Maria Szepes — Leul rosu

MÁRIA SZEPE 


LEUL ROŞU 


ELIAIRUL VIEŢII VEŞNICE 


8 


Colega Romanul ati ate” 


Mária Szepes 


LEUL ROŞU 


Miraculoasa reîncarnare a leului roşu 


Aş vrea să vorbesc cititorilor despre preliminariile acestei 
opere şi despre felul cum tema ei m-a captivat, aidoma 
magnetului care atrage pilitura de oțel. O bucurie specială este 
pentru mine că cel ce a dat superba formă a celei de-a patra 
ediții maghiare a cărții, nu-mi este doar editor, ci şi prieten 
dintotdeauna, îndrumat şi el la rândul său tot de această carte 
pe calea pe care o urmează, împlinind o menire importantă şi 
astăzi. 

Despre Leul Roșu eu aş prefera să vorbesc la persoana a 
treia singular, căci el şi-a dobândit o viaţă stranie, total 
independentă. Nu spun că pentru ca el să se nască n-a fost 
necesar faptul că sunt o scriitoare înnăscută şi că, de la vârsta 
de opt ani, practic aproape toate genurile literare. A fost nevoie 
de constituţia creierului meu, de fantezia mea şi de diferitele 
izvoare istorice şi ştiinţifice pe care le-am avut la îndemână. Cu 
toate acestea, nu mă consider altceva decât instrumentul 
potrivit, mesagerul unei forţe, al unei inspiraţii mult mai 
puternice decât mine; nu-i ştiu numele exact, dar că există. 

Sunt sigură că dacă în 1939 când m-am apucat de scris, aş 
fi bănuit ce mare foc se va revărsa de sub pana mea, n-aş fi 
îndrăznit să-mi asum această muncă. În 1938 îmi murise 
băieţelul. Eu m-am născut într-o familie minunată, printre actori, 
cineaşti, muzicieni şi scriitori, a căror libertate „boemă” nu 
însemna libertinism, ci spirit deschis, receptivitate faţă de artă, 
filozofie şi ştiinţe. Nu eram mic-burghezi şi nici nobili scăpătaţi, 
dar cunoşteam toate categoriile de oameni, toate tendinţele, 
urmăream evenimentele furtunoase ale planetei şi ale ţării 
noastre, înţelegeam primejdiile, dar nu am aderat niciodată la 
vreun partid extremist. 

Soţul meu, Szepes Bela, campion olimpic, grafician, 
caricaturist, gazetar, colabora nu numai la publicaţiile maghiare 


ci şi la mari ziare internaţionale. El mi-a oferit posibilitatea de a 
mă ocupa de tot ceea ce mă interesa şi de a-mi procura 
documentaţie în limbile germană şi engleză, pe care le cunosc 
la perfecţie. Pe atunci „luasem la rând” alchimia. Mă hotărâsem 
să scriu o nuvelă despre un alchimist interesant. Eram captivată 
de destinul tragic al acestor experimentatori, nevoiţi să lucreze 
pe ascuns. Şi ei erau greşit înţeleşi de seniorii avizi de bani şi de 
putere, la fel ca oricare dintre marile intelecte de pe scena 
însângerată a istorici. Adevăraţii „iniţiaţi” ai „alchimiei mentale” 
nu s-au străduit nicicând „să fabrice aur”, ci năzuiau să-şi 
transfigureze propria fiinţă din „plumb uman în aur uman”. 

Ei se străduiau să dea naştere în sufletul, în spiritul lor, 
„Pietrei Filozofale”, adevăratul Elixir al Nemuririi. Când cădeau 
sub puterea vreunui suveran atotputernic şi nu reuşeau să 
satisfacă lăcomia de bani a acestuia, erau supuşi caznelor şi 
erau ucişi. Insă până atunci, scrutând tainele naturii în 
laboratoarele alchimice, ei făceau nenumărate descoperiri 
interesante. Ştiinţa de astăzi recunoaşte pe rând aceste 
descoperiri. De exemplu, „epoca noastră de plastic” 
demonstrează faptul că elementele sunt energii transformabile 
unele în altele. Se dovedeşte şi faptul că pot fi create pietre 
preţioase şi aur pe cale sintetică, leacuri care purifică sistemul 
circulator, vitamine şi medicamente ce pot prelungi viaţa, seruri 
şi antibiotice care biruie infecţii şi epidemii. 

Chimia este „descendenta alchimiei” numai că ea îşi obţine 
„arcanele” cu preţul unor erori mai grosolane şi cu costuri mai 
mari. Medicamente considerate utile, devin adesea dăunătoare 
şi rămân mult în urma genialei „biomagii a naturii” pe care 
chimia încearcă s-o imite. 

Palpitanta acţiune a „Leului Roşu” parcurge patru secole, 
ascunzând în sine de fapt istoria alchimiei, precum şi cele mai 
profunde chei ale filozofiei orientale, în folosul unor căutători 
care, citind cartea de mai multe ori, vor constata că ea 
revelează multe straturi psiho-arheologice ce îşi păstrează 
mereu prospeţimea. 

Mărturisesc că am fost cutremurată de înflăcărarea care s-a 
declanşat în mine pe neaşteptate în timp ce scriam. Am înţeles 
că, de data aceasta, nu pătrunsesem în labirintul unei nuvele ci, 
eram antrenată ca de o rachetă cosmică printre dimensiuni care 
îmi dădeau ameţeală. De atunci nu am mai putut renunţa la 


acest zbor stelar. Orizontul mi se deschidea tot mai larg. Mă 
ridicam pe valurile unui ocean de foc. Şi, cu toate că eu 
cunoşteam planul acţiunii, de sub pana mea apăreau fraze 
uimitoare la care, cu secunde în urmă, nu m-aş fi putut gândi. 

A fost ca o sciziune a eului. O parte din mine, imaginaţia, 
era captată de nişte imagini, culori, pasiuni şi caractere de o 
bizară veridicitate, de care însă mintea mea lucidă se îngrozea. 
„Doamne, ce-i asta? Ce vor zice cititorii?” Răspunsul la 
frământările mele lăuntrice era mereu că această carte nu va fi 
tipărită niciodată. Am continuat s-o scriu timp de cinci ani. O 
dactilografa, vecină cu mine, în satul unde locuiam, în „Arca lui 
Noe“, a observat pe masa de scris a odăiţei noastre vraful de 
manuscris care sporea mereu. Ea nu ştiuse până atunci că sunt 
scriitoare. Tema o interesa. Mi-a propus să îi dictez, ea fiind 
capabilă să dactilografieze zilnic treizeci de pagini. Trăiam 
ultimele  grozăvii ale războiului. Budapesta era încercuită. 
Capitala, situată la douăzeci şi cinci de kilometri, era pustiită de 
bombardamente. 

Seară de seară, trasoarele roşii ale rachetelor îşi desenau 
staccato-urile pe cer, ziua orizontul era întunecat de norii denşi 
de fum ai incendiilor. Căsuţa noastră era zguduită şi ea de 
explozii. O bombă, căzută în apropiere, ne-a spart geamurile. 
Uşile încuiate bubuiau sub pumnul detonaţiilor. Nu ştiam care 
dintre prietenii şi rudele noastre captive în beciurile oraşului mai 
erau în viaţă şi care nu. lar eu, în această apocalipsă 
asurzitoare, în bubuiturile atacurilor aeriene, în răpăit de 
mitraliere şi în atâtea zgomote amenințătoare, dictam şi dictam, 
zi de zi câte treizeci de pagini din această carte stranie, care nu 
era cunoscută până când bătutul la maşină s-a încheiat şi nu 
fusese citită de nimeni. 

Nici de soţul, nici de fratele, nici de părinţii sau de prietenii 
mei. Şi ceea ce nu sperasem şi nu crezusem, în pauza de 
răsuflare a primilor trei ani de libertate, în 1946, Leul Roşu a 
apărut la editura Hungaria. A devenit bestseller. In 1947 
editurile au fost naţionalizate şi, împreună cu toate celelalte 
cărţi cu conţinut diferit de unica „ideologie” oficială, şi Leul Roşu 
a fost retras din librării şi biblioteci şi distrus, însă acest lucru i-a 
făcut numai bine. Cartea vorbeşte despre nemurire, deci ea nu 
putea fi ucisă. A răsărit din propria cenuşă ca pasărea Phoenix. 


Ediţia a doua a fost tipărită în 1984, drept „phantasie“, la 
editura „Kozmosz“, cu unele prescurtări şi cu o postfață. A treia 
ediţie, completă, a apărut la editura „Hatter“. S-a epuizat şi 
aceea. La Munchen, într-o excelentă traducere germană, a 
devenit în 1984, „Cartea lunii“. Astăzi acolo s-a ajuns deja la a 
şaptea ediţie. A apărut şi în America, în maghiară şi în engleză, 
ediţia în limba maghiară rămânând cea mai frumoasă. 

Leul Roşu care tratează probleme omeneşti eterne şi oferă 
soluţiile acestora, îşi continuă deci propria traiectorie trasată de 
destin, pentru a-şi transmite numeroasele mesaje etern valabile 
cititorilor care gândesc şi îşi caută un sprijin spiritual în această 
epocă neliniştită. 

ADAM CADMON 


Scrisoarea lui Adam Cadmon mi-a parvenit cu mulţi ani ţii 
urmă, în vara lui 1940, în căsuţa despre care, în afară de câţiva 
dintre prietenii mei apropiaţi, nu ştia nimeni. Era o casă 
ţărănească scundă, cu veranda umbrită de viţă, cu geamuri 
acoperite de jaluzele verzi şi cu pereţi văruiţi. Stătea pe o colină 
cu pantă lină, sub umbrarul unor tei bătrâni, parfumaţi. Nu 
puteai ajunge la ea nici cu trenul, nici cu maşina, iar până la cea 
mai apropiată staţie de cale ferată făceai peste dealuri un drum 
de un ceas. Chiar şi poşta se abătea numai o dată pe 
săptămână la „Arca lui Noe“, cum îmi botezasem refugiul. Pe 
dinăuntru transformasem odăile căsuţei în încăperi comode, 
modeme, apa însă o scoteam tot cu pompa manuală din puț 
într-un rezervor, iar serile luminam cu lămpi de petrol şi cu 
lumânări. Însă prin 1940, noi, oamenii mai sensibili, eram 
bucuroşi să putem emigra în „primitivismul” trecutului, fugind 
de binefacerile dezlănţuite ale „culturii”. 

Geamurile mele dădeau spre nişte vii care înverzeau 
colinele, iar la picioarele acestora vedeam suprafaţa 
oglinditoare a Dunării. Mi-am găsit această casă după căutări 
grijulii, alegând cu bună-ştiinţă un asemenea loc inaccesibil. 
Presimţeam că dacă nu mă smulg din atmosfera neliniştitoare a 
oraşului, nu voi ajunge niciodată să-mi închei lucrarea. 

Profesiunea mea mă leagă de oraş. Fiind şeful secţiei de 
neurologie a unui mare spital, părea ceva cu totul imposibil să 
mă pot elibera de sub o mulţime de îndatoriri. Comparativ cu 
alte profesiuni, cea a medicului îl înrobeşte cel mai mult, căci 


postul său se află pe un teritoriu unde nimic nu este previzibil. 
Toate evenimentele sunt urgente, apar cu  bruscheţe 
neaşteptată şi nu suportă amânare. 

Metoda de care mă ocup ca deschizător de drumuri m-a 
pus în faţa unei grave dileme. Atât profesiunea, cât şi cartea 
mea - pentru care materialul se adunase deja de ani întregi - 
cereau un om întreg. Aveam o mare restanţă la citit cu scopul 
elucidării unor detalii. Încercasem să sacrific în acest scop o 
parte din noapte, dar sănătatea mea s-a resimţit şi, ceea cea 
fost şi mai grav, se resimțea şi munca. Tratam teme care 
reclamau un efort concentrat. Altfel, tezele ar fi pierdut din 
puterea lor de convingere şi ar fi oferit suprafeţe de atac. lar eu 
nu puteam risca să apăr o cauză adevărată, de importanţă 
decisivă, cu nişte argumente şubrede, ambigue, slabe. După 
multe amânări şi compromisuri, am sfârşit prin a cere concediu 
medical de patru luni şi m-am aruncat în această lucrare ca într- 
o prăpastie, cu sufletul tulburat, cu remuşcări zgomotoase, 
estompate totuşi de imboldul lăuntric care răzbătea prin toate. 
L-am lăsat ca locţiitor pe cel mai priceput asistent al meu şi m- 
am retras din lume. 

Pacea vrăjită a singurătăţii şi a muncii nu m-a cuprins 
imediat. In prima săptămână mă mai nelinişteau cazurile 
rămase neterminate, dar apoi le-am exterminat în mine fără 
milă cu gândul sănătos şi sceptic că nici un om nu este de 
neînlocuit, căci dacă ar fi aşa, moartea nu ne-ar tot schimba ca 
pe nişte monede scoase din uz. Era mult mai important ca 
metoda experimentată de mine, care şi-a dovedit utilitatea, să 
fie aplicată pe scară largă şi să poată învinge boala în general, 
decât să menţin cu orice preţ continuitatea tratamentului izolat 
al câtorva oameni. Deoarece în această carte rolul meu este ca 
şi impersonal, mă voi referi la natura lucrării mele numai într-o 
măsură care să lămurească cu mai multă claritate apariţia lui 
Adam Cadmon şi să aibă legătură cu miraculoasa lui istorie. 

De douăzeci şi cinci de ani mă ocup de bolile nervoase şi au 
trecut cam zece ani de când am păşit pe un drum cu totul nou, 
părăsind fundăturile prestigioase ale unor precursori, fără ca 
până acum să-mi fi publicat experimentele şi rezultatele. 
Cunosc şi respect precauţiile ştiinţei şi măsurile uneori 
exagerate pe care le ia împotriva deschizătorilor de noi drumuri 
şi eram pregătit ca lucrarea mea să fie ridiculizată, luată în 


colimatorul miilor de atacuri sau să fie trecută pur şi simplu sub 
tăcere. Dar toate acestea nu mă interesau. Câţiva asistenţi ai 
mei, foarte talentaţi, care nu vor putea fi excluşi din teritoriul 
medicinii, sunt deja suficient de „contaminaţi”. Ei tratează 
bolnavii după metoda mea. Statisticile noastre prezintă date 
demne de interes şi, ceea ce este mai important, bolnavii noştri, 
nişte cadavre vii rătăcitoare pe un pământ al nimănui, s-au 
transformat din stafii iarăşi în oameni. 

l-am dat sistemului meu denumirea de „meta psihanaliză”. 
Prin psiche eu înțeleg intelectul nemuritor, esența 
transcendentală a oricărei vieți, care şi-a atins culmea 
pământeană în conştiinţa umană. Această culme însă, raportată 
la dimensiunile incomensurabile ale spiritului, e numai cât un 
firicel de praf faţă de cosmos. Îmbolnăvirea psihicului 
semnalizează o deteriorare a unei punți, tulburarea unor organe 
de comunicare între trup şi spirit. Vindecătorul sufletelor trebuie 
să se apropie şi de această defecţiune cu temeinicia metodei 
clinice, diagnosticând-o şi tratând-o. Dacă el se ocupă doar de 
simptome, nu va face decât să umple spitalele - şi chiar toata 
lumea - cu cadavre vii supuse unor accese de furie. Nu mă refer 
aici la defectele organice ale creierului, care afectează grav 
întregi vieți omeneşti. Vorbesc despre bolile psihicului, 
insesizabile la început şi nedetectabile în trup, căci numai 
încetul cu încetul imaginaţia inhibată, acţionând într-o direcţie 
greşită, îşi sapă în organism deformările patologice. 

Revoluţionarea generală a spiritului şi deci şi a medicinei nu 
mai poate fi comprimată, ca un uriaş din poveste, într-o butelie 
cu descântecele unor lungi expresii latineşti, căci vremurile sunt 
grele de revoluţie, bătăile inimii sale se aud deja în lume şi în 
curând ea trebuie să se nască, chiar şi cu preţul ca cei care au 
moşit-o să fie arşi pe rug. Pentru ca ereziile mele faţa de ştiinţă 
să fie şi mai evidente, recunosc deschis că direcţia indicată de 
mine are caracteristici oculte. Cred în Hermes Trismegistos, în 
revelatorul teoriei analogiilor, cred în tradiţiile ancestrale, ale 
căror rădăcini se pierd în ceața unui imens trecut preistoric, abia 
întrezărit acum. Adevărul s-a arătat mereu şi în vremurile mai 
târzii, însă oamenii s-au dovedit a fi nişte pigmei înrăiţi, 
incapabili să-l accepte. Să ne gândim, doar la Paracelsus, la 
invidia criminală a colegilor săi pe care până la urmă i-a zdrobit 
craniul, un craniu în schimbul căruia în zadar ar fi oferit ei alte o 


mie de cranii de-ale lor, căci nici pe atunci nu puteai cumpăra 
aur cu oricâte tone de noroi. 

Scrisoarea lui Adam Cadmon conţinea doar câteva rânduri: 

„Mult stimate Domnule Profesor! 

Sper ca, prin vizita mea personală, să vă pot împăca pentru 
faptul că vă deranjez din muncă. Aş dori să mă bucur de 
ospitalitatea dumneavoastră numai timp de două zile. Nu 
cunosc încă momentul exact al sosirii mele căci ea depinde de 
rezolvarea câtorva probleme, dar cred că pot călători 
săptămâna aceasta. 

Până la apropiata revedere, vă salut cordial, 

al dumneavoastră, 
Adam Cadmon”. 


Se  iscălise astfel: „Adam Cadmon”. Scrisoarea purta 
ştampila unui oficiu poştal din Budapesta. 

Primul meu gând a fost că unul dintre prietenii mei îmi face 
o farsă. Adresa mea era cunoscută numai de trei persoane: de 
asistentul meu, de menajera mea de la Budapesta şi de un 
coleg holtei, cu care am făcut nenumărate partide de şah, dar 
care zăcea acum în spital cu o gravă operaţie de calculi renali. 
Nu mă îndoiam de seriozitatea nici unuia dintre ei. Ştiam că n- 
au divulgat nimănui adresa mea - nici unor cunoscuţi şi nici unor 
străini. Cum a aflat-o totuşi acest Adam Cadmon, de ce s-a dat 
acest nume kabbalistic care simbolizează cosmosul - şi ce vrea 
el de la mine? 

x 

lritarea mea în faţa unui eventual deranj era temperată de 
curiozitatea care creştea în mine. Scrisoarea şi numele 
răspândeau magie. Reveneam mereu la ele şi mă preocupau 
profund.  Cercetam literele înguste, abia înclinate, de o 
originalitate inconfundabilă. Semănau cu hieroglifele. Pe plic 
stăteau scrise nu numai numele meu, ci şi alte indicaţii clare, de 
pildă numele dat casei, de care nu pomenisem decât în faţa 
prietenilor: Arca lui Noe. Era de neînțeles. Aşteptam aproape 
emoţionat sosirea lui Adam Cadmon. 

M-am surprins singur că primul meu gând dimineaţa la 
trezire era întrebarea dacă va veni azi sau nu? A treia zi n-am 
mai suportat incertitudinea inactivă şi minţindu-mă singură că 
mă duc în sat doar ca să cumpăr chibrituri şi lumânări, am făcut 


plimbarea până la staţia de cale ferată. În gară nimeni n-a 
coborât din tren. Eram decepţionată. Acasă mi-am dat seama că 
el sosise în absenţa mea. 

x 

Stătea pe verandă când am intrat. S-a ridicat, s-a apropiat 
de mine şi mi-a întins mâna. 

N-aş fi putut ghici vârsta lui. Nu era bătrân. Avea un obraz 
prelung, fin dăltuit şi complet lipsit de riduri. Dar nu era nici 
tânăr. Nu ştiu din ce cauză un asemenea epitet nu l-ar fi putut 
caracteriza. Răspândea mai curând o permanenţă atemporală, 
oprită în prezent. Avea trăsături discret mongoloide, un ten 
creol, dar cu o nuanţă obişnuită şi în Europa. Ochii săi de un 
albastru-verzui luminos, migdalaţi şi mari captau privirea şi o 
reţineau. Fruntea sa largă şi bombată, cu bosele-i nobile, cu 
tâmple fin adâncite, unui frenolog profesionist puteau să-i apară 
ca o capodoperă. Părul negru, cu luciu mat, pieptănat spre 
spate, se prelungea mult până în ceafa. Purta un costum comod, 
alb, de vară. Esenţa care l-ar putea caracteriza cu adevărat se 
refuză cuvintelor mele. Cum i-aş putea descrie de pildă privirea 
voioasă, pătrunzătoare, cunoscută, care stârnea un ecou venit 
din străfundul spiritului?! Nu mi s-a părut necunoscut nici o 
clipă, dar nu-mi dădeam seama nici de începutul şi nici de 
natura legăturii dintre noi. 

Cu o voce reţinută şi uniformă se interesă mai întâi de 
munca mea. În timp ce ne antrenam în convorbire, nu m-a mirat 
deloc că era atât de bine orientat în privinţa ei. Îmi cita părţi din 
cartea pe care o scriam şi eu treceam peste acest lucru cu 
gândul fugitiv că poate mi-a citit articolele în publicaţii medicale 
- dar brusc, mi-am dat seama că tocmai despre acele lucruri nu 
comunicasem încă nimic. Numai hârtia de pe biroul meu, stiloul 
şi cu mine ştiam de ele. Adică... l-am privit mirat şi el zâmbi. 

- Nu e nici o vrăjitorie. E vorba de un singur pas în avans pe 
teritoriul în care activezi şi dumneata. În conştientul dumitale 
întregul complex stă gata pregătit, iar eu l-am citit. Orice om are 
această capacitate, nu trebuie decât să ne-o dezvoltăm. 

Această explicaţie m-a făcut să alunec brusc într-un plan 
unde viziunea asupra lumii este mai bogată cu câteva 
dimensiuni. 

Discuţia alunecă pe tema războiului. El zicea că venise ca 
să mă viziteze din Lublin şi că poimâine avea de gând să se 


întoarcă acolo. Această afirmaţie mi-a stârnit o mulţime de 
întrebări. Ce căuta el în Lublin, unde războiul bântuia în modul 
cel mai nemilos şi unde domnea o teroare cruntă? O fi polonez? 
Vorbea perfect limba maghiară, cu un accent străin abia 
perceptibil. Petrecuse o singură zi la Budapesta, nu avea nici o 
cunoştinţă acolo şi a venit direct la mine... Dar atunci, cine 
expediase scrisoarea lui din Budapesta cu patru zile în urmă, de 
unde ştia el de existenţa mea şi cum de poate călători un civil 
peste zonele cuprinse de război?! 

- Nu sunt polonez - răspunse el gândului meu. M-am mutat 
la Lublin în iulie 1939. 

- E neamt! izbucni în mine gândul, cu umbra unei suspiciuni 
anxioase. Nu cumva... 

- Am venit din Tibet, spuse el cu simplitate. Fiind încă acolo, 
hotărâsem deja această vizită. Dacă reuşeşti să goneşti din 
suflet fluturii gândurilor conştiinţei efemere, vei găsi dincolo de 
ei certitudinea că m-ai aşteptat. Desigur, omul însemnat nu 
aşteaptă numai cu intelectul ci şi cu presimţirile, cu neliniştile şi 
cu credinţa sa inepuizabilă că esenţa, inexprimabilă prin legile 
rigide ale vieţii tridimensionale, se va revela odată şi odată. 
Între noi doi nu există altă diferenţă decât faptul că dumneata 
intuieşti ceva, în schimb eu îmi amintesc. Dar pentru munca 
noastră comună acest lucru nu are importanţă. Important este 
că ştii de aceste lucruri, îndeplineşti cu fermitate ceea ce ţi s-a 
încredinţat şi ţi-ai păstrat intacte însuşirile după care poţi fi 
recunoscută. 

- Ce mi s-a încredinţat... cine sunt cei care mi l-au 
încredinţat.... şi ce fel de semne de recunoaştere am păstrat?! 
izbucneau din mine întrebările. 

- Cuvintele au un defect esenţial şi anume că fiecare le 
înţelege în alt fel. Înainte de toate, trebuie să le aducem la un 
numitor comun ca pe nişte ceasuri diferite. Sub amintire eu 
înţeleg amintirea unor vieţi anterioare. Dumneata ştii şi crezi că 
reîncarnarea este o realitate, ai cunoştinţe şi intuiţii proprii în 
legătură cu aceasta. Eu am amintiri. Dumneata simţi că noi doi 
nu ne-am întâlnit azi pentru prima oară, eu însă o ştiu. 
Dumneata, urmând o poruncă lăuntrică, te-ai retras aici, în Arca 
lui Noe, pentru a-ţi termina lucrarea de care viitorul are nevoie, 
eu însă ştiu că această poruncă lăuntrică este o însărcinare 
venită de acolo, unde revoluționarii spiritului pregătesc noul 


Eon, cu ajutorul conjuraţilor spiritului reînnoit. Dumneata, fără 
să o ştii, faci parte din această conjurație în această viaţă 
terestră, dar te asigur că odată ai acceptat în mod conştient 
această sarcină. 

Am afirmat din cap involuntar, deşi această „claritate” mai 
mult îmi lua vederea decât mă lăsa să văd. Eram stăpânită de o 
stranie stare de elevare tot timpul cât Adam Cadmon s-a aflat în 
casa mea. In prezenţa lui nu reuşeam să discut în contradictoriu, 
nici să analizez o idee sau să mă împotrivesc. Secunde întregi 
mi se năzărea că sunt, poate, victima unei stranii metode de 
sugestionare, căci fiecare cuvânt rostit de el cădea în mine cu 
multă putere de convingere, nimicind până şi germenii 
îndoielilor, în ciuda unor fapte pe care le-aş fi putut contrazice 
cu argumente. Totuşi, eu însumi făcusem destule experienţe de 
hipnoză şi sugestie pentru a şti că mă aflam în faţa unui 
fenomen cu totul diferit. De la el nu pornea nici o intenţie de 
reacordare a gândurilor mele, nici un curent dominator. El nu 
era altceva decât el însuşi, purtând o imensă încărcătură de 
cunoaştere, de forţe spirituale aflate sub stăpânire şi de 
capacităţi, care confereau manifestărilor sale o certitudine 
gravă, penetrantă, total diferită de incertitudinea şovăitoare 
omenească. 

x 

Seara, după cină, stăteam în grădină. Deasupra noastră se 
înălța un cer întunecat, străpuns de stele. Constelaţiile pictate 
parcă pe un clopot de sticlă uriaş ne înconjurau cu strălucirea 
lor. Calea Lactee se scurgea pe orizont ca un fluviu palid, plin de 
mister. Aproape de marea Lună plină, două stele cu lumini 
ascuţite străluceau: Jupiter şi Saturn, în strânsă conjuncţie. Ochii 
mei se opriră asupra celor două stele, şi am rămas cu gândul la 
puterea lor, la forţele lor care se completau şi se contraziceau. 
Jupiter, marele binefăcător, constructor înfocat, plin de elan - 
Saturn, planeta care pune piedici, care încremeneşte, care 
aduce suferinţă şi care, în existenţa transcendentă, oferă 
învăţăminte prin suferinţă. Jupiter, prietenul Soarelui, Saturn, 
marele singuratic. Primejdia emanată de unul este focul, a 
celuilalt încremenirea. Oare ce fel de influenţe se revarsă asupra 
lumii prin lupta acestor doi uriaşi? 

- E constelația Mântuitorilor, vorbi Adam Cadmon alături de 
mine. 


Am tresărit. Dintr-odată vraja acestei nopţi incomparabile 
se trezi în mine ca o vibrare. Adam Cadmon răspunsese din nou 
la un gând al meu. 

- Constelaţia lui Jupiter şi a lui Saturn a precedat şi naşterea 
lui Christos, continuă el încet. Atunci marea conjuncţie stătea 
sub semnul Peştilor. Acum, se află în Taur. Aceea a adus lumii 
creştinismul, acesta, în schimb, va aduce marea revoluţie 
filozofică şi socială, mântuirea spiritului din robia materiei. Mesia 
care se naşte acum, va fi deschizătorul noului Eon. 

- Se naşte un nou Mesia...Unde? Când? am întrebat eu, 
neînţelegând. 

- La Lublin, în aprilie 1941. În ghetoul din Lublin, acolo unde 
răul este cel mai apăsător, iar întunericul cel mai dens. Printre 
cei umiliţi şi împinşi în mizerie. Umbra lui s-a arătat cu mult 
înainte. Omul Păcatului, Călcătorul Legii, a apărut de-acum cu 
toate semnele şi întreaga forţă a minciunii. Şi, peste tot unde 
umbra lui a atins pământul, apare şi opusul său luminos, - 
realitatea alături de miraj, împotriva lui Antichrist, Mântuitorul. 
Şi pentru ca Scriptura să se împlinească şi pentru ca ritmul 
tălăzuirii veşnic repetate a timpului să poată fi auzit, El se va 
naşte ca fiu nelegitim al unei fete evreice, va fi copilul unei 
tinere evreice încărcată cu întreaga tristeţe a neamului său, cu 
înţelepciunea teribilă dată de suferinţele ei, de slăbiciunea 
înspăimântată a prigoanei suferite de această seminţie. Această 
blândă mamă singură este copia acelei mame ancestrale care, 
cu o mie nouă sute patruzeci de ani în urmă, îşi născuse fiul într- 
un staul. 

Vocea lui suna calmă şi simplă, totuşi în mine ea aprinse un 
foc. Eram copleşit de certitudinea nemăsurată, dincolo de 
înţelegere, cum că fiecare cuvânt rostit de el reprezenta într-un 
mod mai cutremurător adevărul, decât lucrurile vizibile din jurul 
meu. 

- Şi dumneata... Dumneata de ce stai în Lublin?! aceasta a 
fost prima întrebare pe care i-am pus-o în legătură cu persoana 
sa. 

Atunci când în staulul urii şi descreierării omeneşti se va 
naşte înţelepciunea, urmând calea arătată de stea, Pruncul va fi 
vizitat de cei invitaţi la botez. Chemarea ce mi-a fost adresată a 
ajuns deja la mine. Am revenit din anonimat pentru a-i pregăti 
Lui locul şi pentru a-L vesti pe El. Am venit să le dau de ştire 


Celor Drepţi că acestea sunt vremurile despre care vorbesc 
prorocirile. Urmează zile ale căror mori vor măcina cu iuţeală şi 
vor distruge orice sprijin omenesc. Se vor isca incendii care vor 
mistui până şi ultimele refugii ale materiei. Nu va exista nici o 
palmă de pământ, nici o urmă de acoperiş, unde cel prigonit să 
se poată opri, unde fugarul să se poată ascunde. Viţelul de aur 
de atâtea ori aşezat pe postament va fi doborât pentru ultima 
oară. Fluviile de lacrimi nu vor înmuia inimile demonilor cruzimii. 
Sângele se va revărsa ca un ocean, inundând ţări, oraşe, străzi, 
case, ogoare, grădini, lacuri şi râuri, căci înainte de oceanul 
răcoritor al Vărsătorului, întotdeauna pământul este curăţat de 
un potop de sânge. 

Multă vreme, înţelesul cuvintelor apocaliptice, rostite fără 
patos, n-a putut pătrunde în creierul, în nervii mei. Priveam 
ameţită contururile blânde, întunecate ale peisajului care vibra 
în cântecul greierilor. 

Faţa îmi era mângâiată de arome proaspete, răcoroase, de 
mirosul florilor de soc şi de salcâm. De undeva, de departe, se 
auzea lătrat de câini. Pe malul apei, vocile răguşite şi moi ale 
broaştelor cereau ploaie. Noţiunile de sânge, moarte, brutalitate 
josnică se retrăgeau în faţa păcii şi purității acestei nopţi... 
Totuşi brusc, de undeva din dimensiunea mistică a viitorului şi 
din Akasha (După cum afirmă hinduşii, Akasha este o materie 
mai subtilă şi mai arhaică decât eterul universal, la fel de 
străveche ca însuşi spiritul. Akasha conţine toate ideile 
evenimentelor Cosmosului. Ea nu este supusă cauzalităţii dar 
formele create din ea se supun legităţii acesteia) am fost 
copleşită de presimţirea grozăviilor anilor ce urmau, de 
distrugerea depăşind suportabilul şi imaginabilul, delirul urii, 
starea de aservire a unor mase de oameni lipsite de apărare, 
dansul demonic, imposibil de oprit, al inspiraţiilor sinucigaşe - şi 
peisajul calm se învioră deodată. Voci sinistre, teamă, nelinişte, 
tremur sesizabil numai pe calea nervilor, o aşteptare anxioasă, 
spasmodică prevestind groaza ce urma să se descătuşeze cu 
vuiet intempestiv - toate acestea vibrau acum în noapte şi 
senzaţia era atât de concentrată, atât de reală încât începui să 
mă sufoc, iar inima îmi porni într-un galop nebun. 

- Nu! am izbucnit, ferindu-mă. Omul nu are asemenea 
adâncimi! Nici un suflet nu ar suporta aşa ceva! 


- Prin natura sa, sufletul este atât divin cât şi demonic, în 
funcţie de cel care îl manevrează, de forţele Luminii sau de cele 
ale întunericului care au pus stăpânire pe manetele ce-l 
ghidează. Sufletul este materia primă subtilă, schimbătoare a 
existenţei. Efectele care îl vor copleşi sunt atât de elementare 
încât vor străpunge orice punct slab, lipsit de apărare. Aceasta 
este forţa urii. Cel care are o cât de mică predispoziţie pentru 
ură, cel care nu va lupta împotriva acesteia cu întreaga 
capacitate şi întreaga conştiinţă a spiritului său, acela este 
pierdut, acela va fi înregimentat în armata demonilor urii. Ura 
este cea mai înspăimântătoare, cea mai magică dintre puterile 
care au apărut până acum pe pământ. Depăşeşte şi domină 
orice altă slăbiciune omenească: egoismul individual, 
comoditatea, teama de moarte. Încinge fanatismul până la 
incandescență, topeşte individualitatea făcând-o să dispară în 
gloata care vrea doar să distrugă, cu preţul de a fi distrusă ea 
însăşi. 

Şi pentru ce trebuie să se întâmple toate acestea?! am 
întrebat eu aproape strigând, încât vocea mi-a răsunat între 
copacii adormiţi. Dacă dincolo de lucrurile vizibile există un 
Proiectant şi un Proiect, cum de permite dezlănţuirea forţelor 
destrucţiei? 

- Tocmai pentru că dincolo de lucrurile vizibile există un 
proiect,  răsună răspunsul lucid. Aceasta este marea 
transmutaţie a pământului. Esenţialul se va modifica. Cei 
contaminaţi vor fi eliminaţi, iar puţinii care vor rămâne se vor 
transfigura împreună cu el din plumb în metal nobil. Ceea ce se 
va petrece, va fi efectul injecţiei declanşatoare. Boala va erupe 
numai la cei care o purtau în stare latentă. 

- Oamenii sunt lipsiţi de putere, neştiutori şi iresponsabili. 
Însă conducătorii lor sunt conştienţi şi cinici. Modul cum aceştia 
se folosesc de magia neagră a propagandei este păcatul lor şi 
nu al oamenilor. Creierele înguste de proastă calitate sunt 
bombardate cu bombele editorialelor şi ale discursurilor 
radiodifuzate ce răspândesc otrăvuri ideatice. Cum să se apere 
oamenii? Ei sunt lipsiţi de noţiuni independente, nu au linii de 
forţă morală, nu au decât frustraţii. Sunt nişte copii care se 
îmbulzesc spre pieire, conduşi de flautul îmblânzitorului de 
şobolani din Hameln. Pentru ce să fie ei pedepsiţi? 


- Imaginea este corectă. Oamenii sunt nişte copii şi aceşti 
copii îşi permit câte o joacă foarte nemiloasă. Ei sunt nemiloşi 
unul faţă de altul, faţă de toate celelalte vietăţi şi chiar faţă de 
ei înşişi. Dar de-acum înainte pământul nu va mai fi terenul de 
joacă al unor copii, ci lăcaşul unor adulţi care gândesc. 

Am tăcut un timp. Cuvintele acestea nu puteau fi 
contrazise. Enunţurile sale erau nişte revelații ca viziunile lui 
Enoch, Baruch, Ezra şi loan şi învăţăturile profeților. Trebuia să 
le crezi sau să le negi fără echivoc. 

- Aş vrea să ştiu, am întrebat eu mai târziu domol, de ce ai 
venit la mine, tocmai la mine... din Tibet, prin Lublin, la Arca lui 
Noe? 

In clipa când am rostit aceste cuvinte, a dispărut tonul 
jucăuş născut dintr-un capriciu, din ideea fugară a ultimelor 
vorbe. Arca lui Noe! Cu ce conţinut grav s-a umplut deodată 
această denumire! Ciudata mea presimţire a fost întărită de 
vocea lui Adam Cadmon. 

- Am adus ceva, un lucru care trebuie păstrat... care trebuie 
să supravieţuiască noului potop de sânge. Mai târziu n-aş fi 
putut veni. 

Mă cuprinse o bucurie explozivă, nebunatică. Credeam că 
ceea ce spusese nu se referea doar la casa mea ci la întreaga 
mea ţară. 

- E vorba numai de căsuţa aceasta, îmi spuse el în chip de 
răspuns, despre Arca lui Noe. Şi va trebui să te agăţi puternic 
chiar şi de ea atunci când cerul se va întuneca şi furtunile se vor 
dezlănţui în apropiere. 
- Vrei să spui că nici această ţară nu va fi scutită de... 
- Da! E 
- Ei bine... iți stau la dispoziţie oricum. 
- Ştiam, spuse el cu simplitate. Am adus un manuscris. Aş 
vrea să-l păstrezi până când îţi voi trimite instrucţiuni despre 
ceea ce trebuie să faci cu el. In anii care urmează, la mine nu s- 
ar afla în siguranţă. Desigur, dacă te interesează, poţi să-i şi 
citeşti. 

x 

A doua zi după amiază şi-a luat rămas bun. 

Manuscrisului lui Adam Cadmon a intrat astfel pe mâinile 
mele. Acum procedez conform instrucţiunilor sale scrise, 


aducându-l la cunoştinţa celor rămaşi vii după potopul de sânge 
şi care caută, dezorientaţi, calea care îi readuce la viaţă. 
Cu el nu m-am mai întâlnit niciodată. 


MANUSCRISUL LUI ADAM CADMON 
CARTEA ÎNTÂI - PRIMA MATERIA 


„Nimeni să nu păşească cu cutezanță iresponsabilă pe 
calea ştiinţelor tainice, căci, o dată pornit pe această cale, va 
trebui să atingă țelul, altfel este pierdut. 

Pe această cale, a te îndoi înseamnă a te sminti, a te opri 
înseamnă a decădea, a te da în lături înseamnă a te prăvăli într- 
un hău fără fund. 

Tu, cel care ai început să citeşti această carte, dacă o 
citeşti până la capăt şi ai înțeles-o, vei deveni fie suveran, fie 
nebun. Fă cu ea ce vrei - dar nu o vei disprețui şi nu o vei uita 
niciodată. Dacă eşti pur, ca va fi ca o făclie în faţa ta, dacă eşti 
puternic, ca se va transforma în armă în mâinile tale, dacă eşti 
înțelept, vei deveni şi mai înțelept. Insă dacă eşti stricat, atunci 
această carte se va transforma în tine în flăcări infernale, îti va 
străpunge sufletul ca un pumnal ascuțit şi iţi va încărca 
conştiinţa cu povara regretului şi a neliniştii veşnice. 

(Eliphas Levy: Rituel de la Haute Magie) 


Sebastian, cel care nu a ajuns nicăieri 


Hans Burgner îmi este astăzi atât de străin ca şi celulele 
moarte şi înlocuite ale trupului meu. Cu câteva secole în urmă, 
totuşi, el fusese cel despre care, cu părtinirea emoţionantă a 
unor bucurii, nelinişti şi presimţiri afirma: acesta sunt eu! Hans 
Burgner era netrebnic, lacom şi avea mintea tulbure, totuşi în el 
a pornit fermentația care mi-a smuls viaţa de pe traseul circular 
al veşnicelor repetări. De aceea îmi încep istoria cu el. Aidoma 
preotului misterelor orfice, ofer mâna mea novicelui care vrea 
să mă urmeze în întunecimea nopţii, în adâncul unor păduri 
unde nu bate luna, prin naşteri, prin morţi, către porţile lui 
Hades. Am o făclie şi cunosc drumul. Cel care mă urmează nu se 
va rătăci. Până în zori vom sosi la templul soarelui răsare. 


M-am născut la Swandorf, în 1535. Bănuiesc că tatăl meu n- 
avusese nici un rol în conceperea mea, cu atât mai mult era 
amestecat însă ajutorul lui, vânjos şi neobrăzat, tatăl meu era 
morar: un om gras, cu ten alb-liliachiu, cu răsuflarea greoaie, un 
om blând şi distrat, de care mamei nu-i păsa nici cât de un sac 
cu faină. În schimb, personalitatea ei insuportabilă, capricioasă, 
zgomotoasă şi brusc schimbătoare umplea toată casa. Era cea 
mai instabilă femeie din câte am cunoscut. Nimeni nu putea şti 
cu cine va da nas în nas peste un sfert de oră: cu o castelană 
fină, visătoare, cu vreo ascetă puritană, înfăşurată într-o 
invizibilă rasă călugărească, emițând ca din puşcă sentinţe 
irevocabile, cu o curtezană turmentată, hlizită, cu ochii aprinşi şi 
buzele umede, sau poate cu o precupeaţă spurcată la gură care, 
cu ţipete ascuţite, îi face albie de porci pe toţi. Părerile ei despre 
unul şi acelaşi lucru se contraziceau cu trecerea clipelor şi, 
având o fire puternică, activă, neobosită şi despotică, din partea 
ei nu avea pace nici măcar un purice din casă. Ea-i punea pe toţi 
în mişcare, îi gonea încoace şi încolo cu dispoziţii contradictorii 
şi, după ce treburile se încurcau definitiv, iar oamenii şi 
animalele erau gata să-şi piardă minţile, privea în jurul ei 
excitată şi aproape mulţumită. 

- Sunt înconjurată de nişte idioţii declara ea cu voce de 
pasăre răpitoare şi, pe neaşteptate, mai curând sub efectul 
emoţiei plăcute, izbucnea în lacrimi. Plângea de mila propriei ei 
persoane. De asta era gata tot timpul. In faţa tatălui meu care 
transpira de speriat ce era, îşi enumera sacrificiile aduse de 
dragul lui, tinereţea ei îngropată, frumuseţea ei ascunsă sub 
obroc.... Şi, ajungând aici, amintea de fiecare dată de dragostea 
mortală a unui nobil aflat în trecere pe acolo. 

- Aş putea să mă îmbrac în mătase şi în catifea! hohotea ea 
cu un fals accent patetic, şi putrezesc aici, într-o fundătură 
împuţită, unde toţi se folosesc de mine. De la voi n-am auzit 
măcar o vorbă bună în viaţa mea! îmi vărs rărunchii muncind 
pentru voi şi nici unuia nu i-ar trece prin cap să spună măcar 
atât: mulţumesc, Theresa! 

Vorbea despre propria ei frumuseţe ca despre un fenomen 
al naturii, ca despre Soare, Lună şi stele şi avea fixa idee că este 
irezistibilă. Orice om care purta nişte nădragi şi se uita la ea, 
devenea pe loc „robul” ei. Toţi se dădeau în vânt după ea, 
începând cu ucenicul abia răsărit, până la apaticul bătrân 


cărător de saci. Ţărăncile, care tropăind prin curte îşi aşteptau 
rândul la măcinat, se holbau la ea uluite, neînţelegând nimic, 
când în spatele vreunei calfe de morar, le dădea de înţeles 
făcând cu ochiul şi prin semne mute că respectivul, care habar 
n-avea de nimic, i-ar fi aruncat nişte ocheade sau că ar fi atins-o 
cu bună-ştiinţă, cuprins de dorinţe arzătoare. Era o femeie 
înaltă, cu picioare ca nişte stâlpi şi cu oase puternice. 
Comparativ cu şoldurile ei imense în formă de pară, umerii 
păreau înguşti. Avea o faţă frumoasă. Tenul îi era curat, 
proaspăt, trăsăturile armonioase, numai nasul vădea o ascuţime 
neliniştitoare. Din ochii ei de culoare închisă, cam prea 
apropiaţi, cu pleoape bombate, răzbătea o duritate rece. Râsul 
ei avea rezonanţe de tinichea. Încă din prima clipă de când m- 
am trezit la conştiinţă, am simţit repulsie faţă de ea. 
Agresivitatea zgomotoasă cu care se amesteca în toate, 
intervenind în orice intimitate, mă transformase într-un copil 
singuratic. 

Angajaţii noştri veneau şi plecau ca norii pe cer. Chiar şi 
flăcăul cu care avusese o legătură furtunoasă, hârâită, plină de 
gelozie, o luase la sănătoasa curând după naşterea mea. Tata şi 
cu mine nu aveam aceeaşi posibilitate de a fugi de ea. Tata 
devenise pe atunci prea gras, bolnăvicios şi comod, iar eu eram 
un copil neajutorat, aservit ei prin neputinţă. lIzbucnirile ei 
drăgăstoase, de neocolit, sărutările zgomotoase, umede, 
grosolane erau şi mai insuportabile decât palmele rapide, 
usturătoare şi dese pe oare mi le aplica pe obraz fără nici un 
preambul. Dacă eram nevoit să trec prin odaie, dintr-un motiv 
oarecare, pe lângă ea, mă puteam aştepta fără îndoială fie la 
sărutări, fie la palme. Mă străduiam sa le evit pe amândouă. Era 
extraordinar de zgârcită şi îi părea rău de fiecare îmbucătură de 
mâncare pe care o dădea altuia. Ea însăşi era gurmandă pe 
ascuns; dar tatei şi mie ne predica neîncetat cât de dăunătoare 
este lăcomia la mâncare, interzisă şi de poruncile bisericii. Ne 
silea să respectăm cu stricteţe posturile. Calfele şi ucenicii noştri 
erau în ochii ei nişte „maţe sparte”. Tata avea o poftă de 
mâncare inegalabilă, iar eu, fiind în plină creştere, eram mereu 
flămând ca un animal tânăr, deci furam din cămara de alimente 
şi mâneam tot ce îmi cădea la îndemână. Erau momente jalnice 
şi amuzante clipele când îmi surprindeam tatăl, în propria lui 
cămară, pe când, cu o mutră de hoţ spăşit, înfuleca gemul, în 


timp ce suspina şi se îneca, îmi întindea, cu smerenia unui 
complice ruşinos, un fir lung de cârnat sau o bucată de friptură. 
- Uite, Hans... eu am ajuns deja la dulciuri... dar ai grijă să 
nu afle maică-ta, şoptea el. Ar fi îndurerată că n-am postit... 
zadarnic i-aş explica, n-ar înțelege că Dumnezeu m-a făcut să- 
mi fie greață de peştele fiert în apă... ea este atât de... 
dogmatică... În problemele religioase... 

- Tată, dumneata crezi că ea posteşte? întrebam eu cu gura 
plină. Nici prin cap nu-i trece! Mânca rață umplută cu castane la 
privată! Am văzut-o cu ochii mei! 

- Ai spionat-o pe maică-ta la privată? mă privi el 
scandalizat, dar nu mai avea destulă forță nici ca să se revolte. 
Dădu din mână. Tu nu o înţelegi, Hans. Pentru ea mântuirea 
sufletelor noastre e pe primul plan... Ţi-am lăsat un pic de 
gem... Pe urmă aruncă borcanul în pârâu. 

Tata a scăpat înaintea mea. În timpul mesei de prânz, 
lingura se opri în mână, capul se înroşi apoi se învineţi, căzu de 
pe scaun şi muri. 

Mama îl jelea în variante surprinzătoare. Mai întâi se 
înălţase în rolul unei înduioşătoare văduve dramatice. Îl numea 
„Scumpul meu drag“. Inventa scene înduioşătoare despre 
ultimele lui ore, despre cuvintele pe care  decedatul, 
presimţindu-şi moartea, le adresase: „Tu ai fost cea mai 
minunată femeie din lume, Theresa!... Nici dacă aş avea o sută 
de vieţi nu ţi-aş putea mulţumi pentru tot ce ai făcut pentru 
mine... Ce-aş fi ajuns eu fără tine?” Adevărul era că, cu câteva 
ore înainte de moartea lui, ea l-a ocărât fără milă pe decedat din 
cauza unor pantaloni de doc care crăpaseră pe o porţiune lată 
tocmai pe fund, când el s-a aplecat. Mai târziu am auzit-o 
spunând cu năduf: „A halit până a crăpat! Ştiam eu că aşa va 
sfârşi!“ 

În rest, viaţa la moară era interesantă şi variată. Din satele 
învecinate soseau ţărani cu căruţe, aducând grâu la măcinat şi 
veşti. Nu departe de moară trecea drumul mare, pe care, în 
afară de căruţe, se iveau uneori şi caleşti elegante. Nu prea 
stăteam pe acasă. Treceau drumeţi de tot felul, tineri meseriaşi 
călători, trimişi în drumeţie de breslele lor, nişte băieţi liberi şi 
amatori de cântece, atraşi de marele magnet al oraşului 
Nurnberg. Uneori mă alăturam lor şi îi petreceam până când 
oboseala, foamea şi asfinţitul mă goneau spre casă. Ascultam 


poveştile lor, inhalam vesela dezrădăcinare care-i învăluia. În 
visele mele, drumul mi se întindea infinit sub picioare. În visele 
mele nu mă întorceam acasă. 

x 

Mama avea un unchi care apărea pe la noi din când în 
când. Se numea Sebastian. Mamei îi era tare ruşine cu el, dar 
într-un fel inexplicabil se şi temea de el. Nu îndrăznea să-l dea 
afară şi îl îndestula cu de toate. Era un om cu faţa întunecată, 
înalt, slab şi chel, cu un nas de uliu şi cu pungi sub ochii înroşiţi. 
Când îşi desfăcea buzele subţiri, ironice, îi apăreau dinţii 
prelungi şi galbeni. Una din urechi îi lipsea. 

Umbla destul de murdar şi bea de stingea. Ştia să scrie şi 
să citească şi când începea să vorbească, în jurul lui amuţeau 
toţi. Mama zicea că minte de îngheaţă apele, totuşi îl asculta şi 
ca când povestea despre ţări străine, despre băştinaşi cu pielea 
întunecată, despre uriaşi şi pitici, despre monştri cu un singur 
ochi sau cu un singur picior, despre oameni zburători şi te lăsa 
să crezi că a văzut toate acestea cu ochii lui. Se pricepea la 
confecţionarea unor amulete, la prepararea elixirelor de 
dragoste, ştia să ghicească viitorul şi să facă descântece. Cu un 
cuvânt, era „vrăjitor”. Pe mine mă impresiona puternic. ÎI 
consideram cel mai de seamă om dintre cei pe care îi 
cunoşteam. 

Treptat, am priceput de ce se temea mama de Sebastian. Îi 
era frică „să nu-i facă vrăji”. Faptul în sine, că s-a găsit pe 
această lume un om care să pună frâu firii aprige a mamei mele, 
trezea în mine un respect nemărginit. Mă ţineam de Sebastian şi 
nu-l slăbeam nici o clipă. Îl urmam în plimbările lui lungi şi îl 
urmăream cu respect amestecat cu groază în timp ce, băut 
fiind, vorbea şi gesticula singur. 

- Nu! spunea el. Cel care nu s-a născut sub semnul lui 
Saturn, degeaba se căzneşte... se opri brusc şi începu să cânte 
cârâit: 

„Qui de virgis fecit aurum 

Gemmas de lapidibus...”. 

Izbucnea în hohote de râs care semănau cu behăitul jalnic 
al caprelor, apoi o lua din nou la sănătoasa. Picioarele mele 
scurte de copil abia dacă se puteau ţine după el. 

„Dobitoci! Dobitoci!” izbucnea din când în când. 


La început, nu mă băga în seamă, de parcă nici nu eram 
prezent. Mai târziu, treptat deveni conştient că mă aflam mereu 
în preajma sa. 

- Ce vrei, măi? se răsti la mine. 

M-am speriat aşa de rău că am transpirat tot. Nu ştiam cum 
să exprim ceea ce simţeam faţă de el pentru că nu era ceva clar 
nici pentru mine. 

- Eu... am îngăimat cu greu, vreau să fiu la fel ca 
dumneata... 

Părea uimit. 

- Aşa... măi? Şi pentru ce?! 

- Pentru că dumneata eşti... altfel. De dumneata le este 
frică. Şi mama se teme de dumneata. 

Se uită la mine atent. De pe faţa lui dispăru pentru prima 
oară expresia acră, răuvoitoare. Astfel era parcă un altul: 
bătrân, obosit şi lipsit de speranţă. 

- Du-te la joacă, copile... Du-te... 

Până şi vocea lui avea un alt răsunet acum. Era domoală şi 

tristă. 
- Nu umbla după mine! Fă-ţi cruce şi spune: „piei din faţa 
mea!“ Eu sunt blestemat. Moara asta va fi cândva a ta. Macină 
grâul şi nu te gândi la altceva. Ascultă, să-ţi scoţi din cap 
treburile astea. Să nu crezi în ce spun eu. Eu vorbesc alandala. 
Altfel ar trebui să urlu şi să mă dau cu capul de pereţi. Nu ştiu 
nimic! Nimic! Mi-am părăsit căminul, nu am nevastă, nu am 
copii şi n-am sosit nicăieri. Năluca aurului m-a vrăjit. Voiam să 
domnesc peste trei lumi şi nu mai am mult până să crăp pe 
marginea vreunui şanţ. 

În ochii lui se adunau lacrimi senile, iar inima mea se umplu 
de o milă nesfârşită faţă de el. 

- Nu vorbi aşa... nu... ÎI rugai şi izbucnii în plâns şi eu. 

De ce plângi? spuse el brutal. Sunt lucruri mai bune pentru 
care să plângi! Sper că acum nu mai vrei să-mi semeni! Se 
şterse mânios la ochi cu mâneca surtucului. 

— Ba vreau, spusei cu statornic. Vreau să învăţ vrăjile. 

Vreau să fac vrăji. Vreau să le fie frică de mine. Şi oamenii 
să facă tot ce le poruncesc, şi... 

Râse. 

— Eşti un copilandru încăpățânat! Ai capul tare cum îl 
aveam şi eu. 


Mă apucă de umeri. 
— Dacă nu mă ocup eu de tine, un altul te va zăpăci şi mai 
rău. Măcar eu aş avea grijă să nu te sminteşti cu totul. 
N-o să păţeşti nimic dacă te învăţ să scrii şi să citeşti... 
Bietul de el, greşea şi în această privinţă. 
x 


Astfel ne-am împrietenit. Sebastian a început să mă 
instruiască. Ţinea la mine tot mai mult, încât nu mai pleca de la 
noi. Inainte nu stătea mai mult de câteva luni. Firea lui 
neliniştită îl îndemna să plece mai departe. Acum însă rămânea 
— spre marele necaz al mamei — ca să fie aproape de mine. Mă 
făcu părtaş la toate secretele şi toate tristeţile sale. M-am ataşat 
şi eu de el, de parcă mi-ar fi fost părinte. Metoda lui pedagogică 
era deosebit de interesantă şi distractivă, aşa că am învăţat să 
scriu, să citesc şi să socotesc ca din joacă, ba s-a lipit de mine şi 
ceva latină, căci el îşi împăna adesea spusele cu citate latineşti 
pe care apoi mi le traducea. Avea câteva cărţi de alchimie. M- 
am aruncat asupra lor şi le-am citit şi răscitit până când le-am 
învăţat pe de rost. Literele m-au fermecat din clipa în care am 
pătruns înţelesul lor. Cea mai puternică impresie mi-a făcut-o 
cartea despre Nicolas Flamel, renumitul alchimist francez. În 
carte era descris modul în care Flamel a intrat în posesia Pietrei 
Filozofale, care se numea pe latineşte Philosophorum Lapide. 
Flamel s-a născut în 1333 la Pontois. A trăit la Paris în condiţii de 
strâmtorare. Apoi, în 1382, a apărut la Paris în chip de bogătaş. 
Părea că dispune de o avere inepuizabilă, întemeia fundaţii cu 
sume incredibile, a construit paisprezece spitale şi trei capele. 
Bogăția lui îl iritase chiar şi pe rege, iar parlamentul a întreprins 
cercetări, fără să poată stabili altceva decât că Flamel şi-a 
agonisit averea cu ajutorul Pietrei Filozofale, transformând în 
aur metale obişnuite. Din propria lui descriere reieşea că în 
1357 cumpărase de la cineva, la un preţ de nimic o scoarță de 
copac pe care erau scrise nişte semne. Timp de douăzeci şi unu 
de ani s-a străduit zadarnic să descifreze inscripţia. În sfârşit, 
plecă în Spania ca să găsească acolo pe cineva destul de învăţat 
pentru a citi cele scrise. La Santiago de Compostella întâlni un 
doctor învăţat care a reuşit să descifreze şi să traducă 
manuscrisul. Acesta fusese scris de un evreu, pe nume Avraam, 
şi era adresat fraţilor săi. Descria procedeele de obţinere a 
Pietrei Filozofale. Flamel susţinea că această materie făcătoare 


de minuni nu numai că transformă mercurul în aur, ci 
prelungeşte şi viaţa... 

„Prelungeşte şi viaţa..”. Aurul în sine nu mă prea interesa, 
dar posibilitatea de a scăpa de moarte m-a înfierbântat, 
tulburându-mă până în străfundul sufletului. Sebastian observă 
ce se petrece cu mine şi se sperie: 

- Hans, ascultă-mă. Ascultă-mă pentru numele lui 
Dumnezeu! Alchimia mi-a zăpăcit şi mie capul. Este mai bine să 
nu crezi nici un cuvânt din ce este scris aici! Eu m-am străduit 
destul... le-am încercat pe toate. Am fost angajat la un şarlatan 
de acest soi care zicea că posedă Aurum Potabile. Era o 
înşelătorie de rând. Încercase să dea iarna în bogăţia unui 
baron... dar a fost descoperit. A plătit cu viaţa. Elixirul nu l-a 
salvat. Pe mine m-a costat... o ureche. 

- Nu cred că toţi alchimiştii sunt nişte escroci! mă 
încăpăţânam eu. Poţi tu să-mi dovedeşti că Piatra Filozofală nu 
există?! 

Tăcu şi se uită în altă parte. 

- Hans, eu... nu zic că nu există... Există. Dar unul de teapa 
noastră nu poate pune mâna pe ea. Celor ca noi le poate 
distruge existenţa. Ne transformăm în nişte gângănii care 
zboară spre flacără. Alchimia este ocupaţia unor domnitori. 
Cerşetorii care poartă doar răsfrângerea flăcării galbene ajung, 
din cauza ei, în camerele de tortură. Ajunge ca cineva să 
„Ciripească” despre un iluzionist itinerant că ar fi în posesia 
„Leului Roşu“, acesta va fi imediat prins de un rege, de un prinţ 
domnitor, de un markgraf sau de un pontif. Mai întâi prostul se 
îngraşă în traiul bun, apoi, de frică, se apucă de băutură căci 
ştie prea bine ceea ce nu ştie, dă din colţ în colţ, până ce ajunge 
să-l plictisească pe senior şi capul îi va fi separat de trup. 
Desigur, nu toţi sunt nişte escroci. Unii n-au mintea întreagă. 
Aceştia cred mereu că nu mai au de făcut decât o singură 
experienţă, un singur pas până la realizare şi intră de bună voie 
în capcană pentru a pătrunde într-un laborator utilat şi a 
dispune de materiile necesare... 

- Dar cei veritabili?... unde sunt cei veritabili?!, am întrebat 
eu avid. 

- Nicăieri, băiete. Nu-i poţi vedea. Se ascund. Ştiu ei de ce. 
Peste tot îmbracă formele şi culorile mediului. Se amestecă în 
mulţime. Se prefac. Îi urmezi dintr-un sat în altul, dintr-un oraş 


în altul şi peste tot unul din ei a trecut tocmai pe acolo. A 
efectuat transmutaţia singur sau a pus pe cineva s-o facă, 
pentru ca flacăra mistică să nu se stingă, pentru ca în inimile 
oamenilor să nu piară neliniştea chinuitoare - apoi a dispărut 
fără urmă. 

- Dar de ce trebuie să se prefacă şi să dispară?! Ei ar putea 
fi mai puternici chiar decât regii şi... 

- Tocmai de aceea. Nu le plac camerele de tortură. Regele 
nu suportă în jurul său decât slugi. lar Adeptul este un suveran. 
El a învins cel mai redutabil duşman: moartea. El nu trăieşte 
pentru a umple cu aur vistieriile goale ale unor cotropitori 
nesătui sau ale unor prinți desfrânaţi. Fabricarea aurului este 
numai ceva de suprafaţă în alchimie. Alchimia este un ocean 
foarte adânc, Hans, dar el îşi dezvăluie profunzimile numai în 
faţa celor aleşi. lar noi nu ne numărăm printre cei aleşi. Adepții 
care ştiu să facă aur, nu-şi fac aur pentru ei, şi nu dau două 
parale pe viaţa pe care au câştigat-o. 

Ei nu au dorinţe. Eu unul tremur când mă gândesc la aur şi 
aş vrea să trăiesc secole întregi pentru a mă tăvăli prin toate 
băltoacele plăcerilor lumeşti. Din cauza aceasta... ştii... tocmai 
din cauza aceasta n-am ajuns nicăieri şi nici tu n-ai ajunge, 
Hans! Tu îmi semeni mie. Eşti născut sub aceeaşi zodie. Scoate- 
ţi alchimia din cap, pentru că te transformi într-un pribeag 
nefericit şi, în locul vieţii veşnice, îţi pierzi chiar şi această unică 
viaţă. 

Putea să-mi tot vorbească! Eram contaminat până în 
străfundul sufletului. Nu reţinusem din spusele lui Sebastian 
decât un singur lucru: că Elixirul există... că e o realitate! Că 
este! Şi dacă este, eu voi pune mâna pe el! Ce ar putea să mă 
oprească? Chiar dacă Sebastian n-a reuşit! Eu voi reuşi. Eu nu 
trebuie să mor! Trebuie să trăiesc. Multă vreme. Veşnic. Nu 
trebuie să mă transform într-un cadavru umflat şi împuţit ca 
bietul meu tată care, pe căldura verii, în câteva ceasuri, a 
început să se descompună. Un astfel de gând era insuportabil, 
revoltător şi josnic! 

Sebastian bea tot mai vârtos. 

- De-acum beau şi din cauza ta, Hans, spuse el când i-am 
făcut reproşuri. Până acum beam numai de mila mea. Te văd 
terminat! Aş fi vrut să te feresc măcar pe tine prin exemplul 
destinului meu nenorocit! 


Încercam să-l ajut. Îl imploram să nu se distrugă, că fără el 
eu n-aş suporta nici o clipă viaţa alături de mama. Plângea. Aşa 
ceva se întâmpla tot mai des. Se jura, îmi promitea că nici nu 
mai aruncă ochii pe băutură. A doua zi, în zori, îl aduceam cu 
tăgârţa de la crâşmă, în râsetele şi bătaia de joc a ucenicilor şi 
calfelor. Îmi ardea obrazul de ruşine, dar îl căram cu 
încăpățânare, cu dinţii încleştaţi. Chiar dacă e mort de beat, 
gândeam eu, chiar şi aşa degetul lui cel mic valorează mai mult 
decât capetele voastre care răsună de goale ce sunt! Dobitoci! 

Într-o astfel de stare de inconştienţă alcoolică l-a ajuns din 
urmă moartea. Când l-am văzut zăcând nemişcat, cenuşiu şi 
uscat, cu bărbia păroasă căzută, când nu mai puteam spera că, 
tuşind şi văitându-se de o cumplită durere de cap, se va scula 
din pat, ridicându-şi privirea umilă de câine către mine şi 
jurându-se: „Nu spune nimic, te rog, nu spune nimic, Hans, de 
ce m-ai crede tu pe mine?! Sunt un nimeni, bun de aruncat la 
gunoi, un animal împuţit! Dar ascultă-mă. Azi s-a întâmplat 
pentru ultima oară! Scuipă-mă în ochi dacă mă mai îmbăt 
vreodată! Ai să vezi tu!”. Atunci am înţeles ce înseamnă să 
rămâi singur pe lume. M-am ascuns în spatele grânarelor şi l-am 
plâns pe Sebastian cu amărăciune, cu furie, ieşindu-mi din fire. 

- De ce m-a părăsit? Aş mai fi avut nevoie de el ca de pâine 
şi de apă. El ţinea singurul fir de care mă puteam agăța şi care 
m-ar fi putut conduce spre țelul meu. Pentru a doua oară 
vedeam de aproape moartea şi ştiam că nu mă voi împăca cu 
gândul ei niciodată. Cu o clipă în urmă cineva trăieşte încă, 
zâmbeşte, simte, se gândeşte la insulele oceanului dulce şi cald, 
unde se înalţă palate doldora de comori străvechi, încearcă să 
ghicească ce fel de fiinţe trăiesc pe alte planete, cercetează 
obrazul rigid al Lunii, povesteşte despre ciclopi şi monştri... iar 
deodată zace mort. Unghiile îi sunt vinete, trupul se întăreşte ca 
un trunchi de copac, pe faţă îi stăruie un zâmbet rece şi e mut 
ca pietrele. Nu! Aşa ceva e prea rău şi prea lipsit de noimă! 
Sebastian ar fi trebuit să mai trăiască pentru atâtea lucruri... iar 
eu... eu nu trebuie să mor deloc! 

x 

Pe măsură ce îmbătrânea, mama devenea tot mai 
insuportabilă. Pornirile, pasiunile erupeau din ea tot mai 
necontrolate. Calfele noastre, fără să se ascundă, făceau haz de 
încercările ei de a se strecura în paturile lor şi ziceau că-l are pe 


dracu' în oase. Dacă vreunul cădea de acord să-i fie ibovnic, 
acela se şi credea stăpân peste avere şi dădea porunci tuturor, 
până şi mie. Mama s-a îndrăgostit apoi de o gorilă cu pieptul 
păros şi palme cât lopeţile, şi cu toate că era cu vreo douăzeci 
de ani mai bătrână decât el, voia să facă nuntă. Eu, desigur, nu 
mă înţelegeam deloc cu viitorul meu lată vitreg. Ştiam că o 
amăgeşte pe mama numai ca să pună mâna pe moară, dar 
zadarnic îi vorbeam femeii posedate de porniri erotice. Ori de 
câte ori controversele explodau între noi, ea îi dădea dreptate 
ţiitorului. Eram de-acum un flăcău răsărit, „cu ochi iscoditori şi 
gura spurcată” care „o pizmuiam pe mama mea pentru fericirea 
ei“. Mă numea invidios şi egoist. Toată viaţa nu avusese o 
singură clipă de bine, alături de tata robotise întruna, pe mine 
„mă hrănise cu sângele inimii ei” şi acum, când în sfârşit l-a 
întâlnit pe „cel adevărat”, eu mă pun de-a curmezişul fericirii ei. 
Ajunsesem la limită. Nici casa, nici peisajul, nici susurul pârâului 
nu mă mai reţineau; parcă toate s-ar fi înstrăinat de când 
sufletul lui Sebastian plecase de aici, luând cu sine toată căldura 
şi toată lumina. lar praful drumului mare se ridica auriu în soare 
după trecerea fiecărei căruţe sau caleşti. Mă apucă o nerăbdare 
febrilă. Ce mai aşteptam aici? Aveam senzaţia cu fiecare zi, cu 
fiecare ceas că pierd ceva ce mă aşteaptă în altă parte, pe 
meleaguri noi, printre alţi oameni. Tumultul inimii fierbinţi a 
oraşului Nürnberg bubuia de departe. Drumeţii veneau şi 
plecau; aduceau veşti, cântau şi povesteau. Nu mai aveam 
stare. 

Mi-am părăsit mama şi meleagurile copilăriei fără să-mi iau 
bun rămas. Mi-am umplut traista cu merinde şi am luat cu mine 
istoria lui Nicolas Flamel. 

Aveam optsprezece ani când am pornit către Nurnberg, 
oraşul liber. 


Eduard Anselmus Rochard 


A trecut o jumătate de an până am ajuns în locul spre care 
pornisem. Mai întâi trebuia să fac rost de bani. Am încercat cu 
munca fizică. Crăpăm lemne, căram apă prin gospodării, săpam, 
pliveam, dar simbria era mizeră, iar serile cădeam în pat ca 
butucul. Nu. Era o muncă pentru animale, nu pentru oameni, 


mai ales nu pentru unul ca mine care tânjeam către cu totul alte 
lucruri. 

La Amberg m-am întovărăşit cu un scamator care trecea 
din târg în târg. Era un omuleţ de origine italiană, micut, 
sporovăitor, iute şi isteţ ca o şopărlă. Îşi zicea Messer Vincenzio 
Giacomini. Işi însuşise o singură ştiinţă, dar pe aceea o ştia bine 
de tot: cum să scoţi bani din prostia şi credulitatea oamenilor. 
Ghicea în palmă, prepara leacuri miraculoase pentru femei 
sterile şi bărbaţi cu forţe în declin, scria scrisori de dragoste şi 
compunea versuri pentru ocazii, dar la nevoie scotea şi măsele 
şi lua sânge. Se pricepea de minune să deschidă zăvoare şi 
lacăte, să subtilizeze obiecte mici şi să le facă apărute din 
buzunare străine, într-atâta că oficialităţile italieneşti au 
considerat că e mai bine să-i mute terenul de activitate în afara 
graniţelor Italiei. Se respecta pe sine şi îşi respecta propria 
„artă” într-un mod nelimitat. 

- Acestea sunt lucruri serioase, Hans - zicea el cu un soi de 
cinism şi îngâmfare amestecată cu o notă de zeflemea. Eşti un 
tip norocos că ai dat de mine. Fii atent şi învaţă. Ştiinţa mea e 
aur curat. Dacă cineva îşi întinde către tine palma, tu fă-te că o 
cercetezi cu toată atenţia dar între timp uită-te bine la omul pe 
care îl ai în faţă. Nu e greu să-ţi dai seama din ce categorie face 
parte. Trebuie să înveţi douăsprezece scheme, una din ele se va 
potrivi. Important e să vorbeşti cât mai mult. Amestecă 
cuvintele, încrucişează-le şi încurcă-le, victima ta va găsi printre 
ele ceva de înghiţit, după care va începe să măcăie de zor 
despre minunea care s-a întâmplat. lar materia de bază a 
băuturilor miraculoase este apa, nu uita asta! Puterea magică se 
află întotdeauna în eticheta lipită pe sticlă. Seamănă foarte bine 
cu omul: pe dinăuntru apă chioară, pe dinafară nume şi rang. Cu 
cât esenţa are gust mai neplăcut, cu atât vor crede mai mult în 
ea, aşa că bagă sare, piper, bagă oţet, pentru ca cel care o 
gustă să simtă o groază solemnă când îi atinge limba, iar maţele 
să-i ardă ca în flăcările iadului. Să simtă că a înghiţit ceva! Pe 
această cale, din multe cratere stinse am scos eu focuri de 
artificii. Am o armată întreagă de fini. Pacienţii mei, în chinul lor 
fericit, erau încredinţaţi că zămisliseră ei înşişi aceşti fii, iar 
femeile, din fericire, nu au o fire pârâcioasă, atunci când e vorba 
de fructul propriului lor pântec. De aceea, legenda imaculatei 
concepţiuni s-a putut menţine atâta vreme. 


Un singur cusur iremediabil avea Messer Vincenzio. Nu-i 
plăcea să plătească. Nu recunoştea decât dreptul său de a primi 
bani. Nega cu vehemenţă că ar trebui să şi cheltuiască. 

- Nu fi nerecunoscător, Hans, spunea el jignit că îi ceream 
simbria. Eu nu te plătesc cu bani. Poţi câştigi vere cu arta în ale 
cărei taine te introduc. Eu sunt bătrân, mă voi retrage curând şi 
îţi las ţie terenul. Ai răbdare. 

Tocmai pentru că mă introdusese în „tainele artei sale“ nu 
acceptam să mă păcălească şi pe mine. l-am fost hamal, 
vânzător de leacuri miraculoase, om-reclamă,  încasator, 
spălătoreasă, bucătar, căutător de cvartir şi ucenic, şi el nu m-a 
plătit nici măcar cu un şfanţ. După câteva luni de colaborare, l- 
am lăsat pe bătrânul escroc în plata Domnului, ducând în 
buzunar exact suma pentru care ne tocmisem dinainte în 
schimbul muncii mele. A avut apoi timp să se gândească ce 
ucenic talentat a pierdut. Îi scosesem banii de sub pernă fără să- 
i fi tulburat nici un pic somnul. 

x 

Nurnberg. De când auzisem prima dată despre acest oraş, 
el mi-a apărut în imaginaţie ca locul din poveste al posibilităţilor 
nelimitate, cu contururi ce se pierdeau într-o ceaţă colorată, se 
lărgeau şi se schimbau neîncetat. Oricât de multe mi-am 
imaginat despre acest oraş, aflat atunci în culmea clocotitoare a 
destinului său dramatic, când i-am zărit, nu m-am simţit 
decepţionat. Frumuseţea lui m-a fermecat. Strălucea ca o 
casetă de bijuterii vrăjită, cuibărit în peisajul de smaragd al 
pădurilor romanţioase şi al munţilor stâncoşi. Vârfurile gotice ale 
bisericilor, capelelor şi turnurilor de cetăţui creau un efect 
muzical, aidoma sunetelor înălțate spre cer ale psalmilor 
bisericeşti. Pe străzile sale înclinate, pavate cu pietre rotunde, 
printre casele voioase, clădite parcă din turtă dulce, părea că 
toţi oamenii pe care îi văzusem în peregrinările mele s-ar fi 
adunat pentru a alcătui o mulţime imensă. Pe lângă dialectele 
diferitelor regiuni germane, auzeam adesea vorbe cehe, 
franţuzeşti şi italieneşti. Ameţit, cu ochii rotunzi şi cu sufletul 
deschis, mă lăsam antrenat de şuvoaiele de oameni, străbătând 
străduţele înguste ale breslelor, şi piaţetele ce se deschideau 
din piaţa catedralei sau din cea comercială. Vedeam grupuri 
gălăgioase de studenţi, precupeţe voinice, tineri meseriaşi 
itineranţi, cu jiletci de catifea, fecioare cu pieptul încorsetat, 


călugăriţe cu priviri adormite, călugări voioşi, cu burţi bombate, 
preoţi cu feţe ascetice, cerşetori acoperiţi de răni respingătoare, 
ţărani mirosind a bălegar, mânând vaci bălţate, călăreţi care îşi 
făceau drum cu strigăte răsunătoare printre ucenicii comerciali 
care cărau mărfuri şi strigau obscenităţi. 

Timp de câteva săptămâni m-am plimbat de colo-colo prin 
oraş, pierdut şi fericit în tumult şi, când mi-am cheltuit şi ultimul 
bănuţ, m-am angajat la un mic han, în apropierea Bisericii 
Sebaldus. N-am spus că ştiam să scriu, căci ar fi trebuit să stau 
ghemuit cât e ziua de lungă în biroul întunecat de lângă 
bucătărie, iar eu nu voiam să mă exclud din tumultul 
evenimentelor. Doream să văd, să aud, să urmăresc totul, cu 
toate simţurile, voiam să stau la pândă cu speranţa că, din 
mulţimea aceasta care se rostogolea ca un fluviu, destinul îmi 
va arunca în faţă posibilitatea sau persoana care mă va apropia 
de țelul meu. 

Căratul apei şi al cuferelor în odăi mi-a oferit experienţe 
interesante. Mi-am dat seama că, în dormitoarele lor, doamnele 
fine sau burghezele oneste, după ce scăpau de servitoarele sau 
cameristele lor somnoroase, deveneau şi ele cu totul 
asemănătoare cu slujnicele dornice de aventuri uşoare. Eram un 
tânăr voinic şi arătos şi îmi plăcea să mă spăl. Odăile liniştite, 
închise, precum şi situaţia de provizorat, erau pentru aceste 
femei nişte ocazii nepreţuite de a-şi face de cap. Mă miram cât 
de mult se asemănau între ele în pornirile lor erotice abia 
mascate, în identitatea expresiei feţei lor, a gesturilor de 
cochetărie, a nuanţei vocii, a mişcărilor prin care îşi exprimau 
disponibilitatea galantă. Dacă tocmai aveam o poftă fugitivă, 
mai gustam din fructele pomului cunoaşterii care îmi erau 
oferite astfel, dar ele nu mă impresionau prea mult. Eram mult 
prea pasionat, preocupat, încărcat de nelinişti transcendentale 
pentru a privi viaţa cu ochii lui Boccaccio. Toate gândurile şi 
întreaga mea fiinţă erau subjugate de ideea, devenită o 
adevărată fixaţie, că gustul morţii otrăveşte viaţa. Viaţa este 
superbă, dar ce folos dacă nu te poţi bucura de ea decât timp 
de câţiva ani; dacă după câteva plăceri fugare omul se 
transformă într-o ruină epuizată, muşchii se înmoaie, dinţii îi 
cad, iar viaţa se stinge ca flacăra lumânării?! Nu pricepeam cum 
de pot oamenii să se îmbulzească, să năzuiască, să se 
împopoţoneze, să poarte cu mândrie titluri şi ranguri, să se 


însoare, să facă copii, să exercite meserii, să petreacă, să 
călătorească, să meargă la biserică, să predice, să scrie cărţi, să 
le citească, să vindece, să înveţe şi să predea învățături, de 
vreme ce viaţa lor putea să se sfârşească în orice clipă, în cel 
mai bun caz peste câteva decenii. Când ei mergeau la 
înmormântări şi îl priveau în faţă pe cel mort, îşi vedeau de fapt 
propria condamnare la moarte; cum de nu o luau la goană din 
cimitir, din casele lor, din familiile lor, ca să caute pe undeva 
elixirul, viaţa veşnică, plăcerea nesfârşită şi tinereţea eternă? 
Acest elixir exista pe undeva. Oricât de greu ar fi să-l 
dobândeşti, chiar mai greu decât să acaparezi cele mai mari 
comori din lume şi cea mai neîngrădită putere - totuşi elixirul 
există! Ce valoare are tot ceea ce pământul oferă, ce valoare 
are însuşi pământul, dacă trebuie să mori? Priveam mulţimea 
care se bulucea pe străzi, bucurându-se de soare, discutând cu 
voioşie, priveam obrazul descompus de plăcere al femeii pe 
care o ţineam în braţe şi simţeam aceeaşi cutremurare: păi, ei 
nu ştiu?! Nu se gândesc la asta? Ei cred că vor fi scutiţi? Oare 
din oglinda în care se uită zâmbind, nu-i priveşte niciodată 
propria lor faţă moartă, rigidă, acoperită de pete cadaverice, cu 
buzele deschise, cu ochii ficşi? Cum de se ocupă ei de altceva? 
Nu ştiu oare că orice clipă e de mare preţ; că în clipa următoare 
s-ar putea să fie prea târziu?! 
x 

Într-o zi de octombrie, atinsă de răcoare, la han sosi un 
muşteriu modest. În primele clipe nu i-am dat nici o atenţie. Era 
o figură care nu reţinea privirea; haine închise la culoare, 
pierdut în mulţime, incolor, retras în fundal. Işi căra lucrurile 
singur într-o ladă vopsită în albastru, ferecată cu colţari. Închirie 
o odaie ieftină, cu geamul spre curte. In timp ce discuta cu 
hangiul, constatasem că vorbeşte germana corect dar cu un 
uşor accent străin. Deoarece am mai întâlnit câţiva francezi, din 
felul cum vorbea şi din numele lui, am dedus că trebuie să fi fost 
şi el francez. Se numea Eduard Anselmus Rochard. 

Spre seară, i-am dus apă caldă în cameră. Stătea la masă şi 
desena ceva. Alături avea un compas, lângă cot o carte 
deschisă, iar în faţă tuş şi hârtie. In cercul trasat cu tuş şi 
împărţit în mai multe sectoare, desenase nişte semne de 
neînțeles. Această activitate ciudată mi-a atras pe loc atenţia. 
Privii pe furiş în jur. Pe noptieră zăceau câteva cărţi. „De 


Alchymia“, citii titlul celei de deasupra şi gâtlejul mi se usca, iar 
inima îmi pomi în galop. Şocul mă făcu să uit de mine şi să 
rămân pe loc parcă înrădăcinat în pământ. Când îmi ridicai 
privirea, ochii mei întâlniră privirea calmă, plină de interes, dar 
lipsită de căldură a lui Rochard. 

- Aştepţi ceva? întrebă ei liniştit. 

Mă cuprinse o tulburare jenantă, prostească. Isteţimea mea 
promptă, aplombul pe care mi-l însuşisem în ultimul an de 
peregrinări pline de peripeții se nărui deodată, în lumina ochilor 
albaştri-verzui care mă fixau, transformându-se în teama unui 
băietan prins cu ocaua mică. 

- Nu, am bâiguit eu. Vă cer scuze, domnule - şi am şters-o 
din odaie. 

- Ce-a fost asta? m-am întrebat rămas singur în cămăruţa 
mea. O carte să mă fi emoţionat într-atât? Am mai văzut cărţi 
despre alchimie şi la alţi călători. Ideea era foarte răspândită în 
acele vremuri. Oamenii erau încă suficient de neştiutori şi de 
lacomi pentru a transforma alchimia în modă, dar şi suficient de 
superficiali pentru a căuta doar spuma aurie, impură a oceanului 
profund al alchimiei: ei se interesau mimai de fabricarea aurului. 
Nu. Atmosfera din jurul lui Eduard Anselmus Rochard şi ochii 
lui... ochii... şi clipa în care personalitatea lui mi s-a revelat 
brusc au fost cele care mă şocaseră. Când ne-am privit în ochi, 
era ca şi cum un prestidigitator ar fi scos deodată din pălărie nu 
un pui de iepure, ci un uriaş castel cu creneluri. O figură liniştită, 
cenuşie, modestă, nesemnificativă... şi deodată din el irumpe 
ceva... oare ce? Putere dominatoare. Da! Am întâlnit mulţi 
oameni: proşti şi deştepţi, lăudăroşi şi umili, nobili şi de rând, 
excentrici şi escroci, dar niciunul nu avea în el o asemenea 
forţă. Oare... şi la acest gând prin trupul meu trecu un foc... oare 
el să fie cel pe care îl aşteptam?! 

N-am dormit toată noaptea. Chiar dacă pentru câteva clipe 
mă biruia un somn neliniştit, mă trezeam, înţepat de teamă: nu 
cumva până mâine dimineaţă omul să dispară fără urmă. 
Această teamă mă chinuia într-atât, că ieşii tiptil din cămăruţa 
mea, străbătând desculţ coridorul cu dale de piatră al hanului 
cuprins acum de un somn adânc, şi mă pitulai la uşa lui 
Rochard, să aud sunetul răsuflării sale. 

Dimineaţa abia aşteptam să pot intra în odaia lui. Nu l-am 
mai găsit acolo. Lenjeria îi era aranjată în dulap, dar cărţile nu 


se mai aflau pe noptieră. Lada albastră stătea sub pat, închisă 
cu lacătul. 

Mai târziu, înainte de masă, când am traversat crâşma, l- 
am văzut pe Rochard în compania mai multor studenţi 
cherchcliţi şi a câtorva tineri călători, cărora le povestea ceva cu 
multă voioşie. Trebuie să fi fost o istorie hazlie şi piperată, căci 
corul ascultătorilor izbucnea tot mereu în hohote groase, 
unsuroase, bubuitoare. Mă retrăsei în cămăruţa de sub scările 
ce duceau la etaj, printre obiectele inutile aruncate acolo şi îl 
urmăream pe acest străin greu de înţeles, cu multe feţe, în care 
ieri credeam că văd măreţia unuia dintre cei aleşi, dar astăzi el 
se comporta ca un escroc de mâna a doua, bine cherchelit, ca 
şi... Sebastian. Această asemănare m-a tulburat. De câte ori nu 
l-am văzut şi pe el la crâşmă, roşu la faţă, cu ochii aprinşi, 
printre nişte comeseni care îl ascultau cu gurile căscate şi care 
inhalau, uitând de sine, vraja exercitată prin cuvinte. Mi se 
părea că-l auzeam şi acum, după câte o „orgie” de acest fel. Era 
amar şi decepţionat. „Mi-ai văzut reprezentaţia astăzi?” mă 
întreba el cu autoironie caustică. Am avut succes, ce zici?! Tot la 
fel puteam să vorbesc şi unei turme de oi. Se holbau şi râdeau, 
se minunau, apoi se întorceau la păscut. li urăsc şi îi invidiez 
cumplit! O gloată de animale cu capete întunecate. Dar ei nu 
sunt singuri niciodată! Se îmbulzesc unul lângă trupul cald şi 
mirositor al celuilalt şi în creierele lor tâmpe se învolbură 
aceleaşi gânduri înceţoşate despre mâncare, băutură, femei. Eu 
sunt îngrozitor de singur printre ei, Hans. Înăuntru, în sufletul 
meu, eu am şi murit de singurătate. Sunt mort. Vorbesc, îmi dau 
importanţă, strig, pentru că de multe ori mi-e teamă de cadavrul 
acesta din suflet. Dacă nu te-aş avea pe tine, Hans, m-aş fi 
spânzurat de mult..”. 

Poate că şi acest bărbat costeliv, cu ochii albaştri- verzui, 
fuge de ceva, atunci când se aruncă în mulţime, „în turmă“, şi 
se învăluie în râsete? Poate că poartă şi el o deghizare, aşa cum 
o purta şi Sebastian?... Expresia de aseară a feţei sale şi cea de 
astăzi... prăpastia e prea mare... aici se ascunde o taină. 

Rochard mă interesa şi mă atrăgea mai mult decât cu o zi 
în urmă. Îl observam. Nu-l scăpăm din ochi. Seara apărui din nou 
la el cu apa caldă. Stătea la masă, citea. O clipă îşi ridică 
privirea distrată, apoi se adânci din nou în carte. Faţa pe care 
am văzut-o acum, pentru o clipă, era iarăşi alta decât cele trei 


deja cunoscute. Era serioasă şi preocupată, tensionată, dar 
nespus de blândă, ca o oglindă de apă lină, strălucind în soare şi 
reflectând întreaga seninătate a cerului. Imi făceam de lucru 
prin cameră, ştersei câteva picături de apă de pe podea pentru 
ca, aplecat în apropiere, să pot desluşi titlul cărţii pe care o 
citea. N-am reuşit să silabisesc decât numele Albertus Magnus. 
Eram pe punctul de a pleca, neputând să mai trag de timp, când 
vocea lui calmă mă opri: 

- De fapt, ce vrei de la mine?! 

Ne privirăm în faţă. Întrebarea lui m-a luat pe nepregătite şi 

abia dacă puteam bâigui ceva. 

- Eu... eu... eu... 

- Mă spionezi. leri, la cârciumă, m-ai observat de sub scări 
timp de vreo oră. Te uiţi după cărţile mele. Ştii să citeşti? 

- Da... 

Mă simţeam de parcă aş fi stat în pielea goală în faţa privirii 
sale scrutătoare. 

- Cine te-a învățat? Cine eşti? 

În mod neaşteptat chiar şi pentru mine însumi mă apucă un 
uriaş elan lăuntric. Căzui în genunchi în faţa lui. Cuvintele se 
rupeau din mine fierbinţi, haotice, cu implorări necontrolate: 
- Aş vrea să vă slujesc, domnule. Fără plată...Numai să pot 
învăţa... Pentru asta am fugit de acasă... Numele meu e Hans 
Burgner. O rudă bătrână, singurul meu prieten... se ocupase de 
mine, îl chema Sebastian Domer... era alchimist. A murit. El n-a 
ajuns, dar eu trebuie să ajung mai departe... eu vreau să ajung 
mai departe... pentru că... 
- Vrei să faci aur, nu-i aşa? 

Vocea lui era mai curând tristă decât ironică. 
- Nu. Aurul nu mă interesează! am răspuns eu cu elan. 
- Atunci ce? 
- Elixirul. 

Vocea mi se frânse şi amuţii din cauza emoţiei pasionante. 
- Şi de ce vrei tu să trăieşti mai mult decât ceilalţi oameni? 
întrebă el încet. 

- Dumneavoastră vă puteţi împăca cu gândul că veţi muri?! 
Aţi văzut vreodată un mort, domnule?! L-aţi văzut pe acela pe 
care îl iubeaţi, ale cărui vorbe vă încântau, la care vă găseaţi 
refugiu, la care vă încălzeaţi sufletul, descompunându-se în 
carne putredă? Pentru dumneavoastră moartea nu înseamnă cel 


mai mare duşman, care umblă în spatele fiecărui om, îi stă în 
cârcă şi îi şopteşte cuvinte amenințătoare? 

El privi în lături. 

- Eşti o figură ciudată, spuse impasibil. Te rog, ridică-te, nu 
sunt obişnuit să fiu considerat un altar. 

M-am ridicat ruşinat, iar el se ridică de asemenea. Faţa îi 
era rigidă. 

- Un singur lucru nu înţeleg: de ce ai venit tocmai la mine 
cu această dorinţă a ta? Sunt un medic fără avere, fac o 
călătorie de studii. Mă deplasez pe jos şi nu am nevoie de 
slujitor. 

Mă holbai la el. Acum, brusc, părea un bătrân obosit. Ce 
voiam de la el? Era atât de convingător acum, că tot ceea ce 
gândisem în prealabil despre el părea doar un vis. Mă ruşinam 
tot mai mult de purtarea mea nesăbuită. Am bâiguit cuvinte de 
scuze şi abia aşteptam să ies din odaie. „Imi pierd minţile pe zi 
ce trece!“ murmuram de unul singur, complet zăpăcit. Văd în 
orice om de nimic un Adept care umblă prin lume ducând sub 
pelerină Piatra Filozofală. 

În mod ciudat însă, de cum mă depărtasem de Rochard şi 
mă gândeam la el, impresia pe care mi-a făcut-o ultima dată se 
diminua şi îmi apăru în faţă cel care desenase nişte figuri 
neînţelese, apoi cel care îl citea pe Albertus Magnus, şi străinul 
cu multe feţe care juca un rol împrumutat la masa din crâşmă, 
cel care se ascunsese de mine acum sub o altă mască. Pentru 
că acum mi se lămurise cu claritate - tot o mască a fost şi 
aceasta. Dar pentru ce se tot preface? Are ceva pe conştiinţă şi 
fuge de urmări? Nu. Rochard nu făcuse nici un rău. Cei vinovaţi 
se tem... iar în Rochard nu exista nici urmă de teamă. De ce 
vrea totuşi să pară un altul, să pară unul de teapa lor în faţa 
gloatei de beţivani, să pară cenuşiu şi nesemnificativ în faţa 
mea şi... În amintirea mea răsunară din nou cuvintele lui 
Sebastian, când mi-a răspuns la întrebarea unde sunt adevărații 
Adepţi: „Nicăieri, băiete. 

Nu-i vezi. Se ascund. Ştiu ei de ce. Peste tot îmbracă 
culorile mediului. Se amestecă în mulţime. Se prefac. 

De ce călătoreşte Rochard pe jos şi neînsoţit? 

„Sunt un medic fără avere, n-am nevoie de slujitor”. 


Şi, în aceeaşi clipă, se născu în mine certitudinea că Eduard 
Anselmus Rochard nu poate fi altul decât un astfel de Adept 
deghizat. 

A doua zi, dimineaţa, când el nu se afla în cameră, cu 
dexteritatea învățată de la Messer Vincenzio Giacomini, i-am 
deschis lada. Înăuntru văzui cărţi, instrumente de astrologie, 
rechizite de scris şi o grămadă de monezi franceze de aur. Nu 
vreau să înfrumuseţez lucrurile. Aceasta a fost o spargere. Hans 
Burgner nu-şi alegea mijloacele. Pe dinăuntru, el era o materie 
primă încărcată cu porniri primitive şi această lavă răsculată nu 
fusese încă atinsă de umbra răcoritoare şi calmă a 
considerentelor morale. Am găsit în ladă două dintre lucrările lui 
Albertus Magnus, „Testamentum duobis libris universam artem 
chymicam com plectens” de Arnoldus Villanovarus, trei cărţi de 
astronomie şi, pe sub ele un caiet de notițe, legat în piele de 
safian roşie şi prevăzut cu o închizătoare. Nu trebuie să spun că 
nici aceasta n-a fost o piedică pentru mine, mai ales pentru că 
presimţeam că acolo se află cheia secretelor lui Rochard. 

„Secretorum tractatus” - era scris de mână pe prima 
pagină. Deci nu mă înşelasem. Aşa era, însă textul, în mare 
parte latinesc, era împănat peste tot cu completări franceze şi 
nemţeşti, iar eu nu înţelegeam decât scurtele texte germane, pe 
cele latine prea puţin, iar pe cele franceze deloc. Cu mâna 
tremurândă, emoţionat, ciulindu-mi urechile la orice zgomot, 
răsfoiam prin caiet. Rochard îşi ţinea notițele în chip de jurnal de 
călătorie, cu capitole datate. Un text în germană mi-a sărit brusc 
în ochi: 

„Degeaba încerci să-mi afli secretul. Chiar dacă l-aş face 
public strigându-l de pe acoperişurile caselor, el ar rămâne tot 
secret. 

M-am speriat, de parcă aş fi fost apostrofat cu voce tare. 
Transpirat şi cu inima bubuind, am citit mai departe. 

„Pot publica acest secret de pe cer, ca Soarele, ca Luna şi 
stelele, ca pământul de sub picioarele oamenilor, ca apa, focul, 
vântul, ca plantele şi animalele - el tot nu ar fi înţeles. Cum să 
înţeleagă oamenii lumea mare, de vreme ce chiar şi lumea 
măruntă - propriul lor trup şi suflet - rămâne în faţa lor nişte 
taine pecetluite cu şapte pecete”. - După acestea urma un text 
franțuzesc, apoi o nouă frază în germană care continua în latină. 


„Aur şi Elixir. Cu primul ei împodobesc hoituri, pe celălalt l- 
ar turna în gura viermilor putreziciunii ca să se mai îngraşe cu 
el... Raris haec ut hominibus est ars, ita raro în lucem prodit. 
Laudetur Deus în aeternum qui partem suam infinitae potentiae 
nobis suis obiectissimis creaturis communicat (Precum această 
artă este În posesia unui mic număr de oameni, la fel ea ajunge 
rar să vadă lumina zilei. Lăudat să fie în veci. Dumnezeu care 
împarte eu noi, cele mai umile creaturi ale sale, o părticică din 
puterea sa nemăsurată). 

Mai încolo, iarăşi nemţeşte: „Cel care trăieşte mult, să -şi 
schimbe numele. Numele lui Flamel de pildă este cunoscut de 
prea mulţi..”. 

Nu mai aveam nici un dubiu. Urmărind datările, am ajuns 
cu emoție la ultimele însemnări şi găsii ceea ce căutasem: 

„În cea de-a 12-a zi din octombrie 1555... Se numeşte Hans 
Burgner. Este sălbatic, neşlefuit, periculos şi înduioşător... Poate 
mă interesează pentru că seamănă cu cineva al cărui obraz mi 
se arăta cândva din oglindă pe vremea Chaosului. Lada e grea 
iar eu sunt destul de comod. Trebuie să am grijă să nu mă las 
înfrânt de slăbiciunile care există în trupul meu. De exemplu 
mila. Se aruncase în genunchi şi îmi vorbea de elixir. Este 
inteligent, dar numai ca un animal tânăr. In el dormitează nişte 
reflexe înspăimântătoare. El însuşi nu le cunoaşte. Ochii lui mă 
urmăresc pretutindeni... Din păcate, întotdeauna m-au înduioşat 
câinii”. Ţineam în mână firul, pe care urmându-l, mă puteam 
strecura la el prin portiţa tainică, existentă în peretele de gheaţă 
al firii sale extrem de reţinute. Îi era milă de mine şi îi stârnisem 
interesul. 

Nu era recomandabil să mai rămân în odaie. Am încuiat la 
loc carnetul de notițe, am aşezat totul în ladă, am pus lacătul şi 
am împins-o iarăşi sub pat. 

x 

Dacă separ în straturi diferite multele influenţe întreţesute 
care se învolburau înăuntrul lui Hans Burgner după ce părăsi 
camera lui Rochard, mă minunez şi astăzi, văzând că în el erau 
prezente în acelaşi timp elementele unor contradicții imense - 
întuneric şi lumină, foc şi apă. Era un haos identic cu cel care 
clocoteşte în spiralele de ceaţă ale sistemelor solare aflate în 
fermentație, dezintegrându-se în gaze şi zguduindu-se de 
explozii. Fericirea de a-l fi găsit pe Magister ardea în el laolaltă 


cu admiraţia aproape idolatră şi cu dorinţa de a-l sluji din toate 
puterile şi cu toată umilinţa. Însă incandescenţa sărbătorească a 
entuziasmului lăsa loc şi socotelilor viclene despre cum îl va 
constrânge pe Maestru să-l angajeze totuşi, în ciuda împotrivirii 
lui. Faptul că intrase prin efracţie în odaia şi intimitatea lui, 
minciuna de care se folosea, nu-l deranjau nici o clipă şi nu-i 
provocau nici un regret. 
x 

Seara am bătut la uşa lui. Eram emoţionat, dar hotărât. 

Privirea lui nu era neprietenoasă când mă zări. Carnetul 
notițe stătea închis în faţa lui. Trebuie că l-a închis atunci când 
am bătut la uşă, căci firul de trestie lung, culcat pe masă, mai 
strălucea umed la capăt. M-am oprit tăcut în faţa lui. Jinduirea 
umilă, respectuoasă, timidă care radia din privirea mea era 
neprefăcută, doar că nu constituia decât un mic fragment din 
multe alte preocupări de care eram plin. 

- Ei bine, ce-ţi trebuie, Hans? întrebă el. 

Am considerat că rostirea numelui meu era un semn 
încurajator. 

- Aş vrea să vă rog... Magistre... să mă primiţi ca ucenic. 
Aici la Sebaldus eu câştig destul de bine, aş putea să vă plătesc. 
Serile aş putea să vin la lecţii, dacă... 

- Dar ce vrei să te învăţ? 

- Ştiu puţină latină, aş vrea să o învăţ bine. Mă interesează 
şi ştiinţa medicilor... nu vreau să car cufere toată viaţa. Poate că 
aş putea să mă fac şi eu domn... savant. Învăţ cu uşurinţă, nu 
veţi avea prea mult de furcă cu mine. 

Mă privi îngândurat. Buzele se strânseră, privirea lui mă 
părăsi. Îl simţeam cum se îndepărtează, de parcă ar fi dispărut 
din nou într-un domeniu impenetrabil pentru mine - Vă rog, 
domnule, vă implor, nu mă refuzaţi! Vocea îmi tremura de o 
îngrijorare fierbinte şi de disperare. Vreau să învăţ! Tânjesc 
după învăţătură ca alţi bărbaţi după trupul femeilor. Sunt sărac. 
Nu am pe nimeni pe lumea asta, care ar putea să mă sprijine. 
Sebastian, prietenul meu, singurul care s-a ocupat de mine, a 
murit... Nu mă respingeţi şi dumneavoastră... Viaţa aceasta este 
de nesuportat pentru mine! Ajutaţi-mă! 

Privirea se întoarse brusc asupra mea. Ochii lui mă scrutară 
tăcut, îndelung şi mi se părea că mă pătrund, că trec prin mine 


ca nişte vârfuri de foc, până în străfundul sufletului şi al celor 
mai tainice gânduri. 

- Ştiu că minţi pe jumătate şi spui adevărul pe jumătate. 
Ştiu de ce te agăţi de mine. Cu toată mintea ta ascuţită şi 
vicleană, eşti crud ca mărul pădureţ. Ştiinţa, în mâinile tale, ar 
deveni o armă sau un şperaclu. Ar trebui să te gonesc, dar... nu 
te pot goni. Mă reţine ceva neînțeles pentru mine, căci se referă 
prea intim la persoana mea. Poate că e mai bine să te am în faţa 
ochilor, altfel te vei furişa pe la spate. Te angajez şi te voi 
instrui... dar numai în ştiinţele acestei lumi. Zadarnic aştepţi de 
la mine şi altceva. Te scot din soarta de slugă. Dacă vei fi 
sârguincios, îţi creez ocazia să dai examen şi să obţii şi o 
diplomă. Poţi întemeia o familie şi poţi deveni cetăţean 
respectat, cu avere şi renume după cum îţi va fi sârguinţa... dar 
îţi repet... numai pentru lumea aceasta şi pentru unica, scurtă 
viaţă omenească. M-ai înţeles, Hans? 

- Da, domnule. 

- Vrei şi acum să mă urmezi? Aşteaptă. Nu te plătesc. După 
câteva săptămâni vom porni de aici către Padova. Tu vei căra 
lada mea, va trebui să faci cumpărături, să rezolvi toate 
problemele legate de călătorie şi de cvartir. Eu plătesc 
mâncarea şi adăpostul tău şi, dacă hainele sau încălţămintea ți 
se rup, îţi cumpăr altele noi. 

- Vă mulţumesc, domnule. E mai mult decât speram... Sunt 
fericit! Sunt fericit! O să vedeţi... o să vedeţi cum o să vă 
răsplătesc, o să vă slujesc, aşa să mă ajute Dumnezeu! 

Şi credeam din toată inima ceea ce spuneam. 

x 

Astfel am devenit slujitorul şi învăţăcelul lui Eduard 
Anselmus Rochard, alchimistul. Credeam că succesul se datora 
isteţimii mele, iar el, deşi ştia multe şi vedea prin mine ca prin 
sticlă, nu şi-a văzut totuşi propriul destin, strâns legat de mine. 
Îl presimţea doar. Din cauza aceasta nu putuse să mă respingă. 
În imensa țesătură a destinului, voinţa mea lacomă de a învăţa, 
ideea mea fixă legată de elixir, profunda lui bunătate umană, 
mila şi răbdarea sa faţă de mine, cu toate că-mi recunoscuse cu 
claritate imaturitatea - au ţesut formele prevăzute cu precizie în 
modelul creat de Marele Proiectant. Ne căutaserăm, ne 
aşteptaserăm reciproc şi a trebuit să ne întâlnim în oraşul 
Nürnberg al secolului al XVI-lea, pentru ca cu, din punctul de 


pornire al unei noi etape de trăiri, să mă pot avânta pe 
traiectoria unui straniu arc de cerc, iar el să poată încheia 
rotația vieţii sale pământene. 

x 

La Nurnberg Rochard avea multe cunoştinţe fugitive, cu 
care uneori se întâlnea la o şuetă, în cârciuma de la Sebaldus, 
dar numai un singur prieten, pe Amadeus Bahr, bibliotecarul 
contelui de Zollern. ÎI vizita aproape în fiecare zi în căsuţa de lut 
din parcul castelului, unde omuleţul bolnăvicios fusese evacuat 
din palatul Zollern, mereu plin de musafiri. Părea că această 
izolare nu-l deranja deloc. Era înconjurat de manuscrise şi de 
cărţi nenumărate, de cantităţi imense de praf, de parcă ar fi 
dormit pe litere, s-ar fi hrănit cu litere şi ar fi respirat tot litere. li 
împrumuta lui Rochard nişte cărţi mari, voluminoase, pe care 
trebuia să le car eu la han, astfel că l-am însoţit uneori, în 
vizitele sale la Bahr. Într-o astfel de ocazie - fără ştirea lui 
Rochard - am fost martorul unei discuţii palpitante despre 
alchimie dintre cei doi. După ce am depus cartea grea pe care o 
adusesem înapoi, iar Rochard îşi alesese alta în loc, el mi-a spus 
să mă duc acasă şi să învăţ. Eu însă aveam alte intenţii. Am 
înconjurat casa şi, printre copacii mari şi deşi, m-am furişat 
înapoi sub o fereastră din spate, care rămăsese deschisă. M-am 
culcat într-un desiş de bălării şi tufe de agrişe, pline de spini. 
Amadeus Bahr era un pasionat şi un geniu al discuţiilor în 
contradictoriu. Rochard se mulțumea să stea de vorbă, dar 
calmul său blând, zâmbitor îl copleşea, încetul cu încetul, pe 
micuțul Lucifer care riposta cu săbii de foc. Eu simţeam 
instinctiv superioritatea lui Rochard, Bahr însă, care învățase 
mult şi ştia mult, o recunoştea. 

Amadeus Bahr avea un intelect limpede şi analitic. Până 
când l-a întâlnit pe Rochard fusese un pasionat tăgăduitor şi 
duşman al alchimiei. Avea împotriva ei nişte argumente 
puternice, excelente şi pline de duh. Nu o ataca în necunoştinţă 
de cauză, ci după cercetări temeinice. Bătălia fu pornită şi de 
această dată de Bahr, care făcu unele declaraţii categorice. 

- Povestea panaceului universal e menită să prostească 
poporul - spuse el - iar despre transmutaţiile, anunţate cu surle 
şi trâmbiţe, s-a constatat de fiecare dată că s-a dat o culoare 
galbenă unui metal lipsit de valoare, fără ca greutatea lui 
specifică să se modifice. 


Rochard întrebă încet dacă aşa ceva s-a constatat şi în 
cazurile lui Nicolas Flamel. 

Numele lui Flamel m-a făcut să fiu şi mai atent, iar lerna 
despre care începură să discute avea oricum un efect ameţitor 
asupra mea. 

Nu! 

Imi dădeam scama după vocea lui Bahr că zâmbea ironic. 

- Nu s-a constatat. Fără îndoială, prostia omenească a 
furnizat o ceaţă persistentă în acest scop. Flamel a fost un 
escroc mai talentat decât ceilalţi. 

- S-ar putea, răspunse Rochard. Mi-c teamă că mă vei 
categorisi şi pe mine printre proşti, deci abia îndrăznesc să-ţi 
spun că, nu de mult, când am stat de vorbă cu el, mi-a tăcut 
impresia unui om cinstit şi modest. 

- Cu cine ai vorbit? 

- Cu Nicolas Flamel. 

- Când? 

- Cu doi ani în urmă, în Egipt. Călătoream cu o caravană 
comercială în căutarea unei plante extrem de eficientă în bolile 
purulente ale ochilor. Un bolnav al meu, foarte bogat a suportat 
bucuros cheltuielile călătoriei mele. În drumul prin marea de 
nisip fierbinte şi uscat în faţa noastră înainta un mic grup, 
compus din vreo cinci persoane. l-am ajuns din urmă la amiază, 
pe o căldură toridă. Se retrăseseră în răcoarea unor edificii 
funerare: un cuplu francez cu trei slujitori. Noi le-am urmat 
exemplul. Văzând că-mi sunt compatrioți, m-am apropiat de ci şi 
i-am salutat. Pot să-ţi spun că a fost o întâlnire interesantă. 

- lartă-mă, dar toate acestea nu sunt deloc clare! 
Compatriotul dumitale afirmase despre sine că el e Nicolas 
Flamel? 

- Nu. N-a afirmat deloc aşa ceva. Eu singur mi-am dat 
seama că este el. Era Nicolas Flamel cu soţia lui. 

- Dar cura ai constatat că... 

- Din semne foarte convingătoare pentru mine. 

- Glumeşti... Îți baţi joc de mine! Flamel, dacă nu greşesc, s- 
a născut în 1330. lar acum suntem în 1555. Deci dumneata 
afirmi că te-ai întâlnit cu un om în vârstă de două sute douăzeci 
şi cinci de ani? 

- Da. 


- Sper că nu vrei să te cred? Nu sunt credul din fire. Am 
văzut odată un moşneag de o sută de ani, dar acela îşi sugea 
degetul şi trebuia şters la nas. Oamenii de 225 ani ar putea fi în 
viață numai dacă s-ar fi îmbătat cu elixirul din poveste. 

- Exact. Numai în acest caz. 

- Dar un astfel de elixir nu există! 

- Nu există? 

- Poţi să fii sigur! Pe Flamel l-au ros viermii după moartea 
lui, la fel cum voi fi ros şi eu sau dumneata. 

- L-a văzut cineva pe Flamel murind? întrebă Rochard cu 
blândeţe. Era un om bogat, respectat, renumit. Era înconjurat de 
nenumărați elevi recunoscători, de admiratori şi prieteni. Care 
dintre aceştia a fost prezent la înmormântarea lui? Cine 
cunoaşte locul mormântului său? Cine poate da un singur indiciu 
în acest sens? 

- Nimeni. Dar asta nu dovedeşte nimic! 

- Nu! E doar ceva interesant. Mulţi călători şi multe relatări 
afirmă că Flamel a fost văzut când într-un punct, când într-altul 
al globului. 

- Nici măcar nu e ceva interesant. Flamel a dispărut din 
Paris şi şi-a luat alt nume pentru că ţinea să aibă un renume şi 
după moarte. Şi după ce, sub un nume fals, şi-a încheiat pe 
undeva zilele, a devenit o legendă. Priveşte înjur! Alchimia pare 
o realitate mai vie şi mai virulentă decât o epidemie de ciumă. 
Chiar şi dumneata eşti contaminat. Faptul că nimeni nu 
cunoaşte împrejurările morţii lui Nicolas Flamel constituie o 
cauză suficient de bună pentru ca orice escroc francez să poată 
fi bănuit că este el. 

Nu l-am prea auzit pe Rochard râzând, dar acum râdea din 
toată inima. 

- De ce râzi? întrebă nervos Bahr. 

- lartă-mă, spuse Rochard luptându-se cu râsul. Nu râd de 
dumneata, ci de hazul situaţiei. _ 

Ea îmi aminteşte de o istorioară umoristică. Imi dai voie să 
ţi-o povestesc? 

- Mă rog. Bahr era plin de scepticism. 

- Pe lângă Fluviul Galben, Huang-ho, în regiunea Shansthi, 
trăia cândva un chinez inteligent şi învăţat, pe nume Huishen. 
Era atât de isteţ şi uns cu toate alifiile, încât mulţi veneau de la 
mari depărtări să adaste în jurul rogojinii, pe care el îşi făcea 


veacul, continuând o veche discuţie în contradictoriu cu un 
bătrân şi blând preot. Discuţia dura de ani de zile în jurul 
existenţei sau inexistenţei stafiilor. Preotul susţinea că stafiile 
există şi nu avea argument mai puternic decât că el însuşi le 
văzuse. Huishen, în schimb, argumenta în exact 777 de variante 
că nu există stafii. Cel care le vede este bolnav sau beat, cel 
care vorbeşte cu ele bodogăneşte de unul singur într-un dialog 
descreierat. Aerul este gol, cerul este gol, numai mormintele 
sunt pline de trupuri care se transformă iarăşi în pământ. Omul 
reprezintă spiritul şi când el moare, totul se termină. El zdrobea 
argumentele senine ale bătrânului preot ca pe nişte coji de ouă 
şi, dacă se găsea cineva să-i ia partea preotului, Huishen îl făcea 
praf şi pe acela. Nu lăsa nici o breşă, nici o singură posibilitate 
prin care să se poată strecura măcar o stafie cât de micuță. Era 
de neînvins. Bătrânului preot se tăcu lehamite de controversă şi, 
într-o zi, îl părăsi pe Huishen, spunând că el nu mai are destulă 
forţă şi sănătate pentru continuarea disputei, dar va trimite în 
loc pe altcineva care cunoaşte argumente mai tari decât el. 

lar Huishen rămase singur, cu o mulţime de cuvinte 
nerostite, căci, în clipa în care îşi deschidea gura, oamenii 
fugeau de teama argumentelor lui. 

Intr-o scară, când se pregătea de culcare - nemulţumit şi 
nesatisfăcut, căci nu a avut de zile întregi nici un adversar de 
dispută - observă că pe cealaltă rogojină a camerei sale stă 
cineva. Era un om cu ten întunecat, slab şi chel, înfăşurat într-un 
cearşaf alb. Rămase uimit. Nu-l auzise şi nu-l văzuse intrând. 
Inciudat de lipsa de politeţe a străinului, voia să-i facă 
observaţie, dar, înainte de a începe cu reproşurile, acela se 
adresă pe un ton adânc şi răguşit: 

- Eu sunt cel pe care îl aşteptai. Un prieten m-a trimis 
încoace ca să te conving de dreptatea lui. Aud că nu crezi în 
stafii... 

- Bineînţeles că nu cred! Se învioră Hui-shen, eliberat şi cu o 
bucurie debordantă. Uită de orice altceva. Îl iubea de- acum pe 
acest străin înfăşurat în pânză albă de pe cealaltă rogojină, şi nu 
l-ar fi lăsat în pace pentru nimic în lume. Începu să vorbească cu 
un elan inatacabil, fără oprire, cu ironie şi cu mult umor. 
Combătea şi afirma, dovedea şi concluziona fără ca celălalt să fi 
putut deschide gura măcar o dată. Ori de câte ori lua aer să 
spună şi el ceva, Hui-shen îşi ridica mâna, interzicându-i să 


vorbească: „Stai, ştiu ce vrei să spui. Nu te mai obosi!“ şi 
repede, cu voce ridicată, înşira toate posibilele argumente ale 
celuilalt, după care le despica în patruzeci şi le anula. Veneticul 
deveni tot mai mohorât şi mai neliniştit. Îşi deschidea gura tot 
mai adesea, dar Hui-shen tabăra asupra lui de fiecare dată 
înainte să fi putut îngăima o singură silabă. Astfel sosiră zorile. 
Dinspre ferestre pătrunseră în cameră lumini dulci, argintii, iar 
în curte începu să cânte un cocoş. Străinul, pierzându-şi 
răbdarea, sări sus şi întrerupse potopul de cuvinte ale lui Hui- 
shen. 

- Taci odată, nenorocitule! vocea lui bubuia şi mormăia 
profund, făcând căsuţa lui Hui-shen să se cutremure din temelii. 
Sigur că nu pot aduce argumente împotriva blestematelor 
dumitale raționamente. Ceea ce spui sună de parcă ar fi chiar 
adevărat şi totuşi nu e decât minciună, pentru că stafii există cu 
adevărat, fir-ar să fie, că doar chiar şi eu sunt o stafie! Spunând 
acestea, el se destrămă în aer şi dispăru din ochii jigniţi ai lui 
Hui-shen. 

Când Rochard termină de povestit, Bahr izbucni involuntar 
în hohote răsunătoare, dar în clipa când creierul său prinse 
înţelesul simbolic al povestirii - îl vedeam, căci mă uitam din 
întunericul de afară spre cele două figuri luminate de cercul 
irizant al lumânării - el deveni serios şi îl privi buimac pe 
Rochard. 

- De ce vrei să mă tulburi dinadins? izbucni el nemulţumit. 
Ai ceva iritant şi insesizabil, Anselmus! La naiba cu aluziile şi 
insinuările dumitale! Mă împingi în braţele exorciştilor! 

- Nu te înţeleg - spuse Rochard inocent. Nu ţi-am spus 
decât o poveste chinezească, iar dumneata nu ai o fire credulă, 
Amadeus... 

- Nu! - se burzului Bahr. Dar oricât m-aş împotrivi, lotuşi 
ceea ce-mi spui mă influenţează. Pentru prima oară în viaţa 
mea. Am argumente pentru a te contrazice, dar nu pot nega că 
în ceea ce spui există un sâmbure de adevăr. Aceste lucruri mă 
preocupă. Nu glumeai când spuneai că în urmă cu doi ani 
Nicolas Flamel era încă în viaţă? 

- Nu glumeam. El trăieşte şi azi. 
- Elixirul îl ţine în viaţă? 
- Da. 


- îmi stă mintea în loc! Te ştiu un om lucid, cult, corect. 
Cum de poţi crede o astfel de... nebunie? 

- Te înşeli, Anselmus. Eu nu cred. Nici eu nu sunt credul din 
fire. Eu ştiu că adevărul este acesta. 

Bahr se înroşi, sări de pe scaun, apoi se aşeză la loc. Pufai 
din rărunchi. 

- Ei vezi? Vezi? Acum ce să fac cu dumneata? Şi ce să mă 
fac mai ales cu mine însumi, după ce mă laşi aşa, cu afirmaţiile 
acestea atârnate în aer? Nici să dorm nu mai pot din cauza lor. 

- De ce? 

- De ce?! Pentru că ceva din mine ţi-a devenit aliat, o vrajă 
care îmi depăşeşte înțelegerea, care nu poate fi învinsă... nici nu 
ştiu ce nume să-i dau. M-am tot gândit. Din cele mai iraționale 
afumatții ale dumitale răzbate puterea de convingere. Sunt un fel 
de răzvrătit, un iconoclast pasionat. Presimţirile subtile şi ceața 
transcendentală mă enervează. Dumitale ţi le trec cu vederea. 
Şi nu ştiu de ce. Eu mi-am făcut bilanţul lăuntric şi mi-am găsit 
prin el liniştea. Neantul total îţi dă şi el pacea. Dumneata însă ai 
tulburat liniştea religiei mele personale şi mă îndemni să devin 
eretic. Mi-ai stârnit îndoieli faţă de îndoială. Şi ceea ce este mai 
ciudat e că n-ai făcut asta prin argumente, ci prin simpla 
dumitale existenţă. Nu prin ceea ce spui, ci prin ceea ce treci 
sub tăcere. De parcă ai avea experienţe şi cunoştinţe care, chiar 
nerevelate, îmi inspiră certitudine. Ca şi cum, să zicem, stând în 
faţa unui stejar, nu m-aş gândi să pun la îndoială că acela este 
un stejar. 

- Recunosc, Amadeus, că nu am nici o remuşcare pentru că 
am tulburat liniştea religiei talc. Dimpotrivă. Voi face totul să 
devii un apostat perfect. 

- Lumea este plină de dobitoci evlavioşi care-şi oferă pe 
tavă credința lor oarbă. De ce m-ai ales tocmai pe mine? Eu 
sunt un caz greu de rezolvat chiar şi în chip de eretic. Sunt un 
răzvrătit, un recidivist, un păcătos nepocăit. 

- N-o să-ți repet acum parabola fiului risipitor, că mă tem să 
nu-mi dai cu ceva în cap. Nu fac aluzie nici la Saul, care s-a 
transformat în Pavel. Să ne limităm la fapte. Credinţa v oarbă a 
dobitocilor evlavioşi e călduţă ca apa din băltoace şi ia forma pe 
care i-o oferă albia. E lipsită de orice valoare. Personalitatea 
dumitale de Scorpion care taie firul în patru şi despică orice 
idee, mă atrage mult mai mult. Aş zice că eşti o slăbiciune a 


mea. Dumneata umbli pe aceeaşi cărare cu mine; pe cărarea 
intelectului. Eu însumi m-am zbătut să depăşesc aceste 
ocolişuri. De ce n-aş uşura calea unui prieten, a unui coleg 
foarte, foarte vechi, căruia îi datorez mult? 

- Răspunde-mi la o singură întrebare, Anselmus! 

- Chiar şi la mai multe. 

- Eşti de acord să te aşezi o dată faţă în faţă cu mine şi să- 
mi expui cu claritate, fără aluzii ceţoase şi referiri oculte, 
convingerile dumitale, experienţele prin care le-ai dobândit şi 
dovezile lor? 

- Sunt de acord. 

- Perfect. Când? 

- Curând. Înainte de a porni spre Padova... 

Era timpul să dispar de la fereastră. Am alergat cu sufletul 
la gură până la han. În cămăruţa mea am aşezat repede cartea 
şi caietele pe masă şi, plin de transpiraţie, trăgându-mi sufletul, 
mă holbam la hârtia imaculată, Ideea care mă captivase era 
atât de copleşitoare, încât tremuram din tot corpul. 

„Cel care trăieşte mult, să-şi schimbe numele. Numele lui 
Flamel de pildă este cunoscut de prea mulţi..”. - aceste cuvinte, 
pe care le citisem în jurnalul său, căpătau acum, după 
convorbirea cu Amadeus Bahr, un temei de adevăr. 

„Cine l-a văzut pe Flamel murind?” 

„Nu glumeai când spuneai că Nicolas Flamel era în viaţă 
acum doi ani?” 

„Nu glumeam. El trăieşte şi astăzi”. 

Trăieşte şi astăzi. 

Flamel e francez şi Rochard e lot francez. „Cel care trăieşte 
mult să-şi schimbe numele”. Flamel... Eduard Anselmus 
Rochard. 

Şi soţia lui? împreună au dat fiinţă Pietrei Filozofale, femeia 
s-a împărtăşit şi ea din efectul făcător de minuni al elixirului. De 
ce să nu se fi despărţit ei doi pentru un timp? Pentru ei, şi în faţa 
lor, se deschid perspectivele ameţitoare ale unor secole... nu 
trebuie să se agaţe neapărat unul de altul. Nu sunt grăbiţi. Au 
timp pentru orice. 

În faţa lui Bahr, Rochard nu negase nimic. Micul şoarece de 
bibliotecă era cutremurat de explicaţiile lui lipsite de echivoc. 
De ce oare e atât de dezlegat la limbă faţă de el? De ce risipea 
cu acest necredincios comorile înţelepciunii sale, şi de ce pe 


mine, care tânjesc din tot sufletul după ştiinţa ocultă, mă 
excludea fără milă? învăţam ca un apucat, îmi făceam temele cu 
sârg, iar el mă lăuda ca pe un câine destoinic: „Bine, Hans! 
Bună treabă, Hans!” Dar dacă întorceam vorba, cu prevedere şi 
cu sfială, asupra alchimiei, devenea mut, şi când continuam, îmi 
tăia vorba: 

- Aceasta nu e calea ta. Scoate-ţi din cap lucrurile astea. Tu 
n-ai apuca să guşti din ştiinţă decât partea care te-ar nenoroci. 
Credinţa ta în elixir e o credinţă periculoasă. Ea se naşte dintr-o 
dorinţă lacomă, întunecată, inferioară. Nu te toi ajuta niciodată 
să te arunci în prăpastie! 

In această seară însă, după discuţia lui cu Bahr, sub efectul 
căreia în mine se născuse ideea că Rochard era poate identic cu 
Flamel, o tensiune insuportabilă mă constrângea să o canalizez 
într-un fel. Când Rochard intră în cămăruţa mea să mă întrebe 
dacă vreau să fiu ascultat la materia învățată, eu am lăsat la o 
parte orice subterfugiu. l-am spus că nu învăţasem nimic, fiind 
prea captivat de câteva cuvinte auzite întâmplător când plecam 
de la Bahr. Era vorba de elixir şi de Nicolas Flamel... 

- O, deci ai tras cu urechea? Ei bine... nu mă surprinde. 
Trebuia să mă gândesc la aşa ceva - spre mirarea mea, de 

| această dată, în ochi nu-i apăru expresia de refuz rigid. 

Era mai degrabă îngândurat şi compătimitor. S-a aşezat la masa 
mea. 
- Mi-e milă de tine, spuse el încet. Mi-e milă, pentru că te- 
am îndrăgit. Eşti un copil talentat şi inteligent, Hans. Dar copil. 
Eşti plin de tandreţe, de porniri neprevăzute, de curiozitate 
primejdioasă. Să nu crezi că te dispreţuiesc din această cauză. 
La nivelul unde te situezi, te descurci excelent. Dar natura nu 
poate fi grăbită. Intr-un uter de fetiţă nedezvoltată, nu poate fi 
concepută viaţa. Dacă te ţin departe de aceste lucruri, o fac 
numai pentru a te ocroti. Înţelege şi crede-mă că, pentru tine, 
elixirul nu există. Elixirul celor maturi s-ar transforma în sufletul 
tău în otravă şi ţi-ar otrăvi şi trupul. 

Din tot ce-mi spunea, două lucruri îmi captară atenţia. 
Primul era că, în sfârşit, vorbise şi în faţa mea despre elixir ca 
despre ceva existent. Al doilea că, pe când îl tratase pe Bahr, 
tăgăduitorul, ca pe un egal al său, pe mine mă categorisea 
drept copil. De ce? Izbucnii cu amărăciune. L-am întrebat de ce 
acordă o valoare mai mare bibliotecarului contelui de Zollern, 


acestui om acrit în îndoieli, decât mic care, pe cărarea mistică, i- 
aş fi fost un învățăcel devotat şi harnic? 

- El este un adult, Hans - îmi răspunse cu blândeţe. Este 
bătrân. Şi pe dinăuntru. Multe zădărnicii au pierit deja din el. Nu- 
i lipseşte decât să-şi deschidă ochiul. 

- Dar mie ce mi se poate întâmpla dacă încerc? am întrebat 
cu pasiune. Eu nu mă tem de nimic. 

- Totuşi, tu... ai avea de ce să te temi. Dincolo de o treaptă 
a cunoaşterii, teama constituie într-adevăr o povară inutilă care 
trebuie lepădată, pentru ca sufletul să se poată înălța în zbor. 
Însă, până atunci, teama este o contragreutate necesară. Cel 
care nu are nici o greutate pe dinăuntru, poate fi antrenat de 
orice vânt al instinctelor. M-ai întrebat ce ţi s-ar putea întâmpla 
dacă ţi-ai însuşi cu de-a sila forţele oculte... elixirul... Ai ajunge 
într-o stare mai rea decât moartea. Cărţile nu scriu nimic despre 
efectul secret al elixirului. Dar eu te avertizez acum, Hans! Cel 
al cărui suflet este plin de porniri inferioare poate fi ucis de 
elixir. Dacă trupul său rezistă totuşi şocului îngrozitor, omul 
acela se va asemăna cu un bolnav de ciumă sau lepră, 
îmbălsămat pentru o viaţă fără de sfârşit în propriile sale răni 
purulente, dureroase. Omul muritor arc vederea acoperită de un 
văl binefăcător, care îi ascunde imperiul astral al fiinţelor care 
umplu eterul. Însă elixirul sparge digurile de apărare ale 
existenţei fizice. Acest lucru se întâmplă chiar şi în cazul 
Adepţilor. Ei însă sunt pregătiţi; ei şi-au extirpat din suflet 
însuşirile demonice şi astfel au dobândit supremaţia peste 
fiinţele astrale. Dar cei în care rugul pornirilor mai arde cu 
flacără vie, aceia sunt năpădiţi şi înrobiţi de fiinţele astrale. Din 
propriile lor temeri şi slăbiciuni acestea împletesc sfori cu care îi 
imobilizează. Elixirul dobândit cu sila îi inoculează învăţăcelului 
neascultător o boală îngrozitoare, care îl poartă dintr-o criză în 
alta. El nu mai poate reveni în cursul natural al evoluţiei, care 
înaintează lent şi sigur. Viaţa lui va deveni un chin îndelungat, 
dorinţele îi vor fi mai arzătoare, setea mai nepotolită decât cea 
a muritorilor. Şi zadarnic va încerca să scape de caznele sale 
prin ieşirea de alarmă a tuturor - sinuciderea. Această ieşire îi va 
fi închisă. El nu poate muri decât de moarte violentă, de mâna 
altuia. Totuşi, nu există bardă de călău, nici pumnal, nici sabie, 
nici funie, foc sau apă care să-i anuleze, să-i potolească 
conştiinţa şi memoria mereu în flăcări. Atâta am putut să-ţi 


spun, Hans. Mulţumeşte-te cu atât şi nu mai încerca să deschizi 
subiectul, în caz contrar noi doi trebuie să ne despărţim... m-ai 
înţeles în sfârşit? 

L-am înţeles. Dar nici o clipă n-am dat crezare întunecatelor 
ameninţări, şi nu m-am împăcat cu refuzul lui. Iniţial, el nu voise 
nici măcar să mă tocmească slugă, totuşi am devenit slujitorul 
lui şi, mai mult decât atât, elevul său. Nu-mi rămânea decât să 
aştept. Să aştept şi să observ cu voinţă neclintită, cu tenacitate 
de neînvins. Eduard Anselmus Rochard deţinea unicul sens al 
vieţii, Materia Divină. Nu puteam să mă despart de el. Trebuia 
să perseverez cu răbdare nelimitată şi cu ipocrizie nemăsurată, 
acceptând orice şi sacrificând orice. 

Stăteam în cârciuma de la Sebaldus. Era o după-amiază 
timpurie, însă toamna ploioasă umpluse cerul cu nori întunecaţi 
care grăbiseră asfinţitul. Rochard era înconjurat de o companie 
numeroasă. La masa lui făceau zarvă nişte studenţi cu feţele 
marcate de cicatrice şi cu pleoapele marcate de nesomn. M-am 
retras către foc din apropierea lor, şi m-am adâncit în cartea pe 
care mi-o adusesem la porunca magistrului, pentru ca mai târziu 
s-o înapoiem lui Bahr. De pe o grindă a tavanului atârna un 
opaiţ fumegând. Cititul îmi obosise mult ochii. Pe furiş, am 
început să-l urmăresc din nou pe Rochard, mereu şi întotdeauna 
pe el, care era centrul gândurilor, proiectelor şi dorințelor mele 
maniacale. Lumina opaiţului luci o clipă pe părul lui şaten, rărit, 
desenându-i cu claritate bosele fine ale frunţii şi tâmplele 
delicate pe care palpita desenul venelor. Stătea acolo lucid şi 
reţinut în aburii respiraţiilor înăcrite de vin, printre chiotele celor 
turmentaţi... dar numai eu îl vedeam astfel. Orice cuvânt pe 
care îl spunea provoca explozii de râs în ceata studenţilor. El 
perora despre o muiere binecunoscută prin oraş, care nu 
permitea aproprierea niciunui bărbat decât dacă acesta, în 
prealabil, aşeza câte o monedă pe fiecare parte a corpului ei. 
Odată ca ademenise un alchimist bătrân şi zdrenţăros pentru că 
simţise la el miros de aur. l-a dat să mănânce şi să bea şi l-a 
condus în odaia de dormit. S-a dezbrăcat goală puşcă în faţa lui, 
s-a lungit pe pat şi s-a oferit. Pe trupul ei alb ca neaua, cald şi 
moale ea aşezase bucăţi mari de plumb, urmând ca, înaintea 
îmbrăţişării, bătrânelul, care abia îşi mai trăgea sufletul, să le 
transforme în bucăţi de aur. Bietul bătrân a şi făcut tot ce a 
putut în vederea succesului, însă mâna lui uscată şi boţită 


tremura atât de puternic în faţa atâtor nuri şi atâtor emoţii, încât 
praful roşu, miraculos, nu căzu acolo unde ar fi trebuit. Astfel că, 
în loc să se fi transformat plumbul, s-au transformat în aur unele 
părţi ale femeii, care însă nu au nici o valoare dacă nu sunt din 
carne şi din sânge. 

Ochii buhăiţi ieşeau din orbite de o emoție tainică, refugiată 
în râsete. Un student cu gura strâmbă şi cu obrazul ciupit de 
vărsat începu să cânte răguşit. Vocea se frângea de beat ce era. 

Pe mine nu mă mai tulburau aparentele contradicții ale 
personalităţii lui Rochard. Am înţeles că înțeleptul nu se poate 
ascunde cu succes decât în bastionul nebuniei. De aceea purta 
el deghizarea unui iluzionist. 

În clondirul agăţat deasupra focului, apa dădu în clocot. O 
bătrână cu faţa de ceară, cu mâinile ca nişte gheare, rostogolea 
nişte găluşte mari şi le arunca în apa fierbinte. 

Rochard se ridică şi se îndreptă către masa mea. 

- Să mergem - zise el. 
M-am ridicat şi l-am urmat. 
x 

O ploaie deasă şi rece spăla uliţa îngustă, înclinată. Ne 
grăbeam. Traversarăm cu paşi mari piaţa comercială, urmând 
linia zidului cetăţii, apoi am cotit în strada croitorilor. Amândoi 
eram uzi până la piele când am ajuns la casa croitorului, unde 
locuia acum Amadeus Bahr. Castelul era ocupat de o armată de 
invitaţi, şi a fost nevoie chiar şi de căsuţa lui Bahr pentru a 
adăposti pe slujitorii care-i însoțeau în număr mare pe seniorii 
lor. 

Când am bătut la uşă, omuleţul îşi drese îndelung vocea, 
eliberând-o de răguşeala cauzată de prea multă tăcere. 

- Poftim! 

Am intrai. Hardughia umedă, lipsită de fereastră pe care o 
închiriase, puţea de mirosul rânced al lumânărilor de seu care 
ardeau acolo zi şi noapte, precum şi de o aromă înţepătoare de 
ceapă. Ridicându-se dintre paginile deschise ale unei mari cărţi, 
legată în negru, Bahr îşi întorsese către noi faţa uscată, de 
pasăre, ameţită încă de îngândurare. Pornind de pe craniul său 
lunguieţ, şuviţele de păr cenuşiu-verzui se lipeau de gât. 
Deasupra buzelor sale ţuguiate, a nasului lung ca un cioc, din 
cadrele unor pleoape pleoştite şi ridate, străluceau spre noi vioi, 
ochii săi negri, sclipitori şi inteligenţi. 


- Fii binevenit, Anselmus! Ai nimerit un moment potrivit. 
Tocmai mă îndeletniceam cu vestita Tabula Smaragdină a 
dumitale. 

- Divină ocupaţie! spuse Rochard, scuturându-şi apa de pe 
mantie; apoi, dând la o parte cu grijă mai multe cărţi şi un vraf 
de hârtii îndoite pe la colţuri, se aşeză pe marginea patului de 
lemn. Vremea e mizerabilă astăzi. Te-ai udat, Hans? 

- Până la piele, răspunsei eu înfrigurat, apropiindu-mă de 
focul care ardea într-o sobiţă de tuci. Rochard era prea 
cumsecade pentru a mă expedia spre casă pe o astfel de vreme. 
Mi-am căutat un loc pe o ladă, alături de sobă, în afara cercului 
de lumină a lumânării. Mă retrăgeam mereu la adăpostul 
penumbrei ca o fiară care-şi pândeşte prada. 

- Înălţimea Sa vrea să-i desluşesc înţelesul exact al Tabulei 
Smaragdina, pentru a o oferi musafirilor săi drept specialitate, 
alături de pulpa de mistreţ împănată. In omuleţul costeliv 
mocnea o revoltă ascunsă. Trupul său lipsit de forţă, situaţia sa 
umilă şi uriaşa sa superioritate intelectuală îl făceau nefericit. 
Stiletul negru al ochilor săi, cu tăiş ascuţit de inteligenţă, 
pătrundea orice injusteţe, cruzime sau prostie, observată la 
curtea stăpânului său şi el scria pamflete caustice pup aceste 
teme, nişte capodopere pline de ironie şi de caracterizări de un 
umor irezistibil, pe care le ascundea cu (camă panicată în lada 
lui. Ştia că dacă s-ar găsi un singur exemplar din ele, el ar face 
cunoştinţă cu camerele de tortură ale Turnului Păgân. Totuşi, nu 
putea renunţa la singurul mod de defulare a vieţii sale mizere. 

- Pentru dumneata o astfel de însărcinare nu constituie nici 
o greutate, Amadeus - zâmbi Rochard. Despre Tabula 
Smaragdină s-au strecurat în opinia publică suficiente traduceri 
neclare şi explicaţii obscure, iar dumitale nu-ţi rămâne decât să 
le sporeşti numărul cu încă una. Important este să iasă ceva 
palpitant, care să ajute la digestia domnilor. 

- Ar trebui să îndrug mult prea multe porcării pentru ia-i 
înviora pe aceşti domni, iar digestia le-ar fi favorizată numai prin 
nişte minciuni despre cum ar putea să ajungă totuşi în rai după 
vieţile lor murdare şi prosteşti. 

Izbucniră în râs, ceea ce în pieptul omuleţului slăbănog 
Stârni o criză de tuse bolnăvicioasă. Trupul întreg îi fu zguduit, 
capul uscat se coloră în purpuriu, iar în colţul ochilor îi apărură 
lacrimi. Rochard îl privea încruntat. Când tusea se mai potoli, 


Bahr rămase secătuit, obosit şi cu respiraţia sacadată. Rochard 
îl întrebă: 
- Şi ai găsit ceva pentru a-i amuza pe înalții oaspeţi? 
- Nu - răspunse Bahr morocănos. Dar ceea ce mă supără cu 
adevărat e că nici pentru mine însumi n-am reuşit să extrag 
măcar o frază inteligibilă din tot textul. Bănuiesc că este vorba 
de cea mai grosolană înşelăciune din istoria gândirii omeneşti şi 
genialitatea ci constă numai în a fi reuşit să-i preocupe secole 
de-a rândul, nu numai pe proşti, ci şi pe oamenii inteligenţi. 
- În orice caz, ceea ce spui este o interpretare a Tabulei 
Smaragdine - aprobă Rochard. Pe buze îi apăru zâmbetul său 
straniu, neliniştitor, al cărui efect, după cum îmi dădeam seama, 
nu-l ocolea nici pe Bahr. Totuşi mă mir, Amadeus, că trebuie să 
te văd printre cei care, din lipsă de forţă spirituală, se abţin în 
mod oportunist de a înfrunta o luptă, sau printre cei care, pentru 
a-şi păzi superioritatea spirituală, preferă să nege un lucru pe 
care n-au reuşit să-l înţeleagă. 
- Te înşeli! sări Bahr, enervat. Dar pentru numele lui Cristos, 
nu cumva vrei să spui că dumneata ai înţeles această aiureală 
dodonică? 
- Să o fi înțeles? Nu,... nu afirm aşa ceva. Trebuie sa 
recunosc că nu am reuşit să pătrund întregul înțeles al textului 
referitor la toate trei planurile. Dar ştiu ceva despre el şi anume 
cu certitudine: că Tabula cuprinde toate soluțiile privitoare la 
viaţa fizică, sufletească şi spirituală a omului. 

O vreme Bahr îl privi mut, scrutător, apoi, încet şi aproape 
umil, zise: 
- Un cercetător care nu are ca scop doar dobândirea unei 
grămezi de găselniţe liniştitoare şi dătătoare de bucurie pentru 
propria sa personalitate, nu poate avea prejudecăţi. Pentru 
mine, cunoaşterea este mai importantă chiar decât trupul meu 
bolnav, decât destinul meu detestat şi chiar decât vanitatea 
mea. Te rog, vorbeşte-mi despre Tabula Smaragdină! 
- Cu plăcere. Ce anume ştii despre ea? Nu vreau să te 
plictisesc cu repetări. 
- Nu ştiu prea multe. Ştiu că mormântul lui Hermes 
Trismegistos a fost descoperit de Alexandru cel Mare cu 

ocazia unei campanii. Numele cu răsunet grecesc al 
autorului a apărut aproximativ prin secolul al IV-lea după 
Christos, dar figura sa era respectată aproape cu religiozitate 


încă dinainte de era creştină. Egiptenii, pe vremea romanilor, îi 
consacrau coloane, încrustate bogat cu reţete alchimice. Unii îl 
bănuiesc, dincolo de acest nume, pe regele egiptean Thot sau 
Theut, despre care, în mai multe locuri, amintea şi Platon. După 
Platon, Thot a trăit cu câteva milenii înainte de Christos, fiind 
întemeietorul unui mare număr de ştiinţe şi iniţiatorul unor arte. 
Printre altele, el ar fi părintele aritmeticii, al astronomiei, al 
jocurilor cu zaruri, ba egiptenii îi atribuiau şi deosebirea 
vocalelor de consoane. Unii cred că acest nume nici nu se referă 
la o persoană reală, ci la o noţiune. Vechii egipteni aveau un 
zeu, care, sub numele de Thot, reprezenta înţelepciunea, 
isteţimea şi iuţeala şi care era imortalizat purtând un toiag cu 
şarpe, la fel ca zeul grec Hermes. Cam atât am reuşit să aflu 
încercând să determin ceea ce este esenţial în figura lui 
Hermes-Toth. 

- Rezultate lăudabile, Amadeus. Documentele care se 
referă la Hermes Trismegistos au, în cea mai mare parte, o 
esenţă secretă şi nu sunt accesibile decât iniţiaţilor. Nu vreau ca 
denumirea de  „iniţiat” să-ţi pară infatuare, orgoliu sau 
mistificare. Adevăratul iniţiat este un om care a lăsat deja în 
urmă nişte eforturi fizice dure, probe de voinţă, şi preocupări 
spirituale neobosite. Ezoteria nu constituie o atitudine doritoare 
să tăinuiască comori spirituale ce pot fi dobândite de oricine. Cel 
care le vrea, cel care se ridică cu tenacitate nelimitată până la 
înălţimea unde Templul Cunoaşterii aşteaptă cu porţile larg 
deschise, acela poate pătrunde liber în sanctuar. 

Eu nu îndrăzneam nici să mă mişc, pentru ca nu cumva să 
mi se observe prezenţa. Stăteam chircit pe ladă, în hainele mele 
umede şi aburinde. Creierul meu tânăr înregistra cuvintele 
spuse de Rochard, dar sâmburele înţelesului lor mi s-a relevat 
abia după multe suferinţe şi mulţi ani după aceasta. 

- Fără îndoială, Hermes-Thot a fost un preot, astronom şi 
medic egiptean - continuă Rochard. Nu s-a putut constata încă 
cu exactitate când anume a trăit el, dar este verosimil că chiar 
înainte de epoca pe care o presupunea Platon. Este uşor de 
imaginat că el, în calitate de preot, să fi fost în acelaşi timp şi 
faraon. Aceste două demnități nu erau încă separate în lumea 
antică. Pe atunci faraonul - spre deosebire de despoţii de mai 
târziu ai diferitelor vremuri şi diferitelor neamuri, avizi de sânge 
şi de cuceriri - simboliza încă lIntuiţia şi Intelectul superior, 


încoronat. El era un iniţiat. Căci în viziunea înţelepţilor creatori 
ai acestei legi, nu putea fi apt de a domni decât acela care se 
domină şi pe sine şi care era eliberat în spiritul său. Numele de 
Hermes este general răspândit, ca Buddha sau Manu, dar are 
trei înţelesuri. E în acelaşi timp denumirea unui om, a unei caste 
şi a unei divinităţi. În calitate de om, Hermes este primul mare 
Iniţiat, dar se înţelege sub acest nume şi întreaga castă a 
preoţilor. Ca zeitate semnifică planeta Mercur, sfera spirituală 
de care aparţin iniţiaţii divini; deci Mercur este de fapt 
conducătorul regiunii supraterestre a iniţierii divine. Persoana în 
sine de la care purcede în bună parte toată religia egipteană a 
fost numită de către greci, învăţăcei ai egiptenilor Hermes 
Trismegistos, „de trei ori cel mai mare maestru al tuturor 
ştiinţelor naturii”. Printre miile de opere care îi sunt atribuite şi 
care au fost scrise în mare parte de elevi ai săi sau de 
continuatori care şi-au însuşit în mod creator influenţa sa, cea 
mai profundă şi cea mai autentică este Tabula Smaragdină. 
Dacă ai textul la îndemână, te rog să-l citeşti acum, Amadeus! 

Capul lui Bahr se aplecă asupra marii cărţi deschise. 
Degetul său butucăâănos indică primele cuvinte ale Tabulei 
Smaragdine: 


„Real, fără minciuni, sigur şi intru totul adevărat e! că 
ceea ce este jos este la fel cu ceea ce este sus iar ceea 
ce este sus e la fel cu ceea ce este jos pentru ducerea 
la împlinire a miracolului Lucrului Unic. 


Și cum fiecare lucru provine din Unu prin intermedierea 
Unicului; aşa fiecare lucru se naşte dintr-un lucru prin 
adaptare de sine. 

Având ca tată zămisli tor Soarele, iar mamă născătoare 
Luna, este de vânt purtat în pântec; leagăn fiindu-i 
Pământul. 


Acesta este părintele tuturor perfecţiuni lor din întreaga 
lume, 

Puterea sa este neeclipsată chiar şi după ce şi-a 
descărcat-o în pământ 


Separă Pământul de foc, ceea ce este fin de ceea ce 
este grosolan, 
Cu minuţiozitate şi mare artă! 


Se înaltă de pe Pământ în ceruri şi revine din nou pe 
Pământ şi unifică astfel forța sferelor de sus şi de jos. 
Așa poți ajunge în stăpânirea lumii întregi, întunericul 
va fugi de tine. 


Aceasta este forța forțelor, pentru că inhibă toate 
lucrurile fine ca şi pe cele grosolane deopotrivă. 


Precum Lumea Mare, aşa se naşte Lumea Mică, 
Devenind posibile prin aceasta minunatele corelaţii ale 
căror cheie este aceasta. 

De aceea m-au numit Hermes Trismegistos, de trei ori 
înțelept, pentru că sunt în posesia tuturor celor trei 
sensuri ale filozofiei intregii lumi. Ceea ce am spus 
despre opera zilei, este în făptuit!“ 


Faţa uscată de uliu a lui Bahr se întoarse din nou cu 
nemişcată atenţie către Rochard. Profilul său cu nas coroiat se 
legăna în mod ciudat pe perete, proiectat de flacăra jucăuşă a 
lumânării. 

- Înţelesul Tabulei Smaragdine se referă la trei planuri, aşa 
cum hieroglifele egiptene au, în general, trei înţelesuri - spuse 
Rochard. Unul fizic, unul astral şi unul mental. Cele revelate de 
Hermes Trismegistos cuprind atât tainele cele mai profunde ale 
creaţiei cât şi esenţa forţelor creatoare de forme ale aşa- 
numitelor regiuni astrale. Dar înseamnă, în afară de acestea, şi 
alchimia, în cel mai strict înţeles, adâncul tainic al alchimici, 
reţeta spirituală a obţinerii marelui Elixir vital, a Aurului Potabil 
care vindecă toate bolile, întinereşte, purifică vasele sanguine 
de calciu şi împrospătează umorile. Trebuie să menţionez că 
acest Aurum Potabile nu conferă nemurire, cum cred fanaticii şi 
ignoranţii, ci prelungeşte doar viaţa. El exclude cauzele 
îmbătrânirii. Dar se referă în acelaşi timp şi la celălalt scop, mai 
terestru, al alchimiei, şi anume la transmutaţia metalelor. Poţi 
înţelege deci ce l-a făcut pe Trismegistos să ascundă în adâncul 
unui labirint spiritual complicat adevăratul sens al spuselor sale. 


Tânărul preot, ahtiat după cele mai profunde mistere ale religiei 
egiptene, era supus unor probe dificile înaintea dezvăluirii 
fiecăreia dintre teoreme. Cu cât pătrundea el mai adânc în 
cunoaştere, cu atât probele deveneau mai înfiorătoare şi, 
înainte de a cunoaşte strălucirea tainei finale, el trebuia să 
suporte însăşi moartea trupului. Trismegistos a creat în aşa fel 
Tabula Smaragdină, încât aceasta să nu conţină doar sâmburele 
învățăturilor sale, ci să le şi ascundă de ochii oamenilor slabi şi 
inferiori din punct de vedere spiritual, deoarece acest adevăr dă 
putere celor puternici, dar îi răneşte pe cei slabi, aidoma tăişului 
unei săbii, mânuită de un nepriceput. De aceea Tabula 
Smaragdină subjugă nu numai prin conţinutul său, ci şi prin 
structura sa, căci ascunde în sine proba care, dacă este trecută 
cu succes, face ca spiritul să devină apt de a-i primi explicitarea, 
elucidarea. Incă o lege fundamentală a învăţăturii lui 
Trismegistos este că Marele Magisteriu nu poate fi înfăptuit 
decât de acela care, paralel cu reuşita pe plan fizic, înfăptuieşte 
în sine transmutaţia atât pe planul astral cât şi pe cel mental. 

- Spune în sfârşit ceva şi despre înţeles! izbucni Bahr. M-ai 
urcat pe un munte înalt şi mă ţii legat la ochi, 

- Cu proxima ocazie, Amadeus. Acum este târziu şi 
dumneata trebuie să te culci. 

Ştiam că din cauza prezenţei mele nu se lansa el în 
elucidarea înţelesului Tabulei Smaragdine şi acest lucru mă 
umplu de amărăciune. Bahr era şi el nemulţumit şi treaz ca o 
bufniţă. 

- Nu poţi pleca acum! Nu mă poţi lăsa aşa! se împotrivi el 
cu frenezie. Vocea îi eşuă într-un acces de tuse. Trupul său 
şubred era scuturat şi zgâlţâit în mod jalnic. Rochard se ridică. 
Faţa lui trăda nelinişte. 

- Prietene, menajează-te! 

Bahr, sufocat, roşu la faţă dădea din cap împotrivindu-se. 
Când, în sfârşit, îşi mai reveni, făcu din mână a lehamite: 

- Trebuia să mă menajez mai din timp. Acum nu mai am ce 
menaja. Mă simt bine numai când uit de acest sicriu jalnic care e 
trupul meu. 

- Ceea ce dumneata numeşti sicriu este un recipient de 
valoare dacă cuprinde un spirit. Merită să-l îngrijeşti. 


- Dumneata îmi vorbeşti astfel? Prelegerea dumitale s-a 
referit până acum la lepădarea materiei, numai sublimări şi 
abstractizări... 

- M-ai înțeles greşit. Pentru activitatea lui Hermes 
Trismegistos, devenită piatră de temelie a vieții spirituale a 
mileniilor, era nevoie de forță şi de sănătate. Un trup bolnav 
produce percepte false şi obturează prin porniri şi anxietăţi 
înăbuşitoare organele care transmit lumina spiritului. Cel care 
arc ceva de comunicat trebuie să menţină în stare pură 
receptacolul Cuvântului. 

- Dar pot avea ceva de spus... cu?! spuse Bahr cu autoironie 
amară. Şi cine are astăzi nevoie de Cuvânt?! îşi aplecă capul şi 
continuă adâncit în gânduri. Noi, care oricum suntem convinşi şi 
posedaţi de literă, ne putem adresa unul altuia. Noi suntem 
nişte bolnavi. Am fost păgubiţi în cele ale cărnii şi ne satisfacem 
foamea cu hrană imaginară. lar dorinţa de putere ne-o 
îndestulăm prin teorii care ne dau dreptate şi ne înalţă drept 
regi-fantomă ai unor imperii de umbre. Ne-am făcut arme din 
fragile pene de pasăre şi îi ţintim cu vârfurile lor muiate în 
otravă pe cei puternici care huzuresc în bunuri palpabile. 

- Ceea ce se petrece în sufletul dumitale, Amadeus... este 
tot alchimie. Există un acid care separă aurul de zgură, în 
sufletul omenesc acest acid este îndoiala. E nevoie de ea, până 
când aurul s-a separat de toate celelalte substanţe. Între cele 
două regate de care vorbeai, diferenţa e într-adevăr foarte 
mare. Unul este regatul morţii, celălalt al vieţii. Carnea, oricât 
de apetisantă şi superbă ar fi, se prăbuşeşte fără putere în 
braţele putrefacţiei. Carnea este doar o jucărie a spiritului, sau, 
dacă vrei, o experienţă palpitantă a lui, pentru a exprima pe 
calea aceasta ceva din sine. Este o figură desenată în nisipul 
deşertului. Este un mod de exprimare minunat şi cu înţeles 
profund ca şi muzica, statuile, imaginile, cărţile, templele, unde 
adastă de asemenea pofta de creaţie a spiritului; dar toate 
acestea sunt vremelnice, ca orice formă materială, construită pe 
terenul mişcător al temporalităţii. Spiritul însă e veşnic şi 
imuabil. judecă deci: care dintre cele două este cu adevărat 
imperiu-fantomă? îşi puse pelerina. Luptă-te mai departe, 
Amadeus. Cel însemnat trebuie să slujească prin toate 
capacităţile sale, prin întreaga-i amărăciune, prin îndoielile sale, 
la fel ca şi prin dorurile sale neîmplinite! 


- În viaţa mea n-am fost atât de treaz! Dumneata mi-ai 
sădit nişte intuiții capabile să mă facă nesocotit şi îngâmfat. lar 
viermele-om nu are dreptul să fie astfel. O să mă privesc în 
oglindă... 
- Priveşte-te în interior. Imaginea din oglindă nu e decât 
umbra realităţii. 

x 

Înaintam tăcut alături de Rochard printre căsuţele înguste 
şi scunde, pierdute în liniştea adâncă a somnului. Ploaia stătuse. 
Un vânt sălbatic sfâşia norii grei. Între crăpăturile lor mijea de- 
acum cerul palid. Rochard nu se îndrepta către han. 

- Eu mă mai plimb, Hans - spuse el. Tu du-te acasă. 

Curiozitatea mă făcu să-l urmăresc. După ce ne-am 
despărţit, m-am luat după el de departe. Dincolo de zidul cetăţii, 
el porni către panta împădurită a muntelui. Vântul îi umfla în 
formă de butoi pelerina largă, întunecată, apoi o ridica şi o 
fâlfâia ca pe nişte aripi de liliac pe lângă corpul său. Dintr-odată 
mă cuprinse o spaimă de neînțeles, transformată într-o teroare 
aproape insuportabilă. Simţeam că trebuie să fug cât pot de 
repede, departe - departe de el. Mă sufoca presimţirea neclară a 
unor lucruri îngrozitoare. Făcui cale întoarsă şi, cu genunchii 
tremurând, alergai către sălaşul nostru, unde mă aruncai pe pat 
şi mă cufundai într-un somn tulbure, neliniştit. 

A doua zi, spre asfinţit, când tocmai terminam lecţia în 
camera lui Rochard, nevasta proprietarului lui Amadeus Bahr 
dădu buzna cu sufletul la gură, fără a mai bate la uşă. Era foarte 
tulburată. Vocea îi era sacadată de plâns. Ne spuse că Bahra 
vărsat sânge, că medicul de la castel considera că era pe 
moarte, iar el dorea să mai vorbească neapărat cu domnul 
Rochard. 

Pornirăm imediat. Rochard nu s-a mai uitat dacă-l urmez 
sau nu. Afară era un frig usturător. Stelele străluceau cu luciri 
vii, înţepătoare. 

x 

Pe masa cu trei picioare, la căpătâiul lui Bahr, pâlpâia o 
lumânare. Lumina ci nesigură arunca asupra feţei galbene, 
adâncită în perne, semnele morţii. Când am intrat tiptil după 
Rochard, şi privirea îmi căzu pe cel care zăcea acolo nemişcat, 
crezui că am sosit prea târziu. In colţ, soţia croitorului hohotea 
miloasă, dar şi curioasă. Rochard se întoarse către ea: 


- Este o măcelărie pe strada învecinată. Vă rog, aduceţi din 
beciul de acolo o găleată de gheaţă. Grăbiţi-vă! 

Femeia se holbă la el, nu înţelegea sau nu voia să 
înţeleagă, dar moneda care îi căzu la picioare vorbea în limba ei. 
Când ea ieşi, Rochard se aplecă peste fruntea cu tâmplele 
adâncite şi puse mâna pe ea. Faţa lui, aflată în cercul lumânării, 
era serioasă şi concentrată. Părea că din palmele lui radiază 
forţa vieţii către trupul nemişcat. În prăpastia orbitelor lui Bahr 
se aprinse o scânteiere. Bolnavul ridică privirea spre prietenul 
său şi pe faţa lui ridată, cu bărbia căzută a apărut un zâmbet. 

- Regret - şopti el abia auzit. Aş fi vrut foarte mult... Tabula 
Smaragdina... 

- Nu trebuie să spui acum nici un cuvânt! îl opri calm, dar 
energic Rochard. Ştiu la ce te gândeşti. Sunt aici, am venit la 
timp şi dumneata vei trăi! vocea lui transmitea o încredere 
certă. Aduse un scaun şi se aşeză aproape de capul Bahr. Işi 
întinse ambele mâini deasupra lui şi cât puteam să-l văd, 
executa nişte mişcări stranii, mângâietoare deasupra corpului, 
de la cap până la stern. Hârâiala sacadată a răsuflării bolnavului 
se linişti într-o respiraţie mai calmă. Nevasta croitorului năvăli 
pe uşă zornăind cu găleata. Aducea realitatea rece şi brutală a 
corpului ei voluminos şi tulbură vraja liniştii. Bahr îşi deschise 
larg ochii. 

- Dacă aş putea să cred! Dacă aş avea credinţă! Nici măcar 
dumneata nu poţi să-mi dăruieşti plămâni noi! şopti el. 

- Trebuie să stai liniştit! îi porunci Rochard. Înfăşură gheaţa 
într-un prosop şi dădu la o parte pătura de pe trupul mizer. In 
timp ce aşeza compresa rece, vorbea cu o voce împăcată, 
tandră către omul doborât de boală. 

- Dacă o şopârlă îşi poate dezvolta la loc coada ruptă de 
dimineaţa până la asfinţit, de ce să nu învăţăm şi noi secretul 
reînnoirii pe care natura îl cunoaşte?... Dumnezeu ne-a dat 
minte ca să cercetăm. Nu ne-a spus doar să credem, ci ne-a dat 
voie să ne transmutăm credinţa în cunoaştere, în convingere, cu 
preţul unor mari eforturi... Brusc, se întoarse către locul unde 
stăteam cu alături de soţia croitorului, care căsca şi ea gura. 

- Aş vrea să rămân singur cu bolnavul! Dacă voi avea 


nevoie de ceva, o să vă chem. 
x 


Îl aşteptam pe Rochard în atelierul de croitorie, înecându- 
mă în aerul stătut. În acest loc, extrem de strâmt, lucrau trei 
oameni. Femeia gătea nişte varză pe foc deschis, în colţul 
încăperii, şi mâncarea răspândea un miros puternic. Stomacul 
mi se revolta, dar nu mă clinteam din loc. 

Cu atenţie încordată, încercam să prind orice zgomot care 
venea din spatele uşii hodorogite. Uneori, privirea mea se 
încrucişa cu ochii nevestei croitorului, care trădau o curiozitate 
vulgară, plină de vigilenţă. Asculta şi ea. Probabil că, în sinea ei, 
mă blagoslovea pentru că, din cauza prezenţei mele, nu-şi putea 
lipi urechea de uşă. Din camera bolnavului nu răzbătea decât 
vocea estompată a lui Rochard. La un moment dat, el scoase 
capul şi-l trimise pe unul din ucenici după vin roşu. Preluă apoi 
vinul prin uşa întredeschisă şi liniştea se aşternu din nou. 
Croitorul mustăcios şi gârbovit mă întrebă în şoaptă cine era 
stăpânul meu? Era medic? 

- Da, am răspuns cu. 

- Prin oraş umblă cu totul alte vorbe despre el, sări cu gura 
femeia. 

- Ce vorbe? întrebai cu inima strânsă. 

- Că-i omul dracului... Că de multe ori el se separă de umbra 
lui şi merg alături amândoi... Şi-a vândut sufletul diavolului ca să 
facă aur... Păzeşte-ne, Doamne! Lăudat fie Domnul Dumnezeu! 
Ea îşi făcu crucea peste pieptul dolofan. 

Vorbele rău prevestitoare îmi sporiră presimţirile rele, dar 
mă silii să zâmbesc. 
> Dacă n-aş fi în apropierea unui muribund, aş râde. Eu unul 
ştiu prea bine ce mare nevoie am avea de aur, că suntem cam 
strânşi cu uşa pentru datorii la han. Ce fel de făcător de aur şi 
ce fel de tovarăş al diavolului ar fi acela care e încolţit peste tot 
de creditori? 

- Ne duce de nas pentru că e isteţ! turui femeia. Dacă s-ar 
afla adevărul, n-ar mai avea loc în oraş. Ar găsi el imediat o 
locuinţă fără plată în turnul cu cinci colţuri! Bun coteţ pentru o 
găină care face ouă de aur! 

M-am cutremurat. Îmi adusei aminte de vorbele lui 
Sebastian şi de istoriile îngrozitoare auzite prin crâşme despre 
nefericiţii chinuiţi până la moarte sau ucişi în timp ce încercau 
să evadeze, nişte oameni despre care se credea că ar cunoaşte 
secretul fabricării aurului. 


- Rochard este un medic sărac, care umblă dintr-un loc în 
altul, spusei eu cu gâtlejul uscat. El merge cu regularitate la 
biserică şi nu face rău nimănui. Ce vreţi de la el? 

— Aur vrem! zise femeia. Uite ca ăsta... cu găleata!... şi îşi 
arătă palma întinsă pe care, la lumina lumânării, strălucea o 
monedă de aur franţuzească. M-am uitat la ea de parcă aş fi 
văzut o viperă. l-o aruncase Rochard femeii, când o trimisese 
după gheaţă. lar eu uitasem de asta! Acum minciunile mele 
despre datorii şi sărăcie erau date în vileag. Ştiam că lucirile 
acestei monede se vor răspândi prin oraş, chiar înainte de 
răsăritul soarelui. Nu trebuia decât să se afle că Bahr, la care 
medicul de la castel renunţase deja, n-a murit şi a apucat 
dimineaţa. Ingrijorarea mea nu era alimentată de ataşamentul 
faţă de Rochard. Mi-era teamă că el va fi luat cu forţa şi 
purtătorul tainei Marelui Magisterium va dispărea înainte ca eu 
să pot pune mâna pe secretul lui. 

x 

N-am fost singurul care presimţea primejdia. Rochard ştia şi 
el că trebuie să fugă, chiar înainte de răsăritul soarelui. 

De cum părăsirăm casa croitorului, ne-ain grăbit spre han 
pentru a ne face bagajele. Cu ajutorul unei slujnice, îndrăgostită 
de mine, am făcut rost şi de ceva merinde. Reprezentaţia 
coloristică a zorilor, compusă din nuanţe de cenuşiu şi purpuriu, 
ne găsi de-acum la drum. Din vale se înălța o răcoare umedă, 
iar printre crengile copacilor atârnau fâşii de nori. Nu ne-am 
depărtat prea mult. Dincolo de oraş, am dat peste ruinele unei 
vechi gospodării, năpădită acum de bălării. Intrarăm într-o şură 
dărăpănată, cu tencuiala căzută şi acoperişul găurit, unde apa 
stagna în băltoace împuţite. Rochard rămase tot timpul serios şi 
tăcut. Tăcerea lui conţinea un fel de refuz, ceva inabordabil, 
care îmi dezarma curiozitatea agitată. Căutai un loc ascuns 
pentru ladă, într-un colţ. Rochard se aşeză. Eu mi-am încropit un 
locşor din cărămizi şi paie. Minutele care treceau încet dădeau 
în clocot în mine, trecând într-o nelinişte tot mai vie. Ce 
aşteptam aici? Eram prea aproape de pericol ca să putem sta 
liniştiţi. Aerul era de nerespirat şi, printre paiele putrede, mişuna 
o viermuială respingătoare. 

- Mănâncă, se întoarse către mine Rochard, întinzându-mi 
sacul de piele în care împachetaserăm merindele. El însuşi nu se 
atinse de mâncare. Scoase din ladă instrumentele de 


astronomic, cărţile, tuşul, hârtia şi pana şi începu să facă 
socoteli pe o carte pusă pe genunchi. Pe atunci ştiam deja ce 
face. Trasă cercul şi-l împărţi în douăsprezece compartimente, 
însemnă în ele cele douăsprezece semne ale zodiacului şi notă o 
dată. Desigur, calcula traseul fugii noastre şi rezultatele 
drumului pe care îl aveam de făcut, din poziţia planetelor pe 
care le desena, de asemenea, în unele „case“ ale cercului. Era 
răcoare. Se porni o ploaie subţire, ca trecută prin sită şi prin 
gaura din acoperişul şurii începu să lovească cu un susur fin 
suprafaţa băltoacelor. Între deschizătura ferestrei, situată la 
înălţime şi acoperişul stricat se crease un curent de aer 
neplăcut. În lumina mohorâtă, întunecoasă, faţa lui Rochard 
părea tot mohorâtă şi îngrijorată, întreaga lui figură îmi inspira 
anxietate. Mi se părea că n-am să mai pot suporta coşmarul 
lucid în acest semiîntuneric umed şi străbătut de curent, că va 
trebui să sar în sus, să strig, să vorbesc, să întreb. Deodată, 
simţii privirea lui Rochard ca pe o atingere fizică. Poate că se 
uita la mine de mai multă vreme, dar nu vorbi decât atunci când 
îi întorsei privirea. 

- Te temi? mă întrebă el cu o voce stranie. 

- De ce m-aş teme? întrebai eu, dar frica îmi înţepa inima şi 
vocea mi se frânse. 

Nu-mi răspunse imediat, dar continua să mă privească. Aş 
fi vrut să mă ascund de privirea lui; în acelaşi timp tremuram şi 
năduşeam. 

- Mi-e milă de tine, spuse el apoi cu un suspin scurt. Din 
acest cuvânt răzbătu o compasiune reală. Nu te pot ajuta! 

Teama mea se transformă brusc într-un gând: 

- Aţi calculat soarta mea în astre, Magistre? întrebai 
sufocat. 

- Da, şi pe a ta. 

- Mor? 

- Cândva... 

- Dar când? Nu mă cruţaţi... acum?! De moarte violentă? 

- Nu. Încă nu. Mai întâi te vei teme. Multă vreme vei trăi în 
teamă şi îţi vei blestema viaţa. O să vrei să scapi de ea, dar 
viaţa se va ţine de tine ca o fiară care nu-şi mai poate descleşta 
fălcile. Zadarnic vei fugi, zadarnic vei încerca s-o sugrumi, s-o 
ameţeşti, s-o lepezi, ea va rezista cu tenacitate, te va arde şi te 


va chinui până la ultimele limite... Nu te pot ajuta, bietul meu 
băiat... tu vei trăi..., vocea îi suna înceată, estompată... 

M-am lăsat pe spate, plin de fericirea care îmi cuprindea 
întreaga fiinţă. Lăsasem să treacă pe lângă auzul meu 
tonalitatea întunecată a cuvintelor sale şi, din tot ce-mi spusese, 
auzeam numai promisiunea că voi trăi, perspectiva ameţitoare a 
vieţii indestructibile. În sfârşit, Rochard renunţase la disprețul 
său uneori insuportabil şi la reţinerile sale pline de superioritate. 
Mi-a spus: „Ai să trăieşti!” Ce altceva pot însemna aceste 
cuvinte decât taina densificată în esenţa materială a lui 
Trismegistos, acel Aurum Potabile? 

Căzui în genunchi la picioarele lui, şi îmi aplecai capul până 

la paiele pline de gângănii: 
- Domnule! Domnule! izbucnii cu inima debordând de 
simţire şi cu lacrimi în ochi. Nu sunt demn de comoara cu care 
mă dăruiţi, dar mă voi ridica la înălţimea ei... Aşa să mă ajute 
Dumnezeu! Vă rămân slujitor şi ucenic devotat pentru 
eternitate... vă voi netezi drumul de sub picioare, vă preiau 
toate greutăţile şi grijile. Îmi arunc propriul trup în faţa oricărei 
primejdii care vă ameninţă... Vă voi privi ca pe tatăl, ca pe 
fratele meu, ca pe idealul meu viu, imediat după Christos... 
Arunc orice urmă de păcat din sufletul meu, n-o să mai mint, n-o 
să mai fur, numai pentru că dumneavoastră sunteţi... pentru 
că... 

- Taci! Nefericitule! 

Inima îmi îngheţă brusc. Mă ridicai din prosternare să-i 
privesc faţa şi să citesc de pe ea motivul acestei schimbări; dar 
faţa lui îmi era din nou închisă ca un zid. Penumbra o ascundea, 
îi adâncea zbârciturile şi o făcuse să pară înspăimântător de 
bătrână. 

- De ce mă respingeţi iarăşi?! 

Mă cuprinse disperarea; gâfâiam din cauza plânsului 
interior. Vocea lui Rochard răsună stinsă din penumbră. 

- Simţăminte!... spuse el încet. Haos întunecat fără zorile 
spiritului... Astăzi dor sfâşietor, fidelitate debordantă, mâine 
pornire oarbă şi ură pustiitoare... moarte. 
- Nu înțeleg! am spus eu tremurând. 
- Ce rost ar avea să înţelegi?... Eşti o piatră aruncată. Eşti 
materie care distruge materia. Prin tine, Adonai recuperează 


cetatea de umbre a vremelniciei... Mulţumesc pentru aceasta. 
Amin. 

Se ridică şi privi prin deschizătura îngustă a ferestrei. 

-- Curând, se va întuneca. Din fericire, cerul e acoperit... Ai 
vrea să-mi faci un ultim serviciu, fiule? 

- Orice doriţi! 

Te duci la sălaşul lui Amadeus Bahr... nu te teme... tu nu 
vei avea de suferit.... Croitorul şi nevasta lui vor fi desigur pe la 
al şaselea vecin, ducând bârfa mai departe, sau poate au fost 
chemaţi la castel. lar ajutoarele nu păzesc focul, dacă cineva nu 
le stă în spate. N-ai să întâlneşti pe nimeni şi vei intra 
neobservat în odaia bolnavului. 

- Dar dacă Amadeus Bahr acum e... 
- El trăieşte, spuse cu simplitate Rochard. Trebuie să-i dai o 
scrisoare. 

Mă miram de unde ştie el ce este în oraş, de vreme cea 
stat aici cu mine toată ziua. Rochard scoase o foaie de 
pergament, scrise mai multe rânduri, cufundat adânc în ceea ce 
avea de scris, apoi uscă cerneala şi rulă hârtia sub forma unui 
sul subţire. Pentru ca sulul să nu se desfacă, trase pe el inelul 
său greu din argint cu un rubin mare, roşu, în interiorul căruia se 
vedea o pasăre Phoenix în zbor, cu aripile desfăcute. 

x 


Plin de teamă şi de curiozitate, pornii în misiunea mea 
periculoasă. Ştiam că dacă aş fi fost prins n-aş mai fi scăpat 
până nu i-aş fi adus la ascunzătoarea lui Rochard pe cei care 
doreau să-l găsească. Cunoşteam prea bine metodele prin care 
cele mai încleştate buze pot fi constrânse să vorbească. Sulul 
ascuns sub haina mea de postav mă ardea. În clipa când 
Rochard mi-o încredinţase, eu ştiam deja că o s-o citesc imediat 
ce voi avea ocazia. O ştia şi el, dar mi-a dat-o. Îi era indiferent 
dacă o citeam sau nu. El mă cunoştea. Potrivise textul în aşa fel 
ca ochii mei curioşi să nu întâlnească decât coaja exterioară a 
unor înţelesuri ascunse, pentru desghiocarea cărora spiritul meu 
nu avea încă pricepere şi forţă. Mă gândisem din timp că nu voi 
trece printre case locuite, unde ard lumini, deci mi-am scos din 
bagaje cremenea şi pâslă. Sub paza de smoală a pădurii dese, 
adunai câteva crenguţe şi un pumn de frunze uscate pentru ca, 
la lumina micului foc, să pot citi misiva lui Rochard. Am citit-o de 
multe ori, silabisind-o şi forţându-mi mintea, încât am învăţat-o 


pe de rost, dar înţelesul ei îmi rămase necunoscut, ca al unui 
text exotic. Uneori înţelegeam sensul câte unui cuvânt, dar 
acesta se pierdea din nou în contextul frazei. In mod ciudat - 
deşi contribuiau atât situaţia neobişnuită cât şi locul mohorât în 
care mă aflam - tremuram de o emoție lăuntrică ce mă îndemna 
să citesc şi să recitesc cuvintele care îmi rezistau cu obstinaţie: 

„Cel care pleacă, îl salută pe cel care a fost retrimis, vechi 
prieten şi tovarăş pe cale. Această legătură s-a creat de mult. 
Acum ea se desface. Cel care pleacă şi-a achitat toate datoriile, 
cu excepția uneia pe care va fi silit s-o plătească, împăcat, cu 
smerenie în fața Legii, înaintea resurecţției întru Unicul Adevăr, 
mai adresează câteva cuvinte prietenului său vechi acela care 
nu va mai rosti de-acum înainte alte cuvinte omeneşti. 

Casa Vieţii are trei chei. Muribundul a fost trimis înapoi din 
mormânt pentru a dobândi aceste chei. Cele două mâini care îi 
stau la dispoziție în căutările sale sunt Scorpionul şi Vărsătorul. 
EI trebuie să pătrundă în casă pentru ca cei care îl caută să 
poată vedea lumina la fereastra lui. Apokalypsis Chemica a fost 
săvârşită. Din grăuntele aruncat în sicriu trebuie să răsară rodul 
triplu al Vieţii: unul este cel ce-şi aminteşte totul, altul care 
poate cunoaşte totul, iar al treilea conține leacul ce soluţionează 
totul, şi cele trei la un loc sunt unica mare Arcană. Aceasta este 
teorema, calea şi explicația. 

E.A.R”. 


La casa croitorului am găsit totul aşa cum prezisese 
Rochard. Nici măcar n-am fost nevoit să bat la uşă, aceasta 
fusese uitată deschisă din neglijenţă. Atelierul era gol, tăcut şi 
întunecat. M-am strecurat cu inima bubuind până la uşa lui Bahr 
şi, temându-mă că îl voi revedea în chip de cadavru pe catafalc, 
intrai. Cel pe care l-am văzut nu era nici mort, nici stafie. Stătea 
în faţa mesei sale dărăpănate, înfăşurat în pelerina lui de corb, 
gârbovit, galben, dar viu! La vederea mea, faţa se învioră de 
teamă şi de bucurie. Veni spre mine. Mersul lui nu mai păstra 
nimic din vechea oboseală bolnavă, pieptul nu-i mai hârâia în 
respiraţia  sacadată, zgomotoasă a ofticoşilor. Mobilitatea 
tinerească, liberă a mişcărilor sale mă cutremură până în 
străfundul sufletului. Ea îmi adusese într-o apropiere palpabilă, 
ameţitoare miracolul petrecut. 


Bahr zăvori cu grijă uşa, apoi se apropie de mine şi mă 
apucă de umeri. Degetele sale, a căror strânsoare puternică o 
simţeam din plin, ieri abia zgâriau cuvertura, aidoma picioarelor 
unui păianjen gata să-şi dea duhul. 

- El unde este? izbucni în şoaptă, foarte agitat. 

- E în siguranţă, răspunsei încet. 

Mâna lui căzu de pe umărul meu. 

- Am fost foarte îngrijorat pentru el, spuse eliberat. Oraşul e 
ca un furnicar în care s-a picurat miere. Contele a fost pe aici de 
două ori - el, în persoană. Mai înainte nu-i păsa de mine, chiar 
dacă eram pe moarte, acum m-a şi pipăit. 

Pe faţă îi apăru zâmbetul vechi, inteligent, ironic. 

- M-am prefăcut că sunt tâmpit. Am zis că în gâtlej mi se 
spărsese o venă, din care cursese sânge. Totuşi, au fost 
plămânii, Hans. Ştii, îi scuipam în bucăţi întregi, noduri negre, 
dense printre şuvoaiele de sânge roşu... o ştiam prea bine. 
Vocea îi tremura febrilă, apoi şopti: - Spune-i lui Rochard că de 
la mine contele n-a aflat nimic. Incercase să afle dacă mi s-a dat 
vreun leac. Am negat. Bârfa şi şuşotelile vor înceta... până 
atunci însă e mai bine ca el să nu se arate prin preajmă... Se 
învioră şi vorbi însufleţit: - Spune-i, Hans, cât mă doare că 
trebuie să mă despart de vederea lui, dar nici măcar nu 
îndrăznesc să mă gândesc la o întâlnire, ca nu cumva să-l 
înfund... Prefer să-mi pierd noua viaţă, decât să-i fac rău lui, 
care mi-a dăruit-o. În viitor!... Spune-i că, ţin seama de tot ce-mi 
promisese! Spune-i că nu numai că mi-a dat o nouă viaţă, ci m-a 
făcut să fiu alt om! Sufletul meu, care zburătăcea ca un liliac orb 
al nopţii, a murit şi a renăscut în chip de pasăre albă, care se 
înalţă către lumină. Spune-i că a dat gândirii mele o temelie pe 
care voi clădi un edificiu indestructibil. Până acum cuvintele sale 
erau nişte teze pe hârtie, străine, neverosimile, dar acum şi-au 
găsit în mine acoperirea în aur. Spune-i lui Rochard că acum eu 
cred şi voi şti, voi cunoaşte, voi putea! Obrazul lui mic şi slab 
era inundat de lacrimi. Focul entuziasmului său pătrunse şi în 
sufletul meu inflamabil. Plângeam, tremuram, mă bucuram cu 
el, sub influenţa miracolului trăit. Scosei la iveală scrisoarea. 
Bahr o luă cu mâini avide. Privi cu evlavie inelul care ţinea 
pergamentul, îl apropie de lumânare, apoi şi-l puse pe deget. 
Lumina începu să pâlpâie cu o flacără bolnavă, apoi se stinse. In 
locul nopţii întunecate, în odaie pătrunse cenuşiul murdar al 


unor zori mohorâte. Trebuia să mă grăbesc. Bahr scoase o altă 
lumânare de undeva de sub pat. Îmi luai rămas bun. Abia dacă 
mă mai observa. Se cufundase în lectura scrisorii. 

x 

Amiaza era aproape, când sosii complet epuizat la şura 
dărăpănată. Ajunsesem aproape de marginea oraşului când 
nişte studenţi turmentaţi de la Sebaldus mă recunoscură şi 
alergară după mine. O rupsei la fugă, încercând să scap de 
chiotele lor de bucurie, însă ei se luară împleticiţi în urma mea şi 
unul dintre ei era să mă şi ajungă. Mă ascunsei într-o groapă din 
pădurea care, în locul acela, era mai deasă, până când ei au 
trecut în fugă pe lângă mine şi mi-au pierdut urma. 

Rochard mă aştepta răbdător. Recunoştinţa şi fericirea mă 
copleşiră când i-am revăzut silueta subţiratică, blândă şi atât de 
deosebită. De data aceasta, îmi păru tot bătrân, trudit şi serios, 
însă acum vârsta îi conferea un aer argintiu, nespus de paşnic. 
Era senectutea înţeleaptă a omului superior. Poate că vederea 
mea era influenţată de certitudinea deplină, pe care o 
dobândisem acolo, în şura aceea sordidă, îl vedeam eliberat de 
orice slăbiciune omenească, dar şi de orice urmă de viclenie sau 
de prefăcătorie. Era Magul, practician al Ştiinţelor Divine, 
posesor al Marelui Magisterium. 

Am repetat în faţa lui cuvintele lui Amadeus Bahr şi febra 
interioară, lacrimile îmi reveniră. Faţa lui rămase nemişcată şi 
serioasă. 

- Plânsete, extaz, febră... Talerul cântarului se înalţă, dar la 
fel va cădea, iar echilibrul său va aduce moartea - spuse el 
încet. 

Încordându-mi atenţia, îl ascultam fără să-l pot înţelege. 

- Nici Amadeus Bahr nu v-a înțeles, Magistre, decât atunci 
când l-ați vindecat... spusei cu şiretenie. 

- Amadeus Bahr şi-a fost propriul său medic. Eu n-am făcut 
decât să-l trezesc în el pe vindecător. 

- Dacă l-aţi trezi şi în mine... aşa cum mi-aţi promis... am 
şoptit tremurând. 

- Eu nu ţi-am promis nimic. Tu singur ţi-ai făcut promisiuni, 
bietul meu copil. 

- Dar mi-aţi spus că voi trăi! am strigat eu şocat. Ce alt 
înţeles ar fi putu avea aceasta decât că... 

- Cu totul alt înțeles, spuse el ferm. 


- Nu! Să nu-mi spuneţi aşa ceva! îl implorai eu. Dacă vreţi, 
vă stă în putere. Ştiu. Am văzut. L-am văzut pe mort 
reîntorcându-se la viaţă! Domnule, vă rog, pentru numele lui 
Christos... eu nu vreau să mor! Eu am atâtea de trăit! Am 
cunoscut atât de puţine lucruri. i. aceşti câţiva ani înseamnă 
atât de puţin... Trebuie să mai cutreier tot pământul... Aş vrea 
să învăţ, să citesc şi să dobândesc experienţă... Să urmăresc 
cum creşte copacul din sămânţa sădită... Să urmăresc devenirea 
omului... dar ştiind şi simțind în tot acest timp că sunt cu... eu... 
Hans  Burgner, slujitorul dumneavoastră... cu conştiinţa 
continuă, neîntreruptă. Eu! De ce ar fi un păcat dorinţa mea?! 
Dumnezeu, Christos, sfinţii, profeţii, magii şi vrăjitorii nu au toţi 
viaţa veşnică?! 

- Şi tu o ai! 

-- Dar nu la fel ca a lor. .. nu la fel! A mea e ceață părelnică, 
vis şi amăgire... Există în pădure copaci mai bătrâni decât cel 
mai bătrân dintre oameni. Dumneavoastră aţi trăit naşterea şi 
dispariţia unor generaţii întregi... Stelele priveau pământul deja 
pe când acesta era pustiu şi mut... Eu vreau să privesc cu ochii 
copacilor, cu ochii stelelor... Cu ochii dumneavoastră, Magister! 
Nu am alt gând, altă rugăciune, decât să trăiesc! Să trăiesc! 

M-am târât la picioarele lui, i-am îmbrăţişat genunchii; faţa 
îmi ardea, buzele îmi tremurau în dorinţa delirantă. Voința şi 
jinduirea mea agresivă ar fi convins orice om de rând, însă 
Rochard nu se clinti. Ochii săi reci priveau delirul meu vulcanic 
ca două cristale azurii de gheaţă. 

- Eşti un copil, care-i cere adultului stelele de pe cer. Cum 
să sting acest foc descreierat din tine?! 

- Daţi-mi viaţa! 

- Tu singur ţi-o poţi dobândi. Eu n-aş putea decât să te 
transform într-un mort viu, care se trezeşte într-un cavou înzidit. 
Roagă-te să nu afli niciodată ceea ce am spus prin aceste 
cuvinte. 

- Dar ele sunt numai cuvinte, Magistre! izbucnii eu, 
pierzându-mi controlul. Lui Amadeus Bahr nu i-aţi dat numai 
cuvinte. El cu ce a meritat să bea din licoarea sfântă, care l-a 
făcut din mort viu în cursul unei singure nopţi?! 

Rochard dădu descurajat din mână. 

- Discut cu un orb despre nuanțele culorilor! Ce să fac cu 
tine? Vorbeşti despre viață şi ceea ce spui înseamnă moarte. Imi 


ceri nemurirea în timp ce toate gândurile tale se târăsc în 
noroiul pământului. Înţelege, Hans! în tumultul carnavalului 
terestru doi oameni dau unui de altul, dar sunt deghizați şi de 
multe ori, sub măştile pe care le poartă, ei nu-şi recunosc 
propriii fraţi. Dar, cel care ştie că l-a întâlnit în deghizarea unui 
trup străin, însuşit pentru scurtă vreme, pe cel mai bun prieten 
al său, o rudă, un tovarăş al spiritului său, căruia de mult îi 
ducea dorul, aceia nu se mai sinchiseşte de aspectele 
exterioare, ci slujeşte în cel întâlnit numai esenţa, realitatea 
străveche. 

- Vreţi să spuneți că Amadeus Bahr era pentru 
dumneavoastră o astfel de... rudă? 

- Da. 

- Din cauza asta l-aţi vindecat? 

- N-aş fi putut să-l vindec, dacă spiritul său nu ar fi fost 
pregătit pentru vindecare. Acelaşi leac, dat altcuiva, s-ar fi 
transformat în otravă. 

- Dar, dacă cu vă cer leacul, pe răspunderea mea?... 

- Răspunderea nu poate fi decât a mea, Hans. 

- Nu vreţi să mă înţelegeţi! Nu puteți fi atât de nemilos! Nu 
mai pot trăi astfel! Nu pot! Sunt condamnat la moarte şi călăii 
pot veni să mă ia în orice clipă! Am nevoie de timp, de mult 
timp ca să pot învăţa viaţa şi să mă pot împăca cu ideea morţii. 
Ce mai ştiţi dumneavoastră, obosit de pasiunile unor secole 
întregi, ce crimă înfiorătoare, oribilă şi umilitoare este să arunci 
nişte oameni cu creierul activ, cu imaginaţia arzătoare în 
morminte în care colcăie viermii? Vă este uşor să vorbiţi, să mă 
refuzaţi, dar eu nu mă las! Dorinţa mea, rugămintea mea, 
pretenţia mea... da... pretenţia mea descreierată, delirantă 
trebuie să vă străpungă surzenia egoistă. Sau dacă nu, mai bine 
să pier acum. Nimiciţi-mă, pentru că eu nu mă tocmesc! Nu 
accept să-mi mai duc zilele ca un animal domestic tâmp care 
aşteaptă măcelarul... Vreau totul sau nimic! 

Tremuram pornit şi disperat. Neputinţa aprindea în mine o 
furie tot mai pustiitoare împotriva baricadei care mi se înălța în 
faţă sub forma trupului lui Rochard, despărţindu-mă de țelul 
meu devenit mame. 

- Nu v-ar costa decât un gest, un moment de slăbiciune - 
şopteam eu sugrumat apropiindu-mă de el. Mâinile mele urcară 
de la genunchi spre umerii lui, apucându-l cu forţă încrâncenată. 


Ceea ce îmi refuzaţi se află aici... pe trupul dumneavoastră... o 
ştiu. Trebuie să-mi daţi... măcar puţin... 

Imi îndepărtă mâinile de pe umeri cu o strângere hotărâtă. 
- Nu am nimic să-ți dau - spuse el ferm. 

Vocea lui calmă îmi lua minţile. Scoteam strigăte stridente, 

răguşite: 
- Ah... văd acum... văd peste cine am dat... nenorocitul de 
mine! Mai bine m-aş ruga de o stâncă decât de un om lipsit de 
suflet, de o cochilie golită! Piatra s-ar mişca, s-ar încinge şi ar 
plânge de mila mea, dar dumneavoastră... un îndrăcit lipsit de 
inimă... 

Din ochii lui porniră două lacrimi. Am încremenit. 

- De ce plângeţi?! Ar trebui să plâng eu! 
z Pe tine te plâng - spuse ei încet. 

M-am ridicat în genunchi, mi-am apropiat faţa de faţa lui, 
ochi în ochi, de parcă aş fi vrut să-l oblig astfel să-mi 
îndeplinească dorinţa. 

- Imi daţi? întrebai sugrumat, şoptit, cu răsuflarea 
întretăiată de o insuportabilă tensiune lăuntrică. 

- Niciodată! Atâta timp cât sunt în viaţă, nu vei avea 
elixirul! îmi răspunse el, fără pornire, dar pe tonul unui verdict 
final, fără de apel. 

M-am prăbuşit, de parcă aş fi fost lovit în cap. Brusc, toată 
puterea şi toată voința mă părăsiră. Zăceam pe paie, secătuit 
de gânduri, incapabil de mişcare. Lupta inegală cu Rochard mă 
epuizase mortal. Mi-am epuizat toate argumentele şi am rămas 
învins. Fiinţa lui calmă, ca de cremene, îmi stătea împotrivă ca o 
fortăreață inexpugnabilă. Armele mele, ca nişte jucării de copil, 
zăceau distruse la picioarele sale. 

Ameţeala care mă doborâse se transformă pe nesimţite 
într-un somn adânc. Două nopţi nedormite, drumurile lungi 
făcute pe jos şi emoţiile mistuitoare pe care le-am trăit mă 
obligau să dorm. Când m-am trezit, nu ştiam unde mă aflu. Prin 
acoperişul găurit al şurii cerul acum cenuşiu privea spre mine în 
mizeria şi nesiguranța în care zăceam. Ochii mei încă 
somnoroşi, nesiguri rătăciră prin locul pustiu şi se opriră în colţ 
asupra unui corp întunecat, nemişcat. In clipa aceea, în trupul şi 
în mintea mea pătrunse ca un fulger orbitor amintirea a ceea ce 
se întâmplase. Rochard dormea învelit în pelerina lui neagră. O 
clipă îmi trecu prin cap că el a vrut probabil să aştepte căderea 


nopţii pentru ca sub paza întunericului ocrotitor să ne putem 
continua drumul. Priveam contururile nemişcate ale trupului 
său. Priveam acest trup zăcând neputincios pe paiele putrede, 
acest trup care nu era altceva decât un vas fragil plin cu sânge, 
capabil totuşi să dezvolte împotriva mea o voinţă atât de 
invincibilă. Mi se părea ridicol, revoltător, că această oprelişte 
fragilă, vulnerabilă aflată cu totul la cheremul meu, era ocrotită 
doar de nişte forţe invizibile, dar poate că numai de superstiţiile 
ce trăiau în mine... 

... căci... de fapt... ce m-ar putea împiedica pe mine să-i 
smulg cu forţa ceea ce el nu voia să-mi dea cu frumosul? 

„„. E la el... Il ascunde undeva pe trupul său... Nici o clipă nu 
se desparte de el... Era la el şi atunci când i-a dat lui Bahr...Va 
să zică... elixirul se află aici. Abia la o lungime de braţ! lar eu 
stăteam alături de mântuirea dorită, neputincios, scrâşnind din 
dinţi, nenorocit... 

N-ar trebui să fac decât un salt... 

Rochard... O grămadă de cârpe, un bătrân secătuit, zăcând 
în colţ... Trupul lui nu mai e încălzit de pofta de viaţă... Nu mai 
are pic de putere... Când îşi închide gura, vraja pe care o 
exercită prin cuvinte dispare şi nu mai rămâne altceva decât un 
moşneag slăbănog şi nemilos... 

Târâş, m-am apropiat de el. 

... Poate că îl ţine ia cingătoare sau pe piept, sub haine... 
Sub imperiul ideii fixe care mă stăpânea, mâinile mele 
tremurânde îi tatonau deja trupul. El nu se mişcă. M-am aplecat 
asupra pieptului său ca să-i desfac pe nesimţite cămaşa. Dintr- 
odată, groaza mă ţintui pe loc. Rochard mă privea drept în faţă 
cu ochii larg deschişi, neclintiţi. Fusese treaz tot timpul. Mă 
trecu năduşeala. Mă retrăsei de lângă el. Mâna mea căuta 
bâjbâind un sprijin şi se opri pe o bucată de cărămidă umedă. 
Fără ca creierul meu să fi emis vreo comandă conştientă, am 
apucat cărămida şi am izbit din toată puterea fruntea între cei 
doi ochi larg deschişi. O masă caldă şi umedă îmi ţâşni în obraz. 

Cu o clipă în urmă nu bănuiam ce urma să fac, iar după ce 
am făcut gestul cumplit, nu-mi era clar ceea ce făcusem. 
Simţeam un singur imbold: să sting aceste două puncte 
luminoase, fixate asupra mea, care păzeau ca doi demoni 
poarta râvnită. Trebuia să le anulez împotrivirea. Trebuia să 


smulg din trupul lui Rochard, care îmi rezista cu încăpățânare, 
propria mea viaţă. 
x 

Am găsit cutiuţa pe pieptul lui costeliv, cusută într-o pungă 
de piele. Am luat-o. Creierul meu lucra cu precizie şi viclenie, 
evitând numai fapta în sine. Mi-am adunat lucrurile. M-am 
îngrijit să nu iau nimic din ceea ce îi aparţinea lui Rochard. Nu 
m-am atins nici de galbenii lui. 

Întunericul înnorat, care se înstăpânise deplin, îmi favoriza 
fuga. Ştiam că trebuie să-mi schimb hainele, să găsesc apă, 
înainte de a da ochii cu vreun om. Am reuşit să mă spăl la 
fântâna unui sat care dormea liniştit. Hainele însângerate, 
dezbrăcate, le-am ascuns într-o groapă săpată sub un pom. 


Cavoul înzidit 


Un gând anume mă gonea înainte în ritm forţat, zile şi 
săptămâni de-a rândul, permiţându-mi să mă opresc numai în 
cătune izolate de lume, cu oameni care se holbau miraţi la 
mine, doar atâta timp cât mâncam şi beam câte ceva, silindu- 
mă să dispar apoi din împrejurimi. Făceam scurte popasuri de 
odihnă în căpiţe de fân, în gropi cu mohor, în pădure. Însă în 
clipa când eram în stare să mă ridic în picioare, instinctul orb, 
dar viclean al fricii mă şi gonea mai departe. Hainele mi s-au 
rupt. Groaznica experienţă trăită îmi distorsionase trăsăturile, 
arătându-le mult mai în vârstă, iar amintirea zvâcnea în mine ca 
o rană deschisă, pe care nu îndrăzneam s-o ating cu gândul. 
Aspectul meu nu mai diferea cu nimic de cel al cerşetorilor, şi 
am început să cerşesc şi cu la drumul mare şi în sate. Dacă 
soseam într-o localitate unde se ţinea un târg sau o nuntă, 
încropeam urări versificate, sau preziceam viitorul tinerilor 
îndrăgostiţi. În punga ascunsă la pieptul meu, banii se adunau 
cu încetul, alături de caseta dobândită prin crimă, cu preţul 
mântuirii sufletului. La fiece pas îi simţeam atingerea, cu o 
bucurie sălbatică, amestecată cu groază. Nopțile îi simţeam 
apăsarea uşoară pe piept şi aveam vise tulburi, ameţite. Dar nu 
aveam încă suficiente condiţii de siguranţă: ca să-i încerc 
puterile ar fi trebuit să am în jur patru pereţi, o uşă încuiată şi să 
fiu singur. Am realizat toate acestea la Regensburg, unde, din 
cerşetor căzut la pământ, am devenit din nou om. 


Oraşul îmi tăinuia transformarea. Nimeni nu mă cunoştea. 
Îmi puteam schimba zdrenţele cu haine ordonate, iar banii mi-au 
ajuns şi pentru a închiria o cameră la un han. 

In sfârşit, mă aflam singur cu El în odaia liniştită, cu uşa 
ferecată, a cărei cheie ruginită, împodobită cu feronerie, am 
întors-o de două ori în broască. Am acoperit şi fereastra cu 
pelerina aranjată cu multă grijă. 

Pe masa acoperită de mine cu o faţă albă de damasc aşezai 
două lumânări groase, scumpe. Mă aflam într-o stare care se 
asemăna cel mai mult cu beţia. O veselie zgomotoasă, bolnavă, 
sub care stagna anxietatea. Prin traiectoriile nervilor mei 
călătoreau vibrații neînţelese şi făceau ca degetele reci, 
transpirate să bată un ritm jucăuş în tăblia mesei. 

Intre cele două lumânări strălucea pe masă caseta de aur 
de mărimea unui pumn. Era împodobită cu o coroană de argint, 
una de aur şi una de fier, sub care era gravată inscripţia „Curso 
Completo“. Am deschis capacul cu mare grijă. În lumină licăriră 
formele unui cap de leu, lucrat în jasp. În mod ciudat, argintarul 
ascunsese acest ornament în partea inferioară a capacului. În 
casetă parcă ardea un praf de culoare roşie, cu străluciri de 
nestemată. Această culoare şi această strălucire mă copleşeau 
cu un extaz atât de puternic, încât izbucnii în lacrimi, altfel n-aş 
fi suportat exaltarea care mă tensiona. Din ulciorul cu vin roşu, 
pregătit din timp, umplui o cupă de argint, în care presărai 
câteva fire din conţinutul casetei. Vinul translucid şi fluid căpătă 
culoarea întunecată a sângelui şi mi se părea că devenise 
deodată orbitor de luminos. Am aşteptat grijuliu ca praful să se 
dizolve, amestecând lichidul cu un beţigaş de lemn, apoi ridicai 
cupa la buze. Băutura divină mi se scurse pe gâtlej, uşoară şi 
răcoroasă. Aroma sa excitantă îmi umplea nările, iar gustul său 
dulceag, de balsam, aprinse în mine o sete de nestins. Am 
umplut din nou cupa, am presărat praf, l-am amestecat şi am 
băut însetat şi ametit. 

Mă cuprinse un puternic vârtej, iar pocalul căzu pe podea. 
Clinchetul căderii nu-l mai auzii decât de la mari depărtări, 
dincolo de un vacarm haotic uruitor. Băutura uşoară, răcoroasă 
se transformă în foc lichid în corpul meu, mă ardea şi mă 
chinuia, iar durerea nu-mi putea fi alinată nici prin strigătele de 
chin pe care le scoteam. Răbdam îngrozit, paralizat, neputincios 
această exacerbare care depăşea suportabilul, sub apăsarea 


căreia un organism omenesc mai fragil s-ar fi destrămat de 
mult, aidoma unui vas de sticlă cu pereţii subţiri. Şuvoiului 
tensiunii lăuntrice, care se înteţea constant, în crescendo, se 
alăturau mereu alte şi alte voci, alţi curenţi, alte culori şi forme, 
de parcă m-aş fi pomenit în cel mai sălbatic sabat vrăjitoresc. 
Strigăte de chin şi de dorinţă, sunete alarmante ca de clopot, 
plânsete, voci care transmiteau îndemnuri obscene fierbinţi, îmi 
bombardau auzul, în faţa ochilor mi se învolburau forme 
strălucitoare, corpuri geometrice negre care se zdrenţuiau în 
forme ca nişte simboluri sinistre, apoi puncte luminoase ce se 
apropiau ca nişte globuri de foc şi se destrămau în imediata 
apropiere a feţei mele cu un bubuit asurzitor. Când credeam că 
nu mai există altă variantă în tumultul acestui carnaval al 
infernului, începură să apară nişte vârtejuri de culori care mă 
înconjurau cu zvâcnituri demenţiale, modificându-şi chipurile 
monstruoase la fiecare străfulgerare a atenţiei mele. Erau nişte 
chipuri pe jumătate omeneşti, pe jumătate animalice, deformate 
şi încrucişate de o imaginaţie bolnavă. Pe un trunchi uriaş, 
acoperit cu piele de elefant, de formă ovoidală se deschideau 
nişte guri mai mari sau mai mici, care clefăiau, sau strângeau 
din buze, din cavitățile oculare ale unei mase gelatinoase ieşeau 
trupuri alunecoase de şerpi, iar în loc de cap, de la capătul lor, 
mă priveau nişte ochi neclintiţi, cu sclipiri de nălucă. Din capul 
unui iepure negru, umflat ieşeau colţi uriaşi, ca de mistreţ, iar 
ochii îi înotau într-un lichid însângerat şi tulbure. Câini cu ciocuri 
încovoiate de pasăre, păsări cu zvâcnitoare trompe de elefant şi 
cu urechi de liliac, o maimuţă, de pe obrazul căreia atârnau 
două pungi mari, ca nişte mameloane feminine grele, feţe de 
femei cu ochi visători şi buze fine, cu câte un phallos ridicat în 
sus în loc de nas, obraji laţi, graşi, bărbăteşti purtând în locul 
ochilor organele genitale ale ambelor sexe, caracatiţe ale căror 
tentacule se terminau în mânuţe rozalii, de prunc, cu gropiţe, iar 
printre aceste mâini mici pândea un obraz omenesc înfometat, 
înrăit, delirant, - şi toate aceste feţe râdeau! Nimeni nu-şi poate 
imagina, dacă nu l-a auzit, cât de josnic, cât de pustiitor şi de 
ameninţător poate fi râsul omenesc. Deasupra vacarmului 
asurzitor se ridică brusc mormăitul de fiară al unui uragan 
dezlănţuit. Un vânt nebun, arzător, se năpusti asupra tot ce se 
învolbura acolo şi risipea, arunca de colo-colo sau lua cu sine 
trupuri de monştri unduind în chinuri, guri care strigau şi 


blestemau, membre înlănţuite, tentacule încurcate între ele, 
fragmente de materie gelatinoasă, fâşii de culori, figuri, sunete. 
Biciul fierbinte al vântului trăgea şi de mine, mă zguduia, mă 
atrăgea în sine. Această fierbinţeală, această forţă infernală mă 
durea, mă panica şi mă umplea de dor pasionat. Poala 
întunecată, rotitoare a vârtejului mă ademenea. Ori de câte ori 
furtuna nudă a instinctelor trecea peste mine cu spumele sale 
murdare, se ridica şi în mine în chip de vaiet, voluptatea 
autodistrugerii, a pierzaniei sinucigaşe. Totuşi, mă ridicam 
mereu la suprafaţă, fiind readus de balastul greu al trupului, ca 
şi cum un animal legat de un gard ar fi fost tras înapoi cu funia. 
Mă menţineam - totuşi ştiam că rămăsesem „ca un cadavru 
înviat care se trezeşte într-un cavou înzidit”. Cuvintele de 
avertizare ale lui Rochard, care îmi păruseră atunci vorbe goale, 
se umplură acum de un conţinut îngrozitor. Oare nu mă trezeam 
în mormânt pentru a trăi acolo veşnic? Ochiul văzător mi se 
deschisese acolo, în adâncul pământului, în infernul celor mai 
josnice instincte, al pieirii şi putrefacţiei de care aparţineam 
conform gradului meu, al cărui supus neputincios eram. Sărisem 
în oceanul fără fund al unor legităţi transcendentale, în mijlocul 
unor încercări primejdioase, fără să am capacitatea de a mă 
dirija, fără a fi cunoscut simbolurile ce semnalau capcane 
infernale ce mă aşteptau. Mi-era teamă. Mi-era teamă mai 
presus de orice simţământ omenesc suportabil şi nu eram 
capabil să-mi stăpânesc această teamă. Nu aveam cunoştinţe, 
nu aveam organe pentru a face faţă situaţiei. „Teme-te” - îmi 
spusese Rochard. „Tu mai ai de ce să te temi!” Acum 
înţelegeam şi acest avertisment. Îmi dădeam seama că 
aparţineam de fapt gloatei fiinţelor efemere, lipsite de forţă, 
cărora li se luase vederea din milă, a căror constituţie este 
neputincioasă, aidoma embrionilor ocrotiţi de trupul matern şi 
care erau încă insuficient de dezvoltați pentru o existenţa 
independentă. Renunţasem la evoluţia care ar fi putut să-mi 
dăruiască organe spirituale potrivite să mă pregătească de 
marea transfigurare. leşisem din Ordine, din albia necesităţii 
care îşi obligă supuşii să peregrineze printr-o înaintare uniformă, 
trecându-i prin etapele de erodare şi de suferinţă ale timpului, 
dar ocrotindu-i în acelaşi timp - şi năvălisem într-o altă formă de 
existenţă, fără a avea pregătirea cerută. Trupul mi se întări şi 
deveni neobişnuit de rezistent, asemănător unui sicriu din sticlă 


incasabilă, în care un mort viu, trezit la realitate, incapabil de a 
muri sau de a se elibera, înnebunea de frică. Am devenit 
cerşetorul plin de bube al celor două lumi în care eram 
deopotrivă lipsit de adăpost şi deopotrivă de nefericit. În ambele 
eram proscris şi prigonit; posedat şi păcătos aici, fiinţă fără 
mijloace de apărare, neştiutoare şi lipsită de pondere acolo. 

x 


Începând cu această perioadă, viaţa mea continua într-un 
fel de coşmar ambiguu. Evenimentele fizice nu erau decât nişte 
fantome palide faţă de realitatea terifiantă a lumii 
supranaturale. Somnul nu mă odihnea, singurătatea sau 
societatea, fuga sau rămânerea pe loc - nimic nu mă ocrotea de 
prezenţa de neocolit a acestei lumi monstruoase. În mod ciudat, 
tensiunea ce depăşea suportabilul pentru un corp muritor n-a 
explodat la mine în simptome de demenţă care ar fi putut fi 
sesizate de oameni. Creierul meu devenise capabil să 
gândească chiar şi în toiul celor mai infernale crize de panică, 
constrângându-mă la precauţie şi facându-mă să mă stăpânesc 
în prezenţa altora. Pe dinafară am rămas acelaşi voinic care 
îmbrăţişa femei durdulii la Sebaldus; însă expresia feţei mele 
devenise atât de tulbure, ochii mei ocoleau cu atâta timidă 
nehotărâre privirile oamenilor, încât unii sesizau în fiinţa mea 
duhoarea de pucioasă a iadului. Femeile bătrâne se fereau de 
mine, întinzând două degete ca semn de respingere a 
farmecelor nefaste, iar copiii fugeau speriaţi din preajma mea. 

Nu puteam rămâne într-un singur loc. Peregrinam din sat în 
sat, din oraş în oraş, trăind foarte strâmtorat din mila publică, 
fără să stârnesc undeva compasiune sau încredere. Mi se dădea 
de pomană numai ca să plec mai degrabă de lângă casele 
oamenilor. incetul cu încetul începui să simt o bucurie maladivă, 
văzând teama şi sentimentele de repulsie pe care le stârneam. 
Aceasta era unica mea putere şi satisfacţie. Eu însumi mă 
temeam, însă îi făceam pe alţii să se sperie, şi nu observam că 
astfel deveneam asemănător cu monştrii care mă înconjurau şi 
care erau nişte nenorociţi neputincioşi, ca şi mine. 

Cerşeam, flămânzeam, muream de frig, petreceam multe 
nopţi sub cerul liber, purtând la piept caseta prin care aş fi putut 
dobândi cea mai mare bogăţie şi cele mai mari plăceri din lume; 
dar dorinţa de a le avea se stinsese în mine. Întreaga lume îmi 


apărea - dincolo de crizele acute ale fricii şi ale sentimentului de 
vinovăţie - ca o imagine cenuşie, ceţoasă. 


Transmutaţia 


Ce crezi? De ce trăieşte omul închis între barierele timpului 
până când întreaga lui prostie întunecată este nimicită? Pentru 
că toate slăbiciunile lui sunt tot atâția criminali care îl pândesc 
să-l ucidă pe la spate. Faptul că este orb îl ocroteşte pe om de 
singurul său duşman adevărat: de sine însuşi. Zadarnic a furat 
el Marea Arcană. Caracterul lui imperfect il atrage în capcană şi 
ei piere împreună cu captura lui. 

Am sosit în Staubing tocmai de aniversarea naşterii 
primarului. Grădina casei sale era deschisă şi pentru săracii 
oraşului, căci această zi coincidea cu împlinirea a cincisprezece 
ani de când îşi ocupa funcţia. Un vițel întreg, tras în frigare, miei 
cu carne fragedă se prăjeau la focuri în aer liber spre a ospăta 
poporul, iar din pivniţă erau scoase butoaie întregi de bere. 
Pentru mine, o mulţime veselă de acest fel, cuprinsă de beţie, 
constituia un excelent teren de vânătoare. Cercetam palmele ce 
mi se întindeau în faţă, încercuit de o mulţime de curioşi; 
preziceam dragoste, copii, nunţi, recoltă bogată femeilor care 
mă ascultau cu gura căscată sau care râdeau chicotind, iar între 
timp trăgeam cu urechea la sporovăielile lor referitoare la 
primar, din care răzbătea mai multă curiozitate invidioasă decât 
rea-voinţă. Aflai astfel că îl chema Anton Bruggendoriff, că s-a 
recăsătorit de curând, după ce prima soţie îi murise şi, cu toate 
că era tatăl unor fii adulţi, luase de nevastă o văduvă săracă dar 
foarte frumoasă. 

În buzunarele mele banii mărunți se adunau frumuşel şi mă 
pregăteam să dispar din mulţimea sufocantă, când, după 
mulţimea de palme bătătorite, cu desene în negru, apăru în faţa 
mea o mână de bărbat albă şi grăsună. Privii în sus. In cercul 
rărit cu respect sfios îmi zâmbea însuşi primarul cu obrajii 
bucălaţi. Şi, în această clipă se petrecu ceva cu totul deosebit. 
Parcă s-ar fi rostit un descântec, zarva din mine amuţi. Cealaltă 
lume se deconectase brusc, iar eu am devenit din nou un om 
fericit, orb şi surd pentru viaţa paralelă. Nu mai eram decât un 
om. Lumea se apropiase de mine... Culoarea fierbinte, aurie a 
soarelui, mirosul greu al trupurilor asudate, aromele incitante 


ale cămurilor care sfărâiau în grăsime, copacii, cerul, femeile cu 
sânii plini, copiii cu feţe ca de fruct, vocile pline de bucuria vieţii. 
Eliberat, îmboldit de dorinţa de a dărui şi cu la rândul meu ceva 
după ce recăpătasem darul vieţii, m-am înclinat în faţa 
primarului şi m-am prefăcut a-i cerceta cu atenţie palma. 

- Interesant, spusei mimând uimirea. Cu câteva cuvinte i- 
am spus numele, situația familială, culese de mine din vorbele 
poporului şi am adăugat câteva preziceri încurajatoare, îi 
promiteam sporirea avuţiei, laude din partea unor foruri înalte, 
un băieţel născut de tânăra lui soţie, dar am subliniat că nu 
toate acestea mă uimiseră... 

- Ei bine, atunci ce? - întrebă el cu un zâmbet neliniştit. 
Vorbeşte omule, sau mai bine stai! Nu vreau să aud nimic rău 
astăzi... Voi plăti însă pentru norocul pe care mi l-ai prezis. 

L-am privit nemişcat, serios şi ochii nu-mi clipiră până ce 
privirea mea pătrunzătoare, plină de subînţeles nu-l nelinişti cu 
adevărat, făcând să-i piară până şi umbra de zâmbet de pe 
buze. Simţisem imediat cu ce fel de om aveam de-a face. 
Intunecarea superstiţioasă a privirii sale îl trăda: era o 
marionetă vanitoasă şi slabă. Era o fire care pendula când 
încolo, când încoace, ca limba clopotului, în funcţie de forţele 
exterioare care îl agitau. Era deci omul meu, materie bună de 
prelucrat pentru mine. Era şi timpul ca cineva să deschidă 
porţile în faţa mea. 

- E vorba de cu totul altceva, domnule primar! spusei încet 
şi cu înţeles. Tăcui apoi încurcat, de parcă n-aş fi vrut să vorbesc 
din cauza subiectului delicat şi important. 

- Da, despre ceva primejdios şi de rău augur, după cum îmi 
arată faţa ta, se aplecă el către mine, strângând din pleoape, cu 
încercarea de a întoarce discuţia spre glumă, dar trădând o 
jalnică teamă lăuntrică. 

- Despre un lucru foarte important - spusei cu calm. Aici, şi 
privii în jur, n-aş vrea să vorbesc despre el. 

- Ei bine, dacă eşti atât de pretenţios... putem intra şi în 
casă! Acum era şi el palid şi serios. 

- Vreau să vorbim între patru ochi, spusei cu fermitate. 
Prezenţa musafirilor m-ar deranja. Mai bine vin mâine. 

Mă apucă de braţ. 

- Pentru nimic în lume! Nu ne va deranja nimeni. Vino, 
domnule! 


Atitudinea lui de superioritate bonomă trecu acum în 
consideraţie atentă. Îmi atinsesem primul scop: se temea de 
mine şi îl făcusem curios. Încă nu ştiam bine cu ce anume îl voi 
îmbrobodi în continuare, dar mă încredeam în perspicacitatea 
mea, în experienţa pe care o aveam şi în viclenia care mă făcea 
să cad mereu în picioare, ca o pisică. 

Ocolirăm casa mare, cu fundaţie din piatră rozalie, 

înconjurată de balcoane din lemn, vopsite în verde. Anton 
Bruggendorff mă conduse la intrarea care se deschidea din 
grădina din spate. Din cingătoare scoase cu gesturi grijulii şi 
importante o cheie ruginită, cu care deschise uşa ferecată. 
Credeam că alesese singurătatea mucegăită a cramei pentru a- 
şi scălda persoana durdulie în plăcerea unor emoţii mistice, dar 
m-am înşelat. Intrarăm pe un coridor întunecat, pietruit. Printr-o 
nişă cu gratii de fier abia dacă pătrundea ceva din luminile 
victorioase ale grădinii văratice. Pe perete se înălța o făclie cu 
răşină de brad, fixată într-un belciug de fier. Urmele de 
funingine care se înălţau până la tavan arătau că făclia era 
aprinsă acolo adesea. Instinctele îmi semnalară atunci, pentru 
prima oară, primejdia. Mă oprii. El mă privi întrebător. 
- De fapt nu am la mine ustensilele cu care aş putea face 
nişte calcule temeinice - spusei cu gâtul uscat. Vederea palmei 
dumitale a trezit în mine emoția celei mai frumoase dintre 
ştiinţe... Doar ştim amândoi că ghicitul în palmă nu este decât o 
anticameră a adevărului, încăperea tainică a celor iniţiaţi. 
Templul regal al viitorului este astrologia, peste care se întinde 
bolta nesfârşită a cerului împodobit cu diamante stelare... 

Citeam cu exactitate din trăsăturile sale sporirea însetată a 

curiozităţii şi a emoţiei, aşa cum poţi vedea cum dă în clocot 
apa pusă la fiert. 
- Înţeleg, spuse el răsuflând din greu şi mă luă de braţ. Am 
văzut pe loc că hainele dumitale simple ascund de ochii celor 
hrăpăreţi un om deosebit. Nu trebuie să te îngrijeşti de 
ustensile. Totul se găseşte aici. Înţelegându-mi greşit ezitarea, 
se apropie mai mult de urechea mea şi spuse: Promit, că nici 
musafirii, nici familia mea nu vor bănui cine eşti dumneata. Ştiu 
că ai multe de ascuns. Voi fi fericit să-ţi ofer ospitalitatea mea. 
Toată casa îţi stă la dispoziţie, Magister! 

Cuvântul Magister mă atinse, provocându-mi teamă, dar şi 
o bucurie vanitoasă şi credinţa de-o clipă că el mi se cuvine. 


Lumea nălucirilor se retrăsese şi mai mult şi părea îndepărtată 
ca un vis, lăsându-mă complet singur în faţa prăpastiei în care 
eram gata să mă arunc orbeşte. Consideraţia primarului obez 
era pentru mine ca o băutură ameţitoare niciodată gustată şi, în 
această beţie vană, jalnicele argumente cu care-mi adormeam 
vigilenţa îmi păreau valabile: trăiesc şi eu bine câteva 
săptămâni, îl amăgesc pe ageamiu, apoi o iau din loc. Nu va 
îndrăzni să vorbească nimănui despre ceea ce va afla despre 
mine. Imbrăcat în zdrenţe, la drumul mare, sau în gropile din 
pădure, nu voi putea să-mi capăt elanul necesar noii vieţi. Nu 
risc nimic prin prietenia lui Anton Bruggendorf, în schimb pot 
câştiga mult. 

- Astrele nu mint niciodată - zisei cu emfază. Această 
invitaţie trebuia să se facă în acest ceas. Destinul ne este dirijat 
de Marile Forțe Cosmice. Primesc invitaţia dumitale! 

Gazda mea mă conduse prin coridorul întunecos într-un 
laborator de alchimie bine dotat. Bruggendorff era un fel de 
posedat, care băgase o întreagă avere în cercetările privind 
năluca aurie, dar nu avansase cu nici o iotă. Nu avea nici mintea 
şi nici stăruința necesare, iar prostia şi lăcomia îi făceau să 
rămână un etern diletant. Zadarnic se înşirau pe rafturile 
laboratorului volumele groase, legate în piele. Figurile şi 
expresiile lor simbolice rămâneau ca nişte pereţi de netrecut în 
faţa lui. Insă, simplul fapt că toate acestea îi aparţineau, îl făcea 
orgolios ca un cocoş pe gunoi. Vedeam din privirile sale 
infatuate şi din atitudinea sa plină de sine că toată încăperea 
aceasta, cu dotările din ea, nu era decât o recuzită goală, 
adunată, aşa cum adună un copil cuburile, ca atunci când le are 
pe toate, să nu ştie cum să le folosească. 

El deschise, cu efort, obloanele grele ce acopereau 
geamurile cu sticlă încadrată în cercuri de plumb, pentru a 
mângăia cu ochii reptilele, animalele şi bufniţele cu ochi galbeni, 
împăiate şi agăţate de tavan. In mijlocul laboratorului se lăfăia, 
în dimensiuni impresionante, un cuptor de topit metale. Primarul 
mă obligă să observ toate detaliile acestuia, aruncând expresii 
latineşti; deschise „latera“, peretele lateral al cuptorului, 
aproape că mă împinse în „camera”, cavitatea interioară 
destinată înteţirii focului şi îşi introduse degetele cărnoase în 
„os“, cu gesturile profesionale ale unei moaşe. Când l-am 
întrebat de rezultatele obţinute, se cam încurcă: 


- Ha, ha... păi... metalul se îngălbeneşte destul de binişor, 
dar esenţa, desigur... mai e până atunci... Mă apucă de braţ şi 
pe faţa lui roşie, asudată apăru o dorinţă lacomă, nedisimulată. 
Dacă ai şti cât de mult aşteptam o astfel de întâlnire... Strânse 
din pleoape cu subînţeles. Îmi aşteptam omul din mulţime. 
Mulțimea seamănă cu noaptea pădurii dese... Ascunde foarte 
bine vânatul regal, pe care îl pândesc atâţia. 

O senzaţie de frig mi se răspândi în tot corpul. Involuntar 
făcui un pas în spate. În nervii mei şi în faţa ochilor se zvârcolea 
din nou veşnicul sabat vrăjitoresc al celeilalte lumi... apoi 
liniştea se aşternu iarăşi. În clepsidra mare de pe masă lucind 
galbene firicelele de nisip se îmbulzeau să cadă în recipientul de 
jos, în camera mortuară a timpului. 

- Mă duc să-mi iau lucrurile, am îngăimat în sfârşit. 
- Trimit eu după ele - mă îmbrăţişă el. 

Masa uriaşă a trupului său bara parcă întreaga lume în faţa 
mea. Mă conduse în colţ, către un schelet uman preparat şi mă 
privi cu mândrie, de parcă scheletul ar fi fost opera lui. 

- Te ia cu frig, nu?, râse el bonom. 

M-a pus apoi să admir vasul de distilare, butoaiele, 

creuzetele, grătarele, foalele, lingura de amestecat, recipienţii 
plini cu cinabru, pilitură de fier şi şofran, bucăţile mari de zinc, 
care urmau să se transmute în aur. Presimţirile funeste mi se 
înteţiră. 
- N-am mai văzut asemenea dotare perfectă - spusei, 
mimând încântarea. Totuşi, pentru ştiinţa pe care o practic, nu 
văd aici uneltele potrivite. Pentru alcătuirea horoscopului am 
nevoie de astrolab şi de sextant. 

Faţa lui nu trăda nici o decepţie, ci mai curând o înviorare 
vicleană. 

- O, da... horoscopul, desigur! Instrumentele respective le 
ţin în camera din turn. Tot acolo vei avea şi dumneata odaia de 
locuit, Magister, însă sper că nu vei neglija nici acest mic atelier! 
Eu îmi petrec aici tot timpul liber. M-aş simţi onorat dacă ai 
îndruma, prin preţioasele dumitale sfaturi un amator umil şi 
dornic de a învăţa. 

- Aş face-o cu plăcere, răspunsei eu cu fals elan. Dar 
studiile mele de astrologie m-au preocupat până acum atât de 
mult, încât mi-a rămas doar puţin timp pentru practicarea celei 
mai divine dintre arte. În acest laborator, eu n-aş fi decât un 


ucenic nepriceput şi lipsit de experienţă... Acum înţeleg 
triunghiul magic din palma dumitale... Ard de nerăbdare să aflu 
din cercetarea astrelor ce destin ţi-au hărăzit forţele mistice. 

Reuşii deocamdată să-i distrag interesul şi să canalizez 
lăcomia vicleană în alte direcţii. Dar pentru cât timp? 
Presimţeam că nu-l convinsesem despre neştiinţa mea în ale 
alchimiei. Considera negarea mea drept autoapărare de la sine 
înţeleasă şi avea de gând s-o anuleze cu timpul. N-aveam altă 
posibilitate decât fuga. Acest om gras şi moale, pe care l-am 
subapreciat într-atât, mă prinsese în capcană. Instinctele sale 
intuiseră că eu aş fi pasărea cea de aur. Voia să mă lege şi să 
mă ţină pentru el. Hotărâi să fiu vigilent şi să mă retrag la prima 
ocazie. 

x 

Anton Bruggendorf mă prezentă familiei şi prietenilor săi, 
drept fiu al unui prieten din studenţie, la cererea căruia mă 
angajă ca secretar. Fiul primarului, un flăcăiandru deşirat, privea 
cu multă suspiciune gulerul cămăşii albe ca neaua şi dolmanul 
de culoarea prunei pe care le purtam, şi în care el părea să şi 
recunoască propriile haine. Ce-i drept, amabilitatea gazdei mă 
împodobise cu îmbrăcăminte de primă calitate, îngrijorările mele 
se mai potoleau la gândul fugii apropiate. Ce rost avea deci să 
nu mă bucur de această seară frumoasă, de culorile, de aromele 
şi comodităţile oferite de bogăţie şi de ciudata eliberare 
acordată de torţionarii mei astrali? îmi abătusem gândul la ei, cu 
teamă superstiţioasă, ca nu cumva să-i trezesc involuntar. 
Savuram gustul mâncărurilor pregătite ca pentru gurmanzi, 
aduse pe tăvi mari şi oferite fiecărui mesean, vinul condimentat, 
femeile, care se mişcau graţioase, cuprinse de rochii ca de nişte 
nori parfumati, pâlpâirea vie a lumânărilor - toate aceste lucruri 
de care am trăit departe până acum. Am băut. Vinul auriu, greu 
şi uleios îmi dizolvă, într-o armonie împăcată, neliniştea 
interioară, conştiinţa păcatului şi teama care, ca nişte şacali 
înfometați, pândeau mereu la pragul conştiinţei mele. Începui să 
sper. Tot ceea ce păruse până acum o sumbră ameninţare îşi 
pierdu greutatea şi deveni imponderabil, ca şi trupul meu. 
Indrăznii să ating fugitiv mormântul cel mai adânc din sufletul 
meu, unde păstram amintirea cadavrului cu capul zdrobit al lui 
Rochard. Poate că el nici nu era mort. Poate că a leşinat numai... 
că de fapt... de fapt... el nici nu putea muri aşa cum... nicieun- 


aş putea muri..., după ce... Însă, dacă Rochard nu e mort... 
atunci el trăieşte... Atunci îl pot vedea cândva, venind spre mine 
pe drum şi... Innebunit de teamă, îmi retrăsesem imaginaţia din 
cavoul subteran, pe care nici tamponul gros de vată al beţiei nu- 
| făcea mai suportabil. 

Gustul vinului era răcoros, dar în mine el se transformă într- 
o jucăuşă făclie de bucurie. Nu regretam nimic. Aurum Potabile 
mă făcuse viu. Criza provocată de efectele sale a fost învinsă - 
acum urma paradisul. In faţa mea, la masă şedea o femeie cu 
un păr de aramă, cu ochii de smarald, îmbrăcată cu o rochie 
liliachie, Charlotte Briggendorf, tânăra soţie a primarului. În 
ochii ei ardea o lampă mai strălucitoare decât licărirea 
nenumăratelor lumânări. Privirea mea, voalată de aburii vinului, 
o îmbrăca într-o frumuseţe mai fermecătoare decât oricare 
dintre frumuseţile lumii pe această nevastă de primar cu talia 
subţire, ale cărei priviri punctate cu aur se opreau adesea 
asupra mea. Ochii ei întrebau, iar cu răspundeam. - Cine eşti? 
De unde vii? Ce însemni tu pentru mine? mă întrebau aceşti ochi 
ştiutori. - Sunt cineva. Eu sunt mai mult decât cei din jurul tău. 
Mi-ai stârnit foamea şi te iau pentru mine. Nu cunosc altă lege 
decât cea a naturii: adevărul că masculul puternic şi femela 
frumoasă îşi aparţin unul altuia! Ea nu-mi suportă prea mult 
privirea. Işi plecă ochii şi observai, cu o străfulgerare bruscă a 
dorinţei, că umerii ei ieşind din corsajul de mătase, se înfiorară 
ca de frig. Nu s-a uitat la mine. Incepu să urmărească spusele 
unui tânăr, îmbrăcat în haine cenuşii ca pana turturelei, care 
perora fără oprire, pălăvrăgind vrute şi nevrute, cu neobrăzarea 
cuiva sosit dintr-o călătorie de pe meleaguri îndepărtate. 

Vorbea acum despre alchimie într-un stil sceptic, lăudăros, 
la modă pe atunci. Voia să pară documentat, spiritual şi lipsit de 
prejudecăţi. Inşiră nişte exemple, despre alchimişti care au fost 
făcuţi de râs în condiţii hazlii, povestea istorioare pipărate 
despre demascarea unor escroci, iar societatea râdea în hohote. 
Burta primarului se zguduia, pieptul îi hârâia, capul se înroşise 
tot de atâta voie bună şi chiar şi Charlotte emitea mici hohote 
de râs nervoase, involuntare. Ea se rezemă cu coatele goale de 
masă, înclinându-şi umerii sidefii, iar cele două moviliţe albe ale 
sânilor se bombau deasupra decolteului adânc. Nu suportam 
faptul că acest trup se îndrepta cu interes către altcineva, că 


ochii ei se deschid largi la spusele unui neghiob, neştiutor şi gol 
pe dinăuntru. Eram beat de vin şi de dorinţă fizică. 

- Deci, dumneata afirmi, tinere, m-am îndreptat eu către 
lăudăros într-o pauză a hohotelor de râs - că toate rezultatele 
alchimiei sunt doar nişte escrocherii, iar Marea Arcană nu e 
decât o himeră a unor nebuni? 

Se făcu linişte. Petele albe ale feţelor se întoarseră către 
mine, dar eu nu vedeam decât faţa Charlottei, gura ei 
zâmbitoare, umedă, şirurile albe ale dinţilor, năsucul ei mic şi 
privirea provocatoare, plină de întrebări a ochilor săi. 

- Da, afirm aceste lucruri, sări cel îmbrăcat în cenușiu. 
Transmutaţii reale nu s-au făcut până acum decât din gură, şi, 
dacă vreunul dintre „adepţii” noştri a putut scoate la iveală ceva 
aur în creuzet, acela a ajuns acolo întotdeauna din buzunarul 
cuiva, crede-mă prietene! 

- Inţeleg... Dumneata, desigur, te-ai convins personal de 
aceste lucruri. Probabil ai citit toată literatura acestei ştiinţe şi ai 
făcut, de-a lungul unor ani întregi, multe experienţe ca să poţi 
ajunge la concluziile respective?! întrebai eu, cu inocenţă. 

Oaspeţii începură să chicotească. Unii, care îl cunoşteau 
bine pe tânăr interveniră: 

- Sigur că da! Heinz! El a experimentat foarte multe! Făcea 
experimente la Cocoşul de Aur şi în sala de scrimă!... Ha ha ha... 

Heinz se simţea lezat în amorul său propriu şi se înfurie ca 
un curcan. 

- O clipă! Staţi puţin, doamnelor şi domnilor! Aş vrea să ştiu 
dacă respectabilul străin, aici de faţă, este într-adevăr un 
asemenea savant precum se pretinde. Nimeni dintre cunoscuţii 
mei n-a văzut încă vreun fenomen care să contrazică spusele 
mele. Nici măcar nenea Toni, care experimentează de multă 
vreme, dar niciodată n-a reuşit, decât eventual să transmute 
aurul în plumb! Dacă nu mă înşel, dumneata crezi în alchimie?! 

- Cred, răspunsei eu cu calm. 

In liniştea care se aşternu, din pieptul lui Charlotte scăpă un 
suspin. 

- Dumneata crezi în realitatea Marii Arcane? 
- Da! 

Ne privirăm în ochi. 

In aerul dens, dincolo de răsuflările reţinute, pulsa o 
aşteptare înfierbântată. 


- Ai făcut experimente şi ai avut rezultate? 

Nu-i răspunsei, dar privirea mea provocatoare şi orgolioasă 
era un răspuns mai elocvent decât orice vorbă. Heinz se ridică, 
se aplecă spre mine peste masă şi îmi spuse răspicat: 

- Îmi dau seama la ce te gândeşti! Dar eu îţi cer un lucru: 
dacă ai avut rezultate, dovedeşte-ne. Suntem gata să te 
susţinem... dar nu vom tolera nici eşecul!... 

În spatele figurii sale, care se înălța deasupra mea, văzui 
pentru o clipă capul de elefant al lui Anton Bruggendorf care 
urmărea scena. În creierul meu, clopotul de alarmă răsună din 
nou. Ce-au fost toate acestea? Un complot? 

Simţii pe braţ o atingere uşoară. Charlotte stătea alături de 
mine. Îi simţeam răsuflarea călduţă şi parfumul de lavandă care 
se înălța din decolteul ei, în timp ce-mi şoptea la ureche: 

- Vor să te necăjească... nu le da atenţie!...O să râdă de 
dumneata... 
- De mine?! _ 

Privii în cele două mari lacuri ale ochilor săi. In irisul lor 
înotau puncte aurii, scânteietoare. 

- De mine nu vor râde! spusei răguşit. Apucai mâna uşoară 
şi albă, care îmi atingea braţul şi, de faţă cu societatea uimită şi 
scandalizată, desfăcându-i degetele, care mi se împotriveau, 
culcai mâna ei în palma mea. 

- Accept provocarea! privii eu înjur cu emfază. Această 
mână te va face de ruşine, tinere prieten, dintr-un singur motiv, 
şi anume, pentru că râsul fără rost al ignoranței mă enervează. 
Onorabilul nostru amfitrion va fi desigur amabil să ne pună la 
dispoziţie laboratorul său în vederea experimentului. 

Anton Bruggendorff deveni deodată foarte vioi şi serviabil. 
Se grăbea pe cât îl ajutau picioarele scurte şi grase şi burta cât 
un butoi. Privii în sus. Ea îmi răspunsese cu o căutătură stranie, 
nouă, care mă sperie. Lampa de smarald a ochilor săi se 
stinsese. În ei tăcea un întuneric rece, verde ca apa. 

Mâna lui Charlotte deveni rece şi umedă în mâna mea. 

- Te temi de mine? şoptii eu îngrijorat. 

Mâna ei scăpă din strânsoare. 

- Nu, spuse ea reţinut. Dar te-ai schimbat deodată foarte 
mult... 
- M-am schimbat? 


- Da. Acum eşti mai important! pronunță ea cu fermitate, 
apoi îşi strânse buzele ca nu cumva să-i mai scape vreun cuvânt 
trădător. 

- Nu ţi-am auzit prea bine numele, se apropie de mine 
mieroasă, o femeie pudrată cu alb şi cam trecută, probabil o 
mătuşă de-a Charlottei. De sub peruca numai cârlionţi, îi 
curgeau pe gât râuleţe de transpiratie. 

- Numele meu este eticheta unei băuturi necunoscute, 
doamnă. Nu spune nimic despre conținutul buteliei. 

Gura ştirbă a femeii se deschise; râsul ei strident se eliberă 
ca un curent mucegăit din geamlâcul beciului. 

- Cât de spiritual! Nu-i aşa că e adorabil?! 

- Aşa, va să zică - îmi spuse Charlotte, dându-și ochii peste 
cap, jos. In laborator, vom gusta imediat din această băutură 
necunoscută. 

Râsul ei impudic şi provocator îmi nimici şi ultimele 
rămăşiţe de luciditate. 

- Vino, zisei eu sugrumat. Trebuie să-ți arăt ce vei avea de 
făcut în timpul experimentului. 

Se ridică liniştită şi mă urmă în grădina din spate, unde 
alergă înainte şi mă conduse la un umbrar care ne ascundea de 
ochii curioşi. Am atras-o şi ea se lipi de mine. Sărutul ei semăna 
cu muşcătura unui animal hămesit. In mine pornise de-acum 
tălăzuirea crescândă a voluptăţii, ea însă se retrase brusc şi se 
aşeză ceva mai încolo. Mă uitam tulburat, gâfâind la gura ei 
închisă şi în ochii ei ce mă ţintuiau cu o căutătură plină de 
curiozitate. 

- Charlotte... acum nu... acum nu pleca de lângă mine... 
vai... Charlotte... bâiguiam cu şi îmi întindeam mâna către ca. 
Mă lăsă s-o atrag din nou. Prin sărutări noi, prin gesturi sigure, 
surprinzătoare, mă excită din nou până la delir, apoi fugi iar. Era 
musculoasă şi vicleană ca un şarpe. Se lăsa dusă împreună cu 
mine din nou şi din nou până în pragul împlinirii, dar acolo se 
oprea. Rece şi rezervată, faţa ei se îndepărta din ceata 
sărutărilor şi a cuvintelor paroxistice. Tremuram de furie 
neputincioasă. 

- Eşti o vrăjitoare! o împinsei, îndepărtându-i trupul care mi 
se alăturase. Vârful limbii îi ieşea lucios, în timp ce râdea. 

- Sunt o vrăjitoare... murmură ea. Imi place îmbrăţişarea 
care nu-şi află satisfacția. Nu-mi place altceva... 


- Eşti un monstru! îmi cuprinsei între cele două palme capul, 
care zvâcnea de durere. Mă încerca greaţa şi ameţeam. 

- Tot monstru eşti şi tu... Răsuflarea ei fierbinte îmi gâdila 
ceafa. Asta mă şi atrage către tine. De aceea împărtăşesc cu 
tine cel mai dulce dintre chinuri. Numai cu tine... 

Dinspre casă auziserăm numele noastre gâlgâind din 
gâtlejul gras al lui Bruggendorf. 

- Să mergem - spuse Charlotte. 

- Nu mă duc! răspunsei cu ură. Cu un salt mă şi avântai 
până la ieşirea umbrarului, şi căzui drept în braţele primarului 
gras. 

x 

Lămpaşul cu ulei, agăţat de tavan arunca pete galbene şi 
negre peste feţele celor ce stăteau în aşteptare. Ambianţa 
specifică a laboratorului avea un efect apăsător asupra acestor 
oameni de rând: toţi vorbeau mai reţinut, mai timid, iar în ochi 
le apărură licăriri de teamă. Scepticismul ignoranţilor îşi pierde 
siguranţa zgomotoasă atunci când îi scoţi din mediul lor 
obişnuit, dintre obiectele cotidiene ale vieţii lor grosiere. Acolo, 
în atelierul de alchimie, în apropierea animalelor împăiate şi a 
scheletului căruia timpul îi dăduse culoarea chihlimbarului, ei 
erau străbătuţi de frisoane. Anton Bruggendorf, ca un Vulcanus 
supraponderal, trebăluia de zor în jurul focului. Pieptul lui răsufla 
mai tare decât foalele cu care scotea scântei iuți din jăratecul 
încins. In încăperea închisă, cu tavanul scund; căldura deveni 
aproape insuportabilă. Pe lambriurile cafenii ai pereţilor se 
zvârcoleau umbre aprinse, încadrate de pete roşietice. 

Laboratorul era plin de fiinţe. Ceilalţi le simțeau doar, însă 
eu vedeam totul. Vedeam monştrii din nou. Deasupra cuptorului 
se aplecau fiinţe fantasmagorice, alungite în aşteptare 
jinduitoare, ciorchine întregi de membre păroase, reci se agăţau 
de grinzile din tavan ca nişte picioare de păianjen. Toţi aşteptau. 
Prezenţa lor densă, monstruoasă umplea întregul spaţiu. Nişte 
obraji prelungi, de culoarea verde a mocirlei, ca nişte măşti 
schimbătoare  alternau tensiuni erotice şi  rea-voinţă 
batjocoritoare. In căldura toropitoare, figura perversă, înrăită a 
Charlottei se lipea de corpul meu. Mă ascunsesem în spate, în 
umbra de tuş a cuptorului, pentru a pregăti ghemotocul de 
ceară. Charlotte nu mă slăbea din ochi, cu toate că acum o 
uram. li întorsei spatele. Se uită peste umărul meu, urmărindu- 


mi mâna ascunsă sub cămaşă, în spatele feţei sale se înşira 
mulţimea unor alte feţe demonice, asemenea imaginilor 
răsfrânte într-o sală cu oglinzi. 

Anton Bruggendorff deschise cu mare zdrăngănit capacul 
creuzetului. În căldura focului, bucăţelele cenuşii de zinc se 
topiră într-o masă de lavă argintie. 

- Totul e pregătit, Magister! îmi spuse el respectuos. 

- Da! înaintai eu, vrând să scap de apropierea fierbinte a 
Charlottei. Din clipa în care am văzut elementalii care o urmau 
ca un roi de albine şi o dirijau prin nişte manete ca pe o maşină 
inertă, în ochii mei trupul ei nu mai diferea de cele mai 
monstruoase trupuri demonice. Teama ucide dorinţa, iar eu nu 
mai eram în stare decât să mă tem. 

Charlotte apăru şi ea alături de mine în cercul vrăjit, roşietic 
al cuptorului, şi întinse către mine palma. Această mână mică, 
cu degetele ascuţite îmi apărea acum ca un mic animal de 
pradă; repede i-am trecut ghemotocul de ceară, care conţinea 
câteva firicele din materia divină - apoi mă retrasei din nou în 
umbra din spatele cuptorului. 

Charlotte se apropie de creuzetul deschis în care metalul 
topit fierbea argintiu şi aruncă în el ghemotocul. Anton 
Bruggendorff repuse capacul creuzetului, mânuindu-l cu doi 
cleşti, şi mai aruncă combustibil pe foc. Jăraticul încins primi 
şuierând cărbunii proaspeţi. In căldura insuportabilă mătuşa 
Charlottei dădea semne de leşin. 

- Trebuie să ies! se văita ca. Am nevoie de aer... inima 
mea... 

- Nu se iese de aici! strigară la ca mai mulţi, fără măcar să o 
fi privit. Stratul subţire de politeţe fusese dat la o parte în 
emoția aşteptării aurului. Nimănui nu se făcu milă de femeie. Ea 
se prăbuşi pe o ladă, peruca îi căzu din cap, iar faţa îi deveni 
liliachie. Am stropit-o cu puţină apă din ciubărul de răcire şi am 
suflat aer asupra ei. Poate că acest mic ajutor o salvase pentru 
viaţa jalnică, lipsită de conţinut pe care o ducea. N-aş fi putut 
explica ce mă îndemnase să-i vin în ajutor. Bunătatea? Omenia? 
Nu. Eu nu eram bun... Dar nu eram nici rău, cu toate că 
trecusem prin momentul demenţial, animalic al unei crime. 
Inaintea acestei clipe şi după ca nu era prea mare diferenţă 
între mine şi ceilalţi oameni rătăcitori în labirintul simţămintelor. 
In mine vibrau toate corzile ca în oricare alt om, simţeam şi cu 


milă, dorinţă, emoție şi extaz, cu toate că ucisesem şi prădasem 
un om bătrân, neputincios şi nevinovat. 

Anton Bruggendorf întoarse clepsidra. Timpul se scurse. 
Creuzetul prins de o bară de fier se adânci în ciubărul de răcire. 
Apa plânse vâjâind sub atingerea înfocată. 

Heinz trase lămpaşul mai aproape de creuzet. Mâinile îi 
tremurau. Ciubărul era înconjurat de un inel strâns, înăbuşitor, 
format din corpuri omeneşti. Toţi se îmbrânceau, se trăgeau şi 
se împingeau, dar nici nu-şi dădeau seama, atât erau de 
preocupaţi şi orbiţi. Mătuşa Charlottei, în colţ, scotea şuierături 
scurte, sonore. Capul ei, acoperit cu un păr cenuşiu, ca de câlţi, 
era aplecat. Oricât de rău i-ar fi fost, încerca din răsputeri să-şi 
ascundă sub fustă peruca pierdută. Deodată am avut senzaţia 
că această societate, subjugată de furia aurului, nu diferea de 
fiinţele demonice care mă înconjurau, decât prin faptul că 
trupurile lor erau construite dintr-o materie mai densă. 

Mi-era silă de ei toţi. 

Printre oamenii care se îmbrânceau se formă o mică breşă 
şi cu văzui interiorul creuzetului, în care lampa lumina o 
suprafaţă strălucitoare, galbenă. 

Deci, s-a înfăptuit. _ 

Charlotte  râse deodată strident, fără rost. In clipa 
următoare şi ceilalţi începură să scoată sunete sughiţate, 
tremurate, respingătoare, la graniţa dintre râs şi plâns. 

- Priviţi... e galben... să facem proba... Sfinte 

Dumnezeule!... Ce mult!... Dacă o fi chiar aur... 

Anton Bruggendorff muncea transpirat şi tenace; nu vedea 
şi nu auzea, dedicat slujirii celui mai puternic dintre idoli. Când 
isprăvi, îşi îndreptă spinarea încovoiată; faţa lui ciudată, palidă, 
descompusă îmi apare şi azi în amintire, rostind cu evlavie, cu o 
voce adâncă şi răguşită, revelaţia: - Aur!... Aur curat, veritabil şi 
pur... 

- E fierbinte de tot... izbucni Charlotte cu un strigăt erotic 
de împlinire a voluptăţii. De mine uitaseră toţi. Scoaseră din 
creuzet trupul adorat al aurului şi se buluceau să-l pipăie, să-l 
mângâie, să-l aibă... 

„iar eu mă strecurai încet până la uşa laboratorului şi ieşii 
prin ea. Însă forţele duşmănoase care mă înconjurau nu voiau 
ca eu să scap. Prin simplul fapt că le vedeam, ele mă subjugau. 
Pe coridor era întuneric; probabil, în toiul emoţiei, uitaseră să 


aprindă torţa. În întunericul cleios, rece, erau desenate cu 
claritate contururile celor pentru a căror apariţie bezna este o 
condiţie primară. Mongştrii străluceau, se colorau, vădeau nişte 
forme monstruoase. Himere ceţoase se apropiau de mine 
urlând, mă înconjurau duhori şi atingeri de reptilă, vocile ţiuiau, 
bubuiau, vâjâiau şi otrăveau aerul care devenise irespirabil. Mă 
sufocam. Mă cuprindea o panică de neînvins. Nu mă puteam 
orienta. Încercam să-mi reamintesc cotiturile coridorului, dar 
nişte imbolduri străine, răuvoitoare mă îndrumau cu capul în zid, 
apoi, ameţit de lovitură, înapoi, în direcţia din care venisem, iar 
la urmă către un şir de trepte care duceau în adâncul beciului. 
Mă rostogolii în jos, lovindu-mă de fiecare piatră. A fost o 
căzătură îngrozitoare. Trupul muritor, craniul, spinarea lui Hans 
Burgner s-ar fi zdrobit mortal aici, dar rezistenţa şi elasticitatea 
teribilă, date de elixir mă făcură scăpat doar cu luxaţia unui 
picior. Şi zadarnic lucra în organismul meu forţa regeneratoare a 
reptilelor. Am devenit pentru câteva zile decisive un prizonier 
incapabil de a se mişca din loc. Astfel, prostia mea vanitoasă şi 
slăbiciunea firii mele, îmi veniseră de hac. 
x 

Poate niciodată un bolnav n-a fost tratat cu atâta grijă cum 
m-au tratat pe mine în casa primarului. Charlotte îmi schimba 
compresele. Fiul ei vitreg îmi citea versuri la căpătâi. Anton 
Bruggendorf îmi aşeza pe tavă gustările, iar mătuşa scotea oala 
de noapte. Odaia mea era mereu plină de vizitatori. Ştiam că 
până şi aceste lucruri se fac din răutatea batjocoritoare a 
demonilor. Era tot un miraj în care măşti de carnaval dansau în 
jurul meu, închizându-mă de fapt într-un inel compact, într-un 
cerc înlănţuit care nu permitea evadarea. Nu mă îndoiam nici o 
clipă de ceea ce urma să mi se întâmple. Auzeam sunetele 
furişate ale necazului care se apropia, umbra lui mă acoperise şi 
îi simţeam pumnii ridicaţi, gata de a mă lovi. 


Numele magic 


În seara celei de-a treia zi, sosi caleaşca vicontelui de 
Brandemburg-Ausbach să mă ia, însoţit de o întreagă suită de 
onoare - o ceată de călăreţi înarmaţi. Cu caleaşca sosi şi un 
medic care, în ciuda împotrivirii mele, mai întâi îmi luă sânge. 
Anton Bruggendorff se arăta neconsolat, deşi trebuie să fi primit 


o sumă frumuşică de la viconte în schimbul extrădării mele. 
Vedeam prea bine că, dincolo de văicărelile sale prefăcute, 
răbufnea mereu o mulţumire tainică, lată, proorocirea pe care i- 
am făcut-o se împlinise în dauna mea; dobândise bani, cinstire 
din partea unui superior şi nu lipsise mult să-i dăruiesc chiar şi 
un copil. 

Vicontele era în drum către castelul său de vară din 
Dreisesselberg.  Bruggendorif trebuia să fi trimis soli în 
întâmpinarea sa. Încheiase târgul privind persoana mea şi mă 
cedaseră, de parcă aş fi fost un obiect neînsufleţit sau un sclav 
cu pielea tuciurie. Eram neputincios. Piciorul mă durea, chinul 
mă săgeta ori de câte ori eram nevoit să-l mişc. Nici nu mă 
puteam gândi la fugă. 

Când ne luarăm bun rămas, Charlotte îmi strecură în mână 
inimioara roşie agăţată de un mic lanţ. Mă răzbunai strecurând 
la rândul meu inimioara în mâna lui Bruggendorf. 

În toată întâmplarea sordidă simţisem o singură mică 
bucurie la vederea tresăririi speriate a Charlottei şi a privirii 
nemăsurat de uimite a lui Bruggendorf. Poate că numai mătuşa 
cea slută, pe care o readusei la viaţă în laborator, scăpase 
lacrimi adevărate la plecarea mea. 

Am fost transportat către caleaşca în chip de moaşte sfinte. 
Îmi acoperită genunchii cu o cuvertură grea de brocart, mă 
sprijiniră de o pernă de mătase cu blazon. Vicontele plecase 
înainte cu călăreţii săi. Doctorul chel, cu trăsături de vulpe, 
făcea tot ce putea să nu duc lipsă de nimic şi să-mi reducă, pe 
cât posibil, incomodităţile călătoriei. Mă proteja şi se temea de 
mine. O răspundere mult prea mare îi apăsa fiinţa jalnică de 
slugoi. Securitatea şi bunăstarea lui erau tot atât de nesigure ca 
şi ale celorlalţi paraziți care mişunau prin curţile seniorilor. Cu 
toţii evoluau în jurul unui soare central plin de scăderi, capricios 
şi nestatornic, în care nu puteau avea o încredere la fel ca în 
peregrinii punctuali şi harnici ai Cosmosului. Regii, principii şi 
conții regionali erau manipulaţi, ca nişte păpuşi, de pornirile, 
dispoziţiile şi stările lor, înăuntrul cercurilor mai largi sau mai 
înguste ale puterilor pe care le deţineau, iar gâzele care se 
prinseseră în hora luminii lor, îi ocoleau de teamă sau le imitau 
mişcările, până când aripile li se prăjeau în nucleul de foc al 


centrului. 
x 


Cetatea în care am fost adus fusese construită drept o 
fortăreață inexpugnabilă. Ferestrele cu gratii se deschideau din 
grosimea de un metru şi jumătate a zidurilor ca nişte fântâni 
adânci, iar dincolo de esplanada cu pereţii dantelaţi, împodobită 
de alei superb îngrijite, se căsca o prăpastie întunecată. 
Călătorirăm timp de o săptămână, schimbând mereu caii, pe 
drumurile care urcau muntele în serpentină şi petrecurăm două 
nopţi sub cerul liber. 

Această cetăţuie, tronând deasupra unor păduri dese, de 
un verde sălbatic, era reşedinţa de vară a vicontelui. Am fost 
cazat într-o odaie din vârful turnului lateral care împungea 
colţuros cerul. Din patul meu, prin fereastra înaltă şi largă, 
vedeam căsuţele ca de jucărie din vale, grădinile de zarzavat 
mult colorate, printre care râul şerpuia ca o panglică lucioasă de 
argint. Dimineţile, peisajul apărea dintr-un văl de ceaţă lăptos, 
iar serile dispărea într-o umbră adâncă, de parcă ar fi fost 
ascuns de mâna unui artist. Această detenţie neputincioasă îmi 
părea frumoasă şi înspăimântătoare, în cetatea situată la o 
înălţime ameţitoare, care păzea, ca un vultur bătrân şi rău, 
valea paşnică, însorită. Deocamdată nu m-a deranjat nimeni. 
Nu-i cunoşteam pe locuitorii cetăţii în afară de medic şi de 
slujitori. Atâta timp cât stăpânii mă ştiau bolnav, nu aveau ce 
face cu mine, deci nici nu existam pentru ei. 

Am văzut şi am simţit din prima clipă că cetatea are o aură 
negativă. Era locuită de porniri întunecate, de temeri şi pulsiuni 
bolnave, împreună cu suita lacomă de demoni care le însoțesc. 
Stafii ale sângelui vărsat, ale tristeţii neconsolate, ale unor 
vaiete ignorate cu cinism - rătăceau noaptea prin odăi şi 
puterea le era aşa de mare, încât prezenţa lor nu era sesizată 
numai de ochii mei blestemaţi să vadă şi de sistemul meu 
nervos tensionat. Observam, din anumite semne, că slujitorii 
care îmi îngrijeau odaia, dar chiar şi doctorul - erau stăpâniţi de 
teamă. Mâncarea îmi era adusă de un bătrân cu ochii adânciţi în 
orbite. Avea o frunte teşită, ca de maimuţă, iar din urechi îi 
ieşeau smocuri de păr. Îmi dădeam seama că poate fi fioros la 
enervare. Degetele sale groase şi roşii şi degetul mare care se 
îndoia mult îndărăt trădau o fire impulsivă, capabilă de crimă. 
Dar putea fi manipulat ca un animal, iar băutura deschide chiar 
şi gurile cele mai încleştate. Acest monstru bătrân şi agresiv, 
sub efectul vinului pe care i-l dădeam, devenea un neisprăvit 


plângăcios. Îmi povesti istoriile cu stafii care îi ţineau sub 
teroare pe locuitorii cetăţii. Vorbea despre contese înzidite, 
despre schelete îmbrăţişate, despre dulapurile cu carii de pe 
coridoare, de unde, dintre hainele mâncate de molii, mirosind a 
mormânt, ieşeau stafiile cu trupuri reci de ceaţă. 

Bătrânului îi era teamă de noapte. Camera lui se afla sub 
pod şi, deasupra lui, de câte ori era lună plină, se ţinea balul 
infernal al demonilor. Într-una din lăzile lui vechi locuia un 
monstru gelatinos cu multe braţe. Acesta era duşmanul său, 
înmormântat acum în cramă, sub al şaptelea butoi. Cât timp a 
trăit, - căci nu de mult încă trăia şi se afla în slujba vicontelui - 
era pivnicerul acestuia. Era un om frumos, gras şi gălăgios. 
Ironic. Se tot lega de el. Îl întreba câte amante avusese, dacă se 
uita vreodată în oglindă sau dacă nu-i era teamă să doarmă cu 
sine însuşi în pat. Odată, când au coborât împreună să aducă 
vin, l-a sugrumat chiar în timp ce râdea cu hohote, iar vocea lui 
bubuitoare se transformase rapid în hârâit. Asta îi căzuse atunci 
foarte bine. Dar după aceea a început să regrete, căci de atunci 
aude mereu din ladă hohotele de râs şi foşgăiala corpului umed 
al unei reptile, nişte sunete lipicioase şi plescăitoare. 

- Şi nimeni nu şi-a dat seama că l-ai ucis? - îl întrebai eu 
uluit. 

Îmi răspunse cu un râs urât, terminat brusc. 

- El ştie... El a vrut-o... 

- Cine? 

- Preamilostivul nostru stăpân. 

- Vicontele? Şi de ce? întrebai cu îngrozit. 

- Pentru că pivnicerul... hi hi... a rostit în prezența lui 
numele acela... Acela... 

- Ce nume? 

Pe obrazul pocit apăru o expresie de viclenie furişată. 

- Îţi spun numele dacă faci ca din lada mea să nu se mai 
audă râsul. Tu eşti un vrăjitor. O ştiu... 

Trebuia să pătrund înţelesul acestei idei fixe a vicontelui, 
pentru ca nu cumva să-i cad victimă şi eu. 

- Perfect - i-am spus. Din lada ta n-o să se mai audă nici un 
hohot... Fii atent! Du lada în cramă, bagă resturile cadavrului în 
ca, şi aruncă totul în prăpastia de sub alee. Pentru ca să-l 
nimiceşti complet trebuie să arunci după el cuvinte-pietre. Te 
apleci deasupra prăpastiei în fiecare seară şi tărăgănat, 


silabisind, strigi aşa: am ucis hohotele de râs, şi nu le voi mai 
auzi! g 
- Am ucis hohotele de râs şi nu le voi mai auzi!... Ințeleg. Şi 
cât timp trebuie să fac asta? 
- Depinde la ce interval după crimă ai auzit râsul pentru 
prima oară. 
- Pentru prima oară? Anul trecut. Pe vremea asta. 
- Atunci trebuie să repeţi cuvintele un an întreg. Ei bine, 
cum sună numele din cauza căruia vicontele te-a pus să-l ucizi 
pe pivnicer? 

Bătrânul se apropie de mine. 
- _ Solomon Trismosin, rosti el răspicat, cuprins de groază. 

Intr-adevăr. In numele acesta răsuna ceva ca un mister. O 
forță, care stârni o învolburare nevăzută în liniştea stătută a 
cetății. Insă această groază nu era răspândită de numele lui 
Trismosin, renumitul alchimist nemuritor, ci de teama vicontelui, 
care făcuse ca cetatea să devină un magnet pentru legiunile 
unor demoni ai fricii. 
- L-ai cunoscut pe Trismosin? întrebai în şoaptă. 

Afirmă din cap. . 
- A fost aici. In camera aceasta. Multă vreme. Prea 
milostivul nostru stăpân pusese să fie păzit. Voia ceva de la el... 
Voia şi aur dar... şi altele... otrăvuri de tot felul, care ucid la 
distanţă... Vicontele are mulţi duşmani. Trismosin a refuzat... A 
dispărut apoi din camera de tortură... A dispărut dintr-o dată, 
fără urmă... Cu propriul sânge scrisese pe pereţi că acel sânge ÎI 
va împiedica pe domnul nostru în săvârşirea păcatelor 
proiectate... Când se va gândi doar... da, când se va gândi 
numai la numele său... Oriunde s-ar afla... aici, sau în oraş... 
peste tot... Apoi făcuse un cerc în care şi-a înscris numele... Cu 
sânge... Dumnezeu să-l aibă în pază pe cel care pronunţă acest 
nume în faţa stăpânului nostru. Acela nu mai are mult de trăit. 
Noi am ras de pe perete urmele sângelui. Insă numele rostit 
este ca o uşă deschisă. Intră prin uşă El şi preia domnia. De 
aceea gura care îl pronunţă trebuie închisă. Pentru totdeauna. 
- Ce folos dacă nimeni nu rosteşte numele, însă vicontele se 
gândeşte totuşi la el? In textul de pe perete stătea scris că 
ajunge ca el să se gândească. 

Slujitorul strânse din ochi cu un râs diform. 


- Ai să vezi ce haită de apucaţi îl urmează peste tot. 
Saltimbanci, muzicanți, femei neruşinate, făcători de minuni; el 
cumpără până şi pitici numai ca să se distreze văzându-i. Doi 
derbedei iau leafa numai pentru ca să inventeze, clipă de clipă 
ceva din care să iasă o hărmălaie, capabilă să-l asurzească. 
Seara ia nişte fierturi concentrate, ameţitoare ca să nu viseze 
nimic, şi, pe lângă toate acestea, bea de stinge. 

Doamne, Dumnezeule, toarnă vinul pe gât de te miri. 
Probabil că şi de la tine o să ceară leacuri care să-i şteargă din 
memorie ceea ce vrea să uite... 

- Dar, de fapt, ce rău îi face numele acesta? Din cauza lui 
nu îndrăzneşte să facă ceva ce-ar vrea? 

- Ba el le face... a mai tăcut destule şi de-atunci încoace... 
dar aceste fapte nu-l mai slăbesc... Un domn atât de puternic... 
ştii tu cum merge treaba... Il face să dispară pe cel care l-a jignit 
sau l-a ameninţat... acesta este un drept al lui de la Dumnezeu. 
El nu trebuie să dea socoteală în faţa niciunui muritor pentru 
faptul că executase o sentinţă. Şi totuşi... acest Trismosin i-a 
făcut farmece domnului nostru. Cei pe care i-a omorât, se 
înghesuie cu toţii în jurul său şi sunt mai vii şi mai neobrăzaţi 
decât înainte. Il sperie, îl acuză, îl chinuie tot mereu, fără să mai 
poată fi pedepsiţi, intră la el prin uşa numelui. De multe ori se 
opinteşte, gâfâie de efort ca să-i dea afară, pune stavile în faţa 
lor, dar uşa se deschide mereu şi mereu; nu s-a aflat nici unul 
care s-o poată închide. Ar trebui găsită cheia. Dacă ai noroc, tu 
vei fi cel care i-o va da şi atunci n-o să mai ai griji în viaţa ta... 

Am aflat, în sfârşit, care va fi rolul meu în cetatea din 
Dreisesselberg. Şi am aflat, de asemenea, că aici, un nefericit 
asemănător mic, se prăjeşte în uleiul încins al fricii, fiind la fel de 
neputincios în faţa destinului său ca mine însumi. 


Centaurul 


În aspectul vicontelui de Brandenburg-Ausbach bătea la 
ochi cel mai mult forma craniului său, lăţit în partea de sus şi 
plat pe creştet, acoperit de un puf blond, rar. Bărbia se îngusta 
trădând slăbiciune. Deasupra ochilor albaştri apoşi, ieşiţi în 
afară şi depărtaţi unul de altul, se arcuiau nişte pleoape mari, 
lipsite de gene. Nasul îi era fin şi sensibil ca al unei femei, buza 
de sus îngustă şi molatecă. Buza de jos, plină, era lăsată în jos şi 


dădea feţei sale o expresie stranie de bosumflare. Pielea îi era 
acoperită de pistrui. Impresia generală pe care o lăsa era 
bolnăvicioasă şi astenică, a unui om în stare să dorească, din 
capriciu, un lucru, dar incapabil să-l obţină prin voinţă şi 
dârzenie. Spre nenorocul său, avea puterea în mână, iar 
capriciile sale deveneau fapte prin slugi, începând cu clipa când 
le pronunţa. Era slab pentru a face bine şi chiar şi pentru a face 
rău, şi de multe ori îşi plângea victimele şi se temea de ele, se 
îngrozea văzând că dorinţa s-a împlinit, iar mustrarea de 
conştiinţă îl chinuia cumplit. Orice stare neplăcută pe care o 
simţea impunea găsirea unui ţap ispăşitor care să fie pedepsit 
pentru vina vicontelui. Numărul faptelor sale irevocabile creştea 
şi creştea, precum datoriile celui falit, care umple golurile prin 
noi împrumuturi. 

Astfel, Solomon Trismosin îşi înscrisese numele în locul cel 
mai potrivit. Acest centaur moale ca ceara era o pradă 
neputincioasă în bătălia pe care forţele întunecate şi cele 
luminoase o duc din negura vremurilor, prin mijlocirea omenirii. 
El se prăjea în focul purgatoriului şi ambele tabere aşteptau 
friptura. Împotriva armatei de ispititori din lumea inferioară nu 
stătea altceva decât un nume înscris cu litere de sânge pe un 
perete, iar eu ştiusem, din clipa când dădusem ochii cu 
vicontele, un lucru pe care el încerca să-l ascundă cu disperare, 
anume că acel nume este mai puternic decât orice teroare 
întunecată. 

x 

Vicontele mă primi cu bunăvoință în odaia personală, unde 
un dresor de animale tocmai prezenta o nuntă. Mireasa, mirele 
şi tot alaiul erau nişte câini. Caleaşca aurită, în care erau 
înhămaţi patru căţei negri, avea drept vizitiu o maimuţă 
îmbrăcată pompos, care se hlizea mereu. Vicontele râdea ca un 
copil nevinovat. 

- Vino, vino! Uită-te, Magister! întinse braţul către mine. Cât 
de drăgălaşi sunt! 

Mireasa căţeluşă cu voalul pe cap descoperi un coşuleţ în 
care dormea dus un pui mic şi alb, apoi îşi ridică o labă în faţa 
ochilor în semn de ruşine. Existenţa progeniturii îl şocase pe 
mire, care începu să alerge de colo-colo. Vicontele scoase 
căţeluşul din coş şi îl sărută alintându-l. Alaiul se retrase. 
Vicontele îi concedie pe toţi şi rămăseserăm numai noi doi. 


Căţeluşul se întinse molatec în poala lui. Nesiguranţa vicontelui 
se trăda şi prin felul sacadat şi nehotărât în care acest senior, cu 
puteri depline înăuntrul hotarelor feudei sale, a început 
convorbirea; dădea târcoale adevăratului subiect al discuţiei 
noastre care îl interesa totuşi cel mai mult. Mă întrebă de 
sănătate şi dacă nu mi-a lipsit ceva. După câteva cuvinte de 
recunoştinţă, eu apucai taurul de coarne: 

- În această cetățuie domneşte o atmosferă negativă, 
preamilostive domn, vorbii eu fără nici o introducere. Nişte forte 
duşmănoase, întunecate vor pieirea cuiva. 

Tresări. În jurul unuia dintre ochi pielea începu să vibreze. 

- Da, cum... hm... ai observat?... Şi ce fel?... a cui pieire?... 
se bâlbâi el, roşind. 

Am tăcut. 

- Vorbeşte! izbucni el pe neaşteptate. Faţa îi deveni 
pământie, ochii se adânciră în gropi albastre. 

- Vor viața... preaînalta dumneavoastră viaţă... vor 
mântuirea şi pacea sufletului domniei voastre. 

Se aplecă înainte. 

- Cine? Despre cine vorbeşti?... Unde este?... 

- Nu poate fi prins, nu are trup, nu poate fi exprimat, nici 
văzut, şi este prezent pretutindeni. Aduce moarte, dar e 
nemuritor. 

Paloarea vicontelui deveni cadaverică. Faţa îi era o larvă a 
groazei, cu cei doi ochi aprinşi în paroxism. Credeam că va 
leşina. Umerii se încovoiară, trupul se prăbuşi, dispărând 
aproape în jilţul larg cu spătar înalt. Degetele sale cu unghii 
liliachii, tremurând, mai mângâiau spasmodic blana căţelului 
adormit. Dar tensiunile sale nu se dizolvară prin leşin, ci prin 
plâns. Începu să plângă, neferindu-se de mine, văicărindu-se şi 
smiorcăind, şi, înainte ca eu să înţeleg ce vrea şi înainte să-l fi 
putut opri, se aruncă în genunchi în faţa mea. Mâinile lui reci, 
tremurânde se agăţau de hainele mele ca mâinile unui înecat. 
De pe buze îi izbucneau implorări nebune, promisiuni 
demenţiale. Mult prea impresionat de comportarea sa jalnică şi 
îngrozitoare, abia dacă ştiam cum să-l ridic şi cum să-l liniştesc. 

- Nu... nu... lasă-mă aici jos! gâfâi el. Locul meu e pe jos, pe 
lângă viermi. Se chirci şi îmi respinse mâna. Tu nu ştii cine sunt 
eu! Ar trebui ca oamenii să vestească sosirea mea cu toaca, aşa 
cum o fac pentru a evita pe ciumaţi. Lasă-mă, sau ucide-mă cu 


vreun leac blestemat, ca să fiu nimicit pe vecie. Să nu mai fiu 
decât pulbere şi cenuşă! O, Dumnezeule milostiv! Misercordia! 
se lovea cu pumnii în piept. Privi către mine. Albul ochilor îi 
apăru în jurul irişilor, vocea se frânse şi-mi şopti în faţă cel mai 
îngrozitor dintre secretele sale, lăsându-se în braţele mele, căci 
atunci eram deja şi eu îngenuncheat alături de el. 

- Mi-e frică! înţelegi?! Mi-e frică! Mi-e frică să trăiesc şi mi-e 
frică să... mor. E ceva îngrozitor! Mi-e frică să mor. Ştiu că cercul 
vrăjitoresc, şi descântecele, şi gloata asta de carnaval s-ar sfârşi 
cu moartea mea... Locul meu e pregătit de-acum în iadul celor 
blestemaţi... Am văzut... Eu singur am văzut iadul sub crucea 
întoarsă cu capul în jos, la slujba abatelui negru. Se aflau faţă în 
faţă cu mine toţi... toţi pe care... eu... şi ei trăiesc totuşi. Vocea 
se stinse în şoaptă. Ei trăiesc. Cei de pe care carnea a fost 
smulsă în fâşii la porunca mea... cei ale căror oase au fost 
zdrobite pe roată... Vicontele se apropie de urechea mea, 
şoapta îi era doar un susur, din gură îi ieşea un iz stătut de 
alcool. Şi ei sunt aici... Tot mereu... În jurul meu... Îmi imită 
mişcările... mă ameninţă... În oglindă îmi acoperă faţa... şi în 
timpul slujbei divine... continua să mişte din buze nedesluşit. 

L-am ajutat să se ridice. Se lăsa neputincios. In marea 
izbucnire îşi pierduse întreaga putere. Căzu înapoi în jilţ. lar eu 
continuam să tac. Starea lui mă speriase şi-mi contaminase 
nervii. Eu însumi eram un dement căzut sub stăpânirea fricii... 
ce i-aş fi putut spune? Ce aş fi putut face pentru el, de vreme ce 
nu mă puteam ajuta nici singur? Îşi ridică asupra mea ochii 
injectaţi de sânge. 

- Trebuie să-l evoci pe el, spuse obosit. Trebuie să-l aduci 
încoace. Pe orice cale! Cu cât îi îngrop mai adânc numele, cu 
atât îl aud mai tare. El a învins. Sunt neputincios. Mă predau... 
Numai el îmi poate reda liniştea. Siguranţa sufletului... Ca să mă 
pot ruga în tihnă... Ca să mi se ierte păcatele... Numai el... Nici 
un preot nu este în stare... De aceea te-am adus aici. Calculează 
ceasul, iar eu mă supun în toate... 

- Pe cine trebuie să chem? întrebai neliniştit, deşi ştiam la 
cine se gândea, totuşi speram să nu fi înţeles bine ceea ce-mi 
spusese. 

- Pe el... tăcu, buzele se mişcară, apoi îşi acoperi ochii. Am 
să scriu... pun să se scrie totul ca să înţelegi... Când vei fi 
pregătit, prezintă-te! 


x 


Să invoc pe cineva care trăieşte? 

Să invoc pe cineva care este iniţiatul unor forţe care-l fac 
stăpân peste trei lumi? Să-l invoc pe Mag, posesorul Puterii, prin 
gura unui sclav ignorant, păcătos, nenorocit? Să strig comenzi şi 
porunci către paradis, de aici din iadul meu? Ce şanse aveam 
eu? Totuşi eram nevoit s-o fac din porunca vicontelui... şi pentru 
mine însumi... Nu aveam nici o îndoială despre ceea ce mă 
aştepta dacă refuzam experimentul. Viaţa mea tenace se va 
agăța de mine chiar şi în camera de tortură, ca un lup de prada 
sa. Nu voi putea scăpa de suferinţă nici prin leşin şi - credeam 
pe atunci - nici prin moarte... 

x 

Vicontele îmi puse la dispoziţie biblioteca. În această sală 
prăfuită, rece, fiinţele astrale îşi exercitau domnia ca şi liliecii 
din turn. Prin rafturile până în tavan, prin dulapuri şi pe mese se 
aglomeraseră colecţii rare despre ocultism, manuscrise 
străvechi pe cale de destrămare, cărţi prohibite, despre magia 
neagră, despre alchimie şi kabbala, lucrări cu subiect religios şi 
scrieri profane, ale unor preoţi excomunicați. 

În căminul afumat sfârâiau nişte butuci umezi care scoteau 
mai mult fum decât flăcări şi căldură. Fumul îmi chinuia 
plămânii, ochii mi se înroşiseră, iar vântul montan îngheţat, 
intrând prin crăpăturile zidului, mă bătea direct în spate. Abia 
dacă puteam silabisi manuscrisele cu litere şterse, nedesluşite 
în lumina torţelor prinse în suporţi din fier forjat. Mă simţeam 
bolnav şi mizer, iar vulturii infernului care se înghesuiau în jurul 
meu, fiind înlănţuiţi de cărţi prin formule magice, mai sporeau 
încă starea mea jalnică. Tema pe care o cercetam era din belşug 
reprezentată în aceste scrieri. Am găsit voluminoasa copie a 
„Clavicula Salomis“, scrisă pe foi groase de pergament. Textul 
latinesc era plin de iniţiale şi figuri simbolice. Apăru şi lucrarea 
doctorului Carter „Cartea lui Raziel”, împreună cu „Cartea 
practicilor străvechi” de Abraham von Worms. Zăcuseră paşnic 
pe sub un volum al Vechiului Testament cu colţari de aur şi 
coperte din ivoriu. Volumul terifiant şi renumit al lui Grimoir, 
„Cartea cu vrăji a lui Honorius” mi-a fost indicat de însuşi 
ciorchinele de monştri care îl înconjura. Tentaculele lor de 
caracatiţă, corpurile îngheţate de reptile, ghearele curbate, 
alcătuiau un inel monstruos în jurul cărţii. Când am luat-o, 


întregul roi izbucni în piuituri şi grohăituri speriate şi 
scandalizate, stârnind zarva unui sabat vrăjitoresc, plin de 
teamă şi furie. Pe atunci înţelesesem deja că aceşti monştri nu- 
mi pot cauza moartea, ci vor să mă sperie şi să-mi atace nervii, 
ţinându-mă sub teroare, ameninţându-mă şi încurcându-mă în 
toate, încercam să mă prefac că nu-i văd şi acest lucru îmi 
reuşea uneori. Astfel, între noi, se intercalau scurte armistiţii 
relative care m-au făcut să cad într-o eroare periculoasă: 
începeam să le subapreciez puterea. 

Împreună cu cărţile şi cu alaiul groaznic care mă însoțea, 
m-am retras în odaia mea pentru a pregăti invocarea, după cum 
îmi poruncise vicontele. Nu intru în amănuntele temerilor mele, 
ale nopţilor de coşmar demenţial pe care le petreceam, decăzut 
printre vâltorile infernului terestru şi astral, claustrat în cercul de 
foc al unor formule ancestrale, cuvinte evocatoare de demoni, 
incantaţii îngrozitoare, de mare putere. Aspectul mi se 
schimbase într-atât în toiul acestor încercări incomparabile cu 
orice altceva, încât chiar şi vicontele se sperie de mine, atunci 
când mă revăzu. Slăbisem la os, ochii mi se retrăseseră în 
orbite. Prin teama vicontelui răzbătea acum o undă de respect şi 
de bucurie jinduitoare, dată de speranţa că voi ajunge la un 
rezultat. 

- Văd că ai cutreierat locuri, Magister, unde trupul se stinge, 
iar sufletul se eliberează... Vorbeşte... Ce rezultate ai? 

Îi comunicai că trebuie să se supună, împreună cu mine, 
unei perioade de pregătire de douăzeci şi una de zile. In afară 
de aceasta voi avea nevoie de meseriaşi şi de ţesătoare pentru 
a executa nişte obiecte şi a dota cu cele trebuincioase scena 
viitoarei invocări. 

Din gura lui izbucniră porunci nerăbdătoare, descreierate şi 
totul în jur intră în mişcare. 

Se arunca cu un zel orb în exerciţiile magice prescrise. 
Postea cu mare evlavie. 

Respectarea numeroaselor prescripţii a constituit o evadare 
şi pentru mine. Evitam să mă gândesc la sfârşitul acestor 
pregătiri şi la experimentul care îmi apărea ca un tunel 
înspăimântător, cu o ieşire imposibil de prevăzut. Insă zilele 
nefaste pe care le înviem prin angoasele noastre aleargă către 
noi cu iuţeala unor cai scăpaţi din frâu. 


Invocarea 


Sosi şi ziua invocării. Totul era pregătit. Pe bolta cerească 
pură, atinsă de toamnă, printre stele mari, apropiate strălucea 
talerul cu lumină ascuţită al Lunii noi. 

Fereastra camerei din turn, aleasă ca scenă a 
experimentului, privea spre răsărit. Pe cei patru pereţi atârnau, 
faţă în faţă patru oglinzi concave neînrămate. La peretele de la 
miazănoapte stătea marele altar din marmură albă, în jurul 
căruia şerpuia un lanţ din fier magnetic. Pe placa de marmură, 
semnul încrustat al pentagramei lumina cu o strălucire palidă, 
gălbuie. Pe blana de miel proaspăt jupuită pe care am întins-o în 
faţa altarului strălucea în diferite culori acelaşi semn. Pe altar 
era un trepied mic cu tipsie de alamă, plin cu bucățele de 
cărbune şi cu foi de lauri uscate. Pe o măsuţă cu trei picioare 
pregătisem o tipsie asemănătoare. 

Vicontele şi cu mine ne îmbrăcasem în hlamide lungi, largi, 
albe ca neaua, ţesute pentru această ocazie de femei. Ne 
împodobirăm capetele cu cununi de verbină, prinse cu lanţuri de 
aur. Am trasat pe trupul vicontelui liniile magnetice, pentru a-l 
cufunda în starea stranie a somnului lucid, în care ochiul poate 
sesiza lumina astrală. Marile orgii sabatice, despre care mulţi 
maeştri vrăjitori vorbiseră la  interogatoriile  inchiziţiei, se 
săvârşeau în această stare de semiluciditate. Simţeam cum 
tremura de frică trupul vicontelui. Incepusem să sper. Poate că 
va da înapoi. Poate că, în ultima clipă, el o va lua la fugă 
dinaintea marii încercări... Dar nu a fost aşa. Dorul lui de 
eliberare îi învinsese teama. 

Despăturii pergamentul pe care erau înscrise cuvintele 
invocaţiei. Cu uneltele pregătite înteţii focul în ambele tigăi şi 
începui să citesc formulele mai întâi cu voce reţinută, 
întretăiată, apoi tot mai tare. 

În tigăi focul începu să se încingă. Din ele se ridică un fum 
condimentat şi dens care se împrăştie lent în odaie. Din 
rădăcina vie a jăratecului ţâşniră acum flăcări ascuţite, 
nervoase, aruncând semne stranii, sălbatice pe pereţi; apoi, de 
parcă mâini nevăzute ar fi întins o pătură peste ele, limbile de 
foc se retraseră, incandescenţa se întunecă şi se estompă în 
aşteptarea tensionată până la refuz. Deasupra altarului de 
marmură se ridică un nor alb de fum şi simţii îngrozit cum, sub 


mine, podeaua camerei se cutremura ca în timpul marilor 
cataclisme. Legile ritualului, învăţate de mine pe de rost, mă 
obligară să pun din nou cărbune peste jăratec presărând şi 
mirodenii, după care m-am oprit în mijlocul unui cerc pe care îl 
desenasem cu creta între altar şi masa cu trei picioare. Cu ochii 
închişi, rostii răspicat de trei ori numele lui Solomon Trismosin. 
În ureche îmi răsuna lăuntric zvonul prelung şi grav al unui 
clopot. În piept inima îmi bătea sălbatec. Ochii mi se deschiseră 
involuntar. In corp mi se răspândi o senzaţie de ger neobişnuită. 
Tigăile se eliberaseră de sub apăsarea întunecată şi flăcările 
înviară, alungindu-se către tavan, cuprinse parcă de dor, 
luminând odaia cu licărirea roşiatică a unor vise apăsătoare. În 
această lumină apocaliptică văzui deodată figura supranatural 
de mare a unui bărbat bătrân, a cărui imagine se răsfrângea în 
oglinzi de câte patru ori, în formă alungită, colorată verzui. 
Toate formele încremeniră. În prezenţa arătării, orice mişcare 
scăzu şi orice sunet amuţise. Limbile de foc stăteau lungi, 
nemişcate, iar şleahta astrală aglomerată prin colţuri se 
micşorase de teama fiinţei titanice. Simţeam o linişte 
încremenită. Liniştea certitudinii şi a sosirii. O astfel de linişte nu 
poate simţi decât cel ce era de mult fugărit de mâna legii, şi 
care după o prigoană îndelungată, terifiantă şi lipsită de 
speranţă, stă în sfârşit în faţa judecății imuabile, reci. Intuiam că 
tot ceea ce se petrecuse constituia o înlănţuire de fapte, logică, 
dinainte hotărâtă, iar împrejurările nu fuseseră decât câinii de 
vânătoare ai destinului care m-au gonit până ce am intrat în 
acest cerc fermecat. Uitasem complet de viconte. Ochii îmi erau 
fixaţi cu atenţie deplină în privirea de cristal îngheţat a arătării. 
Cunoşteam această privire aţintită asupra mea. Mă temusem de 
ea şi n-am înţeles-o nicicând. Amintirea ei nu mă părăsise nici 
pentru o secundă de atunci încoace... Ea trăia în mine larg 
deschisă, cu o linişte scrutătoare, dincolo de barierele pe care le 
adunasem ca să mă feresc de ea, şi prin care seninătatea ei 
rece strălumina toate straturile materiale. Faţa imensă se 
modifica, se preschimba lent. Nu era faţa lui Rochard, îi semăna 
însă mult. Îl auzii pe viconte gâfâind estompat, dar nici un 
sentiment şi nici un gând nu mă apropia de el. După ce figura lui 
Rochard începuse să trăiască în mine şi să mă domine, faţa 
căpătă forma acelei feţe pe care eu, în delirul unei clipe, o 
transformasem într-o masă de carne însângerată, în liniştea 


mortală a acestei totale înfrângeri şi a acestui autoabandon, 
răsună în mine ca un cântec solitar ideea: cum să-l fi putut ucide 
pe cel care este veşnic? Distrugând forma, am distrus doar 
oglinda care îl reflectase pe cel indestructibil. 

Nu ştiu dacă el mi s-a adresat într-un mod pe care să-l 
poată auzi şi urechea fizică, sau poate vocea lui pătrundea în 
mine doar prin conductele creierului şi ale nervilor, de undeva 
de dincolo, unde sensul este înşirat încă pe lanţul cuvintelor ce 
se succed. Inţelesei: era indiferent dacă în faţa mea, încadrat de 
lumina flăcărilor încremenite, se afla Solomon Trismosin, Nicolas 
Flamel sau Eduard Anselmus Rochard. Ei sunt deja una, în urma 
marii Transmutaţii care sublima, din şoc, din elementul satanic 
ramificat în afară şi destrămat, o singură esenţă divină. 

Chemarea fusese lansată. Legătura cu sfera pământeană a 
iniţierii divine terestre s-a realizat. Cuvântul care pătrunsese 
până în sfera lui Mercurius nu era cuvântul unui păcătos atras 
spre infern de balastul păcatelor sale şi de trupul său dens, ci a 
fost chemarea EU-lui divin imuabil, ce trăieşte în fiecare dintre 
fiinţe şi care nu poate ucide şi nu poate fi ucis. 

Deasupra câmpurilor de bătălie ale vieților mele trecute şi 
viitoare se aprinsese pentru o clipă discul solar al Spiritului. 
Peisajul rămase acelaşi. Urmele delirurilor, ale faptelor 
criminale, ale nimicirilor vandalice zăceau pietrificate în lumina 
nemiloasă, iar drumul viitorului, plin de hârtoape, mi se 
deschidea cu aceeaşi nesfârşire terifiantă. Discul solar luminos 
îmi arăta imperiul gigantic al sângelui coagulat, construit de 
mine prin destrucţia comisă. De aceea, victimele pe care le-am 
ucis şi care se hrăneau acum din sângele meu, s-au transformat 
în însoțitorii mei, în umbrele mele, pe care eu le uram şi de care 
mă temeam. Lumina îmi arăta țesătura mocirloasă care mă lega 
de camerele mortuare ale lumii formelor, şi cătuşele atracţiilor 
care s-au creat prin respingerile egoismului. 

Legea se afla aici, în faţa mea. În faţa mea? Nu! în mine! 

Hieroglifa ochiului albastru-verzui, aţintit asupra mea, 
deveni incandescentă, se strălumină de demnitatea revelaţiei şi 
răsună astfel în mine: 

- Eu te iert. Eu nu te pedepsesc. Tu însuţi eşti ucigaşul şi 
victima. In tine se află păcatul şi mântuirea. Pământul este o 
imagine de umbre care se oglindeşte în oceanul astral. În 
această oglindă totul apare invers. Deci binele este rău, iar răul 


este bun. Distrugerea este construcţie. Naşterea este moarte. 
Suferinta este răscumpărare.  Voluptatea e decădere. 
Acumularea e datorie. Martiriul este mântuire. 

În cel mai adânc punct al celei mai profunde adâncimi îţi 
poţi găsi elanul către Ţelul cel mai înalt. În pântecele celei mai 
întunecate dintre bezne dormitează nucleul Luminii Divine. 
Atunci când răsturnarea se realizează şi sensurile se schimbă 
între ele, diferenţa încă nu poate fi sesizată. Dar ceea ce trebuie 
să se petreacă se poate petrece. 

Aminteşte-ţi: trebuie să-ţi plăteşti datoria până la ultima 
centimă, iar suferinţa înseamnă răscumpărare. Cel mai mare 
dintre chinuri este punctul cel mai adânc... El este deci punctul 
de pornire către cea mai înaltă Ţintă. 

Auzii din nou geamătul de undeva de departe şi mai târziu 
am înţeles că eu eram cel ce se situa departe de el, cufundat în 
mine însumi şi ascultând vocea care mi se adresa. Încetul cu 
încetul, în conştiinţa mea pătrunseră cuvintele febrile, 
incoerente ale vicontelui: 

- Numele tău... ia-ţi numele de pe perete... din capul meu... 
din sufletul meu... Şterge-l, nu-l vreau... aşa nu mai pot... Vai... 
părăseşte-mă... 

Flacăra începu să danseze neliniştit, iar vocea imensă se 
auzea de-acum în toate direcţiile, terifiantă, făcând ecouri. 

- Sângele nu poate fi spălat decât cu sânge. Numele meu a 
fost scris cu sânge pe pereţii tăi! 

Prin odaie porni un vânt puternic. Figura dispăru. Din colţ se 
propaga întunericul, căci flacăra murise în ambele tigăi, vărsând 
un fum gros, înecăcios, de parcă ar fi fost nişte furnale uriaşe. 
Auzeam gemetele din apropiere, apoi o bufnitură, urmată de 
zdrăngănit. Vicontele căzuse în nesimţire și- trase cu el măsuţa 
cu trei picioare, cu tigaie cu tot. 

Ameţit, abia ştiind ce fac, îmi întindeam mâinile după 
vătrai, dar fui cuprins de o slăbiciune mortală. Genunchii îmi 
tremurau. Trupul îmi era inundat de o transpiratie rece, 
lipicioasă, pe sub hlamida lungă, albă. Am fost nevoit să mă 
aşez. Pur şi simplu nu puteam reveni printre realităţile vieţii 
mele fizice. Conştiinţa mi se inunda tot mereu, ca o insuliţă 
asaltată de furtună în oceanul imens şi teribil al peisajului 
spiritual. Pe această insuliţă zăcea vicontele - leşinat sau mort - 
într-o cameră din turn plină de fum înecăcios şi cineva, nu 


departe de el, stătea pe un taburet, aplecat în faţă, îmbrăcat cu 
o hlamidă albă şi cu o cunună de verbine ofilită pe frunte. 
Legăturile cu această imagine îmi erau întrerupte. Totul se 
îndepărta, se înceţoşa şi meleagurile biciuite de furtună se 
cufundară şi ele în beznă. Nu ştiu cât timp a trecut în această 
stare _irizantă, totuşi nu total inconştientă, lipsită de 
interdependenţe de gânduri şi forme, care semăna - urma să 
aflu mai târziu când aveam deja experienţa respectivă - cu 
starea dintre moarte şi renaştere. 

Prin geamlâcul strâmt pătrundea o dimineaţă foarte rece, 
de un cenuşiu murdar. Lumina plumburiu se scurgea vâscoasă 
pe altarul răcit, pe trepiedul răsturnat şi pe trupul căzut cu faţa 
în jos, nemişcat, înfăşurat în pânză albă de in. Cununa de flori 
căzuse de pe craniul cu formă bolnavă, iar mâna butucănoasă, 
cu degete firave zăcea întinsă lung pe podea. 

Cineva bătea la uşă. Se auzea mormăitul unor voci tulburi. 
Îmi era imposibil să fac cea mai mică mişcare. Nu eram în stare 
nici să mă tem, nici să mă salvez din evenimentele care urmau. 

Nu m-am mişcat nici când uşa fu deschisă cu forţa. 

Vicontele fu ridicat de pe jos şi aşezat într-un jilţ. Medicul 
trebăluia în jurul său cu o mutră transpirată şi speriată: îi lua 
sânge, îi dădea oţet şi anason să le miroase. Preotul mohorât, 
negru, cu sutană, Frater Bertholdus, îi presăra apă sfinţită pe 
faţă şi pe piept. Vicontele deschise ochii. Privi în jur nedumerit, 
dar când dădu de mine, privirea se umplu de o groază de 
nedescris. Frater Bertholdus îl întoarse cu forţa către el şi îi 
şoptea la ureche. 

În acest timp ochii preotului rămaseră aţintiţi asupra mea. 
Din expresia feţei sale întunecate, batjocoritoare, arzătoare mi- 
am intuit viitorul. 


„În cel mai de jos punct al celei mai mari adâncimi” 


M-am abandonat, ameţit şi neputincios, în voia unor mâini 
agresive şi furioase. 

Am fost târât spre catacombele de sub cetate pe nişte 
trepte tocite de vreme şi de uzură. Umezeala ieşea dintre 
pietrele zidului sub formă de pastă vâscoasă, verde. Credeam 
că ajunsesem la destinaţie, într-una din grotele lipsite de 
fereastră ale beciului, a cărei uşă se deschisese cu un vaiet 


ruginit, în lumina pâlpâitoare a torţelor - dar greşeam. În 
mijlocul celulei, din pământ ieşea un inel gros de fier. Prin acest 
inel au petrecut un lanţ care a fost agăţat apoi de un cârlig din 
tavan şi trei oameni se opintiră să tragă de lanţ. Piatra de formă 
circulară, cu o grosime de jumătate de metru, ieşi din locaşul ei 
cu zgomot răsunător. Din orificiul apărut se înălța miros de 
mucegai şi putreziciune. Mi-au petrecut de mijloc o funie, apoi 
mă împinseră în cavitate. Luciditatea îngrozită a instinctului vital 
fizic mi-a revenit numai atunci când solul dispăru de sub tălpile 
mele. Am fost coborât într-un put săpat în stâncă, îngust şi cu 
pereţii şiroind de apă. Pe când coboram spre adânc, lovindu-mă 
de pietrele ascuţite, julindu-mi pielea până la sânge cred că 
multe din păcatele mele au fost răscumpărate. Din gâtlej îmi 
ieşea un urlet dement de teroare. Această coborâre în infern a 
durat mult - aparent o eternitate - până când picioarele mele se 
cufundară în apa îngheţată, inelul paralizant al căreia urcă iute 
până la genunchi, apoi până la mijloc, oprindu-se acolo. 
Atinsesem fundul puţului. Funia aruncată după mine îmi căzu în 
cap cu o plesnitură udă, dureroasă. Auzii cum bufneşte discul 
greu de piatră pe când îl aşezau la locul lui. Orificiul fu din nou 
închis. 

Mâinile mele pipăiau în jur nişte pietre alunecoase, 
acoperite de alge. Vicontele îmi hărăzise un loc mai sigur decât 
lui Solomon Trismosin. De aici nimeni nu se putea salva. Mi-am 
pipăit pieptul. Caseta era la locul ei. Caseta... Elixirul... „Elixirul 
vieţii veşnice”... 

Începusem să tremur. Cu o smucitură smulsei punga de 
piele atârnată de gât şi o aruncai în apă. 

-Nu... dârdâiam... Dumnezeule, Creatorul meu... nul... 
Doamne, nu mă părăsi... Doamne, iartă-mi păcatele... Un singur 
lucru nu... 

Stăteam şi aşteptam îngrozit ceea ce urma să mi se 
întâmple. Eram înconjurat de beznă şi de duhoare. De pe 
pietrele fântânii apa picura clipocind rar, cu sunete egale. Nu 
aveam nici un sprijin pentru a aprecia trecerea timpului. 
Numărai un timp picăturile, apoi renunţai. Picioarele mele se 
îndoiau, cuprinse de o oboseală de plumb, întregul trup mă 
trăgea spre adânc. 

Să dorm... 

să pier... 


Să mor... 

Dumnezeule! Să mor. 

Linişte oarbă, inconştientă... pace... eliberare... 

Eliberarea de sub teamă... 

Inelul de apă urcă încet pe pieptul meu, pe gât, şi se 
închise deasupra capului. În gură şi în nas îmi pătrundea apă 
stătută. Sângele îmi bubuia vuind şi urlând în urechi. 

Aşteptam. 

Groaza mă catapultă la suprafaţă. Tensiunea din plămâni 
îmi provocase o durere insuportabilă, mă sufocam, hârâiam... şi 
trăiam. 

Încercările de a mă sinucide se zădărniceau mereu prin 
rezistenţa trupului meu. Dădeam înapoi în faţa suferinţei pe 
care mi-o provocam. Nu reuşeam să distrug acest trup care, prin 
elixir, era blestemat să trăiască. Viaţa se agăța de mine „ca o 
fiară încremenită cu prada între fălci”. 

Deci, trebuia să trăiesc. Să trăiesc chiar şi aici, în cavoul 
înzidit, lipsit de lumină, de hrană şi de speranţă, ani întregi, 
poate secole întregi, până când voi fi uitat. 

„În cel mai de jos punct al celei mai profunde adâncimi”. 

Foamea îmi sfâşia măruntaiele. Plângeam. Urlam. Mă 
blestemam pe mine însumi şi pe Rochard. Il blestemam pe 
Dumnezeu şi îmi blestemam viaţa. Apoi imploram milă. 

Apa picura. O sută... o mie... zece mii... o sută de mii de 
picături... 

Mă rugam către puterile întunericului şi către demoni. 

Îmi izbeam pumnii de pietre până ce se umpleau de sânge. 
Îmi sfâşiam carnea de pe braţe în foamea care mă chinuia. 

Apa picura. Număram picăturile. 

O fi dimineaţă? O fi amiază? O fi scară? 

Câte zile am petrecut aici?... Câţi ani?... De câte secole mă 
chinuiesc aici?! 

Sute de mii, zeci de mii... sute de mii de picături... 

Etapele de revoltă erau urmate de o nepăsare somnoroasă, 
apoi de noi crize de demenţă... 

Însă stările de apatie deveneau tot mai lungi o dată cu 
slăbiciunea care-mi cuprindea întreaga fiinţă. 

Mă cufundai într-un somn adânc, populat de imagini 
malefice. Picioarele nu-mi mai susțineau trupul. Muşchii, carnea, 


pielea, toate putreziră şi se scurseră de pe mine. Într-un 
morman de oase prăbuşite, flacăra vieţii mai pâlpâia încă. 

Trupul meu fu cucerit de moarte în această totală 
nemişcare şi într-o deplină autoabandonare. 


Valea umbrelor 


Multă vreme nu conştientizasem că mi-am părăsit trupul. 
Mai eram prizonierul gândului că mă aflu în fundul fântânii 
adânci, zăvorâtă cu o placă de piatră, printre gratiile de 
închisoare ale oaselor mele indestructibile. 

Dar apoi, dintr-odată, scheletul pe cale de a se destrăma 
pluti pe sub mine în lumina fosforescentă a descompunerii. Mă 
atrăgea şi mă respingea. Fui cuprins de senzaţia chinuitoare a 
lipsei de contururi. Nu aveam centru de greutate. Nu aveam 
direcţie. 

Brusc, mă antrenă în sine un flux astral fierbinte, sălbatic. 
Beciul dispăru. Undeva, în străfundul conştiinţei mele mai plutea 
cadavrul fosforescent, dar el dispărea treptat. Imi revăzuli 
demonii. Zburau alături de mine. Călcau peste mine, se loveau 
de mine, mă zgâlţâiau şi mă împingeau în şuvoiul nemilos al 
forţelor elementare. Plutirăm aşa, aidoma unui monstruos 
embrion, legaţi prin misterioase cordoane ombilicale. In 
luminiscenţa  năucitoare înotam în compania altor umbre 
asemănătoare mie care, ca nişte sori întunecaţi, trăgeau după 
ele ciorchini de planete demonice şi zburătăceau ca nişte frunze 
uscate în uraganul de porniri ale pământului. 

Voiam să scap de acolo. Jinduiam după lumină, libertate, 
linişte. Mă opinteam. Făceam eforturi pentru a ieşi la un liman 
intuit şi dorit, la o suprafaţă pură, într-o atmosferă mai rarefiată, 
într-un domeniu de pace, senin şi încăpător, unde să mă pot 
odihni... dar era ca şi cum aş fi opus un fir de pai împotriva forţei 
oceanului. Rotirile, curgerea, sforţările şi căderile continuau. 
Această mişcare căpătă apoi, brusc, forma unor spire tot mai 
înguste. Pătrunsesem în vâltoarea unor voluptăţi stârnite în 
materia astrală de corpuri omeneşti în copulaţie. Haosul fu 
sfâşiat de un lung strigăt de voluptate. Nucleul vâltorii se 
deschise... şi mă atrase în sine cu o uriaşă smucitură. 

Am eşuat pe un nou stâlp. Căzui prizonier. 


Un fir lung, subţire dar puternic mă ţinea pe loc. Acest fir se 
întărea şi se scurta de la o lună la alta. Mă roteam în jurul unui 
corp material compact, în adâncul căruia fiinţe astrale zeloase 
construiau din sânge impur, din excrementele vieţii, din 
milioane de materii misterioase şi din propriile lor fiinţe, mica 
cetate a vieţii, noul meu refugiu. 


Profesorul din Marburg 


M-am născut din nou la Marburg, în ziua de 2 decembrie, 
1560, fiind al şaselea copil al unui olar sărac, de religie 
lutherană. 

Mă numeam Heinz Knotek. 

Tatăl meu aparţinea tagmei antipatice a polemiştilor 
religioşi, sălbatici şi beţivi. De pe buzele sale curgeau învinuiri şi 
cuvinte evlavioase despre harul divin, însă familia lui, sau 
oricare dintre semeni putea să crape sub ochii lui, fără să-i fi 
păsat deloc. 

Mama era epuizată de munca animalică, de mizerie şi de 
naşterile repetate. Era o femeie tăcută, gata de sacrificii, însă 
avea atâta de lucru cu îngrijirea noastră trupească, încât nu-i 
rămânea nici o secundă pentru a afla cine erau cei ce se 
rupseseră din pântecele ei. 

Al şaselea copil însemnă repetarea pentru a şasea oară a 
unui eveniment care a fost, poate, plăcut pentru prima oară, dar 
care nu mai constituia decât un surplus apăsător, greu suportat 
într-o familie unde pâinea era drămuită, iar pacea lipsea. 

Din uterul obosit al mamei se născuse un bătrânel fără 
vârstă, cu obrajii scofâlciţi şi roşii. Înfăşurat în nişte zdrenţe de 
cinci ori ponosite şi pornise neobservat către viaţa nouă - 
purtând însă întreaga amintire a vechilor sale poveri şi a groazei 
înscrisă cu foc în fiinţa lui. 

Atâta timp cât el săvârşea funcțiunile instinctuale ale 
trupului de prunc şi de copil slăbuţ, nu m-am putut identifica cu 
el pe deplin. Heinz Knotek împlinise cinci ani când starea mea 
stranie, doar pe jumătate legată de trup, luă sfârşit. 

În indiferența numeroasei familii rămâneau neobservaţi cei 
doi ochi larg deschişi către grozăviile celeilalte lumi, şi tăcerea 
copilului incolor, posac şi bătrânicios. Strigătele sale demenţiale 
ce răsunau nopţile nu trezeau curiozitatea nimănui. Vreunul 


dintre fraţi îi trăgea câte un ghiont, „trezind” acest suflet 
damnat, rătăcit prin trecut, în conştiinţa căruia timpul se 
învolbura,  readucându-l în fundul fântânii din cetatea 
Dreisesselberg. 

x 

La vârsta de cinci ani, când am devenit una cu trupul lui 
Heinz Knotek, familia, înăbuşită în murdărie şi cârcoteli, îmi 
părea insuportabilă. Toată viaţa noastră se scurgea într-o 
bucătărie largă, cu pământ pe jos, condamnaţi toţi la apropierea 
înghesuită a nevoilor trupeşti, a muncii, lărmuirii şi mirosurilor 
fiecăruia. Din oalele ce fierbeau pe marele focar abureau 
mirosuri grele de mâncare, în albia de spălat erau muiate tot 
mereu mormane de rufe murdare. Ziua ne împrăştiam care 
încotro, băieţii mai mari învățau meseria pe lângă tata, în 
atelierul de olărit. Cel mai vârstnic dintre fraţi era calfă la un 
bărbier şi acest lucru îl umplea de o mândrie caraghioasă. 
Manifesta faţă de întreaga familie un dispreţ suveran şi se 
exprima în cuvinte alese. Îl înnebunise faptul că, de dimineaţa 
până seara, stătea faţă în faţă cu sine însuşi, admirându-se într- 
o oglindă lată, aburită. Imaginea oglindită prinsese o stranie 
viaţă independentă şi se părea că fiinţa în carne şi oase 
începuse să o maimuţărească. O soră mai mare era servitoare la 
soţia farmacistului, iar cea mai tânără păzea vacile morarului 
Hlavanek, cel bogat. 

Serile se înghesuiau toţi în aburii înecăcioşi ai bucătăriei; 
până şi găinile îşi făceau acolo apariţia nedorită, umblând de 
colo-colo cu paşi prosteşti, panicaţi şi săreau la o parte, cârâind 
de sub picioarele noastre. Tata stătea sub lampă. Lumina îi 
desena obrazul prelung, scobit, mustăţile lungi, galbene, 
pleoştite, ochii de peşte, tulburi din cauza băuturii, gura subţire, 
cu colţuri ce coborau cu agresivitate dispreţuitoare gata de a 
porni o discuţie în contradictoriu. Era palid şi bolnăvicios, îl 
apucau mereu dureri la inimă, în braţul stâng şi în degetele de 
la mâini şi atunci nu putea munci. Dintre toţi fraţii, cu i-am 
moştenit organismul şubred, cu, ultimul copil, conceput la beţie. 

Pe mama n-am văzut-o niciodată aşezată pe un scaun. 
Chiar şi mâncarea o consuma repede, stând în picioare, pe 
lângă alte preocupări mai importante. Tot timpul făcea câte 
ceva. Robotea tăcută, cu figura ei grea, cu oase mari. Nu explica 
şi nu întreba, doar uneori scotea un vaiet, când o apuca durerea 


de picioare. Chiar şi de această durere ştiam numai eu. 
Niciodată ceilalţi copii nu s-au interesat de binele ei. Când am 
întrebat-o dacă o durea ceva, ca se holbă la mine mirată, apoi 
zâmbi. Acest zâmbet o înfrumuseţa în mod miraculos şi dădea 
feţei sale o armonie fină, umilă. 

- Mă doare piciorul... nu contează, Heinz. 

- Ar trebui să te culci dacă te doare... 

- Să mă culc? O... n-am timp eu de aşa ceva... Bine mi-ar 
şedea! Ce-ar zice taică-tu?... In coşciug, băiatul mamii.... Acolo o 
să am timp să mă odihnesc! 

A fost singura noastră convorbire intimă, dar de atunci ea 
îmi zâmbea uneori şi acest lucru crea între noi o legătură mai 
puternică decât toate cuvintele. Ea nu-mi împărtăşea decât mie 
taina surâsului ei. Printre ceilalţi ea freca, spăla, gătea tăcută, 
cu faţa abrutizată şi suporta cu gura strânsă, împietrită, 
loviturile bărbatului ei, beat şi agresiv. 

În schimb, tata vorbea întruna. Marca orice moment al vieţii 
sale cu sentinţele bombastice ale locurilor comune. Dacă era 
contrazis, se înfuria pe loc, ca un curcan şi începea să se certe 
brutal, cu lovituri sub centură. În clipa când o părere diferea 
măcar cu o iotă de părerea sa, de obiceiurile sale sau de 
preferinţele sale, trecea la atac şi încerca să modifice totul după 
gustul său diform. Era atât de sensibil că nu suporta nici jignirea 
unui presupus gând, dar el însuşi călca în picioare cele mai 
delicate sentimente ale celor din jur. Era vai de cel care îi 
tulbura somnul, dar dacă se trezea el, îi trezea pe toţi chiar şi în 
toiul nopţii. Când se îmbăta - şi acest lucru se repeta destul de 
des - elocvenţa sa lua proporţii teribile. Lua pe câte cineva în 
centrul tirului, copleşindu-l cu predici nesfârşite, pline de ură, 
punea întrebări în locul lui, răspundea la ele, îl învinuia de toate 
cele şapte păcate capitale şi îl destina direct iadului. 

Îmi amintesc ce furie mocnită mă cuprinsese odată când 
am văzut-o pe mama în patru labe pe treptele largi cu dale de 
piatră ale intrării, spălând piatra cu o cârpă ţinută în mâinile ei 
umflate, roşii, crăpate de frigul dimineţii şi privind în sus la tata 
care stătea în faţa ei cu o mutră îngâmfată şi îi predica despre 
poruncile religiei. Aceste prevederi mama nu le putea urma cu 
exactitate din lipsă de timp. Tata ţinea ridicate două degete 
noduroase şi grosolane şi cu gura încleştată împingea cuvinte 
după cuvinte, încruntând ameninţător din sprâncene: 


- Nenorocito, nu-ţi periclita mântuirea sufletului. Crezi că 
religia noastră permite să cumperi mila lui Dumnezeu cu nişte 
fiţuici de absolvire a păcatelor?! Aici e nevoie de fapte! Diavolul 
stă la pândă neîncetat! Dacă ai neglijat o reculegere, el ţi-a şi 
deschis o uşă către iad! Acolo n-o să mai fiu alături de tine ca să 
am grijă! Leapădă din suflet oroarea lenei, căci în ultima dintre 
zile zadarnic îl vei chema pe Domnul, care îţi va spune: „Nu te 
cunosc!“ 

Cu o seară în urmă fusese adus de la cârciumă de doi 
prieteni. Il trăgeau şi îl cărau ţinându-l de umeri şi de picioare pe 
drumul noroios, plin de băltoace împuţite. Mama l-a schimbat, l- 
a ajutat să vomite, l-a culcat. Dimineaţa, trezit din beţie, el 
găsise casa dereticată, iar micul dejun îl aştepta pe masă. Copiii 
erau cu toţii plecaţi la muncă, doar eu stăteam culcat pe burtă 
deasupra unui dulap mare, pentru ca nu cumva să mă observe 
şi să-şi verse asupra mea zeama tulbure a capului său ameţit. În 
afară de mama, nu i-a mai rămas altcineva asupra căruia să-şi 
descarce greaţa. S-a postat deci deasupra figurii ei încovoiate ca 
în jug şi nu i-a fost ruşine să-i ţină predici despre obligaţia 
omului de a munci. 

x 

Ori de câte ori puteam, o tuleam de acasă pe malul cu 
ierburi şi pietre al râului Lahm, care şerpuia cu luciri argintii. 
Casa noastră dărăpănată se afla pe malul stâng al râului, la o 
distanţă destul de mare de el, într-o uliţă cu miros de bălegar. 
Pe malul drept, în vârful unui deal cu panta mai întâi lină, 
împădurită, apoi ridicată brusc spre cer, străjuia un vechi castel. 
Imi era groază de această clădire, căci poziţia lui şi imaginea de 
smoală pe care o desena seara pe cer, îmi aminteau de castelul 
Dreisesselberg. Când priveam castelul, de mine se apropia 
scheletul putrezit din apa îngheţată a puţului cetăţii. Îl vedeam 
şi îl simţeam de parcă ar mai fi aparţinut încă de mine. 

Stilul simplu şi nobil al bisericii gotice care purta numele 
Sfintei Elisabeta îmi amintea Nurnberg-ul, pe ale cărui străduţe 
abrupte şi înguste mă furişam cu paşi de câine hămesit, pe 
urmele lui Rochard. 

Aveam cam nouă ani, când, cutreierând prin oraş, am zărit 
pe strada Universităţii figura uscăţivă, de cioară, a lui Amadeus 
Bahr, bibliotecarul contelui de Zollern. Ducea sub braţ o pâine 
albă neînvelită. Era el, fără nici o îndoială, prietenul lui Eduard 


Anselmus Rochard, mortul înviat, a cărui miraculoasă vindecare 
pornise tragedia mea. 

Surpriza întâlnirii mă şocase într-atât că am uitat de orice 
precauţie. Nu mă gândisem că de la ultima noastră întâlnire 
încoace, aspectul meu exterior se schimbase total şi că acum 
fugeam de consecinţele ce mă hăituiau de aproape, sub 
aspectul unui pici murdar, copil al străzii. Orbit de bucurie, m- 
am apropiat de el, aşa cum un exilat singuratic, aflat printre 
străini, se bucură la vederea unui conaţional. l-am vorbit: 

- Magister! Dumneavoastră... ce faceţi dumneavoastră aici? 

Mă privi cu o uitătură distrată, pierdută mereu în speculaţii. 
- Ce... ce... ce zici?... Ce vrei băiete? Cine eşti tu?! 

Cuvântul mi se opri în gât. Brusc, m-am uitat la mine 
însumi, apoi, tulburat, am luat-o la fugă. Îl auzeam că mă striga 
răguşit şi uimit: 

- Aşteaptă!... Stai!... Hei! Nu fugi, nu-ţi fac nici un rău! De 
unde... 

Dar eu fugeam tot mai repede, gâfâind, cât mă ţineau 
picioarele, trecând podul lung de lemn al Lahm-ului, alergând 
de-a lungul străzii umede şi alunecoase şi nu îndrăznii să mă 
opresc decât în ghereta de unelte din spatele casei noastre, a 
cărei uşă o închisei cu zăvorul pe dinăuntru. 

„Cine eşti tu?” răsuna în mine întrebarea lui Amadeus Bahr. 

Ce-i puteam spune? Ce trebuia să răspund la o asemenea 
întrebare? Sunt Hans Burgner! Ucigaşul unui om bătrân, blajin, 
înţelept şi lipsit de apărare. L-am ucis pe Mag care ştia că îl voi 
ucide, dar nu mi s-a împotrivit. Îi era milă de mine. Victima îşi 
plângea călăul. O, acum ştiam de ce. Inţelegeam totul, pentru 
că, mai târziu, după multe suferinţe, el mi-a vorbit astfel în 
cercul de cretă fermecat: 

„Pământul este o imagine întunecată, oglindită în oceanul 
astral. În această oglindă toate apar invers. Deci, răul este bun, 
iar binele este rău”. 

Faptul că îl ştiam pe Amadeus Bahr aici în oraş nu-mi dădea 
pace. Eram plin de curiozitate avidă. Oare ce efect avusese 
Arcana teribilă asupra lui?! Devenise şi el prizonierul unor 
groaznice viziuni, cum am devenit eu? Şi dacă nu, de ce 
lucrurile se petrecuseră astfel? De ce în mine se prefăcuse în 
otravă un leac care altuia îi salvase viaţa? în plus - timidă şi 
tainică, fără a prinde conturul cuvintelor - trăia în mine speranţa 


că dacă îl abordez cumva, adormindu-i suspiciunile, şi el 
acceptă să stea de vorbă cu mine, poate va vorbi şi despre 
Rochard. Despre soarta lui Rochard şi despre evenimentele care 
au urmat fugii mele. 

Teama că voi păţi vreun rău fizic sau că voi fi recunoscut, 
mi se potolise. Mă aflam pe deplin apărat de justiţia terestră în 
trupul lui Heinz Knotek. Nu mă gândeam la faptul că legile 
pământeşti sunt întotdeauna executorii legilor spirituale, chiar 
dacă, în aparenţa oferită de prezent, ele lovesc un nevinovat. 
Căci nu există om care ispăşeşte fără a fi vinovat. Omul este 
ajuns din urmă întotdeauna de propriile lui păcate, zadarnic ar 
îmbrăca deghizarea câte unui trup nou, în timp ce fuge de la 
locul faptei. 

x 

Nu mi-a fost greu să aflu unde lucra Amadeus Bahr, căci nu 
existau decât două locuri în care cineva putea să exercite 
profesiunea lui: universitatea şi castelul conților. Spre uimirea 
mea, el avea o catedră universitară, ca profesor de literatură 
germană. Purta un alt nume, lucru care nu mă miră defel. 
Probabil că, la ultima graniţă a unei longevităţi normale, el şi-a 
lepădat vechiul nume din prudenţă. Acum era un polemist 
religios de mare prestigiu, dotat cu minte ascuţită, de neînvins 
şi acest lucru, în Marburg - care trăia încă în valurile fierbinţi ale 
febrei polemicilor dintre Luther şi Zwingli, din 1529 - îi adusese 
o recunoaştere plină de respect. Aceste polemici făcură din oraş 
un centru magic al luptelor spirituale şi îl mențineau, chiar şi 
după patruzeci de ani, într-o permanentă efervescenţă. Până şi 
cel mai sărac dintre meseriaşi considera drept ţel în viaţă să 
elucideze câte o teoremă religioasă abstractă, fiind în stare să-şi 
apere până la sânge propria părere dacă îşi găsea vreun 
adversar care să-l contrazică. 

Fiinţa lui Bahr era menită să înflorească într-o atmosferă ca 
aceasta. Nimeni nu putea întrece bogăţia spiritului său, iuţeala 
fulgerătoare a argumentări lor sale şi tensiunea înfierbântată cu 
care îşi apăra tezele. Contele era onorat să-l primească la masa 
lui, şi, cu admiraţie faţă de inteligenţa lui, trecea peste scânteile 
de umor care săreau ca un joc de artificii din creierul său 
sarcastic, fără a ţine cont de rang, prestigiu, obiceiuri şi dogme. 
Dacă inchiziţia ar fi pus mâna pe el, ar fi fost de mult ucis, dar el 
îşi găsise patria într-o epocă pe cale de a se naşte, ale cărei 


credinţe îşi pierduseră din rigoare şi, chiar dacă nu se îndoia de 
Dumnezeu însuşi, îndrăznea de-acum să-şi manifeste îndoielile 
faţă de atotputernicia omenească. 

Prietenul lui Rochard „făcuse carieră”. Din şoarecele de 
bibliotecă obscur, el devenise un profesor universitar de mare 
prestigiu, ale cărui săgeți verbale erau repetate peste tot. Cei ce 
voiau să aducă vioiciune în conversațiile celor mai selecte 
societăţi, reluau poantele sale. Se râdea, de aceste idei pline de 
spirit, ele stârneau mici şocuri, dar erau unanim admirate. 
Aspectul lui exterior nu se schimbase deloc. Părea că până şi 
pelerina pe care o purta era aceeaşi cu care se acoperea în 
văgăuna de lângă atelierul de croitorie din Nurnberg. Părul său 
cenuşiu îi flutura şi acum până la ceafa, iar de pe unul din 
pantofi lipsea catarama învechită, îmbrăcămintea îi era plină de 
pete şi de puf, dar se ierta totul, pentru că, prin cuvintele sale, 
îşi făcea uitat aspectul 

x 

Atât m-am tot învârtit în jurul locuinţei sale, până când am 
avut ocazia să-i fac câteva mici servicii. Locuia în odaia de sus a 
unui meşter cocător de turtă dulce. Fereastra lui se deschidea 
deasupra unei statui a Madonei, aşezată într-o nişă în formă de 
semicerc pe frontonul clădirii. Când era vreme bună, de la 
capătul de sus al treptelor casei din faţă îi puteam vedea figura 
aplecată deasupra cărţilor. Uneori se ridica şi înconjura 
nehotărât odaia, se oprea, făcea un gest de nerăbdare sau de 
negare şi vorbea singur. Credeam atunci că şi el era speriat de 
gloata astrală a pornirilor. Vedeam cum monştrii îl înconjurau 
într-un cerc larg, dar nu înţelegeam cum de nu se apropiau mai 
mult de el. În jurul său era un spaţiu pur şi luminos, asemănător 
unui foc aprins într-o junglă, căruia fiarele îi dădeau târcoale 
mârâind, dar menţinându-se la distanţă. Mai târziu, când l-am 
cunoscut mai bine, am înţeles că el se războia cu lucruri mult 
mai abstracte în orele sale de solitudine; ducea lupte lăuntrice, 
în care adversarul era tot el, deci şi contraargumentele erau de 
temut. 

Uneori se oprea la fereastră, cu ochii pierduţi, privind 
îndelung strada, fără să o vadă. Zadarnic săream în sus, 
fluieram şi strigam către el, nu reuşeam să-i atrag atenţia nici 
cât să mă pună la punct. Au trecut săptămâni întregi până am 
reuşit să-i atrag atenţia, dar chiar şi atunci se trezise din 


îngândurare printr-un impuls lăuntric. Scria. Cu o pană lungă, 
cenuşie la capăt înşira rânduri numeroase pe hârtie. Lucra de 
ore întregi. Nu mâncase nimic toată ziua şi stomacul îşi cerea 
drepturile. Dar se părea că nu ar fi vrut să se rupă de tema lui. 
Căutând neliniştit înjur, îşi scoase capul pe fereastră şi ochii lui 
dădură de mine. Se bucură la vederea mea şi, îmboldit probabil 
şi de oferta mea tăcută care îl aştepta, îmi strigă să-i aduc pâine 
şi lapte. Aruncă banii prin geam. Înţelesei atunci că omul îşi 
poate atinge orice ţel dacă ştie să aştepte cu voinţă şi răbdare. 
x 


Am urcat treptele largi de lemn cu inima strânsă de emotie. 
Sub braţ aduceam o pâinică proaspătă cu coaja galbenă şi roşie, 
care mă încălzea plăcut, şi un ulcior cu lapte cald şi înspumat. 
Fusese muls din ugerul vacii cu pete roşcate chiar sub ochii mei. 

Ştiam că e momentul să realizez o relaţie mai apropiată 
între noi doi. Îmi făcusem şi un plan. 

Am fost nevoit să bat la uşă, căci omuleţul meu plecase din 

nou în explorare pe calea lactee a ideilor. Intrebă cine bate, căci 
între timp uitase chiar şi faptul că eu existam şi că îmi dăduse o 
însărcinare. Când îşi aduse aminte despre ce era vorba, nu mai 
găsea cheia. În sfârşit, am intrat cu chiu cu vai în odaia lui, 
familiar şi sălbatic dezordonată, unde obiectele de uz cotidian se 
regăseau în cele mai uimitoare locuri, printre nenumăratele 
cărţi, manuscrise şi suluri de scrieri vechi. Căuta o lumânare sub 
pat, în timp ce mă încuraja cu multă amabilitate, boscorodind 
totuşi din cauza lumânării pe care nu o găsea. 
- Oh... fire-ar... Încotro s-o fi rostogolit mizerabila asta?... 
Imediat, copilul meu..., fac un pic de lumină... (Doamne, 
Dumnezeule... În acelaşi fel scosese lumânarea de sub pat şi în 
noaptea când i-am adus scrisoarea lui Rochard)!)... iți dau 
imediat ceva ca să te recompensez pentru oboseală... 

Încetul cu încetul, ochii mei se obişnuiră cu semiîntunericul 
din odaie. În lumina semilunei care bătea acum prin fereastră îl 
vedeam cum ţine în mână şi cercetează uimit o beretă cu o 
jumătate de pană ornamentală, pe care o scosese tot de sub 
pat. Când şi-a dat seama ce avea în mână, o aruncă nerăbdător, 
gâfâind se aplecă din nou şi scoase în sfârşit lumânarea. 

- Azi-noapte a căzut acolo... n-am avut încă timp s-o scot, 
explică el. Să-ţi dau bani, sau mai bine ceva dulce?... am şi aşa 
ceva pe undeva. 


Gâtul mi se uscase de emoție: acu-i acu! 

- Nu vă cer nici bani, nici dulciuri, Magister... şi dacă îmi 
permiteti... aş fi bucuros să vă aduc în fiecare zi pâine şi lapte. 
Aş face ordine şi prin casă. Aş face tot ce trebuie. Aş despica 
lemne, aş aduce apă... 

Lumânarea se aprinse şi acum era ridicată deasupra 
capului meu. Profesorul o ţinea sus şi mă privea uimit. Ochii lui 
adânciţi în orbite, mici şi inteligenţi priveau scrutători faţa, 
figura, trăsăturile mele. Ingândurat, se apropie mai mult: 

- Eu te-am mai văzut pe tine, nu-i aşa? 

- Da - răspunsei eu reţinut. Pe strada Universităţii, aici în 
faţa casei... 

- Desigur! îmi aduc aminte... Ei bine, spune tot! Ce vrei?... 
Dar nu cumva să fugi!... Al cui copil eşti? 

- Tatăl meu e meşter olar. Este beat tot timpul sau predică 
tot timpul. E mai suportabil când predică. ÎI cheamă Stepan 
Knotek. Numele meu e Heinz Knotek. Am împlinit nouă ani. Mai 
am cinci frați. Cred că familia era prea mare şi înaintea naşterii 
mele. Poate că sună caraghios, din cauza împrejurărilor mele, 
dar eu aş vrea să învăţ. Aş vrea să fiu instruit de 
dumneavoastră, Magister. Din cauza asta vă dau târcoale de 
când am auzit că vă aflaţi în oraş. 

Vorbeam astfel cu bună-ştiinţă, înşirând cuvintele într-un 
mod uimitor de matur pentru un copil de nouă ani. 

Omuleţul rămase mut de mirare. Se tot uita la mine şi se 
gândea, dar nu ştia în ce categorie să mă pună. M-am apropiat 
de el rugător, pentru că observasem cum, în el, mila şi interesul 
se amestecau cu un fel de reţinere. 

- Vă rog... Vă rog frumos, Magister, ocupaţi-vă de mine un 
pic... Ştiu să scriu şi să citesc... 

- Cum de-ai învăţat? 

- Dintr-o carte veche... pe ascuns... şi... 

- Tu singur? 

- Da... da.., Vai, văd că nu mă credeţi! 

- _Nu, dar mă poţi convinge. 

Incet, desprinzându-şi cu greu ochii de la mine, s-a întors, a 
depus lumânarea şi a scos la iveală o carte. 

- Vino încoace! spuse. Deschise cartea la întâmplare. Stai 
jos şi citeşte! Vocea îi era solemnă şi severă. 


Luai cartea şi trăsei lumânarea mai aproape. Amândoi eram 
solemni, de parcă am fi îndeplinit un ritual mistic. În tensiunea 
neverosimilă a situaţiei îmi priveam aproape uimit mâinile de 
copil, subţiri, verzui de slab ce eram, cu unghii murdare, în timp 
ce păstram în creier o conştiinţă bătrână, obosită. Băgându-mi 
degetul între filele deschise am întors cartea ca să-i văd titlul. 
Era al doilea volum al apocrifelor şi pseudoepigrafelor Vechiului 
Testament; un exemplar rar, legat în piele şi copiat manual. Fila 
aleasă conţinea o parte din prima viziune a lui Ezra. Am început 
să citesc încet, apăsat, urmărind cu degetul literele gotice 
înguste, pompoase. „Vor veni zile când locuitorii pământului vor 
fi cutremuraţi de o mare spaimă. 

Domeniul Adevărului va rămâne tăinuit, şi ţara credinţei nu 
va da rod. 

Nedreptatea se va înmulţi mai mult decât o vezi astăzi şi 
mai mult decât ai auzit vreodată. Insă ţara pe care o vezi astăzi 
şi mai mult decât ai auzit vreodată. Însă ţara pe care o vezi 
astăzi domnind, va deveni atunci un pustiu nestrăbătut de 
drumuri. Dacă Cel Preaînalt îţi va permite să trăieşti, vei vedea 
după triplele vremuri, haosul. 

Soarele va lumina brusc prin noapte. 

lar Luna va lumina în timpul zilei. 

Din copaci va picura sânge, 

iar pietrele se vor văita. 

Popoarele se vor răscula 

iar lucrurile nu vor arăta nici o ieşire. 

Şi va domni acela pe care locuitorii Pământului aşteaptă 
(Anlichristul)”. 

Vocea mea subţire de copil purta povara acestor cuvinte 
grave de parcă, firav cum eram, m-aş fi apucat să jonglez 
greutăţi de câte o tonă. Profesorul îmi luă cartea fără vorbă, îmi 
puse în faţă hârtie, tuş şi pană, apoi începu să dicteze. În timp 
ce scriam, îl simţeam cum se tot apleca asupra mea ca să vadă 
ce făceam. 

„Păsările pleacă în stoluri. Marea Sodom leapădă peşti iar 
noaptea urlă cu o voce pe care mulţi nu o pricep, dar toţi o aud; 

In multe locuri prăpăstiile se deschid 

şi focul ţâşneşte şi arde multă vreme. 

Fiarele îşi părăsesc văgăunile. Femei nasc monştri. În apa 
dulce se amestecă sare. Prietenii devin deodată duşmani. Bunul- 


simţ se ascunde înţelepciunea se refugiază în mormânt; mulţi îl 
caută pe El şi nu-l află”. 

Mâna neputincioasă, neexersată a lui Heinz Knotek 
readucea, mai întâi cu greu şi ezitând, ştiinţa de carte a lui Hans 
Burgner, dar apoi se obişnui tot mai mult. Literele căpătară 
forme, iar ritmul se acceleră. Am scris textul, respectând 
distanţa dintre rânduri şi fără să fac greşeli. 

- Deodată auzii vocea răguşită a profesorului: Ajunge, 
ajunge! 

M-am uitat la el. Faţa lui trăda emoție. 

- Să te miluiască Dumnezeu, băiatul meu! Doresc ca 
această capacitate să-ţi fi venit de la Domnul şi nu de la cel rău, 
căci ştiinţa întunecată este mai rea decât orice ignoranță! Dar, 
oricum ar fi, mi-ai ieşit în cale, destinul mi te-a dăruit dintr-un 
motiv sau altul şi eu te primesc. Mâine voi vorbi cu tatăl tău... 

x 

Astfel devenii slujitorul şi, în acelaşi timp, elevul prietenului 
lui Rochard, eu, care eram ucigaşul acestuia. - Sună teribil, nu-i 
aşa? Profesorul îşi împărțea cu mine hrana, dormeam alături de 
camera lui şi, cu toate că uneori se trezea în el un soi de 
antipatie din cauza manifestărilor mele stranii, bătrânicioase, îi 
era milă de mine şi mă îndrăgi, cheltuind întregul surplus de 
simţăminte al vieţii sale singuratice. Şi totuşi, caracterul ciudat 
al situaţiei consta numai în faptul că eu știam cine eram şi îmi 
aduceam aminte. In rest, milioane de oameni, fără a şti şi fără a- 
şi aduce aminte, se întâlnesc în trupuri noi, oameni care în 
vieţile lor anterioare s-au jecmănit, s-au prigonit, s-au blestemat 
şi s-au ucis reciproc. Mame îşi aduc pe lume cei mai mari 
duşmani şi îi culcă în acelaşi pat cu fraţii care. poate, fuseseră 
ucigaşii acestuia. Eu eram de-acum un tovarăş de drum mai 
puţin periculos decât vreun suflet apucat de amoc, care poartă 
răzbunarea şi revanşa cuibărite în el, dar se trezeşte pe 
neaşteptate, lovindu-l orbeşte pe cel care-i era dator. Eu n-aş 
mai fi fost în stare să ucid, pentru că, în mine, printr-o 
experienţă îngrozitoare, Adevărul era viu, ştiind că prin crimă 
mă condamnasem singur la moarte. N-aş mai fi putut fura, 
pentru că ştiam că, prin furt, m-aş fi sărăcit pe mine, fiind exclus 
din darurile blajine ale mersului normal al evoluţiei. Eu nu mai 
doream decât să mă eliberez, şi încercam să aflu formula cu 
care m-aş fi putut mântui de infern. 


Magistrul şi inamicul său 


Tata nu ne-a făcut nici un fel de greutăţi, ba chiar era 
mândru că fiul său fusese admis ca elev al renumitului profesor. 
Organismul meu era atât de şubred, expus bolilor şi fragil, încât 
n-aş fi putut învăţa o meserie. lar mama săvârşi minunea pe 
care Christos, după înmulţirea miraculoasă a celor cinci peşti şi 
două pâini, le-a lăsat-o moştenire mamelor cu mâinile bătătorite 
de muncă, cu spatele încovoiat şi cu picioarele umflate. In 
mâinile acestor femei, din pâine se pot tăia mai multe felii, în 
adâncul sertarelor apar, ca prin farmec, de-ale gurii şi haine, iar 
în fundul săculeţelor pentru bani monezile fac pui. Astfel au fost 
împachetate şi în lădiţa mea de lemn două rânduri de lenjerie şi 
printre ciorapii groși, tricotaţi de mână, chiar şi ceva bani, atunci 
când îmi ocupam locul în cămăruţa cu geamlâc pieziş, de lângă 
odaia profesorului. Pe tăblia de lemn geluit al ferestrei, o gaură 
în formă de inimă permitea pătrunderea luminii, a vântului şi a 
frigului, de aceea lipii peste ea o foaie de hârtie groasă. Era un 
locşor întunecat şi neprietenos, cu grinzi înnegrite de fum care 
se înclinau deasupra patului meu, cu păianjeni graşi care făceau 
acrobaţii pe firele lungi, şi pe plasele lor de prin colţuri, pline de 
muşte moarte, ce mi se lipeau de faţă, totuşi pentru mine acest 
cămin însemna un refugiu şi un punct de sprijin în urmărirea 
ţelului meu. 

x 

Dincolo de viaţa exterioară dezordonată, distrată şi 
delăsătoare a profesorului, exista o ordine lăuntrică de neclintit. 
Singura realitate a vieţii sale o constituiau studiile, notițele şi 
cugetările sale. Tot ceea ce dă un conţinut existenţei omului de 
duzină - rangul, prestigiul, succesul, plăcerile, bogăţia - erau 
pentru el nişte condiţii auxiliare inutile, împovărătoare, rele 
inevitabile. Înţelesei mai târziu încă un lucru şi anume că între 
limba lui ascuţită, umorul său iute, sarcastic, şi natura lui plină 
de compasiune, care pătrundea uşor în suferinţele omeneşti, era 
o contradicţie uriaşă. Această dualitate stranie se lupta în el, de 
parcă ar fi avut două suflete. Ochii lui observau totul, lucrurile 
ascunse, diforme, prosteşti. In creierul său observaţiile se 
transformau imediat în flăcări vii de gând, iar izvorul nesecat al 
puterii sale creative dădea ideii forme irezistibile. Peste tot unde 


cădeau bombele dense ale cuvântului său, explozia se declanşa, 
iar fenomenul inform era nimicit. Însă nu-l făcea fericit succesul, 
nici aplauzele şi nici bucuria joasă a omului de rând, care se 
bucura de necazul altuia. Devenea neliniştit şi nemulţumit. In 
realitate, îl înţelegea şi îl compătimea pe adversar. Erupția 
victorioasă a luptei îl îngreţoşa. Ştia că prostia este o boală care 
inspiră milă, iar răutatea nu-i decât un sindrom al molipsirii cu 
prostia oarbă. Ştia chiar că şi în sufletul omului aparent pierdut, 
Esenţa Divină îşi aşteaptă eliberarea şi că întreaga lume este 
populată de nişte fiinţe nefericite care bâjbâie, cuprinse de un 
somn greu. 

- larăşi m-am luptat cu umbrele! spuse el odată obosit, 
revenind dintr-o astfel de „destrăbălare”. Se întâlnise cu colegii 
săi şi îl făcuse bucățele pe profesorul de teologie, un ins 
dogmatic şi plin de ură, provocând deliciile societăţii prin 
victoria sa. Marele bărbat zăcea la picioarele lui, printre 
cadavrele ucise ale argumentelor sale, abia mai măcăind, cu o 
furie neputincioasă în inimă, şi nu se afla nici un om care să-l 
compătimească. Fiecare avusese deja de furcă cu eul său 
despotic, hipersensibil şi umflat până la refuz şi cu infatuarea sa 
jignitoare. Însă, brusc, profesorului se făcu milă de el. 
Compasiunea îl copleşise în modul obişnuit, pe nesimţite, cu 
viclenie, ca o durere. Ochii înroşiţi de aburii ciudei, privirea 
pierdută, tremurul trădător al mâinilor colegului său, răsuflarea 
sa grea, şuierătoare îi evocau figura unui şobolan încolţit care-şi 
căuta scăparea, şi pe care el îl văzuse în copilărie, hăituit şi ucis 
cu pietre de alţi copii. 

- Aşa arăta, zău că aşa arăta, crede-mă, Heinz! îmi spuse 
el, alergând de colo-colo în odaie. Chiar dacă e un caraghios şi 
un prostănac... nu contează nici că ideile şi cuvintele lui sunt 
nişte gângănii dăunătoare... El nu înţelege lucrurile! De altceva 
el nu este în stare. Şi eu, care ştiu că starea sa nu e decât un 
fenomen trecător, iar prostia lui e un simptom care va dispărea, 
l-am chinuit, l-am ironizat, l-am hăituit de moarte! Râdeam de 
un orb pentru că se împiedica, îl speriam pe cel care oricum 
înnebunea de frică, mi-am bătut joc de un schilod! Vai! Dacă n- 
aş şti ce se ascunde dincolo de autoflagelări, m-aş biciui singur, 
dar mizerabilul meu corp şi-ar stoarce şi de acolo o altă plăcere! 
Christoase, de ce nu mă pot stăpâni ca să nu mai fiu aşa! 

x 


Era bun cu mine într-un mod nepriceput şi drăgăstos. Dacă 
îmi dădea de făcut ceva mai greu, de exemplu mă punea să 
aduc lemne pentru sobă sau să copiez vreo carte rară, 
împrumutată din biblioteca universităţii, era vizibil cuprins de 
remuşcări şi încerca să mă răsplătească cu orice chip. 

- Mănânci suficient, băiatul meu?! mă întreba adesea 
îngrijorat. Zi dacă ai nevoie de ceva, ştii, capul meu e plin de 
altele. Eşti palid. Şi ai cearcăne! O să pun o sobă în cămăruţa 
ta... Du-te şi cumpără nişte plăcintă proaspătă cu miere de la 
gazdă, o să-ţi facă bine la oase. Uite banii... Nu vrei să te joci 
puţin cu ceilalţi băieţi? Eu te las... 

- Nu, Magister. Vă mulţumesc pentru bunătate. Vreau să 
rămân aici lângă dumneavoastră. Ceilalţi băieţi sunt proşti, 
sălbatici şi plictisitori. Cărţile sunt mult mai interesante, ele sunt 
tăcute şi prietenoase. 

- Vorbeşti de parcă n-ai avea zece ani, ci o sută. 

- Poate am chiar mai mulți, Magister. 

Ochii lui mă scrutară din nou cu uimire: 

- Sigur că ai mai mulţi, dar de unde ştii tu asta, la vârsta ta? 
izbucni el. Eu alergam după fluturi la zece ani şi aş fi vrut să 
devin armurier, pentru că îl invidiam pe meşterul acela cu braţe 
vânjoase şi voce groasă. Este o lege a naturii ca în timpul cât 
trupul se clădeşte, sufletul să fie ca o oglindă aburită, prin care 
trec doar nişte reverberaţii ale umbrelor din trecut. 

- Lege a naturii... repetai cu încet şi privii la el de pe 
scăunelul scund pe care şedeam în apropierea geamului, ţinând 
pe genunchi un teanc gros de manuscrise. Aveţi dreptate, 
Magister. Dar cine ar putea afirma că printre noi nu trăiesc şi 
fiinţe care au ieşit din această lege, fiind mult deasupra ei, sau 
mult sub ea; cei binecuvântaţi cu lumina pură a vederii sau cei 
blestemaţi cu o ştiinţă grea, întunecată? 

Mă privi îngândurat şi serios. Vedeam cum neliniştea 
înstrăinării punea din nou stăpânire pe el. 

- Heinz, Heinz, nu te înţeleg şi nu pot decât să mă îngrijorez 
pentru tine. Dintre noi doi tu ştii mai bine de ce eşti alături de 
mine. N-ai vrea să-mi spui mai multe? Cine eşti tu? Ce ştii 
despre adevărata ta fiinţă? Ce amintiri ai? A 

l-am dat un altfel de răspuns decât cel pe care l-aş fi vrut. li 
spusesem prea multe chiar şi până atunci, dar cu toate că ştiam 
că nu voi putea mărturisi adevărul în faţa lui, totuşi dorinţa de a 


mă dezlega trecea prin mine în valuri fierbinţi, dureroase. Din 
clipa excluderii mele, el a fost prima fiinţă care s-a îngrijit de 
mine, care m-a sprijinit fără egoism şi a încercat să mă ajute. 
- Imi amintesc multe lucruri de care aş dori să fi uitat şi 
păstrez imagini ale căror secrete nu le pot împărtăşi nimănui. 
Dacă aş putea vorbi, numai dumneavoastră vi le-aş spune, 
Magister, dar nu se poate. Cu toate că, probabil, simpla 
comunicare mi-ar uşura suferinţa... 

Profesorul se aplecă spre mine. Din ochii şi vocea lui radia 
căldura unei înţelegeri profunde. 
- Uşurează-ţi sufletul! Orice ai fi făcut, eu nu te voi 
condamna... nu există adâncime din care să nu poţi scăpa... 
- Din infernul meu nici o cărare nu duce spre libertate, 
domine Bahr! 

Ochii se îngustară subit. Prin mine trecu un fior de teamă. 
- Te-ai născut aici, la Marburg, nu-i aşa? 
- Da - am răspuns foarte încet. 
- Ai fost vreodată plecat din oraş... aş zice... mai departe... 
de exemplu la Nurnberg? 

Tăceam dezorientat. 
- Răspunde-mi, băiatul meu! 
- Nu... n-am fost la Nürnberg, dar dumneavoastră sunteți un 
om renumit, Magister. Când aţi venit în oraş toată lumea vorbea 
despre dumneavoastră.,. şi... bâiguiam cu pe negândite şi 
încurcat. 
- Şi oamenii ziceau că numele meu la Nürnberg era 
Amadeus Bahr? 
- Da! zisei eu repezit, dar dintr-odată trupul îmi încremeni 
de teamă. Înainte de a fi auzit răspunsul său, ştiam ce va spune. 
- Amadeus Bahr, fiind urmărit de sfânta Inchiziţie, de frică, 
s-a înecat în râu. Acest lucru s-a constatat fără îndoială din 
hainele şi documentele sale lăsate la mal. Trupul i-a fost găsit la 
marginea unui sat din apropiere, aruncat la mal de ape. Mai 
multe persoane, printre care şi medicul contelui de Zollern, l-au 
recunoscut pe fostul bibliotecar. lar nevasta unui croitor a depus 
jurământ solemn cum că mortul era însuşi bătrânul eretic. Aşa 
că el a fost declarat mort în urmă cu zece ani... 
- Dar  dumneavoastră..., dumneavoastră sunteţi totuşi 
Amadeus Bahr? 


- Fără îndoială - se lăsă el pe spătarul scaunului. Dar acest 
lucru, în afară de mine şi de un bătrân prieten de la care mi-am 
moştenit noul nume şi documentele, şi care este mort şi el, nu 
are cum să-l ştie altcineva.... Tu m-ai numit totuşi cu numele 
bibliotecarului din Nürnberg, Heinz. la să vedem... S-a întâmplat, 
poate, că cineva, un cunoscut din Nürnberg, m-a văzut într-un 
fel şi a vorbit despre mine în prezenta ta... aşa este? 
- Aşa! - m-am grăbit eu să afirm. Proprietarul hanului 
Sebaldus, o cunoştinţă a părinţilor mei... El a trecut prin 
Marburg, călătorind în legătură cu o moştenire... V-a văzut de 
departe pe stradă, Magister şi... 
- Vorbeşti de Wilhelm Drumann? 

- Da. 
- E mort de doisprezece ani. 

Prin ochii lui, două tentacule vii de interes mă pipăiau pe 

faţă. Ele pătrunseră în creier, cuibul secretului meu odios. Mă 
cuprinse o puternică emoție, o dorinţă de a mă salva. M-am 
ridicat şi făcui un pas îndărăt. 
- Opreşte-te, băiatul meu - spuse el cu o voce calmă, 
reţinută. Nu trebuie să te temi de mine. Presimt că te-ai 
apropiat de mine cu un scop hotărât. Ştiu că nu te pot aprecia 
cu măsura cu care îi apreciez pe ceilalţi. Tu vrei ceva de la mine, 
ceva ce nu poţi căpăta decât din partea mea... de ce nu eşti 
sincer? Ca să te pot ajuta, trebuie să-ţi cunosc problema. De 
unde ştiai cine sunt? Când ai fost prin Nurnberg? Cine erai şi 
cum te numeai pe atunci? 

Îl priveam ţintă în ochi. Dorinţa de a-i vorbi îmi sfâşia 
interiorul, doream să obţin dezlegarea, dar rămăsei mut. Buzele 
mele erau pecetluite ca poarta unei temnițe, de frică, de 
neîncredere şi de groază faţă de propria mea faptă. 

- Te apasă un păcat mult prea mare? 

Îmi aplecai capul. Începui să plâng. Plângeam în hohote, ca 
într-o criză, înecându-mă, pradă disperării. Trupul de copil al lui 
Heinz Knotek era zguduit de plâns ca un vas fragil în care 
clocoteşte apa. Acest trup nu mai era protejat de rezistenţa 
tenace dată de elixir. În sistemul său nervos, prea delicat şi greu 
încărcat, şocul imens provocă un scurtcircuit, cauzat de 
tensiunea insuportabilă a fricii în faţa demascării şi a dorinţei de 
mărturisire absolvitoare. 


Amadeus Bahr tropăia pe lângă mine, cuprins de o milă 
neputincioasă. Mă bătea pe umăr cu mâinile lui uscăţive şi reci, 
încerca să mă liniştească, mă consola: 

- Stai, băiatul meu, stai... Pentru numele lui Dumnezeu, nu 
mai plânge... Dacă vrei, nu-ţi mai pun nici o întrebare... Nu 
plânge... Te îmbolnăveşti... 

Voiam să încetez, dar nu reuşeam să pun capăt plânsului 
spasmodic. Incepui să tremur din toate mădularele. Plânsul cu 
sughiţuri îmi provoca dureri în torace. De parcă întregul regret 
al vieţii tragice a lui Hans Burgner, întreaga lui durere lipsită de 
speranţă s-ar fi dizolvat în lacrimi în trupul plăpând al lui Heinz 
Knotek. Zvâcnind neputincios în febra unei crize de nervi, m-am 
lăsat dezbrăcat şi culcat pe pat de Magister, care îmi puse 
comprese reci pe inimă. 

In conştiinţa mea evenimentele se încurcau în ameţeala 
delirantă a febrei. Năluca timpului mă ademenea spre trecut. 
Eram cu Rochard în şura dărăpănată cu acoperişul găurit. 
Stăteam în genunchi în faţa lui şi, nerăbdător şi agresiv, îl 
imploram să-mi dea elixirul, vorbind cu vocea subţire, tremurată 
a lui Heinz Knotek. Apoi, părea că nişte demoni ar fi învârtit 
manivela unei flaşnete infernale, şi amintirile reveneau clipă cu 
clipă, aşa cum s-au petrecut, iar după ultimul gest, totul începea 
de la cap. 

„„„Când, la un moment dat, propriul meu strigăt mă readuse 
în prezent, văzui faţa palidă, îngrijorată a lui Amadeus Bahr în 
apropiere nemijlocită. Mă ţinea de ambele braţe, căci încercam 
să sar din pat... dar undele fierbinţi ale febrei mă împinseră 
înapoi în şura umedă, cu aer stătut, alături de masa întunecată 
a trupului lui Rochard. Cei doi ochi largi, cenuşii-verzui mă 
ţintuiau din faţa bătrână şi blajină, iar eu loveam punctul dintre 
cele două luminiţe, izbind cărămida cu mecanicitatea nemiloasă 
a lucrurilor deja petrecute, până când faţa îmi era iarăşi 
inundată de pasta aceea roşie, caldă... şi totul începea iarăşi de 
la început. Spiritul meu se împotrivea disperat, îngrozit, 
delirând, îmi repudiam fapta din toată fiinţa, iar gâtlejul de copil 
al lui Heinz Knotek ţipa din răsputeri pe patul din cămăruţa cu 
tavan pieziş. Prin aerul roşu al febrei auzeam, venind din 
prăpastia adâncă a trecutului vocea subţiratică, răguşită: 

- Nu... Nu vreaul!... Vă rog, ajutor! Ajutor! încetaţi!... Ţineţi- 
mi mâinile!... Mâinile trebuie imobilizate!... Nu vreau să-l ucid! 


Loviţi-mă pe mine!... Pe mine!... Loviţi-mă în cap, ca pe un câine 
turbat!... Nu înţelegeţi?... Să-şi închidă ochii... Rochard, ochii 
lui!... Să nu mă mai privească! Nu te uita aşa!... Flamel,.. Flamel 
nu trebuie să moară... iar eu... sunt nevoit... să ucid din nou şi 
din nou.... Doamne, nu mă părăsi, Doamne, nu mă lăsa! 
Doamne, nu vreau să ucid.... Doamne, nu-mi trebuie elixirul!... 
Nu în felul acesta!... Facă-se voia Ta... facă-se... Ajutor! Ajutor! 
începe iar... 

Când criza se potoli, forţa vitală a lui Heinz Knotek ajunse şi 
ea la capăt. Dar, în ceasurile dinainte de moarte conştiinţa îi 
reveni şi se agăţă cu disperare de firul destrămat prin care viaţa 
îşi mai menținea pulsul şovăitor, pentru a primi şi sorbi cuvintele 
Magistrului. Înțeleptul bătrân veghea la căpătâiul copilului şi 
înţelese întreaga taină pe care, prin Heinz Knotek, o mărturisea 
Hans Burgner, ucigaşul lui Eduard Anselmus Rochard. 


Vaccinul cosmic 


După încetarea febrei, când m-am regăsit zăcând în pat cu 
ochii deschişi, înconjurați de cearcăne întunecate, am avut 
imediat senzaţia că Magistrul ştia tot. li observasem starea de 
agitaţie. 

- Vă rog să mă iertați... şoptii cu respiraţia întretăiată... Mă 
făcu să tac: 

- Nu vorbi... Bietul meu băiat! Te înţeleg... n-am nimic să-ţi 
iert... Ceea ce trăieşte nu poate fi nimicit. Rochard trăieşte fără 
a se mai oglindi în materie. Tu însă ai căzut într-o capcană 
teribilă. Ai încercat să prinzi viaţa în mrejele tale şi te-ai rătăcit 
în mlaştina morții. Ştiu de ce ai venit la mine. Acum o ştiu. Ştiu 
totul despre tine şi vreau să te ajut... In măsura în care un om îl 
poate ajuta pe celălalt. Îți voi arăta începutul de drum, dar de 
pornit trebuie să porneşti tu singur. Îți voi spune tot ce pot, fără 
a stârni alte primejdii... 

Când văzu lucind în ochii mei bucuria recunoscătoare şi îmi 
observă strădania de a spune ceva, îşi aşeză mâna descărnată 
pe capul meu: 

- Taci! Vom avea nevoie de puterile tale. De aceea nu-i voi 
chema nici pe părinţii tăi... Orice clipă e de mare preţ... sau 
poate vrei totuşi să trimit pe cineva după ei? 

Negai din cap cu vehemenţă. 


- În ordine. Vei înţelege că nu pot face decât aluzii. 
Lucrarea pe care va trebui s-o săvârşeşti nu va fi astfel mai 
uşoară... Elixirul, dobândit prin crimă, te-a înrobit în cel mai 
adânc punct al lumii pornirilor. Elixirul a devenit în tine o otravă 
mortală. Unicul leac al acestei otrăvi este transmutaţia. Trebuie 
să săvârşeşti transmutaţia pe toate cele trei planuri, simultan. 
Transmutaţia este mântuirea ta. Trebuie să te străduieşti, să 
înveţi şi să experimentezi, până ce vei afla taina celor trei chei 
care deschid în acelaşi timp cele trei planuri. Nimeni în locul tău 
nu poate efectua această operaţie. Fii atent! Trebuie să găseşti 
Prima Materia! Trebuie să descoperi singur care este materia 
primordială ce cuprinde în sine moartea, putrefacţia şi învierea. 
Trebuie să pătrunzi până în marele şi întunecatul pântec 
matern, din care izvorăşte viaţa. Acesta este cel mai adânc 
punct al planului material; iar legământul poate fi dezlegat 
numai în acest punct. Dezlegarea nu poate fi efectuată pe 
planurile mai înalte, pe cel astral, sau pe cel mental, căci atunci 
materia ar rămâne legată. În planurile astral şi mental, cel 
material nu este prezent, însă în planul material cel astral şi 
mental sunt prezente. Toate acestea nu sunt încă clare pentru 
tine, dar eu te vaccinez cu ele. Caută-le înţelesul! întreaga ta 
existenţă şi toată experienţa ta stau chezaşe că, dincolo de 
toate, există un înţeles. Simultaneitatea dezlegării este posibilă 
numai în lumea tenebroasă a materiei. Intr-o cameră se înalţă 
rugăciuni, în cealaltă se proferă blesteme. Intr-una se 
săvârşeşte o crimă, în cealaltă se procreează; cei doi care 
seceră în lanul evanghelic dintre care unul va fi înălţat, iar 
celălalt părăsit... În lan, pe planul materiei, pot sta alături după 
legea trupului. Totul este posibil aici pe pământ; este posibilă 
decăderea în iad, dar şi învierea. Echinocţiul spiritual al 
Cosmosului este omul. În el se intersectează liniile de hotar ale 
tuturor lucrurilor. 

- Transmutaţia, deci, trebuie săvârşită în acelaşi timp pe 
cele trei planuri! Desfăşurarea operaţiei este o mişcare contrară 
dorinţei, procreării şi naşterii. Naşterea este o mişcare în 
direcţia materiei. Polul opus al naşterii este moartea, înţelepţii şi 
filozofii bat cu toţii la poarta morţii, căci ştiu, presimt sau 
intuiesc că, dincolo de ea, se află dezlegarea tuturor tainelor, 
libertatea şi învierea. Adeptul alchimiei spune că, pentru ca 
ceva să poată învia, trebuie mai întâi să moară, să putrezească. 


Transmutaţia pe plan fizic este deci o mişcare opusă procreării 
şi naşterii, însă analogă cu acestea, dar în ordine inversă. 
Intervenţia principiului feminin şi masculin este la fel de 
necesară aici şi aceasta se numeşte nuntire chimică. 
- La nuntirea chimică săvârşită în poala ancestrală a Primei 
Materii răsună Cuvântul irezistibil: Invocaţia care adună întreaga 
putere fizică şi astrală a Magului, formele materiale şi 
sentimentale create şi acelea care rătăcesc separate în chip de 
golemi şi acelea care odihnesc latent. 
- Prima Materia este butelia în care, dacă transmutaţia a 
reuşit, Magul închide Spiritul cu puteri depline, întregul complex 
creativ, risipit în mai multe direcţii şi lipsit până atunci de o 
unică direcţionare. lar acest Spirit îl va sluji de-acum pe el. li va 
împlini toate dorinţele. Forţele îi vor reveni şi el le va domina. 
Puterea lui va fi nelimitată. Însă condiţia preliminară a 
succesului experimentului era ca el să fi nimicit în sine setea de 
putere. Căci Piatra Filozofală nu poate fi creată decât de cineva 
care o va folosi cu adevărat pentru scopuri înțelepte şi care va 
vedea în ea şi cheia ce-i va deschide cele trei porţi ale eliberării. 

Valul marelui ocean mă izbi din nou şi mă smulse de pe 
stâlpul mic şi şubred al trupului lui Heinz Knotek. Cămăruţa de la 
mansardă, binecuvântatul bătrân costeliv, care veghea lângă 
pat, rămaseră în urmă, în lumea celor trei dimensiuni. Într-un 
desiş astral murdar, negru-verzui, mă regăseam în chip de lup 
singuratic, exilat, cu gura spumegândă, înconjurat de o haită 
hămesită, înspăimântat şi înspăimântător. Ştiam deja că suita 
mea, monştrii apocaliptici şi figurile rău prevestitoare, toate - 
eram eu însumi. Îmi aparţineau. Erau creaturile mele. Erau 
forţele mele care mă dominau până ce nu voi dobândi eu 
dominaţia asupra lor. Uraganul sălbatic, de frică şi de furie, mă 
gonea, mă trăgea cu sine, iar ei erau luaţi împreună cu mine, 
legaţi de mine, prin nenumărate cordoane ombilicale, ce mă 
înlănţuiau şi pe mine de ei. Dacă oamenii ar înţelege şi ar trăi 
taina teribilă a naşterii, esenței şi forţei vitale ale acestor forme 
bizare, uluitoare, înrăite şi josnice, nu ar ceda niciodată în faţa 
niciunei idei instinctive, voluptuoase sau impulsive, ci şi-ar 
sugruma pasiunile, aşa cum omul striveşte sub călcâi ouăle de 
cobră. 

Actuala mea stare intermediară, dintre moarte şi viaţă, 
diferea de cea dinaintea naşterii lui Heinz Knotek, prin faptul că 


devenisem purtătorul unei idei. Măruntul sâmbure al ideii de 
transmutaţie încolţise în mine. În haosul ameţitor al sunetelor şi 
formelor, printre vâltorile magnetice agresive, acaparatoare, eu 
păstram eu disperare conştiinţa ţelului meu. Mă agăţam de el, 
ca de o baliză asaltată de furtună, revenind la suprafaţă mereu 
şi mereu de sub spumele murdare ale valurilor. Printre 
vârtejurile roşii de voluptate ce se învolburau deasupra 
trupurilor omeneşti în copulaţie, se găseau unele care mă 
atrăgeau cu sete şi eu mă şi vedeam acaparat către portiţa 
întunecată şi îngustă, dar ideea, asupra căreia îmi 
concentrasem toată puterea şi toate gândurile căpătă în mine o 
formă specială, care nu permitea să trec de acele porţi. Ideea 
magică a transmutaţiei mă specializase. Îmi modificase 
compoziţia. Impunea alte condiţii. 

Cu încărcătura spirituală pe care o purtam, nu mi-a fost 
deloc uşor să acostez undeva. Când găseam un uter matern 
care, prin vibraţiile sale nervoase, senzitive, bizare se înrudea 
cu mine şi reuşea să mă contacteze, nu izbutea să mă păstreze. 
Mă lepăda sau nu era capabil să adune suficientă forţă pentru a 
mă menţine în viaţă mai mult decât câteva ore după ce mă 
năştea. Au fost tot atâtea încercări groaznice, epuizante, printre 
traumele concepţiei, evoluţiei intrauterine, ale naşterii şi ale 
morţii, până ce reuşii să dau de un sol rezistent, la Milano, la 26 
decembrie 1616. 


Soarele şi luna 


După tatăl meu care, pe vremea naşterii mele, era deja 
destul de vârstnic, căpătai numele de Giuseppe Francesco Borri. 
Borri figurează în istoria alchimiei sub numele de faimă rea, 
Burrhus. Partea aceea a vieţii mele care se desfăşură în lumea 
exterioară, constituia figura unei şarade a cărei dezlegare se 
afla în alt loc. Epitetele care au fost alăturate numelui lui 
Burrhus erau creaţii ale miopiei şi iritării resimţite de oameni 
mărginiţi în faţa unui fenomen neobişnuit şi de neînțeles. 
Burrhus nu era nicidecum „un escroc lipsit de conştiinţă pentru 
care orice mijloc părea potrivit în vederea scopului său, un trai 
îndestulat”. Ce departe mă aflam eu pe atunci, de a mai dori 
simplul „trai  îndestulat”! Dar, ce aş fi putut spune 
contemporanilor mei despre adevăratele mele scopuri? Cui i-aş 


fi putut permite să-mi cunoască cosmosul lăuntric, lovit de 
cataclisme şi de o nelinişte permanentă? Căruia dintre oameni i- 
aş fi putut vorbi despre bizarele mele legături şi alianţa mea 
tragică cu Homonculus? 
x 

Tatăl meu era medic şi alchimist amator. Firea lui blajină, 
temătoare de confruntări fugea de luptele pasionate din jurul 
alchimiei şi se mulțumea cu rezultate modeste, parţiale. In ziua 
de azi, el şi-ar petrece vremea, probabil, într-un laborator de 
biochimie, în vreun institut mic, fără renume. Mama era o fiinţă 
hipersensibilă, bolnăvicioasă, mult mai tânără decât soţul ei. 
fusese adusă în casa lui în calitate de rudă săracă, îndepărtată, 
pentru a-i conduce menajul. În viaţa tatălui meu, o dată cu ea, 
se instaurase o voioşie senină. El o îndrăgi nespus pe copila 
graţioasă şi fragilă, dar nici prin gând nu-i trecuse să o ia de 
soţie. Mama a fost cea care dorise căsătoria. Toată lumea era de 
părere că ideea ei era un capriciu de neînțeles şi o fereau să-şi 
lege soarta de cea a unui bărbat cu douăzeci şi cinci de ani mai 
vârstnic; mama însă rămăsese  neclintită,  uimindu-l, 
emoţionându-l şi punându-l în încurcătură pe alesul ei, care, la 
început, fusese şi el şocat de a fi stârnit o asemenea furtună 
tomnatică. Nu prevedea că în destinul său s-ar mai putea ivi o 
asemenea posibilitate şi nici nu o dorea. Îi plăceau reveriile vieţii 
solitare şi comoditatea bătrânească de a dormi singur în pat. 

- Chiar dacă am căuta în toată lumea, argumenta mama, nu 
am mai găsi încă o pereche de oameni capabili să petreacă o 
întreagă viaţă în conversații atât de paşnice şi prieteneşti. Eu 
sunt prea slabă pentru a suporta pasiunile brutale ale unui 
vlăjgan puternic, iar tu nu mai eşti destul de tânăr ca să-ți 
găseşti o parteneră care să te îngrijească cu de toate, care să-ţi 
înţeleagă îndeletnicirile şi nevoia de linişte, fără să-ţi tulbure 
calmul prin instabilităţile ei prosteşti. Niciunuia dintre noi nu-i 
place singurătatea. Ne simţim excelent împreună. De ce să nu 
mă iei de nevastă? Pentru că lumea n-ar fi de acord? Pentru că 
ar fi ceva ieşit din comun? Nici tu, nici eu nu suntem oameni 
obişnuiţi, supuşi canoanelor generale, slavă Domnului! Totul 
depinde de curajul nostru de a păşi pe singura cale corectă, în 
ciuda părerii prostănacilor... de-a îndrăzni să fim fericiţi în felul 
nostru! 


Reţinerile tatălui meu n-au fost învinse nu atât prin magia 
unui trup tânăr, cât mai ales prin personalitatea cuceritoare, 
generoasă, originală a mamei. Chiar şi în prezenţa mea, ei 
continuau să glumească despre împrejurările căsătoriei lor, 
despre dinamismul tinerei fete, pasivă în orice altă problemă, cu 
care ea îşi impusese voinţa. 

Căsnicia lor i-a dat dreptate mamei. Erau prietenoşi unul 
faţă de altul şi nespus de tandri, fără a fi pasionaţi. Amândoi 
aveau nevoie tocmai de ceea ce primeau de la celălalt. 
Misticismul mamei mele, halucinaţiile şi visurile ei, istorioarele 
stranii pe care le povestea cu un ton reţinut, îl umpleau pe tata 
de admiraţie. El respecta în persoana ei un suflet posedat de 
sfinţenie. O atrăgea în îndeletnicirile sale, îi cerea sfatul, credea 
orbeşte în tot ce spunea ca, îi înţelegea stările nervoase şi 
suferea alături de ea când era chinuită de migrenă, de ameteli, 
sau de slăbiciuni femeieşti. lar mama era pe deplin satisfăcută 
prin credinţa necondiționată şi prin admiraţia cu care soţul ei o 
înconjura şi de rolul de conducere spirituală pe care îl avea. 
Caracterul lor, slăbiciunile şi virtuțile lor se completau reciproc, 
ca linia capricioasă a spărturii dintre cele două cioburi ale unei 
farfurii de ceramică. Separat, amândoi puteau părea nişte forme 
stranii, dar, potriviţi la un loc, constituiau un rotund perfect. 

Acesta a fost un sol perfect nimerit pentru mine. În sfârşit, 
am ajuns într-un mediu a cărui calitate bizară, ieşită din comun 
îmi semăna. Mă simţeam ca un animal ascuns şi ocrotit, într-o 
perfectă asemănare cu mediul înconjurător. Nu eram nevoit să- 
mi maschez anxietăţile, prezenţa permanentă a celeilalte lumi, 
căci tatăl meu credea cu convingere în existenţa acelei lumi, iar 
mama îi intuia, şi uneori îi şi vedea prezenţa. Trupul ei subţiratic 
de fetiţă, sistemul ei nervos care vibra la orice impuls mărunt, 
constituiau doar o perdea uşoară, de voal în faţa celui de-al 
treilea ochi al ei, atent, deschis către imperiul spiritual; semăna 
cu un voal transparent pe o fereastră prin care, noaptea, se 
conturează formele grădinii argintate de Lună. 

x 


Când îmi amintesc de ei doi, nu-mi pot reţine emoția: mă 
iubeau nespus de mult. lubirea lor era nemărginită şi neobosită. 
De câte ori, începând cu pruncia mea, mă vegheaseră ei la 
căpătâi, abia răsuflând, ţinându-se de mână, cu ochii aţintiţi 
asupra mea, cu atenţie neclintită, pe când sufletul meu rătăcea 


prin labirintul lumii astrale sau când trupul meu de copil era 
scăldat în năduşeala amintirii trezite! Revenindu-mi din agitaţie, 
întâlneam mereu aceste două perechi de ochi blânzi, strălucind 
de tandreţe. 

Mama intuia ce se petrecea cu mine şi ştia ce trebuia să 
facă. Ea a fost prima femeie din existenţa mea prin figura 
binecuvântată a căreia am înţeles cel mai profund mister al 
sexului ei. Dincolo de femelele efemere, lipsite de generozitate, 
lacome, egoiste, capricioase şi amatoare de plăceri, am văzut în 
ea contururile măreţe ale Marii Mame. Alături de ea, am fost 
captivat, pentru prima dată, de presimţirea că soluţia 
problemelor se află în această fiinţă feminină care ocroteşte, 
veghează, înţelege totul şi ştie să vindece. 

Mama era singura care îi putea îndepărta pe torţionarii mei. 
De trei-patru ori îşi trecea mâinile prelungi şi subţiratice 
deasupra trupului meu. Mai văd şi azi în amintire expresia 
tensionată, atentă spre interior pe care o lua faţa ei în aceste 
momente; pleoapele mari, bombate, lucioase îi acopereau ochii 
şi mie mi se părea că vedeam chiar şi prin ele ochii ei căprui, 
luminoşi, mângâietori. Îşi trecea încet mâinile deasupra trupului 
meu chircit în spasme, scăldat de năduşeală. Nu mă atingea; 
vedeam distanţa dintre palmele ei şi pielea mea, totuşi eram 
mângâiat de o atingere dulce, călduţă. Spasmul ceda. 
Apropierea astrală se dădea îndărăt. Duhoarea stătută a 
descompunerii se risipea şi plămânii mei se umpleau cu aer pur. 
Membrele mi se relaxau. Mă cuprindea o amorţeală obosită, 
binefăcătoare, de parcă aş fi fost mângâiat de o boare 
răcoritoare. Mi se făcea somn. O imagine care îmi revenea 
adesea mă trecea lin într-un somn senin, lipsit de vise: stau 
culcat, cu ochii pe jumătate închişi, într-o barcă ce pluteşte fără 
zgomot pe luciul transparent al unei ape limpezi. Cineva, 
îmbrăcat cu o pelerină lungă, cu glugă stă în picioare, cu spatele 
la mine la capătul bărcii şi vâsleşte cu mişcări uşoare, rare. Jur 
împrejur apă cristalină, aer îmbălsămat, cer curat, care, oglindit 
în apă, se închide în formă de cerc. Călătorim astfel împreună, în 
spaţiul infinit, până ce ameţeala luminii răcoroase, paşnice ne 
absoarbe... 

x 

Când era vorba de mine, inventivitatea mamei nu avea 

hotar. Ea îşi asalta lumea lăuntrică cu câte o cerere de ajutor, 


până când străpungea poarta secretelor. Singură, înaintea 
multora, fără ca cineva să-i fi vorbit vreodată despre ele, ea 
descoperise mistere adânci, metode ancestrale, păstrate sub 
pecetea unor tradiţii ascunse. Extrăgea din sine însă şi soluţii şi 
răspunsuri, cu acea solicitare îndreptată spre interior, care 
constituia adevărate chei. Astfel, când văzu că sunt prigonit şi 
trăiesc sub o permanentă teroare, dizolvată doar temporar prin 
practicile ci magice, ea făcu rost, cu ajutorul aparatului 
ultrasensibil al sufletului său, de undeva din Akasha, de taina 
„mantiei ocrotitoare”. Scară de seară, ca mă învăluia într-o 
mantie ocrotitoare invizibilă, ţesută din concentraţie. 

- Acum te voi înveli, îmi spunea încet, cu o expresie 
serioasă, concentrată, stând lângă patul meu. Urma o scenă 
mirifică, de neînțeles. Simţeam cum trupul meu este învăluit de 
o țesătură moale, invizibilă, cu atingere răcoroasă; de 
douăsprezece ori în lat şi de douăsprezece ori în lung. Era o 
atingere calmă, liniştitoare. Ştiam că zac într-un bandaj 
impenetrabil de mumie. Ghearele înfuriate ale lumii astrale nu-l 
puteau străpunge. El cursese din sufletul mamei mele, prin ochii 
ei: o pânză curată, deasă, mai tare decât orice păcat şi orice 
pasiune, căci se ţesea în jurul meu dintr-o îmbinare a iubirii 
biruitoare şi a voinţei invincibile. 

x 

Am tras odată cu urechea la o convorbire a lor despre mine. 
Aveam unsprezece ani. Deşi am mărturisit multe, lotuşi n-am 
avut curajul să le vorbesc încă despre faptul că-mi amintesc de 
vieţile mele anterioare, de numele şi faptele mele de atunci. Nu- 
mi tăinuiam gândirea, mult mai matură decât cea potrivită 
vârstei, nici legătura mea întunecată cu cealaltă lume, dar mă 
temeam că, aflând de păcatul meu, s-ar fi îndepărtat îngroziţi de 
mine. Conştiinţa paralizantă a identităţii nu mă părăsea nici o 
clipă. Nu-mi priveam trupul altfel decât ca pe o deghizare şi mă 
ştiam în el ca fiind acelaşi Hans Burgner, ucigaşul, care fuge de 
păcatul său. Omul care peregrinează lent între barierele 
timpului şi spaţiului, şi care este atât de avid de a afla tainele 
fiinţei, nu poate aprecia pe deplin harul ce se acordă prin lipsa 
amintirilor, prin tabula rasa pe care o primeşte la fiecare nouă 
naştere. Este imposibil să duci în acelaşi timp întreaga povară. 
Astăzi, medicii încearcă printr-o muncă migăloasă, prevăzătoare 
să aducă la suprafaţă şi să absolve traumele şi micile păcate 


cufundate în inconştient în cursul unei singure vieţi. Chiar şi 
aceste pietricele mărunte, pierdute sub luciul apei, pot provoca 
mari dezordini în sistemul nervos, devenind adevărate piedici. 
Cum să suporte o unică viaţă de om, vulnerabilă, încărcată de 
spaime, făcând echilibristică pe firul subţire, tensionat, al fiinţei 
sale labile, precum şi blocurile de plumb nemăsurat de grele ale 
unor serii de naşteri, ambiţii şi chinuri mortale? 

Mama şi tata stăteau în mica grădină interioară 
dreptunghiulară a casei. În această curte, pavată cu plăci de 
mozaic albe şi negre, sălăşluia o pace deosebită. In mijlocul ei, 
pe suprafaţa apei din bazin, vibra un voal uşor de praf. Pe 
marginea lui, pisica noastră cu pete roşcate torcea cu picioarele 
trase sub corp, pe sub un chiparos verde-cenuşiu, cu plase de 
păianjen, care se înălța cu ramurile sale înclinate în sus dintr-un 
petec de pământ lăsat fără pavaj. Mama stătea şi ca sub acest 
copac, în jilţul ei cu spătar rigid şi broda flori din fire colorate pe 
o bucată de mătase cu luciu de lac. Ea se îmbrăca mereu în 
albastru. Din corsajul de catifea de culoare închisă, cu mâneci 
bufante apăreau mici ferestre de pânză azurie. Părul ei, de un 
blond cenuşiu, prins în rotocoale mici era cuprins de o plasă 
albastră din mătase. Pe piept şi în deget purta bijuterii din argint 
vechi, cu un desen straniu: într-un triunghi întors în sus, o 
femeie înaltă, slabă, cu pieptul plat, zdrobea capul unui şarpe. 
Moştenise aceste bijuterii de la o bătrână mătuşă, călugăriţă, 
moartă de pe vremea când ea era încă copil mic. Această 
fecioară de argint, gotică, cu veşmânt de smalţ albastru, mă 
preocupa mult, dar mama nu voia să-mi desluşească înţelesul 
ei. Ori de câte ori o întrebam, ea se întrista şi se neliniştea, iar 
eu am înţeles doar mult mai târziu din ce motiv. Tata îşi odihnea 
piciorul pe un taburet - durerile lui trebuie să fi fost de natură 
reumatică - şi, ţinându-le departe de ochi, alegea fire de 
bumbac şi culori pentru broderie. Era un om înalt şi puternic, cu 
ochi albaştri, senini, de copil. Răspândea blândeţea oamenilor 
voluminoşi, bunăvoință şi o predispoziţie neîndemânatică de a-i 
ocroti pe alţii. 

În ziua aceea, am avut puţină febră şi, după-amiaza, am 
dormit. Mama, inspirată, îmi preparase o băutură uşoară, 
acrişoară pentru a combate febra: suc de lămâie amestecat cu 
miere şi apă. Când, trezindu-mă, m-am văzut singur în cameră, 
încălţat cu papucii cu talpa de pâslă, pomii către curtea unde îi 


găseam mereu pe părinţii mei la acea oră. Eram gata să trag la 
o parte perdeaua uşii, când auzii vocea neliniştită a tatălui meu: 


- Francesco? 

- Da, răspunse mama. Francesco poartă rana unui mare 
păcat! 

- De-aş şti de unde scoţi asemenea idei, Marietta?! 

- O simt. 


- De data aceasta te înşeli, fetiţa mea. Francesco n-ar fi în 
stare să facă rău nici unei muşte! îţi aminteşti cum o ruga pe 
bătrâna Lena să nu taie gâtul găinii? 

- E o dovadă a aceluiaşi lucru. Copiii, în generai, sunt 
nemiloşi şi avizi de sânge, căci au băut la naştere din apa uitării. 
Ei nu ştiu ce este dincolo de sânge şi de strigătul mortal. Insă 
Francesco ştie. Francesco îşi aminteşte. Dar nu îndrăzneşte să 
vorbească despre aceasta. Dacă ai reuşi să-i simţi măcar o dată 
suita nevăzută şi dacă te-ai conecta la spaimele sale imense, 
mai profunde decât orice sperietură infantilă, ai pricepe despre 
ce vorbesc. 

- Dar de ce se teme? Şi ce-şi aminteşte?! 

- Ne va spune o dată, când va înţelege că pe noi nimic în 
lume nu ne va înstrăina de el. 

- Dacă crezi că nu are curajul să ne mărturisească ceva 
anume, de ce nu-l încurajezi tu? 

- Pentru că în acelaşi fel m-aş putea opri în faţa unui pom 
cu muguri tineri primăvăratici şi l-aş putea ruga să aducă în 
câteva ore roade roşii, pârguite. În Francesco încrederea trebuie 
să mai crească, pentru că el e singuratic şi înspăimântat, aşa 
cum sunt cei prigoniţi în general... 

- Marietta, Marietta! Mă tulburi şi mă îngrijorezi! izbucni 
tatăl meu. 

- Deja îmi pare rău că am făcut-o, Giuseppe, dar ce să fac? 
Nu pot purta singură povara tristeţii şi îngrijorării mele. 

- Exagerezi, Marietta! De ce ar fi prigonit bietul nostru 
băieţel timid? Abia dacă părăseşte grădina... creşte aici, sub 
ochii noştri... 

- Păcatul lui Francesco este un păcat vechi şi el nu l-a 
săvârşit în această încarnare a sa... 

- O, te gândeai la aşa ceva? 

- Da. 


- Doamne Sfinte! Păi atunci ar trebui să căutăm un ucigaş 
dincolo de figura de înger a fiecărui copil. 

Mama se aplecă înainte. O vedeam prin perdeaua camerei 
care se întuneca. Işi aşeză mâna pe mâna tatălui meu. Pe 
fruntea ei pură, înaltă se învolburau norii unei îngrijorări grave: 

- Ascultă-mă şi înţelege-mă în sfârşit pe deplin. Suferinţa lui 
Francesco e mai mare decât suferinţa oricărei alte fiinţe, căci el 
a adus cu sine amintirea faptei sale şi în noua lui viaţă. Parcă 
unui om s-ar tăia pleoapele şi el ar fi nevoit să vadă şi să 
privească cu ochii larg deschişi fără nici o clipă de odihnă. În 
acelaşi fel, este ocolit Francesco de orbirea odihnitoare a visului 
morţii, a inconştienţei naşterii şi prunciei, şi a petrecerii în 
superficialitate a anilor maturi. Dacă ai şti cât de obosit, de 
secătuit, cât de înfricoşat până la ultimele limite este copilul 
nostru! Şi eu nu-l pot ajuta! Nu pot face nimic pentru el! Uneori 
aş vrea să mă refugiez eu însămi în moarte, de groaza 
neputinței şi a disperării mele! vocea se crispă şi ca începu să 
plângă. Işi acoperi faţa cu mâinile şi hohotea înfundat, 
deznădăjduit. Tata îşi întinse braţele şi o ridică în poala sa ca pe 
un copil. Grădina era deja cuprinsă de un amurg argintiu şi 
figurile lor dispăreau treptat în umbra densă a chiparosului. Din 
această penumbră cenuşie, perlată, se strecurau spre mine 
murmurele consolatoare ale tatălui meu: 

- Linişteşte-te, draga mea... nu te chinui... Încetişor... 
Incetişor... Ştiu că tu n-ai fugi în modul acesta păcătos de 
răspundere şi de suferinţă... Fierbem cu toţii în creuzetul sacru 
al lui Dumnezeu şi este fericit cel care arde în focul chinuitor şi 
purificator al iubirii... oare nu-l iubim pe Francesco mai presus 
de propriile noastre vieţi?... Cine l-ar înţelege, cine l-ar ocroti, 
cine l-ar mai consola, dacă noi am fugi? Vom trăi atâta timp cât 
Dumnezeu ne-o va permite şi vom rămâne aproape de el... Dacă 
e păcătos, noi vom asalta Cerul ca să-l ierte, dacă e obosit, îi 
pregătim un culcuş moale din tandreţea noastră, dacă e 
înspăimântat, facem zid în jurul său din trupurile şi sufletele 
noastre... 

- Giuseppe, dragul meu!... auzeam vocea răguşită de plâns 
a mamei. Grădina era acoperită deja de întunericul serii. Sunt 
slabă ca Luna palidă, neputincioasă. Ce m-aş fi făcut eu fără 
energia ta solară statornică, dătătoare de viaţă! 


- Aşa e bine, Marietta mea... Soarele şi Luna sunt o pereche 
mitică, măreaţă. Adevărata unire a două fiinţe se poate realiza 
numai acolo unde într-unul din suflete radiază însuşirile Soarelui, 
iar în celălalt însuşirile Lunii... 

` Mama se ridică. Capul ei ajunse în luminiscenţa semilunii. 
Işi trecu mâna peste faţă. 

- Cât de mult doarme Francesco astăzi... 

- Din cauza febrei. 

Când mama ajunse la patul meu purtând o lumânare, mă 
găsi culcat pe spate, cu ochii închişi. Auzeam foşnetul 
veşmintelor ei, în timp ce se apleca spre mine. Degetele ei 
uşoare îmi atinseră obrajii uzi. 

- A plâns, zise ea în şoaptă către tata. 
a În somn. 
x 

De ce mă prefăceam faţă de ei? De ce n-am ieşit în 
grădină? De ce n-am căzut în genunchi în faţa lor, plângând şi 
regretându-mi fapta? Ce mă reţinea? Neiîncrederea? Nu. Ştiam 
că mă pot încrede în ei mai mult decât în mine însumi. Teama 
de a nu le pierde iubirea? Ştiam că iubirea lor era nemărginită şi 
necondiționată. De ce mă culcasem totuşi în pat, cu ochii închişi, 
cu buzele strânse, mut şi mimând somnul, de vreme ce nu mi se 
mai ivise nici o altă ocazie care să mă fi chemat cu o astfel de 
atracţie a dragostei vii, vindecătoare!? întreaga mea fiinţă 
lăuntrică, răscolită şi aprinsă, răspundea la chemare. Toate 
amintirile mele întunecate, teribile, pietrificate se porniră 
încercând să se elibereze, îmbulzindu-se către canalele 
cuvintelor, lotuşi, eu rămasei tăcut. Eram paralizat de un 
simţământ cu totul nou: mila. Dacă m-aş fi gândit numai la 
mine, aş fi rostogolit asupra lor cu grabă avidă întreaga mea 
povară grea, dar, pentru prima oară, de când îmi aminteam, mă 
cotropi o dorinţă dulce, delicată, copleşitoare: să-l cruţ pe 
celălalt! Faţă de Amadeus Bahr fusesem reţinut în mărturisiri din 
cauza fricii, a ruşinii, a prudenţei. De data aceasta însă voiam să 
port singur, numai cu, povara păcatului meu şi răspunderea pe 
care o implica. Presimţeam că, oricât de îngrijoraţi ar fi fost 
părinţii mei din cauza mea, totuşi le era mai uşor să suporte 
această stare, decât dacă ar fi cunoscut cu exactitate trecutul 
meu şi consecinţele lui. 


Zile, săptămâni în şir s-au contrazis în mine dorinţa de a 
comunica şi considerentele altruiste. Mama, de parcă ar fi intuit 
zbuciumul meu lăuntric şi faptul că nu mai avea prea multe zile 
de trăit, îşi lepădă reţinerile şi mă imploră în lacrimi să-mi 
uşurez suferinţa. Când eram departe de ea, amintirea lacrimilor 
şi cuvintelor sale îmi zdruncina rezistenţa şi aş fi preferat să 
alerg către ea ca să mărturisesc totul. Însă atunci când o aveam 
în faţă, starea ei bolnăvicioasă, aspectul ei suferind îmi 
interziceau să vorbesc. Era din nou însărcinată. Slăbise 
îngrozitor. Stomacul ei nu suporta hrana, spatele o durea şi abia 
dacă avea forţa de a se mişca prin casă şi, în final, nu mai 
părăsea patul. Tata era şi el zdrobit de grijă. 

Intr-o noapte se petrecu ceea ce ne înspăimântase. 

Naşterea prematură se anunţă cu pierderi intense de sânge. 
Trupul firav al mamei trebuie să fi fost sfâşiat de dureri 
neomeneşti, căci izbucnea în strigăte nearticulate, urmând un 
ritm repetat, cu forţă intensificată sau oarecum potolită, ca ariile 
înfricoşătoare ale unui compozitor de operă nebun. Această 
voce cutremurătoare umplea casa de groază şi de disperare 
neputincioasă. Tremur şi acum la amintirea acelei totale confuzii 
sentimentale care mă făcea să rătăcesc încoace şi încolo prin 
odăile întunecate, pline de femei îngrozite, curenţi de aer 
şuierători, murmure estompate, clipocit de apă şi mirosuri 
bolnave, umede. In mine dârdâia panica înstrăinării, a pierderii 
căminului, a dezorientării totale. Fugeam în cele mai îndepărtate 
încăperi ca să nu mai aud sunetele descompuse ale chinului, mă 
văităm bâlbâindu-mă, clănţănind din dinţi, strigam cuvinte fără 
legătură, mă rugam, blestemam, mă aruncam pe paturile 
slujnicelor care se adunaseră toate în jurul mamei, îmi băgăm 
degetele în urechi şi mă revoltam: 
- Nu! Nuuuu! Nu vreau! Ce lucru rău, josnic, murdar să o 
faci să sufere pe ca! Ea e bună! O ştii şi tu! Tu ştii că ea e mai 
bună şi mai delicată decât orice alt om! Nu chinui această biată 
femeie micuță! Nu-i poţi face rău tocmai ei! Dumnezeule! 
Dumnezeule!! Salveaz-o imediat! Acum! Dar vocea ei răsuna 
neîntrerupt, mă lovea ca un bici şi mă gonea din casă în 
grădină, de unde grija mă aducea imediat înapoi. 

Strigătele nu încetară. Timp de două zile şi două nopţi, ele 
ne-au biciuit cu şfichiuiri ascuţite, sufletele şi trupurile. Am 
văzut-o pe Maddalena, moaşa, conducându-l pe tata afară din 


camera lăuzei: îl sprijinea şi îl dirija ca pe un copil. Tata plângea 
şi implora cu faţa neacoperită. 
- Să nu o lăsaţi pe fetiţa mea să moară, Maddalena! 

Cămaşa lui cu mânecile suflecate se pătase de sânge. 

- Pentru Dumnezeu, nu cumva s-o lăsaţi să-şi piardă tot 
sângele! 

Mâinile îi tremurau şi se împleticea ca un om beat. 
Maddalena îl aşeză într-un jilţ. 

- Lăsaţi totul în seama noastră, Messer Borri. Facem pentru 
ea tot ce e posibil. Dumneata nu mai eşti de ajutor. Eşti obosit 
mort. 

- Nu, nu... trebuie să mă întorc acolo... trebuie să mă 
întorc... repeta maşinal bietul om. Pleoapele plumburii se 
închideau. Timp de câteva clipe era doborât de somn, ca de un 
leşin, apoi, cu un salt, îşi recăpăta cunoştinţa, se ridica şi alerga 
înapoi în odaie. 

Niciodată propriile mele suferinţe fizice, nici teama, ruşinea 
sau conştiinţa păcatului nu mă răniseră cu o durere atât de 
arzătoare cum m-a îndurerat mila pentru bieţii mei părinţi. 

În cea de-a treia zi totul se linişti. Se anunţase dinainte din 
vocea subţiată, de copil, a mamei că forţele i-au secătuit. 
Liniştea care ne copleşise era mai îngrozitoare decât apogeul 
vaietelor. În odăile răscolite de o dezordine sălbatică, paralizate 
de umbrele amurgului şi ale morţii, încremenise orice semn de 
viaţă. Fiinţele zbuciumate, aflate până atunci într-o activitate 
neîncetată, amuţiră într-o renunțare mohorâtă a luptei pierdute. 
Apoi, porni o mişcare reţinută. Foarte bătrân şi gârbovit, tata se 
apropie de mine şi-mi luă mâna. Palma lui umedă era rece ca 
gheaţa. Mă conduse în dormitorul lor, unde pe patul răvăşit 
zăcea mama, victimă doborâtă a unei încleştări gigantice. Ne- 
am apropiat. Mă uimi expresia stranie de bucurie a feţei osoase, 
străine, sprijinită de perete. De parcă dincolo de ochii ei închişi, 
ar fi urmărit atentă nişte voci importante, dătătoare de speranţă 
care veneau de undeva de departe. Pe mâna ei străvezie, 
destinsă în nemişcare, lucea estompat argintul inelului, cu 
fecioara gotică ce strivea capul şarpelui, şi în clipa aceea în 
mine răsună vocea blândă, şoptitoare a mamei: 

- înţelegi acum?... N-ar fi trebuit să iubesc şi să nasc... Cea 
iniţiată trebuia să calce în picioare şarpele!... Astfel suna 
mesajul sosit prin Soror Beatrice, călugăriţa... către veşnica 


preoteasă, decăzută, dar niciodată dezlegată de jurământul ei... 
Preotesele lui Isis sunt acum călugărițele... O... Isis...Isis... 

In spaţiul meu lăuntric, lipsit de orice gând, aceste fraze 
răsunară pe neaşteptate, ca un recitativ de sine stătător. 
Tresării şi mă aplecai mai aproape de mama să culeg de pe 
buzele ci continuarea, dar gura ei răcită era de-acum o poartă 
închisă pentru vecie, iar trupul o ruină din care viaţa se mutase. 
Şi totuşi... inima mea începu să tresalte... Sub o pleoapă a ei 
strălucea ceva. Dincolo de luciul sticlos al ochiului pe jumătate 
deschis, îmi trimitea un semn de bun rămas sufletul ce se 
îndepărta spre domenii mai pure, cu un surâs aproape voios, 
şăgalnic, de parcă m-ar fi încurajat: Francesco, eu trăiesc! Am 
trăit întotdeauna... Şi voi trăi veşnic! Această încurajare eterică 
topi în mine groaza îngheţată. Se transformă într-o nădejde 
stranie, de neînțeles. Şi această bucurie transcendentală îmi 
porni în sfârşit lacrimile care în cele trei zile ale beznei nu 
putuseră izbucni. 


Lumimiscenţa 


Clipa mărturisirii trecuse aşadar. Mama era moartă, iar 
tata, în urma acestei lovituri, devenise un moşneag bolnav şi 
plângăcios. Intelectul său se tulbură într-un mod jalnic. Faptul că 
mama murise îi scăpa mereu. Il vedeam şi mi se strângea inima, 
când înainta de sub chiparos trăgându-şi piciorul beteag şi cu un 
surâs blajin, luminos îmi făcea semn prin geam: 

- Grăbeşte-te, dragă Francesco, adu cheia! Mama ta va sosi 
curând de la biserică! 

- Da, tată, o aduc! îmi venea să urlu de disperare, într-atât 
bucuria lui era îngrijorătoare şi de plâns. Tata se impacienta. 

- Vino te rog mai repede! Mama nu poate intra! 

Când îi aduceam cheia cerută, o apuca avid şi şchiopăta 

Către poartă, întorcea cheia în broască şi deschidea larg 
poarta, aşteptând. Uneori, cu un surâs tensionat, pregătit pentru 
clipa fericită îşi scotea capul, apoi ieşea pe stradă. Il urmam 
întristat. Imi zâmbea încurajator, dar deja cu o urmă de 
nesiguranţă: 

- Acum va trece de colţul străzii... Dădea din cap, 
tremurând şi devenind confuz. 


Stăteam alături amândoi, el sprijinindu-se cu tot mai multă 
greutate pe umărul meu din cauza piciorului bolnav şi a 
deznădejdii crescânde, într-o aşteptare inertă, lipsită de 
speranţă. Nu îndrăzneam să-i vorbesc, nici să-l chem, căci 
finalul acestor lapsusuri de memorie era mereu acelaşi. Surâsul 
cald, fericit, de copil se stingea şi trăsăturile sale se întunecau 
de o tristeţe lucidă, bătrânească. 

- Să intrăm, zicea încet. Bietul meu băiat... Sprijinindu-se de 
mine fără putere, greoi, mă lăsa să-l conduc în grădină, sub 
chiparos şi să-l aşez acolo. 

x 

Maria Dora, o fată bătrână meticuloasă şi evlavioasă ne 
preluă menajul. Era mătuşa dinspre tată a mamei mele, un 
figurant tipic pe scena vieţii. Ea era cea care îi îngrijea pe 
bolnavii familiei până în ultimele lor clipe, ca îi dădăcea pe noii 
născuţi şi după ce copiii creşteau şi îşi luau zborul, ea se amăra 
de lipsa lor de recunoştinţă, din cauză că n-o mai făceau părtaşă 
la problemele lor şi îi refuzau orice amestec în treburile lor. Era 
bună şi altruistă, totuşi, în mod ciudat, recolta adesea doar 
iritare, devenind inutilă pentru cei pe care îi copleşise cu 
îngrijirile ei. Avea nevoie tot mereu de cineva pe care să-l 
dădăcească, pe care să-l îndemne să mănânce, să bea, să se 
odihnească atunci când omul nu avea nici un chef de aşa ceva. 
Cu un talent nefericit reuşea să fie nedelicată fără să o fi vrut şi 
fără să-şi fi dat seama. Cred că pe undeva lacrimile dulci-amare, 
autoflagelatoare, pe care le vărsa din cauza diferitelor 
nedreptăţi pe care le avea de suferit ca urmare a binefacerilor ei 
impuse cu forţa, deveniseră pentru ea o necesitate tainică, o 
satisfacţie, o pasiune. 

Tata şi cu mine am apărut într-un moment potrivit în viaţa 
ei de profesionistă a doliului şi necazurilor. Plină de elan şi de 
încântare îi primi sub aripile ei pe bătrânul cu mintea slăbită şi 
pe copilul firav, rămas fără mamă. Pe lângă recunoştinţa şi 
consideraţia ce le purtam, mă enerva la culme, nu numai prin 
prezenţa ei harnică, aderentă, ci şi prin rigiditatea oarbă pe care 
o afişa faţă de tata. Maria Dora era de neclintit ca fierul în 
personalitatea ei închistată şi plină de hachiţe. Cum ar fi putut 
ea să-l urmeze şi să-l înţeleagă pe tatăl meu, lovit de o durere 
insuportabilă, prin imperiile extreme ale renunţării lucide şi ale 
speranţei delirante? Cum să fi putut intui ca luptele lăuntrice 


ceţoase, ilogice pe care le ducea el? îi dădea să mănânce, să 
bea, îl îmbăia, îi punea comprese şi împachetări, dar atunci când 
observa bâjbâiala incertă prin timp, răsfrângerile scurte, ireale 
ale bucuriei pe chipul lui, îl apostrofa suspinând şi cu 
compasiunea răbdării angelice. 

- Vai, Giuseppe! Ştii prea bine că Marietta e moartă, a murit 
la naştere şi nu vine acasă de la biserică. Linişteşte-te, dragul 
meu! Ea nu va mai veni niciodată, niciodată! îl bătea pe umăr 
liniştitor cu mâna ei aspră şi era mâhnită şi îndurerată când pe 
bolnavul ei blajin şi neputincios îl apuca o criză de plâns în urma 
încurajărilor ei şi o gonea de lângă el cu o pornire neobişnuită: 

- Pleacă de aici, dispari! Eşti josnică! Nu o laşi să vină la 
mine, o goneşti din casă... Ea stă în faţa porţii... Îi este frig, e 
obosită... i-ai furat cheile, patul şi dulapurile! Ajutor! Marietta, 
Marietta, draga mea! 

Tata nu a mai trăit decât un an după pierderea mamei. 

x 


Tutorele meu desemnat, frate vitreg al tatălui meu, era un 
meşter ţesător bătrân şi supraaglomerat cu treburi, bucuros să 
mă lase pe deplin în grija Mariei Dora. Nu l-am văzut decât 
scurtă vreme, după înmormântare. Era un om neliniştit, cu 
privirile goale, cu degete îngălbenite. Abia a avut răbdare până 
ce s-a dat citire testamentului, se mişca tot timpul şi nu 
ascundea că evenimentul şi sarcina încredinţată îl împovărau 
nespus. După ce răsună ultimul cuvânt, el sări în sus şi se 
apropie de noi. Maria Dora mă ţinea îmbrăţişat de umăr în chip 
de regină a doliului, satisfăcută şi biruitoare. Mă ţinea în faţa ei 
ca pe un scut. Valurile-i negre şi ochii înroşiţi de plâns nu 
ascundeau solemnitatea ei lăuntrică şi faptul că se afla în 
elementul ei. Tutorele meu mă privi îngândurat, de parcă aş fi 
fost o mâncare stricată pe care el era nevoit să o consume. 

- Asta este, spuse el acru. Giuseppe a fost întotdeauna un 
uşuratic. Când era copil şi-a dat bucata de plăcintă cu 
marmeladă în schimbul unei broscuţe verzi. Ce i-a trebuit lui 
însurătoare la bătrâneţe?... Acum uite-l pe băiatul ăsta... 

- Nu dumneata trebuie să ai grijă de el! Ai grijă să-şi capete 
drepturile, restul mă priveşte! îl atacă Maria Dora turuind de zor 
şi cu elan jignit, atât de viu, încât tutorele meu se dădu un pas 
îndărăt şi începu să clipească des. 


- Păi... da, desigur. Eu n-am nimic împotrivă. Şi rămăseseră 
înţeleşi. El îşi făcea datoria, noi primeam lunar banii expediaţi 
de el, dar nu l-am mai văzut niciodată. 

Din fericire, Maria Dora îndrăgi casa noastră veche, 
încăpătoare şi plăcută, aşa că am putut rămâne acolo printre 
amintirile triste şi frumoase. Nu ne zoreau griji materiale. 
Nevoile noastre modeste erau acoperite de arenda pe care o 
primeam după mica proprietate de pământ a părinţilor mei. 

Niciodată n-am trăit o tinereţe atât de ocrotită şi de 
interesantă ca cea petrecută la Milano, printre stafiile delicate şi 
deloc supărătoare ale casei vechi din apropierea canalului 
Catarana. Cu Maria Dora o scoteam uşor la capăt. l-am observat 
slăbiciunile şi îi făceam pe plac. Credea că totul se petrecea 
după vrerea ei, în realitate dansa pe sforile mele şi era 
mulţumită pentru prima oară în viaţa ei. Când mă gândesc ce 
idei îşi făcea ea despre mine în iubirea ei părtinitoare, mă simt 
ruşinat. Era convinsă - pentru că eu o convinsesem - că sunt 
doldora de virtuţi: bunătatea, recunoştinţa, evlavia, hărnicia fără 
preget mă ţineau retras într-o sihăstrie plăcută, sub aripile ei 
ocrotitoare. 

Mă privea ca pe o fiinţă superioară, mai ales de când îl 
auzise şi pe Fra Niccolo, unul dintre călugării-profesori ai 
mănăstirii San Marco, pe care-l acceptasem drept educator în 
interesul liniştii mele. Călugăraşul prea puţin isteţ fu încântat de 
progresele mele în ale scrisului, cititului şi socotitului. Cu o oră- 
două pe zi scăpăm de el, iar restul timpului îmi aparţinea pentru 
învățături adevărate, buchiseală prin cărţi şi experimente în 
micul laborator, slab dotat al tatălui meu. 

Nu dispuneam de altceva la începutul studiilor, decât de o 
sârguinţă avidă, disperată. Inţelesei cu tristeţe că eram total 
neştiutor. Nu ştiam de unde să încep şi ce cale să apuc. Esenţa 
alchimiei îmi apărea ca un mare nod din fire încâlcite, al căror 
capăt mi se ascundea cu încăpățânare. Ştiam destule despre 
manifestările exterioare ale alchimiei, despre pantomima ei 
misterioasă. Îl cunoscusem pe Mag. Trăisem în apropierea lui şi 
îl puteam observa zi de zi. Îl admirasem şi în final îl ucisesem. l- 
am furat Marea Esenţă şi am băut din ca. Ochii mei deveniseră 
văzători. Trăiam în două lumi simultan. Săvârşisem transmutaţia 
în atelierul unui alchimist diletant. În odaia din turn a cetăţuii 
Dreisesselberg îl invocasem pe cel Iniţiat între patru oglinzi 


verzui. Am trecut de două ori, cu conştiinţa deplină, prin poarta 
morţii şi cea a vieţii, dar nu ştiam nimic despre esenţa acestor 
lucruri. Le foloseam ca pe nişte forţe imense, ermetice, aşa cum 
astăzi omul se foloseşte de electricitate. Intuisem unele obiceiuri 
ale acestora, dar nu le cunoşteam regulile lăuntrice şi nici 
pericolele, şi din acest motiv ele reacţionau mereu altfel decât 
mă aşteptam, la fiecare dintre provocările pe care le lansam, se 
întorceau împotriva mea, mă zdrobeau şi mă aruncau conform 
legilor necunoscute, ascunse în ele. 


Homonculus 


Ar dura prea mult să povestesc cum am ajuns, prin 
strădanii susţinute, printr-o sută de interpretări eronate, la 
dezlegarea parţială a limbajului simbolic al alchimiei. Spun 
parţială, căci mă aflam încă departe de a extrage din acest 
limbaj nişte îndrumări concrete. Ori de câte ori credeam că am 
priceput ceva, experimentele mele, efectuate cu emoție şi fără 
îndemânare, se încheiau cu insuccese jalnice. Nu e greu de 
imaginat cum mă ţineam de cap descurajat atunci când singur 
şi fără nici o îndrumare mă aşezasem în faţa cărţii lui 
Raymumdus Lullus, despre prepararea Pietrei Filozofale; aveam 
impresia că sub ochii mei dansau imaginile disparate ale unui 
coşmar şi că de la un moment la altul înţelegeam tot mai puţin. 

„Piatra se prepară - zicea Raymundus Lullus - adunând 
sucul ierbii şi extrăgând sudaţia acesteia pe foc mic şi slab, 
după care vei fi în posesia unuia dintre mercurii noştri, sub 
forma apei albe şi lichidul ei, ceea ce este spălarea şi purificarea 
pietrei noastre. Aceea este una dintre cele mai de scamă taine 
şi prima dintre porţi. În acest lichid este purificat şi marele 
balaur, fiind exilat din marele deşert al Arabiei, căci ca urmare a 
poziţiei sale s-ar îneca nemijlocit şi ar pieri în marea moartă. 
Întoarce-l deci şi trimite-l în regatul Aethiopiei, unde s-a născut 
după natura sa, căci noi spunem că dacă nu este întors şi nu 
este aşezat în pământul său, va pleca şi se va aşeza pe alt 
meleag. De aceea trebuie să ştii cu certitudine, că orice alt 
climat şi alt meleag aduce moartea pietrei noastre, fiind 
ascunsă de ochii celor ignoranţi şi de ai celor nepricepuţi”. 

Basilius Valentinus trecea Leul Roşu în goană de trei ori 
prin lupul cenușiu. 


Greutățile sporeau prin faptul că toţi alchimiştii mari 
acopereau cu alte nume de animale şi simboluri din natură 
numele substanţelor şi proceselor chimice. Prima Materia avea 
şi ca o sută de nume: „Leo viridis“, „Venenum”, „nutrix“, 
„chaos“, „Azoth“, „Draco devorans caudam suam“, ba chiar unii 
îi ziceau chiar „Mercuris Philosophorum“. Cele mai clare trimiteri 
le-am găsit în lucrările lui Cornelius Agrippa von Nettesheim. 

Am început prin întocmirea unui glosar şi lângă câte un 
cuvânt notam expresiile de acoperire cu care lucrau Maeștrii. 
Astfel am dobândit cunoaşterea proceselor de  cincrat!o, 
putrcfactio, corruptio, ablificatio, resurectio, dar baza pe care aş 
fi putut construi, Prima Materia, nu am putut-o găsi. _ 

Câţi ani am tot alergat după năluca Primei Materia! In câte 
lucruri mi se părea că o descopăr: în sânge, în foc, în fecale, în 
apă, în spermă, în aer, şi atunci când, cu ajutorul lui 
Homonculus, am descoperit în sfârşit simplitatea teribilă a 
soluţiei, cât de timpurie era încă bucuria sentimentului de 
triumf. „Terra virginea“ - notam în glosarul meu, pe lângă 
celelalte numiri ale Primei Materia. 

Sunt aproape de a mă simţi descurajat atunci când trebuie 
să vorbesc despre una din cele mai ciudate şi mai nebuneşti 
aventuri ale vieţii mele. În ce mod să descriu această fantomă 
jalnică şi îngrozitoare, care a inspirat atâţia alchimişti posedaţi, 
pentru a face experimente nebuneşti şi a încărcat visurile atâtor 
organisme sensibile cu umbra sa îngheţată?! Dincolo de 
experimentele medievale rău famate cu omul artificial stătea 
chircită întotdeauna figura demonică a lui Homonculus; de la el 
emana voinţa găsirii unei căi de a-şi putea ocupa cu sila un trup, 
căci legile universale nu-i deschideau nici o poartă pentru a se 
naşte legal. Mediumurile lui însă nu puteau comunica cu el 
decât „prin zid“, prin sugestiile imperfect preluate de simţurile 
omului obişnuit, în penumbra unor visuri neclare, a unor intuiţii 
tulburi. Nici unul dintre ei nu-l văzuse aievea. Cu niciunul nu 
vorbise şi cu niciunul nu încheiase un pact, decât cu mine. 

El mă căutase milenii de-a rândul făcând nenumărate 
încercări până a dat de mine, celălalt prizonier, cu care a putut 
să comunice în sfârşit în mod nemijlocit şi de care s-a putut 
folosi în paralizia lui neputincioasă. Situaţia lui Homonculus 
semăna parţial cu situaţia mea, dar era mult mai 
dezavantajoasă. Eu căzusem prizonier în imperiul fizic şi astral, 


printre erupțiile vulcanice ale instinctelor, pornirilor, pasiunilor şi 
fricii, dar aceste erupții, prin mişcările lor spiralate, mă 
împingeau tot mai departe, antrenându-mă, prin alternările 
vieţii şi ale morţii, prin suferinţele trăirilor, către apele mai line, 
mai răcoroase, mai libere ale consecinţelor, însă Homonculus 
staţiona în lumea congelată a raţiunii sterile, lipsite de 
înţelepciune, dincolo de planul astral şi dincoace de cel mental, 
în imperiul tranzitiv al „beznei exterioare”. Nu reuşea să se 
ataşeze nicăieri. Era secătuit şi lipsit de sentimente, aidoma 
unui sofism gol. Voluptatea nu-l atrăgea, iar pornirile îl ocoleau. 
Volbura astrală îl eliminase ca pe un complex de forţe cu altă 
vibraţie, iar abstracţiunea însorită, măreaţă a planului mental 
nu-l putea admite din cauza imensei mase de litere, care era 
acumulată în el dezordonată şi nedigerată, constituind un uriaş 
balast de gheaţă în temperatura mereu sub punctul de îngheţ al 
izolării generalizante. El era un „nihil” pe tărâmul nimănui dintre 
fiinţă şi încremenirea latentă. 

Pe când mai era om, pe vremea înfloririi unei cu totul altfel 
de culturi, aşa-numita cultură ancestrală „magică”, el crease o 
capodoperă elaborând o teorie care părea zguduitor de 
adevărată şi de necombătut, şi care, prin deducţiile ce se 
îmbinau ca inelele unui lanţ, ajunsese la negarea propriului său 
spirit. Acest lucru s-a întâmplat în perioada întunecării celui de- 
al treilea ochi, adică a vederii spirituale, când în locul ochiului 
văzător al imaginilor şi cititor în simboluri se dezvoltă marele 
creier, asemănător degetelor pipăitoare ale orbului, cu care 
omul nu mai vedea adevărul în ansamblul şi în plasticitatea lui, 
ci doar în fragmente, prin etapele cauzalităţii, tatonând, cu 
ezitări, cu greşeli şi cu subiectivism. Homonculus sărbătorea 
întunecat înfăptuirea deplină a lumii orbilor prin construirea 
sinistrului edificiu al cauzalităţii care se contura labirintic şi ale 
cărui trasee îl conduceau pe omul căzut în această cursă până la 
sicriul din care nu exista resurecţie. Acea cultură decăzuse, de 
atunci, se cufundase, pierise în cataclisme, iar fiinţele care 
trăiseră pe vremea ei îşi făcuseră locaş pe alte planete, în 
condiţii materiale mai subtile sau mai grosiere. Dar Homonculus, 
în capcana spirituală a căruia căzuseră atâtea suflete-păsări mai 
slabe, exclus şi damnat, rămăsese în ficţiunea morţii. 

Homonculus îşi congelase ideea fixă de a nega viaţa, 
transformând-o în convingere. El diseca şi măcina tot ce era 


căldură, mişcare sau credinţă, fără să-şi fi căutat pentru sine un 
sprijin sau un refugiu în loc. Cu tenacitate şi genialitate unice, a 
ucis astfel în sine forţele planurilor fizic şi astral. Dacă în el ar fi 
rămas măcar o urmă a celor două planuri inferioare, ar fi 
decăzut desigur pe cea mai de jos treaptă a existenţei fizice, 
transformându-se în stâncă dură, nesimţitoare; dar acum, lipsit 
de  umorile, forţele tensionate, pasiunile diriguitoare şi 
suferinţele acestor două planuri, el stagna excomunicat, 
semănând cu scheletul de sârmă al unui artefact, de pe care 
orice alt material se destrămase. El bântuia în faţa porţii închise 
a învierii spirituale. 

În cursul întâlnirilor noastre stranii, terifiante, reuşisem să 
aflu de la el cum ajunsese de la eşecul trupului omenesc 
artificial la înţelegerea faptului că nici el nu avea alt mod de 
scăpare în afara transmutaţiei simultane pe cele trei planuri. 
Pricepuse, evident şi că acest mare experiment nu poate fi făcut 
decât de om, de Homonculus, fantoma paralizată, niciodată! 

Acest damnat veşnic treaz fu atras către mine prin 
cugetările mele solitare şi prin cercul galben de lumină al 
lâămpaşului cu ulei din atelierul alchimic prăfuit. Mă observase 
îndelung înainte de a încerca să creeze o legătură cu mine. 

Şocul primei noastre întâlniri trăieşte şi astăzi viu în 
amintirea mea. 

După luni întregi de strădanii ajunsesem la un nou eşec 
grav. Experimentasem cu sânge, învingându-mi repulsia şi 
expunându-mă noilor asalturi ale ambianţei mele teribile. Căci 
această legiune de porniri, aidoma focului întețit cu ulei, deveni 
puternică, zgomotoasă şi turmentată în aburii invizibili ai 
sângelui. Strecurasem, încălzisem, condensasem, diluasem, 
congelasem, incinerasem, evaporasem sângele, dar rezultatul n- 
a fost decât o legare şi mai strânsă ce mă imobiliza. Oboseala 
mă doborâse. Vidul nereuşitei mă întristă. Trecusem deja de 
revolte şi disperări. Căzusem într-o stare letargică. Curăţasem 
atelierul de eprubetele murdărite cu sânge ca să fiu lăsat în 
pace de haita astrală de lupi şi într-adevăr, în liniştea pustie a 
nopţii, în ambientul plumburiu, neprietenos, se potoliră şi ei 
pentru o vreme, ca nişte cheflii ai carnavalului în miercurea 
cenuşii. Mă simţeam bolnav. Cât timp a durat febra activităţii 
am nesocotit durerea de mijloc care mă chinuia şi ochii care-mi 
ardeau de nesomn şi de efort, dar acum toate mă copleşiră 


brusc. Mi-era frig. Vasele de sânge pe care le jecmănisem nu mă 
mai încălzeau, căci procurasem sângele mai ales din propriul 
meu trup. Această stare deteriorată, lipsită de pulsiuni şi 
simţăminte îi convenea cel mai mult lui Homonculus; în acest 
moment reuşi el să arunce către mine prima funie a punţii care 
urma să ia fiinţă între noi doi. 

Era în jurul orei unu din noapte. 

Totul începu prin întunecarea lămpaşului meu. Credeam că 
se terminase uleiul sau fitilul. O potrivii cu gesturi maşinale. Nu 
mai avea nici un rost să rămân treaz în această noapte, dar nu 
aveam nici măcar forţa de a mă retrage să dorm. Stăteam 
gârbovit de spate printre notițele mele risipite. Cu ochii deschişi, 
dârdâind, într-o poziţie incomodă, mă cufundai într-un fel de 
reverie în care simţurile fizice paralizaseră, iar sufletul rătăcea 
neocrotit în marele imperiu întunecat al tranziţiei. 

Ochii mei deschişi sesizară iarăşi că lampa se întunecă. 
Câteva gânduri, ca nişte pietricele, se rostogoliră în mine: am 
pus ulei în recipient... am tăiat partea arsă a fitilului... totuşi 
lampa abia luminează, de parcă ar fi sugrumată de un obiect 
rece, umed... _ 

Flacăra chinuită pâlpâia, sfârâia. Incet îmi dădeam seama 
că lumina ei nu se mai răspândeşte în cerc, ci, împotriva 
oricăror reguli ale fizicii, se întinde îngustată către colţul din 
stânga al odăii, sparge integritatea zidului, amestecându-l cu 
infinitul, iar la capătul razei galbene de lumină, la o depărtare 
teribilă, surdă, stă ceva... sau cineva. 

Forma sub care Homonculus se arătă este greu de descris. 
Aproape imposibil. Existenţa lui era mai curând o existenţă 
negativă. Atât de densă şi mortal de neagră nu putea fi decât 
culoarea şi starea unor nebuloase cosmice stinse, a aşa- 
numitelor găuri negre. Atât de neagră, încât în masa lui nu 
puteai descoperi nici un contur, şi totuşi simţeai în ea prăpăstii 
amenințătoare şi tunele fără de sfârşit către infern. Această 
negreală s-ar fi diferențiat cu multe nuanţe şi tonalități vizibile 
de orice culoare neagră sesizabilă de ochiul omenesc. Dincolo 
de formele fizice şi astrale desfăcute inert, stătea Homonculus 
cu umbra lui imensă de culoarea tuşului. Era ca o intrare de 
tunel bizară, infernală, pictată de un artist chinez, dar 
contururile se modificau necontenit; în alte şi alte locuri irupeau 
din el vârfuri ascuţite, noduri, crampoane şi tentacule 


acaparatoare mişcându-se spasmodic. Figura se înălța, se 
subţia, apoi spiralând în jos se acumula prăbuşindu-se. Acestea 
erau formele gândirii sale, activitatea fiinţei sale fantomatice, 
căci şi în el, ca în orice organism viu, exista mişcare. Fără vreun 
ecou lăuntric, mă cufundai inert în contemplarea apariţiei. După 
un timp, o intensificare imperativă, revendicativă mă îndemnă 
să fiu atent către mine însumi, sesizând o voce străină, 
zgomotoasă, agresivă care bubuia prin creierul meu. 

- Mă vezi? auzeam cu putere, cu larg ecou, de parcă vocea 
ar fi răsunat într-o sală goală. Strigătul se auzea lăuntric, totuşi 
ştiam cu certitudine că îmi vorbea acel cineva titanic care se 
învolbura în depărtarea nemăsurată. 

- Da! 

Vocea mea stârni un mic ecou răguşit şi prozaic în liniştea 
prăfuită a atelierului meu şi distruse într-o clipă vraja, în jurul 
meu, gloata astrală începu să se agite ca un stol de păsări 
necrofage speriate. Inima mea făcu un salt şi începu să bubuie 
cu intermitențe. Mă năpădi transpiraţia şi mă luă cu frig. Mă 
târâi până la patul meu şi mă strecurai îmbrăcat sub plăpumi. 

Ce-a fost asta? 

Tremuratul nu mă mai slăbea. Umbra depărtată, terifiantă a 
lui Homonculus mă şocase mai rău decât orice altă trăire de 
până atunci, căci el era opusul perfect al Luminii, din care câte o 
scânteie se ascundea chiar şi în cel mai înfiorător demon astral. 
Homonculus  înghiţise lumina şi o sugrumase în sine. 
Homonculus era însuşi întunericul: era „dracul”. 

x 


Trecură săptămâni până reuşi să mă contacteze din nou. 
Exercita asupra mea o permanentă presiune; voinţa lui 
imperioasă, nerăbdătoare, chemătoare trecea din nou şi din nou 
şuierând prin mine aşa cum printr-o cameră cu uşile şi ferestrele 
deschise trece un curent de ger tomnatic. Când mă temeam sau 
când eram obosit, senzaţia era mai puternică. Apelam aproape 
recunoscător la fiinţele astrale care mă fereau de el prin horele 
lor carnavaleşti. 

Era decembrie. Zilele ce treceau repede, incolore, 
dispăreau cu grabă, cedând în faţa nopţilor lungi, mohorâte. 
Pereţii reci revărsau iarna. Jăratecul tigăilor cu mangal abia dacă 
încălzeau la distanţă de un metru. Pe sală alerga un vânt 
pătrunzător şi vuia plângând în horn. 


O răceală puternică mă ţintuise la pat. Cât timp febra mă 
ardea, nu s-a întâmplat nimic; dar apoi temperatura începu să- 
mi scadă, în trupul meu rece, slăbit de sudaţii se crease starea 
în care Homonculus îşi putea face din nou apariţia. II zării din 
nou la capătul liniei luminoase a lămpii. Vocea lui profundă şi 
gravă răsună în creierul meu ca într-o sală boltită: 


- Mă vezi?! 
- Da... răspunsei cu acum cu un gând sfios, dârdâit. Ce... 
doreşti?... 


- să mă aliez cu tine! 

Din toate simţurile, instinctele şi sentimentele mele 
izbucniră unde vii de respingere, dar vocea poruncitoare a lui 
Homonculus opri năvala lor: 

- Aşteaptă! Prostule! Crezi că poţi dobândi Prima Materia cu 
sânge şi cu fecale?! Tu singur n-ai s-o descoperi niciodată!... 
Numai cu Homonculus! 

Puntea dintre noi se făurise. Focusul întregii mele fiinţe era 
această problemă. Orice altceva rămânea de o parte; dispărură 
teama, prudenţa, semnalele de alarmă ale repulsiei, singure 
cuvintele magice ardeau între noi cu o lumină cristalină 
orbitoare: 

- Prima Materia! 

Primul pas. Baza pe care se construieşte Templul Cosmic al 
transmutaţiei. Leagănul Marelui Magisteriu. 

Sfântul uter matern în care eliberarea mea poate căpăta 
viaţă. 

De data aceasta legătura ne-a fost zădărnicită de emoția 
mea trezită, de dorinţa mea prea avidă. Alergam cu frenezie 
după marea fiinţă a cărei vedere îmbrăţişează un orizont mai 
larg şi care posedă ştiinţa, în timp ce cu bâjbâiam doar ca orice 
vierme uman. El voia să mă ajute. Mi-a oferit alianţa. Eram 
alesul lui. Că alianţa îşi are preţul ei? Nu contează. Voi plăti! 

Cu cât o doream mai mult, cu cât aşteptam mai nerăbdător 
o nouă întâlnire, cu atât mai puţin reuşeam s-o realizez. 
Începusem să bănuiesc că întâlnirea cu Homonculus se poate 
face numai într-o stare de calm răcoros, în care sentimentele, 
pulsiunile, forţele fizice sunt în repaos, îşi întrerup activitatea. 
Încercai să readuc acea stare de reverie în care îl văzusem 
pentru prima oară. Dar gândurile mele zbuciumate, împrăştiate, 
sentimentele mele cu suita lor isterică îmi atacară intenţia ca o 


haită de fiare înfuriate. Nu eram în stare să creez un spaţiu de 
vid lăuntric decât eventual pentru scurte momente. După multe 
strădanii, am reuşit să-l mai văd pe Homonculus pentru câteva 
clipe şi din cuvintele sale disparate am reconstituit sfaturile care 
mă ajutau ca, după preocupări grele, de luni întregi, să pot 
permanentiza comunicarea cu el. 

A trebuit să învăţ un anume mod de a respira şi de a şedea, 
mai târziu foloseam şi ierburi aromatice, adunate după reţeta lui 
Homonculus. Cred că el însuşi făcea eforturi şi exerciţii; cu 
ocazia acestor întâlniri el mă întâmpina cam la jumătatea 
drumului, căci după ce legătura dintre noi se întrerupse, n-am 
mai reuşit să obţin clauzura care excludea din jurul nostru 
vuietul neliniştit al lumii fizice şi astrale. 

x 

Trecu aproape un an întreg până ce comunicarea dintre noi 
deveni permanentă. 

Întâlnirile noastre tainice se petreceau de preferință în 
ceasurile liniştite cu lumini de opaiţ ale nopţii. Aceste seanse 
infernale porniseră în lumea gândurilor mele un ciudat proces 
de fermentație, aruncându-mi din nou existenţa în afara portului 
liniştit în care trăisem. 

Homonculus avea asupra gândirii mele efectul unei pietre 
de şlefuit ce ascute o lamă. De la el am învăţat, pe lângă multe 
cunoştinţe parţiale, metoda speculaţiei abstracte ce pătrunde 
din strat în strat până la nucleul lucrurilor şi mirajul întrebărilor 
nimicitoare care neagă şi ucid totul, fără ca să-şi găsească un 
punct de echilibru undeva, în ceva. Homonculus nu-l nega pe 
Dumnezeu, ci dovedea că El nu există; la fel cum susţinea, prin 
argumente frapante, că viaţa veşnică ar fi o ficţiune. Şirul 
speculațiilor sale era de neatacat, nu prezenta nici cea mai mică 
fisură; doar atât că el însuşi trăia în afara unui corp de milenii 
întregi, cu o conştiinţă neîntreruptă, în fundătura unei teorii 
perfecte şi totuşi total eronate, negată în mod mistic prin 
realitate. Duelurile noastre verbale erau nespus de stranii, deşi 
nu durau niciodată prea mult. Cu mecanismul său ideatic uriaş, 
care măcina în gol, îmi zdrobea argumentele, precum un leu 
înfometat un şoricel rătăcit prin cuşca lui. Crezusem mereu că 
vanitatea e o pasiune fierbinte, un simţământ astral care 
biciuieşte şi ucide. Dar în persoana lui Homonculus am cunoscut 
o formă a ei mult mai incredibilă: o mumie magică a vanităţii 


care fusese îmbălsămată pentru milenii împreună cu el şi 
bântuia cu figura ei uscată, dar rezistentă în intelectul lui magic. 
Acest monstru ideatic dorea să se manifeste. Dorea să-şi 
demonstreze performanţele înspăimântătoare şi nu accepta să 
rămână ascunsă. Homonculus nu tolera să nu fie pomenit sau ca 
activitatea lui să-mi fie atribuită mie. Eram obligat să vorbesc 
despre el. Îmi cerea imperios să fac referiri la fiinţa lui. Altfel eu 
nu-aş fi scos un cuvânt despre el. Mă miram, văzând imensa, 
mohorâta satisfacţie ce-l umfla când declanşa fascinația şi 
uimirea unor prostănaci. 

- Îi dispreţuiesc, îmi comunica el prin radiaţii. Dar am 
dreptul să fiu admirat de ei, aşa cum unui rege se cuvin dările, 
deşi relaţia între suveran şi supus e ceva total nesemnificativ şi 
mărunt, în comparaţie cu relaţia dintre mine şi ei! 

Conform teoriei sale, universul ar fi fost un trup stupid, 
greoi, pieritor, al cărui creier nu avea habar de celulele captive 
din corpul său, la fel ca şi creierul oricărui măgar terestru; 
diferenţa consta doar în faptul că viaţa universului este supusă 
altei măsuri temporale decât cea cunoscută de om. Acest titan 
neştiutor şi orb trebuia ucis pentru ca din închisoarea de 
trilioane de ani, consumaţi lent, şobolanii care sufereau să poată 
fi eliberaţi şi lăsaţi să se retragă în pacea neantului întunecat. 
Eliberatorul era  Homonculus. Mântuitorul Morții Veşnice. 
Pumnalul ucigaş ar fi fost transmutaţia. Magul alb, în posesia 
Marelui Magisteriu continua să zămislească viaţa, căci în trupul 
gigantic el se transformase într-o celulă mai subtilă - o celulă 
cerebrală - şi prin sine însuşi înălţase la rang de Dumnezeu 
centrul căruia îi dădea viaţă şi care se manifesta prin El. Insă 
puterea aflată pe mâna lui Homonculus va deschide artera 
principală, prin care sângele Macrocosmosului, neîndurător şi 
stupid se va revărsa. Titanul va muri. Mişcarea se va opri. 
Materia se va descompune şi, împreună cu ea, şi ficţiunea 
spiritului, emanaţie a materiei, rafinată până la starea de esenţă 
invizibilă. 

x 

Nimeni nu cunoştea mai bine decât el structura şi 
compoziţia lucrurilor; el era un adevărat anatomo-patolog, 
numai că diseca ceva mult mai subtil, până în profunzimile 
aproape nemăsurabile ale reducţiei. El despuia viaţa, începând 
cu funcţionarea corpului uman, tainele chimismului său, 


începând cu glandele endocrine până la circulaţia sanguină, 
începând cu genele până la structura de vibrații, sensibilă şi 
genială, a corpului astral; şi mi-a deschis nişte orizonturi atunci, 
în 1633, de care medicina noastră actuală nu are nici acum 
habar. 

Atunci când, în speculaţiile sale, a priceput că pentru 
săvârşirea marii acţiuni el trebuia să fie prezent pe toate cele 
trei planuri, începu o serie de experimente de Sisif, prin 
creierele câtorva alchimişti, pentru obţinerea omului artificial. 
Experiențele au eşuat, din cauza „filtrului impur şi de proastă 
calitate al acestor creiere”, zicea el; acestea deformaseră 
directivele sale. Apoi renunţă definitiv la această idee căci, prin 
mine, se oferea o soluţie mai simplă. Organismul meu era 
pregătit pe cele trei planuri, nu rămânea decât să se mute el 
acolo cu geniul său propriu, prin poarta pe care o deschisesem 
către cealaltă lume cu păcatul meu mistic. Între noi doi nu 
exista nici un zid. Îl vedeam, şi, cu ajutorul metodei elaborată în 
comun, reuşeam să menţinem o comunicare permanentă 
directă între noi. 

Pentru a pune bazele lucrării, era nevoie, după părerea sa, 
ca eu să mai fiu „ajustat”. El trebuia „să facă ordine” în creierul 
meu. Să elimine noţiunile neclare, impure şi să dea intelectului 
meu calităţile unei lame de cuţit perfect ascuţite şi imparabile. 
Convorbirile noastre în contradictoriu urmăreau acest scop. 
Dereticarea fu eficientă şi începu să influenţeze viaţa mea din 
timpul zilei. Scepticismul destructiv ce mi-a fost inoculat şi prin 
care el dărâmase în capul meu edificiul de ipsos metafizic 
construit din sentimente neelucidate, din delicateţe şi timiditate, 
mă făcu îngâmfat, nerăbdător şi provocator. Nu mai putea fi 
vorba de toleranţă faţă de dogmatismul blajin al Mariei Dora. O 
contraziceam şi o ironizam. Fra Niccolo, blândul şi mărginitul 
călugăraş începu de-a dreptul să se teamă de mine. Întrebările 
mele cu privire la Dumnezeu, la creaţie, la păcat, la decădere, la 
liberul arbitru nu erau decât umbre ale întrebărilor lui 
Homonculus, totuşi îl făcură să transpire, apoi, după câteva 
argumente jalnice, abia bâiguite, el izbucni în strigătul „Apage 
Satanas!“ - şi începu să-şi facă cruci. Aceleaşi întrebări au fost 
reluate apoi de materialismul antireligios din secolul al XIX-lea, 
ai cărui reprezentanţi credeau cu aceeaşi mândrie turmentată 
că reuşiseră să reteze toate capetele „hidrei metafizice”, lucru 


despre care eram şi eu convins pe atunci. Fără îndoială, 
comportarea mea a fost lipsită de prevedere, dar eram subjugat 
de febra convingerilor mele. Această stare se instalează 
întotdeauna, în fiecare om atunci când este incendiat de un crez 
nou. Astăzi este evident că ateismul şi materialismul sunt tot 
nişte credinţe pasionate şi dogmatice ca şi opusul lor. 

x 


Transformarea mea era gata s-o bage în boală pe biata 
Maria Dora. Când Fra Niccolo îi spuse că nici pentru tot aurul din 
lume nu va mai accepta să-mi dea lecţii, ea mă rugă în lacrimi 
să revin la sentimente mai bune. Comportarea mea nu numai 
că-mi punea în pericol mântuirea sufletului, dar îmi primejduia şi 
integritatea corporală. In oraş circula vestea că-mi vândusem 
sufletul diavolului şi că târgul fusese mijlocit de mama mea 
defunctă care era vrăjitoare. Era evident că pactul îmi impunea 
să mă opun cu orice ocazie învățăturilor bisericii, să-i tulbur pe 
cei evlavioşi şi să abat cât mai mulţi miei din calea cea dreaptă. 
Această intenţie a mea era dovedită de întrebările de o satanică 
viclenie pe care le puneam şi care trebuie să fi fost născocite 
chiar în iad, altfel omul cu credinţă în Dumnezeu ar putea găsi 
răspunsul la ele. Singur diavolul era în stare să pregătească 
asemenea laţuri porumbeilor blajini ai Domnului. 

Ştiam că această argumentaţie injurioasă, prostească şi 
josnică pornea şi se răspândea prin Milano în mare parte din 
mănăstirea San Marco şi conţinea primejdii serioase. Aş fi şters- 
o din loc cu dragă inimă, dar Homonculus îmi cerea să rămân, 
căci oricum peste puţin timp ar fi sosit vremea plecării. Atelierul 
tatălui meu era slab utilat şi sărăcăcios pentru desfăşurarea 
marelui eveniment, iar studiile mele erau încă incomplete. Nu 
trebuia să mă îngrijesc de bani sau de relaţii. Homonculus 
cunoştea manivele care porneau mecanismul prostiei şi 
credulităţii omeneşti. 

x 

Evenimentele au luat totuşi un curs care m-a silit să plec 
mai curând decât ar fi vrut Homonculus. Procesul fu pornit de 
Maria Dora, care, în îngrijorarea ei plină de iubire, aşa cum se 
întâmpla de obicei în jurul ei, îi cauzase iarăşi neplăceri celui pe 
care ar fi vrut să-l salveze. Este neîndoios de pildă că, pe lângă 
Fra Niccolo, jignit în sentimentele sale religioase şi poate chiar şi 
mai mult în orgoliul său, Maria Dora însăşi era cea care plânsese 


pe umerii tuturor vecinelor din cauza ereziei mele, povestind 
despre ea unor babe, unor călugăriţe cu feţe ciupite de vărsat şi 
unor popi scandalizaţi. N-a durat prea mult până ce sentinţa a 
fost pronunţată: trebuie să fiu supus exorcizării! 

Exorcizarea se face în cadrul unui ritual măreț şi solemn. 
Poporul se înghesuie cu sfântă teamă şi curiozitate în jurul 
specialistului salarizat al raiului şi iadului, care cădelniţează, 
împrăştie picături de aghiazmă şi, cu sabia de foc a unor cuvinte 
sacre, duce lupta victorioasă împotriva celui rău. 

Insă diavolul meu se dovedi încăpățânat şi reticent. 
Aghiazma nu l-a făcut nici măcar să tresară, iar cădelniţa i-a 
provocat doar un strănut iritat. Femeile care se înghesuiau una 
în alta cu evlavioasă îngrozire, obrazul de maimuţoi întunecat şi 
prefăcut al lui Fra Niccolo, faţa Mariei Dora, devenită o 
umflătură roşie de atâta plâns şi prezenţa unui copil desculţ şi 
murdar, care cine ştie cum ajunsese acolo şi care-şi scobea 
nasul în tot cursul ritualului - avură asupra mea un efect hilar şi 
în acelaşi timp mă revoltau. Ei pătrunseră pe neaşteptate în 
atelierul liniştit. Imi smulseră din mână cartea lui Trismosin: 
„Aureum Vellus“, au cădelniţat-o repede şi au stropit-o cu 
aghiazmă, neascunzându-şi repulsia, de parcă ar fi avut în faţă 
un şobolan mort, apoi mă stropiră şi pe mine, dar fără rezultat. 
Diavolul meu nu se mişca din loc. Mai mult, începu să râdă şi să 
ironizeze înciudat, dar şi vesel, de parcă l-ar fi gâdilat cineva; se 
luă la harţă cu ei, mai viclean şi mai vioi decât oricând, şi sfârşi 
prin a goni din odaie toată şleahta. 

Am avut noroc să scap doar cu exilul. Ce-i drept, pentru că 
până să pună ei mâna pe mine, eu mă şi aflam departe de 
oraşul meu natal. 

In ultimele ceasuri petrecute în bătrâna casă îndrăgită a 
ieşit în vileag că eram legat de acest loc prin mult mai multe fire 
decât o crezusem în starea mea - spirituală febrilă de atunci. 
Figura blândă a mamei, îmbrăcată în albastru, trecea din odaie 
în odaie. In porii pereţilor se păstraseră şuşotelile de odinioară, 
iar mobila cu luciu adormit din sufragerie reînvia curburile unor 
trupuri dispărute. In clipele cu gust de moarte ale bunului- 
rămas, multe amintiri transfigurate în prezent stăteau incerte în 
faţa uşii şi mi se părea că ar fi ajuns să spun o vorbă ca tatăl 
meu, cu privirea lui distrată, să intre şontăcăind şi ţinând între 
degetele îngălbenite de sulf o ulcică de lut cu o aromă 


puternică. Cuverturile din paturi se bombau de parcă sub ele 
cineva ar fi stat culcat. Strigătele din timpul naşterii 
însângerate, mişcările speriate, aburii bolnavi şi curenţii de aer 
şuierători bântuiau totul în jurul meu umplându-mă de 
singurătate, doliu şi de nostalgie tandră. Obiectele îmi vorbeau 
şi mă atingeau pentru că le dădeam viaţă prin sentimentele 
puternice şi gândurile acumulate de-a lungul multor ani. 
Chiparosul prăfuit şi dens, oglindit în apa micului bazin îmi 
comunica prin contururile sale largi nişte lucruri inexprimabile. 
Nervurile dalelor albe şi negre, sunetul cu ecou al paşilor mei, 
florile decolorate de soare din modelul perdelelor, picturile 
înnegrite de timp, parfumul din dulapurile de haine mă dureau 
fiecare cu durerile lor, de parcă ar fi fost părţi ale trupului meu, 
legate de mine prin trasee nervoase. 

Eram în 1636. 

Se însera când am părăsit casa, îmbrăcat cu o pelerină 
neagră, purtându-mi în mână micul bagaj, petrecut de plânsul 
reţinut al Mariei Dora şi de propriile mele sentimente pustii. 
Multă vreme n-am avut curajul să privesc înapoi. Ţintuiam cu 
ochii frunzele moarte, ude, care goneau, purtate de vânt, pe sub 
paşii mei. Sufla un vânt de octombrie, nervos, ca de fată 
bătrână, încreţind mărunt suprafaţa băltoacelor lăsate de ploaia 
căzută după-amiaza. Apa canalului era furioasă şi răspândea 
duhori de putrefacție. 

O clipă m-am gândit să vizitez mormântul părinţilor mei la 
cimitir, dar renunţai pe loc: la ce bun? Ei nu erau acolo. 
Mormintele acelea erau goale. In ele se destrămau nişte 
deghizări trupeşti lepădate, simple ruine ca şi bătrâna casă de 
pe lângă canalul Catarana. Apoi mă oprii pe Vialle Colii, Calea 
Colinelor şi privii înapoi spre casă. Ea se înălța pe fundalul unui 
cer întunecat cu ferestrele stinse. Era bătrână şi părăsită pentru 
totdeauna. Izbucnii în lacrimi. Certitudinea că fără mama sunt 
pierdut mă cuprinse cu asemenea forţă încât o chemai pe nume, 
strigând. 

x 

Am petrecut anii următori ai exilului în peregrinări fără rost 
printr-o bună parte a Europei. A fost o perioadă aventuroasă, 
tulbure, cu mozaicuri hazlii sau triste, când am muncit prea 
puţin cu adevărat şi am acumulat puţine cunoştinţe, cu toate că, 
prin complicitatea lui Homonculus îmi câştigam o faimă 


oarecare ca alchimist, maestru vrăjitor şi doctor minune, fără să 
fi fost ajuns din urmă de consecinţele amare ale acestui fel de 
nimb. Când locul mi se încingea pe sub tălpi, Homonculus îmi 
făcea semn de plecare şi eu o luam din loc, pe jos, cu caleaşca 
trasă de un cal sau chiar de patru cai, cu harnaşament scump, 
ornamentat, după cât de darnică era victima pe care o 
jecmănisem. Homonculus era într-adevăr foarte priceput în 
fabricarea aurului, dar chiar şi el îl transmuta deocamdată tot 
numai din prostia omenească. 

Nici modul în care îi convingeam chiar şi pe cei cinici şi pe 
cei ce se îndoiau nu era pură escrocherie, ci se baza pe 
cunoaşterea precisă a logicii evenimentelor, pe cercetarea 
minuțioasă a interacțiunilor ascunse şi a legilor naturii. Aceste 
capacităţi nu le aveam desigur eu, ci Homonculus. El prevedea 
mersul fenomenelor meteorologice şi mă punea să folosesc 
ştiinţa lui sub formă de ameninţări, ştia când vor avea loc 
inundaţii, cutremure, ba chiar şi tensiuni politice şi războaie. 
Epidemiile şi molimele printre animale se iveau şi ele la datele 
prezise de Homonculus, ca şi vindecarea sau înrăutățirea stării 
bolnavilor. Punea diagnoze fără greş. Nu se înşela niciodată în 
ceea ce priveşte data morţii cuiva. Precum am spus-o, el era 
foarte mândru de performanţele sale în felul lui abstract, 
fantomatic, dar nu răbda ca eu să creez în jurul lor un mit: 
„Toate acestea sunt cunoştinţe, deducţii, capacităţi dobândite, 
acumulate prin observaţii milenare. Am reuşit să surprind chiar 
şi cele mai ascunse calităţi ale materiei, şi anume nu cercetând- 
o pe specialităţi, ci pornind de la sinteza Macrocosmosului ca un 
tot unitar. De pildă ştiu că dacă în Soare apar pete, celulele 
piticilor tereştri vor prezenta o anumită reacţie, aşa cum un 
medic care se respectă trebuie să ştie că proasta funcţionare a 
rinichilor provoacă umflături la picioare”. 

x 

Homonculus avea perfectă dreptate în tot ce se referea la 
lumea fizică, ba chiar şi la componentele şi funcţionarea celor 
mai subtile materii, el greşea totuşi fundamental în ceea ce 
priveşte esenţa. Zadarnic erau exacte toate calculele făcute de 
el. Matematica îi dădea dreptate, Viaţa mistică însă nu. 

Dar despre acestea voi vorbi mai încolo. 


Bărbata 


Mi se deschise, în sfârşit, prilejul unor şederi mai 
îndelungate şi al unor experimente mai temeinice, mai 
interesante, la Hasenburg, sub protecţia Cristinei, regina 
Suediei. 

Despre această ciudată femeie-bărbat s-a scris foarte mult 
şi de atunci încoace. A fost prezentată ca o figură romanţioasă, 
tragică, genială, dementă, bolnavă, depravată şi sfântă. De fapt 
nu era nici una din toate acestea, dar avea câte puţin din 
fiecare. 

Era, fără îndoială, bărbat. Căzuse prizonier într-un trup 
feminin prin curiozitatea lui avidă, inteligentă şi perversă. Adora 
cu atâta pasiune femeia încât a dorit să se unească cu ea; nu 
doar în inconştienţa scurtă a voluptăţii, ei îndelung, cercetând 
taina specifică a nervilor, creierului, intuiţiilor ei, ale sângelui şi 
cărnii ei, observând organismul feminin dinspre înăuntru. Voia 
să treacă prin dispoziţiile ei, prin visurile despre care ea nu 
vorbea, prin mişelia ei şi bunătatea ei exaltată, aşa cum un 
bărbat nu poate cunoaşte femeia chiar dacă era rupt din uterul 
mamei sale, supsese sânii doicii şi înlănţuise corpul iubitei, 
pătrunzând în poala ei. Celălalt pol rămânea totuşi o planetă 
necunoscută, la o distanţă de ani-lumină. 

Din această dualitate venea natura ei ciudată, neînţeleasă 
din exterior. Lumea instinctelor sale născută din legile specifice 
ale psihicului masculin şi trupului feminin era prezentă în ea în 
acelaşi timp, într-o luptă continuă şi cu perioade de dominare 
alternante. In chip de bărbat, era chibzuit, dornic de cunoştinţe, 
îndrăgostit de cărţi, ascet sceptic, uneori autoflagelant, alteori 
poet subtil, amorez galant, adesea partener voios de 
chiolhanuri, sau  degustător pasionat al mâncărurilor 
condimentate şi al farmecelor feminine răscoapte. Ca femeie, 
era exaltată şi capricioasă, alteori bisericoasă, tăcută şi dedată 
rugăciunii, de cele mai multe ori însă isterică şi imprevizibilă, 
cochetă, nemiloasă, o femelă de rând care ceda fără îngrădire 
oricărei pulsiuni ce irupea din trupul, din nervii, din unduirile 
simţămintelor sale. Cei din jurul ei se aflau într-o situaţie 
nemaipomenit de grea. Nimeni nu putea să prevadă care dintre 
toate aceste fiinţe se va ivi în clipa următoare. Ceea ce 
construise una, cealaltă distrugea. Ceea ce era pe placul uneia, 


cealaltă detesta. Ceea ce una ascunsese cu pudoare, era dat în 
vileag cu mândrie de cealaltă. N-am văzut o dualitate mai 
tragică - şi o cădere mai certă decât căderea reginei Cristina. 

Dorea puterea cu cea mai slabă dintre naturile ei, cu cea 
instinctuală şi feminină. Pentru bărbatul din ea, puterea şi 
răspunderea însemnau o corvoadă. Se simţea sugrumat de ea. 
Bărbatul era un răsculat şi cerea libertate. Chiar şi aurul îl voia 
femeia cea moale, superstiţioasă şi vanitoasă, pentru a-şi 
cimenta dominaţia. 

Cristina voia aur, Homonculus şi cu mine voiam un atelier 
bine dotat, o bibliotecă uriaşă şi posibilitatea de a munci 
nederanjaţi. Astfel, Hasenburg deveni pentru multă vreme scena 
palpitantă a experimentelor noastre. Regina s-a luptat mult 
pentru a ne crea condiţii de muncă netulburate. Curtenii săi care 
îşi temeau poziţiile, cei pizmaşi şi unii poate sincer binevoitori o 
sfătuiau pe bună dreptate să nu se lase influenţată de mine. 
Insă Cristina, ca şi mine de altfel, am fost cuceriţi de febra bine 
cunoscută de toţi cercetătorii care deschid un drum într-un 
domeniu virgin. Ea era ademenită de aur, însă se aprindea 
adesea faţă de laturile interesante ale experimentelor. 

Eu, unul, mă luptam în interesul mântuirii mele şi pentru 
ideea fixă a lui Homonculus. Aurul mă lăsa rece. 

Am petrecut multe după-amiezi, seri şi nopţi împreună în 
sala imensă, pavată cu dale colorate, de pe tavanul căreia 
atârnau lămpi cu spirt costisitoare, răspândind o puternică 
lumină peste creuzetul din lut ars, ceaunul pentru apă, 
recipientele pentru pământ, malaxoarele, vătraiele pentru 
jăratec, recipientele pentru acizi, oalele pline cu pilitură de fier 
sau cinabru, alambicurile, suflantele, zăcând de-a valma pe 
masa lată din scânduri geluite şi pe stelajele din jur. 

Lucram cu mai multe cuptoare deodată, dintre cele ce se 
numeau „cu foc continuu” şi nu foloseam focuri puternice, ci 
căldură constantă, uniformă. Utilizam şi balega despre care (de 
la Valentinus încoace) se afirma că nu mai e de actualitate, 
pentru dezvoltarea căldurii rezultată din procesul de 
descompunere. 

In creuzetele cuptoarelor largi, cu capace de fontă, clădite 
din cărămidă roşie, compoziţia de sare de bucătărie, sulf şi 
mercur, epurate prin procedee complicate, strecurate, rafinate 


şi încorporate într-o masă de pământ virgin, se odihnea ca un 
făt în uterul matern. 

Creuzetul era înconjurat de bălegar de vacă, menţinut la o 
umiditate constantă şi dedesubt printr-un perete de cărămizi 
perforate, către „embrion” urca strecurată căldura unui focar 
din jăratec de mangal; aşa cum căldura soarelui pătrunde până 
la bobul de grâu strecurată de stratul de pământ. 

In fiecare cuptor şi în fiecare creuzet odihnea câte un 
material pregătit prin alte şi alte procedee, cu compoziţii diferite 
şi menţinut la altă temperatură, aşteptând să se nască după 
treisprezece luni. 

Regina se dovedi un ucenic admirabil de impersonal şi 
tenace. Voia să participe la toate operaţiile, până şi la munca 
fizică, ridicând ciubere şi mânuind foalele. li făcea plăcere să-şi 
simtă forţa muşchilor şi îndemânarea pe care o dovedea, dar, în 
acelaşi timp, misterul cuptoarelor, al acestor „mame 
însărcinate” îi trezea o emoție aproape tandră, feminină, de 
parcă ea însăşi ar fi fost însărcinată cu un copil regal. Desigur, 
nu putea să vadă şi să afle decât atât cât îi părea util lui 
Homonculus, operaţiunile grosiere, care se petreceau pe plan 
fizic. Nu putea şti însă nimic de importanţa momentului când 
trebuia să aibă loc concepţia sub influenţele cosmice potrivite, 
sub anumite constelații. 

Nu bănuia care era legătura între modul meu de viaţă 
ascetic, cu regim alimentar compus numai din vegetale şi 
operaţiune şi nu ştia nici de praxisurile mele de concentrare pe 
care le făceam în zori, în singurătatea camerei mele, sub 
conducerea lui Homonculus. Spiritul ei neliniştit intuise ceva din 
faptul că păstrez secrete faţă de ea, căci nu contenea cu 
întrebările. Răspunsurile mele n-o mulţumeau niciodată pe 
deplin, totuşi, se supunea disciplinată regulilor pe care le-am 
stabilit pentru participarea ei la experimente. 

x 


Câte speranţe porneau cu fiecare concepţie! Şi ce căldură a 
emoţiei se acumula timp de treisprezece luni în jurul trupului 
roşu al cuptoarelor! Numai nenumăratele treburi mărunte din 
atelier, îngrijirea focului, a bălegarului, a suflantelor, îngrijirile ca 
de doică îndulceau emoţiile sufocante ale săptămânilor şi lunilor 
care abia înaintau. 

După concepţie, se lasă liniştea şi inerția. 


Flăcările de spirt, foarte scumpe şi greu manevrabile se 
sting... 

De deschizătura boltită, largă a ferestrei se lipeşte mătasea 
întunecată a cerului înstelat. Căldura care vine dinspre cuptoare 
se luptă cu răcoarea melancolică a Nordului şi pe scena ferestrei 
boltite apare Luna nouă. Incepe să crească. Se întregeşte în 
Lună plină, regină a lichidelor tulburătoare a nervilor, apoi scade 
lent. 

A trecut o lună. 

x 

În timpul experimentelor serioase, mari, mă molipsisem şi 
eu de încrederea lui Homonculus. Mi se părea imposibil ca într- 
unul din creuzete să nu se nască „copilul divin“, cum era cert 
că, după iarnă urmează primăvara. Homonculus calculase totul. 
El înconjură datele cu strategia lentă şi temeinică a vânătorului 
şi, aplicând principiul excluderii, îngustase aria posibilităţilor pe 
care le-a stabilit în număr de patru variante, iar acestea 
fermentau şi se modelau în cele patru cuptoare. Careva din ele 
era cea adevărată. Careva din ele era soluţia. 

x 

Deschiderea primului creuzet nu ne-a adus nici o 
dezamăgire. De ce să fi fost ascuns tocmai în primul? 

După patru luni şi două zile, sterilitatea celui de-al doilea 
creuzet îmi provocă deja o strângere de inimă. Homonculus era 
neclintit. 

- În întregul univers nu există nici un argument care să mă 
contrazică - radia el către mine cu certitudine mohorâtă. După 
patru sau opt luni ne vom atinge țelul. 

Nu era nici un argument în întregul univers care să-l fi 
contrazis pe Homonculus, dar transmutaţia nu se realiza, 
componentele nu se uneau şi nu se modelau aşa cum o făceau 
în cuptorul magic al naturii, clipă de clipă, fără nici un efort, ci 
rămâneau diferenţiate cu obstinaţie. Universul părea să nu fie 
construit doar prin teze, antiteze şi sinteze, nu doar din fapte 
cauzale, ci şi din altceva de care noi nu ţinusem seama. 

Deocamdată însă, pe lângă amărăciunea decepţiilor 
suferite, totuşi nu putea fi vorba decât de o eroare, de un lucru 
pe care încă nu-l ştiam, dar pe care îl vom afla, căci îl vom căuta 
cu analize şi mai tenace şi mai penetrante, cu răbdare şi curaj. 
Nu poate lipsi decât o singură nuanţă, ceva nespus de mic şi 


totuşi înfiorător de important, ca de pildă un arc abia vizibil. 
Pierduserăm douăzeci şi patru de luni. Nu-i nimic! O luăm de la 
capăt. 

Şi o luam de la capăt. 

Experimentele costau, desigur, bani. Mulţi bani. lar eşecul 
nu era însoţit de răbdare. Regina Cristina, dacă luăm în 
consideraţie crizele lăuntrice şi exterioare ce o mistuiau, 
rezistase destul de mult. În jurul ei foiau acuzatorii şi detractorii, 
intriganţii, duşmanii pe faţă şi cei ascunşi, cu care forţa sa virilă 
se lua la trântă, dar de care natura ei feminină se speriase şi 
începu să-i mituiască cu daruri consistente, nu prea chibzuite, 
pe cei duşmănoşi. Suveranul neclintit şi chibzuit nu o ajungea 
din urmă pe femeia zănatecă. Şi, cu toate că în jurul ei aveau 
loc războaie victorioase, iar ţara se îmbogăţise prin anexarea 
unor teritorii mănoase şi tezaurul încasase despăgubiri de război 
consistente, aurul totuşi nu era decât un oaspete trecător în 
lada reginei. Pentru orice necaz, pentru dezechilibrul financiar 
care ameninţa, se găsea întotdeauna un ţap ispăşitor, rău 
famatul Burrhus, cu diavolul său captiv. 

Sfatul ţării cerea de urgenţă să se ia o atitudine decisivă şi, 
ca revendicarea să ajungă la regină, se folosi de materia primă 
modelabilă a poporului: „Afară cu vrăjitorul!” cerea poporul 
răsculat. 

Lupta între Oxenstiema, popor şi regină dură ani de zile. 
Până la urmă, împotrivirea şi ura deveniră atât de sufocante, 
încât Homonculus consideră sosită vremea pentru plecare, altfel 
aş fi fost ameninţat de agresiune. 

Regina, cu toate că mă acuza în izbucnirile ei amare că am 
prădat-o şi am părăsit-o, se bucura, de fapt, că lupta din care nu 
vedea nici o ieşire, se va sfârşi. Ar fi vrut să înceteze de mult, 
dar nu ştia cum să dea îndărăt fără a-şi leza vanitatea. Îşi 
pierduse elanul. Creuzetele ne înşelară din nou. În nucleele lor 
nu se zămislea mântuirea, ci doar neîncrederea. La Hasenburg 
nici un proces nu pornise, n-am reuşit nici măcar să realizăm 
corpul negru din prima fază, aşa-numitul „caput corvi”. 

- Aerul Suediei răceşte şi dezarmează. E plin de oprelişti şi 
radiaţii antiastrale, îşi comunică convingerea sa sugestivă 
Homonculus. Plecăm în altă parte. Cercul se îngustează tot mai 
mult. Avem nevoie de condiţii perfecţionate. Vom încerca 
adăugând salpetru şi piatră acră. Vom aplica alt fel de 


sublimare. Nu vom renunţa nici la plăcuţele subţiri de aur 
purificate. Şi avem nevoie de un protector suficient de bogat şi 
de puternic, pentru a ne asigura o apărare deplină. Deci, de un 
bărbat în corp de bărbat. Este important să obţinem credinţa lui 
oarbă, supusă şi tenace, care să nu cedeze prin nerăbdare sau 
neîncredere, dacă rezultatele vor întârzia. 

Toate aceste condiţii le-am găsit în regele danez Frederic al 
III-lea. 


Prietenul regelui 


Solul era bine pregătit prin plecarea mea asemănătoare cu 
o fugă din curtea regală suedeză. Pentru danezii încurcaţi în 
nişte războaie veşnice cu Suedia, care luau întorsături tot mai 
nenorocoase în ultima vreme, chiar şi atât era de ajuns ca să mă 
primească. În Europa se vorbea de multă vreme despre relaţia 
mea cu Regina Cristina; relaţia simplă şi personală fu dotată cu 
un colorit bogat, gurile rele o umflaseră, adăugându-i 
presupuneri scandaloase şi inventând multe detalii murdare. In 
danezii învinşi - care în pactele de a Roeskielde şi de la 
Copenhaga fură nevoiţi să cedeze Suediei toate domeniile lor de 
dincolo de Sund - dospeau toate pornirile neputincioase ale 
celor rămaşi cu buzele umflate. Nu erau în stare să câştige, deci 
complotau, pregăteau intrigi şi acuzaţii şi forţa lor de acţiune se 
consuma într-o neputincioasă hârjoană lăuntrică. Ca semn 
specific al decăderii, ţara se destrăma în clici mai mari sau mai 
nesemnificative care se luptau între ele. Se creau societăţi 
secrete împotriva germanilor, ca urmare a pierderii Schleswig- 
ului. Trăiau permanent în incandescenţa urii împotriva 
suedezilor, în acelaşi timp însă, în chip de ciudată, specifică 
perversiune, nobilimea şi mai ales generaţia tânără, 
maimuţărea moda suedeză, trâmbiţa idei cosmopolite şi 
promova libertatea individuală supranaţională care, în acest caz, 
însemna să refuze orice sacrificiu pentru binele public, să-l 
ironizeze pe rege, dar să se şi autoironizeze; să-şi consume 
neliniştea lăuntrică prin chefuri nefireşti sau printr-o asceză fără 
rost şi  exagerări religioase, provocând  scandalizarea 
burghezimii şi a clerului. 

Această revoltă unitară duse în sfârşit la consens şi la 
fapte. Legea regală din 14 noiembrie 1665, „Lex regia” 


proclamă îndatorirea regelui nenorocos, sub domnia căruia 
imperiul danez se destrămase, de a urma prevederile religiei 
evanghelice, de a menţine unitatea ţării şi a face respectate 
legile; în rest el era dator să dea socoteală pentru faptele sale 
numai în faţa lui Dumnezeu. Consiliul imperial fu dizolvat. 
Sprijinitori ai monarhiei absolute au fost proclamate ierarhia 
birocratică dependentă de guvern şi armata demnă de 
încredere. 

lar monarhul absolut al monarhiei absolute era Frederic al 
III-lea. Care pentru faptele sale nu-i datora răspundere decât lui 
Dumnezeu. 

x 

De multe ori el îmi făcea impresia unui actor de ultimă 
calitate, dar cu protectori puternici care joacă un rol principal, 
spre marea supărare a tuturor şi a sa proprie, într-o dramă 
gravă, unde se  fâţâie într-o  costumaţie bogată, 
supradimensionată, transpiră, nu găseşte tonul potrivit şi nu 
crede în sine însuşi. Chiar şi un om de rând cu caracter incert 
suferă când se cer decizii prompte şi definitive. Frederic al Ill-lea 
trebuia să ia decizii tot mereu şi nu o putea face, căci el era 
paralizat de o mie de scrupule, chiar şi atunci când trebuia să-şi 
aleagă costumul pe care urma să-l îmbrace. Nu-i era de folos 
nici faptul că era influenţabil. În junii lui roiau consilieri, favoriţi, 
astronomi, filozofi itineranţi, escroci şi savanţi adevăraţi; el îi 
asculta pe toţi, dar nu se putea linişti cu nici unul dintre sfaturi. 
Avea un caracter nefericit, zbuciumat, în care îndoiala faţă de 
sine şi faţă de toate lucrurile se însoțea cu o ambiţie 
nemăsurată şi cu o sensibilitate maladivă. Era numai răni şi 
traume lăuntrice tăinuite, chiar şi în lipsa eşecurilor sale, iar 
umilirile în serie pe care le trăia îl făcuseră aproape maniac. se 
părea că fiecare cuvânt ascunde o aluzie ironică la adresa lui, 
orice surâs se părea o grimasă de dispreţ jignitor şi, pentru a 
preîntâmpina ironia, el era primul care o pronunţa. li băga în 
disperare pe cei din anturajul său prin faptul că tot timpul 
vorbea în locul altora. Pronunţa cu voce tare presupusele 
gânduri depreciative adresate lui. Protestele celor în cauză erau 
în mod natural exagerate sau bâlbâite şi încurcate, ceea ce îl 
făcea şi mai bănuitor. Avea o mie de ochi care fulgerau în o mie 
de direcţii. Combina păreri din semne mărunte, abia percepute. 
Uneori observaţiile lui erau uimitor de precise şi de clare. Astfel, 


el urmărea neîncetat armele care îl răneau la sânge pe el însuşi 
şi rănile acestea nu se vindecau niciodată. Prin privirea oricui el 
dorea să-şi contemple, scârbit şi îndurerat, propria figură 
monstruoasă, deformată, cu care se afla în acelaşi timp într-o 
luptă acerbă. În anturajul lui nu se găsea nici o fiinţă care să nu-i 
fi fost „datornică”. lar comunitatea, masa de oameni contopită 
în figura unui titan ceţos, urma să capete o revanşă de 
Cimborasso care va trebui să anuleze şi să schimbe dintr-o 
lovitură toate părerile depreciative. El voia desigur să fie cel mai 
puternic şi cel mai bogat dintre regi: cuceritorul, renumitul şi 
teribilul. Înspăimântător, mohorât şi violent. Un uriaş făuritor de 
istorie, pe care să-l cânte legendele. Frederic al Ill-lea nu voia 
doar aur, ci şi puterea Magului. Traumele şi eşecurile căpătate 
în ciocnirile sale cu realitatea îl îndepărtaseră treptat de 
pământ, către planul fanteziei. Este de înţeles că Homonculus îl 
alesese drept victimă şi protector, dar poate cel mai mult drept 
pacient, căci din unirea noastră nu am profitat singuri. Regele îşi 
construi prin noi un ţel. Viaţa lui, insuportabilă până atunci, se 
normaliză şi ceea ce nu-i reuşea înainte: el se încredea, spera şi 
îşi păstra credinţa acum, până la sfârşitul vieţii. 
x 


Toţi trei luam în serios ceea ce făceam. Nu voiam să ne 
înşelăm reciproc. l-am hărăzit multe ceasuri nepreţuite regelui, 
acestui biet nebun nefericit, atât de chinuit lăuntric, bucurii care 
l-au făcut să-şi uite starea lui dureroasă. Homonculus îi 
comunica mult mai multe din secretele sale decât reginei 
Cristina, ba, o dată, după pregătiri îndelungi, i-a permis să-l şi 
vadă. Experienţa trăită îl îmbolnăvi pe rege, dar convingerea lui 
fu totală. El se încredea orbeşte în noi şi în reuşita cauzei 
noastre. Cu mulţi ani mai târziu mi-am dat seama ce anume îl 
impresionase cu atâta forţă în fiinţa lui Homonculus. Într-un mod 
palid, molatec, ca o umbră, el însuşi semăna cu acesta. pe 
dinăuntru erau de acelaşi chip. Intelectul regelui urma aceeaşi 
spiră coborândă ca şi a lui Homonculus. Şi în el îndoiala pierdută 
în nihilism steril dezghioca totul, nega totul şi nu afirma nimic, 
jupuia lucrurile până la ultimul strat când acestea dispăreau 
definitiv din faţa lui. In acest mod măcinase regele totul în jurul 
său: prieteni, iubiri, legături de rudenie, devotamentul supuşilor. 
Le inocula propria lui otravă, reaua-credinţa bănuitoare, după 
care îi acuza pe cei deveniți sceptici: „Aşa eşti! Atâta valorezi!”. 


Până la urmă, „nu-i rămăsese din lume nimic altceva decât 
diavolul”, adică Homonculus. 
x 

Cea mai frapantă caracterizare a regelui o făcu un bătrân 
escroc cu obiceiuri impure, care îşi dăduse numele de 
Hyacinthus. Hyacinthus fusese declarat persona non grata în 
toate ţările mai importante din Europa. Cunoscuse pe dinăuntru 
cam o duzină de închisori, condamnat pentru furt, proxenetism, 
perversiuni sexuale diverse, colportarea de imagini pornografice 
şi calomnie, dar Frederic al Ill-lea, cu maliţiozitatea lui, 
îndreptată împotriva altora şi a propriei persoane, îi acordă azil, 
pentru că, Hyacinthus, folosind un limbaj neînchipuit de spurcat 
îi aducea bârfe despre slăbiciunile mai marilor Europei, despre 
secretele de alcov ale acestora, despre viaţa lor particulară şi 
era atât de putred în toată fiinţa lui, încât era ca o răscumpărare 
în ochii regelui. 

Hyacinthus se pretindea prezicător şi filozof. Aveam o 
bănuială că nu cunoştea bine nici măcar literele. Îşi purta 
operele „în cap, într-un singur exemplar”. Era un bărbat grăsun, 
cu pielea uleioasă şi murdară, de statură mijlocie, cu piept 
molatec, ca de femeie. Vorbea într-un ton de falset subţiratic. Pe 
craniul său turtit, strâmb zburătăcea un păr rar. Pe sub ochii 
galbeni, injectaţi cu roşu, se umflau pungi violacee, cauzate de 
o concupiscenţă dusă la extrem. Urma apoasă a mâinilor sale 
rămânea peste tot unde ajungea. Obrăznicia lui nu cunoştea 
margini, dar uneori mă şoca prin originalitate. 

Hyacinthus, fiind din instinct cunoscător de oameni îl 
ironiza pe faţă pe rege. Ştia că în acest mod se va situa 
deasupra celorlalţi curteni timoraţi şi plini de tact. Ştia că o 
poate face. In sufletul lui jalnic şi înfricoşător, regele le cerea 
acelaşi lucru şi celorlalţi supuşi, dar oamenii nu credeau că ar 
vrea cu adevărat să audă aşa ceva din gura lor, şi aveau şi ei 
dreptate. Regele ar fi dorit să-l convingă cineva că greşeşte, dar 
proceda ca un nebun gelos care o supune pe iubita-i adorată 
tuturor supliciilor, cerându-i să mărturisească numele rivalului 
său norocos, temându-se în taină că ca va vorbi. 

Hyacinthus vorbea şi regele îl ura cu disperare din acest 
motiv, păstrându-l la curte şi răsplătindu-l din plin după fiecare 
josnicie comisă. 


Hyacinthus răspândise despre rege că acesta nu mai sărută 
nici o femeie din cauză că prima închisese ochii în timpul 
sărutului, fiindu-i silă, a doua şi-i deschisese ca să vadă cât de 
dezgustător şi caraghios era, iar a treia îşi strânse genele din 
cauza ororii; dar toate trei au afirmat că sărutul le căzuse bine. 
Toate trei femeile îl iubiseră pe rege, dar acesta le-a tot supus 
întrebărilor zi şi noapte până ce, răpuse de oboseală, au afirmat 
tot ce voise el. După care regele începu să plângă şi să facă 
crize, le goni şi declară că şi-a pierdut pentru totdeauna 
încrederea în femei. 

Această mică poveste, Hyacinthus o debită şi în faţa 
regelui, care râse cu o voce dogită, forţată şi o făcea pe veselul 
cu mult zgomot. 

- Excelent! Foarte bine! De-aş şti măcar care dintre 
mironosiţe te-a plătit mai bine dintre cele trei ca să o aperi în 
faţa mea. Sau poate iei mită de la fiecare, proxenet bătrân ce 
eşti?! 

- Cam ăsta-i adevărul, maiestate! îl privi în faţă Hyacinthus. 

In sală se făcu linişte. Aerul se răcise şi părea umed din 
cauza atmosferei tensionate. Toată lumea le cunoştea pe 
doamnele despre care era vorba şi care, câte o perioadă mai 
scurtă sau mai lungă, se bucuraseră de atenţia galantă a 
regelui, dar au dispărut apoi în cimitirul elefanților, lipsit de 
ieşire la suprafaţă. 

- Departe de mine să scandalizez pe cineva dintre 
doamnele sau domnii de faţă, se întoarse el către societatea 
înmărmurită într-o tăcere ostilă care, de şocată ce era, nu 
recurse nici măcar la aparenţa unei discuţii murmurate. 

- Cele trei doamne despre care vorbeam sunt numai în 
aparenţă cele trei persoane cunoscute, continuă Hyacinthus 
netulburat. In realitate, ele sunt doar trei variante, trei deghizări 
ale preailustrului nostru domnitor... Da! Da! Veţi înţelege 
imediat la ce anume mă gândeam. Regele nostru milostiv, care 
nu e supus decât lui Dumnezeu, este asemănător unui spirit 
unic, măreț, care umple nu numai ţara sa întreagă ci, câte unul, 
pe toţi supuşii, toţi admiratorii, toate iubitele şi toţi prietenii. 
Prin ochii fiecăruia dintre oameni el se contemplă pe sine însuşi. 
In creierul fiecăruia el se gândeşte pe sine, iar noi, viermi orbi ce 
suntem, degeaba am afirma orice, el ne vede măruntaiele, se 
află înăuntrul nostru şi ne obligă spiritul să iasă la lumină; altfel 


cum ar putea fi posibil ca el să vorbească în locul nostru, să ne 
nege laudele, fidelitatea şi iubirea şi să exprime ceea ce 
gândeşte, simte şi vede el prin trupul, ochii şi sufletul nostru? 
Doamnele acelea îl iubiseră şi îl doriseră pe rege dar 
preamilostivul nostru stăpân, privindu-se prin ochii iubitelor 
sale, nu se iubea şi nu se dorea pe sine, căci regele are un 
singur rival primejdios, o singură amantă necredincioasă, un 
singur prieten trădător: el însuşi. Şi zadarnic aş nega că 
domnitorul nostru măreț, înţelept şi puternic nu este doar discul 
solar dătător de viaţă al bunăstării mele spirituale, dar şi cel al 
bunăstării materiale şi să-i dea Dumnezeu viaţă veşnică spre 
binele nostru al tuturor, îşi termină el uluitoarea tiradă în modul 
acesta onctuos. 
x 

Munca mergea lent, temeinic şi cu cheltuială multă, dar nu 
trebuia să ne temem că vom avea de suferit din cauza ei. 
Regele plătea totul cu generozitate. Noi devenirăm centrul vieţii 
lui. Homonculus îi arunca mereu câte o jucărie, ceva strălucitor, 
apt să-l distreze de-a lungul perioadelor nesfârşite prin care 
copiam lungile procese pe care le observasem în natură. 
Dormitorul său, cabinetul său de lucru erau pline de inscripţii cu 
litere mari, agresive, în care urlau propoziţii sugestive: 

„Nu te privi pe dinafară, ci priveşte dinăuntru înspre afară!“ 

„Părerea oamenilor este lipsită de valoare!“ 

„Cel care vrea să se înalțe deasupra tuturor, acela va fi 
singur, şi va fi fidel numai sieşi. 

Se va folosi de fiecare, 

Dar nu se va încrede în nimeni!“ 

Lozinci dintre acestea şi altele asemănătoare erau menite 
să-l întărească, aidoma unor fire de sârmă care refac 
integritatea unui ulcior spart, gata să se destrame. Regele 
petrecea ore întregi sub ochii noştri, încruntat, cu buzele 
strânse, cu pumnii încleştaţi pe rezemătoarele jilţului său; după 
aceea era atât de obosit, de parcă ar fi spart pietre. 

Adesea adormea în faţa lozincilor şi mă obliga apoi să-i 
tălmăcesc visul. În aceste vise era mereu urmărit, se ascundea 
pe sub bolta unor porticuri, alerga în sus pe scări în spirală 
interminabile, se agăța de interiorul unor hornuri pline de 
funingine, în timp ce sub el se făcea focul. Avea un singur vis 
plăcut, repetat, leagănul în care zăcea ca un prunc neputincios, 


pe jumătate adormit. Era legănat de o femeie cu haine 
întunecate, mirosind a lapte, cu pieptul generos, care se apleca 
uneori peste el şi îi potrivea plăpumioara căzută. 

Numai forţele făuritoare de destin puteau şti de ce-l 
făcuseră rege pe acest biet om slab şi mediocru. Sarcinile sale îi 
depăşeau capacităţile. Până când Homonculus şi cu mine nu am 
apărut în apropierea sa, el suferise nespus din cauza îndoielilor. 
Se afla pe calea cea mai directă către sminteală şi sinucidere. 
Noi i-am canalizat tensiunile, i-am redat parţial încrederea în 
sine, l-am narcotizat, dăruindu-i balsamul unei superiorităţi 
spirituale. El nu cunoscuse nicicând fericirea prin femei, prieteni, 
rude sau copii. S-a războit toată viaţa cu propriile sale 
sentimente de inferioritate. Numai noi doi am reuşit să-l facem 
fericit pentru câteva clipe, ceasuri, sau chiar săptămâni, cu câte 
o experienţă specială pe care i-o încredinţam, cu un studiu sau o 
lucrare manuală pe care „nimeni altul” n-ar fi putut s-o 
realizeze. Şi în timp ce se îndeletnicea cu acestea, el uita de 
sine însuşi, de rănile care-l acopereau şi se cufunda în nirvana 
impersonalităţii vindecătoare, eliberatoare. 

Homonculus a considerat nimerit ca atelierul unde lucram 
să fie situat la o distanţă considerabilă de palat, într-o casă 
înconjurată cu un zid înalt de patru metri, de lăţimea unui om 
culcat, într-o casă destul de incomodă. Însă am reuşit să-i dotăm 
pivnita şi parterul mai bine decât oricând, prin mărinimia 
regelui, care ne-a pus la dispoziţie o sumă imensă şi nenumărați 
lucrători. Pe baza experienţei noastre, în primii ani eu mă 
abţineam să mă arăt pe la palat, cu excepţia momentelor când 
regele mă chema sau când el era bolnav. Voiam să mă feresc de 
ochii scrutători, bănuitori, invidioşi şi plini de ură. Mai târziu, 
acest lucru a devenit tot mai greu, căci regele nu putea să stea 
fără mine şi mă amesteca tot mai mult în problemele-i 
cotidiene. 

x 

În primii trei ani ai şederii noastre acolo am trăit o viaţă 
plăcută şi izolată cu Homonculus, în mica noastră fortăreață, 
departe de palat şi de oraş. Numai regele avea intrare liberă la 
noi. De obicei, sosea către amurg cu caleaşca lui şi îşi lăsa suita 
în afara pereţilor, în ciuda oricăror rugăminţi şi opoziții. Din 
propriul său personal, alese pentru slujirea mea un cuplu de 


oameni bătrâni, care-şi vedeau de treabă cu figuri nepăsătoare, 
ca prin somn şi nu se vădeau curioşi nici cât pietrele din curte. 
Apartamentul meu fu instalat în odăile înalte, reci, pustii ale 
etajului; mobila regală, covoarele, argintăria şi tablourile 
întregeau această pompă cu tonalități întunecate şi nu 
îndulceau cu nimic atmosfera mohorâtă a apartamentului. 
Căminul în sine era cât o sală mai mică. Zadarnic ardea în el o 
stivă imensă de lemne cu flacără înaltă, căci vântul scotea 
căldura prin hornul mare, cu gâtlejul larg. De la ferestrele mele, 
care, prin graţie regală, au fost executate din sticlă de plumb 
costisitoare, încadrată în rame de fier forjat, vedeam un parc 
lăsat în paragină. Servitorii mei bătrâni nu se pricepeau la 
grădinărit, iar eu nu doream şi alţi ochi curioşi în jurul 
atelierului. Pe solul umed, iarba creştea verde-întunecată, 
bătrânii copaci cu trunchiuri zbârcite se aplecau deasupra unor 
alei năpădite de bălării. Pe atunci începusem să observ analogia 
dintre formele încremenite şi liniile mişcătoare, fluide ale lumii 
astrale. Am înţeles că aceste hieroglife sunt profund prezente şi 
în viaţa noastră fizică, numai că nu le putem citi înţelesul. În 
rămurişul copacilor, în trunchiul lor aplecat observam aceleaşi 
porniri, pasiuni, strigăte mute de implorare ca şi în zguduirile 
frenetice ale mediului meu astral, doar că acelea erau 
încremenite în mod misterios, aici pe pământ. Stăteau 
blestemate în subjugarea densă a existenţei fizice, în 
prizonieratul vrăjii timpului şi spaţiului, pentru ca apoi, după 
trecerea timpului lor, să-şi continue mişcarea învolburată. De 
atunci şi natura mută a planului fizic a devenit pentru mine 
zgomotoasă; de atunci înţeleg copacii. Există printre ei tineri 
răsculați, vajnici, sunt alţii care se bucură peste măsură şi înalţă 
ode către Soare într-o singură, nesfârşită exultare. Există pomi 
slabi, cu conştiinţa neclară, şovăitori, şi pomi cerşetori care-şi 
întind palmele-frunze după pomana luminii. Alţii sunt nişte 
intriganţi ascunși, întortocheaţi şi răuvoitori, sau boieri care se 
întind peste trupul altora, sau puritani încăpăţânaţi şi vanitoşi şi 
copaci materni, blânzi, ocrotitori. Există pustnici care şi-au 
lepădat podoabele şi ispăşesc noduroşi şi uscăţivi. Există copaci 
îndrăgostiţi, jucăuşi, poetici şi înţelepţi, care strălucesc paşnic, 
înţeleg totul şi zâmbesc văzând orice. Sunt femei burgheze, 
greoaie, cu mult rod şi ţărani puternici sau genii masculine care 
filozofează solitari. Dar înţeleg şi expresiile milioanelor de feţe 


ale florilor, apele, văgăunile, pietrele supărate, nefericite, 
răuvoitoare, care zac la marginile de drum, şi dezvăluirile 
cristalelor care se desprind sub formă de figuri oculte. Le văd 
liniile şi toate îmi vorbesc prin aceste linii. Işi povestesc esenţa, 
natura, starea, suferinţele, aşa cum astăzi în faţa unui grafolog 
probele de scris cu liniile lor mute îşi dezvăluie adevărurile. 

x 

Atelierul excelent echipat devenise din nou scena unor scrii 
de eşecuri. A fost nevoie de ideea fixă milenară a lui 
Homonculus, densificată în esenţă şi în obstinaţie, pentru a 
menţine şi stăruința mea. Dar nu stăruința era esenţialul. In 
mine începuse să se coacă şi să se amplifice presupunerea că 
Homonculus stagnează într-o fundătură. Că pe această cale nu 
vom ajunge la nici un rezultat. Nu aveam argumente împotriva 
aliatului meu puternic şi invincibil de inteligent. Căci şi eu nu 
făceam decât să presimt - azi aş numi-o intuiţie - deci m-aş fi 
putut referi numai la lucruri pe care Homonculus, cu firea lui 
uscată, consecventă, le nega cu cerbicie. 

Continuam lucrul după indicaţiile lui. Realizam cu exactitate 
totul, cu tot mai puţină încredere, şi cu certitudinea tot mai vie 
că lucrez degeaba, irosesc timpul şi transform în fum banii 
regelui, lăsându-i să evadeze prin horn. Trupul meu începu şi el 
să se revolte împotriva frigului umed, inuman al locuinţei mele. 
Răcisem. Mă chinuiau reumatismul şi bronşita. Trecusem de 
cincizeci şi patru de ani. Nici regele nu mai era tânăr. Statornicia 
lui neclintită mă înduioşa. Prietenia sa nu mai depindea de 
aurul, pe care nu reuşeam să-l fabric cu nici un chip. Avea 
nevoie de mine, se încredea în mine şi-mi era recunoscător 
pentru relativa sa vindecare. Ştia că aceasta se datorează în 
mare parte lui Homonculus, dar faţă de el nutrea numai teamă; 
la mine ţinea. Îi răspundeam cu sinceritate la sentimentele sale 
de prietenie. Îmi era milă de el şi de tragica lui solitudine. 

Boala mea îl sperie pe rege. Mă rugă cu stângăcie să mă 
îngrijesc. Cu un semn sinistru şi totuşi drăgălaş, îmi dădu de 
înţeles, strângând din pleoape, că el vrea să moară primul. Nu 
se clinti de lângă căpătâiul meu şi când, alături de căminul în 
care ardea un rug de lemne, începu să strănute, având nasul 
înroşit şi picioarele bocnă, l-am rugat să se salveze de acolo, ca 
nu cumva să-mi împărtăşească soarta în acest ghețar 


blestemat. Atunci înţelese realitatea. Se acuza că era de vină 
pentru boala mea şi luă imediat măsuri. 

A fost un caz arhicunoscut şi de proastă faimă. Homonculus 
ar fi acceptat mutarea noastră numai dacă atelierul ar fi rămas 
neatins şi s-ar fi păstrat identic. Şi atunci regele a dispus 
literalmente ridicarea întregii părţi respective a casei şi mutarea 
ei, cu ajutorul unor mecanisme, într-un loc nou, mai apropiat de 
palat, unde eu puteam locui într-un apartament comod şi bine 
încălzit. Aceste camere erau legate de laborator printr-un 
coridor. Mutarea a dat de lucru unei armate de meseriaşi şi mai 
multor constructori şi a consumat o întreagă avere. Nu era greu 
de ghicit ce părere aveau despre toate acestea nobilimea 
daneză, duşmănoasă şi suspicioasă, burghezia puritană şi 
preoțimea îngrozită. În curţile regale din Europa se râdea copios 
pe această temă, iar prin popor circulau pamflete. Eu uram 
toată comedia. Mi-era ruşine în locul regelui şi aş fi preferat să 
fug, dar nu voiam să-l părăsesc pe omul care - deşi se temea cel 
mai mult că ar putea stârni ilaritate - s-a expus în felul acesta, 
numai ca să ne facă pe plac. 

Cei câţiva ani pe care i-am mai petrecut alături de acest om 
drag şi nefericit au fost o slujire impusă de compasiune. Rolul 
meu la Copenhaga se termină cu ultima suflare a regelui. 

Pomii spre asfinţit ca şi atunci, din Milano, şi eram nevoit să 
fug şi acum. Timpul, cu magia veşnicelor reveniri, alesese o zi 
de la sfârşitul lui octombrie, evocând amintirea zilei când îmi 
părăsisem oraşul natal. Cădea o ploaie măruntă, şi acolo, în 
Nord, zilele ploioase de toamnă răspândesc atâta proastă 
dispoziţie şi lipsă de speranţă! Cu câteva ore în urmă, pe braţul 
meu simţeam încă mişcarea fără de putere a unghiilor regelui 
care cu ochii febrili, înecaţi de umezeală, îmi cerea să-l salvez 
de mai marii curţii regale care înghesuiți cu toţii în jurul său, îi 
aşteptau moartea: demnitari şi membrii ai familiei. 

- Să nu... cumva să-i faceţi... vreun rău. Pentru mine el... e 
totul... mai mult decât atât... Nu vreau... vă interzic... vă 
poruncesc... spunea regele cu respiraţia întretăiată. Bietul de el 
nu fusese luat în serios nici când era sănătos. 

Rubedeniile şi elita invitată îi observau, cu elegantă 
curiozitate, ultimele zvârcoliri, faţa desfigurată, transpirată. 
Ascultau zgomotele chinuite ale respirației sale, încercând să 


calculeze cât de aproape era clipa când medicul va pronunţa 
textul obligatoriu în asemenea împrejurări. 

Nimeni nu-l compătimea şi nu-l iubea pe rege. El era de 
acum inutil. Privirile treceau peste el, către noul deţinător al 
puterii. Odaia era plină de oameni, dar el ştia că se afla singur 
cu mine. Se întoarse de la feţele înrăite, nemiloase, închise, 
numai către mine care îl compătimeam, îl înţelegeam şi îl 
iubeam. Abia se mai auzea vocea. Citii de pe buzele sale lipsite 
de vlagă câteva cuvinte pronunţate cu greu: 

„Du-te... salvează-te... eu nu te mai pot proteja... repede!” 

In ochii săi larg deschişi apăru o expresie străină, profundă; 
astfel el menținea în captivitate privirea mea. Mă scrută până în 
adânc, până în prăpăstiile şi infernul de acolo, mă observă cu o 
privire pură, văzătoare şi îmi vorbi pe un ton tăios, înalt, pentru 
ultima oară: 

„Părăseşte-l! Părăseşte-l!... Află-i numele! Pe cel adevărat! 
Dumnezeu să te aibă în pază!“ 

x 

Duceam cu mine această frază şi această imagine, pe 
strada udă, alunecoasă, în ploaia peste care cobora înserarea. 

Prin salvarea mea, cei doi slujitori umili îi făcură ultimul 
serviciu stăpânului lor mort. La intrarea principală a palatului, la 
nenumăratele ieşiri laterale şi la intrarea în laborator eram 
aşteptat de cei care consideraseră că o cameră mortuară nu 
este totuşi un loc potrivit pentru a aresta pe cineva. Ştiam acest 
lucru, dar eram indiferent. Şocul produs de moartea regelui şi 
cuvintele sale de adio îmi anulară orice interes faţă de soarta 
mea ulterioară. Eram vârstnic şi obosit. Îmi irosisem întreaga 
viaţă în eforturi zadarnice, nu mă apropiasem de scopul meu, ba 
mă aflam la o depărtare şi mai mare de el. Simţeam că pentru o 
nouă pornire trupul lui Francesco Boiri era prea uzat. Ştiam 
acum şi că alianţa mea cu Homonculus era un balast teribil pe 
umerii mei. Cu el alături nu puteam face nici un pas înainte. 
Cuvintele regelui îl vizaseră pe el. Eram încredinţat de acest 
lucru. Dar cum era să-l părăsesc, dacă el nu o voia? El avea 
nevoie de ruine. Mă modelase drept unealtă a sa. Puntea dintre 
noi fusese consolidată. li eram slujitor, posedat, prizonier. 

„Află-i numele! Pe cel adevărat!“ 

Dar îi ştiam numele. Ce alt nume ar putea să aibă decât... 
De lângă prima coloană a colonadei se desprinse o figură 


gârbovită şi slabă şi-mi făcu semn. Am urmat-o. Coborârăm în 
lumea de sub palat. Trecurăm prin coridorul închisorii, unde 
duşmanii mei se pregătiseră să mă aducă în alt mod. Aerul 
mucegăit, zgomotul ce se auzea printre pietrele umede, unde se 
furişau şobolanii, îmi evocau o altă închisoare... 

Când am ieşit la aer liber în apropierea periferiei oraşului, 
părăsind catacombele palatului, m-am bucurat pentru o clipă 
chiar şi de ploaia care-mi şiroia pe obraz. 


„Casa care nu are poartă” 


Aş fi vrut să ajung în Turcia - tot sub îndrumarea lui 
Homonculus. Aveam bani destui; am putut lua cu mine o sumă 
mai mare din donația regelui. Între timp însă se ivi o piedică 
supărătoare care îmi modifică ruta. In apropierea Vienei am fost 
atins de valul de suspiciuni stârnit de complotul Nâdasdy- 
Frangepan. Pe atunci toată lumea era suspectă, mai ales un 
„călător străin”, căci cazul tragic atrăsese mulţi adepţi: patrioţi 
înflăcăraţi, credincioşi, fantezişti şi posedaţi dornici de aventură. 
Se bănuia că aş fi fost un spion aducător de veşti şi am fost 
escortat de o pază armată până la Viena. Percheziţia şi 
interogatoriul se terminară cu nişte scuze rostite cu jumătate de 
gură, iar Homonculus reuşi altă lovitură maestru. Mi-a atras 
atenţia asupra ministrului de finanţe, contele Sinzendorf, care, 
în taină era un fanatic al alchimici, reuşii să obţin o audienţă şi 
să fiu angajat în slujba contelui. 

Homonculus era mulţumit de această nouă situaţie, eu însă 
nu. Îmi era silă de uneltele din laborator, de reluarea 
experimentelor sterile, la care eram asistat de un senior avid 
bani şi de o fantomă cu idei fixe. Ajunsesem la capătul răbdării! 
Eram cuprins de disperare. Cum să scap din această capcană? 
Nici moartea nu mă putea mântui de Homonculus. Trebuia să 
găsesc un alt mod de a mă salva. 

Homonculus mă urmărea vigilent. Vedea ce se petrece în 
sufletul meu, dar revolta mea sau faptul că îmi pierdusem 
speranţa nu-l interesau. Era sigur că mă ţine sub stăpânire. 

Munceam cu greu, fără tragere de inimă şi când el mă 
zorea, îl contraziceam. M-a ameninţat. 

- Dar dacă încetez cu totul? Ce va fi atunci? am izbucnit eu 
cu disperare. 


- Atunci treci şi tu aici, unde mă aflu eu - sugeră el. Forţa 
mea e mai mare decât cea a gloatei astrale din jurul tău. Eşti 
creatura mea. Intelectul tău, noţiunile tale sunt create de mine. 
Sunt ale mele. Cârligul s-a înfipt în tine prea adânc. Legământul 
e valabil; iar dacă trupul ţi se va destrăma, eu voi trage de 
sfoară. Vei fi prizonier alături de mine... până în vecii vecilor. 

Îmi înţelesei întreaga nenorocire. 

După ce îmi comunicase toate acestea, Homonculus se 
retrase, mă lăsă singur cu lovitura primită, pentru ca să-i devin 
pe deplin aservit. Voia ca eu să înţeleg că nu aveam nici o cale 
de scăpare. Părăsisem malul şi acum trebuia să înot până 
dincolo sau să mă înec în fluviul întunecat al misterelor. 

x 

În această stare sufletească tulburată, lipsită de speranţă 
mă atinse schimbarea care intervenea din nou din exterior şi 
care anula calculele de mare precizie ale lui Homonculus, aşa 
cum mereu acest factor, negat de el, invizibil şi imposibil de 
cuprins într-un lanţ de idei logice, fusese cel care îi zădărnicea 
genialitatea cea inatacabilă cu argumente. 

x 

Roma îmi urmărea de multă vreme activitatea, dar până 
atunci nu intrasem în raza ei de influenţă. La Viena m-au prins în 
sfârşit. 

Contele Sinzendorf se luptă în apărarea mea aproape un an 
întreg, dar până la urmă, la intervenţia nunţiului papal, am fost 
extrădat. 

Drumul până la Roma l-am făcut sub o puternică pază 
armată. 

Nu mă aşteptam la nimic bun, dar nici nu mă temeam. 
Eram un om bătrân, epuizat şi nespus de nenorocit. 
Amenințarea temniţei, a supliciilor, a execuţiei, toate păleau pe 
lângă umbra lui Homonculus, care plana deasupra mea. 

Am fost întemnițat în Cetatea îngerilor. Deocamdată nu mă 
interogau. Cunoscând din auzite obiceiurile de acolo, eram 
pregătit pentru o aşteptare îndelungată, monotonă. Inactivitatea 
impusă îmi era pe plac, cu toate că solitudinea celulei 
întunecate a permis iarăşi celeilalte lumi să se apropie mult de 
mine. Petreceam astfel zile şi săptămâni în vârtejurile unui 
coşmar  apăsător, printre chipuri  descompuse, figuri 
amenințătoare, monştri  apocaliptici şi trupuri  pulsionale 


desfrânate. Dorinţa mea de a fugi de Homonculus slăbise 
treptat digurile pe care le ridicasem împotriva lor cu ajutorul 
aliatului meu şi acum, mulţimea lor impură obturase, la rândul 
ei, puntea dintre mine şi Homonculus. Figura lui întunecată nu 
reuşea să pătrundă decât arareori şi doar pentru câteva clipe 
prin spuma astrală murdară. El mă chema, îmi poruncea, dar eu 
refuzam să fac exerciţiile care ar fi putut întări din nou legătura 
noastră. Atunci începu el să se apropie de mine, apelând la 
întreaga sa forţă şi îl simţeam înaintând, intuiam cum fiinţa lui 
fascinantă reducea la tăcere, zdrobea şi îndepărta laţul fierbinte 
de pulsiuni care se învolbura în jurul meu. 

Am cedat. Bine. Să continuăm experimentele. Dar unde? 
Eram privat de libertate şi dacă procesul meu va intra pe rol, 
poate îmi voi pierde şi viaţa. 

In această privinţă el mă liniştea. Şi curând am şi constatat 
că nu stătuse inactiv. 

Cineva mă vizită într-o noapte. Când îşi dădu pe spate 
gluga neagră, văzui că era un prelat distins. Numele său nu-mi 
suna necunoscut. Avea faima de a fi fost cel mai dibaci dintre 
diplomaţii curţii papale. Era unul din intelectele dotate cu o 
curiozitate prevăzătoare. Tatonând în toate direcţiile, era 
acoperit din orice parte. Cuvântările sale îi uluiau pe oameni, 
deşi, ulterior erau nevoiţi să constate că, sub pompa 
ornamentelor verbale, el nu le comunicase decât nimicul. Nu se 
alia cu nimeni pe deplin, dar ştia să se plieze nelimitat. Şerpuia 
ca o anghilă lunecoasă, flexibilă printre lucrurile colţuroase, 
dense, determinate, în primejdioasele ape adânci ale tendinţelor 
politicii. 

Acest om inteligent, rece în egoismul său, dar în fond lipsit 
de valoare, devenise noul meu protector, dar aşa cum am putut 
extrage din gândurile-i tăinuite, el nu era mânat de propriul său 
interes, ci de al altcuiva, mult superior lui. Altfel cu nu m-aş fi 
putut bucura de atâtea înlesniri în această închisoare de proastă 
faimă. Aveam un pat comod, hrană abundentă, mă mişcam liber 
şi mi se puse la dispoziţie un laborator: un atelier de alchimie 
dotat cu pricepere temeinică şi fără economie. 

Porni iarăşi procesul cunoscut care mă umplea în ultimii ani 
de o nepăsare totală. Executam maşinal operaţiunile cerute de 
Homonculus. Pregăteam substanţele în alte şi alte variante, 


întreţineam focul sub ficţiunea uterului matern şi ştiam dinainte 
că în aceste matrice concepţia nu se va realiza nici acum. 

Totuşi, eliberarea mea din mrejele lui Homonculus s-a 
realizat prin protectorul ales de el şi prin noul atelier. 

Libertatea s-a apropiat de mine încet, pe neobservate, aşa 
cum lucrurile măreţe se ridică mereu din tresăriri mici, cât firul 
de praf, până devin tălăzuiri ce acoperă totul. 

Slujitorul - care aducea lemne şi cărbuni, spăla vasele, 
mătura şi se îngrijea de lămpi - avea o fetiţă de treisprezece ani. 
Lumea n-o considera în toate minţile pe această fată 
bolnăvicioasă, dar era lumina ochilor lui Alessandro. Mama 
fetiţei murise la naştere. Se întâmpla adesea ca experimentele 
mele să dureze de la asfinţit până noaptea târziu, iar Alessandro 
trebuia să rămână prin preajmă ca să-mi îndeplinească 
eventualele cereri. În aceste zile mica Marietta îi aducea cina. 
Intra tiptil ca un şoricel. Multă vreme nu ştiusem de existenţa ei, 
căci Alessandro nu avea voie să stea în atelier în timpul 
experimentelor. El îmi aştepta poruncile în depozit. 

Într-una din seri - să fi fost ora zece - Marietta intră la mine 
în atelier. Credeam că o adusese curiozitatea. Pe pereţi, flăcări 
roşii dansau demonic. Eu evaporam apa pe lampa de spirt de pe 
nisipul spălat de douăsprezece ori. Nu observasem pe loc 
intrarea ei. Stătea în uşă tăcută, cu ochii larg deschişi şi mă 
urmărea. După ce mâncase, Alessandro adormi, iar eu uitasem 
uşa deschisă; astfel s-a întâmplat că fetiţa a putut intra în 
încăperea interzisă. Vocea ei subţire, blândă, căutătoare mă 
trezi din preocuparea mea: 

- Nu-i aşa, messer Burrhus că aici e iadul? 

Părul împletit în două codițe întunecate îi ajungea până la 
umeri. Rochia ei albastră, lungă nu ascundea slăbiciunea 
scheletică a trupului nedezvoltat, pitic. Faţa îi era suptă şi 
bătrânicioasă, ochii deosebit de mari, albaştri, cu lumini febrile. 
Îşi împreună pe piept mâinile gălbui, aşteptând răspunsul meu. 
Pusei la o parte creuzetul şi îndreptai către ea lumina flăcării 
spirtierei. 

- Cine eşti tu? Cum ai intrat aici? 

- Eu sunt Marietta. Marietta lui Alessandro Combatti. El e 
slujitorul tău. 

- O, eşti fetiţa lui Alessandro? 


- Da. Eu i-am adus cina. De mult mă pregăteam să intru aici 
la tine, pentru că trebuia să-ţi vorbesc, dar când tata e treaz, 
nu-mi dă voie. Acuma doarme. 

M-am apropiat de ea, m-am aşezat şi am atras-o spre mine 
pentru ca lumina să bată înspre faţa ei deosebită. Nu s-a 
împotrivit. Fără surâs, cu o privire neliniştitoare, stătea între 
genunchii mei şi se uita la mine. 

Marietta... 

Acest nume mă atinse la inimă; numele mamei mele începu 
să sângereze în mine ca o rană deschisă. Această fetiţă nu 
semăna cu ea deloc, doar numele era acelaşi; totuşi, amintirea 
mamei îmi inundă sufletul, cu tristeţe şi dor după figura ei pură. 

- Da... am spus reţinut. Ai dreptate, Marietta. Aici e iadul... 
Despre ce vrei să-mi vorbeşti? 

- Aici nu se poate... E un mesaj. E cea mai puternică dintre 
voci, de când tu te afli aici. 

- Ce fel de voci? 

- Pe care le aud, spuse ea serioasă, pe un ton natural. O 
Madonnă mi-a cerut să-i aduc mesajul lui Messer Francesco 
Borri, care acum se numeşte Burrhus. Dar nu în apropierea 
iadului, căci putem avea necazuri amândoi din partea unui 
diavol foarte puternic care nu vrea ca tu să scapi din robia lui... 

Alessandro, cu o faţă speriată, implorând iertare apăru în 
deschizătura uşii. O trase pe fetiţă de lângă mine. 

- Marietta! Marietta! Nu ţi-am interzis să intri aici?... Vă cer 
iertare, Messer!... Vă jur pe Sfânta Fecioară că nu se va repeta... 
Biata mea Marietta nu-i în toate minţile... Nu ştie ce vorbeşte... 

- Totul e în regulă, Alessandro... Nu te mai văita! Nu ştiam 
că ai o fetiţă atât de drăguță. Ne înţelegem foarte bine. Du-te şi 
dormi liniştit... vorbii eu pe un ton glumet, dar pe dinăuntru 
ardeam de nerăbdare şi de îngrijorare ca nu cumva ceva sau 
cineva să împiedice ca mesajul, a cărui importanţă îmi 
cutremurase întreaga fiinţă, să-mi fie predat. Auzeam din 
depărtare şoaptele mamei mele, ale mamei care nu se putea 
apropia nemijlocit de mine - aşa cum aburul nu se poate infiltra 
sub un strat gros de pământ - şi totuşi încerca să mă ajute... să 
mă salveze din prăpastia îngrozitoare cu miros de pucioasă în 
care căzusem. A fost nevoie de trupul străveziu, slab şi pur al 
micuţei Marietta, ca de un instrument, prin care ea îmi putea 


vorbi... Câtă strădanie, câtă iubire arzătoare pentru a descoperi 
şi a străbate drumul până aici. 

Alessandro plecă, iar eu am luat fetiţa de mână: 

- Să ieşim de aici, Marietta... trebuie să-mi spui acum ceea 
ce ştii, altfel nu vei mai avea ocazia. 

Lumina lămpii deveni galbenă, iar aerul din atelier, în ciuda 
flăcărilor din cuptoare, se răci ca în toiul iernii. Vedeam raza 
care se prelungea către un colţ, simţeam în întregul trup şi 
suflet prezenţa agresivă, apropiată a monstrului. Mâna subţire a 
Mariettei tremura în mâna mea. Deschisei uşa către curte... 

Era o curticică rotundă, pietruită, cu un havuz pe care 
apăreau în relief figuri de copii în joacă. Afară era o noapte 
luminoasă şi pură. Lumina clară a Lunii ne desena umbrele în 
faţa picioarelor. O simţeam pe Marietta tremurând. Ridicai cu 
grijă corpul ei lipsit de greutate, pentru ca buzele sale să ajungă 
la înălţimea urechii mele: 

- Spune acum, nu te teme, draga mea... Madonna te 
păzeşte... 

„„. lar Marietta îmi şopti la ureche mesajul mamei... 

x 


ÎI trimisei acasă pe Alessandro cu fetiţa lui şi mă întorsei în 
atelier. 

În sufletul meu răsuna vocea blândă a mamei mele, venind 
de dincolo de mormânt, aducând lumină şi rugăciune; ea mă 
învăluia într-o vrajă, îmi dădea putere să intru în încăperea 
tăcută, plină de umbre roşii şi negre, în care figura de monstru a 
lui Homonculus, încremenită în furie ucigaşă, mă aştepta pentru 
a ne încheia socotelile. Prezenţa lui făcea aerul să fie lipicios şi 
umed. Panica îşi întindea către mine ghearele ascuţite, ale căror 
atingere, dacă îl ajunge pe omul bolnav în visele lui anxioase, 
sau în presimţirile-i bolnave, muritorul este zdrobit. 

Homonculus îşi concentră întreaga putere ca să mă răpună, 
nimicindu-mă cu barosul ştiinţei sale întunecate. 

Focurile scânteietoare ale cuptoarelor se întunecaseră, se 
îngustară, vărsând un fum negru cu miros de pucioasă. Afară, 
noaptea era călduţă, dar în atelierul încălzit se instală un ger 
mirosind a cavou, venind de undeva dintr-un centru de frig 
cadaveric; se propaga tot mai îngheţat, ca un corp de reptilă, 
mă înconjura în spirală, şerpuia în jurul meu, mi se lipea de faţă, 
se strecura pe sub haine, îmi străbătea pielea şi-mi ataca 


oasele. Mi se părea că voi îngheţa pe de-a-ntregul, căci frigul 
pătrundea tot mai adânc, amenințând flacăra aprinsă în mine de 
mesajul mamei; şi dacă acest punct de foc luminos s-ar fi stins 
în sufletul meu, panica m-ar fi doborât. Ştiam că trebuie să mă 
împotrivesc cu întreaga mea credinţă, cu toate amintirile mele... 

Sprijinit de masă, m-am aplecat înainte. De-a lungul liniei 
infinite a luminii, vocea mea răsuna cu o energie străină, 
reflectată de pereţi: 

- Te cunosc! Nu-mi poţi face rău, pentru că nu mă tem de 
tine! 

În sală vui straniul zvon al uraganului, vestitor de primejdii. 
Sfera de cristal a spirtierei crăpă cu un pocnet asurzitor, iar 
cioburile căzură pe dalele de piatră cu zgomot sălbatic. Pe 
etajere, creuzetele se balansară şi se loveau unele de altele, 
mişcându-se pe loc, de parcă ar fi vrut s-o pornească la drum. 
Dintr-unul din cuptoare se auzi un pufăit estompat şi o masă de 
funingine explodă în aer. Mâinile, faţa, hainele mi se înnegriră, 
ochii mi se împăienjeniră, în gură simţeam gustul păstos, 
respingător al funinginii. Starea mea fizică era epuizată, mizeră, 
hăituită, dar, ca un animal aflat în pericol de moarte, mă întorsei 
împotriva adversarului meu şi, orbit, asurzit cum eram, izbucnii: 

- Iti ştiu numele! Tu eşti casa care nu are poartă! Nimic nu 
mă mai leagă de tine! Am tăiat legământul, am anulat atracţia! 
Piei din ochii mei, Leviathan, dispari pentru vecie, ti-o 
poruncesc! 

Atât de puternic şi atât de sălbatic mi-a fost strigătul, în 
timp ce stăteam aplecat înainte, agăţat cu mâinile de masă, 
încât, după aceea, mă cuprinse o slăbiciune amorţită, începui să 
transpir. Genunchii îmi cedară şi, tremurând din tot trupul, m- 
am lăsat pe pământ alături de masă. 

Dansul panicat al membrelor mele încetă lent. Nervii îmi 
erau străfulgeraţi de groază din nou şi din nou. Nu ştiu cât timp 
a durat această stare de secătuire inconştientă. Când tremuratul 
cedă oarecum, iar funinginea din ochi fu spălată de lacrimi, am 
simţit în atelier o ciudată schimbare de atmosferă. Eram 
mângâiat de o căldură plăcută, senină. Flacăra spirtierei ardea 
cu pâlpâiri albe, bine conturate şi se îndrepta în sus cu un 
zumzăit voios. Cuptoarele erau incandescente. Prin geam, din 
noaptea stropită cu praf stelar, unduia somnoros cântecul de 
leagăn al greierilor; şi atunci, acolo, pentru scurtă vreme, 


murdar de funingine, aruncat la pământ de slăbiciune, de 
groaza trăită, cum eram, gustai o bucurie cum nu mai 
cunoscusem până atunci. Aş fi vrut să râd, să strig, plângeam şi, 
bâlbâindu-mă, spuneam rugăciuni. Mă ridicai în genunchi, apoi 
în picioare şi şopteam cuvinte fără legătură despre Dumnezeu, 
despre mama; le mulţumeam şi rosteam făgăduieli, înconjuram 
ameţit atelierul, apoi mă aplecai afară pe geam şi binecuvântai 
greierii. 

Eram liber. Dar ce însemna acest cuvânt? Poate 
condamnatul la moarte, grațiat în ultima clipă, ar fi simţit o 
palidă umbră din ceea ce simţeam eu atunci când perdeaua 
mistică se cobori între mine şi Homonculus, despărţindu-ne. 
Actul brutal al unei execuţii s-ar fi eclipsat însă total alături de 
mizeria neînţeleasă, veşnică şi lipsită de speranţă a unui destin 
împărţit cu Homonculus, căci din orice moarte fizică se iveşte în 
final învierea şi mântuirea. 

Închisoarea lui Homonculus se zăvorâse din nou şi el 
rămase singur pentru alte milenii cu infructuoasa lui idee fixă. 
Eram atât de scârbit de el, încât atunci nici nu-l mai 
compătimeam. Azi îmi este milă de el. 

x 

Astfel de clipe, dăruite cu multă zgârcenie, sunt cele care 
inoculează, chiar şi în cea mai mizeră dintre fiinţe, o speranţă 
veşnic vie, o amintire de neşters despre existenţa unei sosiri 
definitive, plină de fericire. Aceste arome nu pier niciodată. Ca 
firul de nisip în scoică, ele se incorporează în interiorul cărnii şi 
sângelui, sub crusta cea mai dură şi se transformă, prin lacrimi 
şi chin în perlă. Nu contează în câte vieţi. Nu contează sub 
acoperirea căror nume, amintiri sau etichete trecătoare. Din 
clipa când trăirea s-a săvârşit, a avut loc şi concepţiunea, iar 
după aceasta, toate trupurile şi toate condiţiile vor deveni 
pavezele, ocrotitoarele, ajutătoarele acestei fiinţe măreţe în 
micimea ei: totul se transformă într-un cuptor alchimic, pentru 
ca ea să poată lua fiinţă. 

x 

După ruptura mea cu Homonculus nu mi-au mai rămas 
multe zile de trăit. Moartea detestatului Burrhus fu grăbită de 
această ultimă mare încercare. Nu mai aveam putere să-mi fac 
plimbarea zilnică pe bastion; nu aveam voie să părăsesc 
cetatea. In rest, eram înconjurat de atenţie şi bunăstare. 


Primeam tot ce doream. Aveam dreptul la vizite. Nu 
doream să uzez de acest drept, cu toate că persoana mea 
devenise cunoscută şi stârnea interes prin lunga mea viaţă 
aventuroasă, care atrăgea mulţi curioşi. Protectorul meu mă 
vizita adesea. Nu-i ascundeam că am eşuat. Nu mai aveam nici 
poftă, nici putere să mint. Îmi făcea reproşuri, se arăta 
nemulţumit şi poate că aş fi sfârşit prost, dacă nu reuşeam să 
vindec un potentat superior lui dintr-o boală digestivă, 
recomandându-i o fiertură cu efect salutar şi un regim alimentar 
potrivit. Astfel n-am mai fost deranjat şi, încetul cu încetul, spre 
marea mea mulţumire, fui dat uitării. Numai Alessandro şi 
Marietta mi-au rămas credincioşi. După ce căzui la pat, slujitorul 
mă îngrijea, iar Marietta, cu prezenţa ei drăgălaşă şi stranie, 
rupea pentru câteva ceasuri cercul vrăjitoresc care se strânsese 
din nou în jurul meu. 

Marietta ţinea la mine într-un mod înduioşător. Am îndrăgit- 
o şi eu foarte mult şi vizitele ei mă bucurau, deşi ea n-a mai 
auzit niciodată vocea mamei mele. In tumultul bogat de voci 
care o înconjura mereu, această strună amuţise. Marietta nu 
vedea, ci auzea numai. În lumea ei stranie pătrundeau suflete 
tranzitive, incerte, altele care puneau întrebări şovăitoare către 
lumea cărnii, sau altele care prevedeau pericole şi nu aveau 
puterea să vină în ajutor; îi şopteau la ureche sau o strigau de 
departe, o rugau, trimiteau mesaje, plângeau, se văitau, apoi 
dispăreau într-o încâlceală estompată. Vocile se îndepărtau, 
amuţeau, în timp ce îşi continuau înaintarea pe traseul stabilit al 
destinului şi lăsau loc celor următori. 

Ce locşor neînsemnat era, printre somnambulii cărnii, o 
astfel de ferestruică deschisă în zidul gros al celeilalte lumi! Nu 
se oprea nimeni să privească prin ea. Treceau toţi cu capul 
întors în altă parte; orbi şi surzi, în timp ce, de dincolo de 
fereastră, sufletele celor iubiţi îi strigau, îi avertizau, plângând 
sau implorând. 

Marietta era considerată smintită, numai Alessandro, care 
trăia alături de ea bănuia că este o aleasă. Dar nu vorbea 
despre acest lucru, de teamă ca nu cumva fetiţa să fie acuzată 
de vrăjitorie şi să fie judecată. Prefera să răspândească 
povestea despre sminteala blajină a fiicei sale şi s-o izoleze cât 
mai mult de lumea exterioară. De mine nu se mai temea. Era 


fericit că se găsise un protector plin de înţelegere faţă de 
capacităţile deosebite ale copilului singuratic, ironizat de alţii. 
x 


Ascultam convorbiri jalnice, zguduitoare prin vocea 
Mariettei. Se întâmpla uneori să repete cu greu, urmărind 
sunetele auzite cu întreaga concentrare cuvintele unor limbi 
ciudate, pe care nu le înţelegeam - altă dală îmi transmitea 
strigătele agitate, sălbatice ale mediului meu astral, învinuirile şi 
revendicările lor, care o nelinişteau. 

- Sunt răi şi te chinuie, Messer Burrhus... de ce nu-i goneşti 
de lângă tine? 

Recunoşteam cu amărăciune că eram neputincios faţă de ei 
şi o rugam să încerce să-mi vină în ajutor. Poate va auzi o voce 
care m-ar îndruma. Dar nu sosi nici un răspuns la rugămintea 
mea. De unde să fi venit? Din exterior? Tot ceea ce mi se 
permitea să aflu din afara mea, aflasem deja de la Amadeus 
Bahr. Dar eu, alături de Marietta, mai nutream speranţa să pot 
primi taina transmutaţiei cumva de-a gata, ca pe un „har” 
special. Prima mea decepţie în legătură cu aceasta mi-a fost 
adusă de Homonculus care asalta problema pe planul fizic. A 
doua - oricât de mult o îndrăgeam şi oricât de recunoscător să-i 
fi fost, era Marietta, deşi ea deschidea doar o lungă serie de 
încercări şi experimente pe care le-am făcut ulterior în imperiul 
astral fanatic, fascinant, tulbure şi periculos al presimţirilor, 
viziunilor, profeţiilor şi mistificărilor. 

Fără îndoială, Marietta a fost cea care îmi oferise speranţa 
şi curiozitatea palpitantă a unei posibilităţi noi. Din viaţa lungă, 
plină de lupte şi de ciudăţenie a lui Giuseppe Francesco Borri, 
care luă sfârşit după câteva săptămâni de boală, darul Mariettei 
a fost zestrea pe care o luam cu mine. _ 

Am petrecut şaptezeci şi nouă de ani în acel corp epuizat. Il 
simţeam cum se transforma într-un cadavru tot mai inert, tot 
mai îngheţat; eliberarea din acest trup era o mântuire. 

Banii şi cele câteva giuvaeruri primite cadou de la Frederic 
al III-lea le-am lăsat lui Alessandro şi Mariettei. Ştiu că ei m-au 
jelit cu sinceritate. Erau nişte insulari timizi şi blajini care trăiau 
izolaţi în oceanul vulgului, fiind prea diferiţi de ceilalţi oameni. 
Când destinul le apropie, astfel de fiinţe însemnate se recunosc 
şi se salută ca nişte fraţi. 


Alessandro şi Marietta îl jeleau în mine pe fratele lor de 
acelaşi chip. 

x 

Înainte de a mă rupe din umbra fantomatică a Cetăţii 
îngerilor, am adăstat un timp pe lângă luminiţa de semnalizare 
a sufletului larg deschis al micuţei Marietta. In jurul acestui 
refugiu calm, senin se înghesuiau nişte suflete lipsite de corp 
care aveau de trimis către celălalt mal mesaje, strigăte, 
blesteme adresate celor iubiţi sau unor duşmani. 

Însă azi această lumină mă chema pe mine. Chemarea 
delicată, imaterială a Mariettei mă invoca, îmi rostea numele. 
Nu pe acela cu care mă numise în viaţa mea terestră, ci numele 
care, dintre toate fiinţele, mă numeşte numai pe mine. Nu ştiam 
de unde îşi dobândise ca iniţierea, dar, odată cu moartea mea, 
devenise iniţiată. Dobândise putere asupra nucleului interior al 
personalităţii mele şi exercita o atracţie irezistibilă asupra mea. 

Nu voia să mă reţină mult, decât pentru un scurt bun- 
rămas, apoi îmi urmai calea...Dumnezeu le comunică aceste 
taine numai celor care nu abuzează de ele... 


CARTEA A DOUA - CREUZETUL ÎN FOC 


„Vai, cum rătăcesc în infinitul universului şi cum se rotesc 

În vârtejuri şi cum se caută unii pe alţii cei 

care s-au revărsat din marele Suflet al Lumii! 

Cad de pe o planetă pe alta şi jelesc în adâncuri căminul 
pierdut. 


Acestea sunt lacrimile tale, o, Dionysos... 

O, Spirit Măreţ! O, salvator divin!, 

Ridică-ţi fiicele din nou în poala luminilor tale!” 
(Fragment orfic) 

Louis de Tourzel 


Noua mea naştere a avut loc în pragul secolului al XVIII-lea. 
Întâlnirea cu Marietta mi-a îndreptat paşii către legături şi mai 
neobişnuite, şi mai complicate. După săvârşirea mea din viaţă, 
în 1695, am avut nevoie de cinci ani pentru a-mi construi un 
trup viabil. Experimentele mele au fost plătite prin chinuri de 
către femeia care m-a adus pe lume şi care m-a crescut timp de 


câţiva ani, înainte ca mintea să se fi întunecat definitiv. 
Nefericita m-a avortat de trei ori, a patra oară, în şocul facerii, 
legătura dintre mine şi mica cetate însângerată a trupului de 
copil s-a întrerupt şi ea a născut un făt mort; până la urmă, am 
reuşit să rămân al ei, împreună cu grijile grave pe care le 
cauzam. 

Această biată femeie cu nervii zdruncinaţi era bolnavă de 
teamă şi de nenumărate presimţiri funeste. Se zbătea în plasa 
unor superstiții ce-i înrobeau fiece clipă, până când, în final, 
căzu într-o stare maniacală. 

Trăiam într-un orăşel francez de câmpie, unde viaţa înainta 
molcom, Varennes, localitate care şi-a dobândit renumele tragic 
când cu fuga lui Ludovic al XVI-lea. 

Bunicul meu, pe care nu l-am cunoscut, se numea David 
Pétion. Era fiul nelegitim al unui nobil şi al fiicei unui funcţionar 
din urbe, un nimeni, un dezrădăcinat care nu aparţinea nici unei 
caste, lucru sinonim pe atunci, în epoca segregaţiei rigide dintre 
clasele sociale, cu o excludere totală. Nu avea legături de 
familie şi nici cunoştinţe. Mama lui îl dăduse spre creştere unor 
tărani de lângă Varennes, într-o gospodărie unde se muncea din 
greu şi unde el înţelese curând natura tulbure a situaţiei sale. 
Era nevoit să sesizeze că ţăranii nu văd în el decât un venetic 
iar cei bogaţi nu-l acceptă. Pétion era un tip viclean, egoist şi 
inventiv. A priceput că va fi nevoit să aleagă, altminteri nu-şi va 
găsi niciodată locul sub cerul Franţei. Viaţa rustică îi trezi 
legătura strămoşească cu pământul. Îndrăgea această muncă, 
una dintre cele mai grele şi mai binecuvântate şi se pricepea la 
ea. Între timp, mama lui încheiase o căsătorie avantajoasă şi, 
atunci când fiul ei atinse majoratul, îi făcu să-i parvină o sumă 
respectabilă. Pétion s-a decis: va deveni agricultor. N-a uitat 
însă că persoana tatălui său îi conferea anumite privilegii. De 
pildă, fiind recunoscut legal, el putea să cumpere oricât pământ. 
Porni o luptă nemiloasă şi tenace pentru a fi recunoscut ca fiu 
legitim de către tatăl său, aflat într-o situaţie delicată şi trăind 
într-o căsnicie în care decizia nu-i aparţinea. L-a ameninţat şi l-a 
şantajat până ce tatăl acceptă să-l legitimeze, cu condiţia ca în 
public să nu-şi folosească deloc numele şi rangul nobiliar, având 
în vedere că fiul său legitim, născut din căsătorie se logodise 
tocmai atunci cu o principesă. Petion s-a angajat să respecte 
condiţia. Numele şi rangul nu-l interesau. Voia pământ. Işi 


cumpără o proprietate nu prea mare în Varennes. Era un 
gospodar excelent şi îşi sporea frumuşel averea, chiar dacă nu 
întotdeauna cu respectarea legilor şi a eticii. Era o fire de 
mizantrop ciudat şi un acaparator fără pereche. În clipa când 
afla că echilibrul financiar al vreunui nobil împovărat de datorii e 
pe cale de a se zdruncina, punea mâna fără întârziere pe averea 
acestuia îşi trăgea foloase temeinice din strâmtorarea lui. Astfel 
şi-a dobândit fabrica de cherestea şi ferma cu vaci de rasă. Se 
folosea cu pricepere de avantajul că, în calitate de fiu de nobil, 
era scutit de diferitele biruri şi dări, în timp ce ţăranii, clocotind 
de ură, în mulţimea cărora ideea revoluţiei se răspândise deja, 
îşi părăseau cu sutele satele şi gospodăriile, spre a-şi duce mai 
departe traiul mizer în afara legii, ca braconieri, traficanţi de 
sare sau cerşetori. David Pétion însă prospera. 

A avut două căsătorii. Mama mea era fiica celei de-a doua 
neveste. Fusese o fetiţă firavă, bolnăvicioasă şi visătoare. Tatăl 
ei nu-i dădea nici o atenţie. Încheiase a doua căsătorie din pur 
interes şi soţia i-a adus o avere mare. O fiinţă căreia zestrea 
bogată îi era necesară pentru a fi, în sfârşit, luată de cineva. Era 
trecută de tinereţe, urâtă, suspicioasă şi isterică. 

Când mama mea, Sophie Pétion împlinea optsprezece ani, 
la Varennes sosi Louis de la Tourzel. Descins, nu fără motive 
întemeiate, direct din Paris, se aciui la casa unor rude. Fusese 
nevoit să părăsească oraşul din cauza datoriilor acumulate şi a 
unui scandal murdar, iscat la jocul de cărţi. Unii afirmau că 
scăpase cu simpla expulzare, fiind rudă îndepărtată a puternicei 
familii Soubis. In afara mantalei sale romantice din velur, a 
costumului de mătase, a botinelor cu cataramă de argint şi 
jabourilor de dantelă nu aduse cu sine nimic altceva. Rudele îl 
detestau tot atât cât detesta el plictiseala nesfârşită din 
Varennes. |n jurul figurii sale circulau zvonuri incitante. 
Proprietarii din vecinătate - temându-se pentru moravurile 
fiicelor şi soțiilor - îi închideau poarta în nas. Mătuşa şi unchiul 
care îl găzduiau îi dăduseră de înţeles fără echivoc că îi 
tolerează în casa lor şi îi asigură mâncarea şi băutura, însă ar 
dori să dea ochii cu el cât mai rar. Aşa că fostul craidon, deşirat, 
cu nasul coroiat, cu faţa îngălbenită de desfrâu, îşi petrecea 
mare parte din zi la hanul local „Bunul suveran” Avea un noroc 
bătător la ochi la jocul de cărţi, jecmănindu-şi partenerii 


proveniţi din rândul samsarilor de cai în trecere prin oraş, sau al 
comercianților şi meseriaşilor din localitate. 

De la Tourzel îşi considera şederea la Varennes drept un 
episod trecător. Numai „intrigile duşmanilor” îl aduseră în 
situaţia respectivă. Povestea cu lux de amănunte tuturor 
vizitatorilor hanului despre felul cum trăia el la Paris, câţi bani 
cheltuia, ce dueluri avusese, cum se numeau amantele sale, 
trecând sub tăcere numai cazul fatidic care-l aruncase în apele 
molcome de la Varennes. Era gălăgios, arogant, uşuratic, 
fermecător şi libidinos ca un satir. Femeile înnebuneau după el, 
bărbaţii îl detestau. Puţine ţărănci i-au scăpat şi ar fi putut avea 
chiar mai multe dacă s-ar fi deranjat să le caute. Faima firii sale 
violente şi sălbatice se răspândea pe şoptite şi dădea emoţii 
femeilor din împrejurimi. 

Sophie Pétion, sentimentală şi nervoasă, total însingurată 
după moartea mamei sale, era atrasă precum fluturele de 
lampă de acest „cavaler nobil, palid la faţă, exilat”. Pe atunci 
era o fată subţirică şi blondă, cu sâni neobişnuiţi de bogaţi, 
deasupra taliei înguste. Bărbia ei, în formă de inimă, se arcuia 
drăgălaş, în timp ce pe sub ochii întunecaţi, alungiţi şi oblici 
pomeţii se lăţeau ca la femeile slave. In aceşti doi ochi pâlpâia 
lumina umedă, exaltată a emotivităţii romanţioase. N-a durat 
mult şi cele două pasiuni fără stăpân s-au găsit, rupând 
zăgazurile şi anulând orice convenienţă. 

Sophie ardea ca o făclie. Trăgea ca o posedată la jugul 
dulce al iubirii sufocante. Chiar şi erotomania libertină a lui 
Tourzel fu captată pentru o vreme de dăruirea necondiționată, 
admiraţia şi adaptarea tandră cu care îl urma ca o oarbă în 
desfrâul său. Sophie se supunea perversiunilor lui cu o inocenţă 
încântată şi o sete de a învăţa, dictată de instinct, oferindu-se 
oricărei dorinţe a lui. 

- Sophie, eşti o puicuţă pe cinste! râdea Tourzel, după 
îmbrăţişări, cu un râs larg, de satir. Nici măcar în institutul de 
artă al Madamei Perault nu există vreo amantă ca tine. 

Când Sophie, neliniştită, întrebă ce fel de institut de artă 
are acea doamnă, Tourzel, amuzat şi insolent îi răspunse că 
Madame le-a adunat în jurul ei pe cele mai frumoase şi mai 
nobile domnişoare din Paris, pentru a le învăţa arta căsătoriei. 

După câteva luni, Sophie rămase însărcinată. Acest fapt 
brutal schimbă dintr-odată toată situaţia. Fata pricepu, panicată 


de stările de rău fizic ce-o străpungeau ca nişte pumnale, că 
fapta ei comporta primejdii. Forţa străină care îi invadase trupul 
odată cu trezirea pasiunii, dispăru ca ceața. Avea o fire fricoasă 
şi lipsită de putere. În sufletul ei, prejudecățile inoculate de 
educaţie, dogmele morale ale orăşelului, se alcătuiseră într-un 
tribunal sever şi o condamnau fără milă. Slăbise. Faţa se 
alungise, tenul îi deveni palid, iar ochii înroşiţi şi umflaţi de 
plâns. La întâlnirile lor, pândite de nenumărate primejdii, printre 
trunchiurile pline de muşchi ale pădurii bătrâne sau în coliba 
unui paznic de câmp, Tourzel nu mai era întâmpinat cu sărutări 
şi bâlbâieli extatice, ci de reproşuri, pretenţii şi izbucniri 
capricioase, necontrolate. Bărbatul îşi schimbă şi el tonul, 
devenind brutal şi nemilos, ca, la urmă, să nici nu mai apară la 
întâlniri. 

Înţelegând ce necaz dăduse peste ea, Sophie îşi pierdu 
capul. În starea ei disperată, hăituită şi lipsită de sprijin, se 
hotări să se sinucidă. Pregătise totul. Plănuia să se înjunghie în 
inimă cu stiletul lui Tourzel şi această decizie unea plăcerea 
autopedepsirii cu răzbunarea împotriva bărbatului asupra căruia 
încerca astfel să arunce o bănuială şi pe care - în speranţa ei 
romanţioasă - l-ar fi putut încărca cu un amar şi tardiv regret 
după ea. Stiletul îl luase de la el, şi îl ascunse sub jartieră. 
Plănuia să meargă în pădure, în locul întâlnirilor amoroase, într- 
un luminiş vegheat de copacii cu obrazuri de bufniţă, unde, pe 
covorul moale al acelor de pin, cunoscuse „păcatul”. 

În ultima clipă ar fi vrut să-şi ia rămas bun de la cineva. Se 
gândi la confesorul căruia încă nu îndrăznise să-i mărturisească 
fapta, dar, evocând faţa cu trăsături severe, ironice, pătrate ale 
preotului, curajul îi pieri. Nu. N-ar putea face asta. Apoi îşi aduse 
aminte de tatăl ei, Pétion cel avar, egoist şi taciturn, pe care nu- 
| vedea zile întregi şi care duminicile o conducea la braţ către 
biserică, aidoma unui lunatic cu faţa înlemnită. Nu conta. Era 
tatăl ei. Sângele ei. Singurul om de care aparţinea cu adevărat. 

Se îndreptă deci spre aripa locuită de el, strict separată de 
restul casei, în cealaltă latură a sa. Purta în inimă o dorinţă 
sfielnică de iubire, lipsită totuşi de speranţă. Nu-şi amintea când 
mai trecuse acel prag. De mică învățase că nu avea ce căuta 
acolo, că nu era aşteptată şi nu se tolera prezenţa. Atâta timp 
cât viaţa ei, lipsită de evenimente, se scursese ca printr-un vis 
plăcut, nici ea nu simţise nevoia unei legături mai strânse cu 


tatăl ei. Dar acum, sub povara problemei grave ce o copleşea, 
nu mai putea renunţa la el. N-avea de gând să-i sugereze nimic 
despre decizia pe care o luase. Va intra numai, îl va saluta, îi va 
spune câteva cuvinte drăgăstoase, îl va întreba dacă n-are 
nevoie de ceva îl va ruga să se ocupe puţin şi de ea, căci se 
simte tare singură. Nu... ar însemna că-i face un fel de reproş, 
poate că i-ar şi enerva. Mai bine îi va promite ea că de-acum 
vrea să fie cuminte şi chiar dacă nu i-a arătat-o, îl iubeşte totuşi 
mult. Desigur, era uşor să gândeşti toate acestea, dar mult mai 
greu să-i oferi asemenea cuvinte, niciodată rostite, lipsite de 
orice temei, unui om care de-a lungul întregii vieţi nu făcuse nici 
măcar un pas către ea, în afară de faptul că o procrease... Să-i 
vorbeşti despre dragoste acestui om cu ochi mărunți, cenușii, de 
maimuţă, încadraţi de riduri grosolane, cu fruntea îngustă, cu o 
gură care, umbrită de mustaţa albă pleoştită se strâmba într-un 
refuz înciudat... 

O izbi mirosul stătut de tutun care umplea coridorul pavat 
cu dale. Momente intense de teamă din copilărie, refuzuri rigide, 
nemiloase se învolburau în memorie, totuşi merse mai departe. 

Era spre asfintit. 

Bătrânul nu aprinsese încă lampa; se părea că orice 
picătură de ulei economisită se transformă în sânge în venele 
sale. 

Camera lui era un mare depozit, dezordonat, ca atelierul 
unui meşter pentru toate. Repara singur mobilierul, şeile, 
uneltele, ba îşi pingelea şi cizmele. Aplica cu mare artă petece 
abia vizibile pe hainele rupte. Nu arunca nici un capăt de aţă, 
nici o bucăţică de scândură, de fier sau de piele. Pe sub patul 
lui, pe dulapuri, pe masă şi jur-împrejur, pe jos, zăceau grămadă 
cutii, scule, şei, scaune şchioape, roţi de căruţă, vase dogite, 
bucăţi de lemn, cutii cu lipici, emanând mirosuri compacte, 
neplăcute. Aici trăia, mânca, dormea şi muncea Pétion de-a 
lungul iernii, când era nevoit să rămână în casă. Primăvara şi 
vara, după ce începea slujirea grea a pământului, el îşi petrecea 
cele mai multe nopţi în aer liber. 

În această zi de toamnă târzie era acasă. Când Sophie, 
timidă, intră la el, bătrânul şedea în faţa căminului întunecat şi 
rece, rezemat în fotoliul său cu spătar drept. Camera era plină 
de o răcoare umedă. Fereastra mică, la înălţimea unei staturi de 
om, abia dacă lăsa să pătrundă puţină lumină, şi, pe când 


dincolo de fereastră licărea încă cenuşiul opalin al asfinţitului, 
înăuntru se instalase deja un întuneric aproape total. 

Sophie se apropie. Figura mută, nemişcată din faţa 
căminului care se căsca gol, o umplea de nelinişte. După mai 
multe sforţări, îndrăzni să-i vorbească, dar chiar şi atunci vocea 
se frânse ca un picior cu călcătură nesigură. 

- Bună scara... tată... 

Dinspre fotoliu nu veni nici un răspuns. Sophie era gata să 
plece, cu inima uşurată că tatăl ei doarme şi deci nu va fi 
nevoită să-i asalteze indiferența îngheţată. Dar prezenţa morţii o 
înconjură subit ca o reptilă elastică, înspăimântătoare. 

x 


Este posibil, ba chiar verosimil ca egoismul pietrificat al 
bătrânului Pétion să fi respins şi ultima încercare de apropiere a 
Sophiei, dar acum, când el era mort, fata nervoasă şi nefericită 
se chinuia pe sine aidoma unui torţionar, cu gândul că săvârşise 
un păcat de neiertat. În ea sălăşluia un duşman cumplit, o altă 
fire nemiloasă şi poruncitoare, care nu se sătura nicicând de 
autoînvinuiri, de prevestiri rele, de teamă şi de şuvoaiele 
lacrimilor amare. Din clipa morţii tatălui, ea îl înălţase, îi 
înfrumuseţase figura, numai pentru a se umili pe sine şi mai 
mult şi pentru a se acuza şi mai dureros. Ea era cea care ar fi 
trebuit să facă primul pas de apropiere. Bătrânul era însingurat 
şi dornic de iubire. Trăia în văgăuna lui ca un animal în grajd. 
Renunţase la tot, pentru ca ea să aibă mai mult. In timp ce ea, 
fiinţă nerecunoscătoare, egoistă şi destrăbălată se tăvălea în 
pădure cu ibovnicul, tatăl ei murea, cu încetul de o boală 
tainică. Cât trebuie să fi suferit, ce dureri trebuie să fi suportat 
fiind mereu singur! Nu s-a plâns nimănui. N-avea cine să-i dea 
un pahar cu apă. Nu s-a găsit nimeni în apropiere să cheme un 
preot în ceasul când l-au înconjurat umbrele morţii. A murit 
singur. A murit singur şi şi-a pierdut mântuirea sufletului, din 
cauza fiicei sale! 

Ea postea, se ruga, plătea slujbe, îşi impunea penitenţe, 
învinuindu-se şi acuzându-se neîncetat. 

x 

Averea lăsată de bătrânul Petion era mult mai mare decât 
şi-ar fi imaginat fiica sau vecinii lui. În afara pământurilor grase 
şi darnice, a morii şi a fermei de vaci, au ieşit la iveală mulţi 
bani, depozitaţi sub pardoseala odăii sale, în lăzi ferecate şi 


prevăzute cu încuietori meşteşugite. Acest om bănuitor şi rigid 
nu-şi încredinţase averea vreunui bancher şi nu credea nici în 
hârţoage. In închisoarea lor, monezile galbene de aur stăteau 
ordonate în fişicuri înfăşurate în foi de pergament numerotate. O 
adevărată comoară din poveşti. 

In jurul Sophiei, unică moştenitoare, se transformă întreaga 
lume. Nici chiar tinerii nobili de prin împrejurimi, strânşi cu uşa 
de creditori nu se sfiau s-o asedieze cu cereri în căsătorie pe 
fata zăpăcită, stângace, ameţită de atâtea noutăţi, mai ales 
pentru că circulau legende despre adevărata obârşie a lui 
Pétion. Mulţi sperau că prin oarecare cercetări temeinice ar fi 
putut asigura un fundal blazonat galbenilor abia iviţi. 

Vestea ajunse neîntârziat la Tourzel, care înţelese pe dată 
că vremea lui a sosit. La câteva săptămâni după înmormântare, 
îşi făcu apariţia în casa îndoliată şi ocupă locul unui membru de 
familie energie şi rezistent la orice împotrivire, loc cuvenit 
logodnicului şi viitorului cap al familiei. 

Sophie rămase perplexă, protestă, plânse, se înverşună. 
Dar cinicul şi puternicul braţ de faun al lui Tourzel o supuse din 
nou şi o învinse. 

- De ce faci pe nebuna? o întrebă el după îmbrăţişare pe 
fata care plângea în hohote, ruşinându-se de sine însăşi. Te-ai 
tot lamentat că nu vreau să mă însor cu tine, după ce te-am 
lăsat grea. lar acum, când mă declar gata să te transform în 
Madame Louis de la Tourzel, te prefaci că nu-ţi convine! 

- Da, mă iei acum. Dar cu ce preţ! izbucni Sophie. 

- Un nobil de teapa mea nu-şi poate urma numai inima, 
drăguţe! Acum mă pot însura cu o fată care corespunde atât 
inimii cât şi situaţiei mele. Peste câteva luni se va naşte copilul. 
Trebuie să-i dăm un nume. Dacă ne cununăm într-o săptămână, 
mai poate fi privit ca născut prematur. Cu burta la gură nu te-ar 
mai lua decât vreun aventurier aflat la ananghie, care te-ar trata 
cu dispreţ toată viaţa. Figura lui Tourzel se lăţi într-un zâmbet 
meschin, libidinos. Măcar eu te iubesc, Sophie şi am toate 
dovezile că am fost primul, iar copilul este al meu! 

Acestea au fost preliminariile măritişului mamei mele. Mi le 
povestea fără nici o pudoare pe când începuse să se destrame 
mintea, subliniind cu teribile detalii toate amănuntele, parcă 
pentru a-şi ispăşi păcatele şi pe această cale. 


Înfrântă şi cu inima îndoită deveni soţia lui Tourzel, având 
încă simţurile înfometate şi excitate şi, în acelaşi timp, 
detestându-se cu sălbăticie. Convieţuirea lor - dacă merita acest 
nume - nu i-a adus decât griji, ruşine, regrete amarnice şi 
gelozia care o măcina neîntrerupt. Previziunile-i funeste legate 
de Tourzel se adeveriră pe rând. La numai câteva zile după 
cununie, proaspătul soţ plecă la Paris. Îşi achită datoriile 
murdare din sipetele bătrânului Pétion, închirie un palat, îşi 
cumpără o trăsură şi reveni în vizită pentru o săptămână. Nu 
făcu nici o aluzie că ar avea de gând s-o ia la Paris şi pe Sophie. 
Când femeia îi făcu reproşuri, îi aminti de starea ei. 

- Tocmai de aceea, izbucni Sophie. Rămâi lângă mine. Am 
momente foarte grele şi mi-e teamă să stau singură în pasa asta 
goală. 

- Draga mea, trebuie să înţelegi situaţia în care mă aflu! 
spuse Tourzel infatuat. Mândria nu-mi permite să trăiesc numai 
din banii tăi. Acum, că mi-am reglat conturile în capitală, pot 
face rost de o funcţie înaltă, demnă de mine. Dar pentru asta e 
nevoie să mă învârt mereu acolo unde se împart onorurile. 

Mai târziu renunţă la „draga mea“ şi „trebuie să înţelegi”. 
Dar argumente identice reveneau mereu, la fiecare scurtă vizită 
a lui Tourzel. Aceste vizite aveau acelaşi scop jignitor, abia 
mascat; Tourzel nu putea ridica sume mai mari fără semnătura 
Sophiei... Inalta funcţie se mai lăsa aşteptată. De-a lungul lunilor 
şi anilor, Tourzel a fost mereu la un pas de marea demnitate. O 
pândea mereu, gata pregătit, la curte, în cluburi, prin sălile de 
joc şi prin „saloanele protipendadei”. Se afla antrenat în 
circulaţia sângelui fierbinte al capitalei, pulsa împreună cu inima 
ei! Trebuia să fie prezent peste tot. 

In a patra lună a căsniciei sale, Sophie îşi lepădă copilul. Un 
călăreț duse vestea la Paris, dar Tourzel, deşi regreta, nu putea 
să vină, căci în lipsa lui ar fi ratat prezenţa unei mari 
personalităţi aliată în trecere, de care depindea întregul lui viitor 
- Şi desigur şi viitorul Sophiei. 

Sosi lotuşi peste şase săptămâni. Excitat de o masă 
copioasă, o lăsă din nou însărcinată pe femeia ameţită, 
anemică, abia revenită după boală, o stoarse de o sumă de bani 
mai mare şi se întoarse în capitală. Ce anume s-a întâmplat cu 
personalitatea de vază din cauza căreia n-a putut fi prezent la 
căpătâiul soţiei sale? Un stupid ghinion făcu să nu-l poată întâlni 


şi, când l-a găsit în sfârşit, acesta recomandase deja pe 
altcineva pentru înalta demnitate. Dar tot răul spre bine! Ar fi 
avut ce regreta dacă atunci s-ar fi grăbit, căci perspectiva ce se 
arăta acum depăşea orice şansă ivită anterior. Tourzel înfăţişa 
în faţa Sophiei, cu bogate amănunte, toate eforturile pe care 
protectorii săi le făceau în interesul lui şi excelentele păreri pe 
care aceştia le aveau despre el. Vorbea despre o întreagă reţea 
de interese în care mâini harnice urzeau fără încetare succesul 
lui viitor. Desigur, aceste mâini trebuiau „unse”, cointeresate. 
Din acest motiv, prezenţa lui şi banii Sophiei erau de neînlocuit, 
dar femeia va fi răsplătită cu vârf şi îndesat, atunci când el va 
obţine funcţia, iar ea se va muta la Paris. O va prezenta la 
curtea regală. Vor duce un trai strălucit. Sophie va fi absolut 
indispensabilă acolo, dar până atunci n-avea rost să vină cu el. 
El alerga de dimineaţa până scara şi de multe ori era nevoit să 
plece din capitală pe domeniul vreunuia dintre seniorii de a 
cărui protecţie depindea câte ceva. Atunci, la o masă 
îmbelşugată, cu vinuri alese, cu glume piperate, bărbăteşti, într- 
o atmosferă de tovărăşie relaxată putea să discute mai uşor 
despre problemele lui. Înşira multe nume şi titulaturi de 
prestigiu, până ce capul bietei Sophie începea să vâjâie în 
potopul de vorbe, care se sfârşea cu sentimentalul: „Trebuie să 
înţelegi. 
„„.Şi, peste câţiva ani, Sophie înţelese totul foarte bine. 
x 


Aveam zece ani când tatăl meu muri. A avut o moarte 
demnă de viaţa pe care o dusese. Fu ucis într-un bordel, în 
învălmăşeala unei încăierări. Au fost bănuiţi mai mulţi dintre 
prietenii săi. Cercetările prelungite au dat în vileag nu numai 
traiul netrebnic şi murdar al lui Tourzel ci şi că nu se putea afla 
cu exactitate cine fusese de fapt ucigaşul. Cu toţii erau beţi 
până la delir. Cuţitul rămas în rană fu recunoscut ca aparţinând 
lui Tourzel. Mai mulţi dintre cei prezenţi purtau răni de cuţit şi în 
învălmăşeala nebună fiecare lovise şi fusese lovit. Bătaia a 
început din cauza unei fete cu numele de Lolette. Era sosită de 
curând în casa aceea şi Tourzel pusese stăpânire exclusivă pe 
ea, aşa cum proceda cu orice „prospătură”. Mai mulţi dintre 
fanţi încercară să se înfrupte şi ei, ceea ce nu-i plăcu lui Tourzel. 
Toată şleahta - vreo opt inşi, toţi nişte oi negre provenind din 
familii nobiliare, trântori ce o apucaseră pe drumuri greşite - fu 


condamnată pe viaţă la galere de către Parlament pe toată 
durata vieţii. Groaznică şi întunecată soartă, dar unica 
posibilitate de a fi salvaţi de propria lor degradare. Poate că 
trupurile lor s-au distrus astfel, sufletele lor însă făcură primii 
paşi către viaţă. 

x 

Îl văzusem pe tatăl meu doar cu ocazia câtorva scurte 
vizite. Pe atunci, viaţa nesănătoasă, desfrânată pe care o ducea 
îi subminase deja organismul. Pleoape înroşite îi încadrau ochii 
umezi, inflamaţi, ieşiţi din orbite pe o faţă cu riduri flasce. 
Obrajii şi nasul său mare, coroiat, cu nări largi erau străbătuţi de 
reţeaua vinişoarelor liliachii. Avea o voce răguşită, brutală, plină 
de ură sastisită. Sosea acasă mereu matol, după beţii, şi revărsa 
peste noi întreaga silă a răului din trupul lui. Pe atunci deja avea 
nevoie de prea puţin alcool pentru a trece la o stare de amabilă 
împăcare imbecilizată, care apoi, în orele târzii, se transforma în 
teribile crize de furie şi în dorinţa de a sparge şi a distruge totul 
în jur. Chiar dacă n-ar fi fost ucis, ar fi murit curând, căci 
măruntaiele şi nervii săi erau într-o stare jalnică. 

Mama îl primea mereu ca pe un blestem meritat. Nu se 
plângea şi nu se împotrivea deloc. Dar nu-i dădea nicicând 
atâţia bani câţi cerea el. În zadar o ameninţa, mama era fermă 
pe poziţie: 

- Banii sunt ai fiului tău! Nu va ajunge el să cerşească 
pentru că are un tată pierde-vară şi beţiv! 

- Mie-mi vorbeşti aşa? Mie?! urletele lui trezeau toată casa. 

Îmi amintesc că atunci când am auzit, dincolo de uşa 
închisă, sunetul surd al unor lovituri, mă cuprinsese un rău ca o 
greață. După loviri s-a aşternut liniştea. Mama n-a scos nici un 
vaiet. Peste câteva clipe deschise uşa cu faţa liniştită, 
încremenită şi mă lua de mână. 

- Vino... 

Tremuram. Mi-am proptit micul trup de băiat de marginea 
mesei şi am izbucnit. 

- Nu vreau să te mai lovească! Te-a bătut! Am auzit! Eu... 
eu... ÎI omor! 

Obrazul ei împietrit se lumină. 

- Parcă-ai fi un bătrânel! 

- Dă-l afară! Să plece de aici! Ce caută el la noi?! 

- Îl fac să plece, tocmai asta vreau! 


Mă conduse în dormitorul ei. Opintindu-se, trase la o parte 
măsuţa cu placă de marmură, în spatele căreia pusese să se 
facă o nişă pentru bani. Numără din ladă o sumă. Ştia că în 
momentul când da de bani, tata va pleca din casă. 

Scoaterea banilor nu se petrecea fără anumite ceremonii. 
Mama era prizoniera nenumăratelor legăminte şi condiţionări 
superstiţioase, fără de care nu se atingea de banii ei. Dar 
proceda la fel şi înaintea tuturor celorlalte activităţi zilnice. Avea 
grijă să nu coboare cu stângul din pat, să nu-şi pună mai întâi 
papucul stâng şi să nu apuce clanţa uşii cu mâna stângă. Era 
îngrijorată toată ziua dacă, privind dimineaţa pe geam, primul 
lucru pe care-l vedea ar fi fost un câine negru, un om cu o scară, 
o femeie însărcinată, un copil cu părul roşu sau un infirm. 
Înainte să-şi deschidă sipetul cu bani, scuipa mărunt în jurul lui 
şi aceeaşi soartă o avea şi primul galben care-i cădea în mână: 
„înmulţeşte-te şi vino înapoi!” 

- De ce faci aşa? o întrebam curios. 

- Să-l leg şi să-l chem înapoi. 

Culcarea şi scularea mea din pat prilejuiau de asemenea 
ritualuri ciudate. Seara, mama îmi punea la cele două laturi ale 
patului câte un vas de lut cu apă, apoi aducea într-o tigaie de 
fier doi tăciuni încinşi pe care îi arunca în cele două vase. Când 
tăciunii se stingeau sfârâind în apă, mama striga: „Tot aşa să-şi 
piardă puterea orice blestem!”. 

Apoi se posta lângă capul meu şi începea un lamento 
plângăcios: 

- Nici nu mai trăieşte, nu vedeţi? A murit! E mort! îngeri cu 
aripi grăbite i-au luat sufletul! Aici totul e gol! Nu e nici un 
zgomot! Plecaţi! Plecaţi de aici! 

Apoi presăra faină albă în jurul patului meu, în formă de 
cerc, însă în sufletul ei domnea atâta teamă şi tulburare, încât 
umbrele hrănite de neliniştea ci rămâneau învălmăşindu-se 
înăuntrul cercului. În ajunul sărbătorii Sfintei Lucia golea la 
pragul meu un sac întreg de mac, căci, după credinţa ei, 
vrăjitoarele n-ar fi putut intra la mine decât după ce ar fi cules 
bob cu bob tot macul. Biata de ea, nu mă putea ocroti. Tot ceea 
ce făcea era, de fapt, magie neagră involuntară şi neştiută, prin 
care nu numai că nu le gonea, dar atrăgea către sine tot mai 
mult forţele întunericului. Aceste forţe puseseră stăpânire pe ea 


fără nici un frâu, căci se temea de ele şi nu le cunoştea 
adevăratul nume. 

Mi-era milă de ea. Îi nutream o dragoste plină de milă şi de 
neputinţă. Ea mă iubea cu disperare, cu orbire şi se temea 
pentru mine, totuşi sentimentele ei nu conţineau nici o urmă a 
acelei iubiri clare, înțelepte şi constructive cu care mă 
înconjurase în viaţa mea prealabilă, Marietta, milaneza. 

Pe Sophie de la Tourzel o măcina şi o înnebunea 
maternitatea ei plină de tensiuni şi de sentimente de vinovăție. 
Nici nu mă puteam gândi să-i împărtăşesc ceva din secretul 
meu, căci ea s-ar fi prăbuşit sub povara acestuia de vreme ce 
chiar şi puţinul pe care îl intuise o făcea să mă numească 
„micuțul ei bătrâne!” şi nu prididea să-l îmbuneze pe Dumnezeu 
şi pe toţi diavolii infernului, ca nu cumva, însuşirile mele 
neobişnuite să trezească invidia acestora şi să fiu răpit de lângă 
ea. 

x 

Nu mă puteam apropia de sufletul ei pentru a o scoate din 
labirintul sinuos şi coborâtor al superstiţiilor. Porunci lăuntrice 
tot mai imperioase o sileau la acţiuni lipsite de orice rațiune. 
Mintea ei era mult prea slabă pentru a se angaja în luptă cu cei 
doi duşmani lăuntrici: instinctele-i rebele care au condus-o spre 
decădere, spre desfrâul simţurilor cu Tourzel, şi catolicismul cu 
judecata sa riguroasă, care nu înţelegea şi nu ierta nimic. 

După ruşinoasa moarte a tatălui meu, ea începu „să vadă“. 
Zadarnic îi explicam că ea însăşi zămislise aceste viziuni din 
materia propriilor ei forţe astrale, din teamă concentrată şi din 
autoacuzare neîntemeiată. Nu mă înţelegea. 

Primul care-i apăru fu bunicul, bătrânul Pétion. Se ivi într-o 
seară, înainte de aprinderea lumânărilor, pe coridorul către 
bucătărie în cămaşa lungă, albă de mort. Inainta sprijinindu-se 
cu o mână de zid, de parcă ar fi fost bolnav. La uşa bucătăriei se 
întoarse şi o privi pe mama. Avea o faţă severă, alungită, 
galbenă ca şofranul. 

- Roagă-te pentru păcatele tale! - îi spuse cu o voce 
răguşită de mormânt acest bătrân păcătos, care, după mine, fi 
avut mai multe motive să se roage pentru propriile-i păcate. 
Apoi dispăru. Mama fu readusă în simţiri de servitoare, acolo pe 
coridor. Când îşi reveni, îmi povesti vedenia. 


Eram plin de ciudă şi de disperare. Cum s-o lămuresc? ; 
parcă n-ar fi ţinut şi aşa destule posturi şi ispăşiri şi nu s-ar fi tot 
rugat. Acum dăduse forma dogmei nemiloase în ura bătrânului 
Pétion, o proiectase din ea însăşi pentru a-şi mai spori suferinţa. 

Explicaţiile mele o supărară şi o umplură de teamă 
superstiţioasă. 

- Taci! Taci! Degeaba vorbeşti, eu l-am văzut! Mi-a vorbit! 
Ştiu că şi el suferă şi e neliniştit din cauza păcatelor mele! 

- Nu-i aşa, mamă! Are el motive de nelinişte pentru 
propriile sale nelegiuiri! Chiar tu mi-ai povestit cu ce mijloace şi- 
a agonisit averea şi cât de rău se purta cu bunica mea până la 
moartea ei timpurie! 

- Linişte! Pentru Dumnezeu! Morţii aud când îi vorbim de 
rău şi se răzbună! 

Ingălbenind, începu să scuipe în jur, apoi îşi începu 
obişnuita litanie. 

- O, suflete albe şi negre, ale morţilor care bântuiţi pe aici, 
copilul acesta e slab de minte, nu ştie ce vorbeşte! E un mic 
idiot, nu merită să-l ascultați, râdeţi şi voi de el, fie-vă milă de 
bietul nebun şi plecaţi în grabă de aici! Eu, mama lui, vă asigur 
partea cuvenită! Voi face totul şi chiar mai mult! 

Eram neputincios. 

După apariţia bătrânului Pétion ea începu să se flageleze. 
Se încuia în odaia ei şi îşi biciuia trupul gol. Pe sub haine purta 
un brâu cu ţinte. Postea mult şi slăbise până deveni propria-i 
umbră. Nicicând pentru Pétion nu se rostiseră atâtea rugăciuni 
şi slujbe. Dar bătrânul nu ceda. Ne vizita casa tot mai des şi 
aduse cu sine şi un musafir, printr-o ciudată inconsecvenţă, 
tocmai pe tatăl meu înjunghiat la bordel care, pentru faptele 
sale, s-ar fi cuvenit să fiarbă în smoală, în iad şi pe care cât a 
trăit, bunicul nici nu-l cunoscuse. 

Făceau o echipă reuşită amândoi. Izbutiră s-o scoată pe 
mama chiar şi din minţile-i slăbite. Puseră stăpânire pe odăi. Se 
lăfăiau chiar şi în miez de zi prin fotolii, în colţuri de dulap, pe 
coridoare, mereu sub ochii mamei. Îi dădeau porunci pe un ton 
tot mai sever. Până şi Tourzel devenise un moralist neclintit de 
când cuțitul îl expediase din lume din cauza Lolettei. Niciodată 
nu-i ajungeau rugăciunile şi ispăşirile bietei văduve, pe care o 
mai şi ameninţa cu flăcările iadului. Cât a trăit, fusese un 


personaj antipatic şi devenise una dintre cele mai respingătoare 
stafii după moarte. 

Priveam cu mâinile încrucişate cum biata mea mamă se 
distruge, cum slăbeşte, cum se sminteşte sub teroarea 
creaturilor ivite din propria ei imaginaţie. Dar oare situaţia mea 
nu se asemăna cu a ei, chiar dacă eu ştiam de-acum ce anume 
se petrece? Nici eu însumi nu eram stăpân pe propriile-mi forţe 
răsculate. 

x 

Cu încetul situaţia deveni insuportabilă, şi într-o zi tragedia 
explodă. Pe atunci mama devenise deja o ruină jalnică. Vorbea 
şi striga singură, se uita în jur cu privirea unui animal hăituit de 
sub şuviţele încurcate ale părului ce-i cădea pe faţă, dădea din 
cap şi din mâini, gonind de pe mobilă puzderia de drăcuşori care 
- invitaţi probabil de cele două stafii ale casei - invadaseră 
odăile. Imi spunea că aceşti pui de diavol n-o lăsau nici să 
mănânce. li spurcau mâncarea şi când se biciuia dezbrăcată îi 
strigau cuvinte obscene de  nesuportat,  întrerupându-i 
rugăciunile. 

Într-o zi, în zori, o zbughi din odaia ei şi în 
înspăimântătoarea-i goliciune, cu părul desfăcut fluturând în jur, 
alergă în drum cu strigăte ascuţite. Totul se petrecu atât de 
repede, încât n-am putut s-o rețin. Imbrăcat cu ce mi-a venit la 
îndemână, am alergat după ea şi mi-am dat seama după 
direcţia din care se auzeau strigătele şi din figurile oamenilor 
care, curioşi şi scandalizaţi, priveau de la ferestre că alerga spre 
biserică. Fugeam cât mă ţineau picioarele. Am ajuns-o la poarta 
bisericii. Voia să intre acolo în toiul slujbei de dimineaţă. O 
apariţie dezumanizată, jalnică cu trupul ei cenuşiu şi plin de 
răni. Am încercat s-o înfăşor într-o pătură aruncată de la un 
geam, dar nu s-a lăsat. Se împotrivea, mă zgâria, mă muşca şi 
mă izbea cu biciul cu care îşi executa ispăşirile. Eram epuizat 
când le-a dat prin minte câtorva oameni să mă ajute. Cu mare 
greutate, trei inşi am imobilizat-o, am înfăşurat-o cu pledul şi 
am ridicat-o. Se zbătea şi se încolăcea în strânsoarea noastră, 
aidoma unui şarpe. Membrele îi erau contorsionate de o forţă 
bolnavă, demonică şi nu înceta să strige, să suduie şi să se 
vaite. Ne petrecu până acasă o întreagă procesiune printre care 
preotul care terminase slujba, notarul, nevasta primarului, 
umflată în pene din cauza evenimentului senzațional, 


farmacistul băgăcios, un anume Bayon, despre care voi mai 
vorbi. 

Între timp, mama se mai linişti. Întinsă cât era de lungă ne 
lăsă s-o ducem şi, după ce am culcat-o în pat, rămase dreaptă, 
rigidă, cu ochii în tavan, palidă de moarte şi nemişcată. 
Credeam că murise. Cu greu am dat de doctor. Constată că 
pielea era insensibilă, corpul şi pupilele rigidizate, dar că inima 
mai bătea încet. Mama trăia, spre nenorocul ei. Starea sa deveni 
publică şi, din acel moment începu lupta mea deznădăjduită cu 
autorităţile. Unii ar fi atribuit totul exclusiv diavolului şi, prin 
manipulări exorciste, ar fi înnebunit-o şi mai rău, ceilalţi erau de 
părere că trebuie internată la Salpetriere. Autorităţile învinseră. 
În 1718, mama, care se zbătea în crize tot mai frecvente fu 
transportată cu forţa, legată fedeleş, la Salpetriere. 


Monsieur Bayon 


Când am rămas singur în casa din Varennes, cu câţiva 
servitori răsfăţaţi şi indolenţi, aveam şaptesprezece ani. 

Deşi purtam numele sonor de Louis de la Tourzel, 
rubedeniile nu mă acceptau, dorind desigur ca tatăl meu să nu fi 
lăsat urmaşi. Căpeteniile oraşului nici nu se gândeau să mă lase 
în pace. Se ocupau de mine într-un mod împovărător. Bayon, 
farmacistul, acceptase cu mărinimie tutela mea, grija bunăstării 
mele trupeşti şi sufleteşti, şi administrarea averii până la 
majorat. De fapt, am avut de câştigat din felul cum îmi 
administra averea, căci era un snob hazliu al onoarei, care trăia 
într-un permanent delir al propriei sale înălţări morale şi 
săvârşea orice gest parcă pe o scenă imaginară, în faţa unui 
public, invizibil, dar total încântat. 

Casa Pétion fu închisă, slugile concediate fără ca eu să fi 
simţit vreun regret. Nici o amintire plăcută nu mă lega de 
această căsoaie incomodă şi neprimitoare. Nu mă prea bucura 
nici mutarea la familia Bayon, într-o odaie supraîncărcată, cu 
pereţii plini de icoane, unde, iernile, soba scotea fum, iar 
geamurile nu se închideau bine; ştiam însă că trebuie să-mi 
aştept eliberarea cu multă răbdare. Trecusem prin destule 
pentru a aprecia valoarea unor metode ordonate, amiabile, de 
natură să mascheze măcar parţial destinul meu ciudat, mult 


prea diferit de tiparele obişnuite. Puteam aştepta. Aveam timp 
berechet. 

În casa lui Bayon am savurat din plin comedia hazlie a unui 
tiran familial plin de sine şi stupid, şi a vieţii intime a apropiaților 
săi. Mi-am dat seama că un om care se străduieşte cu disperare 
să fie respectat şi recunoscut, îşi pierde inevitabil prestigiul, 
devenind ţinta unei ironii înciudate până şi în anturajul cel mai 
apropiat. 

Bayon avea o soţie deosebit de urâtă care, în aparenţă, îl 
slujea şi îl adora ca pe un idol. În seara mutării mele, unicul lor 
fiu, Etienne sorbea cuvintele de pe buzele tatălui său pălind 
parcă de o emoție plină de respect, în timp ce acesta interpretă 
în faţa mea pentru prima oară marea sa arie de autotămâiere. 
Fiul rosti cuvintele rugăciunii împreună cu tatăl şi nu avea alte 
replici în faţa lui decât „Da, părintele meu!“, „Mulţumesc, bunul 
meu părinte!”. Văzând atâta perfecţiune, mă treceau fiori. 
Servitorii îşi slujeau stăpânul cu o supunere plină de admiraţie. 
Masa era acoperită cu o pânză scânteietor de albă şi şeful 
familiei binecuvântă pâinea, în general, binecuvânta orice lucru 
ce-i cădea sub ochi, fără nici o reţinere, folosind expresii 
bombastice şi lăcrimând cu uşurinţă. Soţia lui cea pocită, cu 
bărbie ascuţită, ştirbă şi fonfăită, îl aproba, dând din cap, îşi 
aşeza mâinile pe mâna lui şi părea să-i mulţumească pentru că 
exista. Etienne, ca un personaj teatral însărcinat să spună la 
timp replicile, sonoriza câte un „Da, părintele meu!“ iar eu, în 
sinea mea, mă întrebam contrariat: „lisuse, pentru ce tocmai 
părinte?”. Dintr-odată surprinsei o privire piezişă a lui Etienne şi 
mi se păru că nu văd bine. În absenţa lui, toată casa râdea de 
Bayon şi îl bârfea din plin. Servitorii îi imitau gesturile fizice 
neatractive, Etienne, cu doi ani mai tânăr decât mine, îmi 
mărturisi a doua zi că-l surprinsese pe taică-său pe coridorul 
întunecos, râzând  piţigăiat şi cotrobăind pe sub fustele 
cameristei. Nici unul din ei n-a adus vorba de întâmplare, dar, 
de atunci, „babacul nu se mai dă mare în faţa mea“. Madame 
Bayon era atât de plină de fiere şi de revendicări încât, la prima 
atingere ţâşnea din ea un adevărat potop de ironii şi critici. 
Bayon, de când se ştie, n-a fost decât un pierde-vară, un coate- 
goale. Madame Bayon adusese în casă banii, ordinea şi 
bunăstarea; cu toate acestea, chiar a treia zi după nuntă îşi 
prinsese bărbatul pe după şură cu o ţigancă îngălată. Imaginaţi- 


vă chinurile tinerei femei atât de brutal umilită! Ăsta fuge după 
orice fustă, iar acasă are obrazul să ţină, predici despre 
moralitate. Predică până şi stând pe oala de noapte. Tare ar fi 
vrut doamna să ştie ce-i spunea el confesorului? Probabil că-l 
minţea şi pe acela şi se lăuda pe sine, până când preotul îl 
absolvea de toate păcatele, foste şi viitoare, numai ca să scape 
de el. Nu făcea aproape nimic în farmacie şi n-avea grijă de 
treburi. Dacă ea nu s-ar fi ocupat de afaceri, ar fi murit cu toţii 
de foame. Bayon alerga mereu prin vecini şi vorbea fără să se 
oprească. Oamenii au şi început să fugă de el, de teamă să nu 
se înece în zeama apoasă care-i curgea din gură... spunea 
Madame Bayon, animată de o ură sistematizată, dând în vileag 
toate amănuntele, ca într-o vitrină. 

O dată pe săptămână, Madame Bayon îşi invita prietenele 
la o mică petrecere. Consumau cantităţi uriaşe de cozonac, 
lapte îndulcit, plăcintă cu mere şi nu încetau să-l bârfească pe 
Bayon. Îi evocau cuvintele, îi imitau mişcările şi râdeau de el 
fără menajamente. Bayon habar n-avea de toate acestea, şi nici 
nu dorea să le afle. Dacă, din întâmplare, ironiile izbucneau 
cumva în prezenţa sa, el nu băga de seamă, căci era total lipsit 
de simţul umorului. Etienne, precum mi-a mărturisit, îl numea 
„bunul meu părinte” din insolenţă tocmai de când îl prinsese cu 
camerista. Taică-său acceptase fără obiecţie această titulatură 
şi, mai târziu, după cină, analiză în faţa familiei, cu mult patos 
oratoric, adevăratul înţeles al cuvântului, precum şi faptul că lui 
se cuvine din plin acest sfânt şi patriarhal nume. Multă vreme n- 
am înţeles ce-i determina pe membrii familiei Bayon să joace în 
jurul acestuia dansul de derviş al admiraţiei, de vreme ce chiar 
şi banii fuseseră aduşi în căsnicie de către femeie. Mai târziu mi- 
am dat seama: Bayon ştia să fie teribil dacă ceremonialul din 
jurul persoanei sale lăsa de dorit, când disciplina scădea iar el 
era nevoit să arunce o privire în prăpastia ce despărţea 
realitatea de comedie. 

Ţin minte că m-am îmbogăţit atunci cu experienţa care m-a 
învăţat să nu privesc doar două laturi ale comportamentului 
omenesc; nu contau doar poticnirile lor fizice mincinoase, 
mascate, şi nu doar densitatea astrală a pornirilor care se 
contura în spatele acestora, căci cu atât ei nu mi-ar fi stârnit 
decât disprețul. Am înţeles că trebuie să fiu atent şi la al treilea 
plan care se reverberează dincolo de primele două, în care se 


ascunde sensul şi soluţia tuturor lucrurilor şi prin care învăţam 
să-l compătimesc şi pe prostănacul de Bayon. 

Într-o zi, acesta fu martorul involuntar al unor remarci 
vitriolate făcute despre persoana lui la una din reuniunile de 
doamne ale soţiei sale. Uitase cheia casei de bani şi venise după 
ea chiar el, în loc să-l fi trimis, ca de obicei, pe asistent. 

Dacă ar ti procedat şi atunci aşa, nimic nu s-ar fi întâmplat. 
Dar, din nefericire, cu puţin timp înainte, avusese o altercaţie cu 
asistentul şi n-a vrut să-i ceară chiar atunci un serviciu. Ce 
anume auzise Bayon despre propria sa persoană nu ştiu, dar n- 
ar fi greu de imaginat. N-am aflat despre scandal decât ulterior. 
Omul apăru dintr-odată printre femeile care trăncăneau. Era alb 
ca varul, gura se crispa spasmodic. Urlând, începu să le 
lovească cu pumnii şi cu picioarele, să le împingă spre uşă pe 
femeile care ţipau ca din gură de şarpe. Pe lunganul şi costelivul 
de Etienne îl pocni peste obraz de-a rămas umflat pe o parte, 
însă cea care a încasat-o cel mai temeinic a fost nevastă-sa. Au 
luat-o pe cocoaşă şi servitoarele care încercau s-o salveze pe 
stăpână. Acest ipocrit rizibil, care dorea tot timpul să se impună 
prin virtuțile sale, devenise cu adevărat impunător şi teribil prin 
răutatea care explodase cu forţă elementară de sub mâăştile-i 
duioase. În timpul căsniciei sale n-a avut decât trei asemenea 
ieşiri, dar aceste crize i-au asigurat respectul care-i obliga pe ai 
săi să menţină măcar aparențele. Vedeau în Bayon un piton 
uriaş, sătul, surd şi orb, în jurul căruia ei săreau şi făceau 
giumbuşlucuri aidoma unor maimuțe, bătându-şi joc de el de la 
o distanţă respectabilă, în timp ce dincolo de obrăznicia lor 
stătea pitulată frica; vai de pielea noastră dacă s-ar trezi totuşi. 

După marele eveniment, casa fu cuprinsă de o tăcere 
sumbră, dar observam în ochii şaşii ai doamnei Bayon, de câte 
ori privea la bărbatul ei, un fel de tandreţe timidă şi o admiraţie 
mută. De data aceasta nu se mai prefăcea deloc. Nici expresia 
lui Etienne, pus pe gânduri şi concentrat, nu trăda prezenţa 
vreunui satir ironic, iar servitorii trebăluiau în jurul stăpânului cu 
o umilinţă sârguincioasă şi neprefăcută. 

Bayon câştigase bătălia atunci când o crezuse definitiv 
pierdută. Totuşi, ulterior, el îşi regretă fapta lui în mod 
înduioşător. Se ruşina. Nu mai vorbea cu nimeni, slăbea, se 
îngălbenea de căinţă. Se furişa pe stradă, pe lângă case ca un 
hoţ dovedit. Cea mai acută suferinţă i-o cauza faptul că îşi 


pierduse masca în proprii săi ochi. Dorea ca rolul interpretat să 
fi fost cu adevărat personalitatea sa; îl admirase şi îl alintase în 
sine. Dorea fierbinte să se unească cu acest rol. Dorea să fie cu 
adevărat măreț, impunător şi plin de virtuţi, dar nu realiza decât 
o copie imperfectă şi superficială a idealului său. In mod 
evident, acest ideal se implantase în suflet. In decursul 
următoarelor sale încarnări, destinul îl va îndruma spre acest ţel 
şi, după nenumărate suferinţe, el va atinge punctul spre care 
tinde cu ardoare. Modelul său gravându-i-se arzător în suflet, 
prin piele, came, sânge şi nervi, prin masca superficială pe care 
şi-a ales-o, îi va transforma caracterul. lar radiaţiile magice ale 
măreției lăuntrice, singurele capabile să-i confere 
respectabilitatea dorită îi vor dărui virtutea dorită atunci când 
aceasta nu va mai avea nici o importanţă pentru el. 


Spiritul lui José de Assis 


În 1724 m-am putut muta în sfârşit la Paris, în propria mea 
casă. Majoratul mi-a adus independenţa materială. Spre marea 
contrariere a lui Bayon, mi-am vândut toate proprietăţile, 
rupând orice fir care mă lega de Varennes. Mama nu mai trăia. 
Printre cele mai întunecate amintiri păstrez ultima întâlnire cu 
ea înainte de moartea ei iminentă. 

Reuşisem să obţin autorizaţia de a vizita Salpetriere, 
instituţie ai cărei nefericiţi bolnavi au scăpat de cătuşe datorită 
lui Pinel, doar cu o sută de ani mai târziu. Istoria psihiatriei se 
ocupă în mod destul de detaliat de acest ruşinos capitol, dar eu, 
în calitate de martor ocular, pot afirma că realitatea depăşea 
orice consemnare, Salpetri&re se numea pe atunci Hospice de la 
Vieillesse. În jurul unei biserici cu turlă înaltă se înşirau 
aproximativ patruzeci sau patruzeci şi cinci de clădiri. Dintre 
curţile sale imense, cele exterioare arătau îngrijit, cu porţiuni 
ordonate de peluză şi arbori frumoşi, dar când pătrundeai mai în 
interior, armonia plăcută a grădinilor era tulburată de tot mai 
multe ciudate şi respingătoare artefacte destinate 
tratamentelor. Un mic lac artificial, cu o punte boltită era 
prevăzută cu o mică pagodă culisantă, unde bolnavii de 
negativism erau cufundaţi brusc în apă, urmând să se vindece 
cu ajutorul spaimei extreme. Scaune rotative unde nişte 
nefericiţi care urlau ca animalele erau centrifugaţi, cu intenţia 


de a goni din capetele lor perceptele tulburătoare, ei scăpau 
însă doar de conţinutul stomacurilor pe care-l împrăştiau jur- 
împrejur ca urmare a teribilei torturi. Morişti cu pedale, 
scrâncioabe în formă de roţi uriaşe, cu care se urmărea 
înviorarea bolnavilor melancolici, şi multe alte construcţii 
hibride, create de către incapacitatea lipsită de soluţii. Totul 
semăna cu arena circarilor din vreun târg de provincie. 

In saloanele comune ale clădirilor erau înghesuiți aşa zişii 
suferinzi de afecţiuni mai uşoare. Neliniştea lor maladivă 
exploda în orice moment în ţipete sălbatice şi încăierări de 
nedescris. Personalul suprasolicitat, molipsit la rândul său de 
permanenta tensiune nervoasă, nu mai prididea să facă ordine. 
Erau în majoritate femei abrutizate de această muncă, 
neştiutoare şi obosite, care îşi răzbunau furiile cauzate de 
epuizare, lovind bolnavii sau, pur şi simplu, neintervenind la 
timp. Bolnavii se încăierau adesea, se răneau grav şi se 
murdăreau reciproc în mod respingător. Exploziile lor sexuale 
spontane se realizau în public şi se transformau în bachanalii 
infernale, în care se antrenau cu toţii. Situaţia era agravată încă 
de prezenţa unor copii cu boli mintale, care îşi duceau acolo 
zilele. 

Am găsit-o pe mama într-o celulă fără fereastră, lungă şi 
lată de câte doi paşi, într-o duhoare pestilenţială. Braţele-i 
desfăcute erau fixate cu lanţuri de pereţi, picioarele de podea, 
la brâu o încingeau alte lanţuri lungi, suspendate în tavan. 
Şedea pe o bancă de lemn fixată în podea. Din gura ei ieşea 
partea mai ascuţită a sinistrului instrument numit „pară bucală”. 
Tânărul medic plin de importanţă care mă însoțea îmi şopti cu 
prefăcută compasiune că starea ei era gravă, foarte gravă, 
crizele se succedau una după alta, ceea ce explica aplicarea 
„acestor ultime măsuri regretabile”. Mi se strânse inima. Eram 
îngrozit şi scârbit şi aş fi vrut să-i bag capul gras, roşu şi stupid 
în murdăria nefericitei bolnave care îi macerase pielea pe corpul 
scheletic. Am izbucnit de furie şi de milă. Imploram să se dea 
drumul. O iau acasă la mine, o ţin în curăţenie şi o îngrijesc. 
Orice răufăcător este mai bine tratat decât această biată 
femeie, care nu are altă vină în afară de boala ei! 

S-au simţit ofensaţi. Toate rugăminţile, cererile, reproşurile 
mele îi întărâtau şi mai rău, ca, până la urmă, să fiu net refuzat 
şi scos cu forţa de pe teritoriul spitalului. 


Ani de zile, imaginea pe care am adus-o din celula mamei 
mă îmbolnăvea. Braţele scheletice desfăcute, pielea cenuşie, 
rănită, care apărea de sub hainele rupte, obrazul de muribund şi 
ochii plini de groază mă împiedicau să dorm şi îmi luau pofta de 
mâncare. Am simţit o uşurare, aflând vestea morţii ei. De parcă 
propriul meu trup încătuşat şi plin de mizerie ar fi fost cel ce 
scăpa din celula sordidă, pentru a fi întins, în sfârşit, pe catafalc. 

Parisul anului 1724 aştepta într-o stare de incertă nelinişte. 
Regele Soare, mort în 1715, a acumulat prea mult exploziv în 
atmosfera imperiului, iar în timp ce Ludovic al XV-lea era încă 
minor, regența Ducelui Filip de Orleans, cu decăderea ei morală 
şi cu legile-i financiare neinspirate zdruncinase şi mai mult 
răbdarea poporului. Pornirea promițătoare a tânărului rege fu 
întâmpinată cu neîncredere, deşi chestiunile de stat încăpuseră 
pe mâinile cardinalului Fleury, care ducea o politică paşnică 
înţeleaptă şi gata de compromisuri. Insă, aparţinând el însuşi 
lumii vechi şi încercând cel mult să mascheze problemele la 
suprafaţă, nici el n-a reuşit să vindece regimul putred până în 
rădăcini, în timp ce în adâncuri mocnea antitoxina 
înspăimântătoare - revoluţia, care nu voia compromisuri, ci 
destrucţia, pentru ca din pieire să apară o viaţă nouă. Cardinalul 
Fleury a câştigat ceva timp pentru Bourboni. El prelungi agonia 
bolnavului şi, cu ajutorul pudrei şi fardurilor epocii rococo, aduse 
iluzia sănătăţii pe obrajii săi mortificaţi. 

Personalitatea tânărului rege nu se conturase încă cu 
destulă claritate. Lascivitatea sa leneşă şi iresponsabilă, 
nepăsarea faţă de problemele imperioase, comoditatea-i oarbă 
şi trufia cu care se claustra în spaţiul vid al monarhului absolut - 
toate acestea erau încă ascunse în ceara maleabilă şi moale a 
tinereţii, mascate în spatele figurii isteţe şi hotărâte a lui Fleury. 
Speranţa nu moare niciodată, şi atâta timp cât un suveran nu 
dovedeşte că nu-i cu nimic mai presus de predecesorul său 
tiranic, poporul ţese în jurul său ghirlande de legende, ce-l 
înfrumuseţează dar care îi aduc şi lui însuşi alinarea. Niciodată 
un reformator nu a fost aşteptat cu atâta intensitate. Ca urmare, 
câţiva dintre entuziaşti imaginară pentru tânărul Ludovic al XV- 
lea calităţile unui reformator decis şi înţelepciunea unui 
umanist, sperând că el va modifica şi va echilibra jignitoarele şi 
intolerabilele inegalităţi proprii societăţii franceze. Totuşi, 
majoritatea urmărea cu neîncredere suspicioasă, îmbulzeala din 


jurul curţii regale şi vânătoarea de funcţii bănoase, venituri şi 
distincţii care li se acordau numai celor „aleşi de Dumnezeu”, pe 
baza drepturilor înnăscute, fără luarea în considerare a meritelor 
sau a priceperii. Cumpărasem de la moştenitorii unui portughez 
excentric numit Jose de Assis, o casă cam ciudată, împreună cu 
întregul mobilier, într-o mică fundătură care de atunci s-a 
dizolvat pe pe-a întregul în timp în Faubourg St. Germanin. 

Clădirea din cărămidă roşie, ascunsă în spatele unui zid de 
piatră acoperit de iederă şi al unor copaci înalţi mi se oferea 
prietenoasă chiar din clipa în care am văzut-o pentru prima 
oară, căci coardele sensibile ale sufletului pot fi atinse nu numai 
de trecut, ci şi de o scenă a viitorului care stă gata schiţat 
împreună cu culisele unor evenimente ce se vor derula acolo în 
mod necesar. 

Patrimoniul cumpărat includea şi un servitor bătrân, pe 
Maurice, cel cu purtări rezervate şi plin de ciudăţenii. Se 
identificase cu odăile lambrisate cu lemn de nuc, mobilate cu 
puţine piese şi cu atmosfera specifică ce se ţesuse în aceste 
interioare. Maurice se îngrijea cu gelozie ca nu cumva să mut 
vreun obiect de la locul său obişnuit. Când, din nebăgare de 
seamă, puneam vreo carte pe alt raft al bibliotecii ce acoperea 
întregul perete, a doua zi o găseam reaşezată în vechiul mod. 
Începu între noi o luptă mută, obstinată care se încheie însă 
curând cu victoria lui Maurice. Imi lipseau deja atât forţa cât şi 
convingerea pentru astfel de lupte, pe care le duc doar oamenii 
clipei, cheltuind astfel multă tenacitate aferentă. N-aş fi 
schimbat orânduirea nici vreunei camere de hotel, ştiind că a 
doua zi sau peste o săptămână aş fi părăsit-o. M-am resemnat 
deci, cu prietenoasă indulgență, şi mă îngrijeam să nu jignesc în 
persoana lui Maurice „dogma de Assis”. Timp de treizeci de ani 
îl slujise cu credinţă pe stăpânul său, care-i inoculase 
convingerea superstiţioasă că va continua să trăiască cu 
întreaga conştiinţă chiar şi după moartea trupului şi că va reveni 
ca să-i dea un semn lui Maurice. Bătrânul servitor nu-mi vorbea 
niciodată despre aceste lucruri. El era personificarea fidelității şi 
a bunului-simţ. Eu însumi am reconstituit trăsăturile caracteriale 
ale fostului proprietar din însemnările marginale lăsate de mâna 
lui prin cărţile pe care le-am răsfoit în timp ce inventariam 
biblioteca. 


Era o bibliotecă interesantă, adunată în mod ciudat din 
lucrări de ocultism şi de teologie. Pe lângă o serie erotică, am 
fost surprins de marele număr al lucrărilor despre inchiziţie. 
Cartea lui Sencia, scrisă despre Fra Giorgio da Casale, 
inchizitorul papei luliu al II-lea, era marcată, aproape până la 
sfârşit, de linii groase de tuş, iar pe margini zburătăceau cu 
zecile semne de exclamare. În unele locuri, alături de rândurile 
tipărite, erau înghesuite cuvinte aruncate cu grabă febrilă; 
fragmentele unui şuvoi de idei dezlănţuite, pe care imaginaţia, 
intuiţia le puteau întregi, evocând astfel universul lăuntric al 
unui creier original, dar bolnav. Pe prima pagină a cărţii se afla 
portretul lui Casale, lucrare a unui pictor necunoscut. Infăţişa un 
bătrân palid, cu pleoape îngroşate, cu gura rea, iar dedesubt 
dansau cuvintele lui Assis: „Da! Este el. Aşa ne-am privit faţă în 
faţă prin oglindă! îmi amintesc şi îmi voi aminti tot mai clar după 
ce voi fi deschis pe de-a-ntregul poarta!“ Mai încolo, la 
descrierea anilor de tinereţe ai lui Casale: „Eroare! Cât de puţin 
înţelegem noi oamenii cauzele faptelor! Giorgio acţiona pentru 
că se temea să nu acţioneze. Era laş şi a devenit nemilos din 
frică. Dumnezeule, Doamne! Copacii primăvăratici din Verona. 
Pe drumul gălbui între şirurile arborilor albaştri compacţi se 
apropie o femeie. Pe trup se înfăşoară catifeaua grea a rochiei, 
sânii se bombează din decolteul larg, acoperit cu voal. Giorgio! 
Giorgio! - vocea ei doare ca o lamă implantată în coapsă şi 
totuşi... vai... obrazul de adolescent plin de bube... şi printre 
rândurile lejere ale rugăciunii pătrund imagini sălbatice... 
Tabloul acesta este cert... clar... distinct. Dalele mari, roşii, din 
pardoseala coridorului mănăstirii şi, pe peretele celulei, obrazul 
îndurerat, maroniu al Mântuitorului crucificat... da, sigur, fără 
nici o îndoială!” 

De Assis lupta deci pentru recuperarea unor amintiri 
îndepărtate care revin în creierele celor mai mulţi oameni doar 
pentru imperceptibile fracțiuni de secundă. El asedia lăuntric 
tainica poartă interzisă care închide trecutul. Poate că trăise 
străpungeri deosebit de puternice, sau poate că l-au antrenat 
unele descoperiri aproape de neocolit ale oricărui om solitar, 
atent şi gânditor; căci lucrurile există în noi şi în jurul nostru şi 
noi nu trebuie decât să le urmărim cu sensibilitate, cu intelectul 
deschis, fără prejudecăţi. Trebuie doar să le întrebăm şi ele ne 
vor răspunde. 


Într-un album erotic, alcătuit din desene primitive, pe o 
poză înfăţişând o femeie nurlie, lascivă care se privea în oglindă, 
se înşirau rânduri inegale ce străbăteau imaginea: „...Carnea 
femeilor decăzute e răcoroasă şi miroase a fragi de pădure... 
Ele, care mă vizitau doar în vis şi-mi jefuiau puterile bărbăteşti... 
Succube cu pielea alunecoasă... cele mai frumoase, cele mai 
înspăimântătoare... Îmi amintesc...” 

Pe ultima filă a marii Biblii, cu foi de pergament şi tăblii de 
ivoriu, am găsit următoarea însemnare, scrisă din vreun capriciu 
copilăresc prin oglindă: 

„Maurice va aştepta... Lui Maurice îi voi transmite un semn 
după ce eu... când vremea va sosi... Şi la Verona, Maurice... 
Atunci...” 

Primul meu cunoscut parizian fu doctorul Peloc, pe care îl 
chemasem spre a-l consulta pe Maurice care respira greu, cu 
toate că acesta se împotrivise vehement. Peloc era un omuleţ 
cu aspect neîngrijit, care nu părea stingherit din cauza uzurii 
vizibile a fracului său de catifea albastră, a petelor de mâncare 
de pe jabou, a găurilor mai mici sau mai mari din ciorapi. 
Oriunde ar fi apărut figura-i vioaie aducea o atmosferă de 
prospeţime şi de amabilitate. Mâinile-i erau înroşite, cu pielea 
uscată şi crăpată din cauza necontenitei spălări, dar şi le freca 
cu atâta hotărâre şi dorinţă de acţiune, încât bolnavul doborât 
de suferinţă presimţea că acest micuţ David va învinge Goliatul 
oricărei boli, cât de gravă ar fi fost. Maurice fu şi el cucerit pe 
loc, nu numai prin uşurarea imediată adusă de fumul inhalat al 
amestecului de plante al doctorului, ci pentru că Peloc trebuia 
iubit pur şi simplu. Era perfect impersonal. Exista numai prin 
problemele, bucuriile şi necazurile altora. A lua masa, a dormi, a 
bea pentru el nu erau decât acţiuni grăbite, fără prea mare 
importanţă. Nu purta manta nici iarna, decât dacă cineva îl 
îmbrăca cu sila. Mă uimea cum de face faţă muncii lui imense. 
Oamenii intuiau în el pe slujitorul lui Dumnezeu, pe cel gata să 
preia grijile altuia, şi îi ascultă cu drag pe toţi, şi îl întâmpinau cu 
plângerile lor. Apelau la el ziua şi noaptea, de multe ori fără să-l 
plătească. Pacienţii mai bogaţi îi asigurau onorarii substanţiale - 
acesta era şi cazul meu - dar banii nu rămâneau în buzunarele 
lui. Îi primea aici, iar în alt loc, unde vedea că sunt necesari, îi 
dădea. Un astfel de om devine neapărat un centru magic, mai 
ales că nu sunt prea mulţi ca el. Oamenii sunt în general atât de 


plini de sine încât în ei nu mai rămâne loc nici pentru un dram 
din vieţile semenilor. Persoana lui Peloc constituia primul fir cu 
ajutorul căruia am scos la suprafaţă, de sub întunecata oglindă 
de ape a viitorului meu, o țesătură bogată de alge - materia 
experimentală a noii mele vieţi. 

Mica siluetă ponosită a lui Peloc străbătea cu bunătatea sa 
plină de interes uman sălile interioare ale multor destine; 
azilurile săracilor, cotidianul vetust al locuinţelor burgheze, 
popasurile vremelnice ale unor artişti, ale unor visători, escroci 
sau prostituate, palatele cu pereţi de oglindă, cu atmosfera 
parcă eterizată, a prelaţilor şi nobililor. El rămânea acelaşi în 
orice relaţie; în faţa ochilor săi scrutători decorul exterior se 
topea şi rămânea doar omul cu rănile sale trupeşti sau sufleteşti 
dezvelindu-se. Îi lipsea cu desăvârşire şi orgoliul revoluționarului 
salvator; îl compătimea şi îl ajuta pe bogătaş, pe cel sus-pus în 
aceeaşi măsură ca pe cerşetorul sărac lipit, în faţa lui toţi erau 
egali în înţelesul cel mai adevărat al cuvântului. Poate că tocmai 
această profundă angajare a sa, faptul că era încărcat de grijile 
altora până dincolo de puterea unui om, m-a oprit de a dezvolta 
prietenia lui cu adevărat valoroasă până la o sinceritate deplină. 
Mă feream să-i arunc în cârcă stânca grea ce mă apăsa. Când 
uneori se mai odihnea câte o jumătate de ceas la focul 
căminului meu părea atât de obosit! Ochii aprinşi de nesomn se 
tot închideau dar tresărea imediat cu mici horcăieli pe care le 
scotea adormind, apoi se disculpa cu un zâmbet jenat. 

- Biata doamnă Lacroix, nevasta brutarului, ştiţi, despre 
care v-am mai vorbit, a născut doi gemeni azi-noapte. Travaliile 
au început la şapte seara, iar în zori a fost nevoie ca ambii 
micuţi morţi să fie îndepărtați prin operaţie. Biata îmi vorbise 
mult despre ei... li aştepta. Trebuie Să trecem cumva prin 
perioada asta grea, până ce va putea deveni din nou mamă. 
Sânii îi crapă de atâta lapte, iar leagănul e gol, acoperit cu 
atlasuri frumoase, brodate de mâna ei.... Femeile suferă mult în 
asemenea situaţii... Ce credeţi, Monsieur de la Tourzel... dacă i- 
aş aduce în dar de undeva nişte pisicuţe?... Da... da... cred că n- 
ar fi rău! - şi îl copleşea din nou grija şi compasiunea, dând la o 
parte propria oboseală. 

Se interesa profund de figura ciudată, dispărută, a lui de 
Assis; regreta că nu avea destul timp pentru a o studia. Citea 
mult, dacă nu altfel, sacrificând orele nopţii. În creierul său 


organizat şi încăpător în orice domeniu, se conturau sinteze. 
Avea o viziune clară despre alchimie; cu mână sigură scotea la 
iveală valoarea reală din mocirla  înşelăciunii şi a 
fantasmagoriilor. Cunoştea importanţa lui Paracelsus şi vindeca 
cu rezultate excelente cu metodele lui. 

L-am întrebat odată dacă crede că de Assis i-a dat deja 
vreun semn lui Maurice ? Eu nu voiam să-l întreb pe bătrân, nu 
cumva să-l îndepărtez de mine, căci nu bănuia că ştiam despre 
această promisiune transcendentă. 

- Încă nu s-a prezentat, răspunse P&loc. 

- De unde ştiţi? m-am mirat eu. 

- Mi-a spus Maurice. 

Pentru o clipă simţii o umbră de înciudare, care apoi 
dispăru. Sigur că da. Un bloc întunecat de probleme cum sunt 
eu, ar încerca zadarnic să pătrundă în intimitatea cuiva. 
Bătrânul, închistatul Maurice îi împărtăşeşte lui Peloc secretul 
său, căci Peloc este ca o cheie universală, deschide orice suflet. 

Maurice îl hrănea pe doctorul Peloc ca o mamă. Apărea pe 
neaşteptate cu câte o tavă plină de bunătăţi şi bodogănea dacă 
din ele rămânea ceva neconsumat. 

- Sigur, domnul doctor s-a dezobişnuit să mai mănânce, nici 
nu-i mai încape totul în stomac. Uite, supa asta de legume e un 
izvor de putere, n-o lăsaţi aici! Aş vrea să ştiu cine-i vindecă pe 
doctori când se îmbolnăvesc...? 

Maurice se îngrijea şi de mine şi mă şi avea la inimă în felul 
lui, dar păstra cu multă severitate distanţa cuvenită, în schimb îl 
adora pe doctor! Faţă de Peloc de altfel nimeni nu se purta 
reverenţios. În prezenţa lui dispărea orice urmă de ceremonie, 
oamenii îi înfăţişau fără mască sufletele lor de , copil, tăinuite 
până atunci. 

Cu ocazia unei vizite, Peloc arătă către un tablou agăţat 
deasupra vitrinei. Pictura care înfăţişa un frumos peisaj însorit 
din Italia părea să fi fost aşezată cu bună-ştiinţă în acest colţ 
umbrit, neavantajos. Încercasem s-o mut odată în alt loc, 
deasupra unei măsuţe cu bibelouri, graţioasă şi poleită cu aur, 
unde lumina cădea din belşug dinspre stânga, dar a doua zi am 
regăsit-o acoperită iarăşi de penumbra geloasă, deasupra 
vitrinei. 

- Ce înfăţişează acest tablou?... Nu-l văd destul de bine! 
întrebă Peloc. 


- Un peisaj din Verona, Monsieur, răspunse Maurice. 

- Şi-a avut locul mereu aici? am întrebat eu în treacăt. 

- Nu, era agăţat pe cealaltă latură, deasupra măsuţei cu 
bibelouri. 

- Păi atunci pentru ce... începui eu, dar l-am privit pe 
Maurice şi am tăcut. Gura bătrânului se închise într-un refuz 
rigid. Maurice a mai aşteptat puţin, apoi ieşi fără zgomot. 

x 


La începutul secolului al XVIII-lea alchimia prezenta deja 
semnele unei decăderi totale. Tot ceea ce în aspectul ei 
prezenta semne de neclaritate, eroare, ignoranță hapsână şi 
avidă de câştig, depunea mărturie împotriva ei. Cei cuprinşi de 
beţia noului curent de „iluminare” care nu aveau nici cea mai 
vagă cunoştinţă despre esenţa tainică lăuntrică şi despre 
adevărurile acestei ştiinţe multimilenare, triumfau prin victoriile 
parţiale, cu adevărat frapante, ale descoperirilor care au reuşit 
să anuleze primele două litere ale străvechiului cuvânt. Tânăra 
chimie luase fiinţă. Incepu descoperirea corpurilor simple, 
imposibil de descompus şi recunoaşterea acestora drept 
elemente. In faţa realităţilor experimentate se destrămă atât 
concepţia veche aristotelică care considera că materia de bază 
a tuturor corpurilor o constituie pământul, apa, aerul şi focul, 
precum şi principiul alchimist de dată mai recentă cum că orice 
corp se compune din mercur, sulf şi sare. Se constată că atât 
aerul cât şi apa sunt compuse din mai multe elemente şi se 
determină chiar cantitatea relativă a componentelor lor. Prin 
perfecţionarea procedeelor de analiză chimică se puteau 
distinge cu exactitate aurul şi argintul de orice aliaje cu culori 
asemănătoare şi astfel nu mai puteau fi admise înşelăciunile sau 
erorile de bună-credinţă, bazate pe asemănarea unor proprietăţi 
exterioare. Dar printre groparii alchimiei nu se numărau doar 
progresele ştiinţifice şi dovezile experimentale. Mulţi s-au 
angajat să descopere şi dedesubturile istorice ale problemei. 
Aveau de gând să dezgroape chiar şi rădăcinile „copacului 
putred” al alchimiei. Un potop de ironii dispreţuitoare cădeau 
asupra figurilor titanice, invadate de timp, ale lui Hermes 
Trismegistos, Geber, Basilius Valentinus, Paracelsus şi ale altor 
alchimişti. Tinerii luptători victorioşi, îmbătaţi de succes crezură 
în final că sursele magice de lumină fuseseră anulate definitiv, 


deşi nu erau în altă situaţie decât omul orbit care şi-a ridicat 
mâna în faţa ochilor, imaginându-şi că a stins astfel discul solar. 

Doctorul Péloc urmărea cu îndoială vânzoleala din lumea 
ştiinţifică, nerăbdarea zgomotoasă a noii religii care nu mai 
recunoştea nimic din ceea ce era vechi. Am avut multe 
conversații despre această revoluţie spirituală, noi doi, 
spectatori pasivi ai marii scene pe care se desfăşurau 
preliminariile unui sângeros spectacol de transformări sociale şi 
spirituale. 

- Nu condamn nici munca, nici descoperirile lor, spunea 
Peloc. Eu însumi am trăit măreţia experimentelor chimice şi 
înţeleg importanţa lor. Ştiu că chimia va lărgi şi va transforma 
întreaga imagine a lumii. Mă supără doar suficiența tinerilor şi 
teoriile lor încropite în grabă care neagă totul. Ei se află la 
începutul unei etape dar se erijează în pozele celor ajunşi la un 
rezultat final. Işi imaginează că dacă au aşezat pietrele 
fundamentului unui domeniu nou, au dreptul să dărâme cu ură 
capodoperele clasice ale trecutului, cu toate că n-au pătruns 
nicicând în tainele şi înţelepciunea acestora. Un prezent sănătos 
nu se poate ivi decât din trecut, aidoma copilului din trupul 
născătoarei. Chimia prezintă acum tendinţe patricide. Au existat 
întotdeauna epoci care, sub imperiul unor factori revoluționari 
exteriori sau interiori, şi-au renegat şi şi-au pierdut trecutul. 
Culturi măreţe, larg dezvoltate au fost distruse, îngropate, 
acoperite de uitare prin cataclisme fizice sau spirituale. 
Supraviețuitorii şi nou-sosiţii au recăzut atunci în întunecimea 
primitivă a începuturilor. Ce mai ştim noi azi despre ştiinţa 
astronomică sau din matematica superioară a Chaldeei şi 
Egiptului, despre tradiţiile lor mistice cuprinse în hieroglife şi în 
simboluri tainice, despre filozofia lor fascinantă? Suntem orbiţi 
de suprafaţa scânteietoare a spiritualităţii greceşti, atât de pură 
şi de încărcată de frumuseţe, dar cunoaştem oare ceva din 
profunzimile ei, din trăirea şi înţelegerea misterelor eleusine, ale 
lui Orfeu şi Pitagora? Adevărata vocaţie a alchimiei este 
păstrarea tradiţiilor ezoterice, iar penumbra artificială din jurul 
ei nu este altceva decât monstrul care apare în sanctuar. 
Nimeni nu-i poate învinui pentru aceasta pe Adepţi. Destule 
exemple din istoria ideilor preconcepute ale omenirii 
demonstrează mulţimea primejdiilor mortale cărora au fost 
nevoiţi să le facă faţă. Incendierea Bibliotecii din Alexandria şi 


vandalismul fanatic al lui Savonarola arată cu pregnanţă că 
duşmanul cel mai distrugător al tradiţiilor de valoare şi de 
valabilitate veşnică este mereu fanatismul; indiferent dacă e un 
fanatism religios sau de-al ştiinţei. În realitate opoziţia dintre 
ştiinţă şi tradiţie nu poate fi decât vremelnică, ea dispare când, 
în numele lor, apar faţă în faţă nişte sacerdoţi adevăraţi, lipsiţi 
de orice prejudecată. Slujitorul corect al ştiinţei care străbate 
fără compromisuri căile ei, s-ar putea să facă un ocoliş mai larg 
până la înţelegerea faptului că toate căile conduc de fapt spre 
misterul Spiritului Creator. Iniţiatul tradiţiilor porneşte de la 
acest adevăr. Ştiinţa are datoria să transfigureze mai întâi 
materia densă în subtilă, reducând apoi materia subtilă până ce 
se transformă în principiu spiritual. Chimia de astăzi a început 
acest proces şi, deocamdată, dăruieşte nişte denumiri populare, 
pe înţelesul tuturora, însuşirilor materiei, cunoscută la fel de 
bine şi chiar mai profund de adevărata alchimie, care însă le-a 
îmbrăcat într-un limbaj tainic, figurat. Chimia îşi realizează 
succesele cu ajutorul metodelor sale lente, experimentale, care 
înaintează tatonând în lumea efectelor. Marile analogii ale 
alchimiei conţin cauzele. Nu e nevoie de nici o premoniţie 
pentru ca să prevezi că chimia, cu descoperirile sale, cu 
adevărat importante şi de larg interes, nu va reuşi încă timp de 
decenii sau poate chiar secole întregi să vindece bolnavii cu 
atâta succes ca Paracelsus, alchimistul, care îndepărta cauzele, 
luând în considerare întregul organism şi întreaga structură 
fizică şi sufletească a omului. Chimia noastră va zămisli încă 
multă vreme specialişti, adresând medicamentele sale 
complexe câte unui singur organ, nesocotind faptul că ele vor 
otrăvi eventual alte organe. 

- Deci dumneavoastră, doctore Péloc, nu credeţi decât în 
Doctor Universalis? 

Fără discuţie! Şi cred cu tărie că chimia şi ştiinţa medicală 
care se va baza pe ea, va reveni odată tot la Paracelsus şi prin 
el la prețuirea milenarelor şi înţeleptelor tradiţii. 


Ambasadorul „mieilor” 
Pe Jean Lepitre mi l-a adus doctorul Peloc. Bietul de el n-ar 


fi vrut să-l aducă, nici prin gând nu-i trecuse, dar nu l-a putut 
refuza. Plin de căinţă, bâlbâindu-se, îmi mărturisi că Lepitre era 


extrem de curios să vadă casa ciudată şi biblioteca mea şi vrea 
să mă viziteze cu orice preţ. Doctorul încercase să-l descurajeze, 
dar Lepitre nu e un om care să se lase cu una cu două. L-a silit 
să-i promită că măcar va vorbi despre dorinţa lui în faţa mea. 

- Ce fel de om e acest Jean Lepitre? am întrebat eu, ocolind 
un răspuns clar. 

- Păi... e cam ciudat, dar... în general e băiat de treabă. 
Poate că are ceva mai multe idei fixe decât au oamenii în 
general. E proprietarul unui mic magazin de obiecte de cult pe 
Rue Saint Honoré. Vinde şi cărţi şi manuscrise vechi. Locuieşte 
împreună cu o femeie mult mai vârstnică decât el. Trăiesc într-o 
aşa-zisă uniune spirituală, căci nu au legături trupeşti. Se roagă 
enorm de mult. Au fondat câteva societăţi pentru studierea 
Bibliei, unde ţin prelegeri, aleargă de dimineaţă până seara să 
rezolve treburile altora, îşi zic între ei „frate“, nu se preocupă de 
aspectul lor exterior, carne nu mănâncă, plutesc tot timpul în 
starea unei beatitudini elevate şi au credinţa că trec treptat prin 
cele două gradaţii ale sfințirii sufletului. 

- Vai... sună cam complicat! 

- Aş vrea să nu vă speriaţi de ei. Realitatea este oricum alta 
decât viziunea extatică, pe care şi-au creat-o în imaginaţie. 
Tratez boala de plămâni a lui Lepitre. După părerea mea, din 
năzuinţele cu adevărat frumoase şi respectabile ale acestei 
perechi ciudate lipsesc simţul măsurii şi sinceritatea. Ei se 
înşeală în primul rând singuri, apoi unul pe altul şi în final 
înşeală întregul cerc al acoliţilor. Măreţia superioară a sfințirii 
sufletului cere un alt fel de extaz. Jean Lepitre şi Rosalie Bault 
sunt mult prea pasionaţi, dar nu vor să ştie de asta. Este foarte 
periculos să împingi în spate, negându-le, fiarele cu puteri 
incontestabile ale lumii instinctelor şi ale trupului bicisnic. 
Rosalie Bault fusese îndrăgostită mortal de tânărul şi ofticosul 
Lepitre şi numai ulterior s-a transformat din femeie cu simţurile 
înfometate în elevă înflăcărată, supusă unor idealuri. Lepitre 
este încălzit de febrilitatea frisonantă a ofticii. Ambii au obturat 
cu forţă nişte focuri subterane şi mi-e teamă că explozia va 
izbucni. 

Am râs. 

- Aţi reuşit un lucru, domnule doctor. M-aţi făcut curios, deşi 
bănuiesc că vor încerca să mă convertească... Când să-i aştept 
în vizită? 


- Duminică... 

x 

După spusele lui Peloc am considerat de la sine înţeles că 
duminică după-amiază, împreună cu Lepitre să apară în casa 
mea şi Rosalie Bault. Nu încape îndoială că formau o pereche 
neobişnuită. Pe talia înaltă şi încovoiată a lui Lepitre atârna o 
haină de postav demodată şi popească. Subţirimea jalnică a 
picioarelor sale abia dacă era mascată de pantalonii bufanţi şi 
de ciorapii negri care se încreţeau ca burduful. Părul lui des, 
sârmos, negru-albăstrui, care se ridica sălbatic în sus şi alcătuia 
parcă un singur bloc întunecat, părea să nu fi cunoscut 
pieptenele. Pe obrazul lui îngust, cenuşiu, unsuros, în dreptul 
pomeţilor ardeau petele roşii ale febrei. Avea nasul mare, 
cărnos, deformat de o fractură, şi gura plată, fără contur, care 
tremura tot timpul într-un surâs extatic. Işi ţinea capul dat pe 
spate, cu ochii aproape ascunşi sub pleoapele mari şi bombate, 
ca în autodăruirea unei voluptăţi spirituale. Pe faţa Rosaliei 
Bault strălucea oglindirea aceleiaşi expresii. Rar am mai văzut 
altă femeie cu aspect atât de neglijent, deşi am înţeles mai 
târziu că era mult mai cultă decât Lepitre. În lumina clară a zilei, 
părul ei cenuşiu dezordonat, faţa buboasă, cu carne flască, ochii 
inundaţii de o lumină bolnavă, gura decolorată şi îmbrăcămintea 
ruptă şi murdară ofereau un spectacol respingător. Poate că aş 
fi putut s-o respect pentru această ţinută dacă o vedeam în 
peştera unei păduri neumblate de oameni, dar în mijlocul 
Parisului toate acestea îmi apăreau ca ceva suspect; bizareriile 
exteriorului apar întotdeauna din dorinţa de a ieşi în evidenţă, 
fie că tind spre un lux exagerat, fie spre opusul acestuia. 

Lepitre mă apucă de mână, mi-o trase către el şi o strânse 
îndelung cu o expresie atât de glorificată de parcă vederea mea 
l-ar fi răpit în ceruri. Vorbea încet, cu voce estompată, aproape 
şuşotind. Dorise în mod deosebit să mă cunoască şi bucuria lui 
este excepţională acum când mă poate vedea aici în casa mea. 

Acest soi de comportament are darul de a te mira şi 
tulbura. Într-un fel mă ruşinam în locul lui şi mă prefăceam că 
nu se petrecea nimic ieşit din comun. Aş fi dorit să înceteze şi cu 
strângerile de mână, căci palma lui era lipicioasă şi năduşită. 
Din gură îi adia un miros febril, impur. Pentru o clipă am avut 
bănuiala teribilă că are de gând să mă onoreze cu un fierbinte 
sărut frăţesc, dar spre norocul meu, n-a făcut aşa ceva. In orice 


caz, echilibrul meu sufletesc era un pic zdruncinat, când i-am 
poftit în salon şi mă gândeam cu ciudă la Peloc care a permis ca 
astfel de oameni să vină la mine. Mai târziu am înţeles că Peloc 
fusese doar un instrument momentan în chemarea direcţionată 
spre mine, care, în lipsa lui, s-ar fi realizat pe altă cale. 

x 


După primele cuvinte Lepitre mi-a declarat solemn că 
suntem cu toţii copiii lui Dumnezeu, şi prin urmare suntem fraţi. 
In fond nu eram de altă părere dar revelaţiile sale împodobite cu 
comparații edulcorate, înflorite, forţate trezeau în mine 
instinctul contrazicerii. Simţeam de fiecare dată un fel de ruşine 
şi repulsie când cineva cu voce ridicată, plină de 
sentimentalism, începea să vorbească despre ceva ca „dulcele 
nostru Părinte ceresc cel plin de haruri” sau despre „cugetarea 
preţiosului sânge al lui Crist, parfumat de balsamul bunătăţii”, 
deşi Christos îmi era foarte apropiat şi respectam adânc 
rugăciunea simplă rostită în singurătate. Lepitre şi Rosalie 
gângureau cu atâta încinsă pasiune cele mai exagerate mărturii 
de credinţă, de parcă ar fi avut în gură nişte îmbucături 
delicioase. Pe faţa şi gâtul ofilit al Rosaliei apăreau pete zmeurii, 
buzele-i străluceau de salivă, ochii îi lăcrimau, vocea se frângea. 
Lepitre făcea declaraţii din ce în ce mai intime. Îmi mărturisi că 
trăieşte cu Rosalie într-o comuniune feciorelnică, şi doar 
sufletele li se unesc în extaze care durează uneori ore întregi. 

- Foarte interesant, zisei cu scârbă mocnită. Şi cum realizezi 
această... unire? 

Lepitre era gata să dea detalii. Paturile lor se află la cei doi 
pereţi opuşi ai camerei, departe unul de altul, separate prin 
perdele. Seara, când se culcă, sting lumina, se întorc cu faţa în 
sus şi se gândesc unul la altul cu fierbinte şi evlavioasă iubire, 
până ce îi cuprind frisoanele unei voluptăţi cereşti. Această 
nuntire spirituală se intensifică uneori atât de mult încât încep 
să strige, să plângă, să râdă şi să se roage de fericire. 

Privi către Peloc. Acesta îşi lăsase ochii în jos şi avea figura 
cuiva care se aşezase într-un cui ascuţit, şi n-ar fi avut curajul să 
repare situaţia. 

Rosalie se apropie fulgerător şi aşeză pe mâna mea palma 
şi rece şi bătucită. 

- Trebuie să veniţi, spuse. Trebuie să veniţi la întâlnirile 
noastre. Poate că sunteţi de-al nostru fără să o ştiţi încă. 


Domnul îşi adună mieii pentru viaţa veşnică şi îi lasă în voia 
pieirii pe lupi. Porţile iadului vor fi deschise de ploi de foc, 
ciumă, chinuri mortale, cutremure. Cei dedaţi la preacurvie, cei 
orgolioşi de inteligenţa lor, practicienii noii ştiinţe, cei reci, cei 
ironici, cei ce neglijează a se ruga, blasfemiatorii, beţivanii şi 
hrăpăreţii, popii care tăgăduiesc, păgânii, ereticii şi jidanii, cu 
toţii vor cădea sub marea roată care le va măcina carnea plină 
de păcate şi coapsa înfierbântată într-o singură masă 
însângerată. Astfel vor fi bătuţi în piuă până la sfârşitul 
vremurilor devenind hrana Satanei, o masă vie, fremătândă, 
străbătută de chin, urlând de durere, fără de moarte şi fără de 
izbăvire. 

Vocea Rosaliei tremura, trădând o voluptate respingătoare. 
Colţurile gurii se trăgeau în jos, buzele se ţuguiau fremătând. 
Petele de pe faţa şi gâtul ei veştejit ardeau întunecate. Era 
înfricoşătoare şi antipatică. 

- Noi v-am avertizat... ne-am făcut datoria..., interveni în 
surdină, cu un zâmbet lipicios, celălalt membru al duetului, 
Lepitre. Mieii vă aşteaptă... 

- Bună treabă! gândii eu. 

Lepitre lăsă pe masă un bileţel cu adresa exactă. 

- Desigur... o să vin... sigur că da... la un moment dat... da... 

Abia aşteptam să-i văd ieşiţi pe uşă. Îşi luară rămas bun de 
parcă ar fi fost unşi cu lipici din cap până-n picioare, îşi 
smulgeau din preajma mea pe rând şi câte una fiecare parte a 
corpului. 

- Vă rog să mă iertaţi! îmi şopti Peloc, nefericit. 

- Niciodată! i-am răspuns eu şoptit, dar cu zâmbetul pe 
buze. 

x 

În acel moment nici măcar nu visam că voi merge totuşi la 
palatul marchizei Danjou, reşedinţa principală a „mieilor”. 

- Cum îi puteţi suporta? l-am întrebat a doua zi pe Peloc 
care îşi făcu apariţia la ora obişnuită din seară. Pe 
dumneavoastră nu v-au băgat în turmă? 

Le-am cerut un răgaz şi, în mod excepţional, mi l-au 
acordat, răspunse el cu un surâs de impostor ce se lăţea pe faţă 
în mii de mici zbârcituri. Le-am promis că în ultima clipă voi cere 
refugiu în barca lor salvatoare de suflete, acum, însă, timpul nu- 
mi permite. Bănuiesc că Lepitre şi Rosalie şi-au asumat pe 


tăcute să intervină pentru mine la stăpânul lor sever şi sângeros 
şi fac multe rugăciuni în folosul meu. Vă rog să mă credeţi, ei nu 
sunt nişte monştri chiar atât de irecuperabili cum s-au prezentat 
aici. În credinţa lor există ceva zguduitor şi în acelaşi timp 
lamentabil. Ei vor cu adevărat binele şi se tem şi de cea mai 
mică greşeală. Şi-au ridicat deasupra capetelor un suveran 
extrem de pisălog şi total neînţelegător. Acesta îi ţine mereu cu 
frica în sân, trece distrat pe lângă virtuțile lor şi nu ţine seama 
decât de slăbiciuni. În acelaşi timp îi menţine într-o stare de 
nesiguranţă, creând totuşi în grupul numeros al învăţăceilor lor 
convingerea că ei singuri se află în posesia adevărului, pe când 
celălalt grup cade vertiginos către fundul iadului din cauza unor 
informaţii false. Neînţelegerile dintre ei se ţin lanţ. Discuţiile lor 
în contradictoriu sunt aproape la fel de pasionate ca şi cele din 
sinoduri. O mare amărăciune pentru Lepitre şi poate şi mai 
mare pentru Rosalie este faptul că grupările mişcării iniţiate de 
ei şi-au ales fiecare câte un şef şi predicator cu păreri proprii 
care interpretează Biblia în mod cu totul arbitrar. Unii pun la 
îndoială vocaţia lui Lepitre şi maculează cu bănuieli josnice 
convieţuirea sa cu Rosalie. Sunt alţii care nu cred în imaculata 
concepţiune, iar alţii neagă învierea din morţi a trupului. E o 
încurcătură de limbi babeliană, cauzată de nişte creiere 
primitive însă mereu active. Nu pot ajunge la numitor comun în 
nici o privinţă, mai ales pentru că urăsc cu o ură încăpăţânată 
intelectul şi cred numai în simţăminte. S-au revoltat împotriva 
minţii, căpitanul corăbiei, l-au aruncat în mare şi pe cârmaci şi 
şi-au încredinţat soarta capriciilor vântului. Prin vara tropicală a 
evlaviei lor incandescente revin mereu taifunurile erotismului şi 
ale pulsiunilor. Din vârful de turn al unui val de sacrificiu plin de 
dăruire, cad vertiginos în hăuri le bicisniciei, şi peste o clipă se şi 
încaieră, ponegrindu-se reciproc. Se entuziasmează până la 
lacrimi şi cad în crize teribile de furie din cauza câte unui 
cuvânt. Nu încetează să-şi spioneze reciproc vieţile, se pun la 
îndoială şi se critică reciproc. Stau mereu gata să intervină cu 
biciul arzător al predicilor, însă fratele pe care l-au pleznit 
răspunde şi el cu un contraatac, aidoma unei fortărețe plină de 
tunuri. Astfel, ei se plimbă de colo- colo în acelaşi „staul“, ca 
nişte profeţi jigniţi, ca victime ale unor prigoane nedrepte, 
pregătiţi totuşi de filipice pasionate pentru salvarea sufletelor 
gata de pieire ale celorlalţi. 


Râsul meu i-a oprit tirada şi l-a făcut şi pe el să râdă. 

- Chiar dacă râd, n-aş spune că problema lor este de râs! 
reveni el imediat. Imaginaţi-vă ce greutăţi îi creează ei lui 
Dumnezeu. Poate că acest caz al lor e cel mai insolubil din 
întreaga creaţie. Necredincioşii, prin negarea lor îl afirmă pe 
Dumnezeu, cei ce se îndoiesc, îl evocă prin tenacitatea lor, cei 
simpli, cu supunerea lor, ajung în final la El, dar nici unul dintre 
ei nu-l descrie, ca alde Lepitre, sub forma unui monstru 
antropomorf. De mult nutresc credinţa că cei sceptici vor vedea 
mai curând împărăţia lui Dumnezeu decât aceşti vânzători 
guralivi care adună lumea în jurul lor, în speranţa unor 
dividende grase, dar ulterior se constată că mulţi au cumpărat 
mărfuri diavoleşti. Să nu credeţi că enunţ sofisme gratuite. 
Sufletul sectanţilor este un spaţiu îngust, plin până la refuz de 
idoli, aidoma unor dughene de antichităţi. Numai spiritul şi 
adevărul, deci numai Dumnezeu nu are loc acolo. 

L-am privit cu atenţie. Tovărăşia lui Peloc îmi părea nespus 
de captivantă şi distractivă. M-am hotărât să scot de la el o 
mărturisire privind acest secret final şi intim al omului care, cu 
cât e mai comun, cu atât devine mai mult o chestiune 
personală. 

- Dumnezeu... Vorbiţi cu atâta hotărâre şi atâta zel despre 
El. Mă faceţi invidios. În faţa puterii aluziilor dumneavoastră eu 
mă simt sărac şi nesigur. 

- Cred că e mai uşor să vorbeşti despre orice altă relaţie 
decât despre legătura cu El, răspunse Péloc, privind în gol. Cred 
că eu nici n-am mai vorbit despre asta, mai ales pentru că în 
mine noțiunea respectivă se află într-o permanentă 
transformare. Dumnezeul meu, într-o copilărie îndepărtată 
locuia dincolo de nişte culise înstelate, atârnate deasupra 
Pământului. Avea o barbă lungă, vătuită şi şedea pe tron. Imi 
apărea ca un domn bătrân, îndepărtat şi plicticos, cu care, odată 
când voi muri voi avea unele lucruri de reglat din cauza 
păcatelor mele. Apoi, într-unul din ceasurile grave ale 
adolescenţei, El s-a apropiat de mine ca într-o explozie; se 
transformase într-un acuzator întunecat, fără să-mi arate nici o 
cale de scăpare. Am biruit criza şi Dumnezeu s-a micşorat, 
devenind complet nesemnificativ, ca o vechitură prăfuită în pod. 
Într-una din înflăcărările mele poetice, L-am scos din nou la 
lumină. L-am înzestrat cu diferite însuşiri. Mi-am făcut din El un 


fetiş. Îl adulam pentru că era vanitos şi mă rugam la El pentru a- 
L mitui, dar rămăsese şi pe mai departe o notabilitate izolată din 
afara mea, căruia îi făceam scurte vizite de reverență. Tânăr 
bărbat fiind, a început să mă incite adevărata Lui identitate. L- 
am pipăit, L-am cântărit, L-am privit în faţă. Am descoperit că- 
mi seamănă. Era imperfect, pieritor şi neputincios ca şi mine. 
Atunci L-am ucis. Multă vreme a fost mort. Acum e o stafie. Nu 
mai există pe dinafară. Bântuie undeva pe dinăuntru, în 
adâncimi fără contururi, intangibil. Nu are glas, ci doar impulsuri 
care pătrund până în pragul ideilor, totuşi înseamnă mai mult 
decât orice idee şi cuvânt, mai mult decât lumea vizibilă a 
formelor care mă înconjoară, e mai mult decât mirajele, durerile, 
teama şi moartea. E mai mult decât orice din câte cunosc şi din 
câte pot fi cunoscute. 

Se lăsă tăcerea. Ultimele sale cuvinte estompate făceau 
ecou în mine şi mi-l evocau pe mortul meu, exterminat cu 
instrumentele de precizie ale lui Homonculus. Remodelările sale 
ciudate din propriul meu suflet îmi păreau asemănătoare cu cele 
descrise de Peloc. În mod inexplicabil învolburările neverosimile 
ale condiţiilor mele exterioare mi-ar fi permis totuşi să-mi 
formulez relaţia lăuntrică determinantă cu Dumnezeu cu 
aceleaşi cuvinte ale lui Peloc. 

O mică tăcere tulbure adăsta între noi. Căutam, ameţiţi, 
calea de întoarcere de pe puntea ce sălta către invizibil şi de pe 
care paşii omeneşti nu ar mai putea înainta. 

- Să nu uit... cine este această marchiză Danjou la care m-a 
invitat Lepitre? am întrebat. 

- Vreţi să o vizitaţi? 

- Ferească sfântul... Dar figurile ciudate m-au interesat 
mereu. 

- O, marchiza Danjou este cu totul altfel decât acest cuplu 
care v-a contrariat într-atât. Este o doamnă cultă şi îngrijită. E 
văduvă. A ajuns printre miei în urma morţii soţului ei. Până 
atunci viaţa ei n-a fost diferită de cea a altor doamne din casta 
ei, decât poate prin faptul că trăise o iubire, după părerile de la 
curtea regală, revoltător de mare şi fidelă, cu soţul ei, timp de 
zece ani până la moartea timpurie a acestuia. După tragedie, 
încercase să-l urmeze pe cel iubit, care luase cu sine întreaga ei 
poftă de viaţă. Numai adânca ei evlavie a reţinut-o de la 
sinucidere, deşi unele fapte ale sale egalau suicidul. Se lăsa 


cuprinsă de vântul îngheţat al iernii după câte o baie fierbinte. 
Vizita bolnavi contagioşi şi căuta pe ascuns locul buzelor 
acestora pe ceaşca din care băuseră, dar moartea nu se apropia 
de ea nici măcar sub forma unei răceli uşoare sau a unei banale 
infecţii. A rămas sănătoasă şi puternică. Un vis o convinse în 
final că planul ei este eronat, şi că trebuie să trăiască pentru cei 
doi copii ai ei şi pentru o chemare pe care n-o cunoştea încă, 
dar care se va arăta. Cu puţin timp după acestea, împreună cu 
copiii ei şi cu Jeanne Girard, educatoarea acestora, a fost 
nevoită să intre, din cauza ploii, în micul magazin de pe Rue 
Saint Honoré. De altfel cea care avusese acel vis important era 
Jeanne Girard. Lepitre, printre obiectele sale de cult, se apucă 
imediat de pescuit suflete şi reuşi să captureze cel mai mare 
peşte. Ce-i drept, cu ajutorul Jeannei Girard, visătoare şi 
băgăcioasă în toate. Marchiza Danjou deveni protectoarea şi 
baza materială a mieilor. Puțin mirată, puţin rezervată, îi 
slujeşte totuşi cu obedienţă recunoscătoare, pentru că îşi 
imaginează că şi-a găsit un scop util, care place lui Dumnezeu. Il 
consideră drept penitenţă prin care, mai apoi, se va putea uni 
pentru vecie cu iubitul ei. 

- Destinul marchizei mă înduioşează cu adevărat, îi spusei 
lui Peloc. Dar nu pot înţelege cum a putut fi influenţată o 
doamnă cultă şi distinsă de clevetirile exaltate sau interesate 
ale unei servitoare? 

- După spusele marchizei, visul conţinea indicii atât de 
intime, încât părea evident că reprezenta un mesaj al soţului, 
transmis prin visul Jeannei. Erau lucruri pe care nu le ştiau decât 
ea şi soţul ei. 

- Un slujitor isteţ poate afla multe, dacă vrea. 

- Desigur, însă Jeanne sosise în casă doar cu cinci ani în 
urmă, după moartea marchizului. Nu-l cunoscuse niciodată pe 
soţul stăpânei; în visul ei, marchizul Danjou purta un anumit frac 
verde întunecat, purtat de el la o recepţie de la Versailles în ziua 
primei lor întâlniri şi a izbucnirii iubirii lor. Acest frac s-a pierdut 
cu ocazia unei călătorii, împreună cu alte lucruri, încă dinainte 
de căsătoria lor. Lada în care fusese împachetat se desprinsese 
pe neobservate de pe caleaşcă şi căzuse de pe un pod avariat în 
apele repezi ale unui râu. Fracul nu apărea în nici un portret al 
marchizului. Nu era un obiect vestimentar caracteristic pentru 
marchiz. Nici culoarea şi nici croiala nu erau cele îndrăgite în 


mod special de el însă marchiza în mod natural, îi păstrase 
amintirea pentru totdeauna. Jeanne descrisese culoarea şi 
formatul  nasturilor, modelul  brocartului din care era 
confecţionată jiletca, țesătura dantelei de pe jabou şi cu toată 
precizia întregul frac. Marchizul stătea rezemat de marginea 
unui havuz, ţinând o mână pe sabie, cu picioarele încrucişate, 
pe care şi le mişca nervos. Era în aşteptarea cuiva. Mişcarea 
nervoasă a labei piciorului era un obicei caracteristic al 
marchizului dar, după moartea lui, niciodată nu mai venise 
vorba despre aceasta. În continuarea visului, Jeanne văzu apa 
din bazinul havuzului, pe suprafaţa căreia plutea un vaporaş 
galben de hârtie. Marchizul, aşteptând, aduna de pe jos 
pietricele mărunte şi le arunca în vaporaş până ce acesta se 
cufundă. Acest vis era o copie fidelă a realităţii. Totul se 
petrecuse la fel, la vremea respectivă. La această întâlnire, care 
a urmat numai cu două zile după ce făcuseră cunoştinţă, şi-au 
mărturisit ei iubirea izbucnită fără veste şi care nimici în ei toate 
prescripţiile codului de maniere elegante. Şi această iubire dura 
cu adevărat şi dincolo de mormânt. În vis, Jeanne fu cea care s-a 
apropiat de marchizul vizibil decepţionat de apariţia ei, Jeanne 
fiind o femeiuşcă grasă, micuță şi cu ochi de purcel. Marchizul 
sări nervos în picioare şi făcu un gest de descurajare. „Ea n-a 
venit! Ea n-a venit nici acum! Te rog, pentru numele lui 
Dumnezeu, spune-i să nu mai plângă atât. Nu mă pot apropia de 
ea din cauza acestei disperări!”. Şi în continuare îi comunică tot 
ce v-am spus mai înainte. 

- În orice caz... e interesant. 

- Da. Însă dacă aţi cunoaşte-o pe Jeanne... 

- Ei bine? 

- Aş imagina o cutie poştală mai de soi pentru un mesaj de 
pe altă lume... Însă omul e miop şi căile Domnului sunt 
necunoscute. Marchiza Danjou crede orbeşte în servitoarea ei 
vizionară, o consultă în toate problemele, o descoase despre 
visele ei şi o copleşeşte cu daruri. Cu toate că Jeanne, în afara 
ciudatelor visări şi a intuiţiilor ei, nu e decât o servitoare şireată, 
egoistă şi prostesc de vanitoasă care profită din plin de situaţia 
ei avantajoasă. Solicită imperios ca şi o balerină aplauzele 
spectatorilor ei şi ceea ce face capătă tot mai mult un caracter 
artificial, cu mici rezonanţe suspecte. 

- Recunoaşteţi că o consideraţi de fapt o escroacă? 


- Nuuu... adică doar pe jumătate. E un teren confuz, unde 
graniţele se pierd. Jeanne dispune de însuşiri interesante şi are 
vise demne de atenţie dar... de fapt toate caracterele de acest 
soi au de pierdut tocmai aici... aceste însuşiri se manifestă rar şi 
pe neaşteptate. Nu pot fi nici comandate şi nici direcționate. 
Zeloasa Jeanne însă umple golurile din vanitate sau din interes 
şi încropeşte mici istorioare pe baza unei şiretenii primitive, 
asigurându-şi frumoase succese în faţa baroanei şi a mieilor, 
căci după cum prea bine ştim, numărul escrocilor este întrecut 
numai de numărul celor creduli. „Vocea lăuntrică” din visele 
Jeannei face adevărate ravagii, ca este adulată de o întreagă 
curte. Un anume Cortey, membru al consiliului regional crede în 
Jeanne şi în vocaţia sa divină mai presus de orice. Este un 
nebunatic fără astâmpăr care o urmează pe primadonă ca un 
câine vrăjit. 

Dar ea mai are în lesă nenumărați oameni. Credincioşii ei 
nu fac nici o mişcare fără să ceară sfaturile ei dodonice, iar 
marchiza Danjou o păzeşte cu gelozie şi o alintă ca pe o 
maimuţă minune. 

- Şi cine se ocupă între timp de copii? . 

- Corinna are deja cincisprezece ani. ln marea zăpăceală 
din palat e singura care se îngrijeşte de frăţiorul ei de ? şase ani. 

Am râs. 

- Nici nu mai e nevoie să mă duc până. acolo, Peloc. Mi-aţi 
înfăţişat despre ei un tablou atât de viu încât nu le-aş putea 
descoperi trăsături mai caracteristice nici dacă i-aş frecventa ani 
de zile. 

- Am îndoieli serioase în această privinţă. Uitaţi că imaginile 
care înfăţişează femei sunt întotdeauna incomplete, căci ele 
sunt de atâtea feluri în câţi oameni se oglindesc. 

- Vă pricepeţi şi la femei, doctore Peloc? Nu vă cunoşteam 
această latură. 

Obrazul lui slab, inteligent şi impersonal se lumină de un 
zâmbet de ironie blajină. 

- Apage Satanas! Ştiu despre femei că e bine să te ţii 
departe de ele. Le sunt prieten, cunosc secretele jalnice şi 
uneori cutremurătoare ale dormitoarelor lor, le compătimesc şi 
le vindec, dar în rest... există otrăvuri pe care e mai bine să le ţii 
în sticle pecetluite şi etichetate cu un cap de mort. 


- O astfel de părere nimicitoare despre femei nu poate veni, 
doctore, decât de la cineva care şi-a dobândit o imensă 
experienţă din trăiri reale. i 

- Eu nu vă voi furniza nici o poveste picantă, prietene! In 
această privinţă, am aceleaşi păreri despre femei ca şi despre 
bărbaţi. Toată afacerea este extrem de sărăcăcioasă şi 
inestetică dacă beţia codoaşă a naturii nu intervine, iar eu, 
printr-o eroare oarecare, nu m-am împărtăşit din această licoare 
universală. Mă uit cu oarecare mirare la cei care îmbătaţi de ea 
cântă din toţi bojocii, cu obrajii înflăcăraţi dar le înţeleg starea 
specială şi când vine vremea greţurilor, îi ţin de cap, până 
vomită. Atâta tot. 

Se auziră paşii târşâiţi ai lui Maurice. Obrazul lui supt şi 
brăzdat apăru în cercul unei lumânări. Aprinse pe rând 
lumânările din birou până ce curburile mobilei şi poleiala cărţilor 
începură să lucească. Péloc căscă şi se lovi uşor peste gură cu 
palma. 

- O compătimesc totuşi pe marchiza Danjou. 

- E o femeie frumoasă? 

- Frumoasă? Nu ştiu. E mai mult maternă şi liniştitoare, în 
schimb fiică-sa... 

- Ei? 

- O ciudată compoziţie a lui Eros. Deocamdată nu e decât o 
schiţă incitatoare, dar cred că mai târziu va cauza nişte 
încurcături de toată frumuseţea... 

După plecarea lui Peloc gândurile mi-au mai rămas la 
marchiza văduvă, la vizionara Jeanne şi la Corinna, care 
promitea să provoace încurcături de toată frumuseţea. Dar nu 
puteam bănui că ea îşi va începe promiţătoarea ascensiune 
tocmai în viaţa mea... 


Unde astrale 


De cum păşi în cameră, văzui că Peloc are ceva de spus. 
Avea un aer neliniştit, agitat, îşi dregea vocea, umbla de colo 
colo şi se vedea că nu ştie cum să înceapă a vorbi. Mi s-a făcut 
milă de el. 

- Începeţi doctore, vorbiţi, apoi totul va fi mai uşor. 

Se opri holbându-se la mine. 

- De ce credeţi că... 


- Nu-i totuna? 

- Nu... adică... se opri, copleşit de vinovăţie. Zău că n-am 
vrut să vă amestec! Le-am şi spus că nu voi face pe 
mediatorul... 

ÎI privi dintr-o parte, zâmbind bănuitor. 

- Lepitre? 

- Nu, nu! dădea el din cap pentru a-şi sublinia negarea. 
Jeanne. Ea a visat ceva. Mă simt atât de jenat! 

Am izbucnit în râs. 

- Nici o problemă. În fond, omul nu-şi poate dirija visele! 

Făcu o grimasă. 

- Ei bine, Jeanne are o cârmă specială pentru aşa ceva! 

Toate acestea stârniră în mine un început de curiozitate. 

- N-aţi vrea să-mi spuneţi în sfârşit ce anume a visat?! 

- Credeţi-mă, nu e uşor. Cele mai multe vise ale Jeannei 
seamănă cu o oală plină cu sirop, din care ar trebui să scoţi 
două cireşe... Ea a văzut un port marin şi două vase care se 
pregăteau de plecare. Natural, un vas era alb, celălalt negru. Pe 
ambele vase era multă vânzoleală. Din cala vasului negru se 
iveau draci negri şi păroşi - Jeanne are o imaginaţie foarte vie - 
ţinând în braţe femei goale, care râdeau piţigăiat şi ale căror 
trupuri te orbeau cu păcătoasa lor albeaţă. Pe nava albă stătea 
un grup de miei în hlamide albe. O recunoscu cu claritate în 
fruntea grupului pe marchiza Danjou, ca pe cineva căreia acest 
loc se cuvine şi după ordinea socială a paradisului. Mieii priveau 
îngrijoraţi către mal şi de pe ambele nave se auzeau strigăte 
repetate: „Louis... Louis de la Tourzel!” (Ca nu cumva să încapă 
vreo îndoială!) „Louis, încoace, încoace! Pe mal stătea un bărbat 
înalt şi subţire care oscila nehotărât între cele două nave. Atunci 
se ivi lângă el o figură de femeie îmbrăcată în mătase azurie. 
Faţa nu se vedea. Îl apucă de braţ şi arătă către nava albă. Lui 
Jeanne se păru că aude cuvintele femeii: „De ce fugi din faţa 
destinului tău?“. „Ah“, spuse bărbatul uimit, „eu aşteptam o altă 
navă, una albastră, dar dacă tu mi-o spui, mesageră cerească...“ 

Peloc mă privi şi observă că mă pufneşte râsul. Interpretase 
cu umor irezistibil această istorie bombastică. 

- Vă rog, aşteptaţi, e o scenă foarte înduioşătoare şi încă nu 
s-a terminat. Bărbatul înalt se lăsă condus către nava albă, 
aidoma unui copil ascultător. De acolo se înălţară acordurile 
unui psalm curat de bucurie, iar de pe nava neagră răsunară 


sudălmi răguşite şi un potop de blesteme. Cum sosi bărbatul 
înalt, nava albă porni în grabă, dar nu rămase decât puţină 
vreme pe suprafaţa apei, căci se ridică în slava cerului, desfăcu 
nişte aripi largi şi pluti în aer ca o pasăre uriaşă. Nava neagră 
acoperită de fum şi flăcări începu să se scufunde, apoi fu 
înghițită de adâncuri lăsând în urmă bulboane întunecate şi 
vaietele disperate ale ocupanților. 

- O imagine demnă de pana unui pictor bisericesc evlavios 
şi fericit în naivitatea sa! am aprobat eu cu toată sinceritatea. 
Precum observ, pe Jeanne Lepitre a-ţi informat-o pe larg despre 
starea mea fizică şi sufletească. 

- Ba, mai curând trebuie să-i fi vorbit despre starea 
dumneavoastră socială şi financiară. Jeanne are o slăbiciune 
pentru nobilime, mai ales cea care nu şi-a pierdut poleiala ;de 
aur. Ea îi serveşte doar pe nobili cu zel adevărat, visează pentru 
ei cu predilecție, iar pe cei din vulg şi pe burghezi îi foloseşte 
doar ca instrumente. Cred că nutreşte nişte speranţe tainice 
gândindu-se la posibilitatea că vreun admirator mai răsărit ar 
putea fi atras, de pe tărâmurile abstracte, pe altele mai practice 
iar prezenţa ei pe scena claselor sus-puse, unde acum joacă 
doar în deplasare, ar putea fi permanentizată cu ajutorul unui 
contract de căsătorie. În orice caz, în jurul ei oamenii sunt atât 
de orbiţi, încât perspectivele ei sunt reale. 

Cortey pluteşte în stare eterică şi ar prefera s-o aibă în 
exclusivitate ca oracol personal. Abia crăpa de ziuă când sta 
deja aşezat pe marginea patului ei, ca să audă primul cele mai 
proaspete revelații. Ei bine, Jeanne este destul de dibace să 
anuleze mica distanţă de la marginea patului până în pat şi să 
dirijeze între nişte maluri potrivite acest extaz, al cărei obiect şi 
sursă este ea; după aceea, n-ar mai fi o problemă ă-l aducă pe 
bietul losif cel păţit, până la soluţia atoatesalvatoare. Dar, mai e 
ceva! Am uitat să amintesc o parte din vis. Când nava albă 
plecase în zbor, iar cea neagră era de-acum scufundată, femeia 
în mătase azurie îşi aruncă gluga de pe cap şi Jeanne o 
recunoscu în ea pe eleva ei, fiica marchizei Danjou. Alergă către 
ea şi-i vorbi: 

- Corinna!... Cum ai ajuns aici, draga mea? E târziu. Vino, te 
conduc acasă! 

Corinna o privi ca pe o străină şi îi spuse mirată: 


- Nu ştiu cine eşti dumneata... nu te-am văzut niciodată... 
Numele meu nu e Corinna. Pe mine mă cheamă Marietta! Apoi 
se întoarse şi se îndepărtă pe mal. 

x 


Nu-i greu de imaginat ce valuri de emoție, bucurie, îndoială, 
speranţă şi tulburare mă cuprinseră. Nu înţelegeam cum de s-a 
putut amesteca într-o țesătură atât de respingătoare şi plină de 
minciuni strigătoare la cer numele acelei femei care mi-a fost 
mamă şi salvatoare, pe care o simţeam mai apropiată decât 
orice altă fiinţă din lume şi pe care o credeam singura soluţie a 
existenţei mele. Jeanne o văzuse îmbrăcată în mătase azurie, în 
culoarea pură a spiritului, şi această culoare o reprezenta... dar 
de ce îmi dăduse un semn tocmai prin visul acestui suflet de 
slujnică, gata de înşelăciune, mânată de interes?! în ce măsură 
Jeanne ar fi fost un instrument mai potrivit pentru aceasta decât 
sufletul meu plin de dor? Nu înţelegeam nimic, dar simtii în mine 
vibraţiile largi ale unor clopote de bucurie. 

Corinna... Marietta... 

Marietta... Corinna... 

x 

Vineri am fost primit de Marchiza Danjou. Palatul Danjou, 
construit cu numai cincisprezece ani în urmă, oglindea stilul 
supraîncărcat şi bogat al epocii sale. Era pompos, compact şi 
fermecător, arăta ca o damă rococo cu aspect regesc, învăluită 
în mătăsuri, strălucind de bijuterii, care pe sub peruca şi 
dantelele sale rămăsese nespălată. Avea săli de câte douăzeci 
de metri, pline de oglinzi, cu parchet din diferite esențe, cu 
goblenuri uimitor de frumoase, cu vaze chinezeşti de statura 
unui om, de o subţirime străvezie, cu berjere înguste în formă 
de pişcot, măsuţe lucrate în argint curat, scaune cu spătare în 
forma lăutei, cu taburete de mătase, cămine de porțelan pictat, 
candelabre înalte, elegante, din argint, dar în întregul palat nu 
exista nici o cameră de baie. După cum am aflat, singură 
Corinna îşi revendicase o cadă de baie, ascunsă sub o cuvertură 
grea în budoarul ei, fiind cel mai indecent obiect din casă, 
despre care nu era de bon ton să aduci vorba. În schimb, oala 
de noapte graţioasă şi plină de podoabe nu era acoperită cu 
nimic. 

Mieii se adunaseră într-o sală tapiţată cu mătase ivorie. 
Când am intrat împreună cu Peloc, sala nu era plină, dar 


numeroasele scaune cu picioare graţioase şi spătare fragile 
aşezate în şiruri, arătau că sunt aşteptate multe persoane. 
Cântărindu-i pe cei sosiți, am văzut în ei, conform aşteptărilor 
mele, o societate amestecată şi ciudată. Stăteau de vorbă 
adunaţi în grupuri mici, vociferând sau vorbind în surdină. Ochii 
lor întorşi către uşa cu amoraşi rămaseră pironiţi, văzându-mă 
pe mine, „noul suflet“. Timp de câteva clipe conversaţia fu 
suspendată. Semnele de întrebare necunoscute mie, îi făcură 
loc şi figura extaziată a lui Lepitre pluti spre mine pe covorul 
moale. Işi aduna mâinile popeşte în dreptul toracelui, îşi ridica 
bărbia şi îşi înclina capul într-o parte cu evlavie. ÎI urma, 
beatificată în zdrenţele ei, Rosalie, aidoma unei rezerve gata de 
luptă. Aş fi vrut să mă salvez, dar era prea târziu. 

- Fratele nostru drag! în sfârşit! în sfârşit! 

Faţă de această voce care tresălta lipicios de dulceagă, 
faptul că Lepitre se poticni de marginea covorului şi fu nevoit să 
execute câteva mişcări sălbatice de reechilibrare, desfăcându-şi 
mâinile împreunate şi scăpând evlavia de pe obraz, n-a 
însemnat pentru mine decât o consolare măruntă. Pentru o 
scurtă clipă el deveni perfect uman şi stacojiu la faţă, până ce 
reuşi să-şi compună la loc elementele onctuozităţii explodate. 
Am trecut cu chiu cu vai prin salutul, întrebările şi prezentările 
făcute către adunare care se prelingeau pe mine ca un sos 
consistent pe friptura de iepure. Am fost lăudat, ridicat în slăvi, 
mi se atribuiră intenţii surprinzătoare în legătură cu viitorul 
mişcării mieilor, apoi, după ce mi s-au transmis şi salutările 
dumnezeului lor, mi-a fost permis să mă retrag într-o nişă de 
fereastră cu Peloc care râdea de mine fără nici o reţinere. 

- Mie mi-ar fi mai degrabă ruşine! i-am şoptit. Oricum nu 
scapi de flăcările iadului ca pedeapsă pentru toate acestea! 

- S-ar putea. Dar accept să mă prăjesc puţin în iad în 
schimbul imaginii dumitale în timpul cuvântării lui Lepitre. 

- Unde sunt stăpâna casei, Jeanne vizionara şi 
Mademoiselle Corinna? 

- Ele apar mai târziu, când adunarea va fi completă. Mai 
bine-zis, Corinna nu participă deloc la aceste întruniri, iar Jeanne 
şi Marchiza o scuză spunând că e încă o copilă, dar după câte 
ştiu eu, pe ca aceşti oameni o plictisesc şi îşi caută alt fel de 
distracţii. 


Eram decepţionat. Credeam că o voi vedea imediat pe 
Corinna, voi sta de vorbă cu ea şi... dar cuvintele lui Peloc nu 
numai că îmi risipiră această speranţă însă mi-au sporit şi 
tulburarea. Ceea ce Peloc mă lăsase să înţeleg în legătură cu 
micuța Corinna, nu se potrivea nicicum cu imaginea păstrată de 
mine despre o Mariettă tandră şi pură... Nu conta! Trebuia să 
aflu ce anume se ascundea în spatele mirajului care mă 
ademenise în această casă. 

- Totuşi, eu aş vrea s-o cunosc pe Corinna... pentru asta am 
venit, am spus subit. 

În ochii lui P&loc luci mirarea, dând însă imediat locul 
politeţii neutre. 

- Vă rog, nici o problemă. Aceste schimburi de păreri au 
întotdeauna un punct culminant, când poţi părăsi pe nesimţite 
sala. Ba, este chiar recomandabil să te salvezi. Corinna se 
bucură când o vizitez şi, împreună cu mine, vă va primi cu dragă 
inimă şi pe dumneavoastră... 

Izbucnii în râs văzând privirea lui scrutătoare. 

- Nu, dragul meu Peloc, nu sunt un pedofil lipsit de 
scrupule, şi nici vreun postănac sentimental. Corinna mă 
interesează numai şi numai din cauza visului Jeannei. 
Dumneavoastră mi-aţi scos cu adevărat cele două cireşe din 
oala de sirop. Visul a avut două momente care mi-au trezit 
interesul faţă de femeia cu capă azurie în care Jeanne o 
recunoscuse pe Corinna. 

Péloc mormăi nemulţumit: 

- Această Jeanne mă pune mereu în încurcătură. Când mă 
liniştesc cu gândul că e o escroacă, produce dintr-odată un 
fenomen inexplicabil, pentru ca apoi să se afunde din nou în 
mocirla minciunilor. 

Pe uşă intra un bărbat înalt, cu aspect ascetic, cu o coamă 
de păr alb încurcat, ce-i cădea pe umeri. 

- Fiţi atent, şopti Peloc. Acesta este unul din contra-profeţi. 
Frederic Boisson, pictor. Lepitre şi Rosalie îl numesc simplu 
spionul lui Anticrist şi încearcă pe orice cale să-l excludă din 
rândul mieilor, însă Boisson are o tabără puternică. Vorbeşte 
mult mai frumos decât Lepitre şi trăieşte singur, într-o mizerie 
puritană greu de imaginat. Este un artist talentat, deci ştie să-şi 
prezinte ideile fixe cu mai mult talent. Marchiza Danjou şi 
Jeanne îl agreează, deci este inatacabil. 


- Dar de ce îl urăşte Lepitre atât de mult? 

II urmării pe Boisson, tras la faţă, cu fruntea teşită, 
apropiindu-se de un grup numeros. Acoliţii săi îl înconjurară. 

- Boisson scrie cărţi despre facerea lumii, despre apocalipsa 
lui loan, despre sfârşitul lumii şi prezintă toate acestea însoţite 
de explicitări destul de fanteziste şi arbitrare, care contrazic în 
mod direct explicitările tot atât de fanteziste şi arbitrare ale lui 
Lepitre. Vă asigur că ei amândoi improvizează scene foarte 
interesante. În realitate, trăiesc unul pentru celălalt, ca marii 
îndrăgostiţi. Invaţă unul pentru altul, citesc, scriu, vorbesc, 
cuprinşi de voluptatea sălbatică a contradicţiei. 

Sosiră grupuri noi. 

- lată-l pe Georges Duflin cu acoliţii săi, îşi continua 
informarea Peloc. Ei neagă imaculata concepţiune, motiv pentru 
care Lepitre se simte atât de jignit şi de supărat, de parcă ar 
răspândi bârfe urâte despre propriile lui moravuri. De altfel nu 
se abţin nici de la aceasta. 

In sală intră un om mic de statură, burtos şi gros în ceafa, 
păşind lătăreţ. Era blond, aproape un albinos. Nasul său 
grosolan, zâmbetul dulceag, obrazul roşu cu vinişoare, se 
deosebea cu stridenţă rustică de feţele palide şi bolnăvicioase 
ale celorlalţi. Mai târziu l-am văzut cum se înfuria într-o clipită. 
Vorbea cu gura largă, sâsâind şi-şi freca cele două palme ca 
negustorul după o afacere reuşită. In urma lui venea răsuflând 
uriaşa-i soţie asemănătoare cu un leu de mare, care-i născuse 
zece copii. Aceşti oameni erau deci în posesia tuturor datelor 
privind imaculata concepţiune. Urmau două fete mari şi informe, 
cei mai în vârstă dintre copiii lor, care îşi purtau stingherite şi 
terorizate picioarele uriaşe şi mâinile cât nişte lopeţi. Duflin era 
un argintar înstărit, membru al celui de-al treilea ordin, steaua 
căruia se afla în ascensiune, burghez din epoca lui Ludovic al 
XV-lea, care trecuse prin universitate, o făcea pe mecena, 
cumpăra cărţi şi îşi agonisise o avere respectabilă prin comerţ şi 
industrie. El era acel bourgeois gentilhomme pe care mai târziu 
Moliere l-a imortalizat în figura schiţată cu umor vitriolat a lui 
Monsieur Jourdain. După părerea lui Peloc, Duflin era atras în 
saloanele marchizei Danjou de jinduirea după aristocrație 
precum şi de faptul că orgoliul său bolnav de atotştiutor îşi 
găsise un sol deosebit de fertil în societatea densă şi impură a 
mieilor. Descoperi în sine calităţi de predicator, mai cult decât 


alţii, un gurmand al cuvintelor pompoase şi superficiale, un 
pisălog înnăscut. Mugurii intelectului său mărginit plezneau 
nervos şi primăvăratic în convingerea lipsită de orice inhibiţii 
cum că era născut pentru a fi un învăţător al omenirii. 
Temperamentul său de luptător primea contraargumentele cu 
atâta plăcere febrilă ca un căţelandru prilejul de a se hârâi cu 
alţi câini. Pentru el, raiul constituia o investiţie grasă, ale cărei 
dobânzi era hotărât să le savureze aici pe pământ. Nici nu s-ar fi 
putut imagina un contrast mai puternic decât cel dintre Duflin şi 
Lepitre cu a lui Rosalie. Cei doi se şi încăierau de câte ori se 
putea, Duflin roşu şi înfuriat ca un curcan, aruncând adesea 
ironii nimicitoare, Lepitre cu schimbări de culoare ofticoase, cu 
ţipete ascuţite de femeie, scăldat într-o sudoare cu miros 
înţepător. În acele momente Boisson se retrăgea în 
automulţumirca  batjocoritoare a unei superiorităţi neutre, 
pentru ca, în clipa următoare, atins de un cuvânt sfârâitor ce-i 
biciuise demnitatea să se transforme subit în sabia încinsă a 
arhanghelului. 

Pe uşă intră apoi un bărbat cu figură negricioasă şi ten 
uleios de ţigan. Deasupra buzelor sale albăstrii şi crăpate 
mustaţa tunsă arunca o umbră întunecată. Pe bărbie şi pe 
frunte avea coşuri inflamate. Avea mâini roşietice, cu degete 
ascuţite şi nişte picioare surprinzător de mici. 

- Martin Allais, spuse Peloc. E fiul unei spanioloaice. O 
existenţă foarte dubioasă. E sosit de curând la Paris. Afirmă că 
ar fi medic. Se spune despre el că s-ar fi pregătit pentru preoţie 
dar că înainte de a fi hirotonisit, în urma unui scandal de natură 
sexuală care n-a putut fi tăinuit, a fost nevoit să se despartă de 
anteriu. În orice caz, e un teolog calificat. Diploma de medic nu 
i-a văzut-o încă nimeni. Trăieşte în celibat, în jurul căruia face 
sublinieri zgomotoase, totuşi este înconjurat mereu de femei, a 
căror compasiune o forţează prin poveşti sentimentale, cum că 
ar fi cardiac şi ar avea zilele numărate, iar el ar întâmpina 
moartea cu superioritate senină. In rest, e probabil singurul 
creier conştient, plin de şiretenie inteligentă şi malefică, din 
toată societatea. După toate probabilitățile nu este decât un 
şarlatan care şi-a găsit în saloanele marchizei Danjou un teren 
de vânătoare liberă. Are mulţi credincioşi pe care-i tratează 
trupeşte şi sufleteşte, dar în realitate îi zăpăceşte complet şi 
trăieşte foarte bine de pe urma lor. 


Mişcările lui Allais trădau educaţia sa popească. 

- De ce nu-l eliminaţi de aici? am întrebat. 

- Din mai multe motive. În primul rând, sunt şi eu medic şi 
s-ar crede că e vorba de invidie profesională. În al doilea rând, îi 
cunosc pe aceşti oameni. Argumentele raţionale sunt la fel de 
ineficiente în faţa lor ca săgețile împotriva unor pereţi de 
stâncă. Ei nu văd decât ceea ce vor să vadă şi cred mai puţin 
ochilor decât sentimentelor. După părerea lor Allais este un om 
minunat, vorbeşte frumos, vindecă cu metode originale aşa cum 
se cere. Cu toţii trăiesc în lumea simţurilor ca pe un teren 
mocirlos lipsit de precizie şi de contururi, se cufundă tot mai 
adânc în beţia emanaţiilor voluptuoase ale sentimentelor, şi 
refuză jigniţi mâna care încearcă să-i scoată de acolo. lar eu, de- 
a lungul vieţii mele lungi şi pline de experienţe am învăţat să-i 
las pe oameni să-şi trăiască viaţa în felul lor. Ar fi un efort 
zadarnic şi eronat să încerc a-i feri de ceea ce experienţa vieţii 
le oferă căci, oricum, ar găsi pe altă cale aceeaşi situaţie. 
Desigur, e nevoie de foarte multă autodisciplină să te uiţi cu 
mâinile încrucişate la cineva care aleargă cu ochii deschişi spre 
propria-i pieire, în ciuda oricăror atenţionări... dar cu timpul te 
înveţi şi cu asta. 

Grupurile s-au alcătuit. Mi-a atras atenţia ţinuta şi expresia 
exaltată şi tulbure a bărbaţilor şi femeilor masaţi în jurul lui 
Lepitre. Exprimau aproape aceeaşi stare de spirit şi aceasta îi 
prefăcea parcă în nişte fraţi gemeni. Chiar şi îmbrăcămintea lor 
de culoare închisă, neglijată şi mohorâtă îi asemăna între ei, ca 
uniforma unui ordin călugăresc necunoscut. Îi urmăream cum 
vorbeau şi şuşoteau între ei, cu apropieri lipicioase. Mâinile li se 
uneau, ochii şi buzele se luminau umed de prea-plinul sufletului, 
ca cei ai unor adolescenţi puberi în pragul unor voluptăţi tainice. 

Grupul lui Boisson, deşi numeros, era totuşi mai mic şi mai 
colorat, mai grotesc. Printre ei apărea o damă mai vârstnică, 
îmbrăcată cu simplitate elegantă, cu faţa marcată de urmele 
lacrimilor cu care-şi plângea un defunct, un ucenic artist cu 
părul lung îmbrăcat excentric, cu semnele desfrâului pe faţa-i de 
copil nevinovat, un model, cu trup statuar, cu faţa fardată şi cu 
trăsături dure, care trebuie să se fi convertit goală-puşcă sub 
influenţa puritanului pictor, o tânără fată cu ochi uimiţi, 
secondată de o mamă severă, un excentric cu barbă de Crist şi 
cu sandale în picioare, de asemenea model permanent al lui 


Boisson, pe care acest rol îl împingea încet în robia unei idei 
fixe, o bătrână care plângea şi râdea, un sculptor nebun, al cărui 
cap tremura necontenit, despre care se spunea că de când se 
ştie lucrează la o singură statuie pe care n-a arătat-o încă 
nimănui. 

În jurul lui Duflin vociferau cu totul altfel de oameni. Aceştia 
păreau nişte maeştri ai compromisului între trup şi suflet, care 
se lăfăiau cu respiraţia ghiftuită pe balcon, privind întrecerile 
asceţilor cu plăcuta convingere că îşi au şi ei partea lor din efort, 
oarecum la fel cu proprietarii cailor de curse şi, luând în 
considerare rezultatele palpabile, într-adevăr tot ei vor ajunge 
primii la capăt, căci erau convinşi că harul divin le va acorda lor 
marele premiu al raiului. Femei burgheze, grase şi parvenite, 
proaste ca nişte găini, îmbrăcate strident în parodii ale 
toaletelor femeilor aristocrate, râzând şi transpirând prin porii 
astupaţi din belşug cu pudră grăsimea unor mâncăruri 
consistente, îl înconjurau pe victoriosul Duflin. Madame Duflin se 
ancorase alături de el ca un turn impozant de cărnuri; faţa ei cu 
zâmbet gol, nemişcat avea o expresie bovină. In grupul lui 
Duflin bărbaţii semănau sau doreau să semene cu acesta, fiind 
proveniţi mai ales din turma supusă a angajaţilor săi, încovoiaţi 
sub prestigiul maistrului lor şi sub splendoarea şi mărimea 
ambientului. Cele două domnişoare Duflin, semănând cu doi 
hipopotami trişti, ocupau o bergera filigranată care pocnea din 
încheieturi sub povara lor, sporindu-le jena până la delir. 
Presimţeam că vor cădea pe jos şi aşteptam evenimentul cu un 
fel de speranţă răutăcioasă, deşi le compătimeam pentru tonajul 
imposibil al fizicului şi pentru incertitudinea cauzată de 
pubertate. 

Noi participanţi soseau necontenit. Aerul răsuna de 
murmurul vocilor, de zgomotul scaunelor împinse, de tuse, 
larma uniformă a mulţimii având ceva ameţitor. Printre cei nou- 
sosiți îmi atrase atenţia un ins bărbos, cu faţa îngustă şi 
întunecată. In hainele lui de pânză cafenie, cu sandalele-i legate 
cu sfoară părea un penitent indic. Aflai de la Peloc că are un 
atelier de tâmplărie pe lângă Pont St. Michel şi că-l cheamă 
Charles Banet. Era şi el un personaj marcant printre miei. Îi silea 
pe adepţii lui să postească şi le îngăduia numai hrană fără sare 
şi fără carne, căci sarea este substanţa diavolului. Dacă 
organismul elimină toată sarea, sufletul se curăţă de păcate şi 


se transformă din nou în înger. Polul opus al acestui profet era 
mai curând Duflin decât Lepitre. Banet şi ai lui îi batjocoreau pe 
cei din gaşca Duflin drept mâncători de hoituri, pilaţi şi farisei, 
iar aceştia îl acuzau în schimb pe Banet că acasă la el se 
ghiftuie cu cârnaţi piperaţi, că pipăie femeile pe străzile 
întunecoase şi că se îmbată adesea. 

Începusem să mă simt ameţit de atâtea impresii noi, de 
fluxurile de forţe contrare ce mă înconjurau, de vibraţiile atâtor 
porniri. Mă dezobişnuisem să mă lupt cu atmosfera agresivă, 
turbulentă a atâtor oameni. 

La capătul sălii uşa largă prin care nu trecuse nimeni până 
atunci se deschise în sfârşit. Îşi făcu apariţia o doamnă înaltă, cu 
umeri rotunzi, cu pieptul cam prea plin, îmbrăcată în culori 
închise, sprijinită de braţul unei femei scunde, bondoace şi cu 
trăsături dure: Marchiza Danjou şi oracolul ei în vogă, Jeanne 
Girard. Alături de Jeanne venea, încovoiat spre ea parcă într-o 
poză ocrotitoare gelos-posesivă un bărbat înalt, osos, în jur de 
cincizeci de ani, cu peruca deplasată pe frunte şi cu o expresie 
de parcă ar fi alintat gângurind cu buzele ţuguiate pe cineva. 
Acesta nu putea fi decât Cortey, mieluşelul subjugat de Jeanne, 
membru al consiliului regional, eterizat prin adoraţie. Se afirma 
că visele Jeannei îl vindecaseră de o boală foarte neplăcută. 
Péloc mi-a şoptit că insul scria despre noua Pithie o carte, pe 
care o va tipări pe cheltuială proprie. 

Marchiza Danjou era încă frumoasă, cu un ten măsliniu bine 
îngrijit, cu un obraz în formă de inimă, plin de seninătate, cu 
buze cărnoase, sensibile şi senzuale, cu ochi mari, cafenii de 
căprioară şi cu o voce incoloră, tărăgănată. Radia bunăvoință şi 
influenţabilitate şi era marcată de urmele unor mari suferinţe 
sufleteşti. Părea cam neajutorată în felul acelora care se oferă 
cu umilinţă oricărei personalităţi mai puternice: vino, decide, 
exercită-ţi voinţa în locul meu. Fiinţa ambițioasă a Jeannei 
Girard înţelesese perfect acest îndemn. 

Mieii o înconjurară pe stăpâna casei cu admiraţie şi cu 
cleioase linguşeli, dar adulaţia lor era adresată cam în aceeaşi 
măsură şi favoritei Jeanne. Cortey se oţăra în jurul Jeannei cu o 
expresie de refuz gelos, aidoma unui copil idiot îmbufnat. O 
apăra cu îndărătnicie, ca nu cumva să fie atinsă de cei prezenţi 
„obosind sufletul sensibil al vizionarei cu emanaţiile lor negative 
diminuându-i preţioasa putere prin dorinţele lor aprinse”. Omul 


întrunea calităţile unui nebun arţăgos, dar adoraţia sa lipsită de 
speranţă şi irosită la picioarele unei persoane nedemne avea şi 
ceva înduioşător. 

Lepitre atrase atenţia marchizei asupra mea. Grupul se 
despărţi şi-mi deschise calea către ea. M-am aplecat asupra 
mâinii ei. Din apropiere imediată observai pe faţa ei urmele 
vieţii singuratice. Părea mai în vârstă decât mi se păruse la 
început. Răspunse cu un zâmbet prietenos şi matern cuvintelor 
mele politicoase. Mă invită să fiu oaspetele permanent al 
întrunirilor. Dincolo de privirea ei intuiam ceţurile incertitudinii 
femeilor ce trăiesc prin imaginaţie şi rătăcesc printre amintiri. 
Uneori tresărea la realitate de parcă s-ar fi trezit din somn. 

Jeanne pândea nerăbdătoare clipa când să mă acapareze, 
oricât de mult m-ar fi respins aspectul ei şi emanaţia sonalităţii 
sale, aşteptam şi eu să-i vorbesc. Era topită toată când i-am 
sărutat mâna, de parcă ar fi fost şi ea o doamnă sus-pusă. Nu 
reuşi să anuleze reflexele unui râs prostesc, nici îmbujorarea 
feţei sau o mişcare inutilă prin care şi-a scuturat braţele. Dar 
apoi stilul ei insolent îşi intră în drepturi. Ridicându-şi mult 
bărbia, începu să-mi cerceteze faţa, apoi îşi luă o expresie ce nu 
admitea contrazicere, dar conţinea şi o doză de elevare, pentru 
a declara sus şi tare: 

- Da... Da... Pe dânsul l-am văzut. El este! Louis de la 
Tourzel! 

Cuvintele ei fură urmate de un murmur siderat. Ochii 
Cortey se înceţoşară, apoi începură să strălucească. Cu repulsie 
tulbure văzui pe faţa lui două lacrimi. 

Ochii mărunți ai Jeannei, ca şi întreaga adunare, aşteptau 
partea mea dovezile convertirii admirative. Simţeam că ă m-aş 
fi eschivat sau m-aş fi retras pe cărarea de aur a diplomaţiei 
rezervate, aşteptările lor s-ar fi transformat în furie şi riscam să- 
mi scuip câţiva dinţi prin intervenţia domnului Cortey. În faţa 
unor fanatici nu puteam fi suficient de prevăzători. Nu este vina 
blândului Christos că în sinoduri se sparg atâtea capete în 
apărarea Cuvântului. Aveam ciolanul în mâna mea şi îl aruncai 
turmei înfometate. Mă aplecai festiv în faţa Jeannei. 

- Recunosc, Mademoiselle, că visul dumneavoastră m-a 
tulburat profund şi mi-a schimbat întreaga viaţă. Sper că, în 
cazul când Marchiza Danjou îmi va onora casa cu vizita ei, să vă 
pot saluta şi pe dumneavoastră sub acoperişul meu modest. 


Răspunsul ei fu pripit, zelos şi vulgar. 

- Fără îndoială! Fără îndoială! Vom veni, Monsieur de la 
Tourzel. Am auzit multe despre casa dumneavoastră ciudată, 
despre biblioteca şi despre lacheul dumneavoastră... haha... 

Era ceva caracteristic pentru ea să facă promisiuni fără 
consultarea marchizei, care îi aproba cuvintele în stilul ei 
amorţit. 

Cele două femei trecură mai departe sub pavăza trupului 
lui Cortey şi luară loc pe estradă, unde le aştepta Lepitre. În 
primul rând, ochi în ochi cu el, ardea unsuroasă faţa roşie, flască 
a Rosaliei. Sub globii ochilor umezeala se adunase şi stătea gata 
să se prelingă. Faţa ei era acum oglinda fidelă a expresiei lui 
Lepitre. Idolul ei, cu capul înălţat şi ochii pe jumătate închişi, 
privi spre adunare care se aşeza pe scaune cu zgomot intens şi 
murmur neîncetat. Doctorul Peloc şi cu mine ne-am aşezat în 
apropierea ieşirii. Pe lângă Rosalie luară loc lepitre-iştii, soioşi, 
rupti, cu zâmbete imbecilizate. 

Două rânduri din spatele lor erau ocupate de Frederic 
Boisson şi turma sa tărcată. Boisson se apleca pe rând către 
acoliţii săi purtând deja pe figură o expresie ironică şi de 
negare. După o remarcă auzită de ea, Rosalie se întoarse brusc 
şi făcu „ssss“ cu expresia cumplită a unei păsări carnivore. Dar 
în clipa când reveni cu faţa înainte îşi recăpătă imediat lumina 
glorificată. In spatele grupului lui Boisson urma cel al lui Duflin. 
Scaunele gracile, mici, scârţâiau amarnic sub trupurile lor care 
se bombau pe două laturi. Martin Allais, era înconjurat de un inel 
compact de femei. Toate se aplecau către el şi-i sorbeau 
cuvintele de pe buzele late, albăstrii. Charles Banet lăsă scaunul 
neocupat şi se aşeză pe podea. Acoliţii săi îi urmară exemplul. 
Stăteau acolo mohorâţi, mândri şi caraghioşi, în poziţii cât se 
poate de incomode. 

In sfârşit Lepitre sună dintr-un clopoțel de argint. La acest 
semnal toată adunarea se ridică brusc în picioare. Se făcu o 
linişte de mormânt. Lepitre aşeză cu grijă clopoţelul pe masă şi 
atinse între ele vârfurile degetelor celor două mâini. 

- Să-l preamărim pe Dumnezeu! spuse el pe un ton surd, 
estompat apoi îşi întinse gâtul, strâmbându-l, ca un cocoș care 
se pregăteşte de cântat şi începu să cânte într-un falset. 

„Tată al Trinității, 

Părinte iubit, 


Dumnezeu glorios, puternic în mânie, 

Aleluia! 

Adunarea acompania vocea care răsunase stingheră şi 
„Aleluia” fu intonată cu atâta frenezie sonoră încât mă trecu un 
fior. Suna ca ameninţarea unui urlet de luptă. Urmară 
aproximativ zece strofe laudative şi mieroase la adresa lui 
Dumnezeu şi foarte sângeroase la adresa oamenilor păcătoşi, în 
acest cântec, cei din sală se contopiră într-o unitate deplină, 
gata să se lichefieze de atâta evlavie. Priveam feţele fericite, 
strălucitoare, pline de autodăruire. Era un spectacol înduioşător, 
pueril, arzător şi naiv. Oamenii aceştia se încaieră între ei? în 
timpul psalmului ce răsuna cu pasiune cerească n-aş fi putut să- 
mi imaginez aşa ceva. Dar ceea ce a urmat îmi depăşea cu 
adevărat orice închipuire. 

Lepitre începu să vorbească, prezentând obişnuita dare de 
scamă lunară, din care aflai că „au trecut de-acum patru ani de 
când Domnul îi aduna în acest staul drag pe mieii săi“. Privii pe 
furiş la marchiză, ca să văd ce părere are despre expresia 
„staul“, însă ea continua să zâmbească paşnic. Privirea ei trăda 
că, în realitate, nu era prezentă acolo, ci adăsta la o tainică 
întâlnire de pe altă lume cu iubitul ei defunct. Tabloul idilic al 
adunării, peste care vocea voalată a lui Lepitre cernea o ceaţă 
cenuşie, adormitoare, fu răsturnat cu o bruscheţe ce zgudui 
întreaga sală în urlete, ţipete şi răgete cacofonice cum până 
atunci nu întâlnisem decât la lumea astrală. In prealabil 
aţipisem şi acum nu înţelegeam din ce se iscase tămbălăul. Fui 
cuprins de panică şi mă ridicai să fug, dar îl văzui pe Peloc 
zâmbind netulburat. El îmi făcu un semn liniştitor din ochi. M-am 
aşezat la loc. 

- Ce se petrece? întrebai urlând, căci în hărmălaia generală 
nu m-ar fi auzit altfel. 

- Nimic deosebit, răspunse el. Lepitre s-a apucat să spună 
că Sfântul Duh îi comunicase prin intermediul Rosaliei cele şapte 
adevăruri ale sanctificării. Duflin a intervenit atunci spunând că 
probabil la proxima ocazie, Lepitre o va prezenta pe Rosalie 
drept profetul Isaia. La care Boisson sări ca ars, pentru că, de la 
o vreme, acoliţii săi şuşoteau despre faptul că, chiar maestrul lor 
ar fi încarnarea actuală a acelui profet. Şi atunci... 

M-am apucat de cap. 


Deasupra feţelor descompuse de urlete şi de pasiuni apăru 
deodată capul de gorgonă ameţită a Rosaliei. Striga ceva dar nu 
se înţelegea ce anume. De parcă ar fi tras-o cineva, căzu brusc 
la locul ei. Lepitre striga şi el, stacojiu la faţă, cu braţele date în 
lături, apoi agită clopoţelul, ceea ce nu făcu decât să sporească 
larma. Basul profund al lui Boisson sfredeli ca un baros marea 
densă a vocilor. 

- Voi l-aţi văzut şi nu aţi crezut în el! Vai vouă, farisei 
făţarnici! 

- Pe cine? 

- Pe cine am văzut? 

- În cine n-am crezut? 

Figura costelivă a lui Boisson se îndreptă. Obrazul se crispă 
în expresia unui orgoliu maniacal şi a unui extaz nestăpânit. 

- În Isaia! -urlă el. 

O clipă se făcu linişte, apoi se auzi orăcăitul indignat al 
Rosaliei. 

- Păi aşa ceva... aşa ceva... nu s-a mai pomenit! 

Din grupul Duflin răsună un cor gros de hohote. 

- Soseşte către voi ceasul vostru cel greu, aşa-mi vorbi 
Domnul. Reculegeţi-vă, căci surlele şi trâmbiţele Judecăţii de 
apoi au început să răsune şi se deschid porţile cerurilor şi ale 
infernului... 

- Ajunge! Gata! Ajunge! Atât! Gata! Gata! 

Grupul lui Banet dădea din picioare de duduia parchetul. 
Am aflat mai târziu că Banet se credea loan Botezătorul şi era 
gelos de apariţia oricărui alt profet. 

- E Anticristul! Jos cu el! Alungaţi lupul din mijlocul mieilor! 
să nu mai răbdăm iarba rea!... 

O bătrână îmbrăcată în haine negre, cu mâinile ridicate 
implora: 

- Pace, fraţilor! Oare mieii se sfâşie între ei?! 

- Domnul a luat şi el biciul ca să-i gonească din templu pe 
neguţători! urla Duflin. 

- E ceva uluitor felul rapid în care fiecare găseşte acest citat 
din Evanghelie! dădu din cap Péloc. 

L-am înţeles. Ne ridicarăm şi ne furişarăm afară. 


Întunecatul eros 


Pe coridoarele largi, împodobite cu oglinzi zgomotele din 
sală ne mai urmăriră un timp, dar tot mai estompat, iar când 
intrarăm în salonaşul vernil, nu mai sunau decât ca zumzetul 
unui stup. 

Soarele dispăruse deja. Prin geamul imens ne privea un 
amurg argintiu, colorat de tenta rozalie a amintirilor deasupra 
parcului îngrijit unde se plictiseau arborii tunşi în formă de sferă 
purtând încă goliciunea lor iernatică. 

Corinna stătea cu genunchii îndoiţi pe sofaua în formă de 
gondolă, cu un caiet de desen şi cretă în mână. Lungit pe burtă 
pe covor micul Christian răsfoia un album mare, în culori. 

Deasupra sofalei pe care stătea Corinna un goblen în culori 
vii o înfăţişa pe Diana nudă şi subţirică, la vânătoare. 

La intrarea noastră cei doi copii îşi ridicară capetele cu 
bucurie şi numai atunci li se ivi în ochi timiditatea fiinţelor tinere 
când mă zăriră şi pe mine în spatele lui Peloc. 

Îmi este greu să evoc clipa în care o văzui pe Corinna 
pentru întâia oară. Această „întâia oară“ nici nu acoperă 
realitatea. Toate trăsăturile ei, unduirile tulburătoare ale 
trupului său subţiratic, băieţos, cam colţuros şi neîndemânatic, 
totuşi cochet şi decadent, mă impresionară printr-o senzaţie de 
recunoaştere ca şi cum o neştiută dar puternică senzaţie de gol 
şi-ar fi găsit pe neaşteptate împlinirea. Pentru mine de-a lungul 
întregii mele treceri conştiente prin infern, dragostea n-a 
însemnat mare lucru. Episodul cu Charlotte Bruggendorif, lipsit 
de satisfacţie dar încheiat totuşi prin greață, mă convinsese că 
trebuie să mă ţin departe de mocirla astrală a simţurilor. Am 
fost mereu un lup gonit, un singuratic. Desperecheat, îmi 
purtasem singur şi mohorât ambițiile transcendente, iar mai 
apoi taina vinovăţiei. Goana mea înfometată după elixir, iar mai 
târziu sterilele-mi căutări după o cale de refugiu îmi consumau 
întreaga putere; nu mai aveam forţe pentru jocuri voluptuoase 
cu muieri. Acest domeniu dormita latent în mine; era o pată albă 
pe harta mea lăuntrică. Nu cunoşteam autodăruirea nebună a 
dorinţei ce te îndeamnă să te dizolvi în celălalt, nu cunoşteam 
gelozia usturătoare, nici umilinţa ce-ţi anulează autopreţuirea, şi 
nici pasiunea asemănătoare cu ura. Nu cunoşteam dorinţa de a- 
ţi devora partenerul, lupta disperată de a te uni cu cineva care 
rămâne totuşi de neînțeles şi dureros de străin, deşi ai muri fără 
el. Nu cunoşteam miile de feţe ale tandreţei, nici focurile de 


artificii ale narcozei dorului care preschimba lucrurile cotidiene 
în frumuseți uluitoare, stârnitoare de febră sau în chinuri de 
nesuportat, toate acestea nu le-am trăit până când am întâlnit-o 
pe Corinna, acest instrument al Erosului întunecat, această 
Corinna rea în frumuseţe, inconştientă în răutate, iresponsabilă 
în minciună, decăzută şi naivă în acelaşi timp. 

Când se îndreptă pe sofa şi îmi surâse cu zâmbetul ei timid, 
totuşi cochet, o tulburare sălbatică îmi trecu prin fiinţă Mă 
simţeam un băieţandru neştiutor în faţa ei, care era încă ca un 
fruct necopt, ca un încântător adolescent malaiez, cu membre 
lungi, mijloc subţire, umeri largi şi ten creol, catifelat. Părul ei 
întunecat, des, legat cu o panglică verde, îi încadra în bucle 
strălucitoare faţa îngustă, cu farmec ciudat. Pe sub sprâncenele- 
i subţiri cu desen oriental, strălucea la umbra mătăsoasă a 
genelor o pereche de ochi oblici cu lumini verzui. Privirea ei 
avea o expresie plină de dor nespus şi de tandreţe, cu lumini 
dulci, care cereau plăcerea şi dădeau celui atins de ca impresia 
unei mângâieri electrizante. Pomeţii îi erau ceva mai largi, nasul 
scurt, dar cu desen îndrăzneţ, cu suprafeţe fine ca ale unei 
bijuterii. Linia buzelor pline, umflate, roşii cobora puţin pe la 
colţuri, ceea ce dădea feţei sale o expresie dureroasă în 
momentele de seriozitate. Când râdea, apăreau şirurile dinţilor 
de animal răpitor, strălucitor de albi şi puţin zimţaţi, iar expresia 
feţei sale căpăta ceva batjocoritor, ca o insolenţă impudică. 
Intre acest râs sălbatic de femeie decăzută şi masca tragică cu 
gura tristă avea şi un surâs foarte atrăgător de fetiţă, când pe 
obraji îi apăreau umbrele infantile ale unor gropiţe mici, dar ea 
avea încă multe alte expresii, la fel cum avea mii de feţe şi 
natura ademenitoare, care te îndeamnă la amor. Şi cât era de 
flămândă! Ce foame insaţiabilă de dragoste, de îmbrăţişări 
interminabile şi de joacă în jurul acestora. Ce înspăimântător de 
uşor a învăţat ea amorul, ce inventivă, cât de misterioasă şi 
nebunesc de curajoasă era! Nu cunoştea oprelişti sau limite. 
Nicicând sufletul nu se umbrea de sentimentul vinei. Se juca şi 
se bucura. li era indiferent cine va lua foc sub privirile ei şi ce 
incendii, necazuri şi nenorociri vor provoca. În această nesimţire 
a simţurilor, în râsul ei gâdilat, care răzbătea sonor prin orice 
încurcătură era ceva înspăimântător, ceva neomenesc. Nimfele 
care se zbenguie în crângurile erotice ale planului astral, 
inspiratoare demonice ale femeilor nimfomane ale Terrei, care 


maculează figura blândă, albă a mamei Isis şi a urmaşelor ei, 
femeile credincioase, luptătoare, născătoarele nemuritoare ale 
bărbaţilor, dădacele şi tovarăşele lor, cu care îşi împart durerile. 
Cele dintâi ridică curtezanele la rang de cuceritoare 
triumfătoare, căci sunt în posesia unei chei teribile, iar etica, 
mila şi înţelegerea nu le apasă şi nu le temperează. Ele slujesc 
necontenit voluptatea impersonală şi niciodată nu-l slujesc pe 
om. Şi cu toate acestea, dincolo de intenţiile lor, sunt şi ele nişte 
învăţătoare, ca orice lucru care îţi oferă satisfacţii mari şi chinuri 
uriaşe. Astfel deveni Corinna învăţătoarea mea. 

O bucată de vreme pe Christian nici nu-l luai în seamă, în 
general, din clipa în care o cunoscui pe Corinna lucrurile şi 
oamenii din jurul ei se înecară într-o ceaţă tulbure, timp de 
săptămâni nemăsurat de lungi, până ce nişte zguduiri brutale nu 
mi-au redat vederea plastică. Ulterior am fixat imaginea lui 
Christian ca a unui copil bătrânicios, cu faţa serioasă, şi mă 
gândeam că mama lui îl purtase în pântece pe când, prin 
pierderea soţului, suportase cele mai grele lovituri... 

Continuam să caut cuvintele potrivite în creierul meu dintr- 
odată golit, când în Corinna timiditatea primelor clipe fu 
înlocuită de bucuria incitatoare a apariţiei bărbatului. Mai târziu 
îmi mărturisi că s-a îndrăgostit de mine pe loc şi eu jubilasem 
atunci în vanitatea mea prostească. Încă nu ştiam cât de 
profund şi sincer ştie ea să se dăruiască dorinţei care însă 
durează prea puţin şi se aprinde mereu pentru altul. Dacă mă 
gândesc la aventurile ei de mai târziu, trebuie să recunosc că a 
rămas cu mine vreme uimitor de îndelungată şi, chiar după ce 
călcase alături, revenea de fiecare dată tot la mine. Insemnam 
pentru ea mai mult decât bărbaţii pe care îi distrusese, dar 
acest lucru nu constituia pentru mine o consolare. 

Corinna, curioasă, incitantă şi totuşi nesigură îmi vorbi 
prima: 

- Louis de la Tourzel, nu-i aşa? 

Mă înclinai în tăcere şi-i luai mâna fină, îngustă. Corinna 
izbucni în râs. 

- Mult a mai avut de lucru biata Jeanne, până te-a vrăjit să 
vii! Mi te-a descris destul de bine după visul ei: „un tânăr înalt, 
palid, cu aspect romantic”... - vocea îi suna ironic şi provocator. 

- Mademoiselle mă flatează afirmând că aţi vorbit despre 
mine! 


Corinna strânse pleoapele cu o privire complice. 

- Tare mai eram curioasă să te văd! spuse ea spontan, cu 
sinceritate copilărească. 

Credeam că nu voi putea scoate nici o vorbă, atât de tare 
îmi bătea inima. 

- De ce? 

- Doctorul Peloc a cântat osanale despre dumneata... 

- Pardon, Mademoiselle mă îndemna să vorbesc! interveni 
Peloc încurcat, eu însă aş fi vrut să-l îmbrăţişez pentru că a 
reuşit să atragă interesul Corinnei asupra persoanei mele. 

Corinna mă privi cu capul înclinat şi cu o cochetărie 
incitatoare. 

- Nu-i aşa că-mi arăţi şi mie casa aceea frumoasă şi veche, 
şi cărţile şi lacheul dumitale şi tot? spuse ea cu voce cântătoare, 
cum cer de obicei copiii. Arcul trupului ei se îndoi către mine ca 
al unei pisici care se alintă. Bâlbâindu-mă o asigurai că toată 
casa mea îi stă la dispoziţie şi voi fi fericit dacă mă va vizita 
împreună cu mama ei şi cu Jeanne. Când am întins mâna după 
desenul de care se ocupa în momentul intrării noastre, ea ÎI 
ascunse la spate, scuzându-se. 

- Nu, nu... e un desen prost şi în nici un caz... dar apoi îl 
scoase brusc şi mi-l arătă. Era imaginea puerilă a unei femei 
goale, cu sâni mari, care, dezvelită, stătea culcată în patul ei, iar 
un bărbat cu profil lung de cal se apleca asupra ei. 

- O recunoşti? întrebă ea. Când dădui din cap nedumerit, ea 
scrise sub desen, cu litere mari, dezordonate, numele 
personajelor: „Jeanne şi Cortey”. Apoi izbucni într-un râs 
răutăcios de faun şi înconjură masa dansând. 

x 


Întâlnirea cu Corinna a stârnit şi în mine nişte unde 
concentrice la fel de intense ca şi în orice alt îndrăgostit fără 
minte. Privii în oglindă îngândurat, nesigur şi plin de speranţe 
imaginea deşirată a lui Louis de la Tourzel, cu figura palidă 
moştenită de la tatăl meu. Dar în învelişul fizic se ascundea şi 
sentimentalismul senzual al Sophiei Pétion. Trupul meu era o 
umbră duşmană care aluneca de secole întregi peste planul 
lucitor al diverselor oglinzi; conştientul meu nu urmărise altceva 
decât lăuntrica mea cameră de tortură, până ce descoperii 
trupul lui Louis de la Tourzel, ca instrument al extazului 


sentimental, al cochetăriei vane şi al voluptăţilor sporite până la 
durere. 

Mi-am comandat haine la modă, peruca mea provenea de 
la coaforul curţii regale, îmi cumpărai o caleaşcă nouă, 
pompoasă şi cai pur sânge arabi, ba învăţam să şi călăresc. 
Trecură astfel câteva săptămâni. În acest timp între mine şi 
Corinna, deşi comunicam doar cu ocazia unor întâlniri scurte, 
pasagere, țesătura din fire magice a dorinţei devenise tot mai 
densă. Îi trimiteam în secret versuri şi flori, iar ea, pe când 
ceasuri întregi rătăceam pe sub geamurile ei, schiţa către mine 
câte un salut de după perdea. Marchiza Danjou, adică Jeanne, se 
hotărâră în sfârşit să-mi facă o vizită. Am obţinut cu destulă 
uşurinţă s-o aducă cu ele şi pe Corinna. Imi alcătuisem planul. 
Ştiam că sentimentele Corinnei îmi sunt favorabile şi nu trebuia 
să-mi asigur decât ajutorul Jeannei prin cadouri, bani şi linguşeli 
- pentru ca ea să viseze cu eficienţă în favoarea căsătoriei 
noastre. 

x 

Era o zi ciudată la sfârşit de aprilie, o după-amiază de 
miercuri neliniştită, febrilă, plină de frânturi de melodii. Pe cer 
alergau nori pufoşi, învăluind soarele într-un dans al umbrelor 
primăvăratice întunecate şi al luminii strălucitoare. Sufla vântul. 
Stârnea praf şi parfum îndepărtat de flori, dar aducea şi o 
atingere de gheaţă. 

În odăile mele împodobite, pregătite pentru un ospăț 
regesc, soarele se unduia aruncând sulițe înstelate cu aur pe 
trandafirii cu tije lungi, care ardeau în vaze de cristal. Am dat o 
avere pe aceşti trandafiri procuraţi dintr-o seră. Maurice 
pregătea totul cu precizie calmă şi dirija personalul ajutător 
afişând o pedanterie dispreţuitoare. 

Marchiza Danjou, cu copiii ei şi cu Jeanne, sosi pe la ora 
şase într-un landou mare, elegant, albastru închis, pe laturile 
căruia strălucea blazonul auriu al casei Danjou, iar pe dinăuntru 
avea o tapiţerie de brocart greu, galben-verzui. 

Marchiza Danjou îşi conducea fiul bătrânicios şi serios şi se 
disculpa de a-l fi adus: Christian a plâns, a făcut scene, vrând 
neapărat să vină şi el. Am liniştit-o: mă bucur nespus şi nici nu 
mă gândisem că ar fi putut veni fără băieţel. Da... mă bucuram 
nespus de totul, ca un beţiv sau ca un dement, dc vreme ce 
căpşorul superb, cizelat de cobră al Corinnei strălucea în 


apropiere, ochii ei catifelaţi, plini de dor îşi adânceau în ochii 
mei privirea migdalată, şi îmi trimitea zâmbetul ei cu gropiţe, 
oare în acele clipe o transforma într-o fiinţă angelică. Trupul ei 
subţire, mlădios se unduia cu graţie căutată în rochia de catifea 
roşie, împodobită cu dantele. În cupa crinului de aur prins pe 
corsajul ei strălucea lacrima de rouă a unei perle veritabile. De 
pe bereta-i graţioasă, purtată pe o ureche, îi cădea pe umăr o 
pană de struţ vopsită în roşu. O vedeam atât de frumoasă, 
misterioasă şi intangibilă şi o doream atât de mult, încât eram 
scuturat de tremurături interioare, abia putând să-mi stăpânesc 
tremurai degetelor când mă  aplecai asupra mâinilor 
vizitatoarelor mele. În timp ce buzele mele fierbinţi pecetluiră 
încheietura Corinnei, văzui cum braţul ei se înfioră uşor ca 
pielea găinii. 

Doctorul Peloc, dragul de el, îmi veni în ajutor în starea mea 
stingherită. Se smulsese din miile de îndeletniciri pentru a fi 
prezent la recepţia mea. Îmi cunoştea sentimentele pentru 
Corinna şi intenţia mea serioasă de a o lua în căsătorie cât mai 
curând posibil. În ameţeala mea nu dădeam atenţie 
mormăielilor sale şi nici avertismentelor indirecte, aluziilor 
timide prin care încerca să-mi semnaleze îngrijorarea sa. 
„Pentru nimic în lume n-ar vrea să se amestece în treburile 
mele“ - spunea - mă ruga doar să analizez mai bine acest pas 
important cercetând mai minuţios, cu capacitatea mea de 
observaţie remarcată de el, obiectul sentimentelor mele. Nu e 
rău - căuta el cuvintele - dacă îndrăgostitul îşi cunoaşte bine 
partenerul înainte de a încheia căsătoria. Insuşirile câte unui om 
pot fi minunate în sine, el fiind totuşi incapabil de a se mula în 
mod corespunzător după un alt caracter. Dorinţa sexuală nu are 
nici o greutate decât cel mult la început. 

Cuvintele sale se scurgeau de pe mine ca apa de pe o piele 
dată cu ulei. Sfârşii prin a mă simţi enervat de tenacitatea 
neobişnuită cu care, - chiar dacă o făcea cu menajamente - 
încerca, totuşi să mă îndepărteze de Corinna. 

- Dar pentru Dumnezeu, doctore, ce aveţi împotriva 
Corinnei?! E o domnişoară distinsă şi bine educată şi nici măcar 
un nou-născut n-ar putea fi mai nevinovat şi mai lipsit de 
experienţă decât ea! am izbucnit eu în sfârşit. 

- Dumneavoastră îmi spuneţi toate acestea, Monsieur? mă 
privi el cu surâsu-i sceptic. Chiar dacă în alt fel, totuşi cu am 


cunoscut-o şi am iubit-o pe Corinna înainte de a vă cunoaşte pe 
dumneavoastră. Pot să spun că am cunoscut-o şi am 
compătimit-o. Şi nici azi nu pot decât să mă îngrijorez pentru ea, 
mai ales... din cauza ei însăşi. Ei bine, ca să fiu perfect sincer, 
aşa cum o merită prietenia noastră... mă tem şi pentru 
dumneavoastră şi v-aş feri de ea, de această copilă care azi este 
încă nevinovată. 

- Dar pentru ce? Pentru ce?! 

- Amintiţi-vă ce v-am spus despre ea din prima clipă. Vă 
promit că aduc vorba despre aşa ceva pentru ultima oară. N-am 
să vă mai inoportunez, dar mă simt dator faţă de mine însumi să 
vă arăt pericolul şi nefericirea legate de posesiunea Corinnei. 
Corinna nu poate fi acaparată. Corinna este însăşi aventura 
palpitantă, clipa de voluptate, plăcerea iresponsabilă. Ea nu va fi 
fidelă decât clipei şi sieşi. Dorinţele Corinnei sunt efemere, mor 
şi renasc în fiece clipă. Toate jucăriile, ideile, mişcările, 
înflăcărările ei oglindesc acea scânteiere capricioasă care 
incendiază totul, apoi se stinge, pentru a se aprinde în altă 
direcţie. Corinna este azi un copil, dar în ambalajul deosebit de 
atractiv al trupului său păstrează o ispită magică, ancestrală, o 
decadenţă inconştientă, un element satanic care stârneşte în jur 
distrugere şi tragedii. Cel care este antrenat în vârtejul ameţitor 
al bulboanei ce trage în adânc, va fi rănit sau nimicit, în timp ce 
ca, bulboana mereu întunecată, mereu înfometată, va funcţiona 
fără oprire şi fără răspundere, până când un cataclism o va 
anula. 

Cuvintele lui Peloc avură un efect ciudat asupra mea. De 
parcă focul din mine ar fi fost alimentat, cu nişte foale, aluziile 
sale întunecate deveneau bice care-mi atingeau şfichiuitoare 
simţurile. 

- O iubesc, repetam cu obstinaţie, şi chiar dacă aş şti că 
mâine voi fi tras în ţeapă din cauza ei, totuşi aş iubi-o. 
Dumneavoastră aţi devenit poet din cauza Corinnei, ardeţi în 
flăcări ca profetul leremia. Poate că din gura dumneavoastră 
vorbeşte Domnul, dar poate că nu el ci altcineva, exilat şi trimis 
în iad pentru veşnicie. Nu contează. Poate că mă învârtesc deja 
în jurul întunecatei bulboane şi, dacă ea mă va absorbi, o să 
pier. Dar trebuie să intru în ea, trebuie să ard prin ca, nu pot 
face cale întoarsă. Din clipa când am văzut-o pe Corinna, ştiam 
că nu pot evada din faţa destinului meu. 


Ne privirăm cu mirare. Amândoi ne gândeam la visul 
jJeannei în care femeia cu capă azurie pronunţase aceleaşi 
cuvinte. 

Dar care-i legătura între eterica Marietta şi Corinna? Ce joc 
înşelător, ce mister profund le-a identificat figurile în semnul 
care mi-a parvenit? 

Înciudat şi trist, Peloc îşi întoarse privirea, apoi după o mică 
pauză, căutându-şi cuvintele, spuse încet: 

- Desigur... Toate acestea... arată altfel acum... Şi atunci 
eu... nu pot avea alt rol decât să vă ajut... dacă acceptaţi... să 
vă stau la dispoziţie cu toată puterea... cu condiţia să... 

Îl asigurai că voi apela la el, îmi exprimai recunoştinţa 
pentru sfaturile bune şi îl rugai să nu se supere căci nu le voi 
urma. 

x 

Oglinzile şlefuite ale salonului reflectau flăcările lumânărilor 
din candelabrele mari de argint. Pâlpâirea neliniştită a limbilor 
de foc se oglindea în ochii Corinnei, înceţoşaţi de vinul greu. 
Marchiza Danjou şi Jeanne Girard făceau haz de cuvintele lui 
Péloc care se străduia din răsputeri să mă elibereze ca să pot 
conversa în linişte cu Corinna. Christian se distra cu jocul meu 
de şah din ivoriu indic. 

Corinna şi cu mine jucarăm tot timpul un joc secret. Îi 
arătam desene, gravuri, cărţi numai ca să mă pot apleca asupra 
ei şi s-o pot atinge. Îmi venea în întâmpinare, mă ajuta în toate 
încercările. Stând la masă simţii, cutremurat în toată fiinţa, 
atingerea piciorului ei lung, care se lipise de al meu. Când 
trecurăm în salon, ea se ridică brusc şi cu o voce capricioasă, 
declară că vrea să mai audă o dată menuetul orologiului meu 
muzical din sufragerie, căci i-a uitat melodia. O urmai docil, cu 
genunchii tremurând. Pe coridorul întunecat, ea se lipi de mine, 
îmbrăţişându-mă ca o iederă. Strânsei în braţe corpul ei elastic 
care adera cu impudică orbire la toate formele trupului meu şi i- 
am sărutat gura oferită care se întredeschidea fierbinte. Gemui 
înfundat, căci nu mai suportam tensiunea simţurilor care-mi 
cauzau o durere ascuţită. 

- Tu, tu... bâlbâiam... fugi de mine... am să-ţi fac rău... 
Corinna, Corinna... tu nu ştii încă... 

Se încleştă de gâtul meu. 


- Sărută-mă... Încă... Încă... Încă... vocea ei era şoptită, 
gâfâită, imperioasă. 

Căzui într-o vâltoare purpurie, eram orbit. O sărutam pe 
gura tot mai avidă, pe gât, pe umerii de pe care rochia 
alunecase. Am tresărit, auzind o uşă trântită. Intrarăm repede în 
sufragerie şi pornii mecanismul muzical al orologiului. 

Cu mâini îndemânatice, Corinna îşi îndreptă îmbrăcămintea 
şi îşi netezi părul, iar obrazul se transformă subit într-o mască 
plină de calm, în timp ce eu eram scuturat şi pe mai departe de 
curentul arzător. M-am oprit în spatele ei şi cu mâini tremurânde 
i-am mângâiat gâtul, umerii, mijlocul: 

- Corinna... Te iubesc... Te iubesc... 

Işi lăsă capul pe spate. 

- Da, spuse în şoaptă. Şi eu. Din clipa când te-am văzut mi- 
am dorit să mă săruţi... 

Intorcându-ne în salon, Corinna atrase asupra ei privirile 
tuturor începând să cânte cu voce cristalină menuetul. 

- In sfârşit l-am învăţat, spuse continuând să cânte. 

Eu mă retrăsesem în nişa unei ferestre ca să-mi ascund 
tulburarea. Dincolo de geam sufla vântul de seară intens, 
aruncând mici pietricele către suprafaţa de cristal. Îl sunai pe 
Maurice ca să tragă perdelele. In timp ce faţa lui trecu prin 
lumina puternică a sfeşnicelor cu şapte braţe, pentru o clipă 
observai cât era de obosit şi de palid. Bietul bătrân - gândii cu 
compătimire. Seara asta trebuie să fi fost o solicitare prea mare 
pentru el... 

Vocea subţire de copil a lui Christian răsună brusc în 
liniştea cauzată de intrarea lui Maurice. 

- Nu-i aşa, Maman, că nu moare toată lumea decât numai 
cei care o vor? 

Această surprinzătoare întrebare nu fu urmată de nici un 
răspuns timp de câteva lungi secunde. Maurice, care stătea la 
geam cu spatele către societate, se întoarse cu o mişcare 
bruscă. Odaia se umplu de o ciudată tensiune. Privii faţa 
lunguiaţă, creolă a copilului, şi ochii lui întunecaţi cu lumini 
adânci, de parcă l-aş fi văzut pentru întâia oară. Acest obraz nu 
avea vârstă. Era serios, aproape mohorât. 

- De unde îţi veni ideea asta, dragul meu? izbucni vocea 
speriată a marchizei Danjou. 

Jeanne Girard interveni cu onctuoasă importanţă. 


- Murim toţi, Christian, dar sufletele curate vor învia. 

În ochii şi pe faţa lui Christian se statornici o expresie 
îndărătnică: g 

- Eu nu vreau să mor, Maman, eu n-o să mor... Işi ridică 
ochii şi crezui că priveşte la Maurice, dar mi-am dat seama că îşi 
ţintise ochii deasupra capului acestuia. Urmai direcţia privirii 
sale şi mă opri la peisajul agăţat deasupra vitrinei. 

- Eu am trăit întotdeauna, murmură Christian cu obstinaţie. 

- Copilul acesta mă sperie, se ridică brusc marchiza Danjou. 

Căutam cuvinte liniştitoare, dar eram şi eu subjugat de 
tensiunea indicibilă a atmosferei. 

- Dumneavoastră vorbiţi adesea despre moarte, marchiză... 

- Dar ce înţelege din toate acestea un băieţel, Monsieur de 
la Tourzel? 

Marchiza Danjou îl luă de mână pe Christian pentru a-l duce 
cu ea, dar copilul se înţepeni în acelaşi loc. 

- Maman, ridică lumânarea, vreau să văd tabloul acela! 
spuse el pe un ton încăpățânat. 

- Christian! Ai promis că dacă te aduc la Monsieur de la 
Tourzel te vei juca liniştit în timpul întregii vizite. 

Cu paşi târşiţi, greoi, Maurice avansa rezemându-se cu 
degetele de mobilă şi ridică cu braţele sale bătrâne, nesigure 
sfeşnicul greu. 

Christian râse pe neaşteptate şi arată cu un țipăt ascuţit 
către pictura care acum, în lumina neliniştită a lumânărilor 
părea vie. 

- Corinna! Priveşte! Primăvara la Verona... Da, îmi 
amintesc... este tocmai ceea ce... 

Se auzi un zgomot de prăbuşire. Maurice căzu cu faţa 
înainte pe covor. Scăpă sfeşnicul cu zgomot intens, iar flăcările 
începură să se prelingă flămânde pe covor. Cu un salt, Peloc se 
apropie de Maurice şi-l întoarse pe spate. Eu, împreună cu 
Jeanne cea practică stingeam focul călcând peste micile flăcări, 
în timp ce marchiza Danjou şi Corinna stăteau încremenite. Apoi 
răsună plânsul speriat al lui Christian. 

- Maman... Maman... 

Peloc se ridică de lângă corpul inert. 

- Scoateţi copilul de aici, spuse el încet şi calm. 

- Trăieşte? întrebai cu în şoaptă. 

Péloc negă cu un gest al capului. 


x 


Aflai de la Corinna că o copie în culori a acestei picturi se 
afla în albumul la care Christian se uita adesea. Corinna avea 
obiceiul de a-i citi şi titlurile tablourilor. Explicaţia era logică, 
totuşi înlănţuirea verigilor care au făcut ca un bătrân şi obosit 
servitor să primească mesajul stăpânului său mort însemna, în 
ochii celor care aveau ochi să vadă, mai mult decât simplă 
întâmplare. Nu ştiu sigur dacă în trupul lui Christian fusese 
prezent însuşi de Assis, străpungând pentru o clipă inconştienţa 
oarbă a copilăriei, sau se alăturase numai spiritul său, dirijându-i 
personalitatea moale ca o ceară, sistemul nervos instabil... nu 
conta. In clipa fatală aura lui Christian lumina cu incandescenţă 
ocultă, copilul fiind umbrit de figura unei fiinţe uriaşe care 
depăşea contururile trupului mărunt, aidoma micii butelii din 
care irumpe stafia captivă. Maurice înţelesese mesajul pe care îl 
aştepta şi, nemaiavând ce să aştepte, muri. 

x 


L-am plâns pe slujitorul meu ciudat, care cu excentricităţile 
sale cu tot, mi se apropiase de suflet. Urmând legea similitudinii, 
eram atras mereu de oameni neobişnuiţi, închişi în sine, 
taciturni. Oamenii vulgului îmi erau mai străini decât peştii sau 
insectele. 

Cu toate acestea, moartea lui Maurice mă scăpă de o grijă 
destul de delicată. Mă pregăteam de însurătoare şi ştiam că în 
lumina fiinţei opulente a Corinnei, Maurice ar fi apărut ca un 
vultur bătrân cu aripile roase de molii şi nu mi-l puteam imagina 
sub formă de comandant al cameristelor cu mişcări iuți şi cu 
feţe picante. Era ciudat că mă condusese exact până la prag, 
atunci când mă pregăteam să-mi părăsesc celula singurătăţii. 

x 


Mintea de servitoare vicleană a Jeannei intuise curând 
intenţia mea care - acum mi se pare destul de verosimil - fusese 
mai întâi intenţia ei. Puternic inspirată prin cadourile primite de 
la mine fu năpădită de vise frumos colorate. În urma brocartului 
şi inelelor pe care le-am trimis şi atunci când îi strecurai în mână 
un şirag dublu de mărgăritare, visă în sfârşit şi acordul 
marchizei Danjou la căsătoria noastră. 

Recursesem la ajutorul ei deşi complicitatea ei mincinoasă 
şi josnică îmi făcea silă. Ştiam şi ceea ce ea nu bănuia, că se 
juca cu nişte forţe care se vor întoarce împotriva ei, dar în 


pasiunea mea oarbă nu mă mai sinchiseam de nimic, întâlnirile 
scurte, clandestine îmi sporeau de la o zi la alta dorul de 
Corinna şi îmi estompau vocea conştiinţei. 

x 


Am serbat logodna noastră care, la cererea mea, precedase 
numai cu o lună cununia, în palatul marchizei Danjou, în linişte, 
în prezenţa membrilor familiei şi a câtorva prieteni printre care îl 
amintesc în primul rând pe doctorul Peloc. Era prezent, desigur, 
şi Cortey. Dintre miei ar fi trebuit să-i invităm fie pe toţi 
căpitanii, fie pe nici unul, căci altfel am fi iscat o adevărată 
revoluţie. Jeanne rezolvă cu iscusinţă problema, prin faptul că 
invitase întreaga adunare la nuntă pentru a „sfinţi şi a 
binecuvânta căsătoria născută din sfântul şi etericul vis“. 
Această definiţie oglindea perfect relaţia lor cu realitatea: îi 
despărţea de ea o prăpastie la fel de profundă ca cea care se 
căsca între căsătoria noastră şi noţiunea de sfinţenie eterică. 

x 


Mi-am transformat întreaga casă. Spiritul lui de Assis 
plecase din ea - cu excepţia bibliotecii - şi îi luase locul Parisul 
lejer, uşor şi grațios. Parisul bolnav, putred, desfrânat al lui Louis 
al XV-lea. Pereţii odăilor mele erau acoperiţi, în locul lambriurilor 
mohorâte, de brocarturi în creţuri largi, strălucitoare şi de oglinzi 
cu lumini argintii. Corinna, infailibilă, alese pentru frumuseţea-i 
creolă un cadru de verde pastel şi de galben solar. Făcea 
cumpărături fără încetare şi eram fericit, putând să-i împlinesc 
toate capriciile. Cumpărase salonul din argint bătut şi caleştile 
unui aristocrat exilat. Trimise în casa mea goblenuri, vase, 
covoare scumpe, statuete, ţesături grele, lenjerie de corp din 
dantelă de mână, potrivite unor hetaire, botine ascuţite, ornate 
cu pietre preţioase, peruci monstruoase, lucrate de diverşi 
peruchieri la modă, furnizori ai casei regale, sipete pentru 
bijuterii, cutiuţe pentru balsamuri, sfeşnice şi parfumuri; se 
lăfăia copilăreşte printre mărfurile oferite fără un anume plan, şi 
pe când mama ei virtuoasă şi distantă îi pregătea acasă un 
trusou distins şi sobru, ea colinda magazinele cu complicitatea 
Jeannei ca un afemeiat bordelurile. Această pasiune tăinuită o 
îndepărta momentan de aviditatea-i amoroasă; abia dacă mai 
avea timp şi pentru mine. 


Nu voiam ca anxietatea unei presimţiri rele să mă poată 
birui; îmi ascundeam cu alte şi alte cuvinte neliniştea şi 
amintirea avertismentelor lui Peloc. 

- E doar un copil, mă apăram eu. Corpul îi este matur, dar 
spiritul mai doarme în ea. Îmi revine sarcina să-l trezesc. Mai 
târziu, când primul incendiu se va domoli între noi, atunci 
când... dar nu reuşeam să trec cu gândul dincolo de acest 
incendiu, căci flăcările mă cuprindeau. Nimic altceva nu exista 
în mine. 

x 

Acea lună agitată, plină de treburi de rezolvat, trecu 
repede. Deoarece marchiza Danjou se retrăsese complet din 
viaţa de societate după moartea soţului ei, nu se vedea cu alte 
familii aristocratice şi se ţinea departe şi de curtea regală, la 
nunta noastră numai mieii au defilat în număr complet. Ei 
umplură micuța capelă din Rue St. Michel, apoi, în caleşti şi pe 
jos, trecură în palatul marchizei Danjou, unde erau aşteptaţi cu 
un prânz copios. Păstrez întregul tablou învăluit în ceața limitei 
dintre vis şi trezire. Nu reuşeam să fiu prezent cu adevărat. 
Imaginile se învăluiau în ameţitoare unde de febră vecine cu 
irealitatea, se îndepărtau şi se apropiau ca formele lumii astrale. 
Câte o figură din turma tărcată, ţipătoare sau neîngrijită a 
mieilor apărea din ceaţă, simţeam pe braţ atingerea uşoară a 
degetelor Corinnei, îmbrăcate în mănuşi albe, priveam profilul ei 
incitant şi îndrăzneţ care îmi apărea pentru câte o clipă 
îngrozitor de îndepărtat şi străin. Apoi îmi străfulgera prin minte 
gândul că, la noapte, o voi avea nudă în braţele mele şi acest 
gând, în vibraţiile sărbătoreşti ale orgii, îmi părea groaznic de 
păcătos dar în acelaşi timp nimicitor de pasionant. Simţeam pe 
faţă sărutările materne, umede de lacrimi, ale marchizei Danjou, 
mieii se îmbulzeau către mine şi mâna mea atingea alte mâini, 
dure, umede sau moi. Corinna mă strânse de braţ şi se aplecă 
spre mine. 

- Rosalie este mai transpirată astăzi decât altă dată şi, din 
păcate, mă va săruta. Ce crezi, alde Lepitre obişnuiesc să se 
sărute între ei? 

Imi venea să râd dar m-am abținut. 

- Numai sufletele li se sărută, am şoptit. 

Corinna făcu o mică grimasă. 


- Sunt curioasă dacă Rosalie ar fi ceva mai drăguță... Îşi 
întinse fruntea cu o expresie angelică spre Rosalie, care se 
apropiase cu capul ei cenuşiu şi unsuros de gorgonă şi o „unse“ 
pe Corinna cu buzele ei ca nişte frunze moarte. Lepitre se 
apropia de mine supărător de elevat, dar am reuşit să-l trag la 
timp între noi pe Peloc, care încasă astfel pe obrazul stâng 
sărutul fierbinte a cărui ţintă fusesem eu. Corinna râdea în 
batista ei de voal iar Jeanne o îmbrăţişă cu compasiune. 

- Plângi, plângi sufleţelul meu... o mireasă care plânge 
înseamnă o viitoare femeie fericită. 

Cuvintele ei o făcură pe Corinna să sughiţă. Faţa se 
deformă de parcă ar fi râs forţat. Din ochi şi din nas îi ţâşniră 
şuvoaie de lacrimi şi scotea sunete subţiri, mieunate. 

Tot corpul se zguduia, căzu în braţele Jeannei şi se îneca de 
râs. lar când îşi ridică obrazul plin de lacrimi şi înroşit, părea că 
ar fi plâns cu adevărat. 

Mai târziu, în palat, mieii cântară psalmi şi înghiţiră cu 
îmbucături mari, repezi mâncărurile fine, mimând grimase de 
refuz şi de reţinere. Şi în timp ce înfulecau cu plăcere, îi 
urmăreau avizi pe ceilalţi: ce şi cât mănâncă fiecare, ca să le 
poată reproşa apoi cât sunt de aserviţi materiei. Jeanne organiză 
astfel lucrurile încât nici unul din şefii mieilor nu rosti nici un 
discurs, ceea ce ar fi dus la bătaie. Osteneala ei rămase totuşi 
infructuoasă, căci şefii se încăierară şi fără discursuri. Şampania 
pe care o înghiţiseră cu toţii, ascunși prin nişele de la ferestre, 
sau ieşind în grabă pe coridoare, îi aprinsese suficient de mult. 
Numai Duflin, cu soţia şi cele două fiice mâncau şi beau liniştiţi 
şi fără odihnă. Cu o activitate comună bine organizată făcură să 
dispară cantităţi uimitoare de bucate. Fetele erau presate în 
toalete de domnişoare de onoare. Ochii le ieşeau din orbite din 
cauza corsetelor strânse. Feţele lor pudrate, pline de coşuri, 
erau încadrate de norii unor peruci albe, presărate cu boboci de 
trandafir. Corsajele de mătase stau să crape pe mijlocul lor lat - 
totuşi ele se ghiftuiau fără măsură şi astfel se întâmplă că atunci 
când Duflin, aplecat către soaţa şi fiicele sale, făcu o remarcă 
ironică la adresa lui Banet, din cauza râsului izbucnit, rochia 
uneia din fete explodă cu un sunet de sfâşiere. Cele două părţi 
rupte săriră imediat atât de departe una de alta, încât era de 
mirare că putuseră cândva să fie unite. Trupul chinuit al fetei se 
eliberă cu fericire molatecă, se scurgea şi apărea prin breşe ca 


un râu umflat, scăpat dintre maluri. Ţipetele şi râsetele de 
maliţiozitate şi de compasiune se amestecară într-o hărmălaie 
sălbatică. Madame Duflin o îmbrăţişă cu braţele-i groase şi o 
scoase într-o fugă poticnită pe fiica ei ruşinată şi încerca să ţină 
la un loc fără succes nurii ei umflaţi, uriaşi. Criza de râs a 
Corinnei nu se mai termina. Am condus-o în salonul galben. Se 
sprijini de mine, mă îmbrăţişă şi râse, râse, râse, iar eu începui 
s-o sărut şi o sărutai până ce, devenind serioasă, înecându-se, 
fără voce începu să se roage de mine. 

- Vino... să plecăm de aici... să ne ducem acasă... la tine! 

x 

Ceea ce mă lega de Corinna, ceea ce mă făcu robul ei şi 
posedatul ei, fu genialitatea, ce nu cunoştea nici o clipă de 
eroare sau neîndemânare în amor. N-am întâlnit încă 
îndrăgostiţi care, într-o clipă de totală încredere, să nu fi 
recunoscut că pentru ei, prima noapte aşteptată cu dorinţă 
însetată - dacă au fost cu adevărat primii în viaţa partenerului - 
nu a adus decât durere, încercări nereuşite şi scăderea 
decepţionată a febrei. La Corinna, voluptatea întrecuse durerea, 
chiar din prima clipă şi inventivitatea sa prelungea timp de ore 
întregi clipele pasiunii. Era preoteasa întunecată a plăcerii, 
ambasadoarea unei religii astrale a erotismului, care adusese 
de-a gata învăţăturile sale. Când, după noaptea nunţii a doua zi 
s-a aruncat asupra colecţiei pornografice a lui de Assis, citind 
despre obiceiurile erotice ale tuturor raselor umane de pe 
pământ, se manifesta ca cineva care îşi regăseşte patria şi 
psalmii mult doriţi ai acesteia. Fiindcă eu am fost cel care a 
spart pecetea acestui trup superb, încărcat cu primejdii, 
deschizând astfel poarta demonului care se manifesta prin ea, 
tot eu am ajuns apoi şi cel care am avut cel mai mult şi în modul 
cel mai amarnic de ispăşit în densitatea astrală a pasiunii. Eu 
am fost instrumentul cu care ea îşi ascuţea armele, cu care îşi 
perfecționa practicile, ea devenise maestra mea, eu fiind 
marioneta acestei magii sexuale în plină desfăşurare. 

Farmecul adolescentin al băiatului malaiez dispăru, lăsând 
locul femeii imperioase, solicitante, înfometate, care nu 
cunoştea limite şi al cărei trup, cu fiecare cută a sa era ca un arc 
tensionat pentru amor şi ca o promisiune erotică, îşi îngrijea 
frumuseţea cu atâta preocupată iubire ca cele mai mari hetaire. 
Spre stupoarea personalului, făcea zilnic două băi, îşi îmbiba 


trupul cu parfumuri şi presăra pe pielea curată, netedă, 
aburindă de prospeţime un strat de pudră lunecoasă. Părul ei 
era un cort uşor, frumos mirositor; nu-şi punea peruci decât 
pentru teatru sau baluri iar mai târziu, pentru evadările 
nocturne tainice din palatul adormit. 

Corinna adora măştile. Işi adunase o adevărată colecţie şi 
se folosea de orice ocazie pentru a şi le pune. li plăcea să apară 
seara în odaia mea în nuditatea-i strălucitoare, cu o mască 
dantelată, albă sau neagră, pe faţă. Aducea în mâna ridicată o 
lumânare aprinsă. Mă saluta cu o voce străină, de parcă nu ne- 
am fi cunoscut. Venea ca o femeie prigonită care cerea refugiu: 

- Pentru Dumnezeu Monsieur. J iertaţi-mă că am pătruns 
aşa, dar n-am putut face altfel... ascundeţi-mă, ascundeţi-mă, 
vă implor. Sunt urmărită... şoptea ca în culmea groazei. 

- Dar cine sunteţi, Madame.,... şi cum de aţi ajuns aici, în 
odaia mea, îmbrăcată numai cu masca?... intrai şi eu în joc. 

- Nu mă întrebaţi... nu vă pot spune mai multe... aud paşi... 
urmăritorii vin... unde să mă ascund? 

- Aici, în patul meu dacă vreţi! 

- Nu contează! şi cu un salt era lângă mine prefacându-se 
că se retrage înfricoşată, dar arcuirea nudă a spatelui şi 
coapselor sale mi se oferea şi mi se dăruia astfel, în fiecare 
noapte un alt rol, cu o pasiune de altă savoare, cu o mască şi cu 
o minciună nouă. 

Trupul ei tânăr, flămând şi sterp nu obosea în îmbrăţişare, 
eu însă, incendiat mereu şi mereu, antrenat în avântul ei şi stors 
fără milă, începui să mă prăbuşesc sub pasiunea Messalinei 
mele. 

Slăbisem mult, simţeam înţepături în spate, mă treceau 
apele, tuşeam şi, în timpul mersului, mă apucau amețeli. Dacă 
Péloc nu s-ar fi amestecat, starea mea ar fi devenit curând 
foarte gravă. 

La început, nici nu voiam să aud de o despărţire de 
Corinna. După ce Peloc îi vorbise, ea se freca de mine cu 
expresia unei fetiţe speriate şi amărâte şi mă întreba 
implorându-mă dacă e adevărat că mă îmbolnăvise cu iubirea 
ei. Ce-i puteam răspunde? Negai totul şi o asigurai că pentru 
mine ea este sănătatea, fericirea şi viaţa. Se linişti repede şi 
uşor şi continuă să extragă din mine raţia de voluptate dorită de 
ea, ca şi mai înainte. Apoi, după ce odată am leşinat, începu ea 


însăşi să-mi grăbească plecarea la mare. Cu multă seriozitate îl 
cita pe Peloc, ba s-au apucat amândoi în duet să mă ia cu asalt. 
Péloc enumera toate argumentele împotriva mea: tocmai pentru 
că o iubeam pe Corinna şi voiam să mai fiu fericit cu ea mulţi 
ani, trebuia să mă vindec de oftica incipientă pe care o 
constatase. li eram dator Corinnei cu această măsură. Corinna 
se ralia cu frenezie. Ea n-ar fi supravieţuit nici o clipă dacă eu aş 
fi murit. Plânse, mă imploră, mă asigură că din partea ei 
despărţirea de mine pentru câteva luni e un sacrificiu imens, 
totuşi era mai de acceptat decât o despărţire definitivă. Văzui cu 
inima strânsă în aura ei că mă minţea, dar crezui că Peloc o 
speriase într-atâta încât nu îndrăzneşte să-mi spună adevărul 
crud despre boala mea. Prin învolburarea tulbure a emanaţiilor 
sale, treceau unde stacojii de erotism şi îmi plăcea să cred că 
acestea erau stârnite de persoana mea. Imi amintea soarta 
amară a mamei sale, şi mă ruga să n-o condamn la o văduwvie 
timpurie. Mă înduioşă, mă încântă, mă birui şi mă convinse. În 
aceea clipă nu-mi imaginam că prelungirea vieţii mele se datora 
unui băiat de la grajduri, arătos, cu plete creţe şi cu un fizic 
grandios, pe care Corinna îl angajase de curând, şi care aducea 
cu sine, din lumea interlopă a Parisului, o lascivitate cinică şi 
brutală, împreună cu o experienţă erotică uluitoare. Tânărul 
avea un nas acvilin îndrăzneţ şi nişte buze pline, de femeie. Din 
privirea lui pândea imbecilitatea tulbure a spiritului încă 
adormit, şi depravarea laşă a şantajistului de mai târziu. Corinna 
însă avea alte criterii pentru categorisirea oamenilor. Marcel 
însemna pentru ea o altă variantă a plăcerilor iar sănătatea 
robustă a acestui mascul frumos făcea faţă cu forţă 
impunătoare luptelor amoroase. 

Nici o clipă, conştiinţa Corinnei nu fu umbrită de îndoială 
sau de căinţă. Ea se cupla în mod inconştient, cu naturaleţea 
unui animal tânăr, cu oricine pe care îl poftea în apetitul ei 
neostoit, şi când o luam la întrebări, mă minţea cu încăpățânare 
rezistentă la orice argument, numai pentru a mă linişti ca pe un 
copil ale cărui pretenţii imposibile le anulezi cu poveşti. Urmărea 
aproape cu mirare crizele mele de furie. Ce voiam? Doar nu mi- 
am imaginat că se va mulţumi numai cu mine? Ea mă iubea, îi 
eram un sprijin important, dar rămăsesem înfrânt în duelul 
dragostei. Dorurile trupului său, frumuseţea care străbătea 
fierbinte prin îmbrăcăminte, arta ei în amor, cereau instrumente 


noi, noi admiratori şi o varietate nesfârşită. Acestea erau hrana 
ei, condiţiile ei de supravieţuire, aerul ei. Putea fi posedată, 
putea fi savurată, dar niciodată expropriată. Voluptatea 
personificată pe care legiunea de demoni astrali ahtiaţi de 
plăceri şi-au materializat-o spre a fi maşina satisfacerii dorurilor, 
nu putea fi ţintuită în spatele unui cordon moral, căci esenţa ei 
era lipsa de limitări şi domnia triumfală a instinctului. Cam 
acestea erau cuprinse în atitudinea ei, lăuntrică, neformulată 
nici ca idei, în timp ce mă minţea neted, egal, fără a clipi, 
repetând locuri comune despre fidelitatea ei şi cerându-mi să fiu 
convins de nevinovăția ei, să am încredere în ea chiar şi atunci 
când aparențele ar fi împotriva ei. Era lunecoasă ca un ţipar, 
îndemânatică, puternică, intangibilă şi de neclintit. 
x 


După un an de căsătorie o părăseam pentru întâia oară 
aflându-mă într-o stare sufletească şi trupească de toată jalea. 
Plecai în Corsica. Am închiriat o casă ţărănească în apropiere de 
Porto Vecchio, pe malul stâncos, galben şi uscat de soare al 
mării, pentru ca razele fierbinţi să topească în mine boala. Dacă 
n-aş fi trăit tras în ţeapa pasiunii, aş fi putut petrece aici o 
perioadă frumoasă şi fericită. Dormeam pe o verandă deschisă 
pentru a-mi spăla plămânii şi porii de aerul stătut şi încărcat de 
duhori al oraşului. Aceasta era o metodă a lui Homonculus, mi-o 
aminteam. 

Niciodată nu mă săturam de joaca mirabilă a mării şi a 
cerului, de capodoperele mereu schimbătoare şi mereu 
renăscânde ale acestor doi imenşi şi capricioşi artişti. Barca 
regală a discului solar apărea zilnic cu alt cortegiu de culori, de 
după perdeaua zorilor alcătuită din aburi uşori, de culoare 
cenuşie perlată şi se transforma sub ochii mei din uriaş lampion 
sângeriu, într-un îndepărtat bulb de lumină de incandescenţă 
albă, care încălzea aerul ca un cuptor încins, iar oglinda 
desfăşurată a mării reflecta acest mister ceresc ca un imens 
ochi de femeie. Asfinţitul aducea răcoarea, din clipa când 
soarele pâlpâia pentru ultima oară, iar din părul norilor cădeau 
podoabele de împrumut ale culorilor aurii, roşii şi liliachii. 
Dinspre mare adia o briză răcoroasă, iar apa se neliniştea într-o 
culoare verde întunecată, mohorâtă, emanând mirosuri tăioase, 
sărate. Fiinţele leşinate de căldură începeau să prindă viaţă. Pe 
cerul de culoare lapis-lazuli se aprindeau stelele. În bucătărie 


Clara, ţăranca blândă, cu privirea bovină care îngrijea de 
gospodăria mea începea să cânte. Cânta o melodie dulce de 
dragoste, interpretând-o cu precizie, cu un fin simţ muzical; era 
un cântec dintre cele care se nasc numai acolo, pe meleagurile 
mediterane. La această oră în trupul meu febra se făcea simțită 
cu frisoane reci şi-mi aducea în patul transpirat amintirea 
Corinnei. Fantoma acestui trup, dorit cu atâta chin, semăna în 
braţele mele, cu o succubă dătătoare de voluptăţi blestemate. 
Mă epuiza, îmi storcea puterile. Zadarnic mă despărţisem de ea 
căci, continua să-mi fie alături. Îi scriam scrisori lungi, pline de 
dor, la care răspundea cu nişte misive scurte, scrise cu litere 
copilăreşti, în stilul naiv al unei şcolăriţe ascultătoare. Scrisorile 
ne erau duse şi aduse de un mesager. Nu mă uitam la bani, 
înnebuneam de nerăbdare din cauza încetinelii corespondenţei. 
II însărcinasem pe mesager - un ins stupid, umflat în pene, cu 
mutră de pavian, pe nume Vernier, fiul netrebnic al unui 
pantofar parizian - să fie atent la toate: dacă Madame pare 
sănătoasă, ce spune, ce vorbă îmi trimite, cum era îmbrăcată, 
ce mai zic servitorii, dacă ea nu stă tristă şi singură? Prostănacul 
se strădui să merite banii primiţi şi mă liniştea cu un zâmbet 
larg: Corinna arăta superb, pleca adesea de acasă, se îmbrăca 
foarte frumos, ieşea şi serile, dar şi după-amiezile, însoţită de 
Jeanne Girard, nu sta tristă, ci cânta. Râdea de nu mai putea cu 
camerista ei Josétte, cea drăguță şi cochetă. Oricât de târziu s- 
ar fi culcat, dimineaţa în zori pleca la călărie cu Marcel, noul 
grăjdar. Nu-mi transmitea prin viu grai decât să am grijă de 
mine, să nu mă grăbesc şi să mă vindec complet, de dragul ei. 
In ciuda chinurilor iubirii nefericite, aerul curat şi soarele îmi 
stinseră cu încetul pălălaia din sânge. Băile marine şi înotul mă 
oboseau în mod plăcut şi-mi dădeau poftă de mâncare. Cu 
bucatele simple, gustoase ale Clarei, membrele mele uscate 
începură să se împlinească. Soarele şi vântul îmi căliră pielea în 
culorile bronzului. Făceam plimbări lungi şi înotam tot mai adânc 
în mare. Sănătatea recăpătată, echilibrul trupesc, îmi dădeau un 
sentiment de siguranţă. De patru luni eram departe de Corinna, 
şi cu toate că o iubeam cu pasiune şi o doream imperios, totuşi 
nu mă mai domina tensiunea insuportabilă de la început. Un om 
odihnit cu poftă de mâncare, cu somn liniştit scapă mai uşor de 
coşmarurile geloziei decât unul slăbit şi surescitat. Paralel cu 
această îmbunătăţire, observai însă o ciudată schimbare în 


comportamentul ambientului meu astral. Multă vreme n-am vrut 
să o iau în seamă, şi, atunci când mi se înfăţişa în pragul 
conştientului sub forma unei nelinişti sperioase şi iritante, mă 
retrăgeam în grabă... Călăii mei se retrăgeau şi ei, se 
îndepărtau, urmărindu-mă cu respiraţia reţinută dinaintea unui 
hohot de râs ironic, şi ascultând împreună cu mine apropierea 
unui „ce“, la fel ca în Straubing, atunci când vanitatea mă 
captivase ca pe un prost, în mrejele lui Anton Bruggendorff. 
Această ciudată duplicitate mă reţinea să nu plec încă acasă. 
Oscilam. Tremuram de dor la gândul că o voi îmbrăţişa pe 
Corinna cu puteri refăcute, şi în acelaşi timp mă şi temeam. Mă 
inunda frica. Nu îndrăzneam să risc nimic, nu voiam să ştiu 
nimic sigur şi preferam să-l trimit pe Vernier înainte cu vestea 
sosirii mele. 

Cu toate acestea, sosii acasă cu totul pe neaşteptate 
înaintea lui Vernier. În drum Vernier fusese atacat şi rănit. Adus 
la spital în stare inconştientă, săptămâni întregi se află între 
viaţă şi moarte şi nu avea cum să transmită mesajul meu. 

Fusese o încercare prostească, infantilă, de a scăpa de un 
lucru pe care destinul îl îndreptase către mine. Dacă Vernier ar fi 
sosit înaintea mea la Paris, aş fi aflat cu câteva zile mai târziu 
ceva ce nici nu mi se ascundea cu prea multă grijă. O, nu 
aventura cu Marcel! La ora aceea Marcel turba deja de mânie 
împotriva Corinnei, ca un câine bătut şi gonit. Trăia la un azil, 
trimitea scrisori de ameninţare, iar când Corinna le arunca 
râzând în foc, omul mi se adresă mie, mai întâi în scris, apoi 
personal. 

Acest şantajist nu era îndemnat numai de cupiditate, îmi 
dezvăluia amănunţit relaţia sa cu Corinna, insaţiabilitatea şi 
josnicia ei perversă, mânat şi de răzbunarea geloasă a 
masculului jignit, distrus, rănit. Din apropierea Corinnei nici un 
bărbat nu scăpa fără a fi rănit mortal. Pentru o clipă, mă 
satisfăcu aspectul de acum al „frumosului” Marcel, cinic, doldora 
de muşchi şi puţind a parfumuri. Ochii-i încercănaţi, nasul 
umflat, mâinile tremurate şi vocea răguşită mărturiseau multe 
nopţi petrecute în desfrâu şi în beţie. Se consola şi el cu drogul 
omului primitiv, alcoolul, cu care încerca să spele, să extermine, 
să nimicească în simţurile sale amintirea nudităţii, parfumului, 
gângurelilor amoroase şi îndemnurilor isterice ale Corinnei. Pe 
trupul său încovoiat, slăbit, atârnau nişte haine murdare, 


emanând mirosuri stătute. Şi acest bărbat fusese jucăria 
Corinnei numai timp de câteva săptămâni! Fără a ezita, îl 
respinsei, iar când deveni violent, pusei să fie azvârlit din casă. 
Am auzit apoi de el. Decăzuse total, trăia din jafuri, apoi comise 
o omucidere plătită şi fu condamnat la moarte. 

Mă miram că acest apaş, depravat până în măduva oaselor, 
gelos şi dornic de răzbunare nu-i făcuse totuşi nici un rău 
Corinnei, cauza iniţială a totalei sale decăderi. Cu toate că luni 
de-a rândul o pândise, bântuind în junii ei, pe când ea ieşea 
afară fără nici o grijă la călărie sau la plimbare în caleaşcă, ba o 
urmărea chiar şi în escapadele sale nocturne mascate. Dar n-a 
îndrăznit să se adreseze niciodată. La un moment dat, apăruse 
în faţa ei dintre copacii din Bois de Boulogne, împleticit de beţie, 
dar atunci când Corinna, privindu-l calm în ochi îl întrebă râzând 
ce vrea, n-a putut scoate nici un cuvânt şi plecă aidoma unei 
fiare hipnotizate. 

x 

Ajungând acasă din Corsica într-o noapte de octombrie 
neobişnuit de călduroasă, în patul larg al dormitorului nostru 
conjugal pe locul meu nu se lăfăia deci Marcel, ci un actor de 
teatru de mâna a şasea, Alfred le Coeur, un maimuţoi isteric, cu 
membre netezi, cu piele rozalie, care era gata să leşine când mă 
văzu, şi alerga prin cameră de colo-colo ţinându-şi în faţă 
pantalonii roşii de mătase, fără a găsi uşa. Cred că eu însumi 
eram şi mai încurcat decât el. Ameţit şi mut, capul îmi era gol 
până la inconştienţă şi nu ştiam deloc ce ar trebui să fac. 
Corinna singură îşi păstrase sângele rece. 

Îi strigă iritată amantului care scâncea că uşa e la dreapta 
şi să se ducă odată la dracu, până nu va fi ucis - apoi se ridică 
din pat fără să-şi pună măcar un halat peste trupul gol, se 
apropie de mine, şi mă întrebă cu o voce calmă, aproape 
provocatoare: 

- Desigur, tu crezi acum că te-am înşelat?! Te-ai furişat 
noaptea în casă, ca un laş ca să mă pândeşti, ca să aduni dovezi 
împotriva mea, în loc să stai lângă mine, aşa cum orice bărbat 
îndrăgostit stă lângă soţia lui, şi o apără de ispite, o strânge în 
braţele lui puternice când doreşte îmbrăţişarea, îi închide gura 
cu sărutări, pentru ca alt bărbat să nu se poată apropia de ea, şi 
n-o lasă singură într-un pat îngheţat, muncită de gânduri 
fierbinţi! O, taci! Ai fi putut veni de mult - vocea se ridică tot mai 


acuzatoare, mai tăioasă. Eşti puternic şi sănătos, totuşi ai rămas 
departe săptămâni şi luni întregi şi cu mă topeam de dorul tău... 
acum vorbea din nou încet şi se apropia de mine. Mi-era foame 
de tine - am retrăit fiecare clipă petrecută în braţele tale, dar tu 
nu veneai, nu veneai... Bărbaţii care-mi urmăreau paşii, îmi 
murmurau în urechi... n-am mai suportat! Uite măscăriciul 
acesta de ceară, molâul acesta... care nici nu e bărbat, de parcă 
ar fi scopit, m-am hotărât să-l înnebunesc cu nuditatea mea, cu 
apropierea mea, cu refuzul de a mă dărui... i-am citit din cărţile 
acelea... s-a culcat lângă mine şi atunci,... fără să fi săvârşit 
păcatul... prin chinurile lui... m-am simţit satisfăcută... şi nu te- 
am înşelat şi... 

l-am tras o palmă. Nu-mi dădusem seama ce fac decât în 
clipa când mâna îmi tresăltă ca un bici. Apoi, copleşit de silă şi 
de disperare, alergai la uşă să fug departe de acest dormitor 
întinat  mirosind a viciu, departe de suita mea astrală 
satisfăcută, hohotind de ironie paroxistică... dar braţul gol al 
Corinnei se încolăci în jurul meu, aidoma lianelor rezistente din 
adâncul mocirlei şi m-a oprit. Strigând de furie şi blestemând 
rupeam de pe mine braţele ei, coapsele care mă strângeau, dar 
ea se înlănţuise în jurul trupului meu cu o forţă teribilă, mă 
muşcă de umăr şi mă copleşi cu vraja cuvintelor sale gâfâite. 

- Te iubesc... te iubesc... iubesc mâna ta care m-a lovit... 
Numai pe tine... Ce puternic eşti... Ai pielea brună şi netedă... 
Niciodată încă... nu te-am dorit atât... nu... nu-ţi dau drumul... O, 
vino, vino... tu eşti primul... tu eşti singurul... 

Priveam fără amăgire lumea subterană irecuperabilă a 
personalităţii sale, ştiam că minte, ştiam până în ce adâncuri mă 
va cobori, totuşi pasiunea ei violentă întrecea vocea demnităţii, 
a silei, a şocului moral pe care-l trăisem şi mă incendie din nou. 
Căzurăm pe pat. M-am lăsat dus de vârtejul roşu, adânc, adânc 
în poala sa care mă absorbea cu un vuiet asurzitor, orbitor şi mă 
pierdea cu totul. 

x 

Trebuia să o fi gonit pe Corinna. Oricine care nu ar fi 
cunoscut această ciumă a simţurilor, m-ar fi întrebat cu mirare 
şi revoltă de ce o mai rabd alături de mine; jinduia după 
libertate şi partea mai bună a eului meu scindat în două, 
cealaltă parte însă era captivă. Eul meu astral acoperit de petele 
usturătoare ale pasiunii ce-mi îndoia genunchii şi-mi înfiora 


trupul, subjugat de amintirile obiceiurilor voluptoase şi lascive, 
rămase prizonierul planului astral, prin legătura corpului de 
vrăjitoare al Corinnei, la fel ca în viaţa mea anterioară când 
Giuseppe Borri căzuse prizonier pe planul cel mai profund al 
materiei prin complicitatea satanică a lui Homonculus. 

x 

Nu aveam nici măcar scuza că soţia mea ar fi reuşit să mă 
convingă despre nevinovăția ei, ceea ce ar fi justificat faptul că 
am interpretat alături de ea comedia maimuţărească a 
împăcării, dramatizată cu făgăduieli şi lacrimi. Nu! O vedeam şi 
o înţelegeam cu claritate. Ştiam tot ce se întâmpla înăuntrul şi 
în jurul ei. Îmi inspira silă şi o uram. Nu m-am mai putut abţine 
de a ridica mâna din nou, mereu şi mereu, asupra ei, împins de 
revoltă şi de neputinţă. O loveam, o apucam de păr şi o 
împingeam din odaie în odaie, deşi înainte n-aş fi conceput ca 
un bărbat să lovească o femeie. Dar cu cât o maltratam mai 
brutal, Corinna cu atât mai umilă se întorcea la mine şi cu atât 
mai puternic mă biruia prin ispita irezistibilă a trupului ei. Nimic 
nu-i provoca plăcere mai mare decât a fi posedată de un bărbat 
în ciuda voinţei acestuia, de un bărbat care blestema şi 
spumega de ură în pornirea oarbă a furiei şi a voluptăţii. 
Simţurile ei erau tot mai mult sub dominaţia magiei erosului 
negru. Nu mai căuta trupurile simple, tinere, sănătoase, vraja 
primitivă şi potenţa naturală a primăverii. Se simţea excitată de 
tot ceea ce era decadent, bizar, putred şi pervers; de tot ce era 
tragic şi periculos. 

Vedeam încotro se îndreaptă şi nu o puteam salva. Trăiam 
într-o permanentă stare de stupoare şi groază din cauza 
Corinnei şi din cauza mea, în cataclismele tot mai frecvente ale 
bătăilor şi împăcărilor. 

Plecam de la ea şi mă întorceam la ea. Fugeam de acasă, 
vizitam bordeluri ca să obturez cu trupul altor femei amintirea 
trupului ei, dar în clipa împlinirii strigam totuşi numele ei. Eram 
impregnat de parfumul ei, de nuanțele vocii : sale, de culoarea, 
forma, elasticitatea corpului ei, de biciul multicolor şi fierbinte al 
râsului ei. Simţurile mele se înfierbântau numai prin cuvântul 
magic al trupului ei şi al amintirii acestuia, atrăgându-mă tot 
mereu în infernul concupiscenţei. 

Cu cât mai des şi cu cât mai profund eşuam astfel, după ce 
descoperisem josnicia şi depravarea ei, cu atât demonul ei 


devenea mai viu şi mai indestructibil, nu numai în realitatea sa 
fizică în care palpita sângele, ei şi în ambientul meu astral, în 
care o creasem prin pasiunea mea şi o împuternicisem cu cele 
mai depline puteri. Dar complexul care îşi storsese viaţa şi se 
umflase acolo, în lumea aceea de dincolo de prag, nu semăna 
cu acea deghizare mincinoasă de frumuseţe pe care o purta 
Corinna, ci avea forma unei reptile unsuroase şi moi, cu pântece 
flasc, cu buze fleşcăite, îmbrăcată în lascivitatea voluptăţii ca 
scop în sine şi pe care numai perversiunea excitaţiei erotice o 
putea transforma pentru câteva clipe într-o apariţie atractivă. 
Consistenţa monstrului  nesătul, cu tentacule ce căutau 
neîncetat un obiect al plăcerii era hrănită de potopul de spermă 
şi de sânge putred din care nu putea să răsară un trup omenesc 
şi care nu putea zămisli viaţă în uterul sterp al Corinnei. Oamenii 
nu ştiu prea multe despre misterul sângelui şi al spermei. Ei 
cred că teribilul ulei al concupiscenţei neroditoare, devenită 
pasiune devorantă, se pierde fără a lăsa urmări înăuntrul 
cercului vrăjitoresc al celor doi, uniţi în copulaţie. Şi totuşi, din 
orice extaz întunecat se naşte o viaţă întunecată, din coapsele 
întinate, josnice se zămislesc succubi şi incubi, vampiri 
elementali ai lumii astrale, care vizitează dormitoare 
singuratice, storc în timpul nopţii în clipele ispititoare ale 
somnului sau ale solitudinii, puterile adolescenților cu coşuri pe 
faţă, ale fecioarelor înfiorate, ale văduvelor cu vise fierbinţi şi 
ale ruşinoşilor cu înclinații bolnăvicioase şi îşi transformă 
victimele în epave cu mâini tremurătoare, cu şira spinării golită, 
cu ochii adânciţi în orbite în urma copulaţiilor perverse în care le 
antrenează... Preoţii satanici ai meselor negre cunoşteau acest 
secret. Pe vremuri se şuşotea că la renumita Diane de Poitiers 
„ceremonia spermei“ era celebrată de un abate, iar demonul 
spermei, subjugat prin vrăjile îngrozitorului ritual, era obligat să 
urmeze poruncile invocatorului şi zămislitorului său după legea 
evocării. Această vrajă amoroasă părea să fi fost cheia pasiunii 
regelui Henric al II-lea, care iubise o femeie de vârsta mamei lui. 
x 

Josette, prima cameristă a Corinnei se mărită. Corinna 
angajă o femeie înaltă, osoasă, cu pilozităţi pe bărbie şi cu aere 
de comandant. Întâlnise această femeie într-o speluncă ilegală 
unde se jucau cărţi şi unde Corinna apărea adesea fără ştirea 
mea. 


Germaine Regnier dobândise nu atribuţiile unei cameriste ci 
pe cele ale unei prietene şi complice intime. Pe un ton superior 
strecura aluzii neclare despre originea sa sus-pusă, pe care era 
nevoită s-o tăinuiască, „din motive bine întemeiate”. Vorbea 
despre legături cu cercuri aristocrate şi clericale şi afirma că se 
afla în posesia unor cunoştinţe cu care „ar putea pune în 
încurcătură până şi casa regală”. Era o escroacă conştientă şi 
decisă, având şi talentul necesar. Ştiuse să introducă o anumită 
„organizare” în depravarea tulbure, instinctuală a Corinnei. 

Adevăratele înclinații ale Germainei erau trădate de însuşi 
aspectul ei, de stilul ei viril, de îmbrăcămintea ciudată cu tentă 
bărbătească ce-mi amintea felul insolit de a se îmbrăca al 
Reginei suedeze Cristina. 

Deveni sclava şi în acelaşi timp suverana dormitorului 
Corinnei, din care eu fui exclus cu diferite pretexte meşteşugite. 
Urlai, ameninţai, demascai adevărata identitate a Germainei, 
scopurile ei, şi ceream s-o îndepărteze imediat din casa mea, 
căci nu voiam să mă încornoreze, după un şir de bărbaţi acum şi 
cu femei. Dar Corinna rămase neclintită. Plânse. Îmi surâse apoi 
cu zâmbetul ei de copil nevinovat, mă acuză că o terorizez cu 
lucruri pe care nici nu le poate pricepe. Germaine era o femeie 
distinsă, fără avere, care o considera salvatoarea ei. Prefera să 
o urmeze în mizerie şi decădere decât s-o gonească din casă. Eu 
nu făceam decât să văd monştri peste tot şi în toţi oamenii, îi 
transformam viaţa într-un adevărat infern cu gelozia mea, care 
a îmbolnăvit-o sufleteşte. Cu cât o dorise mai mult în trecut, cu 
atât se îngrozeşte acum de convieţuirea cu mine. Nu de mult îl 
visase pe tatăl ei, care a sfătuit-o să se retragă la mănăstire. A 
făcut-o să promită că timp de două luni, va păstra curăţia 
trupului şi va merge la biserică. Acesta era adevăratul motiv 
pentru care mi-a interzis accesul în dormitorul ei. Era o elevă 
talentată a Jeannei Girard. Învăţase de la ea să şi viseze dacă 
scopul o cerea. O clipă fui năpădit de o asemenea furie, încât 
crezui că am să-i sparg ţeasta. Speriat de propria mea pornire, 
fugii din odaie. Când m-am întors, găsii uşa încuiată iar Corinna, 
cu un ton rugător îmi spuse să o las în pace, căci moare din 
cauza unei migrene. Ştiam că Gemaine stă culată cu ea în pat. 
Trăsei un picior în uşă şi, neputincios ie lăsai în plata Domnului. 

Péloc încerca să mă ajute din toate puterile sale. Era 
singurul în faţa căruia îmi dezvelii rănile, sila de mine însumi şi 


neputinţa. Îmi dădu sfaturi surprinzător de înțelepte pentru felul 
cum aş putea să mă eliberez din sclavia-mi sentimentală şi să 
transform starea închistată, aprinsă, în indiferenţă rece, prin 
metoda conştientă a demitizării. Mă învăţă să caut cu grijă tot 
ce era antipatic la Corinna concentrându-mă cu tenacitate 
asupra a tot ce, în trupul omenesc, este respingător, să evoc 
învăţătura indică cum că „femeia nu-i altceva decât un vas plin 
cu urină şi cu fecale”, dar când încercai să aplic această 
metodă, înţelesei că nu eram în stare. Tot ce, în sine, îmi părea 
respingător, îşi pierdea această calitate în legătură cu Corinna şi 
nu reuşeam să leg de figura ei nimic dezgustător. 
x 

Germaine o servea pe stăpâna ei nesătulă cu toate soiurile 
de voluptate şi de viciu. Ambientul astral al Corinnei devenea 
tot mai încins şi mai aglomerat. Prin fiecare act de desfrâu, 
legiunea demonilor ei se înmulţea cu încă un demon, sporind 
această armată înfometată a depravării. Ea gustase deja şi 
aromele infernale ale ritualurilor satanice. Avea douăzeci şi cinci 
de ani, şi de cinci ani îngrozitori era soţia mea, când Jeanne 
reuşi, în sfârşit, să-l înhame pe Cortey la atelajul căsniciei. 

x 


La nunta Jeannei i-am revăzut pe Lepitre şi pe Rosalie. 
Lepitre era acum şi mai slab, şi mai încovoiat şi mai 
flamboaiant, iar Rosalie mai exaltată, mai urâtă şi mai 
neîngrijită ca oricând. Observai atunci că imaginaţia perversă a 
Corinnei se îndreptase către profetul ofticos, consumat pe rugul 
unui erotism niciodată împlinit, radiind din toţi porii foamea 
ucigătoare a unei asceze fără de speranţă. Corinna şi ambientul 
ei invizibil fură izbiţi şi excitaţi de această pradă neştiutoare, de 
această energie sexuală refulată, obturată şi îmbălsămată în 
penitenţe. Şi mai era acolo şi Rosalie, bătrâna furie îndrăgostită; 
nebuna care se crampona cu gheare de vultur de Lepitre şi 
căreia îi putea fi răpit unicul ei dumnezeu. Ce nuanţe de 
voluptate sadică şi masochistă, de pericol şi de tragedie. ÎI şi 
vedeam pe Lepitre pierdut. Nu avea nici o scăpare, de vreme ce 
magia sexuală a Corinnei îl ţintise. Dacă ar fi fost cu adevărat 
curat şi sfânt, ispita s-ar fi desprins de pe el ca săgeata unui 
copil de pe un zid. Dar Lepitre în planul astral era contaminat. 
Relaţia lui neclară, tulbure cu Rosalie îi menținea simţurile într-o 


permanentă tensiune. Senzualitatea-i febrilă se zbătea neîncetat 
între extreme. 

Nunta ciudată, tragicomică a Jeannei Girard îmi readuse 
amintirea propriei mele nunţi, cu o Corinnă încununată cu 
lămâiţă şi cu gloriola voalurilor albe. În ce capcană teribilă, şi în 
ce adâncimi m-a coborât această fecioară diabolică cu zâmbet 
de copil, prin care visam să îmbrăţişez paradisul! 

Faţa plată, pudrată a Jeannei părea acum şi mai necioplită, 
şi mai trivială. Peruca albă, înaltă îi sublinia pielea flască şi 
grosolănia trăsăturilor. Bijuteriile valoroase, adunate ca preţ al 
„Viselor”, păreau nişte imitații ieftine, de recuzită pe degetele, 
pe gâtul şi pe bustul ei umflat, înroşit. Comportamentul ei 
inegal, în care se amesteca umilinţa de slugă cu insolenţa unei 
servitoare aflată în graţii, începu să se modifice, dând loc 
reţinerii îngăduitoare a femeii parvenite. După ce, ani lungi 
trecuse prin furci caudine, dând din coate, minţind şi 
frământându-se nervos, îşi atinsese în sfârşit țelul. Acum se 
simţea oarecum ameţită, uimită, golită şi obosită ca, în clipa 
reuşitei, orice om care s-a dat peste cap pentru nişte rezultate 
materiale. O asemenea bucurie este diminuată întotdeauna 
după stingerea artificiilor triumfului şi bucuriei lăsând loc 
decepţiei şi resemnării, intuiţiei inconştiente a faptului că ceva 
s-a împlinit şi a murit. A murit însuşi scopul încurajase şi 
conferise conţinut eforturilor. 

Pe obrazul plângăcios, dizolvat de evlavie, al lui Cortey 
strălucea simplitatea unui copil idiot. Cortey era fericit - şi 
fericită şi Jeanne. Acelaşi cuvânt acoperea la cei doi oameni 
nişte extreme de neîmpăcat. Nicicând n-am pătruns adânc 
inexpresivitatea fără de nădejde a cuvintelor care fac decât să 
acopere, să deghizeze, dar niciodată să dezvăluie adevărul. 

Soacra mea, Marchiza Danjou îmbătrânea cu o distrată 
seninătate. Prăpastia dintre lume şi ea se adâncea tot mai mult. 
Privea către oameni de pe celălalt mal al acestei prăpăstii, cu un 
surâs eteric, cu expresia incertă maniacală a unei ştiinţe, 
păstrată numai pentru ea. Privea lumea, dar abia o mai vedea. 
Dumnezeu o binecuvântase şi pe ea cu vise frumoase, ca 
răsplată a unui lung asediu de rugăciuni. El o mângâiase pe 
această copilă blândă şi credincioasă a sa, care străbătea cu 
atâta candoare tărâmul mocirlos al uleioaselor pseudocredinţe 
practicate de Jeanne şi de miei. Marchiza îl întâlnea acum 


noapte de noapte pe soţul ei, şi aceste vise o răsplăteau pentru 
pierderea Jeannei care o părăsea prin căsătoria ei. Işi petrecea 
zilele ca un om cufundat în visare şi numai noaptea, în braţele 
soţului gusta aromele realităţii. Pe această fiinţă prăbuşită în 
sine n-a atins-o niciodată vreo îndoială în privinţa caracterului 
Corinnei sau al căsniciei noastre, iar eu nu puteam şi nici nu 
voiam să pătrund până la ea prin vidul care o separa de orice 
realitate. 

Corinna îmbrăcase cu această ocazie o rochie verde-pastel. 
Corsajul strâmt, cu decolteu adânc, pătrat, ridica mult le dealuri 
sidefii ale sânilor ei abia acoperiţi. Peruca albă, mătăsoasă şi 
briliantele cu scântei albăstrii ale cerceilor îmbrăcau într-o 
frumuseţe ireală ochii ei oblici, întunecaţi, nasul nervos, 
îndrăzneţ, sprâncenele parcă desenate cu tuş chinezesc şi 
buzele roşii, ironice. Folosea un parfum oriental greu şi dulceag, 
cumpărat la un preţ exorbitant de la un eunuc turc. Acest 
parfum avea asupra mea efectul unui excitant erotic neliniştitor 
şi mă inunda cu o dorinţă amară, înţepătoare. Ea învârtea între 
degete un uriaş evantai venețian din dantelă neagră care, 
stârnind aerul, înmulţea şi răspândea acest parfum. 

Când păşii în mica odaie de lectură care se deschidea din 
salonul galben, îi zării în nişa ferestrei pe Corinna cu Lepitre. 
Covorul moale înghiţea zgomotul paşilor mei. Ei nu se întoarseră 
către mine. Eram în transă. Expresia Corinnei, ţinuta trupului ei, 
învolburarea roşie din jurul celor doi, îmi semnalară printr-o 
singură scânteiere, ceea ce se afla în pregătire. Lepitre vorbea; 
ochii îi erau pe jumătate închişi, avea pete stacojii de oftică pe 
cei doi pomeţi; vorbea cu voce joasă, cu pasiune iar Corinna îl 
asculta. Cât de bine îi cunoşteam expresia aceasta, surâsul 
blând, jinduitor, copilăros, cu care în aparenţă urmărea 
cuvintele ce se adresau, dar în realitate trăgea cu urechea 
dincolo de ele, la ecoul tensionat al simţurilor ei. Îl măsura pe 
cel din faţa ei, şi-l imagina, fără pudoare, în clipa actului. 
Ascunsă în spatele cuvintelor cenuşii care curgeau monoton în 
altă direcţie, ea îşi lepăda imaginar hainele, îl dezbrăca şi pe el, 
şi se oferea. 

Mă aşezai într-un jilg cu spătar înalt în odaia semi.- 
luminată. 

Fără îndoială, Lepitre încerca s-o convertească. Nici el 
însuşi nu realiza cu cât elan înfocat şi cu câtă plăcere o făcea. 


Cuvintele îi ieşeau din gură, purtând arome noi, în vinele lui 
goneau unde fierbinţi, devenise poet în această înflăcărare 
prevestitoare de rău, oglindirea căreia, după credinţa lui, se 
răsfrângea în paradis, dar flacăra căreia era înteţită, de fapt, în 
adâncime, jos, mult sub pragul conştientului, de către demonii 
din sfera instinctelor refulate, zguduite de forme şi de pulsiuni. 
Corinna, părea vrăjită de cuvinte, ea se apropie de Lepitre cu 
sânii ei goi, cu parfumul ce se ridica din trupul ei. Se aplecă să 
primească învăţătura direct din gura lui Lepitre cu buzele avide, 
întredeschise. Eram sigur că în urmă cu o secundă Lepitre nici n- 
ar fi visat, ba ar fi refuzat cu sfântă indignare ideea de ao 
săruta pe Corinna. Totuşi, deodată, în mijlocul celei mai 
onctuoase fraze, gura lui se năpusti peste buzele ei iar el se 
trezi înlănţuit de ea. În timp ce trupul Corinnei se lipea de el şi îl 
biciuia ca o caracatiţă vânjoasă, omul scoase un muget stins, ca 
un animal rănit. Cei doi se despărţiră brusc. Lepitre privi cu 
groază faţa excitată a Corinnei, apoi bâiguind câteva cuvinte 
neînţelese, se întoarse şi fugi din cameră. Cu un gest lasciv de 
hetairă, Corinna îşi netezi rochia, îşi trase pe umeri bretelele 
căzute, apoi pomi să iasă şi... mă observă, pe mine, care, ca un 
spectator într-o lojă de teatru, stăteam uimit şi siderat faţă în 
faţă cu ea. Nu-şi pierdu cumpătul. De altfel, niciodată n-am 
văzut-o ieşindu-şi din calmul ei. Izbucni în râs. 
g - Ai văzut? spuse ea şi râsul o stăpâni din ce în ce mai tare. 
Imi făcu semn cu ochii strânşi, ca o drăcoaică de gamine, de 
parcă aş fi participat şi eu la o şotie reuşită. Halal profet! În toiul 
unei predici!... Păcat că Rosalie n-a fost de faţă! - se îneca de 
râs. Credeam că mă înghite cu totul!... Dacă n-ar fi atât de 
comic, aş face scandal! Scoase o basma uşoară din corsaj şi îşi 
şterse lacrimile. 

Muţenia mea mohorâtă începu s-o enerveze. 

- De ce taci?! Ce te uiţi la mine ca un călău la condamnat? 
Te pomeneşti că tot eu sunt vinovată şi acum?! Fără să-mi dau 
seama de nimic, ascultam aleluia din gura lui gata să adorm de 
plictiseală, iar el a sărit la mine ca o fiară. Şi tu stăteai să te uiţi! 
- vocea îi deveni acuzatoare, agresivă, în loc să mă fi apărat. În 
loc să-i fi tras una... Din partea ta mă şi poate viola oricare, sub 
ochii tăi! Tu... tu... 

Mă ridicai, iar ea se dădu îndărăt.. 


- Sigur, mă poţi lovi pe mine... Pe mine... da... te cunosc! 
şuieră ea printre dinţi. Apoi fugi către uşă şi dispăru din odaie. 
x 


Nu-i greu de imaginat că Rosalie observase imediat 
schimbarea lui Lepitre. Nu este imposibil ca, zguduit, omul să-şi 
fi mărturisit singur păcatul, îngenunchind în faţa ei, lovindu-se 
cu pumnii în piept, plângând şi implorându-i ajutorul în această 
prea mare ispită a Satanei. 

Peloc rămăsese până la sfârşit confidentul acestui cuplu 
tragic. Ea mi-a relatat detaliile crizei pe care o trăiau. O făcea cu 
un scop determinat ca pe o intervenţie chirurgicală sufletească, 
descoperindu-mi depravarea nemăsurată, inumană, oarbă şi 
inconştientă a Corinnei şi urmările acesteia, ca să-mi smulgă din 
suflet monstrul pasiunii ce-mi storcea viaţa. Bietul Peloc! 

Chiar dacă Rosalie îl iertase în cuvinte, înăuntrul ei izbucni 
o revoluţie. Idolul ei nu se prăbuşi, dar recăzu în templul 
subteran al lui Hades, devenind, în decăderea sa, o fiinţă 
cutremurător de vie, excitantă, făcută din carne şi din sânge. 
lubirea Rosaliei, deformată cu sila într-un sentiment eteric, 
redeveni într-o clipită o pasiune carnală imperioasă, geloasă, 
jignită şi dementă. Lepitre era al ei. Fusese al ei în măreție şi în 
puritate şi tot al ei era şi în excitaţia trupească. Nimeni nu i-l 
poate lua. Ei doi erau una, în paradis şi în infern. Zburaseră 
împreună către paradis; vor arde împreună şi în iad! îi propuse 
lui Lepitre să se folosească de trupul ei pentru domolirea 
întunecatelor pulsiuni, căci astfel păcatul ar fi fost totuşi mai mic 
decât dacă îl săvârşea cu soţia altui bărbat. Numai o dată... o 
singură dată... Lepitre însă fu îngrozit de oferta înfometată şi 
maladivă ce radia către el din acest corp urât, emanând duhori 
neplăcute, cu piele îmbătrânită, unsuroasă, cu sâni de iască, 
asemănători unor pungi, pe care ea i-a dezvelit cu o sălbatică şi 
suspectă dorinţă de sacrificiu. Pe Lepitre îl otrăvise deja 
frumuseţea şi parfumul Corinnei, aroma buzelor sale, apropierea 
elastică a trupului ei. Rosalie pricepu nimicitorul adevăr; refuzul 
lui Lepitre se transformă în ea în fiere otrăvită, în ură maladivă 
împotriva Corinnei, a lui Lepitre şi împotriva sieşi. Toate 
acestea, tăbărâte neaşteptat peste ea, îi tulburară definitiv 
mintea. Cei doi, închişi laolaltă în locuinţa comună, încercau să 
ascundă în faţa mieilor şi a contra profeților jalnicul eşec al vieţii 
lor, şi se asemănau acum cu două fiare în aceeaşi cuşcă; una se 


ascundea, evita, amâna, iar cealaltă sta la pândă, trăgea 
înfuriată cu urechea şi construia, din mici semne, o idee fixă 
întunecată. Culcuşurile lor, aceste leagăne ale voluptăţilor 
celeste, deveniră paturi de tortură, căci puntea magică, 
construită de ei prin ritualuri întunecate, continua să le 
transmită impulsuri, dar acum aducea repulsii neputincioase, 
bănuieli, ură ascuţită, reproşuri arzătoare şi otrava dispreţului. 

Nu m-am îndoit nici o clipă că, în curând, Corinna va căuta 
o nouă întâlnire cu Lepitre. Aflai, dintr-o vorbă aruncată de 
Jeanne, care după căsătorie ne făcu împreună cu soţul ei, vizita 
de rigoare, că darurile de cărţi vechi valoroase, oferite lor de 
Corinna, proveneau din prăvălia lui Lepitre. Corinna rămase 
impasibilă. Abătu cu uşurinţă conversaţia la altă temă. Eu nu i- 
am mai amintit nimic. Obosisem. Ce puteam să-i spun? În 
sufletul ei nu se deschidea nici o breşă faţă de înţelegere şi 
milă. Era ca o folie netedă. Fiinţă astrală încarnată nemiloasă, 
neştiutoare, aflată dincoace de orice experienţă a suferinţei. 
Trăiam alături de ea ca un rob care îşi ispăşeşte condamnarea, 
prelungită însă mereu prin alte delicte noi. O uram când eram 
departe de patul şi de trupul ei. Insă nu puteam rămâne fără ea 
prea mult timp, chiar dacă nu coborâsem într-atâta încât să fiu 
eu cel care porneşte asediul. Tremurând, scârbit de mine 
însumi, aşteptam clipa când se făcea iar poftă de infernalele 
copulaţii cu mine, când pătrundea în dormitorul meu cu 
nuditatea-i impudică spre a mă provoca, a mă încinge până la 
incandescenţă şi a mă umili prin magia trupului ei până la 
starea unui animal în rut. Din timp în timp avea nevoie de mine, 
ca de ceva ce nu se putea oferi de către altcineva: satisfacerea 
sadică a puterii sale depline asupra întregului meu univers 
moral. Vânătoarea ei împotriva lui Lepitre şi a Rosaliei se hrănea 
din aceeaşi rădăcină otrăvită, născută de forţele demonice ce îi 
stăpâneau şi îi alimentau trupul. 

Lepitre şi Rosalie, aceşti nefericiţi, binemeritaseră flăcările 
iadului astral prin minciunile lor ipocrite, pasionale, 
autoamăgitoare. Se apropia clipa exploziei şi a prăbuşirii. Îi 
compătimeam, însă în unele clipe străfulgerate, când mă 
puteam elibera de conştiinţa înrobirii mele, vedeam cu claritate 
că soţia mea nu era decât un instrument. Trebuia distrusă o 
parte pieritoare, eronată şi aducătoare de orbire din ei, pentru 
ca, dincolo de ruine, ei să poată intra în posesia adevăratei lor 


identități. Şi în acele clipe, ca o frântură de melodie, strecurată 
de departe, din vise cufundate, fericite, ceva îmi sugera că ceea 
ce trăiam în chinuri are pe undeva un înţeles, o dezlegare. 
Trebuia să trec prin toate acestea, aşa cum trece un novice prin 
întunericul de smoală al coridorului din templul iniţierii, legat la 
ochi, cuprins de angoase de gheaţă, către necunoscut. Insă 
acestea erau doar clipe trecătoare. Zilele şi nopţile mele se 
înfăşurau în jurul meu ca o cenuşie pânză de păianjen, mă 
înecau şi mă imobilizau. Mi se părea că aerul pe care-l inspir e 
murdar şi că mi se depune în plămâni într-un strat gros, ca de 
noroi. Îmi simţeam corpul lipicios de murdărie şi de transpiraţie, 
şi zadarnic îl scăldam în baia de marmură verde, construită 
drept anticameră a concupiscenţei. 

Răsuflăm tot mai anevoios. Forţele îmi scădeau. Oftica mă 
biruia din nou. Febre maladive palpitau în mine în orele nopţii. In 
primăvara lui 1736 scuipam deja sânge. Bietul Peloc făcu 
eforturi supraomeneşti să mă convingă că trebuie să plec. 

De data aceasta plecai în Elveţia, în munţii cu aer strecurat 
de culmile încununate cu zăpezi, unde crenguţele nude, căzute 
în pâraiele ce alergau spre vale, se îmbrăcau până în zori în 
straturi diamantine de gheaţă. Soarele fierbinte din zi, după 
care urmau amurguri mohorâte, mirosind a zăpadă, îmi 
readuseră într-o ciudată, intensă apropiere, amintirea cetăţuii 
vultureşti din Dreisesselberg, unde, în camera din turn, mă 
vizitau culorile şi ceţurile străine ale unui peisaj asemănător. 
Stelele străluceau tot atât de apropiate, cu aceeaşi lumină 
ascuţită de briliant, în pătratul deschis al ferestrei micului 
adăpost vânătoresc de acolo. Pe vremea aceea mă aflam tot 
într-o stare de criză. Febrele aduse de diverse boli fizice şi 
astrale nu mă părăsiseră încă de pe atunci. 

Nu-mi luai rămas-bun de la Corinna. Lipsea de acasă deja 
de două zile, ceea ce ne uşura despărţirea. Elanul revoltei se 
înălţă în mine cu putere. Trebuia să-l folosesc, înainte ca 
prezenţa ei să mă coboare din nou în starea unei jalnice 
marionete. l-am lăsat doar câteva rânduri. Aşa s-a petrecut 
despărţirea noastră. 

x 

Călătoria mea a fost de fapt o fugă. Speram că, prin 
destrămarea trupului obosit al lui Louis de la Tourzel se va 
destrăma şi legătura care mă înlănţuia de Corinna. 


Voiam să mor singur. Uriaşul cuptor alchimic al soarelui 
montan nu reuşea să facă minunea transmutării mele într-un 
om sănătos, căci îmi lipsea o condiţie importantă: voinţa de a 
continua viaţa pe care o duceam. 

Epuizat, lăsai forţele descompunerii să mă ia în stăpânire. 
Zăceam umil în creuzetul nopţilor, topindu-mă în transpiraţie şi 
sânge. Corinna însă nu mă părăsea. Adunătura astrală 
întunecată, aidoma unei hoarde, angajată într-o conjurație 
fanatică, îmi transmitea otrava amintirilor care mă ucideau lent, 
aducându-mi în nări aroma dulce, incitantă a parfumului ei, 
făcând să-mi răsune în urechi cuvintele şi strigătele ei 
arzătoare, extaziate şi, pe ecranul ochilor închişi, îmi desena, în 
culori arzătoare, mirajul trupului ei. În culmea puterii lor 
triumfătoare, forţele malefice dansau în flăcările simţurilor mele 
excitate de boală, în pragul iminentei explozii finale. 

Dezlănţuite, ele îmi alimentau viziunile, dansând în jurul 
acestui rug, aidoma insectelor nocturne. 

x 

În ciuda stării mele înrăutăţite îi scriam lui Peloc scrisori 
liniştitoare şi îl rugam să-mi vestească tot ce se întâmplă în jurul 
Corinnei. Ea nu se obosea cu scrisul. Îmi trimitea prin curier 
câteva cuvinte capricioase şi neadevărate, drăgăstoase sau 
ironice, după cum era dispusă. 

Aflai prin Peloc că Germaine devenise stăpână absolută a 
casei. Conducea gospodăria, dirija servitorii şi organiza 
recepţiile unde se practica, cu mize mari, pasiunea tot mai 
acaparatoare a Corinnei: jocul de cărţi. Participanţii nu erau 
triaţi după criterii sociale. Oricine, considerat de Germaine 
interesant sau distractiv, era binevenit. Prin salonul verde, 
transformat acum în sală de joc, din care se deschidea 
dormitorul Corinnei, treceau acum, noapte de noapte, aristocrați 
netrebnici, pierde-vară trăind din venituri dubioase, cartofori 
măsluitori, femei şi bărbaţi cu înclinații bolnăvicioase, actori şi 
cocote. Se ţineau lanţ furturile, scandalurile cauzate de 
înşelătorii sau de imoralitate şi încăierările, trecute sub tăcere 
cu chiu, cu vai, contra unor sacrificii băneşti, cu ajutorul unui 
înalt funcţionar al poliţiei. Oricine venea, mânca şi bea pe 
cheltuiala mea. Peloc îmi scria despre toate acestea cu bună- 
ştiinţă. Încerca să-mi administreze astfel leacul care să mă 
trezească din vrajă. Credea că ura şi disprețul m-ar putea 


vindeca, cu toate că ura este doar cealaltă faţă a pasiunii. M-aş 
fi eliberat numai dacă aş fi devenit nepăsător faţă de Corinna, 
dacă nu m-ar fi preocupat felul cum trăia şi murdăria în care se 
pălăcea. 

In a treia lună după plecarea mea, Rosalie îl ucise pe 
Lepitre şi se sinucise. Modul în care crima a fost înfăptuită 
atrăgea atenţia, aruncând o lumină asupra pornirii demenţiale 
ce ardea în această femeie bătrână, măcinată de dragoste şi de 
gelozie. Il ciopârţise pe idolul ei care trebuie să fi murit încă din 
primele lovituri de cuţit, dar nefericita posedată voia să 
plătească pentru tot ce suferise, pentru prea multe dorinţe 
refulate, lacrimi otrăvite, masturbării sufleteşti şi eşecuri 
umilitoare. Il sfâşiase şi îl ciopârţise, se scăldase în sângele lui 
Lepitre, căci îl adora şi nu l-a putut îmbrăţişa cu adevărat, căci 
crezuse în el şi a fost înşelată peste măsură, dincolo de 
suportabil. Apoi îşi secţionă arterele de la mâini, picioare şi gât 
şi îşi pierdu tot sângele alături de cadavrul distrus pe care se 
încleştase, aşteptând propria ei moarte în această groaznică, 
unică şi ultimă îmbrăţişare. 

Peloc îmi aduse această veste într-o scrisoare zguduitoare. 
Cadavrele le găsise el. În ziua înmormântării, Corinna organiză 
un concert, în onoarea unei stele noi, harpistul Rene Gillet. Ea 
era văzută în ultimul timp în compania lui Martin Allais, 
şarlatanul, care figura drept medicul ei de casă! 

După această scrisoare căzui la pat şi nu-mi mai silii corpul 
să se ridice. La ce bun? Plămânii mi se sfâşiau în bucăţi în crize 
înăbuşitoare de tuse. Slăbisem până la os. Bacilii pasiunii îmi 
consumau ultimele puteri. 

Cea din urmă scurtă scrisoare o adresasem lui Peloc. l-am 
mulţumit pentru amiciţia sa, unicul lucru valoros pe care îl luam 
cu mine din jalnica-mi viaţă. 

... Totuşi, răsuflarea finală, chinuită se rupse din mine 
împreună cu numele Corinnei. 

Am trăit treizeci şi şase de ani în corpul lui Louis de la 
Tourzel, corp clădit din pasiuni nefericite şi încărcat cu un 
sentimentalism exacerbat. 


Fereastra verde 


După toate acestea, urmă cea mai ciudată, cea mai greu 
exprimabilă etapă a drumului meu. Încerc s-o descriu prin 
cuvinte, deşi cadrul rigid al acestora nu poate cuprinde culorile 
şi nuanțele nelimitate şi acea intensitate terifiantă a trăirilor 
care constituie esenţa planurilor mai joase ale lumii astrale, 
unde se propagă rădăcinile pasiunilor şi instinctelor refulate. Voi 
vorbi mai târziu despre planurile superioare ale lumii astrale, de 
unde intelectul îşi cheamă miraculoasa pereche duală pentru ca 
din nuntirea lor să apară capodopere ale intuiţiei şi ale artelor. 

Conştientul meu şi întreaga-mi fiinţă, ca şi cum s-ar fi 
eliberat de la capătul unui lanţ rupt, recăzu lângă Corinna. 
Continuam să-i fiu prizonier cu corpul meu astral ulcerat de 
dorinţă, în care foamea erotică se amplifica într-un mod de 
neimaginat pentru fizicul omenesc, iar simţurile deveneau 
circuite electrice cu tensiuni ce depăşesc cu milioane de volţi 
tensiunile sistemului nervos uman. Acest corp astral se hrăneşte 
din firimituri ale lumii pieritoare şi labile, condensate în formă 
materială, fără a-şi găsi vreodată împlinirea. 

x 


Eram, deci, înrolat în legiunea care forma un cerc în jurul 
furnalului fierbinte, ca un jăratec stacojiu al trupului Corinnei, 
alimentându-i arderea cu uleiul dorinţei, împărtăşindu-se în 
încăierări pline de ură, cu ghearele şi cu dinţii, din ciolanul de 
voluptate obţinut prin ea. Eram părtaş la viaţa Corinnei. Nu mă 
puteam îndepărta de ea nici o clipă, nici măcar atunci când, 
îngrozit, încercam să nu mai văd nimic. Şi, legată de mine, 
prinsă în sarabandă, dansa infernala armată animalică, 
demonizată a gândurilor, dorințelor şi păcatelor mele. 

La carnavalul vrăjitoresc era prezent şi Marcel, frumosul 
spânzurat şi se roteau printre noi, cu obraji alb-albăstrii, ca nişte 
planete înrobite, Lepitre cu nefericita tovarăşă a vieţii sale. 

Destinul Corinnei se desfăşura sub ochii noştri ca un roman 
de groază pornografic, luminat în toate detaliile pe uriaşa scenă 
a existenţei fizice. Se îmbrăca, se dezbrăca, îşi punea mască, 
râdea, tipa, minţea, distrugea, făcea amor, bea, juca cărţi, se 
încăicra, se bălăcea în mocirlă, storcând din orice decădere, din 
orice pornire, voluptăţi pentru trupul ei, neştiind că era 
manipulată de demonii care o ţineau captivă precum o 
marionetă legată cu fire subţiri de membrele ei. Jocul devenea 
tot mai coordonat. Trupul rezistent al Corinnei suporta desfrâul, 


căci sufletul ei zăcea încă în moarte aparentă. Averea ei, oricât 
i-ar fi fost de darnici amorezii, scădea treptat din cauza 
partidelor de cărţi demenţiale şi a vămuitorilor amorului. Uterul 
ei, perfect steril, era o poartă închisă în faţa vieţii şi a oricărei 
alianţe. Anii ei se aprindeau şi se stingeau pe rând, ca nişte 
focuri de paie. 

Martin Allais îi rămăsese fidel cu tenacitate şi ea îl răbda, 
căci intuise în depravarea lui neînfricată ceva înrudit cu ea 
însăşi. 

Allais nu participa niciodată fizic la partidele de sex, 
mulţumindu-se doar să fie prezent. Corinna se simţea excitată 
mai mult decât de orice altceva de privirea lui uleioasă, cu 
flăcări roşietice. Il făcea părtaş la toate bachanaliile ei, se încuia 
cu el în dormitor şi, dezvelindu-şi trupul, pronunţând cuvintele 
murdare şi frazele otrăvitoare din cărţile pornografice moştenite 
de la de Assis, încerca să-l seducă, dar Allais rămânea neclintit. 
Acest juisor sanguinic, acest cartofor corupt, care fabricase o 
teorie specială despre frumuseţea păcatului şi necesitatea 
mântuitoare a acestuia, el care râdea de orice şi ironiza totul, 
rezista ca un zid impenetrabil la asediul Corinnei. O încuraja, o 
flata, o critica şi o sfătuia, o şantaja şi o însoțea mereu; în timp 
ce făcea baie, improviza catrene cinice, dar incendiare despre 
fiecare părticică a trupului ei - şi, până la urmă, Corinna începu 
să fie preocupată de el, mai preocupată decât de orice altceva. 

Allais era un şarlatan teribil de isteţ. Voia să obţină totul şi 
nu pregeta să se străduiască cu tenacitate, ani de-a rândul, 
disciplinându-şi temperamentul latin, refulându-şi dorinţa pentru 
Corinna, învingându-şi gelozia dornică de răzbunare şi invidia. În 
final, obţinu ceea ce urmărise. Metoda sa infailibilă şi realizarea 
sa erau impunătoare, chiar dacă le-a înfăptuit în slujba unui 
scop detestabil. Corinna, înfometată, subjugată, vrăjită, intuind 
că îmbrăţişarea multă vreme refuzată a lui Allais îi va dărui trăiri 
necunoscute până atunci - îi căzu în plasă. Plină de umilinţă, o 
dădu afară pe Germaine, spirit rău însă mai puţin malefic, care, 
în felul ei, îi fusese necondiţionat credincioasă. Începu 
concubinajul cu Allais. li încredinţă acestuia cheile dormitorului 
şi averii sale. Allais îi împlini aşteptările. Ştia că are de păzit 
cuşca unei bestii superbe care, dacă se va dezmetici, va dori să 
scape către vânători mai libere. O ţinea în captivitate, la fel de 
metodic cum o încercuise şi o subjugase. Îi îndepărtă toţi 


prietenii. Când Corinna se revolta şi făcea scandal, sau reuşea 
câte o scurtă escapadă, o bătea cu brutalitate şi fără milă, încât 
ea zăcea la pat zile întregi, mirată, speriată şi tainic încântată. 

Allais nu avea nici o iluzie. Îi era evident că un singur 
bărbat, oricât de pasionat şi de inventiv ar fi fost în ale amorului 
trupesc, nu-i poate fi suficient Corinnei, de aceea o antrenă în 
asemenea adâncimi ale perversiunii, încât Corinna zdrobită, 
cerea îndurare plângând. 

O altă surpriză a lui Allais fu infectarea sângelui Corinnei. 
Ea care nu observa oamenii cu ochii şi cu mintea nu bănuise ce 
anume ascund furunculele urâte ale bărbatului. Boala reuşi să 
distrugă insensibilitatea ei sufletească. 

Atunci când maladia îi distrusese deja aspectul, ea abia 
dacă avea patruzeci de ani. Viaţa iraţională o consumase oricum 
mai rapid decât pe oricare altă femeie, dar atâta timp cât fusese 
sănătoasă, biruise încă trecerea anilor. 

Imbătrânirea şi distrugerea ei începu de la epidermă. Nu 
mai avea tenul întins şi curat, îi apărură pete roşii şi bube. 
Umbra lascivă de sub ochi se umflă sub forma unor pungi 
albăstrii. Nu-şi mai expunea sânii cu exhibiţionism insolent, căci 
muşchii ce-i susțineau se lăsaseră. In privirea ei, bucuria 
triumfătoare a frumuseţii fu înlocuită de o spaimă decolorată şi 
incertă. Dinţii se clătinară, apoi căzură din gingiile inflamate. 
Vocea ei deveni răguşită, iar părul negru ca pana corbului, 
scânteind de electricitatea sănătăţii, deveni acum o grămadă de 
câlţi cenușii. Averea se termină... Allais, care acum era şi el un 
moşneag chel, fără dinţi, plin de bube sifilitice, fugi cu ultimele 
rămăşiţe de bani, lăsând-o pradă mizeriei şi panicii fără de 
scăpare. 

Insă nu Allais fu singurul care se lepădă de teaca golită, 
jefuită de frumuseţe, de sănătate şi de avere. Demonii săi o 
părăsiră şi ei ca pe o maşinărie uzată, aruncată la gunoi. 

Corinna nu mai era dorită de nimeni. Cerşetoarea plină de 
răni care se bălăbănea turmentată de alcool, şi care cu voce 
răguşită cerea de pomană, era ocolită cu groază de toată 
lumea. Părea nonagenară, deşi nu împlinise nici cincizeci de ani. 
Numai frumosul Marcel îi rămase credincios. Acesta era legat cu 
tainice fire  indestructibile, de trupul ei fosforescent în 
putrefacție. Lepitre şi Rosalie fură centrifugaţi de destinul lor 
special departe de acest nucleu de foc în răcire, pentru ca 


incarnaţi în corpuri noi, să se poată căuta mai departe, unul pe 
altul, pe sine, ispăşirea şi mântuirea. lar eu... 

A fost o trăire cutremurătoare şi - aş vrea să purific acest 
cuvânt de orice reziduuri aderate la el - înălţătoare. Nu o 
puteam asemui decât cu trăirea eliberării din mrejele lui 
Homonculus, deşi acest proces a fost mai lent, durând, după 
socoteli omeneşti, câţiva ani buni. O dată cu destrămarea 
frumuseţii Corinnei, cu destrucţia trupului ei îmbibat de magie 
sexuală, firele care mă legau de ea şi de această pasiune oarbă 
se desprinseră pe rând. Nu numai din cauză că ea îşi pierduse 
vraja fizică, ci şi pentru că putrezirea ei de vie, la care am fost 
martor, îmi atinsese sufletul ca fierul înroşit al unui ritual inițiatic 
paleo-grec. Tragedia efemerităţii, a destrucţiei oricărei forme, a 
transformării în epavă a celei mai triumfătoare frumuseți, m-au 
trezit din amorţeala mea astrală. Am pătruns nimicnicia şi lipsa 
de speranţă a voluptăţii fizice, a plăcerii ca scop în sine. Am 
priceput pericolul mortal al simţurilor şi senzualităţii, esenţa lor 
satanică, zămislitoare de materie. Am priceput - dar acesta este 
doar un cuvânt, o vorbă lipsită de forţă şi care înseamnă altceva 
pentru fiecare în parte - am priceput, însă în aşa fel încât o dată 
cu pătrunderea  înțelesului s-a desprins de pe mine şi 
legământul care mă tinuse încătuşat numai atâta timp cât 
crezusem în el; chiar dacă mă Îîmpotrivisem, chiar dacă mă 
temusem, totuşi am crezut în el mai ferm decât în însuşi 
Dumnezeu. Această credinţă eronată se nărui în mine. Fata 
morgana vibrând de căldură fu destrămată de vântul răcoros şi 
pur al înţelegerii. Căci orice suferinţă, legământ, dragoste, 
teroare, mizerie, boală şi moarte nu sunt decât precepte. Ele nu 
au putere decât atâta timp cât le conferim materie prin credința 
noastră, prin puterea gândului nostru: până le dăruim un trup 
pentru a putea exista. Am priceput, am înţeles sensul şi toate 
consecinţele acestui lucru şi astfel am pronunţat adevăratul 
nume al pasiunii astrale, la fel cum pronunţasem cândva numele 
adevărat al lui Homonculus, biruindu-l astfel. 

x 

Legăturile inferioare ale planului fizic şi astral s-au desprins 
de pe mine. In aceste două lumi devenisem liber. Prin trupul 
Corinnei, care fusese cel mai profund dintre adâncimile planului 
astral, desfăcusem un nod tainic către care fiecare om trebuie 
să pătrundă legat la ochi, fără să vadă. Lucrurile nu pot fi trăite 


decât din interior. Este nevoie să ne identificăm cu ele pentru a 
le lăsa apoi în urmă cu toate variantele şi primejdiile lor. Cel 
care a trecut prin lumea lui Hades, s-a mântuit de iad. Cel care 
îşi imaginează că poate trece de ea, străbătând-o pe o punte 
îngustă, va cădea în ea fără scăpare. Mieii, Lepitre, Rosalie, 
Banet, Boisson şi ceilalţi făceau cu toţii echilibristică, pe această 
punte incertă, ameţiţi dar grozavi şi credeau că următoarea lor 
escală va fi direct în paradis. Se înşelau. Lepitre şi Rosalie au 
căzut de-a dreptul în cel mai încins cuptor. Mă apuca mila când 
mă gândeam, prin ce experienţe urmau să mai treacă pentru a 
găsi calea eliberării. 

Acesta a fost un moment magic al existenţei mele. 
Momentul graţiei, de noţiunea căreia se leagă atâtea închipuiri 
omeneşti eronate. Unicul înţeles al graţiei este legea care 
transformă răul în leac, care face din punctul cel mai adânc al 
păcatului, al morţii, al durerii, un punct de pornire către 
iluminare. Omul nu poate economisi nici un singur pas care 
trebuie făcut, nu poate rămâne dator cu nici o singură datorie, 
nu poate lepăda de pe umeri nici o povară şi nici chiar 
Dumnezeu nu poate face vreo înlesnire, căci prin excepţiile 
periculoase, nu s-ar ajunge decât la crearea unei regiuni albe, 
neexplorate, pe harta sufletului omenesc, o breşă de rău augur, 
rămasă deschisă, prin care întunericul poate pătrunde din nou, 
oricând. 

Aveam în mână două chei: cele două chei ale lui Hermes. 
Îmi mai lipsea a treia. 

Demonii lumii astrale nu mă speriau şi nu mă biruiau, căci 
nu mă mai temeam de ei. Ştiam acum că existenţa lor depinde 
de mine. Eu eram creatorul şi stăpânul lor. Nu trebuia să fug de 
ei, ci să înaintez către ei, ceea ce-i făcea mici, îi anula, îi făcea 
să dispară ca o boare. Drumul străbătut până aici a fost greu, 
dar a meritat orice sacrificiu. Înţelegeam că din clipa când am 
pornit de lângă craniul lui Rochard făcut ţăndări de mâna mea, 
ducând caseta de aur ce conţinea Marea Arcană n-aş fi putut 
evita nimic din cele trăite. 

A te teme de ceva este egal cu a deveni un magnet pentru 
obiectul fricii. În clipa încetării fricii, încetează şi atracţia. 

x 

Compasiunea mă mai ţinu o vreme alături de Corinna. Dar 

mai apoi înțelegând că suferinţa, panica, mizeria în care trăia nu 


sunt altceva decât chinurile facerii prin care ca se naşte ca om, 
părăsind starea de jalnic demon lipsit de orice legătură cu lumile 
superioare: că astfel ea are şansa de a transforma suferinţa în 
lumină — mă eliberai şi de această ultimă stagnare neroditoare. 
O părăsii cu sentimente calme, cu totul eliberate, căci atunci nu 
puteam face nimic altceva în interesul ei. 

Era necesar ca existenţa mea să aibă acum o singură 
tonalitate, să fie neobservată, potrivită pentru dezvoltarea 
interioară a vieţii. Căci trebuia să mă odihnesc de magia din 
care scăpasem în sfârşit şi trebuia să-mi adun forţele pentru 
asediul planului care era cel mai greu de cucerit, planul mental. 
Eram un pumn de cenuşă şi de epuizare. Corpul meu astral era 
acoperit de răni abia închise. Acest cuptor alchimic, stins, 
cenuşiu, plin de zgură, trebuia încins acum până la 
incandescenţa albă a catharsisului spiritual, cu ajutorul unei alt 
fel de arderi. 

x 

Înainte de a înainta în timp, trebuie să mai spun câteva 
cuvinte despre Jeanne Girard, căci destinul ei constituie o 
schemă demnă de atenţie a primejdiilor pe care le comporta 
experimentarea diletantă a forţelor întunecate. Urmăream viaţa 
ei de pe celălalt mal, prin Fereastra Verde, cu o viziune mult mai 
pătrunzătoare decât aş fi putut avea cât timp mai trăiam în 
corpul fizic, în ciuda faptului că în clipa crimei mi se deschisese 
pe frunte al treilea ochi, organul spiritual al omului magic al 
Atlantidei. Corpul mă înconjurase totuşi cu ziduri supuse locului 
şi timpului, factori care acum, dincolo de prag, nu mă mai 
puteau limita. Când interesul meu se trezea faţă de Jeanne 
Madame Cortey, reuşeam să ajung la ea cu viteza de propagare 
a forţelor gândului şi o vedeam limpede cu procesele exterioare 
şi interioare ale fiinţei sale, ca pe un peşte exotic în acvariul 
străbătut de raze X. 

Deoarece Jeanne dispunea cu adevărat de însuşiri oculte, 
dar era trasă în adâncimea straturilor dense ale existenţei, de 
firea ei mincinoasă şi impregnată de interese meschine, ea 
devenise o casă de trecere luminată, folosită de uriaşii monştri 
submarini, încărcaţi de răceală mortală, din apele astrale adânci 
ce vibrau de electricitate. Lumina exercită o atracție 
insuportabilă asupra fiinţelor adâncurilor, dar ea se transformă 
într-o fierbinţeală nimicitoare, într-o îndepărtată reverberaţie 


tragică, a strălucirii divine. Din acest motiv este înconjurat pe 
ascuns orice foc de fiinţele celei mai voalate trepte de existenţă, 
de la fiarele sălbatice până la insecte, care tânjesc către flăcări 
cu teamă şi cu un dor avid ameţitor. Acest dor este rugăciunea 
lor mută, inconştientă, disperată. 

Sufletul jJeannei fu fecundat de monştrii elementali. Tot mai 
mulţi dintre aceştia se agăţau de ea şi pătrundeau în bucătăria 
vrăjitorească a organismului ei sufletesc-trupesc, în structurile 
capilare ale funcţiilor vitale. Fiecare mâner era manevrat de alte 
gheare diletante, până când o voinţă mai avidă, mai puternică 
nu le dădea la o parte. Jeanne, căzu într-o stare pe care ştiinţa 
medicală de astăzi ar diagnostica-o drept schizofrenie gravă, cu 
personalitate multiplă. Se destrăma în nenumărate entităţi. În 
ea alternau voci, tendinţe, pulsiuni teribile schimbându-se între 
ele mereu. Din gura ei urlau vocile unor străini duşmănoşi, care 
se urau între ei. Uneori scria diferite texte cu fiecare mână, 
rostind din gură cu totul alte cuvinte. Era silită să execute cele 
mai diverse acţiuni. 

Uneori stătea ore în şir întoarsă către perete, refuza hrana, 
nu se curăța sau îşi făcea nevoile pe covor. Altă dată primea 
îndemnul de a ascunde orice obiect ce-i cădea în mână, în cele 
mai imposibile ascunzători, pe care nu le mai putea descoperi. 
De cele mai multe ori, prin Jeanne răsunau nişte oferte perverse, 
respingătoare, care le terorizau pe servitoarele panicate şi pe 
tot mai tulburatul Cortey. La început, cât mai frecventau 
societatea, demonii care o posedau o siliseră să strige cuvinte 
josnice, blasfemiatoare, şi o făceau să mărturisească public 
crime pe care afirma că le comisese. Starea ei devenea tot mai 
gravă. Incepu să dea foc, să spargă şi să rupă totul în jur, apoi 
încercă să-l stranguleze pe Cortey, care scăpă cu greu dintre 
degetele ei chircite. In final, Jeanne fu internată în acelaşi loc 
unde murise biata mea mamă: la Salpetriere. 

Intr-una din zile, când se afla într-o stare de epuizare febrilă 
şi avea o clipă de libertate, mă zări pe mine. Îşi întinse braţul cu 
mirare, cu îndoială şi îmi vorbi molfăind cuvintele: 

.„„„Dumneavoastră, Louis... Monsieur de la Tourzel... Vreţi 
să-i transmiteţi ceva micuţei Corinna?... N-am să-i spun cât de 
rănit şi cât de cenuşiu sunteţi... o să-i spun ceva frumos... ca să 
se bucure... 


În aceeaşi clipă tresări, scoase un țipăt lung, ascuţit, ca un 
om care-şi înţelege marea nenorocire: 

- Ajutaţi-mă! Ajutaţi-mă! Monsieur, vă rog, pentru numele 
lui Dumnezeu! Dumneavoastră nu sunteţi dintre aceştia... 
Închideţi porţile!... Până nu e prea târziu!... Îmi fură viaţa... Mă 
sfâşie... Închideţi... Încuiați... Stingeţi lampa... stingeţi-o... - dar 
conştientul ei fu din nou năpădit de forţele care se buluceau în 
lumea ei astrală, şi din gâtlej îi porni un hohot de râs gros, 
răguşit. 


CARTEA A TREIA - PASĂREA PHOENIX ÎŞI IA ZBORUL 


„O, suflet orb! înarmează-te cu făclia Misterelor şi vei găsi 
în noaptea pământului dublura strălucitoare a corpului tău, 
sufletul divin! 

Urmează-ţi călăuzitorul ceresc! 

El să-fi fie Geniul! El este ce! care păstrează cheia 
Incarnărilor tale trecute şi viitoare. “ 

(îndemn către iniţiaţi din Cartea Egipteană a Morților) 


„Observaţi-vă pe voi înşivă! Aruncaţți o privire în infinitul 
spațiului şi timpului! De acolo răsună cântecul stelelor, vorbirea 
numerelor şi armonia sferelor. Fiecare disc solar e un gând al lui 
Dumnezeu şi fiecare planetă este o expresie a acestui gând. 

Pentru cunoaşterea gândurilor divine, voi, suflete, urcați şi 
coborâți pe calea celor şapte planete şi pe cele şapte ceruri ale 
celor şapte planete. 

Despre ce cântă stelele? Despre ce vorbesc numerele? 

Ce revelează sferele? - O, voi, suflete, pierdute sau 
mântuite, ele spun, cântă şi revelează destinul vostru!“ 

(Fragment după Hermes) 


Zodia vărsătorului 


Femeia, al cărei corp mă primi împreună cu noul meu ţel, 
era blândă şi calmă, uniformă ca focul adevăratului alchimist. 

Locul în care mă născui într-un amurg cenuşiu, la 17 
februarie 1760, era dominat de iradierea mistică a ştiinţelor 
tainice. Tatăl meu, Cornelius von Grotte, era muzicantul de 
curte, confidentul şi fratele de ordin al contelui Karl von Hessen- 


Cassel. El mânuia cu pricepere penelul şi pana, dar fantezia-i 
arzătoare şi talentu-i artistic erau focalizate într-un singur punct: 
înfăptuirea Marii Opere, care, cu cât este mai deplină în interior, 
cu atât dispare şi devine invizibilă pentru lumea exterioară. 
Picturile şi scrierile sale nu erau adresate acestei lumi. Ele sunt 
păstrate de biblioteca secretă a Ordinului, fiind accesibile numai 
celor care cunosc limbajul pe trei planuri al simbolisticii. 

Cetatea Grotte era înconjurată de pădurea Uiiilor. 
Ferestrele turnului său înalt, pătrat, se deschideau către arcul 
strălucitor al râului Fulda, iar cele dinspre miazănoapte spre 
fântâna ţâşnitoare a parcului Karls Aue, spre contururile delicate 
ale castelului Orangerie şi spre bazinele de marmură, de bizară 
frumuseţe, ale acestuia. 

Cetatea era un locaş al tăcerii şi al reculegerii, al liniştii 
adânci a meditaţiei. In sălile curate, semiluminate, involuntar 
păşeau în vârful picioarelor toţi cei pe care-i primeam rare ori ca 
oaspeţi. Obiectele iradiau interdicțiile severe ale clauzurii şi 
vizitatorul avea impresia că tulburase pe cineva adâncit într-o 
ocupaţie importantă sau tihna cuiva care se odihnea, că 
tulburase o vrajă înmărmurită, care îmbrăca acest loc într-o 
senină visare. 

Convorbirile calme care aveau loc serile, la lumina blândă a 
lumânărilor, sunetele ce curgeau din marea orgă cu vuiet măreț, 
nu destrămau vălul acestei vrăji, ci îi ofereau acompaniamentul 
frumuseţii artistice. 

Mama mea - siluetă înaltă, gotică, cu degete neverosimil de 
înguste, cu un obraz fin, străveziu şi cu frunte boltită, nobil 
arcuită - era cea mai tăcută dintre femeile pe care le întâlnisem 
în drumul vieţii mele, însă tăcerea ei era plină de adaptare, de 
linişte şi de expresie. Cel care-i vorbea nu întâmpina nicicând 
indiferenţă sau  înstrăinare.  Zâmbetul ei, privirea «i 
înţelegătoare şi tăcerea-i plină de aşteptare îi făceau să se 
mărturisească chiar şi pe cei mai timizi şi închişi în sine. Puterea 
tăcerii radia din ea. Era cultă şi deosebit de inteligentă. Rămasă 
în umbră, ea trecuse împreună cu tatăl meu prin toate gradele 
Ordinului. In calitate de prim lector şi de critic al scrierilor lui, 
făcuse însemnări marginale care-i dovedeau intuiţia originală, 
capabilă să se ridice la orice înălţimi. Poate că aş caracteriza-o 
cel mai bine dacă aş spune că era forţa concentrată care nu mai 
irosea nimic în direcţii neimportante. Această femeie calmă, 


echilibrată îi transmitea tatălui meu imense puteri, căci el era 
un artist arzător, capricios, genial, tinzând către extreme şi 
adesea descurajat. Ceea ce însemna mama pentru mine nu 
poate fi exprimat în cuvinte omeneşti. 

Ea se pregătise intens pentru a mă primi. Ambii mei părinţi 
ştiau cine urma să se nască în casa lor. Ştiau despre mine mai 
multe decât eu însumi, al cărui al treilea ochi fusese deschis 
numai de elixirul dobândit prin crimă atunci când căzusem într-o 
închisoare subterană. Ordinul însă mă ţinea în evidenţă de mai 
multă vreme - de câteva milenii - şi îmi aştepta sosirea sub 
semnul Vărsătorului. N-am fost nevoit să ascund nimic şi nici să 
vorbesc despre ceva. Pe vremea când corpul meu de prunc şi 
timp de câţiva ani, cel de copil în creştere, nu reuşea încă să-mi 
reveleze pe deplin spiritul, ei mi se adresau potrivit vârstei 
mele, dar mai târziu, de la zece-unsprezece ani, începură să mă 
trateze într-o manieră cu totul naturală la fel cum îi tratau pe 
ceilalţi Juniores din Ordin, ca pe un adult încă neiniţiat. 

Imi cunoşteau țelul şi ştiau că au sarcina de a mă conduce 
către el. Mă iubeau şi mă aşteptau - atât ei cât şi confrații lor. 
Mă iubiseră mai adânc şi mă aşteptaseră cu mai multă bucurie 
decât alţi părinţi pe copiii lor şi alţi prieteni pe un nou-născut, 
căci ştiau de la ce depărtări soseam, ce căi străbătusem şi din 
ce adâncimi de iad mă înălţasem. Fiul risipitor se întorcea 
printre ei rupt, rănit, slăbit - dar după o criză depăşită. 

Cel care a atins o dată gradul de iniţiat şi apoi decade, este 
deposedat de memoria ancestrală. În el nu mai trăieşte decât 
sentimentul incert al acestei imense pierderi şi în timpul rătăcirii 
sale prin labirint este măcinat timp de secole şi milenii de un 
îndemn neclar, de un gol niciodată satisfăcut. Ameţit şi orb, el 
năzuieşte mereu către lumina ocultă ca un fluture de noapte. Îşi 
arde aripile, cade, pentru ca, îmbrăcând alt corp, să se înalțe din 
nou şi să încerce ficţiunea teoremei mistice care spune: 
„Incendiază-ţi trupul cu focul gândurilor tale!“. În această 
încercare nerodnică, trupul arde de fiecare dată, însă doar într- 
un foc al dorinţei astrale, care rămâne puternic şi viu prin 
această hrană. Din acest sâmbure de foc creşte din nou un trup 
muritor. Lumina rece, transcendentă a gândului meu se 
aprinsese alături de trupul, aflat în destrămare al Corinnei, care 
concentrase ea într-un focus întreaga mea nelinişte astrală, 
atracţia mea pasionată către mirajul frumuseţii formelor şi forţa 


mea creatoare, decăzută în concupiscenţa maladivă, lipsită de 
demnitate, a plăcerii de dragul plăcerii. Ea concentrase totul în 
ea însăşi, le atrăsese în sângele şi în carnea ei, le legase de 
lanţul formelor ei şi atunci când formula magică a trupului se 
destrămă, împreună cu el se destrămă şi dorul meu, nu numai 
pentru ea, ci pentru întreaga lume himerică a mocirlelor astrale. 
In flacăra mentală a gândului îmi arsese şi al doilea trup sideric, 
construit şi înlănţuit în pasiune şi apăruse al treilea, un Juniores 
cufundat încă într-un somn amorţit, neştiutor, amnezic şi lipsit 
de experienţă, însă gata de a porni către trezire, cunoaştere şi 
iluminare. 
x 

Cât timp a durat creşterea trupului şi sistemului meu 
cerebral, n-am luat parte la nici o întrunire. Mama şi tata m-au 
antrenat în exerciţii spirituale şi, mai cu seamă, oricât de greu 
mi-a fost, m-au făcut să deprind ordinea. În anumite ore ale zilei 
- fără excepţie şi fără amânări, mereu la aceleaşi ore - trebuia 
să execut sarcinile care mi-au fost încredințate, lucrări în scris, 
traducerea din franceză în germană a unor texte dificile, sau, 
ceea ce mi s-a părut cel mai greu, trebuia să învăţ pe de rost 
fragmente din cărţi scrise cu alfabet latin, dar în limbi orientale 
necunoscute mie. Mai târziu învăţam limbile cu alfabete străine, 
egiptene, ebraice, arabe, sanscrite, tibetane, chineze. Ei 
urmăreau întărirea capacităţii mele de gândire care era 
neliniştită şi obosea repede, obligându-mă să mă concentrez şi 
să rezist cu răbdare şi hărnicie chiar şi atunci când nu eram 
captivat de ceea ce făceam. Toate acestea însă nu erau decât 
anticamera învăţării. Pentru astfel de exerciţii aride eram 
recompensat din plin prin alte lecţii care îmi exersau simţurile 
mistice, delicatele tentacule ale intuiţiei ce tatonează dincolo de 
gândire - dincolo de timp şi de spaţiu - în eterica cronică 
Akasha. 

Muzica ocultă şi poezia ocultă mi-au fost dădace şi, prin 
poveştile lor, m-au impregnat cu lumina selenară, înfrigurată a 
misterelor, aprinzându-mi imaginaţia şi desluşindu-mi înţelesul 
simbolurilor. 


Templul Luni! 


De-a lungul multor ani din viaţa mea capitonată de 
ocrotirea părintească am petrecut în cabinetul de lucru al tatălui 
meu multe înserări argintii ce păreau identice între ele, în 
perenitatea unui timp oprit parcă din curgerea lui. Pe muchiile 
arămii ale uriaşelor tuburi de orgă luceau mereu aceleaşi lumini 
estompate, iar cete trei claviaturi deschise ale orgii, ca nişte 
mari danturi vesele, luceau mereu cu aceeaşi docilitate sub 
degetele osoase şi agile ale tatălui meu. El recrea pentru mine 
splendorile poeziei transcendente, cu frumuseți superioare celei 
fizice, aşa cum nopţile eleusine au renăscut cândva prin Orfeu, 
acest tălmăcitor al artei divine, cel mai binecuvântat şi ulterior 
cel mai greşit înţeles dintre toţi. 

Pentru povestirea pe care urma să mi-o spună, el crea mai 
întâi la orgă un fundal de sensuri, prin culori ciudate, bogate, 
murmurate. Intona acorduri fermecătoare, mistice, care 
stârneau în faţa ochilor văzători vârtejuri coloristice mirabile, 
pline de lumină şi, ca nişte simboluri vii, dădeau forme povestirii 
pe care apoi vocea calmă, plăcută a tatălui meu o traducea în 
limbajul cuvintelor. 

Prima lui povestire sună astfel: 

„In oraşul Ur, unde oamenii purtau blândul chip selenar al 
celor născuţi în orele de noapte, trăia prinţesa Bel-Shalti- 
Nannar, fiica lui Nebonaid. Acestea se petreceau după moartea 
marelui Nebukadnetzar în ultimele vremuri ale cetăţii Ur, oraşul 
lui Abraham. Prinţesa Bel-Shalti-Nannar purta în ochii săi 
oglindirea înaltului Templu al Lunii, contururile sale pure şi 
umbra răcoroasă a nopţilor cu lună plină, care îmbrăcau în 
întunecime una din laturile netede ale pereţilor. Bel-Shalti- 
Nannar era frumoasă şi străină faţă de toţi oamenii. Celelalte 
fete se îndepărtau de ea, căci intuiau că, în trupul ei tânăr, ea 
este totuşi nemăsurat mai vârstnică decât ele; bărbaţii o 
ocoleau, avertizaţi de simţurile lor că, dincolo de fecioria ei, nu 
ard flăcările flămânde ale dorului, ci se întinde în tăcere, ca o 
movilă sidefie, uşoară, cenuşa unor trăiri îngrozitoare din trecut. 
Astfel, Bel-Shalti-Nannar se dărui Templului Regelui Selenar şi 
lui Nin-gal, regina Lunii; se dărui discului lunar şi boitei cereşti 
ce se deschidea largă deasupra turnului cu scară al Zikkuratului. 

Bel-Shalti-Nannar iubea şi cunoştea tradiţia. Ea cerceta 
neobosită, pământul căutând mărturii despre trecutul glorios al 
oraşului Ur şi, la fel ca tatăl ei înclinat spre ştiinţă, citea 


mesajele tainice ale celor de demult, înscrise pe statui şi pe 
plăci de granit. Era un spirit gânditor, neliniştit, dornic de a afla - 
un spirit temerar - şi nu-şi trecea sub tăcere întrebările nici chiar 
în faţa lui Nannar, regele selenar şi a soţiei sale, Nin-gal. 

li întreba şi pe ei, asediindu-i neîncetat, căci voia să-i şi 
cunoască, nu doar să-i iubească şi să creadă în ei. 

Cei nouă preoţi bătrâni urmăreau cu zâmbete blajine 
silueta ei înaltă, îngustă, pe când trecea cu paşi uşori pe Sfânta 
Cale, ce traversa teritoriul sacru şi cotea către coridorul celor 
nouă coloane. 

Cei nouă preoţi se retrăgeau apoi în micul sanctuar şi 
aprindeau cele patru candele cu ulei în jurul tronului zeiţei cu 
văluri, Nin-gal, 

Bel-Shalti-Nannar urca cele de patru ori şapte trepte şi se 
oprea faţă în faţă cu luna plină, în turnul de formă pătrată al 
cercetătorilor stelelor. Mătasea moale a veşmântului ei albastru 
era inundată de irizarea argintată a luminii, aruncând spre spate 
umbra ei densă. 

- Mă aflu aici, vorbi ea fără glas către discul de lumină 
lunară - m-ai chemat şi mă aflu aici ca să te slujesc. Trupul şi 
obrazul meu strălucesc în lumina Ta precum obrazul Tău 
străluceşte în lumina Soarelui, dar în spatele meu, o umbră 
deasă se aşterne pe pământ, iar în spatele tău o umbră deasă 
se aşterne pe cer, şi tot ce transmiţi Tu către mine şi tot ce 
transmit eu de la Tine, toate acestea au umbre ce se aştern pe 
cer şi pe pământ. De aceea, în timp ce te slujesc, căci trebuie s- 
o fac, legată fiind cu lanţurile Tale de lumină, te slujesc 
plângând, căci nu te înţeleg pe Tine şi nici pe mine nu mă 
înţeleg. 

Timp de şapte ani vorbi astfel Bel-Shalti-Nannar către luna 
plină, iar luna plină tăcu timp de şapte ani, şi tăcând, poruncea 
în limbajul ei mut apelor, sângelui şi lichidelor. Dar Bel-Shalti- 
Nannar nu se dădu bătută şi nu obosi, nu-şi îndreptă atenţia 
către altceva şi nu-i întreba nici pe cei nouă preoţi care 
aprindeau de fiecare dată candelele în jurul tronului zeiţei Nin- 
gal, în micul sanctuar; căci ea înţelegea că ştiinţa acestora nu 
poate fi transformată într-un elixir păstrător şi înnoitor de viaţă 
decât dacă va bea ea însăşi din izvorul tainic, pe care cei nouă 
preoţi îl vizitaseră tot singuri şi unul către unul. 


În a şaptea lună a celui de-al şaptelea an, luna plină începu 
să-i vorbească prinţesei Bel-Shalti-Nannar: 

- Cel care întreabă cu tenacitate, va afla întotdeauna un 
răspuns. Oamenii nu prea aşteaptă ca întrebarea lor să se 
întrupeze, concentrându-se în formă de săgeată şuierătoare 
care să zboare în centrul țintei sale, sfărâmând pecetea magică 
a tăcerii. Tu ai avut răbdare, tu dobândeşti răspunsul. Ascultă-l, 
zăvorăşte-l în tine şi nu-l transmite decât celui care a slujit 
asemenea ţie. 

În necuprinsul şi în infinitul care este El, în adevărul, 
perfecțiunea şi eternitatea care este El, nu pot exista limite. 
Toate câte sunt, incluzând şi adevărul, perfecțiunea, veşnicia şi 
infinitul îşi au contrariile lor posibile. Dacă n-ar fi aşa, atunci 
libertatea Lui nu ar fi decât ficţiune. 

Astfel a fost posibil ca, în faţa fiinţei libere, născută din 
etern, să apară Copacul Cunoaşterii. Astfel a putut apărea în 
faţa omului drumul alternativ, drumul rău, contrar, mortal şi 
nefericit, jocul de artificii atrăgător, lasciv, frumos şi blestemat 
al lumii materiale, zămislită de dorinţă, împotriva căreia povaţa 
celui Veşnic îl avertizase, fără să fi ridicat totuşi nici o 
interdicţie. 

Omul pământean nu-şi poate transmite nici el experienţa 
de viaţă celui tânăr şi neexperimentat. Ca şi sus, la fel şi jos. 
Lucrurile se repetă mereu până la infinit, aidoma cercurilor 
concentrice tot mai largi în jurul unei pietre aruncate în apă. 

Fiinţa a trebuit să experimenteze acel drum alternativ, acel 
rău, acea lume de forme ale morţii, pentru ca să nu creadă doar 
şi să nu admită doar ci, străbătut de arderea cunoaşterii, să ştie 
că adevărata Cale corectă este la El. Că această Cale este 
paralelă cu El şi că în El se află mântuirea. 

Nin-gal este dualitatea divină: cel Veşnic şi posibilitatea 
contrariului a tot ceea ce este El. Zeita cu văluri, încă din 
ancestrala patrie, fusese domnitoarea micului sanctuar, adorată 
de popoarele dispărute şi de cele viitoare sub alte şi alte nume, 
stăpână a tuturor femeilor pământene, păcătoase sau 
binecuvântate, îmi este stăpână şi mie, slujitoarea sa 
credincioasă, cu numele tainic de Sin, mijlocitoarea ei care 
domneşte peste planete şi sisteme solare, peste întregul 
Cosmos, ale cărei văluri sunt Calea Lactee şi marile nebuloase 


stelare. Ea este zeiţa strămoşilor tăi, femeia strălucitoare a 
dispărutei patrii străvechi: Iştar, Isis din Atlantida. A 

În Nin-gal dormitează dorinţa, Nin-gal este ispititoarea. În 
Nin-gal s-a aprins dorinţa oglindirii. 

Cel Veşnic este Zămislitorul. Nin-gal e marele Uter Matern 
fecundat, din care irumpe a treia: Fiinţa, purtând povara dorinţei 
mortale a lui Nin-gal şi cunoaşterea celui Veşnic, cunoaştere ce 
distruge moartea. 

Prin cuvântul Da, rostit de El, Nin-gal păşi în existenţă, El 
însuşi însă rămase nerevelat. 

Născută de Nin-gal, Fiinţa, porni. 

Şi pomi marea lege: precum jos, la fel şi sus. 

Fiinţa, din cauză că a dorit drumul alternativ precum şi ca 
urmare a curiozităţii sale, s-a scindat în două, în marele Tată şi 
marea Mamă. Ruptura aduse cu sine forţa geamănă: atracţia 
creată prin apariţia respingerii. Din Doi s-a născut apoi Trei şi 
Trei îşi imita şi el părinţii. Astfel, din uterul lui Nin-gal se revărsă 
mulţimea nesfârşită a fiinţelor, repetând. 

În depărtări tot mai mari, fiecare separat, cercurile 
concentrice în expansiune ale dramei divine miraculoase care se 
săvârşea sus. 

El a rostit Da. Căci leacul dorului este satisfacerea, a răului 
suferinţa. Şi acolo unde dormitează latent, acolo dormitează şi 
primejdia ce nu poate fi îndepărtată decât prin intrarea în 
existenţă, prin cercurile satisfacţiei depline ce se propagă în 
întregul univers. 

El a rămas nerevelat, dar este parte a tuturor fiinţelor în 
calitatea sa de esenţă lăuntrică, nerevelată şi indestructibilă. 

Acest Eu divin nu are nevoie de experienţă, el nu poate fi 
atins de nici o schimbare şi nu poate fi învins de moarte. 

Nin-gal jinduieşte şi îşi naşte fătul în voluptatea transpirată 
a fecundaţiei, se bucură de dansul mirabil al timpului şi încearcă 
să formeze frumuseţe veşnică din materia pieritoare, supusă 
putrefacţiei, eşuând lamentabil din nou şi din nou, ca un 
sculptor care îşi creează din zăpadă capodopera. 

Nin-gal învaţă, se înşeală, suferă şi se distrage în aventura 
palpitantă a existenţei - şi ea este cea care se întoarce înapoi la 
perechea-i divină, atoateştiutoare şi răbdătoare, trecând prin 
cuptorul încins al durerii, pentru ca revenind la El să poată 


renunţa la sine. Dar pentru aceasta, din Trei trebuie să se facă 
Doi, iar din Doi Unul. 

Fiinţa se reîntoarce la Nin-gal şi Nin-gal la El. Şi deoarece 
esenţa lăuntrică a fiecărei fiinţe este atotştiutorul Eu divin care 
aşteaptă răbdător, prin urmare în fiecare dintre fiinţe, pe lângă 
analogia dramatică a păşirii în existenţă, se repetă şi decepţia 
amară a lui Nin-gal şi se desfăşoară şi procesul prin care ea a 
înţeles totul; şi renaşte dorinţa ei de revenire la Perechea 
Divină. 

Meditaţia lui Nin-gal, cunoaşterea şi deziluzia faţă de 
materie a lui Nin-gal, care acum e mai maturizată, se înalţă 
către Cel Veşnic, Nerevelat şi Unic. 

Strigătul de dor al lui Nin-gal răsună şi acum în Univers. 

Vaietul regretului amar al lui Nin-gal răsună şi acum în 
Univers. 

Ţipătul de plăcere ne prigoneşte către densitatea materială 
a Existenţei. 

Vaietul de regret ne recheamă către Cel Veşnic. 

Astfel se desfăşoară rotirea paralelă, din două spirale, a 
neîncetatei căderi şi a neîncetatei înălţări. 

În fiecare logodnică, Nin-gal se grăbeşte cu jinduitoare, 
fericită emoție, către aventura periculoasă a dorinţei şi a creării 
de forme. 

În fiecare preoteasă, Nin-gal jură feciorie şi se împotriveşte 
dorințelor şi pasiunilor zămislitoare de suferinţe. 

Fiecare uter matern este o nouă credinţă şi un nou atelier 
experimental al lui Nin-gal. 

În fiecare sicriu este eşecul amar al lui Nin-gal, din care se 
naşte regret şi cunoaştere. 

Pentru ca cineva să poată învia, trebuie mai întâi să moară 
şi să putrezească. 

Pentru ca Nin-gal să învieze pentru vecie în El, atât ea cât şi 
fiinţele rupte din ea trebuie să treacă prin poarta morţii şi a 
putrefacţiei. 

Precum sus, la fel şi jos. 

Bel-Shalti-Nannar stătea nemişcată şi dreaptă în turnul 
pătrat al celor ce privesc stelele, faţă în faţă cu discul lunar care 
cobora lent spre linia molcomă a marilor dune de nisip. 
Respirația îi irumpea lent, din adâncul pieptului. Apoi obrazul 


palid, misterios al lui Sin dispăru, trăgând după sine lungile 
văluri lăptoase şi lăsând loc nopţii. 

Bel-Shalti-Nannar nu aşteptă apariţia lămpaşului diurn al 
bucuriilor roşii, Soarele. Păşi în jos pe cele şapte trepte, de şapte 
ori, trecu în grabă prin coridorul celor nouă coloane, unde 
tentaculele de lumină ale aurorei se întindeau lungite după ea, 
dar nu se întoarse. Trecu pe lângă cei nouă preoţi bătrâni care 
stăteau înşiruiţi pe două rânduri la uşa micului sanctuar, şi când 
ea sosi în prag, traseră la o parte perdeaua în faţa ei. 

Bel-Shalti-Nannar păşi în sanctuar. Pe piedestalul pătrat al 
tronului, în cele patru colţuri, ardeau patru candele cu ulei, 
îmbrăcând în luminiscenţă silueta zeiţei ascunsă în văluri. Bel- 
Shalti-Nannar se chirci în faţa tronului, aruncă mirodenii în tipsia 
de aramă, aprinse ierburi aromatice, apoi, prin şarpele albastru 
al fumului, privi în sus, acolo unde bănuia că este ascuns 
obrazul zeiţei. 

În Sanctuar se pogori liniştea extazului. Numai preoţii 
păzitori numărau zilele în faţa porţii. 

De pe silueta lui Nin-gal, vălurile căzură cu o mişcare 
răcoroasă neauzită. În a patra zi, după a patra probă, Bel- Shalti- 
Nannar începu să vadă contururile dulci ale genunchilor, 
mijlocului şi braţelor sale. Într-a cincea zi, îi văzu mâna şi, în ea, 
cheia vieţii, iar într-a şasea, la căderea ultimului văl, văzu, în 
sfârşit, faţa zeiţei... care era propria ei faţă, văzută parcă în 
oglindă. 

Atunci pătrunse cu înţelegere mirajul tuturor lucrurilor, 
credinţa eronată care, concentrată, devine materie sau desface 
în bucăţi ceea ce este întreg. Ea pricepu şi recunoscu tragedia 
lumii fiinţelor şi, în aceasta, propria ei tragedie, iar dezlegarea şi 
eliberarea îi apăreau în depărtări nemăsurate, undeva pe la 
sfârşitul resorbţiei Soarelui Lumii; şi atunci, osteneala epuizată îi 
umplu sufletul cu amărăciunea descurajării. 

- O, Nin-gal, biată materie tăcută, decepţionată! Nin-gal, 
nefericită mamă a lumii! Trebuie deci să rămânem aici până ce 
ultima dorinţă se va mistui în Cosmos, până ce farul ultimei 
pulsiuni se va stinge, până ce ultimul impuls de curiozitate se va 
transforma în cenuşă, până ce, pe suprafaţa Fluviului Timp, 
bulboana ultimei morţi se va netezi... Trebuie să aşteptăm aici, 
dansând dansul Marii Spirale, hora aceasta, acompaniată de 
neobosite fluiere de os. 


„„. Şi pe obrazul ei porniră şiroaie de lacrimi, faţă în faţă cu 
obrazul dezvăluit al zeiţei, pe care strălucea oglindirea propriilor 
ei lacrimi. 

Umplu, pentru a şaptea oară, cele patru candele cu ulei, la 
cele patru laturi ale piedestalului, şi aruncă alte mirodenii în 
tingirea de aramă. 

În zorii celei de-a şaptea zi, după noaptea care se mistuia 
încet, lacrimile zeiţei se uscară. Pe faţa ei strălucea acum un 
surâs misterios, surâsul plin de aşteptări al logodnicei, iar în 
spatele ei se lumină deodată uşa care ducea spre marele 
sanctuar, sanctuarul lui Nannar. În prag stătea cel mai bătrân 
dintre preoţi. Anteriu-i alb era împodobit cu semnul verde-pal şi 
auriu al Vărsătorului. Tăcut, el îşi întinse mâna către Bel-Shalti- 
Nannar, pe faţa căreia acum se răspândi speranţa, oglindind 
surâsul zeiţei. Ea se ridică şi îl urmă pe cel mai bătrân dintre 
preoţi prin intrarea Marelui Sanctuar...“ 


Marele sanctuar 


Într-un alt amurg, spre înserare, Tatăl meu îşi continuă 
astfel povestirea: 

Interiorul Marelui Sanctuar era întunecat ca spaţiul lăuntric 
catifelat al celei mai adânci meditații. Bel-Shalti-Nannar avea 
impresia că întunericul aderă la ochii ei deschişi ca o țesătură 
deasă. Înainta în linie dreaptă şi îşi întindea mâinile tatonând cu 
timiditate. Sanctuarul era prelung, înclinat în jos şi se îngusta pe 
măsură ce pătrundeai mai adânc. Pe sub picioare, simţea o 
suprafaţă lunecoasă. Fu nevoită să-şi încline capul, căci fruntea 
se atinse de boltă. Aerul deveni înecăcios din cauza unui miros 
străin, umed şi respingător. 

În urechile lui Bel-Shalti-Nannar pătrunse un sunet surd, 
pulsator, inform şi ameninţător care se puse în cale aproape ca 
un zăgaz invizibil. Se lăsă în genunchi şi se târî mai departe 
printre lucruri care îi rezistau. În spatele ei se furişa teama 
reţinută, ca o bufniţă neagră aripa ei îi atinse pielea şi presără 
peste ea micile perle ale fricii. Deja se părea că pătrunde în 
imposibil. Trupul ei era culcat în inelul strâmt, unghiile căutau 
zgâriind un punct de sprijin ca să poată trage după ele sarcina 
grea. 


Brusc, în apropierea nemijlocită a ochilor şi a feţei asudate 
văzu două puncte luminoase de un verde închis. Siderată, privea 
aceste două himere şi inima îi fu înconjurată de şarpele îngheţat 
al groazei. Cele două puncte luminoase o priveau dintr-un obraz 
care umplea pe deplin orizontul vederii ei, cu nucleele unei 
perechi de ochi reci, ironici şi plini de ură. 

- Opreşte! îi porunci lui Bel-Shalti-Nannar această privire, în 
jurul căreia, încet, se luminară verzui trăsăturile unui Obraz. 
Pielea  Obrazului era ca de reptilă, solzoasă şi umedă, 
fosforescentă în putrefacție. Nasul tâmp, turtit era adâncit în 
această materie moale, fluentă, care se modifica neîntrerupt. 
Bel-Shalti-Nannar văzu cu groază că, pe mijlocul frunţii, 
monstrul are un ochi mare, mort, ascuns sub o pleoapă bolnavă: 
un al treilea ochi, de sub care curgea puroi şi sânge. În cavitatea 
întunecată a gurii sale se arăta o foşgăială specifică, viermi cu 
spinări negre, al căror corp se curba în mişcări inelare şi 
strălucea în culorile sângelui, lucrau înăuntru, înghesuindu-se 
avid. Totuşi, în acest monstru aflat în descompunere ardea 
jăratecul unei vieţi pline de forţă. Bel-Shalti-Nannar simţea cum 
gândurile mocirloase, acaparatoare ale Obrazului se încolăceau 
în jurul spiritului ei, cum braţele de liană ale îndoielii şi ironiei o 
înconjoară pentru a o trage în adâncul în care viermuia 
mulţimea reptilelor astrale în mizeria conştiinţei destrămate a 
existenţei animalice. 

- Priveşte şi vezi! îi sugeră Obrazul fără vorbe. Dincolo de 
toate informaţiile, transformate în cuvinte în creierul lui Bel- 
Shalti-Nannar, se aglomerau amintiri şi simţiri de neexprimat. - 
Mă recunoşti oare, după zeci de mii de ani, pe mine, cel negat, 
lepădat, ucis de tine, cel din faţa căruia te-ai refugiat, 
ascunzându-te sub vălul cu şapte straturi ale materiei, din cauza 
căruia ţi-ai turnat în urechi plumbul topit al vocilor, şi ţi-ai orbit 
ochii cu străluciri terestre? Fugeai şi tipai, te îmbătai şi te 
îmbrăţişai, te aruncai în faţa zeilor unor temple străine, în vuiet 
de nai şi de fluiere şi de gonguri pentru a goni amintirea feţei 
mele, pentru a amâna clipa aceasta în care ne aflăm iarăşi faţă 
în faţă: ucigaşul şi victima, tu şi eu. Dacă ştiai că te grăbeşti 
spre mine prin capcanele Micului şi Marelui Sanctuar, dacă ştiai 
că cel ce te cheamă sunt eu, că te atrag, te ademenesc, iar la 
capătul acestui drum îngrozitor nu există iluminare şi nici 
mântuire, ci numai eu, singur eu, te-ai fi aruncat mai bine din 


turnul lui Zikkurat, pentru ca creierul tău, acest labirint 
întunecat, să se sfărâme pe pietrele treptelor templului. Dar nu 
ştiai. Păcatul uitării s-a întors împotriva ta, iar tu ai venit, 
slăbită, însetată de veşnicul sentiment al golului, ai venit ca să 
te dăruieşti celui care a devenit puternic prin aşteptare, ură şi 
prin frica ta nemăsurată: celui care se hrăneşte din sudoarea, 
sângele şi lacrimile tale şi care se va lupta acum cu tine pentru 
propria-i libertate, pentru calea alternativă, pentru a te domina 
şi a te birui. 

În trupul înţepenit al lui Bel-Shalti-Nannar se ridicau încet 
aburii amintirilor şi se precipitau sub forma unor gânduri 
înfrigurate pe peretele interior al creierului. Ştia deja cine era 
acest monstru cu trei ochi, el era credinţa ei de demult, 
lepădată şi renegată, un lucru sacrosanct, condamnat la infern, 
concentraţia forţelor murdărite în Timp din magie albă în magie 
neagră, de care se dezbărase îngrozită, în taină, aşa cum o 
femeie îşi leapădă fructul secret al păcatului, undeva la o poartă 
străină, pentru a-şi face, fără el, un viitor mai bun. Acest lucru s- 
a petrecut demult, în Patria Strămoşească, înaintea marelui 
cataclism, pe vremea domniei celui de-al treilea ochi, pe când 
fiinţele trăiau încă în paradisul celor trei lumi şi nu se temeau de 
moarte. Al treilea ochi, poarta vederii magice şi a puterii pe 
fruntea omului, deveni gâtlejul infernal al împotrivirii şi al 
decăderii, pe când Titanii s-au învrăjbit între ei, iar şarpele 
înţelepciunii alunecă din cap, prin şira spinării, în coapsă, 
transformându-se acolo în pasiune. Sub trupul fierbinte al 
pasiunii, în lumea întunecată a instinctelor, s-au clocit apoi 
ouăle de cobră ale egoismului, excomunicării, răului, violenţei şi 
nimicirii.  Titanii  văzuseră Lumea Spirituală, dar nu 
experimentaseră materia, voluptuoasă, ispititoare, contaminată 
de moarte. În labirintul materiei ei erau ca nişte nou-născuţi şi 
se rătăciră. Forţele atrase din Cosmos cu aparatul celui de-al 
treilea ochi deveneau tot mai dense, tot mai distrugătoare, căci 
erau folosite de simţurile invidioase pentru a asedia cercul 
vrăjitoresc al celuilalt, pentru a smulge ceva râvnit de la celălalt. 
Radiațiile pure ale Sorilor strălucitori nu se mai îndreptau către 
pământ, iar prin organul transcendent al fiinţelor aflate în 
derivă, prin ochiul frunţii lor, în lume au început să pătrundă 
tentaculele de vampir ale unor planete himerice, care înghiţeau 
cu lăcomie şi distrugeau totul. Preoteasa consacrată fu de 


asemenea antrenată de furtuna magică. Ea decăzu sufleteşte, 
acoperişul templului fu năpădit de buruieni, cheia se pierdu în 
sanctuarul subteran. Ideea trădată, condamnată la pieire, 
deveni o stafie îngrozitoare, amară, intrată în putrefacție, un 
demon imens în faţa Pragului. Atunci când judecătorii din 
Cosmos socotiră că venise timpul pentru a pune capăt acestui 
joc infernal, mica Lună se prăbuşi, şi pământul fu netezit ca o 
tabulă, curățată prin foc şi prin apă. Titanul răsculat fu izgonit 
din paradisul veşnic al spiritului. El îşi pierdu ochiul frunţii, din 
care nu rămase decât un nucleu al presimţirilor neclare, sub 
giulgiul osului occipital, restrâns sub forma unei glande mici şi 
misterioase. Titanul se transformă în om. Cunoscu păcatul şi 
suferinţa. In locul celui de-al treilea ochi pierdut şi al viziunii 
spirituale, îşi dezvoltă circumvoluţiuni cerebrale, ca nişte degete 
supuse cauzalităţii de gând ce tatonau incert, fără pricepere, 
hierogilifele parţiale ale naturii, dar cu care nu mai era capabil să 
alcătuiască nici o viziune asupra întregului, asupra miraculoasei 
Sinteze. 

Cerul se zăvorâse, iar asupra omului pogori cu întreaga sa 
greutate insuportabilă teama de moarte. Degetele gândurilor 
sale tatonau cu neputinţă jalnică întunecatul neant. Zeii săi, 
zămisliţi din frică, erau nişte satrapi muritori, care nu făceau 
decât să-l amenințe şi să-l bage în sperieţi, iar consolările lor 
rămâneau fără efect printre loviturile grele ale existenţei 
materiale. Ochii săi fără de vedere nu puteau privi dincolo de 
zidurile de temniţă ale leagănului şi ale mormântului. lar şarpele 
care îi alunecase din cap, prin şira spinării, în coapsă, cerea 
mereu alte şi alte sacrificii de voluptate, vii, sângerânde. 
Condamnatul orb procrea copii orbi, destinaţi morţii. 

Işi luă zborul atunci măreaţa epopee a Titanului decăzut, 
Ghilgameş, despre întâia cutremurare cauzată de moarte, în 
faţa cadavrului prietenului său, devenit muritor: 

„Il plâng pe prietenul meu, Enkidu, şi, ca o bocitoare, jelesc 
îndurerat; 

el era securea de la brâul meu, era braţul meu drept, 

era spada de la cingătoare, scutul din faţa mea, 

veşmântul sărbătorilor mele, cingătoarea bucuriei mele! 

O soartă crudă s-a abătut asupra lui şi m-a lipsit de el! 

O, Enkidu, prietene, catâr fricos, măgar sălbatic 

din ţară sălbatică, panteră a pustiului 


tu, cu care am urcat împreună munţii, 

cu care am prins şi am omorât taurul divin, 

cu care l-am doborât pe Humbaba, stăpânul pădurii 
Cedrilor, 

acum, ce somn te-a cuprins 

de-i totul întunecat în tine şi de nu mă mai auzi!“ 

dar el nu-şi ridica capul 

şi inima lui, când o atinse, nu mai bătea deloc. 

Ca unei mirese, acoperi faţa prietenului său; 

şi ca un vultur se aruncă asupra lui, 

ca o leoaică îndurerată căreia s-au răpit puii 

se suceşte şi se-nvârteşte, înaintea şi-n urma lui. 

Işi smulse şi-şi împrăştie părul cârlionţat, 

Îşi despuie şi-şi aruncă frumoasele-i veşminte 

de care acum îi era silă. 


(Din epopeea lui Ghilgameş, în româneşte de Virginia 
Șerbănescu şi Al. Dima, Editura Mondera Bucureşti 1996.) 


lar sub apele amintirii, cufundat în adâncul mâlos al mării, 
aştepta în tăcere Templul Uitat, cheia căruia se pierduse şi în al 
cărui sanctuar zidit bântuia, transformat în monstru, zeul mort 
al preoţilor şi al preoteselor decăzute. 

Bel-Shalti-Nannar ştia acum că se afla din nou în Templul 
Uitat. Regăsi coridorul cufundat în trecut, prin care trecuse 
cândva, dar amintirea căruia fusese ştearsă din sufletul ei de 
mâna Judecătorilor. Ea se opri în faţa intrării sanctuarului 
transformat în temniţă, unde stătea de strajă demonul întrupat 
din formulele magice şi din credinţa coagulată a cultului renegat 
şi batjocorit. 

Bel-Shalti-Nannar se temea. Se temea îngrozitor. Şi pe 
măsură ce teama ei deveni frică, apoi groază de gheaţă, în 
Păzitorul Pragului se aprindea tot mai multă viaţă în lumina 
fosforescentă a putrefacţiei. Această îngrozire sălbatică, mai 
puternică decât orice altă senzaţie era gata să irupă din ea în 
panică, ca un urlet nestăpânit al demenţei, când, aidoma unei 
epave de galeră, revenită la suprafaţa apei, îi apăru imaginea 
unei diagrame, scrijelită pe una din coloanele templului, 
înfaţişându-l pe Păzitorul Pragului şi pe preotul care îl biruie 
luminându-l cu lămpaşul şi străpungându-i inima cu un pumnal. 


Şi atunci Bel-Shalti-Nannar îşi însuşi această formulă. Valul de 
frică se domoli în ea, transformându-se într-un plan neted de 
atenţie încordată. Lămpaşul începu să lumineze... iar faţa 
monstrului păli. In lumina tristă, crepusculară, răsună vocea 
lăuntrică a lui Bel-Shalti-Nannar, scânteind ca un pumnal ridicat 
către obrazul demonului. 

- Cum ai vrea să mă învingi pe mine, biată umbră, pe mine 
care îţi sunt creator şi stăpân?! Cum ar putea o creatură să-şi 
biruie creatorul şi cum ar putea da libertate creatorul propriei 
sale mâini ca aceasta să procedeze după bunul ei plac?! În mine 
se află răspunderea şi în mine se află mântuirea. Acum, în tine, 
m-am întâlnit cu o parte a propriei mele fiinţe, pe care vechiul 
meu păcat o făcuse să decadă, însă eu vreau s-o purific. Vreau 
s-o purific prin Dumnezeul care trăieşte în mine, nu în afara lui, 
sau împotriva lui. Te mântuiesc Păzitorule, prin faptul că nu te 
urăsc, ci te compătimesc, nu te resping, ci te atrag spre mine, 
nu fug de tine, ci vin spre tine şi te îmbrăţişez. Ating rănile tale 
şi le spăl, pentru ca ulceraţiile întunecate, inflamate, să se 
dizolve într-o lumină albă, iar Timpul coagulat să se disipeze în 
veşnicie. Vino... 

Obrazul monstrului albise. Solzii săi umezi şi umflaţi se 
transformară în cenuşă uscată şi se scurseră în lumina 
lâmpaşului. Cei doi ochi se stinseră şi ei. Dincolo de materia 
căzută sub formă de praf, se arătă o clipă conturul ferm al unui 
craniu, apoi se risipi şi acela, dispărând ca un abur. Pe locul 
unde stătuse Păzitorul nu mai rămase decât o mică gămălie de 
lumină albă, iar în inima lui Bel-Shalti-Nannar vui o bucurie 
evlavioasă; în faţa ei se afla unica flacără a altarului Marelui 
Sanctuar, „Focul etern“, niciodată stins în cupa de alabastru. 

Bel-Shalti-Nannar se înălţă în spaţiul care se lărgise. Ochii 
ei străbătură cu mirare trupurile netede ale imenselor coloane 
până sus, la bolta de catifea albastră, înstelată, a cerului. 

Opt săli se înşirau una după alta, fiecare mai mare decât 
precedenta. Pe altarul dintr-a opta sală era cupa de alabastru cu 
flacără unică. Dincolo de altar, spaţiul deveni nelimitat. 

După ce privirea ei se obişnui cu fulguirea delicată a 
luminii, observă în faţa altarului sicriul care se căsca deschis în 
faţa ei. Trupul tânăr şi fierbinte, plin de viaţă al lui Bel- Shalti- 
Nannar intui cutremurat atingerea rece, mortală, a pietrei. Ea fu 
năpădită de boarea mucegăită a cavourilor deschise. În corpul ei 


se stârneau mici strigăte chinuite, de parcă fiecare părticică ar fi 
căpătat grai, scoțând strigăte de alarmă; de parcă sângele, 
carnea, nervii şi muşchii ei s-ar fi transformat în răsculați care 
urlau îndelung în panica morţii iminente. Aceşti revoltați ai 
instinctului de viaţă o trăgeau, o împingeau, o sileau să se 
îndepărteze de sicriul deschis. Dar Bel-Shalti-Nannar rămase pe 
loc. Îşi smulse conştientul spiritual pur din această agitaţie şi, de 
la înălţimea Sfântului Ţel porunci tăcere tuturor. 

Zarva se stinse. Se făcu linişte. O linişte adâncă, îngheţată, 
plină de aşteptare. Bel-Shalti-Nannar cobori încet în sicriu. Se 
întinse pe spate, cât era de lungă, în braţele îngheţate ale 
pietrei. 

Trupul se răci treptat şi deveni rigid. 

Ochii se deschiseră şi se închiseră de câteva ori cu un 
ciudat pocnet, apoi rămaseră deschişi. 

Mai apucă să simtă cum bărbia îi cedează şi gura se 
deschide, apoi, brusc, de parcă ar fi fost împinsă de o putere 
uriaşă, începu să cadă către interior, cu o viteză ameţitoare. 

Conştiinţa de care se crampona cu disperare încetă. Bezna 
trecu peste ea ca apa peste înecat. Ştia că nu trebuie să se 
piardă pe sine şi că trebuie să se orienteze, să-şi aducă 
aminte... — Oare cum?... Nu, nu era bine... Trebuia să 
gândească în prezent... Lumina din faţa altarului... şi dincolo de 
ea spaţiul se deschide... Spaţiul interior uriaş... se adânceşte şi 
se îngustează ca o pâlnie... gâtlejul ei e îngust... 

Simţi că se prăbuşeşte cu capul în jos, către gâtlejul pâlniei. 
Conştientul se îngustă, reducându-se la un punct infinitezimal... 

Şi trecu prin inelul strâmt. 

Pătrunse în circuitul sanguin al unui univers gigantic, care 
vibra, vuia, lumina, alerga, se rotea: pătrunsese în Cosmosul 
regatului întunericului unde planetele, sorii, sistemele solare se 
prinseseră în hora neîntreruptă a morţii şi a înnoirii. 

Fu năpădită de o plăcere incomensurabilă, de voluptatea 
ameţitoare a puterii, de sentimentul, concentrat în sine însuşi, al 
Absolutului, în timp ce conştiinţa ei creştea, se dilata şi 
pătrundea întregul Cosmos. Toate acestea erau forţele ei! 
Stelele, sorii, sistemele solare se roteau, se năşteau, ardeau, 
mureau şi renăşteau în ea, în jurul ei şi pentru ea. Ea era 
conştientul comun, sinteza, Titanul, dumnezeul acestui univers. 
Această învolburare ce vuia, cânta, strălucea, ardea, străbătută 


de o viaţă incandescentă, se desfăşura prin ea şi în ea şi 
dobândea înţeles prin ea. 

Totul era armonios, legic, de o frumuseţe răpitoare, cuprins 
într-o ordine desăvârşită, străbătut de o mişcare nesfârşită şi de 
o putere inepuizabilă. 

In ea, răsunară acordurile unei mulţumiri şi ale unei mânarii 
maiestuoase, acompaniate de cântecul unit al sferelor. 

Trona deasupra lucrurilor, la o înălțime sublimă, 
nemăsurată, şi, privind lumea, izbucni în revelaţia fericită a celei 
de-a doua zile a creaţiei. 

„lată, totul este bun!“ 

Şi toate acestea durară de-a lungul unor vremi nesfârşite, 
cu uniformitatea nesfârşită a rotirii, învolburării, repetării; astfel 
vuia, răsuna, ardea, în jurul ei şi prin ea, întregul univers... 

„„„până ce, încetul cu încetul, în urma unor vremi nesfârşite 
şi a unor repetări nesfârşite - se născu în ea o toropeală, o 
osteneală. 

Această osteneală se transformă treptat în indiferenţă, în 
plictiseală incoloră, aprinzându-se în final într-o nemulţumire 
iritată. 

Acum nu se mai simţea un Titan triumfător, un dumnezeu 
fericit al unui univers fericit, ei prizonieră. Prizonieră într-o 
temniţă înconjurată de lanţurile unor legi de cremene. În 
calitatea ei de ultimă rațiune şi conştient colectiv al universului, 
singurătatea ei se acoperise de gheţuri şi nu putea fi împărtăşită 
cu nimeni. 

Şi atunci, în această singurătate insuportabilă, în această 
solitudine aridă şi insolubilă, se aplecă spre cele mai mici 
particule ale universului său lăuntric, pentru a căuta fiinţe în 
care golul din ea să se poată oglindi. 

Imaginea unitară explodă în elementele ei. Văzu mulţi, unii 
izolaţi, purtând chipul şi asemănarea ei, alergând unul către 
altul, fugind unul de altul, ciocnindu-se, luptând, făcând 
dragoste, rugându-se, blestemând, născând, născându-se, 
bolind, pierind, şi toate formele pe care le creaseră piereau 
împreună cu ei. In existenţa lor, ea văzu aceeaşi rotire, aceeaşi 
învolburare care se repeta în cosmosul ei lăuntric, şi văzu în 
fiecare unu de sine stătător, câte un microcosmos lăuntric, ale 
cărui particule purtau în sine şi ele aceeaşi lege, cu o repetare 
nesfârşită, nesfârşită. Şi atunci o cuprinse cutremurarea unor 


grozăvii, deznădejdi, tristeţi mortale şi chinuri neputincioase, 
căci desluşi esenţa demonică a capcanei materiei ce penetra şi 
obtura totul, sus ca şi jos, şi conştientul ei întreg se concentră 
într-o singură năzuinţă disperată, jinduitoare: eliberarea! 

Dar există oare cale de ieşire din ceva care înaintează în 
cerc? Poţi scăpa de strânsoarea şarpelui ce-şi muşcă propria 
coadă? 

Dorinţa ei de eliberare se concentră într-un nucleu de forţă 
tot mai puternic, tot mai ferm, tot mai cuprinzător; îngustat într- 
un singur fascicul de lumină, tăios şi penetrant; ea se uni şi se 
identifică cu această năzuinţă. Această baghetă magică, 
tensionată în stilet, neabătută şi incasabilă, găsi apoi singura 
breşă prin care, din labirintul spiral care repeta aceeaşi rotire, 
putu să evadeze spre Undeva. 

Starea în care îşi făcu intrarea se numeşte Templul 
Mântuitorilor. 


Templul mântuitorilor 


Aici nu mai exista decât tensiune lipsită de forme. lrizarea 
transcenderii. Prezentul imaculatei concepţiuni, în care Cel 
Nerevelat înaintează către Existenţă. 

Aceasta a fost Poarta Verbului. Aici se desăvârşea curgerea 
tuturor revelaţiilor înainte să fi îmbrăcat, în lumea lui Nin-gal, 
mantia materială a cuvântului. 

Aici Bel-Shalti-Nannar dobândi întreaga ştiinţă şi întreaga 
taină a eliberării. 

De aici ea urma să se întoarcă, pentru ultima oară, pe o 
cale tăinuită, aşa cum din Templul Mântuitorilor fiecare dintre 
fiinţe trebuia să se întoarcă pentru ultima oară, căci Verbul 
prinsese în ele viaţă. 

Atunci când în faţa altarului din Marele Sanctuar Bel- Shalti- 
Nannar învie din sicriul ei, cei nouă preoţi bătrâni stăteau deja în 
jurul ei, iar în spatele lor se înşirau cei nouăzeci de învăţăcei ai 
lor şi toţi aceia care în sufletul lor aparţineau Adevăratei Biserici. 
Aşteptau cu toţii ca ea să le vorbească şi să le comunice motivul 
întoarcerii sale. 

Cel mai bătrân dintre preoţi se înclină adânc în faţa ei şi o 
chemă pe nume. 

- Ai revenit Bel-Shalti-Nannar? 


- Am revenit, vorbi încet cea numită cu nume divin. Am 
revenit ca să vă vorbesc! Luaţi aminte! Ceea ce vă voi spune nu 
trebuie consemnat în scris, şi nici nu trebuie înfăţişat în imagini. 
Ceea ce vă vestesc este însăşi Calea, însăşi Fapta şi însăşi 
încetarea făptuirii. Ceea ce vă vestesc este ultimul pas. A auzi 
ceea ce spun este egal cu a făptui, cu a te îndepărta, cu a te 
cufunda singuratic şi invizibil în ceea ce este izolat, a cărui 
pâlnie conduce din vâltoare, din divizare, către eliberarea în 
Uniune. Eu vin de undeva şi acela nu este un loc, căci toate 
locurile se sfârşesc acolo şi acolo încetează chiar şi cuvântul 
sfârşit. Firul expresiei vorbite nu poate conduce decât de la un 
prag până la alt prag, iar dincolo de prag acest fir se întrerupe. 

Taina este omul! 

Omul este imaginea lui Dumnezeu. 

El o oglindeşte pe Nin-gal. 

Şi îl cuprinde pe Cel Veşnic. 

Nin-gal nu se poate mântui pe sine însăşi, decât în 
absorbţia Marelui Crepuscul al Lumii, atunci când şi ultima fiinţă 
răsărită din uterul ei se reîntoarce la ea. 

Dar omul poate alege o altă cale. 

Omul se poate mântui pe sine. 

În om există poarta spre ieşire: Dumnezeu. Genitorul. Cel 
Nerevelat. 

Luaţi aminte la Mesia! La Trimisul care revine mereu şi 
mereu pentru a împlini Misterul. El străbate calea şi ne cheamă 
să-l urmăm în eliberare. 

El străbate calea circulară... apoi o ia pe cărarea ascunsă, 
care conduce către poarta cea tainică. 

Luaţi aminte! _ 

Pântecele unei femei prinde rod. Intotdeauna şi peste tot, în 
locuri îndepărtate, fără a şti unele de altele, în depărtări de 
milenii şi de oceane, se înalţă legendele: conceput fără păcat! 

A fost conceput fără păcat, aşa cum existenţa a fost 
concepută fără păcat în uterul lui Nin-gal, prin Dumnezeul ei. 

Clipa în care Copilul Divin apare pe Pământ este întunecată 
şi plină de tensiuni. 

Planetele, într-o apropiere ucigătoare, umplu lumea de 
orori. Curg radiaţiile grele ale unor stele. Nopțile, cerul este 
brăzdat de comete cu cozi de lumină. Reţeaua traiectoriilor 
nervoase şi apele sunt scuturate de pete solare, de furtuni 


magnetice. Toate crizele explodează. Bolile devin acute, maniile 
se transformă în delir, mânia în răzbunare, neînţelegerea în 
război, iar războiul devine o mare de sânge ce nu mai poate fi 
oprită. 

Cele trei planuri ale macro- şi microcosmosului, zguduite de 
tensiuni, incitate de strigăte de jale, scăldate în sânge, îşi 
concentrează atenţia asupra personajului important care a păşit 
pe scenă şi a pornit... 

Copilul creşte şi devine bărbat. La început calcă pe urmele 
altora, îşi aminteşte, se pregăteşte, dar lucrurile din jur stau de 
veghe neliniştite şi se opun. Ele simt primejdia. O primejdie mai 
mare şi mai distrugătoare decât oricare alta. În ea ameninţă o 
alienare, un principiu opus fluxului grăbit şi fierbinte al vieţii. Ea 
aduce cu sine o marfa prohibită, un exploziv ce ameninţă 
mortal, capabil să descompună materia. 

lar materia se aşează în cale. Se aşează în cale în propriul 
său trup, în propriul său sânge, în simţurile, în carnea, în nervii 
lui şi începe să-l chinuie. Il chinuie cu oprelişti, cu bătăi de joc, 
cu obstacole de neîntrecut, cu calomnii, cu foame, cu mizerie, 
cu boală, îl chinuie cu îndoielile, cu frumuseţea, cu ispitele 
nenumărate ale voluptăţii. 

Toate aceste ispite însă devin încercări purificatoare şi 
dătătoare de puteri, iar Mesia îşi continuă drumul. 

El îşi iuţeşte paşii. Se află de-acum pe o cale nouă, propria 
sa cale. Urmele paşilor altora au dispărut. El este cel care 
deschide cărarea. El lasă urme şi semne. 

Apoi îşi dezvăluie identitatea. În jurul figurii sale solitare 
răsună un murmur plin de ură. A fost recunoscut: Este EI! 

În jurul figurii sale solitare se aprind jinduiri delirante şi 
speranţe fără frâu. A fost recunoscut: Este El. 

Paşii săi solitari sunt urmaţi de alţi paşi lipsiţi de vlagă. A 
fost recunoscut: Este el! 

Curentul care aleargă circular tălăzuieşte cu forţă sălbatică, 
smulge degetele cramponate ale fiinţelor clipei, spală drumurile, 
dizolvă şi reformulează materia care se revarsă necontenit. 
Roata existenţei se tot roteşte, ea te orbeşte, te ameţeşte... 

„„In faţa lui Mesia însă se deschid ziduri de umbre 
densificate prin rotire şi El traversează potopul devenirii. Pentru 
o clipă orbitoare vâltoarea se inundă de lumină în faţa celor trei 
lumi încremenite în atenţie, şi Poarta se arată. Zadarnic materia 


năvăleşte peste ea pentru a o dobori, a o contrazice, ao 
distruge. Moartea în chinuri a lui Mesia devine un martiriu, iar 
martiriul se transformă în cheie care deschide poarta eliberării. 

Misterul s-a împlinit de faţă cu spectatorii. Revelația s-a 
înfăptuit. Verbul a fost rostit. Focurile de semnal ard, iar urmele 
paşilor arată că, prin suferinţă şi moarte, calea conduce spre 
Mântuire. 

După aceste cuvinte, se făcu linişte în Sanctuar. Silueta 
îngustă a lui Bel-Shalti-Nannar pâlpâia tot mai palidă în fundalul 
albastru selenar care se lărgi în infinit. 

Clipa când dispăru fu insesizabilă. 

O urmară mai întâi cel mai bătrân dintre preoţi, apoi ceilalţi 
opt, apoi cei nouăzeci de învăţăcei ai acestora şi toţi ceia care 
aparţineau în sufletul lor Adevăratei Biserici: tainicii preoţi laici, 
practicienii ştiinţei sacre, visătorii adevărului şi înţelepţii. 

Astfel se întâmplă că, atunci când soarta Domnului se 
împlini, sanctuarele lui Nannar nu mai erau decât cochilii goale, 
părăsite de sufletul lor. 

Totul fu cuprins de tăcere. Din foişoare nu mai răsunau 
imnurile închinate lui Nannar şi divinei sale soţii, dintre coloane 
nu mai apărea şerpuirea multicoloră a procesiunilor, sub paza 
unor însemne sacre înălțate pe catarge, în sunet de lăute şi lire. 
Furtuna care, la Soare răsare era de multă vreme în pregătire, 
izbucni acum, după plecarea marilor forţe spirituale, iar în 
curând Belkatzar, fratele prinţesei Bel-Shalti-Nannar, locţiitor al 
tatălui său, fu biruit şi ucis de armata persană invadatoare. 
Nabu-naid fu luat prizonier, iar ţările Babilonului fură ocupate de 
Cyrus cel Mare. Poporul care trăia în jurul templului într-o stare 
de copil neştiutor, începu să simtă un frig ciudat alături de 
cadavrul cultului mort. Senzaţia de gol îl făcu să pornească în 
migraţie pentru a-şi căuta o altă sursă de lumină, aidoma unui 
roi de insecte rătăcite. Timpul îşi instală morile cele încete între 
zidurile sanctuarelor lui Nannar. Pe atunci, regii persani 
acceptaseră de-acum religia lui Zoroaster, deveniră prozeliţi ai 
noii lor credinţe, şi astfel inconoclastia grăbi, la rândul ei, 
destrucţia lentă din Ur. Oraşul, altădată populat, rămase doar un 
morman de mine şi chiar şi numele său fu uitat. În breşele 
Zikkuratului, bufniţele îşi făcuseră cuib şi şacalii îşi căutau acolo 
culcuş. Beduini se aciuiau la umbra Dealului Smolit, neştiind că 
sanctuarul îngropat sub dunele de nisip fusese un ultim şi 


frumos port stelar din care cei eliberaţi porniseră către Templul 
Mântuitorilor... 


„Bărbatul care nu are moarte” 


Când împlinii optsprezece ani, din grupul teoreticienilor, 
adică din al doilea grad, am trecut în al treilea, la practicieni. 
Sub conducerea tatălui meu, munca în laborator mi se păru cu 
totul nouă şi palpitant de distractivă. În aceste ore de linişte şi 
adâncă preocupare cunoscui proprietăţile şi adevărata natură a 
materiei, precum şi marea lege a forţei divine care lucrează 
dincolo de materie. Burrhus, bietul rătăcitor orb nu făcea decât 
să se joace cu aceste fenomene, cum se joacă un copil cu 
explozivele. Homonculus ştia mult mai multe, totuşi infinit mai 
puţine decât o singură celulă care funcţionează, plină de taine 
ale vieţii, şi care, ca părticică a unui organism, înfăptuieşte, 
clipă de clipă, miracolul transmutaţiei. 

Ordinul de care aparţin - şi ai cărui membri fuseseră numiţi 
fie Cavaleri ai Fraternităţii Rosae Crucis, Templarieni sau 
Trinosophi - constituia în esenţă continuarea nemijlocită a unor 
comunităţi ancestrale, păstrătoare de tradiţii care se ocupau de 
cele mai profunde dintre cunoştinţe. Şcoala lui Pitagora fusese 
păstrătoarea acestui sacru Foc Etern în aceeaşi măsură ca şi 
Ordinul Essenienilor din ludeea în care Christos s-a pregătit 
pentru împlinirea menirii sale. Cu bună-ştiinţă nu amintesc aici 
de Loja Masonică, deşi aceasta, multă vreme, însemnase acelaşi 
lucru ca şi cele amintite mai sus, dar, mai târziu, şi-a abandonat 
scopul iniţial şi s-a întors către problemele lumii. 

In secolul al XVIII-lea cele două centre al Ordinului erau: 
Castelul lui Carol von de Hesse şi şcoala mistică din 
Louisenlund, din provincia Schleswig. Conducătorul ei era 
contele de St.-Germain, rău famat în ochii vulgului, temut, 
neînțeles şi admirat în cercurile selecte, şi adânc respectat de 
cei aleşi, prieten al lui Carol de Hesse. „Bărbatul care nu are 
moarte.“ Vrăjitorul misterios. Savantul, artistul şi magul. Martor 
al mileniilor, omul cel mai plin de mistere dintre trimişii Frăției 
Secrete. 

Ordinul, de origine egipteană în privinţa teoremelor sale de 
bază şi a ritualurilor sale, cuprindea şi mistica lui Christian 
Rosenkreutz. 


Christian Rosenkreutz s-a născut în 1388. Era un nobil 
german. Fu crescut într-o mănăstire. Cu prilejul unui pelerinaj în 
Ţara Sfântă, la Damasc, câţiva savanţi arabi îl iniţiară în 
misterele ştiinţelor tainice. Rămase la Damasc timp de trei ani, 
apoi plecă în Africa, la Fez. Acolo acumulă noi cunoştinţe de 
magie şi de ştiinţă a legăturilor dintre macro- şi microcosmos. 
Străbătând Spania, reveni apoi în Germania. Puse bazele unei 
comunităţi asemănătoare cu o mănăstire, cu numele de Sanctus 
Spiritus. Se retrase acolo şi-şi continuă studiile. Mai târziu îi 
adoptă drept învăţăcei pe mai mulţi dintre călugării mănăstirii în 
care fusese crescut şi fondă prima societate a Cavalerilor 
Fraternităţii Rosae Crucis. Aceştia sintetizară în cărţi rezultatele 
cercetărilor întreprinse care se află şi astăzi în posesia Ordinului. 

Mormântul lui Rosenkreutz fu descoperit cu o sută douăzeci 
de ani după moartea sa. Un şir de scări ducea într-un cavou 
subteran pe a cărui uşă scria: 

„Post annos CXX patebo.“ 

In mormânt ardea o lumină care se stinse în clipa când 
oamenii au intrat. Cavoul avea şapte laturi, şapte colţuri, şi 
fiecare dintre laturi avea o lungime de cinci picioare şi o 
înălţime de opt picioare. Partea de sus simboliza cerul, iar cea 
de jos pământul. Tavanul era împărţit în triunghiuri, iar laturile 
în cvadraţi. 

In centru se afla un altar. Pe o placă de alamă fixată pe 
altar fuseseră gravate literele A.C.R.C. şi cuvintele „Hoc Universi 
Compendium vivus mihi Sepulehrum feci“. Altarul era înconjurat 
de patru figuri. Fiecare purta o inscripţie: Nequam Vacuum Legis 
Jugum Libertas Evangelii Dei Gloria Intacta 

Sub altar fu găsit cadavrul lui Rosenkreutz care nu prezenta 
nici o urmă de descompunere. În mână ţinea un sul de 
pergament, pe a cărui latură strălucea în aur litera „T“. 

Membrii Ordinului Rosicruciaţilor depuneau un jurământ, 
care conţinea în primul rând datoria păstrării secretului. 

Rosenkreutz îndeplinise de fapt o misiune şi se conformase 
instrucţiunilor Maeştrilor îndepărtați, care consideraseră că a 
sosit timpul înfiinţării unor „Consulate Spirituale”. Istoricul 
exterior al Fraternităţii „Rosae Crucis” este astăzi destul de 
cunoscut pentru a nu mă mai referi la el în acest loc. Persoana 
lui St.-Germain însă este ţinta unor presupuneri cu atât mai 
neelucidate. Viaţa sa, relevată în public, era atât de 


surprinzătoare, personalitatea îi era atât de neobişnuită, 
uimitoare şi fermecătoare, încât nu putea fi nici categorisită şi 
nici înţeleasă de către intelectul omenesc comun. Călătoriile 
sale, abilitățile sale universale, bogăţia sa de origine 
necunoscută, inteligenţa-i pătrunzătoare ce recunoştea pe loc 
esenţa oricărui lucru, spiritul său vioi, creau nelinişte, angoasă, 
suspiciuni. Cei predispuşi să lipească etichete pe orice lucru, 
pentru a trăi liniştiţi printre dimensiunile lor înguste, îl numeau 
aventurier şi şarlatan, deşi nimeni care-l cunoştea nu-l 
surprinsese cu nici o înşelăciune. Neîndoielnic era însă şi faptul 
că suverani, filozofi, savanţi şi artişti îl considerau prietenul şi 
sfătuitorul lor respectat. 

Aveam douăzeci de ani când l-am cunoscut. Vizita inopinat 
castelul Grotte. Auzisem deja multe despre el. Primisem şi 
îngăduinţa de a frecventa biblioteca secretă unde erau păstrate 
în mare parte manuscrisele rare şi valoroase precum şi 
biblioteca ocultă renumită şi uimitor de completă a lui St.- 
Germain. Prietenii săi laici care ştiau de existenţa acestor 
comori, căutară zadarnic urma lor după aparenta sa moarte 
fizică. li cunoşteam şi picturile, executate în culori atât de 
strălucitoare, fabricate de el însuşi, încât luau ochii privitorilor. 
Se ştia că Vanloo, pictorul francez, îl implorase să-i 
împărtăşească taina culorilor sale, însă St.-Germain îl refuzase. 
La Versailles el dădu concerte la vioară, dirija concerte 
simfonice, compusese lieduri şi opere. 

Frederic cel Mare, Madame de Pompadour, Rousseau, 
Chathan şi Walpole, toţi care îl cunoşteau, se întreceau, mânaţi 
de curiozitatea, să-i descopere originea. In general, era 
considerat fiul principelui transilvan Rákóczi, ulterior, Theozofia 
îl credea a fi fost însuşi Francisc de Rákóczi, în locul căruia, cu 
ocazia aparentului său deces, ar fi fost înmormântată o altă 
persoană. Erau unii care afirmau că el apărea în diferite ţări sub 
alte şi alte nume, astfel la Veneţia se numise Marguis de 
Montferrat, Comte Bellamare sau Avmar, la Pisa Chevalier 
Schvening, la Milano şi la Lipsca Chevalier Weldon, la Geneva şi 
la Leghorn Comte Soltikoff, la Schwalbach şi la Triesdorf - Graf 
Tragory, la Dresda Rákóczi, la Paris, Haga şi St. Petersburg St.- 
Germain. Câţiva dintre scriitorii mistici făcură legătura între el şi 
persoana misteriosului conte Gabalais, care apăruse în faţa 
abatelui Villiers, predându-i câteva eseuri despre spiritele 


submundane. Alţii afirmau că era identic cu renumitul Signor 
Gualdi care îl îndemnase pe Hargrave Jennings să scrie despre 
el în cartea sa „Cavalerii Rosae Crucis, ritualurile şi misterele 
lor“. De asemenea, se bănuia identitatea sa cu Count 
Hompesch, ultimul mare maestru al Ordinului Cavalerilor 
Maltezi. Această multitudine de personalităţi presupuse era de 
natură să încurce cu adevărat judecata oamenilor, deşi era 
evident că nu se ascundea tot el în spatele atâtor nume. Pe 
atunci lumea era încă imensă şi depărtările erau foarte mari. 
Figura celebră, scânteietoare a contelui St.-Germain aprinsese 
imaginaţia multor aventurieri care apoi, în depărtarea altor ţări, 
abuzară din plin de nimbul marii personalităţi. Acelaşi lucru se 
întâmplă şi în cazul lui Cagliostro, un alt iniţiat, a cărei figură, 
respectabilă în ceea ce priveşte năzuinţele pe care le urmărea, 
fu confundată de istorie cu persoana lui Joseph Balsamo, 
şarlatanul de rând, deşi chiar cu m-am convins că Balsamo şi 
Cagliostro nu erau una şi aceeaşi, ci două persoane distincte, ba 
mai mult, nişte personalităţi cu totul diferite. 

Cel care ar fi crezut că multiplele forme de apariţie ale 
contelui St.-Germain ascund un singur scop meschin şi anume 
dobândirea unor avantaje materiale, s-ar fi înşelat profund. 
Colecţia lui de picturi şi cea de pietre preţioase erau unice în 
lume. Conform mărturiei scrise a doamnei de Pompadour, el 
îmbogăţise pinacoteca regală cu picturi de Murillo şi de 
Velasquez, iar marchizei îi dăruise pietre preţioase dintre cele 
mai nobile, de valoare inestimabilă. St.-Germain a fost mereu un 
protector şi nicicând un protejat. Nu abuza nici în cea mai mică 
măsură de încrederea ce se acorda. Orice încercare de a 
determina originea şi mărimea bogăției sale a rămas 
infructuoasă. Nu avea legături cu bănci sau cu bancheri, totuşi 
avea aerul unui om cu credit nelimitat. 

Legătura sa cu Ludovic al XV-lea era amicală. Ştiinţa sa în 
chimie uimea pe toată lumea. La cererea lui Ludovic al XV-lea, 
îndepărta pete din diamante şi smaralde. Obţinu rezultate 
surprinzătoare în colorarea pietrelor preţioase, amestecând 
culorile inventate de el însuşi cu praf de mărgăritar. Regele îl 
înconjura cu recunoştinţă şi admiraţie. El dăduse peste cap 
întreaga viaţă a curţii regale. Induse în formalismul rigid al 
aristocrației un ton nou, vioi, un curent de aer proaspăt, cu 
tentă mistică. Peste tot erau aşteptate minuni, se discuta despre 


alchimie, despre premoniţii, despre misivele şi afirmaţiile 
ciudate ale lui St.-Germain. Contele cunoştea evenimentele cu 
precizie retroactivă pentru mai multe milenii. Vorbea despre 
viaţa de la curtea lui Francisc | ca unul care fusese prezent, 
descrise aspectul regelui, îi imită vocea, manierele - dar făcea 
comunicări la fel de amănunțite şi despre viaţa din Babilon, de 
pe vremea lui Cyrus cel Mare. Oamenii rămâneau stupefiaţi. 
Erau unii care-l considerau un mitoman bolnăvicios, alţii îl 
numeau şarlatan dornic de a ieşi în evidenţă, deşi erau nevoiţi 
să recunoască naturaleţea spontană a comunicărilor sale şi 
exactitatea datelor cuprinse în acestea, înclinându-se involuntar 
în faţa cunoştinţelor lui uimitor de vaste şi a puterii sale de 
convingere. Geniul îi era caracterizat şi de marea sa capacitate 
de a analiza situaţia din Europa şi de abilitatea desăvârşită cu 
care para atacurile adversarilor săi politici. Dispunea oricând de 
scrisori de recomandare care îi deschideau uşile spre cele mai 
selecte cercuri din Europa. În timpul domniei lui Petru cel Mare 
se aflase în Rusia, iar între 1737 şi 1743 fusese oaspetele 
prețuit al curţii şahului Persiei. Din Persia până în Rusia, de la 
Calcutta până la Roma, el era cunoscut şi respectat. Era un 
poliglot incredibil, aproape suprauman. Vorbea atât de corect 
germana, engleza, italiana, portugheza, spaniola, franceza cu 
accent piemontez, greaca, latina, sanscrita, araba şi chineza, 
încât în fiecare ţară pe care o vizita era primit ca un adevărat 
compatriot. Işi folosea ambele mâini cu aceeaşi dexteritate şi 
era în stare să pună pe hârtie un text în acelaşi timp cu ambele 
mâini. Când apoi cele două coli de hârtie erau suprapuse şi 
ţinute în dreptul luminii, rândurile şi literele din cele două 
manuscrise se suprapuneau perfect. Era în stare să scrie cu cele 
două mâini şi texte diferite, de pildă cu dreapta un sonet, iar cu 
stânga versuri mistice. 

Efectuase de două ori transmutaţia, de faţă cu martori. 
Oriunde apărea, lumea se dădea în vânt după elixirele şi 
leacurile sale cu efect de înfrumusețare şi întinerire. 

Sincer să fiu, pe mine cele auzite despre el m-au tulburat. 
Nu-i puneam la îndoială capacităţile extraordinare. Fiind un mag 
şi un iniţiat veritabil, trebuia să fi practicat fără greş aceste 
ştiinţe multiple. Mă uimise şi mă contrariase faptul că îşi 
demonstra abilităţile aproape ostentativ, în cadrul strălucitor al 
unei averi fabuloase, în faţa unor prostănaci care îl admirau, îl 


contestau sau îşi băteau joc de el. Ce nevoie avea un Adept de 
doi majordomi şi de patru lachei îmbrăcaţi în uniforme de 
culoarea tutunului, cu fireturi de aur? Pentru ce călătorea el 
ducând cu sine o garderobă atât de mare şi de pompoasă ca a 
unei curtezane? Pentru ce îşi schimba săptămânal bijuteriile şi 
anual numele? 

l-am vorbit tatălui meu despre aceste îndoieli. El surâse: 

- St.-Germain nu are nevoie de acest cadru, la fel cum nici 
eu sau tu nu avem nevoie. Singura sa dorinţă în această viaţă 
nu e decât un locaş de sihastru în inima Himalayei, de unde a 
venit, de unde forţe superioare lui l-au trimis pentru a împlini o 
anumită misiune bine determinată, şi unde se va întoarce după 
împlinirea acestei misiuni. Trebuie să ştii că el nu se atinge de 
nici un fel de mâncare nici măcar la cele mai bogate recepții şi 
consumă numai bucate fără carne, fără grăsime, preparate după 
propriile sale reţete. Îşi execută în fiecare zori de zi exerciţiile de 
concentrare şi meditaţie, conforme cu principiile de bază ale 
ezoterici răsăritene şi trăieşte într-un strict celibat. Fiind în 
posesia ştiinţei de transformare a pietrelor obişnuite în pietre 
preţioase şi de fabricare a aurului, pentru el nu este o problemă 
să-şi procure deghizarea în care este mai uşor acceptat în lume, 
şi prin care se dă mai multă atenţie decât dacă ar apărea sub 
aspectul unui călugăr tibetan cu capul ras şi îmbrăcat în 
portocaliu. Multele sale abilităţi care iau ochii vulgului nu sunt 
altceva decât manevrele dibace ale unui medic care ştie să 
capteze imaginaţia copiilor bolnavi pentru a-i examina, a-i face 
să înghită leacuri amare, eventual a-i opera de vreun abces 
periculos. Această lume bolnavă, aflată în fermentație şi total 
ruptă de izvorul sănătăţii sale spirituale, nu l-ar înţelege pe Mag 
în simplitatea lui măreaţă. Ea se lasă târâtă către o mare criză, 
făcând nazuri, complicându-se şi dând curs unor idei fixe. St.- 
Germain, ca orice trimis, a pornit în lume într-un crepuscul 
mohorât, pe un teren cutremurat, pentru a pune bazele unor 
puncte de refugiu. Însă cel care are menirea de a atrage atenţia 
unor nefericiţi orbiţi şi lipsiţi de auz, aflaţi în robia materiei care 
îi umple de o maladivă suspiciune, este nevoit să bată gonguri, 
să tragă clopote, să demonstreze culori şi fenomene niciodată 
văzute. El trebuie să fie un rege printre regi, un Cresus printre 
îmbuibaţi şi un mag printre filozofi. Trebuie să vorbească limbile 
oricui, să vadă prin ochii oricui, trebuie să perceapă cu auzul 


sunetele tainice care şuşotesc dincolo de evenimentele vizibile, 
trebuie să audă chemarea prin depărtări şi împărăţii şi trebuie 
să treacă şi prin ziduri. 

- Dar cine este de fapt el? De când trăieşte în acelaşi corp? 
întrebai eu curios. 

Privirea inteligentă, înţelegătoare a tatălui meu se opri cu 
blândeţe asupra mea. 

- Acelaşi lucru l-am întrebat şi eu, chiar pe el personal, cu 
mulţi ani în urmă. Pe atunci făceam şi eu parte din grupul 
practicienilor, ca şi tine. 

- Şi ce ţi-a răspuns? întrebai eu avid. 

- Că tatăl său e Ştiinţa Tainică, iar mama Misterele. 

- Şi te-ai mulţumit cu acest răspuns? am întrebat 
decepţionat. 

- Atunci, pe loc, nu. Mai târziu am înţeles că răspunsul său 
cuprindea tot ceea ce un Adept adevărat ar fi putut spune 
despre sine însuşi. 

Se însera când urcai din parc în cabinetul tatălui meu. Până 
când amurgul îşi ţesu plasa peste formele şi culorile vizibile, îmi 
executasem în parc exerciţiile de observare a naturii şi de 
dezlegare a simbolurilor. Adunasem pietricele şlefuite, cu forme 
ciudate, din albia pârâului ce clipocea pe sub arborii bătrâni, 
pietricele al căror corp delicat, translucid, era străbătut de linii 
de forţă fine, aidoma unor hieroglife, aducând mesajele lui Lilith, 
mama naturii. Din liniile mute, dacă ştiai să le dezlegi, 
răzbăteau strigăte chinuite, pline de dor şi de înflăcărare. 
Observasem sub un platan care îşi crampona în pământ 
rădăcinile, pe trunchiul şi pe frunzele sale, un furnicar cât o 
metropolă în robia instinctului comunitar, adâncit într-o 
activitate silitoare. Privind acest furnicar, mi-am desluşit eşecul 
etern al încercării de a organiza umanitatea sub formă de 
colectivitate, promițând fata morgana a eliberării şi închizând 
individul în ţarcul circular al celei mai aspre robii. Această idee 
susţine şi slujeşte o formă de viaţă care nu conduce nicăieri, de 
parcă ar treiera paie goale, ar depune eforturi imense fără 
conţinut, dar care îşi perfecţionează mecanismul până la gradul 
unei capodopere lipsită de sens, până ce demonica conştiinţă 
comunitară, dezmembrată în milioane de fragmente, nu se 
smulge din infernul neliniştit al acestei societăţi celulare, geniale 


şi îngrozitoare, pentru a renaşte ca individualitate unică, 
conştientă de sine. 

In fiecare seară îi relatam tatălui meu ceea ce observasem. 
Şi atunci - era o zi frumoasă, caldă de septembrie - îmi depusei 
captura pe masa lui de lucru. Tocmai terminase de scris, şi mă 
aştepta. Mă ascultă cu atenţie. Adăugă spuselor mele 
observaţiile sale calme, care, de multe ori, puneau în lumină 
adevărate complexe de idei, îmbărbătându-mă şi inspirându- 
mă. După terminarea raportului meu, îl salutai şi pornii ca să mă 
pregătesc de cină. El mă reţinu. 

- Mai stai. Vom avea un vizitator. 

- Vizitator? 

Mă miram. După câte ştiam, nu ne sosise nici un curier, nici 
o scrisoare. 

- Pe cine? 

Odaia era deja cuprinsă de umbre. Simţii deodată că, în 
afara noastră, se mai afla cineva în încăpere... cineva care, cu 
câteva clipe în urmă, nu fusese acolo. Tatăl meu simţise 
fenomenul în acelaşi timp cu mine. Se ridică. Urmând direcţia 
privirii sale, mă întorsei şi eu. Noul sosit stătea în patrulaterul 
cenuşiu-mătăsos al ferestrei şi făcu un pas înainte. 

- Poate că e timpul să aprindem o lampă, Cornelius, spuse 
el, cu voce foarte plăcută, şi cu o pronunție şlefuită şi muzicală. 

- Bine-ai venit!. li strânse mâna cu bucurie adâncă tatăl 
meu. 

Atunci ştiam deja cine este vizitatorul şi mă străbătu o 
emoție puternică care mă ţintui locului, în timp ce tatăl meu era 
ocupat cu aprinderea lămpii cu spirt. In lumina alb-albăstrie, St.- 
Germain păşi spre mine. Îmi întinse mâna şi mă privi scrutător. 

- El este, deci! spuse către tatăl meu, cu un zâmbet 
prietenos. Strângerea palmei sale puternice şi uscate, care îmi 
transmitea un flux pozitiv, mă linişti. 

- In sfârşit, după multă vreme, dar nu pentru prima oară... 
bună seara! rosti el încet, ancorându-şi privirea în ochii mei. 

- Bună seara, i-am răspuns, eliberat şi uitând de mine, 
pierzându-mă în imaginea acestor trăsături bărbăteşti. Şi eu 
aveam impresia că nu-l întâlneam pentru întâia oară. Amintirea 
sa era adormită undeva foarte adânc în memoria mea. „După 
multă vreme, dar nu pentru prima oară... În sfârşit...” Da. El ştia 
unde, în ce perspectivă ameţitoare a trecutului ne întâlniserăm, 


pe când în mine se trezi doar o umbră a amintirii. Avea ochi 
întunecaţi, tainici, blânzi, scăpărând de umor, pătrunzători, 
scrutători şi, în acelaşi timp, atoateînţelegători. Faţa îi era 
prelungă, nasul fin, subţire, puţin coroiat, în colţurile gurii sale 
persista surâsul înţelept şi captivant din ochii săi. Când râdea, 
faţa se înfrumuseţa nu numai prin dantura perfectă, ci şi prin 
expresia de sănătate şi de veselie curată, nespus de 
atrăgătoare. Avea un ten apropiat de măsliniu, iar părul îi era 
negru. Purta pe silueta-i, nu prea înaltă, bine proporţionată, un 
costum de culoare închisă, simplu, dar dintr-o stofa foarte fină. 
Gambele-i bine formate şi muşchiuloase îi erau strânse în 
ciorapi de mătase. Nu reuşeam să-i determin vârsta. 

Numele său nu fu rostit între noi. Era ceva neobişnuit că mi 
se permisese să-l cunosc, căci cei din gradele inferioare ale 
Ordinului nu aveau dreptul să-i cunoască pe cei din gradele 
superioare, ci doar pe cei situaţi cu un grad deasupra lor. Eu 
eram într-o situaţie de excepţie prin naşterea mea. Pe atunci, 
tatăl meu aparţinea deja celui de-al optulea grad, deci 
penultimul. Era Magister. După el nu mai urma decât Magul. El 
îmi îndrumase primele exerciţii şi-mi devenise maestru. Pe St.- 
Germain, chiar când apărea pe neaşteptate în Rotenburg, la 
întrunirile Ordinului, nu-l chema nimeni pe numele său laic, 
precum fiecare membru al Ordinului avea un alt nume în 
comunitate, diferit de cel folosit în lume. Numele lui St.-Germain 
în comunitate era „Tempo aperto” (templu deschis). Dar atunci 
când conducea ritualurile secrete de iniţiere, el era numit 
Hierophant. Ordinul avea deci nouă trepte. Juniores, 
Theoreticieni, Practicieni, Philosophi, Minores, Majores, Adepţi 
exempti, Magisteri, iar, în final, grupul Magilor constituia ierarhia 
ocultă destul de numeroasă la treptele inferioare, şi tot mai 
puţin numeroasă mai sus, al cărei pol final, după magicul număr 
nouă, era Dumnezeu: 10. Adică dualitatea lui 1: Dumnezeu şi 0: 
lumea. 

Aceste posibilităţi de excepţie nu erau nişte haruri ce-mi 
picau pe nemeritate. Slujisem cândva pentru a le obţine. 
Treptat, în liniştea tot mai adâncă a iniţierii amintirile mi se 
eliberau. Inainte de a fi decăzut, timp de multe sute de ani, în 
calitate de membru al Comunităţii, ajunsesem până în pragul 
ultimelor încercări. 


Eram talentat, inteligent şi disciplinat, dar numai în măsură 
omenească. În criza crâncenă a morţii conştiente şi a renaşterii, 
am fost biruit de slăbiciuni, de teama cauzată de ştiinţa 
incompletă, de curiozitatea datorată unor lacune în experienţa 
trăită, de pasiunile unui sentimentalism neconsumat. Totuşi, 
idealurile mele erau nişte idealuri înalte şi, teoretic, înţelesesem 
multe dintre simbolurile tainice ale existenţei. Revenirea mea îi 
bucura profund şi intim pe confrații mei din Ordin precum şi pe 
Magul, care nu încetase să mă ţină în evidenţă ca pe un 
membru al Ordinului. Această decădere în timp - în ciuda întregii 
mizerii pe care am suferit-o individual - constituise o încercare 
practică a unei teoreme ce făcea parte din spaţiul interior al 
iniţierii mistice, şi pe care trebuia să mi-o însuşesc temeinic, 
înţelegând-o şi transformând-o în ceva veşnic viu, prin 
confruntarea cu exteriorul, printre neadevărurile materiale 
întreţesute, tulburi şi pline de contradicții. 

Misterul iniţierii se efectuează întotdeauna de două ori. O 
dată când fiinţa coborâtă în sfera pământeană, aflându-se încă 
dincoace de experienţă, păstrând încă neestompată conştiinţa 

celeilalte lumi, păşeşte în Templul Misterelor, încercările prin 
care ea trece arzând solitar, în timpul condensat şi în liniştea 
unui spaţiu îngustat, se gravează în suflet, concentrate sub 
forma câtorva linii marcante, ca o schiţă de neşters, căci aceste 
încercări ascund în sine simbolurile tuturor ispitelor de mai 
târziu, ale tuturor şanselor, primejdiilor şi înţelesurilor reale ale 
existenţei. Schița este păstrată de suflet. Liniile ei transpar chiar 
şi prin trupul ce se densifică tot mai mult, chiar dacă cheia 
dezlegării a fost pierdută de memoria slăbită. Aceasta este 
luminiscenţa dureros-arzătoare, care străbate neliniştitele visuri 
de trezire şi ne goneşte din trăire în trăire, printre baricadele 
lumii diurne. Această veşnică nemulţumire, această năzuinţă 
inconştientă, care tinde după scopuri de o clipă, în Timp, dincolo 
de care ne îmbie mereu această himeră, această sfântă 
flăcăruie a ielelor, îndemnându-ne mai departe, dincolo de 
pasiuni, ambiţii, cunoştinţe omeneşti, dincolo de moarte, de 
naştere, de alte şi alte noi forme de viaţă, tot mai departe, şi 
totuşi pe un traseu dinainte determinat, conform hărţii, până 
înapoi, în punctul de pornire. Aici are loc a doua iniţiere. Cea 
finală. La capătul drumului. După stingerea focurilor, după 
experienţele trăite aievea. In cutremurarea dată de 


transformarea în viaţă a teoriei. Poarta templului primului mister 
se deschide spre înăuntru, poarta celui de-al doilea mister se 
deschide spre afară. Cel care a păşit o dată prin poartă nu mai 
poate găsi ieşirea până ce nu a străbătut imensul arc de cerc al 
drumului de la o poartă la altă poartă. 
x 


Apariţia lui St.-Germain la Grotte aduse mari transformări în 
viaţa mea. Tatăl meu mă înştiinţă că voi pleca la Paris împreună 
cu contele. Simţeam atenţia încordată cu care el îmi urmărea 
reacţia la această veste. Cu bucurie? Cu unduiri suspecte de 
nelinişte? Cu angoasă neclară? M-am privit cu sinceritate şi nu 
m-am sfiit să-i dezvălui liniştea de cenuşă, locul unui fost 
incendiu, ce caracteriza această porţiune din mine. Ştiam că 
dacă sunt trimis, n-am decât să merg, eram conştient că orice 
eveniment pe care îl întâmpinam, sau care îmi era pus în cale cu 
bună-ştiinţă, era o parte a datoriei mele care mă privea 
personal. Mă înclinai ascultător în faţa hotărârii. 

- Ce trebuie să fac la Paris? 

- Vei fi secretarul şi asistentul contelui. Vei observa şi vei 
învăţa să te supui dispoziţiilor lui. 

- Cât timp va trebui să rămân departe? se aprinse în mine 
tandreţea dureroasă a dorului de părinţi, de bătrânul parc, de 
zilele cufundate într-o activitate paşnică. 

- Până ce misiunea ta se va sfârşi, îmi răspunse tata cu 
fermitate şi mie mi se făcu ruşine de imaturitatea curioasă şi 
avidă de care dădusem dovadă. 

Mama stătea alături de el. De pe faţa ei îngustă şi palidă 
citeam atâta încurajare, încât o îmbrăţişai. 

- Depărtarea nu opreşte spiritul, îmi şopti ca la ureche. 

x 


Înaintea unor examene importante trebuie să răsfoieşti 
materia deja învățată, şi să te convingi că nu există nici o lacună 
în cunoştinţele tale. Du-te liniştit, Cornelius... 


Primul reprezentant al trecutului 


Călătoria alături de amabilul şi spiritualul conte de St.- 
Germain era nespus de distractivă. Caleaşca noastră excelent 
construită, în care toate comodităţile erau asigurate prin 
dispozitive inventiv concepute, era trasă de renumiţii cai pur- 


sânge ai contelui. Călătoria era foarte bine organizată. La toate 
opririle eram aşteptaţi de caii proprii odihniţi şi de câte un 
servitor. In caleaşca lui St.-Germain văzui pentru prima oară o 
măsuţă rabatabilă, un dulăpior de alimente răcit cu gheaţă şi 
ascuns în perete, un rezervor de apă, un dispozitiv de încălzit, 
cu ajutorul căruia Yidam, slujitorul tibetan, agil ca o anghilă, 
prepara ceai sau cafea în câteva minute, nişte afumătoare care 
scoteau arome înviorătoare sau adormitoare fără nici un efect 
dăunător. 

- Îţi plac micile mele jucării? zâmbi contele văzându-mi 
uimirea. 

- Mă simt cu adevărat încurcat, recunoscui eu. 

- Ludovic al XV-lea considera aceste găselniţe drept vrăji 
diavoleşti şi era atât de ahtiat după ele, încât ar fi vrut să-mi fie 
furate. Totuşi, aceste minunăţii nu sunt decât mici împrumuturi 
din viitor. Oamenii îşi vor asigura astfel de comodităţi şi le vor 
folosi pe scară largă, fără ca aceasta să-i ajute în vreun fel. 
Tendinţa de dezvoltare indică aceasta fără îndoială, dar astăzi 
încă nu ne putem imagina cu ce avânt şi într-un timp cât de 
scurt va avea loc deznodământul. Cadrele exterioare ale vieţii 
se vor lărgi într-un mod înspăimântător, deosebirile sociale se 
vor nivela într-o măsură oarecare, iar mulţimea va năvăli asupra 
celor puţini cu problemele sale nerezolvate. 

- Vă referiţi la revoluţie? 

Dădu din cap. 

- La revoluţii. La multe revoluţii interioare şi exterioare care 
se vor ţine lanţ secole de-a rândul. Deveni gânditor, iar privirea 
se pierdu în depărtări. Prima e pe cale să-şi facă auzită vocea, 
murmură el încet. 

Inainte de a merge la Paris, petrecurăm o lună întreagă la 
Geneva, într-o severă recluziune. St.-Germain nu părăsea deloc 
reşedinţa. Eu devenii veriga de legătură între lume şi el. 

Vechiul oraş, parcă încremenit în timp, cu casele-i bătrâne, 
cu ferestre înguste, cu arcade, cu ornamente cioplite în piatră şi 
cu străzi pavate cu pietre rotunde îmi readuse amintirea 
Nurnberg-ului, de pe când colindam lumea tot ca însoțitor al 
Magului. In esenţă, el era identic cu acela pe care-l urmam 
acum, chiar dacă avea un alt trup şi o altă faţă, eu însă - şi 
această descoperire mă umplu de o bucurie lăuntrică plină de 


recunoştinţă - devenisem cu totul străin faţă de acel posedat 
nefericit, hăituit, care pe atunci, se numea Hans Burgner. 

În timpul recluziunii, St.-Germain ţinea un regim alimentar 
mai sever decât altădată şi intercala zile întregi de post. Eu 
supravegheam prepararea bucatelor lui. Ce-i drept, Yidam nu 
avea nici o nevoie de această supraveghere, căci el executa 
totul în mod impecabil, pe baza unor porunci rostite doar în 
gând de stăpânul lui; scopul era mai curând îmbogățirea 
cunoştinţelor mele. Cel mai important component al 
mâncărurilor lui St.-Germain era faina de ovăz măcinată cu o 
morişcă de mână de Yidam personal, mai fin sau mai 
zgrunţuros. Sare folosea puţină. Cu atât mai multă miere, 
lămâie şi lapte. Mâncărurile erau preparate cu ulei vegetal pur. 
Untul proaspăt şi multe fructe crude întregeau meniul, pe care îl 
consumam eu însumi cu plăcere, căci în casa părinţilor mei mă 
obişnuisem cu un regim simplu, fără carne. Mă refer la acest 
lucru mai detaliat pentru a arăta cât de bine cunoşteau 
alchimiştii vremurilor trecute regulile alimentaţiei raţionale şi 
rolul vitaminelor; ei afirmau deja pe atunci că regimul alimentar 
potrivit are un rol important în prevenirea şi tratamentul celor 
mai multe boli. Rochard, la care slujisem cu 230 de ani în urmă, 
ţinea şi el un regim fără carne, consuma fructe crude şi lactate 
şi prescria acelaşi regim bolnavilor săi. Medicamentele cu care şi 
el, la fel ca Paracelsus, Trismosin, Albertus Magnus, Sendivogius 
sau St.-Germain întărea şi revigora organismul, conferindu-i 
capacitatea de a rezista la diferitele boli erau esențe 
concentrate ale puterii vindecătoare şi recuperatoare a naturii, 
taine aflate cu ştiinţă şi intuiţie. 

Pe conte îl puteam întâlni chiar şi eu, doar timp de câte un 
ceas, în fiecare seară. Atunci era serios şi vorbea puţin. 
Cavalerul monden, fermecătorul tovarăş de conversații 
spirituale şi vioiciunea acestuia dispărură din fiinţa lui, lăsând 
locul liniştii nobile şi simple a unei alte atmosfere, cu totul 
abstractă. În aceste perioade, el acumula forţele pe care urma 
să le reverse în lume, pentru ca, din milioanele de seminţe 
aruncate, măcar câte una să încolţească pe undeva, în soiul 
arid. Contele îmi asculta referatul despre scrisorile primite şi îmi 
indica prin câteva cuvinte conţinutul răspunsurilor pe care 
trebuia să le redactez. Se afla în corespondenţă cu cele mai 
multe personalităţi de seamă ale Europei; veştile îi parveneau 


direct, pentru că se cerea sfatul în nenumărate probleme şi, 
astfel, fenomenele îi erau cunoscute dinainte de a se desfăşură, 
şi de multe ori chiar el le hotăra direcţia, din păcate însă nu în 
destule situaţii pentru ca să poată conferi acestei lumi un aspect 
ceva mai inteligent, măcar pentru o clipă. Oamenii cer şi 
primesc sfaturi, dar le aplică numai după ce le-au filtrat prin 
propria lor personalitate, amestecând în rezultat multe 
elemente subiective, care transformă întru totul esenţa. 

La Geneva, prin St.-Germain, am avut prilejul unei trăiri 
ciudate şi foarte importante. 

Într-una din dimineţi, doi servitori - unul angajat permanent 
al contelui, celălalt doar temporar - plimbau caii pur-sânge în 
faţa hanului. Eu mă întorceam dintr-un periplu matinal şi 
observai un bărbat care, după ce privi cu admiraţie bidiviii, intră 
în vorbă cu servitorii. Purta o îmbrăcăminte ciudată, bătătoare la 
ochi şi ostentativă, care îi trăda proveniența străină. Avea un 
ten măsliniu, pleoape mari, ochi întunecaţi şi aprinşi, un nas 
acvilin respectabil, bărbie puternică şi buze umflate, lascive, 
care arătau originea sa latină. Părea de patruzeci-patruzeci şi 
cinci de ani, deşi figura-i înaltă era încă subţire, ca a unui tânăr. 
Nu aspectul neobişnuit îmi atrase atenţia, ci o certitudine 
străfulgerată care-mi vestea că-l cunoşteam de pe undeva, fără 
să-mi amintesc numele său. Retras sub arcadele hanului, îi 
observam gesturile largi şi mimica pasionată. li descosea pe 
servitori, întrebând ce fel de notabilitate poate avea asemenea 
animale rare şi superbe? Grăjdarul nostru permanent nu-i 
răspunse, dar celălalt, grozăvindu-se, îi spuse că aceşti cai arabi 
aparţin contelui St.-Germain, Adeptul. Contele locuieşte aici de o 
lună şi nu-şi părăseşte apartamentul. Oricine trece prin oraş, ar 
vrea să-l viziteze, dar el nu primeşte pe nimeni. 

In mod evident, străinul fu impresionat de acest nume, căci 
strigă cu mare vioiciune. 

- Contele St.-Germain?! Păi eu îl cunosc! Pe mine mă va 
primi fără îndoială... Anunţă-l imediat de venirea mea! 

În timp ce servitorii se codeau speriaţi, iar eu mă enervam 
din cauza insistențelor violente ale străinului, certitudinea că îl 
cunoşteam, deşi bizară şi de neînțeles, mă cuprinse tot mai 
mult, împreună cu o nelinişte difuză, însoţită de repulsie. 

- Nu-i nimic! îi voi scrie deci! încheie străinul cu un gest 
larg, de hotărâre, care trăda multă suficienţă şi fanfaronada 


unei persoane care face totul pentru a impresiona publicul. 
Acest gest mă făcu în sfârşit să-l recunosc. 

Louis de la Tourzel! Aventurierul ucis într-un bordel, satirul 
beţiv, mereu ahtiat după amor, care, în viaţa trecută, îmi fusese 
tată. 

ÎI privii cum se îndepărta cu mişcări de panteră, transferate 
fără modificări în următoarea-i viaţă, îi observam constituţia 
fizică care continua să fie un receptacol al pasiunii, dar care 
ascundea acum ceva mai multă inteligenţă şi mai mult interes. 

Scara, St.-Germain observă neliniştea mea gânditoare. La 
întrebarea lui, îi povestii cele întâmplate. Nu ajunsei la sfârşitul 
relatării mele când, prin geamul deschis al odăii, zbură o 
scrisoare înfăşurată pe o piatră. 

- E ceva caracteristic pentru el! zisei cu o urmă de ruşine şi 
ciudă, de parcă omul ar fi fost şi acum un apropiat al meu care 
se dovedea prost-crescut. Ridicai scrisoarea. Violent şi cabotin! 

Scrisul era marc, cu linii groase, dar, cu toată grosolănia 
caracterelor, vădea spirit de originalitate. 

„lubite conte! Nici măcar balaurul cu şapte capete nu mă 
poate impiedica să năvălesc în casa Dumneavoastră, în numele 
vechii noastre prietenii! 

Când sunteți dispus să primiţi vizita unui alt artist care ştie 
ce inseamnă „savoir vivre“ şi care arde de dorința de a vă 
strânge mâna? 

Mâine, către seară, voi veni personal să aflu răspunsul. 

Al dumneavoastră, 

Casanova“ 

Văzând semnătura, scoasei un strigăt de uimire! 

- Casanova? Ce progres! 

- Nu, spuse încet St.-Germain, e o împlinire. Ultimul punct al 
unei linii de viaţă, prost direcţionată, care cuprinde în sine 
delictul. 

- Cred că exagerează mult când vă numeşte vechiul său 
prieten, remarcai eu cu îndoială, căci nu mă puteam stăpâni să 
mai încerc a afla câte ceva despre el. 

- Există şi prietenii unilaterale, Cornelius... iar eu l-am 
întâlnit într-adevăr de câteva ori pe scena comună, unde 
amândoi ne interpretăm rolurile. 

- Aceste roluri sunt total contradictorii, spusei cu încet. 


- Aşa este, dar tocmai astfel, într-o oarecare măsură, devin 
complementare. 

- Precum lumina cu umbra. 

- Una fără alta nu pot exista, acolo unde materia este 

prezentă. 
_ - Îmi trezeşte sentimente tulburi, continuai eu, îngândurat. 
II compătimesc şi îmi repugnă. Aş vrea să fac ceva pentru el, 
căci mă îngrozeşte. Simt o răspundere, de parcă aş mai avea 
ceva comun cu el. Mă ruşinez din cauza lui dar îmi şi stârneşte 
interesul... Sunteţi dispus să-l primiţi mâine? 

Nu-mi răspunse pe loc. Ochii lui mă cercetau scrutători. 

- Cred că trebuie să-l primesc... pentru ca să-l înţelegi şi să-l 
dizolvi complet în sinea ta, Cornelius. Ca să vezi că, în această 
clipă, nici tu şi nici eu nu putem face nimic pentru el şi că însuşi 
Dumnezeu nu-i poate face altceva decât să-l lase în continuare 
în viaţă... să trăiască şi să acumuleze experienţă... 

x 


A doua zi, după cum îi mărturisii lui St.-Germain, aşteptam 
cu o emoție de mult încercată sosirea lui Casanova. 

Contele, în această seară, era din nou un monden. Butonii 
cu nestemate ai costumului şi ai jiletcii sale de culoare închisă 
valorau averi, părul îi era pudrat, în inel îi strălucea un safir cu 
ape pure. 

- În seara asta trebuie să înveţi un lucru important, 
Cornelius. Nimeni nu poate deveni maestru până ce n-a înţeles 
adevărata natură a lucrurilor, legea după care nu te poţi apropia 
de alt om decât în modul propriu persoanei sale şi numai în 
măsura capacităţii sale de asimilare. Nu poţi introduce cele mai 
mari, cele mai mântuitoare comori din lume undeva unde ele 
nu-şi au locul, iar profetul care predică în faţa pietrelor devine în 
mod necesar un nebun ridicol cuprins de amoc. 

- Jaques de Casanova de Seingalt, anunţă servitorul. St.- 
Germain se ridică şi îşi întâmpină oaspetele. Eu rămăsei în 
fundal, ca un observator tăcut. Aspectul meu exterior, ascuns şi 
mai mult de îmbrăcămintea-mi lipsită de orice ostentaţie, avea 
fericitul caracter de a mă pierde printre alte forme. Am profitat 
de acest avantaj de multe ori în anii petrecuţi alături de St.- 
Germain. 

In odaia în care Casanova îşi făcu intrarea ardeau multe 
lumânări, dar arcada ferestrei, adumbrită de perdelele trase, se 


pierdea într-o beznă aproape totală. Mă retrăsei acolo şi, pradă 
unduirii unor gânduri şi sentimente deosebite, îl observam din 
apropiere nemijlocită pe acest om, faimos şi rău famat, despre 
care se ştia atât de puţin şi de trecutul căruia, şters acum din 
memoria lui, eu aparţineam într-un mod cutremurător. Se 
schimbase mult. Era mai vârstnic decât îmi păruse pe stradă şi 
de la distanţă. Schimbarea nu se referea la aspectul său, căci 
trăsăturile feţei îi erau cu totul diferite de cele ale lui de la 
Tourzel, deşi caracterele de bază, modelate şi de data aceasta 
de aceeaşi personalitate, erau totuşi asemănătoare. Obrazul lui 
Casanova era mai întunecat, mai pasionat, mai viclean şi trăda 
mai multă experienţă. Avea o expresie sastisită, dar lipsită de 
imbecilizarea dată de băutură. Privirea îi scânteia rapid, cu 
atenţie ascuţită, cu neîncredere; avea ochi de aventurier, de om 
care îşi caută şi îşi modelează destinul. In unele clipe vădea şi 
un umor amărui, isteţ, plin de cinism, lipsit de orice credinţă, 
ceea ce, în acest punct al dezvoltării, nu arată altceva decât 
cenuşa oboselii, a silei şi a bătrâneţii - şi care aici era totuşi acel 
capăt de fir, începând cu care spiritul putea să descâlcească 
ghemul de materie dens întreţesută. Cu toate că era 
neîndoielnic, îmbrăcămintea sa bizară, aleasă cu cochetărie 
aproape feminină,  multicoloră, costisitoare ar fi părut 
respingătoare pentru orice bărbat, totuşi nimeni nu se putea 
extrage de sub influenţa personalităţii şi prestanţei sale. Căuta 
privirea celui cu care vorbea, se apleca spre el cu tot corpul, cu 
întreaga atenţie, şi parcă îl asalta cu vocea lui fierbinte şi 
puternică. Era cert că reuşea să-i antreneze aidoma unui gheizir 
pe bărbaţii mai slabi şi pe femeile cu caracter pasiv. 

St.-Germain suporta zâmbind erupțiile vulcanice ale 
prieteniei şi admiraţiei oaspetelui său, apoi îl linişti prin 
amabilitatea-i rezervată, ca un vrăjitor marea dezlănţuită. 

- Scriai, prietene, că amândoi ştim ce înseamnă „savoir 
vivre“. Ei bine, să renunţăm atunci la armele pe care le 
rezervăm vulgului, la măguliri, la complimente şi exagerări ce 
retează capetele prostănacilor dintr-o singură lovitură. Cred că 
suntem destul de bogaţi ca să ne permitem în seara asta luxul 
sincerităţii perfecte şi să fim pe deplin noi înşine! 

Casanova, încântat, aprobă: 

- Pe numele zeilor! O propunere dintre cele mai ispititoare 
şi mai palpitante! Deci, halat de casă şi papuci! 


St. Germain surâse: 

- Nu, Casanova! Nuditate totală! 

Faţa oaspetelui oglindi o oarecare contrariere, care lăsă 
locul atenţiei prudente. 

- Cum vreţi! Vă dezbrăcaţi primul? 

Calm, St.-Germaine aprobă din cap. 

- Da! răspunse ferm. _ 

Îşi invită oaspetele la masa deja pregătită. În cadrul uşii 
deschise apăru cu paşi neauziţi Yidam, purtând o tavă încărcată 
până la refuz. Împărţi mâncarea aromată cu mirodenii, turnă 
vinul în paharul lui Casanova, lăsând gol paharul contelui, apoi 
plecă în linişte. 

- la loc şi acumulează forţe pentru performanţa neobişnuită 
care urmează, spuse St.-Germain cu amabilitate. 

- Dumneavoastră aveţi cu totul altă mâncare decât a mea, 
iar paharul vă este gol, spuse Casanova oglindind zâmbetul 
amfitrionului său, însă pe obrazul lui acest zâmbet căpătă o 
nuanţă de neîncredere şi de răutate. De unde să ştiu că cel mai 
mare dintre vrăjitorii europeni nu intenţionează să mă 
otrăvească? 

- Corect. Dumneata ai fost primul care ai început 
dezbrăcarea. Cornelius! 

Apărui de sub arcadă. Casanova fu surprins. Se scutură şi 
îmi aruncă o privire cercetătoare. 

- De unde dracu' a mai apărut şi tinerelul acesta? izbucni el 
involuntar. 

- Am fost de faţă tot timpul, domnule, răspunsei eu politicos 
şi mă înclinai. Cornelius von Grotte, la ordinele dumneavoastră. 

- Asistentul meu. Umbra mea, dacă vrei. Poţi să-l priveşti şi 
dumneata ca atare. Rămâne cu noi şi nu contează. Gustă, te 
rog, bucatele oferite baronului Casanova şi bea din vin, îmi 
porunci el. 

Casanova apucă paharul şi-l goli dintr-o înghiţitură. 

- Mulţumesc, nu mai e nevoie! 

St.-Germain nu greşea niciodată în prevederile sale. Eu mă 
şi speriasem, căci n-am gustat în viaţa mea carne şi băuturi 
alcoolice, iar în faţa lui Casanova sfârâia o bucată de spinare de 
căprioară. Dar a fost de ajuns să se pună la îndoială temeritatea 
pentru ca, mânat de vanitate să fie gata de cea mai mare 


prostie. În timp ce mânca, privirea sa neliniştită revenea mereu 
asupra mea. Acum stăteam şi eu la masă. 

- Sper că prezenţa bunului meu Cornelius nu te deranjează? 
întrebă St.-Germain prevenitor. 

- De ce m-ar deranja? Totuşi, e o ciudăţenie blestemată 
aici... 

- Ce anume? 

- Spune, băiete, se întoarse el direct către mine. Nu ne-am 
mai întâlnit noi doi pe undeva? 

Privii către St.-Germain care răspunse calm în locul meu: 

- Poţi să-i spui! El a fost... fiul dumitale... un fiu, prin 
excepţie, legitim, dragă Casanova. Nu acum. În viaţa dumitale 
anterioară. 

- Acesta-i adevărul, domnule! am confirmat eu încet. 

Casanova fu cuprins de un irezistibil sentiment neliniştitor, 
pe care voia să-l ţină ascuns. Râse zgomotos. 

- Imaginaţia dumneavoastră, St.-Germain este într-adevăr 
fără pereche. Dar de ce încercaţi să convertiți un apostat bătrân 
ca mine? 

- Greşiţi, prietene. Mă ţin de convenţia noastră. Sunt 
perfect sincer. 

- Atunci, ce rost ar avea să neg? Toată istoria asta regizată 
din timp este o minciună, spuse el frust. Dar nu mă retrag. 
Continuaţi cu dezbrăcatul. la să vedem. De unde l-aţi găsit pe 
acest bucătar negru? 

- L-am adus cu mine din Tibet. 

- Când aţi fost în Tibet? 

- In urmă cu optzeci şi cinci de ani. 

- Atunci câţi ani o fi având... 

- Yidam? Are o sută douăzeci de ani. 

- O sută două... bine! Dar eu întrebam de vârsta 
dumneavoastră. 

- O sută două... bine! Dar eu întrebam de vârsta 
dumneavoastră. 

- Eu nu am vârstă. 

- Nu-i reglementar. Vă eschivaţi! 

- Ba nu, doar că n-am vorbit clar... Însă dacă vrei... trăiesc 
şi eu de când lumea formelor a păşit în existenţă. 

- Şi vă amintiţi? 

- Şi-mi amintesc 


- N-aţi vrea să-mi spuneţi ceva interesant şi picant despre 
Cleopatra? 

- Mi s-a părut o figură destul de comună. Era o femeie 
zăpăcită şi ahtiată după plăceri, pe care lumina apusă a unei 
puteri dispărute a înnebunit-o. Cleopatra a fost o cioară târzie 
care şi-a făcut cuib în tronul părăsit al unor acvile regale. Ea nu 
mai avea nimic comun cu spiritualitatea Egiptului, a preoţilor 
faraoni din trecut, posesori ai Marii Ştiinţe. Nici măcar 
frumuseţea-i exterioară nu depăşea farmecul unei sclave tinere, 
şi numai pompa cu care se înconjura şi rangul ei o făceau de 
dorit. Voința ei nu era decât încăpățânare, nu o concentrare 
creativă a deciziei, nici magie modelatoare de destin... de aceea 
a trebuit să piară. 

- Ajunge! Jucaţi interesant, dar trişaţi! 

- Resping această afirmaţie! 

- N-am vrut să vă supăr, numai că sunt şi eu nud! 


- Foarte bine! 
- Deci, pot să mai pun întrebări scamatorului? 
- Da. 


- Dacă o cer, vă dezvăluiţi toate secretele în faţa mea? 

- Repet, voi fi sincer! 

- Ce alt înţeles are sinceritatea? 

- Dumneata, Casanova, vorbeşti despre secrete. lar eu, ca 
şi natura, am unele secrete. Dezvăluirea acestora nu depinde de 
mine. Nici natura nu îşi ascunde tainele. Ea răspunde celor care 
o întreabă, dar în propriul ei limbaj. lar pentru a înţelege 
răspunsul ei, este nevoie de studii prealabile. 

- Înţeleg. Deci mă consideri un prostănac. 

- Nu, eu te consider un om care studiază, deocamdată, alte 
limbaje. 

Obrazul lui Casanova se lăţi într-un zâmbet prostesc, plin 
de sine. 

- Există, desigur, limbaje pe care eu le cunosc foarte bine. 
Dar nici dumneata nu rămâi mai prejos. Misterul cu care te 
înconjori impresionează femeile la fel de mult ca şi faima mea 
teribilă. Câteodată, în faţa unei uşi de dormitor care refuză să mi 
se deschidă, te invidiam pentru boielile şi cosmeticalele 
dumitale, cu care ştii să readuci aparenţa tinereţii repede 
trecătoare pe faţa unor frumoase care se tem de ofilire... 

- De ce? 


- Pentru că aceasta este cheia care deschide toate uşile. 

- Poate. Eu unul încă n-am deschis cu ea nici o uşă. 

Ochii lui Casanova se măriră într-o expresie de ironică 
uimire. 

- Nu cumva vrei să spui că dragostea nu te interesează? 

- Orice mă interesează, până şi dragostea. 

- Atunci cum să înţeleg declaraţia de adineaori cum că n-ai 
profitat nicicând de ocazie? 

- Poate că am fructificat-o altfel decât ai fi făcut-o 
dumneata... Însă satisfacția mea a fost deplină. 

Zâmbetul lui Casanova se lărgi într-un râs trivial: 

- Dar partenerele, au fost şi ele pe deplin satisfăcute, 
domnule conte? îmi place să cred că da. Ele mi-au acordat şi pe 
mai departe prietenia lor, ba mi-au fost recunoscătoare că 
fuseseră ferite atât de regrete, cât şi de silă. 

- Deci au părăsit patul neatinse? 

- Trupeşte, da. 

- Ha! Va să zică ai făcut cu ele nunţi spirituale? Credeam că 
St.-Germain, ireproşabilul om de lume se teme prea mult de 
ridicol pentru a nu oferi unei femei înfometate nimic în afară de 
ostie. 

- Vezi, dragă Casanova, am ajuns iarăşi la una din tainele 
despre care ţi-aş vorbi în zadar. Dumneata consideri că extazul 
voluptăţii durează doar atâta timp cât lumânarea şirei spinării 
mai are fitil. De altfel, îţi atrag atenţia, e timpul să faci 
economic! Extazul meu nu-mi scade puterile. Cu cât arde mai 
îndelung, cu atât este mai viu, iar cea pe care o fac părtaşă nu 
simte nicicând oboseala epuizării. 

- Oh, povestea voluptăţii fără de sfârşit... o cunosc. Nu cred 
în ea! Am trecut prin toate infernele, prin toate ramificaţiile 
voluptăţii, dar încă n-am întâlnit-o. Am îmbrăţişat nesătule femei 
asiatice cu pielea întunecată, care învățau arta amorului din 
cărţi şi prelungeau ore în şir voluptatea, pe care aici în Occident 
o rezolvăm în câteva clipe. Am îmbrăţişat descendente ale lui 
Sappho, care fac din copulaţie un ritual rău, frumos, lung şi cu 
excitaţii mortale. Am îmbrăţişat doamne italience alături de 
odaia unde bătrânii lor soţi sforăiau liniştiţi iar ele se vădeau 
însetate şi fierbinţi ca nisipul deşertului. Am ademenit fecioare 
spaniole care-şi purtau virginitatea ca pe o cruce încinsă. M-am 
înfruptat din Sărutul neplătit al curtezanelor franceze, a căror 


artă rece, temerară era mai înnebunitoare decât tot ceea ce 
cunoscusem până atunci, însă fiecare m-a condus până la 
oboseala epuizării. Nu există voluptate fără trup, iar voluptatea, 
după ce arde timp mai îndelungat sau mai scurt, se stinge, căci 
puterea trupului este finită. 

- Puterea trupului este şi ea infinită, ca orice altă putere, 
doar că îl părăseşte pe cel care nu ştie să o menţină şi să o 
înnoiască mereu, răspunse St.-Germain. 

- Te referi la vestitul dumitale panaceu, Athoeter? 

- Da, şi la acela. Dar panaceul este doar un simbol al 
spiritului universal. 

- Ai vrea să mi-l arăţi? 

- Cu plăcere. 

Spre mirarea mea, St.-Germain se ridică şi scoase din 
dulapul său o sticluţă bine pecetluită cu ceară, l-o întinse lui 
Casanova care o apucă avid. In sticluţa ţinută în dreptul flăcării 
de lumânare lucea un lichid alburiu, lăptos, care nu umplea 
recipientul în întregime şi clipocea încolo şi încoace, în funcţie 
de gradul în care îl înclina Casanova. 

- Şi acesta conţine puteri neexplorate, condensate, ca şi 
trupul omenesc, spuse încet St.-Germain. Îl poţi vedea, îi simţi 
greutatea... scutură-l, uită-te bine la el. Însă îţi atrag atenţia că 
dacă dumneata sau orice altă persoană ar vrea să se folosească 
de el fără a-i cunoaşte secretul, leacul ar dispărea din faţa lui ca 
un abur. Nu mă crezi? 

- Nu! 

- lată un ac de gămălie. Străpunge ceara! Dacă reuşeşti să 
bei o singură picătură, îţi va reînnoi forţa virilă pentru câţiva ani. 

Casanova apucă nerăbdător acul şi îl adânci în ceară, apoi îl 
scoase şi apropie sticluţa de flacăra lumânării. Cristalul 
strălucea opalescent. Lichidul lăptos dispăru într-o fracțiune de 
secundă. 

- Unde a dispărut? izbucni Casanova. 

- Unde dispare forţa tinereţii? Puterea de fecundare a 
seminţei, irosită în timpul visului? Unde dispare, într-o clipită, 
viaţa din ciotul însângerat al unui cap retezat? 

- Nu ştiu. Dar aş putea să pun întrebări şi eu ca şi 
dumneata, fără să dau vreun răspuns. 

- Răspunsul se află aici, în faţa dumitale. Răspunsul e în 
mâinile dumitale. Insă dumneata nu înţelegi acest limbaj. 


- Mi-o reproşezi pentru a doua oară! Eu însă mă mulţumesc 
cu ceea ce sunt, cu ceea ce înţeleg, pipăi şi văd. N-am nici poftă 
şi nici timp să mă aşez din nou în bănci şcolare. Totuşi, 
reînnoirea forţei virile e ceva care m-a atins. Eu nu cunosc taina, 
iar dumneata, după cum afirmi, o cunoşti. Fă ca o picătură din 
acest Athoeter să pătrundă în organismul meu, prelungind ceea 
ce pentru mine înseamnă deplinătatea, iar eu mă angajez să-ţi 
fiu pe veci servitor credincios. A 

- N-o pot face, prietene: ţi-aş întârzia dezvoltarea. Insă te 
pot vindeca cu mare plăcere de gută. In trei zile, cincisprezece 
pilule vor face să-ţi dispară durerea şi-ţi vor reda supleţea. 

- La dracu' cu pilulele dumitale! Şi astea sunt doar 
scamatorii mincinoase, ca şi elixirul tinereţii. Mi-ai spune ulterior 
că n-au avut efect pentru că mă gândisem la un măgar şchiop 
când le luam. Arată-mi ceva pozitiv! Ceva de apucat cu mâna, 
cum e cupa cu vin sau un trup fierbinte de femeie. Ceva ce mă 
încălzeşte şi mă fortifică la fel ca o mâncare condimentată care- 
mi rămâne pe furculiţă când mă pregătesc s-o gust! izbucni 
Casanova brutal. 

- Cum doreşti, spuse St.-Germain cu voce netedă şi înceată. 
Ai o monedă de argint mai mare? 

- Am. De ce? - întrebă Casanova şi îşi scoase punga. 

Dă-mi-o împrumut pentru scurtă vreme. Îți promit că 
înainte de plecarea dumitale ţi-o voi înapoia cu dobândă. 

Casanova îi întinse contelui o monedă de argint de 
doisprezece sous. 

Uşa se deschise şi intră Yidam cu un mic cuptor de fier 
portabil. Aşeză o placă de metal pe pardoseală, aranjă pe ea 
cuptorul, apoi aduse lemne şi cărbuni, aprinse focul şi începu să 
sufle în el cu nişte foaie. 

- Regia este excelentă! aprobă Casanova. Nici măcar nu 
trebuie să rosteşti replicile, în clipa potrivită apare servitorul 
mut şi execută ordinul dinainte dat! 

- Aici, în prezenţa dumitale i-am ordonai lui Yidam să aducă 
cuptorul şi să pregătească operaţia, spuse St.-Germain cu 
simplitate. 

- În prezenţa mea? Când? N-am auzit! 

- Yidam a auzit. Yidam aude altfel decât dumneata. Yidam a 
învăţat. 

- De ce scoţi mereu în evidenţă că mă consideri prost? 


- N-am scos în evidenţă nimic, constat doar faptele. Un om 
mai poate învăţa ceea ce nu ştie. Cu condiţia să vrea. Dacă este 
interesat şi are suficientă tenacitate, va reuşi. 

- Eu n-am. ŞI nici nu cred că aş avea ceva de învăţat. Nu 
mă atrage vanitatea care te îndeamnă pe dumneata, de a fi 
privit ca un ins suprauman. 

Deci, dumneata nu crezi şi pe dumneata nu te atrage, în 
ordine! Poate ai vrea să controlezi acest creuzet înainte de a fi 
închis? îi întinse lui Casanova un creuzet de fier; acesta Îl 
deschise, controlându-l apoi cu inelul său punct cu punct atât în 
partea de jos cât şi în cea de sus. St.-Germain lăsă să cadă 
argintul în creuzet, îi fixă capacul şi aşeză creuzetul pe cărbunii 
încinşi din cuptorul de fier. 

Yidam întoarse clepsidra de pe masă. Casanova şi St.- 
Germain nu scoaseră nici un cuvânt. Mut, Yidam îşi vedea de 
treabă, iar eu jucam rolul umbrei, la fel ca până atunci. 

Nu se mai auzea decât sâsâitul uniform al foalelor. Totuşi, 
odaia se umpluse de neliniştita, zgomotoasa iritare a lui 
Casanova, care sporea tot mai mult, o dată cu înroşirea lentă a 
creuzetului. Undele dese ale nemulțumirii protestelor sale mute 
şi împotrivirii sale instinctive se învolburau în jurul figurii liniştite 
a lui St.-Germain, care privea în foc, stând cu braţele 
încrucişate. 

În clepsidră căzu şi ultimul firicel de nisip. Yidam dădu din 
cap. Puse foalele la o parte. Cu doi cleşti prevăzuţi cu mânere 
de lemn deşurubă capacul creuzetului. Înăuntru, argintul topit 
strălucea mat.  St.-Germain întinse mâinile : deasupra 
creuzetului, lăsă să cadă în el un ghemotoc mic de ceară, apoi 
Yidam puse la loc capacul, întoarse clepsidra şi începu să aţâţe 
focul cu foalele. Căldura din odaie deveni aproape insuportabilă, 
la fel ca pe vremuri, în atelierul alchimistului Anton 
Bruggendorff. 

Casanova nu se mişcă de lângă cuptor. Era încălzit şi pe 
dinăuntru de mâncarea condimentată, de vinul tare şi de 
pornirile-i neclare. De sub perucă îi curgeau picături de sudoare. 
Haina lui de brocart gros era pătată de transpiraţie la subţiori. 
Obrazul îi era roşu, iar pe frunte îi vibra şarpele unei vene 
groase. 


Timpul expiră. Yidam deschise creuzetul, apoi îl cufundă în 
apa de răcire. Aurul pur, care se răcise în câteva minute fu scos 
de St.-Germain care i-l întinse lui Casanova. 

- Controlează-l mâine la un argintar... şi nu uita să 
cântăreşti greutatea unui argint de doisprezece sous, ca să-l 
poţi compara cu greutatea aurului care trebuie să fie aceeaşi! 

Casanova izbucni cu furie oarbă: 

- Escrocherie! Scamatorie vulgară, de rând! vocea îi era 
răguşită şi plină de ură. Am văzut cum ai strecurat aurul în 
creuzet! 

Faţa lui St.-Germain rămase nemişcată şi calmă: 

- Cred că după aceste cuvinte este inutil să mai rămânem 
aici împreună! 

Se înclină uşor în faţa lui Casanova, Yidam se îndreptă spre 
uşă şi o deschise. Casanova îşi luă mantaua şi aruncă aurul pe 
jos. În timp ce cobora viforos scările, îi auzeam sudalmele 
furioase: 

- Bandă de ipocriţi murdari! Pe mine s-au găsit să mă 
înşele? Şarlatan! Maimuţoi încrezut! Savant de doi bani! Era un 
copil mucos când eu deja... 

Vocea, paşii şi figura lui dispărură în liniştea întunecată a 
serii. Maestrul se opri la fereastră şi o deschise. Aburii denşi, 
calzi, condimentaţi, plini de duşmănie, părăsiră odaia lăsând 
locul aerului răcoros al toamnei. 

Stinsei pe rând lumânările cu excepţia uneia, apoi păşii la 
geam alături de St.-Germain şi îi mulţumi cu umilinţă pentru 
misterul pe care îl prezentase în faţa mea. 


Paris, 1780 


Reîntoarcerea după atâţia ani a fost ciudată: a vedea, a 
simţi, a pipăi înaintarea timpului, semnele tot mai neacoperite 
ale descompunerii, laxitatea dezintegrării incipiente, forţele 
tensionate ale exploziei apropiate - pentru sporirea cărora 
munceau, cu ura cea mai aprinsă, tocmai aceia care dansau pe 
vârful vulcanului, o mare parte a nobilimii. 

Versailles şi Trianon se priveau deja faţă-n faţă ca două 
fortărețe duşmane, iar acest Ludovic al XVI-lea, rege inactiv, 
gata de compromisuri, oscila între cele două cetăţi ca o limbă de 
clopot inertă, scuturată de furtună. 


Populaţia străzii, în ciuda pamfletelor scrise la comandă, şi 
a răspândirii calomniilor, era încă dispusă să se împace cu Marie 
Antoinette, iar burghezia era încă ţinută în mreje de fascinația 
ce radia dinspre tron, în ciuda opiniei publice, profund intoxicată 
şi nemulțumită. Însă Versailles-ul, neglijat, batjocorit şi neluat în 
seamă, era nemilos. 

Sosirăm la Paris la sfârşitul lui octombrie. Contele nu se 
arătă deocamdată la curtea regală. Palatul său era ascuns în 
spatele bisericii Saint Roch, în mijlocul unui parc uriaş. Castelul 
propriu-zis era acoperit de o clădire mai mică, şi privit din afară, 
printre copaci, părea cenuşiu şi neinteresant. 

În interiorul casei se vedea aceeaşi dualitate, care îl 
oglindea fidel pe însuşi St.-Germain. Cel care sosea dinspre 
intrarea principală, traversând o seră cu atmosferă tropicală, cu 
vegetaţie luxuriantă, cu liane necunoscute, cu ciorchini de flori 
ciudate, cu bazine artificiale în care înflorea lotusul, cu havuzuri 
măestrit lucrate, pătrundea apoi în săli interioare mirobolante, 
ale căror bogății: pereţi tapetaţi cu brocart, mobilier cu tapiţerii 
scumpe, perdele, oglinzi venețiene, şeminee de porțelan, 
covoare, candelabre aurite, picturi şi obiecte de artă rarisime, 
orânduite în vitrine depăşeau de departe luxul din Versailles. 
Însă din odăile etajului superior, unde se aflau adevăratele 
încăperi de locuit ale lui St.-Germain, dormitorul, cabinetul de 
lucru, şi laboratorul său, - orice pompă fusese exilată. 
Dormitorul său semăna cu o chilie de mănăstire. Deasupra 
patului simplu de fier, o icoană a lui Christos, pictată de contele 
însuşi, îl întâmpina cu o privire extatică, fascinantă pe cel care 
intra. Culorile acestui tablou vădeau o luminiscenţă întunecată. 
Celălalt ornament din cameră era o statuie a lui Buddha, lucrată 
în ivoriu, înaltă de jumătate de metru, ridicată pe un postament 
de abanos, având încrustată în mijlocul frunţii o piatră prețioasă 
cu lumină verzuie. În faţa statuii, într-o cupă de cristal în formă 
de lotus, ardea o candelă. Din dormitor se deschideau două uşi. 
Una dădea într-o baie bine echipată, cu vestiar, cea din dreapta 
într-o încăpere mică, dreptunghiulară, aproape goală, a cărei 
fereastră era prevăzută cu perdele groase. Pe jos, în loc de 
covor, era o rogojină. Jur-împrejur, pe pereţi, atârnau imaginile, 
artistic lucrate, a 22 de hieroglife mărite. Singurul mobilier al 
camerei îl constituia o masă lungă şi îngustă, pe care, între două 
sfeşnice de argint cu câte şapte braţe, se afla un mare glob al 


boitei cereşti. Aştrii acestei sfere răspândeau aceeaşi lumină ca 
hierogilifele de pe pereţi, sau ca icoana lui lisus. Din această 
încăpere, destinată meditaţiei, se deschideau apoi laboratorul şi 
biblioteca. 

Eu însumi ocupam un apartament asemănător cu cel al 
contelui, tot la etaj, cu excepţia laboratorului şi a bibliotecii, pe 
care St.-Germain le împărțea cu mine. In cămăruţa mea de 
dormit peretele nu era împodobit cu vreo icoană, ci cu un 
Crucifix. 

De când îl cunoscusem pe St.-Germain, orice îndoială sau 
nesiguranţă mă părăsiră, aidoma unui fum uşor. Îl admiram şi 
îmi inspira o încredere nemărginită. 

Ne sculam în zori. După baie, îmbrăcam halatele lungi, 
întunecate, asemănătoare unor anterie preoțești şi, fiecare în 
apartamentul său, ne făceam exerciţiile de meditaţie. In afară 
de animarea hieroglifelor, eu mă ocupam şi de dezvoltarea 
capacităţii de preluare a ideilor. În anumite momente, dinainte 
stabilite, după exerciţiile de bază, St.-Germain, din cealaltă 
aripă a palatului, îmi transmitea mai întâi figuri, apoi litere şi 
mai târziu fraze întregi, pe care trebuia să le notez cu precizie. 
Pentru acest exerciţiu purtam pe frunte o bandă egipteană, din 
mijlocul căreia, între doi ochi, se ridica un cap de şarpe, din aur. 

Apoi ne plimbam în parc, timp de un ceas, după care 
consumam împreună micul dejun compus din terci de ovăz fiert 
în lapte şi fructe. De regulă, petreceam orele dinainte de masă 
în laborator. După-amiaza eu citeam, îmi luam notițe, iar St.- 
Germain lucra la biroul său. In această perioadă îşi scrisese el 
opera principală „La Tres Sainte Trinosophie“, Prea-Sfânta 
Trinozofie. Importanţa acestei lucrări unice este 
incomensurabilă. Ea este jurnalul maturizării superioare a 
spiritului. S-ar putea să nu fie altceva decât descrierea admiterii 
lui St.-Germain însuşi în Frăția Mistică, al cărei Mare Maestru a 
devenit apoi. Scopul cărţii era furnizarea de instrucţiuni 
învăţăceilor care cunoşteau deja terminologia secretă. In 
detaliile sale alegorice, întreaga scriere pornea de la ceremoniile 
împrumutate din epoca clasică, iar limbajul său era simbolic. La 
prima lectură, textul este neinteligibil, dar o disecare profundă 
şi atentă aduce cu sine iluminarea. Nu are nici un detaliu lipsit 
de semnificaţie ascunsă. 


Opera constă din douăsprezece părţi. Fiecare conţine şi 
Figuri lămuritoare. Primele părţi provin din ritualul paleo- 
egiptean, unde încercările la care este supus candidatul se 
referă la cele patru elemente - pământul, apa, focul, aerul. 
Modelul uriaş al acestuia constă din cele douăsprezece case ale 
Zodiacului. Zodiacul este marele ciclu spiritual, iar traiectoria 
solară care străbate simbolurile zodiacale constituie forma 
originară din care preoțimea arhaică extrăgea dovada circuitului 
sacru. Cei vechi considerau primul semn al Zodiacului drept 
început, iar pe ultimul drept sfârşit al oricărei activităţi 
mundane. 

În această carte a Triplei înţelepciuni, St.-Germain foloseşte 
în linii mari simbolurile alchimiei. Desigur, el nu descrie procese 
chimice reale, căci în concepţia lui - ca şi în a fiecăruia dintre 
marii alchimişti - obţinerea aurului material este cea mai 
neînsemnată parte a ştiinţei. Aceste procese pornesc progresul 
superior al spiritului şi conduc până la rangul de Adept. 

În orele de după-amiază prelucram corespondenţa, după 
care puteam ieşi în oraş pentru două-trei ore. Aveam voie să 
cutreier liber străzile Parisului. Dacă aş fi dorit-o, m-aş fi putut 
întoarce la amintirile mele, dar nici curiozitatea, nici dorinţa nu 
mă îndemnau să o fac, totuşi, amintindu-mi cuvintele mamei 
mele, nu încercam nici să le ocolesc. Ei bine - mă hotărâi în 
sfârşit - să trecem şi peste asta, să răsfoim deci vechile 
teoreme, în căutarea eventualelor lacune! 

În primul rând, făcui o vizită în mica prăvălie de lângă Saint 
Honoré. Aspectul exterior al acesteia nu se schimbase deloc. In 
faţa uşii de tablă, de un verde murdar, obiectele de cult, 
prăfuite, aşezate pe nişte rafturi de lemn negeluit se înşirau la 
fel ca pe vremea lui Lepitre. Din încăpere se ridica un aer 
mucegăit şi rece, care îmi readuse în amintire cu o claritate 
neliniştitoare figurile neîngrijite ale lui Lepitre şi Rosaliei. 
Înăuntru se mai vindeau şi acum cărţi. Acestea erau învăluite de 
acelaşi aer cu iz de mucegai. In adâncurile celor şapte trepte ce 
duceau în jos, musteau băltoace de apă stătută. Uşa de lemn 
prin care se intra în prăvălie punea în mişcare un clopoțel 
răguşit, melancolic, care-mi izbi auzul cu sunetul său de 
odinioară. În liniştea întunecoasă a prăvăliei stătea zgribulită o 
fată mică, urâţică şi ponosită. Părul ei incolor, faţa suptă, ochii 
mici, speriaţi, lipsiţi de inteligenţă, se arătară în raza palidă a 


soarelui de amurg, pătrunsă prin unicul geam, pe când ea se 
ridică în întâmpinarea mea. 

- Poftiţi, Monsieur... aprind o lumânare pe loc... Alegeţi vă 
rog... 
O privii îngândurat, apăsat de atingerea grea a amintirilor, 
în timp ce aprindea lumânarea. Crezu că tac din cauza 
indeciziei. 

- Tata nu se mai întoarce astăzi... dar pot să vă dau şi cu tot 
ce doriţi... Monsieur... 

Devenii atent din instinct. Din vocea ei înţelesei că-mi 
oferea o marfa tainică, pe care mulţi o caută astăzi... 

- Orice? - întrebai eu cu un anume accent. 

Fata aprobă din cap şi dispăru în spatele perdelei de cârpă, 
revenind apoi cu o broşură cu coperte galbene. 

- E cel mai nou - spuse ea încet. 

M-am aplecat către lumânare, şi deschisei broşura: 

„Chacun se demande tout bas; 

Le roi peint-il? Ne peint-il pas? 

La triste Reine en desespere...“ 

Era un pamflet scris împotriva reginei. Sfrijitura de fetiţă 
speriată începu să se roage de mine. 

- Nu aici, Monsieur...! în orice clipă poate intra cineva! 

Ca s-o liniştesc, ascunsei grabnic în buzunar marfa 
periculoasă, plătii şi plecai. Mă grăbeam spre casă pe o stradă 
cufundată într-o beznă totală. Din întuneric răsăreau voci, 
râsete, fragmente de înjurături şi tropot de paşi în fugă. Dintre 
vocile de băieţanari se distingea una, plină de ironie şi de 
ostentaţie, recitând pamfletul interzis. Părţile mai piperate erau 
însoţite mereu de râsete. 

Seara, la cină, îi arătai broşura lui St.-Germain şi îi relatai 
împrejurările cumpărării ei, iar apoi faptul că auzisem versurile 
pe stradă, pe întuneric, repetate de vocea impersonală a străzii. 

- Chiar şi această otravă s-a scurs tot din palat către 
canalele Parisului - spuse contele, răsfoind broşura. Nişte 
nebuni! Atacurile şi calomniile care ţintesc tronul fac să se 
clatine singurul nucleu magic care le consfinţeşte şi le menţine 
privilegiile şi situaţia. Şi ei mai şi plătesc poeţii pentru a le 
versifica condamnarea la moarte! 

Cuvintele rău-prevestitoare mă cutremurară, căci de când 
ne aflam la Paris aveam aceeaşi presimţire nerostită. 


- Despre regină se spun lucruri îngrozitoare... 
Dumneavoastră o cunoaşteţi... Este într-adevăr atât de neagră 
pe cât o înfăţişează duşmanii ei?! 

- Nu este mai rea şi nici mai bună decât ceilalţi din jurul ei, 
doar că e mai puţin dispusă să se prefacă. Nu e stricată, ci doar 
nesăbuită. Curioasă, dornică de plăceri şi superficială. Are 
însuşiri plăcute, cum le au copiii candizi, neştiutori, dar acest 
copil se joacă cu materiale explozibile, fără să le cunoască 
efectul. 

- Poate dacă i-aţi fi atras atenţia... 

- Nici n-am încercat să o fac. Dacă nu sunt ţesute din cea 
mai străvezie dantelă rococo, cuvintele o obosesc. Profunzimea 
spiritului ei este astăzi numai cât a unui eleşteu micuţ din 
Trianon. Destinul îşi alege mereu cât se poate de potrivit 
uneltele menite să împlinească legea. Pentru transmutarea 
caracterului Mariei Antoinette este necesar focul unor 
evenimente măreţe, capabile să incendieze, în ea şi în jurul ei, 
orice materie inflamabilă. In curând o vei cunoaşte, 

- Eu? în ce fel? 

- Ea va avea nevoie de mine, spuse contele evaziv. 


Cristalul viu 


Făcui un pelerinaj şi către vechea mea casă. Pe locul ei sta 
gata să se dărâme o mică baracă de lemn. Grădina era năpădită 
de buruieni, iar din gard nu mai rămăseseră decât nişte cioturi 
ce ieşeau din pământ. Ce s-o fi întâmplat cu casa? Timpul n-ar fi 
putut-o distruge în măsura aceasta în câteva decenii. 

La apropierea mea, din colibă ieşi cu greu un bătrân cu 
aspect de cerşetor care începu să mă măsoare cu priviri 
neîncrezătoare din ochii-i inflamaţi. Îi vorbii: 

- Mai demult era aici o casă... Un castel din cărămidă 
roşie... 

- Tot ce se poate, răspunse el. 

- Al cui e terenul acum? 

Neîncrederea se transformă în bănuială duşmănoasă. 

- Nu-i de vânzare! E al municipalităţii! - mormăi el şi-mi 
întoarse spatele, intrând târâş în baraca murdară. 

Incepui să mă interesez pe la casele învecinate, prin 
prăvălii; aflai, în final, de la o bătrână precupeaţă că palatul 


arsese până-n temelii în 1750. Focul izbucnise din interior, din 
camerele închise cu cheia, iar cheile n-au fost găsite la timp. 
Casa pasiunii avusese o soartă potrivită, ca şi locatarii ei, pe 
care îi mistuise tot un foc interior. 

x 

Palatul marchizei Danjou, azilul „mieilor” stătea în mijlocul 
unui parc, bine îngrijit, având un aspect frumos şi întreţinut. 
Palatul fusese înstrăinat încă de pe timpul Corinnei, cea 
risipitoare. După moartea mamei sale, ea devenise unica 
moştenitoare a uriaşei averi Danjou, căci fratele ei mai mic, 
bolnăviciosul Christian nu mai era în viaţă. În numai câţiva ani, 
toţi banii - casele, palatul, caleştile, bijuteriile — s-au volatilizat 
pe mâinile Germainei şi ale lui Martin Allais. În 1780 şi acest 
palat deveni proprietatea familiei Polignac şi era locuit de o rudă 
îndepărtată a acesteia. Cu ajutorul lui St.-Germain mi-ar fi fost 
uşor să găsesc o cale de a vizita superbele saloane vechi, dar nu 
doream s-o fac. Nostalgie nu simţeam decât după figura dragă, 
prietenoasă a doctorului Peloc, de care-mi amintii, atunci când 
revăzui străzile cunoscute şi locul casei mele. 

În ziua de 29 noiembrie, muri Maria Tereza, împărăteasa 
Imperiului Austriac, mama Mariei Antoinette, fără să fi apucat 
naşterea Dauphinului, prin care sperase ca situaţia fiicei sale să 
se schimbe şi să fie asigurată. Marie Antoinette rămase singură. 
Mercy, ambasadorul împărătesei - ochiul şi vocea ei la curtea 
regală franceză - îşi pierdu întreaga prestanţă în lipsa autorităţii 
suveranei sale. 

Tânăra regină, uşuratică, îşi pierdu cumpătul la moartea 
mamei sale care, din depărtare, se îngrijise de ea, trimiţându-i 
din timp în timp misive lungi, neplăcute, pline de reproşuri şi de 
sfaturi, şi care îşi trata fiica aşa cum mamele severe îşi 
muştruluiesc copii. Regina presimţea că îşi pierduse singura 
forţă protectoare, fiinţa la care putea apela fără reţineri, care o 
iubea şi o apăra împotriva lumii întregi şi chiar şi împotriva 
propriei sale firi uşuratice. Alături de soţul ei, şovăitor şi 
indiferent, o cuprindea nesiguranța faţă în faţă cu lumea care o 
urmărea  suspicioasă, cu antipatie şi cu duşmănie, fiind 
înconjurată doar de prieteni egoişti şi neserioşi. Micuța 
Lamballe, unica prietenă, blândă şi fidelă, nu se pricepea decât 
să plângă alături de ea. Contesa Polignac era departe de curte 


din cauza unei boli. Regina era chinuită de tristeţe neconsolată 
şi de presimţiri sinistre. 

Într-una din primele zile ale lui decembrie, revenind din 
plimbare, văzui luminate toate ferestrele saloanelor de la parter. 
Numărul mare al lumânărilor indica prezenţa unor oaspeţi de 
seamă. Ocolind clădirea, intrai în apartamentul meu prin uşa din 
spate. Yidam mă aştepta şi-mi comunică mesajul lui St.- 
Germain: să mă îmbrac în haine de gală, căci avem o musafiră 
distinsă: regina Franţei. 

Păşii în salonul cuprins de curiozitate şi de emoție şi văzui 
alături de St.-Germain două femei tinere, îmbrăcate în mare 
doliu: pe prinţesa Lamballe, graţioasă şi blândă şi pe Marie 
Antoinette, cu ochii înroşiţi de plâns. Işi lepădaseră măştile. 
Regina primi prezentarea mea cu naturaleţe, părând totuşi 
nerăbdătoare, distrată şi îl grăbi pe conte să înceapă 
experienţa. 

St.-Germain îşi conduse musafirele în cabinetul de lucru 
foarte pompos, în care el nu lucra niciodată. Pe biroul său 
strălucea un glob de cristal, reflectând flăcările lumânărilor. La 
porunca mută a lui St.-Germain stinsei lumânările, lăsând numai 
două, pe cele două laturi ale mesei. 

Doamnele luară loc în scaune comode, tapisate. 

St.-Germain se aşeză în faţa globului de cristal, iar eu 
aprinsei cădelniţa, pe care, în câteva clipe, umplu camera cu un 
parfum plăcut, sărbătoresc, adormitor. 

Intimidată, prinţesa Lamballe se apropie cu scaunul de 
regină şi îl privea cu ochii larg deschişi pe conte, care se 
adâncise în contemplarea globului; apoi ochii ei fură captaţi de 
strălucirea cristalului. 

În tăcerea prelungită, moleşitoare, o observai pe furiş pe 
femeia care privea în gol, nemişcată şi tristă: cea mai invidiată 
şi cea mai detestată femeie din Franţa. Trăsăturile regulate şi 
fine ale feţei sale nu puteau întrece frumuseţea copilărească a 
prinţesei Lamballe. Totuşi, figura Mariei Antoinette căpăta mai 
multă importanţă prin neliniştea sa vibrantă, prin vioiciunea sa, 
în timp ce Lamballe, blândă, concesivă şi inofensivă, era lipsită 
de independenţă, ca o iederă ce unduia grațios: o fiinţă care nu 
porneşte şi nu modelează acţiuni. Figura reginei radia 
încăpățânare uşuratică şi neastâmpăr orgolios. Buzele sale 
sensibile şi senzuale trebuie să fi fost poarta multor cuvinte 


nesăbuite, a multor jigniri iremediabile, a multor tăceri de 
neiertat. Dorinţa ei avidă de distracţii mereu noi, mereu altele, 
indiferent de orice alt interes, se vădea din curbura nervoasă şi 
din tremurul nărilor. Ochii ei vii, de culoare deschisă, nu aveau 
profunzime şi nici strălucire lăuntrică; ei priveau numai către 
lume, înspre afară, aşteptând şi răsfrângând lumina 
împrumutată a lucrurilor. Aceşti ochi vădeau acum urme de 
lacrimi. Tristeţea trecătoare treziră pentru o clipă, nişte arome 
uitate şi ascunse încă în viitor, din camera mortuară a forţelor şi 
capacităţilor ce dormitau încremenite, în locul în care trecutul 
îndepărtat şi viitorul reginei stăteau cufundate în tăcere. 

Privirea mea părăsi această hieroglifă dezlegată şi se 
întoarse către globul de cristal. 

Globul se înnoura. Prinse viaţă. În el se învolbura o ceaţă 
alburie, cu pete ce se întunecau din când în când: era tumultul 
tăcut, înghesuit al materiei astrale... 

„În faţa ochilor mei, îndreptaţi acum spre infinit, se 
contură faţa micuţei Lamballe... avea ochii căzuţi în orbile, şi o 
expresie ceroasă, lipsită de viaţă. In jur, aburii păreau să se 
încingă. Căpătară apoi culoarea sângelui şi din acest nor din 
când în când apăreau părţi ale trupului ei gol, ca dintr-o baie 
îngrozitoare, iar carnea acestor membre întinate era în 
descompunere, aproape mortuară. 

Tresării la un strigăt ascuţit. Prinţesa Lamballe strigase cu 
groază, cu sălbăticie înfrigurată. Işi apăsă mâinile pe ochi şi 
scotea hohote de plâns, cuvinte bâlbâite, neînţelese: 

- Christoase, nu ne părăsi!... Să plecăm de aici... Mi-e frică! 
Nu vreau să mai văd... şi nu ne duce pe noi în ispită... Vai... 
imaginea aceasta... 

Regina se lăsă în genunchi în faţa ei, încercând s-o 
liniştească, mângâind-o şi alinând-o. St.-Germain o forţă să 
înghită un calmant picurat în vin, ceea ce o făcu să se mai 
liniştească, dar, cu toate rugăminţile şi insistenţele reginei, 
refuză să-i spună ce anume o speriase într-atât. 

- Nu se referea la majestatea voastră, era vorba numai de 
mine... Dacă îmi porunciţi, mă omor încă în ziua de azi, dar nu 
vă pot vorbi despre cele văzute în globul de cristal... Vă implor, 
nu vă supăraţi... nu-mi cereţi... nu îndrăznesc nici să mă mai 
gândesc... Îngrozitor... nu... nu - tremurul buzelor apăru din nou 


şi din gâtlej plânsul era gata să izbucnească. Reginei se făcu 
milă şi n-o mai întrebă nimic. Se întoarse către St.-Germain. 

- Nici dumneavoastră... nu-mi puteţi spune nimic 
consolator?! - vocea îi vibra de reproş şi de acuzaţia copilăroasă, 
înlăcrimată a unei fetiţe răsfăţate. 

- Viitorul apropiat, Majestate, este un amurg ciudat, iar mai 
încolo se anunţă o noapte adâncă, în care contururile se pierd. 
Dacă vă mulţumiţi cu câţiva ani de crepuscul... 

- Ei bine?! vocea Mariei Antoinette trăda acum tensiune şi 
teamă ascunsă. 

- Peste exact un an se va naşte moştenitorul tronului... 

Din pieptul Mariei Antoinette scăpă un mic suspin; 
posibilitatea atât de dorită îi furişă pe chip un zâmbet matern, 
plin de bucurie. 

- Dauphinul! Doamne, Dumnezeule... Dacă s-ar întâmpla 
aşa! 

- E ceva sigur, Majestate. Această parte a viitorului ne 
aşteaptă gata pregătită, la fel ca un han din drum... să zicem la 
Varennes... nu avem decât să călătorim până acolo în caleaşca 
Timpului... 

Marie Antoinette se încălzi toată: 

- Dumneata nu ştii... nu poţi şti... ce-ar însemna pentru 
mine... câte lucruri s-ar rezolva... 

- Multe se vor rezolva, Majestate, dar cei care ar trebuie 
reduşi la tăcere vor face un tărăboi şi mai mare. Naşterea 
Dauphinului va anula multe proiecte... 

Cu atât mai rău pentru inamici! - mişcarea din umeri pe 
care o făcu atunci o reprezenta din plin pe regină, cea care era 
ea în anii dinaintea tragediei. Ce vor putea face împotriva mea, 
de vreme ce tronul va avea un moştenitor legitim?! 

- Aş adresa Majestății voastre o umilă rugăminte, spuse 
încet St.-Germain, 

- Ce pot face pentru dumneata, Magistre? - întrebă veselă, 
electrizată şi generoasă Marie Antoinette. Ştii bine că fac orice 
pentru prietenii mei! 

Dacă, de astăzi într-un an, moştenitorul tronului se va 
naşte, iar modestele mele cuvinte se vor adeverii, vă rog să vă 
amintiţi de sfatul pe care îl ataşez prezicerii mele. 

Pe obrazul reginei trecu o mică expresie de disconfort. 


- Vorbeşte, dragă conte St.-Germain... din partea dumitale 
primesc chiar şi sfaturi. 

- Şi vă veţi şi conforma, dacă... 

- Dacă moştenitorul se va naşte? Ei bine... atunci... poate. 
Cu condiţia să nu-mi ceri ceva contrar naturii mele, sau ceva 
plictisitor sau degradant. 

- Poate că nu m-am exprimat cu destulă precizie, 
Majestate. Ceea ce vă spun nu e doar un simplu sfat. E mai 
mult! Un avertisment. S-ar putea să vă plictisească, poate chiar 
să vă umilească, şi este cert că el contravine naturii 
dumneavoastră de acum. Vă rog ca, după naşterea Dauphinului, 
să faceţi scurtul drum din Trianon până la Versailles, să 
construiți o punte către nobilime şi către popor... Veţi face un 
gest hotărâtor şi salvator. 

- Oh,... o să reflectez... zise inertă şi plictisită regina, 
lăsându-se pe spătarul fotoliului. Să se împlinească mai întâi 
prezicerea. Apoi, cu o mică grimasă răutăcioasă: Le-ai văzut 
vreodată pe cele trei surori mai mari ale regelui şi pe madame 
Noailles, acest monument funerar străvechi de la Versailles? 
Numai gândindu-mă la ele, mă apucă somnul, sau mă înfurii, 
sau râd în hohote. Prin mine, ele vor să se răzbune pentru vieţile 
lor ratate! Pentru că sunt tânără, pentru că mi-am făurit, cu 
lupte grele, câteva clipe de libertate, ele dacă ar avea puterea 
m-ar trage în ţeapă! Măcar dacă aş înţelege, de ce le supără 
dorinţa mea de a respira, de a mă bucura uneori, ca orice 
femeie simplă din Franţa?! 

- Din păcate, Majestatea voastră nu v-aţi născut ca o simplă 
femeie din Franţa. Majestatea voastră ocupă tronul Franţei într- 
un moment când ţara se află în criză. Este ameninţată de 
pericole interne şi externe. Astăzi tronul trebuie să constituie un 
simbol viu, luptător, spre a câştiga cel mai mare război al istoriei 
sale, pentru fidelitatea poporului său, pentru încrederea şi 
dragostea acestuia. Majestatea voastră are astăzi datoria nu 
doar să-l nască pe Dauphin, ci să creeze şi ideea superioară a 
regalității, pentru ca aceasta să facă faţă şi să se menţină 
printre noile curente primejdioase, pornite încă de pe timpul 
Regelui Soare, şi fortificate de atunci în mod îngrijorător. 
Majestatea voastră are destul curaj de a se împotrivi 
prejudecăţilor vechii lumi, de a porni războiul împotriva 
tradiţiilor Versailles-ului, de a vă asuma ura şi acuzaţiile 


nobilimii... de dragul unei frânturi de libertate, pentru mici 
plăceri nevinovate, pentru o escapadă mascată la Paris, pentru 
nişte toalete, un bal, un menuet; de ce nu vă asumaţi toate 
acestea pentru bunăstarea poporului?! Faceţi alianţă cu poporul, 
încercând să-l cunoaşteţi, să-l înţelegeţi şi să-i alinaţi grijile 
chinuitoare, situaţia de nesuportat! Nimeni nu poate lupta cu doi 
inamici, fără a fi înfrânt. Dacă vrea să câştige, trebuie să se 
alieze cu unul dintre ei. Majestatea voastră nu vrea trecutul. 
Aliaţi-vă deci cu viitorul, sub semnul unei revoluţii fără vărsare 
de sânge, şi al reformelor atât de aşteptate, care se vor realiza, 
cu ajutorul Majestății voastre, sau... şi acest lucru ar fi 
îngrozitor... Împotriva Majestății voastre. 

Regina ascultă tot mai indispusă cuvintele calme, grave ale 
lui St.-Germain. Faţa îi încremeni într-o expresie de refuz. 

- Nu vreau... aş prefera să nu înţeleg ceea ce îmi spui 
acum, conte St.-Germain! spuse ea cu răceală, apăsând 
cuvintele. Dacă te-aş înţelege, ar trebui să cred nu că mă 
avertizezi, ci că mă ameninţi. Regalitatea, slavă Domnului, este 
încă destul de puternică în Franţa pentru a-i pune la locul lor pe 
revoltați. Îi revine regelui să domnească şi să se ocupe de 
problemele poporului. El face, desigur, tot ce poate face. Eu nu 
mă amestec în treburile lui. Nimeni din afară nu poate judeca 
dacă cei puşi în locuri pline de răspundere au scăpat ceva din 
vedere ori au acţionat sub imperiul necesităţii. Dumneata te 
înşeli când crezi că diferendele mele personale, lupta mea 
împotriva unor intrigi, constituie o revoltă. Eu cred în puterea de 
origine divină a regalității. Cred în superioritatea străveche şi de 
neînvins a tronului. Poporul trece prin vremuri mai bune şi prin 
vremuri mai grele. Poporul cârteşte uneori şi cântă cântece sau 
răspândeşte pamflete, dar în ceasurile hotărâtoare din viaţa 
naţiunii el face zid în jurul tronului. Mie nu mi-e teamă de 
popor... de poporul meu... şi nu vreau nici vreo alianţă cu el, 
pentru că îi sunt regină. lar atitudinea duşmănoasă a unei părţi 
din nobilime nu este altceva decât amărăciunea unui amant 
neglijat, care însă ştie că răzbunarea lui ar clătina tronul şi astfel 
şi-ar cauza propria pieire. Nobilimea nu poate deveni o primejdie 
pentru regină. 

Vorbea cu mândrie, cu încăpățânare, îndreptându-şi 
mijlocul de parcă jilţul de sub ea s-ar fi transformat în tron; şi 
orbirea ei, deşi era de plâns, avea şi măreție... Simţindu-se însă 


obosită de efortul cerebral pe care îl făcuse, suspină şi se lăsă 
pe spătar. 

- Te-ai înşelat, St.-Germain şi eu prefer să consider că nici 
n-am atins acest subiect. Sper că vei avea mai mult noroc cu 
prezicerea! 

- Termenul pe care l-am dat Majestății voastre e destul de 
scurt pentru a-mi contrazice eventuala minciună. Un singur an... 

După plecarea lor îi vorbii lui St.-Germain despre imaginea 
îngrozitoare văzută în globul de cristal. El aprobă din cap. 

- Globul se umpluse într-adevăr de o ceaţă sângerie, 
imaginea întunecată a viitorului s-a arătat cu atâta densitate 
cutremurătoare, încât forţa ei străbătuse până-n sufletul de 
copil speriat al prinţesei Lamballe. Acest lucru a răvăşit-o atât 
de mult... Biata prinţesă micuță... Ce sfârşit! 


Trianon 


În momentul prezis de St.-Germain, în 1781, se născu 
Moştenitorul tronului. În timpul festivităților pline de bucurie 
părea că se spulberaseră cu adevărat toate umbrele, 
suspiciunile şi neînțelegerile dintre regină şi popor. Nobilimea 
tăcea. Pamfletele ironice, acuzatoare, au fost înlocuite de 
panegirice care o lăudau pe mama Dauphinului, iar regina era 
întâmpinată peste tot de ovaţii însufleţite. 

Victorioasă şi fericită în maternitatea ei, Marie Antoinette 
nu-l dădu uitării pe St.-Germain. Contesa Polignac aduse 
personal invitaţia, amintind şi umila mea persoană, a cărei 
prezenţă regina o dorea de asemenea în calitate de martor al 
primei prevestiri mistice. 

Invitaţia era pentru Trianon, micul palat rococo, izolat cu 
mândrie şi încăpățânare faţă de întreaga lume. 

- Vor fi prezenţi câţiva prieteni apropiaţi, puţini, doar 
persoane cu adevărat plăcute şi vesele, în mijlocul cărora regina 
vrea să se odihnească după nenumăratele sărbători şi obligaţii 
rigide, protocolare - zise contesa Polignac, prietena adorată a 
Mariei Antoinette, ale cărei sugestii discrete şi prevenitoare ea 
le urma orbeşte în toate privinţele. Însă această femeie, nu 
îndeajuns de inteligentă, prea puţin generoasă, înhămată cu 
totul la căruţa intereselor familiei sale hrăpăreţe, nu avea 
destulă pricepere pentru a o îndruma pe regina uşuratică şi 


sentimentală în singura direcţie potrivită. Poate dacă contesa 
Polignac ar fi recunoscut din timp pericolul pe care îl reprezenta 
micul palat de vis, învăluit de vraja jucăuşă a artelor, vizavi de 
Versailles şi departe de Paris, ar fi- putut modifica măcar soarta 
individuală a Mariei Antoinette din cadrul nemiloaselor 
evenimente ce au urmat. Însă pentru contesa Polignac şi pentru 
familia ei era mai important ca Regina să fie ţinută departe de 
orice altă influenţă, separată de toţi, într-un vid total. Ea ieşea 
doar uneori din cetăţuia ei pentru a smulge din Versailles-ul 
revoltat, şi încă o dată lăsat cu gura căscată, o nouă pradă în 
favoarea Polignac-ilor sau a Trianonului care consuma mereu 
sume uriaşe. 

Contesa Polignac era, poate, o frumuseţe şi mai 
impresionantă decât prinţesa Lamballe. Aspectul ei o înşela pe 
regină şi pe cei care se lăsau induşi în eroare de prefăcătoria-i 
iscusită. Silueta fină, gracilă a contesei Polignac, faţa ei îngustă 
de Madonă, ochii nevinovaţi, rugători peste care coborau 
deodată pleoapele bombate, îngreunate de genele lungi, 
sugerau neajutorarea unei fiinţe care avea nevoie tot timpul de 
tandreţe şi de ocrotire. Vocea ei cristalină, vibrantă, unduitoare 
nu făcea decât să ceară, să pareze şi să linguşească. 

Avea mişcări deosebit de graţioase, dar figura ei gracilă, 
plutitoare, străvezie, ascundea o rezistenţă de necrezut. Privirea 
ei descoperea cu scânteieri rapide posibilităţile Avantajoase ce 
se ofereau, la fel ca şi primejdiile ascunse, iar limba ei se vădea 
ascuţită şi ţintea fără greş, cu precizie mortală, atunci când 
trebuiau lichidaţi nişte rivali sau anulate nişte intenţii, opuse 
intereselor ei. 

x 

Pe covorul moale al sălii de primire, în lumina scânteietoare 
a lumânărilor, reflectate de oglinzi, printre goblenuri superbe în 
culori pastelate, mobile curbate artistic şi porţelanuri ca nişte 
petale de floare, ne întâmpina acum cu lotul altă femeie decât 
cea pe care o cunoscusem în palatul lui St.-Germain. Femeia în 
doliu, doborâtă de tristeţe, tulburată, măcinată de nesiguranţă 
şi crize, dispăruse. De noi se apropia însăşi zeiţa stilului rococo, 
îmbujorată, strălucind de frumuseţe, care ne întindea degetele 
subţiri pentru a răspunde cu generoase mulţumiri pentru 
omagiile noastre. 


Vino, vino, conte St.-Germain... Aş vrea să vestesc lumii 
întregi ştiinţa şi înţelepciunea dumitale miraculoasă! Şi ne luă 
năvalnic cu ea către oaspeţii veseli, plini de curiozitate. 

Mersul ei avea un ritm inimitabil, o plutire jucăuşă, fără a fi 
fost studiat sau conştient. Era înconjurată de o atmosferă 
proaspătă, vibrantă, atmosfera bucuriei şi a victoriei. Nici a doua 
sarcină nu lăsase vreo urmă în silueta ei. Mijlocul se înălța 
subţire şi mândru din crinolina albastră uriaşă şi largă. Pe umerii 
ei pudraţi, dezveliţi, pe gâtul ei grațios, în urechi, pe degete şi 
pe braţe străluceau pietre preţioase, iar în turnuleţul alb al 
perucii se ascundeau briliante care îşi aruncau razele ascuţite 
din alte şi alte bucle. 

Oaspeţii, erau mai mult tineri, bogat îmbrăcaţi şi arătoşi. 
Dintre ei, atrăgea atenţia o singură faţă de femeie vestejită, ca 
de pasăre, fardată până la refuz: faţa vioaie, inteligentă şi plină 
de sarcasm spiritual a contesei D'Adhemar. Am înţeles mai 
târziu de ce era ca acceptată în această societate, selectată 
după nişte criterii atât de stricte. Era distractivă ca un clovn, rea 
de gură, multicoloră şi inepuizabilă: o oglindă strâmbă care 
reflecta neîncetat mulţimea în carnaval. Cât de mult avea de 
muncit pentru a-şi păstra poziţia la Trianon! Ce eforturi 
transpirate pentru a-şi face iertate aspectul şi vârsta, în fumul 
piperat al istorioarelor picante şi poantelor explozive! Ce 
activitate pentru a culege, a citi, a observa şi a produce febril 
hrană proaspătă vampirului amuzamentului şi veseliei pe care îl 
servea de când acesta îi gustase sângele şi o urmărea peste tot. 
se cerea, se poruncea să distreze lumea, iar ea se străduia din 
răsputeri, încleştată, sacrificându-şi fără nici o rezervă timpul, 
nervii şi talentul. 

Toţi  năvăliră la  St.-Germain cerându-i preziceri şi 
cosmeticale,  „elixire”. se puneau întrebări copilăreşti, se 
adresau imbecilităţi nemaiauzite, uneori jignitoare, el însă 
răspundea tuturor cu răbdare şi cu zâmbetul pe buze. Din 
această situaţie jenantă fu salvat în final de regină. Însoţită de 
prinţesa Lamballe şi de contesa Polignac ea îl atrase într-o sală 
mai îndepărtată pentru a-i cere - după cum spunea - sfaturi 
medicale. 

Şi aici, aspectul meu cenuşiu mi-a fost de folos. Fără a 
atrage atenţia, mă retrăsei în penumbra unui salonaş alăturat şi 
urmăream prin uşa larg deschisă figurile ce se mişcau pe scena 


luminată a sălii mari, grupându-se, râzând şi stând de vorbă. 
Contesa D'Adhemar era desigur în centru şi avea informaţii 
palpitante, pline de interes despre contele St.-Germain. Pe 
timpul când curtea se afla la Versailles, pe vremea lui Ludovic al 
XV-lea, în prezenţa contesei D'Adhemar, vârstnica contesă De 
Gergy se întâlnise faţă în faţă cu St.-Germain. Când bătrâna 
doamnă îl văzu pe renumitul Mag, se opri mirată şi între cei doi 
avu loc următoarea convorbire autentică: 

- Cu cincizeci de ani în urmă eram soţia consulului francez 
la Veneţia, spuse contesa De Gergy. Imi amintesc perfect că te- 
am văzut acolo pe dumneata. Erai şi atunci exact la fel ca acum, 
dar păreai totuşi de o vârstă mai matură, şi se pare că, de 
atunci, ai mai întinerit! 

Contele se înclină adânc în faţa ei. 

- Sunt onorat de faptul că mă recunoaşteţi, contesă! 

- Pe atunci dumneata te numeai Marchizul Baletti... 

- Memoria contesei De Gergy este la fel de bună ca acum 
cincizeci de ani! 

- Şi n-am uitat deloc nici faptul că datorez sănătatea mea 
nealterată şi memoria bună leacului miraculos pe care mi l-ai 
recomandat. Mă bucur mult că l-am putut reîntâlni pe unul din 
cei mai stranii oameni din lume, chiar dacă astăzi poartă alt 
nume... 

- Sper că acel Marchiz Baletti nu avea o faimă prea 
proastă?! 

- Dimpotrivă! spuse contesa însufleţită. 

St.-Germain îşi oferi cu amabilitate braţul contesei De 
Gergy şi o conduse în altă parte. In treacăt, adresându-şi 
cuvintele şi contesei D'Adhemar, spuse cu semivoce: 

- Atunci îl accept drept bunicul meu, contesă! 

Această întâmplare ajunse mai târziu la urechile marchizei 
Pompadour care, fără nici un ocoliş, îl ţinti pe St.-Germain cu 
întrebările ei. Despre convorbirea dintre ei, contesa D'Adhemar 
află prin Madame du Hausset, doamna de companie a marchizei 
Pompadour. St.-Germain se afla în grațiile regelui şi ale 
marchizei Pompadour, fiind binevenit în apartamentele lor la 
orice oră a zilei. El se folosea cu mult tact de acest privilegiu şi 
nu se întâmpla niciodată să apară într-un moment nepotrivit. 
Venea exact atunci când era aşteptat, dorit, chemat sau evocat 
în prealabil. La fel s-a întâmplat şi după întâlnirea sa cu contesa 


De Gergy. Marchiza Pompadour şi doamna ei de companie 
discutau despre el cu mult interes şi cu imaginaţia incitată, 
când, deodată, el se şi află în faţa lor, fără să-l fi văzut intrând. 
Pompadour se sperie de el. 

- 0... dar... asta-i vrăjitorie! izbucni ea cu mirare. Cum ai 
apărut aici tocmai în clipa când vorbeam despre dumneata?! 

- Pe o cale perfect naturală, Madame. Dumneavoastră m-aţi 
chemat şi eu am venit. 

- Nu, nu... cu nici nu m-am mişcat de pe locul meu doar 
că... 

- Doar că vă gândeaţi intens la mine şi aţi dorit să-mi puneţi 
nişte întrebări, nu-i aşa? 

- Da! 

- Vă stau la dispoziţie! 

Marchiza Pompadour clătină din cap stupefiată, perplexă. 

- Ce să fac cu dumneata? Când vreau să te surprind, te 
strecori şi nu-mi răspunzi decât la ce vrei dumneata. Trebuie să 
mă resemnez că atunci când vreau să aflu ceva despre 
persoana dumitale, curiozitatea îmi rămâne nesatisfăcută. 
Mărturisesc că, de multe ori, am impresia că-ţi place să joci rolul 
unui om misterios şi laşi lucrurile neclare cu bună intenţie, iar 
alteori mă convingi, mă fascinezi şi eu aş jura că ai într-adevăr 
puteri supranaturale! Un lucru este sigur, nu pot renunţa deloc 
la prietenia şi la sfaturile dumitale! 

- Aţi fost sinceră cu mine, Madame. Voi fi şi eu sincer. 
Întrebaţi-mă! 

- Este adevărat că ai întâlnit-o pe contesa De Gergy cu 
cincizeci de ani în urmă, la Veneţia?! 

- Am întâlnit-o. 

- Bine, dar atunci ar trebui să ai peste o sută de ani! 

- Şi ar fi chiar atât de imposibil?! 

- Doamne... sigur că da! Dumneata nu ai mai mult de 
patruzeci de ani. 

- Nu vă pot contrazice, Madame. Deci contesa De Gergy, pe 
care o respect nemărginit, a vorbit probabil prostii. 

- lar te strecori, dar acum nu-ţi mai dau drumul. Nu am nici 
un motiv să pun la îndoială spusele contesei De Gergy, oricât de 
fantastice ar fi afirmaţiile ei. Mi-a mărturisit chiar şi că 
dumneata i-ai dat un elixir cu efecte surprinzătoare care a făcut 


ca, timp îndelungat, să nu arate mai mult de douăzeci şi patru 
de ani. 

- Este posibil. 

- l-ai dat sau nu i-ai dat? 

- l-am dat. Deşi contesa, binevoitoare, i-a exagerat 
efectele, l-am vindecat proasta digestie cu ajutorul unei esențe 
şi i-am administrat nişte substanţe naturale care lipseau 
organismului său, ceea ce o înviorase. 

- De ce nu-i dai această esenţă şi regelui? 

- Regele nu are nevoie de ea. 

- Nu este aşa! Ştii bine că are zile de oboseală, când 
ameţeşte, îl doare capul... De ce n-ar putea fi mereu vioi şi 
multă vreme tânăr? 

- l-am dat deja câteva sfaturi regelui în legătură cu asta... 

-Şi? 

- Nu le-a respectat. Dumneavoastră sunteţi o fiinţă atât de 
fermecătoare, Madame, şi sunt irezistibile şi tinerele doamne pe 
care le prezentaţi regelui pentru a-l distra... 

- Vrei să spui că regele abuzează de forţele sale? 

- Dumneavoastră ştiţi că abuzează. Şi ştiţi, de asemenea, 
că nici unul din noi nu este în stare să-l oprească din plăcerile 
lui; n-am face decât să ne întoarcă spatele şi să apeleze la 
serviciile altora. 

- Aşa e, spuse Madame Pompadour. Profund atinsă de 
cuvintele lui St.-Germain, deveni absentă şi se vedea că o 
năpădesc gânduri întunecate şi sentimente de nelinişte care o 
preocupau adesea. Cu un tremur ascuns al vocii, timidă, se 
adresă contelui: 

- Dacă aş avea curajul, te-aş întreba acum St.-Germain... 
poate... ai putea să-mi spui... cât timp îl mai pot avea pe rege şi 
dacă l-aş pierde... lucru de care să mă ferească Dumnezeu... 
dacă l-aş pierde totuşi, ce soartă m-ar aştepta?!... Dar nu... nu- 
mi răspunde... N-am curajul să mă ocup de întrebarea asta, care 
mă chinuie tot mai adesea... - ea îl privi pe St.-Germain 
nesigură, rugătoare, aşteptând şi totuşi vrând parcă să se 
refugieze din faţa răspunsului şi a viitorului însuşi. Contele îi 
răspunse cu o privire blândă. Madame du Hausset crede că 
privirea lui St.-Germain exprima mila. 

- Nu vă temeţi, Madame... Nu vă voi speria. Steaua 
dumneavoastră străluceşte încă fără pată. Insă stelele, ca şi 


oamenii, mor şi apoi renasc. Cel mai superb copil încă din clipa 
naşterii sale, nu este decât un condamnat la moarte iar cel care 
moare aici se naşte undeva în altă parte. Ne culcăm seara, 
pentru a ne trezi în împărăţia visului. Se încheie o etapă a vieţii 
noastre şi se naşte o alta, mai importantă, mai folositoare decât 
cea precedentă... Schimbarea este o lege, dar o altă lege spune 
că viaţa nu poate fi anulată de nici o schimbare... 

În compania lui St.-Germain şi a celor două prietene ale 
sale, regina reveni în sală. Avea zâmbetul pe faţă, iar în voce îi 
răsunau încă râsul. Contesa D'Adhemar, arzând de curiozitate, 
făcu o încercare: 

- Contele nostru, cel miraculos, a vestit majestăţii voastre 
atâtea lucruri bune pentru viitor! Marie Antoinette se aşeză cu o 
mişcare graţioasă printre oaspeţii săi: 

- S-ar putea... spuse ea misterioasă. 

- E secret? continuă contesa D'Adhemar. 

- Nu... Încă doi copii! râse regina. Doi, şi în curând... şi 
soseşte vremea echilibrului lăuntric şi a seriozităţii... 

Oglindind râsul reginei, societatea izbucni într-o rumoare 
veselă. 

- Pot crede prevestirea despre cei doi copii! observă 
contesa D'Adhemar cu subinţeles. 

- De ce râdeţi?! spuse regina cu o grimasă ştrengărească. 
Eu nu pot deveni matură niciodată? 

- V-am ruga, Majestate, să nu deveniți! răspunse contesa 
Polignac. Conte St.-Germain! N-aţi putea oferi un elixir care s-o 
păstreze pe regină mereu aşa cum e acum?... Un copil irezistibil, 
fericit şi genial?! 

St.-Germain clătină din cap zâmbind. 

- Nu, contesă, din păcate, nu! Dumnezeu a hotărât ca copiii 
să crească. Eu nu pot face nimic împotriva voinţei sale. 

- O, ce păcat! spuse contesa Polignac. Cei maturi sunt atât 
de plicticoşi! 

- Cunoaşteţi cumva povestea despre insula copiilor? întrebă 
St.-Germain. 

Cei prezenţi n-o cunoşteau şi doreau s-o asculte. 

- Cu multe mii de ani în urmă, priveau către cer din Marca 
Mediterană două insule de culoarea smaraldului, ca o pereche 
de ochi luminoşi. Aceste două insule erau vârfurile unor munţi 


uriaşi. Cândva, munţii fuseseră cele mai înalte culmi ale 
imperiului cufundat în mare în timpul diluviului. 

Dintre toţi cei care fugiseră de cataclismul îngrozitor, numai 
câţiva au reuşit să ajungă pe culmile, care deveniseră insulele 
fericite de mai târziu. Aceştia au rămas în viaţă. Când furtunile 
se mai liniştiră, când apele se retraseră, iar cerul înfuriat, 
plumburiu se îmblânzi din nou într-o culoare albastră pastelată, 
refugiații îşi întemeiară noua lor viaţă pe una dintre insule. Pe 
baza amintirilor aduse din cultura lor dezvoltată, cu mult efort şi 
multe eşecuri, îşi construiră case durabile, lucrară pământul 
vitreg şi îl făcură fertil, îmblânziră animalele sălbatice, făcură 
însemnări despre fenomenele naturii, despre mersul stelelor, 
despre obiceiurile oamenilor şi ale animalelor, despre bolile lor, 
şi creară din nou legile convieţuirii paşnice, pe baza revelaţiilor 
străvechi, pentru ca cei viitori să se poată folosi de ştiinţa, de 
amintirile şi de experienţa lor. 

Însă copiii lor, în timp ce părinţii munciseră din greu, au 
rămas fără supraveghere, şi, cutreierând nestingheriţi printre 
stânci, se obişnuiseră cu libertatea sălbatică, lipsită de 
răspunderi. Ei prădau cuiburile de păsări pe vârfurile celor mai 
înalţi copaci şi beau ouăle crude. Ucideau mici sălbăticiuni cu 
ajutorul unor pietre ascuţite şi îşi împărțeau prada. Deveniră 
voinici şi muşchiuloşi, pielea li se bronză, mâinile li se înăspriră 
şi forţa fizică îi făcu lăudăroşi şi dornici de întreceri. Ca nişte 
animale tinere, găseau plăcere în luptă şi credeau că dacă şi-au 
culcat la pământ adversarul, erau biruitori peste toţi şi peste 
toate. Erau neînfricaţi şi nerăbdători. Când adulţii, după marea 
lor activitate, se odihniră şi considerară că a venit timpul ca 
urmaşii lor să-şi ocupe locurile din comunitate, îi chemară pe 
copii ca să le transmită legile convieţuirii. Dar neliniştea şi 
tristeţea înţelepţilor şi blânzilor bătrâni deveni foarte adâncă 
atunci când această şleahtă sălbăticită apăru în faţa lor. Ei fură 
nevoiţi să înţeleagă că, în timp ce supuseseră solul stâncos şi 
reticent, în timp ce ridicaseră cămine şi refăcuseră din fărâme 
sfintele ştiinţe ale trecutului, copiii lor sălbăticiţi, deveniră 
voinici, dar rămaseră cu capetele goale şi lipsite de conţinut, iar 
pornirile le erau aidoma buruienilor rezistente şi duşmănoase pe 
un sol necultivat. În zadar se străduiră adulţii să transforme 
întunericul în lumină în creierele sălbăticite şi să dirijeze 
instinctele neîmblânzite către albia stăpânirii de sine şi a 


înţelegerii. Mintea abrutizată, care se îngrozea mânioasă în faţa 
oricărui efort, sprijinindu-se pe orgoliul orb şi prostesc al forţei, 
se răsculă împotriva bătrânilor. Tinerii părăsiră în grupuri insula 
cultivată pentru a-şi întemeia pe tărâmul vecin, virgin, imperiul 
lor copilăresc, propriu, liber, lipsit de rigoarea legii. 

Incepură prin a-şi construi adăposturi nostime din crengi şi 
frunze şi împodobiră acoperişurile improvizate cu flori colorate. 
Ciudatele colibe verzi străluceau vesele în soarele viu. Existau 
colibe mai mari, mai frumoase şi mai bine construite, făcute de 
copiii fizic mai slabi, dar mai isteţi şi mai inteligenţi. Cei 
puternici, care se remarcau în lupte, în urcatul pe copaci, la 
vânătoare şi la pescuit, creară nişte adăposturi urâte, diforme şi 
inestetice căci mâinile şi capetele lor erau incapabile şi lipsite de 
inventivitate pentru acest soi de munci. Aceştia apoi îi siliră cu 
lovituri pe cei mai slabi să iasă din colibele lor mai bune şi să le 
cedeze în favoarea lor. Văzând teama umilită a celor terorizaţi, 
ei se îmbătară de propria lor putere şi de biruinţa lor. Îi puseră 
pe cei mai slabi să execute muncile mai grele în jurul casei, iar 
ei se îndeletniceau numai cu vânătoarea, cu pescuitul, cu 
aruncarea la ţintă a pietrelor şi cu dansul în jurul focurilor; dar îi 
excludeau pe cei slabi din cea mai mare parte a prăzii 
aruncându-le doar rămăşiţele. 

Cei slabi deveniră tot mai uscăţivi, mai îngânduraţi, mai 
flămânzi şi mai disperaţi din cauza muncii grele şi a hranei 
insuficiente. Creierele lor se luminară prin suferinţă şi opresiune. 
In schimb, cei puternici se îngrăşară peste măsură eu mâncarea 
prea abundentă şi deveniră mai leneşi. Obţinerea prăzii le ocupa 
numai o mică parte din timp. Îşi petreceau zilele mâncând, 
dormind, biciuind sclavii şi dând porunci, însă chiar şi între 
despoţii graşi şi puternici apărură tot mai multe neînţelegeri şi 
încăierări sângeroase. Sclavii erau zilnic martorii bătăilor şi 
duşmăniilor dintre ei, auzeau acuzaţiile înjositoare pe care şi le 
aruncau reciproc din cauza câtorva îmbucături mai bune, a 
vreunei pietricele mai decorative sau a ouălor de pasăre. Le 
urmăreau luptele dezlănţuite, demenţiale, când se muşcau şi se 
loveau ca nişte fiare, vedeau trupurile grase, moi ale celor 
învinşi, culcate şi zbătându-se pe jos, urlând de durere şi de 
mânie neputincioasă... şi sclavii începură să judece. Oare aceşti 
puternici sunt chiar atât de puternici şi de invulnerabili? 
Numărul lor scădea mereu, pentru că se tot nimiceau între ei. 


Trupurile li se moleşiseră în grăsime, prin bunăstarea pe care și- 
au creat-o, pe nedrept. Mişcările le deveniră încete, picioarele 
erau acum mai sensibile, oboseau mai repede, şi se 
dezobişnuiră de mers, petrecându-şi zilele în somn. În ape 
colcăiau peştii, fructele creşteau în ciorchini, iar de pe insula 
vecină vântul adusese boabe de grâne. Mâncarea şi băutura se 
ofereau singure în clima caldă şi umedă. Cei puternici erau 
acum prea leneşi să-şi întindă măcar mâinile după pradă. Îi 
sileau pe sclavi să facă şi aceasta în locul lor, obligându-i să 
aducă neatinse darurile gratuite ale naturii la picioarele 
stăpânilor care se lăfăiau la umbră, pentru ca aceştia să se 
îmbuibe, iar lor să nu le rămână decât resturi sărăcăcioase. De 
ce? Pentru că cei graşi aveau bice? Pentru că ei se înţeleseseră 
ca totul să se petreacă astfel? De fapt ei nu mai erau superiori 
nici măcar ca putere şi iscusinţă fizică, pentru că sclavii 
deveniseră mai agili şi mai rezistenți. Sclavii învăţară să se urce 
în copaci, să pescuiască şi să vâneze, să taie lemne, să aprindă 
focul prin frecare, să poarte poveri, să coasă, să facă pâine, să 
gătească mâncăruri, să prepare pieile de animale, să rabde 
oboseala şi durerea... şi sclavii erau mai mulţi... 

La început nu gândeau astfel decât unii şi închideau în sine 
aceste idei care le inspirau chiar lor uimire şi teamă, dar care 
erau idei măreţe. Unii încercară să schimbe legea prăzilor. 
Aceştia se săturau mai întâi ei înşişi cu hrana dobândită prin 
munca şi iscusinţa lor şi aduceau stăpânilor numai restul. 
Revoltaţii fură executaţi de cei graşi, în faţa ochilor întunecaţi şi 
îndărătnici ai sclavilor, ca exemplu pentru ca alţii să nu 
îndrăznească a comite astfel de nelegiuiri. Ei fură ucişi, încet, în 
chinuri felurite, căci în această unică privinţă inventivitatea 
graşilor era nesecată. Pe unii îi jupuiră şi puseră sare pe carnea 
lor vie. Pe alţii îi ciopârţiră încet, bucată cu bucată, având grijă 
să taie mai întâi părţile care nu aduc moartea imediat. Altora le 
zdrobiră oasele cu nişte pietre mari. Unii fură biciuiţi până la 
moarte, alţii aruncaţi până la gât în apă printre lipitori 
flămânde... dar cine ar avea cuvinte pentru a înşira toate 
variantele cu care graşii făceau din sărbătorile mari ale justiţiei 
lor adevărate evenimente artistice inegalabile. Aproape că nici 
nu mai era de mirare că, după fiecare astfel de sărbătorire, 
numărul delincvenţilor creştea. Grupuri organizate apărură în 
locul revoltaţilor individuali, şi aceştia nu se mulţumeau să 


acţioneze doar ei, ci îi corupeau şi pe alţii. Instrumentele de 
tortură şi de execuţie, aflate în piaţa principală a insulei, 
răspândind mirosul sângelui putred, îşi făceau datoria acum 
aproape în fiecare, zi. 

Aerul era înăbuşit de căldură şi de tensiunea dinaintea unei 
ploi torențiale. Cei graşi se pregăteau de o nouă sărbătorire. Din 
peşteri ei scoaseră o mulţime de fugari prinşi. Urmau să fie 
capturați şi cei care mai erau ascunşi pe undeva; cui îi păsa de 
mişcările subterane ale unor şobolani, de semnele prosteşti 
pictate pe pereţii peşterilor, şi de florile roşii cu care colibele au 
fost împodobite în acea dimineaţă? 

Era zăpuşeală. În trupurile supraalimentate căldura 
aprindea dorinţe neliniştite, impetuoase şi o iritare delirantă. 
Graşii aşteptau sărbătoarea cu nesaţ, pentru a-şi dizolva apoi 
iarăşi în odihnă şi lenevie propriile tensiuni prin vaietele sclavilor 
chinuiţi. 

Sclavii aşteptau şi ei sărbătoarea. Erau mai mulţi. Ştiau de- 
acum acest lucru. O ştiau cu toţii. Vorbiseră despre aceasta, 
faptul devenise cuvânt. Devenise verb magic grav, cu rezonanţă 
întunecată, cu incandescenţă de neînvins. Ei rostiră şi alte 
cuvinte. Vorbiră despre slăbiciunea celor îmbuibaţi. Despre 
prada la care are dreptul în măsură egală şi cel care muncise 
pentru ca. Repetară acuzaţiile şi învinuirile pe care cei graşi, în 
furia lor, şi le aruncau reciproc, şi îşi comunicară în şoaptă, ca 
pe un secret zguduitor şi incitant, faptul că şi trupul celor graşi 
este la fel de vulnerabil, că sângele lor curge la fel de roşu din 
răni ca şi din trupul celui mai mizer dintre sclavi. 

Adulții, care îşi trăiau liniştita lor viaţă meditativă pe insula 
vecină, văzură cu ochii lor văzători tot ceea ce se întâmpla în 
imperiul copiilor şi se întristară profund. Ei ar fi dorit să-i salveze 
unul de altul şi de sine înşişi pe copiii orbiţi. Ţinură sfat şi 
hotărâră să trimită soli atât la cei graşi cât şi la cei uscăţivi, 
înainte de izbucnirea Marii Furtuni, pentru a le atrage atenţia 
celor graşi să nu întindă coarda mai mult, şi pentru a-i reţine pe 
cei slabi de la ultimul pas. 

Încercările celor doi soli rămaseră însă fără efect. Flacăra 
pornirilor nu mai putea fi stinsă. Grupul care îşi însuşise puterea 
şi dominaţia nu ceda nimic din felul de viaţă, din obiceiurile de 
până atunci, şi îşi ascundea capul în nisip, ca struţul, în faţa 
fenomenelor amenințătoare. lar sclavii flămânzi, disperaţi, 


ameninţaţi cu moartea erau pe de-a-ntregul dominați de ura 
nestăpânită, mortală împotriva stăpânilor. Sclavii erau acum ca 
piatra deja aruncată, ca pumnul ridicat pentru lovitură, ca 
pumnalul gata de a se înfige, plini de elanul viforos şi sălbatic al 
voinţei încleştate. 

Solii se întoarseră grabnic pe insula adulţilor, înainte de 
izbucnirea Marii Furtuni, şi raportară consiliului despre eşecul 
intervenţiei lor. Membrii consiliului se întristară şi fură copleșiți 
de milă. Numai conducătorul lor, cel mai înţelept şi mai bătrân 
dintre adulţi, rămase senin şi perfect calm. 

- De ce vă întristează faptul că legea este la fel de 
puternică în ţara copiilor ca peste tot în natură? îi domoli el pe 
cei necăjiţi. Forţele îşi caută mereu echilibrul. Nu poţi purta o 
povară decât dacă o repartizezi cu ştiinţă, altfel, prin forţa 
reacției, îl va zdrobi pe acela care o aruncase de pe propriul 
umăr pe umărul altuia. Cum să poată învăţa imberbii această 
lege? Din câteva cuvinte? Cuvintele încă nu sunt pline de viaţă; 
în ochii lor, cuvintele nu sunt decât umbre ale realităţii. Ei 
trebuie să trăiască aievea realitatea pentru ca învăţătura să 
devină vie şi să le transforme caracterele. Doar în aparenţă 
drumul solilor noştri a rămas fără rezultat. Avertismentul pe 
care l-am transmis se va afla în moarte aparentă în tot timpul 
împlinirii evenimentelor şi al erupției pornirilor, dar el va deveni 
viu după desfăşurarea lor, ca o consecinţă elocventă. Carnea 
ucisă, sângele scurs nu sunt identice cu viaţa. O ştiţi şi voi. 

Membrii sfatului se liniştiră în pacea înţelegerii. Ei se 
reîntoarseră la meditaţiile lor despre Ştiinţa Divină şi aşteptară 
vremea de după potolirea furtunii... 

În salonul din Trianon câteva lumânări se stinseră sfârâind. 
St.-Germain tăcu şi, după el, nimeni nu rupse tăcerea. Auditoriul 
stătea mut, subjugat de sentimente necunoscute. Pasărea 
veseliei uşoare îşi luase zborul. Regina privea în gol, palidă, cu 
buzele strânse. Ochii îndreptaţi mereu spre exterior ai contesei 
Polignac se întoarseră acum spre adâncul sinelui, unde se 
învolburau apele tulburi ale unor previziuni funeste. Prinţesa 
Lamballe se chirci în sine, impreunându-şi mâinile în poală, de 
parcă s-ar fi rugat. Obrazul isteţ, de pasăre, al contesei 
D'Adhemar părea acum foarte bătrân şi foarte obosit. 

Doi lachei intrară fără zgomot şi înfipseră lumânări noi în 
locul celor stinse. Prezenţa lor sparse pentru o clipă vraja. 


- Şi ce s-a întâmplat pe cealaltă insulă? întrebă răguşită 
contesa D'Adhemar. 

- In imperiul copiilor? - St.-Germain se întoarse către ea. O, 
exact ceea ce era de aşteptat. Sărbătorirea a devenit un măcel 
îngrozitor. Sclavii îşi atacară stăpânii şi-i uciseră pe toţi. Când 
aceştia zăceau morţi, ei se întoarseră împotriva slugilor care 
rămăseseră fidele celor graşi, apoi urmară cei neutri şi, în final, 
cei care nu se arătaseră destul de zeloşi. Insula deveni un 
abator. Nimeni nu putea fi sigur dacă nu-i vine şi lui rândul în 
seria de omoruri. Contele vorbea încet, cu voce incoloră, iar 
ascultătorii îl urmăreau vrăjiţi. Nimeni nu se mai gândea la 
procurarea hranei. Toţi sărbătoreau libertatea care, în realitate, 
se transformase într-o teroare cumplită. Se flămânzea mai mult 
decât înainte, sub stăpânii graşi. lzbucniră molime, iar apoi sosi 
ploaia tropicală care le dărâmă colibele construite anapoda, 
stricând acoperişul deasupra capetelor lor. Toate acestea îi 
treziră din voluptatea întunecată a uciderii. Tremurând de frig, 
bolnavi, zdrobiţi, ei îşi recunoscură situaţia şi starea de părăsire 
în care se aflau... 

- Şi atunci îşi aduseră aminte de adulţi, spuse uitând de 
sine contesa D'Adhemar. 

- Incă nu, Madame. Multă vreme încă nu. Era vorba numai 
de o liniştire ca după beţie, dar nu de o calmare adevărată... 
Urmară încă multe războieli. Legea echilibrului nu era încă 
înţeleasă. Se găseau mereu grupuri sau indivizi care aruncau 
povara asupra altor copii, iar povara, recăzând îi zdrobea pe ei 
înşişi... 

- Ne-ai spus o poveste îngrozitoare! izbucni, mânioasă, 
regina. Dacă aş fi prevăzut conţinutul ei, nu ţi-aş fi dat voie s-o 
spui. Cum de mi-ai făcut una ca asta! Eram atât de bucuroasă 
de această seară... eram atât de veselă şi de liniştită! - vocea se 
frânse de supărare. 

- Bine, dar a fost doar o poveste! răspunse St.-Germain. 
Majestatea voastră a descoperit vreun înţeles grav în ea? 

- Am descoperit ceea ce dumneata ai ascuns în ea! îl 
înfruntă regina cu răceală. Am înţeles foarte bine şi nu pot 
spune decât că n-a fost decât o poveste. O poveste brutală, 
prostească. 

Se ridică şi-i întoarse spatele lui St.-Germain. 

Societatea mai rămase împreună doar puţină vreme. 


Regina nu-i mai adresă nici un cuvânt lui St.-Germain şi, 
curând, se retrase, invocând oboseala. 


Două scrisori 


Peste două zile, St.-Germain primi o scrisoare de la contesa 
D'Adhemar, scrisoare pe care o păstrez împreună cu copia 
răspunsului contelui. În afară de mine, rândurile scrise de conte 
au fost păstrate pentru posteritate şi de contesa D'Adhemar. 
Această femeie spirituală, bună observatoare fusese un cronicar 
inteligent şi talentat al epocii sale. lată scrisoarea: „Dragă conte 
St.-Germain! Din scara ciudată, terminată din păcate cu căderea 
dumitale în dizgrație, la care am fost şi eu prezentă la Trianon 
nu-mi mai pot stăpâni neliniştea. Sunt o femeie bătrână. Am 
văzut multe şi am trăit multe evenimente şi vă pot spune că am 
străbătut viața cu ochii deschişi. Observarea plină de curiozitate 
a oamenilor, cercetarea legăturilor dintre evenimente şi a 
culiselor acestora pentru mine n-au însemnat numai căutarea 
unui succes uşor în societatea mondenă - deşi recunosc că n-am 
fost străină nici de această tendinţă - ci constituie o pasiune 
lăuntrică, secretă. Pe lângă toate slăbiciunile mele, sinceritatea 
fată de propria mea conştiinţă rămâne adevărata povară şi 
adevărata binecuvântare a caracterului meu; dar cu aceeaşi 
sinceritate contemplu şi lumea şi evenimentele la care sunt 
martoră, chiar dacă trec adevărata mea părere sub tăcere, din 
interes, în comoditate sau din laşitate. Iti spun toate acestea în 
introducere, pentru ca să înţelegi ce anume m-a îndemnat să 
scriu această scrisoare. 

Am fost captivată de conținutul grav şi adevărat al poveştii 
narate de dumneata. Ea m-a trezit la realitate, căci a dat glas 
unor probleme şi primejdii extreme a căror fermentare de multă 
vreme o observ şi eu cu îngrijorare. O iubesc sincer pe regină şi 
mi-e drag şi cercul ei de prieteni, drăguți şi lipsiţi se răspundere. 
Tinerețea lor mă electrizează şi mă încântă. Frumusețea lor şi 
cultura lor mă umplu de nostalgie, pentru că sunt vulnerabilă, 
vanitoasă şi avidă de plăceri chiar şi acum, după ce deasupra 
capului meu au trecut atâţia ani - totuşi imi este clară eroarea 
fatală sub semnul căreia trăieşte acest mic imperiu fericit 
artificial, văzânadu-i superficialitatea, scăpările şi neangajarea în 
problemele ce se ivesc în prezent. Nu mă înşel nici în privinţa 


greşelilor înrădăcinate ale cercului vrăjitoresc din Versailles-ul 
retrograd şi egocentric şi nici a lipsei de dinamism a bietului 
rege al Franţei într-un moment în care ar fi necesare cele mai 
hotărâte acţiuni, o forță mai mare ca oricând şi s-ar cere 
introducerea unor schimbări temerare. In ceea ce mă priveşte, 
eu ador această lume veche, grațioasă, depravată, strălucitoare, 
stupidă, elegantă şi putredă. Sunt o parte a ei. M-am născut în 
ea, mi-am petrecut tinerețea printre capcanele şi plăcerile ei şi 
mulțumesc astăzi destinului că mi-a permis să şi îmbătrânesc o 
dată cu ea: nu voi fi nevoită să-i văd decăderea finală. Totuşi, 
îmi este milă de cei tineri. Mi se strânge inima când mă gândesc 
la viitorul acestor copilaşi care îşi continuă jocurile de parcă ar 
trăi în zorile unei epoci fericite, cu toate că, deasupra lor, se 
învolburează culorile sumbre ale unui amurg sângeros. Mă simt 
neajutorată şi îi jelesc la fel ca bătrânii consiliului de pe insula 
adulților. Mă tot gândesc ce anume aş putea face? Ar fi cumplit 
dacă atâta fineţe, atâta grație cizelată, farmec şi perfecţiune 
dulce, artistică ar deveni victima unor represalii brutale în urma 
unui păcat ai cărui autori zac de mult în cavouri. Păcatul Mariei 
Antoinette nu este unul activ; el constă doar într-un şir de 
omisiuni. Chiar şi regele este un om inofensiv şi bine intenţionat; 
totuşi mi-e foarte clar ce pericol comportă faptul că, în cea mai 
mare criză a istoriei Franţei, cârma se află în nişte mâini atât de 
lipsite de energie! Sunt disperată şi dezorientată. Poate că 
dumneata ai putea să-mi spui ce să fac şi ce datorie îmi revine 
mie care presimt apropierea catastrofei. Te rog să mă ajuţi! 

Cu respect şi sinceră prietenie, contesa D'Adhemar“ 

Răspunsul contelui  St.-Germain, aflat şi printre 
documentele rămase după contesa D'Adhemar, suna astfel: 

„Mult stimată Doamnă! Grijile dumneavoastră sunt şi grijile 
mele. Alegoria mea străvezie urmărise într-adevăr nu să 
ascundă ci să scoată la iveală primejdia care amenință perechea 
regală, întreaga nobilime şi odată cu ei aşa-numita „lume 
veche”. Intr-adevăr, sorocul se apropie cu paşi repezi, iar 
necugetata Franță, lovită de un nenoroc pe care îl poate evita, 
va ajunge într-o stare similară cu cea pe care Dante a descris-o 
în capitolul despre infern. Vom vedea căderea vertiginoasă a 
sceptrului regal, a cădelniţei şi a cântarului, vom vedea căderea 
turnurilor şi blazoanelor şi chiar a drapelului alb. Eu nu presimt 
numai viitorul ei îl şi văd, contesă! Şi aceste vedenii cumplite 


mă urmăresc. În toate curg râuri de sânge; din toate părţile urlă 
răgetele poporului, răsună strigătele de groază şi curajul se 
evaporă. Cuvintele Consiliului pronunță Moarte - şi, 
Dumnezeule, ce poți răspunde unor judecători criminali?! Dacă 
ați şti ce spectacol înspăimântător e să vezi lama ucigaşă 
căzând!... Dar îl ascultă astăzi cineva pe purtătorul 
avertismentului?! 

Precum vedeți, eu nu m-am abținut, chiar ştiind că regina 
se va supăra pe mine, şi că astfel poarta Trianonului mi se va 
închide. Aş fi suportat chiar mai mult de atât. Şi să nu credeti că 
făceam prima încercare. Ochii sunt orbi, iar urechile surde, 
doamnă, căci vremurile trebuie să se împlinească. Noi nu putem 
face nimic. Liniştiţi-vă. Dumneavoastră nu veți fi atinsă de 
furtună. Veţi scăpa. Nu vă pot aduce decât această consolare. 

Al dumneavoastră, 
St.-Germain “ 

După acest schimb de scrisori, contesa D'Adhemar îl mai 
invită la o întâlnire personală pe St.-Germain. Această ultimă şi 
foarte însemnată întrunire a avut loc la Biserica Recollets, în 
timpul slujbei de la ora opt. La cererea mea, contele îmi relată 
întregul ei decurs. _ 

Contesa era foarte agitată şi distrusă. Il rugă pe St. 
Germain să mai vorbească o dată cu regina. Cu ajutorul 
prinţesei Lamballe, care era şi ea îngrijorată de viitor, ar fi putut 
aranja ca regina să-l primească. St.-Germain refuză, spunând că 
de-acum orice avertisment ar fi tardiv, 

- De ce? întrebă speriată contesa D'Adhemar. Dumneata ai 
aflat cumva de vreun complot care... 

- Nu, Madame, Regina a scăpat momentul când ar fi putut 
să-şi schimbe propria soartă. Acest moment sosise şi se 
înflăcărase după naşterea Dauphinului, aducând cu sine 
credinţă, entuziasm şi încredere ce o căutau cu jind. Dar regina 
a întors spatele poporului şi s-a întors la Trianon. Acest ultim foc 
de artificii s-a aprins zadarnic şi zadarnic va urma, după 
naşterea ultimului copil, maturizarea caracterului reginei... Ea 
nu va mai fi crezută! Cel care seamănă vânt, culege furtună. 
Forţele au pornit şi o vor judeca. 

- Ce sentinţă se dă? 

- Moartea. 


Silueta frântă a contesei îşi pierdu echilibrul. St.-Germain o 
sprijini. 

- îngrozitor, şopti ea. Aş vrea să neg, să contrazic, să 
ironizez spusele dumitale, dar nu pot. Văd ceea ce spui. Văd 
totul... Aceste cuvinte spun adevărul... Dar ce vor de la regină, 
ce acuzaţii se aduc? 

- Acuzaţii, doamnă?... Toate nimicurile jucăuşe, toate micile 
plăceri nevinovate se vor întoarce împotriva ei, umflându-se sub 
forma unor monştri respingători. Pamfletele se vor transforma în 
argumente, calomniile în sentinţe de necontestat... Şi ce vor de 
la ea? Vor dispariţia totală a Bourbonilor. Ei vor fi izgoniți de pe 
toate tronurile pe care le ocupau şi nu va trece nici o sută de ani 
până când, membrii acestei familii se vor reîntoarce în patria lor 
ca nişte cetăţeni oarecare. Franţa va fi condusă, pe rând, de 
guvernele mixte ale regalității, republicii, şi împăratului, 
cutremurând-o şi ciopârţind-o. În locul tiranilor proveniţi din 
clasele de sus, puterea va ajunge pe mâinile unor arivişti şi 
nechemaţi. 

Contesa D'Adhemar îşi ascunse faţa în mâinile ei bătrâne şi 
se rugă îndelung alături de St.-Germain. Când se îndreptă, pe 
obrazul ridat şiroiau lacrimi. 

- Dac-ai şti cât de mult iubesc viaţa... totuşi gândul că voi 
muri înainte de izbucnirea revoluţiei mă umple de pace, şopti 
ca. 

St.-Germain vru să protesteze, dar contesa, cu un singur 
gest, îl făcu să tacă. 

- Am înţeles aluzia din ultimul rând al scrisorii dumitale. 
Dumneata cât mai rămâi la Paris? 

- Poate încă un an. 

- Înţeleg. „Solii se întoarseră grăbiţi pe insula adulţilor 
înainte de izbucnirea Marii Furtuni...” 

St.-Germain rămase tăcut. 


Umbra Contelui Cagliostro 


Din spusele lui St.-Germain aflai deci că exilul la Paris urma 
să mai dureze un an întreg. Nu doream să mă despart de St.- 
Germain. Dimpotrivă, îi eram recunoscător pentru fiecare clipă 
petrecută alături de el. Am învăţat enorm de mult de la el şi am 
trăit experienţe importante prin el... dar Parisul, acest oraş 


neliniştit, acum străin pentru mine, mă respingea. Avea o 
atmosferă bolnavă, o stare generală de răutate şi iritare 
nefericită, la fel ca a unui om atins de o boală gravă, mocnită. 

Cu toate că St.-Germain rămase departe şi de Versailles, ca 
şi de Trianon, totuşi era căutat de mulţi din cercurile nobilimii. 
Printre vizitatorii săi se găseau artişti, savanţi, oameni simpli şi 
chiar personalităţi controversate, bizare, îmi rămâne pentru 
totdeauna în memorie întâlnirea cu Giuseppe Balsamo în casa 
lui St.-Germain. Acest şarlatan temerar, viclean, totuşi foarte 
redus ca inteligenţă, nu s-a ruşinat să-l viziteze în intimitatea sa 
pe St.-Germain, adevăratul Mag, confrate de ordin al lui 
Cagliostro şi prieten al acestuia. Balsamo era lipsit de credinţă, 
aşa cum sunt toţi escrocii, şi spera să găsească în persoana 
contelui un colegi mai puţin iscusit, dar mai norocos. 

St.-Germain îl primi, ba mai mult, îl rugă să vină împreună 
cu soţia lui care îi era medium. 

Astfel l-am revăzut pe Martin Allais, în noua sa deghizare 
corporală. Acest pişicher alunecos era acum mai cizelat, mai 
depravat şi mai periculos ca oricând. Experienţa sa întunecată, 
trăirile trecutului, chiar în lipsa imaginilor memorate, se 
transformaseră în el într-o forţă sugestivă şerpească gata să 
atace orice slăbiciune omenească ce-i ieşea în cale. Constituţia 
sa fizică şi trăsăturile feţei aminteau în mod surprinzător vechea 
lui fiinţă, însă se ascuţiseră, se rafinaseră într-un fel. Deasupra 
ochilor negri, cu strălucire uleioasă şi cu o expresie dură, se 
arcuia hăţişul sprâncenelor stufoase. Avea şi acum bube pline şi 
roşii-albăstrii, dar cu o linie mult mai fermă. Degetele îi deveniră 
mai lungi şi mai înguste. Vocea mai moale, mai nuanţată, iar 
vorba şi mai curgătoare, mai colorată şi mai ameţitoare. De data 
aceasta şi-a construit un corp înalt, în dorinţa avidă de a 
impresiona şi totuşi, rotunjimile senzuale ale lui Martin Allais îi 
înconjurau şi acum membrele. În jurul său se vădea o aură 
terifiantă, din care ieşeau în a fără ghearele unor tendinţe 
agresive şi de respingere. Spre stupefacţia mea, în figura soţiei 
sale care îi era medium, o simţii pe Jeanne Girard, sub ficţiunea 
unei frumuseți şi tinereţi superficiale. Acum se numea Lorenza 
Feliciani. Aspectul ei era o oglindire grosolană, prost copiată a 
Corinnei cea de odinioară, strălucitoare şi irezistibilă. Cât de 
mult o pătrunsese pe această fiinţă hrăpăreaţă şi cu minte 
tulbure dorinţa de a deveni asemănătoare Corinnei, frumuseţii 


răpitoare a acesteia! Cât de mult trebuie s-o fi invidiat, s-o fi 
admirat şi cu ce voinţă înfocată trebuie să-şi fi gravat în suflet 
această idee care a putut să treacă în noua ei viaţă peste hăul 
ameţitor al morţii şi al construirii unui trup nou. In bună parte 
păţise ceea ce păţeşte o burghezoaică mică şi bondoacă atunci 
când îmbracă un model de rochie care i-a plăcut pe manechinul 
înalt, nobil, şi diafan ca o zână. Îşi însuşise cu sila noua 
înfăţişare, care pe ea arăta cu totul altfel. Din ochii-i negri, 
strălucitori, cu tăietura migdalată nu privea concupiscenţa 
înfometată, imperioasă, puterea seducătoare subjugantă a 
întunecatului Eros, ci o viclenie timidă. Avea fruntea teşită, părul 
îi era bogat şi strălucitor, dar cu firul dur şi rigid. Gura-i roşie era 
cam mare şi grosolană, nasul cârn, stupid, iar corpul lăsa să se 
ghicească, în locul liniilor lascive, alungite ale Corinnei, nişte 
îngroşări butucănoase. Era, fără îndoială, o femeie frumoasă, 
dar de spiţă joasă, apetisantă pentru poftele perverse, senzuale, 
dar gusturile mai rafinate nu puteau fi atrase de personalitatea-i 
vulgară care răzbătea din toate vorbele, privirile şi mişcările ei. 
Alături de Balsamo, rolul ei era mai mult de victimă, 
transformată într-un instrument orb - nu e greu de ghicit cu ce 
metode. Acest om care învinsese şi înlănţuise cândva chiar şi 
puterea demonică a Corinnei avea în mână acum în persoana 
femeii isterice, posedate, o ceară moale, un sistem nervos 
încărcat de amintiri instinctuale îngrozitoare. Cei ce o 
posedaseră fugiră de pe lângă ea în momentul când hăţurile au 
căzut pe mâna unei puteri mai concentrate. Balsamo o supunea 
sugestiei pe Lorenza; el avea această capacitate fără să-i fi 
înţeles esenţa. O folosea şi abuza de ea oriunde avea 
posibilitatea. Nefericita fu biruită, în locul demonilor astrali 
şovăitori, mânaţi de curenţii pornirilor, de un alt demon, întrupat 
într-o singură persoană, care o subjuga total. Din Balsamo iradia 
multă forţă şi voinţă neînfrânată. El practica magia neagră fără 
să creadă în ea. 

Ciudat era că acum, cu toate că Lorenza-jeanne se născuse 
în Italia, iar Balsamo în Sicilia, în apropiere de Palermo, ambii au 
fost purtaţi de destin pe scena vechii lor vieţi. Erau atraşi 
inconştient, instinctiv către acest loc, de parcă ar fi avut ceva de 
terminat aici. Dădeau desigur altă denumire grabei lor avide, 
fiind plini de planuri temerare, suspecte, foarte conştiente, dar 
acestea ar fi putut fi realizate şi pe un teren mai virgin, precum 


o şi încercaseră în mai multe locuri, revenind în final mereu în 
centrul lor magic, Parisul. 

St.-Germain îşi primi oaspeţii în biroul său de la parter. 
Aplombul şi siguranţa comportării lor era într-adevăr de admirat. 
După modul cum şi-au făcut apariţia puteai simţi că ei au intrat 
astfel pe multe şi felurite uşi, pregătiţi pentru orice surpriză şi 
decişi pentru orice. Abilitatea adaptării era atât de dezvoltată în 
Balsamo şi, prin el, şi în Lorenza ca şi în fiarele sălbatice mereu 
gata să vâneze sau să fugă. Se contopeau pe loc cu ambianta în 
care intrau; îşi însuşeau tonul ei, culorile ei, deveneau gălăgioşi 
sau discreţi după cum era nevoie. S-au adaptat imediat şi la noi 
- la luxul sălilor, la bibelourile mici de porțelan, delicate ca nişte 
petale de flori de pe etajera din colţ, la rafturile de bibliotecă ce 
acopereau pereţii, la covoarele orientale moi, la candelabrele 
grele, din aur masiv, la picturile valoroase, la perdelele lungi şi 
grele de brocart de la geamuri - numai la contele St.-Germain nu 
se puteau adapta, căci fiinţa adevărată a acestuia le rămânea 
necunoscută, invizibilă şi de nepătruns. 

Tonul conversaţiei era estompat şi fin. Mişcările calculate 
lejere şi delăsătoare. Balsamo începu convorbirea copleşindu-l 
cu un potop de linguşiri pe St.-Germain care îl observa zâmbind. 
Zâmbetul contelui o înconjură şi pe Lorenza care, după ce-şi 
flutură uşor basmaua de dantelă neagră, dădu glas admiraţiei 
sale faţă de frumuseţea inelului cu safir al contelui. St.-Germain 
îşi scoase imediat inelul şi-l întinse Lorenzei ca să-l poată privi 
mai de aproape. 

- „Mă ruşinez, Madame! Monsieur Balsamo produce 
desigur pietre mai frumoase pentru a sublinia frumuseţea soţiei 
sale, decât această lucrare a modestei mele priceperi! 

Pentru o clipă, faţa Lorenzei exprimă o uimire prostească. 

- Păi, nu-i veritabilă? 

- De ce n-ar fi? Un bijutier mi-a oferit o adevărată avere 
după ce a examinat-o. Madame se preface şi acum că n-a 
înţeles despre ce vorbesc. Dar suntem între noi! Cine ar putea 
face diferenţa între aurul transmutat şi cel natural? Nimeni, 
pentru că este absolut identic cu acesta. Nu-i aşa, maestre 
Balsamo? 

Cel întrebat îşi îngustă ochii, ca unul care parează o lovitură 
neaşteptată. Adresă Lorenzei răspunsul: 


- Aici nu trebuie să te prefaci, Lorenza! Domnul conte 

cunoaşte secretul. Apoi vocea şi privirea se întoarseră către St.- 
Germain. - De altfel, soţia mea colaborează cu mine nu atât la 
modul conştient cât mai mult la cel extatic. 
- O, înțeleg. Aceasta e o capacitate foarte interesantă... 
Dacă Madame nu m-ar refuza, aş ruga-o să păstreze inelul care 
i-a atras pentru o clipă atenția... În amintirea acestei vizite rare 
şi de excepție! 

Lorenza, avidă şi nehotărâtă, privi către Balsamo. 

- Nu-l poţi jigni pe domnul conte refuzându-l, spuse 
Balsamo un pic mai grăbit decât s-ar fi cuvenit. 

- Mă simt onorat. 

Cu emoție şi bucurie, Lorenza îşi puse pe deget inelul; 
cadoul valoros o bulversase într-atât că nu-şi putea ascunde 
bucuria. Balsamo observă atenţia mea aţintită asupra Lorenzei 
şi puse imediat stăpânire pe privirea pierdută, nesigură a 
nefericitei femei. Fu o străfulgerare teribilă, care n-a durat nici 
măcar o secundă, dar Lorenza îngheţă pe loc, ochii se stinseră 
şi, speriată, apărându-se, îşi acoperi cu mâna dreaptă mâna 
stângă pe care strălucea inelul. 

O vreme politeţurile reciproce continuară în acest fel. 
Balsamo se orienta cu prudenţă şi lansa mici provocări abile, 
exersate. De data aceasta însă capcanele sale fine nu ţinteau 
nişte corpuri materiale dense şi nesigure ci se aflau în faţa cuiva 
care vedea cu un ochi în plus şi al cărui corp îl servea în toate cu 
abilitate şi obedienţă pe acest spirit văzător. La orice întrebare, 
St.-Germain dădea răspunsuri evazive, criptice, afişând o 
aparentă precizie, dar totdeauna cu mai multe înţelesuri. 
Balsamo putea să creadă, pentru o clipă, că stă de vorbă cu un 
cavaler încrezut, lipsit de orice bănuială, a cărui vanitate blajină 
se oferea ca o mină de aur; în clipa următoare însă se părea că 
citeşte ironic ascunsă şi superioritate nimicitoare din ochii care-l 
priveau. Printre întorsăturile ameţitoare ale conversaţiei lor, el 
avu străfulgerări când instinctul fin de răufăcător, adulmecând 
primejdia, îl îndemna să se retragă, însă firea-i hapsână şi 
curiozitatea hazardată erau mai mari şi el continuă jocul. 

St.-Germain îl rugă să facă câteva demonstraţii cu Lorenza. 
Balsamo ar fi preferat să se eschiveze, totuşi nu voia să-l refuze 
direct. 


- Vă stau la dispoziţie cu bucurie, conte St.-Germain, dar 
acest lucru nu depinde numai de mine. Lorenza nu se află 
întotdeauna în starea potrivită şi mi se pare că astăzi este cam 
tulburată... se întoarse către soţia lui pentru a auzi din gura ei 
propria lui voinţă; însă Lorenza era adâncită în admiraţia 
inelului. Ea nu se trezi nici sub pumnalul ascuţit al privirii lui 
Balsamo. Se îndepărtase tainic şi profund de cei prezenţi şi la 
vocea poruncitoare care o chema pe nume nu răspunse cu 
tresărirea ascultătoare a copilului terorizat ci încet, visător, cu o 
privire pierdută în infinit. 

- Poftim... spuse ea încet. 

- Ziceam că astăzi nu eşti în starea potrivită pentru 
experienţă, noaptea te-a durut rău capul! în vocea lui Balsamo 
vibra nerăbdare şi ameninţare. 

- Te înşeli, Giuseppe, răspunse vocea înceată, mecanică. 
Acum mă simt foarte bine. Îşi ridică din nou mâna, o privi, inelul 
străluci în lumină şi ea vorbi, uitând de orice, cu o voce 
visătoare, tărăgănată. Ce interesant, inelul acesta cu piatră 
verde e atârnat de un fir lung... Uită-te, Giuseppe... Cum de mi l- 
a dăruit domnul conte, de vreme ce nu poate fi dezlegat de 
fiinţa lui... Vezi, e una cu el. 

- Cred că starea doamnei este tocmai potrivită pentru 
experienţă, Monsieur Balsamo... Am putea începe... spuse St.- 
Germain încet. 

Balsamo se ridică ezitând. Mişcarea şovăitoare cu care îşi 
îndreptă jiletca îi trăda indecizia şi îngândurarea. 

- Dacă ai nevoie de ajutor, Cornelius îţi stă la dispoziţie... 
zise contele şi se lăsă pe spătarul jilţului cu un aer de aşteptare 
concentrată. 

- N-am nevoie de nimic, spuse Balsamo tăios şi păşi în faţa 
soţiei sale. 

- Lorenza! spuse el încet şi poruncitor. Uită-te la mine!... 
Lorenza! 

Femeia nu-şi ridica fruntea. Privea vrăjită piatra verde, 
strălucitoare a inelului care în raza lumânării, părea vie ca ochiul 
unui şarpe. Faţa se schimbă brusc, oglindind mai întâi mirare, 
apoi teamă care se transformă treptat în groază. 

„Talia se îndreptă, îşi strânse braţele pe lângă corp, 
presându-le tot mai mult, îşi ridică bărbia sus, ca pentru a se 
apăra, iar pe gâtul ei întins se iviră venele. 


- Giuseppe... - şopti ea cu un efort uriaş. Ajută-mă... Şarpele 
verde mă sugrumă... S-a încolăcit pe mine... Porunceşte-i să se 
întoarcă în inel... Acum... - respira greu, sacadat. 

Balsamo se aplecă spre Lorenza, scoase cu greu inelul din 
degetul ei chircit, îl aruncă brutal în poala lui St.-Germain şi 
strigă: 

- la-ţi inelul! Şi trezeşte-o... acum pe loc! spuse răguşit de 
mânie. 

St.-Germain nu se clinti. 

- O voi trezi... curând... maestre Balsamo. Mărturisesc că ți- 
am furat pentru scurt timp acest instrument excelent. Biata 
Lorenza Feliciani este într-adevăr un medium foarte bun... 

- Ce vrei de la ea?! întrebă Balsamo. Obrazul se schimonosi 
de furie. 

- Linişteşte-te, prietene! Îi fac mult mai puţin rău decât 
dumneata cu experienţele dumitale. După un timp se va trezi şi 
va fi mai proaspătă şi mai frumuşică decât a fost vreodată. Aş 
vrea să auzi din gura ei câteva lucruri de care trebuie să ţii cont. 

Lorenza stătea pe scaun palidă, rigidă, nemişcată. De pe 
obraz nu-i dispăruse expresia de groază. St.-Germain se ridică şi 
păşi înaintea ei. Balsamo făcu involuntar un pas înapoi. 

- Mă auziţi, Madame? întrebă St.-Germain cu blândeţe. 

- Da, răsună răspunsul mecanic. Cine sunt eu? 

- Prietenul şi confratele de Ordin al contelui Cagliostro... În 
frăţia... frăţia... secretă. 

Obrazul lui Balsamo păli brusc. 

- Şi cine este Giuseppe Balsamo? 

Lorenza tăcu. Îşi strânse convulsiv gura şi ochii. ÎI privi pe 
Balsamo. Acesta se aplecase către Lorenza. Corpul îi era 
tensionat, venele de pe frunte se umflară, iar gura îi forma 
cuvinte mute de negare, şi de poruncă. 

Vocea lui St.-Germain răsună din nou, dar ce fel de voce 
era aceasta! Fină, înceată, dar tăioasă ca un diamant. 

- Madame, trebuie să răspundeţi. Nu vă este teamă de 
nimic, nu vă amintiţi nimic, doar ceea ce vreau eu. Acum nu 
aveţi legături. Sunteţi liberă. Sunteţi perfect liberă şi liniştită! 

Trăsăturile Lorenzei se înseninară. 

- Conte, dumneata te porţi incalificabil! Nu mai pot tolera! 

Balsamo se apropie de soţia lui, se aplecă spre ea şi încercă 
s-o ridice în braţe. Dar corpul femeii, de parcă ar fi fost 


îngreunat cu tone de pietre, nu se clinti. Din gâtul lui Balsamo 
izbucni un geamăt, capul se împurpură. Cu furie oarbă se opinti 
din nou şi apucând cele două braţe strânse pe lângă corpul 
rigid, începu să le scuture, până când St.-Germain îl apostrofa: 

- Dacă nu încetezi cu încercările acestea zadarnice, vei 
vătăma trupul mediumului. la loc şi stai liniştit. Crede-mă că în 
acest moment nu poţi face altceva! 

Balsamo se ridică gâfâind, cu fruntea transpirată. Pe 
obrazul lui, roşeaţa sângelui acumulat se transformă într-o 
paloare mortală. Se clătină şi fu nevoit să se aşeze. 

St.-Germain se întoarse din nou către Lorenza: 

- Ei bine, Madame, aţi auzit ce vă întrebam. Cine este 
Giuseppe Balsamo? 

- Este umbra contelui Cagliostro. Îl urmează mereu la 
distanţă de un pas. Când contele se întoarce, el dispare. Au 
acelaşi nume şi acelaşi semn zodiacal: semnul Gemenilor. Sunt 
născuţi în aceeaşi lună, corpul li se aseamănă, sângele le este 
înrudit, dar sufletul lor diferă ca adevărul şi minciuna. Umbra se 
târăşte pe jos fără zgomot, umbra se culcă la pământ şi 
dansează pe pereţi... nu are greutate şi nici existenţă veritabilă, 
căci este o himeră, un sclav al luminii. Giuseppe Balsamo este 
un escroc dar se înşeală singur. Nu ştie că numele furat este ca 
o cămaşă a lui Nessus. Nu ştie că numele furat nu e doar un 
scut strălucitor ci şi destinul pe care îl conţine. Destinul umbrei 
este întunericul. Balsamo trăieşte, se bucură şi acaparează în 
locul lui Cagliostro, care s-a retras. Acţiunile trecute s-au 
dizolvat în el şi dulăii kharmei trec fugind pe sub el. Dar pe jos 
stă culcată umbra întunecată, prizoniera numelui Cagliostro- 
Balsamo. Unul sus, în lumină, intangibil, celălalt jos, ţintă a 
consecinţelor. Balsamo-Cagliostro. Nefericite Balsamo! 

- Mulţumesc, Madame! St.-Germain se plecă asupra ei şi-şi 
odihni palma pentru o clipă pe fruntea Lorenzei, apoi se retrase 
şi luă loc. Lorenza îşi deschise ochii. Privi în jur mirată, ca după 
somn, apoi ochii ei se opriră pe chipul ciudat, tulburat al lui 
Balsamo. 

- M-ai adormit, Giuseppe?... Nu mi-am dat seama... 

Balsamo nu răspunse. Se străduia să-şi domine confuzia 
lăuntrică. Voința şi cinismul său insolit îi şterseră de pe faţă 
expresia de ură cauzată de felul cum l-a încolţit St.-Germain şi îi 
conferiră, din nou, pe cea a unei superiorităţi ironice. 


- Puteai să-mi comunici şi pe altă cale, dragă St.-Germain, 
că eşti la curent cu această mică... afacere a mea. Nu uita că 
sunt şi eu profesionist. Nu mă las uşor impresionat de cineva 
care lucrează în branşa mea. Recurg şi eu adesea la mijloace 
care impresionează dar le şi dispreţuiesc, renunțând la ele cu 
plăcere acolo unde nu sunt necesare. Ştiu că urmăm aceeaşi 
filozofie. Pictorul este plătit pentru tablouri, muzicianul pentru 
muzică, scriitorul pentru minciuni... de ce să nu aibă un tarif şi 
arta escrocului care, adesea, oferă oamenilor mai multe iluzii şi 
mai multă fericire decât toate celelalte arte la un loc?! Oamenii 
vor să fie înşelaţi, căci sunt prea laşi şi prea proşti pentru a privi 
în faţă adevărul; noi ştim că binele şi răul, păcatul şi virtutea, 
Dumnezeu şi diavolul, nu sunt decât invențiile mincinoase ale 
unui grup de escroci străluciți, spre folosul lor propriu şi spre 
mângâierea  proştilor; minciuni care după iniţiere sunt 
demascate celor curajoşi şi puternici. Ce rost ar avea să ne 
grozăvim unul în faţa celuilalt?! Sau poate aştepţi ca eu să cred 
că atâtea valori îngrămădite aici au fost fabricate în creuzetul 
alchimistului?! Am şi cu un creuzet cu două funduri şi o lingură 
iscusită de amestecat topitura. Amândoi transmutăm în aur 
prostia, dragă conte... şi poţi să cobori liniştit de pe Olimp, aici 
lângă mine, ca să mă lămureşti ce urmăreai prin comedia pe 
care ai improvizat-o adineaori?! 

St.-Germain, bine dispus, se lăsă pe spătarul jilţului său. 

- Filozofia dumitale este demnă de tot interesul, Balsamo... 
şi de ce s-o neg... e distractivă chiar! 

Balsamo nu-şi putu masca zâmbetul triumfător. Mulţumit, 
cu fălcile adâncite în guşă, îi făcu cu ochiul lui St.-Germain, 
hlizindu-se. 

- Ai auzit?! Acum ne putem înţelege! Eu respect terenul 
dumitale de vânătoare, iar dumneata pe al meu. Avem loc cu 
toţii... lar ceea ce priveşte numele lui Cagliostro, dintr-un motiv 
pe care nu-l dezvălui nici în faţa dumitale nici al altora, se parc 
că am mai mult drept asupra lui decât ai crede... De altfel 
acesta este un nume comod, încercat, jucat de multe ori. Il 
iubesc. Mi se potriveşte. Crede-mă, am muncit mult mai mult în 
interesul lui şi l-am meritat mai din plin decât originalul legal. 
Am investit în el multă forţă şi multă muncă. Este un capital 
serios pentru mine... De ce vrei să nu-l mai folosesc?!... 


- Nu vreau aşa ceva, Balsamo. ŞI nici originalul nu este prea 
preocupat în acest sens. Eu te sfătuiesc doar să nu mai foloseşti 
numele lui Cagliostro. Scapă de el cât nu e prea târziu! în 
propriul dumitale interes.. 

- Să nu ne jucăm de-a ghicitorii! Dumneata eşti obişnuit cu 
jocul acesta şi te înţeleg,... dar eu vreau să vorbim deschis! De 
ce mă sfătuieşti aşa dacă nici pe dumneata nici pe Cagliostro nu 
vă deranjează?! 

- Vreau să-ţi atrag atenţia asupra pericolului la care te 
expui. Cel care trăieşte în locul lui Cagliostro în lume va fi 
eventual nevoit să şi moară în locul lui Cagliostro. 

Balsamo se lăsă pe spate şi emise un hohot de râs larg şi 
zgomotos. 

- Credeam, conte St.-Germain, că eşti un cunoscător mai 
bun al firii omeneşti, spuse, abia liniştindu-se după râs. De mult 
am ieşit din scutece. A trăi e oarecum un lucru periculos. Când 
mi-am ales calea ştiam ce fac, dar mai ştiam că numai 
prostănacii trebuie să piară în mod necesar în situaţiile mai 
grave. Nu există casă închisă şi cu uşile zidite care să nu aibă 
undeva o breşă, dacă omul cunoaşte cuvântul magic care o 
deschide. lar eu îl cunosc. Am ieşit până şi din iad cu 
abracadabra mea. Şi nu mă interesează deloc dacă voi fi 
îngropat ca Balsamo sau Cagliostro, după ce voi muri la o vârstă 
- sper - foarte înaintată, de epuizare finală... Ţin foarte mult la 
cea mai adâncă senectute... 

- Nu pot să trec sub tăcere, spuse St.-Germain netulburat şi 
cu blândeţe, că numele lui Cagliostro face imposibilă tocmai 
senectutea. La Roma, numele lui Cagliostro înseamnă moarte în 
chinuri, în închisoarea Inchiziției. 

- La dracu', ce vrei cu precizările astea sinistre?! izbucni 
furios Balsamo. Nu cumva crezi că mă sperii şi mă îndepărtezi 
de un lucru pe care l-am hotărât?! Spune clar că doreşti să nu 
mai folosesc numele lui Cagliostro! Căci atunci îţi voi răspunde, 
tot clar, că nu-ţi satisfac această dorinţă nicicând şi cu nici un 
preţ! 

- Ţi-am spus, Balsamo, că nu doresc aşa ceva. Nu te rog, nu 
te ameninţ, nu te oblig, repetă cu răbdare St.-Germain. Nu fac 
decât să-ţi dau un sfat pe care îl poţi accepta sau refuza în 
deplină libertate. Mai precis, te lămuresc despre pericolul la care 
te expui când foloseşti numele lui Cagliostro. Dacă te menţii pe 


poziţie, o faci pe răspunderea dumitale. Nu pe răspunderea 
mea, nici pe cea a contelui Cagliostro, în locul căruia va trebui 
să mori în condiţii îngrozitoare. La un moment dat, foarte 
apropiat, îţi va fi imposibil să scapi de acest nume. Nimeni nu va 
avea posibilitatea să dovedească faptul că Balsamo şi Cagliostro 
sunt două persoane diferite! Cei doi se vor contopi total în 
primejdie, în suferinţă şi moarte. Atunci eu voi fi departe şi va fi 
departe şi Cagliostro. Prin moartea lui Balsamo, Cagliostro îşi va 
pierde pentru totdeauna acest nume. 

- Nebunie curată! îl întrerupse Balsamo, dar St.-Germain î! 
făcu să tacă. 

- Aşteaptă, n-am terminat! Am să-ţi traduc cuvintele spuse 
în transă de Madame Lorenza: Numele lui Cagliostro stă în calea 
unor forţe care pe el nu-l mai pot atinge, căci s-a ridicat 
deasupra lor cu un plan întreg. Dumneata însă, dacă te închizi în 
carcera numelui lui Cagliostro, nu vei scăpa de aceste forţe 
distrugătoare! 

- Nu ştiu ce urmăreşti cu toate acestea, St.-Germain, dar 
ştiu care e rezultatul la care ai ajuns... Nicicând acest nume nu 
mi s-a părut mai de dorit, mai incitant, mai interesant, cu toate 
că mi l-am dorit, l-am urât şi m-am zbătut pentru el ani întregi. 
Insă acum a devenit pentru mine absolut indispensabil! Acum 
ţin la el ca la propria mea viaţă! 

- Chiar cu preţul morţii în chinuri? 

- Nu cred în palavrele de acest soi! 

- Răspunde, te rog! 

- Nu mai fi atât de solemn, mă faci să râd! 

- Râzi, Balsamo, dar răspunde! 

- Bine... chiar şi cu preţul morţii în chinuri! Cu condiţia să fiu 
destul de prost ca să mă las prins! 

Auzirăm atunci un scheunat ciudat, îngrozit. Privirăm toţi 
trei către Lorenza de care uitaserăm cu toţii în timpul 
palpitantului duel verbal. Ochii îi şiroiau de lacrimi, faţa de 
schimbase în mod straniu de parcă ar fi contemplat o imagine 
terifiantă, undeva dincolo de odaie şi dincolo de noi. 

- Giuseppe, dârdâi ea plângând, ai spus-o... Acum ai Apus 
ceea ce voia el... Cercul s-a închis şi sentinţa a fost pronunţată. 
Nu există cuţit care să te elibereze din legământ... Nu există 
cuvânt de dezlegare... Decizia e definitivă! 

Taci! strigă brutal Balsamo. Găină fără minte! 


Lorenza, la auzul strigătului, se trezi scuturându-se dar 
continuă să tremure din tot corpul şi plângea în hohote. 

- Nu plânge! Încetează imediat! Ştii că nu suport lacrimile! 
Balsamo strângea din dinţi şi pe pomeţi muşchii se încordaseră. 

- Imediat... ai puţină răbdare... Încă nu pot... să mă opresc - 
gâfâi Lorenza. Atât părea de slabă, de neajutorată şi de aservită 
acestui om încât pe mine mă cuprinse mila. 

- Liniştiţi-vă, Madame, liniştiţi-vă, izbucnii eu fără să vreau 
în cuvinte alinătoare. Dacă îl rugaţi, Monsieur Balsamo nu va 
mai folosi numele lui Cagliostro, va renunţa pur şi simplu şi... 

- Nici nu mă gândesc! sări Balsamo. Acest nume este al 
meu! Mi se cuvine! Am mai mult drept să-l folosesc decât 
bastardul acela molatec căruia i-a fost dat. 

- Sigur că nu va renunţa, Cornelius. Balsamo nu mai poate 
renunţa la numele lui Cagliostro. Fie că o vrea, fie că nu, acest 
nume s-a unit cu persoana lui... şi îl va purta până la moarte! - 
spuse calm St.-Germain şi cuvintele lui umplură încăperea cu o 
tensiune gravă, sinistră. Această tensiune era atât de 
penetrantă şi de irezistibilă încât chiar şi mincinosul de 
Giuseppe Balsamo se simţi cutremurat. 

- Ce vrei să spui... fie că o vreau sau nu?! întrebă elcuo 
voce sugrumată. 

- Numele acesta capătă viaţă şi te urmăreşte peste tot. Te 
va domina, te va determina şi te va forma. Dacă te lepezi de el, 
ţi se va lipi de trup. Dacă îl renegi, oamenii vor jura că e al 
dumitale. Dacă îl arunci, va reveni ca un bumerang. Dacă îl vei 
goni, se va întoarce ca un câine credincios. Va fi ca un păzitor 
tenace, de neclintit şi ca un justiţiar fără milă. Acest nume e o 
haină magică. 

- Să mergem, Lorenza, spuse răguşit Balsamo. Voia să 
scape de neliniştea care se acumula în el şi se apăra proferând 
grosolănii. Domnul conte nu vrea să renunţe la scenele teatrale, 
iar cu sunt plictisit de atâta fanfaronadă. Recunosc că această 
vizită m-a dezamăgit! 

Pe mine nu, Balsamo, spuse prietenos St.-Germain şi se 
ridică pentru a-şi petrece oaspeţii. 


Anna Muller 


În primăvara lui 1784, pornirăm înapoi la Cassel, Părăsind 
graniţa franceză simţii uşurare şi bucurie. Respiram mai liber de 
parcă aş fi scăpat dintr-o cameră plină cu aburi înecăcioşi. 

St.-Germain era tăcut şi adâncit în sine. Nu voiam să-l 
deranjez cu întrebări, deşi aş fi vrut să aflu cât timp mai rămâne 
la Cassel. El arătase multă bunătate şi îngăduinţă faţă de mine. 
Mă gândeam cu tristeţe la despărţire şi nu mă simţeam pe 
deplin răsplătit nici măcar prin bucuria de a-mi revedea părinţii. 
Multă vreme adăstai la gândul că s-ar putea să rămânem acasă 
doar pentru o vizită şi apoi să călătorim mai departe undeva 
unde St.-Germain era chemat de vocaţia sa. St.-Germain nu 
vorbea niciodată despre proiectele unui viitor apropiat, iar eu 
îmi executam unul dintre exerciţii atunci când îmi reprimam 
curiozitatea. Cu toate acestea, legătura care se statornicise 
între noi, în timp ce învăţam să-i urmez poruncile rostite doar în 
gând, făcu să-i parvină problemele care mă preocupau şi, fără 
ca eu să fi formulat vreo întrebare, îmi răspunse: 

- Să nu te îngrijorezi pentru viitor, Cornelius. Pentru tine 
urmează o perioadă folositoare şi rodnică... timp de Câteva luni 
voi mai fi cu tine şi te voi pregăti pentru examenele pe care şi tu 
trebuie să le treci ca şi noi toţi: singur. 

Dincolo de hotarul Casselului, ne ajunse din urmă o furtună 
primăvăratică foarte puternică. Vântul brusc stârnit, ca un 
uragan, aduse nori grei deasupra noastră şi un potop de apeni 
se revărsă peste cap. Caleaşca rezista excelent la ploaie, dar 
pentru a proteja caii şi servitorii am fost nevoiţi să ne adăpostim 
la primul han sătesc. 

Furtuna trecu la fel de repede cum sosise şi un soare viu îşi 
revărsă trena de lumină peste peisajul verde şi rozaliu, proaspăt 
îmbăiat şi strălucind de diamantele picăturilor de apă. Pe jos 
luceau mari băltoace: pe suprafaţa lor tremurau petalele 
scuturate din copacii înfloriţi. 

In timp ce ieşeam pe poarta hanului, se apropie de noi 
slujnică, purtând pe umăr o cobiliţă cu două găleți de apă de 
ploaie. Avea fusta sumeasă, picioarele groase ca nişte stâlpi îi 
erau pline de noroi până la genunchi, părul ud se încâlcise la 
gât, iar trupul deformat arăta că femeia era însărcinată. Din 
obrazul ei indiferent, osos şi lat ne priveau doi ochi întunecaţi, 
lipsiţi de lucire. Murmură un salut şi, ocolind hanul, se îndreptă 
spre locuinţa slugilor, pe lângă care se înşirau, lipite de clădire, 


nişte coteţe împuţite. O privii lung în timp ce se îndrepta cu 
trupul butucănos îndoit sub povară. Dispăru în deschiderea unei 
uşi joase de lemn. 

Priveam scursoarea brună care şiroia de sub coteţe, 
purtând urme de paie putrede, râturile porcilor negri care 
adulmecau din spatele gratiilor, penele ude, murdărite ale 
gâştelor, rațelor şi găinilor şi nu mă mai puteam despărţi de 
acest tablou sumbru. Slujnica apăru din nou fără cobiliţă, cu un 
castron de nutreţuri. Privirea ei trecu peste mine, apoi reveni. 
Se opri. Făcu câţiva paşi nesiguri către mine şi cu un accent 
țărănesc grosolan mă întrebă dacă doresc ceva. 

- Nu, zisei. Nu mulţumesc, nimic. Apoi o întrebai totuşi cum 
o cheamă. 

- Anna Muller, răspunse ea cu uimire. 

l-am dat nişte bani şi am pornit după St.-Germain care se 
aşezase deja în călească. 

- Era ea? întrebă încet după ce caleaşca porni. 

Am afirmat din cap. 

- Corinna... 

Cât de ciudat era că, în clipa când o revăzui în acest trup 
diform, o şi identificai mai rapid şi mai sigur decât în vechea ei 
figură mincinoasă! Aceasta era Corinna! Cealaltă fusese o 
planşă construită cu ajutorul demonilor, o deghizare furată, o 
mască  înşelătoare. Acum o vedeam nudă, nedisimulată, 
îngreunată de materie, urâţită, prostită, dominată de porniri 
puternice, primitive, pe care şi le satisfăcea animalic. Ambientul 
ei erau grajdurile cu miros de bălegar, coteţele de porci şi de 
păsări, munca ei, potrivită gradului spiritual, robotul cel mai 
brut. Gracilitatea, frumuseţea cizelată, perversiunile sexuale 
complicate se desprinseseră de fiinţa ei în uterul matern al 
ţărăncii, care îi capturase sufletul încă lipsit de finalitate, ce se 
zbătea printre nişte doruri tulburi, sălbatice. Tot ce nu fusese al 
ei căzuse, arsese, putrezise şi se desprinsese pe ea: nu mai era 
însărcinată spiritual cu demonica genialitate întunecată; Corinna 
devenise ea însăşi. Despuiată de toate, neştiutoare, imatură, 
ajunsese la punctul de pornire al cărării sale proprii. 

Cu trăirea zguduitoare a acestei întâlniri, sosii acasă în 
liniştea şi permanenta neclintită a cetăţii Grotte. Mama şi tata 
nu mă întâmpinară pe scări, ci mă aşteptau sus, aşa cum se 
cuvenea. Legătura profundă, lăuntrică dintre noi nu mai cerea 


manifestări sentimentale furtunoase. Nu ne-am îmbrăţişat şi nu 
ne-am sărutat. Dar când zării pe fundalul întunecat al 
cabinetului de lucru al tatălui meu aceste două siluete înalte, 
înguste, purtând pe faţă un zâmbet blând, afectuos, identic la 
amândoi, în mine se aprinse căldura unei păci şi a unei 
recunoştinţe profunde, ca o scânteie nouă, vie, scânteia cea 
adevărată într-un cuptor alchimic răcit. 


Sicriul 


În absenţa mea, tata trecuse în gradul superior al Ordinului. 

În cei aproape patru ani, petrecuţi alături de St.-Germain, 
am progresat eu însumi foarte mult. Cu ajutorul maestrului meu 
am trecut examenele gradelor patru, cinci şi şase şi am început 
studiile pentru gradul de „Adeptus exemptus“. Făcusem 
cunoştinţă cu diferite magii şi kabbale, am experimentat 
exerciţiile yoga tibetane şi indice, am pătruns în tainele sutrelor 
secrete, care pe atunci mai constituiau nişte comori spirituale 
nedescoperite şi impenetrabile pentru rasa albă. 

În noiembrie 1784, spre deosebire de programul întrunirilor 
regulate lunare, am fost invitaţi la Rotenburg. St.-Germain nu 
mai apăruse de o săptămână în casa noastră. Ultima noastră 
întâlnire şi o convorbire mai profundă, mai intimă decât cele 
dinainte, se păstrară în mine pline de o presimţire puternică, 
stranie. Îmi prescrise un program de lucru vast şi îndrumări care 
îmi dădeau de lucru timp de ani întregi. 

Simţii în cuvintele sale că-şi ia rămas-bun, dar şi că-mi 
interzice să vorbesc despre aceasta. Ştiam că el nu se lasă 
reţinut de emoţii sentimentale sau de afecţiuni, căci era pe 
deplin liber; şi astfel de manifestări nu erau demne nici de 
învățăcel. Pentru noi, despărţirea, schimbarea, îndepărtarea în 
spaţiu nu erau decât părelnice, şi le socoteam proprii numai 
personalităţilor legate de materie şi materiei însăşi, care le 
resimţeau ca pe nişte încercări dureroase. Oriunde ar fi dispărut 
trupeşte St.-Germain, el rămânea mereu în capul Ordinului şi 
maestrul meu. 

x 

Karl de Hesse era un membru marcant al Ordinului iar 
castelul său devenise un centru magic nu numai prin interesul 
lui neostoit pentru ocultism ci şi ca urmare a realelor sale 


calităţi spirituale şi a moralității sale înalte. Era unul dintre cei 
mai culţi bărbaţi ai timpurilor sale şi destul de inteligent pentru 
a se folosi de avantajele propriei sale situaţii. Nu încerca să se 
pună în evidenţă. Cu modestie şi mulţumindu-se cu ce avea, se 
ţinea departe din calea drepturilor de suverani ale rubedeniilor 
sale numeroase şi puternice. Se bucura că nu se afla în focarul 
nici unui interes politic şi familial, era recunoscător destinului 
care a permis ca dorinţele principelui suveran şi ale sale proprii 
să coincidă pe deplin în ceea ce priveşte modul său de viaţă 
liniştit şi interiorizat. L-a putut educa şi pe fiul său, Viktor 
Amadeus, născut în 1779, după cum considera el că e corect, 
deci nu ca pe un membru al unei caste de elită, năzuind către 
bunuri lumeşti şi privilegii, ci ca pe un novice supus al 
spiritualităţii. 
x 

Când, într-o după amiază târzie, caleaşca noastră coti în 
curtea anterioară largă, pavată cu pietre netezi a Rotenburgului, 
observai cu mirare că pe poarta principală atârna un lung drapel 
negru. Privii în sus. Drapelul turnului era coborât în bernă. 
Lacheii veniţi în întâmpinarea noastră purtau de asemenea 
ţinuta de doliu. Mă cuprinse un sentiment ostil, grav. Mă 
întoarsei către unul dintre lachei ca să-i pun o întrebare, dar 
simţii pe umăr mâna tatălui meu. Faţa îi era calmă. Imi făcu 
semn să tac. 

Urcarăm treptele largi. Luciul oglinzilor, altădată argintiu, 
era acoperit acum cu voaluri negre. Chiar şi buchetele de flori 
din vazele uriaşe, orientale erau învăluite astfel. 

Trecurăm prin liniştea festivă a imensei săli de bibliotecă 
etajată şi intrarăm în sala Ordinului. 

Primul obiect care-mi atrase privirea era un sicriu acoperit 
cu stofa neagră, aşezat în mijlocul incintei. Pe țesătura fină, 
grea, o unică roză superb lucrată din aur iriza lumina celor patru 
lumânări groase cât un braţ şi înalte cât o statură de om, care 
plângeau cu lacrimi de ceară. 
` Sicriul stătea pe un postament. Şapte trepte duceau la el. 
In afară de cele patru lumânări ale catafalcului, în fața celor 
şapte fresce de pe pereții înalți ai sălii ardeau alte şapte 
lumânări. Cele şapte fresce au fost pictate de St.-Germain cu 
culorile sale vii şi adânci. Aceste culori erau translucide şi din 
interiorul lor, ca din nişte surse tainice de lumină, izvorau 


străluciri. Roşul era ca un vin de Burgundia licărind într-un pocal 
de cristal ţinut în dreptul focului, iar verdele semăna cu radiaţia 
delicată a soarelui de primăvară, filtrată prin frunze tinere. 

Prima frescă reprezenta o poartă închisă cu lacăt pe care 
un înger încerca să o deschidă. De sub tablou, apăreau literele 
de aur ale următoarei inscripţii: 

„Signatur ne perdatur“ 

In a doua frescă o insulă verde apărea surâzătoare din 
valurile mării, în jocul de lumini abia trezite ale aurorei. 

Zorile îşi aprinseră deja culorile de jasp, dar pe cer mai 
adăstau încă stelele răcoroase, curate, palide. Inscripţia acestei 
fresce era: 

„Aurora ab lacrymis“ 

Pe a treia străluceau, artistic cizelate, cele douăsprezece 
semne ale zodiacului. Soarele tocmai trecea prin zodia 
Fecioarei. Dedesubt: 

„lam mitius ardet“ 

Pe a patra se încălzeau la soare împreună lei, miei, vulturi 
şi lilieci. Inscripţia era: 

„Non possentibus offert“ 

A cincea frescă reprezenta două instrumente muzicale cu 
corzi. Unul dintre instrumente era atins de o mână diafană, 
spiritualizată. Inscripția acestuia era: 

„Unam tetigis se sat est“ 

Pe a şasea frescă trecea în zbor porumbelul lui Noe pe 
fundalul cerului transparent, purtând în cioc ramura de măslin 
deasupra perspectivei ameţitoare a imensităţii apelor. Inscripţia 
era următoarea: 

„Emergere muntiat orbem“ 

A şaptea frescă reprezenta o pasăre care, eliberată, plină 
de bucurie, tocmai părăsea o capcană de plasă. Inscripţia: 

„Ad sidera sursum“ 

Pe o scenă din spatele catafalcului aşteptau trei persoane, 
în mijloc St.-Germain într-o cămaşă lungă, albă, mortuară, 
avându-i de o parte pe Karl de Hesse iar pe cealaltă pe cineva 
necunoscut mie, deşi îmi părea totuşi cunoscut. Era un om înalt 
şi puternic, cu tenul creol de latin, cu o pereche de ochi serioşi şi 
pătrunzători sub arcada înaltă a frunţii; cu un nas vulturesc fin şi 
îngust şi cu buze subţiri, cu o expresie de resemnare. După o 
clipă îmi dădui seama prin asemănarea sa uimitoare cu 


Giuseppe Balsamo, că nu poate fi altul decât contele Caglioslro. 
Născuţi sub acelaşi semn zodiacal - cel al Gemenilor - diferenţa 
în evoluţie dintre ei era totuşi de câteva secole. Fiinţa rafinată, 
spiritualizată a lui Cagliostro era o copie utopică, târzie a lui 
Giuseppe Balsamo, cel încă încătuşat de forţe întunecate, 
răscolit de pasiuni şi ignorant, însă în viaţa lor trebuie să fi fost 
într-un fel înrudiţi, chiar rude de sânge. Acest lucru îl arată nu 
doar locul naşterii lor care era acelaşi, ci şi întrepătrunderea 
ciudată şi tulburătoare a destinului lor pământesc. Am aflat mai 
târziu că Balsamo era fiul natural al unchiului lui Cagliostro, 
născut din legătura acestuia cu o ţărancă siciliană. Acest unchi 
temperamentos şi cu tendinţe de desfrâu avea nenumărați copii 
din flori prin colibele ţărăneşti. Nu ţinea seama de ei şi nu-i păsa 
de soarta lor, la fel cum nu-i pasă motanului cuprins de rut 
primăvăratic, care fecundează pe rând toate pisicile întâlnite în 
drumul său amoros. Balsamo nu primise din partea lui nici 
nume, nici educaţie sau sprijin, fiind nevoit să se salveze singur 
din ambianța rustică, purtându-şi în vecinătatea imediată a 
castelului orgolios secretul cunoscut de toţi care îl ardea şi îl 
umilea. Nu e greu de imaginat ce forţă motoare a devenit ura 
invidioasă şi revoltată în personalitatea pasionată a lui Balsamo. 
Era de înţeles şi motivul pentru care îşi însuşise tocmai numele 
lui Cagliostro şi nimbul acestuia. Nu dorea, nu ura şi nu urmărea 
nimic atât cât jinduia acest nume care după credinţa lui s-ar fi 
cuvenit şi care i-a adus cele mai multe umiliri. Căci din cauza 
aceasta devenise el un vagabond dezrădăcinat, nici ţăran, nici 
domn. Înţelegeam acum ce anume îl făcuse să tresară cu atâta 
tulburare, ruşine şi aplomb orgolios când venise vorba de acest 
nume în convorbirea cu St.-Germain. 

Faţa lui Karl de Hesse, bărboasă şi serioasă, întreaga lui 
figură încovoiată, sugera solemnitate. St.-Germain îşi purta 
obrazul îngândurat de Hierophant, necunoscut în lume. Tatăl 
meu, trăgând la o parte perdeaua întunecată a unei loje de la 
parter, arătă către scaune. In fundalul lojei se vedea claviatura 
triplă a unei orgi. Intrarăm şi ne aşezarăm. 

Pe o latură a sălii cu mai multe etaje suprapuse se vedeau 
lojii cu perdele unduind. Fiecare lojă era plină de prezenţa mută 
a unor fiinţe. 

St.-Germain urcă cele şapte trepte şi se opri la capătul 
sicriului. Lumânările aruncau asupra cămăşii sale mortuare o 


ceaţă aurie somnolentă, luminându-i figura şi faţa serioasă 
transfigurată prin meditaţie, experienţă şi cunoaştere. 

- Prieteni,... confraţi în Frăția Secretă! Vocea sa calină, 
uniformă umplu sala imensă, cufundată într-o profundă 
aşteptare. Am ajuns la sfârşitul misiunii mele. Am primit semnul 
de chemare. Este timpul ca lumea să primească vestea morţii 
mele. 

- Am pornit opera. Din fântâni tainice, secate, apa a erupt. 
Păziţi izvorul. Mi-am desemnat urmaşul în funcţia de cap vizibil 
al Ordinului. 

- Actul morţii nu înseamnă plecarea mea finală de pe 
pământul nefericit al Occidentului. Voi pleca numai după 
împlinirea unor anumite evenimente. Veţi auzi despre apariţiile 
mele... şi înainte de plecarea mea definitivă vă va parveni şi 
ultimul meu salut. li voi vizita, unul câte unul, pe cei cărora voi 
avea să le comunic ceva. 

- Înainte de a-mi începe călătoria către Orient, vă 
împărtăşesc cele unsprezece reguli ale Ordinului. 

Cele şase îndatoriri ale membrilor Ordinului. 

Şi cele şaisprezece semne de recunoaştere ale membrilor 
Ordinului. 

Aceste treizeci şi trei de formule sunt fundamentul care 
asigură rezistenţa edificiului nostru, chiar şi sub cele mai mari 
furtuni. 

Cele unsprezece reguli: 

lubeşte-l pe Dumnezeu mai presus de toate. 

Foloseşte-ţi timpul pentru dezvoltarea spirituală. 

Fii cu desăvârşire lipsit de egoism. 

Fii lucid, umil, activ şi tăcut. 

Descoperă originea „metalelor” din tine. 

Tine-te departe de şarlatani şi de mincinoşi. 

Trăieşte respectând Binele superior. 

Inainte de a încerca praxisul, învaţă mai întâi teoria. 

Practică binefacerea faţă de orice Fiinţă. 

Citeşte străvechile cărţi ale înţelepciunii. 

Incearcă să le pătrunzi înţelesul tainic. 

Cele şase îndatoriri: 

Fă să scadă suferinţa, vindecă fără plată bolnavii. 

Adaptează-te obiceiurilor ţării în care trăieşti. 


Întâlneşte-te cu confrații din Frăția Secretă într-un loc 
dinainte stabilit, o dată pe an. 

Alege-ţi un urmaş. 

Simbolul Frăției sunt literele R.C. 

Păstrează secretul existenţei Frăției timp de o sută de ani 
de la înfiinţarea ei. 


Cele şaisprezece semne tainice de recunoaştere: 
Membrii Ordinului se disting prin următoarele: 
Sunt răbdători. 

Sunt buni la suflet. 

Nu cunosc invidia. 

Nu se laudă. 

Nu sunt vanitoşi. 

Nu sunt desfrânaţi. 

Nu sunt ambiţioşi. 

Nu sunt iritabili. 

Nu gândesc rău despre alţii. 

lubesc dreptatea. 

lubesc echitatea. 

Ştiu să tacă. 

Cred în ceea ce ştiu. 

Speranţa le este puternică. 

Nu pot fi constrânşi prin suferinţă. 

Rămân mereu membri ai frăţiei. 


După ce răsunară aceste cuvinte, peste asistenţă coborâră 
mari pânze invizibile de tăcere. Lumânările picurau lacrimi de 
ceară, rostogolite lent. Apoi se auziră paşi. Cagliostro şi Karl de 
Hesse ieşiră din loja lor. Urcară până la sicriu şi-i ridicară 
capacul. Apăru dantela albă a giulgiului. 

St.-Germain intră în sicriu. Se întinse pe spate. Îşi încleştă 
mâinile pe piept. 

Ochii îi mai erau deschişi, dar pe faţă îi apăru de-acum 
surâsul paşnic, indescifrabil al morţilor. 

Cagliostro îl acoperi cu giulgiul. Reaşezară capacul sicriului 
şi începură să bată cuiele. Zgomotul loviturilor de ciocan 
destrămă brutal şi lugubru liniştea sălii. 


Deodată în cercul de lumină al lumânărilor de pe catafalc 
apărură mai multe figuri înfăşurate în negru. Ridicară sicriul pe 
umeri. 

- Du-te, Cornelius, îmi şopti tatăl meu. la una din lumânări 
şi urmează sicriul. 

Când luai în mână lumânarea, răsună vuietul profund al 
orgii care ne petrecu apoi prin uşile larg deschise, aidoma 
luminii argintate a lunii; acestea nu erau sunetele jelirii ci ale 
învierii, ale bucuriei adânci, tainice dată de cunoaştere. 

Simţeam că în urma mea la procesiune s-au alăturat tot 
mai mulţi. Se auzeau zgomote de paşi lenți, alunecarea 
prudentă, uşoară, solemnă a multor picioare. Nu vedeam feţe, şi 
nu întoarsei capul, dar mă cutremură curentul măreț al 
apartenenţei, al comunităţii, contopită într-o singură fiinţă. 

Străbăturăm coridoare lungi, apoi intrarăm în capelă. 
Sunetul orgii se mai auzea doar ca o reverberaţie îndepărtată, 
apoi încetă, dar după deschiderea uşii cavoului răsună cu forţe 
renăscute din naosul capelei. Tatăl meu pregătise această 
compoziţie a sa pentru acest unic prilej şi n-a mai interpretat-o 
niciodată. 

Sicriul îşi găsi odihna în patul adânc de piatră al cavoului. 

Procesiunea părăsi în linişte capela. 

St.-Germain rămase singur în sicriul său. 

Uşa ferecată a cavoului se rostogoli fără zgomot la locul ei. 
Karl de Hesse repuse pe zăvor pecetea blazonată, deasupra 
căreia luminau literele R.C. 

Ne întoarserăm în sala mare, întunecoasă. 

Figurile mute, îmbrăcate în doliu, dispărură pe rând în 
spatele perdelelor care acopereau lojile. 

Intrai şi eu în loja noastră. Tatăl meu mă aştepta gata 
îmbrăcat. Plecarăm prin uşa îngustă dintr-o latură a lojei. Când 
caleaşca noastră ieşea din teritoriul cetăţii Rotenburgului, trei 
soli alergau deja în faţa noastră, ducând vestea: - Contele St.- 
Germain, Magul, cel mai mare vrăjitor din Europa, prieten al 
unor împărați, regi, poeţi şi savanţi, este mort. A murit în 
castelul lui Karl Emmanuel de Cassel-Hesse, la Rotenburg, şi a 
fost înmormântat tot acolo, în ziua de 7 septembrie 1784. 


Stafia 


Prima semnalare a apariţiei lui St.-Germain, după moartea 
sa, provine de la un cronicar rus. În 1785-1786 St.-Germain purta 
convorbiri importante şi secrete cu țarina Rusiei. 

Contele Chalons aduse despre el o altă veste în 1788. 
Revenind din misiunea sa de ambasador la Veneţia, povesti 
prietenilor că, în seara precedentă plecării sale de acolo, s-a 
întâlnit în Piaţa San Marco cu St.-Germain. Contele era şi de 
data aceasta vioi, tânăr şi plin de spirit. Trecu râzând peste 
zvonul morţii sale. 

- Cel care este înmormântat de multe ori, trăieşte veşnic, 
spuse el zâmbind, apoi îi comunică lui Chalons veşti despre 
familia sa, despre rude aflate în Franţa, şi îl uimi prin faptul că 
aceste veşti erau de natură mai intimă. 

- La drept vorbind, nu prea credeam ceea ce mi-a spus, 
povesti contele Chalons. Credeam că el e atât de vanitos încât 
recurge la astfel de mijloace pentru a impresiona. Venind acasă, 
am găsit însă totul aşa cum îmi spusese, deşi între timp se 
petrecuseră în familia mea schimbări neprevăzute de aşa natură 
încât un străin cu greu ar fi putut afla amănunte despre ele. Cel 
mai interesant aspect a fost că nimeni dintre ai mei n-a vorbit 
cu contele St.-Germain şi nici nu l-a văzut de ani întregi. 

Despre a treia lui apariţie cu cinci ani după moartea lui, 
relatează contesa D'Adhemar în însemnările ei, descriind doar 
fragmente ale interesantei lor conversații. La Paris, tot în 
Biserica Recollets, în timpul slujbei de dimineaţă observă alături 
de ea figura înveşmântată în negru a lui St.-Germain. Contele îi 
făcu un semn amabil din cap. „Prezenţa lui era atât de senină şi 
de liniştitoare, naturală şi reală alături de mine - scria contesa 
D'Adhemar - încât n-am simţit nici o teamă. De parcă ne-am fi 
continuat vechea convorbire, întreruptă doar cu minute în urmă, 
el îmi vorbea iar cu îi răspundeam, parcă în vis şi parcă totuşi 
într-o stare de luciditate mai adevărată decât cea din timpul 
treziei obişnuite. 

„Vestea morţii dumitale a fost eronată, conte! Puteam să 
mi-o imaginez!” - i-am spus eu cu mare bucurie. 

„Vestea era adresată lumii şi în sensul acesta a fost 
adevărată... cei care nu cred în moarte ştiu însă că orice veste 
de moarte este eronată în esenţa ei...“ 

„Dulceaţa speranţei pe care o trezeşti într-o bătrână care 
se îndreaptă spre mormânt este mai minunată decât orice 


sentiment pământesc... Mulţumesc lui Dumnezeu că te-am 
întâlnit din nou. Trebuie să ştii că credinţa mea e slabă, ca şi 
caracterul meu şi de multe ori e sinucigaş de ezitantă. Mi-e 
teamă de moarte, doresc certitudinea, şi totuşi nimicesc mereu 
argumentele religiei şi inteligenţei mele prin acidul distrugător 
al îndoielii. Urăsc ideea nimicirii, a întunericului nemişcat şi rece, 
căci elementul meu este lumina, căldura, mişcarea. Trupul mi-a 
devenit o ruină arsă, nu mai e decât un balast neascultător, dar 
sufletul mi-e plin de forţă şi curiozitate.” „Dumneavoastră, 
Madame, veţi trăi... de multe ori... pentru că o vreţi. Sufletul vă 
este un arbore tânăr şi plin de sevă. Îmbătrânirea trupului nu 
este altceva decât căderea frunzelor la venirea toamnei. Dar 
cine ar afirma că arborele a murit pentru că a venit iarna cu 
gerul ei adormitor? Multe-multe primăveri vă vor aduce muguri 
noi şi petale ce se vor deschide şi multe-multe veri frunze 
bogate şi fructe...“ 

Imi doream ca această conversaţie să nu se sfârşească 
niciodată. Il rugai să mă conducă la caleaşcă după ce slujba se 
va sfârşi. 

A făcut-o cu amabilitate. Mă luă de braţ şi mă sprijini, 
pentru că picioarele mele bătrâne îşi poartă cu greu povara. 

Am văzut în lumina soarelui că este proaspăt şi sănătos. 
Braţul cu care mă sprijinea vădea o tărie de oţel. Paşii îi erau 
elastici. Când a văzut că o doresc foarte mult, se urcă în 
caleaşca mea şi mă conduse până acasă. Mergeam la pas ba 
chiar i-am -cerut lui Octave, vizitiul meu, să facă un ocol, numai 
pentru a mai întârzia clipa despărțirii. Vorbirăm despre multe. i 
amintii că previziunea lui despre regină se adevereşte, din 
păcate tot mai mult în fiecare zi. Marie Antoinette este cu 
desăvârşire părăsită, duşmanii o înconjoară cu un cordon de 
gheaţă, cu toate că azi caracterul ei e mai matur, şi după 
naşterea celor patru copii, s-a sedimentat cu adevărat. Ar putea 
fi o bună mamă şi o bună regină dacă evenimentele i-ar mai 
oferi timp. Acum încearcă să creeze legături, îşi dă seama de 
primejdii şi dă din colţ în colţ... dar n-o crede nimeni. Apoi 
vorbirăm despre alte lucruri, pentru mine foarte importante, 
emoţionante şi interesante, care m-au convins şi m-au încântat, 
dar i-am promis lui St.-Germain să nu destăinui nimic despre 
acestea. M-am despărţit de acest om strălucit, despre care toţi 
credeau că murise, dar pe lângă care toţi oamenii vii îmi păreau 


mult mai mult nişte morţi, nişte stafii rătăcitoare fără ţintă. 
Regretam profund că mă despărţeam de el, dar eram înviorată, 
împăcată şi aveam sentimentul că sufletul mi-a fost schimbat...“ 

Pentru a patra oară el apăru în faţa prinţesei Lamballe în 
clipa morţii sale şi a stat alături de ghilotină şi la executarea 
Jeannei Dubarry; calm, serios, în mijlocul gloatei dezlănţuite, 
într-o atitudine de distinsă, mută delimitare. Despre aceasta şi 
despre dispariţia lui din închisoare relatează Grosley. Grosley 
afirmă că în zilele teroarei a fost arestat, iar St.-Germain, 
prezent la execuţii, nu-şi ascundea compătimirea faţă de 
victime şi a intrat în temniţă fără să se opună. Acolo întâlni 
printre aristocrații întemnițați o mulţime de prieteni şi 
cunoştinţe. Prin calmul său senin şi încurajator plin de speranţe 
le transmitea multă forţă nefericiţilor „şi atunci când vorbea, 
panica, groaza faţă de moarte, dispărură aidoma zăpezii într-o zi 
de primăvară”. Numele său figura deja pe lista celor conduşi la 
execuţie, ba mai mult, el se şi înşirase printre cei condamnaţi, 
însă atunci când i-au îmbarcat în căruţe, St.-Germain nu mai era 
acolo. Dispariţia lui n-a fost observată de paznici decât la 
sfârşitul execuțiilor, când se găsi un cap mai puţin. Incepură 
sudalmele, alergătura şi căutările, dar nu i-au putut da de urmă. 
Şi totuşi, în tot acest timp, el a stat alături de ghilotină - spuse 
Grosley - liniştit şi recules în mijlocul gloatei dezlănţuite, distins 
şi mut. Ultima privire a celor condamnaţi se odihnea pe chipul 
său şi pe feţele lor se oglindea surâsul lui, un surâs misterios şi 
fericit care îi înfrumuseţa chiar şi atunci când capul lor 
însângerat era prezentat mulţimii”. 


Kyilkhor 


În 1793, Karl de Hesse îmi încredinţă educaţia fiului său, 
Viktor Amadeus. Băiatul, deosebit de drăguţ, inteligent şi 
talentat, tocmai împlinise paisprezece ani. În trupul său tânăr 
locuia un spirit matur, trăit de multe ori, şi străbătut de un mare 
interes pentru ocultism. El mă urma avid şi ascultător pe toate 
cărările ştiinţei şi cunoştinţele se deschideau în el la prima 
atingere ca nişte cutii cu arcuri. Părea că nu trebuie decât să-i 
amintesc nişte cunoştinţe estompate doar pentru puţină vreme. 
Nutrea prea puţin interes faţă de evenimentele lumii, iar 
pasiunile se stinseseră fără nici un efort; el îşi trăia viaţa de 


ascet fără autoamăgire sau interdicții bolnăvicioase, alungând 
ispitele trupului cu indiferenţă rece. Munca mea cu el era o 
îndatorire frumoasă şi uşoară pentru că nu păşea doar cu multă 
obedienţă alături de mine ci se ridica uşor şi în zbor şi, de multe 
ori, era gata să mi-o ia înainte prin intuiţiile sale înaripate. 
Recunoscui curând în el pe marele misionar al viitorului şi îl 
pregăteam pentru această vocaţie. 

incetul cu încetul, preluasem şi unul din domeniile de 
activitate importante ale Ordinului, care păstra legături întinse: 
corespondenţa. Intrai în posesia listei secrete a membrilor şi 
realizai legături de corespondenţă cu aproape toate ţările unde 
poşta putea pătrunde. 

Inaintam mulţumitor şi în privinţa experienţelor şi studiilor 
mele individuale. Mă ocupam de animarea simbolurilor. La fel ca 
alchimiştii, şi misticii orientali au scrieri magice care în scopul 
înţelegerii şi trăirii procesului creaţiei, predau ştiinţa creării unor 
fiinţe simbolice. Acest mister constă în imitarea Marii Creaţii şi, 
spre deosebire de aservirea oarbă a omului în procreere şi 
concepere, constituie imaculata concepţie spirituală. Lucrarea 
gândului care creează Karma cu ajutorul spiritului şi a voinţei, 
densificând materie în jurul unui nucleu. Misticii orientali nu 
execută această operaţie prin proiecţie şi transmutaţie, ci 
creează prin forţele gândului, cu ajutorul unor puncte de sprijin, 
diagrame, icoane, figuri de demoni. Aceasta este Prima Materia 
de care se folosesc ei. O astfel de diagramă este şi ceea ce 
tibetanii numesc Kyilkhor. 

Ca să-mi cunosc puterile şi pe acest tărâm, eliberându-le şi 
biruindu-le, Saint-Germain îmi dăduse ca sarcină animarea unui 
asemenea Kyilkhor. 

La Kyilkhor avea importanţă fiecare nuanţă coloristică, 
fiecare formă şi întreaga organizare a spaţiului. În mijlocul 
diagramei stă în picioare sau şezând ideea creaturii mistice, 
înconjurată de simbolurile care îi exprimă individualitatea. 
Repet: aceasta este Prima Materia tibetană. Continuând 
analogia  alchimistică: animarea diagramei corespunde 
operaţiilor chimice, iar apoi, punerea la încercare a Kyilkhorului 
este egală cu a treia fază, transmutaţia. Căci misticii tibetani îi 
încredinţează  Kyilkhorului o anumită sarcină mistică şi 
controlează prin îndeplinirea sarcinii, prin cantitatea şi calitatea 
prestaţiei, dacă ideea plantată în Kyilkhor a prins viaţă şi în ce 


măsură. Ca urmare a operaţiunii corect executate, spiritul său, 
demonul Kyilkhorului se trezeşte la o viaţă reală şi execută fără 
greş sarcinile care se încredinţează. 

Kyilkhorul meu era o statuie de lut pictată, modelată de 
contele St.-Germain după un vrăjitor tibetan. Statuia îl înfăţişa 
cu exactitate pe vrăjitorul tibetan în poziţie yoga, redându-i cu 
precizie pomeţii proeminenţi, buzele înguste, şi ochii întunecaţi, 
în nişte orbite piezişe ca două crăpături. Pe faţă se revărsa un 
surâs specific neliniştitor, misterios. 

Primul lucru pe care trebuia să-l fac era să-mi înving 
repulsia simțită faţă de statuie. Cu cât o priveam mai mult, 
concentrându-mi puternic atenţia asupra ei, cu atât expresia îi 
devenea mai antipatică şi mai răuvoitoare. Ochii ei mă 
urmăreau pe furiş, cu răutate abia ascunsă. Treptat, ajunsei la 
convingerea că acest vrăjitor nu putea fi decât unul care 
practicase magia neagră în Tibet; el concentra în sine forţele 
destrucţiei. Nu înţelegeam care au fost intenţiile maestrului meu 
cu el, dar nu puteam evita datoria care îmi revenea. 

Îmi poruncii să încetez repulsia. 

A durat treisprezece luni până când suprafaţa lutului rigid 
se topi în moliciunea cărnii vii, până ce, pe epidermă, se 
deschiseră porii, prin care forţele tensionate ale gândului meu 
putură pătrunde, tatonând mai adânc materia moartă pentru a o 
îmbiba şi a o trezi la viaţă. 

După treisprezece săptămâni, pieptul începu să se ridice în 
răsuflarea vieţii, dar mai trecură încă nouă săptămâni până ce 
respiraţia se reglementă şi nu se mai întrerupea. 

Stătea faţă în faţă cu mine pe rogojină, în poziţie de 
meditaţie. Trupul îi era încălzit de radiaţia căldurii trupului meu, 
în vene îi pulsau puterile mele, dar continua să stea tot 
nemişcat şi mut. 

Nu voi vorbi aici despre detaliile acestei experienţe bizare, 
siderate, care îmi concentra întreaga forţă şi întreaga 
capacitate, nu voi aminti descurajările din timpul asalturilor 
finale ale tensiunii mortale, când forţa vitală, concentrată într-un 
singur focus, tinde să dispară din obiectul ei, când apar 
scurtcircuitele neînţelese, tainice, iar materia lipsită de viaţă 
care a fost concepută şi a început să trăiască în emoția mistică 
a creaţiei, în extazul abstract al procreerii spirituale, deodată dă 
semne de sucombare. Nu voi vorbi mai detaliat despre vigilenţa 


obositoare, necurmată, palpitantă a veghei asupra flăcării de 
viaţă, căci aceste lucruri nu pot fi înţelese decât prin trăirea 
unor studii şi experienţe îndelungate. Le consemnez aici ca pe o 
staţie în desfăşurarea uneia dintre cele mai mari şi mai 
periculoase încercări. Despre Kyilkhor de altfel stau azi la 
dispoziţia celor interesaţi mai îndeaproape de această temă, 
mai multe lucrări tibetane, traduse în limbi europene. 

Trecură doi ani până când ochii Kyilkhorului se umplură de 
lumină şi de conştienţă, dar trupul, braţele şi picioarele începură 
să se mişte numai la sfârşitul celui de-al treilea an. 

Poziţia capului său se schimbă. Ochii lui mă urmăreau în 
timp ce umblam de colo-colo prin odaie. 

Îl chemai. Se ridică şi începu să mă urmeze cu paşi lenți şi 
nesiguri. 

Tălpile lui păşeau după mine fără zgomot prin sălile 
castelului, apoi mă urmau mecanic, docil până în camera de 
meditaţie, la locul său. 

Cu fiecare zi care trecea devenea mai mobil şi mai puternic. 

Veni vremea să-şi cunoască numele. 

- Lu-gyat-khan! (opt şerpi), repetam în faţa ochilor săi 
atenţi, de nenumărate ori. Lu-gyat-khan, lamă din secta roşie, 
care locuieşte pe vârful de munte invizibil, Mit-hong- gal-kha-n. 

- Lu-gyat-khan! 

Buzele se mişcară. Cu tresăriri tremurate, sacadate, încerca 
să formuleze numele său. Din gâtlej încă nu-i ieşeau sunete. 
Muţeşte, dar tot mai hotărât, repeta: 

- Lu-gyat-khan. 

Apoi, dincolo de cuvântul mut, din gât îi susură un sunet, 
intensificându-se într-o şoaptă slabă, înecată: 

- Lu-gyat-khan... 

Cuvântul făcu să răsune corzile vocale trezite la viaţă. 

Din gura Kyilkhorului ieşea un mormăit răguşit, monoton: 

- Lu-gyat-khan! 

Mai târziu se intensifica, se întărea, în timp ce-l chemam, îl 
înteţeam din nou şi din nou: 

- Lu-gyat-khan! Tu eşti... tu eşti... tu eşti Lu-gyat-khan. 

- Tu eşti Lu-gyat-khan, repeta el mecanic... 

Dar, într-o zi, spuse ceea ce aşteptam: 

- Eu. Eu, Lu-gyat-khan. 


Nu o spunea după mine. Cuvântul se născuse în el, în 
personalitatea lui trezită la viaţă. 

Mă scutură furtuna jubilării, a bucuriei triumfătoare. 

Credeam că atinsesem deplinătatea puterii creatoare. 

Credeam că dobândisem cheia vieţii, pe care Isis, Marea 
Mamă o ţine în mâna ei stângă. 

Greşeam. 

St.-Germain ştia prea bine pentru ce îmi dăduse tocmai 
această statuie. 

x 

Se desprimăvără. Peisajul din jur se umplu de viaţă tânără. 
Copacii erau încă dezbrăcaţi, dar scoarţa li se netezea şi căpăta 
luciu şi culoare prin circulaţia sevelor trezite la viaţă. Solul 
cenuşiu, mort în aparenţă, începu să emane arome 
neliniştitoare, mirosuri aburinde, fermentate care tulburau 
visele trupurilor de animale tinere. 

Kyilkhorul meu umbla pe atunci fără mine din odaie în 
odaie şi executa sarcinile pe care le încredinţam. 

Nopțile stătea liniştit pe rogojina lui cu ochii larg deschişi şi- 
mi păzea somnul uşor. 

Într-o noapte - era un martie neobişnuit de călduros, iar pe 
orizont călătorea discul mare, strălucitor al lunii pline 
ascunzându-se uneori printre fâşii de nori sidefii - tresării brusc 
din somnul meu semitreaz. Mi se părea că cineva mă cheamă 
pe nume. 

- Cornelius!... şi, mai tare: Cornelius! 

Mă ridicai. 

În luminiscenţa lunii pline, lângă patul meu stătea 
Kyilkhorul, aplecându-se spre mine cu o expresie ciudată, 
străină. 

Nu permisei ca teama şi neliniştea - cele mai teribile piedici 
şi pericole ale praxisului să mă biruiască. 

îi poruncii să plece, dar el nu se mişcă. 

- Cornelius, murmură el şi se apropie şi mai mult, apoi cu 
vocea ridicată, cu o bucurie stranie, plină de răutate ascuţită, de 
ironie şi de exultare, mă întrebă: Ţi-e teamă... Cornelius? 

Îşi ridică mâna dreaptă şi simţii pe piept atingerea lui rece, 
ca de reptilă, acolo unde cămaşa mi se deschisese şi-mi lăsa 
pielea liberă. Degetele lui chircite mă pipăiau urcând, apoi mi se 
încolăciră pe gât. Nu mă mişcai. Nu începui să mă lupt cu el cu 


efortul panicat al instinctului vital. Nu chemai ajutoare. L-am 
privit în ochi. Teama schelălăia în mine la prag, dar, cu o forţă 
uriaşă, reuşii s-o exclud, neadmiţând să mă atace. Degetele reci 
începură să mă stranguleze. În strânsoarea laţului viu simţeam 
bătaia arterelor mele tensionate până la refuz şi bubuiturile mari 
ale inimii, dar continuai să-l privesc în ochi. 

- Eliberează-mă, spuse el atunci apropiindu-se mult de faţa 
mea. 

Nu-i răspunsei. Strânsoarea degetelor cedă puţin iar vocea 
repetă cu o nuanţă abia simțită de rugă: 

- Eliberează-mă... În grădină... În lumina lunii, unde se 
împerechează animalele şi se vaită în chinul voluptăţii, unde 
scoarţa groasă a ramurilor este pătrunsă de muguri ascuţiţi... 
Dă-mi drumul pe poartă, să străbat drumul... trecând prin sate... 
În oraş... În oraş... printre case şi oameni, printre trupuri calde, 
mirosuri şi culori... Taie cordonul ombilical! Lasă-mă să gust, să 
încerc, să mă cufund singur... Voi dispărea din calea ta, nu vei 
mai auzi de mine... Eliberează-mă şi vei trăi şi tu. 

Nu-i răspunsei. Strânsoarea degetelor slăbi. Mâna îi alunecă 
de pe mine. Se îndreptă. Vocea îi deveni iarăşi înceată, 
murmurată, grea, de o tristeţe profundă. 

- Genitor fără de lege! Creator rău... fii blestemat! se 
îndepărtă încet de pat dar acuzaţiile lui neliniştitoare şi plânsul 
jalnic nu încetară. Unde-i bucuria mea?! Vai, unde-i viaţa mea?! 
Unde-i căldura care m-ar încălzi?! Unde-i lumina care mi-ar 
alunga teama?! Cine răspunde de mine?! Cine mă eliberează pe 
mine?!... Cine se roagă pentru mine?! Cine-mi dă putere?! Cine 
mă apără de tiran?! Cine îmi sfarmă închisoarea?! Vai mie, cel 
lepădat! 

Această voce plină de jale, durerea care vibra în ea, dorinţa 
sfâşietoare pe care o exprima erau atât de impresionante încât 
fermitatea mea lăuntrică se simţi atacată. O milă ascuţită, 
aproape insuportabilă se furişă încet peste digurile pe care le 
ridicasem în mine împotriva oricărui sentiment tulburător. 
Începeam să simt milă pentru propriile forţe ale gândului meu, 
fixate de mine în ficţiunea unei fiinţe, care, devenind 
individualitate, începuse să se revolte împotriva mea şi visa să 
străbată căi proprii. Creierul meu, conştiinţa mea înțelegeau 
absurdul acestei situaţii, pericolul sentimentelor ispititoare, 
tulburătoare, şi totuşi mă clătinam. Compătimeam partea 


proiectată în afară a fiinţei mele care, prin această slăbiciune 
era gata acum să mă biruie. În clipa când fermitatea mea 
lăuntrică începu să cedeze, iar îndoiala şi remuşcarea mă 
străbătură, Kyilkhorul se opri şi se întoarse către mine. In 
penumbră, pe obrazul lui zării din nou expresia reînviată a 
răutăţii şi a jinduirii. Trupul îi fu inundat de curenţii unei forţe 
uriaşe - ai forţei mele scăzânde - şi cu un singur salt se apropie 
din nou de patul meu. 

- Dă-mi... dă-mi totul mie!... gâlgâi vocea din adâncul 
pieptului, tremurând răguşită, cu o dorinţă senzuală, vibrantă. 
Arterele s-au deschis... sevele curg... curge sângele, curge viaţa 
şi căldura şi lumina... În mine! Vuieşte... Pleacă de la tine şi vine 
aici... Puterea! Biruinţa! - cuvinte turmentate, lipsite de legătură 
izbucneau din el. Brusc, ridică de pe noptiera mea lampa grea 
de marmură şi o înălţă deasupra capului... 

Înţelesei că m-am prăbuşit şi aşteptam în linişte izbitura 
obiectului greu. Nu mă mai temeam şi nu mai simţeam milă. 
Haosul sentimentelor se răcise şi se sedimentase în mine. 
Lampa căzu cu un zgomot surd lângă obrazul meu pe pernă şi 
mă răni pe frunte. Nu căzuse cu izbitura unei mâini puternice. 
Nişte degete slăbite, nesigure, bâjbâitoare o scăpaseră, căci 
forţele îmi reveniră odată cu echilibrul lăuntric şi intrară din nou 
sub comanda mea. Uleiul se scurse în pat. Kyilkhorul se clătină, 
căzu în genunchi, apoi se întinse pe jos, nemişcat. Aprinsei o 
lumânare. Zăcea cu faţa în jos. Il întoarsei şi mă aplecai asupra 
inimii sale. Bătea foarte încet, îl ridicai şi îl culcai pe pat. Din 
rana frunţii mele, o picătură de sânge căzu pe obrazul lui. Se 
scutură şi îşi deschise ochii: 

- Mulţumesc... zise încet şi umil. Mulţumesc... 

Ochii se închiseră din nou. 

Epuizat de teribila confruntare, fui nevoit să mă aşez, căci 
genunchii îmi tremurau. 

Pe patul meu, murdărit de ulei, zăcea fantoma animată şi 
pentru scurtă vreme învinsă. 

Trecui în camera de lângă laborator ca să mă odihnesc pe 
rogojină. În faţa rogojinii se afla postamentul gol de pe care 
coborâse Kyilkhorul. Îmi improvizai un culcuş din câteva 
cuverturi şi adormii adânc. 

Mă treziră luminile zorilor şi sentimentul cert că cineva mă 
privea. Postamentul nu mai era gol. Ochii mei somnoroşi 


desluşiră figura care stătea nemişcată pe locul Kyilkhorului. dar 
într-o poziţie de meditaţie plină de viaţă. 

- Începe, gândii eu obosit. Reîncepe şi cine ştie de câte ori 
voi fi nevoit să repet această luptă care-mi macină puterile. In 
interiorul meu îl strigai pe Magul St.-Germain care mă pusese în 
faţa unei încercări ce ar fi putut să-mi depăşească puterile. 

Ochii mi se limpeziră şi fui gata să izbucnesc într-un strigăt. 

Pe locul Kyilkhorului stătea Yidam. 

Văzând că sunt treaz, se ridică, se înclină şi îmi întinse o 
scrisoare, apoi fără a aştepta răspunsul, ieşi pe uşă. Această 
Scrisoare îmi trezi atâta speranţă şi atâta curiozitate avidă, încât 
nu-l oprii pe Yidam. Credeam că, mai târziu, înainte de a pleca la 
drum, o să-l mai pot vedea. Dar nu-l mai întâlnii. Deschisei 
scrisoarea: 

„Ucide-l, Cornelius! - acest îndemn îmi sări în ochi din 
primul rând al scrisorii. A trezi la viaţă un demon fără a fi în 
stare să-l descompui din nou, înseamnă o primejdie mai 
complicată, mai adâncă decât moartea! Kyilkhorul pe care l-ai 
umplut de viaţă şi căruia i-ai dat un nume, este o kamec care 
închide în sine forţe întunecate. Ai animat mumia unui cult 
negru dinaintea memoriei tale, pe care tu l-ai hrănit cândva. El 
este adevăratul păzitor al pragului care te duce în sanctuar, el 
este cel mai vechi legământ. Trebuie să-l desfaci. 

Kyilkhorul trebuie ucis întotdeauna, altfel devine un tiran. 
Înţelesul profund al acestui proces de clădire şi demolare este 
Adevărul Divin: lumea este creaţia ta. Tu i-ai dat viaţă, învaţă s- 
o demolezi, s-o dizolvi, pentru ca să scapi de dominaţia ei! 
Kyilkhorul trebuie distrus şi ucis chiar şi dacă ai dat viaţă unui 
sfânt, unui Mesia, unui Dumnezeu! Pentru că l-ai silit să se 
îmbrace în lut. Pentru că ai ţesut pentru el un trup din miraje şi 
moarte. 

Întreaga lume, cu toată întunecimea ei, cu haosul formelor 
sale, nu este altceva decât un Kyilkhor, construit inconştient. 
Fiinţele nu-i mai află cheia, de aceea ele au avut de pierdut. 
Kyilkhorul a devenit mai puternic decât ele şi acum le 
torturează. Lascivitatea şi jinduirile fiinţelor produc imagini 
josnice şi aceste imagini, prin puterea imaginaţiei lor lipsită de 
control se umplu de elixirul vieţii. Demonul începe să trăiască, 
devine independent şi îl aruncă în sclavie pe creatorul său. 
Kyilkhorul trebuie slujit până la degradarea totală a trupului şi 


trebuie slujit şi după traversarea prin morţi, în alte şi alte trupuri 
noi, căci acest moloch al pasiunii este insaţiabil. Slăbiciunea şi 
neştiinţa creează Kyilkhorii fricii, ai bolilor şi morţii, care absorb 
materia lăsată fără pază a celor mai valoroase forţe creative, pe 
care le întorc ca pe nişte arme împotriva omului căzut în 
capcană. 

Dacă dobândeşti cheia creării şi distrugerii Kyilkhorului, ai 
dobândit, odată cu ea, şi cheia eliberării tale proprii şi a biruirii 
lumii. 

Acum te las din nou singur. Vei fi numai tu. Ai cotit singur 
pe un drum separat. Ai creat singur. Trebuie să revii tot singur. 
Toate crizele şi toate soluţiile finale îl găsesc singur pe 
învățăcel. 

Ai grijă. Fii puternic şi curajos. Fii statornic. Gândeşte-te că 
nu mai poţi face cale întoarsă. Te afli în mijlocul oceanului 
misterelor. Trebuie să ajungi la celălalt mal. 

Depinde de tine dacă străbaţi această etapă a drumului în 
secole, în ani sau în luni. Dar nu cumva să iei sângele 
Kyilkhorului! Demonul va deveni cu adevărat terifiant atunci 
când va fi invizibil. Trebuie să-i stingi existenţa cu un stilet care 
să-i străpungă toate cele trei trupuri. Trebuie să-l arzi într-un foc 
care să-l distrugă în toate cele trei lumi. 

După ce l-ai anihilat, la tine se vor întoarce forţe mult mai 
puternice decât cele de care ai dispus vreodată pe calea ta 
terestră, şi aceste forţe îţi vor fi slugi ascultătoare. 

Dacă te dovedeşti prea slab pentru această încercare, nu 
ne vom mai vedea multă vreme. Nu mă poţi chema decât cu 
ajutorul problemei soluționate. Atunci voi veni pentru a-l saluta 
pe Magistru”. 

Auzii apropierea unor paşi târâţi, nesiguri. Mă întoarsei 
către uşa care se deschidea încet. Kyilkhorul intră cu obrazul 
cenuşiu, cu ochii pe jumătate închişi, ca un somnambul. Avea pe 
frunte sânge uscat, sângele meu. Se aşeză la locul lui. Respira 
greu. Uneori îl străbateau frisoane. 

- Dă-mi de mâncare... dă-mi ceva cald... mi-e frig... mormăi 
el, iar eu, văzând starea sa de plâns simţii bucurie şi o speranţă 
prea timpurie. Uitasem că el se alimentează prin mine, din 
puterea şi sentimentele mele, din gândurile mele, şi o 
asemenea bucurie îi dăruieşte căldură ca o băutură dulce, iar 
speranţa e un leac pentru el. 


Cenuşiul de plumb al obrazului său se topi într-un 
trandafiriu sănătos. Pleoapele grele se deschiseră. Respirația se 
eliberă. Suspină adânc: 

- Da... aşa... e bine... 

Lupta pornise. _ 

Urmară săptămâni grave, înspăimântătoare. In zadar 
încercam să-l desprind de la sursa puterii mele, nu reuşeam să 
fac această operaţie. Tot ce distrugeam în fiinţa lui cu mari 
eforturi, timp de zile întregi, se refăcea în câteva ore din forţele 
mele absorbite de el. Dacă începeam să sper văzându-i 
decăderea, acest lucru îl revigora, dacă îmi pierdeam încrederea 
când îl vedeam mai vioi el devenea şi mai puternic. A fost o 
muncă de Sisif. Trecură mai multe luni până când reuşii să 
rămân indiferent faţă de schimbările stării sale. Atunci am 
rămas multă vreme la acelaşi nivel. Nu decădea şi nu câştiga. 
Trăia ca o imagine oglindită, mecanică, se mişca alături de 
mine, iar poruncile mele concentrate nu-i diminuau forţa vitală. 

Rezistenţa lui mă aruncă în disperare şi astfel fui nevoit să 
lupt pe două fronturi, împotriva pesimismului meu şi împotriva 
creaturii duşmănoase şi reticente. Ştiam că dacă rămân mai 
prejos faţă de oricare dintre aceşti inamici, sunt pierdut. 

Chiar şi sănătatea a început să mă părăsească. Tensiunea 
neîncetată în care trăiam îmi zdruncina nervii. Îmi pierdui pofta 
de mâncare şi somnul. Slăbii. Lumea exterioară încetă să existe 
pentru mine. În focusul conştientului meu se mutase Kyilkhorul, 
ca o idee fixă tot mai poruncitoare, tot mai detestată şi mai vie. 
Nimic nu mai era realitate în afară de el. Peisajul, castelul, 
mama, tatăl meu, cu siluetele lor tăcute, se deplasară la o 
depărtare surdă, ceţoasă. Ei doi ştiau că mă sufoc între undele 
întunecate ale încercării dar nu puteau să facă nimic pentru 
mine. 

Câte n-am încercat ca să zăvorăsc poarta dintre mine şi 
Kyilkhor, să încetez a mai fi donatorul în această transfuzie de 
sânge spiritual continuu şi forţat! Nimic nu era de folos, iar 
echilibrul greu stabilit, echilibrul indiferenţei, ameninţa să se 
destrame. În mine, limitele erau asaltate de iritare şi de o furie 
mocnită, periculoasă. Simţeam că nu-i mai pot ţine piept prea 
multă vreme, şi că ura ucigaşă mă va copleşi, iar eu îl voi ucide. 
Voi înfige un pumnal în trupul său cald, plin de viaţă, îi voi 
scurge sângele, chiar dacă acest lucru va însemna propria mea 


moarte. În trupul meu slăbit, prin reţeaua vuindă, tremurătoare 
a nervilor, îndemnul descreierat, jinduitor irupea ca o dorinţă de 
nebiruit: să termin odată cu el! Să-l strâng de gât sau să-l sfâşii 
cu mâinile goale. Mă amenințau panica şi prăbuşirea totală şi 
această stare mizeră a mea îl hrănea pe el, îl tăcea mai 
încrezător, mai puternic, ai plin de superioritate. Îmi dădeam 
seama că trebuie să încetez lupta. Nu reuşeam să găsesc cheia 
cu care să-l separ de mine. Orice zăgaz ridicam între mine şi el, 
legătura tainică prin care forţa vitală circula între noi nu se 
obtura. 

Ştiam prea bine ce anume am de pierdut. Când mă 
gândeam la luptele mele de până acum şi la viitorul care mă 
aştepta, mă năpădeau ruşinea şi tristeţea iremediabilă. Mama, 
tatăl meu, St.-Germain, vor fi cu toţii dezamăgiţi. Marea 
încercare m-a depăşit iar soarta mea va fi din nou soarta amară 
a novicelui din sanctuar care a eşuat. Kyilkhorul mă biruia. 
Dorinţa lui de a porni pe propria cale, pornirile sale ucigaşe se 
împlineau. Mă va ucide ca să trăiască el, iar eu, o dată cu acest 
trup, voi pierde condiţiile fructuoase din castelul Grotte, îi voi 
pierde pe părinţii mei, iar memoria mea nu va mai păstra 
etapele căii parcurse. Voi începe totul de la început, tatonând 
orbeşte, cu nelinişte arzătoare, iar toate faptele Kyilkhorului vor 
cădea în răspunderea mea. Am evocat un monstru şi îl eliberez 
în lume. Am dat materie, personalitate şi nume unui complex 
orb de forţe care, dincoace de orice experienţă, urmăreşte doar 
trăirile fruste, căci inteligenţa lui a rămas la mine. Nu are decât 
trup, o populaţie de elementali, o comunitate demonică, 
burduşită de sânge, densificată în materie, cu o voinţă centrală 
avidă către posibilităţile planului senzual-pulsional. Dar dacă nu 
îi dau timp să mă ucidă el, ci o fac eu, situaţia mea va fi şi mai 
rea, căci el se va instala în mine. Mă va forţa să fac tot ce vrea 
el, sau mă va împinge în demenţă, fără ca acest lucru să 
slăbească măcar puţin legătura dintre noi. 

Nu mai căzusem într-o capcană atât de teribilă din timpul 
când fusesem legat de Homonculus. 

Recunoaşterea faptului că am fost biruit stinse iritarea 
răutăcioasă din mine. Hotărâi că, orice s-ar întâmpla, nu voi 
ridica mâna asupra lui. Nu, măcar acest lucru nu-l fac. Mai bine 
să fiu eu victima. 


Nu voiam să prelungesc la infinit tensiunea aşteptării. Mă 
gândii că este mai bine să vin în întâmpinarea celor ce urmează. 

Nu-mi luai rămas bun de la părinţii mei, căci mă credeam 
nedemn de aceasta. 

Mă încuiai împreună cu Kyilkhor în camera de meditaţie. 

Mă aşezai pe rogojină. Nu simţeam frică ci doar oboseală 
nesfârşită. El stătea pe postament faţă în faţă cu mine. Privirile 
lui îmi ardeau faţa dar eu nu mă uitam la el. Nu mă interesa. 
Eram atent la mine însumi. Nu mai puteam aştepta nici un 
ajutor din afară. 

în clar-obscurul spaţiului meu lăuntric tăcea 0 oglindă de 
apă cenuşie, neluminată. Masa ei conţinea separare şi 
respingere. Pentru a pătrunde conştient în ea aş fi avut nevoie 
de un efort, iar eu nu puteam şi nu voiam să eliberez forţă. Nu 
mai luptam nici împotriva somnolenţei care mă biruia tot mai 
mult. Peisajul interior mi se întuneca, contururile se estompau o 
dată cu ameţeala mea tot mai profundă şi conştientul meu 
alunecă în apa tăcută aidoma unui cadavru greu, inert. 

În acest somn dens, plumburiu, avui un vis straniu. Vedeam 
camera de meditaţie dublată, de parcă s-ar fi răsfrânt într-o 
oglindă. Camera în sine era în umbră, dar imaginea oglindită 
strălucea într-o lumină pătrunzătoare. In camera umbroasă eu 
stăteam, inert, cu capul aplecat spre piept, dar în imaginea 
oglindită mijlocul meu era drept iar de pe faţa mea radia extazul 
meditaţiei. Pe postamentul din camera întunecată Kyilkhorul 
trona tumefiat de sănătate. Ochii îi erau larg deschişi şi cu o 
privire arzătoare de tigru mă observa pe mine care ajunsesem 
la cheremul său. Pe postamentul camerei luminoase însă nu se 
afla nimeni. Locul lui Kyilkhor era gol. Lipsa lui mă miră. 

Kyilkhorul camerei umbroase se ridică şi se apropie de 
figura cufundată în somn de pe rogojină. Buza inferioară îi ieşi 
afară, degetele se chirciră. Fui cuprins de teamă. Voiam să strig 
pentru a trezi victima, dar cel care medita în camera oglindită 
se întoarse brusc către mine şi îşi puse degetul pe buze. 

- Dar îl ucide! îl ucide în somn...! vrui să strig dar vocea 
mea nu răzbătea prin paralizia care mă biruise. 

Cel care medita scutură din cap, apoi arătă către 
postamentul gol. 

Respirația mi se opri. Degetele Kyilkhorului cuprinseră gâtul 
trupului care dormea în camera întunecată. 


- Cum ar putea ucide cineva care nu există?! - auzii cu 
claritate, vocea distinctă a celui ce medita în camera oglindită, 
şi care era alter ego-ul meu. De ce afirmi şi crezi că el există? 
De ce te cramponezi de o idee eronată? Ai uitat că ceea ce îl 
face invincibil e credinţa ta?! Credinţa ta este elixirul lui... 
Retrage-ţi-o şi el va fi din nou materie moartă. Neagă-l! 

Se revărsă în mine o nouă putere, o senzaţie de eliberare şi 
o recunoştinţă nemărginită. 

Respirația mi se eliberă. Îmi aţintii privirea asupra 
Kyilkhorului între degetele nemiloase ale căruia se zbătea trupul 
meu aservit. 

- Ce _ himeră ridicolă mă sugrumă? Ce monstru mă 
ameninţă, ce umbră mă face să fug? îmi năpustii eu gândurile 
asupra lui. Viaţa ta nu e decât fum, abur şi nor, din care doar 
imaginaţia mea a alcătuit o formaţiune de sine stătătoare. Dar 
acum voi înceta această joacă a umbrelor pe care o făceam cu 
mine însumi. Paraziţi elementali, împrăştiaţi-vă! Retrag forţa, 
căldura şi materialul liant cu care v-am modelat. Revoc orice 
mişcare din afara mea. Retrag firele cu care v-am legat. Tu nu ai 
nici o independenţă! Nu ai sânge, căci sângele meu îţi dă viaţă. 
Nu ai respiraţie, căci în tine pulsează respiraţia mea. Nu ai nici 
atâta voinţă cât să-ţi ridici mâinile, pentru că singură voinţa mea 
acţionează în tine. Toate acestea ţi le retrag. Ce mai rămâne din 
tine? Materia moartă. Te-am împrumutat şi acum te dau înapoi. 
Du-te la postamentul tău şi încremeneşte în poziţia pe care ţi-a 
poruncit-o cel ce te-a creat! 

Kyilkhorul, ale cărui mâini ucigaşe se desprinseseră de pe 
mine în timpul acestui vârtej de gânduri, se duse cu paşi înceţi 
către postament şi cârd îşi ocupă locul, faţa se întoarse către 
mine. În ochii lui larg căscaţi citii furie, panică, implorare, pe 
care încerca să le exprime şi cu gura căscată şi cu muşchii 
tensionaţi ai obrazului în timp ce relua poziţia sa veche de 
statuie. Înainte ca privirea lui să se fi stins, iar faţa să-i fi 
încremenit, mai slobozi un strigăt îngrozitor. Era un sunet tot 
mai dezarticulat, violent, dureros, revoltat; se amplifica într-un 
urlet care-mi spărgea timpanele, un strigăt insuportabil şi 
nepământean, care mă readuse în trezie. Mă ridicai. Imi dădui 
seama că acest vaiet groaznic, animalic ieşise din propriul meu 
gâtlej, şi în clipa când am înţeles acest lucra, sunetul încetă. 
Gâtul îmi ardea, uscat şi inflamat din cauza efortului. 


Kyilkhorul stătea pe locul lui, nemişcat, în poziţie de 
meditaţie. Culorile sale pictate străluceau stins. 

Mă ridicai şi păşii spre el. Degetele mele atinseră lutul rigid, 
rece. De pe o porţiune a obrazului se desprinsese vopseaua. 
Dedesubt, argila uscată se arăta galbenă, poroasă. 

L-am revăzut pe Maestru. El apăru ca să-mi predea 
moştenirea, toate cunoştinţele despre lucruri şi procedee. 

Atinsei o etapă către care năzuisem timp de secole, pentru 
care am ucis, am suferit, m-am luptat cu demonii, am ars, m-am 
incinerat, şi m-am aprins din nou. Devenii Magistru. 

Magistrii mă primiră în rândul lor. Pătrunsei în sanctuarul 
interior. Dar fiinţa care a fost onorată astfel nu mai simţea nici 
un fel de comunitate cu acel Hans Burgner, care alergase 
cândva după himerele lui, plin de dorinţa acaparării, de porniri, 
de idei tulburi, sufletul căruia căpătase primul impuls şi pornise 
procesul mistic. 

Hans Burgner fusese plumbul aruncat în creuzet, încălzit în 
focul secolelor, transmutat prin formulele experienţelor şi 
consecinţelor în figura Magistrului Cornelius von Grotte. Acesta 
nu mai avea dorinţe adresate lumii şi, din momentul când 
dobândise puterea, nu mai dorea să se folosească de ea... 

Totuşi mai avea o datorie care îi fu reamintită în acest 
punct al întâlnirilor. 

Magisterul stă în faţa ultimei trepte, aceasta fiind penultima 
gradaţie, dar nu are dreptul să întrebe niciodată când va ajunge 
la capătul sarcinilor care îi vor cere multă răbdare şi tenacitate. 
El va trebui să execute cu precizie anumite lucrări în spiritul 
unei slujiri impersonale. Calea către ultima treaptă poate dura 
zeci, ba chiar sute de ani. Între Magistru şi Mag există o 
diferenţă care poate fi comparată cu diferenţa dintre talent şi 
geniu. 

Ei 

Zilele mi se scurgeau liniştite în ambianta intimă cu părinţii 
mei şi într-o activitate sârguincioasă. 

În zorii zilei îmi executam exerciţiile. Dimineţile lucram în 
laborator, orele dinainte de masă le petreceam cu Viktor 
Amadeus, a cărui îndrumare îmi aducea mai multă bucurie 
decât efort. Luam masa cu părinţii mei. După prânz, mă 
plimbam prin parc, studiind pietre, plante, insecte, apoi citeam 


corespondenţa Ordinului, scriam răspunsuri şi îmi notam 
realizările din acea zi. 

Seara o consacram cititului, muzicii şi părinţilor mei. 

Perfecţiunea cristalină a acestor zile, săptămâni şi luni îmi 
era evidentă în orice moment. Am exclus cu bună-ştiinţă din 
această etapă a vieţii mele toate amintirile trecutului, ca şi 
gândul la viitor, şi le transformasem în prezent, în cel mai intens 
prezent. Ştiam că această perioadă este timpul tranzitiv al 
odihnei, şi al adunării de noi forţe, înaintea altor evenimente; 
tocmai de aceea mă bucuram de el şi îl trăiam până în 
străfunduri. 

Viforul revoluţiei franceze, care influenţase întreaga lume, 
abia dacă atinse universul nostru mic, deşi eram perfect 
informaţi despre evenimentele ei, păstrând legătura cu o 
mulţime de oameni abili, dispunând de influenţă, care făceau tot 
ce se putea în favoarea victimelor nefericite. Desigur, ei nu 
puteau influenţa împlinirea kharmelor individuale şi colective şi 
eforturile lor nu au dat roade decât acolo unde se întâlneau cu 
îngăduinţa Legii Supreme. 


Imaginea inversă din oglindă 


În 1797, un tinerel cam de cincisprezece ani ceru de lucru 
la castel. Era un vlăjgan cu oase mari, cu obrazul plin de coşuri 
şi cu o privire neîncrezătoare. Ochii lui ocoleau ochii oamenilor. 
Deasupra orbitelor sale cavernoase, umbrite, osul frontal, ieşit 
în afară, indica un observator viclean şi atent, dar mai sus, 
fruntea îi era teşită şi nu lăsa loc pentru speculaţii de nivel 
superior. Cuvintele se rupeau neîndemânatice şi butucănoase 
de pe buzele sale groase, senzuale şi avide, cu toate că bărbia 
voluntară, cu o gropiţă în mijloc, arăta talent şi pasiune pentru 
vorbire. Din întreaga lui fiinţă emana o nelinişte mistuitoare. În 
timpul muncilor de primăvară la castel era nevoie de mână de 
lucru. Tânărul pribeag fu angajat pentru muncile câmpului şi 
pentru tăiat lemne. 

Se numea Ernst Muller. 

Fiul nelegitim al Annei Muller, slujnica de la han, venise la 
Grotte să-mi deschidă rana unor amintiri şi să mă arunce prin 
fiinţa sa neliniştitoare într-una din cele mai grele dileme ale 
vieţii mele. 


Destinul îmi arăta o oglindă şi nici măcar nu încerca să 
construiască, în locul imaginilor trecutului, o nouă acţiune. Nu se 
schimbaseră decât figurile. Vechiul meu rol fusese preluat de alt 
actor, în cealaltă parte a oglinzii, iar eu îmbrăcasem costumaţia 
magistrului. 

La început nici măcar n-am observat prezenţa lui Ernst 
Muller. Incet-încet am conştientizat însă că, în timpul plimbărilor 
mele prin parc, sau în cabinetul meu, unde lucram cu ferestrele 
deschise, o pereche de ochi căutători şi curioşi mă urmăreau. 
Astfel băiatul care muncea cu săpăliga alături de grădinar îmi 
atrase atenţia. Privirea ni se întâlnea mereu, dar el şi-o smulgea 
pe a lui şi îşi continua munca. 

Intr-o zi m-am apropiat pe neaşteptate de el şi l-am întrebat 
de nume. Se înroşi şi transpiră de încurcat ce era. Mă 
impresionară nu doar numele lui şi faptul că înţelesei al cui fiu 
este, ci şi adâncul privirii sale în care am pătruns pentru o 
clipită. În ochii lui ardea lupta gândurilor, o foame periculoasă, 
fanatismul şi exaltarea; un iad cunoscut mie, atrăgător şi 
respingător în acelaşi timp. Aşa fuseseră ochii lui Hans Burgner. 
Simţeam cum compasiunea şi interesul de neînvins mă biruiau. 

Venise deci. Era aici... Stătea aici, în faţa mea, imaginea 
inversă din oglindă. 

Oare venise la Grotte să-mi întoarcă o veche vizită şi să-şi 
încaseze vechea datorie pe care - după cum credeam - eu o 
plătisem prin suferinţele unor secole întregi, cu sânge şi cu 
lacrimi?! Puteam întreba trecutul? Prezentul tăcea, şi nu-mi 
dădea nici un răspuns nici viitorul pentru că era vorba de 
persoana mea. Nu mă puteam apropia de propriul meu viitor 
decât în modul în care o poate face orice alt om. Destinul meu 
personal era tabu. In el luceau mici străfulgerări de intuiţie, care 
mă chemau şi mă respingeau. Împrejurările vieţii lui Ernst Muller 
şi personalitatea lui conţineau însă nişte aluzii atât de clare... S- 
ar găsi oare pentru ele şi alte explicaţii, ar putea fi înţelese 
greşit? 

Eram atent şi aşteptam. 

Peste câteva zile observai că biblioteca mea a fost răscolită 
de o mână străină. Raftul deranjat al părţii de sus arăta că o 
carte lipsea de acolo. Nici o clipă nu m-am îndoit de identitatea 
făptaşului. Nu aveam decât să-mi aduc aminte de ochii lui Ernst 
Muller. Nu aveam decât să-mi rememorez starea lăuntrică a lui 


Hans Burgner. Prin fereastra deschisă, joasă ieşii în parc şi pomii 
pe firul care era deja întins între noi. 

Îl găsii la grajdurile vacilor, ascuns în spatele unei baricade 
ridicate din tărăboanţe suprapuse. Stătea încovoiat pe o 
buturugă, cu cele două palme strânse peste genunchi şi citea. 
Avea obrajii roşii, pe frunte se îngroşaseră venele, întreaga lui 
figură  vădea atenție tensionată,  încrâncenată. Această 
preocupare profundă trăsese în jurul lui o clauzură aproape 
palpabilă, încât am ezitat dacă trebuia să-l deranjez. Recunoscui 
imediat cartea. Era lucrarea lui Johann Glauber, alchimist 
originar din Karlstadt „Despre Pietrele Triple ale Focurilor 
Tainice”. 

Îi atinsei umărul. Ridică capul cu o privire sălbatică, tulbure. 
Era ameţit, de parcă l-aş fi trezit dintr-un somn adânc. Sări în 
picioare. Era atât de speriat încât rămase locului interzis şi nu 
ascunse nici cartea. 

- Unde ai învăţat să citeşti? l-am întrebat prietenos. Trecu 
un timp oarecare până să înţeleagă întrebarea. In ochi îi reveni 
expresia căutătoare, furişă. 

- La... la han... cu un străin - spuse răguşit. Aş fi pus-o la 
loc! ridică spre mine cartea. Acum mă daţi afară? 

Nu luai cartea. 

- Încă nu ştiu, spusei. 

- Să nu mă daţi afară, gâfâi el neîndemânatic. Am văzut 
acolo atâtea cărţi... şi... 

- Nu ţi-a trecut prin cap că puteai să şi ceri? 

Îşi trecu peste mine privirea cu îngândurare neîncrezătoare. 

- Nu, recunoscu el. Credeam că nu mi-aţi fi dat. 

- De ce? 

- Păi... unuia ca mine... 

- Ştii că ăsta e furt? 

- Aş fi pus-o la loc! zise el înciudat. 

- De ce ai luat tocmai această carte? 

Mă privi iar furiş. 

- N-am vrut s-o fur, mormăi el. 

N-am admis să eludeze răspunsul. 

- De ce ai luat tocmai o carte de alchimie? 

- Pentru că aş vrea... aş vrea... să învăţ din ea... Cel care m- 
a învăţat... Gerber... mi-a zis că ăştia au un secret... 

- Fabricarea aurului? 


- Da, şi altele... 

- Ce anume? 

- Elixirul vieţii veşnice... şi bagheta magică... Poţi face cu ea 
furtuni... şi grindină... Poţi porunci spiritelor... Poţi speria şi poţi 


birui oamenii... - înşiră el cu sete şi pasiune, apoi îi păru rău. 
Dumneavoastră ştiţi... 
- Ce ştiu? 


- Totul. Acolo sus la etaj. 

- Ce este la etaj? 

- Un atelier... 

Acum nu-şi retrase privirea. Ochii lui îmi ardeau obrazul 
uitând de sine, cu rugă, cu nerăbdare şi dorinţă infinită. 

Deci se uitase şi în laborator. S-a urcat pe vreun copac 
bătrân şi a cotrobăit cu privirea lui ascuţită de linx peste tot. În 
jurul castelului din Grotte zburătăceau multe zvonuri. Palavre 
binevoitoare sau rele, legende ciudate... Auzise şi el câte ceva şi 
de aceea venise... 

N-ar fi trebuit decât să pronunt un cuvânt şi ar fi fost exilat 
din acest loc şi din împrejurimi. Dar aş fi putut să-l gonesc? EIl 
venise să mă pună la încercare. Să-mi măsoare răbdarea, 
clarviziunea, rezistenţa. Poate că venise să mă ucidă. Dar poate 
că nu va face decât să evoce mirajul acestor lucruri pentru a se 
vedea dacă mă îngrozesc sau dacă le înfrunt. Aluziile erau mult 
prea clare şi evidente, repetarea avea aproape caracterul unei 
misterii. Trebuia să fiu pe fază. Nu aveam voie să greşesc. 

Îi luai cartea spunând că mă voi mai gândi la viitorul lui. 

Timp de câteva zile ochii lui mă urmăriră peste tot, cu 
îngrijorare rugătoare, furişată. Ar trebui oare să-l instruiesc? Era 
necopt şi tulbure ca şi Hans Burgner cândva. Avea încă multe de 
experimentat. Însă Rochard nu l-a evitat pe Hans Burgner, iar... 

În timp ce eu mă aflam la Rotenburg, Ernst Miller căzu 
dintr-un stejar înalt, aflat în apropierea laboratorului. Suferi 
multe fracturi grave, deschise, la braţ şi la femur. Când sosii 
acasă, el era deja culcat în patul lui sărăcăcios din cămara casei 
grădinarului. Tatăl meu îi curăţase şi-i pansase rănile, îi legase 
membrele fracturate între atele, îi administrase un calmant, 
astfel că mie nu-mi mai rămăseseră multe de făcut în jurul lui. 
Zăcea epuizat şi speriat în penumbră. Respira greu. 

Multă vreme nu-mi răspunse. 

- Răspunde! 


Dinspre salteaua lui cu paie veni un hohot de plâns amar, 
izbucnit din adânc. Acest plâns neaşteptat mă dezarmă. 

- Păi... cum să ajung eu altfel până acolo... - gâfâi el. Mi-aţi 
luat şi cartea... fără s-o fi citit... Eu nu am dreptul la aşa ceva... 
cu toate că... aş vrea şi eu să învăţ... să citesc... şi să lucrez... 
acolo în atelier... ca domnii... 

Setea lui, năzuinţa lui oarbă conţineau o forţă terifiantă. 
Ştiam că acest bici tainic care îl mână este năzuinţa către 
Lumină a unui novice eşuat, căruia se înceţoşase memoria. 

- Ştii tu ce înseamnă să înveţi? - îl întrebai cu prudenţă. 

- Am învăţat şi eu... _ 

- Dar nu aşa... câte puțin.. Intrerupând joaca sau munca... 
Ci să începi un lucru şi să-l duci la bun sfârşit timp de ani întregi. 
Să înveţi şi lucrurile grele, aride, plictisitoare. Nu despre vrăji, 
trucuri, viaţă veşnică, poveşti şi spirite, despre care poţi ţese 
visări fără nici o răspundere... Ca să dobândeşti ştiinţa trebuie 
să şi slujeşti. Să te supui în toate. Să-ţi birui curiozitatea. Să-ţi 
aştepţi cu răbdare partea cuvenită. Fără supunere nu există 
ştiinţă şi nici dominație. lar această dominație se referă la cu 
totul altceva decât la ce te gândeşti tu acum. Ea nu poate fia ta 
până când te mai gândeşti să-i domini pe oameni. 

- Păi atunci... ce rost are? răsună din penumbră întrebarea. 

- Să te domini pe tine însuţi. Nu-i aşa că te dai înapoi? 

- Nu! Mi-a plăcut să învăţ literele. Şi numerele... N-aş mai fi 
făcut altceva... Nu-mi trebuie altceva nimic şi eu slujesc cu 
dragă inimă oricâtă vreme... nu-mi trebuie decât pâinea de 
toată zilele! Fac orice... fac orice! N-am nevoie de simbrie... 
numai de cărţi... de cărţi şi de atelier... acolo sus... - vocea se 
ridică cu pasiune. Se mişcă chinuit în pat, apoi gâfâind, căzu la 
loc. 

- Stai liniştit. Nu trebuie să te mişti! i-am atras atenţia şi 
deschisei oblonul de lemn al cămării ca să pot vedea ce are. 
Lumina căzu asupra lui. Faţa se schimonosi de durere. 

- Îţi trece imediat - mă aplecai asupra sa şi-mi pusei mâna 
pe bandaj. Dar mă retrasei imediat. Pe cuvertura lui boţită se 
afla o carte cu coperte rupte. Era urâţită de amprente murdare, 
de pagini îndoite. Zăcea deschisă, batjocorită, uzată până la 
refuz. 

Era istoria lui Nikolas Flamel. 

Atunci mă hotărâi să-l instruiesc. 


x 


Vindecarea lui Ernst progresa încet. Rănile sale cu 
fragmente de os îi provocau dureri mari. 

Uneori, înțelegând implorarea sa mută, îi dădeam cărţi 
despre care credeam că nu-l vor răscoli, ci vor ajuta la calmarea 
universului său lăuntric. Din ochii lui, când intram în cameră, 
lucea spre mine o recunoştinţă nesfârşită şi Fidelitatea unui 
câine. Simţeam că se lipeşte tot mai strâns de mine cu o dăruire 
încrâncenată şi că se sprijinea de mine cu tot sufletul. Pentru el 
eram paznicul porţii paradisului, eram viaţa, viitorul, chezaşul 
realizării dorințelor şi setei sale violente de cunoaştere, a cărei 
sursă rămânea neclară: toate depindeau de mine, ca şi 
împlinirea proiectelor sale tulburi. 

Din zi în zi îmi dădeam tot mai mult seama că era încă o 
materie primă foarte brută iar progresele lui nu promiteau prea 
mult. Trebuia să înveţe nişte lucruri pe care nu le puteam preda 
eu, ci doar timpul şi experienţa de viaţă. Tot aşa nici instinctele 
şi pornirile sale nu puteau fi cizelate de cunoştinţe, ci numai de 
trăiri. Ştiam că orice maestru l-ar fi refuzat fără şovăire. 
Sentimentele tulburi, implorarea pasionată, plânsul, dorinţa 
violentă nu puteau fi argumente în favoarea unui învățăcel 
ocult. Numai gradul abilităţilor sale spirituale şi mentale şi 
numai progresele lui puteau influenţa decizia. Eu l-am admis 
totuşi ca elev. 

x 

l-am cunoscut copilăria mizeră care diferea de viaţa 
animalelor din coteţele murdare doar prin faptul că dobitoacele 
îşi primeau regulat tainul de hrană şi se avea grijă ca ele să nu 
se îmbolnăvească. 

Cu prima sa trezire la realitate, Ernst a înţeles că nu se 
poate baza pe nimeni. Lumea exterioară era rea şi duşmănoasă, 
iar el însuşi era mic şi lipsit de putere. Mama lui nu se ocupa de 
el. Dacă îi încurca cărările, îl bătea. Bunica îi dădea uneori ceva 
de mâncare. Era o bătrână indiferentă, slabă de minte, bolnavă. 
Abia dacă mai putea umbla cu picioarele ei umflate, pline de 
varice. Toată ziua gâfâia şi se văita. Dependenţa totală şi 
aservirea faţă de alţii îi adunaseră laolaltă, dar în această 
uniune se amesteca o gelozie neliniştită, o bănuială egoistă, 
teama oamenilor inutili, rămaşi ca povară pe umerii altora. Din 
cauza celuilalt ar fi putut fi neglijat el, sau prezenţa aceluia ar fi 


putut răsturna întreaga situaţie. Ernst auzise de multe ori că 
viaţa mamei ar fi fost mult mai uşoară dacă el s-ar fi născut 
mort sau dacă ar fi murit. Bunica repeta, printre necurmatele 
sale văicăreli, că Dumnezeu ar face bine să-i ia pe amândoi. Ea 
se afla într-un război plin de răutate cu fiica sa. Limba ei 
ascuţită mai era vioaie şi se răzbuna cu vorbe pentru 
nenumăratele lipsuri pe care le avea de îndurat. După 
încăierările lor, ea nu mai primea de mâncare, deşi mâncarea 
era singura bucurie a vieţii sale. Anna Muller se răzbuna astfel. 
Atunci copilul avea de câştigat, căci ea îl hrănea pe Ernst pentru 
a o necăji pe maică-sa. Îl şi alinta, ceea ce pentru el era un chin 
mai mare decât bătaia. 

Pe de altă parte, era acolo hanul de lângă drum. Locul de 
refugiu vremelnic al multor oamenii stranii. Agenţi, meseriaşi 
itineranţi, samsari, escroci, ţărani şi boieri treceau prin câmpul 
vizual al băieţelului, trezindu-i curiozitatea, iar obiceiurile lor 
străine, cuvintele lor, poveştile lor lăudăroase sădiră în sufletul 
lui dorul de depărtări, de aventură, de tot ce era neobişnuit şi 
fantastic. Această influenţă fu desăvârşită de apariţia la han a 
unui frizer călător cu numele de Gerber. Era un ins neserios şi 
uşuratic şi avusese multe necazuri şi cu autorităţile, dar se pare 
că dobândise o anumită cultură haotică, adunată din cărţi citite 
anapoda şi din experienţele vieţii sale furtunoase. | se făcu milă 
de copilul părăsit, care îndura o soartă atât de aspră, observase 
mintea lui ascuţită şi receptivă şi începu să-l înveţe. Din timp în 
timp, omul dispărea din regiune şi uita de Ernst, care îl aştepta 
cum aştepţi apariţia soarelui fierbinte după nopţi reci şi 
înspăimântătoare. 

De câte ori se întorcea, bucuria imensă a copilului, 
dragostea lui şi memoria lui statornică îl emoţionau. Ernst nu 
uita niciodată nimic. Îşi păzea cunoştinţele ca pe nişte moaşte 
sfinte, singurele lui comori, lucrurile care constituiau esenţa 
vieţii sale. Şi acest bagaj de ciudate cunoştinţe sporea cu fiecare 
revenire a lui Gerber. Învăţă să scrie şi să citească şi absorbi 
noianul de cunoştinţe afişate cu infatuare de Gerber, 
semicunoştinţele sale ridicole şi teoriile sale nemaipomenite. 

Ernst avea ocazia să vadă în crâşmă multe bătăi, el 
asistase la lupte cu cuțitul şi văzuse sânge şiroind, dar cea mai 
îngrozitoare, mai inacceptabilă trăire a vieţii sale a fost ziua 
când Gerber, atins de hemoragie stomacală, muri sub ochii săi. 


Nimeni nu voia şi nu putea să-i vină în ajutor. Se discuta că 
trebuia scos afară în câmp pentru că murdărea totul cu sânge şi 
urmau să aibă neplăceri chiar şi cu jandarmii dacă omul va muri 
acolo la ei. Gerber care scuipa mereu sânge înspumat şi hârâia 
a moarte, fu ridicat de proprietar şi de chelner, dus într-un şanţ 
plin de urzici şi abandonat acolo. Ernst îl urmă plângând, 
tremurând din tot corpul şi când cei doi plecară, el se aşeză 
alături de muribund. Omul, galben ca ceara, îşi scuipă ultimele 
picături de sânge. Ochii îi erau sticloşi. Ernst simţi atâta groază 
faţă de răutatea şi lipsa de milă a oamenilor, încât credea că 
niciodată nu va mai putea pleca de acolo, şi că ceva se va rupe 
şi în el. Uneori îi reveneau cuvintele lui Gerber, spuse cu aplomb 
vesel şi turmentat, pe când mai era sănătos: 

- Să nu cauţi numai ştiinţele obişnuite, băiatul meu, ci şi 
ştiinţa vrăjilor, ca să te poţi ridica deasupra haitei mizerabile de 
lupi omeneşti, altfel mai curând sau mai târziu vei fi sfâşiat de 
ei. Trebuie să le bagi frica în oase, ca să facă sluj în faţa ta... Eu 
mi-am ratat viaţa atunci când nu m-am angajat la un Mag. L-am 
întâlnit pe când eram flăcău tânăr şi am ştiut imediat cu cine am 
de-a face... O dată a fost atacat de tâlhari şi eu i-am sărit în 
apărare... ce-i drept aceia n-ar fi putut să-l omoare, căci Elixirul 
îl făcuse nemuritor şi avea o forţă de ajungea să-şi ridice mâna 
şi îl şi culca la pământ pe cel mai sălbatic dintre bătăuşi. Dar 
curajul meu i-a fost pe plac. Avea încredere în mine. Mi-a. 
propus să-i fiu elev... Mai curând sau mai târziu mi-ar fi dat şi 
nişte Elixir. Astăzi aş şti să fac aur şi nu mi-ar păsa de moarte... 

- Şi de ce n-ai rămas cu el?! - întrebă atunci Ernst cu inima 
strânsă. Gerber dădu din mână. 

- Tu nu înţelegi încă lucrurile astea, prietene... mă dădeam 
în vânt după o femeie... una mare şi blondă, o bestie rea şi 
rece... Magul a plecat iar eu am rămas pe loc... Femeia m-a 
înşelat curând cu un coşciugar... Zadarnic mi-am sacrificat, de 
dragul ei, viaţa eternă şi aurul. Nu l-am mai găsit pe Mag. L-am 
căutat ani în şir... Îl caut şi acum... 

Ernst se uită lung la muribund, apoi cu o speranţă 
disperată, aşteptând în mod absurd o minune, începu să 
cerceteze curba drumului. Poate că vine chiar acum... poate că 
vine Magul... Are la el Elixirul... Se îndreaptă direct încoace... şi îl 
vindecă pe Gerber... Nu se poate ca Gerber să moară în felul 


acesta abject! Gerber, singurul om din lume de care el 
aparţinea, care se ocupase de el! 

Însă Magul nu sosi şi bietul Gerber îşi dădu duhul în şanţ. 
După moartea lui, Ernst n-a mai avut stare. Fugi. Luă cu el 
cartea moştenită de la vraci despre Nikolaus Flamel, împreună 
cu învăţăturile şi ideile fixe ale lui Gerber. Şi porni să-l caute pe 
Mag... 

x 

Ernst se vindecă şi eu începui să-l instruiesc. Deocamdată 
clădeam bazele. Îl învăţai deprinderile de igienă şi ordine, cum 
să mănânce la masă, să se spele, să se poarte civilizat. li 
procurai haine, lenjerie, cărţi, unelte de scris şi caiete. Il instalai 
într-o cămăruţă din pavilionul de serviciu, unde iarna se putea 
face focul. Era foarte receptiv. Camera lui strălucea. Pe raftul cu 
cărţi nu vedeai un fir de praf. Fiecare obiect de pe masa lui de 
scris emana dragostea evlavioasă cu care le mânuia. Era mereu 
bine pieptănat, avea îmbrăcămintea ordonată, unghiile curate. 
În gura lui cărnoasă, dantura strălucea de albeaţă. Era modest şi 
serviabil. Tremura de dorinţa de a-mi face în toate pe plac. Imi 
ghicea gândurile, se parca că însărcinările erau prea uşoare şi 
prea neînsemnate. Îşi însuşi cu o repeziciune uimitoare 
cunoştinţele de bază. Îl interesa totul, matematica şi geografia, 
gramatica la fel ca istoria şi ştiinţele naturii. În doi ani epuiză 
materia pentru însuşirea căreia un elev obişnuit avea nevoie de 
cel puţin opt ani. Se aruncă asupra limbilor străine cu atenţie 
avidă, cu un interes plin de emoție. Cu memoria sa ieşită din 
comun şi cu receptivitatea lui proaspătă, reuşi să înveţe în joacă 
franceza, engleza şi latina. Rezultatele hărniciei sale febrile m-ar 
fi încântat şi pe mine dacă, în acelaşi timp, nu m-ar fi îngrijorat 
pornirile sale răbufnite pe ascuns, senzualitatea lui sălbatică, 
minciunile şi viclenia lui. Se afla în război cu personalul de 
serviciu. Slujitorii îl urau şi această antipatie nu izvora numai din 
invidia faţă de norocul unuia dintre ei, aşa cum crezui la început. 
Ernst îşi etala cu insolenţă situaţia privilegiată. Mai ales faţă de 
grădinar, sub comanda căruia lucrase la început, care îl 
compătimise, îl primise în casa lui şi îl hrănise. Grădinarul s-a 
plâns la un moment dat că Ernst fură trandafirii roşii pe 
jumătate înfloriţi, îi smulgea fără nici o grijă şi vătăma întreaga 
plantă. Îl luai la întrebări. Roşi, tăcu încurcat, şi nu mă privi în 
ochi. 


- Îmi plac trandafirii... zise el după o lungă tăcere. 

- iți plac şi acolo, pe tulpina lor şi îi poţi admira mai multă 
vreme, păstrându-le viaţa. 

- Când grădinarul este de faţă nu pot admira trandafirii, 
pentru că el mă urăşte - spuse băiatul precipitat şi mă privi în 
ochi. Privirea lui conţinea atâta sinceritate deschisă, încât mă 
simţii atins. Ştiam că minte. 

- De ce te urăşte grădinarul, care înainte te iubea?! întrebai 
cu pentru a-l sili să-şi măsoare adâncimea propriei greşeli. 

- Pentru că dumneavoastră sunteţi bun cu mine. Nici unul 
nu mi-o iartă. Am ieşit din rândul lor şi ei m-ar călca în picioare. 
Ar dori ca dumneavoastră să vă supăraţi pe mine şi să mă 
goniţi... 

- Va să zică ei şi-au schimbat atitudinea faţă de tine? 

- Da. 

- Nu e posibil ca şi tu să te fi schimbat? 

- N-am ce vorbi cu ei! 

- Tocmai în felul acesta îi jigneşti. Nu uita că tu n-ai nici un 
motiv de mândrie. Nu te-ai ridicat deasupra lor, ci doar ai cotit 
pe altă cale, care nu e mai presus de a lor! Dimpotrivă! Ei îşi fac 
pe deplin datoria, sunt nişte slujitori buni şi cinstiţi. Şi tu eşti tot 
un slujitor. Faptul că ai început învăţătura nu înseamnă că ai 
dobândit ştiinţa. Te afli la începutul începuturilor, în pragul 
învăţării, şi nu s-a decis încă nici dacă eşti demn de a afla lucruri 
superioare. Abilitatea de a învăţa, mintea ascuţită şi vicleană 
sunt suficiente pentru dobândirea cunoştinţelor terestre, dar 
pentru iniţierea în ştiinţele oculte este nevoie de alte însuşiri, de 
forţă morală, de dragoste pentru adevăr şi de slujirea lui, de 
curaj neclintit, de umilinţă, spirit de sacrificiu şi darul extazului 
impersonal. Din toate astea văd prea puţine la tine. Toate 
năzuinţele tale tind spre exterior. Tu îţi însuşeşti şi îţi 
înmagazinezi totul pentru ca, o dată, să-ţi poţi etala comorile în 
faţa lumii, să ţi le prinzi de piept ca pe nişte medalii şi să-ţi 
asiguri admiraţia prostănacilor. Acesta nu este un scop către 
care ar năzui un adevărat învățăcel ocult. Această cale te duce 
încă în jos. Ce-ai făcut cu trandafirii rupţi?! 

Această întrebare îl luă prin surprindere. Bâlbâi: 

- l-am dus la mine în cameră... 

- Şi? 


- l-am pus într-o vază... pe masă... adică pe biroul meu... 


- Am vizitat zilnic camera ta dar n-am văzut trandafirii. 

- Mă temeam că... 

- li ascundeai când veneam eu? 

- Da... da... 

- De ce crezi că nu-mi poţi spune adevărul? 

- Adevărul? Eu... 

- Crezi poate că îmi poţi ascunde ceea ce gândeşti sau ceea 
ce faci? Dacă nu te ruşinezi să faci o faptă, nu te ruşina nici să- 
mi vorbeşti despre ea. Nu te teme. Eu nu mă supăr şi nu te 
dispreţuiesc... eu te învăţ numai. Să nu mă minţi niciodată. 
Aceasta este o condiţie pe care o pun. Şi n-are nici un rost, 
pentru că eu văd prin minciunile tale. Elisa este foarte tânără şi 
foarte uşuratică. Tu, cu lăudăroşenia ta, cu poveştile tale şi cu 
trandafirii, o antrenezi într-o situaţie periculoasă. 

Mă privi interzis: 

- Dumneavoastră... de unde ştiaţi?! 

- Ştiam. Ajunge atât. Ştiu şi alte lucruri de-ale tale, dar nu 
mă ocup de ele. lţi cunosc firea şi înţeleg că, atâta timp cât nu 
ţi-ai transformat forţele senzuale în forţe creative, este mai bine 
să le eliberezi în acest mod, altfel te-ar reţine din munca ta. Ne- 
am înţeles deci? O laşi pe Elisa în pace... şi la fel şi trandafirii... 

Imi promise totul, dar a doua zi îşi călcă cuvântul. 

Elisa era fiica de şaisprezece ani a bucătăresei; avea părul 
roşu, tenul lăptos, sânii ascuţiţi, era capricioasă şi senzuală. 
Morarul din localitate voia s-o ia de nevastă şi ea ar fi acceptat, 
până ce n-a intervenit Ernst. Acesta împlinise pe atunci 
optsprezece ani. Era un tânăr bine clădit, înalt, îngrijit, care 
părea mai vârstnic decât anii lui. Ştia să vorbească inteligent, 
uşor şi colorat. Dinţii lui albi străluceau între buzele pline, în ochi 
îi strălucea inteligenţa, o nesfârşită încredere în sine, şi aceeaşi 
forţă vitală electrizantă radia şi din părul său întunecat. Elisa se 
îndrăgosti orbeşte de el. Fata era frumoasă şi gata de aventură, 
iar Ernst senzual şi total iresponsabil în concupiscenţa lui. Nici 
nu-i trecea prin cap să refuze fructul copt ce-i cădea în poală. O 
vreme, relaţia lor continuase în taină. Fata fugea la Ernst în 
timpul nopţii şi rămânea cu el până în zori. 

Când Elisa rămase însărcinată, ea solicită ajutorul unei 
moaşe bătrâne şi murdare din sat. Baba ceru bani şi banii au 
fost procuraţi de Ernst. El vându unui negustor ambulant câteva 
obiecte de îmbrăcăminte. 


Într-o seară, bucătăreasa năvăli plângând şi cu faţa răvăşită 
de spaimă în salonul unde mă retrăsesem cu părinţii mei după 
cină. Ne implora să venim în clădirea de serviciu. Elisa era foarte 
bolnavă, se zvârcolea în spasme de durere şi nu permitea 
nimănui să se atingă de ea. Ne duserăm cu toţii, dar ea nu se 
lăsă examinată decât de mama. Noi aşteptam afară. 

leşind, mama o îndepărtă pe bucătăreasă şi ne comunică 
numai nouă ceea ce a constatat. Bătrâna nepricepută şi brutală 
sfăşiase organele fetei şi nu era exclus ca ea să se infecteze. 
Era toată numai sânge şi inflamații, nu te puteai atinge de ea. N- 
am mai ţinut cont de refuzul ei. Intrarăm cu toţii şi, cu forţe 
unite, îi curăţarâm organele infectate, administrându-i esențe 
calmante, capabile să oprească răspândirea infecţiei. Strigătele 
ei animalice, răguşite sparseră liniştea nopţii şi îl atraseră la 
fereastra deschisă şi pe Ernst, galben ca ceara care tremura din 
toate încheieturile. În timp ce trupul însângerat, cuprins de 
spasme al nefericitei fete se zbătea între mâinile noastre, eu îmi 
ridicai privirea şi întâlnii ochii lui Ernst. Din privirea lui radia 
disperarea, compătimirea îngrozită şi auto-învinuirea. Pentru o 
secundă mă străfulgeră speranţa că această lecţie îl va vindeca 
de pornirile sale sexuale iresponsabile... 

După ce Elisa se linişti în sfârşit, o lăsarăm în grija mamei 
sale, cerându-i să mă trezească la orice semn de înrăutăţire a 
stării ei sau dacă s-ar fi declanşat febra. 

Mă pregăteam să mă dezbrac, când simţii deodată că Ernst 
stătea în faţa uşii fără să îndrăznească a bate. Emoţia şi 
tulburarea sa disperată răzbăteau parcă prin uşă. ` 

- Poţi intra, Ernst. Te aşteptam! - zisei eu încet. Intr-o clipă 
se şi afla în faţa mea, clătinându-se ameţit. Era într-o stare 
groaznică. Înainte să-l fi putut opri, căzu în genunchi în faţa 
mea. 

- Dumnezeule... Dumnezeule... Dumnezeule, repetă el fără 
şir, dârdâind. Nu, niciodată... Niciodată?... Doamne... Doamne... 

Îl aşezai într-un jilţ. Ochii lui încercănaţi se holbau la mine, 
exprimând o întrebare mută pe care nu îndrăznea s-o rostească. 

- Va trăi, îi răspunsei. Dar dacă am fi sosit cu un sfert de 
ceas mai târziu, n-am mai fi putut s-o ajutăm. De ce i-ai permis 
să se adreseze vrăjitoarei aceleia? 

- Mi-era ruşine... şi ei la fel... 

- Când o făceai, nu te ruşinai?! 


- Total e aşa... ca un delir... Nici nu observi şi ai şi căzut... 

- După orice socoteală omenească, Elisa ar trebui să fie 
acum moartă, pentru că tu n-ai ştiut să-ţi birui delirul. Dacă nu 
te-ai fi legat de ea, dacă n-o zăpăceai cu vrăjile tale, ar fi putut 
deveni o femeie onorabilă şi mama unor copii. Dar acum va 
decădea pentru că nu poate să rămână aici. N-o gonesc eu, ci 
opinia sătenilor, împotriva căreia nu pot face nimic. Te-aş fi 
înţeles dacă erai nebuneşte îndrăgostit de ea. Dar tu n-ai avut 
nevoie de altceva decât ca ea să se vâre noaptea, pe ascuns, în 
patul tău. Ai refuza-o disperat dacă s-ar oferi să-ţi fie soţie. O 
dispreţuieşti şi, în afara clipelor de amor, te agasează. Şi totuşi 
ai distrus-o. Cu toate că îţi puteai satisface pornirile şi cu văduva 
brutarului. Inţelegi acum la ce se referă dominaţia... asupra 
fiinţei noastre proprii? Trebuie biruite tocmai aceste clipe de 
slăbiciune, care pot revărsa asupra capului tău un noian de 
consecinţe. 

Recunoscu totul, se umili şi se auto-acuză. Întrebă apoi 
dacă trebuia să plece şi el. 

- Depinde de comportarea ta de mai târziu, i-am spus. 
Vreau să-ţi ofer posibilitatea de a te schimba. Dar dacă mă 
conving că nu te poţi debarasa de slăbiciunile tale, îţi retrag 
orice sprijin. 

Se linişti în mod vădit. Se încredea în sine, dar se încredea - 
şi mai mult - în îngăduinţa mea. 

Din momentul când situaţia se rezolvase cu bine, iar el 
scăpase norocos de orice consecinţă, spiritul său neliniştit 
reveni la unica idee fixă ce îl bântuia: 

- Elisa... a fost salvată de Elixir?! mă întrebă el brusc. 

- Aş vrea să ştiu cum ţi-a venit ideea asta? întrebai cu, 
eschivându-mă de a da un răspuns. 

- Dumneavoastră mi-aţi spus că Elisa, după socotelile 
omeneşti trebuia să fie moartă acum. Deci, dacă trăieşte totuşi, 
înseamnă că n-a fost salvată de socoteli omeneşti ci de... 

- Ci de Elixir, desigur. Ar fi mai inteligent să aştepţi până ce 
legendele, miracolele şi poveştile s-ar transforma pentru tine în 
fenomene naturale, ca urmare a sârguinţei şi eforturilor tale 
cinstite şi susţinute. 

- De ce? După dumneavoastră... Elixirul nici nu există? din 
vocea lui răzbătea o provocare evidentă. 


- Tu mai trebuie să mănânci multă pâine până când vei afla 
dacă există sau nu. 

- Dumneavoastră nu-mi puteţi spune? 

- Îţi spun tot ce poate fi asimilat de maturitatea ta actuală. 

- Dar cărţile scriu despre Elixir! De ce scriu cărţile atât de 
deschis despre el, de vreme ce eu n-am voie nici măcar să aflu 
dacă există sau nu? 

- Elixirul după care eşti tu ahtiat este un elixir foarte 
primejdios, căci nu se găseşte în realitate, ci fermentează doar 
în creierele unor apucaţi fanatici. Eu nu cunosc decât 
medicamente. 

- Dar diferenţa constă numai în denumiri, nu? îi simţeam 
emoția şi faptul că focul întrebărilor îl încinsese. 

- Nu. Tu înţelegi sub numele de Elixir băutura vieţii veşnice, 
care ti-ar dărui nemurirea, facându-te veşnic tânăr, cu pasiunile 
intacte, cu întreaga capacitate de a te bucura de voluptăţi şi cu 
farmecul atractiv deplin. Tu crezi că Elixirul este un leac 
miraculos care permite orice excese şi te apără de îmbolnăvire 
şi de moarte. Tu vrei să trăieşti până în veci pentru că setea ta 
de viaţă pare să nu cunoască saţietatea nici chiar după o 
veşnicie. Trebuie să te dezamăgesc din această eroare gravă. 
Trupul poate fi vindecat, zilele îi pot fi prelungite cu ajutorul 
anumitor leacuri, dar mai ales printr-un mod de viaţă care 
păstrează şi sprijină sănătatea. Insă trupul nu poate avea parte 
de nemurire, căci trupul se află sub imperiul vremelniciei, el 
este un laborator experimental al morţii, prada ei: trupul este 
însăşi moartea. Veşnicia este a spiritului, dar ca s-o 
dobândească, spiritul trebuie să biruie în luptă moartea, 
sacrificându-şi propriul trup. Cele două nu sunt compatibile, 
precum se exclud reciproc focul şi apa, dintre care unul îl va 
distruge pe celălalt. Omul este năpăstuitul teren de luptă al 
acestui război. Armele trupului sunt pulsiunile voluptoase, 
plăcerea resimţită prin frumuseţea formelor şi dorul după toate 
acestea. Armele spiritului sunt satisfacția şi senzaţia de 
sastisire, survenită în urma diferitelor reacţii, decepţia, 
suferinţa, bătrâneţea şi moartea. Trupul şi spiritul se iau la 
trântă pe podul de instincte al sufletului. Se încaieră din nou şi 
din nou. Uneori trupul face prizonier şi sechestrează sufletul, 
privându-l de orice hrană, şi crezând că l-a ucis. Insă ultima 
armă inalienabilă, unică şi mereu victorioasă a sufletului este 


nemurirea lui. Când trupul învinge spiritul, victoria lui e 
vremelnică, dar dacă spiritul a învins o dată trupul, acesta este 
nimicit pentru vecie. Adevăratul Elixir al alchimiştilor este tot o 
armă împotriva trupului. Leacurile lor pentru prelungirea vieţii 
trupului nu sunt decât încercări de menţinere pe un teren 
duşmănos, pentru ca acolo spiritul, dispunând de un instrument 
cerebral mai perfecţionat, mai matur, să surprindă totul, să 
acumuleze experienţă şi să se poată pregăti mai bine pentru 
lupta finală. Elixirul nu este disponibil decât pentru spiritul trezit 
şi numai atunci când acesta nu-l mai foloseşte în scopul trădării. 

- Şi ce este acest Elixir... un praf sau un lichid? întrebă Ernst 
cu avidă curiozitate. 

Deci urechea lui rămăsese surdă la înţelesul adevărat al 
cuvintelor mele. Fu un sentiment înspăimântător: retrăiam 
aceeaşi controversă lipsită de speranţe, după un cutremurător şi 
straniu schimb de poziţii, păstrând în mod conştient amintirea 
convorbirii de acum câteva secole, când eu stăm faţă în faţă cu 
Magistrul, în trupul imatur al lui Hans Burgner biciuit de pasiuni 
şi de curiozitate magică. Trăiam acum un sentiment de frustrare 
şi neajutorare pe care şi Rochard trebuie să-l fi avut, înțelegând 
că nu-mi poate transmite nimic din experienţa sa, iar cuvintele 
sale, în care se ascundeau germenii unor adevăruri trăite, 
profunde, cădeau pe un sol steril în sufletul lui Hans Burgner. 

Şi prin această rememorare rău-prevestitoare mi se 
clarifică brusc faptul că îmi pierd vremea zadarnic cu Ernst 
Muller. El constituia o materie cu care, în starea sa actuală, nu 
aveam ce să încep. Nu-l interesa ceea ce îi puteam oferi. El 
vedea în mine pe deţinătorul zgârcit al forţelor oculte. Credea că 
dacă aş vrea s-o fac, eu l-aş putea iniţia, facându-l fericit şi 
dându-i viaţă veşnică. Şi nu existau cuvinte care să-l fi putut 
lămuri despre motivele care mă împiedicau să-i predau ştiinţa 
de rang superior. Ar fi fost zadarnic să torn cea mai strălucitoare 
licoare a magiei albe în cupa caracterului său impur, căci s-ar fi 
amestecat imediat cu otrava densă a magiei negre; pentru că el 
ar fi pus toate forţele şi cunoştinţele în slujba pasiunilor, a 
egoismului şi intereselor sale necontrolate. 

Inţelesei că nu trebuie să continui instruirea lui. Scopul 
întâlnirii noastre nu fusese altul decât că-l pornisem. ÎI 
vaccinasem. Ştiam că trebuia să rezolv imediata lui îndepărtare 
din Grotte, căci acesta era următorul pas. Simţeam, desigur, 


răspundere pentru viitoarea lui soartă şi nu doream să-l 
părăsesc fără nici un sprijin. 

Făcusem deci un pas înainte pe coridorul întunecat al 
templului misterelor. Nu ştiam dacă mă voi împiedica de o 
treaptă care să mă ducă spre înălţimi, sau dacă mă voi prăbuşi 
într-un puț adânc; dar trebuia să înaintez. Nu mă mai puteam 
opri. 


Gheare de leu 


O excelentă posibilitate se ivi pentru realizarea planului 
meu. Corespondam de multă vreme cu Jean Maria Ragon, 
distinsul mistic belgian, împreună cu care pregătisem cândva 
înfiinţarea lojei din Bruxelles. St.-Germain ne făcuse cunoştinţă. 
Contele preţuia mult cultura şi abilităţile oculte ale acestuia. 
Aveam un drum personal de făcut la Bruxelles în problema lojei 
şi hotărâi să-l iau cu mine pe Ernst pe care intenţionam să-l 
plasez acolo într-un post corespunzător de secretar. Aveam 
încredere în influenţa răscolitoare a marelui oraş, ştiam că 
elevul meu neliniştilor va fi absorbit de vraja acestuia ca fierul 
de magnet. Cu cât mai curând se va cufunda el în oceanul 
astral, cu atât va ieşi mai curând din el. 

Deocamdată nu-i comunicai decât intenţia de a călători şi 
faptul că îl voi lua cu mine. Nu i-am vorbit despre celălalt plan. 
Voiam ca dorinţa să se nască în el însuşi şi el să se folosească 
de ocazia ivită din propria sa voinţă. 

Bucuria lui Ernst era nemărginită. Pregătirile pline de 
emoție îl distraseră de la orice altceva, până şi de la învăţătură. 
Tot mereu izbucnea în declaraţii de recunoştinţă şi-mi spunea că 
nu va putea răsplăti niciodată tot binele cu care l-am copleşit. 

Pornirăm la drum în martie, 1801. Caleaşca noastră trecu şi 
pe lângă hanul unde slujea mama lui Ernst. Eram curios dacă va 
cere să intre acolo, dacă nu pentru altceva, măcar pentru a o 
impresiona prin aspectul său elegant de acum şi prin luxul 
caleştii, dar nu zise nimic. Se retrase în adâncul pernelor şi nici 
măcar nu privi spre han. Tăcerea lui mi se păru ciudată, după 
ce, în prealabil, vorbise mereu şi pusese nenumărate întrebări. 

- Nu te simţi bine? l-am întrebat ca să-l fac să vorbească. 

- Urăsc locul acesta! izbucni el. 

- Credeam că ai vrea s-o vezi pe mama ta... 


- Îmi doresc ca niciodată să nu fiu nevoit să-mi amintesc 
măcar de acest loc! 

- Inţeleg, spusei amintindu-mi de Hans Burgner care era tot 
atât de dezrădăcinat. 

x 

Prevederile mele se împliniră. Pe când eu îmi petreceam 
cea mai mare parte a timpului la Bruxelles cu Ragon, Ernst 
descoperea oraşul. Avusesem grijă să dispună de bani suficienţi 
şi de libertatea necesară în acest scop. Când se sătură de tot 
ceea ce era de văzut şi de distracţiile care puteau fi procurate 
cu ajutorul banilor, îl luai cu mine în vizită la câteva familii din 
societatea sus-pusă. Prin cuvântul magic al Ordinului, palatele 
selecte mi se deschideau cu amabilitate şi cu o largă prietenie 
frăţească. Luarăm parte la serate strălucite - la care n-aş fi 
participat niciodată pentru propria mea plăcere - iar simţurile lui 
Ernst se umplură de lumini, de vraja atmosferei, în ambianța 
strecurată, cu tonalitate discretă în mijlocul unor bogății 
nelimitate, în vraja proprie castei celor aleşi. În modul de viaţă 
abstractizat, liniştit, de o simplitate mănăstirească din Grotte nu 
exista nici urmă de aşa ceva. Tânărul era înconjurat acum de 
muzică, de femei superbe, pline de bijuterii, cu tenul ca de 
petală, cu parfum divin. Ernst era ameţit de cuvintele fine, 
unduitoare, jucăuşe, de conversațiile palpitante. Gustul îi era 
răsfăţat de băuturi alese, condimente neobişnuite, mâncăruri 
necunoscute, însă acest lux, această pompă patinată care ar fi 
distins încrederea în sine a unui caracter mai sensibil decât al 
său, pe el îl inspira. Concupiscenţa sa era în flăcări, încrederea 
în sine şi ambiția se aprinseseră ca un joc uriaş, de parcă şi-ar fi 
regăsit în sfârşit căminul adevărat. Rămasei uimit de 
comportarea sa lejeră, sigură, superioară. Se adresa femeilor cu 
o siguranţă instinctivă, arzătoare. Ochii lui avizi le provocau şi le 
dezbrăcau pe loc, în aşa fel încât nu el, ci damele exersate în 
războaie amoroase îşi plecau ochii după ce-l priviră. Şi ochii 
femeilor se întorceau mereu şi mereu către el, cu o curiozitate 
zâmbitoare, incitată. Era un biet diavol sărac lipit, fiul nelegitim 
al unei servitoare, un nimeni situat în afara claselor sociale, el 
însă nu simţea în jurul persoanei proprii nici un fel de vid. Nu 
deveni mohorât, încurcat, disperat din cauza stării sale tulburi, 
ci, cu perspicacitatea şi îndemânarea unui jongler, arunca o 
punte peste prăpastia care-l separa de casta superioară. Era un 


bun observator, îşi amintea tot ce auzise şi îşi lansa frânturile de 
cunoştinţe furate de peste tot tocmai acolo şi când acestea 
puteau impresiona cel mai mult. Atrase atenţia generală. Era 
considerat original, deosebit de inteligent, tulburător de 
simpatic. Şi era cu adevărat aşa: se juca şi torcea ca un pui de 
leu, dar colții săi de răpitor începeau să se arate, ghearele se 
ascuţeau şi natura sa de fiară îşi anunţa prezenţa. 

Discutasem cu Ragon planurile mele privindu-l pe Ernst. 
Amândoi căzurăm de acord că viitorul patron al lui Ernst şi casa 
în care el urma să fie primit trebuiau alese cu mare grijă. Inainte 
de toate, trebuia să ne convingem că în acel anturaj nu există 
nici o femeie tânără, frumoasă: soţie, fiică sau cameristă. Il 
aleserăm în final pe Charles de Blancourt, un holtei bogat, 
bătrân şi simpatic, colecţionar pasionat de cărţi, care se declară 
cu plăcere de acord să angajeze un tânăr cu scopul ca acesta să 
descopere rarităţi şi să administreze biblioteca. Dragostea 
bătrânului pentru cărţi şi firea sa generoasă şi îngăduitoare se 
potriveau de minune cu planul nostru. Blancourt nu era un 
adevărat ocultist, el se interesa doar de ştiinţele secrete la nivel 
de amator, nerenunţând la comoditate şi menţinându-se 
departe de praxis. Ragon îi făcuse mari servicii când îi procurase 
nişte cărţi rarisime, imposibil de dobândit de către alţii, dar, în 
afară de aceasta, prietenia bărbatului de înaltă cultură, cu un 
caracter captivant, în ochii lui Blancourt era egală cu favoruri 
mult mai importante, aşa că nu întâmpinam nici o greutate din 
partea lui. 

Organiză o serată strălucită în casa lui princiară şi acolo îi 
făcu oferta lui Ernst. li punea la dispoziţie o retribuţie, şi o 
libertate atât de mari, în schimbul unor obligaţii plăcute, 
distractive şi comode, încât un tânăr începător şi sărac n-ar fi 
putut visa la mai mult. Cu toate acestea, Ernst, deşi mirat şi 
ameţit de ofertă, solicită un timp de gândire. 

Reîntorcându-ne noaptea la hotelul nostru, îmi ceru să vină 
în odaia mea, având lucruri importante de discutat. 

Apăru îngândurat şi palid. Era tăcut şi umil. Cuvintele lui 
răsunară deja dinainte în gândul meu şi ştiam ce răspuns va 
trebui să-i dau. Îmi prezentă oferta lui Blancourt. Când îl felicitai 
pentru acest succes personal, el mă privi cu ochi întunecaţi, 
mohorâţi: 


- Dumneavoastră, domnule, ştiţi prea bine că pentru mine 
avantajele mari ale acestei şanse sunt foarte evidente. Tot ce mi 
se oferă este pe placul meu, este dorit de mine cu pasiune şi mă 
atrage... dar renunţ la toate acestea fără să stau pe gânduri. 
Accept să port un singur costum ani de zile şi să trăiesc doar cu 
pâine uscată în cămara de lemne din Grotte dacă 
dumneavoastră sunteţi bun să mă instruiți mai departe şi-mi 
daţi speranţa că o dată şi o dată mă veţi iniţia în tainele care 
pentru mine sunt singurele lucruri importante în viaţă. 

- Mă bucur că îţi pot răspunde fără ocolişuri, Ernst. Dacă aş 
putea să-ţi dau măcar o fărâmă de speranţă că în această viaţă, 
oricât de târziu, te-aş putea iniţia, ţi-aş spune să rămâi cu mine. 
Dar, din păcate, situaţia e alta. Te-am putut ajuta numai la 
pornire... sosirea ta în punctul final se află încă foarte departe, 
dincolo de multe vieţi şi morţi. Eu aş fi cel mai fericit dacă ţi-aş 
putea spune altceva, căci ţin la tine şi o să-mi lipseşti. Dar în 
aceste condiţii nu-ţi pot da alt sfat decât să accepţi postul în 
casa lui Blancourt! Grotte nu-ţi mai poate oferi nimic. 

Se ridică. Furia revoltată şi mândria rănită se luptau în el cu 
disperarea neputincioasă. 

- Dar ce anume ar trebui să fac, ce fel de om ar trebui să 
devin pentru a fi acceptat de dumneavoastră şi a fi considerat 
capabil de săvârşirea Marii Opere?! Nu sunt suficient de 
inteligent, de tenace şi de statornic?! Foarte bine! Recunosc că 
simţurile mă mai înving de multe ori, dar nu aţi avea să-mi 
spuneţi decât un cuvânt şi le-aş înjuga şi pe ele în interesul 
marelui scop. V-aţi gândit oare la ce renunţaţi şi în ce stare mă 
aruncaţi? Eu nu voi renunţa niciodată să caut tainele oculte şi 
nu mă voi da înapoi de la nimic! De ce nu vreţi să mă ocrotiţi?! 
De ce nu mă mai conduceţi pe drumul cel drept?! 

- Pentru că este mai bine dacă atingi drumul cel drept după 
ocolişuri, după experienţe amare, care vor arde în tine 
slăbiciunile, transformându-le în zgură, decât dacă ai părăsi 
drumul drept după ce ai dobândit ştiinţa, folosind-o în scopuri 
greşite. Nu mă îndoiesc de hărnicia şi de inteligenţa ta şi nu mă 
îndoiesc nici de faptul că nu vei renunţa niciodată la căutarea 
tainelor oculte. Ştiu că dacă vei ajunge o dată în acel punct 
unde vei putea dobândi cele trei chei ale celor trei porţi, te vei 
folosi de ele cu un talent ieşit din comun. Până atunci însă mai 
ai altele de rezolvat. Inţelege-mă, Ernst... refuzul meu nu 


conţine nimic care să te jignească. Pur şi simplu, nu pot să-ţi 
ofer pentru consumarea pasiunilor tale nişte forţe care ar putea 
deveni puteri folositoare, constructive numai în mâinile 
Adepţilor care au depăşit deja capcanele ispititoare şi 
nimicitoare ale pasiunilor. Acum, desigur, eşti plin de 
amărăciune şi ţi se pare că nu te apreciez corect, dar gândeşte- 
te că eu îmi recunosc fără şovăială greşelile. Cea mai elocventă 
dovadă a erorii mele ar fi dacă tu, departe de mine, te-ai 
menţine pe linie iar sentimentul frustrării ţi-ar înzeci silinţa. 
Dacă ai continua să mergi înainte chiar şi fără recunoaşterea 
meritelor tale, fără o promisiune clară, învingânduc-ţi din proprie 
putere slăbiciunile. Tu te poţi apropia de marele ţel şi în absenţa 
mea. Maturitatea ta ar fi dovedită prin faptul că te-ai menţine pe 
drumul cel drept chiar şi fiind părăsit. Consideră această etapă 
ca o etapă a încercărilor. Dacă mă contrazici prin faptele tale, 
eu îţi voi împărtăşi fără nici o reţinere toate cunoştinţele mele. 

Se ridică. 

- În ordine, spuse el solemn, cu seriozitate şi, convingere 
lăuntrică fermă. Să mă prezint singur, sau mă veţi chema 
dumneavoastră, atunci când veţi constata că aţi greşit?! 

- Te voi chema, Ernst! Poţi fi sigur de asta! 

Aşadar Ernst rămase la Bruxelles, în casa lui Charles de 
Blancourt. În primele luni primii de la el scrisori lungi. Îmi relata 
cu multă fidelitate toate gândurile şi toate observaţiile iui. Avea 
un stil original şi vioi. Îmi înfăţişa portrete interesante, hazlii, 
despre oameni, ambianța pe care o descria trăia şi strălucea de 
viaţă în scrisorile sale. Era încântat de Blancourt şi deocamdată 
nimic altceva nu-l interesa. 

Ragon îmi dădea de asemenea veşti favorabile: Ernst abia 
dacă ieşea din casă, îşi petrecea timpul liber citind şi făcându-şi 
notite în camera lui. Învăţa cu pasiune. Blancourt îl agrea şi 
peste tot vorbea despre el apreciativ. Ne era recunoscător că îl 
recomandasem, căci Ernst se dovedea un muncitor neistovit. 
Prelucrase în timp foarte scurt imensul material adunat în 
bibliotecă şi îmbogăţise patrimoniul de cărţi al patronului său cu 
două exemplare rarisime după care acesta jinduia de ani de zile. 

Pe la sfârşitul anului, scrisorile se mai răriră, dar Ragon 
continua să-mi dea veşti liniştitoare. Ernst nu-şi schimbase 
modul de viaţă, ba se părea că şi-a suprasolicitat forţele. 
Blancourt începu să se îngrijoreze de starea sănătăţii sale. Işi 


pierduse pofta de mâncare, slăbise, sub ochi avea cearcăne 
întunecate, dar Ernst îşi continua activitatea la fel ca înainte şi 
nici nu voia să audă de concediu. Scrisorile lui scurte, scrise în 
grabă, îmi dezvăluiau faptul că era foarte preocupat de un lucru 
pe care mi-l ascundea cu grijă. Literele sale largi şi deschise, 
pasionate şi vii se îngustară, se încâlciră, înclinarea li se 
schimbă, îşi modificară direcţia către stânga şi se ascundeau 
parcă. Imaginea grafologică înclinată spre stânga, trădând 
îndepărtarea de comunitate, oglindea o concentrare tensionată. 
Din acel moment ştiam că Ernst părăsise calea. 


Isabelle 


În al treilea an al şederii sale la Bruxelles se petrecu 
evenimentul tragic care aruncă în sfârşit lumină asupra 
activităţii secrete a lui Ernst Muller şi asupra direcţiei fatale în 
care el fusese antrenat. 

Charles Blancourt fu vizitat de sora lui, măritată în Anglia şi 
de fiica acesteia, Isabelle. 

Ragon o descrise mai târziu pe Isabelle drept o tânără cu 
purtări reţinute, înaltă, subţire, cu părul de culoarea cânepii, cu 
ochi cenuşii minunaţi şi buzele roşii care contraziceau aparenta 
ei răceală. Era deosebit de frumoasă, cultă şi... spirituală ca un 
drăcuşor. Se părea că din clipa când făcură cunoştinţă, între ea 
şi Ernst Muller se statornicise o relaţie încărcată de tensiuni 
negative. Tânăra fată adulată, bogată, răsfăţată nu-şi ascundea 
antipatia faţă de Ernst şi îl făcea de fiecare dată să simtă acest 
lucru. La masă el era ţinta observaţiilor ei ironice şi Isabelle se 
străduia să-i facă pe toţi să se amuze pe socoteala lui. Ernst, 
după cum spunea Ragon, răbdă cu un stoicism demn de invidiat 
orice umilire şi o biruise adesea pe fată cu replicile sale pline de 
spirit. 

Isabelle era logodită. Viitorul ei soţ, Lordul B., prim-născut 
al uneia dintre cele mai vechi familii britanice, era moştenitorul 
titlului de prinţ G. şi astfel Isabelle ar fi intrat prin el în legături 
apropiate cu casa regală. 

Era neîndoios că tânărul provenit dintr-o lume inferioară, cu 
o situaţie socială imposibilă, totuşi cu însuşiri excepţionale, îi 
stârnise interesul Isabellei şi că izbucnirile ei ironice serveau 
tocmai pentru anularea acestui interes refulat. Încerca să-l 


nimicească chiar şi în proprii ei ochi, voia să se convingă pe ea 
însăşi că sentimentele neliniştitoare pe care le inspira Ernst 
veneau din faptul că acesta era ridicol, şi nu erau stârnite de 
însuşirile atrăgătoare ale bărbatului. Ernst rămase politicos şi 
reţinut faţă de ea şi, ori de câte ori era posibil, o ocolea. 

Aceasta era situaţia între ei când tragedia începu să se 
„declanşeze”. Evenimentele erau prevestite la început numai 
prin fenomene exterioare. În timpul zilei cei doi se întâlneau tot 
atât de rar ca şi înainte, dar dacă acest lucru se întâmpla totuşi, 
Isabelle nu mai făcea remarci ironice. In general ea era tăcută, 
îngândurată şi lipsită de radiaţie. Când se vorbea, tresărea dintr- 
o absenţă profundă. Buzele îi erau arse şi palide, faţa umbroasă 
şi suptă, de parcă ar fi fost măcinată de o boală gravă. Mama ei 
credea că îi este dor de logodnic şi hotărî să plece spre casă 
înainte de vreme. Isabelle însă se împotrivi cu disperare. Nu! 
Voia să rămână acolo. Dacă se putea ar fi prelungit şederea... 
Mama ei putea să plece liniştită. Ei îi plăcea atât de mult la 
Bruxelles că n-ar fi putut să-l părăsească. Mai târziu aflară dintr- 
o scrisoare a Lordului B., care se interesa neliniştit despre ce se 
întâmplase cu Isabelle, că ca, de săptămâni întregi, nu-i mai 
răspunsese la misive. Deci nu încăpea nici o îndoială: fata era 
bolnavă. 

Examinarea medicală propusă fu respinsă de Isabelle eu 
aceeaşi disperare: să fie lăsată în pace. Nu avea nimic. Când, în 
ciuda refuzului ei, îl chemară totuşi pe medic, ea se încuie în 
camera ei. Mama ei şi Blancourt priveau cu îngrijorare 
neputincioasă starea ei inexplicabilă. Bănuiau vreo suferinţă 
sufletească, o iubire tăinuită, obiectul căreia însă nu era de găsit 
printre cunoştinţele din Bruxelles. Nu se interesa niciodată de 
nimeni şi în ultimele săptămâni încetase să mai frecventeze 
societatea. 

Adevăratele cauze ale stării ei fură dezvăluite în 
cutremurătoarea scrisoare de adio, găsită în cameră după 
sinuciderea ei. Isabelle luase o otravă necunoscută şi era 
moartă când au găsit-o. Scrisoarea îi era adresată lui Blancourt. 
În afara familiei, singur Ragon luă la cunoştinţă de acest caz 
ruşinos şi întristător. Ragon, cu permisiunea lui Blancourt, copie 
pentru mine scrisoarea Isabellei. 

În primele rânduri, ca îl implora pe Blancourt să o sprijine 
pe mama ei în supărarea grea care o va copleşi şi pe care este 


nevoită să i-o provoace. Îl ruga de asemenea să nu comunice 
logodnicului ei şi familiei acestuia precum nici societăţii în 
general adevăratele motive ale morţii ei şi, dacă e posibil, să 
ţină secretă sinuciderea însăşi. Dispunând de multă influenţă, el 
avea posibilitatea să găsească un medic care să dea un 
certificat, acuzând vreo boală galopantă care o ucisese. 

Apoi trecu la motivele sinuciderii sale: 

„S-a întâmplat cu două luni în urmă, în ziua de doi 
septembrie. Era o seară înnorată şi caldă, iar eu simţeam o 
uşoară durere de cap. Aş fi putut alege între două invitaţii, dar 
nu mă hotărâm să plec. Mă apăsa o neputinţă, o oboseală de 
plumb, şi o nelinişte stranie. În timpul cinei, după obicei, 
stăteam faţă în faţă cu Ernst Muller. Privirea lui, pe care de 
câteva zile o întâlneam de fiecare dată când îmi ridicam ochii, 
mă irita puternic, dar în acelaşi timp, îmi şi paraliza creierul, 
care altă dată fabrica în serie idei cu care să-l necăjesc pe acest 
individ nespus de antipatic, insolent în modestia sa prefăcută, 
acest tip de doi bani pe care mă simţeam obligată să-l 
dispreţuiesc pentru că era atât de puţin fair, şi pentru că dorea 
într-un mod viclean şi prefăcut să dea impresia că este totuşi 
Cineva. Expresia din ochii lui era foarte stranie. Foarte vie, 
cotropitoare, plină de ironie şi ură arzătoare, dar şi de altceva 
care - recunosc acum, căci nu mai contează şi vreau ca în faţa 
voastră să stea limpede toată mârşăvia faptei săvârşite de acest 
monstru, fără acordul meu şi împotriva convingerii şi 
preferințelor mele - mă tulbură în mod teribil de parcă în venele 
mele s-ar fi turnat un flux de lavă topită. Acest sentiment mă 
umplea de ruşine, de nelinişte, fără să mă pot apăra împotriva 
dulceţii sale rele. Eram cotropită de un dor sălbatic, înţepător, 
genunchii îmi tremurau, răsuflarea mi se întretăia. In acelaşi 
timp îl uram, simţeam repulsie şi revoltă împotriva lui şi, credeți- 
mă, dacă aş fi rămas în posesia capacităţii de gândire şi a 
conştiinţei, rezistenţa mea morală n-ar fi fost niciodată învinsă. 

Curând mă apucă somnul. M-am retras în odaia mea şi m- 
am culcat. Nu ştiu cât timp dormisem când, deodată, m-am 
trezit, - dar nu acesta este cuvântul potrivit, căci numai o mică 
parte din fiinţa mea se trezise, creierul îmi rămase gol. În trup 
îmi vibra o dorinţă arzătoare, impulsivă, nerăbdătoare, aproape 
o durere. Deodată auzii numele meu rostit încet, fierbinte, 
poruncitor: 


- Isabelle... vino... Isabelle... 

Această voce accentua în aşa măsură sentimentul străin, 
îngrozitor care mă domina, încât tot corpul mi se scutura, 
tremuram toată şi chinul pe care-l simţeam mă făcu să plâng. 
Furtuna interioară spălase probabil până şi controlul slab, 
exercitat de creierul şi conştiinţa mea, căci în acest punct 
memoria mi se întrerupe şi urmează o lacună. Trezirea şi 
recăpătarea conştiinţei depline au fost apoi atât de terifiante, 
atât de nimicitoare, încât nu am puterea să le descriu... Eram 
culcată în patul lui Ernst Muller, batjocorită, însângerată, cu 
capul ametit. Trupul îmi era plin de zgârieturi. Pe umăr aveam o 
urmă de muşcătură. Buzele îmi erau crăpate şi, alături de patul 
răvăşit, în lumina neliniştită a lumânării stătea el care... o, nu 
pot scrie despre aceasta. Mă somă cu răceală să plec înapoi în 
camera mea şi să fiu atentă, căci servitorii urmau să se 
trezească. Vocea îi era poruncitoare, îmi atrase atenţia să mă 
port cu grijă în timpul zilei. Să nu-mi schimb comportarea, 
pentru ca nimeni să nu observe nimic şi să tac despre cele 
întâmplate în acea noapte. Am început să plâng. Am pronunţat 
cuvinte îngrozitoare. Am sărit la el şi l-am lovit cu pumnii în 
piept, el însă mă apucă de umeri şi mă aruncă pe pat. 

- Dintre noi doi, dumneata eşti mai interesată ca 
servitorimea alarmată să nu te găsească în toiul nopţii în 
camera mea! Ce pisicuţă sălbatică! In dragoste îşi foloseşte 
dinţii şi unghiile, iar în ură pumnii. Cu un surâs ironic îşi desfăcu 
cămaşa şi-mi arătă pe gât şi pe umeri urmele muşcăturilor şi ale 
zgârieturilor. Acum fii cuminte şi du-te! O să te mai chem! 

Această ultimă şi groaznică umilire mă aduse pe marginea 
leşinului. N-am mai putut pronunţa nici un cuvânt, gâfâind, 
plângând, bălăbănindu-mă ieşii din camera lui cu singura, 
imperioasa, strigătoarea idee să mă îmbrac şi să fug de acasă 
ca să mă înec în râu. Însă în clipa când am ajuns în camera mea, 
mă cuprinse o asemenea toropeală încât căzui în pat şi adormii. 

Mă trezi mama pe la amiază. l-am spus că sunt bolnavă şi 
ea m-a lăsat culcată, dar nu se mişcă de lângă mine. Seara 
plecă în sfârşit. Când se aplecă asupra mea să mă sărute, simţii 
ruşine şi durere disperată. Aş fi vrut să mă agăţ de ea, să-o rețin 
şi să rețin împreună cu ea tot ce fusese strălucitor, însorit şi plin 
de promisiuni în tânăra mea viaţă, tot ceea ce, într-o singură 
noapte, se dărâmase şi se pierduse pentru totdeauna. După ce 


mama plecă, m-am rugat multă vreme, apoi am început să mă 
îmbrac. Îmi puneam hainele când mă năpădi din nou acea 
dorinţă chinuitoare şi dulce, poruncitoare, josnică şi irezistibilă 
care îmi birui iarăşi rezistenţa şi frica. Auzeam din nou vocea: 

- Isabelle... vino... Isabelle... 

Toate celelalte dispărură, se cufundară în neant. Nu mai 
exista decât această voce şi o foame impetuoasă, furtunoasă, 
înainte de ivirea zorilor mă trezii din nou în patul lui Ernst Muller. 

Aşa a fost. 

Zi de zi plecam ca să mor şi zi de zi mă murdăream din 
nou. Ajunsesem o dată chiar pe malul apei, dar acest păpuşar 
îngrozitor mă readuse de acolo pe firul pasiunii întunecate. Am 
făcut rost de otravă pentru ca, în primul moment când îmi pot 
crea o fărâmă de independenţă faţă de el şi faţă de mine 
însămi, s-o iau ca să mă pot salva, căci nu mai am altă scăpare. 
Din oră în oră mă cufund tot mai adânc. Rezistenţa îmi scade. 
Puterea morală mă părăseşte. Sunt infectată cu ciuma pe care 
mi-a inoculat-o el. Chiar şi ziua, în amiaza mare, jinduiesc după 
el. Obrazul său rece, demonic, trupul puternic, se îmbracă în 
ochii mei într-o frumuseţe rea, ispititoare, vocea lui mă 
cutremură. Când nu-l văd, mă gândesc la el cu dorinţă geloasă 
şi aştept noaptea cu o jinduire tainică, de nesuportat. Acum m- 
am convins şi de faptul că voi avea un copil de la el. Acest lucru 
a umplut măsura. Nu mai am loc în această lume! Nu pot 
rămâne în viaţă ca să aduc ruşinea insuportabilă şi oprobriul 
unui scandal public pe capul părinţilor şi logodnicului meu, care 
au o încredere nemărginită în mine. Nu pot da viaţă copilului lui 
Ernst Muller, ca fată nemăritată, renegată, bătaia de joc a 
întregii lumi, eu: Isabelle Welles de Blancourt“. 

După ce lucrurile au ieşit la lumină, Ernst dispăru fără urmă 
din casa lui Blancourt şi după toate probabilitățile, şi din 
Bruxelles. 

Atât Ragon cât şi eu vedeam clar ceea ce s-a întâmplat. 
Ernst găsise în colecţia lui Blancourt o serie bogată din cele mai 
rare cărţi ale magiei sexuale. 

Întâlnirea sa cu aceste cărţi a fost fatală şi efectul lor 
asupra senzualităţii pasionate a tânărului, asupra ambițiilor sale 
nemărginite a fost asemănător cu efectul unui vârtej puternic de 
apă asupra unei frunze uscate. Capcana forţelor negre îl absorbi 
cu aviditate şi-l antrenă în adâncimi. Era evident că făcuse 


exerciţii îndelungate. Din scrisorile sale, din schimbarea grafiei 
sale am putut calcula cu precizie momentul când el a pornit 
atacul. 

Reuşita experienţelor sale era dovedită de sinuciderea 
nefericitei, răsfăţatei, orgolioasei Isabelle. Tânărul avea un 
talent pronunţat pentru biruirea acestui teritoriu, posedând o 
energic sexuală uriaşă, o tenacitate periculoasă, sârguinţă şi 
inteligenţă. Numai că nu ştia sau nu credea - chiar dacă citise 
avertismentele - că forţele întunecate ale magiei se întorc 
întotdeauna împotriva magului negru, aruncând deodată asupra 
lui tot răul produs împotriva altora. Dar până atunci... până 
atunci el mai putea declanşa nenumărate tragedii căci scăpase 
în lume dotat cu nişte arme mai periculoase decât orice altă 
armă vizibilă. Ce-i drept el nu-i putea răni cu ele decât pe cei 
slabi din punct de vedere moral, pe cei lipsiţi de apărare din 
punct de vedere spiritual... dar câte femei pot afirma despre 
sine că au armura completă? 

Ernst Muller le va oferi voluptăţi grave, suferinţe amarnice, 
experienţe nemiloase, dar le va trezi şi rezistenţa pe care o vor 
folosi într-o viaţă viitoare. Pe calea pe care o apucase nu exista 
oprire, căci panta îl ducea în jos. Pentru a reveni în direcţia 
corectă, el va trebui să atingă mai întâi punctul cel mai de jos - 
la fel ca Hans Burgner. Ernst fusese zguduit pentru o clipă de 
moartea lsabellei şi înţelese mai bine motivul pentru care îl 
refuzasem, deşi mai târziu probabil că a dat toată vina pe mine. 

Eram sigur că nu voise s-o împingă atât de departe pe fata 
care îi rănise mortal vanitatea, care îl umilise în public şi râsese 
de el. Nu voia altceva decât să-i dea o lecţie, s-o transforme 
într-o femeie îndrăgostită şi umilă şi săvârşi răzbunarea cu o 
senzualitate perversă plină de ură, dar ahtiată de ceva ce era 
totuşi de  nerealizat. Forţele magiei negre îi depăşesc 
întotdeauna pe ucenicii vrăjitori care le evocă. Ele continuă să 
distrugă, să nimicească, capătă noi vieţi şi, cu toate că par să-şi 
slujească un timp stăpânii, în realitate însă dirijează fiecare pas 
al omului pe care îl şi nimicesc în final. 


Magul negru 


La Paris în 1805 luă fiinţă Uniunea Masonică Les 
Trinosophist, „Loja acelora care cercetează trei ştiinţe”. Urmând 
invitaţia lui Ragon, participai şi eu la inaugurare. 

Într-o zi, când coboram din caleaşcă în faţa casei lui Ragon, 
îl zării pentru câteva clipe pe Ernst Muller. Se apropia dinspre 
casă. Arăta foarte prost. Îmbrăcămintea şi încălţările îi erau 
pline de praf, bărbia nerasă, faţa galbenă şi suptă. De cum mă 
observă rămase locului, siderat, apoi făcu stânga-mprejur şi 
fugi. 

Plecai curând de la Paris ca să-mi iau rămas bun de la 
părinţii mei care se pregăteau de o lungă călătorie. Porneau 
spre Orient şi lăsau totul în ordine cu gândul să nu se mai 
întoarcă la Grotte. Eu trebuia să mai rămân, l-am condus până 
la graniţă pe cei doi bătrâni, deveniți nişte înţelepţi tăcuţi. In 
sufletul meu mă simţeam una cu ei. Dispariţia lor trupească din 
viaţa mea, oricât de dureros mă atingea, nu mă zguduia la fel ca 
altă dată, căci poarta larg deschisă a certitudinii mi se arăta, 
chiar dacă de la depărtare. Ştiam că nu-i pot pierde. 

Urmară ani paşnici, încălziţi de activitatea neîntreruptă la 
Cassel. Amadeus îmi devenise de-acum un colaborator 
sârguincios şi talentat şi se ridicase cu succes în gradele mai 
înalte ale Ordinului. 

În 1818, Ragon tinu în Loja Trinosophist o serie de 
conferinţe despre iniţierile arhaice şi cele moderne. Câteva 
probleme ale Ordinului mă chemau oricum la Paris şi îmi legai 
şederea acolo cu plăcerea de a asculta conferințele excelentului 
meu prieten, şi mai cu seamă dorinţa de a-i face cunoştinţă 
personal cu Viktor Amadeus. 

Cu prilejul acestei călătorii am auzit pentru a doua oară de 
Ernst Muller. 

Femeile din familia unui confrate de Ordin îmi vorbiră cu 
mare încântare despre un om miraculos care vindecase bolile 
Madamei X şi Mademoisellei Y, numai prin suprapunere de mâini 
şi răsuflare. Întrebai din ce consta boala doamnelor. Madam X 
care rămase de douăzeci de ani văduvă, era profund evlavioasă 
şi încă tânără, dar era chinuită de nişte dureri de cap atât de 
puternice încât se închidea în odaie pentru zile întregi, ţipând de 
durere. Viaţa ei era distrusă de această boală ce lua proporţii. 
Mărturisi prietenei sale că crizele erau precedate întotdeauna de 
nişte vise ruşinoase al căror conţinut nu-l putea relata, ea fiind o 


femeie cu educaţie şi cu frica lui Dumnezeu. Mademoiselle X era 
o domnişoară mai trecută care, la moartea logodnicului ei, 
făgăduise că nu se va mărita niciodată şi rămase credincioasă 
făgăduinţei, deşi fusese asaltată de mulţi, fiind frumoasă şi 
bogată. Ea suferea de sufocări şi dificultăţi la înghiţire şi ameţea 
în locuri mai înalte. În final abia dacă mai îndrăznea să iasă, 
pentru că starea ei se înrăutăţea în prezenta unei societăţi mai 
numeroase. În clipa când cineva o privea mai insistent sau când 
auzea o voce profundă de bărbat, începea să se sufoce şi dacă 
lua masa cu mai multe persoane nu reuşea să înghită 
mâncarea, căci gâtlejul se strâmtora. Ei bine, acest om 
miraculos, pe care îl vizitară după insistenţele îndelungate ale 
prietenilor, le scăpă de orice boală după câteva tratamente. De 
atunci ele i-au devenit desigur adepte fericite şi recunoscătoare, 
iar cercul admiratorilor creştea mereu, căci vindecările erau cu 
adevărat miraculoase. Imi comunicară şi numele lui: îl chema 
Jose Maria de Chassin. 

Mai târziu, rămânând singuri, cerui părerea confratelui meu 
despre bărbatul cu nume sonor. 

- Nu ştiu - zise el îngândurat - dar ceva nu e în regulă cu 
acest om. E înconjurat numai de femei. Nu are pacienţi bărbaţi. 
E un vlăjgan de vreo treizeci de ani, musculos şi bine făcut, şi se 
îngrijeşte ca o cocotă. Trebuie să fie un individ inteligent, foarte 
cult şi foarte bogat, căci ţine un palat, caleşti, mulţi servitori, dar 
şi-a orânduit casa într-un mod cu totul suspect. Vezi acolo lumini 
ascunse, statui orientale, draperii grele din spatele cărora se 
aude o muzică izvorâtă nu se ştie de unde, sofale largi şi cuşti 
de sticlă în care ţine şerpi. Fiecare dintre obiecte e făcut să 
epateze, să farmece, să surprindă. Originea averii sale este, 
desigur, incertă sau, poate, foarte evidentă. Femeile pe care le 
tratează sunt toate trecute de prima tinereţe, singure, suferă de 
nişte nereguli de natură nervoasă şi sunt foarte bogate. Chiar şi 
metoda lui de tratament este foarte suspectă. Odaia echipată 
pentru tratamente este acoperită cu draperii de culoarea 
sângelui închegat şi tapiţeria mobilei este tot din brocart roşu- 
închis. Mijlocul camerei este ocupat de o sofa moale, aşezată pe 
un postament. Tratamentul este relatat sau trecut sub tăcere de 
fiecare bolnavă în acelaşi fel... Tavanul odăii este din oglindă. 
Bolnava trebuie să îmbrace pe trupul gol, după anumite băi 
aromate, o cămaşă de mătase purpurie. Ea stă culcată cu faţa în 


sus pe sofa şi îşi priveşte propria imagine în oglinda de 
deasupra capului. Aburi groşi ai unor plante aromate orientale 
umplu încet aerul camerei care se cufundă într-o penumbră 
roşiatică. Din spatele vreunei draperii răsună o muzică tandră, 
iar simţurile bolnavei se umplu de o moleşeală copleşitoare, 
nespus de plăcută. Acum apare bărbatul miraculos. Pe silueta sa 
înaltă şi muşchiuloasă unduie tot o haină uşoară, de mătase 
roşie. Se apleacă asupra bolnavei, aflată deja pe jumătate în 
extaz. Răsuflarea lui caldă atinge ochii semi-închişi care astfel 
se închid. Apoi încep mângâierile şi suprapunerile de mâini „în 
ale căror vibrații aducătoare de forţe dense, vindecătoare” 
conştienţa dispare. Mademoiselle caracteriza starea dinainte de 
adormire ca pe ceva care aduce „voluptate nepământeană, de 
parcă în vene ţi s-ar scurge mari cantităţi de nectar şi 
ambrozie”. Madame X mărturisea prietenei sale, o doamnă 
deloc discretă, despre trezire: „te trezeşti cu o oboseală mare, 
nemăsurat de mare, de parcă te-ai odihni pe lauri după nişte 
lupte uriaşe şi eforturi epuizante, eşti victorioasă şi satisfăcută. 
Orice tensiune e dizolvată. Orice nemulţumire a încetat. Pielea 
respiră. Sângele aleargă tinereşte în vene. Sufletul este plin de 
speranţe senine, însorite, şi de o sănătoasă poftă de viaţă. 
Moleşeala plăcută este întreruptă de foamea veselă, 
intempestivă, plăcută a trupului”. 

Figura clară pe care am primit-o prin aceste descrieri îmi 
sugera în mod neliniştitor contururile elevului meu eşuat. După 
aceasta, o întâlnire cu ocazia unei vizite inopinate pe care o 
făcurăm cu Ragon în saloanele Madamei X, îmi adeveri 
sumbrele prevederi. 

Jose Maria de Cassin trona ca un paşă în cercul femeilor 
bătrâne ce se pârjoleau la flăcările erotismului. Pe exteriorul său 
se desenaseră liniile clare ale drumului parcurs de el, de parcă 
ar fi fost trasate cu dalta. Ochii săi umbroşi, cu flăcări bolnave îşi 
pândeau prada sexuală deasupra unui nas îngustat, cu nările 
lărgite. Buza inferioară îi căzuse puţin, părând astfel mai 
cărnoasă, iar linia sa groasă era tăiată la mijloc de linia faunului. 
Această linie întărită se repeta pe mijlocul bărbiei puternice. 
Părul, aranjat cu artă, îi cădea pe gât în bucle strălucitoare. 
Sculptorul orb al pasiunii săvârşise o operă uriaşă. În doar câţiva 
ani formase un demon al furiei sexuale din materia primă docilă 
a trupului său. In clipa când mă văzu, siguranţa sa insolită fu 


parcă tăiată. Se recomandă cu multă grabă şi fugi de 
presupusele mele întrebări. Cu toate că în acel moment nu 
aveam să-i pun nici o singură întrebare. 

Ştiam că adeptele vrăjite nu pot fi rupte de el. Lumea 
instinctelor lor era înlănţuită de satisfacţiile sălbatice, de 
uriaşele emoţii sexuale şi acest legământ nu putea fi desfăcut 
decât de victimele însele printr-o luptă lăuntrică de eliberare a 
sufletului. Dar spiritul acestor femei dormea, închis în creuzetul 
fierbinte al trupului. Încercările mele au rămas fără răsunet. 
Cuvintele de avertisment reţinut fură anulate de realitatea 
voluptăţii, răspândită în sângele lor, pe care iscusitul „vrăjitor” o 
inocula bolnavelor, el adormindu-le eul etic şi eliberându-le de 
orice răspundere morală. 

x 

Mai târziu Ragon îmi relată despre şirul de scandaluri iscate 
în jurul lui Chassin, ceea ce a pus capăt manipulaţiilor sale 
pariziene. Împotriva lui apăru mai întâi o reclamaţie la poliţia din 
Paris, apoi mai multe, făcute de membrii unor familii ale 
adeptelor, care se sesizară, apoi se scandalizară. Legat de caz 
au fost semnalate şi câteva sinucideri. Astfel s-a descoperit şi 
cauza morţii timpurii a Mademoisellei Y care, după câteva luni 
de tratament, constatase îngrozită că este însărcinată. O 
doamnă distinsă îşi puse capăt zilelor pentru că Chassin, după 
ce o deposedase de avere, nu mai voia să ştie de ea. Aceste 
nefericite, lipsite de voinţă aproape toate i-au donat sume 
uimitor de mari şi îi semnaseră orbeşte poliţe, care le împingeau 
la ruină financiară. Chassin, ca un imoloch nesătul, absorbea 
întreaga lor putere materială. Era imposibil de ştiut ce urmărea 
el cu atâta bănet. Oricât de luxos îi era traiul n-ar fi avut nevoie 
de sume atât de mari. După ce avalanşa pomi, ruşinea, teama 
de scandal şi decepţia îngrozită au mai nimicit câteva din 
„bolnavele odăii roşii“. Chassin fu arestat şi, după deliberări 
pline de emoţii, fu condamnat la moarte. Condamnarea la 
moarte fu totuşi comutată printr-o influenţă tainică, ce funcţiona 
încă, în detenţie pe galere până la sfârşitul zilelor. 

x 


Aş fi vrut să cred că misterul s-a încheiat. Ernst Muller 
dispăruse din ochii mei. Cei câţiva ani mizeri pe care urma să-i 
petreacă pe galere, îl vor linişti desigur, iar în suflet pericolul îi 
va fi semnalat în ceasurile de restrişte de acea respingere fără 


nume, acea oprelişte vie care străjuie porţile oricărei cărări ce 
duce spre iad - şi care se numeşte memoria sufletului. 

Totuşi, gândurile mele reveneau tot mereu la el. Numele lui 
îmi răsuna ca un acord muzical neîncheiat şi, încetul cu încetul, 
fui stăpânit de sentimentul inexplicabil că rolul lui în viaţa mea 
nu luase încă sfârşit, că el va mai veni la mine, că va trebui să 
vină, învingând piedici şi suferinţe mortale... şi cu această 
certitudine îl aşteptam pe Ernst Muller. 

El sosi la Grotte în 1830. 


Cercul încheiat 


Nimeni nu-l recunoscu, eu singur ştiam cine este epava 
îngrozitoare care ceru adăpost la castel. Intr-adevăr, din Ernst 
Muller nu mai rămăsese nimic. Glasul se înăspri şi deveni 
monoton. Trei degete ale mâinii stângi îi lipseau. Prin părul rar, 
încărunţit, se vedea plină de cicatrici, pielea capului. Avea ochii 
lipsiţi de strălucire, şi o privire incertă. Pe nas, carnea se 
înroşise şi se subţiase în mod trădător, ca urmare a-distrugerilor 
bolii care îl măcina. Din gura lui prăbuşită nu mai apărea decât 
un singur dinte cenuşiu, înspăimântător. Talia se curbase. Işi 
trăgea cu greu picioarele. 

Văzând că îl recunosc, începu să tremure şi, dacă nu l-aş fi 
aşezat, cădea leşinat. 

- Vă rog să mă iertaţi, spuse el cu vocea-i hârâită. Mă 
pregătesc de atâta vreme de această întâlnire... de ani întregi... 
de ani întregi încerc să ajung aici... Dacă nu aveam acest scop, 
aş fi murit de multe ori. Mi-ar fi fost mai uşor să renunţ la 
toate... - îşi pierdu răsuflarea. Îi veni rău. Îl rugai să se 
odihnească, dar el era încălzit de nerăbdarea oamenilor grav 
bolnavi, al căror suflet e plin de probleme nerezolvate, cerând o 
soluţie grabnică. 

- Nu - nu! Trebuie să vorbesc acum! Nu-mi daţi ceva de 
băut? Nu... nu sunt beţiv... asta nu încă... Deşi e totuna, cu sau 
fără alcool... La mine... 

l-am preparat o băutură slab alcoolizată, întăritoare, pe 
care o bău pe nerăsuflate. Îşi închise ochii, se sprijini de spătar 
şi suspină adânc. 

- Aşa, spuse el încet. Apoi începu să vorbească pe un ton 
egal şi reţinut. Letargic, fără accente. Relata despre evenimente 


de parcă acestea nu s-ar fi întâmplat cu el, ci cu un străin care 
murise de mult. Începu cu Isabelle Welles de Blancourt. 
Întâlnirea sa cu magia neagră, influenţa decisivă pe care o 
suferise prin aceasta, primele sale experienţe şi reuşitele 
înspăimântătoare, ameţitoarele povesti cam aşa cum le 
reconstituisem cândva pentru mine. Dar sentimentele faţă de 
Isabelle şi motivaţia faptei sale se potriveau doar parţial cu 
presupunerile mele. Nu ştiam că, înainte de Isabelle, mai 
avusese încercări reuşite, cu o doamnă cunoscută din societatea 
înaltă, iar această aventură n-a avut un sfârşit tragic. 

- Mă năpădi transpiraţia când superba femeie, la porunca 
mea, apăru noaptea în cameră. Eram uimit, jubilam şi mă 
temeam, povesti el. Nu purta pe trupul ei gol nimic în afara unei 
blăni lungi de samur şi era numai foc, numai parfum şi flacără 
vie în ambalajul acestei blăni... Am aflat atunci ce hetaire 
instabile, nimicitoare se eliberează în aceste femei morale, 
numai prin faptul că deconectam legătura subţire a rezistenţei 
lor morale şi a voinţei lor superficiale. Căci pasiunea cu care se 
dăruiau şi felul cum cereau apoi tot mai multă şi tot mai 
complicată voluptate nu venea din porunca mea. Aceasta era a 
lor... 

Trecu la criza în care îl împinse sinuciderea Isabellei. 

- N-am vrut s-o ucid. Căci, în realitate, eram îndrăgostit de 
ea. Avea ceva impunător. O respectam şi o admiram. Era tipul 
de femeie care mă interesa cel mai mult; fiinţa ei mă preocupa. 
O damă perfectă şi o amantă desăvârşită. O minte ascuţită, 
adaptabilă, chibzuită, un complice perfect în orice domeniu... şi 
cât de frumoasă, cât de multicolor, de ameţitor, de inepuizabil 
de frumoasă era! Numai femeile foarte blonde, cu ochi cenușii, 
pot fi atât de tulburător, de provocator de frumoase. Nuanţele 
tenului ei, profilul, linia buzei, arcul gâtului şi al bărbiei, umbra 
mătăsoasă a genelor, mişcările ei cultivate, estetice şi totuşi 
animalice, sânii temerari, ascuţiţi, toate o făceau egală cu cea 
mai minunată nestemată. Ştiam că nimeni altul nu-i va putea 
servi ca mine simţurile nesătule, că numai eu îi eram masculul 
adevărat şi veritabilul adversar... domnul şi perechea ei. Eram 
convins că ea însăşi simte aceste lucruri cu fiecare picătură de 
sânge şi că lupta împotriva evidenţei, încercând să o nege chiar 
pentru sine însăşi... Când îmi dădui seama că pasiunea a 
cuprins-o pe de-a-ntregul şi că ea chiar în lipsa poruncii mele, se 


grăbeşte înfometată şi umilă în patul meu, credeam că va fi 
nevoita să recunoască victoria mea şi că se va preda. Ştiam că 
aşteaptă un copil. Voiam să plec cu ea, s-o fac soţia mea... dar 
ea a fugit. În ultima clipă. În mod neînțeles... neaşteptat. Cu 
puţin înainte, mi se agăţase de braţe ca o femelă apucată de 
călduri... cu toate că n-o chemasem... n-o drogasem... nu-i 
deconectasem conştiinţa. Venise în camera mea în miezul zilei, 
mi se aruncase la piept, mă zorea, mi se oferea... apoi luă 
otrava. Deodată, totul se nărui. M-am speriat de moarte. 

Mi-am amintit cuvintele dumneavoastră, avertismentele... 
Pentru prima dată am simţit că ceea ce făcusem era un păcat, o 
mârşăvie transcendentală, încărcată de consecinţe 
înspăimântătoare. Îmi  reaminteam  făgăduielile făcute, 
întrebarea mea dacă trebuie să mă prezint singur la 
dumneavoastră sau dacă mă veţi chema, atunci când veţi şti că 
v-aţi înşelat. Decăderea mea mă umplea de o tristeţe profundă 
şi de dorinţa fierbinte să repar totul. Isabelle însă era moartă, 
scandalul izbucnise înăuntrul familiei, iar eu eram nevoit să fug. 

Plecai la Paris. Eram plin de remuşcări şi de bune intenţii. 
Credeam că nici o ispită nu mă va mai determina să continui 
practicile vinovate ale magiei negre. 

Banii  economisiţi mi se  terminară curând. Forţele 
întunecate pe care le renegasem îmi închideau orice posibilitate 
de a munci. Mi-era foame. Hainele mi se rupseră. Mă dădură 
afară din locuinţă. Petreceam nopţile plimbându-mă. Mă 
hrăneam din coşurile de gunoi şi nenorocul mă persecuta în 
continuare. Oamenii nu îndrăzneau să-mi încredinţeze nici cea 
mai simplă muncă, pe care ar fi făcut-o orice nenorocit. Trezeam 
bănuieli şi neîncredere. Sau poate nesiguranţă. Toţi începeau să 
mă întrebe cine eram, cum de venisem; se vedea că nu ştiau în 
ce categorie să mă aşeze, dar simțeau că aparţineam altei lumi 
şi că un păcat săvârşit mă adusese în halul acesta. 

Foamea, murdăria, lipsa căminului, mă umplură încet de 
amărăciune. Înţelesei că mă zbăteam zadarnic. Zadarnic 
încercam să mă ridic pe cale cinstită din mizeria în care 
căzusem. Nimeni nu credea în bunele mele intenţii. Strădania 
cinstită nu trezeşte nici măcar mila... totuşi mă mai căţăram, 
mai luptam încă. La un moment dat însă mi s-a părut că nu mai 
pot. Nu mâncasem nimic de patru zile. Foamea nu-mi mai 
chinuia stomacul ci mă făcea obosit şi slab. Ameţeam. 


Şi atunci, deodată, îmi amintii de Ragon. Aflasem că e la 
Paris dar până atunci ocolisem cu grijă strada unde locuia. 
Deodată, cu o mare uşurare, mă hotărâi să-l caut, să-i spun totul 
şi să-i cer sprijinul. El nu mă va refuza, o ştiam. Dar în faţa porții 
sale v-am întâlnit pe dumneavoastră. Despre cât m-a zguduit 
această întâlnire şi ce tulburări mi-a creat, nu pot vorbi. In mod 
ciudat, ea îmi aduse la suprafaţă tocmai amărăciunea produsă 
de strădaniile mele lipsite de rezultat şi de mizeria mea, şi 
această amărăciune se întoarse, în mod demenţial, tocmai 
împotriva dumneavoastră, de parcă vina a tot ceea ce se 
întâmplase ar fi fost a dumneavoastră. Ruşinea şi teama pe care 
le simţisem când v-am văzut, erau tot mai estompate prin cele 
mai înrăite acuzaţii. Dumneavoastră eraţi cel care m-aţi lăsat să 
gust fructul pomului cunoaşterii, dar v-aţi descotorosit de mine 
atunci când eram încă nepregătit pentru independenţă. Dacă 
rămâneam la Grotte, n-aş fi ajuns în halul acesta. 
Dumneavoastră, în mod cinic, prevăzând decăderea mea, m-aţi 
gonit către nişte ispite pe care nu le-am putut respinge, iar 
acum, când eram exclus şi din rai şi din iad, mi-aţi întors spatele 
cu dispreţ şi nepăsare. Din lava amărăciunii mele răsăreau 
cuvinte de revoltă şi de venin şerpesc. Adevărul este că trebuie 
ca omul să aparţină cuiva. Să aparţină cu adevărat. Nu poate 
deveni proscris şi nevolnic decât cel slab şi nehotărât, cel care 
nu-i în stare să-şi aleagă o cale, arzând vechea cale în spatele 
său. Vai celor călduţi! Vai celor indecişi, celor anemici, celor 
care se furişează pe lângă ziduri! Dominatorii, victorioşii vieţii 
călăresc mereu pe unul din drumuri, fără să se ascundă, plini de 
ei, fără şovăire. Fie că sunt negri sau albi, fierbinţi sau reci, ei 
trăiesc din plin ceea ce fac, absorb toate aromele şi îşi asumă 
toate consecinţele. Una din direcţii mi s-a închis. Cealaltă stă 
deschisă, eu însă m-am retras speriat. De ce? De ce duc lipsuri 
şi de ce mă umilesc de vreme ce acest oraş indiferent, 
neîncrezător, închis în sine, mi-ar revărsa în faţă întreaga-i suită 
de plăceri dacă aş fi vrut-o... 

Dacă aş fi vrut-o.. 

Ei bine... pe o bancă din Bois de Boulogne şedea o damă nu 
prea tânără dar încă foarte frumoasă. Caleaşca o aştepta la o 
distanţă oarecare. Vedeam din îmbrăcămintea-i scumpă, 
pălăria-i mare, cu pană şi din nestematele care-i străluceau în 
urechi că trebuie să fi fost foarte bogată. Işi mişca alene, cu 


indiferenţă, evantaiul. Când o privii pentru prima oară, privirea 
ei trecu peste mine goală, plictisită. În starea excitată în care 
eram, această privire mă atinse ca o lovitură de bici. Mi se 
concentrase întreaga mizerie, întreaga foame şi umilinţă în 
voinţa amară de a modifica această indiferenţă plictisită, 
dispreţuitoare, atât în ochii ei cât şi în ochii tuturor pe care i-aş 
putea birui. Voiam ca ea să se uite altfel la mine, şi în această 
voinţă nimicitoare, cealaltă cale fu incendiată. Făcusem o nouă 
alegere definitivă. Păşii pe calea magiei negre în mod conştient, 
asumându-mi toate consecinţele, cu ochii deschişi, decis... Cu ce 
rezultate? Dumneavoastră le cunoaşteţi deja... In parte... Aşa 
cum copilul care aude o poveste despre moarte crede că el, el 
singur, nu va muri niciodată, astfel credeam şi eu că voi reuşi să 
fug de consecinţele faptelor şi de dulăii răzbunării. Făcusem 
nişte observaţii foarte iscusite şi umpluscm cu teorii aparent 
eficiente orice breşă prin care aş fi putut fi descoperit. Niciodată 
nu mi-am permis ca un sentiment, o dragoste sau o compasiune 
să mă copleşească. Niciodată pentru alţii ci totdeauna numai 
pentru mine însumi, coboram în hăul teluric al celor mai 
complicate plăceri, păstrând în mână cu mare grijă firul 
interesului personal ca pe un fir al Ariadnei. Nu aparţineam 
nimănui, decât mie însumi. Nu aveam simpatii şi nu aveam 
legături. Îmi trăiam deplinătatea vieţii în slujba propriei mele 
persoane, folosind toate posibilităţile care-mi aduceau foloase, 
exploatându-le fără rezerve, devenind o cetăţuie inexpugnabilă 
a egoismului. Timp de câţiva ani această stare mă legănase cu 
mirajul van al siguranţei. Dar într-o zi îmi dădui seama că forţa 
mă părăseşte, în ciuda tuturor opreliştilor, ca un ulei volatil, care 
se evaporă lent. Focul pe care îl hrăneam necontenit, cu care 
îmi ademeneam şi îmi răneam victimele, începu să mă consume 
şi pe mine. Speriat, mă hotărâi să mă retrag cu averea colosală 
pe care o agonisisem, să dispar de pe terenul de vânătoare 
unde activasem şi, printr-o lungă abstinenţă, să refac ceea ce se 
pierduse. Nu mă gândii nici o clipă că-mi va fi imposibil să 
renunţ la modul meu de viaţă. Trupul îmi cerea odihnă, vise 
liniştite, solitare, deconectate, preocupări calme, demne de un 
ofiţer de cavalerie pensionat: pescuit, vânătoare, grădinărit... 
dar oriunde mă duceam, fără vrerea şi fără porunca mea, se 
revărsa după mine tot ce mă făcuse să fug. Fete şi femei 
veneau la mine noaptea ameţite, bâlbâind, inconştiente şi îşi 


vârau trupurile fierbinţi în aşternutul meu. Zadarnic le goneam, 
zadarnic încuiam uşile, ele găseau o modalitate să-mi incite prin 
pasiunea lor nestăvilită imaginaţia bolnavă, să mă aprindă şi să- 
mi absoarbă din nou şi din nou puterea care îmi scădea. Nu 
reuşeam să anulez vraja pe care mi-am creat-o. Ea vuia, 
zvonea, uruia în jurul meu şi chema, ademenea grupuri întregi 
de femei flămânde, nesatisfăcute, avide, solitare, neputincioase, 
dornice să-şi satisfacă poftele excitate prin carnea mea 
tremurândă, tot mai slăbită, tot mai reticentă. 

g Fugii înapoi la Paris. Nu ştiam că mă îndrept spre capcană. 
In absenţa mea treburile începură să se descompună, să se 
complice şi să emane mirosuri. Inainte să pot prinde de veste, 
scandalul a explodat cu toată forţa. Pe atunci ştiam deja că un 
anume jalnic succubus noptatec mă îmbolnăvise de lues. Totul 
în mine era ruină, putreziciune, haos şi nu mă prea interesa ce 
se petrecea în junii meu. Am fost condamnat la moarte. O fostă 
pacientă, o femeie cu mare influenţă, foarte generoasă, faţă de 
care mă purtasem oribil, care însă ţinea la mine într-un mod 
mişcător, făcu să se comute condamnarea la moarte în detenţie 
la galere. Condiţiile inumane care m-au întâmpinat acolo m-au 
distrus în câteva luni. Slăbit până la os, mă chirceam pe banca 
de care eram înlănţuit, şi nici o tortură, nici un fel de violenţă nu 
mă puteau constrânge să ridic vâsla. Ascultam cu conştiinţa 
adormită, dispărută, propria mea respiraţie hârâită şi aşteptam 
prăbuşirea salvatoare în hăul întunecat... În acest punct avu loc 
apoi un eveniment teribil, aproape inexprimabil care m-a smuls 
înapoi spre viaţă... Parcă aş fi privit într-o prăpastie plină de 
reptile veninoase, umede... dar nu... tot ceea ce imaginaţia 
umană poate cuprinde e de departe depăşit de groaza 
răspândită de aceşti monştri transcendentali care mă aşteptau 
înfometați dincolo de prag... Ochii demonici avizi, mutrele 
strâmbe de animal, cu expresii de răutate umană, ironică şi 
nemiloasă... iar perspectiva răzbunării şi suferinţei promise, care 
se deschidea spre mine era mai mare şi mai puternică decât 
întreaga groază a suferinţei şi a morţii fizice... 

Mă agăţai de trupul meu ca un înecat care îşi fereşte 
picioarele de polipi şi de rechini. Începui să mă lupt pentru 
păstrarea scândurii putrede care mă susţinea în lumea vizibilă. 
Cu o voinţă încrâncenată, cu disperare, cu o încăpățânare 
supraumană, renăscută voiam să mai trăiesc. În trupul distrus al 


lui Ernst Muller, în singurul refugiu pe care-l aveam, care mă 
mai separa de executorii şi torţionarii din lumea cealaltă, ce mă 
aşteptau la poarta de dincolo de moarte. Ştiam că nu trebuie să 
ies pe acea poartă, nu aveam voie să ies pe acolo, căci ceea ce 
mă aştepta nu era numai iadul, în sine, ci ceva cu un înţeles mai 
profund şi mai nimicitor, căci acest infern ar duce la distrugerea 
pentru eternităţi cât eoni întregi a unui lucru care este identic cu 
lumina spiritului, cu inteligenţa; la descompunerea în cioburi de 
existență animalică a personalităţii, a conştiinţei... Trebuia să 
mă menţin în trupul lui Ernst Muller, ca să mă pot ridica până la 
poarta unui plan mai înalt cu deschidere către o cărare ce să mă 
poată conduce înapoi, la starea de om ispăşitor. 

Şi vedeţi, cu trăiesc. Mai trăiesc încă. Impotriva tuturor 
legilor naturii. În urma unor încercări de evadare am fost 
pedepsit de două ori cu tăierea unor membre. Am fost biciuit 
aproape până la moarte. Am fost legat fedeleş şi lăsat în plin 
soare şi se credea că murisem deja. Totuşi acum stau în faţa 
dumneavoastră. Mi-am atins scopul. Ştiţi pentru ce am venit. 
Dumneavoastră mi-aţi fost izvor de viaţă chiar şi din depărtare, 
o figură care prin amintiri curate mă păstra şi mă ajuta să trec 
peste toate infernele. Şi faptul că am putut ajunge aici stă 
dovadă că mi-am câştigat dreptul la ajutorul pe care vi-l cer. 
Faceţi-mă iarăşi om sănătos! Daţi-mi câteva decenii şi eu voi 
lupta să mă înalt din adâncimea în care am căzut. Daţi-mi 
timpul necesar, pentru a-mi recâştiga dreptul la un Ego 
conştient. Nu vreau să trăiesc mai mult de atât. Nu vă cer 
veşnicia, ci doar timpul unei singure generaţii. 

Tăcu obosit. Buzele îi tremurau, pielea rănită, cenuşie de pe 
frunte se îmbroboni de sudoare. Îl compătimeam nemăsurat. Şi 
eram total descumpănit. Cum să-l refuz pe acest fanatic 
muribund a cărui credinţă şi rugăminte se bazau pe o imensă 
eroare?! Era într-o stare în care nu puteam discuta în 
contradictoriu cu el, nu-l puteam lovi printr-un refuz, categoric. 
Mă hotărâi să fac pentru el tot ce îmi stătea în putere. Il voi 
examina şi îl voi vindeca cu ajutorul mijloacelor care-mi stăteau 
la dispoziţie. Voiam să-l întăresc pe cât posibil şi poate că el şi- 
ar fi recăpătat sănătatea pentru a se bucura de cei câţiva ani pe 
care-i cere, chiar dacă nu de timpul unei generaţii întregi. 

Examinarea însă îmi veşteji aproape complet speranţele. El 
nu mai avea nici un organ intact. Descompunerea sângelui 


depăşise gradul când aş mai fi putut inversa procesul. Trupul 
său distrus, agăţat de lanţul voinţei, era un cadavru bun pentru 
mormânt, bântuit de un suflet condamnat. Duhoare, puroi, 
nimicire... nici nu ştiam cum să-l ating. Văzându-mi 
descurajarea, îşi dădu seama ce părere am de starea lui. 

- Nu contează nicidecum! spuse el ferm. Faptul că trăiesc 
este o minune! O minune a voinţei mele! Dar dumneavoastră 
puteţi face minuni mult mai mari. Să nu ne încurcăm din nou în 
joaca cu profesorul care dă elevului nişte explicaţii naturaliste. 
Ar fi doar un joc de-a v-aţi ascunselea. Eu nu mai am nici timp şi 
nici putere pentru aşa ceva. Dă-mi un elixir! Dacă vrei, îţi cer 
altfel: DA-MI ELIXIRUL! Altceva nu mă poate ajuta. Şi nu mă poţi 
lăsa să mor. Nu mă poţi lăsa să decad în starea animalelor 
atunci când mă cramponez cu întregul meu suflet, cu spiritul 
meu. cu toate capacităţile mele de mâna ta, când te implor să 
mă ajuţi! Cu mâna lui ciungă mă apucă într-adevăr de braţ şi mă 
strânse cu o putere uimitoare, trăgându-mă către el şi 
scuturându-mă. Era ceva îngrozitor! 

- Dar de ce crezi că eu, tocmai eu, îţi pot da un astfel de 
elixir? izbucnii eu neajutorat. 

Mă împinse. Strecură cuvintele cu amărăciune, cu furie 
rece: 

- Uită-te în oglindă! 

Mă uitai fără să vreau în oglinda atârnată deasupra 
lavaboului din laboratorul medical. 

- Ai acum aproape şaptezeci de ani. O ştiu. Nu nega! 
încearcă să-mi dai o explicaţie plauzibilă pentru faptul că nu pari 
mai în vârstă de treizeci de ani! 

Manevra lui mă încurcă. Ce să-i răspund? Nu-i puteam 
divulga metoda prin care mi-am clădit şi mi-am păstrat condiţia 
fizică, pentru că el era necopt spre a o urma şi n-ar fi reuşit. lar 
medicamentul, cu care eu m-am obişnuit încetul cu încetul şi 
care era preparat corespunzător constituţiei mele specifice, ar fi 
distrus imediat un organism mai slab şi grav bolnav, ca al său. 
Totuşi trebuia să-i spun ceva. Recunoscui cu precauţie că mi-am 
păstrat exteriorul tineresc cu ajutorul unor exerciţii oculte şi al 
unei esențe anumite, însă această esenţă în sine, fără exerciţiile 
practicate timp de decenii întregi, şi fără contribuţia altor lucruri 
ce nu pot fi dezvăluite în faţa celor neiniţiaţi, n-ar mai fi un 


medicament, ci o otravă care ar ucide rapid. Forţa vitală ar fi 
arsă. Dacă l-aş da, l-aş ucide. 

In orbirea sa, nu credea ceea ce spuneam, jubila numai la 
gândul că am recunoscut existenţa esenței. Îmi cerea şi mă 
implora să-i dau şi lui... pe răspundere proprie. El nu va fi 
nimicit. Puteam judeca: voinţa lui nu se măsura cu măsură 
omenească. lar în ceea ce priveşte exerciţiile, el avea în spate 
mulţi ani petrecuţi în exerciţii. Chiar dacă direcţia n-a fost cea 
corectă, totuşi reuşise să acumuleze forţe uriaşe. Nu mi-a mai 
rămas altceva decât să-l refuz. Făcu o scenă îngrozitoare. A 
plâns. S-a aruncat la picioarele mele. Mă înlănţuia de genunchi. 
Işi lovea pieptul cu pumnii şi rostea jurăminte, apoi începu să 
mă blesteme cu o ură atât de amarnică, încât făcu spume la 
gură. În sfârşit căzu într-un leşin profund. L-am culcat în pat. l- 
am administrat medicamente întăritoare şi, când începu să-şi 
revină, îl părăsii. 

M-am retras în cabinetul de lucru, împovărat de un noian de 
probleme rău-prevestitoare şi încâlcite. Era seara târziu, dar nu 
aveam poftă să mă culc. Trebuia să dezleg această hieroglifă 
încurcată, pe care destinul mi-o punea mereu şi mereu în faţă, şi 
pe care acum mi-o impunea cu graba unei îndatoriri finale. Nu 
mă puteam eschiva. Cu trei odăi mai încolo, un om se chinuia şi 
în cea mai mare tragedie a vieţii sale, în clipa de cumpănă finală 
a existenţei lui se crampona de mine şi aştepta mântuirea din 
mâinile mele. El trecea peste toate cuvintele şi argumentele 
mele la fel ca Golemul Rabinului Low şi nu asculta decât de 
formula magică ascunsă în fiinţa lui. Îmi cerea Elixirul, iar eu nu 
aveam un elixir pentru el. 

Golemul se odihnea şi acumula forţe. Şantaja moartea 
pentru a câştiga alte şi alte ore, cu scopul de a obţine prin lupta 
cu mine ceea ce devenise o idee fixă pentru el. 

lar eu adresai dilema mea astrelor, căci din mine însumi nu 
venea nici un răspuns. În timp ce, în lumina calmă a lămpii, mă 
cufundam în calculele mele astrologice, iar afară, dincolo de 
fereastra deschisă, parcul lipsit acum de lună, vuia întunecat, o 
amintire se născu brusc în mine. Toate acestea mi s-au mai 
întâmplat odată. Gravitatea clipelor, a sentimentelor, a 
întunericului, sunetul liniştii erau, întru totul identice atunci şi 
acum. Cele două imagini se suprapuneau. Atunci stăteam într-o 
cocioabă întunecoasă, pe o ladă vopsită în albastru, şi schiţam 


poziţia astrelor pe o carte sprijinită de genunchi, aceeaşi poziţie 
a astrelor pe care mâna mea o desenase şi acum în fiecare 
dintre cele douăsprezece case ale zodiacului. Unul dintre cercuri 
era destinul meu, celălalt al lui Hans Burgner... sau al lui Ernst 
Muller? 

AI lui Ernst Muller care mă urmărea pitit şi care tăcea... Da. 
Acum stăteam eu pe locul lui Rochard. Eram identic cu Rochard. 

Cât de aglomerată era casa morţii, a opta casă în 
horoscopul meu, în această seară. Aceiaşi judecători întunecaţi 
se înghesuiau în ea ca şi atunci... Nu... nu exista „atunci”... 
aceasta era clipa! Şi celălalt cerc, cel al lui Hans Burgner... sau 
al lui Ernst Muller... acoperea cercul meu, încât, în această 
apropiere, judecătorii se transformau în călăi. Marte cu Mercur, 
sub semnul Gemenilor... Marte cu Saturn într-o conjuncţie 
intimă. Forţele lor destructive erau colectate de cupa Lunii, care 
le concentra şi le transmitea cu forţă imperativă uriaşă către 
mine şi către el... cel care pândeşte pitit şi tace... 

Hans... Ernst... 

_ Deodată ştiam şi vedeam prin ziduri ceea ce se întâmpla cu 
el. li vedeam picioarele înaintând cu paşi nesiguri pe dalajul 
laboratorului, figura lui încovoiată se desprindea neagră pe 
fundalul peretelui alb... Strălucea flacăra unei lumânări. Mâna 
ciungă, tremurătoare a lui Ernst cotrobăia pe etajere, prin 
dulapuri, prin sertare... Deschidea lăzi... ridica şi desfăcea 
capace de cutiuţe, de sticle, cu nerăbdare avidă... lichidele şi 
prafurile se vărsau, noroc că fiecare recipient avea o inscripţie 
latină şi Ernst ştia latina, altfel s-ar putea otrăvi cu careva... Nu 
găsea ceea ce căuta... li simţeam furia crescândă, tensionată, 
tulburarea, gândurile instabile... 

Simţeam cum ideea fixă îl biruie şi îi incendiază orice 
control; Arcana păzită cu atâta zgârcenie trebuia găsită, trebuia 
eliberată sănătatea închisă cu invidie şi răutate... viaţa nouă, 
aerul, lumina!... Şi chiar dacă Elixirul ar fi fost pecetluit cu 
rugăciuni şi cu sacramentele supreme, chiar şi atunci peceţile 
trebuiau rupte şi dacă ar fi fost păzit cu sânge şi cu carne, 
acelea trebuiau înlăturate, călcate în picioare, căci nu exista altă 
cale şi nu exista altă alegere... Pe lângă cadavrele femeilor care 
muriseră din cauza lui, se va alătura încă un cadavru. Nimic nu 
are importanţă decât Marea Arcană! De prăbuşit el nu avea 
unde să se mai prăbuşească. Nu putea risca mai mult! Trebuia 


să pună mâna pe Elixir... Carne şi sânge... Ce anume ar putea 
să-l păzească pe el şi ce ar putea păzi secretul suprem?! 

Sânge şi carne... 

Deasupra parcului, Luna târzie se ridică roşie. 

Problema soluţionată îmi apăru într-o claritate cristalină. Nu 
era umbrită de nimic. Eram calm. 

Pe masa mea de scris lăsai o misivă adresată lui Viktor 
Amadeus. Îi comunicam instrucţiunile privind Ordinul şi locul şi 
felul în care, folosind anumite coduri, va trebui să depună 
câteva dintre scrierile mele importante. Castelul şi moşia 
treceau în posesia Ordinului, precum hotărâsem mai de mult cu 
tatăl meu. 

Ferestrele dormitorului meu erau deschise. Mă culcai şi 
aşteptai. 

Lumina tăioasă a Lunii desena stâlpi argintii pe pardoseală. 

Din mica adiere de curent ce-mi atinse faţa ştiam că uşa se 
deschise şi se închise. Perdeaua albă, străvezie se umflă, apoi 
se lăsă din nou în faţa ferestrei. 

In odaie se auzi zgomotul unei răsuflări tremurate, grele, 
sufocate. 

Nu mă mişcai. Şi în timp ce paşii precauţi, chinuiţi se 
apropiau încet de mine, fui năpădit de o milă adâncă faţă de 
omul care, urmându-şi tiranica idee fixă, venea spre mine orbit, 
ca să comită un lucru despre care încă nu ştia cu adevărat că-l 
va comite şi pe care îl comisesem şi eu, la fel, cândva. ÎI 
compătimeam cu o milă adevărată, adâncă, tocmai pentru că eu 
comisesem fapta. 

Ajungând lângă patul meu se opri rigid şi mă observă, 
tensionat. Urmărea ritmul respirației mele. Simţeam că se 
liniştise; se aplecă asupra mea cu precauţie. Mâna lui căuta pe 
sub pernă, trecu peste contururile paharului, ale lămpii, trase 
sertarul şi cotrobăi prin el, apoi îmi atinse cu o mişcare uşoară 
pieptul. Simţi deodată o cutiuţă plată pe care o purtam pe un 
lanţ de aur. Mâna se opri. Trupul îi tresări. 

În această clipă, lumina lunii căzu pe faţa mea şi el văzu 
ochii mei larg deschişi urmărindu-i fiecare mişcare. 

Se holbă la mine. Pe faţa lui apăru frica, o groază de parcă 
ar fi zărit o cobră înfuriată în imediata sa apropiere. Se retrase. 
Mâna lui căuta tatonând pe noptieră un sprijin şi se opri pe bara 
de bronz, a lămpii. 


După prima izbitură, creierul mi se sfarmă şi n-am mai 
simţit nici o durere... Ernst lovea de-acum numai în teaca goală 
a trupului, lovea în delir, pentru a stinge în sfârşit cele două 
puncte luminoase nemişcate ale privirii mele, care, aidoma unor 
demoni, păzeau pragul... Nu auzea şi nu vedea nimic altceva 
decât îndemnul de a-mi nimici împotrivirea, de a smulge din 
trupul meu îndărătnic şi rezistent propria lui viaţă... 


Opus Magnum 


Coboram printr-un culoar de peşteră îngust. La capătul 
culoarului licărea o pentagramă de lumină estompată. Ajungând 
în apropierea ei văzui, o deschidere în formă de stea, după care 
urmau trepte. In aer adia un parfum adormitor, imposibil de 
analizat, un abur uşor albăstrui care, în timp ce înaintam lent, 
mă învăluia într-o ciudată somnolenţă fără să-mi piardă 
conştienţa. In această aromă era ceva mistic, ceva promiţător 
de extaz, ceva solemn ce făcea să răsune simţurile spiritului, îi 
transmitea sunete necunoscute omului şi mirabile culori 
bucolice, nemuritoare. Ascultam tonalităţile dulci ale muzicii, de 
parcă melodia care răsuna necontenit în jurul meu ar fi fost ceva 
inteligibil şi pentru conştiinţă. Recunoşteam cu o fericită, 
transparentă amintire şi jocul culorilor pastelate care treceau 
unele în altele. 

Coridorul ducea către o nişă de stâncă în mijlocul căreia se 
afla o bancă de piatră de lungimea unei staturi omeneşti. Pe 
această bancă de piatră zăcea copia astrală densă a trupului 
meu, cu ochii închişi, într-o adâncă inconştienţă. Fumul albăstriu 
se ridica dintr-un vas aşezat pe un postament ca un altar şi nu 
răspândea numai parfum, ci şi o lumină vie. 

- Cornelius, auzii vocea Maestrului încet şi din apropiere. 
Figura îi era încă invizibilă. - Trezeşte-te! 

Ameţeala se risipi. Mă străbătu senzaţia unei libertăţi şi a 
unei imponderabilităţi niciodată cunoscute. Pereţii strâmţi ai 
nişei de stâncă se dilatară larg, îmbrăţişând o sală imens de 
înaltă, cu coloane. Privii înapoi spre banca de piatră. Trupul 
siderat rămăsese acolo nemişcat iar în spatele său, într-un plan 
micşorat al spaţiului, se vedeau patul meu plin de sânge şi 
cadavrul meu mutilat. Imi desprinsei conştientul de această 
imagine. 


Jur-împrejur, pe pereţi, unduiau perdelele pastelate ale 
lojilor, mă priveau feţe cu zâmbete calme, feţe pe care nu le 
văzusem până atunci, dar care-mi erau totuşi cunoscute, de 
parcă aş fi trăit alături de ele timpi incomensurabili. Lojile mă 
încercuiau în nemăsurate rânduri suprapuse către înalt, tot mai 
ceţoase, tot mai intangibile. Văzui cu mirare cum capetele 
coloanelor se ridicau până în orizontul liber, înstelat, şi printre 
ele, ca nişte lance ridicate spre cer, vedeam piscurile înzăpezite 
ale unor munţi uriaşi. Frumuseţea zguduitoare a acestui peisaj 
mă  subjuga. Imi concentrai atenţia către perspectivele 
estompate şi către înălţimi şi, încet, dezghiocai din ceaţă liniile 
dreptunghiulare ale oraşelor-mânăstiri, zidite pe platourile 
ocrotite de munţi; auzii sunetui trist, răguşit ai buciumelor 
ritualurilor tibetane şi clinchetul sărbătoresc al sistrumurilor. 
Sala în care stăteam constituia ideea spirituală a sălii de iniţiere 
a Ordinului, iar piscurile pe care le vedeam exprimau conţinutul 
spiritual al Tibetului; adevărata înţelepciune care se înălța într-o 
depărtare  înzăpezită deasupra capetelor vulgului primitiv, 
sectarian. 

Vocea Maestrului mă chemă din nou, şi acum îl zării. Stătea 
alături de capul figurii culcate pe bancă, îmbrăcat cu o hlamidă 
lungă potocalie, cu capul ras, cu faţa întunecată de ascet, 
bronzată de soare, şi îmi tăcu semn să mă apropii. Formele care 
îl înconjurau îmi lămureau faptul că el se mai afla încă într-un 
trup şi că acum purta copia mai fină a acelui trup. Îşi întinse 
braţul drept asupra figurii astrale care zăcea rigidă, iar pe buze 
îi răsună formula mereu repetată a misterelor străvechi: 

- Arde-ţi trupul în focul gândurilor tale! 

Trupul astral zăcea acum pe un grătar incandescent şi, 
încet, se pătrundea de foc. Arderea roşie se transformă în 
incandescenţă albă şi explodă într-un joc orbitor de scântei. 

„Cei care se pierd asemenea aburului, se aseamănă cu 
aburul, se aseamănă cu focul, se aseamănă cu fumul - cita el 
cuvintele Domnului din cartea lui Ezra - ei au ars, au devenit 
incandescenţi şi apoi s-au făcut scrum“. 

Tu însă care ai ars şi ai fost incandescent - ai devenit o 
nestemată, călită în foc, numele căreia este: 

Lapide Rubrum! 

„Cei lIniţiaţi n-au ales un nemerituos Cel Chemat, unul 
dintre cei Drepţi, a revenit!” 


Din înălţimea pierdută în ceaţă izbucni sunetul înalt şi 
profund, clinchetul şi vuietul clopotelor, buciumuri şi surle ce 
vesteau sărbătoarea transcendentală, dar cuvintele Magului, 
pline de exultare, se ridicau deasupra tuturor acestora, cu un 
răsunet crescând, pur: 

„Efemerul a devenit scrum. Umbra s-a transformat în 
lumină. Din foc s-a născut aurul viu. Opera a luat naştere. Marea 
Arcană se odihneşte aici în faţa ta, Doamne! Lucrarea este 
perfectă. Veniţi deci, fii ai luminii, deschideţi-vă voi porţi ale 
nemuririi! Să dispară norul care acoperă ochii muritorilor. Magul 
recunoscut ca maestru al lor de către spiritele ce domnesc peste 
elemente, Magul a sosit! 

Binecuvântat fie Domnul şi Viaţa Unică ce se întoarce la El! 

Stăteam acolo impersonal, în incandescenţa împlinirii 
fericite, dizolvându-mă într-un acord muzical răsunător, în 
Capodopera Divină. Uneori se apropiau de mine feţe, voci, figuri, 
îşi arătau esenţa, apoi se îndepărtau. li văzui pe Maeștrii 
Ordinului în ascunzătorile lor diferite, în chilii tibetane zidite, de 
unde orice strălucire şi orice formă aparentă erau excluse, 
pentru ca lumina măreaţă a imensităţii lăuntrice să-i poată 
cuprinde. Alţii, lipsiţi deja de trupuri, ca nişte titanice centre de 
forță  asaltau penumbra încremenită a existenţei umane, 
muncind cu răbdare atemporală pentru pregătirea viitorului 
care, după destrucţia unei ere lungi, plină de chinuri, va aduce 
celor puţini un Eon nou, mai fericit: Epoca de Aur. l-am văzut pe 
Păzitori şi pe Educatori. Am văzut uneltele forţelor divine, pe cei 
cu vieţi grave şi frumoase, purtând sarcina spiritului, pe 
Văzătorii extatici, şi pe adevărații propovăduitori ai Cuvântului. Îi 
văzui pe conjuraţii Proiectului Divin, răspândiţi peste tot, pe cei 
care se lăsau orbiţi, torturați pentru fidelitatea lor, pe cei 
puternici în slăbiciunea lor, care nu părăsesc Calea niciodată, şi 
l-am văzut pe Domnul Pământului, pe Adonai, pe când se apleca 
cu dragoste grijulie asupra creuzetului înflăcărat al Pământului, 
aşezat în Foc; el se apleca asupra torentului de suferinţă şi 
groază, asupra urii care erupea, asupra inundaţiei de sânge şi 
lacrimi, care rupea zăgazurile; el înteţea focul: să ardă, să mai 
ardă, să provoace crize înflăcărate, să biciuiască, pentru ca, la 
plinirea ceasului, la Sfârşitul Vremurilor, să se realizeze şi 
transmutaţia acestei planete, care astfel se va înscrie cu o 
marcă metalică mai fină în Cosmos. 


Dar văzui şi figurile întunecate şi strălucitoare din raza vieţii 
mele proprii, le vedeam, pentru ca să se dizolve în mine orice 
urmă a incertitudinilor date de timp şi pentru ca destinul lor să 
se înscrie fără reziduuri în strălucirea cunoaşterii. Îl văzui pe 
Amadeus Bahr în chip de învăţător purtând însemnele de 
recunoaştere ale membrilor Ordinului, cu hlamida galbenă, pe 
fundalul sever al unui platou arid, stâncos, înconjurat de elevii 
săi, sosiți prin suferinţele şi ocolişurile unor milenii întregi pe 
Acoperişul Lumii, pentru a se ghemui, în sfârşit, la picioarele lui. 
Şi recunoscui printre aceşti elevi un băiat slăbuţ, cu ochi 
inteligenţi, şi, în trupul acestuia, pe femeia care mă născuse 
odată şi făcuse pentru mine atât de multe chiar şi în moartea 
sa, pe milaneza Marietta, mama lui Francesco Borri. Alături de 
ea stătea tovarăşul sufletului ei, tatăl meu de atunci. 
Legământul şi atracţia sexelor dispăruse dintre ei. 

Erau fraţi şi tovarăşi în absorbirea setoasă a adevărurilor 
spirituale, în exerciţii şi în strădanie. 

Pe biata, sentimentala Sophie Pétion o revăzui retrasă la 
adăpostul coridoarelor cu arcade al celulelor întunecate şi al 
capelei umbroase a mănăstirii de maici. Viaţa ei se scurgea în 
lumina lumânărilor, între umbre parfumate cu tămâie, printre 
penitenţe înfrigurate, temeri transcendentale şi printre revoltele 
ascuţite, imperioase ale cărnii. Ea plângea şi se ruga, se flagela 
singură, însă trupul flagelat o biruia mereu şi mereu. În vis era 
vizitată de incubi. Superstiţiile şi temerile n-o părăsiră, deşi 
luminiscenţa copilărească a credinţei sale simple îi rămăsese 
fidelă şi o ajuta să părăsească haosul infernului. În certitudinea 
strălucitoare din care priveam acum lucrurile, nu-şi găsea locul 
mila sau îngrijorarea faţă de înnorările trecătoare. Ştiam că 
viaţa Sophiei Pétion îşi va găsi soluţia, aşa cum şi a mea şi-a 
găsit-o, şi cu cât suferinţa o apăsa mai greu, cu atât mai multă 
forţă va acumula ea pentru înălţare. 

Calea doctorului Peloc era de-acum netedă şi luminoasă ca 
a fiinţelor care nu aşteaptă, nu speră şi nu revendică nimic 
pentru sine, şi ale căror fapte sunt toate nişte gesturi de 
sacrificiu. Indiferent unde îşi continuase el activitatea începută: 
în Franţa, în Anglia, Germania, Italia sau Danemarca. El vindeca, 
slujea şi învăţa, fără prejudecăţi, fără complexe, cu mintea 
limpede, cu sinteza strălucită a observaţiei ascuţite, a unei 
memorii excelente şi a intuiţiei. Aduna ca să poată dărui şi, între 


timp, fără să fi făcut nici cel mai mic gest în folosul persoanei 
sale, legăturile kharmei îl părăseau pe rând şi el devenea liber: 
unul dintre cei Drepţi. 

Figura duală a lui Lepitre şi a Rosaliei încărcaţi de pasiune, 
îmi apăru de asemenea. Imaginaţia omenească nu-şi poate 
contura o relaţie de un asemenea tragism ca relaţia dintre 
spălătoreasă săracă şi fiul ei bolnav, slab de nervi. Multă vreme 
ei nu s-au putut naşte. Multă vreme au colindat ameţiţi printre 
hăurile oceanului astral mocirlos. Existenţa materială s-a 
deschis mai întâi Rosaliei, care apoi a cedat în faţa perechii sale, 
născându-l pentru a-l creşte ca pe un animal de sacrificiu 
adorat. Rămăsei uimit în faţa generozităţii kharmei şi justiţiei 
sale pline de măreție. Sângele lor se amestecase în crimă şi în 
sinucidere. Lepitre, în locul sângelui său vărsat de Rosalie, 
primise acum sângele ei, iar el, cu boala sa, cu conştiinţa fără 
de nume a păcatului său, cu angoasele sale maniacale, o 
chinuia mai rău pe mama lui decât dacă ar fi ucis-o în fiecare zi. 
Ce boală ciudată era aceasta a lui Lepitre, leucemia, văzută în 
lumina kharmei! Mama lui i-ar fi scurs în vene propriul ei sânge 
până la ultima picătură, dacă ar fi putut să-l ajute astfel. 
Adoraţia ei faţă de Lepitre deveni şi mai gravă prin legământul 
magic al maternității. Nu avea zi, nici scop, nici conţinut în viaţa 
ei de sclavă robitoare, în afara acestui băiat nelegitim, urât, 
nefericit, palid, cu buze groase, născut în mizerie şi în umilinţă. 
Şi acest idol, ridicat pe altarul vieţii ei, păzit cu teamă mortală, 
murea din zi în zi. Nopțile, patul lui era fleşcăit de o transpiraţie 
rea, urât mirositoare. Pe spatele său curbat, oasele ieşeau în 
afară. Pielea îi devenea tot mai cenuşie, tot mai ceroasă. Viaţa îl 
părăsea încet, irecuperabil, ca atunci, în noaptea îngrozitoare a 
crimei, când sângele părăsea trupul prin arterele deschise. Dar 
Rosalie era totuşi o criminală de rând? Roadele faptei sale nu se 
puteau întoarce în alt fel la ea. Numai pasiunea ei fără margini 
putea să o lovească astfel. Suferinta îi era sporită de 
iritabilitatea băiatului. Acesta abia dacă o răbda pe lângă el. 
Răspundea tărăgănat, brutal sau nu răspundea deloc la 
întrebările ei, cu toate că ea ar fi vrut să afle mereu: - Te doare 
ceva?... nu!... Sigur nu?! Atunci ce simţi? Ameţeşti? Sigur că 
ameţeşti, pentru că nu mănânci... nu mănânci nimic... Ar trebui 
să mănânci lapte, carne! - Băiatul ura să fie descusut. Îl durea 
capul. Ameţea. Era chinuit de greață. Chiar şi vorbele îl 


oboseau. O surdă antipatie se năştea în el din cauza privirilor 
furişate, îngrijorate ale mamei sale, a mâinilor ei roşii, aspre 
care tatonau în jurul său mereu. - E ca pasărea morţii! - gândea 
el. - Mai trăiesc, dar ea se uită la mine şi smiorcăie şi şuşoteşte 
de parcă aş fi pe catafalc! 

Plămânii înguşti, neaeraţi ai adolescentului doreau aer liber, 
sălbatic, trupul său care se zbătea printre febre, dorea 
zbenguială cu alţi flăcăianari năpădiţi de pilozităţi, dorea ieşiri 
bărbăteşti zgomotoase şi vulgare. Il sufocau imagini cu fete 
lăptoase, cu sâni mari, cu şolduri unduitoare, cu guri spurcate, 
care îl antrenau în păcatul solitar. Altă dată se năzăreau chipuri 
ceţoase în ambiante selecte, liniştite, cu sunete strecurate, cu 
conversații în compania unor fete aeriene, dulci. Aceste fete 
semănau oarecum cu domnişoarele din palatele boiereşti - 
mama lui spăla rufe în subsolurile acestor palate - dar erau 
lipsite de infatuarea distrată a acestora. Nu-l priveau de parcă ar 
fi văzut o broască ci cu priviri tandre, adânci în care dragostea 
nedisimulată strălucea ca o lampă. 

Dar, de cele mai multe ori era cuprins de extaz religios. 
Făcea planuri despre cum va procura bani, cum va fugi de acasă 
şi va cere să fie primit la mănăstire. lar acolo, zi şi noapte, va 
ispăşi plătindu-şi păcatele secrete, gândurile necurate, şi se va 
ruga cu atâta ardoare lăuntrică, încât, într-o noapte, în 
singurătatea chiliei sale, lisus Christos va apărea în faţa lui, îşi 
va aşeza mâinile pe capul lui şi îl va vindeca, îl va transforma 
într-un bărbat puternic, frumos şi încrezător. Va fi înalt, 
îmbujorat, cu muşchi puternici, şi nu va părăsi mănăstirea nici 
atunci. În decursul anilor va dobândi faimă prin viaţa lui plină de 
smerenie şi prin predicile lui miraculoase. Se va afla despre 
vizita Domnului şi despre miracolul săvârşit în acea noapte. 
După moartea superiorului, va fi ales în unanimitate stareţul 
mănăstirii. Fete bogate, aristocrate îl vor adula cu amor celest. 
Femei cu carnea bogată, pline de bijuterii, îi vor mărturisi 
păcatele şi cele mai tainice gânduri. Dar el va rămâne ca de 
stâncă. „Va străbate jăratecul pasiunilor celor mai superbe 
femei, călcând peste el cu picioarele goale, fără a se pârjoli.” O 
femeie, cu ochi negri, înaltă, cu părul negru, se va strecura o 
dată în chilia lui şi, aruncându-şi de pe ea veşmintele, îi va oferi 
trupul ei alb, iar când el o va respinge, îi va cădea la picioare, îi 
va înlănţui genunchii şi îl va implora plângând s-o exorcizeze, 


căci noapte de noapte diavolul o ispiteşte îmbrăcând aspectul 
sfântului. El va sta sub crucifix şi va privi cu indiferenţă trupul 
alb ce se va zvârcoli în faţa lui, sânii, umerii sidefii, coapsele cu 
gropiţe, picioarele netede, tainicele întunecimi ale corpului, iar 
apoi, presărând apă sfinţită asupra acestui cuib al păcatelor, va 
scoate biciul penitenţei. Prima lovitură va lăsa o urmă 
însângerată pe pielea fragedă. Femeia va striga de durere şi cu 
o dorinţă sălbatică va repeta: încă! încă! 

Astfel de închipuiri îl excitau, ca apoi să-l epuizeze până la 
leşin, dar nu putea renunţa la ele. lar figura mamei era 
incompatibilă cu toate aceste visări fericite. Era duşmănoasă. 
Mama însemna compresele aburinde, junghiurile în coaste, 
gustul leşios al laptelui acrit în cavitatea gurii, odaia 
supraîncălzită, neaerisită şi continua teamă de moarte. Mama 
era întunericul şi boala. Dezgustul după onanie şi conştiinţa 
păcatului. Ea era mizeria şi neputinţa. Era tot ce era aspru şi 
urât mirositor şi de rând, mama era însăşi realitatea cenușie, 
lipsită de speranţă. Umilinţa ei slugarnică cu care îi răbda 
brutalitatea, statornicia cu care revenea mereu la el. Îl copleşea 
cu întrebări, îl alinta şi se lipea de el cu îngrijirile ei, îl înfuria, îi 
provoca accese de demenţă, îşi smulgea compresele, îşi arunca 
pe jos haina călduroasă, vărsa mâncărurile, urla cuvinte 
îngrozitoare, dar mama nu înţelegea. Ea nu vedea decât faţa 
albă, descărnată a fiului ei, ochii lui cu cearcăne verzui, gura 
palidă, mişcându-se spasmodic, nu auzea decât respiraţia sa 
scurtă, şuierătoare, şi inima se strângea de milă neajutorată. - E 
bolnav drăguţul de el! - gândea ea - E bolnav! A mai slăbit, de 
aceea este atât de nervos. Doamne! Doamne! Ce rău îi face 
orice enervare, iar eu, nebuna de mine, fac tot mereu ceva care 
îi provoacă o nouă criză! Trebuie să am mai multă grijă, mai 
multă grijă, altfel... şi aici se oprea. Nu îndrăznea să ducă gândul 
până la capăt. - Nu! Va trăi! Trebuie să trăiască! 

O văzui pe Charlotte Bruggendorff în labirintul pasiunii, în 
chip de monstru bisexuat, handicapat tragic al curiozităţii 
sexuale neînfrânate, exilat al ambelor sexe, şi îl văzui şi pe 
bărbatul ei, primarul gras din Straubing, în chip de şarlatan 
nenorocos, prestidigitator prin târguri rurale, escroc sărac lipit şi 
lăudăros. El era veşnicul diletant. Băşică ce înota la suprafaţa 
lucrurilor, mereu exilat, încălzindu-se în raze oglindite şi 
ascultând ecouri întrerupte. 


Şi în trupul markgrafului de Brandenburg-Ausbach săgețile 
propriilor păcate se înfipseseră adânc. În decursul câtorva 
scurte vieţi, petrecute în umbra unor tronuri, ale unor despoţi 
mai mari sau mai mărunți, în calitate de curtean, mult prea 
sensibil şi mereu temător, prinse ură împotriva fiinţei sale 
trecute şi se judecase cu asprime. Dar oricât se străduia, oricât 
se îngrijora şi se adapta, totuşi îşi atrăgea mereu furia 
Capriciului iresponsabil, sângeros care ocupa tronul. Fu executat 
de trei ori. O dată din cauza unui cuvânt rostit cu imprudenţă în 
locul nepotrivit, a doua oară pentru că, din întâmplare, fusese 
martorul unei crime pe care nu trebuia să o fi văzut, a treia oară 
pentru că se credea - în mod eronat - că el cunoaşte un secret 
de mare valoare pe care stăpânirea ar fi vrut să-l afle prin orice 
metode de la el. Această ultimă execuţie îl zdruncinase cel mai 
mult. Fu zidit într-un turn, situat deasupra unei prăpăstii. Zi de 
zi, orificiul prin care se arunca mâncarea şi se striga întrebarea 
la care el nu ştia răspunsul era îngustat şi mai mult. Zadarnic 
implora, zadarnic se jura că nu ştie nimic, în final orificiul fu 
închis. Zgârie pietrele până ce unghiile se rupseră şi cu sângele 
său scrise pe pereţi că murea nevinovat. Tumul zidit era la fel ca 
o fântână pecetluită săpată în cer, copia inversă a fântânii în 
care Hans Burgner ajunsese în cel mai adânc punct al dramului 
său. 

Se născu apoi într-un mediu de oameni mărunți, cenușii şi 
trăi ca un mic burghez laş, nemulţumit, mereu plângându-şi 
soarta. Cerşea compasiunea semenilor şi înţelegerea lor, dar 
stârnea în toată lumea o antipatie inexplicabilă. Suferea 
zgomotos, revoltându-se şi suduind şi, cu toate că-şi înţelegea 
pe deplin situaţia, nu ştia încă un fapt, anume că mila nu se 
naşte decât în prezenta suferinţei suportată cu smerenie, cu 
teamă sau cu eroism. 

Puteţi voi, prieteni, să înţelegeţi loviturile crunte ale 
cerului? - îşi revărsa el reproşurile amare. Sufletul meu e o carte 
deschisă în faţa voastră. Voi ştiţi şi puteţi mărturisi că toată 
viaţa am fost un om cucernic, credincios şi cinstit. N-am înşelat, 
n-am furat, n-am păgubit niciodată pe nimeni. Cerşetorul 
găseşte în casa mea masa pusă mereu. Nu maltratez copiii şi 
animalele. Nu mă dedau la preacurvie şi nu-l hulesc pe 
Dumnezeu nici măcar în somn. Şi totuşi, vedeţi cum mă 
torturează Domnul? Mă pedepseşte şi mă umileşte fără să o fi 


meritat. Prima mea soţie pe care o iubeam nespus, muri la 
naştere. Unicul fiu mi-a fost răpit de ciumă. A doua soţie este 
diavolul în persoană. Îi face plăcere să mă batjocorească în faţa 
altora, să-mi dea în vileag obiceiurile, până şi în faţa 
negustorilor ambulanți, a pescăriţelor, a croitorilor şi frizerilor. 
Când trec prin piaţă, aud cum lumea şuşoteşte şi râde în spatele 
meu. Această muiere stearpă nu mă lasă să scot o vorbă, iar 
mâncarea mi-o aruncă în faţă pe jumătate crudă. Afacerile îmi 
merg prost. Mă duşmănesc oameni pe care nici nu-i cunosc. 
Sunt şicanat prin denunţuri şi consiliul orăşenesc este asaltat cu 
calomnii îngrozitoare împotriva mea. Grijile mi-au furat somnul 
şi dacă adorm, hăituirea continuă în vis. Sunt căutat pentru 
nişte monstruozităţi pe care nu le-am comis niciodată. Sunt 
acuzat în faţa judecătorilor pentru nişte păcate teribile şi eu nu 
mă pot apăra. Zac în temniţă cu barba mucegăită, înlănţuit de o 
stâncă... de ce? De-aş şti măcar de ce am o asemenea soartă, 
atunci când escroci, hoţi, sperjuri şi nelegiuiţi huzuresc şi se 
bucură de viaţă?“ 

Am văzut şi femeile ale căror trupuri fuseseră cândva 
creuzetele alchimice vii ale naşterilor mele. O vedeam pe mama 
lui Heinz Knotek şi pe a lui Hans Burgner, cum germenii ascunşi 
în fiinţele lor încă primitive încolţeau la căldura experienţelor şi 
a condiţiilor schimbătoare, creând în jur nişte forme de 
existenţă stranii, de necrezut. Mama lui Hans Burgner, 
depravată, capricioasă şi ipocrită, trecând prin câteva naşteri, 
prin circ, prin scenă a ajuns după două sute treizeci de ani în 
patul unui principe. Se rafinase. Devenise mai tăcută, mai cultă 
şi mai decisă, ridicând ipocrizia la rang de artă. Insă 
autoadoraţia şi egoismul ei nelimitat o făcură cu timpul tot mai 
grasă. Oricât de avantajoase erau formele pe care le crea 
pentru trupul său, curând potopul de grăsime o podidi, o 
îngreună, şi o transformă într-o prizonieră cu răsuflarea 
şuierătoare,  ridicolă şi  respingătoare. Această grăsime 
constituia în acelaşi timp şi zăgazul care îi închidea continuarea 
drumului către întuneric. Grăsimea îi era paznic, călău şi 
educator. Zadarnic se lupta împotriva ei, nu reuşea să se 
stăpânească. După posturi chinuitoare şi înfometări tremurate, 
urmau orgii de haleală pline de remuşcări. Şi, pentru a uita de 
toate acestea şi pentru a-şi potoli conştiinţa stării sale grave, ea 
începu să bea. Orice înghiţitură de băutură sau de mâncare 


producea în ea, aproape fără nici un reziduu, numai grăsime. 
Glandele ei munceau fără milă. Nu mai putea urca singură în 
trăsură din cauza greutăţii de plumb a pieptului, coapselor, 
fundului său. Câte două-trei persoane o înghesuiau în trăsură pe 
această femeie devenită un idol de slănină. Pierdu grațiile 
principelui. Trăia dintr-o pensioară modestă, printre oglinzi 
acoperite, plângându-şi singură de milă, mereu turmentată, tot 
mai grasă, abia răsuflând, condamnată la o totală nemişcare, 
pradă a servitorilor infideli. 

Mama lui Heinz Knotek, femeia tăcută a predicatorului 
betiv, înflori însă în mod miraculos. Creierul acestei fiinţe simple, 
muncitoare şi bune producea gânduri clare şi curate, gânduri 
proprii pe care nu le împărtăşi multă vreme cu nimeni. Oamenii 
tăcuţi sunt întotdeauna buni observatori. Oamenii care tac aud 
întotdeauna mai multe decât cei care se îmbată cu propria lor 
voce. Ea vedea cu claritate firea găunoasă a bărbatului ei, 
prăpastia dintre vorbele şi viaţa lui. Trăgea concluziile, dar nu-l 
judeca. Asculta pasionatele, meschinele dispute religioase, 
certurile şi încăierările sângeroase pe tema bunătăţii şi 
smereniei, războaiele verbale pline de ură despre iubire, lecţiile 
orgolioase, provocatoare despre umilinţă şi violentările legate 
de răbdare; ea trăgea concluziile, dar nu judeca oamenii pentru 
imperfecţiunile lor şi nu-i compara cu Christos cel perfect. Ştia 
să distingă între lucruri şi nuanţe şi nu avea porniri. Spiritul ei 
era distins şi curat şi noile sale naşteri ţesură în jurul ei 
adevăratele cochilii ale acestui spirit. Se născu în Anglia, în 
Suedia şi apoi în Franţa, mereu în medii corespunzătoare, unde 
se asigura o bună educaţie şi unde capacităţile se puteau 
dezvolta. Oriunde apărea, fecunda şi încălzea. Nu căuta 
niciodată să iasă în evidenţă, şi ieşea totuşi în evidenţă. Era 
modestă şi, deşi nu voia acest lucru, era mereu prima. Sonetele 
ei, scrise în franceză, sunt considerate şi astăzi bijuterii ale 
literaturii universale şi sunt redescoperite mereu, desprăfuite şi 
traduse în nenumărate limbi, căci spiritul şi frumuseţea formei 
lor sunt nemuritoare. Knotek, predicatorul, trecu prin toate 
religiile, şi le mânji pe toate cu nerăbdarea sa plină de ură. 
Când, în 1570, inima-i bolnavă îi stinse viaţa, fanatismul l-a 
atras în Rusia. Fiu al unui preot ortodox, continuând vocaţia 
tatălui său, deveni şi el popă - dar unul războinic, neplăcut, 
cârcotaş, de care se temeau toţi şi pe care mulţi îl urau. Acest 


jalnic tălmăcitor şi slujitor al învăţăturii lui Christos îi scandaliza 
pe enoriaşi nu numai prin felul lui de viaţă, fiind beţiv şi curvar, 
ci şi prin răutatea cu care îi prigonea pe evrei, incitând poporul 
la pogrom şi participând şi el la astfel de acţiuni. Muri relativ 
tânăr, de o boală ruşinoasă: sângele-i clocotitor fusese otrăvit 
de lues. După aceasta, deveni mahomedan. Ridica steagul 
profetului ca pe o halebardă şi ucidea cu el. Ucidea creştini. 
Înainte, învârtise Biblia ca pe o armă periculoasă, acum învârtea 
Coranul şi aceste cărţi sfinte răbdau neputincioase să fie 
mânuite de el ca şi de atâţia alţi proşti de-a lungul istoriei. Acum 
el respecta prescripţiile şi dogmele mahomedane cu aceeaşi 
rigurozitate cum făcuse înainte cu poruncile religiei creştine Se 
încrâncena din cauza unor cuvinte, analiza litere şi păcătuia cu 
tot trupul, cu întregul suflet şi cu fiecare cuvânt şi mişcare 
împotriva spiritului acelor cuvinte şi litere. Căzu în război, într-un 
război sfânt de cucerire, „împotriva necredincioşilor”. După 
aceasta se născu din nou în Rusia - dar în ghetou, unde fusese 
cândva martorul nemilos al atâtor pogroame şi asupra căruia 
aruncase atâtea calomnii şi minciuni incitatoare în predicile sale 
pasionate. Şi acum era nevoit să suporte valurile repetate ale 
suferințelor acestui popor straniu, încărcat cu un destin măreț şi 
îngrozitor. Se insinuă şi acum în apropierea bisericii, devenind 
un maniac al literelor, talmudist şi copist al Torei. Cunoscu ura 
mortală împotriva prigonitorilor, sentimentul de aservire în faţa 
fanatismului religiei străine, teama năduşită,  grozăviile 
demenţiale ale zilelor de crimă, implorările zadarnice ale 
victimelor - confraţi de credinţă - şi cruzimea surdă, nemiloasă 
cu care ucigaşii ascultau strigătele de moarte ale unor copii, 
femei şi bătrâni. Cunoscu lipsa de siguranţă înnebunitoare a 
refugiatului, a celui ce se ascunde, a pericolului care se ţine 
mereu după fugar, cunoscu biciul terorii care îl gonea către 
Dumnezeu şi toate aceste experienţe se transformară în el într-o 
revoltă amară, sălbatică, într-o dorinţă şi mai ascuţită de a se 
răzbuna. Muri într-un pogrom, în torturi îngrozitoare şi nu ştia că 
aceste torturi sunt identice cu cele cu care el însuşi stinsese, cu 
peste o sută de ani în urmă, viaţa unui evreu care îl implora, 
care urla chinuit, neputincios şi dezarmat. Forţa sa tensionată, 
întunecată, imensa lui capacitate de a provoca explozii, fură 
aruncate în luptă de logica evenimentelor, acolo unde erau 
necesare: în Franţa, înaintea izbucnirii Marii Revoluții, ca 


element de pregătire al acesteia, de înteţire a focului 
revoluţionar. Îşi găsi şi aici o nouă religie, în care întreaga sa ură 
s-a putut desăvârşi. Numele său deveni cunoscut şi temut, în 
cursul revoluţiei. Dar forţele incitate de el însuşi îl măturară şi 
pe el. Nu reuşea să ucidă într-un ritm atât de intens încât să fi 
putut evita lama ghilotinei. 

Giuseppe Balsamo muri în Cetatea îngerilor, în 1795. Fu 
întemnițat ca mason şi eretic, pe baza sentinţei date de Santo 
Ufficio. Toate practicile sale dădură greş; nu reuşea să scape din 
strâmtoarea numelui lui Cagliostro. Minţise şi înşelase atât de 
mult în viaţa lui încât unicul adevăr al existenţei sale nu mai era 
acceptat de nimeni. Zadarnic încerca să dovedească faptul că 
nu are nimic comun cu Cagliostro, că numele său era Balsamo şi 
că era fiul nelegitim al unei ţărănci siciliene... au râs de el. 
Afirmația lui le apărea ca o minciună dintre cele mai naive, mai 
prosteşti, mai gratuite. Martorii susțineau, picturi adevereau, 
data şi locul naşterii arătau că argumentele sale nu sunt decât 
vorbe în vânt. Am văzut apoi felul cum îşi continuă drumul, 
pornind din portul însângerat al morţii. Acest drum a fost 
determinat de întâlnirea sa cu St.-Germain, adevăratul Mag. 
Claustrarea involuntară în temniţă, adâncirea în gânduri, 
torturile nemiloase la care fusese supus şi avertismentul magic, 
devenit acum o certitudine brusc luminată, îi inoculară ceva ce-i 
lipsise cu desăvârşire până atunci: credinţa şi frica. Credinţa în 
forţele supranaturale şi în puterea acestora şi frica faţă de 
consecinţele faptelor sale. Acesta fu un pas uriaş înainte, căci 
dărui celui lipsit de frâne lăuntrice cunoaşterea frânelor morale. 
Îi trezi respectul superstiţios faţă de o tendinţă, batjocorită până 
atunci, şi îi dărui ambiţie - căci nu era lipsit de asemenea 
capacităţi, pe care însă le negase mai înainte şi le punea pe 
seama prostiei omeneşti. Aşadar, întâlnirea cu St.-Germain îi 
ajutase să se salte peste punctul ultim, iar numele lui Cagliostro 
îl dirijă de la magia neagră către magia albă. 

Jeanne Girard-Lorenza Feliciani, care era legată de Balsamo 
cu legături mult mai profunde şi mai durabile decât cele vizibile, 
îşi ducea şi ea zilele la mănăstire, în vraja unor rugăciuni 
extatice, căci pierzându-şi cu desăvârşire voinţa, se adapta 
mereu personalităţilor mai puternice şi ambianţei acestora. 
După ce îşi mărturisi păcatele în faţa stareţei energice şi 
fanatice, aceasta începu să-i modeleze firea molatecă după 


chipul ei propriu. Lorenza, transformându-se într-o înflăcărată 
morişcă de rugăciune, măcina fără oprire păcatele ei şi ale lui 
Balsamo, se acuza şi implora mântuirea. Se gândea la soţul ei 
cu groază, dar şi cu dragoste jinduitoare, până ce, într-un vis, îl 
văzu pe masa de tortură. Omul, sigur de sine, violent, arătos, 
devenise un ciot însângerat, cu faţa suptă, speriată, care 
implora milă. Fu o imagine atât de clară, încât Lorenza nu mai 
scăpă de sub influenţa ei. Presimţea cu tot sufletul că, în mod 
misterios, se arătase realitatea. După aceasta nu se mai temea 
de Balsamo, ci îl iubea, îl compătimea fără margini şi îl jelea cu 
lacrimi nesecate. Ei nu puteau exista unul fără celălalt. Nu 
puteau înainta decât împreună. Lorenza avea nevoie de voinţa 
lui Balsamo, de forţa lui, iar Balsamo de receptivitatea, 
sensibilitatea, intuiţia  Lorenzei. Ea era slujitoarea şi 
intermediara, şi aducea impulsuri întotdeauna din partea 
pozitivă a sufletului său. Lorenza era vederea şi auzul spiritual al 
lui Balsamo, dar până atunci Balsamo privise şi ascultase prin ea 
numai chemările infernului, iar acum, în tăcerea trupească şi 
sufletească în care trăia, îşi ridica pentru prima dată privirea 
către lumile mai înalte... 

Ernst Muller fu ucis încă în noaptea crimei de Leul Roşu, 
dizolvat în vin şi băut cu nesaţ. Forţa uriaşă năvălind în trupul 
bolnav, aflat în descompunere, îl incendie. Voinţa sa, prin care 
se agăţase de cadavrul său viu, fu scurtcircuitată de Elixir. Acum 
personalitatea sa nu mai putea fi ciopârţită de demoni. Rămase 
întreg. Căzu în cel mai profund infern astral rămânând în 
posesia conştiinţei vii, care vedea, auzea şi care îşi aducea 
aminte - la fel ca şi Hans Burgner la vremea sa. 

Destinele veneau şi se desfăşurau, îşi arătau motivațiile, 
sensurile, adevărurile  liniştitoare. În strălucirea acestei 
cunoaşteri solemne subjugătoare, am înţeles cum se nasc 
faptele abominabile din caracterele bolnave şi abominabile şi 
fructele dureroase ale faptelor care conţin la rândul lor 
antitoxinele specifice ale suferinţei respective. Vedeam că 
fiecare păcat îşi poate fabrica numai el singur antidotul şi că 
operaţia suferinţei nu dura niciodată cu nici o clipă mai mult 
decât timpul necesar pentru vindecare. 

Apoi răsună o voce, vocea arhaică a lui Uriel care 
răspândeşte Cuvântul şi îl propagă printre fiinţele care umplu 
Cosmosul. Uriel concentrează Lumina Divină într-un focus şi o 


îndreaptă către locul unde Flacăra Vie trebuie să izbucnească: în 
sufletul  Mântuitorilor,  Profeţilor,  Văzătorilor,  lluminaţilor, 
Păzitorilor şi Slujitorilor. Şi ce voce era aceasta, ce vuiet imens 
al tuturor sensurilor sacre, ce desfăşurare a realităţilor tainice şi 
eterne! 

„Te salut, Cel ce Ai Sosit de Dincolo de Prag! Te salut, Mag, 
devenit stăpân peste trei lumi! Ţi-ai destrămat în sfârşit 
legăturile! Ţi-ai retras forţele din materia brută şi din cea 
subtilă. Acum ele sunt ale tale. Dispui de ele liber. Nici o 
determinare nu te mai limitează. Cunoşti porţile tainice şi ai în 
mână cheile. Poţi alege liber! Nu mai eşti reţinut de legile 
trupului. Poţi merge încotro spiritul tău porneşte. Poţi înfăptui 
ceea ce spiritul tău vrea. Poţi părăsi trupul din care nici pulberea 
nu rămâne pe pământ, căci se mistuie fără urmă şi această forţă 
spiritualizată ţi se alătură şi ea. Poţi alege printre Lumi. Poţi crea 
Lumi. Dacă vrei poţi fi Titan al unor sisteme solare şi al unor Căi 
Lactee. Poţi construi un paradis propriu cu arta nelimitată a 
forţei creative înflăcărate: un paradis ale cărui flori se vestejesc 
numai la finele timpurilor. Poţi străbate nenumăratele lumi 
formale ale celor mai miraculoase planete, în chip de călător, 
spre propria ta delectare. Poţi pogori în imperiul tainic al lui 
Hades, poţi pătrunde în infinitul nelimitat de mare şi în cel 
nelimitat de mic şi poţi cerne peste Eoni experimente măreţe, 
încântătoare, până ce lumea revelată se va întoarce la 
Dumnezeu... Dar poţi să şi pleci, mai întâi solitar, pe Cărarea 
Dreaptă pe care o cunoşti. Poţi părăsi toate mirajele 
vremelniciei, poţi părăsi creuzetul cosmic al suferinţei şi 
experienţelor, - căci eşti liber. 

Dar tocmai pentru că eşti liber, te mai pun în faţa unei 
alegeri, care îţi oferă o încercare grea, o sarcină dificilă, o 
misiune. Nu eşti obligat să ţi-o asumi. Nimic nu se va schimba 
dacă o eviţi. Dacă o accepţi, vei fi Slujitor. Te reîntorci din 
Templul Mântuitorilor pentru a trăi o epocă mesianică, cea mai 
măreaţă şi mai îngrozitoare epocă a lumii vizibile, drama uriaşă, 
sângeroasă a selecţiei în care vechiul Eon moare şi se naşte 
Eonul cel nou. Cataclismul morţii se va amesteca cu chinul 
naşterii şi misterul învierii. Pentru această sarcină trebuie să 
aştepţi mulţi ani tereştri în Anonimatul însemnat. În acest timp 
nu vei avea nici o istorie, iar Lumea nu-ţi va vedea faţa. După 
aceea va veni timpul Apariţiei Astrului, când Saturn va intra în 


conjuncţie cu Jupiter sub semnul Taurului, iar poarta cosmică se 
va deschide, permiţând numai trecerea celui Trimis. Hermes 
Trismegistos, Rama, Krishna, Buddha, Moise, Lao-Tze, 
Zoroaster, Mahomed, Christos au trecut prin această poartă şi 
acum Cineva îi va urma. Tu trebuie să-L vesteşti. Vei fi unul 
dintre cei ce consemnează Adevărul. Tu vei ţese laolaltă 
trecutul, prin prezent, cu viitorul. Tu vei salva tradiţia predând-o 
în mâini noi. Vei nota totul despre propriul tău drum, întreţesut 
cu alte drumuri, şi îmbibat cu neliniştea transcendentă, cu focul 
transmutant al arhaicelor forţe oculte. Viaţa ta va fi fereastra în 
acel timp când oamenii, într-o beznă mortală, vor striga, 
chemând lumina Veşniciei. 

l-am prezis aceste vremuri lui Ezra, Văzătorul, în Babel, cu 
multe milenii în urmă şi am descoperit în faţa lui semnele 
Domnului, care le vor preceda. Tu, dacă rămâi, vei vedea, şi 
împreună cu tine vor vedea cei chemaţi, care la început au fost 
aici şi vor reveni la sfârşit, pentru ca numărul Celor Drepţi să se 
împlinească după legea cercului de la Avraam la Avraam. Ei 
sunt acei bărbaţi care şi-au adunat în vechime forţele, şi care n- 
au cunoscut gustul morţii de la naşterea lor. Vei vedea cel mai 
profund infern, cea mai arzătoare suferinţă, cea mai sfruntată 
minciună, şi cea mai îngrozitoare crimă. Vei vedea întunecarea 
cerului, tulburarea sufletelor, trădarea dintre fraţi, lupta 
nemiloasă dintre prieteni. Vei vedea prigoana împotriva celor 
nevinovaţi, uciderea în masă a copiilor, femeilor, bătrânilor, 
destrucţia dreptului şi justiţiei, călcarea în picioare a tuturor 
valorilor spiritului, ştiinţei şi credinţei, triumful deplin al 
infernului pe pământ - şi va trebui să rezişti. Va trebui să rezişti 
în disperare, în nemângâiere, în mocirla otrăvită a urii, printre 
capcane, primejdii, şi ameninţări şi va trebui să scrii despre 
Dumnezeu, despre Noul Mesia al Spiritului, despre Marele Eon 
care se va naşte din bălegarul morţii şi al putrefacţiei celui rău. 
Va trebui să scrii când trompetele Apocalipsei vor răsuna, va 
trebui să scrii când cerul se va spinteca, când pământul va 
crăpa şi când, de peste tot, va izbucni foc şi moarte. Va trebui 
să munceşti pentru ca în ceasul stabilit să fii gata. Va trebui să 
munceşti, căci această Carte a Vieţii poate fi realizată numai în 
acompaniamentul vuitor al orchestrei morţii, căci adevăratul 
cânt al învierii se înalţă întotdeauna din pieire. Alege deci!“ 
După cuvintele rostite căzu tăcerea, o tăcere gravă, deplină. 


Clopotele neauzite nu mai vuiau şi orga mută pastelată a 
culorilor nu mai unduia. Sus şi jos toate stăteau, aşteptau şi se 
concentrau  nemişcate. Perspectivele  nesfârşite stăteau 
deschise, siderate. Toate formele eterice şi toate posibilităţile 
creative se ofereau simultan şi nicăieri nu pândeau capcane sau 
pedepse. În toate direcţiile duceau planuri curate, libere. 
Aşteptau mari porturi stelare strălucitoare, cu variante niciodată 
gustate ale experienţei. În uterul lui Lilith se concentrau forţe 
ancestrale pentru a se transforma într-un rai mirobolant, la 
porunca Spiritului Creator. În adâncuri se zăreau porţile 
luminiscente ale Hadesului. În această luminiscenţă, taine 
generatoare de extazuri transcendente promiteau împlinirea 
misterelor. Se aprindeau uriaşi sori ai ceţurilor stelare, ca nişte 
ochi cosmici  incandescenţi.  Dilatarea în  vârtejuri a 
macrocosmosului şi îngustarea absorbitoare a microcosmosului 
mă atrăgeau cu forţă magnetică spre poala lor. 

„„lar Pământul, acest Pământ mizer care aluneca spre criză 
aştepta şi el să se împlinească numărul Celor Drepţi, îl aştepta 
pe Mesia... 

x 

După anii Anonimatului însemnat, care nu au o istorie, m- 
am reîntors ca să-l vestesc pe El. 

Bucuraţi-vă, căci Steaua s-a aprins! 

Acolo unde bezna este cea mai adâncă s-a născut 
Mântuitorul! 

El a venit să vestească domnia Spiritului şi împărăţia 
invizibilă! A venit să învingă prin Viaţă Moartea! In curând cercul 
se va închide. Vegheaţi! 

Cercul. De la Avraam la Avraam. 

Grăbiţi-vă pe cărarea îngustă care mai stă deschisă către 
noul Eon, ca nu cumva să rămâneţi sechestraţi în Bezna de 
Afară! 

Grăbiţi-vă căci numărul Celor Drepţi se va împlini curând pe 
Pământ! 

Semnele despre care Domnul vorbise mai dinainte, au 
apărut. 

A apărut prăpastia chinurilor 

şi deasupra ei, locul învierii! 

Grăbiţi-vă, căci sunt puţini cei care vor rămâne, cei care 
poartă numele şi numărul Domnului, iar cei care vor pieri: 


„vor fi asemănători aburului, 

vor fi asemănători focului, 

vor fi asemănători fumului, 

s-au aprins, au ars şi s-au făcut scrum!“ 


Cuprins 
Miraculoasa reîncarnare a leului roşu... eee 1 
ADAM CAD 3 cae alucard 000 tie alla aia cae 6 
CARTEA ÎNTÂI - PRIMA MATERIA... nenea nenea 22 
Sebastian, cel care nu a ajuns nicăieri... nenea 23 
Eduard Anselmus Rochard...........c eee en nenea 38 
Cavoul inzid i RER ON RR PRR IRO OI NDEO PE CONTIN IE O RAI NR PORC 106 
Transmütati a crasa at aia i ti ln net a ii 113 
NNLIIIVEIE 0 GDI Că so amana a pa eat aa 135 
Centauru | MRI RI RR N N N IO INS NN NR NR IT RR 142 
lai eleri g= PR OO CERN ERE DORI RI Ia SR DIE Da a DUO ICI SIR 150 
„În cel mai de jos punct al celei mai mari adâncimi”......... 157 
Valea umbrelor: ainan A al te 161 
Profesorul din Marburg... eee eee eee eee eee eee 163 
Magistrul şi inamicul său... eee eee 179 
Vaic CIA COSMIC. nimeni ave nete ant ai pda nl d aa 189 
Soarele şi PIE scai ceea ra nn ati d Aaa 194 
LA UI SEE E Esca aaa ea cae n ta aa atat 210 
HOMOrCU IS 2 ca lot dt oi tt a i ct n 216 
RE [E El Ci 05 e tai ta o at ana aa lt 237 
Prietenul regelui; coco ce a ai aa ol alla a ta 245 
„Casa care nu are poartă” ces e eee aaa e va aaa ditai 262 
CARTEA A DOUA - CREUZETUL ÎN FOC... nenea 278 
Louis de TOUZE tn tea al fa a aa 279 
Monsieur BayOIf. sosesc iai n e a at il dt ar 301 


Spiritul lui José de Assis............. mea 307 


Ambasadorul fhieilOr” ceia pietate pct a a a 323 


Undèë astrala. sase o eat batea data codat pl a i n a 340 
Intühecatul OO Socul a ia 361 
Fereastra verde... ee eee eee eee 413 
CARTEA A TREIA - PASĂREA PHOENIX ÎŞI IA ZBORUL.............. 424 
Zodia VărsatOriiluii: cn ctaeac e eta ao Satana a el bb Buna A tea tu 425 
SIT LII IRU zice cai az aaa aie lalea putza ae ac 430 
Marele Sari Eli [sea aia eat aa dia ee iai aa 440 
Templul MANtUICORI LO zace e e act ta a a ao bad 452 
„Bărbatul care nu are moarte”... eee 457 
Primul reprezentant al trecutului... eee 474 
Päris ni7 80 dia aie Aa d a DE ela al iaca Io a ladă 495 
Gristalúl WiU a so getea totii 35 DGE taca ga ied ine iad sea dc aia ai 502 
IER) i8aio530ă ial gt 0 leat a E ji E 050 513 
Doüa Ser SO cutate AI a dale tt a ia abate AR Ned 532 
Umbra Contelui Cagliostro...........ce ee ee ee eee eee eee 538 
Anna: MUNE zecea e lee usi aaa ad det fa a ea aa e tea aa UE 555 
SII teaca e i At aut i i ir a ara ala ta pl 558 
SE [le eat e ad eee da dd aa aaa aaa ci aaa d dt ni 569 
KVIIKDOI aceata os Zoe a poi at ăi it dd i 0 Ba ac 0 ba A d 573 
Imaginea inversă din oglindă... eee 594 
Gheare deleti t eta o aie iti ia Data ant a attt  i 616 
Isabelle SS ee RER E aaaea 624 
Magi il: SOLU. e cioaca stai e et a a ile oaia dea i tt d 633 
Cercul INC ele i nani tt 3 alti Ga St 640 


OBS Ma gNU. iaeaea eea E E N 7  tde  aa 656