ca să-mi umplu stomacul, căci, deşi 
mâncarea mea era una şi aceeaşi cu a stăpânului, era totuşi 
foarte puţină şi proastă: câteva lăptuci bătrâne şi amare, 


care, încetând de a mai creşte şi înzestrate cu semințe, 
semănau cu nişte mături mari, deveneau un putregai acru 
şi slobozeau o zeamă noroioasă. 

Într-o noapte, un proprietar din satul vecin, pe care 
întunecimea unui cer fără lună îl făcuse să zăbovească şi pe 
care o ploaie torențială îl udase până la piele, rătăcindu-se 
din drumul cel bun, se opri la grădiniţa noastră cu calul său, 
care nu mai putea de oboseală. Dată fiind împrejurarea, el 
fu primit cu dragă inimă şi găsi la noi, dacă nu o găzduire 
aleasă, cel puţin o odihnă de care avea mare nevoie. Voind 
să răsplătească bunăvoința gazdei sale, îi promise o 
anumită cantitate de grâu şi de untdelemn de la moşia sa şi, 
pe deasupra, două chiupuri de vin. Fără multă întârziere 
stăpânul meu ia cu el un sac şi nişte burdufuri goale şi, 
urcându-se pe deşelate în spinarea mea, porneşte la drum 
pentru o călătorie de şaizeci de stadii'241+. Străbătând 
această distanţă, ajungem la moşia sus-numită, unde 
generosul şi primitorul amfitrion pofti îndată pe stăpânul 
meu la o masă copioasă. 

În timp ce amândoi comesenii noştri se luau la întrecere 
cu paharul în mână, se întâmplă o minune dintre cele mai 
ciudate. O găină, alergând încoace şi încolo prin ograda 
casei, începu să cotcodăcească zgomotos ca şi cum ar fi voit 
să ouă. Stăpânul ei, privind-o, îi zise: 

— Bună şi foarte prăsitoare slugă, e atâta timp de cât ne 
îngraşi zilnic cu ouăle tale! Şi chiar acum, după cum văd, te 
gândeşti să ne prepari o gustare! 

Apoi strigă: 

— Ei, băiete, ia repede coşul hărăzit pentru cuibarul 
găinilor şi pune-l în colţul obişnuit! 

Servitorul a făcut ceea ce-i poruncise stăpânul, dar găina, 
dispreţuind aşternutul obişnuit al cuibarului, a depus un 
rod prematur chiar la picioarele stăpânului ei, pe care avea 
să-l arunce într-o mare îngrijorare. Căci, într-adevăr, nu era 
un ou cum îl ştim cu toţii, ci un puişor perfect format, cu 


aripi, cu pinteni, cu ochi şi chiar cu piuit, care îndată începu 
să se ţină după mama lui. 

În afară de această minune, s-a produs o alta cu mult mai 
mare, care cu drept cuvânt îi îngrozi pe toţi. Chiar sub 
masa pe care se aflau încă resturile ospăţului, pământul s-a 
despicat adânc şi din el a ţâşnit un foarte bogat izvor de 
sânge ale cărui mari şi îmbelşugate picături cădeau pe 
masă şi o inundau. Şi chiar în clipa când toţi, încremeniţi de 
spaimă, contemplau cu groază aceste divine prevestiri, iată 
că în mare grabă vine un servitor din pivniţă pentru a-i 
anunţa că tot vinul păstrat acolo de multă vreme fierbe cu 
clocote în butoaie, ca şi cum s-ar fi pus sub ele un foc uriaş. 
Tot atunci s-a văzut o nevăstuică trăgând cu dinţii din gaura 
lui un şarpe mort. Din gura unui câine ciobănesc a ţâşnit o 
broscuţă verde şi însuşi câinele, atacat de un berbec, care 
se afla lângă el, a fost gâtuit de acesta dintr-o singură 
muşcătură. 

Atâtea minuni aşa de îngrozitoare au aruncat o spaimă de 
nespus în sufletul stăpânului şi au umplut toată casa de o 
descurajare vecină cu încremenirea. Cu ce trebuiau să 
înceapă? Cu ce să sfârşească? Ce ispăşire putea să fie mai 
mult sau mi puţin izbăvitoare pentru a potoli amenințările 
divinităţilor cereşti? Câte victime şi ce fel de victime 
trebuiau jertfite? 

În timp ce toţi, în aşteptarea unei groaznice nenorociri, 
erau înmărmuriţi de spaimă, soseşte un tânăr sclav care 
anunţă stăpânului său cea mai mare, ultima nenorocire ce 
se abătuse asupra familiei sale. 

EI avea trei fii mari, foarte învăţaţi şi foarte bine crescuţi, 
care făceau fala vieţii sale. O veche prietenie îi lega pe 
aceşti tineri de un sărman posesor al unei căsuțe modeste. 
Neînsemnata lui căscioară se învecina cu întinsele şi 
îmbelşugatele ogoare ale unui tânăr moşier, bogat şi 
influent, dar care abuza de gloria numeroşilor săi strămoşi. 
El era tare şi mare în diferite partide şi fără nicio 
împotrivire făcea, în oraş, tot ce-i plăcea. Cu sărmanul şi 


umilul său vecin se purta ca un adevărat duşman; îi omora 
oile, îi lua boii, îi călca în picioare grânele încă necoapte. Şi 
nemulţumit că l-a despuiat de toată recolta, voi să-l alunge 
chiar de pe micul lui ogor; pornind împotriva lui un 
neînsemnat proces de hotare, pretindea că tot terenul era 
al lui. Atunci plugarul, om respectuos de altfel, jefuit de 
lăcomia bogatului, ca să salveze din moştenirea părintească 
cel puţin un petic de pământ pentru mormântul său, foarte 
spăimântat, a rugat pe mai mulţi prieteni să vină să dea 
mărturie pentru hotarele sale. Printre aceştia se găseau şi 
cei trei fraţi, care voiau să dea tot ajutorul lor, oricât ar fi 
fost de neînsemnat, prietenului în primejdie. 

Cu toate acestea furiosul tânăr, fără să se sperie câtuşi de 
puţin sau măcar să se ruşineze de prezenţa atâtor cetăţeni, 
nu voi să renunţe la tâlhăreştile lui pretenţii sau cel puţin 
să-şi stăpânească neobrăzatele-i cuvinte. În timp ce ei se 
jeluiau cu blândeţe şi, cu vorbe frumoase, căutau să 
potolească mânia care clocotea în el, deodată, jurând pe 
capul său şi pe al celor ce-i erau mai dragi, afirmă că puţin 
îi păsa de prezenţa atâtor mediatori şi că va porunci 
servitorilor săi să ia de urechi pe vecinul său şi să-l azvârle 
îndată cât mai departe de coliba lui. La aceste cuvinte, un 
val de indignare cuprinse pe toţi aceia care-l auziră şi unul 
dintre cei trei fraţi, fără şovăire şi cu multă îndrăzneală, îi 
răspunse că în zadar se bizuie el pe bogăţiile lui ca să 
amenințe într-un mod aşa de tiranic şi de trufaş, fiindcă, de 
altfel, săracii au găsit întotdeauna, în nepărtinirea legilor, 
ajutor şi apărare în contra obrăzniciei bogaţilor. Aceste 
cuvinte, pentru un om aprins de mânie, au fost untdelemn 
peste foc, pucioasă într-un incendiu, un bici în mâinile 
Furiei, şi nu făceau decât să-i alimenteze brutala violenţă. 
Şi cu-adevărat nebunia lui sporise în aşa grad, încât striga 
în gura mare că puteau să se spânzure toţi, cu legile lor cu 
tot. 

Şi cum el avea nişte câini ciobăneşti, câini de fermă, 
sălbatici şi uriaşi, obişnuiţi să mănânce hoiturile aruncate 


pe câmp şi, în afară de asta, dresați să se arunce asupra 
trecătorilor şi să-i muşte, fără deosebire, porunci să li se 
dea drumul şi să fie asmuţiţi împotriva acestei mulţimi. 
Îndată ce auziră obişnuitul semnal al ciobanilor, aceste 
animale întărâtate şi înrăite, umplând câmpia cu un lătrat 
confuz şi răguşit care le făcea şi mai înfiorătoare, se 
repeziră cu o furie nebună asupra oamenilor, şi, cu 
nenumărate muşcături, îi sfâşiară şi-i făcură bucăţi; n-au 
cruțat nici chiar pe fugarii pe care-i urmăreau cu şi mai 
multă înverşunare. 

Atunci, în mijlocul înfiorătorului măcel al acestei mulţimi 
înspăimântate, cel mai tânăr dintre cei trei fraţi, lovindu-se 
de o piatră şi zdrobindu-şi degetele picioarelor, se prăbuşi 
la pământ şi căzu pradă acestor sălbatici şi fioroşi dulăi 
care, văzând pe nenorocitul tânăr întins la pământ, 
numaidecât se năpustiră asupra lui şi-l sfâşiară în bucăţi. 

Auzind urletele lui de moarte, fraţii, adânc îndureraţi, 
alergară în ajutorul lui. Înfăşurându-şi mâinile stângi în 
pulpanele mantalelori!2%*, ei încercară să-şi apere fratele, 
aruncând o ploaie de pietre ca să alunge câinii, dar nu 
reuşiră nici să zdrobească, nici să pună pe fugă această 
haită sălbatică, iar prea nefericitul tânăr abia rostind 
ultimele cuvinte prin care cerea fraţilor săi să pedepsească 
pe acest bogat pângărit de crime pentru moartea fratelui 
lor mai tânăr, muri îndată sfâşiat. Atunci ceilalţi doi fraţi, nu 
atât din pricină că nu mai aveau nicio speranţă de salvare, 
cât mai ales din cauză că de bunăvoie renunţaseră la ea, se 
îndreptară spre cel bogat şi, cu un curaj nebun şi o furie 
oarbă, îl atacară cu o grindină de pietre. Dar acest ucigaş, 
setos de sânge, obişnuit de multă vreme cu numeroase 
asemenea crime, aruncă o suliță şi străpunse pe unul din 
cei doi în coşul pieptului. Deşi fusese lovit de moarte şi era 
cu totul neînsufleţit, el nu se prăbuşi, căci sulița cu care 
fusese străpuns, ieşindu-i aproape toată prin spate, se 
înfipse în pământ prin violenţa loviturii şi-i ţinea suspendat 
trupul ţeapăn care se legăna într-o parte şi în alta. 


Apoi unul dintre servitori, grozav de îndrăzneţ şi de 
ticălos, veni în ajutorul ucigaşului şi, cumpănind în mână o 
piatră, ochi de foarte departe braţul drept al celui de-al 
treilea tânăr; lovitura nu-şi atinse ţinta, căci piatra îi atinse 
numai vârful degetelor şi, împotriva aşteptării tuturor, căzu 
mai departe fără să-l fi rănit. Iotuşi, această fericită 
împrejurare dădu  iscusitului tânăr o speranţă de 
răzbunare. Prefăcându-se că are mâna zdrobită, iată cum 
se adresă el acestui om barbar: 

— Bucură-te de distrugerea întregii noastre familii, 
hrăneşte-ţi cu sângele a trei tineri nesăturata cruzime şi 
mândreşte-te cu glorioasa-ţi biruinţă asupra concetăţenilor 
tăi doborâţi, dar cel puţin să ştii că, dacă ai jefuit de 
pământul său pe un nenorocit ca să-ţi întinzi neîncetat 
hotarele moşiei, vei avea totuşi întotdeauna un vecin. Dar 
vai! dreapta mea, cu care desigur ţi-aş fi tăiat capul, a căzut 
sfărâmată de un destin nedrept! 

Întărâtat la culme de aceste cuvinte, furiosul tâlhar puse 
mâna pe sabie şi, voind să ucidă cu propria lui mână pe 
nenorocitul tânăr, se repezi cu sete la el. Dar el nu 
provocase la luptă pe unul mai slab decât el şi întâmpină o 
rezistenţă la care nu se aşteptase deloc. Tânărul îi apucă cu 
putere mâna dreaptă şi învârtind sabia cu energie, o înfipse 
de mai multe ori în odiosul bogat şi-l făcu să-şi dea sufletul 
murdar... Apoi, ca să scape din mâinile servitorilor care 
alergau în fuga mare, deodată, cu sabia încă mânjită de 
sângele duşmanului său, îşi tăie adânc grumazul. 

Acestea erau nenorocirile prevestite de atâtea minuni 
nemaiauzite, acestea erau nenorocirile anunţate 
nefericitului părinte. Doborât de atâtea lovituri în acelaşi 
timp, bătrânul nu putu să scoată nicio vorbă şi nici măcar să 
plângă în tăcere. Dar punând mâna pe cuțitul de care 
tocmai se servise la masă ca să împartă oamenilor brânză şi 
alte mâncări, după exemplul nefericitului său fiu, îşi tăie 
gâtul cu mai multe lovituri şi, căzând peste masă, cu capul 
în jos, spălă cu un nou val de sânge petele sângelui 


miraculos. Astfel pieri, într-un timp aşa de scurt, o întreagă 
familie. Jelind această nenorocită întâmplare şi plângând 
mai amarnic fatalitatea care-l urmărea, grădinarul îşi plăti 
masa cu lacrimi şi lovindu-şi în mai multe rânduri, una de 
alta, mâinile pe care le aducea goale, se urcă numaidecât în 
spinarea mea şi o pornirăm înapoi pe drumul pe care 
venisem. Dar nici întoarcerea nu i-a fost scutită de o 
nenorocită şi primejdioasă întâmplare. 

Căci, ieşindu-ne în cale un individ de o statură înaltă, 
soldat dintr-o legiune, după cum îl arătau înfăţişarea şi 
purtarea sa, îl întrebă pe stăpânul meu pe un ton obraznic 
şi trufaş unde se ducea cu acest măgar fără povară. 
Stăpânul, tulburat încă de durere şi neştiind latineşte, trecu 
înainte fără să-i răspundă. Soldatul n-a putut să-şi înfrâneze 
obişnuita-i obrăznicie şi, înfuriindu-se de această tăcere ca 
de o insultă, l-a lovit cu un harac de viță-de-vie, pe care-l 
ţinea în mână, şi l-a aruncat din spinarea mea. Atunci 
grădinarul i-a răspuns cu umilinţă că, neştiind limba sa, nu 
putea să înţeleagă ce i se spunea. Soldatul îl întrebă deci în 
greceşte unde se ducea cu măgarul, iar grădinarul îi 
răspunse că se ducea în oraşul vecin. 

— Dar eu, zise celălalt, am nevoie de serviciile lui, căci 
împreună cu alte animale de povară trebuie să transport, 
din cetăţuia vecină, bagajele comandantului nostru! 

Apoi, punând mâna pe mine, mă ia de căpăstru şi începe 
să mă tragă după el. Atunci grădinarul, ştergându-se de 
sângele care curgea din rana pe care i-o făcuse mai înainte 
la cap, îl roagă din nou să se poarte mai politicos şi mai 
omenos cu un camarad de arme. 

— 'Te rog fierbinte, în numele celor mai fericite speranţe 
ale tale, îi spunea el, acest măgăruş n-are nicio putere - 
fapt care nu-l împiedică să muşte - cade pe drum din 
pricina unei boli urâte şi abia poate să transporte din 
grădina mea, la o foarte mică distanţă, câteva legături de 
legume; oboseşte repede şi-şi pierde răsuflarea şi e departe 
de a fi în stare să poarte poveri mai mari! 


Dar când văzu că nicio rugăciune nu îmblânzeşte pe 
militar şi că acesta e şi mai înfuriat şi gata să-i crape ţeasta 
cu cel mai gros nod al haracului său întors, recurse la cea 
din urmă posibilitate de salvare. Prefăcându-se că vrea să-i 
atingă genunchii pentru a-i stârni mila, se apleacă, se 
încovoaie şi, apucându-l de amândouă picioarele, îl ridică în 
sus şi-l trânteşte cu putere la pământ; apoi, fără să piardă o 
clipă, cu pumnii, cu coatele, cu dinţii şi chiar cu pietrele pe 
care le culegea de pe drum, îi zdrobeşte toată faţa, mâinile 
şi coatele. Celălalt, din clipa când fusese trântit pe spate la 
pământ, nu mai era în stare să se împotrivească sau să se 
apere în niciun fel, dar nu înceta să-l amenințe pe grădinar, 
că dacă va reuşi să se ridice, îl va tăia în mii de bucăţi cu 
sabia. Ţinând seama de aceste vorbe, grădinarul îi ia 
numaidecât sabia, o aruncă cât mai departe cu putinţă şi 
din nou începe să-l bată cu şi mai multă furie. Snopit în 
bătaie, ciuruit de răni şi nemaiputând găsi alt chip de 
scăpare, soldatul a recurs la singurul mijloc ce-i mai 
rămânea de făcut: a făcut pe mortul. 

Atunci grădinarul, luând sabia cu el, s-a urcat în spinarea 
mea şi în goana mare s-a îndreptat spre oraş; fără să se mai 
gândească să-şi revadă mica grădină, se duce la unul din 
prietenii săi, îi povesteşte totul, îl roagă să-l ajute în această 
primejdie şi să-l ascundă câtva timp, pe el şi pe măgarul 
său, până când o dispariţie de două sau de trei zile îl va 
scăpa de o urmărire capitală. Amicul, neuitând vechea lor 
prietenie, îl primeşte fără şovăire. Pe mine, cu ajutorul unei 
scări, mă urcă cu picioarele îndoite, sus, în podul casei, iar 
grădinarul, rămas jos chiar în prăvălie, se ascunde într-un 
Coş, al cărui capac a fost tras peste el. 

În timpul acesta, soldatul - aşa cum am aflat mai târziu =; 
asemenea unui om care s-a trezit dintr-o lungă beţie, în cele 
din urmă s-a pus pe picioare şi, deşi zdrobit de durerea 
atâtor lovituri, clătinându-se şi abia sprijinindu-se în toiag, a 
ajuns în oraş. Ruşinat de slăbiciunea şi de nevrednicia sa, 
nu suflă o vorbă nici unuia dintre cetăţeni despre bătaia şi 


despre înfrângerea suferită şi îşi înghiţi în secret ocara, dar 
când întâlni câţiva camarazi le povesti numai lor nenorocita 
întâmplare. Se înţeleseră ca el să stea câtva timp ascuns în 
cortul lor, căci, în afară de insulta lui personală, se temea, 
din cauză că pierduse sabia, de urmările călcării 
jurământului militar!2%5; iar în ce-i privea pe ei, după ce vor 
fi cercetat cu atenţie urmele noastre, îşi vor da toată silinţa 
să ne descopere şi să-l răzbune. Dar exact la timp se găsi un 
vecin perfid care-i înştiinţă numaidecât unde eram ascunşi. 
Atunci soldaţii chemară autorităţile şi minţind că pierduseră 
pe drum un mic vas de argint de foarte mare preţ, 
aparţinând comandantului lor, susțineau că-l găsise un 
grădinar şi că, nevoind să-l dea înapoi, sta ascuns în casa 
unui prieten al său. 

Magistraţii, constatând valoarea obiectului pierdut şi 
aflând numele comandantului, se prezintă la uşa casei unde 
ne refugiasem şi cu glas tare somează pe gazda noastră să 
predea fără întârziere pe acela pe care-l ascundea, dacă nu 
voia să-şi piardă viaţa el însuşi. Dar el, fără să se sperie 
câtuşi de puţin şi neavând alt gând decât să salveze pe 
prietenul pe care-l luase sub ocrotirea sa, nu mărturiseşte 
nimic despre noi şi susţine că nu l-a văzut pe grădinar de 
mai multe zile. La rândul lor, soldaţii, jurând pe capul 
împăratului, pretind că e ascuns acolo şi nu în altă parte. În 
cele din urmă, magistraţii, spre a se convinge dacă cel care 
tăgăduia cu atâta încăpățânare spune adevărul, hotărăsc o 
percheziţie. Se dă ordin lictorilor şi celorlalţi slujbaşi să 
intre în casă şi să cerceteze cu de-amănuntul până în cele 
mai mici colţuri. Ei raportează că înăuntru nu există nici 
om, nici măgar. Atunci lupta reîncepe cu şi mai multă 
violenţă, dintr-o parte şi din alta: militarii susţin că ei ştiu ce 
spun şi imploră dreptatea împăratului, iar gazda noastră 
tăgăduieşte neîncetat luând ca martori pe zei. 

Auzind această dispută şi toată această zarvă, eu care, 
după cum se ştie, eram un măgar indiscret şi tot atât de 
curios, arzând de nerăbdare, îmi lungesc gâtul pieziş 


printr-o ferestruică, silindu-mă să văd cum arată tărăboiul 
acela. Dar, printr-o întâmplare neprevăzută, unul dintre 
soldaţi îndreptându-şi tocmai atunci privirile spre umbra 
mea, ia ca martori pe toţi cei de faţă şi un puternic strigăt 
se ridică îndată din piepturile lor. Repede, ei se urcă pe o 
scară, pun mâna pe mine şi mă coboară de acolo ca pe un 
captiv. Atunci, nemaiexistând nicio îndoială, se cercetează 
cu mai multă atenţie fiecare obiect în parte şi, în cele din 
urmă, ridicând capacul coşului, ei îl găsesc acolo pe 
grădinar. După ce fu scos din ascunzătoare şi târât înaintea 
magistraţilor, nenorocitul, care avea să plătească cu capul 
această întâmplare, a fost dus la închisoarea oraşului, iar 
nesocotita mea apariţie la fereastră stârnea tot felul de 
glume şi hohote de râs ce nu se mai sfârşeau. De atunci a 
rămas proverbul des repetat: „Cine vede umbra măgarului, 
vede măgarul” (247. 


CARTEA A ZECEA 


Ce s-a ales, a doua zi, de stăpânul meu, grădinarul, nu 
ştiu. Dar în ce mă priveşte, soldatul acela, care din cauza 
furiei şi insolenţei sale fusese snopit în bătaie, m-a desprins 
de iesle şi m-a luat cu el, fără nicio împotrivire din partea 
cuiva. Apoi, strângându-şi din cort - cel puţin aşa l-am 
socotit eu - efectele personale, mi le puse în spinare şi 
astfel, complet echipat şi înarmat milităreşte, iată-mă la 
drum. Purta un coif scânteietor de-ţi lua ochii, un scut şi 
mai orbitor şi o lance remarcabilă prin lungimea cozii ei de 
lemn, armă care atunci de bună-seamă nu era cerută de 
rânduiala ostăşească, dar pe care el o aşezase artistic în 
vârful acelei poveri, aşa cum se face la război pentru a 
speria pe nenorociţii trecători. După ce am mers pe un 
drum de câmp destul de uşor, am ajuns într-un orăşel unde 
n-am tras la han ci la casa unui anumit decurion. 
Încredinţându-mă îndată unui tânăr servitor, plecă în grabă 


la şeful său, care avea sub comanda sa o mie de oameni. 
După câteva zile, mi-aduc bine aminte, chiar în această casă 
s-a comis o crimă de o cruzime înfiorătoare şi, ca s-o puteţi 
citi şi voi, o voi povesti în cartea mea. 

Stăpânul casei avea un fiu tânăr, foarte instruit, şi prin 
urmare de o bunătate şi de o modestie pilduitoare, un fiu 
cum ţi-ai dori să ai şi tu sau barem unul care să-i semene. 
Mama tânărului fiind moartă de mulţi ani, tatăl se 
recăsătorise şi de la a doua soţie avusese un alt fiu, care şi 
el trecuse de vârsta de doisprezece ani. Dar mama sa 
vitregă, care se bucura de o mare autoritate în casa 
bărbatului, mai mult graţie frumuseţii decât moralității, fie 
că era stricată din fire, fie că fatalitatea o împingea la cea 
mai ruşinoasă faptă, puse ochii pe fiul ei vitreg. Acum, deci, 
scumpe lector, să ştii că vei citi o tragedie şi nu o simplă 
poveste şi că de la conduri, ne ridicăm la coturni'2%%. 

Această femeie, atâta vreme cât micul Cupidon s-a aflat la 
începutul creşterii sale, a rezistat în tăcere, ascunzând uşor 
o slabă roşeaţă din obrajii ei. Dar când inima i-a fost cu totul 
cuprinsă de un foc nebun, a cărui violenţă Amor, în delirul 
lui, o aţâţa orbeşte, ea cedă, în sfârşit, crudului zeu; şi 
simulând o stare de slăbiciune, şi-a ascuns rana sufletului 
sub o pretinsă boală a trupului. Nu e nimeni care să nu ştie 
că toate simptomele de ruinare a sănătăţii şi a feţei sunt 
aceleaşi la amorezaţi ca şi la bolnavi: o paloare 
îngrozitoare, ochi fără viaţă, genunchi istoviţi, somn agitat, 
suspine cu atât mai adânci cu cât chinul este mai lung. Ai fi 
putut crede că era scuturată numai de o febră arzătoare, 
dacă n-ar fi fost lacrimile ce le vărsa. Vai, doctori ignoranţi, 
ce să însemne acest puls accelerat, acea îmbujorare 
excesivă, acea respiraţie grea, acele palpitaţii dese care 
zgâlţâiau rând pe rând şoldurile? Buni zei! Cât ar fi fost de 
uşor, nu pentru un medic iscusit, ci pentru primul venit, 
oricât de slab cunoscător în suferinţele iubirii, cât de uşor i- 
ar fi fost să priceapă, văzând o femeie care arde, fără ca 
trupul să simtă vreo căldură! 


Aşadar, incapabilă să stăpânească violenta pasiune 
răvăşindu-i fiinţa până în adâncurile ei, ea rupse o tăcere ce 
dura de-atâta timp şi porunci să fie chemat la dânsa fiul ei 
vitreg, nume pe care ar fi voit să-l facă să dispară, ca să nu 
mai fie silită să roşească! Tânărul nu întârzie o clipă de-a da 
ascultare poruncii mamei sale vitrege bolnave. Cu fruntea 
brăzdată de o tristeţe care-i dădea un aer de bătrân, se 
îndreptă spre camera de culcare a soţiei tatălui său şi a 
mamei fratelui său, ca să-i arate respectul pe care în tot 
cazul i-l datora. Dar ea, obosită prea mult de suferinţa unei 
lungi tăceri, plutea, ca să zic aşa, într-un ocean de 
nehotărâri. Din nou dezaprobă toate cuvintele pe care le 
socotea ca cele mai potrivite pentru întrevederea de faţă; 
pudoarea sa făcând-o să şovăiască şi, mai ales, neştiind cum 
să înceapă, cuvintele îi mureau pe buze. Dar tânărul care 
nici atunci nu bănuia nimic, cu un aer supus, o întrebă el cel 
dintâi care e cauza bolii ei. Atunci femeia, profitând de 
fatalul prilej că se găsea singură cu el, izbucni cu 
îndrăzneală, şi vărsând şiroaie de lacrimi şi acoperindu-şi 
faţa cu poala rochiei, îi adresă cu o voce tremurătoare 
aceste puţine cuvinte: 

— Pricina şi începutul suferinţei mele de azi şi în acelaşi 
timp leacul şi unica mea salvare tu eşti, căci ochii tăi 
pătrunzând prin ai mei până în fundul inimii mele, au aprins 
în ea un foc mistuitor. Fie-ţi dar milă de o femeie care piere 
din cauza ta. Să nu te oprească deloc teama şi respectul ce- 
| datorezi tatălui tău, căci altfel aş muri fără îndoială, şi tu îi 
vei păstra soţia în viaţă. Eu te iubesc, pentru că-i regăsesc 
chipul în trăsăturile feţei tale şi iubirea mea e legitimă. 
Singurătatea noastră să-ţi dea deplină încredere: ai tot 
timpul să săvârşeşti un act îndrăzneţ, dar devenit necesar. 
Căci ceea ce nu e ştiut de nimeni e aproape ceva nefăcut! 

Această neaşteptată declaraţie îl aruncă pe tânăr într-o 
foarte mare tulburare şi, cuprins de groază la ideea unei 
astfel de crime, el se gândi totuşi că nu trebuie s-o întărâte 
printr-un refuz aspru sau nepotrivit, ci mai degrabă s-o 


liniştească prin amânări şi promisiuni înşelătoare. Aşadar, îi 
promite bucuros, o îndeamnă nespus de mult să aibă 
nădejde, să se îngrijească şi să se întremeze, până când 
vreo călătorie a. Tatălui său le va lăsa un moment liber 
pentru plăcerile lor. Apoi fugi îndată din faţa vinovatei sale 
mame vitrege. Socotind că marea nenorocire ce-i ameninţa 
familia are nevoie de sfaturile unui om mai înţelept, 
numaidecât a spus totul fostului său învăţător, un bătrân de 
o înţelepciune cunoscută. După o îndelungată chibzuire, 
amândoi au găsit că cea mai bună hotărâre era să fugă cât 
mai repede de loviturile soartei vrăjmaşe. Dar nemaiputând 
să suporte nici cea mai mică amânare, femeia, sub un 
pretext oarecare, a reuşit să-şi convingă soţul, prin 
nemaipomenitele ei viclenii, să plece în grabă la nişte 
proprietăţi ce le aveau foarte departe de acolo. Atunci, 
mânată de o criminală speranţă, pe care o mai şi zorise, a 
cerut stăruitor satisfacția promisă vinovatei ei patimi. 
Tânărul, când sub un pretext, când sub altul, fugea de 
această odioasă întâlnire, dar felurimea răspunsurilor 
făcând-o în sfârşit să vadă lămurit că el refuza să-şi ţină 
cuvântul, cu o repeziciune neaşteptată, ea trecu de la o 
nelegiuită iubire la o ură cu mult mai îngrozitoare. 

Asociindu-se fără întârziere cu unul dintre sclavii daţi ei 
ca zestre!2%:, un ticălos fără pereche, gata la orice crimă, 
ea îi încredinţează perfidele sale planuri, şi nimic nu le păru 
mai nimerit decât să lipsească de viaţă pe nenorocitul tânăr. 
Ea trimite îndată pe criminal să-şi procure o otravă foarte 
puternică şi, dizolvând-o cu grijă în vin, o pune deoparte 
pentru uciderea nevinovatului său fiu vitreg. 

Pe când aceşti doi criminali chibzuiau asupra celui mai 
potrivit moment de a-i oferi băutura, întâmplarea l-a adus 
acasă pe fratele cel mai mic, pe propriul fiu al acestei 
ticăloase femei, care se întorcea obosit şi flămând după 
lecţiile de dimineaţă. După ce a mâncat, i s-a făcut sete şi, 
găsind paharul de vin în care otrava fusese amestecată pe 
furiş, fără să bănuiască ce cursă ascundea, dintr-o 


înghiţitură l-a golit până-n fund. Îndată ce a băut otrava 
pregătită pentru fratele său, s-a prăbuşit lipsit de viaţă pe 
lespezile pardoselii. 

Îngrozit de năprasnica moarte a copilului, preceptorul 
său, cu ţipete şi urlete, cheamă pe mamă şi pune în mişcare 
toată casa. În curând se află trista întâmplare a băuturii 
mortale şi toţi cei de faţă începură să acuze diferite 
persoane de această crimă josnică. Dar îngrozitoarea 
femeie, exemplu de cruzime a unei mame vitrege, 
rămânând nesimţitoare la tragicul sfârşit al fiului ei, la 
remuşcările acestui omor a cărui pricină era ea, la 
nenorocirea familiei sale, la durerea soţului, la jalea unei 
astfel de îngropăciuni, nu voi să vadă în acest dezastru 
domestic decât prilejul de a se răzbuna cât mai curând. Ea 
trimise grabnic o ştafetă care să-l înştiinţeze pe soţul său, 
aflat pe drum, de nenorocirea ce căzuse peste casa lui. 
Acesta întorcându-se în grabă din călătorie, ea îşi jucă rolul 
cu o cutezanţă uimitoare şi acuză pe fratele vitreg că i-a 
otrăvit fiul. Intr-un fel, nu minţea decât pe jumătate, fiindcă 
băiatul, prin moartea sa, prevenise moartea destinată 
tânărului, dar era o minciună pe de-a-ntregul născocită 
când afirma că fratele mai mic fusese otrăvit de nelegiuitul 
său frate vitreg pentru că ea nu voise să cedeze 
ruşinoaselor lui fapte lubrice şi încercărilor de a o necinsti. 
Nemulţumită cu aceste minciuni atât de îngrozitoare, 
adăugă că el o ameninţa şi pe ea cu sabia pentru că-i 
demascase toată stricăciunea. Atunci nefericitul tată, lovit 
de îndoita moarte a fiilor săi, se zbuciuma într-o durere fără 
margini. Pe cel mai mic îl vedea îngropat sub ochii săi, iar 
despre celălalt ştia bine că, acuzat de incest şi fratricid, va 
fi fără îndoială condamnat la moarte. Şi pe deasupra, 
ipocritele lamentări ale unei soţii multiubite îl împingeau la 
o ură nemărginită împotriva copilului său. 

De-abia se terminase pompa funebră şi înmormântarea 
fiului mezin, că îndată, chiar de lângă mormânt, nenorocitul 
bătrân, cu faţa scăldată în lacrimi proaspete şi smulgându- 


şi părul alb murdărit de cenuşă, o luă la fugă în goana mare 
spre piaţa unde se împarte dreptatea. Acolo, prin lacrimile 
sale, prin rugăciunile sale, atingând chiar genunchii 
decurionilor, fără să cunoască, vai! perfidia acestei femei 
rele şi necredincioase, a cerut cu toată puterea voinţei lui 
moartea celuilalt fiu, strigând că e un nelegiuit care voise să 
pângărească patul părintesc, un asasin care-şi omorâse 
fratele şi un criminal care ameninţase pe mama lui vitregă 
c-o înjunghie cu sabia. Pe scurt, prin aceste cuvinte atât de 
mişcătoare şi prin adânca-i indignare, înflăcără atât de 
puternic în disperarea sa şi tribunalul, şi poporul, încât toţi, 
renunțând la plictisitoarea procedură judecătorească, la 
expunerea dovezilor evidente ale  acuzării şi la 
meşteşugitele pledoarii ale apărării, au cerut într-un glas că 
acest flagel public trebuia lapidat în interesul obştesc. 

Totuşi magistraţii, de teama unei primejdii personale şi ca 
nu cumva din pricina acestei indignări de puţină importanţă 
să se nască vreo răscoală care putea pune în primejdie 
ordinea şi siguranţa oraşului, pe de o parte interveniră pe 
lângă decurioni, iar pe de alta frânară pe concetăţenii lor şi 
cerură ca judecata să se facă cu formele legale şi după 
obiceiul strămoşesc şi ca sentinţa să se dea juridiceşte, 
numai după ce se vor fi cercetat şi cântărit bine dovezile 
aduse de o parte şi de alta. Căci în acest chip nu se va da un 
exemplu de sălbăticie barbară sau de tiranie asupritoare, 
condamnând pe cineva fără să-l fi ascultat, şi nu s-ar mai 
oferi veacului o pildă atât de primejdioasă într-o vreme de 
adâncă pace. 

Toţi aprobară acest fapt înţelept şi numaidecât pristavul 
public primi porunca să anunţe pe senatori că erau 
convocați în adunare, la senat. Îndată ce ei îşi ocupară 
locurile obişnuite, fiecare după drepturile şi cinstea 
cuvenite rangului său, la a doua strigare a pristavului, cel 
dintâi se prezentă acuzatorul şi numai după aceea fu 
chemat şi introdus acuzatul. După exemplul legii ateniene şi 
după procedura tribunalului lui Marte!25:, aprodul aduse la 


cunoştinţa avocaţilor părţilor să nu pledeze cu introduceri 
lungi şi să nu caute să stârnească mila. Că toate acestea s- 
au petrecut astfel, am aflat-o de la mai mulţi inşi care 
vorbeau între ei. Dar ce dovezi a adus acuzatorul, cu ce 
motive l-a combătut acuzatul, care au fost în sfârşit 
discursurile şi replicile, nu ştiu, deoarece eram departe, la 
iesle, şi n-aş putea să vă spun lucruri de care n-am nicio 
cunoştinţă. Dar ceea ce am aflat sigur, am să vă povestesc 
acum. 

îndată ce pledoariile acuzării şi apărării se sfârşiră, 
senatul socoti că realitatea şi certitudinea acuzațiilor 
trebuiau sprijinite cu dovezi sigure, că o hotărâre atât de 
importantă nu trebuia să se ia pe temeiul unor simple 
bănuieli şi că mai ales era necesar ca sclavul acela, care 
singur ştia cum s-au petrecut lucrurile, să fie adus prin 
orice mijloace înaintea judecății. Fără să se sperie câtuşi de 
puţin de sentinţa unui proces atât de serios, de impozantul 
aspect al senatului sau cel puţin de mustrările vinovatei lui 
conştiinţe, acest ticălos începu să înşire o întreagă poveste 
pe care o dădea drept purul adevăr: că tânărul, supărat de 
disprețul mamei sale vitrege, îl chemase la el şi, ca să se 
răzbune de ruşinea suferită, îi ceruse să ucidă pe fiul ei, că 
îi făgăduise o mare recompensă dacă nu va sufla o vorbă şi-l 
ameninţase cu moartea dacă va refuza, că, după ce a 
preparat cu mâna sa otrava, i-o dăduse ca s-o ofere 
copilului, că, bănuind că sclavul nu-i va da băutura şi că va 
păstra cupa ca pe o neîndoielnică dovadă a crimei, în cele 
din urmă i-o oferise el însuşi fratelui său. 

Această depoziţie, foarte verosimilă, pe care nemernicul 
o recita cu o prefăcută tulburare, se dovedi hotărâtoare 
pentru judecată. Crima tânărului părându-le dovedită cu 
prisosinţă, niciunul dintre senatori n-a rămas atât de 
favorabil tânărului încât, în faţa evidenţei, să nu admită că 
merita să fie cusut într-un saci21+. Venise momentul când 
buletinele de vot, toate la fel, căci toţi scriseseră aceleaşi 
cuvinte, trebuiau, după un străvechi obicei, să fie aruncate 


în urna de aramă şi odată depuse acolo, nemaiputându-se 
schimba nimic, soarta acuzatului era pecetluită şi capul lui 
era dat pe mâna călăului. Chiar în acest moment, unul 
dintre senatori, un bătrân, care se bucura mai mult decât 
ceilalţi de o încredere deosebită şi de o mare vază şi care 
era medic, acoperind cu mâna gura urnei, pentru ca nimeni 
să nu arunce cu uşurinţă buletinele, se adresă în aceşti 
termeni adunării: 

— Sunt fericit că în lunga mea viaţă m-am învrednicit de 
cinstea voastră şi nu voi suferi un vădit asasinat, nici ca, 
amăgiţi de minciunile unui mizerabil sclav, să vă călcaţi 
jurământul prin care v-aţi legat de a face dreptate. Eu 
însumi n-aş putea, călcând în picioare respectul datorat 
zeilor, să-mi mint conştiinţa şi să pronunţ o sentinţă 
nedreaptă. Aflaţi, deci, de la mine cum s-au petrecut 
lucrurile. 

Acest criminal, fiind trimis să-şi procure o otravă cu efect 
imediat, a venit acum câteva zile la mine şi mi-a oferit în 
acest scop o sută de monede de aur masiv. Îi era absolut 
necesară, zicea el, pentru o persoană bolnavă, căzută într-o 
letargie declarată incurabilă, care dorea să pună capăt unei 
vieţi de suferinţă. Urmărind cu atenţie flecăreala acestui 
blestemat ticălos şi neîndemânaticile lui motive şi fiind sigur 
că punea la cale vreo crimă, i-am dat într-adevăr băutura, 
dar, prevăzând că afacerea va ajunge în faţa justiţiei, n-am 
primit numaidecât banii pe care mi-i oferea. Ca nu cumva, i- 
am spus eu, vreuna din monedele astea de aur pe care mile 
oferi să fie falsă sau stricată, pune-le chiar în sacul ăsta şi 
pecetluieşte-le cu inelul tău şi mâine le vom verifica în faţa 
unui zaraf. Astfel l-am determinat să sigileze banii şi 
adineauri, îndată ce l-am văzut apărând în faţa voastră, am 
poruncit unuia din oamenii mei să dea fuga în laboratorul 
meu şi să-mi aducă sacul. Poftim, îl aveţi aci sub ochii voştri. 
Să-l vadă şi să-şi recunoască pecetea. Ei bine, cum poate fi 
acuzat acest tânăr că a dat fratelui său o otravă pe care a 
cumpărat-o sclavul ăsta? 


Îndată criminalul a fost surprins de o frică 
nemaipomenită: culorile vieţii au făcut loc pe chipul său 
unei palori de mort şi din tot corpul îi curgea o sudoare 
rece. Se schimba când pe un picior, când pe altul, fără să 
ştie pe care să stea, se scărpina în cap când într-o parte, 
când în alta şi, bâlbâindu-se, mormăia printre dinţi nu mai 
ştiu ce nerozii, astfel încât nimeni, pe drept cuvânt, nu-l mai 
putea crede nevinovat. Dar vicleanul, reluându-şi treptat 
îndrăzneala, începu să nege totul cu cea mai mare 
încăpățânare şi să acuze pe medic că spune minciuni. 
Bătrânul, în afară de conştiinţa lui de judecător, văzând că 
buna sa credinţă e atacată în public, îşi îndoi sforţările 
pentru a arăta toată vinovăția acestui ticălos. În sfârşit, din 
ordinul magistraţilor, slujbaşii publici apucând de mâini pe 
acest sclav criminal, şi găsindu-i în deget un inel de fier!2%2!, 
îl compară cu pecetea pusă pe sac. Această verificare întări 
primele bănuieli şi roata şi scaunul de tortură, după 
obiceiul grecesc, gata pregătite, au fost aduse numaidecât. 
Dar în faţa chinurilor el a arătat un curaj de necrezut, şi 
nici loviturile de bici, nici chiar focul nu l-au putut face să se 
dea învins. 

— Pe Hercule, zise atunci medicul, eu nu voi suferi, nu, 
nu voi îngădui ca împotriva oricărei dreptăţi să trimiteţi la 
moarte un tânăr nevinovat şi ca acest mizerabil, bătându-şi 
joc de tribunalul nostru, să scape de pedeapsa îngrozitoarei 
lui crime. Am să vă dau o probă evidentă de vinovăția 
acuzatului pe care îl aveţi în faţă. Fiindcă acest ticălos 
ardea de dorinţa de a-şi procura o otravă ucigătoare, am 
socotit că nu se cuvenea să dau nimănui băuturi mortale, 
căci eu ştiu că medicina a fost rânduită nu pentru uciderea 
oamenilor, ci pentru salvarea lor; pe de altă parte, 
temându-mă ca nu cumva, printr-un refuz inoportun, să-l 
fac să ia drumul crimei, împingându-l fie să-şi procure de 
aiurea vreo băutură ucigătoare, fie în sfârşit să se 
servească de pumnalul său sau de orice altă armă pentru 
făptuirea nelegiuirii plănuite, i-am dat o doctorie energică 


şi care nu e decât sucul soporific al mandragorei!252: 
renumit prin cunoscuta lui putere adormitoare, care 
produce un somn exact ca somnul morţii. Şi să nu vă miraţi 
că acest incorigibil criminal, care ştie bine ce pedeapsă îl 
aşteaptă după legile strămoşilor, suportă uşor aceste 
chinuri, ca unele ce sunt mai puţin grele. Dacă e adevărat 
că băiatul a luat băutura preparată de mâinile mele, atunci 
trăieşte, se odihneşte, doarme şi, îndată ce somnul lui 
letargic se va fi risipit, el va vedea din nou lumina zilei. Dar 
dacă a pierit, dacă este cu adevărat mort, puteţi căuta 
aiurea cauzele morţii lui! 

Astfel vorbi bătrânul şi toţi îl aprobară. Într-o clipă 
pornesc în grabă la mormântul unde se odihnea trupul 
copilului. Senatorii, cetăţenii de frunte, toţi până la unul, 
chiar întreg poporul, aleargă acolo cu grămada, foarte 
curioşi. lată-l şi pe tatăl care el însuşi, cu propriile-i mâini, 
ridică capacul  raclei. locmai atunci,  risipindu-se 
adormitoarea putere a soporificului, el îşi vede fiul 
sculându-se din somnul morţii. Îl strânge cu putere la piept 
şi, în negrăita-i bucurie, fără să poată scoate o vorbă, îl 
arată poporului. Apoi, aşa cum era înfăşurat şi acoperit cu 
giulgiul de îngropăciune, copilul e dus la tribunal. Atunci, 
dându-se pe faţă crimele sclavului şi ale acestei soţii 
criminale, adevărul ieşi la lumină în toată goliciunea lui. 
Mama vitregă a fost condamnată la exil pe viaţă, sclavul 
răstignit!254 şi, cu îngăduinţa tuturor, monedele de aur au 
revenit bunului medic ca răsplată pentru soporificul 
administrat la timpul potrivit. Astfel această faimoasă şi 
dramatică întâmplare a bătrânului tată a aflat o dezlegare 
întru totul vrednică de înţelepciunea zeilor, fiindcă într-un 
scurt răstimp, sau mai degrabă într-o clipă, el, care fusese 
în primejdie de a nu mai avea fii, deodată a redevenit tatăl 
celor doi tineri. 

Cât despre mine, iată ce valuri ale soartei mă aruncară 
atunci încoace şi încolo. Soldatul acela care mă cumpărase 
fără ca nimeni să mă fi vândut şi care pusese stăpânire pe 


mine fără să fi dat vreun ban, fiind nevoit să plece la Roma, 
din ordinul tribunului său, ca să ducă urgent împăratului un 
raport oficial, mă vându cu unsprezece dinari unor fraţi 
care erau sclavi la un stăpân foarte bogat din vecinătate. 
Unul dintre ei era cofetar, specialist în plăcinte şi turte cu 
miere, iar celălalt bucătar, un bucătar meşter în mâncăruri 
gustoase, pe care le fierbea înăbuşit şi le dregea cu tot felul 
de sosuri şi mirodenii. Ei locuiau împreună, duceau o viaţă 
în comun şi mă cumpăraseră ca să le transport 
numeroasele vase de bucătărie necesare feluritelor nevoi 
ale stăpânului lor care călătoarea des dintr-un ţinut în altul. 
lată-mă deci primit ca asociat al celor doi fraţi. Niciodată n- 
am cunoscut o soartă atât de binevoitoare. În fiecare seară, 
după cină, care era îmbelşugată şi strălucit prezentată, 
stăpânii mei aveau obiceiul să aducă în mica lor cămară 
numeroase feluri de mâncare rămase din belşug de la 
masă: unul aducea resturi întregi de porc, de pasăre, de 
peşte şi de alte mâncăruri de acest fel; celălalt pâini, 
prăjituri, minciunele, cornuleţe, pişcoturi şi o mulţime de 
lucruri foarte gustoase preparate cu miere. După ce 
închideau uşa odăiţei lor şi se duceau la baie ca să se 
refacă, eu mă îndopam până la refuz cu aceste lucruri bune 
pe care cerul mi le trimitea, căci nu eram nici atât de prost, 
nici atât de vădit măgar, încât să nu mă ating de nişte 
mâncăruri aşa de gustoase şi să-mi jupoi cerul gurii cu raţia 
mea de fân. 

Multă vreme, ce-i drept, acest dibaci furt mi-a reuşit de 
minune, pentru că procedam tot cu frică şi cu destulă 
cumpătare, şterpelind numai câte puţin din atât de multele 
bunătăţi şi pentru că stăpânilor mei nici prin minte nu le 
trecea să arunce bănuieli asupra unui măgar. Dar când, 
dobândind o mai mare siguranţă că nu sunt descoperit, am 
început să înghit cele mai bune bucăţi şi să mănânc tot ce 
era mai ales, lăsând la o parte ce era cât de puţin rânced, o 
mare bănuială şi-a făcut loc în sufletele celor doi fraţi. Deşi 
nici chiar atunci nu mă credeau în stare de aşa ceva, totuşi 


au început să urmărească cu toată atenţia pe autorul 
acestor pagube zilnice. În cele din urmă s-au acuzat 
reciproc de aceste furturi neruşinate. Şi-au îndoit atenţia, 
se supravegheau mai de aproape şi au ajuns chiar să 
numere fiecare bucată pe care o aduceau, în sfârşit, unul 
din ei, lăsând la o parte orice ruşine, spuse celuilalt: 

— Într-adevăr, nu e nici drept, nici cinstit să mă înşeli în 
fiecare zi, furând cele mai bune bucăţi spre a le vinde în 
dreapta şi-n stânga şi a-ţi spori pe ascuns economiile 
personale, ca după aceea să ceri să împărţim restul în mod 
egal. Dacă, în sfârşit, asociaţia noastră nu-ţi mai convine, 
putem s-o desfacem şi să rămânem buni fraţi, căci văd bine 
că acuzaţiile mele, sporind la nesfârşit din cauza pagubei 
ce-mi produci, vor face să încolţească în noi o ură adâncă. 

— Pe Hercule, răspunse celălalt, şi eu sunt foarte încântat 
că, după ce ai furat proviziile pe ascuns, ai avut îndrăzneala 
s-o iei înaintea plângerilor mele. E atâta timp de când le ţin 
pe buze şi gem în tăcere, ca să nu se pară că vreau să 
învinuiesc pe fratele meu de o hoţie aşa de ruşinoasă. Dar 
fiindcă şi unul şi altul am ajuns să ne plângem de acelaşi 
lucru, să căutăm deci mijlocul de a pune capăt acestei 
pagube, pentru ca duşmănia noastră, sporind în tăcere, să 
nu facă din noi doi Eteocle!255-! 

Aducându-şi reciproc astfel de învinuiri şi altele la fel, 
amândoi se jurară că n-au comis absolut nicio înşelăciune, 
niciun furt şi se înţeleseră ca prin toate mijloacele posibile 
să-l caute pe autorul pagubei comune: 

— Căci, ziceau ei, nu măgarul nostru, singurul rămas 
zilnic acasă, ar putea fi ispitit de aceste provizii. Cu toate 
astea, în fiecare zi dispar cele mai bune bucăţi şi pe cât se 
pare, în cămăruţa noastră nu intră muşte aşa de mari, cum 
erau altădată acele Harpii'25%:, care prădau mâncărurile 
servite lui Fineusi257+! 

În acest timp, îndopat cu mâncăruri delicioase şi îngrăşat 
cu această hrană din belşug, mă împlinisem binişor la trup 
şi prinsesem un strat gros de osânză, care-mi făcuse pielea 


mai moale şi părul mai lucios. Dar această înfrumusețare a 
corpului mi-a adus o mare ruşine demnităţii mele. Surprinşi 
de creşterea neobişnuită a trupului meu şi observând că 
raţia de fân rămânea în fiecare zi neatinsă, cei doi fraţi şi-au 
îndreptat atunci toată atenţia asupra mea. La ora obişnuită, 
prefăcându-se că se duc în baie, închid uşa ca de obicei şi 
printr-o găurică mă văd ospătându-mă de zor cu proviziile 
lor rânduite ici şi colo. Atunci, fără să se gândească la 
marea pagubă ce le făceam şi minunându-se de ciudatele 
plăceri ale măgarului lor, izbucnesc în hohote de râs. 
Chemând un prieten, chemând doi, şi în curând pe toţi 
servitorii casei, le-au arătat nefireasca şi nemaipomenita 
lăcomie a acestui stupid dobitoc. Atunci pe toţi îi cuprinse 
un râs aşa de zgomotos şi de puternic încât ajunse până la 
urechile stăpânului care trecea pe acolo. El întrebă ce 
păţanie hazlie stârnise râsul oamenilor. Când i se spuse 
care-i pricina, se uită şi el prin aceeaşi găurică. Ceea ce 
văzu îl amuză nespus de mult şi începu să râdă cu atâta 
poftă că se ţinea cu mâinile de burtă. Venind lângă mine, 
cercetă totul de aproape. 

Eu însă, văzând că soarta, cel puţin într-o privinţă, îmi 
arăta o faţă mai surâzătoare, şi încurajat de bucuria 
întipărită pe feţele tuturor, îmi vedeam de mâncare, fără să 
mă tulbur câtuşi de puţin. 

În sfârşit, înveselit de noutatea acestui spectacol, 
stăpânul casei porunceşte să fiu condus, ba mai mult, el 
însuşi mă duce, cu propriile mâini, în sala de mâncare; 
porunceşte să se pună masa şi să mi se aducă felurite hălci 
de carne, neîncepute, şi tot felul de mâncăruri de care nu 
se atinsese nimeni. Eu eram plin până la gât, dar cu toate 
acestea, dorind să-mi atrag bunăvoința şi simpatia 
stăpânului, mă repezeam ca un flămând la bucatele puse pe 
masă. Ei îşi băteau capul să născocească tot ceea ce e mai 
ales şi care de obicei nu place unui măgar şi pentru a pune 
la încercare docilitatea mea, îmi ofereau cărnuri cu 
silfiumi25%:, păsări piperate, peşti marinaţi într-o zeamă 


exotică, şi sala răsuna de puternice hohote de râs. În cele 
din urmă, un glumeţ din cei de faţă strigă: 

— Daţi-i acestui tovarăş şi un pahar cu vin curat! 

Propunerea plăcu stăpânului: 

— Gluma ta nu e aşa de rea, ticălosule! îi răspunse el. 
Fireşte, e posibil ca oaspetele nostru să bea şi un pahar de 
vin bun îndulcit cu miere. Ei, băiete, începu el să strige, 
spală bine vasul acela de aur pe care-l vezi colo, umple-l cu 
vin amestecat cu miere şi oferă-l parazitului meu, 
spunându-i totodată că eu am băut primul în sănătatea lui! 

Curiozitatea celor de faţă ajunse la culme, dar eu, fără să 
mă fâstâcesc şi cu aerul cel mai calm, îmi rotunjii cu graţie 
buza inferioară în chip de limbă şi dintr-o înghiţitură am 
golit vasul oferit care era foarte mare. Îndată s-a ridicat un 
strigăt şi toţi într-un glas au început să mă felicite. Stăpânul 
nu mai putea de bucurie. Chemând pe cei doi servitori care 
mă cumpăraseră, a poruncit să li se dea o sumă de patru ori 
mai mare decât cea plătită de ei. Apoi m-a încredinţat unuia 
din liberţii săi care era destul de înstărit şi i-a recomandat 
să aibă cea mai mare grijă de mine. Acesta mă trata cu 
destulă omenie şi blândeţe şi, ca să se facă mai plăcut 
stăpânului său, se silea în tot chipul să-l distreze cu micile 
mele comicării. Mai întâi mă învăţă să stau la masă rezemat 
într-un cot, apoi să lupt şi chiar să dansez, ridicând în sus 
picioarele dinainte şi, ceea ce păru cu totul extraordinar, să 
răspund cuvintelor prin semne. Când nu voiam un lucru, îmi 
aruncam capul înapoi, când voiam ceva, dădeam din cap de 
sus în jos; când mi-era sete, mă întorceam spre paharnic şi-i 
ceream de băut, clipind pe rând din fiecare ochi, separat. 
Mi-era foarte uşor să deprind toate aceste mişcări pe care, 
fireşte, aş fi putut să le execut fără să mă înveţe cineva, dar 
mă temeam că cei mai mulţi, în cazul în care le-aş fi 
executat fără profesor, întocmai ca o fiinţă omenească, să 
nu vadă în acest fapt o prevestire funestă şi, luându-mă 
drept un fenomen ciudat, un adevărat monstru, să nu-mi 
taie capul şi să mă arunce pradă bogată vulturilor. 


În curând zvonul uimitoarelor mele talente se răspândise 
pretutindeni şi stăpânul meu ajunse celebru. „lată-l, zicea 
lumea, pe cel care are ca oaspete şi prieten un măgar care 
ştie să lupte, un măgar care ştie să danseze, care înţelege 
vorba omenească şi se exprimă prin semne!” 

Dar mai întâi trebuie să vă spun măcar acum lucrul pe 
care ar fi trebuit să-l fac de la început: cine era şi de unde 
venea stăpânul meu. El se numea Thiasus2%+ şi era de fel 
din Corint, capitala întregii provincii Ahaia. După ce trecuse 
succesiv prin toate demnităţile la care-l chemau naşterea şi 
meritele sale, fusese numit în magistratura cincinală!250; şi 
pentru a serba cu strălucirea cuvenită luarea fascelor, 
făgăduise să dea, timp de trei zile, spectacole de gladiatori. 
Dar marea lui dărnicie nu se oprise aici. Ţinând foarte mult 
să câştige dragostea poporului, venise atunci în Tesalia ca 
să cumpere cele mai de soi animale sălbatice şi cei mai 
vestiți gladiatori. După ce cumpără ce-i conveni şi orândui 
totul după plac, se pregăti de întoarcere acasă. Dar el nu 
voi să se servească nici de frumoasele lui căleşti, nici de 
elegantele-i trăsuri cu perdele trase, care-l urmau goale în 
coada alaiului şi dispreţui chiar iepele sale tesaliene şi pe 
ceilalţi cai gali, de o rasă aşa de vestită şi vânduți aşa de 
scump. Punându-mi falere de aur, o şa frumos lustruită, o 
pătură de purpură sub şa, o zăbală de argint, pieptar 
brodat, clopoței cu sunetul cel mai plăcut, el călărea numai 
pe mine, cu o dragoste nespusă şi din când în când îmi 
adresa cele mai prietenoase cuvinte, spunându-mi între 
altele că era nespus de încântat că a găsit în mine un 
tovarăş de masă şi în acelaşi timp de drumeţie. 

Când ajunserăm în Corint, după o lungă călătorie în parte 
pe uscat, în parte pe mare, cetăţenii alergară cu grămada 
înaintea noastră, nu atât ca să-l cinstească pe Thiasus, după 
cum mi s-a părut mie, cât din curiozitatea de a mă vedea pe 
mine, căci faima mea ajunsese atât de mare în oraş, încât 
am adus însemnate câştiguri libertului însărcinat cu paza 
mea. Când vedea că sunt mulţi amatori care ardeau de 


nerăbdare să asiste la jocurile mele, el încuia uşa şi-i 
primea separat, unul după altul, încasând taxe mari, care în 
mod obişnuit îi aduceau zilnic frumoase venituri. 

În numărul curioşilor se afla o doamnă distinsă, cu mare 
trecere şi foarte bogată. Ea a plătit ca şi ceilalţi ca să mă 
vadă şi a fost aşa de încântată de feluritele şi amuzantele 
mele jocuri încât de la o neîncetată admiraţie, încetul cu 
încetul, a trecut la o iubire nebună. 

Nevoind să se vindece de o patimă aşa de extravagantă, 
amorezată ca a doua Pasifae!'251+, de astă dată de un măgar, 
dorea cu înfocare îmbrăţişările mele. În sfârşit, plătind o 
mare sumă, cumpără de la paznicul şi îngrijitorul meu 
permisiunea de a se culca singură o noapte cu mine şi 
netrebnicul, ca să poată trage folos de pe urma mea, 
gândindu-se numai la câştig, se învoi. 

În sfârşit, după ce terminarăm masa şi ne retraserăm din 
sufrageria stăpânului, găsirăm în camera mea pe această 
doamnă, care mă aştepta încă de mult. Mari zei! Ce 
pregătiri! Şi cât erau de strălucite! într-o clipă, patru 
eunuci, cu mai multe perne bine umplute cu puf moale, 
pregătesc pentru noi un pat pe jos, îl acoperă în întregime 
cu o cuvertură de purpură tiriană brodată cu aur şi aruncă 
peste ea o mulţime de perniţe, unele înguste şi altele 
potrivite, de care se slujesc de obicei femeile galante spre 
a-şi rezema obrajii şi gâtul. Şi, ca să nu întârzie printr-o mai 
îndelungată prezenţă plăcerile stăpânei, ei închid uşa 
camerei şi se retrag. Înăuntru, plăcuta flacără a 
lumânărilor înlocuise întunericul nopţii printr-o lumină albă. 

Atunci doamna, lepădând absolut toate hainele de pe ea, 
chiar şi pânza care-i proteja forma frumosului ei sân şi 
stând în picioare lângă lumină, toarnă dintr-un flacon de 
cositor o mare cantitate de ulei parfumat cu care se freacă 
pe tot corpul şi după aceea mă freacă şi pe mine cu o 
deosebită grijă, mai ales la nări. Apoi, strângându-mă la 
piept şi acoperindu-mă cu dulci sărutări, nu ca acele 
curtezane ale căror favoruri sunt interesate şi care se dau 


primului venit, ci cu toată ardoarea unei sincere pasiuni, ea 
îmi adresează cele mai drăgăstoase cuvinte: „Ie iubesc, te 
ador, numai pe tine te iubesc, fără tine nu mai pot trăi”, şi 
tot ce spun femeile bărbaţilor ca să-i încânte şi să le 
dovedească dragostea lor. Apoi, luându-mă de căpăstru, ea 
mă culcă uşor lângă ea, ceea ce nu mi se părea nici nou, 
nici greu, mai ales că, după o abstinenţă prelungită, aveam 
să mă bucur de îmbrăţişările pasionale ale unei femei aşa 
de frumoase. În afară de asta, un vin excelent şi din belşug 
îmi întărise puterile şi foarte plăcutul miros al parfumului 
mă îmboldea la plăcerile simţurilor. 

Dar ceea ce mă chinuia şi mă neliniştea cel mai mult era 
să ştiu cum aş putea, cu picioarele mele atât de groase şi de 
lungi, să mă sui pe o femeie aşa de delicată, sau să strâng 
cu nişte copite aşa de tari, membre atât de diafane şi de 
moi încât le-ai fi crezut plămădite din lapte şi din miere; 
cum, cu o gură aşa de largă şi enormă, ai cărei dinţi 
îngrozitori erau adevărate pietre, aş putea să sărut aceste 
buze subţiri şi purpurii, umede de o rouă cerească; în 
sfârşit, cum, cu toată excitarea pe care o simţea până în 
vârful unghiilor, amanta mea ar putea să suporte organul 
meu genital aşa de colosal. Vai mie, nenorocitul, îmi ziceam, 
dacă voi despica pe această nobilă doamnă voi fi aruncat 
fiarelor sălbatice şi voi ajunge un număr în spectacolul 
pregătit de stăpânul meu! Cu toate acestea, ea nu mă 
slăbea deloc cu vorbele ei de dragoste, cu sărutările-i fără 
sfârşit, cu dulcele ei ciripit şi ocheadele-i provocatoare. 

— În sfârşit îl am, îmi repeta ea mereu, îl am pe 
porumbelul meu drag, pe dulcea mea vrăbiuţă! 

Şi spunând aceste cuvinte, îmi dovedi că părerile mele 
fuseseră greşite şi teama mea neroadă. Căci, strângându- 
mă în braţe cu cea mai mare putere, ea mă primi în 
întregime, dar absolut în întregime. De câte ori, ca s-o cruţ, 
îmi trăgeam bucile înapoi, tot de atâtea ori ea sălta cu o 
furie nebună şi, apucându-mă de şira spinării, se lipea mai 
strâns de mine, încât, zău, îmi venea să cred că-mi lipseşte 


totuşi ceva pentru a potoli neînfrânata ei pasiune, şi că 
plăcerile, pe care mama Minotaurului le gustase cu amantul 
ei mugitor, nu fuseseră o simplă născocire. 

După o noapte grea, în care nu închisesem ochii o clipă, 
doamna, ca să evite lumina indiscretă a zilei, se retrase 
devreme, după ce mai întâi avusese grijă să încheie acelaşi 
târg şi pentru noaptea viitoare. De altfel, paznicul meu îi 
procura uşor aceste plăceri, mai întâi pentru că primea 
mereu sume importante, apoi pentru că dorea să rezerve 
un nou spectacol stăpânului său. În cele din urmă, îi 
dezvălui fără şovăire întreaga scenă a plăcerilor noastre 
amoroase. Atunci Thiasus, după ce răsplăti magnific pe 
libertul său, mă hărăzi spectacolului public. Dar fiindcă nu 
putea fi vorba de frumoasa mea prietenă, din cauza 
înaltului său rang, nici de vreo altă femeie, oricât de scump 
ar fi fost plătită, se găsi o josnică criminală, condamnată la 
fiare prin sentinţa guverna tom lui. Ea fu persoana care 
trebuia să apară cu mine în amfiteatru sacrificându-şi 
pudoarea în văzul spectatorilor adunaţi în mare număr. lată 
povestea acestei femei aşa cum am auzit-o: 

Ea se căsătorise cu un tânăr al cărui tată, plecând în 
călătorie şi lăsând-o însărcinată pe soţia sa, mama tânărului 
în chestiune, îi porunci să omoare numaidecât rodul, în 
cazul că s-ar naşte un băiat!2%2:. În lipsa soţului venise pe 
lume o fată, dar iubirea maternă fiind mai puternică decât 
supunerea conjugală, mama o încredinţă unor vecini să o 
crească. Când soţul se întoarse, ea îl anunţă că născuse o 
fată şi că a omorât-o. Când fata a ajuns în floarea tinereţii şi 
a fost bună de măritat, mama sa, neavând posibilitatea s-o 
înzestreze potrivit cu rangul familiei sale, fără ştirea 
soţului, n-a putut decât să-i dezvăluie fiului său secretul, 
căci se temea nespus de mult ca fratele, târât de focul 
tinereţii, să nu o necinstească pe sora sa, amândoi fiind 
necunoscuţi unul altuia. Dar tânărul, de o rară bunătate, a 
ştiut să împace, după toată cuviinţa, supunerea faţă de 
mamă cu datoria pentru soră. Aruncând vălul unei tăceri 


respectuoase asupra acestui secret de familie, el a arătat 
tinerei fete un interes în aparenţă obişnuit, dar hotărând să 
execute porunca de neînlăturat a sângelui, a primit, ca un 
protector, în casa lui pe fata părăsită printre vecini şi lipsită 
de sprijinul părinţilor săi şi în curând, căsătorind-o cu un 
prieten intim, foarte drag lui, i-a dat din propria avere o 
zestre foarte mare. 

Totuşi, această nobilă purtare, această fericită rânduială, 
făcută cu desăvârşită bună-credinţă, n-au putut rămâne 
ascunse fatalei voințe a Soartei. Din imboldul ei, căsnicia 
tânărului ajunse teatrul unei crude gelozii. Soţia sa, aceeaşi 
care acum era destinată fiarelor pentru crimă, începu s-o 
bănuiască pe această tânără că e rivala sa şi amanta 
bărbatului ei, apoi ajunse s-o urască şi până la urmă să-i 
întindă cea mai crudă cursă pentru a o duce la pieire. În 
sfârşit, iată ce crimă născoci: 

Luând pe ascuns inelul soţului, pleacă la ţară. De acolo 
trimite un tânăr sclav, credincios ei, dar deloc în slujba 
bunei-credinţe, ca s-o vestească pe tânăra femeie că 
protectorul ei a plecat la casa lui de la ţară şi că o cheamă 
la el, adăugând că trebuia să-i spună să vină singură, fără 
niciun însoțitor, şi cât mai degrabă cu putinţă. Şi ca femeia 
să nu şovăiască înainte de plecare, ea dădu sclavului inelul 
sustras soţului, inel a cărui prezentare trebuia să confirme 
adevărul acelor cuvinte. Sora, ascultând de porunca aceluia 
pe care numai ea îl ştia că e fratele său, şi ţinând seama şi 
de pecetea ce-i fusese arătată, plecă în grabă şi neînsoţită, 
după cum i se recomandase. Dar când, victimă a celei mai 
perfide viclenii, sărmana fată căzu în cursa ce i se întinsese, 
virtuoasa soţie, înnebunită de o feroce gelozie, mai întâi 
dezbrăcă la piele pe sora bărbatului ei şi o biciui fără pic de 
milă. Deşi nefericita striga, cum de altfel era adevărat că 
tânărul era fratele ei, această Furie, acuzând-o întruna de 
minciună şi de înşelătorie, îi vâri un tăciune aprins între 
coapse şi o ucise în cele mai cumplite chinuri. 


Atunci, alarmaţi de vestea unei morţi atât de 
îngrozitoare, fratele şi soţul alergară în toată graba şi, după 
ce o jeliră pe nefericita fată, vărsând lacrimi amare, o 
îngropară cu toată cinstea cuvenită. Dar tânărul n-a putut 
să îndure cu suficientă tărie moartea atât de tragică şi de 
nemeritată a surorii sale. Răzbit de o adâncă mâhnire şi 
căzând pradă unui funest delir răspândit în trupul lui de o 
alterare a fierii, era mistuit de o febră arzătoare, încât s-a 
văzut limpede că avea neapărată nevoie de îngrijiri 
medicale. Soţia sa, care de multă vreme îşi pierduse 
sentimentele, se duse să caute un doctor de o perfidie 
cunoscută, pe atunci faimos prin isprăvile sale ucigaşe. Ea îi 
promise fără întârziere cincizeci de mii de sesterţi pentru 
care el trebuia să-i vândă o otravă în stare să lucreze într-o 
clipă pentru ca să obţină moartea soţului său. Târgul, odată 
încheiat, se simulează că, pentru calmarea măruntaielor şi 
curățirea bilei, are nevoie de această poţiune vestită, pe 
care specialiştii o numesc sfântă!25%', dar aceasta e înlocuită 
cu alta care e consacrată Proserpinei Salvatoarea!28+. 

În curând, în prezenţa întregii case şi a câtorva prieteni 
şi rude, medicul întinse el însuşi bolnavului băutura perfect 
preparată de mâna sa. Dar această îndrăzneață femeie, 
voind să scape de complicele crimei sale şi în acelaşi timp să 
recâştige banii promişi, puse mâna pe cupă în faţa tuturor, 
zicând: 

— Nu, ilustre doctor, nu vei da această băutură iubitului 
meu soţ mai înainte de a fi băut tu însuţi o bună parte din 
ea. Căci de unde să ştiu eu dacă în ea nu se ascunde vreo 
otravă ucigătoare? Şi de altfel, această precauţie n-ar putea 
să ofenseze o persoană aşa de prudentă şi de luminată ca 
dumneata: nu e foarte natural ca, în calitate de soţie 
devotată şi alarmată de sănătatea bărbatului meu, să-l 
înconjur cu toată dragostea ce-i datorez? 

Încremenit de extraordinara îndrăzneală a acestei 
groaznice femei, medicul se zăpăci şi, nemaiavând timpul 
necesar gândirii, pentru a nu da de bănuit prin teama sau 


prin şovăirea sa că e vinovat, înghiţi o mare cantitate de 
băutură. Liniştit de acest act, tânărul luă şi el cupa şi bău 
ceea ce i se oferea. 

Astfel petrecându-se lucrurile, doctorul voia să ajungă 
acasă cât mai repede, grăbindu-se să împiedice prin vreun 
antidot urmările nimicitoare ale otrăvii. Dar urmărind cu 
toată îndărătnicia să ducă până la capăt crima al cărui 
început îl şi făcuse, această îngrozitoare femeie nu-i îngădui 
să se depărteze de ea nici cât latul unei unghii, mai înainte, 
zicea ea, ca băutura să fi fost absorbită şi să se fi produs 
efectul salvator al doctoriei. Cu mare greutate, plictisită de 
multele lui rugăciuni şi de îndelungatele lui cereri, îl lăsă în 
sfârşit să plece. Dar în acest timp misterioasa otravă 
pătrunsese în toate măruntaiele şi-i atacase cu furie 
izvoarele vieţii. În sfârşit, foarte bolnav şi adâncit într-o 
toropeală de moarte, se târi până acasă cu mare greutate. 
Abia avu timp să-i povestească totul soţiei sale şi să-i 
recomande să ceară cel puţin răsplata făgăduită pentru 
această dublă moarte. Apoi, doborât îndată de violenţa 
otrăvii, preadistinsul medic îşi dădu ultima suflare. 

La rândul său, nici tânărul nu rezistase mai mult, şi se 
stinse într-un chip tot aşa de tragic sub potopul lacrimilor 
ipocrite şi mincinoase ale soţiei sale. După ce fu îngropat şi 
după ce trecură câteva zile - în care se fac sacrificiile şi 
slujbele funebre datorate celor morţi - soţia doctorului veni 
să ceară plata îndoitei morţi. Văduva, întotdeauna aceeaşi, 
întotdeauna lipsită de bună-credinţă, îi răspunse cu vorbe 
frumoase, îi făcu promisiuni peste promisiuni şi se legă să-i 
dea fără întârziere suma hotărâtă, dacă voia să-i mai aducă 
din aceeaşi băutură, pentru a sfârşi, zicea ea, ceea ce 
începuse. Într-un cuvânt, căzând în această cursă infernală, 
soţia medicului se învoi uşor şi, ca să se facă mai plăcută 
acestei femei foarte bogată, se întoarse repede de-acasă şi-i 
aduse toată cutia cu otravă. Această nelegiuită, având astfel 
o mare posibilitate de a-şi înmulţi crimele, îşi îndreptă până 
departe în jurul ei mâinile lacome de sânge. 


Avea de la bărbatul pe care de curând îl otrăvise o fetiţă 
în cea mai fragedă vârstă şi era foarte nemulțumită că, 
după lege, copilul trebuia să moştenească o bună parte din 
averea tatălui. Cum voia să aibă întreaga moştenire, ea 
puse la cale uciderea fetiţei. Știind deci că mamele, 
condamnate!255+ de soartă să supravieţuiască odraslelor lor, 
îşi moştenesc copiii răposaţi, se arătă o mamă crudă, după 
cum se arătase o nedemnă soţie. Pregătind un prânz în 
acest scop, ea ucise cu aceeaşi otravă atât pe soţia 
medicului cât şi pe propria-i fiică. Cumplita băutură 
distrugându-i de îndată gingaşul suflu precum şi delicatele 
şi fragedele măruntaie, plăpânda copiliţă se stinse într-o 
clipă. Dar soţia medicului, în timp ce groaznica otravă în 
şerpuituri ucigătoare îşi croia drum prin plămânii ei, începu 
să bănuiască adevărul şi în curând respiraţia ei din ce în ce 
mai grea îi risipi orice îndoială. Ea alergă atunci la palatul 
guvernatorului, strigând din toate puterile să i se facă 
dreptate. Poporul îngrămădindu-se în dezordine în jurul 
acestei femei care spunea că vrea să dezvăluie cele mai 
înfiorătoare crime, face să i se deschidă îndată casa şi 
urechile guvernatorului. 

Abia începuse să povestească punct cu punct toate 
grozăviile acestei femei lacome de sânge, când deodată un 
nor gros se aşternu peste mintea ei şi o apucă ameţeala: 
buzele, care-i erau încă pe jumătate deschise, i se strâng, 
dinţii i se încleştează şi, cu un scrâşnet zgomotos şi 
prelungit, se prăbuşeşte fără viaţă, chiar la picioarele 
guvernatorului. Acesta, magistrat de altfel cu multă 
experienţă, deloc dornic să amâne, tergiversând şi lăsând 
pradă lâncezelii, nenumăratele fărădelegi ale nevinovatei 
şerpoaice, a poruncit să fie aduse numaidecât cameristele 
care o serveau şi, prin groaznice torturi, le-a smuls 
adevărul. Atunci, fiindcă nu se putea născoci altă pedeapsă 
vrednică de crimele sale, el o condamnă să fie aruncată la 
fiare, pedeapsă desigur cu mult mai mică decât ceea ce 
merita. 


Aceasta era femeia cu care trebuia să mă căsătoresc în 
public şi aşteptam ziua ceremoniei cu o nelinişte şi o 
tristeţe de nespus. De o sută de ori, în groaza mea, aş fi 
vrut să mă omor, înainte de a mă mânji prin contactul cu 
această netrebnică femeie sau de a suferi ruşinea unui 
spectacol public. Dar, lipsit de mână omenească, lipsit de 
degete, cu copită rotundă şi ciuntită, în niciun chip n-aş fi 
putut să trag o sabie din teacă. Fireşte, în marea mea 
nenorocire, mă mângâiam cu slaba speranţă că primăvara, 
care tocmai revenise, va acoperi câmpiile cu o mulţime de 
muguri de flori şi va îmbrăca pajiştile în haină purpurie, că, 
în curând, spărgând închisoarea lor de ghimpi şi 
răspândind un parfum delicios, aveau să înflorească 
trandafirii, care ar putea să-mi redea chipul lui Lucius de 
altădată. 

Sosind ziua destinată jocurilor, am fost condus cu un alai 
impresionant, prin mijlocul mulţimii, până la incinta 
amfiteatrului. În timpul baletelor şi pantomimelor cu care 
începuse spectacolul, eu, lăsat în faţa porţii, păşteam 
bucuros iarba deasă şi fragedă care îmbrăca intrarea, şi din 
când în când, prin poarta rămasă deschisă, aruncam priviri 
curioase în direcţia spectacolului. Era ceva fermecător. Într- 
adevăr, băieţi şi fete în toată strălucirea şi frăgezimea 
vârstei, pe cât de frumoşi la chip, pe atât de elegant 
îmbrăcaţi, cu un pas şi gesturi mlădioase executau 
pyrrhicul“255, după moda grecească, şi într-o desăvârşită 
aliniere descriau graţioase figuri schimbătoare: când 
formau un cerc ca roata unui car, când se înnodau într-un 
lanţ oblic, uneori se adunau ca un batalion în formaţie 
pătrată, apoi se despărţeau în două grupe. După 
executarea acestor mişcări şi figuri complicate, sunetul 
trompetei anunţă că baletul se terminase. Îndată se strâng 
covoarele şi draperiile, cortina se ridică şi apare decorul 
unei scene. 

Se vedea un munte de lemn, înălțându-se asemenea 
faimosului munte pe care poetul Homer l-a cântat sub 


numele de Ida. Construit în proporţii uriaşe, era acoperit cu 
crânguri înverzite şi copaci ce păreau aievea. Din vârful lui, 
arta maşinistului făcuse să ţâşnească un izvor care curgea 
la vale, ca un râu. Câteva capre păşteau o iarbă fragedă şi 
un tânăr superb, îmbrăcat cu un frumos veşmânt femeiesc, 
cu o manta orientală care-i cădea de pe umeri şi cu o tiară 
de aur în cap, juca rolul lui Paris, ciobanul frigian, şi se 
prefăcea a conduce turma. 

îndată a apărut un copil frumos, cu desăvârşire gol, în 
afară de umărul stâng, pe care-l avea acoperit cu o pelerină 
de adolescent. Părul lui blond atrăgea toate privirile şi din 
buclele lui se vedeau ieşind două aripioare de aur perfect 
asemănătoare. Caduceul său!2%7+ împodobit cu rămurele îl 
arăta îndeajuns a fi Mercur. El înaintă dansând şi, ţinând în 
mâna dreaptă un măr acoperit cu foiţă de aur, îl dădu 
aceluia care-l înfăţişa pe Paris, apoi, arătându-i prin gesturi 
care e porunca lui lupiter, se retrase îndată c-un mers 
grațios şi dispăru. 

După el, vei „o tânără cu un aer maiestuos, care semăna 
perfect cu Iunona, la trup şi la înfăţişare. Capu-i era încins 
cu o diademă albă şi în mână avea sceptru. Repede intră 
alta pe care. După coiful scânteietor ce-i acoperea capul, 
coif el însuşi încins cu o coroană de măslin, după scutul pe 
care-l ridica în sus, după lancea pe care o învârtea în mână 
şi după atitudinea ei de luptătoare, uşor puteai să recunoşti 
că e Minerva. Apoi apăru o a treia, de o frumuseţe 
răpitoare. Graţia-i fără pereche şi via strălucire a divinilor 
ei obraji o arăta a fi Venus, aşa cum trebuie să fi fost când 
era fecioară. Corpul gol şi fără niciun voal permitea să i se 
vadă  desăvârşita frumuseţe a formelor, cu excepţia 
fermecătorului ei sex, pe care-l umbrea un văl diafan de 
mătase. Zefirul, din cale-afară de curios, suflând cu 
dragoste, în nebuna lui zburdălnicie, când umfla şi 
îndepărta vălul, lăsând să se vadă floarea castităţii, când cu 
o suflare mai puternică îl lăsa în jos şi-l lipea strâns pe 
trupul zeiţei, făcând să-i iasă perfect în relief 


fermecătoarele rotunjimi ale membrelor. Două culori izbeau 
mai întâi ochii la vederea zeiţei: albimea strălucitoare a 
corpului, pentru că ea se cobora din înălțimile cerului, şi 
azurul veşmintelor, pentru că ieşea din adâncurile mării. 

Fiecare din aceste tinere fete, care erau privite ca zeițe, 
avea cortegiul său. lunona era urmată de Castor şi de 
Pollux, purtând pe cap coifuri în formă ovală!268* şi la vârf 
împodobite cu stele!26%; dar cei doi fraţi erau nişte actori 
tineri. Această lunonă, în ritmul variat şi melodios al 
flautului ionian, înaintă cu gesturi liniştite şi foarte naturale, 
iar printr-o pantomimă plină de nobleţe promise ciobanului 
că, dacă-i va oferi premiul frumuseţii, îi va dărui, la rândul 
ei, imperiul întregii Asii. Aceea pe care ţinuta sa marţială o 
arătase a fi Minerva era însoţită de doi tineri înfăţişând 
Groaza şi Spaima!27%, care purtau armele războinicei zeițe 
şi săreau în sus cu săbiile scoase. În spatele ei, un cântăreţ 
din flaut cânta o melodie pe modul dorian, ale cărei tonuri 
ascuţite amestecate cu tonuri grave imitau trâmbiţa şi 
însufleţeau dansul viguros şi sprinten al zeiţei. Agitându-şi 
mereu capul, aruncând priviri amenințătoare, ea înainta 
sprintenă cu un aer de sfidare şi prin gesturi repezi arăta 
lui Paris că, dacă-i va da biruinţa frumuseţii, va deveni, 
mulţumită sprijinului ei, un erou nemuritor, prin trofeele lui 
de război. 

Apoi în aplauzele zgomotoase ale spectatorilor, Venus, 
înconjurată de un popor de copii frumoşi, avansă la rândul 
ei şi, cu cel mai fermecător surâs, se opri în mijlocul scenei. 
Ai fi jurat că aceşti copii cu trupurile lor rotunjoare şi albe 
ca laptele sunt adevăraţi Cupidoni, coborâţi din cer sau 
ieşiţi din mare. Cu aripioarele lor, cu micile lor săgeți şi cu 
restul costumului lor, semănau de minune cu aceia pe care-i 
înfăţişau şi, ca şi cum stăpâna lor ar fi trebuit să se ducă la 
un ospăț nupţial, îi luminau calea cu torţe strălucitoare. 
Apoi, în urma ei, se răspândi ca valurile un grațios stol de 
tinere fecioare: ici Graţiile aşa de fermecătoare, acolo 
Horele atât de frumoase. Şi unele şi altele, aruncând 


înaintea ei cununi de flori şi petale de trandafiri scuturaţi, 
căutau să facă plăcere zeiţei lor şi încingeau hore frumoase, 
cinstind şi dezmierdând pe regina voluptăţilor cu gingaşele 
podoabe ale primăverii. După aceea, flautele cu mai multe 
găuri începură să cânte duios arii lidiene, care umplură de 
plăcere inimile spectatorilor, dar încântarea lor deveni şi 
mai intensă când Venus începu să danseze. Paşii săi erau la 
început uşori şi şovăielnici, dar legănarea de luntre a 
spatelui se comunică pe nesimţite capului şi delicatele ei 
gesturi se mişcau după dulcile şi armonioasele sunete ale 
flautelor. Ochii ei, pe jumătate închişi, când sunt înecaţi de o 
dulce bucurie, când sunt plini de foc, ameninţători, şi uneori 
ea dansa numai din ochi. Îndată ce ajunse în faţa 
judecătorului ei, prin felul cum îşi arunca braţele, părea a-i 
promite lui Paris că, dacă va fi preferată celorlalte zeițe, îi 
va da o soţie de o frumuseţe rară, întru totul asemenea ei. 
Atunci tânărul frigian dădu bucuros tinerei fete mărul de 
aur pe care-l ţinea în mână: adică îi atribui dovada victoriei. 

De ce vă miraţi deci, josnice creaturi, sau mai degrabă 
turme venale care vă petreceţi toată viaţa în for, sau şi mai 
bine, vulturi îmbrăcaţi în togă, dacă în ziua de azi toţi 
judecătorii îşi vând sentinţele pe bani, când, de la începutul 
lumii, interesul a corupt o hotărâre judecătorească dată de 
un muritor în pricina de judecată a unor zeițe? Când 
judecătorul ales după sfatul marelui lupiter, un om de la 
ţară, un cioban şi-a vândut conştiinţa pentru satisfacerea 
unui capriciu amoros şi, mai mult încă, pentru pieirea 
întregului său neam? Tot aşa, pe Hercule, iluştrii şefi ai 
aheilor n-au pronunţat ei o hotărâre cu mult mai 
nenorocită, fie când, pe temeiul unor false acuzaţii, prea 
iscusitul şi învățatul Palamede!271+ a fost condamnat ca 
vinovat de trădare, fie când mediocrul Ulise a fost socotit 
superior în vrednicie războinică puternicului şi marelui 
Aias!272*? Şi ce să mai spunem despre judecata pe care-au 
făcut-o atenienii, aceşti înţelepţi legislatori, aceşti dascăli ai 
tuturor ştiinţelor? Oare bătrânul acela de o înţelepciune şi 


de o prevedere divină, pe care Oracolul de la Delfi l-a 
proclamat drept cel mai înţelept dintre toţi muritorii, n-a 
fost acuzat de perfidia şi de ura unei ticăloase clici politice 
că e corupător al tinerimii, pe care dimpotrivă o înfrâna, şi 
condamnat să bea sucul ucigător al unei buruieni 
otrăvitoare!27:? De altfel, el a lăsat o veşnică pată de ruşine 
pe fruntea concetăţenilor săi, deoarece chiar în ziua de azi 
cei mai distinşi filosofi preferă şcoala lui filosofică ca fiind 
cea mai vrednică de cinste şi, în arzătoarea lor dorinţă de a 
ajunge la adevărata fericire, se folosesc de învăţătura lui. 

Dar pentru ca nimeni să nu mi-o ia în nume de rău din 
pricina acestei violente indignări şi să nu spună în gândul 
său: „Ei, poftim! acum trebuie să mai suportăm şi filosofia 
unui măgar”, îmi reiau firul povestirii de acolo de unde l-am 
întrerupt. 

După ce se termină vestita judecată a lui Paris, lunona şi 
Minerva părăsiră scena, posomorâte şi foarte mâniate, 
arătând prin gesturile lor indignarea pricinuită de această 
înfrângere. Venus, dimpotrivă, mulţumită şi voioasă, îşi 
exprima bucuria, dansând împreună cu toată suita sa. 
Deodată, din vârful muntelui, printr-o ţeavă ascunsă, ţâşni 
în sus o jerbă lichidă de vin amestecat cu şofran, care, 
căzând uşor sub formă de ploaie frumos mirositoare peste 
caprele care păşteau ici şi colo, le stropi încetul cu încetul 
până când, din albă cum era, lâna lor se schimbă într-o 
plăcută culoare galben-portocalie, care le dădea o înfăţişare 
mai frumoasă. În sfârşit, când întregul teatru a fost plăcut 
parfumat, muntele de lemn s-a scufundat sub pământ, într-o 
prăpastie aproape fără fund. 

Atunci un soldat a ieşit din mijlocul forului şi, după 
dorinţa poporului, a cerut să se scoată din închisoarea 
publică femeia care, după cum am mai spus, fusese 
condamnată să fie dată fiarelor din cauza numeroaselor ei 
crime şi cu care eu trebuia să mă împreunez în public. 
Îndată, cu cea mai mare grijă, se aşeză un pat, desigur 
viitorul nostru pat nupţial, împodobit cu transparentă bagă 


indiană şi care era umflat cu o grămadă de perne moi de 
puf, acoperite cu învelitori de mătase înflorată. Dar, în afară 
de ruşinea de a săvârşi în public un astfel de act, în afară de 
scârba de a mă atinge de o femeie mânjită de crime, eram 
mai ales chinuit de teama de a nu-mi pierde viaţa şi făceam 
următoarele reflexiuni: Desigur, în timpul îmbrăţişărilor şi 
strângerilor noastre amoroase, oricare ar fi fost animalul 
aruncat asupra femeii, e cu neputinţă ca el să se 
dovedească atât de înţelept şi de inteligent, atât de iscusit 
în meseria lui, atât de cumpătat şi de moderat, încât s-o 
sfâşie numai pe femeia culcată lângă mine, iar pe mine să 
mă cruţe, ca pe unul care nu fusesem vinovat şi osândit. 
Astfel, cum nu mă mai neliniştea ruşinea, ci grija de propria 
mea salvare, şi în timp ce paznicul meu îşi dădea silinţa să 
aranjeze patul cât mai bine, în timp ce toţi servitorii erau 
ocupați, unii să organizeze serviciul vânătorii, alţii absorbiți 
de plăcerea spectacolului, am putut da curs liber gândurilor 
mele. De altfel, nimeni nu se gândea să supravegheze prea 
mult un măgar aşa de blând ca mine. Puţin câte puţin, am 
înaintat fără să fiu observat şi, când am ajuns la poarta cea 
mai apropiată, am rupt-o la fugă. După ce am făcut şase mii 
de paşi în galop, am ajuns la Cenchreae, oraş care trece 
drept cea mai strălucită colonie a Corintului şi pe care-l 
scaldă în acelaşi timp Marea Egee şi Golful Saronic. E un 
adăpost foarte sigur pentru corăbii şi un port extrem de 
frecventat. Dar eu am avut grijă să evit mulţimea şi, 
alegând pe țărm un colţ îndepărtat, aproape de locul unde 
se spărgeau valurile, m-am întins pe un pat moale de nisip 
unde mi-am odihnit trupul obosit. Căci soarele îşi coborâse 
carul până la ultimul hotar al zilei şi, în liniştea înserării, 
numaidecât m-a cuprins un somn dulce şi adânc. 


CARTEA A UNSPREZECEA 


Cam pe la prima veghe a nopţii, deşteptat de o spaimă 
neaşteptată, disting o lumină orbitoare: era luna plină, al 
cărei glob se ridica tocmai atunci din valurile mării. 
Noaptea cu tainele ei, tăcerea, singurătatea, totul mă îmbia 
la meditaţie. Eu ştiam că luna, divinitate de prim-rang, are 
o putere suverană şi că prin puterea ei conduce toate 
lucrurile din lumea asta; că nu numai animalele domestice 
şi dihăniile sălbatice, ci chiar şi lucrurile neînsufleţite suferă 
divina influenţă a luminii şi puterii ei, că pe pământ, în aer, 
în adâncul apelor, corpurile înseşi, fie se măresc potrivit cu 
creşterile ei, fie se micşorează din respect pentru 
descreşterile ei. Şi fiindcă destinul, evident, acum săturat 
de numeroasele şi cumplitele mele nenorociri, îmi oferea, 
deşi târziu, o speranţă de salvare, am vrut să implor 
augusta imagine a zeiţei pe care o aveam înaintea ochilor. 
Alungând îndată toropeala somnului, m-am ridicat plin de 
voioşie. Ca să mă purific, am intrat numaidecât în mare să 
mă scaldi274+ şi mi-am afundat capul în valuri de şapte ori 
pentru că acest număr, după divinul Pitagora, este foarte 
potrivit pentru ceremoniile religioase. 

Apoi vesel şi voios am invocat ajutorul puternicei zeițe şi 
cu lacrimi în ochi i-am adresat următoarea rugăciune: 

„Regină a cerului, fie că eşti binefăcătoarea Ceres, mama 
şi născocitoarea grânelor, care, bucuroasă că ţi-ai regăsit 
fiica, ai învăţat pe oameni să înlocuiască vechea ghindă, 
hrană sălbatică, prin alimente mai plăcute, şi care locuieşti 
pe ogoarele de la Eleusis; fie că eşti cereasca Venus, care 
din primele zile ale lumii ai unit, printr-o iubire înnăscută, 
sexele opuse, şi ai înmulţit printr-o eternă fecunditate 
neamul omenesc, adorată acum în sanctuarul de la Pafos; 
sau sora lui Febus care, prin ajutorul dat femeilor 
însărcinate şi rodului lor, ai adus pe lume atâtea popoare, 


cinstită azi în măreţul templu din Efes!225'; sau temuta 
Proserpina, care cu urletele tale nocturne şi cu întreita-ţi 
înfăţişare!27%*, ţii în frâu umbrele înfuriate, le închizi în 
temniţele subterane şi rătăceşti prin depărtatele păduri 
sfinte, înduplecată prin felurite jertfe şi închinăciuni; o, tu, 
care cu palida-ţi strălucire luminezi toate zidurile, care cu 
umedele tale raze hrăneşti roditoarele seminţe şi care, în 
singuraticele tale drumeţii, dai o slabă lumină, sub orice 
nume, sub oricare înfăţişare, cu orice slujbe sfinte mi-ar fi 
îngăduit să te invoc, ajută-mă în cumplita mea nenorocire, 
întăreşte norocul meu care se clatină, hărăzeşte-mi un 
moment de pace şi odihnă după atâtea crude încercări, 
îndurate până la sfârşit. Mi-ajung atâtea suferinţe, mi-ajung 
atâtea primejdii. Scapă-mă de această dezgustătoare 
înfăţişare de patruped, înapoiază-mă privirilor alor mei, 
redă-mi chipul lui Lucius. Sau dacă vreo divinitate supărată 
mă urmăreşte cu neînduplecata ei mânie, cel puţin să pot 
muri, dacă nu mi-e îngăduit să trăiesc!” 

După această rugăciune şi după aceste lamentări 
vrednice de milă, am simţit că mintea mi se îngreuiază, dar 
somnul, din nou punând stăpânire pe mine în acelaşi culcuş, 
m-a doborât. Abia închisesem ochii şi iată că din mijlocul 
valurilor văd ridicându-se o faţă divină, vrednică de a 
impune respect chiar zeilor, apoi, încetul cu încetul a apărut 
un corp întreg, în toată strălucirea lui şi, scuturând după ea 
apa mării, această orbitoare divinitate s-a oprit în faţa mea. 
Mă voi sili să vă descriu admirabila ei frumuseţe, dacă 
totuşi, în sărăcia graiului omenesc, voi găsi expresii 
îndestulătoare sau dacă divinitatea însăşi îmi va da puterea 
de a vorbi uşor şi curgător. 

Mai întâi avea un păr des şi lung, care, puţin inelat şi 
împrăştiat de o parte şi de alta a divinului ei gât, îi flutura 
într-o uşoară şi graţioasă neorânduială, în vârful capului 
avea o coroană formată din tot felul de flori, iar deasupra 
frunţii o tăbliță rotundă în forma unei oglinzi, care, 
aruncând o lumină albă, arăta că era Luna. La dreapta şi la 


stânga, această podoabă era reţinută de două vipere 
încolăcite, cu capul ridicat în sus, şi de spice de grâu ce se 
clătinau deasupra frunţii. Rochia ei, din cea mai fină pânză 
de în, era de diferite culori care se schimbau, trecând rând 
pe rând de la albul orbitor al crinului la galbenul şofranului 
şi la roşul aprins al trandafirului. Dar ceea ce-mi izbi cel mai 
mult privirile era o mantie atât de neagră şi de lucitoare 
încât te orbea cu întunecata-i strălucire. Aruncată în jurul 
ei, trecea pe sub braţul drept, pentru a se urca până la 
umărul stâng, de unde marginea ei, formând un nod, îi 
atârna în jos cu mii de cute artistic aranjate şi se termina 
printr-un şir de ciucuri, care se mişcau în chipul cel mai 
grațios. Pe tot chenarul, ca şi pe fondul acestei mantii, 
scânteiau nenumărate stele, iar în mijlocul lor, o lună plină 
arunca o vie şi strălucitoare lumină. De asemenea, pe 
întregul chenar al acestei mantii fără pereche se vedea 
brodată şi o ghirlandă care reprezenta tot felul de fructe şi 
de flori. Pe lângă aceasta, zeiţa ţinea în mâinile sale mai 
multe simboluri foarte deosebite unele de altele: în dreapta 
avea un sistru de aramă a cărui lamă subţire şi încovoiată, 
în forma unui centiron, era străpunsă de trei mici vergi de 
oţel care, scuturate de braţul său de trei ori în şir, dădeau 
un sunet ascuţit. Din mâna stângă îi atârna un mic vas în 
formă de corăbioară, pe toarta căruia, în partea cea mai din 
afară a ei, se ridica un şarpe cu capul în sus şi cu gâtul 
extrem de umflat. Divinele sale picioare era încălţate cu 
sandale împletite din frunze de palmier, arborele biruinţei. 

Arătându-mi-se într-o astfel de splendoare şi răspândind 
cele mai alese parfumuri ale Arabiei, ea binevoi să-mi spună 
următoarele cuvinte: 

— lată, Lucius, mişcată de rugăciunile tale, am venit eu, 
Natura, mama tuturor lucrurilor, stăpâna elementelor, 
izvorul şi începutul veacurilor, divinitatea cea mai mare, 
regina manilor, cea dintâi între locuitorii cerului. Eu sunt 
aceea care cârmuiesc după voia mea luminoasele înălţimi 
ale cerului, vânturile sănătoase ale mării, jalnica tăcere a 


Infernului. Putere unică, sunt slăvită de întregul univers sub 
mai multe forme, cu variate ceremonii religioase, cu mii de 
felurite nume. Frigienii, primii născuţi pe pământ, mă 
numesc zeiţa din Pesinunt!27+ şi mama zeilor; atenienii de 
baştină mă numesc Minerva Cecropiana!22"; ciprienii, care 
plutesc pe valuri, Venus din Pafos; cretanii iscusiţi în 
aruncarea săgeţilor, Diana Dictynna!27%; sicilienii, care 
vorbesc trei limbii2%:, Proserpina Stigiana; locuitorii din 
Eleusis mă numesc Ceres Actaeana!2%81*; unii mă numesc 
Iunona, alţii  Bellona; unii  Hecate, alţii Nemesis 
Rhamnusia!2%2:. Dar aceia care sunt primii luminaţi de 
razele divine ale Soarelui, când începe să răsară, şi ultimii 
când ele se apleacă spre orizont, locuitorii celor două 
Etiopii şi egiptenii cei puternici prin străvechea lor ştiinţă, 
numai ei mă cinstesc cu slujbele sfinte şi închinăciunile ce 
mi se cuvin, numai ei mă numesc cu adevăratul meu nume 
de regina Isis. Eu vin la tine, mişcată de nenorocirile tale, 
vin binevoitoare şi prielnică. Şterge-ţi acum lacrimile, 
încetează a te mai tângui, alungă tristeţea, căci în curând, 
prin voinţa mea, va străluci pentru tine ziua mântuirii. Fii 
deci foarte atent la ceea ce-ţi voi porunci: 

Ziua care se va naşte din această noapte, de când există 
lumea a fost închinată cultului meu. În această zi, când 
furtunile iernii se potolesc, când valurile zbuciumatei mări 
se liniştesc, când în sfârşit marea devine navigabilă, preoţii 
mei îmi închină o navă care n-a spintecat încă valurile mării, 
voind să arate astfel că pun comerţul maritim sub ocrotirea 
mea. Această sărbătoare va trebui s-o aştepţi fără nicio 
îngrijorare, lipsit de orice gânduri profane. Căci, după 
îndemnul meu, marele preot va purta în mâna dreaptă, în 
timpul măreţului alai, o coroană de trandafiri legată de 
sistrul său. Aşadar, fără şovăire, deschide-ţi drum prin 
mulţime şi urmează voios şi cu deplină încredere în mine 
procesiunea mea. 'le vei apropia încet de preot, apoi, ca şi 
cum ai voi să-i săruţi mâna, vei smulge trandafirii cu buzele, 
şi chiar în clipa aceea te vei vedea scăpat de pielea acestui 


dezgustător animal pe care-l urăsc de atâta timp. Să nu-ţi 
fie teamă că vreuna din poruncile mele e greu de îndeplinit; 
chiar în această clipă, când vin la tine şi mă aflu în faţa ta, 
eu, arăt în vis preotului meu ce mai rămâne de făcut şi-i dau 
îndrumările de cuviinţă. Din porunca mea, strânsele 
rânduri ale mulţimii se vor da la o parte din calea ta, şi în 
mijlocul acestui sărbătoresc spectacol, nimeni nu se va uita 
cu scârbă la hidoasa ta figură, nimeni în faţa neaşteptatei 
tale metamorfoze nu-şi va îngădui reflexiuni răutăcioase şi 
nu se va gândi să te acuze. 

Dar mai înainte de toate, adu-ţi aminte - şi acest gând să 
fie pe veci întipărit în adâncul inimii tale - că mi-ai rămas 
obligat pentru tot restul vieţii, până la ultima-ţi suflare. Căci 
nu e nedrept să rămâi dator pentru toată viaţa ce-o mai ai 
de trăit aceleia prin a cărei bunătate ţi-ai luat locul printre 
oameni. De altfel, tu vei trăi fericit, vei trăi plin de glorie 
sub ocrotirea mea; şi când, împlinind anii destinului tău, te 
vei cobori în Infern, chiar şi acolo, în această emisferă 
subterană, mă vei vedea strălucind în mijlocul nopţii 
Acheronului, stăpână absolută peste cele mai retrase colţuri 
ale Stixului şi tu însuţi, locuitor al Câmpiilor Elisee!283, vei 
continua să adori fără încetare pe protectoarea ta. Dar 
dacă, printr-o credinţă fierbinte, prin păzirea cu sfinţenie a 
cultului meu şi printr-o nepângărită castitate îţi vei fi 
câştigat bunăvoința mea, vei şti că numai eu am puterea să- 
ţi prelungesc viaţa peste limita hotărâtă de destin! 

Astfel se termină venerabilul oracol şi zeiţa atotputernică 
pieri din ochii mei. Trezindu-mă imediat din somn, m-am 
sculat zăpăcit de spaimă şi de bucurie, şi tot numai o apă. 
Adânc mişcat de apariţia atât de clară a puternicei 
divinităţi, mă stropesc cu apă de mare şi, preocupat numai 
de supremele ei porunci şi sfaturi, mi le trec pe rând prin 
minte. În curând, alungând adâncul întuneric al nopții, 
soarele se ridică şi poleieşte tot orizontul. Şi iată că din 
toate părţile, cu o grabă religioasă şi cu adevărat triumfală, 
o imensă mulţime umple toate pieţele publice!284*. În afară 


de bucuria de care eram pătruns, mi se părea că întreaga 
fire e cuprinsă de o voioşie atât de mare, încât simţeam cum 
fericirea se răspândeşte până şi asupra animalelor, în jurul 
caselor şi chiar în aer. Îngheţului din noaptea trecută, 
împotriva oricăror aşteptări, îi urmase o zi plăcută; păsările 
cântătoare, înveselite de calda suflare a primăverii, dădeau 
concerte plăcute şi cu suavele lor melodii o fermecau pe 
mama astrelor şi străbuna veacurilor, pe stăpâna întregului 
univers. Arborii chiar, şi cei care se vor îngreuia de rod 
îmbelşugat, şi cei care se mulţumesc să dea numai umbră şi 
sunt neroditori, renăşteau la suflarea Austrului!285* şi, 
îmbrăcându-se cu mugurii frunzelor noi, la cea mai uşoară 
mişcare, produceau un şuierat plăcut. Vuietul asurzitor al 
furtunilor se potolise, clocotirea furioasă a mării încetase şi 
valurile spălau domol ţărmul. În sfârşit cerul, curăţat de 
vălul său de ceaţă, devenise atât de pur şi de luminos, încât 
te orbea cu propria lui strălucire. 

Pe nesimţite, premergătorii impunătorului cortegiu 
începură să se pună în mişcare, cete foarte frumos şi felurit 
costumate după gustul şi dorinţele fiecăruia. Unul încins cu 
un centiron închipuia un soldat, altul, îmbrăcat cu o togă 
scurtă, înarmat cu o sabie încovoiată şi cu ţăpoaie, înfăţişa 
un vânător. Un altul, în conduri poleiţi, cu o rochie de 
mătase şi cu tot felul de giuvaericale preţioase, cu un păr 
fals pe cap, cu mersul tărăgănat, maimuţărea o femeie. Mai 
încolo, altul, cu gambele înfăşurate în jambiere, straşnic 
înarmat cu scut, coif şi sabie, ai fi crezut că iese dintr-o 
arenă de gladiatori. Precedat de fasce şi îmbrăcat în 
purpură, unul parodia un magistrat, altul cu manta, baston, 
sandale şi o lungă barbă de ţap înfăţişa un filosof. Unul cu 
felurite trestii unse cu ulei închipuia un păsărar, altul cu 
undiţa, un pescar. Am văzut şi o ursoaică îmblânzită 
plimbată într-un jeţ, gătită ca o doamnă de neam mare, şi o 
maimuţă cu o scufie brodată pe cap, într-o fustă frigiană de 
culoarea şofranului, care, ţinând în mână o cupă de aur, 
înfăţişa pe păstorul Ganimede; în sfârşit, un măgar cu o 


pereche de aripi lipite în spinare, alături de care mergea un 
bătrân neputincios şi în bătaie de joc pe amândoi i-ai fi 
putut numi foarte bine Pegas şi Belerofon, atât erau de 
caraghioşi unul lângă altul'2%:. 

În mijlocul acestor vesele procesiuni ale poporului care 
umpleau pretutindeni străzile, alaiul special al zeiţei 
ocrotitoare se pusese în mişcare. Femei îmbrăcate în rochii 
albe, încununate cu flori de primăvară şi purtând cu 
bucurie diferitele atribute ale zeiţei, presărau cu petale, pe 
care le scoteau din sân, drumul pe unde înainta alaiul sfânt. 
Altele aveau atârnate în spinare oglinzi strălucitoare, 
întoarse spre zeiţă, pentru ca ea să poată vedea supunerea 
şi respectul mulţimii ce venea în urma ei!2%7*. Unele ţineau 
în mână piepteni de fildeş şi, prin mişcarea braţelor, prin 
îndoirea degetelor, se prefăceau că piaptănă şi aranjează 
părul zeiţei lor!28:. În sfârşit, altele, vărsând picătură cu 
picătură dintr-un balsam preţios şi plăcut şi din mii de alte 
parfumuri, stropeau străzile cu ele. În afară de acestea, o 
numeroasă mulţime de ambele sexe purta felinare, torţe, 
lumânări şi alte feluri de lumini, pentru a-şi face astfel 
favorabilă pe zeiţa astrelor cereşti. Apoi, orchestre 
delicioase, fluiere şi flaute, făceau să răsune cele mai dulci 
melodii. În urmă, venea un admirabil cor, format din cei mai 
distinşi tineri, îmbrăcaţi în haine de sărbătoare, albe ca 
zăpada, care, răspunzându-şi unii altora, cântau un plăcut 
imn compus împreună cu muzica de un poet talentat, sub 
inspiraţia binevoitoare a Camenelor!28%, în care din când în 
când, se repetau preludiile ce se cântau înainte de 
sacrificiile mai solemne. Veneau apoi flautişti consacraţi 
marelui Serapis!2%:, care, din flautul lor ţinut orizontal pe 
buze şi apropiat de urechea dreaptă, cântau diferite melodii 
obişnuite în cultul şi templul acestui zeu, fără să mai număr 
slujbaşii care strigau mulţimii să lase drum liber sfintelor 
icoane. 

În urmă, se revărsau ca un puhoi mulțimile iniţiate în 
divinele mistere: bărbaţi şi femei, de orice condiţie, de orice 


vârstă, îmbrăcaţi în halate lungi de în de o albime orbitoare. 
Femeile purtau un voal străveziu peste părul lor parfumat, 
bărbaţii aveau capul complet ras, foarte lucios în creştet. Ei 
erau astrele terestre ale sublimei religii şi din sistrele lor de 
aramă, de argint sau chiar de aur, scoteau un sunet clar, 
melodios. 

Preoţii cultului, acei mari pontifi, îmbrăcaţi în veşminte 
albe de în, care le acopereau pieptul, strânse în talie şi 
coborând până la călcâie, purtau semnele distinctive ale 
celor mai puternice divinităţi“?%1+. Primul din ei ţinea o 
lampă:!2%+ care răspândea o lumină foarte vie ce nu semăna 
deloc cu acelea care luminează seara ospeţele noastre: era 
o barcă de aur, care, din mijlocul ei, unde era mai largă, 
arunca o flacără extrem de puternică. Al doilea era 
îmbrăcat la fel, dar ţinea în mâinile sale unul din cele două 
altare numite în mod ciudat „ajutoarele”, din cauza 
providenţei ajutătoare a marii şi nobilei zeițe. Un al treilea 
mergea ridicând în aer o ramură de palmier cu frunzele din 
aur artistic lucrat, precum şi caduceul lui Mercur. Al 
patrulea arăta simbolul dreptăţii!2%+ înfăţişat printr-o mână 
stângă cu palma deschisă, care de la natură fiind mai 
înceată, mai puţin îndemânatică şi mai puţin energică, pare 
mai potrivită decât dreapta să reprezinte dreptatea. El 
purta un mic vas de aur rotunjit în formă de mamelă'2%: cu 
care făcea libaţiuni de lapte. Al cincilea ţinea în mână o 
vânturătoare de aur, plină de rămurele din acelaşi metal; în 
sfârşit, al şaselea ducea o amforă. 

Îndată după aceştia au apărut zeii care binevoiau să 
meargă pe picioare omeneşti. Primul, oribil la vedere, era 
curierul Cerului şi al Infernului, cu, faţa când întunecată, 
când strălucitoare!2%:. El îşi înălța trufaş capu-i de câine, în 
mâna stângă ţinea un caduceu şi cu dreapta agita o ramură 
verde de palmier. Imediat după el venea o vacă ridicată pe 
picioarele dinapoi, emblemă a fertilităţii înfăţişând-o pe 
zeiţa atotproducătoare. Ea se sprijinea de umerii unuia din 
fericiţii preoţi care înainta cu un mers plin de demnitate. 


Un altul ducea un coş în care erau închise misterele, care 
ascundeau tuturor privirilor tainele sublimei religii. Altul 
purta pe sânul său preafericit imaginea vrednică de respect 
a atotputernicei divinităţi, imagine care n-avea forma 
vreunui patruped domestic, nici a unei păsări, nici a unui 
animal sălbatic, nici chiar a unui om. Dar printr-o 
ingenioasă născocire, a cărei noutate chiar o făcea 
venerabilă, simbol inexprimabil al misterului deplin care 
trebuia să învăluie această nobilă religie, ea se prezenta 
sub forma unei mici urne!2%: de aur scânteietor, sculptată 
cu cea mai mare artă, cu fundul foarte bine rotunjit şi pe 
dinafară încărcată cu minunate hieroglife egiptene. Orificiul 
ei, puţin înalt, se prelungea într-o parte printr-un cioc lung 
sau şănţuleţ, iar de cealaltă parte era fixată o toartă mult 
arcuită, deasupra căreia se ridica, încolăcindu-se, un şarpe 
cu gâtul solzos, umflat şi vărgat. 

Dar iată că ora ajutorului făgăduit de puternica şi 
binevoitoarea zeiţă se apropie, destinul avea deci să se 
împlinească. Într-adevăr, marele preot care ţinea în mâna 
sa mântuirea mea, înainta îmbrăcat chiar aşa cum mi-l 
descrisese oracolul divin, purtând în mâna dreaptă un 
sistru pentru zeiţă şi o coroană pentru mine, o coroană pe 
deplin cuvenită, jur pe Hercule, căci după atâtea şi atât de 
mari încercări suferite, după atâtea primejdii înfruntate, 
puteam, în sfârşit, graţie celei mai mari dintre zeițe, să ies 
biruitor din lupta mea cu nemilosul Destin. Deşi eram 
pătruns de o neaşteptată bucurie, totuşi nu m-am repezit ca 
un nebun, temându-mă bineînţeles ca năvala neprevăzută a 
unui patruped să nu tulbure liniştita ordine a procesiunii 
religioase. Am înaintat deci cu un pas grav şi liniştit, 
strecurându-mă puţin câte puţin prin mulţimea care de 
altfel se dădea la o parte din drumul meu, desigur sub 
inspiraţia zeiţei. 

Dar pontiful, prevenit de oracolul din noaptea trecută, 
după cum mi-a fost uşor s-o recunosc, se opri deodată, 
admirând cu ce repeziciune totul se potrivea cu poruncile 


ce le primise şi, întinzând mâna cel dintâi, îmi duse la gură 
coroana pe care o ţinea. Atunci, tremurând de emoție şi cu 
inima bătându-mi puternic, am apucat cu lăcomie această 
coroană în care străluceau minunaţi trandafiri şi am 
înghiţit-o cu cea mai mare lăcomie, nerăbdător să văd 
împlinindu-se promisiunea. 

Divina promisiune nu mă înşelase. Într-o clipă mă văd 
scăpat de hidoasa mea înfăţişare de animal de rând. Mai 
întâi îmi cade părul acela aspru, apoi pielea cea groasă mi 
se subţiază, pântecele umflat mi se micşorează, copitele iau 
forma picioarelor care se termină cu degete, mâinile nu-mi 
mai sunt picioare şi se ridică în sus spre a-şi relua 
funcțiunile lor superioare, gâtul cel lung mi se scurtează, 
faţa şi capul mi se rotunjesc, lungile-mi urechi îşi reiau 
micimea lor de mai-nainte, dinţii enormi ca nişte bolovani se 
micşorează ca acei ai omului, şi mai ales coada, coada care 
mai înainte mă făcea să sufăr atât de mult, dispăru fără să 
lase nicio urmă. Mulțimea rămâne uimită, credincioşii 
proslăvesc puterea atât de evidentă a divinităţi această 
minune atât de strălucită, cum se întâmplă numai noaptea 
în vis, şi uşurinţa cu care s-a săvârşit metamorfoza, şi toţi 
într-un singur glas, cu mâinile ridicate spre cer, adeveresc 
strălucita binefacere a zeiţei. 

Eu, însă, încremenit de spaimă, ca şi cum sufletul meu n- 
a putut cuprinde o bucurie atât de neaşteptată şi de mare, 
am rămas pironit locului fără să pot scoate o vorbă. Nu 
ştiam ce trebuia să spun mai întâi, cum să-mi încep mai bine 
cuvântarea, nu ştiam ce vorbe ar fi de un mai fericit augur, 
acum când îmi revenise graiul, în sfârşit cu ce rugi trebuia 
să arăt unei zeițe aşa de mari întreaga mea recunoştinţă. 
Preotul însuşi, deşi era înştiinţat de zeiţă de toate 
nenorocirile mele, de la începutul lor, rămase totuşi zguduit 
de această mare minune şi în curând, printr-un gest 
expresiv, făcu un semn din cap să mi se dea un veşmânt din 
pânză de în, ca să mă acopăr, căci din clipa când părăsisem 
blestemata piele de măgar, strângându-mi mereu coapsele 


şi încrucişându-mi mereu ruşinat mâinile, mă acopeream, 
atât cât îi era cu putinţă unui om despuiat, cu acel văl 
natural. Atunci, unul din cortegiul credincioşilor îşi scoase 
repede prima haină de pe el şi mi-o aruncă cu îndemânare 
pe umeri. Lucrul acesta odată făcut, marele preot, privindu- 
mă adânc impresionat, dar cu o faţă veselă şi o expresie 
supraomenească, îmi vorbi în chipul următor: 

— După atât de multe şi felurite încercări, după atâtea 
lovituri grele ale Soartei, după toate îngrozitoarele furtuni 
care te-au aruncat încoace şi încolo, în sfârşit, Lucius, ai 
ajuns în portul Odihnei şi la altarul îndurăriit2%:! Nici 
naşterea ta, nici înalta-ţi poziţie socială, nici chiar această 
învăţătură prin care te distingi nu ţi-au fost de niciun folos, 
căci pornind pe drumul alunecos al unei tinereţi înflăcărate 
şi aruncându-te în plăceri nedemne de un om liber, ai plătit 
scump o curiozitate fatală. Dar în sfârşit, oarba Soartă, 
urmărindu-te cu cele mai groaznice primejdii, te-a condus, 
fără să vrea şi prin chiar imprevizibila ei răutate, la această 
sfântă fericire. Ducă-se acum aiurea, să-şi dezlănţuie furia 
şi să caute o altă victimă pentru nemiloasa ei cruzime, căci 
aceia a căror viaţă o apără puternica zeiţă, luându-i în 
serviciul său, nu mai sunt expuşi duşmănoaselor lovituri ale 
Soartei. Oare acei tâlhari, acele fiare sălbatice, acea sclavie, 
acele drumuri grele, întortocheate şi veşnic bătute, acea 
zilnică teamă de moarte, în sfârşit toate aceste necazuri, 
dus-au ele la ţinta urmărită de o Soartă nemiloasă? Nu! 
Fiindcă acum tu eşti luat sub ocrotirea unei Soarte care 
vede totul limpede în viitor!2%+ şi luminează chiar pe ceilalţi 
zei cu strălucirea luminii sale. Ia, deci, de aci înainte o faţă 
mai veselă, mai potrivită cu albimea veşmântului tău, şi 
însoţeşte cu pas triumfal alaiul zeiţei care te-a salvat. Să 
vadă nelegiuiţii, să vadă şi să recunoască rătăcirea lor. 
Privească-l pe Lucius, care a scăpat de suferinţele lui de 
mai înainte şi care, bucurându-se de ocrotirea mamei Isis, 
îşi biruie propria lui Soartă. Totuşi, ca să fii mai în siguranţă 
şi mai bine apărat, înrolează-te în sfânta noastră armată aşa 


cum noaptea trecută ai fost chemat să depui jurământ. 
Consacră-te de acum înainte cultului religiei noastre şi 
suferă de bunăvoie jugul acestui sacerdoţiu, căci numai 
când vei fi început să slujeşti zeiţei, vei simţi mai mult 
farmecul libertăţii tale! 

Astfel vorbi cucernicul pontif şi, gâfâind şi obosit de 
inspiraţie, tăcu. Îndată, amestecându-mă în mulţimea 
credincioşilor, urmai cortegiul sfânt. Dar eram observat şi 
recunoscut de tot oraşul. Fiecare mă arăta cu degetul şi cu 
semne făcute din cap, toată lumea vorbea de mine: „lată-l 
pe acela, se spunea, căruia augusta şi atotputernica zeiţă i- 
a redat astăzi înfăţişarea de om. Fericit desigur, de trei ori 
fericit muritor, care prin inocenţa şi curăţia vieţii lui de mai 
înainte a meritat de la cer o ocrotire aşa de strălucită, încât 
renăscut, ca să zic aşa, a fost numaidecât consacrat ca 
slujitor al sfintei religii!” 

În mijlocul acestor convorbiri şi al voioaselor şi 
zgomotoaselor ceremonii, ne apropiam pe nesimţite de 
ţărmul mării şi în sfârşit am ajuns chiar în locul unde 
petrecusem noaptea precedentă sub înfăţişarea de măgar. 
Acolo, îndată ce imaginile zeilor au fost aşezate după 
datină, marele preot s-a apropiat de o navă foarte artistic 
construită şi de jur-împrejur împestriţată cu minunate 
picturi egiptene, a purificat-o după rânduiala sfântă cu o 
torţă aprinsă, cu un ou şi cu pucioasă şi, rostind cu 
neprihănita lui gură cele mai solemne rugăciuni, i-a dat un 
nume şi a închinat-o zeiţei. Pe pânza albă a acestei fericite 
corăbii se arăta, în cuvinte brodate, că era un dar oferit 
pentru  prielnica navigaţie a noilor transporturi. 
Numaidecât se înălţă catargul, care era un pin întreg, bine 
rotunjit, înalt şi strălucitor, cu o platformă deosebit de 
frumoasă în jurul lui: la pupă se încovoia un gât de 
lebădă:2%*, îmbrăcat în foi subţiri de aur care scânteia, iar 
talpa corăbiei, în întregime lucrată din lemn de tuia, perfect 
lustruit, era de o frumuseţe sclipitoare. În curând, toţi cei 
de faţă, atât profani cât şi iniţiaţi, aduseră pe întrecute 


vânturători încărcate cu aromate şi cu alte ofrande de tot 
felul şi un fel de fiertură, din lapte şi făină, făcură libaţiuni 
pe valuri, până în momentul când vasul încărcat cu 
nenumărate daruri şi fericite prinoase fu desprins din 
odgoanele care-l ţineau legat de ancoră şi, mulţumită unui 
vânt liniştit şi prielnic, ajunse în largul mării. Şi când abia se 
mai vedea în zare ca un punct nedesluşit, purtătorii 
obiectelor sfinte, încărcându-se din nou cu emblemele pe 
care le aduseseră, făcură voioşi calea întoarsă spre templu 
cu acelaşi strălucit ceremonial ca şi la sosire. 

Îndată ce am ajuns la templu, marele preot, cei care 
purtau imaginile sfinte şi vechii iniţiaţi în venerabilele 
mistere, au intrat în sanctuarul zeiţei şi au depus, după 
rânduială, aceste chipuri care păreau că respiră. Apoi, unul 
din ei, pe care toţi îl numeau Scribul, stând în picioare în 
faţa uşii, chemă, ca la o adunare, tagma pastoforilori3%:, 
căci aşa se numeşte acest sfânt colegiu, apoi, urcându-se 
într-un amvon înalt, a citit dintr-o carte cu glas tare, 
rugăciuni pentru măritul împărat, pentru senat, pentru 
cavaleri, pentru întreg poporul roman, pentru navigatori şi 
pentru corăbiile care rătăcesc pe mare, pentru fericirea 
tuturor celor ce alcătuiesc imperiul nostru şi sfârşi, rostind 
în  greceşte formula obişnuită: „Să se  sloboadă 
corăbiile!3%”. Aceste cuvinte însemnau că sacrificiul era 
primit, după cum a dovedit-o mulţimea credincioşilor, care 
imediat a izbucnit în strigăte de bucurie. După aceea, 
cetăţenii, nespus de fericiţi, aducând ramuri verzi de 
măslin, crengi de rozmarin şi coroniţe de flori, le-au depus 
înaintea statuii de argint a zeiţei, care era aşezată pe o 
estradă şi, după ce i-au sărutat picioarele, s-au retras la 
casele lor. Cu toate acestea, pe mine nu mă lăsa inima să 
mă îndepărtez de locul acela nici cât latul unei unghii şi, cu 
privirile aţintite pe chipul zeiţei, mă gândeam la 
nenorocirile mele trecute. 

Dar înaripata Faimă, fără să-şi fi încetinit o clipă uşorul ei 
zbor,  trâmbiţase pretutindeni, în patria mea, atât 


binefacerea vrednică de slavă a zeiţei cât şi nemaipomenitul 
meu noroc. În curând, prietenii mei, servitorii şi rudele cele 
mai apropiate, părăsiră doliul pe care-l luaseră din cauza 
falsului zvon al morţii mele şi, plini de o neaşteptată 
bucurie, veniră în grabă, încărcaţi cu diferite daruri, ca să 
se încredinţeze de miraculoasa-mi înviere şi de întoarcerea 
mea din Infern. Eu însumi, încântat de sosirea lor, pe care 
n-o mai nădăjduiam, am fost nespus de impresionat de 
dragostea cu care-mi ofereau atâtea lucruri, căci ei 
avuseseră grijă să-mi aducă din belşug tot ce-mi trebuia 
pentru a face faţă traiului şi cheltuielilor mele. 

După ce am vorbit cu ei potrivit cu situaţia ce fiecare o 
avea pe lângă mine şi le-am povestit trecutele-mi nenorociri 
şi bucuria prezentă, m-am întors din nou în faţa zeiţei. Mi- 
am închiriat o cameră în incinta templului şi mi-am 
statornicit vremelnic acolo penaţii. Asistam la slujbele sfinte 
care nu se oficiau în public, trăiam în nedespărţita tovărăşie 
a preoţilor şi eram un fervent adorator al marii zeițe, de 
care nu mă dezlipeam. Nu era o singură noapte, o singură 
clipă de odihnă în care să nu fiu lipsit de apariţia şi de 
îndemnurile sale. Ea îşi arătase voinţa de mai multe ori şi, 
cum eram de multă vreme destinat cultului ei, îmi poruncea 
ca cel puţin acum să mă iniţiez. Dar eu, deşi o doream din 
toată puterea voinţei mele, totuşi eram reţinut de o teamă 
religioasă, căci îmi dădeam seama, după o adâncă 
chibzuire, cât de grea e disciplina preoţiei şi păstrarea 
castităţii, şi ştiam cu câtă prudenţă şi băgare de seamă 
trebuie să fii în mijlocul nesfârşitelor primejdii la care eşti 
expus în viaţă. Gândindu-mă neîncetat în sinea mea la 
aceste lucruri, nu ştiam cum se făcea că, cu toată râvna 
mea fierbinte, amânam mereu. 

Într-o noapte, l-am văzut în vis pe marele preot oferindu- 
mi diferite lucruri pe care le purta în sân. Întrebându-l ce 
avea acolo, mi-a răspuns că totul mi-a fost trimis din Iesalia, 
şi mai mult, că tot de acolo a sosit un servitor al meu, numit 
Albul. La deşteptare, mi-am frământat mintea foarte multă 


vreme ca să ghicesc ce putea să-mi prevestească această 
arătare, cu atât mai mult cu cât eram sigur că n-am avut 
niciodată un servitor cu acest nume. Iotuşi, oricare ar fi fost 
înţelesul profetic al visului meu, eram convins că lucrurile 
oferite însemnau un câştig sigur. Astfel, foarte neliniştit, dar 
totodată stăpânit de bucuria pe care ţi-o dă speranţa unui 
fericit beneficiu, aşteptam deschiderea templului, ca în 
fiecare dimineaţă. În sfârşit, trăgându-se la dreapta şi la 
stânga albele perdele care acopereau augustul chip al 
zeiţei, am îngenuncheat în faţa ei cu umile rugăciuni. 
Marele preot umbla din altar în altar, oficiind serviciul divin 
cu obişnuitele rugăciuni şi dintr-un anumit vas de libaţiuni 
vărsa apa pe care-o luase dintr-un izvor aflat în fundul 
sanctuarului. În sfârşit, după îndeplinirea acestui 
ceremonial, cu toate formele cuvenite, credincioşii se 
puseră în mişcare şi, anunțând prima oră a zilei, o salutară 
cu matinale închinăciuni. Şi iată că în acest moment, pe 
neaşteptate, sosiră din Hypata servitorii pe care-i lăsasem 
acolo când nenorocita greşeală a Fotidei mă osândise să 
port căpăstru. Ei auziseră, bineînţeles, de păţaniile mele şi- 
mi aduceau calul pe care-l ştiţi. Îi recunoscui îndată atât pe 
ei cât şi pe calul meu pe care mi-l aduceau. Animalul 
trecuse din mână în mână, dar, recunoscându-l după 
semnul pe care-l avea în spinare, ei putuseră să-l 
răscumpere. Eu eram cum nu se poate mai uluit de precizia 
cu care se adeverea visul meu, căci, în afară de îndeplinirea 
unei făgăduieli aducătoare de câştig, îmi prezisese şi 
înapoierea calului meu care era alb. 

Adânc impresionat de toate acestea, din nou am început 
să frecventez cu zel slujbele ce se oficiau întru slava zeiţei, 
pe deplin convins că binefacerile prezente sunt o chezăşie 
pentru viitoarele mele speranţe şi din acest moment dorinţa 
mea de a primi harul sfânt spori din zi în zi mai mult. Mă 
duceam foarte des la marele preot şi, cu cele mai 
stăruitoare rugăciuni, îi ceream să mă iniţieze, în sfârşit, în 
tainele nopţii sfinte. Dar el, personaj sobru de altfel, şi 


renumit prin aleasa grijă cu care păstra rânduielile unei 
religii atât de curate!2%+, mă primea cu blândeţea şi 
bunătatea unui tată care înfrânează la copiii săi dorinţele 
aprinse şi prea timpurii şi, opunând stăruinţelor mele 
amânările sale, îmi potolea neliniştea din suflet prin vorbele 
lui pline de uşurare şi dătătoare de speranţă. Căci îmi 
spunea că zeiţa, printr-un semn de încuviinţare, arăta ziua 
când fiecare trebuia să fie iniţiat, că, în înalta-i înţelepciune, 
ea se îngrijea de alegerea preotului ce trebuia să 
săvârşească slujbele religioase, că, în sfârşit, tot ea fixa 
până şi cheltuielile necesare ceremoniei. 

El era de părere să aşteptăm poruncile zeiţei cu o 
cucernică răbdare, căci eu trebuia mai ales să mă feresc de 
grabă şi de nesupunere, adică să nu păcătuiesc printr-un 
prea mare zel, când nu sunt chemat, şi prin nepăsare, când 
voi fi chemat. De altfel, spunea el, nu era niciunul din 
preoţii săi care să-şi fi pierdut mintea sau, mai mult, care să 
fie atât de hotărât să moară, încât, fără un ordin special al 
stăpânei, să îndrăznească să facă o iniţiere nechibzuită şi 
nelegiuită, care i-ar atrage pedeapsa cu moartea. Cheile 
Infernului ca şi acelea ale mântuirii sunt în mâinile zeiţei şi 
însăşi iniţierea în misterele ei echivalează cu o moarte de 
bunăvoie şi cu o viaţă care nu mai atârnă decât de 
bunăvoința ei. De obicei, ea alege ca slujitori ai săi pe cei 
ajunşi la capătul vieţii şi aşezaţi la hotarul dintre cele două 
lumi, pentru că numai lor le poate încredința fără teamă 
marile secrete ale cultului şi, prin providenţa sa, îi 
recheamă oarecum la viaţă şi le dă un nou prilej de 
mântuire!3%+. Prin urmare, şi eu trebuia să aştept porunca 
cerească, deşi printr-o clară şi evidentă favoare a marii 
zeițe, încă de multă vreme fusesem chemat şi desemnat 
pentru preafericitul sacerdoţiu; şi din această zi, trebuia să 
mă abţin, ca şi ceilalţi iniţiaţi, de la orice hrană profană şi 
neîngăduită, pentru a mă apropia cu mai multă evlavie de 
misterele acestei preacurate şi înalte religii. 


Pontiful vorbise; şi nerâăbdarea mea nu-mi putea birui 
voinţa de a-i da ascultare: plin de zel, supus şi păstrând o 
tăcere desăvârşită, asistam regulat, în fiecare zi, la oficierea 
serviciului divin. Bunătatea puternicei zeițe nu-mi înşelă 
speranţa şi ea mă scuti de chinurile unei îndelungate 
întârzieri. Printr-o poruncă tot atât de clară pe cât era de 
întunecoasă noaptea în care o primii, ea mă anunţă lămurit 
că a sosit, în sfârşit, ziua atât de râvnită în care dorinţa mea 
cea mai arzătoare avea să se înfăptuiască. De asemenea, ea 
fixă ce cheltuieli trebuia să fac pentru iniţiere, iar pentru 
săvârşirea ceremoniei alese pe însuşi Mithras, marele ei 
preot, deoarece, după cum spunea ea, el era legat de mine 
prin simpatia reciprocă a celor două stele ale noastre. 

Reînsufleţit de aceste binevoitoare porunci şi rânduieli 
ale nobilei zeițe, m-am trezit din somn înainte de a se fi 
luminat bine de ziuă şi am pornit în toată graba spre 
locuinţa preotului. L-am găsit tocmai în momentul când 
ieşea din cameră şi, salutându-l, mă pregăteam cu mai mult 
curaj ca niciodată să-i cer să mă iniţieze, ca şi cum aş fi avut 
un drept câştigat. Dar, îndată ce el m-a zărit, mi-a luat-o 
înainte şi mi-a spus: 

— O, dragul meu Lucius, ce fericire, ce mare noroc ai tu! 
Voința augustei noastre zeițe îţi este favorabilă, ea te-a 
socotit vrednic de o atât de înaltă chemare. Ei bine, zise el, 
de ce tocmai acum stai liniştit, de ce-ai rămas pironit 
locului? lată ziua mult dorită, necontenit chemată în 
rugăciunile tale, aceste mâini ale mele te vor iniţia în cele 
mai sfinte şi mai adânci taine ale cultului nostru! 

Apoi,  punându-mi pe umăr mâna dreaptă, 
preabinevoitorul bătrân mă conduse îndată la porţile 
impozantului templu. După ce, potrivit obişnuitei datini, 
oficie slujba deschiderii templului şi săvârşi sacrificiul 
dimineţii, scoase dintr-o tainiţă a sanctuarului nişte cărţi 
scrise cu litere necunoscutei!%4+ care în mod prescurtat 
reprezentau formule sfinte. Unele erau figurate prin tot 
felul de animale, altele prin desene înghesuite şi încâlcite, 


unele în formă de nod, altele în formă de roată şi altele cu 
vârfuri îndesate asemenea cârceilor de viţă, al căror înţeles 
rămânea ascuns curiozităţii profanilor. El mi-a citit din 
aceste cărţi ce pregătiri trebuia să fac neapărat pentru 
iniţierea mea. 

Numaidecât, atât eu personal, cât şi prin amicii mei, am 
cumpărat cu zel şi fără să ne zgârcim tot ce ne trebuia. 
Sosind momentul, după cum spunea preotul, el mă conduse, 
însoţit de sacrul colegiu, la baia care se afla nu departe de 
templu. Îndată intrat la apă, după datină, marele preot, 
invocând bunăvoința divină, mă purifică, stropindu-mă cu o 
apă sfinţită. 'Trecuseră primele două părţi ale zilei, când el 
mă aduse din nou în templu şi mă aşeză chiar la picioarele 
zeiţei. Îmi dădu în secret unele îndrumări pe care graiul 
omenesc nu le poate destăinui şi îmi porunci cu glas tare 
înaintea întregii asistenţe să mă abţin zece zile în şir de la 
orice plăcere a mesei, să nu mănânc nimic din ce a avut 
viaţă şi să nu beau vin. Păzind aceste porunci, potrivit 
datinei, cu o exactitate vrednică de tot respectul, în sfârşit 
sosi ziua hotărâtă pentru împlinirea făgăduielilor divine. 
Soarele tocmai cobora la orizont şi din nou aducea seara, 
când din toate părţile se revărsa o numeroasă mulţime 
care, după uzul antic al misterelor, îmi aducea diferite 
daruri. Atunci, marele preot, îndepărtând pe toţi profanii, 
mă luă de mână şi, îmbrăcat cum eram într-o cămaşă din 
pânză de în nepurtată, mă conduse în sanctuarul templului. 

Poate tu, cititor curios, mă vei întreba, cu oarecare 
îngrijorare, ce s-a spus, ce s-a făcut după aceea. Aş spune, 
dacă mi-ar fi permis s-o spun, ai afla dacă ţi-ar ti îngăduit să 
asculţi. Dar ar fi o crimă deopotrivă de mare şi pentru 
urechile şi pentru limba care s-ar face vinovate de o 
indiscreţie şi de o curiozitate atât de sacrilege. Totuşi, 
văzându-te chinuit de o pioasă dorinţă, nu te voi lăsa într-o 
prea lungă aşteptare. Ascultă deci şi crede, căci tot ceea ce 
voi spune e adevărat. M-am apropiat de hotarele morţii, am 
călcat pragul Proserpinei şi de acolo m-am întors, trecând 


prin toate elementele. În mijlocul nopţii, am văzut soarele 
strălucind cu o lumină orbitoare, m-am apropiat de zeii 
Infernului şi de zeii cerului, i-am văzut la faţă şi i-am adorat 
de aproape. lată, ţi-am spus lucruri pe care, deşi le-ai auzit, 
eşti totuşi osândit să nu le înţelegi! 

Acum să-ţi povestesc numai ceea ce, fără sacrilegiu, 
poate fi relevat minţilor profane. Şi iarăşi s-a făcut 
dimineaţă. După ce s-au terminat ceremoniile, am înaintat 
îmbrăcat în douăsprezece!  stole!3%:  sacerdotale, 
veşmânt destul de mistic, e adevărat, dar despre care nicio 
lege nu mă împiedică de a vorbi, dat fiind că în acel moment 
am fost văzut astfel îmbrăcat de foarte mulţi dintre cei de 
faţă. Căci primisem porunca să stau în mijlocul templului, 
urcat pe o estradă de lemn, aşezată înaintea statuii zeiţei. 
Eram îmbrăcat într-un splendid veşmânt din cea mai fină 
pânză de în, împodobit cu flori pictate şi, de pe umeri, îmi 
atârna pe spate, până la călcâie, o prețioasă hlamidă. Din 
orice parte m-ai fi privit, eram împodobit cu figuri de 
animale zugrăvite în tot felul de culori. Ici erau balauri de 
India, acolo grifoni'3%* hiperboreeni, animale dintr-o altă 
lume, înzestrate cu aripi ca zburătoarele. Iniţiaţii dau 
acestui ultim veşmânt numele de stolă olimpică!2%8:. În 
mâna dreaptă ţineam o torţă aprinsă, pe cap aveam o 
frumoasă coroană de palmier, ale cărei frunze se înălţau ca 
nişte raze în jurul capului meu. Trăgându-se perdeaua care 
mă ascundea privirilor, deodată astfel împodobit asemenea 
soarelui, am apărut ca o adevărată statuie, asupra căreia 
mulţimea şi-a aţintit privirile ei uimite. După aceea, am 
serbat fericita zi a renaşterii mele printr-un strălucit şi 
vesel banchet. Aceleaşi ceremonii s-au repetat timp de trei 
zile, urmate de prânzul religios, adaosuri indispensabile ale 
iniţierii. 

Am mai rămas acolo câteva zile pentru a mă bucura de 
nespusa plăcere de a contempla statuia zeiţei, căreia îi 
eram obligat pentru binefacerea sa mai presus de orice 
răsplată. În sfârşit, ascultând de poruncile ei, după ce i-am 


plătit umilul meu tribut de recunoştinţă, desigur nu întreg, 
ci după puterile mele, m-am pregătit de întoarcere acasă, 
după o lipsă atât de îndelungată. Dar mi-a venit foarte greu 
să mă despart de ea. Atunci, aruncându-mă la picioarele ei, 
i le-am şters cu faţa vreme îndelungată şi, cu lacrimi în ochi 
şi cu suspine, care, în fiecare clipă îmi întrerupeau 
cuvintele, i-am adresat această smerită rugăciune: 

„Sfântă zeiţă, veşnic neobosită pentru mântuirea 
neamului omenesc, întotdeauna negrăit de generoasă 
pentru ocrotirea muritorilor, tu ai pentru cei nenorociţi şi 
întristaţi o dulce iubire de mamă. Nu trece o zi, o noapte, 
nici chiar o singură clipă care să rămână nesemnalată prin 
vreuna din binefacerile tale, fără ca tu să aperi oamenii pe 
pământ şi pe mare, fără să îndepărtezi de ei furtunile vieţii, 
întinzându-le o mână salvatoare. Cu mâna ta desfaci chiar 
urzeala cu neputinţă de descurcat a Destinului, potoleşti 
furtunile Soartei, îndepărtezi influenţele vătămătoare ale 
constelaţiilor. Zeii din Olimp te cinstesc, iar cei din Infern te 
respectă, tu dai universului mişcarea sa de rotaţie, soarelui 
lumina sa, tu cârmuieşti lumea şi calci în picioare Tartarul. 
Armonia corpurilor cereşti, revenirea anotimpurilor, veselia 
zeilor, docilitatea elementelor, totul e opera ta. La un semn 
al tău, suflă vânturile, norii se adună, seminţele încolţesc, 
mugurii apar. Maiestatea ta umple de o sfântă înfiorare şi 
păsările care zboară în aer, şi fiarele care rătăcesc în munţi, 
şi şerpii care se ascund sub pământ, şi monştrii care înoată 
în ocean. Dar, vai! Pentru slăvirea laudelor tale e prea slab 
talentul meu şi pentru a-ţi oferi sacrificii demne, averea 
mea e prea neînsemnată. Nici slabul meu glas, nicio mie de 
guri şi tot atâtea limbi, niciun etern şi nesecat izvor de 
cuvinte n-ar putea să exprime sentimentele pe care mi le 
inspiră măreţia ta. Mă voi mulţumi deci să fac singurul 
lucru cu putinţă unui om credincios, dar sărac: voi păstra 
adânc întipărit în inima mea cerescul tău chip, şi-l voi avea 
veşnic prezent în gândul meu!” 


Astfel m-am rugat atotputernicei zeițe, apoi, îmbrăţişând 
cu dragoste pe marele preot Mithras, de-aici înainte tatăl 
meu, am rămas multă vreme atârnat de gâtul lui şi, 
acoperindu-l cu sărutări, îi ceream iertare că nu puteam să- 
| răsplătesc cum se cuvine pentru nesfârşitele lui binefaceri. 
În sfârşit, după ce i-am mulţumit de mii de ori, mi-am luat 
rămas bun şi am pornit fără ocol spre larii părinţilor 
mei!30%+, după o lipsă atât de îndelungată. Dar după câteva 
zile petrecute acasă, sub inspiraţia puternicei zeițe, mi-am 
strâns repede bagajele şi, îmbarcându-mă, am luat drumul 
spre Roma. Având norocul să sufle un vânt favorabil, am 
ajuns foarte repede la portul lui Augustusi21:, şi de acolo, 
zburând într-un car uşor, am sosit în cetatea sfântătil!, 
seara, în ajunul Idelori212: lui Decembrie. Din acea clipă 
principala mea grijă a fost să mă rog zilnic puternicei Isis, 
care la Roma e cunoscută sub numele de zeiţa din Câmpul 
lui Marte, din cauza locului unde e ridicat templul ei. Am 
devenit unul din zeloşii ei adoratori şi, cu toate că nou venit 
în acest templu, nu mai eram un străin în sfânta religie. 

Soarele străbătând cercul zodiacului, îşi încheiase 
revoluţia lui anuală, când somnul mi-a fost întrerupt de 
apariţia binefăcătoarei zeițe care veghea asupra mea; ea 
mi-a vorbit de o nouă iniţiere, de noi ceremonii religioase. 
Eram foarte mirat să văd ce pregătea, ce prorociri avea să- 
mi mai anunţe, şi cum nu era să nu fiu, când îmi închipuiam 
că iniţierea mea era de mult terminată! Dar, căutând să-mi 
explic, pioasa nedumerire şi nelinişte care mă cuprinsese, 
am descoperit lucrul într-adevăr nou şi cu totul 
surprinzător că în realitate eram iniţiat numai în misterele 
zeiţei şi că mai rămânea să fiu introdus şi în acelea ale 
marelui zeu, atotputernicul tată al zeilor, invincibilul Osiris; 
că, cu toate legăturile strânse, cu toată unitatea celor două 
divinităţi şi a celor două culte, era o foarte mare deosebire 
între fiecare din iniţieri, că, în sfârşit, trebuia să mă 
recunosc chemat a sluji şi pe acest mare zeu. 


De altfel, în curând am avut certitudinea acestui lucru, 
fiindcă în noaptea următoare am văzut în vis pe unul dintre 
preoţi îmbrăcat într-un veşmânt de în, care, purtând tirsuri, 
frunze de iederă şi unele obiecte ce nu trebuiau pomenite, 
le-a depus chiar în camera mea; apoi, ocupând scaunul 
unde şedeam eu de obicei, mi-a comunicat ordinul de a 
pregăti ospăţul, care trebuia să aibă loc înainte de 
admiterea mea în această mare credinţă. Şi, evident, ca să- 
mi dea posibilitatea de a-l recunoaşte după vreun semn, mi- 
a arătat că şchiopăta uşor de piciorul stâng, al cărui călcâi 
era puţin sucit înăuntru. 

O astfel de manifestare a voinţei divine mi-a risipit orice 
umbră de îndoială şi numaidecât, după ce am adresat zeiţei 
rugăciunile mele de dimineaţă, cu cea mai mare grijă, am 
căutat să văd care dintre toţi preoţii mergea la fel cu acela 
din visul meu. Şi nu mi-a trebuit mult timp ca să-l găsesc, 
căci printre pastofori am zărit îndată pe unul care, în afară 
de indiciul piciorului, semăna exact la statură şi înfăţişare 
cu apariţia mea nocturnă, despre care am aflat mai târziu 
că se numea Asinius Marcellus, nume care nu era deloc 
străin cu revenirea mea la chipul omenesc. M-am dus la el 
fără întârziere, şi era în afară de orice îndoială că ştia mai 
dinainte ce aveam să-i spun, căci încă de mult, printr-o 
înştiinţare la fel cu a mea, fusese ales de zeiţă pentru 
săvârşirea iniţierii mele. Într-adevăr, în noaptea precedentă 
el visase că, în momentul când împletea coroane pentru 
marele Osiris, auzise chiar din gura cu care acesta dictează 
fiecăruia destinul său, că-i va trimite un locuitor din 
Madaura, dar absolut sărac, pe care trebuia să-l iniţieze 
îndată în misterele sale, şi, că, prin providenţa sa, se 
rezervă neofitului o mare glorie literară şi oficiantului un 
însemnat câştig. 

Destinat astfel iniţierii cu toată dorinţa mea, o amânam 
mereu numai din cauza lipsei de bani, căci cheltuielile 
făcute cu călătoria mea aproape îmi ruinaseră micul 
patrimoniu, iar la Roma, cheltuielile iniţierii erau cu mult 


mai numeroase şi mai mari decât în provincia de unde 
veneam. Această sărăcie mă punea în situaţia cea mai grea 
şi, după cum spune un vechi proverb, eram între ciocan şi 
nicovală!313+. Cu toate acestea, zeul nu înceta a mă zori şi, 
tot îndemnându-mă şi chiar poruncindu-mi, mă puse într-o 
mare încurcătură. În sfârşit, mi-am vândut hainele şi, oricât 
de puţine şi de sărăcăcioase erau, am scos suma ce-mi 
trebuia, căci mi se trimisese în chip special următoarea 
poruncă: 

— Cum!, îmi spunea zeul, pentru a-ţi procura vreo 
plăcere tu n-ai şovăit o clipă să-ţi vinzi hainele şi acum, când 
e vorba să fii iniţiat în mistere atât de mari, nu te expui la o 
sărăcie de care niciodată nu vei avea să te căieşti? 

După ce am procurat totul din belşug, m-am mulţumit 
încă zece zile cu alimente care n-avuseseră viaţă; în afară 
de asta am cerut să mi se radă complet capul şi, iluminat de 
misterele nocturne ale marelui Serapis, observam acum cu 
o deplină încredere pioasele practici ale unei religii surori. 
Asistam adesea la serviciul divin, ceea ce, în această 
călătorie a mea în ţară străină, îmi aducea o foarte mare 
mângâiere şi-mi procura chiar un trai mai îmbelşugat, căci, 
mulţumită unui favorabil destin, am avut unele mici 
câştiguri pledând în for, de mai multe ori, în latineşte. 

După foarte puţin timp, printr-un ordin neprevăzut şi cu 
totul surprinzător, divinitatea mă invită din nou şi mă sili să 
mă supun uneia treia iniţieri. Cuprins de o mare îngrijorare 
şi extrem de tulburat, îmi frământam mintea cu tot felul de 
presupuneri, neştiind unde putea să ducă această nouă şi 
nemaiauzită stăruinţă a zeilor, şi nu puteam pricepe de ce 
nu era desăvârşită o iniţiere care fusese de două ori 
repetată. De bună seamă, îmi ziceam eu, că Mithras şi 
Asinius nu şi-au îndeplinit cum trebuie şi pe deplin sarcina 
ce li se dăduse, şi într-adevăr, am început să pun la îndoială 
buna lor credinţă. Ca un nebun, eram agitat de aceste 
gânduri, când, într-o noapte mi-a apărut în vis 
binevoitoarea divinitate: „Nu te speria de aceste numeroase 


iniţieri, îmi zise ea, şi să nu-ţi închipui că mai înainte s-a 
omis ceva. Dimpotrivă, bucură-te de interesul pe care zeii 
binevoiesc necontenit să ţi-l arate, şi mai degrabă fii 
mândru că obţii de trei ori ceea ce altuia i se acordă o 
singură dată, căci acest număr îţi va asigura o eternă 
fericire. Şi de altfel această a treia iniţiere îţi este foarte 
necesară. Gândeşte-te, cel puţin acum, că haina pe care ai 
îmbrăcat-o în provincia ta trebuie să rămână acolo în 
templul unde ai depus-o, şi că la Roma, în zilele de 
sărbătoare, tu n-ai putea să-ţi faci rugăciunile îmbrăcat cu 
ea, nici să te arăţi în splendoarea acestui preafericit 
veşmânt, dacă ţi se va fi ordonat s-o faci. Deci, pregăteşte-te 
cu suflet bucuros pentru această nouă iniţiere care, sub 
auspiciile zeilor, îţi va aduce fericire şi prosperitate!” 

După aceste convingătoare cuvinte, augusta divinitate 
binevoi să-mi arate în vis lucrurile de care aş mai avea 
nevoie pentru a fi iniţiat. Atunci, fără nicio întârziere, fără 
să mai amân lucrul pe a doua zi, îndată m-am dus să 
destăinuiesc marelui preot ceea ce mi se arătase în vis. Din 
nou mi-am impus înfrânarea de la orice carne de animal şi, 
printr-o cumpătare acceptată de bunăvoie, depăşind acele 
zece zile prescrise de un vechi obicei, mi-am procurat 
obiectele necesare iniţierii, făcând numeroase daruri mai 
mult din râvna pietăţii decât pe măsura mijloacelor mele. 
Dar, mulţumită cerului, nu mi-a părut rău nici de aceste 
osteneli, nici de aceste cheltuieli, căci generoasa providenţă 
a zeilor îmi procurase, în for, numeroase procese care mi-au 
adus frumoase câştiguri. 

În sfârşit, după câteva zile, primul dintre marii zei, cel 
mai strălucit dintre cei puternici, cel mai puternic dintre cei 
străluciți, regele nemuritorilor şi domnitorul suprem, Osiris, 
mi se arătă în vis nu ascuns sub o înfăţişare străină, ci 
binevoind a mă face să-l văd aievea şi să aud cuvântul său 
vrednic de respect. El m-a încurajat să-mi reiau cât mai 
neîntârziat, în for, glorioasa carieră de apărător al dreptăţii 
şi să nu mă sperii de calomniile pe care le răspândeau 


invidioşii întărâtaţi de ştiinţa mea, rodul atâtor laborioase 
vegheri. Şi ca să nu practic cultul său împreună cu ceilalţi 
adoratori ai săi, el m-a primit în colegiul pastoforilor şi chiar 
în numărul decurionilor cvinevenali!314:. Din acest moment, 
cu capul ras, am început să-mi îndeplinesc serviciul în 
această veche corporație, înfiinţată pe vremea lui Sulla, şi 
fără să-mi acopăr sau să-mi ascund vreodată goliciunea 
ţestei, mă expuneam tuturor privirilor cu un soi de bucurie. 


1 Într-un stil uşor şi glumeţ, a cărui licenţă mergea uneori până la 


neruşinare. Se pare că acest gen îşi datorează numele faptului că îşi are 
obârşia în Milet, unde moravurile erau extrem de slobode. 

12) Acesta era „condeiul” cu care egiptenii scriau pe papirus sau pe 
pergament. Alţii văd în cuvintele autorului o glumeaţă aluzie la picanterii şi la 
stilul spiritual al scriitorilor egipteni. 

13% Munte din ţinutul atic, renumit pentru mierea albinelor locale. 

FER Adjectivizarea străvechiului nume al Corintului, oraş din istmul care lega 
Peloponesul de Grecia continentală. 

15% Azi Capul Matapan, din teritoriul Spartei, la capătul extrem al 
Peloponesului. 

16) Saltul călăreţului de circ de pe un cal pe altul, în plină cursă, era un 
exerciţiu care preceda sau se desfăşura după cursele de cvadrige (care trase 
de patru cai). 

17» Filosoful şi istoricul Plutarh (46-126 d. Hr.) era beoţian originar din 
Cheroneea. 

18. 0 galerie lungă, la Atena, plină de picturile lui Polignot (sec. V î. Hr.), 
unde stoicii îşi ţineau prelegerile filosofice. 

19) B caduceul lui Esculap, descris astfel, noduros şi acoperit cu mici crengi, 
ca o aluzie la greutăţile medicinii. Şarpele şi câinele sunt consacraţi acestui 
zeu. 

Aia Oraş în Ahaia, în golful Corintului. 

41). Oraş situat pe versantul septentrional al muntelui Oeta, deosebit de 
înfloritor sub Hadrian. 

112) La cei vechi era obiceiul ca morţii, după ce li s-au închis ochii şi înainte 
de a fi arşi pe rug, să fie strigaţi de rude de trei ori pe nume (conclamatus). 
4131. în original iuridicus, denumire purtată de patru înalţi funcţionari din 
întreaga Italie, cu împu terniciri administrative şi judiciare. 

114) prin acest trofeu Socrate se arată pe el însuşi. 

415). Oraş în Tesalia, situat pe fluviul Peneu. Pasiunea romanilor pentru luptele 
cu gladiatori i-a molipsit şi pe greci. 

416) Adică: Părăseşte acest ton tragic, încetează de a glumi. (În teatrul roman 
cortina nu se cobora ca la noi, ea se ridica de sub pământ. La începutul piesei 
o coborau şi la sfârşit o ridicau.) 

47. Orientală şi Occidentală. Anticii denumeau Etiopia nu numai regiunea 
situată la sud de Egipt şi corespunzând aproximativ Etiopiei actuale, ci şi 
ţinuturile care se întindeau de-a lungul Africii Centrale până la Niger şi 
ocean. 

118) Cei vechi, fără să cunoască sfericitatea pământului, îl credeau împărţit în 
două emisfere plane: una septentrională şi alta meridională. Cei care locuiau 
una din aceste emisfere erau numiţi antihtones (antipozi), adică cu picioarele 
spre picioarele celorlalţi, în raport cu aceia care locuiau cealaltă emisferă. 
119). Tradiţie larg răspândită în antichitate, consemnată şi de naturalistul 
Pliniu (Istoria naturală, VIII, 28). 


120). Gestaţia femelei elefantului durează 22 de luni şi nu doi ani, cum susţine 
Artistotel sau zece ani, potrivit credințelor populare. 

1214 Aluzie la una din vrăjitoreştile isprăvi ale Medeei. Fiindcă bărbatul ei, 
Iason, luase în căsătorie pe fiica lui Creon, regele Corintului, ea se răzbună 
trimițând rivalei sale în dar de nuntă o coroană făcută din materiale 
inflamabile, care aprinseră dintr-o dată palatul regelui şi provocară un 
incendiu distrugător. 

122) Tânărul şi chipeşul vânător pe care Diana, în tăcerea nopţii, îl vizita pe 
muntele Latmus, sărutându-l în timpul somnului. 

123) Forma latinească, obţinută prin intermediul etruscului catamite, a 
numelui lui Ganymede, frumosul prinţişor troian, răpit de Zeus care l-a făcut 
paharnic al zeilor. 

124) ple sfâşiaseră pe Penteu, rege al Tebei, pentru că dispreţuise cultul lui 
Bacchus. 

125) E un rest de milă din partea Meroei, pentru sufletul nenorocitului 
Socrate, care ar fi rămas rătăcitor pe malurile Cocitului, fără să-l poată trece, 
dacă trupul său n-ar fi fost îngropat. 

SERE. ji jertfele romanilor, carnea animalelor înjunghiate era separată de 
măruntaiele (ficatul, plămânii şi inima) care erau examinate de haruspici. 

127% Conform legislaţiei imperiale, numai sclavii şi oamenii de rând erau 
sortiţi crucificării. Aristomene nu făcea aşadar parte din tagma privilegiaţilor, 
scutiţi de pedepse josnice şi umilitoare. 

128) Adică un cap fără creier, bostanul fiind gol pe dinăuntru. 

129. Era un soi de pat de campanie. Cadrul lui era înfăşurat cu frânghii sau cu 
chingi de pânză peste care se punea salteaua. 

130) în original Lamiae - jumătate femei şi jumătate păsări - care ademeneau 
copiii şi îi omorau, sugându-le sângele ca vampirii. 

131). Aceeaşi constatare o face Cicero într-o lucrare a sa despre arta de a 
prezice viitorul, reluând explicaţia dată de către Platon acestui fapt în 
Republica (IX, p. 571). 

132) Raritatea trecătorilor micşora şansa lui Aristomene de a avea martori 
oculari care să-l dezvinovăţească de crimă. 

133) Descântecul rostit de Panthia în apariţia ei de la han îşi face efectul 
magic. 

134) în texte pomerum, spaţiu gol situat înlăuntrul şi în afara zidurilor 
oraşului, loc sfinţit unde nu era permis să clădeşti. 

135). Femeile din Grecia antică nu serveau masa împreună cu soţii lor. Dar 
când mâncau uneori cu soţii lor, ele erau aşezate la picioarele acestora. 

136) Fiul lui Egeu şi tatăl lui Hipolit. Printre faptele sale eroice se numără şi 
uciderea Minotaurului adăpostit în labirintul cretan, scutindu-şi astfel cetatea 
de plata omenescului tribut datorat regelui Minos. A domnit la Atena după 
moartea lui Egeu. 

137). Deşi foarte săracă, l-a adăpostit în coliba ei pe Teseu în noaptea care a 
precedat vânătoarea taurului din Marathon. Găsind-o moartă la întoarcerea lui 
victorioasă, eroul a înălţat în amintirea Hecalei un sanctuar lui Zeus. 


138) Fascele (semnul autorităţii înalţilor magistrați romani, purtate de lictori) 
nu figurau îndeobşte printre atributele edililor municipali. 

139 Praefactus annonae - la Roma, avea sarcina aprovizionării oraşului cu 
alimente, mai ales cerealiere. Aici este vorba de un inspector al pieţii, un 
agoranom, termen tradus de scriitorii greci prin acela de edil. 

140. Fără îndoială un bătrân servitor al familiei, care-l cunoscuse pe Lucius, 
copil. 

1414 Aici cuvântul mamă e un termen de respect, după cum se va vedea din 
cele ce urmează. 

ii Şi tatăl lui Apuleius a fost magistrat în Madaura (duumvir). 

4431 în original „palmaris dea” - zeiţa care poartă ramuri de palmier, simbolul 
biruinţei. Apuleius descrie aici statuia Victoriei, sculptată de Nikeratos din 
Pergam, cu prilejul izbânzii lui Eumene I asupra lui Antiochus 1 Soter la 
Sardes (261 î.Hr.). 

Aaa), Nepotul lui Cadmus, regele Tebei, plecat la vânătoare, a surprins-o pe 
Diana, zeiţa feciorelnică, pe când se scălda şi, drept pedeapsă, a fost 
preschimbat în cerb şi sfâşiat de propriii lui ogari. 

145 în elină Pamfila înseamnă Atotiubitoarea. 

as) Magia antică era strâns legată de cultul şi evocarea morţilor, precum şi 
de divinităţile sub- pământene. 

147. În text se face aluzie la un obicei inexistent la noi. Textul original e 
următorul: „Mă îndrept spre părerea mea, mă unesc în lotul cu părerea mea”. 
În stil parlamentar, când un senator făcea vreo propunere în adunare şi când 
nu era destul timp ca fiecare să-şi exprime individual votul, oratorul sau 
prezidentul spunea: „Cei care găsesc bună propunerea să treacă la dreapta”. 
Apuleius parodiază această locuţiune, făcând în acelaşi timp şi pe oratorul 
care formulează o propunere şi pe patricianul care se grăbeşte să adere la ea. 
a Graţiile erau trei la număr: Aglae, Eufrosine şi Talia - nume greceşti care 
înseamnă veselie, plăceie şi frumuseţe - şi făceau parte din alaiul Venerei. 
149 £ cingătoarea pe care în Iliada (XIV, 214 şi urm.) Hera o împrumută de la 
Afrodita, pentru a aprinde iubirea lui Zeus. 

150 vulcan era şchiop şi urât şi pe deasupra înşelat de frumoasa lui soţie cu 
zeul Ares (vezi Odiseea, VIII, 266 şi urm,), faptă peste care soțul încornorat 
trecuse cu vederea, datorită frumuseţii zeiţei. 

151) în original patagium, bandă ori şiret pe marginea veşmintelor femeieşti, 
înconjurând gâtul sau coborând până la picioare. La fel erau denumite şi 
guleraşele. 

152) Lac în Campania, pe unde se spunea că ar fi intrarea în Infern. 

153). remeie inspirată de zei, în stare să prezică viitorul. Din felul cum ardea 
lampa se deduceau în antichitate felurite preziceri, ţinând de empyromancie 
(divinaţie cu ajutorul focului). 

154) Teoria focului ceresc şi creator, al cărui adept se arată Lucius, a fost 
împrumutată de filosofii stoici de la Heraclit. 


155. Caldeea era ţara de baştină a ştiinţei astrologice. 


156). Nume dinadins ales pentru asemănarea lui eu vorba grecească Kerdos, 
câştig. 

157. Medaliile şi diferite monumente arată că adeseori la pupa unui vas antic 
erau două cârme, adică nişte vâsle laterale. 

158) Amforele sau ulcioarele destinate conservării vinului erau adesea 
astupate cu ghips, fiind destupate cu ajutorul unei unelte având o latură 
tăioasă, la fel ca tesla. 

159. Grecii vechi consumau vinul amestecat în diverse proporţii cu apă 
călduţă. 

1804. Un crainic-preot pe care romanii îl trimiteau la hotarul duşmanilor pentru 
a declara război, aruncând în teritoriul duşman o suliță. Acest obicei se 
perimase de mult, Apuleius făcând o aluzie literară glumeaţă. 

161) în original diribitores (distribuitori) - sclavi însărcinaţi cu proporţionarea 
şi împărţirea cărnii, servind oaspeţii sosiți la festine. 

162) încă din epoca republicană, casele bogătaşilor aveau chipeşi adolescenţi 
cu veşminte femeieşti, care întâmpinau musafiri, umplându-le cupele cu vin. 
163) pie Ahaia, din care făcea parte şi Tesalia în timpul domniei lui Augustus, 
fie Macedonia la care ea fusese anexată de Antonini. 

164). Adică privirile cele mai pătrunzătoare. Soarele, care vede totul, este pus 
alături de Dreptate, căreia nu-i scapă nicio nelegiuire. 

165) în original: „o mie de sesterţi”. 

166). Monştri cu chip de femeie, cu trupul de pasăre răpitoare, cu mâinile de 
om şi cu gheare foarte ascuţite. 

167. Fiul lui Aphareus, regele Messeniei, unul din argonauţi, vestit pentru 
vederea lui pătrunzătoare. 

168). Prinţ argian, fiul lui Agenor, care după legendă avea o sută de ochi, 
răspândiţi pe tot corpul, dintre care cincizeci rămâneau deschişi, când ceilalţi 
cincizeci erau închişi de somn. 

169 privirea pătrunzătoare a nevăstuicii îşi produsese efectul soporific. 

să Apolo. 

171 Orice afirmaţie aruncată la întâmplare şi fără nicio intenţie rea căpăta 
tăria unei prevestiri funeste inevitabile. Sfârşitul naraţiunii lui Telyfron pare 
să confirme această superstiție. 

112) penteu, rege al Tebei. Aonia e un nume poetic al Beoţiei. 

133) Adică Orfeu, numit Pimpleus, după muntele Pimpla din Pieria (un ţinut 
din Macedonia), lăcaş al Muzelor. Spre deosebire de Penteu, sfâşiat de 
bachante, poetul a căzut victimă femeilor trace, neadmise la întrunirile 
bărbaţilor lor. 

IEI pi ţinuta preoţilor şi a credincioşilor consacraţi Isidei. Preoţii egipteni 
purtau straie de in, dispreţuind lâna oilor. 

175. La cei vechi genunchii au cultul lor. Cei care rugau pe cineva îi 
îmbrăţişau genunchii, adorându-i ca pe nişte altare. 

126). în Egipt, spune Pliniu, lângă oraşul Coptos, este o insulă închinată zeiţei 
Isis. Spre a o feri de pustiirile Nilului, rândunelele, când se apropie creşterea 


lui, construiesc în ea un dig din paie lipite cu nămol. Ele lucrează la acest dig 
trei nopţi în şir şi cu atâta zel, încât multe mor la lucru şi în fiecare an reîncep 
această muncă grea. 

121. Instrumente de metal întrebuințate de egipteni în cultul Isidei. Isis ţinea 
în mână un sistru. Aici atributul e întrebuințat în locul divinității şi Pharos în 
locul Egiptului. 

175. Numai la Sparta exista un cult al Râsului, neatestat în altă regiune a 
Greciei antice. 

E dă Uriaş cu trei capele şi trei trupuri unite care locuia în insula Erythia unde 
păşteau nenumăratele sale turme de boi. Hercule l-a răpus pe Gerion la 
porunca lui Eurystheus, răpindu-i cirezile pe care le-a adus cu el în Grecia. 
180) Plăci de metal strălucitor, servind ca podoabe la gâtul cailor. Apuleius 
încearcă să reînnoiască vechea metaforă homerică: „Aurora cu degete 
purpurii.” 

181) Acest rit de lustraţie, întâlnit în diferite locuri, se celebra de pildă la 
Roma prin ceremonii anuale de Amburbium, sau ocazionale, prilejuite de 
minuni, când se decretau jertfe ispăşitoare. Victimele sortite sacrificiului erau 
plimbate în prealabil prin toate cartierele oraşului sau districtului asupra 
căruia se extindeau efectele purificării, luând asupra lor influenţele malefice 
şi ducându-le departe. 

182) În teatrul antic grec, spaţiul în care evolua corul ajunsese să fie ocupat 
de scaunele senatorilor în vremea romanilor. 

183) Era clepsidra sau ceasul de apă. Toată apa din ea se scurgea într-un sfert 
de oră. În Roma imperială clepsidrele de apă măsurau îndeobşte timpul 
acordat oratorilor şi avocaţilor. 

184). „Tertia vigilia” începea pentru soldaţi sau paznicii nocturni pe la miezul 
nopţii şi se sfârşea la ora 3 dimineaţa. 

185) Literal: de bun cetățean. Dar Lucius nu era cetăţean al Hypatei. E o 
contrazicere. Până şi grecii tesalieni sunt numiţi „quirites” - cetăţeni romani - 
şi nu „cives”. 

186 O ramură de măslin, înconjurată de panglicuţe de lână, era semnul 
rugătorilor, al ambasadorilor. 

187). Cel tras pe roată era biciuit şi ars cu bucăţi de fier înroşit. 

188). Geniu al Infernului, asimilat cu Pluton şi sinonim cu moartea. 

189) Faptul că burdufurile, deşi găurite, rămâneau umflate, nu trebuie să ne 
surprindă într-o povestire fantastică, cu atât mai mult cu cât, dezumflate, nu 
mai puteau avea aparenţa unor cadavre. 

190). Unde el şi credea instalat. 

191) Cei vechi, când invitau pe cineva la masă, aveau obiceiul să-l mai 
înştiinţeze o dată, când se apropia ora mesei. 

ia Legea romană condamna practicarea curentă a magiei, Apuleius însuşi 
fiind nevoit să se apere de acuzaţia de magie printr-o pledoarie celebră. 
Atributele corporale (părul tuns, unghiile tăiate), precum şi obiectele 
personale constituiau „materia primă” a celor ce recurgeau la practici 
vrăjitoreşti. 


193) plăci de plumb acoperite cu formule odioase, prin care se stabilea soarta 
celor numiţi; ele cuprindeau cuvinte necunoscute şi lipsite de noimă în orice 
limbă. 

194) Aias, fiul lui Telamon, regele Salaminei, care după moartea lui Achile şi-a 
disputat armele eroului cu Ulise, fiind biruit de acesta. Furios din cauza 
acestei înfrângeri, Aias iese noaptea din cort, ca să răzbune afrontul suferit, 
dar Minerva, sprijinitoare a grecilor, îi tulbură mintea şi-i abate loviturile 
asupra turmelor care formau prada armatei. 

1954 Ucigător de burdufuri; uter, în latineşte înseamnă burduf. 

SISI A douăsprezecea muncă a eroului a fost aducerea din Infern pe pământ a 
Câinelui tricefal care stătea de strajă la porţile Hadesului, Hercule fiind 
singurul care a izbutit să-l supună. Ceea ce apropie cele două munci constă în 
faptul că avem de-a face cu monştri cu trei trupuri şi trei capete. 

197). Lampa era socotită ca o emblemă a discreţiei, pentru că ea vede lotul şi 
nu lasă să se vadă nimic în afară. 

198) Acest fel de a ruga pe cineva era foarte obişnuit la orientali. 

199. Adică: să fiu eu însămi cauza nenorocirii mele? E o metaforă luată din 
meseria dulgherilor, cu referire la cei care sunt atât de stângaci încât se 
rănesc cu propriile lor unelte. 

tă Vrăjitoarele rivale care puteau să-i răpească iubitul. 

4101. După naturalistul Pliniu, e o iarbă cu miros plăcut, care provoacă 
râgâieli, calmează colicele şi opreşte sughiţurile. 

11024 Un gest care ţine şi de ritualul magiei imitative. 

1103) Fides - divinitate romană care întruchipa încrederea, cinstea şi 
respectarea cuvântului dat, având înfăţişarea unei bătrâne cu părul alb. 

1104). Divinitatea căruţaşilor şi a catârgiilor, având în grija ei grajdurile. 
Statuia ei, grosolan făcută, era aşezată de obicei într-o nişă scobită într-un 
stâlp al grajdului. 

AI Cetăţenii oprimaţi strigau: „O, Cezar!” şi, din venerație pentru numele 
împăratului, judecata se suspenda şi procesul era adus înaintea lui. 

1196) Lucius se temea să nu fie văzut de cineva pentru a nu fi luat drept 
vrăjitor şi judecat ca atare. 

Ai Lapiţii şi centaurii erau triburi sălbatice şi războinice, care locuiau în 
munţii 'Tesaliei. Centaurii sunt pomeniţi de Homer ca nişte oameni păroşi, cu 
coama zbârlită, dârji şi aprigi. Mai târziu, imaginaţia greacă le-a dat o forma 
monstruoasă: jumătate oameni, jumătate cai. 

1108) Aduceau cu ei un cal şi un măgar. 

LOSE În greceşte înseamnă luptător viteaz. 

410) Furtul veşmintelor din băile publice, palestre sau săli de ospeţe, 
frecvent menţionat de autorii antici, era aspru pedepsit de lege, stârnind 
disprețul tâlharilor de profesie. 

UL) fubitor-de-aur (în elină). 

1112) în afara evitării impozitelor, el se sustrăgea de la obligaţia bogaţilor de 
a înfrumuseţa cetatea, contribuind la distracţiile concetăţenilor săi. 


1113) De aici se vede că broaştele din acel timp nu se deschideau la fel ca şi 
cele de azi. 

1114) patronul hoţilor de drumul mare. Pungaşii de buzunare (fures) aveau ca 
protectori pe Mercur şi zeiţa Laverna. 

1115) Adică: curajosul. 

1116) Adică: plăcut poporului. 

47) Adică: bun sfetnic. 

1118) Adică: îndrăzneţ, temerar 

1119) Unii traducători au optat pentru „vivarium“ - parc sau rezervaţie unde 
se păstrau în antichitate animale vânate vii. 

1120). Cimitirele erau depărtate de drumuri şi, după legea celor 12 table, 
nimeni nu era îngropat sau ars în oraş. 

(121) Salienii erau preoţii lui Marte. Romanii, care pretindeau că se trag din 
acest zeu, cinsteau şi îmbogăţeau aşa de mult pe aceşti preoţi ai lui, încât 
expresia „ospăţul salienilor” devenise proverbială. Într-o ceremonie periodică 
de zece zile, care avea loc în luna martie, preoţii salieni străbăteau oraşul, 
executând un dans şi izbindu-şi scuturile. În fiecare seară, ei se opreau într-o 
casă desemnată dinainte, unde se ospătau copios. 

41221 În original lemures - strigoi, spirite ale morţilor, stârnind spaima celor 
vii. 

4123) În original lymphatico ritu: nimfele fiind înzestrate cu harul prezicerii, 
profeticul suflu de care erau animate putea fi transmis şi sub forma posesiei. 
1124). Este vorba de tabulae nuptiales sau dotales, un contract care valida 
căsătoria, ţinând loc de act oficial. 

1125) jubit de Cibele, mama zeilor, tânărul Attis încalcă promisiunea de a 
rămâne fidel zeiţei şi se căsătoreşte cu fiica regelui Midas din Pesinunt. 
Cuprinsă de gelozie, Cibele îl face pe Attis să se automutileze şi toţi nuntaşii 
sunt loviți de nebunie. La rândul său, Protesilaus este silit să-şi părăsească 
tânăra soţie la numai o zi după nuntă, spre a lua parte la războiul troian şi 
este primul dintre grecii care moare de mâna lui Hector. 

11263 Gest de adoraţie menţionat frecvent de autorii antici. 

4127) La Pafos, oraş din insula Cipru, a Cnidos, pe ţărmul Asiei Mici şi în 
insula Cythera, la sud de Pelopones, avea Venus cele mai renumite sanctuare 
ale sale. 

(128) Frau pernele şi mai ales micile paturi ridicate în mijlocul templelor, pe 
care se aşezau statuile zeilor sau zeiţelor. 

1129). Este vorba de Paris care, mai înainte de a fi recunoscut de regele Priam 
ca fiul său, fusese păstor şi într-un concurs de frumuseţe dăduse câştig de 
cauză Afroditei, în detrimentul Herei şi Atenei. 

1130) în greceşte: suflet. 

(131) Zeul porturilor maritime. El apără intrarea vaselor în porturi. 

1132) Străveche divinitate romană, personificând apele mării, identificată cu 
Tethys. 


1133 palaemon era fiul lui Atamas, rege al Tebei şi al lui Ino şi se numea 
Melicerte. Ino, mama sa, fugind de furia lui Atamas, se aruncă cu fiul său în 
mare, unde fu schimbată de Neptun în zeiţă marină, numită de greci 
Leucothea şi de latini Mater matura, iar micul Melicerte fu schimbat în acest 
zeu numit Palaemon de greci şi Portunus de romani. 

1134) profeticul sanctuar se afla la Didyma, localitate din vecinătatea 
Miletului. 

1135) Melancolicul mod muzical lidian era adecvat înmormântărilor. 

1136). Aşa-numitul flammeum roşu-portocaliu era simbolul căsătoriei. 

1137) proclamarea doliului obştesc ducea la întreruperea activităţilor sociale şi 
chiar comerciale. 

(138. Zefirul făcea parte din ceata Venerei şi a lui Amor. E reprezentat sub 
figura înaripată a unui tânăr fermecător, cu capul încoronat de flori. 

1139) Practicarea medicinii, nu numai în domeniul naşterilor, n-a fost străină 
femeilor din antichitate. 

1140) în limba feniciană înseamnă cântărețe. Erau fetele fluviului Achelous şi 
se numeau Parthenope, Ligia şi Leucosia, după unii jumătate peşti, iar după 
alţii jumătate femei şi jumătate păsări. Una cântă din gură, alta din flaut şi a 
treia din liră. E cunoscut episodul după care Ulise n-a putut scăpa de cântecul 
lor seducător decât astupând cu ceară urechile tovarăşilor săi şi poruncind să 
fie legat el însuşi de catargul corăbiei sale. 

(141) preoteasă care dădea răspunsurile sanctuarului din Delfi. Părintele 
Psychei a consultat în realitate oracolul milesian, dar cel delfic este totuşi 
menţionat pentru prestigiul vechimii sale. 

1142) Homerica hrană a zeilor a devenit la Apuleius un parfum pentru 
înmiresmarea pletelor. 

E iţi poeţi i-au atribuit lui Pan o iubire neîmpărtăşită pentru Echo, nimfă 
a munţilor. Pentru a se răzbuna că a fost disprețuit, Pan a silit pe nişte păstori 
să o taie în bucăţi, dar chiar şi după moarte, ea şi-a păstrat darul de a repeta 
sunetele şi cântecele. 

1144) Bra formula obişnuită de care se servea bărbatul când divorța de soţia 
sa. 

1145) Căsătoria religioasă, celebrată în prezenţa preoţilor şi a zece cetăţeni, în 
care se aducea ca ofrandă o turtă din făină de grâu (far), a primit numele de 
confarreatio. Această tradiţională ceremonie căzuse demult în desuetudine. 
ti Zeiţele anotimpurilor, care fac parte din suita Venerei, împreună cu 
Graţiile, întruchipând frumuseţea în general şi cea din natură în special. 

4147) Cupidon era fiul lui Marte şi al Venerei, sau al lui Vulcan şi al Venerei? 
Părerile scriitorilor diferă în această privinţă. Apuleius, fiindcă-l dă pe Marte 
ca tată vitreg, îl socoteşte fiu al lui Vulcan. 

4148. Literal: până la pernă. În mijlocul templelor se ridicau mici paturi pe 
care se aşezau statuile zeilor şi ale zeiţelor. 

1149). Atributele secrete ale zeiţei Ceres erau depuse, în zilele de sărbătoare, 
în coşuri purtate de femei, numite canefore. 


11504 £ carul înhămat cu şerpi înaripaţi, pe care Ceres i-a dat lui Triptolem ca 
să ducă oamenilor binefacerea grâului. 

(151! Sicilia era socotită leagăn al Cererei, al Proserpinei şi al artei de a 
cultiva pământul. Romanii au numit-o grânarul Italiei. 

1152) Ceres obţinu ca Proserpina să petreacă şase luni ale anului cu soţul său 
în Infern, şi şase luni cu ea pe pământ. Cei care vor să găsească o explicaţie a 
acestei alegorii, pretind că Ceres este pământul şi Proserpina sămânța, şase 
luni ascunsă sub pământ şi şase luni vizibilă pe pământ. 

1153). Oraşul situat între Megara şi Pireu, celebru printr-un superb templu al 
zeiţei Ceres. Astăzi se numeşte Leptin. 

4154) De refuzul zeiţei Ceres şi de teama pe care i-o inspira Venus. 

(1551 Prin Iupiter fizicienii înțelegeau eterul sau focul, iar prin lunona aerul. 
De aici dubla legătură între aceste divinităţi, pentru că cele două se unesc şi 
sunt de o egală fineţe şi limpezime. 

1156) înainte de căsătoria ei cu Iupiter, lunona a fost adorată mai întâi în 
Samos. După legenda locală, ea se născuse chiar în această insulă. 

A Laz, Zeița supremă a Cartaginei, Tanit, asimilată de romani cu lunona. 


1158) Inachus, primul rege al Argosului, a dat numele său fluviului care curge 
pe lângă acest oraş, numit astăzi Planizza. 


1159). În epoca homerică, lunona avea la Argos sanctuarele sale cele mai 
vestite. 


11604 Zeiţă a căsătoriilor, adorată sub acest epitet în Grecia Mare, adică în 
coloniile greceşti din Italia meridională şi Sicilia. În latină i se zicea Juno iuga. 
461) Lucina era ocrotitoarea naşterilor la romani (la greci FEileithyia). Ea era 
venerată cu acest nume în apusul Greciei Mari, aşadar în restul Italiei. 


1162) venus se măritase cu Vulcan, care era fiul lunonei. 


4163). Ocrotirea sclavilor fugari era aspru pedepsită de legile romane. În 
pofida pretențiilor Venerei, pe care nimeni nu cuteza să o contrazică, prinţesa 
Psyche nu era o sclavă. 


sati, pe lângă faima de fierar, Vulcan o avea şi pe aceea de cizelator şi de 
gravor, neîntrecut în prelucrarea metalelor preţioase, fapt dovedit şi de scutul 
lui Eneas, descris de Vergiliu în Eneida (Vili, v. 626 şi urm.). 

1165) vVrăbiile, ca şi porumbeii, sunt privite ca embleme vii ale pasiunii 
amoroase. 

1166) pe muntele Cilene. Mercur era fiul lui lupiter şi al Maiei, iar Venus era 
fiica lui lupiter şi al Dionei. 

1167) Erau la Roma nişte borne conice aşezate la capătul Circului cel Mare şi 
dedicate mai multor zei. Cele zise murciene erau puse în cinstea Venerei. La 
Roma exista şi un vechi altar al Venerei Myrtea (de la Myrtus, arbust consacrat 
acestei zeițe) numită, prin alterare, Venus Murcia. Acest altar era înălţat la 
poalele muntelui Aventin. Tot în spatele coloanelor murciene se afla şi templul 
lui Mercur. 


it Zeiţei dreptăţii şi a răzbunării, Nemesis, îi era consacrată urechea 
dreaptă şi la ea îşi duceau oamenii antici degetul inelar când voiau să 


dobândească iertare de la zeii mâniaţi. 


1169). Dacă Psyche ar fi fost realmente sclavă, atunci nu s-ar mai fi pus 
problema căsătoriei, iar copilul n-ar mai fi putut aspira la condiţia de fiu 
legitim. 

1170 Un izvor din Arcadia a cărui apă e aşa de corosivă încât roade fierul şi 
arama şi sparge vasele în care e pusă. Cocitul, fluviul Infernului, după poeţi, 
şi al cărui nume înseamnă geamăt, este un râu noroios în Epir şi se varsă în 
Acheron. 

4171) Ganimede, fiul unui rege troian. 

1172) Promontoriu la extremitatea Laconiei (azi Capul Matapan), în 
vecinătatea căruia era o văgăună privită ca una din intrările Infernului. 

1173) Dis (=dives) este traducerea latină a numelui lui Pluton - zeul Infernului 
- asociat pe drept sau pe nedrept cu ploutos, cuvânt care în greceşte 
înseamnă bogăţie. 

1174) Zeul Infernului, identificat cu Pluton. 

1175) În adevăr, Charon nu era decât casierul lui Pluton. Acest obol pentru 
trecere avea un sens filosofic, căci. După cum spune un comentator, el trebuia 
să reamintească omului că din ambiția sa, din comorile sale, nu-i va mai trebui 
şi nu-i va mai rămâne, într-o zi, decât un bănuţ. 

1176). Cele trei capete ale Cerberului simbolizează Trecutul, Prezentul şi 
Viitorul, care devorează totul. Îmblânzirea Cerberului, realizată de Hercule, 
demonstrează că eroismul şi virtutea înfrâng timpul şi trăiesc veşnic. 

(177) Potrivit cosmologiei populare antice, bolta cerească, împreună cu 
soarele şi stelele, constituiau, deasupra pământului, lumea superioară. 


1178) Ca al morţilor din Infern. 

(4179. Nimeni n-a ştiut cine e tatăl lui Cupidon. Pentru lupiter, fiul fiicei sale 
Venus e un fiu adoptiv. 

1180]. Legea promulgată de împăratul August în anul 17 î.Hr. instituia 
pedepse aspre împotriva adulterului. 


1181) Muzele, în calitate de femei de litere, aveau în Olimp sarcina să încheie 
procesele-verbale, să ţină registrele de stare civilă a zeilor, la fel ca censorii 
care întocmeau lista senatorilor. Când absentau, aceştia erau nevoiţi să 
plătească o amendă. lupiter vorbeşte de parcă ar fi în senatul roman, unde li 
se zicea senatorilor patres conscripti. 

1182) Zeu latin, asimilat cu Bacchus. 

4183) Voluptatea avea un templu la Roma, unde era reprezentată sub chipul 
unei tinere femei încântătoare, gătită ca o regină şi călcând în picioare 
virtutea. 

4184). Fiica lui Helios şi soţia lui Lycos, rege al Tebei. Ea s-a purtat rău cu 
Antiope, de care Lycos se despărţise. Mai târziu, fiii Antiopei, Amphion şi 
Zethos, voind să-şi răzbune mama, au pus mâna pe Dirce, au dus-o pe muntele 
Citeron, au legat-o de coarnele unui taur neîmblânzit care a ucis-o şi trupul i-a 
fost aruncat într-o fântână, care de atunci poartă numele ei. 

1185) Bule sau amulete prinse de gâtul unui animal, ca semn de recunoaştere. 


1186). Brou beoţian, fiu al lui Athamas, rege al Tebei, şi al Nephelei. [ara fiind 
bântuită de foamete, Phrixus era gata să fie sacrificat lui Zeus împreună cu 
sora sa Hele, dar izbuti să fugă călare pe un berbec cu lâna de aur, pe care i-l 
dăduse Nephele şi trecu din Europa în Asia, peste Helespont. 

1187) poet liric grec (sfârşitul secolului al VII-lea şi începutul secolului VI-lea 
î.Hr.), născut în insula Lesbos. A trăit la curtea lui Periandru, tiranul 
Corintului. Într-una din călătoriile sale, fiind pe punctul de a fi aruncat în 
mare de corăbieri, i se îngăduie să cânte pentru ultima oară din liră. Un 
delfin, atras de cântecele sale, îl salvează din mijlocul valurilor şi-l poartă în 
spinare până la capul Tenara. 

11884 Fiica lui Phoenix sau a lui Agenor, rege al Feniciei şi soră a lui Cadmus. 
Intr-o zi, pe când se plimba cu prietenele ei pe ţărmul mării, a fost răpită de 
Zeus care se metamorfozase în taur. Trecând marea cu ea în spinare, a dus-o 
în insula Creta. 

183 În original Mani - sufletele rudelor decedate. 

1190) Prin ţară Apuleius înţelege oraşul. 

491) violarea ospitalităţii, pentru Lucius, e un paricid, adică cea mai 
monstruoasă crimă. Legăturile cvasi-religioase ale ospitalităţii îl obligau pe 
Lucius să aibă faţă de Milo, gazda sa, sentimente de pietate filială. 

1192). Tâlharii cărora li se adresează tânărul erau organizaţi ca nişte soldaţi, 
depuneau jurământ şi cântau imnuri în cinstea zeului Marte, protectorul lor, 
căruia îi aduceau şi jertfe. 

1193) Thero (fiară sălbatică) şi Haemus (sânge) - nume derivate din greceşte, 
foarte potrivite briganzilor. 

4194). Aceşti administratori, numiţi procuratores Caesaris, guvernau provinciile 
aparţinând împăratului şi încasau veniturile sale personale. Procuratorii 
imperiali erau ierarhizaţi după solda care o primeau, 200 000 de sesterţi fiind 
una din treptele maxime. 

1195) Astăzi Zante. În timpul Imperiului era frecventă exilarea pe o insulă a 
celor căzuţi în dizgrație. 

11964. în original Comes, epitet devenit nume propriu pentru unele divinităţi 
de obârşie îndeobşte orientală. 

1197) Textual Secator alt epitet al lui Marte, plăsmuit de povestitor şi alăturat 
celui de Comes, fără ca ele să fi fost obiectul unui cult oficial. 

1198). Delator sau calomniator ipocrit, aducând învinuiri nefondate. 

1199) în elină: Cel-care-îndură-bine-războiul. 

1200). Erau devotaţii unei familii sau ai unui patron. Între ei exista o strânsă 
dependenţă şi aveau unii faţă de alţii anumite obligaţii. Clientul era dator să 
ajute pe patron cu bani, să-l sprijine în alegeri etc., iar patronul trebuia să-l 
apere pe client în toate împrejurările şi mai ales în faţa justiţiei. De 
asemenea, nu le era îngăduit să pornească procese între ei. 

1201) Din Bactria, capitala Bactrianei, un ţinut arid în Asia Centrală între 
fluviul Oxus (Amu-Daria) la nord şi muntele Paropamisus (Hindukush) la sud. 
În antichitate era un centru comercial activ, aici întâlnindu-se caravanele care 


veneau din Tibet. Cămila bactriană devenise proverbială prin forţa, pofta de 
mâncare, dar şi prin rezistenţa ei puţin obişnuită. 

1202). Aluzie la obiceiul de a se da soldaţilor viteji, ca răsplata pentru curajul 
lor, o baniţă de grâu. 

1203. E vorba de Diomede, regele bistonilor din Tracia. Îndemnat de Euristeu 
să-i aducă armăsarii mâncători de oameni ai acestuia, Hercule îi hărăzi 
crudului rege soarta propriilor lui oaspeţi. 

12041. în original: indicivae praemium - recompensă atribuită denunţătorului 
unui delict şi celui care contribuia la găsirea unui obiect pierdut. 


1205) Constricto sau oborto collo este o expresie referitoare la persoana 
arestată, care urmează să ajungă la închisoare sau în faţa judecătorilor. 


1296. Fiul lui Glaucus, regele Corintului, a primit în dar de la zeiţa Atena 
înaripatul cal Pegas, cu ajutorul căruia, la porunca regelui lician lobates, a 
biruit amazoanele şi a ucis Himera, monstru cu trei capete vărsând foc pe 
gură. Mânat de o trufie oarbă, Belerofon a căutat să se înalțe cu Pegasul până 
la lăcaşul zeilor, fiind prăvălit de Zeus înapoi pe pământ. Măgarul închipuie 
aici calul înaripat, trecătorul care a pus mâna pe el fiind Belerofon. 

1207) Când Alteea îl născu pe Meleagru, văzu pe cele trei Parce punând în foc 
un tăciune şi spunând: „Copilul acesta va trăi atât cât va dura acest tăciune!” 
După plecarea Parcelor, Alteea se sculă, luă tăciunele, îl stinse şi-l păstră cu 
grijă. Făcându-se mare, Meleagru se luptă şi ucise teribilul mistreţ care pustia 
ţara Calidonului, iar capul i-l oferi Atalantei. Fraţii Alteei, voind să aibă acest 
cap, se încăierară cu tânărul învingător, care-i omori pe amândoi. Ca să 
răzbune uciderea fraţilor săi, Alteea aruncă tăciunele fatal în foc, unde-l lăsă 
sa ardă mocnit, ceea ce cauză o moarte lentă lui Meleagru, ale cărui 
măruntaie erau mistuite de un foc nepotolit. 

1208)- pe la adjectivul elin thrasys = cutezător, temerar. 


1209). Străveche divinitate italică a roadelor, identificată cu zeul vinului, 
Bacchus. 

1210) vechile legi romane impuneau văduvelor un răgaz de zece luni de la 
moartea soţului, pentru a se recăsători, răstimp care practic se prelungea 
până la un an. 

1211) Divinitate din Infern sau Infernul însuşi. 

42121. în original pronuba - nu o fată, ci o matroană care punea mâna dreaptă 
a miresei în mâna dreaptă a mirelui, conducând până la patul nupţial tânăra 
pereche. Acest rol revine aici temutelor Furii (Eumenide, în elină), 
pedepsitoarele nelegiuirilor. 

1213. Monstru răpus de Belerofon, graţie calului înaripat, Pegas. 

1214). Rostul şef al hergheliei. 

1215) Este vorba de Atargatis, care avea un templu renumit la Hierapolis, oraş 
din Frigia. 

1216). Provincie din centrul Asiei Mici. Sclavii aduşi de aici erau renumiţi 
pentru forţa lor fizică, la Roma fiind aleşi să poarte pe umeri litiere. 

ai Lege altfel necunoscută, cu un nume inventat de autor. 


1218). Zeu frigian care se pare că era cinstit tot în Hierapolis. Sub Seleucizi, el 
a fost asimilat cu Iahve al evreilor, şi de aici epitetul de „sfânt”. La Roma, 
această divinitate s-a contopit cu Bellona. 

1219: Nu e vorba de Bellona, zeiţa romană a războiului, ci de o tainică 
divinitate a naturii cu un cult fanatic din Cappadocia. 

1220). Aluzie la Cibele, zeiţa din muntele Ida din Troada, îndrăgostită de 
chipeşul păstor frigian Attis. 

1221) paredrul zeiţei feniciene Astarte, asimilată cu Venus. 

42225 Cel-care-iubeşte-tinerimea (de la filefebos). 

1223). Aluzie la cele întâmplate în portul Aulis, când Diana a pus o cerboaică în 
locul Ifigeniei, fiica regelui miceanian Agamemnon, pe care aheii intenționau 
s-o jertfească pe altar la cererea zeiţei mâniate, spre a nu mai aştepta 
zadarnic lângă coasta beoţiană vânturi prielnice care să ducă flota grecească 
până la Troia. 

1224). în greceşte, prietenul somnului. Hefaestion vine probabil de la 
Hefaistos, zeul focului, Apolonius de la Apolo vindecătorul etc. 

42254, în original sors, oracol redactat în scris, care era tras la sorţi, fiind 
interpretat fie de solicitant, fie de preoţi. 

it Aşa-numitul cantharus - vas de băut având două toarte. Creştinii îl vor 
folosi pentru păstrarea agheasmei. 

1227) Nume sub care romanii au adoptat-o pe Cibele, frigiana zeiţă a 
fecundității, cu un cult orgiastic exercitat de preoţi castraţi care se chemau 
Galii. 

1228). Carceră subterană, care constituia partea cea mai de jos a închisorii 
publice. Exista la Roma prototipul. Apuleius dă însă o denumire romană unei 
banale închisori locale dintr-un oraş grecesc provincial. 

1229) Ca să nu ameţească, învârtindu-se în cerc. 

1230) în această epocă morarii frământau şi coceau pâinea. 

Sas Homer, în primele versuri ale Odiseii, face portretul lui Ulise în termenii 
pe care îi reproduce aici autorul nostru. 

1232) Pentru a lovi în creştini, Apuleius, care era păgân, lasă să se înţeleagă 
că această femeie vicioasă şi rea era creştină. Ceremoniile superstiţioase şi 
desfrâul pe care i le reproşează sunt obişnuitele minciuni cu care păgânismul 
osândea adunările bisericii primitive, unde se cântau imnuri şi se dădeau în 
comun acele cunoscute ospeţe, numite agape. Din referirile lui Apuleius se 
poate deduce că literaţii aveau o idee vagă despre creştinism. 

42534 În greceşte înseamnă: prieten al curtezanelor. 

1234) Membru al unui senat local, cu regim de municipiu. 

1235) Piuarii (în original, nacca) se ocupau de îngrijirea hainelor de lână, 
alcătuind o corporație importantă atât la Roma cât şi în oraşele unde se purta 
toga. 

1236). După o credinţă larg răspândită în antichitate, Oceanul se afla la 
marginea pământului şi, în timpul nopţii, soarele lumina lumea subterană. 


12374 Jurământ bine plasat în gura unui morar, fiindcă Ceres era zeiţa 
grânelor. 

1238) Fullo se numea cel care spăla şi călca hainele, albindu-le cu cretă, aburi 
de pucioasă ş.a. 

1239). Musafirii puteau fi învinuiți de complicitate la o crimă, chiar dacă era 
vorba de un flagrant delict de adulter. În asemenea cazuri, justiţia romană 
trata cu oarecare îngăduinţă soţii lezaţi, în detrimentul celor inculpaţi. 

1240; [ex Iulia de adulreriis prevedea surghiunirea femeii adultere şi a 
complicelui ei în două insule fireşte îndepărtate, pedepsirea cu moartea a 
seducătorului fiind introdusă abia de împăratul Constantin. 

1241). Morţii erau arşi în ziua a opta şi în a noua cenuşa lor, închisă într-o 
urmă, era depusă în mormânt cu ceremonii şi uneori cu întreceri atletice în 
cinstea lor. 


1242). Monedă romană de argint care valora doi aşi şi jumătate, adică un sfert 
de dinar. 


1243) Soarele intră în zodia Capricornului la solstițiul de iarnă. 


1244). Măsură de distanţă antică, stadiul avea la greci 177,06 m, iar la romani 
185 m. Aşadar drumul parcurs de Lucius şi stăpânul său nu depăşea 11 km. 


1245) La romani acesta era un gest de apărare şi protecţie, la care textele 
antice fac adesea aluzie. 


1246). pierderea sabiei, a scutului sau a căştii se considera şi se pedepsea ca o 
dezertare. 
1247) Unii autori identifică aici două proverbe pe care Apuleius le-ar fi reunit 
într-unul singur. Un măgar, spun ei, privind pe o fereastră în atelierul unui 
olar, îi sparse mai multe oale. Olarul dădu în judecată pe stăpânul măgarului. 
Fiind întrebat de judecători de ce era acuzat: „De privirea măgarului meu”, le 
spuse el, răspuns care făcu asistenţa să râdă şi trecu de atunci în proverb. 

În ce priveşte umbra măgarului, Demostene, pledând pentru un acuzat de 
o crimă capitală şi văzând că judecătorii nu dau nicio atenţie discursului său, 
le spune: „Un tânăr închiriase un măgar pentru a se duce undeva; pe drum, 
voind să se odihnească puţin în timpul excesivei călduri a zilei, se culcă la 
umbra măgarului. Conducătorul măgarului se opuse, spunând că el i-a 
închiriat măgarul, iar nu umbra măgarului, şi-l dădu în judecată pe tânăr”. 
Atunci Demostene se opri şi, observând că toţi judecătorii erau atenţi la 
această povestire, strigă: „Cum, onoraţi judecători, ascultați nişte fleacuri, şi o 
cuvântare în care e vorba de viaţa unui om nu o ascultați?” 
1248). Încălţăminte înaltă, cu talpă groasă şi şireturi de piele, purtată de obicei 
de actorii de tragedie. În loc de cothurnus, actorii de comedie purtau aşa 
numitul soccus, pantof de casă femeiesc. Comedia şi Tragedia sunt, aşadar, 
sugerate prin încălţămintea slujitorilor Thaliei şi ai Melpomenei. 
1249) sclavii pe care femeile îi aduceau ca zestre soţilor treceau sub 
stăpânirea bărbaţilor, ca şi toate celelalte lucruri aduse ca zestre. Uneori însă 
femeile aveau şi alţi sclavi care le aparţineau numai lor. 
12504 Adică Areopagul, care era un loc din Alena unde s-a judecat primul 
proces criminal în favoarea zeului Ares, acuzat că l-a ucis pe fiul lui Neptun. 


De aici numele de areopagiți, pe care Solon l-a dat judecătorilor şi senatorilor 
din Atena. 

1251) Aceasta era pedeapsa dată paricizilor. Bătuţi cu vergi până la sânge, 
erau cusuţi într-un sac de piele, împreună cu un câine, cu o maimuţă şi cu un 
şarpe, şi aruncaţi în mare sau într-un fluviu. 

1252). Sclavii n-aveau dreptul să poarte decât un inel de fier. 

Sa E Mătrăguna. 

1254) Prin patibulum autorul înţelege crucea, hărăzită mai ales supliciului şi 
execuţiei sclavilor şi nu furca patibulară - bară transversală de lemn, găurită 
la mijloc, pe unde se vâra gâtul condamnatului, ale cărui mâini se legau sau 
se pironeau de extremităţile barei, fixată apoi de un stâlp gros. În limbajul 
curent, furca se confunda cu crucea, când venea vorba de patibulum. 

1255). Bteocle şi Polinice erau fiii lui Oedip şi ai locastei, fraţii Anligonei şi 
Himenei. Ura acestor doi fraţi duşmani era legendară. În războiul numit al 
celor şapte contra Tebei, ei s-au ucis unul pe altul. Mitologia spune că nici 
moartea n-a putut stinge ura dintre ei şi că flacăra rugului lor a fost văzută 
depărtându-se în două părţi. 

1256). Harpiile erau făpturi mitologice, închipuite ca fiinţe înaripate, cu chip 
de femeie, cu trup de pasăre acoperit cu pene şi cu două perechi de aripi, cu 
gheare lungi cu care înhăţau prada. 

12573 In rege legendar din Salmydessos, în Tracia, despre care se spune că 
primise de la Apolo darul de a ghici viitorul. Pentru că s-a purtai rău cu fiii săi, 
zeii l-au lipsit de vedere, l-au condamnat să trăiască veşnic şi l-au lăsat pradă 
Harpiilor ca să-şi bată joc de el şi să-i răpească sau să-i spurce mâncărurile. 
Xa Substanţă răşinoasă, aromatică. 

12594 în greceşte înseamnă voie bună, veselie, bucurie. 

1260). Era duumvir quinquennalis. 

1261). pasifae era soţia lui Minos, regele Cretei şi mama Minotaurului, născut 
din legătura ei amoroasă cu un taur. Rivala ei romană are alte preferinţe 
patrupede. 

1262). Cei vechi aveau obiceiul de a ucide imediat după naştere, pe copiii lor, 
dacă socoteau că aceştia ar fi prea numeroşi faţă de mijloacele ce le aveau 
pentru a-i creşte. Mai des ucideau fetele decât băieţii, pentru că zestrea ce 
trebuia dată fetelor, la căsătorie, cădea în sarcina lor. 

1263) pe cât se pare, era o doctorie făcută din elebor sau spânz şi se pretindea 
că are puterea de a vindeca melancolia, nebunia, ulcerele şi multe alte boli. 
1264). Acest supranume dat Proserpinei o înfăţişează pe regina Infernului ca 
fiind divinitatea care scapă şi vindecă de toate relele. 

1265) Termenul de sceleratus, luat în sens pasiv, era aplicat părinţilor ai căror 
copii muriseră prematur, ei fiind socotiți victimele unor încălcări ale legilor 
naturii. 

1266 Dans războinic inventat de Pyrrhus, care-l execută, primul, în jurul 
mormântului lui Patrocle, amicul intim al tatălui său, Ahile. Tinerii erau 
învăţaţi să execute acest dans încărcaţi cu toate armele, pentru a-i deprinde 
cu disciplina militară şi a-i obişnui cu diferitele mişcări ale corpului. 


12674 Vargă cu doi şerpi încolăciţi, purtată de mesagerul zeilor. 

1268) La fel ca oul Ledei, din care s-a ivit pe lume Castor şi Pollux. 

1269). Castor şi Pollux, supranumiţi şi Dioscurii (fiii lui Zeus-Dios), erau 
protectorii navigatorilor, fiind transformați de cerescul lor părinte în 
constelația gemenilor. 

1270). Terror et Metus (în latină), Deimos şi Fobos (în elină) erau homerice 
personificări ale angoaselor războiului sângeros. 

32215 Fiul lui Nauplius, regele Eubeei, a descoperit vicleşugul lui Ulise, care 
se prefăcea nebun ca să nu ia parte la războiul Troiei. Spre a se răzbuna, 
Ulise a plăsmuit o scrisoare ca din partea lui Priam, prin care acesta promitea 
lui Palamede o anumită cantitate de aur dacă va trăda pe greci: apoi i-a 
condus pe greci la cortul lui Palamede, unde s-a găsit aurul pe care el însuşi îl 
îngropase acolo şi Palamede a fost lapidat. 

1272). „Judecata armelor” - în urma căreia armura lui Ahile, căzut eroic sub 
zidurile Troiei, a fost atribuită de căpeteniile oştirii aheene nu furtunosului 
luptător Aias, fiul lui Telamon, ci cumpătatului Ulise - a fost pe larg înfăţişată 
de Ovidiu în Cartea a XIII-a a Metamorfozelor sale. 

1273) Cucută. Aluzie la Socrate (vezi Platon, Apărarea lui Socrate). 

1274). Cei vechi, înainte de a se apuca de lucruri privitoare la religie, se 
scăldau în mare sau în râuri. Romanii aveau chiar în temple apă lustrală cu 
care se purificau. 

4275) Templul Dianei din Efes era una din cele şapte minuni ale lumii antice. 
12764 Proserpina era reprezentată sub forma unui cal pentru a simboliza 
mersul lunii pe cer, sub aceea a unui cerb pentru a arăta pe Diana, zeiţa 
vânătorii pe pământ, şi a unui câine pentru a arăta pe Proserpina, divinitatea 
Infernului unde veghează Cerberul. 

SZITE Oraş situat în Galatia, aproape de muntele Dindymus, devenit celebru 
datorită cultului zeiţei Cibele. 

12178). Cecrops a fost cel mai vechi rege al Aticii, sosit din Egipt pentru a funda 
citadela Atenei. 

1279. Acest epitet al zeiţei vânătorii provenea de la un munte din Creta. 

1280). Alături de limba lor naţională, localnicii foloseau limba elină, introdusă 
de aşezările greceşti în Sicilia şi deopotrivă limba latină, după ce insula a 
trecut sub dominație romană. 

1281) pe la Actae - străveche denumire a Aticii: atenienii erau actaeeni. 

1282. Din Rhamnunt, târg din nordul Aticii care îşi datora celebritatea unui 
templu închinat zeiţei dreptăţii şi răzbunării, unde Nemesis avea o statuie. 

a ei Subpământeană regiune unde ajungeau după moarte umbrele 
virtuoşilor, legendar locaş al sufletelor care au cunoscut fericirea postumă. 
1284). Sărbătoarea Isidei se celebra la 5 martie. 

1285! Vânt călduţ de sud. 

1286). Această mascaradă, apărută în legătură cu vreun vechi obicei religios, 
avea loc cu ocazia sărbătorii Isidei, dar nu făcea parte integrantă din ea. 


1287) Locul zeiţei era în mijlocul procesiunii. Ea vedea direct prima parte a 
cortegiului, care o preceda, iar în oglinzile purtate în spate de credincioşii săi, 
partea care venea în urmă. 

1288). Sigur că această mişcare o făceau deasupra propriului lor păr. 

1239) Nimfe ale izvoarelor, înzestrate cu darul profeţiei şi identificate cu 
Muzele. 

1290. La egipteni, Serapis, Apis şi Osiris erau una şi aceeaşi persoană care 
însuma toţi zeii, după cum Isis însuma toate zeițele. Serapis, pe care perşii îl 
adorau sub numele de Mithra, Soarele, era fiinţa supremă. 

4291) Serapis şi Isis, stăpânii mării şi ai luminii cereşti. De aceea lampa avea 
forma unei bărci. 

1292. La egipteni, lampa sau lumânarea era un simbol religios. O purtau în 
semn de doliu din clipa când Osiris se rătăcise. 

1293) Isis era adesea asimilată cu Dreptatea, personificată şi divinizată. 

1294). Ca simbol al fecundității naturii. 

ae După cum îşi îndeplinea funcţiile în Infern, sau în Olimp. E vorba de 
Anubis, divinitatea egipteană adorată sub forma unui câine. Anubis fusese 
asimilat cu Mercur şi-i păstrase caduceul, insigna pristavilor. 

1296). se pare că prin această urnă, încărcată cu figuri hieroglifice, egiptenii 
au voit să arate revărsările sau creşterile Nilului, pe care-l socoteau 
binefăcătorul lor. În tot cazul, această urnă e o foarte ciudată imagine a unei 
divinităţi. 

1297. Preotul încearcă să dea un sens simbolic metamorfozării lui Lucius, ca 
începutul unei vieţi noi. Miracolul putea spori credinţa în Isis a mulţimii. 

1298) Unul din numele Isidei este Isis Tyhe - soarta. 

1299). Marinarii antici denumeau cheniscus extremitatea pupei în formă de gât 
de gâscă, expresie folosit nu numai de Apuleius, ci şi de contemporanul său 
Lucian din Samosata (Istorie adevărată., Il, 41). 

1300). Aşa erau numiţi preoţii egipteni care purtau chipurile zeiţei Isis şi ale 
altor zei, în nişte racle sau temple portative, conţinând statui de divinităţi (în 
elenă pastos). 

1301. Termenul elen ploiafesia, introdus de Apuleius în textul latin, este 
alcătuit din ploios=corabie şi afesis=eliberare, permisiune de plecare, 
consfinţind solemna deschidere a noului sezon de navigaţie. 

1302). Castitatea avea o foarte mare importanţă, cel puţin în aparenţă, în toate 
rânduielile cultului Isidei. 

1303). Această reînviere cu totul spirituală este o dogmă care se regăseşte şi în 
creştinism. 

1304) Erau hieroglife de care se serveau egiptenii pentru a păstra principalele 
dogme ale religiei, ale sfintei morale şi ale politicii. Ele serveau nu numai 
pentru cărţile sfinte, ci erau săpate pe pietre, pe obeliscuri sau pe piramide. 
Fiecare semn arăta un cuvânt şi uneori avea un întreg înţeles. Un bun rege 
era reprezentat printr-o albină, cursul anului şi schimbările sale, printr-un 
şarpe care mişca din coadă, iuţeala printr-un uliu. 


1305) Aluzie la cele douăsprezece semne ale zodiacului prin care, în fiecare 
lună, trecea Isis sau Larsa. 

1306) veşmânt al preoţilor Isidei. 

ii Făpturi înaripate, cu trup de leu şi cap de vultur, care locuiau împreună 
cu un legendar popor situat în extremitatea nordică a lumii. 

1398 pentru că era întrebuințată la ceremoniile lui Jupiter Olimpicul. 

1309]. Spre Madaura. Oraşul unde se născuse şi unde locuia Lucius Apuleius. 
1310) Ostia, port maritim al Romei la vărsarea Tibrului. 

1311» Numită astfel şi pentru că la Roma erau acceptate şi protejate toate 
religiile. 

1312). Ziua în care calendarul roman împărțea luna în două: 15 sau 13 (în 
cazul lunii decembrie). 

13131 În text: între piatră şi altar. Proverbul a rămas de la sacrificiile zeilor, 
când preotul ucidea victima, la picioarele altarului, lovind-o cu o piatră. 

1314) Decurion înseamnă cel care are sub comanda sa zece oameni. Aici 
trebuie să înţelegem nişte demnitari care, printre pastofori, aveau sub 
ordinele lor un anumit număr de preoţi, şi a căror putere dura cinci ani.